MIHAIL SADOVEANU
OPERE
ACEASTA EDIŢIE APARE SUB SUPRAVEGHEREA AUTORULUI
EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA ŞI ARTA
MIHAIL SADOVEANU
OPERE
NICOARA POTCOAVA * AVENTURA IN LUNCA DUNĂRII
ITURA DE STAT PENTRU LITERATURA Şl ARTA
NICOARA
POTCOAVA
1952
1
La hanul lui Goraşcu Har amin
De la adormirea bătrînului Ştefan-Voievod, părintele Moldovei, trecuseră şaptezeci şi doi de ani. Urgii felurite se abătuseră asupra ţării : foametea şi ciuma se dovedeau tot aşa de cumplite cît şi războaiele pentru stăpînirea ţării. Ca şi cu un veac mai nainte, se perindaseră feciori legiuiţi ori copii din flori ai Domniei, care rîvneau să ia puterea, stîrnind tăieri, pustiiri şi pojaruri, cu ajutor de la munteni, Ieşi ori tatari, şi gloabele le plăteau bieţii pămînteni. Aceştia de mult scorniseră vorba potrivită pentru asemenea împrejurări despre schimbarea domnilor şi bucuria nebunilor. Sărăciţi şi prigoniţi de poghiazuri şi bulucuri de pradă, se îngreţoşau şi moldovenii de asemenea viaţă; puneau şi ei mîna pe sabie şi se amestecau în războaiele timpului. Ajutau la ieşirea în asemenea treburi şi asupririle cnejilor care îşi sporeau tot mai mult lăcomia de a apuca silnic ocinile răzăşilor şi storceau fără nici o cumpătare pe ţăranii plugari.
7
In acea vreme s-a stîrnit o altă zicală a norodului:
Lăcomia
Vinde neamul şi moşia...
Cătră sfîrşitul primăverii anului 1576, la hanul lui Goraşcu, poreclit Haramin, se găsea, ca într-o zi de sărbătoare ca aceea a Rusaliilor, adunare de oameni în trecere.
Hanul lui Haramin se afla aşezat la o răspîntene de drumuri care apucau spre Roman şi Piatra, spre Baia, spre valea Şiretului şi scaunul ţării. La Tuchi-laţi, unde era şi pod pe şăici la apa Moldovei, fusese în acea zi iarmaroc; şi unii dintre oamenii de prin sate făcuseră popas la Goraşcu Haramin, în calea întoarcerii ; deshămaseră caii de la căruţe şi stăteau la sfat, unii în soarele amiezii, alţii sub nişte nuci vechi ce împodobeau dîmbul oblu de la cotitură. Hanul, care era în acelaşi timp şi cinstită crîşmă, fusese bine adăpostit şi dinspre miezul nopţii şi dinspre răsărit: îl durase, din bîrne şi vălătuci, bunicul lui .Goraşcu
—	unul popa Ilie. Ii mai zicea Popa-lui-Vodă, pentru că ieşise c-o bute de vin în calea alaiului lui Ştefan-Voievod ş-o închinase măriei sale şi curtenilor săi. Atunci măria sa i-a mulţămit zîmbirid şi l-a bătut pe spate. Goraşcu Haramin se fudulea că seamănă la vrednicia băuturii cu bunicul său Popa-lui-Vodă.
In adunare petreceau, cu minciuni înţelepte culese de la iarmaroc, vreo zece-doisprezeee gospodari; şi, pe lîngă minciuni înţelepte fără de care nu poate fi divan în ţara Moldovei, nu uitau să-şi împărtăşească veştile din primăvara aceea despre năcazurile ţării, pomenind şi patimile din altă vară ale lui Ion-Vodă, cel ce se prăpădise în războiul cu ismailitenii.
8
Goraşcu Haramin închinase a treia oară ulcica lui cu vin acru, vărsînd încă o picătură întru pomenirea Voievodului Ion. Picăturile închinate i se prelingeau pe barbă şi apoi în sîn pe pîntece, căci era un bătrîn mare, spătos şi gros. La a treia închinare, cu picăturile de vin i s-au prelins şi lacrimile aducerii-aminte. Gospodarii l-au împresurat şi au ridicat spre el ulcelele de lut.
Moş Leonte Spînu de la Miroslăveşti, ştergîndu-şi cu mînica ochii înroşiţi de alean şi obrazul uscăţiv, a gîngăvit cu jale :
—	Măria sa Ion-Vodă a fo-fost Domnitorul norodului. Dumnezeu să-să-1 ierte pentru cîte va fi păcătuit ; că multor asupriţi le-a dat carte dreaptă de judecată şi pe mulţi sărmani a miluit. Un an şi nouă luni s-au petrecut de la pieirea lui. II mai pomenesc popi la biserici ferite.
s - — Numai la domnia lui Ştefan-Voievod ia fost tot astfel, s-a împieptoşat, foindu-se cu mărire, Haramin. Sabia lui Vodă a ocrotit pe mişei. Dar eu aş putea spune cu dreptate că a lui Ion-Vodă sabie a tăiat mai mulţi boieri decît a bătrînului. Căci în vremea bătrînului, boierii n-au cutezat să facă atîtea blăstă-măţii cîte se văd săvîrşindu-se în zilele noastre."
—	De-drept, drept cuvînt, a gîngăvit mazîlul de la Miroslăveşti.
—	Bun şi drept ! au încuviinţat alţi gospodari trăitori pe lîngă apa Moldovei.
Savu Frăsinel de la Miteşti a bătut cu talpa ciubotei în pămînt. Pe cît era de mic şi de tupilat, pe atît mai tare i se zbîrlise ariciul bărbii pe care i-1 tuşina baba Cireaşa în fiecare săptămînă.
— De aceea mi s-au dus în pribegie doi feciori ce-am avut! Se mai afla pe lume un capăt de răzăşie
9
din partea bătrînului nostru Ipate. Şi toţi ceilalţi ră-zăşi Ipăteşti fiind împresuraţi şi călcaţi de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-Vodă, numai eu am stat în picioare. Şi cînd a venit şi asupra mea cneazul Ursu Bîrlădeanu cu poruncă şi călăraşi de la vornicie ca să mă scoată din ocina părintească, feciorii mei Gavril şi Naftanail au ieşit la codru. Toată lumea ştie de pătimirea mea. Şi plîngea baba mea Cireaşa de cîte ori îşi aducea aminte că feciorii noştri trăiseră împăcaţi în pămîntul rămas de la bătrînul nostru Ipate, iar acuma umblă prin lume cîştigîndu-şi pînea cu baltagul. Amară pîne în ţară străină, oameni buni. Ş-au umblat ei, în vremea lui Bogdănuţ-Vodă, să-l răpuie cu puterea pe cneaz; dar erau să-şi piardă capetele. Pînă ce, iaca, a adus Dumnezeu stă-pînitor în ţara Moldovei pe Ion-Vodă al nostru ; el ne-a fost frate; la dînsul am găsit ascultare. S-au sculat feciorii mei şi l-au pîrît pe Bîrlădeanu, şi ne-a venit poruncă să ne ducem tot satul la Domnie; şi ne-am înfăţişat la scaunul lui Ion-Vodă toţi Ipăteştii. Aşa că a ieşit pentru noi dreptate şi pieire pentru cneaz. Dacă n-ar fi fost atunci pieirea lui, apoi s-ar fi întors iar acel Bîrlădeanu asupra Ipăteştilor. Căci acuma nu mai avem cu noi puterea săbiei lui Vodă Ion; căci Vodă Ion al nostru şi-a pus capul pentru ţara Moldovei.
—	Ş-acuma unde ţi-s feciorii, S’avule ? a întrebat Haramin privind de sus, din trufia lui, pe răzăşul cel mărunţel.
—	D-apoi unde pot fi? S-au pustiit prin Ţara-de-Jos, unde l-au urmat pe măria sa Ion-Vodă. Poate s-or întoarce, poate nu s-or întoarce. Dacă s-or întoarce, bine ne-a părea mie şi babei Cireaşa. Dacă nu s-or întoarce după război cum a fost acela de
10
anţerţ, apoi pomeni-i-va şi pe dînşii norodul, alăturea cu toţi credincioşii care s-au prăpădit cu măria sa.
—	Fost-a mare cumpăt, creştinilor... s-a dezumflat * crîşmarul, clătindu-şi fruntea pleşuvă la dreapta şi la stînga.
—	Intr-adevăr, cum spui... s-a umilit bătrînelul de •
la Miteşti. Spune baba mea Cireaşa	că	aşa i-i	dat
ţării aceştia şi norodului din ţara asta,	să	aibă	ho-
dina vîntului şi tihna valurilor. Dacă	nu	ni	s-or	mai
întoarce feciorii, ne-om duce şi noi,	eu	şi	cu baba
Cireaşa, unde se duc toate... unde se duc ş-aeeste frunze de frasin zburate de vînt...
Moş Savu a privit cu mîhnire pe fratele său copacul, care îşi scutura în boarea vîntului de asfinţit frunzele pălite de seceta acelei primăveri. Privirea lui s-a dus mai departe, spre oglinzile rîului, care scînteiau printre lunci, şi spre munţii încununaţi de ceţuri albăstrii.
Coborîseră de sub nuci şi ceilalţi gospodari, ascul-tînd tînguirea bătrînelului de la Miteşti.
Moş Savu Frăsinel a oftat şi a rămas tăcut ; apoi, ridicînd nasul, a zîmbit cu blîndeţă oamenilor din jurul său, frecîndu-şi cu palmele negre şi anse ariciul bărbii.
—	Mă îndeamnă azi baba Cireaşa, a urmat el, să mai ies la iarmaroc, ca s-aud ce vorbe mai umblă prin lume. Eu ştiu că, în lipsa mea, baba îi boceşte în voie pe feciori. Din cîte am auzit la Tuchilaţi, nu-i pot duce nici de data asta veste bună. De un an şi nouă luni tot aşteptăm.
Oamenii păstrau tăcere; se auzea numai susurul frunzelor arse pe care vîntul le purta în vîrtej spre culmea dîmbului.
11
—	Zice baba mea Cireaşa, a suspinat moş Savu: cine oare ne-a putea spune nouă cîte s-au petrecut acolo unde au picat feciorii noştri şi ţara, cu măria sa ? Nu s-a găsi nimene să ne spuie, se tînguie ea; •
—	nu s-a găsi nimene să ne spuie cum s-au petrecut toate ! A trecut atîta vreme şi noi tot ne întunecăm, fără a şti.
S-a auzit răspuns de la un bărbat, după cîte se vedea, străin :
—	Ba, dacă este întrebare, se va răspunde.
Acel bărbat înalt, bine legat şi cu mustaţa porumbă nu vorbise pînă în acea clipă cu oamenii din partea locului. Ţinuse tainic sfat cu tovarăşul său, om mai tînăr deeît el, sprinten, smead la faţă şi cu puf creţ de barbă neagră. Nu se depărtaseră de căruţa ferecată şi de cei doi cai roibi bine hrăniţi cu care sosiseră la vremea prînzişorului. Păreau a duce marfă şi se înţelegea că aveau pentru paza ei arme la îndămînă.
Oamenii din popas au întors ochi holbaţi cătră aceî drumeţ străin care vorbise.
—	Prietine drumeţ, s-a umflat din foaie Goraşcu Haramin, dacă ştii, nu ne pedepsi; spune, ca să ne izbăveşti de neştiinţă. Om umplea iar ulcelele şi te-om asculta ca pe un proroc. Poate ai trecut prin acele locuri din Ţara-de-Jos şi ai cules vorbe.
—	Ba am fost cu acest soţ al meu la Roşcani şi la Cahul şi am văzut cu ochii toate cîte s-au întîmplat.
—	Fost-aţi poate chiar în oastea lui Ion-Vodă ?
'— Fost, şi Dumnezeu a binevoit să nu ne prăpădim.
—	Ş-acuma unde vă duceţi ?
—	Acuma ne ducem la ale noastre. Să nu întrebaţi unde.
12
—	Dupâ cit bag samă, s-a poticnit cu voce mai • moale Haramin crîşmarul, domnia ta nu eşti moldo-van de-ai noştri; după viersul vorbirii, pari muntean.
—	Ai ureche bună, nene Grigoraşcule, a zîmbit ' străinul. Eşti cîntăreţ la biserică ?
—	Sînt şi nu mă laud. Glas ca al meu nu se află în nouă hotare.
—	Ai ghicit; sînt de subt întorsătura Buzăului, mă chiamă Radu Suliţă şi am stat ucenic la episcopie. Iar după aia, umblînd după procopseală prin lume, am fost oştean în leafă la Domnia Moldovei, şi am ajuns în vremea lui Ion-Vodă diac la logofeţia cea mare. Ascultaţi, oameni buni, povestea mea adevărată.
—	Spune-ne, prietine străine, a mai strigat un glas subţiratic; însetaţi sîntem, ca cerbii depărtaţi de izvor.
Cel care strigase a venit la Radu diacul şi s-a părut că vrea să-l împungă cu nasul; dar numai l-a cuprins de după grumaz şi l-a sărutat pe tîmplă.
—	L-ai sărutat pentru noi to-toţi, bade Ghiţă, a gîngăvit Leonte răzăşul de la Miroslăveşti.
A făcut rînduială Goraşcu Haramin:
—	Bine este, înainte de toate, să bem vinul. Să curgă pieuşul pentru măria sa şi luptătorii măriei sale, care toţi se află acum în loc de verdeaţă şi tihnă, cu sfinţii. Al doilea, să-i spunem prietinului nostru drumeţul că acest vrednic barbat care l-a sărutat la tîmpla stîngă sub cuşma domniei sale brumărie are nume Ghiţă Botgros şi trăieşte singur ca un monah schivnic în sat la Dăvideni subt aripa unui mazîi. Badea Ghiţă n-are nici casă, nici jupîneasă. Şi vine uneori la mine şi-mi spune unde ar vrea el să se ducă, să se oştească eu Alisandru Machidon în ţara lui Por-
13
împărat. Sa se ştie câ e mare viteaz, dar nu s-a urnit mai departe decit tîrgu Romanului.
Bărbatul deşirat cu numele Ghiţă şi-a mîngîiat puţina barba balaie; zîmbind, după aceea, a apucat în palmele lui mîna dreaptă a străinului drumeţ.
După ce rînduiala închinării vinului s-a săvîrşit, străinul a stat un timp parcă privind cu ochii deschişi o nălucă. Apoi a grăit astfel:
—	Să ştiţi domniile voastre că Ion-Vodă a fost dintre acei viteji care ies rar în lume şi apoi îi pomenesc în veac noroadele. Dar măria sa n-a ţinut numai sabie în mînă ; ci a fost vrednic şi cu înţelepciunea. Ani şi ani, chibzuind să agonisească aur cu neguţătorie de pietre scumpe, a ţinut să ajungă stă-pîn în moşia Moldovei nu pentru vinovat folos al său, jci ca să dea ţării slobozenia ei cea veche şi ca să scoată de sub sabia boierimii pe birnicii şi credincioşii săi. Uitaţi de Dumnezeu, asemenea obijduiţi numai la un voievod al lor puteau găsi milă.
«Cei mulţi care robotesc sînt sarea pămîntului», a zis măria sa la praznicul cel mare de Sfîntu-Ion Botezătorul în mitropolia de la Iaşi. Iar la ospăţul de la palatul domnesc din aceeaşi zi ar fi spus rîzînd o prorocire, cum că va veni o vreme cînd va să schimbe Domnul Dumnezeu oaspeţii raiului, şi vor fi acolo numai boieri, iar mişeii se vor bucura aicea pe pămînt de bunurile acestei vieţi.
«Sula de aur zidul străpunge», mai spunea măria sa în pofida turcilor. Le-a vărsat aur şi a încăput la domnie. Şi cum a venit în ţară n-a avut stare pe loc nici cu stăpînirea dinlăuntru a boierilor, nici cu stăpînirea dinafară a ismailitenilor.
Dădea tot ce avea la sine năimind oşteni, şi degetul său ameninţa pe gîdea să nu ostenească, aă-i fie
14
paloşul totdeauna gata şi cu tăiuşul ager. Pe unii cneji i-a scurtat, pe alţii i-a surghiunit. Averile lor le-au scris diecii vistieriei în condicile ţării. Şi astfel, în doi ani a dobîndit puterea ce rîvnise. Şi cînd a adunat oştenii în leafă şi ţara în jurul său, şi cînd a alungat beii şi beglerbeii şi a închis vadurile Dunării, s-a cunoscut că s-a ridicat un leu la miază-noaptea împărăţiei.
—	...un leu la marginea împărăţiei... a mormăit cu înfiorare moş Savu bătrînelul.
—	Ion-Vodă îşi punea nădejdea în norod, care se sculase de pretutindeni la chemarea măriei sale. Ion-Vodă avea o credinţă şi o socotinţă : că ţara-i mai tare decît ostile' năimite. Acestea se împrăştie ca pulberile; ţara rămîne statornică, ştiind că-şi apără ale sale. Astfel măria sa a biruit multe oşti ale asupritorilor, albind cu oasele lor cîmpurile de bătălie de la Jilişte, Bender, Brăila şi Cetatea Albă.
Dar împărăţia ridica alte puhoaie de oşti din Ru-melia şi Anadol, îmbulzindu-le la noi în Ţara-de-Jos. Ahmed-paşa aducea o sută de mii de ismailiteni şi Adel Ghirai altă sută de mii de crîmleni, şi măria sa cu aceiaşi luptători, mai puţini şi mai îndîrjiţi, legase tabără între codri şi smîrcuri, într-o pustie, în domnia zimbrilor.
Moşnegelul a şoptit iar :
—	...babă Cireaşă, în domnia zimbrilor au 3tătut şi feciorii noştri...
—	Mai era cu măria sa şi un steag de călărime a boierilor de ţară care juraseră credinţă; şi şaptesprezece sotnii de zaporojeni de la Pragurile Dnipru-lui. Cu aceştia venise şi Nicoară Potcoavă hatman, frate de mamă al măriei sale, viteaz tare, căruia îi stîrnise cîntece de slavă căzăcimea. Au venit şi alte
săbii vestite de la. Praguri, ca să se bată împotriva păgînilor asupritori.
înaintea bătăliei de la Cahul, Vodă chemase la sfat de război căpiteniile şi au stat alături faţă de măria sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii ţărănimii.
A şoptit la urechea lui Ion-Vodă reimentar Buzen-ichea :
—■ Potrivit ar fi fost, mărite stăpîne, să nu ne pui alături de aceşti ţărani cu mînile ciotoroase.
—	Intr-adevăr ciotoroase, a răspuns măria sa; dar bine mînuiesc suliţa şi coasa, şi dacă n-ar fi ţara, n-ar fi nici boierii.
Poate de la aceste vorbe ar fi luat aminte pîrcăla-bul Irimia să se ajungă prin solii ascunse cu păgînii; şi cînd a pălit Ahmed-bşglerbei tabăra legată a creştinilor dinspre partea Cornului Dumbrăvii, călărimea boierilor a trecut cu flamurile fîlfîind la năvrapii împărăţiei.
Cu mare mînie atunci măria sa, numai cu zapo-rojenii şi răzăşii, a pălit din săbii pe năvălitori, des-picîndu-i, iar pedestrimea a proţăpit suliţele într-o parte şi-n alta, stropşind bulucurile şi dîndu-le îndărăt. Cînd s-a făcut seară, Domnul s-a găsit cu ai săi mai împuţinaţi, iar în zare s-au aprins focurile ordiei, clipind ca stelele cerului.
—	...babă Cireaşă, focurile ordiei erau ca stelele cerului...
—	Aşa-i, Savule uncheşule; ş-atunci a poruncit măria sa credincioşilor săi să se tragă către Roşcani.
Cînd s-au oprit în Finţa, la parcane de mai nainte pregătite, au venit la Vodă Ion prietenii săi asaulii zaporojeni şi ţăranii şi l-au sfătuit să-şi scape capul, pe cărări ascunse, ştiute de ei.
16
—	Doamne, du-te şi ne lasă, au zis. Oşteni ca noi se mai găsesc; voievod ca măria ta, ba.
—	Ba cu voi am să mor, fraţilor. Cadă capul meu unde vor cădea capetele voastre!
Aşa, ordiile au legat împresurare de pretutindeni.
Şase zile şi şase nopţi a stătut oştirea creştinilor fără pită şi mai ales fără apă. Oamenii îşi întindeau, noaptea, cămăşile pe iarbă, ca să se moaie de rouă, să-şi poată umezi buzele arse.
Vodă a încercat ieşiri năprasnice. N-a izbîndit. Ş-a-tunci, la soliile ce-i tot trimetea beglerbei Ahmed, s-a înduplecat, ca să-şi scape pe credincioşii săi.
Pe măria sa Ion-Vodă să-l ducă viu la împărăţie, în faţa lui Sultan Selim.
A intrat măria sa în cortul lui beglerbei.
—	Ai jurat, Ahmed-bei, să-mi laşi viaţa.
—	Am jurat să nu te ating, viteazule... a zîmbil Ahmed, pe cînd Cigala turcitul, blestemat să fie în veci, îl pălea pe la spate cu jungherul.
—	...blăstămat să fie în veci şi să nu mai putrezească ; atunci vor fi pierit şi feciorii noştri, babă Cireaşă...
Răzăşul bătrînel de la Miteşti lăcrăma cu fruntea plecată pe umărul stîng, ca un răstignit.
—	Astfel a pierit Ion-Vodă al nostru, şi Ahmed-beglerbei a poruncit să-i fie legat leşul cu patru odgoane şi patru cămile să tragă în patru părţi, sfîr-tecîndu-1.
Cînd glasul străinului drumeţ a contenit, oamenii din popasul lui Haramin au rămas un răstimp tăcuţi, ascultînd parcă din fundul fiinţii lor un vechi cîntec al întristării.
S-a auzit o muiere suspinînd şi bocind mai la o parte.
2
17
Badea Ghiţă cel spînatic a sughiţat cu amar şi, cuprinzînd pe străin de după grumaz, l-a sărutat pe umărul drept; părea scăzut şi cu neputinţă de a ajunge mai sus.
—	Atîta-i ? a întrebat el cu glasu-i subţiratic.
Diacul a tăcut, cu sprinceana nouroasă.
—	Dar noroadele, şi zaporojenii, şi fratele lui Ion-Vodă ce-au făcut ?
—	Au petrecut fiecare după norocul său; mulţi şi-au lăsat acolo capetele. Cele şaptesprezece sotnii au ajuns în bună stare la Pragurile Dniprului; cu ele a hălăduit şi Nicoară, fratele lui Ion-Vodă, şi celălalt frate mai mic, Alexandru; au ajuns acolo şi alţi puţini credincioşi ai măriei sale.
—	Apoi stai, frăţioare dragă, a răsărit zbîrlinduşi ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilaţi? Că Nicoară Potcoavă, fratele măriei sale, a pălit acum patru zile la Iaşi...
—	Se poate... a răspuns diacul, zîmbind subţire.
—	Ar fi pălit la Iaşi cu multă oaste.
—	Ştiu eu ?
—	Ar fi tăiat străjile palatului domnesc, şi au cătai pe Petru-Vodă, care ar fi uneltit la împăratul turcesc pieirea lui Ion-Vodă al nostru.
•— Poate fi şi asta. Se vede că Vodă, oricît de şchiop ar fi, a scăpat şi nu l-au putut ajunge; a intrat la cetăţuia Galatei, speriind din somn bulucul de is'mailiteni care-1 păzesc. Dar poate să fi căutat Nicoară Potcoavă pe domnia sa pîrcălabul Irimia.
—	Numai asta poate fi! s-a dezumflat cu uimire crîşmarul Haramin; căci pîrcalabul Irimie a vîndut pe Domnul său.
—	întocmai precum spui, nene Goraşcule, a lămurit străinul. Pîrcălabul Irimia l-a vîndut pe Dom-
18
fiul sau turcilor pe treizeci de pungi... ca luda, carele a vindut pe Hristos fariseilor pe treizeci de arginţi. Dar nu s-aude să îi fost prins Irimia, cum n-a fost prins nici Vodă Şchiopul.
—	Atuncea cum ? s-a mirat crîşmarul cu măreţie ; n-a pălit Nicoară, fratele măriei sale, cu oaste la Iaşi ? De şase săptămîni umblă zvon cum că va să vie voievod de la Praguri...
—	N-aş putea să-ţi răspund bine, neică Hara-rnine... şi-a încreţit fruntea diacul.
—	Nici tovarăşul domniei tale nu ştie ? Poate să fi oblicit el ceva.
Crîşmarul băgase de samă că tînărul cel smead scăpăra de neastîinpăr în chilna de dinapoi a căruţii căzăceşti, unde stătea ascultînd.
—	Cine-i dumnealui şi cum il chiamă ? stărui Haramin.
—: Asta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăş de Cărăuşie cu mine. Dar el cunoaşte mai mult cîntări din gură şi strune, decît veşti care vă trebuiesc domniilor voastre.
—	Apoi de ce nu spui aşa ? Dacă nu ne poate spune veştile de care avem nevoie, macar să ne zică din alăută.
Bărbatul cel tînăr din căruţă a părut a alunga o muscă supărătoare de dinaintea ochilor.
—	Ba! a îngînat el c-un glas dulce de cîntăreţ. Nu mi-i inima a cînta, mi-i inima a plînge. Să nu spun minciună : ştiu că a pălit la Iaşi măria sa Nicoară cu puţini tovarăşi.
Adunarea a ciulit urechile, ascuţindu-şi auzul.
—	Ei ? l-a îndemnat crîşmarul.
—	Atîta ştiu.
—	Cît de puţini tovarăşi ?
2*
19
—	Apoi cam ciţi ar fi mers în petrecere, Ia o vînă-toare.
—	Ce spui, omule ? a strigat cu spaimă Haramin.
—	Spun ce-am auzit, a urmat Caraiman cu acelaşi viers de blîndeţă ; zice că la Praguri s-ar fi aflînd voinici care uneori se mînie că nu le-a izbîn-dit bine o treabă, şi apoi trag cu săgeata în nouri.
—	împotriva pajurilor ?
—	Ba împotriva lui Dumnezeu.
—	Maică-măiculiţă, aşa de păgîni să fie ?
—	Ba nu-s păgîni; îs drept-credincioşi; fac cruce ca mine şi ca dumneata; da-s aprigi ca săneţele care au ieşit acuma la curţile crailor şi împăraţilor: iau foc dintr-o scînteie.
—	Am auzit. Să fie adevărat ? Ai văzut dumneata cu ochii dumnitale?
—	Văzut.
—	Au cumva şi cazacii asemenea meşteşuguri ?
—	Au. Dobîndite cînd au fost cu dubasurile lor dincolo de mare, la Anadol.
—	Măi, măi — poznă mare! Dacă au venit cu
săneţe de acelea, cine	să le steie	împotrivă ?	Şi	după
ce-au pălit la Iaşi ce	isprăvi au	mai săvîrşit ?
—	N-aş putea nici	eu spune.
—>■ Apoi dacă n-au	găsit ce căutau, s-or	fi	întors
înapoi, şi-or veni altădată.
—	Aşa socot şi eu.
Sfatul a contenit un răstimp la popasul de la Haramin şi gospodarii cei mai grăbiţi au măsurat vremea trecută privind chiorîş soarele de amiază. S-au scîrbit, socotind cît e de scurtă acea zi a vieţii lor. Toate trec ca ceasurile, toate curg ca apa Moldovei, numai codrii rămîn în putere pe opcina zării.
20
Bătrînelul de Ia Miteşti a prins a se foi.
—	Mai stau un pic, a hotărît el, ş-apoi mă duc la surul meu să-i strîng chinga tarniţei.
Leonte de la Miroslăveşti a rîs :
—	Da’ acel pi-pic de ce-1 mai ză-zăboveşti ?
—	Mai zăbovesc, căci vreau să mai întreb ceva pe aist prietin drumeţ. Vreau să-l întreb dacă Ion-Vodă, Domnul nostru, fost-a au ba arman.
—	Asta-i o vorbă, a răspuns diacul cel străin. Maica măriei sale a fost pămînteancă.
—	Aşa e, după cum spune şi baba mea Cireaşa : că feciorul e drept al mamei, iar pe tată îl cunoaşte numai ea şi ades lunca înflorită.
Badea Ghiţă Botgros a dat şi el semn că vrea să se ridice, cumpănind în sinea lui graba. Diacul i-a atins umărul cu palma.
—	Aş vrea să te întreb ceva, prietene.
—	Intreabă-mă cît de multe, ca să mai pot sta.
—	Aş vrea să ştiu dacă este în acest colţ de lume un loc care se chiamă Boura.
—	Este; îl vezi în piscul codrului, cînd ajungi drept semnul de hotar al Păstrăvenilor, pe acest drum mare, care duce Ia Baia şi la Gura-Humorului.
—	Mulţumesc frumos, prietene, şi rău îmi pare că ne despărţim. Eu şi tovarăşul meu Ile ne-om duce spre Boura.
. — Apoi, dacă n-aş avea treaba blăstămului, m-aş întoarce cu domnia ta, să-ţi arăt calea. Căci şi eu mă aflu trăitor în acele locuri cătră care te duci. Pe lîngă treaba blăstămului, mai am de adus şi anafura de îa vlădica Istatie. De ce aduc anafura, ştkfunii dintre gospodarii de faţă. Căci popa nostru Ciotică e oprit de vlădica Istatie să săvîrşească taina împărtăşaniei, fiind neştiutor de carte. Bun slujitor popa nos-
21
tru, nu avem ce spune; ştie pe de rost toate slujbele : le-a învăţat la mănăstirea Neamţu; însă nu cunoaşte buchile. Pentru evangheliile duminicilor şi sărbători, mai ales cele schimbătoare, se duce să ia învăţătură de la o presviteră bătrînă, Olimbiada văduva, care trăieşte în satul Filipenilor, fraţi cu noi. Pe lîngă împărtăşanie, mai are nacaz popa nostru Ciotică cu cazania : asta n-a mai putut-o dezbate şi învăţa pe de rost. Sînt atîţia sfinţi cîte are cerul stele. Aşa că popa nostru Ciotică ne-a întrebat dintru Început, cînd a venit să slujească la noi: «Oameni buni, creştinilor, ştiţi domniile voastre ce scrie în cartea asta groasă ? Poate ştiţi unii, iar alţii nu ştiţi. Apoi faceţi bine şi cei care ştiţi spuneţi celor care nu ştiu. Şi pe mine să mă iertaţi că n-am putut dovedi atîta liojţă de sfinţi părinţi ai ortodoxiei. Dac-oi învăţa pe de rost şi asta, apoi crăp şi mă duc la Belzebut!» Nu zîmbi a rîde, prietine drumeţ; povestea asta o ştie o lume, mai ales lumea care vine în petrecere la Haramin. Iar de blăstăm, ţi-oi spune şi de blăstăm şi n-ai să mai rîzi. Mă duc să-l poftesc pe vlădica Istatie de la Roman să mai strige o dată anaftima împotriva ginerelui nostru, cel care şi-a lepădat soţia, fiică a mazîlului nostru, de s-ia prăpădit. Şi să întărească blăstămul vlădica Istatie arzînd treizeci şi trei de făclii de ceară pe care i le duc la ciochine, ca să se prăvale acel treclet în gura balaurului Qhehenei. Aşa că eu mă despart acum de domnia ta poftindu-ţi sănătate. Poate ne-om mai întîlni; dacă nu în rai, unde s-or îmbulzi boierii după prorocia lui Ion-Vodă, batîr pe lîngă parcanele raiului, unde se găsesc turme de berbeci, izvoare cu ape reci, şi cad mere domneşti din pomul cel vechi de la începutul lumii.
22
II
Sfat In doi şi tntllnire cu mai mulţi
Cînd s-au văzut singuri în căruţa lor, sub coverga de papură împletită, diacul Radu şi Ile Caraiman s-au uitat cu zîmbete mîhnite unul la altul. Nu îndrăzneau a grăi, le erau inimile apăsate de jale. Le părea totuşi rău că se despărţiseră de adunarea acelor oameni buni de la	popas.	Dar ei nu se	aflau	singuri pe lume,
şi aveau	datorie	de împlinit	cătră	tovarăşii de	la
care primiseră porunci anumite.
Caii mergeau spornic pe drumul cel mare al Humorului. Moldova curgea la vale de la munţii din miazănoapte prin stînga pe undeva, prin locuri acoperite de lunci bătrîne. Ei se duceau în sus spre obîr-şie, dar nu aveau a umbla prea mult, după îndreptările ce	dăduse	badea Ghiţă	Botgros la popas	şi
după alte	socoteli	ce le făcuse	unul	dintre soţiile	de
care se despărţiseră în ajun — Alexa Totîrnac, băştinaş din partea locului, luptător dintre puţinii rămaşi lui Nicoară Potcoavă, după întîmplarea cea năprasnică de la Iaşi.
Căruţa uşoară pe roate nalte, sunînd ca din clopote din obezile ferecate, era alcătuită în depărtate locuri, de meşteri de la Kiu; însă caii erau înhămaţi la oişte cu şleauri şi guri de ham după rînduiala moldovenească, spre a nu Ii bănuială pentru nimeni că ar veni din ţinutul cazacilor.
—	Soarele încă-i sus, a grăit într-o vreme diacul Radu; şi codrii merei, unde se află într-un pisc pleşuv crucea care se chiamă Boura, se văd spre dreapta cam la un ceas de cale. Socot că măria sa Nicoară cu ai săi n-or fi avut nici o sminteală pe cale, căci
23
îi poartă om cuminte, pe poteci ferite. De la Căpoteşti
au ţinut tot pe sub poală de pădure, prin singurătăţi, umblînd cu fereală. Alexa îi duce bine; de asta n-am grijă.
—. Pentru asta nu-i îndoială, dieee, şi-a dat răspunsul Caraiman, întorcîndu-şi albul ochilor; mie nu mi-i în grijă deeît de pălitura de sabie cu care a ieşit măria sa Nicoară din fiertura ce am avut sub Galata.
—	Da, a încuviinţat diacul. Norocul oştenilor e de obşte schimbător, între viaţă şi moarte. Puţintel, puţintel mai aveam şi-l prindeam pe Şchiopu-Vodă.
Şi diacul şi Caraiman au avut nălucirea acelei nopţi.
...Şchiopul fugea iepureşte cu pieptul pe coama calului. Rămăsese răzleţ de curteni într-o lăture; Alexandru, fratele măriei sale Nicoară, îşi şi pregătise arcanul. Ieşise luna din nour cu lucire prielnică. Nu-maicît năvrapii din Galata fuseseră înştiinţaţi. Tocmai atunci au năboit din cetăţuie dînd glas — şi curtea, nădăjduind sprijin, a chiuit punînd pinteni cailor, iar o slugă de la grajd a dat cu harapnicul, şfichiuind şi harmasarul şi pe Vodă. In clipă, Potcoavă şi ai săi s-au aflat în primejdie...
—	Am rămas' puţini, a oftat Caraiman.
—	Asta zic, a adaos diacul; în primăvara asta ne-a secătuit norocul.
...După ce au prăpădit pe Ion-Vodă, se poate spune că au rămas orfani... N-au găsit nici pe Maria Săsoaica, ţiitoarea măriei sale, ca să-i apere copilul ce-1 avea de la măria sa. Os domnesc, de la Ştefan bă-trînul, şi de la Ştefăniţă. N-au avut parte; n-au găsit nici pe maică, nici pe copil. Pierit-au în furtuna acelor zile. După aceea de două ori s-au pus pe urmele lui Irimia hainul. Nu l-au putut vîna.
24
Iar acuma, la Iaşi, s-iau prăpădit cincisprezece feciori ; patru dintre căruţe le-au prăvălit în Bahlui, ş-au rămas numai cu căruţa în care se aflau...
In căruţă aveau baltagele şi săneţele cu cinci sute de încărcături pulbere.
—	Cu asta, şi-a făcut socoteală diacul, avînd de partea noastră iscusinţa, cred c-om răzbi. In partea în care am apucat nici nu se gîndesc curtenii lui Şchiopu să ne urmărească; ei aţin vadurile răsăritene, iar noi, dacă răzbim în munte, nu ne mai temem de nimic. Numai să nu se învenineze rana măriei sale Nicoară. Asta-i grija mea cea mare.
Ile Caraiman ţiganul a oftat cu mare sfîşiere a inimii:
—	Cînd a dat măria sa Ion-Vodă slobozenie satului nostru Runcu, a cîntat el, l-am urmat de bunăvoie pe măria sa şi, slobod, i-arri fost cu credinţă mai mare decît cînd erau ai noştri robi domneşti. A<?JJ, dragostea şi credinţa mea le-am mutat cătră măria sa Nicoară, fratele lui Ion-Vodă. Zic eu, diece, că nu se cuvine să cadă cei vrednici şi să rămîie pe lume numai răi...
Nicoară Potcoavă, cu tovarăşii ce-i avea pe lîngă sine, se oprise în ajun pentru odihna omului şi calului, cîteva ceasuri, la o pădurărie părăsită. După noaptea cea cu năcaz, rupseseră legătura cu năvrapii. Veniseră nouri asupra lunii, ocrotindu-i. Ocoliseră prin Bîrnova; apoi apucaseră calea întîmplării, spre asfinţit. Umblaseră feriţi ziua, cu mare pază. La pă-durăria părăsită din Căpoteşti, aflaseră şi apă, la o fîntînă cu cumpănă. Găsiseră şi fîn vechi pentru dobitoace. Aflaseră şi un sac de orz într-o camară. După
25
ce au prins caii putere, au- ospătat şi oamenii puţină pită şi brînză.
După porunca lui Potcoavă şi sfaturile lui Alexa Totîrnac, căruţa de preţ pe care o mai aveau s-a dus nainte pe căi umblate, ca să iasă dincolo de Şiret, în calea Romanului.
Au umblat şi de la odihna asta noaptea întreagă, pe potecile ştiute lui Alexa ; şi trecînd vadul Şiretului la Cozmeşti, tot pe sub pădure, tot pe sub pădure, s-au furişat în piscurile de unde se vedeau ici şi colo, clipind, oglinzile Moldovei.
De-acolo s-au văzut nevoiţi a umbla în pas. Lui Potcoavă îi luceau ochii de arşiţa ce-avea în el. Se părea că rana ce primise nu merge bine. «Bubă ce se căţăleşte», cugeta în sine cu mare spaimă uncheşul Petrea, care era cel mai bătrîn dintre toţi.
—	Să mai poposim, să deslegăm rana, măria ta ?
—	Să nu poposim şi să nu deslegăm... a mormăit Potcoavă.
Bătrînul Petrea Gînj urma a cugeta : «Cum se poate ca un barbat ca acesta, care s-a bătut în multe locuri şi a fost de şapte ori rănit, să slăbească într-atîta ? Adevărat este cum glăsuieşte o vorbă veche, că omul e tare ca fierul şi slab ca oul.»
Uncheşul Petrea călărea alăturea de Potcoavă şi-l ispitea cu coada ochiului. îşi trăgea cătră urechi mustăţile şi-l cumpănea cît mai poate răbda. «Cînd te gîndeşti că-i barbat care rupe potcoava în două...»
—	Sînt asemenea barbat, a zîmbit Nicoară, întor-cîndu-se spre uncheşul său. Vorbeşti singur, moş Petrea.
—	Să fiu iertat, măria ta. M-am spăriet şi eu că-mi sună vorba fără voie.
26-
—	Sînt barbatul care spui, moş Petrea, şi rup pot* coava, dar numai cu amîndouă mînile. Altfel nu pot.
—	Mă aflu mulţămit de răspuns, măria ta. Şaga măriei tale îmi dă nădejde. Mai pune şi soarele care străluceşte şi miroazna care adie de cătră apa Moldo ■ vei... E vremea cînd înfloreşte sulfina.
In afară de uncheş şi de Alexandru, fratele mezin, care călărea de cealaltă parte a lui Potcoavă, se mai aflau cinci tovarăşi oşteni în plaiul unde umblau domol în pasul cailor.
Alexa Totîrnac înainte, călăuză. Om ager şi priceput, ceilalţi îi ziceau «Vulpea».
Patru — doi cîte doi, veneau în urma lui Nicoară: Ştefan a Măriei şi Gheorghe Stîngaciu, fraţi de cruce din ţinutul Sorocii; Toader Ursu şi Crăciun Harbuz, mustăcioşii; alţii întrebuinţau arme uşoare, — ei nu-şi lepădau de la oblînc buzduganele.
După îmbrăcăminte, nu se vedea a fi străini. Pentru vînătoarea lor, intraseră în Moldova ca nişte negustori ori răzăşi mai înstăriţi. Numai pintenii le erau la vedere; dar pinteni de fier purta pe vremea aceea orice călăreţ. Pe lîngă pinteni, era nevoie de sabie, ca să nu le cate pricină oarecare oameni ce se uită pe sub sprinceană. Iară jungherele cele lungi şi agere le ţineau sub dulamele de noaten. Numai Nicoară purta încălţări de marochin pînă la genunchi, ca unul ce părea stăpîn; iar ceilalţi aveau ciubote de rînd. Căciula de pielcea de Crîm o aveau toţi, fără surguci şi fără pană. Erau vînători dibaci; dar se întorceau înşelaţi în nădejdile lor.
Nici chiar uncheşul Petrea, care era mai bătrîn, nu purta barbă. Se rădea şi el c-o custură de coasă, ca să fie în rînd cu tinerii. Aşa se alintau pe atunci băr-
27
baţii şi în Moldova. Sămînţa lor se împuţinase de atîtea războaie.
Cătră amiază au prins a pogorî pe un drumeag ce se strecura în cîrjoaie pe sub muncele. Ici-colo pîraie pe sub sălcii încremenite în mîhnirea singurătăţilor.
Soarele de primăvară pîrjolise cu putere, iar sub streşina codrului căldura prindea a se potoli. La dreapta şi la stînga se înălţau fagi uriaşi care deasupra îşi împreunau cununile, într-o pace de biserică. Lumina tremura printre trunchiuri ca umbrele schiţelor unei roate. Granguri galbeni speriaţi săltau din ţîhlişuri; se auzea mai încolo frîntura lor de cîntec fluierat.
Totîrnac descălecase şi-i aştepta într-un ponor. Potcoavă strînse frîul şi opri.
—	Ce este, Alexa ?
—	Pînă acu e bine, măria ta. Ia uitaţi-vă : se vede de-aici în piscul cel mare crucea de la Boura. Acolo, zice-se, a doborît Dragoş-Vodă vaca sălbatică. Pe urmă a pus stăpînire pe moşia părinţilor săi.
—1 Da. Locuri tari, care au rămas neschimbate de la începutul Zidirii... zise mişcat Nicoară. Aici trebuie să ne întîlnim cu Radu diacul ?
—	Aici, măria ta : înţelegerea a fost să ne aştepte la drumul Păstrăvenilor. Soarele scapătă cătră chindie, coborîm şi noi din ponor şi dăm glas de înştiinţare.
—	Bine, aşa să facem. Socoţi tu, Alexa, că găsim la Dăvideni, după prepusurile tale, pe cel pe care îl căutăm ?
—	Ştiu eu, măria ta ? Poate să fie numai închipuire. Dar dacă îl găsim la socrul său pe Irimia pîrca-labul, cum prepun eu, atunci socot că asemenea în-tîmplare fi-va leacul cel mai bun pentru măria ta.
28
—	Să i-1 plecăm măriei sale Ia picioare, mormăi cu mînie uncheşul Petrea, şi să-l judece măria sa cu paloşul, pentru vînzarea şi pieirea Domnului său.
—	Mă îndoiesc, uncheşule, că va îi aşa. De la o vreme ne ies toate împotrivă.
—	Ba, măria ta, şi întîmplările neprielnice au sfîr-şit. Se sîîrşesc ciumele, puhoaiele, secetele. Vine şi ceasul boierilor haini. Doar în cer să se suie, ori să se cufunde în pămînt; dar în această viaţă ne-om în-tîlni, aşa-i cu dreptate.
—	îmi spui bune vorbe, uncheşule, şi vreau să le cred. Iar dacă nu-1 găsim, ce facem?
Alexa Totîrnac puse piciorul în scară şi se zvârli pe cal; apoi îşi plecă nasul ascuţit spre Domnul său :
—	Dacă nu-1 găsim aici, măria ta, zîmbi el, căutăm un loc tainic pentru hodina măriei tale şi pînă ce te faci sănătos întindem mreajă şi-l chemăm cu răvaş. Trăieşte, măria ta, aicea, un neam de oameni care au fost călcaţi în ocina lor, loviţi şi sărăciţi de acel Irimia. Chiar dac-or afla de fiinţa noastră, nu vor da pe faţă taina. Răzăşii de aici se stăpînesc cu fălcile încleştate şi aşteaptă ceas potrivit ca să plătească duşmanului după cuviinţă. Cum vor avea sprijinul nostru, nu se mai tem de slujitorii Şchiopului.
—	Ai dreptate, Alexa, murmură Potcoavă trudnic. Alcătuirea ta e bună pentru un braţ care nu mai poate ţine paloşul.
Uncheşul Petrea Qînj îşi întindea mustăţile albe spre ureche, cînd de-o parte, cînd de alta.
—	Fi-vom noi vrednici să facem judeţ cu braţele noastre, măria ta. Dar dacă nu va fi nici azi, nici mîni, apoi în trei zile vei putea ridica singur, măria ta, paloşul judecăţii.
—	Bine, să coborîm! hotărî Nicoară.
29
Cînd au coborît, pina ce au prins să zărească printre lunci gîrlele Moldovei pline de jaraticul apusului, Alexa Vulpea a dat chiot prelung care a hăulit pe vale şi a sunat din rîpă în rîpă pînă la Boura.
S-au oprit şi au aşteptat răspuns.
A hăulit undeva glas cîntat care li s-a părut celor ce coborau viers al bucuriei.
—	încep a se jîrnba spre noi întîmplări plăcute, a fost de părere uncheşul.
—	Să vedem, să vedem, a răspuns Totîrnac. Popriţi, pînă ce mă reped şi mă întorc.
întoarcerea Vulpei n-a fost cu întîrziere. • .
—	Se întoarce rînjind şi lingîndu-se pe bot ca de bunătăţi... s-a veselit ca un copilandru uncheşul.
—	Se vede că l-a găsit pe diac, a rîs întăia oară în ziua aceea fratele me:zin Alexandru.
—	Domnilor şi fraţilor, după mine! a repezit îndemn Totîrnac. Stăpîne, s-a tînguit el spre Nicoară, cînd om ajunge la drum, cată să facem săritura căprioarei ; şi apoi în lunca Moldovei poposim şi ţinem sfat. Am aflat de la diac veşti nouă.
Pornind cu mare însufleţire, cei opt drepţi judecători şi-au uitat oboseala, foamea, setea şi au rupt painjenişul de aur cătră luncile Moldovei, intrînd ca într-un basm.
III
Popas la apa Moldovei
Mai întăi s-a întîmplat minunea care bucură pe călătorii singuratici de mii şi mii de ani. Dintr-o biucată de criţă cît degetul cel mic şi dintr-o zburătură de cremene neagră, Caraiman a prins o scînteuţă în-
30
tr-un firişor de iască, şi cu acea scînteuţă, mult mai mică decît semincioara de mac, c-un meşteşug pe care puţini muritori îl cunosc, a aprins focuşor slăbuţ din cîteva vreascuri mărunte şi muşchi uscat, după care gu izbucnit limbile de aur ale pojarului, cel dintăi Dumnezeu al oamenilor.
La vatra pe care or spulbera-o vînturile şi în puţină vreme nu şi-or mai aduce aminte de ea, pribegii şi-au petrecut înserarea. Lunca de sălcii vechi deschidea bolţi în jur; pe subt ele unii din ei duseseră caii la păscut. Pe cei rămaşi, pîlpîirile focului îi descopereau cînd şi cînd, apoi umbra îi cufunda ca într-un necunoscut. Venea pînă la foc sunet de ape de la un vad al Moldovei. Sub malul nalt, rîul sclipea lin într-o bulboană, în care dintrodată şi-a oglindit globul luna în scădere, răsărită deasupra piscului Bourei.
Diacul Radu îşi isprăvea istorisirea cătră măria sa Nicoară despre întîlnirea de la hanul lui Haramin, cu acel bărbat ciudat şi spînatic, cu nas ascuţit cît şi al lui Alexa Totîrnac. Slujitorul acela al mazîlului din Dăvideni ducea la episcopia de Roman blăstămuri împotriva Irimiei pîrcalabului.
—	Poate om găsi aici prietinie, a zis Potcoavă cu glas de trudă.
—	Dar dacă acel om al mazîlului, s-a împotrivit uncheşul Gînj, e un barbat care grăieşte în dodii ? Moldovenii au acest obicei la băutură : spun şi văd închipuiri.
—	S-ar putea; de aceea, c.u învoirea măriei sale, fratele Alexa şi cu mine om intra chiar în seara asta în sat la Dăvideni ş-om iscodi printre oameni.
—	Bun cuvînt; aşa să fie, ca să-mi iau de-o grijă. Nu-mi plac ochii măriei sale Nicoară. M-aş teme să-i dezvălesc rana ; nu mai avem scamă la căruţă. Chiar
31
în noaptea asta, cînd gospodarii dorm, trebuie să-l vîrîm pe măria sa într-o casă şi s-aducem pe vrăciţa de care s-a vorbit.
—	Bădiţă Nicoară, a şoptit mezinul Alexandru, să fia cern cum zice uncheşul.
—	Intr-adevăr, e bine cum spune uncheşul, a încuviinţat Potcoavă; aşa să se facă.
—	Apucăm în taină satul, fără ştiinţa nimănui, a urrnat bătrînul; străji or veghea ; despre cine sîntem, de unde venim şi unde ne ducem, să nu se afle nimic. Iar pînă la acel ceas tîrziu, măria ta, cînd ne-om mişca de aici, îţi pregătim aşternut în căruţă, pe iarbă şi flori. Hodineşte-te; te-om duce şi te-om scoate în taină, la casa pe care om alege-o.
—	Să se facă precum spui, uncheşule, s-a învoit Nicoară, şi pleoapele i s-au coborît pe arşiţa ochilor.
Bătrînul, Alexandru şi diacul au sărit, sprijinindu-1 şi l-au călăuzit la căruţă. Caraiman, din chilnă, l-a apucat cu fereală de subsuori pe stăpînul său şi l-a ajutat să se aşeze pe pologul pregătit, acoperindu-1 cu poclada. înainte de a-1 lăsa singur pe măria sa, slujitorul cel oacheş a scos cu grijă din lada săneţe-lor o straiţă, a strîns-o subsuoară şi s-a tras cu luare-aminte din căruţă în bătătura focului.
—	Am scos ornicul, a rînjit Caraiman, ca să nu-1 supere pe măria sa.
S-a furişat sub sălcii destul de departe de căruţă şi a aninat straiţa cît mai sus, într-un clomb de răchită. Apoi a venit iar la vatră, furiş, ca o dihanie a umbrei.
Mezinul şi Radu s-au vîrît sub căruţă, ca să prindă în gene un crîmpei de somn. Au rămas la foc uncheşul Petrea şi Caraiman. Au lăsat să se potolească jarul. Ascultau de departe, din fundul poienii, pufniturile cailor la păşune, care se tot depărtau pînă ce nu s-au
32
mai auzit. Lumina lunii a fugit de deasupra bulboanei de sub malul nalt. S-au uitat cătră Boura. Se ridicase în fundul răsăritului o sprinceană de nour.
Era aşa de mare tăcerea serii, încît, o clipă, cei de la foc şi-au auzit inimile bătînd.
Moş Petrea şi-a scos beşica de porc în care îşi ţinea tutunul şi a tras din tureatca ciubotei luleaua scurtă. Caraiman îi urmărea toate mişcările, mirîndu-se ca totdeauna de îndeletnicirea aceea ciudată a bătrînului. Nimeni dintre ceilalţi tovarăşi ai iui Potcoavă nu întrebuinţa doftoria lui moş Petrea pentru alinarea năcazului şi adormirea gîndului. Numai el îşi aprindea astfel pipa şi sta neclintit în capul oaselor, trăgînd din cînd în cînd «iarba dracului» şi slobozind pe nări fum. Era ca o minune a vremurilor nouă, care îi dădea lui moş Petrea un fel de putere asupra celorlalţi muritori. Căci tutunul, arăta el, curăţă măruntaiele omului ; cu fumul, ies din trup toate răutăţile. Foloseşte la răceli, te apără de frigurile de baltă, potoleşte tusa de dimineaţă. Acest tutun, în păpuşi de cîte un sfert de ocă, moş Petrea îl dobîndea de la un ovrei de la Braţlau, căruia i-1 aduceau neguţători bătrîni tatari tocmai de la Bacce-Sarai din Crîm.
—	Ce s-aude? a şoptit într-o vreme bătrînul. Are de gînd să se schimbe vremea ?
Parcă se înfiora în afundul luncilor un susur de vînt.
—	N-aş crede... a adăogat tot el. Căci avem treabă în noaptea asta.
A tras iar adînc din pipă. Apoi a pufăit fumul în-afară, învăluindu-se în nouri, ca Savaot.
—	Ba tot s-aude ceva, a şoptit şi Caraiman. Caii noştri îs cătră amiază, în curgerea apei; s-aude ceva din sus.
3 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 18
33
Şi-ău aţintit urechile cu luare-aminte în susul apei.
Au înţeles curînd ce era acel zvon de glasuri subţirele : au ieşit băieţi în prundul Moldovei cu caii. De cînd e lumea, la noi moldovenii, asta e plăcerea cea mai mare a copilandrilor.
Uncheşul a zîmbit la lucirea domolită a jarului, adu-cîndu-şi aminte de petrecerile tineretului, în nopţile de vară, cînd se afla şi domnia sa prunc fericit în ţinutul Fălciului, pe valea Ialanului.
Au stat tăcuţi, aşteptînd oaspeţi; căci ele bună-samâ copiii simţiseră că se mai află cineva în sara aceea în poienile lor. S-au furişat paşi în preajmă.
Doi copii au cutezat să intre în poiana bulboanei. Au păşit cu băgare de samă spre foc. Au văzut oameni stînd neclintiţi ca două stane de piatră la vatră.
—■ Buna sara, bădica.
Cel mai tînăr le-a făcut semn tainic de tăcere cu degetul la gură, arătîndu-le apoi căruţa. Hodineau acolo oameni. Au venit mai aproape, şoptind:
—	Avem nevoie de un cărbune, s-aprindem şi noi foc. Am prăpădit scăpărătorile. Ne-a trimes bădiţa Costin, care-i vataman peste toţi...
Caraiman, în tăcere, a mişcat braţul, a tras din vatră un tăciune şi l-a întins. Cînd unul din cei doi ţînci, păzitori ai tabunului, a păşit să ia focul, dinspre Boura a scăpărat fulger. Bătrînul s-a mişcat ducînd mîna la obraz, după care a zlobozit pe nas un nour de fum. Copiii au apucat-o la goană cu tăciunele, fără a mai întoarce capul.
O suflare de vînt a spulberat spuza de pe jar, lumi-nînd dinţii albi ai stanelor care rîdeau una la alta.
Nu tîrzie vreme după întîmplarea asta, din straiţa aninată în clombul de răchită, cucoşul a cîntat, vestind
straja întăia a nopţii. Diacui a ieşit de sub căruţă strîngînd pe sine brîul.
—	Mă duc să-l caut pe Totîrnac, a şoptit el cătră cei de la foc; încălecăm, trecem dincolo şi intrăm în sat. îndemn şi pe ceilalţi să vie aici cu caii.
—	Nu întîrziaţi, diece, a grăit moş Petrea. Căci cătră miezul nopţii poate să vremuiască.
Diacul a privit cerul întunecat de pîlcuri de nouri şi şi-a incătărămiat mai tare dulama. Ii era foame. Uncheşul a înţeles, s-a jîmbat şi i-a făcut semn cu luleaua să se ducă. Căruţa a rămas iar singură, cu focul şi cu cele două momîi neclintite.
Cînd s-au simţit paşii cailor şi ai celorlalţi tovarăşi intrînd în poiana bulboanei, Caraiman a crescut cu găteje vîlvătaia.
Lunca a început a suna de zvonul unui vînt grabnic. Intr-un sfert de ceas s-a auzit freamătul ploii, au clipit fulgere, au detunat trăsnete în rîpele dealului Bourei. Nourii repeziţi de furtună s-au scuturat cu grăbire şi, apoi, după asemenea lucrare, s-au dus cătră asfinţit, lăsînd cerul spălat curat şi iarăşi luminat de lună.
Cei din poiană s-au adăpostit sub streşina luncii.
Diacul şi Alexa s-au întors cu dulamcle sclipind de apa cerului. Au descălecat, s-au apropiat de foc. Uncheşul i-a întrebat numai cu ochii.
—	Vestea-i bună, a rostit diacul; omul acela al mazîlului nu s-a spurcat cu nici o minciună. Am intrat întîi la Iorgu Samson, logofătul, şi i-am spus că sîn-tem cîţiva oşteni, care ducem cu noi un rănit de sabie, mai-marele nostru; şi căutăm un loc de odihnă şi tămăduire. Să se ştie însă că ne-am supăra foarte dacă am cădea între oameni care nu ne sînt cu priinţâ.
35
—	Da’ ce fel ele oameni nu va sînt doriiniilor voas* tre cu priinţă ? a întrebat Iorgu Samson.
—	Apoi, creştin bun, nouă nu ne sînt cu priinţă trîntorii şi şchiopii de la Domnie. Dacă boierul dumnitale mazîl e încleştat de curtea lui Vodă acesta, carele asupreşte acuma ţara Moldovei, ne-om lipsi de bunătatea domniei sale... Cu toate acestea mai-marele nostru are nevoie de popas şi de milă. Noi ştim că boierul dumnitale e socrul acelei Iude blestemate cu numele Irimia.
—	Apoi dumneavoastră veţi fi ştiind ; dar eu vă duc chiar în acest ceas la stăpînul meu mazîlul, ca s-auziţi cu urechile domniilor voastre cît i-i de drag Iuda.
Aşa că a intrat numaidecît în casa cea mare şi cît am fi rostit Tatăl nostru de douăsprezece ori, s-a întors şi ne-a poftit la stăpînul său. E un om cuvios, cu barbă albă şi ne-a îndemnat să aducem pe mai-marele nostru. Că-i bucuros să ne primească frăţeşte. Iar dacă nouă nu ni-i drag pîrcălabul Irimia, să se ştie că acel pîrcălab e otrava vieţii mazîlilor.
—	Socot, am răspuns eu, că nu-i casă mai potrivită decît aceea, ca să se pribolească stăpînul meu. Numai-cît m-aş ruga să nu se afle că şi-a căutat adăpost acolo, ca să nu se ducă vreo vestire unde nu trebuie. Iar noi, tovarăşii măriei sale Domnul nostru, ne-om aşeza pe unde s-o putea, la logofăt, ori la odaie, unde sînt căruţele şi caii mazîlului; şi nu ne vom arăta la vedere decît prea puţin ; însă vom fi cu ochii deschişi asupra Domnului nostru. Pentru măria sa avem în mîinile noastre tunete şi fulgere.
I-a plăcut mazîlului cîte i-am spus.
—	Unde-i bolnavul domniei voastre ? a întrebat.
—	Aproape, cinstite frate, şi noi aduce-l-am chiar în noaptea asta; nu te supăra, căci numai aşa e bine ca
36
să nu se simtă intrarea noastră aici şi ca să-i putem da cît mai degrabă îngrijirile de cuviinţă.
Diacul a tăcut; Alexa şi-a scuturat de ploaie dulama.
—	Multe s-au schimbat în sat la noi, a grăit Vulpea. Iorgu Samson nu m-a cunoscut pînă ce nu m-am vădit cine sînt. Atunci mi-a spus că acum doisprezece ani, cînd am ieşit eu din Dăvideni, oamenii mîncau pită; iar acum se nevoiesc cu terci de mei. Unii boieri de-treabă au ajuns mazîli, iar răzăşii s-au vîndut bogătanilor şi au intrat în serbie. Eu zic, uncheşule Petrea, să nu mai pregetăm. Chiar în această clipă să ne sculăm şi să-l ducem la Dăvideni pe măria sa.
—	Plecăm, a strigat de sub căruţă un glas bucuros, şi fratele mezin a ieşit lîngă vatra focului.
—	Numaidecît, numaidecît... a mormăit bătrînul, bă-tîndu-şi de un pinten luleaua, ca s-o descarce de scrum. Şi te-aş pofti .pe domnia ta, Alexandre, să-l rogi pe măria sa, din partea noastră a tuturora, să nu coboare din căruţă. L-om duce cu băgare de samă, ca într-un leagăn, scutindu-1 de trudă.
A^oş Petrea a mormăit poruncă de încălărare ; mezinul a cercetat căruţa şi s-a întors.
—	Bădiţa Nicoară doarme... a zis el; dar pare că-1 chinuiesc visuri. L-am văzut cu obrazul pălit în lucirea lunii.
—	Să mai adăstăm ?
S-a auzit din căruţă glasul lui Potcoavă :
—	Nu, uncheşule. Poruncesc chiar în această clipă plecarea. In noaptea asta, se alege între viaţă şi moarte.
Oştenii au rămas tăcuţi de uimire, pînă ce Caraiman s-a mişcat ca să-şi caute ornicul în clombul de răchită. Asta a fost semnul plecării.
37
IV
Casa mazîlului
Vulpea şi diacul au fost călăuză, călărind înainte, pe drumeagul luncii, cătră vadul Sasului. Caraiman purta de dîrlogi, în pas, roibii căruţei. Mezinul se su-ise în polog lîngă Nicoară. Uncheşul şi Toader Ursu umblau în laturile Domnului lor. Ceilalţi trei, în urmă. Cu asemenea rînduială şi cu armele la îndămînă, s-au strecurat printre ostroavele de verdeaţă sub luciul lunii. Cînd apăreau, cînd dispăreau. In negura' munţilor, deasupra asfinţitului, fluturau în răstimpuri fulgere, ca naframe de aur. Tunetul nu se mai auzea.
Acea vale a Moldovei fusese pentru pămîntenii care se statorniciseră aici de veacuri un fel de rai al lumii, aşa era de înflorit pămîntul şi de luminat văzduhul. O vreme, localnicii trăiseră întru desmierdare, pînă ce au venit asupra lor năcazuri fierbinţi de le-au opărit bucuria, şi amărăciuni de le-au otrăvit dulceaţa.
—	De aceea am fugit eu de-aici, zicea Alexa Totîrnac diacului. Dacă s-or îmblînzi vremile, tare m-aş întoarce, să-mi sfîrşesc la apa Moldovei zilele. Dar eu ştiu că mi-i dat să mor aiurea.
—	De unde ştii ? s-a mirat diacul Radu.
—	Ştiu de la presvitera Olimbiada. Acea bătrînă cuminte are învăţătură veche. Alină durerile trupului, descurcă mîhnirile inimii.
Diacul a rîs :
—	Va fi fiind o filosoafă, cu învăţătură de la Eghi-pet şi de la Bizanţ.
—	Nu rîde, diece, căci e întocmai aşa. Soţul ei a fost preot, spune ea, ucenic al părintelui Amfilohie arhimandrit, mai-marele cămării de taină a lui Ştgr
38
Îan-Voievod bătrînul. Prea învăţat preot s-a dovedii Dionis Filipeanul în zilele lui, şi de la acest soţ al său a deprins/presvitera Olimbiada meşteşugul scrisorii şi al cetit'uttii în cărţi. E de mirare s-o asculţi cum spune întîmplările de demult. Şi mai de mirare cum poate pătrunde gîndul omului şi sorţii lui de viaţă.
• Diacul a luat aminte şi rîsul i s-a stîns :
—	Spune-mi, frate Alexa, cum ţi-a prorocit domniei tale ?
—	Eram tînăr şi zbrehui atuncea, diece; abia plinisem douăzeci şi cinci de ani, şi pe tatăl meu, jude la Filipeni, îl oborîseră cu buzduganele vorniceii Suce-vii, căci se împotrivise a primi în hotarul nostru om străin. După datina noastră a pămîntenilor, partea de ocină rămasă stearpă n-o poate cumpăra decît tot un răzăş din acelaşi bătrîn, şi, numai după ce se leapădă toţi ceilalţi răzăşi de cumpărătură, poate fi vorba să fie primit în obşte răzăş străin — însă tot de neam, coborîtor din fraţii vechi, bătrînii de la început. Atunci, la acea moarte a părintelui meu, a fost răzmiriţă şi vorniceii au stropşit pe Filipeni şi au pus pe un bătrîn slăbănog să înfieze cu de-a sila pe Scîrlat Neamţu, omul lui Eraclid-Vodă Despota ; şi aşa mai toţi Filipe-nii au intrat în serbie la acel căpitan de lefegii la Dom* nie. Atuncea m-am dus eu la' presviţera Olimbiada şi m-am mărturisit ei tînguindu-mă ; şi presviţera Olimbiada s-a uitat lung la mine cercetîndu-mă cu ochii, pînă în măruntaiele fiinţii mele. Şi m-a întrebat:
—	Ai aici o dragoste, Alexa ?
—	N-am, cuvioasă presviteră. Şi chiar de-aş fi avut, aş lepăda-o.
—	Şi te duci în răzvrătire şi la pieirea capului ?
—	Mă duc.
39
—	Cu jurămînt ?
—	Cu jurămînt, între douăzeci şi nouă de feciori ai Filipenilor, care se pustiesc şi ei în lume. Toţi am rămas sărimani şi nu mai avem nimic.
—	Atunci du-te, Alexa; cetesc în ochii tăi că eşti neînduplecat, şi să ştii că ai să trăieşti ani şaptezeci şi, măcar că te vei mai întoarce la cuib, popasul morţii îl vei avea în altă parte de lume.
—	Văd că, în adevăr, te-ai întors, Alexa.
—	Da, diece, dar mă duc iar cu Domnul nostru Nicoară. Pînă la plinirea vieţii mai am mult, şi mormîn-tul îmi va fi aiurea.
—	Poate.
—	Asta e credinţa mea, diece. Şi cineva trebuie numaidecît să aducă, în răsăritul soarelui, pe presvitera Olimbiada, la căpătâiul măriei sale Nicoară.
Grăind aşa domol prin pacea nopţii, s-au apropiat de prunduri pustii şi în fund s-au văzut licărind solzii de valuri ai vadului.
—	Drumul nostru dintăi, în sara asta, zicea Alexa, l-am făcut prin altă parte, tăind de-a dreptul cursul Moldovei. Căruţa numai pe dincoace poate trece; şi, de la vad, în pas, să tot avem un ceas pînă la Dăvideni. Aici, la acest vad, s-a petrecut cea dintăi ispravă a noastră, a celor douăzeci şi nouă de feciori ce ne însoţisem. Am împresurat carăle cu poveri ale căpitanului Scîrlat ai le-am îngrămădit mînîndu-le la vale, pînă într-o bulboană nouă a Moldovei pe care o cunoşteam numai noi. Iar pe vatamanul carălor, Ferenţ, l-am tăiat cu topoarele chiar pe loc, în vad. Acest sas fusese gîdea părinţilor noştri. Multe capete căzuseră sub paloşul lui. De acum doisprezece ani vadul îi poartă numele.
40
—	Dar căpitanul Scîrlat mai trăieşte ?
—	N-a fost chip să-l prindem decît după pieirea lui Eraclid Despota. Iar după aceea, oamenii Filipenilor nu s-au mai putut scula din mişelie; şi noi cei douăzeci şi nouă ne-am risipit prin lume...
La vad s-au oprit. Alexa Vulpea a rămas cu ochii aţintiţi în licărirea undelor.
Apa zvonea domol ca într-o somnie. Răzbeau din fînaţurile de dincolo de apă cîrîirile acelor paseri sălbatice sfioase care se chiamă cristei.
De tăcerea plină de gînduri a lui Alexa, diacul Radu stătea oarecum deoparte, simţindu-şi inima jalnică. Şi el era un pribeag şi un străin în oricare colţ al lumii se ducea, ca şi acest moldovean ; şi tot pentru aceleaşi urgii şi neaşezări ale Ţării Romîneşti, unde noroadele se aflau îngenunchiate în aceleaşi suferinţi ca şi în Moldova.
Căruţa cu bolnavul sosi din urmă, sunînd din obezi ca din clopote. Cei doi călăreţi înaintaşi îndemnară caii şi străbătură pînza largă a apei, avînd adîncime nu mai mult decît două palme domneşti. Căruţa şi ceilalţi călăreţi îi urmară şi, cînd ajunseră în mijlocul vadului, ornicul lui Caraiman, din straiţa pe care acesta o ducea pe umăr, dădu vestirea pentru miezul nopţii. Intre oamenii încălăraţi la urmă, veneau şi caii fraţilor: murgul lui Potcoavă şi surul lui Alexandru, îşi purtau şăile şi tărhatul cu capetele plecate ca într-o umilinţă.
—	Caraiman nu mai are viers de cînd măria sa e bolnav, clătină din cap diacul. Acum s-ar potrivi acele stihuri pe care uneori le îngîna la popasuri.
Vulpea zîmbi cu mîhnire. După un răstimp de trap, ca să fie iarăşi la depărtarea de pază ce se cuvenea,
41
stăpîniră caii în pas, şi Alexa ascultă cu aceiaşi zîiri-bet de mîhnire îngînarea dulce a diacului:
Murguleţ, murgule{, căluţul meu,
Ce-mi oftezi aşa de greu ?
Ori ţi-i foame, ori ţi-i sete ?
Ori ■ţi-i greu de trupul meu ?
Nu mi-i foame, nu mi-i sete,
Holteiaş stăpînul meu,
Nici mi-i greu de trupul tău,
Dar mi-i greu de ce văd eu...
—	Socoţi domnia ta, diece, că acel cal, pe care măria sa Nicoară îl încalică de patru ani, nu înţelege că ce se petrece nu-i bine ?
—	Ba socot că înţelege.
In aceeaşi clipă, cînd călăreţii din urmă, străbătînd vadul, au ajuns la malul Dăvidenilor, calul lui Nicoară a slobozit un nechezat prelung.
—	Acum el bate cu copita în prund şi întreabă... a zis uimit Vulpea cătră diac.
Deodată s-a auzit, dintr-un pîlc de sălcii de aproape, glas gros care căuta să pară grozav:
—	Care-i acolo, oamenilor ? Cine bate cu copita în prund şi întreabă ?
S-a auzit şi un dulău mormăind cu învierşunare şi scheunînd ca să se smulgă din lanţug.
—	Dar tu, care întrebi, cine eşti ? Pas la drum şi-ţi dă sama !
—	Eu îs Iorgul Samson, prietinul dumneavoastră.
—	Să fii sănătos 1
—	Bine-mi pare că sînteţi acei pe care-i aştept. Dacă era cumva un neprietin, apoi dădeam drumul acestei haite Vidra de-1 rupea!
