MIHAIL SADOVEANU
OPERE
Uo
                           mc?
 f/ •*ne^n"
                                                 V--.
<so*
OS"
 MIHAIL SADOVEANU
OPERE
VA
' 21;,:
 s-5>
 €-■■-■■' -V <»
         44 DE ZILE ÎN BULGARIA. UVAR. PĂUN A-MICĂ. POVESTIRI
*£' sS
   EDITURA M I N E R V A
NOTĂ
   Volumul de faţă continuă seria de Opere cu o nouă secţiune, care, aşa cum a fost preconizată de autor în proiectul ediţiei, va cuprinde lucrări ce nu au fost inserate în volumele anterioare (romane, povestiri, nuvele, schiţe, cărţi pentru popor, scrieri inedite, traduceri etc.).
   Volumul 21 are în sumarul părţii întrîi reportajul literar 44 de zile in Bulgaria şi romanele Uvar şi Păuna-Micâ, iar în partea a doua, povestiri din volumele Privelişti dobrogene, File sîngerate, Dumbrava minunata, Istorisiri de vînâtoare, Ţara de dincolo de negura, Fantazii răsăritene, Printre gene.
   Pentru toate lucrările care alcătuiesc volumul de faţă s-a luat ca text de bază ediţia ultimă apărută în timpul vieţii scriitorului. Stabilirea textului s-a făcut prin confruntarea cu toate ediţiile anterioare şi, cînd a fost nevoie, cu manuscrisele. La transcrierea textelor s-au păstrat normele ortografice adoptate de autor pentru întreaga ediţie Opere.
                                           CONSTANTIN MITRU
Toamna anului 1913
        EPILOGUL RĂZBOIULUI BALCANIC
   Bunule prietin, ştii că am luat parte la expediţia din Balcani ca locotenent de infanterie. Am avut norocul să străbat o parte din Bulgaria în brigada de avangardă : am ajuns foarte departe, am trecut Balcanii cei mari şi m-am oprit cu regimentul meu la o zi de marş de Sofia. Ştiu că te interesezi, ca scriitor, de faptele şi întîmplările omeneşti şi-ţi vei fi închipuind că-n zece săptămîni de marş, de oaste şi de ţară străină, s-au grămădit în mine multe icoane şi gîndiri pe care eşti doritor să le cunoşti. M-am hotărît să-ţi satisfac curiozitatea şi să-ţi aştern pe hîrtie ceea ce în multe seri, fără şir şi fără multă legătură, aş fi povestit în-tr-o odaie liniştită copiilor şi rudelor, — dacă aş avea un cămin, dacă n-aş fi singur pe lume !
   Deci aşează-te bine în jîlţ, fă aşa ca o lumină dulce de toamnă să cadă pe aceste foi albe, şi începe a ceti tot ce-ţi voi spune despre mobilizarea oştirilor româneşti, despre marşurile grele pe căldurile lui iulie, despre trecerea Balcanilor, despre marea nenorocire a Bulgariei şi despre fantoma holerei care ni s-a ridicat deodată în faţă, pe cînd regimentele noastre se întorceau spre Dunăre şi spre căminuri.
9
   Aş fi vrut să-ţi spun lucrurile acestea ca pe o poveste frumoasă de demult; ţi-ar fi cîntat la fereastră vîntul toamnei, şi prin lumina ochilor, cînd ai fi ridicat fruntea plină de gînduri, ar fi fluturat c-o melancolică poezie frunzele arse de brume. Căci ştiu că şi tu ai fi vrut s-auzi, cum şi eu aş fi dorit să-ţi povestesc, despre răsunătoare bătălii, despre episoade eroice. Tunetul zeului războaielor ar fi trebuit să cutremure un cer de nouri deasupra oştirii noastre. în fulgere, între şrapnele, în sînge, ar fi trebuit să se răsucească şi să moară biruind batalioanele, şi duruitul repede şi fatal al mitralierelor aT fi trebuit să culce la pămînt alte zeci de mii de bulgari. După o zi sîngeroasă, oştenii ar fi adormit trudiţi pe un cîmp pustiu, şi umbra de vis a gloriei ar fi trecut prin noapte pe deasupra lor, ca-n celebrul tablou de care cred că-ţi mai aduci^ aminte... Pas cu pas, ucigînd, arzînd şi prădînd, cu ochii agrinşi de aţîţare şi de ură, ar fi înaintat regimente după regimente ; pas cu pas, oră cu oră, zi cu zi, pînă la marele stăvilar de piatră al Balcanilor. S-ar fi ridicat încă o hecatombă în cîmpiile bulgăreşti, ca pe plaiurile Traciei, şi s-ar fi întins doliul ca un zăbranic negru şi asupra satelor noastre !
   Această epopee omerică nu-ţi va fi dat s-o ceteşti. A fost o rînduială scrisă undeva, în stele, ca sîngele copiilor acestei ţări să fie cruţat pentru o cauză mai mare. Nu s-a vărsat sînge, — şi expediţia noastră a avut o înfăţişare destul de prozaică. Totuşi, mobilizarea în cîteva zile a cinci sute de mii de oameni, într-un avînt pe care-1 cunoşti, este un lucru vrednic de luare-aminte. în două săptămîni avangarda din care făceam parte a urcat culmea Balcanilor, la 1.500 de metri înălţime, pur-tînd pe braţe tunurile deasupra prăpăstiilor. într-un marş fulgerător, am călcat ţara bulgărească, şi războiul
10
fratricid din peninsulă a trebuit să înceteze. Ce-a fost acest fapt de arme ?
   Ah ! prietine ! aş vrea să am pana marilor scriitori ca să pot zugrăvi cum se cuvine această sforţare uriaşă a unei armate. Zeci de regimente de infanterie înaintînd cu îndîrjire spre munţii cei mari din depărtarea zărilor, pe o căldură înspăimîntătoare de iulie, prin ţinuturi arse de secetă şi lipsite de apă, zeci şi sute de mii de oameni călcînd poştă după poştă subt ucigătoarea greutate a raniţei, de multe ori flămînzi, totdeauna însetaţi. Cînd are rezistenţă, o oaste se opreşte, dă lupte, înaintează încet, pas cu pas, se aprovizionează cu forţa. Oastea noastră de data asta a avut misiunea să facă marşuri grozave şi să rabde îndelung, căci populaţia regatului vecin a fost declarată sacră !
   Lung şi penibil mi s-a părut marşul acesta pînă ce-am răzbit la cheile munţilor. Cînd în ajmurg, în ceasul cel mai blînd de popas, priveam hărţile şi drumurile străbătute, nu-mi venea să cred ochilor că am făcut atîta cale, şi aveam într-o clipă simţămîntul că am zburat. Bulgarii ne dăduseră pentru înaintarea noastră cîteva zeci de zile. Noi am trecut la 2 iulie Dunărea şi la 14, Balcanii. Această aprigă aruncare înainte a hotărît brusc încheierea păcii. Bulgaria era cuprinsă înainte de a fi avut vremea să-ntoarcă faţa spre miazănoapte. Cum foarte nimerit a spus cineva, oastea noastră şi-a îndeplinit misiunea „cu piciorul". E un lucru rar, cum nu ştiu dacă s-a văzut de multe ori în istorie. Acuma, cetind, marşul acesta grozav al ţăranilor noştri în cîmpiile bulgăreşti, slobod eşti să visezi la răsunătoarele fapte de arme pe care le-ai fi dorit ; crede însă că picioarele în-sîngerate, ochii stînşi şi gurile arse de sete şi toate rigorile disciplinei vor trebui să-şi aibă scrisă pagina lor de eroism m istoria patriei noastre.
   Privită aşa, ca un epilog al războiului balcanic, acţiunea noastră militară se înalţă la adevărata ei valoare : e un mare fapt ostăşesc. Ş-atunei se ridică în adevărata lumină ţăranul nostru ostaş care a îndurat crudele marşuri, setea, foamea, holera şi toate rigorile disciplinei, spre împlinirea unei misiuni repezi şi energice. Poţi ceti, iubite prietine, cu interes şi simpatie impresiile mele. Ostaşul ţării tale n-a prădat şi n-a violat. N-a întins mîna să fure şi să taie. Intr-o disciplină aspră, a trecut Balcanii şi s-a întors avînd înain-te-i şi-n spate şi pretutindeni un grozav flagel. Prin suferinţele şi prin răbdarea lui s-a ridicat la eroismul unei naţiuni civilizate.
                     DISCIPLINA
   Înainte de a începe, te rog să-mi dai voie a mă opri Ia cîteva consideraţii de ordin special. Va fi odată pentru totdeauna. E vorba de organizarea armatei noastre şi de disciplină. Sîntem un popor tînăr, avem încă multe lipsuri : nu trebuie să ne înşelăm pe noi înşine ; mai ales că-n general avem un material aşa de bun, încît putem nădăjdui că într-o viitoare campanie umbrele vor fi dispărut şi puterea noastră adevărată se va ridica la o valoare deplină.
   Armata noastră nouă pot spune că n-are o vechime mai mare decît un deceniu. în 1900, cînd mi-am început cariera, nici un ofiţer şi nici un soldat nu visa la o campanie. în ţara noastră trăia un ofiţer căruia îi plăcea să creadă că face parte dintr-o castă fericită şi nobilă. Purta un strai elegant şi colorat. Grija lui de căpetenie erau sporul lefei, datoriile şi o căsătorie potrivită. Micile şi marile reuniuni de tîrgoveţi cu petreceri uşoare şi mese de joc de cărţi erau singura lui viaţă. Meseria lui începea şi se isprăvea într-o plictiseală de nedescris ; simţămîntul obişnuit pe care-1 încerca în cazărmi era un dispreţ infinit pentru „peisa-
13
nulcc pe care ţara i-1 încredinţa, cerîndu-i să formeze din el un oştean.
   Ce era instrucţia în acea vreme ? O serie de mişcări de paradă în ordine strînsă, marşuri cadenţate, mî-nuiri de armă de un frumos ansamblu, care încîntau ochiul şi uimeau pe trecătorii fără lucru ce înconjurau cu gura căscată cîmpurile de instrucţie. Un ministru de război econom tăiase din alocaţia de cartuşe, şi oşteanul român făcea o tragere de război săracă şi neîndestulătoare. Haine vechi de -zeci de ani, abia ţinîn-du-se petec de petec, pantaloni prea largi, tunici prea scurte alcătuiau de multe ori o comică îmbrăcăminte pentru bietul fecior de la ţară. „Mînuirilecc âz paradă erau lăsate în sama caporalului şi a unui respectabil J)ăţ de corn, pe cînd domnul locotenent şi domnul căpitan, aşteptînd să sosească ora prînzului, căscau grozav şi vorbeau într-o doară despre planeta Marte şi despre crima din strada Izvor. Era încă pe vremea dorobanţilor cu schimbul, a teritorialilor lăsaţi în sama lui Dumnezeu şi a domnului sergent-major ; era în vremea slăninilor, a ouălor şi a găinilor reglementare ; era în sfîrşit pe vremea instrucţiilor cu arma de lemn.
   A fost un timp cînd era poate să suferim o cruda umilire, în urma unui conflict cu Bulgaria. N-aveam trupă antrenată, n-aveam tragere de război, nici tunuri moderne. Poate momentul acesta a fost hotărîtor în viaţa noastră militară. Criza a trecut şi prefacerea pastei a venit cu repeziciunea cu care vin toate lucrurile la noi.
   Ofiţerii cei vechi şi noi s-au dus ; generaţii tinere de ofiţeri au intrat în cazărmi şi educaţia nouă a soldatului a început. înainte fusese instrucţie de paradă, acum începea educaţia oşteanului. Ofiţerul tînăr şi bun
14
 nu se mai plictisea, căci avea putinţa să-şi închine toatje cdasurile slujbei unili adevărat profesotfat şi apostolat. Recrutul trebuia să ştie cine este, din ce neam de oameni face parte, ce aşteaptă ţara de la el. Omul tînăr afla lucruri care fuseseră ceva mort şi neştiut pentru înaintaşii lui : aspiraţii naţionale, visuri ale viitorului. Flăcăul de la ţară care nu trecuse prin şcoală găsea şi învăţătură de carte în compania lui. Instrucţia nouă îl deprindea cu iniţiativa, îl obişnuia să lupte singur şi conştient, îl învăţa să umble şi să tragă cu puşca în vederea unui adevărat război. Orice mişcare, orice gest aveau în vedere lupta şi duşmanul, în mijlocul acestei prefaceri, an de an, erau chemaţi la instrucţie şi cei vechi, învăţăceii caporalilor.
   Campania anului 1913 ne-a găsit în plină fierbere şi prefacere. Contingentele vechi s-au amestecat cu cele nouă, ofiţerii cei vechi de rezervă priveau oarecum uimiţi pe cei noi şi pe activi. Regimentele totuşi s-au înjghebat iute şi s-au revărsat în cîmpiile de peste Dunăre cu un frumos avînt.
   Drept să-ţi spun, n-am crezut că trupa aceasta amestecată va fi armata de mult visată a neamului nostru. A fost totuşi plină de putere, omogenă şi destul de disciplinată.
   Aş fi vrut să merg mai departe, dar te yăd zîm-bind şi-mi aduc aminte de cele cîteva rînduri ale ultimei dumnitale scrisori, în care-mi vorbeşti cu indignare de unele fapte barbare semnalate de gazetele noastre în ultimele zile. Pentru a păstra o aşa-zisă disciplină, o samă de ofiţeri s-au dedat la acte de sălbătăcie, stîl-cind şi ucigînd în bătăi pe bieţii oameni...
   Ce trist lucru în adevjir ! Un popor întreg se ridică plin de entuziasm ca un singur om şi vine în trei zile
15
                                                                                       ' \ :
                                                                                         \
 sub steaguri. Cu înflăcărare trece Dunărea, doritor să dea piept cu duşmanul. Şi cum intră în campanie şi încep greutăţile, unii ofiţeri devin călăi, ca şi cum ar fi fost tocmiţi de duşmanii noştri să stîngă din pieptul oştenilor orice pornire de entuziasm.
   Recunosc că eu singur am fost grozav de uimit şi de indignat cînd, intrînd în ţară, după zece săptămîni de campanie, am aflat de grozăviile pe care le denunţau gazetele. Au fost oameni schingiuiţi ca pe vremea inchiziţiei, au fost soldaţi bolnavi îngropaţi de vii. Ororile nu mai aveau sfîrşit.
   Unde s-au petrecut aceste lucruri ? Doar noi, cei care ne întorceam, fuseserăm la faţa locului, trăiserăm viaţa de biyuac, de marşuri, de oboseli, de foame, subt ameninţarea holerei. Se putea să fim noi străini aşa de mult de mizeriile şi ticăloşiile acestea ? Şi încă campaniile gazetelor păreau a se îndrepta asupra tuturor ofiţerilor, fără alegere. Ce Dumnezeu ? Ofiţerul care formase generaţii de luptători, în cazărmi, care educase tineretul în vederea unei asemenea campanii acuma devenise un fel de Saturn, pornit să-şi mînînce proprii-le-i odrasle ? Nu mai înţelegeam nimic. Căutam să mă reculeg.
   Auzisem în adevăr, în pustietăţile tristei Bulgarii, de unele lucruri urîte, de ofiţeri superiori care, cum se ivise spectrul holerei, se izolaseră de trupă c-o laşitate şi c-un egoism ruşinos. Auzisem de ofiţeri care nu-şi putuseră stăpîni, în anumite împrejurări, instinctele sălbatice. Dar cazurile erau destul de rare, pentru ca să nu cadă ruşinea şi dezgustul asupra unui întreg corp, asupra unei oştiri întregi. La malul Dunării mă aflam însă în faţa unui strigăt de durere şi de revoltă risipit în sute de articole, în zeci de gazete, ca şi cum duşmani ai noştri ar fi plătit munţi de aur ca să
 16
puie în lucrare toate penele violente ale ţării şi să arpnce un văl de ruşine şi de ură împotriva unei oştiri ce-şi făcuse pe deplin datoria.
   La urmă, scrisoarea ta mi-a dat şi mai mult de gîndit.
   Astăzi însă poate-ţi dai sama că neliniştitul nostru spirit latin, pornit totdeauna spre exagerări şi generalizare, e marele vinovat. Articolaşe neiscălite, zugrăvind orori, ţipînd de dureri năprasnice, s-au revărsat cu disperare în coloanele cotidianelor. La un moment dat o ţară întreagă, cuprinsă de o dreaptă indignare, se ridicase în picioare. S-au dat cîteva nume izolate, s-au cerut cîteva anch.ete, şi mîne uitarea va veni şi alte preocupări vor fura spiritul orăşenilor spre alte lucruri cumplite.
   Tu însă, prietine, ştiu că nu poţi fi aşa de liniştit şi ai nevoie de cîteva lămuriri. De la început îmi închipui că ai înţeles un lucru : ai despărţit cazurile izolate de acel lucru grav şi trist în acelaşi timp care se numeşte disciplina.
   Această otravă puternică, această doctorie aspră nu poate lipsi din nici o oaste a lumii. Marşurile lungi şi chinuitoare, campania întreagă cu toate amărăciunile şi lipsurile, ameninţarea morţii ş-a duşmanului la fiecare pas sînt lucruri care trebuie să-ţi dea de gîndit. Regimentele sînt aglomerări mari de oameni, şi s-ar putea ca cei puţini, care înţeleg libertăţile în felul lor, să sfărîme adn^xabila maşină care trebuie să lucreze supusă ca o puşcă cu repetiţie. între cei tari şi ho-tărîţi, slabul nu trebuie să şovăiască, între cei răbdători, nemulţămitul trebuie să tacă ; între cei curajoşi, poltronul trebuie să-şi stăpînească tremurul. însetatul trebuie să treacă pe lîngă izvor fără să se abată din drum ; flă-
                                                                           17
2
mîndul trebuie să puie deoparte pînea mucegăită fără să mînînce. Casa şi femeia duşmanului tău sînt la doi paşi, tu însă nu te vei apropia de ele şi vei sta în umezeală, pătruns de ploaie şi ars de vînt. Toate le vei îndura, şi rele şi grozave, căci eşti un singur individ dintr-o mare armată. Dacă te vei abate din calea legii, vei fi suprimat. Avîntul şi convingerea ta pentru un scop cătră care ai pornit au valoare numai atunci cînd o disciplină de fier te ţine la locul tău, între amărăciuni, în faţa glontelui ş-a morţii.                  ——-
   Bunul şi blîiadul nostru soldat a îndurat în adevăr destule, precum ţi-am spus : setea, foamea, holera, căldura toridă şi ploaia. A fost grozav în privinţa aceasta. Rigoarea, pe care o lege neînduplecată de război o dictează, s-a abătut asupra unora, — au fost din fericire foarte puţini aceştia.
   Iar îmi voi începe cu acest prilej o veche plîngere a mea. în scumpa noastră ţară, alcătuită din două neamuri bine deosebite, din orăşeni şi plugari, totdeauna am făcut deosebire între oşteanul pe care-1 dădea straiul strimt şi cel care venea cu haina albă la cazarmă. Odată mă gîndeam că poate păcătuiesc ; ţăranul e deprins cu nevoile, orăşanul e om mai subţire, deci cată să judecăm pe fiecare după sufletul, după creşterea şi după puterea lui.
   Dar o campanie, dragul meu, nu e un lucru de glumă. O campanie nu e o petrecere. Pleci într-adevăr cîntînd şi strigînd toate cîntecele şi toate frazele înflăcărate, dar trebuie să te ţii tare şi dîrz pînă la sfîrşit. Să ţi se umple sufletul de venin şi carnea de durere şi tu să zîmbeşti, căci războiul e război şi oastea pentru poporul tău e o chestie de existenţă în viitor. Dar oştenii oraşelor noastre, trăiţi în plapome moi şi hrăniţi cu pîne albă, după ce au încercat totul să-şi uşu-
reze situaţia rămînînd la cazarmă, la bucătării ori la trăsuri, după ce şi-au luat inima în dinţi ş-au intrat în rînduri cu raniţa de patruzeci de kilograme în spinare, au simţit îndată cît e de nemernică această lume şi cît e de tristă uneori această viaţă. I-e foame, i-e sete, e zdrobit de oboseală, dar trebuie să meargă înainte. Ofiţerul nu-1 iartă, căci sute de camarazi ai lui merg înainte, spre ţel, fără şovăire. Cuvîntul de comandă e aspru, şi grozav te doare cînd te vezi privit ca un număr neînsemnat din turmă, şi tu eşti din acei care s-au bucurat în viaţă de bunurile lumii.
   Are dreptate. Viaţa lui era liniştită, cafeaua cu lapte, dimineaţa, era întovărăşită de un corn proaspăt. Şpriţul ori ţuica, la amiază, îi dădeau gînduri şi gesturi de fericire. Somnul îi era deplin şi adînc după „spectacol". Ş-aici, pe lungul drum pustiu şi plin de pulbere, simte nenorocirea şi exasperarea abătîndu-se asupra capului lui, ca un corb funebru.
   Soldatul acesta, acuma am văzut, n-are forţa morală. Am văzut oameni cît munţii căzînd, şi nişte becisnici îndîrjiţi, cu ochii aprigi, zece săptămîni n-au şovăit o clipă.
   Nici dintre fericiţii fii ai oraşelor n-au fost toţi aşa, mulţămesc lui Dumnezeu, dar cu mult mai puţini au şovăit dintre înfricoşaţii copii ai plugarilor. Aceştia, oamenii pămîntului, ai trecutului ş-ai viitorului, s-au supus suferinţilor ca unei fatalităţi. N-au crîcnit, n-au murmurat, n-au umplut coloanele gazetelor. Acest lucru oribil, războiul, ei îl înţeleg în felul lor ; ei simt intuitiv că absurda armată este singura noastră tărie între limbile duşmane care ne împresoară !
2*
                        LIPSURI
   O armată tînără ca a noastră mai are fără îndoială lipsuri. Generaţia vechilor ofiţeri ş-a vechilor vagmiş-tri nu s-a stîns cu desăvîrşire. Nici rănile noastre economice şi sociale nu sînt tămăduite. „Două popoare, încă vrăjmaşe !“ De cîte ori nu mi-ai rostit tu, cu un zîmbet |o&ar, aceste dureroase cuvinte ! Dacă ofiţerul tratează încă ici-colo ca pe iloţii moşiilor pe camarazii lui soldaţi, — aici trebuie căutată pricina. Dacă orăşa-nul are convingerea că lui nu i-e dat să sufere ce îndură umilitul plugar, dacă va crîcni împotriva rigorilor şi va ridica pînă la cer glasul lui, însemnează că el se socoate os sfînt, coborît cu hîrzobul din cer.
   De multe ori, stînd pe spate cu ochii cătră nemărginire, în popasul cel lung de la Mircovo, dincolo de Balcani, mă gindeam la toate acestea şi la alte mărunte lucruri ale oştirilor noastre, care ar trebui în scurt îndreptate. Munţii se întindeau pretutindeni în jurul taberei ; zarea se deschidea numai spre Sofia, şi-ntr-acolo se alungau privirile tuturor. O boltă de un curat al-kjyiî/u se rezema pe stîncile goale şi cărunte ale Balcanilor. In nucii de pe tăpşanul pe care eram aşezaţi
 20
deasupra satului fîşîia vîatul din munte, ş-un pîrău subţire susura aproape, în lungul corturilor bivuacului,
   Cîţiva ofiţeri se strîngeau la un loc, cînd soarele înroşa crestele asfinţitului, şi zvonul taberei se prefăcea într-un murmur tot mai blînd. Maiorul batalionului nostru visa la toate cîte ar trebui să-şi pregătească pentru o nouă campanie, aşa încît toate neplăcerile şi lipsurile mărunte ale unui război să fie îndepărtate. „Asta e greu ! zicea într-un rînd unul din noi. Un război cuprinde atîta neprevăzut, şi greutăţile sînt aşa de multe ! Ca stîlpii de telegraf de pe un drum lung : necontenit îţi răsar în cale şi parcă nu se mai isprăvesc !“
   —     De ce ? întîmpină maiorul cu linişte. A răspunde tuturor nevoilor şi a îndrepta toate lipsurile e o problemă, şi nu este problemă care să nu poată fi rezolvată !
   Aţîţat de întîmpinările noastre, comandantul începe deodată să-şi desfăşoare cu vigoare observările lui din repedea expediţie pe care o împlinisem.
   „Acuma pot lăsa la o parte cortul sistematic al ofiţerului şi bucătărioara de campanie, — şi toate cîte ne trebuiesc pentru micşorarea suferinţilor într-o campanie. Ar fi mai bine să lăsăm neprevăzutului cît mai puţin. Nu e poetic, dar e foarte sănătos. Mă gîndesc că sînt lucruri care privesc mulţimile cele mari în mişcare, şi din drumul nostru prin ţara bulgărească am tras multe şi felurite învăţăminte"...
   Noi toţi ne aşezarăm mai bine pe lădiţile de campanie şi pe pămîntul stîncos. Maiorul nostru îşi aprinse o ţigară bună şi ne privi zîmbind. Noi nu mai puteam fuma decît tutun prost, mahorcă, de zece bani căruţa. „Vedeţi cum poate fi înlăturai; neprevăzutul ?“... grăi el făcînd-un gest spre noi cu ţigara-i fină. Sorbirăm
21
apoi din cafele, care erau însă mai mult nişte semne ce ne aminteau felegenele parfumate din patrie. Nu puteam totuşi să umilim şi să jignim ordonanţele pentru zeama de prune pe care ne-o înfăţişau solemn. O suportam cu resemnare ş-o sorbeam în tăcere. Numai maiorul vorbea. Era şi aceasta un mijloc ca să uite de conţinutul ceştii.
   „Aţi observat dumneavoastră, domnilor, zise el, o corabie uriaşă, purtată pe uscat de patru cai mai mult sau mai puţin slabi — care vine legănîndu-se în urmă, departe, departe de coada regimentului ? Aţi observat-o. E o corabie enormă şi grea : e ambulanţa ! Dar înăuntru cine şade ? vorba cîntecului popular. Şade un doctor, din cei patru. Ceilalţi sînt ocupaţi la batalioanele lor în marş. Şi ce se găseşte în această ambulanţă, domnilor ? în această ambulanţă la plecare aproape nu s-au luat doctorii. Trăsura era destul de grea, şi goală, pentru bieţii căluţi de rechiziţie.
   Drumurile bulgăreşti le-aţi văzut, sînt înguste, nepietruite, pe-aloouri prăpăstioase şi fără poduri. Cum Dumnezeu a înaintat pînă peste munte această corabie ?Cf
   —  Aceasta este o taină, rosti grav unul din noi.
   —     Şi ce menire a împlinit acest vas antideluvian ? urmă comandantul nostru. Căzuţii în marş^nu-i poate lua, căci pot fi atinşi de un morb molipsitor, ca să mă exprim ca doctorul nostru de la şcoala militară. Atunci ce face corabia lui Noe ? Pe doctori nu-i duce, pe căzuţi nu-i culege, farmacia pentru cei trei mii şi mai bine de oameni n-o poartă... atunci care-i rostul ei ? Să trudească patru cai şi să tocească de răcnete grozave gîtlejul conducătorului ?
   Iată cum văd eu lucrurile într-un război, urmă cu seriozitate domnul maior : Văd o trăsurică uşoară la
fiecare batalion. O poate purta un cal. Un sistem de saltare şi tăbliţi îngăduie doctorului călare să prepare imediat pentru cel bolnav ori istovit o doctorie ori o limonada răcoritoare. Pentru căzuţi, la coada coloanei, vin trăsuri în care se pot pregăti şi tărgi. Toate sînt uşoare, pot trece pe drumuri de munte, prin arături, aduc folos adevărat şi alină suferinţile...
   Aici comandantul nostru nu vedea a doua cafea pe care i-o punea solemn dinainte ordonanţa Ion Merişcă, dar îşi aprindea c-o deosebită plăcere a doua ţigară.
   —     Vra să zică, asta-i una, continuă el. Acuma v-aş întreba care din dumneavoastră, domnilor ofiţeri, n-aţi suferit de ploaie şi frig din pricină că trăsurile companiei erau departe în urmă şi nu ne-ajungeau decît în puterea nopţii, ori a doua zi dimineaţa ? Acolo ai o foaie de cort, o manta, o pătură, şi toate îţi trebuiesc. Sînt bune, dar unde-s ? Eu ş-aici văd un cheson uşor, care la poteci de munte poate fi despărţit lesne în două : doi cai la tren, doi la antetren. La acest cheson poate intra şi campamentul ofiţerilor : căci în vremuri de cumpănă şi de asprimi lipsa lui poate fi fatală. Chesoanele merg după batalion şi-n vreme bună şi-n vreme rea, şi pe drum mare şi pe poteci prăpăstioase.
   —     Dumneavoastră vedeţi foarte bine lucrurile, domnule maior, întîmpină sublocotenentul M., care era din firea lui cu mult tabiet şi rînduială în toate ale vieţii.
   —     în sfîrşit, camarazi, ce mai văd eu ? grăi maiorul. Eu mai văd toate regimentele noastre de infanterie fără grozava povară a raniţei. în viitoarele noastre acţiuni militare, ca şi-ntr-aceastâ, noi trebuie să răzbim prin iuţeală şi să luăm ofensiva. Să n-aşteptăm pe alţii la noi, să facem noi invazia în ţara duşmană. Pentru aceasta ne trebuie un soldat sprinten. Raniţa,
 23
şi-n vremea verii şi-ntr-a iernii, într-o ţară cu clima extremă, este o povară teribilă. Ea vlăguieşte şi înge-nunche pe omul cel mai tare. Un al doilea sac la şold poate cuprinde cartuşele şi raţia de rezervă. Cortul şi mantaua în bandulieră. Şi iată pe soldat uşurat, sprinten şi vioi, capabil să calce şi două etape reglementare într-o zi... Să calce şi două etape prin apiă, noroi şi ninsoare, — c-o condiţie : să i se dea în locul bocancilor o păreche bună de cizme, bine potrivite pe picior !...
   Ridicînd ochii, deodată văzui lîngă cort, la spatele maiorului, un vistavoi care aproba din cap cu energie aceste vederi şi rînjea fericit. Şi lui i se prezenta viitoarea campanie într-o lumină mai simpatică. Şi soarele lucind cătră Sofia, în asfinţit, avea o lumină blîndă, îmbrăcînd într-un cadru de aur sfaturile şi planurile noastre.
   Se apropia ceasul amurgului. Cel mai tînăr dintre noi avea însărcinarea să-şi amintească c-un aer grav şi să rostească cu glas trist numărul zilelor de cînd ne părăsisem căminurile. De data aceasta introduse un uşor adaos la fraza lui melancolică :
   —     Domnule maior, sînt nouăsprezece zile de cînd am plecat de-acasă ! rosti el cu gravitate. Şi după nouăsprezece zile încă nu ne-a fost dat să vedem un ofiţer de intendenţă.
   —     Un ofiţer de intendenţă a devenit un fantastic animal apocaliptic... adăogai eu privind în norii bizari ai asfinţitului.
   Maiorul începu a rîde. Dar căpitanul B., care mai avusese ieşiri împotriva marelui birocratism al armatei române, se aprinse pe loc :
   —     în timp de pace, din pricina lor nici nu putem răsufla, strigă el. Mii şi mii de coli de hîrtie stricăm
24
pentru formele lor; pentr-un ac spiral şi pentr-un buton de două parale îţi fac un caz ş-o lucrare de ţi se ridică părul măciucă în vîrful capului ! Ei, acuma să-i văd. Unde-s ?
   De la cincizeci de kilometri de la Dunăre, a început a ne lipsi pînea. Apoi aicea în munte nici vorbă. Dacă nu ne-am treiera noi singuri grîul, dacă nu l-am ma-cina şi n-am coace aluatul în toate cuptoarele huljgă-roaicelor, am duce mult şi bine dorul pînei. Pînea care ne-a sosit odată de peste munte a fost aprinsă şi mucegăită ş-a trebuit îngropată. Ce rost are deci acest mare mecanism al armatei noastre dacă slujba lui o împlinim tot noi, ofiţerii de front ?...
   —     Nu te aprinde, dragul meu, zise cu blîadeţă maiorul, căci şi dintr-aceasta tragem o învăţătură : pînea în campanie, pînea moale cel puţin, nu face două parale. în viitor ne trebuiesc munţi de pesmeţi. Galetul marinarului e uşor, hrănitor şi cuprinde puţin loc...
   Sfaturile acestea la Mircovo, în amurgurile liniştite, se prelungeau de multe ori pînă tîrziu. Mi-am adus aminte de ele astăzi pentru că se depăna mult adevăr în ele, şi de la ofiţerii de front, care au suferit de toate şi au dus greul alăturea de soldat, numai de la ei trebuie să se inspire reformatorii armatei. Toate nevoile şi toate lipsurile s-ar îndrepta după norma cea mai bună, căci de la front trebuie să pornească observaţia, nu din visurile mai mult ori mai puţin sarbede ale cabinetelor.
   Icoana şi sfatul acesta ţi-au arătat, prietine, şi una din preocupările noastre în zilele de popas.
   Expediţia se desăvîrşea, eram la porţile Sofiei, dar sufletele noastre, ridicate o clipă deasupra prozei zilnice ş-a nimicurilor obişnuitei vieţi, zburau mai de-
 25
parte, şi vedeam întinsurile viitorului, cu alţi munţi, cu alte plaiuri. Oastea noastră tămăduită de răni, c-un soldat mai conştient şi mai sprinten, şi ţara noastră curăţită de lepra nemernicilor...
   Visam lucrul acesta de multe ori cu ochii plini de lacrimi. Atuncea vom putea îndrăzni şi ceea ce nici în visurile lor cele mai fericite n-au cutezat să-şi înfăţişeze părinţii noştri.
               CHEMAREA
   Abia la Ghighen, la cel dintâi popas după trecerea Dunării, în sara de 2 iulie, am avut răgazul şi am simţit nevoia să mă cobor în mine însumi.
   La avanposturi, în porumburi nalte, în liniştea unei nopţi înstelate, după ce se potoliră soldaţii de la garda mare, mă învălii în foaia de cort, îmi grămădii ceafa într-un moşiroi şi deschisei ochii spre adînca nemărginire de sus.
   Căutam să-mi dau sama cum de născuse în fiinţa mea ceva năprasnic, un fel de vietate misterioasă şi teribilă, care înăbuşe simţămintele şi preocupările vieţii obişnuite. Niciodată în viaţa mea n-am simţit nevoia de a ucide şi n-am urît pe fratele meu din alt neam. Acum însă acel ceva care născuse din negura instinctelor primitive, adormite numai subt o uşoară spuză, mă frămînta, mă neliniştea, îmi ridica în faţă viziuni de glorie şi de sînge. Vedeam desluşit înaintea mea duşmanul [...], miroseam fumegările şi auzeam bubuiturile tunului, şi mi se năzărea furnicarea şi izbirea infanteriei. Aveam o convingere, iarăşi nu înţeleg de ce, că la ciocnirea cea mare pe care o vedeam pe fumuria pînză a cerului eu voi conduce o coloană la un atac de învă-
27
 luire. Asta trebuia să hotărască o catastrofă a inamicului fără îndoială ; şi mi se strîngea inima în piept de o stranie fericire ; simţeam fiorul arrjamic ce trebuie să fi cutremurat pe strămoşii noştri neliniştiţi şi prădalnici, care trăiau şi mureau prin spadă.
   Asemenea ceasuri, cînd simţi că ai ieşit din viaţa ta de toate zilele, sînt rare. Acuma ajungeam să-mi lămuresc întrucîtva starea de enervare şi de entuziasm care a cuprins ţara întreagă. A fost ca un fel de boală agrigă, propagată ca o dîră de pulbere, din creştetul muntelui pînă în valea Dunării. Ce simţeam eu simţeau aproape toţi mai puternic ori mai domol. Cîntecele, lacrimile şi discursurile — pe care acuma mi le amintesc c-un zîmbet — au fost şi partea mea, cum a fost a multora, în ceasurile acelea fierbinţi.
   Stăteam aşa neclintit, cu faţa la stele. Văzduhul pătruns de arşiţa zilei se răcorea, şi-n juru-mi simţeam cum cade roua peste tăcutele porumbişti. Soldaţii dormeau aproape, zdrobiţi de oboseala marşului. La răstimpuri rare se auzeau, la postul mic, foşniri uşoare şi şoaptele schimburilor.
   începui să mă gîndesc la cele zece zile din urmă, la zilele nouă ale vieţii. Prin cîtă însufleţire am trecut ! înflorea în mine o bucurie tînără, ca un soare de primăvară, şi-mi şopteam fără glas : Ai fost fericit, ai văzut cum se ridică ţara la glasul trîmbiţilor ş-a clopotelor. Nimeni nu bănuia că va izbucni aşa de formidabil energia horopsitului popor.
   Zîmbeam prin întuneric.
   Sîmbăta noaptea, la 22 spre 23 iunie, ştiam că se va petrece ceva deosebit. Era noaptea cînd începea mobilizarea. Ieşii cătră miezul nopţii în -grădină. Oraşul, revărsat pe vale, părea amojcţit şi afundat în somn. Sa-
28
 tele din apropiere dormeau liniştite în întuneric, ca totdeauna.
   Deodată, cum stăteam singur şi neclintit, auzii undeva, departe, în pacea nopţii, o goarnă a unui rezervist su-nînd deşteptarea. Cînta dulce într-un colţ de ţară, la marginea Bucovinei. Tăcu o clipă. Apoi, scurt, prinse a suna atacul. Şi, ca şi cum ar fi fost un semnal aşteptat, un clopot de spaimă începu a bate lung şi îngrozit într-o bjserică necunoscută. Printre bubuirile arămii, auzeam răcnete şi chiote de oameni.
   Ascultam înfiorat. Clopotul conteni ; dar acum auzeam altul, mai depărtat şi mai stins, spre satele din munte. Şi curînd, ca şi cum ar fi sosit o vijelie, porniră a cînta şi arămile oraşului.
   De unde venea vîntul care-mi răcorea fruntea fierbinte ? Ce se petrecea în mine ? Cînta goarna, sunau clopotele, chiuiau fraţii mei de pretutindeni şi mă uimfla un val nebiruit spre necunoscut. Viaţa nevrednică a celor cinci simţuri, viaţa micilor mizerii, cădea deodată în faţa morţii rodnice. înţelegeam, nu ştiu de ce, deodată, jertfa generaţiilor pentru un mai bine nedesluşit, jertfa aceasta, care pare absurdă în ceasurile obişnuitului egoism. Entuziasm, nebunie, inconştientă amintire a vieţilor de demult, — cine poate spune ce anume ridică într-o pornire fatală mulţimile şi le mină spre viziunile neguroase ale biruinţii ş-a morţii ?
   Cînd se făcu linişte şi conteniră clopotele, prin întuneric, pe drum, începură a trece săteni spre gară şi spre cazarmă. Vorbeau cu însufleţire şi paşii le sunau repezi şi sonor pe trotuar.
   Mă apropiai de poartă ; ascultam.
   Doi trec pe drum ; un călăreţ, în trap, îi ajunge din urmă §i-şi stăpîneşte calul. Acum umblă la pas ; îmi în-
 29
chipui că se pleacă în şa şi caută să recunoască pe ceilalţi. întreabă vesel :
  —   Aha ! voi sînteţi, măi fraţilor ?
  Paşii celor pe jos bat o clipă în loc ; s-au oprit. Un glas vorbeşte :       r
  —   Cine-i ?
  —   E Dumitrache Ieruncă... răspunde altul.
  —     Aha ! da ! Vra să zică, măi Dumitrache, te duci cu calul la reghiment ? Tu eşti în călăraşi la Botoşani ?
  —   Da, răspunde blînd glasul lui Ieruncă.
  —     Apoi iaca-i bine. Şi noi ne ducem pînă devale : poate ne-om îmbrăca azi...
  O clipă de tăcere. Apoi unul din pedeştri vorbeşte.
  —     Măi Dumitrache, acu toate s-au încheiat. La război ştii că te duci, da5 de-ntors ştie numai Dumnezeu...
  —     Ce ţi-i scris în frunte ţi-i pus, rosteşte grav al treilea glas.
  —     De asta aşa-i, răspunde Ieruncă. De ce am a mă terne ? Dacă-i rînduit, pot muri ş-acasă pe laiţă. încaltea acolo, dacă mă duc şi-mi fac datoria, se chiamă că am un onor, şi am ş-un drept cînd mă întorc. Nu-i aşa ?
  —     Aşa este ! întăreşte glasul grav şi gros. Vra să zică mergem în ţara bulgărească.
  —     Da ! răspunde Ieruncă. Am auzit că boierii au încurcat Silistra, şi noi trebuie s-o descurcăm...
  Cei trei încep a rîde şi pornesc încet la vale.
  —     Acu toate-s bune, grăieşte Ieruncă c-un glas de uşoară mîhnire, da’ cu muerea am avut un val. Plîngea, domnule, de nu ştiam ce dracu are.
  —     Parc-a noastră ce-a făcut ? vorbeşte glasul cel grav.
  —   Aşa i-i dat femeii... zice al treilea.
  —     Bine, urmează Ieruncă, eu zic aşa : „Măi fumeie, eu încă n-am pierit. De ce mă boceşti ?f< Ea începe şi mai
30
tare. Cît mi-i ea de dragă, şi cît mi-era de jale, da* atun-cea tot m-am supărat.
   îi zic aşa : „Ia ascultă, măi soţie ! de ce mă jeleşti ca la moarte şi-mi strici tu mie inima me ? Că eu ţie de toate ţi-am lăsat. Vacă şi făină ai. Copchii ţi-am făcut. Lasă-mă să mă duc eu la treaba me, că altfel te cîrpăsc /“ Aşa, am sărutat eu copiii, am sărutat-o şi pe dînsa ş-am încălicat pe cal. De-ocu m-am dus. Apoi, măi fraţilor, să ne vedem cu bine. Căutaţi să cîştigaţi şi voi nişte cocorâţii, ca boierii...
   Rîzînd, Ieruncă îşi porneşte calul în trap şi se depărtează prin întunecime. Ceilalţi doi rămîn în urmă şi-şi urmează mai domol sfatul.
   Trec alţii. Sînt patru ori cinci. Au cizme grele şi răsunătoare. Sînt cam cu chef şi grăiesc tare. Unul strigă c-un glas neobişnuit la sătenii noştri.
   —     Măi, dac-om cădea într-o cumpanie^ cum am mai fost, să ne ţinem tare, ca să nu ne facem satul de rîs !...
   Drept răspuns, ceilalţi chiuie ca nişte nebuni.
   —     Măi, strigă iar cel dintăi, noi sîntem infanteri. La noi e puterea ! Cel cu tunul bate pe dealuri, cel cu calul fuge pe şesuri. Numai noi, sireacii, mergem cu puterea pămîntului şi răzbim.
   —   Pe cine ? Pe bulgari ? întreabă cineva.
   —     Cum ? răspunde cu dispreţ oratorul. Pe orişicare ! Parcă ce ne pasă nouă ? Noi îi farmăm, şi pace !...
   Trec ş-oceştia. Vine apoi un cîrd foarte vesel, cu femei care suspină pe de laturi şi-n urmă. Apoi trec alţii, şi alţii, tot mai mulţi, prin întuneric. Numărul lor creşte necontenit; s-amestecă tropote de cai cu huruiri de căruţe.
   Mă simt din ce în ce mai aţîţat şi mai mişcat. îmi iau pelerina în spate, îmi îndes chipiul pe frunte şi ies pe uliţă. Umblu încet şi rătăcesc printr-o mişcare ce
 31
creşte necontenit. Clopotele iar au prins să sune, şi flăcăii răspund de prin toate părţile tîrgului cu chiote.
   Incet-încet, întunericul scade şi se înflăcărează zarea răsăritului. Oraşul forfoteşte. Un călăreţ trece pe lingă mine şi-mi aruncă două vorbe cu o prietinie deosebită : „Vin muntenii V(
   Mă îndrept spre marginea tîrgului, pe drumul muntelui. Şi cînd ajung la marginea oraşului, lîngă ţintirimul cel vechi şi lîngă biserica cea singuratică, mă opresc înfricoşat. Căruţe multe, într-o îmbulzeală enormă, s-au oprit în lungul şoselei. Femei cu catrinţe şi cămăşi înflorite, copii, bătrîni umplu căruţele. Iar bărbaţii pe muchea dealului, deasupra tîrgului, deodată dau drumul dintre ei preoţilor, şi buciumaşi întind surle lungi spre răsărit şi-ncep a suna prelung...
   S-a înfăţişat la datorie tot plaiul muntelui, cu preoţii şi eu buciumele, ca pe vremea voievozilor celor vechi. Cînd am văzut icoana aceasta, cu îmbulzeala oamenilor, a cailor, cu murmurul greu al vocilor şi tunetul buciumului, am simţit că se desăvîrşeşte în mine simţirea aceea grozavă şi furtunoasă care trebuia să mă dezlege de toate.
   Răsărea soarele în straturi sîngeroase de nouri şi mulţimea se revărsa de pe toate dealurile. Atunci, în cea dintâi lumină a zilei, parcă mi s-au deschis ochii, ş-am văzut cu uimire că trăiam de ani în mijlocul unui popor pe care nu-1 cunoşteam îndeajuns. Venea ca talazurile nebiruite ale mării. Aşa, ca în marginea oraşului meu, curgea pe toate drumurile ţării. Erau oştenii cei vechi, tari şi nebiruiţi ai lui Ştefan-Vodă, — erau ţăranii noştri cei năcăjiţi, care veneau la jertfă, avînd înaintea ochilor lumina unei soarte mai bune.
                MOBILIZAREA
   O lumină tristă, cernută prin nouri, umpluse lumea, în ziua aceea de 23 iunie. Mii de căruţe şi cai de rechiziţie veneau pe toate drumurile tîrgului. Oamenii, şi cei cu căruţele, şi rezerviştii, păreau liniştiţi, senini acuma, şi îmbrăcaţi toţi în straie de sărbătoare. Pe eîmpul cel mare al iarmaroacelor tăbărîse toată ţărănimea din valea Moldovei, dintr-a Şiretului, de pe Şomuz şi de pe Bistriţa, şi tocmai de la Dorna, de unde plăieşii au făcut două zile de cale. Erau acolo vitele, toată averea ţăranului, şi oştenii, toată tinereţa şi puterea lui. Cît cuprindeam cu ochii, numai cară, oameni, cai, şi iar căruţe, oameni şi cai. Ş-un forfot, ş-o zarvă adîncă şi gravă, cum niciodată, în douăzeci şi mai bine de ani, nu văzusem chiar în cele mai pline iarmaroace ale lui Sînt-Ilie. între fugarii deshămaţi, sub chilne, femeile înfipseseră cujbele în pămînt, aţîţaseră foc şi aninaseră/ceaunele de mămăligă. Scoteau brînză din răcliţe şi pui fripţi din ştergare curate, şi pregăteau cu toţii o masă de despărţire. Femeile suspinau.
   Aud glasuri în drumul meu.
                                                                   33
2 — Opere voi. 21 — M. Sadoveanu
   „Ia, drăguţu mamei, şi gustă din pui, că de-acu ai să rabzi de foame şi de sete, şi nimeni n-are să-ţi steie înainte cu nimic !“...
   „Of ! Doamne ! ofta o muiere. Se duce rumăn şi frumos ca o floare, şi s-a veştezi şi s-a usca prin străine pă-mînturi !“
   „Tătucă şi maică, zicea un flăcău, nu mă jeliţi. Cînd m-oi întoarce, mi s-a părea lumea mai dragă !fC
   „Iar tu, măi nevastă, rostea rar un gospodar, ridicînd în sus degetul, fii eu credinţă şi cu dreptate cătră mine, precum sînt eu cătră ţară"...
   Văd că se ridică la dreapta mea, între căruţe, un om cărunt, cu pieptul împodobit de decoraţii. Are un pahar de vin în mînă şi-l închină cătră doi feciori care stau pe oiştea căruţei, cu capetele descoperite.
   „Măi copiii imei ! zice omul mîngîindu-şi cu stingă mustăţile. Să vă duceţi şi voi cum m-am dus şi eu în războiul cu turcul.
   Să vă întoarceţi cu vrednicie, cum m-am întors şi eu. Măi copiii mei, să nu mă faceţi de ruşine, eu atîta vă spun, şi gata !“...
   Flăcăii, balani şi cu ochii blînzi, beau pe rînd paharul plin şi sărută mîna părintelui lor.
   O femeie în vîrstă, învăluită la cap cu ştergar alb, povesteşte între neamuri cum i-a plecat feciorul la Roman, la „antileri".
   „Acu, dragii mei, la noi la Mănăstioară a venit o veste* dar nimeni nu ştia ce-i. Delegatul iese pe drum răpede ; îl vedeam, că şade peste drum de noi şi nu ştiam ce i s-a întîmplat. Mă gîndesc că poate să-i fi picat o vită la imaş. Cînd să facă pe hudiţa lui Irimie, dă piept în piept eu băietul, şi-l apucă de umeri. «Măi Răduţule* zice, du-te răpede şi ia cheia de la dascăl, suie-te în clopotniţa bisericei şi trage clopotul cel mare»... «Da5 ce
 34
•este, bădica Gavrile ?»... «Ce să fie ? Este ceva ; ţi-oi spune eu pe urmă. Acu tare te rog, fă tu ce-ţi spun eu»... Băietu se răpede, drăguţă, la dascăl şi pe urmă se suie în clopotniţă şi prinde a trage clopotul într-o dungă ca de primejdie... Trage el, trage... Iaca se suie şi bădica Gavril la el cu alţi doi gospodari... Atuncea, trăgînd el de funie, află de ce-i vorba : că se scoală ţara pentru război. Se opreşte şi zice cătră delegat: «Bădică Gavrile, să apuce oamenii aceştia de funie, că eu am o treabă»... Ş-aşa cuim era, coboară din clopotniţă ş-o apucă pe drum la vale. Eu îl văd. «Ce este, măi băiete ? Unde-o porneşti aşa de răpede ? Ce s-a întîmplat ?» El gîfîia şi se uita ia aşa ţintă la mine. «Mămucă, zice, mămucă ! să-rută-mă grabnic, că eu trebuie să mă duc. De aici la Roman îi cale lungă şi eu n-am cînd sta !»... Încep eu a-1 boci, îl apuc de mîni, îl sărut. «Da* stai, dragu mamei, de-ţi ia schimburi şi mîncare.» «Nu, măicuţă ! aista nu-i ceas de aşteptare !»... Şi s-a dus, drăguţă, de-atun-cea ; şi nu l-am mai văzut !cc...
   Vocea femeii gîlgîia în lacrimi. Cei din juru-i nu răspunseră nimic, nici cu vorbe de mirare, nici cu vorbe de mîngîiere.
   în freamătul mulţimii îmi simţii privirea tulbure.
   Ce este ? ce se petrece în jurul meu ? Acesta-i ţăranul nostru cel hulit, inconştient şi sălbatic ? Acesta-i omul cu mintea neguroasă, care nu ştie nimic dintr-ale lumii, dintr-ale politicii civilizate ? Acesta-i robul cel dispreţuit al brazdei ?
   Cum s-a deşteptat un suflet în el ş-o conştiinţă ? Din ce adîncuri scoate el vorbele acestea pline de măreţie, poezie şi resemnare ? De unde suflarea aceasta misterioasă, în armonie cu dulcea pîclă a munţilor noştri ş-a apelor noastre ? Oastea pămîntului moldovenesc nu mi-am
                                                                 35
3*
 închipuit-o niciodată aşa de aleasă şi de tare în faţa unui crîncen ceas !
   Mă întorc pe gînduri spre obor. Acolo funcţionează cu grabă o comisie de rechiziţie. Un prietin mă trage deoparte şi-mi arată cu amărăciune şi cu vorbe de ironie cum unii fericiţi într-ale lumii şi-ntr-ale vieţii, oameni cu averi şi cu multe vite, au izbîndit să nu dea pentru nevoia ţării ş-a războiului deeît nişte mîrţoage cu coastele ieşite a numărătoare, aşa de slabe, încît repede au trebuit trase la o parte, ca să nu cadă din picioare şi să piară în faţa onoratei comisii.
   Simţesc că mi se răcoreşte fruntea înfierbîntată, şi zîmbese, căci îmi răsună în urechi încă vorbele pe care le-am auzit în rătăcirea mea printre căruţe, printre focurile de popas şi printre caii cei mărunţi care erau sortiţi să facă şi ei războiul, singuri, numai cu stăpînii lor, ori cu feciorii stăpînilor lor, neamestecaţi nici cu hamuri scumpe, nici cu crupe lucitoare.
   Prin deschiderea oborului, intră bărbaţi şi femei cu caii. Sînt unele animale frumoase şi mîndre, altele triste* obosite de muncile pămîntului. Toate sînt bune şi toate rămîn pentru treburile armatei, pentru miile de trăsuri* chesoane şi tunuri.
   Un moşneag mărunt, cu barba şi mustăţile ţepoase* intră ţinînd de căpăstru un armăşăraş vioi. Prefectul îşi mîngîie barba, priveşte cu dragoste calul, căci e cunoscător, şi-l preţuieşte dintr-un cuvînt la opt sute de lei.
   —   Bun preţ, moşule ? zice el vesel.
   —     Bun, cucoane, răspunde omul. L-am crescut eu şi l-am hrănit cu mîna -mea. Nu-1 am de vînzare, dar îî dau cu toată inima, pentru că trebuie !
   —   Bun pentru artilerie !...
   Omul şi calul trec. Vine o babă c-o iapă roaibă.
   —   Atîta am la gospodărie, grăieşte ea sfioasă cătră
36
 boieri. Cu ea mă hrănesc eu şi cresc nepoţii care au rămas de pe urma fecioru-meu...
 Prefectul iar îşi mîngîie barba ş-o priveşte cu blîn-deţă.
 —      Apoi ce-i de făcut, mătuşă ? întreabă el cu îndoială.
 Bătrîna nu răspunde un cuvînt. Se întoarce şi-şi sărută roaiba pe botul negru, apoi trece şi ea umilită şi dă căpăstrul unui ostaş. Atuncea ridică ochii şi zice încet:
 —   O dau, — cine ştie dacă s-a mai întoarce la noi !...
 încep a trece apoi, hotărîţi şi dîrji, plăieşii de la
 munte. Ei toţi îşi dau caii, nu se tocmesc, şi se întorc spre tabăra de cară, cu mînile în chimiruri şi cu pălăriile pe-o sprinceană.
 Unul face semn cu ochiul spre comandantul de brigadă, care priveşte mişcat acest spectacol, şi spune cătră un tovarăş, zîmbind cu fudulie :
 —   Ia uită-te, măi cuscre, cum îi rîde barba !
                               ★
 în cazarmă. S-au desfundat magaziile cu arme şi muniţii. Cei dintăi concediaţi sosiţi aşteaptă să fie îmbrăcaţi şi să-şi primească povara de luptă. Ofiţerii zoriţi aleargă în toate părţile, primesc şi dau ordine. La cancelaria mobilizării zece mii de capete s-au îmbulzit aşteptîn-du-şi rîndul. E prima zi de mobilizare, şi s-a înfăţişat toată lumea.
 într-adevăr, rîde barba domnului comandant de brigadă.
 La „infirmeriecc doctorul primeşte zeci de oameni, înfrigurat şi ostenit, îi dezbracă, îi ciocăneşte, îi cercetează. E un om negricios şi tînăr, cu înfăţişare simpatică. Deşi-i
37
  grăbit, priveşte cu luare-aminte pe oameni, îi iscodeşte şi se interesează de toate ale vieţii lor.
  —   Cîţi fraţi mai ai, întreabă el pe unul.
  —   Doi.
  —   Au făcut oastea ?
  —   Unul, — s-a dus la călăraşi.
  —      Bun ! zice încet doctorul, bătîndu-1 uşor cu palma peste spate.
  Se înfăţişează altul. Se descheie. Domnul doctor se pleacă şi observă lung o rană la coasta stîngă, o rană largă, abia cicatrizată. Ridică capul, priveşte în ochi pe ţăran. îi zice încet:
  —   Tu ai caz de scutire.
  —      Nu se poate, domnule doftor, răspunde liniştit omul. Eu ştiu că-s tare, şi mărg.
  —      Apoi, măi băiete, rana-i abia vindecată. Aşa scrie la carte, nu te pot lua.
  —      Trăiţi, domnule doctor, eu ies la raport ; nu se poate să rămîn...
  E un om simplu, cu privirea blîndă şi cam ruşinoasă.
  Alături de el, aşteaptă un gospodar negricios, cu privirea dusă şi întristată. Doctorul trece la el şi-l întreabă, zîmbind :
  —      Da’ tu ce stai aşa pe gînduri ! Şi de ce ţi-s ochii roşi ?
  —      Apoi, domnule doctor, n-am dormit, şi mi-a fost. tare jele cînd m-am despărţit de copii...
  —   Aşa ? şi cîţi copii ai tu ?
  -— Şase, domnule căpitan...
  —      Hm ! (doctorul dă din cap şi apleacă privirile m pamînt, apoi iar îl priveşte drept). Mi se pare mie, zice el domol, că dumneata ai suferit...
  —   Dă, domnule doctor, ca omul...
38
  —      Ai avea ca2 de scutire... ai şase copii şi nu eşti tocmai zdravăn...
  —      Ba de ce ? slavă Domnului, îs zdravăn, trăiţi, domnule căpitan !
  —   Cum, nu vrei să te întorci acasă ?...
  Omul răspunde cu hotărîre :
  —      Nu mă fac eu de rîs, domnule doctor. De-acu mă duc înainte cu ceilalţi...
  Ciudat doctor şi ciudaţi oameni !
LA GHIGHEN, ÎN AVANPOSTURI
   în liniştea nopţii, deodată răsună glasul scurt şi spe-rios al sentinelei de la arme :
   „Cine-i ?... cine-i ?... Stăi !fC
   S-aude foşnet prin porumburi şi murmur de glasuri : se-ntoarce o patrulă. Posturile noastre, de flanc, oeupă ieşirile unei văi. înaintarea am făcut-o în puterea nopţii, şi patrula a fost trimeasă să stabilească legătura cu linia cea mare a avanposturilor, înălţată pe dealurile de la Ghighen.
   în noaptea fără lună, înălţimile de la miazăzi se desluşesc sumbre, cu linii moi, pe cer. Nu s-aude nici o mişcare într-acolo, totuşi, sentinelele îndoite veghează cu faţa spre Balcani. îndată ce-am trecut Dunărea, am intrat în necunoscut. Soldaţii, deşi zdrobiţi după două marşuri grele pe căldură năprasnică, stau neclintiţi şi încordaţi la datoria lor.
   Somnul ţăranului e scurt. îndată ce şi-a întors oiştea Carul-Mare ş-a răsărit luceafărul de ziuă, aud şoapte în apropierea mea. Cu capetele ridicate din foile de cort, doi camarazi din Munţii Neamţului vorbesc.
   —     Măi Neculai, zice unul, ia acu într-adevăr că sîn-tem departe de satul nostru...
40
  —      Apoi dac-am trecut Dunărea, de-acu tor no depărtăm...
  —   Oare avem să mergem mult ?
  —      Pîn5 la Sofia. Acolo-i un oraş cum ar fi la noi Bucureşti. E capitala ţării lor...
  —      Da5 peste armata bulgarilor cînd avem să dăm ? Se chiamă că sîntem în ţară la dînşii, şi n-au să ne lase ei să umblăm aşa pe drumul mare ca prin satul lui Cremene !
  —      Nici vorbă. Trebuie întăi să ne batem cu ei şi pe urmă să răzbim mai departe. Parcă de ce-am trecut ? Da5 noi avem, măi băiete, oaste multă, greul pămîntu-lui, şi nu pot sta ei în calea noastră.
  Puţină tăcere.
  —      Măi Neculai, începe iarăşi camaradul, spunea ta-tuca (tu ştii că el a fost în războiul cu turcii) că la început, cînd încep tunurile şi puştile, te apucă aşa un fel de sîială...
  —   Dă, ca omu nenvăţat...
  —      Aşa-i, da5 pe urmă te deprinzi şi cu asta, cum se deprinde omu cu toate...
  Pauză. Iarăşi încep :
  —      Măi frate, cînd am văzut eu atîta lume, cîtă frunză şi iarbă, atîta puşcă ş-atîta tun, cînd am văzut cum s-a ridicat ţara noastră la război, măi, mi-a crescut inima-n piept ca o pîne şi mi s-a înfierbîntat capul, Atuncea am văzut eu cît sîntem de mulţi şi de tari. Eu socot aşa că...
  —   Ce socoţi tu, măi Mihăilă ?
  —      Hm ! eu socot aşa că noi avem mare putere. Am auzit aşa, că s-au bătut bulgarii cu turcii, şi de partea bulgarilor au fost şi sîrbii şi grecii. După ce au răpus pe turc, iştialalţi, care erau într-o unire, s-au apucat să se mînînce între ei ca cînii de la hoit... Azi război,
 mîne război, dac-a văzut ş-a văzut regele că nu mai contenesc, a slobozit oastea, ca să se ducă să-i bată pe toţi şi să-i astîmpere !
   —      Se poate. Parcă se pot ei pune cu noi ? Cîtă oaste a curs la Dunăre, eu singur m-am îngrozit !...
   Tac un răstimp lung. Acuma, cu ochii la stele, se gîndesc şi ei la zilele din urmă, la cele văzute şi auzite. Un şoşot dulce trece prin foile ca săbii ale păpuşoilor» şi răcoarea dinaintea zorilor se face simţită.
   Aceştia doi sînt două suflete din sutele de mii care s-au ridicat la chemarea ţării. Siguri şi nepăsători îşi merg drumul lor între cei mulţi. Ca ei sînt toţi. Blînzi şi dispreţuitori de primejdie, ca arcul cel moale şi nepăsător care stă într-un colţ fără scop, şi deodată se încordează şi zbîrnîie în mîna arcaşului, trimeţînd moartea, asemenea ei se ridică în faţa duşmanului şi a morţii, ca o putere elementară şi fatală. O simţire puternică, poate inconştientă, a tresărit în fiinţa lor, ca un fulger în negură. în ei se deşteaptă trecutele generaţii de oşteni şi tot ce i-a legat pe cei duşi de mana pămîntului, de naşterea primăverii, de durerea şi bucuria morţii ş-a vieţii care totdeauna au fost tainic legate de acelaşi colţ de cer şi de aceeaşi brazdă verde. Noi rostim patrie şi raţionăm asupra acestui cuvînt; uneori zîmbim. Aceştia doi stau gravi şi fără judecată în faţa vieţii, pe care o îndură ca pe o fatalitate, şi-n faţa morţii, care-i leagă cu mii de rădăcini de mormintele părinţilor şi strămoşilor.
   După ce am plecat din oraşul meu, — şi iar începui să visez cu faţa cătră stele, — am prins a întîlni în gări gălăgioasele convoiuri ale trenurilor. Erau un fel de viermăte, nesfîrşitele şiraguri de vagoane. Concediaţii şi rezerviştii stăteau ticsiţi ca sardelele în cutii, în vagoane nu mai putea răzbate nimeni, şi stăteau mii
 42
de oameni şi deasupra pe vagoane, cu flori, cu ramuri de copaci şi cu copaci întregi. Maşinile, împodobite şi ele, fluierau parcă într-un chip deosebit, strident, ca de alarmă. Toată viaţa naţiunii se concentrase în gări şi pe îngustele drumuri-de-fier, pe care treceau monstruoasele convoiuri cu etaje de oameni. Şi-n lungul tera-samentelor aşteptau şi priveau tîrgoveţi şi ţărani. Strigau cei de jos, chiuiau cei de sus, maşinile gîfîiau şi fluierau şi sunau dumbrăvile şi văile. La opriri îşi căutau Ioc sute de tineri disperaţi, îşi fluturau pălăriile, parlamentau cu cei urcaţi, apoi deodată se aburcau deasupra pe acoperişuri, ori ridicaţi pe braţe şi traşi repede, dispăreau pe ferestrele vagoanelor.
   In oraşul regimentului meu, mobilizarea era în toi. Ofiţerii munceau din zori de ziuă îmbrăcîndu-şi oamenii, şi la armurărie, în rîuri de scîntei, se ascuţeau baionetele. Ţipătul năprasnic al fierului şi pulberea de stele care acoperea pe lucrători aveau ceva deosebit de impresionant.
   O scenă interesantă mi se opri înaintea privirilor.
   Meseriaşii oraşului, concentraţi cu toţii, lucrau pe capete la cele din urmă centuroane şi glugi. îi priveam* Cei mai mulţi evrei, palizi de veghere, împungeau şi trăgeau sforile cu înfrigurare.
   La ofiţerul de serviciu se înfăţişează un meseriaş cărunt, curat îmbrăcat, c-o cărticică în mînă. Trage după el de mînă pe un tinerel balan şi voinic.
   „Trăiţi, domnule locotenent, sînt negustor şi mi-am făcut datoria cătră ţară la 77. Iată livretul meu (şi întinde spre ofiţer cărticica). Fecioru-meu — iată-1 — nu stă în tîrg aicea ; a venit as-dimineaţă, dar ştie o meserie. încă nu-i soldat, — e leat 1914. L-am adus şi pe dînsul, să Jucreze tot ce trebuie..."
43
 Omul mă priveşte pe mine, apoi pe domnul locotenent, apoi îşi ia feciorul de mînă şi-l împinge în atelier.
 „Du-te şi tu şi lucrează pentru oaste 1“
 Omul e mîndru şi ascultă           cu ochii   mari    cuvintele
 bune pe care i le spune ofiţerul. Apoi pleacă. Dar îndată după el, alţii, doi oameni supăraţi, cu o deosebită demnitate în înfăţişarea lor.        Sînt tot    evrei  meseriaşi.
 Se opresc. Salută. Unul, mai nerăbdător, face un pas înainte şi vrea să vorbească. Celălalt îl opreşte, îi pune mîna în piept şi-l dă înapoi.
 —   Lasă-mă să vorbesc eu !        zice el hotărît.
 —   Despre ce e vorba ?
 —      Trăiţi, domnule locotenent, iaca ce-i. Noi am fost duşi ieri ş-alaltăieri la Roman. Cînd ne-am întors, acuma, am aflat că a fost domnu subcomisar în mai multe rînduri ca să ne cheme la regiment....
 Celălalt iar vrea să vorbească. Cestălalt îl linişteşte c-un gest hotărît.
 —      Lasă-mă, domnule, să vorbesc !... Trăiţi, domnule locotenent, noi ştim că trebuie să ne facem datoria, şi noi am venit aici, dar fără poliţie. Vă rog să ne daţi de lucru...
 —      Domnule locotenent ! izbuteşte în sfîrşit şi celălalt să strige cu însufleţire, venim cu dragă inimă, dar noi n-avem nevoie de poliţai. Noi venim singuri. Noi trebuie să ne facem datoria, domnule locotenent !...
 Trec şi ei în atelier, vorbind tare, cu gesturi dezordonate, cîştigaţi de însufleţirea obştească.
 Icoane după icoane, amestecate, mi se perindă în amintire.
 Sînt numit apărător din oficiu al dezertorilor, — pe care trebuie să-i judece grabnic un consiliu. Trec prin ganguri întunecoase, şi sentinelele îmi aduc de la închi-
44
 soare şapte ori opt oameni. îi chem pe rînd şi-i cercetez.
   Soldatul Leuştean.
   E un om înalt şi voinic, cu fruntea bombată, capul ţuguiat şi ochii scăpărători.
   —     Trăiţi, domnule locotenent, îmi răspunde el, eu am dezertat şi am pribegit peste Prut; am fost o vreme şi la muscali la Moscova ; pe urmă iar m-am apropiat de pară. Acuma am auzit chemarea ş-am venit de-a dreptul la regiment.
   —   De ce ?
   —     Trăiţi, domnule locotenent, ce-a fost a trecut. Acuma mi-ar fi ruşine să rămîn de contingentul meu.
   —   Apoi acuma mergem la război, măi Leuştean..,
   —   Tocmai de-aceea, domnule locotenent...
   Ceilalţi toţi, ciobani din munţii Bistriţei, un meseriaş evreu, un scripcar care se dusese să cînte ciardaşul la Borsesc, toţi au fugit din oaste dintr-o pricină ori din alta, ş-au venit la regimentul lor îndată ce-au prins a suna clopotele de primejdie.
   Dintre toţi, vagabondul, Leuştean, are o privire iute şi neliniştită.
   —     Trăiţi, domnule locotenent, îmi vorbeşte el încet* eu mai am o daraveră... M-am bătut cu poliţia ş-am fărî-mat şi irosit nişte lucruri la o muiere unde stăteam ascuns... Cu mine-i mai greu. Nu mi-i de alta, da? n-aş vrea să rămîn. Luaţi-mă la dumneavoastră, domnule locotenent. Eu sun din corn, sînt bun trăgător şi-mi fac datoria. Aveţi să fiţi imulţămit, domnule locotenent.
   Leuştean într-adevăr, amnistiat şi el, a intrat între oamenii plutonului meu. Cînd treceam cu batalionul prin gări, la sfîrşitul lui iunie, cornul lui suna înfricoşat, avea un fel de răget pe care îl cunoşteam cu toţii. Cele cincizeci de vagoane care alcătuiau convoiul batalionului nos-
 45
tru urmau după alte convoiuri, sute, se opreau în gări, treceau spre Dunăre, în chiote, în cîntările muzicei, în lungul ţării înfrigurate, de la poalele munţilor la Corabia. Şi Leuştean suna grozav tuturor văilor şi dealurilor, şi cînd treceam pe lîngă vagonul lui, la opriri, ochii lui de hoţ mă priveau plini de mulţămire şi întrebări...
   Deodată, în rumeneala zorilor, simţesc că cineva s-a strecurat lîngă mine şi s-a oprit. E şeful patrulei, sergentul Gheorghieş :
   —     Trăiţi, domnule locotenent, am fost pînă la av.an^ posturile de pe dealuri, de-am făcut legătură. Cu trei oameni buni : Nedelcu, Handoca şi Leuştean. Nici o ştire de la inamic...
   —   A fost şi Leuştean ?...
   —     Am fost, domnule locotenent, răspunde Leuştean înălţîndu-şi fruntea bombată peste umărul sergentului. Am recunoscut ş-o stînă de pe coastă... Dormeau nişte pui într-un salcîm...
   —   Ei?
   —     Acuma nu mai dorm, trăiţi, domnule locotenent... încolo bine-pace...
   în cele dintăi luciri roşii din răsărit îi lucesc dinţii şt cornul pe care-1 ţine strîns la şold.
   Visurile mele se cufundară în răsăritul înflăcărat ; şi cînd mă înălţai deasupra porumburilor, văzui în juru-mi o ţară sarbădă şi pustie, un deal gol, şi-n dosul nostru, la cîteva sute de metri, un sat străin, cu case de ciamur.
   —     Pe-aici nu-i ca pe la noi, domnule locotenent, grăi melancolic sergentul. Au rămas departe munţii, codrii şi izvoarele...
            TRECEREA DUNĂRII
   Trei mii şase sute de oameni îmbrăcaţi şi echipaţi. Zeci de trăsuri şi chesoane pline aşteaptă cu caii înhămaţi. Ofiţerii şi-au încins centurile. Se deschid lăzile de cartuşe şi soldaţii îşi primesc în tăcere încărcătoarele. Tocilele, care zile întregi au ţipat strident aruncînd rîuri de scîntei, au tăcut. Cîte-un camarad trage din teacă fierul şi-i cercetează cu arătătorul mînii drepte vîrful şi tăiuşul.
   Baioneta şi cartuşele ! Ofiţerii şi soldaţii sînt acuma gravi. Constituiţi în plutoane sau companii, se recunosc, îşi simt cotul şi au conştiinţa puterii, a primejdiei şi a misiunii. Raniţele negre, cu toată zestrea de război, aşteaptă înşirate în rînduri regulate, lîngă piramidele de arme.
   S-aude semnalul cornului. Trebuie să ieşim la cîmp. Astăzi e ziua binecuvîntării.
   Soldaţii se încing, îşi reped în spate raniţele şi se în-cătărămează grabnic ; pun mîna pe arme şi se-nşiră, fiecare la unitatea lui.
   în cîmpul de instrucţie, pe o vreme mohorîtă şi ploioasă, cu zvîcniri de vînt rece, ne aşezăm pentru revista generalului ; apoi, întovărăşiţi de toată mulţimea
47
adunată, alcătuim careul pentru slujba preoţilor. Foarte multe femei în juru-ne, de la dama elegantă pînă la umila gospodină dintr-un sătişor sărac. Le sînt deosebite hainele, dar feţele lor sînt totuna de speriate, cu ochii strălucitori de lacrimi.
   Sub tristeţa cerului, bătuţi din cînd în cînd de învăluiri de ploaie, ascultăm cu toţii o lungă rugăciune. în batalioanele îndesate e o tăcere adîncă, şi glasul preotului are o înmlădiere jalnică, crescînd şi coborînd pe fîlfîirile vîntului şi pe tremurul ploii. Ochii care fugeau în jur spre un obraz cunoscut, spre o fiinţă dragă, în-cet-încet se întorc spre odăjdii şi spre cartea cu scoarţe tari. Gîndurile duse se strîng ; o curioasă reculegere intră în toate inimile şi pe feţe se zugrăveşte o luare* aminte întunecoasă, fără zîmbet, căci preotul înalţă spre posomoritul cer o tristă rugăciune. Glas pentru morţi şi deslegare de păcate : „Iartă-le lor, Doamne al puterilor, strigă preotul, toate păcatele cu voie şi fără voie ; iartă-le pentru tot ce au păcătuit cu fapta ori cu gîndul“... Iartă-le ! strigă parcă deodată o voce în mine, căci lasă în urmă toate ale lumii lor şi pleacă spre necunoscut. Moartea îi pîndeşte în umbră şi mulţi vor cădea jertfă !... Mă uit în juru-mi. Şi ochii celor mai nepăsători şi veseli ofiţeri oglindesc ceva din negura cerului, şi soldaţii s-au încruntat la glasul simplu al slujitorului şi la tristele cuvinte din cartea cea veche cu scoarţe negre...
   Preotul închide cartea ; vîntu-i flutură barba căruntă. Glasul deodată i se înalţă. Ascult cîteva cuvinte de îmbărbătare, pe care nici o altădată în viaţa lui nu i-a fost dat să le rostească. Şi-n clipa de tăcere care urmează colonelul îşi ridică braţul deasupra capetelor şi cere credinţă regimentului.
   Fără comandă, ca un fulger, miile de oşteni îşi reped în sus de pe umeri armele cu baioneta fulgerătoare.
48
Strigăte formidabile : jurăm ! mă cutremură şi-mi umplu ochii de lacrimi. Jurăm ! Jurăm ! — şi cele trei mii de baionete repezite spre cerul posomorit au ceva măreţ şi înspăimîntător.
   C-un gest simplu, preotul binecuvîntează armele noastre.
   Un freamăt trece printre rînduri.
   „De-acu, măi camarazi, şopteşte lîngă mine sergentul Gheorghieş, — de-acu ne-am despărţit de toate şi ne-am rupt din lumea asta... Acu, urmează el rîzînd,
                    rămîi, dragă, sănătoasă, de-acu moartea mi-i mireasă."
   Un regiment are mulţi oameni şi multă zestre. Soldaţi, cai, trăsuri, chesoane, se încarcă într-o sută cincizeci de vagoane, care se despart în trei trenuri, cîte unul de batalion.
   Batalionul nostru îşi încarcă tot calabalîcul, şi plecăm de la munte înspre valea Dunării. Plecăm undeva spre inamic, dar nu ştim unde. Vremea s-a făcut frumoasă ş-un soare puternic aureşte holdele. Cîmpurile sînt toate goale, oamenii au părăsit lucrul, ca-n vreme de sărbătoare ; totuşi, pentru cei rămaşi, z/le le acestea şi cele care vin aduc ceasuri negre de tristeţă, de nesigu-ranţă şi aşteptare.
   Pentru camarazii noştri însă, ticsiţi în vagoane, golul lanurilor ş-al cîmpiilor, adunările întristate şi înlăcră-mate din gări şi de pe marginile satelor parcă n-au însemnătatea cuvenită. Chiuie, ridicînd ecouri clocotitoare în văi şi păduri ; rîd şi strigă prostii fetelor şi nevestelor care-i petrec cu ochii, hăulesc cutremuraţi de nebunia care i-a cucerit şi i-a ameţit. Dar poate chiuie ca să uite ce lasă în urmă şi să tulbure icoanele ce se înfăţişează limpede ochilor lor : munca începută şi ne-
                                                               49
4
isprăvită, casa cu nevoi, datorii, năcazuri şi toate cîte învăluie pe un om sărman în viaţa asta şi-l tîrăsc spre volburile aceluiaşi sfîrşit. Entuziasmul şi pornirea aceasta mi se înfăţişau în unele clipe ca o beţie a unui om plin de năcazuri. A băut ca să uite. Ş-un gînd parcă se strecura în mine, ş-atunci, şi mai tîrziu, de multe ori, cînd cugetam la furia mobilizării, la înspăi-mîntătoarea lavină care s-a prăvălit din sate spre cazărmi. Era şi conştiinţa vredniciei fără îndoială, şi disciplina, şi datoria, dar — cine ştie ! — poate era înc-O’ plată ş-o dobîndă, pentru ca în sfîrşit nimeni să nu le mai precupeţească în ţara lor dreptul la o existenţă, omenească... Cine ştie cîte s-ascund în vîlvătăile focului, care cuprinde, ascunde şi acopere toate.
   Am cugetat şi m-am îndoit. Cugetul de multe ori e duşmanul omului. Dar în clipele acelea eram copleşit de simţămîntul înflăcărării, de voia bună şi de nepăsarea tuturor flăcăilor noştri. Toate cîntecele, toate strigătele glumeţe, toate epigramele cu putinţă, toate prostiile copilăreşti le-am auzit. Chiar complectaşul cel mai bărbos şi mai mohorît devenea copil în puhoiul de viaţă veselă care-1 lua înainte. La popasurile cele mai: mari din gări, cîntau fluiere şi se-ncingeau bătute. Trenul nostru ducea spre Dunăre un forfot de putere şi de viaţă,, care aţîţase şi nebunise şi pe cei mai reci şi mai cumpăniţi comandanţi ai noştri. Cornistul nostru Leuştean, în mijlocul pornirii obşteşti, avusese însă răgaz să cugete adine asupra maşinăriilor acelora nemţeşti de prin staţii. Vîri un pitac, tragi de un mîner, şi cade un pachet de bomboane ori o bucată de ciocolată.
   Bag de samă într-un răstimp că, la opriri în unele gări,, în jurul automatelor acestora se alcătuiesc un fel de cordoane tăcute şi tainice. Fără grabă, fără gălăgie, c-o rîn-duială deosebită, maşina neamţului funcţiona şi deşertai
adîneurile. „Leuştean şi cu soţii lui, îmi zise cineva rî-zînd, au căutat să opuie ingeniozităţii neamţului un mecanism cu mult mai simplu. Au legat gologanul găurit c-o sfoară. îi dau drumul în maşină, trag de manivelă, scot ciocolata, apoi îşi trag banul înapoi cu aţa... Şi operaţia urmează aşa înainte c-o simplicitate minunată şi c-o grabă stăpînită într-o solemnă tăcere"...
   Asupra acestei tainice invenţii a cornistului meu am căutat să păstrez tăcerea. Nici nu m-am apropiat ca să controlez despoiarea nelegală a automatelor. Mărturisesc că ideea tăcuţilor operatori mă încînta, ca şi-n vremea aurită şi de mult trecută cînd, copil fiind, cugetam şi eu la asemenea iscodiri ingenioase în preajma dulceţelor acestei lumi !
   Cu jocuri, cîntece şi copilării, trenul îşi ducea spre Dunăre povara de cartuşe, arme, baionete şi oameni sortiţi morţii... Eram un convoi funebru, pe care camarazii noştri îl îmblînzeau c-un zîmbet, c-un cîntec şi c-o şagă.
   Ofiţeri eram cincisprezece, mi se pare, în vagonul nostru. Mulţi erau rezervişti, oameni cu ocupaţii liniştite ori iţrave. Prima lor concentrare serioasă, între noi, era aceasta. îşi lăsaseră viaţa lor tihnită şi intrau în furtună, îşi lăsaseră „ţivilia" lor, de multe ori aşa de dispreţuitoare pentru noi, profesioniştii armelor, ş-acuma, uimiţi, primeau parcă o inimă nouă ş-o păreche de ochi cu totul deosebită de aceea de acasă. Fără îndoială, ce eram noi mainte vreme pentru ei, noi ofiţerii de carieră ? învăţam .1 mînui spada, a comanda la paradă ; ne învîrteam la uinetul unui vals cu „duduile" în saloane ; nu ceteam a\rţi de filozofie, şi chiar marele Anatole France izbutea sa ne aducă somnul în orele tîrzii... Viaţa noastră era o tlcşărtăciune pentru ei. Repezile ore pe care le petreceau •i între noi în cîteva zile de concentrare erau numai nişte
                                                                 51
 i*
 accidente în scurt uitate. Dar iata-i acuma îmbarcaţi, cu mii de camarazi, pentru o acţiune hotărîtă. Iată-i şi pe ei cîştigaţi de însufleţirea cea mare a tuturora. A tresărit ceva în ei. Iată-ne fraţi. Ne aşteaptă, la un loc, luni de viaţă de campanie, cu trude, suferinţi şi cu întunericul misterios în care îşi desfăşură aripile teribilul înger al morţii. Acuma toate cele din urmă sînt vane. Acuma şi zădarnica noastră meserie are un scop. Şi zi cu zi, ceas cu ceas, creşte un simţămînt care ne leagă, şi se întinde asupra noastră acea dulce legătură care se chiamă camaraderie. Şi naşte spiritul de corp, acel curios resentiment pentru „ceilalţi", care n-au cinstea să poarte sabie în asemenea momente. Şi pentru domnul judecător de la Hangu, şi pentru domnul avocat de la Alexandria ceilalţi au devenit nişte simpli „ţivili££. Imberbul ofiţer din faţa lor, care nu cunoaşte măreţele speculaţii ale lui Kant şi n-a tresărit niciodată la armonia unui vers de Musset, care în schimb murmură o frivolă strofa de canţonetă, s-a apropiat acum foarte mult de sufletul lor ; pentru că acest nou camarad are o privire energică, o pornire aprigă în simplele lui cugetări asupra campaniei ş-o ho-tărîre de a izbîndi într-un fapt de arme ori a pieri, în mugetul tunului, ca un simplu erou, zîmbind şi nemai-aducîndu-şi aminte de toate cele deşerte ale vieţii lui...
   Aşa se explică, iubite prietine, de ce unul dintre aceşti ofiţeri de rezervă, grav ca şi tine, cu viaţa plină, legat ca şi tine cu mii de fire de toate elementele culturii, ale vieţii paşnice, s-a ridicat deodată altul în ochii mei. Tulburat, înfrigurat şi pornit ca oricare dintre neînfricoşaţii copii ai plugului, îndată ce-am ajuns la Dunăre şi ne-am îmbulzit în luncile de la Corabia ca să trecem podul cei dintăi în ţara duşmanului, s-a zvîrlit pe un cheson ş-a aruncat batalionului o înflăcărată cuvîntare... Era şi el ostaş ca şi noi cei de meserie, era şi el sălbatic şi hotărît,
simplu şi dezlegat de toate, cum trebuie să fie orice oştean în faţa morţii.
   Era într-o zi de căldură copleşitoare, şi noi eram mulţi, nenumăraţi, lîngă luncile de la Corabia. Tunurile, cavaleria erau campate pretutindeni, în şes, în luncă, pe văi şi şosele. Balcanii erau în fund, departe, în ceaţă cătră sud, şi pontonierii isprăveau grabnic podul de vase peste fluviu. Eram în ceasul trecerii şi-mi bătea inima. Cu armele pe umeri, cu stînga pe chingile raniţelor lăsate la picioare într-o oră de odihnă, soldaţii stăteau iarăşi grămădiţi, ascultînd ş-acest glas de însufleţire. Caii, căruţele şi conducătorii erau gata şi aşteptam comanda din urmă, ca şi cum trebuia să fulgere deodată înaintea noastră o sabie de foc.
   Rezervistul vorbea de pe chesonul lui cătră fraţi şi camarazi, despre trecutul cu morţii lui cei imari şi despre prezentul cu sîngeroasa lui vijelie, în care o generaţie trebuie să se oţelească pentru a pregăti alta mai bună. Ş-acest cuvînt avea în sufletul meu un răsunet ş-un înţeles deosebit.
   Aşa, cu regimentul meu am trecut Dunărea la 2 iulie, într-o după-amiază fierbinte, şi-mi bătea inima de tulburare. Era fericire, mîndrie ? Ştiu că eram bine încredinţat în ora aceea că încep a trăi cele mai frumoase zile ale vieţii.
           UN DISCURS Ş-UN MARŞ
   „Dragii mei camarazi de arme...“
   Îmi închipui că eşti întrucîtva curios să afli cam ce cuvinte a căutat şi a găsit tovarăşul meu ofiţerul de rezervă ca să facă pe oştenii-plugari să înţeleagă ridicarea oştilor româneşti şi rostul lor în frămîntarea balcanicilor. Momente ca acelea prin care treceam noi au marele privilegiu* să facă a înţelege şi pe cei mai „subţiri" că patria nu e un cuvînt zadarnic şi că vorbele simple pot merge fără-cotituri în toate inimile. Armata în primul rînd e primitivă şi democratică. Ascultă, dacă eşti curios, şi în-chipuieşte-ţi o mie şi ceva de oameni subt arme, trăsurile înhamate, podul gata lîngă lunca Dunării, un soare arzător de iulie ş-un văzduh limpede pînă la siluetele fumurii ale marilor Balcani. în jur, nenumărate oşti solemne în fulgerări de oţele, zeci de mii. Şi mai închipu-ieşte-ţi bătăile de inimă şi înfrigurarea unui ceas mare.
   „Dragii mei camarazi de arme ! ştiu că nimănui în această clipă nu-i pare rău după ce-a lăsat în urmă, casă. curata şi nevastă harnică, căci acel ce se va întoarce cu: vrednicie după biruinţă va avea bucurie însutită. Ştiu căi n-am nevoie să vă spun cuvinte de îmbărbătare ; avîntul
54
cu care aţi răspuns la semnalul de chemare arată că ştiţi pentru ce aţi venit. [...]
   Iubiţii mei camarazi ! Ales între toate neamurile din acest colţ de lume a fost poporul românesc. Trăind într-o ţară mîndră şi îmbielşugată, blajin, creştin şi primitor, seriin la obraz şi drept la inimă, a fost pus parcă aici anume de Dumnezeu ca să înflorească între pustiuri şi neamuri sălbatice. Aşa în vechi vremuri aici la Dunăre şi Carp aţi, neamul nostru a făcut aşezare frumoasă după ce, cu ajutorul Domnului şi cu braţ de criţă, a zdrobit fălcile tuturor liftelor păgîne. Asta a fost în vremea cea din bătrîni povestită, cînd voievozii noştri cei de demult au înălţat steagurile cu ţăranii, răzăşii şi boierii lor, cînd Mircea-Vodă şi Ştefan-Vodă cel Mare au bătut pe turci, care aveau atuncea cea mai mare împărăţie a lumii, cînd au bătut pe unguri, pe Ieşi, pe tatari, amestecînd sîngele şi oasele lor cu ţărîna ogoarelor noastre î
   însă, cum arată scriitorii noştri şi bătrînii, de la mărirea aceea, prin nemila vremii care ne-a fost ca o maştihă, poporul nostru a căzut în risipă vreme îndelungată, împilat de păgîni şi de alte lifte, trăind în obidă şi lacrimi, sub gîrbaci : asta a fost în vremea fanarioţilor ş-a robiei.
   Casa noastră cea veche, gospodăria bătrînilor, căzuse în risipă, şi urmaşii lăsau în paragină livezile şi pustii grădinile ; pînă ce Dumnezeu s-a îndurat şi ne-a întors cu faţa cătră soare. Atunci, ca nepoţii cei harnici, s-au ridicat românii ş-au înfiripat iar gospodăria strămoşilor. Cuza-Vodă a ridicat harapnicul de pe spatele nostru ; măria-sa regele Carol a făcut cu părinţii noştri războiul împotriva Turcului; şi iarăşi vechea Ţară Românească s-a încheiat ca un codru în primăvară. [...] Din pămîn-tul ţării parcă se suie în noi, din morminte, vîrtutea strămoşilor celor tari, şi în pieptul nostru simţim tăria cea veche a celor care au făcut rînduială cu sabia.
55
   Cată să mergem cu vrednicie să facem cu puterea noastră rînduială. Să uităm trecătoarele năcazuri şi ticăloşii ale vieţii, să fim ca omul acela vrednic care răsădeşte pomi pentru nepoţii nepoţilor lui. Cu rîvnă şi cu durere să intrăm în luptă pentru vechea şi dulcea noastră ţară. La sunetul armelor noastre să se cutremure iarăşi, ca de trăsnet, inimile duşmanilor noştri".
   Cuvîntul acesta al unui ţivil burghez sceptic era înflorit, dar eu simţeam în el, sub pornirea oşteanului, înduioşarea amară şi rîsul dureros pentru crudele stări de lucruri care dăinuiesc încă în ţara noastră, pentru vetrele sărmane, pentru permanenta nedreptate, pentru pustiul sufletesc al trecătorilor tirani de o zi. Cu toate acestea oştenii din jurul meu erau înduioşaţi adînc pentru vechea lor „moşie" şi se priveau unii pe alţii cu ochii umezi.
   îşi ridicară în spate grelele raniţe şi înaintară cu voie bună şi c-o ciudată nepăsare spre podul care ne despărţea de pustiul mal bulgăresc. Paşii lor sunau domol pe scîndurile legate deasupra vaselor şi inimile lor blînde găseau vorbe de glumă şi de haz. Era totuşi o oaste care se îndruma spre măcel.
     Nu-ţi voi mai vorbi de însufleţirea ofiţerilor şi de uralele lungi ce se ridicaseră spre cer, cînd ajunserăm pe malul gol din dreapta Dunării, pe-o pajişte pustie, cu iarba arsă. Soarele se înclina spre asfinţit, într-al patrulea ceas al după-amiezii, şi punea o dîră înflăcărată în lungul Dunării. Paseri de baltă fîlfîiau rar pe sus, cu ţipete scurte. Ogoarele şi luncile ţării rămaseră în urmă şi coloana noastră se înfundă pe un drum năsipos şi cotit. Cîteva femei, cîţiva copii, un păstor care cîrmuia prin văiuge şi smîrcuri un cîrd de oi şi capre — priviră trecerea noastră de pe un tăpşan. Vorbeau româneşte, erau de-ai noştri, dar ne priveau numai cu curiozitate. Cel dintâi bulgar bătrîn şi bărbos, cu straiele mohorîte şi cu
 56
 căciuliţa rotundă în cap, umbla după nişte vite, în preajma noastră, şi părea că nu ne vede.
   —   Bre ! eşti bulgar ?
   —     Bălgar ! Bălgar ! răspunse el. Era liniştit. întunecat si trist.
   Satul sta pitulat după o cută de pămînt.
   îl lăsarăm la stînga ; lăsarăm în urmă şi femeile, care zîmbeau curioase, grăiau româneşte şi erau împodobite cu fote, — una lungă dinainte şi alta foarte scurtă şi-ncreţită dinapoi. înaintarăm înlăuntru, departe, avînd însă necontenit în vedere şesul lin şi măreaţa apă a Dunării : acolo năşteau coloraţii stranii şi cuibare de foc în valuri, şi deasupra pluteau aceleaşi paseri singuratice, cu strigăte tot mai stînse.
   Căldura zilei era încă înăbuşitoare şi pulberea măruntă, răscolită de paşi, se ridica în juru-ne în perdele uriaşe. Aşa merserăm un ceas, două, ca-ntr-o pustie, fără să dăm de-o locuinţă ori de-o fîntînă. Numai într-un timp, de pe un irnaş gol, ne priviră trecerea nişte cîrduri de bivoli îmbrăcaţi în scoarţe de mîl cenuşiu şi cîţiva cai mărunţi şi slabi.
   Greutatea marşului pe căldura lui Cuptor începu a se simţi...
   Raniţa, cu toate ale ei, cu mantaua şi cu cartuşele ; puşca şi sacul de la şold, cu pînile şi cu raţiile de rezervă ; centura cu cartuşierele — ticsite de zecile de încărcătoare, pe zăpuşeala din miezul verii devin o povară cumplită.
   Oamenii mei, cei mai mulţi munteni vîrtoşi, deprinşi însă numai cu răcoarea Bistriţei ş-a codrilor de brad, umblau acuma cu capetele plecate, cu obrazurile aprinse si înecate în sudoare. Ne sculasem în zori de ziuă într-o mahala a Corăbiei, coborîsem la Dunăre şi aşteptasem ora trecerii pînă la trei după douăsprezece, pe o înspăi-
fîiîntătoare căldură. Pe şesul gol nu era umbră, apa era sălcie, miloasă şi încropită. Arşi de focul de deasupra şi de setea dinlăuntru, trecuserăm podul ; cu aceeaşi suferinţă înaintam într-un peisagiu cu pulbere multă, fără cumpănă de fîntînă. Nu adia boare de vînt, aerul părea mort. Prin bluzele tuturora răzbătuse sudoarea în pete mari; curelele ^i chingile străpungeau carnea înfierbîntată, povara din spate îşi înzecea greutatea...
   Ah, prietine, şi-n ziua aceasta şi-n altele multe care au urmat, cu cîtă strîngere de inimă am învăţat a preţui şi mai ales a iubi suferinţa celor răbdători. îţi mai spuneam : o luptă e sălbatică şi fioroasă, sîngele şi carnea ruptă sînt o grozavă privelişte ; dar drumul înainte, care se cîştigă pas cu pas, încet-încet ; sălbătăcia aprovizionărilor forţate în satele inamicilor zdrobiţi ; inconştienţa pasiunilor dezlănţuite şi uitarea a tot ce-i omenesc, aşezat şi civilizat, alcătuiesc în război o viaţă specială. în vălmăşagul acela viforos rămîne tare puţin din om ; conştiinţa împlinirii unei datorii păleşte în fiorul morţii ; curajul personal, instinctiv şi sălbatic mîriă înainte oastea ; energiile se exasperează, cresc ca-ntr-o bătaie de furtună ; ş-o beţie fioroasă te răsplăteşte de înspăimîntătoarele momente ale atacului, cînd ai ajuns să calci în picioare sfărămăturile duşmanului. Numai gîndindu-mă la asemenea momente cumplite, mă simţeam ridicat şi purtat de vifor de vijelie.
   Dar un marş care se eternizează astăzi, care va fi mîni, şi poimîni, şi-n alte zile, aceleaşi şi aceleaşi, c-o nesiguranţă penibilă învăluind sufletele, cu necunoscutul înainte şi-ndărăt, cu deplina conştiinţă a suferinţii, c-o căldură de cuptor, c-o sete care te frige, c-o povară care te apasă tot mai mult, kilometru după kilometru, douăzeci, treizeci, patruzeci de kilometri, — o, e cu totul altceva ! Din pricina asta, instinctiv, fiecare soldat dorea lupta. Voia să vadă în sfîrşit pe inamicul acela nevăzut. Să-l văd, să-l
 58
pipăi, să mă opresc ! Gîndul morţii mă nelinişteşte acuma poate, dar atuncea nu mă mai tem !
   „Atuncea mă înfierbînt şi-mi cresc puterile"... îmi zice» sergentul Gheorghieş, săltîndu-şi în spate raniţa.
   Şi-n ziua aceasta, ca-n multe care au urmat, m-a pătruns un fel de teamă ş-un fel de respect pentru tovarăşii mei aşa de greu împovăraţi, aşa de răbdători şi aşa de supuşi. Ba-n năcazul lor găseau şi cîte o glumă. O rostea unul zîmbind şi cei din juru-i rîdeau cu aceeaşi voie bună.
   „Mai spunem cîte-o polojenie şi rîdem... zicea acelaşi sergent Gheorghieş. Asta ne mai ţine loc de apa rece“...
   Şi-n acest marş greu pe pămînt străin, privind coloana împovărată în nemila văzduhului, m-am gîndit la „cuvîntul" camaradului meu rezervist. Se pare că el cunoştea pe ţărani cînd le vorbea. Nu rostise fraze umflate şi vorbe .mari ; nu vorbise de duşmănie şi de ură. Le spusese cîteva cuvinte simple, potrivite pentru suflete blînde, pentru minţi deschise. Oamenii mei sufereau în. tăcere, îşi îndulceau nevoia c-o gluma ; şi n-am auzit un murmur, n-am văzut la nici unul privirea aceea de stranie duşmănie care m-a izbit şi la cel mai liniştit bulgar» Hram însă încredinţat că la atac vor fi viforoşi şi în-spăimîntători ca puhoaiele verii, aşa cum izbucniseră, în ziua chemării, din amorţirea şi liniştea căminurilor lor.
   Am mers în ziua aceea pînă noaptea, tîrziu, şi răcoarea unor lunci de sălcii şi adierea serii ne-au mai potolit focul care ne mistuia. Am intrat într-un sat pustiu şi tăcut, la Ghighen.
ÎN TARA DUŞMANĂ
   Ghighen părea sat mare şi cuprins.
   Regimentul trecut dincolo, spre inamic, şi bivuacat în nişte spinării, îşi pregătea corturile şi culcuşul de noapte. Pe dealuri, mai departe, se împînzea linia de sentinele.
   Compania noastră primise o misiune specială : apărarea unei văi, spre răsărit. După ce ne pornirăm cerce-taşii, ne înfundarăm şi noi, cu oamenii noştri trudiţi, pe uliţele întortochiate, căutînd o ieşire.
   Ca şi în timpul cît se scursese întreaga coloană în întunericul nopţii, găsirăm aceeaşi tăcere pustie printre casele întunecate, acoperite cu olane, şi printre împrejmuirile de ciamur. Nu se simţea în sat nici cea mai mică mişcare de viaţă omenească. Nu zăream o lumină, nu s-auzea un glas. Totul părea mort şi fantomatic, ca-ntr-un basm. Numai cînii nenumăraţi lătrau, se zbăteau în lanţuri şi urlau sălbatic.
   Soldaţii umblau trudiţi sub răniţi, printre mohorîtele case. Rar doi întrerupeau tăcerea, grăind cu glasuri scăzute şi făcînd observaţii în apropierea mea.
   —     Halal, măi camarade ! frumoasă primire ne fac bulgarii şi bulgarcele !
60
   —     Apoi mi se pare c-au intrat în pămînt. Ei socot c-am venit să-i tăiem...
   Un sergent mormăieşte lîngă mine.
   —     Nu cumva aţi fi vrut, oameni buni, să ne iasă înainte cu flori şi cu bucate ?
   Căpitanul V., un om voinic şi hun, îşi oprea din vreme în vreme calul şi privea împrejurimile.
   —     Ce-i de făcut ? zise el. Cu cine să te înţelegi în pustietatea asta ? Şi cum să te-nţelegi ? îmi aduc eu aşa aminte de vreo zece vorbe sîrbeşti pe care le-am învăţat în copilărie la malul Dunării; da5 tare mă tem că s-or părea chinezeşti ! Şi nici n-am cu cine vorbi.
   —     Trăiţi, domnule căpitan, băgă de samă sergentul, la urma urmei am putea să deranjam vreun gospodar...
   —     Unde se poate ? grăi rîzînd căpitanul. Oamenii s-au culcat şi dorm. Nu-i politicos. Dar să-neercăm. Să văd şi eu cum ne-om putea înţelege. Sînt foarte curios* Intră într-o ogradă şi pofteşte pe cineva să se scoale !...
   Soldaţii se opriră, înveseliţi şi curioşi, aşteptînd şi ei.
   Sergentul puse baioneta la armă, cercă o poartă închisă bine, apoi sări sprinten pe deasupra. O jumătate de duzină de cîni îşi spori lătrăturile şi urletele într-un concert îngrozitor. Poarta se deschise ; alţi doi soldaţi răzbătură, şi-ndată, din umbră, răsăriră trei femei cu părul vîlvoi, răcnind şi apucîndu-se cu mînile de cap, făcînd semne deznădăjduite că vor să-şi smulgă păruL
   Soldaţii începură a rîde. Căpitanul privea nedumerit. Cu ţipete şi cu vorbe de jale, femeile spuneau ceva grozav. Căzură în genunchi, bătură o metanie în ţă-rînă, apoi îşi ridicară braţele tremurătoare spre botul calului.
   —     Domnule căpitan, eu nu înţeleg nimica ! zise sergentul de la spatele lor.
 61
   —      Hm ! făcu căpitanul cu demnitate, după cît văd, se roagă să nu le luăm viaţa !
   —      Dosta, bre! răcni el înălţînd braţul. Ho, ţară ! adaogă el apoi şi pe româneşte. Mir, bre ! mir ! Asta însemnează pace, îmi spuse el pe alt glas, întorcînd spre mine capul. Dosta, bre ! mir! mir !
   Femeile îşi conteniră urletele amestecate cu zăpăitu-rile dulăilor şi ridicară spre el capete cu ochi holbaţi şi cu gurile căscate.
   Căpitanul le făcu şi cu mîna semn de linişte. Apoi întrebă ceva care părea a fi într-adevăr într-o limba străină. Auzeam cuvîntul peti, care, după glosar, ştiam şi eu că înseamnă drum.
   „Le-ntreb unde duce drumul !“ îmi lămuri încet căpitanul.
   Femeile, ridicînd tustrele glasurile, începură s-arate cu braţele spre răsărit, şi răspunseră cu vorbe multe amestecate şi pentru mine foarte neînţelese.
   —      Dobre! rosti căpitanul cu gravitate. Drumul ne scoate unde voiam. Dar apă unde este ? strigă el apoi •cătră femei. Cade e vodă, cade e cişme ?...
   —      Tucă! tucă! strigau femeile arătînd cu braţele undeva, foarte aproape.
   —      Acum am înţeles şi eu... rosti sergentul, că cişmeaua e aproape.
   —      Aşa este ! încuviinţă căpitanul. Daţi-le drumuî. Lasă-le să se ducă la culcare... Mir! mir! mai spuse el femeilor cu veselie şi cu bunătate. Apoi se întoarse spre mine : Hm ! după cît văd, tot e bine... Se chiamă că am întrebat, mi-au răspuns, şi ne-am înţeles !
   Femeile, care se zbuciumaseră de groaza morţii, rămaseră în picioare lîngă poartă, uimite şi tăcute. După ce ne mişcarăm înainte, ieşiră chiar în drum şi priviră după noi.
*62
   —   Acuma au înviat ! observă sergentul Gheorghieş-
   —     Aţi văzut ? zise căpitanul. Aici se ştie atîta : că oastea trebuie să prade, să ardă şi să ucidă...
   —     Da’ ce-avem noi cu muerile şi cu copchiii ? mormăi soldatul Mihăilă chiar lingă mine. Trecurăm mai departe printr-aceeaşi pace funebră, şi cînii urlau pretutindeni fără astîmpăr. Găsirăm o cişmea mare de piatră, care zvîrlea apă rece prin ţevi de aramă : soldaţii se grămădiră în jurul ei cu bidoanele; şi ne sosiră şi cereetaşii de la marginea satului.
   Urcarăm după aceea un deal, şi într-un fel de me-dean mare, în lumina sură a nopţii, ni se arătară bordeie scunde acoperite cu pămînt, triste şi neîmprejmuite. Băteau şi aicea cîni întărîtaţi, şi printre buruienile ce creşteau pe coamele de ţărînă fîlfîiau steguleţe albe de pace.
   „Aicea stau turci"... ne zise sergentul întors din recunoaştere.
   Cîţiva oameni cu turbane şi şalvari ne întîmpinară şi ne salutară ducînd mîna la piept, la gură şi la frunte.
   „Turci ! Turci !" strigară ei cu oarecare teama şt îndoială. Apoi începură a alunga şi a lovi cînii care se împrăştiară chelălăind.
   „Drumul la cîmp ?" întrebă căpitanul în bulgăreasca lui.
   Un turc făcu semn c-a înţeles, şi ne călăuzi printre bordeie. Din cînd în cînd se oprea şi mormăia ceva cu blîndeţă. în bătături dormeau pretutindeni, sub cerul de vară, gospodari, cadîne şi copii.
   „Băgaţi de samă, băieţi, grăi căpitanul, să nu deşteptaţi copiii"...
   Turcul ridică spre el capul. Camarazii se strecurau cu luare-aminte printre trupurile risipite la pămînt. Se
63*
auzeau suspinele femeilor. Copiii, fără grijă, dormeau cu feţele în sus şi cu braţele în laturi.
   —      Aşa... aici se sfîrşeşte drumul şi colo-i valea... vorbi turcul româneşte, întinzînd braţul.
   —      Mă miram eu de ce-mi pricepe aşa de bine bulgăreasca... îmi şopti căpitanul.
   —      Noi turci, noi sîntem prietini... adăogi turcul fă-cînd iar o temenea... Voi români... voi oameni buni...
   Şi, rîzînd, gospodarul iar prinse să zburătăcească cotarlele gălăgioase.
   Bordeiele rămaseră pe deluşor şi compania coborî în porumbişte. Acolo ne rînduirăm posturile şi străjile, şi-n curînd se întinse asupra trudei noastre adînca pace a nopţii de iulie.
                                ★
   A doua zi, o dată cu arătarea soarelui, părură a ieşî şi gospodarii de la Ghighen din întunecimea spaimei lor. Soldaţii, pe la porţi, făceau semne prietineşti cu bani din România, întrebau de crîşmă, de paseri, de brînză şi de făină de păpuşoi. Nimeni nu tăia, nu împuşca, nu spînzura. Ieşiră bărbaţi de prin poduri şi copile de prin pivniţe. Babele îndrăzniră să iasă şi-n uliţi.
   Ordonanţa mea, domnu Ion, arătînd un ban alb, cerea, între nişte muieri, în gura mare, o găină ori un pui, şi nimeni nu-1 înţelegea. Gospodinele stăteau la porţi cu mînile goale şi se uitau la el. Una, în sfîrşit, milostivindu-se, îşi trase tulpanul pe gură şi se apropie la doi paşi de el. îl întrebă prin semne, cu ochii şi cu degetele : ce pofteşte.
   —      O găină ! n-ai o găină de vînzare ? întrebă domnu Ion.
<64
   —      Nema! răspunse femeia fără să înţeleagă. Acest nema era în orice caz un răspuns prevăzător.
   —   Nu, o găină ! strigă cu putere ordonanţa.
   —   Nişto ! adăogi îndată femeia, înălţînd din umeri.
   Atunci, în disperare de cauză, domnu Ion, văzînd
că nu-i chip de înţelegere, se uită în juru-i să vadă prin vreo ogradă bipedul la care rîvnea. Dar paserile bulgăreşti stăteau bine dosite. Ce-i de făcut ? Omul atunci, luînd o atitudine curioasă, cu braţele ridicate şi cu degetele răşchirate, holbă ochii la femeie şi începu a cot-codăci subţire şi spăriat: „Cotcodac ! cotcodac !“
   Bulgarca se năpusti îndărăt spre poartă, îngrozită în prima clipă ; apoi se opri, văzu pe domnu Ion rîzînd şi prinse a rîde şi ea, împăcată şi în sfîrşit înţelegînd despre ce era vorba.
   —      Aha ! cocoşcă ! iaiţa ! strigă ea cu veselie. (Coco şea însemnează găină şi iaiţa, ouă.)
   —   Da ! cocoşcă ! răspunse cu mîndrie domnu Ion.
   Muierea păru a se gîndi o vreme în ce ceruri şi sub
ce pămînturi se poate găsi o găină ş-un ou, apoi se însenină, privi pe dos şi pe faţă banul omului meu şi, in-trînd în ogradă, se întoarse îndată cu o duzină de ouă în poală şi cu doi pui cîrcîitori în mîna dreaptă. Amîn-doi se arătară mulţămiţi de schimb şi se despărţiră buni prietini.
   Satul ieşi din amorţire şi lumea prinse a umbla pe uliţi.
   Cătră amiază, la cişmeaua cea mare din vremea turcilor, a lui Isim-paşa, unde curgea apă îmbielşugată, veneau fără grijă gospodari, femei şi copile, cu cobiliţele pe umeri, ca să-şi umple vedrele de aramă. Acolo îşi adăpau şi oamenii noştri caii de la chesoane, şi beau îndelung, pînă ce se săturau, de la gurguiele de metal. Groaza nopţii dispăruse, cînii nu mai lătrau ; soldaţii
                                                              65
5 - OiDere voi. 21 — M. Sadoveanu
  rîdeau şi glumeau veseli, şi bulgarii, liniştiţi şi împăcaţi» totuşi serioşi şi circumspecţi, treceau printre ei căutîn-du-şi de treburi.
  O copiliţă de şapte ani, cu cobiliţă mică şi cu vedre mititele, îşi făcu loc prin îmbulzeală, şi observînd că nu va putea răzbate uşor la apă, ridică fruntea nemul-ţămită şi împinse pe un soldat la o parte.
  „Begay bre! fereşte bre !“ îi zise ea scurt.
  Soldaţii zîmbiră.
  „Lăsaţi, bre, copchiliţa, să-şi ieie apă", grăi unul cu blîndeţă, şi-i făcu loc.
  Mai pe urmă trecură două femei tinere şi frumuşele cu ciudata fotă scurtă şi creaţă rotindu-se şi zbătîndu-se în dosul şelelor.
  —   Încotro, leliţă ? întrebă un flăcău.
  —      Ne ducem la cîmp, avem treabă... răspunse una, gureşă şi înţepată.
  —      îs românce, măi, îs de-a noastre !... strigă altul cu mirare.
  Ele se opriră. Un caporal balan se ridică de lîngă jgheabul de piatră şi le zise rîzînd :
  —      Ei, ce mai zici, cumătră ? Ce fac bărbaţii voştri ? Pe-aici voi toate vă măritaţi cu bulgari...
  —   Bărbaţii noştri-s la război... răspunse femeia.
  —   Aşa ? Şi-s bulgari ?
  —   Da, îs sîrbi.
  —      Apoi trimeteţi-le răvaş c-avem să ne-ntîlnim, ş-avem să-i răpunem rău !...
  Soldaţii rîdeau. Femeia deodată se încruntă cu răutate.
  —      Unde să vă-ntîlniţi ?... Bărbaţii noştri nici nu ştim dacă mai trăiesc. Poate-au pierit. Duceţi-vă ! O să pieriţi şi voi cu toţii !... O să pieriţi.
   Femeile aveau o căutătură întunecată şi duşmănoasă. Soldaţii îşi ridicară capetele, privindu-le cu curiozitate...
   —      Hm ! zise caporalul. Lăsaţi-le să se ducă la treaba lor. Ce-avem noi cu ele ?... Du-te, cuscră ! adăogi el iar vesel. Dacă ne-om întîlni cu oamenii voştri, avem să-i strîngem de beregată, c-aşa-i legea la război, dar voi duceţi-vă în treaba voastră. Văd că pe lumea asta toate femeile-s la fel...
   Oţărîte şi rele, femeile plecară fîlfîindu-şi fota cea scurtă şi creaţă, iar caporalul dădu din cap repezindu-şi capela pe-o sprinceană. Privea în urma lor ş-avea el un gînd al lui...
          TURCII DE LA GHIGHEN
   în Ghighen am văzut de-aproape numai gospodării turceşti, pe tapşanul cel gol, unde dormeau noaptea la pămînt, sub stele, femeile şi copiii. Acuma, ziua, ca-dînele erau dispărute. Printre bordeiele mari, împodobite încă cu steguleţe albe, umblau băieţi cu fesuri şi fetiţe cu şalvari. Uşoare ridicături de pămînt bătut arătau graniţele între casă şi casă. Bordeiele bivoliţelor ş-a cailor erau aşezate, fără nici o rînduială, printre lăcaşurile omeneşti, şi dintrodată între unele şi altele deosebire mare nu se putea vedea. Bărbaţii, cu turbanele lor mari, cu brîiele, cu şalvarii enormi şi cu picioarele desculţe în iminei, îşi vedeau greoi de treburile gospodăriei. Satul cel mare bulgăresc se revărsa pe coastă şi-n cîmpie, cu ogrăzi bine închise şi case bune.
   Acolo era foasta raia, robii de altădată, cu capetele plecate subt iatagan ; ş-aici, în bordeie, foştii stăpîni-tori.
   Turcii sînt oameni liniştiţi şi melancolici, — cel puţin cei de la Ghighen îmi păreau aşa. Cînd le amintii, în puţine cuvinte, de stăpînirea lor de-odinioară, oftară dînd din cap, cu privirile înnegurate. Cu prietinie şi cu blîndeţă, ne conduseră, pe mine şi pe căpitan, într-un
bordei larg, destul de urît pe dinafară, dar înlăuntru strălucitor de curăţenie. Podoabe de horbote şi chilimuri se vedeau în colţul fiecărei încăperi ; pe divanuri, covoare, şi arme vechi sidefate aninate în părete. în fund* în stative mari, o pînză cu alesături. Gospodina cu cî-teva clipe mai înainte sărise de la vatale şi fugise de privirile străinilor.
   —      Uite dumneata, îmi zise căpitanul, de-afară nici nu m-aşteptam să intru într-o încăpere aşa de curată şi de frumoasă...
   Turcii zîmbeau.
   —   Tot aşa-i şi la bulgari ? întrebă căpitanul V.
   Ei făcură semne de afirmaţie cu capul, dar asta, peste Dunăre, ştiam că însemnează nu.
   —   Nu ? întrebă căpitanul.
   —      Nu, răspunse gospodarul de gazdă într-o românească destul de bună. La bulgari frumos şi mare pe dinafară ; ei trăiesc mulţi, un neam întreg la un loc.
   —   Dar înlăuntru ?
   —      înlăuntru nu-i ca la noi... răspunse zîmbind turcul. Aveţi să vedeţi...
   Ceilalţi turci păreau mulţămiţi de acest răspuns. Unul îşi scoase luleaua aprinsă din şalvarii cei largi şi începu a trage din ea cu poftă. Ne aşezarăm pe divan, — ei se cinchiră pe pămîntul curat lipit ; şi prinserăm a vorbi despre război şi despre risipirea împărăţiei osmanlîilor.
   —      Asta a fost supărarea lui Alah ! zise cel mai bă-trîn. împărăţia o duc astăzi oameni slabi, care se ceartă pentru chiselele cu bani. Au uitat de lege, joacă cărţi, ibeau vin... Acuma oamenii care se temeau de noi ne alungă şi ne taie...
   —      Noi, grăi gazda, am fi putut avea acolo, în împărăţie, oaste de zece ori mai mare decît bulgarii, sîr-bii şi grecii la un loc... Dar cine s-o ridice şi cine s-o
stăpînească ?... Oamenii noştri cei mari au murit de mult!...
 Gospodarii dădură cu tristeţă din cap şi-şi plecară frunţile spre pămînt.
 —      La Kîrc-Kilise şi Lule-Burgas, vorbi căpitanul V., oştile turcilor au fost crunt bătute, iar cetatea Edirneh a căzut.
 —   Şucri-paşa a apărat-o ca un leu, răspunse bătrî-
 nu! : dar     aşa este, la urmă a căzut.
 —   Dar    la Ceatalgea, zise cu vioiciune     gazda,     n-au
 mai putut răzbate.
 —      Asta-i slabă mîngîiere, spuse cu zîmbet trist bă-trînul, căci nu trebuiau să ajungă la Ceatalgea.
 Apoi, în româneasca-i ciudată, bătrînul ne întrebă cu cîtă oaste au trecut românii Dunărea şi ce avem de gînd să facem.
 —      Cum ce să facem, strigă căpitanul. Nu vezi că se mînîncă şi se bat ei în de ei ?
 —   Lasă-i să se bată, zise cu nepăsare turcul.
 —      Asta   nu  se poate ; războiul lor pricinuieşte      tulburare în                                                        toată lumea. Bulgarii nu vor să s-astîmpere:
 am venit noi să-i liniştim.
 —      Asta-i bun. Aveţi oaste multă, curat şi frumos îmbrăcată... Şi tunuri, — de cele mari şi de cele mici cu gloanţe... Cu tunuri de acestea au ucis turcii mulţi bulgari la Ceatalgea... Hei ! oftă turcul, voi sînteţi altfel de oameni.
 —   De ce altfel de oameni ? întreb eu.
 —      Aşa. Voi veniţi, vorbiţi bine cu toată lumea, plătiţi ouăle şi găinile, nu faceţi nici o vătămare nimănui... Ofiţer bun, soldatu ascultă...
 Convorbirea aceasta bineînţeles că nu se făcea cu uşurinţa cu care e scrisă. Turcul cel bătrîn rupea ceva româneşte, tînărul gospodar de gazdă grăia mai bine ;
 70
ceilalţi gospodari, cinchiţi la pămînt, voiau şi ei să ştie despre ce-i vorba şi cereau în orice clipă desluşiri ; la aceste desluşiri adăogau şi ei în turceşte părerile lor, care trebuiau şi ele tălmăcite. Un răspuns al nostru iarăşi trebuia tălmăcit şi provoca alt răspuns care ni se întorcea prin tălmaci. Schimbul acesta de vorbe mergea destul de repede de la turban la turban şi de la turbane la noi, şi la urmă ne înţelegeam noi cum da Dumnezeu ; dar era un amestec de turcească, de românească şi bulgărească şi de gesturi şi schime care tălmăceau unele cuvinte, încît noi singuri ar fi trebuit să ne strîm-băm de rîs în acest improvizat Babilon dacă subiectul dezbaterii n-ar fi fost aşa de trist şi dureros !
   Un copil aduse cafele în filigene, pe o tipsie. Răsucirăm ţigări, sorbirăm în tăcere şi cu sprîncenele înălţate din băutura fierbinte. Fum albastru se răspîndi în toată încăperea răcoroasă. Pe ferestruici razele soarelui de iulie intrau, străpungînd cu lumină nouraşii de fum.
   Turcii oftară. Bătrînul ridică fruntea-i pleşuvă.
   —      Voi altfel de oameni... grăi el încet ; altfel de oameni... Voi mergeţi să vă bateţi cu oaste, asta-i frumos. Aici unde este copil mititel, nevastă fricoasă, voi nu faceţi nimic şi spuneţi vorbă bună... Hee... voi altfel de oameni... Noi vedem, şi înţelegem, şi avem asa o dragoste pentru voi.
   Turcii ceilalţi, văzîndu-1 mişcat pe bătrîn, îi cerură îndată lămurire, şi gazda le spuse repede despre ce-i vorba : ei dădură din cap, semn că înţeleg, şi dintro-dată mişcaţi, cu ochii înduioşaţi, rostiră în cor vorba pe care o auziră : dragoste, dragoste...
   —      însă trebuie să vă spun un lucru... urmă bătrînul. Faţă de bulgari zadarnic sînteţi voi buni. Ei asta n-o înţeleg. Aicea, în sat, cînd au auzit că vin vlaşchi voi-
 71
niţiti, s-au ascuns toţi, şi unii au fugit, căci toţi credeau c-aveţi sa ucideţi şi să daţi foc satului. Ei altfel nu ştiu... Acuma i-am auzit vorbind. Ei văd că nu le faceţi nimica şi că daţi parale pentru ce luaţi. Asta-i foarte bun. Dar ei nu înţeleg de ce faceţi voi aşa.
   Unul din musafirii cu turban, avînd înţelegere despre ce-i vorba, lămuri şi el în limba lui că soldaţii de la noi „au ceva bun în inimă de la Alah“ (şi turcul se tot scociora la piept în dreptul inimii). Au ceva... în inimă,
 —     şi nu uită că au lăsat şi ei acasă neveste şi copii, ş-o gospodărie... Ş-aici, cînd vin, găsesc tot aşa gospodăria şi copilul şi femeia unui oştean plecat la război. Asta trebuie cruţat... Ce ţi-au făcut ei, săracii ? Femeile şi copiii sînt slabi şi fără apărare... Dar bulgarii nu cruţă. Ei ucid pretutindeni.
   —   Bulgarii omoară... mormăiră şi ceilalţi turci.
   —      Aşa este, urmă gazda. Voi faceţi aşa, dar ei nu înţeleg. Voi faceţi bine, dar ei rîd şi spun aşa : că vă este frică să-i tăiaţi, ca să nu vă taie pe urmă şi ei pe voi... Asta spun ei. Şi de-aceea le daţi parale pe ouă şi pe pui. Şi ei rîd, şi zic că nu se tem de voi !
   Căpitanul tăcu ; mă privi. în ochii lui văzui că nu crede vorba turcului.
   O fetiţă subţirică, în şalvari, intră şi începu a aduna filigenele. Căpitanul îi puse mîna în creştet şi zise cu blîndeţă : „Cîzlarîm, cîzlarîm" (fetiţă). Căpitanul meu începea să vorbească şi turceşte.
   —   Cîzlarîm ! răspunseră turcii cu bunătate.
   —      Cum aş putea eu să omor un copil ca acesta, care nu mi-a făcut nimic ? întrebă căpitanul.
   Turcii oftară iarăşi şi dădură din cap. Turcul bătrîn zise încet :
   —      Bulgarul a fost robul nostru : îl cunoaştem ; el nu ştie ce-i mila ! Soldaţii lor sînt voinici, viteji şi fără
72
 milă ! Eu ştiu ce spune căpitanul...          Oastea trebuie să
 fie ca-n vremea veche : voinic cu voinic !
 —              Fără îndoială, întîmpin eu.
 —           Hei, aşa-i, grăi gazda. Aşa ar trebui  să   fie. Dar
 ţinuturile noastre turceşti pînă la mare au rămas pustii, arse, cu leşurile oamenilor risipite în toate părţile.
 Fetiţa ieşi, se întinse un răstimp tăcere, şi fumul albăstriu, străbătut de suluri de soare, plutea leneş în jurul capetelor. Armele sidefate sticleau în covor, pe părete,         netrebnice, triste mărturii din zilele  de  altădată
 ale vitejilor oşteni turci... De afară răzbătea larma veselă a copiilor care se jucau şi se hîrjoneau fără grijă şi neştiutori de cumplita cădere a împărăţiei părinţilor şi străbunilor lor.
               SPRE STAROSELŢ
   De la Ghighen, unde batalioanele noa,stre au făcut grabnice lucrări de pămînt, ne mişcăm în ziua de 4 iulie spre Staroselţ, în lungul Ischerului. Fac parte din semi-batalionul însărcinat, în timpul marşului, cu paza flancului stîng ; deci o zi întreagă suim dealuri pieptişe şi coborîm văi prăpăstioase, într-un soare tropical, avînd necontenit în vedere coloana care se mişcă pe valea apei, ca un şarpe lung, sclipind din solzi metalici. Despre inamic încă nu se ştie nimic. Numai de la cavaleria armatei de vest, îndreptată iute spre Bercoviţa, a venit un zvon cum că o divizie bulgărească din regiunea Vidi-nului se retrage în marş forţat ,spre Sofia. Ţara-i pustie şi bulgarii pare că n-au de gînd să se împotrivească. La graniţa grecească şi sîrbă, oştile care au cîştigat marile biruinţi împotriva semilunei se zice c-au fost bătute şi sînt în retragere. Slăbite şi sfirticate, cu moralul căzut, în faţa unui puhoi străin, ce vor putea face aceste triste armate ? S-au războit zece luni de zile în asprimile iernii, au fost secerate de holeră şi de tifos, s-au prăpădit în umezelile şi îngheţurile şanţurilor la Adrianopol şi Ceatalgea, răniţii au pierit cu miile fără îngrijire, pe cîmpuri, pradă cînilor şi corbilor ; o tristeţă nemărginită <s-a abătut
 74
asupra bietului suflet omenesc. Oricîtă putere, pornire şi îndîrjire au putut avea soldaţii aceştia voinici şi primitivi, sălbatici in vitejia lor ca şi pe vremea lui Crum şi Asparuc, dar acuma se vedea că nu mai pot. O istovire bolnavă îi cuprinsese ; disperarea lor se întinsese asupra ţării întregi; o simţisem şi noi la cei dintăi paşi pe care-i făcusem pe pămîntul bulgăresc.
   Eram avangarda ; aveam misiunea să înaintăm repede spre Sofia. De la duşman insă n-aveam ştire. înaintea noastră simţeam golui. Eram într-o ţară care părea a fi biruită înainte de a fi ridicat o armă împotrivă-ne. Aveam totuşi o nădejde : după cît se spunea, tot nedesluşit, bulgarii hotărîseră să ne puie împotrivire la trecătorile Balcanilor. Se mai spunea că se desăvîrşise în dosul frontului de luptă spre sîrbi şi greci concentrarea întregilor puteri bulgare. într-o izbitură formidabila, duşmanii noştri nădăjduiau să dea peste cap pe aliaţi, după care, întorcînd o parte din arme împotriva noastră, urmau să ne opuie o crîncenă şi îndîrjită împotrivire la cetăţile de piatră ale Balcanilor. După ademenea veşti, între altele multe felurite şi fără acord, înţelegeam în-trucîtva cuvîntul de ordine care se strecurase între ofiţeri : „înainte, repede ! Trebuie să punem stăpînire pe cheile munţilor !‘c
   înainte, fără îndoială. Acesta era să fie într-adevăr singurul nostru cuvînt de ordine.
   Dar de la Ghighen la Staroselţ urcînd treizeci şi nouă de dealuri şi coborînd treizeci şi nouă de văi, nu era un lucru de şagă. Şi pe urmă de la Staroselţ în Balcani, cîtă cale ! Şi cîtă căldură, Doamne-Dumnezeule ! Şi nu vedeam un sat cît cuprinde ochiul. Şi nu zăream o fîntînă. Binecuvîntată fie ţara părinţilor noştri, în care satele înfloresc pe toate costişele şi fîntînile cu cumpănă şi şi-potele — îngrijite de creştini pentru sufletul morţilor —
                                                          75
 se arată la fiecare cotitură de drum călătorilor trudiţi şi însetaţi !
   După ceasuri de drum fără popas, cînd apa /s-a istovit din bidoane, ni se arată într-o văiugă, lîngă un tufiş sărac şi prăfuit, un ghiol cu apă verzuie şi noroioasă, acoperită cu mătreaţă. După urmele din nomolul de la margine, se vede că avem de-a face cu o scăldătoare de bivoli. Camarazii, înveseliţi de departe de lucirea apei, grăbesc pasul şi se apropie cu nădejde ; pe urmă îşi lasă la locul lor bidoanele de metal, îşi pleacă capetele în piept, răbdători şi supuşi, şi trec mai departe la dealul oblu, mai însetaţi, cu privirile înfrigurate şi trudnice.
   „Haideţi, băieţi, s-avem răbdare. Asta nu-i apă ; asta-i otravă !c‘ zice cu blîndeţă căpitanul nostru. Şi soldaţii îşi saltă raniţele şi trec, luînd în piept dealul cu iarbă arsă.
   La amiază, pe-o culme pustie, auzim de la patrulele şi oamenii de legătură semnalul popasului şi ne oprim. Soarele bate în creştete ca o trîmbă de foc, vîntul nu adie, cerul alburiu se bolteşte deasupră-ne fără nici un nour.
   Raniţele jos ; oamenii răsuflă. Dar o veste îi ridică iar în picioare. Undeva, departe, în cotiturile văii, se pare că este-o fîntînă ori un izvor. Cîteva echipe se încarcă cu bidoane şi pleacă pe loc. Ceilalţi gustă în tăcerc din mîncarea rece, apoi anină de piramidele de arme foi de cort şi la puţina umbră se întind pe spate cu palmele sub ceafă.
   Setea aduce lui Gheorghieş, sergentul, care-i puţin poet, gînduri ciudate.
   —      Măi fraţilor, zice el încet, privind cu ochii duşi în nemărginirea alburie, tot e bună şi viaţa asta. Acuma, eu, drept să vă spun, învăţ a preţui pe cealaltă, cu toate nevoile şi năcazurile ei,
   Tovarăşii lui la foaia de cort îl privesc în tăcere. El zîmbeşte cu bunătate.
   —      Ascultă, măi Mihăilă, urmează el. Ştii tu cît e de frumos la noi în munţi ? Păduri de brad colo, păduri de brad dincoace. Bistriţa curge repede şi clipind. Măi Mihăilă, cîte plute am dus noi la Piatra, şi pe urmă pe Şiret, mai departe, pînă la Galaţi ?
   —      Phii ! îngînă Mihăilă. Parcă cine le mai poate şti sama şi numărul !
   —      Ei, iţi aduci tu aminte, măi Mihăilă, cum sună codrul cînd chiui eu de la cîrmă : la pădure! la cîmp ! Tu eşti dălcăuş... şi-ncepi a lucra la cîrma ta de dinapoi. Ici un sat, dincolo alt sat. Trece un ţine de cinci ani cu cîţiva cîrlănaşi şi se uită cum ne ducem la vale pe apa Bistriţei... Pe urmă iaca rîde la noi o leliţă cu catrinţă şi cu furcă-n brîu... Măi Mihăilă, frumoase muieri îs la noi la munte !
   Mihăilă oftează. Gheorghieş îşi răsuceşte o ţigară.
   —      Iaca, bre omule, zice el iar ; eu nu-nţeleg de ce atîta vreme, cît am umblat noi prin codrii noştri, şi pe Bistriţa, şi chiar mai la vale, noi de sete n-am răbdat. Şi nu că n-am răbdat, dar nici n-am ştiut ce-i setea. Colo fîntînă, dincolo budăi ori şipot, bei, te ştergi cu mîneca la gură şi te duci mai departe cu toporul pe umăr, nici nu-ţi pasă... Da5 acuma, măi băiete, ştii tu cum am început a mă gîndi eu la asta ? Este într-un loc, într-o văgăună la mal, un izvoraş care sare dintr-o (stîncă... Parcă-i o sălbătăciune, parcă-i un ied, aşa sare ; şi clocoteşte apa şi fierbe-n stropi, şi cînd îţi vîri obrazu-n-tr-însa, parcă te frige ca ghiaţa... Se chiamă acolo La izvorul lui Vălinaş... Este şi cîntec :
                         „Frunză verde toporaş,
                         Dragul mamei Vălinaş..."
77
   îl cîntam pe plută cîntecul ista, eu şi cu Mihăilă... De cîte ori ne-am oprit noi, măi Mihăilă, sara, la izvorul lui Vălinaş ? Făceam foc lîngă izvor şi nici nu ne uitam la el.
   —      Doamne, domnule sergent, răspunse amărît soldatul ; cum de ţi-a venit tocmai acuma să vorbeşti de Bistriţa şi de izvoare ! Of ! tare-i arsă inima-n mine !
   —      Dă, măi Mihăilă, eu ştiu de ce mi-a venit ? Asa-i omu, ticălos : doreşte tocmai ce-i lipseşte ! De s-ar face acu, măi Mihăilă, izvorul lui Vălinaş, care sare ca un ied şi parcă-i stropi albi de ghiaţă, — să bem o gură bună, pe urmă să stăm şi iar să mai bem ; să ne întindem colo pe spate, pe muşchi moale, şi pe urmă să lungim gîtul şi iar să mai tragem vreo două înghiţituri.
   —      Hof, domnule sergent Gheorghieş ! izbucni Mihăilă, de ce-mi chinuieşti aşa sufleţelul !...
   —      Ei, măi Mihăilă, ce să fac ? Eu mă gîndesc aşa, că de-om ajunge să ne-ntoarcem cu bine în părţile noastre, întâi şi întăi acolo în locul acela sa ne ducem, ş-acolo şă rîdem, cum oftăm acuma, şi să ne-aducem aminte de dealul ista pustiu şi de cuptorul în care fierbem...
   Corvoada de la apă se-ntoarse aducînd în bidoane ceva ud şi călduţ... Semnalul de plecare ne sosi şi pornirăm iar prin nemilostiva căldură. Viziunile sergentului Gheorghieş mă chinuiau şi pe mine. Mi se năzăreau atîtea locuri blînde şi poetice, şi în suflet îmi adia, ca o pedeapsă, o mireasmă de brad... Cine-a avut halucinaţiile setei ştie să preţuiască viaţa şi pentru un neînsemnat pahar brumat de apă rece.
   Am mers, am mers. Am suit ş-am coborît. Am dat de fîneţe cosite. Am simţit numai apropierea locuinţelor omeneşti, dar n-am văzut satul. Şi dealurile, şi văile nu se mai istoveau ; ba parcă creşteau şi se-nmulţeau, cu cît truda mai mult ne vlăguia. Coloana se scurgea pe Ischer,
noi bateam coclaurii. Un sat se arătă între două dealuri ca-ntr-o căldare, lungul şirag al brigăzii dispăru după el, noi trecurăm înainte. Şi soarele începu a se lăsa în asfinţit; o adiere binefăcătoare prinse a-mi răcori fruntea.
   Mă chinuia setea. Foarte ciudat lucru ! Acuma tot mai bine îl înţelegeam pe Gheorghieş sergentul. Şi cugetam în mine-mi la nenumăratele fericiri pe lîngă care trecusem în viaţa mea şi nu le pricepusem. Dispreţuisem de-atîtea ori umbra unui copac şi de-atîtea ori mă oprisem la un izvor şi băusem apa lui rece, fără să mă gîn-desc la clipa asta, cea mai dulce a vieţii. O umbră de răchită, prin care străbat fulgi de lumină ; un izvor care curge, fuge şi săgetează în soare. Cît e de nesimţitor şi de puţin inteligent omul în fugarnica-i viaţă ! Şi-n ceasuri ca acestea, de arşiţă şi de foc, cît preţ dobîndeşte o clipă ca aceasta pierdută şi cum se ridică o clipă neînsemnată în amintire şi în suflet Ia puterea unei suferinţi ş-a unei remuşcări !
   Oamenii, trudiţi de nesfîrşitul marş, tăceau. Soarele se cufunda în nouri rumeniţi, şi umbra pustiei ne împresura, alergînd parcă din zări spre noi de pretutindeni. Şi tot mai aveam de mers, departe, cine ştie unde. în sfîrşit, prin întuneric, undeva, în nişte văgăuni, dăm peste furgoane de cavalerie. Caii se întind şi se smuncesc zadarnic în ştreanguri pe-un drum care urcă la deal, scurt, aspru şi ponoros.
   ;vMăi fraţilor ! strigă prin întuneric un ofiţer. Daţi o mînă de ajutor. în ţara asta nu sînt drumuri şi rămîn cu căruţele sfărîmate pe-aicicf...
   La o comandă, compania dinaintea noastră împresură furgoanele, pune mînile, dar caii tot zadarnic se zbat şi smuncesc, şi oamenii sînt trudiţi şi fără chef. Atunci căpitanul V. se întoarce cătră compania noastră şi începe a rîde cu dispreţ :
   „Măi băieţi ! aţi văzut cum nu poate face o treabă ca asta un sat de oameni ! Măă ! urlă el cu glas grozav ; ia daţi-vă la o parte, să puie cîte-un deget băieţii mei... Cum să rămîie oamenii cu căruţele-n rîpă ! Hai, băieţi !... Da’ luaţi sama, încet, să nu zvîrliţi furgoanele peste deal ! Hai, că pe urmă ajungem şi noi acasă, nu mai avem mult.cc
   Uşor înveseliţi la glasul căpitanului, oamenii îşi scutură grozava trudă, se reped, pun mînă de ajutor, aşa cum e datoria creştinului la nevoie, şi furgoanele luate mai mult pe sus urcară dealul.
   Apoi iarăşi, prin întuneric, pornim trudiţi înainte, cău-tînd locul de popas al regimentului, — şi oamenii noştri încep a glumi ş-a rîde de voinicii dinainte, care n-au putut zvîrli peste dealuri furgoanele cavaleriei.
   Cineva începe a cînta cu glas dulce :
                          „Doamne-ajută Cui sărută Şi sporeşte Cui iuibeşte !“
                LA MAHLÎTA
   La Staroselţ dorimim cîteva ceasuri, pe ploaie, în corturi în grabă făcute noaptea ; şi în dimineaţa de 5 iulie o pornim mai departe, spre Mahlîta.
   Aici găsim o aşezare întinsă, gospodării cuprinse, case şi acareturi acoperite cu olane. Oamenii se vede că stau bine, au păşuni mari în jurul satului şi vite multe. Ici-colo, observăm şi cîteva case cu înfăţişare europenească : într-însele locuiesc ciorbagii, cum zic bulgarii fruntaşilor ori „boierilor" lor. Pe Ischerul cel mic, care curge pe jsub sălcii, în marginea satului, este o moară sistematică cu maşinării nouă, purtată de o turbină puternică. Zăgazurile, opusturile cu lanţuri, canalul de beton şi clădirea sînt de curînd ridicate, alături de moara cea veche, scundă, lăsată într-o parte, sălbatică şi primitivă. în mijlocul Mahlîtei este ş-o piaţă, cu cafenele, crîşme si prăvălii. Sat şi tîrguşor totodată, locuit de plugari, păstori şi negustori, aşezarea aceasta arată încă tristeţa trecutului de robie şi progresul Bulgariei nouă.
   Trupa primeşte ordin să intre în cantonament. îmi caut cu plutonul meu gazda ; pătrund pe-o hudiţă ş-ajung la o poartă care se deschide între mărăcini uscaţi ; dar ograda e curată, casa mare şi părind încăpătoare pe
                                                               81
 <6
dinafară, cu şoproane largi acoperite cu ţiglă : gospodărie de om chiabur.
   în şoproanele împrejmuite cu ţarc aud behăituri de oi ; şi gospodarul, cu mînicile suflecate şi c-un hîrdău în mînă, se arată şi ne iese întru întîmpinare.
   E un bătrîn voinic, cu şalvari, cu papuci în picioarele desculţe, cu barba şi mustăţile cărunte şi cu căciuliţa bulgărească în cap. E tuns scurt, barba i-i neîngrijită. Are cincizeci ori şaizeci de oi în şopron şi cîteva vite albe, dar e îmbrăcat în straiele cele mai rele pe care le poate avea. Are un zîmbet silit pe obrazul negricios şi ochii foarte pătrunzători. îşi şterge de şalvari degetele bătătorite şi ne întinde mîna.
   „Bună ziua !cc ne zice el pe bulgăreşte.
   Căpitanul îl lămureşte că am căzut în gazdă la el ; gospodarul dă din cap, înţelege despre ce-i vorba şi ridică din umeri. La întrebarea noastră, arată că ne poate da lapte, se pot găisi ouă ş-un pui.
   >,Zăs parii (cu parale) !ef îi spune căpitanul.
   Bătrînul clatină din cap : se poate ! După aceea se întoarce la hîrdăul şi la oile lui.
   Soldaţii noştri îşi fac piramidele de arme şi raniţe şi, după obiceiul lor la orice popas, repede caută vreascuri şi aţîţă focuri. Ori este ceva de pus la foc, ori nu, dar e bine să pîlpîie acolo cîteva găteje, să te aşezi împrejur şi să stai de vorbă. Focul e mîngîierea omului la popas, semn de omenie şi de prietinie.
   Intru în casa largă şi încăpătoare.
   Două odăi se deschid la dreapta şi la stînga. Le privesc cu uimire, căci nu m-aşteptam să le găsesc murdare, pline de aţe de painjeni pe sus ş-aşa de goale. Una-i împodobită cu cîteva rogojini făcute sul într-un colţ. în cealaltă o laviţă şi cîteva ţoale. Nu-i masă, nu-i scaun. Este însă în părete un portret al ţarului Ferdinand şi două ori trei
 82
 stampe înfăţişînd victorii ale armatei bulgăreşti, — aceste cromolitografii însă nu sînt apărate de rame şi sticlă : sînt bătute de-a dreptul în părete cu piroane groase, iar degetele şi gîngăniile le-au patat şi le-au necinstit.
   Din tindă, dau în fund, într-o odaie mai mare, întunecoasă. Aici e vatra şi toată gospodăria familiei. în această încăpere răspund uşile de la două cămări, în care gospodarii îşi ţin grîul, făina, brînza, sarea, care-i de mare preţ, ardeii, fără de care omul nu poate mînca cum se cade, lîna oilor, care preţuieşte aur, şi pieile care sînt bogăţie şi ele. Lăcăţi puternice ţin închise aceste tainice ascunzişuri.
   Mă uit în juru-mi. în părete un dulap deschis, primitiv, cu rafturi. în aceste rafturi sînt înşirate cîteva scăfiţi, linguri şi străchini. Alăturea, aninate în cuie de lemn, stau vedrele de aramă, spoite şi pe dinăuntru şi pe dinafară, ş-un polonic cu care toată lumea bea apă. Ş-atît. în partea cealaltă, un horn uriaş, sub care, la pămînt, arde focul familiei. Un cui, o tingire şi cîteva căldări, — ş-am văzut tot ce se poate vedea în gospodărie. Nicăieri o podoabă, un semn care să desmierde ochiul. Un fund înălţat o palmă de la pămînt e ma^sa. Nişte scăunaşe pe care le puteai acoperi cu palma şi pe care niciodată n-am putut sta complectează mobilierul. Omul doarme la pămînt, pe rogojină. Ce nevoie are de toate celelalte prisosuri ale vieţii ? N-are nevoie nici de curăţenie exagerată. Păreţii au fost văruiţi cîndva, în timpuri foarte vechi. în ferestre stau netulburate reţele de painjeni, ş-un geam spart dintr-o întîmplare, odinioară, nu va fi înlocuit niciodată. Toate sînt deşertăciuni. Lucrul de căpetenie este că gospodarul are cămările pline şi chimirul plin. încolo, poate trăi fără pat şi scaun, poate răbda gîngă-niile pulberii ; căci de ce trăieşte omul pe lumea asta ?
   Trăieşte ca să poată strînge cît mai mulţi bani la chisea"
                                                                    83
 6+
   Acest adînc adevăr l-am înţeles de la dediu Andrei* stăpînul gospodăriei, care s-a înfăţişat pe urma noastră la vatra străveche. De lîngă foc s-a ridicat şi baba lui Maria, cu fotele-i negre peste cămaşa albă, şi ne-a privit zîmbind prin ochelarii ei rotunzi. Era o femeie mititică, adusă de şale, dar fusese frumoasă odinioară ; pe obrazul ei mai stăruia încă urma acestei nobleţe. Şi îmbrăcămin-tea-i curată arăta încă o grijă veche, care de altminteri era numai a ei, căci nora, urîtă şi cu faţa spăriată, sta într-un colţ, c-un prunc în braţe, îmbrăcată în cel mai dizgraţios şi mai puţin curat costum din lume.
   —     Imăş iaiţa, babo f întrebă căpitanul V. în bulgăreasca lui.
   —   lmă!
   —   I cocoşcătă ? i sireni ?
   —     lmă baba, imăl răspunse bătrîna c-un gla^s dulce şi ne zîmbi; apoi îşi luă din vatră luleaua, o îndopă c-un cărbunaş şi, pîcăind, se sculă şi începu să caute brînza şi puii, pentru foamea noastră.
   Unul dintre camarazi, ofiţer de rezervă şi fost judecător în Dobrogea, observînd că te poţi înţelege într-o limbă şi c-un capital de douăzeci de cuvinte, după cum făcea o strălucită dovadă bunul nostru prietin căpitanul V., se gîndi să îndrăznească şi el. Şi, încercînd, recon-stituindu-şi fraze şi amintindu-şi de viaţa lui în satele bulgăreşti, văzurăm toţi cu mirare, şi el împreună cu noi, că se face lesne înţeles şi de dediu Andrei şi de bătrîna cu ochelari.
   în preajma focului, grămădiţi, gheboşaţi şi răsuciţi pe scăunaşele pitice, pe cînd baba pregătea cina, se legă între căpitan, sublocotenentul M. şi bătrînul Andrei un sfat foarte interesant.
   Lui dediu Andrei îi plăceau „politicalele". Sfaturile Ia cafenea, fără nici o ceaşcă de cafea înainte, căci cafeaua
84
  costă parale, îl puseseră şi pe el în curent cu toată politica internă şi externă. Ştia şi el, ca toţi concetăţenii lui, că Bulgaria izbîndise în mari fapte de arme şi că domnul Danev la urmă încununase politica patriei lui c-o enormă greşală.
  —      Cum v-aţi gîndit voi, dediu Andrei, întrebă sublocotenentul iYL, să porniţi război împotriva fraţilor voştri de ieri, cu care aţi biruit pe turci şi care v-au înlesnit să luaţi Odrinul ?
  —      Asta nu-i bine, răspunse bătrînul privindu-ne cu ochii lui ageri. Asta-i greşala lui Danev.
  —      Acuma la ce-aţi ajuns ? Vă bat sîrbii şi grecii ş-a trebuit să trecem şi noi Dunărea cu oa^ste, ca să potolim războiul.
  —      Noi am venit pentru pace, dediule... observă cu blîndeţă căpitanul.
  —      Ştiu, grăi bătrînul. Acuma se vede c-am ajuns foarte rău. Feciorii noştri de zece luni de zile duc războiul, mulţi au pierit, mulţi au să moară, şi nu putem ajunge la nici un sfîrşit bun...
  Baba suspină cu durere la focul ei.
  —      Avem şi noi doi feciori la război... şopti ea cu lacrimi.
  —      Avem ! grăi dediu Andrei, şi ochii i se înnegurară. La noi în ţară acuma este mare duşmănie împotriva lui Danev. E un ticălos ş--un cîne, ş-ar trebui spînzurat. Numai Danev e nenorocirea noastră...
  —   Şi ce vă fac copiii ? întrebă sublocotenentul M.
  —   Nu ştiu. Se bat la sîrbi.
  — Aţi primit veste de la clînşii ? Trăiesc ?
  — Am primit scrisoare săptămîna trecută. Trăiesc. Dar eu ştiu ce se poate întîmpla ?
  —      Au să se întoarcă acasă, moşule... vorbi căpitanul. Noi am venit să scriem pacea cu sabia...
85
   —   Of ! să te-audă Domnul ! murmură bătrîna.
   —      Dacă-i aşa, aţi făcut bine, zise bătrînul Andrei deodată însufleţit... Să vă dăm şi vouă ce cereţi, şi să se sfîrşească odată. Destul* război şi destulă moarte. Ne-am săturat. Ne-a ajuns pînă-n gît ! Nu mai putem...
   Se făcu tăcere un răstimp, şi bătrîna ne privea cu ochi lucitori prin ochelarii ei rotunji.
   —      Toată lumea aşteaptă să -se întoarcă acasă oamenii noştri de la război, bărbaţii şi feciorii. De s-ar întoarce şi copiii noştri...
   —      Acuma se sfîrşeşte, vorbi încet şi serios dediu Andrei... Pe lume, toate trebuie să aibă sfîrşit !
   —      Mînca-l-ar cînii pe Danev, şi viermii ! blăstămă baba Maria, buchisind focul cu cleştele.
   —      Nu ne mai trebuie război ! începu iar bătrînul cu ură în glas. Am auzit zvon precum că, cu voi, soldaţii noştri nu vor să se mai bată... Au să puie jos armele. S-au săturat ! Vor să se întoarcă la vetrele lor !
   în umbra odăii se arată deodată un oaspete nou ; un ţăran bulgar urît şi murdar, chior de un ochi. Zîmbea, şi obrazul lui se răsucea parcă într-o mască oribilă. Ne salută cu bună ziua, dădu mîna cu noi şi se aşeză la foc. Spuse două vorbe lui dediu Andrei, apoi întoarse spre noi masca stranie a feţii lui: vedeam însă că cearcă să ne zîmbească cu prietinie. Bătiînul de gazdă, legînd din nou vorba, îi lămuri şi lui Stoico politica pe care o descusese cu noi. Oaspetele asculta şi da din cap zîmbind şi murmură şi el : „Danev ! cuciu Danev !“
   —      Bai-Stoico ! întrebă deodată sublocotenentul M., ai copii la război ?
   —   Unul ! zise bulgarul ridicînd un deget în sus.
   —      Un singur fecior a avut !... grăi cu glas încet şi dediu Andrei, fără să se uite la oaspetele lui.
   Şi dintrodată, masca lui Stoico se strîmbă mai cumplit, îşi puse la obraz mînile negre, bătătorite şi păroase si izbucni într-un plînset, într-un răget nestăpînit. îşi ţinea strîns acoperit obrazul şi gemea răguşit, clătinîndu-şi capul la dreapta şi la stînga.
   —      A avut un singur fecior... suspină baba Maria, ş-a murit la Ceatalgea... Umrelt na Ceatalgea /...
   Bai-Stoico îşi conteni plînsul şi privi rătăcit în iuru-i. Apoi stătu liniştit, ascultînd sfatul nostru, care se lega tar încet-încet. Dar acuma plutea ceva întristător în încăperea luminată de pilpîirile focului. Afară se întindea înserarea şi-n juru-ne ungherele se umpluseră de umbră. Vorbeam despre cumplitul război şi despre moartea care secerase pe toţi oamenii tineri ai Bulgariei...
   —      La noi nu-i casă fără mort... şopti oftînd baba Maria. Şi nouă ne-a murit un ginere...
   Şi iarăşi, la lucirea roşie a focului, masca tăcută a lui Stoico se răsuci ; palmele iar se ridicară la frunte, şi plîn-ml grozav §i răguşit izbucni într-o durere crudă şi sălbatică. Dediu Andrei oftă, iar baba îşi plecă fruntea spre jaraxic, şi ochelarii rotunzi i se udară de lacrimi.
               DEDIU ANDREI
   Dediu Andrei, după cît am înţeles, era unul dintre fruntaşii de la Mahlîta. Era gospodar cu pămînt îndestulător, cu vite albe şi cu oi care se bucurau de păşune multă în jurul satului, cu cămările pline şi cu economii aprig strînse într-un cotlon tainic, numai de el cunoscut, în casa lui cuprinzătoare trăiau sub disciplina lui de patriarh feciorii şi ginerii, muncitori sombri şi tăcuţi ca şi el. Cînd îl vedeam umblînd încet, cu pas rar, în straiele lui zdrenţeroase şi mohorîte, prin gospodărie, mormăind ceva cătră boi, strigînd răstit cătră babă ori cătră o noră, cînd îl observam cum ne priveşte pe noi, străinii, cu fruntea încreţită şi cu obrazul amărît, cum cerceta cu grijă banii pe care-i primea de la noi pentru mîncare şi-i înfunda cu luare-aminte într-o pungă veche şi într-un buzunar adînc, mă (simţeam straniu impresionat. Preocuparea lui de căpetenie părea agonisita fiecărei clipe. Munca aspră a pă-mîntului îi încovoiase umerii, grija fiecărei zile îi încreţise fruntea, şi toate ale vieţii lui păreau concentrate într-un gînd aspru şi unic. Pentru el părea a nu fi fost tinereţă, petrecere şi zburdălnicie ; dragoste, cîmp înflorit şi cer albastru ; avînt şi mărinimie ; privire senină asupra veşniciei care-1 împresura. Mă uitam lung la
88
dediu Andrei şi mă încredinţam tot mai mult că-n viaţa lui el de puţine ori a rîs ; deşartelor veselii ale vieţii el nu s-a dedat; moartea îl va găsi neînduplecat şi sever,, tare, îngust la inimă şi la cugetare, om al unei datorii lugubre parcă.
   Iată dimineaţa, după ce a răsărit soarele, nepoţelul lui, Vasile, numai de zece ani, se înfăţişează înaintea bunicului, cu traista aninată de gît şi c-un toiegel în mîna dreaptă.
   —   Eşti gata, Vasili ? îl întreabă întunecat bătrînul.
   —   Gata, dediule.
   —      Baga sama să nu prăpădeşti vreo oaie. Stai, să-ţi' dau tainul.
   Intră în casă, caută într-o cămară tainică, aduce şi pune în traista nepotului o bucată de turtă de grîu, bine măsurată pentru vîrsta şi foamea lui. Pe urmă îi zice simplu : „Hai, pleacă"... şi copilul porneşte, după poruncă. Aşa a fost şi dediu Andrei de mult, pe vremea turcilor. Abia am văzut umbra unui surîs pe obrazul lui, şi copilul nu i l-a zărit. Copilul acela nu cîntă şi nu zburdă, şi, ca dediu Andrei, nu va ridica fruntea spre cer. îndărătnic şi tăcut, va munci cît îi va ţinea tinereţa, se va însura pentru că trebuie şi pentru că porunceşte cel bătrîn, supus ca unui neînduplecat destin, va muncr din greu, va aduna şi va chivernisi ; va fi răbdător, tare, aspru şi nemilostiv, econom şi sobru, voinic şi vînjos pînă la adîncă bătrîneţă ; şi nu va cugeta că şi astfel dusă viaţa lui e tot o deşertăciune a deşertăciunilor !