42
Omul ieşise din păpuriş, c-o bîtă mare în dreapta, trăgînd cu stînga după sine în lanţug o căţea mare ciobănească, împodobită cu ragilă Ia grumaz.
A dat drumul bîtei la pămînt, sprijinind-o în umăr, şi a bătut palma cu oaspeţii ce-i căzuseră la înserat.
Era un bărbat nu prea nalt, însă lat în spete. Purta sub cuşmă plete pe care şi le scutura de bucurie, rîn-jind prin mustaţa-i zbîrlită.
—	Iţi mulţumesc că ne întîmpini, a zis Radu diacul.
—	Vă întîmpin, ca să vă arăt calea cea mai bună după sfatul nostru de-asară. Ca să nu intrăm printre casele oamenilor, vă rog să îndrumaţi căruţa dumilor-voastră după mine pe un drumeag care ocoleşte prin ţarină, pe la capetele ogoarelor, şi dă de-a dreptul la hambarele stăpînului nostru mazîlul. Altfel s-ar fi putut să stîrniţi un răzăş şi s-ar fi făcut numaidecît laie în jurul dumilorvoastră.
—	Ai dreptate şi aşa vom face, cinstite logofete, a încuviinţat diacul Radu.'
Diacul şi Alexa au făcut semnele de înştiinţare cu mîna; căruţa şi călăreţii ei au ocolit şi au mers lung răstimp în tăcere, pe dincolo de casele răzleţe ale ră-zăşilor dăvideni. Tocmai în fund, departe, cei doi din frunte călăreau cîte-o toană şi se opreau, iar între ei şi căruţă logofătul Iorgu întindea de lănţugul Vidrei şi înălţa bîta, ca un duh păgîn al acelor locuri.
Astfel, la un ceas după miezul nopţii, au ajuns. S-au tras zăvoare, s-au deschis porţi, căruţa şi călăreţii au intrat; porţile s-au închis şi au sunat zăvoarele iar. Intr-o minută de ceas soţii lui Nicoară Potcoavă au descălecat şi şi-au dus caii la locurile lor cu fîn proaspăt şi grăunţe, în vreme ce li se slobozeau chingile şi se luau de pe ei tarniţile de cătră doi oameni tăcuţi ai 'logofătului, Căruţa a cotit la casa mazîlului, unde ar-
43
deau în ferestre candele şi făclii. Mezinul l-a sprijinit pei fratele său pe trepte: au pătruns prin uşi deschise de mîni nevăzute. Intr-o chilie au găsit piat aşternut, apă într-o covată, pe o laiţă, şi ştergare. Uncheşul Petrea Gînj a ajutat pe stăpînul Nicoară să se descingă, să se dezbrace, să ,se spele. Nu se zărea nimeni; nu s-auzea nimic; făcliile şi candelele s-au tras de la ferestrele dinspre ogradă. Două făclii de ceară luminau de pe o masă chilia bolnavului. Uncheşul Petrea Gînj se mira de asemenea casă fermecată şi, ieşind în tindă, scotocea cu ochii prin colţuri, trăgea cu urechea, aştepta pe logofătul Iorgu. Cînd, deodată, .s'-a deschis o uşă. chiar lîngă tîmpla lui, şi stăpînul locului a ieşit oa o umbră. Ii era încununat obrazul de barbă şi plete ca neaua.
—	Dumneata eşti mazîlul ? l-a întrebat uncheşul fără prietinie, punîndu-i mîna grea In piept.
—	Eu sînt, cinstite oştene, şi vă poftesc tuturor celor care aţi intrat subt acoperămîntul meu sănătate şi pace. Am aşteptat să vă faceţi rînduielile, şi doresc să cunosc pe mai-marele dumilorvoastră, care se zice că-i rănit.
—	Intăi să vie domnia sa Lixandru.
Mezinul a ieşit în prag cu mîna întinsă :
—	Pofteşte, cinstită gazdă, şi ne iartă pentru tulburarea ce-ţi pricinuim.
—	Mă bucur de oaspeţi şi mai ales că vă pot fi de folosinţă, a răspuns cuviincios bătrînul Andrei Dăvi-deanu.
Avea ochi negri şi ageri. Uncheşul se trăsese mai la o parte, cercetîndu-1 furiş şi cercînd, cu clipiri de gene, să atragă luarea-aminte a lui Alexandru.
—	Eu şi cu domnia sa Lixandru stăm strajă aici, în pragul mai-marelui nostru, a grăit el cu glasul cel
44
neprietirlos. Şi afara avem şl alte straji; Să riu îie cU supărare dacă înştiinţăm pe cinstita gazdă să nti treacă slujitori ai săi prin tinda asta.
—	Din ceasul acesta, casa mea e a dumneavoastră* a răspuns zîmbind bătrînul.
Mezinul l-a apucat de mînă şi l-a tras după sihe pol* tindu-1 la divanul pe care zăcea, obosit şi cu ochii închişi, Nicoară Potcoavă.
Făcliile îi luminau faţa pălită de trudă. După bîzî-itul de bondar al vorbelor schimbate la pragul chiliei, se făcuse deodată tăcere. Ca lovit de ceva, bolnavul a deschis ochii învăpăiaţi, şi obrazul i s-a rumenit.
—	Mărite Efoamne, a şoptit el cu glas de rugă, cer-cînd să întoarcă fruntea spre arătarea cu plete şi barbă ca neaua; nu fi aspru cu umilit robul tău ce se înfăţişează la scaunul dreptului judeţ. Legămîntul ce-am făcut cătră măria sa Ion-Vodă nu l-am putut îndeplini, şi vrăjmaşii ţării sînt încă tari... Iartă-mă, Doamne, că am fost lovit înainte de vreme; anii vieţii mele nu sînt decît patruzeci.
Bătrînul nu s-a înfricoşat decît în clipa întăia de nedumerire.
—	Aiurează... a şoptit el cătră Alexandru.
Uncheşul Petrea îşi ridicase cu spaimă pumnii la
tîmple şi simţea ghiaţă în locul inimii.
—	Doamne, luptat-am după puterile mele, a urmat cu glas mai slab rănitul. Am apărat pe sărmanii lumii şi am ridicat sabia împotriva nedrepţilor diregători ai ţării aceştia, după cum a fost diata bătrînului Ştefian-Voievod... Şi am fost hatman la Dnipru, purtînd război împotriva duşmanilor creştinătăţii...
Rănitul s-a oprit, privind înfricoşat la fantasma nălucirii sale. Apoi a oftat şi a închis ochii.
45
—	Trebuie să trimet înainte de a se face ziuă după presvitera Olimbiada, a şoptit gazda.
—	Cinstite mazîl, s-a trezit din uimirea sa uncheşul, iartă-mă pentru slăbăciunile mele de oştean bătrîn, care vede numai duşmani şi primejdii în toate, căci numai duşmanii şi primejdiile au fost partea vieţii inele.
Bătrînul Dăvideanu i-a apucat mîna dreaptă strîn-gîndu-i-o şi arătîndu-i cu fruntea cătră rănit, care deschisese iar pleoapele. De data asta ochii îi erau senini.
—	Bun găsit, cinstite domn... a vorbit el cătră stăpînul casei surîzînd. Am visat vis de mîhnire, că murisem. De-acuma nădăjduiesc să mă fac sănătos.
—	Să nu te îndoieşti de asta nici o clipă, măria ta, i-a răspuns bătrînul Dăvideanu.
V
Presvitera Olimbiada
Cînd sună la urechea noastră istorisiri din vechime ori din locuri depărtate, noi moldovenii petrecem ca într-o clipă nopţile. Astfel unii dintre oştenii lui Potcoavă, dintre cei mai tăcuţi, cum erau cei doi soroceni şi Toader Ursu, găzduiţi la logofătul lorgu, parcă nici n-au avut vreme să se şteargă la ochi şi numai ce-au văzut în răsărit, deasupra codrilor, revărsîndu-se zorile.
Intîmplările ce povestea, lorgu Samson le avusese, cu ani în urmă, sub privirile domniei sale în spătăria domnească, la scaunul ţării, cînd Alexandru-Vodă a slobozit slujitorii curţii asupra boierilor, de le-au tăiat capetele şi le-au clădit apoi ca pe o movilă pe masa ospăţului.
46
—	Aşa a gîndit măria sa Lăpuşneanu-Vodă să stîr-pească din ţară lăcomia cătră norod şi viclenia cătră Domn. Tot astfel la Moldova s-a iscat de la o vreme s buruiană îndărătnică şi păgubitoare, căreia îi zice chir. Greu s-o stîrpească plugarul, oricît ar tăia-o. Ba, de ce o tai, de ce odrăsleşte mai vîrtos. Odată şi odată poate tot s-a cunoaşte un meşteşug ce l-or scorni filosofii lumii să facă din chir buruiană bună şi din boier om ; ori să facă să nu mai fie. Mult pătimeşte această ţară de răul lor. Iară pînă atuncea să ne mîngîiem, fraţilor, cu nădejdea şi cu acest vin cam acru din viile ceangăilor, de la ţinutul Bacăului. Iaca, Bine trăim noi cu aceşti ciangăi de lege şi limbă străină. Şi ei plugari, şi noi plugari, sîntem ca fraţii. Dar boierul, limbă şi lege cu noi, e duşman norodului şi Domniei. Cînd se scoală Ţara împotriva lui, apoi şi ciangăii se adună cu noi ca să-l dezbatem din rădăcină. Iar noi le plătim ciangăilor pe două vedre de vin un ban de aramă, ca acesta care a ieşit la domnia lui Ion-Vodă, cu chipul măriei sale.
lorgu Samson a scos din chimir un bănuţ de la Ion-Vodă şi l-a aruncat pe masă.
—	Au acolea cîştig bun ungurenii, a întîmpinat Toa-der Ursu; dar la noi în Ţara-de-Jos, la ţinutul Tecuciului, ies oamenii din podgorii la vremea culesului şi poftesc pe trecătorii creştini de la drumul mare să vie să beie fără parale, de pomana răposaţilor părinţi. Aşa era cînd am ieşit eu în lume ; iar de atunci am auzit că au intrat unii boieri în vii, cotropindu-le, ca să nu se mai facă atîta risipă, lipsind de darea vinăriciului vistieria.
lorgu Samson a rîs :
—	Căci podgorenii ţărani plătesc dajdie, însă boierii nu.
47
Logofeteasa şi-a arătat în pridvor obrazul oţărît. Atunci se sculase şi era ciam înourată. Şi-a ridicat in brîu poala catrinţei, s-a frecat la ochi ca s-alunge aburii somnului neîmplinit, potrivindu-şi apoi pe frunte ca-sînca de borangic.
—	Dumneata, Iorgule, a zis ea c-un glas ce părea blînd, ai uitat că am hotărît să tăiem un viţel pentru prînzare?
—	N-âm uitat, a răspuns logofătul. Să fii dumneata sănătoasă, logofeteasă Mărie; viţelul e jupuit şi spîn-zurat în chiler.
—	Şi n-ai uitat că aveai a te duce în vremea asta să aduci de la Filipeni pe presvitera Olimbiada ?
—	Ba asta am uitat, Mărie, şi văd că-mi eşti nevastă cu [priinţă. ,
—	Dumnealui, diacul Radu, e gata. Pavăl Potronic grăjdarul a înhamat cei doi cai bătrîni la căruţa. N-aş înţelege ce mai aştepţi domnia ta, Iorgule; ori fără poveştile domniei tale nu înfrăţeşte şi nu dă spic grîul, şi rămîn fără frupt oiile, şi nu pot roi albinele din pri-sacă ?...
Logofeteasa Maria rîdea şi-şi arăta dinţii frumoşi. Era o muiere care îşi mai păstra încă tinereţa. Dăduse domnului său patru feciori: cel mai micuţ de doi ani şi cel mai mărişor de zece.
—	Las’ că de cinstiţii oaspeţi am eu grijă să nu le lipsească nimic. Găteşte-te. Ia-ţi pe dumneata ilicul cel albastru cu căptuşală roşă. Poftim ; ţi l-am adus eu.
—	Intr-o clipală îs gata, logofeteasă Mărie.
—	Iaca, chiuie de la grajd Pavăl Potronic. Pînă ce trage aici căruţa, vreau să-ţi spun o întîmplare minunată. Astă noapte, Corniţă al nostru, fiind cu alţi copii şi cu tabunul de cai în lunca bulboanei peste Moldova, a văzut pe Sîntilie.
—	Ascultaţi, oameni buni, a rîs lorgu logofătul. Poveştile nevestei sînt mai presus decît ale mele.
—	Nu rîde, logofete, l-a ameninţat femeia cu fruntea. A fost cu băietul nostru şi Coman al surorii mele Agi aia; soră-mea a sărit mai nainte pîrleazul ş-a venit să-mi spuie. Scotea fum prin ochi şi prin nări.
—	Cine, dragoste ?
—	Sfîntu-Ilie, cine putea fi altul ? Şi cînd a venit asupra luncii nourul cel negru din Boura cu fulgere şi trăsnete, el s-a suit cu căruţa în nouri şi s-a dus. Nu s-a mai ştiut de urma lui. Cînd s-au apropiat copiii ceilalţi, după vîrtejul ploii, ca să vadă şi ei ce văzuseră Corniţă şi Coman, n-au mai găsit nimic.
Logofătul lorgu nu s-a mirat, cum s-aştepta femeia.
—	Mărie, a grăit el, minunile sînt ale nopţii şi, la lumina zilei, se dovedesc a nu mai fi minuni.
—	Aşa socoţi domnia ta, Iorgule ?
—	Aşa socot eu, dragoste.
—	Atuncea nu mai spun nimic, s-a oţărît muierea; şi iaca diacul Radu ; du-te cu el unde ţi-i poruncit.
Cînd s-au aflat singuri, în căruţa uşoară, pe drumeagul drept care ducea în lungul hotarului Dăvide-nilor spre colţul de moşie ce fusese odinioară devălmăşia Filipenilor, diacul Radu Suliţă şi logofătul lorgu au căutat sămînţă de vorbă, adică de prietinie. Şi logofătul, înţelegînd că lascuţimea diacului tinde să afle toate cîte se petrec în acele locuri, l-a îndestulat cu prisosinţă.
Era cel mai de mirare lucru la Dăvideni că mazîlul nu ajunsese cel mai înstărit dintre toţi răzăşii şi vecinii din acel hotar. Stînjenii bătrînului Andrei din ogoarele hotărnicite îi lucrau vecinii, cei mai mulţi fugari din alte locuri şi oploşiţi în această moşie cu pă-
4
49
-mint roditor, şi dădeau mazîlului stăpîn numai ze-ciuială. îi mai curgea mazîlului mertic de la moară, brînză de la oi şi venit din ceara de la trei prisăci. Şi vecinii îl ocroteau pe mazîlul lor în toate împrejurările, umplîndu-i cămările la Crăciun şi la Paşti, ca să se cunoască prietinia lor faţă de un stăpîn care avea mai puţin decît ei, fiind singur, cu puţine braţe de ajutor. Astfel munca se cumpănea bine cu stăpînirea, mazîlul fiind jude al Dăvidenilor, după rînduielile cele vechi de la Ştefan-Voievod. Casa lui Andrei judele umbla destul de bine şi răzăşii toţi îi căutau cinste, fiindu-i nu numai 'neamuri, ci şi cumetri şi fini. Apoi, în pădure, fînaţuri şi păşune, care se aflau în devălmăşia răzâşească, mazîlul îşi avea şi el vitele, caii şi oile.
—	Pot zice câ la noi viaţa încă se poate trăi, mai spunea lorgu Samson ; dar în alte părţi s-au risipit răzăşiile cum se risipesc cuiburile pitulicilor, cînd aduc în ele cuculese'e ouă ale lor. Cînd s-a oploşit în asemenea cuib ou din care a ieşit cuc, acesta s-a înfoiat într-atît, după firea lui, încît a prăvălit puii drepţi ai cuibului; ş-a rămas cucul singur, iar pitulicile cuibului n-au încetat de a-1 hrăni, agonisind pentru el de dimineaţă pînă în sară.
Astfel s-au prăpădit Filipenii. N-au mai rămas în acea răzăşie decît două curţi slobode : a presviterii Olimbiada, la care ne ducem noi, şi a lui Sandu Gîr-bovu, care-şi are ograda pînă în apa Moldovei şi şi-a tras gîrlă, clădind moară. Să nu crezi dumneata, diece Radule, că boierul de la Filipeni, care-i pîrcalab la Roman, nu umblă să-l poprească pe Sandu Gîrbovii de a avea moară.
Grăind astfel unul, iar celălalt ascultînd, a lucit deasupra ogoarelor şi livezilor acelui cuprins soarele. Logofătul a cîrnit caii într-o yălcea, apoi i-a îridemnţit
să suie un pripor unde se afla o curte singuratică. Cînd au oprit, au şi văzut, în vale de pripor, moara Gîrbo-vului.
—	Cum răsare soarele, a dat lămurire logofătul după ce-au coborît din căruţă, presvitera noastră iese şi ea în prag să se-nchine luminii. Toţi copiii dumni-sale o aşteaptă cu ochii boldiţi. Copiii cuvioşiei sale sînt jigănii ale codrului şi văzduhului: un vătui de căprioară, un ursuleţ, un [ lupan, j o bufniţă cu nişte ochi ca ai presviterei, şi altele pe care nu le ştim, deoarece, cînd intră om aici în curte, toate se duc în ascunzişuri, nesuferind pe străini. Unora din prietinii stăpînei lor le primesc mîngîierea. Nu vorbesc de ucenica presviterei, ofîilipeancă ce vrea să înveţe meşteşugul tămăduirii bolilor. Mai intră aici cînd şi cînd llinca, nepoata noastră a mazîlului. O copilă care nu se mai află de isteaţă.
Vorbind, lorgu Samson rînduia loc şi pentrujvrăciţă, / alcătuindu-i maldăr de fîn strîns în pocladă şf aşezat în fundul căruţei. Sfătuind caii cei bătrîni să aştepte liniştiţi, a făcut zece paşi pînă la zaplazul nalt, cu diacul după el, şi a bătut în portiţă.
îndată s-a auzit lătrînd cu îndîrjire căţeluşa «cu dinţii de fier şi cu măselele de oţel», cum o poreclea şoptit logofătul.
—	Cine-i ? s-a auzit un glas fără frică şi fără blîn-deţă.
—	Noi sîntem, sfîntă Vineri, finul cuvioşiei tale, a răspuns Samson.
—	Aşteptaţi un pic, vine Safta să deschidă.
Au aşteptat un pic, ascultînd tropăitul mărunt al jigăniilor mîmate la tainifîîe lor. A sunat zăvorul; portiţa s-a deschis; s-a arătat întăi o bătrînă cît un mal, cu gura suptă şi cionţul nasului adus spre băr-
4*
51
bie. S-a ploconit şi a iăsat pe oaspeţi să treacă. în Cerdacul înălţat pe două trepte, presvitera Olimbiada sta dreaptă în strai sur şi broboadă neagră. Era uscată şi; subţiratică,; privind drept cu ochi'ce păreau rotunzi, şi soarele îî încununa frumuseţa anilor ei tîrzii.
—	Te-am cunoscut, fine Iorgule, după vorbele tale şăgalnice, a zîmbit ea dintrodată, şi diacul, la sunetul nou al cuvintelor ei şi la zîmbetu-i dulce cu dinţi curaţi, a simţit în fiinţa lui roua evlaviei.
Finul lorgu a sărutat mîna întinsă, albă şi subţire. Diacul, de şi nu-i era fin, a făcut la fel, simţind în nări mireasmă de busuioc.
—	Acesta-i Radu Suliţă, diacul.
—• Să fie sănătos. Spune-mi, Iorgule, la ce nevoie voiţi să mă duceţi cu căruţa mazîlului ? La o durere a trupului, ori a sufletului? Pe mazîl îl ştiu sănătos. Atunci pentru un străin, stăpînul acestui diac ?
—	întocmai, nînaşă. Şi te-am pofti să mergi cu noi în clipă. Mai-marele acestui diac aşteaptă într-o chilie la casa mazîlului meu.
Bătrîna cu broboadă cernită a dispărut, parcă ar fî sorbit-o umbra chiliei deschise.
Diacul n-a mai văzut-o şi s-a uimit.
—	A intrat ca să ia toate de cîte are nevoie pentru un oştean rănit; acesta e cel mai mare meşteşug al ei, dădea lămurire logofătul.
—	De ce-i spui «sfînta Vineri» ? a şoptit diacul.
—	Căci vineri e ziua cînd presvitera ajunează şi se duce să se închine în biserica Filipenilor pe~ lespedea sub care hodineşte soţul său preotul Dionis.
Presvitera Olimbiada a ieşit din uiţibră tot pe neaşteptate, cum intrase, şi avea într-o corfă de mlajă petrecută în cotul mînii stîngi cele de trebuinţă lucrării sale. A făcut un semn cu arătătorul mînii drepte
52
cătră ucenică. Safta şi-a închinat eu smerenie trupul ei greoi, fără a grăi cuvînt.
Căţeluşa cu dinţi de fier şi măsele de oţel şi-a scos botul subţire dintr-un cotlonaş şi a adulmecat o clipă spre străini.
Au ieşit; poarta s-a izbit în urma lor în clanţă. In clipă a fost fiecare la locul său în căruţă; şi, cînd au purces, au ieşit oameni de la moară din rîpă, care i-au petrecut cu ochii un timp.
«Aceia-s străjerii presviterei», a gîndit în sine, cu plăcere, diacul Radu.
S-au mişcat cu repejuno pe drumeagul ţarinii; le-a tăiat calea un popîndău ce-şi aduna grîne înisaraiul său subpămîntean ; un mierloi a trecut fluierînd spre livezi; se vedea aproape codrul de peste Moldova. Au ajuns.
Cu paşii nesimţiţi, în conduri moi de cordovan, presvitera Olimbiada a pătruns pe unde i se deschideau uşile pînă la căpătâiul lui Nicoară, unde s-a oprit. A ţintit ochii bolnavului. Acei ochi o aşteptau avînd lumina unui rîmnic liniştit, dar într-o zi fără soare. Presvitera Olimbiada a zîmbit bolnavului şi în acelaşi timp căutătura ei ageră a trecut fulgerat peste dreapta lui Nicoară, odihnită pe cerga miţoasă cu care era învă-lit pînă la subsuori. In degetul cel mic ea a băgat de samă pecetea cu bour pe verigă de aur. Jos, lîngă căpătâi, se afla şaua cu boturile de argint. Tot în acel loc altărhatului domnesc, uncheşul Petrea şi mezinul aduseseră un burduf de piele neagră ca o pungă ţărănească, însă m'uît mai mare, legat strîns în băierile lui. Acolo nimeni nu putea şti ce se află; dar presvitera, urcînd şi coborînd cu repejune scara înţelegerilor ascunse, a socotit că acolo s-ar afla vistieria de război
0	răposatului în sîngele său Ion-Vodă, şi măria sa ră-
53
posatul a lăsat-o în mînile fratelui său după mama. Acolo poate se află şi punga de matasă cu rubinurile şi smaragdele din care Ion-Vodă, schimbînd pe bani unele, la Liov, a putut acoperi cheltuiala oştilor ţării.
Vrăciţa şi-a încrucişat pe piept braţele, închinîn-du-se. Apoi, cu degetele-i subţiri, a ridicat uşor mîna mare a bărbatului; şi-a pus buzele uscate pe semnul bourului şi a aşezat braţul în lungul trupului. Descoperind pieptul, a pipăit la coasta stîngă legătura rănii, veche de trei zile.
Bolnavul a tresărit. A închis pleoapele. La pipăirea vrăciţei, se simţea în trupul lui crîncenă suferinţă.
După rînduielile ştiute, şi-au făcut loc bătrîna, stă-pîna casei, ajutată de nepoată-sa Ilinca şi logofeteasa Maria, aducînd o măsuţă joasă cu trei picioare, cu faţa de in atunci tăiată din val. Pe acea măsuţă aburea o oală nouă de lut, cu apă neîncepută, atunci fiartă. Lîngă oală se înşirau trei puici ale ei de-un sfert de ocă, tot nouă ca şi maica lor, şi tot nesmălţuite.
Ajutoarele femeieşti s-au tras puţin mai la o parte, fără a privi dincolo de prag, în tindă, unde se aflau mazîlul, uncheşul, mezinul şi diacul Radu.
Totuşi copila a strecurat o ochire pe care a primit-o în inimă Alexandru. Balaie şi pieptănată lins. Subt întristarea pe care i-o poruncea în acea clipă cuviinţa, se bănuia clocotul vieţii; pe cînd bunica ei, mazîliţa Zenovia, era cu găvanurile ochilor istovite de bocet pentru o singură fiică ce avusese.
Presvitera Olimbiada a tras din corfă cu mîna cealaltă, care-î era slobodă, scamă pe care'a lepădat-o în una din ulcele. La îndemnul ei mut, logofeteasa Maria a turnat uncrop peste scamă. Alegînd cu aceeaşi mînă, şi tot din corfă, o lopăţică ascuţită de criţă, a prins a
54
iăia şi a desface legătoarea veche a rănii, năclăita îrî sînge uscat. Lucrînd cu grabă şi luare-aminte, îndată a descoperit locul pătruns de fier în coastă, puţin deasupra deşertului. L-a muiat cu scamă udă din ulcea ; şi atunci ajutoarele femeieşti au auzit-o întăia oară suspinînd uşurată, şi au întors unele cătră altele priviri luminate.
Presvitera şi-a urmat lucrarea ei cu linişte, însoţind-o de şopot ca de un descîntec.
—	Acuma, fină Ilincă, scoate din corfă gărăfioara verde.
Floare de pojarniţă uscată la umbră, plămădită cu undelemn de candelă şi ţinută la soare nouă săptă-mîni do vară.
Strecurată după aceea prin pînză de borangic.
Şi-n acest oleu, draga mamei, am picurat, de pe un vîrf de ac, venin de doamnă-mare mătrăgună.
Să-i fie leacul de folos măriei sale.
Să doarmă somnul cîmpului.
Să-i cînte adierea vîntului.
Să intre în domnia sa puterea pămîntului.
In vreme ce şoptea, vrăciţa trecea pe sub mijlocul rănitului faţa de in, înfăşurînd de două ori legătura nouă.
—	Dragele mele, a şoptit ea din nou, rana-i curată.
Să-l lăsăm liniştit pe domnia sa.
Ne ducem şi pregătim o fiertură de buruieni pe care le ştiu eu, îndulcite cu miere.
La al treilea ceas al dimineţii se trezeşte.
Băutura, copiliţa noastră Ilinca i-a aduce-o în mîna stîngă, iar cu dreapta i-a închina o floare, ca să-i bucure ochii.
Presvitera Olimbiada şi-a contenit vorbele şoptite şi a suspinat iarăşi adînc. A privit somnul lin al
pribeagului străin, zîmbind, ca să se amestece acel zîmbet cu raza de soare strecurată prin perdele şi să pătrundă la inima lui întristată.
Zîmbetul şi soarele au străbătut şi la bărbaţii din tindă. Alexandru mezinul era, însă, în acel ceas, cercetat de un demon al neliniştii. Se simţea vinovat că n-are ochi numai pentru bădiţa său Nicoară. Ochii lui aprigi căutau întruna pe nepoata mazîlului, soco-tindu-i mişcările, preţuindu-i boiul şi dorind din-trodată o singurătate în care s-ar afla numai el cu ea.
—	Să lăsăm pe bădiţa meu singur... a zis el mai mult în neştire, văzînd pe presviteră că vine asupra sa.
—	II lăsăm, a încuviinţat ea.
Lui i ,s'-a părut că-i prinsese într-o capcană nevăzută privirea şi că avea mustrare în glas.
—	Să intrăm, a hotărît ea, în ceastălaltă odaie, unde mazîlul ţine cîteodată divan al înţelepciunii.
—	Cu cine ?
—	Cîteodată singur; cîteodată eu şi cumătră mea Zenovia ne punem împotriva lui. Vin şi oameni care nu mai sînt, vin cînd ne aducem aminte de ei...
Diacul zîmbea ascultînd-o. Mezinul s-a înfiorat.
—	Să vie şi căpitanul Petrea, a urmat presvitera punînd mîna pe umărul uncheşului şi îndemnîndu-1 cătră un divan. Aşează-te şi domnia ta, diece Radule. Şi tu, lină Mărie, dă-te mai lîngă mine. Stăpînii casei să stea în jilţurile în care îi văd totdeauna, cînd vin aici. Ilinca rămîne dincolo, să păzească somnul bolnavului nostru. Domnia ta, brad verde, stai cu noi, ca să-ţi sporeşti învăţătura.
«Baba asta îmi cunoaşte taina», s-a mirat mezinul şi a înţeles că i-i frică de zîmbetul ei.
Uncheşul Petrea Gînj îşi punea şi el o întrebare, îngrijorat: «De unde mă cunoaşte de-mi spune după
56
numele de altădată ?» Presvitera i-a răspuns ca şi cum i-ar fi auzit glasul:
—	Căpitane Petrea, i-a cîntat ea blînd, eu te cunosc pe domnia ta de acum treizeci şi şapte de ani, cînd te aflai la Ştefan-Vodă Lăcustă şi erai mai-marele curţii sale în cetatea Sucevii.
Bătrînul Gînj s-a cutremurat de amintiri. Ştefan-Vodă Lăcustă era drept icoana Voievodului celui bătrîn Ştefan, fiind copilul său. Era mic de stat şi aprig, şi punea uşor mîna pe sabie. ,
—	Adevărat este... a mormăit uncheşul. Văd că vracii sînt cîteodată şi vrăjitori...
—	N-ai de ce te teme, căpitane Petrea; te cunosc de-atunci; deoarece mă aflam şi eu la curtea lui Lăcustă-Vodă, ducînd viaţa alintată de curteancă. Nu-ţi aduci aminte ?
—	Ba ini-aduc aminte, a răspuns uncheşul, cu glas dintrodată tulburat. Fost-a la acea domnie foamete în ţară ; iar boierii măriei sale petreceau fără grijă.
—	Da, căpitane Petrea. Iţi mai aduci aminte că Ştefan-Vodă a dobîndit de la boieri porecla lui după urgia acestor jivine care au pustiit pămîntul Moldovei, într-o vară de secetă. Şi Ştefan-Vodă îi îndemna pe boieri să aibă milă de noroade; cei cu stare să deschidă jitniţile; iar alţii să uşureze macar de datorii pe sărmani. Ei s-au pus împotriva măriei sale, şi Ştefan-Vodă a început a-i tăia, după pilda ce-o avea de la Bogdan-Vodă şi de la Ştefăniţă-Vodă. Atunci cei mai apropiaţi dregători, ai curţii, în noaptea Crăciunului, după ce-au ieşit din paraclis de la vecernia Naşterii Domnului, l-au dus cu ei pe măria sa, zugru-mîndu-1 şi astrucîndu-1 într-un loc pe care nu l-a mai aflat nimeni.
57
Uncheşul tăcea cu fruntea plecată, împovărat de vedenia adiicerilor-aminte.
Glasul presviterei s-a coborît, ochii cu sprîncene încă negre i s-au înfierbîntat:
—	îrni spunea soţul meu preotul, ucenicul lui Amfilohie arhimandrit, că a aflat de la învăţătorul său taina blăstămului acestui pămînt. Legea domniei lui Ştefan-Vodă a fost împuţinarea puterii boierilor: dreptăţile poporului să fie mai presus de îndîrjirea lor.
Deci Bogdan-Voievod cel; Orb \a făcut de tînăr precum i-a fost învăţătura ; şi a fost grozav faţă de \ nesaţul dregătorilor. Acestui voievod i-a dat duhov-^nicursău anafură otrăvită în noaptea Paştilor anului 1517 de la Hristos.
Ştefăniţă-Vodă, feciorul! legiuit al lui Bogdan-Vodă, a cutezat să taie pe cel mai cu putere dintre boierii săi, jertfindu-i şi feciorii, ca să nu se mai ridice în tară alti luci, tot aşa de/ coltati >ca lupul cel bătrîn.
f	1 A	*	f	-9.. 4
Şi după Arbore, portarul Sucevii,\gîdea s-a trudit cu paloşul şi asupra altor boieri. Doamna ;şi cu neamurile ei i-au dat lui Ştefăniţă otravă.
Pe Alexandru Cornea, copil din flori al lui Bogdan, boierii l-au înjunghiat la o vînătoare.
Lui Lăpuşneanu-Vodă i-a dat pocal de otravă chiar Doamna sa, sub binecuvîntarea părintelui mitropolit Teofan.
Aceste lucruri, căpitane, le-am văzut cu ochii noştri. Boierimea nesătulă a ţării aceştia a avut şi ea cuvînt şi diată să stîngă neamul acelui Ştefan-Vodă, de care ea s-a înfricoşat patruzeci şi opt de ani.
Acum doi ani, a pierit, prin viclenia boierilor, şi Ion-Vodă, os domnesc, feciorul lui Ştefăniţă-Vodă.
Astfel s-a \săvîrşit .'stingerea celor din osul iui Ştefan-Voievod bătrînul, şi fiarele lăcomiei mînîncă moşia.
Din locul său de unde nu se clintise, vorbi gros şi mormăit uncheşul Petrea :
—	He-he ! Dar de ce Rareş-Vodă a adormit cu pace în crivat lîngă paraclisul cetăţii Sucevii ?
Presvitera a zîmbit:
—	Căci Petru-Vodă avea sabia duhului, care-i mai tare decît cea de fier. Şi la curtea lui Petru-Vodă mai erau şi altele, după cum ştii şi domnia ta, căpitane Petrea.
—	He-he! aşa este, s-a bucurat uncheşul. La Cetatea Sucevii se aflau două căpitănii ale străjerilor: patru sute de dalmaţi sprîncenaţi şi muţi, căpitanul lor fiind Batişte Negru; şi patru sute de moldoveni adunaţi de pe unde îi împrăştiase desnădejdea...
He-he ! Rareş-Voievod era un bătrînel hîtru, care se arăta numai cu această putere lîngă sine!
Presvitera Olimbiada şi-a înăbuşit glasul într-un suspin :
—	Of! domnilor şi fraţilor, fiecare îşi poate găsi Tebaida, întru care să-şi aşeze sufletul său. Eu am găsit-o aici, unde a închis ochii soţul meu. Dar aud încă furtunile şi valurile...
Am cunoscut oameni vrednici pe care i-au copleşit răii. Văd în jurul meu căzînd şi pustiindu-se satele pămîntenilor.
Acest mazîl Andrei Dăvidean, văr de-al doilea cu noi, a fost în vremea lui staroste de Putna şi pe urmă de Neamţ, avînd cîrmă a corăbiei sale dreptatea. Cei tari l-au surghiunit în acest mormînt înflorit.
Jarăşi s-a oprit.
59
—	Nu vă miraţi că am avut acest ceas de nebunie, vorbind fără oprire. Dar am cunoscut pe cel care are de împlinit şi el o diată. Şi mi-am adus aminte de toate. Nicoară va ajunge poate voievod al acestui pămînt; şi paloşul lui va sluji dreptatea. Poate fi-va şi el unul dintre cei jertfiţi, dar după jertfe vine răscumpărarea şi biruinţa celor buni.
Intorcîndu-şi privirea în locul unde stătuse mezinul, presvitera a aflat scaunul gol şi a văzut în închipuirea sa că în umbra pardosului scheaună un lupan de rînd.
—	Vai, cumătră Zenovie, a îngînat ea cătră, mazî-liţă. N-ai dreptate cînd îţi stîngi ochii pentru cei duşi. Ţeasta fiicei tale e aşezată în gropniţa chinoviei de la Agapia din Deal; nu mai ai de ce-o plînge. Păstrează-ţi lacrimile ce ţi-au mai rămas pentru tinereţile ce înfloresc acum.
Bătrînâ mazîliţă a aţintit-o cu spaimă pe presviteră, fără a înţelege asprimea vorbelor ei şi primejdia acelei primăveri.
—	Să mergem, i-a zis presvitera, să pregătim băutura de linişte pentru bolnavul nostru.
VI
Vorbe, la casa logofătului lorgu
Cînd badea Ghiţă Botgros şi-a oprit calul lîngă foişorul casei logofătului Samson, a clipit din pleoape şi s-a holbat cu mirare.
—	Minune ! a strigat el cu viers înalt şi voie bună.
Masa din foişorul casei lui lorgu Samson era împresurată de oaspeţi şi acei oaspeţi ospătau. Printre
m
dînşii badea Ghiţă a cunoscut numaidecît pe prietinul său nou, Radu diacul de la popasul lui Haramin. A văzut şi pe Caraiman, lîngă iogofăt, în capătul celălalt. Dar dincoace, în istalalt capăt, diacul se afla aşezat la dreapta unui ostaş vechi şi cu înfăţişare aspră.
'4 — Minune! a strigat a doua oară badea Ghiţă, descălecînd grabnic. A ridicat braţele, şi-a lepădat cuşma, şi s-a dus cu paşi mari întru toată înălţimea şi uscăciunea sa, ca să cuprindă pe după grumaz pe diac, ce-i ieşise întru întîmpinare. L-a sărutat pe prietinul său de trei ori, l-a depărtat de sine ca să-l cunoască mai bine ; l-a mai îmbrăţişat o dată şi numai după aceea s-a potolit.
—	Vra să zică te-ai adunat cu soţiile domniei tale şi aţi nimerit aicea, la curtea mazîlului nostru ! Asta-i după o rînduială mai presus de oameni, diece. Căci eu socoteam să nu te întîlnesc decît în altă viaţă. Aşa, n-a trecut decît ziua de marţi la mijloc. Am săvîrşit toate cîte-mi fuseseră poruncite de cătră mazîiul nostru. Şi astăzi, miercuri, am purces de la episcopia Romanului după slujba utreniei; am primit anafura şi, încălicînd, am umblat fără popas. N-am mai oprit la Goraşcu Haramin, ca să nu întîrzii.
Mă uit la aceşti barbaţi şi-i cunosc că-s oşteni. Cine să fie ? Cum îi chiamă ?
—	Sînt cei pe care m-am dus să-i aştept sub piscul Bourei, prietene Ghiţă.
—	A! aşa-i pricina... păru el a se dumiri. Dar nu ştia încă nimic şi obrazul lui spînatic se încreţea de nerăbdare.
Ascultînd numele acelor oşteni, badea Ghiţă a poftit numaidecît să bată palma cu ei. La uncheş s-a oprit
61
mai mult, cuprinzîndu-i palma cu amîndouă mîniie, însă moş Petrea nu-şi îmblînzi deocamdată ochii.
—	Mai sînt unii lipsă, a dat lămurire diacul.
—	Cine ?
—	Lipseşte de la această masă mai-marele nostru, a; grăit Radu Suliţă, şi lîngă el se află domnia sa Alexandru.
—	Mă duc atuncea să mă închin şi domniilor lor la casa mazîlului.
—	Ba mai îngăduie, om bun, i-a zis pe neaşteptate şi cu blîndeţă uncheşul. înţeleg că eşti barbat cu libov şi cu inima ca pînea ; îţi fac loc lîngă mine şi te îndemn să cinsteşti cu un oştean bătrîn o ulcică de vin.
—	Numaidecît! şi din clipa asta-s robul dumnitale, a strigat badea Ghiţă.
A venit la uncheş, pupîndu-i dreapta şi a băut după el din aceeaşi ulcică istovind-o şi apoi aruncînd-o peste parmaclîcul foişorului, în ogradă, între găini, unde pocnetul ei a stîrnit mare spaimă.
—	Iată, se întorc de la mai-marele nostru, a răsărit din locul său uncheşul, cei doi tovarăşi ai noştri care au făcut la chilia domniei sale strajă. Care vi-i vestea, prietinilor, şi cum îs ochii stăpînului nostru astăzi ?
—	Vestea-i bună, uncheşule, a răspuns Toader Ursu.
A lămurit mai bine Alexa Totîrnac:
—	L-am văzut pe măria sa rîzînd, cînd a primit din mîna copiliţei stebla de zburătoare adusă de la pădure. A rîs şi a întrebat-o :
—	Cum te chiamă ?
—	Tot Ilinca, a îndrăznit ea a răspunde şi a ieşit în fugă, fluturînd într-o parte cu fruntea.
62
Cum şi-a sfîrşit Alexa vorba, s-a ridicat întru toata înălţimea sa uscată badea Ghiţă Botgros, s-a apropiat şi şi-a pus mîna dreaptă pe un umăr al oşteanului.
Totîrnac s-a întors, privindu-1. Părea că nu-şi mai aduce aminte de nimic din trecut.
—	Cine eşti domnia ta ? a întrebat el nedumerit.
—	Nu mă mai cunoşti ?
—	Nu.
—	Nici după chip, nici după glas ?
—	Nici după una, nici după alta.
—	Uită-te bine.
—	Mă uit.
—	Şi nu ?...
—	Iaca nu. Ori, poate, nu-i fi dumneata Ghiţă pe care l-am lovit odinioară cu bîta, şi l-am brîncit în bulboana Moldovei ?
—	Tocmai acela sînt şi mă bucur că te văd.
—	Dar de ce te bucuri ? căci eu te-am ucis...
—	Mă bucur, duşmane, căci am fost fraţi şi am trăit ca în sînul lui Avram, cum spune popa Ciotică, şi numai iată piază-rea asupra frăţiei noastre : muierea lui Anania, cel care a fost tăiat de năvrapi în războiul lui Vodă Eraclid. Dragă mi-a fost şi tu mi-ai luat-o, şi eu am ieşit cu baltagul la potică în cararea ta şi tu bine ai făcut lovindu-mă şi prăvălindu-mă în bulboană. Mai bine să-ţi fio ţie oprită intrarea raiului, iar eu să spun lui sfîntu Petru: lasă-1 şi pe Totîrnac să intre aice, că eu l-am iertat.
—	Apoi dac-ai scăpat, a răspuns Alexa, bine-mi pare; şi că m-ai iertat, deasemenea îmi pare bine. Să ştii că Mîndra lui Anania mi-a fost şi mie necredincioasă.
63
—	Cunosc. S-a prăpădit pe cînd tu nu mai erai în sat. Ş-am îngropat-o în cornul ţintirimului spre miazănoapte, sub bradul cel vechi. Am plîns-o, căci mi-a bucurat zilele şi am iertat-o şi pe dînsa.
—	Tu eşti mai bun decît mine, Ghiţă. Eu în locul tău aş ti ârs-o şi i-aş fi risipit în vînt cenuşa.
—	Nu te cred, Alexa. Intru pomenirea muierii care ne-a fost dragă amîndurora, să bem din ulcica mea.
Totîrnac a gustat din ulcica lui badea Ghiţă. Vinul
i	s-a părut prea acru.
Amîndoi prietinii şi-au strîmbat nasurile unţil cătră altul. S-au îmbrăţişat fără să-şi puie buzele pe ragilele obrazurilor. După care badea Ghiţă s-a tras la o parte, lăcrămînd singur şi stînd la sfat şoptit cu sufletul său.
A intrat în foişor logofeteasa Maria, îmbujorată la obraz şi purtînd un chersin de plăcinte poale-n brîu, chiar atunci scoase din cuptor. Badea Ghiţă i s-a închinat, şi-a primit partea şi s-a aşezat, mai domolit, între uncheşul Petrea şi diacul Radu.
Avea în acel timp trecere în ţara Moldovei o vorbă de la turci:
Dacă vrei treaba să-ţi iasă,
Nu grăi la lucru, nu grăi la masă.
Cu rînduiala asta — «nu grăi la lucru, nu grăi la masă», ismailitenii cîştigaseră Bizanţul şi multe ţări şi ostroave ale creştinătăţii.
Aşa că acei moldoveni de la ospăţul logofătului au ţinut samă de rînduiala osmanlîilor şi au stăpînit în ei toate vorbele, toate întrebările şi răspunsurile, un pătrar de ceas. După aceea au lăsat turcilor lumea şi ei s-au bucurat în ţara lor cu multă zvoană de glasuri.
Mai au ismailitenii o rînduială : că nu beau vin. Ca să-şi aibă mintea limpede, cînd cîştigă cu sabia hara-
64
ciurile şi plocoanele sultanului precum şi dobînzile de război ce li se cuvin lor.
—	Ba nouă nu ne trebuie, zic moldovenii, nici război, nici dobînda săbiei; noi eu dulceaţă trăim în ţara noastră de podgorii.
In sfîrşit, mai au i ismailitenii şi a treia rînduială : că la ei femeile îs ca găinile împrejurul cucoşului; şi ei nu ştiu ce-i dragostea. Apoi de la asta are să le vie lor pieirea, că fiii lor sînt fiii roabelor, şi sămînţa vitejilor se va stînge. Pe cînd moldovanul se închină dragostei ea Făt-Frumos împărătiţei din poveste.
Diacul Radu Suliţă s-a ridicat, cu ulcică nouă :
—	Eu zic aşa, a rostit el cuvînt, că-s bune rînduie-lile domniilor voastre de care a grăit fratele Alexa, pentru vorbă, vin şi dragoste; şi întocmai la fel sînt ale noastre, ale moşnenilor din Ţara Romînească ; deci să ne înfrăţim. Să ne bucurăm un ceas. Scurtă-i bucuria, de aceea s-o preţuim. Bună-i vestea noastră de azi, că mai-marele nostru s-a odihnit bine şi s-a trezit cu ochii înseninaţi, zîmbind unei flori şi unei oopile.
Logofeteasa Maria s-a strecurat furiş lîngă el şi l-a sărutat pe tîmplă, fără a se ruşina.
—	Asta-i de la o\ răzăşiţă \din Dăvideni, a rîs ea, pentru vestea bună ce ne dai, Radule vorbă-dulce. închinaţi domniile voastre şi pentru presvitera noastră Olimbiada, oare dă celor întristaţi bucurie şi celor slăbiţi putere.
Sfatul s-a oprit o clipeală, ca să se uite toată lumea din foişor la intrarea pe poarta deschisă a unui fe-cioraş de răzăş care aducea eîrdul de gîşte de la păscut.
—	Iaca şi Corniţă al nostru cel viteaz! s-a fudulit răzăşiţa. Ce-i, dragul mamei ?
5 — M. Sadoveamt ~ Op#» re, voi. 18
65
Corniţă a ridicat ochii de sub streşina de păr bălan care-i umbrea fruntea.
—	Mămucuţă, a răspuns el; am adus gîştele şi bobocii să le dau codină.
—	Bine, dragul mamei; scoate cu căuşul, din lădoiul din chiler.
Dar Corniţă rămăsese cu ochii rotunzi aţintiţi la lumea din ioişor.
Lepădînd varga, a venit fuguţa, a păşit treapta în foişor, a apucat-o pe [logofeteasă Ide după gît, tră-gînd-o înspre clonţişoruî lui.
—	Mămucuţă, i-a şoptit el la ureche : văd aicea, în capul mesei, pe Sîntilie de as’noapte.
—	Vai, dragul mamei, s-a crucit logofeteasa mîn-gîindu-1, nu mai spune asemenea vorbe, să nu ţi se întîmple vreun nacaz. Aista-i uncheşul Petrea. Du-te de-i pupă mîna, şi vezi-ţi de gîşte.
Bătrînul a mîngîiat creştetul copilului şi s-a înduplecat a zîmbi cînd acesta şi-a ridicat spre el ochii albaştri ca floarea de in.
—	Iaca ş-o plăcintă, Corniţă, s-a aplecat cu dragoste logofeteasa Maria spre fiul său. Să-i spui şi lui Coman să-şi ţie gura. Inţeles-ai ?
—	înţeles, a răspuns copilul coborînd spre varga lui. Dar se vedea că nu-i bine dumerit.
Logofătul a clătinat din cap, în pofida logofetesei:
—	Ce-i şi cu copiii noştri, a zîmbit el; întocmai ca şi cu oamenii mari ! Am spus şi am vorbit să nu se facă zvoană în sat despre oaspeţii noştri. Nu-i îngăduit să se împrăştie ştiri prin lume, nevastă!
—	Dar nu mai împrăştie nimeni ştiri, barbate, a întors cuvînt logofeteasa Maria. Despre cinstiţi oaspeţii noştri nu ştie nimenea nimic în Dăvideni; iar Corniţă nu stă de vorbă decît cu bobocii. Deasemenea
66
Coman al surorii mele, care, după cum ştiţi, e mal domol şi mai adormit decît Corniţă al nostru.
—	Dar Bujor, cel mai măruţ dintre feciorii ce avem ?
—	Apoi acela nici n-a fost cu caii în prund as’ noapte. Nu l-ai trimes oare dumneata, ieri, la stînă, cu Cercel ? încă nu s-au întors şi mi-i mai mare grija să nu li se fi întîmplat ceva.
—	Da’ nu li se mai întîmplă nimica, a liniştit-o logofătul pe soţia sa.
Apoi s-a întors spre	oaspeţi,	îndemnîndu-i să	nu
uite dajdia dinţăritului,	pe	care	au a o plăti în acea
zi cu soare.
—	Socot, a adăogit el, că lumea din . Dăvideni are altă grijă. Doar încolo, peste o săptămînă, dacă va răsufla ceva.
Abia îşi arătase logofătul lorgu încredinţarea asta, şi la foişor s-au arătat, sosiţi prin altă parte a ogrăzii, doi bărbaţi: unul nalt,	cu	plete	cărunte, cu torba	de
piele la şold şi baltag	în	mîna	sa dreaptă, iar	al
doilea, mai scund, dar mai vîrstnic, purtînd ilic cu bumbi rotunzi de argint şi ciubote roşii.
—	Aista-i vornicul nostru, a strigat de sus logofeteasa ; moş Evghenie, fratele mamei, Dumnezeu s-o ierte... De ce-o fi aducînd pe badea Nastasă pădurarul ?
—	Dar nu-1 aduc eu pe dînsul, nepoată Mărie; m-a adus el pe mine. Mai întăi, a urmat îndată vornicul, mă închin cătră cinstita adunare.
—	Pofteşte la masa noastră... l-a îndemnat logofătul, din fundul foişorului.
—	Om pofti, nepoate Iorgule; dar nu pentru asta am venit. Eu dis-de-dimineaţă am aflat că avem oaspeţi în sat la noi nişte vrednici oşteni. Dar badea
67
Nastasă, pădurarul din Urlătoarea, a obliqit mai dimineaţă decît mine, de la fecioru-său, Vatamanul yţabunului de cai; a venit la mine acasă; am stat noi şi ne-am sfătuit; şi acum să vă spuie el nacazul ce avem. Eu îi stau mărturie şi sprijin. Spune, bade Nastasă !
Uncheşul Petrea a rînjit:
—	Intru mare taină ne aflăm noi aicea...
Vornicul Evghenie a ridicat fruntea, cu oarecare
măreţie:
—	Este cumva pricină de supărare ? a întrebat domnia sa.
—	Ba nu, ba nu, s-a grăbit a răspunde uncheşul.
—	Ei, atuncea-i bine. Bade Nastasă, spune ce ai de spus.
—	Apoi eu ce să spun alta, a început pădurarul sprijinindu-se în baltag, decît că au pornit asupra noastră vajnic război nişte mistreţi din codru. Jale mare la ogoarele Dăvidenilor dinspre apa Moldovei. Vin la mine, la Urlătoare, neveste şi se tînguie că porcii sălbatici le calcă mazărea şj^Jjobul.(Tot la două nopţi răzbesc acolo şi\ clefăiesc în păstări. Mai mult împrăştie şi strică decît mînîncă.
Acu eu i-am pîndit la luna plină pe aceşti vrăjmaşi, să-i văd de unde şi cum vin.
Se află o rîpă în margine de codru pe unde coboară. Stau buluc în gura rîpei şi ascultă ; stau, parcă ar fi bolovani. Şi numai unul, cel mai bătrîn şi mai cuminte, se mişcă spre apă. Cînd şi cînd se opreşte, ascultă, adulmecă vîntul. Numai ce trece apa, nu departe de poiana bulboanei. Cum a ajuns dincoace iar stă, ca să-şi ieie încredinţările. jŞi odată porunceşte : broh!
68
Cum a poruncit, turma de dincolo intră în Moldova şi vine buluc dincoace, înotînd lin.
Iar se opresc şi stau o vreme. Apoi mistreţul cel mare se mişcă înainte singur, domol, cu opriri şi cu mare fereală. Trece la mazărea şi la bobul de care v-am spus. Mai face un pas; rupe din păstări, clefă-ieşte, iar se opreşte şi ascultă. Ceilalţi nu se clintesc din prund. Ii luminează luna. Sînt vreo patruzeci de porci, scroafe şi godini.
Dintrodată iar s-aude porunca bătrînului: broh! Şi turma se duce la el. Rup, mînîncă, mai ridică sfîrlele ş-ascultă ; iar mînîncă.
Apoi, înainte de a se arăta zările zilei, se întorc pe unde au venit, avînd căpitan şi călăuz tot pe bătrîn. Se năruie deodată în baltă, duruie după aceea în prund, şi cît ai scăpăra au ajuns în rîpa de unde au ieşit.
Asta am văzut, fraţilor oşteni; şi noi n-avem ce le face. Dacă se sparie de om ori de foc, contenesc de a veni cîteva zile; apoi' pălesc! în altă parte. Aşa că noi le lăsăm lor stricăciunea începută, ca să nu mai avem pagube şi aiurea.
Pădurarul s-a oprit, s-a îndreptat de şale, a ferit baltagul, şi-a mîngîiat mustăţile cărunte.
—	Ce zic eu, domnilor şi fraţilor, a urmat la cu-vînt vornicul Evghenie, mişeîndu-se un pas înainte. Ajutaţi-ne domniile voastre cu sculele ce aveţi şi ne scăpaţi de aceşti hoţi vicleni. Numai cîţiva să cadă, ori să doborîm pe călăuzul cel bătrîn, şi nu se mai întorc aici; îşi caută loc de pradă în altă parte, peste şapte văi şi şapte pîraie.
—	Şi cînd ai vrea domnia ta să ieşim la asemenea vînătoare ? Chiar acuma ?
69
—	Nu, cinstite oştene, ci cînd va fi bunăvoinţa dumilorvoastră.
—	Apoi, întăi trebuie sfat; şi după asta alegem ziua.
—	Tot asemenea părere am şi eu. Prea mult să nu ne grăbim. Iar domniile voastre vă luaţi îngăduinţa care-ţi socoti-o.
—	Insă nici de întîrziat nu putem întîrzia.
—	Ba mai zăboviţi, vă rog, cinstite oştene, s-a rugat vornicul, scoţîndu-şi cuşma bălţată de miel. Grija c-or afla oameni străini, lepădaţi-o. Răzăşii noştri de la Dăvideni sînt ca albinele care nu sufăr în ştiubei fluturele cu cap de mort şi-l străpung la urdiniş cu acele lor. Parcă numai cu aceşti mistreţi avem noi luptă? Avem multe altele; iar dăbilarii şi jăcmănitorii de la Domnie nu-i putem suferi între noi, cum nu pot suferi albinele fluturii cap-de-mort. Cum s-arată, cum ridicăm asupra lor boldurile ! Să zicem c-om rîndui vînătoarea sîmbătă ori duminică înainte de leturghie.
—	Pînă atuncea, noi pădurarii, s-a amestecat Nastasă, împresurăm locurile şi le aflăm mistreţilor mocirla unde hălăduiesc. In ziua hotărîtă, o împresurăm cu oameni şi mai ales cu cîni, vrednici. II rugăm şi pe logofătul lorgu să ne deie atunci pe Vidra domniei sale cu cei patru.
—	Care patru ? s-a mirat uncheşul Petrea.
—	Asta-i altă poveste, căpitane Petrea, pe care ţi-oi spune-o mai pe urmă. Se ridicase în aceste părţi de lume, căpitane Petrea, un lup sur, cu părul aproape ca năgara. Şi trăind el în preajma stînilor noastre, îşi lua de la turmă dobînda, cum e obiceiul acestei fiare. Nici păstori, nici zăvozi nu l-au putut birui. Şi fiind acu patru ani la o cîşlărie haita noastră Vidra,
70
pe care aţi văzut-o, iată că s-a pustiit o vreme cu acel lup sur; ş-apoi după aceea, cînd i-a venit vremea, a fătat patru căţei care toţi au avut părul fiarei, numai capul le era negru şi sprîncenelej roşcate ca ale mamei lor. Cînd s-au ridicat căţelandri, s-a văzut că «cei patru» — cum le spunem noi — au să fie mai mari şi mai voinici decît mama lor. Trăiau bine la ciobani şi păreau blînzi. Cînd au ajuns vîrstnici, au ieşit cu haita, ascultînd-o şi bătîndu-se cu dînsa împotriva vrăjmaşilor sărmanelor oi. Ciobanii le-au pus ragili şi i-au mîngîiat pe ochi pentru isprăvile ce săvîrşeau. Iar în iarna care a trecut, cei patru au prins pe lupul cel sur în preajma haitei şi l-au rupt.
—	Ciudată poveste... s-a mirat diacul.
—	Apoi, s-a înălţat de la locul său uncheşul Petrea, după vestea pe care ne-a adus-o Alexa despre mai-marele nostru, nu se poate să nu dăm răspuns bun acestui cinstit vornic şi pădurarului. In două zile binevoiţi a împlini cele de cuviinţă, iar noi ne-om struni arcele, ne-om ascuţi săgeţile, ş-om scoate întru slava măriei sale şi alte meşteşuguri, de care se va pomeni la Dăvideni după plecarea noastră.
Toate cîte se petrecuseră la acel prînz, le privise diacul Radu, şi toate cîte se vorbiseră, le ascultase. Şi-i era sufletul luminat, căci încetase a fîlfîi în fiinţa lui fluturele negru al neliniştii.
Cucoşii ogrăzii au cîntat ceasul al nouălea al zilei şi ornicul lui Caraiman, din straiţa pe care o avea el atîrnată pe umăr, a dat deasemenea mărturie de trecerea timpului şi împuţinarea vieţii noastre.
—	Eu zic, diece, a grăit uncheşul sculîndu-se din scaun, să nu-1 lăsăm pe măria sa fără strajă.
71
Cei doi oşteni s-au retras în colţul foişorului ca pentru o vorbă tainică. După aceea s-au dus la chilia lui Nicoară, în casa mazîlului.
Nicoară aţipise. Mezinul Alexandru nu se vedea nicăieri.
Uncheşul Petrea a rămas neguros într-un jîlţ din tindă. In fiinţa lui încă nu se domoliseră neliniştile.
Diacul s-a întors pe treptele intrării. I s-a părut că vede ceva într-un colţ singuratic de grădină ? Parcă ar fi trecut prin soare, o clipă, fruntea lui Alexandru. Poate; să fi fost o părere; a auzit paşi pe sub teii înfloriţi şi a aşteptat să se arate cel pe care îl căuta. Dar nu era decît părintele Ciotică, îmbrăcat cuviincios cu rantie neagră şi cu potcap cum purtau clericii la Bizanţ. Avea ciubote roşe pe care şi le privea umblînd. In stînga ţinea crucea cu mănunchi de busuioc, şi la subsuoara dreaptă strîn-gea un terfelog nefolositor.
—	Domnul Dumnezeu să te binecuvinteze, a zis el diacului. Şi-a adunat după urechi pletele şi şi-a vîrît la ceafă, sub rantie, coada împletită. Dumneata eşti strajă la măria sa ?
—	întocmai cum spui, părinte.
—	Şi te chiamă Radu ? Adică Bucurie ?
—	Şi asta-i adevărat şi aş vrea să cunosc pe cine cauţi sfinţia ta.
—	II caut chiar pe măria sa bolnavul. Nu m-a chemat, dar am socotit să vin singur, cu puterea mea, ca să-i cetesc măriei sale moliftele cele de cuviinţă.
—	Socot că n-ai făcut rău, părinte Vasilie.
—	Ba spune-mi, diece, cum îmi spun toţi. Eu îs popa Ciotică, cel cu faimă în răzăşia Dăvidenilor. Şi eu de carte n-am nevoie, Maica Domnului înzestrîn-du-mă cu har de a şti toate pe de rost ca apa. Cînd
72
am făcut slujbele de încercare în faţa preasfinţitului Istatie, îmi mergea gura de nu mă putea opri nimene; iar călugării şi popii ce erau de faţă numai crăpau de ciudă şi de demonul zavistiei care-i muncea.
Uncheşul a poruncit gros din pragul chiliei lui Nicoară:
—	Lasă-1 să intre, diece, măria sa îl primeşte.
Atunci, părinteje Ciotică s-a bucurat şi, vîrînd
mîna dreaptă sub! rantie, 3 tras din sîn patrafirul. A lepădat pe-o măsuţă potcapul. Trecîndu-şi după grumaz patrafirul, s-a poticnit la prag, închinîndu-se adînc spre faţa luminată a lui Nicoară. A deschis terfelogul, a pus în el crucea mică de lemn de chiparos, adunînd o parte a terfelogului cu alta, şi a prins a murmura cu grăbire rugăciunile cele de obşte, îşi făcea des semnul crucii, poposea şi pornea iarăşi. A isprăvit degrabă.
—	Căci oamenii în ziua de azi n-au vreme, s-a dezvinovăţit el. Şi rugăciunile cuviincioase pe care le-am rostit măriei tale, a urmat sfinţia sa, nimene nu le putea spune mai repede decît popa Ciotică în toată lumea asta. Şi te rog pe măria ta să-mi slobozi pentru treaba ce-am săvîrşit un'^firfiric, de argint. Iar împărtăşania, măria ta, nu-s volnic a o săvîrşi. La urma urinei, ce nevoie poate fi de împărtăşanie ? Dumnezeu vede şi cercetează pe om pînă în rărunchi, şi gata!
Nicoară ascultase pe gînduri şi a căscat cu lacrimi.
—	Mi-i somn, părinte, şi aş vrea să dorm.
—	Tare bine, măria ta, somnu-i sănătate. Aşa că mulţămesc pentru banul de argint pe care-1 văd pe masă şi-ţi poftesc măriei tale uşurare grabnică.
—	Popa ista vorbeşte ca unei lehuze... a mormăit uncheşul.
—	Şi-aş mai sta, a urmat popa Ciotică, dar mai am de făcut două rugăciuni la ţigani, şi trei la vecinii ^mazîlului \ nostru, şi încă una la o babă care trage să moară şi se ţine cu căngile de viaţă, pînă ce-oi veni eu s-o izbăvesc — s-o îndrum în loc de bucurie, în loc de verdeaţă, c-un dărăb de pită în fiecare dimineaţă.
VII
Poveşti vechi
Se află o privelişte încîntată cum nu e alta pe lume. Nu departe de locul unde puhoiul Sucevii intră ca un paloş de steclă în apa domoală a Şiretului.
Acolo, la dbrnnia lui Ştefăniţă-Vodă, şi-a fost clădit curte cu turn de strajă un cneaz, cu numele Iurg Litean. Nu era cneaz, dar aşa-i zicea lumea pentru pohfala ce arăta.
Totuşi curtea lui, afară de turn, n-avea nimic deosebit. Casa era clădită din bîrne de stejar, lipită cu lut şi apoi stropită cu tencuială de var. împrejmuire de şipci înalte. Numai la odăi şi la saraiuri erau par-cane. Chilii cu îndestulare pentru oaspeţi şi petreceri. De cîteva ori pe an aici se afla desfătarea boierilor curteni ai măriei sale.
Avea acest Iurg Litean părul creţ în cap şi în barbă, şi ochii mari. Umbletul îi era greoi, fiindu-i picioarele arcuite înafară ; drept care viaţa lui, cît nu stătea în casă, era mai mult în şa. Lumea îl vedea numai îngemănat parcă pe un cal alb, de aceea
74
îi şi scornise porecla cu care era de obşte cunoscut, Iurg Calalb. Aşa ca el erau schiţii cei vechi care-şi tăceau viaţa călări, iar cînd coborau pe pămînt, umblau legănat ca raţele.
Pămînt şi turme avea numai pentru hrana curţii, îndeletnicirea lui era să iasă de două ori pe an, cu învoirea Domniei, dincolo de hotare, luînd cu el slujitori paşnici şi două chervane de cele mari. încărcătura era mai slabă la dus ; iar la întors chervanele erau bucşite, de blăni de sălbătăciuni rare de la miazănoapte, mai ales soboli, şi de postavuri de Veneţia. Cît stătea la Liov şi cît umbla în împărăţia nemţească cumpăra şi vindea de două şi de trei ori cît aducea în ţară; aşa; că-i era umflat chimirul, după o vorbă pe care o spunea el, uneori, prietinilor puţini ce avea : «Nu-i negoţ bun, dacă nu cumperi ieftin şi nu vinzi scump». Şi totuşi, nu mărturisea acelor prietini tot negoţul său. Căci cîştigul lui cel mare îl aduna în pietre; scumpe ; şi nu era în ţară om mai priceput decît el în asemenea negoţ. Cu dibăcia lui ascunsă, n-aducea aur de la Ieşi şi de la nemţi, ci rubinuri şi smaragde. Aurul e primejdie. Iar pietrele rare le ţii într-o punguţă cît un ou, şi aceea o amistui într-un cotlon sfredelit în chervan, de n-o află şi nici n-o caută nimeni.
tCînd a ajuns la patruzeci şi cinci de ani ai vîrstei sale, acel Iurg Litean, poreclit Calalb, s-a gîndit să facă cel mai plăcut popas al vieţii sale. A căutat şi a găsit o fecioară orfană, surghiunită la o mănăstire de maici de cătră fraţii săi, care au prădat-o de zestrea ei părintească. Fiind acea fecioară frumoasă şi înaltă în boi, după gUstul său, a scos-o din mănăstirea Adam, unde se afla, plătind-o stăreţiei c-o icoană ferecată in argint, şi s-a cununat cu ea la
75
Suceava, în vederea curtenilor şi a măriei sale, şi apoi a adus-o cu alai la aşezarea sa cea cu turn de piatră.
Numai ce-a înflorit acea orfană şi i s-au dezvălit frumuseţi ce stătuseră pînă atunci ascunse în fiinţa ei. O chema Calomfira şi-i pusese soţul său Iurg verigă de aur la degetul cel mijlociu al mînii stîngi, cu piatră de opal cît un ou de pitulice. Şi-i închina straie scumpe. Numaicît acea însoţire a rămas cîţiva ani stearpă.
Erau locurile acelea din preajma curţii lui Iurg Litean nu numai ca o vedenie fericită. In oglinda sură a Şiretului îşi plecau creştetele sălcii vechi, în care huruiau, vara, turturele. Şi în stecla creaţă a Sucevii năluceau eleni. Şi sub poalele codrului umblau cîrduri de căprioare. Se afla ş-o poiană veche, ce-i zicea Poiana Ursului, unde făceau obişnuit sobor vînătorii, toamna.
In toamna anului al treilea după nunta acelui cneaz neguţător, măria sa Ştefăniţă-Vodă a venit cu alai, la vînătoare. Au înţesat tăriile codrului de dincolo de Şiret cu voloc de oameni, au hăituit domol sălbătăciunile tot mînîndu-le spre locul unde aştepta măria sa cu curtea şi vînătorii săi. Şi-n ziua întăia, sara, au rămas cerbii împresuraţi, şi toată lumea pe loc, la ospăţ, urmînd ca a doua zi pe la amiază să se sloboadă sălbătăciunile bulucite pe o vale, unde s-aţinea curtea.
Iată că, la cea dintăi strajă a nopţii, s-a auzit în Poiana Ursului freamătul grăbit al codrului, ca o viitură de ape mari. Huhurezii cu ochi de om au huhuit cu spaimă, şi potopul ploii n-a întîrziat.
Curtea s-a sculat de la focuri, fugind pe cai şi-n căruţe la aşezarea lui Iurg Calalb. Acolo măria sa
a ajuns cu şiroaiele curgîndu-i din plete. Şi i-au Ieşit înainte cu făclii jupîneasa Calomfira şi slujitoarele ei, călăuzindu-1 pînă la chilia gătită în pripă pentru măria sa.
S-a făcut haz şi s-a băut vin vechi în cupe de cleştar. Iar măria sa Ştefăniţă, de şi era băutor vrednic din fire, s-a simţit prea devreme cuprins de trudă şi a poftit să se ducă la culcare, îndemnîndu-şi însă curtea să nu-şi lese îndeletnicirea cea bună decît atunci cînd va conteni ploaia.
Noaptea aceea şi-au însemnat-o în mintea lor trei fiinţi Ştefăniţă-Vodă, jupîneasa Calomfira şivsotnt-, cul Petrea, care era de strajă cu paloşul la uşa măriei sale.
Apoi Domnul a mai făcut cinste curţii lui Iurg şi la Anul Nou, cînd a găzduit în acea albă privelişte a codrilor trei zile, avînd cu sine pe slujitorul său prea iubit Petrea sotnicul. Era tinere! acest oştean, însă vrednic şi cu credinţă.
La şase luni după vînătoarea din toamnă, cînd huhurezii cu ochi de om chemaseră furtuna, au pornit dezgheţurile unei ierni cum nu se mai pomenise din bătrîni. Atît omăt s-a topit şi atîta s-au umflat Suceava şi Şiretul, împreunîndu-se în lunci, încît s-a întemeiat o vedere de la casa cneazului Iurg cum n-a mai fost într-un veac vechi şi cum nu va mai fi decît într-o mie de ani. Intr-acea mare spumată a revărsării, se adunaseră, din zborul lor de primăvară cătră miazănoapte, toate sălbătăciunile aripate, de la lebădă, babiţă şi gîscă pînă la cele douăsprezece soiuri de raţe şi răţuşte; bîtlani, cocori şi stîrci şi ţigănuşi de la Eghipet şi mărunţei cu pliscul lung care strigă chi-vi, chi-vi; şi alte paseri ce grăbeau la cuibarele
77
lor de baştină din ostroavele dezgheţate de la marea albă.
Atunci a venit iarăşi; măria sa Ştefăniţă şi s-a bucurat de acea vedenie, de care se desfătează poate şi în somnul său veşnic; şi a aflat, la ceasul de dragoste cu Calomfira, că i se va naşte copil şi poate fi-va bărbat, moştenitor din osul său.
I-a spus aşa Ştefăniţă Calomfirei:
—	Ascultă ce-ţi spun eu, prea iubito, şi ia aminte: La ceasul uşurării tale, soţul tău Iurg nu va fi aici; îi voi da slobozenie să se ducă cu ehervanele lui în Lehia. Şi voi trimete o moaşă iscusită de la curtea mea, să primească pruncul. Va veni cu ea credinciosul meu, sotnicul. Şi de va fi fecior, apoi credinciosul meu sotnicul îl va însemna cu foc, punîndu-i la umărul stîng pecete, ca să-l cunoască pe urmă norodul că-i din osul meu.
Aşa s-a făcut. Şi fiind la iulie în 21 naşterea pruncului domnesc, maica lui i-a pus numele Ion.
Iar cînd s-a întors Iurg din negoţul său, jupîneasa Calomfira i-a înfăţişat pruncul îngenunchind şi măr-turisindu-şi păcatul.
Fiind om înţelept, Iurg Litean şi-a închinat fruntea şi a primit darul de preţ ce-i înfăţişa nevasta şi a rostit şi domnia sa aceste cuvinte:
—	Ascultă ce-ţi spun eu, prea iubito, şi ia aminte. Nu-s taine care să nu se deslege şi lăcăţi care să nu se deschidă. Asupra acestui copil domnesc stă primejdia din clipa cînd a deschis ochii pe lume. Şi acea primejdie poartă într-o mînă sabie şi în alta jungher înveninat. Vrăjmaşii lui Ştefan-Vodă, ai lui Bogdan-Vodă şi ai lui Ştefăniţă-Vodă sînt şi vrăjmaşii acestui prunc. De aceea trebuie să-l depărtăm
78
şi să-l ascundem şi, cînd va împlini zece ani, îl tri-metem la Liov, dîndu-i dascăl bun şi învăţătura ce se cuvine s-o aibă voievozii. Să-i văd semnul. Acest prunc fi-va poate, cîndva, Domn ţării.
Desfăcînd pruncul din scutece, jupîneasa Calomfira a arătat soţului său semnul, şi Iurg Litean şi-a închinat asupra acelui semn fruntea.
Iar după aceea mult n-a trecut şi Ştefăniţă-Vodă a pierit, adăogindu-se la strămoşii săi.
Şi cînd a sosit ceasul hotărît, Iurg şi jupîneasa Calomfira au căutat pe oşteanul care cunoştea taina şi i-au încredinţat pe pruncul Ion. L-au legat, cu jurămînt şi blăstăm, să-l ducă în casa lui Mati Harian, neguţător de pietre scumpe la Liov, văr de-al treilea al lui Iurg.
Astfel a fost dus în ţară străină copilul pe care Ştefăniţă-Vodă îl făcuse jupînesei Calomfira.
Trecînd iar vreme, între valuri care bîntuiau ţara după alte valuri, într-o primăvară, după întoarcerea sa cu chervanele de la Liov, Iurg Litean, poreclit Calalb, a slăbit şi, simţindu-şi aproape ceasul sfîrşi-tului, a chemat pe doamna sa Calomfira şi i-a grăit astfel:
—	Ascultă, prea iubito, şi ia aminte. Bine am trăit cu tine în această viaţă şi acum vine vremea să te părăsesc. Să ştii că-ţi lăs ţie o parte din tot ce-am agonisit, aur şi pietre scumpe. Partea ta se găseşte în tainiţa turnului şi cheia tainiţii'e în taşca de sub perina pe care îmi zace fruntea în acest din urmă ceas al meu. Vei mai gă,si în taşca de piele şi însemnarea pentru rubinuri, iolmazuri jşi smaragde ce se află în păstrarea vărului meu Mati Harian. Acelea sînt zestrea măriei sale Ion, fiul răposatului Ştefă-
79
nită-Vodă. Şi tu să nu te temi, prea iubito, că Mati Harian e viclean cuvîntului său, căci Mati Harian e cel mai detreabă om din ţara Craiului şi a înfiat pruncul în faţa lui Dumnezeu şi a judecătorilor de la Liov.
Contenindu-şi vorba, Iurg Litean şi-a contenit şi răsufletul vieţii.
După ce l-a îngropat cu cinste în paraclisul curţii pe soţul său iubit, jupîneasa Calomfira a stat să cugete cum să se ducă să-şi vadă fiul la Liov.
Prin slujitorii săi credincioşi, s-a ajuns cu sotnicul Petrea, care trăia în Suceava, sub cetate, depărtat de la slujba Domniei. Căci sotnicul Petrea slujise la Ştefăniţă-Vodă, iar Vodă Rareş slobozise din leafă pe toţi slujitorii nepotului său Ştefăniţă.
S-a sfătuit jupîneasa Calomfira cu sotnicul Petrea şi s-au înţeles s-o ducă sotnicul Petrea la Liov să-şi vadă feciorul. S-au pregătit în vremea primăverii, au mai întîrziat o parte din vară pentru rînduielile curţii de lîngă apa Sucevii şi a Şiretului; şi pe la Sîntilie s-au dus la Liov, punînd subt ochii domniei sale Mati Harian hîrtiile din taşca cneazului Iurg.
Tare s-a bucurat domnia sa neguţătorul Harian de vederea jupînesei Calomfira, şi a înfăţişat-o fiastrului său ca pe sora maicii lui drepte. Şi jupîneasa Calom-fira ia plîns îmbrăţişîndu-1, iar Ion-Vodă copilandrul n-a ştiut că acea jupîneasă frumoasă e chiar maica lui.
Apoi în anul celălalt jupîneasa Calomfira nu s-a putut duce la Liov, căci a fost lehuză, din dragostile ce-o ameţiseră, cu prietinul său sotnicul Petrea. însă în anul celălalt care a urmat, s-a dus iar la Liov şi a îmbrăţişat pe copilandrul Ion-Vodă, mai marele său
născut. Şi s-a tot dus aşa în toţi anii, pînă la domnia lui Lăcustă-Vodă, cînd prietinul său oşteanul Petrea era căpitan la curte şi a însoţit-o pe doamna sa cu doisprezece călăreţi pînă în Lehiia. Iar cînd a pierit Alexandru Cornea în luna lui faur la o vînătoare, jupîneasa Calomfira a mai fost o dată lehuză în curtea cea veche dintre apa Sucevii şi Poiana Ursului.
Lucruri vechi, lucruri uitate, vorbe duse de faimă...
Presvitera îşi amintea de unele, stînd în scaun, la căpătâiul lui Nicoară. Era o dimineaţă Meşieticăj şi vîntul zvonea în grădină cu înmlădieri jalnice, îm-proşcînd stropi în geam.
Rănitul dormea adînc sub puterea băuturii de capete de mac pe care o primise la miezul nopţii. Se răsucise sub pocladă. Gemea încet; avea un vis tulbure.
A deschis deodată ochii:
—	Presviteră Olimbiadă, am visat o întîmplare de demult.
—	Şi eu deasemeni, măria ta, stînd trează.
Insă Nicoară o privea ţintă fără s-o vadă. Şi-a lăsat iar ceafa în perină, închizînd strîns pleoapele.
—	Am visat un vis... a bolborosit el.
A tăcut scurt răstimp ; după aceea a rostit limpede :
—	Se făcuse că mă aflam la Bar în Lehia, cu Alexandru. El de doisprezece ani, eu de douăzeci. Şi iată, m-am spăimîntat de o veste venită ca o pajură asupra noastră.
A şoptit mai încet:
—	Că pe maica noastră au tăiat-o lotrii. Să le spuie unde i-s comorile. Ea nu le-a spus ş-au tăiat-o.
Şi noi ne-am dus s-o vedem...
6
81
Nu ne-am dus, că era pierită şi îngropată... şi curtea arsă...
Slujitorul de credinţă al mamei, uncheşul Petrea, iie-a înfăţişat fratelui nostru Ion-Vodă la Liov.
Atuncea a aflat Ion-Vodă că sîntem fraţi drepţi din-tr,-o mamă.,.
Şi măria sa a poruncit uncheşului să ne ducă în oistroavele zaporojenilor, să învăţăm meşteşugul războiului.
'Pribeagul rănit se frămînta, se frămînta, căutînd •prin somn o aşezare mai prielnică.
Presvitera Olimbiada s-a plecat asupra lui, suflîn-du-i peste pleoape.
Nicoară s-a răsucit pe coasta dreaptă. A deschis deodată ochii limpezi şi s-a liniştit.
—i Vorbeam prin somn, presviteră, cum am uneori inarav. Ce-am spus ?
i — Că te-a trimes Ion-Vodă la zaporojeni.
—	Da, se poate; însă dumneata să ştii, presviteră, că-s numai nişte năluciri.
—	Nici nu le-am ascultat. Mă uitam la ploaia asta care nu mai stă de asară şi-ţi dă truda neliniştii. iDormi; mai ai pînă ce-ţi vei împlini somnul, ş-ai să uiţi visul rău.
—	Da, a şoptit Nicoară, ş-a adormit iarăşi,
Presviterei i s-a părut că somnul i-i lin, ş-a oftat,
aşezîndu-se iarăşi în scaun, cu braţele încrucişate pe 'sîni.
în tindă s-au auzit un răstimp mormăind străjile: Ştefan a Măriei şi Stîngaciu. După aceea se vede că 'au căzut iar cu capetele în culcuşuri, căci presvitera a început a auzi prin părete bîzîit straniu.
82
VIII
Vînâioare sub Piscul Bourei
Tot la a patra săptămînă e orînduit de la episcopie să vie la biserica Dăvidenilor un cuvios ieromonah de la schitul din codru, să facă slujbă împreună cu părintele Ciotică şi să cetească şi cazania.
INumai ologii nu se îngrămădesc atunci la letur-ghie; altfel vine tot satul aducînd multe daruri. Şi preotul şi ieromonahul se întrec în cîntări, biruindu-1 inai des popa Vasile pe călugăr, deoarece popa nostru Vasile are viers tare frumos. Iar la cetanii popa Ciotică spune fără să se uite în tipic şi iese la capăt m’ai repede decît cărturarul. Dar la cazanie, ieromonahul e întru toată puterea şi slava, şi înşiră poveştile sfinţilor domol şi cu rînduială şi unii ascultă, iar alţii se uită la zugrăvelile de pe păreţi.
A cetit anul trecut, la sărbătoarea Sfîntului Spiri-don, ieromonahul Diomid de la Boureni, minunile ■acelui vraci şi filosof iscusit, care a biruit pe necredinciosul Arie în fapte şi întrebări.
Las’ că a poruncit să se lipească la trupuri capetele cailor săi, tăiate de cătră sluga necuviosului. Dar sfîntul nostru părinte Spiridon a dovedit lui Arie cum e cu Treimea cea de o fiinţă. A luat în mînă o cără-;midă şi a zis : una este 1 şi, cînd a cuvîntat astfel, focul s-a aprins pîlpîind în sus, apa a curs în jos, iar lutul a rămas în pumnul sfinţiei sale.
La un an după aceea, părintele Vasile Ciotică s-a aflat singur în biserică în faţa poporănilof săi, nefiind rîndul călugărului să ajute lâ leturghie.
Părintele Ciotică băgă de samă că răzăşii şi răză-şiţele, după rugăciunile şi cîntările sale, mai aşteaptă
6*
83
ceva. Şi-a adus aminte de cazanie şi de isprăvile sîîn-tului din celălalt an.
—	Eu ştiu ce aşteptaţi domniile voastre, a zis sfinţia sa ieşind la altar. Eu am să vă spun, fraţilor mei, că nu s-a aflat să mai fi săvîrşit sfîntul Spiridon alte isprăvi decît cea cu caii şi cu cărămida, aşa că ră-mînem tot la cele ştiute. Dac-a mai săvîrşi alte minuni pînă la anul, vi le-oi spune atuncea.
Răzăşii noştri de la Dăvideni, fiind hîtri din fire, s-au bucurat de cele arătate de preotul lor şi le-a plăcut cazania popii Ciotică miai presus decît cazania ieromonahului Diomid.
Istoria asta o spunea o căpităneasă a unor neveste îndrăzneţe care suiseră, în număr de paisprezece, în foişor la logofeteasă şi cînd colo, în foişor găsiseră pe uncheşul Petrea, pe diacul Radu şi pe badea Ghiţă Botgros.
Aceşti doi bărbaţi din urmă se stricau de rîs. Uncheşul avea mai multă stăpînire de sine şi se uita pe sub sprinceană la muieri. Cine ştie ce-or fi punînd ele la cale 1
—	Este vreun drac la mijloc, a mormăit el cătră soţii săi. Să chemăm pe logofeteasa Maria, să ne deie. ajutor.
S-a întors spre căpităneasă:
—	Mă rog dumnitale, care ţi-i numele ?
—	Marga mă chiamă, a răspuns ea, şi nu mă lua domnia ta, oştene, cu blîndeţă şi cu şireclic. Nu socoti că ai să ne îmblînzeşti. S-ar fi putut întîmpla asta în dalba tinereţă. Dar acum avem nacaz de crapă inima-n noi.
—	Ce este, mă rog dumnitale, jupîneasă Margă ? Cazania a fost, se vede, un tîlc împotriva noastră...
84
■— Apoi tot om îndrăzni şi ţi-om spune, uncheşule. Am părut noi cutezătoare, dar să ştii că de domnia ta ne sfiim. Aceste paisprezece neveste de răzăşi care ne aflăm aici sîntem din partea cealaltă de sat, şi nouă ne farmă porcii mistreţi toată munca din pri-mavara asta.
—	Bobul şi mazărea ?
—	întocmai precum spui, cinstite oştean: bobul şi mazjărea. Ne-am tînguit vornicului Evghenie şi pădurarilor şi ne tot poartă cu vorba. I-am mînat să vie la nişte barbaţi pricepuţi ca domniile voastre, dar ne-au mărturisit că n-au primit răspuns bun.
—	A plouat trei zile... s-a amestecat diacul.
—	Lasă dumneata asta; ştim c-a plouat; am văzut c-a plouat. Dar ploaia stă, că nu-i potopul lui Noia. Şi dacă a stat ploaia, socotim că se poate pune la cale prigoana împotriva sălbătăciunilor. Nu ne lăsaţi, rogu-vă; au săvîrşit acei mistreţi o batjocură de ne-am pus mînile în cap. Popa zice că să ne facă rugăciuni şi sfeştanii. Că de asta grăiam mai nainte de el. Cu sfeştania sfinţiei sale ni se îngroaşă şi mai tare paguba, că porcii sălbatici nu ştiu de Dumnezeu şi sfinţi. Aşa că tot la domniile voastre cădem cu rugăminte. Altfel, dacă ne lasaţi şi nu întindeţi cătră noi mînă de ajutor, apoi nici nu ne mai primim bar-baţii acasă. Iasă ei singuri împotriva dihăniilor, facă ce-or şti.
De la casa cea mare a mazîlului a venit în fugă, cu cosiţele înflorite şi ochii aprinşi, Ilinca; a trecut de-a dreptul prin adunare şi a cerut leliţei Maria ceva, şoptit.
A intrat după logofeteasă la cuhne şi a ieşit îndată cu o ulcică de lut aburind, pe-un fundişor de lemn. Umbla cu băgare de samă, fără a zîmbi neves-
85
telor. Numai o dată a aruncat în treacăt o căutătură de ochi cît paharele. Negri erau ? Albaştri erau ? Nevestele şi-au dat coate. Doar anume şi pentru asta veniseră, ca să iscodească ce se petrece la curtea mazîlului.
Mai încolo, Ilinca a rupt o crenguţă cu trei flori de răsură şi s-a suit în cerdacul de la casa mare. Mezinul Alexandru i-a ieşit înainte aţinîndu-i calea. S-a ferit de el, cu fruntea plecată, ş-a intrat. Adunarea şi-a contenit un răstimp sfatul. După aceea iar s-a stîrnit vorbă şi căpităneasa nevestelor s-a întors spre uncheşul Petrea, cu obrazul îmbujorat de întărîtare.
Tot atunci a intrat pe poartă vornicul Evghenie, cu toiagul vorniciei lui în mîna dreaptă, şi cu pădurarii după dînsul.
După ce au intrat pe poartă, vornicul Evghenie şi pădurarii s-au oprit şi au întors urechile, să desluşească ce este.
—	Dar paguba domniilor voastre, nevestelor, a zis uncheşul încreţindu-şi coada pleoapelor, paguba domniilor voastre poate s-o fi făcut altcineva. Nu ştiu să le placă mistreţilor mîncarea de bob şi de păstări de. fasole.
—	Apoi, cinstite oştene, a răspuns căpităneasa, la asta ne-am gîndit şi noi şi am prepus întăi pe Şep-telici, care îşi au răzăşiile mai la vale de noi, departe de-o fugă de cal. Gîştele lor le vedem de la noi zbu-TÎnd pe sus cînd se întorc de la Moldova. Şi crapă de ciudă muierile Şeptelicilor, că avem grădini frumoase. Adevărat că acuma nu le mai avem! Ş-atun-cea, ne-am sfătuit noi să şedem cu rîndul la pîndă — cîte trei, cîte patru, să nu ne fie urît. Şi-am stat vreo cîteva nopţi la pîndă şi n-a venit nimeni. N-au venit nici mistreţi.
86
Din ogradă a ridicat întrebarea cu glas înalt moş Nastasă pădurarul. Toată lumea s-a răsucit cătră el.
—	Dar mă rog să-mi spuneţi, nevestelor, dacă la acea pîndă aţi tăcut?
—	Cum să tăcem ? Har Domnului, că doar nu sîn-tem mute.
La aceste vorbe, pădurarii s-au întors cătră vornicul Evghenie şi vornicul Evghenie cătră pădurari, ş-au prins a rîde, cîrligîndu-se din şale şi bătînd cu braţele împrejurul lor, parcă ar ii lepădat ceva din mînă.
\
—	Dar de ce vă\hliziţi,\ mă rog ? a ţipat cu mirare căpităneasa. ;
Nu s-a mai dat nevestelor răspuns.
—	Ascultă, nepoată Margă, a ridicat iar glas din ogradă pădurarul cel bătrîn, după ce s-a potolit rî-sul; noi am venit aici să le spunem dumilorsale oştenilor, după sfatul ce-am avut, că am împresurat locurile şi ştim unde se ţin mistreţii — în bahna de la mestecăniş. Şi mîni-dimineaţă om ieşi toţi barbaţii şi feciorii să-i ocolim.
—	Apoi de aceştia mi-aţi fost ? s-a încruntat cu mînie prefăcută căpităneasa Marga, arătînd pumnul cătră oşteanul cel bătrîn. Noi cerşim cu lacrimi şi domniile voastre rîdeţi pe sub mustaţă. Amarnic om trebuie să fi fost domnia ta în tinereţă !
Ochii lui moş Petrea s-au înceţoşat:
— Tinereţe ce-am avut Cu amar le-am petrecut...
a îngînat el şi adunarea de la casa cea mică a tăcut şi s-a întristat un răstimp. Apoi pădurarii au suit în pridvor la sfat, iar cele paisprezece neveste s-au dus la treaba lor, vorbind şi rîzînd.
87
—	Mai repegior, mai repegior! le-a strigat vornicul Evghenie, ameninţîndu-le cu toiagul. Barbaţii voştri aşteaptă prînzişorul, pruncii vi s-au răsturnat din covăţele, găinile s-au suit în vîrful şurii!
Duminică, a doua zi, dis-de-dimineaţă, cînd se în-gîna ziua cu noaptea, dar mai luceau stele, a sunat un bucium dincolo de Moldova şi răzăşii cu feciorii lor au prins a se aduna şi îndruma spre vaduri. Ici-colo se mai prevedeau prin geamurile de steclă ale unora dintre case luminile opaiţelor.
Asta era una din mîndriile pe care răzăşii din acest sat le moşteniseră de la străbunul lor David Călăreţul. Ş-a doua mîndrie era că purtau ciubote de piele. Şi cînd încălecau la slujbele domneşti ce datorau, puneau pinteni.
Suna în tăcerea faptului zilei bocănitul ciubotelor pe hudiţi şi cărări.
Cînd a crescut geana de foc a răsăritului, steaua ciobanului a mai fîlfîit o dată ca o naframă şi apoi s-a stîns. Atuncea au trecut vînătorii de la Dăvideni vadul Sasului, călare. Iar hăitaşii s-au arătat mai la vale, ieşind cu podul umblător în dreptul unor rîpi oable unde se afla bahna mestecănişului.
Doi dintre oşteni, mezinul şi Alexa, rămăseseră strajă la casa cea mare lîngă chilia lui Nicoară. Ceilalţi şapte se aflau toţi în drum spre valea de la Bu-dăie, şi Caraiman ducea, în căruţa lui cu cei doi cai roibi, sculele de trebuinţă.
Oştenii erau în şa; pădurarii umblau pe jos în urma lor; iar după căruţă unii dintre bătrînii satului veneau pe căluţi harnici, călărindu-i de-a dreptul pe păr.
88
Incălărat şi mai semeţ decît Alexandru Machedon, sălta în tarniţă badea Ghiţă Botgros, purtînd pe umăr o suliţă cu bold de fier; iar la ciochine îi atîrna în partea stîngă o pavăză de lemn pe care o avea rămasă între cioveiele din pod din vremea veche, cînd era tînăr strămoşul David. Badea Ghiţă îşi bătea iapa cu călcâiele ca să nu rămîie în urma unui oştean ca Suliţă, pe care îl socotea cel mai bun prietin al său din acele zile îmbielşugate în mîncări şi băutură.
—	Cum crezi c-o să meargă vînătoarea noastră ? l-a întrebat diacul Radu.
—	Bine; dacă nu ne-om întoarce cu plin, să-mi razi mustaţa.
Uitîndu-se la obrazul spînatic al lui Botgros, diacul nici n-a zîmbit.
—	Ai mai fost, frate Ghiţă, la asemenea vînători ?
—	Fost.
—	Prins-ai mistreţi ?
—	N-aş putea spune decît că am ajutat, diece Radule. Dar acum mi-am luat suliţă şi dacă n-oi izbîndi să dobor batîr unul, nici să nu te mai uiţi la mine.
—	De ce să nu mă uit ? Eşti bărbat mîndru şi în putere.
—	Da; am eu o prietinie şi aş vrea ca aceea să-mi spuie la ureche asemenea vorbe.
—	Atunci doboară mistreţul.
—	Să ştii că am să-l dobor!
—	Cunoşti meşteşugul ? Să-i repezi suliţa drept în epata de dinainte, ,ca să-l îngenunchi. Tragi suliţa spre dumneata şi-l proţăpeşti Ia ii; dacă se culcă, înfigi suliţa pînă în pămînt.
—	Nu-i lucru uşor; aşa am să fac. Numai să nu mă înfior, îţi spun drept, de acea groaznică arătare, cu colţii belciugaţi şi cu ochii crînceni de sînge.
39
—	Nu te teme; te sprijin şi eu de-alăturea.
—	Aşa da. Am şi pavăză.
—	Eu te-aş sfătui, bade Ghiţă, pavăza s-o lepezi la căruţă. S-o scoţi la focul vînătorilor, cînd om pune pe dînsa inima friptă a mistreţului dumnitale.
Se lumina de soare piscul din Boura. Căruţa s-a oprit la Budăie. Caii au forăit pe oglinda apelor bînd prelung din izvoare.
La scara uncheşului s-au înfăţişat pădurarii şi au arătat care-i meşteşugul lor.
Mistreţii numaidecît trebuie să pogoare pe unde le-au alcătuit pădurarii cale. Trebuiesc cuprinse bine laturile poienii, mai în sus de Budăie, şi arcaşi dintre cinstiţii oaspeţi i-or aşeza pădurarii cei bătrîni pe unde se ştie că numaidecît dau aceste sălbătăciuni. Se mai află cu suliţi bărbaţi tari, cu cîni de la stînă, la anume ţiitori. Iar Vidra şi cu cei patru au să dea atîta dezbin dihăniilor, pînă ce i-a prinde spaima; în acel ceas mistreţii nici nu văd, nici n-aud. Năboiesc pe unde apucă, dînd cu colţii; atuncea-s mai cu primejdie.
Badea Botgros asculta pe gînduri.
—	Ce zici, bade Ghiţă ? l-ia întrebat diacul.
—	Zic bine şi nici nu-mi pasă ! Acuma, gîndindu-mă, parcă mi-i mai frică de acea bală fioroasă ; dar atuncea ştiu eu că-mi vine puterea spaimei. Asta mi s-a întîmplat la multe harţuri, în războaiele Domniei.
De la izvoare mai sus au dat de goruni uriaşi care întindeau, în laturi, braţe mari, şi, după un somn de un veac, parcă abia acuma în acea dimineaţă se deşteptau în bătaia luminii răsăritului. Ciocănitori şi alunari îşi luau zborul tăcut şi furiş cătră sihla de-a,proape.
Chihaia Nastasă, cel mai vechi dintre pădurari, s-a oprit şi s-a uitat în jurul său cu semeţie, făcînd semn.
Acolo, între goruni, le-a fost descălecatul. Caraiman a scos din căruţă, pentru oştenii măriei sale Nicoară, arcele — fiecare arc avînd cucura sa, şi pădurarii s-au bucurat. Iar apoi a scos şapte ţevi lungi cu condace şi pădurarii s-au mirat, socotindu-le trîm-biţi de buciumat. însă nu erau trîmbiţi. Ce-or fi, că acei oşteni le înfundă cu cărbune ! Să fie acel cărbune iarbă de puşcă ? Or fi aceste buciume săneţele despre care se vorbeşte că le poartă de-o vreme ienicerii sultanului ?
Ce-or fi se va vedea îndată, căci, pe lîngă arce, oştenii le-au luat cu sine. Iar căruţa, Caraiman a în-tors-o iar la vale cătră izvoare, cu caii. Şi acel Caraiman oacheş, fiind, se pare, slujitorul celorlalţi, nu s-a mai întors sus. Dar cum să se întoarcă cînd el are de priveghiat acea căruţă cu zestrea lor de război ?
Pădurarul cel bătrîn, chihaia Nastasă, numai ce-a pus la gură cornul şi a buciumat în trei răstimpuri pînă ce i-a venit răspuns jalnic şi stîns din adîncurile înrourate ale codrului. S-au înălţat îndată, din depărtări felurite, şi alte răsunete care se desfăşurau pipăind ponoarele şi costişele.
N-a trecut decît scurt răstimp ş-au prins a răzbi din depărtări chiotele hăitaşilor. Se auzeau mai desluşit din culmi şi mai înfundat din văile pîraielor. Apoi, la urechea vînătorilor din ţiitorile poienii, au ajuns hămăiturile dulăilor. Dintrodată au chefnit plîngînd Vidra şi cu cei patru pui. Ce pui ? Că erau mai nalţi în picioare decît haita. Şi s-a înţeles desluşit că ciurda mistreţilor coboară pe valea socotită de pădurari, şi că o prigoneşte căţeaua vînătoare şi corcii de lup.
91
S-au văzut din locul vînătorilor, prin luminişuri depărtate, săgetînd o clipă şi mistuindu-se în1 bungeturi, pîlcuri mici de căprioare cu ţapii lor. La vremea aceea corniţele căpriorilor au încă blăniţă. Au trecut două-trei vulpi cu blana înfoiată şi cu coada tîrîită.
Apoi s-a auzit sosirea: grohăituri întărîtate, pîrîiri de vreascuri, scheaunele cînilor vînători. Şi asupra celor care s-au arătat mai întăi şi mai aproape, cu coamele zbîrlite, cu ochi crunţi şi spumă în colţi, au bătut din crăcăni săneţele, stîrnind duruiri de tunete şi spăimîntînd singurătăţile şi pe oamenii din acele singurătăţi.
Cînd grosul turmei s-a învîrtejit în poiană, vînătorii cu arce le-au trimes săgeţi, cei cu suliţiile au repezit suliţi. îndată cînii, sosiţi cu limbile atîrnînd, au adulmecat urmele sîngelui şi oamenii s-au luat după ei, cu furci şi topoare.
Sălbaticii doborîţi de plumbii săneţelor zăceau în poiană. Doi se trudeau încă; pădurarii i-au pălit cu baltagurile. Căzuseră cinci dihănii. Era unul mai mare, cu platoşă de slim.
—	Aista-i tata celorlalţi, se bucura badea Ghiţă Botgros. Am zvîrlit şi eu în unul suliţa.
—	Dacă-i pălit unde trebuie, îl găsesc cînii, i-a zis ca pentru mîngîiere chihaia Nastasă. Dar s-a dovedit după aceea că suliţa lui badea Ghiţă Botgros nimerise bine, şi pădurarii au găsit într-o rîpă şi porcul lui badea Ghiţă, luîndu-se după urma de sînge. Era un godin, dar Botgros a părut a se sui pînă în naltul cerului şi era în stare să facă şi pentru acest vînat mai mic un chef de o mie de zloţi...
—	Dacă i-aş avea... a adăogit el, cîrnind din nasu-i ascuţit.
92
Cu godinul lui, se făceau şase mistreţi. S-au mai adus doi, tîrîiţi la vale, din alte ţiitori, pe unde căutase cale de scăpare turma. Făceau în totul opt.
Cînd s-a umplut poiana de mai multă zvoană şi nimeni nu se aştepta, numai iaca iese, dintr-un tufăriş ca peria, un lup sur. A zbucnit de la zece paşi şi oamenii au stupit spre el chiuind. Alţii au zvîrlit după dînsul cu ciomegele. Diacul Radu a tras din cucură săgeata ş-a încordat-o în arc, pălind dihaniia după ceafă. Lupul a căzut pe loc, ridicînd în sus, tremurat, coada.
—	Apoi aşa pălitură îmi place şi mie, diece, a zis uncheşul Petrea. Dacă n-aş fi încredinţat că mistreţul cel mare e al meu, aş avea asupra domniei tale zavistie. Parcă tot mai frumos cade vînatul din săgeata unui arc decît după trăsnetul săneţei. Condacul era cît pe ce să-mi scoată o măsea de minte, din fundul gurii. Alţii şi-or fi muşcat limba. Nu ne lăsăm noi lesne, diece, de arc şi paloş, ca-n vechime...
Cornul lui chihaia a buciumat contenirea vînătorii şi răzăşii strînşi în poiana de la Budăie au îngrijit să deşerte vînatul de măruntaie şi să-l atîrne în părîngă pe trunchişori de carpăn. Apoi au strîns cînii, hrănin-du-i din sîngele jertfelor; şi, dînd din răstimp în răstimp glas de cornuri, au purces pe la vremea amiezii cătră Dăvideni.
IX
Badea Ghifă şi căpităneasa
In sat, a fost în acea zi de duminică mare bucurie pentru izbînda împotriva unor sălbătăciuni stricătoare ; iar badea Ghiţă Botgros a arătat trufie, nu
93
pentru că ar fi prăvălit şi el cu suliţa un godin, ci pentru ca să-i cunoască vrednicia unii care nu o cunoşteau.
—	Am să-ţi spun eu mai pe urmă o taină, prietine Radule, se tînguia el cătră diac. Dacă-ţi aduci aminte, ieri dimineaţă s-au înfăţişat în foişor la logofătul lorgu paisprezece neveste mărginence, cu mare vîlvă împotriva mistreţilor. Şi s-ar fi părut că Marga căpităneasa n-avea pe lumea asta laudă mai mare decît acea laudă a biruitorilor de mistreţi.
—	Mi-aduc aminte, a zîmbit diacul. Acea căpităneasă e muiere cu draci.
—	E văduvă, a băgat de samă badea Ghiţă; bar-batul ei s-a întîmplat sâ fie un om gubav care tot tîn-jea primavara, şi acu doi ani, la Sfîntu-Gheorghe, s-a prăpădit de-o tusă otrăvită.
t- Ei?
—	Fii cu răbdare ; ai să cunoşti numaidecît ce vreau să-ţi spun.
—	Ce vrei să-mi spui, înţeleg eu...
—	Ce-nţelegi, diece ? Poate că înţelegi că eu şi acea căpităneasă ne avem bine ?
—	Cam aşa, bade Ghiţă.
—	Cum ar putea îi aşa, diece, cînd eu n-o slăbeam din ochi şi ea nu s-a uitat macar o dată la mine ? Iar astăzi i-am dus un but de godin, şi am întrebat-o dacă-i place. — Cum să nu-i placă ? — Dar ştii dumneata, cumătră Margă, cine l-a doborît pe acest godin ? — Cum să nu ştie ? căci vuieşte tot satul de isprava cumătrului Ghiţă. — Şi nu-1 lauzi ? — Ba-1 laud. — Numai atîta, cumătră Margă ? — D-apoi ce mai poate fi alta ? — Ce zici de una ca asta, prietine Radule ?
94
—	Ce pot spune alta, decît că aşa-i feleşagul muierilor.
—	Da, da, s-a muiat cumătrul Ghiţă ; aşa-i feleşagul acestei tagme. Cînd socoţi că-i bine, atunci e mai rău. Şi eu am socotit că dacă i-am alintat guşa
o	dată, de două ori, apoi se va bucura şi a treia oară. Şi cînd colo, în foişor la logofătul lorgu, ea nici nu se uită la mine. Am oblicit eu din unele zvonuri femeieşti ce poate fi; şi asta-i taina pe care ai s-o afli cînd a veni vremea, nu mai departe decît desară. Şi dacă nu ţi-a plăcea, să-i razi lui badea Ghiţă mustaţa. Ai înţeles ce spun eu, diece ?
—	înţeles, prietene Ghiţă. Se cunoaşte c-ai mîncat inimă de mistreţ pîrpîlită în jar de pe scutul strămoşului dumnitale David Călăreţul.
—	Ehei, diece, vulpoiul nu umblă de multe ori la patul. Din pricina acelui vulpoi nu-i pasă căpitănesei de-o vrednicie care nu s-a mai pomenit în sat la Dăvideni. Atîta-i, alta nu mai spun. Numaicît să ne ridicăm din chilia asta a logofătului şi să ieşim în privelişte, unde se aude zvon de strune şi au scos credincioşii mazîlului nostru o bute de vin. In cinstea cui crezi domnia ta, diece, că s-a dat sfredel acelei buţi de vin ? S-a dat sfredel acelei buţi de vin în cinstea oştenilor măriei sale Nicoară.
Radu Suliţă s-a oprit în prag şi l-a privit cu mirare pe Botgros.
—	De unde ştii dumneata, bade Ghiţă, că-1 chiamă aşa pe mai-marele nostru ? Asta-i o taină pe care nu trebuie s-o pătrundă nimeni.
—	Apoi iaca o pătrund căpitănesele şi alte treisprezece neveste. La asemenea viclenii se pricep, dar să bucure pe-un barbat ca mine nu se pricep. Aşa că s-a adunat tot neamul Dăvidenilor ca să cinstească pe
95
acei oşteni, aflîndu-mă cu vrednicie în mijlocul lor şi eu, carele am doborît mistreţ.
—	Godin, bade Ghiţă.
—	Godin, mistreţ, nu-i tot atîta ?
—	Ba da, precum sărbătoarea de ieri e tot una cu cea de azi.
Badea Ghiţă a clătinat fruntea desfăşurîndu-se în sus:
—	Oi, viclene, viclene, nu-mi mai aduce aminte că azi nu mai samănă cu ieri. Pogorîm pe colea şl ne aflăm la un loc cu cei care petrec cu inima bucuroasă. Dar inima mea, sărmana, e neagră ca tina...
Grăind, badea Ghiţă şi diacul au intrat în adunarea din laturea casei mici, lîngă un gîrlici de pivniţă. Cu-parii logofătului împărţeau în oale nouă nesmălţuite vin din butea sfredelită. Acolo se adunaseră bărbaţii cărunţi ai satului, precum şi cei care nu erau cărunţi. Iar tinerii fără griji luaseră cu ei în pajişte, mai la o parte, doi lăutari ţigani, întocmind o horă, ca să li se vadă suratelor catrinţele, hurmuzurile şi cununile.
Lăutarul cel bătrîn avea pe el cele mai umilite straie, lepădate în dar de strănepoţii Călăreţului, ilic fără bumbi şi nădragi cusuţi cu'petece roşii, ş-un comănac sur de lînă împletită cu igliţa.
Părea amărît de anii ce-1 împovărau, ca unul care fusese şi rob la Crîm. Dar ştia să tragă arcuşul, cînd m-îngîind, cînd zădărînd strunele. Gînta poate mai mult pentru sine, ademenit de aduceri-aminte de pe cînd era în floare, ca cobzarul ce-i ţinea ison. Acest nepot se ţinea mîndru în felendreşul lui, dăruit de ma<zîl. Scărpinînd cobza, se socotea vataman şi maistru pentru horă. Erau Ilie şi Iliuţă de la şatra de lîngă moara Gîrbovului, cu faimă în ţinut; dar această faimă nu le ţinea nici de foame, nici de sete. In ţara
96
Moldovei aveau trecere mai mult cîntecele decît cîn-tăreţii.
Şi adunarea de la bolta gîrliciului, şi hora, erau privelişte depărtată pentru Dăvideanu şi mazîliţa sa, rentru Ilinca şi Alexandru mezinul, care se aflau în scaune sub streşina cerdacului. Intr-un răstimp a ieşit lîngă ei presvitera Olimbiada, ca un duh al timpurilor trecute. Şi atunci pe unde ieşise presvitera a intrat Ilinca.
S-a arătat la un geam ce se deschidea lunecînd în sus şi se închidea coborînd chipul pălit şi posomorit al lui Nicoană. Şi-a răsucit grumazul cătră cineva care se ţinea îndărătul său, apoi obrazul i s-a întors în deschizătura geamului şi părea luminat ca de un asfinţit de soare.
«îndărătul măriei sale stă şi grăieşte fata», s-a gîndit diacul Radu.
La bute, şipotul de vin s-a împuţinat.
—	Vine o secetă, a fost de părere părintele Ciotică. Să ne aţinem cu ulcelele cît mai curge picuş şi să mai închinăm o dată pentru cinstiţi oaspeţii noştri.
S-a apropiat cu ulcica lui şi badea Ghiţă :
—	Da’ pentru mine nu închini, părinte ?
—	De ce nu ? Eu închin pentru tot creştinul.
—	Nu aşia, părinte Vasile, s-a îndîrjit slujitorul mazîlesc. Eu te întreb pe sfinţia ta dacă închini anume pentru mine...
—	Dar de ce să închin anume pentru dumneata ?
Era şi părintele cu chef.
—	Apoi să închini anume pentru mine, căci eu am săvîrşit azi o ispravă, împreună cu cinstiţii oşteni.
—	Bine, bade Ghiţă, eu nu mă pun de pricină ; închin şi pentru dumneata.
7 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 18
97
—	Nu aşa, nu aşa, părinte Vasile.
—	Dar cum ?
—	Să ;închini numai pentru mine şi să-mi faci o urare, să mă adun cînd oi pofti eu cu cineva care mi-i drag.
—	Bade Ghiţă, a grăit blînd popa Ciotică, eu văd că dumneata ai o leacă de harţag. Dar dacă îmi spui cine-i anume, ţi-oi face urarea.
—	Nu spun.
—	Atuncea nici eu nu închin.
Badea Ghiţă Botgros a chemat cu mîna pe prietinul său diacul.
—	Pofteşte aicea, diece Radule, şi fă-ne judecată.-Eu l-am preţuit pe părintele Vasile ca pe-un frate şi văd că tare m-am înşelat. Eu îl rog să se închine lui Dumnezeu pentru o bucurie a mea, şi sfinţia sa m-ar vinde Diavolului.
—	De ce spui o vorbă ca asta, bade Botgros ? s-a ■tînguit preotul.
—	O spun pentru c-au stat ploile, ş-am dăruit un but din purcelul pe care l-am vînat, şi pentru că de-teară are să se întîmple poznă mare.
—	Ce vorbe-s acestea ?
—	Ţi-oi spune altă dată, părinte Vasile. Acuma te poftesc numai să te uiţi la horă şi să-mi spui dacă vezi pe cineva care-o ştiu eu.
—	Nu văd nimica.
—	Ţi-s tulburi ochii, părinte Vasile. Iţi doresc sănătate. Eu şi cu diacul ne ducem în treaba noastră.
Badea Ghiţă a vărsat vinul şi a trîntit ulcica de ţ)ămînt; apoi a luat de grumaz pe diac, pornind încolo. S-a dus să ciugulească din masa pe care o întinsese în pridvor logofeteasa Maria. Dar nici acolo
98
i	i-au stat decît pînă ce s-a cufundat soarele în pîcla ji uinţilor. In acel pătrar de ceas cînd se cufunda soaiele, a ieşit din răsărit, de pe codrii Bourenilor, lima plină.
—	Ia acu-i vremea să ieşim noi la altă vînătoare, i-a şoptit la ureche badea Ghiţă diacului. Ca să afli şi taina de care ţi-am spus. Dacă nu ţi-a plăcea, să-mi razi mustaţa.
Badea Ghiţă se «chiurluise», cum se spunea în sat la Dăvideni, dar nu prea mult. Şi-n aceeaşi stare plăcută se afla şi diacul Radu.
—	Unde ne ducem, frate Botgros ?
—	Nu ne ducem mai departe decît la Mărgineni, diece, la casa căpitănesei de care ţi-am vorbit; şi să mergi cu mine ca să nu creadă dumneaei cine ştie ce. Cît facem drumul pînă acolo, se ridică luna de o suliţă, Radule, şi satul se linişteşte şi i-i somn. Numai cînii mai zăpăiesc ici-colo ; după aceea se alină şi ei.
Nu-i macar o adiere de vî.nt. Iată, trecem puntea la pîrăul Plopilor şi s-aude cum cîntă apa.
S-au stîns toate opaiţele în Mărgineni.
Numai la cumătră mea căpităneasa Marga mai arde o lăelioară, pe care i-am adus-o eu de la tîrg <le la Roman. Se vede că m-aşteaptă. Hm!
Cotim pe hudiţă şi intrăm. Portiţa-i bine unsă, cu untură de la godinul meu; nu scîrţîie. Şi dulăul mă cunoaşte. Vino-ncoace, Tărcuş, să vadă diacul cum ştii tu să-ţi porţi coada, ca un steag.
Badea Ghiţă a bătut cu bîta în uşă şi ă dupăit^la prag. A strigat:
—	Acasă eşti, cumătră căpităneasă ?
,N-a venit îndată răspuns. Poate femeia se gătea de culcare şi dezvălea straiele patului.
7*
99
—	Aicea eşti, cumătră ? a strigat iar badea Ghiţă.
Glasul căpitănesei s-a auzit nu prea tîrziu de
după uşă:
—	Care-i acolo ?
—	Eu, cumătră Margă.
S-a tras zăvorul; cumătră a deschis uşa, lumi-nînd tinda şi uşa de la chiler cu tăclioara de la Roman.	■>
—	Pofteşte, mă rog. Nu eşti singur.
—	Nu; l-am adus şi pe diac, să fie martor...
—	Cum grăieşti dumneata, cumătre Ghiţă... II cunosc pe domnia sa diacul şi-mi plac ochii lui.
—	D-apoi mie; aşa ochi zic şi eu 1 Nu fără sprîn-cene ca ai unui oarecare popă, cel cu barbă roşă ca un măturoi.
—	Lasă-1 pe părintele Vasile, cumătre Ghiţă, că nu ţi-a făcut nici un rău, şi intră în casă cu prietinul dumnitale.
—	Intru. Dar mai întăi eu aş pofti să văd cît grîu ai în camară.
—	Doamne, cumătre, mi se pare c-ai închinat cam multişor la gîrliciul pivniţei.
>— Oît îi trebuie unui barbat viteaz, după o ispravă ca aceea pe care am săvîrşit-o. Iaca intrăm şi ne aşezăm.
Văd că ai întins masă, cu două străchini şi două linguri.
Căpităneasa a rîs, alintîndu-se.
—	Apoi tot te aşteptam, cumătre Ghiţă. Acum pun ş-al treilea talger şi aduc plăcintele; încă-s calde. Poftiţi.
•— Mulţămesc frumos. Dar eu mă duc să văd cîţi saci de grîu mai ai în camară.
—	Ba gustă din ce ţi-âm gătit, cumătre.
100
—	Numaidecît! Dar eu vreau să văd întăi cîţi !saci de grîu mai ai în camară.
Badea Ghiţă Botgros s-a zvîrlit în sus ca dintr-un arc. a făcut doi paşi mari; a deschis smuncit uşa de la tindă, cu stînga, apucînd în dreapta bîta de lîngă horn; a repezit în clampă uşa şi a dat dintrodată glas. Căpităneasa a rămas ca o icoană a uimirii fără să aibă timp a mişca măcar un deget.
—	D-apoi, cumătră, noi stăm cuminţi aici, a zis badea Ghiţă intrînd din tindă şi pălind cu bîta întăi în duşamea şi pe urmă în bagdadie, noi stăm cuminţi aici şi la dumneata în camară — hoţul. M-am pălit piept în piept cu dînsul.
—	Doamne, fereşte şi apără! s-a crucit căpităneasa.
—	L-am împuns cu bîta, l-am apucat de barbă ; deschisese uşa de afară şi s-a tot dus. La lumina lunii, parcă-parcă l-aş fi cunoscut.
Căpităneasa Marga îşi cuprinsese pleoapele ochilor în palme.
-	Mii! mi s-a părut c-ar fi părintele Vasile, a urmai b/idea (iliiţă, fără să arate supărare; şi desco-lioro-ţi ochii, cumătră Margă, of! ochii cei căprii caro mi-au fost dragi, şi uită-te la smocul de păr din ghiara mînii mele stîngi. Aşa păr roş şi aspru n-are nici o barbă din sat decît barba părintelui Vasile.
Cumătră Margă, mai bine mîncam astăzi friptă inima lupului decît a unui biet purcel sălbatic, ca să urlu şi să te rup cu colţii. Căci noi ne-am avut bine ş-am strîns în inimă ca o comoară, ş-acuma văd că eşti căpităneasa înşelăciunilor.
Ba cumătră Marga era căpităneasă adevărată. A ridicat fruntea şi a privit fără teamă pe badea Ghiţă Botgros.
101
—	Ghiţă, a zis ea cu glas limpede, ara martor şi pe diac şi pe Dumnezeu şi mă jur că n-am ştiut de popă, cum nu ştiu cînd îmi va veni ceasul morţii. Poate s-a furişat el de bună voia lui, ca să-mi facă
o	spaimă, ca unul ce s-a întors băut de la petrecerea vînătorilor.
Cum s-ar putea să mă leg eu c-o faţă bisericească şi să fac supărare cuvioasei preotese ?
Dar cine-mi ajută mie să lucrez răzăşia, să samăn, să culeg ? Nu-mi ajută oare un cumătru ce-1 am ? Dacă nu-i cumătrul, ar putea oare popa să m-ajute într-acelaşi fel, în vederea satului, a fiicei mele măritate Ileana şi a ginerelui meu Tudose ?
Fac cruce, am jurat şi acum mînîncă-mă!
Adevărat că atunci cînd întorceai ochii spre mine ieri dimineaţă, în foişor la lorgu, eu mă uitam în altă parte. Dar n-ai calcat aici în casa asta de douăsprezece seri şi femeile îşi au meşteşugul lor să-i facă a-şi aduce aminte pe cei care uită.
Botgros a clătinat din cap şi s-a uitat cu jale la prietinul său:
—	Ce fac eu cu smocul ista de barbă, diece Radule ?
—	II zvîrli pe foc, prietene Ghiţă. Ş-odată hotărăş-te-te, ca un viteaz ce eşti, să nu-ţi mai aduci aminte de nimic. După care să mîncăm plăcintele şi să poftim sara bună căpitănesei. Mă petreci pînă la curtea mazîlului, unde am slujbă după straja a treia, şi, după ce mă petreci, vei face ce-i şti.
Era linişte deasupra grădinilor de la Mărgineni şi cîntau privighetorile.
Intr-o vreme, badea Ghiţă a rostit, ca şi cum ar ti venit de departe:
102
—	A mim dragostile stau boldite la stele, ascultă .şi tac.
Pe urmă, după alt răstimp, a bolborosit din guşter:
Nopţi cu lună,
Bată-vă pustia,
Eu cu voi mi-am prăpădit pruncia !
Aceste vorbe deşănţate se desprindeau chiar atunci din el, ca nişte scîntei de suflet. In starea în care se afla, le-a îngînat şi le-a uitat.
Numai diacul şi-a adus mai tîrziu, cîndva, aminte de ele.
X
Nicoară Potcoavă şi visurile nepoatei
într-a zecea zi de cînd schimba scama, presvitera Olimbiada a socotit că nu mai are nevoie de irul său. A acoperit buzele închise ale rănii c-o legătură uşoară de in şi a bătut uşor po umăr cu mîna-i uscată pe Nicoară.
.... Acuma îmi eşti fin, măria ta, a zis ea ; şi doresc
să-|i cîşligi cît de degrabă toată puterea ce-ai avut.
I-a sărutat mîna cea cu inel domnesc.
In apa ochilor lui Potcoavă se aprinsese o rază a soarelui său lăuntric.
—	A'ii-a fost dat să nu mor, presviteră, a zis el încet.
Şi-a tras pe el straiul, fără a încinge brîul.
Nepoata mazîlului a intrat aducînd ulcica de lapte
şi felia de pîne de grîu. I-a închinat şi floarea, după porunca ce avea dintru început. Acuma, cînd îl vedea pe bolnavul său într-o stare în care încă nu-1 cunoscuse, fata înţelegea, c-o strîngere de inimă, că dimine-
f 103
Iile ei se ofileau. Florile pe care i le aducea acelui Făt-Frumos cam cărunt puteau să nu mai înflorească; nu mai avea ce face cu ele. A privit cu sfială noua înfăţişare neaşteptată a celui care trebuia curînd să plece, fără să ştie de dragostea ei. Aşa credea ea. I s-au aburit ochii de lacrimi.
Presvitera o privea cu luare-aminte; i-a dat o învăţătură pe care o socotea înţeleaptă.
—	Draga mea copilă, i-a spus ea, poţi plînge. Măria sa Nicoară nu se duce la petreceri şi ospeţe, ci la datorii grele.
Ilinca şi-a acoperit ochii şi a ieşit cu grabă.
—	Se duce să vestească pe bătrînii ei, a suspinat presvitera. Visuri, ca fluturii... Am fost şi eu aşa. Care fecioară nu crede că cel dintăi barbat care-i zîmbeşte nu-i ursitul său ? Nepoata asta te iubeşte, măria ta, şi-ţi închină plocon inimioara.
—	Am. băgat de samă, presviteră, dar noi avem altele.
—	Se-nţelege. Oamenii sînt de două feluri: cei care rîd şi cei care se-ntristează. Cei care rîd trec mai lesne prin viaţă, a urmat bătrîna gîndindu-se la mezin; iar cei care se-ntristează se chinuiesc în nelinişti. La douăzeci de ani, pe cînd erai la Bar, ai avut poate şi măria ta o nălucire a bucuriilor trecătoare. Ştiu, ştiu; să nu ţi se înoureze ochii, căci viaţa fiecăruia dintre noi înfloreşte o dată ; şi nu te ruşina, măria ta, că înflorirea asta a fost scurtă ; aşa-s primaverile.
—	Nu mă ruşinez, presviteră ; mă întristez. Iar de atunci, din tinereţă, piază-rea m-a prigonit.
—	Căci erai sortit să porţi cunună şi schiptru.
—	Poate. Unii din dăscălii mei aveau şi ei scrisă în obraz amărăciunea. Mă învăţau elina şi latina, ca aceste limbi să nu-mi fie de folos. Şi numărau împăraţii zadarnic, căci din toţi rămăsese numai pulberi
104
ori mumii. Ne îndopau cu filosofiile lui Plato şi Âris-
1	oţele iar lia urmă s-a dovedit că avem nevoie mai ales de învăţătura săbiei.
—	Voievozii, măria ta, trebuie să mînînce fructele amare ale ştiinţii, ca să li se îndulcească anii cei tîrzii.
—	Dintre cei pe care i-am ştiut în vremea noastră ajuns-au oare mulţi la ani tîrzii ?
Presvitera Olimbiada n-a răspuns.
—	Cînd eram ucenic la Bar, a urmat Nicoară, mi-a fost drag un învăţător al nostru leah, care aş putea zice că vîntura dinaintea ochilor noştri împărăţiile vechi şi nouă. Au fost faraonii şi împăraţii persieni, care aveau sub toiagul lor pămînturi întinse şi furnicar de popoare ; şi totuşi cu puţini oşteni a ieşit de la cetatea Filipopol un fecioraş fără barbă, Alexandru Machedoneanul, care s-a dovedit mai destoinic decît toţi. Tot astfel în vremurile ce-am trăit eu, spunea acel dascăl, am apucat un voievod de la Moldova care a ridicat sabia sa împotriva padişahilor ismailiteni, cotropitorii lumii de azi. Fost-a acel voievod stăpîn pe o ţară mică, oştile lui erau puţine; dar el s-a dovedit mai semeţ şi mai vrednic decît împăraţii şi craii de atunci. Căci măria sa Ştefan de la Moldova lupta împotriva robiei şi cotropirii, şi la războaiele sale îl sprijinea întreg norodul.
Şi de la Ştefan bătrînul, spunea fratele nostru Ion, ne-a rămas nouă poruncă să ne dezrobim de păgîni şi de cneji.
Cînd s-a pregătit măria sa Ion-Vodă să se ducă jertfă în tabăra beglerbeiului, m-a sărutat pe frunte în cortul său, şi a lepădat sabia. Eu m-am aplecat şi am ridicat-o. Măria sa mi-a spus : S-o porţi tu I Fii vrednic.
105
Nepoata mazîlului, fiind o copilă neştiutoare, îndată ce ieşise din chilie, se ştersese cu grăbire la ochi; şi in loc să înştiinţeze pe bunicii săi, cum socotise presvitera, despre însănătoşirea măriei sale, ea se oprise lîngă uşorul uşii, ca s-asculte ce spun cei doi rămaşi singuri.
«Ce spune iubitul meu de dăscăli şi împăraţi ? se oţărî ea ascuţindu-şi urechiuşa. Plăcut e s-asculţi istorisiri de războaie care au fost; dar ce-mi pasă mie de domni şi împăraţi ?
Cum va fi fost oare cu acea ameţeală de la douăzeci de ani ? Măria sa era atunci ieşit din pruncie, dar era tot viteaz fără frică. Mă înfior cînd m-apro-pii dfe el. Iar atunci îi va fi ieşit în cale frumoasa frumoaselor, nu ca mine care am: păr de fuior şi pistrui ca ouşorul de codobatură... Mătuşa Anghelina, dadaca ce-am avut, m-a vestit că va să vie şi pentru mine un Făt-Frumos, iar eu să făgăduiesc cît cele trei fete la un loc: mîncări pipărate, şi pînză să-i îmbrac oştenii, şi doi pruncuşori cu părul creţ, cum e şi părul măriei sale Nicoară.
Ce-avem noi cu noroadele ?» s-a mirat ea urmînd să asculte.
Jupîniţa Ilinca a stat nedumerită auzind ce spunea iubitul său Nicoară despre sabia lui Ion-Vodă. Acum măria sa cugetă la plecare şi nu se gîndeşte că eu rămîn jalnică şi amărîtă. Dar nînaşa presviteră i-a spus ceva, şi poate măria sa Nicoară s-a întoarce după ce va bate războiul pe care-1 pregăteşte...
Un glas de aproape a cutremurat-o.
—	Ce face aici jupîniţa noastră ?
Era uncheşul Petrea. O privea zîmbind, dar în ochii lui aspri nu era prietinie.
106
—	Ce să facă ? Se pregăteşte să ducă bunicului şi bunicăi veste bună.
—	Care veste ?
—	Măria sa Nicoară s-a sculat. Dar încă nu şi-a încins sabia.
—	Are să şi-o încingă.
—	Dar poate că va lasa de-acum a războaiele.
—	Ce ştiu copiii ? şi-a clătit cu neîncredere fruntea ' uncheşul.
—	Ba ştiu, uncheşule; n-a trece mult şi fi-vor bă-trîni şi ei.
—	Aşa este, s-a îmblînzit uncheşul. Du-te şi spune bunicilor vestea, dar mai întăi spală-ţi obrazul cu apă rece, ca să nu ţi se cunoască lacrimile.
Copila s-a dus. Uncheşul a ciocănit la uşă, a auzit dinlăuntru glas îndemnîndu-1 şi a ridicat clampa.
Măria sa avea alt glas. Pieptul bătrînului s-a umflat de bucurie.
—	Mă închin ca la răsăritul luceafărului... a zis el intrînd. Am aflat vestea bună de la nepoţica mazîlului. Om mai întîrzia poate cîteva zile, după cum vei porunci măria ta.
—	Om mai întîrzia, uncheşule, dar nu mult.
—	Bine, măria ta ; iar pînă atunci dă poruncă să fie încălicaţi şi purtaţi caii, deoarece la această curte se îngraşă de lene. Şi să le batem la copitele de dinapoi potcoave nouă. Poate va trebui să intrăm în locuri tari.
—	Dau poruncă... a încuviinţat Nicoară.
—	Să fie porunca măriei tale cu noroc, s-a plecat din şale oşteanul cel bătrîn. Şi mă duc să-l aduc pe domnia sa Alexandru, să afle poruncile din gura măriei tale.
107
Nicoară se juca cu floarea de căldăruşă pe care i-o adusese jupîniţa Ilinca. Ii păştea cînd frunzişoarele, cînd florile albastre, le mesteca pe gînduri şi le scuipa uşurel într-o parte.
—	Ies şi eu în cerdac, presviteră, a zis el, ca să-mi văd soţii. Am fost pierit pentru dînşii.
—	Ba nu, măria ta, a mormăit uncheşul Petrea- Toţi te-am priveghiat şi am aşteptat să te ridici în scări. Şi sărutăm dreapta cuvioasei presvitere Olimbiada, că ne-a scurtat nacazul.
I-a sărutat vrăciţei mîna dreaptă.
—	Să fii sănătos, căpitane Petrea, i-a mulţămit ea, privindu-1 stîns ca din depărtarea trecutului.
Peste un pătrar de ceas Nicoară se afla în cerdacul casei mari, împresurat de credincioşii săi şi de gazde. Jupîniţa Ilinca începuse a urî din dimineaţa aceea adunările oştenilor şi se depărtase cătră singurătatea livezii, unde o tot năcăjea un grangur. După socotinţa ei acel grangur îi arunca două stihuri fluierate, care pluteau în soare.
Intăiul stih îi plăcea :
Zîna zînelor I zîna zînelor !
Al doilea, nu:
Urîta urîtelor ! urîta urîtelor!
—	Străpungă-te săgeata soarelui! îl ameninţa ea c-o vărguţă. Rogu-te, frăţioare grangur, nu mă amărî!
Cu acea vărguţă, făcînd botişor, îl alungase din preajma ei şi pe Alexandru; altădată îi plăcea să-l vadă păun în jurul ei. Acuma voia să fie singură.
—	Lasă-mă, că-s supărată !
108
—	Dar de ce, Ilincuţă ?
—	Pentru că plecaţi.
—	Cum să plecăm ? Nu se poate.
—	Suie în cerdac ş-ai să afli şi domnia ta, chiar din gura măriei sale.
îndată a intrat în adunare gîfîind şi mezinul.
A ascultat vorbele ce se spuneau şi nu i-a plăcut mai ales lipsa de stăpînire a uncheşului. Fără îndoială că acest moş se întoarce cătră anii copilăriei.
—	Dacă-i în picioare măria sa, nu mai aşteptăm! ameninţa el cu pumnu-i mare cît un buzdugan. Călărim trei zile caii ca să-i îacem sprinteni şi-i potcovim la copitele dinapoi ca să poată prinde în suişurile oable.
Mezinul a ieşit la vedere şi s-a uitat la bătrîn cu oarecare milă.
—	Oştene, a zis el, de cînd ştii că numai în trei zile caii graşi se fac iar vitioni ?
—	Oştenii vechi ştiu cum să-i şi hrănească de drum, a răspuns bătrînul fără a-1 privi. Dacă nu în trei zile, ;ipoi în cinci. Zi de amînare, zi de supărare.
—	Insă mai află, moşule, că breazul lui Toader Ursu alicneşte.
S-a amestecat mazîlul:
—	Pentru asta uşor aflăm leac. Poprim aici breazul şi dăm în schimb alt cal din tabunul nostru.
—	Să zicem că va fi aşa. Insă trebuiesc strînse şinele şi fiarele căruţei noastre. Dac-o mai purtăm aşa cum este, se hîrbuieşte de istov.
—	Şi oala asta are capac, a rîs bătrînul Andrei Dăvideanu. Trimetem pe trei zile căruţa la meşterul faur Bogonos, lîngă moara Gîrbovului.
109
Mezinul s-a bucurat, dar bucuria îi era acră.
—	Toate se potrivesc bine, ca şi cum cinstita gazdă ar pofti să-i plece oaspeţii miai curînd.
S-a făcut o clipă tăcere. Nicoară şi-a încruntat sprînceana şi a zis, închinîndu-se cuviincios spre mazîl:
—	Iartă-i pe cei care aiurează, cinstită gazdă. M-ai iertat întăi pe mine, al doilea iartă-1 pe fratele meu prea iubit.
Mezinul şi-a muşcat limba şi a cerut pe loc iertare, mai mult bîlbîită, de la stăpînul casei.
Pres’vitera Olimbiada îl privea subţire şi batjocoritor din scaunul ei.
Moş Petrea Gînj mai avea cuvînt şi în sfatul de război, nu numai în cel diplomaticesc. Şi-a umplut pipa, a scăpărat aprinzînd tutunul, afumindu-i atît pe cei bucuroşi cît şi pe cei mînioşi, şi s-a ploconit cătră adunare.
—	Fraţilor şi măria ta, a chibzuit el; dacă nu mai avem nici o pricină de întîrziere şi putem porni cătră ţinta pe care o avem, atunci ieşirea noastră nu se va face cu alai, nici ziua, şi chiar dac-ar şti-o prietinii gospodari de la Dăvideni, apoi află că noi poftim să nu fie dumnealor de faţă cînd ne-om încălăra.
—	Asta o înţelegem tare bine, a răspuns cu limpezime şi voie bună logofătul lorgu. Noi n-am ştiut cînd veniţi şi nu ştim cînd plecaţi.
—	Tare bine, a urmat moş Petrea ; asta-i una la mînă. Şi măria sa Nicoară ştie singur unde facem cele cinci popasuri. Nu le are scrise pe izvod, ci le are însemnate în mintea măriei sale.
Nicoară se bucura în jîlţul său de şiretlicul bătrînului.
110
Nu se ştia încă nimic de nici un popas, căci calea pribegilor e calea întîmplării. Totuşi Nicoară hotărîse în taina inimii lui să nu ocolească locul unde trăise şi-şi dăduse obştescul sfîrşit biata sa mamă Calomfira.
Numai presviterei Olimbiada îi mărturisise Nicoară acest gînd, cît sfătuiseră singuri în chilie, şi acum măria sa primea, de la privirea ei aţintită, încă o întărire.
«Du-te, parcă-i spunea acea privire neclintită de si-bilă. Poate nici nu vei mai găsi acel mormînt; şi-n locul unde acel mormînt a fost, nu te vei miai întoarce.»
Nepoata mazîlului se tot ducea la vale, printre mesteceni şi scoruşi. Codri înainte, în zarea răsăritului, munţi sub ceaţă, îndărăt în zarea asfinţitului, şi soarele în putere la amiază; iar cătră miazănoapte o boltă de nouri. Un buratic verde cere ploaie la o tufă de smeură zbătîndu-şi guşa albă. La pasul copilei s-a oprit. O şopîrlă cu ochişori de neghină a ieşit într-o rază.
«Do ce eşti supărată, şopîrlă ?» a întrebat în gînd Ilinca.
Şopîrlă s-a strecurat sub flori albastre de bărbănuc. Acolo, sub foile tari şi lucii, veşnic verzi şi iarna şi vara, se alia o piatră veche cu semne dăltuite. Acolo spune bunicul Andrei că ar fi dormind bătrînul satului, strămoşul David.
—	Cine ştie cine a fost şi cînd a trăit...
—	Sărutu-ţi ochii frumoşi, jupîniţă... îi răspunde gropniţa cea veche; şi de sub marginea ei de cătră vale se ridică stafia livezii.
Dar nu-i stafia livezii, ci ţiganca lui Bogonos faurul, cu traista de cîlţi lungă de la umăr pînă la glezne, în care încarcă daruri de la gospodinele din Dăvideni.
111
Desculţă şi cu catrinţă roşă.
îi rîd dinţii între salba de la gît şi cununa de la frunte.
Amîndouă din bani de argint, din comoara pe care a găsit-o faurul în hotarul Filipenilor.
Acolo unde a fost ţintirimul răzăşilor.
Acuma acolo-i cocină şi îngraşă boierul mascuri.
Fata cunoaşte locul : trece pe lîngă el cînd se duce să dea mîncare copiilor presviterei.
—	Să-ţi gîcească baba... o îndeamnă chiranda lui Bogonos pe copilă.
Nu-i babă, e încă tînără şi cu ochi iscoditori.
—	Să-ţi gîcească baba în ghioc... o îndeamnă iar ţiganca; pune în ghioc bănuţ nou... poate fi şi vechi, numai să-l dai cu dragă inimă.
—	N-am bani, rîde jupîniţa.
—	Dă-mi ceva, ce-o fi.
—	N-am, Mură dragă, decît floarea de căldăruşă de la ureche.
—	Aceea ţine-o, că şade bine ochilor albaştri. Ţi-aş spune că te caută doi, unul blînd iar altul mînios; şi inima ta e împărţită şi la îndoială. Norocul tău fi-va cel blînd, dacă hărăzeşti babei ceva, că te-oi legăna, şi ţi-oi descînta, şi de rău te-oi apăra.
—	N-am ce-ţi da, Mură, că n-am decît sufletul.
—	Acela e al celui căruia îi eşti dragă. Dar macar dăruieşte-mi o învăţătură.
—	Cum nu, dacă m-oi pricepe.
—	Spune-mi unde să-l găsesc pe barbatul sprinten, oacheş şi cu barba creaţă.
Ilinca a rîs, puţintel ruşinată.
—	Nu-1 cunosc, Mură.
112
—	Ba-1 cunoşti, jupîniţă ; nu-i cel la care te-ai gîn-dit; dar şi-al meu trăieşte la Dăvideni de zece zile cu stăpînul lui, la odaia mazîlului; ş-a trimes răspuns faurului Bogonos pentru o căruţă, care are nevoie să fie desferecată şi iar ferecată, să nu se mai hrentuiască niciodată.
—	Caraiman.... a tresărit Ilinca.
—	Aşa taman, a încuviinţat ţiganca. Unde-1 găsesc ?
—	La logofătul lorgu.
Ţiganca a privit-o ţintă.
—	Cum aş putea, jupîniţă frumoasă, să-i trimet răspuns fără a mă arăta, să înţeleagă făr-a întreba ; la mine să vie cu bucurie ; să mi s-agăţe de gît, să uit de cel urît...
—	D-apoi ce-ar zice faurul ?
—	Bătrîn şi urît soţul meu faurul Bogonos, jupîniţă dragă ! Cînd vei cunoaşte ce ştiu eu, abia atunci ai să afli bucuria. Ţi-oi spune şi altele despre ursitul tău. Ia aminte şi fii cuminte.
O. spui tu, Mură ?
—	Spun bine. Uită-te la mine. Te pîndeşte zburătorul...
Fata începea să simtă o ameţeală de descîntec.
Mura i-a desprins uşor căldăruşa de la ureche, mîn-gîindu-i tîmpla.
—	El nu s-a sfiit să vie la mine. Şi mi-a poruncit să te vestesc că te-aşteaptă...
Jupîniţa Ilinca a auzit dinspre deal o chemare. O striga dădaca ei cea bătrînă, Anghelina.
S-a uitat în juru-i. Era singură, lîngă bărbănucul înflorit albastru şi lîngă piatra cea veche cu slove dăltuite.
8
113
XI
Judeţul lui Alexandru mezinul
Mezinul Alexandru ştia că, vinerea, presvitera Olimbiada se duce obişnuit la biserica Filipenilor, ca să-şi facă datoria pomenirii cătră soţul său preotul, de multă vreme adormit. Cel care fusese ucenic al arhimandritului prea învăţat şi iscusit Amfilohie, logofătul de taină al bătrînului Ştefan-Voievod.
în acea zi, presvitera ajuna pînă la asfinţitul soarelui, fără pîne şi fără apă. îşi lua cu sine, ca să-i ţie de urît în pustia singurătăţii, pe ucenica cea grasă şi greoaie, Safta. Căci cuvioasa Olimbiada în acele ceasuri păstra rînduiala tăcerii şi filipenii aveau faţă de ea sfială. Erau şi prea umiliţi şi trudiţi, de cînd nu mai erau socotiţi neamuri şi căzuseră în şerbia vornicului Vartic, care acuma îşi spunea bivel-vornic Filipeanu. Dar el era dintr-o sămînţă de venetic străin în ocina filipenilor. La urechea presviterei, cît privegheau în biserică la lespedea preotului, în dreapta naosului, Safta şoptea din cînd în cînd cîte văzuse, cîte auzise în acea săptămînă şi măcina în gingiile ei toate întîm-plările oamenilor pe care îi ştiuse şi-i ştia.
în acele vineri ale pomenirilor, îi da cuvioasei ajutor, la curtea ei rămasă fără stăpînă şi fără slujitoare, finuţa Ilinca. De vreo doi ani era această copilă la ascultare, îngrijind puii cuvioasei, adică dihăniile şi lighioile adunate de mila ei. Aceste dihănii şi lighioi, chiar dacă erau din soi de fiare crunte, trăiau cu pace. Vrăciţa le împrietinise şi o învăţa pe finuţă că din firea lor dobitoacele sălbatice nu-s rele şi pot fi îmblînzite. Dar amestecîndu-se omul care le prigoneşte şi foamea
114
cea fără istov, au ajuns că îri singurătăţile lor nu mai sînt înfrăţite ca în raiul de la începutul vieţii.
După întîmplările din a zecea zi a popasului măriei sale Nicoară, mezinul a avut cu sine însuşi un sfat viclean, ca să-şi agonisească, în acea puţină vreme cît mai avea a petrece la Dăvideni, o bucurie pe care o visa în toate nopţile, şi treaz, şi în somn.
A unsprezecea zi era o vineri. Şi i s-ar.fi otrăvit ziua dacă n-ar fi văzut-o pe Ilinca; daca n-ar fi ocolit cărările livezii, ca să-i iasă undeva pe neaşteptate în cale, dacă n-ar fi oprit-o ca să-i spuie vorbe şăgalnice de dragoste.
Copilei îi plăcea să-l vadă în preajma ei, să-l ză-dărască alintîndu-se, să-l împungă cu ochii; însă pe urmă rămînea cu gîndul dus în altă parte, parcă ostenită.
Mezinul avea înţelegerea vîrstei şi ştia unde zboară gîndul fetei. Era gînd fără noimă. Oştenii îşi schimbă locul necontenit; îi bate vîntul cătră zarea furtunilor. Cei isteţi îşi cată în grabă ceasul bucuriei. Şi tinereţă cu tinereţă găsindu-se, fiecare îşi agoniseşte un dram de plăcere în puţina şi trccătoarea noastră viaţă.
Smiulil ar li cl să nu-şi agonisească dramul. Cei cari! sc însoţesc cu mărirea şi puterea, cum sînt voievozii, şi cum e bădiţa Nicoară, îşi găsesc mulţămirea de multe ori în visuri deşarte. Dar mai bine-i să te ţii lîngă cele omeneşti şi să te bucuri întăi pentru tine însuţi. Spunea un dascăl filosof de la Bar că măsura eroilor e una, iar a înţelepţilor epicurei alta.
Ştiind-o deci în altă parte pe Ilinca, mezinul s-a hotărît s-o caute acolo.