   Fără să vreau, observînd pe dediu Andrei în toate ale-lui, cu puternicele calităţi ale poporului său, făceam comparaţie cu ţăranul nostru, aşa de oropsit, aşa de năcăjit,, aşa de filosof şi aşa de împăcat cu viaţa lui Dumnezeu: şi a fatalităţii.
89*
   Ce deosebire grozava de omul munţilor şi văilor «noastre, nepăsător, îndelung răbdător pînă la nesimţire, care nu se îngrijeşte de ziua de mîne şi îndrăzneşte să judece şi pe Dumnezeu. Tinereţa şi-o petrece cum îl îndeamnă o inimă iute şi uşoară, se bucură de cîntecele şi florile lumii lui Dumnezeu între cele mai triste ceasuri ale amărăciunii, zîmbeşte durerii şi robiei, zîmbeşte biel-'şugului, găseşte mîngîiere în prietinie şi omenie şi-n toate ale vieţii lui pătrunde încredinţarea că toate la urmă se sfîrşesc la fel, la aceeaşi groapă de cîţiva coţi ; de aceea lipsa de rîvriă pentru aspră agoniseală, de aceea veselia fără stăpînire în rari ceasuri ale vieţii, de aceea prietinia blajină, primirea frăţească, cuvîntul bun şi găzduirea necunoscutului care a întîrziat în drumul lui, venind din necunoscut şi trecînd în necunoscut. E năvalnic şi furtunos ; •nu-i aspru şi răzbunător. Nu-i sobru şi econom, dar ştie să facă viaţa mai bună c-o faptă, c-un cuvînt, c-un zîmbet... Dediu Andrei, om chiabur şi econom, trăia într-o casă largă, însă goală şi murdară, în care găsesc iarna sălaş şi mieii şi viţeii gospodăriei lui. îmi înfăţişam, privind casa lui, atîtea gospodării din ţinuturile noastre Suceava şi Neamţu, aşa de albe, de curate şi de îngrijite, aşezate pe pajiştea ogrăzilor ca pe nişte tipsii verzi. în case, podoabe care desmiardă ochiul, curăţenie, rînduială şi flori, ş-un aer de prietinie, de bunătate, sporit de zîm-fcetele şi vorbele blajine ale gazdelor...
   O, dediule Andrei, om al unui neam aspru, eşti vrednic de respect! Dar cît vă iubesc pe voi, bunii mei părinţi şi fraţi, cu inimile pline de veselia primăverii şi de melancolia cerurilor de toamnă, ţărani cu suflete mlădioase şi cu minţile ascuţite, popor capabil de sentimente generoase ■şi în stare de a primi şi de a răsfrînge lumina bunătăţii şi a civilizaţiei !
*90
   îmi plăcea să urmăresc pe dediu Andrei în afacerile gospodăriei lui. Poate-1 judec greşit. E adevărat că deseori caracterizările generale păcătuiesc. Iarăşi e adevărat că noi eram o armată de invazie şi el era cetăţeanul conştient al unei ţâri peste care se abătuse o grea nefericire.. Nu-i puteam cere să ne zîmbească şi e cam greu să pretind că trebuia să fie în acele ceasuri ca-n toate celelalte zile ale vieţii lui. Dar dediu A.ndrei, dînd tuturor cînilor şi tuturor spînzurătorilor pe domnul Danev, căruia îi spunea simplu Danev, şi chiar pe ţarul tuturor bulgarilor, pentru care n-avea nici o stimă, părea că regreta uneori vremea cea bună şi veche a turcilor, cînd „afacerile" mergeau mai bine şi părea că se acomodează îndestul cu blinda şi bănoasa noastră ocupaţie militară. Era mai ales interesantă atitudinea lui şi figura lui cînd primea arginţii. cu capul regelui Carol şi cu armele ţării noastre. Cu cîtă dragoste serioasă îi privea, îi pipăia, ii mîngîia şi-i strîn-gea cu grijă în tainiţele şalvarilor lui. Numai atuncea zîmbea puţin, şi era dispus, dintr-o politică lesne de înţeles, să acorde argumentelor şi punctelor noastre de vedere cea mai desăvîrşită aprobare.
   Disciplina şi blîndeţa armatei noastre nu-1 puteau încredinţa desăvîrşit că avutul lui e la adăpost de răpire şi foc şi viaţa lui în deplină siguranţă. Chiar din sara zilei dintâi umbla neliniştit prin gospodărie, îşi vedea de afaceri şi stătea cu noi de vorbă slobod, dacă nu ca cu nişte oaspeţi bine veniţi, cel puţin ca cu nişte trecători care-i vor plăti bine găzduirea ; dar ochiul lui era cercetător şi la pîndă.
   Aşa, între neliniştile şi zîmbetele lui prefăcute, i-am putut afla părerile asupra politicei interne şi externe şi a dat libertate babei lui, Maria, să ne pregătească sub hornul uriaş o mleşniţa, lapte fiert cu un amestec de făină* ouă şi zahar, — mîncare naţională de care (se arăta destui
91
 de mîndru. Buna lui voinţă a mers şi mai departe. La jumările de douăsprezece ouă, s-a hotărît să adaoge cel mai fin şi mai picant condiment al bucătăriei bulgăreşti : ardei pisat. Era o bunăvoinţă vrednică de luare-aminte, $-acest articol culinar a fost scos tot de sub nişte încuietori unde era cu scumpete păstrat. E adevărat că ardeiul pisat ne-a adus lacrimi în ochi şi ne-a făcut să tuşim un ceas, dar asta a bucurat şi a satisfăcut pe dediu Andrei, căci l-a încredinţat de bunătatea şi tăria aceistui articol naţional. Cîteodată şi bucătăria unui popor e în armonie teu firea lui.
   —      Aşa-i că-i bun ardeiul ? ne întrebă biruitor dediu Andrei.
   —      Foarte bun ! declară domnul căpitan V., cu ochii în lacrimi. (Trebuia isă ifim musafiri îngăduitori, deşi plăceam.)
   —      Dar mlesniţa mea ? aşa-i că a fost dulce ? ne întrebă baba Maria, privindu-ne prin ochelarii ei rotunzi.
   —      Minunată ! se grăbi s-o asigure sublocotenentul M., care se silise pe cît putuse să potolească cu grozava dulceaţă a acestei mîncări arsura ardeiului.
   Bătrînii se arătară mulţămiţi şi zîmbiră. Apoi, cum după masă trebuia să vie numaidecît rîndul somnului, dediu Andrei, ca vrednic amfitrion, îşi dădu cu părerea că cele patru rogojini pe care le avea isînt îndestulătoare ca s-acopere lipitura odăii noastre ; şi n-avu nimic de zis nici la propunerea ordonanţelor ca să punem subt aceste rogojini cît mai multe paie, deşi paiele, la dreptul vorbind, pentru dediu Andrei erau un lucru absolut de prisos cînd e vorba să te-ntinzi pe ele : paiele au altă menire ş-o altă întrebuinţare mai logică ; şi, oftînd cu mulţămire, gospodarul găsi prilej să ne vorbească cu laude despre doi boi ai lui foarte frumoşi. ,yVulovi 1 vulovi!“ zicea el cu mîndrie.
92
   Simplicitatea şi moralitatea într-adevăr patriarhală şi-o-vădi dediu Andrei cu prilejul unui compliment al camaradului nostru, sublocotenentul M. Baba Maria se arătase cătră noi cu mult mai blajină şi mai îngăduitoare decît moşneagul ei. Era o fiinţă simpatică ş-avea glasul dulce.» Şi, cum am spus, umbla în straie curate ; şi obrazul bătuta de bruma vremii păstra urmele unei alese frumuseţi.
   Deci stînd la lumina focului de sară pe scăunelele cele' mici şi „imposibile", sublocotenentul M. se gîndi să facă. o plăcere bătrînilor. Şi le zise, cu zîmbetul cel mai prie-tinesc :
   —     Dediule Andrei, baba dumnitale e cuminte şi buna la inimă — ş-a fost femeie frumoasă în tinereţa ei !
   Bătrîna rămase nemişcată lîngă foc, iar dediu Andrei ne privi cu răutate, deodată supărat:
   —     Cum ? zise el cu glas de ceartă. Baba mea n-a fost nici frumoasă, nici urîtă ; a fost nevasta mea, şi nimeni nu trebuie să se uite la dînsa !
   Mărturisesc că acest răspuns, care ar fi încîntat pe um turc cu harem, ori pe un puritan, mie mi-a adus un-zîmbet de nedumerire şi de milă. Moşul pufni ridicîn-du-se în picioare, se uită şi mai urît la babă, apoi, c-o privire piezişă spre noi, ieşi din odaie, cu desăvîrşire indignat de scandaloasele cuvinte ale camaradului nostru.
   Peste noapte, am dormit un somn bun ; apoi, cătră ceasul două după miezul nopţii, simţii în ogradă mişcarea oamenilor noştri, care aprindeau focuri. Auzii şi glasuli tînguitor al lui dediu Andrei, care parcă toată noaptea stătuse la pîndă. Pumnul lui bătu în uşă, întăi mai sfios,, apoi mai hotărît, şi se treziră şi camarazii mei.
   —  Ce este, dediu Andrei ? întrebă căpitanul V.
   Bătrînul deschise uşa şi vîrî în încăpere mîna înarmată*
c-o lampă afumată ş-un cap spăriat.
93*
 —      Domnilor ofiţeri ! strigă el. Soldaţii dumneavoastră mi-au furat tot griul şi-l fierb afară la focuri... Afară de asta, toate vreascurile pe care le am şi eu adunate în ogradă, cu cîtă greutate numai Dumnezeu ştie, le-au luat, le-au rupt, le pun pe foc... M-au lăsat calic, lipit pămîn-tului !... Ce fac eu ? Nu mă lăsaţi !
 Căpitanul ksări de la locul lui.
 —   Nu se poate, dediu Andrei !
 —   Ba da ! ba da ! strigă cu disperare bătrînul.
 La strigătul înfricoşat al căpitanului se înfăţişă in grabă un sergent.
 —      Ce-i cu griul ? de unde aveţi griul şi cu ce-1 iier-beţi ? întrebă el scurt.
 —      Domnule căpitan, răspunse omul ; asară, precum ştiţi, oamenii s-au culcat fără să li se dea pînea reglementară... Am făcut şi noi ce-am putut: am cumpărat făină, ne-am nevoit, am mai răbdat...
 —   Ei?
 —      Şi peste noapte a venit veste că se distribuie grîu, ca să-l fierbem... Ne-am dus la aprovizionare, am luat partea noaistră, ş-acuma îl fierbem cu cîteva vreascuri de ia bulgar...
 Bătrînul mormăia ţinînd deasupra capului lampa, şi nu înţelegea. Totuşi, se uita neîncrezător şi duşmănos la sergent, văzînd scăzută mînia căpitanului.
 —      Dediu Andrei, zise căpitanul nostru cătră bulgar, du-te şi te uită bine în magazia dumnitale... Oamenii noştri, după cît spune sergentul, au primit grîu de la stăpî-nire...
 —      Aşa ? îngînă dediu Andrei, privind pieziş pe sergent, dar cu vreascurile cum rămîne ?...
 —   Ţi-au luat cîteva vreascuri: le plătim.
 ■— Mi le-au luat pe toate, domnule ofiţer !
 —   Auzi, Gheorghieş, zice că i-aţi luat toate vreascurile!
*94
 —      Trăiţi, domnule căpitan, vorbi sergentul rîzînd. Are destule : mormanu-i întreg în mijlocul ogrăzii; puteţi să vă încredinţaţi. Nici nu se cunoaşte de unde am luat şi noi cîteva uscături, pentru nevoia noastră.
 Căpitanul tălmăci bătrînului răspunsul lui Gheorghieş^ Dediu Andrei dădu din cap năcăjit.
 —      Vra să zică, ţi-au luat ori nu griul ? întrebă rîzînd-căpitanul.
 Bătrînul nu răspunse.
 —   Dar gătejele ?...
 —      Au să mi le ardă pe toate î se tîngui cu umilinţa gospodarul.
 —   Vra să zică de aceea ne-ai trezit din somn ?
 —      Vra să zică aveţi să-mi daţi despăgubire? întrebă cu îndoială dediu Andrei.
 —      Moşule, du-te şi te culcă... hotărî căpitanul ; şi lasă-ne în pace să ne hodinim !
 Moşneagul clătină din cap şi oftă.
 —      Of ! boii ! îngînă el. Vulovi! vulovi! mă tem să nu-mi ieie boii la rechiziţie... Ce mă fac eu ?... Dar pentru rechiziţie cît se plăteşte ?... Puneţi un cuvînt pentru mine !
 Căpitanul răspunse aşa fel încît dediu Andrei trase* grabnic lampa. îl auzirăm mormâind în tindă : „Vulovi!“'
 Şi pînă la ziuă îl simţii umblînd fără astîmpăr, cotrobăind, cuprins de o teamă bolnavă. îşi cerceta cămările, bunurile, banii cu zimţi, ascunşi la tainic loc, şi din cîncî în cînd ieşea ca să privească cu durere spre mormanul lui de vreascuri scumpe. în vremea asta soldaţii, la focuri vioaie, vorbeau vesel şi povesteau, fierbîndu-şi săraca mîncare de grîu, şi nici unul nu cugeta la înfiorătoarele fapte pe care le visase toată noaptea bătrînuJ bulgar.
             VIATA ÎN MARŞURI
  De la Mahlîta, încep a se grăbi marşurile trupelor ^pre trecătorile Balcanilor.
  La 8 iulie, ajungem la Devenci.
  La 9 iulie, începem a intra în regiunea munţilor, prin Lucoviţ, la Blesnicevo.
  La 10 iulie, răzbim, prin Albaniţa, la Miscova.
    La 11 iulie, ajungem la Etropol, în Balcanii cei mari.
  Vremea, dragă prietine, era prielnică şi frumoasă, deşi căldurile amiezii îmi ridicau în tîmple valuri iuţi de sînge şi-mi cojeau pielea obrazului ca o dogoare puternică de foc. Star a Pianina, munţii cei mari, se apropiau : într-o dimineaţă îi văzurăm măreţi, desluşindu-se treptat din pîcle dese ; şi într-alt răsărit de soare, după o furtună rece a nopţii, piscurile ne apărură îmbrăcate în albul ninsorii.
  Satele erau rare, dosite în cotiturile văilor. Turme de *oi şi capre păşteau pe costişe, cirezi de vite se îndreptau în amurg pe cărări spre aşezările gospodarilor, vite multe şi bune, care se hrăneau îmbielşugat pe imaşuri nesfîr-rşite.
  Ţara era liniştită. Brigada mixtă a generalului Seracov :se predase cavaleriei noastre la Ferdinandovo, şi vestea
96
se împrăştiase în satele bulgăreşti ca fulgerul. Chiar de la Devenci începurăm a ne întîlni cu soldaţi din brigada prinsă, dezarmaţi şi trimeşi cu jurămînt la vetrele lor. Se arăta a fi adevăr ceea ce ne spusese dediu Andrei : că oştenii Bulgariei, trudiţi de un război prea lung, sînt hotărîţi să nu mai lupte cu armatele noastre.
   întorşii erau primiţi cu veselie prin sate ; şi mai ales bătrînii îndureraţi şi femeile nefericite priveau acum oastea noastră cu alţi ochi : eram liberatorii soţilor şi copiilor lor dintr-un măcel fără rost. De aceea, nu fără mirare la început, vedeam în zilele acelea, în drumul nostru, femei bătrîne plîngînd la porţi cînd treceau flăcăii noştri, şi neveste tinere şi fete, ieşite din umbra ascunzătorilor, aţinîndu-ne calea cu vedrele de apă rece. Bătrînele ne petreceau cu ochii şi-şi aduceau aminte de feciorii lor ; nevestele aveau în ochi bucuria întoarcerii celor plecaţi spre cîmpiile morţii. Unele ne spuneau un cuvînt bun în limba lor neînţeleasă ; flăcăii noştri priveau în tăcere şi socoteau în gîndul lor cîtă grozavă depărtare îi desparte de munţii cei de la miazănoapte şi de cei rămaşi acasă, care numai noaptea, în trudnicele somnuri, veneau la ei, ca umbre cu aripi de visuri. în clipele acelea nu ne simţeam deloc fioroşi şi nu ne mai credeam în ţară vrăjmaşă. Totuşi, eram duşmani, şi bărbaţii cei tineri ne priveau fără zîmbet pe sub sprîncenele lor dese, şi-n ochii lor, eu cel puţin, simţeam duşmănie pentru călcarea pămîntului lor, pentru umilirea neamului lor.
   Deosebirea aceasta de simţăminte — între femei şi părinţi pe de o parte şi bărbaţii nedomoliţi şi dîrji de alta
—   se vedea chiar la 8 ori 9 iulie, cînd detaşamente mici ale noastre, risipite pentru rechiziţie prin unele sate, primiră focuri de puşcă. Cătră Blesnicevo şi Miscova chiar se semnalaseră bande de comitagii. Soldaţii se îndîrjiră.
                                                                97
 7 — Opere voi. 21 — M. Sadoveanu
o mulţămire deplină, şi un pahar de apă rece o fericire fără pereche !
   Pînă la Mahlîta, noi, ofiţerii, ne bucurasem de o popotă în comun. Vorba vine că ne bucurasem, pentru că niciodată nu izbîndisem să ne adunăm la un loc, din pricina avangărzilor şi avanposturilor care ne ţineau necontenit împrăştiaţi la popasuri. în marşuri iarăşi îţi în-chipuieşti că o popotă este ceva iluzoriu. De două ori mi se pare că am făcut cunoştinţă cu ceva rece şi gras, despre care se spunea că ar fi ciorbă, şi cu o friptură căreia un dentist i-ar fi putut da o bună întrebuinţare, înlocuind cu ea cleştele de scos dinţii şi măselele. A trebuit să renunţăm la plăcerea de a ne chinui în tovărăşie, şi colonelul ne-a îndemnat să ne facem gospodăria cu ordonanţele noastre, pe batalioane şi semibatalioane.
   Deci îndată ce ajungeam la un popas, în apropierea unui sat, ordonanţele noastre porneau ca vrednice iscoade în căutarea lucrurilor de care aveam nevoie : apă bună, ouă şi pui, brînză, unt şi pîne proaspătă, ceapă şi usturoi. La o bucătărioară mică, scurmată în pămînt, se aprindea focul şi se aşezau tigăile şi tingirile. în acelaşi timp, la corturile tuturor flăcăilor se aţîţau indispensabilele focuri de bivuac, unde, dacă era mîncare puţină, în ischimb era sfat mult şi veselie, şi, ca prin-tr-un farmec,, toate gardurile de vreascuri din vecinătate dispăreau. Fenomenul acesta, dispariţia gardurilor pe o întindere de un kilometru, era într-adevăr un lucru vrednic de mirare, care, nu ştiu de ce, producea întotdeauna o zarvă ş-o veselie nespusă. în cele cinci minute, cît se petrecea această ciudată întîmplare, domnul colonel privea cu luare-aminte spre dealurile şi văile care se întindeau în cealaltă parte a bivuacului. Cînd întorcea capul zîmbind, împrejmuirile bieţilor gospodari bulgari nu mai erau, şi din locul unde fuseseră ele odată se ară-
100
tau păgubaşii cu glasuri tînguitoare şi cu mînile întinse. Domnul colonel îi liniştea şi-i despăgubea uşor, şi, toată lumea fiind împăcată, focurile vioaie prindeau a luci vesel în toate părţile, şi-n faţa tingirilor şi oalelor noastre se aşeza, cu mînicile suflecate, sublocotenentul M., care vădise o deosebită pricepere în arta culinară.
   După ce mîncam tologiţi pe pămînt o ciorbă, un scrob, o friptură ş-un număr respectabil de căţei de usturoi, cu hleab copt în cuptoarele bulgarcelor, închinam în cinstea majestăţii sale regelui Carol cîteva pahare de apă limpede, şi ordonanţele noastre plecau în altă expediţie după saltelele de noapte — adică după paie de grîu, de care erau pline toate cîmpurile de curînd secerate.
   în nourii înflăcăraţi de la apus, deasupra munţilor, se cufunda soarele şi se întindea în juru-ne un amurg lung de vară ş-o răcoare dulce. La focuri, între corturile bivuacului, sfătuiau flăcăii, povesteau şi cîntau ; iar la gospodăria noastră de cîteva ceasuri căpitanul V., care, după fiecare masă, mărturisea că-n viaţa lui n-a mîncat mai împărăteşte decît atunci, începea să cînte un cîntec lung şi trăgănat, pe care nu-1 putea isprăvi niciodată... La al o sutălea vers, protestam cu toţii, căci eram ameninţaţi să mormăim pînă la ziuă refrenul, şi ne tîram ca nişte crocodili sub corturi, pe culcuşurile moi de paie. Adormeam îndată adînc, sub stele, învăliţi în mantăU, în murmurele soldaţilor, care ţineau încă cislă la focuri, şi zorii dimineţei îndată se arătau. Ordonanţele, aşezate la vatra din ajun, fierbeau ceaiul ori cafeaua ; ne stropeam ochii cu apă de izvor, după ce ne strîngeam în centuri şi ne pregăteam de marş, pe cînd căpitanul B., vechi elev al şcoalei de marină şi cu cunoştinţi de italieneşte, ne saluta vesel cu cîteva versuri în armonioasa limbă a lui Dante :
101
                      „Rondinella pellegrina,
                      Che ti posi sul verone,
                      Ricancand’ogni mattina Quelle flebile canzone...
                      Che voi dir’mi in tua favella,
                      Pellegrina rondinella ?“
Soldaţii îşi pregăteau raniţele şi-şi îndreptau privirile spre neguroşii Balcani, spre care din zi în zi tot mai tare ne apropiam. Repede ne opăream gîtu! cu ceai, înghi-ţearn o felie de brînză, ne parfumam eu eternul usturoi, intram între flăcăi şi-i porneam înainte, tot înainte !
                 PURCELUL LUI LEUŞTEAN
   Cătră Lucoviţ şi Blesnicevo, dădurăm de Balcanii cei mici şi intrarăm într-un ţinut pietros şi sărac. Nu mai aveam înaintea ochilor noştri cîmpiile mănoase din valea Dunării. Aici creştea un grîu rar şi sărac, în schimb ovezele erau frumoase şi iarba puternică. Pe coastele munţilor pitici se înmulţeau turmele.
   înfăţişarea satelor era alta. în regiunea Dunării văzusem case mari, acoperite cu olane roşii ; aici erau căsuţe mărunte, acoperite cu lespezi mari de piatră vînătă, aşezate în chip de solzi. Pietrele acestea greoaie şi neregulate, zidurile scunde şi leproase, ferestrele prăfuite, cu geamuri sparte, parcă se armonizau cu înfăţişarea mai posomorită a oamenilor. Şi femeile, uscate şi mărunte, cu obrazul în unghiuri mai ascuţite, cu frunţile înguste, purtau o haină mohorîtă, un fel de laibăr de şiac roşcat, care le ascundea sînii şi şoldurile, dîndu-le o ciudată înfăţişare de fiinţi fără sex.
   Drumurile erau un fel de poteci, croite mai mult la voia întîmplării. Trenurile noastre înaintau anevoie pe dealuri oable, prin hîrtoape şi văgăuni. Cu toate acestea, pe ploi, înaintările nu erau aşa de grele cum ne închipuiam dintru început. Terenul pietros şi năsipos sor-
103
bea şi alunga repede apele, şi după un ceas de soare potecile erau iarăşi uscate şi tari.
   Pe marginea acestor poteci, în preajma satelor, începură a se arăta pîlcuri de pomi roditori, un soi de pruni, plini ciucure c-un fel de curcuduşe mărunte, galbene ori negre. Nicăieri mere, pere, vişine ori cireşe, ci numai cureuduşele mărunte. Soldaţii noştri rîdeau de asemenea poame sărace şi fără gust; cu toate acestea, le mîncau fără măsură, şi rodul acesta păcătos al munţilor a înlesnit mai tîrziu întinderea cumplitei holere.
   Prin gospodării şi prin imaşuri vedeam vite albe, oi şi capre. Cai aş putea zice că nu erau nicăieri. Bulgarul îşi face muncile cu boii şi cu bivolii : cu ei poartă un car uriaş nelegat în fier şi eu roţile fără şine, ori un plug fără rotile, cu brăzdarul de lemn, unelte simple din vremurile cele străvechi. O notă deosebită, şi pentru soldaţii noştri comică, o dădeau măgăruşii, în spatele cărora bulgarii clădeau mormane de vreascuri şi încăleeau şi ei deasupra. Aşa veneau de la pădure, şi ghionteau pe bietul animal c-un băţ ascuţit. La vederea acestei privelişti
—   un om mare călare pe un urechiat mărunt — flăcăii noştri nu mai conteneau cu hohotele, cu chiotele şi cu glumele. De multe ori se părea că bulgarul duce între picioare pe măgar, ca-n povestea lui Dănilă Prepeleac.
   La Blesnicevo ne întîlnirăm cu cei dintăi prizonieri turci, liberaţi de armatele noastre la Orhanie mi se pare. Treceau convoiuri după convoiuri de sute de prinşi nenorociţi, flămînzi, slabi şi în zdrenţe.
   Erau turci de toate vîrstele, de la flăcăiandri a căror mustaţă abia înfiera, pînă la bătrîni cărunţi. Erau şi oameni mari şi negri din Asia. „Aiştia-is harapi cu buzele mari“... ziceau soldaţii noştri arătîndu-i cu degetul.
   Ei treceau slăbiţi, cu capetele aplecate ca subt o grea povară. Mulţi erau desculţi, cei încălţaţi nu înţelegeam
 104
de ce mai poartă în picioare bucăţile acelea informe de piele ruptă şi zdrenţuită. Hainele curgeau în petice de pe ei. Toţi aceştia luaseră parte la cruntele şi nefericitele lupte din Tracia. Nedisciplinaţi, fără muniţii şi flămînzi, comandaţi de ofiţeri incapabili, fuseseră zdrobiţi de avîn-tatele puhoaie ale bulgarilor şi căzuseră prinşi în masă. In ţara străină înduraseră o aspră captivitate, chinuiţi de aceeaşi foame, în zdrenţe în puterea iernii, umiliţi de biruitori, ticăloşiţi de boli ; şi după luni de zile iată că soarta armelor se întoarce împotriva bulgarilor, şi altă oaste-i liberează şi-i îndrumează spre Dunăre, Marea Neagră şi ţara lor.
   Ce simţeau oamenii aceştia despărţiţi de un an de că-minuri, morţi pentru ai lor, ce simţeau ei cînd se vedeau în sfîrşit liberi şi puteau privi o oaste de invazie în ţara celor care-i zdrobiseră ! Cu toată suferinţa care strălucea în ochii lor, cu toată truda mădularelor lor, cînd dădeau cu ochii de noi cercau să zîmbească cu însufleţire, salutau, ridicau cuşmele în aer şi strigau în limba lor : „Trăiască România ! trăiască armata românească !" Am avut un simţămînt de stranie durere cînd am auzit pe un prizonier de aceştia zdrenţeros trimeţîndu-ne în franţuzeşte salutul acesta. Era un ofiţer şi era un om de neam ales, căci trăsăturile feţii lui îi erau fine ; dar era desculţ, murdar, ticălos şi trist ca toţi ceilalţi.
   Convoiurile acestea, care curgeau spre Dunăre pe valea Ischerului, erau escortate de călăraşi dobrogeni, turci de neam, cu uniformă romanească, însă cu fes în cap. Şi asta era o ciudăţenie a soartei. Şi ce deosebire între călăraşii aceştia ai noştri voinici, pe cai frumoşi, şi între ceilalţi oşteni prăpădiţi, umiliţi şi stînşi ! Călăraşii noştri încă parcă priveau c-un fel de dispreţ la prizonierii lor.
105
   Astfel se duceau prin căldura zilei şi prin pulberea fierbinte a drumului, şi flăcăii noştri îi priveau tăcuţi şi miloşi. Soldatul Ion Cosmuţă lămurea celor din jurul lui că „robii" aceştia au stat închişi zece luni...
   —      Şi bulgarii, măi băieţi, îi scoteau cu harapnicele la muncă... Şi-i purtau încolo şi încoace, şi-i munceau ziua toată, şi sara iar îi aduceau la închisoare ; şi mîn-care le zvîrleau acolo cîte o bucată de carne crudă, ca la cîni...
   —      Da5 de ce-i chinuiau aşa, măi Cosmuţă ? întrebă cinevia.
   —      Apoi dacă-s robi... Aşa făceau şi turcii cînd prindeau pe creştini, în vremea veche...
   —      Aş ! întîmpină cu dispreţ cornistul Leuştean. Asta nu se poate. Dac-ar fi aşa, apoi şi turcii ar chinui pe prezonerii luaţi de la hulgari. Măi Cosmuţă, tu nu eşti purtat prin lume şi nu ştii multe...
   —      Bia ştiu, Leuştene, răspunse rîzînd soldatul. Iaca, trec pe lîngă noi : întreabă-i şi te încredinţează...
   Camarazii începură a rîde în umbra de nuc sub care stăteau. Prizonierii care treceau pe drum luară asta drept un semn de prietinie şi prinseră şi ei a rîde. Unii ridicau braţele şi strigau ceva, şi rosteau c-un fel de bunătate o vorbă : „Rumun, rumun !Cf
   —      Nu-i aşa cum spun eu ? îi întrebă Cosmuţă făcîn-du-le semn cu mîna.
   —      Vive Roumanie ! îi strigă un turc tinerel, ridicînd în aer o cuşmă desfundată.
   —      Iaca aşa-i ! grăi Cosmuţă, întoreîndu-se liniştit spre Leuştean. Ai auzit ?
   —      Intr-adevăr, întări şi Leuştean, am auzit ; dar eu ştiu turceşte, ş-am înţeles c-a spus altceva.
   —   Ce-a spus ?
106
   —      A spus aşa că bulgarul de peste drum are un purcel balan pe care trebuie să-l frigem noi desară !
   Sfatul acesta la umbra nucului stîrni în toată compania un rîs grozav, care se întinse îndată şi la călăraşii dobrogeni, şi la nefericiţii prizonieri ai sultanului...
   După convoiurile de prizonieri porniră a trece convoiuri încărcate cu armele şi muniţiile de la Ferdinan-dovo. Şi prin căldura care creştea întruna, la marginea satului, la rezerva avanposturilor, dădui peste ofiţeri care stăteau de vorbă cu oşteni bulgari eliberaţi de divizia de cavalerie Bogdan.
   Dintre ei se alesese şi intrase în sfat un subofiţer de artilerie, de loc din Rusciuc, care ştia foarte bine româneşte. Luase parte, după cît spunea, la toate luptele mari din Tracia, fusese şi la Ceatalgea şi se luptase acuma şi-mpotriva sîrbilor.
   —   Cum v-aţi luptat cu turcii ? îl întrebă un ofiţer.
   —      Bine, zise el zîimbind. Ei nu ştiau instrucţie ; infanteriştii nu puteau mînui înălţătorul armei şi tunarii nu ştiau ce să facă cu tunul... Pihota noastră înainta la atac şi la baionetă pe sub traiectoria gloanţelor lor... împotriva turcilor am luat toate bătăliile cu baioneta...
   —   Dar cu sîrbii cum a fost ?
   —      A, cu sîrbii a fost altfel. Ei au artilerie bună, şi infanteria lor trăgea bine şi nu fugea de baioneta noastră...
   Cineva îl întrebă despre luptele de la Ceatalgea.
   —      La Ceatalgea a fost cumplit, răspunse el. Acolo ne-au prăpădit tunurile cele mari şi mitralierele... Au murit mii şi zeci de mii de-ai noştri şi n-am putut trece...
   Omul, scund şi bine legat, răspundea cu vioiciune şi cu hotărîre. După părerea lui, scurt exprimată, pe bulgari, în noul război, nu i-au bătut grecii, nu i-au bătut
 107
nici sîrbii: peirea ş-a unora ş-a altora era sigură, dacă nu s-ar fi amestecat românii...
   —      Dacă nu veneaţi voi... ne zise el zîmbind. Acuma nu se mai poate. Ni-i lehamite de-atîta război, şi ne-am săturat ! Mai bine c-aţi venit, ca să ne ducem la casele noastre...
   Omul făcuse zece luni de campanie, luase parte la nenumărate atacuri, răbdase gerurile iernii, umezeala ploilor, ucisese, siluise, trăise ca o fiară, şi acuma zîmbea înaintea noastră şi se bucura că se întoarce la căminul lui... Fără îndoială că tot omul este cea imai ciudată vieţuitoare a pămîntului.
   Mă întorsei pe gînduri spre grădina unde ridicase corturi plutonul meu. Căutai un colţ de umbră, şi mă întinsei cu faţa în sus. Un vîntişor slab purta frunzarul ş-un fir de lumină îmi mîngîia necontenit faţa. Urmă-rindu-i cu ochii jocurile şi florile pe care le alcătuia sus, cînd bolta se mişca la o creştere a suflării vîntului, adormii brusc.
   Cînd mă trezii, era întuneric şi ardea un foc mare în preajma mea. Cel din tăi lucru carenmi izbi privirea fu cornistul Leuştean, care-n rumeneala flăcărilor, c-o religioasă luare-aminte, făcea toaleta purcelului de peste drum. Era aşa de cufundat în operaţia lui, îneît parcă acesta îi era unicul scop al vieţii. Iar Ion Cosmuţă şi cu alţi camarazi îi urmăreau mişcările c-o admiraţie nemărginită. Era tăcere, şi focul puternic lumina scena aceasta mută. Mă sculai ca o fantomă, din umbra mea. Şi n-o să uit niciodată clipa în care tovarăşii de la purcel, simţindu-mă, au întors ochii holbaţi şi gurile căscate spre mine ş-au rămas aşa nemişcaţi: e un tablou de nespusă frumuseţă, care din nefericire nu-i zugrăvit decît în amintirea celui ce scrie aceste rînduri.
                      SPRE INAMIC
   De la Blesnicevo, brigada de avangardă, după o aşteptare înfrigurată şi după felurite zvonuri, porni ca după obicei, tot în puterea căldurii, spre Miscova : inamicul fusese semnalat ; patrulele de cavalerie luaseră chiar contact cu el.
   Pînă în ziua aceasta marşurile noastre obositoare şî lungi, în necunoscut, fără scop lămurit, aduseseră un fel de oboseală sufletească ş-o discordare în ofiţeri ?i trupă. Acum, deodată, toată lumea privi cu luare-aminte spre colonel, care trecu în galop spre capul coloanei : părea îngrijorat şi aţîţat. Ofiţerii, adunaţi o clipă înainte de a purcede înainte, vorbeau cu însufleţire : în sfîrşit, părea că se apropie cel din tăi ceas interesant al campaniei noastre. Soldaţii, înainte de a le spune noi ceva, aflaseră cu toţii că bulgarii sînt aproape şi că vom da piept cu ei. Cine le spusese ? Vestea fusese ca o lumină de fulger care orbise toţi ochii.
   Pornirea în această zi mi s-a părut foarte deosebită. Armele începură a sticli la soare, mecanismele de încărcare sunau ; toţi oamenii îşi inspectau ţevile şi cartuşierele. Marşul a fost viu şi dîrz dintru început; ofiţerii vorbeau cu trupa foarte de aproape ; luarea-aminte
109
a tuturora era necontenit înainte : de-acolo se aştepta un semnal, o lovitură de puşcă, ori mugetul adînc al tunului. Grija trenarzilor n-am mai avut-o în ziua aceea : o forţă nouă sporise rezistenţa tuturor. Mulţi, şi dintre ofiţeri şi din trupă, erau vorbăreţi şi mişcaţi ; alţii erau gînditori şi tăcuţi ; în imulţi din jurul meu observam o nepăsare ş-o fudulie, pe care cu umilinţă mărturisesc c-o aveam şi eu. Capela puţin pe-o sprinceană, o privire în jur ş-un zîmbet grozav : privind la sergentul Gheorghieş, la Leuştean, la Ţăpuc şi la alţii zîmbeam în sine-mi şi-i recunoşteam în mine ; eram rude bune de la ma*ul Moldovei, cu puţină deşărtăciune şi trufie, cu fatalismul neamului şi cu dispreţul morţii.
   —      Măi băieţi, acu-i acu ; astăzi avem să dăm piept cu inamicul...
   —      Domnule locotenent, răspunse Gheorghieş ; mai 111-tăi şi mai întăi, am ajuns să nu mai cred în una ca asta. Nu vezi ? De cînd umblăm degeaba î
   —   Adevărat.
   —      Ei, asta nu-i bine. Eu, cînd ma duc la vînat, dacă nu-mi iese dihania, drept să-ţi spun n-am nici un coraj...
   Ţăpuc, caporalul, începu a rîde, c-o voce răguşită şi oarecum întărîtată.
   —   De ce rîzi, Ţăpuc ?
   —      Rîd, domnule locotenent, de vorba lui dom5 sergent Gheorghieş: ne-a spus şi nouă istoria asta asară î
   —   Care istorie ?
   —      Ei, le-am spus şi eu o istorie, domnule locotenent, grăi sergentul. Le-am spus eu cum acum doi ani, pe-o iarnă tare, cu omăt greu, am umblat după urma cerbului din zori şi pînă cătră asfinţit, de-mi ieşise limba de-un cot... Mă tîrîiam acu spre casă şi gîndeam eu în gîndul meu : Doamne, acuma văd de ce-a făcut omul
110
pat moale şi sobă caldă !... Şi pe cînd umblam greu şi viram în troian un picior şi scoteam altul, iaca dă dracul şi văd caprele în poiana lui Ichim, sub Runc... Apoi eu nu-nţeleg ce putere mi-a venit de-am tulit-o cu cinele intr-acolo, şi le-am luat pe urme, şi le-am căutat pînă ce m-a apucat noaptea în codru... Mi-a pierit şi silă, şi trudă, şi tot, ş-am uitat patul moale şi soba caldă... Acu eu am spus povestea asta, unde am văzut cît năcaz este între noi, şi căldură, şi greutăţi, şi unii rămîn în urmă şi ne dau de sminteală ; dar acu, domnule locotenent, mi se pare că-i ca atunci cînd am zărit eu caprele : s-au îndîrjit cu toţii ş-ai să vezi dumneata că Ţăpuc are să s-apuce să cînte de-a lui...
   —      Şi de ce să nu cînt ? răspunse Ţăpuc scurt şi repede.
   —   Adevărat, de ce să nu cînţi ?...
   Caporalul Ţăpuc avea un repertoriu grozav de bogat şi, cu vocea-i răguşită, necontenit îşi îndemna camarazii să înalţe spre cer cele mai ciudate cîntece militare ; el era totdeauna conducătorul lor foarte însufleţit, ş-aivea şi vocea cea mai falşă ; aşa încît nici un cîntec nu se putea isprăvi cu bine. Deci ş-acurn, deşi cu toată dragostea începută, strofa lui Ţăpuc se înecă într-un concert înfiorător. Vocea lui, foarte puternică şi foarte falşă, porni cu avînt:
                    „Hai să tragem hora mare Mai pe ici şi mai colea,
                    Mai aproape de hotare,
                    Ca să trecem Dunărea"...
   Dar soarta tuturor cîntecelor o avu şi acesta, şi Ţăpuc, năcăjit şi roş la obraz, începu să-şi certe camarazii supărat :
111
   —      Măi, de ce sînteţi voi ticăloşi şi cîntaţi falş ! de ce nu vă luaţi după mine ?
   Gheorghieş zîmbi cătră mine şi oftă cătră Ţăpuc :
   —      Ei, ce să-i faci, măi Ţăpuc, dacă n-au talant ca tine !
   Ţăpuc îşi mută capela de pe sprinceana dreaptă pe sprinceana stîngă şi luă înfăţişarea unui om nemîn* gîiat:
   —      Domnule locotenent, dacă n-am cu cine cînta cum ştiu eu !...
   Merserăm o vreme în tăcere prin căldura nemiloasă. Gîndindu-mă la istoria lui, îi zisei într-un timp lui Gheorghieş :
   —   Ş-aşa cu caprele tale, Gheorghieş...
   —      Aşa, domnule locotenent... Acu eu am auzit pe cineva că striga şi se tînguia că sîntem moi şi că nu mergem... Da’ să nu-ţi fie cu supărare, domnule locotenent, cel mare îşi are grijile lui şi nu se gîndeşte că mergem treizeci de kilometri, şi patruzeci, şi mai mult... Cald, — raniţa, — sete... mai cad, mai rărnîn în urmă... Da5 acuma, cînd a pocni întăia puşcă, ai să vezi dumneata cum se uşurează raniţa şi curţi se scurtează dealul !...
   Din toată atitudinea soldaţilor din jurul meu, vedeam cît e de profundă şi adevărată observaţia camaradului meu Gheorghieş.
în ziua aceea am mers mult, încordaţi şi aşteptînd. Dar inamicul — o jumătate de batalion numai, după cît am aflat mai în urmă — se predase cavaleriei. După un marş lung şi trudnic, am ajuns în regiunea de la Miscova, pe care trebuia să punem stăpînire, ş-am bi-vuacat la malul Ischerului, într-un întuneric orb. Avanposturile au trecut înainte. Ne-am culcat pe pămîntul rece, fără focuri de popas de data aceasta, ş-am dormit
112
îmbrăcaţi, aşteptînd toată noaptea semnalul cel cumplit : sufletul parcă era un arc încordat, care din clipă în clipă aştepta să zbîrnîie şi să dea drumul săgeţii ascuţite. Somnul mi-a fost şi mie, ca multora, tulburat şi întrerupt şi, sub stele, cu urechea aţintită, ascultam freamătul valurilor rîului, care se zbăteau între stîncile de granit.
   A doua zi, în dimineaţa ceţoasă, am aflat că primejdia trecuse. Soldaţii primiră vestea tăcînd : încordarea scăzuse ; marşul începu iar ca şi-n trecutele zile de trudă, şi Ţăpuc nu mai avu curajul să încerce cumplitele lui cîntece. Deocamdată, cu vocea lui răguşită şi aspră, găsi de cuviinţă să adreseze inamicilor noştri cîteva invective în care erau amestecaţi deosebiţi dumnezei şi sfinţi din calendarul ortodox.
   în dimineaţa aceea, pornind de la sălbaticul mal al Ischerului, ne-am întîlnit c-o tabără de cară încărcate cu pîni din ţară. Cărăuşii, oameni luaţi cu nepusă masă, cu boii lor, de la munca cîmpului, intraseră în Bulgaria, şi, din etapă în etapă purtaţi, ajunseseră pînă aici, pe vînturi şi ploi, numai cu căciulile şi opincile, fără sumane, fără corturi, fără ţintă hotărîtă. Ne întrebau cînd au să fie sloboziţi, se tînguiau de năcazul în care au intrat, cereau să dea cuiva pe samă poverile lor de pîne şi blăstămau pe bulgari...
   —     Numai bulgarii sînt de vină, domnule locotenent; din pricina lor am ajuns noi pe-aici... Am plecat pe-o zi, ş-acuma au trecut zece, şi ne pare că avem să trecem şi munţii pînă-n ţara turcilor...
   Amărîţi şi oţărîţi, umblau cu cuşmele în mînă de la maior la maior şi de la colonel la colonel ; şi după ce dobîndiră puţină nădejde, după ce-şi vărsară din plin focul asupra supuşilor ţarului Ferdinand, se adunară iar la carăle lor, mai împăcaţi. înainte de plecare, soldaţii
                                                                           113
8
noştri intrară în vorbă cu ei, ş-un sătean, între altele* spuse o istorie simplă, pe care eu o ascultai mai de la o parte, dindărătul unui cheson, fără să fiu observat...
   întimplarea se petrecuse cu trei zile în urmă. Tabăra de cară făcuse popas la marginea unui crîng, cu escorta ei de puşti.
   Pe ogoare, bulgari rămaşi la căminuri secerau grîu. La marginea crîngului, aproape de oamenii noştri, se năcăjea o bătrînă slabă şi corogită, cu secerea, făcînd foarte puţin spor.
   —      S-o fi văzut, mă vere, zicea povestitorul, cît era de ticăloasă... Mă mir că mai putea ţine secerea... Şi cînd se îndrepta din şale gemea şi spunea ceva în limba ei... Zic eu : îşi chiamă feciorii, ori îi jeleşte, că pier în bătălie... Acu, vorbind noi şi uitîndu-ne la ea, ce ne vine ? Zicem : hai să secerăm babei grîu! !... Ne sculăm, ne ducem pe ogoare la alţi bulgari, luăm seceri, şi venim la babă... Ce ? noi eram o mulţime de oameni. Cît ai fuma o lulea, i-arn dat griul jos şi i l-am legat snopi... Ea nu-nţelegea ; plîngea : socotea că-i furăm averea ca să ne hrănim boii... Dar pe urmă, cînd a văzut că nu-i aşa, a început a rîde şi se tot învîrtea în jurul nostru... Dar ea ştie ce spunea ! Şi pe urmă noi ne-am înjugat boii şi am pornit înainte cu poverile... Era bătrînă şi neputincioasă: las’ să fie de pomană pentru morţii noştri...
   Amărîţi, goi şi arşi de soare, oamenii stăteau lîngă carele lor, lîngă boii trudiţi cu boturile umede lăsate spre pămînt: soldaţii noştri împovăraţi de raniţe, cu buzele arse, îi ascultau cu luare-aminte. Sfatul nevoilor lor avea ceva blînd şi tainic, acolo, în ţară străină, lîngă zgomotosul Ischer, c-o clipă înainte de a porni iarăşi mai departe pe drumul morţii.
ETROPOL
   De la Miscova trecem înainte la Etropol, într-o în-cîntătoare regiune a Balcanilor. După trudnice zile de marşuri lungi, ajungem în sfîrşit în inima Bulgariei, în cheile munţilor, în defileuri inexpugnabile. Dacă punem stăpînire pe trecătoarea Zlatiţei, după ce armata de vest a ocupat Orhania cu celelalte păsuri ale munţilor, o jumătate din ţara inamicului şi Sofia sînt în deplina noastră stăpînire. Bandele de comitagii semnalate de cavalerie s-lau tras pe înălţimi. Prizonieri liberaţi trec la vetre. Toţi spun un singur lucru : armata Bulgariei, obosită şi sleită, nu mai poate lupta. Sîrbii, încurajaţi de acţiunea noastră, îi răzbesc şi-i bat pretutindeni. Trişti, zdrenţuiţi, privesc armata străină în ţara lor şi par a nu avea altă dorinţă decît să ajungă odată la cămin şi la odihnă. Se duc prin pulberea fierbinte, printre căsuţele tăcute acoperite eu olane : aproape la fiecare poartă flutură o pînză cernită, ş-o femeie plînge în umbra zidului un mort iubit... Cei mai mulţi vorbesc cu ură de Danev şi de rege şi ne încredinţează că o revoluţie mare va sîn-gera din nou Bulgaria, după retragerea oştirilor noastre.
   în partea aceasta a ţării nu mai suferim de sete. Ape sticlesc la tot pasul ; şuvoaie poartă mori la cotiturile
                                                              115
8*
drumurilor. Munţii cei mari ai bătrînilor Balcani se ridică în cer, aproape ; dar pînă a ajunge la ei trecem prin păsuri înguste şi pe sub clinuri mărunte, ce par mai mult nişte pui de munţi, printre care pasc turme de oi şi capre şi sună poetic tălăngi.
   Ajunsă la Etropol, divizia întreagă poposeşte într-o poiană largă, şi avanposturile urcă înainte, pe înălţimi. Focurile de bivuac se aprind ca de obicei, şi, cînd vine sara, tabăra are o înfăţişare fantastică, cu miile de flăcări, cu furnicarea oştenilor, cu fumurile luminoase. Un murmur greu sună în tot cuprinsul ş-o viaţă nouă şi aprigă se frămîntă în singuraticele locuri unde altădată, cu zeci de ani înainte, au mai sunat chemări de război ş-au pierit luptîndu-se oameni. Privit din munte, de la solitara mănăstire a Troiţei, bivuacul pare noaptea un vis ciudat, cu fantomele trecutului ş-ale morţii deodată deşteptate. Tîrziu se alină zvonul, flăcăii trudiţi adorm pe pajiştea pietroasă, ş-o adiere vine din văgăunile munţilor cu zvonul nedesluşit a apelor care cad, murmură şi se frămîntă din veşnicul trecut.
     Tîrziu, noaptea, stăm încă treaz, pe cînd tabăra dormea, şi mă gîndeam la ţara aşa de depărtată, la ai mei, apoi la drumul străbătut într-un marş viforos şi la camarazii mei, care în sfîrşit erau aproape de împlinirea datoriei. Dormeau toţi în juru-mi, zdrobiţi de trudă, şi visau toţi căminurile părăsite, ogoarele nesecerate, nevoile neîmpăcate... Toţi pînă în această clipă, ca şi mine, poate nu cugetaseră la cele lăsate ; nimeni nu privise în urmă, căci puterea întreagă a fiinţii noastre ne purtase înainte, numai înainte. Dar acum, din zvonurile sosite, se părea că campania se apropie de sfîrşit, şi Bulgaria, biruită, îşi pleacă fruntea cu tristeţă şi cu resemnare, într-un cort, în apropiere, auzeam şoapte. Mă ridicai,
116
mă apropiai ascultînd. Negreşit despre aceasta vorbeau doi care nu aveau somn.
   —      Oare avem să mai stăm mult ? ce zici tu, Dumi-traşcule ?
   —      Apoi se vede că tot mai avem a sta, răspundea o voce moale. Pînă ce nu s-or potoli toţi şi nu s-a iscăli pacea, nu vedem noi casele noastre... Pe urmă, se poate ca la urma urmei să se burzuluiască bulgarii şi s-avem de furcă cu dînşii...
   —      Ascultă, Dumitraşcule, răspunse hotărît cel întăi, şi eu cred că fără asta nu se poate. Războiu-i război şi trebuie să curgă sînge... Dar nu ştiu de ce mi-a venit aşa azi un dor de acasă...
   Cei doi necunoscuţi vorbitori tăcură deodată : ca şi cum amîndoi căzuseră într-o prăpastie a gîndurilor. Stă-tui mult lîngă cort, în tăcere, şi simţeam cum mi se strînge în piept inima. Parcă-i vedeam : nu dormeau ; stăteau cu ochii deschişi; şi parcă de pretutindeni din liniştea din juru-mi mă împresura o simţire de suferinţă nelămurită. Focurile de găteje mureau printre corturi ; un susur de apă venea de departe ; pe urmă mi se păru că acest zvon slab conteneşte, şi porni undeva, în umbră, o melodie dulce şi înceată de trişcă... Suna ca la noi, în Munţii Neamţului ş-ai Sucevii, dar era aşa de stranie, aşa de tristă, — părea o amintire din vremuri vechi şi bune...
   Surul oraş turcesc, cu luminile stînse, se ridica aproape. Era mut şi funebru ; părea un ţintirim... îl văzusem la lumina zilei, cu uliţele lui înguste, întortochiate şi murdare, cu prăvălioarele sărăcăcioase, cu negustorii tăcuţi şi întunecoşi privindu-ne din praguri. Ferestre cu zăbrele, cerdacuri la rîndul al doilea, ieşite deasupra uliţei, cişmele de piatră ridicate de vechii stăpîni,
 117
'— toate aminteau trecutul şi gloria sultanilor de odinioară. Cetăţeni voinici, scunzi şi păroşi beau, c-o prefăcută nepăsare poate, cafele în filigene fără toartă, stînd pe scăunaşe înaintea cafenelelor joase. Unii priveau la noi c-un fel de mînie şi îndîrjire ; alţii se făceau că nu ne bagă în samă şi-şi urmau sfatul tainic şi politicalele încurcate. Femei, păşind prin mîzgă cu tălpigi de lemn în picioare, aduceau la pităria publică pînile crude, înşirate pe scîndurele şi acoperite cu peşchiruri. îşi aşteptau tăcute rîndul, în straiele lor mohorîte, ne priveau triste, cu ochii lor negri, melancolice şi dizgraţioase. Cîte un rănit, întors din vîltoarea războiului, trecea printr-o dîră de lumină în uniformă roşcată şi zdrenţuită. îi adresa cîteva cuvinte în limba lui un ofiţer de-al nostru ; el răspundea încet, fără să salute, şi rămînea locului, mo-horît ca şi vechiul şi tristul orăşel...
    în tîrgul de sus am văzut gospodării închise cu ziduri, ca nişte cetăţui. Un pîrău iute şi limpede de munte trece pe marginea străzii, scaldă temeliile de granit, intră pe sub bolţi în ogrăzi, iese şi aleargă la vale... Ferestre prăfuite, porţi înalte, vinete, — singurătate. în faţa duşmanului tîrgoveţii au tras zăvoarele grele, ş-un cărturar al mahalalei a compus pentru împrejurare placarde îngrijit caligrafiate în franţuzeşte. Omul a împărţit fără îndoială cu mîndrie aceste foi menite să îndepărteze pe necivilizaţii năvălitori... Entrez interdict:! a scris el mare, cu mai multe puncte de exclamaţie. Intrarea e oprită ! Şi pe alocuri acest ciudat filolog a căutat, tot în limba lui Voltaire, să lămurească de ce intrarea e aşa de oprită : parsk nus avon donez pain et fromaj et ne avon rien... Adînc încredinţaţi de puterea acestor cuvinte, gospodarii stăteau tupilaţi în cetăţui, şi paşii noştri sunau pe
caldarîm ca-n singurătăţi... Numai pxrăul de munte susura pe lîngă noi şi avea sclipiri vesele de rîs...
   La mănăstirea Troiţei, pe pisc, începu a fremăta încet toaca, cu ecouri care se înmlădiau dulce prin văi şi văgăuni, în pacea nopţii. Era tîrziu. Venea vînt rece din munte. Mă învălii strîns în pelerină şi imă pregăteam să mă strecor în cort lîngă camaradul imeu, sublocotenentul M., cînd deodată auzii dinspre tîrg larmă mare, chiote şi răcnete... Era o ceartă, o bătaie, — nu-mi puteam da bine sama. Un glas strident de femeie sfredelea întunericul nopţii. Strigăte întărîtate îi urmară. Se făcu un răstimp linişte, apoi un bocet sinistru sfîşie noaptea, un bocet disperat, ca la căpătâiul morţilor. Soldaţi cu somnul mai uşor se treziră şi ieşiră de prin corturi. Curînd auzii şi vocea maiorului nostru întrebînd ce s-a întîmplat. La marginea tîrgului bocetul nu mai contenea.
   —      S-o fi întîmplat vreo blăstamăţie ! zise cu glas supărat comandantul nostru. Să se ducă un sergent să vadă ce este !
   Larma creştea, voci se amestecau ; curînd veni şi raportul asupra întîmplării. Au bătut sentinelele pe un bulgar la margine ; omul pare pe moarte şi femeia urlă la căpătâiul lui ca o fiară înjunghiată.
   —      încurcături şi năcazuri ! strigă nemulţămit domnul maior cînd află că pricinaşii fac parte chiar din batalionul nostru. Nu s-a putut să nu intrăm într-un chichion !
   —      Dar ce-a fost, frate ? Cum s-a întîmplat ? întrebau voci somnoroase de ofiţeri în preajma mea.
   Casa cu pricina nu era departe ; glasul disperat al femeii nenorocite mă călăuzea.
   Cînd ajunsei acolo, un jandarm al pretorului şi începuse să facă cercetarea. Omul, bărbos şi cu obrazul sîn-
 119
gerat, sta lungit pe prispă ş-o femeie slabă, cu faţa ascunsă în palme, scheuna înfiorător, aplecată asupra lui. Un sergent făcea întrebări. Gospodina îşi întrerupea ţipetele şi răspundea.
   —   Ce-a fost ? ce s-a întîmplat ?
   —      Ce să fie ? răspunse sergentul. Omul a voit să-şi apere gardul de stricăciune... Băieţii noştri au obiceiul să-şi pregătească vreascurile pentru foc din gardurile gospodarilor... Bulgarul nu vrea să ştie de bani şi despăgubire. El a pus mîna pe un par şi s-a aşezat la pîndă de cum a înserat... A aşteptat aşa pînă după miezul nopţii... A avut, cum se vede, răbdare grozavă. După miezul nopţii, un soldat de-ai noştri, Zănoagă îl chiamă, a venit să cerceteze dacă au mai rămas vreascuri la marginea tîrgului. Gospodarul s-a ridicat în picioare, s-a opintit şi l-a trăsnit cu lemnul în cap. Cînd a căzut, flăcăul a slobozit un strigăt de ajutor ş-au năvălit cele două sentinele de la margine.
   Muierea începu să ţipe chinuit...
   —      Spune, grăi iar sergentul, că ea l-a sfătuit pe omul ei să nu stea cu parul... dar el n-a voit. Scrîşnea şi sta cu parul în dosul gardului, aşteptînd...
   Omul, bătut, nu-şi pierduse cunoştinţa : îi vedeam ochiul negru şi fioros aţintit asupra noastră. Alte gospodine de prin vecini năvăliră la faţa locului şi întăriră corul morţilor. Tîrziu de tot se făcu linişte, şi bulgarul rămase la locul lui, cu privirea-i crîncenă, îndîrjită şi sălbatică aţintită în sus şi lucind straniu la lumina felinarelor.
   Noaptea era spuzită de stele şi tabăra dormea. Mă îndreptai pe gînduri spre cort. Vechiul tîrg, cu lumea lui tăcută şi îndărătnică, mi se păruse că-1 văzusem oglin-
 120
dit deodată în privirea bulgarului culcat pe prispă. Şi toată sălbătăcia, îndîrjirea, mîndria şi zdrobirea ţării pe care o călcam parcă mi se arătase în întunecosul gospodar de la Etropol. Aveam de-a face cu un popor primitiv şi tare, cu sufletul împietrit ca munţii lui, urînd ca un rob vechi şi răzbunîndu-se cu sete. E trist ca vechiul tîrg turcesc şi nefericit din pricina neşterselor umilinţi ale trecutului...
           TRECEREA BALCANILOR
   La Etropol soseşte vestea armistiţiului : Bulgaria e într-o stare disperată şi cere încetarea armelor în vederea păcii. Sîrbii şi grecii înaintează, armatele noastre au ocupat păsurile Balcanilor, cavaleria independentă a generalului Mustaţă s-a apropiat de porţile Sofiei şi detaşamente de recunoaştere au coborît pînă la Tatar Ba-zargic, cătră Filipopol ; armata e dezorganizată, ţara, în stăpînirea duşmanului. Renunţarea supremă şi pacea sînt ultima soluţie ! Stăm trei zile pe loc şi auzim în acest răstimp despre pregătirile unei păci la Bucureşti. Dar lucrurile nu par încă deplin lămurite. Al doilea război, între aliaţi, a pornit din pricina feloniei bulgare, şi sîrbii şi grecii nu mai cred se vede în cuvîntul vechilor lor tovarăşi. Atunci (după cît auzim), ca o ultimă ruşine, reprezentanţii bulgari declară că sînt gata a primi în cîmpurile lor ofiţeri români care să prive-gheze respectarea stipulaţiilor. Asta, fireşte, nu se putea, ar fi fost umilitor din cale-afară. Dar cum buna-credinţă bulgară era încă suspectă, se luară măsuri de precauţiune, şi brigada noastră, a 13-a, primi ordin să treacă Balcanii şi să ocupe regiunea Zlatiţei şi drumul Sofiei. Pregătindu-ne grabnic de plecare înainte, noi
122
ofiţerii aşa lămuream intre noi lucrurile, şi mai credeam în continuarea campaniei, după armistiţiul de cinci zile. Condiţiile de pace erau grele, şi atunci, tratativele rupte, Sofia trebuia ocupată. Onoarea de a pune piciorul în capitala duşmanului am fi avut-o noi cei dintâi... Ca toate lucrurile dezbătute între ofiţeri, şi vestea aceasta pătrunse ca fulgerul între soldaţi. încă ei erau mai încredinţaţi decît noi că mergem la Sofia.
   Leuştean al nostru avea un zîmbet poznaş cînd spunea c-un fel de taină :
   „Măi băieţi, mergem la Sofia. Ne aşteaptă cu plăcinte calde şi tiutiun“...
   Ordonanţele, mîna dreaptă a ofiţerilor, grămădiră în gente bucăţile de carne pîrpălite pe cărbuni de gă-teje ; de apă nu aveam nevoie ; şi pornirăm „la deal“ în dimineaţa de 14 iulie.
   Drumul înălţimilor era anevoios pînă în vîrful muntelui pentru trenurile regimentare şi artilerie, de aceea înaintea noastră lucraseră detaşamente de pioneri ca să fixeze marginile cătră prăpăstii, să astupe gropile, băltoagele şi rătăcănile. Un regiment întreg avu însărcinarea să poarte tunurile cu braţele pînă sus.
   Pornirăm cu vioiciune, şi trişca lui Săcară, camarad din a unsprezecea companie, începu să sune între munţi în tempo de marş : „Pe o stîncă neagră într-un vechi castel"... Pădurea deasă de fag, carpăn şi jugas-tru ne împresură cu răcoarea ei, şi prăpăstii sălbatice, cu poteci de capre şi bungeturi, prinseră a se arăta la fiecare cotitură.
   „Pe-aici nu-i brad, ca la noicc, observă într-un timp Gheorghieş, sergentul.
   într-adevăr, Star a Pianina e lipsită de brazi cu de-săvîrşire. Muntele e măreţ şi sălbatic ; piscuri, deasupra
123
noastră, se ridicau pînă la înălţimi mari de 1.700 de metri; însă verdele sumbru al brădetului, cu tainicele şi severele lui adîncuri, cu poezia lui veşnică, lipseau ; şi mi se părea ciudat muntele cu codru verde-deschis, gol iarna, mai luminos vara ; mai vesel, însă mai scăzut şi mai puţin etern.
   Drumul trecea printre prăpăstii în fundul cărora urlau torente spumoase. La o cotitură, o cascadă îşi repezea apele în adîncuri şi o rază pierdută de lumină fugea şi tremura pe jerbiile de apă. Trecurăm pe lîngă ea, printr-un tunet înăbuşit, şi abia într-un tîrziu, ur-cînd pieptiş o colină, codrul rămase tăcut şi freamătul apelor se stînse.
   Treceam prin locuri singuratice şi triste ; nu zăream zbor de pasere măruntă prin ramuri ; deasupra nu plutea nici un vultur ; glas în codru păreau a avea numai izvoarele, care, ici-colo, ţîşneau din stînci şi fugeau tremurînd la vale.
   Camarazii, în sfîrşit, acuma puteau să se îndestuleze cu apă rece şi să se răzbune de lungile şi cumplitele zile de arşiţă din urmă. La fiecare izvoraş îşi desprindeau bidonul de la şold, îl muiau în unda licăritoare şi cercau gustul apei.
   „E bună şi astaCf... zicea Leuştean cu mulţămire, plescăind din limbă.
   Fluierul cînta necontenit Pe o stîncă neagra şi noi urcam fără oprire. Drumul şerpuia spre cer şi părea fără sfîrşit; dimineaţa era tot mai rece, şi de la O vreme o ceaţă deasă şi străbătătoare ne învălui ca-ntr-o pînză de umezeală. Apoi cerul se arătă iar albastru-cu-rat şi nourii prin care trecuserăm rămaseră dedesubtul nostru, aşcunzînd adîncurile. Vîrful e aproape şi
124
cotim cătră el. Aici facem popasul, lîngă o stînă primitivă, unde ciobanii încep pe dată a vinde caşcaval. Stîna aceasta e în apropierea locului unde o bandă de comitagii a primit cu focuri un detaşament al cavaleriei noastre. întăriturile de pămînt şi nuiele au rămas părăsite, şi ciobanii de la stînă, mai practici, caută să-şi vîndă cît se poate mai scump fruptul oilor şi caprelor lor.
   Pe vîrf, în popasul de o jumătate de ceas, după o gustare în grabă, stau privind depărtările. Aproape de mine, un izvoraş minuscul şerpuieşte spre valea cealaltă a munţilor, înspre Zlatiţa. Deodată mă simt mişcat şi-mi dau sama că în ziua aceea, urcînd într-o în-tinsoare, am ajuns la înălţimi mari de 1.500 de metri, la clina care desparte bazinul Mării Negre de al Mării Egee. Izvoarele reci, torentele şi cascadele fugeau spre Etropol şi spre Dunăre. Izvoraşul neînsemnat de la picioarele mele porneşte spre alte cîmpii, spre alte ţinuturi mai calde, spre albastra Mediterană... Ridicîndu-mi de la el ochii spre sud, văzui strîmtorile munţilor lărgin-du-se, un drum şerpuitor coborînd ca înspre nişte porţi de piatră, şi, mai departe, cîmpii luminate de soare puternic. Acolo era Zlatiţa, cătră care înaintam noi. Acolo era drumul cel mare al Sofiei. Acolo mergeau muntenii noştri, acolo veneau tunurile pe care în urma noastră le purtau la deal, pe braţe, opintindu-se şi gemînd, flăcăii altui regiment... Alte cîmpii, alt soare parcă, altă ţară... Observai deodată că-n juru-mi toată lumea priveşte aceleaşi depărtări şi e mişcată ca şi mine.
   Ziua aceasta, după aceea a trecerii Dunării, mi s-a părut cea mai însufleţită. Soldaţii priveau cu ochii umezi zările şi, cînd se dădu ordinul de pornire înainte, se lăsară la vale repede, cîntînd şi chiuind. Acuma ne lumina soarele, drumul era curat şi pietruit şi flori luceau
125
pe costişe, în toate părţile. Albăstrele şi toporaşi împodobiră capelele flăcăilor şi capetele cailor ; era o însufleţire ş-o veselie nespusă.
   „înainte, băieţi, înainte !“ zicea sergentul Gheorghieş.
   Şi oamenii tăiau de-a dreptul costişele, scurtînd şerpuiturile drumului. între ai lui, Leuştean spunea cu ha2 o altă istorioară din frămîntata lui viaţă, c-o So-fiică, care i-a făcut un bocluc, şi camarazii rîdeau, căci cornistul îi încredinţa, pe cuvîntul lui, că acum are să dea iar ochii cu dînsa. Sprinteni, muntenii săreau pî-raiele, copacii căzuţi şi mîncăturile de ape, şi încă nu era amiaza sosită cînd regimentul poposi în vale, la gura defileului, aproape de Zlatiţa, după un marş de 28 de kilometri.
   Camaradul meu, sublocotenentul M., era fireşte, ca noi toţi, flămînd, după un drum aşa de lung, „după
o  excursie în munţi", cum zicea el. îşi strigă deci, tot ca după obicei, ordonanţa. în geanta ordonanţelor e totdeauna scăparea în asemenea împrejurări.
   —     Humeucă ! strigă el cu veselie de pe pajiştea din marginea drumului, unde se aşezase.
   —     Humeucă ! repetă un soldat de-aproape, dar ordonanţa nu răspunse.
   Domnul sublocotenent se îndreptă din şale şi privi cu luare-aminte în juru-i.
   —     Unde să fie nenorocitul ? întrebă el c-un accent de disperare.
   —     Humeucă ! strigă atunci cu glas mare Gheorghieş, şi adăogi îndată, cătră soldaţi : Comunicaţi înainte, măi băieţi !
   —     Humeucă ! Humeucă ! începură atunci a urla camarazii de prin toate părţile. Humeucă ! Humeucă !
126
   Ordonanţa însă dispăruse. Sublocotenetul M., aşezat iar pe marginea şanţului, începu să reflecteze în sine la nenorocirile care se vor fi putut întîmpla servului său şi mai ales mîncării din geantă.
   —     Uite aşa mă năcăjesc eu cu dînsul... zise el dînd din cap ; n-am avut parte de un flăcău vrednic...
   Humeucă într-adevăr era de pomină printre ordonanţe. Recrut la muzică, fără instrucţia armei complectă, fusese dat ca ordonanţă, ca să fie şi el folositor cu ceva şi să lase în rînduri un puşcaş bun. O ordonanţă se bucură de oarecare avantaje în ceea ce priveşte raniţa şi hrana, însă are datoria să fie harnic şi iute, folositor şi totdeauna la îndemînă. Humeucă însă înţelegea în felul lui aceste din urmă îndatoriri, şi cum stăpînul lui, rezervist, era din fire om blajin şi îngăduitor, el se dădea deseori odihnei prin desişuri şi uita de setea şi foamea camaradului său. Cînd se arăta, masiv şi greoi, cu ochii mici şi somnoroşi pe faţa umflată ca o lună plină, sublocotenentul M. îl întreba cu compătimire :
   —     Unde ai fost, măi Humeucă ? ce-ai făcut ? unde te-ai prăpădit ? Am crezut c-ai dezertat !
   — Eah ! n-am dezertat, domnule sublo’nent ! răspundea alene Humeucă. Nu m-am putut ţine de cum-panie ; am rămas mai în urmă.
   —   De ce ai rămas mai în urmă, nefericitule ?
   —   Mă rod bocîncii...
   —     Aşa ? Vino-ncoace, fiinţă păcătoasă, şi dă geanta, că nu mai pol de foame. Ai căutat apă rece ?
   — Am căutat, domnule sublo’nent, da’ n-am găsit !...
   Sublocotenentul M. întorcea o privire disperată spre noi.
   —   Da’ de aşternut pentru cort te-ai îngrijit ?
127
   —   N-am găsit paie... răspundea cu linişte Humeucă.
   —   Atuncea ce-i de făcut cu tine, măi băiete?
   —   Ştiu eu, domnule sublo’nent ?...
   Camaradul nostru ridica din umeri. Dar disperarea lui se potolea repede, căci celelalte ordonanţe ale noastre aveau apă rece, mîncare din bielşug şi aduseseră snopi îndestulători pentru cort. îndată se împăca, îi venea inima la loc — şi după aceea privea cu milă spre Humeucă şi ne declara că oricum „nenorocitul" băiat e simpatic, că cel puţin are inimă bună şi nu minte.
   Dar de data asta şi gentele noastre erau sărăcăcioase, şi ordonanţele plecaseră în expediţie după pili şi iaiţa (pui şi ouă), — aşa încît camaradul nostru nu putu găsi
o  mîngîiere imediată. Mai strigă de cîteva ori cu disperare : „Humeucă !" şi soldaţii „comunicară" gălăgioşi în toate părţile. Văzînd că lucrurile merg rău, se sculă de la locul lui şi porni să caute pe dezertor.
   Peste soarele fierbinte soseau din cînd în cînd pîlcuri de nouri, şi scuturături de ploaie cădeau din cer. Cînd se lumina, se vedea aproape Zlatiţa, cu sclipirile ei de acoperişuri. Popasul se prelungea ; flăcăii noştri dormitau la marginea şoselei, învăliţi în foile de cort. într-un tîrziu văzurăm că soseşte camaradul nostru cu sprîncenele-i puternice încruntate, şi după dînsul îşi tîrîia picioarele obosit Humeucă, mai umilit ca oricînd, dormind pe picioare, c-o grozavă nepăsare întipărită pe obrazu-i roşcovan şi plin ca o lună întreagă.
   —   Unde l-ai găsit ? îl întrebarăm noi veseli.
   —     L-am găsit dormind în nişte tufe ! Strigă întunecos sublocotenentul M.
   —     Bună dimineaţa, Humeucă ! bună dimineaţa, Humeucă ! începură a rosti de primprejur soldaţii scoţînd capetele de sub foile de cort. Ordonanţa părea că nici nu-i aude.
128
 Camaradul nostru se întoarse spre flăcău şi-l întrebă întărîtat:
 —      Bine, măi băiete, aşa îţi faci tu datoria ? Mă ! tu trebuie să te ţii ca umbra de mine !
 —   Da, domnule sublo’nent !
 —   Ce-ai făcut ? ai dormit î
 —      Cădeam de pe picioare, domnule sublo’nent! nu mai puteam.
 —   Ş-ai mîncat curcuduşe !
 —      Da, domnule sublo’nent; m-am răcorit: îmi era sete. Şi curcuduşele ţin şi de saţ...
 —      Of ! izbucni cătră noi camaradul nostru. Nu ştiu ce să fac cu el. îmi vine să-l dau dracului ! E leneş, în-cît nu cred să se fi spălat de cînd a plecat de-acasă ; e somnoros şi lacom ca un urs. Un lucru are, urmă el rîzînd mai împăcat, nu spune minciuni. El, săracu, spune drept. Măi Humeucă, aşa-i c-ai dormit ?
 —      Da, domnule sublo’nent, răspunse Humeucă înveselit şi el puţin.
 —   Ş-ai mîncat prune multe ?
 —   Multe, domnule sublo’nent !
 Sub foile de cort, soldaţii rîdeau cu lacrimi în jurul nostru.
 Dar chiar atunci trecea călare pe lîngă noi, venind cu ordine din Zlatiţa, aghiotantul regimentului.
 —      - Ce veste ? ce veste ? întrebarăm noi cu toţii, în-torcîndu-ne de la Humeucă.
 —      Veste rea, domnilor, zise în trecere ofiţerul. în Zlatiţa e holeră. Au murit ieri doi soldaţi din cavalerie. Ordin să nu se atingă nimeni de curcuduşe... Gas-tro-enterita şi holera ne ameninţă !
 —      Ai auzit, măi Humeucă ? grăi Leuştean de lîngă mine ridicînd capul. Ai mîncat multe curcuduşe. De-acu du-te şi-ţi ciopleşte crucea !...
 9 - Opere voi. 21 — M. Sadoveanu
 129
   Cu ochii dinir-odată lărgiţi, ordonanţa se aşeză la marginea şanţului, înghiţi de două ori în sec şi privi cu disperare la (Sublocotenentul M.
   —     Măi Humeucă ! du-te şi te culcă ; altfel e primejdie de moarte ! îi zise rîzînd cu bunătate camaradul nostru.
   Fără nici un cuvînt, tulburat puţin din liniştea lui, flăcăul se ridică de jos şi porni să-şi caute un culcuş. Se uita la şanţ, la tufe, şovăia şi părea un urs care îşi caută bîrlogul.
   Rîdeam cu toţii şi eram foarte veseli, cu toate acestea prunele sălbatice ale lui Humeucă au fost mai tîrziu pricina tuturor nenorocirilor noastre în cîmpiile cu soare de la Zlatiţa şi-n alte părţi...
                    ZLATIŢA
   In aceeaşi zi de 14 iulie, cătră sară, străbatem Zlatiţa, orăşel luminat de cîteva clădiri moderne, şi căutăm prin mlaştinile din preajmă un loc de bivuac. Găsim după multă trudă, în sfîrşit, prin fumegarea amurgului şi prin învăluiri de ploaie, pămînt sănătos şi sălcii ocrotitoare, ii ne-ntindem, la lumina focurilor, căsuţele de pînză.
   Pînă într-un tîrziu vorbim cu oarecare îngrijorare de vestea cea nouă : holera. Apa pe care-o aduc ordonanţele noastre începem a o privi lung şi cu îndoială, ca şi cum ar fi amestecată cu otravă. După cum se cuvenea,
0 fierbem bine, — apoi bem vin roş de la o crîşmă care într-un ceas şi-a făcut faimă în tabără. S-au dat trupelor ordine severe : să nu bea apă decît de la anumite izvoare şi să nu se atingă de curcuduşe, de altminteri singurele fructe din partea locului... Oamenii, fără îndoială, înţeleg foarte bine ce le spunem, dar eti ştiu
1 «i vom avea amară muncă cu nepăsarea lor firească.
   I   lumeucă, ordonanţa, care rezistase destul de bine la prima încercare a curcuduşelor, găsi de cuviinţă să aducă stapînului său o apă de coloare îndoielnică, în care pluteau miliarde de „sfinţi".
                                                                131
 Sublocotenentul M. se scărpina în cap cu obidă şi măsură de sus pînă jos cheresteaua de urs a flăcăului:
 —      Bine, bre omule nenorocit, tu vrei să mă omori ? ! izbucni el ridicînd în lumina focului apa cenuşie.
 —      Nu vreau să vă omor, domnule sublo’nent... răspunse cu simplicitate Humeucă.
 —      Cum nu vrei să mă omori ? Dar asta ce fel de apă e ? Eu ce ţi-am spus ?...
 Humeucă ridică ochii în sus gînditor şi căută să cetească în stele răspunsul.
 —      Nu ţi-am spus, măi Humeucă, grăi după un oftat camaradul nostru, că ne ameninţă primejdia holerei ?
 —   Da, domnule sublo’nent.
 —   Că nu trebuie să mai mînînci prune bulgăreşti ?
 —   Aşa aţi spus, domnule sublo’nent.
 —      Că trebuie să aduci apă de la un izvor bun, şi încă şi pe aceea s-o fierbem ?
 —   Da.
 —      Apoi ce fel de apă mi-ai adus tu ? în pîraiele acestea din jurul nostru mişună vibrionii, ai auzit ? aşa se chiamă sămînţa holerei... Cum de-mi aduci tu asemenea apa ?
 —      Apoi m-am uitat eu bine, domnule sublo’nent, şi n-am văzut într-însa nici o sămînţă de vrăbioi...
 Cu toată stăpînirea pe care voia s-o aibă asupră-şi, sublocotenentul M. izbucni în rîs. Humeucă găsi şi el de cuviinţă să rîdă, deşi cu oarecare sfială şi ruşine. Dar camaradul nostru îşi cunoştea mai bine omul : ridică fruntea şi porunci scurt lui Humeucă :
 —   Ia adă-ncoace sacul de pesmeţi !...
 Humeucă nu se clinti din loc.
 —      Să vedeţi că atîta calitate are şi el : nu minte ! ne comunică cu voce scăzută tovarăşul nostru. Humeucă ! adăogi el tare : ce ai în sac ? îl văd grozav de umflat.
 132
   —     Trăiţi, domnule sublo’nent ! am cules şi eu nişte curcuduşe !
   —     Apoi nu ţi-am spus, mă băiete, măi nenorocitule, că dacă mînînci curcuduşe, dă peste tine holera ?...
   —     Da’ nu mai mor, domnule sublo’nent... Am mîncat şi la amiază şi dumneavoastră mi-aţi spus să mă culc, că dacă dorm nu mă mai bolnăvesc... Nu mi-a fost nimica, domnule sublo’nent.
   —   Aşa ? ş-acuma vrei să le mînînci şi să te culci iar !
   —     Da, domnule sublo’nent... răspunse cu blîndeţă Humeucă.
   —     Ei, nu ! că omul acesta are să mă puie în mor-mînt ! izbucni sublocotenentul sărind în picioare. Asta-i apă ? urlă el cătră Humeucă, şi zvîrli sticla într-o cioată de răchită, de-o făcu ţănduri. Adă sacul ! adăogi el apoi scurt şi aspru. Humeucă se supuse numaide-cît. Curcuduşele fură risipite, nimicite, zdrobite, călcate în picioare, amestecate cu cenuşa vetrei din foc.
   —     Acuma vîră-ţi minţile în cap, grăi sublocotenentul M., aplecîndu-se ameninţător spre Humeucă, cu mî-nile în şolduri. Dacă te bolnăveşti tu de holeră, mă bolnăveşti şi pe mine. Prin urmare să nu mai mînînci prune şi apa în tăi s-o fierbi ; s-o văd şi eu, şi pe urmă s-o bei..
   Humeucă dădu din cap, în semn c-a înţeles ; pe urmă se retrase înspre cortul lui, scărpinîndu-se la ceafă şi dînd din cap cu obidă : viaţa începea să fie grea şi complicată pentru dînsul şi mai ales grozav de neînţeleasă... La urma urmei, ce putea face ? ordinele, chiar cînd sînt absurde, trebuiesc împlinite. Nu-i vorbă, nimic nu-1 putea împiedica să le calce. Şi chiar a doua zi, camaradul nostru îl surprinse pe Humeucă cu apa fiartă în bidon, bînd apă bună şi proaspătă de pîrău ; şi luat din
133
scurt, bietul flăcău mărturisi că a mîncat şi curcuduşe, dar numai vreo două, aşa, ca să-i treacă pofta !
   Humeucă fără îndoială era un tip rar şi umoristic printre flăcăii regimentului nostru, totuşi şi cu ceilalţi avurăm greutăţi, deoarece prejudecăţile şi nepăsarea sînt foarte anevoie de biruit. Abia după ce căzu primul nefericit la marginea drumului şi-l văzură mulţi cu faţa vînătă, cu buzele spumate şi cu ochii bolovăniţi, o lumină de tulbure adevăr îşi făcu loc printre camarazii noştri. Inevitabilele pedepse disciplinare întăriră acest început al înţelegerii, ş-aşa ajunserăm să rezistăm o vreme, cu rîndurile nespîrcuite, împotriva grozavului flagel.
   A doua zi dimineaţă primirăm ordin să intrăm în cantonament. Intrăm în mahalalele orăşelului; dar cum ne aşezarăm, se zvoni că vom ieşi cu totul din Zlatiţa din pricina ameninţării holerei. Gazda la care aşteptam această nouă poruncă, o bulgăroaică ofilită, cu faţa pămîntie, ne primise c-o bunătate şi c-o prietinie pe care n-o întîlnisem încă în ţara de dincolo de Dunăre... Se învîrtea în jurul nostru cu mînile încrucişate pe piept, ne vorbea cu blîndeţă în limba ei şi ne căina pentru năcazurile noastre.
   —     Vai, frăţiorilor ! eu şi cu barbatul meu ştim cîte crîncene năcazuri înduraţi, căci avem şi noi carne din carnea noastră la bătălie... Uite, aici am să vă fac pat de odihnă, cu fîn moale şi poclăzi de lînă. Ş-am să tai o găină să fac o mîncare bună, ca la noi. Am copt chiar azi şi am pîne proaspătă. Ia şedeţi, dragilor mei, căci trebuie să fiţi trudiţi ; ştiu că veniţi din depărtate locuri... Dar acuma s-aude că războiul conteneşte...
   Căpitanul V. şi sublocotenentul M. se grăbiră să-i lămurească în bulgăreasca lor afacerile externe, înfrîn-gerile bulgarilor, politica nenorocită a lui Danev şi
 134
celelalte, şi celelalte, pe care de atîtea ori le auzisem de la Dunăre pînă la acele meleaguri.
   Se aşezase, cinchit pe duşamea, şi gospodarul femeii şi asculta ca într-un fel de piroteală. Cînd părea a nu înţelege, ridica spre nevastă ochii de sub sprîn-cenele groase, şi nevasta îl lămurea cu două-trei vorbe, după care omul întunecos îşi pleca iar fruntea spre pămînt.
   Cînd căpitanul V. rosti cu glas mare cuvîntul „pace", ochii femeii se umplură de lacrimi.
   —      Are să se facă pace, Mario ! vorbi omul de la locul lui.
   Gospodina îşi uni palmele, îi tremurau buzele, — şi suspina răspunzîndu-ne :
   —      Mir, braţe, mir! pace, frate, pace !... şi, ca un refren, aceste cuvinte reveneau necontenit, suspinate, în tînguirile ei.
   Pe cînd omul sta neclintit şi dormitînd parcă în colţul lui, Maria Ivanova umbla cu hărnicie pregătind masa. Repede ieşea, grabnic intra şi ne mai spunea cîteva vorbe de frăţie, şi iar ieşea. Cînd toate fură gata, şi ne aşezarăm în jurul mesei, sosi grabnicul ordin de plecare. Abia aveam timpul să îmbucăm ceva din fugă şi din picioare. Maria Ivanova se tînguia, plesnindu-şi palmele una de alta.
   —      Uite, dragii mei, n-aveţi nici răgaz să luaţi o îmbucătură*.. Ascultaţi-mă ! zise ea dînd din mîni spre noi ; eu am să vă dau un sfat... Pe unde ajungeţi, nu vă uitaţi că oamenii cei răi cîrtesc : luaţi pîne, ouă, bnnză, pui, luaţi tot ce vă trebuie... Aşa e oşteanul ; pe el nevoia nu-1 rabdă, şi el nu trebuie să plateasca... Luaţi, dragii mei, şi lăsaţi-i să ţipe, că la urma urmei tot voi sînteţi mai năcăjiţi... Voi v-aţi lăsat mamele acasă, şi
 135
 soţioarele şi copiii, ş-aţi pornit spre moarte, dragii mei... Luaţi şi mîncaţi! v-am dat din toată inima !...
   Avea o voce blajină şi plină de lacrimi Maria Iva-nova. Bani, fără îndoială, n-a vrut să primească. Şi cînd plecarăm, ne însoţi suspinînd pînă în uliţă şi, ca o soră bună, ne întinse cîte o floare de veşnică despărţire... Multă vreme mi-a răsunat în urechi şi în suflet glasul acestei femei rare...
   Tot în Zlatiţa am avut parte să văd alt tip al acestui interesant popor, însă cu totul de altă natură.
   înainte de a ieşi din orăşel, trupa sta rînduită la locul de adunare şi mulţi tîrgoveţi şi copii ne priveau cu oarecare curiozitate : eram dihănii rare pentru ei, cei mai mulţi dintre noi oameni blonzi, şi în straie albastre ca cerul. Păroşi şi sprîncenaţi, cetăţenii ne priveau cu o nepăsare care în intenţia lor trebuia să fie ofensatoare. Copii şi copile purtau în mînă buchete, — de vînzare.
   Un oştean bulgar, întors din bătălie, sta rezemat în băţ în apropierea noastră şi lămurea probabil cunoscuţilor lui întîmplările de la Ceatalgea şi Lule-Burgas. Era un flăcău scund, spătos, cu căciuliţa naţională pe vîr-ful capului, cu straie roşcate, cu opinci, şi cu gleznele înfăşurate într-o aba care ar fi putut să fie curată. Oş-tile noastre nu intraseră în măcel : deci înţelegeam în-trucîtva ce spune cu atîta foc camaradul nostru de alt neam.
   Eram gata de plecare cînd un biciclist de la divizie se opri lîngă noi. Adusese ordinul. Era un băiat cu trăsături fine, un om care „acasă la el" însemna ceva. îşi aprinse o ţigară şi privi în juru-i. Oşteanul de la Ceatalgea se uita la el fără să clipească. Asta probabil nu prea plăcea tînărului nostru ; pe lîngă asta se vede că un om cu gusturi ca el avea şi mania colecţiilor rare. Aşa-mi lămuresc de ce biciclistul făcu doi paşi spre
136
bulgar şi c-un gest hotărît arătă că ar dori să aibă cocarda de la căciuliţa naţională.
   —      Asta nu se poate ! răspunse oşteanul bulgar înălţînd capul.
   —      Da ? răspunse zîmbind omul nostru, de ce să nu se poată ?... Şi, foarte liniştit, întinse mîna, luă cuşma, desprinse de pe ea cocarda şi o strecură în cartuşieră.
   Soldatul celălalt se supuse fără murmur ; îşi puse în cap căciuliţa şi rămase tăcut şi serios la locul lui.
   Biciclistul îl privi cu atenţie, apoi, întorcînd ochii spre partea noastră, a ofiţerilor, băgă de samă o privire de stînjenire.
   —      Se vede c-am făcut o prostie... zise el cu un zîm-bet bun.
   Şi vîrînd repede mîna în buzunar, scoase o monedă albă ş-o întinse bulgarului. Eram bine încredinţat că bulgarul se va face că n-o vede. Dar nu : omul întinse mîna în chip firesc şi luă banul. Pe urmă schiţă parcă un uşor zîmbet. Poate mi s-a părut, poate aceeaşi iluzie a avut-o şi biciclistul, căci, apropiindu-se, zise pe un ton vesel :
   —      Vrea să zică, ne-am împăcat. De acuma sîntem prietini. Dă mîna !...
   Oşteanul celălalt puse bine banul de argint într-un buzunar adînc — şi rămase nepăsător şi duşmănos la gestul tinerelului nostru.
   In clipa aceea comandele răsunară şi ne puserăm în marş. Subţirele bicliclist dispăru într-un nouraş de pulbere înaintea noastră, ducînd cu el cocarda şi poate un uşor învăţămînt. Soldatul, din urmă, îl petrecea cu priviri de dispreţ şi de mîndrie, pe cînd c-o mînă mîngîia în buzunarul cel adînc moneda cea scumpă...
                 MIRCOVO
   După ce ieşirăm din Zlatiţa, ne întoarserăm la gura defileului, cu ordinul să cantonăm în sătişorul Chise-chioi, drept sub munte. Vremea era învăluită şi necontenit soseau pe vînturile înălţimilor scuturături de ploaie, întreg regimentul căuta să-şi facă loc în cele douăzeci de gospodării bulgăreşti, pe sub şuri şi şoproane largi. Intrai şi eu cu compania în ograda şcolii. Găsii o clădire nouă şi frumoasă la un sătişor de cîteva case. Soldaţii observară şi ei acest lucru. Gheorghieş sergentul chiar îşi formase o părere hotărîtă în această privinţă.
   —     Ei cu şcolile stau bine, domnule locotenent, ca şi cu pămînturile...
   —   Care pămînturi, Gheorghieş ?
   —     Apoi acesta-i întâiul lucru pe care l-am aflat noi în ţara bulgărească, domnule locotenent: tot pămîntul la ei s-a împărţit între plugari...
   —     Cum se poate ? de ce ? întrebai eu cu foarte mare mirare.
   Dar flăcăul se vede că era mai şiret de cum voiam să fiu eu. îmi răspunse cu nevinovăţie :
138
   —     Eu ştiu, domnule locotenent ? s-a întîmplat să n-aibă boieri : i-au tăiat turcii în vremea veche... în privinţa boierilor, bulgarii stau rău J...
   Dar cum stăteam de vorbă şi căutam să ne rînduim la adăpost, o ştafetă grabnică ne vesti că iar ne schimbăm locul. Fără prea multă mirare, ne schimbarăm locul : ieşirăm din ograda şcolii. Păţisem şi la Zlatiţa de două ori acelaşi lucru.
   Trecurăm pe hudiţi înguste, sărirăm pîraie şi ne rîn-duirăm pe povîrnişul pietros la marginea satului. în sfîrşit, ne întorsesem iar la corturile noastre. Cu cantonamentele n-aveam noroc. într-o clipă camarazii întinseră şi prinseră foile şi bătură ţăruşii. Pe cînd se lucra cu mai multă ardoare, ca să zic aşa, altă ştafetă grabnică : poruncă să se desfacă corturile şi trupa să se deplaseze mai departe de sat : la jumătate de kilometru.
   —     Eu cred că ori un drac, ori holera încurcă toate ordinele acestea... vorbi cu filosofie şi cu resemnare Gheorghieş. Hai, băieţi, umflaţi în cap foile de cort şi să ne strămutăm sălaşul în altă parte...
   Ne depărtarăm de sat, merserăm un timp pe sub rî-pele muntelui, pînă ce comandanţii ne făcură semnul de oprire. Ordin : să se facă corturile !... Dar acuma începeam să-mi dau samă cum se alcătuieşte înţelepciunea popoarelor. Soldaţii făceau haz de mutările acestea necontenite — şi parcă aşteptau ceva... Stăteau cu foile în mînă, dar nu se grăbeau deloc să-şi alcătuiască săla-şurile.
   —   Să se facă corturile ! îndemnau ofiţerii.
   —     Hm ! mormăi încet, lîngă mine, înţeleptul Gheor-ghieş.
   Nu ştiu care să fi fost pricina ; nu ştiu ce cusur să fi găsit noului bivuac ochiul napoleonian al celui care conducea destinele noastre în ziua aceea ; ştiu că deodată
139
 ne sosi încă un ordin : nu e bine aici, să ne aşezăm mai departe ! De data aceasta o veselie fără păreche cuprinse pe toată lumea : ofiţeri şi trupă... Cerul era posomorit; ne învăluiau vîrtejuri de ploaie ; era de mult trecută amiaza şi trupa n-avusese încă răgaz să mînînce ; ce are a face ! ne mutarăm şi de data asta, c-un chef nespus. Ba încă ni se părea că am fi fost nenorociţi toată viaţa dacă am fi rămas pe costişa cealaltă, în loc să venim pe ceastalaltă ! Cînd ne oprirăm, un ofiţei tînăr privi în juru-i şi declară foarte serios :
   —      Nici aici nu-i bine ; eu cred că să mai aşteptăm puţin cu corturile...
   Dar înţelepciunea popoarelor şi aici se vădi, căci toate pe lume au o măsură. Soldaţii într-o clipă fixară corturile şi porniră după vreascuri pentru obişnuitele focuri de bivuac. De data asta se vede că nimerisem, pe întinsul pămînt, cel mai potrivit loc pentru cîteva ceasuri de odihnă.
   Ziua aceasta de 15 iulie a rămas de veselă memorie printre noi, ş-un filosof a găsit cu cale să tragă un în-văţămînt din peripeţiile ei : „Să nu te încrezi în vorbele femeilor şi-n poruncile generalilor !Cf
   A doua zi, dis-de-dimineaţă, pornirăm iar, şi-nsfîr-şit făcurăm ultimul marş cătră capitala Bulgariei. O parte din trupele brigăzii ocupară Dolni-Camaraţi; noi ne făcurăm bivuacul la Mircovo. O zi de marş ne mai despărţea de Sofia, şi eram aşa aşezaţi încît ţineam deschise pentru armatele celelalte defileurile de la Etropol şi Orhanie.
   Zilele de la Mircovo, de linişte şi de odihnă, mi-au rămas plăcut întipărite în amintire. Tîrguşorul, cu caracterul lui oriental, era revărsat pe clină, la poalele muntelui. Deasupra, drept sub piscuri, era aşezat bivuacul nostru, în lungul unui pîrăuaş care purta mori la
140
fiecare pas. Livezi şi sălcii în apropierea noastră ; departe, în ceaţă, cătră Sofia, zări tot mai line... Vîrteju-rile de vînt aduceau în fiecare zi din munţi scuturături de, ploaie. Pietrişurile şi năsipurile sugeau însă repede apa şi soarele înveselea îndată cuprinsurile... Munţii, sălciile, pîrăul veşnic murmurător, orăşelul cu clădiri sure de piatră, morile, toate alcătuiau un decor romantic şi bizar pentru noi. Gospodarii greoi şi serioşi, femeile mo-horîte, cu costume dizgraţioase, veneau pînă la marginea taberei ca să vîndă frupt, paseri şi ouă. încet-încet, o înţelegere se stabilea între inamici : banul românesc avea un farmec nespus pentru strîngătorii cetăţeni din partea locului... La morile înşirate pe pîrău toate companiile îşi măcinau grîul şi porumbul. Dintr-un sentiment de duşmănie lesne de înţeles, stăpînii acestor scunde şi mărunte clădiri de piatră într-o singură noapte le făcuseră să nu mai funcţioneze. Dar la fiecare companie se găseau flăcăi morari care pricepură beteşugul, şi pietrele fură puse îndată pe făină, spre marea uimire a localnicilor...
   —      Acestea-s mori ? ziceau cu dispreţ morarii noştri; nişte rîşniţi care într-o zi abia macină un sac.
   —   Mititele şi multe... spunea înţelegătorul Gheorghieş.
   Interesantă era mirarea gospodarilor bulgari cînd vedeau că nişte sălbatici de departe pricep un meşteşug aşa de greu, vca al morăritului. Ici era înfundat un uluc, dincolo lipsea o pîrghie, toate se îndreptau cu uşurinţă, cu dragă inimă şi cu haz. Şi pretutindeni în lungul pîrău-lui se frămîntau albe de spumă roţile, ţăcăneau teicile şi hîrîiau înăbuşit pietrele...
   în preajma pîrăului, printre moriştile de piatră, într-o căsuţă curăţică, la marginea tîrguşorului, am văzut şi cel dintăi profil frumos de fată. Această primă apariţie a fost considerată ca o minune, ca şi cum s-ar fi
141
ivit pe cer o stea cu coadă. Ofiţerii începură prea des a bate la poarta căsuţei, întrebînd de pili şi iaiţa... Mama fetei îi mulţămea pe toţi c-un zîmbet, c-o vorbă bună şi le dădea ce avea şi ea, ca o femeie văduvă ce se afla ; însă babele cu fete frumoase şi cîni cu măsele de fier se bucură de aceleaşi priviri duşmănoase şi piezişe... în-cet-încet, însă, se domoli şi bătrîna, pieri şi teama fetei, şi puturăm vedea mai de aproape, la lumina zilei, frumosul obraz al Stoianchei. O gură cu buze rumene, cam mare, însă frumos tăiată ; ochi migdalaţi şi sprîneenaţi de cadînă ; cam scundă şi mlădioasă ; însă oricît am fi cîrtit noi, fată frumoasă, cu privirile pline de lumină şi cu zîmbetul şiret... Nu-i vorbă, nemulţămirile multora puteau fi pricinuite şi de sentimentul pe care-1 avea vulpea în faţa strugurilor aşezaţi prea sus ; dar ce era de făcut ? Stoianca nu era numai frumoasă, era şi cuminte. Iar cei înţelegători — între care mă număram şi eu, sărmane prietine — se bucurau de vederea ei ca de prive-liştele minunate ce se desvăleau în jurul bivuacului. Un colţ de cer albastru ca toporaşul, o floare sălbatică la malul pîrăului, glasul Stoianchei într-o limbă pe care n-o pricepeam şi ochii ei mari şi buni erau totuşi mîn-gîieri în depărtatele locuri în care ne aflam şi în leneşa amorţire în care ne cufundasem.
   După ce am văzut prima frumuseţă în Bulgaria, am avut norocul să văd şi pe primul intelectual. Eram coborît în orăşelul din vale, prin uliţele înguste şi noroioase şi printre casele vinete. în cele cîteva crîşme se vindea neîntrerupt un vin roş, cu mare nume, un vin care nu se mai isprăvea şi curgea ca dintr-un nesecat izvor... Crîşmarii bulgari îl lăudau ca pe un produs al unor vestite podgorii regale, şi mulţi dintre înşelaţii noştri camarazi îl beau cu entuziasm ; un prozaic chimist însă, cercetîndu-1 într-un laborator, a găsit în el acid
acetic, apă, fuxină, alcool şi celelalte ingrediente, ceea ce dovedeşte că şi regatul vecin intră pe calea civilizaţiei.
   în pragul unei asemenea crîşme cu vin renumit, camaradul nostru, sublocotenentul M., legase vorbă cu un om mare, voinic şi mîndru la înfăţişare. Era un bărbat cu trecere în orăşel : îl salutau trecătorii. Era un om care făcea politică : îi erau pline buzunările de gazete. Era un om sigur de sine : ne privea cu un aer de superioritate.
   Fireşte, despre ce se putea vorbi ? Despre război, despre nenorocita politică a Bulgariei şi celelalte. Căpitanul V., care şi el era nelipsit, îşi şi începuse tipica peroraţie asupra acţiunii noastre pacifice, dar duşmanul nostru era aprins şi nerăbdător în discuţie.
   —     Daţi-mi voie, daţi-mi voie, strigă el cu putere, întinzînd spre noi mîna cu palma întoarsă ; trebuie să înţelegeţi că asupra lucrurilor acestora eu sînt mai bine informat decît dumneavoastră... Mai întăi de toate eu cetesc cărţi şi gazete, al doilea sînt în legătură cu doctorul Radoslavof, din al cărui partid politic fac parte... E adevărat că doctorul Danev a adus pentru moment calamităţi asupra ţării noastre, dar veţi vedea că adevăraţii patrioţi vor şti să salveze Bulgaria...
   —     Nu ştiu cum se va face asta, răspunse sublocotenentul M., deocamdată însă văd că Bulgaria e îngenun-chiată.
   —     Da ? strigă cu dispreţ politicianul. Vi se pare. Avem noi mijloace de rezistenţă. Dumneavoastră nu le cunoaşteţi.
   —     Mă rog, mă rog, dă-mi voie, răcni camaradul nostru la rîndul lui, e adevărat ori nu că oştile bulgăreşti au fost biruite de greci ?
   —   Nu ! răspunse cu hotărîre inamicul nostru.
143
 —     E adevărat că sîrbii au biruit pretutindeni armatele bulgare ?
 —     Hm ! răspunse cu îngăduinţă omul cel măreţ. Dumneavoastră nu pricepeţi planurile noastre. Trebuie să vă fac cunoscut că aici e pur şi simplu o tactică. Luptele preliminare n-au importanţă. în vremea asta oştile noastre se adună, iau poziţie, şi-n lupta decisivă vor zdrobi şi pe greci şi pe sîrbi, şi le veţi da voie pe urmă să se întoarcă şi-n altă parte, să cureţe ţara şi de alţi duşmani !
 —   Bine, domnule ! ce vorbeşti dumneata ?
 —     Adevărul, domnule, adevărul ! Dumneavoastră nu-1 cunoaşteţi, eu îl cunosc. Dumneavoastră credeţi că e glumă. Aflaţi că Bulgaria ridică şapte sute de mii de oameni !
 —   Acum ? după Lule-Burgas şi Ceatalgea ?
 —   Da. Acum, după Lule-Burgas şi Ceatalgea !
 —   Atuncea cît au grecii şi sîrbii ?
 —     O, cu mult mai puţin. Acţiunea lor în războiul cu turcii a fost neînsemnată.
 —   Atunci cîtă armată crezi că am ridicat noi ?
 —     Dumneavoastră ? România poate mobiliza două sute cincizeci de mii de oameni...
 —     Vra să zică şi asta o ştii dumneata mai bine decît noi ?...
 —     Cu toată neplăcerea dumneavoastră, şi asta o ştiu mai bine decît dumneavoastră !...
 Omul nostru avea o siguranţă desăvîrşită şi părea fericit de adevărurile pe care le stăpîneşte şi de patriotismul lui.
 —     în curînd, cei ce rîd acum vor plînge amar ! ne zise el c-o intonaţie semnificativă.
 Atunci sublocotenentul M., dezarmat, îl întreabă cu taină şi cu mult interes:
 144
   —      Şi toate adevărurile acestea le ştii din gazeta domnului Radoslavof ?
   —      Da ! răspunse cu îngăduinţă politicianul. Biruitor, făcu apoi semn de prietinie unui tîrgovăţ care-1 salutase trecînd pe uliţă, şi, crezînd de prisos să mai întîrzie, sfîrşi discuţia : îmi pare rău, dar n-am ce vă face !...
   Dădu din cap cu măreţie şi intră în cafeneaua de aproape, unde îl văzurăm, fericit, gesticulînd şi expli-cînd, între tîrgoveţi foarte mulţămiţi, cum a biruit şi a înfundat pe nişte bieţi ofiţeri români.
10
                                       ZILE LINIŞTITE
   Zilele de la Mircovo treceau line, şi începea să ni se facă dor de casă, pentru că înţelegeam că expediţia noastră ia sfîrşit şi trebuie să începem retragerea. Re-chiziţiile din satele din apropiere, măcinarea făinii, menţinerea disciplinei higienice ne umpleau o parte din timp. încolo, uneori ne coboram în tîrguşor, ca să vedem aceleaşi şi aceleaşi prăvălioare, cu aceiaşi negustori în şalvari, aprigi la cîştig, însă ţinuţi în frîu de jandarmii noştri rurali care făceau poliţia în acele locuri ; iar alte dăţi ne dădeam lenei, pe malul pîrăului, între sălcii, sub cerul albastru : cu mînile căpătăi sub cap, cu ochii în nemărginire, visam la toate cele iubite lăsate în urmă...
   Primul nostru holeric, Moroşanu, din plutonul meu, se îndîrjise să trăiască şi ne veneau veşti bune de la el, din spitalul de la Zlatiţa. Dar pe ici, pe colo cădeau alţii. Deşi erau puţini şi deşi boala avea o formă uşoară, îngrijorarea, cu cît bivuacul nostru se prelungea într-un singur loc, ne cuprindea. Ajunsesem în sfîrşit să ţinem pe cei neînţelegători în frîu ; camarazii judecîndu-se ei în de ei, pe grupe, pentru curcuduşe şi necurăţenie, aplicau pedepse foarte aspre, pe care le mai domoleam noi,
 146
ofiţerii; totuşi, o mulţime aşa de mare de oameni uşor se putea preface în cuib de bolişte... Vestea primului mort ne veni într-un amurg şi se râspindi grabnic printre corturi. Glasurile de sfat tăcură, în preajma focurilor, soldaţii stăteau gînditori, şi în pîcla serii cu toţi cugetau la cel căzut pe ţărm străin şi la cei care acasă, în satul din munţi, în acelaşi ceas, grăiau de el şi-i aşteptau întoarcerea...
    Bivuacul era ţinut foarte curat, ca o casă de gospodină harnică ; în pîrăul de lîngă tabără se improvizau întinse băi şi spălătorii ; apa de băut se aducea de la izvoare bune. Curcuduşele atîrnau ciucuri, nesupărate, în livezi. Fără îndoială se găseau şi recalcitranţi, dar tribunalul cel neînduplecat hotărîse pentru fiecare fruct mărunt o lovitură de toiag. Camarazii din cort, care duceau împreună gospodăria, se priveghiau unii pe alţii, într-o dimineaţă, am fost faţă la o scenă ciudată, pe care de altminteri toată lumea o privea cu o deosebită seriozitate : într-un cort se auzeau glasuri întărîtate de mustrare şi chiar oarecare p> meniri de sfinţi ; voiam să ştiu ce este, cînd văzui deodată ieşind de sub pînză mai mult zvîrlit dinlăuntru decît ieşind, un flăcău năcăjit, gol pînă la brîu, cu cămaşa în mînă... Trei ori patru camarazi răsăriră după el, mustrîndu-1 cu aprindere. Se aplecau şi-l priveau de aproape în cap, arătau cu gesturi dispreţuitoare cămaşa pe care celălalt o ţinea în mînă, ca şi cum voia s-o dea în dar cuiva ; apoi, de comun acord, dădură o sentinţă oarecare, pe care eu, destul de departe fiind, n-o puteam înţelege... Nu ştiu ce s-a mai întîmplat; însă mi-a rămas în minte tabloul cclui expulzat, stînd cam ruşinat şi umilit la o parte, căutînd, în lumina puternică a soarelui să stîrpească pricinile care ridicaseră asupră-i atîta urgie...
                                                                                                                                      147
 10*
   Din liniştea aceasta adormitoare ne mai scoteau şi zilele de rechiziţie. Soldaţii mergeau totdeauna veseli şi sprinteni în asemenea expediţii: mai întăi vedeau ceva nou, al doilea puteau cumpăra şi ei cîte ceva de pe la gospodari, care să le mai varieze bucătăria, şi în sfîrşit nădăjduiau să găsească tutun, a cărui lipsă de un timp se prefăcuse într-o adevărată suferinţă.
   în drumurile acestea, am văzut împrejurimile de la Mircovo, sate mici ascunse în cutele munţilor, ogoare pietroase cu holde sărace şi nesfîrşitele cîrduri de vite mari şi miei, singura bogăţie a acelor locuri. Ajuns, într-un rînd, în sat la Bunovo cu cei douăzeci de soldaţi ai mei, găsii primăria pustie, şi cu foarte mare .greutate se hotărî să iasă la lumină primarul, ca dintr-un bîrlog depărtat şi ascuns... îl întrebai unde era cînd îl căutam. Eu ştiu ? Era undeva, prin munţi, ori la tîrg, ori la ogor. Nici el singur nu ştia bine unde fusese. Dar asta nu mai avea importanţă, pentru că, în sfîrşit, se înfăţişase.
   Cu glosarul în mînă, îi arătai într-o frază compusă ad-hoc pentru ce-am vei) t. Domnul Nicola înţelese de bună samă un singur cuvînt: „Requisiţia !“ şi se scăr-pină în cap cu un aer de tristeţă şi de îndoială...
   —     Nu mai este nimica ! zise el tălmaciului, dînd din-tr-o mînă, nu mai este nimica. Au fost pînă acum la noi cinci rechiziţii. Au luat tot. Nu mai avem nimic !
   —   S-a plătit ?
   —     Da, răspunse omul, aşa fel ca şi cum faptul acesta n-ar fi avut nici o importanţă.
   —   Şi vi s-a lăsat ceva şi pentru trebuinţele voastre ?
   —     Lăsat, vai de capul nostru ! răspunse amărît primarul. Dar dumneata ce mai doreşti ? Eu mai am puţină brînză şi aş putea-o da cu un preţ bun...
   —     Eu am venit pentru altceva, chir Nicola. Am nevoie de douăzeci de cară cu boi ori bivoli.
 148
   —   Douăzeci de cară ? A, asta-i foarte greu.
   *— Se plăteşte.
   —      Ştiu, dar noi n-avem nici cară, nici vite... Afară de asta, vitele sînt sus, la munte... Nu se poate. Eu nu pot...
   —      Bine, chir Nicola. Dacă pînă la ora şase nu-mi înşiri aici cele douăzeci de cară, eu te iau cu mine la Mircovo să dai samă generalului...
   îi spusei, după obicei, vorbele acestea cu linişte şi-i pusei sub nas ceasul. Domnul Nicola rămase gînditor şi la urmă îşi aduse aminte că are el doi ori trei oameni care ar putea coborî iboii de la munte. După aceea mă întreabă, cu oarecare nepăsare, cam ce preţ plăteşte co-menduirea noastră pentru brînză şi făină. în sfîrşit, îşi arătă dorinţa să cunoască şi pentru căruţe ce chirie se plăteşte ; nu că ar avea şi el de dat două ori trei, dar ca să ştie, şi să se poată înţelege cu oamenii. Cu prilejul acesta, mă întării mai bine în convingerea mea că primarii de pretutindeni n-au naţionalitate şi, bulgari ori români, fac parte din aceeaşi interesantă familie.
   Sara, porni spre Mircovo şiragul de cară pe o potecă de munte, care mergea cînd pe albia unui pîrău, cînd pe lîngă rovine adînci, prin locuri aspre, rele şi primejdioase. Carăle, mari, grele, butucănoase, nelegate în fier şi cu roţile neşinuite, hodorogeau pe drumul frămîntat, trase de boi cuminţi. Mergeam în frunte cu căpitenia cărăuşilor, un moşneag trecut de şaptezeci de ani, dar drept şi vîrtos încă. Amîndoi stăteam pe maldăre de fîn, şi bai-Ivan răspundea cu bunătate întrebărilor mele, slujindu-se de douăzeci de cuvinte româneşti... De mult, acum patruzeci şi cinci de ani, stătuse o jumătate de an în Ţara Românească, şi, cu nedesluşitele amintiri ale altei vîrste, îi rămăseseră şi cîteva cuvinte ale limbei
149
noastre. îmi spunea de pămînt, de vite, de feciorii care s-au bătut în război. Unul a murit.
   —   A murit, bai-Ivan ? unde ?
   —   La Ceatalgea.
   Cuvîntul acesta îl auzeam veşnic în Bulgaria, ca un refren funebru.
   Bătrînul oftă şi rămase un timp tăcut prin întuneric. Noaptea era fără lună ; cerul era spuzi t de stele ; şi tabăra de cară înainta prin rovine încet. Dintrodată bă-trînul slobozi un răcnet cătră cei din urmă şi cu varga lovi uşurel boii pe dreapta. Carul se răsuci, se cumpăni, coborî ; apoi, scîrţîind din încheieturi, urcă un hop.
   —   Aici este un loc rău... îmi lămuri moşneagul.
   îmi adusei aminte că ziua trecusem pe lîngă surpături
bolovănoase şi rîpi. Un pas dac-ar fi greşit boii şi carul dac-ar fi mers alături numai c-o palmă, ne-am fi răsturnat şi ne-am fi zdrobit de stînci. Cum puteau înainta carăle aşa de liniştit prin asemenea locuri şi pe un întuneric de nu-ţi vedeai mîna ?
   Bai-Ivan reîncepu sfatul ; vorbea chinuindu-se, cău-tind şi amintindu-şi cuvinte, pînă ce, la un moment dat, îmboldit ca de un instinct maşinal, iar dădea drumul strigătului de comandă şi de alarmă, pe care ceilalţi căruţaşi îl repetau pe rînd cu voci guturale.
   Iar treceam prin locuri rele.
   Aşa, domol, călătorii pînă cătră miezul nopţii spre Mircovo, prin noaptea opacă, sub stele, în carul bătrî-nului Ivan, printre rătăcăni şi pe albii pietroase de şuvoaie. Era o linişte desăvîrşită în tot cuprinsul, şi pe dinaintea noastră fulgerau licuricii zburători ca nişte scîn-teuţe, lăsînd fire de aur în urm'ă-le... în româneasca lui chinuită, ţăranul îmi vorbea de griji şi năcazuri, pe care de şaptezeci de ani le îndură în colţul acela de ţară, în-
150
tre munţi. Avea o voce tristă, şi din cînd în cînd îşi aducea aminte de feciorul mort şi ofta.
    ...Altădată intrai în alt sat, frumos şi curat, cu numele Bencovo. Erau acolo vreo patruzeci de case acoperite cu olane roşii, împresurate cu ziduri de ciamur şi piatră streşinite. în mijlocul satului cişmeaua obişnuită, biserică şi şcoală cum se cuvine ; şi crîşma, cea mai ară-(toasă clădire a locului. Satul avea însă o înfăţişare de tristeţă şi pustietate din pricina lipsei pomilor. Ajutorul de primar ne dădu toate lămuririle, apoi intrarăm în crîşmă, ea să gustăm o bucată de brînză, un ou ş-un talger de iaurt cu pită proaspătă bulgărească.
    Odaia largă a crîşmei de bună samă că era locul de sfat al gospodarilor, şi hornul cel mare din colţ, cu jarul adormit sub spuză, şi ibricul de cafea, arătau că obiceiurile economilor loctalnici nu-i îndeamnă la chefuri gălăgioase : stau la cislă, fac politică şi pun ţara la cale în zile de sărbătoare şi de ploaie, sorbind cîte puţin şi îndelung dintr-o ceaşcă de cafea.
    Pe păreţi, ca-n multe alte crîşme, observarăm numeroase stampe colorate, cu scene din ultimul război : lupte de la Kîrc-Kilise, Lule-Burgas, Ciorlu : toate erau naive şi grosolane, cu bulgari falnici şi turci prizăriţi şi mizerabili. O hartă a marii Bulgarii sta la locul de cinste, însemnînd cu roş marea împărăţie a vecinilor noştri, în care intra Dobrogea, Macedonia toată şi Tracia, cu insulele din Marea Egee... Gospodarii satului o priveau cu oarecare indiferenţă, şi camaradul meu, sublocotenentul M., le lămurea cît de ştirbit a rămas acest vis glorios.
    —     Ei, ce să-i faci ? aşa au vrut împrejurările şi prostia oamenilor... zise împăciuitor ajutorul de primar.
    Cîţiva bătrîni din sat îmi dădură lămuriri asupra averii satului, asupra stării gospodarilor. îmi spuneau că au
 vite îndestulătoare, imaş întins, pădure, şi, din ceea ce arătau ei, o mijlocie de treizeci de pogoane de gospodar...
   —   După cît văd, staţi bine, le spusei eu.
   —      Da, trebuie să ne mulţămim cu ce avem, îmi răspunse unul din bătrîni. Avem ceva avere, dar stapînirea ne cere şi dări multe. Plătim pentru drumuri, pentru car, pentru şcoală şi alte biruri multe... în privinţa asta noi, bătrînii, ştim că stăteam mai bine pe vremea turcilor... Pe-atuncea aveam pămînt cît puteam cuprinde, feciorii noştri nu făceau oaste ; şi cînd era vorba de biruri, uşor puteam trage pe sfoară pe păgîni... Aşa era pe-atuncea...
   Se vede că bătrîneţa e totdeauna nemulţămită, pretutindeni : nu se împacă cu stări nouă de lucruri, pe cînd în realitate regretă o tinereţă care nu se mai poate întoarce... — Priveau şi bătrînii mei harta de la Bencovo a marii Bulgarii, ascultau ce le spune sublocotenentul M., şi dădeau din cap cu tristeţă.
   —      Nu ştiu de împărăţie... răspunse unul încet... Eu am avut trei flăcăi la oaste. Şi au pierit toţi... Din sat a plecat toată tinereţa şi n-are să se mai întoarcă !...
   Bulgaria-Mare stătea înaintea noastră pe părete ca o pată de sînge ; stampele bătăliilor glorioase se înşirau de o parte şi de alta a ei; bătrînii le priveau în tăcere, cu ochii plini de gînduri şi durere.
                                IN RETRAGERE
   Zilele de linişte s-au prelungit, iubite prietine, pînă la 24 iulie. „S-au prelungit" : acesta e cuvîntul. Am stat pe loc, în Mircovo, numai o săptămînă şi ceva, însă aveam senzaţia că ne aflăm de o veşnicie, uitaţi acolo, într-un colţ de lume.
   Cărţi de cetit n-aveam ; tutunul ne lipsea cu desăvîr-şire, soldaţii „duhăneau“ frunze uscate de copaci ; ca să-mi umplu vremea, mai coboram în tîrguşor. Acolo, cîte-un automobil venit de la divizie ori de la corpul de armată ne mai aducea cîte-o gazetă. Aflam lucruri triste şi despre mersul holerei, care începuse să muşte adine din unele regimente.
   Plimbîndu-mă alene pe uliţile înguste, ceteam cîteodata şi ordonanţele pretorului, care căutau să înfrîneze lăcomia negustorilor localnici. Asistam şi la cercetările jandarmilor noştri, care totdeauna mi se păreau curioase într-o ţară străină. în unele zile veneau la pretor şi afaceri ciudate locale, care nu prea făceau cinste vechii administraţii a ţarului Ferdinand. Ici se zărea un primar care îşi însuşise pur şi simplu banii casieriei comunale ; dincolo, alt domn primar vînduse vite de-ale sătenilor regimentelor noastre pe preţ de 80 de lei bucata şi plă-
tise gospodarilor numai opt lei vita. „Atîta a dat generalul 1“ Un întunecos gospodar vînduse unui ofiţer de cavalerie o claie de fîn de cîmp, cu preţ bun, şi a doua zi vine altul şi reclamă că fînul era al lui. Mai ales de această tîlhărie între fraţi, — în asemenea vremuri de nenorocire pentru ţară, — se mirau fără sfîrşit soldaţii noştri.
   Mai văzui o dată şi pe intelectualul rado-slavofist, care ne biruise într-o memorabilă discuţie. Ne arătă, într-o crîşmă, zîmbind potrivit şi cu stăpînire, harta marii Bulgarii ş-o ilustraţie împrăştiată în mii de exemplare în toată ţara. Era un soldat voinic, rînjind cu dinţi mari pe un cîmp de bătălie şi ţinînd sus, înfipţi în baionetă ca într-o frigare, cinci duşmani. Dedesubt explicaţia, în bulgăreşte : Pet na noje : cinci în baionetă ! Era o glumă* o caricatură, însă în ea se întrupau toată mîndria, vitejia; eroismul şi îndrăzneala vecinilor noştri. Intelectualul nostru ne privea cu coada ochiului şi deodată i se ivi pc faţă parcă acelaşi rîs sarcastic ca şi al oşteanului de pe ilustraţie, şi parcă vedeam în privirile lui dorinţa să ţie el în mînă o puşcă cu baionetă formidabilă, şi noi, nenorociţii, să ne zbatem în această uriaşă frigare, ca şi cei cinci turci schilavi.
   în unele dimineţi făceam băi reci la căderile de apă ale morilor, apoi ne duceam să cerem un pahar de lapte la mama Stoianchei Caraghiorghev. Laptele, fără îndoială, ni-1 aducea cu zîmbetul ei cuminte însăşi Stoianche şi ne întreba dacă în ziua aceea are să cînte în tabără banda, adică muzica militară. Sublocotenentul M. o întreba în limba ei despre logodnic, despre fraţi, despre zestre şi nuntă, şi ea rîdea îmbujorîndu-se la faţă şi răspundea fără sfială :
   —     Mama îmi face zestrea, dar încă nu mi-a venit vremea...
154
   —   Insă nu ţi-i drag încă nimeni, Stoianche ?
   —   Nu ştiu... răspundea ea, plecîndu-şi ochii în jos.
   Atunci mama, zăvodul neadormit, intervenea şi trimetea pe fată la o foarte grabnică şi depărtată treabă a gospodăriei. Uneori, cînd nu era mama aproape, stătea lipcă lîngă fată un frăţior de zece ani, un sfredeluş vioi, care asculta cu grozavă luare-aminte vorbele camaradului nostru îşi ne cerceta pe toţi cu ochi negri şi iuţi ca de drac...
   Aşa, încet-încet, trecură zilele, şi la 24 iulie ne sosi poruncă să schimbăm bivuacul. Era o măsură de higienă : cazurile de gastro-enterită se înmulţeau. Cu tot calaba-lîcul în spate, batalioanele se mişcară mai la deal, sub munte ; dar îndată ce aşezarăm din nou corturile, sosi şi vestea retragerii.
   N-aş putea spune, prietine, ce-am simţit lămurit în clipa cînd acest cuvînt, retragerea, a sunat la urechile mele. De o lună de zile, pornit cu hotărîre şi c-un scop spre inamic, imaginile celor rămaşi în urmă nu-mi prea tulburau viaţa. Parcă împrejurările şi starea imea sufletească puneau între ele şi mine o perdea neagră. Acum deodată vălul acesta căzu : ca-ntr-o revărsare de lumină îmi apăru ţara, căminul, cu tot ce^mi era drag, şi din această clipă rămase stăpînitor numai un singur dor aspru şi nemilostiv : întoarcerea, cît mai curînd ! Ofiţerii deodată se înviorară, şi sfaturi însufleţite începură. Trupa deveni gălăgioasă ; grupe-grupe, camarazii se strîngeau, şi-n vorbe repezi evocau deodată tot ce lăsaseră în urmă, tot ceea ce zile şi săptămîni ţinuseră închis în sufletele lor ca-n nişte morminte. Ici-colo izbucneau chiote sălbatice şi nestăpînite.
   Era o vreme dulce şi lină în ziua aceea şi, de dogoarea soarelui, miriştea de curînd secerată şi snopii clădiţi în apropiere răspîndeau o mireasmă de grîu copt. Nu adia vîntul, zările depărtării erau învăluite în ceaţă.
155
Vremea mi se părea că trece foarte încet... în amurg apoi, deodată cuprinsă ca de o viaţă nouă, tabăra începu a fremăta ; focurile, între corturi, se aprinseră vioaie, şi corniştii, strînşi la un loc, îndreptară spre ţară cornurile şi, pentru întâia oară de cînd trecusem Dunărea, sunară. Zvonul glasurilor tăcu. Prelung şi duios, corniştii cîntară „încetarea manevrei şi chemarea rătăciţilor", apoi amurgul şi rugăciunea... Soldaţii se descoperiră şi se întoarseră spre miazănoapte : acolo era Dunărea şi muntele nostru cel plin de brazi... Cînd tăcură cornurile în bivuacul nostru, auzirăm altă rugăciune, la alt batalion, dulce şi stînsă de depărtare, melancolică, ca o chemare de bucium.
   Stăteam subt un prun sălbatic, deasupra unui mal, şi sub mîncătura de pămînt, prin flăcări şi fum, se fră-mîntau soldaţii, pregătindu-şi cina. Larmă însă nu era, căci urechile ascultau duioasele vibrări ale depărtărilor. Cînd se stînseră ş-aceste sunete, din umbră, foarte aproape de mine, un soldat necunoscut, care stătuse acolo neclintit ascultînd, dădu drumul unui lung suspin, amestecat parcă cu lacrimi : „Of ! măicuţă, măicuţă ! tare mi-i dor de-acasă !"
   Apoi în tabăra înviorată începură cîntările de trişcă şi porniră frumoasele danţuri din munţii Moldovei.
   Trebuia să începem marşul de retragere a doua zi în zori. Trupa avea a-şi pregăti ceaiul rece la bidon, pe urmă îi rămîneau cîteva ceasuri de hodină. Dar în noaptea aceea ştiu foarte bine că n-a dormit nimeni. Au ars focurile ş-au stat la taifas camarazii pînă ce a răsărit steaua ciobanului. Atunci începură să desfacă corturile şi să se pregătească de drum, iar corniştii sunară c-un fel de disperare „deşteptarea", apoi semnalul „înainte".
   —     Asta însemnează înainte, spre ţară... zise rîzînd Humeucă.
 156
   —     Acuma s-a deşteptat ş-a făcut şi el clonţ! răspunse de la focul nostru o ordonanţă.
   Intre glasurile de corn, se simţea unul puternic, adînc şi gros :
   —■ I-auzi cum rage goarna lui Leuştean ! băgă de sama un camarad.
   —     Ştie el, săracul, de ce zice cu toată inima, vorbi altcineva. Fiecare avem ale noastre năcazuri. De-acu, dacă nu mai este lucrul pentru care am plecat, se deşteaptă dorurile şi nevoile cele vechi...
   Tresării la observaţia aceasta : căci era o altă tălmăcire a simţămintelor mele.
   Am plecat repede de la Mircovo. Stăteau în calea noastră, privindu-ne cu bucurie cum trecem, multe obrazuri necunoscute. Au rămas toate acolo, ca şi cum nici n-ar fi fost. Numai ochii Stoianchei ne-au stăruit în amintire mie şi camarazilor mei. Ea ne privea cu oarecare prietinie, şi mîna ei mică ne întinse în trecere cîte-un mă-nuncheş de flori.
   —     Rămîi cu bine, Stoianche, şi fii fericită ! îi zise sublocotenentul M.
   —     Stoianche, ubâvă uciti! (Stoianche, ochi frumoşi), adăogi căpitanul V., salutînd-o larg cu bucheţelul de flori albastre.
   Fata, zîmbind, îşi acoperi ochii migdalaţi cu mîna stingă, pe cînd fratele ei mai mic, rîzînd ca un drac, scăpăra din privirile neliniştite spre noi. Rămaseră pierduţi în mulţime în clipa următoare, şi deodată pentru mine parcă muriseră cei mai frumoşi ochi ai Bulgariei : nu-i voi mai vedea niciodată !
   Ce-aş putea să-ţi spun mai interesant din marşul acesta al întoarcerii, iubite prietine ?
   Un dor imens de ţară apăsa asupra tuturora, şi retragerea se făcea cu anevoinţă. O armată aşa de mare, cu
157
 toate trenurile ei, cerea timp ca să se poată scurge pe cele două ori trei drumuri bune spre podurile Dunării. Dorul acesta se întinse ca un zăbranic pe inimi, cînd fantoma holerei apăru ca-n ceaţă deasupra noastră... Teama de moarte în atacuri cred că pe foarte puţini dintre noi îi străbătuse. însă gîndul sfredelitor al unei otrăviri din aer şi din apă, al unei morţi stupide, înfiora deseori nopţile noastre de gînduri... Cădea după marşuri lungi cîte-un flăcău, îl duceau sanitarii cătră un spital undeva : camarazii lui rămîneau tăcuţi ; şi necontenitele opriri picurau cu fiecare clipă trecătoare un fior de venin în inimi. Entuziasmul primelor zile, truda marşurilor viforoase şi izbînda pe care o cîştigasem prin ele turnaseră în toate sufletele noastre o siguranţă a puterii ş-o mulţămire a unui fapt împlinit: acuma crîncena pîndă a fatalităţii clipă cu clipă rodea ca un vierme din ele.
   Dacă am fi intrat în furtuna gloanţelor, morţii de tifos şi de holeră ar fi sporit şi mai mult, căci nimeni n-ar mai fi dat în aşa împrejurări importanţă măsurilor obişnuite de higienă ; ş-apoi în asemenea caz jertfele nu s-ar mai fi numărat. Afară de asta sălbătăcia lucrului ne-ar fi ridicat ori ne-ar fi coborît pînă acolo unde nu mai este conştiinţă limpede. Dar acum, liniştiţi, în drumul spre vetrele noastre, fără rost şi fără scop să te simţeşti în încleştarea fiorului morţii... Chiar cei din urmă dintre soldaţii noştri simţeau nedesluşit absurditatea acestei situaţii.
   Totuşi, între zilele acestea sumbre mi-a rămas înaintea ochilor o zi cu soare, cînd, după ce trecurăm iarăşi Balcanii înapoi şi lăsarăm şi Etropol în urmă, ne oprirăm la malul Ischerului într-o poiană încîntătoare, între munţi mici, şi sărbătorirăm încheierea păcii...
   Era o zi limpede, poate cea mai frumoasă zi a campaniei. Pajiştea era verde, munţişorii — ca un decor de
158
operă. Ischerul, cu toate gîrlele morilor, ne împresura de toate părţile cu murmur moale de valuri. Şi tot regimentul, format în careu pe un podiş, asculta rugăciunea. Altarul era improvizat subt un arbore rotat, singurul (arbore de pe podişul unde ne adunasem, şi cei doi monahi de la Mănăstirea Bistriţei, care făcuseră campania cu noi, înălţară în cuprins glasuri armonioase şi limpezi...
 Poate şi lucirea zilei şi amintirea patriei încă depărtate dădeau atîta farmec acestei clipe. Era ultima zi frumoasă a campaniei. Un camarad din a zecea companie se simţi mişcat şi inspirat, îndată după serbare, şi-l găsirăm scriind versuri, într-un carneţel unsuros, stînd pe pîntece lîngă cortul lui...
 Dacă eşti curios să afli acest produs poetic al căpura-lului Ştefan, îţi pot transcrie aici versurile, te rog însă să fii îngăduitor : camaradul n-a avut intenţia să le tipărească în nici una din revistele noastre literare.
                     CÎNTECUL SOLDATULUI
                     Ş-am zis foaie verde fir marcat,
                     Vinerea cornu-a sunat,
                     Ţara s-a mobilizat.
                     Noi de-acasă am plecat,
                     La cazărmi ne-am echipat Şi la trin ne-am îmbarcat,
                     Spre Dunăre am plecat.
                     Ş-am zis verde ş-o lalea,
                     Voinicii trec Dunărea,
                     Podul la Corabia Şi trec în Bulgaria,
                     Direcţia Sofia.
                     Şi am tot înaintat Pîn’ la Mircovo în sat
 Ş-acol-am răpausat Pm* regii s-au împăcat.
 Şi de-aicea ne-am întors Pe la Zlatiţa în jos Şi iar am înaintat Printr-un defilau înalt, Pin-am ajuns într-un sat Şi muzica ne-a cîntat. în vale la Itropol Muzica cînta cu dor.
 Dimineaţa ne-am sculat Şi la drum iar am plecat. Ş-am trecut o apă dină Ou cizmele în mînă...
 Ş-am zis verde măr pătat,
 La copacul izolat Trupele s-au adunat.
 Şi preoţii s-au rugat Să ne scape de păcat Şi de cîte-am îndurat.
 Muzica iar ne-a cîntat; Generalu-a cuvîntat :
 Ascultaţi, măi camarazi, Ofiţeri, căprari, soldaţi,
 Pentru ce-am înaintat.
 Ce-am dorit am cîştigat.
 Ş-am zis verde ,de doi brazi, Dar la pomii depărtaţi Zac o parte dintre fraţi De holeră săceraţi,
 Mii şi sute-nmormîntaţi ________
 De Domnul fie iertaţi!
                                     HOLERA
   Ce frumoasă era noaptea de 1 august, la Golemi-Iz-vor ! De la Mircova ne abătusem din vechiul drum, ca să tăiem un şirag de înălţimi şi să trecem în valea cealaltă a Vidinului, pe drumul cel mare al Lovcei şi al Plevnei. înainte de a trece dincolo, făcusem un popas într-o văiugă, între păduri, în preajma unui izvor îm-bielşugat, din care îşi astîmpăra setea întreg regimentul. Ziua fusese caldă, înserarea căzuse domol ca o pleoapă somnoroasă, apoi luna răsărise plină deasupra pădurii negre. După zvonurile obişnuite, tabăra se potolise, şi în tăcerea cuprinsului auzeam în juru-mi numai uşorul ţî-rîit al cosaşilor, la care se adăoga murmurul moale al izvorului.
   Stăteam treaz şi mă gîndeam la zilele pustii pe care le mai aveam de îndurat în pămîntul acela străin. Veşti triste de morţi de holeră ne soseau necontenit de la alte regimente... îmi aduceam aminte cum, cu două zile înainte, după tedeumul pentru încheierea păcii, un camarad îmi pusese în mînă un binoclu şi-mi îndreptase privirile spre o pădurice îndepărtată, dincolo de Ischer. Cruci mărunte şi morminte proaspete acopereau un tap-şan ; acolo dormeau flăcăii dintr-un regiment de artiîe-
XI — Opere voi. 21 — M. Sadoveanu
 161
rie. Era aşa de trist şi de singur colţul acela de lume cu cruci străine şi morţi necunoscuţi ! Fanfara cînta departe, uşor, după serbarea păcii, şi sunetele înăbuşite treceau rîu! şi adiau cătră colţul acela al morţilor noştri...
   Stam aşa cu ochii deschişi şi analizam în mine feluritele sentimente care întovărăşeau părerile de rău : dorul de ţară, mila pentru imiile de camarazi şi în acelaşi timp respingerea pentru mulţime. Oroarea de pînditoarea lovitură de trăsnet a fatalităţii ar fi fost un chin de fiecare clipă, dacă o dată cu ea n-ar fi născut siguranţa acelui nu se poate, care izvorăşte din puterea şi setea noastră de viaţă şi este cel mai mare apărător împotriva gîndului morţii.
   Pe luna rotundă trecu un zbor de pasere de noapte şi izvorul cel veşnic cînta în umbră.
   Nu ştiu de ce astăzi, iubite prietine, mi se pare că toate împrejurările şi peripeţiile prin care am mai trecut şi după aceasta le-am văzut şi-n noaptea de la Golemi-Izvor. Mă văd acolo stînd ou ochii în lună şi visînd.
   Iată, flăcăii, întruniţi în zilele de repaos, sînt mai voinici şi mai graşi decît la plecare. Marşurile îndărăt le fac c-o vioiciune nespusă. De cîte ori, după repausuri nesuferite, se dă ordinul de plecare, izbucnesc chiote şi fluierul porneşte cîntece de joc. Pe drum, la popasuri scurte, se adună pîlcuri-pîlcuri în jurul ghiduşilor, care spun diferite snoave şi drăcovenii, şi rîsurile lor au izbucniri de tunet... Dar holera asiatică a intrat între noi. Dimineaţa $i cîteodată şi-n puterea nopţii, cîţiva oameni se trezesc cu dureri de inima... Frămîntări în stomah, — după care urmează vărsăturile şi celelalte manifestări ale cumplitei boale. Repede la doctor !
   Ah ! doctorul nostru şi sanitarii lui cît eroism au trebuit sa desfăşoare în zilele acelea cumplite ! Era o datorie, — dar o datorie grozavă. Obosit de nesomnuri şi
 162
încordări, cu faţa prelungă şi cu ochii în cearcăne, medicul nostru părea o fiinţă fără astîmpăr şi fără rost. Necontenit umbla printre corturi, necontenit cerceta, întreba, dădea sfaturi, şi necontenit, la enorma trăsură a ambulanţei, îndopa pe bolnavii de pîntece cu bismut şi limonăzi lactice. Sanitarii lui erau adevăraţi hamali ; pe bolnavii slăbiţi trebuiau să-i poarte în braţe ori în spate pînă la trăsuri, — şi după ce-i duceau la lazareturi, acolo îi descărcau.
   Unul dintre sanitari, cu numele Măucă, bine legat şi voinic, n-avea somn şi odihnă nici zi, nici noapte. Acum era la corturi, izolînd o grupă din care căzuse un bolnav, acum îngrijea şi tăbîrcea în toate părţile un holeric, acum, cu acidul fenic şi alte doctorii, alerga cu gîtul lungit înainte spre ak colţ unde se dăduse un strigăt de alarmă. Mînile lui erau negre, cu pielea arsă de dezinfectante, avea faţa pîrlită şi sălbatică, dar ni s-a părut omul cel mai frumos, cu sufletul cel mai deasupra ; căci era un ţăran simplu, fără cultură, şi înţelegea să-şi facă cu foc şi cu eroism datoria.
   Mai era la corabia uriaşă, ce purta numele de ambulanţă, ş-un omuşor mititel, cu ochii vioi şi vocea moale. Era un voluntar. Profesor şi om cu o cultură deosebită, urmase armata dintr-o pornire simplă şi puternică. Intenţia lui, după cît îmi spunea, fusese să dea ajutoare răniţilor p*e cîmpul de luptă. De altminteri, cu statura lui şi cu blîndeţa de fată pe care o vădea la fiecare gest, cu greu ar fi putut deveni un războinic, care să împrăştie moartea în rîndurile inamicului. Atacuri n-avuseseră loc. Molima însă îl făcuse să-şi suflece mînicile şi să alerge la datorie. Deci alături ide doctor şi Măucă, mărunţelul nostru voluntar B. ducea lupta împotriva morţii.
   Din această mică oaste a datoriei făceau parte şi doi doctoranzi ieşeni, băieţi fără mustaţă, care-şi începeau
                                                                                                                               16'3
11*
cariera în împrejurări foarte dramatice. Şi prietinul ca-re-ţi scrie aceste rînduri a avut nenorocul să-i vadă m faţa lui, fixîndu-1, cercetîndu-i pulsul, cu ochii spăriaţi şi rostindu-i sentinţa c-o voce în care pătrundeau mila şi disperarea...
   A, am simţit şi eu muşcătura aceea veninoasă a fiarei care intrase nebănuită în mine. După un somn penibil într-o după-amiază de arşiţă, am simţit răul cel înspăi-mîntător. Cu ochii coborîţi înlăuntru-mi, îl cercetam şi-l înţelegeam c-o disperare rece.
   Biata-mi fiinţă, zguduită şi frămîntată, nu mai însemna nimic şi nu mai putea avea nici o putere de stăpînire asupra celor mai umilitoare manifestări. Sanitarii ardeau cu acid fenic locurile pe unde treceam şi lăsam urme, şi-n clipele de răgaz cei doi doctoranzi îmi luau pulsul şi mă priveau c-o funebră luare-aminte.
   în sfîrşit, sentinţa fu dată; la urma urmei, simţeam în mine încă destulă tărie morală ca să n-am nevoie de ocoluri şi subînţelesuri. Cu voce simplă şi tristă unul îmi zise : „E holera asiatică"...
   Camarazii stăteau deoparte şi mă priveau cu ochi de spaimă. înţelegeam că deodată devenisem pentru ei o bestie apocaliptică. Cînd însă încredinţai celui care-mi era mai aproape dorinţile mele, ultimele poate, şi dădui însărcinări cătră toţi cei iubiţi care mă aşteptau, văzui durerea adevărată şi crudă în toate privirile... Cu toate acestea, nimeni nu mi-a întins mîna cînd am plecat. Ce copilărie ! Mă gîndeam eu singur mai pe urmă, de cîte copilării leagă omul simţămintele cele mai puternice ale sufletului.
   Am plecat spre un lazaret. Pot însă să-ţi spun că n-aveam disperări, nici tristeţă înfiorătoare. Un singur sentiment era stăpînitor în mine : mă supravegheam şi aşteptam...
164
   Am avut fericirea să mă pot întoarce curînd la regiment şi la camarazii mei. Aceste clipe de tribut morţii, însă, mă fac să înţeleg mai bine tragedia care s-a desfăşurat în mulţimile imobilizate dincolo de Dunăre în jumătatea a doua a lunii lui august.
   De la Golemi-Izvor, regimentul trecu în valea Vidului, luînd drumul Lovcei. Primul popas în lungul acestui ţărm nou îl făcurăm la Vidschi-Most (Podul Vidului), pe o ploaie pătrunzătoare şi rece.
   Alte regimente trecuseră pe acolo înaintea noastră ; locuri arse de bivuac înnegreau pretutindeni miriştele, poienile şi costişele. Era urît, trist şi ploua, şi corturile fură fntinse în aceste locuri, care, mai tîrziu am aflat, fuseseră frămîntate şi călcate de regimente pătrunse adînc de molimă.
   Acest popas, în umezeală şi răceală, în locuri infectate, a fost pricina reală a nenorocirilor regimentului nostru. Pînă la Golemi-Izvor, luptasem cu gastro-ente-rita şi cu cazuri izolate. La Vidschi-Most, Sopot şi Lov-cea începurăm să fim bîntuiţi şi noi cu adevărat de fantomaticul musafir al celeilalte lumi. Aici truda doctorului •ş-a lui Măucă nu mai avea sfîrşit; de aici porneau spre lazareturi căruţele stropite cu var, în care, tăcuţi şi cu ochii arzători, clipoceau moleşiţi flăcăi doborîţi.
   Foarte mulţi dintre ei s-au întors la vetre, totuşi era jalnic spectacol să vezi pe aceşti învinşi în lupta c-un duşman nevăzut. Şi cei treizeci şi ceva de camarazi ale căror cruci stau risipite în cîmpiile şi văile Bulgariei sînt o dare aspră şi crudă pentr-un regiment. Mormintele lor necunoscute vor fi acoperite cu ierburi ; vor sta ca-n pustiuri, fără lacrimi, aşa de departe de căminuri, subt un cer străin !
   Din cînd în cînd, în lungul drumurilor, dădeam peste cîte un spital divizionar, ale cărui corturi erau aşezate
165
 lîngă o poiană şi lîngă o curgere de apă. La cîteva obraţe mai în sus, un cimitir mic, cu cruci proaspete înfipte pe moşiroaie negre.
  Regimentul ise scurgea în tăcere prin arşiţa lui august, şi flăcăii vorbeau încet, arătîndu-şi din ochi crucile. într-un rînd, la o asemenea trecere, băgai de samă că cor-nistul Leuştean oftează cu adîncă amărăciune.
  —   Ce-i, Leuştean, de ce oftezi ?
  —   Hei, domnule locotenent, sînt şi eu supărat...
  —     De ce ? parcă acuma nu te mai aud cîntînd din corn ca mai înainte...
  Leuştean clipi din ochi, apoi îşi plecă fruntea în piept.
  —     Domnule locotenent, zise cineva lîngă mine ; avea un frate în compania noua, ş-a murit de holeră...
  —   Cum se poate ? A murit, Leuştean ? E adevărat ?
  —     Adevărat, domnule locotenent, răspunse cu voce înăbuşită comistul.
  —   Şi unde-a căzut ?
  -— La Vidschi-Most...
  Iarăşi oftă şi-şi trase capela mai tare pe sprîncene.
  —     Domnule locotenent, acolo a fost o pacoste pentru noi, grăi el întunecat. Acolo am istat pe ploaie şi-n locuri spurcate. Acolo mai degrabă ar trebui să-i spuie la Vid-schi-Mor £...
  Cu toată supărarea, camarazii ceilalţi începură să rîdă, ş-un zîmbet uşor se arătă şi pe obrazul năcăjit al comistului.
  Aşa mergeam spre Lovcea, cu sufletele pline de amărăciune şi de dor de ţară.
                                     LOVCEA
   Cînd făceam marşul spre Lovcea (4 august), un marş foarte lung, care părea că nu se mai isprăveşte, regimentul nostru trecea prin cea mai acută criză. La Sopot, în ajun, căzuseră treizeci de flăcăi. Acuma, în ziua fierbinte, orice trenard care se aşeza încet şi trudnic la marginea şanţului, ştiam că e încleştat de răul cel înspăimîn-tător. Doctorii şi sanitarii circulînd printre companii, cînd înainte cînd la coada coloanei, erau cu ochii morţi de trudă şi cu feţele răvăşite.
   în lungul nesfîrşitului drum, alt spital divizionar, cu obişnuitele corturi şi morminte. Aici însă vedem şi ceva nou. Pe o placă înălţată lîngă drum sta scris, pentru trecători, fireşte, cu litere mari Şi groase, acest avertisment funebru :
                                                     „Locul e infectat de holeră.
                                                        Trecerea primejdioasă."
   Ridicîndu-şi fruntea de sub greutatea raniţei şi şter-gîndu-şi sudoarea neagra de pe pleoape, flăcăii din jurul meu silabiseau încet aceste cuvinte ciudate.
   —      Dacă locul e infectat, atuncea de ce trecem pe aici ? întrebă deodată un camarad lîngă mine.
 167
   —      Dar pe unde vrei să trecem, măi frate, răspunse din urmă altul ; dacă pe aici e drumul ? Doar n-avem areoplane, să zburăm prin văzduh.
   —   A tune ea de ce-au mai scris vorbele acelea ?
   —      Ca să otrăvească inima omenirii !... răspunse cu uşor dispreţ filosoful meu Gheorghieş.
   La popasul amiezii făcut în marginea unui crîng, ofiţerii îşi cercetară oamenii, apoi, în dogoarea căldurii, toata lumea caută puţină umbră şi scoate la lumină merindele. Camarazii vorbesc vioi între ei — căci marşul zilei ne apropie cu 40 de kilometri de casele noastre. în umbra unor carpeni rotaţi, ne aşezăm şi noi, ofiţerii, care fuseserăm tovarăşi nedespărţiţi pe toate drumurile Bulgariei şi, pe hărţile întinse, cercetăm rezultatele păcii de la Bucureşti, despre care în sfîrşit aveam ştiri precise. Vorbele înfierbîntate, discuţiile despre nemulţămirile vecinilor ne duc la alte conflagraţii, la alte războaie şi furtuni... în vremea aceasta, Vasile, ordonanţa maiorului nostru, pregătea cafeaua...
   Cafeaua, ţigara şi ordonanţa maiorului nostru se pot bucura de o poveste întreagă.
   Comandantul nostru era un sibarit ireductibil. Şi în muntele de lăzi, cu toate bunătăţile şi „comodităţile£C lumii, pe care le cărăbănise cu el de acasă, se aflau şi cîteva mii de ţigări foarte fine şi, de la o vreme, şi cîteva cutii de cafea fără păreche. Era un amestec de moca, martinica şi alte varietăţi, din care rezulta o licoare ce ar fi făcut să pălească de invidie şi pe cafegiul sultanului. însă după adînca convingere a maiorului, nu cafeaua era totul, ci modul cum era preparată. Ş-aici intervenea o altă mîndrie a camaradului nostru : ordonanţa Vasile.
   Era un flăcău balan, cu ochi şireţi şi vii de hoţ. în picioare totdeauna şi la datorie, cunoscînd cele mai mici
168
 slăbăciuni ale stăpînului său, pregătea cu un talent rar mîncările în „vase speciale", şi pentru cafea avea o îngrijire care în fiecare zi făcea pe domnul maior să scoată aceleaşi strigăte de admiraţie.
   Cînd făcea cafeaua, Vasile oficia : avea încruntări de sprinceană şi gesturi tainice şi asta mai ales pentru că ştia ca-1 observă şi-l admiră domnul maior.
   Acuma şi Vasile avea un aghiotant: un servitor, care-i căra în spate toate boclucurile gospodăriei. Era o măgăriţă neagră de dincolo de munte, de la Zlatiţa : o mînză tînără, cuminte şi inteligentă. Vasile o îngrijea „ca un adevărat frate", cum spuneau soldaţii, o gătise cu cordele şi-i întocmise un samar pentru puterile ei.
   Deci la popasul de sub carpănul rotat, Bălcăniţa sta lîngă foc şi admira şi ea pe Vasile cum pregăteşte cafeaua cea nepreţuită. Cînd ordonanţa o împărţi ofiţerilor, ea întoarse capul şi ne privi semnificativ, cerînd fără îndoială semnele de admiraţie. Modest şi cu ochii uşor plecaţi, Vasile aştepta înaintea noastră. Iar domnul maior, înălţîndu-şi sprîncenele, sorbi o dată, apoi declară, aprinzîndu-şi ţigara : „E bună, Vasile !" Atunci Vasile răsuflă mulţămit şi se cinchi vesel la foc, iar măgăriţa dădu şi ea isatisfăcută din coadă.
   Acum venea rîndul ţigărilor.
   —      Domnule maior, dumneavoastră aveţi cele mai bune ţigări din lume ! declară căpitanul B. ; mai daţi-mi una !
   —   Nu se poate ! răspunse liniştit domnul maior.
   —   Ultima, domnule maior !
   —   Aşa ai spus şi ieri : nu se poate !
   —      Apoi ultima astăzi, domnule maior... La o asemenea cafea, se poate să nu ne daţi şi cîte-o asemenea ţigară ?...
169
   Vasile, mişcat, ridică capul de lîngă foc ; apoi, cu-noscînd obiceiurile, căută într-o lădiţă şi se apropie cu curia de ţigări.
   —       Stai, zise maiorul ridicînd mîna, să vedem dacă avem provizie suficientă... Cîte ţigări mai sînt, Vasile ?
   —       Patru sute cincizeci şi două, domnule maior, şi ne mai vine un transport de acasă.
   —       Aşa ? Atunci, Vasile, dă cîte-o ţigară bună la toţi domnii ofiţeri...
   Rotogoale de fum se înălţară spre crengile stufoase ale carpănului, şi toată lumea era aşa de mulţămită, încît Băkăniţa, pătrunsă şi ea de atmosfera care stăpînea în juru-i, începu să ragă. Avea un răget subţire şi pătrunzător ; şi soldaţii întinşi la umbră, ca la o comandă, îi răspunseră prin chiote vesele.
   —       Sergenţii de zi să iasă la raport! strigă o voce între hohote de rîs.
   Cătră asfinţit intrarăm în Lovcea, într-o prăfărie enormă, cu muzica şi cornurile sunînd. Se ordonase defilare înaintea generalului de divizie, mai mult ca să se ţie rîndurile strînse şi întregi în trecerea prin oraşul plin de holeră... Cu flori şi verdeaţă la capele şi arme, regimentul trecu defilînd. La foarte multe case erau aninate plăci mari roşii pe cari scria cu slove negre : „Holerna*. Treceam deci prin locuri pline de bolişte, şi soldaţii umblau strînşi, bine rînduiţi şi grăbeau pasul, ca să treacă mai curînd dincolo. în acelaşi timp între nenorociţii orăşeni care priveau uimiţi această trecere cu fanfară, observam fereală şi batiste la nas : căci şi noi purtam în rînduri samînţa blăstămatei boale...
   Dincolo de Lovcea, la o depărtare de cîţiva kilometri, pe un podiş, ne oprim şi întindem corturile, pentru un
 170
 popas de cîteva zile. Din oraş primim veşti că holera seceră cu mînie. Tabăra e închisă înspre partea aceea ; ne ţărcuim şi de cătră alte regimente campate în preajmă ; şi chiar de a doua zi băgăm de samă cu bucurie că boala e în descreştere... în cele din urmă zile, cînd, cu ochii în lacrimi, vedeam sticlind Dunărea în depărtări, flăcăii erau sănătoşi şi zdraveni, şi nici un trenard nu se mai oprea, sumbru, la marginea şoselei...
   Dar marşul cătră oraşul bulgăresc, în ziua aceea fierbinte de 4 august, îl însemnasem cu mulţi căzuţi. Pe unii îi încărcaseră căruţele văruite, dar alţii se trăseseră la umbră în porumbişti şi rămăseseră pierduţi. A doua zi, cîţiva ofiţeri, porniţi în cercetare cu doctorul, îi găsiseră în cotloane singuratice, gîfîind cu feţele pămîntii, cu ochii rătăciţi şi cu buzele arse de sete... Unul era despoiat de haine şi muniţii, şi cum ne văzu, grăi cu voce stînsă :
   —      M-au dezbrăcat bulgarii şi mi-au luat arma. Mă frămîntă boala, şi nu im-am putut apăra...
   Era aşa de tragică înfăţişarea lui, în groapa în care se afla, între mărăcini... Pe un hat, la cincisprezece paşi de el, stăteau neclintiţi doi cîni, cu limbile atîrnate, pri» vindu-1 fix.
   —      Din zori de zi mă pîndesc aşa, grăi flăcăul zîm-bind cu durere... Dar de-acuma, dacă am durat eu pînă azi, tot am să biruiesc boala...
   Avea o voce aşa de dureroasă, încît îmi simţii ochii umeziţi de lacrimi.
   în tabăra de la Lovcea, după aceste din urmă tragice jertfe, flăcăii, văzînd că boliştea deodată conteneşte şi simţind, după privirile şi veselia doctorilor, că trecusem de otrăvitele văi ale morţii, îşi înălţară iar inimile cătră
 171
veselia şi nepăsarea de altădată. Numai întârzierea necontenită mai punea ca un ghimpe în sufletul acestei bucurii înnoite...
   Scriitorul acestor rînduri, bunule prietin, ştii că e un mare prisăcar şi prietin al albinelor înaintea lui Dumnezeu. Nu ştiu prin ce împrejurare i-a fost dat, în popasul de la Lovcea, să vadă învîrtejindu-se un roi tîrziu într-o salcie pletoasă de la marginea unui pîrău... Vechiul zumzet al harnicelor lucrătoare îi aminti de tovarăşele lui dintr-o liniştită prisacă, la poalele munţilor suceveni, înduioşat de rătăcirea roiului, sortit morţii de spulberele vînturilor şi ploilor, îl stropi cu apă ca să se aşeze, apoi îl culese din salcie cu tot cu creanga de care se aninase, ca un strugure mişcător...
   Acest mic dar al întîmplării a fost instalat într-o cutie înjghebată în grabă din scînduri, şi harnicele surori îşi începură îndată lucrul spornic. Ştiubeiul a rămas acolo la umbra unei sălcii, şi pe el, sub captar, a fost lipită o foaie de lămuriri : era o pomană pentru creştinul din partea locului, care ar fi dat peste acest dar. Iată şi inscripţia, care a fost făcută de fostul holeric, cu gîn-dul la crîncenele biruri plătite pe plaiul Bulgariei :
   „Acesta este stup alcătuit şi colonizat de locotenentul X. în amintirea trecerii pe aici a regimentului X. şi a morţilor lui.
   „O, tînără şi nefericită Bulgarie ! nu face ca acea matcă neprevăzătoare, care, în timpul unei veri secetoase, trimete roi mulţi în toate părţile zării, încît ea se istoveşte şi piere, iar tinerele colonii mărunte rebegesc la cele dintăi vînturi reci de toamnă ; ci ia pildă de la această colonie tînără şi harnică, care-şi organizează munca, şi-n primăvara vieţii ei strînge cu grabă mana florilor pămîntului ; nu rîvneşte la strînsura altui roi
172
şi păstrează acele răzbunătoare numai pentru adevăraţii duşmani din afară !“
   Aceste rînduri, în gustul clasic, nu ştiu ce soartă vor fi avut şi nu ştiu dacă roiul nostru a avut parte să se înmulţească şi să-şi umple magaziile pentru lungul somn al iernii... L-sam lăsat în singurătăţile de la Lovcea, cum lăsasem în Bulgaria atîtea cruci şi morminte, şi-am plecat spre ţară.
I
   încă de atunci prietinul imeu profesorul, despre care e vorba în această istorisire, mi-a relatat o întîmplare a părinţilor lui. Cum avea obiceiul, a pus în ceea ce-mi spunea amănunte interesante şi oarecare umor, fără a-şi simţi întru nimic înlănţuit destinul de acest fapt divers. Alte fapte le-am aflat de la inginerul rus ; la altele am participat eu însumi ; asupra seriei, însă, înclin a crede că stăpînea ceva în afară de noi oamenii.
   Era în 1917, toamna, într-un sat de cătră munte.
   Lumea se deprinsese cu năcazurile şi cu veştile de la război. Din cînd în cînd treceau coloane de ruşi înspre întăriturile din Carpaţi ; acolo în sat la Roznov, însă, nu se opreau. în serile limpezi de septemvrie, femeile şi copiii ieşeau pe prispe şi în cerdacuri, ca să asculte în depărtări pulsaţia tunurilor, ca din măruntaiele pămîn-tului. Cu toate tulburările, neliniştile, fiorurile şi molimele, satul îşi ducea fără prea mare zdruncin viaţa Ia malul Bistriţei, cînd, într-o noapte, s-a petrecut între neamurile prietinului meu un lucru dintre cele mai ciudate.
   Ca de obicei, părinţii profesorului, oameni tihniţi şi blajini, se culcaseră odată cu găinile. După cîntarea în-
                                                             177
12
tăia a cucoşilor, bătrîna, cu urechea mai ascuţită, se ridicase în capul oaselor, pîndind un zvon care se iscase în vecini. Nu desluşea ce-ar putea să fie. Stătu aşa o vreme, cu tîmpla aplecată, apoi coborî din pat ca să sporească lumina candelei. Dădu la o parte perdeluţele şi-şi vîrî nasul în fereastră. Bătrînul sforăia uşor pe patul de lîngă sobă.
   Ce putea să fie ? Umblau paşi pe-afară ; se amestecau glasuri.
   „Să ştii că au venit iar moscalii, cugeta bătrîna. De nu mi-ar fura purcelul. De nu s-ar sui în .pod, să găsească, după hogeag, clondirul de rachiu. Varvarii aceştia sînt în stare să facă toate blăstămăţiile."
   Pe cînd descînta singură, se auziră la uşa de afară, dincolo de tindă, bocănituri.
   „Nu-s ruşii, îşi făcu socoteală bătrîna, pentru că ei dau cu picioarele şi cu stratul puştii, suduind. Aceştia văd că bat oarecum cuviincios. Trebuie să fie creştini de-ai noştri."
   —     Staţi, staţi! zise ea, trecînd în tindă. Care-i acolo ? Ce este ?
   Nişte mormăieli, din care nu putea desluşi cu desăvîr-şire nimic, se învălmăşiră dincolo de uşă, pe urmă stă-tură.
   —   Care-i acolo ?    '
   Murmurul se stîmi iar. Acuma înţelegea bine că nu-i vorbă moldovenească. Cineva bătu iarăşi în uşă, nu cu îndîrjire, nici cu nerăbdare.
   ,>Apoi tot nu-s moscali, se încredinţă pe sine însăşi, cu oarecare mulţămire, mătuşa Verona. Cugetînd bine, nu pot fi nici soldaţi de-ai noştri. Las’ că i-aş înţelege, chiar dacă s-ar strîmba bolborosind păsăreşte ; dar afară de asta nu s-ar fi putut stăpîni atîta vreme fără izbi-
178
turi şi sudălmi. întru acest nărav, ai noştri îs mai viteji şi decît ruşii. Poate nu desluşesc eu bine, ş-a fi fiind cineva tot din sat; mă chiamă la vreo nepoată, ori la vreo fină. Cere intrare pe lumea asta încă vreun năcăjit, neştiind de blăstămul omenirii, în care trăim. Mai bine ar fi fost să nu vie.
 —   Care-i acolo ?
 —      Kitai, kitai! tresăriră nişte glasuri ascuţite, dincolo de uşă.
 —      Vai de mine şi de mine ! Tot moscalii trebuie să fie. Scoală, omule, şi nu mai dormi. Vină încoace şi vezi ce este. Auzi că vor să ne taie.
 —   Kitai, kitai ! chelălăiau glasurile de afară.
 Moşneagul veni şi întinse şi el urechea. Dădu nedumerit din cap.
 —      Nu se arată să fie ruşi. Or fi fiind alte lighioi, de care s-a umplut acuma ţara. Care-i acolo, măi ? răcni el cu semeţie şi puse mîna pe furca din cotlon.
 —   Kitai !
 —   Ţi-am spus eu, moşnege.
 —      Tu taci din gură, măi femeie. Nu mai taie ei nici pe dracu ! Care kitai, bre ?
 Cei de afară şopoteau. Se sfătuiau, nu ştiau ce să răspundă. Atunci bătrînul, care era cărturar vechi şi dascăl la biserică, îşi aduse aminte de un înţeles tulbure al acestui cuvînt. Trase zăvorul, smunci uşa şi aplecă furca.
 —   Care-i acolo ? Fă înapoi, că te străpung în ochi.
 Bătrîna îndrăzni să întindă capul pe după umărul lui
 şi văzu, la lumina fînarelor pe care străinii le ridicaseră deodată în sus, mondire întunecate, dar obrazuri prietinoase. Erau însă nişte obrazuri cum nu mai văzuse de cînd trăia pe lumea asta : cu nasurile turtite, cu ochii piezişi, cu bărbile spînatice.
                                                                   179
12*
   —   Aceştia-s de la Sibir, zise bătrînul fără să se teamă.
   —   Sibir, Sibir ! răspunseră străinii.
   Bătrîna pricepea şi ea că-s oameni de departe, din vreo sălbătăcie de la marginea pămîntului; dar nu se arătau cu nici un fel de duşmănie. Erau şapte. Acuma stăteau liniştiţi, şi unul din ei, care părea mai deştept, se grămădea spre stăpînii casei, făcînd felurite semne : să fie lăsaţi să intre, să se culce jos, să-şi plece tîmplele pe ceva. De mîncare n-au nevoie : au trăistile pline la şold
—    le băteau cu pumnii. N-au nevoie de băutură ; au bidoane pline : le zgîlţîiau. Le trebuie numai hodină ; vin de departe, de departe...
   Cel care grăia arăta cu mîna în urmă, peste capete, în întuneric.
   —     Vai de steaua voastră ! le zise cu milă dascălul Ion. Hai, intraţi aicea în tindă. Tu, Veronă, aprindere focul în vatră.
   Dintrodată acei străini de la marginea lumii s-au împrietinit cu bătrînii de la Roznov şi au început a vorbi în limbi deosebite, fără să se priceapă de loc. Bătrînul asculta cu atenţie, apoi scutura din cap rîzînd, lepădînd la o parte cu palma vălmăşagul de vorbe care-1 învăluia. Spunea şi el ceva şi scuturau din cap kitaii. Rîdeau şi ei, căscînd nişte fălci cît gura cuptorului. Bătrîna se retrăsese cătră icoane, făcîndu-şi cruce şi stupind în sîn.
   Aceasta a fost intrarea chinezilor în sat la Roznov, într-o noapte rece de toamnă. Erau bărbaţi din provinciile asiatice de la Amur şi din alte părţi; între ei erau amestecaţi nomazi de pe Obi, alţii din cercul polar. Fuseseră ridicaţi de autorităţile împărăteşti şi trimeşi în Car-paţi, să sape tranşee.
   In tot satul a fost în noaptea aceea zvon, însă nicăieri nu s-a întîmplat nici o răutate. Numai femeile s-au spă-
180
riat întăi, dar pe urmă le-a trecut, şi au rîs de asemenea arătări ca de pe tărîmul celalalt.
   A doua zi dimineaţa, cînd au ieşit localnicii în pri-veală, au văzut cu adevărat minune. De pe prispe, din tinzi şi din şuri kitaii se tîrîiseră pe cele dintăi raze ale soarelui, se căţăraseră în toţi prunii de prin toate grădinile şi mîncau eu grabă şi cu lăcomie poamele. în uniformele lor albastre, păreau nişte omizi fantastice. Au înghiţit toate prunele, cu tot cu sîmburi, apoi s-au coborît rînjind cătră copii şi muieri şi bătîndu-se cu palmele peste pîntece.
   Asta a fost prima ispravă a lor, faţă de care dascălul Ion nu s-a arătat prea supărat. El era împăcat că are de-a face cu oameni blajini. Mîncaseră prunele, dar nu darîmaseră pomii.
   —      Să-i bată Dumnezeu ! zicea mătuşa Verona, întor-cînd obrazul într-o parte şi strîmbîndu-şi gura.
   —      Nici rachiu n-au cerut, urmă dascălul ; n-au furat nici slănina din pod, nu le trebuie nici mămăligă, sînt şi ei nişte făpturi a lui Dumnezeu.
   —      Mai bine ar fi rămas acolo, sub pămînt, mormăi bătrîna.
   —   Unde sub pămînt ?
   —      Ce ? Nu ştii ? Aiştia se trag din căpcăuni şi trăiesc sub pămînt. Nu se închină, nici se spală. Aiştia-s de cei care fură copii şi-i mînîncă nefripţi.
   —   De unde ai auzit, femeie, asemenea bazaconii ?
   —      Am auzit. Cum s-a ridicat soarele la amiază, ne-au şi picat veşti din alte părţi. Deocamdată ne-au mîncat perjele, pe urmă au să ne roadă şi părul din cap.
   —   Dar de copii cine ţi-a spus ?
   —   Care copii ?
181
   —   De copii, cum că-i frig şi-i mînîncă.
   —   N-am spus că-i frig.
   —   Dar ai spus că-i 'mînîncă. Cine ţi-a spus ?
   —      Nu mi-a spus nimeni, dar aşa trebuie să fie* după cum ceteşti şi dumneata prin cărţi despre limbile pă-gîne.
   Spaima aceasta ascunsă a stăruit în sat toată ziua, şi gospodinele şi-au ascuns în pod odraslele. Dar înainte de asfinţitul soarelui, cîţiva kitai iscodind, au găsit cîţiva din aceşti pui de om şi i-au coborît la porţi, purtîndu-i în braţe. îi mîngîiau pe capetele balane, le dădeau bucăţele de zahar.
   îndată femeile s-au îmblînzit. Sara, s-au aprins focuri în ogrăzi şi localnicii au învăţat pe kitai să mînînce porumbi tîrzii copţi.
   Dascălul Ion se fălea că el ştia mai dinainte, din cărţile lui, că asemenea prepusuri despre străini nu pot fi decît zvonuri proaste. Au să mînînce păpuşoii tîrzii de prin grădini, cum au mîncat poamele, dar de asta nu-i nici o supărare ; să fim noi sănătoşi şi s-ajungem cu bine la primăvară, să sămănăm alţii. Aceştia-s oameni din pustie şi au venit flămînzi ; altă pricină nu-i.
   într-adevăr, kitaii n-au săvîrşit stricăciuni, fără decît au ros păpuşoii; pe urmă au cules toate ouăle clocite de prin cuibare ; după aceea au fiert în căzănelele lor mîncăruri misterioase, a căror compoziţie oamenii n-au înţeles-o decît după ce au băgat de samă că li se împuţinează de lîngă casă căţeii şi mîţele.
   Cînd au plecat străinii, femeile au rămas povestind o săptămînă încheiată, unele făcîndu-şi cruce cu uimire, altele stupind cu greaţă... Dascălul Ion îi liniştea pe toţi arătîndu-le că, în cărţile lui filosofeşti, se spune despre asta şi că el n-are nici o mirare.
182
    —     Unele seminţii de oameni mînîncă miel; altele mînîncă mîţă. Fiecare cu mîncarea lui, precum i-a poruncit Domnul-Dumnezeu.
    Bărbaţii au înţeles acest adevăr şi s-au liniştit, dar femeilor le-a fost greaţă patruzeci de zile.
                                  II
    Cum e astăzi au trecut trupe şi coloane spre munţi ; cum e poiimîni, au început a se învîrteji îndărăt. Erau împinse de regimentele răzvrătite de pe front. Sovietele de soldaţi luaseră comanda înlocuind stăpînirea veche, şi acuma toate oştirile cenuşii se învăluiau unele după altele* ca stolurile de ciori înaintea viscolului. In toată valea Bistriţei erau huruiri de căruţe, chesoane şi tunuri, tropote şi nechezări de cai, cîntece trăgănate de stepă, chiote de bucurie, clocot de ecouri împrăştiate în toate văile.
    Dascălul Ion şi mătuşa Verona ieşiseră în cerdac şi priveau aţintit, cu braţele încrucişate, înspre podul Bistriţei. Acolo nu-şi mai găseau rînd convoiurile, într-un furnicar neostoit şi o fierbere neîntreruptă de glasuri.
    Viermătul de oameni şi amestecul coloanelor se petreceau fără contenire, în vîrtejuri de pulberi. Toată oastea rusească grămădită pe front se rupsese din disciplină, şi acuma se revărsa fără frîu, înspre zări nedesluşite, de fericire şi libertate. Pe cînd roiurile acestea cenuşii se frămîntau oa să se desfacă din munţi şi din văi înguste spre orizonturile cele fără de sfîrşit ale Răsăritului, stoluri iuţi de soldaţi păimînteni treceau Bistriţa mai la vale, pe poduri de plute, ca să se suie în munte, la în-tăriturile părăsite.
 183
   Ruşii îi vedeau de pe caii lor şi din căruţe şi hohoteau făcînd gesturi de dispreţ şi în acelaşi timp de renunţare.
   —     Mai bine să se întoarcă şi aceia acasă. Dacă ne ducem noi, stă războiul ; de acuma-i pace !
   —     într-adevăr, aşa să fie ? se bucura, cu îndoială, bătrîna.
   —     Asta numai Dumnezeu poate şti, răspunse filosofic dascălul Ion. Da ! Da ! se întoarse el apoi cătră moscalii care se învăluiau pe drum, dincolo de hudiţă, ur-lînd şi agitînd şepcile ; da ! da ! svoboda ! mir ! răspu-blica ! şi se silea şi el să rîdă cătră rînjetele căscate ale mulţimii.
   —     Ducă-se pe pustii locuri ! se scutură mătuşa Ve-rona.
   Ziua de toamnă era senină, fără nici un nour. Aerul, limpede ca un cristal. Pădurile dinspre munte păreau apropiate ; zarea cîmpiei n-avea, în fundul cel mai depărtat, decît o uşoară pîclă. Părea o zi dumnezeiască de sărbătoare şi de linişte ; totuşi, uliţele satului păreau bătute de viscol şi frămîntate de munci. Toată lumea era în păr la porţi şi în ogrăzi, păzindu-şi vitele şi strînsura. Dar oştirea dezlănţuită n-avea nevoie să se încarce cu nimic dintr-al pămîntenilor ; dimpotrivă, se ducea scu-turîndu-se de toate. Oamenii îi aşteptau să treacă şi să se depărteze, ca să poată culege, din şanţuri, felurite unelte şi cioveie. Primarele hotărîse că armele le adună stăpî-nirea. Nici arme nu le mai trebuiau. Lumea şi viaţa erau ale lor. Nu le mai trebuiau armele mai ales după ce îndeplineau una din acele porunci a suferinţii lor, una din acele zvîrcoliri de stihie, a căror taină o avea închisă în el numai apocalipsul bătrînului dascăl Ion. Dincolo de Bistriţa, cu jumătate de ceas mai nainte, se auziseră, în două răstimpuri, împuşcături. Valurile de mulţime scă-zuseră, apoi sporiseră iar la podul de peste rîu. Bătrîna
184
 nu întreba ce sînt acele împuşcături ; bătrînul tăcuse. Privind la toate cu luare-aminte, urechea lor urmau să o aibă atentă spre acele zgomote seci ea ruperi de vreascuri, pe care le bănuiau iar că se pregătesc şi le aşteptau iar să le străpungă urechile pînă în inimă.
   Pe hudiţa lor intră deodată în pripă şi în fugă aplecată un ostaş mărunt, fără arme, numai cu taşca şi bidonul aninate în curele încrucişate şi zbătîndu-se la coapse. îl urma de aproape un ofiţer, după cît se vedea, tînăr şi subţiratic, cu capul gol, cu revolver la centură, fără sabie. Purta în mîna dreaptă o cravaşă cu care tăia într-una aerul în mers.
   Casa bătrînilor era în fundul hudiţei, la treizeci de paşi departe de drum şi de cursul mulţimii.
   îndată ce se apropie de poartă oşteanul cel mărunt care venea întăi, bătrîna păru a-1 cunoaşte.
   —      Să ştii, omule, că acesta e unul din kitaii care au fost la noi în noaptea aceea...
   —      Se poate, răspunse dascălul. Nu mi-am pus ochelarii, dar tot îl văd. E cel care nu grăia nici un fel de limbă şi stătea deoparte de ceilalţi.
   Străinul scutură poarta ; strigă eu grabă, ca şi cum ar fi cerut ajutor :
   —   Uvar ! Uvar !
   —   Aşa spunea că-1 chiamă, lămuri bătrîna.
   —      într-adevăr, încuviinţă dascălul, aşa i-i numele ; altă vorbă n-am putut nici într-un chip desluşi de la el. Deschide poarta ! strigă el străinului, făcîndu-i semne cu mînile.
   Oşteanul cel scund deschise poarta. Ofiţerul cu cravaşa îl ajunse din urmă ; el se feri, făcîndu-i loc să treacă.
   O clipă, cît mai avură vreme să-l privească, bătrînii putură vedea un obraz oacheş, cu buzele strînse şi genele neguroase. Un obraz cu trăsături subţiri şi aproape
185
femeieşti. Era un tînăr care nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de ani.
   în hudiţă, pe urmele celor doi, dintr-odată se năpustiră zece ori doisprezece soldaţi, urlînd ca într-o beţie mînioasă şi scuturînd deasupra capetelor săbii încovoiate. La zece paşi după aceştia veneau alţi patru-cinci soldaţi, descheiaţi şi de9cătărămaţi, cu puşti.
   Cei cu săbiile urlau, suduiau şi porunceau ceva, ames-tecîndu-şi «glasurile răguşite.
   Uvar poftea pe tinerel să treacă şi să intre la adăpost. Putea să se strecoare în beci, putea să sară într-o grădină şi de acolo în alta, pînă la dumbrava de lîngă apă. Toate acestea părea a le socoti Uvar, care cunoştea locul. Le judecă dintr-o privire şi ofiţerul, dar nu se folosi de îndemn. Ca şi cum l-ar fi împuns pe la spate urletele şi injuriile urmăritorilor, se răsuci deodată, se întoarse drept, îi privi aprig, cu fruntea puţin aplecată. Grupul ss opri brusc, la cinci paşi. Cei din urmă îşi domoliră mersul, ca şi cum li s-ar fi discordat genunchii. Ofiţerul rosti scurt ceva, o întrebare ascuţită. Apoi se mişcă repede, înălţă cravaşa şi lovi de cîteva ori. Cu săbiile în mînă, soldaţii îşi fereau capetele cînd cătră un umăr, cînd cătră celalalt; cîţiva se întoarseră în loc.
   —      Plecaţi! le strigă ofiţerul, săgetînd asupra lor braţul. Soldaţii şovăira. Ofiţerul le întoarse spatele. Uvar intrase în ogradă şi arătă cătră bătrîni un rîs tăcut, cu dinţii albi şi buzele întinse.
   Din grupul al doilea al urmăritorilor se desfăcură deodată doi, care se îndemnau unul pe altul ghiontindu-se ; ridicară puştile şi fulgerară pe ofiţer din spate. Odată cu pocnetul carabinelor, ofiţerul căzu grămadă. Cei cu săbiile se năpustiră şi-l loviră. îl izbiră cu picioarele şi-l întoarseră cu faţa în sus. Era sfîrşit, nu mai mişca ; unul
186
dintre cei cu armele se apropie cel din urmă. şi-l mai străpunse cu un glonte.
 Dînd din mini, întorcînd nasurile unul cătră altul, vorbind şi istrigînd neînţeles, se retraseră cu toţii, fără să mai privească înapoi.
 Uvar, din ascunzişul lui de după şură, întinse gîtul, cercetă cu ochii, trase cu urechea, apoi ieşi strecurîndu-se grabnic pînă la mort şi rămase neclintit asupra lui, ca şi cum l-ar fi mirosit.
 Bătrînii încă nu-şi veniseră în fire. Se uitau unul Ia altul cu obrazurile pălite, apoi iar întoarseră priviri înfricoşate spre poartă.
 Bătrîna răsuflă silnic de cîteva ori şi începu a blăs-tăma, apăsîndu-şi tîmplele cu pumnii:
 —      Vai ! nu i-ar mai răbda Dumnezeu şi Maica Domnului ! Cum au putut ei prigoni un asemenea tînăr ! cum au putut să-l omoare !
 —      Aceasta trebuie să fie o judecată a lor, socotea dascălul ; e rînduiala lor cea nouă.
 —      Dumneata, dascăle, vorbeşti ca din carte, răspunse mătuşa Verona cu glas încet, privindu-1 ascuţit; iar creştinul acela a murit fără lumînare şi sufletul lui rătăceşte spre negură.
 Dascălul mormăi ceva neînţeles :
 —   Hm ! ce pot să-i fac eu ? Eu nu-i pot face nimica...
 Sub privirea nemulţămită a bătrînei, ridică din umeri
 şi scoborî treptele cerdacului, apoi se hotărî şi trecu spre poartă.
 Curînd îl ajunse din urmă bătrîna, cu o făclioară aprinsă. Amîndoi se alăturară de Uvar şi de mort. Bătrîna îngenunche şi-i aşeză lîngă tîmpla dreaptă făclia, în ochii care începeau să îngheţe, subt umbra frasinilor, licăriră deodată două steluţe.
 187
   Omul cel scund şi străin privea împrejuru-i acuma, cu nedumerire încă şi cu spaimă, după aceea cuprinse mîna bătrînei, mîna dreaptă, care potrivise făclia, şi o sărută in tăcere.
                                 III
   Mortul stătu în pulbere cu faclioara lui cît se scurseră pe şleah mulţimile. Uvar îl priveghea de după un stîlp al şurii. Aştepta neclintit acolo, respingînd domol cu dosul mînii mîncarea cu care îl îndemna bătrîna.
   —   Ia şi mînîncă, băiete, stăruia mătuşa Verona.
   El făcu acelaşi semn, înlăturînd o umbră din preajmă, fără să-şi întoarcă fruntea.
   Cînd îmbulzelile conteniră la pod şi cele din urmă pilcuri trecură cu aceeaşi larmă şi neorînduială, străinul dădu semn. Ieşi din umbră, se căţără pe stîlpul porţii, apoi pe streşina şurii, cercetînd cu ochii ageri valea. îşi scosese şapca, purtînd-o în mînă. Acolo sus, o privi pieziş, după aceea o aruncă în dudău, la spatele clădirii. Cu capul rotund tuns chilug, sucindu-1 cînd într-o parte, cînd în alta, cu mişcări repezite de pasere la pîndă, urmă să cerceteze drumurile din urmă, pînă ce înţelese că mişcarea mulţimii a stătut.
   Soarele se lăsa spre munţi într-aceeaşi pace şi linişte de sărbătoare. începu a se auzi melodios toaca bisericii. Uvar o ascultă cu luare-aminte. Cînd îşi întoarse urechea cătră zvonul dulce, bătrîna băgă de samă pe obrazul lui o lumină şi un zîmbet.
   După ce conteni toaca, se coborî cu grabă şi trecu lîngă ofiţerul ucis, în hudiţă. Se învîrti de două ori împrejurul lui, apoi rămase iar neclintit, ascultînd acum clopotele.
 188
   —   Nu ştie ce să facă cu mortul, şopti bătrîna.
   Dascălul înţelesese şi se hotărîse. Coborî din cerdac, trecu şi el lîngă cel căzut, povăţui pe străin cu semne, şi amîndoi ridicară mortul şi-l purtară cu luare-^aminte subt adăpostul şurii.
   Cu grabă, bătrîna stropi şi mătură în jur, înlăturînd şi rînduind cioveiele. Alcătuiră pat de fîn, aşternură poclăzi şi bărbaţii grijiră mortul. După ce-1 aşezară cum porunceşte datina, cu mînile pe piept, cu faţa în sus şi ochii închişi, bătrîna veni din nou, înlătură apa caldă şi ştergarele şi adaose asupra degetelor crucea şi banul vămilor. Aşeză făclie proaspătă şi presără în jur busuioc sfărîmat şi frămîntat în palmă.
   îndată după aceea glasul ei se înălţă cătră vecini. Pe hudiţă şi prin fundul grădinii, peste pîrleaz, sosiră femei.
   Uvar sta aşezat pe un scăunaş cu trei picioare, în umbra din fund a şurii, şi privea cu cea mai mare luare-aminte atît la gesturile, umbletele şi descîntecele bătrî-nei, cît şi la mişcarea femeilor sosite. Ascultă un schimb îmbielşugat de vorbe subţiri şi mirate. Glasul gros al dascălului părea că voieşte să le potolească. Mătuşa Ve-rona se răsuci spre bătrîn şi păru a-i da o poruncă. Dumnealui încuviinţă dînd din cap. Trăgînd dintr-un colţ un toiag lustruit, ieşi pe poartă.
   Femeile urmau să vorbească cu glasurile ceva mai potolite. Unele din ele priveau din cînd în cînd spre străinul cel sălbatic şi tăcut. Cîteva se adunară frunte lîngă frunte, îşi şoptiră la ureche ceva tainic şi prinseră a rîde. Uvar închise o clipă ochii lui oblici şi oftă.
   Nu tîrzie vreme, bătrînul se întoarse cu preotul. Era un popă tînăr, care învăţase graba în vremurile acelea de război şi bolişti. Din legătura pe care i-o purtase dascălul, trase pripit cartea şi patrafirul, sărută şi trecu pe după gît haina blagoslovită, deschise cartea cu paginile
 189
pătate de degete şi picurate de ceară şi prinse a ceti cu un glas cu totul felurit. La un semn al bătrînului, Uvar se ridică şi el în picioare, părînd a asculta cu aceeaşi luare-aminte încordată.
   Cînd preotul conteni, cu toţii se aşezară în jurul mortului pe lăiţi, scăunaşe şi buturugi, şi Uvar tresari ca de o spaimă cînd unele dintre femei începură a suspina din-tr-odată şi a boci. Cu o clipă mai nainte îl priviseră pieziş pe el, cu zîmbete ascuţite, şi acuma plîngeau pe mort, clătinîndu-şi asupra lui capetele şi picurîndu-i fruntea cu lacrimi.
   Şi priveghiul din noaptea aceea şi rînduielile celeilalte zile, cînd s-a făcut înmormîntarea în ţintirimul satului, au părut a fi pricini de mirare pentru străin. Bă-gînd de samă la toate, se grăbea să îndeplinească şi el ce făceau alţii, asculta cu fruntea plecată, îngenunchia, săruta crucea» privea, fără să le desluşească, icoanele din biserică. în fumegarea tulbure, îi apăreau ca umbre de morţi din altă lume. Umbla domol în convoi, se aplecă fără să pară prea mult surprins asupra gropii în care avea să treacă la veşnică hodină mortul. Cîntările, bocetele, clopotele îi aduseră lacrimi în ochi. Totuşi, cu toată tulburarea, căuta să găsească în înţelegerea lui desluşiri asupra opririlor la poduri şi la răspîntii, asupra găinii negre, pe care mătuşa Verona o trecu preotului peste groapă, asupra vinului, pe care părintele Dumitru îl stropi peste fruntea neclintită a mortului.
   După ce oamenii bătură capacul sicriului şi astupară cu ţărînă leşul tovarăşului său, Uvar se simţi mai singur, cu sufletul împovărat deodată ca de o negură a miezului nopţii. Atunci veni la dînsul mătuşa Verona, îi cuprinse mîna stîngă şi-l duse la pomenile înşirate lîngă groapă. îi dădu să beie un pahar de rachiu şi, într-o
190
străchinuţă, îi înfăţişă colivă. Acel grîu fiert cu miere şi îmbunătăţit cu mirodenii, dulceaţă a praznicelor celor vechi din fundul veacurilor, îi plăcu în chip deosebit.
   —   îi place, ziceau femeile din juru-i, rîzînd.
   Mătuşa Verona îl mîngîia în creştetul capului, ca şi cum ar fi vrut să-l ocrotească. El înţelese că-i vorba de dînsul, înghiţi încet şi cuviincios îmbucătura şi puse la
o parte ce mai rămăsese în talger.
   —      Bogdaproste ! suspinau femeile făcîndu-şi cruce. Dumnezeu să-l ierte şi să-l hodinească ! Cine va fi fost ? unde se ducea ? avea părinţi şi fraţi ?
   —      Cel-de-Sus ştie ! îngînă mătuşa Verona. Aşa şi cu acest pribeag care se uită spariat în juru-i şi nu ştie ce să facă. Cine ştie de unde vine ! Cine ştie dacă are pe cineva pe lume !...
   —      Trebuie să fie de la Sibir, oa şi toţi ceilalţi cu care au venit, vorbi dascălul. Dar nu-i kitai, pentru că nu se înţelegea cu tovarăşii.
   —   Poate-i mut, observă cu veselie una dintre muieri.
   —      Nu poate să fie mut, hotărî preotul, numai că nu vorbeşte limbile cunoscute. Nici rînduielile creştineşti nu le cunoaşte. După cît se vede, e un idolatru.
   Dascălul, vecinii şi femeile aprobară din cap cu deplină încredinţare, şi acesta a fost al doilea nume al lui Uvar, adică numele naţiei din oare se trăgea. Căci naţiile pămîntului, pe lîngă multe cunoscute, cuprind şi unele necunoscute, care se chiamă astfel. Nu se ştie unde locuiesc şi ce fac, dar iată, războiul a adus de la eie pe acest om scund şi spătos, cu obrazul lat, negricios şi unsuros, cu ochii puţintel piezişi, în care fulgeră ca o sclipire de ghiaţă.
   —      E tot o făptură a lui Dumnezeu, oftă mătuşa Verona. Dac-a vrea, s-a duce în lumea lui ; dacă nu, s-a
191
găsi şi pentru el la noi o bucăţică de pine. Pare liniştit şi cuminte.
   Astfel a rămas în sat la Roznov Uvar. S-a oploşit pe lîngă gospodăria dascălului Ion. A înţeles uşor ce are de făcut şi a început a sluji în jurul casei şi la vite din zori şi pînă în sară, fără să i se audă glasul. Mînca în tăcere ce-i da bătrîna Ia ceasuri hotărîte, nu ieşea în hudiţă fără treabă, nu se ducea la crîşmă. Numai duminica urma ca o umbră pe dascălul Ion, se aşeza într-un ungher din fund şi asculta rugăciunile, cîntările, zvonul clopotului din turn, şi părea că se gîndeşte undeva, departe. Tot în ziua aceea a odihnei, trecea pe la mormîn-tul ofiţerului ucis. Se oprea acolo cîteva clipe, privind pămîntul. Poate se îndoia că mai este ceva dedesubt; poate mortul s^a mistuit cătră mijlocul pămîntului, pe alt drum, ori a lunecat cătră ape şi pluteşte sub negurile mării...
   După ce stătea aşa puţin, se grăbea cătră casă. Acolo avea multe de făcut şi de învîrtit, căci toate erau pentru el nouă. Era o lume cu înfăţişări multiple, cu bogăţie de fiinţi şi de plante pe care se silea cu hărnicie s-o cerceteze şi s-o înveţe. Deşi avea două nume, unul mărturisit de el şi altul adaos de părintele Dumitru, vecinii care îl observau şi femeile care-1 pîndeau i-au găsit îndată pe al treilea. Chiar după ce a început a îngîna vorbe moldoveneşti, i-a rămas numele Mutu.
   întîmplarea cu ofiţerul şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, care avusese grijă să le trimeată slugă nouă la gospodărie, dascălul Ion le desluşise în felul lui, în cîteva scrisori cătră feciorul său, doctorul Iacob Melinte, la Iaşi. Sluga cealaltă, Niculiţă Pletosu, se prăpădise în furtuna războiului. Nimene nu putuse aduce ştire lămurită dacă rămăsese într-o văgăună de munte, ori se ridicase în vîrte-juri cătră nouri, ori cursese în puhoaie cătră văi.
Dintr-acelaşi necunoscut le sosise un idolatru. Dascălului Ion îi plăcea vorba asta a părintelui Dumitru. O scria cu grijă, după ce-şi mai potrivea o dată întăi peniţa, pe urmă ochelarii de pe nas, încleiaţi cu ceară. Se silea să dea şi lămuriri doctorului Iacob despre această vorbă, sub care se ascundeau taine ale lumii.
   Profesorul le cetea zîmbind, cu coatele pe birou şi cu fruntea sprijinită în palme, în laboratorul său de la universitate. Era acolo o tăcere desăvîrşită, ca şi în poienile din preajma Bistriţei, unde îşi petrecuse copilăria.
   Acest bărbat grav, specializat la Berlin, cu ochelari şi cursuri complicate, rămăsese în fond un primitiv şi un sentimental. Lăsa ceaiurile de la ora 5 ale soţiei sale, cucoană de neam cu rînduieli şi nacafale, zicea el, şi venea aici ca să evoce atmosfera familiară de la Roznov, anii de altădată şi pe iubiţii lui bătrîni. Stătea de vorbă cu ei şi cu copilăria. Se revedea pe plute, ori cu vitele în prund, ori la smeură şi la afine, ori ascultînd mugetul cerbilor toamna, din cotloane tainice, cu prietinul său Niculiţă Pletosu, mare vînător. Revedea horele şi clăcile, şi nunţile — toată viaţa pasionată a oamenilor din acel colţ unic de pe pămînt, pe care el îl socotea lumea lui adevărată. Tot ce devenise el după studii harnice şi strălucite, societatea apuseană prin care trecuse, societatea nouă în care se mişca acum, îi apăreau de multe ori ca ceva străin şi ostil. Fiinţa lui tindea cătră paradisul pierdut. De mult îşi pusese el diagnoza acestei aprige nostalgii. Şi mai ales după ce avea discuţii aprinse cu nevasta şi o lăsa în nervii ei ea într-o baie, venea aici, unde îşi ţinea corespondenţa cu Roznovul, şi lua definitiv aceeaşi hotărîre, pe care cîndva îşi propunea s-o aducă la îndeplinire, să lese tot şi să se aşeze într-o sihăstrie, la malul apei lui, lîngă bătrîni, în peisagiul de odinioară.
13 — Opere voi. 21 — M. Sadoveanu
 193
   Prin urmare, îşi murmura el cu plăcere, bătrînii au un servitor de care sînt mulţămiţi. Şi numaidecît să ştie lumea că acest servitor este un idolatru. N-are nici un viţiu, nici măcar pe cel al vorbirii. Nu pot să-i aducă decît laude ; însă totuşi ar trebui să vie cîndva doctorul să vadă ce-i cu dînsul. Să-l asculte, să-l ciocănească şi să-l întrebe. Poate i-a nimeri şi limba pe care o pricepe, într-adevăr, un doctor, într-atîtea şcoli, trebuie să fi învăţat toate limbile de pe lumea asta şi nu se poate să nu dezlege şi graiul lui Uvar.
   îi părea rău să pricinuiască dezamăgire în privinţa asta. Căutînd o soluţie, care să apere nu atît prestigiul lui, cît farmecul bătrînilor, îşi propunea de cîteva săp-tămîni să ia cu sine la Roznov, într-o expediţie, pe un inginer rus, pripăşit între ieşeni, vînător iscusit, fost bogătaş mare şi călător neobosit în epoca împărătească.
   îi era bun prietin şi le plăcea de multe ori să se uite singuri într-o odăiţă tainică, cu sticle de vin vechi dinainte. Asculta povestirile felurite ale rusului şi închinau amîndoi, bînd subţirel şi cu evlavie din păhărele de cristal. Pentru inginerul Anton Rohalschi, după măcelurile revoluţiei şi căderea burgheziei, huzurul unui asemenea ceas era ceva nepreţuit, ca o înviere după o suferinţă de moarte. Doctorul găsea plăcere mai ales în această sete de viaţă şi în această împăcare senină a pribeagului, în-tr-un liman de linişte. După ce sorbea vinul, se răsturna în scaun şi-l aştepta să-i străbată în toată fiinţa, apoi îşi pipăia rîzînd braţele şi capul şi făcea observaţia că-i mai bine să fie aici la Iaşi, sub privegherea lui Muţi, cel care le dădea o băutură atît de bună, decît desfăcut şi trecut în pîntecele peştilor, în fundul marii, la Odesa, cum fusese soarta tuturor camarazilor lui. Toate erau pricina de bucurie în asemenea ceas, începînd cu însuşi Muţi, ovreiul cel mărunt şi vioi, care îşi trecuse bacalaureatul
 194
ca să poată servi mai inteligent pe musafirii crîşmei lui: venea şi el să asculte discuţii filosofice, despărţindu-le cu cîte-o anecdotă, ca să fie mai puţin plictisitoare, şi încheind totul cu altă sticlă de vin de Cotnari, care, în toate aceste chestii şi împrejurări, fără îndoială se vedea a fi singurul adevăr.
   După .multe şovăiri şi aimînări, doctorul se hotărî în sfîrşit să părăsească măcar pe două zile universitatea şi nevasta, să vadă ce-i cu Roznovul, ce-i cu bătrînii şi ce-i cu Uvar.
   într-adevăr, nu mai putea întîrzia ; era în cele din urmă zile ale lui noemvrie. Ca să fie mai sigur de sine, scrise mai întăi o telegramă pentru bătrîni şi o trimese la poştă. Pînă la întoarcerea servitorului, compuse scrisoarea cătră nevastă. Trebuie să se ducă imediat şi neapărat la Roznov, chemat telegrafic. Trenul pleacă peste două ceasuri. O oră şi jumătate are curs. Servitorul va trebui să-i aducă la gară geamandanul. Ştie ca acasă sînt imusafiri, la ceaiul obişnuit. Salută pe toată lumea, doreşte tuturor petrecere bună ; roagă să nu se deranjeze nimeni. într-o altă scrisoare poruncea rusului să ia arme pentru o expediţie în munţi şi să se înfiinţeze la laborator în timpul cel mai scurt cu putinţă.
   Astfel, smulgîndu-se violent din ceea ce numea el minciună, profesorul Iacob Melinte a venit cu prietinul său Anton Rohalschi la Roznov. Simţindu-se iarăşi muntean şi copil, şi-a plecat capul la pragul căsuţei bătrîneşti şi i-a pătruns pînă în fundul sufletului mireasma pipărată de flori uscate grămădite în coardă.
   Candela ardea la icoane, păreţii erau împodobiţi cu scorţuri, ferestrele aveau sprîncene de ştergare vrîstate cu borangic. Bătrîna zîmbea ca-n poveştile de demult, numai cît părea mai obosită. Profesorul o cerceta cu sufletul mişcat şi cu ochi care nu se puteau înşela.
                                                               195
13*
   —   Asta-i măicuţa mea, zise el cătră rus.
   Inginerul se plecă ceremonios cătră icoane, apoi cătră mama prietinului său. îi sărută mîna. După aceea se întoarse şi strînse cu putere dreapta dascălului.
   —      Sa se ducă slujitorul dumneavoastră Uvar, s-aducă puştile şi boclucurile de la trăsură, ceru doctorul.
   —      Uvar e la pădure, răspunse bătrîna. Sporeşte în fiecare zi provizia de lemne pe iarnă. Pînă în sară se întoarce şi ţi-1 arăt.
   Bătrînul rîdea. începu să-şi povestească epistoliile.
   Doctorul Iacob ştia că un borş de găină ca la Roznov nu se mînîncă nicăieri pe lumea asta. îi şi simţi în nări mirosul cunoscut de cimbru şi povăţuia pe bătrînă să nu uite de mămăliguţă.
   —      Ştiu că are să-ţi placă şi dumnitale, lămurea el lui Rohalschi, deşi aceeaşi mîncare pentru dumneata e lipsită de elementul esenţial.
   —      Nu se poate, răspunse inginerul. De cînd am ieşit din moarte, elementul emoţiune se sporeşte cu al noutăţii, aşa încît borşul mamei dumnitale are să aibă tot ce-i trebuie ca să biruiască nu numai spaţiul, dar şi timpul.
   A fost bun şi rachiul ; deosebit de bun şi vinul adus de la Iaşi în sticle cu grijă împachetate. Mai nepreţuit decît orice era pentru profesor ceasul cel dintăi de după masă, după ce se întunecă ferestrele şi s-aprinde lampa.
   în sobă ardea foc ; bătrînii stăteau în preajmă, tihniţi, însă atenţi la tot ce putea spune feciorul lor şi curioşi de toate minunăţiile pe care le împrăştia cu vorba, prin fumul ţigării, rusul.
   Nu prea le venea a crede toate ; îşi făceau semne de înţelegere cu ochiul, ceea ce sporea plăcerea doctorului, care-i observa. Era vorba, în istorisirile puţintel cam în-cîlcite ale lui Anton Rohalschi, de felurite neamuri care
 196
 trăiesc în nemărginirile Rusiei şi ale Siberiei. Dintr-un trib oarecare, de la vreo latitudine nedesluşită, va fi fiind şi acest Uvar, despre care-i vorba. După nume, e un asiatic. Dar ce fel de asiatic ? căci în provinciile de dincolo de Urali trăiesc trei sute şaizeci şi cinci de neamuri, vorbind trei sute şaizeci şi cinci de idiome. Şi sînt risipite aceste neamuri în nişte întinderi pe care exploratorul trebuie să le străbată zece ani fără a le putea cuprinde, din ţinuturile calde de la marginea Chinei pînă la mările din Răsărit şi pînă la Cercul polar, unde se fac, la un an o dată, iarmaroace la o temperatură de şaizeci de grade sub zero şi laptele se vinde îngheţat, în bucăţi cubice, tăiate cu fierăstrăul. De la un sat la altul umbli trei sute de verste. La anul, cînd te întorci, nu mai găseşti satul. Oamenii din acele părţi nu cunosc viaţa decît subt aspectul foamei, şi Dumnezeu, pentru ei, e un fel de bestie fioroasă din negurile Nordului. Smîrcuri, tundre, pustiuri, animale multe şi puţintei oameni, în-cercînd a se vîna unii pe alţii.
    —     Doamne, fereşte ! Aşa să fie ? se crucea bătrîna. Uvar e om blajin ; nu pare a veni din asemenea sălbă-tăcie.
    •— E om ca toţi oamenii, întări bătrinul, numai cît nu poate vorbi încă limba noastră. După cît arată părintele Dumitru, ar fi din ţara idolatrilor, unde va fi fiind şi asta...
    Doctorul Iacob zîmbi.
    —  Se poate.
    Rusul înţelese că nu se cuvine să mai dea vreo altă lămurire.
    Bătrîna avea şi alte nedumeriri.
    —     Atunci acele ţări vor fi fiind la marginea pămîn-tului. După cum se arată în «poveşti, de-acolo se poate trece pe tărîmul celalalt.
 197
  —  Eu n-am trecut... se veseli Anton Rohalschi.
  Bătrîna zîmbi ascuţit.
  —     Mama nu crede nimic, observă doctorul. Amestecă ce spui dumneata cu basmele pe care mi le şoptea în copilărie.
  Rusul se veseli nespus. Apoi se înnegura.
  —     Aşa este... suspină el. Aici Dumnezeu stăpîneşte asupra florilor şi cîntecelor şi sezonul îngheţat nu-i pus decît pentru contrast. Dumnezeul acestor locuri e blajin şi vesel. Cîteodată e cu chef şi spune anecdote, adaose el în franţuzeşte cătră profesor. Din grădina aceasta ni meni nu simte nevoia să evadeze.
  Doctorul Iacob oftă şi el şi-i strînse mîna în tăcere.
  Afară, în ogradă, se auzi glas. Feciorul ibătrînilor înălţase fruntea, atent.
  —  E Uvar... vesti bătrîna.
  —     Pe cît văd, a început a vorbi moldoveneşte cu boii... rîse doctorul.
  Bătrînul se ridică şi ieşi.
  Iacob Melinte avea o nerăbdare copilărească. Bătrîna îl privea pieziş, cu dragoste şi cu puţină maliţie.
  Cînd intră sluga, după bătrîn, doctorul avu un sim-ţămînt de dezamăgire. Se aştepta să vadă un uriaş cu privirile tîmpe. Dimpotrivă era o fiinţă măruntă, cu ochii foarte ageri.
  Nu se ştie de ce şi cum, privind la oaspeţi, servitorul înţelese că unul din ei e feciorul stăpînilor. îi zîmbi, în-chinîndu-se cătră el. Doctorul îi întinse mîna. El îşi şterse întăi palma de straiul unsuros şi atinse uşor degetele lui de ale doctorului.
  —     I-i ruşine de zdrenţele de pe el, observă mătuşa Verona. Duminica se îmbracă în straie albe, de-a noastre.
198
 —   începe să se adapteze la mediu... zîmbi inginerul.
 Brusc, zvîrli omului o întrebare în ruseşte :
 —   De unde eşti ?
 Uvar păru lovit în piept. Privi ager cătră inginer. Apoi se trase un pas spre uşă.
 —   Nu te teme, Uvar... îl potoli mătuşa Verona.
 Omul se opri. Se întoarse c-un umăr spre Rohalschi şi
 răspunse ceva într-o limbă bolborosită. Nu ştia ruseşte.
 —      Să încercăm altfel, se veseli prietinul Anton. Să-i vorbim tătărăşte. Cunosc şi unele dialecte mongole. Ceva trebuie să scot de la el.
 Rosti cîteva cuvinte guturale. Uvar păru atent, dar scutură din cap. Inginerul se înfierbînta. îşi aprinse altă ţigară, fumînd-o pripit. Sorbi aproape fără să-şi deia sama un pahar de vin, după aceea păru ruşinat. Se în-vierşuna ca la dezlegarea unui rebus. După cîteva alte încercări, se opri la alt sistem, pe care şi doctorul îl socoti ingenios. Fără să cunoască limba, înţelegea, — căci inginerul începuse a rosti nume de localităţi, munţi, şi ape. Astfel, cunoştinţele lui geografice îl duseră pe urmele pribeagului. Răsuflînd mulţămit, sorbi, conştient de data asta, alt pahar şi apoi altul, şi declară că, în sfîrşit, a izbutit să identifice fiinţa misterioasă pe care o aveau în faţa lor.
 Uvar dăduse semne. Era un iacut, de pe fluviul Lena, din nord-estul extrem siberian.
 Aceste vocabule nedesluşite nu spuneau nimic bătrîni lor.
 —      Vra să zică, nu-i idolatru ? se interesa dascălul, cu neîncredere.
 —      Aeuma-i moldovan de-a noştri... zise, cu zîmbe-tu-i maliţios, bătrîna. L-am învăţat Tatal nostru şi face
IV
   Niciodată nu şi-ar fi putut închipui cineva că iacutu! acela, lepădat de vînt în sat la Roznov, ar fi în stare să stîmească tulburări şi prefaceri în viaţa oamenilor de aici. Fără îndoială, amestecul lui era cu totul pieziş ; abia cunoştea pe doctorul Iacob şi habar n-avea de soţia lui — regina ceaiurilor de la ora cinci. Cu toate acestea, înfăţişarea lui aproape religioasă între bătrîni, hotărîrea înfricoşată care se cetea în toată fiinţa lui, să intre în viaţa nouă de la Roznov ca într-un rai visat tulbure de generaţii ale suferinţii, au pus în mişcare în doctorul Iacob o serie întreagă de judecăţi, adică de emoţiuni, care l-au dus cătră hotărîri extraordinare.
   In ceasurile cînd îşi rumega singur amărăciunile, mai ales asta era dorinţa lui: să poată rosti răspicat, cu privirea încruntată, dar liniştită, cîteva cuvinte bine alese, la auzul cărora doamna Eufrosina Melinte să întoarcă ochii peste cap, să scoată un ţipăt stîns şi să cadă pe canapea, în poziţia clasică, cu mîna dreaptă în lungul spătarului şi cu stînga atîrnînd pieziş sub sîn.
   Faptul într-adevăr s-a produs; adică a venit ceasul zăporului Bistriţei, şi el s-a suit pe plută. Dar sforţarea
i  s-a părut cu mult mai mare decît rezultatul. Doamna Melinte i-a dat replica întocmai ca într-o repetiţie de teatru, fără să puie pasiune adevărată şi fără să provoace, prin urmare, la dînsul, acel accent pe care el singur îl pîndea, aşteptîndu-1 să izbucnească. I-a trebuit
o  adevărată silinţă ca să scoată răcnete. Trebuia să se mulţămească c-o jumătate de biruinţă şi era nevoit s-o şi argumenteze.
   în definitiv, sufletul lui nu mai putea îndura minciuna şi deşertăciunea acelei vieţi. El era un om simplu. Dacă-i făcea plăcere cucoanei, era gata să accepte că a
200
rămas un ţăran necioplit. Ştiinţa sălăşluia sus, în dosul ochelarilor, numai printr-un accident, şi-i era femeii ca totul indiferentă. Ea avea nevoie de un bărbat, şi mai ales de unul binecrescut. înţelesese el prea bine asta. îl jignise îndeosebi dispreţul pe care îl arătase ea, întăi mascat, pe urmă făţiş, naturii şi oamenilor de la Roznov. Nu s-ar fi putut niciodată hotărî să petreacă patru zile acolo. O vacanţă întreagă la Roznov i se părea desigur
0 monstruozitate. Se întovărăşea, în această respingere,, şi o lipsă de consideraţie pentru părinţii lui. Erau într-a-devăr oameni simpli şi necultivaţi, dar aveau un suflet cătră care el venea ca la un altar. Nu putea încuviinţa nici un fel de atingere a celor sacre. Cu toate protestele ei, el îi înţelesese încă de la început doamnei Melinte sentimentele adevărate, ascunse sub poleiala vorbelor banale. Asta mai ales n-o putea suferi el cu nici un preţ..
   —   Asta nu pot suferi eu cu nici un preţ.
   Aceste vorbe simple ar fi trebuit să le rostească echilibrat şi demn ; nu cu urlete spumegate. Ha-ha ! e bine zis „urlete spumegate", însă e expresia ei. Aşa ar fi trebuit ; şi nici retragerea n-a fost bună, cu gesturi mari şi dezordonate şi cu uşi izbite. Aici în birou s-a trîntit într-un fotoliu, dezumflîndu-se şi servindu-şi toate aceste observaţii amante şi zadarnice. Negreşit, bine ar fi fost să fie stăpîn pe sine şi cît mai ironic. Acuma, după ce
1 se potoliseră bătăile inimii şi zvîcnirea tîmplelor, găsea cu uşurinţă vorbele cele mai potrivite şi mai de spirit» cele care taie cu mult mai fin decît expresiile triviale.. Ar da mult să le poată şterge brusc pe acestea din scena care avusese loc ; din nefericire, nu erau un simplu manuscript ; erau sînge şi lacrimi. Doamna Melinte se oprise înfricoşată la auzul acelor vorbe brutale, şi singur acest gest i le întoarse lui în obraz.
20Î
   —     Ce vrei dumneata ? încheiase el congestionat; eu nu sînt decît un bădăran de la Roznov.
   —     Se vede... îi răspunsese ea cu o privire anumită, o privire studiată şi nepreţuită.
   Subt acea privire, el s-a grăbit să desfaşure numaidecît planul lui, pe care-1 socotea măreţ, că s-a hotărît să lese cucoanele şi boieria, ca să poată iar deveni un om liber.
   —     Hm ! aş dori s-o văd şi pe asta, îi răspunsese ea. privind cu dispreţ în altă parte.
   —     Ai să vezi ! ai să vezi ! strigase el ; şi acum repeta din nou acest strigăt triumfător geamandanelor şi bibliotecii, privindu-le de aproape, prin ochelari.
   Socotea pe degete ce are de făcut.
   îşi încarcă tot ce-i trebuie, ca pentru o călătorie lungă, îşi ia mai cu samă cărţi multe. Face o vacanţă prelungită la Roznov şi duce cu dînsul şi pe rus. Are înaintea lui sărbătorile de iarnă, cu toate obiceiurile păgîne şi pitoreşti din veacuri vechi, şi partidele de vînătoare cu Anton Rohalschi. Pe urmă va vedea ce are să mai fie. Negreşit va trebui sa însărcineze pe avocatul lui ca să se ocupe de divorţ.
   —     Stimate şi iubite Iacob Ioanovici, divorţul acesta nu poate fi xtn lucru serios, îi obiecta inginerul, sosit în pripă şi privind cu mînile în şolduri la camera învălmăşită. Cum îţi închipui că aş putea isă adaog sfaturile mele la asemenea hotărîri ? Dumneata eşti un om intrat în altă lume ; înapoi nu te mai poţi întoarce fără primejdie ; ai contractat obligaţii aici ; nu poţi abandona, dintr-un capriţiu, ceea ce eşti acum. Viaţa dumnitale, ori-cît ai căuta să te înşeli singur, de fapt e aici, în acest oraş şi la Universitate, nu la Roznov. La Roznov putem
202
petrece două săptămîni destul de plăcute ; pe urmă trebuie să te întorci acasă.
   —     Dragă rusule, răspunse profesorul, dumneata nu cunoşti ce fel de om sînt eu. Am spus aşa, fac aşa.
   —     Admit că eşti un om extraordinar, dragă Iacob Ioanovici, aşa cum credem fiecare despre noi înşine ; însă nevasta nu ţi-o poţi părăsi cu asemenea uşurinţă.
   —     Ba o părăsesc ; nu cu uşurinţă, ci după serioasă chibzuire.
   —     Atunci pomul înflorit sub care v-aţi întîlnit s-a uscat ?
   —     într-adevăr, am momente cînd cred c-o urăsc... mărturisi profesorul.
   —     Pe cine crezi că urăşti, iubite Iacob Ioanovici ? Pe soţia dumnitale ? Cred că glumeşti ; ori te înşeli. Sînt de părere să nu ne grăbim. Sentimentul ei e poate mai îndărătnic, şi în acest caz se găsesc în el rezerve pentru dumneavoastră amîndoi.
   —     Nu cred. Ne-am spus vorbe grele. Eu cel puţin i-am servit lucruri destul de urîte. Regret puţin, mai mult pentru mine, dar n-am ce-i face.
   —     Te rog să mă crezi că asta nu-i bine, stimate şi iubite Iacob Ioanovici. în căsătorie nu trebuiesc rostite cuvinte ireparabile. Viaţa-i mai complicată decît îşi închipuie copilul de la Roznov. Dumneata, dacă vrei să mă crezi, eşti un naiv. De ceea ce ai fost cîndva te-ai desfăcut; ai devenit un dezrădăcinat ; ai iluzia numai că te poţi întoarce îndărăt. Viaţa de la Roznov nu te mai poate satisface ; dumneata eşti altul.
   —   Ba cred că mă poate satisface şi am rămas acelaşi.
   —     Te înşeli, stimate şi iubite Iacob Ioanovici; să nu cumva să stăruieşti din ambiţie. Cînd va veni ceasul, să te întorci şi să săruţi, zîmbind plăcut, mîna Eufrosinei Andreevna.
203
    —   Nu cred să se întîmple asta.
    —      Dacă te iubeşte încă, are să te ierte. Este încă vreme să fiţi înţelepţi şi fericiţi. Dumneata, iubite Iacob Ioanovici, ai fost răsfăţat al soartei ; n-ai cunoscut nefericirile şi dezastrele prin care am trecut noi, ruşii. Numai noi, care am născut iar din moarte, putem preţui cu adevărat această clipă trecătoare, acest fulger între două veşnicii. Mie mi s-a întimplat, iubite Iacob Ioanovici, un lucru foarte nostim. Eu am fost divorţat de nevastă-mea, cu care am avut un proces întrucîtva asemănător cu al dumneavoastră. Nu ne puteam suferi, găseam că viaţa nu ne dă destulă dulceaţă. Dacă nu mă înşel, am ajuns şi la o luptă corp la corp, în care era cît pe ce să-mi pierd ochii. Deci ne-am despărţit şi ne-am socotit mai fericiţi ceea ce, se înţelege, era o simplă iluzie, ca şi a dumnitale. Iată că a venit războiul. Vei conveni că această jucărie a adus lumii puţină suferinţă. Dumneata n-ai cunoscut-o îndeajuns, căci ai făcut campania într-un laborator şi dumneata eşti un om distrat, iubite Iacob Ioanovici. După război a venit revoluţia. Asta, pentru noi, burghezii, a fost o otravă de care ar putea să mai piară o dată toţi 'ascendenţii noştri trăiţi şi morţi în huzur. Am trecut prin ignominia vieţii celei mai înjosite. Pe urmă, ajuns în acest liman, s-a întîmplat să mă întîlnesc cu fosta mea soţie, scăpată şi ea din infern, şi ea ca şi mine singură şi înfricoşata de moarte. Cînd ne-am văzut iar subt acelaşi soare, pe care altădată nu-1 puteam suferi, ne-am îmbrăţişat cu lacrimi şi ne-am iubit ca doi oameni năcăjiţi. Prostia omenească, iubite Iacob Ioanovici, nu găseşte leac decît în suferinţă. Eu aş pune pe toţi miliardarii americani şi pe toţi lorzii care se plictisesc să taie cinci ani sare în ocnă. După aceea le-aş da drumul, ca să vie să-mi mulţămească cu recunoştinţa.
 204
   —      Ba ceea ce se întîmplă cu mine, rusule, e ceva cit totul special. Aşa cum sînt, naiv, distrat şi romantic», înţeleg să ajung fără complicaţii şi fără filosofie la libertatea de care am nevoie. Dumnezeu a pus în mine un dar ; împrejurările au făcut să-l pot verifica ; eu sînt un om de ştiinţă, nu sînt un om de lume ; doamna Eufrosina Melinte nu mai e pentru mine o necesitate ; simplific deci prisosurile şi rămîn deci profesorul Iacob, cu laboratorul meu şi cercetările mele, şi în adaos cu bucuriile mele primitive.
   —      Bine, bine, zîmbi rusul ; vom vedea. Eu aş putea să pun cu dumneata un rămăşag, dar mă tem că n-aî destulă onestitate, adică ai o doză prea mare de copilărie. Cred că ai să te plictiseşti la Roznov. Cînd veL rămîne singur, căci eu am să mă întorc la ale mele, nici măcar n-ai să poţi sta de vorbă cu iacutul, ca să-ţi spuie el ce înseamnă o rază de soare.
   —      Tocmai pentru că preţuiesc raza de soare, de aceea fug din salonul nevestei.
   —      Mi se pare mie, iubite şi stimate Iacob Ioanovici,. că dumneata eşti şi poet, ori soţia dumnitale ţi-a trecut lipsa ei de logică. Soarele dumnitale e altceva decît al lui Uvar şi străluceşte pe alt plan al vieţii. Dar, în sfîrşit,. să lăsăm vorbele, adică neputinţele, şi să ne gîndim ce arme şi ce muniţii luăm la Roznov. Să nu uităm mai ales, vinul, pentru zilele de negură şi nopţile lungi.
   —      Trebuie să aleg şi o ladă de cărţi... vorbi doctorul privind în juru-i, la rafturi pline şi la teancuri de reviste şi broşuri clădite prin toate colţurile.
   —      Ce să facem cu cărţile ? protestă inginerul. Acolo nici n-ai unde le înşira. Să le alcătuieşti o ladă solidă, ca pentru două călătorii. Eu iţi mărturisesc de mai nainte că nu ceteţsc nimic. Prefer să stau de vorbă cu Verona Vasilievna, mama dumnitale.
205
  Profesorul, împăcat, privi cu recunoştinţă pe inginer şi începu a trage la întîmplare volume din rafturi.
  Cînd sosiră la Roznov, găsiră iarnă. Iacutul îi aştepta la gară, ca să le ia bagajele, într-o sanie cu oplene, la care era înhămat un cal murg bine îngrijit. Se cunoştea mîna harnică a slujitorului.
  Doctorul întrebă vesel, fără a avea nevoie de răspuns :
  —   Ce mai faci, Uvar ?
  Iacutul mormăi ceva, privindu-1 cu blîndeţă. Făcea bine. Mîngîie calul pe frunte, potrivi boclucurile, apoi se sui în sanie şi porni la pas.
  —      Urme de lupi sînt la pădure, Uvar ? întreba iar profesorul.
  Străinul nu înţelegea bine.
  —   Urme de lup... urme de lup, la pădure, sînt ?
  —   Sînt, răspunse Uvar.
  —   Le-ai văzut tu ?
  —   Văzut.
  —   Le cunoşti ?
  —      Cunosc, zîmbi iacutul. Eu pot prinde lupi cu capcana... adaose el într-o vorbire încîlcită.
  —   Noi, Uvar, n-avem nevoie de capcană. Avem puşti.
  —   Ştiu, încuviinţă slujitorul.
  —   Avem să te luăm cu noi la pădure.
  —   Bun, zise Uvar, vesel.
  —   Mergem acolo unde ai văzut urme.
  —   Da-da... încuviinţă iacutul.
  Pricepea el bine despre ce-i vorba. Privirea lui dădea a înţelege că n-are nevoie de prea multe explicaţii. Deşi se mai trăsese puţin la trup, părea mai voinic şi era mai sprinten. Lepădase straiele muscăleşti. Avea pe el pieptar de piele şi suman scurt. în picioare, opinci foarte bine alcătuite. în cap, căciulă de oaie. Era un om care se vedea
 206
bine că nu (Sufere de frig. Se afla oarecum în elementul lui, în peisagiu alb şi între zări îngheţate. în toată fiinţa Iui era o siguranţă cumpănită. Puţinele vorbe pe care le rostise dovedeau un prisos de viaţă. îndemna ca privirea pe oaspeţi să-l mai ispitească şi despre altele.
   Dar profesorul începea să fie îngrijat. Se întreba ce va fi făcînd bătrîna. Părinţii, şi mai ales bătrîna, erau vechiul şi neistovitul lui amor. Simţise din ultimele ei scrisori că n-o ducea tocmai bine cu sănătatea. Pe iacut nu-1 putea întreba de a^sta. Trebuia să aibă răbdare. Găsea în el tot mai multă aprobare şi justificare a actului pe care-1 săvîrşise şi a pedepsei pe care o administrase boieroaicei. Mai mult parvenită de cît boieroaică. Nu se putea lipsi de rochie scurtă, de jive o'clok. Ba găsise cu cale să se şi tundă.
   —   Cine a găsit cu cale să se tundă ? întrebă rusul.
   —   Cum ? A ! vorbeam singur. Te rog să mă ierţi.
   —   Cine a găsit cu cale să se tundă ?
   —   Nevastă-mea.
   —     Foarte bine a făcut. Ai fi voit să pozeze şi să pară bizară ? Ce-ar fi dacă dumneata, Iacob Ioanovici, te-ai prezenta la bal în iţari ? Uite, şi iacutul a rezolvat în chip firesc problema.
   —   îi stă mai bine aşa.
   —     Găseşti ? Fraţii lui, dacă are şi dacă ar putea veni să-l vadă, l-ar găsi oribil. Ar fi în stare să-l ucidă. Primitivii au mai puternic sentimentul tradiţiei. E instinctul !or de conservare.
   —     Nu mă supăr că mă socoţi primitiv, se veseli doctorul. Observaţiile dumnitale au oarecare adevăr.
   —     Au şi n-au. E*umneata eşti un poet şi eu (sînt un om ca toţi oamenii.
   Vorbind, umblau pe jos prin liniştea satului, pe uliţi ninse, în urma săniei. Deodată veni cătră ei gălăgie veselă
207
de pe o hudiţă dinspre Bistriţa. într-acolo ieşiseră copiii •cu săniile. Amintirile îl sfredeliră în tot trupul pe doctor ca o mireasmă violentă. Rusul, sceptic, îl spiona cu coada ochiului şi se veselea în sine de reflecţiile pe care le făcea, fără să i se arate pe faţă nici un isemn.
   Dascălul Ion le ieşi întru întîmpinare la poartă. Era cam gîrbov. S-ar fi putut să aibă pe el un strai mai bun. însă nu era zi de sărbătoare. Dădu mîna cu inginerul, tmbrăţişă pe Iacob.
   —   Ce face mama ?
   —      Hm f ce să facă ? Cu boala pe care i-o ştii şi de care ţi-a scris. Aşteaptă să-i aduci nişte doftorii, de cele de care i-ai adus anul trecut.
   Bătrîna era îmbrăcată şi stătea în fundul divanului, lîngă soba caldă. Cum îşi văzu băiatul, i se însenină obrazul.
   —      Iată o doctorie mai bună decît oricare... zise rusul pe cînd o observa cu atenţie. Dumneata, Verona Vasi-lievna, suferi de mai multă vreme de rărunchi.
   —      De şase ani, se tîngui bătrîna. Am luat feluri de feluri de doctorii, pe care mi le trimete de la Iaşi Iacob, însă n-am prea folosit. De data asta am pus pietre fierbinţi înfăşurate în flanelă, în josul şalelor, şi beau cînd şi cînd puţintel rachiu, în care Uvar a pus un fel de buruiană. O ştie numai el; zice că nu înfloreşte niciodată.
   Profesorul se simţi jignit.
   —      Se poate, mamă, îi şopti el, să iei alcool la o afecţiune de rinichi ?
   Ea se tîngui încet:
   —      Aşa-s bolnavii, dragul mamei, încearcă azi una, mîni alta. De-acum, dac-ai venit tu, mă fac bine. Să n-ai nici o grijă.
   —      De asta sînt încredinţat, şopti inginerul cătră profesor, destul de tare ca să-l audă bătrîna, pe cînd îşi
208
ridicau lucrurile pentru a le trece în cealaltă odaie. Pot să-ţi spun, stimate Iacob Ioanovici, că mama dumnitale are încă nişte ochi tineri, pe care i-ar rîvni o femeie frumoasă ; ochi calzi, cercuiţi de umbră cenuşie. De la Verona Vasilievna ai moştenit dumneata însuşirile dumnitale cele mai plăcute.
   Profesorul se simţi încîntat şi măgulit de această observaţie, mai cu samă cînd bătrîna, munteancă vie încă şi femeie, se mişcă din locul ci uitîndu-şi suferinţa. După un sfert de ceas îi căută în odăiţa lor, cu îmbrăcămintea uşor înflorită şi c-o grimea cu horbotă asupra frunţii, sub casînca neagră.
   Era bine aşa ; în casa părintească era plăcut şi călduţ, deşi mirosea puţin a colb stropit şi a piele de oaie.
   —     Să ştii că Uvar nu miroase aşa prin toate colţurile cum faci dumneata, observă rusul. Toate sînt relative ; acestea pentru el sînt miresme, şi el nu-şi pune problema cum ar putea face o baie în vreme de iarnă, aşa cum ţi-o pui dumneata acuma. Dumneata ai venit aici cu poezia, iar Eufrosina Andreievna a rămas acasă la Iaşi cu baia de faianţă.
   —     Lasă asta, rusule, rîse cu voie bună profesorul. Să vedem acuma ce mîncăm, ce bem şi unde ne ducem mîni la vînat.
   —   Nu desfaci lada cu cărţi ?
   —     Eşti nesuferit. Mai bine roagă pe mama să nc dea puţin din rachiul ei înbunătăţit de Uvar.
                                V
   Oricît era de ahotnic doctorul şi oricîte minuni vînă-toreşti visase în somnu-i agitat, se simţi nemulţămit cînd auzi la ferestre ciocăniturile lui Uvar.
                                                              209
 14
   —      Cîte ceasuri să fie ? mormăi el trăgînd un chibrit-Abia ne-am culcat, şi nebunul cel de iacut ne trezeşte.
   —      N-ai ce face ; de acuma trebuie să ne supunem lui* răspunse inginerul : şi sări din pat, începînd să umble prin casă ca o fantomă. Da ! da ! răcni el vîrîndu-şi părul zbîrlit în fereastră. Probabil că e ger mare afară, se întoarse el cătră Iacob Melinte. Ce ? nu cumva ai de gînd să mai dormi un somn ?
   —      Dar mai sînt trei ceasuri pînă la ziuă... se împotrivi» somnoros, profesorul.
   Se aşeză, căscînd, la marginea patului şi începu să tragă spre el cizmele şi straiele de vînat, pe cînd Rohalschi, îmbrăcîndu-se pripit în zvîcnituri şi sărituri comice» aprindea în acelaşi timp o maşină de spirt ■ şi pregătea ceaiul.
   —      Cum spun moldovenii ? rîdea el. Sculatul de dimineaţă şi însuratul de tînăr...
   —      Aşa este ; dar asemenea proverbe ai face mai bine să le spui lui Uvar. N-ai auzit ce zicea tata asară, admi-rîndu-1, în privinţa asta, că le învaţă bucuros şi le ţine minte.
   —      Cred. în ţara asta aud zicători foarte înţelepte ; însă nimeni "nu le urmează. Nu uita să-ţi iei cojocelul. Mai bine să-l lepezi în pădure decît să-i simţi nevoia. Poftim ceaiul. I-auzi : asiaticul vine să bată iar în geam. A adus sania ; s-aude cum îşi scutură calul zurgălăii.
   —   Foarte bine face că vine ; eu sînt gata.
   —      Mai stai puţintel, te rog, iubite Iacob Ioanovici, să pun în rînduială sacul cu provizii.
   —      Ba nu stau deloc ; afară trebuie să fie o vreme minunată ; mă duc să-i mulţămesc lui Uvar că a avut o idee aşa de bună, să se scoale cu două ceasuri mai devreme.
 210
   —      Tocmai de asta, mai stai puţintel, omule ! Iacutului ce-i pasă ? El se socoate în nopţile lui polare. E treaz de obicei; doarme numai după ce a mîncat, iar asta nu se întîmplă prea des. Văd că te grăbeşti foarte mult, însă ai uitat să-ţi încingi cartuşiera, iar în loc de puşcă ai luat bastonul.
   Profesorul ise întoarse rîzînd şi-şi sfîrşi ceaiul, apoi amîndoi se încărcară cu toate halaturile de vînătoare. Uvar le primi la uşă şi le rîndui cu grijă în sanie. Afară era o lună strălucită şi o linişte de farmec. Toate erau albe şi ireale pînă la brazii sumbri din munte.
   Dascălul Ion şi iacutul erau în cojoace şi cu căciuli nalte.
   —      Buna dimineaţă, buna dimineaţă ! zise bătrînul, arătîndu-şi dinţii ştirbi în lumina aurie. Asta-i o vreme cînd se liniştesc şi apele ; înghiaţă şi tac. Paşii prin omăt nu s-aud, căci e ninsoarea proaspătă, de asară. Uvar are să poată ceti şi urmele dihăniilor care au intrat iar în locul lor, în sihlă. La asta se pricepe el bine, ca cel mai prima pădurar.
   —   Ar fi trebuit să-i dăm şi lui o puşcă, zise doctorul.
   —      Nu se poate ; nu vrea ; plăcerea lui e să umble numai cu băţul în mînă şi să le caute. Dacă vrea, pune suliţă în vîrful acelui băţ şi le fulgeră de departe. Dar dacă are în traistă slănină afumată şi pîne, zice că n-are nevoie să străpungă nici o dihanie.
   Uvar rîdea, cu gura întinsă spre urechi.
   —   Are dreptate, încuviinţă doctorul.
   —      Da* ce dreptate poate să aibă ? Vînătoarea la om nu-i decît o patimă. Uvar e un prost.
   —      Uvar prost, Uvar bun... răspunse iacutul în moldoveneasca lui bîlbîită. Apoi se îndreptă şi puse mîna pe hăţuri, ca şi cum s-ar fi gătit pentru o declaraţie solemnă.
                                                                 211
 14*
   —   Gata !
   Bătrînul se aşeză în faţă, lîngă el. Rohalschi şi profesorul se cuibăriră îndărăt. Fînul răscolit sub lăvicere dădu mireasmă plăcută în aerul rece şi neclintit. Calul pomi, cu zurgălăii sunînd argintiu.
   —     Ai auzit în ce chip a rostit el vorba din urmă ? întrebă pe profesor Anton Rohalschi.
   —     Am băgat de samă, răspunse doctorul cu plăcere. Eu îl observ cu atenţie pe omul acesta simplu şi-mi place din ce în ce mai mult. Vorba asta i-a lovit auzul în tot lungul drumurilor-de-fier care l-au adus cine ştie de unde în acest colţ de lume. Atuncea o asculta în situaţie de rob ; acuma o stăpîneşte el şi o rosteşte ca pe o bucurie a fiinţii lui. După cît s-arată, se îndreptă el cătră dascăl, idolatrul dumnitale se pricepe să poarte calul şi cunoaşte drumurile.
   —     Asta nu-i cine ştie ce filosofie, răspunse cu dispreţ bătrînul. Am vrut să-l învăţ buchile şi nici nu vrea să audă. Cînd vede o carte, i-i greaţă.
   —     Ş-aici are el dreptate, declară cu hotărîre inginerul Rohalschi.
   —     Ce dreptate poate să aibă, cucoane ? se indignă dascălul Ion. Apoi cartea e totul pe lumea asta. Fără carte, rămîi un biet om ; cartea îţi dă slujbă şi leafă.
   —     Trebuiesc şi oameni de aceştia, îl împăcă profesorul cu voie bună. Altfel n-ar avea cine ne duce la pădure într-o noapte frumoasă ca asta. Ia spune-mi, tătucă : crezi că s-or fi adunat haitaşii cărora le-ai trimes răspuns ?
   —     Cum nu ? Am repezit pe pădurarul Vasile Cujbă să-i adune. Avem să-i găsim în bordei, lîngă Rîpa-Jidovului. Dumneavoastră vorbiţi de slugă, se întoarse el la obiecţiile lui. Intr-adevăr, şi mie îmi place şi-s mulţămit de dînsul. Verona iarăşi n-are ce spune, îi pare rău că
212
n-are pentru ce-1 mustra. Dar cum să vă spun eu dumneavoastră ? e un fel de om care stă de vorbă mai degrabă cu calul decît cu mine. S-ar părea că vrea să rîdă cînd şi cînd, rar, dar atuncea numai îşi întinde buzele, ca să arate şi el chip de om ; dar nu cunoaşte cu adevărat ce-i aceea plăcerea rîsului. Eu, cucoane, cînd intru în cabaz-lîcuri, apoi rîd cu lacrimi. El nici rîde, nici plînge. N-aş putea zice că-i prost, dar încă nu s-a dezgheţat într-însul inima ; şi el, din vorbe, nu poate alege multe. De pildă acuma el nu poate pricepe anume ce spunem despre dîn-sul. Dar cu ochii despică şi înţelege, parcă ai ceti dumneata în gazetă. Are el ale lui. Şi se teme de sfinţi. Stă în biserică şi se uită la dînşii c-un fel de groază. Cum iese la lumină, răsuflă uşurat, parcă i s-a luat ceva de pe suflet. încolo-i şi el o făptură a lui Dumnezeu, cum spune Verona.
   Făptura lui Dumnezeu vorbea cu calul într-o limbă a lor, pe care noi o bănuim numai, fără s-o cunoaştem. La urcuşuri, în pas domol, cînd zurgălăii conteneau, Murgul ră|Spundea ciulind şi mişcînd urechile şi nechezînd uşurel, ca şi cum i se stîrnea în trup un tunet uşor. Pădurea veni cătră vînători misterioasă, cu adîncuri la ale căror porţi de umbră lumina se oprea, ca şi cum s-ar fi troienit în fulgi morţi.
   Merseră mult printre brazi şi poposiră cătră ziuă la bordeiul de lîngă Rîpa-Jidovului. De acolo ieşiră oameni pletoşi, cu obrazuri afumate. Pădurarul Vasile Cujbă, bătrîn nalt şi uscăţiv, cu fruntea pleşuvă, pofti bun sosit boierilor şi-şi numără oamenii. Luna asfinţise ; în pădure se făcu noapte.
   Iacutul îşi îngriji calul şi-l acoperi cu poclăzi, în vreme ce muntenii mutau afară focul din bordei. Inginerul trase din torbă o gărăfioară lată, de sticlă groasă, pe care moş Cujbă o cunoştea şi o aştepta.
213
   —     Moşule, zise Rohaţschi, îl iei pe Uvar şi cercetaţi locurile.
   —     Numaidecît, cucoane. V-aducem ştire, ca să cunoaştem unde să înconjurăm. Da* te-aş întreba dacă-i tot de cel tare.
   —   E de cel bun, zîmbi Rohalschi.
   Trase păhărelul de metal, turnă în el lichidul şi-l trecu pădurarului.
   După ce închină, moş Cujbă îl zvîrli uşurel şi repede în fundul gurii şi-l înghiţi adînc, holbîndu-se deodată de plăcere. Tuşi moale, se şterse la gură, clătină din cap, închizînd numai un ochi, dînd astfel mare laudă bunătăţii alcoolului.
   —   Hai, mutule, zise el vioi, înturnîndu-se către iacut.
   Uvar îl urmă în tăcere. Dispărură îndată la o cotitură,
fără zgomot, prin omătul moale. Cei rămaşi făcură loc pe buturugi profesorului, inginerului şi dascălului Ion, sporiră focul cu dărîmături de fag şi aşteptară să se facă ziuă.
   Cînd se lumină arcul de aur al răsăritului, Uvar şi moş Cujbă apărură deodată din altă parte, pe o cărare, de subt întuneric de cetini. Iacutul ducea pe braţul stîng, cu coada atîrnînd, o blană de vulpe. O spînzură cu grijă sus, într-un cep de brad, după aceea veni liniştit la foc,
   —     Ce s-a întîmplat ? întrebă profesorul Iacob Melinte.
   —     Acest mut are în el un meşteşug pe care eu nu-1 cunosc... mărturisi pădurarul. Umblă ca mine şi ca dumneata, adulmecă vîntul, se uită pe sus, îmi arată cu ochii o ieruncă ori o scorbură de jder ; pe urmă dintrodată ocoleşte spre nişte tufe şi începe a ceti urmele de dihănii. Cînd m-apropii, le văd şi eu şi le pot desluşi; idar el le-a văzut mai dinainte. Se uită pe sus şi le-a văzut jos. Era cu mine în cărare şi le-a văzut la douăzeci de paşi sub
214
tufe. îl întreb, el îmi face semn sâ tac. îşi «coate din teacă suliţa, o potriveşte şi o împănează la băţul cu care-1 vedeţi umblînd. Mă lasă să umblu pe cărarea din margine. El se dă mai sub pădure. Ceteşte pe după tufe şi pe după dîmburi. Dacă n-aş şti că-i acolo, nu l-aş simţi. Iaca, de subt un mal, îmi trece vulpea la doi paşi. S-a uitat la mine, m-am uitat la dînsa ; a înţeles că-s cu puşca în spate şi nu-i primejdie, şi s-a dus în drumul ei nu cu prea mare grabă. Dar mutul o simţise şi stătuse în loc. Pe el nu l-a putut vedea, căci ea rîdea în sinea ei de mine şi, cu coada ochilor, avea grijă îndărăt, cînd dintr-o parte, cînd din alta. Aşa că mutul a pălit-o cu suliţa. Cum a făcut, nu ştiu ; dar se vede că nu dă greş niciodată. Dacă apucă a vedea el întăi pe vulpe, apoi nu-i mai scapă.
   Sătenii şi vînătorii se uitau cu admiraţie neprefăcută spre idolatru. El îşi cercetă calul, rîndui mai bine bo-clucurile din sanie. Nu veni cătră adunare, n-avea nevoie de foc. Era fără cojoc, sprinten şi fumegînd putere; era în aerul rece ca-n elementul lui adevărat.
   —     îi merge mai bine iarna decît vara, observă dascălul Ion. Pare mai deştept ; acu mai că s-ar uita şi una din moldavencele noastre la dînsul.
   —     Vino încoace, Uvar, îl pofti profesorul. Domnul inginer vrea să te cinstească c-un păhărel de rachiu. Cred că-ţi place.
   —   Place, răspunse Uvar.
   —     Foarte bine. Ciocneşte cu mine. Şi mie îmi place cum ai vînat vulpea. Dar urmele lupilor le-aţi găsit ?
   —     De asta uitasem, îşi reîncepu vorba moş Cujbă. Le-am cunoscut şi le-am înconjurat, lîngă rîpa ştiută, sub stîncă, unde a fătat anul trecut o haită. De acolo-i luăm ca din oală şi-i aducem la puştile dumneavoastră.
   —     Foarte bine. Tu, Uvar, eşti un om cum îmi place mie. Eşti atent şi observi. Ai fi fost bun să lucrezi în-
215
tr-un laborator. Toarnă-i, rusule, rachiu de-al dumnitale; toarnă-mi şi mie. Pe urmă, ne facem datoria.
   —     Te previn, stimate Iacob Ioanovici, zise inginerul, că băutura mea e puţintel cam tare.
   —   Nu face nimic.
   Uvar o bau, dădu păhărelul şi se retrase fără a mul-ţămi.
   —     Mai are nevoie de învăţătură, mormăi dascălul, mai mult cătră sine.
   Profesorul dădu şi el de duşcă păhărelul său. Simţi o văpaie înfricoşată în gitlej şi-n piept. Pierdu răsuflarea, se clătină, gata să st dărîme la pămînt. Apoi, încet, îşi veni în fire şi răsuflă adînc, ca printr-o strună dureroasă, printr-un junghi.
   —     Ce-i asta ? bolborosi el cu mînie şi cu uimire. Eram să mor.
   —     Toate-s relative, stimate Iacob Ioanovici, rîse inginerul. Nu-i nimica ; astfel începem cu multe lucruri plăcute. Acuma ai să simţeşti în toată fiinţa o flacără generoasă, şi vînătoarea de azi n-ai s-o uiţi niciodată. Sînt sigur că ai să împuşti lupul.
   —     Mi s-a părut că înghit ţinte înroşite în foc... încercă a rîde profesorul. Şi întoarse ochii plini de admiraţie spre iacut. îi descopăr tot mai multe talente. Mă rog, cînd a avut vreme să jupească vulpea ? strigă el, ca şi cum abia atunci ar fi băgat de samă şi şi-ar fi adus aminte.
   —     Acesta-i alt meşteşug al lui, se veseli moş Vasile Cujbă. A crestat-o numai în vreo două locuri şi a şi întors-o pe dos, cît ai clipi.
   Uvar părea că n-aude ; însă auzea foarte bine.
   Vînătoarea s-a desfăşurat după toate rînduielile cunoscute din Moldova ; lupii au fost împresuraţi şi aduşi la vînători; doctorul avu plăcerea să tragă şi să lovească;
216
sarmalele înfierbîntate la foc cu mămăliguţă prăjită pe cărbuni au avut un gust cu totul deosebit în peisagiul de iarnă. Dar doctorul, în satisfacţia deplină pe care o avea, rămase cu o preocupare ciudată, cu nevoia de a studia în iacut acele însuşiri minunate pe care primitivii, pe cît se vede, le mai au, pe cînd oamenii evoluaţi le-au pierdut.
   —     Ce mă străduiesc eu să fac în laborator el realizează, în chip firesc, în natura înconjurătoare, încerca el să explice lui Anton Rohalschi. E un subiect interesant pentru mine şi ar putea să-mi fie poate şi un auxiliar preţios.
   Aici trebuie căutată pricina de căpetenie pentru care împăcarea dintre doctor şi doamna Eufrosina Melinte nu s-a putut face decît în parte.
   —   E o fiinţă adorabilă, în faţa căreia ar trebui să cazi
în genunchi şi să-i ceri iertare, căuta Anton Rohalichi să-l convingă pe profesor. E    frumoasă  cît se poate, brună, aşa
cum se cuvine unui om      blond ca  dumneata,    graţioasă şi
inteligentă. E destul de instruită pentru vremurile în care trăim, poate susţine orice fel de conversaţie frivolă şi e în curent cu romanele la modă. E destul de serioasă şi destul de cuminte ca să nu te facă ridicol : deci ştie să preţuiască ce-i distins în dumneata. Cum ai putut dumneata merge dincolo de jignire, pînă la insultă, asta îţi spun drept că nu pot înţelege.
   —   Nici eu. Probabil   că sîntem din    lumi  deosebite şi
temperamente iremediabil disonante. Fiinţa mea nu şi-a găsit în ea jumătatea pe care o caută din eternitate. Recunosc că are calităţile pe care le-ai enumerat; eu însă îi mai cer să iubească prostiile de la Roznov şi pe cei care mi-au dat mie viaţă.
   —     Stimate şi iubite Iacob Ioanovici, şi în împrejurarea asta observ cu regret că greşeşti atribuindu-i repulsiuni
 217
pe care nu le are, atribuindu-i repulsiuni exagerate ; în orice caz, exagerîndu-ţi dumneata pretenţiile. Poţi cere dumneata, iubite Iacob Ioanovici, unei persoane aşa de delicate să se înmormînteze la Roznov ? Ai văzut cît de drăguţă a fost venind ea singură să te caute de sărbători ? A stat două zile de Crăciun la Roznov ; putea oare să stea mai mult ? Te întreb.
   —     Nu i-a plăcut mirosul de piei şi-i lipsea baia parfumată.
   —     Vezi cum eşti ? îmi pare rău, Iacob Ioanovici ; îţi spun sincer că-mi pare rău. Să-mi răspunzi dacă dumnitale îţi place mirosul acela care-ţi pătrunde pînă în fundul sufletului ? Nu-ţi place nici dumnitale, găseşti în alte lucruri compensaţie pentru el. Cum vrei dumneata să -i placă Eufmsinei Andreievna ? Dumnitale îţi place iacutul ; ei nu-i place. Găseşte că-i un primitiv şi că ar trebui să se spele mai des. îi vorbeşti de atenţia religioasă cu care observă natura...
   —   Hm ! dumneata găseşti că asta-i puţin lucru ?
   —     Ştiu, ştiu, e lucru interesant şi pentru mine ; dar de ce pretinzi numaidecît să se extazieze Eufrosina Andreievna ? Aici greşeşti dumneata. Pe urmă, de ce vrei să-i placă aceste obiceiuri de sărbători, rămăşiţe din barbaria primitivă ? Iacutului ştiu că-i plac. El dintr-o dată le-a primit pînă în fundul sufletului, ca şi cum ar fi fost minuni, farmece şi bazaconii ale şamanilor din ţara lui. Dar unei fiinţi cultivate cum vrei să-i placă ? Mă iartă, mă iartă, te rog, iubite Iacob Ioanovici ; vrei fsă spui că-ţi plac dumnitale şi nu poiate pretinde nimeni că nu eşti o persoană cultivată. Dar cu dumneata e altceva. Dumneata mai păstrezi iluzia de pe cînd erai în ton şi-n coloare cu toţi ai dumnitale de aici. Fii însă sincer şi mărturiseşte că ai avut deziluzii, că sufletul dumnitale de acum n-a mai fost sensibil ca odinioară farmecului. Ai înţeles
218
că ai de-a face cu un teatru primitiv — lovit de o mizerie care nu se poate să nu te jignească : în fond, şi aceşti actori vor să cîştige. Ai văzut singur cum flăcăi voinici au atacat pe copii ca să le răpească bănuţii cîştigaţi cu uratul. Nu trebuie să-ţi fie prea ruşine de această pro-stituire a poeziei. Asta-i viaţa. Dă-i voie însă Eufrosinei Andreievna să nu fie încîntată.
   —     Bine ; m-am împăcat, m-am întors acasă ; ce vrei mai mult ?
   —     Eu nu vreau decît să îngenunchezi şi să-i săruţi mîna. E o femeie adorabilă.
   —     Se poate, e chestie de gust. Eu sînt mai atent la cercetările mele de laborator şi-mi urmăresc ideile mele, pe care cu orice preţ vreau să le aduc la îndeplinire.
   —     Fii sigur că soţia dumitale nu se împotriveşte ; îasă nu-i cere să te urmeze în pustietăţi. Vină o dată pe săptămînă aici, fă baie şi asistă la un ceai ; dacă socoţi potrivit, mergi cu delicateţa şi mai departe, pînă în iatacul ei ; pe urmă fă ce pofteşti.
   —     Dacă voi crede de cuviinţă şi voi putea, am să fac şi asta. Deocamdată te poftesc, rusule, să mă ajuţi nu atît ca să dregem oala spartă a căsniciei mele, cît ca să cumpăr şi să amenajez proprietatea aceea de la Pîrăul-Negru, de care am nevoie. Este acolo o casă convenabilă, unde ne putem simţi mai bine decît la Roznov. E şi foarte aproape de părinţii mei şi de ceea ce numeşti dumneata nebunia mea. Lîngă casă, am obiectul de căpetenie al explorărilor mele : iazul acela de cincizeci de hectare întindere şi cu o vechime de veacuri, în care am găsit acea specie unică la noi de lotus şi unde o floră îmbielşugată aţîţă înmulţirea unei faune extraordinare. Pot pescui, cerceta, umple eprubete. îmi pot rîndui viaţa cum de mult visez.
219
   —     Ai să-ţi transporţi acolo lădoiul de cărţi pe care l-ai lăsat la Roznov ?
   —     Dacă-ţi face plăcere, am să-l duc acolo ; şi, dacă vrei» am să-l deschid.
   —     Poţi să-l mai laşi bătut în cuie. Dacă-ţi ceri iertare în genunchi de la Eufrosina Andreievna, îl aduci acasă, şi pune ea singură cărţile la locul lor.
   —     Fii drept, rusule, ar putea veni ea la Pîrăul-Negru din cînd în cînd. Aşa poate am ajunge la o soluţie durabilă. Te previn însă că va trebui să suporte pe iacut. în zestrea laboratorului meu să ştii că adaog numaidecît pe aceist primitiv.
   —     Atunci are să fie greu. Să nădăjduim însă. Viaţa noastră e alcătuită din compromisuri, iubite Iacob Ioa-novici ; din compromisuri, armistiţii şi necontenite încercări de a-i da un sens şi a-i atribui un scop. Mă tem însă că adevărul stă în iacutul de la Roznov, care nu cere vieţii decît ce-i poate da şi e recunoscător pentru o rază de soare mai mult. Dumnitale, iubite Iacob Ioanovici, nu-ţi trebuie iazul de la Pîrăul-Negru, ci puţină suferinţă.
                               VI
   Cu toate acestea, doctorul Iacob respinse suferinţa cătră care, în chip vag, îl îndemna rusul şi preferă iazul de la Pîrăul-Negru. în chestiile care-1 preocupau şi-l pasionau, acest om naiv punea o putere vrednică de mirare, o stăruinţă care neliniştea mai ales pe doamna Eufrosina Melinte şi o dibăcie care pricinui disperarea misitului Avram Gold, însoţită însă, în acelaşi timp, de complecta lui aprobare.
220
   —      Că vrea să aibă numaidecît o baltă, asta mie mi . s-a părut lucru foarte bun, explicase lui Rohalschi domnul Avram Gold*■ subţiindu-şi între degetele mînii drepte favoritele roşcate, făcînd parte dreaptă cînd unuia, cînd altuia ; oamenii trebuie să vîndă şi să cumpere, ca să poată trăi misiţii. Nu-i aşa ? Dar de ce numaidecît iazul de la Pîrăul-Negru ? Mai sînt şi alte moşii, unele mai mari, altele mai mici, care au iazuri. Sînt altele care au crîşme bine aşezate. Decît un iaz, nu-i mai folositoare o crîşmă? Dar să zicem că domnului profesor îi trebuie numaidecît iaz. La Iaşi nu poate să-l ducă. E nevoie să se ducă neapărat dumnealui unde-i iazul. Dacă trebuie să se mişte dumnealui, atuncea poate să se ducă orişiunde. Aşa că eu i-am propus o serie de moşioare cu baltă, pe care le-am socotit mai avantajoase pentru mine. Domnul profesor n-a vrut. Atuncea, dacă domnul profesor urmăreşte numaidecît un interes şi vrea anume acel iaz, i-am făcut cunoscut ca nu se poate cumpăra cu uşurinţă ; că munca mea e foarte anevoioasă şi pretenţiile moştenitorilor cam mari. Ştiţi dumneavoastră ce mi-a spus ? Mi-a spus să-i aduc moştenitorii, să-i convingă dumnealui. Atuncea ce rost mai am eu ? Iar dacă nu-i aduc moştenitorii ori nu vor să vie, atunci se duce domnia-sa la dînşii. Poftim ! M-am mai gîndit că vrea să facă o crescătorie de gîşte şi i-am oferit paseri şi ouă de rasă. Dumnealui mi-a comunicat că n-are nevoie de nici o gîscă. Ar fi mai degrabă amator de o luntre. I-am oferit îndată o luntre, şi acuma stau şi-mi bat capul unde s-o găsesc. Vrea să producă peşte ? îi trebuie crap auriu ? Nu. îi trebuiesc nişte zidari, ca să-i clădească un pavilion pentru cercetări ştiinţifice. Acuma aud întăi că la pavilion de cercetări ştiinţifice trebuie numaidecît baltă. Şi ce-i mai trebuie ? îi trebuiesc servitori ? închipuiţi-vă că nici servitori nu-i trebuie. Are nevoie numai de unul, pe care-1 aduce de la Roznov.
221
De ce numaidecît de la Roznov ? „Aici e un mister !“ a rîs domnul profesor. Bine, fie ; să lăsăm profesorul şi să vedem dacă nu trebuie reparată iezătura şi prefăcut stă-vilarul. ,3a asta da ; trebuie ; să-mi aduci un meşter bun. Dar mai ales am nevoie de altceva, a adaos domnul profesor. Am nevoie de bani cu împrumut." La asemenea declaraţie, am avut motiv să mă socotesc cu totul mulţămit. Pot lăsa la o parte capriţiile şi misterele unui profesor aşa de învăţat şi de ciudat şi ne putem ocupa numai de bani, dobînzi şi termene. într-asemenea materie mai ales, pot spune că sînt specialist. Dar închipuiţi-vă dumneavoastră, domnule inginer, că domnul profesor a pus mîna pe condei şi a început a face socoteli. Adunînd două depozite la două bănci şi adăogînd şi o rată din ^salariu vreme de un an, şi mai punînd ş-un împrumut la creditul funciar agricol, iată că nu putem face nimic nici cu poliţele şi dobînzile. Atuncea — zic — voiţi numaidecît să cumpăraţi Pîrăul-Negru ? Nu doriţi ceva mai avantajos şi mai aproape de Iaşi ? Imposibil ? Cu totul exclus ? V-aţi gîndit bine la toate dificultăţile cu moştenitorii ? Am eu o afacere cu mult mai bună. Dacă nu se poate altfel, atuncea veţi avea Pîrăul-Negru în condiţii avantajoase, pe care numai eu vi le pot face, şi vă rog să binevoiţi a-mi da în antrepriză repararea digului şi a stăvilarului. Asta nu se poate ? Aveţi dumneavoastră un plan anumit şi doriţi să-l executaţi singur ? Bine, atuncea nu mai stăruiesc, şi faceţi afacerea cum doriţi, socotind pentru năcazurile şi străduinţele mele încă cincisprezece centime la sută la preţul cumpărării. N-a vrut să-mi adaoge nimic şi a trebuit să mă aranjez cu vînzătorii, ca să-mi deie dînşii. Vă spun drept, domnule inginer, că am avut mult năcaz. Am tranşat afacerea, am încheiat actele, m-am dus ş-am predat iazul şi acaretele. Bună casă,
222
Dune acarete. Iazul vechi, cu sălcii scorburoase pe maluri. Atîta nu mi-a plăcut: sălciile scorburoase, dar domnul profesor se arăta încîntat de ele. Peşte în iaz cred că să fie. Zice că sînt şi multe raţe sălbatice, dar eu nu pot da garanţie ; nu le-am văzut. Acuma îmi bat capul să găsesc luntrea şi să descopăr dacă domnul profesor nu vrea cumva să exporte ouă de raţă sălbatică în străinătate. Acest om, care la început pare uşor de condus, are, după ochelarii lui, nişte idei teribile şi o încăpăţînare, încît m-am spăriat chiar eu.
   La povestirea îmbielşugată, însoţită de mimică şi schime, a rusului, doctorul Iacob Melinte adăogea un rîs tăcut, care-i lumina ca un soare interior expresia feţei. Cu toată naivitatea lui, înţelegea că Rohalschi exagerează nu numai spre a-i face plăcere, ci şi pentru a-şi menaja interesul lui de pribeag care vrea să înceapă o viaţă noua în ţară străină. Are nevoie de cetăţenie, de un post ori de o antrepriză, şi profesorul număra prietini influenţi. Doctorul ştie şi calea cea bună care-1 putea duce pe Rohalschi la liman ; de aceea îl propusese, fără ştirea lui, membru în clubul vînătorilor. Trăgător eminent, povestitor minunat, bun tovarăş de petrecere : cu asemenea însuşiri, un naufragiat îşi poate reface viaţa, în zîmbetul doctorului era şi puţină ironie, şi simpatie pentru un prietin bun, cu experienţă în toate ale vieţii.
   Stăteau amîndoi cu pahare de vin dinainte, în cerdacul casei de ţară, la Pîrăul-Negru, privind întinderea iazului, cu stuh agitat uşor de vînt. Era într-o zi caldă de sfîrşit de noemvrie. O zi de primăvară şi de despărţire de sezonul fericit, cugeta doctorul Iacob. Stoluri de grauri amestecaţi cu ciori treceau din cînd în cînd pe deasupra iazului, în lucirea aurie a zilei. în răstimpuri de linişte, cînd pămătufurile trestiei rămîneau neclintite,. izbucneau dintr-un cotlon aproape măcăituri de raţe sălbatice, apoi
 223
se auzeau din fund, de departe, răspunsurile, ca nişte ecouri înăbuşite de sub pămînt. La ochiuri line de apă» se arătau crihance, răţuşte mărunte şi vioaie, care se cufundau subt undă ca şi cum s-ar fi jucat, apoi băteau din aripi spre înălţimea cerului, făceau un ocol pînă în zarea dealurilor şi se întorceau în grabă ; pluteau cîteva clipe asupra locului lor, apoi iar plecau spre alt orizont. Cei doi prietini priveau toate fără de a-şi conteni sfatul şi povestirile. Profesorul era atent şi spre sălciile cele vechi tocmai din coada iazului, de la izvoarele de sub culme, în dreptul lor se alegea un luciu cu acele plante rare, dia-tre care unele îşi păstrau verdeaţa şi-n timpul iernii. Acolo era loc bîntuit de braconieri şi de hoţi de peşte. în căsuţa cu grabă clădită pe mal chiar în toamna aceea aşezase pe Uvar, în una din odăi. îi dăduse armă şi cîni. în odaia a doua îşi instalase în pripă laboratorul de care avea nevoie, cu gîndul să se servească de el mai ales în vara următoare. îl folosea totuşi şi acuma în zile frumoase, admirînd gîngănii extraordinare şi plante ca nişte filigrane preţioase. Grija lui întăia şi cea mai mare fusese iezătura, cu stăvilarul. După ce pusese totul în bună stare, înnoind stavilele şi lanţurile, avea bucuria să se socotească nu numai stăpîn, ci şi Dumnezeu al acelei lumi aparte.
   Mai avusese oarecare năcaz cu domnul Avram Gold, pînă ce-i adusese luntrea. După ce i-o adusese, misitul ţinuse să se plimbe şi el cu dînsa pe iaz, probabil cu intenţia ascunsă de a descoperi undeva, între stuhuri, instalaţia misterioasă pe care o bănuia. Fusese nevoit să se întoarcă la Iaşi fără această plăcere, ceea ce nu era mare lucru, dar mai ales cu problema nedezlegată, ceea ce, pentru capitalul lui de investigaţii şi cunoştinţi, era o pagubă. în sfîrşit, se reluase, cu prilejul instalaţiei aici, şi acea chestie delicată şi dificilă căreia doctorul nu-i pu-
224
tuse da soluţie într-adevăr mulţămitoare. Era chestia pentru care pleda inginerul Rohalschi: aranjamentul cu Eufrosina Andreievna. Doctorul propusese soţiei lui ca în lunile de toamnă, cît mai urma vacanţa universitară, să vie să-l ia de la Pîrăul-Negru, dacă avea nevoie de el la Iaşi pentru recepţii, vizite şi alte interese ale ei. Doamna Eufrosina Melinte într-adevăr venise şi doctorul o urmase o dată. A treia zi el s-a întors înapoi. După o săptămînă, doamna Melinte s-a prezentat iar, dar profesorul a refuzat în chip josnic să-şi ţie angajamentul contractat. La obiecţiile, insistenţele şi supărările nevestei, avusese iar nedibăcia să răspundă fără stăpînire de sine, aşa încît toată opera de îmbunătăţire a inginerului Rohalschi căzuse în iaz. Vorba asta era a doctorului, şi Rohalschi încerca să rîdă, dar în realitate era nemîngîiat.
   —      Să ştii, iubite Iacob Ioanovici, zise cu pătrundere inginerul, că toate se plătesc, pe lumea asta chiar. Respingi de la dumneata acum o femeie drăguţă şi binecrescută ; deci, la vîrsta de cincizeci şi cinci de ani are să ţi se întîmple o mare nenorocire. Ai să dai cu piciorul în laborator, dărîmîndu-1 în baltă, şi ai să te amorezezi nebun de o cusutoreasă cu pistrui pe obraz şi cu glasul răguşit, care are să-ţi bată din picior şi are să-ţi faca zile fripte.
   —   De ce cu pistrui şi răguşită ?
   —   Nu ştiu, acesta este un secret al zeilor.
   —      Bine, rîse profesorul ciocnind paharul ; să nădăjduim că profetul din dumneata e inferior vînătorului şi va da greş. Pînă la acea epocă depărtată mai este timp să mă împac cu nevastă-mea. Se poate să găsească chiar ea felurite metode de răzbunare. Dar eu nu pot să-mi las rînduiala vieţii mele, care-mi porunceşte să fac ceea ce e în natura mea, ceea ce e justificare fiinţii mele. Din pricina asta am avut şi la Roznov o discuţie care m-a
 15 — Opere voi. 21 — M. Sadoveanu
 225
costat. Era cît pe ce să mă cert cu părinţii mei. Le-artfc cerut pe iacut şi ei n-au vrut să mi-1 deie. Mai ales mama spunea că-i trebuie, ca să-i găsească pe dealuri leacul de care are nevoie. Iar tatăl meu pretindea că nu se poate să nu-i desăvîrşească educaţia ortodoxă şi nici nu se cuvine să i-1 iau tocmai acuma, cînd îl deprinde să-i ţie isonul în strană. în sfîrşit, după multe obligaţii şi făgăduieli, i-am hotărît să mi-1 deie. în schimb, le plătesc ak servitor şi-l şi îmbrac, şi din cînd în cînd li-1 expediez acolo pe Uvar, ca să caute buruiana. E adevărat că, îndată ce am adus pe asiatic, m-am simţit bine şi mul-ţămit. Mai ales în conducerea luntrii se dovedeşte meşter* iar pescuitul n-are pentru el nici o taină. Scoate din iaz ce vreau : peşte pentru mine şi material pentru labora*-tor. Şi-a dresat cînii, învăţîndu-i să patruleze în jurul iazului. A pus căpcăni, unele pentru vidre, altele pentru braconieri. Taie stuh şi face coteţe, pe uscat pentru paseri, în baltă pentru peşte ; aduce lemne de la pădure, construieşte sănii şi patine de lemn pentru iarna ce vine, împleteşte plăşi, ascute ostii şi harpoane. Toate le face în» tăcere şi cu linişte. E un om nepreţuit. îl am gata şi pentru soţia mea, cînd ar vrea să mă ameninţe cu musafiri şi vizite prelungite. 1-1 înfăţişez. Numaidecît strîmbă din nas şi se duce. Antipatia ei e olfactivă. Aşa încît, cu toate riscurile, mai ales în ce priveşte bătrînii mei de la Roznov, eu cu iacutul am făcut o bună afacere. Odată cu* sosirea lui, au efectuat şi cărţile ultima lor călătorie pînă aici. Zilele acestea mă gîndesc să le desfacem şi să le aşezăm în rafturi.
   —     Cu plăcere, iubite Iacob Ioanovici ; însă poate ar fi mai potrivit să le lăsăm cît mai multă vreme în liniştea lăzii lor. Te încredinţez că ele nu doresc să fie tulburate ; iar noi încă n-avem nevoie de ele. Cît ţine vremea bunăr putem bate pîrloagele şi spinăriile. Avem iepuri şi stoluri!
 de potîrnichi. Avem pasajul de raţe, sara. Eu chiar propun să nu lăsăm să treacă neîntrebuinţată o zi fericită ca asta. Ar fi bine s^-ţi pregăteşti cartuşele.
   —      Pînă în sară mai este, răspunse doctorul. Pînă în sară se poate schimba vremea.
   —      Vrei să glumeşti, iubite Iacob Ioanovici. Asemenea soare splendid...
   —   Ei, asemenea soare splendid, asemenea cer albastru...
 Eu nu mă uit numai la asta. Mă uit şi la altele. Văd con-voiurile de ciori, şi cîrdurile de vrăbii, şi stuhul care face semne, şi zarea din miazănoapte, care are fiori de nelinişte... Dumneata, rusule, de ce nu vrei să vezi că ră-ţuştele mereu se duc într-acolo, ca şi cum s-ar uita de sus într-o genună, în care se frămîntă ceva ? Aparatele mele din laborator şi din preajmă au făcut de asemeni mişcări bizare. Ele-s mai proaste, bineînţeles, decît animalele şi paserile, dar arată şi ele ceva* Vîîitul s~a schimbat în cursul după-amiezii, făcînd cerc de la asfinţit la nord-est. Deci încă înainte de apusul soarelui poate s-avem vreme rea......         .                                .
   —   Glumeşti, iubite Iacob Ioanovici.
   —      Nu glumesc de loc ; poate să şi ningă. Dumneata, rusule, eşti mai mult bun trăgător decît vînător, eşti un produs al tirurilor de porumbei ; şi mai ales eşti un filosof şi un cetitor în inimile omeneşti. Eu pe dumneata nu te pot ceti, cum mă ceteşti dumneata pe mine ; în faţa naturii, însă, dumneata rămîi opac, pe cînd eu sînt pătruns pînă în toate fibrele de înţelegerea ei. în privinţa asta am oarecare înrudire cu Uvar. îl văd de aici cum îşi adună uneltele şi cioveiele la adăpost şi cum îşi tot ridică nasul şi miroase depărtarea.
   —      Dumneata, Iacob Ioanovici, susţii că are să ningă, şi eu răspund că aşa ceva mi se pare imposibil.
                                                                  227
  15*
   —      Foarte bine, rusule. Să bem încă un pahar de vin şi s-aşteptăm.
   într-adevăr, cînd ajunse soarele asupra munţilor, deodată păru mai palid. Uvar, din preajma căsuţei lui, la malul iazului, îşi văzu o clipă imaginea în fundul luciului, unde ^-adunau izvoarele cele vii ; dar într-o clipă acea imagine se desfăcu şi pieri. Balta se încreţi de înfiorări repezi; sălciile şi trestiile dădură zvon. în schimb, paserile bălţii tăcură deodată. Din adîncul miezului nopţii iacutul văzu venind acea fantomă a negurilor şi a vîrtejurilor, de care se înfricoşase în toată vremea copilăriei lui. Sosea din prăpăstiile şi vîltorile oceanului; era şamanul cel neînduplecat, cu bici de foc şi barba de ţurţuri de ghiaţă, prigonitorul omenirii celei sărmane. Ajungea şi pînă subt acest cer fericit; dar Uvar ştia că aici poate să-şi arate spre el dinţii cu dispreţ. Mormăind, trase pe mal luntrea şi-i luă vîslele la el în odăiţă. Ieşi iar, cu capul gol şi nasul înălţat, aninîndu-se de alte lucruri şi unelte din preajmă. Dintrodată apărură sub cerul alburiu ciori, în amestec de viscol. îndată după ele prinseră a se îmbulzi nouri. Ploaia rece, cu zloată, începu a bate cînd se întunecă deplin.
   La opt ceasuri, în odaia doctorului ardea focul în sobă, şi la ferestre fîşîia şi bătea din aripi de ninsoare viscolul. Iacutul lepădă încă un braţ de lemne lîngă vatră, după aceea, fără cojoc şi cu capul gol, trecu prin dreptul ferestrelor, bocănind cu cizme grele. După cină, cei doi prietini, întinşi în jîlţuri, cu cafele şi ţigări, într-un fel de beţie unică a tihnei, auzeau încă pe servitor umblînd pe afară, prin ogradă şi cerdacuri, la paseri, la vite, la magazii. într-un tîrziu, mai aduse un braţ enorm de lemne şi-l lepădă ca pe un nou argument dispreţuitor împotriva şamanului vijeliei.
 228
   —      Uvar, zise inginerul ; fii bun, te rog, şi adă lada de cărţi, pe care ai cărat-o de la Roznov. O ştii ?
   —      Ştiu, răspunse iacutul. Dar ce nevoie de acele hîrtii ? Am adus lemne.
   —      Adă lada aici, urmă Rohalschi rîzînd. îmi trebuie S-un cleşte, un ciocan ş-o daltă. Avem s-o desfacem, să scoatem din ea poveştile şi minciunile. Pe asemenea vreme n-avem ce face cu adevărurile.
   Iacutul clăti din cap fără să înţeleagă adaosurile poruncii. Părăsi camera, şi amîndoi prietinii socoteau că s-a tot dus la sălaşul lui, cînd auziră bufniturile cubului, asupra căruia slujitorul se opintea cu umărul răsturnîn-du-1 pe toate feţele. Deschise canaturile uşii şi-l dădu în-lăuntru, gîfîind. Lepădă din sîn cleşte, daltă şi ciocan, apoi se duse.
   Rohalschi lucră tihnit şi cu atenţie, pe cînd profesorul îl privea leneş. Desfăcu vravurile de cărţi şi le înşiră în •juru-i. Petrecea cu ochii titlurile, întîrzia la ilustraţii, din cînd în cînd îşi aprindea altă ţigară şi sorbea din păhărelul de coniac de pe măsuţa din preajmă.
   Profesorul întinse mîna şi cuprinse la întîmplare un tom, despre civilizaţia veche, îl răsfoi cîtva timp, căscînd, apoi aţipi la locul lui, în vuietul furtunii.
   Se trezi tîrziu, cătră miezul nopţii. Furtuna sporise ; ferestrele aveau afară chenare de viscol. Rusul cetea cu luare-aminte în preajma focului. Nu mai fuma ; însă sticla de coniac era pe jumătate deşertată.
   Doctorul Iacob Melinte auzi afară cîntînd un cucoş fantastic.
   —    Ce faci acolo ? întrebă el pe inginer.
   —      Cetesc, răspunse Rohalschi. Fii treaz la ce-am să-ţi spun, pentru că se poate întîmpla să mă fi îmbătat. Urmează, după cît înţeleg, a se vădi încă o verigă dintr-un ilanţ de fapte care pot părea neexplicabile, însă eu sînt
 229
 sigur că s-au produs în virtutea unei legi ce mişcă îrr jurul nostru seriile de fenomene. îmi permiţi să mă explic în altă limbă, deşi ştiu moldoveneşte ceva mai bine decît Uvar ; nu vreau să apară într-o armătură comica chestii aşa de serioase. Hazardul, stimate Iacob Ioano-vici, nu-i decît o ordine inexorabilă a cauzelor şi efectelor. Noi putem privi cu ochi holbaţi rezultatele, avînd aerul că nu înţelegem nimic şi chiar refuzînd a înţelege ceva, însă toate se produc cu rînduială, declanşate de urt factor iniţial. Legăturile ne scapă ; asta însă nu înseamnă, că nu există. Nu te uita aşa de semnificativ la mine ; sticla nu-i deşartă decît pe jumătate. Deşi uneori am obiceiul josnic să mă îmbăt complect şi absolut, acum te încredinţez că sînt în toată firea. Iată despre ce-i vorba...
   —   în sfîrşit ! Să vedem, s-auzim ! se veseli doctoruL
   —      Iată despre ce-i vorba. Ştii că mai mult ne-am veselit decît ne-am mirat cînd am auzit povestea Veronei Vasilievna despre sosirea kitailor în Roznov. Ei bine, ai să te convingi, sper, că apariţia lor n-a ifost o simplă în-tîmplare idioată. Ca să te convingi, e destul să observi deocamdată că unul din acei soli ai întîmplării, cu numele Uvar, care nici măcar nu e chinez, s-a întors. S-a întors în nişte condiţii aşa de extraordinare, încît a rămas, pe loc. A trebuit ca un ofiţer, probabil nevinovat, să fie asasinat în poarta bătrînilor la Roznov, pentru ca Uvar să nu mai poată pleca. Dar asasinii, dar casa bătrînilor* dar atmosfera de ameninţare care l-a fixat ca şi cum l-ar fi înlănţuit aici o divinitate, nu observi că se înşiruie într-o logică absurdă, care totuşi pare a elimina arbitrarul ? Toate elementele erau pregătite şi veneau unul cătră altul. Ca să-ţi mai dau o dovadă că erau pregătite, trebuie să adaog că şi dumneata, iubite şi stimate Iacob Iqanovici, te-ai simţit atras acolo de anumite scrisori şi de anumite stări sufleteşti. Eufrosina Andreievna făcea tot ce-i sta în
230
 putinţă ca să te oprească, şi dumneata tot te-ai dus, cu riscul de a rupe un contract social. Mai mult: fără nici o necesitate serioasă, ai luat cu dumneata acest lădoi de cărţi, pe care atuncea nici măcar nu l-ai deschis.
   —    Ei, şi ce-i ? mormăi doctorul, căscînd somnoros.
   —      Ai să vezi numaidecît, iubite şi stimate Iacob Ioanovici. Urmez... Nu poţi tăgădui că n-ai fi stăpînul acestei proprietăţi dacă nu s-ar fi produs anume sugestii, cele mai însemnate în legătură cu această umilă epavă a omenirii, care este sluga dumnitale, iacutul. Are dreptate Eufrosina Andreievna să nu-1 poată suferi. Fii atent mai departe. Această ladă de cărţi putea să fie uitată şi părăsită la Roznov. Deşi nu-ţi era întru nimic utilăvcteşi era în strămutarea asta a dumnitale un balast, dumneata ţi-ai adus aminte de dînsa şi ai pus pe iacut să se întoarcă la Roznov, să ţi-o aducă aici numaidecît. Mai este ceva. După ce s-a ostenit Uvar, dumneata nu te-ai grăbit deloc să desfaci cărţile. Puteau să mai steie astfel nedesfăcute, în ladă, treisprezece ani, ori pînă la sfîrşitul timpurilor. Dar să zicem că puteau sta nedesfăcute numai trei zile, ori numai o lună. Nu. Au stat cît trebuie, exact pînă în această sară, cînd a sosit o veste grabnică din necunoscut. Cărţile trebuiesc desfăcute numaidecît. Totuşi, ar fi putut să mai steie, dacă Uvar, dispreţuind ce am spus eu ori neînţeleg^nd porunca, se ducea în treaba Iui/Destinul lor nu atîrna de o hotărîre fermă a noastră ; după un ceas puteam uita toată afacerea. Dar iacutul a adus cărţile; .şi eu le-am desfăcut. Am întins mîna, am eliminat cîteva, şi am ales tocmai pe aceea pe care trebuia s-o aleg. Ca să pot s-o deschid şi s-o cetesc, dumneata, iubite Iacob Ioanovici, trebuia să adormi. Iar acea cărţulie pe care am pus eu mîna e istorisirea lui Uvar cel bătrîn.
     —  Care Uvar cel bătrîn ? tresări cu grijă profesorul.
 231
   —     Fii liniştit, scumpe Iacob Ioanovici. Sînt destul de treaz şi nu sînt nebun. E istorisirea vieţii lui Uvar cel bătrîn, pe care a scris-o el singur acum şaizeci ori şaptezeci de ani. Uvar cel bătrîn a fost un iacut cum n-au mai fost alţii, de la începutul lumii. A învăţat slovă rusească. Aşa ceva nu s-a pomenit nici înaintea lui, nici după el. Cu acea slovă rusească s-a îndemnat a-şi scrie viaţa, după instigaţiile unui filolog suedez, care n-avea probabil altă treabă decît să pregătească uimirea noastră din această sară.
   —   Ai cetit dumneata asta acolo ?
   —     Am cetit. Poftim, ceteşte şi dumneata. Uvar al dumnitale e nepotul acelui bătrîn.
   —     Asta-i legătura ? Tocmai asta aş vrea să pricep de unde-o scoţi dumneata.
   —     N-o scot eu ; o scoate logica înlănţuirilor. Şi fără îndoială aceste înlănţuiri nu se opresc numai la identificarea servitorului dumnitale; merg cătră alt destin.
   —   Mă sperii, rusule.
   —     Bine, bine ; dumneata rîzi, dar să ştii că nu se poate să fie altfel. Ca să înţelegi, iubite Iacob Ioanovici, ceea ce pentru mine e destul de clar, te sfătuiesc să iei cartea şi s-o ceteşti. într-un ceas ai isprăvit şi ai priceput totul, ca şi mine. Ai să observi singur, din prima clipă* că nu e vorba de o ficţiune, dintre acele pe care le alcătuiesc romancierii pentru distracţia copiilor. E ceea ce s-ar putea numi un document omenesc. O confesiune publică, simplă de altfel şi fără nici o întîmplare extraordinară, pe care o autentifică un savant cu barbă şi ochelari ; i-aş putea spune „spovedania negurii"... Ceteşte şi vezi. Pîn-atunci eu am să trec într-o anumită stare, ca să nu fiu martor la spaima de care ai să fii cuprins.
   —   De ce spaimă ?
   —   Nu ştiu ; aşa mi se pare mie : spaimă.
232
                              VII
   Aici se află transcrisă întocmai istorisirea lui Uvar cel bătrîn, tipărită într-o broşură veche, în nemţeşte, la Petersburg. Profesorul universitar Iacob Melinte de la Iaşi a cetit-o în sara de 21 noiembrie 1922, în casa lui de la Pîrăul-Negru, după cum arată însemnarea lui proprie pe marginea foilor. Inginerul rus Anton Ilici Rohalschi dormea în jîlţ, dinaintea focului, cu părul zbîr-lit atîrnînd într-o parte şi cu mîna stîngă căzută pînă la duşamea, într-o stare cu totul nevrednică de un intelectual. Afară viscolea.
   „Milostive Otto Nicolaievici Boehtingk, îşi începea Uvar bătrînul dedicaţia, şi umbra lui se prelinse pe fereastră, din viscol, şi veni să se aşeze în tăcere în preajma profesorului ; îndeletnicindu-te cu studiul limbilor feluritelor seminţii, ai venit la mine în luna lui martie 1847 şi, arătîndu-mi că ai dori să scrii ceva despre idiomul iacuţilor, mi-ai cerut să-ţi alcătuiesc un memoriu despre viaţa mea şi despre acest popor. Am socotit de a mea datorie să-ţi împlinesc dorinţa şi-ţi trimet aceste foi. Sînt încredinţat că ceea ce am scris eu nu va folosi nimănui. Poate ai să ceteşti domnia-ta, dar nimeni n-are să te imi-teze. Totuşi, munca mi-a fost destul de anevoioasă, căci înaintea mea nimeni nu s-a aflat să scrie în limba iacută şi nici nu cred să mai încerce altul după mine. Mă simt bucuros totuşi că am putut face ceva pentru iubiţii mei.
   Pe malul stîng al fluviului celui mare Lena, la o sută de poşte de cetatea Iacuţc, aproape de Marea de ghiaţă, se află Gigansc. în acel tîrg a trăit tatăl meu, ca oblăduitor de plasă ; acolo m-am născut.
   După ce Gigansc a căzut din treapta de tîrg, tatăl meu a trebuit să se întoarcă la Iacuţc. N-aveam atunci decît patru ori cinci ani. La vîrsta asta un copil îşi în*
233
seamnă în mintea lui puţine lucruri, totuşi, mi-a rămas ceva din acel timp depărtat. Tata era silit, din pricina slujbei lui, să facă în fiece an călătorii lungi şi grele. Lipsea de acasă cîte nouă luni; în vremea asta eu şi mama plîngeam de amărăciune şi plictis.
   în două rînduri a fost cît pe ce să-mi pierd viaţa : întăia oară am vrut să trec un pîrău, agăţîndu-mă de un trunchi, şi m-am dus cu capu-n jos în apă ; a doua oară am căzut în căldarea în care fierbea mîncarea cînilor.
   într-o dimineaţă m-am înfricoşat de moarte cînd am dat cu ochii de un hoţ, care stătea dinaintea uşii, afară, cu puşca pe braţ. Se uita crunt, pîndind la dreapta şi la stînga. Am înţeles că stătea strajă, ca să apere avutul ^nostru de prădăciunea celorlalţi hoţi.
   Era vorba de o bandă de vreo paisprezece ori cincisprezece răufăcători, care scăpaseră din închisoarea de la Ocoţc, unde erau osîndiţi să muncească silnic la fierberea sării. în calea lor prădaseră mai multe caravane de neguţători. De la Aldan coborîseră pînă la Lena şi ajunseseră la Gigansc cu luntrile, în vremea nopţii. Ieşiţi la uscat, apucaseră în somn pe cazaci şi pe soldaţi, îi legaseră de mîni şi de picioare şi le turnaseră pe gîtlejuri rachiu, îmbătîndu-i pînă la nesimţire. îi lepădaseră atunci în închisoarea tîrgului, îi încuiaseră acolo, iar ei se des-făcuseră în cîteva grupe, jefuind casele locuitorilor.
în aceeaşi dimineaţă, la ceasul mulsorii vacilor, i-am văzut pe toţi adunaţi în casa noastră, după ce îşi să-vîrşiseră isprava. Erau nişte oameni groaznici la înfăţişare, cu nasurile tăiate şi obrajii însemnaţi cu fier roş, părînd cărnuri crude la lucirea mangalului. Cînd tatăl meu şi mama intrară pe uşă, ei îndată încercară să-şi îmblm-zească figurile cu zîmbete, deşi pe ei se cunoşteau încă
 234
stropitorile de sînge ale tîrgoveţilor ucişi. Au mulţămit părinţilor mei că şi-au făcut pomană cu nişte oameni sărmani şi prigoniţi ca dînşii.
   O asemenea faptă încă nu se întîmplase pînă atunci în ţara iacuţilor. Căpitanul hoţilor, georgian de naştere, nu părea deloc tulburat de ceea ce se petrecuse. Era un om nalt, cu brîul plin de arme. Purta nădragi roşi, cu vipuşcă de argint. M-a luat în braţe şi mă îndopa cu felurite lucruri dulci, pe cînd eu plîngeam.
   Părinţii mei nu puteau să fie decît recunoscători că, în acea zi a nenorocirii, fuseseră cruţaţi. Hoţii puteau să le ia tot şi să dea foc. După ce au mîncat şi au băut cu îmbielşugare, oamenii aceia înfricoşaţi s-au coborît la fluviu, s-au suit în luntri şi s-au dus. Nu pot să arăt tîn-guirile şi plîngerile celorlalte familii, în număr de vreo treizeci, după ce au ieşit din pădure şi s-au întors la casele părăsite.
   în aceeaşi vară, nu mai ţin minte la cîte luni după asta, hoţii au fost ajunşi la şaptezeci de poşte de Gigansc, de cătră soldaţi de la Iacuţc. Nu s-a mai găsit la ei decît puţin din ce răpiseră oamenilor de la noi.
   Cine stă şi se uită la împrejurimile de la Gigansc nu poate vedea nimic deosebit şi frumos. Numai păşuni, între dealuri şi între huceaguri dese ca peria, unde nici cînele nu-şi poate vîrî botul. în altă parte, după ce ai trecut zece paşi în pădure, dai de mlaştini şi de smârcuri în care te cufunzi pînă la genunchi. Ici şi colo poţi culege puţine afine, coacăze roşii şi merişoare de răsură.
   Iarna ţine acolo opt luni, în care timp nu poţi ieşi din cojoc. Dacă mai socoţi o lună de toamnă şi una de primăvară, mai rămîn cîteva săptămîni pentru o vară jalnică.
   Omătul se adună în troiene mai nalte decît casele ; vîntul bate atît de cumplit, încît nu te poţi ţinea pe
 235
picioare ; gerul îţi taie răsuflarea ; soarele se arata puţin în tot timpul iernii, şi două luni e pierit aproape cu totul. Mărturisesc că nu mi-aş fi ales niciodată eu singur, de bunăvoie, asemenea loc de naştere.
   Locuitorii din Gigansc sînt tunguzi în număr de pa-tru-cînci sute de oameni. Trăiesc din vînat, ocolind pustietăţi de două sute de poşte jur împrejur. Adună dinţi de animale mari, care acuma nu mai sînt, vînează reni şi lupi, vulpi roşcate şi vulpi cu guler castaniu, urşi albi şi negri, samuri şi vidre.
   Singura petrecere a localnicilor în curgerea anilor e «oarele de vară, care stă două luni necontenit pe cer şi nu asfinţeşte. Străinii care se duc acolo, neavînd cunoştinţă de asta, nu ştiu cînd trebuie să se odihnească şi să doarmă.
   Apele din acel ţinut n-au samăn în ceea ce priveşte mulţimea şi bunătatea peştilor. Pescarii prind mai ales păstrăvi, moruni şi nisetri şi alte multe neamuri şi feluri, pe care însă le părăduiesc şi n-aleg dintr-însele nimic. Asta din pricina lipsei de sare, dar şi din pricina obiceiurilor. Tugunzii sapă, chiar aproape de locul unde vînează peştele, o groapă adîncă, pe care o căptuşesc cu scoarţă. Peştele, după ce-i scot oasele şi măruntaiele, îl aruncă acolo grămadă şi-l lasă pînă ce se albăstreşte şi se moaie. Putrezit astfel, îl mînîncă cu mare plăcere. Am mîncat şi eu şi mi-a plăcut, şi, dacă m-aş mai duce acolo, aş mînca iarăşi bucuros. Doctori mari şi învăţaţi scriu cum că peştele învechit e otravă. Iată, eu nu pot să cred una ca asta. Zice că s-ar fi văzut oameni murind de peşte care nu-i proaspăt. Tugunzii mînîncă de cel putred şi nu mor decît la bătrîneţă. v
   La mijlocul veacului trecut trăia la Gigansc o rusoaică pe care o chema Agripina. Bunica o cunoscuse şi ne povestea de dînsa cum că ar fi fost vrăjitoare. Cei la care s&
 236
uita ea cu voie bună se puteau socoti fericiţi; cei care nu-î plăceau se puteau aştepta la toate nenorocirile. La cuvîn-tul ei se închinau toţi, ca şi cum ar fi fost sfînt. înconjurată astfel de încredere şi teamă, se retrăsese într-un loc singuratic, la patru poşte în sus de Gigansc, clădindu-şi acolo o chilioară, ca să-şi petreacă bătrîneţa. Prin preajma acelui loc nu trecea nimeni tară să se abată la dînsa, ca să-i ceară binecuvîntare şi să-i lese un dar. Vai de c&i care nu-şi îndeplineau asemenea datorie ! îndată îi ajungea pedeapsa. Vrăjitoarea se prefăcea în corb negru, stîrnea asupră-le vîrtejuri de vînt, le risipea bo-clucurile în revărsări de ape, le lua mintea. Chiar şi acuma, multă vreme după ce a murit, călătorii nu uită sa lese daruri acolo, la chilia unde a vieţuit ea. Numele ei, Ogropono, îl rostesc şi astăzi localnicii de la Gigansc şi toţi iacuţii din ţinut. Se zice despre o femeie nebună că a fost lovită de Agripina de la Gigansc. Se spune cum că vrăjitoarea aceasta a ajuns vîrsta de optzeci de ani ; că era grasă şi scundă, cu obrazul stricat de vărsat. Avea ochi scînteietori ca steaua dimineţii ş-un glas limpede, ca sloiul de ghiaţă cînd îl loveşti. Astfel a rămas amintirea ei în ţările de la miazănoapte.
   Cum am spus, aveam puţini ani cînd ai mei au părăsit Gigansc şi s-au dus să se aşeze la Iacuţc. După cum e obiceiul, am luat într-o garafă ţărînă din locul meu de naştere, ca s-o amestec cu apă şi s-o beau cînd mi-a fi dor de ce părăsisem ; însă asta nu s-a întîmplat niciodată. N-am mai văzut Gigansc şi Dumnezeu ştie dacă am să-l mai văd.
   La două poşte şi jumătate cătră miazănoapte de Iacuţc, este un loc care se numeşte Kilem. Acolo tata şi mama îşi clădiseră, înainte de a se duce la Gigansc, o căsuţă frumuşică de modă rusească. Foarte aproape de
 237
acolo trăiau în sălaşul lor bunicul şi bunica după mama, care erau foarte bătrîni.
   Nici la Gigansc, nici cît călătorisem nu văzusem cîmp deschis, nici întindere de apă cît poate cuprinde ochiul, nici munţi şi dealuri în lungul unui fluviu, nici păduri nepătrunse. Urechea nu-mi fusese încă desmierdată de cîntecul ciocîrliei şi de melodiile altor paseri cîntăreţe. N-auzisem decît croncănitul corbului şi al ciorilor şi ţipătul botgrosului. Plante nu cunoscusem decît trestiile şi papura.
   închipuiască-şi oricine uimirea mea cînd am ajuns la Kilem. înaintea ochilor mei se desfăşurau fîneţe care-mi păreau fără sfîrşit: vîntul le mişca în valuri, şi erau smălţuite de felurite feluri de flori. Ici şi colo se vedeau dumbrăvioare de larice ori de mesteacăn. Toată această întindere era străbătută de o apă repede şi limpede, cu maluri nalte. Dincolo de rîu, fulgerau, ca de argint în soare, coasele cosaşilor. în acest loc larg păşteau herghelii şi turme. Din loc în loc, adunate cîte cinci-şase, casele iacuţilor, lipite cu lut, sau iurtalele lor de vară, colibe conice şi albe de mesteacăn. Ferestrele de foi de mica străluceau ca nişte pietre preţioase. în fundul acestui peisagiu, pe deal, se ridica şi casa noastră.
   Pentru sufletul meu de copil, nimic nu putea fi mai frumos decît aceste locuri. Aşa ceva nu mai văzusem. Mi le închipuiam întinzîndu-se fără de hotar. Aveam în mine o bucurie pe care niciodată n-aş fi putut-o lămuri cu vorbe.
   Dar abia ne-am aşezat în ţara iacuţilor, şi nenorocirea trecu pragul casei noastre. Într-o zi, sculîndu-se de la masă, tata, care era în vîrstă de şaptezeci şi doi de ani şi nu fusese niciodată bolnav, căzu dintrodată fără cunoştinţă şi-n puţine clipe îşi dădu sufletul.
238
    Pierderea aceasta a lovit greu pe mama. După înmor-mîntare, a văzut că rămîne într-o stare de plîns ; moştenea după tata datorii de opt ori nouă sute de ruble» ceea ce era mult pe atunci. După nouă ani petrecuţi la Gigansc, părinţii mei găsiseră la Kilem numai puţine vite din cîte lăsaseră. Le apucaseră vecinii care dincotro. Iar casa o pustiiseră cu desăvîrşire.
    După ce i s-a mai potolit durerea, mama s-a grăbit să puie rînduială în treburi ; şi cu stăruinţa ei vitele noastre s-au mai înmulţit în cei cinci ani cît am mai stat la Kilem.
    Am început a înţelege că viaţa nu-i aşa de plăcută cum îmi apăruse într-o clipă. Zilele curgeau cu puţine bucurii. Din pricina frigului groaznic, jumătate din lunile anului trebuia să stăm închişi în casă. în aceasta vreme nimeni n-ar fi putut avea îndrăzneala să coboare în şes. •
    Cît am trăit acolo, am cunoscut mulţi iacuţi, care mă iubeau ca pe copilul lor şi care-mi erau şi mie dragi. Am deprins de la ei vorba şi obiceiurile locului. Ascultam cu plăcere poveşti, cîntece şi istorisiri de demult, îmi plăcea să mă duc la sărbători, la praznice şi la jocurile din vremea verii. Am cercetat bălţile de prin împrejurimi, pline de felurite soiuri de raţe. Am străbătut păduri, unde vedeam iepuri, potîrnichi şi cucoşi sălbatici. Primăvara, după zăpor, şi toamna, după ce puii îşi pot lua zborul, nu puteam dormi de larma gîştelor şi raţelor sălbatice, a lebedelor, a cocorilor şi a stolurilor fără număr ale altor paseri felurite de apă. Cît am petrecut în asemenea locuri, am vînat dihănii fel de fel şi paseri felurite, mai mult decît oricare om de pe lumea asta. Cînd porneam, umblam fără hodină zile şi nopţi, fără a cunoaşte truda. Toamna, mă culcam pe-o coastă, avînd perină un trunchi de copacr şi fără a mă învăli cu ni-
 239
mic pe vreme de ploaie ori de lapoviţă. La pescuit, umblam toata noaptea prin apă ca ghiaţa, cercetînd vîrşele. Deprinderile acestea din copilărie mi-au fost destul de folositoare după aceea în viaţă.
   După ce a trebuit să ne mutăm la Iacuţc, mama a pus să se desfacă şi să se transporte la oraş bucată cu bucată casa noastră de la Kilem ; şi a alcătuit-o din nou, într-un loc potrivit. Pe urmă am intrat în slujba împăratului, scriitor la tribunal. Lucram sub mîna unuia Gorgonov, om din neam de rînd şi slab scriitor. Fiind ocrotit de cei mai mari, chinuia pe cei mai mici fără cruţare. în fiecare zi lucram din zori şi pînă^n noapte, în total şaptesprezece ceasuri, şi pentru asta nu mi se da decît două ruble de aramă pe lună, adică doi franci. După ce m-am nevoit astfel doi ani, am ajuns cap de masă ; şi după alţi patru ani, conducător peste şapte mese. Nu mult după asta am fost numit cancelar privat al guvernatorului* şi aveam sub diriguirea mea zece scriitori, cu care munceam din greu. Ma nevoiam mai ales din pricină că mai toţi erau nişte beţivi cumpliţi; iar care nu aveau patima asta erau copilandri pe care aveam datoria să-i învăţ ; aşa că toată munca trebuia s-o fac singur. Munceam douăzeci de ceasuri pe zi şi eram plătit cinci franci pe lună. Dar dragostea pe care mi-o arătau mai-marii mei, plăcerea maicii mele şi vaza de care mă bucuram în ochii lumii îmi dădeau putere. Pe lîngă asta aveam încredinţarea că sînt folositor.
   Mama îşi pierduse soţul. Din treisprezece copii, doisprezece muriseră. Nu-i rămăsesem decît eu. Aşa că nu trăia decît pentru mine. Cînd s-ar fi putut şi ea bucura de puţină tihnă, dintrodată a căzut bolnavă şi din zi în zi i-a fost tot mai rău. Am stat fără somn la căpătâiul ei nouă zile şi nouă nopţi. înainte de a muri, mi-a dat multe sfaturi bune.
240
   —      Să nu mai stai la Iacuţc, mi-a spus ea ; aici sînt prea mulţi ruşi care te zavistuiesc. Localnicii ţi-ar arăta fără îndoială dragoste, dar asta i-ar îndîrji şi mai rău. Dacă ai răspunde la provocările lor, ai cădea în nenorocire şi ţi-ai pierde libertatea. Vinde casa şi du-te la scaunul împărăţiei. Acolo ai să vezi pe împăratul şi ai să fii fericit. Ai să rămîi singur pe lume, dar să-ţi aduci aminte de sfaturile mele, care au să-ţi fie mîngîiere în năcazuri. Ajută pe aproapele tău cu vorba şi cu fapta ; asta-i datoria oricărui om. Mîni am să mor ; la răsăritul soarelui chiamă pe preot, împreună cu toţi prietinii şi rudele.
   Era într-o zi de toamnă. Preotul a venit în zori. Mama s-a mărturisit şi a primit împărtăşania, iertîndu-se cu toţi cei de faţă, apoi m-a îmbrăţişat şi a rămas cu fruntea pe umărul meu, pînă ce am simţit-o îngheţînd. Atunci cei de faţă au strigat: «A murit!» Intr-adevăr, îşi dăduse cea din urmă suflare.
   Cu dînsa am pierdut tot ce aveam bucurie pe pămînt. Fără frate, fără soră, fără soţie şi copii, am rămas singur pe lume, amărît, oriunde pribeag şi străin.
   Ţinutul nu mai avea pentru mine farmec. Toate îmi păreau posomorite. Iacuţii din zi în zi mergeau în scădere din pricina slujbaşilor stăpînirii. M-am hotărît să mă duc de-acolo, dar am mai stat, oprit de guvernator, care ţinea la mine ca la un copil al lui.
   Cînd nici el n-a mai fost, mi-am vîndut casa şi lucrurile, mi-am plătit datoriile şi m-am dus la Ircuţc, unde am intrat în slujbă tot la cancelaria guvernatorului, cu leafă de optzeci de ruble pe lună. Am trăit acolo în pace un an şi jumătate. îmi pusesem în gînd să mă duc în Rusia şi mă şi pregăteam, cînd sosi în oraş guvernatorul nou pentru lacuţc. Aflînd că eram cunoscător al locurilor, al ‘oamenilor şi rînduielilor din acea ţară, mi-a cerut să merg
                                                               241
 16
şi eu cu dînsul. Deocamdată am fost în îndoială, pe urmă* părîndu-mi-se că e om hotărît şi vrednic, m-am gîndit că-i bine să mă întorc cu el, mai mult pentru folosul iacuţilor mei decît pentru al meu. Bănuiam că mă aşteaptă năcazuri şi trude, ceea ce s-a adeverit.
   îndată ce măria-sa guvernatorul a ajuns la Iacuţc, a descoperit o mulţime de răutăţi şi ticăloşii şi a dat afară pe unii slujbaşi. A început a umbla şi a cerceta căutînd să aline pretutindeni suferinţile poporului. Vreme de cinci ani a stat treaz şi nu s-a ostenit făcînd binele, aşa încît cred că şi astăzi oamenii de-acolo îl pomenesc, bine-cuvîntîndu-i numele.
   Cam spre miazăzi-răsărit de Iacuţc, la o sută de kosy adică poşte depărtare, se află un ţinut cu numele Ut, avînd un înconjur de vreo cinci sute de poşte, foarte îm-bielşugat în vînat. Ruşii îi zic Udscoi. Graniţa lui merge pînă la Marea Ocoţc, pînă la împărăţia Chinei şi pînă la alte ţinuturi care se chiamă Nercinsc, Olecminsc şi Han-ganghi.
   Acest ţinut, faţă de ţara iacuţilor, pare o pustie. în toată întinderea lui nu vieţuiesc decît patru pînă la cinci sute de tunguzi nomazi. Ruşii şi iacuţii se îndeamnă în-tr-acolo din pricină că pot lua pe nimic dobînda vînăto-rilor, înşelîndu-i în toate chipurile. Ca să se curme necinstea şi hoţia în dauna acelor oameni sărmani, mă-ria^sa a hotărît să mă trimeată pe mine comisar împărătesc la Udscoi.
   Cu două luni înainte de plecare, am avut sarcina să pun în rînduială feluri de feluri de hîrtii. în aceeaşi vreme îmi făceam toate pregătirile de drum. Au fost zile şi săp-tămîni de osteneală, început al grelelor mele năcazuri* într-o călătorie aşa de îndepărtată.
   A trebuit să iau cu mine trei rînduri de straie de iarna, patru de vară, zahar, ceai, pesmeţi, pastramă, pulbere»
242
 Italice, arme, puţin rom, rachiu miai mult, unt rusesc, unt de la iacuţi, toate rînduite în saci de piele de cîte cincizeci de kilograme ori în lăzi de scîinduri şi de coajă de mesteacăn. După ce toate au fost pregătite aşa încît apa să nu le poată răzbate, au fost legate cîte două şi cîte trei la un loc cu curele tari şi potrivite pentru cai în ^greutăţi care să nu întreacă o sută de kilograme.
   Era în luna lui fevruarie şi gerul era destul de aspru. Argintul viu, cu care ruşii măsoară caldul şi frigul, era coborît sub numărul treizeci cînd am plecat de la Iacuţc, cu cei doi cazaci care-mi fuseseră rînduiţi sub porunca mea. într-o sanie cu doi cai am ajuns pînă la Arnga, depărtare de douăzeci de kos. Acolo, după ce am încărcat sacii şi lăzile pe şapte cai anume pregătiţi, am încălecat şi am pornit mai departe, avînd doi călăuzi.
   Caii erau bine ţinuţi şi zburdau întruna prăvălind de pe ei sarcinile ; de aceea în ziua întăia am socotit potrivit •să ne oprim după trei poşte de umblet, şi oamenii mei au alcătuit popasul de noapte.
   întăi, conducătorii cailor au coborît şi au rînduit lăzile şi sacii. După aceea, cu lopeţile, au dat la o parte omătul, descoperind loc pentru foc. Au adunat vreascuri. Au umplut cu zăpadă samovarele şi cazanul şi le-au atîrnat deasupra flăcărilor.
   După ce ne-am încălzit sîngele cu ceai, călăuzii au pregătit culcuşurile. Au grămădit un strat de cetină măruntă, peste care au întins cergile cailor ; apoi au aşternut deasupra blăni de urs. După ce am cinat, ne-am desfăcut repede din straie şi ne-am vîrît sub blăni. Cizmele, col-ţunii, mănuşile erau umede de sudoare. Călăuzii le în-gropară în omăt, ca să le soarbă umezeala ; astfel s-au uscat mai bine decît la foc. îndată ce ne-am încălzit locul şi învălitorile, am adormit. Dimineaţa, îndată ce ne-am frecat cu omăt, clănţănind de frig, am tras pe noi straiele
                                                                  243
  16*
în pripă ; am băut ceai fierbinte şi am pornit la drum.. Am umblat noi în acest chip pînă ce au început a se topi omăturile.
   Mărturisesc că cel mai greu lucru în asemenea călătorie» iarna, este dezbrăcatul în frig, ca să te culci; dar şi mai greu e sculatul dimineaţa, cînd te speli cu omăt în ger şi pui unul după altul atî-tea vestminte. Trebuie să fii bine clădit ca să nu te îmbolnăveşti.
   Băuturi spirtoase nu beau de nici un fel şi nu ştiu de ce folos pot fi. Cred că ceaiul e singur cu adevărat folositor în asemenea împrejurări. Bineînţeles, nu vorbesc de iacuţi şi de tunguzi, care, născuţi şi crescuţi fiind în viscol, pot umbla trei zile neîntrerupt fără să mînînce nimic..
   După patru zile de umblet am ajuns la ţărmul unuî fluviu mare cu numele Aldan, în dreptul locului unde, în partea cealaltă, se varsă în el rîul Uciur. Am făcut popas» într-o iurtă de tunguz, ş-acolo am aflat că înaintea noastră, cale de zece poşte, se găseşte troian de mai mult de şase palme grosime şi că prin acea parte nu putem răzbate.
   Vestea aceasta ne-a pricinuit mare tulburare. Aveam poruncă să trec cu orice preţ înainte. Ca să ocolesc piedica» ar fi trebuit să fac un ocol de douăzeci de poşte şi să iau cu mine reni, pentru poveri. Renii însă nu pot duce decît greutăţi mici, şi ceea ce nu puteam pune pe ei n-aveam unde lăsa. Deci am hotărît să ne facem cale în susul rîului Uciur. Vreme de două zile, cît am poposit în iurtă, ne-am alcătuit patine de omăt şi n-am dat fîn celor doi cai fără poveri. în ziua a treia am trecut peste Aldan şi, cum am intrat în albia Uciuruîui, omătul mare a început să îngreuieze umbletul cailor.
   Unul dintre călăuzi, care-şi pusese patinele, ducea înainte de căpestre cei doi cai fără povară. Caii aceştia săreau în două picioare şi sfărîmau omătul îngheţat, că-
244
;zînd asupra lui cu copitele de dinainte. în pîrtia aceasta intram noi, şi după noi caii cu poverile înşiraţi unul cîte unul. Umblând de dimineaţă pînă în sară, abia am putut face o jumăitate de poştă. Şi ca să străbatem pînă la o cale ceva mai bună, ne-au trebuit zece zile. Iar în cursul acestor zece zile, aproape n-am putut sta în şa. Caii erau siliţi să facă atîtea salturi, opintiri şi zvîcni-turi, încit nu era cu puitinţă să ne ţinem cumpăna. Am umblat deci cu patinele pe omăt.
    U'ciurul curge între stanei prăpăstioase şi între colţuri de sihlă deasă ca peria. Cînd făceam popas de noapte, ne aşezam în albie, coboram caii sub rîpă, îi despovăram şi-i lăsam să-şi caute puţină hrană subt omăt ori în mugurii desişurilor de sălcii şi mesiteaicăn.
    După ce am trecut viscoliturile, am dat peste alt năcaz. Zăgăzuit în albia-i stîncoaisă de cătră sloiuri de douăsprezece palme grosime, puhoiul Uciurului zbuc-nise rupînd închisoarea şi se revărsase deasupra gheţei. Pe-alocuri caii umblau pînă la genunchi în apă ; prin alte părţi apa îngheţase şi făcuse polei pe care caii nepotcoviţi nu se puteau ţine. Lunecau chiar renii. Ca să putem trece înainte pas cu pas, doi dintre oameni mergeau în frunte şi crestau lunecuşul cu topoarele şi cuţitele. Cînd era de unde, presărau lut ori năsip. într-un loc unde nu se luaseră destule măsuri, toţi cei şaisprezece cai se prăvăliră, poverile se rupseră din chingi şi se desfăcură. A trebuit să stăm o zi întreagă ca să dregem stricăciunile şi să punem iarăşi toate în rînduială.
    în cajea aceasta anevoioasă, ne opream uneori subt înălţimi care ne înfăţişau minunate privelişti. Apele adunate sus, pe plai, rupseseră închisoarea sloiurilor şi, curgînd pe treptele rîpei, îngheţaseră. Cînd lumina soarelui de primăvară bătea de cătră asfinţit, prefăcea luciul gheţarului în mii de curcubeie şi roiuri de pietre
245
 scumpe. Sub rîpă, fluviul curgea în puhoi repede, care nu îngheţa niciodată.
   în luna lui Aprilie am început a sui pe rîpa dreaptă* a apei Egne, afluent din stînga Uciurului. într-o zi am văzut de departe ceva negru stând neclintit pe ţărmul rîului. Am crezut întăi că-i vreo sălbătăciune. însă* apropiindu-ne, am văzut că-i un tunguz. Stătea jos la* pămînt şi plîngea. Cînd am fost în preajma lui, s-a sculat şi ne->a făcut salut, după obiceiul neamului său. în-trebîndu-1 ce suferinţă are, a început să ne povestească.
   —      Ieri am ieşit la vînat, zicea el, şi am dat peste urme de ren sălbatic. Bucuros, m-am întors acasă, pre-gătindu-mi puşca. M-am odihnit şi am ieşit iar, cu cînele, cătră miezul nopţii, cînd se întărise ninsoarea din cursul zilei. După ce am ajuns în locul unde găsisem urme, am aşteptat două ceasuri, fumînd din lulea, pînă. ce s-a luminat de ziuă. Atunci am cunoscut iar semnele* am pus cînele să adulmece şi i-am dat drumul, urmă.-rindu-1 şi eu cu patinele. Am umblat aşa mai mult de cr poştă, peste ape şi munţi. Renii, zdreliţi la copite de ghiaţa omătului, lăsau picături de sînge ; după copce, îi simţeam că au început să ostenească ; curînd am auzit şi chefnitul cînelui ; mă apropiam deci de vînat şi eram bucuros. Dar dintrodată copoiul a slobozit un chelălăit de moarte ; m-am cutremurat ca şi cum aş fi fost lovit eu ; m-am repezit înainte cu toată puterea şi la două. bătăi de puşcă am găsit pe omăt bucăţi de came însînge»-rată. Cînd cînele ajunsese turma, îi grămădise pe reni într-o rîpă de pîrău şi le da ocol, ca să-i ţie pe loc. Dar chiar atunci se lăsaseră din munte lupi flămînzi, năvăliră asupra lui, îl înşfăcară de cap şi de coadă, rupîndu-L Renii s-au risipit în toate părţile. Cînele meu era în vîrstă de şapte omături; de la şase luni era vînător şi nu mă lăsase, vreme de şase ani, o singură zi fără hrană*
 246
€um descoperea o urmă, fie de elan, fie de ren sălbatic, iie de zibelină, fie de orice alt animal, nu se putea să nu-mi aducă vînatul la puşcă. Nu l-aş fi dat pe zece reni trăgători. Cu el, eram bogat; acum am rămas cel mai sărac dintre oameni. Nici nu cutez să mă întorc acasă ; muierea şi copiii îl aşteaptă să-l dezmierde ; bocetele lor au sa1mi străpungă inima ca un cuţit ştirb ! Of şi vai de mine !
   După ce l-am ascultat, i-am spus tunguzului cîteva vorbe de mîngîiere. Nu era în puterea mea să-i dau vreun ajutor. L-am lăsat şi am trecut înainte.
   Părăsind ţărmul apei Egne, aveam de trecut peste un munte nalt şi prăpăstios, ca să ieşim iar în albia Uciuru-lui. După ce-am făcut două poşte, am dat paste o tabără de călători. Am aflat de la dînşii că 111 munte omătul e de treisprezece palme grosime şi că nimeni nu poate sui şi răzbi pe-acolo. După ce am ajuns la locurile grele, oamenii mei, legîndu-şi patinele, au luat, dintre caii şi renii noştri şi ai drumeţilor, cîte zece, descărcîndu-i de orice povara. Astfel i-am suit în munte, ca să rupă pîrtie. A doua zi am început urcuşul ; şi am ajuns la iarmarocul de la Uciur în ziua întăia a lunei lui mai. Acolo am ridicat iasakul, adică tributul împărătesc, şi am împlinit şi alte porunci ale guvernatorului. După ce caii noştri, istoviţi cu desăvîrşire, au dobîndit iarăşi putere, am pornit din nou la drum, cătră Udscoi, luînd cu noi zece reni, cumpăraţi de la localnici. Era la întăi iunie.