Caraiman ducea faurului Bogonos căruţa, să-i tragă şinele şi să-i strîngă ferecătura. în şatra faurului Bogonos trăia şi Mura, cu care mezinul se ajunsese, că-
8*
115
tînd amîndoi aceleaşi ciuperci bune de mîncat, prin aceleaşi locuri ferite. De la lelea Mura ar fi putut avea răspuns, după solia ce-i încredinţase, şi dacă nu răspuns, cel puţin sfat. A îndemnat pe diacul Radu să vie cu el, ca să-şi potcovească şi ei caii după porunca ce slobozise măria sa Nicoară. La al treilea ceas al dimineţii a ajuns cu Caraiman la şatra lui Bogonos, acolo unde gîfîiau foile şi băteau ciocanul şi barosul în preajma jarului.
Meşterul nu-şi vedea capul de atîta năvală de trebi. Dar rînjea muşteriilor, nădăjduind cîştig bun.
—	Buna dimineaţa, moşule! a strigat din uşa co-văliei diacul Radu.
—	Bună să-ţi fie inima cum ţi-i căutătura, oştene.
—	Ne potcoveşti caii au ba ?
—	Potcovesc cu potcoave de-o ocă, a rînjit faurul Bogonos.
Era un bătrîn şpanchi de un ochi, cu vînturătură de paie amestecate în păru-i zbîrlit; straiele de pe el ferfeniţă, cum se cuvine să fie straiele unui meşter ; desculţ şi cu braţele goale pînă la umăr. Cămaşa îi era scurtă numai pînă la buric şi nădragii tare puţini. Straiele cele de fudulie le avea în ladă. Chiranda Mura n-avea vreme să-i cîrpească ; cum a zărit obraz străin, numaidecît şi-a tras ghiocul, căci era şi ea meşterită, cum era Bogonos meşter.
—	El nu poate gîci cu ciocanul şi eu nu pot coase cu ghiocul... a rîs ea, privind goliciunea soţului său. Apoi cunoscînd pe Alexandru, s-a închinat şi a tăcut, strecurîndu-se afară, pe după umărul diacului.
Faurul făurea potcoave. II ajuta cu barosul un lungan care s-a bucurat peste samă cînd a văzut pe domnia sa Alexandru. S-a bucurat mai puţin privind pe diac, deoarece pînă atunci nu-1 mai văzuse. Iar pe
116
domnia sa Alexandru îl mai văzuse; măria sa îi dăduse ş-un pitac; deci îl socotea prietin al său.
Caraiman, afară, legase de belciuge căpestrele cailor de pe care descălecaseră tovarăşii săi, apoi se întorsese la căruţa goală. O descălţase de roate, aşe-zînd-o pe butuci.
Chiranda Mura a dat ocol, ş-apoi a venit de cealaltă parte a uşii. Foile conteniseră, un răstimp ; băteau ciocanul şi barosul; săreau scîntei pînă în prag; domnia sa Alexandru s-a ferit poticnindu-se în şoldul ţigăncii.
—	Milostiveşte-te, stăpîne... a îngînat Mura, che-mîndu-1 cu o clipire de geană.
El s-a scobit în chimir, căutînd un bănuţ. Ea s_a gudurat cătră măria sa.
—	Slăvite, i-a şoptit ea, cînd s-au aflat la o parte; ieri i-am spus mîndrutei cele cuvenite, şi să ştii că-i eşti drag. Dacă sui în dîmb, găseşti la curtea preotesei portiţa deschisă. Intri fără teamă şi găseşti pe nepoata mazîlului singură.
Cu ştirea şi voia ci ?
Intră ş-o să vezi... a	rînjit Mura.	Iţi	iei	calul.
Dar după aceea nu te depărta singurel prin lunca Nacului.
—	De ce ?
—	Mai este ceva ; ţi-oi spune pe urmă ; poate greşesc şi nu vreau să-ţi stric ceasul cel bun al măriei tale. De la curtea preotesei cobori tot într-acoace.
Cu ochii lucind de nădejde, mezinul s-a dus la cal, deslegîndu-1 din belciug.
—	Nu-1 potcoveşti, stăpîne ? s-a mirat Caraiman.
—	Ba pînă ce faurul potcoveşte roibii căruţei şi
pintenogul diacului, eu sui	în	dîmb.
Diacul ieşise din covălie	şi	auzise	aceste	vorbe.
117
—	Te duci să vezi copiii de suflet ai sfintei Vineri... s-a jîmbat el cu haz.
—	Mă duc, dar nu întîrzii şi mă întorc îndată.
—	Te-aştept, domnia ta Alexandre...
Domnia sa mezinul Alexandru a încălecat şi s-a dus.
—	Se duce pe-o urmă de căprioară... a mormăit diacul, dîndu-şi dintr-o clătinare a frunţii cuşma pe urechea stîngă. Noroc că sînt şi căruntete pe lume ! Dar la ce-i bună toamna, a urmat el oftînd, dacă s-a petrecut fără întoarcere primăvara. Arată-mi oglinda, lele Mură, să văd dacă mai pot face umbră pămîntului.
—	Oglinda ta îs ochii mei, oştene, şi ti-aş arăta ce pofteşti, numai îngăduie pînă la amiază.
—	Ce este ?
—	Nu ştiu; e încuiată încă uşa, dar socot că m-oi pricepe s-o descui, ş-atunci om vedea ce drac s-a arătat iar la moară. Să nu te duci departe, — după tocmeala ce avem cu oglinda.
«Ţiganca asta are diavoli, zîmbea oşteanul, şi mă face s-aştept. Diece, diece, unde-s căile înţelepciunii tale ?»
S-a aşezat subt un arţar, cu ceafa rezemată pe şa. Luminile şi umbrele frunzişului îi jucau pe pleoapele închise.
Mezinul, în vremea asta, descălecase sus, în dîmb. A aninat frîul de botul şelei dîndu-i lungimea trebuitoare, ca să poată paşte calul. «Ca să aibă şi el, sara-cul, petrecere în umbra zaplazului»... Locul era singuratic ; nu se vedea ţipenie de om; pe ogoare se coceau pînile în cuptorul verii.
Cînd a păşit la portiţă, a dat glas ascuţit căţeluşa. Nu cu multă mînie.
Mezinul a apăsat clanţa ş-a deschis, bucurîndu-se că poate i se lăsase anume slobodă calea dorită. Că-
118
ţeluşa a tăcut, tragîndu-şi botul ascuţit în covru, după ce adulmecase la străin flori de sînziene.
Zburătorul a păşit cu fereală şi a văzut aţintiţi asupra sa ochii lighioilor şi jigăniilor sîintei Vineri. S-a dus de la el cătră ele adierea dulce a florilor. Se afla acolo, subt umbrar, tolănită la picioarele Ilincăi, o mistreaţă tînără. Lîngă mistreaţă, ursuleţul cu capu-i de catifea pe coapsa ei aspră. Şi vătuiul de căprioară a întors capul de sub braţul drept al Ilincuţei, petrecut pe după grumazul lui. Şoimul a fîlfîit în sus şi a venit lin asupra oaspetelui, aşezîndu-i-se pe umăr. Pe urmă a fîlfîit iar şi s-a pus pe streşina fîntînii. Oi ţigăi dormitau cu picioarele subţiri subt ele. Cucoşul ogrăzii a vestit om străin ; dar nepoata mazîlului n-a mai avut cînd întoarce fruntea; bărbat îndrăzneţ a cuprins-o strîns ; i-a presărat din mănunchiul de flori pulbere de aur, rîzînd numai din guşă ca un hulub.
Din spaima dintăi, jupîniţa Ilinca a tresărit numaidecît cu mînie, încordîndu-se ca împotriva unui duşman. I-a pus mînile în piept, apoi în frunte; a ţipat:
-	Am să tc spun nîriaşei Olimbiada.
III a rî.%. N o credea şi îşi vedea aproape biruinţa.
O clipa, neliniştite, jigăniile şi lighioile îmblînzite ale presviterei parcă priveau cu plăcere această joacă a prietinei lor.
Fata şi-a stăpînit plînsul ce sta gata s-o înece. S-a descordat şi a avut o tristeţă înfricoşată ; dintrodată a apărut umbra ei însăşi, cu smocuri de păr fîlfîindu-i în ochi.
Mezinul a şovăit.
Şi dintrodată, în tăcerea acelei curţi, a acelor cîm-puri şi livezi şi a soarelui copleşitor, s-a auzit o chemare.
119
Părea depărtată ; însă oşteanul, desmeticit din mî-nia lui de dragoste, a ridicat fruntea, a mai auzit-o o dată şi a înţeles că vine de aproape, de sub dîmb, de la moara Gîrbovului ori de la coliba faurului.
S-a repezit spre portiţă, fără să bage în samă zbuciumul împotriva lui a căţeluşei celei cu dinţi de fier şi măsele de criţă ; a deschis, a apucat frîul, a sărit în şa şi în cîteva clipite a fost deasupra priporului.
A văzut că de la moara Gîrbovului veneau împotriva lui Caraiman, cu tesace scurte, doi bărbaţi spătoşi şi rînjiţi, tot cătînd să-l taie. In bătătură la moară nu ,se afla decît Gîrbovu bătrînul oare împungea în toate părţile cu nasul căutînd ceva : un bolovan, un lemn, ca să vie într-ajutorul celui încolţit. La covălie în faţă nu se vedeau nici lelea Mura nici diacul Radu. De vuiet de nicovală şi ciocane, faurul şi ajutorul lui nu putuseră auzi nimic. Abia atunci cînd se arătase mezinul Alexandru în pisc, ieşeau şi ei în privelişte la covălie. Au lepădat ciocanele, au ridicat braţele goale în sus şi parcă şi-au luat vînt să săvîrşească ceva. Au stupit în palme şi au rămas pe loc.
—	Ciocanele ! Ciocanele ! a strigat de la jumătatea coborîşului Alexandru, repezind din tălpi scările şi sărind din şa. Calul s-a proptit în picioarele de dinainte şi a rămas ca o stană pe cînd călăreţul se năpustea la vale. Caraiman, cu ochii aprigi, îl zărea că-i vine în sprijin ; deodată s-a oprit, desfăcînd în sus cu braţul un băţ de corn pe care-1 avea totdeauna cu sine la căruţă.
Iată că deasupra acelei privelişti de sub dîmb, dintre moara Gîrbovului şi covălia faurului Bogonos, a plutit şoimul presviterei. Tocmai sus, nu departe de poarta curţii, se arătase, ca să vadă ce se întîmplă,
120
Ilinca împreună cu jivinele şi lighioile, aşa cum ies mărginaşii satului de răzăşi cînd se întîmplă să fie un harţ de război în preajmă.
Alexandru mezinul a chiuit prelung deasupra văii:
—	Unde eşti... Raduleee !
S-a auzit răspuns din luncă :
—	Hai-hai 1 Hai-hai!
Două răspunsuri. Unul îl cînta lelea Mura.
Caraiman nu-şi făcuse zadarnic oprirea şi nu sta numai în apărare. A prins a da cu bîta cînd în tesace, cînd în oamenii cei spătoşi şi bine hrăniţi.
—	Dacă are Caraiman în mînă băţul de corn, zicea diacul cătră chirandă, care fugea înaintea lui, nu mai am grijă; şi am cînd apuca sabia pe care am spînzu-rat-o în arţar.
—	Ţi-am spus eu să mai aşteptăm o ţîră, pînă ce s-or da pe faţă tăunii, bodogănea cu mustrare lelea Mura.
—	Hai-hai! îndemna diacul pe tovarăşul său.
Caraiman pălea bine. Unul din grăsuni a scăpat
tesacul. S-a plecat şi, cînd se ridica, slujitorul lui Nicoară l-a şters cu băţul la tîmplă şi l-a umplut de sînge. îndată l-a pălit şi pe al doilea.
—	Aman ! a strigat cel umplut de sînge, îngenunchind'.
Mezinul trăsese paloşul, dar se oprise lîngă omul fratelui său. Diacul îşi desprinsese din arţar sabia şi venea şi el la judeţ.
Gîrbovu morarul îşi găsise bucata de lemn de care avea nevoie ca să se amestece şi el în bătălie şi se înfăţişase şchiopătînd. Faurul Bogonos şi cu ajutorul lui întindeau oşteanului acela tînăr şi falnic ciocanele, ne-înţelegînd ce pofteşte domnia lui să facă cu ele.
121
Mura a venit asupra lor cu ghiare şi ţipet:
—	Să le spargeţi capetele, păcătoşilor şi nevolnicilor ce sînteţi 1
—	Aoleo 1 că nu m-am priceput... s-a dezumflat într-o tînguire lunganul, săltînd barosul.
Diacul a făcut doi paşi înainte:
—	închideţi gurile şi clonţurile. Domnia sa ţine scaun de judecată.
—	Da’ cine-i domnia sa ? a întrebat fără sfială grăsunul ce se afla în picioare. Că noi am venit aicea cu răvaş de la domnia sa vornic Filipeanu şi cu împuternicire de la stărostia Neamţului.
Caraiman l-a pălit numaidecît cu băţul de corn la grumaz:
—	In genunchi, lingăule; şi răspunde numai cînd te-o întreba.
Mezinul a întors paloşul cu vîrful în pămînt. A privit în sus ; vedenia de pe dîmb dispăruse.
—	Să-mi spui, moş Gîrbovu, a poruncit el, de ce-1 prigoneau pe slujitorul nostru aceşti nemernici, de cătră moară ? Căci pe slujitorul nostru l-am lăsat la căruţa descălţată, nu-i de-atuncea decît cel mult un ceas.
—	Aceşti străini, a mărturisit moş Gîrbovu, se aflau la mine la moară, sosiţi de dimineaţă. M-au rugat să-i lăs să mestece la vatra mea o fiertură de malai. I-am îngăduit, le-am dat ş-o măsură, de malai, şi i-am întrebat cu ce treabă-,s' în trecere.
—	Dă-ne, moşule, ş-un talger de brînză, s-au rugat ei, şi după ce ne-om pune pîntecele la cale, ţi-om spune.
Pînă ce a fiert ceaunul, că lor le-a plăcut să fiarbă mult; pînă ce-am gătit brînza ş-am prins cu crîsni-
122
cui şi şase scobai la lăptoc, şi pînă ce am fript scobaii a trecut bună bucată de vreme. Zice unul:
—	Să se ducă cei doi feciori s-aducă o leacă de băutură. Unul de la orînda Filipeanului, rachiu; şi celalalt de la crîşma Dăvidenilor, vin. Iar cel care se duce la crîşmă să întrebe ce oşteni străini s-au poprit acolo în sat.
Eu am răspuns că n-a poposit nici un oştean.
—	Tu să taci, moşnege, a răspuns acesta mai pîn-tecos, şi să faci cum poruncesc eu. Iată o grivnă pentru rachiu, iată o grivnă pentru vin.
—	Dar unde-or pune atîta băutură pentru două grivne ? m-am mirat.
—	Or lua cît Ie trebuie şi mi-or aduce cusur, a poruncit acesta mai pîntecos.
Cum au purces băieţii, ei au dat mîncarea deoparte.
—	Ia acuma ai să afli tu de ce am venit noi aicea, zice pîntecosul. întăi am venit ca să tăiem şi să poprim lăptocul morii tale. Aşa-i porunca boierului, ca în hotarul Filipenilor să nu se afle altă moară.
—	Nu vă înduraţi de un moşneag bătrîn ? mă rog eu. Sînt răzăş adevărat, cu liric de la bătrînul nostru Filip.
—	Dar boierul nu-i Filipean ?
—	Nu-i Filipean, zic.
—	Cînd ţi-o fărma fălcile cu buzduganul, atuncea ai să-l cunoşti.
—	Ba n-am să-l cunosc nici atuncea.
—	Vedem noi acuşi cînd ţi-om scurta limba. Şi feciorii tăi, cînd or veni, pe rînd îi cetluim, le punem căluşi şi-i dăm pe baltă. Dar ne-om milostivi să te iertăm, cum ai mai fost iertat şi altă dată, dacă ne-i spune ce te-om întreba noi. Stăpînirea care ne-a tri-
123
mes te întreabă dacă-i cunoşti şi i-ai văzut pe oştenii de care am vorbit mai înainte.
—	Nu-i cunosc, nu i-am văzut pe acei oşteni.
—	Nici pe cei care stau de vorbă cu faurul*?
—	Care ? să mă uit şi eu, zic. Ies în prag şi-l văd pe domnia sa, pe acesta cu băţul de corn. Om bun, strig eu, ia vină încoace şi răspunde acestor dregători ce te-or întreba.
Atuncea burduhosul m-a tras de pulpană în moară şi m-a plesnit peste gură. M-au trîntit jos şi m-au pălit în coaste cu ciubotele. M-au sîngerat şi m-au ferchezuit cum făcuseră şi alţi slujbaşi de aceştia în alte rînduri, după ce, tot aşa, întăi i-am hrănit cu malaiul meu şi cu peştele meu. Dar cum mă chinuiau ei ca pe Hristos, iaca şi oşteanul de la căruţă s-a arătat la uşă, jucîndu-se în degete cu băţul lui.
Aceşti doi i-au poruncit să intre în moară. El a rîs ; apoi s-a uitat peste umărul lor la mine, şi n-a mai rîs, văzîndu-mă în starea în care mă ailam. A chiuit şi a strigat pe unul Alexandru. Atuncea ei s-au dat la el cu tesacele.
—	Moşule, a rînjit mezinul, eu sînt acel unu Alexandru.
—	Să fii sănătos, s-a tînguit moş Gîrbovu...
—	Şi acest unul Alexandru porunceşte lingăilor acestora ai Filipeanului şi ai stărostiei de Neamţ să-şi plece frunţile şi să-şi primească plata.
A răspuns cu jumătate de glas pîntecosul:
—	Sîntem oameni domneşti. N-om răbda să ne bată nimene cu toiegele.
Mezinul şi-a sclipit iar rînjetul:
—	Ba nu te-om bate. Acest slujitor cu băţul va să vă fărîme întăi dinţii. După aceea vă vor cădea ca-
124
petele, unde aţi vrut să faceţi voi judecata acestui bătrîn şi feciorilor lui!
—	Să le dau eu cîte una cu barosul ? a întrebat lunganul.
—	Să le dai, aşa poruncesc, ca să fie pecetluite gurile. Şi-i veţi lega în saci cu bolovani, prăvălindu-i într-o bulboană. N-a şti nimene afară de noi şi de şoimul presviterei, care se uită ţintă de pe-o creangă de arţar.
Acest judeţ s-a săvîrşit în pripă şi dumnealui Alexandru şi-a întors de cătră el faţa spre soarele cel strălucit al zilei. Iar lelea Mura privea la el cu frică, judecîndu-1 în mintea ei ageră că bună dreptate face acest tinerel, dar pesemne că nu i-au mers bine în acea dimineaţă treburile dragostei.
XII
Ospăţ de plecare
In chilia măriei sale Nicoară se adunaseră, chemaţi la sfat, uncheşul Petrea Gînj, mezinul şi diacul. Era după ceasul al patrulea al nopţii; cucoşii cîntaseră de mult întăia oară; afară, sub cerul posomorit, juca un vînt dinspre munte, sunînd uşurejl în cercevelele ferestrei.
Trei făclii de ceară ardeau pe masa cu faţa ialbă de in. Lucea un sîmburaş de aur şi lia candela de subt icoane. Paşii lui Potcoavă, care se plimba gînditor, de la uşă la perdeaua geamului, n-aveau răsunet, între păreţii căptuşiţi cu scoarţe de lînă.
Insfîrşit, măria sa Nicoară s-a aşeziat în scaun; ceilalţi au rămas în picioare, eu spatele spre uşă.
125
—	întîmplarea pe care o aflu grăbeşte plecarea noastră, Lixandre, a rostit încreţindu-şi fruntea Nicoară. După cît am înţeles din ce mi-a mărturisit şi diacul, nu se putea face altfel.
—	Aşa gîndesc şi eu, măria ta, a încuviinţat mezinul. In acel pătrar de ceas, am avut vreme numai pentru faptă. Iar de gîndit, nu m-am gîndit decît la apărarea măriei tale de toate cîte ar fi pricinuit amestecul acelor iscoade.
—	Aşa este, Lixandre. Atunci cugetul nu era de faţă ; iar acuma iată-1 între noi, şi el spune ce urmări poate avea întîmplarea.
—	Morţii n-au grai, măria ta.
Nicoară a ridicat ochii spre fnatele său.
—	Lixandre, nu-i faptă, ca asta pe care ai săvîr-şit-o, care să nu se vădească.
—	Pînă ce se vădeşte, noi ne-am dus; sîntem departe. Toate sînt gata de plecare.
Nicoară şi-a clătit fruntea.
—	Fapta n-o ştiu alţii, dar e destul că o cunoaştem noi... Capetele noastre n-au asupra lor nici o primejdie, diar rămîn oamenii de acolo, de la moara Gîrbovului, şi faurii care au ajutat la împlinirea judeţului.
Potcoavă a privit spre diac.
—	Să-mi îngăduie măria ta, .a răspuns acesta, să arăt că, din cît am înţeles, feciorii iau de gînd să se apere împreună cu bătrînul lor, într-o singurătate. Iar ţiganii nici ei nu vor mai fi acolo, atunci cînd s-o face vreo cercetare.
—	Oamenii îşi mută locul nacazurilor, a încuviinţat Nicoiară, zîmbind cu mîhnire, cu pleoapele pe jumătate închise. Acel Vartic vornic va intra în stăpînirea morii şi a petecului de răzăşie a moşului, destulă gloabă după socotinţa lui, pentru pieirea sluji-
126
torilor stărostiei. Dar stărostia poate va să scurme ceva mai departe, aflînd că sînt amestecaţi în treaba asta şi alţii. Nelinişti-se-va curtea cuvioasei noiastre presvîtere, şi curtea mazîlului nostru Andrei.
—	Aşa este, a	încuviinţat	mezinul,	toate	acestea
n-am avut cînd le	socoti.
—	Se-nţelege;	judeţul tău	e bun şi	nu te	mustru
pentru judeţ. Ci ciată să luăm	aminte la	cele ce rămîn
după noi.
S-a făcut tăcere scurt răstimp.
—	Cine ar putea stîrni stărostia ? a întrebat apoi mezinul. Ce-i pasă dregătorului de la Piatra de doi slujitori puturoşi pe care i-a trimes, la rugămintea acelui vornic Viartic ?
A dat şi diacul alte lămuriri:
—	Acei slujitori, a adaos el, ca şi alţii care au mai fost şi pe care ţiganii şi ţiganca Muna i-au văzut. în alte rînduri, au venit, ta stăruinţa lui Vartic, pentru răzăşia Gîrbovului, pe care de mult vrea să-l alunge, să-i răpească vadul de moară. îndemnaţi numiai de Vartic, acei slujitori au întrebat de noi, ca să-l înfricoşeze şi mai mult pe bătrîn.
—	Atuncea dacă-1 pălim şi pe Vartic, a mormăit cu mînie uncheşul Petrea, apoi starostele via sta în pace într-ale sale, gîndindu-se numai la cîştiguri, la plocoane şi la toate cîte sînt de folos fiinţii sale. Slujbaşi ca cei care s-au prăpădit se găsesc cît lumea asta. Iar judeţul domniei .s'ale Alexandru drept a fost cu atît mai vîrtos cu cît asemenea păcătoşi se aleg dintre ră-zăşi care-şi vînd slujba pe-un blid de linte, împotriva fraţilor lor.
—	Cum să-l pălim şi pe Vartic? ia zîmbit iar cu înfăţişarea-i de mîhnire Nicoară. Nu socoţi domnia ta
127
că atuncea aprindem în urma noastră un .pojar, care într-adevăr ar ameninţa pe iubiţii noştri ?
—	Măriia ta, eu am săvîrşit asemenea trebi, şi so-cot c-oi izbîndi s-.acuma.
Sîmbă.tă, logofătul lorgu Samson a împănat caruţa lui Caraiman cu de toate, merinde pe-o săptămînă, grăuncioare pentru cucoşul cel isteţ carele intra iarăşi în straiţă ; dohot amestecat cu seu1, oa să nu sufere de uscăciune osiile, şi alte multe de trebuinţă la o gospodărie pe roate ca cea a pribegilor. în sara de sîm-bătă logofeteasa Maria a copt pită.
Diacul Riadu a căutat pe badea Ghiţă Botgros şi a stat cu el la sfat pînă într-un tîrziu.
Jale îi era lui badea Ghiţă că rămîne singur.
Diacul l-a cuprins de după umăr, strîngîndu-1 cătră sine.
A
—	Dar ai pe căpităneasa Marga, frate dragă, este cine să te mîngîie.
—	O am; şi deocamdată este; dar dragostile îs cu ace şi cu cîrlige, precum se ştie, diece ; şi într-o bună zi mi-oi lua de-o samă ş-oi porni în lume să-mi caut prietinii, şi nu mă lăs pînă ce nu l-oi găsi. mai ales pe Radu diacul. Văd eu că trec anii, se surpă domniile şi împărăţiile, se învăluiesc în războaie vitejii; numai eu rămîn aici pe loc. Am de gînd să mă smulg din rădăcină şi să mă duc pe furtună unde se bat munţii în capete.
—	Nu te-aş sfătui.
—	Ba să mă sfătuieşti, diece, căci altă viaţă decît asta n-am; şi dacă nu săvîrşim nimic, nevrednici vom fi, nevrednici vom pieri!
Biadea Ghiţă şi-a şters genele umede cu coatele, întăi din dreapta şi .apoi din stînga.
128
—	Să-mi razi mustaţa, diece Radule, a smîrcîit el, dacă n-oi veni şi eu unde vă duceţi domniile voastre. Şi cînd oi veni, să vă fie milă de mine şi să nu m-alun-gaţi.
Radu Suliţă îl privea pe prietinul său in tăcere şi dus pe gînduri.
A doua zi, mult înainte de ial patrulea ceas al dimineţii, dăvideanul cel nalt şi cu nas ascuţit s-a aflat călare la căruţa lui Caraiman, care potrivea cu grijă pînile în chilma de dinapoi.
—	Buna dimineaţă, frate Caraiman, şi să nu-ţi fie niciodată inima aşa cum mi-i mie acuma.
—	înţeleg, bade Ghiţă, a răspuns cu blîndeţă slujitorul, dar n-avem ce face; aşa-s trebile oştenilor. Ne bate vîntul cătră miazănoapte. Degrabă, degrabă fi-vom la Praguri.
—	Unde să fie asta ?
—	Apoi în ţinuturile căzăceşti, bade Botgros.
—	Ehei! după cîte am auzit povestindu-se, acolo iar fi de mine, în locurile unde vitejii îşi dobîndesc slobozenia. Iaca, eu nu mai am ocină în acest pămînt al Călăreţului, strămoşul meu ; dar mă socot tot răzăş. Iar Filipenii .au prăpădit tot, n-au răma,s buni decît de sapă lată!
Caraiman, La aceste vorbe ale lui badea Ghiţă, s-a pălit cu palma peste frunte.
—	Să te uite relele, bade Botgros, cum am uitat eu porunca de la uncheş în privinţa dumnitale.
—	Da’ ce poruncă ? Că eu pe domnia sa am venit să-l caut, la ceasul al patrulea.
Fără a-i răspunde deocamdată, slujitorul cel oacheş a început a cotrobăi într-o lăture .a căruţii; şi, după ce a găsit ce căuta, a întins lui badea Ghiţă un paloş lat, în teacă de piele.
9 —• M. Sadoveanu — Opere, voî. 18
129
—	Porunca mea e să-ţi dau acest paloş, să-l porţi cu domnia ta, calare.
—	Şi după ce l-oi purta, ce să fac cu el ?
—	Nu tîrzie vreme, vei vedea. Mai întăi cată să te aduni cu Alexa Vulpea. După aceea vine diacul. Şi la urmă vă caută uncheşul pentru o socotinţă ia durnni-sale tainică.
Botgros a primit paloşul, mîndrindu-se ; l-a tras din teacă şi l-a cercetat şi pe o parte şi pe alta, cercîndu-i tăiuşul cu degetul.
—	Paloş din vremea veche, s-a mirat el, scîniein-du-1. Te-iaş întreba dacă i-ai dat unul la fel şi lui Alexa.
—	Nu. Vulpea îşi are sabia lui. Acesta-i paloş.
—	Ce să fie pricina că mi-1 dă în mînă ? Poate pentru isprava unde ne ducem ? Am a tăia cumva o că-păţînă de duşman ?
—	Nu rîde, bade Ghiţă, şi nu şăgui. Că, de vreme ce uncheşul Petrea îl pune în mîma dumnitale, apoi însamnă că eşti un om al său de încredere, în care se bizuie.
—	He-he! Eu socot că tot m-a pune să zbor căpă-ţîna cuiva.
—	Vei vedea numaidecât, n-ai grijă, după ce te-a duce uncheşul Petrea la harţ.
—	Toate bune, a răs'puns cu mulţămire badea Botgros ; să-mi razi mustaţa dacă nu i-a plăcea uncheşu-lui cum învîrt acest paloş. Da-i greu, măi omule!
—	Ca pentru un braţ ca al dumnitale.
—	Greu; diar cînd m-oi pune, nici n-am ce face cu el.
—	Ba, după cît înţeleg, ai să ai ce face cu el.
Cum şăguiau ei astfel, slujitorul lui Potcoavă şi
omul mazîlului, fiind amîndoi înveseliţi de băutură
130
pentru supărarea plecării, iată s-au arătat, încălăraţi gata, uncheşul Petrea Gînj, diacul Radu şi Alexa Totîrnac. Ş-aceştia aveau privirile aprinse. Diacul Radu, pe lîngă sabia de la oblînc, purta o sîneaţă în curmezişul tarnilii, şi, la ciochine, arcul lui cel scurt şi cucura de săgeţi.
—	Buna dimineaţă! a răspuns uncheşul la urarea slujitorului mazîlesc, şi să-mi dai dumneata, bade Ghiţă, paloşul.
Slujitorul mazilesc s-a supus cu părere de rău ; dar n-avea ce face. Se uita cu sfială la încruntarea fioroasă a moşneagului.
—	Apucaţi înainte, Ghiţă şi tu Alexa ; daţi pinteni cailor, tăceţi, nu întrebaţi, şi apucaţi de-a dreptul, pe unde ştiţi, la biserica Filipenilor. Trebuie să tragă îndată clopotele de încheierea slujbei. Cum ajungeţi, cum vă opriţi. Om fi în clipă lîngă voi, eu şi diacul.
«Ce-o fi ? se minuna în sine Botgros. S-o li ducînd să-i sfinţească paloşul popa de la Filipeni ? Să vedem ce face uncheşul cînd e cu chef...»
•	A pus pinteni balţatului său, ţinîndu-se scară la soară lîngă Totîrnac. Ar Ii întrebat ceva pe Alexa, şi toi întindea spre el gîtu-i lung. Alexa l-a fulgerat cu ochiul şi a încruntat la el sprinceana — să tacă. Nici Alexa nu dusese la ureche în dimineaţa aceea...
Au apuciat pe un şanţ de hotar între Dăvideni şi Filipeni. Omul mazîlului simţea că din urmă vin cu repejune ceilalţi doi — uncheşul şi diacul. Şi de ce-i simţea mai aproape, de ce mai des bătea în balţat cu pintenii.
Biserica! Destul de sărăcuţă; oamenii de azi din Filipeni nu mai iau cu ce-o griji, ca .să fie cum era de demult, ca o mireasă. Prind a suna clopotele, parcă ar boci vremuri trecute.
9*
131
—	Stai, Ghiţă! a icnit înăbuşit Alexa Vulpea; vrei cumva să intri în pridvor ?
Botgros a strîns zabala. Amîndoi, el şi Totîrnac, s-au oprit, încremenind cia nişte stane.
I-a privit pîclîş din grăsimea sa Vartic vornic, carele ieşea întru toată fudulia boieriei sale din biserica cea săracă a Filipenilor. Ghiţă şi Alexa n-au ferit caii, după porunca ce aveau să aştepte pe uncheş şi pe diac, care au şi sosit închizînd calea. Vartic a dat .să ocolească prin cealaltă parte. Dar dintrodată l-a oprit pe loc porunca înfricoşată a uncheşului:
—	Să steie pe loc boierul. Ii aduc domniei sale solie.
Vartic s-a oprit în blana-i pînă în pămînt, s-a uitat pieziş în laturea de unde venea porunca ; a stat o clipă în cumpănă şi şi-a pus peste pletele-i cărunte cuşma de miel negru.
—	Poate-i poruncă de la Domnie ? a întrebat domnia sa, nedumerit.
Uncheşul a întors faţa-i aspră cătră norod, care se bulucise în preajmă.
—	Feriţi, oameni buni, a grăit domnia ,sa. Daţi-vă cătră gropniţa bătrînului. vostru Filip şi nu încurcaţi aicea treaba noastră.
Poporul s-a dat cu grabă îndărăt, pînă într-un loc unde nu putea auzi, dar putea vedea.
—	Boier Vartic, a urmat uncheşul cu glias mai domolit dar tot întărîtat. Nu sîntem soli de la păpuşa ismailitenilor. Am. venit c-o solie de la alt Domn şi. stăpîn. Teme-te de el şi scoate-ţi cuşma.
Vartic vornic s-a supus. Şi-a tras de deasupra pletelor cărunte cuşma. Ochii uncheşului îl aţinteau crunt.
132
—	Ce pofteşti domnia ta ? a îngînat el.
—	Poftesc ,să nu se ştie nimic de întîmplarea unor slujitori care au avut poruncă de k domnia ta să bată pe Gîrbovu, răzăşul ce-a mai rămas în Filipeni, şi să-l alunge de la moară împreună cu cei doi feciori ai săi.
Vornic Vartic îşi frămînta palmele.
—	Acei slujitori care s-au dus la Gîrbovu nu s-au miai întors şi eu le-am dat poruncă să nu asuprească pe Gîrbovu.
—	Să se uite tot, şi de ce s-au dus şi de ce nu s-au mai întors; şi nimeni, nici din partea domniei tale, nici din partea stăpînirii, să nu se atingă de oamenii trăitori astăzi la Filipeni şi Dăvideni. Să nu-i supere nimeni c-o vorbă, să nu-i păgubească de un fir de păr.
Uncheşul a tras paloşul şi l-a ridiciat cătră nouri.
—	Dacă nu te supui poruncii, atunci vei pătimi. Căci spune stăpînul meu că din pricina unora ca domnia ta nu mai are norodul nici bob de grîu să-şi hrănească pruncii, nici loc de mormînt să-şi îngroape bătrînii, nici lacrămi să-şi plîngă robia. Dacă boier Vartic pofteşte să-şi păstreze capul pe umeri, atunci s-asculte porunca ce-i dau. Iar dacă va cuteza boier Vartic să nu .asculte porunca ce i se dă, îi va cădea capul! Iiar starostii să cunoască încă o dată că la Moldova domniile se schimbă lesne. Să ia aminte şi ei de primejdia căpăţînei. Cunoaşte, rogu-te, acest paloş şi teme-te de el.
Vartic a îngenunchiat; şi în acea clipă s-a surpat văzduhul de tunetul săneţei care a bufnit asupra nourilor. Vornicul şi-a lipit fruntea de pămînt, cutremurat pînă în rărunchi. Uncheşul a întins lui badea Botgros paloşul:
—	Bagă de samă! a grăit uncheşul cu sprinceana coborîtă. Uită-te la el; ţine-1 în pumn şi cumpăneşte-1.
133
E îngust la strajă; se lăţeşte lia vîrv. Cînd trebuie, te duce după dînsul; se cere el singur la judeţ.
Ghiţă a primit cu smerenie paloşul şi a sărutat uncheşului mîna.
Cei patru călăreţi au pus' pinteni şi s-au dus învăluiţi în pulberi. Abia .atunci a îndrăznit popa Florea să scoată oapul din pridvor. Sfinţia sa auzise toate — şi se înfricoşase ca de un sfîrşit al lumii.
Cînd au ajuns la casa cea mică a lui lorgu Sam-son, cei patru au găsit prînzarea gata ; şi sta în capul acestei mese de despărţire însuşi măria ,sa Nicoară, cu mazîlul Andrei la dreapta sa. Era o adunare de bărbaţi. Slujea Caraiman mâncările, iar logofătul dregea băutura.
Intrînd ca să-şi ia locul la stînga lui Nicoară, uncheşul şi-a pălit cuşma pe-o sprinceană şi a avut zîm-bet şăgalnic pe care arar i-1 vedeau tovarăşii săi.
—	Jucăria asta, a grăit el, am mai făcut-o cîndva, la domnia lui Despot Eraclid; dar nu se găseşte pe lume tagmă ca cea boierească, mai fără dreptate şi cuvânt. Pentru că nu mi-au ascultat sfatul, multora le-au zburat capetele la domnia Lăpuşneanului-Vodă. Să nu s'ocoată acest Vartic că noi nu ne-om aduce aminte, cînd ne-om întoarce cu măria sa Nicoară. De aceea lăsăm paloşul nostru într-o mînă vrednică.
—	Ai auzit ? a întrebat diacul, făcînd lîngă el un loc înghesuit lui badea Botgros. Această unealtă, a spus şi măria sa Ion-Vodă, fi-va izbăvirea asupriţilor.
Slujitorul mazilesc s-a făcut mai mic în umilinţa bucuriei sale. Ochii lui arzători cătau cu evlavie spre acel bărbat viteaz care sta în capul mesei cu nume mare şi vîlvă între noroade. Umblau şi cîntece în lume despre el, Sta cuviincios şi fără semeţie, cu pletele-i
134
i creţe pieptănate cu cărare în moalele capului, ca 1 sfinţii.
Abia oînd s-a descoperit şi şi-ia aşezat sub scaun cuşma, uncheşul Petrea a băgat de samă că alăturea de el locul mezinului era gol. Chiar în acea clipă Alexandru venea înfierbîntat şi pălit de soare, cu miare grabă. S-a aşezat lîngă Nicoară, rugînd pe bădiţa lui de iertare. Ochii lui Gînj bătrînul s-au umbrit de asprimea lor obişnuită.
Logofătul lorgu a umplut cupa cea mare de ospeţe şi, după ce-.a luat după datină credinţa, a întins-o capului mesei.
—	Vă închin vouă, credincioşilor mei, acest vin, a grăit Nicoară înălţîndu-se din scaun. Nădăjduiesc,, cînd ne-om întoarce, să plinim diata fratelui nostru, spărgînd pe mulţi răi din ţara Moldovei.
S-a plecat uşor cătră fraţii săi şi a trecut uncheşului Petrea cupa. Au băut pe rînd ceilalţi nouă şi le erau privirile însorite.
—	Dacă a mai rănuas un pic, a cutezat a grăi şi badea Ghiţă, milostiviţi-vă şi mi-1 daţi mie ca să-l închin şi eu măriei sale.
Şi dacă nu ne-om mai vedea, a şoptit el diacului, dacă nu ne-om mai vedea în această lume şi în această viaţă, apoi să-mi radeţi mustaţa.
Măria sa Nicoară a privit cu mirare la slujitorul mazîlesc şi i-au plăcut vorbele lui.
Bucurată a fost plecarea aceea pentru unii şi întristată pentru alţii. Mai stăruia încă la asfinţit pe munţi o lumină de aur, cînd, deschizînd pleoapele din lacrimi, jupîniţa Ilinca n-a mai văzut în pajişte nici căruţa cu cei doi roibi şi cu Caraiman sub covergă, în clhilna de dinainte, nici pe ceilalţi călăreţi străini
135
care acuma se îndrumau pe căile negre ale întîmplării. Pulberea purcesului lor se potolea. îşi ridicaseră cuşmele, închinîndu-,se; apoi nu mai întorseseră frunţile, şi acum în locul lor era ca o pustie, mormînt al visurilor unei copile.
Bătrînul Andrei Dăvideanu se întorcea cu paşi înceţi spre casa mare, cu mazîliţa lui împovărată de tristeţă. De mult tăceau aceşti doi bătrîni cînd se aflau împreună, ne mai avînd ce-şi spune.
In cerdac, lîngă naşa Olimbiada, fata îşi stăpînea suspinele şi-şi culegea cu degetul cel mie de la mîna stîngă lacrimile.
Presvitera Olimbiada o cerceta cu vorbe iscusite.
Să-i spuie nepoata mazîlului:
N-a ademenit-o cumva tînărul cel îndrăzneţ? Nu-i presăra în cale glume, oa licurici ?
Nu, n-.a ademenit-o, se împotrivea ea cu corniţele, suspinînd.
Nu i-a suflat cumva vorbe fierbinţi la ureche?
N-a ridicat-o de subsuori trăgînd-o spre el, sufletul să-i soarbă ?
N-a îndemnat-o la jocuri primejdioase între căpiţi de fîn şi ierburi necosite?
Nu şi nu!
Făţărnicia vîrstei o îndemna pe Ilinca să tăgăduiască pe cînd o ardeau încă simţurile răscolite, adică demonii — cum spuneau oamenii de altădată.
Presvitera o sfredelea cu ochii ei negri.
—	N-iai nimic a mărturisi ?
Copila avea de mărturisit — minunea vieţii ei, dar nu atunci. A plecat fruntea şi presvitera a mîngîiat-o cu milă.
136
XIII
Sfat de drum
Drumul cel mare din stînga rîului era de pe vremea cînd moşnenii s-au întors din bejenie cu trei veacuri în urmă, după ce se astîmpărase viscolul urgiei tata-rilor. Pomenirea lui Behadîr mai-marele lor nu se stîn-sese; o mai aduceau aminte copiilor bătrînii, în poveşti de groază. Dar călăreţii cei negri ai pustiei trecuseră, întorcîndu-se împuţinaţi la hanul lor de la Ka-racorum; şi soarele a lucit iar asupra cîmpiilor şi apelor acestui rai din valea Moldovei. Monahii şi-au căutat altarele risipite, gospodarii cei bătrîni, vetrele ; Dragoş-Vodă a coborit din Maramureş cu soţii săi, întocmind iar domnie şi dreptate cu sabia. Căci dreptatea, în acest pămînt îmbielşugat, a putut ti ţinută numai cu sabiia, aşa erau de ademeniţi cei tari să asuprească pe cei .slabi. Şi atunci, cînd s-a întemeiat scaun domnesc la Baia şi pe urmă la Suceava, au ieşit noroadele să sape drumul cel nuare ce se află şi astăzi în fiinţă, şi s-au înşirat satele ca mărgăritarele în lungul acestui drum, de la cetatea nouă a Romanului pînă la Humor, şi de acolo cătră altă cetate nouă a Sucevii.
—	Toate aşezările omenirii sînt aicea mîndre şi la vedere, zise uncheşul Petrea cătră domnia sa Nicoară şi cătră mezinul Alexandru.
Uncheşul Petrea călărea în stînga lui Nicoară, iar mezinul în dreapta.
—	Mîndre şi frumoase... Le cunosc de cînd ani .slujit la curţile voievozilor. Pe măriile lor îi petreceam la mănăstirea Neamţu cu pohfală, la parastasele adormiţilor domni care se află astrucaţi acolo. Se mai văd
137
aceste sate de răzăşi cît mai ţine lumina, pînă într-un amurg. Pe urmă le părăsim şi apucăm la dreapta, ca să ne depărtăm de priveliştea lor. Mini ne-ar întîmpina şi ne-ar întreba răzăşii la fiecare han şi crîşmă, căci oamenii de aicea sînt prea doritori să afle cine-s drumeţii şi-i roagă să le spuie toate veştile cîte se aud din om în om. Pentru această pricină m-am rugat măriei tale să ne dai poruncă a trece pe calea codrului de la dreapta, care ne scoate cătră valea Şomuzului şi a Şiretului.
—	Porunca e în inima mea, a răspuns Nicoară, căci vreau să facem popas la locul unde a fost curtea Liteanului.
—	Răsfăţată curte; măria ta erai plăpînd cînd ai părăsit-o ca să te duci la şcoală în Ţara Leşască. Te-am călăuzit eu la Liov, şi după aceea nu te-ai mai întors.
Nicoară a suspinat. A plecat prunc şi lacuma-i cărunt...
—	Să nu-mi uit vorba, măria ta. Pe cialea codrului nu mai întîlnim decît rar sate. Omenirea s-a tupilat în văgăuni după o socotinţă veche că bine este a te feri de lotri, atît domneşti cît şi de ceilalţi. In valea Moldovei satele se ţin de mînă şi se pot apăra la nevoie. Aici, în codru, năcăjiţi! ocolesc silnicia, ferin-du-se în ascunzişuri, şi pălesc şi ei cînd le vine la în-dămînă. Aicea trăiesc ca vai de ei pămînteni mai vechi, care iau stat lipiţi de pîmînt în vizuniile lor la vremuri grele ; pe cînd în valea Moldovei s-au aşezat bejenarii sosiţi cu Domnia, ca rîndunele în primavară.
Mezinul s-a amestecat fără pricină în poveste:
—	Frumos le spui domnia ta, uncheşule, pe toate. Numiaicît mă gîndesc că, dacă-s satele rare şi ferite de oameni, n-om găsi popas cînd ne va trebui. Bag
138
de samă că la asfinţit s-au aşezat nouri şi poate să vremuiască la noapte ori mîne.
—	Ba eu şi cu uncheşul avem alte senine, l-ia dojenit Nicoară pe mezinul său. Soarele a privit înapoi din zarea munţilor, pe sub sprinceana acelui nour ca să nu ne uite. Lostunii fulgeră hăt sus, în înălţime, după gîze. Iar acuma, la înserare, raţele au prins a umbla în stol cu grabă, depănîndu-se şi încrucişîn-du-se. Vin şi peste codru la Moldova, din bălţi depărtate. Nu-,s' semne de vreme rea.
—	Dacă asta-i astronomia măriei tale, mă închin.
—	Iartă-mă, Alexandre, a zîmbit Nicoară întorcînd o privire piezişă spre fratele său ; eu n-am avut ca tine dascal pe vestitul Inovroţiavski, ucenic al lui Co-pernic. Ca şi uncheşul nostru, şi ca şi prostimea, am învăţat din naoazurile noastre schimbările vremii. Adevărat că la Moldova şi vremea umblă fără noimă ca multe altele; încă nu simţesc înţepătură în coastă, şi asta îmi pare alt semn prielnic.
—	Acesta e cel mai bun semn, s-a bucurat uncheşul.
—	însă, a întîmpinat fără voie bună mezinul, în codru şi-n întuneric cum ne-om călăuzi ?
—	Eu ţi-oi răspunde domniei tale, Alexandre, că, de şi nici n-am auzit pînă acuma de acel dascal vestit, cunosc din învăţătura prostimii ceasul cînd răsare în noaptea asta luna, şi ea ne va fi călăuză la vreme. Pe urmă, avem cu noi şi pe Alexa Vulpea, care cunoaşte locul unde trebuie s-ajungem. Şi mai pe urmă, a adăogat uncheşul uitîndu-se pe deasupra codrului, bună, rea, vremea fi-va cum va binevoi, noi n-avem putere s-o schimbăm dacă va fi să fie rea. Nu mai puteam întîrzia la Dăvideni, cu toiate că unii şi alţii ar fi poftit altfel'.
—	Care-s aceia, uncheşule? Ai putea oare ,să mi-i spui pe nume ?
—	Cum nu ? Eu şi cu măria sa Nicoară. Măria sa pentru că i s-ar mai fi cuvenit hodină, după ce s-ia războlit; iar eu, ca să-mi mai hodinesc ciolanele bă-trîne.
—	Aha!
—	Apoi da I
Mezinul a tresărit, gata să repeadă un cuvînt necugetat. Nicoară l-a potolit strîngîndu-i braţul.
înainte, călăreiau diacul şi Alexa. Au şi ocolit la dreapta pe un drumeag de ţărînă pe cînd se schimba împunsătura de vorbe dintre bătrîn şi mezin.
—	De-acu am apucat calea dreptăţii, a mormăit moş Gînj.
—	De ce-o fi fiind asta şi nu alta ? s-ia mirat mezinul.
—	Se va vădi cînd va ,sosi ceasul.
Părea o vorbă cu două înţelesuri. Mezinul a lăsat-o totuşi să treacă, scrîşnind.
In urmă venea sunînd din obezi căruţa, cu Ile Caraiman mînînd roibii, şi cu ceilalţi slujitori, doi dinainte şi doi dinapoi.
Nemulţămirea şi mînia mezinului erau pricinuite de fierbinţeala gîndurilor ascunse. Nu cutezia să se rupă de lîngă Nicoară şi să se întoarcă unde i se părea că şi-a găsit raiul visat. în el se scutura, cătînd să rupă lanţurile, fiara patimii lui. Şi totuşi înţelegea nesă-buirea unei asemenea întoarceri şi batjocura unei datorii pentru care juriase. In fiinţa lui era de mult intrată şi frica de fratele său mai mare. Acuma, la că-runţie, firea lui Nicoară se mai potolise ; dar Alexandru cunoscuse înfricoşatele salturi ale hatmanului Potcoavă de altădată, şi se cutremura de amintirea lor.
140
Acest bărbat blînd ridicase oa în furtună căzăcimea de la Praguri, pregătise de război patruzeci de du-basuri negre cu cîte patruzeci de lopeţi, şi numai cu aceste vase uşoare intrase în mare şi, cu vînt norocos în pînze, ajunsese la Sinope, în ţara necredincioşilor. Se întorsese de acolo cu pradă, dar cum ,se întorsese ? biruind vîrtejurile şi talazurile...
S-ar putea să-i calce voia ? Şi apoi cu ce scop şi cu ce urmări ? Cînd lumea-i plină de dobîndă, de flori şi de muieri... Să-şi plece fruntea Ia mila unor răzăşi săraci ? Să vie să-l culeagă slujitorii domneşti pentru
o	faptă care poate s-a şi vădit?
Cu ce ochi de mîţă îl privea acea presviteră la plecare şi cum mîna pe care i-a sărutat-o* a pus-o în creştetul lui mîngîindu-1... Iscusită şi înţeleaptă bătrînă. Poate l-ar îmblînzi şi pe dînsul înlre jigăniile şi li-ghioile ei...
Departe de el ispitele nebune ! Departe de el pornirile nesăbuite! Sorţii vieţii lui sînt legaţi de hotă-rîrea lui bădiţa Nicoară de a dobîndi scaunul Moldovei. De iasta fac acest drum cătră taberele zaporojenilor, unde vor afla prietini şi ajutor. Nicoară va năimi oastea de care are nevoie. Şi cînd va păli a doua oară, ţara va fi a lui. Pînă atunci nu-i departe, şi Dăvidenii nu fug din locul unde se află.
Covrul ascuns sub lespedea cu pisanie a Călăreţului, vorbele care s-au rostit acolo, dintrodată s-au umbrit şi s-au stîns în întuneric şi-n murmurul înfiorat al codrului.
—	La ce te gîndeşti, Alexandre?
—	Mă gîndesc că am făcut bine plecînd grabnic, bădiţă Nicoară ; aşa, repede vom ajunge la prietinii noştri şi curînd ne vom întoarce.
14Î
Uncheşul a pus cu glasul amar întîmpinarea sa:
—	Trebile pripite de război aduc mai multă piagubă decît dobîndă! Se vede asta şi din ce ni s-a întîmplat la Iaşi. Eu cunosc şi pe vinovaţi, stăpîne Nicoară şi Alexandre. Vinovat e un moşneag neînţelept care a crezut zvonuri şi veşti cum că s-ar găsi la curtea domnească din Iaşi Irimia pîrealabul, fiind ziua şi noaptea cu Domnul său ca sfetnic de taină. Şi acel moşneag se jurase şi se blăstămaisfe pe sine însuşi ca să n-iaibă tihnă şi pace pînă n-a lua cu sabia ţeasta acelui cîne vînză'tor.
—	Lucruri trecute, uncheşule... a rînjit mezinul.
—	Lucruri viitoare, uncheşule Petrea, a mîngîiat Nicoară pe slujitorul său. Pe lîngă acel bătrîn, am fost nebăgător de samă şi eu, punîndu-mi în primejdie fiiinţa. Dacă aş fi pierit, rămînea în veci neîmplinită diata fratelui nostru Ion-Vodă.
—	Poveşti trecute, bădiţă Nicoară.
—	Poveşti viitoare le-om face să fie mai iscusite, a mormăit uncheşul.
—	Ştii ce, Alexandre ? a zis Nicoară, întorcîndu-se cătră fratele său; hai să ne împăcăm şi să ascultăm ce spune pădurea.
Mezinul dintrodată a fost mişcat pînă la lacrimi. Cuvintele din urmă ce rostise bădiţa său Nicoară erau cuvinte vechi de pe cînd petreceau amîndoi în unele seri la Bieloveţ în Ucraina, aflîndu-se ucenic la Bar. Se certau pentru învăţăturile şi filosofiile dascălilor lor, şi la urmă bădiţa Nicoară rostea cu voie bună acele vorbe:
—	Hai să ne împăcăm şi ,să ascultăm ce spune pădurea.
Ca şi atunci demult, a închis ochii, ascultînd tăcerea. Cînd şi cînd sunau şuiete; după aceea pornea un
142
zvon ca valuri de departe la scocul morii. Nu se mai auzea nimic o clipă, pînă ce dintrodată chema buha din adîncimi cu glas de spaimă. Şi apoi se împietrea iarăşi, muţenia, cu ochi rotunzi neclintiţi.
Totuşi, în acest răstimp, în sufletul amînduror fraţilor care ascultau, se împletea un cîntec stîns, abia auzit ca în .s'omnie, cîntec al poveştilor şi al aducerilor aminte a rîndurilor de oameni care s-au petrecut ca florile fără roadă, sub robii mute, în viaţă fără bucurie, în moarte fără răscumpărare...
Poveştile şi doinele iubiţilor care nu mai sînt au strecurat în sufletul lor asemenea înţelegere tainică.
Intr-un răstimp, s-ia prefirat prin cununile copacilor lucirea pătrarului de lună, şi calea s-a luminat uşor. Dar din cînd în cînd treceau prin văzduh perdele de nouri, mtunecînd-o.
—	Acuma ce-or fi spunînd astronomiile ? a întrebat uncheşul pe mezinul Alexandru.
A zîmbit Nicoiară, deşteptat din aduceri aminte:
—	Acuma, uncheşule Petrea, astronomiile trebuie să-si facă socotelile şi după aceea s-aştepte.
•	- Ba socotclile rnele-s de faţă, a răspuns uncheşul. Noi, prostimea, ne uităm la cupa lunii zugrăvită pe cer. Şi dacă o vedem cum e acuma, apleciată, în-samnă că nu poate ţinea apă şi o varsă; aşa că e semn de ploaie.
—	Atuncea vremea ne este împotrivă, uncheşule. Ce-om face ?
—	Om face ce-am făcut totdeauna la asemenea nevoie. Ne dăm sub poala celui mai vechi fag şi-l rugăm : fagule, bătrînule, primeşte-ne în popas. Şi el ne primeşte. Ploaia trece şi noi ne vedem iar de drum. Dar pînă ce s-or strînge nourii vremii rele ş-or ţine
143
sfat mormăind din tunete şi clipind din fulgere, noi ajungem,
—	Unde ? a rîs mezinul. Unde putem ajunge prin aceste singurătăţi?
—	Ajungem lia jumătăţile de om.
—	Astăzi îţi place să şăguieşti, căpitane.
—	Căci îl văd zîmbind şi în putere pe stăpînul nostru. Jumătăţile de om, Alexandre, trăiesc între ziduri şi sub clopote. Sînt monahii de la Pobrata, măria ta, s-a întors el cătră Nicoară. Vulpea ştie calea; n-avem grijă. Cînd a cîntat de-ial doilea cucoşul lui lle, am ajuns.
~ Dar pînă va cînta de-al doilea cucoşul lui lle Caraiman, trebuie să cînte dintăi.
—	Apoi domnia ta, Alexandre, nu cunoşti sama pădurii ? Afară, se îngînă noiaptea cu ziua; iar aici sîn-tem parcă în tăriile nopţii. Dacă ajungem la un izvor însamnă că începem a coborî cătră valea Şiretului. Atuncea adăpăm caii şi ne potolim şi noi arşiţa. Şi atuncea socoteşte vremea ornicul lui lle, întăiia oară. Nu mai stăm mult lungiţi pe iarbă verde ; caii au păscut o toană şi stau din ronţăit. Atunci e vremea să încălicăm iar.
Vorbind astfel au mers’ ş-au mers, şi nourii tot goneau unii după alţii, cătră soborul lor din miazănoapte la un munte.
—	Ii zice Deleleu, dădea lămurire Vulpea. Şi sub nourii care s-adună .acolo, vieţuieşte un sihastru şi se roagă. Numai la viforele iernii intră în peştera lui şi se hodineşte pe pat de muşchi; însă vara stă numai afară în izbeliştea vîntului şi ia ploii şi se roagă pentru toţi oamenii păcătoşi de pe lumea .asta.
—	Bine face că se roagă şi pentru noi, a dat încredinţare uncheşul Petrea. Dar ruga-s-ar mai bine pen-
144
tru cei pe care îi plouă nevoile şi grijile şi nu mai pot răsufla de clăci şi dabile. Ruga-s-ar ,Să cadă trăsnetele nu pe Deleleu, ci la curtea de la Iaşi unde doarme acuma Şchiopu-Vodă. Şi cînd a tuna, înainte de a trăsni, săgeţile fulgerului să-i arăte semn cătră locul unde a pierit măria sa Ion.
—	După ce ajung nourii la acel munte, a urmat a da lămurire Alexa Vulpea, apoi se învîrtejesc şi vîn-tul se întoarce. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel ; dar cum va sta, prinde-va ia suna mai tare cău-tîndu-şi urma.
—	Atuncea sus! a poruncit măria sa Nicoară. Frate Alexa, treci iar înainte cu diacul şi arată-ne calea.
—	Mult nu mai este, măria ta. Cum dăm în vale, iaca şi mănăstirea, chiar în margine de codru.
Vîntul curgea acum din crivăţ, cu zvonuri încă depărtate care se tot apropiau. Intr-un răstimp s-a făcut linişte; atuncea au văzut, pe zarea depărtată a văii Şiretului, turlele bisericii mănăstireşti. Chinovia era împresurată cu zid ca o cetate.
Drumeţii s-au oprit la porţile ferecate. De-a călare, Alexa a bătut cu straja săbiei. Diacul a dat chiot.
—	Frate portar! Hei, frate portar, ieşi la meterezul cuvioşiei tale.
N-a dat nimeni răspuns. Vulpea a bătut iar şi diacul Radu s-a întărîtat iar a striga. Ar fi putut părea locul pustiu, dacă nu s-ar fi văzut prin ferestruicile turlei lucirea făcliilor.
—	Care-i acolo, oamenilor? a strigat un glas supărat la meterez.
—	Creştini care cer găzduire, a răspuns cu aceeaşi supărare uncheşul Petrea. Dă-ne drumul, şi ţi-om fi mulţămitori.
10
145
—	Cîţi sînteţi ? Aud glasuri amestecate şi tropot.
—	Zece sîntem, nu mai mulţi, părinte portar, a glă-suit mai blînd uncheşul.
—	Domnul cu voi! Duceţi-vă şi cătaţi gazdă în altă parte! Noi nu primim oşteni!
Alexa ascultase cu luare-aminte aceste cuvinte de ameninţare. A poprit c-un semn pe uncheş de la răspunsul pe care acesta îl pregătea. A strigat:
—	Ascultă ce-am să-ţi spun eu, frate portar...
—	Acesta-i altul ?
—	Altul, frate portar; şi te întreb eu pe tine, puturos călugăr, cum cutezi a necinsti casa Domnului tău Hristos ? Căci Domnul tău a miluit străinii, iar tu îţi batjocoreşti jurămîntul ce-ţi porunceşte să fii ca stăpînul la care te închini! Atunci ne-om duce la creştinii mireni! Aice-i vizunia lui Belzebut.
Călugărul de la metereze ia tăcut o clipă, cutremurat, se vede, de mare uimire. Diacul scăpărase şi aprinsese lumină dintr-o funioară de fîn. Cînd şi-a grămădit călugărul barba în gura meterezului ca să vadă şi să răspundă, funioara de fîn s-a stîns.
—	Cine-i cel care grăieşte? ia strigat el cu alt glas. Parcă aş cunoaşte asemenea viers.
—	Cunoaşte-1 şi te ruşinează, Agatanghele! Eu sînt, fratele tău de cruce de la Dăvideni; amîndoi ne-am pustiit acum zece ani din pricini ştiute, iar tu te-iai aşezat aice unde te-am şi cercetat într-o vară la Sînpetru.
—	Tu eşti, Alexa? Mă miram de ce-mi sună dulce blăstămul tău. Cum să fac?
—	Să faci bine. Să deschizi porţile şi să dai drumul la hodină stăpînului nostru măria sa Nicoară. Noi om dormi pe-afară.
—	Unde se află una ca asta ? Pentru prietini avem
146
loc, frate al meu Alexa, creştini sîntem şi urmăm pildele învăţătorului nostru.
—	S-a şi văzut.
—	Vă cer iertare tuturor! a strigat cu putere fratele portar ; şi-mi iau canon patruzeci de Tatăl-nostru şi patruzeci de mătănii sara şi dimineaţa, patruzeci de zile!
—	Lasă ispăşirea şi deschide porţile !
—	Numaidecît!
Cum a deschis porţile cuviosul Agatanghel şi a îmbrăţişat pe fratele său Alexa, astupîndu-i obrazul cu barba lui cît un măturoi, s-a şi auzit huruitul tunetului pe deasupra codrului. Ridicînd deasupra capului făclia închisă în fînar, fratele portar a băgat de samă numaidecît care-i mai-marele. Tocnuai atunci descăleca, şi cuviosul Agatanghel i s-a închinat cu smerenie.
—	Poftiţi în cerdac la stărcţie, fraţilor creştini, şi chem numaidecît pe prea cuviosul nostru Paisie stareţul, ca să vă cunoască. Acuma-i în biserică, la racla domniţei. Tot la o săptămînă, duminica, îi facem rugăciuni şi pomenire. Vă rog grăbiţi-vă ; aduc fraţi să puie caii la adăpost şi creştinul de la căruţă a prive-gliia rîiuluiala lor ş-a dormi la odaie. Vă rog iertaţi-1 pe păcătosul şi nevrednicul Agatanghel şi să nu-1 pî-rască măria sa cuviosului stareţ.
Fără multă întîrziere, arhimandritul Paisie s-a înfăţişat şi ia poftit la lumină, în odaia cea mare a stă-reţiei, pe oaspeţi.
Era un bărbat tînăr încă, sprîncenat şi cu ochi pătrunzători, parc-ar fi privit din haiducie.
I-a plăcut lui Nicoară că nu şi-a început vorbăria cu tînguiri, şi numai se silea să înţeleagă dacă acel oştean nalt şi cărunt e dintre cei cu duhul vredniciei, ori un moştenitor de averi şi fală.
io*
147
—	Mă închin şi vă poftim bun venit, a zis el cătră Nicoară. Doriţi să vă hodiniţi, ori doriţi să gustaţi ceva, vă rog porunciţi.
—	Ba noi ne-om duce să ne facem întăi datoria ce nu ne iartă, a hotărît Nicoară.
Arhimandritul Paisie s-a închinat şi ia dus pe acel om ales cu duhul — după a sa înţelegere de oameni
—	în biserica mănăstirii, în lumina naosului, la cîn-tările soborului.
Nicoară s-a oprit sub policandelon şi şi-a făcut plecăciunea înspre cele patru părţi ale navei sfinte cu semnul care arăta că nu-i păgîn. Slujba pomenirilor s-a oprit numai o clipă, cît clericii au răspuns închinării străinului.
«Cine să fie ? Cine să fie ?» îşi măcina gîndurile prea cuviosul Paisie; cînd Agatanghel, sosit pe furiş în stînga .stranei stareţului său, i-a şoptit numele ace-lui călător.
îndată prea cuviosul, păşind cătră înfăţişarea de voievod, şi-a dus dreapta pînă la lespezile de piatră, umilindu-se mai îndelung şi mai adînc şi l-a poftit în stnana cea mare. Dar în acel ioc cuvenit domnilor, măria sa Nicoară n-a stat decît cîteva clipe.
înţelegînd că oaspetele domnesc e nerăbdător ori trudit, prea cuvioşia sa Paisie l-a îndemnat cu supunere să treacă înainte de-a ieşi din biserică, pe la mormîntul cu lespede ial domniţei căreia i se făcea pomenirea. Nicoară s-a plecat cetind slovele săpate.
—	Cine-i această cuvioasă monahie Maria ? a întrebat mai apoi Nicoară pe arhimandrit.
Se aflau intraţi din nou ia stăreţie în sala oaspeţilor.
—	Noi am moştenit-o pe această cuvioasă Maria la pomelnicul domnilor, a răspuns Paisie, şi de la anul
148
de la Hristos 1540, monahii cei bătrini ştiu că e maica bătrînului Ştefan-Voievod.
Nicoară a plecat fruntea. Afară veneau vîntul şi ploaia, învăluindu-i-se cu gîndurile.
—	Măria sa Oltea a răposat aici ?
—	Nu, a răspuns stareţul; ci a adus-o în acest sîînt lăcaş Ştefan-Vodă Lăcustă, nepotul său, copilul lui Ştefan bătrînul. In cel din urmă an al vieţii şi domniei a adus-o aici, întovărăşit de curte şi de boieri. Şi era în acea vreme tulburare între boieri pentru străş-nicia lui Lăcustă-Vodă împotriva lor. Era acest Lă-custă-Vodă, precît se spune, un bătrîn cu barbă albă şi sămăna părintelui său. A stat în picioare toată vremea la privegherea bunicii sale şi stătea şi curtea împrejurul lui, după rînduiala neînduplecată ce o statornicise'măria sa. Spun bătrînii monahi care mai trăiesc că au luat aminte la unele uneltiri ce se săvîr-şeau între boieri. Purtau cu ei arme în biserică şi la praznicul de pomenire se hotărîseră să-l jertfească chiar atunci pe Vodă, pe osemintele bunicii lui. Nu l-au omorît atunci; l-au omorît puţin mai tîrziu, la slîr.şilul anului, cînd a fost sărbătoarea Naşterii, la Crăciun.
La pomenirea cuvioasei monahii Maria, a rămas aicea la Pobrata obicei de cetim anatemă asupra acelor făptaşi.
XIV
Mănăstirea cea din pustie
Cînd cuviosul Agatanghel a intrat la odaie, ca să stea de vorbă cu fratele său de cruce, oştenii lui Potcoavă se aflau treji, într-o încăpere mare, cu obloane
149
de stînd uri la ferestre. Stăteau pe nişte scăunaşe cu trei picioare împrejurul vetrei, iar sub hoarnă ardea foc mare în care se învăluia cînd şi cînd vîntul de afară. Din acel foc, lle adunase jar la marginea vetrei şi pîrpîlea bucăţi de slănină, în ţăpuşă. Cînd socotea el că bucata cea mai aproape de jar s-a rumenit, o lepăda într-o strachină. Şi cel care se credea mai tlămînd apuca cu două degete slănina şi o aşeza pe o lespede ce-şi tăiase dintr-o pîne coaptă de logofeteasa Maria. Degetele fripte de untura fierbinte şi le zbătea scuturîndu-le, ca să se răcorească, şi apoi începea.să muşte fără grabă cînd dintr-un colţ al slă-ninei, cînd dintr-un colţ al pitei.
—	Bună îndeletnicire aveţi domniile voastre aicea, a zis călugărul, aşezîndu-se pe vine, lîngă Alexa Vulpea. Dacă îmi veţi face şi mie parte, apoi n-am să vă uit în rugăciunile mele.
—	Ţi-i foame tare, părinte ? a întrebat rîzînd lle Caraiman.
—	N-aş putea minţi, a răspuns monahul; nu mi-i foame. Dar cînd văd ce fel de ospăţ aţi iscodit, nu pot sta deoparte. Bună tovărăşie cu vorbe şi poveşti; afară e potopul părintelui Noe cel cu conabia; nouă nici nu ne pasă de duşmani subt apărarea cetăţii. In-tăi m-am înfricoşat cînd v-am auzit chiuind şi bătînd cu buzduganele; iar pe urmă foarte m-am bucurat ascultînd viersul fratelui meu Alexa. Cine chiuia ?
—	Eu, a răspuns diacul.
—	Straşnic glas,! l-or fi auzit şi zimbrii din tăriile codrului. Dar eu nu m-ain înduplecat de înfricoşarea dumnitale, ci de vorbele plăcute ale fratelui meu Alexa. Am să vă povestesc o întîmplare. Dar, mai întăi, s-aduc de la camara cuviosului nostru părinte Paisie un ulcior de vin, ca să ne pară mai bună frip-
150
tura. Şi să întreb pe Alexa dacă a mai îndrăznit a călca în satul unde am petrecut noi odată, ori dacă a mai aliat de acolo veşti.
—	Părinte Agatanghele, ia răspuns Alexa Vulpea, la noi nu s-au schimbat decît năcazurile. Mulţi oameni s-au prăpădit nu de binele lumii aceştia; încep a se înfiripa pruncii, tot pentru pedeapsa vieţii.
—	Ah! Ah! frate Alexa, bine ena cîndva la noi la Filipeni, după cît spuneau bunicul şi bunica; atuncea oamenii mureau zîmbind. Iar la vremea noastră mor mînioşi, suduind pe Dumnezeu. De aceea ne-am şi depărtat noi de locul prunciei noastre. Ai trecut poate pe acolo ?
—	Trecut.
—	Şi ai mai auzit cumva că s-ar mai fi aflînd pe lume o fată fecioară, Irinuţa Grecului ?
—	Nu mai este nici fecioară, nici bătrînă, părinte Agatanghele.
—	A murit poate ş-o soră a ei mai mare, una Safta ?
—	Ba aceea mai trăieşte, ucenică la presvitera Olimbiada, şi nu ţi-aş dori să înserezi cu dînsa într-o chilie, părinte Agatanghele.
—	Şi alţii, frate Alexia, cu care ne-am aflat subt acelaşi soare?
—	N-am găsit pe nimeni, .a mărturisit cu întristare Alexa. Cît am stat cu măria sa Nicoară prin acele locuri, aş putea spune că n-iam avut cu cine mă aduna la sfat şi tot supărat umblam de colo-colo. Numai pe Ghiţă Botgros l-am găsit, acel pe care-1 ucisesem.
—	Mai trăieşte badea Ghiţă ?
—	Cum îţi spun, trăieşte, şi-i tot cu capul în nouri. Nu te teme, n-avem să-i mîncăm noi lui din colivă.
151
—	Oi, Alexa, a strigat părintele Agatanghel, înăl-ţîndu-se în straiul negru ca un corb şi fîlfîind din aripi. Amar ţi-i viersul şi tare mi-i jele. Mă duc s-aduc ulciorul, ca să cinstesc pe dragii oaspeţi şi pe urmă nu uit să vă spun povestea făgăduită.