   Locul de adunare al nomazilor, pe ţărmul Uciurului, e cam la cincizeci de poşte depărtare de Udscoi, însă drumul e deosebit de greu. Călătorul trebuie să treacă necontenit ape ori să se caţere pe ţancuri. Cînd ploua, trebuia pă împingem cu biciul animalele în apă, ca să treacă înot. Alte dăţi eram nevoiţi să le grămădim pe plute înjghebate
247
 în pripă de noi. întinderile ni se arătau cînd presărate de stînci, cînd rupte de bălţi şi de mlaştini fără fund~
   Dacă o vită cade în asemenea mocirlă, nu se mai poate scula. într-un rînd, cei şaptesprezece cai ai noştri s-au înnomolit toţi. Călăuzii au trebuit să intre în glod pînă la*, brîu, să desfacă poverile şi să le aducă una cîte una pe un grind uscat. După ce au tras şi caii, au avut năcaz să dreagă şi să închidă lăzile dqsfăcute ori rupte din chingL Cum am pornit iar, n-am făcut douăzeci de paşi, şi caii s-au cufundat iar în mlaştină. A trebuit începută munca de la capăt. Altădată a trebuit să intru şi eu în mocirlă,, ca să ridic deasupra apei capetele a trei cai căzuţi. Chiar în clipa cînd mă nevoiam să-i scap pe aceştia, al patrulea-se scufundă lîngă mine, zbătîndu-se, pufnind de două sau trei ori, înfricoşat, după aceea s-a înecat. Oboseala noastră era sporită şi de o arşiţă nemilostivă, care ne-ardea şi ne secătuia, şi mai ales de nouri de ţînţari, care ne împiedicau răsufletul. Eram osîndiţi să mîncăm şi să bem învălmăşiţi şi copleşiţi de aceste gîngănii fioroase-Cum vărsăm ceva într-un pahar ori răstumam.o mîncare într-un taler, ele cădeau deasupra, ca un viscol negru.
   Spre lauda călăuzilor iacuţi, pot spune că toată vremea au îndurat fără murmur orice năcaz de orice fel,, mulţămindu-se c-o simbrie de nimic, nici jumătate din ce li s-ar fi cuvenit. La sfîrşitul unei asemenea zile de suferinţă, după ce a înotat prin mocirlă, după ce a fost bîntuit de arşiţă, de ţînţari, viespi şi tăuni, după ce s-a opintit la atîtea munci cu toată sila puterilor lui, călăuzul e silit ,să vegheze asupra taberei pînă la miezul nopţii,, să-şi cîrpească straiele şi să dreagă hamurile fărîmate. După asta trebuie să puie piedici cailor, dîndu-le drumul la păscut; dar din jumătate în jumătate de ceas se duce să-i cerceteze, ca să nu se încurce undeva, devenind astfel
248
 prada fiarelor. îi mai rămîn poate două ceasuri de somn, E o viaţă dintre cele mai amărîte.
   La zece poşte de la ţărmul Uciurului, am dat peste un lanţ de munţi căruia localnicii îi zic Giungiur. în limba rusească se cheamă Iablonoi. Asta e spinarea Siberiei, înaltă pînă cătră nouri şi întinzîndu-se fără întrerupere în depărtări pînă la marea de ghiaţă. Era trecută amiaza cînd am ajuns la poale şi am făcut popas ca să odihnim animalele. A doua zi, înainte de răsăritul soarelui, pe răcoare, am început urcuşul, cu piciorul. Caii veneau slobozi, unul idupă altul, fără nici o povară. Nici unul nu s-a aninat de cepii brazilor, n-a căzut într-o crăpătură de stîncă, nici n-a poticnit într-o rîpă de puhoi. La cel întăi pas greşit, is-ar fi prăvălit în prăpăstii fără fund. Am suit în piept astfel patrusprezece ceasuri şi am ajuns pe culme, de unde se văd întinderile lumii. Ne împreisura un frig aspru. Aerul, curat, fără ţînţari şi viespi. Mi s-a părut că se sleieşte sîngele în mine cît am stat sus, vreme de două ceasuri, ca să hodinim caii. Munţii mari pe care-i străbătusem mi se păreau nişte dealuri mărunte de-acolo de sub cer. De pe amîndouă costişele curgeau spre văi ape argintii în salturi. Nourii, lunecînd ca nişte neguri, treceau peste pisc ori atîmau pe prăpăstii.
   Coborîşul l-am făcut cu mult mai repede. Dar după şaisprezece ceasuri de umblet, şi noi şi dobitoacele eram aşa de zdrobiţi, încît nici nu ne mai puteam mişca. Cum am găsit un loc bun de popas, ne-am oprit, am despovărat renii, am aprins foc ş-am făcut fum împotriva ţînţărimii. Tocmai sorbeam o ceaşcă de ceai, cînd mi-am auzit cînele, pe care-1 lăsasem slobod. Am înţeles că dăduse de vînat în apropiere. Ca prin farmec mi-au pierit truda, sudoarea de care eram înecat, foamea şi setea. Fără a mai cugeta că animalul putea să fie un urs ori o altă dihanie sîngeroasă, am pus mîna pe puşcă şi
 249
 m-am repezit, luînd cu mine unul dintre călăuzi şi cazacul cel mai tînăr. Umblînd cu iuţeală, ne cercetam încărcăturile şi cremenile. Ne-am înfundat în pădure după glasul cînelui. Am suit din rîpă în rîpă înapoi cătră culmea muntelui, şi undeva, pe un clonţ de stîncă, am văzut stînd cu coarnele în apărare un berbec sălbatic. Cînele bătea subt el. Ne-am ferit printr-o sihlă, ne-am căţărat din copac în copac prin margini de rîpe oable, pînă ce-am ajuns la o sută de paşi de sălbătăciune. Am aprins tustrei odată, doborînd-o. De-acolo, din pisc, trebuia s-o aducem după ce s-ar fi spînzurat unul din noi, cătră ea, cu funia, pe deasupra adîncului. Dar căzînd, berbecele se dusese de-a rostogolul, bătînd cu coarnele-i mari păreţii prăpastiei, sfărîmîndu-se şi rupîndu-se în toate aşchiile de stîncă pînă într-un afund nemăsurat. Priveam cu uimire. Acolo ne-am fi putut prăvăli şi noi, dacă vînatul ar fi rămas sus şi ne-am fi căţărat să-l luăm.
   Cînd ne-am întors la popas, am văzut un lucru de care iarăşi ne-am mirat. Ceilalţi cîni ai taberei descoperiseră nişte paseri care, izbucnind din tufărişuri, se aşezaseră în crengile unui mesteacăn. îndată am vrut să trag cucoşul puştii, dar călăuzul m-a oprit. Pentru aşa vînat, zice el, nu-i nevoie de puşcă. A tăiat îndată o vargă lungă. După ce-a curăţat-o, i-a potrivit în vîrf un laţ de păr. A suit laţul pînă la paserea cea mai de jos. Cînd a întins gîtul să vadă ce-i stă dinainte, iacutul i-a trecut laţul şi a coborît-o. I-a sucit gîtul şi a întins îndată prăjina cu laţ înspre alta. Aşa le-a prins pe toate. Găinuşei aceştia iacuţii îi zic karaki, iar ruşii, dicuta. E puţintel mai mică decît ierunca, avînd carnea cam cu acelaşi gust. în altă parte de lume n-am mai văzut asemenea vînat. Şi chiar în locurile acelea se arată destul de rar. Se crede că din pricina prostiei ei, o distrug nu numai oamenii, ci şi toate celelalte dihănii.
 250
    După ce am ieşit de sub Giungiur, am început a face popasurile de sară la coturi de ape, în locuri potrivite, unde puteam să întindem măiştriile de pescuit. Totdeauna găseam dimineaţa peşti, mai ales un fel de păstrăvi, cu care eram prea mulţămiţi, căci altfel am fi fost nevoiţi să mîncăm numai crupe şi unt rînced.
    Cătră mijlocul verii am ajuns la Udscoi. E un oraş aşezat în stînga apei Ut, într-o vale destul de largă. De aici pînă la Marea Ocoţc mai sînt nouă poşte. Tot poporul acestei aşezări se alcătuieşte dintr-un preot cu eclesiarhul său, dintr-un căpitan de cazaci care are sub mîna sa cincizeci de oameni, din vreo zece ţărani, vrea patru iacuţi şi trei ori patru sute de tunguzi, care nu stau pe loc nici vara, nici iarna, ci umblă de ici-colo, vînînd. Fiindu-mi rînduit să cercetez viaţa şi năravurile neamului acestuia, am stat puţină vreme ca să mă odihnesc şi am purces să-i caut, avînd cu mine doi cazaci şi doi călăuzi. M-am lăsat c-o luntre în josul apei Ut, cătră Marea.
    La revărsare, am găsit trei tunguzi care stau acolo şi prind mari cîtimi dintr-un fel de păstrăv care se cheamă kete. Prind şi mulţi cîni de mare. Pe lîngă asta, adună untură de balenă. în fiece an talazurile mării leapădă, pe gura fluviului una ori două balene lungi de cîte zece ori doisprezece paşi. Pe cînii cei bătrîni de mare îi vînează cu puştile ; pe puii lor îi omoară cu ciomegele, cînd îi prind pe uscat la retragerea mării. Pielea lor, pe care aceşti tunguzi o taie, o usucă şi o afumă c-un meşteşug al lor* e cea mai bună şi mai tare pentru încălţări din cîte se pot afla. Se mai găsesc în aceste locuri tare multe gîşte sălbatice, şi raţe, şi mai ales fluierari de multe soiuri. Aceşti fluierari se grămădesc aşa de mulţi pe ostroave cînd se trage marea îndărăt, încît mi s-a întîmplat sa împuşc cincizeci şi trei dintr-un foc, cînd se ridica^stoluL
251
   După ce am stat patru zile în acel loc, am pornit înapoi la Udscoi, întovărăşit de şase oameni, în două cio-bace de plop. Am plutit foarte greu împotriva apei, aju-tîndu-ne cu ghiondere ferecate. Sara a început a ploua şi a căzut asupra noastră apă toată noaptea. Dimineaţa, puhoiul s-a ridicat pînă la luncile de pe ţărmuri. Grăind cu oamenii, am aflat că, la vremea asta, ploile ţin cîte două săptămîni fără contenire, deci cată să grăbim pe cît ne era cu putinţă, ca să nu rămînem fără provizii în pustietăţile apei. Am mers deci aşa înainte, acăţîndu-ne cu căngile de la copac la copac ; n-am făcut nicăieri popas, timp de cinci zile şi cinci nopţi. Eram cu desă-vîrşire istoviţi; nu mai aveam nici merinde, şi ne mai rămîneau de făcut pînă la Udscoi trei poşte pe apă sau una şi jumătate prin pădure. Călăuzii încredinţîndu-ne că pîraiele care străbateau pădurea nu ne-ar împiedeca umbletul, mi-am luat puşca şi o secure şi am pornit numai cu un cazac şi cu unul din călăuzi. Socoteala mea era să caut vînat şi, sara, să mă întorc la tovarăşi. Dar abia am făcut cale de un ceas în pădure, şi am dat peste un pîrău umflat. Hotărîndu-mă să ocolesc, ca să trec dincolo pe la izvorul lui, am umblat jumătate de zi şi am trecut prin apă pînă la brîu. După aceea am dat peste alt puhoi, pe care nu-1 mai puteam ocoli. S-a întunecat ; şi am petrecut noaptea pe un grind, în ploaie, fără nici un acoperămînt, neavînd cu ce ne învăli. Am tremurat aşa pînă ce s-a făcut iar ziua. Atunci ne-am gîndit să alcătuim o plută, ca să trecem dincolo. Dar lemnul era verde şi greu ; nu putea duce la celalalt ţărm decît un om. Am poruncit călăuzului să treacă şi să ne aducă ajutor o luntre de la Udscoi. Cînd pluta a ajuns în mijlocul apei, s-a desfăcut şi omul s-a scufundat răcnind. 11 vedeam cum se zbate şi eram cu inima străpunsă de chemările lui; nu-i puteam da nici un ajutor. Noroc că
 252
 ştia să înoate şi că a găsit un loc unde să stea un răstimp în picioare, ca să-şi vie în fire şi să se odihnească. îi sta numai capul deasupra apei. Aşa, încet-încet, s-a dus îno-tînd cătră Udscoi. Eu şi cazacul am rămas singuri şi am sporit focurile, ca să nu s-apropie urşii. Am stat altfel şi a doua noapte în ploaie şi, abia cînd s-au luminat iar zorile, am văzut cu bucurie sosindu-ne ajutorul, doi oameni c-o barcă. Am ajuns cătră miezul nopţii la Udscoi, pătrunşi pînă la ciolane de umezeală, nemîncaţi de trei zile. Umblasem în total şapte zile cu straiele ude. Nimeni dintre noi însă nu s-a îmbolnăvit.
   Am mai făcut tot astfel un drum, care a fost ceva mai greu. Era în luna lui septemvrie ; nopţile, reci apele începeau să îngheţe. Am pornit cu doi cazaci şi trei călăuzi să văd o adunare de tunguzi, la zece poşte depărtare. Pe cînd mă întorceam, la cel dintăi popas, a început a ninge. Călăuzii, cercînd renii în vremea nopţii* nu-i mai găsiră. Sosiseră asupra lor lupii, împrăştiindu-i în pădure. Au pornit atunci să-i caute, şi eu am rămas aşteptînd, cu cazacii. Călăuzii au umblat căutînd trei zile prin viscol de zloată. Locul de popas se prefăcuse în mlaştină ; provizii nu mai aveam. în ziua a patra,, oamenii s-au întors cu şase reni. Pe ceilalţi nu i-au mai. putut găsi. Am pornit cu mare greutate, după ce ne-am chinuit multe ceasuri ca să dezgheţăm cortul, pe care se prinsese polei de trei degete grosime.
   Luna lui septemvrie e puţin prielnică, după cum am spus, călătorilor. O pojghiţă de ghiaţă ningă se întinde asupra nurilor ierboase, asupra lacurilor şi mlaştinilor. Cum pui piciorul în asemenea locuri înşelătoare, ghiaţa se rupe. Uneori renii se duc la l’und şi dispar. Călătorul e necontenit în primejdie de moarte.
   Abia pornisem de la un popas, şi m-am şi cufundat în apă. Ud pînă în măduva oaselor, am umblat de la
253*
amiaza pînă'în noapte, şi vreme de şapte ceasuri am fost •sloi de ghiaţă. Nu-mi mai simţeam nici mîfiile, nici picioarele. Mă aşteptam să cad bolnav ; dar după ce m-am aşezat dinaintea unui pojar, după ce-am băut ceai fierbinte şi m-am învălit în pături calde, m-am simţit foarte bine. A treia zi după aceea am fost iar la Udscoi. Acolo am mai ,stat zece zile pregătindu-mă şi după aceea am pornit în călătoria cea mare, cu cei doi cazaci, cu doi călăuzi şi treizeci de reni. Era la sfîrşitul lunei septemvrie, cînd apele sînt îngheţate şi ninsorile cad cu îmbielşugare.
   Ne-am dus întăi la Borucan, care-i la cincizeci de poşte, cătră revărsarea fluviului Amur în Marea. De la Borucan la izvoarele apei Biraia sînt alte cincizeci de poşte. Şi de la Biraia la fluviul Sil imgi alte treizeci. Şi, de Ia Silimgi la Udscoi, şaizeci.
   In ziua întâia a călătoriei ne-am oprit în popas numai după două poşte de umblet. îndată renii au fost despovăraţi ; oamenii le-au dat drumul să-şi caute hrană, după ce le-au atîrnat de gît cîte un butuc care le bătea genunchii, ca să nu fugă şi să-i poată prinde cu uşurinţă. După asta unul din călăuzi a cercat c-o prăjină lungă locul dedesubt, să vadă dacă-i pămîntul sănătos. Pe cînd eu şi cei doi cazaci dădeam la o parte, cu lopeţile, omătul, unul dintre călăuzi făcea; cu barda surcele de foc, iar celalalt tăia vreo treizeci de prăjini, le cojea şi le aducea la locul pe care-1 curăţăm. După ce au aşezat trei prăjini şi le-au legat la vîrf, oamenii au rînduit pe celelalte de jur împrejur, acoperindu-le cu piei de ren potrivite şi cucute anume pentru asemenea treabă. Sus a rămas o deschizătură pentru fum. De jur împrejur au grămădit omăt. Jos au lăsat o bortă de vizunie prin care ne tîrîiam pe brînci. în sfîrşit, pe pămînt au împrăştiat cetină de un lat de mîna şi deasupra au aşternut blăni. în vatra pe care o lăsaseră drept în mijloc au aprins foc şi au pus
254
 la fiert ceainicul şi cazanul. Toate aceste rînduieli şi pregătiri, împreună cu mîncarea, au durat îndelung. Nu ne-am putut vîrî în culcuşuri decît la miezul nopţii. Fumul era aşa de des, încît nu puteam răsufla şi mă usturau ochii.
   Ne-am sculat înaintea zorilor, am tras din omăt straiele* unde le pusejsem ca să se usuce, ne-am îmbrăcat ş-am băut ceai fierbinte. După ce s-a făcut ziuă, călăuzii au pus mîna pe juvăţuri şi s-au dus să prindă renii. Treaba aceasta oamenii de acolo o fac cu multă dibăcie, ţinînd într-o mîna ghemul de funie şt zvîrlind cu cealaltă. Coarda se duce ca săgeata şi s-anină în coarnele renului. Cum se simte prins, animalul stă neclintit pînă ce omuf vine să-i puie căpăstrul. în vremea iernii, adeseori tun-guzilor le degeră degetele de la mîna în timpul cînd prind renii, deşi sînt oameni deprinşi cu cele mai cumplite geruri.
   După ce au adus animalele, călăuzii potriviră pe ele poverile ; apoi, după ce am strîns sul pieile ş-am rîri-duit toate celelalte lucruri, am plecat, o dată cu răsăritul soarelui. în asemenea chip am umblat eu toată iarnay vreme de şapte luni, fără să dorm măcar o singură noapte subt acoperiş de casă. Cîte întinderi am străbătutT numai în două ori trei locuri am găsit cîteva iurtale de ale tunguzilor.
   Pustia aceasta de două sute de poşte înconjur e acoperită de păduri dese şi de munţi rîpoşi prin care se zbat puhoaie. Drum nu se află nicăieri. Călăuzii tun-guzi ştiu numele fiecărui pisc, a fiecărui pîrău şi nu rătăcesc niciodată. în multe locuri, unde e omătul mare, îşi pun patinele şi se duc cu cîţiva reni înainte, ca să rupă o pîrtie. în alte părţi nu puteau trece prin sihlă decît după ce tăiau cu bărzile şi cosoarele desimea. Atunci nu puteam face decît o poştă pe zi.
 255
   Piscul de la Biraia l-am trecut cătră mijlocul iernii. Sara, am mas ,subt el. A doua zi am purces şi am ajuns în vîrf cînd amurgea. A fost una dintre cele mai grele munci ale vieţii mele. Toată ziua a trebuit să ne rupem drum cu lopeţile prin omăt îngheţat. Ajunşi la o stîncă prăvălită, a trebuit să aburcăm mai întăi pe unul din oameni sus ; pe urmă acela a tras pe al doilea la el cu o funie. Şi după aceea am stat ş-am urcat astfel cu funia poverile, animalele, oamenii. De trudă, abia ne mai puteam mişca. Straiele de piei erau numai apă. La popas ştiam că nu avem decît prea puţină hrană. Şi spulbera vînt aşa de grozav, încît nu ne puteam ţine pe picioare. Nu mai aveam înfăţişare de om şi-mi închipui că n-am *să uit chinurile acelei zile nici în mormînt.
   Pe cînd suiam cătră pisc, trudit şi asudat, nu m-am putut opri să nu iau în gură omăt, ca să-mi potolesc arşiţa. Din pricina asta, cum am ajuns în popas, m-am simţit scuturat de friguri, mi s-au aprins obrajii şi fruntea şi m-am socotit pierdut acolo sus, în frigul înălţimii. Vedeam încercuindu-mă umbra morţii. Nu-mi părea rău de viaţa mea, căci nu aveam pe nimeni în lumea asta ; îmi părea numai rău că atâtea crude silinţi fuseseră izadarnice şi nu putusem împlini pînă la sfîrşit poruncile pe care le primisem de la mai-marii mei.
   Nu pot povesti cît m-am zbătut şi cît am luptat, în cursul acelei nopţi, cu moartea. Cei doi cazaci m-au vegheat şi au avut mai ales grijă să nu mă dezvălesc şi să îngheţ. Cătră ziuă am adormit şi, cînd m-am deşteptat, eram înecat de sudoare, parcă stăteam într-o baie. Pînă fn sară m-a mai ţinut durerea de cap. A doua zi am pornit iar la drum.
   După şase luni am isprăvit ce aveam de făcut şi m-am întors la Udscoi.
256
   Am trecut iar prin locuri grele, fără drumuri, cu sihle nepătrunse, cu munţi prăpăstioşi şi ape nebune ; am găsit însă mare bogăţie de vînat         de  tot soiul,     fiare, de la
urs, lup şi rîs pînă la sobol      şi  paseri, de     la lebădă şi
gîscă pînă la potîrnichea albă.
   După ce m-am întors, am stat pe loc două săptămîni. Apoi am făcut drumul îndărăt la Incuţc în luna lui aprilie. în vremea asta pe călător îl ameninţă alte primejdii. Urşii abia au ieşit din vizunii, sînt flămînzi de carne şi însetaţi de sînge şi se zvîrl asupra celei dintăi vietăţi pe care o întîlnesc. Călătorul trebuie să aibă un vînat asupra lui, ca să li-1 arunce. Dacă n-are, şi nu-i în tovărăşie şi în putere, fiarele îl jertfesc pe el. Altă primejdie în aprilie sînt gheţurile zăporului, care plutesc pe rîuri. Puhoaiele din munţi umflă apele şi le scot din albie. Cînd treci pîraiele, apa bate aşa de tare, încît se suie pînă sub şa. într-o zi     renul meu a       lunecat pe un
bolovan şi a căzut. Vîrtejul       de    apă mi-a trecut îndată
peste umeri. Dacă n-aş fi avut. băţul ca să mă sprijin dintr-o parte şi nu m-aş fi agăţat de şa, într-o clipă aş fi fost dus la vale şi amestecat cu bolovanii.
   Pe alocuri renii sar toţi odată în rîu, şi călătorul trebuie să-şi dea drumul cu dibăcie, aşa încît să cadă călare pe grumazul animalului. De zece ori pe zi se în-tîmplă asta, şi, cînd vine sara, nu găseşti un locuşor curat ca să te odihneşti. Pămîntul, desfundat de apele care năvălesc din munte, nu-i decît o mocirlă în care te cufunzi pînă Ia genunchi. Nu poţi ridica un cort, nici face foc. Aşa încît nici nu te mai osteneşti să cauţi loc de popas. Oamenii taie doi copaci groşi, îi răstoarnă, şi-n curmezişurile lor alcătuiesc, din cetină de larice, un pătul pe care aşează lucrurile şi potrivesc culcuşurile. Pentru foc şi mîncare faci ce poţi şi nevoia te învaţă.
17 — Opere voi. 21 — M. Sadoveanu
 257
   întorcîndu-mă pe la iarmarocul Uciurului, am stat acolo cincisprezece zile, şi am intrat în Iacuţc la mijlocul verii, după ce luptasem şaptesprezece luni cu greutăţi nemaipomenite.
   O lună după aceea, mi s-a poruncit să mă duc la Olec-minsc, şaizeci de poşte depărtare. După ce m-am întors şi de acolo, la mijlocul iernii, am pornit iar spre Viliuisc, de unde m-am întors pe la Suntar şi Olecminsc, după un drum de două sute treizeci de poşte.
   Oraşul Viliuisc e la asfinţit de Iacuţc, cale de şaptezeci de poşte pe apa Viliui. între amîndouă aceste oraşe se întinde un deşert de vreo patruzeci de kos. După ce treci dincolo, dai de un ţinut bogat şi-n animale domestice, şi-n sălbătăciuni, aşa că oamenii nu duc lipsă de nimic, nu cunosc foamea şi trăiesc fericiţi, binecuvîntaţi de Dumnezeu.
   Trei lucruri de mirare am cunoscut eu acolo.
   Pe malul unei ape care se cheamă Kempendei, se vede în vremea iernii un deal mare de sare, în trei culori : alb şi străveziu, galben-roşcat şi albastru ca cerul. Sarea de-acolo-i mai măruntă de două ori decît celelalte săruri ; dar n-o mînîncă decît localnicii. în alte părţi n-o duce nimeni. Zice că-i prea scumpă : nu înţeleg de ce. Cum vin ploile primăverii, se topeşte şi se duce toată. Cum vine iarna, se clădeşte iar la loc.
   Al doilea, am văzut şi am cercetat în toate apele nişte pietre rare, străvezii şi frumoase, pe care le socotesc de preţ. Nu au nume în lirnba iacuţilor. Ar trebui să se ducă acolo un învăţat să le cerceteze.
   Al treilea, am văzut pe acele locuri lemn împietrit. Zice că ar fi căzînd în fluviu copaci de pe maluri cînd vin puhoaie. în fundul apei se prefac într-un fel de piatră. Am văzut şi eu aşa, o bucată de mesteacăn. Am pălit-o cu amnarul şi dădea scîntei.
   în ţinutul Suntar, o sută de poşte la apus de Giocuscai, am văzut grîu, care creşte şi se coace. Preoţii de acolo nici nu cumpără făină din altă parte.
   Călătoriile acestea necontenite încet-încet îmi ruinau sănătatea. Gerurile iernii, arşiţele verii vîrîseră în mine boli necunoscute. De aceea hotărîsem să mă retrag din sluibă, cînd tocmai sosi din Rusia o comisie, însărcinată să sporească tributul iacuţilor. Trebuia să umble în ţinutul acestora şi al tunguzilor ; era poruncă să ajungă pînă la Udscoi. Erau vreo zece slujitori împărăteşti ; pe lîngă ei, tălmaciul, scriitorii şi cazacii. Pentru asemenea drum cheltuielile s-ar fi ridicat cine ştie cît, poate şi la patru mii de franci, de aceea s-au sfătuit să mă trimeată numai pe mine singur.
   Cunoşteam ostenelile fără sfîrşit care mă aşteaptă într-un asemenea drum lung. De-abia mă întorsesem din suferinţă şi mă simţeam aşa de slăbit, încît era cu putinţă să nu mă mai întorc la lume. îmi era sufletul plin de gînduri negre ; aş fi dorit să ieis din asemenea robie. Dar văzînd o însărcinare aşa de mare, cu care veniseră zece boieri, şi înţelegînd să împlinesc cu orice preţ o poruncă împărătească, m-am supus soartei mele şi am mai făcut o dată calea la Ut, întovărăşit numai de un cazac.
   Această trudă nouă a durat şapte luni, cu suferinţi sporite. Ziua umblam ; noaptea scriam ceea ce aveam poruncă să însemn. Trebuia să arăt despre fiecare sălaş cum trăieşte şi cît vînat a prins în zece ani — de la urs şi sobol pînă la cucoş sălbatic şi st'irc alb. După ce am făcut tot ce mi se poruncise, m-am întors înapoi ş-am spus : Gata, de-acuma nu mai pot sluji.
   Asta-i viaţa mea ; după cum vezi, mi-a fost scris să nu pot face mare lucru ; şi nu-mi rămîne decît să intru în mormînt, nădăjduind acolo ceva mai bun decît aici.Cf
                                                                                 259
 17*
   Era noapte tîrzie cînd doctorul Melinte ridică privirile, nemaisimţind în sine şoapta fantomei. Focul adormise ; Anton Ilici intrase în planul unui vis nedesluşit şi lipsea cu desăvîrşire. Prin bubuitul viscolului, doctorul percepu o trîmbiţare slabă de cucoş şi înţelese că bătrînul corci dintr-un pribeag rus şi o muiere iacută stă gata să treacă iar de unde venise. îl privi cu Juare-aminte şi văzu printr-însul toate lucrurile din casă la locurile lor, însă puţin şterse, ca de depărtare. Puse, fără cuvinte, aşa cum se cuvenea, cîteva întrebări. Bătrînul Uvar clătină cu întristare de moarte din cap :
   —     Nu mai pot spune nimic profesorilor şi savanţilor nebuni... Ce-am avut de spus am/spus.
   —     Acele locuri de care vorbeşti dumneata mi se par totuşi un rai al vînătorilor, murmură profesorul.
   —     Fără îndoială, în poveştile altora şi lîngă focul din vatră...
   Melinte privi în juru-i. Nu ştia dacă a vorbit el ori a răspuns fantoma. Se simţi înţepat de un fior r.ece şi se gîndi să mai arunce cîteva lemne în sobă. Cum se mişcă, umbra bătrînului vînător de la Ut se lungi în ciolanele-i reumatice şi se înşurubă iar, prin geam, în viscolul de afară.
                               VIII
   Povestirea bătrînului iacut stîrni în doctorul Melinte o mare tulburare. începu el sa argumenteze ciudăţenia legăturilor ei, şi inginerul îl asculta aproape indiferent, ca şi cum jucăria pe care o alcătuise nu mai avea haz.
   —     Dumneata nu vrei să înţelegi* ru,sule, ce coincidenţe extraordinare s-au produs aici ?
260
   —     Cum să nu înţeleg, Iacob Ioanovici? chiar eu ţi-am atras luarea-aminte asupra lor ; însă mi se pare că nu trebuie să exagerăm. Era o simplă ipoteză a mea şi se poate să nu fie nimic adevărat. Să nu ne speriem noi singuri de produsele fantaziei noastre.
   —     Ba asta însemnează, om fără credinţă şi înveninat de scepticism, că dumneata istai numai în marginea vieţii şi că nu ai antene ca să-i pătrunzi tainele.
   —   Un poet ar spune : adîncurile misterioase.
   —     Aşa este : adîncurile misterioase. Pentru asta nu-i îndestulătoare inteligenţa. Trebuie o intuiţie deosebită. Trebuie ceva din sentimentul acelui om nordic neînsemnat în aparenţă, care, încercînd să deie vieţii lui un scop, s-a apropiat de divinitate. Numaidecît am să stau de vorbă cu Uvar al nostru. Nici nu se poate ca între acesta şi celalalt să nu fie o legătură. E adevărat că încă stau la îndoială dacă e bine ori nu să pun anumite întrebări ; mă tem oarecum să nu stric armonia coincidenţelor ; totuşi, am să-l întreb cîndva, şi el are să-mi răspundă aşa cum cer aceste împrejurări cu totul excepţionale. Dumneata ai dat, rîzînd, o definiţie a hazardului ; pe urmă nu te-ai mai interesat; poate nici nu crezi într-însa. Dar eu am reţinut o întîmplare din sutele de fapte diverse care mi se perindează zilnic pe dinaintea ochilor, în gazete. O stîncă a căzut asupra unei camionete care făcea drumul de la Tîrgu-Ocna la Slănic. Cine poate găsi pricină de meditaţie în această întîmplare absurda ? Nici chiar dumneata, care te opreşti, cu inteligenţa dumnitale, la marginile lucrurilor. Notează că faptul nu s-a produs în vremea unui cutremur de pămînt, nici n-a fost o sur-pătură de munte ori o lunecare de straturi după ploi lungi. Stînca s-a desfăcut din echilibrul ei într-o clipă anumită şi a căzut asupra camionetei şi asupra călătorilor. Toţi fuseseră grăbiţi să apuce locul, ceruseră conducătoru-
 lui exactitate şi grabă ; trebuiau să sosească acolo neapărat în clipa hotărîtă din eternitate. Pentru asta s-a extras fierul şi s-a cules cauciucul, şi s-a tăiat lemnul, din care a fost alcătuit in America vehiculul. Pentru asta l-a cumpărat cineva şi l-a adus în preajmă. Pentru asta s-au adunat oameni împrăştiaţi — şi ar fi socotit o nenorocire să nu poată călători în ziua aceea. Pentru asta, în sfîrşit* acum o mie de ani, să zicem, cîteva părticele neînsemnate din structura muntelui s-au clătit, şi o stîncă şi-a schimbat locul căzînd ceva mai jos, unde a stat la pîndă pînă acum, în clipa cînd trebuia să-şi îndeplinească misiunea. Chestia cu Uvar e mult mai simplă şi mai lo&ică. Afară de asta» am avut viziunea lucrurilor şi înţelegerea adevărului în acea noapte cînd accentul glasului lui a pătruns de dincolo de moarte pînă în fundul sufletului meu. Dumneata erai într-o stare de umilinţă ; dar eu eram treaz şi atent. Nu rîde. Eu privesc chestia cu seriozitatea pe care o merită şi voi verifica-o cu Uvar al nostru cînd va sosi timpul.
   —      Ba sînt de părere să nu-1 întrebi nimic, ca să nu se uite pe furiş şi cu teamă la dumneata.
   —      M-am gîndit şi la asta şi am să procedez cu grija pe care o pun în celelalte cercetări ale mele. Am observat în dimineaţa asta la dînsul privirea despre care vorbeşti* cînd nu m-am putut stăpîni să nu-i pun o primă întrebare, dacă bunicul lui trăieşte. 11 las deocamdată ; nu e acuma vremea să stăm de vorba. E şi extrem de ocupat» cînd în gospodărie, cînd la pădure, cînd la baltă. închi-puieşte-ţi că sînt foarte nerăbdător să mă întorc la Iaşi, să spun nevestei toată afacerea.
   —      Foarte bine ; să potriveşti aşa ca să fie la ora ceaiului. Eufrosina Andreievna sa te asculte zîmbind, şi musafirii ei să se privească cu coada ochiului, pe cînd îşi mestecă zaharul în ceaşcă. Eu, pe lîngă zahar, am să
262
pun şi un păhărel de rom şi am să rîd, protestînd cel dintâi.
   —      Nu ; am să povestesc numai nevestei şi am s-o anunţ că musafirii pot veni să-mi asculte conferinţa. Da-da. Am de gînd să ţin o conferinţă despre tristeţa vieţii, despre robiile polare. Am să povestesc ce am auzit de la Uvar-bătrînul. E conferinţa pentru coloniile şcolare de vară ; am făgăduit-o soţiei mele cînd a venit aici, la începutul toamnei. Tot căutam un subiect şi nu-1 găseam. Acuma l-am descoperit.
   Inginerul îl privi cu luare-aminte.
   —   Plecăm la Iaşi ? întrebă el, înălţînd sprîncenele.
   —      Aşa cred. în orice caz, sînt hotărît. Sper că viscolul nu ne va împiedica. Chiar de aceea mă şi grăbesc. Peste două ori trei zile va fi mai greu.
   —      Bine, iubite şi stimate Iacob Ioanovici. îţi atrag mai întăi băgarea de samă că n-am nimic împotrivă ; ba mă gîndesc că şi eu am de comunicat unele lucruri agreabile tovarăşei mele, cu care m-am văzut după ce ne-am întors din morţi. însă, cum ştie orişice vînător si după cît am înţeles şi de la dumneata, cea dintăi zi de linişte după viscol îşi are rinduiala ei. Ar fi trebuit să ieşim pe omăt proaspăt, şi să căutăm satele iepurilor şi vizuniile vulpilor.
   —      Asta e adevărat. Dar mi-am adus aminte de conferinţă şi am şi alte lucruri. Ne întoarcem după aceea numaidecît ; avem vreme şi pentru vînat.
   —      Iubite şi stimate Iacob Ioanovici, nu trebuie să argumentezi mult, nici să te scuzezi.
   —   Am primit o scrisoare de la nevastâ-mea.
   —      Da. Ştiu. Era potrivit să începi cu asta ; mai ales pentru asta îmi pare bine, iubite Iacob Ioanovici.
   —      N-are de ce să-ţi pară bine, reluă profesorul. Cînd am chemat-o, în toamna asta, a sosit numaidecît; a fost
263
foarte amabilă ; şi nu trebuie să uit că anul trecut a venit şi la Roznov. De cînd am avut scena aceea penibilă, după care ne înţelesesem că trebuie să ne desfacem viaţa, relaţiile noastre ,s-au îmbunătăţit. Pot să afirm că am intrat într-un stadiu de prietinie.
   —      Ştiu, zîmbi rusul ; un lucru, însă, încă nu l-ai făcut. N-ai căzut în genunchi şi nu i-ai cerut iertare, cum s-ar cuveni, sărutîndu-i mîna. Eu aşa te sfătuisem.
   — Asta încă nu ; şi nici nu cred să ajung pînă acolo» protestă cu semeţie Iacob Ioanovici.
   —   Bine, bine. Deocamdată să ne facem bagajele.
   —      Care bagaje, rusule ? Nu facem nici un bagaj. Ne întoarcem îndărăt aici, în sărbătorile de iarnă.
   -— De acord ; să ne întoarcem cînd vrei ; va trebui probabil s-o consultăm şi pe Eufrosina Andreievna.
   —   Ba n-o consult deloc.
   —      Dacă n-o consulţi şi dacă nu vine, viaţa se poate să ni se pară mai puţin plăcută.
   —      Deloc. N-o consult. Vine ori nu vine, mi-i indiferent. Ţi-am mai spus, rusule, că încă nu mă cunoşti.
   Puţintel atins şi iritat mai ales de tonul decît de vorbele tovarăşului său, doctorul Iacob dădu cu piciorul în vraful de cărţi, scăpat din închisoarea lăzii. A doua lovitură o dădu în broşura lui Uvar. După ce-o trimese într-un colţ al odăii, se duse şi o culese, răsfoind-o cu grijă, ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze că nu i-a pricinuit nici o vătămare. Inginerul tăcu, lăsîndu-1 singur, şi ,se duse să caute în dulap, la locul ştiut, o altă sticlă de coniac.
   Doamna Eufrosina Melinte era o fiinţă a cărei înfăţişare nu se potrivea deloc cu aceste trei vocabule solemne. Şi nici vorba „cucoană", pe care doctorul îşi făcuse cînd-va obicei s-o întoneze într-un anumit chip, n-o încadra în rama hieratică în care i se păruse lui c-o vede. Era
264
 o femeiuşcă „puţintică la trup şi cam ţigăncuşăCf, cum
o  categorisise mătuşa Verona, sprintenă şi ageră, cu părul brun şi ochii castanii. Acei ochi copilăreşti se adînceau uneori şi se umpleau de gînduri. Avea douăzeci şi opt de ani, adică şase ani mai puţin decît profesorul ; dar
—  se veselea doctorul — de cînd îşi tunsele părul, părea că a rămas repetentă în clasa a treia de liceu. De ce în clasa a treia ? se mira ea, zîmbind şi arcuind sprînce-nele, şi de ce nu într-a patra ? Şi de ce repetentă, cînd în faţa ei s-ar fi putut prezenta la examen doctorii si profesorii universităţii ?
   —      Intr-adevăr, sînt prea puţintică şi n-am decît patruzeci şi şapte de kilograme, se resemna ea ; dar n-am hotărît eu acest lucru, şi nici alegerea pentru profesorul Melinte n-am făcut-o eu.
   Şi părinţii ei, proprietari bogaţi la podgorii în Ţara-de-Jos, şi bătrînii de la Roznov pricepeau în alt chip frumuseţa femeiască. O femeie frumoasă cu adevărat nu poate cîntări numai atît. Poate chiar şi profeisorul îşi păstrase, din viaţa-i anterioară, acest punct de vedere ; deci acum începuse a se deprinde şi cu alte mere decît cele pădureţe.
   —      Ba acuma m-am deprins cu fructele fine, protesta Iacob Melinte. E adevărat că nu eşti vinovată nici pentru înfăţişarea de elevă repetentă, nici pentru accidentul care ne-a unit. Ca orice student sărac, am rîvnit o căsătorie bună. Misiţii şi cucoanele bătrîne s-au amestecat, şi noi am căzut jertfă. Dar nu-i nimic ireparabil ; legile noastre ne pun la îndemînă mijloace de a ne relua libertatea.
   Doctorul îi adresase cîndva şi o observaţie veninoasă* de care el nu-şi mai aducea poate aminte şi pe care ea nu îndrăznea s-o mai scoată la lumină din întunericu-î otrăvit. Cînd dîrusa îi pusese înainte argumentul zestrei,
263
Iacob Melinte îşi îngăduise a discuta originea nu tocmai onestă a averii fostului vechil şi arendaş Andru Moisei, tatăl Eufrosinei.
   într-adevăr, trecutul de cuceritor puţin scrupulos al tatălui ei putea fi pentru Eufrosina Melinte un obiect nu tocmai plăcut de cugetare. Totuşi, deşi acum îşi permitea să-l judece, îşi aducea cu lacrimi aminte de dragostea lui pentru copii şi îndeosebi pentru dînsa, de curăţenia vieţii lui familiare, de atitudinea lui severă de boiernaş de ţară, sobru şi religios. Primirea lui de oaspeţi, cununiile şi botezurile nenumărate erau celebre în tot ţinutul. De asemeni, şi de vinul lui Moisei se vorbea ca de cel mai cinjstit vin. Totuşi, cel dintăi trup de moşie îl dobîndise, se zice, printr-o felonie. Odinioară ea n-ar fi crezut asta cu nici un preţ. Doctorul îi deschisese înţelegerea asupra lucrului, odată cu o adîncă rană a sufletului şi a amintirilor celor mai scumpe.
   —     îmi pare bine c-ai venit, zise ea cătră Melinte, ieşindu-i întru întîmpinare şi ajutîndu-1 să-şi scoată blana.
   El protestă, încercînd s-o oprească :
   —   Unde-i, mă rog, servitoarea ?
   —   Vine numaidecît. Intră aici. Cum ai călătorit ?
   —     Foarte bine, răspunse profesorul, privind în juru-i cu oarecare nedumerire. N-ai primit telegrama mea ?
   —   Ba da.
   —   Voiai să pleci de-acasă ?
   —   Nu.
   —     Atunci unde ţi-s musafirii ? E ora cinci. Voiam să beau şi eu un ceai şi să-ţi povestesc un lucru foarte interesant.
   —     Vei avea ceaiul, răspunse ea, privindu-1 cu agerime, în răstimpuri : şi ai să-mi spui povestea. De musafiri cred că nu-i numaidecît nevoie ; nu te cunoşteam atît de doritor de prezenţa lor. Doream să-ţi spun şi eu ceva. Cu
266
două zile înaintea viscolului m-am întors de la Mîndreşti. Am găsit pe tata isingur şi hursuz. De la moartea mamei nu mai vrea să iasă din bîrlogul lui...
 Iacob Melinte se aşezase într-un jîlţ larg ; aşteptă să iasă slujnica, trase cătră el ceaşca de ceai şi privi cu oarecare interes pe soţia lui. Ce va fi punînd la cale ? 11 sărutase la sosire, în treacăt şi convenţional. Avea umbra ei de gînduri în ochi şi o uşoară paliditate a feţei. în zîmbet, puţină mîhnire.
 Văzînd-o că se opreşte, o îndemnă :
 —   Ce-ai făcut acolo ?
 Ea ocoli răspunsul c-o întrebare a ei :
 —   Spuneai că vrei să-mi povesteşti ceva.
 —   Bine, bine, am să-ţi povestesc. Dar ce-ai făcut acolo?
 —   Dacă nu se poate să mă mai cruţi, îţi spun îndată.
 Ai să ţii conferinţa de care te-am    rugat ?
 —   Da. Tocmai e în legătură        cu povestea   ; cu a mea.
 Ea îl privi ţintă şi ochii i se umeziră de lacrimi.
 — Iacobe, vorbi ea c-un glas deodată grav ; mi se pare că tata nu mai are mult de trăit. Cînd m-a văzut, a părut foarte bucuros, pe urmă a rămas privind într-o parte, ca şi cum, după o clipă,       eu nu   mai   eram acolo.
 Am încercat să-i spun de ce-am        venit ; mi-a  fost cu ne-
 putinţă. Am vrut să am o desluşire asupra acelei jigniri pe care, într-o zi, te-ai crezut în dreptul tău să mi-o faci.
 Profesorul îi cuprinse mîna ; apoi îşi simţi obrajii fierbinţi.
 —      Care jignire ? întrebă el, cu îndoială. în^să înţelesese, şi, fără a-şi da sama de ce, îi era lui ruşine.
 —      Am vrut să cunosc ceva precis despre acel început
 —   nedelicat aş zice, dacă îmi permiţi — al averii pe care a cîştigat-o. N-am avut puterea să-l atac direct şi am recurs la o investigaţie piezişă. I-am cerut informaţii asupra lui Negreanu, boierul de altădată, fostul lui stă-
 267
 pîn. In puţine vorbe, tata m-a pus în curent cu acea lamentabilă lichidare morală şi materială. Se pare că un fecior de bani gata îndeplineşte o funcţie socială utilă, părăduind tot. Tata îmi arăta pe geam toate acareturile, viile şi livezile de-acum, într-o strictă rînduială şi avînd în înfăţişarea lor toate semnele prosperităţii. înainte, pe vremea lui Negreanu, toate erau pustie şi dezordine. Am înţeles în sfîrşit că lucrurile se vor fi petrecut aşa precum ai spus şi m-am mîhnit. Găsind în mintea mea o mie de justificări şi iertări, m-am simţit oarecum depărtată de părintele meu şi străină. Ca să mă înşel pe mine însămi, mi-am plecat fruntea pe mîna lui şi am plîns vorbind despre mama. După aceea a trebuit să-i justific de ce am venit şi i-am vorbit despre viaţa noastră nepotrivită şi despre necesitatea de a ne izola poate unul de altul...
   Profesorul tresări, privind-o aţintit:
   —   De ce i-ai spus asta ?
   —   Să nu    te        superi ; n-am făcut rău. Tata e un om
cu soluţii. M-a           atscultat fără să mă privească, apoi   a
clătinat din    cap. Mi-a hotărît de la început:          „Nu   se
poateff. „Ce    nu      se poate, tată ?ff l-am întrebat. „Nu   se
poate să desfaceţi voi ceea ce a alcătuit Dumnezeu, mi-a zis el. Ştiu că voi rîdeţi de asemenea vorbe. însă eu nu rîd. Ştiu că voi, în ziua de azi, trăiţi altfel de cum am apucat eu : tu într-o parte, bărbatul tău în alta. Tu te-ai tuns şi porţi rochie scurtă. El poate-şi are cine ştie ce alte petreceri. Copii n-aţi fost vrednici să faceţi încă. Cît eşti curată şi fără vină, stai la locul pe care ţi l-a poruncit soarta." După cît vezi, mi-a vorbit ca dintr-o carte de demult.
   Profesorul asculta, atent şi curios în acelaşi timp.
   —   Ţi-a spus bătrînul ademenea vorbe ? într-adevăr?
 268
   Ea răspunse cu ochii întunecoşi şi mai palidă la faţă, silindu-se să nu pară sfîşiată :
   —     Da, mi le-a spus. E acel bătrîn pe care l-ai dărîmat şi de care am înţeles că mă despart. Cînd va muri, dacă ne desfacem şi noi, am să rămîn cea mai mizerabilă fiinţă. Deşi nu m-ai iubit şi nu mă iubeşti, deşi ai fost de atîtea ori nedrept şi brutal cu mine, eu am avut, doctore, pentru dumneata, poate, prietinie, şi te-am preţuit pentru tot ceea ce ai bun, încercînd să te cîştig. N-a fost cu putinţă ; trebuie să mă resemnez ; dumneata porţi toată răspunderea.
   Iacob Melinte se sculă deodată în picioare, împinse ceaşca de ceai la o parte şi privi cu sprinceana încruntată în direcţia soţiei lui, fără s-o vadă.
   —     Nu înţeleg unde vrei să ajungi, vorbi el, încă stăpînindu-se şi ţinîndu-şi răsuflarea. Se vede bine că sînt iremediabil naiv. Mă gîndesc să-ţi fac o plăcere ; îmi părăsesc îndeletnicirile de la Pîrăul-Negru ; intru aici bine dispus ; vreau jsă petrec şi eu un ceas plăcut în casa mea, şi poftim ! iată cu ce vorbe de bună-venire mă în-tîmpini.
   —     Dar mă rog dumnitale, doctore, ce este ? ce s-a întîmplat ? întrebă doamna, făcîndu-se mai mică şi îm-blînzindu-şi cu desăvîrşire glasul.
   Apoi rămase copleşită de nedreptate şi-şi întoarse fruntea spre foc, cu buzele strînse şi c-o mutrişoară de copil îndărătnic.
   —     Ha-ha ! pufni profesorul. Iar începem. Cazi din cer mirîndu-te de ce este şi întrebînd ce s-a întîmplat. Dar mi se pare că ne-am înţeles odată pentru totdeauna să lăsăm ia o parte tot ce-a fost.
   —     Ca pe-un gunoi al vieţii noastre... suspină ea, c-o privire piezişă.
 269
 —      Ei da, ca pe-un gunoi al vieţii... şi să încercăm a ne îmblînzi... Pofteşte acuma şi începe a-mi număra toate cusururile, a-mi aduce aminte de toate aşa-zisele brutalităţi ; nu înlătura nici cel mai neînsemnat amănunt; scoate-mă din fire şi pune-mă iar într-o stare de disperare.
 Ea urma isă-1 pîndească pieziş, cu o ciudată linişte.
 —      De ce să ne despărţim ? strigă profesorul deodată. Cînd ţi-am vorbit eu de asta ?
 Doamna Melinte nu se simţi în stare să răspundă.
 —   De ce taci ? Cînd ţi-am vorbit eu de asta ?
 —   O, în multe rînduri, şopti ea cu blindeţă.
 —   Cînd ? cînd anume ?
 —   Mai de demult, în timpuri imemoriale.
 —   Atunci ce fel de logică e asta ? îţi baţi joc de mine ?
 Ea ridică din umeri.
 —   Răspunde !
 Doamna Melinte îl înfruntă c-un fulger, înălţînd şi coborînd pleoapele, şi urmă să tacă.
 —      Răspunde ! strigă deodată profesorul cu glas de tunet. Asemenea absurdităţi şi nedreptăţi nu le pot eu suferi. Am venit de la Pîrăul-Negru — aş putea zice — numai pentru tine. Şi poftim !
 —      Numai pentru mine ? La urma urmei, se poate ; nu ne-am văzut de mult.
 Era în glasul ei o intenţie maliţioasă. Doctorul se simţi umilit.
 —      Ce înseamnă asta ? se răsuci el, şuierîndu-şi vorbele.
 Ea tăcu iarăşi, copleşită, cu o expresie a feţei şi a ochilor de profundă nenorocire. Doctorul urma să-i ceară necontenit explicaţii, pe care ea nu voia să le deie, ca şi cum ar fi fost un secret de moarte. Unul din nenorocitele şi absurdele lor ceasuri de discuţie se repetă aproape automat, cu singura deosebire că profasorul intrase acasă
270
cu desăvîrşire liniştit şi bine dispus, iar doamna Melinte nu lăsase să cadă între ei nici una din vorbele ei teribile. Ea însă avea în atitudine ceva care-1 izbise, ceva care
i se părea străin. .,Fără îndoială, cugeta doctorul, din vorba mea, din felul meu neprefăcut de a fi, a simţit că a început a încolţi în mine un sentiment nou. O simt închizîndu-se în ea şi respingîndu-mă ; vrea să-mi dea dovadă că mă pricepe şi mă dispreţuieşte. Am cîteodată impresia că între noi zace o duşmănie iremediabilă, ca o fiară care năvăleşte asupra noastră să ne sfîşie de cîţe ori ne apropiem unul de altul.fC
   —     Ştiu la ce te gîndeşti... grăi deodată, cu voce nealtei ată, doamna Melinte, după ce îl lăsă să-şi isprăvească vorbele învălmăşite şi mînioase. Acuma dumneata, doctore, cugeţi la un final romancic al tragediei noastre. Să mă duci la Pîrăul-Negru, să mă mai plimbi o dată pe baltă, să mă vîri în desişuri de stuh şi să mă îneci în ghiolul cel mai adine.
   Doctorul rîse fals, cu o uimire neprefăcută. Intr-adevăr, fulgerase în el acest gînd de duşmănie.
   —     Am să-ţi fac această plăctre, adăogi cu bunătate doamna Melinte ; am să nerg cu dumneata la Pîrăul-Negru.
   —     Prostii şi nebunii ! se scutură el, încreţindu-şi obrazul.
   —     Bine, prostii şi nebunii. Dar nu-i aşa că mă iei la Pîrăul-Negru ?
   *— Ce însemnează asta ? se zbîrli iar profesorul.
   • — înseamnă ce trebuie să însemne. Îndrăzneşte a spune că nu te cetesc, ca pe un copil. De ce eşti rău ? De ce izbucneşti fără pricină ? de ce nu încerci a te stăpîni ? Ce-ai găsit nesuferit în vorbele mele, ca să-mi dai asemenea spectacol ? Şi încă dacă ar fi fost cîntat ! Dar a fost răcnit. Acuma s-ar cuveni, la rîndul meu,
să-mi ţin şi eu discursul, să -mi spun rolul, cum zici dumneata. Ca să-ţi fiu bună parteneră, ar trebui să-l iau pe-o notă foarte înaltă. De data asta am să te cruţ. Şi am să te rog să mă ierţi pentru tot ceea ce ţi se pare c-am greşit ; însă eu n-am greşit nimica. Mă simţesc aşa de singură şi uneori aşa de nefericită, încît am dreptul la un tratament mai puţin aspru. Te rog, linişteşte-te şi spune-mi povestea pe care mi-ai făgăduit-o.
   Doctorul voi (să se supere încă o dată. Era, într-adevăr, extraordinar î După ce-1 aţîţă şi-l scoate din fire, acuma îi cere istorisirea lui Uvar. Dar şi atmosfera specială s-a risipit; şi fantomele coincidenţelor s-au evaporat ; şi entuziasmul lui a îngheţat. Ea înţelege perfect asta ; de aceea zîmbeşte şi stă gata să-i mai adreseze ceva ascuţit. E o fiinţă teribilă femeiuşcă asta. Doctorul simte că a mai prins şi alt fir. După asemenea scene de violenţă, el mai are uneori şi inferioritatea de a trece, cînd e posibil, la desmierdări, pe care ea pare a le suporta cu resemnare. I-a pus deci diagnoza din prima clipă. în ochii, în glasul lui cetise lără greş ceva. Ea se apăra, poate nu împotriva lui. Viclenia ei feminină n-avea poate la bază ostilitate ; dimpotrivă. Răsuflă prelung, deodată ostenit şi întristat.
   Ea se apropie de el, îi cuprinse mîna şi-şi lipi fruntea pe umărul lui, suspinînd.
   —      Cît sîntem de proşti şi de nefericiţi ! zise el mişcat. Ascultă, să-ţi spun întîmplările acelui iacut bătrîn din pustietăţile siberiene, despre care vreau să vorbesc şi altora, în aula Universităţii. întăi vreau să-ţi istorisesc ţie, ca să vezi cît de relative sînt plăcerile şi nefericirile.
   Eufrosina Melinte îl ascultă cu oarecare atenţie, păs-trîndu-şi însă faţa mîhnită şi ochii întunecoşi. După ce-i istorisi destul de încîlcit întîmplări care, pentru ea, nu
 272
păreau a avea semnificaţie, doctorul se opri, nemulţămit de sine.
   Doamna Eufrosina oftă uşurel, ca trezită din vis.
   —     Asta-i conferinţa dumnitale ? se miră ea căscînd şi arătîndu-şi limba de miţucă. E destul de interesantă. într-adevăr, trăieşte acolo, în regiunile arctice, o lume a suferinţii, cum spui. Preocuparea dumnitale pentru acei primitivi e vrednică de laudă, ca şi cercetările în flora şi fauna cotloanelor de la Pîrăul-Negru. Cu destulă uimire văd că le pătrunzi toate şi le interpretezi. Aş dori numai să ai acelaşi ochi atent şi pentru o fiinţă omenească din altă regiune. Stai faţă de ea la depărtări telescopice, şi ea, în realitate, ţi-i cea mai aproape. Te rog să mă ierţi că poate — precum ai înţeles — am întrebuinţat arme speciale. N-am altfel de apărare. Folosind un limbaj care-ţi place, viaţa nu-i numai iacutul, ori numai balta, ori numai Roznovul. Ne-am desfăcut din veşnicie şi am venit unul cătră altul nu ca să ne spunem vorbe duşmănoase. Aşa ar trebui să-ţi spun. Eu însă tac şi nu spun nimica. Dacă ai să mai fii tot aşa de rău, sfîrşi ea pri-vindu-1 deodată cu ochi mari şi tragici, n-are să fie nevoie de sforţări mari ca să mă zvîrli în baltă ; mă arunc eu singură.
   El se desprinse de ea cu gesturi de disperare :
   —   Iar ? Pentru numele lui Dumnezeu, încetează !
   —     Vezi ? îl mustră ea şi-i făcu loc, ca să se aşeze iar lîngă dînsa.
   Profesorul îi văzu atunci rochia de coloarea cafelei prăjite şi-i gîcî zalele şi cătărămile de dedesubt, care-i ţineau încordate toate rotunzimile. Mirosea plăcut ; avea mînuţi fine şi picioruşele cele mai mici din lume în col-ţuni de matasă şi pantofi de piele de şarpe. Avea în ea viclenie şi delicateţă. Probabil ca ea îi descifra perfect sentimentele şi gîndurile, oricît de profesor încerca să
                                                               273
 18
se păstreze. Generaţia puţin scrupuloasă a lui Andru Moisei îşi împlinise o misiune eliberînd lumii o fiinţă subţire şi educată ca această femeiuşcă. Nu putea spune acelaşi lucru despre raportul dintre el şi cei de la Roznov. El rămăsese tot sub semnul lor şi al iacutului. Oftă şi sărută mînuţa care se întindea cătră el. „însă în genunchi, cum .spune rusul, niciodată !“ încerca el să se reculeagă cu trufie.
   —     De multe ori, se întoarse el cătră Eufrosina Melinte, am încercat să te conving că numele tău e imposibil. Aş fi dispus să accept că numai aceasta e greşala de neiertat a bătrînului Andru. Trebuie să-l schimbăm ; să-ţi spun Fina.
   —     Cine ştie ! poate să vie şi asemenea clipă, răspunse ea, fără emoţiune, ca şi cum s-ar fi depărtat dintr-odată.
                                IX
   După conferinţele şi succe/sele iernii, în cele dintăi zile de primăvară, doctorul Iacob îşi luă rusul şi se aşeză la Pîrăul-Negru, ca să fie de faţă la trecerea gîştelor sălbatice. înţelegerea era că, după ce se închide vînatul, inginerul pleacă şi vine doamna Eufrosina Melinte, să ţie tovărăşie profesorului.
   Cei doi prietini au găsit pe Uvar cu luntrea gata cătrănită şi călăfăluită. în preajma laboratorului, pămîntul fumega zbicindu-se într-un soare strălucit. La asfinţit, cătră munţi şi păduri, încă albeau omături. Balta se desfăcuse la limpezişuri ; cele din urmă sloiuri luceau între stufuri, topindu-se. Plutea peste toate un abur străveziu ; ramurile goale ale sălciilor îşi schimbaseră coloarea şi pompau sevă cătră muguri.
 274
   Lîngă luntrea priponită stăteau drept, cu cozile înfipte în pămînt moale, lopeţile. Uvar le smulse şi le potrivi la locul lor. Apoi trecu în căsuţa cu uşa şi ferestrele deschise şi aduse cîteva unelte de pescuit, două băncuţe, pe care le potrivi între crivace, şi un ispol. Deasupra băncuţelor adăogi perne acoperite cu lăvicere. Doctorul le cunoştea : erau lăvicere de la Roznov. Deci Uvar se grăbise a face o vizită bătrînilor şi căutase iarba de leac,
   —   Ce face mama, Uvar ?
   Iacutul îl privi mai mult cu spaimă decît cu mirare. Fără îndoială că acest om învăţat are multe meşteşuguri tainice pentru a cunoaşte cele mai ascunse lucruri.
   —   Am găsit-o lîngă sobă, răspunse el.
   —   I-ai dat buruienile şi s-a bucurat, nu-i aşa ?
   —     Aşa este ; şi a întrebat de dumneavoastră. I-am spus că duminică vă duceţi la Roznov, ca să-i vedeţi pe dumnealor. Tatăl dumneavoastră e sănătos şi a dorit să asculte cîntări care le-am învăţat cu dumnealui. însă eu le-am cam uitat. Am învăţat altele de la oameni de aici. Cîntece de lume.
   —   Cum ? Ce-ai învăţat ?
   —     Cîntece de lume, domnule profesor, pe veseli Uvar, cu gura largă, arătîndu-şi dinţii de fildeş.
   —     Asta nu-i rău. Dar de ce ai vestit că mă duc duminică la Roznov ? N-aveai de unde şti. Eu nu ţi-am poruncit nimic în privinţa asta.
   —     Astăzi e joi, socoti Uvar uitîndu-se pieziş la baltă. M-am gîndit că două zile umblăm la vînat. A treia e pentru odihnă. Mergem să ne închinăm la biserică la Roznov. Mama dumneavoastră spune că pregăteşte cea mai bună mîncare din lume, în număr de o sută cincizeci.
   —     E vorba de sărmăluţe... se întoarse profesorul cătră Anton Rohalschi.
                                                               275
18*
   —     întocmai, stimate şi iubite Iacob Ioanovici. Sînt bucuros că nu vom lipsi de la masă. Iacutul e un om înţelept.
   Cercetară cotloanele pînă cătră prînz şi găsiră cîteva cîrduri de raţe. Dar lumea iazului încă nu era aşezată ; zările de cătră amiază încă nu-şi deschiseseră porţile. Cu tot soarele, vîntul era rece şi sufla de la miazănoapte, în ochiuri negre, între papuri şi sălcii, în partea izvoarelor vii, broaştele îşi depuseseră ouăle fără număr, dar nu se mişcau din tainiţele de sub luciu, păstrînd în guşele lor alburii tăcerea bălţii. Amurgul acelei zile dintăi a avut o lucire străină şi îngheţată. Dar a doua zi dimineaţă glasul lui Uvar îi chema vesel. Iacutul bătea în obloane, trezindu-i fără nici o sfială din somn.
   —   Ce s-a întîmplat, Uvar ? Intră ! îi porunci doctorul.
   Slujitorul intră bocănind. Se uită în. juru-i; luă puştile
şi cartuşierele şi vru să iasă cu ele.
   —   Mai stai, Uvar ; spune întăi ce s-a întîmplat.
   Iacutul se întoarse de la uşă :
   —     îndată după miezul nopţii, lămuri el, s-a răsucit vîntul de cătră munte. Era tot aspru, ca de pe omăt. După aceea, în zori, l-am simţit încălzindu-se. Au venit cîrduri de răţuşte ; după ele s-arată şi nouri. Dar pînă la amiază nu cred să ploaie. Cît nu plouă şi ţine soare, intrăm pe baltă. Trebuie sa fi sosit şi cufundări de la marea, de cei care necheaza ; şi fluierari. Se cuvine numaidecît să-i căutăm.
   —     Bine, iacutule, rîdea inginerul ; asemenea poruncă nu se poate să n-o ascultăm. Venim neapărat.
   Intrară pe baltă la prînzişor şi vînară pînă la amiază. Găsiră-ntr-adevăr cîteva soiuri de paseri străine, călifari, cufundări de marea, raţe cu penajuri albe şi cu moţ. Erau numai un fel de cercetaşi înaintaţi ai nemărginitelor stoluri care se pregăteau să vie. îngheţul şi vîntul potrivnic
 276
le opriseră. Acuma erau gata să treacă spre mările libere din miazănoapte, spre gurile fluviilor siberiene, spre os-troave misterioase, unde se ţin soboruri extraordinare ale dihăniilor mării şi văzduhului. Vîntul sporea, din ce în ce mai umed şi mai cald, şi nourii pluteau pe munţi şi păduri, lăsînd libere în cer lacuri adînci de azur. La două după amiază, cînd ieşiră din luntre ca să se ducă la masa, vîntul avu un răstimp de linişte. în acel răstimp solemn, pe care-1 comandase parcă o poruncă din eternitate şi din bălţile de sus, izbucni deodată, fără nici un semnal prealabil, în toate bălţile de la Pîrăul-Negru, tunetul broaştelor. Dintrodată porniră toate, formidabil, din pămînt pînă în cer. După ce-şi îndepliniră oficiul, se liniştiră. Profesorul şi inginerul se opriseră înfricoşaţi, cu inimile bătînd. Iacutul îşi vedea nepăsător de treburi. Cu toate acestea, ascultase şi el acel semnal al veşniciei şi-l înţelesese, fără să-i caute argumente şi justificări.
   Vîntul se trezi iar şi îndată sosiră şi stropi de ploaie. Soarele rămase sub nouri toată după-amiaza. înserarea veni c-un fel de presiune tăcută şi egală a vîntului, în care şopotul ploii pe ape se auzea distinct, ca un cîn-tec. Cu întunericul compact al nopţii, stihiile părură a se mişca înspre steaua polară. Cei doi prietini stăteau ascultînd freamătul migraţiunilor uriaşe de primăvară. Multă vreme oprite de curenţi ostili, în preajma mărilor din mijloc, acuma se îmbulzeau spre nord în şiraguri nesfîrşite şi etajate, chemîndu-se, din fundul cerului pînă la linia stufurilor. Iacutul aprinsese foc de găteje în faţa laboratorului ; profesorul şi inginerul ascultau din cerdac acel zvon pe care numai vînătorii au bucuria de a-1 cunoaşte. N-aveau lămpi; stăteau în jilţuri, învăliţi în blăni, şi ascultau. îi lumina dintr-o parte
 277
 focul. Observară şi pe Uvar cum stă cu urechea întoarsă cătră văzduhul nopţii.
    —   Ce cîntec asculţi, Uvar ? îl întrebă doctorul Iacob.
    —      Ascult, ca să ştiu ce trece, răspunse vesel iacutul. Sînt obişnuit cu asemenea glasuri şi le cunosc de cînd eram mic. De răul lor nu puteam închide ochii.
    —      într-adevăr, el le deosebeşte şi le înţelege... întări Anton Rohalschi. Gîştele şi lebedele le-aud şi eu ; dar celelalte mi-i cu neputinţă să le desluşesc. Sînt sute şi mii de specii de paseri.
    —      Eu le ştiu... rosti încet iacutul. Nu mi-au putut spune numele în limba de aici, căci ele grăiesc altă limbă ; dar după înfăţişare le cunosc.
    Le asculta atent şi visător.
    —      Uvar, grăi doctorul aprinzîndu-şi o ţigară, nu mi-ai răspuns niciodată dacă ai mai avut un bunic pe care-1 chema ca şi pe tine.
    —      Nu ştiu, răspunse iacutul ; bunic trebuie să fi avut, dar nu l-am cunoscut. Mama a murit tînără şi m-a lăsat singur. Tata a căzut într-o rîipă um-blînd după reni. Foarte puţin îmi amintesc cum că ar fi spus el ceva despre bătrînul lui, că era chior de ochiul stîng ; şi nu bea rachiu — dovadă că nu era bărbat vrednic ; dar a fost prin ţări străine şi se zice că ar fi văzut pe împăratul alb. Dar asta poate fi şi o vorbă. La noi toţi oamenii visează să vadă pe împăratul şi trăiesc cu asemenea nădejde în colibele lor îngheţate pînă ce mor.
    —   Poate acel împărat e soarele... rîse inginerul.
    Silueta slujitorului rămase o clipă neclintită, cu gura
 căscată, pe fondul de lumină.
    —      Aşa e ; asta este, se veseli el. E soarele. Cine ajunge la el nu mai vrea să se întoarcă înapoi. Acolo am fost rob şi în toţi anii eram să mor de foame. Aicea
278
 sînt prietinul oamenilor, adaose el rînjind larg, şi nu mai sînt rob. Aici e raiul de care spun poveştile.
   —     Cum se poate, Uvar ? se miră profesorul. Ţie nu ţi-i dor de locul tău ? Nu ţi-ai luat pămînt într-o sticlă ?
   —     Ba mi-am luat ; dar l-am lepădat pe drum, în gară la Kiev.
   —   N-ai avut nevastă ?
   —   Nu.
   —   Poate ai fost prietin c-o fată.
   —     Se poate ; dar ea a rămas acolo şi eu am venit la împăratul. Aici am găsit una care rîde. Băgaţi de samă, începu el altă vorbă, înălţînd palma dreaptă lîngă ureche. Acuma au început a trece gîştele cele mari. Pînă acum am auzit numai gîrliţe. Unele coboară cătră noi ; mîni le găsim la margine, în apele dezgheţului.
   Ploaia urma să cînte în baltă.
   —     Ascultă, iacutule, încercă iar doctorul, eu am aflat şi trebuie să-ţi spun că pe bunicul tău l-a chemat ca şi pe tine, Uvar, şi a fost un om vrednic şi drept, dar n a avut viaţă fericită.
   —     Nu mă mir şi se poate, răspunse cu indiferenţă slujitorul. Dumneata, fiind un fel de şaman, poţi cunoaşte orice. în ţara aceea toţi oamenii trăiesc cu dreptate, dar nimeni nu cunoaşte bucurie.
   —     După cum văd, rîse inginerul, omul nostru e eliberat de dorul pămîntului natal şi de glasul strămoşilor. Iubite Iacob Ioanovici, te rog să nu te superi şi să-i dai dreptate. Acolo e nevoit să facă sforţări îngrozitoare ca să nu crape de foame. Aicea dă numai dintr-o mînă şi se ţine deasupra. Poate ai fi curios să afli ce crede el despre oamenii de-aici, care se simţesc aşa de rău acolo unde el se simte atît de bine.
 279
   Iacutul îşi dezvăli iar rîsul tăcut, în lumina focului. Nu-şi putea da lămuririle lui încîlcite, dar se părea că ştie foarte bine din ce pricină. Rămase visător şi neclintit, urmînd să asculte zvonul stihiei care fremăta pe uriaşe curbe ale aceleiaşi latitudini pămînteşti.
   —     Paserile şi dihâniile sînt mai multe decît oamenii... zise el cătră europeni, şi se cufundă iar, imediat, în visul lui şi-n puhoiul primăverii.
                               X
   Doamna Eufrosina Melinte a venit la Pîrăul-Negru cu o zi mai devreme decît hotărîse, cătră mijlocul lunii aprilie. Inginerul Anton Rohalschi nu era acolo. Băuse coniacul, îşi spusese vorbele şi se dusese şi el la treburi ale lui. Doctorul se cufundase în mîluri, cu entuziasmul obişnuit, avînd tovarăş pe iacut, din care nădăjduia să scoată un destul de bun laborant, însă de clasa a doua, din pricina mînilor lui prea mari. De la mîlurile calde se ducea la odăiţa cu fiolele şi cu ochianele, în care se deprinsese a ceti şi asiaticul. Apoi iar se întorcea pe baltă. Avea în jurul lui, în luntre, reţele şi vase felurite. Cufunda reţelele sub luciu, aducea în lumină fiinţi şi plante minuscule, le privea foarte de-aproape, le potrivea sub lupă, le împărţea într-o străchinuţă ori într-o cutie ; şi era aşa de absorbit, încît nu băga de samă nici mersul soarelui (ceasornicul şi-l uitase acasă), nici căldura sporită, nici umbreluţa roşie, care se mişca pe mal cătră luciul izvoarelor. Acea umbreluţă părea un mac ce-şi schimbă într-una locul. Ar fi putut părea o minune, dacă regiunea pe care doamna Melinte o cerceta cu ochi destul de indiferenţi n-ar fi fost, în realitatea vieţii ei necunoscute, ceva cu mult mai extraor-
280
dinar. Balta era, de la un capăt la altul, de la suprafaţă şi pînă în nomol, o creaţie necontenită şi violentă de fiinţi şi fenomene, asupra cărora profesorul se înclina cu o uimire religioasă. încă din clipa cînd la răsărit se schiţau coloane şi arcuri de abur purpuriu pentru intrarea zeului vieţii, privighetori de baltă şi pitulici cît o alună îşi spuneau numele cu glasuri fărîmate mărunt şi delicat în pliscuri. Stăteau înfiorate pe vîrfuri de trestii şi ierburi şi aşteptau să li se prefacă ochişorii în juvaeruri ale bucuriei. Bîtlani neclintiţi se lămureau din noaptea cotloanelor, la coada ghiolurilor, între tipsiile verzi ale frunzelor de nufăr. Stăteau posaci şi fio-roşi ca nişte asasini, aşteptînd o pradă, pe care o săgetau cu clonţul şi o înghiţeau într-o clipă, într-o convulsie enormă a gîtlejului. Gaia, vulturul cel bătrîn, trecea pe deasupra, în zbor lin, răsfirîndu-şi penele în cele dintâi coarne de lumină şi, acolo unde clonţul bîtlanului părea că împuţinează, el vedea foind miliardele de codaţi, puzderiile de peşti ea nişte ace, viermi fără de număr suind scara vieţii pe lujerele lianelor. Cei din fund sînt informi, cei de sub luciu boldesc ochi de perle, cei care au înţepenit în ghemul unei morţi aparente, în aer, scapă ca nişte aeroplane pitice de aur şi albastru, ca să împlinească virajele dragostei în veşnicia de o clipă a dimineţii. Alte nenumărate gîngănii ale apei par necontenite încercări. Unele sînt discuri mici cît o linte, altele se lungesc, altele se subţiază ; unele au zale de abanos şi tiviluri roşii şi vîslesc în sus şi în jos pe o rază, ca pe un fir solid de lumină ; altele au fost abandonate înainte de a li se aşeza coada. în fund, la rădăcina stufului, s-au deschis scoicile. Cătră larg, unde începe a se zimţui luciul, plutesc melci, aşteptînd adierile dimineţii, ca să pornească la descoperirea unei Americi dincolo, sub sălcii. în cetăţile lor, răţoii spun ceva moale
 281
şi catifelat, pe cînd raţele ascultă atente pe cuibare. Apar şerpi pe plăvii ; s-arată o clipă virgulele negre ale lipitorilor. Balta întreagă începe a fremăta cu toate neamurile ei de zburătoare, chemînd la actul măreţ al răsăritului tainiţele şi fundurile. în sulurile de lumină doctorul putea bănui numai, fără a încerca s-o aprecieze, acea înfricoşată desime a vietăţilor pe care ochiul omului de obicei le confundă cu limpezimea. La această lungă vibrare a răsăritului se întovărăşeau şi toate elementele fixe ale vieţii : de la plantele uriaşe pînă la cele mai subţiri decît aţa painjenului. Aceasta e clipa cînd explodează florile şi seminţele. Cu pălăria pleoştită într-o parte pe cap, într-o poziţie dintre cele mai incomode, profesorul Iacob se străduia să sondeze ici şi colo această picătură de infinit, avînd deşertăciunea să creadă că poate explica şi înţelege ceva. Absorbit şi cu gura căscată, iacutul îi urmărea toate mişcările şi toate operaţiile, holbîndu-se şi el în cutii şi asupra tuburilor de sticlă. Deodată se auzi cîntînd cucul.
   Doctorul Iacob înălţă fruntea, înlătură toate sculele din juru-i, răsuflă obosit şi-şi aprinse o ţigară. Soarele se înălţase cu mult deasupra pămătufului trestiilor şi vîntul adia uşurel.
   Cucul cîntă a doua oară.
   —     Pînă acuma nu l-am auzit. Cum se chiamă, iacu-tule, paserea asta ? întrebă doctorul.
   —   Se cheamă cum spune, rîse Uvar ; cucu.
   —     Nu-i adevărat, iacutule. Cînd eram copil şi păş-team caii în prund la apa Bistriţei cu alţi băieţi de sama mea, am auzit o poveste despre cuc. Ţi-o spun şi ţie, ca şă cunoşti adevărul. Au fost, în lumea de demult, doi fraţi care se iubeau şi umblau nedespărţiţi. Pe unul îl chema Cucu şi pe celalalt Ştefan. Nişte împrejurări de care nu-mi mai aduc bine aminte i-au rupt unul de al-
282
 tul. Cucu s-a dus pe cealaltă lume. Iar în lumea asta Ştefan a fost prefăcut de Dumnezeu în pasere. Şi tot umblă şi-l strigă pe celalalt, ca să-l găsească. Se duce în alte părţi de lume şi-l caută ; nu-1 găseşte şi se întoarce iarăşi aici, primăvara. Aşa încît paserea care s-aude chemînd e Ştefan.
 Uvar ascultă cu luare-aminte, încredinţat că altfel nu poate fi.
 —      Atunci Cucu va fi fiind în ţara iacuţilor, îşi dădu el părerea. Acolo Ştefan nu vine niciodată să-l cheme.
 Doctorul zîmbi, copleşit de soare, şi-şi aşeză pălăria pleoştită mai comic, strîngînd~o asupra frunţii. Uvar se desfăcea şi se-ntindea în căldura zilei, ca şi cum era încorporat vieţii care viermuia în juru-i, deasupra şi dedesubt.
 —    Eu am mai învăţat un cîntec... zise el cătră doctor.
 Zîmbea, însă avea în ochi o melancolie suspectă, care
 nu scăpase profesorului.
 —    De la cine l-ai învăţat, Uvar ?
 —    L-am învăţat din lume.
 —    Nu cumva ţi l-a cîntat doamna moaşă Amalia ?
 Slujitorului i se ridică sîngele în ochi. Nu dădu răspuns.
 —    Bine, s-aud, vorbi doctorul, aprinzîndu-şi altă ţigară şi răsturnîndu-se între lăvicere şi maldărele de stuf.
 Uvar începu să cînte, c-o voce neaşteptat de plăcută la un asiatic. Acel ceva străin care era în el dădea un accent nou melodiei.
                    „în grădină la Ion Toate paserile dorm.
                    Numai una n-are somn.
                    Tot zboară din pom în pom Şi strigă : Ion, Ion.
                    Tot zboară din creangă-n creangă Şi strigă : Ioane dragă !“
 283
  —     Ce spune despre cîntecul tău doamna moaşă Ama-lia ? întrebă doctorul Iacob.
  —     îi place, răspunse slujitorul. Eu mă rog, domnule profesor, să-mi dai voie să mă cheme Ion, ca şi pe alţi oameni.
  —   Eşti un prost, Uvar.
  —     Nu-i adevărat, clătină din cap iacutul, veselin-du-se.
  —     Eşti un ticălos, Ioane, zise doctorul bătîndu-1 cu palma peste umăr. Ai noroc că moaşa-i văduvă şi nu se pot supăra flăcăii din sat. Altfel te-ai duce la fundul bălţii, să te mînînce racii.
    Iacutul scutură din cap cu energie : nu se temea de asta.
    De cătră mal, cucul cîntă a treia oară. Slujitorul păru intrigat; întinse gîtul, înălţă fruntea, privi printre trestii şi sălcii şi rîse cu toată gura şi cu toţi dinţii.
    —      Nu-i Ştefan, zise el, închizînd dintr-un ochi şi fă-cînd semn cătră ţărm.
    Melinte se ridică în luntre, se uită spre laborator, văzu mişcîndu-se macul, şi slujitorul trebui să-l sprijine şi să-l oprească. înţelegînd că voise să păşească în baltă, doctorul se aşeză la loc, aruncă ţigara şi porunci iacutuîui să vîslească din toată puterea.
    întîlnirea a fost cu mult mai puţin caldă decît ar fi dorit doctorul. Doamna Eufrosina Melinte părea totuşi destul de veselă şi de bine dispusă. După ce-şi retrase mînuţa, pe care profesorul, în ultima clipă, nu se hotă-rîse decît s-o strîngă între degetele lui groase şi pîrlite de soare, ea se interesă de iacut, ceea ce era o noutate.
    —   Ce mai faci, Uvar ? Parcă te-am auzit cîntînd.
    Asiaticul tăcu, ruşinat.
    —   într-adevăr, el cînta, mărturisi doctorul.
 284
   —      Mi-a plăcut, rîse doamna Melinte ; în orice caz, era mai frumos decît strigătul meu de două silabe.
   Profesorul ar fi voit să dea altă interpretare acelui cuc nou al primăverii, dar nu se putea hotărî şi-i era în general ruşine de cuvintele neobişnuite.
   —    Uvar, lămuri el, s-a hotărît să-şi schimbe numele.
   —      Ion ! întări iacutul, şi-i păru bine că doamna se veseleşte nespus.
   —      Ne-a rugat să-l chemăm cu acest nume localnic, urmă profesorul, ca să i se potrivească şi lui cîntecul cu paserea dorului.
   —      Asta-i interesant, suspină cuconiţa ; sălbaticul dumnitale începe să-mi devie simpatic.
   Doctorul, la marginea bălţii, se pleca, culegînd apă în pumn şi spălîndu-şi mînile. într-un buzunar avea săpun, în altul spirt. Urma să explice :
   —      Cîntecul lui e în legătură cu primăvara, pe care eu o observ de cîteva zile în baltă. E o presiune uriaşă şi irezistibilă. Uvar a găsit un drum cotit pînă la casa cu flori în fereastră a doamnei moaşe Amalia. Această văduvă are proporţii pe care el le acceptă cu aceeaşi recunoştinţă cu care primeşte toate darurile acestui paradis în care l-a adus Dumnezeu.
   —      Ioane, ţine-mi, te rog, umbrela... porunci doamna Eufrosina Melinte.
   Slujitorul primi umbrela. Chiar atunci doctorului îi veni în minte că a sosit clipa cînd ar putea îndrăzni şi el să reducă la două silabe titulatura pompoasă şi atît de puţin expresivă a soţiei lui. Era însă o imposibilitate, îşi făcea în acelaşi timp el socoteală, să asocieze botezul asiaticului cu acest moment întru toate deosebit. Se mulţămi să simtă numele ei nou vibrînd numai în sine, aşa cum vibrau vieţile nebănuite în fundul lacului.
285
   —     Ce fac eu cu asta ? întrebă slujitorul, nedumerit; mie nu-mi trebuie. Şi întinse doctorului umbrela.
   Doctorul luă macul cu stînga, în timp ce femeia îi cuprindea braţul drept şi-i lămurea că pînă la masă mai este timp şi că ar dori să cunoască şi ea ceva din acea lume de pe pămîntul celalalt, unde trece el necontenit cu luntrea. Se duc singuri şi probabil vor trece printr-o arcadă de sălcii.
   —   Să trecem dincolo, îndemnă ea.
   Intr-adevăr, doctorul a vîslit cătră un portal de umbră, trecînd în regiunea apelor vii ale iazului de la Pîrăul-Negru.
   Acolo, cu o viclenie de care doctorul se ilumina pînă în fundul fiinţii lui, ea îşi plecă fruntea, urmărind lîngă tîmpla lui, în aer şi în ape, minunile eternului zeu al vieţii. Doctorul părea tulburat; se simţea neîndemânatic şi c-un fel de pudoare faţă de pădure şi de atîţia ochi de flori şi de gîngănii care se deschideau în juru-le ; şi mul-ţămi în sine slujitorului că i-a lepădat acel obiect colorat, de ocrotirea căruia nu-şi închipuise că s-ar putea vreodată folosi.
   Astfel, prin coincidenţe în aparenţă absurde, bătrînu] şi severul iacut din mormîntul lui de subt arcul aurorei boreale a încălzit şi a împăcat două inimi în altă regiune a spaţiului şi a timpului.
                                        Autorul anunţa că istorisirea aceasta e în totul adevărată.
                                        Din motive lesne de înţeles, numele de oameni şi de localităţi an (ost schimbate.
                                                                                  M. S.
19 — Opere voi. 21 — M. Sadoveanu
 I
 Aşa leapădă cîteodată rîul, într-o cotitură, lemne pe care le rupe puvoiu-n vifor de ici, de colo.
 Se aflau în Păuna cîţiva refugiaţi, aduşi acolo de nenorocirile războiului din urmă. S-au oploşit prin gospodării şi s-au înţeles destul de bine cu gospodarii localnici, ca nişte umiliţi ce erau. Cîndva fuseseră şi ei, poate, în rînd cu lumea ; acuma erau nişte orfani, cum spunea unul dintre ei, meşterul Iosif Rafailă.
 Altul dintre dînşii aruncase o vorbă potrivită : „Tună şi ne-adună“... Le-a plăcut păunenilor. îl chema Neonil
 Roşea. După părerea tuturor, era cărturar şi filosof, dar
 ţăran ca dumneata şi ca dumnealui. însă şi mai simpatic
 se dovedise unul Costică Bibescu, bărbat tînăr, vînturat
 prin lume, vorbitor cu tîlc la botezuri şi nunţi. Pe acel
 Costică Bibescu îl chemau ades păunenii la petrecerile lor.
 Mai erau şi alţii: fiecare cu ale sale. Au trăit în sat pînă ce a început a lucra comisia locală de împroprietărire. Atunci au stîrnit vorbă unii dintre fruntaşii păuneni că nu s-ar cuveni să intre în proprietăţile nouă nişte venetici ca aceştia. Destul de strîmtoraţi sînt şi aşa păunenii. N-ar fi rău să-i lepede pe asemenea locuitori vremel-
                                                               291
19*
 nici într-o lăture, ca să nu ia dreptul băştinaşilor la împărţirea loturilor ce se alegeau atunci din exproprierea moşiilor.
   Aşa se face că le-a rămas acelor refugiaţi o limbă de pămînt, mai mult mlaştină, tocmai dincolo de mănăs-tioară şi de vii, la marginea unei pădurici, în vederea luncilor şi stufăriilor Dunării. Bună socotinţă a fost că numai acolo e potrivit să se aşeze cei cîţiva nepoftiţi. Dacă nu le place, facă ce-or şti ; ducă-se de unde au venit...
   Străinii nu s-au bucurat de asemenea rînduială. Unii totuşi au fost de părere că e bine să vadă cu ochii lor despre ce e vorba. în împrejurarea asta au arătat înţelepciune Iosif Rafailă, meşterul, şi Neonil Roşea.
   S-au dus amîndoi la Păuna-Mică, au privit locul, l-au măsurat din ochi. La întăia vedere, nu se putea scoate nimic din mlaştini de păşunat şi din fînaţuri de rogoz. Se întindea la poalele grindului o baltă : meşterul a cercetat-o. A prubuluit totul în lung şi în lat, strîmbîndu-şi trupul fel şi chip, ca un inginer fără scule. Au ajuns, el şi Roşea, la înţelegerea că s-ar putea da, cu meşteşug mecanic, apă pretutindeni. Locul ar fi potrivt deci de gră-dinării. S-ar putea merge cu irigaţia chiar pînă la ogo-raşele din capătul proprietăţilor.
   —      Asta-i una la mînă, mă frăţioare, a hotărît meşterul.
   Neonil Roşea a cercetat pe grind nişte bordeie vechi ale unor pescari de demult, care trăiseră acolo pe cînd balta avea peşte. Acuma canalul Păuna-Mică era cu totul potmolit; în balta singuratică nu se mai putea ţine, fără îndoială, decît puţină ajbitură. Mai stăteau în picioare şi cîteva acareturi, care puneau fi cu uşurinţă reparate.
 292
   —     Cu balta om vedea ce-om face, a fost de părere filosoful, dar bordeiele şi acareturile sînt în fiinţă. Asta-i două la mînă, căci ne-am putea aşeza chiar acum.
   —     Ne aşezăm, mă frăţioare, dacă se poate alcătui tovărăşia. Aici, ori lucrăm toţi într-o unire, ori ne ducem în lumea noastră.
   Cînd au venit la faţa locului şi ceilalţi tovarăşi, Ne-culăieş Mînecuţă şi-a răsucit mîndru mustăţile cîrligate şi a strîmbat din nas :
   —    Care lac ? Nu văd nici un lac. O fi fost cîndva.
   Neonil a zis împăciuitor :
   —    Ne-om învrednici s-aducem apă nouă la primăvară.
   —    He-he ! De unde ?
   —    Din gîrla cea mare.
   Mînecuţă şi-a cîrnit iar nasul :
   —     Oi vedea-o şi pe asta. Deocamdată e o baltă puturoasă.
   Atuncea l-a înfruntat alt împroprietărit, Gheorghe Omu :
   —    Ei, şi ce pofteşti ? Vrei orezării şi palat ?
   —    Ba nu.
   —    Atunci nu ne mai otrăvi.
   Iosif Rafailă şi Costică Bibescu Leventu s-au uitat pe furiş unul la altul. Cînd vorbea Gheorghe Omu se lumina o gaură în cer şi-n acelaşi timp se împrăştia în jurul lui ca o sfială. Nu rîdea ca toţi oamenii şi grăia dintr-o amărăciune, din ploi care-i plouau şi din ninsori care-i ningeau pururi.
   Neculăieş Mînecuţă a lăsat chestia bălţii, dar s-a întors cu alte pretenţii:
   —     întăi de toate, a zis el cu osebită seriozitate, să-i găsim locului de aici un nume.
   —     Ce să-l găsim, mă frăţioare ? s-a întors cătră el meşterul. E găsit gata. Aici e Păuna-Mică.
293
    —   I s-ar potrivi mai bine „Adunaţi"...
    —      Potrivit nume, a încuviinţat Neonil. Dar dacă toata lumea îi spune altfel, de ce să ne punem noi împotrivă şi să stîrnim bătălie pentru asta ? M-am săturat de război ca de mere acre. Ş-avem altceva mai bun de făcut.
    Au încuviinţat cu toţii :
    —   Aşa e.
    —      Apoi dacă nu se poate, atunci n-am făcut nimica... s-a bosumflat Mînecuţă.
    Fie şi Păuna-Mică... Dar i s-ar fi putut face şi lui o plăcere... Totuşi, ca băiat cu inimă bună, s-a învoit cu hotărîrea tovărăşiei.
    Au ales bordeiul pentru oameni, au chibzuit întrebuinţarea bordeielor celorlalte. Mai nădăjduiau în şase săp-tămîni de vreme frumoasă. Se puteau spoi păreţii. îşi puteau aduce treptat din sat lucrurile pe care le aveau pe lîngă ei şi proviziile pe care le agonisiseră. Roşea aducea tovărăşiei doi cai şi un cîne ciobănesc pe care îl găsise pe drumurile lui de rătăcire. De la o nunta, Costică Bibescu se făcuse c-un răţoi ş-o raţă, de să-mînţă. Puteau da drumul în bătătură cîtorva găini, unele ale lui Omu, altele ale lui Mînecuţă ; iar cucoşu) cel alb era al lui Traian, fratele mai mic al lui Necu-iăieş.
    Se strecurau şoareci pe subt acoperişul de stuf.
    A zis Neonil Roşea :
    —   Pisică ne-aduce abia la primăvară, soră-mea Ana.
    Neculăieş Mînecuţă se plimba cu nemulţămire de ici-
 colo. Apoi s-a oprit cu buzele strînse şi s-a uitat spre depărtările Dunării. Fluviul nu se vedea ; era dincolo de lunci şi stufuri ; dar vecinătatea covîrşitoare i se simţea şi-n verdele mai întunecat al depărtării, şi-n mişcarea săl-bătăciunilor aripate care se ţeseau pe linia orizontului.
 294
 II
 Pînă la Sfinţii Arhangheli, cînd se aşezaseră pe grindul singuratic, toamna fusese blîndă. în una din duminici, după slujba dumnezeiască de la mănăstioară, dascălul Iov îi întovărăşise pe colonişti pînă la Păuna-Mică. îi plăcea să-i asculte sporovăind. Avea şi-un interes să şi-i facă prietini : asta era politica lui şi a popei. La orice şovăire a acelor oameni trecători, el şi părintele Petrea să fie gata a scoate un folos.
 Cînd au ajuns aproape de grind, Mînecuţă a trecut înainte, cu o trufie care-i venise aşa, din senin.
 —      Mai ales aici îmi place mie, a zis el arătînd cu braţele spre plopii şî sălciile dumbrăvii ; că mă simţesc liber.
 —      Adevărat, a întărit Neonil Roşea, bocănind cu cizmele în bătătura de lut.
 Neonil era omul împăciuirilor.
 —      Sîntem liberi, completă Bibescu, după ce achităm fiscului ce i se cuvine.
 —      Asta e de văzut, eîrni din nas Mînecuţă. Fiscul ne dă nouă ceva ?
 —   Adevărat şi asta... încuviinţă badea Neonil.
 Mînecuţă ridică lîngă tîmplă degetul mînii drepte :
 —      Aş putea pretinde că sînt mai mult decît liber. Mă pot socoti domn.
 —      Badea Neonil ar putea încuviinţa şi asta, rîse Bi-besou, dacă-ţi lustruieşti papucii şi dacă-ţi tai ciucurii de la pantaloni.
 —   De ce ? Sînt domn cu ciucuri ; are mai mult haz.
 —      Ba, dacă ar fi Iosif Rafailă de faţă, zise domol fi-Hosoful, ne-ar pretinde să lăsăm vorbele de prisos şi să punem mîna, ca să ne îmbunătăţim aşezarea...
 —   ...cu accesoriile absolut necesare... adaose Bibescu.
 295
  Avea Bibeseu Leventu ceva cu aceste „accesorii absolut necesare". Ele erau, după părerea lui şi a doctorului Calalb, „primul pas spre civilizaţie" : două accesorii curate, cu păreţi şi acoperişuri de stuf.
  Lui Mînecuţă nu-i plăcea tonul pe care îi cînta Leventu acel cîntec higieniic nu numai despre oameni, ci şi despre animale, şi paseri, şi despre absolut tot. întoarse cătră to-varăşu-i mai tînăr o privire piezişă. Leventu îşi bătea c-o vărguţă carîmbii cizmuliţelor.
  —   îţi baţi boieria, rînji el.
  —     O scutur; nu-mi trebuie ! rîdea Bibeseu. Doresc să ne schimbăm din bordeie în case omeneşti şi să văd alta... decît balta !
  —     Asta-i greu... rînji iar Mînecuţă. Cum s-ar putea schimba asemenea sărăcie ?
  —   S-ar putea, cu energie, nene Mînecuţă.
  —   Ce-i aia ?
  —   Mă mai întrebi ? Parcă nu le ştii toate ?
  —   Ba da, ba da... se înfoie Neculăieş; ştiu.
  —   Trebuie muncă, nene Mînecuţă.
  Iar nu-i plăceau lui Neculăieş asemenea vorbe :
  —   Oi munci, dacă oi vrea.
  Neonil Roşea se opri.
  —     Stai, stai puţin, Neculăieş. Nu e aşa. Chestia asta îşi are cîntecul ei. După cîtă învăţătură am dobîndit de la unii şi de la alţii şi de prin cărţi, ţi-oi spune că cel ce leneveşte e frate cu cel ce strică.
  —     Aşa glăsuieşte şi la înţelepciunea lui Solomon, încuviinţă mulţămit Anastase Iov.
  îi plăcea dascălului de la Păuna-Mare ciorovăiala. Se uita însă cu grijă cătră Gheorghe Omu, care se închisese într-o tăcere îndărătnică.
  —     Ce-o fi avînd ? O fi fost oîndva bolnav şi i-a mai rămas în trup şi-n suflet o drojdie de suferinţă ? Tîmp
 296
  nu-i; se poartă cîteodată ca şi cum ar fi în puterea sănătăţii ; iar alteori se întunecă. Necazurile pe care le-o fi avînd bine ar face să le mărturisească ; s-ar mai uşura.
   Să-l ducă lui popa Petrea să-l spovedească ?
   Nu era prea încredinţat de evlavia acelor străini şi n-ar fi vrut să-şi strice vorbele fără folos. Din ce spun ei, din felul cum se poartă şi cum ascultă liturghia, se putea observa că urmează un obicei moştenit, fără aprindere a credinţii, aşa cum e toată lumea din ziua de azi...
   Dascălul ar fi doritor să afle povestea lui Omu.
   Să vedem. într-o sară îl chiamă la dînsul acasă, să zicem la o ţuică, şi atuncea, poate, i s-a dezlega limba. Ştie că un dascăl prea chibzuit n-o să facă asemenea poftire, dar îi place să-şi închipuie.
   Dascălul Iov avea în el pornirea aceasta de dărnicie, care se sugruma îndată ce era vorba s-o prefacă în fapte. Pretindea, cînd îşi mărturisea preotului păcatele, că nu-i avar, ci sărac. Adevărate erau şi una, şi alta...
   —      Ne-om vedea odată la mine acasă... a zis el fără convingere.
   Ceilalţi şi-au aruncat privtiri, zîmbind. Minune ar fi nu să-i poftească dascălul, ci să creadă ei una ca asta...
   Gospodăria coloniştilor era ţinută deosebit de curat.
   De la bordeiul cailor şi paserilor ieşea, c-un tîrn mare într-o mînă şi c-o lopată de fier în cealaltă, Băiatu, fratele lui Neculăieş Mînecuţă. Se cunoştea că-i muncitor priceput, de şi n-avea decît cincisprezece ani vîrstă. Ochii negri ca păcura şi-i aţintea deodată asupra celui cu care vorbea, şi-un zîmbet şiret i se lumina pe obraz. Acel zîmbet i se potrivea cu părul castaniu învîrtejit deasupra frunţii, parcă-1 bătea vîntul întruna şi din toate părţile. Avea pe el o singură parte a îmbrăcămintei în bună stare : cămaşa, primită în dar de la Costică Bi-
297
bescu. încolo, desculţ, şi nădragii cu sfîşieturi ruşinoase. Purta pe umeri în ziua aceea un zăbun vechi al filosofului Neonil. în alte zile lua un cojocel tot aşa de vechi al lui Gheorghe Omu. Cei care soseau îl priviră un timp în tăcere, cu gînduri felurite. în urechi le suna bîzîitul vîntului vestitor al iernii.
 —      Eu ştiu la ce cugetaţi dumneavoastră, le zise Bă-iatu rîzînd, şi intră iar în bordei, cu tîrnul şi lopata.
 —   Traian ăsta e deştept foc... suspină filosoful.
 Cînele cel tărcat le veni întru întîmpinare, fluturînd
 din coada-i tufoasă.
 în amiaza de toamnă plutea lumină aurie şi rece.
 Bordeiul unde locuiau era numai pe jumătate îngropat. Au coborît două trepte. Au intrat. Toate erau bine rînduite pe poliţi, la vatră şi pe laviţi.
 —      ...e vrednic ca o fată mare, îşi urmă vorbit gîn-durile Neonil Roşea.
 Mînecuţă    îşi  strîmbă      într-o parte  nasul   pe faţa-i
 smeadă. în     acest fel îşi  arăta întotdeauna                    nemulţă-
 mirea.
 în mijlocul încăperii, o masă grea, împresurată cu cîteva scaune de tei, fără spătar. Afară de icoanele de la răsărit, dar de la stăreţia mănăstiioarei, singurul lucru mai de preţ se afla a fi o lampă lustruită şi gătită, aşa cum nu se vede în locuinţile de la ţară. Era tot un dar, de la cel care lipsea acuma dintre ei, Iosif Rafaiiă. Acest „cadou de casă nouă", cum îi zicea Bibeseu, n-ar fi avut preţul pe care-1 arăta, dacă doi dintre oamenii colontiei nu s-ar fi îngrijit îndeaproape de curăţenia şi alimentaţia    lui. Aceştia erau Gheorghe                    Omu şi Costică
 Bibeseu. Ei    cei        dintăi îi dădură ocol cu luare-aminte,
 apoi zîmbiră mulţămiţi unul cătră altul.
 —      Şezi, dascăle, grăi Roşea. Bei cu noi un păhărel de ţuică ?
298
  —     Cu plăcere, bade Neonil. Am adus un colac din darurile de la sfînta slujbă, răspunse dascălul Iov, sco-ţînd de sub haină pînea albă şi aşezînd-o pe masă. Dar domnul Iosif de ce n-a venit ?
  —   Vine duminica viitoare.
  —     Prietinul nostru Iosif Rafailă, lămuri Costică Bibescu, se ocupă de pompa pe care o aşezăm în lac la primăvară. E un mecanic renumit. Ne cîştigă şi celelalte maşini şi instrumente de care avem nevoie. De aceea întîrzie în oraş la cunoscuţii lui.
  Mînecuţă începu a picura din el răutate :
  —     Ce ne folosesc atîtea mecanisme pentru o sărăcie de pămînt ?
  —   îl muncim, după cum am avut onoarea să-ţi mai
  spun, îl săgetă Bibescu.
  —   Ce să munceşti ? uscăciunea ori mocirla ?
  —   Pe amîndouă.
  —   Asta s-o   creadă mutu ; eu nu cred.
  —   N-am ce-ţi face ; liber eşti să crezi  ce pofteşti.   Dar
  eu am văzut pustia unde nu plouă cu anii.
  —     Ştiu, rînji Mînecuţă, acolo ar fi pridvorul raiului ! Poveşti de astea am mai auzit.
  —   Şi de ce   nu le-ai crezut ?
  —   Aş vrea    să ştiu dacă n-aş avea    dreptul     să  cred
  ori nu...
  —     Voia dumnitale, se răsuci spre el, neguros, Omu. Nu crede... Taci şi lasănne pe noi să ascultăm.
  Mînecuţă îşi înghiţi celelalte vorbe ca pe ceva amar.
  —     îmi pare rău, amice, că mă ofensezi fără motiv, i se adresă Bibescu nemulţămitului, privindu-1 de sus. Dacă te-ai duce unde am fost eu, în Africa, la Aramin şi la Grenada nouă, şi la Derek, lîngă Alger, ai afla de la fermierii arabi de trecerea mea pe-acolo. Cum se ştie, eu mă aflam, la izbucnirea războiului, în Franţa ;
299
fusesem trimes acolo c-un lot de muncitori cu braţele, în 1930. îndată ce-au început ostilităţile, am intrat la o flotilă de aviaţie. Nu ştiam să pilotez, nu eram observator ; făceam parte din personalul auxiliar. Am fost rănit, am zăcut în spital şase săptămini Am trăit în Paris ca vai de lume, cu toate că mă duceam la teatru. După multe peripeţii, împreună cu alţi francezi şi străini, ne-am salvat în Africa, unde se afla armata liberă. Cîte am văzut pe unde am rătăcit nu se poate spune. Socot aşa, că toţi părinţii şi strămoşii mei la un loc, în sute de ani, n-au cutreierat şi n-au văzut atîta lume cîtă am cutreierat şi am văzut eu. De aceea sînt acuma un individ care nu mă supăr şi prefer să fiu vesel, căci am scăpat de zeci şi sute de ori de la moarte : deci ştiu să preţuiesc viaţa.
   Acolo în Africa am văzut ţinuturile fără ploaie. Pretutindeni grădini şi vii, toate cu irigaţie.
   —   Aş vrea să văd şi eu acele locuri.
   Vorbise Băiatu, care intrase nesimţit în bordei şi asculta rezemat de uşorul uşii.
   —      Tu erai ? îi zîmbi Bâbescu. Ai să le vezi aici, cînd vor veni maşinăriile prietinului nostru Iosif.
   Băiatul păru bucuros de răspuns. Fratele lui mai mare, însă, mormăi după obicei, apoi tăcu deodată, cînd Gheorghe Omu îşi întoarse cătră el negura de sub frunte.
   După ce îşi bău păhărelul de ţuică, dascălul Iov se veseli şi-şi aduse aminte de altele.
   —      Iubite prietine Bibescule, zise el, dumneata te-ai bucurat de la început de simpatie în sat la noi. Mă întreb dacă a fost nuntă ori cumetrie de la care dumneata să lipseşti.
   —      Ba aş păcătui dacă n-aş recunoaşte că totdeauna am fost invitat.
 300
   —     Mai întâi, iubite Bibescule, gospodarilor de la noi le place cum vorbeşti. Ca din cârţi. Se vede c-ai fost student.
   —     N-am fost student, domnule Iov, de ce sâ te mint ? Dar am avut de-a face cu fel de fel de lume şi mi s-a subţiat limba. Dacă vrei să ştii, mi s-a subţiat şi caracterul. Am cetit cărţi singur. Din necazuri mi-a venit şi cuminţenia. Eu nu sînt în stare să jignesc pe semenii mei.
   Făcea semn cu coada ochiului spre Mînecuţă. Acesta părea a nu înţelege.
   —     Asta-i foarte frumos, urmă dascălul. îmi aduc aminte de astă primăvară, cînd ai cîştigat paserile. Ai spus oraţii. Pe urmă ai vorbit ca un deputat. Aşa so-cot eu ; că de auzit n-am auzit niciodată cum vorbesc deputaţii. Ai vorbit sincer. îţi părea rău că gospodarii de la noi aveau o lipsă. Vrednici sînt, bogaţi sînt, dar au o lipsă.
   —     Aşa este : toate le au bune, dar îmi părea rău că sînt analfabeţi.
   —     Tocmai vorba asta ai spus-o. Şi noi am stat mi-rîndu-ne. Iar femeile, cînd au auzit, au început a plînge. Atunci a venit la dumneata soacra mare, te-a cuprins de după grumaz, te-a sărutat şi ţi-a făgăduit două raţe.
   —     Mi le-a şi dat. Le îngrijeşte Băiatu. Ce fac raţele, Băiatule ?
   —     Sînt pe baltă, răspunse Traian, rîzînd cu toţi dinţii.
   Grozav îi plăceau lui Traian asemenea discuţii şi poveşti.
   Nemulţămitul tresări iar, cîrnind din nas.
   —   Raţe sînt alea ?
   —     îmi pare rău că nu-ţi plac, stimate domnule Mî-Iiecu*ă* .
                                                             301
  —      Mai întăi să mă laşi cu „stimate". Al doilea ce fel de soacră o fi fost aia ?...
  —      N-ai fost acolo, dar o cunoşti. Nu-i chiar soacră, e sora lui Pintilie, socrul. Băiatul orfan, Stanca a ţinut locul mamei.
  —   Asta înţeleg, dar               de ce numaidecît să te sărute ?
  —   N-ai decît să te duci s-o întrebi.
  —      Cum să întreb de aşa ceva o femeie tînără ? Sînt persoană delicată.
  —   Atunci întreabă raţele.
  Mînecuţă cel mic dădu drumul unui rîs ajcuţ|t. Rîdeau şi ceilalţi, gros. Neculăieş se făcu mai întunecat la obraz şi i se încrucişară ochii de ciudă.
  —   Nu dau voie, strigă                el deodată... nu dau voie să
  discuţi cu mine aşa !        Eu     sînt un om care am multa
  mîndrie.
  —   Ai multă ?
  —   Am, să ştii dumneata.
  —      Atuncea ar fi bine să vinzi o parte şi să cumperi haine şi încălţări biet copilului ăstuia.
  Rîsul băiatului se auzea acuma de-afară.
  Ca şi cum n-ar mai fi avut nimic de spus, Neculăieş Mînecuţă se ridică în picioare, umflîndu-se, şi sui treptele. Părea că se duce să se răcorească. îndată după ce ieşi el, se auzi ţipătul lui Traian.
  —   Nu mă ucide, bădie !
  Cei dinlăuntru se ridicară uimiţi în picioare. Pe uşa deschisă smuncit se prăvăli băiatul răcnind :
  —   Mă nene, nu mă lăsaţi; îmi desfundă coastele !
  Coborî după el, din urmă, şi Neculăieş Mînecuţă :
  —   îţi arăt eu ţie !
  —   Stai, năcăjitule ! îl opriră ceilalţi cuprinzîndu-1.
  —      Eu am mîndria mea ! răcnea Mînecuţă, vărsînd vorbele ca după o greaţă.
302
  —      Ştiu, toţi avem mîndria noastră, îl potolea Neonil filosoful.
  —   Nu vreau să mă-nfrunte nimeni.
  —   Cred ; ai dreptate ; îţi cerem iertare.
  —   Eu am onoarea mea !
  —      Aoleu! se tînguia băiatul. Mi-a dat o onoare în coastă de m-am făcut cîrlig ; şi încă una peste falcă, de am văzut stele verzi !
  In acea clipă Mînecuţă s-a dezumflat de veninul mî-niei şi a izbucnit şi el în rîs. Rîdea ca şi prîslea, numai ceva mai plin.
  —      Mă, fire-ai să fii ! Eşti isteţ, nu ştiu de unde le mai scoţi ! Ştie şi carte, se îndreptă el cătră ceilalţi. Ascultaţi cîte dă din el !
  Bibeseu se fuduli :
  —      Eu i-am fost profesor ! Eu l-am împodobiţ pe dinlăuntru, eu am să-l împodobesc pe dinafară.
  —      Nu se poate, Bibescule ; asta-i datoria mea de frate mai mare.
  —   Foarte bine, îmbracă-1 şi dumaeata, că merită.
  Roşea mormăi filosofic :
  —   Să ştiţi că rămîne copilul tot gol...
  Se făcu un răstimp linişte în bordei. Dascălul îşi goli păhărelul verzui de ţuica rămasă pe fund. De afară răzbi de trei ori cîntecul cucoşului.
  —      Au să vă vină oaspeţi... îşi dădu părerea dascălul Iov.
  —      S-ar putea, rîse Costică Bibeseu. Deocamdată văd că pleacă cel care ne-a venit. Ţuică nu mai este ; cîte-am avut de spus le-am spus.
  —      îmi pare rău că mă iei aşa, Bibescule, se apără dascălul. Aveţi cumva bănuială că nu v-aş fi bun prietin ?
                                                               303
   —   Ferească sfîntul !
   —      Atuncea să ştiţi că vă aduc data viitoare un ulcior de ţuică, să nu mai aud vorba de mai înainte.
   —      Bun cuvînt, «e veseli Bibescu. Să trăieşti, chiar şi fără ulciorul de ţuică.
   —      Bine, atunci am să v-arăt altfel prietinia mea. Iar în ce priveşte cîntarea cucoşului, eu cunosc despre ce oaspeţi e vorba.
   —      Nu cumva vine la noi şi popa, ca să ne mărturisească ? Aduce şi el ceva ? Doară graba ; e frate cu expresul.
   —      Iar rîzi, Bibescule ? Părintele Irimescu merită tot respectul. Vin cloncanii din Păuna-Mare, ca să vadă ce gînduri aveţi. Poate vă schimbaţi planurile, poate vă lăsaţi de plugărie. Poate faceţi cu ei o tovărăşie, dînşii cu nouă părţi şi dumneavoastră cu una... Vin primarele şi perceptorul, cu Pintilie chiaburul, cel care şi-a însurat feciorul. Eu m-am sfătuit cu preotul. Dacă aveţi o nevoie asupra iernii, dacă vă mai trebuie ceva nutreţ la cai, ori boabe la orătănii, ca la oamenii care pornesc din nou gospodăria, să ştiţi că la noi găsiţi şi o să ne înţelegem. Creştinii cată să fie cu milă şi cu voie bună unul cătră altul. Dar de cei care vin să vă feriţi : as-cultaţi-mă pe mine.
   Toţi se sculaseră în picioare în jurul dascălului. Mînecuţă se scărpina la tîmplă : căuta o pricină care să-l oţetească iar.
   —      Dascăle Iov, grăi Neonil Roşea, ca nişte străini ce ne aflăm, ne-am uitat de-aproape la oamenii cu care avem de-a face şi, cît am stat în Pauna, i-am cunoscut şi pe cei buni, şi pe cei şmecheri. Cu dumneata ne-am înţeles.
   Neculăieş Mînecuţă strigă cu întărîtare :
 304
  —     Să se ştie că aici e dreptul nostru şi stăpîni sîn-tem numai noi !
  —   Te-ai supărat pe mine ? se miră dascălul Iov.
  —     Nu m-am supărat, îi zîmbi strîmb Neculăieş, măcar că nu cred nici eu în promisiuni.
  —     Ba crede, rîse dascălul, ca să-ţi fie bine. Vă las cu sănătate !
  Dădură mîna. Neonil Roşea bătu cu palma umărul dascălului.
  —     Ascultă, prietine Iov, grăi el domol. Mîncaţi şi păscuţi am fost noi săracii de cătră cei bogaţi ; şi i-am slujit. Făcut-au rînduiala ca să mînînce ei pînea pe care o munceam noi. Drept este ca munca noastră să ne folosească nouă. De aceea s-au pustiit Roşculeştii la Le-tea ; de aceea m-am rătăcit eu aici. Căutăm dreptatea.
  —   Cam greu, mormăi Mînecuţă.
  —   Ba aşa să fie, izbucni Gheorghe Omu.
  Neculăieş Mînecuţă îşi înghiţi iar vorbele.
  Ieşiră plecîndu-şi capetele la treapta cea mai de sus. Dascălul îşi făcu roată ochii asupra gospodăriei. Subt un şopru se aflau grămădite paie. Alăturea se înălţa o glugă mare de coceni. Lîngă gluga de coceni, o stivă înaltă de rădăcini amestecate cu dărîmături de sălcii scorburoase.
  La marginea bălţii din vale, în ţipirig, păşteau caii.
  Dascălul Iov stătu o clipă în cumpănă. Voia să în-noade iar sfat. Dar cucoşul cel alb mai trîmbiţă o dată prelung, vestindu-1 că are a se grăbi. Se închină spre oamenii coloniei şi se depărtă pe cărarea care ducea la mănăstioară.
  —     îşi apără omul afacerile lui, îngînă Costică Bi-bescu. Uite, vin şi ceilalţi.
  într-adevăr, pe drumeagul dinspre sat soseau cei trei săteni pe care-i vestise dascălul. Erau primarele şi per-
                                                              305
 20
 ceptorul, bărboşi amîndoi şi cu ochii bulbucaţi : Uţă şi Tase Oproiu. Al treilea, spînatic, mai^plin decît ei, însă bleg şi cu privirile adormite : era cel mai bogat om din sat, Pintilie Viţelaru. Cei dintăi erau îmbrăcaţi în straie nemţeşti. Hainele acestuia din urmă erau amestecate.
 —      Aţi ieşit să vă vedeţi moşia ? strigă Pintilie, cu voce îndrăzneaţă şi puternică.
 Trei dintre stăpînii de la Păuna-Mică tăcură. Mînecuţă primi un semn telegrafic din ochii lui badea Neonil. Aşa că ieşi el întăi la harţă.
 —      Mai mult decît avem nu putem vedea... se în-dîrji el. Are cineva ceva cu noi ?
 —      Fără supărare, urmă rîzînd gros Viţelaru. Aţi dat acatist la biserică ? Pînă ce-ţi aduce voi maşinile, trebuie ploaie.
 —      Acatiste să dea cei bogaţi. Noi om face ce-om putea cu braţele noastre şi cu dreptatea.
 —      Să ştiţi că Neculăieş Mînecuţă s-a supărat, se întoarse Viţelaru cătră soţii lui. Aşa era şi în sat. îi sărea bîzdîcul dintr-o nimică.
 —      Ascultă, Pintilie, grăi primarele, pălind pe bogătan cu umărul ; dacă-1 ştii supărăcios, de ce nu-i dai pace ?
 —      Nu-1 vezi că vrea să se încontreze cu mine ? Bă Mînecuţă, vrei tu să te-ncontrezi cu mine ?
 —   Mă-ncontrez.
 Viţelaru căscă ochii c-o uimire nemaipomenită. Din cealaltă lăture îl păli cu umărul şi Tase perceptorul.
 —      Noi am venit cu pace, nu cu ceartă, zise acesta cu voce de bas.
 Viţelaru trase de la brîu o naframă de borangic şi se şterse cu măreţie la nas.
 306
  —     Eu nu mai am nimica de spus... îşi rasfrînse el buzele groase, fugind cu ochii cătră ceaţa Dunării. Primarule şi periceptorule, vi-1 dau vouă pe mină.
  —     Noi cu prietinie... grăi blajin primarul Uţă, dîn-du-1 oarecum la o parte şi zîmbind ascuns cătră Bibeseu.
  Dar Costică Bibeseu nu-şi socotea venit rîndul : îşi bătu cizmuliţele cu varga şi rămase în rezervă. Făcu Gheorghe Omu un pas spre oaspeţi :
  —     Bine-aţi venit cei cu pacea, vorbi el domol, măcar că nu ne-aţi dat bună dimineaţa. Nu ştiu ce război vrea Pintilie Viţelaru.
  —   Eu sînt „domnu* Pintilie Viţelaru.
  —     Nu ştiu ce război vrea domnul Pintilie Viţelaru. La trîntă să ne luăm, ori în săbii să ne tăiem...
  Primarele şi perceptorul priviră cu admiraţie făptura îndesată şi spătoasă a lui Omu. îl pîndea pieziş şi Pintilie. Porni a rîde deodată fără noimă, scuturînd din cap :
  —   Apăi nici la trîntă, nici în săbii. Şi eu tot cu pacea.
  îşi trecu iarăşi naframa pe la nas.
  Uţă şi Tase Oproiu au rîs cu voie bună. Apoi perceptorul se întoarse cătră badea Neonil Roşea. Era ştiut că e cel mai cuminte dintre toţi, ca un filosof ce se afla.
  —     Mi se pare c-a fost pe aici dascălul Anastase Iov. Ori ni s-a părut...
  —   Ba a fost. A venit cu noi după sfînta liturghie.
  —     Atunci tot el a fost. Se ducea spre mănăstire şi a apucat pe altă cărare, ca să nu ne întîlnească. El urmăreşte un interes cu dumneavoastră.
  —     Domnule perceptor, în ziua de azi cine nu umblă după interes ?
  —     Bine ; aşa e ; fitecine umblă după cîştig. Dar unul se mulţămeşte cu mai mult, altul cu mai puţin.
                                                               307
 20*
  —   Noi ne mulţămim cu puţin, domnule perceptor,
  —     Cred ; ca şi noi. Dar popa şi dascălul sînt nişte speculanţi. Mai ales dascălul. Şi tatu-său a fost o pramatie, de fura cloşca de pe ouă. Să nu cumva să vă luaţi după sfaturile lui. Dacă voiţi să faceţi o combinaţie cu pămîntul, cu grădinăria, chiar cu balta, noi ăştia aici sîntem.
  —     Dar ce combinaţie, domnule perceptor, cu pămîntul ? Bucuroşi am fi să nu-1 muncim în pagubă. Iar grădinăria, ştiu eu ? Om vedea. Balta, mai mult mlaştină ; nu ştiu dacă s-ar putea face un comerţ cu lipitori.
  Pintilie Viţelaru rîse :
  —     Ha-ha ! Apoi tocmai de aia n-ar fi rău să vă gîn-diţi la o afacere cu nişte gospodari mai bogaţi. Dascălul Iov e un pirpiriu, popa Irimescu de-abia acum sc înfiripă.
  Neonil Roşea înălţă din umeri.
  —     Avem vreme toată iarna să ne facem socotelile. Om vedea la primăvară.
  —   Să nu fie prea tîrziu.
  —     Nu, fiecare lucru la vremea lui. Ne-om aduna puterile la vremea năcazului ş-om lua atunci şi hotărîrea.
  Tăcură un răstimp, apoi primarele Uţă îşi schimbă tonul :
  —   Eu doresc s-ascult ce zice Costică Bibescu.
  —     Eu, domnilor, răspunse cu modestie Bibescu, fiind cel mai tînăr, v-ascult pe dumneavoastră.
  —   Nu ne uita la cumetrii şi la nunţi.
  —     Fiţi pe pace ! La asemenea ceremonii e locul şi timpul meu.
  Primarele ®e întoarse iar la filosof :
 308
   —      Să ştii că ai o scrisoare. Dacă veniţi cu noi pînă la comună, o iai. Vă poftesc pe toţi. Gustăm şi cîte un ţoi de ţuică.
   —    Asta nu se refuză... se învoi Bibeseu.
   —      Ţuica o dau eu ; fac cinste ! se făli Viţelaru ; şi cred că vom fi prietini.
   —      De acord, încuviinţă Bibeseu. De altminteri, nici n-am fost inamici. Şi chiar dacă am fi fost, cată să încheiem pace.
   Farmecul lui Bibeseu era şi în cuvintele lui, aidoma cu ale unui orăşan, şi în felul cum le rostea. Nimeni nu mai putea adăogi ceva. Rămaseră privind cu toţii gospodăria săracă, apoi o luară le cătră Păuna-Mare.
 Frunza căzută a luncii suna paşii lor. Mînecuţă mergea înainte. Pintilie îl privi, parcă abia atunci îl descoperea. „Cum poate un golan ca ăsta să se îneon-treze cu mine ?cc cugeta el cu uimire. împotrivirea pe care o găsea la colonişti îl supăra. După rînduiala pe care o ştia ca cel mai bogat păunean, oricine îşi pleca cerbicea faţă de el.
   Aici, la Păuna-Mică, nu era cine ştie ce afacere, după cum se şi vedea, însă Viţelaru şi autorităţile care-1 însoţiseră ar fi vrut să afle ce-i cu planurile, cu maşinile nouă şi mai ales cu ocrotirea prefectului. Au aruncat o ;sondă : poate scot ceva la lumină. Sărăcilă nu vrea să-şi ostenească limba ; arată chiar trufie şi schimbă sfatul într-o înşiruire de vorbe sarbede.
   însă, după cît s-a vorbit şi altădată, cînd era meşterul Rafailă de faţă, poate or să facă o grădină de legume, şi meşterul o să le aşeze o pompă. Toţi păunenii au clătinat din cap : nu le trebuie lor aşa ceva. Tru-dească-se veneticii la munca pe care o încep pînă ce le-or ieşi ochii din cap. Cînd i-a strînge în chingi nevoia, «or veni ei singuri să joace după alt cîntec.
 309
 III
   In urma celor plecaţi bătătura rămase numai o clipă goală. îndată se arătă îiTlumină Traian „Băiatu“, ieşit ca un popîndoc din ascunzătoare. Ascultase din adă-postul şopronului toate cîte se spuseseră. Voia să se încredinţeze că intr-adevăr stăpînii locului se duc pînă la Păuna-Mare. Se luă tiptil pe sub dumbravă, ocolind împrejurimea. în scurtă vreme se întoarse, pe altă cărare. Cu ochii lui ca de păcură cercetă caii în mlaştină, găinile care ciuguleau la nişte coceni şi raţele tupilate cu capetele subt aripi în bătaia soarelui de amiază. Bî-zîia în ciulinii prăvălişului, uşurel, băltăreţul. I se părea băiatului ca un cântec de departe.
   „Vra să zică i-a venit lui badea Neonil încă o scrisoare de la soră-sa Ana*, îşi făcea el socoteala. Strîn-gînd la piept zăbunul de împrumut, ca şi cum ar fi avut o înfiorare de frig, dădu fuga la bordei şi coborî în pripă treptele. Lăsă uşa deschisă şi se dufe întins pînă la poliţa de subt icoane. Acolo se aflau cărţile lui Neonil Roşea. Băiatului îi plăcuse Poveştile unchiaşului sfătos, Fabulele lui Esop, Istoria lui Alexandru Mache-don, şi începuse a se îndeletnici cu Calendarul pe 150 de ani, în care se află zodiile şi alte multe învăţături din vremea veche. Se mai aflau în raft şi alte cărţulii şi gazete politice, cătră^care nu se simţea îndemnat. Cu vremea, se gîndea el, are să le dezlege şi pe acelea. Din marginea raftului, trase Evangheliile, legate în piele, şi de sub tartajul de la sfîrşit scoase două cărţi poştale.
   Erau scrisori de la Ana Roşea, sora lui „bădiţa Neo-nilc<, cum îl numea ea în cărţile poştale. Una venise mai de demult. Alta de cînd se aflau aşezaţi aici, la Pău-na-Mare. Nu-i fusese uşor să le dezlege. Dar auzind în cîteva rînduri istorisirile şi lămuririle bătrînului Roşea,
310
acuma pricepea toate, şi cele cîte se aflau scrise, şi cele cîte nu se aflau scrise.
   Badea Neonil trăise pînă la acest din urmă război în ostrovul Letea, la gura Dunării. Bătrînii lui erau de obîrşie de la ţinutul Neamţu, de pe apa Bistriţei. Do-foîndiseră loturi bune de pămînt şi se înstăriseră. Cu neamurile rămase la Călugăreni, lîngă Piatra-Teiului, în aceşti patruzeci şi mai bine de ani nu s-au mai văzut. Şi-au scris în vremea asta puţine scrisori. Aveau ştiinţă numai, aceştia din balta Dunării, că la Bistriţa se află cei mai mulţi din neamul lor Roşea. Iar ceilalţi de la munte erau încredinţaţi că cei care au plecat de la baştină veche nu s-au înecat în Deltă, nici i-au mîncat lupii din stufării.
   S-au fost aşezat la Letea doi fraţi. în patruzeci de ani se făcuseră douăzeci şi doi de Roşculeşti. Cînd s-a abătut peste lume viforul celui dintăi război, erau mai puţini. A trecut şi asupra lor urgia, spîrcuindu-i şi sără-cindu-i. Au prăpădit oile ; le-au ars acareturile. S-au liniştit o vreme şi începuse a le fi iarăşi dragă lumea, cînd s-a abătut asupra lor grozăvia războiului acestuia din urmă. Potopuri, cutremure şi moarte. Unii au pierit pe front. Alţii au pierit la sălaşurile lor, detunaţi de avioane, seceraţi de mitraliere. Cîţi au mai fost în satul Roşculeştilor au împuns-o la fugă, căutînd o scăpare înaintea lor unde vedeau cu ochii. Pojarul a mistuit aşezările ; vitele au fost jertfite de oameni ori de fiare, în ostrovul acela îmbielşugat s-a întors singurătatea pustiei. Iar cei fugari s-au prăpădit aproape toţi. Rătăcind printre primejdii, Neonil Roşea s-a trezit singur, pînă ce-a nimerit la Păuna. Sora lui badea Neonil a agiucat drumul Moldovei, cum le fusese înţelegerea. Pe lîngă ♦dînsa mai era bărbatul ei, Vasile Calistru, şi un copil al lor de doi ani, ş-o soră mai mică a Anei.
 311
   Fiind în îmbulzelile unui tren, între Galaţi şi Tecuci, au dat asupra lor paserile de fier. Mecanicii au oprit ; oamenii s-au risipit în cîmp şi-n nişte lăstărişuri. Au prins a clănţăni asupra lor mitralierele din înălţime. Vasile Calistru şi copilaşul pe care îl ducea el în braţe au fost ciuruiţi chiar subt ochii Anei şi chiar alăturea de ea. A plîns şi-a blestemat femeia măcelurile şi împăraţii pînă ce n-a mai avut lacrimi să plîngă şi glas să blesteme. Valurile şi pîrjolurile şi prigoanele sînt partea mai ales a oamenilor sărmani. Şi-a lăsat morţii într-un loc pe care nu l-ar mai cunoaşte, după aceea s-a dus cu ceilalţi care scăpaseră, să-şi caute lucrurile în trenul părăsit. Aşa, cu greutăţi mari şi pe drumuri încurcate, cu soră-sa mezină, a ajuns slăbită şi spăriată la Călugăreni, de unde plecaseră bătrînii ei cu atîţia ani în urmă. Ea nu fusese niciodată acolo ; se născuse în Deltă. Lumea se prefăcuse, de cei plecaţi nu-şi mai aducea nimeni aminte. S-a oploşit în sat ca o străină. Cu toate acestea, fiind femeie robace şi cuminte, s-a lipit pe lîngă nişte bătrîni singuri : le căzuseră toţi feciorii şi ginerii şi fetele şi surorile în viitoarea morţii, care a bîntuit lumea asta.
   „Bine ai făcut, bădiţă Neonil, spunea Ana în întăia carte poştală, că ai scris aici la comuna Călugăreni şi m-ai însemnat cu numele Roşea. Acuma ştiu unde te afli şi dumneata. Nu-ţi pot da veşti bune, dar să ştii că sînt în viaţă, împreună cu sora noastră Aurica. Binele meu şi bucuria mea să le aibă cei care au stîrnit mişelia asta ce se chiamă război, şi să dea Dumnezeu să nu mai putrezească şi să le rămîie numele pururea sub pecetea blestemului/'
   Băiatul se gîndea :
   „A cetit şi ea cărţile acestea a lui badea Neonil pe cînd trăiau în ostrovul Letea.44
 312
   Intr-a doua carte poştală, Ana dădea ştire că a avut un vis, şi în acel vis primea înştiinţare să se ducă la o apă mare, unde se află o mănăstire.
   „...aşa cum rni-ai scris dumneata că se află o mănăs-tioară în locurile unde trăieşti. Astfel fiind vestirea, eu m-oi pregăti, căci te ştiu singur şi n-are cine te îngriji. Iar dacă nu vrei şi ţi-ai găsit femeie, n-oi veni şi m-oi nevoi şi eu cum oi putea în astă lume amărîtă."
   Traian Mînecuţă smîrcîi de înduioşare şi rămase un timp pe gînduri, privind cărţile poştale. Apoi le potrivi la loc la sfîrşitul evangheliei, sub tartaj, şi ieşi iar afară. Soarele trecuse de amiază, şi băltăreţul îşi sporea bî-zîitul. Toate animalele gospodăriei dădeau semne că poftesc să fie hrănite şi adăpate. Alergă repede cu porumb la purcel. Aruncă puţine boabe găinilor. Chemă raţele, care-i răspunseră din mocirlă.
   —   Cînd aţi ajuns acolo ? le strigă el de sus.
   Caii nechezară din păşunea lor, apoi începură iar a ronţăi. Veni cînele Tărcuş şi ceru o vorbă şi-o mîngî-iere. Traian îl trase de o ureche şi-i făcu mustrare :
   —      Cînele mînîncă o dată cu oamenii. Aşteaptă şt tu pînă ce s-or aduna toţi. Pînă atunci fac mămăliga.
   Cînele ascultă cu plăcere aceste vorbe şi se înfiora, gudurîndu-se sub mîna băiatului.
   Traian căută ceaunul, pregătindu-1. Aduse apă de la fîntîna de sub grind. Aţîţă focul sub şopru. De pe poliţă coborî cratiţele de mîncare ca să le încălzească la jar. Pe cînd trebăluia toate cu mare hărnicie, se gîndea aţintit. Avea el un gînd.
   „Poate pînă ce-or veni lelea Ana şi cu soră-sa, oi fi şi eu îmbrăcat cum se cuvine. Acuma parc-aş fi cerşetor, Aşa-i pe vremea războaielor şi a pustiirilor."
 315
   Focul de rădăcini ardea vesel şi el sta cinchit alături, văzînd aievea un fecioraş sprinten cu ochii negri şi chica zbîrlită. Frumoase-s aceste locuri primăvara; toate înfloresc ; cîntă privighetorile în lunci pînă hăt-departe, la Dunăre... Poate or coborî pînă atunci şi acei oaspeţi de departe de la Călugăreni. Poate or mai întîrzia pînă ce s-or înţoli oamenii de aici. Dar de venit tot au să vie.
   „Eu nu cred în semne, urma a se gîndi Traian Mînecuţă. Astea-s prostii. Nu crede nici badea Neonil, nu crede nici Costică Bibeseu. Totuşi, zic eu aşa, că, dac-a veni astăzi vulpoiul de la stuf să-şi încerce norocul la raţe ori la găini, cum vine cîteodată, apoi poate s-or înţelege bădia şi cu Bibeseu şi mi-or tocmi nişte haine pe măsura mea, fie şi vechi. Fără haine nu sînt bun de nimic la iarnă. Pe ger mare, crapă inima în mine.cf
   Ciorba de varză începu a forfoti la foc. Apa din ceaun se înfiora, sub vălul de malai presărat deasupra ei.
   Deodată băiatul îşi aţinti urechea, apoi sări în picioare. Măcăiau raţele în smîrc. Cînele schelălăi cu în-tărîtare. Cînd ieşi băiatul la lumină, vulpoiul fugea pe cărarea lui, cu coada tîrîş. îi dădu şi el un chiot. Tărcuş se izbi pe urma dihăniei. Locul din vale rămase singuratic şi se auzi un timp cînele ţăhnind ca un copoi.
   —     Nea, Tărcuş, vino acasă ! îl strigă băiatul, apoi se întoarse la foc şi turnă malaiul în ceaun. „Parcă tot ar fi să fie ceva, urmă el, vorbind cu toate cioveiele de sub şopru şi cu cratiţele care bolboroseau şi săltau lîngă jar. Eu socot că Bibeseu se ţine de cuvînt. Nenea Neculăieş e mai lăsător şi uituc."
   Raţele măcăiră iarăşi. într-o clipită fu şi el afară. Venea o vulpe acuma, pe urmele vulpoiului. Tarcuş se
 314
 întorcea. La o cotitură simţi şi văzu sălbătăciunea. Dar simţise şi văzuse şi vulpea. S-au învăluit o clipă.
 —      Du-te, cumătră, şi nu mai sta ! striga de pe deal rîzînd băiatul. Ca şi cum îl înţelesese, cumătră codană fugea înapoi. Tărcuş nu se întoarse decît după cinci minute, cu limba lungă atîrnîndu-i în laturea gurii.
 —   Acuma-i gata, grăi cătră toate din juru-i Tra-
 ian. Dacă se mai arată ceva, apoi îmi vin ţoalele singure aici, că tot nu                                 mă pot duce în sat ori la tîrg în
 zdrenţele pe care le port. Mă Albule cucoşule, sloboade
 şi tu un cucurig, ca să-mi fie încredinţarea deplină.
 Albu trîmbiţă de două ori, mirîndu-se el singur de mîndreţa cucurigului. Veni cu găinile pînă în preajma băiatului şi află şi el că                              straiele sînt pe cale.
 A treia vulpe nu        s-a mai arătat, dar sosiră    din   sat
 stăpînii de la Păuna-Mică. Veneau, nu veneau, dar de vorba lor suna lunca. Numai Gheorghe Omu, posomorit şi cel din urmă. Băuse şi el cîteva ţuici, ca şi ceilalţi, dar cînd se veseleau ceilalţi, mîhnirea lui se făcea mai crîncenă.
 —      Mă copile, gata mîncarea ? îi strigă de departe Mînecuţă.
 —      Gata, bădie Neculăieş, răspunse Traian. Dar dumneata mi-ai adus mie ?
 —   Ce să-ţi aduc ?
 —   Ce-aştept eu.
 —   Apoi de unde să ştiu eu ce-aştepţi tu ?
 —      Ai dreptate, bădie Neculăieş. Sînt un prost. De unde să ştii dumneata ce-aştept eu ?
 Bibescu veni la băiat şi-l bătu pe spate.
 —   Uite, eu ştiu ce aştepţi tu.
 Neculăieş Mînecuţă se împotrivi :
315
  —      De unde să ştii dumneata ? Doar nu eşti gîcitor. Nu ştii nimica.
  —      Ba îţi arăt îndată că ştiu. Traiane, uită-te în ochii mei.
  —   Mă uit, bădie Costică. Văd că ştii.
  îndată Neculăieş Mînecuţă îşi răsuci pripit cozile de răţoi de sub nas şi începu a pufni cu supărare.
  —      Haideţi la mîncare, mormăi el. Cu gîcitorile voastre eu nu mă satur.
  —      Mergem. Dar îţi aduci aminte că am avut o tocmeală cu sora lui Viţelaru.
  —      Ei, şi ce dacă ai avut ? Noi cu Viţelaru şi cu ţuica. Dumneata cu partea femeiaseă, aşa cum ţi-i fe-teşagul.
  —      Eu am discutat cu sora gospodarului şi Traian înţelege despre ce.
  —   înţeleg, desigur, se mîndri băiatul.
  —   Tu leagă haita, că te cîrpesc.
  —      Ba eu cunosc şi ce spune în cartea poştală care i-a venit lui badea Neonil.
  —      Ptiu, drace ! minunaţi-vă, creştinilor ! Dac-o ştii •şi pe asta, apoi te-ai înţeles cu Sarsailă. Ce spune în cartea poştală ?
  —      Spune că, după ce trece iarna, vin la noi surorile lui badea Neonil Roşea.
  Ochii lui Mînecuţă se încrucişară de uimire ; ai lui 'Gheorghe Omu se subţiară în coada pleoapelor.
  —      Apoi tot trebuie să te lovesc, ca să iasă duhul rău din tine !
  Fratele mai mare se repezi după mezin cu pumnul drept înălţat. Copilul o zbughi ca din arc. Cei rămaşi se uitară în jur. Ptiu ! Acu fu aici şi acum nu mai e.
  —      Vii tu la mîncare ! ameninţă Neculăieş Mînecuţă.
316
   Dar băiatul n-a venit la mîncare. Stătea într-un dosy pe-o claie de ţipirig. Era destul de departe de bordeie ; nu-şi punea nimenea mintea cu el ca să-l caute pînă acolo. Stătea tolănit pe spate, cu palmele sub ceafă, şi se uita aţintit în cerul curat ca vioreaua. Urechea îi era însă atentă, ca a vulpoiului din stufuri. Se rotea un vultur hoitar în înălţime ; din cînd în cînd striga spre depărtări.
   Traian era bucuros şi se gîndea la primăvara ce vine. Nu se gîndea la ceva anumit, dar îi era fiinţa plină de bucurie. Cînd să aţipească, simţi că-1 bate cineva pe umăr şi sări în picioare.
   —      Stai, nu te speria, Traiane, îi zise Bibeseu. Mîni dimineaţă mergi cu mine la mănăstire. Acolo ne întîlnim cu lelea Stanca. îţi aduce nişte straie de ale lui Voicu mirele, cînd era copilandru. Zice că să nu ştie Viţelaru. E o zgîrcioabă de nu mai are pereche.
   —      Aşa e, nene Costică, de aceea îi dă Dumnezeu după inima lui ; trăieşte singur şi pustiit ; pe cînd dumnitale îţi ies toate bine, după inima pe care o ai. Şi foloseşte şi un sărăcuţ ca mine.
   Copilul întoarse fruntea, ca să mai vadă hoitarul din albastrul cerului şi ca să nu-i observe Bibeseu ochit înduioşaţi.
                                   IV
   A doua zi, după ce se ridică soarele în ceaţă — semn de vreme bună, Costică Bibeseu îşi chemă tovarăşul, după tocmeala pe care o avuseseră în ajun. Băiatul aştepta de mult acest îndemn. Toate treburile gospodăriei
317
erau gata, şi-n bordeiul oamenilor şi pe-afară. Tovarăşii ceilalţi coborîseră cu greble şi furci ca să adune ţipi-rigul cosit. Cît ţinea binecuvîntarea stihiilor, mai aveau de tăiat stuf şi de sporit stiva de lemne. Mai plănuiseră şi o împrejmuire naltă de trestie pentru răsadniţele de la începutul lui martie.
   Era destul de răcoare. De cînd ştia că i se izbăveşte în sfîrşit dorinţa, Traian nu mai putea suferi pe el zdrenţele şi îi era mai frig decît în oricare dimineaţă. Aştepta cu nelinişte pe Bibescu şi întreba pe Tărcuş :
   —      Ce zici, mă Tîrcălabă, ne ducem ori nu ne ducem ?
   Cînele îi da răspuns, fluturîndu-şi steagul cozii, cu bucurie :
   —      Şmecherule ! întreabă-mă pe mine... îi strigă din pragul bordeiului Costică Bibescu. Hai!
   Au pornit pe cărarea mănăstioarei, pe sub copaci bătrîni. Era o dumbravă ferită de viiturile cele mari ale Dunării. Apele înecau numai luncile din şes, cît se vedea cu ochii. Nu însă în toţi anii. Acuma se vedeau, între luncile joase şi stufuri, cărări alburii. Vara fusese secetoasă.
   Curînd le dispăru din privire şesul, ca şi cum s-ar fi scufundat. Paşii le sunau sub bolţile plopilor tremurători. Erau copaci de-un veac. Se amestecau şi arini, şi sălcii ; se înălţau ici-colo perdele de plante acăţă-toare. Traian ar fi vrut să grăbească; Bibescu însă umbla agale, jucîndu-se cu vărguţa lui de alun.
   —      Nu grăbi, băiatule, că nu s-a mutat mănăstirea din loc. Te aşteaptă toate. Ai vreme să dai puţin ajutor şi maicii Evlampia.
   Era vorba de prisăcăriţa sfîntului locaş. Cea mai bătrînă dintre călugăriţe. îngrijea o stupină de vreo cinci
318
zeci de coşniţe şi huduroaie. Acuma nu mai avea puterea şi iuţeala de altădată. Fusese şi bolnavă cu doi ani în urmă ; se subţiase şi se uscase de istov. în trecuta vară îi stătuse întru ajutor Traian. îi era drag să înveţe şi el meşteşugul albinăritului, iar maica Evlam-pia băgase de samă că avea dar : nu-1 înţepau muştele. Adevărat că nu uita niciodată sfatul bătrînei. înainte de a intra în prisacă, se scufunda într-un capăt de baltă. Şi prisăcăriţa îi dădea ş-o cămaşă curată. Pe lîngă asta, îi făcea în fiecare luni lăutoare de buruieni alese, ca să nu-1 urască adynătoarele de miere. în luna mai, oriunde s-ar fi adunat roiul, pe-o creangă cît de sus, băiatul îl cobora cu dibăcie şi cu mişcări cumpănite. Avea şi-un obicei ciudat, că vorbea cu albinele, încît maica Evlampia îl scuipa furiş, ca să nu-1 deoa-che, şi făcea asupra lui semnul crucii. în vremea roilor, în toate zilele line, se repezea din sat de la Păuna-Mare şi priveghia, ascultînd cîntecu] prisăcii. Cînd se înălţa zvonul cel mare al ieşirii roiului, se sufleca, îşi vîra mînile şi obrazul în apă rece şi dădea fuga după roiniţă şi mătăciune.
   Soarele lumina cînd şi cînd în dumbrava rară. Pe alocuri, unde era desime, trecerea lor se umbrea. Pe o rază aurie fîlfîi uşurel un piţiguş, dîndu-le ocol. Băiatul îi urmărea cu luare-aminte zborul. Apoi îi fluieră subţire. Păsărică trecu înainte şi se aşeză pe o smicea de sînger. Ţîrîi cătră drumeţi:
   —   Cum te — cum te — cum te simţi ?
   —   Mă întreabă pe mine, rîse Traian.
   Bibeseu tăcea. Traian fluieră iarăşi printre dinţi o frîntură de cînticel. Piţiguşul îl observa cu ochişorii lui sticliţi. îşi luă iarăşi zborul, dînd ocol. Veni asupra lui alt piţiguş, mai micuţ, care dădu celui dintăi un răspuns :
319
  —   Cîrpiţi ! Cîrpiţi !
  —      Intr-adevăr, vine iarna, mă puilor... şopti copilul, ca şi cum ar fi fost numai el cu zburătoarele cele mărunte. Aveau peniţe cenuşii şi negre. Fîlfîiră în lumină înălţîndu-se, apoi iar coborîră mai spunînd ceva şi se duseră.
  —      Mă Traiane, zise cu glas coborît Bibescu, la ce te gîndeşti tu, parc-ai fi singur ? Nu cumva vorbeşti cu paserile ?
  —      Vorbesc, bădie Costică, răspunse oarecum ruşinat băiatul. Poate aşa mi se pare mie. Adesea mă împresoară astfel cînd trec prin luncă, şi eu stau cu ele şi le răspund. De asemeni vorbesc şi cu cucoşul nostru, şi el m-ascultă. Sînt şi alte paseri aici, nişte granguri şi nişte mierle, care mă cunosc, şi mă îngîn cu ele, vara. Acuma s-au dus.
  Bibescu îşi urmă drumul, gînditor.
  —      Va fi fiind un dar al tău, ca şi cu albinele. Păcat de tine, că nu te putem da încă la învăţătură ; nenea ăsta al tău nu e om de înţelegere.
  —      Să nu-i spui de astea, bădie Costică ; frate-meu zice că-s prostii şi mă bate.
  —   Vai de tine, mă sărăcuţule !...
  —      Mă gîndesc şi eu, bădie Costică, să am un drept la pînea cea de toate zilele. Muncind, mă pot hrăni. Dar mai mult m-aş bucura să am un drept la învăţătură, ca să nu rămîn prost şi umilit.
  Bibescu îl privi cu mirare :
  —   Aşa-i. Cum ţi-au venit asemenea gînduri ?
  —   M-am mai uitat prin cărţile lui badea Neonil.
  Bădia Costică oftă plin de obidă.
  Cum abăteau spre marginea dumbrăvii, unde erau ogoarele şi petecele de vie ale păunenilor, sări dintr-un
320
 luminiş, de sub     lăstari, un iepuroi bătrîn.            O apucă   la
 fugă spre     cîmp. Mai încolo               se opri şi se aşeză, ca şi
 cum ar fi     vrut  să tragă din lulea. Dar îndată îşi luă
 sama şi o     rupse iar de fugă.
 —   Asta-i sărăcia mea, zise Traian. Ducă-se î
 Bibeseu îl privi iar dintr-o lăture, cu mirare stăpî-
 nită. Băiatul avea îr\ el o bucurie care îi lumina darurile fireşti ale fiinţei lui.
 —      Traiane, aşa cum eşti tu astăzi, nu te-am văzut parcă niciodată.
 —   Sînt bucuros, bădie Costică.
 —      Ascultă, Traiane, aş dori să-mi spui de unde sîn-teţi voi şi ce a făcut tatăl vostru pe lumea asta.
 Băiatul se întristă, ca şi cum s-ar fi retras din lumina de-afară în umbra dinlăuntrul lui.
 —      Dumnitale îţi spun, bădie Costică, dar să nu afle frate-meu, că el are nişte socoteli ale lui...
 Se opriră în loc, şi băiatul îl privi cu ochi mari. Bădia Costică îşi puse palmele pe umerii lui, cuprins ca şi în alte rînduri de o milă aprigă, simţămînt pe care nu-1 avusese niciodată faţă de alţi oameni. Parcă se curăţa de toată răutatea omenească lîngă acel nevinovat.
 —      Noi am trăit într-un sat din Putna, cătră munte, oftă Traian, cu ochii duşi. Bădia Neculăieş fusese încorporat la artilerie. Eu abia mă ridicam ; mama mă învăţa buchile înainte de-a mă da la şcoală. Aveam eu plăcere să stau cu dînsa şi să învăţ şi poezii. Tata zicea că să mă facă profesor. îl chema ca pe mine. Bărbat vesel, c-o mustaţă mare. Era notar la primăria noastră. Iată că se face un denunţ de cătră oameni răi şi vine anchetă. Se găsesc nereguli la primărie. Sînt chemaţi la instrucţie primarele şi perceptorul şi, pe lîngă ei, tata. Un an şi mai bine, cercetări. Cît a stat la în-
 21 — Opere voi. 21 — M. Sadoveanu
 321
 chisoare tata, eu şi mama am trăit ruşinaţi, flămînzi, goi. Bădia Neculăieş, la oaste. Se face judecata. Au scăpat ceilalţi. A rămas să fie osîndit tata. I-au dat cinci ani. Atuncea ne-am scufundat cu totul. Mama a căzut bolnavă. Eu, prin uşile oamenilor milostivi, ca să-i aduc o ulcică de lapte. Dar tata nu s-a dat bătut şi a luptat ca să iasă adevărul, că nu-i vinovat, că n-a făcut nici un fals în acte publice. Ş-apoi s-a dovedit c-aşa-i, precum mărturiseşte el. Şi după patru ani a scăpat. S-a întors în sat. Mama n-a mai trăit mult de atît a sărăcie şi inimă rea. Că noi n-aveam acolo în Ne-greni pe nimeni; eram venetici, veniţi de la Caşin. Aşa că mama a murit, pe cînd era numai cu mine acasă, în scurt s-a prăpădit şi tata. Ajunsese slab, pielea şi oasele ; numai mustaţa îi rămăsese mare. Şi-apoi am rămas singur, slujind pe la unii şi pe la alţii la viţei şi la mioare, după puterile mele. N-am avut un strai al meu niciodată. Apoi m-am dus după bjjîdîa Neculăieş şi-am stat cu dînsul la Focşani. Pe urmă a venit războiul şi frate-meu s-a dus pe front. Cînd s-a întors, m-a găsit tot unde mă lăsase, slujind la o cîr-ciumă a uneia Mîntuleasa. Bădia se avea bine cu dînsa. M-a asuprit destul acea Mîntuleasă. Flămînzeam, însetam ; ea nu ştia de asta, îşi făcea mendrele. Apoi, acea Mîntuleasă a fugit în altă parte de ţară. Am avut noroc c-a sosit pe furtună şi bădia, şi m-am luat după dînsul ca un căţel ; nu-i prea pasă lui de mine. Aşa am ajuns la Păuna. Acuma aicea nu mai rabd de foame şi poate m-oi şi îmbrăca.
   Traian privi în juru-i cu ochii lui ca păcura, dar nu vedea nimic. Cînd îl cuprinse de grumaz bădia Costică, se trase într-o parte c-un rînjet stînjenit.
   —     Am să mă duc odată acolo unde-s îngropaţi ei, mama şi tata, să le pun cruci. Morminte pustii... Cîte-odată îi visez : amîndoi rid la mine. „Traiane, noi ne aflăm bine unde sîntemcc... îmi zice mama. E adevărat, unde sînt ei e bine.
   Au mers un timp în tăcere, pînă ce-au dat în poiana mănăstirii. Dinspre partea cealaltă, de cătră sat, venea un drumuşor cu plopi subţiri. Se zărea, în fundul acelui drumuşor, înaintînd o femeie sprintenă şi năltuţă. Purta caţaveică de vulpe cu faţa albastră ş-o broboadă albă legată ca un turban.
   —     Asta-i Stanca Viţelaru, zise cu voie bună bădia Costică. Aduce cu ea ce ne-a făgăduit. E fată . bună. S-o lăsăm să intre ea întăi...
   —   ...ca să nu mă mai vadă desculţ şi cu capul gol...
   —     ...da... şi noi ne-om furişa pe urmă pe portiţa de la prisacă şi tu inttri la maica Evlampia.
   Se traseră după un stejar bătrîn. Se cinchiră în păiuş, cu spatele în scoarţa trunchiului. Din cînd în cînd pîn-deau, ca să vadă cum s-apropie Stanca. Era încă departe.
   Biserica se înălţa aproape, de după uluci. Avea turn bulbucat şi ziduri curate. Cătră miazănoapte, cu spatele în crivăţ, chiliile maicilor. După curtea mănăstioarei, altă împrejmuire, cu odăile şi acareturile gospodăriei. S-a auzit un răstimp toaca, bătînd ca un cîntec în acea margine de dumbravă.
   Traian se înseninase. Se uita în juru-i, ca să mai vadă vreun cintez ori vreun măcăleandru ; pe urmă trăgea cu coada ochiului spre drumuşorul cu plopi subţiri şi-şi grebla cu degetele părul zbîrlit.
   —   Mîndră femeie ! zise el cu convingere.
   Bibeseu tăcea, zîmbind. Traian îl observa că i-i faţa rasă din proaspăt şi mustăcioara tuşinată.
                                                                  323
 21*
 —      Dumneata ai oglindă, bădie Costică. Se uită şi alţii în ea, dar n-au de ce se bucura.
 Bibescu nu răspunse. Urma a zîmbi la linguşirile copilului.
 —      Bădie Costică, să nu te mînii dacă am să te întreb ceva.
 —   întreabă.
 —   Bădie Costică, la sfîrşitul iernii trecute, cînd eram
 la Păuna, a ieşit în sat o vorbă, mai ales printre femei, despre dumneata şi despre          lelea Stanca.
 —   Ştiu eu, Traiane ? Vorbele       sînt  vorbe ; e    posibil
 să fi fost şi adevărat.
 —      Mă uit acuma, bădie, cum vine legănat şi mă bucur.
 —   Te bucuri pentru că-ţi aduce ceea ce doreşti tu.
 Iar vorbele şi poveştile pe care le auzi uită-le toate, ca să nu îmbătrîneşti prea curînd. Văd că             a   intrat.
 Acuma ocolim pe la poarta cea           mică. Roagă   pe maica
 Evlampia să treacă pe la stăreţie ca să ia pachetul şi să ţi-1 aducă. După ce-ţi isprăveşti treburile cu bătrîna şi cercetezi temnieul, ca să nu fi dat şoarecii la coşniţe, îţi iai ale tale şi te duci. Mult nu întîrzii nici eu ; te-ajung din urmă.
 —      Rămîn cam ruşinat, bădie ; să nu te superi pe mine.
 —      Fii serios, Traiane ! zise rîzînd Bibescu. Hai, ia-o înainte.
 Traian o luă la fugă şi sări gardul printr-un loc mai ferit. Bibescu trecu prin poarta oea mică şi ocoli repejor la stăreţie. Căsuţele călugăriţelor păreau oarbe, dar în dosul geamurilor se aflau ochi la pîndă. Era curat şi înflorit pretutindeni. Dinaintea cerdacului stăreţiei se mai înşirau cîteva cîrciumărese cu stebla înaltă şi
324
 florile ruginii. Bibeseu               simţi paşi moi în dosul uşii, pe
 covoraşul de cîrpe.       în           clipa  cînd un  canat se dădu în
 laturi, la un geam din dreapta se apropiară şi se retraseră cu grabă doi ochi sprîncenaţi. în pragul săliţii ieşise maica Nimfodora, superioara. N-avea treizeci de ani. Obrajii, bucălaţi şi trandafirii. Haina largă de mo-hair negru îi ascundea rotunjimile. Cuca şi broboada cernită îi acopereau părul. Nasul, cam mic ; zîmbetul descoperea larg dinţi foarte albi. Bibeseu îi sărută mî-nuţa catifelată ; ea      se ploconi cuvios.           „N-am ce-i face,
 se gîndea el. Dacă        aş            avea de unde,  i-aş da ochi mai
 bogheţi."
   —      Te văd veselă şi bine dispusă, măicuţă ; mă bucur cînd te găsesc aşa.
   —      Cam rar pe aici, domnule. Nu prea eşti dumneata bisericos.
   —      Să ştii, măicuţă, că sîntem nişte oameni ocupaţi cu necazurile ; abia ne înfiripăm aşezarea. Pe urmă o să fiu ccva mai liber.
   Maica stareţă închise uşa. Bibeseu trecu în camera din dreapta, în mireasmă de mere şi busuioc. Stanca Viţelaru îl întîmpină făcînd botişor c-o supărare care lui i se păru prefăcută. Purta fustă de lînă vişinie în falduri mărunţi, bluză cu altiţe verzi, şirag de mărgean pe sîni. Picior bine încălţat în pantofi şi glezna subţire, deşi ciorapul era de bumbac împletit de ea singură. Bibeseu îi cunoştea mîna, mică şi aspră.
   —   Ai cam întîrziat.
   Vorbea o femeie serioasă şi cuminte, cu glas liniştit.
   „Aşa se vede că au pe dracul unele femei, se gîndea Costică Bibeseu. Mai nu-mi vine a crede să fie asta cea pe care-o ştiu.cc
325
  Cînd o întîlnea aşa, era cuprins la început de un fel de nedumerire.
  îi zîmbi; ea rămase serioasă. Tocmai intra maica Nimfodora.
  —     Am adus pachetul, Bibescule, grăi femeia ca la o afacere.
  —     Da, surată Stâncă, vine îndată să-l ia maica Ev-lampia. Băiatul e într-al nouălea cer. îţi sărută mîna.
  —     Am să-i mai găsesc eu cîte ceva. Mi se pare că-1 chiamă Traian.
  Costică Leventu tuşi înăbuşit.
  Stareţa ştia că e vorba de băiatul care ajută la pri-sacă. îşi aduse aminte de ciudăţenia lui, că se scufunda în apă înainte de a intra la albine.
  —     Rar pune obrăzar, după cît spune maica Evlam-pia. Nu se teme de muşte. Mă scuzaţi, urmă ea răsucin-du-se în loc. Lipsesc puţin. Mi se pare c-a venit maica prisăcăriţă ; aud mişcare în bucătărie. Cu ocazia asta aduc un fagure de miere pentru musafirii mei.
  —   Vai, de ce te deranjezi, maică Nimfodoră ?
  Vorbise Stanca Viţelaru c-un aer distins.
  —     Nu-i nici un deranj, mă-ntorc imediat, îi replică, la fel stareţa.
  Cum ieşi călugăriţa, Stanca îşi schimbă înfăţişarea ca prin farmec. Avea un surîs dulce şi ochii îi crescură sub sprîncenele arcuite. Se aşeză pe divan lîngă caţaveica de vulpe.
  —   Vino încoace, om rău ; sînt tare supărată.
  —   Pe cine, Stăncuţo ?
  —   Pe dumneata, domnule.
  —     M-am făcut vinovat cu ceva ? Şi stareţa m-a domnit mai nainte.
 326
  —     Ba nu, Bibescule, nu eşti tu vinovat. Dar am înţeles că ori nu ştii ce secret am eu, care mă roade de mult, ori ştii şi mă împungi fără milă. Zic că, dacă ştii, atunci sînt tare amărîtă.
  —   Cad ca din stele, Stăncuţă, aşa sînt de uimit.
  Ea se alătură de pieptul lui şi se lăsă îmbrăţişată, cu ochii închişi.
  —     Aşa mă pierd eu cu îndoielile şi cu prostiile. Văd că ţi-s dragă.
  —     îmi eşti dragă, Stăncuţă. Dar despre ce e vorba ? Nu ne-am văzut şi ieri ? Caut şi nu aflu.
  —     Ieri nu-ţi puteam spune nimic : nu eram singuri. Dar tu mi-ai spus.
  —   Ce ţi-am spus ?
  —     Mi-ai spus ieri nu întăia oară ; mi-ai mai spus în patru-cinei rînduri că de ce nu ne vedem mai des. Cum să ne vedem ? că sîntem acuma despărţiţi. Zici tu că să repezi pe Traian cu scrisoare şi eu să-i dau răspuns. Am tăcut ; n-am ce-ţi răspunde.
  Bibeseu o privi cu luare-aminte. Abia acum parcă avea o umbră de bănuială.
  —   Nu înţeleg.
  —     Tu oare într-adevăr n-ai ştiut că eu sînt oarbă şi mută ? Oarbă că nu pot ceti şi mută că nu pot spune în scris.
  —     Asta este ? rîse Bibeseu. Nici nu m-am gîndit. Ce-are a face ? Cîte femei analfabete !
  Ea tăcu şi-i cuprinse mînile. îl privi aprig.
  —   Ţi-aş fi mai dragă dacă ţi-aş scrie ?
  —   Nu.
  —   Călugăriţa ştie că nici nu mă pot iscăli.
  —   Ce are a face ?
  Ea îşi lipi palmele de pieptul lui şi îl privi ţintă.
   —     Nu merit să pot ceti şi eu o scrisoare de la dragostea mea ? îmi spui tu vorbe plăcute, dar alea zboară în vînt. în scrisoare rămîne ca o floare presată. Alţă-dată, cînd eram micuţă, m-am cerut la şcoală. Taica era om cuprins, ţinea cîrciumă în Păuna, avea cu ce să mă poarte. El n-a vrut şi n-a vrut; că aşa hotărăşte el, că să nu-i bată capul nici maica, nici învăţătorul ; că femeia n-are nevoie de carte ; e destul să fie frumoasă şi gospodină. Atuncea m-am supus, fiind ş-o copiliţă fără minte. Pe urmă m-a şi bătut cînd era ameţit de ţuică. Am rămas fără şcoală. Nu-i nimica asta, zicea şi mama ; nici ea n-a ştiut carte ş-ar fi trăit fericită dacă n-o lua un tiran ca tata. „Nici eu n-am învăţat ! striga el la urmă, umblînd după un băţ ca să ne croiască. Nici eu n-am învăţat, şi sînt, slavă Domnului, cel dintăi gospodar din Păuna." „Te-ai fi ridicat mai sus", zice maica. „Să nu vă mai aud vorbind, că vă snopesc ! O singură fată am, îi dau zestre bună ; alt moţ nu-i trebuie. Şlus!“ Avea el vorba asta. Apoi maica m-a măritat după unul care-mi scotea ochii că-s proastă. Era funcţionar ; a socotit că să dea şi el în mine. Asta nu : am dat divors. Pe urmă cu banii mei s-a însurat a doua oară. E bine c-am scăpat de dînsul. Acuma vreau să ies la lumină.
   Bibeseu o asculta cu ochii umbriţi de mîhnire.
   —     Ascultă, Stăncuţă, vorbi el blînd, carte ai putea învăţa şi acuma.
   —   Mi-i ruşine de oameni.
   —     îţi poate fi profesoară maica Nimfodora, fără să ştie nimeni.
   —     Nu vreau să rîdă nici maica Nimfodora de mine. Cum să mă umilesc ?
 328
  —    Sînteţi prietine.  O să se     bucure şi tu te linişteşti.
  —    O să-ţi fiu mai    dragă ?
  —      Desigur, dar nu pentru că ai să înveţi nişte buchi.
  —      M-aş duce în lume să văd altă omenire decît la Păuna. Dar nu singură...
  —      Dacă ăsta-i primul rezultat al cărţii, atuncea ră-mîi cum eşti. Ai tot ce-ţi trebuie ; ai al tău, căci îţi închirieri prăvălia care ţi-a rămas moştenire...
  —      Cum să trăiesc     împunsă       întruna de vorbele tuturor ? Şi frate-meu Pintilie mă îndeamnă        să       mă căsă-
  toresc iar. Sînt atîţia păuneni care aşteaptă numai un semn. Dar mie mi-i drag un străin.
  —      Un străin sărac, Stăncuţă. Lasă-i puţină vreme, să facă şi el ceva, să se descurce... Crîncene timpuri... N-am decît ce-i pe mine.
  Tăcură amîndoi, fără a se privi.
  —    Nu cunosc pe altcineva pe lume... şopti ea.
  Bibescu îi cuprinse mîna, mişcat.
  —    Eu am multă speranţă, Stăncuţă.
  —      Crezi c-o să puteţi izbîndi voi ceva acolo, la Păuna-Mică ?
  —    O să te încredinţezi, ş-o să vii la casă nouă...
  Leventu zîmbea mîngîindu-i mîna aspră.
  —      Aşa-mi eşti de drag, Bibescule ; aş vrea să strig, ca să se afle... De aceea am avut plăcere să te sărut atunci faţă de toţi.
  —      Fii cuminte, vine maica Nimfodora şi ne-aduce miere.
  —    Am eu nevoie de altă dulceaţă.
  Se ridică şi trecu spre fereastră.
  —      Uite, m-am liniştit şi o să te-ascult. Mă înţeleg cu maica Nimfodora. O să fiu fericită cînd voi putea scrie o vorbă anume.
529
  Se întoarse şi-l cuprinse de umeri cu degetele ca în cleşte.
  „Să fiu al dracului dacă înţeleg, îşi zicea Bibeseu uimit şi tulburat. Se vede că se schimbă lumea. Mai nainte se tînguia Sărăcilă ; îi trebuie studenţie. O fi avînd dreptate Neonil că oamenii de-acuma nu mai vor să fie ca cei de ieri.fc
  Stareţa intră rîzînd :
  —   Cred că nu v-aţi plictisit singuri.
  —   Tocmai ne miram de ce-ntîrzii, măicuţă dragă...
  Stanca se liniştise deplin şi purtă cu îndemînare linguriţa în fagurele de miere.
  —     Cît îl rog pe Bibeseu să mai stea... zice că are de lucru la Păuna-Mică.
  -— E drept, nu ne mai vedem capul de treburi acolo.
  —     Ba mai stai şi pentru mine, Bibescule, rîse alb şi trandafiriu maica Nimfodora.
  Costică Leventu le observa pe amîndouă. Călugăriţa se aşezase într-un scaun cu spătar şi cu rezămătoare de braţe, privind cu plăcere tot ce o înconjura, de la icoane la covoare şi la divanuri. Stanca se mişca vioi, cercetînd fotografii, cununiţe de nemuritoare, horbote pe măsuţe, aşa ca ochii bărbatului să-i urmărească întruna mlădierile.
  în acest timp, Traian Mînecuţă cercetase în grabă coş-niţele, se folosise de lăutoarea pregătită de prisăcă-riţă şi, cît ai zbate în amnar, se îmbrăcase cu straiele dăruite. Se oglindise într-un geam. Straie de aba. Cizme din zgîrcenie cu carîmbii prea scurţi, dar să mulţămim pentru ele, că altfel păcătuim. Zeghe ; baider de lînă roşă ; căciulă albă de miel.
  —   Nu-mi mai trebuie deocamdată nimic.
 330
   —     îţi mai trebuie nişte mănuşi de iarnă. Putea să-ţi dea, că are de unde.
   Maica Evlampia se mişca, deşirată, în rasa-i cafenie, cu gura pungită şi ochi iscoditori.
   —     Ia, Traiane maică, din colac, şi din nuci, şi din miere. Asta-i mîncarea noastră, a pustiitelor de lume ; ne mulţămim, căci e de la Domnul şi e rodul pămîntu-!ui. Nu te mai minuna atîta de ce ai pus pe tine ; se cuvenea şi mai bun, din atîta osînză cîtă au. Dar aşa e lumea asta păcătoasă, nu pregetă să strîngă cît mai mult, strîmtorînd pe sărman şi lăcomindu-se la munca lui. Aşa, eu numai amar şi vai de mine am trăit între oameni.
   Mi se pare că pisica mea şi-a vîrît botul în cratiţa cu lapte. Aşa-ţi trebuie, Evlampie, dacă nu pui capac.
   M-a bătut taica, m-a asuprit bărbatul, am umblat desculţă şi flămîndă. A murit taica, precum ţi-am mai spus eu ţie, căci i se împlinise sorocul vieţii. Dar tot m-a mai înjurat o dată de mumă ; şi pe urmă a tăcut şi l-am pus în pămînt ; acolo nu mai înjură. Dar pe urmă m-a lovit şi m-a înjurat, tot de mumă, celalalt, care zicea că mi-i soţ şi mă luase cu sfînta cununie. Mă trimetea la cîmp, de mă încîrligam subt osînda muncii. Venea şi el de la cîrciumă cînd era soarele sus. „Te odihneşti, hai ? Evanghelia mă-tii de putoare !cc Mă alunga prin coceni, se împiedica de dovleci, cădea. Eram eu vinovată. El dormea acolo pe loc şi, cînd se scula, îşi aducea aminte că are cu mine o pricină. Veneam aici la mănăstire şi mă rugam Maicii Preciste să mă scape de fiară: că eu eram ca o oaie şi el era ca un lup. Şi a binevoit Maica Precista să mă scape. A pierit Constantin — îl chema ca şi pe tata — a pierit într-o noapte, la o încăierare. Copii n-am avut, că se
 331
prăpădiseră de mici. Am venit şi-am îngenunchiat la maica Olimpiada şi am rugat-o să mă primească subt aripa ei. M-a primit, dar mulţi purici n-am făcut la cuvioşia-sa. îi plăcea să mînînce într-ascuns şi să mă ţie flămîndă. Zicea că datoria monahiilor e să postească ; numai astfel îşi pot răscumpăra păcatele vieţii. Care păcate? Tu care ai un trup poţi fără hrană trăi, ca să slujeşti lui Dumnezeu ? Nici cînele care păzeşte la uşă nu mă păzeşte şi nu latră dacă nu-i dau hrană. Ptiu ! uita-m-ar relele şi demonul ! Am uitat să-l milu-iesc şi pe el cu ceva. Dar îi dau eu mai pe urmă ; mai poate răbda. Mă Grivei, mai rabdă şi tu niţel.
   Şi aşa am îngenunchiat la maica prisăcăriţă cea bătrînă, că mă pricepeam şi eu niţel la albine. Şi maica Filof-teia m-a primit fiică sufletească, fie-i odihna între preafericiţi, şi mi-a rămas chilia ei şi lucrez în pri-sacă.
   Fire-ai al naibii de Grivei ! Auzi-1 cum chelălăie. Na şi ţie ! şi du-te, să nu te mai aud. Aşa am chelălăit şi eu, ca şi tine, şi fiind sărmană fiinţă omenească, avînd şi credinţă, Domnul-Dumnezeu m-a ajutat. Dar tu eşti animal necuvîntător. Hai, du-te ! Ţi-o fi !
   Nu ştiu ce să fac cu căţelul ăsta al meu. Cît îi dau să îmbuce, coastele tot pieptene.
   Acum mă gîndeam pe cine să aduc aici, ca să rămîie după mine. Tot am stat, am cugetat şi am aşteptat. Ve-nindu-mi veştile, m-am dus şi m-am sfătuit cu maica superioară. Floreasca asta e din neam bun ; e înţelegătoare şi nobilă, numaicît îi scapără ochii după lume. Măicuţă Nimfodoro, zic, dragă stăpîna, am eu o nepoată de soră. A trăit ea ca vai de lume, bînd lacrimi şi dormind pe spini. A venit o milostivire şi i-a murit omul : tot Constantin îl chema. A crescut un băiat, un
 332
derbedeu. Numai răutăţi făcea, că n-avea cine-1 struni. Maică-sa, ca o femeie slabă, ce-i putea face ? Că asemenea sămînţă de om e şi îndrăzneţ şi tare ca mistreţul. Numai pe sub sprîncene se uita, ca duşmanul. Venea şi se uita, venea şi se ducea ; nu ştia nimeni ce negustorie învîrte. Ne-a copleşit războiul : să-i stea în gît o bubă neagră celui care l-a scornit. S-a dus la război şi s-a purtat cu mare putere : a prădat, a dat foc, a omorît, de toate, cum e treaba ăstui meşteşug. Cînd s-a întors de-acolo, s-a înhăitat cu alţii. Cînd le mergea, era chiolhan la cîrciumă ; cînd erau domni mari cu chisoiul plin, nimereau la birt la Brăila. Cînd ră-mînea lefter, venea la maică-sa şi-o bătea să-i dea ce are. A umblat el în asemenea treburi, pînă ce-a omorît şi oameni la drumul mare. Atunci au ieşit împotriva lui jandarmii şi l-au vînat ca pe sălbătăciune. După ce l-au puşcat jandarmii şi pe acest din urmă Constantin, s-a mai alinat biata nepoată-mea asta Rada. Şi mă gîndesc s-o aduc să rămîie în locul meu cînd oi ieşi din viaţă.
   Ai isprăvit, Traiane ? Să-ţi mai dau, ori ţi-ajunge ? Ce ştii, nu mai asculta. Ce nu ştii, ţine minte. Şi să nu uiţi zdrenţele, ca să-ţi rămîie amintire de sărăcia în care ai fost, bietul de tine. Şi nu uita nici ce ţi-a mai adus Stăncuţă adaos : nişte nădragi şi un surtuc vechi, ca să-ţi cruţi hainele bune.
   Te-ai dus ? Mergi sănătos        şi mai  vino.
   Şi zice Floreasca î bine ; numai să fie cuminte. Are să fie cuminte, zic, că altfel cum va găsi o alinare la pedeapsa vieţii ? Că noi aicea    trăim      bine,    numai că  e
 multă cîrcotă şi zavistie. Nu       e mai  multă    vorbă şi in-
 trigă nici între cucoane la oraş, dac-or mai fi cucoane de alea. Aud că li s-a mai împuţinat sămînţa.
333
   Să-nchid uşa, să nu facă cineva o glumă cu mine. Acuma Floreasca m-aşteaptă, ca să-i ajut la torsul lînii. I-au venit vizite, au sporovăit, au rîs. Ce-i pasă ei ? Acuma e un ceas cînd nu-i slujbă, şi toate stau două cîte două în chilii; că ele sînt cîte două ori trei ; numai eu sînt una. Şi cînd trec eu, le văd cum rîd de mine. Cică vorbesc singură. Apoi cine vorbeşte singur spune adevărul. Iar ele numai cu minciuni se ţin : asta-i mai ales mîncarea şi băutura lor.
   Toc-toc ! Măicuţă Nimfodoră şi dragă stapînă, am mai venit să vedem de borangic, ori de lînă, şi să stăm niţeluş de vorbă, că sînt ca o cuculeasă, iar altele cîte două, cîte trei, toate mă foarfecă şi nu-şi pot domoli limbile din pricina unei biete bătrîne. Te-aş întreba ce ţi-au mai spus de prin lume musafirii cuvioşiei-tale, dar n-avem vreme...
                                V
   Traian grăbea spre Păuna-Mică. Nu se afla în acea zi şi în acel ceas nimeni mai bucuros decît el pe lumea asta. Cînd a trecut dincolo de poiană şi a dat între arbori şi apoi pe lîngă nişte lăstăriş mărunt, şi apoi pe o cărăruie care-i scurta drumul, numai iată că-i sare ie-puroiul de dimineaţă. Putea să arunce în el cu tăfîlca pe care o ducea la subţioară, aşa îi sărise de aproape. Dar dacă aruncă în el cu straiele, trebuie să se oprească şi să le culeagă. Mai bine se duce cu el spre colonie, că într-acolo o apucase şi iepuroiul.
   —     Stai, mă, să te-ajung din urmă şi să mergem tovărăşie ! i-a strigat el.
 334
 Au mers o vreme aşa. îi vîjîia vînt pe la urechi. Ştia că n-o să prindă iepurele, însă ajunge mai curînd acasă, şi acolo or să se mire toţi de el.
 Sălbătăciunea a cotit spre dreapta, cătră vii. Traian a ţinut fuga înainte pînă la bordeie.
 Acolo nu era nimeni în bătătură, să se mire de el. Toţi, împreună cu bădia Costică, erau cine ştie unde, la stuf. încărcau în căruţă maldăre mari, şi caii erau în şleauri. în preajma bordeiului, înspre răsărit, mai fusese descărcat şi alt stuf adus în aceeaşi zi, lîngă gi-reada de mai înainte începută.
 Era devale muncă grăbită şi înfierbîntată. în limpezimea zilei se auzeau glasuri amestecate. Mai cu samă striga Neculăieş Mînecuţă. Gheorghe Omu l-a ameninţat cu furca. Neculăieş a tăcut un răstimp.
 Traian a coborît pripit în locuinţă. A lepădat de pe el îmbrăcămintea bună şi a păturit-o cu grijă, potrivind-o în cotlonul lui de lîngă sobă. A tras pe el nădragi şi vestă groasă. Şi-a păstrat cizmele şi căciula albă şi-a ieşit afară, dînd roată întăi la paseri şi la purcel. A venit Tărcuş şi l-a mirosit prelung.
 A făcut numai un salt pînă devale.
 —      Ai venit ? Ce isprăvi ai făcut, fire-ai să fii tu al dracului ! răcni la el bădia Neculăieş. Noi muncim aici de ne rupem, şi tu faci vizite pe la mănăstiri cu alt cavaler.
 —   M-am întors cu folos, bădie.
 —   Aşa ? îţi arăt eu ţie folos, de te pun pe coaste !...
 —      Lasă băiatul, se amestecă Bibescu ; decît să-l pui pe coaste, mai bine i-ai da partea pe care i-ai juruit-o.
 —   Ce să-i dau ?
 —   îmbrăcăminte. îi trebuie şi manta.
 —   N-am juruit nimic şi nici nu ştiu.
 —   Cred ; văd că eşti om de onoare.
 —      Ba eu sînt ce sînt, şi muncesc la stuf şi la pănu-şiţă cu palmele goale. Nu pun mănuşi.
 Bibeseu se privi, răsucindu-se în loc. Avea pe el nişte efecte militare vechi şi reformate, destul de bine reparate, şi bocanci în care i-ar mai fi putut încăpea o păreche de picioare. Ş-o pălărie desfundată. Şi mănuşile, asupra cărora privea cu dispreţ Mînecuţă. Mănuşi jerpelite, însă de piele castanie.
 —   Cu astea să te duci la dame !
 —      Ascultă, Neculăieş Mînecuţă, învaţă-te a judeca drept, îi răspunse glumeţ Bibeseu. Prostie este să porţi fără rost, cînd e cald şi nu-ţi folosesc nişte pielcele de cîne şi să te loveşti cu ele în palma stîngă. Eu le pun pe mîna la lucru, ca să-mi cruţ palmele de bătături. Am învăţat asta de la secerători din ţările pe unde am fost. Vreau să-mi păstrez şi eu mînile în bună stare. Tu rîzi. Mai bine ai purta şi tu.
 —   Eu n-am.
 —   Dacă n-ai, fură.
 —   Te rog, te rog ; pînă aici ! Nici nu-mi trebuie.
 —   Dacă nu-ţi trebuie, lasă-mă pe   mine în pace.           Şi
 dacă nu-i agoniseşti     băiatului  manta, îi găsesc    tot eu.
 —   Nu vreau nici     aşa.
 —   Atuncea pune      mîna      pe maldăr  şi nu    ţinea lu-
 crul pe loc.
 Gheorghe Omu a dat un strigăt şi s-a uitat rîzînd la cei doi. Minune mare. Rîde Gheorghe Omu ! I-or fi trebuind şi lui mănuşi de piele. îi trebuie, căci la Păuna-Mică oamenii fac după gustul lor. Sus maldărele ! Nu umpleţi prea tare căruţa, ca să nu tragă din greu caii la pripor. Hai, Suru-unu ; hai, Suru-doi ! Vîrtos, băieţi ! Aţineţi-vă cu furcile pe margini şi spri-
 336
 jiniţi. Cînd poposim sus, Traiane, le-aduci puţin orz cailor, că au muncit astăzi şi s-au luat la întrecere cu noi.
   Cine-a vorbit astfel ? A vorbit Gheorghe Omu, cum nu s-a pomenit să-l mai audă cineva vorbind astfel. Şi are fitecine bucurie că tovarăşul său cel întristat se luminează. îi pătrunde soarele prin aripile pălăriei desfundate de pai de secară şi-i aureşte faţa asudată.
   Opresc sus, descarcă fără grabă. Gireada de rmldări creşte. Cît o să mai crească ? se întreabă, destul de plictisit, Mînecuţă. O să mai crească încă pe-atîta şi-apoi cît un deal.
   —      De ce o să mai crească încă pe atîta şi apoi cît un deal ?
   —      Să-ţi spun eu de ce, frate Neculăieş, lămureşte Neonil Roşea. E o filosofie mai mult înaltă decît adîncă. La malul bălţii, stuful e marfa cea dintăi şi mai cu folos. Faci împrejmuire ; faci acoperiş ; iarna pardoseşti închisorile vitelor ; încălzeşti soba. Alăturea cu stuful clădim un deal de cioate. Cîte rădăcini găsim, cîte trunchiuri uscate, le clădim ca să se vadă ca un turn, de departe. Şi nu uităm nici papura.
   Traian pornise. La vorba asta s-a întors :
   —      Meşteră la împletit şi ţesut papură e maica Ev-lampia !
   —      Meşteri sînt şi alţii, care au trăit între codri şi stufuri. Este unul Neonil Roşea.
 . „Multe ne trebuiesc, mormăie în sine Neculăieş Mînecuţă, de aia au început a vorbi oamenii că sîntem nebunii de la Adunaţi şi Detunaţi."
   Acuma şi filosoful ăl mic are o idee. Aicea toţi au idei.
   Filosoful ăl mic zice că să se mai coboare căruţa încă
 o dată, să încarce iar, să se mai salte gireada c-un rînd
                                                                  337
 22
 de maldăre. Pînă atunci s-aprinde focul, se încălzeşte în oala cea mare ciorba de ieri. Se taie şi se rînduieşte pînea.
   îţi trece părul prin căciulă pînă ajungi să îmbuci ceva. Se taie şi se rînduieşte pînea. Se aşază şase pahare ş-un ulcior de apă adusă tocmai de devale. Măsuţa cea joasă în preajma focului din şopru. Scaunele cele mici cu trei picioare. Apoi pînă ce te speli, pînă ce te-aşezi...
   —      Are dreptate băiatul, încuviinţează Neonil Roşea ; şi Gheorghe Omu e de aceeaşi părere.
   —    Mînîncă şi toată lumea odată, adaogă Traian.
   Toată lumea : adică animalele, şi paserile şi Tîrcă-
 labă.
   Se înţelege ; toţi îi caută în coarne ăstui prunc alintat. Parc-ar fi fratele lor.
   Ş-apoi mînîncă încet, fiecare cu farfuria şi cu furculiţa lui. Ce dracu ! N-au făcut şi ei războiul ? N-au dat în brînci ca s-aleagă alimentele din noroi ? Nu s-au pus într-un genunchi şi nu le-a fost celalalt genunchi masă ? N-au înghiţit din fugă ? Numai cu ghimpi şi cu sughiţuri. Acuma de ce atîta boierie ?
   —      Apoi tocmai de asta ! zice celalalt nebun, doctorul, pe care l-a colăcit pe-aici Iosif Rafailă ; tocmai de asta, zice, a venit vremea să trăiţi şi voi mai omeneşte.
   ...că să ospătăm domol şi cuviincios, căci sînt darurile pămîntului şi am pus în ele inima noastră...
   Ce să mai umble bietul om cu vorbe de astea ? Vorbele nu satura.
   Altfel, de treabă om doctorul Calalb, dar nu ştie ce-i pe lume.
   ...că să mîncăm în tăcere la masă, ca să ne priască.
   Ce să-mi priască ? Eu mă lupt cu zevzecii şi-n somn. Ei cred c-o să se schimbe lumea. Ce să se schimbe, că, de cînd ţin bătrînii minte, care-i mai tare acela-i mai mare, şi peştele m<are înghite pe cel mic.
   „Ba cel mai tare, zice doctorul, dacă vrea să ne înghită, îl dăm la o parte şi, dacă tot se năpusteşte, îl doborîm."
   Cine vorbeşte aşa ? Un fleac de omuleţ, îmi ajunge cu fruntea la umăr. Dar îi umbla limba cu ascuţime. Poate să aibă niţică dreptate, dar n-o să îndrept eu lumea cu umărul. Cum o să facem, ce-o să dregem, nu ştiu. Pînă să ne dumirim, vremea trece ; uite şi cea cu coasa şi cu dinţii rînjiţi.
   —      Ba cîrna la vremea ei, strigă doctorul. Noi, cît sîntem în putere, lucrăm nu pentru moarte, ci pentru viaţă.
   ...Şi i-a făcut colonia scăunaş anume. Nu i l-am făcut eu, i l-a făcut Neonil, care pretinde că nu se află la Brăila om mai iscusit decît doctorul Calalb.
   Asta-i nebunia cea mare a lui Neonil Roşea : el zice că se închină ştiinţei. Alţii se închină la icoane. El nu vrea să se plece la moaşte şi la zugrăveli care lăcrămează ; el ise închină ştiinţei. „Dar de Dumnezeu nu ştii ?“ „Ba da ; însă nu vreau să cunosc zugrăveli care lăcrămează. Voi n-aţi cetit ce-au scris înţelepţii de demult, că Dumnezeu e în înţelepciunea şi bunătatea noastră ? Decît să spui Doamne-Doamne de zece ori, mai bine miluieşti o dată pe o văduvă." Şi mai zice el : „Decît să înjuri şi să spurci cu vorba de o sută de ori, mai bine miluieşti doi orfani şi două văduve, că e plină lumea de ei de cînd cu măcelurile."
   La urma urmei, poate are dreptate Neonil Roşea, dar eu sînt cu mult mai înţelept, că nu mă pun de price cu lumea. Proastă o fi fiind, dar cu dînsa trăiesc.
                                                                  339
 22*
   „Aşa că la nebunii de la Adunaţi şi Detunaţi s-a adaos şi acest doctoraş. Mă cam plictiseşte ş-am să-i spun eu două vorbe."
   Totdeauna avea de gînd Neculăieş Mînecuţă să spună doctorului acele două vorbe, şi nu le spunea. Şi avea de gînd să spună altele şi mai potrivite celorlalţi cu care trăia în toate zilele la un loc ; dar nu le spunea. Spunea numai unele, mai ales lui Traian ; însă rămîneau în el cele mai multe, care îl înăbuşeau.
   Şi-a aruncat ţigara şi s-a lăsat repede la vale după ceilalţi şi după căruţă. Gheorghe Omu îl chema într-aju-tor mai ales pe el. Asta îl bucura întrucîtva.
   Costică Leventu îi striga şi el ceva, din vale. Mînecuţă s-a oprit :
   —   Ce e ?
   —      N-ai stins ţigara şi n-ai rîşnit-o cu piciorul ! Dacă se iscă un pojar, o să zici că aşa ne-a fost scris !
   —      Dumnezeii şi paştele ! a scrîşnit Mînecuţă pornind iar la vale. Mă învaţă şi pricopsi tul ăsta ce să fac. E bun de balamuc, mă frate-meu, pe cinstea mea ! Pune mănuşi la tăiat şi la încărcat stuf. Ptiu ! O să-l spun la cei din Păuna, să-l fac de rîs. Se pune unul ca ăsta cu mine, care am fost gradat la artilerie, regimentul şase, bateria a treia, plotonier Rădaşcă. Aoleu ! Ciorapii lui sfîntu Petre şi condacul lui sfîntu Haralambie şi mărgelele sfintei Paraschive şi a maică-ta şi soru-ta şi toate ale nouăzeci şi nouă de închinăciuni cîte le cînta domnul plotonier Rădaşcă. Asta-i catehismul gradatului, ne striga nouă învăţătură domnul plotonier. Nici n-am vreme să le spun toate pînă devale, mătrăguna mă-tii de Levent !
   —      Ia să mă scuteşti ! a răcnit el cu întărîtare cătră Bibescu.
 340
 A smuncit cătră el furca înfiptă în ipămînt şi a scuipat în palme :
 —   Eu n-am mănuşi.
 —   Văd ; nu ţi se cuvin.
 —   Mă Leventule, nu-mi pune năduf           ! s-a holbat Mî-
 necuţă cu ochii încrucişaţi. îmi vine să... îmi vină să mă dau cu fundul de pămînt.
 —   Asta e bine. Alege un loc căptuşit cu ciulini.
 Din mînia lui Mîn»eeuţă a ieşit o vrednicie cum nu se mai pomenise la el. Apuca snopii cîte doi, gîfîia, îi trîn-tea şi-i înjura mormăind. Ceilalţi îl priveau cu coada ochiului şi schimbau între ei zîmbete.
 Cînd s-au urcat iarăşi sus, mîncarea           era    gata, pen-
 tru „toată lumea". Nu s-au spălat caii şi Tîrcălabă, nici cucoşul cel alb. Oamenii s-au supus orînduielii, că altfel se supără badea Neonil.
 Mîncînd, tăceau. Şi asta era bună rînduială. De supărare, Neculăieş Mînecuţă a mîncat cît trei. Asta era rînduială mai puţin bună. Dar cine a aruncat cîte doi snopi în căruţă ? Şi el se grăbeşte să-şi fumeze ţigara. Că pe urmă se duc să se (întindă pe pănuşiţă, în bătaia soarelui.
 Stau aşa, cu mădulările parcă desfăcute. Au uitat toate ; nu se mai gîndesc la nimic. Aţipesc şi le bîzîie pe la urechi cele din unmă muscuţe ale anului.
 Vine încet de la şopru şi Băiatu. îşi caută cu sfială un loc. Şi-l alege între Gheorghe Omu şi Costică Leventu. Cum a pus tîmpla pe braţul stîng, a şi aţipit... A ţipat gaia pe deasupra bordeielor ; el a tresărit şi s-a ridicat în capul oaselor, cu ochii după cucoşul cel alb.
 —   Unde eşti, Albule ? l-a chemat el.
 Albu i-a răspuns din adăpost, unde îşi ocrotea găinile.
 341
 El a zîmbit şi a aplecat iar fruntea. Somnul l-a furat într-o clipită.
 Astfel au lucrat toată săptămîna, cît a mai ţinut vara sfinţilor Arhangheli. Noaptea, lumina o lună plină care-şi prefira lucirile prin ceaţa Dunării nevăzute şi a luncilor. Mînecuţă părea domolit, insă el nu-şi uita mî-nia, numaicît îşi aştepta ceasul./
 De la Brăila, le întărise Iosif "Rafailă vestea că numaidecît va fi la Păuna-Mică, duminică la amiază. Va veni şi (doctorul Iriimia Calalb, ca să vadă ce mai face -colonia lui.
 Stăteau răsturnaţi în locul lor din pănuşiţă, după miîncarea de pnînzişor. Traian pregătise toate mai devreme, căci după amiază aveau curăţenie şi spălat.
 —      Ca la miliţie, mîrîi hursuz Mînecuţă. Nu mai scăpăm de asta ? îmi aduce aminte de război şi mi-i greaţă. De-ar veni o gospodină, să scăpăm de-o grijă...
 —      O să vie şi vremea aceea, răspunse badea Neonil. Am eu o scrisoare, care mi-a sosit duminica trecută ; o ţin în chimir ca să nu se rătăcească. Dacă mi-aduee Traian ochelarii, o cetesc.
 —   îi aduc ! a strigat băiatul, sărind în picioare.
 —      îi afli pe poliţă, subt icoane, adaose Neonil. Bagă de samă sa nu se desfacă. I-am lipit cu nişte clei de cireş. Pînă ce m-oii dbce la tîrg, să-i repar.
 —   Dă-i doctorului să-i repare.
 —   De ce ?
 —   Păi nu spuneţi că sîntem colonia lui ?
 —      Frate Neculăieş, e mai bine cu clonţul moale şi cu ghiarele tăiate.
 Fratele Neculăieş tace, dar în el mormăie un fel de tunet îndărătnic.
 S-a întors băiatul eu ochelarii. Cum îi aşază pe nas şi le dă crenguţele pe după urechi, badea Neonil îşi dobîn-
342
 deşte înfăţişarea adevărată. I-i fruntea înaltă din pricina pleşuviei; pletele i-s împărţite în două, peste urechi. Sprâncene cu peri lungi, barbă căruntă, tuşinată cu un foarfece vechi al oilor de la Letea. Acele oi nu mai sînt. Casa dărâmată. în vatra unde a crescut urlă lupii. Are înfăţişare de profesor. Ciudată unealtă şi ochelarii ăştia ! De aceea îi poartă unii fără să aibă nevoie. Alţii îşi lasă banbă lungă cît snopul. Alţii îşi pun ochelari cu ramă groasă neagră.
   După ce şi-a pus ochelarii, filosoful a scobit într-o despărţitură a chimirului şi a tras cartea poştală.
   —   „Bădiţă Neonil, iubite frate"...
   Toţi şi-au întors urechea spre veste, ascultînd cu luare-aminte, fără a privi la nimic.
   —      Aşa... urmează Roşea. „Bădiţă Neonil, iubite frate... Am primit scrisoarea dumnitale şi m-am bucurat că^mi dai veşti bune. Şi să ştii că m-am hotărît să ies din sat de la Călugăreni în săptămîna dinaintea Floriilor. La acea vreme aici e încă iarnă, pe cînd la Dunăre se arată primăvara. Drag mi-a fost în locurile noastre, şi acuma mi-i dor să văd ape şi lărgime. Un frate mi-a mai rămas pe lume ; lîngă acela vreau să-mi sfîrşese zilele. Să fii şănătos şi te îmbrăţişez ca o soră bună ; iar Aurica îţi sărută mîna. A dumnitale, Ana Roşea"... Aici e slova mezinei... „Sărut mîna, bădiţă Neonil. A dumnitale so-rioară, Aurica."
   Toţi s-au apropiat şi şi-au vîrît nasurile, ca să vadă caligrafia fetei. Roşea i-a depărtat cu mîna.
   —      Staţi, că mai este. „Cînd va fi să vin, te vestesc. Trimit telegramă la Iosif Rafailă Vasiliu, Brăila, strada Portului, no. 55, cum mi-ai scris. Şi aduc multe lucruri care vă lipsesc, ca nişte becheri ce sînteţi. Sărut mîna, Ana."
   îşi dădu părerea Gheorghe Omu :
343
   —   Se cunoaşte că-i femeie cuminte şi deşteaptă.
   —      Cîte a suferit... clatină din cap Neonil, cu ochii umezi. Fire-ar... uite, că s-au descleiat ochelarii. Du-te, Traiane, şi-i pune la loc. îi meşteresc eu iar. Ce mai aştepţi ?
   —   Scrisoarea.
   —      Nu. Asta o pun iar la chimir. Am s-o mai studiez. Am pătimit şi eu întocmai ca şi dînsa, ca nişte fraţi ce sîntem. Scrisoarea aceea în care îmi spunea toate, cînd
 i s-au prăpădit bărbatul şi copilul, nu ştiu ce s-a făcut, că n-o mai aflu.
   Am poposit şi eu în vremea spaimei la un sat, dincolo de Urziceni. Mă duceam spre Bucureşti, avînd cu mine pe cei doi copii, paisprezece şi şaisprezece ani. Se luase după mine ş-o bătrînă năcăjită, una mătuşa Safta. Tot ofta şi căuta ceva : nu găsea şi tot ofta. Mă rătăcisem de Ana şi de Calistru, şi acuma îmi trebuia Bucureşti, unde se sculaseră nemţii şi aruncau bvombe. Stăteam cu oamenii de vorbă în curtea popii. Umblau veştile ca paseri nebune asupra bietei omeniri. Ne temeam să nu vie nemţii. Ba vin, ba nu vin. Vin, că-i «alungă ai noştri. De ce să ocolească tocmai pe-aici ? zic eu. S-or duce pe unde le e drumul mai scurt. Ei caută ziua de ieri ; ai noştri, pe cea de mîni. Ceasul lor a stat ; al nostru merge înainte. Şi cum stam aşa şi sporovăiam, uite-4 că vin. Erau în camioane, ameQinţînd cu mitralierele.
   Poate le trebuie ceva. Le dăm, zic oamenii, şi să se ducă. Cu noi ce au ? Nu le-am făcut nimic.
   Erau bărbaţi curat îmbrăcaţi şi frumoşi. Mie mi-au plăcut.
   încep să strige la noi. Unul vorbeşte româneşte :
   —      Să se adune lumea în curtea bisericii. Mai repede, că n-au timp.
 344
   Ne-au îmbulzit în curtea bisericii. Ne-au pus în rînd frumos, două rînduri, patru, zece, cîţi am fost. Poate să ne vorbească ceva, mă gîndeam eu. Nu ne înjurau, nu ne loveau. Mai la dreapta, mai la stînga ; staţi liniştiţi.
   —   Fertig ! strigă maiorul. Adică gata.
   Gata am fost; a trăsnit asupra noastră furtună şi ropot. încă o dată ! Nu eram lovit ; m-am lăsat la pămînt. Şi încă o dată ! S-au dus. Venise un tren blindat în gară ; erau ai noştri. Strigăte, împuşcături, îmbulzeală. Cînd au ajuns ai noştri la biserică, ne-au găsit potopiţi. Mai erau în viaţă încă vreo zece. Dar Ghiţă al meu şi Florea au picat chiar la cea dintăi rafală. Iar mătuşa Safta a mai trăit pînă în sară. Nu voia să moară ; parcă era înşurubat în ea sufletul. Pe urmă am îngropat-o cu copiii mei şi cu toţi cîţi au fost pieriţi. Şi m-am aflat singur, ca fulgul de nagară cînd îl suflă sub nouri vîntul de toamnă.
   Mă gîndeam eu imai pe urmă cît imi-au fost de plăcuţi la vedere acei oşteni bine îmbrăcaţi şi spălaţi. Pe urmă au venit ai noştri, ne-au înjurat şi ne-au cerut de mîncare. Dar ne-am înţeles; ne-au ajutat să ne îngropăm morţii. Cîţi rămăseseră ascunşi prin sat au ieşit, au prăz-nuit, şi-am plîns cu toţii. Iar eu m-am tînguit cătră sufletul meu, că n-aveam cui altuia, şi m-am speriat ce fiară mîrşavă se face omul cînd are în mînă armă şi se îndeamnă la omor.
                                  VI
   în noaptea de 27 spre 28 noemvrie s-a tulburat vremea. A început a sufla deodată vînt din miezul nopţii cu fiori de iarnă şi cu stropi de zloată. Traian asculta
 345
 din şoprul lui, unde se răcea vatra, zvonul văzduhului, în care se amestecau chemări de paseri ; erau cele din urmă, călătoare pe şuvoaiele de vînt ale înălţimii, ca pe ape ; grăbeau năprasnic spre miazăzi, căci le «ajungea din urmă spaima gheţii, încremenirea de stîncă a (lunilor rele, şi nu era ide înţeles, «duipă părerea lui Neonil, cum de întîrziaseră. Locurile lor de viaţă şi de scos pui sînt la noi şi mai cătră miazănoapte, explica filosoful, şi cum se închide hrana sub capac de ghiaţă, fug la miazăzi, unde-i mai cald ; şi numaicît aşteaptă soarele nou de primăvară, ca să vie înapoi cu mare larmă şi bucurie din cer pînă-n pămînt. S-au tot dus, s-au tot scurs, unele în octomvrie, altele în noemvrie ; iar aceste de s-aud trebuie să fie intimatele, puiganii mai slabi, pe care îi duc mamele lor spre hrană. Multe or să cadă pe cale, jertfe.
    —      Zoriţi, căci vă dă sprijin vîntul, le striga Traian de jos.
    Ele învîrtejau glasuri, ca şi cum l-ar fi auzit.
    —      Poate tot s-or întoarce măcar unele din ele, a vorbit deodată, lîngă copil, badea Neonil prin întuneric ; cum ne întoarcem şi noi oamenii după viforul care ne-a Mntuit şi ne căutăm unii pe alţii.
    —   Aşa-i, bade Neonil, îngînă copilul.
    —   Ce faci tu singur aici ?
    —      Caut caii şi purcelul şi-i închid bine. Le pun lacăt. Cît a fost vreme bună nu m-am temut, -dar de-acuma mă tem. Nici n-a sosit bine iarna, şi a prins a se auzi la Păuna de furtişaguri. Au intrat la Niţă Amărăscu şi i-au furat vaca. Au ridicat şi purcelul Avrămesei, văduva. Oameni răi, bade Neonil.
    —      O veni vremea să scăpăm şi de ăştia, băiete. Dacă pui tu lacăte şi avem şi cîne care dă semnal, n-avem de ce ne teme.
346
  —    Asta m-am gîndit şi eu, bade Neonil. Am fost cu grijă, căci vîntul ăsta aduce spaimă şi se tînguiesc paserile pe sub nouri. Gînd am ieşit din grajd şi-am stîns lumina felinarului, am văzut om trecînd călare prin întunecime. Cît a ţinut toamna, n-a trecut nimeni pe aici, noaptea. Am strigat spre el : „Care eşti, mă ?“ El m-a înjurat. Eu nu i-am spus vorbă de duşmănie ; el m-a înjurat. Şi-atuncea m-am gîndit...
  —    La ce te-ai gîndit ?
  —    M-am gîndit să punem la îndemînă nişte furci.
  —    Nu te-ai gîndit rău ; tu eşti fecior cuminte.
  Roşea dădu să-l mîngîie şi lovi cu degetele peste căciula de miel.
  —    Vezi, dacă te iei cumva la trîntă cu ei, să nu ţi-o smulgă din cap.
  —    Cînd o fi la luptă, o pun într-un dos, rîse băiatul.
  Traian încărcă în braţe funduri şi crătiţi, anină într-un
  deget şi felinarul stîns şi se duse la bordei. Isfeonil Roşea păşea în urma lui rîzînd singur.
  In jurul lor fugeau sunînd prin bătătură foi de cocean, ca nişte vietăţi.
  —    Mă Tîrcălabă, unde eşti ?
  Cînele se sculă dintr-un întuneric şi veni La băiat, ca să-şi primească mîngîierea.
  Dădu viers cucoşul cel alb, de subt o streaşină.
  —    Prea devreme, mă Albule.
  —    Cucoşul tău e cam nătîng, grăi Neonil. Cum te-aude, strigă.
  —    O să trîmbiţeze el şi cînd îi vine ceasul.
  Coborîră treptele ; se deschise un patrat de lumină în
  care sticleau ca pietre rare ochii lui Tîrcălabă.
  Ceilalţi colonişti stăteau la masă, sub soarele lămpii. Ardeau înăbuşit două cioate încălecate în vatră.
347
   Se afla la masă şi-un obraz nou, Iosif Rafailă Vasi-liu. Văzînd că se răsucesc stihiile pe crugul lor, n-a mai aşteptat pînă a doua zi, ca să nu aibă cumva năcaz cu călătoria. Avea pregătite valiza şi un sac cu cîteva lucruri ce erau de trebuinţă la colonie. A dat de veste doctorului Galalb că el pleacă şi s-a grăbit să ia autobusul „Brăila-Păuna-Bucureşti-Express". Gînd a coborÎTla Păuna, şfichiuia cîte-un fir de zloată. Cînd a ajuns aici, curgerea vîntului era în toi şi lampa încă nu se aprinsese. Gospodarii mutau vatra şi cioveiele din şopru inT*bordei. Iosif a lepădat ce ducea şi a pus şi el mîna ca să dea ajutor. Era un om subţiratic şi b^lan, c-o bărbuţă rară, cu vorba blajină şi domoală. S-au grămădit toţi în jurul lui ; într-o clipă a aflat toate cîte se petrecuseră aici. Băiatul a întins masa şi au ospătat.
   Acuma sfătuiau. Cît a stat uşa deschisă şi a intrat de afară „inspecţia", au tăcut. Meşterul tot îşi întindea bărbuţa pe după umerii celorlalţi şi se chiora să vadă mai bine ce se întîmplă.
   —   Este ceva, frăţiorilor ?
   —   Nu-i nimic, a răspuns badea Neonil.
   Traian a trecut la cele două ferestruici şi le-a astupat mai bine, cu perinele lor de paie, ca să nu pătrundă afară nici un fir de lumină.
   —     Pe ăsta îl văd că tace, observă Iosif. Nu cumva i-i frică în singurătatea asta ?
   Traian îi făcu faţă.
   —     De ce să spun că nu mi-i frică ? Noaptea e neagră catran ; îţi dai cu degetele în ochi. Vîntul parcă-i duşman.
   —   Se teme de hoţi, zîmbi Neonil.
   —     Apoi da, mă frăţiorilor. Vorbeau în autobus oameni din Păuna, care se întorceau de la Brăila, despre unele blăstamăţii.
348
 —      Ce să spun, nene Iosife ? umblu pe-afară şi-mi dă unul cu bîta-n cap.
 —   Da5 cînele nu zice nimic ?
 —   Zice, că doar în Tîrcălabă mi-i nădejdea.
 —   Dar noi unde sîntem ? se oţărî Neculăieş.
 Rafailă îl privi cu ochii micşoraţi :
 —   Parcă ce bravuri poţi săvîrşi în asemenea nopţi ?
 —   Eu nu mă tem de nimic, mormăi Mînecuţă.
 —      Bine, sînt unii de nu le pasă. Mi-ar plăcea şi mie să fiu un Baba-Novac, dar nu sînt. Aşa că m-am tot gîndit ce-i de făcut. Chiaburi nu sîntem, dar avem şi noi puţină agonisită. Nu vreau să ne-o ia un duşman, iar noi să rămînem bătînd în buze, pe cînd el se bucură şi se duce la biserică să dea un sărindar popii, pentru rugăciune şi mulţămită. M-am gîndit să mă rog şi eu lui Dumnezeu ; ce zici, Neculăieş ?
 —      Asta-i bine, încuviinţă Mînecuţă. Ai auzit, bade Neonil ?
 —   Auzit.
 —      Mă rog lui Dumnezeu, urmă subţiratic mecanicul, îmi iau mantaua şi mă duc să mă rog şi domnului prefect.
 „Uite-aşa, domnule prefect, uite-aşa ; am eu nişte fîr-taţi la Păuna-Mică ; trăiesc în singurătate ; pot veni asupra lor nişte lotri. V-am mai vorbit eu de ei, domnule prefect. Şi mi-aţi făgăduit domnia-voastră să ne ocrotiţi, ca pe unii care am vrea -să clădim la Păuna Mică a opta minune."
 „Desigur, vă ocrotesc, rîde prefectul ; eu sînt prietinul muncitorilor îndrăzneţi ; să dau ordin postului de jandarmi Păuna-Mare să fie cu luare-aminte şi să pri-vegheze şi la Păuna-Mică.“
 „Nici nu se poate mai bun lucru, domnule prefect, şi vă mulţam foarte, numaidît doi jandarmi de la Păuna-
349
 Mare, oare au de păzit şi de ipatrulat 20 ,de kilometri încolo şi alţi douăzeci de kilometri încoace, nu mai pot ajunge şi la noi. Cînid se odihnesc şi ei, vameşii de care mă tem umblă să vămuiască/'
 „Atunci cum să facem, meştere Rafailă ?“
 „După cît m-ajunge pe mine mintea, domnule prefect, zic, să ne daţi vreo cîţiva păzitori pe care să-i avem acolo."
 Domnul prefect a sărit în sus.
 „Să ne daţi vreo cîţiva păzitori, domnule prefect. Am şi adus cereri pentru permis de port-armă."
 „A a zis prefectul.
 Din colţul lui de lîngă vatră, Traian a făcut lung :
 —   Bee !
 —      fcee ! a răspuns Costică Bibeseu. Se dovedeşte cît de folositor e să cunoşti buchile.
 Iosif Rafailă a rîs subţire"şi pe nas : hn-hn ! „Ce zici, domnule prefect ? Ne dai păzitorii ?" „Dau, nici vorbă ; mai vino pe-aici.“ „Domnule prefect, zic, asta-i chestie urgentă. Oamenii dumnitale trăiesc în nelinişte. Răufăcătorii «cu arme, noi fără. Să vin unind, domnule prefect ?“ „Vino mîni ; îmi sînteţi simpatici." Asta este, m-am dus mîni, adică ieri. îi sîntem simpatici.
 Neonil ridică fruntea :
 —      După rînduiala filosofească şi după părerea lui Neculăieş, nu s-a făcut nimic.
 —   Eu am totdeauna dreptate, se fuduli Mînecuţă.
 —      Stai să vezi, frăţioare, că am şi eu cîteodată, îşi urmă Iosif istorisirea. Adică acuma n-am avut dreptate, căci m-am dus fără arme.
 —   Nu spun eu ?
 —      Dar după ce m-am dus fără arme, mă frăţioare Neculăieş, m-am întors şi am intrat numai jumătate de oră printre oamenii mei din port. îndată s-a găsit.
 350
  Gheorghe Omu se trezi din tăcerea lui :
  —   Şi pentru mine ?
  —     Şi. După cum mi-ai recomandat. Un revolver de ordonanţă calibrul 9.
  Omu înclină fruntea. Era mulţămit. Se depărtă iar în pustia lui de gînduri. Totuşi, păstra o ureche şi pentru sfat.
  Mînecuţă se întoarse :
  —   Şi pentru noi ?
  —   Negreşit, patru automate calibrul 8.
  în clipa în care Rafailă a rostit cu blîndeţă aceste cuvinte, afară izbucni lătratul întărîtat al lui Tărcuş. Se cunoştea că se dă la om. Traian sări la furca de fier din colţ.
  Se auziră glasuri de pace ; dar Tărcuş nu se lăsa.
  Cineva chemă :
  —   Ieşiţi careva afară !
  —   Bădiţă Neonil, să deschid uşa ?
  —   Deschide ; domoleşte cînele.
  Traian deschise şi şopti ceva în taină lui Tîrcălabă, care tăcu numaidecît. în patratul de lumină, luciră arme şi curelării.
  Băiatul îngînă :
  —   Jandarmii de la Păuna.
  Coloniştii se priviră nedumeriţi.
  „Jandarmii şi aprozii sînt ca vîntul de iarnă, gîn-dea Traian ; nu-mi plac."
  Oamenii stăpînirii coborîră în bordei. Erau încinşi, îşi păstrară capelele în cap ; se aflau deci în exerciţiul funcţiei. Bruneţi, c-o mustăcioară cît un cărăbuş sub nas.
  „Asemenea mustăcioară, cugeta Bibescu, ar trebui să nu se mai poarte în vecii vecilor."
  Cel care avea un galon mai mult se prezentă cu toate formele. Vorbea repezit, dar cuviincios:
                                                                351
   —      Bună seara. De şi ne cunoaştem, am plăcerea să mă prezint în calitatea mea de agent al Ministerului Afacerilor Interne. Plotonier-major Grigorescu Tiberiu. Ajutorul meu : plotonier Amariei Dumitru.
   —      Tot prietini rămînem, se trezi din negura sa Gheorghe Omu.
   —      Am onoarea să vă salut, domnule-plotonier major Omu. Eu îmi fac dtatoria.
   Toţi întoarseră capetele cu uimire spre Gheorghe Omu. Neculăieş Mînecuţă se feri puţintel de lîngă tovarăşul său. Cădea între ei o informaţie neaşteptată pe care nimeni n-o cunoscuse pînă în acea clipă. După o tăcere, badea Neonil întrebă :
   —    Despre oe-i vorba ?
   —      Vă comunic imediat, îşi urmă vorbirea repezită plo-tonierul-m<ajor Grigorescu. Chiar în astă sară, după trecerea autobusului de la Brăila, s-a prezentat la mine un informator, săteanul Juravăţ Tilică. îmii raportează că in autobus a călătorit cu domnul Rafailă Iosif.
   —    Aici prezent...
   —    Am observat, am onoarea, domnule Rafailă...
   —    Nu mai puţin... scînci subţire Iosif.
   —      Cum spun, îmi raportează asta şi adaogă cum că domnul Rafailă Iosif avea lîngă piciorul drept o valiză, iar în stînga, în partea mai ferită, un sac. Cînd s-au ridicat să coboare la Păuna, Juravăţ a pipăit sacul.
   —      De ce l-a pipăit ? scînci iar mecanicul. îi trebuia, ori socotea c-o să-l uit ?
   —      Nu asta formează obiectul cercetării, domnule Rafailă. E adevărat că nu pot fi pretutindeni pe teren, însă cancelaria mi-o ţin în bună rînduială. Dumneavoastră
352
 zîmbiţi, clar eu mă apăr, căci am inspecţii destul de des. Deci am notat chestia sacului.
  —     E băiat binecrescut... şopti, ca să fie auzit, Neculăieş Mînecuţă.
  Jandarmul nu se întrerupse :
  —   In sac, Juravăţ Tilică a pipăit arme.
  Traian urmărea încordat mişcările meşterului, care, mîngîindu-şi nepăsător bărbuţa c-o mînă, trase cu cealaltă de sub masă sacul şi deşertă sub lumina lămpii pistolul de ordonanţă şi automatele.
  Jandarmul-şef rămase în picioare, biruitor, însă destul de modest.
  —     Mai am şi pe al cincilea, grăi blajin Rafailă ; ace-la-i al meu şi-l ţin în buzunarul dinăuntru al paltonului. Mi-i greu să-l mai scot; ar trebui să vă deranjez pe toţi pînă la cuier ; depun în locul lui o hîrtie iscălită de mîna domnului prefect. Asta o am la îndemînă în buzunarul dinăuntru al rocului.
  Jandarmul-şef făcu un pas, se aplecă şi cercetă hîrtia.
  —   Autorizaţia de port-armă ?
  —     întocmai. Hn-hn ! Acuma, iulbite frăţioare, îţi închipui că sînt autorizaţii şi pentru celelalte arme. Poftim. Autorizaţia pentru revolver : punem autorizaţia pe masă şi revolverul deasupra. Autorizaţie pentru automate, pentru domnii Mînecuţă, Roşea şi Bibescu Constantin. Este ?
  Jandarmul ridică mînile la tîmple predîndu-se.
  —   Este, n-am ce spune ; sînt foarte bucuros.
  Bibescu privea cu coada ochiului spre Traian, care
  nu-şi mai încăpea în piele de voie bună.
  —     Eşti bucuros, frăţioare, urmă Rafailă ; dar spune drept c-ai fi fost mai bucuros dacă ne puteai încheia un proces-verbal de contravenţie.
  23 Opere voi. 21 — M. Sadoveanu
 353
   —     îţi spun sincer că nu, domnule Rafailă. Mă cunoşti, nu-i aşa ? Să se facă cîrlig cine minte. Acuma sînt liniştit.
   îşi scoase capela şi-şi lepădă tonul oficial.
   —   Mergem la post, Amariei !
   —     Ba mai staţi cu noi, hotărî Neonil. Vă poftesc la un păhărel de ţuică, adusă de prietinul nostru Rafailă.
   —     însă spune drept, domnule plotonier-major Grigorescu, rînji meşterul în bărbuţa lui balaie, făcînd cu ochiul ; spune drept, nu-i aşa ?... fără supărare... spune drept... hn-hn !
   —     Pe onoarea mea, domnule Rafailă, moaşă-sa pe ghiaţă cine minte !
   Bună ţuică, din oraş, de la „Mielu albc\ încă un rînd. Şi niţică brîază de Brăila, fabricată la Mangalia şi adusă la Păuna de cătră un negustor din Galaţi, unul Iane Moscu.
   —     Spune drept, domnule plotonier-major Grigorescu...
   —     De ce mă năcăjeşti, domnule Rafailă ? Ca să vă încredinţez că eu sînt prietinul dumneavoastră, aflaţi că am pus la punct situaţia fiecăruia. N-a fost uşor. Dumneavoastră petreceaţi fără grijă la Păuna, iar eu, corespondenţă peste corespondenţă ; cere informaţii şi dă copii de pe acte ; cere copii de pe acte şi dă informaţii. Mai mult decît atîta, domnilor. Pe lîngă condicile şi registrele mele de la cancelarie, am şi carnetul meu personal, aici la mine. Poftim. Să luăm pe domnul Costică Bi-bescu. Unde-i născut, la ce an e născut, toate... Situaţia militară : scutit ca fiu unic la mamă văduvă. Cînd s-a făcut revizia scutiţilor şi reformaţilor, lăsat la vatră cu început de tuberculoză... Cînd a sosit la Păuna, livret de caporal francez.
 354
 —      Cu livretul acela am călătorit gratis în vagoane de clasa întăia, dădu lămurire Bibescu.
 Toţi aşteptau cu nerăbdare alte informaţii din carnetul jandarmului.
 —   Despre cine mai doriţi să vă spun ?
 —   Spune-mi mie, ceru Mînecuţă.
 —   Să căutăm, că sînt puse toate numele după alfabet.
 —      La mine nu poţi să ştii toate, din ce familie sînt, ori dacă am învăţat la seminar. Tatăl meu a fost arendaş, ţinea moşie, şi am avut naş pe vlădica Ambrozie.
 Costică Bibescu mîngîie fruntea lui Traian, care se grămădise la subţioara lui, rîzînd ori sughiţînd de năduf.
 —      Astea nu le pot şti, se învoi jandarmul. Amariei Dumitru, ia şi tu din brînză, că e bună. Astea nu le pot şti. Mulţămesc pentru ţuică. Am băut două. Ştiu însă că dumneata ai fost brigadier la Regimentul 6 obuziere. Desconcentrat în bună rînduială.
 —   Sînt şi altele...
 —      Ştiu, dar nu sînt ţinut să consemnez decît datele reglementare. Pe cine mai am la rînd ? Rafailă Vasiliu Iosif, mobilizat pe loc la fabrica de muniţii „F.R.M.B.CC, Braşov. în regulă ; nimic de zis. Mare năcaz şi multă corespondenţă am avut pentru dumneavoastră, domnule plotonier-major Omu Gheorghe.
 Omu îşi scutură fruntea.
 —      Hm ! Mai daţi-mi un păhărel de ţuică. Ale mele nu le poţi şti.
 —      Ba ştiu cît îmi trebuie mie, domnule-plotonier major Omu. Să spun întăi despre sergentul miliţian Neonil Roşea. îl uitasem. Sergentul miliţian Neonil Roşea a fost concentrat gardă la podurile de pe linia Galaţi-Tu-nelul Bereşti-Bîrlad'. Trimes la vatră cînd a venit timpul, în regulă.
                                                                355
23*
 —   în regulă şi toate bune... oftă sergentul miliţian.
 —   De dumneavoastră, domnule plotonier-major Omu,
 îmi scrie depozitul de    la Tulcea c*ă sînteţi decedat.
 —   Desigur. Eu sînt    omul mort,   rînji ca o dihanie fos-
 tul plotonier-major.
 —   Aţi fost mort ?
 —   Am fost ; dacă      n-aş fi fost  nu s-ar fi scris în re-
 gistre.
 —   Aşa e ; dar eu nu înţeleg ce şi cum.
 —   Nici eu.
 —      Ciudat lucru. Pentru prima oară în cariera mea mi se întîmplă asemenea complicaţie pe care n-o pot descurca. Cum mort, cînd dumneavoastră sînteţi viu ? Cu destulă greutate îmi vine în sfîrşit de la unitatea dumneavoastră referinţă cum că aţi făcut raport să vă duceţi pe front şi vi s-a aprobat, dar nu v-aţi prezentat decît după şapte luni; aşa că aţi fost dat dezertor şi trimes la Consiliul de război. Acolo magistraţii văd în mutaţiile dumneavoastră că sînteţi mort, dar n-aţi murit, deoarece aţi venit la unitate.
 Omu îşi păstra tăcerea neguroasă.
 —      Pe urmă aţi fost rănit grav pe front, aţi stat în spitalul militar de la Cotroceni patru luni şi-aţi fost trimes în concediu. Aşa că totul e în regulă. Numaieît eu nu înţeleg cum îi cu moartea.
 —      Am fost trimes în concediu, că nu mai eram bun de nimic, rînji iar urat Gheorghe Omu ; iar cu moartea cea dintăi poate n-o să se mai afle niciodată. Nici Lazăr, pe care l-a înviat lisus, n-a spus de moartea lui dintăi pînă ce i-a venit moartea a doua definitivă.
 Urmă o tăcere apăsătoare. Plotonierul-major Grigorescu Tiberiu se ridică în picioare :
 —   Amariei Dumitru, e timpul să plecăm.
 —   Da, domnule plotonier-major.
356
   Cu aceste singure vorbe ale plotonierului Amariei, s-a terminat vizita reprezentanţilor Ministerului Afacerilor Interne la Păuna.
   Au avut onoarea să salute pe colonişti, au dat mîna şi s-au retras.
   Rafailă a mai aruncat o privire vicleană cătră ploto-nierul-major Grigorescu :
   —      Hn-hn! domnule plotonier-major Grigorescu, spune drept... te rog eu, spune drept... aşa e că-ţi pare cam regret cu chestia armelor ?
                                  VII
   După ce-a condus pe jandarmi cu felinarul pînă la potecă, Traian s-a întors în bătătură şi s-a oprit apoi un timp, ascultînd zvonul vîntului în dumbravă. în girezile şi în acoperişurile de trestie, sub zvonul grav, creştca din oînd în cînd un ţiuit înalt ca al unor fiinţi chinuite ce rătăceau în preajmă. Sfredeleau şi-l pătrundeau ca o jale din necunoscut.
   A cercat la uşa cailor şi purcelului. Animalele i-au răspuns dinăuntru, aşa ca s-audă numai urechea lui. A coborît în bordei într-o ceaţă tulbure. Fiecare dintre colonişti îşi alesese arma. Neculăieş ameninţa asupra lămpii. Omu cumpănea în mînă revolverul de ordonanţă •şi avea pe obraz zugrăvită o schimă de mînie. întoc-mai ca o suferinţă crudă.
   Neonil Roşea se aşezase pe laviţă, lîngă fostul plotonier, şi-l domolea :
   —      Omule, tu eşti fratele meu ; fii cuminte şi te linişteşte.
   —      Nu pot, frate Roşea ; mi-am adus aminte de cîte am pătimit, parc-ar fi fost ieri.
357
   —     Spune ce-a fost, leapădă din tine. A oopt ca o bubă. Dac-o mai laşi, te înăbuşă.
   —     Ah ! Pe omul acela aş vrea să-l ţin în aceste mini* izbucni Omu cu aprindere. Nu-mi trebuie pentru el armă, nu vreau să-l predau. Mi-s destul braţele. \u ve nit băieţii ăştia şi mi-au adus aminte cînd eram în serviciu ca ei.
   Se opri puţin.
   —     Am servit la jandarmi, începu el, şi la sfîrşituî reangajării a doua mă aflam în Tutova. Doream să fiu transferat undeva lîngă Tulcea, unde îmi rămăsese de la o tuşă, moştenire, loc cu grădină şi casă. Tot acolo* în preajma oraşului, trăise şi tata în mare sărăcie şi umilinţă. Pe mama n-am cunoscut-o ; tatăl meu a fost totul pentru mine. Se trudise să mă ţie la şcoală, muncind cu braţele unde se întîmpla şi unde găsea. Dorea să mă facă preot. Aşa am 3juns într-a cincea clasă de seminar, cînd el s-a prăpădit. Nu mi-am găsit scăparea decît în arfnată. Mi-am făcut anii datoraţi, am ieşit subofiţer ; am dat un examen special şi am intrat în corpul jandarmilor cu o pornire, aş putea zice smintită* să lucrez cu dreptate şi cu milă pentru biata omenire sărmană ; pentru omenirea din care făcuse parte bătrî* nul meu.
   Greu lucru a fost în ţara asta, fraţilor, să fii jandarm-şef, cum am fost eu, şi să nu te scufunzi în nămolul în care s-au scufundat atîţia. Ori deveneai cîrpă în mîna cloncanilor care nu se mai săturau de agonisit averi pe spinarea proştilor şi neluminaţilor, ori un bogătan pe socoteală proprie prin diferite dibăcii şi tertipuri, ort un buhăit cu nasul vînăt de t>ejie. Eu am servit zece ani, fără să-mi zidesc casă, fără să-mi iau soţie, fără să-mi fi agonisit nimic. Se uita lumea la mine cu îndoială : „ăsta e călugăr nebun".
358
 Omu sc opri rîzînd răutăcios :
 -- Vi se pare de mirare că din asta am pătimit?
 Neonil Roşea răspunse oftînd :
       Nu mi se pare de mirare. In ţara strîmbilor, cel drept umbli cu capul spart.
 —      Să ştiţi, tresări Omu, că prorocia asta s-a rostit pentru mine...
 Cum spun, urmă el după o tăcere, pe cînd mă aflam în Tutova, am făcut raport cerînd mutare la Tulcea. Căpitanul companiei mele nici n-a vrut să audă. „Te socot element de valoare, zice, şi ţin să te păstrez. Să nu te mai aud vorbind de asta, că dai de dracu.*
 M-am supus deocamdată, nădăjduind altă ocazie.
 Era în anul cînd s-au destrăbălat acei păcătoşi care-şi spuneau legionari ; după întîmplarea de la Iaşi, cînd ieziseră hingherii prigonind pe evrei, ucigîndu-i şi pră-dîndu-i, şi cînd au fost închişi mii de oameni în vagoane de vite, în care au pierit în sudori şi spaime asfixiaţi ori nebuni. Primeam din toate părţile ştiri de asasinate. Nu-mi venea a crede că grozăviile ce se vesteau se petrec nepedepsite, subt ochii autorităţilor. Am dorit să aflu şi părerea căpitanului Chirică, şeful meu, asupra funor asemenea blăstămăţii, şi el părea a mă-nţelege, dar mă sfătuia să fiu prudent, să nu-mi arăt prea pe faţă părerile şi simţămintele.
 —      Aşa-i ceasul de faţă, îmi explica el. Pe de o parte legionarii, pe de alta batalioanele speciale naziste, care au ca misiune stîrpirea evreilor.
 întreb :
 —   Poate sînteţi anyj&rnit, domnule căpitan Chirică ?
 —      Nu sînt, Omule. Dar asta-i treaba celor de sus. Noi executăm ordinele.
 —      Ştiu eu, domnule căpitan, dacă mi-aş putea încărca sufletul cu asemenea fapte ?
359
   M-a lăsat fără să-mi dea un sfat lămurit ori un ordin precis. A strîns din umeri şi s-a dus. Eu am rămas între oamenii mei. Satului îi zicea Văleni, răzăşi cu documente vechi, dar cu moşia în cea mai mare parte încălcată de marii proprietari vecini. Trăiau cu rînduielî care-mi plăceau ; n-aveam decît prea arar delicvenţi. Eî susţineau că aşa se cuvine să fie un sat de „neamuri". La starea asta de lucruri contribuiau în bună măsură şi doi fraţi, bătrîni localnici, cu numele de familie Io-niţă. Preotul şi primarele. Primarele, mai bătrîn : Iorgu Ioniţă. Preotul, Ion loniţă. Dacă preotul n-ar fi purtat haină neagră, oi straiul de şi ac sur al primarului, nimeni nu i-ar fi putut deosebi. Statură dreaptă, bărbi albe.
   Stăteam de vorbă uneori cu aceşti doi fraţi şi cu alţî gospodari din Văleni despre veştile de urgie care soseau în sat. Eram mulţămit că atît primarele, cît şi preotul se tînguiau de răutatea veacului, cum spuneau ei, şi anunţau c-a ieşit iar pe lume Antihrist, despre care se vorbeşte în Apocalips. Iată că într-o zi ni se vesteşte telefonic de la plasă că s-a îndrumat cătră Văleni uni convoi de evrei ridicaţi dintr-un tîrg dîn Fălciu, um-blînd cale depărtată încă, spre o staţie de trenuri. Erau duşi cu escortă la un lagăr de concentrare, Tîrgu-Jiu.
   —   Ce facem ? am strigat eu cu mare tulburare.
   —     Fii liniştit, mi-a răspuns primarele. Adunăm oamenii, şi frate-meu părintele Ion le-a mai spune odatâ care-i datoria noastră de creştini. Primim cum se cuvine pe năpăstuiţi, pe trudiţi, pe flămînzi şi însetaţi. îî găzduim şi-i hrănim. Hotărăsc care va fi plata, ca sâ nu se lăcomească nimeni. Dumneata execuţi programul..
   —     Mulţămesc lui Dumnezeu, am spus, că boala nemţească n-a spurcat sufletele oamenilor de aici.
   Lumea s-a adunat; s-au luat toate măsurile.
360
   La asfinţitul soarelui a intrat în sat coloana de pribegi. Bătrînii cei bărboşi mergeau înainte, apoi copiii cu femeile, şi pe urma bărbaţii, în număr de cinci sute cu toţii. Nu era nevoie de paza miliţienilor cu baionete. Umblau în rînduială ; pluteau deasupra lor pulberile luminate de amurgul lung de vară. Cîntau trăgănat cîn-tecelc pribegiei fără sfîr>it a lui Israil.
   S-au oprit şi-au tăcut. Bătrînii comunităţii au păşit cătră noi. Preotul şi primarele i-au întîmpinat cu vorbe de mîngîiere.
   —      Aţi mai trecut şi altădată mări de sînge, a zis preotul. Veţi trece şi acuma... Nădăjduiţi în zile mai bune.
   Nu m-am putut opri să nu rostesc şi eu cuvintele aprige care mi se îmbulzeau în piept. Apoi, cercetînd ordinul şefului de convoi, le-am comunicat că ar putea lăsa în sat la Văleni copiii nevrîstnici, pe care oamenii au să-i ocrotească. La asemenea comunicare rostită de un jandarm, adică de un zbir, bătrînii m-au privit cu uimire şi au plîns. Şi îndată emoţia a pătruns în adunarea satului şi străinii s-au înfrăţit cu poporul Vălenilor, şi în noaptea aceea s-au putut bucura de odihnă şi pace.
   După asta acei pribegi s-au dus înainte pînă la dru-mul-de-fer. Fapta, ca fapta de bine, a trecut; dar autorităţile superioare s-au supărat foarte mult pentru discursurile ce s-au fost rostit. Primarele a fost destituit telegrafic ; popa, pus la canon.
   -— Nenorocitule ! a prins a răcni la mine căpitanul Chirică, sosit năprasnic în inspecţie, ce-ai făcut ? Nu te-am sfătuit să-ţi stăpîneşti gura ? La comandament, foc şi pară ! Colonelul pretinde să fii executat, ca să se dea exemplu. Ăsta-i jandarm ? răcneşte domnia-sa. E moaşă ! e bocitoare ! e mitropolit! dar nu-i ploto-
361
 oier-major de jandarmi... După ce-a cetit foaia calificativă, s-a mai domolit: să i se facă formele de dare în judecată ; văd că-i bine notat...
  —     Atuncea, mă Omule, mă zevzecule, zice căpitanul, am profitat de ocazie şi am propus să fii transferat disciplinar.
  —  Unde, domnule căpitan ? m-am tînguit eu.
  —     La Tulcea, nenorocitule ! a strigat căpitanul la mine.
  Omu iar se opri rinjind' şi se răsuci în culcuş.
  —     Uite cum se adevjg|eşte, zise badea Neonil, vorba <din bătrîni, care spune că să faci binele şi să-l arunci
  A
  in apa.
  —     Aşa e, aşa e, clănţăni spre el Omu ; aşa e, după cum se va vedea numaidecît!
  Fostul plotonier-major era într-o aţîţare bolnavă a alcoolului şi a amintirilor. Cu ochii aţintiţi, cetea parcă în cartea cu ilustraţii a nopţilor lui chinuite.
  —     Aici începe partea principală a păţaniei mele, tresări el cu vocea schimbată.
  M^-am prezentat la Cochirleni, nu departe de Jurilovca, undeva printre bălţi. Cel mai frumos sector al judeţului Tulcea : păşuni, ogoare, lacuri, dumbrăvi...
  Ajung acolo la sfîrşitul verii. Pe şeful secţiei îl chema Ionescu Onoriu. De loc, din Colentina. M-am bucurat că e bucureştean, om mai subţire. Negricios şi sever la înfăţişare, cu mustaţă groasă, tunsă englezeşte. Un fel de răguşală în glas. Poate bea, mă gîndesc. El zîmbea şi părea a-mi ceti cugetul :
  —     N-o să mă vezi beat, îmi zice el rîzînd. Am ne~ 'voie de minte şi nu vreau să mi-o pierd.
  Mi-au plăcut aste vorbe.
  Am rămas singuri în cancelarie, ca să ne comunicăm linul altuia scrisorile oficiale ce aveam.
 362
   Ştiam că voi servi în subordine cîteva luni, pînă ce-camaradul meu va trece la pensie. La prima vedere,, aveam în faţă un om de înţelegere. I-am spus în puţine-cuvinte năcazul prin care trecusem şi care îmi pricinuise mutarea.
   —      Da, cunosc, mi-a răspuns el, fără vreun alt comentariu.
   Am încercat să aflu de la dînsul dacă nu are vreo* recomandare specială iîn ce mă priveşte.
   Nu, nu are nimic. Datoria lui e să mă iniţieze în serviciul special al acelui judeţ dobrogean. Ca bun camarad, e dispus să facă asta cu toată plăcerea. Şi ar putea: să mai adaoge — dacă le primesc — şi unele sfaturi*, ca să trăim bine şi să mă aşez cu pace acolo la Co-chirleni.
   Locuinţă potrivită ; masă bună ; serviciul şefului meu? temporar bine rînduit ; cancelaria 'mai ales mergeai strună.
   M-am simţit liniştit două săptămîni, de şi în acest timp camaradul meu lonescu Onoriu mă observa cu stăruinţă. Observam şi eu, ca un vechi şef de secţie, toate* cîte sc petreceau în juru-mi. Ore de serviciu stricte, pro-cese-verbale de contravenţie juste, constatări fără greş de-toate neorîniduielile de la cîrciumi. Toate numerotate şi la zi. Lipsea însă activitatea necesară, după a mea părere, pentru reprimarea hoţiilor care bîntuiau în judeţ,, la prii valuri, la stîni şi chiar în sate.
   Se luau măsuri, însă prea leneşe, cu rezultate îndepărtate şi îndoielnice.
   Am făcut un fel de anchetă a mea, nebăgată în samă,, printre oameni şi printre ceilalţi camarazi ai secţiei. Cunoşteam din alte părţi asemenea activitate prudentă faţa* de răufăcători şi îmi mai rămăseseră în amintire şi ve-
 363
chile năravuri dobrogene, de înţelegere între bandiţi şi autoritate, pe bază de tribut, după moda vechilor stăpî-nitori turci. Hoţii vămuiesc nestingheriţi, apoi depun cinstit procentul cuvenit poliţiei.
   Stătusem într-o zi de vorbă, ca din întîmplare, c-un tătar voinic şi bine legat, stricat de vărsat şi cu ochii ca două vîrfuri de pumnal. îl chema Curt Isac, adică Isac Lupu.
   —      Bre domn plotonier-major, zice el arătîndu-şi dinţii ascuţiţi ; de cînd lumea şi turcii, tocmeala în Dobro-gea aTTost ca slujbaşii să aj>uce cît pot; cei mari mai mult, cei mici mai puţin. Turcu plăteşte, — adică ţăranul ; de asta-i el pe lume.
   —   Dar cu dreptatea cum rămîne, bre Isac ?
   —   Facem şi dreptate, după cum ne tîrguim...
   Eu l-am privit aspru ; el s-a retras zîmbind cu viclenie.
   Am mers cu cercetările mele mai departe. Erau vă-muiţi oamenii cu stare. Plăteau haraci oierii : miei şi brînză. Cei care strînseseră aur trebuiau să-şi deschidă sunducele. Am încercat să păşesc mai nainte, pe un teren care îndată s-a dovedit nesigur. Am vrut să iau unele măsuri, şeful meu s-a opus.
   —      Rămîi la locul dumnitale, mi-a hotărît el, şi ascultă de un om cu experienţă. Bandiţii dobrogeni întrebuinţează cu uşurinţă glontele. E necesar să cunoaştem gazdele, să năimim trădători ; şi să-i luăm ca din oală, mor-mîntul bunicii lor de derbedei !
   Totdeauna rămîneam uimit de înjurăturile lui nemaiauzite. înjurături de poet, se lăuda el. într-adevăr, tipărise nişte versuri patriotice într-o revistă de la Constanţa.
   Am făcut haz de celelalte înjurături care au urmat, m-am lăsat convins şi-am mai servit aşa un timp, cule-gînd informaţii şi poveşti.
   Cu doi ani în urmă se ridicase un bandit cu faimă : Naum Naslung. Hoţise cu pricepere şi se făcuse nevăzut dintr-odată, cînd să puie jandarmii mîna pe el.
   Acuma, la sfîrşitul verii, cînd mă aflam eu la Cochir-leni, ieşise altul : Ghindăoanu. Naslung hoţise cu seleaf şi hamger, Ghindăoanu întrebuinţa puşcă mitralieră. La Agigea, neguţătorul de cereale Mehmet Bekîr a îndrăznit să ridice o puşcă dintr-un colţ, cînd au pătruns hoţii la el şi i-au cerut aur.
   Numaidecît l-au detunat. Mi se părea că am datoria să încep iarăşi discuţia. îl întreb pe plotonierul-major Ionescu :
   —     Nu l-a văzut nimeni, nu-1 cunoaşte nimeni pe Ghindăoanu ? Văd că e foarte activ.
   —     Ba da, îl cunosc unii şi alţii; vorbeşte lumea pretutindeni de el ; e hoţ cu faimă.
   —   Ce măsuri ai luat după crima de la Agigea ?
   Şeful m-a privit cu mirare ; apoi a încruntat sprinceana.
   —   Nu cumva îmi ceri socoteală ?
   —     Departe de mine aşa gînd. Aş vrea să iau parte mai curînd la prinderea criminalilor.
   —   Te-am mai sfătuit să ai răbdare.
   —     Pînă cînd ? Mă întreb dacă îi prinde cineva pe ucigaşi ?
   —     Oho, camarade ; dacă mă întrebai pe mine, în loc să te întrebi pe dumneata, ai fi aflat că au fost prinşi destui. Plătesc toţi cu pielea, dă-i (dracului ! Să ţi-i înşir pe cîţiva. De pildă, am prins pe Cătănuţă ăl mic, strănepot al vestitului Popa Cătănuţă. A lăsat cio-bănia şi s-a apucat de hoţie. L-au împresurat sătenii într-un adăpost al lui, el a intrat în baltă. L-au hăituit pescarii, el rătăcea ascunzîndu-se ici-colo. Atunci l-am somat eu însumi. Au strigat crainicii printre stu-
365
-furi, apoi am tras trei focuri de armă. El a venit la ^ine şi s-a supus. „Apără-mă, domnule şef, a strigat, ăştia mă omoară."
   Ce să-l .ajsăr, comănacu bunicu-său ! ? Au năvălit ^pescarii cu băbăicile şi l-au făcut zlamac.
   Pe urmă am prins pe Oprea Lungu ; apoi pe Gîdea. *Ăştia au fugit de subt escertă şi au fost împuşcaţi.
   îl ascultam atent. S-a oprit deodată :
   —      Mă faci să vorbesc ca şi cum m-ai supune unui interogator. Ce urmăreşti ?
   —   Nu urmăresc nimic. Vreau să-mi fac datoria.
   —      Ba, dacă ţi-ai fi făcut totdeauna datoria, n-ai fi venit aici pe cale disciplinară. Mama lor de şefi care-mi trimet pe cap bolşevici ! Socoţi c-ai descoperit aidi convenţie cu bandiţii ? Te înţeleg eu de cînd te studiez şi ce sfătuiesc să fii serios. Cum şi-ar putea da cineva onoarea pe mîna unor infractori ? Mi-ai fost la început simpatic, acuma văd c-ai apucat-o razna pe-o cale greşită. N-o să ne punem cumva vieţile în primejdie în fiecare clipă, cum ise pare că pretinzi dumneata ? Avem soţie şi copii. O să te stabileşti şi dumneata în societate, numai să-ţi vie vremea şi gîndul bun. îţi pot găjsi îndată o partida faină.
   —   Să lăsăm, te rog, asta, nu mă însor.
   —      îmi pare rău. Să ştii, camarade, că ce faci dumneata nu-i sănătos. Omul trebuie să se aşeze, să agonisească. Cînd vei ieşi din serviciu gol ca şi la intrare, cine o să se uite la dumneata ? Dă-1 încolo, nene, ăsta-i un prost bun de trimes la expoziţie. Aşa e ori nu ?
   —   Recunosc ; aşa e.
   —      Nu rîde, e chiar aşa. Datoria e datorie ; dar vine o nevoie, o boală ascunsă. îţi trebuie un doctor şi-o ingri-
366
 jire specială. Ce te faci dacă n-ai nimic ? Fă-ţi datoria* grijania ei, dar gîndeşte-te şi la sufletul tău.
  A tăcut, cu capul aplecat pe-un umăr şi privindu-ma galeş :
  —  Ce zici ?
  —  Ce să zic decît că vreau să-mi fac datoria...
  —     Dumnezeul lui de Om nătîng, a strigat deodată lonescu Onoriu. Eu cerc să-l trag la drum bun, şi nu* vrea să mă înţeleagă. Dumneata, plotonier-major, ai venit aici disciplinar, şi am o datorie faţă de autorităţi. Aş putea să strîng din umeri şi să te las dracului ; treaba dumnitale. Dar eu vreau să te salvez şi să-ani fii prietin şi recunoscător.
  Eu n-am răspuns îndată. L-am privit batjocoritor. Apoî i-am dat lovitura pe care o socoteam măiastră.
  —     Aş dori să-l văd şi să-l cunosc pe Ghindăoanu înainte de-a pleca şi el din regiune...
  Ca şi cum l-ar fi muşcat de inimă o viperă, s-a în-cîrligat şi s-a făcut negru la obraz. Ochii lui umezi au strălucit de-o flacără mînioasă.
  —     A, vra să zică asta-i părerea dumnitale adevărată despre mine. Ai ajuns pînă aici cu îndrăzneala ? Imaginezi fantasmagorii, faci pe detectivul... Date-aş dracului de prostănac !
  M-am ridicat în picioare indignat.
  —     Stai jos ! mi-a poruncit el. Să ştii că situaţia dumnitale e destul de proastă. înainte de a te socoti indepen-' dent, cată să te reabilitezi.
  Am plecat fruntea. M-a lăsat să mestec în măsele jignirea ca pe-o otravă.
  —  Ei, şi-acum ce vrei să faci ?
  Am răspuns aspru :
  —     Rămîn la hotărîrea mea ; vreau să văd pe Ghindăoanu.
367
 Mînia şefului meu a pierit ca prin farmec. S-a apropiat de mine şi m-a bătut pe umăc.
 —      Ascultă, mă bolşevicule,^ vreau să ne împăcăm. Uite, îţi dau prilej să te convingi de existenţa lui Ghin-dăoanu. Pot grăbi prinderea lui, pe care mi-o rezervam mie, ca să ies cu faimă din serviciu. Putem merge chiar mîne la Stîna Albanezului, unde obişnuieşte a se opri banditul. Dacă nu ţi-i frică...
 —   Nu mi-i frică, am strigat eu, holbîndu-mă la el.
 —      Atunci întocmim potera şi ne ducem. Mai ai ceva de spus ?
 —   Nu.
 —      Foarte bine, domnule detectiv. îl capturezi pe Ghin-dăoanu, îl recunoşti în carne şi oase şi nădăjduiesc că o să binevoieşti a-mi cere scuze.
 Eram uluit; am strigat cu avînt:
 —   Aş fi foarte bucuros.
 Mi-a întins mîna.
 —   Poate la noapte te răzgîndeşti, a rîs el.
 —   Mergem, am hotărît eu cu îndărătnicie.
 Fostul plotonier-major se lăsă obosit într-un cot pe culcuşul lui, ascultînd oftările domolite ale vîntului.
 —      Am spus aproape tot ce aveam de spus, a urmat el. Isprăvesc.
 A doua zi pe înserate am plecat spre Stîna Albanezului. într-un cătun, sub dealul care ducea la stînă, trebuia să găsesc pe jandarmii noştri în straie săteşti. Eram deghizaţi şi noi, eu şi Ionescu. Curt Isac mîna caii. Eu şi camaradul meu îndărăt, pe maldăre de fîn. Ionescu O110-riu dezarmat, Curt cu biciul, eu cu armele la mine. îmi luasem toate măsurile şi simţeam în acelaşi timp o mare stînjenire faţă de camaradul meu. Amurgea şi zăream satul de sub culme. Şi pe deal, departe tare în fund, se zugrăvea Stîna Albanezului. în singurătatea locului,
368
 plotonierul-major lonescu Onoriu îmi dădea lămuririle şi-mi arăta calea care ducea catră gazda banditului. Mişcarea de braţ pe care a făcut-o el cătră fundul zării a fost cea din urmă legătură a mea cu lumea. Un buzdugan de plumb mi-a zdrobit ţeasta.
   Pe urmă, cu mult mai tîrziu, am căutat să-mi dau sama cum s-a putut combina şi săvîrşi fapta. E numai părerea mea, dar nu se poate să fie altfel.
   Curt Isac, zic eu, era omul lui lonescu Onoriu şi cunoştea că voi fi executat.
   Cum m-am prăbuşit, m-a acoperit cu ţolul şi m-a prăvălit spre chilna dindărăt. Ajunşi la cătun, şeful a luat comanda oamenilor, ca să calce Stîna Albanezului. A lămurit că plotonierul-major Omu a coborît la o potecă mai în pripor, care duce tot la stînă. Dacă Ghindăoanu simte atacul direct, iese de la stînă şi se fereşte în rîpă, unde îi face faţă plotonierul-major Omu.
   Cînd a ajuns potera la Stîna Albanezului, s-a văzut că Ghindăoanu încă nu sosise. Dacă n-a sosit, atunci vine pe cărarea priporului. A dat el poşte domnul plotonier-major Omu şi l-a lovit cu măciuca de plumb.
   Pe de altă parte, Curt Isac s-a mişcat mai departe cu căruţa, ca să nu i se întîmple vreun năcaz. Curt Isac avea poruncit să lege mortului o piatră de gît şi să-l lepede într-o baltă. Ar fi fost găsit undeva, dacă s-ar fi făcut cercetare.
   însă Curt Isac a avut pe drum o spaimă, cînd a văzut cu coada ochiului că se ridică o umbră din fundul căruţei. S-a înfricoşat că Dumnezeu Alah vine în sprijinul celui drept. Căci Curt înţelesese că eram suflet drept. Un prost ori un nebun, dar suflet drept.
   Aşa încît l-a culcat pe mort la loc, împungîndu-1 cu codirişca în piept. A potrivit mai bine ţolul deasupra
                                                                369
24
şi a grăbit caii spre Jurilovca. Acolo, la Jurilovca, se afla un bătrîn cu barbă şi plete albe, vechi fugar din Siberia, doctorul Grişa. Mare lucru nu putea face acum, căci era treaz numai dimineaţa, două ceasuri. Devenise alcoolic, îi tremurau mînile. însă avea lîngă el un ucenic, fecior de pescari, medicinist, adăpostit de cîtăva vreme acolo. După cît am aflat pe urmă, era urmărit pentru activitate comunistă. Balanţov Eugen era deci ucenicul bătrînului Grigore Alexandrovici, medic hirurg. Şi mînile lui Eugen Balanţov împrumutau siberianului îndemînarea de care era nevoie. Mulţi oameni se perindaseră o viaţă întreagă prin casa lui Grigore Alexandrovici şi găsiseră alinare. Acuma Curt Isac s-a dus acolo, a bătut la uşă, a deşteptat pe bătrîn şi i-a lăsat în prag muribundul. Nu s-a ştiut cine m-a lăsat, dar bătrînul m-a luat la el şi im-a îngrijit. Ga om înţelept, ca să nu se încurce situaţia lui Balanţov, n-a anunţat autorităţile.
   Am zăcut aşa, între viaţă şi moarte, săptămîni şi luni, fără să-mi dau sama ce-i cu mine. Tîrziu mi s-a luminat înţelegerea. Ce-a mai fost la Cochirleni, nu mai ştiu. Plotonierul-major lonescu Onoriu plecase pe front şi Isac tataru dispăruse. Postul de la Cochirleni avea alt comandant. I-am cerut să-mi înlesnească s-ajung la unitatea mea. Trebuia numaidecît să găsesc pe mişel şi ucigaş. Nu mai aveam linişte nici zi, nici noapte. După cele dintăi osteneli ale drumului am căzut în febră şi am zăcut multă vreme în locuri străine, prin sate şi spitale de care nu-mi mai aduc aminte. Eram ca o cîrpă purtată de colo-colo. Cînd am fost deplin vindecat şi mi-a venit iar mintea şi memoria, am ieşit la lume şi mi-am căutat regimentul. Am fost judecat pentru lipsă şi achitat deoarece fusesem mort. Cu sfărîmăturile regimentului meu retras din Moldova am trecut în Ardeal şi am luptat la
370
Turda. întăia oară cînd am ieşit din tranşee şi am strigat : „După mine !“, m-a străbătut un glonte prin furca pieptului şi mi-a ieşit pe lîngă şira spinării. Iarăşi n-am murit şi am zăcut în spital multă vreme. Pe urmă am căpătat concediu medical şi am rătăcit pînă ce s-a întîmplat sa mă adun cu aceşti nebuni de la Păuna-Mică. Lăsaţi-mă, prietinilor, să mor cu adevărat. Să mor a treia oară, căci de două ori n-am putut muri. Iar duşmanul care mi-a distrus viaţa rîde şi se bucură şi nu-i pasă !
   —   Nu se ştie, nu se ştie, oftă Neonil Roşea.
   —      în ce mă priveşte, se ştie. Că am vrut să-mi do-bîndesc casa şi locul meu cu grădină pe care le aveam la Tulcea şi, vestindu-se acolo că sînt dispărut şi decedat, o rudă pe care nici n-o cunosc, unul Niţă Ipate, a luat moştenirea şi a şi vîndut-o. După ce-a primit banii, s-a dus la Bucureşti să se bucure de viaţă. Cum a intrat, la 4 aprilie, în Gara de Nord, la amiază, s-a vejstit bombardamentul. Lui nu i-a păsat. A ieşit fudul şi l-a lovit un corn de clădire în risipă. Nimic nu s-a mai aflat din el ; s-a suit la stele. Trebuia să fiu eu acolo, în locul lui.
   —      Frate Omule, fii cuminte şi te linişteşte, îl alina badea Neonil Roşea.
   Dar Gheorghe Omu nu se putea aştimpăra.
   —      Nu pot, nu pot ! Sînt înveninat pînă în măduvă şi pînă în vîrful degetelor.
   Se zvîrcolea pe laviţa tare, căutînd o aşezare potrivită, şi cerga neagră sta pe el încolăcită ca un şarpe.
   Furtuna de-afară contenise. Albu cîntă de trei ori în cotlonul lui de subt o streaşină.
   Traian tresări de mare tulburare.
   —   Bădie Gheorghe, am avut o vedenie de spaimă !
                                                                    371
24*
 Atuncea Omu a zîmbit palici şi s-a tras din el amărăciunea într-un horcăit.
 Neculăieş Mînecuţă s-a ridicat cu mişcări cumpănite de la masă şi a luat la întîmplare una din arme. A cercetat dacă e încărcată. A păşit îndqsat pînă la prag, deschizînd uşa. S-a văzut afară albul celei dintăi zăpezi. Era ceva ca de vis. în fund, întunericul unei neguri.
 Mînecuţă s-a repezit în bătătură, pufnind în aerul răcoros. Apoi a descărcat cu grabă patru focuri.
 în bordei, din culcuşul lui bine orînduit, meşterul Iosif a răsărit în capul oaselor :
 —      Ha ! Mă frăţiorilor, lăsaţi-mă să dorm ; în noaptea asta m-aţi dat gata.
 Mînecuţă mai repezi două focuri.
 —      Iar ? se tîngui Rafailă, şi umbra bărbii lui se scria pe părete legănîndu-se. Vai de nopţile mele !
 —      Asta este ! vorbi îndesat Neculăieş, coborînd în bordei. Acum să poftească !
 —   Cine ? întrebă vesel Costică Bibeseu.
 Gheorghe Omu se mai deşertă o dată de obidă într-un geamăt. Apoi urmări cu grija pe Mînecuţă cum aşează arma pe masă.
 —      Mi-ai luat revolverul meu, observă el cu linişte. Să-l ştergi şi să-l încarci.
 —      Ştii ce-aş spune eu, bădie Costică ! şopti Traian cu înfrigurare. Să pornim mîni cu toţii să-l găsim pe plotonierul-major lonescu Onoriu.
 Vorbind, îşi potrivea şi-şi îndesa tot mai tare căciula albă peste urechi.
 Bibeseu avu un căscat înfricoşat c-o falcă pînă în grindă şi-şi căută, pe laiţa lui, poclada.
 —      Mă Traiane, văd că lipsesc multe doage în colonie. Culcă-te.
372
   —      Bă frăţiorilor, urma a mormăi tot mai somnoros Rafailă, lăsaţi-mă să pun geana pe geană măcar cinci minute.
                                 VIII
   Cîteodată vine Dunărea mare, aducînd nomoluri amestecate cu rămăşiţe ale morţii : animale, frunzişuri vechi, trunchiuri sfărîmate, rădăcini bătrîne. Tulbureala aceasta fără formă şi fără scap vădit, adusă din colţuri depărtate ale Europei, acopere grindurile de la noi, îneacă ostroave şi plăvii, preface priveliştile.
   Iată, într-un corn de luncă se adună oase de lupi şi căprioare, schelete de paseri călătoare oprite din zborul lor spre pol, un brad dintr-un povîrniş de munte, un piersic dintr-o livadă a cîmpiei, prundişuri ale şuvoaielor de păstrăvi. Şi trei crenguţe de sălcii, care dintr-odată întind rădăcioare şi scot muguri proaspeţi. Intorsura gîrlei dunărene s-a schimbat, valul coteşte cu sunet moale între un ostrov de demult şi această plavie a verii. Ieri nu era nimic acolo ; astăzi viaţa naşte din moarte, în alte forme. Se adaogă încă o viitură în august şi brăduiul ars de soare a lunecat mai departe, catra apele mării şi veşnicie. Iar plavia spălată şi rotunzită a prins putere în colţul ei. Paserile luncii o recunosc şi-şi fac în ea sălaş ; crapii şi somnii îi cercetează dedesubturile.
   Tot aşa erau „adunaţii" de la Păuna-Mică. Purtaţi de furtună, rostogoliţi în volburi sîngerate, s-au văzut cu mirare unii lîngă alţii, încă străini şi necunoscuţi unii altora, în marginea luncii şi a grindului, deasupra mlaştinii şi a stufurilor. Simţiri şi dorinţi, ca nişte plăpînde mlăzi de salcie, lucrau fără ştirea lor, ca să-i fixeze şi să le dea un alt destin. Ei înşişi cercau să se dezlege de
 373
  nenorocirile trecutului. Simţeau că, după cutremurul înfricoşat care a zguduit lumea, se petrec schimbări pe care nu le desluşeau deplin. Oamenii de la Păuna-Mare se arătau mai liniştiţi, într-un ostrov vechi zguduit numai în parte. însă nemernicii de la Păuna-Mică fuseseră pătrunşi în întregime de foc şi urgie. Ei toate aveau a le porni de la capăt.
  —      îmi trebuie o păreche de pantaloni ! strigă într-un rînd cu disperare Neculăieş Mînecuţă.
  —      îţi mai trebuiesc şi altele, îl mîngîie Costică Bi-bqscu.
  —      îmi trebuiesc toate ! Şi iaroa-i peste noi; ne închide în bordei. Ce facem ?
  Neonil Roşea îşi ridică ochelarii pe frunte şi întoarse capul de deasupra cărţii pe care o cetea.
  —      Prietine Neculăieş, îi răspunse el, dacă lepezi gîndul că iarna-i temniţă, rămîne numai să găseşti ieşirea cătră lume, şi toate au să ţi se schimbe.
  —   Dar cuim să ies fără ceea cenmi trebuie ?
  —      Cunoscînd că nu eşti atît de lipsit, socot eu că poţi da la iveală bancnotele pe care le ai strînse. Dă hîrtie şi ia straie.
  —   N-om, n-am, sînt lipit pământului.
  Se întoarse spre el şi Omu.
  —   Uită-te la mine, Neculăieş Mînecuţă.
  —   Mă uit.
  —      Uită-te în ochii mei şi mai spune o dată că n-ai. Nu sîntem bogaţi, dar avem toţi cîte ceva ; iar la un loc cu toţii avem mai mult.
  —   Am prea puţin.
  —   Nu-ţi ajunge ?
  —   Ba da ; însă pe urmă cum mă descurc ?
  Neonil veni iar spre el cu privirea.                           ,
374
 —      Te descurci tu cum ne-om descurca şi noi. Uite ce scrie în cartea asta. Omul îşi prelungeşte lucrarea mînilor şi picioarelor cu unelte şi îşi poate lungi lumina zilei cu meşteşug.
 —   Ştiu eu asta, bade Neonil. Ştiu toate.
 —      Dacă ştii, prelungeşte lucrarea mînilor şi lungeşte lumina zilelor. Se chiamă că prefacem întunericul într-un cîştig al nostru.
 —      Mda, ştiu, dar una-i vorba şi alta fapta. De mult mă lupt eu ca să vă arăt că sîntem într-o rătăcire, la marginea grindului ăstuia ; într-o rătăcire şi într-o singurătate. Şi-mi trebuie pantaloni, mai ales ca să umblu şi eu cu altă înfăţişare în lume. Văd pe vecinii de la Păuna-Mare, îi aud ce mai .spun, aflu ştiri...
 —      Păunenii au să-ţi spuie că li s-au împuţinat toate. Pe cînd noi am prăpădit tot. Ei au a munci mai puţin ; noi să muncim mai mult.
 —      Iar muncă ? şi iar muncă ? Ce-am făcut într-atîţia ani ? N-am servit ? n-am muncit ? Am şi eu dreptul să mă bucur de viaţă.
 —   Bucură-te.
 Se amestecă în vorbire Bibescu :
 —   Cum să se bucure dacă n-are nădragi ?
 Mînecuţă se îndîrji:
 —      Ia ascultă-mă, Bibescule, dumneata să mă laşi în pace. Eu cu dumneata nu mă înţeleg. Tot îmi vorbeşti de tovărăşia noastră şi de lege... Care lege ?
 —      Legea frăţiei noastre. Aşa am pornit, aşa am jurat. Să mergem într-o unire. Să mai glumim, să mai rîdem, dar să mergem într-o unire.
 Mînecuţă oftă.
 —      Ştiu eu ? Pînă acuma nu văd nici un folos. Poate să vie un timp să prefacem legea. Poate vine vremea să mă aranjez altfel.
375
  —     Se poate. Rămînem ceilalţi. Găsim altul în locul tău.
  Traian îndrăzni:
  —  Rămîn eu.
  Mînecuţă se întoarse cu uimire spre frate-său :
  —     Cum ? Tu n-ai merge cu mine ? Piele răpănoasă ce eşti ! Nu te-am bătut îndeajuns...
  Traian întoarse capul spre lumina vetrei şi nu răspunse. Mînecuţă se înnegura de minie. Dar erau toţi de faţă şi se stăpîni.
  Veni lîngă el Iosif Rafailă şi se aşeză pe un scaun, îl bătu pe spate :
  —  Mă frăţioare Mînecuţă, ascultă-mă şi pe mine.
  Neculăieş Mînecuţă dădu din cap cu lehamite, cu nădejdea sleită :
  —  Ascult.
  —     Mă frăţioare Mînecuţă, dacă vrei să pleci, nu-i nici
  o pricină şi nici o greutate. Pleci, şi cînd se încheie anul pentru care am făcut între noi învoială, îţi plătim arendă şi ce ţi s-ar mai cuveni pentru munca de pînă acuma. Dar eu am să-ţi dovedesc că nu-i cuminte ce vrei să faci. Chiar dacă ai avea tot pămîntul de aici, ce-ţi foloseşte ? Cum să-l lucrezi singur ? Cu ce ? Chiar dacă ai găsi bani, de şi împrumut nu-ţi dă nimeni, pierzi pămîntul dacă eşti singur. Aici trebuie altfel de muncă decît la cîmp. Singurătate, sărăcie. Bucata asta de baltă şi grindul au o socoteală. Valoare nu au în sine. Nu ştiu dacă mă înţelegi.
  —     Cum să nu înţeleg ? Se poate ? Valoare nu au în sine.
  —     N-au valoare decît dacă muncim cu pricepere. Unul nu face mare ispravă. Dar o tovărăşie de cinci poate. Grîu nu poţi sămăna şi s-a trecut şi vremea. Porumb, de-abia s-ajungă de hrană. Cu atîta nu se face nimic.
376
  —     Apoi eu ce spun ? izbucni Mînecuţă. Eu asta am înţeles numaidecît.
  —     Ba, mă frăţioare Mînecuţă, se poate face. Dacă omul se gîndeşte şi plănuieşte şi le pune pe liîrtie, se adună destule venituri. Ca un meşter ce mă aflu, şi sfătuindu-mă cu dumneavoastră toţi la început, ne-am înţeles.
  —  M-am înţeles eu ? nu-mi aduc aminte.
  —  Ai uitat, bă frăţioare Neculăieş.
  —  Ba eu nu uit niciodată nimic.
  —  Atuncea nu ştiu eu ce spun, bă frăţioare Neculăieş.
  —  Nici asta nu se poate.
  —     Ba nu ştiu eu ce spun. De pildă, să punem pompă, ca să facem irigaţie.
  —  Ca-n Africa ? se miră Mînecuţă. Fie la ei, acolo !
  —     Punem pompă, mă frăţioare Neculăieş, şi facem irigaţie. Crede-mă cînd îţi spun. Mă jur pe ochii mei că facem. Să fiu al dracului că facem ! Ce lucrez eu aici toată ziua în bordeiul al treilea, unde se poate aprinde foc şi unde mi-am instalat forjă ? Lucrez la ajustarea pompei. Crede-mă, frate Neculăieş. Să fiu al dracului şi mă jur pe ochii mei.
  în jurul mesei, ceilalţi rîdeau. Omu nu rîdea.
  —  Ei hai, să cred. Nu te mai jura.
  —     Pe lîngă pompă, mă frăţioare Neculăieş, mai adunăm şi alte maşini şi scule şi întemeiem o grădină de zarzavat. La primăvară.
  —     Ei da, să zicem că se poate. Pînă la primăvară mai este.
  —     Atuncea, mă frate Neculăieş, ne mai vin şi braţe într-ajutor.
  —  Aşa este ; uitasem.
  —     Vezi cum eşti, mă frate Neculăieş, se tîngui meşterul mîngîindu-şi bărbuţa, ziceai că nu uiţi nimic.
377
  —     Ei, mi se întîmplă şi mie. Alta ce mai este la catastiful dumnitale ?
  —     La catastiful meu mai sînt podnojele şi rogojinile, îşi alcătuieşte stative Neonil Roşea. N-ai văzut nici asta ? Mă mîrT
  —   Ba am văzut. Nu-i cine ştie ce.
  —     N-ai văzut, mă frate Neculăieş. Ascultă-mă pe mine, n-ai văzut. Traian a văzut şi a şi început a lucra. Dar tu n-ai văzut şi nu lucrezi.
  —   Tot în bordeiul al treilea ?
  —   Tot în bordeiul al treilea, frate Neculăieş.
  —     Ei, acolo, spun drept, n-am coborît; am fost ocupat cu altele.
  —     Aşa da. Să ştiţi, mă frăţiorilor, că Neculăieş se dă la brazdă.
  —     Asta n-aş crede-o, se împotrivi moale Mînecuţă. Ce mai este ?
  —   Mai este stuful. Acela-i o avere.
  —     Este, de ce să spun că nu este ? Şi eu am lucrat la el.
  —     Vezi cum eşti, bă frate Neculăieş ? Pe lîngă stuf, moi deschidem şi gheţăria veche.
  —   Ce să facem cu ea ?
  —     S-o umplem cu ghiaţă. Dacă nu ne-o trebui nouă, le-o trebui altora. Toate astea, bă frăţioare Neculăieş, sînt abia începute, ori nu sînt şi au să fie. Dacă lucrăm fără tine, au să fie mai puţine. Dacă ne-am duce cu toţii, ziua, la cîrciuma din Păuna-Mare, ca să stăm la taclale cu păunenii, atuncea n-or să fie deloc. Vîntul vine şi se duce ; aşa şi omul. Apa vine şi trece ; aşa şi omul. Dacă pui speteze vîntului şi roată cu cupe apei, faci moară. Asta-i taina muncii. O ştii; o ştii, nu-i nevoie să-ţi spun eu ! O ştii foarte bine şi mai bine decît noi toţi. Asta-i taina muncii. Mîna lîngă mîna, umăr lîngă umăr.
378
 Ceas după ceas, zi după zi, săptămînă după săptămînă. Asta-i bggăţia.
 —      Nu sînt tocmai de aceeaşi părere. Dar eu ma duc la Păuna ca să mai aflu ce este prin lume. Mă duc cînd şi cînd.
 —   Ştiu ; dacă ai avea nădragi, te-ai duce mai des.
 —   Da, m-aş duce mai des şi-aş afla mai multe.
 —      Ai afla mai multe ; dar badea Neonil nu te scrie la condică.
 —   Ce condică ? Eu nu ştiu nimica.
 -- Dacă nu ştii, mă frăţioare Neculăieş, să-ţi spun, de şi tu le ştii toate. La condică, badea Neonil scrie ce face fiecare in zilele de iarnă. Unii îşi cîştigă mîncarea şi le mai rămîne ceva pe deasupra în casa tovărăşiei. Aşa e că asta n-o ştiai ?
 —      Ba o ştiam, dar nu vroiam să fac gură. Asta nu mi se pare dreptate. Vra să zică, eu rămîn dator hrana ?
 —   în ziua cînd nu faci nimic, rămîi dator.
 —   De ce să rămîn dator ? N-o să muncesc la vară ?
 —   Ba da. Atuncea te răscumperi.
 —   Şi dumneavoastră adunaţi ?
 —      Noi adunăm, frate Neculăieş, după munca noastră. La dreptul vorbind adună şi cîştigă tovărăşia.
 —   Atuncea să nu mă mai duc în sat.
 —      Bă frăţiorilor, se tîngui subţire Iosif mecanicul, Neculăieş ştie şi înţelege toate.
 —      înţeleg şi ştiu, îşi scutură fruntea Mînecuţă, dar tot nu sînt bine dumirit. Credeam că să mă duc la Galaţi, la naşul meu, vlădica Ambrozie. Pe lîngă pantaloni, îmi mai trebuie şi palton şi altele. în trei zile m-am dus si m-am întors şi arăt şi eu om între ceilalţi oameni.
 între coloniştii de la Păuna-Mică, Neculăieş Mînecuţă era ca bradul uscat şi nestatornic din plaur. îşi simţea mai prielnic locul şi mai firească aşezarea între semenii
379
săi vechi de la Păuna-Mare. Acolo învăţăturile trecutului şi îndărătnicia din veac îl mîngîiau şi-l întăreau în-tr-o stăruinţă care fusese a sutelor de rînduri de oameni.
   Cîntă psalmistul :
                 Toate şuvoaiele şi vijeliile tale,
                                            Doamne,
                 Peste mine au trecut.
   Toţi oamenii care se petrec pe acest pămînt, în această scurtă viaţă, ar fi să ajungă şi să se întîlnească în limanul unei fericiri neclintite. Viaţa noastră adevărată, după care rîvnim de la naştere la mormînt, n-ar fi aici pe pămînt, ci în această amăgire, menită să adoarmă nefericirile noastre necontenite.
   De bunurile vieţii pămînteşti au parte să se bucure numai cîţiva puţini; pe cînd celor care «asodă lacrimi şi sînge în robie li se dă înşelarea unui vis într-un liman veşnic, unde în sfîrşit ar putea sta şi ei degeaba. Insă aicea să muncească peste puteri pentru folosul stăpînilor care huzuresc ; iar noi, adică, vom huzuri după moarte.
   Neculăieş Mînecuţă se ducea mai cu voie bună cătră înţelepciunea robilor, cătră acea înţelepciune care so-coate că Dumnezeu poate fi înduplecat cu daruri, ca un dregător neonest. încetul cu încetul se face oţetul, zice înţelepciunea bătryjească ; şi iarăşi zice : Graba strica treaba. Iar cînd oamenii se supun din plăcere ori din lene unor asemenea învăţăminte, uită că o altă înţelepciune a unor bătrîni şi mai înţelepţi spune că lucrul de azi sa nu-l laşi pe mîne şi fierul să-l baţi pînă-i cald.
   Asta-i zicala meşterilor fauri, observa Rafailă.
   Asemenea duh de critică şi de nelinişte îl aducea badea Neonil filosoful în sfaturile de sară de la Păuna-Mică.
380
   Zilele de dechemvrie sînt cît ceasul, zicea el, şi nopţile cît anul. înţelepciunea robilor, bătrînii noştri, spunea că omul se cuvine să doarmă, iarna, ca pămîntul şi ca pădurile. Pe/cînd adevărul este că munca noastră nu se cuvine să amorţească niciodată. Nu-i sănătos şi nu-i înţelept să rămînem şi noi, cum au rămas oamenii din vechi, la car cu boi şi la opaiţe, pe cînd lumea nouă fuge cu automobilul, cu trenul, cu aeroplanele şi se luminează electric. Noi nu cunoaştem decît plictisul nopţilor de dechemvrie, iar lumea nouă, pe cînd noi stăm în întuneric, află cunoaşterea şi desfătarea în cărţi, în cinematografe şi radio. O mie de ani am dormit ca într-o asemenea noapte de iarnă. Dar în suta din urmă de ani oamenii iscusiţi au născocit maşinile şi înlesnirile vieţii. Noi tot în întuneric şi tot în urmă am rămas. Să fie dreptul nostru oare ca să rămînem în pustia nopţii ? în singurătatea neştiinţii ? cu morţii din veac ? în mine s-a deşteptat duh de nelinişte, adăoga badea Neonil, şi vreau să am dreptul a mă înfrupta şi eu din bunurile acestei vieţi, aici pe pămînt. Aruncăm bîta, şi fratele Iosif ne-aduce arme. Hoţii au drept la arme şi noi nu ? Lăsăm plugul de lemn şi poftim tractoare. Nu mai ieşim cu icoanele să cerşim ploaie, ci vrem să aducem apa pe vaduri, în grădinile noastre.
   —      Frate Mînecuţă, tu te-ai dus să stai de vorbă cu măririle de la Păuna-Mare, gustînd în cîrciumă ţuică şi veselindu-te de vorbele care se tot macină la aceeaşi moară. Dreptul plugarilor nu este numai să aibă un lot de pămînt, altădată mai mare şi pe urmă tot mai mic, ci să-l facă să producă înzecit decît pînă acuma. Ai auzit de pe listă rînduielile meşterului Iosif. Dar ţi-oi mai adăoga şi eu altele. Cum vine soră-mea Ana aici, are să s-arate în umbrar, sub dudul cel bătrîn din cornul bordeiului, războiul de ţesut. Şi dac-om fi vrednici, în
381
altă iarnă întemeiem, după dorinţa meşterului Iosif, „atelierul de ţesătorie de la Păuna-Mică*. Asta-i treaba de iarnă. Ne îndeletnicim şi acuma, dar atunci ne vom îndeletnici mai bine. Şi după ce se va aşeza aici soră-mea Ana, au să iasă, în smîrcul de sub grind, sute de raţe şi gîşte ; şi în bătătură atîtea găini cîte-om putea hrăni. Şi dăm drumul în papură la purcei, cum făceam la Letea. Trăiesc singuri la mîncare sălbatică, şi numai din cînd în cînd ise arată în preajma grindului, ca să vadă dacă stăpînii se mai află pe lume ori ba. Şi avem
oi şi vaci ale noastre, ca să ne îndulcim cu fruptul lor. Dar toate aceste nu se fac singure.
   Mînecuţă scăpă vorba care atîrna în el ca plumbul.
   —   Asta-i nenorocirea...
   —     Că nu se fac ele singure ? rîse badea Neonil. Da, asta-i nenorocirea, dar nu pentru noi, ci pentru cei care nu vor să cunoască progresul tehnic.
   —     Aşa este... mărturisi îngăimat Neculăieş Mînecuţă, şi se socotea cum ar face să scape a doua zi mai dimineaţă cătră Păuna-Mare.
   îşi aduse aminte că a doua zi e sărbătoare şi nu se lucrează nici la Păuna-Mică. Se poate, prin urmare, ţinea de cuvînt şi poate fi punctual la întîlnirea cu pău-nenii. întinse cu voie-bună paharul să primească vin din ulciorul tovărăşiei.
   Bibeseu scoase în lumină, de sub masă, o sticlă albastră cu clonţ.
   —     Frate Iosife, zise el, ştiu că-ţi place. întinde paharul de vin spre mine, ca să-i pun un puf de sifon în coadă.
   Într-un tîrziu, Bibeseu se trezi afară. Ieşise din căldura şi lumina bordeiului în bătătura acoperită de zăpadă, iar Neculăieş Mînecuţă îl ţinea de-iîn umăr şi i se măr-
 382
turisea. O lună albă plutea deasupra stufariilor şi ceţu-rilor Dunării, într-o linişte îngheţată.
   Neculăieş Mînecuţă i se mărturisea că el e un om nobil, dar nimeni nu-1 cunoaşte încă şi nimeni nu-i dă dreptate.
   —      Pe lîngă asta, eu sînt şi-un om deştept şi toate le ştiu.
   —      Se poate, încuviinţă Bibescu. Şi ai declarat în astă sară că vrei să te duci la vlădica Ambrozie.
   —      Desigur că vreau să mă duc şi te asigur că nu mă poate opri nimeni. Vrea cumva cineva să mi se puie împotrivă şi să mă oprească ?
   —      După cît ştiu eu, dintre noi nimeni nu vrea să te oprească.
   —      Atunci dintre alţii. Vreau să-i cunosc care-s aceia. Căci tatăl meu moşierul şi cu vlădica Ambrozie, uite-aşa emu de prietini... cum îs încleştate degetele astea, unul de la mîna dreaptă şi altul de la mîna stîngă, aşa erau ei, nedespărţiţi. Nu era zi să nu se vadă. Mai ales iama, cînd se duceau tătuţă şi mămuţa la Galaţi, unde aveau casa lor de reşedinţă. Mămuţa mea — o chema Amalia — era o frumuseţă ; şi purta rochii de matasă. li plăcea să cînte din chitară cînd o ruga tătuţă. Avea o chitară adusă de la Constantinopol, de nişte bunici. Acei bunici erau greci bogaţi şi au venit în ţară la noi şi s-au îmbogăţit şi mai tare... Şi au cumpărat de la Ma-vrogheni-Vodă ranguri de boierie. Ş’-apoi vlădica Ambrozie se aşeza într-un jîlţ şi asculta ; cîteodată ofta şi-şi ştergea lacrimile. în tinereţa lui iubise pe mămuţa ; dar ea l-a preferat pe tata. Iar vlădica n-a mai voit să cunoască lumea şi s-a călugărit din disperare. Auzi ce spun eu ?
   —   Aud.
   —   Ca într-un roman. Dar nu-i roman ; e adevărat.
383
 —   Atuncea ce-mi spune mie Traian ?
 —   Care Traian ?
 —   Traian al nostru.
 —   Ce spune ? Ce ştie el şi ce poate spune ?
 —      Apoi Traian îmi spune că părinţii lui, adică părinţii voştri au fost oameni sărmani şi năcăjiţi. Iar tatăl vostru, Mînecuţă cel bătrîn, a stat la închisoare pe nedrept...
 —      Spune ei asta ? răcni Mînecuţă holbîndu-se crunt la luna albă. Legea şi dumnezeii mamei lui de păcătos î Copilul ăsta nu-i decît un mişel ! Adică stai, să-ţi arăt cum este. El poate să spuie, căci acei de care vorbeşte sînt ai lui. Dacă vrei să ştii dumneata, acei de care vorbeşte el au slujit la părinţii mei. Şi n-are decît să-i cunoască şi să-i pomenească el. M-am milostivit şi l-am luat subt aripa mea şi am vrut să-l înalţ şi pe dînsul ; dar dacă el se întoarce la ticăloşia din care-a ieşit, n-are decît.
 Bibeseu îl lăsă singur în mijlocul bătăturii şi se de-părtă. Se apropie de uşă şi chemă pe Traian. Copilul veni numaidecît.
 —   Ce este, bădie Costică ?
 —      Nu e nimic decît că nen-tu se duce la vlădica Ambrozie la Galaţi.
 , Lacrimile copilului sticliră în lumina nopţii.
 Neculăieş Mînecuţă se bătu cu palma în piept.
 —   Mă duc !
 —   Bine, bădie Neculăieş, suspină băiatul ; du-te.
 —      Mă păcătosule ! răcni prăvălindu-se spre el nenea Neculăieş, vrei să spui că pe mamaia n-o chema Amalia ? şi că tătuţă n-a fost moşier ?
 —      Nu, bădie. Eu ştiu numai că tata şi mama au murit în sărăcie şi pedeapsă ; s-au prăpădit în braţele mele.
384
    Bădia Neculăieş se oţpri cu mînile în şolduri, cu spatele spre lună.
    —   Plîngi, hai ? Grijania şi comîndul tău de calic !
    —   Plîng.
    —      Ei, atuncea lăcrămez şi eu ! Eşti un nerecunoscător şi un Brutus ucigaş. Ascultă, Bibescule, se-ntoarse el în loc, ridicînd dreapta spre nas, poate are el dreptate, păcătosul şi măgăreţul dracului ! Dar ce-mi foloseşte mie dreptatea lui ? Cu aceea nu mă-mbrac şi înainte^ în grad. Pe cînd cu naşul meu vlădica Ambrozie pot cîştigă ceva, o (moşie ori o slujbă la stat.
    —   E o iluzie... îi dădu definiţia Bibescu.
    —      Asta este şi să ştii că acest copil e nenorocirea mea şi ghiuleaua imea la picior. Cu el nu pot progresa nici într-un fel. De aceea eu rămîn cu vlădica. Şi am să mă duc mini la vlădica. Iar acuma mă duc să mai alcătuiesc un pahar de vin cu puf de sifon în coadă. Tu nici nu ştii, Bibescule, ce om mare eşti. Eşti ca un colonel şi ca un general. Aşa vorbă cu puf în coadă n-am auzit niciodată.
    — Haidem la culcare, îl sfătuia Bibescu.
    —■ Eo iluzie. Piei din ochii mei, Brutus ucigaş !
    Mînecuţă îşi scutură cu greaţă labele spre fratele lui mai mic şi intră în bordei împleticindu-se. Bibescu îl urmă priveghindu-1. Traian rămase în lună şi-n faţa pustietăţilor de iarnă, smîrcîind. Apoi îşi îndesa mai bine căciula în cap, îşi înfundă manile în buzunările ză-bunului şi trecu pînă la bordeiul animalelor. Asculta acolo o clipă şi se întoarse rămînînd neclintit deasupra grindului. Toate vedeniile viitorului, pe care le trezise în el sfatul din bordei, îi apărură într-o viscolire de imagini, depărtîndu-1 de clipa prezentă.
    După un lung răstimp, auzi cîntarea cucoşului şi se întoarse la cele de faţă. Albu vestise straja întăia : tre-
                                                                    385
 25 — Opere voi. 21 — M. Sadoveanu
cu seră patru ceasuri de la înserat. Trîmbiţarea lui avea totuşi ceva deosebit de trîmbiţările din alte seri. Se sfîr-şise c-o bolboroseală, ca şi cum ţinea să împărtăşească soaţelor lui o taină. Traian privi spre culcuşul cînelui. Tărcuş nu se afla în locul ştiut, sub poala de acoperiş a bordeiului, lîngă uşă. îl văzu numaidecît la o zvârlitură de băţ, în mijlocul bătăturii. Părea un cojoc lepădat acolo. Păşi <spre el fără să-l clieme. Cînele sta încovrigat pe goliişte. îl simţise şi da din coadă. La şoapta lui Traian, se ridică şi veni gudurîndu-se.
   —   Cum ţi-i botul, Tîrcălabă ?
   Botul cînelui era rece. Băiatul îl mîngîie mulţămit. Tărcuş se aşeză iar de-a dreptul pe pămînt. După o clipă îşi ciuli urechile. Era atent şi Traian. Departe, în stuf, bă tea ascuţit o vulpe. Trăgîndu-şi căciula din cap, băiatul îşi înălţă nasul şi simţi adierea nopţii. Vîntul aburea dinspre asfinţit.
   Toate semnele erau că vremea se întoarce pe moină. Curînd aveau să înceapă a picura streşinile. învăţătura asta băiatul o avea de la bădiţa Neonil, care o cunoştea de la oieri vechi, de la muntele Ceahlău, iar bătrînii lui bădiţa Neonil o aduseseră cu ei când se coborâseră de la munte şi se aşezaseră la apa Dunării.
   Tot asemenea învăţase de la Neonil Roşea unele stele pe care ciobanii trebuie să le ştie unde se află pe cer şi cum se mută. Nu le putuse încă învăţa pe toate, dar cunoştea cloşca-cu-pui şi mişcările ei în crucea nopţii ; carul mare cu oiştea lui, ca sa afle partea miezului nopţii ; şi luceafărul de dimineaţa cînd trebuie să fie în picioare plugarul şi păstorii. Cînd ajungeau fecioraşii la vîrsta de ajutor în gospodărie^ apoi muntenii de la Călugăreni le arătau pe rînd, într-o sară una, într-o sară alta ; ori le spuneau de unde vine vîntul cald şi de unde crivăţul ; şi de ce se culcă în golişte cînii şi aduc porcii
 386
paie în gură, şi multe altele ; şi aveau obicei de-i bateau pe fecioraşi, ca să ţie minte. Traian n-avusese nevoie să fie pişcat ca să intre în el învăţăturile vechi. Le deprinsese pe toate din plăcere şi se bucura, sameţindu^se, cînd putea să prorocească astfel schimbările timpului.
   Tocmai ieşea din bordei meşterul Iosif, şi Traian îi dădu vestea :
   —   Se schimbă vremea, nene Iosife.
   —      Aha, frăţioare, ştiu. Ai tu -semnele tale. Vină după mine, oa să văd şi eu după semnele mele.
   Traian îl opri o clipă în loc, ca să-l facă s-asculte lătratul vulpii. După aceea îi spuse de cmc şi de direcţia vîntului. Prin lucirea lunii trecură „la atelier", cum îi spunea mecanicul Rafailă. Coborîră şi intrară în întunecime. Meşterul umbla înainte pipăind cu băgare de samă. Băiatul auzi un ţăcănit scurt ; începu a-i bate inima. într-un colţ, pe o măsuţă, Iosif Rafailă întorsese comutatorul radiofonului adus de el de la Brăila. Era un aparat mic, însoţit de acumulator electric. O luminiţă tainică se aprinsese ca într-un farmec şi Traian îşi plecă urechea, să prindă din depărtarea necunoscută vestirea.
   —      Vestire de la prietinii noştri oamenii... zicea cu glasu-i subţire mecanicul Rafailă. Aşa-i că-ţi place, Traiane frăţioare ? Spune drept că-ţi place.
   —   îmi place, nene Iosife.
   —   Ai vrea să-ţi faci şi tu jucăria asta ?
   —      Are să vie vremea să mă înveţi şi pe mine, nene Iosife...
   —      Vine vremea, frăţioare, pentru toate cele bune. Toate cele bune pentru petrecere şi toate cele bune pentru muncă. Frate-tău Neculăieş nu prea face haz de ele. Dar îmi pare bine că le înţelegi tu. De cînd lucrăm la pompă, ţi s-a dat mîna pe cleşte şi ciocan. Tu ai să fii
                                                                    387
25*
ucenicul meu şi am să am în tine cel mai bun ajutor. Hn-hn ! Ia vino tu încoace şi pune mîna. întoarce condensatorul variabil, pînă ce-a veni cînteeul care-ţi place ţie...
   Traian răsuci cu sfială, pînă ce se simţi în aparat un fel de gînganie prizonieră care-şi căuta viersul pierdut. Acum îl găsea, acum îl pierdea. începu deodată a suna un cîntec limpede. I se grămădi copilului bucuria în zvîcnirile inimii.
   Fără veste năvăliră asupra cîntecului zgrepţănări duşmănoase. Traian încercă să aşeze iar o curgere lină a transmisiei, dar dihănii o fulgerau cu ghiarele.
   —      Se arată bune semnele tale, rîse subţirel meşterul ; se schimbă vremea.
   Puse el mîna, căutînd un alt post. Sunară iar înmlă-dieri line de viori şi flaute.
   —      Asta e minune mai mare decît toate minunile... şopti băiatul cu glas tulburat.
   —      Ba-i o minune ca şi minunile tale, mă frăţioare Traiane, îi răspunse meşterul. Minunea cea mai mare e mintea care le scorneşte pe toate, mă frăţioare Traiane. Aşa e că acuma crezi în poveştile mele ? Că putem duce apa unde poftim ? că motorul care va purta pompa va purta şi plugul, şi secerătoarea, şi batoza că nişte bucăţi iscusite de fier o să facă munca a cincizeci de oameni ? aşa e că acuma crezi în atelierul nostru de ţesut şi în toate ? Hn-hn ! Spune, ca să mă bucur, căci de douăzeci de ani vorbesc robilor în pustiu şi ei nu vor să iasă din robia lor. Au să ajungă oamenii, Traiane, să sucească o rotiţă ş-au să muncească maşinile în locul lor. Mintea ta nu-i stricată şi sufletul tău e curat. Crezi ?
   —      Cred, nene Iosife. Cred şi ceilalţi toţi, afară de bădia Neculăieş. Fratele meu crede în vlădica Ambrozie.
388
   —      într-adevăr, Traiane, cred şi ceilalţi mai mult sau mai puţin. Fiecare crede, Traiane, după puterea de ere dinţă pe care o are în el.
   Traian simţea că va purta în el toată viaţa dulceaţa acelui glas.
   —      De mult am vrut eu să-mi caut fraţi pentru o lucrare ca aceea pe care voim s-o facem acuma. Am pierdut multă muncă şi m-am chinuit în multe nelinişti, şi-n două/coi de ani de multe ori am adunat bani, ca un meşter priceput ce mă aflu, ca să întemeiez tovărăşia... Dar linii m-au înşelat, alţii m-au furat ; nimeni n-a crezut în aminul şi în fapta mea. Eram socotit nebun. Nclum ajunsesem sa mă socotesc şi eu. Pînă ce m-am în-tilnit ai doctorul Calalb, vcchi prietin al meu, şi m-a mîngîiat:. încă nu-i sosită vremea, meştere, îmi zicea el. Oamenii trăiesc încă uşor în ţara asta, bre Rafailă. Cine nu munceşte în ţara asta nu piere de foame, căci poate încă cerşi. *>i oamenii din ţara asta s-au mulţămit cu puţin şi nu vor sa cunoască bunurile de astăzi pe care alte pupoare le aniow. Se unulţamesc cu terci de malai şi cu zdrenţe ; iui >tiu ce-i hrana, curăţenia şi sănătatea... Acuma i am întors eu domnului Irimia Calalb alte vorbe: „Frăţioare Fmil, zic, după atîtea războaie şi măceluri, >i pojaruri, şi risipj, toţi sîntem la pămînt. Cele mai bogate naţii au ajuns la sărăcie. Iar noi cunoaştem foametea >i goliciunea. Şi bieţii ţigani care au trăit bine în ţară la noi, cu cîntecele lor, acuma au murit cei din-tJi clin lipsii, căci nu mai au cui cere. Au murit mii de bărbaţi >i sute de mii în măceluri, dar atît s-a înmulţit omenirea în sărăcia obştească, încît nu se poate să mai trăim noi cum au trăit părinţii noştri. S-a umplut ţara de orfani şi de săraci şi de oameni fără slujbă. Şi acuma, zic, frăţioare Emil, vine vremea maşinăriilor ; acuma mă bucur eu de sărăcia obştească... între atîţia proletari şi
389
nemernici şi orfani şi prigoniţi, s-or găsi cîteva suflete drepte care să creadă pe Rafailă cel nebun*...
   Meşterul Iosif stînse aparatul de radio şi rămase rîzînd prin întuneric. Pipăi pe copil împingîndu-1 afară, închise ateHerul cu cheia şi veni alături de Traian în lucirea lunii.
   Vîntul de apus sie simţea mai bine. Când să intre în bordeiul oamenilor, amîndoi se opriră şi-şi aplecară urechea ca să audă pieuşurile abia desluşite ale dezgheţului. Traian îşi aduse aminte de vorbele lui bădiţa Neonil şi le împărtăşi meşterului : iarna dintâi se duce la rîpă.
   —     Aşa este, încuviinţă meşterul. Cele dintâi zăpezi se duc. Şi rînduri după rînduri de oameni în sute de ani se perindă în mişelie şi neştiinţă şi cad la rîpă ca zăpezile. Şi apoi vine ceasul să se puie o iarnă tare. Şi după asta vine ceasul unei primăveri cum n-a mai fost.
                                IX
   Cătră ziuă a pornit a cînta vîntul în cerce vele şi Neculăieş Mînecuţă a avut un vis de mirare.
   Părea că se află la Păuna-Mare, aşteptînd autobusul, ca să se ducă spre Brăila, şi de la Brăila nimeni nu mai putea să-i înfrîneze hotărîrea definitivă de a ajunge la Galaţi.
   Iată că din autobus coboară un cleric respectabil, înfăşurat într-o blană cu guler de lup. Avea camilafcâ neagră şi o barbă înfocată revărsată pe piept. Cum şi-a întors ochii mici şi veseli spre Mînecuţă, i-a făcut semn cu cîrja păstorească, şi Mînecuţă a înţeles că e episcopul Ambrozie. A vrut să i se închine şi, printre oamenii care coborau din autobus, s-a repezit să-i sărute mîna
390
şi sa îngenunchieze. Episcopul s-a întors spre circiumă păşind rar şi săltat şi strigînd c-o voce puternică : „Loc preasfinţitului şi preafericitului ! Loc-loc !“ Circiuma era gara autobusului. Din circiumă ieşeau oameni cu ţoiuri de ţuică şi 9e ploconeau. Părintele episcop se ducea spre ei, jucînd şi strigînd : „Loc ! loc !“ şi tot se micşora. Şi s-a răsucit şi i-a făcut iar semn lui Mînecuţă ; şi pe urmă s-a topit, n-a mai fost; au dispărut şi gara şi autobusul.
   Mînecuţă s-a trezit în mişcarea bordeiului. Tovarăşii lui îşi căutau straiele şi ulcioarele de apă. Unii ieşiseră afară, ca să se spele. O lumină cenuşie pătrundea prin ferestruici.
   Neculăieş Mînecuţă a rămas în capul oaselor pe marginea laviţei lui, întristat deodată şi cu buza de jos atîr-nînd.
   „Totuşi, e un semn... îşi zicea el. Astăzi am datoria să mă duc cel puţin pînă la Brăila. Spuneau astă-noapte ceilalţi că se schimbă vremea. Deci mi se schimbă şi mie starea şi dorinţa mea se va realiza. Deocamdată n-am decît o singură dorinţă şi mi-o îndeplinesc.0'
   Cu mişcări leneşe trase spre el pantalonul. îl pipăia cu grijă, ca în fiecare dimineaţă, cu teama să nu i se desfacă între degete. Deodată îşi apropie ochii, ca să-l vadă mai hiiv%. înfăţişarea straiului era mai cuviincioasă decît de olmei. E un început de minune, deci ziua e bine pornită pc calea asta. Să se fi reparat pantalonul singur ? Nu-i asta, după cum nici vlădica Ambrozie nu vine la Păuna. Va fi fiind mîna neostenita a lui Traian, pe care, la miiezul nopţii, poftea să-l faca mii şi fărîme ! De şi acest copil nu vrea sa ştie nimic de vlădica şi de chitara de la (/OnstantinopoK totuşi, se poartă ca un adevărat frate mezin. Cine ştie de cînd s-o fi sculat şi, într-un colţ, la lumina lămpii, a lucrat cu hărnicie. Acuma e
 pe-afară. Se-nvîrte într-un picior prin gospodărie şi toate le rînduieşte.
   Neculăieş avu o clipă de înduioşare. în acelaşi timp se gîndi cu plăcere că de asemenea tovarăş şi slujitor are el nevoie cînd o să se desfacă de aceşti nebuni care dorm cu el într-un bordei. Să îndrăznească prîslea să nu-1 asculte, să îndrăznească să nu-1 urmeze ! O lucire îi scapără în priviri.
   —      Traiane ! strigă el cu putere. Unde eşti ? N-auzi ? Vină aici, la porunca mea !
   îi răspunse Omu, din prag, plecând fruntea :
   —   îţi trebuie cumva slugă care să te îmbrace ?
   —   Ba nu.
   —   Atunci scoală, ca să grijirn bordeiul.
   Mînecuţă adună spre el straiele şi încălţările, închi-nînd în gînd zece ori cincisprezece înjurături înfricoşate, care îl puteau răcori de nădufurile vieţii. Ce-i de făcut ? Tuturor celorlalţi le poate face faţă. Lui Gheorghe Omu, nu. Lui numai în gînd îi poate răspunde cu binecuvîn-tările învăţate la regiment.
   Se îmbracă în pripă. Iese în lumina de-afară. Apucă o mînă de zăpadă moale şi-şi răcoreşte fruntea înfierbîn-tată. îşi caută ulciorul şi soarbe o gură de apă rece. Se uita în juru-i ; n-are cu cine schimba o vorbă. Traian vine c-un braţ de lemne. Bibeseu îşi lustruieşte cizmele. Iosif Rafailă şi-a inspectat atelierul. Acest Iosif Rafailă n-are linişte nici zi, nici noapte. Cît lucrează, vorbeşte. Lucrează cuminţenii şi vorbeşte nebunii. După ce-a închis atelierul cu cheia, Rafailă vine la Neonil Roşoa.
   Ce-i spune Roşea lui Rafailă ? Roşea spune lui Rafailă că, după ce se curăţă pămîntul de neaua asta dintăi, va sa vie iama cea adevărată, fie la Anul nou, fie la Bobotează.
   —   în două săptămîni vine vitorul cel mare.
 392
 —   Numaidocît! întăreşte meşterul.
 Mînecuţă se împotriveşte :
 —   De ce numaidecît ?
 —      Ca sa se mire unii şi alţii, mă frăţioare Neculăieş.
 Supărarea lui Mînecuţă creste. Toţi ăştia îl socotesc pe dînsul un terchea-berchea YCind va avea ce-i lipseşte, adică tot echipamentul, să vedem dacă n-au să-l privească cu respect... Poate să-i salute el atuncea elegant:
 —   La bună vedere, domnilor !
 Are să le placă asta ? Desigur, n-are să le placă. Dă-i cu vorbe amabile, dă-i cu rugăminte ; mai cu samă Bi-l>escu. Nu ştiu, să vedem, să mă mai gîndesc. Cred că nu-i posibil să mai rămîn în colonie.
 Costoroaba de la căsuţa lui sfîntu Petrea din poarta raiului !...
 —- CiC vorbeşti dumneata de costoroaba, măi fraţi-oare ?
      Spuneam şi eu aşa... îngînă încurcat Mînecuţă.
      Nu poate fi vorba decît de gardul ăsta vechi din partea de răsărit a coloniei. Ce rost are ? Nu închide nimica.
      ■ Nu închide, dar opreşte, rîde Neonil Roşea. Trebuie să-l mai întregim şi să-l mai întărim. De cîn4 l-au durat nişte pescari înţelepţi au trecut ani.
      Cxî opreşte ?
      -     Aş vrea să ştiu şi eu, se anină cu întrebarea Neculăieş.
 Dar mecanicul şi-a scuturat fruntea şi şi-a îndesat mai bine şapca în cap :
 —      Ai dreptate, Roşea ; e gardul balaurului, rîse el cătră Mînecuţă.
 Neculăieş s-a ferit într-o parte cu grabă, scuipînd.
 —■ Dracu să-i înţeleagă, costoroaba lor de nebuni...
                                                                393
   A intrat în bordei şi a ieşit numaidecît, purtînd între umeri o scurtă de miel de toată frumuseţa. Asta era haina cea mai de preţ a lui Mînecuţă, pe care şi-o păstrase cu grijă şi care îi da dreptul să se mîndrească în partea de sus a fiinţii sale.
   Tot uimblînd şi cugetînd, a înţeles ce-i cu vlădica Ambrozie din vis. Uitase nişte întîmplări şi împrejurări din ajun. Acuma şi le reaminteşte bine. Intră în dumbravă şi o ia repejor pe drumeagul care duce la Păuna-Mare.
   Cum de nu l-a recunoscut pe părintele Petrea cu barba lui de jar ? El era vlădica. în ajun fusese martor la o dezbatere între preot şi dascălul Iov, privitoare la slujbele şi treburile din preajma sărbătorilor şi din sărbători. Acuma e vremea cînd curge uium bun la moara lor.
   Dimineaţa, stau în pridvor la locuinţa preotului trei-zeci-patruzeci de femei de toate vîrstele şi de toate stările, mai bogătane, mai sărăcuţe, mai urî te şi mai ochioase, aşteptîndu-şi rîndul să fie dezlegate de blesteme şi jurăminte pe care şi le-au făcut ele singure. Vierme să se facă, măgăriţă să se facă, stîlp de piatră să se facă, dacă s-a mai lăsa îndemnată ori mîngîiată de soţ, de ibovnic, de mamă şi soră. Asemenea hotărâri, rostite la mînie, numai preotul le poate întoarce desăvîrşit, şi e cu primejdie dacă nu vii să-ţi cetească şi să te dezlege. Toate lasă un dar doamnei preotese, ori un ban părintelui.
   După ceasul muierilor, trec gospodari să-l poftească pe părintele Petrea la binecuvîntarea porcului înjunghiat. Părintele se duce şi binecuvîntează, dascălul pune în sac partea sfintei biserici.
   Mai sînt şi altele : botezuri şi parastase. Trebuie găsit răgaz şi pentru acelea. Se mai află cîte o lehuză care cere să-i murmure preotul stihuri din cartea sfîntă, pînă ce aţipeşte. Atuncea se chiamă că rugăciunea e primită. Şi se mai întîmplă ca acuma, în zilele dinaintea Sfintei
 394
Naşteri, sa moara doi paimeni bătrîni, şi oamenii caselor unde zac morţii vor sa grăbească înmormîntările. Cîteodată, în asemenea împrejurare, tocmeala o face dascălul Iov ; de obicei o face preotul Petrea. Acum s-a înfăţişat la părintele — după cît i-a arătat lui Neculăieş dascălul Iov — un gospodar fruntaş, care, prin ce împrejurare nu se ştie, a rămas cu bani puţini la o vreme ca asta, şi nu poate cuprinde cu ce are cheltuielile aşa de multe ale înmormîntării. După sărbători, i se umple iar chimirul pe care-1 poartă pe pielea goală, pe care-1 desface fără ruşine nu numai faţă de preot, ci şi faţa de doamna preoteasă. Acest Dumitru Chiriţă a venit cu cîteva lucruri să le puie zălog în mîna părintelui, ori să le lase drept plată pentru slujbele sfinte. Şi i se pare lui Mînecuţă că între acele lucruri s-ar fi aflînd ce-i trebuie lui. Dascălul Iov i-a făcut poate anume acest pont ; dar el, cu mintea la cîte şi cîte alte lucruri, n-a băgat de samă şi n-a ţinut vorba pe loc.
   Acuma a prins din urmă ce era să-i scape. Vor mai fi fiind şi alte treburi mîni, poimîni şi în viitor ; dar treaba de azi e mai presus de toate, scop singur al vieţii.
   Părea că-1 mîna vîntul din spate. A ajuns în mai puţin de un sfert de oră la Păuna-Mare. Zăpada se topea repede şi se muiase de mîzgă drumul. Ca să-şi păstreze cuviincioasă înfăţişarea, sărea din piatră în piatră şi din colţ de cărare în colţ de cărare. Pe ici, pe colo, pe linia 9atului sau la o răspîntie de ulicioară, dădea peste grupe de oameni. în fiinţa lui striga un episcop jucăuş: ,,Loc-Ioc !“
   A ajuns cu voie bună la casa preotului. A gâsit pe dascălul Iov : i s-a părut întunecat, trudit, fără vlagă. Stăpînea cu mare greutate cele cîteva femei care mai aşteptau în pridvor. Două se certau : una era mai grăbită şi cealaltă şi mai grăbită.
395
  Preotul Petrea îşi scoase pe o uşa jumătatea de sus a trupului, cu barba înflăcărată. Era un om mai mult mărunt, cu obrazul palid şi ochi negri. Se închină cu prietinie spre Mînecuţă şi rămase aţintit cu uimire vădită spre scurta colonistului.
  —     Aşa da, îmi place... zise el fără grabă. Ai vorbit, dascăle ? Se poate face ceva ?
  —     Se poate, să vedem, răspunse dascălul cu jumătate de glas.
  -— Atunci duceţi-vă, înţelegeţi-vă şi-mi aduceţi cele de cuviinţă. Nu întîrziaţi, că şi eu isprăvesc aici cu dezlegările.
  Dascălul Anastase Iov se întoarse cătră Mînecuţă.
  —   Atuncea să mergem.
  —   Un de ?
  —     La mine acasă. N-ai venit pentru negustoria de ieri ? Tot mi-ai spus şi iar mi-ai spus că-ţi trebuie cutare lucru. Şi cînd am încuviinţat că este şi s-a găsit la Dumitru Chiriţă, ai tăcut. N-am înţeles de ce taci, dar acuma văd că eşti mai şiret decît toţi cei de la Păuna-Mică.
  Neculăieş Mînecuţă dobîndi pentru sine însuşi o deosebită admiraţie. Ga să nu şi-o împuţineze, îşi ţinu firea şi îşi stăpîni vorba. îl urmă pe dascăl pînă la a treia casă împotriva vântului, şi acolo dascălul Iov îi înfăţişă pe o laviţă nădragii de la Dumitru Chiriţă, albaştri cu vipuşcă de matasă neagră.
  —     Aşa ceva nu se mai găseşte astăzi... îi spuse cu melancolie dascălul.
  Mînecuţă dădu din cap şi mormăi ceva neînţeles.
  —     Nici croitorii de azi nu mai ştiu să lucreze asemenea haine.
  —   S-ar putea.
  —   Te interesează ?
396
   —   M-ar interesa întrucîtva. Atîrnă şi de preţ.
   —     Dacă ţi-oi spune că-s pe degeaba, vorbi aprins dascălul, te superi, ca un bărbat ambiţios ce te afli. Dar Dumitru Chiriţă se grăbeşte ca să scoată beleaua din casă. Noi n-avem nevoie de nădragi albaştri; numai •dumnitale ţi se potrivesc La scurta pe oare o porţi. Interesul nostru e numai graba. Cu preţ de două duble de grîu ne-aim împăcat. Dacă o să spui că e scump şi nu m-am purtat faţă de dumneata ca un prietin devotat, atuncea afla-m-aş mai bine în locul mortului şi alţii să-mi precupeţească ţoalele. S-a făcut ?
   —   S-a făcut, răspunse cu stăpînire Mînecuţă.
   Avea în buzunarul dinăuntru al scurtei mai mult decît îi trebuia.
   —     Atunci k în stăpînire marfa, îl îndemnă dascălul, şi s-o porţi sănătos. Iar banii îi dai în mîna părintelui Petrea. Mergem, ca să nu întîrziem.
   Pînă ce-şi învăli cu grijă averea în două gazete, pînă ce făcu suta de paşi înapoi la pridvor, trecu timp foarte puţin, însă îndestulător ca să nu mai găsească pe părintele Irimescu acasă.
   Ieşi întru întîmpinare preoteasa.
   —     Părintele Petrea vine numaidecît, dădu ea lămurire. Te roagă să intri în cameră şi să-l aştepţi.
   Presvitera Constanţa îl trimese pe dascăl 'după preot, şi domnia-sa îşi ceru îngăduire să lipsească două minute de lîngă musafir, avînd o zi cu deosebire învăluită de trebi.
   —     M-am sculat înainte de ziuă, suspină ea, lăsîn-du-se numaidecît într-un scaun cu spătar, şi nu m-am pus jos nici o clipă. Cîte avem de făcut, de rînduit, de slujit, numai Preacurata cunoaşte strădania noastră. Uite, acuma ne-a venit veste că se prăpădeşte şi baiba Evdo-chia. O cunoşti.
 397
  —   Nu cred s-o cunosc... mărturisi Neculăieş.
  —     Ba da ; cine n-o cunoaşte ? E soacra primarului, într-aidinis şi-a găsit să moară acuma, ca să ne facă nouă năcaz.
  —   Credeţi, doamnă presviteră ?
  —     Nu cred, rîse preoteasa cu toate trăsăturile feţei; nu cred, dar se cam potriveşte...
  Era tînără şi trandafirie în umerii obrajilor. Cu toată truda în care se cufundase, ochii ei sprîncenaţi castaniu aveau în ei văpăi neliniştite.
  —     Tare-aş vrea, urmă ea, să mă reped pînă la Buzău, la părinţi. Naşul meu, urmă ea vioi, dar fără legătură, e vlădica Chesarie.
  Mînecuţă tresări.
  —   Şi nu vă puteţi duce ?
  —     Ba da, însă nu ştiu cum să fac. Cînd să plec şi cum să plec. Văd c-a început dezgheţul. Să pun pe mine haină de toamnă, te pomeneşti că dă un viscol. Să iau haine groatse, par caraghioasă pe aşa vreme. Şi nici n-am cînd isă plec, aşa sînt de împresurată de treburi.
  —   Plecaţi în zilele Crăciunului.
  —     Cum în zilele Crăciunului ? Gînd am şi eu trei zile de odihnă, tocmai atunci să mă chinuiesc prin trenuri şi autobuse ?
  —   Atunci după sărbători.
  —     Apoi dacă amîn, iar se mai întîmplă cine ştie ce şi nu mai pot pleca. Nu mi-am văzut părinţii de-atîta vreme. Tot doresc să-i văd şi-ntîrzii necontenit.
  —   Nu mai întârziaţi; plecaţi imediat.
  —     Ştii că ai haz ? Cum să-l las singur pe părintele ? Nu vezi cîte treburi avem ?
  —   Atuncea mai amânaţi.
  —     Şi sa nu văd pe tata şi pe maima nici de sărbătorile astea ? Uşor îţi vine dumnitale...
398
   —   Să vie atunci părinţii dumneavoastră aicea.
   —     Cum să umble oameni bătrîni, la vreme de iarnă, prin trenuri ? Unde (mai pui că osteneala mea ar fi mai mare, sa am şi grija lor pe lîngă a părintelui Petrea. Atuncea chiar să mă pun jos şi să mor ca soacra primarului. N-am şi n-am cu cine mă sfătui. Părintele n-are niciodată vreme...
   Oftîrtd, presvitera Constanţa se lăsă imai potopită de trudă pe speteaza scaunului.
   —     Ce să fac, ce să fac !... suspină ea. Nimeni nu vrea să-mi dea un sfat. Uite, vine şi părintele. îţi spun eu, domnule Mînecuţă, că oameni mai ocupaţi decât noi n-ai să cunoşti de-i uimbla şapte ani la toate împărăţiile lumii.
   Părintele intră pe-o uşă ; presvitera Constanţa ieşi pe alta.
   —     Ei, v-aţi înţeles ? Ai adus ? întrebă părintele cău-tind alte obiecte ale cultului pe măsuţa de isubt icoane.
   —   Ne-am înţeles şi-am adus.
   Părintele Petrea primi în tăcere ce i se cuvenea. Închise într-un saltar dobînda ; vîrî cheia într-un buzunar afund şi rămase privind cu blîndeţă pe oaspetele său.
   —     Am avut mare plăcere, domnule Mînecuţă, sa stăm de vorbă şi să cinstim un păhărel de băutură. Dar cum aş putea acuma, de pildă? Toate pe -grabă, toate pe fugă ; umblu de colo-colo ; o rugăciune ici, o aghiazmă dincolo ; un botez, o înimormîntare ; acuma trebuie să alerg la liturghia de la mănăstioară. Hai cu mine ; schimbăm două vorbe pe drum dac-oi mai avea răsuflet.