După ce s-a întors în grabă părintele Agatanghel şi ia înfăţişat un ulcior burduhos, rugînd pe toţi cei de faţă să-l îmbrăţişeze, cuvioşia sa n-a întîrziat să spuie ce avea de spus.
—	Aflaţi, creştini buni, că avem şi noi cîteodată nacazuri în cetatea noastră. Ne-am aduraat aicea nu atît ca să postim întru slava sfinţeniei — iertaţi-mă pentru vorbe adevărate! — ci ca să ne agonisim o viaţă miai uşoară. In ţara asta unde curge miere şi lapte, după slova Scripturii, noi sărmanii n-avem rînd la ospăţ. Ci numai boierii cloncani şi-au găsit acolea Canaanul şi pe noi, ia, numai asia, ne dau la o parte cu sabia. Răzăşi am fost ş-am rămas la Sapă de lemn şi pentru o pită ne-am dat robi. Aşa că, ajungînd ţărani' şerbi, nu putem ieşi din starea asta decît hălăduind la o mănăstire, ori intrînd în cinul preoţiei de mir. De aceea aici noi trăim întru bună înţelegere şi frăţie, ca unii ce-am scăpat de iad şi ne aflăm lîngă poarta raiului. Nu ne lipseşte nici mîncarea, nici somnul. Şi nici iscusinţa, fraţilor, ca să ne strecurăm pe lîngă schimbătoarele vremi. Facem rugăciuni şi pomeniri feţelor domneşti, dar noi ştim că mulţi dintre aceştia cărora ne închinăm au stropşit pe părinţii şi pe fraţii noştri. De aceea nu ni-s dragi nici slujitorii stăpînirii, care bat şi asupresc. Iar ştiindu-vă că sîn-teţi cu fratele lui Ion-Vodă, mă pot mărturisi fără grijă, ca unor fraţi.
Iată ce mi s-a întîmplat mie de cînd mă aflu portar aicea la Pobrata. Tot aşa, într-o noapte cu trăsnete şi
152
fulgere, au bătut în poartă nişte străini, cerînd găzduire. Iar eu nu i-am numărat şi nici nu mi s-a părut că poartă săbii. Am deschis şi i-am lăsiat să .intre, ca pe nişte călători trudiţi.
Le-a întins părintele econom masă ; a poruncit părintele stareţ vin ; li s-au gătit douăsprezece crivaturi. Iar la miezul nopţii, cînd au trecut cuvioşii părinţi la rugăciune, acei călători s-au sculat şi au închis biserica cu acei care se rugau, proţăpind uşile. Iar pe părintele stareţ l-au apucat de grumaz şi i-au poruncit să aducă cheile vistieriei şi să deschidă lada de fier din tainiţa ei. Numaidecît să le mărturisească unde-s cheile, şi unde-i tainiţa... Au dat şi cu mînerul săbiei şi cu latul săbiei în prea cuvioşia sa şi l-au împuns mî-nîndu-1 înaintea lor.
Se tînguia prea cuviosul nostru stareţ:
—	Oameni ai stăpînirii sînteţi domniile voastre? Dumnezeu vede şi vă prăpădiţi sufletele. Să nu cutezaţi a prăda sfînta mănăstire !
—	Ba cutezăm! a rîs' căpitanul acelor slugi ale stărostiei.
—	Ucideţi-mă, nu vă duc şi nu vă dau. Mai bine faceţi-mă mucenic decît proclet. Iată, nici unul din sfinţii părinţi care au mai rămas la slujbele celelalte nu va mărturisi cine ţine cheia şi unde-i lada obştei. Iar după ce-i căutaţi pe toţi aceştia, părintele Agatanghel vi-i poate aduce pe rînd şi pe ceilalţi. Bateţi-ne cu vergi de fier, străpungeţi-ne cu strămurare înroşită în foc, noi nu ne supunem unor asemenea păgîni ca domniile voastre!
Pe cînd cei doisprezece slujitori se dădeau din colţ în colţ suduind, bătînd şi împungînd cu tesacele, eu, umilitul Agatanghel, am luat aminte lia vorba «strămurare», pe care o rostise prea cuviosul stareţ
153
uitîndu-se la mine. «Strămurare» era numele unui om, prietin al nostru, care-şi avea saliaş într-o rîpă stearpă ce-i zice Pietrăria. Şi el venea acolo cu tovarăşii ca să-şi împartă vămile de la vadurile lor, îiind de meserie hoţi. Şi noi monahii trăiam în prietinie cu dînşii. Iar ei scuturau numai bărbi de oameni bogaţi şi spintecau chimiruri grele.
Cum aud eu vorba aceea «strămurare», mă gîndesc că părintele stareţ e om cu glagore la cap şi că ne aflăm într-o noapte spre duminică ; iar prietinii noştri vor ii venit de bună-samă la peştera Pietrăriei. Căci ia doua zi îiind sfîntă sărbătoare, nu se cade ,să lucreze şi se hodinesc.
Mă strecor mai la o parte, dau îuga aici la odaie şi încalic un căluţ flocos în care aveam încredere că m-a duce fără sminteală unde voiam eu. II îndemn numai din frîu şi nu-i pun în coaste pinteni; şi ajung într-un ceas de vreme la Pietrărie şi mă rog de Strămurare şi de hoţi să vie să ne scape. Ca oameni cuviincioşi, unde au îneălicat toţi cu .s'uliţi şi ghioage ş-au coborît l.a sfînta Pobrata, şi i-am vîrît prin portiţa pe unde ieşisem. Şi s-a nimerit să trăsnească din nouri, cînd am pătruns la stăreţie. Şi cînd a trăsnit, noi de colo am şi fost asupra acelor oaspeţi, pălindu-i unul după altul. Părintele stareţ era întins pe podele şi-l ardeau cu făclii aprinse la tălpi şi pregăteau şi ţăpuşe .să i le bată subt unghii. Trei dintre cuvioşii monahi pieriseră în chinuri. Strămurare şi cu ai lui i-au prăvălit pe toţi fără nici o cruţare şi ne-a rănuas nouă numai să cerşim iertare pentru sufletele lor de la Domnul Dumnezeu.
Acum gîndiţi-vă şi domniile voastre, fraţilor, a urmat cu mirare monahul, cum să cerşim noi iertare pentru unii ca aceia care au ridicat vieţile călugărilor
şi au ucis pe stareţul nostru, încît nouă săptămîni a stătut în umbra morţii ?
S-au sfătuit bătrînii soborului nostru şi deocamdată s-a hotărît iaşa.
Am dezbrăcat de straie pe acei păcătoşi şi le-am cules şi săbiile cu celelalte unelte ale răutăţii lor şi le-am dat în mînă lui Strămurare, drept dobîndă de război ce i se cuvenea.
După aceea, pe acei păcătoşi, goi cum au ieşit din pîntecele maicii lor, i-am laşezat la rînd într-o groapă, cu faţa în jos, ca să se uite cătră părintele lor Tartorul.
Iar mie mi s-a poruncit ,sa încalic şi să mă duc fără întîrziere la vlădica Istatie, care-i îmai mare peste noi, şi să-i cerem deslegare şi poruncă în privinţa iertării.
Deci am încălicat pe căluţul meu cel îlocos în care aveam încredere, şi m-am dus ; şi am ajuns în ziua de luni cătră sară la episcopiia Romanului. Am înge-nunchiat la vlădica în camara lui de taină unde primeşte mărturisirile şi i-am spus preasfinţitului: iaca aşa, iaca iaşa.
S-a înfiorat preasfinţia sa şi s-a sculat asupra mea cu uimire, că poate li înşir basme.
Am bătut metanie şi m-am plecat cătră icoane.
—	Acesta-i adevărul adevărat, preasfinţite Istatie; fac cruce. Osteneşte-te pînă la Pobrata, să vezi cu ochii însuţi preasfinţia ta !
—	Au belit pe cuvioşii monahi şi le-au pus ţăpuşe ?
—	Mai rău, preasfinţite. Le-au răpit ce nu le puteau da : viaţa.
—	Şi pe stareţul vostru Paisie l-au ucis ?
—	Trupul prea cuviosului Paisie e desfăcut ca la căsăpie, preasfinţite părinte Istatie, şi numai mila lui
155
Dumnezeu îl poate întoarce în starea în care s-a aflat mai nainte.
—	Atuncea cum să cerşiţi voi iertare de la Dumnezeul nostru pentru asemenea fapte? Căci slujitorii aceia haini au săvîrşit o lucrare mai crîncenă decît a păgînilor ismailiteni. Ei sînt lepădaţi de cătră oameni şi asemuiţi fiarelor. Ar fi fost mai bine să-i fi cunoscut în ceasul naşterii lor moaşele că sînt sămînţă a Diavolului, să le sucească beregăţile şi să-i lepede la umblătoare. Să ştii, cuvioase Agatanghele, că lotrii care v-au ajutat în asemenea nacaz vor avea bună primire la scaunul împărăţiei. Mai îngăduie, cuvioase Agatanghele, zice vlădica, pînă ce ţi-oi da poruncă scrisă, cu pecetea episcopiei; să nu faceţi altfel decît cum poruncesc. Pînă atunci pune-ţi inima la cale în trapeză, prinde putere şi roagă-te sfîntului Dimitrie ostaşul, şi după aceea încalică şi du-te cu bine. Şi altfel să nu faceţi!
Eu am sărutat mîna preasfinţiei sale şi am aşteptat poruncă scrisă; şi m-am gîndit că noi anahoreţii de la Pobrata am făcut bine ce-am făcut, fără a fi vlădici şi fără a avea suflare de la Sfîntul Duh.
Acuma, pe gropniţa păcătoşilor, stau gunoaiele sfîntului nostru lăcaş.
Diacul îşi însemna toate în mintea lui, cuprins de spaima răutăţii oamenilor.
—	Şi cu Strămurare ce s-a mai întîmplat? a întrebat el.
I-a răspuns rîzînd Alexa:
—	Strămurare stă la ospăţ cu sfîntul Dimitrie.
—	Ba tu, frate Alexa, Ina dojenit pe oştean monahul, sa nu şăguieşti cu cele sfinte. Strămurare se află încă in această lume ticăloasă şi plină de «trîm-bătăţi. Şi-a schimbat locul din acest codru, şi s-a
156
aflat, prin oameni de departe, că a ieşit prin părţile scaunului nou al Domniei, la Bîrnova şi la Căpoteşti, care-s codri mai adinei decît acesta al nostru.
In odaia Galatei lîngă Iaşi, stau şi se împuţesc beş-legii ismailiteni, pînă ce s-or încheia păreţii bisericii. Acolo se află şi aga dăbilarilor Porţii. Se duc dăbilarii şi adună de la oameni, cu îngăduinţa lui Vodă, peşcheşuri sultanatului, le pun la poalele iagăi şi, după aceea, cărăuşii creştini le duc pînă la vadul Obluciţei, şi de acolo ceamuri turceşti le plutesc pe Dunăre şi pe lîngă ţărmul mării la împărăţia neagră.
Strămurare şi-a găsit acolo o treabă ce nu s-ia mai pomenit.
A întocmit pînde, ba la văi rele, ba la vaduri de ape, ş-a prins din acei dăbilari, scrijelindu-i la beregată. Dar pe bani şi peşcheşuri n-a pus mîna, socotind să dea numai înfricoşare păgînilor. Insă de fapta lui nu s-au folosit decît slugile domneşti care şi-au însuşit zloţi şi plocoane, dînd cu piciorul în rîpă leşurile turcilor. Văzîndu-şi greşala, Strămurare a luat lasupra sufletului său şi pe slugile acelea. Iar noroadele abia atunci au băgat de samă că se află în preajma lor o voinicie. Li se întorc cele luate cu hapca şi li se mai îndulceşte amărăciunea.
Nu ştiu ce-o fi adevărat din toate cîte se spun. Dar într-o sară din toamna trecută, la vecernia Simţului Andrei, iaca bate la poartă însuşi prietinul nostru Strămurare cu doi din oamenii lui şi cere găzduire. Numaidecît i-am deschis şi l-iam primit ca pe un frate al nostru. Şi înainte de a-1 ospăta, a intrat în biserică şi s-a închinat cu smerenie; iar după ce l-am ospătat, s-ia dus la stareţul nostru, prea cuviosul Paisie. Şi fiind şi noi unii dintre monahi de faţă, Strămurare a zis aşa:
157
—	Fraţilor monahi, aflaţi că, după .atîtaa strădanii ale mele, cărările de scăpare mi s-au împuţinat; dacă mai întîrzii mult făptuind cîte făptuiesc în folosul fraţilor mei sărmanii obijduiţi, apoi mi se va atîrna ţeasta în prăjină, !a poarta curţii domneşti, şi pe trupul meu se vor încăiera cînii. Deci am ţinut sfat cu soţiile mele şi ne-am gîndit să ne pustiim la o sfîntă mănăstire, nici de monahi zidită, nici de vlădici ştiută, unde cîntă apele laudă Ziditorului, şi stau pădurile în odăjdii şi .s'e închină cînd bate vîntul. Această sfîntă mănăstire se află peste nouă hotare. Şi după ce ne-om închina acolo ş-oin dobîndi pentru sufletele noastre alinare, om păşi la ostroavele unde trăiesc oştenii crucii, zaporojenii, ş-om intra lsa ei la ascultare, slujind mai cu folos pe fraţii noştri creştini. Acuma-i vremea asupra iernii şi nu mă pot bizui împotriva viscolelor din miezul nopţii şi gerului celui nemilostiv şi foamei. Dar cum se va încheia în primăvară cel codru verde, m-oi duce să caut pe Nicoară Potcoavă de care povestesc noroadele cum că s-ar găti s-apuce domnia Moldovei. Ce zice de asta preia cuvioşia sa Paisie ?
Cuvioşia sa Paisie a zis: Bine! şi l-a sfătuit să se ducă.
—	Avea-voi putere ?
—	Vei avea, frate Strămurare, după aleanul sufletului tău.
Acuma unde-i binevoitorul nostru Strămurare, ca să afle că, sub policandelon la Pobrata, a stat măria sa Nicoară! Socot că l-om vesti printr-un om bun şi l-om îndruma unde rîvneşte. Acel om bun oi fi eu, fraţilor, şi nu ştiu dacă m-oi mai întoarce la Pobrata. M-oi duce mai bine cu Strămurare la mănăstirea din pustie.
158
XV
Curtea lui Iurg
A doua zi dimineaţă, soarele a răsărit în senin şi, după ploaia nopţii, codrul a lucit de mii şi mii de nestemate ca flori Iară nume şi degrab trecătoare.
Văzduhul era curat. Călătorii cît şi localnicii îl simţeau intrînd în ei ca pe un vinaţ bun. Soborul monahilor ieşise cu stareţul înafara porţii ferepate, ca să fie de faţă Ia plecarea măriei sale Nicoară. I-au urat cale fericită şi lui şi oştenilor, şi au rămas o vreme privind cum se duc.
De lucirea biruitoare din ochii călătorului domnesc, pe care o băgaseră de samă acei monahi, se bucura mai lales uncheşul Petrea, care amesteca aducerile lui aminte cu anii de pruncie ai lui Nicoară, la curtea lui Iurg Litean. Intr-acolo el şi cel ce fusese prunc umblau acum fără grabă, ca într-o lene ia unei plăceri. Căpitanul Petrea era acum bătrîn, iar pruncul cărunt.
Iu asemenea biui,;i stare a spiritului, au umblat prin valea -îngustă a Şomuzului, pe lîngă nişte lunci bălrine riima.se în stăpînirea Domniei după moartea lui Şcndrea hatmanul; căci acele pămînturi şi lunci de la Dolheşti, unde se afla gropniţa lui Şendrea, cumnatul lui Ştefan bătrînul, fuseseră, împreună cu toată valea, zestrea surorii Voievodului. Şi din acel timp rămăseseră uitate; Domnia nu le socotise vrednice a fi dăruite boierilor celor mari.
Călătorii băgau de samă o rînduiala a satelor deosebită decît în alte părţi pe unde umblaseră. Gospodarii îşi vedeau fără grijă de prisăci şi livezi şi se închinau cu voie bună la trecerea acelor străini. Vite albe păşteau pe lunci; numaicît dealurile care stră-
159
juiau din dreapta şi din stînga păreau a copleşi valea. Astfel au ajuns la prînzişor, cu rînduiala ştiută, la un pod de peste Şomuz şi la o moară, pe unde drumul începea să suie un holm înalt, cătră vialea largă a Şiretului, departe, spre curtea veche a amintirii.
Moara umbla numai pe-o piatră, zvonind uşor. Şi sub streşina morii, la drum, sta pe o laiţă morarul, împotriva tuturor datinilor şi poveştilor, morarul nu era un chiag împovărat de ani şi slăbie, ci bărbat tînăr, cu înfăţişare veselă.
—	îţi poftesc buna ziua, morarule, şi noroc! a strigat moş Petrea, mai mult ca să-l stîrnească la vorbă de petrecere în popas.
—	Vă mulţămesc frumos domniilor voastre, a răspuns morarul ridicîndu-se de pe laviţă şi descoperin-du-şi pletele.
—	La moara asta nu-i adunare ? Te văd singur, a urmat uncheşul. îngăduie să poposim sub streşina dumnitale.
—	Cu dragă inimă, a răspuns morarul, privindu-i cu ochi verzi ca luciul iazului.
Ceilalţi călăreţi au înaintat; s-a apropiat şi căruţa lui lle. Morarul a dat lămurire:
—	Muşteriii mei cu tăbîltoacele, cinstiţilor drumeţi, se adună mai pe sară, după ce se întoarce lumea de la cîmp şi de la alte treburi. Macină rîşniţa grăunţe; măcinăm şi noi vorbe, punînd ţara la cale. Asta-i moara lui Barbacot.
—	Cine a fost creştinul cu asemenea poreclă ?
—	Strămoşul nostru; după ce-a trăit ani nouăzeci şi nouă, a lasat strănepoţilor moştenire moara şi mai ales învăţăturile sale.
—	Atunci va fi fost filosof? a rîs mezinul Lixandru.
160
—	Cu voia domniei tale, da.
—	Şi pe dumneata cum te chiamă?
—	Domnilor, numele meu din botez e Tudorică, iar porecla Prepelea.
Adunarea a făcut mare haz.
—	Hai să descălicăm la moara lui Statu-Palmă Barbacot, a zis Nicoară cu voie bună, şi Prepelea să ne vîndă poveşti.
—	Asta nu se poate, a zis Tudorică arătîndu-şi dinţii şi privindu-i pe toţi cum sar din tarniţi. După învăţătura bătrînului nostru, poveşti nu vînd, ci schimb. Aicea în valea Şomuzului, cinstiţilor drumeţi, noi vieţuim întru singurătate şi neştiinţă. Vrem să aflăm ce se petrece la curtea lui Vodă şi-n Ţara-de-Jos. Fost-au războaie şi cutremur ; poftim să ştim ce mai este şi ce se mai pregăteşte. Am auzit unele, dar nu toate. Pe la noi nu se află, ca-n alte ţinuturi, sa-laşuri boiereşti, unde ,sa se cuibărească minciunile. Să iertaţi domniile voastre acei oare veţi fi fiind boieri. Dar eu, afară de săbiile ce purtaţi, după straie vă socot neguţători.
—	Neguţători care nici nu vindem, nici nu cumpărăm, a răspuns Nicoară punîndu-şi mîna sa cu inel şi pecete pe umărul morarului.
Acesta a tras cu coada ochiului şi a luat aminte, fără să se tulbure.
—	Mare cinste să poposească în sărăcia de la noi măriri de la .scaunul Domniei.
—	Nu sîntem boieri, meştere Tudorică, şi nu venim de la Iaşi.
—	Eu socoteam altfel, măria ta, avînd ochi şi văzînd.
Potcoavă s-a întors cu bunăvoinţă:
—	Nu sînt. decît un oştean, prietine morar.
|) — M. Sadoveanu — Opere, voi. 1$
—	Mă bucur, măria ta, s-a tulburat morarul, fulgerat de înţelegere deplină, că te văd bine cumpănit pe amîndouă picioarele.
Tovarăşii lui Nicoară au rîs cu hohot.
—	îmi place că eşti meşter hîtru, Tudorică.
—	Ca uncheşul meu Barbacot, măria ta. El ne-:a învăţat să ne ferim de tagma boierilor. Nici noi să ieşim cătră ei, nici ei la noi să nu vie, ca să nu ne întarte şi să le sărim în aap.
Am oblicit de la. nişte neamuri de-a noastre, care au căutat pămînt mai bun la lărgime, în şesul Şiretului, cum că în parteia aceea de ţară ar fi ieşit cu putere mare boieri vistiernici să împlinească dări nouă, scornite acuma. Noi aceştia de la Şomuz, mai puţini şi mai săraci, iam rămas uitaţi. Dar acolo, lîngă Ruginoasa, au intrat într-un sat ş-au împlinit pe gospodari, luînd şaptesprezece boi de la toiată obştea. Dar satul datora optsprezece. Atuncea, acei dregători, neputînd găsi încă un bou, au apuciat pe-un prunc al unui om şi l-au dus cu ei zălog, pentru boul lipsă. Să fie adevărat? Domniile voastre n-aţi auzit de una ca asta ?
—	De asta n-am auzit, dar cunoaştem altele... a mormăit moş Petrea.
—	Eu aş zice aşa, a urmat Tudorică .aţintind pe Nicoară, că pentru aşa dregători i-ar folosi lui Vodă leacul babelor de la Şomuz: alior plămădit cu vin pe care-1 dau pe apă cia ,să ameţească peştii şi să-i prindă. Să-şi hrănească şi măria sa lighioile de la curte cu alior, să se ducă pe apa sîmbetei, să ajungă la Dunăre, pe urmă In marea şi în fundul tartorului.
Diacul a privit cu mare plăcere pe strănepotul lui Barbacot.
162
—	N-oi uita să spun asta măriei sale cînd l-oi în-tîlni, i-a zîmbit el, pe cînd Nicoară şi oştenii încălecau.
Cînd au purces, lucea soarele în iazul cel întins, scurmînd cuibare de foc. Ceata călăreţilor umbla în buiestru, pătrunsă de duhul de voie bună a unui meşter leneş la treabă şi harnic la vorbă. Clipele acelui popas se risipeau ca fulgii de păpădie în adierea vîntului.
Aşa au umblat cu spor pe sub biruinţa soarelui de amiază şi au ajuns într-un pisc unde se legănau fineţuri înflorite. De-acolo au văzut valea cea largă a Şiretului, unde curge o apă domoală, scriind cotituri între lunci vechi.
Au mai făcut un popas, hrănindu-se oameni, cai şi cucoşi.
Cînd uncheşul Petrea Gînj i-a călăuzit în acel colţ încîntat unde puhoiul limpede al Sucevii rupea tulbureala Şiretului, Nicoară şi-a simţit inima bătînd mai grăbit. Acolo era curtea copilăriei lui cu turnul de piatră, şi livezile între parcane înalte, şi prisaca de care avea grijă moşu Voicu, şi odăiJe cu cai şi carîte, şi ocolul vitelor albe, şi cuhnea zvonind de robota ţiganilor, şi slujitoarele cele tinere lucrînd la stative în pridvor, şi ciieaghina Calomfira trecînd din cămări la rerdac în straiul ei cernit. Căci în acel timp al copilăriei, cneazul cel bătrîn Iurg Litean hodinea sub lespede, în grădină, lîngă altarul paraclisului. Toate le-a l>.;irăsit cînd abia se ridicase mărişor, şi căpitanul l'elrea l-a-dus peste hotar, într-o ţară străină. De alunei nu s-a mai întors.
Iar acuma, într-o clipă ca de spaimă, a privit şi şi-a plecat fruntea. Din toate nu mai era nimic. Turnul se [năbuşise şi-l învăluiau iederi sălbatice. Din curte nu mai era nimic; trecuse peste ea pojarul. Acoperişul paraclisului se dărîmase.
163
Zece oşteni cu capetele descoperite aşteptau parca totuşi, ca şi la sfîrşitul poveştilor mîhnite din copilărie, să le nălucească palatul scufundat de o vrajă. însă pădurea dimprejur fremăta lin; se alungau în zbor mă-călendri între lumini şi umbre şi minunea nu se săvîr-şea, căci mormintele rămîn morminte.
Nicoară şi-a strîns pleoapele, ca să lepede două lacrimi, pe urmă a suspinat şi a înălţat fruntea.
—	Oare osemintele maicii mele au fost adunate şi aşezate la veşnică odihnă ?
Căpitanul Petrea a tăcut.
Şi-au îndemnat caii spre paraclis. Lespedea ce adăpostise pe Iurg era prăvălită, gropniţa deschisă, ca să
i	se prade cneazului mort podoabele.
Nici mormintele nu rămîn morminte. Crudă întristare, căci nu-i muritor care să fie apărat de asemenea umilinţă.
Totuşi sînt bărbaţi care pot sta deasupra vieţii şi a morţii, păstrîndu-şi cumpăna inimii în urgii, pentru că au de împlinit aici pe pămînt, în timpul lor scurt, o datorie. Aşa. patruzeci şi opt de ani măritul Ştefan-Voievod a stat cu sabia apărător al moşiei şi norodului său. Cunoscînd zădărnicia silinţilor sale, măria sa a stat totuşi în picioare pînă la sfîrşit, ca să fie pildă altora care vor veni după el. Acea pildă a urmat-o Ion-Vodă şi s-a pus şi măria sa Ion jertfă. Cît sînt încă duşmani, trebuie să le stăm împotrivă, pînă la acel ceas cînd va veni dreapta izbăvire. Vor cădea vitejii cei juruiţi ? — se vor scula mişeii pînă la cel din urmă, cît frunzele şi cît năsipul, pentru slobozenia lor şi pentru dreptate.
—	Aşa că să ne avem sus inimile, dragă frate, şi să ne urmăm calea.
164
—	Da, bădiţă Nicoară, a suspinat cu amar Alexandru. Mă gîndesc unde-om poposi la noapte.
—	Trecem în poiana cea veche, a răspuns uncheşul. Alcătuim acolo colibă de frunzar, şi nu ne-om prăpădi cu firea.
Mezinul i-a aruncat moşneagului o privire înveninată.
—	Om face foc, a urmat căpitanul Petrea, ş-avem toate cîte ne trebuie pentru trupul nostru.
—	Da, moş Petrea, a răspuns îmblînzit mezinul.
Dar Poiana Ursului nu era singură. Avea oaspeţi,
vetre de foc şi colibe de frunzar. îşi făcuse acolo, vremelnic, oprire o tabără de rudari.
Cînd judele lor a văzut larma ce se stîrnise la cele patru căruţe ale sălaşului şi şi-a dat sama că vin împotrivă călăreţi cu arme, a slobozit mare strigăt şi a poruncit să se aşeze toţi cei douăzeci şi opt de supuşi ai săi pe brînci şi cu fruntea plecată. Glasul său repezise porunca într-o limbă necunoscută, pe care un singur om dintre slujitorii lui Nicoară o putea pricepe.
—	Pas, lle Caraiman, a zis blînd măria sa, şi întreabă cele de cuviinţă pe aceşti sărmani.
Potcoavă cunoştea că acei sărmani pe jumătate goi nu pregetau să mintă şi să prade, ba chiar, la nevoie, să întrebuinţeze buzdugan şi cuţit împotriva cui se nimerea, numai să aibă cîştig. Poate ei să fi desfăcut gropniţa cneazului Iurg. Dar aceşti robi aduşi de tatari tocmai de la India şi vînduţi boierilor pămînteni n-au cunoscut decît urgii în rătăcirile lor, decît hrană de cîni şi biciul; nimene nu i-a învăţat altfel de viaţă, nimene nu i-a miluit şi sînt cei mai mişei dintre toţi mişeii pămîntului. Dar trupul lor e bine alcătuit şi au muieri frumoase. Au darul cîntecului şi al meşteşugurilor. Şi cînd găsesc milă, sînt cu credinţă tare, cum se
vede că s-a ales acest lle Caraiman, tovarăş de nădejde. Sălaşul lui lle a primit de la măria sa Ion-Vodă slobozenie, şi iată îl are alături pe lle ca pe un frate om.
Au prost obicei cnejii moldoveni de poruncesc la ospeţe acestor robi să se suie în copaci şi apoi se pun asupra lor la întrecere cu săgeţile. Şi pe fetele lor le aduc la iatacuri. Le preţuiesc ca pe nişte flori de o clipă, ş-apoi le aruncă în glod. Vor fi fost fericiţi în ţara lor. Se spune că la India viaţa e blindă şiîmbielşu-gată. Chiar de-ar fi fost cei din urmă paria acolo, ri-ar fi fost mai nefericiţi. Tatarii, care au domnie în Asia şi bat războaie la India şi au întemeiat şi acolo împărăţie, îi aduc marfă vie, în ţările noastre, şi de două veacuri s-a iscat şi la noi asemenea rînduiala neomenească a robiei. Ş-apoi, de la asta, domnii lumii se în-tartă şi asupra băştinaşilor, să-i calce în picioare şi să-i socoată şerbi. «Binecuvîntat fie dascalul meu Ian Saviţki de la Bar — şi-a amintit Nicoară — care mi-a deschis ochii asupra acestui adevăr. Dar boierii Ieşi l-au osîndit în Seim pentru cele ce ne învăţa pe noi, ucenicii, şi gîdea l-a tăiat pe podină înaltă, în mijlocul Liovului, în zi de tîrg.»
Potcoavă nu apucase a descăleca şi lle Caraiman s-a întors cu ochii spăriaţi, să-şi deie sama de solie.
—	Măria ta, a strigat el, şi şi-a pus fruntea pe teltia de sub şaua murgului. Măria ta, a suspinat după aceea, ridicînd o privire înfricoşată. Acest Zailic, judele rudarilor opriţi aici în Poiana Ursului, îi de loc tot de la Runc, unde se afla taica meu Fedeleş mai mare peste toţi rudarii care au dobîndit slobozenie de la slă-vitul Ion-Vodă. Dar i-a spart domnia nouă a Şchiopu-lui-Vodă; şi pe taica al meu l-a oborît cu buzduganul armaşul Ciornei. Şi toţi ai mei s-au prăpădit şi s-au
166
împrăştiat; şi pe cîţi i-au apucat de grumaz armăşeii, i-au supus iarăşi robiei. Iar Zailic a apucat a fugi cu aceste patru corturi. Ş-au nimerit aicea şi au început a lucra alvii şi căuşe de plop şi salcie, pentru satele din partea locului. Dar bieţii aceştia mişei stau cu frică şi de aceea s-au înspăimîntat de vederea noastră. Ce să fac cu ei, măria ta ?
—	Să-i îmblînzeşti, lle, şi să-i lăsăin în pace. Şi inimile noastre sînt negre ca tina de supărare, ca şi ale lor.
Măria sa a mîngîiat fruntea ţiganului; Caraiman a cuprins acea mînă prietină şi a sărutat-o. Apoi, hîrîin-du-şi în gîtiţă lacrimile, s-a dus la Zailic judele, să-i împărtăşească porunca stăpînului său.
—	Numai atîia mai stă măria sa în Poiana Ursului, c ît om îmbuca cina, a dat de veste judelui slujitorul lui Potcoavă.
—	Da’ de ce, frate lle?
.... Căci măria sa a ^i'isit casa părinţilor săi dărî-
n uit ii ţ>i arsă, diu toate cile au fost ale unui cneaz n-n riinins im par de caro măria sa Nicoară să se apuce cil niîiwi. Aţui c;i le lasă toate pustiei şi vouă. Domnia nn î.şl sciihirii încălţările, încalică iar şi ne-om tot duce.
■ Vii veţi tot duce fără întoarcere?
—	Ha măria sa Nicoară s-a întoarce, ca să facă dreptate în ţară!
Judele Zailic s-a închinat cătră măria sa, şi a poruncit sălaşului său să intre în colibele de frunzar, să steie acolo cu ochii stecliţi şi să tacă. Căci măria sa descalecă la ospăţ. Totuşi în acel asfinţit de soare, cînd pribegii s-au aşezat la cină lîngă căruţa lor, a pornit un murmur moale şi blînd în colibe, şi poporul lui Zailic s-a îndemnat a cînta.
167
La glasuri s-au adaos strune de cobză şi viers de alăută. Rudarii cîntau pentru inima lor, dar şi pentru inima acelor călători pribegi.
Nicoară şi cu ai săi erau cu luare-aminte să înţeleagă vorbele, dar acele vorbe erau într-o limbă veche de la împărăţia lui Por-Impărat, pe care numai lle Caraiman o putea desluşi.
—	Cîntă şi moldovenii acest cîntec în limba lor... a dat el lămurire lui Potcoavă. Cum contenesc rudarii, vi-1 spun aşa cum l-am auzit de la nişte ciobani megieşi cu Runcul nostru.
Ile a rostit încet măriei sale vorbele acelui cîntec:
Maică, măiculiţă,
Maică, dorul de la tine Peste munţi şi ape vine,
Şi nu-1 poate opri nime:
Nici cioban cu fluierul,
Nici poipă cu cîntecuî,
Numai eu cu sufletul..*
XVI
La Şiret şi la Prut
Chiar în aceeaşi zi de luni, înainte de amurgul serii, drumeţii pribegi s-au înfăţişat la malul Şiretului pentru trecere, la un pod ce se afla în hotarul Vercicanilor, nu prea departe de curtea răposatului cneaz Iurg.
Era un pod cunoscut şi vechi, de la un mal la celălalt mal, pe şăici, şi cu odgon legat de amîndouă ţărmurile în şarampoi de stejar cît buţile.
La acel pod erau brudnici doi bătrîni, tatăl şi feciorul, amîndoi cu ochii streşiniţi de sprîncene albe, iar
Î68
bărbile lor erau împuţinate şi păscute, ca suhatul oilor. Nepoţii lor trăiau în două case aproape şi le erau într-ajutor, la o nevoie de trecători certăreţi, ori la o viitură de ape.
—	Cît e brudina, uncheşilor ? a întrebat căpitanul
Petrea. Tot ca	acum treizeci	de	ani ?
—	Se vede	că domnia ta	ai	mai trecut pe-aici,	oş-
tene, a răspuns cel mai bătrîn. Dar eu nu te mai ţin minte, macar că nu-i aşa de mult de-atunci. Va fi fost la domnia lui Rareş-Voievod. Ori poate greşesc. Tu nu ţii minte, măi băiete?
—	Apoi va	fi fost cum spui	dumneata, tătucă.
—	Aşa. Nu	ştiu ce să fac	cu	tine, măi Andriuşa,	că
uiţi toate. Cît îi brudina ? Spune acestor oşteni! De cînd se uită la noi ş-aşteaptă !
—	Apoi brudina îi tot aceea, oameni buni, a răspuns cel cu ani mai puţini. Un om cît trei dobitoace, adică o para; iar dobitoacele cîte un ban. Şi oile zece la un ban şi ciobanul un ban, că el e stăpînul oilor. Nu se socotesc cînii, deoarece ei îs păzitorii oilor.
—	Cam scump şi încurcat, a zîmbit Potcoavă.
Aipoi dă, a zis tot fiul moşneagului; scump, dar
•şi cheltuiala obştei Vercicanilor nu-i puţină. Că noi iivein poruncită brudina de la Domnie de cînd ne-am aşezat aice.
S-a amestecat tatăl; fiul a contenit.
—	Nu uita să spui, Andriuşa, că pe noi ne-a adus aici slăvitui Ştefan bătrînul şi ne-a aşezat la apa Şiretului, dîndu-ne ocină şi uric.
Am venit din porunca măriei sale cînd a bătut război în olatul lui Crai şi a ajuns la Peremîsla-cetate. Şi fiind măria sa voievod pravoslavnic de lege răsăriteană ca şi noi, apoi am venit aici la porunca măriei
169
sale şi ne-am aşezat la loc deschis unde ne aflăm şi astăzi.
Bine-am petrecut noi aice la Moldova, fraţilor oşteni, un rînd de oameni mai vechi, după aceea noi, şi iaca, azi se arată greutăţi asupra nepoţilor noştri. Se află un boier Coşovei, la un ceas de cale de aici, şi a aşezat şi el un pod peste Şiret, şi ne tot trimete răspuns că să desfacem podul nostru. Ne-a despăgubi. Iar el, dac-ia rămînea singur, să crească brudina. Dar noi nu putem face asta avînd poruncă şi de pod şi de brudină de la sfîntul Ştefan-Voievod.
Potcoavă a întrebat, în limba ucraineană :
—	Şi mai ţineţi minte domniile voastre, bătrînilor, limba neamului de care v-aţi deslipit ? Că de la războaiele lui Ştefan bătrînul trecut-a multă vreme.
Foarte s-au bucurat bătrînii auzind pe acel bărbat mîndru că grăieşte limba lor.
—	Cum nu, prea cinstite, grăim ş-acum limba de la baştina noastră ş-am învăţat şi moldoveneşte, şi ne-am încuscrit cu pămîntenii de la apa Şiretului, trăind cu ei în pobratanie, adică în frăţie, avînd biserică şi ţintirim laolaltă.
'— Dar iată Coşovei pofteşte să desfacem podul... s-a mirat fiul, scărpinîndu-se cu mîna stîngă la subsuoara dreaptă.
—	Tu, Andriuşa, stai cuviincios şi nu grăi fără întrebare, l-a mustrat bătrînul.
Andriuşa s-a dat cu sfială rnai !a o parte.
Potcoavă a întrebat iar :
—	Cum te chiamă pe dumneata, moşule ?
—	Mă chiamă Stepau, cinstite neguţător, căci m-a ţinut în braţe Ştefan-Vodă bătrînul, cînd a venit cu alai să vadă pe vercicanii săi, ş-atuncea m-a botezat măria sa.
170
—	Dacă-i aşa, primeşte de la mine altfel de vamă pentru pod, a grăit Nicoară în limba vercicanilor, ş-a tras de la brîu punga de peltică neagră, desfăcîndu-i băierile.
Moş Stepan şi-a scos căciula, şi, de sus din şa, Potcoavă i-a aruncat în ea un taler de argint. Brudnicul cel vechi s-a mirat de asemenea plată cum nu primise niciodată într-un veac de om, de cînd trăia la acel vad.
Şi-a scuturat fruntea şi s-a uitat zîmbind la călător prin tufele sprîncenelor lui.
—	Domnia ta vei fi fiind neguţător cum sînt eu sultan Soliman. Află, slăvite, că mai am un zgripţor tot asemenea, dăruşag de la botezul meu. Pe amîndoi am să-i lăs bisericii de Ia noi, ca să facă preoţii pomenirile cele de cuviinţă. Mă rog, binevoieşte a rosti numele măriei tale, să-I scrie popa nostru şi să nu se uite niciodată la proscomidie.
—	Ion-Nicoară, bătrînule, a suspinat călătorul.
Bătrînul şi-a ridicat sprîncenele cu toiagul şi a stat
privind pe străin, cu gura căscată.
—	Acu ştiu, măria ta, al cui frate eşti, şi slăvite să vă fie numele în veac, şi al Voievodului Ion şi a! măriei tale. Acuma ştiu că te duci unde ai mai fost şi de acolo au sunat pînă la noi cîntări, de le cîntă cobzarii.
Şi-a ridicat cuşma:
—	Măi Andriuşa ! şi-a schimbat el glasul ; dă o fugă pînă în capul podului şi chiuie de ceea parte să ferească tot omul, şi muierea, şi pruncul, şi dobitocul, că trece măria sa şi să nu i se încurce calea.
Moşul cel mai puţin bătrîn a dat fuguţa, cu paşi scurţi; dar chiotul pe care l-a repezit s-a dus departe, pînă peste luncile de dincolo.
17Î
Călătorii au trecut cu caii tropăind şi căruţa s-a dus după ei huruind peste undele tulburi ale Şiretului. Moş Stepan a rămas lungă vrerne cu căciula cu taler în braţe, uitîndu-se după ei.
—	Ai văzut, Andriuşa ? a întrebat el, după aceea.
—	Văzut, a răspuns c-o îngînare de uimire feciorul.
Altă întîmplare, de care şi-a adus aminte măria sa
după aceea, s-a petrecut la Prut, la un vad din sus de Ştefăneşti, în ziua de miercuri, la amiază. Apa acelui rîu mare şi larg se umflase de ploile din sus şi măturase ca pe nimic podul umblător. Podarii fugeau cu căruţele la vale, în lungul malului, ca să prindă şăicile oprite prin scruntare şi grinzile risipite de pe unde Ie aruncaseră talazurile.
—	S-a trezit leneşul din lenevie... au zis nişte oameni din partea locului, care stăteau cu braţele încrucişate ori cu palmele vîrîte în chimiruri şi se uitau în sus şi-n jos, la vîrtejurile undelor ducînd căpiţi de fîn ori cioveie de pe la gospodăriile creştinilor.
—	Cînd vin nahlapi, s-a întors un pădurar cătră călăreţii opriţi în prund, apoi parcă au ghiare, aşa apucă şi duc cu ei. Domniile voastre vreţi să treceţi, oştene ?
—	Vrem, dar nu ştim cum om face, a răspuns uncheşul Petrea. Om căuta mai în susul apei. Ştiam eu un vad de-1 treceam cu caii pînă la glezne.
—	Va fi fiind la vadul Ionaşcului; dar acel vad de şapte ani s-a stricat; apa şi-a schimbat cursul, de intră acuma în fundul bulboanelor. Altă întinsură mai bună decît aici nu se află prin partea locului. Dacă vă uitaţi bine, printre sălciile de pe cela mal, apoi vedeţi o colibă. Acolo s-au aşezat pascari la pruteţul lui Axinte. De trei săptămîni au închis balta cu gard, ca să nu iasă crapul ce a intrat la boişte în primavara
172
asta. Au început a-i prinde cu năvoadele. Dar treî-patru zile trebuie să steie pe loc, cu carăie cu boi goale. Pînă ce s-a întemeia din nou podul umblător, nu pot ieşi cu peştele de la pruteţ, să-l neguţeze la tîr-guri şi sate. Iar în partea cealaltă a apei, două poşte de cale, tot înainte, îs locuri goale. Pasc numai cirezi da vite, prin singurătăţi, cu cîni şi haidăi.
Oamenii călări se înălţaseră în scări şi priveau cătră pruteţul lui Axinte.
—	Se văd oameni, a zis mezinul, cu palma streşină la frunte.
—	S-ar putea să-i chemăm, a zis pădurarul privind spre Potcoavă ca înspre călăuzitorul acelor neguţători, mai mult oşteni decît neguţători. Am eu un corn de bour, la o colibă de aproape, însă cine-a îi vrednic să scoată sunet ? Trebuie putere de răsuflet, ş-apoi parcă se scoală şi mugeşte bourul cel vechi. Tătuca, în vremea lui, putea să sui le în el; dar eu nu pot, fiind mai slab de piept.
—	Adă-1 domnia ta, frate creştine, aicea, şi ţi-om
ii	mulţămitori.
—	Nu-i vorba de asta, a dat din mînă pădurarul, dar cine să buciume ?
—	S-a găsi, a răspuns cu umilinţă prefăcută Caraiman.
—	Apoi asta n-aş crede, negustoraşuîe. Şi dacă bu-ciumezi dumneata cu acel corn de bour, apoi ţi-1 dăruiesc.
—	Adă-1 dumneata, pădurarule.
—	îl aduc doar să facem haz.
Pădurarul a încălecat vesel şi s-a dus iepureşte pînă-ntr-o vălcică. Şi s-a întors purtînd un corn bărbat în care vor fi sunat oameni vechi la ospăţul lui Verde-împărat.
Î73
•— iaca, a zis el, oprindu-se şi descălecînd în faţă lui Nicoară.
lle Caraiman a întins mîna.
—	Chiar nu şăguieşti, a zîmbit pădurarul, şi vrei să-1 cerci domnia ta?
—	Apoi altul nu poate, a zîmbit Potcoavă, căci numai lle e meşter cîntăreţ.
—	Ile îl chiamă ? Să fie sănătos ; şi eu cuvîntul dat nu-1 uit.
Canaiman a mîngîiat cornul, i-a cercetat doaga subţire şi îmbucătura cu meşteşug rotunjită la vîrf. Şi cum l-a pus la gură a început a scoate din el cîntare cu înmlădieri domoale şi creşteri de muget, ş-apoi alinări cu bătăi de limbă, parcă atunci s-ar îi trezit la lumea nouă din moarte bourul cel vechi.
—	Halal să-ţi fie şi te rog să mai suni o dată, frate lle, s-a uimit pădurarul. Dacă-i mai suna şi a treia oară, apoi numaidecît vin aicea cu luntrile pescarii de la pruteţ. Şi mă dau bătut; acest corn, moştenit de îa părintele meu, al domniei tale să fie.
—	Mulţămeşte-i, lle, pădurarului...
—	Mă chiamă Pavel Vavel, negustorule.
—	Mulţămeşte-i pădurarului Pavel Vavel, a urmat Nicoară; şi scoate, lle, pentru acest om detreabă un cuţit dintre acele cu care îacem noi negoţ.
Caraiman a scos numaidecît de la căruţă un cuţit lung de război, cu mîner îmbrăcat în corn de cerb.
Pădurarul Pavel Vavel l-a primit cu smerenie, în-roşindu-se pînă în albul ochilor.
—	Acesta-i dar domnesc, măria ta, a îngînat el, să-rutînd prăselele şi închinîndu-se adînc spre Nicoară. Acu mai zi o dată, frate lle, din cornul dumnitale, a adăogat el venind la Garaiman.
174
Slujitorul lui Nicoară a sunat iar cătră luncile de dincolo de întinsura Prutului.
—	Mîndru zici! şi-a scuturat fruntea Pavel Vavel, şi a stat dus, cu urechea aplecată, ascultînd. Acu să vezi dumneata, frate lle, s-a înălţat el, cînd cornul n-a mai sunat; cînd vei zice mai scurt şi a treia oară, ca o poiutncă, să vezi dumneata ce-au să facă păscarii.
Cînd a tutuit a treia oară Caraiman din cornul de bour, ca o chemare şi ca o poruncă, s-au văzut trei oameni ieşind la arătare în capătul luncii, dincolo de apă. Alţi doi s-au suit în nişte sălcii vechi ca să vadă mai bine.
—	Haidem drept lîngă apă, a dat sfat pădurarul. Oamenii de dincolo au să ne întrebe ce vrem.
Cum s-au tupilat la mal, a pornit de dincolo zvon care venea lin în tăcerea zilei ca o vietate, peste creţurile apei.
—	Aveţi nevoie cumva de dubasuri, ca să treceţi ?
—	Avem nevoie; şi veţi primi bună plată de la măria sa, a dat răspuns pădurarul Pavel Vavel.
—	Am auzit şi venim... a fîlfîit din capătul luncii paserea tainică a glasului.
Drumeţii străini s-au bucurat de bunăvoinţa unor fraţi necunoscuţi pe care nu-i văzuseră şi poate nu-i vor vedea decît în această clipă de întîlnire. Meşteşugul vorbirii pe întins de ape e altfel decît al păstorilor, care detună cu glasuri înalte de pe culmi. Potcoavă îşi aducea aminte de zavodurile pescarilor de la Dnipru. Aceştia de aici erau din aceeaşi breaslă cu cei de acolo. Şi erau tot aşa de săritori la nevoia trecătorilor, între ape şi pustietăţi.
Trecerea de un mal la celălalt a întîrziat pînă cătră asfinţitul soarelui. Oamenii de la pruteţul lui Axinte şi-au pornit mai din susul apei două dubasuri îngemă-
175
nate, legate strîns unul de altui, pe care au aşezat pod. Şi au venit opt, şase cu lopeţi şi doi cu ghiondere, aducînd pieziş acea plută prin sforul apei. Au ieşit mult mai la vale decît locul unde aşteptau străinii. Apoi au tras Ia edec pluta în susul apei şi au oprit-o într-un loc potrivit, unde s-au dus şi călătorii. Au grămădit pe podină căruţa, caii şi oamenii, au chibzuit plecarea şi au pornit întăi lin; apoi lopătarii din cri-vacele dubasurilor s-au încordat odată toţi la porunca vatamanului lor, bătînd cu lopeţile de o parte şi de alta, ca din aripi.
—	Rămîi cu bine, Paveî Vavel!
Pădurarul îşi scînteia în soare cuţitul cu mănunchi de corn de cerb, minunîndu-se încă o dată de oţelul lui. Pe urmă a încălecat pe căluţ şi s-a dus. Cînd dubasu-rile au ajuns la celălalt mal, trîmbiţa de corn de bour a sunat căutîndu-1 pe Pavel Vavel, dar el nu rnai era în privelişte, şi asculta dintr-o singurătate a luncilor.
—	Bine-aţi venit la noi, fraţilor, s-a închinat vata-manul de la pruteţul lui Axinte.
Era un bărbat abia intrat în cărunţie, înegrit de soare şi vînturi. Ii luceau dinţii în mustăţile cît vrabia.
—	Dacă aţi avut mînie din lipsa podului, socot că acuma v-a trecut.
—	Vă mulţămesc, vrednicilor păscari, a dat răspuns Nicoară. Bunătatea dumneavoastră ne-a îndulcit inima.
—	Apoi aflaţi, fraţilor drumeţi, că numele meu e Agapie Lăcustă, de la răzăşia Lăcustenilor, dincolo de Prut, hăt la vale.
—	Să fii bucuros în toate zilele vieţii dumnitale, cum sîntem bucuroşi noi acuma.
—	Bucuroşi, dar flămînzi, a rîs plăcut cu dinţii lui albi. vatamanul Agapie. Iaca, îndată om găsi leac şi la
176
asta. Mîndru suna din corn un slujitor de-al domniei tale. Parcă ara mai auzit undeva asemenea viers.
—	N-aveai cum, vatamane, a rîs lle, căci cornul acesta de bour abia acuma l-am cîştigat de la Pavel Vavel pădurarul.
—	Cunoscutul şi prietinul nostru... a încuviinţat Agapie Lăcustă. Cornul va îi el de bour, că tot se lăuda Vavel cu el; şi acuma înţeleg că s-a găsit pentru acel corn vechi stăpîn nou. Dar eu vorbesc de viers, care mi-a mai sunat o diată îa ureche: unde, nu mai ştiu.
Potcoavă a zîmbit:
—	Vei îi umblat poate prin Ţara-de-Jos ?
—	Am umblat, a răspuns cu glas scăzut vatama-nul Agapie, aruncînd o privire ageră asupra lui Potcoavă. Focu-i alcătuit, fraţilor năvodari ? s-a întors el cătră soţii săi pescari. Văd că-i alcătuit. Şi caza-nele-s pregătite cu cele de cuviinţă ? Văd că-s pregătite ! Atuncea daţi zăgneată focului, ca să ospătăm pe măria sa şi pe slujitorii săi.
Nu te mira, măria ta, că te-am cunoscut. Intăi m-am mirat eu de vorba lui Pavel, cînd a grăit cu noi peste baftă. Va îi primit un ban de argint, îmi îăceam socoteală, şi cel care plăteşte cu argint pare domn şi mărire. Văd că Pavel nu s-a înşelat şi a nimerit cuvîntul drept. Măria ta nu mă cunoşti pe mine ?
—	Pînă acuma nu mi se pare.
—	Nu-ţi aduci aminte ?
—	Nu; dar de astăzi am să-mi aduc...
—	Bucură-mi-se inima de asemenea cuvînt 1 Apoi de ce am ciulit eu urechea, măria ta, Ia cîntarea cornului? Căci am auzit-o 1a. Jiliştea şi la Catlabuga şi în alte părţi, unde ne-am oştit, noi răzăşii lăcusteni, sub mîna lui Vodă Ion, slăvit să-i fie numele în veac!
*2
177
Au rămas în picioare, neclintiţi şi uimiţi, cei zece pescari de la vatra focului. Au rămas uimiţi, cu capetele plecate, slujitorii străini.
Nicoară n-a răspuns, ci a privit ţintă lacrimile vata-manului Agapie. Apoi a păşit pînă la el şi l-a îmbrăţişat.
—	Măria ta te duci tot cătră soare-răsare ? a întrebat încet Lăcustă, apucînd mîna cu inel a lui Nicoară şi lipind-o de inima sa. O auzi cum se zbate, măria ta ?
—	O aud.
—	Asta-i inima norodului măriei sale Ion ! Răma-s-am nemîngîiaţi şi fără părintele nostru. Nu ne părăsi, măria ta! căci te-am văzut cine eşti în furtuni şi primejdii. Şi dacă te duci să pregăteşti altă oaste, pri-meşte-ne şi pe noi. Las obştei satului şi bătrînilor peştele închis în pruteţ. Şi noi cei care am mai fost la oaste, cum şi alţii care încă nu s-au oştit, ne gătim de cale şi mergem după măria ta.
—	Nu vă grăbiţi, prietine Agapie, a răspuns Nicoară.
—	Cum porunceşti măria ta, aşa vom face. Dar primeşte-ne şi pe noi.
—	Asta se poate. Faceţi-vă în voie pescuitul şi negoţul. Petreceţi în pace pînă la primavară; iar la pri-mavară, veniţi la Ostrovul Moldovenilor. Diacul meu Radu are să vă scrie pe toţi în tablele lui şi are să vă ţie socoteală de leafă din ziua cînd veţi descălica acolo. Atunci e şi mai lesne pentru hrana cailor, căci înfloreşte stepa. Iar după zăpor, puteţi pescui peşte în Dnipru, pentru îndestularea dumneavoastră. Şi după ce s-a isprăvi pescuitul, vom pune la cale vînă-tori cu bună dobîndă.
—	Măria ta, a răspuns Agapie, sfatul ce ne dai e înţelept. Greu ne vine să mai stăm aici, cînd te ştim
178
pe măria ta acolo. Greu rie vine să întîrziem, ca să mai vedem răutăţile vremii şi scăderea ţării. Dar oftăm şi n-avem ce face; sîntem datori ascultare Domnului nostru. Ne rugăm numai să mai stai cu noi două zile să ne aducem caii din ceair şi tarhatul din sat, să te petrecem pe drum macar o parte dintre noi, acei care au fost la Vodă Ion. Te-om duce prin pustietăţile acestea pînă la Nistru; acolo ne-om închina măriei tale şi ţi-oni ura cale bună. Măria ta te vei duce la Praguri, iar noi ne-om întoarce la pruteţul lui Axinte şi pe urmă la Lăcusteni, aşteptînd pînă ce-or începe a trece paserile călătoare. Atunci purcedem şi noi cătră răsărit.
—	Nici întîrzierea asta n-o pot primi, prietine Agapie, a răspuns Potcoavă. Mulţămesc pentru mîncare şi hodină; dar plec. S-a strînge Ţara în jurul meu nu acuma, ci cînd mă voi întoarce. Dar tovărăşia ce binevoiţi a-mi pregăti îmi place.
—	Cum facem atunci, măria ta ?
—	Să ne sfătuim cu uncheşul Petrea, prietine Agapie. Domnia sa cunoaşte locurile. Mă călcaţi pe urmă din popas în popas şi ne sprijiniţi trecerea la un vad, cerînd ajutor de la altă frăţie pescărească, dacă şi apa Nistrului vine mînioasă.
—	Se poate, a intrat în sfatul de război căpitanul Petrea. Calea noastră e pîrtie veche, din corhan în cor-han, pînă la Lipsa. Avem de poposit la trei hanuri, iar la Lipşa căutăm a trece...
—	Vorbim la masă, a încuviinţat vatamanul Agapie, şi ne-om însemna în minte toiate cîte ne porunciţi ; vă găsim, fiţi fără grijă; şi sîntem mulţămitori măriei tale.
Iubiţilor fraţi şi stăpîne, a urmat vatamanul pescarilor ; poftiţi cu noi la masă şi ne iertaţi că nu vă putem
12*
179
sta înainte cu toate cele de cuviinţă. Vinars avem; e mai bun decît apa din baltă. Talgere n-avem; veţi mînca, după datina noastră a pescarilor, pe masa de îemn de-a dreptul. Sarea în scoici, îiind mai scumpă; felia de mămăligă pe o îrunză de lipan. Cu dragostea noastră a tuturor împrejur.
XVII
Căprioara
La răsăritul soarelui, cînd pribegii eriau gata de plecare, s-a înfăţişat Agapie vatamanul la măria sa Nicoară.
—	Stăpîne, a grăit el descoperindu-şi fruntea, să-mi îie cu iertăciune dacă vin şi eu cu măria ta o bucată de loc. De porunca măriei tale ţin socoteală, ş-om veni după măria ta la primavară acei care ne vom putea alcătui aice. Ţin de asemenea socoteală că măria ta nu vrei să întîrzii, şi bine faci. Dar nici noi nu se cuvine să întîrziem, acei câţiva care ne-am juruit ,s'ă vă călcăm pe urme şi să vă ajungem la vadul Lipşei.
—■ Asta nu mă supără, prietine Agapie, a răspuns Nicoară; îţi mulţămesc chiar; ţi-a fost cumva sfătuitoare noaptea ?
-- Ba femeia, stăpîne. Două ceasuri dusul acasă, două pe loc, şi două întorsul. Am mînat calul de aici hoţeşte; şi la întors am luat altul — acesta pe care mă aîlu. Pot să mă laud cu nevasta pe care o am, îra-ţilor, s-a întors el cătră ceilalţi pribegi, steclindu-şi de rîs albul dinţilor. Ageră ca o coasă ; duh al înţelepciunii.
180
Cum să vă despărţiţi voi de măria sa, zice. Măria sa înainte, şi voi pe urmă. Potrivit e să fiţi voi înainte, ca să-i limpeziţi drumul. Potrivit e să fiţi şi-n laturi şi-n urmă, dar înaintea măriei sale numaidecît.
în ţinutul în care intraţi sînt puţini oameni, adevărat. Oameni ca noi, care nu vor răul măriei sale — zice tot nevastă-mea. Dar sînt în acel ţinut şi străini, mai ales de cînd l-au adus pe Şchiopul-Vodă la domnie, — aşa zice tot nevastă-mea. Şi de bine ce i-au făcut slujba asta de l-au adus la domnie, Vodă le-a dat slobozenie să-şi agonisească unele cîştiguri. Dar mai este una, — zice tot nevasta mea. Acei năvrapi şi beşlii care negu-ţează folosul lor sînt totodată ochii şi urechile lui baş-buluc-baş de la Galata. Şi acel baş-buluc-baş nu stă cu mîna în sîn, după păţania de acu trei ori patru săptă-mîni. Şi ca să-şi spele vina de atunci, a dat poruncă beşliilor şi năvrapilor din ţinut să privegheze ieşirea din ţară a oricăror neguţători străini. Să-i caute şi să-i cerceteze cu grijă — zice tot nevasta mea.
—	înţeleaptă nevastă, a zis fără mirare Potcoavă, gîndul meu nu e departe de al ei. Dar noi, prietine Agapie, nu sîntem muieri, ci bărbaţi cu îndrăzneală. Hotărîţi sîntem să trecem cu pază, dar şi cu puterea, de va fi nevoie.
—	Asta i-am spus şi eu nevestei mele, măria ta. O chiamă Căprioara.
—	Şi ce ţi-a răspuns nevasta domniei tale Căprioara ?
—	Apoi, barbate — zice — noi nu ne îndoim de îndrăzneala măriei sale şi de puterea braţului său. Acestea s-au dovedit la Iaşi acu trei ori patru săptă-mîni. Dar potrivit este să treacă măria sa Nistrul fără pagubă şi, mai ales, fără întîrziere, cum zici dumneata că a arătat însuşi măria sa.
m
—	înţelepciunea muierilor a sprijinit şi a dărîmat împărăţiile... a zîmbit Potcoavă.
—	Aşa-i, stăpîne. Şi, zice tot nevasta rnea, ia-ţi, bar-bate dragă, pe moş Mitrea, fratele mamei, care s-a oştit în bătăliile lui Vodă Ion, şi a învăţat şi turceşte pe unde-a umblat vreo doi ani, în preajma Dunării şi a Bugeacului; mai ia şi vreo doi feciori cu vîrtute, dar şi cu minte; şi privegheaţi în tot lungul drumului, vestind în satele răzăşilor noştri că trece măria sa Nicoară la Praguri. Şi să nu care cumva să aibă măria sa sminteală din partea beşliilor şi năvrapilor stăpîni-rii. Căci după căderea lui Vodă Ion, a rămas Domn al nostru măria sa Nicoară.
—■ Rostit-a într-adcvăr nevasta dumnitale Căprioara asemenea vorbe ?
—	Rostit, măria ta, tot zădărînd-o şi eu de colo...
—	Cînd te vei întoarce, cît de degrabă, s-o săruţi din partea noastră, prietine Agapie...
—	Am sărutat-o din partea mea acuma, a răspuns cu grăbire vatamanul Lăcustă, dar voi mai săruta-o şi pe urmă.
Oştenii lui Potcoavă s-au uitat unii Ia alţii, zîmbind.
Potcoavă a tăcut un răstimp. Apoi s-a întors cătră ai săi şi cătră vatamanul pescarilor.
—	Asemenea sfetnic îndrăzneţ a fost şi gîndul meu, a zis el. Dacă nu ne ajută norodul nostru pentru care ne punem capul, atuncea de ce mai purtăm sabie şi de ce ne mai trudim ? Şi l-ai găsit pe Mitrea ?
—	L-am adus, măria ta, ş-am luat şi doi feciori de Ia tamazlîcurile noastre ale lăcustenilor. Cum azvîrl aceştia măciuca de-a calare şi o culeg cu măciucăriţa
—	e minune. Acu-i vremea s-o pornim, măria ta; iar eu cu moş Mitrea intrăm prin satele răzăşilor noştri dînd o veste în taină din sat în sat, pînă la vadul Lip-
182
şei. Or rîvni unii vornici bătrîni să te vadă: nu-i lipsi de bucuria asta, măria ta. Iar ceilalţi să steie ca mrejele, încurcînd pe ismailiteni şi pe slugile stăpînirii. Dacă fi-va nevoie — zice tot nevasta mea.
—	Atunci să lăsăm pruteţul lui Axinte şi pescarii Lăcustenilor cu pace, a cuvîntat, înălţîndu-se în scări, Potcoavă. Să ne-nchinăm răsăritului şi să purcedem în calea noastră.
—	Cale bună, măria ta, au răspuns pescarii, şi după aceea au intrat iar în coliba lor. Nu prea păreau mul-ţămiţi de vatamanul lor.
—	Şi să iasă la vedere căpitanul Mitrea, a adaos Potcoavă, să văd şi pe acest prietin.
—	Aicea sînt, măria ta, a răspuns răzăşul, înaintînd călare între cei doi feciori de la tamazlîcuri, care n-aveau alte arme decît măciucile de carpăn si măciucări-ţele.
Căpitanul Mitrea era un om stătut şi blînd la înfăţişare, îmbrăcat cu straiele sure ale tagmei lui şi peste plete cu pălărie neagră scufundată în creştet. Feciorii, cu mînicile cămeşoaielor suflecate pînă la cot şi cu plete revărsate pe umeri. Căciulile, pentru vreme de ploaie, şi le ţineau aninate la ciochinele tarnitii, lîngă măciucăriţe; iar dulamele de pănură dinapoia tarniţii.
Călătorii au pornit dintrodată ş-au mers cu repe-june pînă ce nu s-a mai zărit în urma lor priveliştea luncilor Prutului.
Lumina soarelui de vară le bătea din faţă. In acea zare înflăcărată a răsăritului, fulguiau uşoare pîcle, din care se înşurubau cînd şi cînd în sus vîrtejuri posomorite.
183
Căpitanul Mitrea sfătuia cu uncheşul Petrea, ca s-audă şi măria sa Nicoară, despre acele fulguiri uşoare şi vîrtejuri întunecoase.
—	Acolo, în fundul zării, mai mult cătră ochiul drept decît cătră ochiul stîng, au fost odinioară codri merei de stejar. Erau cine ştie de cînd, de la zidirea lumii. Şi cînd s-au aşezat o vreme hoardele aicea, atunci cînd au bîntuit Ţara Moldovei şi Lehia, şi Ţara Ungurească, au dat foc stejărimii. Ş-a ars acolo codrul toată vara şi toată toamna, pînă-n luna lui răpciune, cînd au pornit ploile cele lungi şi, după ploi, ninsorile. Au rămas stejarii cei bătrîni în picioare ca nişte tăciuni stînşi şi pămîntul era acoperit de zgură de un stat de om. Ş-apoi cu anii s-a măcinat zgura, ş-acuma o poate purta vîntul ca pe un năsip negru în tăriile văzduhului. Acolo unde se văd vîrtejurile, suflă vîntul.
Iar în stînga se vor arăta sate în poienile de la marginea pădurilor rămase. Răzăşii au curăţit locul, întemeind ogoare şi grădini, iar sate numai colo şi colo.
Şi au oamenii aşezări şi în sihlă, la vremile de nevoie, cînd se iscă război şi pojar. După ce trec războiul şi pojarul, sărmanii oameni se întorc la satele lor.
Departe în stînga, dincolo de sihlă, nu mai vieţuieşte om. Acolo au domnia lor fiarele. Las’ că sînt urşi ca-n alţi codri, dar pe lîngă aceştia se arată cîteodată pămîntenilor şi zimbri, care acuma ies cu greu din singurătăţile cele mai pustii.
In locuri fără poteci, se mai află păduri de mesteacăn şi mlaştini, unde îşi alcătuiesc iaz şi-şi durează colibe nişte jivine care se chiamă brebi. Li se mai spune şi cîni de apă. Au iscusinţă ca meşterii de iazuri şi ca lemnarii de lâ noi.
184
Ş-apoi se mai rătăcesc de cătră miazănoapte prin acele păduri ialanii, despre care se vorbeşte ca de năluci înfricoşate, cu copaci în loc de coarne.
Iar cătră luncile Nistrului trăiesc mistreţi mii de mii, cum nu se mai află aşa de mulţi nicăieri pe lumea asta.
Cînd călătorii s-au oprit în cel dintăi popas de prîn-zişor, vatamanul Agapie a venit iar în preajma măriei sale, la sfat de drum.
—	Stăpîne, a zis el, îngăduie să mă amestec iar cu vorbele mele. După sfatul nevestei mele Căprioara, moş Mitrea are rînduit să umble prin sate şi să steie de vorbă cu gospodarii. Umblă, adicătelea, cercetînd rubedenii şi cuscri. Spune el, spun alţii; din vorbă în vorbă se pot afla multe... Iar feciorii de la tamazlîcuri, Cosoroabă şi Viţelaru, caută, să zicem aşa, nişte boi fugiţi de la păşunile lăcustenilor. Stau la vetre de foc, în sfat cu bouarii satelor de aici. Azi bate vîntul cătră Vadu Raşcului: zboară şi veştile ca nişte paseri măiestre intr-acolo. Mîni bate vîntul de cătră Vadu Raşcului încoace; aduce veştile cătră noi, Cosoroabă şi Viţelaru stau, ascultă şi ţin minte. Iar noi tot mergem spre vadul nostru al Lipşei, lîngă Codreni.
Potcoavă asculta vorbirea încurcată a vatamanului de pescari şi ar fi poftit o limpezire.
—	Ascultă, prietine Agapie, a zis măria sa; deocamdată aud vorbe şi eu sînt deprins cu faptele. Am înţeles de la căpitanul Petrea, uncheşul nostru, că vadul Lipşei nu-i departe de tîrgul Movilăului, care se află de ceea parte de Nistru.
—	Intodmai aşa este, stăpîne. Tuşeşti la Lipşa, s-aude la Moghilău.
—	Apoi eu aş vrea, prietine Agapie, să trimet o veste la Movilău, unde am mişte prietini.
—	Se poate. Vor îi aşteptînd prietini ai măriei tale şi la alte vaduri. Dacă vrei măria ta să dai veste la Moghilău, numai pînă mîni s-aştepţi şi eu ţi-aduc om potrivit pe cumnatu-meu Cozmuţă din Negreni.
—	Unde dormim în sara asta, prietine Agapie ?
—	Nu se poate şti, măria ta; după cum va zbura paserea măiastră.
Moş Mitrea, răzăşul cel domol de la Lăcusteni, a clătinat din cap şi s-a încruntat cătră nepotul său.
—	Se vede, Agapie, că n-ai sfătuit toate sfaturile.
—	Ba, moş Mitrea, a rîs vatamanul, la noapte vine la mine Căprioara şi mai spune şi altele. Nu-mi încape inima în piept de bucurie, moş Mitrea. Aş vrea să-i aştern măriei sale pat într-o chilie albă, la o curte domnească, să doarmă somn lin şi la porţi să steie străji rezemate în suliţi, să nu-1 tulbure nimeni...
—	Bine-ar îace să se depărteze acest vataman limbut, a mormăit uncheşul.
Dar vatamanul s-a părut că nici nu-1 bagă în samă pe uncheş.
S-a oţărît şi moş Mitrea la Agapie :
—	Ei, spune unde-a dormi măria sa ! Socot că nu te-ai gîndit să-l vîrîm la hanu Pintilioaei, unde hoţii îşi scutură leţcăile şi purecii.
—	Cum grăieşti dumneata, moşule, în faţa măriei sale ! s-a mîhnit vatamanul.
—	Apoi să-mi răspunzi, Agapie, dacă ai acea chilie în curte domnească.
—	N-o am şi de aceea mă ruşinez să-i spun măriei sale că masul ne va îi la o tîrlă a negrenilor. Am şi trimes înainte pe Cosoroabă şi Viţelaru să mute în sara asta oile, ciobanii şi baciul.
—■ Măi băiete, baciu-i mai mare decît Vodă în stîna lui.
186
—	Să se mute de voie, moşule, nu cu sila.
potcoavă a zîmbit:
—	Să nu călcăm dreptul oilor, frate Agapie, cum calcă cei mari dreptatea norodului.
Vatamanul şi-a clătit fruntea şi s-a scărpinat la ulreche.
—	Nici în sat nu-i chip ?
—	In care sat? înserăm pe drum, cum ştii...
—	Apoi atuncea dar, cu toată ruşinea, om poposi în vale la Budăile Negre.
—	Bun. Aşa spune. Socot că măria sa, ca oştean, e deprins să doarmă şi sub stele.
—	Se-nţelege! a răspuns cu voie bună Potcoavă, îmi pun gîndurile pernă şi mă-nvălesc cu grijile.
Au purces iar, în pojarul amiezii. De o parte şi de alta a drumului de ţărînă, pînă în fundul zării, cătră amiază, se întindeau păşuni înflorite. Şi ici-colo vedeau de departe vitele albe mişcîndu-se domol şi auzeau tălăngi care cîntau lenea zilei.
în stînga — margine de pădure, pînă în rîpa unui pîrău.
«De la acel pîrău pînă la drumul pe care mergeau, cît poate să fie ?» îşi făcea socoteală diacul, care călărea înaintea stăpînului, lîngă Alexa. Cum îl copleşea zăduful amiezii, i-a venit aşa, fără noimă, să afle şi părerea lui Totîrnac în privinţa depărtării.
Chiar în clipa aceea, cînd voia să întrebe, s-au arătat în cotitura drumului cei doi feciori Cosoroabă şi Viţelaru de la tamazlîcul lăcustenilor, călărind în goană şi alungînd cu chiote un lup. Fiara le ieşise înainte dintr-un dudău des. Acuma fugea cu coada tîrîiş, amestecîndu-se în lumina orbitoare cu pilcurile de năgară a cîmpiei. Unul din feciori cu mare putere a zvîrlit măciuca după lup, din fugă, şi I-a lovit. C-un
187
scheaun» anim'alul sur s-a scuturat şi a încetinit. Diacul a tras arcul ş-o săgeată, oprind calul. Atunci i-a trimes sălbatecului măciuca şi celălalt fecior, do-borîndu-1. După ce şi-au cules lemnele ghintuite, feciorii au descălecat şi au pălit pe duşmanul lor pînă ce l-au văzut întins şi neclintit, rînjindu-le. După aceea şi-au repezit în sus pletele, greblîndu-se cu degetele pe lîngă urechi, şi s-au apropiat de măria sa.
—	Ei, ce-aţi făcut la stîna negrenilor ? a întrebat moş Mitrea. Şi tot el a răspuns îndată: N-aţi făcut nimica.
—	Aşa-i, a încuviinţat feciorul cel mai sfătos, Cosoroabă ; n-am făcut nimica,
—	Am spus eu.
—	Ce puteai şti domnia ta ? că nu erai acolo... a grăit cu buze late şi groase Cosoroabă. Moş Nichita a strigat cătră noi că de ce-i mai aducem un rînd de oşteni ? că iaca, chiar as’ dimineaţă au venit asupra stînii slujitori de-ai stărostiei şi turci şi i-au făcut miare pagubă, răcnind la el să le spuie numaidecît dacă n-au trecut nişte oşteni ori neguţători pe care-i caută ei... Ce să răspundă baciul ? Nimica! S-au supărat atuncea slujitorii aceia şi l-au sfătuit să se mai gîndească. Deocamdată îl lasă; dar au să vie în puţine zile cu spor de săbii de Ia Vadu Raşcului şi atuncea vai şi amar de stînă şi de vite, şi vai de sat, dacă n-or găsi ce caută. I-au luat baciului tot caşul din comarnic şi dumilorvoastră nu v-am putut aduce nimic.
—	Se-ncurcă treburile... a fost de părere moş Mitrea.
—	N-avea grijă, că le descurcăm noi, a dat încredinţare vatamanul Agapie, cu ochii fierbinţi.
188
—	Nu ştiu ce zice măria sa.
—	Măria sa zice bine, a răspuns tot Agapie. Deocamdată să-l ducem la Budăile Negre.
La locul de care se ruşina vatamanul Agapie, subt o sprinceană de deal împădurit mărunt, curgeau şapte izvoare. Şapte budăie negre, scorburi de la pădurea arsă de stejar, deschise într-o parte, erau cufundate numai de doi coţi deasupra izvoarelor; şi apa din fund forfotea jucînd năsipiş mărunt şi se revărsa în pîrău, printre flori de sovîrv şi mintă. Stăteau tu'sşapte fîntînelele la rînd, cu~ painjenişul soarelui scînteind în unda lor rece.
Mai la o parte, se dezvălea o pajişte aproape de un şir de brazi vechi, aduşi de la munte şi răsădiţi cîndva deasupra izvoarelor, spre pomenirea celor şapte feciori ai lui Negrea, bătrînul satului.
Acolo a descălecat îndată Nicoară, şi după el toţi ceilalţi au pus piciorul pe iarbă verde. Caii au fost deschingaţi şi lăsaţi un răstimp să se desmeticească de arşiţă, înainte de a fi adăpaţi. Oamenii au alcătuit stăpînului odihnă pe cetină şi pe cergi, apoi au căutat fîntînelele şi umbra.
Numai Agapie Lăcustă n-a scos tarniţa. Şi-a tras de urechi calul, mîngîindu-i ochii, şi I-a ţinut de frîu, stînd şi el în picioare, gînditor.
S-a apropiat de moş Mitrea şi s-a închinat cătră măria sa.
—	Eu, moşule, mă duc după căpitan Cozmuţă, la Negreni. ÎI aduc în sara asta, căci îi face măriei sale trebuinţă.
—	Du-te, nepoate Agapie, i-a răspuns blînd rnoşul.
Agapie n-a mai aşteptat. A încălecat şi s-a dus.
Moş Mitrea s-a întors cătră Nicoară, clătinîndu-şi
fruntea.
189
—	Are două ceasuri de umblet pînă-n sat.
Măria ta, a adaos el după o gîndire scurtă ; îl vei ierta pe acest băiet al nostru pentru unele vorbe încurcate şi nesăbuite. Cînd îi vine lui ziua pustie, apoi o duce aşa numai într-o aţîţare, parcă ar îi băut.
—	Ce vrei să spui, moş Mitrea ? s-a mirat Potcoavă.
—	Apoi uite cum s-a întîmplat, măria ta, şi să-l ierţi pe Agapie. Om vrednic şi de credinţă ca el nu socot să se găsească. Numaicît îi vine aşa cîte o toană, parcă au suîlat asupra lui ielele. Vorbeşte de Căpri-bara lui, cu care a îost însoţit cinci ani, şi acuma, din milosîrdia lui Dumnezeu ori răutăţile oamenilor, nu se mai află între noi. Poate nu-i nici în această viaţă... Cînd îi vine lui Agapie ziua pustie, apoi so-coate că dragostea lui Căprioara e cu el şi stă la sfat cu dînsul. Asta-i vine lui la o tulburare mare. Acuma-i a treia oară. După aeeea-i trece. Rămîne liniştit, dar umbrit de mîhnire.
A fost în războiul lui Vodă Ion la Jilişte. Şi după biruinţa oştilor noastre, Agapie dobîndeşte învoire să se repeadă acasă pe două săptămîni. Şi el şi Căprioara se doreau ca şi în vremea cînd aşteptau cununia.
Se-ntîmplă, măria ta, că chiar în zilele războiului de la Jilişte, Căprioara lui Agapie, într-o zi, nu s-a mjai întors acasă. Va îi prăvălit-o furtuna într-o rîpă; ori a apucat-o un pogheaz de mazuri din Ţara Le-şască, ori un ceambul de tătari de la Bugeac:. Căci în zilele cînd se afla măria sa cu oastea la Jilişte, lîngă Focşani, au bîntuit asupra noastră şi furtuni, şi pogheazuri, şi ceambuluri.
S-a prăpădit Căprioara. N-am mai aîlat nimica despre dînsa.
190
Vine de la Jilişte Agapie. Ne găseşte în spaimă. Cînd îi spunem ce şi cum, — numai o dată a răcnit şi s-a dărîmat la pămînt. Ş-apoi a zăcut opt săptă-mîni, cufundat în arşiţă şi tulburare a minţii. Pe urmă şi-a venit în ori, numaicît îl durea lăuntrul său, ca şi cum ar îi băut un venin.
Ş-apoi, la pieirea lui Ion-Vodă, cînd s-a vestit în ţară că l-au rupt în patru cămilele turcilor, numai ce-i vine băietului nostru nebunia asta. Spune de sfaturile lui cu Căprioara, ş-o laudă... şi-i bucuros. E o nebunie, măria ta. Nu înţeleg din ce i-a venit astăzi; dar de trecut îi trece. Mai mult de o zi nu-1 ţine.
Cei care ascultau povestea aceasta a lui moş Mitrea au rămas cu sufletele secate de milă. Măria sa a stat tăcut, cu ochii aţintiţi în îreamătul argintiu al îîntî-nelelor negre, şi parcă simţea în palmă bătaia nebună a inimii vatamanului.
In clipa aceea dorea numaidecît să-l vadă, să-i ceară iertare pentru mustrări şi să-i spuie o vorbă de m'îngîiere...
XVIII
Răzăşi moldoveni
La al treilea ceas al serii, a sosit pe neaşteptate la Budăile Negre căpitanul Cozmuţă cu doi răzăşi ne-greni. Amurgul încă lumina pădurile şi cîmpiile din urmă şi răsîrîngea în nourii din înălţime, deasupra răsăritului, o lucoare stînsă trandaîirie. Dedesubtul acelor nouri se întuneca zarea de prevestire de îurtună. Dar pajiştea de la fîntînelele popasului era paşnică.
191
Căpitanul de răzăşi a vestit de departe că vin Ia măria sa prietini. Slujitorii lui Potcoavă totuşi s-au ridicat după rînduială, strîngînd pe ei săbiile. Caii erau închingaţi.
Înainte de a intra în vălcea, acei care-şi vesteau sosirea s-au oprit, aşteptînd răspuns.
—	Să descalice şi să coboare, a poruncit Nicoară.
Străjerii de sus, diacul şi Vulpea, au adus la Budăie
şi apoi cătră pajişte pe căpitanul negrenilor, călăreţ cu faimă.
Era un bărbat mărunt, încă mlădios şi sprinten, de şi împlinise cincizeci de ani. Avea barbă neagră scurtă, sprîncene îmbinate, ochi îndrăzneţi. Şi-a lăsat calul la Budăie, cu soţii lui; a păşit cătră pajiştea unde se afla Potcoavă. S-a oprit.
—	II cunosc, a dat mărturie moş Mitrea; e omul nostru.
Potcoavă a încuviinţat cu fruntea.
—	Ajpropie-te, vere Cozmuţă ! a adăogit răzăşul de la Lăcusteni.
Călăreţul cel sprinten şi negru a făcut cei din urmă paşi cu repeziciune şi s-a închinat. A primit dreapta pe care măria sa, în picioare, i-o întindeia, şi şi-a pus pe ea fruntea descoperită.
—	Am înţeles, slăvite, a grăit el cu voce lină şi blîndă, că trebuie să mă grăbesc. Prietinul nostru Agapie, însă, nu s-a mai putut întoarce aici. I-au asfinţit ochii pe cînd îmi spunea porunca măriei tale şi a adormit în şa, de trudă.
—	Ziua lui cea rea s-a isprăvit, a îngînat moş Mitrea, privind ţintă pe Cozmuţă. Mîni dimineaţă se scoală înseninat.
Î92
—	Da, a răspuns domol negreanul. Am dorit tihnă bietului suflet şi am încălicat. Slăvite, s-a întors el cu mişcări repezi spre Nicoară, binevoieşte a porunci plecarea. Te-aşteaptă cină, acoperămînt şi pat, la noi, la Negreni. Deasemcni cerneală şi pană, ca să alcătuieşti cartea pe care am a o duce la Moghilău.
—	îl ştiu şi eu pe acest călăreţ, de la domnia lui Petru-Vodă, a mormăit uncheşul Petrea. El nu mă mai poate cunoaşte, căci am îmbătrînit.
—	Glasul ţi-i tot acela, căpitane Petrea, i-a întors cuvînt negreanul.
—	Şi domnia ta eşti tot îndrăzneţ, Cozmuţă.
—	Sînt îndrăzneţ, căpitane Petrea, numai lîngă ce iiţi-i drag.
•Potcoavă a zîmbit:
—	Moş Petrea, pe cel pe care nu-1 cunoşti din clipa dintăi, nu-1 vei cunoaşte nici după nouăzeci şi nouă de zile. Plecăm fără zabavă, moş Petrea.
—	Sîntem în sama lui Dumnezeu şi la porunca măriei tale, a răspuns uncheşul.
—	Ba eu, moş Petrea, sînt în sama iubiţilor mei.
După ce-au purces, cu ceilalţi doi răzăşi negreni
călăuză, moş Petrea i-a făcut loc lîngă sine lui Cozmuţă, în umbra măriei sale Nicoară. Au călărit un răstimp la umblet repede; după aceea, pe sub dumbravă, au suit o culme la pas.
Uncheşului i se trezise în acea înserare plăcere de vdrbă şi aduceri aminte. îl întreba pe negreau şi Cozmuţă îi răspundea.
îşi mai aduce aminte căpitan Cozmuţă Negrea de domnia Lăpuşneanului-Vodă ?
Cum nu ? La acea domnie, o dată, căpitanul Petrea a dus o poruncă a lui Vodă suind calare în pălimar la vel-medelnicerul Vancea şi apucîndu-1 de barbă.
JŞ -- M. Sadoveanu — Opere, voi. 18
193
S-au mai făcut de acestea şi la alţi domni, a mărturisit uncheşul. Dar Cozmuţă Negrea mai poate oare umbla şi astăzi în picioare, în şa, din fuga calului ?
Cum nu ? Mai poate, macar că nu-i mai ardea de asemenea zburdăciuni. In vremea cînd era mai tînăr, ■apoi din şa se înălţa la gratiile unei ferestre. Cnea-A- ghinelor le plăceau mai mult căpitanii decît boierii cePbărboşi. Boierii coborau greoi pe scări, legănîn-du-se ca nişte jilţuri; iar căpitanii săltau în acelaşi timp pe prichiciurile ferestrelor din grădină. Cînii îşi bateau de garduri fălcile încleştate de cîlţi cu smoală ; roabele prielnice băteau în pumni la chiliile lor şi pîn-deau pe cneaghină cum întinde braţele printre curpeni de rouruscă.
Fost-a la Iaşi o vreme cînd înfloreau altfel primă-verile.
—	Insă, iubiţii mei, le-a răspuns Potcoavă întor-cînd fruntea prin întunecime, se aflau şi atunci în ţară, cum se află şi astăzi, oameni fără primavară şi fără bucurie...
—	Asta o vedem noi abia acum, măria ta, cînd ni s-au trecut tinereţele şi libovul, a şoptit ca într-un fel de alintare căpitan Cozmuţă.
Uncheşul l-a mustrat c-un mormăit neînţeles. Iar măria sa, întoreîndu-şi fr-untea-n vînt, a văzut ureînd îmbulzirea nourilor de la răsărit, şi a purces iarăşi la umblet grăbit.
La alt pas domol, întoreîndu-se oarecum din visurile tinereţii la stradaniile unei vîrste mai tîrzii, amîn-doi căpitanii s-au întristat de pomenirea muceniciei Domnului Ion. Ş-apoi s-au bucurat că se ridică alte săbii tari pentru izbăvirea lumii. Una din aceste săbii o poartă bărbatul care călăreşte dinaintea lor şi-şi înalţă cînd şi cînd ochii spre steaua sa.
194
M-au făcut pîna la râzaşii negreni mai mult decît două ceasuri.
Intr-o curte ardea foc, ş-un moşneag îl tot zădăra şi-l creştea.
La lumina acelui foc, s-a văzut casa cea mică întunecată şi fără nici o mişcare. Iar casa mare avea uşile deschise, scoarţe pe trepte şi făclii de ceară în ferestre. Privegheau femei bătrîne sosirea călătorilor. Cînd s-au arătat călăreţii la poartă, femeile bătrîne au intrat în umbră şi nu s-au mai arătat. Dar toate erau gătite : şi pat cu aşternut şi masa întinsă.
Au intrat la lumină Nicoară Potcoavă şi mezinul său. Pe oştenii măriei sale căpitan Cozmuţă Negrea i-a dus la casa cea mică într-o încăpere din fund, unde se lumina întunericul de ochii candelelor de la icoane. Se aflau şi acolo merinde, în vatra largă; şi pe laviţe perne şi poclăzi, aşteptînd trupuri trudite, într-un colţ îşi găsise de cîteva ceasuri alinare Agapie vatamanul. Dormea adînc, întins drept ca o scîndură, (pe pîntece, fără pernă, cu fruntea pe braţe. Nu s-a mişcat la intrarea celorlalţi călători, nu i se auzea răsuflarea.
■Uncheşul Petrea s-a oprit o clipă în dreptul acelui irate năcăjit, privindu-1 lung.
în preajma celor două case au ieşit din întuneric străjeri muţi. Focul din ogradă s-a stîns.
Căpitanul Cozmuţă Negrea a intrat la măria sa Nicoară, păşind cu fereală. Mezinul sta la măsuţa cu trei picioare pe un scăunaş scund, cu coatele pe genunchi şi cu obrajii în palme. Poate îi era foame, însă trebuia să aştepte pe bădiţa său. Poate ar fi fost mai bine, se gîndea, să lese butul de miel fript în ţăpuşă, urda proaspătă şi cana de vin, şi să se întindă pe-o
13*	195
*
Coastă, cu tîmpla în palmă, pe patul de lîngă soba. Căci Nicoară mai avea a zăbovi înainte de-a băga de samă la cele hărăzite ticăloasei noastre fiinţi de carne şi sînge.
Diacul se afla lîngă măria sa pregătind firul de matasă şi ceară verde. Nicoară şi-a tras din deget inelul cu semn domnesc şi a apucat pana de gîscă, muind-o în cerneală. Diacul a potrivit dinaintea măriei sale, pe măsuţă, foaia, şi măria sa a scris astfel cţarte pe slovenie cătră un prietin al său de dincolo de Nistru.
«Ion Nicoară din mila lui Dumnezeu străin în ţara Moldovei. Scrie Domnia m,ea la al meu iubit şi de multă nădejde prietin, pan Tadeus Kopiţki, căpitan de oaste al scump răposatului nostru frate Ion-Voie-vod. Şi-ţi dăm ştire domniei tale...»
Măria sa a ridicat ochii cătră căpitan Cozmuţă care aştepta în picioare lîngă uşă, încins, dar cu fruntea descoperită.
—	Cînd socoţi domnia ta, căpitane Cozmuţă, c-om fi noi la vadul Nistrului ?
—	Duminică dimineaţă. Oamenii noştri au înştiinţare ; vatamanul Agapie va fi călăuza măriei tale. Dinspre partea unor duşmani care s-ar putea arăta în preajmă, fie turci, fie slugi ale lui Vodă Şchiopul, să ştii, măria ta, că acum aici locurile-s ghimpoase, anevoie de răzbit.
—	Atuncea pot înştiinţa pe prietinii mei că voi fi la Nistru duminică ?
—	Duminică dimineaţă, măria ta, întocmai.
«...Şi-ţi dăm ştire domniei tale că voi ţi la vadul Lipşei pe Nistru, împotriva Movilăului, duminică di-
196
mineaţă. Şi te rugăm să clai de ştire prietinilor noştri ; şi să repezi carte credinciosului nostru plrca-labul Ţopa, romaşcanul, care acuma se va ţi atlînd la Braţlau după înţelegerea ce am avut.
Pun pentru încredinţare semnul meu cu ceară şi cu ţum. Să ţii sănătos.
Domnul Dumnezeu să adaoge verile şi anii domniei tale.
Ion Nicoară»
Diacul a păturit şi a închis răvaşul, pecetluindu-1. Nicoară a mai scris pe dos :
«•Căpitanul Cozmuţă aduce această carte la al meu bun şi prea iubit prietin Tadeus. La casa domniei sale în tîrgul Movilăului.»
Răzăşul negrean a primit hîrtia închinîndu-se.
—	Dai cartea asta, căpitane Cozmuţă. Dacă este vreo pricină de împotrivire...
— Nu poate fi nici o împotrivire, măria ta. Cartea o pun în mîna lui pan Tadeus. Dar dacă, din pricina smreduitoarelor vremi, pan Tadeus nu va mai fi fiind în această viaţă...
—	S-ar putea, căpitane Cozmuţă : viaţa noastră e ca un zbor de rîndunică ; dar eu îţi spun c-ai să găseşti pe Tadeus. Noi sîntem dintre cei îndărătnici, şi mai stăruim în această lume, deoarece avem de împlinit jurăminte. Dar dacă prietinul meu nu-i, cartea trebuie să ajungă la Braţlau, în mîna domniei sale pîrcalabul Ţopa. Caută om care s-o ducă şi te întorci la mine.
—	Am înţeles, măria ta. Mi-am luat măsuri şi pentru întoarcere. Iar după ce pun scrisoarea în
197
palma lui pan Tadeus, eu te aştept pe măria ta sîm-bătă sara la vadul Lipşei. Aicea la noi negrenii, nu poate îi nici o sminteală. Şi încrede-te în răzăşii lă-custeni, care or să te însoţească. Rămîi cu bine, măria ta.
—	Fii sănătos, căpitane Cozmuţă.
Negreanu a ieşit cu paşii lui uşurei în ogradă. Acolo îl aşteptau doi slujitori călări, soţii săi, cu calul pe care trebuia să-l încalece el însuşi. Alţi doi cai de schimb, numai cu căpestrele, îi ţineau alăturea de dînşii acei slujitori.
O umbră mare i-a acoperit lui căpitan Cozmuţă vederea. Uncheşul Petrea Gînj i-a pus pe umeri palmele grele.
—	Să ştii, căpitane Petrea, i-a zis el domol, cu glasu-i repede, că toate-s puse la cale.
—	Ne cunoaştem, a răspuns oşteanul cel bătrîn, strîngîndu-1 lîngă sine. Nu am a-ţi da învăţăminte. Cu toate acestea, fiind mai vîrstnic decît domnia ta cu vreo doisprezece ori cincisprezece ani pe cît ştiu, îngăduie-mi, îrate Cozmuţă, să te socotesc îrate mezin şi să te sfătuiesc unele şi altele.
—	Ascult, bădiţă.
—	întăi cruţă calul ca să nu poticneşti cînd ţi-a îi lumea mai dragă. Am văzut schimbaşii. Cînd ţi-a părea că trupul dumnitale începe a îi greu calului pe care umbli, pui şaua pe cel ce-a mers slobod, numai cu îrîul. Bună rînduială, dar mai rămîne soarele verii şi lipsa de apă a pustietăţilor goale.
—	M-oi pricepe eu cum să îac, bădiţă. Dacă-i pustie, ocolesc şi beau zer de la stîni.
—	Nu te supăra. Şi mai sînt două hanuri pe care trebuie să le ocoleşti şi cîteva sate în care să nu intri.
198
La han ii-a ieşi înainte împungîndu-te cu zîmbet Şf cu bourii sinilor o muiere, şi eşti încă tînăr, Cozmuţă.
—	De han şi de băutură mă feresc, bădiţă. Dar de satele răzăşilor noştri, nu. Eu nu caut la răzăşi nici prînzare, nici cupă cu vin. Ci caut prietini pe care să-i vestesc şi să-i pun la cale pentru trecerea măriei sale.
—	Da, căpitane Cozmuţă, aicea ai dreptate, căci noi păzim un odor rămas de la Domnul nostru Vodă ilon, şi acel odor se cuvine s-ajungă cu pace şi în bună stare în pămîntul unde stăpînul nostru îşi are prietinii şi unde a slujit cu cinste legea seminţiei creştineşti, fiind hatman la Praguri. Acolo-i pămînt slobod al vitejilor.
—	Bădiţă, a răspuns cu supunere negreanul, nu beau, nu mînînc, nu cunosc muiere. îmi ţin ceasurile numai cu pădureţe uscate şi malai din traistă şi cu apă de la izvoare. Şi sîmbătă, prietinul măriei sale va ceti cartea'aceasta pe care i-o duc.
—	Am priceput; să-ţi ajute sfîntu Gheorghe călăreţul, cel care străpunge balaurul.
—	Rămîi cu bine, bădiţă, şi să ştii că Mitrea şi Agapie sînt oameni cu nume frumos în părţile noastre, iar pentru domniile voastre sînt scumpi, avînd cuvînt şi suflet ca pe haruri ale credinţii. Deci nu fi cu bănuială asupra lor.
Uncheşul a tăcut.
—	Nu fi cu bănuială, bădiţă, crede în ei. Cînd nu-i vezi, să ştii că-s între oameni prin sate. Caută acolo numai pe cei vrednici şi nici o vorbă n-o cheltuiesc în zadar. Aşa 1 Dusu-ne-am 1 Hai, flăcăi!
199
Solia căpitanului negrean
Cînd a început a-i bîzîi pe la ureche adiere din lărgimea cîmpiilor, căpitan Cozmuţă a văzut geană de ziuă în fundul răsăritului.
Spunea cîte o vorbă feciorilor, mîngîia fugarul bă-tîndu-1 uşor cu frîul pe gît şi chemîndu-1 pe nume; se ducea în buiestru lin şi grăbit. Nu călărea pentru că aşa-i era poruncit, nu se trudea cu supărare, ci în el era o plăcere ca a apelor care fug rîzînd zilelor şi nopţilor.
De mult căpitanul negrean doarme în ţintirimul satului său; dar pomenirea încă nu i s-a şters, iar vîn-turile şi valurile îl mai aşteaptă, să-i cînte şi să-l oglindească...
Bărbatul de credinţă s-a tot dus cînd în lumină, and în umbră, cu puţine opriri, cu puţin somn, schim-bînd tarniţa cînd şi cînd de pe un cal trudit pe unul mai puţin trudit; a străbătut locuri goale şi păduri, pe la opusturi de heleşteie, pe povîrnişuri de livezi, aţintind ochiu-i vulturesc tot înainte, pînă ce s-au văzut talgerele verzi ale Nistrului într-un asfinţit de soare.
Era ziua hotărîtă, de vineri.
Căpitanul Cozma şi cei doi feciori au ocolit drumul deschis cătră vadul Lipşei ş-au coborît rîpa Nistrului într-o luncă pustie. Au cotit pe o potecă, la o pădu-rărie unde au aflat pe un moş pădurar, prietin al ne-grenilor, care avea acolo sihăstrie. Tocmai îşi închidea vitele în ocolul de răzlogi, avîndu-şi pe lîngă sine dulăii de pază.
200
Moş Mîndriiă ! a strigat căpitanul Cozmuţă.
—	Ha ? Cine-i acolo ?
—	Moş Mîndriiă, eu sînt, prietinul domniei tale, căpitanul! închide cînii şi dă-ne drumui.
—	Iaca, ia ! dumneata eşti, nepoate Cozmuţă ?
—	Eu sînt.
—	Ce vînt te aduce ?
—	Ţi-oi spune, dacă dai din picioare mai repede.
—	Apoi, măi băiete, picioarele cele din tinereţă le-am schimbat ş-acu mă slujesc numai de nişte hleaburi.
ţlaca, ia 1 să-nchid zăvozii 1 Iaca, ia! să deschid poarta! Greu mă împovărează cele pustii bătrîneţe ! Iaca, ia! să zădărăsc focul. Că n-am muiere să-mi ajute şi nu pot împrumuta de nicăieri, că n-am cu ce-o ţine, nu din mîncare, că de asta — slavă Domnului ! dar din altele. Iaca, ia ! să umplu ceaunul cu apă şi să-l anin la cracană.
Uşurat-aţi dobitoacele de tarniţi ? Dat-aţi jos tar-haturile ? îndemnaţi caii la iarbă grasă.
Iaca, ia! nişte capete de butuci. Lepădaţi hamurile ce mai aveţi; daţi din picioare şi din braţe cum dă moara din speteze cînd o umflă vîntul, ca să vă desmorţiţi. Ici lîngă foc e şipot. Stropiţi-vă ochii, să vă răcoriţi.
Da’ ce treabă ai domnia ta, nepoate Cozmuţă, prin aceste părţi de lume ?
—	Ţi-oi spune cît îmbucăm ceva, moş Mîndriiă.
—	Apoi iaca-i bine. Ori mi-i spune, ori nu, tot atîta-i; bucuria mea-i că te văd şi ochii tăi mi-aduc aminte de ochii bietei mele surori Anastasia, biată să fie de pacate. De mult s-a prăpădit prin cele străinătăţi la Negreni. După ce s-a dus de la părinţii noştri,
201
f'i-arri mai vazui-o decît de două ori: ia nuntă şi ia îngropăciune.
Cînii cei mari au prins a hăuli prelung.
—	Iaca, ia ! ce v-a apucat, măre dulăilor ?
S-a dus pînă la închisoarea cînilor ş-a pălit de două ori c-o bîtă în scînduri.
Zăvozii au tăcut.
—	Li-i foame şi lor, a rîs cu gura ştirbă moşul, că şi ei îs făpturi de suferinţă, ca şi omul.
Vorbele bătrînului şi tînguirile lui despre biata soră-sa Anastasia erau aceleaşi şi aceleaşi ori de cîte ori căpitanul Cozmuţă nimerea aici, la pădurăria ascunsă, cu felurite treb'i. Răzăşul sta gînditor, luminat de foc, şi aştepta răstimpul cînd «clopotul moşneagului», cum îi spunea el, conteneşte. Era ceasul cinei. Atunci moş Mîndriiă molfăia în tăcere mîncarea-i puţină.
—	Moşule, i-a grăit în acel răstimp negreanul, după ce ţi-ai mînat toate treburile cu grăbire, aşa cum ştii domnia ta, acuma să m-asculţi şi pe mine. Am nevoie să trec Nistrul chiar în sara asta.
—	Ihî, cogîlţ! a înghiţit moşul cu greutate.
—	Nu te bucura prea tare, moş Mîndriiă, căci nevoia mea nu priveşte, ca-n alte dăţi, boii; de data asta nevoia mea priveşte oamenii.
Moşneagul s-a holbat, mai înghiţind o dată greu, după ce mestecase îndelung cu moara-i hîrbuită.
—	Altădată veneam să caut cumetri de ceea parte, ca să trecem boi în Ţara Leşască. Adevărat că boii noştri, de care au nevoie neguţătorii de la Moghilău să-i vîndă la împărăţia Neamţului, au acuma preţ bun : un taler părechea, bani curaţi puşi în palmă fără alte angării şi fără vama boierilor Ieşi. Ii trecem prin vadul ştiut al boilor şi-i scoatem într-un- loc sin-
202
guratic. îi numărăm, îi dăm pe samă, primim talerii şi atît. Acuma-i alta, mai greu. Am de trecut o carte, cătră un căpitan de oaste de-ai noştri.
—	Ihî!
—	Acuma cată să trec singur-singurel şi nu voi să mă întîlnesc cu straja. Nici cartea şi nici viaţa să nu le pun în primejdie. Nici un străin nu pot trimete. Trebuie să mă înfăţişez eu singur în tîrg, să caut uliţa, să găsesc casa şi pe stăpînul casei. Iaca, e mai anevoie să duci o hîrtie de nimica decît un tamazlîc de boi. Da ; însă hîrtia aceea cît palma priveşte viaţa unui barbat iubit al nostru. Noi răzăşii de la Negreni şi din alte părţi nu vrem ca acel barbat iubit al nos-tru să treacă de la un mal la celalalt mal ca un năcăjit, într-o luntre, prin întunericul nopţii. II poate oricine apuca de grumaz, căci capul lui are preţ la turci şi la Domnia Moldovei. Deasemenea nici nu se poate înfăţişa cu uşurinţă în vederea lumii, ca să nu-1 poprească străjile Moghilăului şi să-l întoarcă spre Bugeac, ori spre Hotin, ori spre Iaşi — pentru un cîştig mai mare decît preţul a o sută de tamaz-lîcuri. Cartea mea agoniseşte celui care o trimete puterea prietinilor săi de dincolo de Nistru. Care putere îl sprijină să se ducă unde are treabă. Asta-i. Se poate trece chiar în sara asta ?
—	Se poate! a putut însfîrşit răspunde moşneagul, scuturîndu-şi barba de fărmături.
—	Cum ?
—	Bine; cu pescarii, căci breasla asta umblă la amîndouă malurile. Iaca, ia 1 Doar ai mai avut de-a face cu dînşii, nepoate. Nu-i cunoşti ?
—	Ba-i cunosc. Unde să-i găsesc la vremea asta ?
—	Ii găseşti unde trebuie. Cu schimbările vremii s-a mutat şi munca lor. Altădată pescuiau ziua ;
203
acuma pescuiesc noaptea. Atuncea, făceau negoţ cu somn, îl prindeau cu oriile în vederea tuturor ; acuma îl prind noaptea, cu cîrlige, în cotloane afunde. Dar cîrligele stau singure şi ei fac un negoţ mult mai bănos — ducînd negustoraşi de marfă măruntă în tîrg la Moghilău. Acei negustoraşi	de	la noi	caută
lucruri uşoare şi scumpe ;	le poartă	cu	uşurinţă şi le
trec fără nacaz. Iaca, ia! mărgele; iaca rumenele; iaca afion ! Ba pentru cneaghine, ba pentru ţiitoarele măriei sale, ba pentru ţigăncuşele de la palat. Gătelile părţii femeieşti îs la fel şi la stăpîni şi la robi.
—	Ş-apoi cum oi face, moş Mîndriiă, să-i găsesc pe aceşti pescari cumsccadc ?
—	Iar bine. Te duci pe unde te duceai şi altădată în lungul pîrăuaşului istuia. Iaca, ia ! zăvoaiele, iaca şi bulboanele. Ca şi altădată, nu iei cu tine unelte primejdioase; nu-ţi face trebuinţă decît un ispol, pe care-1 găseşti la luntrea mea din gura pîrăului. Ş-apoi celelalte socoteli le cunoşti.
—	Mulţămesc, moş Mîndriiă ; lăs caii şi feciorii şi m-am dus. De-acu, dacă va fi să ne mai vedem, asta s-a întîmpla mîni dimineaţă.
—	Dar mai stăi, măi	nepoate	Cozmuţă.	Spune
întăi cine, ce şi cum.
—	Iţi spun mîni, moş Mîndriiă; acuma n-am vreme.
—	Ptiu ! acu a fost aici acest nepot şi iaca nu-i!
Căpitanul negrean s-a dus rîzînd singur pe cărarea
din lungul pîrăului. A ajuns la un povîrniş unde curgea apa duruind între sălcii. In balta de sub povîrniş, a găsit dosit între rogozuri, ca şi-n alte rin-duri ale negustoriilor lui, ciobaca lui moş Mîndriiă, fără lopată şi fără ghionder. Ispol de scos apă din ciobacă însă avea,
204
î ; ! i
A luat acei căuşel de lemn şi s-a dus pînă la bulboana de aproape a Nistrului. Sub zarea cea din urmă a înserării, apele veneau posomorite, clătinîn-du-se ca lespezi fumurii şi clipotind uşor la ţărm. Căpitanul Cozmuţă s-a lăsat pe vine, şi, întorcînd spre undă cupa ispolului, a bătut o dată: clonc! ca şi cum ar fi sărit o broască din cele mari în bulboană. Ş-apoi iar, de trei ori, clonc-clonc-clonc! Şi a aşteptat.
Or fi fiind cei de la celalalt mal la locul lor ? Şi-ia plecat urechea, ascultînd cu luare-aminte prin pacea adormită şi somnia luncilor.
A mai bătut de trei ori.
Atunci a auzit răspuns. Şi nu	mult	după aceea a
zărit, încă departe, luntrea	ca o	gînganie	de acelea
care fug cu labele pe deasupra luciului. Atunci a răsuflat pe nas aerul pe care îl ţinea în plămîni, s-a ridicat în picioare şi s-a liniştit. S-a dus şi a pus ispolul în ascunziş, după aceea s-a întors la ţărm.
Cînd a venit luntrea aproape, i-a ieşit înainte.
—	Buna sara, om bun, i-a şoptit unul din cei doi luntraşi.
—	Buna sara.
—	Care ţi-i voia ?
—	Aş avea trebuinţă de	un	somn	de	vreo zece
ocale pentru un praznic. Plata pe loc.
—	Cum nu, om bun ? Se poate; sui şi mergi cu noi să-l scoatem din cîrlig ori vîrşă. Dar parcă ne-am cunoaşte noi... Ehe! bucuria noastră nu-i proastă. Cum îţi mai merg treburile, căpitane Cozmuţă ?
Cine nu-1 cunoaşte pe căpitanul de la Negreni ? Toţi pescarii, toţi neguţătorii de boi în susul apei şi în josul apei.
205
—	La noi, la Moghilău, şoptesc pescarii prin întunecimea serii sprijinindu-se cu putere şi lin în lopeţi, au mai scăzut afacerile cele bune; s-aude că boierii noştri şi şleahticii s-au înţeles cu beii; şi turcii s-aşează în ţinutul Hotinului; ş-această înţelegere este ca şleahticii s-asculte, iar păgînii să poruncească. Şi s-au mai înţeles şleahticii noştri cu păgînii să ridice prigoană împotriva zaporojenilor. Să-i strunească şleahticii pe zaporojeni, să-i taie şi să-i împuţineze. Aşa că noroadele-s supărate.
—	Au dreptate noroadele, băgă de samă căpitanul.
—	Ei, da 1 Om vedea ce-a mai fi 1
Ce treabă are căpitanul în tîrg la Moghilău ?
Căpitanul Cozmuţă are treabă în uliţa săidăcari-lor, la meşterul Miloslav Cişca. Se duce la el pentru o şa nouă.
—	Nu cumva se gătesc răzăşii de dincolo să se oştească iar în Ţara-de-Jos î
—	Va fi şi asta, răspunde căpitanul negrean, atunci cînd se va ridica voievod nou Nicoară Pot-coavă... Ne-om duce cu el cum ne-am dus cu Ion-Vodă...
Luntraşul cel de lîngă negrean a murmurat:
—	Cu alt noroc, căpitane, căci de pieirea lui Ion-Vodă s-a cutremurat lumea.
Au mai plutit un timp în tăcere. Acuma, prin balta domoală de la celălalt mal, pescarii întorceau luntrea cu botul în susul apei şi lopătau cia s-ajungă în cotlonul de unde plecaseră, la o colibă tupilată. După ce-au ieşit pe năsip, pescarii au pipăit banii de bru-dină şi s-au arătat mulţămiţi de muşteriul lor.
—	De-acu mîni, pe la prînzişor, mă veţi întoarce de unde m-aţi luat, le-a spus Cozmuţă.
206
—	Se poate, au rîs ei. Te ducem cu două ciobăci şi cu oria ; poate tot încurcăm un somn.
—	Somnul pe care-1 încurcăm, a răspuns răzăşul de la Negreni, stă în scaun şi se chiamă judele Mo-ghilăului.
Căpitanul Cozmuţă a trecut ca un tîrgovăţ grăbit pe străzi înguste şi întortochiate; cîni n-a stîrnit, colb însă destul; ş-a ajuns destul de degrabă la casa meşterului săidăcar.
A bătut într-o poartă; au mormăit întrebări şi răspunsuri; i s-a dat drumul chiar de cătră meşterul cel de la Praha, Miloslav, decît care mai bun săidăcar nu se află în toată lumea. El meşteşugeşte frîiele cu ţinte şi teltiile înflorite care au bun preţ în Zapo-rojă. De şi e aşa de bun meşter şi cîştigă destul, n-are linişte în acest tîrg al Moghilăului, căci domnia sa e pribeag husit şi-l tot împung popii catolici, şi şleahticii se potrivesc popilor, şi pîrgarii ascultă de şleahtici; aşa că meşterul Miloslav nu putea dovedi decît împingînd unde trebuia zgripţori de argint.
In camara sculelor şi pielăriei, meşterul Cişca se tînguie prietinului său răzăşul un ceas de vreme, greblîndu-şi cu degetele barba balaie stropită cu fire argintii şi-l mai întreabă ş-acuma, cum l-a mai întrebat şi-n alte dăţi, dacă n-ar fi cumva cu putinţă să se aşeze într-o ţară mai blîndă din partea popilor papistaşi. Poate-i Moldova ţara aceea.
—	Este, îi răspunde căpitanul, dar mai îngăduie, meştere Miloslav, pînă ce-a veni la noi un voievod după inima noastră. Atuncea are să fie şi mai mult de lucru pentru meşteşugul dumnitale. Iar de papistaşi ai a te teme la noi ca de Sisoie cel mare.
207
Meşterul Cişca rîde. Domnia sa nu ştie cine-i sfîntul Sisoie. Socoate că va fi fiind un bărbos cumsecade şi blînd de la Ierusalim ori de la Bizanţ.
—	Noroc că n-am copii nici de la Ana, nevasta mea de-al doilea, adaose el, urmînd a-şi scărmăna barba; şi noroc că Ana e vrednică nevastă, cu care mă înţeleg; şi cînd lucrez eu, ea cîntă parcă n-am avea griji. Mulţămesc, căpitan Cozmuţă, pentru plata zlotului datorit. Şi nu te vei supăra pe mine, dacă nu-ţi pot da pat de hodină decît între scule şi piei.
Cînd l-a lăsat meşterul, Cozmuţă şi-a aşezat bine ciolanele pe patul vîrtos, a pus tîmpla pe pumnul drept ş-a adormit numaidecît.
Dimineaţa, cînd a vîrît capul în cuhnea strimtă a gospodinei, căutînd apă, pana Ana Cişcova cînta, potrivindu-şi în spelci de sîrmă cozile şi privindu-şi faţa albă în oglindă, cînd din dreapta, cînd din stînga.
—	Jesus Maria ! a‘ strigat ea lepădînd oglinda şi pocnindu-şi palmele; de unde ai ieşit, căpitane Cozmuţă ?
—	Dintre sculele şi pieile meşterului. Bine te găsesc sănătoasă şi veselă, doamnă Ana, şi te-aş ruga să mă îndrepţi la careva care cunoaşte în Moghilău casa unui fost căpitan de oaste cu numele Kopiţki.
—	D-apoi îl pot îndrepta eu pe prietinul nostru căpitanul Cozmuţă. Casa lui pan Kopiţki se află în a treia uliţă la stînga, peste drum de biserica Uspe-niei. Şi trebuie să fie astăzi la pan Tadeus mare năvală de popor. Căci mîni, duminică, se face judecata lui Barbă-Roşă, cel gras, episcopul Uspeniei. Inchi-puieşte-ţi, căpitane, că un boier mare cu opt moşii, cum e Roman Barbă-Roşă, s-a apucat ş-a pus amanet biserica Uspenia la un cămătar venetic, Costa Luli,
208
şi neplătind Biarbă-Roşă la soroc nici capete, nici do-bîndă, Costa Luli a pus lacată şi a poprit intrarea preotului şi a poporănilor la sfîntă leturghie.
Vai, Doamne, s-a mai auzit pe lume asemenea blăstămată faptă ? A împrumutat procletul bani, pentru nunta unei fiice, şi nici nuntă n-a făcut, nici douăzeci şi cinci de taleri nu i-a întors lui Luli.
—	Ce dracu o fi făcut cu atîtea parale ? s-a mirat negreanul.
—	Le-a bătut la cărţi, căpitane Cozmuţă ! înflo-rire-ar pe el lepra ! Şi n-ar mai ajunge la duminica cealaltă acest varvar mai rău decît ismailitenii...
—	Ce fel de judecată ?
—	Nu ştiu, că-1 judecă tot corbi de cei mari, neamuri cu el. De aceea s-adună poporul ca să facă răzmeriţă şi să-i ceară capul. Unde te duci, prietine al nostru ? La prînz nu te întorci ?
—	Nu pot şi-mi pare rău, doamnă Ana... îmi place să te aud rîzînd şi cîntînd.
—	Acuma nu mai rîd şi nu mai cînt.
—	îmi place să te aud rîzînd	şi cîntînd	şi	împărţind mîncare în farfurii înflorite.	Dar eu	am	o	slujbă
poruncită, doamnă Ana ; şi slujba mea în dimineaţa asta numaidecît trebuie s-o isprăvesc.
—	Şi pe urmă te duci ?
—	Da, tot cu slujba.
—	Şi de la soţul meu Miloslav luatu-ţi-ai rămas bun ?
—	Luat.
— Bine, atunci ia-ţi şi de la mine şi nu ne uita.
Cozmuţă a pornit repede, pipăind la brîu cartea
stăpînului său. La poartă a stat, ascultînd dacă nu se aude în urma lui cîntec. Nu s-auzea nimic; nevasta meşterului se uita după dînsul din prag. Căpi-
14
209
tanul a oftat, a deschis, a trîntit portiţa în clampă şi s-a dus.
Cum'a văzut în uliţa a treia biserica Uspeniei şi adunare de norod la casa de peste drum, s-a destins, simţindu-se la capătul urcuşului său. S-a uitat la învăluirea mulţimii şi a văzut că-i ca şi la Negreni cînd răzăşii se supără. A ocolit o grămadă de oameni ici, a cotit pe după alţii, şi a băgat de samă că de la poartă şi pînă la uşa casei oamenii îmbulziţi nici nu mai pot răsufla.
Cine-i acest străin ?
Pan Kopiţki n-are vreme astăzi şi mîni dccît pentru urgia ce s-a abătut asupra sfintei noastre Uspenii. Să-l lese în tihnă cei de peste Nistru. Pentru străini va scrie pan Kopiţki jalbe poimîni.
Căpitanul Cozmuţă s-a făcut mititel şi a întrebat cu umilinţă pe cei ce se aflau mai aproape de dînsul, dacă pan Kopiţki e singur.
—	Ba e cu vatamanii noştri. De ce întrebi ? Asta se ştie şi se vede !
—	Ba eu socoteam că s-ar fi aflînd în sfat cu Ion Nicoară Potcoavă, hatmanul.
■— Da’ de unde 1 Hatmanul Potcoavă e la Moldova.
—	Eu ştiam că a pornit într-acoace. L-am şi petrc-cut o bucată pe cale.
—	Da’ de unde vii dumneata şi cine eşti ?
—	Sînt un căpitan de răzăşi de la Negreni.
—	D-apoi nu-1 cunoaşteţi, lume dragă ? Acesta-i căpitanul Cozmuţă, carele a fost cu unii din noi şi cu zaporojenii în războaiele lui Vodă Ion de la Moldova.
—	Auzi, creştinilor! Şi ce pofteşte, mă rog ?
—	Zice că s-ar fi aflînd la pan Kopiţki în canţe-larie Potcoavă hatmanul.
210
Din gură in gură, din zvon în zvon, iumea strinsâ dinaintea sfintei Uspenii s-a încredinţat că nu este altă veste mai adevărată decît asta. Apoi acuma este cine judeca pe Barbă-Roşă pentru hoţia lui!
Strigăte şi chemări; mulţimea îl copleşea pe negrean. Cei din bulzul de la intrarea casei s-au revărsat spre poartă. Căpitanul Cozmuţă a sărit din doi paşi cele patru trepte; mulţimea a început a urla la el şi a-1 sudui rîzînd pentru asemenea viclenie. Dar domnia sa a tras de la brîu cartea lui Nicoară ş-a tremurat-o deasupra capului său descoperit.
—	Domnilor şi fraţilor, aflaţi că nu v-am viclenit; măria sa hatmanul Potcoavă nu se află în casă şi nu vorbeşte cu pan Kopiţki, dar cuvintele lui sînt scrise aicea, pentru prietinii săi din această ţară !
S-a făcut tăcere.
—	Fraţilor oameni buni, a grăit cu linişte căpitanul de la Negreni, eu sînt sol şi aduc lui pan Tadeus această carte scrisă chiar de mîna măriei sale Nicoară.
La tumultul de glasuri care a cutremurat uliţa după asemenea mărturisire, în fereastra de alăturea intrării s-a deschis o portiţă şi a ieşit capul lui pan Kopiţki întrebînd numai cu ochii holbaţi şi schimono-situra obrazului ce-i asemenea tăcere, ce-i asemenea freamăt, ce-i asemenea glas străin ? Căci căpitanul negrean grăia limba localnicilor cu destulă uşurinţă, însă şi cu destule greşeli şi amestecuri de moldo-venie.
Acel cap al fostului căpitan de oaste avea rase cu briciul bărbia, obrajii şi tîmplele, după felul de a se purta al zaporojenilor, mustăţile cărunte îi erau lungi învăluite mărunt cu drotul. Obrajii raşi îi atîr-nau. Ochii, după ce s-au holbat, au rămas mici şi cu
14*
211
pleoapele încreţite, aţintiţi asupra cărţii pe care soiul o ţinea în	crăcana a două	degete,	întinzînd braţul
cît mai sus	cu putinţă.
Repede se arătase acel cap în portiţa ferestrei, repede s-a tras îndărăt. Şi prin uşa intrării numaidecît a venit şi prelungirea în jos a fiinţii celui mai cu faimă bărbat din Movilău. Fostul căpitan Tadeus Kopiţki era	de două ori mai	înalt şi	mai	spătos	decît
răzăşul. A	repezit mîna-i groasă cătră	acea	carte
sau acea minciună ; deoarece se putea ca omuleţul care o tremura între două degete să nu întrebuinţeze decît un tertip.
Căpitanul Cozmuţă s-a ploconit spre stăpînul casei întrebînd dacă are cinstea să vadă înainte-i pe vestitul căpitan Tadeus Kopiţki.
—	Da! El este! In fiinţă ! a răspuns cu glas gros şi răsunător stăpînul casei, şi-n palma lui groasă răzăşul a lăsat să cadă cartea.
Fostul căpitan de oaste a cetit ce era scris deasupra, a desfăcut-o şi i-a cercetat pecetea.
—	Dumneata eşti căpitanul Cozmuţă ? a întrebat răstit.
—	Da, el este, a răspuns cuviincios negreanul.
Pan Tadeus s-a cufundat dintrodată în cetirea
cărţii. A ridicat numai o clipită ochii spre biserica Uspeniei, luînd martor parcă pe Dumnezeul închipuirii sale, un Dumnezeu al răzbunării în vifor de nouri, a bătut cu dosul palmei stîngi foaia pe care o ţinea în dreapta ş-apoi cu foaia a ameninţat lumea îmbulzită în juru-i.
—	Vină după mine, a zis el cătră sol.
Cu o sprinteneală de mirare la un om atît de gros şi destul de vîrstnic, pan Kopiţki l-a dus pe căpitanul Cozmuţă la o camară deosebită de canţelarie.
212
L-a aşezat pe oaspete pe un divan, s-a aşezat şi el într-un jîlţ pe care l-a rostogolit întăi dinaintea divanului; s-a mai uitat o dată la cartea deschisă şi iar a bătut-o cu dosul palmei stîngi. Dintrodată solul a auzit un glas blînd în care tremurau lacrimile.
—	...Din mila lui Dumnezeu străin în ţara părinţilor săi...
Căpitane Cozmuţă, spune-mi toate cîte ştii despre sosirea prietinului meu Potcoavă.
Negreanul i-a povestit în cîteva cuvinte tot ce ştia.
Pan Tadeus şi-a sprijinit fruntea cu palmele; apoi a înălţat încet-încet ochii şi i-a aţintit asupra căpitanului negrean, ascultînd în acelaşi timp zvonul norodului de-afară.
—	Iubitule, a spus el după aceea răzăşului, zîm-bind; avem mîni în tîrgul Movilăului frumoasă adunare de popor. Toată această adunare va întîmpina pe prietinul nostru care trece la prietinii săi din Za-porojă. Oricîte cîrcote şi supărări vor fi, nimic nu-1 va putea opri pe Potcoavă. Luăm noi cei de-aici toate măsurile.
—	înţeleg; măria sa hotărăşte ziua trecerii sale mîni.
—	Am văzut din cartea ce mi-ai adus. Dar Tadeus Kopiţki hotărăşte şi ceasul. Să fie al patrulea ceas al dimineţii.
—	Se va face întocmai, a dat încredinţare răzăşul. Mă întorc fără întîrziere la măria sa.
—	O, barbat prea harnic! nu pleci înainte de-a bea cu mine paharul prietiniei noastre; şi de-a te sfătui cu Tadeus şi despre alte lucruri ce privesc intrarea la noi a slăvitului nostru Nicoară hatman.
213
XX
Mezin cel viteaz
înainte de a intra în hotarul Costeştilor şi Olă-renilor, Potcoavă a mai poruncit un popas de amiază, după sfatul lui moş Mitrea şi al vatamanului Agapie, cei doi lăcusteni.
Depărtarea pînă la apa Nistrului se împuţina cu repeziciune, totuşi popasurile erau mai dese Ieşeau în calea măriei sale călăreţi din sate, cu care se schimbau închinări şi vorbe bune ; îl petreceau pînă dincolo de hotarul moşiei lor şi apoi rătnîneau într-un dîmb, lungă vreme, pînă ce depărtările se înceţoşau atît pentru cei duşi cît şi pentru cei rămaşi.
Această rînduială lăcustenii o pregăteau umblînd cale de un popas înaintea lui Nicoară. Iar alţii, dintre cei vestiţi de lăcusteni, umblau şi mai departe cătră zarea Nistrului, înştiinţînd neamuri şi prietini. In lungul drumului se simţea această mişcare şi umblau necontenit călăreţi şi vestitori.
Deasemenea se dăduse înştiinţare şi ciobanilor care aveau tîrle ici-colo, în acele largi întinderi. Şi după învăţămintele vechi, dobîndite din suferinţa rîn-durilor de oameni, ciobanii vesteau satele de cătră pădure, cu focuri, despre umbletele înainte la calea Lipşei şi îndărăt la Vadu Raşcului ale slujitorilor lui Vodă Şchiopul şi ale lui ceauş-baş de la Iaşi.
La Vadu Raşcului, unde cumpănea mai muft puterea slujitorilor domneşti şi ismailiteni, se iscase pesemne o tulburare grabnică la vestea iscoadelor, cum că fugarii apucaseră alt drum.
Fugarii erau aşteptaţi într-un loc; şi dintrodată răsăriseră la o mare depărtare. De ce puterea dom-
214
neascâ iusese încredinţată ca la Vadu flascului trebuie aşezată capcana, nu se ştie. Era o încredinţare din vîrit, din pămînt, din nălucirea minţilor. La Vadu Raşcului le era mai la îndămînă oamenilor domneşti, din numărul săbiilor şi mai ales din odihnă şi mîn-care. Acuma se mişcau spre valea Lipşei pipăind, cotind, înaintînd şi trăgîndu-se îndărăt, ca unii ce nu se bizuiau încă pe o izbîndă uşoară. Lor mai mult le trebuiau căpăţînile lor sănătoase pe umeri, decît să le ducă la Iaşi pe ale fugarilor. Se mişcau mai ales din îmboldirea oştenilor turci, care arătau vrednicie şi semeţie, ca trimeşi ai celui mai mare şi mai temut padişah stăpîn al lumii. Semeţia le era sporită de scîrnava lăcomie a dobînzii pe care o rîvneau de la pămînteni. Răzăşii din acea lăture a ţării fuseseră pînă atunci scutiţi de bîntuirile boiereşti şi putuseră agonisi tarnazlîcuri şi turme. Făceau şi negoţ cu boii şi oile în Lehia, şi la Vadu Raşcului se spunea că acea răzăşime cuprinsă are îngropate comori de zloţi şi taleri.
Ciobanii de la tîrle privegheaţi de departe mişcarea iscoadelor. Cum le vedeau, aprindeau pe corhane mai multe focuri decît aveau stîni; şi răzăşii, din depărtarea la care se aflau, numărau şîară de fum după şfară de fum şi înţelegeau că de la oamenii lor se dă vestire de apropierea inorogilor. Iar noaptea, focurile ciobanilor ardeau ca nişte luceferi mari în vîrful movilelor, şi răzăşii, de pe hotarul lor, băgau de samă cum se astupă şi cum se deschid luminile. Ciobanii ridicau asupra focului saricile, apoi le lăsau să cadă. Era semn că nu-i linişte în păşuni, că zăvozii se arată neliniştiţi şi mînioşi ca la apropierea fiarelor. Atunci străjile satelor sporeau, şi cete înarmate ieşeau în larg pe după lunci şi rovine de pîraie fără apă.
215
în acea zi de vineri, vatamanul Âgapie a călăuzit la măria sa pe vatamanul Costeştilor şi Olărenilor într-o vălcea împresurată de îăgeţel tînăr şi mesteceni. Potcoavă şi ai săi erau descălecaţi. Cînd au auzit tropot, au pus piciorul în scară. îndată ce s-a arătat Agapie, Nicoară s-a încălărat şi a strîns zăbala murgului. Au săltat în tarniţi şi soţii săi.
Agapie aducea şase răzăşi, fruntaşii celor două sate.
Lăcusteanul şi-a descoperit fruntea închinînd-o spre măria sa; ceilalţi şase călăreţi au făcut la iei.
—	Slăvite, a zis Agapie, arătîndu-şi prin mustaţă albul dinţilor, aceşti gospodari de la două sate megieşe au poftit să se înfăţişeze la trecerea Domnului lor.
—	Mi se bucură inima, a răspuns Potcoavă, ducîn-du-se mai aproape de răzăşi.
Şi-a tras de deasupra pletelor cuşma. Acest obicei de la taberele zaporojenilor, cînd sînt întîmpinaţi hatmanii şi asaulii de credincioşii lor, nu era cunoscut moldovenilor. în aceste zile cînd vedea cum se deşteaptă şi se ridică în juru-i poporul, împresurîndu-1 c-o dragoste care-i mîngîia pribegia, Potcoavă simţise nevoia să se închine puterii pămîntului, tovarăşilor de restrişte ai lui Vodă Ion. îi era inima plină de milă şi avînt. Vatamanii de la Costeşti şi Olăreni au fost îulgeraţi de privirea înaltă şi în acelaşi timp frăţească a celui pe care îl socoteau Voievodul lor.
—	Să trăieşti întru mulţi ani, măria ta, şi să te întorci degrabă, a zis cel mai vîrstnic dintre cei şase.
—	Alătură-te lîngă scara măriei sale, moş Comane, l-a îndemnat lăcusteanul.
216
Răzaşui cel cărunt, pieptănat ca în zi de sărbătoare, s-a apropiat cuprinzînd mîna pe care i-o întindea Potcoavă.
—	Slăvite stăpîne, a cuvîntat el punîndu-şi palma stîngă pe piept; ce-avem aici în inimă, avem şi pe buze. Ca pe un Domn al nostru dorim să te primim cu pîne şi sare, după datină, şi să te aşezi în scaunul ţării cu sabia, fără beşlii şi năvrapi ismailiteni, cum au ajuns de fac alţii care n-au ruşine.
S-au apropiat şi ceilalţi răzăşi ca s-atingă mîna lui Nicoară. Apoi au descălecat toţi, stînd la sfat şi răzăşii de la Costeşti şi Olăreni au tras merinde din desagi şi ploşte de vin.
A intrat în vălcea şi moş Mitrea şi a descălecat din învăluirea umbletului.
—	Vine din urmă şi domnia sa diacul cu veşti de mirare, a cuvîntat el.
—	Ce este, omule ? s-a supărat uncheşul Petrea. Dacă ai veste rea, care să ne amărască pînea, mai întîrzie-o. Ori mai degrabă spune, a adăogit el îndată cu dezgust, 'lepădînd pita. Nu cumva s-arată iscoadele şi ismailitenii ? Tot asta aud de trei zile.
—	Asta nu poate fi supărare pentru răzăşii noştri, căpitane Petrea, a răspuns cu blîndeţa-i obişnuită moş Mitrea. Pîlcurile noastre i-au tot hărăţît, pînă ce i-au apropiat. Oamenii noştri s-au bulucit în trei locuri şi aşteaptă numai poruncă de la măria sa; i-or împresura şi i-or stropşi cu furcile.
Uncheşul Petrea a tăcut, fără a se însenina. Mezinul a ieşit înainte:
—	Bădiţă, dă-ne voie să tragem şi noi săbiile.
Uncheşul a încuviinţat, dînd în sus cu coarnele ca
un zimbru.
217
—	Să vedem ce are să ne spuie diacul, care-i om cuminte, a grăit cu linişte Nicoară. Din ce se petrece, eu înţeleg că n-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noştri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. Ţara-i cu noi !
A intrat şi diacul în vălcea, descălecînd fără grabă.
—	Stăpîne, a dat el lămurire, bulucul lui Sefer-ceauş stă poposit în Valea Oilor. Năvrapii şi-au trudit caii adunînd pe arinăşeii lui Şchiopu-Vodă. Prietinii noştri răzăşii le-au dat ocol... Am limbă : am prins pe unul din armăşei. De la el cunosc numele ceauşului, iar pe vatavul armăşeilor îl chiamă Iov Buzatu. L-a bătut Sefer-ceauş cu toiagul. Mult nu zăbovim; cît vă pregătiţi, eu îi voi spune măriei sale întîmplarea de la Costeşti.
—	Ce întîmplare ? a rostit uncheşul. N-avem nevoie de poveşti.
—	Ba e o întîmplare ce se leagă de buluc şi de harţul în care intrăm şi noi, cu voia măriei sale.
—	Lehamite 1 a mormăit bătrînul, făcînd semn cu palmele că leapădă de la sine toate şi nu mai are nevoie de nimic pe lumea asta.
—	Nu te supăra, diece, şi spune-mi întîniplarea domniei tale... a îndemnat cu linişte Nicoară.
Uncheşul Petrea s-a potolit dintrodată şi diacul a povestit întîmplarea gospodinelor de la Costeşti.
Se vede că cei doi dintre armăşei, care băteau laturile, au ademenit cu ei şi pe doi oşteni anadoleni mai bătrîni.
Se satură şi unii dintre năvrapi de atît omor şi prădăciune prin toate ţările creştineşti. Nu le mai trebuie nimica, numai să-şi întindă ciolanele într-un loc tihnit. Cîteva ouă ş-o lumînare de seu, ca să-şi pripească la foc o papară ; ş-un braţ de fîn ca să-şi
218
plece fruntea şi să doarmă. Alah i-a avea după aceea în sfîntă sa pază.
Iar armăşeii îşi spun c'ă dacă duc cu dînşii doi oşteni turci, apoi răzăşii s-or teme şi i-or primi bine, pe lîngă asta vor arăta că dînşii nu vor să bată război cu nimeni; se duc în lumea lor; s-au săturat de-atîta trudă ! Dar gîndul lor ascuns era că — văzînd şi făcînd, în vremea harţului celorlalţi şi a pojarului, să apuce niscai zloţi, dac-or găsi, ori nişte icoane ferecate, şi să se întoarcă iar la Domnie, împăunîndu-se cu isprava celorlalţi.
Se strecoară tuspatru călăreţii prin marginea Cos-teştilor. E un ceas cînd toată inunca de dimineaţă a satului s-a alinat. Răzăşii au ieşit în hotar; moşnegii s-au întins la umbră ; cînii clămpănesc după muşte; numai răzăşiţele se dau în vînt cu treaba lor neistovită. După rînduiala de dimineaţă au intrat un răstimp la stative; acuma au ieşit de la ţesut ş-au aprins foc în cuptor ; apoi au opărit nişte alivenci, ca să le coacă şi să aibă cu ce ieşi înaintea bărbaţilor cînd s-or întoarce flămînzi.
Cînd scoate răzăşiţa lui Frunză cel tînăr capul pe uşa tinzii, să vadă de ce s-au întărîtat aşa cînii, iaca vede pe cei patru oşteni că se uitau la ea de peste gard. Se întîmplase că armăşeii şi năvrapii, descălecaţi, cercau să intre în gospodăria ce li se părea mai arătoasă în colţul de sat unde nimeriseră.
—	Vai! a ţipat Fira şi i s-au aprins obrajii. Da’ cine sînteţi voi şi cum cutezaţi a intra nechemaţi la o gospodărie de creştin, aducînd cu voi şi spurcăciune păgînească ?
—	Jupîneasă dragă, a răspuns unul dintre armă-şei; primeşte-ne, ca să ne hodinim ca nişte oşteni ce sîntem.
219
—	Ferească Dumnezeu! a ţipat femeia; sa nu puneţi mîna pe poartă că ia foc. Slobod cînii, chem oamenii.
—	Oamenii sînt în hotar, i-am văzut eu. Şi noi doi sîntem oamenii Domniei, iar aceştialalţi doi sînt oşteni împărăteşti. Teme-te şi dă-ne drumul!
—	D-apoi aşa şi pe dincolo în flendurile voastre şi ale oştenilor împărăteşti! Venit-aţi să tulburaţi lumea şi să spărieţi copiii ?
—	Taci din gură că intru la tine! a suduit-o ar-măşelul.
Atuncea Fira lui Frunză a răcnit ca s-audă vecinătatea.
—	Săriţi, doamnelor şi suratelor; dau peste noi spurcăciunile pămîntului! Puneţi mîna pe furci! Să-i prigonim pînă ce le-om smulge păr, s-avem cu ce afuma pe prunci, să le treacă spaima. Nu-i lasaţi; sloboziţi cînii! Moş Irimie, dă drumul şi buhaiului, că unul dintre dînşii are strai roş — să-l ieie în coarne şi să-l zvîrlă în rîpă !
A fost o zarvă cum nu s-a mai pomenit la Costeşti de la vremea cînd au dat noliaii. Ca şi atuncea au ieşit femeile cu cociorvele aprinse; unele au apucat furcile; dulăii s-au înşurubat pe sub porţi; buhaiul lui Frunză a prins a boncălui, împungînd c-un corn în pămînt şi s-a luat după năvrapul cu strai roş ; oştenii domneşti şi cei împărăteşti nu s-au mai putut căţăra pe cai.
—	N-aveau cu ei pe Alexandru împăratul de la Machedonia şi i-au biruit amazoancele, măria ta... şi-a sfîrşit povestea slujitorul lui Nicoară.
Cînd i-au scos femeile din sat cu asemenea alai, cei patru au dat peste răzăşi, între care se afla şi Radu, diacul, Atunci i-au prins dar n-au putut apăra
220
decît pe unul din armaşei; pe ceilalţi trei muierile i-au ucis, lepădîndu-i subt un gard, unde abia-mai suflă.
—	Asemenea poveşti îmi plac, a zis uncheşul cu aţîţare, de-acu hai în Valea Oilor după bulucul lui Sefer-ceauş. Ş-ar trebui să aduceţi pe jupîneasa Fira a lui Frunză s-audă laudă de la măria sa.
—	Am vrut s-o aduc, a răspuns diacul, dar se ruşinează şi nu vrea să vie, căci asemenea faptă — zice ea — nu se cuvine s-o săvîrşească femeile. Şi nici acasă la ea să nu intre nimeni; nu-şi vede capul de trebi şi pruncul de ţîţă i-i bolnav.
—	Aşa-s muierile, cu nazuri, a dat încredinţare uncheşul. Şi nici n-avem vreme să le căutăm în coarne; hai unde-i treaba noastră.
Cei şase vatamani de la Costeşti şi Olăreni s-au amestecat între ceilalţi răzăşi care-şi alcătuiau cu grabă cetele.
Agapie de la Lăcusteni a adus la scara lui Nicoară Potcoavă pe armăşelul prins, cu capul gol şi descins. Era boţit şi pălit în cap de cociorve, dar se ţinea bine, bucuros fiind că i s-a cruţat viaţa.
—	Inchină-te măriei sale, i-a poruncit vatamanul lăcustean, şi spune-i tot ceea ce ne-ai spus nouă.
Adică mie şi diacului, stăpîne.
Prinsul s-a umilit, mărturisind cu vorbe pe care şi le rînduise cu înţelepciune, ca să nu uite nimic.
—	Mărite Doamne, baş-ceauş Sefer mai aşteaptă un buluc pe care-1 are tot sub mîna lui. Poate desară ori mîne dimineaţă să fie adus tot aici acel buluc.
Măria ta, noi am intrat cam departe şi acum nu ni-i tocmai bine. Dacă-s răzăşiţele aşa cum le-am cunoscut, apoi ce trebuie să fie răzăşii... Iar Sefer l-a bătut cu toiagul pe Iov Buzatu vatavul. Acuma are
221
să cunoască şi el cfe-i aici şi de ce armăşeii umblă de-a.scapare. Căci noi sîntem deprinşi cu creştini flămînzi şi slabi. Iar aicea oamenii îs fără frică. Baş-ceauş Sefer îşi prăpădeşte capul. Ori aici, ori la Iaşi. Aici pentru că n-a putut răzbi, iar la Iaşi pentru că mai-marele său, pentru neizbîndă şi ruşine, îl va pune sub paloşul gealatului.
—	Spune măriei sale, a îndemnat Agapie, ce fel de oştean e baş-ceauş î
—	Drept mărturisesc măriei tale că-i oştean bun, dar aprig. A intrat, în noi armăşeii, nu numai cu toiagul ci şi cu sabia.
Drept am mărturisit, măria ta, şi-mi fac cruce.
Nicoară Potcoavă a poruncit ieşirea deasupra văiugii.
îndată ce s-au arătat în cîmpul prăvălatic, au prins a săgeta ca dintr-un viespar năvrapii. S-au împrăştiat
o	samă pe culmea din laturi; iar bulucul s-a mişcat domol, ţinîndu-se strîns călăreţ lîngă călăreţ, spre un corhari ce se-nălţa dincolo de vale.
Diacul da lămurire uncheşului:
—	Sefer nu vrea să primească harţul.
—	Atuncea să-l hăituim fără întîrziere, s-a mîniat uncheşul. îi aţin calea trei cete ale noastre.
Potcoavă şi-a oprit murgul:
—	Ne-aşteaptă totuşi, după cît mi se pare, a zis el, luînd aminte la mişcarea năvrapilor. N-au tras săbiile. Au pornit într-acoace doi călăreţi. Trimet solie.
Au înţeles îndată ce vrea Sefer-ceauş. Cei doi călăreţi au oprit la o sută de paşi; s-au închinat cuviincios. Unul era năvrap, celălalt armăşei domnesc.
A grăit întăi turcul şi după aceea a tălmăcit armă-şelul. Ş-au rămas neclintiţi.
222
—	M-aşteptam la asta, a murmurat Potcoavă.
Crainicul domnesc tălmăcea:
—	Baş-ceauş Sefer înştiinţează că azi e zi sfîntă ; vinerea, moslcmii drepţi nu taie şi nu varsă sînge.
Lăcusteanul a şoptit:
—	Trebuie să fie o viclenie a turcului, măria ta.
A urmat a striga întăi năvrapul, după aceea armă-
şelul, tălmăcind :
—	Baş-ceauş Sefer cunoaşte că se află în faţa unui viteaz, cu duhul dreptăţii. «Dacă noi nu primim harţul acum, domnia sa va îngădui pînă la asfinţitul soarelui, cînd avem deslegare de a trage săbiile.»
«Iarăşi spune baş-ceauş că mai bine ar fi să nu stricăm oamenii nici dintr-o parte nici din alta, şi să iasă la luptă dreaptă unul dintre ai domniei voastre care se bizuie pe vrednicia lui. Să se lupte cu baş-ceauş fără săbii, numai în vîrtutea trupului, şi Dumnezeu va alege.»
«Dacă, precum nădăjduieşte, va birui Sefer baş-ceauş, apoi să fie volnic a lua capul celui căzut şi să se ducă fără nici o stricăciune din partea domniilor voastre.»
La porunca lui Nicoară Potcoavă, a ieşit în privelişte moş Mitrea Lăcusteanul şi a pus întrebările de-a dreptul în limba năvrapilor, ascultînd întăi vorbele măriei sale.
—	Nu cumva Sefer-ceauş n-are altă cale de întoarcere ?
—	Ba are, s-a răspuns. Sefer aşteaptă spor de săbii.
—	Dar noi nu vrem s-aşteptăm întărirea neprietinului nostru.
S-a răspuns:
—	De aceea Sefer-ceauş îndeamnă la luptă numai în doi. Iar dacă nu cutează nimeni, atunci s-aşteptaţi domniile voastre pînă după asfinţitul soarelui. Mai-marele domniilor voastre Potcoavă ştie că lupta dreaptă, unul şi unul, e vechi obicei al vitejilor, şi creştini şi moslemi.