   „Binecuvîntare a lui Dumnezeu a fost asupra mea, cugeta Neculăieş, alergînd după preot, căci nu m-am făcut cal de poştă şi am rămas om liber"...
   „Ce tot mă ţine pe loc haimanaua asta ?Cf se ciudea părintele Petrea.
399
   —     îmi pare rău, domnule Mînecuţă, zice preotul întorcând barba-i de foc, că nu putem poposi la un pahar dulce. Dar puţine sile au mai rămas anului ăstuia, şi destule zile are anul viitor. Helbet, om găsi noi vreme şi pentru asta. Acuma am înţeles că vrei să te duci la Galaţi...
   Neculăieş făcu un gest de lehamite. îşi conteni goana şi îşi cercetă cu luare-aminte pachetul, care, după părerea lui cea mai dinăuntru, îi venise în dar tot de la vlădica Ambrozie.
                                    X
   Cel dintăi eveniment tmare de la Păuna-Mică a fost viscolul din zilele Crăciunului.
   Cum spunea odinioară bătrînul poet ieşan Solomon Comea :
                   „De sub steaua polară A pornit cu răcnete înalte vîntul ;
                   De freamătul harmasarilor lui albi S-a zguduit pămîntul."
     De asemenea, tot el ispune în încheierea acestui poem :
                   „După vifore de viaţă amara Sărmanii lumii aşteaptă Şi pentru ei o primăvară.*
   Poetul Solomon Cornea, mort şi îngropat acum treizeci de ani, a fost un proroc, care de pe atunci vedea semne ale prefacerii lumii de astăzi.
   Pe cînd vijelia bubuia afară şi -zăpada se zbătea în geamul de la răsărit cu fî$îit de năsip, la lumina lămpii liniştite, Neonil Roşea cetea stihurile de mai sus găsite
400
de el într-o publicaţie veche. Coloniştii ascultau cu sufletele tulburate, căci vijelia dădea nu numai glas, ci şi înţeles s&ferinţîlor şi nădejdilor omenirii muncitoare.
   în întâia dimineaţă au cunoscut că lumina lumii lor se împuţinase. Nu puteau vedea decît în preajma cea mai apropiată. Din isita văzduhului curgeau zbătîndu-se valurile zăpezii, fără încetare, ca şi cum ar fi fost pornite să se zbată în veşnicie. Totuşi, bătătura era curată ; spulberul o imătura în zvîbnituri dese. învăliţi în imăn-tăli, meşterul Iosif şi Neonil Roşea au păşit pînă la gire-zile de stufuri şi papură. Dincolo de ele, gardul cel netrebnic, care sta înşirat în vifor, făcuse deplină oprelişte nămeţilor. Au venit şi ceilalţi să vadă lucrarea păcii.
   A zis Roşea :
   —      La bordeiele acestea au trăit cîndva oameni cuminţi.
   Meşterul Iosif tse întoarse în loc, căutînd din ochi pe Mînecuţă.
   —      Hn-hn ! Ce nu-ţi place, frăţioare Neculăieş ? Cui te pui împotrivă ? Dacă ar trăi cu noi aici la bordei acel Solomon Comea pe care l-am pomenit ast-noapte, apoi ar putea spune aşa că Neculăieş nu crede nici ceea ce vede...
   —      Meştere, nu ştiu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filosofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. Stăm închişi ca în temniţă. Putem sta aşa şi douăzeci de zile. Ce-mi foloseşte gardul ?
   —      Nu vezi nici un folos şi nici o uşurare ? Că n-are să fie nevoie să lucrezi eu lopata împreună cu noi ca să dezgropăm gospodăria şi bordeiele ?
   —   Ba asta e bine, de asta mă bucur.
   —■ Nu te bucura prea tare, frăţioare Neculăieş, căci mergem să dezgropăm pe alţii.
                                                                   401
 26
   —      Toate le-ntoarceţi şi le răstălmăciţi, mormăi Mînecuţă. La urma urmei, sfiîrşi el mai mult cătră sine însuşi, întăi şi-ntai să-mi fie mie bine.
   —      Eu ştiu ce mormăieşti tu, mă frăţioare Neculăieş. îţi doresc să trăieşti mult şi să-ţi fie bine. Dar socot că pescarii aceia vechi pe care nu i-am cunoscut niciodată ne-au fost cu adevărat fraţi, căci din lucrarea lor folosim şi noi. Să ştii, mă frăţioare Neculăieş, că-mi scot şapca întru pomenirea lor.
   Neculăieş s-a întors hursuz din „sfatul nebuniei", cum îl poreclea el. Era supărat şi de asemenea vorbe fără noimă, şi de singurătatea puistiei în care se afla rob. Era o pustie îngustă, plină de glasurile spaimei repezite de la oceanele de ghiaţă. Treceau acele glasuri, soseau urletele tuturor lupilor flămînzi din veacuri şi fluierături ale paserilor disperării risipite în noianul alb.
   Au umblat în bătătură, cercetînd animale şi paseri. Toate stăteau cufundate în ascunzişurile lor, supuse stihiilor, deci mai înţelepte decît unii oameni. Mîncau puţin, sau nu mîncau       deloc, aşteptînd   alinarea        pe care
animalele o presimt      cu mult înaintea   noastră. Viforniţa
încă sună, şi ele prind a se mişca, dîndu-ne vestire. în toată împrejurimea nu se zărea ţipenie de pasere ori dihanie. Vîntul cel cumplit suna ca peste cimitire. Au intrat în mormîntul adăpostului lor şi coloniştii.
   Aşa au petrecut trei zile. Aprindeau foc, mîncau alene, dormitau. Săgeta dinăuntru afară Băiatu, cercetîndu-şi supuşii. Cînta stîns cucoşul cînd îl simţea aproape. îl chema purcelul, îl nechezau caii.
   Sara se ţinea sfat    pînă tîrziu. Neonil îşi răsfoia      unele
bucoavne cu slovă        chirilică.
   —      Cît ţine viscolul, vremea e destul de moale, începu el a vorbi într-una din seri, ca şi cum ar fi ţinut o conferinţă.
 402
   E adevărat că ascultătorii lui îl urmăreau cu cea mai încordată luare-aminte.
   —     Prietinul nostru meşterul Iosif Rafailă, urmă Neonil, ne-a arătat la termometrul lui de-afară că frigul nu s-a coborît sub cinci grade. Dar îndată ce stă furtuna şi se limpezeşte cuprinsul şi se înseninează cerul, numai decît frigul se întăreşte, încleştînd apele sub sloiuri.
   Ştiu din cartea asta cu chirilice o poveste de demult, pe cînd era la împărăţia grecească Alexandru Machedon împărat.
   De-atuncea sînt mai mult de două mii de ani, şi lume pe pămînt era cu mult' mai puţină. împăraţii şi domnii n-aveau ştiri ca acuma unii despre alţii. Fulgeră din telegraf la Brăila şi răspunde tocmai la marginea lumii. Oîntă o muzică la Paris, şi auzim şi noi la Păuna-Mică. Pe-atuncea, dacă poftea să ştie împăratul Roş ce se petrece la împărăţia Albă, îşi pornea oştile şi se ducea să vadă el singur cu slăviţii săi ochi ce este înspre miezul nopţii. Vedea şi prostimea, avînd tot aşa de ageri ochii cît şi împăratul. Dar pe prostime n-o întreba nimeni. Căci dac-ar fi fost întrebate noroadele, n-ar fi fost atîtea războaie. Vedea şi prostimea oameni cu care n-avea nici o pricină de ceartă. Dar împăratul poftea să calce cu piciorul peste grumazul lor.
   Umblînd aşa Alexandru-împărat cătră Dunăre, prin locuri fără drumuri, s-au petrecut vara şi toamna. Şi iată, a ajuns oastea la Dunăre. Se vedeau numai nişte pescari săraci într-un ostrov şi un cioban cu oile pe-un grind. Şi a purces un viscol ca acesta de-acum. Iar oastea s-a înfricoşat îngropîndu-se în corturi de pîslă, la ţărm. Cînd a stat viscolul şi s-a (boltit văzduhul ca un smalţ albastru, gerul a prefăcut apa în cremene, şi numai ce-a văzut împăratul că s-a durat de la un mal la altul al Dunării pod de piatră scumpă. Oastea sta cu ţoalele în
                                                             403
 26*
cap, nemaiavînd putere să se ridice ; iar Alexandru-îm-părat a chemat pe înţelepţii isăi ca să-i lămurească minunea. S-au aprins focuri împrejurul lor, dar împăratul şi înţelepţii săi tot clănţăneau din dinţi.
   —■ înălţate împărate, a cuvîntat cu îndrăzneală Aristotel filosof, aceste poduri din Ţara Schiţilor sînt cele mai scumpe ; nu le poţi plăti cu aurul lumii şi nici un meşter nu le poate alcătui. Sînt cu atît mai scumpe cu cît astăzi le vedem în fiinţă şi peste un timp se topesc. Dacă luminaţi a-ta treci, apoi te va costa şi mai scump, căci la întoarcere nu va mai fi juvaierul ce ise vede. De sub zări ne vor înţepa sălbaticii cu lănci şi săgeţi de fier şi măria-ta îţi vei împuţina prea tare oastea.
   —     Atuncea să ne întoarcem şi vom veni iar la vară, a poruncit împăratul.
   —     Pînă ce ne ducem şi pînă ce ne întoarcem, zodiile se schimbă şi dăm iar de ceea ce se vede. Aici nimic n-om putea face, căci gerul iernii e în slujba schiţilor şi muşcă oastea cu dinţi ca de fiară. Om sta aici, înălţate împărate, arzînd toate stufurile care se văd, ş-apoi ne-om tot mişca înapoi arzînd pădurile, pînă ce-om ajunge la Marea Caldă. Acolo-i locul nostru. Să lăsăm pe bieţii oameni de-aici în pace, căci nu ne-au pricinuit nici o supărare.
   Astfel a văzut cu uimire Alexandru Machedon împărat podul de piatră scumpă de la Dunăre. A aiscukat pe filosof şi bine i-a priit,
   —     Acuma noi, a sfîrşit Neonil, după ce stă viforul, ne-om bucura de asemenea poduri fără să fim împăraţi. Şi în scurt vom avea şi drumuri lucii de argint.
   —     Cum se deschid pîrtiile şi drumurile, se amestecă meşterul Iosif, punem caii la sanie şi ducem marfă la Brăila. Acuma încep a avea preţ podnojele şi rogojinile.
 404
   —     Aşa este, se tîngui Neculăieş Mînecuţă, dar ce facem cu amantele de călugăriţe de la mănăstioară şi cu păcătoşii de la Păuna-Mare ?
   Costică Bibeseu răspunse numaidecît.
   —     Păcătoşii s-or dezgropa ei singuri, iar la mănăstire vom da numaidecît ajutor.
   —     Vrei să-ţi cîştigi comoară în cer şi pe pămînt, se ascuţi cătră el Mînecuţă. Eu isocot că să răzbim şi la Păuna, deoarece pornesc acolo petrecerile şi nunţile. Mai ales este o casă la Păuna pe care musai s-o dezgropăm.
   Mînecuţă se opri o clipă şi privi în juru-i. Băiatul ieşise din bordei îndată după povestirea cu împăratul.
   —■ Dacă-i sara poveştilor, să vă spun şi eu una, vorbi el cu -chef, scoţîndu-şi mai bine în lumină pantalonii de postav albastru cu vipuşcă de matasă neagră. Cît umblu eu pe la Păuna, m-am ales batîr cu istorisirea asta.
   Meşterului Rafailă ii plăceau grozav poveştile.
   —     Mă frăţiorilor, se rugă el, să ascultăm ce vrea să spuie Neculăieş.
   Neculăieş se foi privind în juru-i. Ţinea să spuie o întîmplare în pofida lui Bibeseu.
   —     Uite cum a fost... porni el nesigur, uite cum a fost. Este în sat la Păuna o casă anume, nu vă spun care... într-o sară s-a apropiat cineva care nu-i din Păuna-Mare...
   —     Poate o fi fiind din Păuna-Mică, s-a bucurat meşterul.
   —• Se poate, a încuviinţat Mînecuţă. Casă împresurată de nişte uluci, mă nene, ca o cetate. Şi după uluci, în curte, nişte cîni cît lupii. Şi după cîni, în casă, o zgripţoroaică de mătuşă. Şi oînd să intre pe portiţă, cînii dau glas şi iese mătuşa în loc isă iasă cine trebuie. Zgripţoroaică : aoleu ! Din odaie de la dînsul, din celalalt capăt al casei, iese şi Pintilie Viţelaru cu furca,
405
 strigind de s-aude pînă             cine ştie  unde   : „Care-î
 acolo, bă ?“
 Meşterul rîdea pîndind cu coada ochiului pe Bibeseu ; Neculăieş se prefăcu uimit:
 —   Na ! am scăpat numele lui Pintilie î
 Bibeseu se ridică în picioare.
 —   Prietine Mînecuţă, păzea !
 —   Cum ai spus ?
 —      Am spus : păzea ! în      casa aceea    locuieşte o   persoană pentru care eu am                                        stimă.
 Meşterul îşi înghiţi rîsul.
 —      Mă frăţioare Costică, zise el grav, am rîs şi eu ca o cizmă cu urechi clăpăuge, dar să ştii că ai dreptate. Ne-am deprins să bîrfim femeile, uitînd că avem mame şi surori.
 Mînecuţă deveni şi el serios.
 —      Pe onoarea mea că n-am avut intenţia să jignesc pe cineva. Nu-mi stă în caracter. Mama a fost o persoană cu educaţie.
 Bibeseu păru convins. Apucă dreapta tovarăşului său şi i-o scutură isolemn, lucru de care Mînecuţă, orice-ar fi putut spune, se simţi onorat.
 Poveştile şi sfaturile au trecut ca fluturi fantastici şi s-au stîns. La sorocul cel fără greş viscolul a contenit.
 Pornise sara şi s-a domolit în amurgul zilei a treia. Cu oftări tot imai alinate, vîntul a făcut popas; valurile lungi ale ninsorii s-au tupilat la faţa pământului; bolta cerului s-a înălţat; la asfinţit a apărut printre grămezi de neguri mînia luminii, ca ochiul crunt al lui Gheorghe Omu.
 Chiar în acea sară, spre albia Dunării au sunat chemările lupilor şi vulpilor, sub lucirea pustie a lunii* Oamenii au ieşit cu lopeţile, ca să dărîme unele viscoli-turi din cotloanele sălaşului lor. Au cercetat drumeagul
 406
 spre Păuna şi l-au găsit curat, cu puţină zăpadă, fiind în lungul vîntului.
   —      Tot aşa o fi şi drumul la tîrg, în josul Dunării, îşi făcea socoteală Neonil. Mini se rup închisorile şi se-a-şeaza cale. în două zile, dacă nu (se pune altceva împotrivă, sania noaistră va fi în bîlci, la Brăila.
   în aceeaşi sară, la sfatul bordeiului, meşterul Iosif Rafailă a spus cîteva cuvinte care s-au legat cu întîm-plările de mai tîrziu, fără ca el să-şi dea saima cum, nici să lămurească legăturile ascunse dintre faptele oamenilor ; şi toate s-au vădit la timp, ca şi cum ar fi fost îmbinate de legile veşnice.
   —• Dar omul nu-i al veşniciei, măi frăţiorilor, se tîn-guia meşterul Rafailă ; căci omul, mă frăţiorilor, e ca un fir de nea pe oare-1 spulberă vîntul. Slabi ca fulgul şi totuşi uneori ne arătăm tari ca oţelul. Lucrăm la meşteşuguri felurite, oa să aducem în grădina noastra de legume aipa Dunării, adică a ploilor oare plouă peste multe alte ţări. De ne va fi dat să ajungem soarele de primăvară... Aşa sîntem de pdăipînzi, mă frăţiorilor, vai de noi. Şi aşa sîntam de tari şi de îndrăzneţi, de cutezăm să ne împotrivim cerului şi pămîntului.
   —      Ştiţi cine-i acest prietin al nostru ? a zis Neonil. Acest prieten al nostru Iosif e cel care a umblat şapte ani pe jos, ca să găsească cal fără narav.
   —      Dacă mai trebuie, mă frăţiorilor, mai umblu şapte ani. Hn-hn ! Vă rog, nu vă supăraţi, dar să ştiţi că mai umblu şapte ani.
   —      Acest prietin al nostru, urmă filosoful Neonil, se pune la trîntă şi cu Dunărea.
   —      Dacă am găsit soţii pe care îi caut, mă frăţiorilor, să ştiţi că mă pun la trîntă şi cu Dunărea, iar voi îmi staţi într-ajutor, fiecare după puterea lui, mă frăţiorilor, fiecare după puterea credinţii lui.
 407
XI
   „într-adevăr, după cum a fost spusa prorocilor de mai demult şi mai dincoace, după ce-a bântuit cît i-a fost rînduiala, viscolul a stat; şi, după ce-a stat viscolul,, s-a făcut linişte.
   Unde s-au putut deschide pîrtiile fără multă truda» s-au deschis ; iar unde au fost nămeţii în putere, i-au lăsat oamenii să se topească atunci cînd le va veni vremea, adică în soarele primăverii. Căci aşa au fost învăţaţi pămîntenii noştri, să nu se puie de price. Bate vîntul, îl laşi să bată şi te dai într-un dos. Năboieşte apa, te fereşti într-o lăture. Dă peste noi o secetă îndelungă, ne uităm     urît   la cerul pustiu şi crîşcăm   din măsele. Dacă curg                                                 ploi peste măsură, de putrezim, de
 asemeni crîşcăm     şi ne uităm urît."
   Astfel vorbeau coloniştii cînd umblau cu sania spre Brăila, în ziua de duminică pe care au fost hotarît-o. Iosif meşterul într-una arăta cu mina şi ou capul toate cîte nu-i plăceau în rîndurile oamenilor ; aşa încît Neculăieş Mînecuţă,     care     se aninase şi el într-o    lăture a
 chilnei de dinainte, tot cîrnea din nas, ruşinat şi plictisit de atîta filosofie.
   Bibeseu, dimpotrivă, întărea judecăţile tovarăşului său ca unul care fusese şi în Africa, şi cîte văzuse el nu văzuse nimeni. El văzuse vifor de năsip şi viscol de lăcuste ? pămînt alb şi oameni negri ! femei cu obrazurile acoperite şi cu dosul gol ! Nu-1 mai mira nimica pe lumea asta...
   Auzind asemenea bazaconii, Mînecuţă se îngreţoşa de istov.
   Al patrulea călător era Traian, ghemuit sub snopii dc papură. Toate le asculta, toate le vedea, şi era fericit.
408
   Cînd au trecut prin sat, pe lîngă casa lui Pintilie Viţelaru, au văzut sania cu calul cel m*are roib înhămat şi au dat glas. Le-a făcut cineva semn c-o mînă dintr-o tindă deschisă.
   —     Vine şi Pintilie la tîrg cu soru-sa... a lămurit Bibescu, strunind o clipă pe Suru-unu şi Suru-doi şi apoi îndemnîndu-i iarăşi. Nu-şi putea stăpîni bucuria. Nu văzuse de mult — i se părea lui — pe fiinţa care îi era dragă. Tăcu îndelung, înghiţind aerul răcoros ca pe o bunătate dulce.
   Oamenii de pretutindeni alergau la şosea. Cei din depărtări păreau gîngănii negre ieşite din taina bărăganului, sub soarele orbitor.
   Au ajuns curînd la oraş. Bibescu a cotit în uliţa negustorilor, la Iane Vlahopol, omul păunenilor. Au gustat ceva din picioare, după cum era obiceiul. Meşterul s-a dus degrabă după treburi ale lui şi după piese trebuitoare atelierului. Traian a rămas la sanie; Bibescu a plecat la comerciantul cu care colonia trata afaceri. Neculăieş Mînecuţă şi-a descheiat scurta, ca să i se vadă mai bine pantalonii albaştri cu vipuşcă de matasă neagră. El venise la Brăila dînd soţilor săi încredinţare că are o întâlnire cu cineva. Totdeauna cînd venea la tîrg avea el plănuită o întîlnire cu cineva pentru ceva, şi se mira că nu-1 găseşte pe acel cineva.
   Acum acel cineva pe care nu-1 cunoştea s-a arătat. Era cineva de care Neculăieş Mînecuţă s-a sfiit. Venea din urmă călare şi l-a împins cu scara, răcnind :
   —   Bagă de samă, camarade !
   Cînd s-a ferit şi a întors capul, i s-a arătat un bărbat voinic cu dulamă, cu calpac căzăcesc şi cizme de lac. Privea supărat, cu sprîncenelc aplecate pe ochi, şi-şi mătura gulerul dulamei cu barba-i cărămizie.
409
 —      Asta-i a treia barbă roşa... îşi zise Mînecuţă. Nu-i semn bun.
 Dar sprintenele călăreţului se arcuiră şi faţa palidă păru a i se înviora.
 —      Să mă bată Dumnezeu şi Maica Precista dacă nu te cunosc... grăi el cu voce răguşită. A oprit calul murg şi i-a făcut lui Mînecuţă semn cu mîna să se apropie. Cu stingă ţinea frîul ; în dreapta avea cravaşa şi mănuşa cealaltă scoasă, ca să i se vadă strălucind un inel scump.
 —   De unde ne cunoaştem noi ?
 Mînecuţă se apropie, dar nu putu da răspuns. Nu văzuse niciodată acea înfăţişare ciudată. Căci omul se purta măreţ în şa şi în îmbrăcămintea-i fără cusur. Avea însă ceva veşted în el ; pleoapele, la îmbinarea cu nasul, aveau plăci de grăsimi bolnave.
 După ce ieşiră din îmbulzeala pieţei, călăreţul străin lovi uşor cu cravaşa umărul lui Mînecuţă.
 —   N-ai servit la Regimentul şase obuziere ?
 —   Ba da... îngînă nedumerit colonistul.
 —      Nu eşti brigadirul Mînecuţă ? Fir-ai să fii al cincilea evanghelist ! Dacă nu mă recunoşti imediat, te trimet la Scamoschi cu raport confidenţial, pas alergător !
 Mînecuţă îl privea cu gura căscată.
 Călăreţul părea încîntat că nu-i recunoscut.
 —      Grijania ta de strîmbă-nas, altădată eram fără barbă. Hai spune, că altfel te proţăpesc la fălci !
 Mînecuţă izbucni :
 —      Domnul plotonier-major Rădaşcă ! Acuma vă cunosc.
 —      Văzuşi, nene ? Dacă nu te-ajutam eu niţel şi nu întrebuinţam cîteva expresii poetice, rămîneai ca o curcă
410
  plouată din ograda sfintei Axinia. Hai, intră aici, la casa unde mi-e domiciliul.
 Strigă scurt:
 —   Agarici ! Vino şi ia în primire calul, mă băiatule î
 —   Am înţeles, domnule.
 Un om mărunt, subţire şi uscat, cu obrazul ras şi înfăţişare cuviincioasă în îmbrăcăminte, luă calul şi-l duse.
 —   Acuma să intrăm. în antret şi la dreapta.
 Era o odăiţă cu divan şi c-un dulăpior cu geam mat alături. O masă şi cîteva scaune. Un covor miţos pe duşamea.
 —      Scoate-ţi haina, Mînecuţă, şi stai. Te văd bine îmbrăcat, sfîntuleţul tău de brigadir ! Nu te uita împrejur, că n-ai ce vedea. Sînt provizoriu instalat aici. Poate să mă aşez la ţară.
 Pe cînd Mînecuţă se dezbrăca de scurtă, îşi arunca şi Rădaşcă pe divan adaosurile persoanei sale. Colonistul îl privea din cînd în cînd fără să pară şi-l găsea slăbit în straiul civil. Purta ceas-brăţară, şi în buzunarul de la piept batistă de mataisă. Părul îi era tuns aşa de scurt, încît ţeasta îi părea pleşuvă.
 Cu nici un chip nu l-ar fi recunoscut el singur. Cu toate acestea, era Rădaşcă. Băiat bun, cum îl ştia ; se uita ţintă cu ochii crescuţi în găvane. Ce-o fi avînd ? Cu toată veselia de vorbe, pare trist. Ce-o fi dorind ? Are nevoie de vreun administrator ? Se vede c-a făcut stare.
 —   Aţi găsit o comoară, domnule plotonier-major ?
 —      Bre Mînecuţă, oftă Rădaşcă, comoara n-am găsit-o, ci o pierd. Stai.
 S-au aşezat la măsuţă.
 —      Ce este ? Aţi avut năcazuri ? Vă văd slăbit... Ori mi se pare mie...
411
   —     Ba mă vezi slăbit, nu te înşeli. Viaţă măgăreaţă... Altădată dădeam eu în ea cu piciorul ; acuma dă ea în mine cu copita. Am oarecare suferinţă. încă nu i-au dat doctorii de rost. Pe lîngă asta, mi-a murit soţia. Hideru moaşă-sa de război ! Ne ia tot, trup şi suflet.
   —     Adevărat, domnule plotonier-major, suspină Mînecuţă.
   Ochii lui Rădaşcă se înnegurară. Urmă răstimp de tăcere.
   —     Bre Mînecuţă, eu s-ar fi cuvenit să am alt destin. Se vede însă că nu mi-am murdărit scăldătoarea cînd m-a vîrît bunică-mea întăi în ea ; de aceea n-am avut nome. Un timp am dus-o bine ; acuma am în mine duşman...
   Conteni şi ochii i se aburiră iar de pîclă.
   Se sculă, deschise dulăpiorul cu geam mat şi scoase o sticlă cu vin negru şi două pahare. Destupă sticla şi turnă o licoare groasă, pe care Neculăieş o socoti de bun preţ. împinse un pahar spre colonist. îşi trase paharul său aproape şi, trăg;înd o sticluţă azurie din buzunăraşul vestei, îi răsuci astuţpuşul şi socoti cu grijă cîteva pică turi. îşi trecu la loc, în buzunăraş, sticluţa şi cuprinse cu întreaga mînă paharul, îndemnînd c-o mişcare a capului şi pe Mînecuţă. Oaspetele gustă. Bun vin şi tare ! Rădaşcă îl cercă numai puţintel din vîrful limbii, şi-l mai cercă o dată şi încă o dată. întrebă cu voce răguşită :
   —   Cum o duci, bre Mînecuţă ?
   —   Aşa şi aşa, domnule plotonier-major.
   —     Mai mult rău decît bine, bre Mînecuţă. Bine de doi bani §1 rău de una imie lei.
   Mînecuţă se miră :
   —   De unde-aţi aflat ?
   —   Am aflat. întîmplările sînt întîmplări, şi eu mă
412
mir mai mult decît oricine de ele. Am avut nevoie pentru interesele imele de un gospodar din Păuna, şi, din una, din alta, am aflat de tine, precum şi de alţii.
   —   Atuncea ştiţi c-am fost împroprietărit ?
   —      Da, împreună cu cîţiva exaltaţi. Nu te prea împaci cu ei.
   —      într-adevăr, nu prea merge ; deocamdată însă n-am ce face ; trebuie să rabd. Ăia de-acolo au nişte idei de te cruceşti. Maşinării, irigaţie... Să lucrăm singuri toată ferma cu sisteme tehnice... Truda asta fără răgaz mă enervează, eu, care am dorit totdeauna să fiu liber şi sa fac ce-mi place.
   —      Ai dreptate. Pe lîngă Viţelaru, mi-a vorbit şi primarele Uţă despre unul Bibeseu ; ăsta ar fi mai cu moţ.
   —   Cu ăsta mă încontrez eu cel mai mult.
   —      Am auzit. Isprăveşte-ţi paharul, şi mai bem un rînd, ca să fie cu soţ. Scot şi o gustare. Alţii care mai sînt ?
   —      Apoi, domnule plotonier-major, mai este un ţăran de la Letea, care se pretinde filosof. Ne bate sara capul cu conferinţi de prin cărţi şi gazete. Pe urmă meşterul Rafailă. Ăsta-i cu maşinăriile. Are mai ales aeroplane, adică planurile lui, cu care zboară prin nouri. Pofteşte sa ne facă pe toţi comunişti, dar eu am ideile mele.
   Pe urmă, unul Gheorghe Omu. Un aiurit. Ăsta nici nu ştie dacă trăieşte ori dac-a murit. Munceşte cit patru, ca un bivol, să scape ţara de foamete...
   Faţa lui Rădaşcă avu o schimă care părea a răspunde unui spasm lăuntric.
   —      Ascultă, Mînecuţă, împacă-te cu ei pînă la primăvară. Şi atunci, dacă mă mut la moşie, facem o combinaţie numărul unu. Iar dacă nu mă mut şi rămîn tot la oraş, facem altă combinaţie, numărul doi. Şi te trimet numai pe tine. Ce zici ?
 413
  —   Zic bine, domnule plotonier-major.
  —   Spune-mi „Rădaşcă*.
  —   Zic bine, domnule Rădaşcă.
  —     Dacă ne-am înţeles, batem palma şi eşti omul meu. Mai scot o sticlă cu gustările respective. în dulăpiorul ăsta «am toate, ca să găsesc şi ziua şi noaptea, de şi eu nu prea mînînc. Să ştii că am cu acel Omu o chestie pe care am să ţi-o explic. La ce te uiţi ?
  —   Mă uit că aveţi şi oarecare bibliotecă.
  —   Da. Ascultă, Mînecuţă, ai înţeles ce-am spus eu ?
  —   Am înţeles, domnule plotonier-major.
  —     Aşa, Mînecuţă. Acuma, dacă întinzi mîna, chi«ar deasupra cărţilor mele, acolo, găseşti şi-o operă a mea. Cum ţi-am spus, bre Mînecuţă, eu trebuia să am ah destin. Trage foaia şi ceteşte.
  Mînecuţă se grăbi să-şi bea vinul.
  —     îţi aduci aminte, bre Mînecuţă de marşul O, voi, fii ai ţârii mele, care se cînta la regiment ?
  Colonistul ceti titlul:
                     O, voi, fii ai ţării mele...
                                Marş.
                       Cuvinte de O. I. Rad.
                     Muzica de A. Cancelarescu, şef de fanfara.
  —   Cîte poezii n-am scris eu... îngînă Rădaşcă. Mînecuţă rămăsese uitat cu foaia în mînă. Nu ştia ce
  să facă cu ea. Se hotărî s-o puie la loc, apoi îndrăzni să-şi umple singur paharul cu vinul cel negru şi dulce.
  Gustă din băutură, după aceea trase iar foaia, privind-o nedumerit.
  —     Ce nu-ţi convine, Mînecuţă ? O. /. Rad. înseamnă Onoriu I. Rădaşcă.
  —   A, da, da, bolborosi obosit colonistul.
  —   Ai nevoie de ceva bani, Mînecuţă ?
 414
   —   Deocamdată nu.
   —■ Bine ; cînd ai nevoie, îmi spui. Eu cu prietinii mă port galant.
   Rădaşcă zâmbi stîns o clipă. Dintr-odată închise ochii, ca şi cum cerceta ceva dinăuntrul sau. Gînd ridică pleoapele, îi trecu prin pupile o lucire galbenă. Oftă ca după trudă.
   —      Acuma sînt liniştit, vorbi el cu voce scăzută. Doctoria se poartă bine ; îmi alină arsurile. Simţesc că zgreapţănă ceva acolo — doctorul spune că-i la ficat — dar e ca pe lemn. E ceva în mine care nu-i al meu. Pe urmă trece şi asta. Gîteva ceasuri viaţa e bună şi pot aţipi...
   —   Şi noaptea cum faceţi ? se miră Mînecuţă.
   —   La fel.
   Rădaşcă răsuflă cu plăcere. Părea că i-i somn. Mînecuţă întrebă cu sfială :
   —   Ar fi timpul să mă duc ?
   —      Poţi să mai stai puţin, Mînecuţă. Mai aştept pe doi, pe care-i cunoşti. Unul e Pintilie Viţelaru ; am cu el o afacere importantă o dată pe lună. Cu ajutorul lui dobîndesc doctoria pe care o am în sticluţă. Trebuie să-i fiu recunoscător. N-a descoperit America, dar la contrabandă se pricepe. Al doilea e doctorul Calalb. Om învăţat. Nici un frate bun nu m-ar îngriji ca dînsul. Dacă am răbdare, zice el, apoi mai durez un timp. Glasul lui Rădaşcă avu o înfiorare. Dacă îmi iese paşaportul pînă la primăvară, poate mă duc p bucată de vreme dincolo de Dunăre. Însă doctorul nu mă lasă nici măcar pînă la Bucureşti... Poate are dreptate.
   Mînecuţă se ridică de pe scaun.
   —   Atunci eu mă retrag.
   —      Da ; aud poarta. E Viţelaru ; el o izbeşte totdeauna în clampă. Uită-te pe fereastră. E cu soru-sa, nu-i aşa ?
415
  îmi place văduvioara asta. Cît intră el la mine, ea stă neclintită în trăsură, fără să întoarcă ochii. Acum e cu sania ?
  —   Cu sania.
  —     Bine, Mînecuţă ; nu uita să vii să mă vezi cît de degrabă. Am a vorbi eu şi altele cu tine. Eşti omul meu. Cu tovarăşii tăi nici un cuvînt despre întîlnirea noastră.
  —   Am înţeles.
  —   Şi mai vii...
  —   Vin negreşit.
  Neculăieş Mînecuţă se grăbi să iasă. Tot ce văzuse şi auzise îl zăpăcise şi-l descumpănise. Era ca şi cum ar fi dat peste vlădica Ambrozie. Mare ciudăţenie ; totuşi, bună întîmplare... Nici Rădaşcă ăsta nu-i om întreg, săracul. Dar poate pînă în primăvară să se facă bine cu doctoria pe care şi-o aduce...
  Viţelaru intra în săliţă cu paşi grei. Era gros îmbrăcat, c-o şubă de berbece, cu cizme de pîslă. Căscă ochii uimiţi cînd văzu pe Mînecuţă ieşind, dar nu se opri la vorbă. Dădu cu el mîna şi păşi în camera bolnavului.
  Neculăieş trecu spre poartă, cu ochii aţintiţi asupra femeii, care aştepta în sanie, învălită cu caţaveica de vulpe. Nu se mişca. Nici cînd sună ţăcănitul porţii nu întoarse fruntea. El se opri lîngă ea.
  —   Am onoarea...
  Stanca dădu drumul unui ţipăt uşurel.
  —     A ! Dumneata erai, domnule Mînecuţă ? Am trecut şi noi pe la Iane Vlahopol. Grăbeşte-te, căci soţii dumnitale pleacă. Nu înţelegeau unde întîrzii.
  —   Am avut puţină treabă la domnul Rădaşcă.
  —   îl cunoşti demult ?
  —   Desigur. Am făcut serviciul împreună. E om bogat.
  Stanca rîse.
  —   Ce folos ? îşi lasă barba mare şi se rade pe cap.
416
 —   Ce-are a face ?
 —      Are. Pe lîngă asta, cei care intră la dumnealui ies cam aburiţi. îi place băutura.
 —   Spun sincer, asta n-am observat.
 —   Tot aşa nu observă nici frate^meu Pintilie.
 Femeia îl pîndea cu coada ochiului şi zîmbea ironic.
 Mînecuţă îi adresă în gînd binecuvîntări, pe cînd încerca să pară o statuie de granit la marginea străzii. Se mişca sania dinaintea lui ca pe valuri. Se grăbi să plece, îl aşteptau cei de la prăvălia lui Iane Vlahopol.
 —      Nu te mai aşteaptă, rămîi pe jos... Ori mergi cu noi, îl îndemna rîzînd Stanca.
 Oricît de cotită i-a fost calea, tot ajunse la vreme. îl aşteptau tovarăşii cu sania goală. Marfa se vînduse destul de lesne. Meşterul Iosif ţinea de după cap pe Traian şi-l amăgea c-o bomboană, pe care i-o apropia de gură cu mîna dreaptă şi i-o retrăgea numaidecît.
 —      Mă frăţiorilor, strigă cu glasu-i subţiratic meşterul, deacuma pornim, căci a venit şi Neculăieş de la Galaţi.
 —      Am fost eu şi mai departe decît Galaţii... mormăi Mînecuţă ; iş-am găsit ce căutam.
 îl priveau toţi cu mirare cît era de înfoiat şi de fudul.
 întîrzierea lui Mînecuţă aducea o bucurie lui Costică Bibescu, de şi el se frămîntă supărat. Dacă Mînecuţă ar fi sosit la prăvălia lui Vlahopol cu cinci minute mai curînd, nu i-ar fi putut ajunge din urmă şi nu i-ar fi găsit Stanca Viţelaru. Venea singură, îndamnînd cu vioiciune calul roib.
 Bibescu îi ieşi numaidecît în cale.
 — Ce este ? Mai ai cumva treabă în oraş ?
 — Ba nu, îi răspunse ea bucuroasă ; mă întorc singură la Păuna. Frate-oieu are datoria să mai rămîie.
                                                                 417
 27 — Opere voi. 21 —- M. Sadoveanu
  —  Bine face ; dar ce i s-a întîmplat ?
  —     II opreşte Rădaşcă, ca şi altădată. Nu-mi place mie afacerea asta...
  —  Lasă că-i bine. Conduc eu sania.
  —  Eu mă gîndeam să-l rog pe Traian.
  —  Bine, cum vrei, se posomori Leventu.
  —     Ba mai bine suie, ‘să-ţi spun pe drum ce ştiu despre Rădaşcă.
  Au pornit pe şoseaua lucie, împotriva soarelui. Erau numai fulguiri şi fluturi de argint în lumina piezişă. Oraşul rămase în urmă.
  —     Multe nu prea ştiu despre botgrosul ăsta de RăT daşcă, vorbi deodată Stăncuţă, cuibărindu-«e cît mai aproape de tovarăşul ei. Am aflat cum îl chiarnă uitîn-du-mă în hîrtiile lui Pintilie, cînd nu-i el acasă. Toate le lasă împrăştiate pe masă, fără grijă, ştiindu-mă aşa cum spuneai tu la nuntă că sîntem noi păunenii.
  —  Gînd şi la care nuntă ?
  —  Atuncea cînd ţi-am dat raţa şi răţoiul.
  —  Atuncea m-am bucurat eu pentru altceva.
  —  Ştiu, dar acuma nu se poate, că ne văd săniile...
  Amîndoi se veseliră, privindu-se numai o clipă. Din
  urmă Traian îndemna cu glas pe Suru-unu şi pe Suru-doi ; sania coloniştilor se apropia din ce în ce. Meşterul făcea semne c-un braţ înălţat deasupra capului. înainte, pe cale, alte sănii cu săteni fugeau ca nălucile.
  —     Pintilie se miră de unde cunosc eu nume de oameni şi de oraşe pe care le âre el în hîrtii. A şi răcnit odată la mine că fac vrăji cu vreo călugăriţă de la mănăstire. Cam are dreptate.
  Stanca îşi arătă dinţii ageri într-un rîs tăcut. Leventu o simţea tot mai aproape. Sania din urmă a coloniştilor îi ajunse. Suru-unu şi Suru-doi trecură în galop. Traian chiui subţire şi lung.
418
 —      Mai trebuie şi focuri de pistoale, glumi Costică Bibescu. Nu ştiu dacă ceilalţi şi-au luat arme. Eu mi-am lăsat acasă pistolul. Se face sară şi s-ar putea să ne în-tîlnim cu lupii.
 Tovarăşa cîrcîi speriată şi se făcu mică subt umărul lui.
 —   S-ar putea, dar să      nu-ţi fie frică  şi  să nu    crezi
 poveştile care se spun la      şezători ori se  scriu la gazete.
 Ca orice fiară, şi lupul       fuge de om.
 —      Bine că mă linişteşti. Dac-ai şti cum îmi bate inima !
 Leventu vroi să se încredinţeze. Ea îi înlătură cu dibăcie degetele şi-i strecură în palmă o foaie păturită în patru. O ţinea de mult         pregătită.
 —      Ceteşte cît e lumină, îi zise ea tainic. E cel dintăi răvaş al meu.
 Bibescu uitase de făgăduinţa de la mănăstire. Ochii i se mfierhîntară dintr-odată şi-l învălui un fior ca al celei dintăi aşteptări.
 —   Ţine hăţurile... şopti el ameţit.
 li trecu Stăncuţei hăţurile şi el desfăcu hîrtia. Ea îl priveghea, zîmbind ca Mona Lisa, din tabloul vestit al lui Leonardo da Vinci.
 Erau însemnate pe foaia albă, cu cerneală, numai cinci litere mari, într-un singur cuvînt:
                                TEIUS
 Bibescu nu-şi ridică fruntea şi nu întrebă nimic. Pricepea că-i o criptogramă de dragoste, şi misterul acelei scrisori ascunse îi sporea plăcerea.
 Dezlegarea nu i se părea grea.
 Desfăcu vorba scrisă în două şi în trei. Lăsă la o partera litera din urmă S., care nu putea însemna decît
  Stanca, In cele două silabe TE şi IU, înţelesul era tot aşa de vădit pe cît de naivă era viclenia.
  —   Cît de fericit mă faci, Stăncuţă... şopti el.
  —   Ai înţeles ?
  —   Am înţeles.
  —      Atunci ţine hăţurile ca să pot bate din palme de bucurie.
  Era copilăroasă cum n-o văzuse niciodată. Avîntul pentru fiinţa aceea care-i părea nouă trecu parca în biciul pe care-1 învîrti pe deasupra capului. Şfichiul de matasă pocni. Calul roib săltă într-o toană furtunoasă. Ajunseră sania coloniştilor şi o întrecută.
  Amurgul vioriu se întindea în marginea cîmpiei, şpre luncile Dunării. Păuna-Mare era încă departe cînd începu a cerne înserarea pe albul ninsorii. Femeia se alătură iar de tovarăşul ei, pîndind împrejurimile, o roată de lăstari, un şirag de ciurlani, o văiugă cu stuf nins, de unde ar fi putut răsări dihăniile nopţilor de iarnă.
  —      Nu mi-e frică... zise ea rîzînd. Unde-ai pus ce-am scris eu ? Nu mă aşteptam să dezlegi aşa de lesne.
  Bibeseu tăcea, copleşit. Asta era iubirea lui cea adevărată, care-i topea şi-i lămurea aurul sufletului.
                                    XII
  Păuna, sat vechi de şaizeci de ani.
  Bibeseu Leventu, care a văzut lume, zice că, pe unde a rătăcit el, se află sate de şase sute de ani ; chiar mai vechi.
  Se poate ; nu-mi vine a crede. Satul lor, din cîteva bordeie pe care nu le-au clădit ei, n-a te nici un an. Sa se mîndrească cu al lor, nu cu al altora. Noi ne mîndrim
 420
cu al nostru ; de alţii, de prin alte părţi de pămînt, nu ne pasă.                       i
   Ne-am mîndri mai mult dacă am avea mai mult pămînt. Cînd au ajuns Cojenii din Bărăgan aici şi au clădit optzeci de aşezări, aveau în stăpînire tot pă-mîntul cît se vede. De-atuncea pînă azi s-au clădit case pînă la patru sute ; şi în patru sute de curţi viermuiesc atîţia copii, de nu ştiu ce-o să mai fie. Unde-or să se aşeze şi aceştia cînd or creşte mari şi s-or însoţi şi s-or puiezi şi mai mulţi ?
   Drept spun, nu m-ajunge mintea şi m-apucă groaza cînd mă gîndesc. Pămîntul n-are cum se întinde. E atîta oît este. Atuncea cum ? Să ajungă să se prigonească om pe om ? Să se mînînce om pe om ? Te pomeneşti : parcă acuma cu războaiele astea ce se întîmplă ?
   Dar nici cu războaiele nu se împuţinează lumea. De la noi au pierit patruzeci ; şi copii s-au născut patru sute. Numai dacă s-ar isca de la Domnul-Dumnezeu nişte molime, o holeră ori o ciumă, cum se aude din bătrîni că a fost în vremea veche, numai atuncea s-ar mai răcori pămîntul şi ar vedea cei rămaşi împrejurul lor întinderi mai mari. Pînă atuncea, e greu.
   Ca să slujească la tîrg, ies puţini. Şi, după ce lucrează acolo un timp, se întorc iar aici la îmbulzeală. Ies din sat şi unii din tineret, care se duc pe la şcoli. Avem băieţi studenţi ; chiar şi fete, lucru care nu se cunoştea altădată. De ăştia scăpăm. Dar tot rămînem prea mulţi.
   Clădeşte şcoală (las5 că n-am clădit-o noi), clădeşte primărie, lucrează şosea, spoieşte stîlpii porţilor cu var ; acuma spune doctorul că ne-ar mai trebui şi un dispensar. Cheltuieli peste cheltuieli, osînza ni se împuţinează. Nu ne-am învrednicit să înălţăm o sfîntă
421
 biserică. Se trudesc oamenii de treizeci de ani. Au pus temeliile şi au stat.
   Qţi câpâţinoşi avem noi în Păuna socotesc şi zic c-om trăi, c-om îmbătrîni şi c-om muri, cum au făcut şi alţii înainte de noi. Deosebirea e că aceia au trăit mai în lărgime, iar noi trăim mai la strîmtoare. Tot acolo ne ducem cu toţii, la apa cea neagra. Să ne mîngîiem c-am scăpat măcar de boieresc, de ruşfert şi de alte blăstă-măţii.
   Ne mîngttiem, dar pămîntul tot nu ne-ajunge. Cîţi căpăţinoşi avem noi în Păuna nu ne pot da o dezlegare. Şi iată că s-au iscat pe-un grind, lîngă o mlaştină şi-o baltă putredă, nişte venetici care vor să trăiască altfel decît pînă acuma şi să urnească lumea din loc, cu umărul. Vine aici la cîrciumă la noi unul dintre ei, Neculăieş Mînecuţă, care-i mai cu chibzuinţă, şi ne povesteşte ce vor să facă ceilalţi. Tovărăşie la muncă, maşini în loc de vite, să ai totdeauna apă la îndemînă, să nu-ţi pese de ploaie, şi cîte altele neguţătorii şi meserii, bune cu gura, dar să vedem cum le săvîrşeşti.
   Au aflat unii din ei care au fost pînă departe cu războaiele că în alte părţi de lume scot gospodarii din nimic fel de fel de dobînzi. Scot folos pînă şi din coceni şi panuşi şi din toate gunoaiele. Ară, sapă, seceră, cosesc, cu maşini, cum făceau şi la noi unii ciocoi, dar aceia aveau bani de pe munca şi spinarea noastră. Noi, cu puţin pămînt şi săraci, nu ne putem bizui. Ba că aceia lucrează şi iarna, la meşteşuguri anumite. Noi nu cunoaştem asemenea rînduială, cum n^au cunoscut-o nici bătrînii noştri.
   Ar spune ei iarăşi că, dacă avem puţin pămînt şi puţini bani, să ne legăm mai mulţi într-o unire şi să facem cu toţii împreună o tovărăşie de muncă. Să arăm
422
pămînturile laolaltă cîştigînd răzoarele, să muncim cu rînduială, după plan, să strîngem Ja un loc, să vindem odată cu mai mult folos, să ne rămîie nouă ce cîştigă ciocoiul, cînd munceam tot noi, însă pentru dînsul. Noi sîntem mai mulţi şi am putea folosi mai mult; ei sînt puţini şi totuşi îndrăznesc, bizuindu-se pe maşinăriile scornite în vremea din urmă. Să vedem ce-or face. Ce-or face ©i şi cu nimica e tot otita.
   De mirare mi se pare că Bibescu Leventu, care nouă ne lipseşte de la nunţi şi cumetrii, de cînd stă la balta putredă nu se gîndeşte că cei mai mulţi sînt mai înţelepţi decît cei prea puţini cum sînt ei. Să vorbim cu primarele Uţă, să-i găsim ceva la primărie lui Neculăieş. Are condei frumos. S-o găsi ceva şi pentru Leventu : agent la percepţie, ori cîntăreţ al doilea la biserică. Nu ştiu ce-om face cu ceilalţi. Ducă-se de unde au venit, să nu ne mai împuieze capul cu nebuniile lor, şi şă rămîie Păuna-Mică islaz, cum a fost totdeauna, pentru vitele noastre.
   La urma urmelor, putem să le lepădăm ceva bani pentru loturile pe care le stăpînesc aceşti pribegi.
   Este însă meşterul acela braşovean Iosif, care nu vrea s-audă de bani. Cu el, mai grea tocmeala.
   —      Mă cetăţenilor şi mă burghezilor, zice el, dacă doriţi să vă fac şi să vă dreg, veniţi la atelierul meu, unde mi-a plăcut mie să-l întemeiez, aici, la Păuna-Mică. Eu vă lucrez orişice. îmi aduceţi voi materialele *, iar pentru lucru îmi daţi bucate. Bani nu primesc ; cu banii de la voi n-am ce face. Munca e mai presus decît banul.
   Dacă stau şi mă gîndesc bine, are şi el dreptate cu munca şi cu banul. Dar la noi, păunenii, e altfel : cum
423
 am apucat, aşa mergem înainte. Mult n-avem şi ne pro-hodeşte şi pe noi popa Petrea.
    Mai ales de Leventu îmi pare rău că s-a despărţit de noi. Anul trecut, n-a fost nuntă fără el. Anul ăsta, a venit numai o dată, că era în ajun de sărbătoare. în zile lucrătoare nu-i chip să-l vedem. Afară de Mînecuţă, ei acolo, la Păuna-Mică, zic că lucrează şi n-au vreme. Adună beţe de chibrituri, înnoadă căpestre pentru purici. Treaba lor ! Ei zic că omul vă să-şi cîştige hrana şi-n zilele iernii. Că dacă mînînci iarna ce agoniseşti vara, ai rămas pe loc, pe cînd nevoile cresc.
    Atuncea odată, cînd a fost la nuntă în sat la noi, s-au mîhnit prea tare păunenii noştri că-1 prăpădim pe Leventu. îşi însura Zaharia Mitriţă pe fecioru-său Ionică. Mireasa, fata lui Gheorghieş Ciomîrtan. Soacrele, să se ia de cap la nuntă, aşa de bine trăiau. Le-a spus Leventu nişte vorbe de le-a împăcat şi le-a pus să se pupe în favor.
    Cheltuială mare. După cîte am aflat, la paharul dulce s-a adunat de la nuntaşi de două ori cît cheltuiala. Aşa c-a venit şi mireasa şi mirele de i-au mulţumit lui Costică Leventu. „Sărută4 a poruncit mirele. Mireasa l-a sărutat pe Leventu, căci i-a poruncit mirele. Au zis unele şi altele dintre muieri : „Dar nouă nu ne-o sta bine să-l sărutăm ?“ „încet, suratelor, cu rîndul, şi nu vă grămădiţi, a rîs Bibeseu. Ascultaţi întâi o oraţie a noastră, a mea şi a lui Prîslea Traian, pe care rl am eu la învăţătură."
    S-a ridicat cu paharul plin şi a grăit astfel :
                  „Oameni buni şi fraţilor !
                  Cît am bătut pămîntul în lung
                                                     şi-n lat
                  De-a mirare fapte am aflat,
424
                 Minune între minuni,
                 Mireasă născînd da patru luni.
                 Aşa faptă ciudată
                 Se-ntîmplă numai întâia dată.“
 S-a ridicat de la coada mesei Prîslea. Acuma nu mai umbla ca anul trecut, mai mult gol şi cu părul cum e coama mistreţului. Cuviincios îmbrăcat ; fecioraş frumuşel.
 Zice :
                 „Bădie,
                 Să se afle tşi să se cunoască.
                 Că asta-i treabă nemţească.
                 La Păuna aitu-i învăţu.
                 Mamele stau strajă cu băţu.
 Mă gîndesc că dacă dăm bani popii pentru cetanie şi cîntare, se cuvine plată şi ăstora pentru oraţia lot. Noi păunenii ne tragem din oierii Bărăganului, care şi ei au venit cu turmele de peste munte. Ne place pahar dulce şi vorbă frumoasă. Aşa că Leventu şi Prîslea s-au întors la balta lor cu bucate pe-o săptămînă pentru toată colonia.
 Numai învăţătorului celui bătrîn nu-i plăcea. N-aude tocmai bine. Spunea că astea-s scornituri, şi dacă nu-s din cărţi scrise, atuncea nu fac parale. Auzind asta* l-a luat Leventu la întrebări. I-a spus vorbe franţuzeşti, de-a rămas domnul Căftănoiu cu ochii bleojdiţi. N-a mai avut ce spune şi s-a dat bătut. La urmă a rîs şi el cu voie bună.
 — Şi chiar a vorbit franţuzeşte ? mă mir eu,
 — D-apoi cum... am auzit cu urechile mele.
 Vorbele acestea nu erau numai ale unui păunean.
 Erau ale tuturor. Pe cele mai multe le rostea Ion Ve-Iican, gospodar mijlociu, orator în preajma cîrciumei, c-o pipă înţeleaptă între dinţi. în acest Velican se în-
 425
 trupa toată obştea păunenilor, mai cu samă a celor din cimitir, oare asudaseră şt trudiseră în veac pentru huzurul stăpînilor. Cei în viaţă nu se hotărau să revizuiască asemenea înţelepciune a răposaţilor.
  Bătrînii aşteptau, cum apucaseră, voia lui Dumnezeu.
  La asta le-a trimis răspuns Neonil: Lenea de a cugeta e cea mai uşoară treabă şi mai grea boală.
  Se sumuţa Uţă Oproiu :
  —   Primarele a fost altădată omul stăpînirii.
  —     Acuma să fie slujitorul obştei... i se înturna răspuns de la colonie. Iar jandarmul, adăoga Omu, să nu fio spaimă, ci binefacere.
  Umbla vorba că şi domnul prefect cel nou ar fi de aceeaşi părere. Drept care Bibescu lămurea :
  —   A venit guvernul poporului.
  Meşterul Iosif îndemna cu aprindere :
  —     Mă frăţiorilor păuneni, scuturaţi de pe voi mucegaiul răutăţilor vechi şi ieşiţi la soarele dreptăţii.
  —     Greu trăim, meştere, recunoştea un păunean, căruia Rafailă îi repara plugul. Aşteptăm binele, dar încă nu-1 vedem.
  —   De la cine    aşteptaţi binele   ?
  —   De la Domnul-Dumnezeu.
  —   Aşteptaţi-1   mai curînd de     la voi   înşivă.  Ca   să
  ieşiţi la mal din   vîltoare, nu spuneţi  „Doamne       milu-
  ieşte", ci daţi vîrtos din miîni şi înotaţi.
  Inţelegînd de la Velican şi de la alţii asemenea ponturi, Pintilie Viţelaru s-a supărat:
  —     Să îndrăznească a vorbi cineva aşa cu mine, şi-i dau una de-i cufund capul între coaste, ca să se uite la mine ca maimuţa printre gratii !
  Mînecuţă a zîmbit. Vorba asta venea de la Brăila...
426
  Dascălul Iov, fiind sărac, se arăta mai doritor dc schimbări :
  —     La carte scrie : Caută şi vei afla, bate şi ţi se va deschide.
  —   îi bat eu şi-i deschid, urmă Viţelaru          cu trufie ;
  să nu-mi umble mie cu politică...
  —     Asta este, nici mie nu-mi trebuie politică, gtfîia părintele sosind grăbit şi poposind o clipă.
  Se lepăda de asemenea diavol de cînd ieşise aşa de prost în ţară partidul „legionarilor".
  Purtase şi sfinţia-sa o săptămînă cămaşă          verde     şi
  pistol subt anteriu. Pe urmă se îngreţoşase de afacerea asta. Nu cîştigase decît două kilograme de orez şi-o K-diţă cu boia de ardei, într-o îmbulzeală la oraş.
  —     Nu mai fac politică, nu-mi trebuie ! Tare mă tem că cei de la Păuna-Mică sînt un fel de bolşevici.
  Odată, după vorba asta, l-a oprit în drum meşterul.
  —     Ce, părinte ? Cei cărora le spui dumneata bolşevici au coarne ori ghiare de vorbeşti de ei cu frică ?
  —     Nu vorbesc şi nu mi-i frică, se apăra părintele Petrea, dar ştiu că politica e cu multă primejdie şi puţin folos.
  —     Să ştii, părinte frăţioare, i-a întors vorba Rafailă, că noi nu umblăm după dobîndă personală de orez şi boia de ardei, ci voim spor pentru folosul ob-ştei.
  Preotul s-a dus parcă l-ar fi detunat sfîiitu Ilie, blestemîndu-şi ceasul rătăcirii.
  Astfel se tulbura un sat de patru sute de case pentru nişte bieţi colonişti săraci. Se tulburau şi cuvioasele monahii de la mănăstioară, şi unii brăileni. Ca şi cum se îndreptau asupra Păunii-Mici proiectoare într-o noapte fără lună.
427
XIII
   La 2 fevruarie cădea Sfîntul Haralambie, hramul de iarnă al bisericii, şi stăreţia obişnuia în toţi anii să întindă praznic păunenilor. La asemenea masă, la care erau poftiţi anume fruntaşii satului şi autorităţile, se puneau la cale şi unele interese ale mănăstioarei: ba scutire de plata păşunatului pentru vite şi oi, ba ceva daruri de icoane şi vestminte, chiar şi ajutoare în bani.
   Era odinioară vestită prăznuirea aceasta de iarnă prin mîncărurile de peşte. Pescarii trăgeau cu năvoadele sub ghiaţă şi se aduceau la cuhnia trapezei crapi de cinci şi şase kilograme. Asemenea timpuri erau pomenite cu mare părere de rău, căci atît balta mănăstioarei, cît şi lacul Păunei-Mari se potmoliseră, şi gîrla Strîm-buţei, care se lega cu Dunărea, rămăsese departe. între gîrlă şi sat, acuma se întărea ostrovul cu luncă de sălcii tinere. S-ar fi cerut de mult deschis canalul spre Strîmibuţa, dar gospodarii nu se puteau înţelege să puie odată cu toţii umărul pentru interesul obştesc, aşa că, din an în an, se împuţinau nădejdile şi creşteau părerile de rău.
   Se zvonea, în preajma praznicului de care vorbim, fă veneticii de la Păuna-Mică ar fi început a ciocăni cu tiîrnăcoapele, în zilele de moină, ca să desfunde canalul lor. La dînşii nu era prea mare greutate ; n-aveau de făcut mai mult de cinci sute de paşi săpătură. Tare curioşi sînt păunenii să vadă ce-or face asemenea oameni sărăcuţi şi puţini.
   —      Săraci nu sîntem, ar fi dat răspuns meşterul Iosif, căci ne bucurăm de sănătate şi putere. Iar daca lucrează într-o unire, puţinii fac mult.
   Păunenii făceau haz de socotelile astea.
428
 Fuseseră poftiţi la praznic şi coloniştii. Păunenii se mîndreau cu obiceiul lor de a aduce la hram oale mari de sarmale, şi Ion Velican poftea să afle dacă cei de la bordeie sînt în stare să facă şi ei la, fel.
 în duminica dinainte de sfîntul Haralambie, vorbind despre asta după leturghie, Neonil Roşea dăduse lui Velican un răspuns cam acru, de-1 făcuse să-şi mute luleaua din Stînga în dreapta gurii.
 —      Frate Velican, dacă aveţi plăcere, noi venim la hram. Altfel noi ziua de 2 fevruarie o socotim lucrătoare, ca şi coţofenele care îheep a-şi clădi cuibul. Dar sarmalele noastre noi le-om mînca acasă şi-om veni sătui.
 —   Ca să ne vedeţi pe noi ospătînd ?
 —      Da, şi ca să întîmpinăm pe domnul prefect, care e prietinul nostru. Pe cît ştiu, şi dumnealui are dorinţă să vie să ne vadă cum trăim la Păuna-Mică.
 —      Adică vrei să spui că domnul prefect nu vine pentru praznic ?
 —   Cam aşa.
 Neonil a mai spus :
 —      Am aflat, cînd eram copil, despre o babă de la Călugăreni care ar fi poftit să fie într-un an toate zilele sărbători, şi numai o zi lucrătoare, iar într-aceea să ^se ducă la praznic. Noi nu sîntem ca baba Irina de la Călugăreni.
 Velican şi-a cîrnit nasul înspre păunenii lui şi-a mormăit, ca să fie auzit numai de dînşii :
 —   Boul mîngîie cu cornul.
 S-a întors iar spre Neonil:
 —      Eu socoteam că domnul prefect vine pentru noi, cum era obicei altădată, să-l primim cu pîne şi sare
 429
 şi cu cîntări a şederilor. Ţin discursuri primarele şi învăţătorul. Dumneavoastră cu ce-1 primiţi ?
      Cu voie bună,
   —     Asta nu îngraşă : de aceea socotim c-a sta cu noi păunenii, care sîntem mai înstăriţi şi-i punem dinainte bucate.
   —     Fie şi aşa ; atunci om rămînea umiliţi deoparte pînă ce s-a uita şi la noi.
   După oiceea s-a lămurit, chiar de cătră autorităţi, că prefectul doreşte să vadă cu ochii săi tancul pe care l-a montat meşterul Rafailă ; şi pompa pe care o s-o puie în mişcare motorul tancului ; şi plugul, şi rariţele, şi o batoză mică, şi o vînturătoare, şi alte meşteşuguri cărora mecanicul Iosif le potriveşte legătura cu tancul. Domnul prefect singur a spus cătră doctor : „Vreau să văd pe acei gospodari care înţeleg să pună meşteşug mecanic în slujba agriculturii, economisind timp şi sporind de zece ori munca braţelor".
   Velican s-a dus cătră păuneni :
   —     Aţi auzit ? Vine prefectul să le vadă meşteşugurile. Ei, şi ? Vedem noi ce o să se întîmple la vară ! Nouă nu ne trebuie decît ploi la vreme.
   —     Ba eu mă gîndesc, a adaos dascălul Iov, că bine ar fi fost să deschidem gîrla noastră cum au de gînd ei; am fi avut acuma peşte la praznic.
   A strigat un străjer :
   —   S-aude automobilul domnului prefect !
   Sfaturile au contenit, s-a făcut linişte. Cuvioasa măicuţă Nimfodora a ieşit pe portiţa de la cerdacul arhondaricului. Fruntaşii ipăuneni s-au rînduit cuviincios în două laturi. Clopotele din turnul bisericii au prins a mina. Preotul Petrea a păşit lîngă stareţă.
   Automobilul face ocolul pe şoseluţa prunduită şi se opreşte. Nu coboară nici un prefect. Coboară, rîzînd
 430
 stînjenit, doctoraşul Irimia Emil Calalb. Numele lung, omul scurt. Inima e mai mare decît dînsul.
   —      Prefectul nu poate veni! strigă el deschizîndu-şi braţele în laturi. Vă roagă foarte mult să-l iertaţi.
   —      Cine să-l ierte ? E prefect, şi gata ! Face cum crede de cuviinţă ; noi aşa ştim şi aşa am apucat.
   —      Nu-i aşa, nu-i aşa, lămureşte doctorul Calalb; domnul prefect s-a pregătit. Dar i-a venit telegramă. Convocat astăzi la Bucureşti. Numaidbcît. Bucuros ca are tren cu oare poate ajunge în capitală înainte fle amiază. Vă rog să credeţi că vine cu altă ocazie. Vrea numaidecît să vă vadă şi să vă cunoască.
   Vorbele acestea din urmă doctorul Calalb le adresa mai mult unui grup răzleţ, în care se aflau coloniştii.
   Păunenii au observat asta şi, după un sfat nu prea lung, au socotit că se pot arăta nepăsători, ba chiar bucuroşi. Dacă e vorba ca prefectul să vadă numai pc venetici, mai bine să nu vie ! Doctorul a fost mulţa-mit că şi-a îndeplinit misiunea cu bine şi a privit în ju-ru-i cu voîe bună. Avea nişte ochi negri ş-un nas ascuţit.
   —      Ce convocare să fie la Bucureşti ? s-a interesat primarele Uţă.
   Doctoraşul i-a răspuns zîmbkor, frecîndu-şi mînile:
   —      Asta nu se ştie. Şi, chiar dacă s-ar şti, nu s-ar putea spune. Eu zic să ne facem întăi datoria cătră măicuţa Nimfodora stareţa. Să ne ploconim înaintea cuvio-şiei-sale şi s-o întrebăm ce alifie întrebuinţează de arc mîni de catifea.
   —      Alifie prescrisă de dumneata, doctore, s-a veselit Floreasca.
   —      A, atunci mă bucur şi mă felicit. Şi, după ce mi-am lăcut datoria asta, să-mi daţi voie să stau două minute
 431
 r
de vorbă cu cetăţeanul Pintilie Viţelaru, ca să-i transmit un cuvînt de la un client al lui.
 Viţelaru s-a bucurat.
 —■ Nu te bucura, cetăţene Pintilie, l-a vestit doctorul ; cuvîntul meu e cuvînt de ducă.
 —   Mă chiamă cumva la Brăila domnul Rădaşcă ?
 —      Da, şi numaidecît. Eu ţi-aş îngădui să te îndestulezi cu ceva bucate şi vin, dar să nu întîrzii. Pleci cu maşina, şi după masă s-o întoarce să mă ia şi pe mine. Ai înţeles dumneata ?
 —• Am înţeles ; plec. Ştiu că domnul Rădaşcă are totdeauna nevoie de mine cînd e vorba de-o afacere. Acuma vrea să-şi cumpere alt cal.
 Tase şi Uţă s-au privit cu înţeles.
 Stareţa i-a grăbit:
 —   Atunci poftiţi, vă rog, la masă.
 Maica Nimfodora a aipucat pe Stanca de mînă şi a tras-o după ea.
 îndoită după prăznuirea sfinxului mucenic Haralam-bie, care a durat pînă cătră amiază, doctorul Calalb a îndemnait spre ieşire pe meşterul Rafailă.
 —   Am a vorbi ceva cu tine, Iosife.
 —   Bine, vorbim mergînd spre casă.
 —   Ceva foarte important.
 -r— Orişicît de important ar fi, mă frăţioare Emil, sînt în stare să ascult. N-am prea mîncat şi n-am băut.
 Doctoraşul şi meşterul erau din acelaşi loc : Braşov. Copilăriseră împreună, se scăldaseră amîndoi în Bîrsa, se urcaseră pe Tîmpa, fuseseră conclăsani la şcoala comunală. Şi tatăl doctorului şi tatăl lui Iosif fuseseră meşteri. Rămăseseră amîndoi din tinereţă cu credinţa că breasla mecanicilor e cea mai respectată dintre toate breslele. Deşi se despărţiseră, Iosif răimiînînd în rîndu-
 432
 iala părintească şi Calalb trecînd la studii universitare, prietinia lor se întărise şi rămăseseră legaţi printr-un ideal care le lumina amîndurora sufletele. Acel ideal era al socialismului, şi studentul hrănea cu cărţi şi broşuri pe colegul său rămas braşovean. Au avut de suferit persecuţii şi închisoare. Iosif a îndurat toate cu îngăduinţă şi credinţa Iui s-a întărit.
   —   Despre tce e vorba ? a întrebat Rafailă.
   Doctorul Calalb s-a uitat în juru-i.
   —     Văd că ai noştri vin după noi. Păunenii au rămas să isprăvească vinul. Numai o clipă, dragă Iosife, ca să le spun păunenilor „la revedere" şi că mă întorc îndată.
   Viţelaru plecase mai curînd decît se aşteptau tovarăşii lui. Abia îşi muiase buzele într-un pahar de vin. Asudase de nelinişte. Stanca ieşise cu coloniştii. Ar fi dorit şi măicuţa Nimfodora să se alăture acelei plimbări pe-o zi aşa de frumoasă, ca să cunoască şi ea ce dorise a cunoaşte prefectul. Ieşi în prag, privind cu părere de rău în urma celor ce se duceau.
   —     Ne întoarcem numaidecît ! îi strigă Stanca, făcîndu-i semn cu mîna.
   Măicuţa răspunse mişcîndu-şi în aer cfegetele mînii drepte şi se întoarse la oaspeţii săi.
   Umblau pe drumeagul dumbrăvii. Doctorul şi meşterul în urmă, la zece paşi. Opriseră cu ei şi pe Neonil.
   —   Despre ce e vorba ?
   —     Iată despre ce, vorbi doctorul, apucînd de braţe pe soţii săi şi păşind la mijloc. Am ţinut numaidecît să vin aici, ca să vă dau de veste şi să ne sfătuim. Cunoaşteţi că se află la Brăila un străin, care nu prea pare cu mintea sănătoasă.
   —     Mă frăţioare Emil, n-o fi vorba de Rădaşcă, cel cu care se lăuda Mînecuţă ?
                                                               433
28
 0
   —      într-adevăr. însă voi nu ştiţi că Rădaşcă e cel despre care v-a vorbit într-o noapte Omu. Plotonierul-major cu buzduganul de plumb. Asta voiam să vă comunic.
   Tovarăşii doctorului erau să cadă pe spate la aşa veste ; apoi au şovăit înainte : doctorul Calalb i-^a stă-pînit. Meşterul Iosif s-a holbat cu înfricoşare :
   —      Adevărat să fie ? Ce-i de făcut ? Ce are să se în-tîmple ?
   —      E adevărat, Iosife. Vreau să cunosc ce spuneţi şi voi.
   —      De unde ai aflat ? Ţi-a spus Mînecuţă ? Poate se înşală. Nouă nu ne-a vorbit nimic.
   —      Cred c-a înţeles şi el. E omul lui Rădaşcă. îl informează de ce se petrece la colonie. Am aflat eu singur, în una din crizele groaznice ale bolnavului meu. Căci e bolnavul meu. II îngrijesc de un cancer vechi al ficatului. După ce l-am alinat, a rămas ca o zdreanţă a nefericirii. Mi-a spus tot.
   —   A mărturisit că l-a ucis pe Omu ?
   —      A mărturisit. După a lui părere, se socotea în legitimă apărare. Avea şi un ordin de la şefii lui. Cum e şi firesc, el priveşte întîmplarea cu totul altfel. Socoate că nu se poate produce împotriva lui nici o dovadă. Războiul a şters orice urmă.
   —   Şi acuma ce vrea ?
   —      Acuma se teme de răzbunarea lui Omu. Se teme mai ales ca, apărîndu-se, să nu devie cu adevărat ucigaş. Ceva dacă mai aşteaptă Omu, el, Rădaşcă, „se curăţă", cum spune singur. La ce alte complicaţii ? Să fie lăsat să-şi trăiască zilele pe care le mai are. Puţine zile, într-adevăr...
   Neonil Roşea umbla ţeapăn, cu fălcile încleştate. Nu putuse scoate încă nici un cuvînt.
434
   —      Vra să zică, grăi cl într-un timp, el însuşi să ne tulbure pe noi, şi tot el hotărăşte ce avem de făcut ? Ce caută aicea la mortul lui ? După cum scrie la carte* cînele se întoarce la vărsătură şi nebunul la nebunia lui. A mărturisit: să-şi primească osînda.
   —   Legea mea de medic mă opreşte să-l denunţ.
   —      Atuncea cum ? Să rămîie asemenea faptă nepedepsită ?
   —      Bade Neonil, cruntă pedeapsă are acel Onoriu Io-nescu Rădaşcă. îi procură Viţelaru o dată pe lună o combinaţie de opiu de la un farmacist din Varna. O doctorie a cărei formulă n-o cunosc. îl linişteşte, dar îi dă şi spaima că i-ar putea lipsi. Iar cînd îi lipseşte cu adevărat, e ca o fiară care schiaună, se zvîrcoleşte şi zgreap-ţănă. De fiecare dată criza e ca o moarte crîncenă. Cînd se alină şi vede iar lumea, se gîndeşte că totuşi trebuie să se scufunde. Pedeapsă teribilă, deşi nu cred că s-ar amesteca aici vreun Dumnezeu. La pedeapsa asta se adaogă şi frica de Omu.
   —   Ducă-se în lume ; sa ne lase în pace !
   —      Se va duce curînd, bade Neonil, într-o lume unde se sting amintirile...
   —      Cum să facem ? cum să facem ? se tînguia meşterul, atins în inimă de vorbele doctorului.
   Calalb s-a oprit în loc şi a apucat de gulerele hainelor pe tovarăşii săi, privindu-i pe rînd.
   —      Eu zic aşa, şopti el, că deocamdată Omu să nu afle nimic.
   Ceilalţi doi rămaseră tăcuţi un răstimp.
   —   Alta n-avem de făcut... îngînă Neonil.
   —      Numai de şi-ar ţine Neculăieş gura. De dînsul nu sîntem niciodată siguri, adăugă meşterul.
                                                                  435
28*
  —     Mă tem că are de gînd să plece din colonie, vorbi Neonil. Cred că nu-i bine ; iese de sub supravegherea noastră.
  Au pornit iarăşi în lungul drumeagului, pe sub stejarii bătrîni din apropierea bordeielor.
  —     Vorbesc eu cu Mînecuţă, hotărî doctorul. Intr-ade-văr, m-a rugat să intervin la prefect pentru un post la primăria din Păuna. E nevoie de un ajutor al notarului.
  —     Visează onoruri de conţopist, rînji cu dispreţ meşterul.
  —     Tace şi planuieşte în ascuns, îngînă cu mîhnire badea Neonil. La urma urmei, poate să se ducă ; tot nu face nici o ispravă în colonie.
  Meşterul Iosif oftă :
  —     Dacă ar avea credinţă cît un grăunte de muştar... Deodată îşi înălţă fruntea şi deveni atent: Ne rămîne băiatul. Uite-1. Ăsta are credinţă cu ocaua.
  Traian se afla dosit într-un luminiş tînăr de stejărei, rămaşi în puterea ierna cu frunzele pe crengi. Prin acele frunze sîngerii pătrundea lumina soarelui amiezii. Băiatul nu se afla singur. Grăia cu cineva.
  Grupul dinainte ocolise pe o cărăruie, ca să ajungă mai curînd la bordeie. Cei trei o luară pieziş, în tăcere, spre stejărei. Stăteau sus, în smicele, aplecate spre băiat ca pentru ceartă, trei coţofene.
  —     Ba-i aşa cum spun eu, glăsuia spre ele Traian, cu supărare prefăcută.
  —  Ba nu-i aşa ! îl înfruntau coţofenele.
  —  Ba au să vină cum se face primăvară.
  —  Ba n-au să vină !
  Paserile tărcate îşi luară zborul. Simţiseră apropiere străină. Băiatul se întoarse, încurcat. I se părea că e dator să dea o explicaţie.
 436
   —   Mă certam cu astea... rîse el.
   —      înţeleg, se veseli meşterul Iosif. Hn-hn ! Vorbeaţi de privighetori. într-adevăr, pînă la primăvară nu mai e mult, ş-au să vină.
   Traian păru mai ruşinat ş-o luă tiptil pe sub dumbravă, apoi o zbughi în fugă spre bordeie.
   Dacă ar fi venit prefectul la hram şi s-ar fi mişcat toată adunarea de la mănăstioară pînă la colonie, toţi gospodarii de la Păuna ar fi rămas uimiţi nu de ceea ce ar fi văzut, dar de ceea ce nu se putea vedea. într-adevăr, bătătura era curăţită de omăt, şănţuleţele de scurgere a dezgheţului, în rînduială ; se putea întinde horă între bordeie ; iarna se îmblînzise şi adierea do-moală a austrului vestea că primăvara nu va întîrzia mult. Din balta cea putredă se începuse un şanţ ca de
 o bătaie de puşcă ; şi la gîrla Strîmbuţei de asemenea se pornise o lucrare nu cu mult mai întinsă decît ceastălaltă. Era puţin. Poate va merge treaba mai bine cînd se va topi ghiaţa toată în mlaştină şi cînd va fi cu putinţă să se lege săpătura de la o zi la alta.
   în mlaştină se scobise cu mare greutate, în aceleaşi zile de moină, o fîntînă pentru sorbul pompei. Schelele de lemn erau prăvălită pe mal şi aşteptau să fie încheiate.
   La adăpostul închisorii de trestie, după rînduiala gră-dinăriilor, erau pregătite pătulele pentru răsaduri ; rogojinile de papură aşteptau la îndămînă, ca să ţie cald răzoarelor în nopţile senine ale începutului de martie. Dar încă nu venise timpul să se aşeze gunoiul şi nu se sămănase nimic.
   Maşinăriile lui Iosif Rafailă erau unele subt un şopru, altele în atelier. Erau nişte fierării ciocănite cu ciocanul şi strînse în şuruburi din toate părţile. Nu se poate
437
    /
    vedea nimic pe dinafară, căci puterea lor e înăuntru * Unde-i tancul ? Tancul e îmbrăcat în rogojini. Acela s-ar fi desfăcut vederii, dacă ar fi venit domnul prefect, însă dacă nu-i prefectul, rămîne sub rogojini.
      „Drept să vă spun, mare lucru nu-i de capul sărăcuţilor ăstora. Le doresc să izbîndească ceva, dar tare mă tem că, din ce se vede, mare ispravă n-are să iasă". Aşa ar fi spus un păunean cuminte. Stăncuţă avea parcă în auz asemenea vorbe de batjocură şi i se strînge inima. E amestecat totuşi aici cineva care îi dă unele lămuriri şi pune în sufletul ei multă nădejde. Inima ei iese din cleşte şi primeşte putere de la dragoste.
      —     Să ne vindeţi gunoiul cailor, zice Bibescu, îl plătim cu dreptate.
      —     Pintilie vi-1 dă bucuros, răspunde ea ; n-are ce face cu el.
      De ce-i vorbeşte acest om, cu numele Leventu, despre chestii care n-au nici un haz ?
      —   Atuncea trimetem noi căruţa...
      —     Lasă astea, Bibescule ; să vorbim de altele, îngînă ea cu puţină amărăciune.
      Bibescu nu bagă în samă năcazul ei. Aşa sînt bărbaţii. Bibescu face semne cătră Traian, care vine în fugă din dumbravă.
      —   Vino încoace, Traiane !
      —   Aici sînt. Ce este, bădie Costică ?
      Mînecuţă mezinul s-a oprit gîfîind.
      —     Aş vrea să am, Traiane, acuma, un taraf de lăutari de la Bucureşti.
      —   La poruncă, bădie Costică ! Numaidecît!
      Leventu îşi apucă tovarăşa de braţ şi-o ajuta sa coboare în atelier.
      Stăncuţă se simte uşor ameţită. Aude muzică de joc. Lăutarii porunciţi au sosit. Cum a coborft în umbra de
438
amurg a bordeiului, Costică Leventu i-a prins mijlocul. După ce-au făcut doi paşi, a lovit-o o suliţă de soare, răzbită prin geamul scund. Ce vorbe fără noimă rostesc păunenii ? Ce îndoieli cutează ei să pună împotrivă ? Toate sînt bune. Şi viaţa coloniştilor, şi munca lor, şi izbînda.
   Cum strigă meşterul Iosif, care coboară în atelier mîngîindu-şi bărbuţa:
   —      Fără credinţă nu se face nimic, mă frăţiorilor. Şi fără voie bună ! adaogă el cu întărîtare, răpind pe Stăn-cuţa din braţele lui Costică Leventu.
   Traian nu crîcnea ; sta cu nasul în taina aparatului şi se visa dansînd, cînd îi va veni şi lui ceasul.
   —      Daţi-mi voie ! daţi-mi voie ! a strigat doctorul Calalb, lepădîndu-şi pălăria în gunoiul de după uşă ; la Păuna-Mică am şi eu drepturile mele ! Nu vă grăbiţi, adaose el îndată. Am răbdare şnmi aştept nîrodfbl cînd se va cînta un vals.
   Stanca îi surîdea cu ochii pe jumătate închişi.
   A fost o petrecere scurtă, pe cît de neaşteptată pe atît de fierbinte. Pentru Stanca îndeosebi se deschidea acea lume pe care o bănuise numai. O lume în care mintea şi sufletul se pot înălţa deasupra mlaştinei zilnice. Mînile ei bătătorite, urmele vechilor lovituri pe care le îndurase, asprimea îngheţată din fosta ei căsnicie cădeau ca o pojghiţă străină atunci cînd visul ei lăuntric se aprindea.
   Cînd s-a întors la mănăstioară, a îmbrăţişat fericită pe maica Nimfodora, cu dorinţa de a-i mărturisi că era •să-şi dea sufletul dansînd în braţele coloniştilor. Pe urmă voi să-şi răscumpere asemenea gînd, a cărui exprimare ar fi întristat poate pe prietina ei.
439
  —     închipuieşte-ţi, a zis ea stareţei, că doctorul mi-a prescris şi mie o reţetă. Dar la mine nu se potriveşte. Eu am piele aspră de ţărancă.
  Maica Nimfodora zîmbi :
  —     Totuşi imînile astea s-au subţiat, Stăncuţă, şi acuma pot scrie răvaşe de dragoste.
  —     Ah ! a suspinat Stanca, primind săgeata, eram să mor dansînd.
  —   Spune-mi cum a fost...
  —     Cum să fie ? Doctorul a tot aşteptat un vals al lui. Nu-1 puteam comanda lăutarilor de la Bucureşti. Pe de altă parte, Mînecuţă poftea numaidecît Dunărea albastră, pe care îl cînta maică-sa în casa de ia Galaţi a familiei.
  —   Şi Bibescu ?
  Stanca strînse din umeri.
  —     N-am băgat de samă ce făcea. Eu am dansat mai mult cu Iosif Rafailă.
  —   Trebuie să fi fost supărat.
  —   N-aş crede.                                              K
  —   Nu te temi de încurcături ?
  —   Nu.
  —   Eşti aşa de sigură de tine ?
  Stanca rîdea cu puţină cochetărie.
  —   Eşti aşa de sigură de el ?
  Stanca îşi încetă rîsul şi privi la mînile catifelate ale stareţei.
  Se înşală cine crede că două doamne din lumea elegantă de ieri ar fi putut să-şi treacă mai cu ascuţime una alteia mici răutăţi.
  Damele din 'salonaşul de la mănăstioara Pauna urmau cu puţine schimbări aceeaşi dramă a tagmei femeieşti, sau, cum spuneau mai înflorit publiciştii cu monoclu, aceeaşi dramă a eternului feminin.
440
XIV
   După o săptămînă de moină, vremea s-a asprit. A prins a fluiera iarăşi, din crivăţ, iarna.
   Neculăieş Mînecuţă s-a întors de la Păuna mai devreme, cam cu un ceas înaintea prînzului.
   îşi luase obicei să se ducă în sat la două zile odată. După ce se întorcea la colonie, rămînea după-amiaza, ca să lucreze cu ceilalţi. Se ducea în sat la Păuna ca să se informeze ce mai este pe lumea asta. Aducea de la păuneni un sac plin de veşti felurite.
   Să nu i se spuie tui că aparatul de radio dă toate informaţiile din ţară şi din lume fără ca să te rupă de la treburi. Asculţi buleţjnul ştirilor, sara. Ce ştiri poate da aparatul de radio ? Ba conflicte între americani şi sovietici la discuţia păcii ; ba revoluţie în China şi război civil în Grecia. Ba război în Indonezia. Ba despre planuri agricole la noi în ţară şi mas uri pentru stăvilirea
suferinţii în ţinuturile bîntuite de secetă. Zece minute, . f şi gata ! S-au isprăvit toate. '
   Chiar în ziua cînd s-a întors Neculăieş mai devreme s-a pornit ciorovăială lot despre asta.
   —     E altceva cînd stai de vorbă cu oameni care vin de la Brăila cu autobusul expres. Aceia s-au întîlnit în oraş cu alţii care vin din capitală şi din toate părţile. Să-ţi spuie ei veşti care nu se aud la radio, veşti care se împrăştie din om în om, dar nu convin guvernului. A fost ciocnire de trenuri la Timişoara ; un măcelar din Bucureşti a tăiat în pivniţa lui douăzeci şi doi de copii şi a făcut din carnea lor mezeluri. La 22 martie începe războiul americanilor cu bomba atomică. O săptămînă, şi gata ! încaltea să se aleagă !
   —     Ce să se aleagă ? întreabă cu imare interes meşterul.
441
  —   Să se aleagă care pe care.
  —   Apoi nu s-a ales ? Aliaţii n-au intrat în Berlin ?
  —   Ba da, însă acuma e vorba să se aleagă altele.
  —      Drept să-ţi spun, bă frăţioare Mînecuţă, eu asta n-o înţeleg. îi trebuie lumii război ? Nu-i ajunge cîtă urgie a fost, cîtă moarte, cîte pojaruri, cîtă bolişte şi sărăcie ? Ne trebuie nouă război ? Le trebuie păunenilor război ? îţi trebuie ţie război ?
  —      Ba mie nu-mi trebuie. Celor năcăjiţi, cum sîntem noi, le-ajunge cît a fost; o să treacă mult timp pînă ne-om veni în fire.
  —   Atuncea cum ?
  —      Vor fi fiind unii care au interes, cum am mai vorbit noi aici.
  —      Apoi da ! strigă cu îndîrjire meşterul Iosif. Au interes cei care au pierdut situaţii, pămînturi, fabrici. Au interes toţi acei care doresc să mai fie iar cum a fost: să tragă din pipă şi să le curgă veniturile. Dar noi muncitorii n-avem decît interesul păcii. Este ?
  —      Este, se învoieşte cu blîndeţă Neculăieş Mînecuţă.
  El are o veste mai mare decît cea cu bomba atomică. Vestea lui nu se aude la radio. E plin de acea veste în aşa măsură, inert, dacă nu se eliberează de ea, plesneşte.
  Costică Leventu, care a băgat de samă asta, îl priveşte cu luare-aminte.
  —      Mi se pare mie, frate Neculăieş, că ai de comunicat ceva mai important. Te văd bucuros şi neliniştit.
  Atuncea toţi se întorc spre Mînecuţă ; par a aştepta vestea lui cu cea mai mare nerăbdare. Locul lui Mînecuţă e cel mai din margine. Acuma s-a depărtat şi mai tare, cu scaunul lui, de colţul mesei. Traian avea de adus ta-cîmurile. S-a oprit; a întors capul cu păr uns şi pieptănat cu degetele, înainte de a păşi pe treptele de la uşă.
 442
   Mînecuţă dă drumul vorbelor lui cu grijă şi răsuflă biruitor :
   —   Ştiţi că m-a numit,
   —      Cum se poate, frăţioare ? O veste ca asta sa nu ne-o spui tu mai curînd ? Cum ? Unde ?
   —      Am fost numit impiegat la primărie. Ordin urgent al prefectului.
   Leventu îşi clatină capul :
   —   Închipuieşte-ţi dumneata, domnule !
   —      Aista e... urmează Neculăieş, răsucindu-şi cozile de răţoi ale mustăţilor.
   Badea Neonil îngînă :
   —   Te duoi dintre noi.
   —      Ce pot face, întîmpină Mînecuţă strîngînd din umeri. E vorba de serviciu. Am salariu. Scap de griji şi de muncă.
   —      înţeleg, bă frăţioare Neculăieş. Unirea ta cu noi a fost numai aşa, floare fără rădăcină. Cum ţi se dă o trăistuţă cu orz, gata, nu mai eşti om liber ; munca n-o mai socoteşti ca singură a noastră lege, nici nu-ţi pasă c-am pornit o lucrare ce nu s-a cunoscut pînă acuma pe aceste meleaguri. Pînă acuma au lucrat robii asudînd şi sîngerînd...
   —      Ştiu, zîmbi Mînecuţă ; chestia cu ciocoii... ştiu toate.
   —      Nu vorbesc de asta. Au lucrat robii asudînd şi sîngerînd ca să biruiască ţărîna. Au lucrat alături cu dobitoacele lor şi li s-a luat silnic cea mai mare parte din puţinele lor foloase. Acuma au pămînt, cu$î avem şi noi. Dar rămîn tot robi dacă nu-şi înmulţesc puterea muncii şi mai ales ştiinţa. Noi aceştia puţini şi slabi pornim aicea o revoluţie, o revoluţie nu numai împotriva oamenilor duşmani, ci şi împotriva secetei şi a îndărătniciei ogorului, cum spune doctorul nostru Calalb.
 443
  Mînecuţă oftează.
  —      Ce să fac ? îngînă el, îndoindu-se cu totul acuma de sfaturile lor din serile de iarnă.
  Ce plănuieşte colonia o fi poate cîndva în viitor, pe cînd el poate avea chiar acuma leafă şi onoruri.
  Ar vrea parcă totuşi să se înduioşeze. Dar pe urmă se gîndeşte că la   urma urmei    e mai bine să curme     discuţia.
  —   Te duci     singur, mă   frăţioare Neculăieş ?
  —      Desigur. Ce să-mi mai iau belea pe cap ? Prîslea facă ce ştie. Rămîne cu dumneavoastră. Văd că-i place.
  —      Şi chiar nu-ţi pare rău că te duci, mă frăţioare Neculăieş ?
  —   Ba da. îmi pare rău      mai ales de baie. Ai   pus-o,   ai
  aşezat-o, nici   n-am băgat    de samă cînd.
  ’— Asta-i baie ? strigă cu dispreţ meşterul. Să vezi tu la anul instalaţie !
  Neonil ridică fruntea :
  —   Dacă iar fi şi o baie pentru suflet...
  Neculăieş tăcu. Omu veni işi-I bătu pe uimăr.
  —   Bine, du-te, îi zise cu asprime.
  Traian îşi mîngîie pieptănătura şi-şi lăsă palmele peste pleoape. Ieşi repede, c-un val de aburi, în răceala de afară.
  Mînecuţă se ridică în picioare :
  —      Trimet un om de serviciu să-mi ia lucrurile. încolo nu mai am nevoie de nimic. Mi-am găsit gazdă bună tot unde am stat ea refugiat. La Vasile Chirtoacă. Să nu fiţi supăraţi pe mine.
  Coloniştii tăceau.
  —      Mai dau eu pe-aici, să vedem cum rămîne cu pămîntul.
  Nu-i răspunse nimeni.
 444
XV
   Ana Roşea a venit la Păuna-Mică 1 în ajunul Bunei Vestiri, care cade în cap de primăvară, 25 martie.
   (Sa să ajungă de la Bistriţa la Dunăre, sora lui badea Neonil a pus multă silinţă şi rîvnă.
   —     Am avut mult de furcă, zicea dînsa, zîmbind obosit.
   A trebuit întâi să ajungă la Piatra, cu un car de lucruri felurite, cîte putuse scăpa din bejenie şi cîte putuse agonisi din nou. La Piatra, a aşteptat răspunsurile de la Brăila, unde se afla, anume pentru asta, din vreme vestit, meşterul Rafailă. Stăruinţi şi ordine la staţia Piatra, să i se încarce femeii Ana Roşea, cît mai în grabă, lucrurile depuse la magazia gării. Le păzea ea singură zi şi noapte. întîrziere a fost, dar s-a uitat ca orice năcaz mic ; şi în sfîrşit Ana Roşea s-a grămădit în tren cu toate ale sale, împreună cu sora ei mezină Aurica, şi coborîrea s-a făcut cu bine la Brăila în ziua de 23 martie. La 24, căruţa cu Suru-unu şi Suru-doi a adus tot ca-labalîcul de la Brăila la Păuna, pe o vreme de mare dezgheţ ; şi în sat toţi păunenii au ieşit să se wite cu mirare la atîtea lucruri felurite clădite cu meşteşug, care treceau în pasul cailor. Deasupra sta înfofolită în cojoace, ca Dochia, o femeie încă tînără, cu privirea energică. Acea privire nu se abatea asupra oamenilor curioşi, ci mergea înainte, cătră locul necunoscut unde avea să se facă .popasul, după zbucium şi trudă. în chilna de dinainte, Traian, în straiele lui cele mai bune, mîna caii, iar alături de el, într-o broboadă mare de şal, scotea frunte cu gîţe balane şi ochi albaştri o mutrişoară ageră de copilă.
445
   între păunenii amestecaţi în privelişte se afla şi Ion Velican, care, la împrejurări deosebite, înfăţişa oarecum părerea satului întreg. Sta lîngă un podeţ, în preajma circiumei, cu cojocul între umeri, cu amîndouă mînile vîrîte în chimir şi c-o lulea cu ciubucul scurt în colţul gurii. Şi-a clătinat capul aduoînidu-şi căciula pe-o sprinceană şi a rostit cuvinte înţelepte, ca să fie auzite de lumea din jur.
   —   Asta e lipsa de la Păuna-Mică.
   Era o vorbire cu două înţelesuri, aşa cum obişnuiau să lepede în vremea veche preotesele idolilor păgîni, cînd veneau la capişti credincioşii cu o rugăciune ori cu
o  întrebare. Oracolul lui Velican putea să însemne că la Păuna-Mică era lipsă de gospodină şi acuma se împlinea acea lipsă. Mai putea însemna că sărăcia de la Păuna-Mică sporeşte cu altă sărăcie şi lipsă. Cei care au auzit asemenea cuvinte iscusite au zîmbit, înţelegînd după inima lor, iar Ion Velican a scuipat în drum pe lîngă ţava pipei şi a intrat în cîrciumă, pe cînd căruţa se depărta domol, spre alţi privitori şi alte vorbe tot aşa de binevoitoare.
   Din frunza uscată a dumbrăvii începeau a răzbi cele dintăi flori şi buruieni. Ana Roşea părea că nu le vede, cufundată cum era în gînduri nesfîrşite, vîrtej după vîr-tej. Totuşi, ochii ei primeau lumina şi colorile înconjurătoare. Sub fruntea ei se întipăreau cu luare-aminte înfăţişările vieţii vegetale pornite în primăvara nouă. Erau aici, la malul Dunării, toate plantele de la Letea, unde trăise ea prima parte a vieţii. Aceleaşi plante se găseau şi la Bistriţa ; le observase în altă primăvară ; însă în aceste zile, cînd aici toate se arătau soarelui, la Bistriţa erau numai un vis, sub stîncă de ghiaţă. Acolo priveliştile erau moarte. Treptat-treptat, coborînd cu trenul la vale, observa că primăvara îşi arăta semnele.
446
   Cînd ajunse cătră priveliştea săracă a bordeielor, i se păru că se deschide un adăpost mai luminat decît la Păuna. Strălucirea întinderii mergea pînă la un cot al Dunării, a căruii licărire în solzi nu se vedea în alte timpuri ale anului. Pe acel văl auriu de soare pluteau zboruri de paseri. în înălţime priveghiau, dînd ocol, pajuri.
   Străina îşi lepădă de pe ea cojoacele iernii, ca şi cum şi-ar fi lepădat trecutul şi, întinzînd mîna, dădu la o parte şalul care masca pe copilă.
   —      Ce faci tu, Aurică ? Socoteam că dormi ; dar tu eşti numai ochi.
   Avea un glas moale ce nu i se potrivea cu înfăţişarea. Ochii i se îmblînziră o clipă. Erau amîndouă, ea şi so-rioara ei, două mlăzi de salcie care veneau să se încredinţeze pămîntului de la Păuna-Mică. Gospodărie săracă, nădejde bogată. Ştia ce-o aşteaptă. Bădiţa Neonil îi scrisese că tot bunul muncii coloniştilor avea să fie privegheat de ea. Nu era lămurită întru totul la ce rînduială şi la ce tovărăşie vine, însă avea încredere în fratele ei mai mare.
   —      Am ajuns la palatele noastre, zise Traian, oprind caii.
   Meşterul Rafailă făcuse drumul cu autobusul expres Brăila-Păuna şi sosise cu jumătate de oră mai curînd la colonie. îşi căuta treabă pe lîngă drumeag, aşteptînd oaspeţii. Cînd căruţa se opri, el dădu glas. Ceilalţi trei tovarăşi lăsară lucrul la răsadniţi şi se înfăţişară.
   Nevasta şi fata coborîră. Ana era mai mult scundă, bine legată în toate încheieturile. Fusese blondă. Acuma părul îi era castaniu, cu cîte un fir de argint, şi ochii de un verde tulbure. Purta fustă de Iînă neagră foarte în-
447
 »
creţită şi scurteică de vulpe cu faţă de postav cafeniu, li era cafenie şi broboada.
   Leventu îşi spunea în gînd, zîmbind : „E bună s-o dăm ucenică maicii Evlampia".
   Cînd Ana îşi întoarse spre el ochii reci şi iscoditori, gîndurile lui tăcură.
   Mezina era o blîndeţă balaie, subţire ca o trestie, cu straie mohorîte, la fel ca ale Anei. Amîndouă purtau bocanci de munte, cu ciorapi groşi de lînă.
   —      Bine am găsit pe fraţii pe care nu-i cunosc încă ! rosti Ana cu glasu-i blînd, pe care-1 dezminţea într-una privirea ei. Sărut niîna, bădiţă Neonil.
   Veni la Neonil şi-şi plecă fruntea pe umărul lui. Păru că suspină cîteva clipe. Filosoful o sărută pe frunte, smîrcîind din nas şi strivind două lacrimi cu dosul imînii lui aspre. Femeia mai stătu un timp cu fruntea plecată, apoi îşi înălţă privirile şi se duse spre coloniştii ceilalţi, ca să fie salutată. Meşterului Iosif îi zîmbi în chip deosebit.
   înconjurară apoi toţi sfiala Auricăi. După aceea urcară la căruţă. Veni şi Tîrcălabă, să cunoască oamenii noi.
   Cînd ajunseră la căruţă, o pisică încă tînără zvîcni din catrafusele ce se găseau amestecate în chilna de dinainte. Era neagră ca un demon. Cu coada bîrzoi, făcu un salt şi-şi căută scăpare pe umărul lui Traian, pe cînd Tîrcălabă mîrîia în preajmă. A doua nnîţă, cu blana tigrată, mai voinică şi mai plină, sări în partea cealaltă a căruţei ; abia atinse pămîntul, şi fu în clipă în furca unui sakîim, de und'e slobozi un miorlăit înifrkx>şat cătră cîne.
   Copilul chemă la el pe Tîrcălabă şi-i spuse cîteva cuvinte de împăciuire, după care îi prezentă pisicuţa neagră.
448
  Sorioara fu uimită şi încîntată.
  —      E pisoi. îl cheamă Roftea, zise ea. Mi l-a dat o baba de la Călugăreni în ceasul morţii.
  —   Ce fel de nume e ăsta ? se miră Traian.
  —   O chema aşa pe babă : Ileana lui Roftea.
  —      Atunci să ştii că pisoiul are în el sufletul răposatei.
  —      S-ar putea» zîmbi copila. E bun şi blînd ca şi bătrîna aceea care mi l-a dăruit.
  Ana îşi încreţi fruntea :
  —      Să lăsăm mîţele să se descurce singure. Deocamdată trebuie deşertată căruţa. Vreau să văd şi bordeiul pe care mi l-aţi pregătit. Om aşeza toate claie peste grămadă. Pe urmă, le descurc eu. Sînt aşa de trudită, încît nu doresc decît hodină. Om sta de vorbă după aceea şi veţi hotărî ce-i cu mine. N-am venit aici la petrecere, sfîrşi ea uitîndu-se la cei doi tineri.
  Meşterul se socoti îndreptăţit să ia cuvîntul pentru toată colonia.
  ■— Te aşteptăm de mult, mă sorioara Ana. Acuma, dacă ai venit, ne-am liniştit.
  Bibescu şi Omu, care nu spuseseră încă nimic, puseră mîna şi începură a descărca lucrurile din căruţă.
  Leventu îşi vorbea tot lui însuşi : „Sora asta a noastră are glas blînd, dar ştie să poruncească. Are în ea draci, îmi place."
  Ana veni cătră Omu şi-i luă din mînă nişte crariţi. Le aşeză cu grijă la rădăcina copacului în care se căţă-rase miţa ci.
       1 )e astea am eu grijă.
  Omu încuviinţă din cap, înţelegînd porunca. Săltă din căruţa paturile şi războiul.
  29 ~ Opere voi. 21 — M. Sadoveanu
 449
   —   Aşa-i bine ?
   —      Bine, bine, cîntă ea cu acelaşi zimbet pe care îl îndreptase cătră meşter.
   N-a trebuit jumătate de ceas pentru descărcare. Tot ce era în căruţă s-a mistuit sub pămînt. După ce Traian* a dus caii la bordeiul al patrulea şi a împins căruţa în şopru şi după ce oamenii s-au retras la îndeletnicirea lor în dosul perdelelor de stuf, Ana a mai rămas dinaintea bordeiului ei un timp, cu braţele căzute şi cu ochii duşi. Se întindea pînă departe priveliştea cunoscută ei din copilărie. Stufurile gălbii, pilcurile de sălcii în care-înviaseră mugurii mâţişorilor ca ipale de fum în lumina, imlăzile roşii de sînger şi cerul sineliu proaspăt şi curat,, şi apa dezgheţului an cupe de ghiaţă, licărind ca argint în fierbere... Treceau unghiuri de gîşte şi dîe raţe. Vîsleau, înşirate spre «soare, şaipte lebede iscînteind ca neaua.
   Asta dorise Ana : să nu piară într-o străinătate. Ştia că sub munte se află mormintele strămoşilor săi, dar inima ei era în ţara copilăriei, în lur*ca şi ostroavele Dunării,
   Chemă lîngă sine pe Aurica şi-i mîngîie fruntea.
   —   Aici e ca la noi acasă... şopti copila, mişcată.
   Ana urma să privească, să numere şi să judece toate
ale gospodăriei de la Păuna-Mică.
   Pompa era instalată. Plantde creşteau în răsadniţe. Vadurile se aliniau pe tăpşanul grindului.!Mai era mult de lucru la cavaluri şi trebuiau pregătite ogoarele de porumb, or2 şi nutreţ pentru irigaţie. Maşinile erau înşirate sub şoproane. Canalul spre gîrla Dunării nu era încă deschis şi primăvara pornise cu secetă. Pompa mai putea scârbe apa dezgheţului care hrănea balta ; dar curînd se va simţi lipsă. Deci trebuie tăiat în primul rînd canaluL
   Cu acest gînd, Ana intră la odihnă, minînd înainte* ei pe copilă.
450
   Nădăjduieşte că se vor putea încheia toate lucrările în cîteva isăptămîni. Bădiţa Neonil şi meşterul se pricep la acest meşteşug. Ea, de asemeni, îl cunoştea de la Letea ; şi în vara trecută a lucrat la o grădinărie mare înmulţin-du-şi cunoştinţile. Se află deci la colonie trei specialişti. Ceilalţi cinci vor fi elevi harnici.
   —      Tu să-ţi cauţi straie pentru lucru, a hotărît ea surorii mezine. Mîţa o laşi la bordei, ca să mai împuţineze şoricărknea. îţi aleg eu o sapă mai uşoară. Te potriveşti la lucru cu Traian. Să ştii că din acest băiat n-o să iasă un om de rînd.
   —   Poate. Ce am eu cu el ?
   —      Ba tu să te porţi bine cu toţi şi să-ţi vezi de treabă, că altfel ai de-a face cu mine.
   Fata împunse într-o iparte cu corniţele :
   —   Ba m-oi purta cum s-or purta şi ei cu mine.
   Fără să dea timp Anei s-o mai mustre, Aurica i se agăţă de gît, rîzînd subţirel şi al^njindu-se.
   —      Fugi, fugi, sfîrşi Ana, că de-abia te văd cu ochii de somn.
   Şi-au lepădat bocancii şi au intrat amîndouă în cojoace şi poclăzi. Au adormit luate de apa neagră a unei Dunări de pe alt tărîm.
   I    >se părea Anei c-o cheamă cineva de dejparte, dintr-un loc necunoscut şi singuratic. Era ca un vaier neîntrerupt. Cînd deschise ochii îşi întoarse urechea, îşi simţi amorţită carnea. O dureau toate mădulările, n-avea putere să mişte om deget.
   Nu cunoştea unjde se află. A purces de undeva dintr-un întuneric şi se găseşte în alt întuneric ? Ori nu s-a clintit «din locul ei de cînd a căzut ca într-o umbră a morţii ? Strigătul de ajutor urma să sune departe, în afară de întunericul în care se afla cufundată.
                                                                 451
 29*
 în «minte începură să-i licărească stihuri dintr-un psalm. Atunci îşi cunoscu trezia şi se mişcă în aşternut. Murmurul glasului ei îi era străin :
                  „M-,a luat între aripile lui îngerul morţii
                  Şi m-a purtat în pustia Sanaharuluii.
                  O sută de ani am robit acolo..."
 Vaierul se depărtă ca o pasere rănită, şi un glas tînăr răzbi prin uşa deschisă a bordeiului, ca şi cum i-ar fi răspuns :
                  „Oameni ai pămintului !
                  S-aprinde în răsărit steaua vieţii.
                  Ridicaţi-vă \şi pregătiţi-vă plugul.
                  Ţărînei brazdă nouă aduceţi-i.
                  Şi-n capătul ei lepădaţi-vă jugul."
 Cunoscu glasul băiatului care o adusese cu căruţa la Păuna-Mică. Cel care mîna pe Suru-unu şi pe Suru-doi şi care îngîna paserile de sub dumbravă. Toate i se desluşiră şi-i veni în minte popasul în colonie. A aţijgit în bordei. Cît a dormit ?
 întinse mîna şi pipăi pe Aurica. Dormea încă afund, nici nu i se auzea răsufletul. îşi puse papuci de pîslă şi se strecură grabnic dintre cojoace şi poclăzi şi ieşi în prag. Alăturea de uşa bordeiului, s-ub un şopru, Traian aţîţa focul la o vatră adăpostită de cărămizi de ciamur.
 Glasul lui avea o înmlădiere de cîntec. îşi repeta stihurile pe care i le cetise în noaptea aceea badea Neonil.
                  „Oameni ai pămîntului !
                  S-aprinde în răsărit steaua vieţii."
 Ana Roşea privi cerul. Cunoscu stelele care vesteau apropierea zorilor. A dormit deci îndelung şi greu, somn de piatră. Parcă a luat-o între aripile lui îngerul morţii.
452
   Chemarea de ajutor porni iar. Era ţipătul gîştelor mici sălbatice care se cheamă gîrliţi. La vremea aceea de sfîrşit de martie erau întîrziate. Cine ştie prin ce furtuni potrivnice trecuseră, şi acuma, după un popas scurt, se avîn-tau iar, cu strigăt, înspre limaniul libertăţii dor, în apele de dezgheţ ale Cercului polar.
   Privi înspre băiat. Traian sta pe un scăunaş cu trei picioare. îl luminau flăcările dintr-o lăture. Rupea gă-teje şi le potrivea, ca să sporească vîlvătaia. Un timp tăcu, după aceea a început să (murmure un cîntec de unul singur, fără cuvinte. Cînd simţi paşi în apropiere, se întrerupse şi se ridică în picioare.
   Cunoscu pe Ana. îi aduse şi ei un scăonaş, dintr-un cotlon.
   —      Noapte caldă... zise femeia aşezîndu-se la foc. Aici a început primăvara.
   Băiatul căuta ceaunul de mămăligă, ca să-l puie iplin cu apa. pc pirostrii : să nu audă focul degeaba.
   Ana încuviinţa în tăcere.
   -      Mîni, pe vremea asta, zise ea, plămădesc de pine. Cuptorul cred că e în bună stare.
   —      Bună. L-a dres meşterul. Acoperişul l-am tocmit eu cu bădia Costică.
   —      Mai isînt molte de făcut, urmă a isfătui Ana. Să ştii că bordeiul e bună încăpere de locuit, numaicît trebuie să-l ţii curat ca un pahar. într-una cată să-l ungi cu lut şi să-l humuieşti cu humă. Să nu se vadă gînganie, să nu se arate şoarece.
   —      Apoi acuma s-or stîrpi şi şoarecii. Dinspre partea asta a şoarecilor, am fost destul de îndestulaţi ; n-am avut de ce ne plînge.
   Ana îl aprobă iar, zîmbind.
453
   —     între Păuna-Mică şi sat se afla, după cît am înţeles, o mănăstioară.
   —     Este. Eu am de-a face mai mult cu maica Evlampia* Ea ne cocea pînă acuma pîne. Mă lă pe mine. Iar eu îi ajut la albine. Astăzi maica Evlampia scoate stupii de la temnic.
   Cîte ştia despre maica Evlampia, şi mai ales despre toate năcazurile ei cu celelalte maici din mănăstioară, băiatul i le-a spus sub pecetea secretului.
   Da’ despre stareţă ce se cunoaşte ?
   Nu mult, dar se cunoaşte ceva şi despre măicuţa Nimfodora, stareţa mănăstioarei. E femeie grasă şi frumoasă ţ se spune că-i de neam bun ; vin la cuvioşia-sa în vizită brăileni şi gospodari şi gospodine de la Păuna. Mai cu sama se vede la stăreţie Stanca Viţelaru.
   —   E o prietină a noastră, a mea şi a lui bădia Costică.
   —   înţeleg, înţeleg.
   —     Are inimă bună ; mi-a dăruit straiele pe care ie port. Avem de la ea şi-o păreche de raţe.
   Mai cunosc coloniştii la Păuna mulţi gospodari, căci au trăit acolo în refugiu. Popa Petrea, şi dascălul Iov, şi primarele, şi perceptorul, şi notaru... Şi învăţătorul diriginte, care strîmbă din nas cînd rostesc coloniştii oraţii. Şi jandarmii. Şi toţi cîţi se află în Păuna. în trei sferturi de ceas, Ana a scos din Traian Mînecuţă tot ce se poate scoate. Băiatul a mărturisit toate, cu nevinovăţie ; pînă şi de episcopul Ambrozie de la Galaţi. Se zărea geană de ziuă în răsărit. Traian se ridică de pe scăunaş şi prinse a rîndui în poliţele de sub şopru. Ana îl urmări şi acolo, îi puse mîna pe umăr şi-l feri la o parte.
   —     Ascultă, Traiane, din clipa asta, toate treburile acestea cîte le-ai făcut tu rămîn pe sama mea. Locul tău acuma e între bărbaţi.
 454
   Fecioraşul avu în el o simţire de mîndrie şi se supuse numaidecît. Ana rămase stăpână, cu mînile în şolduri, jprivind cum se luminează zările zilei. Se auzea departe freamătul isălbătăciunilor aripate, care-şi porneau zborul de dimineaţă.
   A cîmtat îşi Albu de ipe culmea lui.
   —      Aşa de tîrziu ? întrebă cu lungă mirare Ana. Ce fel de cucoş e ăsta ?
   —   E cucoşul meu... răspunse cu sfială Traian.
   —      Se poate, dar nouă ne trebuie altfel de ceasornic. La vremea asta cată i$ă fim pe răzoare. Ori Albu tău cunoaşte că azi e sărbătoare.
   —      Asta încă nu l-am învăţat, leliţă Ana. Iartă-1; nu ne lasă inima să-l jertfim. Ne trezim noi şi fără cîntarea lui; ne-a adus cucoş de nichel meşterul Iosif.
   —      Apoi dacă este ornic deşteptător, dă-i pace. Fa-*cem noi aicea, Traiane, o rînduială să se ducă faima în lume.
   Astfel şi-a înccput sora Ana domnia la Păuna-Mică.
   A aflat chiar atunci toate cotloanele, toate ascunzăto-.rile, toate cărările.
   A răsturnat pe fund mămăliguţa şi a pus-o pe poliţă sus, ca să se răcorească. A pregătit o gustare de brînză grasă, adusă de ea de la munte. Şi-a încălţat .bocancii şi a dat fuga în dumbravă, ca să culeagă untişor şi leordă, ,cele dintăi legume sălbatice ale primăverii.
   în vremea asta coloniştii făceau ochi şi se grăbeau să «se adune la sfatul de dimineaţă. Sora Ana le-a întins masa cît ai bate din palme şi a dispărut parcă ar fi acoperit-o negura zînelor. S-a ghilosit, s-a gătit, s-a pieptănat, a apărut cind era soarele pe cer de-o suliţă. A chemat două raţe şi cîteva găini ; a fost milostivă şi cu Albu lui Traian, Se mai găsea un purcel; se mai aflau
 455
Suru-unu şi Suru-doi. S-a arătat şi acestora, împreună cu Traian, ca s-o cunoască şi s-o (ştie prietină a lor.
   —      Acuma, a strigat ea scuturîndu-şi straiele cu palma şi păturindu-le, mă duc să cunosc Păuna şi mănăstirea, ca să n-aibă nimeni a spune nimic împotriva mea. Ne întîlnim la biserică în vremea liturghiei.
   în Păuna, s-a dus la jandarmi şi le-a înfăţişat buletinele de înscriere la biroul populaţiei, al ei şi al fetei.
   —      Vreau să fiu InTriniduioilă cu stăpînire a... a declarat ea.
   —      îmi pare bine de cunoştinţă, a răspuns plotonierul-major Grigorescu Tiberiu, înapoindu-i delicat hîrtiile. Vă rog, doamnă, să fiţi încredinţată de stima şi respectul meu.
   Ana s-a întors pieziş de cătră el, observîndu-1 o secundă cu coada ochiului, ca să priceapă mai bine ce fel de cîntec i ise dîntă. S-a închinat cătră (slujitorul stăpîniriî şi i-a mulţămit cuviincios.
   „E un tînăr alintat, îl judeca ea retrăgînd'u-se ; se uimeşte el isingur de vorbele lui"...
   Cum s-a nimerit, a dat peste preotul Petrea cînd acesta tocmai ieşea de-acasă. Presvitera Constanţa îl petrecuse pînă la portiţă.
   S-a arătat cine e şi a ispus cîteva cuvinte preotului. A rămas isă sfătuiască ceva mai mult cu preoteasa, dar n-a intrat decît pînă în pridvor, apărîndu-se că n-are timp, că o mînă din urmă nevoile, că o aşteaptă la colonie treburile, că nu poate 'trece pe la mănăstioară fără isă asculte sfîmta evanghelie. în puţina vreme cît au stat în pridvor, preoteasa a găsit prilej să-i comunice îndoielile care o ţineau atârnată în timp şi 'Spaţiu ; căci încă nu se ho-tărîse cînd ,şi cum îşi va putea vedea părinţii.
 456
   „Presvitera asta, îşi zicea sora Ana grăbind sipre mă-năstioară, îmi place şi mi-i dragă, dar pînză cu dînsa tovărăşie n-oi putea pune în stative/'
   După ce făcu repejor drumul la mănăstire, se opri puţintel în pajiştea ogrăzii, ca să-şi domolească răsufletul. Se oglindi într-un geam, potrivindu-şi mai bine pe frunte horbota de la grimea, sub casînca neagră de ma-tasă, şi intră în biserică păşind alinat, închinîndu-se la icoanele altarului cu ploconeli adînci, fără să înge-nunche. Avea privirea ei de isingurătate şi de adîncire în sine. Dar sora Ana băga de samă cu uşurinţă la toate cîte se petreceau în juru-i.
   Unele din oile părintelui Petrea îşi întorceau boturile spre urechile altora. Cînd sora Ana s-a statornicit într-un loc mai la vedere, capetele s-au răsucit pe rînd cătră ea, aţintind-o, cîntărind-o şi categorisind-o.
   într-o istrană lăturalnică, o călugăriţă bătrînă îşi mişca buzele uscate într-un şopot necontenit. Ana Roşea cunoscu numaidecît pe maica Evlampia şi îndreptă spre ea un zîmbet de simpatie. Bătrîna îi răspunse şi sora Ana îi tălmăcea şopotul.
   „Bătrîna asta, cugeta ea, m-ar dori ucenică a ei. Dar mai întăi ar pofti să mă guste ca să cunoască ce fel de poamă sînt: dulce ori amarăcc...
   întoreînd fruntea spre analoghion, în dreapta, văzu pe stareţă, şi, în apropierea ei nemijlocită, pe Stanca. Se închină spre ele, salutîndu-le. îi veniră dintr-acolo priviri luminate de bucurie.
   „Aveţi dreptate să vă bucuraţi, îşi zicea sora Ana ; aţi aflat că sînteţi mai tinere şi mai frumoase decît mine. Eu am avut parte în viaţa mea de odihna vîntului şi de liniştea valurilor ; m-au ars durerile şi grijile. Oi, dragele mele, se aşează şi peste voi anii şi o să vă scadă fra-oiuseţa şi ţîfna.c<
 457
   După cetirea evangheliei, coloniştii care se aflau în biserică se retraseră. Erau doi : Neonil şi Bibescu. Ana ieşi după dînşii. Afară găsi şi pe meşterul Rafailă.
   —      Dumneata mai răimîi puţintel, îl rugă ea pe Costică Leventu ; spune-i măicuţei Nimfodora să mă ierte. N-am cînd sta acuma de vorbă. De aici aud cum mă ist rigă lucrurile mele, ca să vin să le pun în rînduială. Mă ostenesc eu într-o zi anume pentru cuvioşia-lsa.
   Chiar în după-amiaza aceea s-a făcut la Păuna-Mică o altă rînduială. Au apărut perdeluţe nouă şi la ferestruicile bordeiului bărbaţilor. în încăperea Anei şi Aurei prisoseau scorţurile. Şoprul sub care se făcea obişnuit focul de cum dăduse mugurul primăverii avea acum pardoseală ide lăicere peste    păreţii de   stuf  dinspre răsărit şi miazănoapte, ca să                                       fie stavilă mai bună contra
vînturilor reci ; şi deschiderea dinspre amiazi şi apus se umplea mai bine de căldura soarelui. Sora Ana se mişca mai ales în vremea prînzului cu pantofi de pîslă şi în straie mai sprintene, încinsă cu şorţ alb. Mezina» desculţă şi cu capul gol încununat de cosiţe, nu trecea de colo-colo decît în fugă.     Hotărîse Ana :      O fată   mare
nu se cuvine să aibă alt        umblet.
                               XVI
   Primăvara se dezvăluia cu repeziciune. Toate plantele dumbrăvii se grăbeau să-şi dea cît mai neîntîrziat floarea şi rodul. Peste rîndul întăi de flori putrede creşteau, din rădăcini vechi, flori nouă. înverzeau pă~ purişurile, şi stufurile. Se încheia lunca din vale a Dunării. în preajma bordeielor, din ziua de Florii, a început a-şi spune numele un cuc singuratic.
458
   Seceta stăruia. Balta dădea putere întregii vecinătăţi.-Dar de la culmea grindului şi de dincolo de dumbravă, spre vii şi spre cîmpurile păunenilor, se întindea pămînt sur, care-şi aştepta ceasul binecuvîntării.
   Nu era încă vremea tîrzie pentru ploi, chibzuiau coloniştii. Totuşi, aveau în ei o grijă pentru pîniea cea de obşte. Nici lucrările lor nu erau ajunse la săvîrşire. Canalul spre Strîmbuţa nu era încă deschis. Mai era puţin de lucru : o zi, cu toate braţele. Dar acea zi nu putea fi luată grădinii, care-şi cerea dreptul ei. Ca să prindă rădăcină, răsadurile au nevoie de apă. Pompa lucra fără întrerupere. Sapele scurmau în cavaluri înainte de sosirea apei. Coloniştii îşi rupeau din hodina amiezii şi-şi îndelungau imunca pană sara tîrziu. Şi mai aveau de prelungit vadurile pînă la porumbişte. Răzoarele de orz începeau să pălească.
   —     Ne mai trebuiesc braţe într-ajutor... stăruia Ana. Bibeseu era mai încrezător :
   —     Scrie la gazetă că barometrul e în coborîre şi că se aşteaptă ploi.
   Meşterul era de părerea Anei :
   ,— Nu ne putem bizui decît pe noi, vorbea el cu însufleţire. Ori sacrificăm o parte din grădină, ca să punem la punct porumbul, orzul şi nutreţurile, ori încheiem grădina şi ne mulţămim cu zarzavaturile. Om face schimb la sfîrşituî verii: dăm legume şi primim ynalai şi grîu.
   —     Ba, se întorcea Leventu, trebuie să contăm şi pe niţel noroc.
   —     Vorba asta, noroc, trebuie izgonită din dicţionarul nostru, hotăra meşterul Iosif.
   —> Cum zici ? se veselea Bibeseu, şi colţurile pleoapelor i se încreţeau. O. izgonim, idar ea se întoarce pe furiş la locul ei.
459
 —   Ne mai trebuiesc braţe într-ajutor...
 —      Ştiu, bre sorioara Ana ; caut doi tovarăşi, dar nu-i găsesc. Am dat de ştire, aştqpt răspuns.
 —   Să năimim oameni cu ziua.
 —      Greu şi asta. Lumea-i la cîmp. Şi nici n-aş vrea să întrebuinţăm un sistem împotriva căruia am luptat toată viaţa. Aş primi cu mult mai bucuros soţi, care să «tea în rînd cu noi la muncă şi la cîştig, după rînduiala noastră. Pentru lucrul ce-avam, imai încap cîţiva tovarăşi. Unul l-am avut, dar ne-a părăsit; nici n-a mai dat pe-aici, măcar să ne mai vadă cum mai trăim. Cei care -sar intra în colonie eu îi văd cinstiţi şi drepţi şi mai ales cu nn dram de credinţă.
 Sfîrşiseră prînzul de amiază şi urmau a sta sub şo-pru în blîndeţa primăverii. De obicei se odihneau cu faţa în sus, cu capul pe maldăre de papură uscată. în .ziua aceea Ana îi stîrnise iar la sfatul în care ea îşi punea cu îndărătnicie aceeaşi cerere.
 Cînd să-şi rostească Ana a treia oară vorbele, tresări în agudul înmugurit strigătul cucului :
 —   Cu-cu !
 Bădiţa Neonil zîmbi :
 —   Cere şi ăsta ajutoare, ca şi soră-mea...
 După ce-au ieşit la lucru, paserea singuratică le-a mai cîntat de cîteva ori, din ceas în ceas, rotindu-se la marginea dumbrăvii.
 Ei se opreau şi se rezemau în       coada sapelor. Rîdeau.
 Iar cere cucul oameni, ca şi        sora Ana.
 Traian îi răspundea, şi cucul       venea în preajma     lui,
 cumpănindu-se pe o smicea de           plop.
 într-o vreme, Ana şi mezina ieşiră de la isticuri, pur-tînd table largi cu răsad de varză. Trecură la bărbaţi şi Ic împărţiră. Apucară şi ele plantatoare şi rămaseră un timp la răzoare, lucrînd, plecîndu-se adînc din şala
460
şi apoi îndreptîndiHse. îşi ştergeau mînile de pînza de sac pe care o aveau peste haină, apoi îşi pipăiau şi-şi potriveau după urechi gîţele de păr, neliniştite de boarea zilei.
   Ana era atentă, cînd se înălţa în lumină, spre capătul de la vale al grindului. îşi punea palma streşină la ochi* cercetînd depărtarea.
   Dincolo de un foltan de stuf se mişcau domol doua sălbătăciuni. Le văzuse, la acelaşi ceas, şi în alte zile. Nu erau două sălbătăciuni. Acuma le desluşea mai bine. Erau două fiinţi omeneşti.
   Stătu un timp cugetînd. Apoi luă o hotărîre. Se abătu spre pompă, unde-şi bătea motorul clipele lui. îşi spăla mînile şi lepădă pînza de sac. Cu sapa în dreapta, ca şi cum ar fi dus o armă în cumpănă, porni în lungul bălţii. Cînd ajunse la desimea de stuf bătrîn, coloniştii dii* urmă conteniră lucrul, urmărind-o cu ochii. Băgnsera şi ei de samă mişcarea fiinţilor străine.
   Traian se desprinse din şiragul lor şi ieşi într-o cărare. Fluieră haiduceşte şi dădu glas cătră Tîrcălabă. După ce-i sosi cînele în goana cea mare, fecioraşul îşi luă şi el sapa şi coborî după Ana.
   —      Nu te duce, Traiane, îi strigă Aurica. Leliţa mi-a spus că s-o lăsăm singură ; să nu ne pierdem timpul.
   Sora Ana auzise. S-a întors o clipă şi le-a făcut cu mîna liberă semn de liniştire. După aceea s-a dus mai departe şi a ocolit foltanul de stuf.
   Nu era nici o primejdie pentru dînsa. Doi sărmani* cu obrazurile păroase, sarbezi şi slabi, cu zdrenţele curgînd de pe ei, se năcăjeau la capătul grindului scurmînd cu ghiarele în malul moale. Se descălţaseră de opinci, îşi lepăldaseră căciulile roşcate şi sumanele peticite, ca să fie mai sprinteni. îşi suflecaseră mînicile ; braţele le erau unse cu mocirlă pînă la cot. în locul
461
unde se năcăjeau ei, se prăsise o plantă deasă, cu foile ca nişte săbioare. Prindeau a se dezvăli florile, de forma stînjeneilor, însă de coloare galbenă. Ei le -căutau, le alegeau pe cele mai grase şi mergeau pe 'Stebla lor cu degetele în fundul nămolului. Acolo scociorau îndelung, aipoi trăgeau cu putere, pînă ce izbîndeau să scoată la lumină nişte gulii pe care le caută şi mistreţii bălţilor pentru gustul lor dulceag.
 —    Ce faceţi aicea, oameni buni ?
 Unul din ei tresări la glasul Anei. Cînd se întoarse, aipucă de uimăr pe tovarăşul 'său. Se uitau acuma amîn-doi la ea, cu ochii stînşi, fără frică şi fără bucurie.
 —      V-am văzut şi ieri... zise ea ; ş-alaltăieri. Dacă vă e foame, de ce n-aţi suit la bordei ?
 —      N-am îndrăznit... mîrîi cel ce tresărise la glasul Anei.
 Celălalt privea ţintă şi ager, în tăcere. Cunoscînd milă în ochii femeii, deoidată repezi cîteva sunete che-lălăite şi neînţelese. Arăta cu mîna la gură şi-şi mişca fălcile, îmbucînd ceva nevăzut.
 —    E mut... hîrîi omul cel dintăi. Arată că i-i foame.
 Ana îi privi un răstimp, hotărînd în sine ce are de
 făcut.
 —    Cum te chiamă ?
 —      Toader Maftei. Ăstălalt mi-i frate, c-un an mai mic decît mine. îl chema altădată Gavril. Pe urmă, toţi i-au zis Miutu. N-auide şi nu grăieşte, idar înţelege toate.
 —    Mu-mu ! ţipă isubţire Mutu.
 Ana se bătu peste gură, acoperindu-şi zîmbetul nestă-pînit.
 —      Şi de ce n-ai îndrăznit, Toadere ? Doar la bordeie trăiesc oameni...
 —      Ne-am strecurat alaltăieri pînă aproape... Era la înserat... Atuncea am ajuns aici întăi. Şi a venit asupra
 462
 noastră cînele lătrînd îndîrjit, prin întuneric. Noi ne-am pus la pămînt ; nu ne-a fă*cut nici un rău. Am auzit sus glasuri. Snau tras şapte focuri de armă.
  —   De ce n-aţi venit ziua ?
  Toader tăcu.
  —     N-auzi ce te întreb ? De ce n-aţi venit ziua ? Sîn-teţi răufăcători ?
  —   Nu sîntem răufăcători.
  —   Sînteţi ucigaşi ?
  —     Da ; însă nu ne urmăreşte nimeni. Ne-am ispăşit pedeapisa. A fost poate asupra noastră blăstăm de la părinţi.
  —   Aţi săvîrşit omor ?
  —   Săvîrşit.
  —     Din pricina dragostei ? din pricina beţiei ? din pricina pământului ?
  —     Ba din pricină că ne-a secfestrat cu portărelul tot porumbul care l-am .muncit într-un an.
  —   Pentru datorie ?
  —     Pentru datorie, dar era cu nedreptate. îmi rămî-neau copiii pieritori de foame. Muierea mi-a murit chiar de-atunci.
  —   Aţi săvîrşit amîndoi ?
  —     Amîndoi. Mutu a mers cu mine, ca un frate. Ani stat închişi amîndoi nouă ani.
  Ana se opri iar. Apoi porunci:
  —     Mergeţi cu mine la deal, să vă dau să îmbucaţi ceva.
  Porni ea înainte. Ei, cu frunţile plecate şi umiliţi, după diînsa. îi duse pe cărarea de la malul bălţii pînă la pompă. Acolo apa se suia sus la un jghiab de scînduri, după care se vărsa în vadul cel mare. Curgeau şuviţe de apă din toate părţile.
 463
   —      Spălaţi-vă aici... zise Ana cu blîndeţă. Uite o pînză de sac : vă ştergeţi cu ea. V-aştept, ca să nu dea la voi cînele.
   Pe cînd năcăjiţii îndeplineau rînduielile ce li se puseseră în vedere, sosi cu grabă Aurica Ro$oa, să vadă ce se întîmplă. Era cu ochii mari şi îmbujorată la obraz.
   —      Tu du-te la treaba ta ! îi porunci sora Ana. Am sa dau ceva de mîncare unor oameni sărmani. Asta pot face eu singură.
   Copila se depărtă făcînd botişor, iar Ana îşi duse oaspeţii la şopru. Asfinţea soarele. Cucul cel singuratic îşi mai rosti de două ori numele.
   Flămînzii primiră bucăţi mari de pîne, brînză şi ceapă. Se aşezară la pămînt. Stăpîna locului aţîţă focul. Amîndoi se priviră. îşi făcură de trei ori semnul crucii. Zdrobiră ceapa cu pumnul şi o desfăcură în strachina cu brînză. Luau bucăţi mici şi le mestecau îndelung în dînţii lor puternici. Ciuguleau cu scumpătate din pîne.
   Cînd isprăveau ei, se întoarseră şi bărbaţii de la gradină. Ana le împărtăşi în puţine cuvinte ceea ce aflase de la pribegi. Au făcut bine toţi c-au venit mai devreme, ca să întocmească sfat. Pînă ce-or sta de vorbă cu aceşti trimeşi ai întîmplării, fierb cratiţele şi ceaunul.
   Bărbaţii îşi căutară ulcioarele, ca să se răcorească şi să se spele. După aceea intrară subt acoperiş, aşezîndu-se fiecare pe scăunaşul său. Traian şi mezina se furişară în colţul perdelei de stuf. Sora Ana îi îngădui şi pe ei.
   După părerea pribegilor, se întocmea iarăşi o jude-cată pentru ei, la lumina focului de găteje. Se uitară cu sfială spre Neonil Roşea : acela părea judele cel mai
 464
vîrstnic. Ceilalţi trei erau îimţprejurul lui. Nu se uitau la dînşii, păcătoşii, cu prea mare asprime. Cel cu bărbuţa zîrnbea.
   —       Voi, străinilor, grăi Neonil Roşea, oricine-aţi fi, primiţi ceea ce vă putem da din puţinul nostru. Sînteţi flămînzi, sînteţi însetaţi, sînteţi trudiţi; mîncaţi, po-toliţi-vă setea şi vă odihniţi.
   După ce ascultă cu luare-aminte aceste cuvinte, Toa-der Maftei se ridică de lîngă foc şi se aşeză în genunchi înaintea judecăţii. Mutul se alătură numaidecît lîngă frate-său. Meşterul îi privea c-o uimire înfricoşată, ca pe nişte rămăşiţe ale unei omeniri sălbatice.
   —       întrebaţi-ne, domnilor, oftă Toader Maftei, şi ju-decaţi-ne după dreptate. Ne-au mai judecat şi alţi judecători din altă lume ; iar aceia ne-au osîndit cu asprime. Vinovaţi am fost, dar de ce am făptuit această faptă cumplită nu s-a aflat şi nu s-a ţinut samă. Drept a cuvîntat apărătorul nostru la judecată atunci, cînd ne-a categorisit că deznădejdea a fost mama noastră. V-aş mai spune, domnilor, că fratele acesta al meu, care acuma îi mut, a fost altădată om ca toţi oamenii. Dar l-a luat în vîrtej războiul cel dintăi din 1916 ; l-a apucat cum apucă hapca, la arie, snopul. L-a frămîntat, l-a izbit ; i-a intrat o schijă ascuţită pe subt o ureche şi i-a ieşit pe dincolo, retezîndu-i limba. A rămas cum îl vedeţi. N-aude, nu grăieşte. Cînd am săvîrşit fapta noastră era beteag ca acuma.
   —    Ce faptă aţi săvîrşit ? a întrebat badea Neonil.
   —       Am omorît pe Ghiţă Iuga, negustor şi cîrciumar în sat la noi, la Văculeni, ţinutul Fălciului, valea Iala-nului. M-am dus la dînsul şi m-am împrumutat cu o .sută de lei, ca să putem face parastas la un an de cînd
                                                                   465
 30
o îngropasem pe mămuca. Iuga dădea bani cu camătă*. Ne-a luat de la început zece lei, cum era rînduiala lui. M-am legat să-i dau cincizeci de kilograme de porumb, după ce-om tăia strujenii, toamna. S-a întîmplat că nu s-a făcut la noi porumb. Mă duc la el şi-l întreb cum facem. „Uite cum facem, îmi dă el sfat. Tu îmi dator-eşti cincizeci de kilograme porumb. Napriimind porumb de la tine, eu îl cumpăr de la alţii. Preţul, ca la* o* vreme de lipsă. Cumpăr eu porumbul şi tu îmi rămîi dator cu preţul.c< Aşa a rămas. Cînd a venit toamna cealaltă, el s-a înfăţoşat cu hîrtia gata de la judecatăi şi cu portărel. Mi-a socotit porumbul în doi lei kilogramul, la suma ce dăduse el în cealaltă toamnă. A pusr stăpînire pe toată recolta noastră şi i-am mai rămas dator. Mutu nu s-a putut dumeri deloc. Nici eu. Ne-am dus şi-am băut cîte o sîngeapă de rachiu şi, cînd ne-am întors la ogor, am găsit pe Ghiţă Iuga cu oarăle încărcate. L-am pălit amîndoi cu secerile şi l-am lăsat la marginea şleahului. Pe urmă, ne-am predat. Ne-au osîndit judecătorii la zece ani. Nu ne-au îngăduit să spunem nimica. Ne întreabă : „Recunoaşteţi că aţi omorî t }“ „Cunoaştem." „Bun. Zece ani muncă silnică.* Atunci a spus apărătorul nostru vorba aceea. întocmai aşa sîntem noi.
   Căci, după ce-am ispăşit fapta şi ne-a dat drumul, şî ne-am dus în sat la noi, în valea Ialanului, copiii mei n-au vrut să ne mai sufere lîngă dînşii. Doi feciori am.. S-au însurat. Le trebuie casa, le trebuie pămîntul. Ce căutăm noi în sat, ca să-i ruşinăm ? Mai bine să ne ducem în lume, unde om vedea cu ochii.
   Apoi unde am fost nu-i nici o ajutorinţă. Satele, pustiite de război, cîmpurile, arse de secetă. Am coborît mai'
466
  la vale, jandarmii nu ne primesc, căci sîntem puşcă -riaşi ; ne cer dajdie. Nu ne primesc nici oamenii ; mai ales nu ne primesc femeile, că li se sparie copiii şi li se bolnăvesc de ducă-se-pe-pustii.
  N-avem alta de făcut decît să pierim.
  Vă mulţămim de pîne şi de cuvînt bun.
  Toader Maftei a bătut metanie şi-a sărutat pămîntul. Tot aşa a făcut şi mutul.
  —      Ştiţi a lucra la grădinărie ? a întrebat badea Neonil.
  —      Ştim, domnule jude. Am lucrat amîndoi şi cît am fost la închisoare ; pentru domnul director.
  —   Grădina închisorii ?
  —   Nu, ci grădina domnului director.
  —   Aţi lucrat cu plată ? Aţi strîns ceva bani ?
  —      Nu, domnule jude, nu s-a aflat de una ca asta. TDar noi om lucra cu dreptate orice, numai să ne arătaţi unde şi cum. Ne daţi simbrie cît poftiţi. Sîntem la aman şi în tocul foametei.
  La asemenea vorbe nesuferite, s-a amestecat meşterul, scuturîndu-şi bărbuţa -cu dbgetele.
  —      Nu se poate aşa, mă frăţiorilor, noi nu cunoaştem simbria.
  —      Atuncea cum ? Cum porunciţi domniile-voastre, «aşa facem. Numai scoataţi-ne din urgie şi părăsire.
  —      Dacă aveţi credinţă, mă frăţiorilor, şi dacă lucraţi cu cinste şi dreptate, atuncea sînteţi tovarăşi la parte, scăzînd numai anuitatea maşinilor, chiria unui lot şi altele cîteva.
  —      Nu ştim cum îi asta, dar ne dăm ohavnici, căci aie-aţi ocrotit în ceasul cel greu. Cum spuneţi, aşa facem. Şi să ştiţi că frate-meu acesta, Mutu, e cel mai bun
                                                                467
30*
  lucrător. Şi-i tare care nu se mai află bărbat să fie aşa de tare ca el.
   Mutu înţelegea că e vorba despre el şi începu a cheia-lăi, ridicînd degetul arătător de la mîna dreaptă.
   —      Zice că el e cel dintăi lucrător şi altul nu mai este ca dînsul pe lume. •
   Mutul arăta şi pe Toader, punînd mîna pe dînsuL
   —      Zice, rîse pribeagul, că altul nu mai este ca dînsul pe lume afară de mine.
   Ana Roşea veni în preajma străinilor şi-i atinse cu mîna.
   —      Sloboziţi-i, domnilor judecători, de la judecată, zise ea, şi lăsaţi-i să se aline.
   Străinii se ridicară în picioare.
   —      Dragă doamnă, grăi Maftei, noi îţi sărutăm dreapta că ne-ai găsit. Şi să ştii că atunci cînd stam lîngă florile din papură, mă gîndeam că ar fi trebuitori doi muncitori ca noi la grădina domniilor-voastre, pe o vreme ca asta... în sara asta iese deasupra luncilor Dunării luna. La al cincilea ceas al nopţii răsare şi avem zare de lumină. Dormim un somn eu şi Mutu şi pe urmă ne ducem, cît ţine luna, să rupem canalul. Ne daţi cazmale şi lăsaţi lucrarea în sama noastră, ca să se înmulţească apa în baltă, să umble mai tare pompa şi s-avem cu ce hrăni pămîntul.
   —      Daţi-vă şi voi lîngă masă, oamenilor, şi ospătaţi, îi îndemnă Ana Roşea. Vă iau pe a mea răspundere, căci am avut semn de venirea voastră.
   Străinii îşi întinseră buzele şi obrazurile păroase, ca să pupe mîna care îi miluise.
   Meşterul Rafailă -zise cu nemulţămire :
   —      Mă frăţiorilor, aicea, la Păuna-Mică, să lăsaţi asemenea obiceiuri.
468
XVII
   S-a dovedit şi de data asta că oamenii se pot îmbăta cu apa şi vorbe.
   După cină, năcăjiţii cei doi s-au adăpat îndblung şi nepotolit, istovind ce jera în doniţi şi căldări ; au apucat apoi vasele şi s-au îndreptat cu mişcări piezişe la fîntîna de sub grind, făcînd gălăgie în felul lor. Adică vorbea Toader Maftei şi-i răspundea fratele lui cu semne repezite şi silabe încîlcite. Erau aşa de aprigi, încît nici nu băgau în samă pe Tărcuş, care le da ocol pe departe, mîrîind. Nu-i plăceau cînelui mai cu samă chelălăiturile sălbatice ale lui Mutu.
   Gheorghe Omu a rămas umndu-se îndelung în urma lor. Se vedea bine că nu-i plac indivizii. Li se caută în coarne, sînt primiţi fără cercetarea trebuitoare, fără a fi puşi la încercare. Sora Ana vorbeşte despre sărăcia şi suferinţa lor ca şi cum n-ar mai fi pe lume sărăcie şi suferinţă mai mare.
   —      Eu aş fi de părere să fim cu luare-aminte... Nu-i cunoaştem ; ne putem aştepta la orice de la dînşii.
   Meşterul s-a alăturat şi el :
   —      De ce, mă frăţioare ? Au să-şi facă probele şi o să ne încredinţăm. Nişte bieţi nenorociţi.
   Ana Roşea zîmbi ; socoti că poate îmblînzi pe tovarăşul lor cu o glumă :
   —      Gheorghe Omu nu vrea să cunoască suferinţă mai grea decît a lui.
   —   Ba nu ; de ce ? mormăi Omu.
   —      Nu cumva doreşti, mă frăţioare, să te oblojim numai pe tine ?
                                                                 469
  —      N-am cerut asta niciodată, meştere. Nici nu maii vorbesc despre ce mă roade pe mine.
  Se apropie şi Ana de Omu împăciuitoare, pricepîndu-i gelozia.
  —   Ascultă, Gheorghe ; întîmplarea dumnitale o ştiuj
  de la tovarăşii noştri ceilalţi. Uită-te în     ochii mei  şi  cunoaşte că încă nu s-a stîns spaima pe                              care am avut-o»
  de aceştia... Ca de fiare care se prăpădesc. Lupii foamei...
  Era în glasul femeii un cutremur care se ridica dinî fundul fiinţii ei ca din alte vieţi din veacuri dispărute..
  Omu oftă.
  —      Cred ; ai dreptate ; spui ce-ai simţit. însă lor le-ai trecut, şi acuma îi aud rîzînd, parcă ar fi cu chef. N-am ei rana care e în mine.
  Neonil ridică fruntea.
  —      în tine e ură, frate Omule, şi ura e uneori o boală! mai crîncenă decît toate. Nu ştiu dacă te-ai alina aflînd:-de moartea celui ce te-a ucis.
  —   Poate nu m-aş alina. De ce-mi            spui  asta ?  Ştiii
  ceva ?
  —      Nu-i vorba despre asta. Doresc să te văd liniştit.. Omu se holbă pieziş :
  —   S-a aflat cumva ceva despre lonescu Onoriu ?
  —      Eu fac numai prepusuri, frate Omule. Să zicem ca n-a murit, dar nu mai are multe zile de trăit. Dacă l-ai vedea întins la picioarele tale, l-ai mai lovi ?
  Gheorghe Omu avu o zvîcnire şi privi rătăcit spre Roşea şi spre meşter.
  —      Spuneţi-mi dacă ştiţi ceva, Am băgat de samă c-aţl avut sfat după ce-a fost aici doctorul Calalb.
  Meşterul şi Neonil tăcură înfricoşaţi de ce furtuna stîrniseră.
470
   —      Ştii dumneata ceva, Bibescule ? Fie-ţi milă de mine $1 vorbeşte.
   —      Ştiu, se hotărî deodată Bibescu, că s-ar fi aflat ceva despre acel păcătos. Dar nu te mai interesează. E ca şi mort.
   —      Unde-i ? se zvîrcoli Omu cu o chelălăitură ca a imutului.
   —   Nu ştim. Ştie doctorul.
   —   De ce nu mi-a spus ? Mă duc să-l caut.
   —      De ce ? Mai mult decît ţi-am spus noi nu-ţi poate *spune nici el.
   —      Nu-mi sînteţi prietini, scrîşni Omu. Trebuie să aflu*! Trebuie să aflu ! Să-l privesc în fundul ochilor pe duşman : să-i smulg beregata.
   Cei din jurul lui se înfiorară ca şi cum fapta s-ar fi săvîrşit.
   Ana Roşea îşi puise mana la ochi şi se depărtă. Disperatul îşi cuprinse tîmplele în palme.
   —      Vreau să-mi spuie doctorul ce ştie ; vreau să aflu adevărul !
   —      Linişteşte-te, mă frăţioare; doctorul vine peste cîteva zile. Noi nu-ţi puteam ascunde mai mult că duşmanul tău e pedepsit.
   —   A imurit ?
   —   Mai rău decît moartea... îngînă Neonil.
   —   Trebuie să aflu unde-i, să-l sfîrşesc eu.
   Gîfîia. Ana îi puse mîna pe frunte, înlăturîndu-i de-igetele.
   —      Aşteaptă pe doctor, să te lămurească el. Linişteş-te-te, eşti viu şi întreg şi toţi îţi sîntem prietini.
   Omu îşi plecă fruntea, cu puterile sleite.
   Sara era caldă. Cei doi pribegi se întorceau pe cărare cu doniţile şi căldările de apă, fîşîind cu opincile prin
471
 ţărîna aspră. Toader Maftei mormăia un fel de cîntare» Mutu părea mai liniştit.
   Cînd ei se opriră, ca să aşeze la pămînt vasele cu apă, Qmu avu o mişcare fără noimă spre dînşii. Ei înăl-ţară frunţile zîmbind ; Omu se feri de cătră ei duşmănos şi şovăi în umbră.
   —      E cam băut dumnealui.., grăi îngăduitor Toader Maftei. îi trebuie oleacă de hodină. Iar nouă binevoiţi a ne da scule. Ne ducem într-un dos şi ne culcăm ; şt cu un ceas înainte de miezul nopţii ne trezim şi coborîm unde avem treabă.
   —      După ce vă întoarceţi aici, să căutaţi în poliţă... îi îndemnă Ana.
   Cînd pribegii se retraseră, maşterul ieşi din şopru> sub stelele nopţii, ca să caute prin întuneric pe tovarăşul lor nefericit. Avea o boala pentru care nu se putea încă întrevedea leac. Toader şi Mutu renăşteau la viaţa ca plantele. în Omu nu se putea domoli o vietate a fantaziei lui, care îl rodea fără contenire. Nici vederea hoitului lui Rădaşcă nu i-ar fi putut aduce liniştea,
   —      Asta-i nebunia lui, vorbi meşterul întorcîndu-se*. Nu l-am putut găsi. Trebuie neapărat să trimetem răspuns doctoraşului să vie la noi.
   Coloniştii ieşiră cu felinare în toată împrejurimea. Traian luă cu dînsul pe Tîrcălabă, şi cu el găsi pe Gheorghe Omu tocmai în fund, unde se arătaseră Anei aceî străini pieriţi, care şovăliau spre moarte. Stătea grămădit între papuri. Cu fruntea pe genunchi, asculta parcă zvonul profund al mocirlei în care s-a plămădit cea dintăi tresărire pămîntească de viaţă. Mînia lui se împuţinase cu cît se afla mai împovărat de singurătate.
   Se supuse cu uşurinţă lui Traian, care-1 ducea domol spre vatra de foc a şoprului, <oa pe un nevîrstnic. Acolo ceilalţi tovarăşi erau adunaţi încă în sfat.
472
   Pe zarea răsăritului ardea din adîncimea haosului răsăritul lunii.
   —      Mă duc şi eu să lucrez cu dînşii... şopti Gheorghe Omu.
   Au coborît cu toţii devale, şi acolo au văzut prin lucirea argintie pe viermii pămîntului răsucindu-se şi lu-crînd cu îndîrjire ca să schimbe faţa mlaştinei. A fost o clacă nu îndelungă, dar înfricoşată prin tăcerea ei în care pătrundea numai gîfîitul muncii. Cătră ora două» la asfinţitul lunii, apa Strîmbuţei lunecă licărind tainic spre mlaştina putredă.
   Canalul era deschis. Coloniştii stătură mai mult în vale, privind minunea, pe ciînd pribegii se suiau spre şopru, unde Ana Roşea le pregătise de cu sară dără-buri de pîne. Le-au mîncat lacom şi s-au dărîmat în somn lîngă spuza vetrei.
   La răsăritul soarelui Ana i-a văzut şi s-a uitat la ei cu o rămăşiţă de frică pe oare nu şi-o putea alunga din suflet. Dormeau pe burtă, cu fruntea culcată în pulbere şi ou braţele întinse în laturi, îmbrăţişînd pămîntul.
                                XVIII
   Cu creşterea zilelor, primăvara se încheia pretutindeni în lunci, în ostroave, pe plăvii şi grinduri. Bucuria luminii strălucea în risipa de flori. Ziua, cîntau granguri şi mierle în sălcii, iar noaptea, privighetorile parcă stăteau pe dunga de mireasmă a arbuştilor de tamarix din cotloane ascunse. Acolo în baltă larma acestor -cântăreţe era ceva de mirare ; cîteva le răspundeau din cornul de dum-
473
 Ibravă de lîngă bordeie. Toate încăperile erau cu uşile •deschise. în preajma şoprului oamenii stăteau pe pămîn-tuli gol, sfătuind sub (pulberea lunii.
    Dăduseră două ploi bune în regiune şi se putuseră face •semănăturile păunenilor. începea a scoate colţ porumbul. Dar grădina coloniştilor era ca o insulă de pe alt tărîm. 'Orzul săltase bine şi de mult ciorile se cufundau în valul lui. Iar porumbul era în cinci foi de un verde întunecos. Fusese îndreptat asupra lor în două rînduri vadul. Acuma apa lacului, pe oare o ridica pompa eu mişcare de ceasornic, se împărţea răsadurilor, şi coloniştii umblau desculţi icu sapele la spinare, ca să adape caval după caval, fiecare în sectorul său. Cei doi nemernici străini îşi potoliseră deplin foamea. Lucrul lor însă păstra ceva din înfricoşarea ceasurilor dintăi. Aşa ridicau sapele crescînd :şi ei în sus, şi aşa loveau brazdele, încît păreau luptători ^neînduplecaţi faţă de un duşman. Foarte rar se odihneau -o ţîră. Porneau iar, ca şi cum i-ar fi alungat ceva din turmă. îi alunga suferinţa veche, care încă nu se istovise în ei.
    Toader Maftei şi Mutu luaseră de la o vreme obicei, la .contenirea lucrului la înserat, de se abăteau pe nişte cărări ale lor în lunca Dunării. Acolo ciocăneau cu securile ipari şi nuiele groase de salcie. AJcăiyiau două maldăre mari, pe care le purtau pe umeri, aglecaţi din şale, pînă 3a locul unde canalul dinspre gura Strîmbuţei intra în lac. Acolo le lepădau sporind în fiecare zi marfa lor, după care suiau domol la şopru, unde îi aştepta cina.
    —      De ce vă pierdeţi voi timpul cu asta ? a întrebat Omu, cu vechea lui neîncredere.
    —      Adunăm şi noi, ca să ne prindă bine la o vreme de nevoie...
 474
   Care poate fi acea vreme de nevoie, Maftei se apăra că nu poate şti bine. Ştie mai bine Mutu, care are un gînd. Dar pe Mutu cine l-ar putea face să dea glas ?
   Totuşi Ana, ispitind cu mai multă iscusinţă, a aflat ceva. Cum a aflat ceva, taina a rămas iarăşi închisă, deoarece părea legată de o putere mai presus de noi şi străină’ oamenilor.
   Toader Maftei a mărturisit Anei că Mutu a aşezat în canal, înfiptă adînc, o trestie dreaptă, pe care a făcut semn cu un cărbune la linia apei. Vreme de zece zile nivelul canalului a rămas statornic, aşa cum fusese după ce se împlinise lacul, cînd se deschisese comunicaţia cu Strîm-buţa. După a zecea zi, apa crescuse în canal de-o şchioapă. Apoi creşterea se oprise.
   —      Uite cum e socoteala, lămurea Toader Maftei soreî Ana. Mutu a fost, înainte de războiul celalalt, în slujba unui boier, la un pruteţ, în marginea ţinutului Fălciului. Acel pruteţ îl închideau în toate primăverile, cînd veneau mari apele Prutului şi înecau lunca. Din Prut în pruteţ era, tot aşa ca aicea, legătură prin nişte gîrle. Şi apoi acest meşter era cu mare luare-aminte cînd vin puhoaiele primăverii, după ce se desghiaţă omăturile grămădite în munte. La aceeaşi vreme se umflă şi apele Dunării, şi peştele purcede la boiştea lui căutîndu-şi un liman. Cînd prindea a creşte cu grăbire apa, era semn că va să vie crapi şî în pruteţul lui. Şi atuncea făcea pregătire să închidă balta cu gard, ca să-i rămîie peştele în stăpînire. Adică în stăpî-nirea boierului, căci el nu era decît slugă.
   —      Şi acuma, aici, cum e ? a întrebat cu ascuţit interes sora Ana.
   —      Dragă doamnă, eu îţi fac numai domniei-tale cunoscut că lui Mutu i se par bune semnele. Poate să ne aducă revărsarea Dunării o bucurie. N-aş crede să ne înşelăm în nădejdile noastre. După cît e de adîncă gîrla
475
Strîmbuţei, se vede că apele au scurgere bună. Semne de înec nu se mai cunosc în lunca de devale. Dintr-o vreme pe care noi n-o ştim, puhoiul cel mare bate în altă parte, iar pămînturile de aici rămîn slobode âeTînec. De aceea balta noastră a rămas o mlaştină săracă. Dar mai de demult a avut ea o rînduială mai bună, cînd se afla deschis canal pînă la Strîmbuţa. Canalul potmolit s-a deschis acuma din nou. De-om primi apă din plin, poate să ne vie ceea ce nădăjduim noi,' de asta ne pregătim să închidem. Dacă intră crapul şi-l închidem, apoi se chiamă că Domnul-Dumnezeu ne-a binecuvîntat.
   Ana a rămas gînditoare, hotărîtă să păstreze taină faţă de ceilalţi colonişti. Şi-a adus în acelaşi timp aminte de o istorisire a lui bădiţa Neonil, scoasă din cărţile pe care le avea el în raft.