Uncheşul Petrea nu-şi putea birui mînia şi mormăia împotriva măriei sale că nu este altă lege de' război decît să tragă toţi acuma săbiile şi să-i pră-vale pe necredincioşi din lumina soarelui în întunericul morţii.
Nicoară a făcut semn de tăcere. Gîndul lui era să dea altfel de răspuns. Nu se cuvenea, îşi făcea el socotinţă, să jertfească atîţia oameni ai căror ochi se uitau la el cu prietinie şi încredere. De acei răzăşi ai săi avea nevoie şi la întoarcerea sa în ţară. Intre acei vrednici răzăşi nu se mai socotea pribeag şi alungat. Mai bine să dea răspuns lui baş-ceauş Sefer că-i dă învoire să se tragă îndărăt.
«Domnia mea îi îngăduie să-şi cruţe căpăţîna»... a îngînat el în sine.
Dar tocmai cînd vroia să încredinţeze crainicului lăcustean răspunsul cu vorbe potrivite, dintre călăreţii de lîngă sine a izbucnit Alexandru mezinul făcînd trei sărituri largi cu calul. S-a oprit, s-a întors cătră Nicoară închinîndu-se, apoi şi-a desfăcut de pe el sabia şi a venit s-o înfăţişeze mai-marelui său.
—	îngăduie, bădiţă, să mă lupt eu cu Sefer, a zis el cu hotărîre.
Era aprins la obraz şi-i scînteiau privirile de nălucirea unei fapte măreţe.
Inima lui Nicoară s-a strîns de îngrijorare. Mezinul lui era în una din acele stări primejdioase de
224
aţîţare, pe care i le mai cunoscuse cînd se avînta nestăvilit în furtuni năprasnice.
—	Insă tu n-ai suliţa lui sfîritu Gheorghe... a încercat să glumească Nicoară.
—	îngăduie, bădiţă, a stăruit cu răguşală de mînie în glas mezinul.
Nicoară a oftat, dîndu-i învoire c-o mişcare a mînii drepte.
—	Fii băgător de samă, Lixandre, c-un viclean ca Sefer.
Mezinul a pus pinteni calului, pipăindu-şi sub strai jungherul.
—	Opreşte-1, măria ta, a gemut uncheşul Petrea. Oricare dintre noi se poate pune jertfă, dar pe băiet cruţă-1!
—	Băietul e de mult barbat, a aruncat în urma sa răspuns trufaş mezinul.
—	E prea tîrziu, uncheşule, a grăit Nicoară. Nu uita că ţi-a fost ucenic, ca şi mine. Să avem încredere în vrednicia lui.
Răzăşii din preajmă urtaiau în pasul cailor pe măria sa Nicoară, ţinîndu-şi gata săbiile şi suliţile.
Lîngă corhanul care se zugrăvea pe zarea răsăritului, moşiroi uriaş, bulucul lui Sefer baş-ceauş se înşirase strîns într-o parte. Călărind cu repeziciune, răzăşii s-au îmbulzit, apoi s-au deşirat de partea cealaltă a movilei.
Sefer a descălecat şi a ieşit întru întîmpinarea mezinului. In bulucul năvrapilor s-au şoptit vorbe de mirare şi bucurie.
—	Acesta e fratele lui Potcoavă ! Frumos cap va primi baş-buluc-baş de la Galata!
Alexandru a pus piciorul în pămînt. Apoi a atins cu palma sa dreaptă mîna dreaptă a ismailiteanului.
15 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 18
225
După aceea, Sefer-ceauş s-a dus pînă în laturea corhanului de lîngă năvrapii săi, s-a lăsat pe vine şi şi-a spălat cu colb de la temelia movilei dovada bărbăţiei sale. Apoi s-a răsucit şi s-a ploconit cătră Meca, pînă ce fruntea înfăşurată cu turban a atins pămîntiul.
Mezinul sta în acest răstimp drept, cu faţa cătră răsărit şi cătră curgan. El ştia de la dascălii săi cei învăţaţi de la Bar, că, în acea movilă nestricată încă, veghează calare, în zale şi arme, un războinic schit de odinioară, cu credincioşi ai săi împrejur.
închinarea lui a fost cătră acea umbră a trecutului. S-a întors şi a mai căutat o dată cu ochii pe Nicoară şi pe ceilalţi tovarăşi. Apoi a pus piciorul în scară şi a săltat în şa, jucîndu-şi calul împotriva lui Sefer care se încălărase şi el în acelaşi timp.
întăi a fost o goană în jurul corhanului, Sefer urmărind pe potrivnicul său numai pînă într-un loc. Deodată şi-a răsucit calul, strunindu-1 îndărăt. Şi a ieşit asupra mezinului, cercînd a-1 lovi cu pumnul, în trecere. Alexandru s-a ferit în laturea dreaptă, ridi-cînd piciorul stîng cu pinteni asupra obrazului întunecat al ceauşului.
S;au hărăţit aşa pălindu-se cu umerii, apoi îngră-mădindu-se învîrtejit şi cercînd a se smulge unul pe altul din şa.
S-au desfăcut într-un umblet liniştit şi s-a văzut că amîndoi suflă trudnic. Sefer se stăpînea. Mezinul, cu braţele înălţate, primea pînă-n fundul plămînilor adierea de pe florile mormîntului străvechi.
Cînd s-au repezit pe după corhan din nou şi au venit unul asupra altuia năprasnic, Sefer şi-a smuls de pe ţeastă turbanul subţire vîrîndu-1 în sîn şi sco-ţînd de acolo, cu mişcare fulgerată, un buzdugan cu
226
măciucă de plumb şi miner scurt. Mezinul l-a văzut ş-a strunit scurt calul repezindu-1 în sus şi ţinîndu-1 pe picioarele dindărăt. Aceeaşi mişcare a fost nevoit 5-0 facă şi Sefer, căutîndu-şi clipa cînd să arunce buzduganul ori cînd să pălească de aproape cu el. înălţat în scările scurte, el îşi căuta potrivnicul sub mîna dreaptă. Dar potrivnicul s-a răsucit în partea lui stîngă, a lepădat scările lunecînd la pămînt, ş-a primit toată greutatea isinailiteanului în jungher. Străpuns prin coaste, Sefer s-a răstignit în sus, apoi s-a prăvălit pe spate.
Feciorii Costeştilor şi Olărenilor au sărit stăpînind calul.
—	Nu-i pe dreptate ! au răcnit glasuri în tumultul năvrapilor.
—	Ba-i pe dreptate ! strigau feciorii Costeştilor şi Olărenilor, înălţînd deasupra capetelor buzduganul mortului.
Năvrapii şi armăşeii au încălecat în pripă şi au pus pinteni fugarilor. Răzăşii de la Costeşti şi Olăreni s-au încălărat şi ei ş-au prins a-i fugări chiuind.
XXI
Amintiri de la apa Moldovei
Pe cînd se apropia de cel din urmă popas, Potcoavă a fost întîmpinat, în preajma Lipşei, de căpitanul Cozmuţă. Venea singur de cătră răsărit în pasul calului; ieşise de sub streşina unei lunci de sălcii şi arini şi-l bătea pieziş soarele ceasului al patrulea al după-ainiezii.
15*
227
Negreanul a strîns frîul şl a oprit numai o clipă, ca să privească alaiul de răzăşi ce-1 urma pe hatman.
I	s-a umflat de trufie pieptul. A pus pinteni şi a venit în cîteva salturi cătră cel care-i era şi lui Domn ; a oprit iar şi şi-a tras de pe plete cuşma închinîndu-se.
—	Să trăieşti întru mulţi ani, măria ta!
Dar acel Domn al lor nu venea, ci se ducea. Trufia negreanului s-a potolit cînd a văzut aţintite asupra sa privirile umbrite ale răzăşilor.
—	Treci lîngă mine, căpitane Cozmuţă, şi spune, i-a poruncit Nicoară.
Negreanul şi-a alăturat fugarul de rnurguţ; şi-a acoperit fruntea, şi-a strîns cătărămile cingătorii.
—	Cum ai umblat ?
—	Am umblat bine, măria ta. Am găsit pe dumnealui pan Tadeus. Se bucură că va vedea iarăşi pe prietinul său iubit. Iar intrarea la Moghilău se va face în priveliştea norodului, mîni duminică, după cum ai poruncit măria ta, cu două ceasuri înainte de amiază.
—	Căpitane Cozmuţă, a zîmbit Potcoavă, porunca e a prietinului meu Tadeus, nu-i a mea.
—	Aşa a socotit domnia sa că e bine. Are o socoteală diplomaticească.
—	Ştiu, Tadeus e menit de la naştere să ajungă la sfîrşitul vieţii sale mare postelnic.
Negreanului i-a părut bine că Domnul său e luminat de voie bună în acel ceas. Şi-a întors privirile, rîzînd, şi spre mezin. I s-a tulburat bucuria. Tinereţă lui Alexandru părea ofilită ca la o îngropăciune a părinţilor săi. Uncheşul sta cufundat în vechea lui posomorală. Nici ceilalţi tovarăşi de pribegie ai lui Nicoară n-au răspuns negreanului după inima sa. Poate erau trudiţi de drum.
228
Căpitan Cozmuţă s-a întors cu vioiciune spre Potcoavă :
—	Am a cere iertare, a zis el, că la popasul cel din urmă din ţară nu te putem găzdui pe măria ta după cuviinţă.
Potcoavă a ridicat din umeri.
—	La Lipsa nu se găsesc decît cîteva colibe sărace de pescari.
—	Prietine, a răspuns Nicoară, ştii că oşteanului nu-i trebuiesc palate. Viaţa lui e sub vînt şi sub furtună. Iar aici, oricît de umilit mi-a fi masul şi oricît de sărac, îl plătesc scump. îmi rămîne zălog sufletul.
Cozmuţă a tresărit. Deci Domnul său nu se veseleşte de plecare. Aşa sîntem noi toţi moldovenii; ne place cînd ne ducem, dar mai bucuroşi sîntem cînd ne întoarcem. Nicoară va veni iar la ai săi.
—	Toţi aceşti răzăşi care sînt lîngă măria ta, a răspuns căpitanul Cozmuţă acelui suflet, te aşteptăm. Şi să vii sănătos.
Atuncea s-a adăogat la închinarea căpitanului Negrea şi glasul blînd al lui moş Mitrea de la Lăcusteni.
—	Măria ta, întoarce-te, ca să ne izbăveşti de haraciul ismailitenilor, de prădăciunile dăbilarilor Domniei, de pojarurile nohailor; ca să putem trăi în tihnă zilele ce le petrecem în astă lume.
In toate satele şi în toate popasurile numai de asta grăiesc răzăşii noştri, a urmat moşul lăcustean. Măria sa Petru-Vodă nu e al nostru. E al turcilor şi al boierilor. Turcii, boierii şi Vodă belesc ţara ca ciobanii oaia cînd o jertfesc pentru cină. Nu ne trebuie voievod vrăjmaş ; ne trebuie voievod al nostru, cum a fost măria sa Ion.
Ascultînd acel glas al norodului, Nicoară zîmbea cu ochii duşi în nălucirea vieţii lui.
229
Dar bucurie adevărată, cugeta în sine negreanul, are acest frate mezin Alexandru,! cînd aude că s-or întoarce, el şi bădiţa său, în ţara Moldovei. Bucuria luij ei de. sînge şi foc. Acest Alexandru e fa:ptă năvalnică. Va fi fost cîndva ca el şi hatmanul Nicoară; dar acum la Nicoară gîndirea înlătură necumpătarea şi se adînceşte într-o jertfă voită. In el hotărîrea statornică roade ca viermele rumeneala mărului. Sufere că-i pribegit de ţară, că se va duce tot pribeag în ţara prietinilor lui, sufere că nu ştie care-i taina zilei dei mîni,' care-i va fi ceasul întoarcerii şi: în ce chip va dobîndi izbînda. La oameni ca el viaţa-i luminată de hotărîrea cea neşovăitoare, dar zilele-s umbrite de truda gîndurilor.
Agerimea negreanului pătrundea şi mai adîne în acel suflet tulburat. Acest bărbat domnesc a lepădat de la sine bucuriile trecătoare şi-n el stă mai presus de toate lumina cea fără de amurg a unei iubiri cătră cei pe care răposatul Vodă Ion i-a numit «sarea pă-mîntului». In acea clipă căpitanul Cozmuţă a întîlnit ochii diacului şi şi-a adus aminte de vorbele schimbate cu el la un popas. Şi-a strunit calul şi a rămas puţintel mai în urmă, lîngă acel om cu privirea înţeleaptă, care-şi avea locul de naştere sub Intorsura Buzăului şi acum era călător în locuri depărtate, la neamuri străine. De la diac înţelesese cheia vieţii lui Nicoară şi i se muia ini'ma de milă aducîndu-şi aminte de felul cum rostise diacul Radu vorba «jertfă», privind şi el cum priveşte acum măria sa spre viitorul ce ne rămîne pururi ascuns.
După ce căpitanul Cozmuţă şi Radu diacul şi-au spus unul altuia cîteva vorbe de prietinie, au băgat de samă că uncheşul Petrea se întoarce în şa şi pri-
230
veşte posomorit spre alai, cuprinzîndu-i şi pe dînşii în privirea-i grea.
—	Mă mir de acest bătrîn oştean, a zis negreanul; încă nu l-am văzut Juminîndu-se. Rămîne hojma nouros. Aţi avut dreptate, diece Radule, cînd l-aţi poreclit «zimbrul cel vechi».
—	Căci, a răspuns diacul, ca şi acea fiară înfricoşată, bătrînul înfăţişează puterea acestui pămînt; ca şi acea fiară are multă virtute şi mai puţină înţelegere. Insă viaţa lui atîrnă de viaţa fiului său, aş putea zice. El i-a pus în mînă sabie şi l-a aşezat în şa. Şi are pentru el atîta dragoste încît, dacă s-ar prăpădi Nicoară, ar cădea fulgerat şi el în aceeaşi clipă.
Au coborît în albia Nistrului la colibele de nuiele şi lut, acoperite cu şovar, ale pescarilor. Năvoadele şi oriile erau întinse la vînt, pe pari strîmbi de salcie, ca să se usuce. Ciobăcile şi luntrile erau pironite la ţărmul cu apă lină. Dincolo se vedeau scruntare între sălcii bătrîne ş-'U>n drumeag ce suia din rîpa rîului la malul înalt. Luciul lin trecea ca o oglindă întinsă răsfrîngînd nouri de scamă din înălţime. Era o zi tihnită şi leneşă de sărbătoare; sălbătăciuni aripate zburau puţine şi cu grabă prin văzduh.
Cei paisprezece pescari aprinseseră un foc mare în cinstea hatmanului, după vestirea ce le făcuse căpitanul negrean. Două căldări de aramă fierbeau sub crăcani. Trei dintre stăpînii locului se năcăjeau, după ce-1 trăseseră la mal dintr-un zăton, c-un somn pe care-1 avuseseră priponit acolo. Doi îl prinseseră cu cangea bahorului stăpînindu-1, şi al treilea îl ucidea cu timleacul — buzdugan al pescarilor împotriva acelui peşte uriaş. Căci era un bătrîn din bulboanele afunde, trăgînd la cîntar cît un bivol.
231
După ce pescarii au întîmpinat pe măria sa cu căciulile la genunchi şi cu pletele în ochi, alaiul s-a împrăştiat în lunci, rînduind hrana cailor şi căutînd, cu tarniţile în braţe, loc de odihnă.
Oştenii lui Nicoară au alcătuit pentru mai-marele lor o măsuţă pe picioare strîmbe, bătute chiar atunci în pămîntul năsipos, ş-o laviţă. Alăturea, vatamanul pescarilor a aşezat un polog de sită închis de toate părţile, pentru odihnă şi pază împotriva ţînţarilor.
—	Alţii or aprinde focuri şi s-or apăra stînd în fum, a dat lămurire acel vataman, rîzînd. Noi îl apărăm pe hatman cît putem în sara asta; alţii l-or apăra în alte seri, nu numai de ţînţari ci şi de .tăuni.
—	Bine faci şi bine spui, moş Barnea, a încuviinţat căpitanul negrean.
—	Apoi iaca-i bun, a zis căpitenia pescarilor şi s-a dus.
Dar după ce-a ajuns mai încolo, s-a întors scăr-pinîndu-se la ureche.
—	Nu ştiu cum om face cu cina, s-a mirat el ca şi cum abia atunci se gîndea la asemenea treabă; căci noi n-avem atîtea talgere şi atîtea linguri.
—	S-a vedea, moş Barnea. Ştii dumneata că răzăşul, cînd purcede la drum, nu uită să-şi iele lingură şi scafă. Cuţit are. Sare are...
—	Apoi mai cu samă dacă au sare, eu oi fi fără nici o grijă şi iaca-i bine cum spui, căpitane. Cozmuţă. Dar aş mai spune ceva şi mă sfiesc.
—	De cine ?
—	Apoi nu de măria sa, că l-am cîntărit eu, şi-l văd cine-i după ochi; dar este acolo un oştean vechi care m-a povăţuit să nu-1 tulbur pe măria sa şi să-mi văd de alte treburi. Dar dacă n-oi grăi cu măria sa hatmanul Nicoară acuma, cînd îl am la îndămînă,
232
atuncea cînd să grăiesc ? Că hatman Nicoară se duce, şi noi rămînem, fără macar o mîngîiere a răspunsului său.
Nicoară a zîmbit ridicînd fruntea de la masă:
—	Vină aici, moş Barnea, şi spune ce te doare.
—	Apoi de mine ca de mine, mărite hatmane, că mie mi s-a bătucit pielea de cîte m-au ars şi m-au împuns; dar ce-or face feciorii şi ginerii aceştia ai noştri... Că se împuţinează, tot se împuţinează negoţurile şi cîştigurile. In vremea mea, în tinereţă, drumurile erau purtate şi somnii de Nistru, ca acesta pe care-1 închinăm măriei tale, aveau preţ. Dar acuma
—	de ce s-au închis căile, şi la deal, şi la vale, şi de la Ieşi, nu m-ajunge mintea.
—	Ba ştii dumneata de ce, a zîmbit negreanul.
—	De unde să ştiu eu, căpitane ? că-s un chiag bătrîn de ani optzeci şi opt. în vremea tinereţii mele nu erau turci la Hotin, nici tatari la Căuşeni.
—	Vezi că ştii, moş Barnea ? Mai sînt şi altele pe care hatmanul le cunoaşte. Va veni vremea cînd se va limpezi zarea de cătră ismailiteni.
—	Stau ca o negreaţă, căpitane. Ne înăbuşă de ne stupim sufletul!
Potcoavă a zîmbit cu bunătate:
—	Iaca, moşule, oi da poruncă vistierului meu Radu să-ţi sloboadă doi taleri pentru somnul ce-mi închini.
—	Ba nu, slăvite hatmane, s-a îndreptat din şale moş Barnea, acel somn e din dragostea noastră pentru măria ta. Dacă-i cu bani, dragostea noastră nu mai este dragoste.
—	Moşule, fii cuminte, s-a posomorit uncheşul Petrea asupra vatamanului. Doi zgripţori, e preţ bun de patru boi.
233
—	D-apoi ştim noi preţurile, n-ai grijă, oştene, dar dragostea noastră pentru hatman să ştii dumneata că preţuieşte mai mult decît patru sute şi patru mii de boi. Şi nici nu-i de vînzare, dacă vrei să ştii dumneata, oştene.
—	Moşule, mă dau bătut, a zis uncheşul Petrea strîngînd la sine trupul slăbănog al pescarului celui vechi.
încă era soarele în putere fulgerînd pe luciul Nistrului, cînd la Potcoavă s-au înfăţişat vatamanul lăcustean Agapie şi moş Mitrea.
—	Slăvite, s-a închinat Agapie, am venit să-mi înoiesc cuvîntul şi să dobîndesc încuviinţarea deplină a măriei tale. Iată, ceasul trecerii dincolo se apropie. Intr-acolo rîvnesc şi eu. După ce-or cădea aceste frunze, m-oi pregăti; şi cînd primavara a sufla bruma din fereastră şi s-or descleşta din îngheţ apele, numai ce-ai să ne vezi pe toţi acei care ne-am înţeles şi ne-am însoţit ca să venim la măria ta.
—	Cuvîntul nostru rămîne cuvînt, Agapie, i-a răspuns Nicoară. Diacul are poruncă de la mine să te scrie în catastiful oştenilor mei.
Potcoavă s-a întors apoi cătră bătrîn :
—	Am a te ruga ceva, moş Mitrea, înainte de trecerea mea peste Nistru. Intoarce-ţi cătră mine urechea cea bună şi ascultă. Şezi colea.
—	Stau bine în picioare înaintea Domnului meu, ca să-i ascult porunca, a răspuns bătrînul.
—	Şezi colea; nu-ţi vorbeşte Domnul tău, ci un frate; şi nu-ţi dă poruncă, ci îţi face o rugăminte.
A voit aşa întîmplarea, să fac fără voie un popas la apa Moldovei. Am cunoscut acolo oameni care mi-au fost cu priinţă şi mi s-a uşurat durerea sufletului. Vreau să trimet carte mazîlului unde am găz-
234
duit, la Dăvideni, şi presviterei Olimbiada Filipeanca. In toamna asta, ori în iarna ce vine, treceţi pe-acolo, dumneata ori Agapie, şi poate îmi aduceţi veşti de la dînşii.
Cei doi răzăşi lăcusteni s-au închinat.
—	Cu dragă inimă vom împlini porunca măriei tale, a răspuns moş Mitrea.
Potcoavă a cerut diacului Radu pană şi cerneală şi pe-o hîrtie de coloarea fildeşului a început a scrie vorbe bune pentru prietinii săi.
Lixandru mezinul fusese de faţă la vorbele ce se rostiseră între bădiţa său şi răzăşii de la Lăcusteni. Totuşi, cînd Nicoară s-a oprit un răstimp, fugind cu gîndul la locuri depărtate şi întîmplări rămase în urmă, el a îndrăznit să se aşeze alături şi să întrebe, c-o tulburare pe care nu şi-o putea stăpîni:
—	Ce fel de carte scrii, bădiţă ?
—	Scriu, Alexandre, presviterei Olimbiada, care mi-a fost ca a doua mamă. De ce mă întrebi ?
—	Aşa. Voiam să ştiu.
—	Scriu şi mazîlului Andrei ca să aflu ce mai face acel barbat minunat de care mi-a vorbit diacul şi mi-a plăcut mie cu deosebire. Dacă nu mă înşel, îl chiamă Ghiţă Botgros. .
Nicoară a ridicat fruntea de pe cartea începută, socotind că poate zîmbi mezinului său de gluma ce făcea; dar ochii lui Alexandru erau fulgeraţi de o rătăcire care îl îndepărta de tot ce era în juru-i.
—	Mi-i milă de tine, Alexandre... a şoptit Nicoară.
Mezinul a rîs cu stînjenire cătră bădiţa său. Apoi
privirea i-a ieşit din ceaţă.
—	Nu ştiu ce am, bădiţă. Sînt bolnav.
—. Primaverile se veştezesc, a răspuns blînd Nicoară, vremea tămăduieşte.
235
Mezinul a clătinat din cap, împotrivindu-se. A rămas în locul său întorcînd privirile şi cetind cu luare-aminte vicleană, peste umărul lui Nicoară, vorbele pe care acesta le înşira pe hîrtie.
<...Şi am dori să aflăm veşti bune despre nepoata llinda...»
După freamătul de la vremea înserării şi a cinei, otacul pescarilor de la Lipsa s-a alinat şi noaptea s-a boltit înaltă pînă la stele.
Oamenii s-au odihnit un răstimp; apoi, cînd a cîntat la miezul nopţii un cucoş la o căruţă, s-au trezit. Zările se rumeneau. Totuşi mai aveau vreme de-o toană de somn. Luna a răsărit pe-o zare pustie în fundul depărtărilor de peste Nistru, strecurîndu-şi lucirea prin sita pologului sub care sta Nicoară pe spate, cu ochii deschişi.
...Un călăreţ harnic venea ca în zbor de la Moldova c-o veste. Şi el, Nicoară, se afla în locul de unde răsărise acuma luna, deasupra volburilor Dniprului, lîngă o pădurice de stejari şi frasini, într-o curte împrejmuită cu parcane, şi-n casa cea mai mare din acea curte. Acolo-i aşezarea lui, nu departe de cuibarele unor vulturi pleşuvi din rîpa fluviului. Casa a clădit-o uncheşul Petrea, pe cînd el Nicoară era încă tinerel. Acolo au trăit el şi uncheşul Petrea ; după aceea a venit la ei Alexandru. Şi le poartă gospodăria două schivnice văduve, Mitrodora Ivanovna şi Nimfodora lui Ţîbuleac, care, după ce şi-au bocit bărbaţii de-al doilea şi de-al treilea, s-au astîmpărat pe lîngă oşteanul cel vechi, subt aripa şi subt ascultarea lui.
Acolo s-a odihnit şi Nicoară ani şi ani, după războaiele ce-a purtat şi după isprăvile ce-a săvîrşit. Oricît umbla în cşlş patru zări. cu bucuria biruinţii
sau întristarea înfrîngerii, se întorcea îa urma urmei tot la Zid Negru, în Zaporojă.
Avea într-un .sipet ferecat cărţile lui din vremea cît stătuse ucenic la Bar. Şi-n lenea iernii, cînd suna vîntul ţiuind în cercevele şi focul duduia în soba înaltă, scotea acele încîntări ale prunciei şi se desfăta ori de versurile vechilor poeţi latini şi greci, ori de istorisiri ale timpurilor trecute.
La casa de la Zid Negru din Zaporojă, a rămas deschisă pe masă, lîngă fereastra ce da spre rîpă, minunata povestire Teaghene şi Haricleea a lui Heliodor de la Emesia, pe care a început a o ceti a doua oară.
Era o dobîndă de război, cînd, fiind ales hatman întăia oară, a dus pe războinicii de la Praguri într-o petrecere.
Şi pe ţărmul dobrogean, la grădinile povîrnite deasupra Dunării, în ruinile cetăţii Prislav, s-a aflat o comoară eu bani de aur şi, împreună cu aurul, cele zece părţi scrise de mînă ale povestirii lui Heliodor.
Intr-acolo se duce călăreţul cel harnic de la Moldova. Şi hatmanul Nicoară veghează cu tîmpla sprijinită în palmă deasupra foilor. Iar răvaşul pe care-1 aduce acel călăreţ e scris în limba poveştii celei vechi.
XXII
Domnia sa Roman Barbă-Roşă
In dimineaţa acelei duminici era adunare în Mo-vilău, la casa obştească a tîrgului, şi juzii fuseseră chemaţi să judece pîra pe care o ridicaseră cu mare zvoană drept-credincioşii Uspeniei împotriva lui
237
Roman Barbă-Roşă. Străjile apucaseră intrările uliţi-lor care dădeau în piaţa bisericii, ca să oprească prea mare îmbulzeală şi să înfrîneze neorînduiala prostimii. De şi bărzile cu coadă lungă ale acelor străjeri erau ruginite, totuşi stăpînirea avea încredere în ele. De altminteri pan Tadeus, jăluitorul norodului, dăduse încredinţare că oamenii săi nu caută tumult ci dreptate de la prea măritul şoltuz şi prea cinstiţii pîrgari. In adunarea judecăţii îşi purtau cu fală semnele trufiei lor cei cîţiva şleahtici, domni peste pămînturi şi sate. Dar deasemeni nu se lăsau mai prejos starostii breslelor în care poporul avea mai multă încredere, mai ales după ce-i vedea purtînd cuşmă şi şubă de pielcele de jderi şi lanţug de argint.
Se afla tot soborul împrejurul mesei celei mari, acoperită cu postav1 roş. La cele trei uşi vegheau oşteni bătrîni cu săbii. Pan Roman Barbă-Roşă, mai la o parte într-un jîlţ, aştepta fără sfială judeţul, avînd încredinţare că altele sînt hotărîrile ce se dau împotriva mişeilor, şi altele cele care privesc obra-zurile subţiri ale acestui tîrg de margine, în care fusese osîndit de soartă a-şi petrece şi el viaţa.
La vîrsta de cincizeci de ani, bine hrănit şi cu foalele rotunzite, plăcut tovarăş la petrecere, sabie încă tare, se socotea vrednic a înfrunta obrăznicia unui zaraf venetic.
După ce trăiesc de pe spinarea noastră, împrumu-tîndu-ne pe cei care avem nevoie şi luîndu-ne nişte carnete ruşinoase, apoi aceşti străini nici n-au măcar cuviinţa s-aştepte să strîngem pînile, să batem ştiu-beiele, să se întoarcă de la Danţig oamenii de credinţă care au dus acolo tamazlîcurile noastre de boi graşi.
238
Cutezarea lor merge atîta de departe încît, după cum se vede, înfruntă pînă şi pe Dumnezeu. In vremurile bune, căruia dintre aceşti oameni de nimic i-ar fi trecut prin minte să alcătuiască asemenea zapis, întărit cu pecetea magistratului, punînd asemenea chezăşie, ca poprirea unei sfinte biserici. Iată, le trece prin minte asta şi nu se sfiesc, ştiind prea bine că enoriaşii sar la nevoie ca să desrobească lăcaşul dumnezeiesc.
Dar ce ziceţi domniile voastre de un păzitor al legii care pune pecetea pe un asemenea zapis ? Acela şi nu noi să fie adus la judecată; şi osîndit să plătească el, nu noi.
N-ar fi de mirare să se ceară domniei sale şoltu-zului asemenea chezăşie pentru o sută de zloţi şi să se poprească palatul tîrgului Movilău. Nu-i vorbă, casa tîrgului nu-i palat, ci o vechitură de pe vremea lui Cazimir-Crai, cu acoperişul stricat şi pălimarele dărîmate; dar se chiamă că-i casa tîrgului.
N-ar fi de mirare deasemenea, cînd om avea o nevoie şi le-om cere împrumut, aceşti papistaşi mai răi decît păgînii să ne ceară o mînă, ori un picior, să ni le taie dacă nu plătim capetele şi dobînzile la sorocul hotărît.
«Ce vremuri de decădere !» cugeta în sine dumnealui, pîrîtul Roman Barbă-Roşă, răsfrîngîndu-şi cu greaţă buzele şi stupind într-o parte.
A intrat la scaunul judecăţii puţină lume, destulă ca să fie înghesuială. Nişte babe, care s-au întors de la biserica Uspeniei spăriate şi au intrat aici ca să fie faţă la o judecată ce nu s-a mai pomenit de cînd lumea şi pămîntul; nişte neguţători de băcălii, care s-au îngrăşat stînd degeaba lîngă rafturi mai mult goale; cîteva moaşe care îşi adunau sămînţă de
239
vorbă şi poveşti pentru lehuzele lor; mulţi meşteri nevolnici, care nici măcar nu se mirau de o faptă ca aceea pe care o săvîrşise acel semeţ nepot de cneaz Barbă-Roşă; şi vreo douăzeci de haholi, ţărani tri-meşi de pan Tadeus, cu părul pieptănat, cojoacele curate şi ciubotele unse cu dohot, care se uitau liniştiţi şi nepăsători la toţi acei tîrgoveţi, unii prea slăbănogi, alţii prea umflaţi în pieile lor.
Cînd scaunul de judecată s-a adunat în păr şi barbă, a intrat şi pan Tadeus Kopiţki, bărbierit şi ras proaspăt la tîmple, cu cizme şi nădragi căzăceşti, cum îi plăcea domniei sale să iasă în lume. S-a închinat cinstitului scaun de judecată şi a zîmbit de departe prietinului său, pîrîtul Barbă-Roşă.
—	Slăvite şi cinstite scaun, a început el a cuvînta, măriile voastre drepţilor judecători!
Toată lumea de faţă a ridicat nasurile şi şi-a ascuţit urechile.
Pan Tadeus avea mare faimă de cuvîntăreţ şi-i ieşise la Movilău poreclă : Zlataust — adică gură de aur.
—	N-am să lungesc vorba, a urmat domnia sa Zlataust; toţi sîntem grăbiţi, de şi n-avem ce face ■acasă într-o zi de sfîntă duminică. Unii dintre fiii Uspeniei ne-am duce la sfîntă leturghie, dar se cunoaşte că, între noi şi lăcaşul Domnului Dumnezeului nostru, un oarecare Costa Luli, pripăşit în tîrgul nostru, a pus rohatcă şi a plecat cumpăna, închizînd drumul.
—	Ruşine într-o ţară creştinească ! a zis cu voce groasă unul dintre haholii de faţă.
—	Intr-adevăr, vrednice gospodar, ruşine! Dar am să-ţi dovedesc numaidecît, şi măriile lor judeţii vor
240
binevoi să asculte, că ruşinea asta nu-i atît a zarafului venetic Costa Luli, care crede şi el în Hristos.
—	Ba mai degrabă în Satana ! a mormăit haholul cel îndrăzneţ.
—	Ba nu, vrednice gospodar — în Hristos. De şi s-ar putea spune că în zilele noastre unii dintre oameni îşi schimbă cu uşurinţă Dumnezeul, şi nu fac deosebire între izbăvitorul Hristos şi sfîntul zlot.
Privirile juzilor s-au luminat de zîmbete.
—	Ruşinea asta nu-i a zarafului Costa Luli; ruşinea asta, măriţilor domni şi fraţilor, e a noastră a tuturor, şi mari şi mici. Ruşinea-i şi a: părinţilor noştri şi a bunicilor noştri. Căci întăi bunicii şi părinţii noştri au lăsat să li se lenevească săbiile şi ni-au dat îndărăt de la hotarele creştinătăţii pe ismailiteni; iar ruşinea noastră e că şi noi facem ca şt părinţii şi bunicii noştri, lăsîndu-ne călcaţi în picioare de necredincioşi. Iată Valahia, iată Moldova, iată Ardealul şi Ţara Ungurească stropşite nu cu mulţi ani în urmă de călărimile lui Solinian-Sultan ; iată Crîmul şi Bugeacul în coasta noastră ; iată raia la Tighina şi la Hotin ; iată cetăţile mării în mînile ismailitenilor; iată marea închisă pentru negoţul nostru şi al împărăţiei nemţeşti şi al genovezilor, iată căile oprite de la miazănoapte la miazăzi şi de la apus la răsărit. întrebaţi pe bacali dacă mai vînd lămîi şi pomeranţuri, naramze şi ananasuri, dacă mai au piper şi scorţişoară şi sare; întrebaţi pe cîrciumari dacă mai pot aduce vin de la Moldova; nu ne mai vin de acolo sloiuri de ceară, nici brînză în burduf ori păpuşi afumate; să întrebe'doamnele tinere de unde să ieie mătăsuri şi mărgăritare, şi chiar de-ar găsi, cu ce să le cumpere? Căci negoţurile au stătut, cîştigurile s-au stîns; tîrgul nostru
îs
241
şi-a împuţinat cetăţenii. Unii s-au întors la sapă; alţii au fugit la Liov, dar şi acolo au găsit aceeaşi stare de lucruri.
Cine se ridică împotriva celor care ne strîng de gît ? Măriţilor domni, n-am să vă spun un lucru pe care nu-1 ştiţi. S-au ridicat voievozii viteji care s-au ostenit cu săbiile; au îngenunchiat unii, s-au sculat alţii; şi pînă în zilele noastre stau cu sabia în mînă.
—	Ion-Vodă de la Moldova... a mormăit haholul cel îndrăzneţ.
—	întocmai precum spui domnia ta, vrednice gospodar, Ion-Vodă care a pierit luptînd pentru seminţia creştinească. Şi, ca Ion-Vodă, căzăcimea noastră de la Praguri păzeşte slobozenia acestui pămînt şi ţine strajă cătră unghiul mării şi Dunăre. In pămîntui slobod al zaporojenilor noştri se strîng săbiile tari ale fraţilor creştini. De aceea acolo stă luptător fără trudă Ion Nicoară Potcoavă hatman, şi alţii.
Cine n-a auzit de acest războinic ? Şi unde n-a pătruns faima lui ? încă din tinereţă şi-a pus capul pentru fraţii săi, pentru noi toţi; şi, socot că aţi aflat, în această sfîntă duminică, înaintea amiezii, dumnealui hatmanul Potcoavă aşteaptă dincolo de Lipşa să treacă Nistrul la noi la Movilău. Domnia sa hatmanul a avut socotelile sale cînd a intrat în Moldova, fiind moş nean în acea ţară, dar iese din ţara părinţilor săi din pricina neprietinilor. Fiind şi frate al lui Ion-Vodă, Domnia de astăzi a Moldovei se teme de el şi aţîţă pe turci împotriva lui. Căci Moldova, altădată slobodă, acuma stă sub spaima ismailitenilor şi a ceambulurilor din Bugeac. Şi nu m-aş mira să aflu că şi castelanii din acest olat al
242
nostru s-ar îndupleca să asculte ameninţările slujitorilor Porţii şi să se poarte fără prietinie cu hatmanul.
—	Asta ar fi cu neputinţă, pan Tadeus, a dat răspuns cel mai bătrîn dintre judecători.
—	Cred şi mă bucur, a urmat fostul căpitan ae oaste Zlataust. Prietinul nostru hatmanul Potcoavă ştie cum şi pentru ce stăm noi la acest scaun de judecată şi aşteaptă să isprăvim ca să vie să se închine măritului sfat orăşenesc. Hatmanul trece spre zaporojă, unde îşi are aşezarea. Şi aflînd pîra împotriva prietinului nostru Roman Barbă-Roşă s-a mîhnit foarte, socotind greutăţile timpului şi scăderea vieţii de care cu durere v-am vorbit. Şi mi-a trimes douăzeci şi cinci de taleri, ca să deschidem intrarea sfîntului lăcaş ; ş-un taler dobîndă lui Luli, ca să trăiască şi el după ocrotirea ce o are de la sfîntul zlot. Şi vă roagă şi el, ca şi mine, să sloboziţi pe cel fără vină. Dacă am iertat pe părinţii noştri, apoi pe prietinul meu Barbă-Roşă să-l iertăm cu atît mai vîrtos !
Atunci la această încheiere plină de patos, cînd se înturnau cătră retor ochii în lacrimi al multora dintre cei de faţă, şi-au înălţat în sus braţele doi ascultători, cerînd cuvîntul nu odată, ci unul întăi, şi îndată după el, al doilea.
Cel dintăi era un bărbat cărunt şi subţirel, uscat şi ofilit, îmbrăcat în catifea neagră după rînduiala veneţiană, cu pantofi cu cătărămi de argint şi colţuni pînă la genunchi. Al doilea, înfruntîndu-1 oarecum, era însuşi pîrîtul, dumnealui Roman Barbă-Roşă, înălţat întru toată măreţia făpturii sale, cu straiul albastru cu ceaprazuri negre atîrnat numai pe-un umăr. Părea că aruncă fulgere din ochi cătră bărbatul cel cărunt şi subţirel; dar veneţianul nu-1 privea, ci
16*
243
sta cuviincios, făcînd faţă slăvituîui scaun de judecata.
—	Care-i dorinţa domniei tale, signor Luli ? a întrebat cel mai bătrîn dintre' judecători.
—	Mă închin onoratului scaun şi cer cuvîntul.
—	Curtea de judecată vă dă cuvîntul.
—	Am ascultat cu plăcere, onorat scaun, vorbirea cunoscutului şi iubitului nostru Tadeus Kopiţki, şi mă bucur că hatmanul se milostiveşte cătră enoriaşii Uspeniei, dar n-aş vrea să se creadă nici o clipă că nu cinstesc credinţa şi pe Hristos Domnul nostru. Legile ţării ne îngăduie măsura pe care am luat-o fără ca cineva să aibă dreptul a ne socoti mai răi decît păgînii.
—	Ba are dreptul! a strigat cu voce naltă domnia sa pîrîtul.
—	Deocamdată rîndul la vorbire îl am eu, a rostit uscat veneţianul, fără a privi la pîrît.
A urmat o clipă de tăcere, şi judele cel bătrîn, ro-tunzindu-şi mişcarea braţului, a îndemnat pe signor Costa Luli să-şi urmeze vorbirea. .
—	Sinetul meu, a întrebat zaraful înălţîndu-şi sprîncenele, trebuie ori nu respectat ?
—	Credem că da, a murmurat meşterul Tadeus; iar după primirea de cătră domnia ta a datoriei, acel sinet nu mai este, şi să nu mai vorbim de el ca să nu înveninăm dezbaterile.
—	Am ceva de spus împotrivă, a răspuns Costa Luli, stînd c-o jumătate a fiinţii sale întors spre scaunul de judecată şi cu cealaltă jumătate cătră retor. Timpurile sînt aspre şi grele, cum bine s-a spus. Afacerile se află în scădere; e adevărat şi asta. Tocmai în asemenea nevoie nu se cade ca banul să nu-şi primească dobînda cuvenită. Cunoscutul şi prea
244
iubitul nostru Tadeus pare nedumerit. Am a-i spune că suma ce mi se cuvine, adăogind la dobîndă întîr-zierea, se ridică la douăzeci şi şase de taleri şi un sfert.
—	Acel taler şi un sfert te-ar face oare să nu primeşti ceea ce hatmanul binevoieşte a da ? a întrebat retorul cu o dulceaţă ciudată în glas.
—	Ba nu ; dar vreau să se ştie.
—	Adaosul, a suspinat pîrîtul din cealaltă parte a sălii, ţi l-aş împlini eu pe spate. Onorate scaun, cer şi eu cuvîntul, a urmat cu glas solemn Roman Barbă-Roşă. Eu nu pot primi suma ce hatmanul binevoieşte a depune pentru sfîntă Uspenie, decît cu condiţia să mă desrobesc cît de degrabă faţă de domnia sa. îndată ce ne intră bani din vînzările pînii şi mascurilor şi din dăjdiile mişeilor, eu depun la picioarele hatmanului împrumutul ce binevoieşte a-mi face. Mă va îngădui pînă atunci; iar astăzi socot că mi-ar putea fi recunoscător pentru că-i dau prilej să săvîr-şească o faptă nobilă. Rămîne între mine şi Costa Luli un rest pe care i-1 voi servi în una din aceste zile.
—	Mă mulţămesc cu ce binevoieşte a da hatmanul, s-a închinat cu demnitate zaraful veneţian şi, scoţînd sinetul, a făcut doi paşi punîndu-1 pe masa judeţului.
Meşterul Tadeus a tras punga şi a numărat, frunte lîngă frunte, zarafului, douăzeci şi şase de taleri. A primit sinetul şi l-a rupt în două, în patru şi în opt; iar sala s-a bucurat cu mare glas, tălăzuindu-se în jurul său.
—	Onoraţi cetăţeni ai Movilăului, a zis judele cel bătrîn ridicîndu-se în picioare — şi îndată s-a făcut linişte deplină şi judele a sunat clopotul de pe postavul roş al mesei; onoraţilor domni si doamne, să
mergem întru întîmpinarea hatmanului nostru prea iubit. Să-l primim, să-i mulţămim, să-i urăm izbîndă împotriva necredincioşilor.
Ascultătorii au răspuns cu mare dragoste la această chemare; s-au grăbit chiar să iasă ei mai întăi, înaintea înaltului şoltuz şi a cinstiţilor pîrgari. Haholii au bocănit cu ciubotele lor prin pălimarul ruinat de afară şi nu s-au sfiit să mormăiască la urechea lui pan Roman Barbă-Roşă nişte vorbe deşănţate despre dăjdiile mişeilor cu care vrea să-şi plătească datoria cătră sfîntă Uspenie.
Astfel trecerea hatmanului Nicoară peste Nistru, în Ucraina, s-a făcut în vederea răzăşilor moldoveni înşiraţi la mal cu capetele descoperite şi-n hăulirile de bucurie ale norodului care] se strînsese în duminica aceea la tîrgul Movilăului. Luntraşii de la malul stîng au venit să ia odgonul podului umblător, du-cîndu-1 şi legîndu-1 la cea; mai bătrînă salcie din scruntarul de sub rîpa Movilăului, iar moş Barnea şi doi feciori ai săi au încărcat pe podină căruţa de război a lui lle Şi caii, şi pe ceilalţi negustori care nu făcuseră bune treburi în ţara Moldovei, dar îşi păstraseră vieţile şi săbiile. Iar Nicoară îşi pusese surguci la cuşmă şi, înainte de a purcede podul cu scripţ în lungul odgonului, măria sa a făcut semn căpitanului negrean.
—	Nu uita, Cozmuţă ! i-a strigat el.
—	Nu uit, măria ta, fii fără grijă, a răspuns de pe mal căpitanul negrean, scuturîndu-şi în sus căciula.
Tumultul de sus, de pe malul nalt, a contenit cînd, după ce-au trecut apa, Nicoară şi tovarăşii săi au suit călări pe drumul prăvălatic.
246
Pan Tadeus, în fruntea norodului, a strigat bun venit hatmanului, c-un glas înfricoşat, care a răsunat departe, pînă la celălalt mal, de unde răzăşii au răspuns chiuind prelung. După aceea pan Tadeus a venit cu braţele deschise cătră prietinul său. Nicoară a descălecat numaidecît şi s-a îmbrăţişat cu acel bărbat de credinţă. Cu moţul zbîrlit şi tîmplele asudate, prietinul cel credincios a mai zvîrlit asupra hatmanului, ca o ameninţare, binecuvîntări şi saluturi, după care l-a călăuzit la măria sa şoltuzul şi la cinstiţii pîrgari, ca s-audă şi de la domniile lor vorbe bune.
Această ţeremonie fiind isprăvită, a prins a se îmbulzi şi a hăuli norodul. Atunci Nicoară s-a înălţat iar în şa, descoperindu-se în priveliştea mulţimii şi ploconindu-se.
—	Hatmane, a grăit moldoveneşte uncheşul Petrea, apropiindu-şi calul, acum trecerea mai departe ră-mîne pe sama mea. Prietinul nostru Tadeus ne-a pregătit oameni.
—	Uncheşule, a rîs Nicoară, îmi dau fiinţa mea în privegherea domniei tale.
Atunci uncheşul a ridicat în sus braţul drept şi, la acest semn de poruncă, s-au apropiat, strecurîndu-se prin mulţime cu caii de căpăstru, haholii de la casa tîrgului, unde se ţinuse în acea dimineaţă scaun de judecată. Cum au împresurat pe hatman, s-au şi încălărat, lărgind cercul, şi au pornit în pas. Oştenii lui Potcoavă s-au adaos şi ei.
înainte se aflau şoltuzul şi pîrgarii, călări şi ei, cu slujitorii tîrgului. Mulţimea norodului a rămas îndărăt. Pan Kopiţki a ajuns din urmă pe dregători.
247
—	Prea onoraţilor domni, le-a zis el, binevoiţi a vă opri aici la rohatca tîrgului; hatmanul îşi ia rămas bun de la domniile voastre.
—	S-ar putea să ne părăsească aşa de curînd ? s-a mirat şoltuzul cel bătrîn. Socoteam să-l avem pe domnia sa hatmanul oaspete al tîrgului; să i se înfăţişeze starostii breslelor ca unui luptător pentru dreptatea lor, şi să-i închine ospăţ de cinste.
—	Hatmanul vrea să ajungă fără întîrziere la Braţlau, cinstite şoltuze. E aşteptat acolo.
—	Atuncea să-i mulţămim pentru desrobirea sfintei Uspenii. Slăvite hatmane, a cuvîntat bătrînul ieşind înaintea lui Nicoară; tîrgul Movilăului s-a bucurat în dimineaţa asta cum nu se mai află de vestea ce ne-ai trimes şi de darul ce ai binevoit a ne face prin pan Tadeus.
Nicoară s-a închinat şi a tăcut, de şi domniile lor şoltuzul şi pîrgarii aşteptau răspuns.
S-a amestecat Tadeus:
—	Măriţii dregători vorbesc, slăvite hatmane, de stingerea datoriei lui pan Roman Barbă-Roşă cătră Costa Luli veneţianul, amanet fiind biserica Uspenia.
—	A, da... a părut a-şi aduce aminte hatmanul.
—	S-ar fi cuvenit să fie de faţă aicea şi pan Roman, a urmat dregătorul cel bătrîn, ca să mulţămeaseă şi el.
—	Pentru cei douăzeci şi şase de zloţi şi stingerea sinetului, s-a grăbit să-l lămurească Kopiţki.
—	Prietine Tadeus, a zîmbit hatmanul Nicoară, dacă nu mă înşel, te rugasem ca ceea ce face mîna dreaptă să nu ştie mîna mea stîngă. Să lăsăm asta şi să-mi dea voie onoraţii dregători ai tîrgului Movilău să-i salut şi să urez domniilor sale sănătate, neguţătorilor şi bresl aşilor răbdare şi norodului nădejde.
248
—	Vorbele acestea rămîn între noi ca prorocirea unui înţelept... s-a ploconit şoltuzul.
Pan Tadeus s-a plecat şi el cu pieptul pe coama calului:
—	II urmez pe slăvitul hatman Nicoară pînă la cel dintăi popas; după asta voi avea cinstea să mă întorc la domniile voastre, domnilor dregători.
Hatmanul şi pan Kopiţki s-au întors cu faţa spre calea Braţlaului şi straja i-a despărţit de domniile lor dregătorii tîrgului. Haholii îşi scoseseră din desage buzdugane scurte pe care le aninaseră la oblînc, şi cuţite lungi cu teacă le împodobeau chimirele ; iar cojoacele le ţineau pe ei numai de fudulie, aninate pe umărul stîng. Uncheşul Petrea, cu ochii luminaţi, se simţea domn al acelei zile, aleasă întru toate şi despărţită de năcazuri trecute şi viitoare.
începea să joace un vînt uşurel dinspre miazăzi de la mările calde, şi acest vînt cîntă urechilor noastre ca de pe strune îngemănate, cu sonuri felurite.
Cînd au ieşit la cîmpie, Nicoară a ascultat zvonul zărilor, a privit cu ochii pierduţi în depărtare năgara care-şi înflorea spicul de matasă albă, şi se simţea înfiorat de amintiri şi înviorat de nădejdi.
—	Hatmane, i-a zis credinciosul pan Tadeus, abia aicea sîntem singuri şi slobozi, ca aceşti vulturi ce lunecă pe unda văzduhului. Am băgat de samă că cinstiţii dregători de la Movilău au stat în loc o bucată de vreme, uitîndu-se după domnia ta; mai ales Zaveţki şoltuz bătrînul îmi închipui că nu-şi venea în fire din pricina vorbelor ce auzise. Niciodată nu s-a întîmplat la noi ca un hatman să închine
o	urare prostimii, aşa cum ai făcut domnia ta. A văzut şi pe ucrainienii noştri alcătuindu-ţi strajă, şi n-a uitat atîtea răzmeriţe şi tăieri pe care ţărănimea
249
noastră le-a săvîrşit împotriva şleahticilor. De aceea i-am spus că mă întorc ; pentru ca să-i tălmăcesc blînd acele vorbe proroace. Oricît de îimipuţinată i-ar ti astăzi averea, pan Leon Zaveţki e omul şleahtei şi va să deie sama mai-inarilor Republicii despre trecerea spre zaporojă a hatmanului Potcoavă şi despre vorbele ce a rostit acel hatman. Iar eu, ca urmaş al aceleiaşi tagme domneşti, l-oi încredinţa că nădejdea norodului stă în războiul vitejilor şi alungarea păgî-nilor, şi nicidecum în răscoale şi neorînduieli.
—	Zlataust, n-ai să faci rău încredinţîndu-1 de asta. Şi ai să-i spui adevăr, căci hatmanul Potcoavă nu vrea tumulturi şi răzvrătire.
—	Nu vrea acuma.
—	Nu vrea acuma, prietine Gură-de-aur ; şi poate nu le va mai apuca pe cele care vor fi cîndva. Nu se pot săvîrşi dreptăţile odată, ci pe rînd ; întăi desro-birea de păgîni şi după aceea ieşirea de sub pumnul de fier al altora, tot aşa de răi ca şi păgînii.
—	Poate chiar mai răi, hatmane !
—	Poate ai dreptate. M-am gîndit la asta în trecutele zile, cît am umblat prin ţara Moldovei.
—	Aşa că, a urmat pan Tadeus Zlataust, trecînd la alte gînduri ale sale, pînă la popas la Valea Verde eu ţi-oi da samă măriei tale de banii ce mi-ai încredinţat şi de felul cum i-am cheltuit. Nu te vei supăra de cei douăzeci şi şase de taleri, împrumutaţi, însă fără nădejde de a-i mai vedea vreodată, lui Roman Barbă-Roşă, prietinul meu.
—	Nu m-oi supăra.
—	Ştiu că te-ai fi supărat mai degrabă dacă s ar fi arătat dinaintea măriei tale acest adevărat cebo-rîtor al nobililor.
—	Intr-adevăr.
250
—	Insă, în schimb, s-a înfăţişat la trecerea măriei tale Costa veneţianul.
—	N11 l-am băgat de samă.
—	S-a înfăţişat, dar s-a ferit să iasă la vedere, cu-noscînd din faimă că hatmanul Potcoavă are uneori mînii mai năprasnice decît ale tigrului.
—	Cîteodată, prietine Tadeus... Iar acel izvod lung pe care văd că-l desfaci ca să mi-l supui, mai lasă-l să aştepte; ori dă-l diacului meu Radu Suliţă, pe care, după ce ai să-l cunoşti, îl vei preţui după cuviinţă.
—	Cunoaşte însă, hatmane, că ce mi-ai dat s-a împuţinat.
—	La Braţlau voi ruga pe Iacob filosof să-ţi dea ce-ţi mai trebuie.
—	Bine, măria ta.
Vîntul suflă cîntînd, şi năgara înflorită strălucea ca argintul la soarele verii în singurătatea cuprinsului. Nicoară se gîndea la cu totul altceva decît la afaceri şi zărăfii.
XXIII
Cubi Lubiş filosof
Demult, cînd el era Nicoriţă, Iacob era Cubi. Trăiau nu departe unul de altul. Nicoriţă în mahalaua armenilor, la margine, cătră piaţa cea mică, iar Cubi în mahalaua ovreilor, de partea cealaltă a pieţii celei mici.
Asta era la Liov, acum treizeci şi patru de ani.
In zilele domniei lui Petru Rareş, anul de la Hristos 1541, crai al Lehiei fiind Sigismund, căpitanul Petrea Gînj îl adusese pe Nicoriţă în casa lui Mati Harian şi-l lăsase acolo la învăţătură.
251
Fiind prea crud pentru ucenicia cărţii, copilul intrase deocamdată la ucenicia pieţii celei mici. Moş Mati îi zicea «meidan». Acolo la meidan a cunoscut mulţi tovarăşi de joacă cu care a deprins lesne limba ţării. Intre acei mulţi şi-a ales un prietin care era cel mai ager la un joc ce se chiamă «ziminis». C-un beţişor de un cot, alunga alt beţişor-mai scurt, teşit la capete; îl pălea într-un corn, săltîndu-1 de la pămînt; nu-1 lăsa să cadă şi-l repezea mai departe; cu beţişorul de un cot; alerga după el, îl purta, îl întorcea — şi totdeauna ieşea el biruitor. Caprele care păşteau printre ciulini se uitau totdeauna prie-tinos la Cubi, cu ochii lor galbeni, căci Cubi în fuga lui frîntă nu le împungea cu băţul, nici le izbea cu piciorul.
—	Dacă n-ar fi caprele, pruncii n-ar avea lapte; aşa spune tata... îl învăţa Cubi pe Nicoriţă.
—	Ba la noi la Moldova sînt capre mai mari care se chiamă vaci, a răspuns nepoţelul lui Mati neguţătorul.
Cubi a dat din cap :
—	Se aude c-ar fi şi la noi capre de-acelea, la boieri bogaţi. Eu n-am văzut încă.
Acolo în piaţa mică a avut Cubi o întîmplare neplăcută. Pentru că iar cîştigase la ziminis toţi bumbii, cîţiva dintre băieţii de la armeni au sărit cu vorbe de ceartă şi ameninţări asupra lui, şi printre acele vorbe era una cu totul de mirare, privind o faptă cumplită a lui Cubi, cum că ar fi omorît şi răstignit pe Domnul Hristos.
—	Eu ? a zis Cubi venind repede la ei cu mîna pe inimă, să n-ajung acasă cu bine dacă ştiu de aşa ceva. Poate să-l fi omorît băieţii lui Moise Lupu care-s nişte
252
golani vestiţi, dar eu — nici măcar nu-1 cunosc pe acel domn de care vorbiţi voi.
Anii trec, anii zboară ca fulguirile stepei.
Nicoriţă a ajuns Nicoară şi Cubi a ajuns Iacob. Nicoară Litean a învăţat la o şcoală, Iacob Lubiş la altă şcoală. S-au mai văzut din cînd în cînd, pe urmă s-au despărţit.
Şi iată că, aflîndu-se la Praguri sub mîna uncheşului Petrea, şi fiind primit în sici la învăţătura săbiei şi a călăriei, Nicoară l-a văzut iar pe prietinul lui din copilărie. L-a văzut într-o stare ca şi aceea de la meidan. Călăuzise la tabăra de la Peşte Mort şase căruţe cu şase buţi de hidromel şi aştepta să se descarce băutura, ca să se întoarcă cu cărăuşii haholi la Braţlau, la tatăl său, neguţătorul. Nicoară l-a cunoscut. A cunoscut şi Iacob pe Nicoară. Şi s-au bucurat numai o clipă; căci Simion Bugski, cazac cu faimă pentru isprăvile lui, nu numai la Peşte Mort ci şi în alte sici, s-a oprit şi s-a mirat de acea vedenie neplăcută a unui străin în tabăra oamenilor volnici. Simion Bugski gustase din hidromelul adus de Iacob. Simion Bugski încuviinţa ca să vie la oamenii săbiei hidromelul, dar fără obraz străin. A tras pe jumătate sabia din teacă.
—	Ce-aştepţi aicea, molodeţ ?
—	Aştept să mă duc, a răspuns zîmbind cuviincios Iacob.
—	Vrei să iei de la noi bani ?
—	Nu.
—	Nici nu ţi se cuvine, ca unuia care ai omorît pe Domnul nostru.
Iacob ştia acuma de ce domn e vorba.
—	Asta nu-i adevărat, a răspuns el zîmbind, totuşi înfricoşat de privirea cazacului.
—	Dovedeşte că nu-i adevărat!
253
—	Am martor de faţă pe pan Nicoară.
—	Ce-mi aud urechile ? s-a burzuluit Simion Bugski, lăsînd să cadă sabia şi zbîrlindu-şi mustaţa mare.
—	E adevărat, sînt martor, a răspuns Nicoară ; s-ar putea să fie vinovaţi golanii lui Moise Lupu de la Liov, dar prietinul meu Iacob nu.
S-a vestit pe urmă în toată tabăra că Simion Bugski a băut mied cu cei doi tineri şi a bătut cu dînşii palma.
Astăzi, Iacob Lubiş se află cu aşezarea la Braţlau, moştenind casa şi porecla tatălui său.
Iacob Lubiş filosof nu ia niciodată, ci dă numai, şi anume dă sfaturi, dă sare pentru reumatisme, ţin-taură pentru frigurile de baltă, vinars de melisă pentru durere de măruntaie, vin de la Moldova, piper şi scorţişoară, şi multe altele. După ce dă cu voie bună, primeşte contravaloarea unor mărfuri aşa de rare şi roagă pe oameni să-şi aducă aminte de prietinia sa.
Iacob Lubiş filosof împrumută şi bani, dar aşa de rar şi atît de anevoie, încît s-ar putea spune că oamenii detreabă cu care are de-a face primesc de la el în dar ceea ce împrumută ; şi dacă trece sorocul împrumutului, Iacob filosof tace, pînă ce omul cel detreabă vine cu grabă la el nechemat, îndată ce are putinţa să răspundă ceea ce datoreşte. Sînt şi oameni care uită facerea de bine; şi acei oameni, cînd vin a doua oară la Lubiş pentru aceeaşi treabă, apoi bagă de samă că filosoful e tare de ureche şi nu se pot înţelege cu el, menindu-1 în gîndul lor tartorului şi morţii prin ştreang.
Una din bucuriile pe care le primeşte Iacob Lubiş cu recunoştinţă de la Dumnezeu, e vederea hatmanului. Atunci iubita lui soţie Sara trebuie numaidecît să puie pe masă, la prînz ori cină, ştiucă umplută cu
254
pasat, smochine şi miere. Hatmanului Nicoară nu-i place mîncarea asta dulce, iar Cubi mînîncă şi pentru prietinul său Nicoriţă. Hatmanului îi place vin aspru, lui Lubiş filosof — vin dulce. Fiecare bea şi partea celuilalt; Lubiş, de două ori mied, şi hatmanul, de două ori vin aspru de Pîhneşti. Pentru asemenea sărbătoare aduce prietinul Iacob vin tocmai de la ţinutul Fălciului, din cealaltă parte de Prut. Iar smochinele le aduce de la Crîm. Pasat mai maşcat şi mai gustos decît în ţinutul Braţlaului nu se face nicăieri în Lehia.
La sfîrşitul acestor ospeţe, hatmanul îi spune filosofului pe numele vechi Cubi, iar filosoful chiamă pe prietinul său, ca din depărtarea anilor, Nicoriţă.
Cînd au ajuns la asemenea stare, le mai place să sporovăiască despre împăraţi şi neamuri vechi şi chiar de încurcate treburi politiceşti ale timpului de faţă.
Cînd hatmanul a descălecat la Braţlau, dinaintea casei prietinului Iacob Lubiş filosof, ameninţau nourii de ploaie care veneau învălmăşiţi din susul Bugului; şi din cînd în cînd sfîntul Ilie, din căruţa lui de pe podul cerului, alunga pe diavolul răutăţii cu vargă de foc, ca să-l prăvale în pustie şi ploaia să rămîie curată pentru holdele oamenilor.
Nicoară aştepta ca oamenii săi şi haholii să-şi găsească gazdă la casele megieşe. Dar, de la o ferestruică din laturea de cătră uliţă a locuinţii lui Lubiş, a privit, prin perdeaua puţintel ferită, un ochi femeiesc. îndată s-a simţit în ograda cu împrejmuire naltă, ca de cetate, mişcare şi zvon. S-au ridicat zăvoare grele şi canaturile porţii s-au tras înlăuntru. Lubiş, în fruntea cîtorva dintre slujitorii lui, a păşit spre uliţă cu semne de mare bucurie şi s-a dus pînă la hatman, închinîn-du-se adînc înaintea lui; cuprinzîndu-1 după aceea des
255
umărul drept, şi-a rezemat de acel umăr fruntea; şi-a petrecut apoi mîna pe după mijlocul oaspetelui său iubit şi l-a dus cu sine în ogradă, între clădiri mai mici, magazii şi şoproane. Doi dintre slujitorii lui Iacob au luat şi calul. Au venit după măria sa şi uncheşul, mezinul şi diacul Radu.
—	Poftiţi, iubiţilor mei, zicea tuturor Lubiş. Mul-tămesc Domnului că a pus amiaza cînd gătesc oamenii prînzarea, şi că domniile voastre aţi ales tocmai acum popas la mine.
S-a întors spre credincioşii lui şi i-a îndemnat să-i aducă răspuns fără întîrziere dacă oamenii hatmanului se află bine la megieşii unde au fost primiţi, şi să nu "le lipsească nimic; să li se ducă de la cuhnea sa mîncare şi de la cămările sale băutură.
A venit iar spre Nicoară şi l-a călăuzit, păzindu-1 ca pe un vas scump, întăi în cerdac, după aceea în odaia unde, în dulapuri cu geam, îşi avea sulurile scrise de buni caligrafi. A făcut loc oaspeţilor săi în jîlţuri şi pe sofale şi domnia sa a ieşit puţine clipe ca să dea porunci pentru gătirea prînzului.
S-a întors frecîndu-şi mînile, apoi şi-a ridicat palmele la înălţimea umerilor:
—	îmi pare rău, a zis el, că la amiază n-avem mîn-carea ce-i place hatmanului, ştiucă umplută, dar pe de altă parte îmi pare bine că se pregăteşte pe de-sară. Iar pînă ce s-or aşeza blidele şi tacîmurile, intraţi, vă rog, în aceste două cămări de alături, ca să lepădaţi de pe dumneavoastră colbul drumului şi să vă luminaţi ochii cu apă rece. Şi pînă ce vă întoarceţi, s-a aşeza pe masa asta vutcă de vişine şi vinars de melisă. Vutca e făcută în casă la mine; iar melisa am dobîndit-o de la schitul Vovidenie, de la prietinul
256
mieu egumenul Victor, ş-am ţinut-o anume pentru oaspeţii ce binevoiesc a mă cerceta astăzi.
Iacob Lubiş filosof era un om destul de bine legat şi de înălţime mijlocie, cu obrazul alb puţin stropit de pistrui şi cu părul din cap şi de pe obraz roş ca blăniţa de vulpe tînără. Iar ochii îi erau negri ca po-rumbrelele şi-i jucau sub streşina frunţii.
'Iacob Lubiş n-avea înfăţişarea unui hasidim, cu toate acestea cunoscuţii săi puteau găsi cu el plăcere spirituală. întorsăturile lui de vorbire plăceau hatmanului ; mai puţin lui Alexandru mezinul. Uncheşul le asculta ca pe nişte sunete deşarte. Diacul ca pe un cîntec care îi odihnea fiinţa.
Aşa că după îndeletnicirea destul de harnică de la prînz, unde s-au aflat numai Iacob cu oaspeţii săi, adunarea din camara unde intraseră la început s-a întemeiat iar şi hatmanul a vrut să cunoască veştile cele mai nouă pe care i le putea da Iacob.
Trecuse ploaia, conteniseră fulgerele, se înseninase afară ; numai uncheşul a început a dormita de cum s-a aşezat în jîlţ; ceilalţi se simţeau vioi, ca după trei cupe de vin bun.
—	Ce ştiri de la Cracovia ?
—	De la Cracovia ? s-a mirat Lubiş filosoful. Pol veni acuma ştiri bune de la Cracovia ? E o vreme cînd acolo şleahticii 'mari, după ce-au jucat danţuri franţuzeşti, s-au lepădat de ele ş-au început a învăţa ceardaşuri ungurene.
—	Să fie adevărat oare, prietine Lubiş, că s-au gîndit unii dintre vultanii cei bătrîni să aducă rigă pe Ştefan Batori de la Ardeal ?
—	N-au pe altul, a rîs filosoful. Tronul leşesc a .fost părăsit de prinţul Enric al Franţei care s-a dus
să ieie slujbă mai bună în ţara lui, în locul răposatu-
17 — A\. Sadoveanu — Opere, \oi. 18
25?
Jui său frate Carol. Cneazul Ştefan ar mai sui o treaptă venind în Lehia; dar la Ardeal e domn; pe cînd aici boierii vor fi întăi, şi riga al doilea.
—	Adevărat. De cîţiva ani s-au răsturnat rînduie-lile în Lehia şi s-a aşezat ca o stîncă peste norod legea şleahticilor. De aceea se înteţesc răzmeriţile, mai ales în Ucraină, şi taberile de la Dnipru sporesc.
—	E primejdie, hatmane, să se înece Lehia în sînge. Să nădăjduim totuşi că asemenea primejdie va trece. Este altceva şi mai rău. Că şleahticii vor danţa la Cracovia ea urşii, şi le vor bate din dairâ turcii.
—	N-aş crede, Lubiş. Am aflat pe cale, de la Tadeus, că s-ar fi rostit vorba asta la Movilău şi şoltuzul a strigat că-i cu neputinţă.
—	Nu-i de mirare că şoltuzul cel bătrîn, pan Leon Zaveţki, a lepădat vorba asta cu greaţă de la sine, ca pe un guzgan mort; însă la Dumnezeu şi la boierii Ieşi toate sînt cu putinţă.
—	Dar mîndria lor neînduplecată şi vitejia lor pe care au dovedit-o în veac ? Şi călăreţii lor îmbrăcaţi în fier ? Au cucerit şi au stăpînit pămînturile de la marea din miazănoapte pînă cătră Marea Neagră. Se vede că acestea sînt puteri slabe şi trecătoare, dacă poporul, e asuprit şi nefericit.
Filosof a tăcut o clipă ; şi-a plecat apoi fruntea.
—	Hatmane, poate să fie oare un adevăr mai mare decît acel pe care l-ai rostit ? Vai, am umblat şi eu destul cu treburile mele în ţările supuse Lehici şi cunosc ce e prigoana nemilostivilor. Da! unii din neamul meu au plătit cu sînge greşala domnilor; căci norodul e ca o stihie groaznică ce sfarmă tot. Ah! am văzut dărîmarea castelelor şi pe nobili puşi între două scînduri şi curmaţi de mişei cu fierăstraiele. Şleahta a lucrat cu îndîrjire ca să-şi facă duşmani. Şi acuma
258
n-are ce pune în faţa barbarilor ismailitehi. Trebuie să-şi scadă trufia şi să-şi plece fruntea.
In răstimpul ce-a urmat, diacul Radu a rostit încet vorbe vechi din ţara sa :
«Cine seamănă vînt, culege furtună...»
«Lăcomia, boală nebună...»
«Boieru-i tulpină făr’ de rădăcină...»
Lubiş a ridicat fruntea şi a privit cu plăcere pe acel oştean străin, întorcîndu-şi apoi ochii negri spre hatman, cu clipiri de pleoape.
—	Diece, diece, a zis Nicoară, cum ai deschis gura, cum ţi-ai mai găsit un prietin. Socoteai vorbele acestea că le spui numai pentru mine; dar Iacob Lubiş cunoaşte toate limbile acestei margini de lume.
Lubiş a rîs:
—	Pentru că eu beau vin de la ţinutul Fălciului, unde a trăit şi a răposat bunicul meu Moişa. Acela vestit filosof în ţara Moldovei! Tatăl meu a fost filosof mai puţintel, iar eu nu sînt deloc, şi port numai porecla:.
—	Prietine Cubi, vinul de la Pîhneşti numai eu îl beau cînd poposesc în casa ta.
—	Oare nu-i tot atîta, prea iubite hatmane Nicoară? E ca şi cum l-ar bea Cubi Lubiş. Şi aş dori, dieoe, să-mi mai spui una: îmi place ca şi un pahar dulce.
—	Mai ştiu una de la un prietin al meu Ghiţă Botgros, a zîmbit diacul Radu:
«De-atîta lup, prinde a muşca şi oaia.»
Mezinul Alexandru a avut o izbucniră de rîs.
Uncheşul Petrea ai deschis ochii. A mormăit şi el:
—	«Unde s-a adăpat -boierul, rămîne otrăvit izvorul,»
17*
259
Asta am auzit-o tot de la omul diacului. Cînd te uiţi la acel Botgros, nu-1 preţuieşti nici două leţcăi. Dar scoate din el asemenea cuvinte.
Potcoavă a rămas visător şi a şoptit ca pentru sine:
—	...Da — da...
—	Măria ta, i-a răspuns diacul, badea Ghiţă a făcut legămînt să-i radem mustaţa pe care n-o are dacă nu va veni şi el după noi.