   Zice că la vreme de sară trecea printr-o pădure tare un cioban călare, avînd, pe alţi trei oai, desagi cu malai pentru stînă. Poposeşte într-o poiană, scoate tarniţa pe care călărise, ca să şi-o facă perină, şi priponeşte caii. Se gîndea cum va face să nu piardă, după ce va adormi, şi caii şi hrana tovărăşiei de la stană. Lotrii şi lupii erau poate în preajma lui. Se închina rugîndu-se lui Dumnezeu, cînd, iată, trece pe lîngă el un schivnic din partea locului.
   —     Te rogi pentru cai ? l-a întrebat pe cioban schivnicul.
   —   Mă rog, părinte.
   —   Bine faci. Iar după ce te rogi, stăi treaz şi-i păzeşte.
   După asta se vede că schivnicii ştiu mai bine cum umblă
treburile sfinţeniei.
   Aşa-i cu viiturile Dunării, cu gîrla Strîmbuţei şi cu balta , putredă. Să se închine cu toţii Domnului-Dumnezeu şi să se roage pentru cîştigul cel mare decît care alt cîştig mai mare nu se poate afla ; dar mai întâi să se deschidă canalul şi după aceea să se gătească închisoarea lacului, şi după
476
 ce au fost lepădate icrele şi s-au amestecat cu lapţii, să lucreze oamenii eu hărnicie la prinderea peştelui.
   Cum a putut lămuri Toader, Mutului, povestea cu ciobanul şi caii, sora Ana nu şi-a putut da sama. Dar i-a lămurit-o. încît Mutu rîdea cu lacrimi, şi pufnea lîngâ foc, de şi-a umplut genele de şperlă.
   Din cea mai afundă vechime, şuvoiul Dunării şi-a alcătuit o rînduială pe care o păstrează pînă astăzi şi o va -mai păstra cît fi-va om trăitor sub soare. Sistemul lui de canale, gîrle şi lacuri, în care poposesc viiturile primăverii, a statornicit un ţinut în care viaţa biruieşte şi depăşeşte necontenit moartea. De la firul de lejnicioară pe care se leagănă pitulicea, pînă la stejarul pe care stă o clipă de veghe vulturul cel mare hoitar ; de la răţuştele dintre firele de şovar pînă la lebedele şi pelicanii ce 9e înşiră lîngă năsiipişul unei lunci bătrîne ; de la viermele cît firul de păr pînă la şarpele ce se înfierbântă la soare pe plaur ; de la gîngăniile din fundul nomolului, pînă la fluturii străluciţi care joacă între florile ostrovului, toată viaţa nenumărată a bălţii, cu mult mai bogată decît a ţă-rînii şi a văzduhului, durează călăuzită de aceeaşi lege din miile de ani şi de aceeaşi inginerie care împarte ape» uscat şi mocirle ale Dunării în vederea păstrării seminţiilor dintru început.
   Crapii, locuitorii cei mai principali ai sistemului dunărean, trăitori în rezervoriul imens al fluviului, îşi caută în fiecare an căile vechi care îi poartă la limanurile îm-părecherii, adică la boişte. Şi peştii îşi caută locul natal, ca multe seminţii ale pămîntului. Se întîmplă ca, pe alocuri, rînduiala să se rupă şi căile să se închidă. în fiece primăvară puhoiul cel mare are înclinarea de a statornici lucrurile în norma firească. Aşa că după un an, ori după cincisprezece ani, ori după un secol, revărsările ajung să restabilească echilibrul dintăi, şi milioanele nenumărate
477
V
 *de crapi îşi regăsesc linia de pătrundere pe care au avut-o seriile lor din adîncimea timpului.
   Toate acestea nu le cugeta Mutu. El îşi avea semnul lui, pe trestia înfiptă în mîlul canalului.
                                XIX
   Ziua aceea cînd au început întîmplările ce mai avem *de povestit era o sîmbătă. Sora Ana pretindea că e „niţică sărbătoare<£ şi s-ar cuveni ca oamenii muncitori să-şi mai domolească lucrul.
   —      Chiar aşa de hapsîni nu-i bine să fiţi... Cînd a trebuit numaidecît, nu v-aţi uitat; aţi lucrat şi în zile tipărite cu roş la calendar. închinaţi cîteva ceasuri şi sufletului.
   —      Să vedem, să vedem, mă sorioară Ana... se împotrivea moale meşterul. E adevărat că ieri şi alaltăieri a mai *dat cîte-o ploiţă, dar nu trebuie să ne lăsăm lenei.
   Ana a rîs :
   —      Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, şi pe dinăuntru şi pe dîna-iară, cum ar spune bădiţa Neonil...
   —      Aicea ne-ai biruit, s-a învoit meşterul. O să ne certe şi doctorul. Are şi el vorbe potrivite, ca şi Neonil. Am păcătuit. Ne-om da în dimineaţa asta sub pompă.
   Traian Mînecuţă trecuse prin şuvoiul rece de care vorbea meşterul ; după porunca pe care i-o dase mai din vreme Ana, îşi pusese straiele cele curate şi-o luă spre mă-năstioară, „ca să dobîndească acolo un fagure de miere noua .
   Ajuns la prisacă, găsi pe maica Evlampia îndeletnicin-du-se c-un stup bezimetic. Lipsite de mamă, albinele rânjeau şi mergeau în scădere din zi în zi. Acuma prisăcă-riţa le pregătea un fagure cu puiet şi ouă de la o matcă puternică, şi chiar avea nevoie de ajutorul lui Traian/
478
   —      Uite aicea, Traiane, îl învăţa ea. Auzi cum plîng; lucrătoarele orfane ? Căci aceste lucrătoare neputincioase* şi singure sînt ca nişte călugăriţe sterpe. Acuma au să îngrijească şi au să hrănească ouăle pe care le-am dat şi-au să-şi facă matcă. îţi mulţămesc că-mi dai ajutor. ŞL să-mi spui tu ce mai este pe la voi, la Păuna-Mică, şi dacă-vă merg bine grădinile.
   —      Merg bine, măicuţă Evlampie. Am lăsat, în două-răsadniţe cu geamuri, castraveţi şi roşii. Roşiile mai au^ pînă să dea în pîrgă, mult şapte-opt zile. Dar castraveţii’ sînt gata şi-l aşteptăm pe domnul doctor, ca să-i închinăm lui cel dintăi rod al nostru. Doctorul e ca un frate* mai mare în colonie. Nimereşte la noi tocmai la timp. Bai ne doare o ureche, ba avem cîte-o troahnă, — numai ce-i auzim că strigă în bătătură : „Sănătoasă lumea în colonia noastră ?“ Vine totdeauna sîmbăta după-amiaza. Trebuie isă vie şi astăzi.
   —      Apoi vine musai, Traiane, căci Floreasca mi-a poruncit miere proaspătă. Şi ea îi închină cea dintăi dulceaţă. N-aş avea nimic împotriva lui, căci e om de treabă, şi bun la inimă ; da-i păgîn. Are să se ducă, sărmanul, în& focul cel nestîns. El are să ardă pe rug veşnic între bălţi de smoală topită, iar eu am să -stau pe pajiştile raiului. Are: să strige la mine să-l scap şi eu n-am să-i pot da nici o» ajutorinţă.
   —   De ce zici că-i păgîn, măicuţă Evlampie ?
   —   Mă copile, nu l-am văzut niciodată la sfînta slujbă..
   Copilul zîmbi şi-şi aduse aminte de predicile meşterului Iosif.
   —      Apoi, dragă măicuţă Evlampie, cînd ceilalţi oameni fac cruci şi bat mătănii şi aprind luminări şi aşează pomeni, ca să fie îndestulată gospodăria lui popa Petrea* doctorul nostru Irimia Calalb scoate de la suferinţă o le-huză şi fereşte de primejdia morţii un copil bolnav. Face
 atîta bine pe unde umblă, încît îi rîde lui sfîntu Petrea barba, cînd se uită din oer pe ferestrele lui şi vede ee se întîmplă la noi pe pămînt. Şi apoi sfîntu Petrea scrie la catastif, ca să cetească Dumnezeu cînd îşi pune ochelarii «ara şi deschide terfeloagele să vadă ce s-a mai întîmplat. „Doctorul Irimia Calalb scoate de la năcaz şi de la durere pe făpturile sfinţiei-tale de la Păuna şi din alte părţi din ţinutul Brăilei." „Iar alţii ce fac ?* întreabă Dumnezeu. „Alţii, Doamne sfinte, fac cruce mare şi .se bat cu fruntea de lespezi ; iar cînd ies de la sfînta slujbă, nu văd pe cei sărmani şi nu aud pe cei care suspină."
   Bătrîna rîdea într-un dinte negru :
   —      De unde ştii tu acestea, Traiane ? Ai tu minte ageră, dar mă tem c-o să te duci şi tu în focul cel nestins, ca să fii tovarăş doctorului.
   —   N-aş crede, maică Evlampie.
   —   Da’ de ce nu crezi ?
   —      Pentru că este şi o judecată în veac şi un cîntar la Dumnezeu. Şi-n cîntarul acela fapta bună cîntăreşte ca plumbul şi ca aurul, pe oînd vorbele fără fapte sînt mai uşoare decît fulgul.
   Maica Evlampia scuipă uşor spre copil, cu uimire, şi-i meni în gîndul ei să-l vadă mitropolit. Apoi după ce aşeză la locul lui stupul, îşi luă custura şi se duse să aleagă pentru învăţăcelul ei o bucată de fagure cu miere nouă.
   —   Asta-i pentru poveştile mele, rîdea Traian.
   —      Măcar că eşti şi tu păgîn, am să-ţi mai dau şi-un roi bun, Traiane, pentru gospodăria voastră, îi zîmbi maica Evlampia. Dar nici tu să nu mă uiţi cînd vine vremea şi am nevoie de ajutor. Mă împovărează anii, şi multă vreme nu mai pot dura. Pe lîngă mierea pe care mi-o cere acuma pentru doctorul ei, trebuie să mai dau şi alt ajutor Floreascăi, ori la tors, ori la cuhnie. Nu ipot avea
480
 şi cu o linişte. Oi avea-o acea linişte cînd voi pune mî-nile pe /piept. Mi-ar trebui ajuitor, cuim ţi-am spus. De ce nu vine femeia aceea pe care o văd cînd şi cînd la biserică ? Umblă în iport cernit şi-i cuviincioasă. Am menit-o ou să-ani fie ucenică.
    —      Aceea-i leliţa Ana, răspunse băiatul. S-a face mai degrabă prefect ori primar, dar călugăriţă nu.
       Alei ! Ce spui tu, copile ? Eu am crezut că stă de vorbă cu mine şi mă cearcă ba aşa, ba aşa, — ca s-aduc eu vorba despre ucenicie. Iar eu mă ţineam fudulă. Pe asta Maica Domnului mă pedepseşte. Unde găsesc eu acum ucenică ? Fata aceea întru care nădăjduiam, şi care-mi era rudă, s-a dat iarăşi la ale lumii răutăţi. Spune, Traiane, ce să fac ?
    Feciorul îşi primi făguraşul alb şi se duse, iar maica Evlampia rămase singură între muştele ei, sfătuind îndelung cu sine însăşi.
    La biserică se isprăvise slujba de dimineaţă. Preotul Petrea şi dascălul Iov se aflau în cerdacul stăreţiei, vorbind cu măicuţa Nimfodora, după cum era îndatorirea lor de sfătuitori. Se afla în vizită la maica stareţă şi Stanca Viţelaru. în dimineaţa lină, revărsau mireasmă dulce primii salcîmi înfloriţi.
    Traian veni domol şi se opri la o depărtare potrivită. Maica Nimfodora îi făcu semn să se apropie, înclinîn-du-şi camilafca şi zîmbindu-i cu bunătate.
 Popa Petrea se grăbea ; se pregătea să plece.
    —   Ce mai este la Păuna-Mică ? întrebă el.
    —   Mulţămesc sfinţiei-tale, bine.
    —   La zi-ntăi iunie îmi daţi roşii ?
    —   S-ar putea ; să întrebăm stăpînirea.
    -      E-he ! Stăpînirea s-a întărit la voi de cînd a venit o femeie.
                                                                   481
 II • opiM-n voi. 21 — M. Sadoveanu
   —     Ba li s-a întărit gospodăria, se amestecă Stanca Viţelaru, căci le merge bine. Nu-i zi în care Ana Roşea sa nu iscoată de la noi din isoit ide la Păuna ba o cloşcă cu ouă cu tot, ba un purcel. A'agonisit şi (două vaci cu viţel de la camera agricolă. Au ceva parale ; dau tot şi-şi 'sporesc avutul. Nu mai vorbesc de grădini : nu se află ca ale lor să uimbli o zi călare în toate părţile. Au nemerit-o cu meşteşugurile lor.
   —     Dacă le-a merge tot aşa, n-o să le putem ajunge cu prăjina la nas, observă maica Nimfodora, zîmbind subţire spre Stanca.
   —     N-aş avea nimic de spus, se frămîntă în loc părintele Petrea, dar oamenii s-au purtat fals cu noi. Nu ne-au spus nimic şi au păstrat secret. Am vrut să alcătuim, eu şi dascălul, o înţelegere cu dînşii, şi n-a fost cu putinţă. Au rînjit la noi, au spus vorbe bune, dar au făcut cum au ştiut ei. Treaba lor !
   Dascălul Iov îndrăzni:
   —     D-apoi şi chiaburii noştri din Păuna i-au luat în răspăr ca pe nişte năvlegi. Da’ acuma se vade că le e bună socoteala. Oamenii săraci numai aşa pot răzbi, într-o unire. Drept să vă spun, ar fi bine să se facă aşa ceva şi în Păuna. Iaca, n-avem cu ce ara. Dacă ne-am alcătui la un loc cei de pe coasta Povîrnei, unde am şi eu două amărîte pogoane, am putea închiria un tractor.
   Traian răsări în sfat:
   —   Vi-1 putem împrumuta pe-al nostru.
   —     Nu mai spune, eşti grozav ! Ai ajuns şi tu mecanic. Mai bine ai da mai des pe la biserică, spuse preotul ; şi, dînd mîna cu gazdele, o porni furtunatic spre Păuna.
   Dascălul Iov îl urmă cu părere de rau. Ar mai fi vrut să stea la sfat. Femeile rămaseră singure cu fecioraşul.
482
  —      Au venit doi pribegi şi i-am primit în colonie, le dădu informaţie Traian.
  —   Am auzit. Ai votat şi tu ? rîse stareţa.
  —   Am votat.
  —   Şi aţi ştiut că sînt nişte osîndiţi ?
  —      Au arătat ei că n-au fost vinovaţi cît s-ar crede. Pe urmă am văzut ca sînt muncitori cum nu s-a pomenit. Putem să ne închinăm în locul unde dau ei cu sapa.
  —   Cine spune aşa ? zîmbi iar călugăriţa.
  —      Aşa spun badea Neonil şi meşterul. Toată săptă-mîna asta n-am stat cum nu stă pompa. Astăzi ne-am luat vacanţă, şi am făcut oleacă de rînduială. Aşteptăm pe domnul doctor.
  Stanca adaose o lămurire pe care băiatul trebuia s-o treacă altcuiva :
  —      Cu doctorul se întorc de la Brăila frate-tău şi nenea Pintilie. Au isiprăvit ou bogătanul ala necăjit pe oare l-am poreclit eu „bot-gros". Vai de sufletul lui cît s-a chinuit pînă ce şi-a dat sufletul.
  —      O fi pedeapsă pentru păcate trecute... îşi dădu cu părerea maica Nimfodora.
  Traian mormăi :
  —   încă ce păcate ! Bine că l-a strîns Dumnezeu.
  —   Ştii tu ceva ?
  —      Ştiu. Acuma se pot spune toate. O să vă povestească domnul doctor.
  Stareţa închise o clipă ochii, parcă o mîngîia mireasma zilei, şi intră la stăreţie ca să se pregătească de oaspeţi.
  Stanca rămase o clipă în urmă, ca să strecoare lui Tra-ian un borcănaş şi-un bileţel pecetluit cu ceară roşie.
  —   Bagă de satmă, fii cu*grijă, îi şopti ea.
  Curierul de la colonie îşi îndeplinise însărcinarea. Se întoarse la bordeie pe sub bolta încheiată a dumbrăvii.
                                                                    483
31
    Găsi bătătura goallă. Cînele, subt o tufă ide soc, cu gai-dele în sus. Găinile, la umbră de streşină. Grădinile de legume dormitau în soare. Cînd şi cînd slobozeau cîte-o frîntură de viers privighetorile. în vale, pe malul canalului, umblau pribegii, cu pas rar, ca stîrcii, împungînd cu nasurile spre pămînt. Dincoace, în adîncimea dumbrăvii, sub stejari bătrîni, sunau glasuri. De pe o cărăruie veni spre el zîmbind Aura.
    —      Nu cumva mă căutai ? întrebă ea rîzînd cu ajîj^re şi cu obrazul rumenit de soare.
    —   Ba da, de mult te caut.
    Răspunsese deodată înfiorat, plin de seva acelei zile înflorite.
    —   Poate vroiai să-mi spui că ţi-s dragă...
    Amîndoi se spăimîntară de trăsnetul cuvîntului neaşteptat care căzuse între ei. în multe rînduri a voit el să rostească acele sunete, şi nu s-a putut auzi decît acum, de la cel mai sfios dintre ei, datorită demonului primăverii, care lucrează din fundul pămîntului pînă în cer şi ţine trează pururi puterea vieţii.
    îşi întoarseră frunţile, privind în direcţii diferite.
    —   Nu l-ai văzut pe bădia Costică ?
    —   Ba da ; la stejari...
    Răsună un glas în apropiere. Chema Ana. Fata porni în fugă spre bordeie. Avusese vreme totuşi să arunce săgeata unei priviri furişe spre Traian.
    Băiatul stătu o vreme pe loc, ca să i se domolească bătăile inimii şi să i se răcorească fierbinţeala ochilor. Apoi o luă pe sub streşina păduricii pînă la luminişul de stejari.
    Cînd îl zări pe Traian venind, Bibeseu îi părăsi pe ceilalţi. Era acolo un cuibar de iarbă ca matasa, care nici nu se băgase în samă cînd şi cum crescuse.
 484
    —      Veste bună, bădie Costică, zise solul, întinzînd ceea ce aducea. Apoi îşi înălţă ochii cătră spicul unui plop tremurător, unde cucul cînta răguşit.
    Leventu trecu mai departe sub dumbravă. Cînd se găsi cu totul singur, rupse pecetea biletului.
    „Scumpul meu iubit, îi scria Stanca, îţi trimet dulci îmbrăţişări, precum şi un borcămaş cu şerbet de micşunele. Doresc să ne mai întîlnim un3e ştii, iar de altele întreabă pe şpion.a
    Unele din cuvintele femeii iubite din scrisoarea pe care Bibescu o păstra în mînă îl înfiorau de plăcerea pe care i-o făcea cîntecul ciocîrliei din înălţimea văzduhului. în acelaşi timp se stîmeau în înfăţişările lui lăuntrice imagini pe care noi nu le mărturisim obişnuit semenilor noştri şi pe care le mai păstrează natura în măreaţa ei lipsă de ruşine.
    Cînd i se limpezi amintirea, o văzu pe Stanca în straiul ei uşor de primăvară de coloare verde, purtînd la sîn pe iie un bujor, cătră care el îşi apleca fruntea, trecîn-du-i în acelaşi timp strîns braţul pe după mijloc. întîl-nirea lor ascunsă era dincolo de a^jea de plopi, în colţul de dumbravă ide cătră sait. O (S-o vadă acolo, poate, şi în sara aceea, după răsăritul lunii.
     Trebuia să caute pe „şpion“, să-l facă să vorbească. Era o înţelegere între Stanca şi el ca Traian să spuie ce-a mai aflat prin lume şi ce mai spun unii şi alţii. Să-i spuie lui după ce vedea pe Stanica, şi femeii cînd' o întîlnea.
     Cînd se apropie de bordeie, îl văzu pe băiat venind împotrivă. Nu mai era un copil. începea să aibă o fru-museţă bărbătească, cu pieptul desfăcut şi capul gol în soare. Rîdea, ca toate ale primăverii.
     —     Bădie Costică, îi zise el, vreau să-ţi spun ce-am auzit la mănăstire. Străinul acela, despre care s-a vorbit
 485
aici şi despre care am înţeles că e duşmanul lui Gheorghe Omu, s-a prăpădit. Săptămînă asta au stat cu el şi l-au grijit nenea Neculăieş şi Viţelaru. De asemenea şi doctorul. S-a isprăvit tot. Nenea şi Viţelaru i-au făcut îngropăciunea şi slujbele şi se întorc împreună cu domnul doctor Calalb.
   —   De la cine ai auzit ?
   —   A spus stareţei lelea     Stanca.
   —   Vra să zică, nu este      nici o îndoială.
   Prin ochii lui Bibeseu trecu o umbră ca de la un nour, o clipă.
   —      Nu se cuvine să ne bucurăm de moartea nimănui, Traiane. Cu toate acestea, pieirea acelui străin aduce mai multă linişte în colonia noastră.
   Traian ofta fără sinceritate, cu gîndul la bucuria lui proprie.
   Bibeseu trecu iar spre stejari, unde îîi arau tovarăşii. De la o vreme începu a fluiera o frîntură de cântec. îndată îi răsţpunse imierloiul acelui unghi ide dumbravă. Din balta do la poalele grindului, se      umflă cătră slava    luminii corul înfricoşat al broaştelor.                                     în luciul lacului simţitor cres-
cut se răsfrîngea un cer fără pată şi cuibarul soarelui, în jurul căruia fremăta uşor apa călduţă. Era cea mai fierbinte zi a acelei primăveri, cea mai plină de impulsul vieţii, de lla dihăniile stufului pînă la gîzele care se încrucişau în zboruri de dragoste, cu fulgerări de un albastru electric.
   A fost la Păuna-Mică cea dintăi lene. Coloniştii au prînzit tîrziu, aşteptînd oaspeţi care nu se mai arătau. Dacă ar fi ieşit pe ogoare, în vipia după-amiezii, şi-ar fi dat sama că drumeţii sînt siliţi să caute umbră şi odihnă, într-adevăr, Traian le aduse veste că doctorul Calalb vine după ce se alină căldura zilei. Acuma e în sfat cu oamenii pentru dispensar.
 486
  —     Unii se tem de muncă şi dări şi zic că nu Ie trebuie, iar doctorul se holbează la ei şi-i mustră cu mînie.
  —     După aceea trebuie să se oprească şi la mănăsti-oară... îngînă ca de departe Ana Roşea.
  Meşterul necheză uşurel:
  —     Hn-hn-hn ! Să ştiţi c-aşa-i, mă frăţiorilor. Unii mor, alţii încep a trăi.
  Gheorghe Omu hîrîi mânios :
  —     Eu tot nu vă cred ; şi chiar adevărat să fie, n-am de ce mă bucura.
  —     Ascultă, prietine Omu, îi răspunse Neonil Roşea ; vai de cel care caută şi nu găseşte; vai şi iar vai de cel care găseşte şi nu-i mulţămit!
  Omu mestecă în măsele vorbe nehotărîte şi se răstigni iar pe pămîntul cald, cu obrazul întors încolo.
  începea să albăstrească amurgul în zarea Dunării. Oamenii au cinat. Apoi au aşteptat iar un timp. Au înţeles căi doctorul şi-a amînat vizita pe a doua zi. Şi-au căutat culcuşurile. Dar nu puteau dormi de strălucirea lunii pline.
                            XX
  Cătră miezul nopţii, broaştelp şi-au contenit corul înfricoşat. Miliardele lor de ochi bulbucaţi priveau cu aceeaşi uimire de la începutul lurnîTsolzul de aur care se înălţa printre stele : luna plină.
  Patru fiinţi omeneşti înaintau domol, la acest ceas, cătră Păuna-Mică.
  Erau doctorul Irimia Emil Calalb, maica Nimfodora, stareţa mănăstioarei, Viţelaru şi Neculăieş Mînecuţă. Aceştia doi din urmă se sfătuiseră pe neaşteptate, în
 487
 după-amiaza acelei zile, să facă şi în locul unde se aflau o pomenire paltinului lor răposat. La Brăila săvîrşi-seră tot ce se cuvenea. Era potrivit, s-au gîndit ei, să-şi arate evlavia şi la Păuna. Au poftit pe preot şi pe dascăl; au pregătit colac alb şi vin roş şi-au fost la vremea vecerniei în biserica mănăstioarei. După ce s-a isprăvit slujba religioasă, Neculăieş Mînecuţă a avut o altă idee teribilă : să meargă cu colaci şi damigeană de vin roş la colonie. Cu toate întîrzierile, au făcut şi asta.
   Făceau popasuri dese şi vorbeau gălăgios. Apoi iar mai şovăiau o toană. Mînecuţă explica a noua oară cum stă chestia.
   —      Aşa au fost întîmplările între oameni, se tînguia el, care întîmplări le ştim acuma cu toţii, încît nu se poate să nu ducem înştiinţare la Păuna-Mică şi să nu facem şi acolo cele cuvenite. Nu se poate spune că plotonie-rulimajor Rădaşcă n-a murit creştineşte.
   —    Adevărat creştineşte, întări Viţelaru.
   —      Şi cum s-a gîndit să ne lase bani pentru toate cheltuielile...
   —    Adgyarat. Ne-a şi rămas ceva.
   —      Ce ne-a rămas ? se îndîrji Neculăieş. Putea să ne treacă în testament. Doar ne-am pus viaţa pentru dînsul.
   —      Adevărat... ne-am pus viaţa... întări cu patos Viţelaru.
   Destul de departe, în urma lor, doctorul şi călugăriţa umblau mai domol, într-o bucurie şi o nelinişte asupra cărora Calalb ar fi avut gust să filosofeze. îl îndemnau la asta şi privighetorile. Cîntau ici-colo în dumbrava neclintită, făcînd să clocotească melodios împrejurimea. Răspundeau din lunca Dunării alte armonii depărtate.
488
   Maica Nimfodora se împotrivise la început unei asemenea plimbări. La acel ceas oamenii de la Păuna-Mică dorm.
   —     Imposibil, o încredinţa doctorul ; mă aşteaptă pe mine. Pe lîngă asta mîne e duminică şi pot în noaptea asta să se bucure de lumina lunii, cum ne bucurăm şi noi.
   Lăsînd pe Mînecuţă şi pe Viţelaru să se tot ducă înainte, Calalb şi stareţa au apucat la stînga pe o cărăruie şi au avut îndată înaintea ochilor dunga de argint a canalului care lega Strîmbuţa de balta Păunei-Mici. în lac era cufundată luna într-un adînc de vis. Trilurile privighetorilor parcă sporeau tăcerea. Floreasca se sprijini un timp de braţul doctorului, ca să coboare poteca. Apoi, după ce ajunse la pajiştea de jos şi în cărarea largă, îl îndemnă    să vorbească :
   —   Spune ceva, dragă doctore.
   Doctorul îşi avea ceasurile lui de visare şi de naivitate, dar în alt domeniu decît acel în care se simţea acum alunecînd. Simţi nevoia să se împotrivească romantismului pe care el îl socotea fără noimă.
   —   Dragă măicuţă     Nimfodoră,   zise  el cu delicateţă  :
ai observat, cred, ce    se întîmplă  în romane     şi  mai cu
samă la teatru. în împrejurări întrucîtva asemănătoare ci* acele în care ,ne aflăm noi în noaptea asta, persona-giile găsesc de cuviinţă să spuie o sumă de cuvinte nefolositoare.
   —   Am observat, îngînă, fără convingere, stareţa.
   —     Autorul pune pe actor să explice lucruri ce n-au nevoie de explicaţie, să-şi amintească trecutul, să sconteze viitorul şi, ce e mai grav, să facă declaraţii fără urmări.
   Floreasca înţelegea şi nu prea. Simţea însă în filoso-fia doctorului o invitaţie. Zîmbi sticlindu-şi în lună dinţii.
 489
  —      Doctore dragă, mi se pare că ne rătăcim. Ne-am depărtat prea tare de colonie.
  Calalb se descoperi ca să-i curgă asupra frunţii o adiere subţire şi umedă. Veninul primăverii îi biruia scepticismul. începu a rosti încet, c-un fel de întristare, versurile unui mare poet:
                     „Tu trebuia să te cupriinzi De acel farmec sfînt..."
  Dar versurile acelui mare poet se cîntau pretutindeni lat Brăila şi la Bucureşti, ca o romanţă banală, şi Flo-reasca continuă fredonând cu glas plăcut
                     „Şi noaptea candelă s-aprinzi Iubirii pe pămînt. “
  Doctorul Irimia Calalb se simţi pierdut. Filosofia şi principiile lui fîlfîiau spre stele, lăsîndu-i o ciudată sfială. Floreasca urma să cînte dulce. Deodată se opri, şi doctorul observă, cu uimire, faţa ei foarte serioasă în lucirea lunii.
  —   Ascultă ! şopti ea, atingîndu-i mîna.
  El îi cuprinse braţul.
  —   Lasă asta, vorbi ea pripit. Ascultă ce s-aude.
  Ajunseseră la malul canalului. La cîţiva paşi de ei se
  înălţa un plop tînăr în tufa căruia una din privighetorile nenumărate ale luncii cînta cu o putere neobişnuită.
  —   S-aude privighetoarea.
  —   Nu-i vorba de privighetoare.
  Călugăriţa mâi făcu doi paşi:
  —   Vino ; priveşte.
  Foia şi plescăia uşor apa plină a şanţului. Stareţa se aplecase o clipă, apoi se retrase, ca să aibă vederea mai limpede sub lună. Doctorul se spăimîntă de priveliştea măreaţă ce avea înainte. Treceau crapii la boişte în nu-
490
  măr ce nu putea fi socotit, în şiraguri fără oprire, cu o iuţeală cam de doi metri pe clipă. Erau umbre de mărime aproape egală, două-trei palme, cu solzii scîn-teind.
   —     Intră craipii în baltă ! strigă maica Nimfodora cu aşa glas, încît doctorul făcu un salt în laturi, şi atunci dădu peste o movilă, peste un ghem mişcător, şi şovăi, aproape să cadă.
   De lîngă el se ridică o momîie omenească : era Mutu. Cum zări luciul canalului, străjerul cunoscu şi el minunea. Se zvîrli în picioare şi începu a alerga spre bordeie, chelălăind cu glasu-i neomenesc.
   După ce s-au recules din groaza pe care le-o pricinuise Mutu, doctorul şi stareţa au urcat cărarea spre colonie. Acolo se stîrneau toţi de prin cotloanele lor. Unu apucau la vale, ca să vadă cît mai curînd ce se întîmplă; meşterul şi Neonil au rămas mai în urmă, ca să potolească pa cei doi întristaţi care sosiseră la şopru cu damigeana şi colacii. Era şi Ana în picioare, pregătind scăunaşe, aţîţînd focul, aducînd apă proaspătă de la fîntînă.
   Stareţa s-a retras întovărăşită de Traian şi de Tîrcălabă.
   La colonie a fost un timp de însufleţire pentru darul Dunării. Se arătau deasupra răsăritului zările zilei. Izvora din umezeala şesului ceaţă subţire ; toate păreau de un palid cenuşiu.
   Gheorghe Omu se întorsese de la baltă cu ochii aprinşi; apoi se ofili, ascultînd ştirile doctorului, care îi vestise răspicat moartea lui Onoriu lonescu, zis Rădaşcă. Nimic nu-1 mai putuse susţine ; elixirul din sticluţa albastră se dovedise şi el nefolositor în cele din urmă zece zile. Iar ceasurile ultime s-au petrecut într-o zvîrcolire disperată, în care răcnetele nu mai erau decît şuier şi suspin.
  —   Ce mă fac eu acum ? a întrebat Omu.
  Nu mai avea obiect de ură şi răzbunare.         I se părea  că
  viaţa lui nu mai are rost.
  Primi paharul de vin pe care i-1 întindea Mînecuţă şi-l deşertă. Mai ceru unul. Mînecuţă îşi turna şi el, ca să-i ţie tovărăşie. Apoi ajutorul de notar scutură          din amorţire
  pe Viţelaru şi-l aduse la foc.                            ^
  —   Grozav mi-i      de sete ! a îngînat Viţelaru, primind
  paharul. Ce larmă      s-a auzit adineaori la vale ? adăogi   el
  căscînd lung.
  —     Aud c-ar fi intrînd crapii în lac, îi răspunse tovarăşul său.
  Viţelaru holbă ochii şi lepădă paharul.
  —   Cum se poate ?      Asta-i o avere. Tocmai lor să       le
  cadă aşa pleaşcă !  Din asta     se înstăresc toţi. Fire-ar   al
  dracului de noroc !
  Doctorul începu a rîde :
  —     Nu-i nici un noroc, Viţelarule, ci muncă şi pricepere. Voi sînteţi patru sute, şi n-aţi fost în stare să deschideţi canal la balta voastră.
  —     Uite pe cine cade norocul ! urmă Viţelaru cu obidă, fără să asculte pe doctor. Mai toarnă-mi un pahar, mă Neculăieş, că crapă rînza în mine...
  Neculăieş îşi bău pînă la fund paharul şi-şi încruntă sprinceana.
  —     Las’ pe mine ! strigă el bătîndu-se cu pumnul în piept. Pînă într-o săptămînă, deschidem şi noi canalul ? Cînd o ieşi tot satul...
  —     Ei, multe s-ar face dacă ar ieşi tot satul, oftă doctorul, gîndindu-se la dispensar.
  După ce-au sfîrşit damigeana, Omu veni lîngă doctor, ca bolnavul care nu poate vorbi decît de boala lui.
492
  —  Povesteşte dumneata, Neculăieş, îndemnă Calalb.
  Mînecuţă se răsuci spre Omu :
  —     Eu am ştiut cel dintăi, domnule plotonier-major Omu, cine-i Rădaşcă. La începutul începutului nu ştiam, dar apoi m-am dumirit. A săvîrşit o faptă criminală, dar, drept să vă spun, domnule plotonier-major Omu, a ispăşit-o ca un creştin. S-a sfîrşit subt ochii mei. S-a întîmplat, în acel ceas, să fiu numai eu singur cu dînsul şi a strigat nişte vorbe pe care am să le ţin minte cît oi trăi.
  Omu a mormăit duşmănos :
  —  Ce vorbe ?
  —     Spun cum a fost întocmai, domnule plotonier-major Omu, se hotărî Mînecuţă.
  Prăznuirea cu vin îl făcea mai îndrăzneţ ca de obicei. Avea şi mîndria că putea ieşi înainte.
  —     Chiar am datoria să vi le spun, urmă el. Acel pocăit mi-a lăsat cu limbă de moarte ce am de făcut. Să spuie şi domnul doctor dacă nu-i aşa.
  Doctorul Calalb căscă obosit.
  —  Aşa e.
  —     A strigat, domnule plotonier-major Omu, acele vorbe pe care m-am mirat că a mai avut putere să le strige.
  —  Spune ! răcni Omu cu mînie.
  —     Apoi nu-i tocmai uşor să vă spun, şi nici nu-i plăcut pentru dumneavoastră. Zicea că sînteţi un rinocer ! îndrăzni în sfîrşit Mînecuţă.
  —  Ce ?
  —     Aşa striga dînsul, ca şi cum aţi fi fost dumneavoastră de faţă. „Lumînaşterea maicei tale de rinocer, zice. Cum spui tu că vrei să-mi bei sîngele ?“ Mai spunea unele şi altele, înjurături de-ale lui, de acele de care se mira tot regimentul nostru. „Că doar nu vin la tine, zice, să-ţi fac alt rău. Ţi-am făcut unul singur, zice,
493
şi-am lucrat din ordin. Că erai bolşevic. Da5 tu trăieşti şi eu o să mor! Mărgelele Paraschivei ! papucii milostivei ! doisprezece sîntioni şi douăsprezece bărbi de apostoli ii treizeci şi trei de împăraţi din Bizanţ şi grijania ta de rinocer ! eu îţi trimet vorbe bune, şi tu îmi trimeţi rele." Şi iar înjurături. Pe onoarea mea, dacă le-aş ţinea minte pe toate, aş putea tipări o gazetă. „Ce mai ai tu cu mine ? zice. Că eu sînt ca o bute fără doage, nu se mai ţine în mine nimica. Am trăit ce-am trăit şi acuma le dau toate pe una. Plec condamnat la moarte şi poftesc să vii aicea, să baţi cu mine laba şi să ne împăcăm.cc
   Omu se frămîntă cu mînie în cotlonul lui :
   —   Nu vreau.
   „Să baţi cu mine laba şi să ne împăcăm, mă rinoce-rule, că şi tu ai s-ajungi ceasul morţii. Şi dacă nu mă ierţi, rămîi otrăvit. Socoţi că, dacă te-ai aşezat acolo la Păuna-Mică şi te-ai unit cu nişte revoluţionari, apoi au să umble în acel loc cînii cu colaci în coadă ? He-he! Voi întemeiaţi adică societatea pe acţiuni Cîineni, Co-lacov şi Codau."
   întăi nu pricepeam, domnule plotonier-major, dar pe urmă am priceput şi-am început a rîde. Avea haz. Dar numaidecît a tăcut. Cînd m-am uitat le el, sta cu genunchii la gură şi cu mînile zgîrcite. I-au îngheţat deodată ochii. N-am mai rîs ; m-am înfricoşat.
   Se făcuse tăcere ca la un priveghiu. Omu îşi plecase fruntea. Soarele intrase într-un nour şi şopronul se umbrise.
   —     Vai de viaţa lui ! a oftat după un răstimp meşterul Iosif. Cîţi ca Rădaşcă... Prea puţină milă şi dreptate a putut el învăţa în lumea lor de burghezi, mă frăţioare rinocerule...
494
   Cu toată oboseala, s-a ridicat şi doctorul Calalb, gata ca totdeauna să vorbească cu amărăciune despre „cele două lumi", una părăsită în neştiinţă şi lipsă, şi cealaltă îmbuibată şi fără nici un ideal.
   Sosise şi Ana, cu obrazul răcorit de la fîntînă, şi asculta cu luare-aminte. în clipa cînd soarele ieşi din nouri, Omu ridică privirile şi văzu milă umedă de lacrimi în ochii ei. Simţi deodată asupra lui lumină şi-i fulgeră în inimă nădejdea că poate lepăda din el otrava trecutului.
   Zîmbi cînd Ana împinse furiş, într-un taler, castraveţii închinaţi doctorului.
   —      Nu poftiţi, domnule doctor ? îl îndemnă el pe Calalb.
   —      Ba da, ba da, răspunse doctorul, fără să ştie despre ce-i vorba şi urmîndu-şi predica avînj^ită.
   Coloniştii lui erau de faţă şi păreau întrueîtva nedumeriţi, observînd emoţia pe care doctorul abia şi-o stă-pînea.
   —      Ştiţi voi ce-aţi făcut aici ? sfîrşi el cu voce cobo-rîtă, privind în juru-i şi îneruntîndu-şi sprinceana; voi aţi făcut revoluţia de la Păuna-Mică.
   Auzind asta, Neculăieş Mînecuţă ridică fruntea, sim-ţindu-se bucuros că nu face parte din asemenea tabără.
   —      Mă frate Emil, tu glumeşti, se tîngui meşterul. Mă frăţiorilor, n-am făcut nimica şi mai avem mult. Eu vreau să văd în Universul tipărită o fotografie sub care să scrie aşa : „Privelişti din ţară". „Casa de sfat de la Păuna-Mică".
   —      Numai atîta, frate Iosife ? se veseli doctorul. Nu prea eşti ambiţios...
   Abia atunci Irimia Calalb observă talerul, constată ce are în mînă şi ce înfulică lacom. La uimirea lui izbuc-
495
 niră rîsetele coloniştilor, încît Viţelaru se răsuci în somnul lui pe grămada de papură.
 Toader Maftei veni holbat cătră adunare :
 —      Văd că vin oameni din Păuna ca să-şi vîre nasul în balta noastră. Asta nu-mi place. Noi avem treaba fără întîrziere. Ne punem şi ascuţim parii şi durăm gardul, ca să închidem balta. După ce crăpoaicele îşi leapădă icrele şi crapii îşi amestecă lapţii, noi începem a pescui cu vîrşele. Dacă nu facem aşa, apoi ei, după ce şi-au împlinit datoria, ies pe unde au venit şi se duc în lumea lor.
 Mutu scheuna făcînd semne repezi, ca să arate că asta e treaba cea mai grabnică.
 —      Mai sînt şi altele, mă frăţiorilor, mai sînt şi altele... De-abia a început... suspina cu ochii aţintiţi meşterul Iosif.
                                 XXI
 Pe cînd Viţelaru îşi pleca iar fruntea pe braţ, Neculăieş Mînecuţă se trezea ieşind ca dintr-o ceaţă a trudei. Se mira văzînd în preajmă oameni din Păuna. Parcă nici nu le pasă de el ! Umblă aşa, fără să-i dea respectul cuvenit. Nu cumva s-au adunat ca să vadă crapii ? Mare lucru nişte crapi ! La Păuna se poate întocmi un lac de patru ori mai mare.
 —   O sa-i vedeţi acolo, crapii...
 Dar unii gospodari, ca Velican, privesc la altele, nu la balta de devale.
 —   Ce e aia, mă Traiane ? întreabă el pe prîslea.
 —   Acolo e pompâ, nene...
 —      Ştiu eu, nu mă prosti tu pe mine. Eu întreb de ogoare, unde se uită gură-cască. îmi spuneau unii şi al-
496
  ţii, dar aşa ceva n-aş fi crezut       să aflu. Mă   Traiane,    or-
  zul vostru face acuşica spic.
  —   Mai are niţel, nene. Am găsit în colţul de devale
  o iepuroaică, cu patru pui. Nu se         sfiesc de  mine.
  —   Tu tot cu jivinele tale...      privi dispreţuitor   Mîne-
  cuţă pe mezin.
  —      Am adus liţei Ana şi douăzeci de ouă de gîseă sălbatică. Le-a pus la clocit şi-au ieşit şaisprezece boboci.
  —      Mă, tu-ţi baţi joc de mine ? Eu te întreb cînd s-au ridicat astea cîte le văd acuma. E ceva de speriat. Trebuia să-mi trimeţi răspuns. Doar am şi eu lotul meu aici.
  Bibeseu auzise :
  —   Te-am tot aşteptat să ne faci vizită, rîse el.
  —      Cum ? se întoarse Neculăieş. Aş fi venit, dar sînt grozav de ocupat. Văd acuma şi-mi pare bine, pentru 'băiat. Eu am serviciul meu şi sînt mulţămit. Mă, păunenii mei ! strigă el cătră ai săi, ieşind pe grind. Uitaţi-vă şi luaţi aminte.
  —      Mă frăţiorilor, ieşi înainte vesel şi meşterul Io-•sif, luaţi aminte şi după aia duceţi-vă acasă şi uitaţi !
  Strigătele acestea deşteptară pe Pintilie Viţelaru.
  —      Tocmai visam, rosti el cu oarecare greutate, dar am uitat pe loc. Nu trebuia să deschid ochii în soare.
  —   Copăcel, copăcel, îl îndemnă Bibeseu, sprijinindu-1.
  —      Ba acuma mi-aduc aminte, îşi luă de samă Pintilie, cînd observă pe păuneni. Văzui o apă mare şi-mi năluciră subt undă crapi de zece ocale cu solzi ruginii. Ce ziceţi, domnilor, se întoarse el spre coloinişti şi spre doctor, arătînd lacul, care tremura subt aurul soarelui de dimineaţă ; nu-i chip de nici o afacere ? Vîrşe, bărci, pescuit, transport, legături comerciale.
  îi pierise ameţeala şi privea în juru-i, sigur de sine :
  —   Ce ziceţi Y*
                                                                      497
32
   —      Să vedem întăi realităţile... interveni Costică Bibescu.
   —      Poate să vedeţi întăi pe preot ? Cu preotul nu faceţi nimica, credeţi-mă pe mine.
   —      Meşterul zice că să vedem întăi pe prefect. Ne-o ajuta el să facem împrumut la bancă, pentru bărci şi scule.
   —      A, dacă-i vorba de prefect, atunci se schimbă treaba.
   Velican şi păunenii se mirau mai ales de grădini: frumos rînttaite şi liniate, cu verdele în fel de fel de feţe, cu răsadurile vii şi dîrze în cavaluri, sătule de apă. Pe cînd dincolo de culme, în ogoarele lor, toate-s pipernicite, n-are unde se tupila ciocîrlia. Bălţi şi peşte mai văzuseră ei. Şi care e pescar se duce după peşte, n-are nevoie să aducă numaidecît peştele înaintea uşii. Dar să aduci apă la ogorul de porumb şi la tarlaua de orz, ^sta nu s-a mai pomenit. Clănţăneşte pompa zi şi noapte; de parcă s-ar pune împotriva lui Dumnezeu.
   —    Dar iaca, au făcut rai, zice ascuţit Stanca.
   ...Şi muncesc chiar în zilele de sărbătoare. Uite cum au ocrotit păunenii la sînul lor nişte eretici, care au să se Umple acuma de bani.
   —      Munca nu-i păcat, zice iar cu pornire Stanca Viţelarii. A avut dreptate să vă facă analfabeţi...
   —      Vremi trecute... observă subţire maica Nimfodora, strîngînd braţul tovarăşei sale. Haidem la Păuna, Stăn-cuţo. Aici le-am văzut toate. Să nu ne apuce ploaia...
   Stanca îşi aruncă privirea spre un loc anumit, unde era plănuită o casă nouă pînă la toamnă, înainte de căderea frunzelor. Descoperi şi ochii lui Costică Leventu, care o urmăreau de departe. îi făcu semn de rămas bun şi revedere.
498
   Nourii covîrşisera răsăritul şi se apropiau cu grabă. JFăcînd felurite prepusuri gospodarii o apucară repede pe sub poala pădurii, spre sat. Soarele pălea cu putere, apoi se stinse, şi în scurtă vreme a sosit asupra luncilor, ostroavelor şi plăviilor vîntul harnic cu picături mari, în săgetări piezişe. Au scăpărat fulgerele, au du-ruit tunetele şi totul s-a împrăştiat în scurtă vr.eme. Soarele a izbucnit iarăşi asupra lumii.
   In preajma bordeielor nu mai era nici o zurba. în bătătură şi sub şopru nu se mai afla nimeni. Unii dintre stăpînii locului s-or fi coborît în bo.rdei. însă meşterul Iosif se dovedea fără hodină. Umbla cu mînile în şolduri, lunecînd printre răzoare şi desmierdîndu-şi printre culturi privirile obosite. Avea în el un simţă-mînt de eliberare ca o putere de zbor.
   Dintr-un adăpost al pompei îl urmărea cu zîmbet îngăduitor sora Ana. Neştiindu-se spionat, Rafailă îngîna un cîntec. Contenea un timp ş-apoi iar pornea. îi răspunse într-o vreme un cucoş nou porumbac, şi îndată după aceea, Albu, edec al aşezării. Se stîrni şi cucul, care trecu fără a-şi lepăda strigarea, înclinîndu-şi zborul spre murmurul de bondar al meşterului şi înălţîndu-se apoi deasupra luncilor din vale.
   —   Ai răguşit, cucuie ! mormăi meşterul.
   Toader Maftei şi frate-său Mutu stau lipcă lîngă stiva lor de pari. Urnesc şi mută din loc cu piciorul lemne, neîndrăznind încă să înceapă lucrarea gardului într-o zi oprită. Totuşi, plănuiesc prin semne închisoarea crapului. S-au liniştit şi s-au lungit pe stivă.
   Era o tihnă blîndă, ca pe un alt tărîm.
   Deodată a ieşit din adăpostul lui cînele ciobănesc al lui badea Neonil. îşi înălţă botul adulmecînd, pînă ce primi înştiinţarea pe care o dorea. Ca după o poruncă, se lăsă la vale în lungul canalului, trecu gîrla Strîm-
                                                                  499
 32*
 buţei pe o punte nevăzută şi apăru departe, în lunca de sălcii.
   Mergea cătră un cotlon al Dunării, unde mai stăruia ca un fum trecător o ploiţă. Pe subt acea ploiţă umblau două fiinţi, pierdute şi dezlipite de tot ce era în urma lor. Umblau ca sub stăpînirea stihiilor ; snopul de picături mărunte îi bucura nespus ; rîdeau fără să înţeleagă de ce. Erau Traian şi Aura.
   Cum s-a risipit bu^Jaaiul de deasupra şi a lucit iar soarele în privelişte, li s-a arătat numai lor, pe cer, o păuniţă măiastră, rotindu-şi coada. Din fulgii de pietre scumpe risipiţi de păuniţă s-a ales curcubeul, cuprin-zînd subt arcul lui acea muncă, acea pace şi acea dragoste a năcăjiţilor vieţii.
   Tîrcălabă îi ajungea din urmă, ca un curier grăbit din vremea trecută cătră cea viitoare.
                           POVESTIRI
                 SORCOVA
   Regimentul 1 Roşiori, Escadronul I. Povestirea soldatului Motorga Ion.
   Eram schimbul al treilea de sentinelă, în post, pe Dealul Mare. Se revărsa de ziuă ; în răsărit parcă era o coroană de foc: zorile Anului nou 1917.
   Stam cu ochii cufundaţi în lumina aceea tainică şi mă gîndeam la toate cele petrecute : la luptele şi năcazurile noastre şi la durerea celor rămaşi la căminurile călcate de străin.
   Altădată ziua cea mare a Anului nou ne găsea la casa noastră cu masa întinsă şi cu toate din bielşug. Pe uliţi umblau copiii veseli cu sorcove înflorite. Acuma pragul ni l-a călcat lifta străină, în paturile noastre se lăfăiesc duşmanii, ş-ai noştri, cei altădată veseli, fugari prin rîpe *şi păduri, privesc cu groază zorile sîngeroase ale Anului nou. îi vedeam parcă înainte-mi, şi ochii mi se umeziră de lacrimi, în vreme ce simţirea răzbunării îmi încleşta inima ca o ghiară de vultur.
   Cum stam aşa, iată că văd pe domnul sublocotenent venind cu sorcova pe linia sentinelelor. Ridică şi spre mine crenguţa cu frunze uscate. îmi zise :
503
    —     Ce eşti trist, mă Ioane ? Azi e Anul nou. Să fim toţi bucuroşi !
    —     Da, domnule sublocotenent; dar mă gîndeam la ai mei şi la vetrele noastre părăsite.
    —     Tărie şi credinţă, Ioane ! îmi răspunse domnul sublocotenent, ş-atunci parcă mi s-a luminat şi mi s-a întărit sufletul.
    El trecu spre bordeiul domnului maior, eu mă schimbai din post. Trecui spre adăposturi, la ceilalţi camarazL îi găsii pe unii trişti, cu ochii în lumina ca de primăvară, a soarelui. Alţii păreau fără grijă, glumeau, îşi scoseseră de pe ei rufele şi le ceteau ca pe nişte gazete în preajma focului. Felurite vorbe şi înţepături zburau din gura în gură. în larma aceea de rîsete sosi şi domnul sublocotenent.
    —     Ei, băieţi, rosti el vesel, azi e Anul nou al nostru,, zi cu noroc : mergem la treabă ! Trebuie să scoatem pe nemţi de pe dealul Bărăştilor !
    Cînd l-am auzit, m-a cuprins un fel de bucurie. M& uit în jur : tuturora le sticleau ochii, căci puteau plăti în ziua de Anul nou multe năcazuri îndurate. „Am să lovesc cu durere şi cu sete !“ îmi ziceam eu în gîndul meu.
    Am mîncat în linişte ; am băut cîte-o teică de vin şî ne-am firitisit cu toţii ; după aceea am strîns cătărămile pe noi şi am aşteptat pe domnul sublocotenent.
    Pe la ceasurile trei, am plecat. Domnul sublocotenent al nostru mergea înainte, cu sorcova în mîna stîngă şi cu carabina în dreapta. Au început tunuri, puşti, mitraliere. Pînă sara, am ajuns pe dealul Drăgoteşti, la trei sute de metri de şanţurile nemţilor. Din locul nostru îi auzeam bolborosind în limba lor. Toată noaptea au urmat focuri rare de puşcă. Apoi, în zori, am pornit iar. Trebuia
 504
 să coborîm clina Drăgoteştilor şi pe urma să suim dealul Bărăşti, la creastă.
 Domnul sublocotenent ne-a zis atîta :
 —      Băieţi, acu să arătaţi voi vrednicia călăreţilor ! Şi a făcut semn cu sorcova : înainte !
 Ne-am repezit ca zvîrliţi din tun. Ura ! înainte l trompetul sună asaltul. Ajung. Lovesc cu patul armei, lovesc cu ţeava, casc ochii şi văd la picioarele mele trei nemţi căzuţi. în jur veneau şi ceilalţi ai noştri uitîndu-se urît. Pe coastă, duşmanii fugeau spre altă linie de tranşee. Curînd nu i-am mai văzut.
 Domnul sublocotenent se apropie de mine :
 —      Foarte bine, mă Ioane ; tu ai intrat întăi în şanţ... îmi zice el cu blîndeţă şi mă bate uşor cu sorcova peste fruntea asudată.
 Aşa de tare m-au mişcat cuvintele lui, încît îmi simţii iarăşi ochii înfierbîntaţi de lacrimi, şi nu i-am putut răspunde nici un cuvînt.
                                                        (File sîngerate, 1917)
                    UN VITEAZ
   O povestire a locotenentului Eug. Ştefănescu din Regimentul 9 infanterie.
   Aveam de străbătut un drum de vreo patruzeci de kilometri pe un viscol de nu se vedea înainte-ne la zece paşi. Vîntul ne ardea faţa cu biciuiri de foc. Caii de la sanie, nişte roibi deprinşi cu toate năcazurile, înaintau greu, dar sileau pe cît puteau, săracii. Pe părul lor pro-moroaca se prinsese ca o spumă îngheţată.
   Umblam printre dealurile ondulate din nordul Moldovei, printre păduri bătrîne cufundate sub domnia albă a iernii. Drumul ne părea din ce în ce mai greu şi aşteptam un popas, cu sălaş cald şi un pahar de băutură fierbinte.
   Ajungem în sfîrşit. Trimetem caii la hodină şi ovăs. Degeraţi, intrăm într-un local de jandarmerie.
   Se ridică de la o masă, unde scria, un jandarm înalt, cu sprîncene tufoase umbrindu-i ochii şi c-o mustaţă enormă roşă. Avu onoarea să ne salute, după obicei, şi ne împinse cîte un scaun. Ne întrebă de unde venim, încotro mergem şi se informă dacă n-am dori să bem un ceai. Era, cum se vede, un om cu întrebări geniale.
   Cum ieşi să se intereseze de această nobilă băutură, observai într-un colţ, în umbră, aşezat pe-o lădiţă, un
 506
 soldat care se silea să se salte din locul lui. Voia să ne salute, însă nu putea. Un picior îi era aproape zgîrcit, şi drumul lung, pe vremea rea, îl vlăguise peste samă.
 îi făcui semn să rămîie la locul lui. Mă privi cu doi ochi plini de vioaie strălucire. Obrazu-i bronzat, cu toată suferinţa şi truda, oglindea un suflet plin de energie.
 Mă apropiai de el ; îl privii cu prietinie. Intrarăm îndată în vorbă.
 —   Ai fost rănit ?
 —   Da, domnule locotenent.
 După un răstimp de ezitare, urmă :
 —      Am fost pînă ieri într-un spital. Acuma sînt trimes la alt spital, de convalescenţi, în Botoşani. Aştept aici să treacă o sanie, să m-agăţ şi eu.
 —   Şi unde ai fost rănit ?
 —      Am fost rănit în cinci locuri, domnule locotenent.
 —   Ai cinci răni ?
 —   Cinci.
 —   Cum aşa ?
 Faţa deodată i se rumeni uşor şi ochii îi scînteiară. Ii dădui o ţigară. Şi-o aprinse şi începu să-mi povestească.
 —      Apoi... eu am luptat la Oituz. Era prin luna lui noemvrie şi era o vreme cum nu se poate mai potrivită, cu cerul îmbrobodit de nouri şi fără vînt. O vreme liniştită de toamnă.
 Toată noaptea săpasem la tranşee. Cînd veni peste noi ziua albă, începurăm a ne învîrti ca guzganii prin găurile noastre pîndind pe duşman. Care cum scotea capul, pac ! îi trimeteam răvaş dulce pentru lumea cealaltă...
507
   Cătră prînzişor, începu a bate artileria lor. Bine — las-o să bată. Noi ne vedem de treburile şi pregătirile noastre.
   Se sparge o căldare nu departe de mine, scurma ţarină, împrăştie fum şi m-ajunge o schijă la braţul stîng. Nu-i nimic, — pot merge ş-aşa înainte. Bine că-s picioarele sănătoase.
   Dar se sparge încă un obuz cu zgomot grozav, şi iar îmi umple sufletul de fum şi de putoare. O ţandără îmi retează vîrful urechii.
   —      Ce vîrful, observai eu ; după cît văd, ţi-a luat jumătate...
   —      Ce să fac ? zic : de văzut văd, de mers pot merge... Hai înainte cu toţii !
   Şi pe cînd şi artileria noastră începea a trage cu mare străşnicie, de rîdea inima în noi, văzînd ce se petrece la inamic, punem baionetele şi ieşim ca fantasmele din gropile noastre.
   Facem un salt; ne oprim într-un întăi adăpost. Foc groaznic curgea asupra noastră... Hai mai departe ! Ne ridicăm. Un glonţ mă plesneşte în picior. Aud : pîc ! în cizmă, — pot merge ? Da. Atunci hai înainte. Pîc ! alt glonte în genunchiul stîng. O zgîrietură... înainte ! încă un salt. Şi răpăiala de puşti şi mitraliere, şi muget de tun, — şi din urmă veneau ai noştri cu baionetele, ca valurile...
   încarc şi trag. Petrec un încărcător, două. Rana din genunchi începe să mă înţepe. N-are a face. în tranşeele nemţeşti observ mişcare înfrigurată şi pregătiri de retragere.
   Atunci izbucneşte ura — de la noi — ca tunetul ! Şi se prăvălesc şirurile noastre cu baionetele sclipind ; inamicul fugea, parcă-1 ducea un vînt rău cătră pustie...
  Vreau să mă reped şi eu, căci un fior aprig mă fulgera din creştet în tălpi. Piciorul mi-a înţepenit însă. O bombă se sparge iarăşi în dosul meu la zece paşi şi-mi smulge arma din mînă, făcîndu-i bucăţi condacul...
  Ce fac eu fără armă ? încep să strig : „Măi băieţi, eu ou mă mai pot purta, daţi-mi o armă... să le trimet şi eu de aici veste despre sănătatea mea“...
  Atuncea s-au apropiat de mine brancardierii şi m-au luat cu targa.
  Cînd mă duceau, am băgat de samă că eram plin de sînge, care curgea din toate rănile.
  Asta-i... Pe urmă m-au dus la spital... Şi mi-au dat domnii ofiţeri carte.
  Scociorîndu-se într-un buzunar, scoase o carte poştală, pe care mi-o întinse cu un zîmbet de mîndrie şi vanitate copilărească.
  —   Poftim, cetiţi aicea.
  Luai cartea ; cetii : „Viteazului nostru camarad — amintire din 10 noemvrie 1916* — şi dedesubt erau iscăliţi un colonel, un     maior şi alţi zece             ofiţeri.
  Eu ceteam. Rănitul       dădea din   cap, aprobînd.
  —   Săracii ! murmură el cînd cetii numele ofiţerilor ;
  cine ştie cîţi au căzut     dintre ei !
  Şi rămase cu ochii       aţintiţi în gol,        cu gîndul la ca-
  marazii lui şi la crunta vijelie de la Oituz.
                                                   (File sîngerate, 1917)
                PRIETINUL MEU
   Prietinul meu Alexandru Vicol era un om tăcut din fire. Cu ochii limpezi şi c~un surîs blajin, sta la masa lui de lucru şi aduna coloane de cifre. Căci Alexandru Vicol era ofiţer de administraţie. Corect şi punctual la slujbă, foarte îndatoritor cu camarazii, părea un om menit să ducă o dulce viaţă de pace pînă la adînci bă-trîneţe.
   Dar iată că veni războiul. Asupra ţării se îmbulziră nouri negri şi izbucni furtuna. Camarazii din birouri se adunau, discutau, arătau ou degetele puncte negre şi neînsemnate de pe hartă ; sublocotenentul Vicol stătea nepăsător la masa lui de lucru şi aduna numere nesfîrşite. Unii îl priveau lung şi li se părea ciudată această stăruitoare nepăsare.
   —      Ce să faci ? zise într-un rînd un camarad ; pe amicul Alexandru nu-1 mişcă decît vînătoarea. Două pasiuni are : fumatul şi vînătoarea. Cum are cîteva ceasuri libere, se suie în tren, se coboară la o staţie singuratică şi începe a colinda coclaurii. Cel mai bun trăgaci din societatea vînătorilor. Nu este aşa ?
510
   —      Aşa e, răspunse încet sublocotenentul, ridicînd ochii de deasupra registrului.
   Bătăliile din Apus şi din Răsărit şi de pretutindeni iar începură a fi forfecate ; camaradul nostru părea pe jumătate surd pentru ele.
   într-o zi însă o simţire de îngrijorare cuprinse tot biroul. Duşmanul era la hotar. Flăcăii ţării apărau cu îndîrţjire pămîntul străbunilor şi mureau eroic cu arma în mînă. La mese era zarvă şi vorbă multă. Amicul meu Alexandru Vicol, fără să rostească nici o vorbă, ridică spre tovarăşi ochii lui cei mari şi buni, apoi şi-i plecă iar şi puse mîna pe condei. Cu slove îngrijite, scrise încet un raport, prin care cerea, cu puţine vorbe, ca să fie trimes pe front într-al 56-lea regiment, — în regimentul din locurile unde copilărise el odinioară.
   Aprobarea, se înţelege, veni îndată, şi sublocotenentul* într-o dimineaţă, veni să-şi ia rămas bun de la camarazi.
   —      Vra să zică, te duci ? îl întrebau unii privindu-1 lung.
   —   Mă duc, răspundea el potolit.
   S-a dus. A ajuns. Şi-a luat plotonul în primire. Era în locuri tari, în munţi prăpăstioşi, unde la cele dintăi vînturi ale toamnei cădea spic rece de zăpadă. întări-turi săpate în piatră adăposteau pe ai noştri, şi la cîteva sute de metri era şi bîrlogul duşmanului. Ziua urlau tunurile, răspîndind ecouri fioroase în văi. Noaptea se lăsau pîcle dese, să le tai cu cuţitul, şi soldaţii stăteau de veghe cu mîna pe armă, dormind iepureşte. In zori, porneau patrule tari, şi pocnituri de puşcă arătau că au loc ici-colo întîlniri sîngeroase.
   Viaţă grea şi aspră. Veşnic la pîndă, veşnic la harţu-ială. Prietinul meu Alexandru Vicol se obişnuia cu toate_
511
 Vorbea blînd răcanilor, îi sfătuia, îi îmbărbăta, şi ei toţi îl împresurau cu dragoste, ca pe un frate mai mare. Sara, după ce mînca din ciorba caldă a tuturor, îi cerceta pe toţi în adăposturile lor, sta de vorbă cu fiecare, şi trecea în lungul tranşeelor, ca o umbră liniştită. Numai ţigara însemna un punct luminos în fumegarea serii.
   Camarazii răcani îl priveau c-un nemărginit respect. Căci arma amicului Alexandru, aşezată într-o crestătură de piatră, sta toată ziua încărcată, şi-n dosul ei vînătorul era la pîndă. Cum se arăta un duşman lîngă şanţ, ori îndrăznea ,să se furişeze spre izvorul din vale, arma aceea pocnea scurt. Inamicul cădea brusc. Şi-n adăpostul lui, vînătorul însemna într-un carnet numărul duşmanului şi ceasul întîmplării.
   Căci în sufletul lui liniştit se aprinsese o ură grozavă împotriva hoardelor, care iarăşi, ca-n veacurile de demult, rîvneau pămîntul ţării. Pentru el, datoria era ceva .zidit din stîncă. Moarte duşmanului ! Nici o clipă de slăbăciune ori de cruţare !
   Aşa, în fiecare ceas, în fiecare clipă, în vînt, în zloată, noaptea şi ziua, stătea ca o strajă neclintită în sălaşul lui de piatră. Şi cînd veni un glonte şi-l izbi drept în mijlocul pieptului, întoarse bunii lui ochi şi zîmbi prieti-neşte cătră soldaţi, cătră tovarăşii lui de zile bune şi rele.
   „Eu mă duc, voi faceţi-vă datoria"... şopti el domol.
   „Răcanii" lui îi aşezară pe pat de cetină şi-l veghiară toată noaptea. în zori a murit. îl purtară cîţiva spre văile mai calde şi pline de soare. Iar ceilalţi, întunecaţi, rămaseră la datoria lor, pe hotar, îndîrjiţi, cu sufletele pline de hotărîre. Căci omul acela, care vorbise aşa de puţin în viaţă, strecurase în toate inimile din juru-i
512
simţirea cea mare, aspră şi neînduplecată : datoria şi iubirea sălbatică a pămîntului nostru !
Mormîntul lui, cu cruce de brad, a fost ridicat în vale, lîngă izvoarele cele reci şi veşnice care ţîşnesc din inima muntelui.
                                                (File singerate, 1917)
 33 — Opere voi, 21 — M. Sadoveanu
                    FÎNTÎNA
   Sublocotenentul A. Stegărescu din Regimentul 38 infanterie povesteşte următoarele :
   Era într-o zi de septemvrie 1916. Ocupam cu ploto-nul meu o tranşee săpată în vîrful unui deal care domina ţinutul. La poale se înşira, risipit, satul Arabagi. Dincolo, altă înălţime, c-o sprinceană de pădure la creastă. Acolo era inamicul. între noi şi el, satul şi valea : o depărtare între opt sute şi o mie de metri.
   Era un început de toamnă dobrogeană, cu soare arzător.
   îmi aduc aminte că sufeream de o sete grozavă. Mîn-carea şi băutura ni se aduceau noaptea. Ziua drumul aprovizionării era măturat de gloanţe. Acuma de foame nu ne plîngeam noi ; mîncam noaptea ca să ne ţie şi ziua. Dar apa se mistuia într-o clipă, sorbită de atîtea guri arse, şi ziua parcă simţeam în noi un jaratic nestins.
   Stăteam în adăposturi, cu ochii ţintă spre o fîntînă din marginea satului. Acolo era cea mai mare bunătate a vieţii, apa, alinătoarea tuturor suferinţilor noastre. Dar între ea şi noi pîndeau gloanţele inamicului, pîndea moartea.
514
   In după-amiaza aceea însă nu mai putui răbda. Cu toată primejdia, mă hotărîi să încarc pe soldaţii mei. Şi întrebai cu glas tare :
   —   Ascultaţi, băieţi ! care din vai coboară la fîntînă?
   Din ascunzătorile lor s-au ridicat în picioare, pri-
vindu-mă cu hotărîre, doi soldaţi: Andrei Nicolae şi Chiva Voicu. Erau oameni tari, îi cunoşteam : puteam să-mi pun credinţa în ei. O clipă însă stătui la îndoială.
   —      Ne ducem noi, domnule sublocotenent... rosti Andrei.
   —   Vă bizuiţi ?
   —      Fireşte ; altfel nu ne-am duce, domnule sublocotenent.
   —   Bine, plecaţi ; dar fiţi cu băgare de samă.
   Au luat cîte o găleată de pînză, şi-au trecut armele pe după gît şi s-au strecurat cu fereală din şanţuri.
   Tiptil s-au lăsat la vale. Inamicul i-a lăsat să se apropie. îi urmăream cu încordare de sus, şi inimarmi batea.
   Au ajuns la fîntînă ; scripetele a început a scîrţîi deodată în tot satul. Şi din gospodăriile pustii deodată au prins a ieşi ş-a alerga spre fîntînă porcii şi toate orăteniile însetoşate. Guiţau, găgăiau, măcăiau, cotco-dăceau şi-şi cereau partea lor. Cei doi soldaţi turnară întăia găleată în jghiab, şi animalele şi paserile dădură năvală de-a valma. Cei doi soldaţi rîdeau cu bunătate şi le turnară ş-a doua găleată de apă. Apoi traseră din fundul fîntînei şi provizia noastră.
   Cînd tocmai mă miram în mine de liniştea desăvîr-şită a împrejurimilor, începură împuşcături înteţite de la inamic spre fîntînă. Un purcel începu a coviţa cu durere. Soldaţii se aruncară repede în dosul ghizdelelor şi începură şi ei a trage spre dealul dimpotrivă. Atunci >i de pe dealul nostru începu o pîrîială grozavă, care
                                                                  515
umplea de freamăt şi de sunete valea. La loviturile duşmanului, în jurul fîntînii se răscolea şi fierbea pulberea. Vieţuitoarele satului fugiseră care-ncotro putuseră.
   Deodată soldatul Andrei Nicolae se ridică de la locul lui cu linişte ; ia în cele două capete ale armei găleţile pe pînză, ca-ntr-o cobiliţă, aşează pe umăr arma şi porneşte cătră noi.
   M-a apucat un fel de furie ş-o frică pentru viaţa lui. De sus am început să urlu cătră el: „Zvîrle găleţile ! adăposteşte-te ! au să te ucidă, nenorocitule !“ El părea că n-aude. în juru-i, printre picioare, pulberea răscolită arăta locul căderii gloanţelor inamice. El umbla lin, în pas cadenţat şi suia nepăsător la deal.
   —   Poftim apă rece ! zise el vesel intrînd în tranşee.
   Soldatul celalalt, Chiva Voicu, se făcuse şi el nevăzut de la fîntînă. Intrase în sat. După o vreme, cînd era soarele spre asfinţit, îl văd şi pe el ieşind dintre case şi suind spre noi c-un stup de miere în braţe. Venea legănîndu-se ca un urs. Bătură şi spre el cîteva împuşcături zadarnice.
   Rîdea şi acesta :
   —     Andrei a adus apă, zise el, punîndu-mi dinainte ştiubeiul ; eu, domnule sublocotenent, ţi-am adus dul-ceţi !
                                                             (File sîngerate, 1917)
                    PAJURA
   Regimentul 57 infanterie lupta în valea Jiului cătrâ mijlocul lui octomvrie, în poziţiile de la Dobriţa, Raso-viţa şi Ursăţei. Cu vrednicie şi cu durere pentru ţară se băteau flăcăii Olteniei. Era în acele neuitate zile cînd bavarezii au fost zdrobiţi, risipiţi şi fugăriţi pe toate văile şi măgurile munţilor.
   La 12 octomvrie, la amiază, batalionul domnului căpitan Bădescu ocupa înălţimea Tufaia, şi lupta începu îndată cu un inamic de trei ori mai numeros decît ai noştri.
   Noi ne ţineam bine, povesteşte sublocotenentul M. Vulpescu ; duşmanii atacau cu putere. Vedeam în juru-mi soldaţii îndîrjiţi şi aţîţaţi cercîndu-şi necontenit baionetele. Tunul bubuia ca o darabană uriaşă şi gloanţele piuiau ca nişte gîngănii deasupra noastră.
   Aveam în plotonul meu soldaţi tari şi neînfricoşaţi. Mă puteam bizui pe ei. îi cercetam cu ochii, îi îmbărbătam ; ei îmi răspundeau zîmbind, îşi dădeau capelele pe ceafă şi se grămădeau asupra armelor, împroşcînd moartea în liniile inamicului. Observ că unul, cel mai
517
  bun, Tudor Pecingină, lipsea. întreb pe şeful lui de secţie :
  —   Unde-i Pecingină ?
  —     Trăiţi, domnule sublocotenent, e dus în patrulă cu caporalul Mischie.
  —   L-ai trimes tu ?
  —     Domnule sublocotenent, s-a cerut el singur. M-a rugat chiar ; zicea că el vrea să-şi facă un gust, să ia pipa lui Ianoş.
  —   Bine.
  Am început a rîde, urmărind toată linia de foc care scăpăra în nouraşi uşori, repede risipiţi.
  —     Domnule sublocotenent ! domnule sublocotenent ! mă strigă deodată sergentul. Vine Pecingină.
  în adevăr, din încreţitura unui dîmb, de după nişte tufişuri, venea soldatul cu Mischie şi cu patrula. Rîdea vesel cu toată gura, şi cînd mă văzu începu să se scar-pine sub capelă, cum îi era obiceiul.
  —   A adus bavarezi ! zise sergentul.
  în adevăr, cei opt oameni mînau în       dosul crestei şap-
  tesprezece nemţi cam uluiţi şi speriaţi.
  —   Ce-i, Pecingină ? îl întreb eu pe    soldat,
  —   Păi, domniile sublocotenent, eu m-iam        tdus cu
  domnul caporal Mischie, după Ianoş, să-i iau pipa ; da pe drum am dat de bavarezi. Ce să fac ? Pe dînşii, băieţi! dă cu puşca, dă cu pumnul — mai omorîm, mai fugărim ; pe aceştia-i prindem şi vi-i aducem plocon, trăiţi, domnule sublocotenent !
  —     Bine, Pecingină, cu tine nu se-ntovărăşeşte românul degeaba. Eşti om de ispravă !
  —     Am noroc la vînat, domnule sublocotenent, îmi răspunde rîzînd soldatul. N-am dat peste Ianoş, mi-a
518
ieşit în cale Friţ. Parc-am ştiut. După ce i-am prins, am şi început a întreba : „Bă ! pe care-1 chiamă Friţ ?cf Şi mi-a răspuns unul. „Uite-1 : cel cu capul mare şi cu nasul'roş \“ Nici nu se putea să-l cheme altfel, domnule sublocotenent.
   Soldaţii întorceau capul spre el zîmbind. Asta era specialitatea lui Pecingină de la începutul campaniei : vînătoarea. Nu era zi lăsată de la Dumnezeu să nu iasă el în poteci şi ţiitori, cercetînd, pîndind şi adulmecînd pe inamic.
   Umbla în primejdie ca peştele în apă şi paserea în văzduh.
   —      Eu ştiu c-am să mor, domnule sublocotenent, zicea el cu nepăsare ; dar vreau să cad cu vrednicie, ca un voinic. Bunicu-meu a fost pandur al Vladimirescului. Pe iarbă verde, domnule sublocotenent, şi cu faţa la cer ! Să-mi îngheţe ochii aţintiţi cătră Dumnezeu !
   Căuta moartea.
   în ziua de 13 octomvrie, după ce am schimbat poziţia de la Tufaia, Pecingină nu răspunse la apel. întreb pe caporalul Mischie :
   —   Ce s-a făcut Pecingină ? Unde-i ?
   —      La vînătoare, ca de obicei, domnule sublocotenent. A plecat la Laleşti cu patru camarazi. Zicea că are o datorie cătră Ianoş. De atunci nu s-a mai întors.
   —   O fi căzut, mă băiete.
   —      O fi căzut, domnule sublocotenent. De două luni îşi bate joc de moarte... A înfruntat-o în fiecare clipă. A străpuns atîţia duşmani cît nu le mai ştiu sama. Le-a pierdut şi el socoteala, i-a lovit unde i-a găsit : în post, în patrulă, în şanţurile lor, la un loc, rătăciţi... prăpăd a făcut, domnule sublocotenent. Acum i-o fi venit şi lui vremea şi rîndul...
519
    Caporalul Mischie vorbea astfel, însă nici el singur nu credea ce spune. Nu credeau nici ceilalţi camarazi. Nu credeam nici eu în moartea celui mai vrednic soldat al plotonului.
    Dar Pecingină nu veni nici peste noapte.
    în ziua de Sfînta Paraschiva, începurăm lupta de la Racoviţa. Şi pe cînd făceam o recunoaştere la aripa stîngă a vrăjmaşului cu plotonul, deodată, într-o văl-cicâ, Ia poale de pădure, găsii pe Pecingină.
    Căzuse în adevăr. Sta cu spatele pe pat de iarbă şi muşchi, cu ochii sticloşi spre albastrul cerului, cu faţa solemnă şi severă. Sîngele cursese rîu din el prin multe răni şi se aşternuse în juru-i ca o pînză de purpur.
    Dar nu era singur. Şase bavarezi zăceau în juru-i. Patru erau morţi, fulgeraţi: unul cu capul zdrobit, trei străpunşi de baionetă. Doi erau răniţi de moarte, stăteau încovrigaţi, gemeau şi nu se mai puteau tîrî.
    Unul din aceştia îngăima româneşte. El ne-a spus tru-dindu-se că ei şase au vrut să facă prizonier pe soldatul căzut. Dar n-a vrut să se predea. A sărit ca o fiară. Cu o bucată de stîncă a zdrobit unuia capul. Cu baioneta şi cu patul puştii a doborît şi pe ceilalţi.
    —      Aşa om n-am văzut niciodată, zicea rănitul cu trudnic glas. L-am lovit, a rămas în picioare. îi curgea sîngele din răni, — el urla şi se bătea cu noi. Am căzut cu toţii ; a căzut şi el, dar cel din urmă.
    Soldaţii, în juru-mi, ascultau în tăcere. Multora le erau ochii umezi de lacrimi.
    Pecingină îşi dormea somnul din urmă pe iarbă verde, cu faţa la cer, aşa cum voise. M-am descoperit. L-am salutat fără nici un cuvînt. Apoi, fără să vreau, mi-am
520
ridicat privirile în sus, acolo unde părea că se uită şi el. In fundul cerului curat, departe, se rotea lin o acvilă regală cu aripile întinse. Părea o cruce plutitoare pe undele înălţimilor... Şi, încet-încet, se ridică sus, tot mai sus, pînă ce se mistui deodată tainic şi fără de urmă.
                                                              (File sîngerate, 1917)
          MANDACHE SACAGIUL
   O interesantă povestire a d-lui sublocotenent de rezervă Ţipoaia Vasile din Regimentul 9 infanterie.
   Cînd am plecat de la regiment, aveam, fireşte, în batalionul nostru tot flăcăi unul şi unul : tari în năcaz şi semeţi în faţa morţii. O veche prejudecată însă — de multe ori îndreptăţită — ne făcea să ne uităm cu oarecare îndoială la cîţiva din camarazii noştri. Unii erau negustori din acel vechi neam care se zice că are o ciudată respingere pentru cîni ; alţii erau dintr-o nobilă viţă, înrudită chiar cu faraonii egipteni, mai cu samă prin coloarea pielei... Comandantul nostru căuta să întrebuinţeze pe cei din categoria aceasta mai mult la servicii în dosul frontului... „Fiecare cu ale lui“... zicea el zîmbind.
   Asta ar explica de ce pe Mandache Stan, camarad cam brunet, l-a însărcinat să care apă luptătorilor noştri. I-a încredinţat o saca mare de zinc pusă pe două roate şi i-a dat în primire o iapă blîndă şi ascultătoare, care să poarte sacaua. Balana lui Mandache, aşa-i ziceau toţi iepei, — iapa bălană, şi sacagiul în coloarea ceaunului.
522
Amîndoi se înţelegeau bine şi-şi făceau cu credinţă datoria.
   Am trecut Carpaţii. Camarazii, după ce-şi astîm-părau setea la popasuri, începeau cu felurite glume şi împunsături împotriva sacagiului. Ba că apa-i neagră de-o bucată de vreme, ba că Balana pare mai albă de cînd umblă în tovărăşia lui Mandache. Ţiganul zîmbea şiret şi a^ea răspunsuri potrivite la toate.
   —     Hei, ofta el; apa-i cum a lăsat-o Dumnezeu, dar se tulbură şi se cătrăneşte cînd o bea unul ce nu ştie să mulţămească pentru o facere de bine !
   —   Dar cu Balana cum merge, Mandache ?
   —     Merge bine, măi frate-meu... Dac-a vrea Cel-de-Sus, are să intre cu sacaua în Peşta şi eu am să merg pe lingă dînsa ş-am să mă hlizesc la unguri.
   în sfîrşit, veni şi ziua cînd batalionul nostru primi botezul sîngelui.
   Mandache avea ordin să stea cu sacaua într-un anume loc, îndărăt. Dar lupta se înfierbînta în defileu ; s-auzeau pocnete neîntrerupte ale armelor şi mugetul tunului. Ţiganul cugetă că în asemenea fierbinţeală e nevoie să-şi aline setea fraţii lui c-un strop de apă ; şi porni foarte liniştit cu sacaua spre linia de luptă. *
   —     Haide, Balano, zicea el, să ducem apă la fraţii noştri.
   Balana, dînd din cap, începu a păşi liniştită pe minunata şosea care suia ca o panglică curată pe sub coastă.
   —     Apă curată şi rece de izvor... urmă Mandache. Păcat că n-avem şi nişte chisele de dulceaţă.
   Balana întorcea capul şi-l privea, ca şi cum voia să-i spuie că-i pare şi ei rău de asemenea lipsă, dar n-are ce-i face.
 523
   Cum mergeau aşa cei doi tovarăşi cu sacaua prin defileu, în drept cu Turnul-Spart, deodată începe a băbăi cu repeziciune o mitralieră.
   —    Stăi ! zise Mandache.
   Balana se opri. Sacagiul îşi aplecă carabina, întoarse piedica de siguranţă şi se dădu după saca. De-acolo începu a cerceta împrejurimile. Era după un bun adăpost. Mitraliera nemţească clămpănea şi gloanţe izbeau zincul •şi ricoşau zbîrnîind.
   Balana căzu. Se zbătu între hulube şi rămase nemişcată. Lui Mandache i se făcu negru înaintea ochilor. Crîşnind din măsele şi pomenind mulţi sfinţi din calendar, îşi scutură capul, îşi holbă din nou privirile, şi descoperi deodată mogîldeţe întunecate care se mişcau sus, pe ruine, la depărtare de trei sute de paşi.
   Atunci puse lin puşca la ochi. Trase un foc, două, trase tot încărcătorul. Peste surpăturile zidului, ca la o comedie, se dădu de-a tumba o mogîldeaţă, apoi încă una şi iarăşi una. Mitraliera amuţi. Mandache pîndea de după saca. Linişte. Atunci, cu mîna pe trăgaci, sacagiul ieşi din adăpost; privi cu jale spre Balana, care încremenise pe-o coastă cu ochii ei blînzi, sticloşi şi îngheţaţi ; şi, ca scăpat dintr-un arc, se repezi spre Turnul-Spart.
   Ajunse în scurt. Acolo găsi, între surpăturile de bolovani, trei „barbarezi" morţi şi mitraliera amorţită în poziţie, cu banda de cartuşe trasă numai pe jumătate.
   împinse cu piciorul pe inamici în rîpă, luă în spate mitraliera şi coborî la vale. Cînd ajunse în şosea, iată un automobil pufăind şi împrăştiind fum. Mandache se opreşte. Se uită. E un automobil de al nostru. Atunci mergem mai departe !
 524
 Da. Dar în automobil e domnul general, care da poruncă de oprire.
 —   Stai ! Ce-i cu tine, băiete ?
 Mandache pune mitraliera jos şi salută scurt.
 —      Trăiţi, domnule general, eu, soldatul Mandache Stan, ducînd apă cu sacaua la camarazi, am fost bătut cu focuri de mitraliră, care văzînd m-am pus în poziţie de apărare, împuşcînd pe inamic şi luîndu-i mi-tralira.
 Atunci domnul general întreabă de amănunte, se uită Ia poziţie, înţelege cum a fost împrejurarea şi bate pe umăr pe oştean.
 —      Bravo, Mandache, eşti om vrednic. Mai întăi primeşti 100 de lei premiu. Al doilea, cinsprezece zile concediu...
 —      Trăiţi, domnule general... atît poate răspunde Mandache, şi rămîne încremenit în faţa domnului general ca o stană de piatră.
 După două zile l-am întîlnit pe Mandache la Gîineni fumînd ţigări de lux, cu flori la capelă şi puţintel cam vesel.
 —      Tot îs buni şi barbarezii la ceva... îmi zice el clipind din ochi. Şi pe obrazu-i de abanos se ivi zîmbetul şiret.
 —      De ce, Mandache ? Pentru că te-ai făcut cu concediu şi ţigări ?
 —      Aş ! nu ! am mai fumat eu şi altădată ţigări „din-te-club“. Dar acuma s-a văzut că sîntem şi noi buni si ne luptăm în linia întăia...
 Căci şi noi, domnule sublocotenent, ne iubim cu durere pămîntul nostru care ne hrăneşte !...
 52f>
 Mandache şi-a făcut concediul. Cînd s-a întors, a intrat în foc şi a luptat cu o deosebită vrednicie o bucată de vreme. Apoi, într-o luptă fierbinte, pe cînd întrebuinţa patul puştei împotriva barbarezilor lui, a căzut rănit ca un viteaz.
 De atunci l-am pierdut din vedere.
                                                            (File sîngerate, 1917)
              FLOAREA UREI
   îmi scrie un prietin de pe front.
   S-a încheiat codrul ş-au venit solii primăverii pe undele de lumină. Cireşii sălbatici sînt numai o spumă de floare. Şi-n amurg, cînd au tăcut tunurile şi se-ntinde pacea ca după o oboseală lungă, din misterioasa tăcere a bolţilor de frunze izvorăsc acordurile privighetorilor.
   Pe creste au mai rămas luciri de purpură şi aur. în văi se-ntind uşoare perdele de pîclă. E ceasul liniştii, cînd din fundurile lor de întuneric şi spaimă ies căprioarele la margini de poieni şi privesc cu sfială împrejurimile, adulmecînd vîntul. în apropiere e omul, care a adus în paşnica lor sihăstrie viforul morţii...
   Dar mierlele cîrcîie în tufişuri şi înserarea creşte. Sentinelele trec la schimb. Se aprind în locuri adăpostite focuri. Ofiţerii îşi părăsesc sălaşurile şi se adună un ceas la taifas. Vorbesc cu oarecare melancolie despre o cafea imaginară, fumează cîte o ţigară privind în gol, şi deodată, cînd adie un vînt plin de răsuflarea parfumată a florilor, .multora li se umplu ochii de lacrimi.
   Niciodată, — niciodată nu ne-am închipuit că ni-î aşa de dragă ţara aceasta a strămoşilor noştri. Cu amărăciune şi cu durere o iubim. Sîntern ai ei ca brazii co-
527
drilor şi ca florile dumbrăvilor. Sîntem legaţi cu morţii trecutului şi cu crudele suferinţi ale altor veacuri. Şi o iubim în amărăciunile de azi cu o pasiune mai tare decît moartea.
   Cam în jurul acestor sentimente şi idei se învîrtesc convorbirile noastre, pînă ce încep a ieşi 'stelele din strunga cerului... Atunci vine pe nesimţite un artist al nostru de la compania IV, care şi-a purtat lăuta la Cicsereda, Praid, Jiu şi Olt, în furtunile celor patru vînturi, şi ne cîntă încet, în surdină, un cîntec bătrînesc care ne place nouă :
                        „Frunză verde de pelin,
                        Tu străin şi eu străin,
                        Hai în codru să trăim...“
   După ce-şi suspină cîntecul şi tace, începe cineva a spune ceva despre ţara îngenunchiată şi cotropită de străini. Ş-atunci ne oprim, şi ascultăm parcă murmurul depărtărilor... Duşmanul e aproape, îl ştim, îl simţim, îl vedem zilnic şi-l împungem cîte puţin. Dar în sufletul nostru ceva aşteaptă... Este ceva grozav, ce n-am cunoscut pînă acuma. Veninul a picurat clipă cu clipă în noi ca într-o cupă a urei, şi s-a închegat răzbunarea pe care o aşteptăm ca pe o poruncă a lui Dumnezeu.
   —      Fraţilor... zice într-un rînd unul din tovarăşi, pe întuneric, nu ştiu ce am, nu ştiu ce simt... Trebuie să mă răzbun pentru cîte am suferit şi să mor... în mine a crescut floarea de sînge a urei...
   Acest aspru dor al răzbunării şi al morţii ridică parcă înainte-ne o zare solemnă de linişte, de pace şi de izbăvire. Fără el existenţa noastră n-ar mai avea nici o raţiune...
                                                         (File sîngerate, 1917)
BĂTĂLIA DE LA RĂZOARE
   Loviturile grele ale duşmanilor au lunecat necontenit ca pe nişte solzi de criţă, de la Cozmeşti spre Mărăşeşti şi spre Pa-nciu.
   în ziua de 6 august, nemţii au făcut cea din urmă sforţare, într-un singur punct, cu două divizii germane şi o brigadă austriacă, dinspre Satul-Nou.
   La 7 ore dimineaţa, ne lămureşte domnul general P., au pornit un bombardament intens pe toată linia diviziei.
   După un ceas, patrule tari de luptă prind a se arăta ici-colo, cam la o mie cinci sute de paşi de poziţiile noastre. Artileria începe a trage înaintea lor linia de foc şi schijă a barajului. Curînd mase compacte de infanterie se ridică la faţa pămîntului, ca şi cum ar fi izvorît din măruntaiele lui, şi înaintează ca nişte reptile enorme.
   Tunurile din poziţiile noastre încep a scuipa foc. Izbucnirile obuzelor muşcă şi rup pretutindeni coloanele. Licăririle palide, fumul cenuşiu, ondulaţiile şi tresăririle şiragurilor erau una în clipa exploziilor. Dar coloanele de măcel erau neistovite şi înaintau încet-încet. Se opreau în cute de pămînt, în adăposturi naturale, răsuflau, se refăceau şi porneau iar. Mitralierele şi puştile noastre
                                                          529
 34
prind a secera. Rînduiţi acuma în valuri de trăgători, ei totuşi înaintau.
   Cătră ora 10, talazurile încă foarte tari ale vrăjmaşului se loviră de linia noastră. Bătînd cu granate, soldaţii noştri se retraseră pas cu pas spre sprinceana de deal a şoselei. Apoi deodată se opriră. Rezervele veniseră pe linie. Ofiţerii ieşiră şi comunicară ordinul contraatacului. Din om în om, ca fulgerul, vestea trecu în lungul regimentelor.
   Ş-atunci s-a petrecut un lucru vrednic de mirare, în faţa căruia nemţii au rămas, ca să zic aşa, cu gura căscată. Puterile lor întreite — abia atunci înţelegeau — nu zdruncinaseră deloc pe ţăranii aceia cu obrazurile arse şi cu ochii mînioşi. Deodată îi văzură că pleacă arma şi se zvîrl nainte la contraatac.
   Nu strigau ura, nu făceau prea multă larmă. Unii numai înjurau plini de năduf, pomenind o mulţime fantastică de sfinţi de prin calendare, arătau pumnii, apoi loveau granatele de patul puştii şi le aruncau, scuipînd după ele:
   •— Na ! de cap şi de pomană să vă fie !...
   —     înapoi, mă ! în ţara voastră cea leşinată î răcneau unii.
   —     Măi Gligore ! măi Gligore ! ţipa altul cu ochii scăpărători: nu-i lăsa! uite-i colo cum mişună ! Trime-te-le un ou de foc ! Pogribania şi parastasul !...
   Brusc, toată linia zvîcni înainte şi începu a bate aprig în nemţi. Mitralierele cîrcîiau din toate părţile şi baionetele prinseră a împunge.
   Ca un freamăt de groază trecu prin rîndurile duşmanilor. Izbiţi cu nădejde, dădură îndărăt şi prinseră a se retrage. Ai noştri îi ţineau strîns în vîrful baionetei şi-i măcelăreau cu mînie. îi prindeau, îi striveau şi-i pisau.
 530
Companii întregi, împresurate, ridicară mînile şi se su-puseră, gîfîind şi cu ochii /morţi de trudă.
   Printre snopi de cadavre, fără isprăvenie, infanteriştii mînioşi îi urmăreau şi-i sfărîmau. Cei prinşi cădeau la pămînt între raniţă şi puşcă, îşi ştergeau cu mîni tremu-rînde fruntea de sudoare şi ridicau priviri pline de amărăciune.
   —     Duceţi-vă după ei, spuneau o samă; împingeţi-i şi alungaţi-i pînă acasă, că noi ne-am săturat î nu ne mai trebuie război.
   Un locotenent întrebă pe unul :
   —   Atunci voi ce căutaţi aici ?
   —     A, noi nu venim şi nu ne batem de voia noastră... Aşa de trei ani ne mînă. Acuma aim căzut în bot... Apoi după o clipă de cugetare, zîmbind cu stînjenire : Astăzi ne-am cam speriat. Soldaţii dumneavoastră parcă au benzină în burtă, aşa vin...
   în această crudă şi iute bătălie de la Răzoare, ofiţerii, ca totdeauna de altminteri, au dat dovadă de deplină stăpînire de sine şi au aşteptat cu linişte clipa contraatacului. Nici o slăbăciune, nici o şovăire. Unii au murit cu tărie şi linişte, alţii, căzînd, şi-au ţinut încă in mînă unităţile.
   Locoterientul-colonel Roseti, căzînd, transmise următorul ordin regimentului său :
   —     Să se ştie că eu sînt rănit aici. Nici un om să nu treacă îndărăt, peste trupul meu.
   —     Am înţeles, domnule colonel, părea a jura fiecare soldat, cu dinţii încleştaţi şi ochii neguroşi.
   Căpitanul Miclescu (fost deputat, doctor în drept şi matematici) e adus rănit pe o brancardă.
   —     Unde eşti rănit, căpitan Miclescu ? întreabă şeful său.
                                                             531
34*
   —      Domnule colonel, răspunse liniştit căpitanul, batalionul meu îşi îndeplineşte bine datoria.
   Tunurile bat necontenit încă. Convoiurile de prizonieri trec îndărăt. Apoi, încet-încet, canonada se alină, şi cătră sară o pace funebră se întinde peste cîmpul de bătălie.
   Soarele asfinţeşte în munţi într-o glorie de nouri. Luciri triste se împînzesc ca un giulgiu peste cîmpul de jertfă. într-o îngrămădire înţesată de morţi duşmani, sanitarii noştri găsesc pe căpitanul Ignat, comandant al unei compănii de mitraliere, şi pe ofiţerul său, înmărmuriţi în somnul cel veşnic, cu mînile încleştate de maşini.
   Pe deasupra trec croncănind convoiuri de ciori. Tunul bate surd, ca în adîncimi necunoscute, în sectoarele vecine.
   în liniile lor, soldaţii s-au întins să se hodinească o clipă cu faţa spre cer în răcoarea înserării. Munţii de un albastru sumbru se înalţă la apus; dealurile Şiretului, la răsărit ; la miazăzi, cîmpiile largi cătră Dunărea ; ţara căminurilor pustii şi a lacrimilor.
   —      Ai auzit, măi frate-meu ? murmură încet un soldat cătră camarazi : astăzi regele a privit bătălia noastră de deasupra Şiretului...
   Şi tac apoi, cu sufletele pline de mînie şi de nădejde.
                                              (File sîngerate, 1917)
STIGLETELE
                                              Dăscălaş petecit Casa ne-a înveselit.
   Privindu-mă cu ochi limpezi şi naivi, asară, un copil mi-a spus o poveste.
   A fost odată, de mult tare, o iarnă grozavă pe la noi. Viforniţele astupaseră cu omăt văile şi pe une-locuri vîr-tejurile clădiseră munţi albi. în toate casele din sat copiii cei mărunţei priveau pe ferestruici şi se minunau de atîta zahar. Tare ar fi vrut să iasă în drum să ieie ; dar, cum deschideau uşa, frigul cel năprasnic îi izbea şi-i alunga în cotruţa în care se coceau mîţele.
   Atuncea întăia oară au crăpat ouăle corbului în cuib de cetină. Era frig ca într-o pustie de la mările albe. Iar paserile, înfricoşate, s-au strîns sub streşina bisericii, în sobor mare. Ţipau zgribulite, şi-n ochii lor sticleau săgeţi mărunte de ghiaţă. Veniseră acolo toate locuitoarele văilor şi munţilor, toate neamurile de zburătoare de la cîmpie şi de la baltă şi toţi cîntăreţii cei mărunţi din dumbravă şi livezi. Toate se rugau în limba lor, cereau milă şi se văitau că înghiaţă în straiele lor de pene.
   După mult zvon, pajura, împărăteasa cea bătrînă de la munte, a bătut cu sfîrcurile aripelor în clopotele turlei, ca să se facă linişte, şi a grăit astfel :
 533
  —     Alt chip    nu este, dragele mele, fâră    decît să facem ca omul ;                                                 să furăm oleacă de foc din cer. Altfel,
  pierim, cum ar fi pierit el, dacă n-ar fi fost viclean şi meşter.
  —     Foarte bine, adevărat cuvînt ! ţipă neamul păsăresc, din toate părţile. înţelept cuvînt ai rostit, măria-ta !
  —     Fără îndoială, răspunse împărăteasa, eu nu greşesc niciodată. în afară de asta, am dovedit totdeauna că mila mea pentru voi e nemărginită şi nu v-am jertfit decît atunci cînd mi-a fost foame. Aşijderea eu acum vă arăt scăparea. Rămîne numai de văzut cine se duce să aducă un grăunte de foc.
  Paserile cele mici începură a ţîrîi cu entuziasm :
  —     Măria-ta trebuie să te duci. Eşti împărăteasă, ai putera asupra văzduhului, singură tu poţi răzbate ia cer.
  Pajura clătină din cap şi (le privi cu milă.
  —   Se poate   una ca asta ? cloncăni ea.       Cum să   ră-
  mîie lumea fără stăpînire ?
  —     Atunci cine se duce ? întîmpina corbul. Cu dragă mimă m-aş jertfi eu, dar sînt ciolan bătrîn şi nu mai pot!
  Pe loc, paserile cele mari, învăluind în laturi pe cele mărunte, dovediră cu tărie şi dreptate unele că sînt nevolnice, altele că sînt de nepreţuit folos neamului aici, pe pămînt.
  Drept aceea împărăteasa, în înţelepciunea ei, hotărî :
  —     Se cuvine şi rinduim sa se ducă una din paserile cele mărunte şi sprintene.
  Croncăniri de pliscuri ameninţătoare încuviinţară. Bătăi mari de aripi aplaudau. Iar cîntăreţele cele mititele '«e strînseră într-un cotlon, uitîndu-se înfricoşate una la alta, cu ochişorii lor de bolduri.
  —     De vreme ce vouă vi se cuvine această cinste, vorbi iar pajura, hotărîţi. Dacă nu aduceţi o fărîmă de foc,
534
  pierim, şi a voastră va fi vina ! Voi veţi da sama Dom-nului-Dumnezeu la judeţul cel de apoi.
   —      Măria-ta, întîmpină cu subţire îndrăzneală cinte-zul ; noi nu avem putere ; noi nu ştim decît să cîntăm.
   —      Auzi dumneata cu teza re şi nerecunoştinţă ! şi lipsă de dragoste de neam ! croncăniră indignate paserile cele mari. Auzi dumneata lipsă de cuviinţă ; auzi laşitate !
   Atunci stigletele, care era cel mai mic şi imai mişel din tot neamul, se arătă convins şi ieşi înainte cu sfială.
   —      Nu vă supăraţi. De vreme ce trebuie, şi tot murim altfel, iată, mă duc eu !
   Şi, rămînînd toţi mulţămiţi, deşi neîncrezători, el îndată a plecat. Biserica şi soborul şi satul nostru râmaseră pe cîmpia albă şi îngheţată ; el flutura din aripioare spre cerul senin. A mers aşa multă vreme, netrudit şi hotă-rît, pînă ce intră în vîrtejul soarelui. înaintea lui, în volbură albă, fierbea un cuptor nemărginit şi orbitor. Şi el părea un fir de funingine rătăcită. însufleţit în cea din urmă sforţare, se avîntă pînă la izvorul focului veşnic şi prinse o rază.
   Soborul de jos simţi îndată ca o dulce alinare. Raza de soare adusă de sol creştea, şi zăpezile, asudate deodată, începură să scadă. în curînd porni cu spumă şi larmă zăporul şi se arătară ostroave de iarbă. Cînd stigletele ajunse pe pămînt, cele dintăi flori ridicau cupele albe din frunzele moarte şi-l salutau.
   în raza de soare, soborul începu a se veseli foarte. împărăteasa şi tovarăşii ei cei mai mari lăsară să cadă cîteva sunete şi făcură cu şfichiurile aripilor oarecare semne de prietinie spre cîntăreţul cel mititel. Apoi îşi luară zborul spre sălaşuri, în blîndeţa începutului de primăvară.
   în treacăt, ţarca băgă de samă goliciunea şi ruşinea eroului. începu a rîde cu răutate. Rîsul ei înveseli pe celelalte. Cu chef şi voie bună trecură. Iar păsărelele
535
 rămaseră împrejurul stigletelui, privindu-1 cu milă şi în-cercînd să-l mîngîie.
   Botgrosul, după o lungă cugetare, ridică un degeţel, ţistui şi glăsui mişcat :
   —      Fraţilor şi surioarelor ! să ne întovărăşim cu toţii şi să-l îmbrăcăm, săracul ! E păcat sâ-1 lăsăm gol pe lume...
   —      Să-l îmbrăcăm, să-l îmbrăcăm ! ciripiră păsărelele toate. Şi să cîntăm isprava lui !
   Ţîrîind şi săltînd, cîntăreţele duseră cu alai pe stiglete în dumbrăvioara de-aproape. Acolo fiecare dădu cîte o pană şi înjghebară pentru tovarăşul cel sărac un strai de felurite colori. El se lăsa în voia lor, încă nedumerit şi cu inimioara bătînd. De-atunci are stigletele aşa îmbrăcăminte ciudată : fesuşor purpuriu şi surtuc din bucăţi. Poate de aceea a rămas tot ruşinos şi modest, şi rar îl zăreşte omul în zilele primăverii, deşi, după cum se vede, el a readus pe pămînt soarele, în plisc.
                                          (Dumbrava minunată, 1926)
                ÎNTUNERIC
   Nu înţeleg de ce asară, stînd în cerdac cu cîţiva cunoscuţi, am început a vorbi despre întîmplări ciudate, întîmplări ciudate, nu fantastice. La cele fantastice rolul principal îl joacă iluzia ; fenomenul în sine poate fi explicat în chipul cel mai firesc, după legi fizice cunoscute, întîmplări ciudate : adică acele care încă nu pot avea o explicaţie pentru înţelegerea noastră. Legea lor stă suspendată în sine, ca Dumnezeu în nefiinţă, înaintea creaţiei. Ascultînd asemenea poveşti de-ale tovarăşilor mei, zîmbeam. Admiteam că sînt interesante, aş fi vrut numai să ştiu dacă sînt şi adevărate. Voiam tocmai să formulez o obiecţie ironică în acest sens, cînd dintr-odată îmi luciră în amintire, descoperite din întuneric, două fapte din categoria aceasta. Nu mai rămînea îndoială că erau adevărate. Mi se întîmplaseră mie, personal. Avînd în mine mirarea că le uitasem cu totul şi-mi apăruseră aşa de brusc şi neaşteptat tocmai cînd trebuia, ca nişte fiinţi vii şi conştiente, începui să le povestesc îndată.
   Primul din aceste fapte s-a petrecut acum cîteva ierni. Precis n-aş putea spune în ce an anume. Veneam acasă de la serbarea şcolară a Unirii. înserase. Intrasem în strada Ştefan cel Mare, de unde casa mi-i foarte aproape
 537
pe o stradelă, la cîteva sute de metri. în faţa băcăniei „Trei brazi" am scos cheile din buzunar ; aceste chei pe care le vedeţi, în număr de şapte, trecute într-o verigă de oţel. De ce le-am scos, nu pot stabili. M-am jucat cu ele fără să-mi dau sama ? Le-am învîrtit pe după arătătorul mînii drepte, cum fac uneori cînd mă plimb prin odaie ? Deodată le-am scăpat din mînă. Parcă mi le-ar fi smuls cineva. în uliţă era omăt proaspăt. Nu le-am auzit cînd şi unde au căzut. M-am aplecat în acelaşi moment ca să le caut. Am făcut cîteva explorări, cu degetele răşchirate. Mi-a fost cu neputinţă să dau de ele. Am mărit raza cercetărilor sondînd cu bastonul, ceva mai departe, foarte amănunţit şi circular, împrejurimea imediată. Nimic. Atunci am însemnat bine locul şi m-am gîndit să cer o lumină celei mai apropiate case. Băcănia „Trei brazi" era închisă. Am ciocănit în obloanele din faţă, am cercat să intru pe undeva, prin dos. M~am convins curînd că nu-i nimeni acasă. Am făcut reflecţia că şi familia lonescu trebuie să se fi dus la serbarea şcolară, şi de-acolo se va fi oprit la nişte prietini. De la lumina felinarelor noastre cu gaz nu puteam aştepta nici o ajutorare. M-am hotărît să-mi aduc ajutorul de-acasă de la mine, — foarte aproape, cum am spus. Am grăbit deci pînă acasă, am spus în două vorbe ce mi s-a întîmplat, nevastă-mea a aprins felinarul şi am luat cu mine pînă la locul cu pricina pe Toma, băiatul meu cel mai mare. Uliţa era tot singuratică şi pustie. Nu cred să fi trecut cineva cît lipsisem. Am căutat exact în locul întîmplării, unde făcusem semn. Am răscolit toată zăpada, pe-o întindere destul de mare... N-am găsit nimic şi, fără îndoială, am fost foarte mirat. E uşor de înţeles şi cît de contrariat eram. A trebuit, la urma urmei, să mă las biruit; am dat iarăşi lui Toma felinarul, şi am pornit amîndoi spre casă. Mă gîndeam la ce lăcătuş să trimet ca
538
să vie să-mi deschidă biroul. într-un săltar, acolo, mai aveam nişte chei pe care le-aş fi putut întrebuinţa. Şi-mi făceam, cu jumătate de voce, un reproş violent că am închis cheile într-un săltar, ca şi cum aş fi fost un copil ori o femeie. Atunci, probabil, ca să pun accent reproşului, am ridicat bastonul şi am dat o lovitură în zăpadă, la marginea trotuarului. Am auzit în aceeaşi clipă un uşor ţipăt metalic. M-am uitat în juru-mi şi-ndărăt. Eram ca la o sută de paşi de băcănia „Trei brazi". Fără îndoială că nu putea fi vorba de cheile mele. Sunase altceva. Să vedem ce este. M-arn plecat şi, fără să am nevoie de felinar, am întins mîna chiar în locul unde lovisem. Şi am ridicat cheile pierdute.
   întîmplarea a doua e ceva mai complicată, fără să fie mai puţin vrednică de mirare, şi a avut loc în Bucureşti în 1908, înaintea celei despre care v-am vorbit. Cronologiceşte, ar fi trebuit să v-o povestesc pe-aceasta întăi. însă cînd mi-au apărut acum, din subconştient, aceea mi se pare c-a zîmbit şi mi-a făcut un semn înaintea acesteia, deşi amîndouă s-au arătat în aceeaşi clipă. Era tot iarnă, pe la începutul lui fevruarie. Debarcasem în capitală în dimineaţa aceea şi ieşisem imediat pe Calea Victoriei, ca să caut pe-un prietin, inginerul Arapu. îl cunoaşteţi unii dintre dumneavoastră, şi el vă poate confirma ceea ce vă spun eu. Prietinul meu locuia la ho-fcslul Metropol. Mergeam deci în direcţia aceea, nădăjduind să-l întîlnesc pe stradă, înainte de a ajunge. în-tîlniri de-acestea, voite, «mi se realizează de multe ori. Am auzit că şi alţii le pot avea. Se poate să fie simple coincidenţe. Ori poate le băgăm în samă pe acestea, şi trecem cu vederea pe cele care nu se produc. Se poate, întîlnirea pe care o doream însă şi o aşteptam s-a produs. Prietinul meu venea dinspre hotelul lui şi eu l-am observat de departe, pe cînd eram în dreptul cofetăriei
539
  Riegler. Ne-am oprit şi ne-am strîns mîna în colţul străzii Regale. După asta, luîndu-I de braţ, am vrut să-l mişc la vale, spre strada Cîmpineanu, unde ne chema pe amîndoi interesul care mă adusese la Bucureşti.
  Prietinul meu păru deodată intrigat şi curios. Mă apucă de mînă şi mă opri.
  —   Unde vrei să mergi ?
  Eu îl privii uimit.
  —      Cum ? nu ştii ? Doar ţi-am scris. Pentru asta am venit în capitală şi am căutat să te întîlnesc.
  —   Nu ştiu nimic. Cînd mi-ai scris ?
  întăi credeam că glumeşte. Pe urmă am văzut că vorbeşte serios şi-i dădui explicaţia. îi scrisesem recomandat cu două zile înainte. Eram sigur că mă aşteaptă.
  —      N-am primit nici o scrisoare... îmi răspunse el cu uimire.
  —   Se poate ?
  —   Pe onoarea mea, n-am primit nici o scrisoare...
  Pentru stările de lucruri dinainte de război, asemenea
  întîrziere era cel puţin bizară. îi vorbeam despre o recla-maţie la Poşta centrală şi căutam în portofoliu adeverinţa scrisorii. Şi ne mişcăm prin piaţa Teatrului naţional spre strada Cîmpineanu. începuse a ninge, în fulgi mari şi deşi. în dreptul Berăriei cooperative, ne oprim amîndoi, observînd la picioarele noastre, în zăpada proaspătă, o hîrtie. Puteam s-o lăsăm şi să trecem mai departe. N-am lăsat-o. Ne-am aplecat asupra ei. A ridicat-o el. A cetit pe ea adresa lui. Era scrisoarea recomandată, pe care i-o expediasem din Iaşi, cu două zile mai înainte.
  După ce trecu tumultul de observaţii şi-şi aprinseră toţi ţigări, cel mai tînăr dintre noi, advocatul Gheorghiţă Mareu, îmi zise ;
  —      Ceea ce ai spus dumneata nu poate fi contestat. Sînt nişte întîmplări extraordinare pe care le-ai trăit.
 540
Nu pot spune mici întîmplări, căci în domeniul acesta n-avem încă dreptul să stabilim gradaţii. Fapt este că au avut loc în timpul şi-n spaţiul nostru. Dumneata nu eşti nici nebun, nici farsor. Asta îmi dă curajul să relatez şi eu o întîmplare, pe care n-aş fi îndrăznit s-o scot din întuneric.
   —   S-auzim ! s-auzim ! strigară tovarăşii noştri.
   —   Să vedem, zisei eu zîmbind.
   Gheorghiţă Marcu tăcu, puţintel jignit de intonaţia vocilor.
   Gheorghiţă Marcu era un om pe care nu l-am auzit povestind niciodată. Faţa-i de Mefistofel taciturn şi trist are cîteva grimase tragice cînd ascultă şi cînd îşi debitează pledoariile. Ochii lui nu zîmbesc niciodată. Nici nu înţeleg ce căuta printre noi, toţi oameni veseli şi gălăgioşi.
   Deodată se-ntoarse cătră uşa deschisă larg, spre întunericul de-afară, compact, fără lună şi fără stele. Şi fără nici un murmur, ca şi cum livada adormise ori murise dintr-odată.
   —      Mi s-a întîmplat în vremea războiului, zise el brusc, c-o grimasă de durere lăuntrică. Şi era o noapte neclintită ca aceasta. Timpul şi viaţa conteniseră. Eram mîhnit şi înfricoşat, aşteptînd să trec în altă stare. Adică mă temeam c-am să mor...
   O clipă, tînărul advocat se opri fără să ne privească. Noi rămăseserăm neclintiţi şi fără cuvinte, deodată atenţi.
   —      Trebuia să executăm un atac de noapte — reîncepu el cu glas uscat — la cota 415. Eram în 1917, în poziţiile înfricoşate din regiunea Tîrgului-Gcna. Mă stăpî-nea o presimţire tulbure şi caracteristică. Şi eram otrăvit din pricina unei întîlniri pe care o avusesem în ziua aceea. Era înţr-o zi din august: 13 august.
   Iată despre ce întîlnire e vorba :
541
   Eu am fost bun prietin odată» în lumea cealaltă de dinaintea catastrofei, cu unul Cozma Iepure. Poate nu l-aţi cunoscut. Era proprietar şi om cu afaceri multe în ţinutul Fălciului. Tatăl lui, popa Iepure, om putred de bogat şi politician cunoscut, îmi fusese dient într-un rînd, la începuturile carierei mele. Şi mă legasem şi cu preotul şi cu Cozma atît de mult, încît m-am hotărît să petrec într-o vară în sat la ei, în nişte locuri foarte frumoase. Petrecînd acolo, fireşte, m-am amorezat de sora lui Cozma. A fost între mine şi Lucia o iubire repede şi aprigă, care în acelaşi an ne-a dus pe amîndoi în faţa altarului. Căsătoria a fost pentru noi un simplu incident fără însemnătate, căci trăiam închişi în pasiunea şi-n tinereţa noastră ca într-o crisalidă. Era necesar să fie aşa pentru că Lucia trebuia să moară. în trupul ei firav şi blond se furişase o cumplită boală ce nu iartă, în ochi i s-a admci t veşnicia neclintită. A trecut fericită prin viaţă şi s-a dus înfăşurată în dragostea mea ca într-un giulgiu. Vă previn că frazele acestea poetice sînt singurele rămăşiţe ale acestei iubiri din tinereţă. Iubirea şi disperarea mea n-au produs decît cuvinte. însă nu despre aceasta e vorba.
   Nici nu încolţiseră seminţele de flori pe care le aruncasem împreună pe mormîntul Luciei, şi Cozma mi se înfăţişă c-o privire străină, pe care nu i-o cunoşteam. Avusesem în stăpînire doi ani zestrea surorii lui. Zestrea aceasta urma să treacă iar în patrimoniul lor —era un bun care în curînd trebuia să fie al lui ; şi-mi cerea socoteli şi acte justificative cu ochi îngheţaţi şi duşmănoşi. Vorbele pe care mi le-a aruncat în faţă acest prietin nu le-am auzit de la nici unul din duşmanii mei. M-a tîrît fără milă în faţa justiţiei ; cu limbă înveninată m-a ponegrit ; m-a sfîşiat cu bucurie sălbatică. Nu l-am cruţat
542
nici eu, căci nu sînt un om tocmai bun. Şi de şi nu mi-am îndeplinit răzbunările corsicane pe care le visam, i-am plătit cu monedă nefalşificată în nesfîrşitele procese cu răzăşii din vecinătatea moşiei lui.
   Aşa stăteau lucrurile cînd a izbucnit războiul cel mare, despre care n-am să vă spun decît puţine lucruri. Am suferit nu numai de lipsuri, de umezeală şi de frig. în prima parte a campaniei am fost strivit sufleteşte de o înfrîngere cumplită ; am gemut de durere şi de îndîrjire neputincioasă în tot timpul retragerii, pînă ce ne-am statornicit în munţii Moldovei. Din acele zile negre am învăţat să respect pe plugar, şi am priceput ce înţeles grav se cuprinde în cele cîteva cuvinte banale : „talpa ţării", „pămîntul strămoşesc". Căci subt ochii mei omul cel vechi, valahul cel trist, îşi vărsa sîngele jertfindu-se fără murmur, ca-n toate veacurile trecute.
   Vin la întîmplarea mea.
   Căpitanul companiei noastre îmi pusese în vedere ordinele atacului de noapte. Ca plutonier, aveam misiunea să conduc înainte, spre sîrmele inamicului, o patrulă tare de recunoaştere. Şi în starea sufletească în care mă aflam, cugetam la întîlnirea de peste zi eu Cozma Iepure. Asta era întîlnirea otrăvită, în preajma ceasului morţii. Căci aveam presimţirea că voi cădea.
   Peste zi, la comandamentul brigăzii îmi aşteptam rîn-dul ca să predau un raport confidenţial. Atunci, dintre ofiţerii din preajma mea s-a desprins unul, care, voind să treacă spre adăpostul blindat al colonelului, m-atinse cu cotul. M-am ferit uşor, ridicînd ochii. Uniforma celui ce trecea era a unui locotenent. După doi paşi şi-a întors capul. Era Cozma Iepure. S-a oprit, îneruntînd sprîn-cenele.
   —   De ce stai în cale, sergent ?
 543
   A rostit vorbele acestea cu dispreţ şi dezgust, răsfrîn-gîndu-şi buzele. Am simţit că ameţesc şi că trebuie să pun mîna pe pistol. Amîndoi eram doi rezervişti, doi fii ai pământului, ca şi valahii cei trişti, ş-ar fi fost prilej să ne îmbrăţişăm şi să uităm toate. M-am stăpînit, dar aş fi vrut să-I văd zbătîndu-se în sînge la picioarele mele.
   —     Ai spus ceva ? mă întrebă el, rînjind şi făcînd un pas spre mine.
   Am tăcut. A pufnit de rîs şi a intrat la «colonel.
   Acuma, în preajma atacului, ma rodeau necontenit, ca viermii, vorbele pe care ar fi trebuit să i le întorc
—   subţiri şi tăioase, în aparenţă inofensive, înţelese însă bine de noi amîndoi. Nu le rostisem şi mă socoteam umilit, mizerabil şi împuţinat.
   La ceasurile unsprezece şi un sfert, caporalul meu Ne-culai Moraru apăru lîngă mine şi-tmi şopti uşor :
   —     Domnule plutonier, oamenii sînt gata, trebuie să plecăm.
   —  Să plecăm, Morarule, tresării eu.
   Era un om din partea locului, care cunoştea rătăcă-nile şi ascunzişurile muntelui.
   Am plecat cu patrula mea, unsprezece baionete, fără gloanţe ; şi ne-am strecurat prin locuri pe care nu le vedeam, spre tăcerea ameninţătoare dinainte, printr-un întuneric neclintit şi mort. Am găsit reţelele de sîrmă nepăzite, de şi fuseseră distruse de bombardamentul de peste zi. M-am întors, cătră ora douăsprezece, şi mi-am făcut raportul. Iar la miezul nopţii, telefonic, s-a dat ordinul atacului.
   A fost o afacere de un sfert de oră. Am urcat din nou, pe valea unui pîrău, spre cota 415, unde aveam presimţirea că trebuie să mi se întîmple ceva. Mi-a tresărit inima
544
în piept ca un animal străin în clipă cînd a izbucnit cea dintăi granată. Au pornit împuşcături, au tresărit rachete. Şi deodată, un val formidabil de fier ne-a izbit în întuneric şi-n locul necunoscut în care ne aflam. Bătură o clipă mitraliere furioase, apoi se dezlănţui un contraatac. întăi am fost împins înainte, între urale. Fremăta întreg sectorul brigăzii, sub negura punctată de scîntei şi de sorii rachetelor. Apoi am căzut într-o rîpă străină, care nu era a noastră, pe rovina unui pîrău. Aveam cu mine numai un singur soldat.
   Împuşcăturile conteniseră. întreb pe soldat, în şoaptă :
   —   Tu eşti, Dămiene ?
   —* Da, domnule plotonier.
   —   Ce facem ? Unde mergem ?
   —     Trebuie să mergem la noi, domnule plotonier, la vale.
   Se înţelege : era foarte simplu ; la vale. Am pornit, ascultînd încă atent ameninţările întunericului. Locurile erau însă tari şi prăpăstioase. Am avut dintr-odată simţirea că m-am rătăcit.
   Dămian se oprise.
   I-am şoptit iar, fără să-mi dau sama cum şi de ce :
 . — Ascultă, Dămiene, la vale nu putem trece pe aici. Trebuie să căutăm o altă ieşire.
   Această altă ieşire — lucru absolut neînţeles şi nelogic — eu am căutat-o la deal, spre inamic. Am mers ca şi cum aş fi fost orb, cu soldatul după mine. Am trecut în altă vălcică şi m-am oprit iar. începu dintr-odată să-mi bată inima. Atinsesem cu vîrful cizmei ceva moale.
   —     Domnule plotonier, îmi zise soldatul, aici nu stăm bine. Aici a fost fierbinte. Sînt oameni care au căzut acum... E de-ai noştri, adăogi el după o clipă. A murit...
                                                                 545
 35 — Opere vo3. 21 — M. Sadovesnu
 înţelesei că se plecase şi pipăise.
  —  Mergem înapoi, domnule plotonier...
  Nelogic şi absurd, am stăruit să mergem la dreapta, în altă rîpă.
  —  Care rîpă, domnule plotonier ?
  N-am ştiut, se înţelege, ce să-i răspund, dar am pipăit terenul în dreapta cu picioarele şi am avut senzaţia că cobor în alt loc. Am mers cu luareHaminte zece paşi. M-am oprit deodată.
  —  Aici sîntem la adăpost, zisei eu.
  —     Sîntem lîngă o baltă rămasă din ploile de ieri, mă lămuri Dămian.
  Trăsei din buzunarul din dreapta al pantalonilor bricheta şi aprinsei benzina — tot subt impresia că mă aflu într-o rîpă singuratică şi adăpostită, de unde lumina nu se poate vedea. Soldatul suflă şi stînse numaidecît flacăra, dar avusesem vreme să văd, în licărirea de fulger, o groapă de obuz mare umplută de ploi. Şi un om căzuse în marginea ei şi murise cu faţa în jos, îmbrăţişat de umbra-i din apă ca de-un duşman.
  —  Mergem la vale, domnule plotonier, stărui soldatul.
  I-am răspuns hotărît:
  —  Mai avem de mers cîţiva paşi la dreapta.
  Am făcut cei cîţiva paşi. Şi atunci am auzit acea chemare stînsă pe care o aşteptam. O tînguire abia perceptibilă.
  —     Aici moare cineva, am zis eu. Şi am aprins imediat bricheta.
  —     Stînge-o, domnule plotonier... şuieră soldatul. împuşcături izbucniră undeva la deal şi pe vale.
  Ne-am lăsat la pămînt.
  în lumina brichetei văzusem foarte desluşit obrazul lui Cozma Iepure. Chemase pînă-n clipa aceea — şi-n
546
clipa aceea murise. Urmasem pînă la el drumul unei linii încîlcite şi el mă aşteptase ca să moară. Pe urmă ne-am coborît imediat la şanţurile noastre. Întâmplarea am păstrat-o în mine tulbure pînă acuma ; văd că n-are explicaţie şi nici nu i-o caut; v-am spus-o fără scop şi fără plăcere...
   Gheorghiţă Mareu ne-a privit trist, cu ochii lui care nu puteau zîmbi, şi şi-a aprins o ţigară, zvîrlind scîn-teia chibritului în întunericul opac al grădinii.
                                         (Dumbrava minunata, 1926)
OCHII
   Probabil că sînt mai mult o victima a literaturii de Crăciun decît a realităţilor ; fapt e însă că sufăr şi sînt o victimă. Asta e neîndoios şi asta mă face să vă povestesc întîmplarea pe care o am în mine şi pe care pînă acuma nu înţeleg de ce încă n-am spus-o. Se-ntîmpiă că ziua de azi să fie o aniversare : ziua întăi a sărbătorilor, şi să fie afară, ca şi atuncea, o vreme aspră şi duşmănoasă.
   Mai întăi lumina se isprăveşte foarte curînd. La patru şi jumătate ise face sară şi la cinci e întuneric deplin. Ş-un vînt teribil de grăbit viscoleşte cu ace. Eu mă aflam — la 1916, în vremea războiului ş-a retragerii — Ia Po-dul-Iloaiei, într-un fel de birou de triaj pe care cercam să-l organizez împreună cu superiorul meu, maiorul Mi-chiduţă. Cădeau în jurul nostru, în fiecare ceas, oameni din rătăcire şi din spaimă. Bătuseră săptămîni încheiate drumuri grele, înfundate de glodurile toamnei, se despărţi seră şi se risipiseră de unităţile lor, ş-acuma începeau a se alina ş-a se aduna, îndrumaţi spre felurite puncte ale Moldovei de cei dintăi agenţi ai refacerii.
   Nici eu, sublocotenent tînăr, nici maiorul, rezervist cărunt, nu ne venisem încă bine în fire. Eram încă tul-
54$
buraţi de întîmplări năprasnice. Maiorul Michiduţă — se vede uşor că asta-i o porecla —< demonstra în fiecare zi cui voia să-l asculte cît de lesne înfrîngerea noastră s-ar fi putut preface într-o mare victorie. Arăta asta pe o hartă ferfeniţoasă, cu degete osoase, cu unghiile netăiate. în zece minute victoria era gata şi duşmanii zdrobiţi într-un punct sub degetul arătător. Statura lui pitică cerca să se avînte în sus. îşi mişca cu energie sprîncenele şi bărbuţa. Pe urmă se-ntorcea spre o grupă de soldaţi care coborîseră de la tren şi se înfăţişau întunecoşi şt amărîţd.
   —     Ce-mi stai aşa ca la înmormîntare, camarade ? îi apostrofa el cu vocea-i subţire şi uscată. Păşeşte înainta cu bărbăţie şi-ţi arată îndreptările. Pe urmă ai grijă, domnule sublocotenent, să se îndeplinească strict primul punct al ordinelor mele.
   Prima operaţie pentru a ridica moralul năcăjiţilor oameni ş-a reface oastea ţării nu era greu de îndeplinit. Puneam pe-un miliţian bătrîn să tundă pînă la piele pa noii-veniţi c-o maşină americană. Oamenii rămîneau după aceea tot trişti, flămînzi şi slab îmbrăcaţi şi mă trudeam îndelung ca să-i pot echipa, şi discutam mult cu maiorul ca să-i pot hrăni în ziua sosirii, cînd nu erau trecuţi la ordinar. Domnia sa avea dispreţ pentru flanele, mănuşi şi hrană îmbielşugată. Acestea mai mult moleşesc pe om, declara el.
   Dispoziţiunile celelalte ale maiorului Michiduţă pentru ridicarea moralului trupei erau în armonie cu punctul întăi. în năcazul şi nenorocirea acelor zile de dechemvrie, discursurile şi sentinţele lui în termeni tehnici erau mai mult tragice decît umoristice. Şi cum venea sara grăbită, în birourile noastre strimte, afumate şi rău luminate cu lămpi chioare, toată înfăţişarea lui măruntă,
549
  cu vorbe neaşteptate şi absolut străine situaţiei, îmi fâcea o impresie stranie de nebunie.
  De altminteri, echilibrat sufleteşte nici eu nu eram şi nici nu puteam fi în asemenea împrejurări.
  Să vedeţi ce se întîmplă.
  în ziua aceea întăia de Crăciun, pe o vreme tulbure şi nemilostivă, maiorul meu se grăbeşte să plece la Iaşi. Avea acolo un prietin cu sărmăluţe de piept de curcan şi vin roş de Uricani. înainte de plecare deodată-i venise să cînte o arie dintr-o operetă veche. Se răsucea în călcâie şi fredona fals :
                    „Pentru că — Pentru că Pentru că era de plumb !“
  Şi cum trînti uşa, parc-ar fi pus punct şi s-ar fi rupt cu totul de orice fel de îndeletniciri la Podul-Iloaiei şi de orice fel de griji de pe lumea asta. îi auzii încă murmurul cîntării pe sub ferestre şi ridicai ochii de pe registru, zîmbind şi ascultînd. Atunci văzui lîngă uşă un copil. Parcă izvorîse din pămînt. C-o clipă înainte nu era acolo.
  —   Ce-i cu tine, băiete ?
  —   Trăiţi, domnule ofiţer... scînci el.
  —   Ce-i cu tine ? Cînd ai intrat aici ?
  —   Am intrat cînd ieşea ginaralu cel bătrîn care cînta.
  —   înţeleg ; şi ce pofteşti ?
  El se scărpină în capu-i cu păr încîlcit şi mare, îşi lepădă jos pe duşamele pălăria pleoştită şi începu să sco-ciorască la piept, sub haina ferfeniţoasă prea largă pentru el.
  —   Ce cauţi ?
  —   Caut un belerty îmi răspunse el smîrcîind din nas.
  îl aşteptai să-şi caute biletul, privindu-1 în tăcere. Sub
  redingota de căpătat, avea haine albe de ţăran. în pi-
550
  \
 \
 citare, bocanci largi şi gleznele înfăşurate în jambiere verzi. Era un copil slăbuţ şi palid de doisprezece ori treisprezece ani. Nasu-i puţin pălit în sus era roş de frig. Avea o expresie extraordinară în ochii mari şi negri înfloriţi cu gene bogate. Cu ochii aceia de femeie mă privi încrezător, se apropie şi-mi întinse hîrtia, apoi se trase îndărăt, îşi şterse nasul cu imînica redingotei şi aşteptă.
   Desfăcui hîrtia şi cetii:     Neculai Corban, soldat con-
 tingentul 910, regimentul 15 Războieni, triaj Bacău6'.
   Ridicai fruntea.
   —   Cine-i soldatu ista ?
   —   Soldatu ista-i tătuca, îmi răspunse copilul.
 . — Şi ce vrei de la mine ? Biletul vorbeşte de Bacău.
   —      Aşa-i, domnu ofiţer, belertu vorbeşte de Bacău, îmi răspunse copilul, şi sfiala îi pierise dintr-odată ; da’ eu ţi-oi spune matale că am fost la Bacău şi nu l-am găsit acolo. întăi şi-ntăi să-ţi spun matale, domnu ofiţer, că mămuca o murit la dechemvrie în patru ş-am în-gropat-o în ziua de sfîntu Neculai. Dac-am văzut aşa, că rămînem patru copii fără de nici un ajutor, am venit de lîngă mănăstirea Bistriţei, unde şedem noi, drept în tîrg la Piatră şi m-am înfăţişat la cazarmă la domnu colonel... ista, am uitat cum îi zice. Da’ fiind un om bun, m-o întrebat de fraţii mei cei mai mititei şi i-am spus că i-am lăsat la o mătuşă. Mi-o dăruit bocîncii iştia, da’ de tătuca nu imi-o putut da nici o ştire. M-o sfătuit să mă întorc mai bine acasă, să nu mai umblu drumurile, că m^a mînca un cîne. Aşa că eu am zis : Nu se poate. Trebuie să mă duc la el, să-l scot de la slujba lui măcar zece zile, să vie în sat să vadă ce-om face, că şi mătuşa-i bolnavă, şi dac-a muri şi ea, apoi rămînem fără nimene pe lume. M-o sfătuit un miliţian bătrîn să merg cu dînsu pînă la Bîrlad ; şi m-am dus la Bîrlad în tren, cu miliţianu. Ş-aeolo, la Bîrlad, mi-au dat domnii
551
 ofiţeri belertu ista. Şi m-am întors tot cu trenu la Bacău, precum scrie acolo, şi nu l-am găsit pe tătuca nici la Bacău. Da5 am aflat c-o fost la Bacău, şi de-acolo l-ar fi trimis aicea, Ia Podul-Iloaiei.
 —      Aicea, la Podul-Iloaiei ? Soldatul Neculai Corb an, de la 15 Războieni ? Nu mi se pare să-mi fi venit înainţe un soldat cu acest nume.
 —   Trebuie să fi venit, domnule ofiţer, stărui copilul.
 —   Nu cred. Mi-aş aduce aminte.
 Eram plictisit şi morocănos în ziua aceea de sărbătoare, în care superiorul meu se grăbise a pleca Ia o petrecere cu sarmale şi vin de Uricani, lăsîndu-mă singur cu nefericirile şi suferinţile pribegilor. Totuşi, copilul mă privea cu ochii lui frumoşi şi mari şi sta în faţă-mi aşa de hotărît şi de curagios, îneît avui o clipă de reculegere şi fScui o sforţare. Parcă nu mi-i necunoscut numele care s-a rostit. Trebuie să-l am înscris într-un registru.
 —   Gum ai spus că-4 chiamă pe tată-tu ?
 —   Soldatu Neculai Conban.
 —      Soldatu Neculai Gorban trebuie să fie între cei pe caise î-om trimes astăzi Ia Iaşi. Gavril Oancea ! Deschide uşa; şi strigă pe Gavril Oancea.
 Copalul deschide uşa şi strigă subţire numele miliţianului meu. Apoi iar mă priM cu nădejde.
 —   Pe tine cum te chiamă ?
 —   Pe mine mă chiamă Niculăieş, ca şi pe tătuca.
 Gavril Oancea intră şi se uită de sus, într-o parte,
 la c<*piL
 —      Ascultă, moşnege, îi zisei eu zîmbind, avem intre oamenii noştri pe unul Neculai Corban ?
 —- Din ce regiment, domnule sublocotenent ?
 —   Db 15.
 —      Neculai Corban, dm 15, nu socotesc să se afle. Noi nu ţfcem oameni din regimentul 15. îi trimetem la Iaşi.
552
  —     Atunci e aşa cum spun eu. Am încredere în memoria mea. De nume îmi aduc aminte. Fără îndoială că l-am trimes la Iaşi, ieri ori ast-dimineaţă.
  —   Mai degrabă ast-dimineaţa, domnu sublocotenent,
  —     Atuncea hotărît, mă întorsei eu cătră copil ; nu-i aici, dar te-ai apropiat de el şi-l găseşti la Iaşi. Te înfăţişezi în gară la domnu sublocotenent Savu şi-l întrebi unde stau oamenii pe care-i primeşte de la Podul-Iioaiei.
  —   Vra să zică acolo îl găsesc.
  —   Acolo ai să-l găseşti, răspunsei eu rîzînd.
  S-anină în tren, mă gîndeam eu vesel, şi debarcă la
  Iaşi cu maiorul meu.
  Copilul se retrase. Peste un ceas, cînd îmi isprăvii lucrul, mă răsturnai pe speteaza scaunului şi-mi adusei deodată aminte, surprins, de vizita pe care-o avusesem. Copil vrednic şi bărbătos, — ochi stăruitori şi feminini* Poate-ar fi trebuit să-l încălzesc c-un ceai, ori măcar c-o vorbă bună. Mila aceasta înţelegeam că vine mai ales din pricină că stătuse înainte-mi un copil cu totul excepţional, Ce făcea acel Niculăieş era pur şi simplu eroic. Şi eu îl lăsasem să treacă pe lîngă mine ca şi pe oricare om de toate zilele.
  —   Ce-i, moşnege ?
  Miliţianul meu intrase nesimţit în odaie.
  —     Trăiţi, doninule sublocotenent, îmi răspunse el; nu-i soldat.
  —   Gine ?
  —   Neculai Corban !
  —   A, omul pe care-1 căuta băiatul.
  —     Da, domnule sublocotenent, nu-i soldat. Aşa că-i zice căpuralul Corban Neculai. Şi-acum, chiar în acesţ minut, pleacă la Paşcani cu ceilalţi. De-acolo s-a duce la Caşin, pe front.
  —   Cine ?
551
  —   Cap uralul Neculai Corban.                               1
  —   Unde zici că pleacă ?
  —   O plecat la Paşcani, domnule sublocotenent.
  —* Apoi parcă era vorba că l-am trimes la Iaşi.
  —     Nu, domnule sublocotenent, o fost o greşeală, pentru că-i căpural, nu-i soldat. Aşa că n-o plecat la Iaşi, ş-o plecat la Paşcani.
  Eu tăcui, uşurel tulburat.
  —   Bine, am zis miliţianului, du-te.
  îmi luai dolmanul şi căciula şi ieşii în vîntul de-afară. Cum făcui zece paşi pe uliţa pustie, văzui că nu mai era vînt-: era o furtună îngheţată. Se mişca în juru-mi o noapte aşa de sălbatică şi de dezolată, încît simţii o primă lovitură în piept, ca din necunoscut.
  Mă grăbii să cobor la gara pustie. Intrai din vijelie în odăiţa caldă a ofiţerului de serviciu. îl găsii în patu-i de campanie, cu faţa la părete. îl întorsei spre mine şi-l cercetai grăbit dacă a plecat trenul de Iaşi, cu domnu maior Michiduţă. A plecat de mult. Aflai c-a plecat şi trenul de Paşcani, tot de mult.
  —     Voiai poate să pleci la Iaşi şi tu ? mă întrebă el căscînd şi rîzînd. Mai ai un tren spital, la miezul nopţii.
  —     Nu se poate să plec la Iaşi, i-am răspuns eu. Ţineam să te întreb dacă ai văzut pe un protejat al meu, un ţărănuş, încotoşmat într-o redingotă mare, cu bocanci în picioare ?
  —   Cum nu ? cum nu        ? I-am făcut rost să      se ducă
  unde are treburi. I-am dat     ş-o jumătate de pîne.
  —   Ai văzut ce ochi are   ?
  —   Am văzut, ochi ca      toţi ochii. Nu înţeleg    de ce  te
  uiţi aşa la mine.
  într-adevăr, poate mă uitam la camaradul meu într-un chip deosebit. Nu-mi dădeam seama, căci începeam să fiu atent la ce se petrecea în mine.
   Un fapt îmi apărea vădit: copilul acela cu ochi stăruitori trecuse pe lîngă tatu-său. îl căuta, c-un eroism mai mare decît e-n firea oamenilor, de săptămîni lungi şi trudnice. Şi cînd ajunsese în faţa mea, de fapt îl găsise, căci n-aveam decît să controlez un registru şi să n-am o încredere stupidă în memoria mea şi a miliţianului meu. Şi din pricina mea copilul şi omul se despăr-ţiseră. înţelesei şi mai mult: că se despărţiseră poate pentru totdeauna. Nu atît pentru că omul mergea spre front, unde era în epoca aceea o linişte relativă, ci pentru că, plăpînd şi slăbit, copilul cădea ca într-o vîltoare în furtuna acelui început de iarnă.
   Viscol şi noapte. Simţeam viscolul izbindu-mă ca un duşman. Presiunea lui răzbea prin blană şi-mi înfiora pielea trupului. Ş-un întuneric în care mi se părea că nu mai pot să răsuflu în voie. Intrai în cancelaria mea : ce-rui miliţianului un ceai.
   Mi-1 aduse. Ca să nu-i simt mirosul de oală, îi turnai mult rom. Nu-1 băui totuşi şi-l lăsai să se răcească în teica de tablă.
   Mă ridicai din scaun, mă îmbrăcai din nou şi ieşii iarăşi în întuneric şi-n viscol. Mă chema acel întuneric ca o nelinişte şi ca o întrebare la care nu puteam răspunde. Aşteptînd cu luare-aminte să se petreacă ceva în mine, mă coborîi iarăşi la gară şi aşteptai, ca un om beat, un tren oarecare de la miezul nopţii. Stă tui neclintit, în odăiţa camaradului meu, totuşi fără a dormita. Şi fără a cugeta. Într-o vreme m-am surprins că număr sforăiturile sublocotenentului.
   M-am trezit în tren, într-un ungher întunecos de vagon. Şi m-am coborît în gara Iaşi, fără să fi văzut pe nimeni şi fără să fi vorbit cu nimeni.
   Pe loc, cum am dat cu ochii de cea dintăi sentinelă a peronului, m-am dezmeticit ş-am văzut că drumul meu
555
are un scop. Am început, cu febra şi cu pasiune, o repede acţiune de detectiv. De la sentinelă la şeful militar al gării, de la şeliul militar al gării la sergentul reprezentant al comenduirii, am făcut, aş putea zice, numai cîte-un salt.
   Numai pe sublocotenentul Savu nu l-am găsit.
   In primul moment nimeni nu-şi putea aduce aminte să fi văzut un copil de ţăran cu redingotă. Pe peron, la sosiri de trenuri, totdeauna era un viermăt înfricoşat de oameni. Cine, poate să bage de samă la un copil ?
   —      Era ţăran, zici ? Atunci de ce purta redingotă ? mă întrebă şeful.
   —      Un copil sărac... răspunsei eu c-o arsură de ruşine în privire.
   —      Un copil sărac ?... Ce s-a întîmplat ? De ce-1 urmăreşti ?
   —   Mă interesez de el... răspunsei eu cu greutate.
   Eram gata să dau anume lămuriri asupra faptei acelui copil, pe care eu o categorisisem eroică, însă mă opri «tînjernirea care creştea în mine cu trecerea fiecărei clipe a nopţii.
   în sfîrşit, sergentul comenduirii păru a avea o viziune nedesluşită a umbrei pe care o urmăream eu. A trecut fin oraş cu valul de oameni şi cu îmbulzeala.
   Atunci e-n Iaşi, fără îndoială. Trecui în viforul străzilor. Mă oprii în cotloanele vardiştilor. Intrai în cîteva cafenele umede pline de larmă. Pe măsură ce înaintam şi străzile se răşchirau necontenit înainte-mi, subt întuneric şi viscol, simţeam crescînd în mine, peste nelinişte, o oboseală. Nu era o oboseală fizică, ci un fel de abur greu pare mă copleşea. Am trecut pe la comenduire ; apoi pe la toate sentinelele corpurilor de trupă tot mai la deal,
 556
pînă ce am ajuns în zbuciumul fantomatic al teilor ele la Copou. Atunci, într-un tîrziu, m-am oprit deodata. r Ascultaţi.
   M-am oprit deodată ş-am simţit în mine un dublu ciocănit în partea stingă. Ciocănit distinct, ca al unui corp străin, lăuntric. Pe urmă, sub ciocănitul acela, am înţeles că inima bate într-un chip neobişnuit. Şi am avut o simţire tulbure, ca şi cum aş fi fost într-o primejdii bruscă, căzut în ea din stupiditate.
   După cum vedeţi, literatură, aşa cum v-am spus de la început. Nu se poate pretinde că am o vină deosebit de mare în această afacere. Nimeni nu mi-ar putea dovedi că acel copil a murit în viforul acelei nopţi. Nimic n-ar putea să mă facă a crede că a pierit mai tîrziu. Eu totuşi, trebuie să recunosc, n-am putut să dau de nici o urmă a lui în noaptea aceea şi-n dimineaţa următoare.
   în legătură cu această întîmplare neplăcută, trebuie să mai adaug un alt fapt.
   într-o noapte oarecare după asta, a doua noapte, ori a treia — bine nu-mi aduc aminte — am avut un vis impresionant. într-un peisagiu de iarnă se făcea o apă mare îngheţată. Dintre copiii nedesluşiţi care se arătau înainte-mi pe acea ghiaţă, unul mă privi într-un chip cunoscut; nu pot preciza cum, dar într-un chip cuno*-cut; ş-apoi se cufundă într-o copcă a gheţii. îi dispăru capul, apoi trupul; i se zbătură şi dispărură şi picioarele. Şi-i urmăream mai mult în închipuire umbra, ca un painjen, pe sub ghiaţă, ondulînd tot mai rar, tot mai rar, însă necontenit şi fără istovire.
   M-am trezit înăbuşindu-mă şi asudat rece, dezvălit pînă la coate. Ş-auzii semnalul cel străin, în stînga, deasupra inimii. Şi amintirea ochilor stăruitori ş-a faptului meu stătu în mine, ca şi cum lovitura i-ar fi anunţat intrarea.
 557
 Visul acesta l-am avut din nou, exact la fel, în alte nopţi. Şi cîteodată, cînd nu m-aştept, ciocăniturile sună şi străinul intră în mine — dîndu-mi senzaţia aceea de prăbuşire stupidă într-o primejdie.
 Povestitorul nostru din sara de Crăciun, băiat gras şi flegmatic, părînd a privi viaţa cu bunătate şi plăcere, era poreclit intre noi doftoraşul. îşi isprăvi istorisirea brusc şi-şi turnă un pahar de vin.
 Gazda, om cu avere nouă, socoti că trebuie să rîdă :
 —      Las-o dracului, doftoraşule, eu credeam mai degrabă c-ai să ne spui ceva vesel. Bea-ţi vinifl.
 Doftoraşul îl privi în tăcere, fix, şi împinse la o parte paharul.
                                          (Dumbrava minunata, 1926)
            SFAT BASARABEAN
   Rîndurile acestea alcătuiesc un document omenesc, o copie după natură, cum se spunea pe vremea lui Iacob Negruzzi. încredinţăm pe onoraţii noştri cetitori că c ceva tot aşa de interesant ca şi o fantazie scriitoricească.
   Oamenii din ţinutul acela basarabean, pe care-1 stră-băteam cu prietini ai mei într-o expediţie cinegetică, sînt blajini şi înţelegători, în general, cum am avut prilejul să mă încredinţez şi 111 alte rînduri; mai puţin sprinteni la răspunsuri decît muntenii de pe valea Bistriţei, însă mai gravi şi mai îndărătnici, adică mai filosofi. Că sînt blajini şi supuşi rînduielilor stăpînirii, au dovedit nişte căprioare, care mi-au ieşit în preajmă la una din bătăi. (Iepurii nu-mi puteau face dovada, căci faţă de acaste sălbătădXmi gospodarii de dincolo de Prut au adoptat un regim special, adus din Siberia : îi prind cu laţurile, de-i potopesc.) Cum au început chiotele haitaşilor, cinci căprioare s-au arătat subt umbra pădurii şi au venit spre mine fără sfială prea mare. Era vădit că glasul omului nu se asocia la ele cu spaima de moarte. Stăteam într-o neclintire desăvîrşită. Ţăpuşorul a rămas mai în urmă : două căprioare au înaintat pînă
559
1a cîţiva paşi de mine. Acolo s-au oprit, adulmecînd, tara sa ma simtă.
   —      Duceţi-vă la stînga, pe vale, le-am sfătuit eu, şoptit.
   Ele au făcut cîteva copce spre ţăpuşor şi s-au dus la stingă, în lungul unei vâlcele.
   Eram cel de pe urmă pe linia vînătorilor. Hăituiala înainta cu larmă în partea cealaltă. în locul liber unde se opriseră, sălbătăciuriile acestea blînde şi graţioase au găsit smocuri de iarbă care răzbăteau prin frunziş vechi şi zăpadă : au început să apuce de ici, de colo ; din cînd în cînd, se opreau şi ascultau. Ochii lor înlăcrimaţi icînteiau în umbra pădurii săgetată de lumină.
   Cînd s-a isprăvit bătaia, eu şi prietinul meu Murat ne-am urcat într-o căruţă a unui gospodar şi am pornit în altă parte de pădure, ca să facem altă hăituială. Go-naşii aveau de ocolit locuri depărtate ; căruţele noastre trebuiau, de asemeni, să străbată nişte poteci de gloduri, pînă să ajungem unde se cuvenea ; aşa încît puteam sta de vorbă cu omul nostru. Aşa trebuie să-i spun: omul nostru, deoarece şi el ne socotea boierii lui.
   Omul nostru avea barbă, de şi nu era bătrîn. Observasem că unii oameni din partea locului se purtau raşi ; alţii aveau o barbă suspectă. Aveam de a face, deci, cu un stilist.
   I-am vorbit ceva despre căprioare. El a dat din cap : nu-1 interesa chestia. L-am ispitit şi dinspre partea iepurilor. Aşa fel s-a uitat la noi, ca şi cum nici numele acestui nemernic animal nu-1 auzise de cînd era pe lume.
   —      Ascultă, Dumitru Nicolaievici Haram, îl apostrofez eu ; dumneata eşti stilist ?
   —   Sîntem, mi-a răspuns el cu linişte.
   —   Foarte bine, am aprobat eu.
 560
   Prietinul meu a găsit de cuviinţă să se mire :
   —     Mă rog, de ce nu ţineţi , şi dumneavoastră sărbătorile o dată cu cealaltă lume ?
   —     Le ţinem cînd e rînduiala lor, a răspuns Dumitru Haram.
   —     Vra să zică, dumneavoastră, aici, încă n-aţi sărbătorit Naşterea Domnului şi sinteţi încă în post.
   —     Aşa este ; n-am sărbătorit Naşterea Domnului şi sîntem în post.
   —   Cum asta ?
   —     Nu trebuie să te miri aşa de tare, m-am întors eu cătră prietinul meu Murat. Dumitru Nicolaievici Haram ştie mai bine cum merge crugul soarelui, are o socoteală mai bună a sărbătorilor şi a tuturor zilelor. Ştie mai bine şi are o mai bună socoteală şi decît dumneata, şi decît mine, şi decît vlădica, şi decît înaltpreasfinţitul mitropolit de la Iaşi, şi decît miniştrii, şi decît majestatea-sa regele; şi decît toţi împăraţii şi regii creştini de pe pămînt, care cu toţii au serbat Sfînta Naştere şi au isprăvit postul Crăciunului. Fiind aşa, mie nu-mi pare rău decît de una, că Dumitru Nicolaievici Haram n-are să poată mînca sarmale cu noi, la popasul de amiază. El posteşte, iar noi am isprăvit postul şi putem mînca sarmale. Avem să-l rugăm să le încălzească la foc, dar de mîncat nu poate mînca, fiind în întîrziere cu calendarul şi fiind un filosof prea iscusit.
   Omul nostru s-a uitat din fugă spre mine şi a clătinat zîmbind din cap.
   —     Nu-s toţi stilişti în sat la noi, a zis el după aceea. Cei tineri ţin cu dumneavoastră. Unii dintre cei bă-trîni s-arată mai nătîngi. Gît or trăi, nu vor să strice ce-au apucat.
 561
   —      Să ştii, Dumitru Nicolaievici, l-am informat eu, că, pe ceea lume, s-a descoperit, în vremea din urmă, un loc care se chiamă Vadul-Stiliştilor.
   M-am oprit. El m-a îndemnat:
   —   Ei ?
   —      Acel loc, Vadul-Stiliştilor, am continuat eu, se află într-o vale strimtă. Curge în acea vale strimtă un puhoi de smoală topită. Cînd şi cînd se deschide cale, ca-n Marea Roşie la semnalul lui Moisi, de-au trecut jidovii ; cînd şi cînd se deschide cale, şi cei care vin la vreme, după calendarul cel drept, trec ; iar cei care în-tîrzie găsesc numai volbura de smoală şi se întorc cău-tînd alt loc de trecere. Aşa umblă prin pustie, flămînzi şi însetaţi ; iar de ceea parte se văd dumbrăvi cu roadă şi izvoare care ţîşnesc din stincă. Iar aceşti întîrziaţi n-au să rătăcească mai puţin decît o mie de ani prin pustie.
   —   Adicătelea stiliştii ?
   —      Aşa am auzit ; aşa mi se pare ; dar drept anume nu ţi-oi putea spune.
   Omul nostru a tuşit cu înţeles şi şi-a descoperit dinţii în barba-i mare. Pe urmă şi-a contenit rîsul şi a stat tăcut o vreme, cugetînd. Avea şi alte probleme de discutat cu noi. Lăsînd deci deocamdată chestia calendarului, Dumitru Haram a poftit să ştie cînd şi unde se mai dau pămînturi, căci lumea se înmulţeşte iar, peste samă. în vremea veche, fiind mai puţini, oamenii trăiau mai slobozi, în lărgime.
   Prietinul meu a încercat sa amestece în discuţie chestia şcolii şi a agriculturii intensive. Nu-i vorba despre asta, a precizat Dumitru Haram ; plugarul are nevoie de pămînt.
   —      Mai vine din cînd în cînd cîte-un război, am încercat eu, şi lumea se mai împuţinează.
562
   —     Aşi ! cu războiul nu faci nimica, a răspuns omul nostru. Aflaţi domniile-voastre că, în războiul care a fost, din sat de la noi au murit în totul lui tot paisprezece gospodari. Vra să zică, din cinci sute de gospodării, s-au împuţinat paisprezece oameni ; iar în locul lor au rămas destui flăcăi şi destule fete. Dar pe lîngă asta, de la război încoace s-a născut atîta copchil, încît nu poţi trece vara cu căruţa pe uliţile satului : sar plodurile din toate părţile, ca broaştele. Ce-are să fie, pe mine nu mă ajunge mintea. Ascultaţi-mă pe mine ; cu războiul nu se face nimica. Numai dac-a da Dumnezeu o holeră, ori o ciumă. Atuncea poate ,s~a mai răcori lumea de atîta om.
   Dumitru Haram s-a uitat la noi cu bunătate şi prie-tinie. Tocmai ajungeam la popas, într-o margine de pădure, unde cei ajunşi înaintea noastră duraseră un foc năprasnic. Prietinul meu i-a dat oala cu sarmale ca să-i găsească loc lîngă jar ; i-a dovedit după aceea că rachiul pe care-1 aveam în ploştile noastre nu-i de dispreţuit; după care Dumitru Nicolaievici dintr-odată a început a rîde iar, aducîndu-şi aminte cu vorbe de mirare de Vadul Stiliştilor.
   —     Bune sarmale, a zis el apoi mirosind aburul ; mi se pare că sfinţii mitropoliţi, împăraţi şi regi au dreptate.
   I-au plăcut sarmalele ; am rămas prietini. Ne ducem şi la anul să-l vedem. Poate l-om găsi cu barba mai astîm-părată.
                                                     (Istorisiri de vînăt&are, 1937)
          DIHANIA SINGURĂTĂŢII
  Mă aflu iarăşi sus în pisc, la Leharcea.
  Mai stătusem în ţiitoarea de acolo cu mulţi ani în urmă, cînd vînam cu prietini ai tinereţii mele în acele afunde şi nesfîrşitc păduri vasluiene. Avusesem acolo şi o înţîmplare bizară, la care mă gîndisem un timp şi apoi
o  uitasem. Acuma amintirea aceea iese din fundul pa-mîntului. Nu întrebuinţez o expresie figurată. Iese într-adevăr din fundul pămîntului ; face ochi şi glas.
  Vînătorile vasluiene erau un eveniment important în viaţa noastră cinegetică. Toţi afiliaţii „Căprioarei*, cum îi spuneam noi societăţii noastre, se pregăteau din vreme şi îşi făceau cele cîteva zile slobode cu jertfa intereselor lor de multe ori. Data n-o puteam statornici de mai-nainte, şi asta aducea celor foarte ocupaţi un spor de complicaţii. Nu puteam statornici din vreme data din pricină că iernile noastre sînt de obicei capricioase şi nouă ne trebuia numaidecît omăt în pădurile acelea. Cînd aveam ninsori în dechemvrie, lucrul era mai uşor. Maistrul de vînătoare făcea un drum repede pînă la Postuleni şi se înţelegea cu chihaia şi pădurarii terenurilor noastre ; dădea ştire haitaşilor şi răzăşilor puşcaşi din partea locu-
 564
lui şi fixa: cele două xile. Oamenii interesaţi din regiune lăsau toate baltă pentru acel timp al petrecerii noastre. Gazdele la care urma să ne fie masul pregăteau odăi calde şi aşternuturi curate. Chihaia punea la cale, la o crîşmă-riţă vestită, ospeţele de sară cu lăutari. Oamenii cu săniile îşi aduceau cu o zi înainte de soroc caii acasă şi potriveau fîn şi lăicere în coşuri pentru domnii vînători, ca să-i ducă întăi de la gară la pădure şi apoi, din bătaie în bătaie, pe potecile încurcate ale codrului; şi după aceea de la cea din urmă bătaie la masă şi la gazde. Chihaia mai avea îndatorirea să pregătească în saci pînea haitaşilor şi slănina pe două zile şi s-aducă de la o podgorie depărtată de două poşte un polobocel de vin. Era o expediţie în toată regula, cu greutăţi şi destulă cheltuială. Ne trebuia nu numai zăpadă în pădure, ci şi o vreme uscată şi senină. Aveam nevoie să fie ger. Moloşagul era spaima noastră, pe cînd pe vreme aspră eram siguri de izbîndă. Bătălia noastră o dădeam mai ales asupra lupilor şi mistreţilor, care trebuiau împresuraţi de pădurari la timp, recunoscuţi la vetrele şi sălaşele lor, ca să se poată întocmi cum se cuvine planurile hăituielilor.
   Maistrul nostru de vînătoare Nicu Vasiliu, zis şi Minciună, poreclit şi Escrocul, avea grijă să se afle din nou la faţa locului cu douăsprezece ore înainte de venirea noastră. în acest răstimp se verificau toate rînduielile consacrate din veac de vechii vînători ieşeni în ce priveşte petrecerile de sară, şi însuşi Nicu Vasiliu Minciună prezida sfatul de război cu planul pădurilor în mînă, după ce primea de la pădurari toate înştiinţările.
   Nu ştiu dacă se mai fac la Iaşi şi Vaslui asemenea vînători. Fără îndoială că se fac şi azi tot aşa cum se făceau atunci. Aşa se făceau şi acum o sută şi mai bine
565
de ani — după cum arată în memoriile sale beizade Neculai Suţu. Mi le aduc şi pe cele din vremea mea aminte cu deosebită plăcere şi cu întristare în acelaşi timp; căci mulţi dintre prietinii cu care am hălăduit în acele singurătăţi au trecut puntea de . umbră cătră tăcerile solemne unde ne vom duce toţi vînătorii. Am o ciudată încredinţare că noi vînătorii vom sta într-un liman de tă^ cere, ca să răscumpărăm zarva pe care o făceam în liniş-tile sfinte ale lui Dumnezeu şi gălăgiile petrecerilor de sară. Cîtă vorbă şi cît vin se cheltuiau la asemenea petreceri de sară nimenea n-ar putea măsura şi socoti. Numai după ce apăreau curcanii scoşi de la cuptor odată cu plăcintele „poale-n brîu“, puteau să-şi dea drumul glasurilor lăutarii cei negri vestiţi şi nelipsiţi de la toate nunţile şi cumătriile răzăşilor vasluieni. Deprinşi la acele nunţi şi cumătrii să fie ascultaţi şi să li se caute în coarne, li se părea ruşinos lucru, la petrecerile acelor vînători boieri, să-şi cheltuiască meşteşugul glasurilor şi ceterilor şi să nu-i asculte nimeni. La curcani şi la plăcinte le venea şi lor rîndul pentru puţină vreme.
   Doi dintre acei lăutari, nalţi şi voinici şi cu ochii scăpărători, deveniseră prietinii lui Topîrceanu şi ai mei, pentru că întorceam o ureche atentă cătră cîntecele lor bă-trîneşti. Socotind că au dat peste amatorii care le fac lor trebuinţă, şi-au umflat piepturile şi au întors-o îndată pe romanţe şi valsuri. Văzînd ofilirea obrazurilor noastre, şi-au petrecut tot repertoriul lor pînă ce dezamăgirea noastră a ajuns greaţă, iar ochii lor s-au întristat de cea mai aprigă nedumerire. La urmă le-am poruncit versuri vechi de lume şi cîntece hoţeşti. Inţelegînd ei întrucîtva ce fel de muşterii sîntem şi la ce ocrotire pot nădăjdui din partea noastră, s-au silit ,să ne facă pe plac, cîntîndu-ne
 566
numai nouă la ureche. însă pentru dntăreţi ca ei, ori Corbe a, ori Marşul cavalerilor sta pe acelaşi plan artistic. Deznădăjduiţi că nimeni nu-i ascultă, îşi răscoleau val-vîrtej repertoriul, şi astfel am ajuns să ascultăm pe neaşteptate ceea ce ne plăcea nouă ; dar ca să-i ţinem în zona aceasta interesantă trebuia să-i chemăm necontenit la ordine. Aşa, izgonind cîntecele de lume ale timpului, îi opream din clipă în clipă. Ni s-a întîmplat să-i oprim de la o înfricoşată Madama Butterfly — ca să-i vedem trecînd cu /sfială la
                     „Pe cel deal pe col colnic,
                     Trece-o pruncă $i-un voinic..."
   Ce-o mai fi făcind crîşmăriţa aceea care ne stătea pieptiş împotrivă cu mîncări, plăcinte şi zîmbet ? Erau serile ei fericite între acei codri, căci după ospăţ urmau cîntece de danţ, şi unii dintre noi o luau în braţe ş-o purtau în nişte vîrtejuri îndrăcite. Am băgat de samă că ardoarea ei era mai mult maliţie ; ea aţîţa şi repezea ritmul, ca să se încredinţeze de cîtă vrednicie pot da dovadă acei boieri vînători.
   La epoca aceea am descoperit că încă mai dura în partea locului amintirea Şantei, prietina vameşilor de drum mare acum un veac şi jumătate. Hanul Şantei fusese în acele locuri, şi cineva mi-a arătat ruinele lui. Din danţurile viforoase ale gazdei noastre înţelegeam că duhul Şantei a rămas acolo moştenire.
   Am să povestesc altădată cum se desfăşurau acele vînă-tori neuitate. Foarte idimineaţă, eram cu toţii adunaţi la poienile rimduite. Gonaşi, pădurari, vînători, oameni cu săniile, moşnegi sfătuitori, copii alergători de trimes veşti
567
 se învălmăşeau un răstimp în neorînduială, pînă ce se dădeau poruncile, pînă ce se trăgeau la sorţi ţiitorile şi pînă ce haitaşii se repezeau spre ponoarele sălbatice de unde aveau a porni bătaia. După două goni, cătră amiază, ne adunam la o gustare, strîngîndu-ne împrejurul focurilor. Pînă la asfinţitul soarelui ne duceam spre alte părţi ale codrului. Cînd se risipea jarul soarelui pe asfinţit în piscurile pădurii, găiseam la cel din urmă popas săniile şi faceam numărătoarea victimelor şi judecata vînătorii.
   Amintirea mea pe care o găsesc în pisc la Leharcea, unde mă aflu pentru alte isprăvi decît cele vînătoreşti, e legată şi de un pădurar isteţ al acelui timp şi loc, pe care îl chema Ghiţă Cocor.
   Porecla îi dezminţea înfăţişarea. De şi îl chema Cocor, era scund şi bine legat ; smead şi cu ochii vii. Din cînd în cînd, părea că se înfierbîntă de vorbirea îmbielşugată şi îşi scotea din cap cuşma, arătînd privirilor mele un început de pleşuvie. După ce-i priveam pleşuvia, el se grăbea să şi-o acopere, ca şi cum s-ar fi ruşinat de ea. îmi plăcea să stau cu Ghiţă Cocor de vorbă în ţiitoare, aştep-tind să-nceapă goana. De multe ori aşteptam cîte un ceas semnalele de corn şi cele dintăi hăuliri ale haitaşilor în ponoare depărtate.
   Despre ce grăiam cu Ghiţă Cocor n-aş punea spune. Vorbea de toate, şi mai ales de pădurile în care-şi petrecuse viaţa. Avea vîrstă aproape cincizeci de ani, şi nu ştiu dacS fusese în „tîrgul Ieşilor", cum îi spunea el» de două sau de trei ori. Trăia într-un cătun dintre păduri cu numele Lupăria. Se găseau acolo, pe rijpa unei poieni, vreo treizeci de gospodării, unde îşi duceau viaţa nişţe români vrednici, luptîndu-se mai ales cu depărtarea de lujne. Lucrau la pădure şi făceau cărăuşie. De la 1864,
568
de cînd li se lepădase oamenilor de atunci acele proprietăţi, trecuse vreme destulă. Muriseră bătrînii, se petrecuseră feciori şi nepoţi, iar cei care erau contemporani cu Ghiţă Cocor îşi aştepţau şi ei vremea, Jăsînd ogoare tot mai strimte celui din urmă rînd de copii. De jumătate de veac nădăiduiau o bisericuţă, însă de clădit nu şi-o puteau clădi, „fiind aşa de puţini şi aşa de departe", cum spunea Ghiţă Cocor. Şcoală n-aveau ; agent sanitar nu ; moaşă nu. Nu ajunsese pînă la ei nici unul dintre bărbaţii însemnaţi care cîrmuiesc ţara şi ţinutul. Nu văzuseră în cătunul lor decît pe perceptor, şi acela venea numai de patru ori pe an. ,,Ne împăcăm cu el, ne informa pădurarul ; îi dăm ce-i trebuie, ş-apoi ne mai spune el ce mai este pe lumea asta.a
   Fiind puţintel beteag de piciorul sting, nu făcuse oaste, însă toate isprăvile armatelor de pe cîmpiile de bătălii ale războiului trecut îl interesau nespus. Nu-1 interesau din punct de vedere senzaţional, ci dintr-o curiozitate fîlosofică. Tocmai această lăture a fiinţii omului meu din sălbătăcia de la Lupărie mă amuza mai mult decît orice, şi-i spuneam, cît stam în ţiitoare, felurite lucruri care puteau să-i aţîţe cugetarea naivă. Părerea lui, fără îndoială tulbure, era că toate pe lumea asta sînt vietăţi. Stînca e vietate ; focul e vietate ; roata e vietate ; de asemenea» puşca şi cremenea. Vietate e şi avionul. E adevărat că tren, tun şi avion sînt alcătuite de om ; dar omul a lucrat Ia ele cum lucrează furnica în putregaiul copacului căzut. Furnica nu ştie de trunchi; de asemenea, oamenii care au săvîrşit toate aceste lucruri socot că au lucrat la nişte unelte şi nu-şi dau samă că au făcut dihănii cu viaţă proprie. Ghiţă €ocor nu s-ar fi agăţat, Doamne-fereşte, într-un tren. Asemenea dihanie nu-i spunea nimic bun. Qt
 569
despre avion şi tun — cine ar putea sa nu le pună alături cu balaurii şi zmeii de care pomenesc poveştile ? Din felul acesta de a privi cîştigurile civilizaţiei noastre, am înţeles uşor atitudinea lui faţă de pădure. Pădurea cu toate ale ei cuprindca pentru el o taină în veci înoită.
   Deci la una din vînătorile noastre în codrii vasluieni, mi-a căzut la sorţi un număr care m-a dus, la ultima goană, tocmai în piscul de la Leharcea. M-a aşezat Ghiţă Cocor acolo, lîngă un stejar scorburos şi pe jumătate uscat. Pădurarul mi l-a şi arătat:
   —      Acuma el se luptă ca să izbîndească şi să mai trăiască un veac... Stai dumneata aici, şi fii cu băgare de samă la porci. Mistreţii trec totdeauna pe sub piscul Le-harcei. După ce s-a isprăvi goana, vii şi dumneata cătră poiana de unde am purces. Cunoşti poteca ?
   —      Chiar dacă n-aş cunoaşte-o, mă întorc după urmele noastre, care se cunosc pe omăt.
   —      Aşa este, a zîmbit Cocor. Drept vorbind, şi acelea-s nişte vietăţi care te călăuzesc bine. Aş sta eu, ca să mai vorbim de una şi de alta, dar am poruncă de la domnul Sorocu să mă duc tocmai în cealaltă aripă, să-mi spuie ce avem de făcut la noapte şi mîne în zori pentru lupi. Nu i-am găsit azi ; trebuie să-i găsim mîni. Iar dumneata aşteaptă mistreţii precum iţi spun.
   —   Cine-i acela domnul Sorocu ?
   —      Apoi e domnul maistru al dumneavoastră de vînă-toare.
   —   A ! Cuconu Nicu Vasiliu ?
   —   Da.
   —   Escroeu ?
   —   întocmai aşa ; domnul Sorocu.
   Am rămas rîzînd. El s-a dus nedumerit.
 570
   Am fumat o ţigară. Am cercetat cu grijă arma ; i-am pus glonte în ţeava stîngă şi-am rezemat-o de trunchiul cel bătrîn. Am rămas aşteptînd. Drumul meu pînă în pisc fusese destul de anevoios ; îmi luase timp destul şi mă ostenise. însă, după rînduiala lui domnu Sorocu maistrul, în pisc la Leharcea trebuie numaidecît „o puşcă bună“. Era aripa din dreapta a vînătorii. Locurile prăpăstioase erau astfel aşezate, încît între mine şi tovarăşul meu din stînga rămăsese un spaţiu destul de larg. Pe acest tovarăş din stînga îl lăsasem undeva în urmă, nici nu mai ştiam unde ; mă aflam cu desăvîrşire desfăcut de el.
   Pădurea se întindea dulce luminată în jurul meu. Pădure bătrîna, de fag amestecată cu stejar. Aveam rîpă în stînga şi rîpă în dreapta. în rîpi, desimi de arbuşti ţesuţi cu plante acaţătoare. Omătul astupase potecile. Era un omăt de iarnă tare ; însă ziua nu fusese prea friguroasă, în bătăile care mai avuseseră loc în cursul zilei, împuşca-sem cîţiva iepuri şi o vulpe ; ş-acuma eram încredinţat că-mi va veni mistreţul pe care îl doream de cînd umblam la vînătorile vasluiene.
   Soarele cobora destul de grabnic spre asfinţit în dreapta mea. Sus, dincolo de spicele goale ale gorunilor şi fagilor codrului, cerul se boltea înalt de un verde ca sticla şi ca ghiaţa. Cînd soarele începu să aibă o înfăţişare de jar scrijelat şi risipit în crengile tufărişurilor, am început a simţi ca iese în juru-mi, din rîpele din preajmă, frigul înserării. După rînduiala filosofică a lui Ghiţă Cocor pădurarul, am încercat să-mi înfăţişez frigul ca nişte gîn-gănii cu opt lăbuţe care vin nevăzut şi tainic spre mine. Cum am încercat, am şi izbutit să le văd pretutindeni. Le vedeam nedesluşit, mai curînd eram încredinţat decît le vedeam ; apăreau şi dispăreau ca nişte fosfene. Aş fi dorit
571
să aprind încă o ţigara şi n-am îndrăznit să-mi mişc mî-nile. Din clipă în clipă aşteptam semnalele de corn şi cele dirităi chiuituri depărtate şi stinse ale haitaşiîor.
   Vremea însă trecea. Eram foarte încredinţat că trebuie să aştept; amestecam oarecum în această încredinţare şi un drept al meu de a împuşca mistreţul. începea să mă împresure amurgul. Soarele se cufunda la un orizont nevăzut, răsfrîngînd în cer o lucoare aurie. La un moment dat, am avut conştiinţa unei tăceri înfricoşate în jurul meu. Era o tăcere căreia s-ar fi cuvenit să-i asociez un epitet mai dramatic. Nu-l găseam în imaginaţia mea atunci. După asta înţeleg că era o tăcere care începea să-mi pricinuiască sfială. Era o tăcere care se ridica din adîncul amorţit al pămîntului în stînci şi în copaci. Era tăcerea de la sfîrşitul timpurilor.
   Vremea trecea, goana nu mai venea. Probabil că abătuse în alte ponoare şi văi. Mă cuprinsese întrucîtva o stare de amorţire a cugetării, căci nu făceam asemenea reflexie şi urmam să aştept, cu toate fantasmele de umbră care se strecurau din toate părţile spre Leharcea, pe labele lor joase.
   Atunci a apărut în crengile unui stejar din apropierea mea şi dihania singurătăţii.
   Cînd sosise ? Nu-i auzisem fîlfîitul aripelor. Părea cenuşie; părea enormă şi înfoiată. Avea clonţ şi cU toate acestea nu părea a fi pasere, căci mă privea cu ochi de om. Se ţinea pe creangă cu ghiare puternice — şi totuşi nu era fiară. N-aş putea spune că îmbrăcămintea ei era de pene ; părea un păr sur înfoiat şi palpitînd.
   Am ridicat puşca şi am tras, cu ţeava dreaptă. Mi-a răspuns un răcnet care m-a cutremurat. Am închis ochii şi am auzit duruitul ecourilor în ponoare afunde. Cînd a
572
 stat răsunetul acelor ecouri, m-a împresurat iarăşi o tăcere compactă şi am deschis ochii.
 Dihania era la cîţiva paşi de mine, neclintită. N^am îndrăznit să mă apropii de dinsa. Eram încredinţat că trebuie să mă retrag din ţiitoare şi totuşi nu mă puteam hotărî să plec.
 Atunci am auzit hăulitura lui Ghiţă Cocor. Venea să mă caute. M-a înştiinţat de departe :
 —      S-a stricat şi s-a rătăcit goana în partea aista. S-au dus şi mistreţii peste şapte văi. Domnul Sorocu s-o trîntît cu fundul la pămînt de supărare.
 Văzîndu-mă că tac şi nu mă clintesc din loc, a venit mai aproape de mine.
 —   Să mergem, domnule, ca să nu întîrziem.
 Eu i-am arătat c-un gest abia schiţat spre dihania doborîtă.
 El a păşit pînă la ea repede şi a atins-o cu piciorul. Mi-a aruncat o căutătură iute şi a atins-o iar, mişcînd-o din loc cu baltagul lui de pădurar. S-a întors cătră mine nedumerit şi a strîns din umeri.
 —   Ce să fie asta ? am întrebat eu.
 El şi-a scofs cuşma arătîndu-şi pleşuvia o clipă. După ce şi-a acoperit iar pletele, a clătinat din cap.
 —      Ştiu eu ? Cine poate cunoaşte cîte sînt în păduri ? Eu zic aşa, domnule,
                    „Că-i o biată lighioaie De prin coidrii cei merei —
                    Ş-a venit la moartea ei...“
 A spus aceste vorbe c-un accent trist şi solemn şi a ridicat ochii spre poala stejarului, aşteptîndu-se parcă să vadă acolo ori o lămurire, ori sufletul trupului căzut. Fără să-mi mai ceară învoire, a pus mîna, a ridicat gră-
573
 mada de pene ori păr, s-a uitat o clipă la ochii mari deschişi şi morţi şi a amistuit totul în scorbura stejarului celui bătrîn.
   Acum mă aflu iarăşi sus, în pisc, la Leharcea. Ghiţă Cocor nu se mai află în viaţă. Nimeni n-a putut să-mi spuie cum s-a prăpădit. Stihurile pe care mi le-a rostit el c-un glas pe care-l am încă în mine le-am regăsit într-o oraţie populară. Stejarul a scos din dărîmătura lui o mladă, care acuma e copac mare. Sînt mulţi ani de cînd la Leharcea s-a făcut tăiere şi duhurile tăcerii şi ale singurătăţii s-au retras în alte adîncuri.
                                         (Ţdfâ de dincolo de negura, 1943)
                   VERBILA
   Acum cîteva zile, în străluciri grabnice şi nestatornice de martie, am fost la sitari.
   Cu trei prietini am ieşit în regiunea dealurilor, dincolo de Urlaţi, în ţinutul Prahovei, peste apa Cricovului. Am cercetat aceste locuri ce se chiamă „Hanul-Zotii", „Valea-Cucului", „Pădurea-Mioarelor."
   Numele acestea au ceva poetic şi romantic în acelaşi timp, în contradicţie cu apariţiile lumii nouă în acele privelişti arhaice, apariţii de dihănii uriaşe, care gîfîie, împrăştiind fum urît mirositor. Sînt sondele de petrol. Fără să-şi înceteze pulsul inimii lor artificiale, noaptea îşi desfăşoară penajurile funebre.
   De cînd au apărut monştrii aceştia, a fugit blinda linişte din veac a pămîntenilor. Şi-n somn şi-n trezie omul simte în urechi zvîcnirea acelui sfredel care trage ţiţeiul din măruntaiele tartorului. Apa Cricovului curge pustie înveninată de bale uleioase.
   Odinioară, stătea undeva, între poieni şi dumbrăvi, o mănăstire : Verbila, cu aşezări pentru monahi, cu gospodării întemeiate, cu odăi, prisăci şi turme. Toate locu-
 575
rile care se vedeau în juru-mi de pe un pripor — cîmpii şi costişe — erau mănăstireşti. Ţăranii trăiau greu, munceau trudnic, cu puţin spor pentru ei şi cu mult folos pentru alţii, totuşi se pare că viaţa dădea inimii lor mai multe bucurii, dintre cele pe care rugina nu le roade şi furii nu le pradă.
   Şoseaua prahoveană de la Albeşti şi Urlaţi, care se înfundă în munte, era bînţuită pe atunci de multe răutăţi. Acel faimos han al Zotii găzduia uneori hoţi de drumul mare. Muntenii care pogorau cu mărfuri în cîmpie erau adeseori loviţi la vreme de sară. De asemeni, atît localnicii, cît şi trecătorii la bîlciuri cu oi şi brînzeturi aveau a suferi jafurile vameşilor adevăraţi ai domniei, zlotaşi şi dăbilari. Cu toate acestea, viaţa păstra pămîntenilor bunurile ei, şi Domnul-Dumnezeu lumina sufletele cu pri-măverile sale.
   Toate au trecut: şi stăpîniri nemilostive şi lotri împli-nători de dăjdii. Acuma au       năzărit  pe   dealuri dihăniile
ţiţeiului. Nu vor dura ; vor     trece şi acestea, căci pentru
Cel Veşnic mia de ani e ca ziua de ieri şi ca o strajă de noapte.
   Au înflorit grădinile şi dumbrăvile. Neschimbat a rămas şi zborul sitarilor. Cum poposeau altădată în sihlele mănăstireşti şi lîngă vetrele haiducilor, poposesc şi acuma sub fumegările sondelor. Se      aflau şi în      primăvara nouă
ca-n primă verile de acum un     veac.
   Umblînd prin lumina zilei şi poposind prin singurătăţi, mi-am adus aminte de unele lucruri care dormeau în mine : oameni şi istorisiri din trecut.
   Acest vocabul cu dulce sunet — „Verbila“ — l-am auzit în altă parte â ţării, rostit de o gură care de mult a amuţit. Sunetul gurii amuţite trăieşte în mine, şi tinde
576
să-şi ia zborul iarăşi, ca un sitar care se întoarce la vechi popasuri ale generaţiilor.
   Cine mi-a vorbit mie de Verbila ? şi în ce împrejurare ?
   Am auzit acest nume acum patru decenii, în 1906, cînd am cercetat întâia oară sfînta ctitorie de la Neamţu.
   Era pe atunci stareţ al chinoviei un bătrîn cărturar^ vlădica Narcis Creţulescu.
   Preasfinţitul Narcis nu se îndeletnicea cu treburile lumeşti ale vechiului lăcaş, ci sta cufundat în hîrţoage, cercetînd trecutul. Din osîrdia aceasta a preasfinţiei-sale au ieşit unele lămuriri pentru mănăstirile moldoveneşti şi de aiurea. Venerabilul monah avea însă şi o aplecare firească de a asculta şoaptele trecutului, care se păstrau încă în pustnicii acelor locuri ; preasfinţia-sa găsea că legenda lămureşte mai bine şi mai frumos decît slova scrisă.
   Cît am stat în minunata ctitorie a Muşatinilor, am suferit destulă mîhnire, căci pe cînd vlădica Narcis cerceta şi asculta trecutul, ruina începea să pătrundă pretutindeni. Mai cu samă tiparniţa lui Dosoftei era pustiită, ca şi cum ar fi trecut pragul ei urmaşii lui Bati-Han. Nu mai vorbesc de iazuri, livezi şi prisăci. Nu mai vorbesc de însăşi rînduiala strictă a vieţii monahiceşti. Părintele Narcis păstorea cu prea multă îngăduinţă.
   Totuşi, am găsit răscumpărarea mîhnirii mele în evocările preasfinţitului stareţ : la glasul lui mi s-au deschis perspective de lumină spre trecutul scufundat. Mănăstirea s-a ridicat de atunci din ruină prin voia Celui care călăuzeşte toate, cum se va ridica din ruina sondelor şi această grădină încîntata de sub munţii Prahovei. Iar poveştile preasfinţitului au rămas vii şi vor trăi şi după noi. De la părintele Narcis am auzit de Verbila.
37 — Opere voi. 21 — M. Sadoveanu
 577
   în arhondaricul prăfuit şi-n peisagiul de întristare al chinoviei de la Neamţu, vlădica Narcis a făcut să înflorească o legendă despre un alt slujitor al mănăstirii Muşatinilor, vechiul stareţ Paisie sfmtul, care a păstorit acolo în veacul al optsprezecelea.
   —     Nimenea n-a ştiut cine e anume şi de unde vine acest ctitor înnoitor al sfîntului nostru lăcaş, îmi povestea bătrînul cărturar. S-a scris viaţa sfinţiei-sale şi s-a cules în tiparniţa noastră acum o sută de ani ; însă cum şi de ce a binevoit Dumnezeu să vie acest pribeag în Moldova, nu s-a scris. Eu am aflat despre asta o poveste pe care vreau să ţi-o spun. Şi de data asta se poate observa că nu-i nimic mai adevărat decît o poveşte.
   Am aflat că Paisie ar fi fost în vremea tinereţii lui oştean în leafă. Pornind din Ucraina, a nimerit în oştile împăratului nemţilor şi s-a bătut în războaiele cu turcii. După aceea s-a întors şi a fost slujitor la nişte boieri Ieşi în Malorusia, asuprind foarte pe oamenii nevoiaşi, muncitori ai pămîntului.
   A săvîrşit şi alte răutăţi, ca un trecător ce se afla prin furtunatica tinereţă.
   Din răutăţi în răutăţi, a ajuns între prădalnicii de la Pragurile Niprului.
   Aşa, într-o raită pe care a săvîrşii-o cu tovarăşii lui, a ajuns pînă în părţile noastre. Au cutezat acei viteji a păli şchela Brăilei. Ieşind de acolo oşteni turci în număr mai mare, acei voinici au fost spîrcuiţi şi s-au risipit care unde au văzut cu ochii. Petrea Malorosianul a fugit toată noaptea călare şi a nimerit la un loc ce se chiamă Verbila, într-o margine de dumbravă la casa unui pădurar.
   Avea pălitură de sabie şi pierduse sînge. Cînd a căzut la poarta românului a socotit că i-a venit ceasul pedepsei
 578
şi va pieri. Căci ajunsese la unul din pămîntenii pe care îi prădase.
 Stăpînul casei a sărit din pălimar şi a venit asupra lui în fugă, cu cînii lătrînd după el.
 —      în numele lui Hristos — a mai putut ^striga rănitul
 —   nu-mi ridica viaţa !
 A căzut cu fruntea în ţărînă.
 Omul a îndepărtat cînii şi a strigat pe muiere.
 Au apucat pe cei căzut şi l-au purtat în casă, aşezîn-du-1 pe laviţă subt icoane.
 Ca de multe ori în zilele schimbătoare de aprilie, se nimerise o vreme aspră, cu învăluiri de zloată. Din munte răbufnea cu şuiet vînt îngheţat.
 Malorosianul a mai deschis o dată ochii, pîndind ce se întîmplă în juru-i. Gospodarul n-avea în mînă nici sabie, nici topor. Muierea pregătea pe vatră cataplasme. Un copil balan scosese capul prin ocniţa sobei.
 Rănitul a închis ochii trudnic. Cînd i-a deschis iar, la ferestre înegrea o sară posomorită.
 —      Tot au să-mi răpuie viaţa, îşi făcea socoteală pribeagul, ori au trimes răspuns stăpînirii să mă ridice. Scrisa multor viteji de-ai noştri a fost să se înalţe în furci. Mai bine aş vrea să-mi fie sfîrşitul aici decît în zloata de-afară...
 Mormăind aşa, a început a avea vedenii tulburi şi a căzut în arşiţa frigurilor. Nu şi-a mai dat sama de nimic. A stat astfel în umbra morţii cîteva zile. Cînd a deschis iar ochii, a văzut soare în ferestre. A înţeles că trăieşte şi că se află în acelaşi loc.
 Pe uşa deschisă, în prag, a apărut deodată capul copilului. Cînd l-a văzut, pribeagul a oftat şi i-a zîmbit. Pruncul a părut uimit, s-a retras şi a dat strigăt:
                                                             579
 37*
   —  Mamă ! străinul cel bolnav a rîs la mine...
   îndată s-au auzit paşi şi din lumina de aur de-afară au
intrat gospodarul şi cu muierea lui. L-au cunoscut că-i întors de pe tărîmul celalalt şi l-au salutat cu blîndeţă într-o limbă necunoscuta.
   —  Hristos a înviat!
   El n-a înţeles. Dar poate totuşi a bănuit că se sărbătoreşte în lume învierea Mîntuitorului. S-a încredinţat de asta în acelaşi ceas, observînd pregătirile gospodinei şi simţind în nări mirodenie de colac proaspăt. Omul a venit la el, îndemnîndu-1 din ochi şi cu semne să se ridice. L-a sprijinit de subsuori şi l-a scos afară pe prispă, ca să-i bată şi să-l pătrundă soarele primăverii.
   în laturea casei, livada era înflorită.
   Peste un pîrău, în marginea de dumbravă, înflorise şi pajiştea. înflorea lîngă el şi rîsul copilului balan.
   Cu cîteva zile înainte, toate fuseseră tulburi, reci şi pustii. Acum toate erau fericite dintr-odată, zîmbind lui Dumnezeu. Pribeagul a cunoscut pe Dumnezeu mai ales în mila fraţilor săi oamenii.
   Aşa s-a făcut că Petrea Velicicovski Malorosianul, îm-blînzindu-şi inima, a fost călugăr pe pămîntul nostru la Verbila şi la Poiana-Mărului. După asta a făcut drum de ispăşire la Sfintul Munte, ca să se desăvîrşească întru cunoştinţele tainei monahiceşti. întorcîndu-se în această ţară, a fost egumen la mănăstirea Dragomirna din Bucovina. Iar după 1775, cînd a căztit acest ţinut sub stăpînire străină, a venit la Secu, şi nu tîrzie vreme după asta s-a aşezat stareţ aici, unde mă aflu eu, umilitul Narcis.
   Iar acum mormîntul lui e în naos, la dreapta, în biserica cea mare de la Ştefan-Vodă, şi pe lespedea de marmoră
 580
i  se scrie sfinţenia vieţii, căci, cunoscînd pe Dumnezeu într-o primăvară înflorită, a înţeles că cheia aceţstei vieţi nu-i răutatea, ci blîndeţa.
   Această istorisire a preasfinţitului Narcis mi-a scos-o din întunericul trecutului lumina unei zile de primăvară şi sonoritatea unui nume de localitate, la o vînătoare de sitari.
                                             (Fantazii răsăritene, 1946)
MIRMIDON
   O amintire veche de mulţi ani : treizeci şi ceva.
   Am fost de cîteva ori la vînătorile bătrînului boier cuconu lordachi Catargiu, şi-mi plăcea mai ales petrecerea de trei zile între sfintele sărbători de iarnă, Crăciun şi Anul nou. Pentru această vînătoare mare, domnia-sa se muta din curtea de la Prunduri, pe Şiret, ţinutul Bacăului, şi-şi lua „reşedinţă" la o casă de vînătoare dincolo de Bistriţa, între cele mai bune păduri ale sale. Acolo nu se afla sat, casa era singuratică şi se chema „Pădureţ". Era o clădire simplă, c-un singur cat, cu multe încăperi şi cu cerdac sub streşină largă. Prin ferestrele nalte se vedea o ogradă uşor povîrnită, şuri şi şoproane, ş-un orizont de păduri şi ponoare.
   Cuconu lordachi întocmise lege anumită acestor vînători ale sale de la Pădureţ, la care luau parte mulţi prietini şi cunoscuţi. Se adunau acolo cam cincisprezece-douazeci de vînători, puşti cunoscute bune. în fiecare an se arătau, şi două trei obrazuri nouă.
   De fiecare dată, lordachi Catargiu îşi decreta în aceiaşî termeni legea lui:
   —     Domnilor, vă poftqsc să binevoiţi a cunoaşte că la mine cărţi nu se joacă în zilele aceste de vînătoare. Cine
582
vrea să se amuzeze cu jocuri de hazard poate juca „ţinta-rul“ : altceva nimic. Amatorilor de ţintar le pot pune la dispoziţie pe chihaia Neculai Dobrotescu şi pe popa Irimia de la Frăsineşti. încolo, îngăduite sînt cuviincioa* sele îndeletniciri de mîncare şi băutură. Iar plăceri şi mai mari avem noi aici două : istorisirile de vînătoare, una, iar cealaltă e tainică ş-o cunoaşte oricine a mai fost o dată musafir la Pădureţ. Dacă nu se află cumva meşter de poveşti, apoi pot aduce un pădurar dintre cei bătrîni şi iscusiţi la asemenea treabă. Spune acela, de nu-ţi mai trebuie romanţ franţuzesc. Se poate lua la întrecere şi cu Nicu Ganea, care scrie asemenea istorisiri în Convorbiri literare. Eu altceva afară de Convorbiri nu cetesc, şi mi-au plăcut poveştile lui Ganea ; batîr că nu-i vînător, dar spune bine... Aşa că să binevoiţi a face domniile-voastre după legea pe care am pus-o eu aici, la Pădureţ...
   Această alocuţie bătrînul lordachi Catargiu o rostea cu voce groasă şi cu privirile încruntate. Totuşi, domnia-sa era un bărbat mare şi gras şi mai ales blajin din fire. Avea însă ciudăţenii şi încăpăţînări. Poate din pricina asta era poreclit: Harambaşa.
   Petrecerea pe care o numea el „cealaltă* şi „tainică“ era farsa prea cunoscută de toţi vînătorii de la Pădureţ. Foarte cunoscută — însă păstrată în cel mai mare secret faţă de orice vînător care intra întăia oară în tagmă. Orice „om vechifC păstra cu sfinţenie legămîntul tăcerii faţă de oaspeţii noi, ca să fie hazul deplin.
   Era petrecerea cucoşului ascuns într-un dulap în odaia musafirului. Acel dulap încuiat bine şi acoperit cu poclăzi groase se afla anume aşezat în colţul cel mai îndepărtat de pat. Cînd în puterea nopţii cucoşul îşi îndeplinea rînduiala cîntecului, se petreceau scene de toată nostimada. Toţi ceilalţi boieri erau la pîndă şi privegheau să vadă cum se dezvoltă uimirea şi spaima musafirului nou. întăia
 583
cîntare era cum era ; dar a doua, care trezea pe om din jsomnul cel adine al miezului nopţii, pricinuia într-a-devăr unora o înfricoşare care-i făcea să iasă din cameră în cămaşă, cu capetele zbîrlite şi privirile înfricoşate. Cei care pîndeau şi această „înviere a morţilor" la cîntarea trîmbiţei arhanghelului în ziua de apoi se tăvăleau de rîs pe jos în odăile din preajma camerei cu pricina.
   Altă rînduială bună a lui Harambaşa era : sculat de dimineaţă, toată lumea în tăcere la locurile poruncite, dejunul la geantă, masă îmbielşugată, sara. La cina dintăi, s,felul" de rezistenţă îl alcătuiau sarmalele cu smîntînă. La a doua, mămăligă cu unt şi cu brînză de munte. La a treia, muşchi de capră sau muşchi de porc împănat. Mai erau fără îndoială şi alte multe feluri de mîncări pentru toate gusturile, dar la acestea trei ale lui Harambaşa nu se cuvenea să lipsească mămăliga. Ş-aici era o socoteală. Mămăliga lui Harambaşa nu era boierească. îi plăcea să aibă la ospeţele acestea ale domniei-sale felii din cea pe care o fierbeau şi o lucrau cu mare pricepere pădurarii pentru mîncarea lor. O făceau într-un ceaun uriaş,, in ogradă, dacă era vreme prielnică ; ori într-un şopron,, dacă ningea.
   Unii dintre noi ne uitam pe ferestre cum se lucrează la ceaun, cum se schimbau trei părechi de bărbaţi voinici, cu braţele suflecate la mestecat. Operaţia aceasta o făceau doi odată, învîrtind în pasta deasă doi drugi îngemănaţi cruciş, ţinînd fiecare de cîte unul şi răsucind odată, ca să ajungă capetele în toate colţurile. Era o muncă îndelungată ; siluetele atletice ale pădurarilor se frămmtau prin zbaterea şi fumegarea flăcărilor.
   —     Asta este, încuviinţa Harambaşa ; mămăliga în-tr-adevăr bună oată să fie îndelung fiartă, îndelung mestecată şi bine coaptă.
584
   La una din aceste vînători de iarnă a luat parte ş-un nepot al bătrînului, cu numele Grigori Catargi, care pe urmă l-a şi moştenit pe Harambaşa. Tînărul era consilier de legaţie la Paris şi se întorcea în ţară pentru treburi de familie, privitoare la „o bună partidă de mariaj", care nu s-a făcut atunci, deşi Grigori Catargi trecuse de treizeci şi cinci de ani.
   Acest nepot, „băiat de viitor", cum îl caracteriza clicorni Iordachi, se înfăţişa cu deosebire elegant şi simpatic, nalt, oacheş şi cu mustaţă ca a răzăşilor de la noi. Era o mustaţă cătrănită ca din coadă de vidră, şi la asemenea mqstaţă i se potriveau ochii, castanii şi luminaţi de inteligenţă. îmi era foarte simpatic şi din pricină că era vesel şi bun camarad, fără nici o prefăcătorie şi lipsit cu totul de fumuri boiereşti.
   —      Eu am afirmat totdeauna că mă trag din răzăşi* zicea el; asta îl scandaliza totdeauna pe răposatul tatăl meu. Cînd m-aude grăind aşa, maman are ş-acuma nervi. Numai uncheşul Iordachi nu se supără...
   —      Cum să mă supăr, Grigori, rîdea Harambaşa, dacă prin gura ta grăieşte adevărul... Pe urmă nobleţea asta mică a noastră e mai bună decît a multora.
   La petrecerea de care e vorba, chiar în sara întăia* după sarmale, curcan şi plăcinte cu brînză, la al şaptelea pahar, ne-a îndemnat să spunem careva, după datină, o istorisire de vînătoare.
   — Iar dacă nu-i nimene vrednic, a adaois domnia-sa zîmbind, apoi atuncea am de gînd să aduc pe chihaia Neculai, ca să vă facă el de ruşine...
   —      Uncheşule, a răspuns Grigori Catargi, nu ne ruşina» şi îngăduie-mi mie să-ţi amintesc de un vînător al nostru de demult şi să povestim noi amîndoi despre dînsul.
 5S5
   —      Care vînător ? s-a încruntat Harambaşa. Eu nu povestesc niciodată ; mie îmi place s-ascult. Despre cine-i vorba ? Spune repede, căci altfel numaidecît trimet după Neculai Dobrotescu.
   —      Cred că nu l-ai uitat, uncheşule. Vreau să-ţi amintesc de unul Petrache, poreclit Mirmidon...
   —      A ! Mirmidon... s-a înduplecat bătrînul ; da-da... mi-aduc aminte. Era puşcă bună ; era vînător tare... Cîţi ani să fie de cînd te luase el la învăţătură ? Cred că douăzeci... Ai făcut la dînsul bună ucenicie, într-adevăr. îl uitasem. Spune, ca s-audă şi dumnealor toţi.
   Să ştiţi, domnilor, a adaos Harambaşa întorcîndu-se spre dreapta şi spre stînga la şirurile de convivi, să ştiţi că băiatul povesteşte bine.
   —      Uncheşule, lauda domniei-tale mă onorează, a răspuns Grigori zîmbind subţire. însă, deşi m-ai îndemnat să-mi scriu istorisirile şi să le trimet la Convorbiri, asta n-oi putea-o face. Prefer să mă compromit într-un cerc restrîns. La un pahar de vin vechi, toate par mai bune.
   Grigori Catargi povestea însă în adevăr bine, cu oarecare grijă în expresie. A şi scris mai pe urmă lucruri care au fost preţuite de cunoscători. Unii contemporani ai mei îşi vor mai fi aducînd poate aminte de volumul său Foc de păstori...
   —      Mirmidon a fost maistrul şi învăţătorul meu, a reluat Grigori Catargi. Porecla asta i-o dăduse uncheşul Iordachi — şi nu ştiu prin ce misterioasă legătură de asonanţe, a plăcut tuturor slujitorilor de la Prunduri şi tuturor pădurarilor. Pe dînsul îl chema altfel : Ma-chedon ori Alior, nu-mi mai aduc aminte. în vremea cînd a început a-mi fi tovarăş, nimeni nu-i spunea altfel decît Mirmidon. Eu îi spuneam şi Petrache ; la chemarea asta însă nu-i prea plăcea să răspundă. Era şi el convins că nu-1 poate chema decît Mirmidon. S-a întîmplat că
 586
acest nume i se şi cuvenea. Era mititel şi aprig, cu nas ascuţit şi ochi negri ca două cireşe. Alcătuirea fizică îi era bine cumpănită. Deşi ajungea cu capul numai pînă la umărul meu, făcea paşi lungi, potriviţi cu ai mei şi umbla fără trudă. Muşchii lui păreau din coarde de oţeL Nu voia să poarte decît aceeaşi pălărie ponosită şi veche* care-i sta pe cap ca un clopot. însă n-o punea pe păru-i zbîrlit decît cînd ploua ori bătea soarele prea tare. Altfel şi-o punea într-un buzunar. Purta straie de tîrgovăţ, ca să fie „mai aproape de boieri". După asta l-am bănuit că ar fi fost corci de ţigan. Grăia puţin, însă bine.
   —      Cucoane, nu ţine puşca de subt oţele cînd o pui la umăr.
   Dintr-un obicei rău, cînd îmi sărea iepurele, eu o sprijineam cu mîna stîngă tot de sub trăgaci. Iepurele se ducea făcîndu-mi semn din picioarele de dinapoi.
   Mirmidon nu mai spunea nimic. Făcea numai : „Ţ !“ şi-şi înălţa sprîncenele, aplecîndu-şi uşor capul pe-un umăr, fără să mă privească. Apuca pe prepelicar stăpî-nindu-1 şi parcă trccîndu-i la ureche o lămurire fără cuvinte : „Ai văzut dacă nu m-ascultăcc...
   Pe urmă se întorcea şi se uita după iepure, care se ducea cu urechile pe spate în lungul unui hat, pe costişă.
   —   E-hei... suspina el.
   Altădată:
   —      Cucoane, nu te grăbi. Pe iepure să-l sudui întăi, şi după aceea să-l iei în ţel.
   Iepurele sărea din spinării, din locul anumit unde mă dusese Mirmidon ; eu aveam o tresărire nervoasă ; duceam cu grăbire puşca la umăr, îmi aduceam aminte să cuprind mai de departe cu stînga ; greşam amîndouă focurile, şi abia după aceea scuipam o sudalmă tot aşa de zadarnică.
   —   îhîm ! mormăia Mirmidon.
587
  Prepelicarul o lua la goană după iepure. Mirmidon îşi scotea din buzunar pălăria şi o trîntea de pămînt. După aceea o ridica, o ştergea de pulbere ş-o punea din nou în buzunar. Cînele se întorcea gîfîind, c-o limbă lungă de-un cot atîrnată într-o parte.
  —      Şi tu ? îl mustra el, şi întorcea ochii în altă parte, ca să găsească o privelişte mai plăcută. Se aflau, în locurile unde vînam, privelişti nemaipomenite : văi blînde, pîraie străjuite de sălcii ; în capătul ogoarelor se zugrăveau pe zare dumbrăvi cu izvoare.
  —      Qf-of ! suspina Mirmidon, vîrîndu-şi mîna stîngă în părul zbîrlit.
  Cu dreapta îşi aducea înaintea ochilor, ţinînd-o ca pe-un băţ netrebnic, puşca.
  —      Ce să fac eu cu tine ? Să te zvîrl într-o fîntînă ? Nu te zvîrl, c-atîta am.
  Mie nu catadicsea să-mi mai spuie nimic.
  La balta Grivnei, la raţe, în pînda de sară :
  —      Cucoane, cînd vine raţa ca trinu, pune-i ţelul c-un stînjen înainte.
  încercai să fac cum spunea el ; raţa se ducea.
  Mirmidon îngîna un cîntec, pentru /sine :
                              „Du-te, raţă,
                              La mătreaţa !
                               Du-te, raţoi,
                           La zăvoi !“
  —   Mirmidoane, nu mai cînta, că-s destul de otrăvit...
  —   Ba cînt. Altfel, îmi vine să mă pun jos şi să mor...
  încet-încet, învăţăturile lui au dat roade. îl lăsam să
  tragă el şi-l observam. Rareori dădea greş cu „rabla lui“ c-o singură ţeavă. Cînd toate s-au întîmplat după rîn-duielile lui, şi cînd prepelicarul nu mai fugea ca un caraghios şi nu se mai întorcea cu limba pînă în peria
588
miriştii ; cînd cădeau din cer ca nişte cîrpe negre raţele în marginea bălţii : cînd făceam la sitari lovitura drept deasupra capului în lucoarea de amurg de deasupra poienii, atuncea era întru toată desfătarea...
   —      Cucoane, îs mai bucuros decît dacă mi-ai da o garafă de vin...
   —   Ba ţi-oi da ş-o garafă de vin, Mirmidoane.
   —      Ferit-a sflîntul, nu-mi trebuie, cucoane ! Trage mata cum se cuvine şi-n jsitarul istalalt, care se vede venind. Tare frumos ! Mă duc şi-l caut. Iaca, l-am adus şi nu-ţi cer pentru el decît o ţigară de tutun.
   Cînd era bucuros, aşa vorbea, ca-ntr-o beţie uşoară.
   Unde n-am fost cu el ? Am bătut cu piciorul toate moşiile uncheşului. Am venit şi-n aceste păduri şi ne-am „ocupat" de mistreţi. Mi-a învăţat prepelicari şi copoi. Mirmidon m-a călăuzit pretutindeni, în mijlocul naturii» în ceeace numesc eu „bucuria de a trăi"...
   Ne odihneam uneori lîngă un şipot. Alteori subt o poală de dumbravă. îmi povestea isprăvi de-ale lui. îl ascultam pînă ce aţipeam. Cînd deschideam iar ochii, soarele îşi: schimbase locul, frunzişurile fremătau uşurel, şi el îmi zîmbea cu prietinie, aşteptînd cu răbdare acea clipă.
   Curios că n-am ştiut niciodată de unde-i, cine i-s părinţii, dacă are fraţi şi rude. Am înţeles vag că s-ar fi aflînd -singur pe lume. Tot rostul lui de la o anumită vîrstă şi-l îndeplinea la curţile boiereşti, învăţînd pe cuconaşi la vînătoare. îmi venise şi mie rîndul cînd el era cărunt şi-n pragul bătrîneţii. îi vorbeam despre o slujbă în gospodăriile uncheşului ; el mă asculta cuviincios» fără să-mi dea răspuns.
   —      Ce s-a făcut Mirmidon ? a întrebat deodată Harambaşa, tulburat de amintiri, de emoţii nedesluşite, de vinul vechi.
589
   —      Uncheşule, povestea asta ţi-am spus-o ca să-ţi amintesc un slujitor de demult. Am isprăvit-o. Trebuie s-adaog că nu ştiu cum şi-a isprăvit cariera acel om cu poreclă ciudată. C-un an înainte de a pleca pentru multă vreme în străinătate, am petrecut cu dînsul primăvara la sitari. Am făcut partide frumoase. Ne-am despărţit şi nu l-am mai văzut. Am mai avut apoi nevoie de dînsul la prepeliţe. Am trimes un om să mi-1 caute şi să mi-1 aducă. Mi se părea ciudat că nu se mai arătase la curte. Omul acela nu l-a găsit. Nu l-au găsit nici alţii. A dispărut dintr-odată. Aşa dispar unele sălbătăciuni, fără urmă ; nu li se cunoaşte pieirea, nici mormîntul. „S-a fost dus la pădure"... atîta îmi puteau spune oamenii noştri. Din taina pădurii nu s-a mai întors. Pînă azi de el nu s-a mai auzit nimic.
   —   îl uitasem... a suspinat bătrînul Harambaşa.
   Gospodinele conacului au adus cafelele şi chihaia Neculai Dobrotescu s--a înfăţişat să primească poruncile pentru vînătoarea de-a doua zi.
                                                       (Fantazii răsăritene, 1946)
BABACURT1
   La acel popas, cîţiva dintre vechil vînători şi-au adus aminte de un tovarăş de breaslă lipsă şi, după obiceiul pămîntului, au prins a-1 judeca. Nu era vorba de vrednicia lui ca purtător de armă sub semnul sfîntului Eustaţie Plaehida, ocrotitorul vînătorilor ortodocşi, cît despre alte ale sale omeneşti scăderi. Nu înţeleg de ce se înverşunau aşa asupra lui.
   Că şi-a cheltuit moştenirea părintească într-un chip nemaipomenit...
   In nouă ori zece ani, fără să iasă din Cotorăni, tîrg ticălos din Fălciu, a fost în stare să părăduiască douăzeci de milioane de lei. Aur bun — nu hîrtie-monedă* Ce-a făcut, ce-a dres, a izbutit să cheltuiască atîta sodom de bani.
   La Paris n-a fost, nici în Italia, nici la Monte-Carîo, nici la Nizza. N-a fost măcar la Bucureşti.
   N-a catadicsit să se ducă la Iaşi. Pentru procesele pe care le avea aici la Curtea de apel, îşi trimetea avocatul său din Cotorăni, cu procură, ori nu trimetea pe nimeni, în orice caz, pierdea.
   Atunci s-apuca şi dicta un memoriu, în care îşi arăta toate dreptăţile şi şfichiuia în chip nemilos pe reprezen-
591
tanţii justiţiei ieşene. Acel memoriu rămînea închis într-un saltar o vreme ; îl scotea din cînd în cînd şi-l cetea oaspeţilor, care-1 aplaudau cu însufleţire. După asta îl dăruia „lumii<c, ca să se afle şi în cercuri mai largi asemenea păţanie. Cineva îl lua, — şi-l pierdea.
   La casa bătrînească din marginea tîrgului Cotorăni era ca un fel de iarmaroc. Se ţeseau tot felul de misiţi şi oameni de afaceri, care veneau să-i propuie schimburi de moşii, întemeieri de societăţi anonime, cumpărări de fabrici, toate în vederea unor cîştiguri fabuloase. Pe toţi aceştia îi dădeau cu coatele la o parte, şi intrau mai întăi şi mai întăi la stăpîn, clienţii lui de toate zilele, comeseni joviali, care, după ce se aşezau la masa pururi întinsă, îl pofteau şi pe dînsul. Dacă întîrzia cumva, se duceau şi-l aduceau de de-asila, smulgîndu-1 din ghiarele oamenilor de afaceri. La o jumătate de oră după ce puneau stăpînire pe sufragerie, aceşti tovarăşi nedespărţiţi ieşeau cu paharele în mînă în cerdac şi strigau în cor cu voci înfricoşate : „Să plece escrocii ! afară escrocii ! Paraschiv ! Paraschiv ! sloboade cînii din lanţuri !‘f
   Escrocii se îmbulzeau la porţi. Boierul se strica de rîs. Prietinii lui de masă aveau totdeauna dreptate.
   De ce să se ducă la Paris, să mînînce la restaurantele cele mai faimoase din lume ?
   Porunceşte acelor restaurante să-i trimeată ospăţul Ia Cotorăni, în Fălciu.
   Localurile celebre prin cîntăreţi şi femei prea puţin îmbrăcate — nu-i nevoie să te duci tocmai la dracu-n praznic să le vezi într-o sară. Ce ne place nouă mai mult, aducem de-acolo aici. Aşa că femeile galante de-acolo şi de aiurea îşi făceau uneori apariţia la Cotorăni. Asta aşa, mai mult de fală, deoarece acest ciudat energumen
 592
*
mu făcea nici un haz de ele ; preţuia mai mult ţigăncuşile drăcoase de la moşiile lui. De altminteri, damele, după ce-şi făceau apariţia la faimoasele lui bancheturi, se grăbeau, cu primul tren, să se întoarcă de unde veniseră.
   în loc să ne ostenim noi pînă la Monte-Carlo, întemeiem aicea pe loc nişte jocuri de cărţi cum nu s-a mai pomenit.
   Unde s-au scufundat atîtea bogăţii ? Poporul nostru are o mulţime de vorbe înţelepte care explică în parte fenomenul. Cîte poliţi a girat ? Cîte împrumuturi fără chitanţă a dat ? Mii şi mii, — şi totuşi întîmplarea pare o minune. După zece ani, omul a ajuns să cerşească de la vechii săi clienţi, care de altminteri se arătau destul de generoşi cu dînsul.
   Era pe punctul de a cădea definitiv, cînd un escroc dintre cei alungaţi cu cînii din curtea de la Cotorăni l-a poftit să vie să vadă o fabrică de sticlărie cumpărată cu fondurile lui. După ani de muţenie, escrocul dădea glas, arătînd că afacerea începe să prospereze şi-i şi trimetea partea din cele dintăi cîştiguri.
   Acum are cu ce-şi încălzi bătrîneţele. Nu-i cine ştie ce, dar lui îi ajunge. între mii de hoituri, a găsit un suflet. E prea destul.
   Am uitat să vă spun că totuşi a ieşit odată din Cotorăni şi a lipsit opt luni de zile. Singura dată. Dar nu s-a dus să vadă nici un oraş civilizat, nici ruini celebre. S-a îmbarcat la Constanţa, a ajuns în Somalia şi a luat comanda unei expediţii de vînătoare, în Africa, pe care i-o pregătise o întreprindere nemţească. A văzut lei, elefanţi, girafe şi zebre, a împuşcat ce i-a plăcut şi s-a întors la Cotorăni. Arăta musafirilor trofeele. încolo mu-1 interesase nimic. S-a dus în Africa aşa cum se duce
                                                                         593
 38
în bălţile Prutului. Aicea împuşcă raţe şi gîşte ; acolo a împuşcat lei. N-a greşit nici unul : aşa spune el. însă raţe şi gîşte greşeşte : asta am văzut eu. Ce-i drept, greşeşte rar : E puşcă bună.
   în sfîrşit, la toate acestea a adaos şi Valentineanu observaţiile lui de profesor.
   —   Mie nu-mi place mania lui de a se socoti nobil.
   —     Care nobil ? Nu l-am auzit niciodată lăudîndu-se cu aşa ceva. E un om blînd şi modest. Nevinovăţia lui şi încrederea l-au pierdut. Las5, că asta-i un fel de-a spune. Omul şi-a trăit viaţa cum a poftit. întrucît a avea douăzeci de milioane insamnă a fi fericit ? El e mulţămit şi acuma, cu puţin, dacă se poate duce în revărsările Prutului primăvara şi ia vînătorile de pădure la sfîrşitul toamnei.
   —     Am sâ-ţi spun eu despre ce nobleţă e vorba, s-a întors cu severitate Valentineanu cătră întrerupătorul său. Dă-mi voie. Nu mai spune nimic. Te-am lăsat să vorbeşti ; acuma lasă-mă şi dumneata pe mine. Aşa. S-o luăm cu metodă. Cum îl chiamă ?
   —   îl chiamă Pericle Babacurti. Aşa îl văd că iscăleşte.
   —   Cum l-a chemat pe tatăl său ?
   —   Pe tatăl său l-a chemat tot aşa.
   —   Dar pe bunicul său ?
   —   Asta nu ţi-aş putea spune.
   —     Atuncea jsă-ţi spun eu. Pe bunicul său, răzăş de pe Ialan, l-a chemat Anton Barbăscurtă. Om vrednic. Unde-a găsit comoara care i-a fost temei averii nu se ştie. Dar a fost comoară cu adevărat ; să mă credeţi ce spun eu. Pe lîngă comoara a găsit ş-o nebunie, cum era moda boierilor de mult. A găsit că s-ar trage din oameni subţiri, cu sînge albastru, şi că adevăratul lui nume ar fi de mîrzac tatar de la Grîm. Tătărăşte, Babacurt ar fi cum am spune noi „moş Lupu‘f. Aşa că din Barbăscurtă
594
   a ieşit acest nume, Babacurti, cu care omul dumnitale se făleşte.
   —     Nu-i omul meu şi nu ştiu întrucît ce spui dumneata de Barbăscurtă e adevărat.
   —   E adevărat.
   —   Şi nu ştiu dacă se făleşte.
   —   Se făleşte, îţi £pun eu.
   La aceste vorbe, discuţia s-a părut că ia sfîrşit. După ce cu multă luare-aminte şi încetineală Ghiţă Vădana, pădurarul, desfundase damigeana de vin roş, ne pregăteam să cinstim acea băutură, adusă anume de unul dintre noi de la preaslăvita podgorie a Pîhneştilor.
   —     Boieri dumneavoastră, a zis Ghiţă Vădana ; eu am fost în slujbă la cuconu Pelicre Barbăscurtă. Am fost vî-nătorul dumnisale mulţi ani.
   Noi am tăcut deocamdată, puţintel stînjeniţi în sfatul nostru. Profesorul l-a îndemnat evaziv pe pădurar, — să văd ce are de spus:
   —   Ei şi ?
   Pădurarul a strîns din umeri :
   —     Atîta am vrut să vă spun, boieri dumneavoastră, că-1 cunosc şi eu. Stăpîn de treabă ; pînea lui Dumnezeu. Bun vînător : am a mă lăuda cu domnia-sa. Mare beţiv : stăteau şi se mirau toţi văzîndu-1. Adevăr este că a trecut prin clironomia dumnisale cît ai bate în palme, dar ce avea să facă ? Pe cea lumea n-o poate duce, — o îm-părţeşte pe lumea asta. Drept să vă spun, şi eu aş face tot aşa.
   N-am putut pune împotriva nici un răspuns lui Ghiţă Vădana. Am tăcut, aşteptînd istorisirea ce se pregătea. Căci Ghiţă avea faimă că-i bun de „taclale". Epitetul de mare „beţiv" pe care-1 dăduse Iui Babacurti nu aducea, în intenţia lui, fostului său stăpîn nici o scădere. Din
                                                                         595
 3S*
contra. Cum se ştie, pentru pămîntenii noştri beţia e faptă de vrednicie.
   —      Mă chiamă într-o zi boierul la curte, a început fără nici un preambul pădurarul. Ghiţă — zice — trebuie să. se fi umplut pruteţurile de raţe şi de gîşte. Le aud de cîteva nopţi venind de cînd bate vîntul ista de martie.. Tot le-am aşteptat şi le-am pîndit ; acuma dau zvon pînă. în naltul cerului.
   —   Le-am auzit şi eu, cucoane Pelicre, zic.
   —      Atuncea dă din partea mea poroncă să fie toate' gata mîni, înainte de a se face ziuă. Iordache vizitiul să ne ducă. Dimache bucătarul să umple de cele ştiute coşul ; Iacobachi pivnicerul să nu uite nici dumnealui cele de cuviinţă. Să repeziţi un om călare, să deie de. ştire lui Dumitrache Pescarul, să ne aştepte cu luntrea la Hatia lui Cîrloman.
   —      Da, cucoane Pelicre, zic, şi să se milostivească. Dumnezeu s-avem vreme bună.
   —      De asta să n-ai tu grijă, Ghiţă, „bolometru" meu: arată secetă.
   —      Aşa ? Atuncea-i bine, cucoane Pelicre, ş-om merge. Şi chiar dac-ar fi s-aducă vîntul ista vreo vreme urîtă,. ne-om nevoi şi noi cum om putea. Bate de trei zile cu mare zvoană. Am învăţat de la bătrînii noştri că asemenea vînt aduce ploaia cea mare care spală pămîntul de muşiţă.
   —      Bre Ghiţă, rîde boierul, am fost eu în locuri mai depărtate şi mai grele, tocmai în ţara leilor, ş-am să mă. tem de-o ploaie în pruteţuri ?
   —      Adevărat, cucoane. Poruncile măriei-tale s-or plinî întocmai.
   După vorba asta, m-am dus şi am rînduit toate. lor-dache, cu caii. Dimache, cu bucatele, Iacobache, cu vinurile. Eu am ales puşca anumită a boierului meu, care avea
596
ţevile oleacă mai lungi, făcute de tocmeală la Viena. Mi-am luat din lădiţele boiereşti şi cartuşe calibrul 16 pentru mine. Aveam o puşcă tare bună, dăruită de dom-nia-sa la un chef : „Na, măi păcătosule, zice, să ai şi tu o armă' cumsecade ; să mă pomeneşti". într-adevăr, îl pomenesc. Dumnezeu să-şi aducă aminte de darul mă-riei-sale, la vremea de apoi, în ziua judecăţii vînătorilor. Am pornit de cu noapte. Vîntul tot bătea, mînînd nourii. Iordache ne-a dus sub bătaia acelui vînt, cu mare grăbire, în două ceasuri. Cînd am ajuns la Hatia lui Cîr-loman, încă nu se zărea de ziuă ; am găsit şi pe Dumitrache Pescaru cu luntrea pardosită cu papură şi lăicere. Boierul porunceşte lui Iordache vizitiul să fie îndărăt cu trăsura cînd s-a face sară.
   Cum am intrat în stuhuri cu luntrea, am şi început a auzi de departe larmă de gîşte.
   Dumitrache Pescaru îşi întoarce spre boier bărboiul :
   —   Cucoane Pelicre, rînjeşte el, le-auzi cum striga ?
   —   Le-aud, se bucură boierul, mă chiamă pe mine.
   —   Ba chiamă ploaia, cucoane.
   —   Care ploaie din cer isenin, bade Neculai ?
   —      Fost-a senin as-noapte, cucoane. Da’ cînd am venit cu luntrea încoace la Hatie, am văzut nouri suind de cătră amiază. După ce i-a duce pe acei nouri la locul poruncit, vîntul stă ; şi ne dă Domnul-Dumnezeu ploaia de care avem sete mare, căci ne uscăm de patru săptămîni.
   —   Cine are sete mare ?
   —   Noi şi pămîntul, cucoane Pelicre.
   —      Apoi, bre Dumitrache, se bucură iar boierul, după ce mi-oi face eu petrecerea în pruteţuri şi m-oi întoarce acasă, va fi şi pe gustul tău şi-al pămîntului ş-a ploua. Azi avem vreme frumoasă.
   —   N-aş crede, cucoane Pelicre.
   M-amestee şi eu în vorbă :
 597
   —     Ba să crezi, bădiţă Dumitrache, zic, „bolometruf*“: boierului arată azi vreme bună.
   —   Mira-m-aş ! a îngînat pescarul.
   A stupit în palme şi a apucat lopeţile mai cu hărnicie, Pînă ce-am ajuns la foltanele cele mari şi la bălţile cunoscute nouă, au prins a se arăta zările zilei deasupra răsăritului. Dumitrache s-a săltat în două rînduri de la locul lui, ca să se uite cătră amiază. într-o vreme l-am auzit mîrîind, dar n-a îndrăznit să ridice iar glasul asupra stă-pînului nostru. Mă uitam şi eu : veneau asupra dealurilor de cătră Pintileşti nouri urîţi, învălmăşindu-se. S-au tulburat înălţimile de deasupra noastră şi s-au spălăcit spre* asfinţit.
   A sărit o păreche de raţe mari din nişte păpurişuri. Boierul trage şi împuşcă răţoiul. S-a du<s raţa, dar nu prea departe, şi s-a întors pe sus, dîndu-ne pe departe ocol şi tînguindu-se. Cînd s-a întors a treia oară, a făcut numai o dată : mac ! şi s-a cufundat în nour. Vîntul stătuse ; ploaia era asupra noastră.
   A contenit dintr-odată şi larma bălţii. S-au stîns luciu-rile. Soarele n-a mai răsărit.
   Dumitrache trăgea cu putere mare la lopeţi, ducîndu-ne spre coliba dintre ghioluri, la o plavie. N-a mai zburat raţă, nu s-a arătat gîscă. Ne-a împresurat ca o pustie sură. Şi cu mult înainte de a ajunge la colibă a început să curgă o ploaie înfricoşată.
   De cînd m-a făcut maica n-am văzut, boieri dumneavoastră, asemenea ploaie. Curgea una — parcă se ridicase balta deasupra şi se prăvălea pe noi, ca să ne amestece cu mîlurile şi cu stuhăriile. Cînd să dăm la plavie, coliba juca pe-un val. Dumitrache Pescaru a împins mai departe luntrea, pînă la un grind înalt, unde se strîng uneori vitele, la viiturile Prutului. Cînd am ajuns, s-au învăluit
598
mii de gîşte. Au dat zvon şi s-au aşezat mai încolo, fără a se sfii prea tare de noi.
   Cum am simţit sub picior grindul, eu şi Pescaru am tras luntrea şi am tîrît-o la creastă între buruieni şi sălcii. Am întors-o cu fundul în sus, potrivind-o pe două scorburi de răchită. Şi îndată ne-am aşezat ca-ntr-o colibă. Un pătrar de ceas ne-am năcăjit, eu şi Pescaru, să aprindem foc. Vai de mama lui foc ! Abia clipea, abia fumega. Totuşi, era foc. Ne-am strîns împrejurul lui ca să ne uscăm ; am tras de pe boier numai petici ude şi l-am învălit cu blana. Clănţănind, măria-sa mi-a poruncit să scot mîncarea şi mai ales băuturile. Pînă ce-am pregătit toate, măria-sa sta şi se uita cum curg în baltă potoapele lui Dumnezeu. Nu mai spunea nimic. Am îndrăznit eu a rosti o vorbă :
   —   Asta-i ploaia ,,bolometruluiCf...
   Măria-sa şi-a încruntat sprinceana şi n-a răspuns. A plouat aşa, şi a fiert aşa pruteţul, boieri dumneavoastră, vreme de trei-patru ceasuri. Pe urmă s-a domolit. Dar nu mult. A purces din nou o ploaie aşezată şi bogată.
   Cînd mi se părea că-i mai domol, boierul se foia, ca să iasă din închisoarea noastră. Atuncea ploaia dădea un fel de înştiinţare, sporind. Şi străjile gîştelor, din cea parte a grindului, ţipau şi ele :
   —   Staţi pe loc !
   Ce să facem ? Am mîncat şi am băut tot ce adusesem cu noi, pînă ce măria-sa s-a veselit, iar Dumitrache era să-şi ardă bărboiul în sărăcia noaistră de foc. Cînd şi cînd, boierul da să iasă în pielea goală din cojoc. Porunca de sus a fost să nu ne clintim pînă în sară. Iar atuncea, sporind focul, l-am alinat pe măria-sa sub cergi, iar noi am stat în preajma lui, priveghindu-1 şi uscîndu-i straiele.
   A doua zi, iar ploaie. Băutura s-a isprăvit şi nu mai aveam cu ce ne întări corajul. Mîncare nu mai este.
599
Dihăniile bălţii ne poruncesc să nu îndrăznim a ieşi de-acolo, căci ne ducem la pieirea noastră. Să stăm, ca şi ele, în adăpostul poruncit de Dumnezeu. Eu mă tîrîi pe brînci, pe sub cuptoarele malului, ca să mai agonisesc beldii şi cotoare de buruieni pentru foc ; Dumitrache Pescaru îşi pune un ţol în cap şi se duce în lungul grindului, în patru labe, după mîncare. Intr-un tîrziu, l-am zărit prin grătarele ploii ; venea tîrîndu-şi barba prin mîzgă. Ne-a adus ouă dintr-un cuibar de gîscă. Am copt acele ouă în şperlă şi le-am ospătat.
   Am flămînzit şi am însetat noi acolo şi ne-am pîrpâlit şi-n ziua a doua. Iar stăpînul nostru arăta mare supărare şi se uita urît la noi. Dar noi nu eram cu nimica vinovaţi măriei-sale. Cînd s-a arătat sfîntul soare a treia zi, boierul a tras punga şi ne-a dăruit cîte-un galbăn ; pe asta am cunoscut că nu-i supărat pe noi.
   Apoi ieşirea noastră de-acolo s-a făcut cu mari greutăţi., întăi s-a dus Pescaru cu luntrea, împungînd ici şi colo,, ca să cunoască pînă unde au răzbit apele potopului. în-tr-un tîrziu a venit şi ne-a luat şi pe noi. Am găsit la Hatia lui Cîrloman oameni boiereşti sfătuindu-se fel şi chip la foc, cum să deşerte balta de prisosuri, ca să ne găsească pe noi.
   Iordache vizitiul ne-a dus la curte. Am găsit acolo pe prietinii măriei-sale benchetuind de două zile şi aşteptîn-du-1. Măria-sa n-a poftit să-i vadă. S-a dus de-a dreptul în iatacul său, poruncindu-mi să vin şi eu după măria-sa. L-am descălţat, l-am dezbrăcat, l-am învălit în pături şi am durat foc în sobă. I-am pus la fiert, într-o oală, o oca de vin cu scorţişoară şi piper.
   —      Ghiţă — zice măria-sa — aşa întîmplare n-am avut de zilele mele. în pruteţurile noastre a fost mai departe decît în ţara leilor ş-a „alifanţilorCf...
600
 —      Aşa-i, măria-ta, am zis eu cu supunere. Ş-am rămas cu ochi boldiţi, uitîndu-mă la ceasornicul de vreme, aninat în părete.
 —   La ce te uiţi tu, Ghiţă ?
 —   Măi uit la „bolometru", măria-ta.
 —      Ghiţă, zîmbeşte boierul, dă mi un pocal de vin fiert ca să văd că n-am pierit, pe urmă ia bolometrul cu cleştele şi zvîrle-1 afară pe fereastră.
 Din această istorisire a lui Ghiţă Vădana am cunoscut eu că Pericle Babacurti a fost cu adevărat om din breasla noastră şi că nu făcuse rea întrebuinţare a milioanelor sale.
                                                                    (Fantazii răsăritene, 1946),
 S. P. A.
   Dragă, toată plăcerea zilei de azi mi-a <strieat-o un sălbatic. Nu vă puteţi închipui cît de tulburat am fost. Dar sancţiunea pe care a primit-o individul plăteşte toate paralele, face să v-o povestesc.
   Dacă doriţi să v-o spun... Mă rog, fără manifestaţii. Un tip ca mine trebuie să-şi imenţie reputaţia. E ceva mai mult decît o anecdotă, are mai mult haz, căci e realitate.
   Numai o clipă mă aşteptaţi, să dau un telefon. Comunic nevestei că rămîn la club şi să nu mă aştepte la cină. întrebuinţez, faţă de femeia mea, metodele cele mai delicate. Sînt răsplătit în schimb şi mă pot număra între fericiţii acestei vieţi. Nu zîmbiţi. Vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră să vă folosiţi în aceeaşi măsură de invenţiile lumii nouă. Ce-i un telefon ? Nimic. Ei bine, un telefon e liniştea mea domestică din astă-sară.
   Permiteţi ? Mă întorc numaidecît. Nu uit. Vă povestesc întîmplarea ; veţi vedea că are hazul ei.
   ...S-a supărat niţel, dar n-am ce-i face. La urma urmei, asta dovedeşte că mă pot încă bucura de fărămitu-rile lunii de miere. I-am făgăduit că nu întîrzii prea mult.
602
   îmi daţi voie ? Cred că sînt în asentimentul dumneavoastră al tuturora că o istorisire, oricît de modestă* pretinde şi argumentul unui pahar de vin, şi am poruncit lui Costaki, pivnicerul nostru, să aducă o sticlă din celebrul meu „Murfatlar 1938“. Din acest dar al dobrogeanului meu, pe care l-am apărat, cum ştiţi, la Curtea de casaţie, scăpîndu-1 de toate năcazurile, mi-a mai rămas ceva. „Murfatlar 1938“ e recolta care-mi place mie mai mult. Vii aprobări şi aplauze îndelung repetate ? Asta-mi aduce aminte de vremea cînd eram deputat. Ce timpuri !
   Aşa încît toată dimineaţa trecuseră nouri urîţi pe deasupra Bucureştiului. Eram aproape dezgustat. Dintr-o-dată, un vînt neaşteptat a adus o ploaie repede, cum se întîmplă uneori în septemvrie. S-a spălat cerul, s-a luminat totul ca într-o poezie de Coşbuc. Am şi rostit soţiei mele cîteva versuri. Era încîntată ; făcea haz ; zicea c-o descînt. După masă, am ieşit îndată. Aveam de urmărit niscai stăruinţi pentru un client.
   Am trecut prin Cişmigiu. Cînd să urc la Schitul Mă-gureanu, parcă m-ar fi lovit cineva în piept ; mai-mai să cad pe spate.
   O căruţă de lemne, la care erau înhămaţi un fel de „ponney" cu coamele pline de scai. Panta, alunecoasă, după ploaie. Căluţii nu puteau prinde în caldarim cu copitele. Potcoavele, tocite. Auzeam de la distanţă înjurături şi mai ales plescăituri de bici. Grăbesc paisul şi mă apropii ; am cunoscut îndată cu cine am de a face. Sto-mahul meu a făcut o voltă ca un acrobat de la circ.
   Un individ întunecat şi timp, cu nişte sprîncene cît mustăţile, urît, nebărbierit, c-un glas răguşit de disperare, îşi lepădase zăbunul ; se zvîrcolea numai în nădragi, cu mînicile cămăşii suflecate, înjurînd şi hotărît să-şi ucidă
 603
caii. Bietele animale se opinteau, îngenunchiau, se ridicau şi iar cădeau, apoi îşi plecau capetele sub lovituri. Lovitura şi înjurătura. înjurătura şi lovitura.
   Nu mă pot stăpîni, ce vreţi ? E rniai presus de puterile mele. Orice om cultivat e membru oarecum de drept în S.P.A. Eu sînt şi membru de fapt. Am intervenit şi-n alte împrejurări. Procedînd cum ştiu, îl iau şi pe acesta brusc, cu violenţă (maximă.
   —     Bine, mă nenorocitule, de ce-ţi omori caii ? Parastas, grijanie, mormînt, candelă din torţile cerului, acatist, cobiliţa sfîntului Petru... îţi crăp capul ! te fac piftie ! Cum îndrăzneşti, pitecantropule ? Nu cunoşti că animalele sînt apărate de lege împotriva barbariei voastre ? Avestiţa, baclavaua şi cazanul cui mi te-a adus pe lume.
   N-o să mă credeţi cînd vă spun că individul, la început, mă privea cu admiraţie pe deasupra carului cu lemne. Apoi, înţelegînd că aş avea intenţia să mă amestec în treburile lui personale, m-a lepădat oarecum din cîmpul său de vedere. A înjurat mai crîncen. Ca la un concurs, ţinea să mă întreacă el pe mine. Papucii Maicii Domnului, mărgelele sfintei Paraschiva ! Şi dă-i cu biciul, dă-i cu biciul.
   Chiar atunci mă ajunge dinspre Cişmigiu Mitu Mucalita, cum îi spunem noi, maistru de gimnastică, campionul de popiei de la Bragadiru.
   —   Ce-i, domnule Mazilu ? zice.
   —     A ! Salutare ! Dumneata eşti ? Poftim, uită-te şi dumneata. Ascultă şi dumneata. De ce loveşti, mă, caii
—   parastasul şi cădelniţă !...
   Individul ne priveşte pieziş ; scuipă într-o parte :
   —   Sînt ai mei, zice ; fac ce vreau.
   Mă holbez şi răcnesc :
*604
   —     Ai dreptul să-i omori ? Pogribania şi împărtăşania...
   —   îi omor dacă-mi place.
   începe iar să dea cu codirişca peste boturile şi ochii bietelor animale.
   —     Stai, nene Mazilu, zice cu linişte Mitu, nu te enerva, «că nu foloseşte la nimic. îmi dai voie sa pun şi eu o întrebare politicoasă individului dumnitale ? Fii bun, stimabile, şi-mi explică şi mie de ce-ţi maltratezi caii...
   —   Cum ?
   —   De ce-ţi maltratezi caii...
   —     De ce-mi... cum spui tu, caii ? Dar ce treabă aveţi, voi cu mine, mă ? Sînt caii mei, mă, aţi înţeles ?
   —     îţi dovedesc numaidecît, stimabile, că am înţeles,, zice blînd Mitu.
   îmi face semn cu ochiul. Eu mă înăbuşeam.
   Ne-am dus asupra lui, eu întrebuinţînd cuvinte, însă Mitu cu linişte şi demnitate. Singur poate aş fi rămas la cuvinte. însă cu Mitu am păşit la război. L-am apucat pe sălbatic din două părţi. Dă Mitu una, dau şi eu una. Mai dau eu una, Mitu dă două, şi chiar trei.
   —     Bine, mă păcătosule, zic eu pe cînd îl lucram ; de aia ţi-a dat Dumnezeu minte, ca să nu pricepi ? De aia ţi-a dat suflet, ca să n-ai milă ? Nu sînt, mă, şi caii zidire a lui Dumnezeu ? Cu ce-ţi cîştigi tu pînea cea de toate zilele? Nu ţi-o cîştigi cu cărăuşia? Dacă n-ar fi caii, cu ce-ai aduce lemnele la oraş ? Nu te-a învăţat nimeni să-ţi fie milă de animale ? Nu te-a învăţat nimeni să le grijeşti şi să le hrăneşti şi mai ales să nu le înjuri şi să nu le baţi ? în loc de ovăz, tu le dai bice, Dumnezeu şi vascristu. în loc de apă, tu le dai în ochi
605
 cu codirişca — evanghelia şi cuminecătura bunică-ta ! Asta-i recunoştinţa ta, mormîntul maicii tale de bandit ! Bineînţeles, eu vă traduc eu eufemisme expresiile ad usum ho mini s pe care i le trimeteam fie o dată cu palmele, fie cu croşetele pumnilor, fie cu picioarele. Eu de o parte, tovarăşul meu de cealaltă parte. Deosebirea era că Mitu opera fără să întrebuinţeze locuţiuni poetice.
 A fost o corecţie pe care o pot numi magnifică. Individul s-a pus cu spatele la pămînt, agitînd spre noi nădragii şi eizmele-i rupte. L-am pus iar în picioare, sprijinindu-1 din faţă şi din coaste. Şi-a căutat refugiul sub căruţa de lemne ; l-am scos şi de-acolo şi iar l-am proţăpit din două părţi. Cînd mi s-a potolit indignarea, văd că individul ne priveşte cu ură, ştergîndu-şi cu dosul palmelor sîngele care-i curgea din nas. M-aş fi înduplecat să-l las.
 El a tresărit răguşit şi cu îndîrjire :
 —   Ce vreţi, mă, de la mine ?
 Mitu face pe politicosul, calm :
 —   Ce voim noi de la idumneata ?
 —   Da ; ce voiţi de la mine ? Să vă dau şi să mă duc !
 —      O să vezi numaidecît ce voim noi de la dumneata, spune Mitu. Deshamă caii !
 —   Cum ?
 —   Deshamă caii. N-ai înţeles ?
 —   N-am înţeles. De ce să desham ?
 Eu răcnesc, scos din fire :
 —      Deshamă caii, ori te luăm iar în maşină, nouăzeci şi nouă de sfinţi mucenici !
 —      Nu aşa, amicul meu, îmi spune Mitu cu liniştea lui. Nu aşa, ci cu blîndeţă.
 în acelaşi timp, îşi pregătea iar pumnul. Nişte pumni ca buzduganele.
606
  Pe individ l-a cuprins spaima.
  —      Hai să vă desham, a mormăit el cailor ; ăştia ne ucid.
  A scos caii din ştreanguri. Şi-a proptit mai bine căruţa cu un bolovan. Gîfîia. îşi ştergea sîngele. A căutat în codîrlă un coş şi a dat ovăz cailor, vorbind cu ei şi înjurîndu-i în surdină. Am înţeles că ne înjura pe noi.
  Am strigat cu mînie :
  —   Leagă căţeaua !
  —   Ai auzit ? l-a întrebat blînd Mitu.
  —   Am auzit.
  —   Eşti dispus să taci ?
  —   Uite, tac.
  —   Nu te uita hoţeşte la noi.
  —   Nu mă uit.
  —   învaţă minte, să nu mai asupreşti animalele.
  —   învăţ.
  —      Ai înţeles, omul lui Dumnezeu, din ce pricină ai pătimit ?
  —• N-am înţeles nimica.
  Se uita pieziş, cu privirile crîncene.
  —      Stimabile, urmează binevoitor Mitu, dacă nu ştii, află că animalele isînt apărate de lege.
  —   Hai ?
  —      Sînt, mă, apărate de lege, n-ai voie să le baţi, să le ucizi, nici să le laşi flămînde.
  —   Le-am dat ovăz... mîrîie individul.
  Eu îi strig din laturea lui Mitu :
  —• Mă, nu te uita urît !
  —   Mă uit cum îmi place !
  Se strînsese ceva lume în jurul nostru şi-am înţeles că nu mă puteam face ridicol. Trebuia să ducem sancţiunea la bun sfîrşit. Mitu s-a alăturat iar de el, fără vorbe
607
  de prisos, şi l-a făcut să înţeleagă cum trebuie să răspundă.
  —     Aşa, băiatule, nu-ţi pretind decît să răspunzi cuviincios.
  S-a pus la pămînt:
  —    M-aţi chinuit ca pe Hristos !
  Cei ce se strînseseră rîdeau. într-adevăr, spectacolul era interesant.
  Şi-a făcut loc gardianul municipal, ca să ducă pe individ la secţie.
  Cu blîndeţa lui hotărîtă, tovarăşul meu se opune :
  —     Care secţie, domnule gardian ? Nu ne trebuie nici «o secţie. Secţia sîntem noi. Se întoarce spre individ : Ri-<dică-te de jos, stimabile.
  —     Bine, să mă ridic. Uite, m-am ridicat. Mă dor şalele.
  —    Lasă şalele. Descarcă o parte din lemne.
  —    Cît ?
  —    Jumătate.
  —    De ce să descarc ? Nu voi să descarc.
  —     Nu întreba, nenorocitule, am intervenit eu, pipăin-du-i plexul c-un ghiont ; taci din gură şi descarcă. Altfel, unde-ţi istă capul au să-ţi stea picioarele.
  —    Haoleo, maică-măicuţă, de ce mă urni născuşi ?
  Tovarăşul meu :
  —    N-ai auzit, istimabile, să descarci lemnele ?
  Eu :
  —    Individule, fii cuminte şi descarcă.
  în jur : ilaritate generală.
  ‘Gardianul, curios :
  —    De ce să descarce ?
  Eu :
  —     Domnule gardian, o să vezi numaidecît. Să le descarce jumătate, cum i s-a poruncit.
 «608
  Gardianul:
  —   Descarcă, bă, jumătate.
  —     Aoleo ! Doamne, de ce mă pedepsişi ? se tînguia individul. Cine-mi plăteşte >mie paguba ? Ho, mîrţoa-gele naibii ! Daţi-vă la o parte. Din pricina voastră ard în foc nestins, candela şi botezul ! Uite, am descărcat. V-ajunge ! Daţi-mi ce mi-ţi da şi lăsaţi-mă să mă duc.
  Eu :
  —     Ce să-ţi dăm ? nu-ţi dăm nimica. Şi de ce să te duci ?
  Mitu, cu blîndeţa lui :
  —     Fii cuminte, stimabile ; fă ce-ţi spun. Pune mîna şi trage la deal căruţa. Doi cai n-au putut-o duce plină ; sînt sigur că tu o duci pe jumătate goală. Dacă-i prea grea, noi te îndemnăm cu biciul. Dacă dai în brînci, te îndrept c-un ghiont. Sui aşa la deal ş-acolo descarci. După asta aduci înapoi căruţa goală ş-o încarci cu lemnele rămase. Le urci la deal şi pe astea. Pasul şi biciul ! Cum ajungi acolo, încarci şi transportul întăi şi-ţi dau voie să înhami caii şi să te duci unde ştii. Să-ţi fie asta învăţătură, ca să nu mai asupreşti animalele. Ai înţeles ?
  —     Am înţeles, dar nu pricep de ce v-amestecaţi voi în treburile mele.
  —     Măi ! am strigat eu ieşindu-mi iar din fire, căci altfel, din natura mea, sînt blajin ; mă ! nici acuma n-ai învăţat cum se vorbeşte cu nişte domni ?
  —     Ce să-nvăţ ? Nu vă datoresc nimica. Caii sînt ai mei; lemnele ale mele.
  —     E un tip imposibil, m-am umflat eu. Mitule, să-l luăm iar în maşină.
  Omul s-a supus imediat:
  —   Lăsaţi-mă ; iertaţi-mă ; fac cum spuneţi.
39 —       voi. 21 — M.  Sadoveanu
   A cărat lemnele la deal. Umbla gîfîind ; îşi înfunda capu-ntre umeri, ferindu-se de bici. Mitu nu l-a iertat. Din cînd în cînd oprea şi-şi opintea greaţa din măruntaie, înjurînd înăbuşit. S-a chinuit şi is-a pedepsit ş-a doua oară. în sfîrşit, a încărcat ce lepădase. I-am dat voie să-şi puie între ştreanguri caii.
   —   Ooleo ! acuma pot să mă duc ?
   —   Du-te şi ţine minte, zic.
   —      Ooleo, am să ţin minte că aţi dat ca-ntr-un cîne ! Ce v-am făcut ? Cu ce vă sînt dator ?
   —      Să ţii minte, zic, să nu mai ucizi animalele. Asta tot n-ai înţeles încă ?
   —      Aoleo ! maică-măiculiţa mea ! a scrîşnit mizerabilul.
   A mai închinat cîteva cruci ponneylor lui şi is-a dus.
   Iată în ce lume trăim. Lume de primitivi şi de sălbatici.
   Toată după-amiaza am fost, pot zice, bolnav. S-ar putea spune că am făcut o prostie amestecîndu-mă în asemenea tărîţe. Cum ştiţi, poţi să mă pui la rană, însă violent, cum spun moldovenii. Trebuie să-mi mărturisesc defectul. Sînt violent, şi pace !
   Cred că vă împăcaţi cu acest >,Murfatlar" de şase ani.
   „Mă dobitoacelor ! zicea în vremea asta Marinică Botosu, după ce descărcase lemnele în Cometa şi ajunsese într-al doilea popas, la Pantelimon ; mă dobitoacelor, să vă mai dau niţel ovăz. Poate-i mai potrivit să nu vă dau, c-am muncit eu în locul vostru, de mi-au ieşit ochii din cap cît cepele. Am crezut că acolo la Schitu Măgureanu via să-mi fie mormîntul. Dar tot vă dau, căci mi-e milă de voi. Dacă nu v-aş avea, li s-ar lipi pruncilor şi Sandei burta de şale. După aia vă dau fîn. Iar eu mai beau două ţoiuri de ţuică. Am cîştigat des-
 610
 tul la lemnele noastre de cer, dar mai mare cîştig am avut de la nişte nebuni : înjurături, palme şi pumni ; bani să fi fost, deschideam «bangă».
   Mă fraţilor, care vă uitaţi ca proştii la mine şi nu pricepeţi, aflaţi că mi s-a întâmplat astăzi asemenea pacoste, de n-am aflat de asemenea pacoste de cînd maica m-a pus pe lume. Li se năzare la doi ăia — altfel îmbrăcaţi bine — parastasul şi grijania lor ! — li se năzare cică am furat lemnele din pădure ide la mă-sa în pajişte şi mă iau la palme şi ghiont. M-au bătut, m-au muncit» m-au sucit, ce le pot face ! Ei, în oraş la ei, sînt înţeleşi ; toţi ca hoţii ; care veneau, rîdeau, nici nu le păsa de un creştin pus la cazne. Zice că eu îmi ucid caii şt de aia îmi iau lemnele. Şmecherii de-ale lor ! Cînd a venit la faţa locului sergentul din post, s-au răzgîndit şi-au schimbat: că să dau afară caii din hamuri şi să car lemnele eu. Să trag căruţa din vale în deal. Le-am făcut gustul ; m-am trudit în genunchi şi în coate. Aoleo ! m-au bătut de m-au sîngerat; mă dor coastele ; e friptă pielea pe mine. Noroc c-am dus lemnele în Cometa şi-am scăpat eu polii.
   Nea Nae, mai dă-mi o ţuică, să mai topesc obida din mine. Dacă i-aş avea acuşa aici, i-aş roade de vii, de la picioare pînă la grumaz, şi capetele le-aş pune în pari. Ori poate vor fi fost nebuni !Cf
   —      Nu sînt nebuni, mă băiatule, sloboade glas din burtă nea Nae ; sînt prea şcoliţi, şi de atîtea cărţi cîte au cetit, le-a slăbit înţelegerea. Iar de cînd cu americanii şi cu aeroplanele, s-au stricat şi mai abitir, că i-a bătut toată vara în cap cu bombele. Pe urmă, ei au altă lege şi noi alta, sexapilul mamei lor de şefi !
   —      Or fi avînd altă lege, dar eu tot nu pricep. Mă dobitoacelor, aţi mîncat ovăzul. Poate pricepeţi voi ?
                                                                   611
39*
Nici caii nu pricep. Le-a nălucit sa se supere că dau eu în voi cu biciul. Veţi fi fiind cumva rude de pe măgăriţa de la stîna din deal. Vorbe ; socot că tot nebuni sînt. De aia nici nu m-am pus prea tare împotrivă. Nebunul e nebun ; mai ales în vremurile iastea în care trăim, numaidecît scoate automatul şi te doboară k pămînt.
                                               (Fantazii răsăritene, 1946)
                     ELEGIE
   Juca un fluture zglobiu prin lumina primăverii, ca o foiţă îngemănată de argint şi azur. Ca şi cum ar fi fost un vestitor al încîntărilor. Subt arcul de umbră al grădinii provinciale din oraşul unde-mi făceam cura, a apărut silueta graţioasă, cu faţă dulce-zîmbitoare, a nepoatei mele Alina. Totuşi, apariţia ei a fost departe de a mă bucura.
   Ştiam foarte bine că nu mult în urma ei vin şi cei doi copii „atît de amabili şi atît de distinşi4*, pe care nepoata mea i-a dăruit acestei lumi şi acestui secol : Henri şi Luizeta. îi priveghea atent o guvernantă care le adresa propoziţii scurte în limbi străine.
   Pentru această zi strălucită de inaugurare a sezonului trandafirilor, nepoată-mea Alina îşi pusese un ,imprime" de matasă subţire naturală, ale cărei colori se armonizau perfect cu turbanul fantezie şi pantofii de piele de şo-pîrlă. Nimeni nu ilustrează mai bine decît nepoată-mea Alina problemele complicate ale modei. Ca adaos propriu, îi scînteia o broşă de rubinuri în unghiul decolteu-lui ; cînd mi-a întins mîna dreaptă, nu s-a putut să nu observ, căci sînt cunoscător de rarităţi, o brăţară de aur ajurat, şi în degetele-i fine briliante ou focuri vii. Rîdea
613
subt uşoara-i aburire de pudră, arătîndu-şi dinţişorii cu. buzele puternic creionate şi clipind din genele-i lungi. Părea îndestul de veselă că întâlneşte pe bătrînul şi morocănosul ei unchi, şi c-o voce argintie chemă pe copiL
   —   Hello, Henri! Hello, Luizeta !
   Henri şi Luizeta sosiră în catifea, horbotă şi panto-fiori de lac. Unul mi se agăţă de coapsa dreaptă, altul de coapsa stingă. Rîdeau înălţîndu-,şi spre mine năsu-şoare lustruite şi-şi puseseră în palma mea largă mânuţele lor înmănuşate.
   Mama lor le făcu fără motiv o mică mustrare, aran-jîndu-le pliurile hăinuţelor, apoi, în franţuzeşte, îi îndemnă să se plimbe frumos şi să se joace cuminte. I-am privit cum se depărtează domol spre guvernanta lor cenuşie şi gravă şi mai ales deosebit de urîtă ; apoi m-am aşezat pe bancă lîngă Alina, respirînd parfumul discret, care o învăluia şi ascultînd distrat glasul ei muzical. Ieşisem fără scop, mai mult ca să mi se încălzească la soare ciolanele vechi; constatam că am mai îimbătrînit c-ua an şi m-am mai apropiat c-o staţie de veşnica umbră.
   Pe cînd nepoată-mea vorbea despre lipsa de distracţii a staţiunii noastre balneare, despre o partidă interesanta de bridge, despre pretenţiile scandaloase ale servitoarelor şi ceaiul cu prelungire de la madame Săndulescu (pe zi ce trece doamna Săndulescu îşi pierde silueta), despre o uşoară gripă a lui Henri şi afacerile în capitală ale luî Ghighi (Ghighi e soţul Alinei), eu priveam c-un ochi vag la alte grupe de copii care se jucau prin aleele din fund ale grădinii. Unii dintre ei erau nişte simpli golă-neţi locali şi, nu ştiu de ce, simţeam pentru ei o oarecare simpatie : poate pentru că-mi aduceau aminte, din ani de demult, de propria mea copilărie liberă şi fericită. Nepoată-mea Alina observă că „grădinile publice nu trebuie să fie un loc de adunare al tuturora". în
614
logica asta, lipsită de filologie, fiinţa ei fină părea a străluci ca un coleoipter într-o colecţie. De fapt, de aceea ochiul meu se întrista la apariţia ei. în vorbirea ei diversă, introducea paranteze fine atît aisuipra persoanelor, <ît şi a toaletelor din preajma noastră. Lumea fusese ■creată numai pentru 'acest punct ide vedere al nepoatei mele Alina.
   încet-încet, gîndurile mele -au luat un drum melancolic. Intr-o vreme, nepoată-mea a observat aceasta şi s-a arătat îngrijată şi prevenitoare, căci ştie că mă va moşteni.
   —     Ce ai dumneata, unchiule ? Pari nu tocmai bine dispus ! Ai vegheate târziu ? N-iai dormit bine ?
   Am încercat s-o înşel :
   —     Eu ? Nu. Cred că ţi se pare. Nici n-am vegheat, nici n-am avut insomnie. Te încredinţez, drăguţa mea, că n-am nimic.
   —     A, nu ; eu nu mă-nşel niciodată, unchiule. Te asigur că ştiu să observ ; şi te cunosc atît de bine ! Poate te nelinişteşte vechea dumnitale gută.
   —     Nu, draga mea, îţi repet că nu sînt bolnav. Soarele de primăvară nu poate să facă decît bine bătrînei mele inimi.
   —     Ah ! cum spui vorbele astea: „bătrînei mele inimi"... Ce contrast cu primăvara, fluturii şi copiii... Sigur că nu eşti bolnav ?
   —     Sigur ; cine vine bolnav la băi ? Şi ce rost are să te-mbolnăveşti aici ?
   —     Dacă glumeşti, m-ai convins. Nu ştiu de ce, în primăvara asta eu am impresia că voi rămîne totdeauna tînără şi nu voiu muri niciodată.
   I-am răspuns:
   —     înţeleg şi te aprob ; dar aceeaşi impresie n-o mai pot avea eu.
615
    Ea m-a mustrat făcînd botişor :
    —      Vezi ? Totuşi, eşti trist, orice mi-ai spune. Parcă nu-ţi pare bine că m-ai întîlnit.
    —      Nu mă nedreptăţi, drăguţa mea Alină, i-am replicat eu. Tinereţa şi veselia voastră sînt mîngîiere pentru sufletul meu. în clipa cînd te-am văzut, fiinţa mea s-a luminat, ca şi fluturele care trecea prin soare. E adevărat că îndată după asta au urmat gînduri, şi gîndurile sînt duşmanii noştri. Aceste gînduri au răcit puţin căldura primei clipe.
    —      Ei vezi ? Ei vezi ? Ce gînduri ? Sînt foarte curioasă să aflu ! Spune-mi şi mie. Nu fii rău, unchiule; spune-mi, te rog !
    Eu am tăcut un timp în lumina biruitoare a primăverii. Zîmbeam moleşit şi oarecum mulţămit de uşoara mea tristeţă. Cu puţină răutate ascunsă, am încercat să lămuresc starea mea sufletească. Alina aştepta, în aparenţă curioasă, privindu-şi brăţara de aur ajurat.
    —      N-aş putea să-ţi spun c-o vorbă precisă ce am anume, am oftat eu. în fiinţa mea sună poate, ca o elegie, amărăciunea anilor mei bătrîni. O, de trei ori nenorocită primăvara aceasta în care n-am dorit să ajung ! Nu te speria, drăguţa mea. Ascultă. N-am dorit să mai văd acest soare strălucit şi binefăcător, pentru că lumea mea de altădată, lumea învechită în rele, însă orîn-duită şi bine ferecată, s-a prăbuşit! Nu maî am timp pentru lumea nouă care vine.
    —      Da ? a întrebat cu sprîncenele înălţate a mirare nepoata mea. Nu înţeleg bine.
    —      Da, am confirmat eu. Generaţia mea a trăit vremuri de huzur. Civilizaţia mecanică i-a pus la îndemrnă atîteă desc#periri care i-au uşura" viaţa. Generaţia mea s-a folosit de ele cum te foloseşti tu de toaletele tale, cu multă bucurie, ou mai puţin suflet şi cu lipsă totală de
616
 cuget, aş putea zice. M-am bucurat şi eu de toate, cum te bucuri tu acum de aceasta clipă şi avînd logica ta de adineaori că, în grădina asta înflorită, nu se cuvine să intre copiii desculţi ai mahalalei. Mai grav este că tu pari a le face o mustrare pentru faptul că n-au pantofiori de lac, ca Henri şi Luizeta. Asculţi ce spun eu ?
   —   Da... Da...
   —     Dar lumea se cutremură între volburi, draga mea Alină. „Genunea pe genune o chiamă cum zice poetul biblic. Trăim într-un moment de ameninţări crude din pricina barbariei războiului — pe urmă, mîni, cînd ®e vor potoli furtunile şi valurile, ne vom uita unii la alţii şi nu ne vom mai cunoaşte. Vremea lumii tale, a puilor tăi, va fi fost un vis. Fiecare fiinţă <umană a lumii de mîni va trebui să privească subt alt unghi viaţa şi pe semenii săi; lenea timpului meu de altădată va rămînea ca viziunea unui veac scufundat. Aşa încît, draga mea nepoată, cugetînd cu mîhnire la aceste lucruri şi privind la tine şi la drăgălaşele tale odrasle, mă întreb de ce-am mai ajums clipa aceasta. Nu vreau să fac o imputare mamei tale, că te-a învăţat să fii numai frumoasă şi zîm-bitoare, nici nu-ţi voi reproşa ţie că faci tot ce-ţi stă cu putinţă ca îngerii aceştia ai tăi, cu pantofaşi de lac şi mănuşi, să fie mîni, în zile grele, mai nenorociţi decît copiii robilor de ieri. Tu-ţi urmezi drumul tău în virtutea unei cunoscute legi de fizică. Aş putea să te îndemn să dai acestor copii o creştere ca pentru vremea ce va să vie. Tu eşti încredinţată că faci bine altfel, pentru că ai uitat legea primară a muncii în sudoarea frunţii. Eu nu pot însă cugeta decît cu melancolie la zilele în care vor trăi aceşti strănepoţi, cînd silueta fină ce am înainte-mi se va adaoga colecţiilor de coleoptere.
   Nepoată-mea Alina — abia acum băgăm de samă — privea cu deosebită atenţie la evoluţiile drăgălaşe ale
 40 — Opere voi. 21 ■ — M. Sadoveanu
 617
 copiilor ei printre alţi omuşori de sama lor. Grija ei era fără îndoială ca Henri şi Luiteza să nu scape cumva spre regiunile de margine, unde îi aştepta primejdia contactului cu libertatea fără pantofi.
 Simţind că am tăcut, mi-a zîmbit dulce, ca să cred c-a ascultat tot ce-am spus.
 M-a ameninţat cu degetul:
 —      Unchiule dragă, eu totdeauna am bănuit că eşti poet. Să nu uiţi că Ghighi aduce mîni trufandale de la Bucureşti şi te aşteptăm la masă.
                                         (Fantazii răsăritene, 1946)
                   HUZUR
   în vremea veche, anul de la Hristos 1937, cum a-nceput a bate vînt de primăvară, am trecut Dunărea cu cîţiva tovarăşi, ca să întîmpin în unele părţi ale Dobrogei pasajele de sitari. Am poposit în locuri prielnice, în dumbrăvi şi rediuri, ş-am făcut popas la tovarăşi cunoscuţi, unde m-am simţit deosebit de bine. în unele părţi am căutat sitarii cu prepelicari, în alte părţi cu bătăiaşi. Cu deosebire în satele vechi tătărăşti găseam ajutăteri. Băieţi şi fete în şalvari ieşeau în păduri tinere, cu ţipete ascuţite şi hăuliri lungi, şi îndată ce porneau focurile pe linie, hăulirile şi ţipetele lor creşteau într-un fel de entuziasm sălbatic. Am împuşcat destui „parpadoi" în locurile bune : după aceea am dat într-un fel de golişte de stepă. N-am mai găsit nimic. înverzeau sămănături în întinderi, şi numai în două locuri am privit de departe unghiuri de dropii sub cerul albastru. Aşa simţind tot mai cald vîntul de sud, mi-am împins rătăcirea pînă Ia Balcic.
   Frumoasă această veche cetate, cu împrejurimi aşa de caracteristic orientale. Aria mării singuratică, cerul curat. Valurile Pontului curgeau lin dinspre fundul răsăritului
 619
înspre palatul trist al reginei, aşternîndu-se lin în cele din urmă undoiri moi spre grădinile de trandafiri.
   în acea epocă a începutului de primăvară nu se găseau în acea staţiune europeni. Numai localnicii: primitori şi blînzi ca totdeauna. Cînd am coborît de pe podiş la cişmeaua de sub rîpa de calcar, muierile şi fecioarele ta-tarce au împuns-o în fugă la vale, unele cu bracacele pline, altele cu bracacele goale, ca să dea zvon în cuprins de sosirea noastră.
   Ne-am dus fiecare la gazdele ştiute.
   Pe prietinii mei eu îi avem în rîpă, deasupra mării. Intrarea, pe lîngă cornul acoperişului de olane al casei. Cobor trepte şi ajung in grădină ; din grădină, în coasta casei; din coasta casei, în cerdac. în cerdac, prietinul meu Hasan. M-aude şi prietina mea Mariam-hanâm şi, din bucătărioara ei curată, iese îndată lîngă Hasan. Se ploconesc, zîmbindu-mi încremenit, apoi rămîn drepţi şi mă privesc cu ochii lor mari ca din fundul veacului şi ca dintr-o stampă.
   —   Hasan-enfendi şi Mariam-hanâm, bine v-am găsit!
   —   Bine aţi venit la noi ! îngînă grav Hasan-efendi.
   Mariam-hanâm tace, cu bucurie. Deodată s-a bucurat
 şi se duce în grabă la bucătărioara ei.
   Vizitiul mi-a adus boclucurile şi halaturile de vînătoare. Stau un timp sub soarele de aur, privind marea şi ascul-tîndu-i freamătul. Apoi m-aşez pe divanul din cerdac, şi Hasan îmi răspunde cuviincios la cîteva întrebări.
   —   Cum merg treburile la Balcic ?
   Treburile la Balcic merg bine, laudă lui Alah.
   —      Dar sănătatea prietinilor mei de la Balcic e înfloritoare ?
   Mulţumim lui Alah, sănătatea oamenilor de la Balcic e destul de bună ; numaicît se înmulţesc anii. Şi cu cît se înmulţesc anii în urmă, cu atît se împuţinează cei pe
 620
 care-i mai avem înainte. Buni au fost anii cei mulţi care au trecut; nu ştim cum vor fi cei puţini care ne-au mai rămas. Aşa fiind rînduiala noastră a muritorilor, nu putem schimba nimic.
   Prietinul meu Hasan oftează. Eu privesc pe gînduri peisagiul cunoscut, care mi-i aşa de drag. Plăcute în acest colţ de lume sînt toate ale trecutului: rămăşiţele moarte şi amintirile oamenilor.
   Au trecut pe aici romanii şi bizantinii; s-au perindat stoluri după stoluri de prădalnici răsăriteni. Năzuind spre apus, au făcut ş-aici popas cîte o clipă, cît au aprins un foc şi-au dat în păşune caii. Dintre toţi s-au oprit mai îndelung turcii şi tatarii. Se zice că şi vrednicii noştri vecini bulgari s-au uitat o clipă fără mirare la peisagiu. Dar ei nu s-au oprit; locu-i stîncos, marea-i sărată.
   Pe cînd eu privesc şi cuget, Hasan-efendi urmează a vorbi — domol şi necontenit. Cînd mă dezmeticesc din reveria mea, aflu că smochinii sălbatici au înflorit de mult pe stîncile ţărmului. Mariam-hanâm se pregăteşte să confecţioneze dulceţul care-mi place mie. A ales cele dintâi fructe fragede.
   —   Place la domnia-ta dulceţ de smochine ?
   —   Place.
   Hasan-efendi a fost vreme de treizeci ori patruzeci de ani păzitor de turbe a sfîntului necunoscut din valea Batovei. După ce a îmbătrînit, s-a aşezat aici la Balcic, şi-şi petrece vremea cu grădina lui de legume şi cu pomii.
   îi place să stea de vorbă cu mine. Cînd sînt ocupat cu cărţile şi cu manuscrisele, mă lasă în pace, dar cînd ies în cerdac, deasupra mării, îşi lasă răzoarele şi uneltele şi vine la mine, ca sa ţinem sfat. îşi scutură şalvarii, băt$ndu-i domol cu palmele din dreapta şi din stînga,
621
apoi, cu mînica ilicului, îşi şterge fruntea aburită de sudoare.
   —     Azi soare... formos... zice el, venind la cerdac. Marea, ca tablaua de argint de la Mariam-hanâm... Goală marea, goală tablaua...
   —     Gata îndată cafelele ! răspunde Mariam-hanâm din bucătărioara ei.
   Prietinul meu Hasan rîde, arătîndu-şi ştirbăturile gurii.
   Mă aflu în a treia zi a şederii mele la Balcic. Marea, lină pînă în negura sinilie din afundul genunei răsăritului. Sub soarele copleşitor, luceşte în împrejurimi înflorirea grădinilor. Peste toate pluteşte o lene care mă pătrunde şi pe mine. Mă gîndesc să adaog cafelei ce (se pregăteşte o ţigară de tutun de Smirna şi după aceea să mă întind pe divan. Bine ar fi să aţipesc pînă la vremea mesei, pînă la vremea cînd îmi ajunge în nări mireasmă de chebap şi de azimă caldă din bucătărioara unde oficiază Mariam-hanâm.
   însă a venit la sfat prietinul meu Hasan. Prietinul meu Hasan are totdeauna chef de vorbă cînd mă vede că stau aşa, fără să cetesc şi fără să scriu.
   N-aş îndrăzni să susţin că Haisan-efendi vorbeşte fără greş limba noastră. însă o colorează în chip deosebit cu expresii ale lui proprii, valorificînd-o într-un chip curios. Deci îmi place să-l aud ţinîndu-mi discursuri. Cîteodată unele lucruri mi le notez chiar în carnet.
   Mai cu samă această operaţie, a notării, satisface şi încîntă pe Hasan, şi-i dă curaj să se apropie totdeauna de mine cătră vremea amiezii. Cit notez, tace, cu respect. Cum am închis carnetul şi l-am strecurat în buzunar, numaidecît spune altceva, după părerea lui tot aşa de preţios ca şi ceea ce îmi spusese cu o clipă mai înainte. Pare nespus de mirat că eu nu scot şi nu deschid iar carnetul. Uneori e chiar contrariat. Se uită stăruitor la carnet;
622
\
\
 doreşte vorbelor lui înţelepte intrare în lumea gazetelor şi a cărţilor.
   —   Prietine Hasan, îi zic eu, lucrurile bune sînt rare.
   —      Prea adevărat, încuviinţează el. Gîndit, la noapte, de ce scris dumneata la garnet numai cîteodată ; iar cîte-odată nu scris. Este mormînt sfînt la Batova, unde stat eu păzitor ani mult. Acel mormînt sfînt nu avut pareche pe lume; de asemeni, Balcic, unde fim noi, nu avut pareche sub soare ; tot astfel un vorb ieşit de la minte a lui Hasan. Dacă vorb este bun, dumneata, beim, scris la gamet. Dar nu este bun tot vorb, de aceea dumneata nu scris pe toţi. Eu gîndit, efendim, vorb bun vine de la Alah. Dar Alah, — cu dumneata ruga şi pacea ! — nu avut numai pe Hasan ; Alah avut credincios mult; cît năsip avut marea, atît credincios avut Alah. Cînd venit rînd lui Hasan ca să gîndit Dumnezeu la el, atunci Hasan spune un vorb bun. Dar asta rar, cînd şi cînd...
   —      îmi place ce-mi spui, prietine Hasan, am încuviinţat eu.
   —   Dacă placi, atunci scris la garnet.
   —   Nu e nevoie, asta ţin minte şi fără să scriu.
   —   Atuncea nu fost vorb bun ?
   —   Ba da.
   Hasan a făcut : Ţ ! şi a încruntat din sprîncene, cău-tînd alt sfat cu sine însuşi.
   —      Eu aflat, Mihale-efendi, a zis el iarăşi, că la noi la Balcic, — alt tîrg nu este pe lume cum Balcic... Poate spus cineva că Balcic nu este cel mai vestit tîrg ?
   —   E veptit, prietine Hasan.
   —      Eu aflat că aici la noi, la Balcic, fost trăit filosof de la noi Nasr-edin. A fost cumva alt filosof mai mare decît Nasr-edin ?
623
   —      Ba ! am răspuns eu cu hotărîre. Şi eu îl socot pe Nastratin-hogea cel mai mare filozof. N-am ştiut c-ar fi trăit la Balcic;
   —      Ba da, trăit la Balcic, a hotărît cu nevinovăţie Hasan. Trebuie scris la garnet. Poate spus altul şi altul că Nasr-edin trăit la Ienişeir-cetate, în Anadol. Adevărat, Nasr-edin trăit la Ienişeir ; dar bătrînii de la noi, care fost cel mai iscusiţi cărturari, 1 ă/sat scrisoare că Nastratin-hogea, cum spuneţi dumneavoastră, a venit la noi şi făcut la Balcic onoare ; trăit aici şi murit aici. Adevărat, fost la Anadol şi făcut mustrare lui Timurlenk sultan ; pe urmă lăsat Anadol şi Timur şi tot, şi venit la Balcic. Venit la Balcic, ca să se hodinească de răutăţile împăraţilor. Asta este adevăr ; alt adevăr nu este.
   Am răspuns prietinului meu Hasan :
   —   Nu mă-ndoiesc ; cred ; ai dreptate.
   —   Atunci scris la garnet.
   —   Bine, am să scriu.
   —      Este dovada, beim, a reluat prietinul meu Hasan, este dovadă de la oameni bătrîni, care auzit de la alţi oameni bătrîni, că Nasr-edin şezut într-o zi la Mihrab în moschee şi vorbit aşa : „Voi, drept-credincioşi, — staţi în genunchi şi închinaţi cu umilinţă lui Alah, pentru că Alah nu pus aripi la cămile în valea Bato vei. Căci dacă ar avea cămilele din valea Batovei aripi, atunci cămilele ar zbura prin văzduh, ar cădea prin grădini, pe acoperişuri, şi în capetele drept-credincioşilor*. Asta spus Nasr-edin, ca să ţie minte oameni de la Balcic. E bun asta ?
   —   E bun.
   —   Atunci scris la garnet.
   —   Am să scriu.
   —      Şi mai spus alta, s-a însufleţit iar prietinul meu Hasan ; spus aşa la drept-credincioşi, care adunat îm-
 624
prejur : „Daţi laudă lui Alah, că ghinda de la stejar nu este mare cît un harbuz şi cît un zamuz. Dacă ar fi fost mare ghinda cît harbuz şi zamuz, noi nu mai putut stat la umbra stejarilor/' Asta bun ?
   —  E bun şi asta.
   —  Atuncea scris la garnet.
   —  Am să scriu, Hasan-efendi.
   —     Mai spus prorocire Nasr-edin : „Voi, drept-cre-dincioşi de la Balcic, aflaţi că are să venit aici la locul vostru, la vqstit cetate care chiamă Balcic, are să venit neamuri de om harnici şi mînioşi şi n-are să vă ierte pe voi că trăiţi aici ; se uită acei om pe sub cuşmă şi avut sprîncene cît musteţ de gros...
   Asta nu scris ?
   Eu stăteam la îndoială, căci nu sînt duşman bulgarilor, cum nu sînt duşman nici unui neam ; şi băgînd de samă că stau la îndoiala, Hasan-efendi s-a întristat.
   —     Asta nu scris ? aista nu bun. Că proroc prorocit, adaogă el, asta bun ; dar nu bun că ce spus el se plinit. Cel mai potrivit proroc eşti cel care nu spus adevărat. Dacă scris asta la garnet, eu murim mulţamit, beim. Dacă venit la noi om harnic şi mînioşi, gata, noi punem jos fruntea ; noi murim.
   Am scris acestea în carnet şi Hasan-efendi a oftat cu mulţămire.
   Apoi ne-a poftit la masă Mariam-hanâm. Plăcută masă cu prietinii mei. în aceeaşi zi am plecat şi n-am mai văzut pe Hasan-efendi şi Mariam-hanâm.
   Dintr-acea zi şi dintr-acel an s-au prefăcut hotarele şi s-au schimbat oamenii şi stăpînirile. Am dorit să cunosc ce s-a mai întîmplat în acea vestită cetate cu numele Balcic. Un cunoscut din partea locului mi-a adus în toamna trecută un răvaş de la Mariam-hanâm.
625
  „Domnu Mihale, scrie Mariam-hanâm, tare bocorie avem ; scriem scrisoare, tare rugăm eu pe Alah să cheme pe mine unde este soţia nostru Hasan-efendi. El bocorie avut că dus la Alah ; vrem şi noi mergem la el. Avem tare bocorie şi plîngem... Trimetem la dumneata gavanos dulceţ de smochine."
                                                           (Fantazii răsăritene, 1946)
           TOVARĂŞUL MOISE
   înainte de a intra în Sinaia, mă opresc totdeauna la un izvor rece care vine din munte. Oprim automobilul, „ca să se bucure şi dînsul o clipă", cum spune conducătorul lui ; mă cobor şi privesc cătînd ceva nou în rîpa Prahovei; cercetez cu ochii pe coasta dimpotrivă, pe deasupra brazilor, o pajură măiastră, dar n-o văd decît în închipuirea mea ; după aceea mă întorc spre arcurile de apă limpede şi rece ale cişmelei.
   Acum cîteva zile, pe cînd îndeplineam acest ritual, a apărut la uşa deschisă spre izvor o fiinţă străină. Era un copil zdrenţăros şi oacheş. Nu băgasem de samă cum şi cînd ieşise, ca din pămînt. Avea un cap mare, cu expresie inteligentă. Ochii lui, cu luciri de păcură, blînzi şi puţintel vicleni, mă priveau pieziş, însă fără teamă. Nu ştiu de ce mi-am închipuit că sînt ochii măicuţei lui.
   Am intrat în vorbă cu dînsul.
   —   Cum te chiamă, băieţele ?
   —      Moise, mi-a răspuns el, sigur de sine. Stăm colea, la colibă, sub pădure. Nu sîntem de aici. Ne-a cărat taica, tocmai de la Cîmpina.
                                                                 627
40*
  —      Te chiamă Moise ? m-am mirat eu. Dar lui tai-că-tu cum îi spune ?
  —   Tudor.
  —   Şi ţie de ce-ţi zice Moise ?
  —   Păi aşa. M-a numit tata al           meu  după      un  frate
  al dînsului, care a pierit în       război. Mama ar        fi  dorit
  altfel.
  Am stăruit:
  —   Ce fel de neam veţi fi fiind ?
  A zîmbit subţire :
  —   Sîntem de ăi care fac         coşuri din  nuiele    de  alun.
  De asta ne-a adus taica aici.
  Deştept băiat. Grăieşte curat şi frumos.
  —   La şcoală umbli ?
  —      De unde ! Nu-mi vine rîndul la şcoală decît la anu.
  —   Fraţi ai ?
  —   Am doi: Niculai şi Costandin.
  —   Mai mici decît ţine ?
  —   Mai.
  —   Şi ajuţi pe taică-tu la împletit coşuri ?
  —      Niţel. Mai mult ies la şosea, ca să văz lumea. Am avut ce căsca gura cînd am venit cu căruţa de la Cîmpina. Calu — vai de el, un costeliv. Căruţa, strimtă. Abia avea loc taica, cu uneltele şi cu ăi mici. Eu cu maica pe jos, şi-mi spunea ea arătîndu-mi unele şi altele. Pînă se supără taica şi ne înjură. Era mînios, în ziua aia n-avea tutun.
  —   Mînios că n-are ajutor, bag eu de samă.
  —      Ba îl ajută maica. Ea se duce şi taie nuieluşe de alun ; le cară, le alege şi i le pune dinainte. După aia, cine se duce cu marfa la Sinaia ? Tot ea. Şi cine aduce cîte ne trebuiesc nouă şi mai ales lui? Tot ea. Şi lucrează cîte de toate... spală rufele, scaldă pe prîslea,
 628
 fierbe mîncare. Toate sînt pe capu ei ; şi o mai asupreşte şi taica, ş-o înjură. Ea vine şi-şi pleacă fruntea între noi copiii ş-o văz plîngînd. Mă gîndesc că după ce-oi învăţa la şcoală, m-oi face inginer şi-oi duce-o cu mine, să aibă şi ea în viaţă bucurie.
 întoarce fruntea şi priveşte cu ochii lui mari spre pădure, la deal, unde se află o colibă săracă, pitită undeva, sub brădet.
 —      întăi m-am gîndit să mă fac aviator, urmează el. Dar maica s-a mîhnit, că mă prăpădesc şi rămîne fără mine. înţeleaptă muiere maica asta a mea...
 —   Cum o chiamă ?
 —      Cireaşa. A dorit să se ducă şi ea să înveţe, cînd s-a deschis şcoală pentru oameni mari; dar taica n-a lăsat-o. Că ce-i trebuie lui de astea ? Aşa că văzînd-o pe măicuţa supărată pentru aviaţie, mi-am schimbat planul. Tot inginer m-oi face.
 N-aş putea spune cît mi-a fost de drag dintr-odată acel prunc de şase ani din „seminţia celor care fac coşuri de nuiele de a]unrt.
 —      Te-aş ruga, tovarăşe Moise, îi zic eu, să-mi aduci un pahar de apă de la izvor.
 —   Numaidecît.
 Primeşte paharul, aleargă la cişmea, îl clăteşte în arcul limpede al izvorului, o dată, de două ori ; apoi îl umple şi mi-1 aduce cu grijă, însă destul de repede.
 —      Mulţămesc, Moise, îi zic. Uite plată pentru osteneală.
 I-am dat o hîrtie de trei lei.
 O ia, o priveşte, o pune bine.
 —   Cunoşti ce ţi-am dat ? îl întreb.
 —      Cum să nu ! Trei lei. Gunosc şi mai mari, de-o sută, dar de alea nu se rătăcesc la noi.
 629
  Mă aţinteşte cu ochii lui umezi şi zîmbeşte ;
  —    Să-ţi mai aduc un pahar ?
  —    Nu-i nevoie ; îţi dau un ban şi fără asta.
  —     Ba să-ţi mai aduc unul ; să fie cu dreptate, înainte-vreme „ăi din seminţia ălor cu coşurile44 făceau tumbe la boieri şi cerşeau un ban întinzînd mîna
  Dar Moise, fiu] Cireaşei, va să se facă inginer.
                                                              (Printre gene, 1955)
NOTE
   Pentru cel ce nu cunoaşte decît opera unui artist, fiinţa acestuia e legată de cele cîteva fotografii ori portrete rămase posterităţii, — imagini împietrite, ce te privesc impersonale, surde, oarbe, ca tot atîtea taine ori vraje de poveste. Aştepţi parcă să cadă pielea aceea blestemată ce l-a fixat într-o înfăţişare străină, în dosul căreia fiinţa lui adevărată se ascunde.
   Pe cîtă vreme, pentru cei care-am avut norocul să vieţuim în preajma unei mari personalităţi, icoana vie a acesteia se mişcă liberă în amintirea noastră, trăind rînd pe rînd la toate vîrstele la care am surprins-o şi-n toate peisajele, împrejurările şi dramele în care am figurat şi noi ca martori oculari ori chiar ca personaje c-un rol mai important sau mai neînsemnat, de nu ca simpli figuranţi.
   Aşa, din mulţimea de personaje pe care le-a jucat M. Sadoveanu pe scena timpului, în stagiunea lungă dintre anii 1880—1961, mă uit întotdeauna cu uimire la cel care-a îmbrăcat o uniformă albastră de postav cazon şi-a pus chipiu în cap şi sabie la şold, binoclu în bandulieră, ba şi-a lipit şi o mustaţă groasă, galbenă, deasupra buzelor copilăreşti, ca să arate ceva mai fioros, mai straniu, mai războinic. Cu această rechizită (minus mustaţa, bineînţeles) m-am şi jucat adeseori, în cursul anilor 1913—1917, trăgînd-o afara din dulapul cel mare în care odihnea în vremea permisiilor fi COH*
 *11
 cediilor ; chipiul mirosind a concentrare îmi cădea pînă la grumaz; mantaua mătura pe jos, binoclul îmi bătea picioarele, iar sabia nu îndrăznea să se măsoare cu un biet ţînc ca mine ; stătea în teacă tăcută, enigmatică şi
 —   cine ştie ? — stropită poate cu război şi sînge. Desfăşuram cîteodată şi moletierele, albastre şi din acelaşi material ca uniforma şi le lăsam pe jos, ca pe şerpi morţi, turtiţi şi încolăciţi; cît despre bolovanii bocancilor de uriaş îi lăsam în sertar, neîndrăznind să le înfrunt rinjetul gurii lor căscate.
   Din piesa patriotică jucată în acei ani de tatăl meu, nu cunosc toate scenele. Le ştiu pe cele din permisie şi cele care arătau întoarcerea din bătălie. Aşa, de pildă, actele dramatice reprezentînd Războiul balcanic, început la 2 iulie 1913 şi sfîrşit după 10 săptămîni, la care lua parte o figuraţie de 500.000 de ostaşi români şi-n care Sadoveanu Mihail juca rolul de locotenent la Regimentul 15 infanterie, nu mi-a fost dat să le cunosc decît din relatările făcute de însuşi autorul nostru în paginile cărţii sale 44 de zile în Bulgaria 1. Şi, cum avea talentul să descrie oameni şi locuri cu o putere de evocare excepţională, am net impresia c-am asistat şi eu la scenele acelea petrecute în ţinut străin, scene în care oboseala marşurilor forţate peste cîmpii, ape şi munţi era trăită cu adevărat, în care bocancii proşti şi întreg echipamentul neîndestulător lăsau să pătrundă ploaia şi umezeala, în care ambulanţele fără medicamente şi căruţele de aprovizionare rămîneau totdeauna în urmă, ajungînd în puterea nopţii ori chiar a doua zi, în care raniţa de 40 de kilograme îţi rupea spatele şi-n care holera ce bîntuia prin partea locului te ucidea cu-ade-vărat ori, dacă te lăsa cu viaţă, îţi lua dajdie întreaga vlagă.
   Drept mărturie a acelui episod ciudat — în care n-a curs sînge românesc — petrecut în ţinuturile de dincolo de Dunăre, au rămas două scrisori adresate criticului G. Ibrăileanu :
   1 Editura „Minerva*, 1916.
632
                                 „Vineri, 28 iunie 1913, Piatra-Neamţ
   Iubite prietine, mă aflu cu Reg. 15 Războieni, locotenent în compania XII şi sînt sănătos. Lui C. C. Pas-tia spune-i, te rog, că, deoarece trebuie să fac o excursie care nu poate suferi amînare, cată s-o arrtfnăm pe altădată pe cea proiectată de noi în Elveţia. Salută din parte-mi pe toţi amicii noştri de la V. r.; astăzi plecăm la Dunăre, O călduroasă strîngere de mînă lui Stere. Neamul Şoimăreştilor, dacă va trebui pentru revistă, ţi-1 va putea trimite nevastă-mea.
                                                Te îmbrăţişez, M. Sadoveanu
   Sărutări de mînă d-nei Ibrăileanu şi d-nei Stere".
                                              „August, 1913, Bulgaria
   Iubite prietine,
   Am fost cu a 13 brigadă mixtă pînă la două zile de mers depărtare de Sofia, cea mai apropiata trupă de capitala Bulgariei. Acum am început retragerea şi, dacă lucrurile merg normal şi fără complicaţii, ne vedem la deschiderea repetiţiilor teatrului, 15 august. Sînt sănătos ; mi-i dor de Iaşi şi de prietini. Vă îmbrăţişez pe d-ta, pe Stere şi pe toţi amicii.
                                               Mihail Sadoveanu*
                                  *
   Livada noastră de la Folticeni, din capul străzii Ră-dăşenilor — pe care uneori o confund cu inima mea — era un organism fremătînd de viaţă, tresărind la orice zgomot cît de mic ce se ivea în preajmă, dînd de veste c-a intrat în hanul copacilor o pasere străină, că două cizme lepăiese prin colbul şoselei; cBrdîind de spaimă cînd o haraba trecea la deal ori la vale pe drum, ple~ cîndu-se cu mult respect în faţa vîntului de dinaintea ploii, rîzînd şi chicotind în soare, somnolînd pe după-amiezile uncropite de-a valma cu gîzele mărunte din pădurea ierbii, dînd strigăte de alarma la orice mosa-fir care-ndrăznea să intre-aşa, neanunţat, pe poarta cu hulubărie.
                                                                 633
   Livada liniştii aceluia care scrisese 44 de zile în Bulgaria, livada ce vibrase întocmai cum descrie autorul cărţii la clopotele ce vesteau mobilizarea în acea noapte limpede de iunie, ce se înfiorase de tropotul bărbaţilor ce coborau din sate la oraş, vorbind şi sfătuind, care plecase îngrijat urechea frunzelor spre vorbele flăcăilor, plînsetul femeilor ce rămâneau la vetre cu copiii, livada aceea ai cărora copaci bătrîni poate că-şi mai aminteau de celălalt război din 77 şi care-acuma se-n-grozea la gîndul celor ce puteau să se întîmple, livada noastră de la Folticeni habar n-avea atuncea prin ce avea să treacă peste cîţiva ani abia, în 1916.
   O veche de nepreţuit imagine mai stăruie-n arhiva Bibliotecii centrale din Sibiu avînd pe verso cartonaşului ei cenuşiu cu floricele albe pe la colţuri specificat : „Locotenentul Mihail Sadoveanu cu ordonanţa sa Ion Olteanu*. Şi un autograf :
         „Amintire de prietinie domnului Octavian Tâzlâuanu.
                        12 septembrie 913, Mihail Sadoveanu*.
   E-un document care arată pe acel cu totul neobişnuit şi straniu Sadoveanu, locotenent de infanterie, pe care îl priveam cu ochii-mi de copil şi cu sfială şi cu uimire plină de respect, la gîndul că e-n stare să plece la război cu-atîta linişte şi hotărîre, lăsîndu-ne acolo în livada singuratică din margine de tîrg, în paza cînilor, a gardului cu streşină şi-a glasului poruncitor şi aspru al bunicii noastre. Un tată deghizat în ofiţer, care ae-a lungul anilor 1913—1917 a tot plecat mereu în concentrări, campanii şi războaie. Şi-n vremea asta neuitînd de-ndatoririle-i de colaborator al Vieţii romaneşti şi director al Teatrului Naţional din Iaşi, după cum reiese din următoarea scrisoare adresată aceluiaşi domn Ibrăileanu :
                                           „4 fevruarie 1916, Folticeni
   Iubite prietine,
   în urma schimbărilor intervenite în «ordinea de bătaie», iată-mă comandant al companiei a 3-a la Mo-vileni, ceva mai depărtişor decît Ciumuleştii, unde mă aflam mai înainte. Aşteptînd iarăşi un ordin de con-
634
 cediu, mă gîndesc ce să dau pentru numărul viitor din Viaţa romanească. Te rog fii bun şi mai vezi ce este pe la teatru. Vinerea mai ales, la consiliu. Te rog să vii. Altfel se apucă d-1 Momuleanu cu mînile de cap.
                                                                  îţi strîng mîna cu dragoste, Mihail Sadoveanu"
    Trimis întăi pe front, tata fusese rechemat îndată la Iaşi, la Cartierul general, unde avea în grijă ziarul România, la care era asiduu colaborator. Scria tot felul de-ntîmplări despre soldaţi, sergenţi, plutonieri, locotenenţi şi căpitani care luptau pe Valea Jiului şi pretutindeni în Moldova, isprăvi de necrezut, în care vitejia, inteligenţa şi înţelepciunea se împleteau în chip cu totul uimitor. Sorcova, Un viteaz, Prietinul meu, Fîntina, Pajura, Mandache Sacagiul, Floarea urei, Bătălia de la Răzoare apar pe rînd în paginile la fel de pămîntii ca pînea noastră zilnică la vremea ceea, ca apoi să fie publicate sub titlul File sîngerate (1917), volum scos în condiţii mai mult decît modeste, aşa cum erau toate în acele vremuri de lipsuri, cumpene şi spaime.
                               ★
    Cînd a murit bunica mea, coana Maria Bîlu, eram la Edineţ, la buna mea prietină Valeria. O telegramă scurtă mi-a curmat şederea în acel peisaj de început de stepă : „Bunica te cheamă. Lia.Cf Cu inima strînsă, am luat primul tren spre Iaşi, încredinţată că voi ajunge prea tîrziu. în adevăr, tata — întors în grabă pentru înmormîntare, de lă Tazlău, unde era de-o vreme oaspe-teie lui Jenică Mironescu —, m-a strîns în braţe, tăcut :
    —  Mama nu ştie încă...
    Lăsînd în urmă turnul de la Copou străjuind un peisaj strălucitor de vară, care mie mi se părea bolnav şi melancolic, am plecat cătră munte, în tovărăşia tatii, cu maşina unui binevoitor prietin, căci la vremea aceea Pontillacul nostru încă nu ieşise din anonimatul fabricei lui.
 635
   La Tazlău, locul de baştină al bunului prietin şi distinsului profesor universitar I. I. Mironescu, am găsit o tovărăşie plăcută şi veselă. Într-un peisaj încîntat, aşezarea tribului Mironescu — cuprinzînd un şir de case înfipte pe malul Tazlăului şi avînd în faţă pălăria uriaşă şi veşnic verde a Măgurei — părea că se găseşte acolo stabilită de veacuri, dacă nu de ere. De fapt, probabil că şi era, dar nu aşezarea aceea vremelnică de lemn şi cărămidă, ci una nevăzută şi tainică a sufletului etnic românesc, plămădit de vînturi, ploi, ninsori, şi viscole, care făcuse şi cKn prietinul nostru Jenică Mironescu un autentic fiu al Munţilor Carpaţi.
   Adevărul acesta, pe care îl bănuise şi-l presimţise Sadoveanu de cum îl cunoscuse pe doctorul voinic, cu ochi negri şi ageri, cu grai pitoresc şi colorat, savant retras de lume şi în acelaşi timp straşnic tovarăş de chef între buni prietini, a devenit certitudine îndată ce-a pătruns în bîrlogul de la Tazlău.
   Pe-atuncea nu-mi dădeam seama şi nu aflasem că tatăl meu plănuia să-l ia pe conu Jenică drept erou de roman. Acuma, însă, perindîndu-mi pe dinaintea ochilor expresia cu care se uita pescuitorul de tipuri şi imagini la toate din jur şi mai cu seamă la „bătrînii* Mironeşti şi la „conu Jenică", sînt încredinţată că se hotărîse la asta ; găsise tocmai ce-i trebuia ca să vehiculeze povestirea iacutului din ţinuturile gheţurilor veşnice.
   De cînd intraseră în casă acele grele şi nenumărate volume din colecţia Le Tont du Mondey cumpărate de la anticăria şi librăria Baraş, tata făcea stranii călătorii peste tot globul pămîntesc, stînd pe divanul lui cu scoarţe basarabeneşti, la lumina discretă a lămpii lui de căpătai. Citea, citea şi-apoi, ridicîndu-şi ochelarii pe frunte, rămînea cu ochii pierduţi în necunoscute şi depărtate locuri... Aşa a intrat Uvar — iacutul scund cu ochii oblici — în viaţa lui. îl adusese hăt tocmai de pe fluviul Lena, de la Gigansc, şi-acuma nu ştia unde să-l găzduiască, în care colţ de ţară şi la care gospodărie anume !
   întors de la Tazlău, a început a face o înnoire în gospodăria lui de la Copou. întăi de toate s-a mutat în
 636
aripa din fund a casei, la linişte. Şi-a aranjat un duş, sus, la etaj, la îndemînă. Şi-a mobilat din nou apartamentul, modernizîndu-1 puţintel. Dar sobele ? Şi sobele aveau nevoie de schimbare.
   Dar iată că fratele lui, Vasile, se împrietinise cu un rus, Ribalski, venit de undeva de peste Nistru, şi care era antreprenor de sobe, fiind şi mare vînător de felul lui. Aşa s-a auzit glasul cel gros şi răguşit al viitorului Anton Rohalski la noi în casă, la Copou. A făcut sobe noi de teracotă peste tot şi a împrăştiat în jur tot felul de poveşti şi anecdote. Avea şi-un cîne minunat dresat, de care tare ne mai minunam cu toţii, — noi, copiii. Şi ne mai minunam de dragostea pe care o prinsese acest pribeag de toate ale ţării care-i dăduse găzduire: sarmale, frigărui, plăcinte poale-n brîu şi mai cu seamă mămăliga, pe care o mînca nu numai cu borş, cu brînză cu smîntmă, caş şi ceapă, ci cu orice, chiar şi cu pîne !
   El a fost cel care odată, la o vînătoare, pe-un ger cumplit, i-a dat să guste dintr-un rachiu năstruşnic lui Costache Botez — ca să se încălzească. Şi-ntocmai ca mărunţelul profesor ieşan şi doctorul Melinte — eroul cărţii viitoare ce se plănuia — avea să simtă „o văpaie înfricoşată în gîtlej şi să se clatine, gata să se dărîme la pămînt".
   „Mi s-a părut că înghit ţinte înroşite-n foc..."
   Acuma, toate elementele trebuincioase erau de faţă : Melinte-Mironescu, Rohalski-Ribalski, Tazlăul cu bătrînii lui şi, bineînţeles, Uvar*. Le lasă să mustească în adîncuri. Şi-apoi aşterne romanul pe hîrtie, uşor, ca de-obicei, în două săptămîni din anul 1931. Dar pentru argumentul care leagă totul a fost nevoie, dacă nu mă-nşel, de cinci ori şase ani.
                                 *
   Dar dacă pentru un roman avea nevoie de-un popas mai lung, ca să se cuibărească în linişte acasă, rupt de la orice grijă dinafară, în restul timpului străpuns şi fărî-mat de diferitele lui ocupaţii şi îndatoriri, găsea în-
  1 „Cartea românească", 1932.
                                                                637
tr-una clipe de evadare pentru a satisface pe colecţionarul pasionat care era. Ca şi un botanist ori zoolog care presează ori înfige-n ac flori, frunze, fluturi ori gîndaci, aşa şi el fixa în amintire orice imagine deosebită, — chipuri de oameni, peisaje, poveşti şi întîmplări, vorbe de haz şi anecdote, ciudăţenii.
    Desigur, multe documente omeneşti, ca de exemplu portretul acelui Mirmidon1 „mititel şi aprig, cu nas ascuţit şi ochi negri ca două cireşe", pădurar priceput şi vrednică puşcă în slujba lui „Harambaşa", de care Povesx*1 Grîg°ri Catargi, odată, la un popas de vînătoare, precum şi întîmplarea năprasnică a acelui Petrea tîlharul, devenit Paisie Sfîntul, auzită de la vlădica Narcis Creţulescu — de care vorbeşte în Fer-bila2 — n-au fost culese ca martor ocular. La fel şi extraordinara, de necrezut, poveste a acelui Babacurti 3, care a părăduit o moştenire de douăzeci de milioane de lei într-un tîrg păcătos din regiunea Fălciului, fără să fi ieşit din vizuina lui decît o dată, ca să împuşte lei în Africa, i-a fost, fără-ndoială, relatată.
    întotdeauna, însă, aceste documente omeneşti împrumutate — ca să zic aşa — sînt prezentate în învelişuri vii, trăite : peisaje, vînători, popasuri cu sarmale şi vin de Cotnar în tovărăşie plăcută ori rătăciri pe mirişti, pe baltă sau în păduri afunde.
    Articularea, alcătuirea povestirilor se făcea parcă de la sine ; unei poveşti i se adăogau impresii proaspete ; ori invers, unei excursii cinegetice plină de pitoresc şi de parfum îi mai lipsea o poantă, un picant, pe care i-1 alegea din numeroasa, bogata lui colecţie strînsă de ani şi ani de zile. Dar cine-ar mai putea să spuie dacă într-adevăr Dumitru Nicolaievici Haram, eroul bucăţii
   1   Revista vînatorilor, 1943, nr. 12 ; Fantazii răsăritene, Editura de stat, 1946.
   2 Revista vînatorilor, 1944, nr. 5 ; Fantazii răsăritene, Editura de stat, 1946.
   3 Revista vînatorilor, 1944, nr, 3 ; Fantazii răsăritene, Editura de stat, 1946.
 638
Sfat basarabean\ e-acela ce-i spusese acea ciudată şi nemaipomenită frază plină de-o înţelepciune naivă, crudă şi sălbatică : „Numai dac-a da Dumnezeu o holeră, ori o ciumă. Atuncea poate s-a mai răcori lumea de atîta om," Dar eu tare-1 mai bănuiesc pe colecţionarul nostru că a luat din alt sertar această perlă preţioasă, — de nu mă-nşel chiar de la moş-Ion ori moşu Filea, unul din oamenii care lucrau la curtea lui de la Copou la vremea ceea.
   Ori dacă într-adevăr Ghiţă Cocor, acolo-n codrii cei merei ai Vasluiului, în pisc la Leharcea, unde-mpuş-case Dihania singurătăţii2, îi spusese acel vers:
                     „Că-i o biată lighioaie De prin codrii cei merei Ş-a venit la moartea ei...“
   Eu ştiu însă întăi de toate că versul nu suna aşa iai-ţial, ci un piculeţ altfel :
                     „Ia o biată lighioaie De prin codrii cei pustii Ş-o vinit la moartea ii.“
   Cît despre gura care le rostise, după cîte îmi amintesc, era a lui moş-Ion, argatul cu care făcea negustorie Băieţel: el îi dădea tiutiun luat din chiseaua de pe masă a lui „conu Alecu", şi moş Ion îi spunea poveşti şi minciuni gogonate.
   Astfel de piese rare, ca cele amintite mai sus, cad greu la undiţă ; de asta, cîteodată, un scriitor le întrebuinţează de mai multe ori; aşa s-a întîmplat cu acel cocoş ascuns într-un dulap, din bucata Mirmidon ; farsă pe care scriitorul o pusese şi în Fraţii Jderi; de data ceea cocoşul fiind ascuns în horn.
   De asemeni n-aş jura că cealaltă perlă : scrisoarea soţiei lui Hasan-efendi din Huzur 8, a fost vînată acolo, la Bal-
 1    însemnări ieşene, 1936, nr. 5 ; Fantazii răsăritene, Editura de stat, 1946.
  8 Ţara de dincolo de negura3 Editura ,yCartea românească", 1943.
  3   Revista vînătorilor, 1944, nr. 12 ; Fantazii răsăritene, Editura
de stat, 1946.
639
cic. Cine ştie de unde, de pe ce meleaguri dobrogene, ori poate că din Deltă, a fost culeasă, cîndva, şi i-a venit rîndul sa fie folosită în acel peisaj înflorit de primăvară, în care s-a aflat cîndva scriitorul nostru. Lui Hasan-efendi îi trebuia desigur un argument tare pentru a avea dreptul a fi erou într-o nuvelă. Oricum, pentru posteritate, acel turc înţelept n-a putut vieţui decît acolo la Balcic, şi scrisoarea e autentică, chiar dacă va fi fost iscălită de altă mînă decît a soţiei lui.
   Pe alte ciudăţenii şi stranii întîmplări scriitorul nostru are pudoarea să le treacă pe seama altora, deşi probabil că i s-au întîmplat chiar lui. Puterea de sugestie a bucăţii Ochii1 e o dovadă că el e povestitorul din seara de Crăciun, băiat gras şi flegmatic, poreclit „doftoraşul."
   Pe cîtă vreme în bucata Întuneric2, ciudăţeniile sînt combinate : unele, ca cea cu cheile şi poate că şi cea cu scrisoarea găsită în drum, sînt trăite, cealaltă de pe front, a lui Gheorghiţă Marcu, e desigur auzită.
   în S.P.A. 8 procedeul e special; probabil că el e cel ce-a pus pe căruţaş să tragănn locul calului cotiuga încărcată cu lemne, — cîndva ; şi că-ntîmplarea înviata de o împrejurare asemănătoare, în care florile de stil ale înjurăturilor adăogau tocmai contrastul plin de haz de care era nevoie ca s-o facă artistică, a putut astfel ieşi din negura în care zăcea cine ştie de cînd.
   De cele mai multe ori, însă, ca-n Elegie 4, o impresie fugitivă, vehiculată de o idee e ataşată unor fiinţi oarecum stereotipe, ca aceea a delicatei doamne Alina şi a odraslelor ei Henri şi Luizeta.
   Cîteodată o simplă conversaţie cu un băieţel „din seminţia celor care fac coşuri de nuiele", întîlnit la un
  1   Adevărul literar şi artistic, 1925 ; Dumbrava minunata, Editura „Akalay", 1926.
  2   Sub titlul In întuneric, la Universul, 1912 ; Adevărul literar şi artistic, 1925 ; Dumbrava minunată, „Alcalay", 1926.
  3 Viaţa romanească, 1944 ; Fantazii răsăritene, Editura de stat, 1946.
   4 Revista Fundaţiilor, 1945 ; Fantazii răsăritene, Editura de stat,
 1946.
  640
 izvor de pe Valea Prahovei, îi e destul ca să alcătuiască un portret viu şi mişcător : Tovarăşul Moise *.
   Un loc aparte îl deţin poveştile de relul celei din Stigletele2. Acolo imaginaţia povestitorului îşi dă frîu liber în vis, păstrînd totuşi contactul cu realitatea prin portretul atît psihologic, cît şi fizic al tuturor păsărilor care iau parte la acea minunată aventură a stagle-ţelului viteaz ce aduce, pe pămînt, raza de foc a soarelui în cioc.
                                     •*
   Dar dacă imaginea unui Sadoveanu cu mustaţă şi uniformă de militar apare ciudată, singulară, în schimb aceea de gospodar — cu scurtă îmblănită cu iepure şi căciulă de miel, la vremea iernii, pelerină în falduri largi şi basc de cum da primăvara şi sandale romane, pantaloni de doc susţinuţi cu bretele şi cămaşă strînsă la gît cu nelipsita-i lavalieră — în timpul verii, cerce-tîndu-şi stupăria, pomii şi straturile de zarzavat, este pe cît de naturală pe-atîta de obişnuită.
   îmi închipui cît de greu trebuie să-i fi venit între 1904—1906, Ia Bucureşti, în strada Toamnei, în grădiniţa lui Odobaşa, cu doi butuci de vie îmbrăcînd un chioşc în care se lua probabil masa, vara, şi cu cîtă bucurie s-a întors cătră zările libere ale Folticenilor. Dar şi acolo, în căsuţa de zestre a cucoanei Catincuţa, aflîndu-se tot între ziduri de tîrg, a răsuflat cu sete din adînc cînd, în sfîrşit, s-a putut instala sus, „la livadă", în casa ridicată după propriu-i plan cu buni şi vrednici meşteri lemnari de la Buneşti. Pe urmă, la Co-pou, a putut să-şi desfăşure în voie pasiunea-i de gospodar, întemeindu-şi, pe lîngă şcolile de pruni, cireşi, caişi şi întinsa grădinărie, crescătorii de păsări de rasă şi o viişoară cu viţă aleasă, destul de mare pentru a putea să-şi facă şi-un minunat vin Riesling, pe care îl păstra în adîncimile impresionantei sale pivniţi.
   1 Cravata roşie, 1953, nr. 8 ; Printre gene, Editura tineretului, 1955.
  2   însemnări literare; semnează : Ion Cernat, 1916 ; Dumbrava minunată, „Alcalay", 1926.
                                                                       641
   Stabilit din toamna anului 1936 la Bucureşti, unde îşi va dărui tot mai mult timp şi suflet îndatoririlor de luptător democrat, nu uită nici de vechea-i pasiune.
   Astfel se face că în 1946 i se dă în folosinţă o proprietate la Ciorogîrla — în schimbul aceleia de la Co-pou, pe care o pusese la dispoziţia Institutului de agronomie din Iaşi — ca să poată în orele-i de răgaz să se plimbe cu mînile la spate prin livada mare de caişi, printre nucii cei bătrîni, pe cărările viei, printre straturile de zarzavat ori în pădurea din coasta casei.
   Mutat aici cu totul vreme de un an — din toamna anului 1946 şi pînă în aceea a anului următor, 1947 — ascultă vînturile toamnei şuierînd pe cărările pustii ale proprietăţii, priveşte ninsoarea curgînd peste aşezarea un pic cam hodorogită şi cam colbăită — deşi foarte arătoasă — tuşind din pricina fumului ce-1 scot sobele prost întocmite ; rămîne în miezul iernii 1947 blocat acolo pentru un timp, rupt de orice comunicare din afară şi fiind nevoit să ospăteze zile la şir doar carne de cal ; apoi zîmbeşte primăverii, care în-fioară plopişorii argintii din faţa casei, întinde covor verde peste toate, învie crengile făcîndu-le să ciripească şi-încheie pădurea, în care are obiceiul să se plimbe, ca să asculte guguştiucii, cucul şi mierla trîmbiţîndu-i în faţă ; iar vara bucurîndu-se foarte de înfloritoarea „bulgărie" adăpată cu bielşug de apă adusă c-un sistem de pompe din fîntîna neistovită a curţii.
   Căci, întocmai ca viitorii lui eroi de la Păuna-Mică *, şi el îşi pune-n minte să-şi realizeze vechiu-i plan, pe care îl discutase pe îndelete cu vrednicul şi priceputul gospodar de la Zorleni, Haralambie Popa, prin 1933, cu prilejul unei expediţii cinegetice la care el şi Topîr-ceanu îi fuseseră oaspeţi: un sistem de pompe purtate de motoare puternice care să distribuie apa pe şanţuri multiple, aducînd-o în cele mai depărtate colţuri ale cîmpului cultivat. La început plin de ardoare, visînd o irigaţie grozavă pentru-cultura orzului, mai apoi chel-
   1 „Cartea românească", 1948.
 642
tuielile prea mari pe care le solicita o asemenea întinsă gospodărie îl fac să părăsească planu-i grandios.
   Se mărgineşte să cumpere două vechi motoare de automobil, să instaleze pompele de trebuinţă, să sape şanţurile necesare.
   Asociaţia acelor necăjiţi de la Păuna-Mică avea să procedeze la fel ; bineînţeles, păstrînd distanţa cuvenită. Ei, bieţii, aveau să locuiască în bordeie, să sufere de frig trudind cu palmele de dimineaţă pînă seara, să doarmă pe scînduri acoperite doar cu paie, să ospăteze mămăligă cu ceapă ori cu borş.
   în schimb, aveau să aibă vecinătatea Dunării şi luncile poetice în preajmă, — locuri atît de dragi şi-atît de bine cunoscute de scriitor.
   Pînă şi-o mănăstioară avea să le consolideze legătura strînsă : o mănăstire de maici, asemenea aceleia ce se afla în preajma proprietăţii: Mănăstirea Ciorogîrla.
   Din bogata colecţie de tipuri scoase la lumină, personaje botezate pe cît de original pe atît de potrivit: Neonil Roşea, Costică Bibescu, Iosif Rafailă, d-rul Ga-lalb, Onoriu Radaşcă, Traian Mînecuţă — unul, Gheor-ghe Omu, a avut o identitate reală ; el e acel plutonier de jandarmi Neculai Prisăcaru, de care aminteşte cu gratitudine S. Cristian în Patru ani de urgie — lucrare remarcabilă, consemnînd neagra epopee a evreilor din ţara noastră în vremea persecuţiilor fasciste.
   A plănuit o iarnă întreagă cu păunenii, sub troienele acelei ierni cumplite, a trudit alăturea de ei la vremea primăverii, s-a bucurat de roada muncii la sosirea verii, ca şi albina de mierea ei agonisită cu mult sîrg în stupi.
   Iar noi ne-am bucurat de apariţia romanului Păuna-Mică, carte ce stă drept mărturie a preocupărilor lui Sadoveanu din acel timp, precum şi-a trecerii gospodarului „conu Mihai" pe meleagurile de la Ciorogîrla.
                                                PROFIRA SADOVEANU
7 martie 1968
CUPRINS
44 DE ZILE ÎN BULGARIA                       7
    Epilogul războiului balcanic ......      9
    Disciplina ..........                   13
    Lipsuri ............................20
    Chemarea...................             27
    Mobilizarea...................          33
    La Ghighen, în avanposturi ......       4Q
    Trecerea Dunării..............          47
    Un discurs ş-un marş ......             54
    în ţara duşmană ........                0Q
    Turcii de la Ghighen................ gg
    Spre Staroselţ .....................74
    La Mahlîta ..........                   81
    Dediu Andrei .........                  88
    Viaţa în marcuri ...................96
    Purcelul lui Leuştean .......          103
    Spre inamic.........................109
    Etropol..........................      115
    Trecerea Balcanilor . . .  .  .  .     122
    Zlatiţa . ....................'    .   131
    Mircovo.............................138
    Zile liniştite .....................146
    In retragere ..........                153
    Holera..................               161
    Lovcea........................         167
 645
UVAR                                                               175
PAUNA-MICĂ                                                       287 ,
POVESTIRI                                                          501
       Sorcova ..............................................503
       Un viteaz...........................                      506 '
       Prietinul meu.........................................510
       Fîntîna..........................................           514
       Pajura................................................517
       Mandache sacagiul.....................................522
       Floarea urei.....................................           527
       Bătălia de la Răzoare.................................529
       Stigletele............................................533
       întuneric.............................................537
       Ochii.................................................548
       Sfat basarabean.......................................559
       Dihania singurătăţii..................................564
       Verbila...............................................575
       Mirmidon..............................................582
       Babacurti.............................................591
       S.P.A........................................*       .      602
       Elegie...........................................     613
       Huzur.................................................619
       Tovarăşul Moise .                  .                        627
NOTE                                                         631