—	Hm ! a şoptit iar Nicoară, apucînd păhărelul de vinars ; dacă trece pe aici acel Botgros, apoi Lubiş filosof nu-i mai dă drumul.
S-au veselit toii. Numai mezinul a rămas dintro-dată întunecat de mîhnire.
—	Dacă binevoieşti, să ne întoarcem, hatmane, la domnii Lehiei, s-a rugat Cubi Lubiş. S-au suit pe muntele semeţiei atît de sus, încît dumnealor socot că niciodată n-au stat devale, la foc, cu picioarele încrucişate sub şezut. Nu s-au tras oare regii lui Israel din nişte ciobani ca Avram şi Isac ? Şi strămoşii domnilor noştri nu se îmbrăcau oare cu cojoace mîn-jito de sînge ? Nu răbdau de foame ? Şi nu tremurau la foc, lîngă mlaştină ?
Au uitat, şi se socot coborîţi din cer cu hîrzobul... Cînd şi-or aduce aminte de frăţia de odinioară, fi-va prea tîrziu.
Hatmanul a gustat din melisa de la Vovidenie.
—	Acuma ar fi fost ceasul, a zis el, să stea frăţiile umăr lîngă umăr, căci ceasul căderii tiranilor ismaili-teni se apropie. Băgat-aţi de samă destrăbălarea dregătorilor Porţii Otomane ?, Bacşişul şi pîra sînt ca un puroi al trupului împărăţiei lor. Un sultan măreţ cum a fost Soliman, care a călcat cu urdiile lui ţările şi noroadele pînă la Buda, a stat cu tîmpla în poala
260
roabei de la Veneţia, Roxelana, şi a ascultat şoaptele ei înveninate, jertfind pentru dînsa pe moştenitorul său prea iubit Mustafa viteazul, pentru ca să se poată aşeza urmaş la împărăţie Selim, fiul Roxelanei. Acestea s-au întîmplat în vremea noastră şi vicleniile acelei muieri au clătinat temeliile califatului.
L-am apucat şi pe padişah Selim al Roxelanei, poreclit Mest, adică beţivul, caro a fost stăpînul trupurilor, sufletelor şi legii ismailitenilor opt ani. In opt ani n-a fost treaz o săptămînă şi treburile au rămas în sama icioglanilor şi viclenilor. împărăţia neagră cumpăneşte spre răsturnare.
Iar acuma stă pe tronul de aur stăpîn Amurat, care a poruncit muţilor seraiului să descăpăţîneze şi să zugrume pe toţi fraţii săi ieşiţi din toate roabele seraiului şi pe toate neamurile celelalte, unchi şi veri. Asta s-a întîmplat nu mai tîrziu decît anul trecut. De atunci, cum a spus un scriitor vechi, în dosul călăreţului stă spaima. Amurat se va cufunda în mlaştina lui de sînge. împărăţia rămîne la cheremul urdiilor.
Acuma-i vremea cînd se apropie răscumpărarea, cînd neamurile robite s-ar putea scula înlăturînd de la Bizanţ spurcăciunea. Dar neamurile sînt bolnave de nedreptatea şi sila domnilor!
Hatmanul Nicoară se ridicase din scaun şi se plimba pe dinaintea ascultătorilor săi, cu păhărelul de melisă, pe jumătate deşertat, în mîna stîngă. Cu dreapta făcea semn cătră vedeniile sale.
—	Ce are să iasă de-aici, hatmane ? a întrebat Lubiş, ridicîndu-se şi el şi venind împotriva lui Potcoavă ; şi tot el a răspuns. De-aici va să iasă amărăciunea lumii şi sila de viaţă. Mai bine nu ne-am fi născut aşa de tîrziu, ori mai bine ne-am afla în umbra morţii şi uitării.
261
—■ Linişteşte-te, Cubi, a grăit Potcoavă.
Cubi s-a liniştit.
—	Aşează-te.
Cubi s-a aşezat.
—	După ce se va priboli lumea de lingoarea în care se află, a grăit hatmanul sorbind cea din urmă picătură şi privind păhărelul în zarea ferestrei, apoi să ştiţi că se vor naşte oameni noi care vor clădi o lume mai bună. tnflori-vor flori şi se vor pîrgui holde pe gunoaiele trecutului. Noi nu vom mai fi. Dar pînă atunci să lucrăm pentru dreptate, să împlinim poruncile pe care le-avem.
—	Să fim şi noi jertfă ? a zîmbit amar mezinul.
—	Să fim, Făt-Frumos.
—	Care-i vina noastră, bădiţă, să nu înflorim ?
—	Nu sîntem vinovaţi, Făt-Frumos; dar să ştii că înoirea sufletului omenesc nu se face decît cu durere. Unii îşi trăiesc viaţa, alţii o închină unui vis; unii rămîn singuri şi se veştezesc, alţii înflori-vor iarăşi din moarte cu fraţii lor de mîne.
—	Dar care-i dreptatea şi care-s poruncile!, bădiţă ?
—	Făt-Frumos, vei afla cînd va veni ceasul.
Cum supărările feţilor-frumoşi sînt uşoare şi drumurile călare trudnice şi masa la filosof îmbielşugată, Alexandru mezinul a nimerit nu tîrzie vreme la ca-mara de odihnă; şi cum a pus capul pe perină, paserea măiastră a visului l-a dus în clipă şi lin la Dăvideni, în livada prăvălatică, lîngă lespedea de pe mor-mîntul lui David Călăreţul.
îl aştepta nepoata mazîlului.
Mezinul a fost fulgerat de bucurie şi plăcere.
Deasupra lor amurgul se boltea ca o floare fumurie. A bătut de două ori privighetoarea în frasinul
bătrîn de aproape; cînd a contenit privighetoarea, a răspuns buraticul.
—	De mult te-aştept, Făt-Frumos, i-a şoptit Ilinca, împungîndu-1 cu ochii.
A întins braţele spre el. Buraticul a tăcut.
In mezin se îmbulzeau vorbele, se zbăteau fără a găsi ieşire în glas. A voit să păşească spre domniţă, ca s-o cuprindă. Aştepta să se arate semnele cele dintăi ale dragostei lui, căprioara sub braţul fetei şi puiul de urs cu capul de catifea pe coapsa mistreţei, şi lupanul, şi şoimul; dar nu s-a arătat decît şopîrlă verde a acelei gropniţi unde sta domniţa ; şi acea şopîrlă îl privea ţintă cu ochi de topaz şi guşa albă îi creştea şi-i descreştea într-o mişcare domoală. Făt-Frumos nu putea rosti cuvînt, nici nu putea păşi, nici nu-şi putea mişca braţele; piatra dăltuită s-a ridicat ca un scut, apă rînd pe domniţă, şi David bătrînul, schelet în cămaşă de zale, a venit asupra lui Făt-Frumos cu paloşul ridicat.
Mezinul a slobozit un gemăt de spaimă; cînd s-a trezit, visul s-a stîns; s-a răsucit pe-o coastă şi a aşteptat ceva, cu inima bătînd; apoi a închis ochii şi ceaţa somnului fără vise l-a învăluit.
—	Uncheşule Petrea, scoală, îndemna Nicoară pe bătrînul adormit în camara sfatului. Du-te la hodina domniei tale.
Oşteanul cel bătrîn sforăia uşor. Şi-a încetat sforăitul, dar nu s-a trezit. Nicoară, diacul Radu şi Iacob Lubiş îl priveau cu puţină milă.
—	Scoală, uncheşule, a îndemnat cu glas tare hatmanul...
Uncheşul a oftat dus de somn într-o adîncime mai afundă.
263
—	E trudit! a zis Lubiş. Trudit de atîţia ani de zbucium. Eu nu l-am văzut niciodată dormind.
Lubiş filosof parcă se sfia rostind aceste cuvinte.
—	Totuşi bătrînul e încă tare şi n-a slăbit, s-£i mirat Nicoară.
—	Atîtea zile a umblat în tulburare şi grijă... a zis diacul Radu. Am înţeles de la el că abia aici, la Iacob Lubiş nu mai are griji. De aici, de la Bug, începe domnia zaporojenilor, prietinii măriei sale.
Nicoară Potcoavă s-a aşezat în scaun.
—	Prietine Cubi, a grăit el, dacă n-ai înţeles pînă acuma, apoi află că pe diacul Radu, slujitor la logo-feţia cea mare în vremea răposatului între fericiţi Vodă Ion, l-am luat cu mine să-mi fie şi vistiernic, şi spătar, şi postelnic. Pentru vistierie, nu va face nimic fără să te întrebe pe domnia ta. Ca spătar, se va îngriji de arme şi cai pentru oamenii de la Moldova care mi s-au făgăduit a veni. Ca postelnic, va umbla unde îmi va fi de trebuinţă. Pentru asta, cai buni si trăsuri să aibă.
—	Cai aveţi în Zaporojă, a răspuns Lubiş filosof; trăsuri uşoare pot aduce de la Cracovia; fauri de arme sînt pe lîngă hătmăniile de la Dnipru. Jitnicer pentru Ostrovul Moldovenilor şi pivnicer pentru curtea de la Ciornaia Stenâ rămîne tot Iacob Lubiş, dacă i se îngăduie de cătră măria ta.
—	Îngăduim, a primit hatmanul, arcuindu-şi într-un salut braţul cătră filosof. Iţi închipui, Cubi, a adaos el, că după nacazul ce am avut în trecuta lună iunie, cînd era să-mi lăs căpăţîna sub Cetăţuia Galatei de lîngă Iaşi, m-am întărit şi mai adînc în hotărîrile mele. Intîm-plarea aceea mi-a dat înştiinţare să nu mă grăbesc, întîmplarea aceea a fost, să nădăjduim, cea din urmă
264
zburdăciune a înşelătoarei tinereţi. Cît m-am cumpănit deasupra adîncului, am dobîndit o cuminţenie: că am datoria să mă păstrez pînă la împlinirea lucrării mele, ca să nu mă ruşinez la ceasul din urmă, cînd va veni asupra mea umbra fratelui nostru.
Iacob Lubiş a tăcut cu fruntea plecată.
Radu Suliţă diacul a păşit pînă la Domnul său pu-nîndu-şi un genunchi pe covor. Hatmanul l-a luat de mîna şi l-a săltat în sus, aşezîndu-1 în scaunul de alături; a împins şi pe Lubiş în celălalt scaun.
—	Eu mă duc acuma la Zid Negru, a urmat Potcoavă. Vreau să stau acolo ca într-o tihnă după trudnice vremi. De mine să se vorbească puţin ; isprăvile mele să rămîie neştiute. Dar oştenii mei să nu se lenevească, nici să se împuţineze. Să steie alăturea cu războinicii de la Praguri, să-şi ascută săbiile, să-şi primească dobînzile, pînă ce-mi vor face trebuinţă mie.
Diacul Radu îi va avea scrişi în izvod. Le va plăti simbrie după nevoile ce-or fi. Iacob Lubiş va pregăti bani mărunţi. Dacă va fi nevoie, Lubiş se va osteni pînă la Liov, ori mai departe, să schimbe rubinuri şi mărgăritare.
—	Stăpîne hatman, a vorbit Lubiş, dinspre partea asta nu va fi nici o suferinţă. Mai am zloţi şi zgrip-ţori, mai am pietre scumpe, după izvodul ce am pregătit şi pe care îl voi pune subt ochii măriei tale. Ştii deasemeni că, dacă va mai trebui peste, sînt în stare să agonisesc pentru măria ta; şi tot ce am e al măriei tale.
—	Bine, Lubiş, a întărit hatmanul, punîndu-şi mîna grea pe umărul lui Iacob filosof.
—	Căci, hatmane, a răsărit Lubiş cu însufleţire, eu am a-ţi spune măriei tale o taină. Asemenea inimă
265
care să fi rămas curată ca albumiţa piscurilor, aşa cum a rămas curată inima lui Nicoriţă în măria ta, eu n-am cunoscut. In furtuni, în înşelări, în glodul ticăloasei lumi, inima lui Nicoriţă a rămas curată. Se cuvenea să fii un învăţat pustiit de lume, nu să ţii sabie.
—	Pentru dreptate, Cubi.
—	Ba, mărite hatmane, să mă ierţi — pentru ca să nu fie bine potrivite lucrurile pe lumea asta! Aşa că eu, ducîndu-mă pentru interesele măriei tale la Liov, nu voi înceta să caut suluri care se mai aduc din cînd în cînd de la Bizanţ. Ca să ai cu ce petrece nopţile lungi. Şi-ţi voi însemna, ici şi colo, pe dosul acelor foi, în limba ce n-o cunosc mulţi cărturari în zilele noastre, vorbe pe care numai dumneata le vei deslega, şi ace-lea-s veştile de care ai nevoie.
—	Bine, Lubiş, aşa să faci, precum ai mai făcut.
—	Am mai avut obicei, hatmane, să trimet la Cior-naia Stenâ ulcioare bine pecetluite ou vin vechi care ştiu că-ţi place.
—	Mai ales asemenea lucru să nu-1 uiţi, Lubiş. Şi neguţătorii trecători care se vor opri la curtea mea, purtînd în braţe acele ulcioare de preţ, să cunoască tot ce se petrece şi se spune pe lumea asta a noastră, de la taberile ismailitenilor pînă la împărăţia nemţilor, şi de la Crîm pînă la Kiev, şi de la Moldova pînă la Liov şi Cracovia. Să le fii bun dascal. Să fiu uitat; iar eu, de unde mă aflu, să ştiu toate.
—	Da, slăvite hatmane, iar acum, înainte de-a purcede la singurătate, află că alt credincios al măriei tale, în afară de pan Tadeus căpitanul, pe care l-ai g’ă-sit la Movilău, se află, deocamdată, la Vadu Raşcu» Iui, Elisei Pokotilo, prietinul cel bun al uncheşului Petrea; iar la Iampol, în locul lui Ţopa pîrcalabul, e
m
Uft om ai său pe care încă riu î-ain cetit bine, unui Gavril Ciohoranu. Ţopa s-a dus de aici după femeia iui, tocmai la Nemirova. Ciohoranu e la Iampol. Le trimet răspuns că măria ta ai intrat în Ucraină şi te duci în Zaporojă. Mi-a mai venit aici o veste de la hatmanul Şah de la Praguri, că, dacă te întorci în bună sănătate, să binevoieşti a te osteni pînă la luptătorii de acolo, la praznicul de la 29 august.
—	Acestea sînt vorbele ? a tresărit Nicoară.
—	întocmai. Ştiu şi eu, slăvite hatmane, că la 29 august pravoslavnicii prăznuiesc tăierea cinstitului cap al lui Ion prorocul, care s-a săvîrşit în vremea lui Irod şi a fiastrei sale Salomeea. în acea zi se ridică la Praguri panahidă de pomenire a Voievodului Ion.
—	Da. Şah a fost în războiul de la Moldova, acu doi ani.
S-a făcut tăcere un lung răstimp în sfatul celor trei bărbaţi. înserarea albăstrea la ferestre. O slujnică îmbrobodită pînă în ochi a intrat, punînd pe masă un sfeşnic cu trei crengi în care ardeau lumînări de seu. Slujnica a ieşit.
Nicoară stătea încă împovărat în scaunul lui. Iacob Lubiş s-a ridicat în picioare şi a venit lîngă eî.
—	Ştiu, mărite hatmane, a zis el, că iubeşti pe oamenii care-şi aduc aminte. Unul dintre aceştia, Cubi, a aflat de la acel zaporojan altă veste, că ar fi ieşit de la Seim încă o lege pentru poprirea vînatului în pă-mînturile de la Dnipru. Ca să se înmulţească sălbătă* ciunile prigonite, şi mai ales căprioarele. Şi să nu fie volnici a ieşi la vînat, decît domnii şi cnejii. Şi nici pentru lupi şi vulpi, ca să le dobîndească pieile, n-are voie norodul de rînd. Aşa că noi zaporojenii, rîdea omul lui Şah hatman, ne-om nevoi să-i vînăm p.e
domni şi cneji. Socot, hatmane, că n-or îndrăzni domnii şi cnejii să calce în Zaporojă.
—	Cubi şi diece, a zis Potcoavă, domnii vor mai găsi şi altele ca să aţîţe mînia noroadelor.
XXIV
La Zid Negru
La 25 iulie, Nicoară Potcoavă a ajuns la Zid Negru cu toţi tovarăşii săi moldoveni şi haholi. De la Umani nici n-a mai întîlnit în cale semne ale puterii leşeşti. Domnii nu cutezau să intre aici decît cu sabia. Poporul se păstra cu îndîrjire liber ; Cracovia nu socotea vremea potrivită să înfrîngă asemenea cerbice. Subt ameninţarea de la miazăzi se mulţămea să păstreze asupra acelui hotar îie ş-o stăpînire şovăitoare.
După o zi de popas, mîncare şi somn, diacul Radu a îndestulat cu bani şi merinde straja pe care pan Tadeus o adăogise oamenilor hatmanului la trecerea Nistrului. Haholii şi-au strîns pe ei brîiele, şi-au aşezat în desagi buzduganele, şi au lepădat la uşa hatmanului căciulile. După ce şi-au mîngîiat creştetele, au aşteptat să se deschidă singure canaturile intrării.
Intr-adevăr, s-au deschis; şi oamenii au văzut pe hatman, cu uimire, în alte straie decît cele ale călătoriei. N-avea paloş încins şi nu-i privea cu străşnicie, cum trebuie să privească un hatman vestit. Ochii lui căutau blînd şi glasul îi suna moale.
Acesta să îie Potcoavă ? Parcă n-ar fi acesta ! E totuşi hatmanul; căci oşteanul cel bătrîn, căpitanul Petrea, stă lîngă el cu mîna stînga pe inimă, închinîn-du-i-se.
268
—	Oamenii lui Pan Tadeus Kopiţki pleacă, măria ta, a zis el. Au venit să-şi ia rămas bun.
—	Li s-a slobozit simbria ?
—	Da, măria ta; asară au împlinit douăzeci de zile.
—■ Să li se adaoge mulţămită din partea mea cîte-un zgripţor la doi oameni, a poruncit hatmanul; şi acest dar al meu să se ştie că e pentru copii şi neveste.
—	Aţi auzit, oameni buni şi fraţilor ? a întrebat uncheşul.
—	Auzit, a răspuns vatamanul haholilor ; şi dorim măriei sale sănătate şi izbîndă la Moldova. Şi dacă va mai li nevoie de noi, să ne trimeteţi veste.
Oamenii s-au tras îndărăt, şi-au ridicat căciulile şi s-au dus la camara vistiernicului Radu, unde puţin au zăbovit. Şi s-au înfăţişat iar, călări, în ogradă, în-chinîndu-se măriei sale, care cobora din foişorul casei numai c-un toiag alb în mîna dreaptă.
—	Umblaţi sănătoşi! le-a urat stăpînul de la Zid Negru; şi a stat în loc privindu-i cum se duc în buiestru repede cătră miazănoapte.
După ce nu i-a mai văzut, s-a întors cătră ale sale, cele părăsite de atîtea săptămîni, livada cu meri şi cu prisaca de douăzeci de buduroaie, şi vacile în staul la adăpost de muşte, şi cele două bătrîne văduve Mi-trodora Ivanovna şi Nimfodora Ţîbuleac, uscate ca nişto schivnice.
Meri, ştiubeie şi staul au părut a se veseli în tăcere sub pulberea de argint a soarelui de iulie. Dar schivnicele, dîndu-şi la o parte broboadele negre ce le astupau glasul, au început a se tîngui de toate cîte se pot întîmpla năcăjiţilor oameni pe lumea asta.
Aşa secetă n-au apucat de cincizeci de ani, de cînd au pălit tatarii de la Oceacov, umblători în pradă
269
după malai. Numai ce au încălecat oamenii noştri de la Praguri cum se aflau la cîmpuri, cu îmblăciile, şi i-au alungat cătră Bug. După aceea au lepădat îmblăciile şi au apucat săbiile; şi din veştile satelor au aflat drumul de întoarcere al prădalnicilor, şi i-au în-tîmpinat cine ştie unde, la un vad de apă lîngă In-gulgorod, şi le-a apucat carăle cu malai şi celelalte dobînzi; şi astfel, în vara aceea, din mila lui Dumnezeu, am avut ce mînca...
Simion Bugski spune că, dacă n-a ploua, să nu ne pese; că se duce el s-aducă malai şi grîne.
—	De unde, vatamano Simioane ?
Ştie el de unde. De unde a mai adus şi altădată. De la Eghipet.
Ce tîrg va mai fi fiind şi acest Eghipet, că n-am auzit de el niciodinioară !
Iar peşte, dac-om prinde, om avea; dacă n-om prinde, n-om avea. Dar chiar dacă om prinde, n-avem sare să-l sărăm şi să-l punem în putini.
—	Nici de asta să n-av-em grijă, rîde vatamanul Simion; om avea şi Sctre.
—	De unde ? tot de la tîrgul Eghipetului ?
—	Da, tot de acolo.
—	Cu asemenea isprăvi ale vatamanului Simion Bugski, rămînem şi fără peşte, şi fără malai, şi fără toate. N-avem ce-ţi pune pe masa măriei tale.
—	Om mînca ce-om avea, mătuşă Nimfodoră.
—	Doar cărţi, că de-acelea sînt, slava Domnului!
—	Eu mă mulţămesc şi cu acestea, mătuşă Nitn-fodoră!
—	N-ai să-mi spui, măria ta, că ţin de foame.
—	Ba da.
—	N-aş crede; am dat cit limba şi au gust de colb.
270
—	Adăogind şi ce aduce vatamanul Simion Bugski, n-om pieri. Acum doi ani nu v-aţi tînguit tot astfel ? Şi vatamanul Simion nu s-a purtat vrednic ? Aşa va Iaca şi acuma.
—	Apoi atunci a adus de la Braţlau. De la Braţlau, nu de la Eghipet.
Amîndouă bătrînele s-au uitat una la alta şi apoi amîndouă s-au întors cătră zîmbetul lui Nicoară, rîzînd.
Zice Mitrodora Ivanovna:
—	De cînd a îmbătrînit, vatamanul nostru îndrugă verzi şi uscate. Fost-a mare viteaz; dar acuma îi vine vremea să se suie pe cuptor.
Uncheşul Petrea a început a mormăi vorbe scrîş-nite împotriva muierilor fără dinţi şi fără minte.
Amîndouă schivnicele au tăcut, scărpinîndu-se sub bărbie, şi s-au dus repede să strîngă ouăle găinilor de prin cuibare.
Vatamanul Simion Bugski, scăzut şi adus din şale, e în prisacă. Afumă un buduroi ca să reteze faguri pentru stăpînii curţii de la Zid Negru. Căsuţa lui e în vecinătate, între alte căsuţe la fel cu a sa; şi prisaca asta el a întemeiat-o şi el o cîrmuieşte; şi trage cu ochiul să vadă ce se întîmplă în gospodăria lui Petrea Gînj, cînd Petrea Gînj şi cu ai săi lipsesc de la Zid Negru. El îngrijeşte şoimii de vînătoare, şi cei patru cai de schimb ai hatmanului. Măcar că vecinii sînt tot aşa de scăzuţi din semeţia lor şi aduşi din şale ca vatamanul Bugski, caii li-s acasă, şi săbiile, aninate la tarniţi, gata, ca la orice zaporojan.
—	Mai este pînă ce fi-vor aninate în grindă pieile unor berbeci ca aceştia... rîde moş Petrea glumind cu ei. Mai am şi eu vreo zece ani şi intru în tagma lor...
27?
—	Nu te-om primi, cazace, pînă ce nu-i număra, ca noi, optzeci de primăveri, se împotriveşte moş Simion Bugski.
Vremea e lină şi blîndă în acel sfîrşit de Iulie; soa-rele-i puternic fără să ardă prea tare; numai, un nour subţire de seamă pluteşte la cea mai mare înălţime. Potcoavă şi uncheşul se duc pînă la marginea livezii de unde începe rîpa fluviului. Măreaţă apă Dniprul, desfăşurîndu-şi talazurile şi oglinzile în depărtarea luncilor şi fînaţurilor. Ici-colo grădini de legume şi roţi de scos apa din bălţi mărginaşe. In şesul ce se întinde pînă sub rîpă, bătrîn ii din Zaporojă au semănat oarze şi hrişcă. Printre spinărio şi dudăie umblă doi călăreţi singuratici. Se opresc, pornesc iar.
—	Au luat pe Boldei, care le stîrneşte prepeliţile...
Boldei e căţelul cu labele de dinainte întoarse, care
s-a învăţat a adulmeca şi a pătrunde în desimea acelor locuri. Cînd se opresc călăreţii, a sărit prepeliţa şi s-a dat drumul şoimului. Unul din călăreţi descaleci şi se duce unde s-a lăsat paserea vînătoare.
Sînt mezinul Alexandru şi Alexa Totîrnac. Cînd descalecă unul, cînd altul. Lasă caii singuri şi grăbesc în ierburile dese, după sunetul zurgălăului pe care-1 poartă şoimul. Paserea vînătoare nu se vede la aşa depărtare, însă Nicoară şi uncheşul îşi dau sama de toate amănuntele acelei petreceri şi rămîn multă vreme cu ochii duşi într-acolo.
Printre pietrăriile rîpei un iepure îşi caută scăpare la deal. Vulpea nu poate fi departe. Vînează şi ea; dar acest urechiat e un bătrîn cu învăţătură şi ştie că vrăjmaşul lui se sfieşte de oameni. Dă ocol pe sub spinării şi se piteşte.
272
Nicoară se simte deodată înfrăţit cu vîntul, cu văzduhul, cu acele întinderi tihnite... Cîntă în el viaţa cum nu va mai cînta nicicînd.
Se întîmplă să avem, poate numai o dată în anii ce trăim, un răstimp cînd gîndul — viermele făpturii noastre — stă; şi atunci fiinţa ni se umple de o putere pe care n-am mai cunoscut-o şi pe care o păstrăm în amintire totdeauna — scurt şi sărac al nostru «totdeauna»...
După ce s-au întors din priveliştea cea neasemuită, în livadă s-a făcut o tăcere în care se auzea desluşit, însă ca într-o somnie, zvonul albinelor. Moş Simion Bugski aştepta subt umbra unui măr să iasă un roi întîrziat, şi-şi gătise fumul şi frunzele de mătăciune şi roiniţa ca să-l împreuneze cu alt întîrziat.
—■ Mare meşter eşti dumneata, îrate Simioane, a zis uncheşul. Vreau să prind şi eu, nu roi, ci un pui de somn ; drept aceea îmi scot aici aproape burca cea veche pe care o mai ţin pentru asemenea treabă, o întind la lumină şi eu m-aşez cu şalele în sus, să mă străpungă suliţile lui sîîntu soare. Au început a scîr-ţîi încheieturile, îrate Simioane.
—	Apoi ne-ajunge şi pe noi călăreţii asemenea nacaz, căpitane Petrea. Dar să nu te dai, că încă nu ţi-i vremea.
—	Ba vremea ar îi; dar mai am de pălit cu sabia pe unii şi alţii, care-i ştiu eu.
Glasurile au tăcut în livadă. In camara lui, hatmanul Nicoară se aşezase la masa de lîngă fereastra deschisă şi potrivea dinainte-i foile povestirii minunate a lui Heliodor din Emesia, rămasă începută şi neisprăvită cînd plecase cătră asfinţit, într-o negustorie cu pagubă.
18
273
Cînd şi cînd boarea de dinaintea amiezii umfla perdelele ca un răsuflet prelung al acelor mari întinderi, aducîndu-i mireasmă subţire şi amară de pelin.
Intr-un tîrziu s-a auzit glasul mezinului în cealaltă parte a curţii, strigîna la cele două surori văduve şi schivnice, că i-i foame.
Nu mult după aceea, mezinul a intrat nu bucuros de vînătoare cum s-aştepta bădiţa său, ci posomorit că boldeiul n-a mers bine, şi că în ziua de azi nu se mai află prepelicari ca altădată.
—	Toate se strică, toate se împuţinează...
—	Ce se strică şi ce se împuţinează, Alexandre ? a zîmbit Nicoară.
—	Toate, bădiţă, ca atunci cînd nu i-i omului în-dămînă.
—	Ce va fi avînd acel om de nu i-i îndămînă, nu mi-i greu a pricepe, Făt-Frumos. Este leac: răbdarea.
—	Doftoria asta n-o pot bea, bădiţă, e prea amară !
Mezinul s-a aşezat într-un scaun şi a făcut bot;
şoimul care-i sta pe umăr s-a cumpănit, a fîlfîit uşor ş-a ieşit în zbor pe fereastră, urmărind parcă ceva,
—	poate clipa fericită care îmblînzise în acea dimineaţă inima hatmanului.
—	Bădiţă, trebuie să-ţi fac mărturisirea... a suspinat Alexandru.
Nicoară s-a întors în scaunul lui:
—	Spune, băiete. Eu abia acum bag de samă că ai slăbit şi ţi-s trudiţi ochii.
—	Da, bădiţă.
—	Ţi-ai lăsat zălog inima la apa Moldovei ?
—	Aşa cum spui, bădiţă Nicoară. Mi-i dragă o fată fecioară. Ştii cine-i.
274
—	Gustul tău nu-i rău, Făt-Frumos. Dar poveştile de la noi ne învaţă că la asemenea domniţe nu te poţi întoarce fără isprăvile cuvenite. Trebuie să treci, Făt-Frumos, peste hotarele oprite, în locul unde se bat munţii în capete, ş-acolo să tai cele şapte capete ale balaurului.
—	Lungă vreme, mîhnită vreme, bădiţă. In toate nopţile vine la mine paserea măiastră, îmi bate la tîmplă cu pliscul şi-mi şopteşte: Nu întîrzia căci vremea trece; aicea pe pămînt oamenii n-au decît o tinereţă, du-te că te aşteaptă fericirea.
—	Alexandre, nici Făt-Frumos al poveştilor nu-şi dobîndeşte bucuria fără lupte şi jertfă.
—	Spune-mi, bădiţă, ce-avem de făcut, s-a rugat mezinul, şi să nu întîrziem.
Potcoavă s-a ridicat în picioare. Alexandru a părut că se scufundă în scaunul său.
—	Ba să-mi spui tu, băiete, dacă ai uitat cele ce s-au petrecut în vara anului 74 ?
—	N-am uitat.
—	Ai uitat oare pe beglerbei Ahmet, pe Cigala, pe boierii care au vîndut pe Domnul lor ?
—	N-am uitat. Pentru unii ne-am întors acum două luni. Era să ne pierdem capetele. Ce mai putem face ?
—	Alexandre, războinicii călăresc pe caii furtunii. Cîteodată greşesc. Greşala asta putea să fie greşala dinaintea morţii. Am ieşit din ea teferi. Să nu mai greşim. Să cerşim broaştei cu covată încetineala, şarpelui înţelepciunea, de la crugul stelelor ceasul potrivit. Cînd ne vom ridica iar, răzbunarea să se împlinească fără greş ca o ananke a zeilor, cum o
275
socoteau grecii vechi. Dar o pot săvîrşi cîteodată şi oamenii, dacă nu ocolesc pe la cele necuviincioase: mîncare, vin şi muiere...
—	Cum grăieşti domnia ta, bădiţă ! Parcă m-ai străpunge cu jungherul. Totuşi, bădiţă, ale noastre sînt şi aceste slăbăciuni.
—	Ai uitat ?
—	N-am uitat, bădiţă. Dar mi-i dragă Ilinca.
—	Ţi-aş putea răspunde că mi-a fost dragă şi mie.
Mezinul şi-a acoperit ochii cu palmele.
Nicoară a păşit pînă la el şi i-a ridicat smuncit fruntea, privindu-i ochii plînşi.
—	Spune-mi acuma tu mie dacă ai uitat datoria ta şi jurămîntul care ne leagă ! Dacă le-ai uitat, eşti slobod. Du-te 1
Mezinul s-a dărîmat în genunchi.
—	Bădiţă Nicoară, iartă-mă ! Fac cum porunceşti !
Hatmanul şi-a trecut palma peste părul castaniu
al lui Făt-Frumos, apoi s-a întors şi a început a se plimba de la masa pe care stăteau desfăcute foile lui Heliodor de la Emesia, pînă la soba înaltă, în ocniţa căreia se afla un snop mărunt de siminoc, floare fără moarte din stîncăriile Dniprului.
Hatmanul s-a oprit lîngă mezin, privindu-1 cum sta umilit la picioarele sale.
—	Alexandre, a zis el, cumpăneşte-ţi bine vorbele.
—	Bădiţă Nicoară, a strigat mezinul cu privirile înflăcărate; să pier aici, în clipă, dacă nu-ţi voi asculta porunca.
—	Făt-Frumos, porunca nu-i de la mine...
—	Ştiu, bădiţă, a suspinat Alexandru, cuprinzînd mîna fratelui său şi sărutînd inelul lui Vodă Ion.
276
Chiar în acel răstimp vîntul a bufnit în perdelele ferestrei deschise, trimes de vîrtejurile fluviului.
—	Se schimbă vremea, s-a auzit afară glasul lui moş Simion Bugski; se strîng albinele cu grabă, nu mai am a păzi roi.
—	Iha! au ţipat schivnicele văduve asupra unui vultur ce plutea în preajma curţii, sus, ca o cruce de şindrilă vînătă.
Hatmanul a dat drumul geamului ridicat şi a ieşit în cerdacul de cătră asfinţit. Uncheşul Petrea îşi tî-rîia morocănos burca prin iarbă. In ogradă s-a oprit şi s-a uitat în sus. Venea cu grăbire de deasupra Dni-prului o trîmbă de nouri negri.
Cu burca după el, ca o dihanie care-1 urmărea, uncheşul Petrea a ieşit de cealaltă parte a casei, spre rîpa oablă. In şes, printre lunci şi poieni, născuse din fierbinţeala ceasului amiezii un vîrtej mare, care se îndrepta din răsărit cătră malul de la Zid Negru, ca o pîlnie cu gura deschisă larg sus, şi cu coada pipăind ici apa, dincolo pulberea. Acest balaur, vărsînd pe deasupra ce-nghiţea pe dedesubt, părea că se îndreaptă spre Zid, dar pe urmă şi-a cirmit umbletul cotit în susul Dniprului, a lepădat bale de apă şi de glod şi s-a potolit.
Căzăciţele văduve se închinau făcîndu-şi cruce, ru-gîndu-se cu glas să fie ferită lumea de asemenea cumpănă. Au intrat în casa lor şi au aprins făclii de ceară la icoane. Dar nourii negri care se îmbulzeau pe unde trecuse balaurul n-au ţinut samă nici de rugăciuni, nici de cruci, nici de făclii. Au împuns cerul cu coarne uriaşe, au acoperit soarele, şi au vărsat pe un şuvoi scurt pietre de ghiaţă cît ouăle de hulub. După aceea au stăpînit în ei grindina, ca şi cum n-ar
277
îi fost ia un ceas potrivit, ş-au lepădat ploaie pe ogbâ-rele însetate. întăi rîuri pe vifor; apoi, stăpînind şi vîntul, au lăsat să cadă ploaia curată pe care o doreau hrişcă, meiurile şi oarzele.
—	Păcat că ploaia asta trece repede, au strigat subţire căzăciţele văduve. Va fi bine, căci după amiază avem de clătit rufele.
—	Roiul, de-acuma l-oi prinde mîni, a fost de părere şi moş Simion Bugski. După amiază culeg bobul.
—	D-apoi eu ? a rîs şi uncheşul; am atîtea pe cap, de nu mă pricep cum să-ncep şi unde să isprăvesc.
S-a vădit însă că socotelile oamenilor aveau împotrivă stihiile, cum se întîmplă ades, şi ploaia aceea de şase zile a fost, după părerea unora dintre cei de la Zid Negru, mare năcaz, mare întîrziere şi mare suferinţă.
Acea ploaie nu l-a putut însă opri pe un vechi prietin al hatmanului şi al uncheşului din drumul cătră Zid Negru. Ploua în Zaporojă, şi-n Crîm, şi la Moldova, şi-n Lehia, şi-n toată lumea asta. Se aflau ici sate, colo hanuri, dincolo tîrguri. Prietinul hatmanului şi a! uncheşului nu întîrzia decît atît cît avea nevoie. Invălit şi acoperit de dulamă se ducea drum lung în buiestru domol.
Cînd se mai astîmpăra curgerea de sus şi poposea la o fîntînă, acel prietin al hatmanului şi al uncheşului trăgea de pe el dulama şi o scutura; întinzîn-d-o apoi măcar un sfert de ceas pe nişte ciulini voiniceşti, îşi trăgea cuşma descoperind o frunte înaltă şi rotunjită larg spre pleşuvie, un nas nu mai mare decît al unui prunc, însă ascuţit şi rumen, şi o barbă desfăcută în două caiere. Ochii mari şi bulbucaţi. Era moş Elişei Pokotilo.
278
XXV
Moş Elisei Pokotilo
Boc ! boc ! boc ! la miezul nopţii.
Zăvozii sloboziţi din închisoarea lor se izbesc în porţi hămăind cu învierşunare. Straja strigă din foişorul casei oştenilor.
—	Care-i acolo ?
—	Om bun şi prietin! răspunde cineva.
—	Ba poftim să cunoaştem numele acelui om bun şi prietin şi să-l vedem la obraz!
—	Apoi aprinde făclia să vedeţi cît îs de frumos pe o ploaie ca asta şi strigaţi la uncheşul vostru Petrea că bate la poartă Elisei Pokotilo.
Mare zvoană! S-aprind lumini la casa unde trăiesc uncheşul şi diacul împreună cu alţii, şi la casa unde dorm cei cu buzduganele şi Ue Caraiman cu cobza, şi la casa hatmanului; iar la căzăciţele cele văduve şi schivnice, candela de la icoane nu se stînge niciodată; şi ele se închină în acest ceas tîrziu, plo-conindu-se şi rugîndu-se pentru creştinătatea în suferinţă. Cum a detunat zvoana, au ieşit şi ele apoi, în clipă.
Bate la poartă moş Elisei, prietinul uncheşului ş-al nostru. Chemaţi cînii; duceţi-i iar la închisoarea lor, trageţi zăvoarele de la porţi; ridicaţi făclia să vadă călăreţul pe unde să-şi poarte calul.
Ce ploaie! S-au descuiat zăgazurile cerului şi curg potoapele.
—	Nu s-a mai pomenit aşa ploaie de pe vremea Iui Balcaş-han, cînd l-au prăvălit zaporojenii noştri în vîltoarea Dniprului.
279
—	D-apoi, soră Nimfodoră, cînd s-a arătat Patnuti nebunul tocmai în vîrful stîncii de la Pin Strîmb ş-a chemat puhoaiele ?
—	Acuma-i mai rău decît atunci, soră Mitrodoră, căci atunci eram copile, iară acuma avem orbul găinilor şi nu vedem nimic prin întuneric.
;S-aude un strigăt grozav:
—	Elisei!
A strigat uncheşul Petrea. In lumina roşcată a făcliilor, a deschis braţele ca să primească la piept pe prietinul său.
—	Aha-ha! se înfiorează uncheşul de apa care-i curge de pe obraz şi pătrunde în sîn, cînd îl strînge Elisei. Leapădă de pe tine puhoiul, că mă îneci, frate Elisei!
Oamenii calcă prin bălţi ca de sînge, duc calul, aduc tărhatul prietinului Pokotilo.
—	Staţi, staţi! strigă oşteanul cel vechi; la de-reşul meu trebuie să mă duc eu singur să-l grijesc; să-i frec greabănul şi spinarea cu şumuiac aspru, să-i înching cergă, să-l trag de urechi şi să-i mîngîi ochii, să-i pun în cap traista cu orz... Cînd îl bat cu palma pe gît, el nechează încet; îi place.
Uncheşul Petrea strigă mai tare decît s-ar cuveni în puterea nopţii. Ii răspund cucoşii din poiată, cu nişte cucuriguri lungi ca pe o vreme udă ca asta.
—	Oameni buni, răcneşte uncheşul Petrea, aprindeţi focul în vatră ! Trageţi de pe acest drumeţ du-lama; scoateţi-i ciubotele, purtaţi-1 la vatră încet, să nu se strice, învăliti-1 cu burca cea veche cu blana de
' * • urs. Aduceţi, Mitrodore şi Nimfodore, o garafă de vinars, pită şi slănină. Măi, ce bucurie ne-a fost dat nouă să avem în ziua asta de vineri. Aş posti drept mulţămire, dar nu mă-ndur de Elisei care-i flămînd.
280
—	Is flămînd de veşti şi poveşti cu prietinii mei, rîde cu şiraguri întregi de dinţi moş Pokotilo. De cînd am purces de la Nistru, n-am grăit cu nimeni. M-am uitat, am ascultat, dar mai mult am tăcut. Am umblat, m-a plouat, am descălicat ca să dorm subt un acoperiş ; m-am uscat la un foc numai al meu; iar am încălicat ş-am umblat. Am auzit că hatmanul a trecut pe la Movilău, pe la Braţlau şi pe la Umani. Hai la Zid Negru, zic. Şi iată, am ajuns la Zid Negru. Şi mă închin hatmanului Nicoară...
Hatmanul intrase pe neaşteptate în adunare. A apucat şi el pe prietinul cel bărbos în braţe.
—	Bucuria rnea e cît nouă bucurii, moş Pokotilo, a zis Nicoară.
Moş Pokotilo îl priveşte lung. Ucenicul, hatmanul şi soţul lui într-atîtea întîmplări, îi pare schimbat. Lumina acelor ochi e mîhnită şi înourată. Sărutîndu-1, zaporojanul priveşte, peste umărul lui Nicoară, spre uncheşul Petrea, cerşindu-i o lămurire. O va avea fără îndoială mîni.
—	Cum trece noaptea, mîni dimineaţă mă înfăţişez la domnia ta, hatmane, ca să ţinem sfat împreună cu uncheşul domniei tale Petrea.
—	Numaidecît, moş Pokotilo, răspunde Nicoară.
Ii bate pe spate pe amîndoi bătrînii, stînd între ei
şi întorcînd fruntea într-o parte şi-n alta. In privire i s-a deşteptat o săgeată aprigă. Moş Pokotilo i-o cunoştea şi-i era dragă.
Dar Alexandru care vine cătră zaporojan cu braţele întinse ? Nu mai e prunc; i s-au săpat, pe fruntea altădată lucie, cutele suferinţii.
«Oh! se înmulţesc anii şi grijile...» cugetă cu întristare moşul.
281
—	Cine să fie, în această adunare de la Zid Negru, acel bărbat cu tîmple cărunte, cu privirea dreaptă şi liniştită ?
Cine-i tînărul cel negricios care ţine lipită de inimă o cobză cu opt strune ?
—	Unul e Radu diacul, celalalt lle Caraiman, slujitori rămaşi de la Vodă Ion, îi dă lămurire uncheşul Petrea. Au venit cu hatmanul, după zilele negre de la Moldova.
Dacă nu i-ai băgat de samă atunci, adaogă moş Petrea, cunoiaşte-i acum, pentru sfinţenia prietiniei lor.
Pe soroceni, pe Alexa, pe Stîngaciu şi pe Ştefan a Măriei, moş Elisei îi cunoaşte bine din anii lui Vodă Ion, cînd se ridicase pe astă lume puterile şi nădej-diile creştinilor. Dar nici acuma, cît ţinem în mînă sabie, nu ne-om da.
Ile sună din strune; cupa trece din mînă în mînă. Cele două căzăciţe văduve au descoperit în fundul chilerului două ulcioare mari pecetluite, pline cu mied vechi, de coloarea soarelui.
—	Bine-i cînd se întîlnesc prietinii, oftează moş Elisei Pokotilo; şi afară plouă de năruie pămîntul; şi-n vatră arde focul şi fuge pe hoarnă şfara fripturii, şi ne mîhnim de pomenirea morţilor noştri şi ne bucurăm de izbînzile tinerilor, care au să ne ia locul şi vor ajunge să cunoască poate dreptatea şi volnicia pe care au avut-o odinioară părinţii noştri. Frate meşter cu cobza, aşează-te lîngă mine şi cîntă-mi la ureche. După ce m-am bucurat, mă împresură mîhnirile, lăcrămez şi mi se răcoreşte sufletul!
Ile Caraiman sună din strune şi zice şi din gură viers vechi de la ţara Moldovei. Moş Elisei plînge.
—	Am slăbit, zice el, ruşinat.
282
Hatmanul şi uncheşul cunosc vorba asta. Lui Po-kotilo i-i somn; îşi închină fruntea şi ochii bulbucaţi îi asfinţesc. Cîntarea cobzei îi vine tot mai stîns din depărtarea anilor şi a întinderilor pe care le-a străbătut călare.
Căzăciţele văduve au aşternut în grabă poclăzi pe prichicii.il larg al sobei şi pe laviţa uncheşului Petrea ; lumea de la Zid Negru calcă în vîrful picioarelor ca şi dînsele şi se trage cătră ieşire. Nicoară face un semn de prietinie şi iese cel dintăi. Afară ploaia s-a înteţit şi opaiţul de seu îi luminează sforile răsucite într-o întunecime fumurie. Cîntă cucoşii ceas tîrziu ; dulăii au ieşit o clipă din ascunzătorile lor, scu-turîndu-şi blănile umede. Din vîntul înălţimii sau din zvonul depărtat al apelor fluviului, străbat tînguirile paserilor ce se chiamă puhoieri şi care vestesc volburi ale talazurilor.
Uncheşul PetrSa ascultă glasurile şi paşii ce se depărtează, creşte focul în vatră, desface punga de tutun, îşi îndoapă şi îşi aprinde luleaua; se aşează mai bine în unghiul unde stă, săltîndu-şi pe umeri dulama. 11 lasă pe moş Elisei oarecum singur.
Fiecare om la vîrsta asta a noastră îşi are obiceiul lui de a primi ce! dintăi răstimp adînc şi scurt al somnului. Unii se aşează pe spate cu braţele răstignite şi fruntea uşor întoarsă ; alţii, ca diacul Radu, se întind pe pîntece, cu fruntea în pumni, ţepeni şi drepţi ca nişte buşteni de brad ; alţii, ca moş Petrea, pe-o coastă, cu tîrnpla pe palmă şi cu genunchii aduşi spre coate; numai moş Elisei adoarme ca şi cum ar fi în şa, uşor rezemat de ceva, cu fruntea ridicată şi mînile căzute pe coapse. A închis pleoapele, de şi s-ar părea că priveşte cu luare-aminte.
288
Uncheşul Petrea îl cercetează cu coada ochiului numai o clipă. Acest somn .al lui moş Elisei l-a tulburat totdeauna. Nu i s-aude răsufletul. Oşteanul cel vechi pare scufundat.
«Pare c-a ieşit din el sufletul, îşi face socoteală, sfios, uncheşul Petrea; şi trupul, încleştat ca în moarte, îl aşteaptă să se întoarcă.»
In clipa asta bătrînul oftează adînc şi se holbează la foc şi la om.
—	Aha-ha ! mormăie zaporojanul.
Uncheşul Petrea tace.
—	Aha! abia acum putem schimba şi noi două vorbe, măi fecior.
Uncheşul Petrea e cu cinci ani mai tînăr decît moş Elisei.
—	Tot te-am aşteptat, Pokotilo, răspunde uncheşul, şi nu întrebam pe nimeni, temîndu-mă de veşti rele.
—	Socoteai că m-am prăpădit ?
Zaporojanul îşi arată dinţii de criţă.
Uncheşul Petrea rînjeşte şi el:
—	Da, aşa socoteam; însă văd că mai avem de întîrziat amîndoi o bucată de vreme. Nici nu te-am întrebat faţă de alţii ce-ai făcut, ştiind c-ai să-mi spui tu singur tot.
—	Ţi-aş spune dar n-am ce.
—	Dacă n-ai ce, atuncea nu-mi spune. Sînt bucuros să mă uit şi aşa la tine, Elisei. Şi să-mi dai luleaua, să-ţi pun în ea tutun de-al meu, care-i mai bun.
—	Mulţămesc; al meu e mai tare. Mi-1 aduce acelaşi neguţător care ţi-1 aduce şi ţie. Aşa că tu fumează de-al tău care-i mai bun, iar eu fumez de-al meu, aare-i mai tare. Iar de vorbit, n-avem ce vorbi.
—	Doar să ne aducem aminte de întîmplări mai de demult, e de părere uncheşul Petrea.
284
—	Ce întîmplări ? se miră Elisei.
—	Ştiu eu ? Mai spune-mi întîmplarea care s-a petrecut la Bacce-sarai, cînd ai fost trimes de starşină sol la Murad Ghirai.
—	Viclene, rîde inoş Elisei, mă ispiteşti aşa ca să-ţi mai spun şi altele. I-am spus atuncea lui Han-Murad că noi cei din Zaporojă nu ne temem nici de Dumnezeu, nici de dracu... Dar de Han-Murad ne temem.
I-a plăcut lui Han-Tatar asemenea vorbă.
Ţah-ţah ! rîde Han-Tatar, şi de ce vă temeţi voi de Han-Murad ?
Apoi zic, ne temem că s-a scula asupra noastră !
Ţah-ţah-ţah ! rîde Han-Tatar.
Zic eu : Ne temem că s-a scula asupra noastră şi l-om tăia ; şi-l ştim bărbat bun şi blînd şi tare ne-a părea rău!
Atuncea Han-Tatar m-a bătut pe spate. Zice: Aduceţi lui Elisei Pokotilo strafide şi migdale şi naramze !
Mi-au adus robii, într-un talger de farlor de la Chi-tai, de toate. Mînînc ce-mi pare bun; iar sîmburii şi cojile le ţin între măsele şi falcă.
Zice Han-Murad: Mai bine să fie între noi pace.
Eu mă închin şi răspund : Nu se află şah, împărat şi domn mai înţelept decît Han-Murad Ghirai. Vorba lui — zic — e mai dulce decît migdalele şi strafidele şi mai scumpă decît aurul şi nestematele.
Han-Tatar bate din palme şi porunceşte să mi se mai aducă alte bunătăţi dulci.
Eu m-am plecat la o parte ş-am stupit cojile şi sîmburii din falcă.
Han-Tatar nu m-a văzut dar robii au strigat: Aman-aman 1 ş-au tras de sub mine covorul de Bu-hara pe care stăteam.
285
Han-Tatar strigă supărat: Cum cutezaţi să trageţi covorul de sub prietinul meu Pokotilo ?
Ei au îngenunchiat înfricoşaţi, au bătut metanie ş-au dat răspuns.
Han-Murad rîde şi se miră. Prietine Pokotilo — zice — nu-ţi plac fructele noastre ?
Ba îmi plac, slăvite şi înţelepte Han-Murad, dar n-am ce face cu sîmburii şi cojile — şi aş pofti băutură ca să-mi dreg gustul: numai să nu fie apă şi să nu fie dulce!
A rîs hanul; au rîs şi feciorii hanului.
Uncheşul Petrea sloboade din nări fum pe hoarnă şi se bucură.
—	De solia asta, încuviinţează el, s-a aflat şi la Zaporojă. După aceea multă vreme oamenii lui Han-Murad, cînd grăiau de-o întîmplare, spuneau: atîţia şi atîţia ani de cînd a scuipat zaporojanul în cort la Bacce-sarai,
Moş Elisei clatină din cap:
—	Mai bine decît toate a fost că au luat aminte feciorii lui Murad Ghirai. Şi află ce voiai să cunoşti tu, viclene: că nu demult mi-a trimes răspuns de la Bugeac feciorul cel mezin Demir. Şi Adel de la CrîmşiDemir de la Bugeac n-au uitat că le-am dus plocon atuncea dte-un şoim pentru vînătoare de raţe sălbatice.
Iar cînd a fost războiul cel mare de la Moldova, Adel Ghirai şi frate-său Demir Ghirai s-au bolnăvit de greaţă cînd au aflat cum au oborît otomanii pe Vodă Ion. Ahmed-beglerbei şi-a călcat cuvîntul, spur-cîndu-şi sufletul. Au tatarii o vorbă: Leu duşman place mai mult decît şacal prietin.
—	N-aş putea spune că mă prăpădesc de dragoste pentru vecinii noştri nohai, a scuturat din cap uncheşul Petrea, dar vorba asta a lor mi-a plăcut şi mie.
286
Elisei Pokotilo urmează, trimeţînd şi el fum de tutun pe hoarnă:
—	Adevăr este că, dintre necredincioşi, mai fără de omenie s-au dovedit turcii. Padişahii lor au aşezat Poarta, ca să vie domn creştin şi rigă creştin să se închine şi să verse haraciurile. Mîncare şi huzur ei nu dobîndesc decît cu războiul; alt meşteşug n-au. Ţin ordii subt arme şi le reped cînd colo, cînd dincolo. Sultanii umplu haremurile de muieri şi de o sută de prunci. Cînd unul din aceşti o sută ajunge stăpîn, apoi taie pe ceilalţi nouăzeci şi nouă. Decît acesta nu se află altă fiară mai cruntă şi mai bănuitoare şi mai cu spaimă de moartea ei însăşi; căci precum face, tot aşa face-i-se. La turci nu-i lege, ci bun plac şi urgie, precum ştii.
—	Intr-adevăr, la Moldova de mult se cunoaşte asta.
—	Pe cînd nohaii lucrează pămîntul, urmează moş Elisei, şi au meşteşuguri paşnice şi altoiesc un pom, şi răsădesc o viţă de vie, şi se arată primitori de oaspeţi, şi nu pun femeilor hobot, şi închină vin ca şi noi. Numai cînd purced în ceambuluri, dau spaimă. Insă acum se tem ei mai mult de noi, decît noi de dînşii. Turcii i-au supus şi asta nu le place; şi i-au pus în coasta creştinilor, care lucru le place şi mai puţin, avînd a suferi de la noi. Şi mai mult le place unealta paşnică decît sabia. Cum spunea Han-Tatar Murad, atunci cînd am fost eu la dînsul, că, de cînd au palate şi grădini şi s-au îndulcit la roadele pămîn-tului şi la moliciunea trupului, războinicii urmaşi ai lui Nohai s-au îmblînzit; şi bătrînii lor, dacă s-ar scula din morminte, nu ar mai cunoaşte pe strănepoţi. Din mila lui Dumnezeu, ajutînd şi săbiile zapo-rojenilor, aceşti păgîni s-au prefăcut; este chip de
287
înţelegere între ei şi noi, mai ales de cînd ismailitenii şi-au pus piciorul pe grumazul lor.
—	După vorba noastră de la Moldova, a zîmbit uncheşul, posteşte robul lui Dumnezeu, că n-are ce mînca. Cît a fost hoarda în putere, de răul lor nu puteau hălădui creştinii. Acuma sabia ismailitenilor stă şi asupra lor.
—	Aici voiam s-ajung, Petre, a urmat moş Elisei. Cînd ne-am întors la Praguri, după năcazurile noastre din altă vară, s-a zvonit la noi din hotarul nohai-lor, că vecinii noştri nu se bucură de cele întîmplate lui Vodă Ion. Ş-am căutat vreme să încalec şi să mă duc, să aflu ce este. Dar sfatul bătrînilor a hotărî! să nu ne mişcăm pînă ce nu şi-a spune cuvîntul său hatmanul Nicoară şi pînă ce nu vine de la dînşii la noi poftire. In anul cînd le-a poruncit Poarta să pălească la Moldova, ţinuturile lor au avut de la noi destulă pagubă, aşa că nu se poate să nu ne vie soli de la dînşii. Tot aşteptînd, m-am aşezat mai cătră Oceacov, ispitind ba pe fugari, ba pe negustori, ca să mai aflu şi altele. Aveam cuvînt şi de la hatmanul Nicoară. Cînd îi intră lui Elisei un gînd în cap, apoi pătrunde răzbit, de nu-1 mai poate da afară cu nici un fel de cleşte. Aflînd de păţania de la Iaşi, m-am întors, ca să vă ies în cale. Măi băiete, dacă a fost capul tău amestecat în treaba asta, apoi n-a fost cap bun.
Uncheşul Petrea şi-a plecat fruntea.
—	Ai fost bolnav de iuţime şi de grabă... l-a mustrat moş Elisei. Şi s-a molipsit şi băiatul... Graba nu-i bun siiititter;—
Uncheşul Petrea ofta umplîndu-şi iar pipa.
—	Măi băiete, a urmat zaporojanul punîndu-şi mînile pe umerii prietinului său. Noi am avut o vorbă şi un sfat. Că cel care a primit în mîna sa dreaptă
288
paloşul lui Vodă Ion nu se va socoti împăcat cu viaţa pînă ce	nu	va judeca pe toţi	acei care l-au	vîndut	pe
acel viteaz	al nostru.
—	Hotărîrea asta e boala hatmanului nostru... a şoptit uncheşul Petrea. Era să-şi piardă capul şi atunci pieream şi eu.
Uncheşul Petrea a închis o clipă ochii; apoi a apucat pocalul, umplîndu-1 cu mied. A sorbit jumătate, şi	i-a	închinat lui	moş	Elisei cealaltă	jumătate.
A băut	şi zaporojanul.	Apoi	s-au uitat ţintă unul	la
altul.
—	Şi eu sînt bolnav şi n-am linişte, a grăit cu glas blînd Elisei Pokotilo, tînguindu-se parcă pe sine; cu toate acestea am avut destulă răbdare, ca să aflu înştiinţările care ne trebuiesc. Mintea băiatului e ageră şi socoteala Iui a fost bună; să ne facem pregătirile domol şi în taină. Şi cînd le-om alcătui toate, numai atunci să ne mişcăm. Vrăjitu-l-a cineva, să-şi ia zborul înainte de vreme ?
—	Am greşit! a strigat cu mînie uncheşul Petrea. Vrei să-mi întind grumazul ca să-l retezi ?
Elisei a rîs.
—	Nu poftesc să-ţi retez grumazul, ci nerăbdările.
—	Pokotilo, a răspuns uncheşul Petrea cu glas răguşit de tulburare ; mi-i destulă pedeapsa ce-am primit. Şi tu ştii de ce mi-a fost atît de aspră suferinţa, încît n-am mai avut stare pe loc, ş-am purces la piei-rea capului. Asta-i taina vieţii mele şi moartea mea. Asta-i taina pe care n-o cunoşti decît tu, Pokotilo. M-am mărturisit ţie la o amărăciune şi la un pahar dulce; dar nimeni altul nu ştie.
—	Nici băiatul ?
—	Nici băietul, Elisei. Căci maica lui Nicoară şi a mezinului mi-a lăsat mie pedeapsă pentru dragos-
19 — M.. Sad«veanu — Opere, voi. 18
289
tea ce a avut ea cătră mine. Să nu cunoască pruncii ei niciodată că ar fi copiii unui oştean de rînd. Fiecare suflet cu osînda lui, prietine Elisei. Am jurat; morţii tac; voi tăcea şi eu ca ei.
—	A fost mîndră muiere şi avea nume frumos, fe-ciorule.
—	Nu ştiu, Elisei; am uitat.
—	Să-ţi spun eu: o chema Calomfira şi era cnea-ghină; şi mai bine ar fi fost să nu fie, ca să nu aibă asemenea osîndă cel mai bun prietin al meu.
XXVI
Nălucire
Plouă şi plouă... Sună acoperişul, oftează adierile vîntului. E la un ceas tîrziu, puţintel înainte de revărsarea zorilor. Oamenii de la Zid Negru s-au săturat de somn şi încep a se foi, ieşind din casă şi lune-c/îrid prin bălţi pînă la grajdul cailor, ca să le împrospăteze fînul din corlată. In celălalt grajd, vacile greoaie se odihneau pe culcuş de paie, rumegînd şi aşteptînd ceasul mulsorii. Abia acuma, cînd oamenii au prins a se mişca, dulăii s-au vîrît mai adînc în culcuşuri şi dorm fără grijă. La căzăciţele văduve făcliile de ceară ard încă. Sora Mitrodora şi sora Nim-fodora n-au isprăvit îngropăciunea lui Vodianoi, duhul apelor. L-au vrăjit, depărtîndu-1 de acele locuri, şi-i cîntă cu glasuri încete prohodul.
La ceasul întăi al zilei, parcă ar sta în cumpănă vremea. Duhul apelor îşi mai scutură cînd şi cînd barba şi pletele; ar purcede alte ropote, dacă n-ar sta asupră-i ameninţarea şi rugăciunea schivnicelor.
290
—	Stă ploaia, vestesc unii şi alţii ieşind din casă şi uitîndu-se la cerul cu nouri coborîţi. La răsărit lumina stă gata să străpungă cu suliţile-i de aur ceaţa.
Schivnicele văduve au stîns făcliile şi şi-au contenit tînguirile cîntate. Dar s-a întîmplat o poznă pe care n-o poate opri nimeni. Cei doi bătrîni, moş Elisei şi uncheşul Petrea, au ieşit la fîntînă, au umplut ve-drele, au lepădat de pe ei straiele pînă la brîu, ş-au prins a-şi turna apă unul altuia pe grumaz, pe spate, pe piept, pe obraz şi braţe; pufneau, scuipau şi împroşcaţi apa în jur, dînd strigăte de plăcere şi che-mînd pe cel de sus. Spaima căzăciţelor văduve s-a adeverit nu tîrzie vreme; duhul apelor s-a întors ca să cunoască ce se întîmplă la Zid Negru şi ploaia s-a înteţit iar.
îndată după prînzişor, bătrînii cei doi, cu straiele măturate şi obrazurile senine, au ieşit prin burniţă ş-au trecut la casa hatmanului. După ce şi-au şters îndelung încălţările pe rogojina din cerdac, tropăind şi tuşind, au aşteptat să se deschidă uşa. Uncheşul Petrea, mai nerăbdător, a apăsat pe clanţă. In deschizătura intrării a apărut zîmbindu-le prietinos ucenicul lor Nicoară, care după ucenicie le-a fost hatman.
I s-au închinat. Nicoară i-a luat de după umeri, ducîndu-i cu el în odaia cu sofa şi jîlţuri. Pe păreţi erau întinse scorţuri; la răsărit, candelă şi icoane. Se aflau pe masa de la fereastră meşteşugurile scrisului, foi, cerneală ş-o pană de vultur. Lîngă uşă dormita pe speteaza lui un şoim slobod. A venit diacul Radu şi l-a luat, purtîndu-1 pe braţul drept.
—	II duc să-l hrănesc, a zis el rîzînd cătră Pokotilo şi Gînj.
La porunca ce li s-a dat, bătrînii s-au aşezat în jîlţuri. Hatmanul a rămas în picioare, privindu-i. Moş
19*
291
Elisei îl cerceta cu iuare-aminte pe Nicoară. în noaptea aceea nu i se păruse numai, ci era adevăr că feciorului i se stînsese bucuria vieţii şi ochii îi erau înouraţi de îngrijorări.
—	Te aşteptam, moş Elisei. Te înţeleg numai după ochi că-mi aduci veşti.
—	Da, slăvite hatmane, a răspuns Pokotilo bătrînul ; aş fi vrut ca veştile mele să te însenineze.
—	Chiar de nu m-ar însenina, moş Elisei, veştile domniei tale vor fi fiind mai bune decît ale noastre.
—	Ba veştile de la dumneavoastră, hatmane, nu sînt rele.
—	Pentru că ne păstrăm încă pe umeri capetele ?
—	Tocmai.
Nicoară a început a se plimba pe covor pe dinaintea bătrînilor, aruncîndu-le din cînd în cînd o căutătură furişă.
—	Gîndul măriei tale, hatmane, a fost bun dintru începutul începutului. întăi să se facă pregătirile depline ; s-avem la îndămînă puteri destule. După ce căutăm în cea mai mare taină pe vinovaţii de frunte, cu mijloacele pe care le ştii domnia ta, apucăm Moldova şi chemăm la judeţul domniei tale pe toţi boierii ce-au urmat pe Irimia pîrcalab, cîţi se vor mai fi aflînd în viaţă. Aşa este, Petrea ?
Uncheşul n-a răspuns.
—	Iartă-mi întrebarea, slăvite hatmane, ş-aş vrea să cunosc de ce s-a făcut altfel.
—	N-aş putea să-ţi dau răspuns bun, iubite prietine Pokotilo. Uncheşul Petrea a avut o înştiinţare cum că Irimia vînzătorul s-ar afla în Iaşi la curtea domnească, venit cu strîngătorii haraciului. Azi am aflat, mîni am purces.
292
—	Marja sa m-a ascultat pe mine, Pokotilo, a mormăit uncheşul Petrea. Cît am umblat fără oprire, am avut încredinţare de izbîndă. Cînd ne-am desmeticit, mi-am văzut greşala şi vinovăţia.
—	Ştiu ; mi-ai spus.
—	Ba vinovat sînt eu, a grăit cu hotărîre Nicoară, căci am călcat rînduiala de mine hotărîtă.
Hatmanul a început iar a umbla pe dinaintea bătrî-nilor cu nelinişte. Moş Elisei îl urmărea cu privirea, zîmbind. Cînd Nicoară s-a oprit, Pokotilo s-a ridicat în picioare şi s-a închinat.
—	Bucuroşi sîntem, slăvite, că te-ai întors şi eşti cu noi. Prea tîrziu nu poate ti acuma pentru împlinirea hotărîrilor măriei tale, ori mă înşel eu ?
—	Nu va fi, moş Elisei, niciodată prea tîrziu, pînă capul sus mi-a sta.
—	Atunci nu ne vom mai lua după acest fecior năprasnic cu numele Petrea şi vom urmări cu înţelepciune hotărîrea statornicită.
Moş Petrea Gînj s-a lăsat în genunchi.
—	Aşa să fie, a gemut el cu obidă.
Nicoară s-a plecat, l-a ridicat la sine şi l-a îmbrăţişat. S-a întors cu acelaşi avînt spre Pokotilo, săru-tîndu-1.
—	Mă-nşel eu ori sîntem mai tari decît înainte ? a întrebat zaporojanul cu ochii în lacrimi. Căci fapta noastră e poruncită de desnădejdea noroadelor şi de dreptatea pe care ele o caută din veci. Iţi aduci aminte, hatmane, de vorbele acestea pe care le-ai rostit la adunarea din Zaporojă, cînd ne-am întors de la Moldova ? Nu le-am uitat nici eu, nu le-a uitat nici unul din luptătorii noştri. M-am întîlnit la Braţlau cu Tadeus Kopiţki, omul măriei tale de la Movilău. Pînă acuma văd că se poartă bine; şi domnia sa nădăjduieşte să
293
îndrumeze cătră noi bărbaţi destui care vin de la Moldova ; şi a şi primit cele de cuviinţă de la Iacob Lubiş.
Stînd de vorbă cu Iacob filosof, am aflat că neguţătorii de la Crîm, care trec pe la Oceacov şi prin Bugeac, i-au adus lui, la Braţlau, ştiri care se potrivesc cu ale mele. Eu le am pe altă cale — de la mărginenii Bugeacului, care trăiesc în înţelegere cu noi şi în tovărăşie de vînătoare, de la fugarii de la Oceacov ce se lipesc de taberile noastre şi de la călugării care umblă în tot olatul ismailitenilor, de la Sfîntu Munte la Dunăre şi de la Dunăre pînă la noi, şi mai departe la Kiev. Am aflat deci şi eu că Ia nohaii de la Bugeac se pomeneşte cu cinste numele lui Vodă Ion pierit prin vînzarea boierilor şi necinstea lui Ahmet-beglerbei şi a lui Cigala. Şi poate, din rîvna noroadelor pentru pedeapsa răilor, ar fi stîrnit nohaii de la Bugeac că nici lui Amurat-Padişah nu i-ar fi plăcut fapta lui Ah-met şi l-ar fi lepădat de la dragostea sa. Eu n-aş crede că un ucigaş de frate ca Amurat să mişte un deget pentru pieirea unui viteaz. Va fi depărtat pe beglerbei din alte pricini; şi nu mi s-ar părea nepotrivit să-i cadă lui Ahmet şi capul; socotind eu că şi pe calea asta e bună osînda, scutindu-ne pe noi de a-1 mai căuta pe acel ruşinat gîde. Rămîtie să mă încredinţez deplin cum că Cigala s-ar fi aflînd în una din cetăţile Dunării; după cît mi s-a zvonit, ar putea îi găsit la Isaccea. Eu m-oi repezi, cu voia măriei tale ş-a sfatului zaporojenilor noştri, pînă la Demir Ghirai ducîndu-i solie de pace. Avem nevoie să aşezăm linişte la noi şi la hotarul Moldovei pentru treburile noastre, după cum le-ai hotărît măria ta. Cînd ne-om mişca spre Moldova să n-avem în urmă şi-n coasta noastră vrăjmaşi. Iar ţara unde ne ducem să fie apărată de prădăciunea ceambulurilor. De la nohaii Bugeacului
294
socot că se va putea afla adevărul în privinţa lui Cigala, ca să putem ajunge într-o sfîntă zi pînă la dînsul.
Hatmanul tăcea între bătrînii săi; glasul lui moş Elisei Pokotilo ajungea ca de departe pînă la urechea sa; era ca un glas de rugăciune, domol şoptit, picu-rînd venin şi bucurie ascunsă.
Ziua pătrundea prin geamuri din cernerea de afară a ploii, învăluind toate ale cămării într-o lumină le-şietică ; părea ca un amurg al inimilor şi al singurătăţilor pustii. Cum stăteau întorşi cu faţa spre răsărit, lumina candelei de la icoane descoperi întăi hatmanului şi apoi oştenilor celor bătrîni zugrăveala pe lemn în colori vii a unui cap încununat.
Era imaginea lui Ion-Vodă şi cununa de voievod părea de spini sîngeraţi. Hatmanul primise acea icoană de la Ian Socol, pictor vestit de la Liov, şi o plătise zece zloţi prin bancherul său Iacob Lubiş. Cînd Socol zugrăvise acel cap bărbătesc cu sprîncene mînioase, Ion, fiul de suflet al neguţătorului Mati Harian, încă n-ajunsese domn la Moldova. Socol păstrase schiţa ca pe-o amintire de la un prietin. Iar cînd mai tîrziu aflase de mucenicia acelui mîndru luptător, alcătuise icoana asta şi o închinase hatmanului Potcoavă, fratele mai mic al Voievodului.
Nicoară o aşezase de un an subt icoane şi n-o cunoscuse. I se părea că nu samănă cu Vodă Ion. Dar în acea lumină leşietică a singurătăţilor pustii şi a amurgului inimilor, dintrodată Voievodul mort ieşise ochilor săi aevea, cu fruntea sîngerată, din umbra morţii. II cunoscuseră cu spaimă şi bătrînii şi i se închinaseră cu frunţile plecate. Nicoară păşi pînă la măsuţa de subt icoane unde stătea şi paloşul rămas moştenire, şi trase asupra icoanei fratelui său hobotut
295
de matasă. Cînd ridicară privirile, bătrînii nu mai văzură chipul de spaimă care îi mustra. Se lăsară să cadă în jîlţuri cu inimile cutremurate de vifor.
După un răstimp s-a auzit glasul mezinului în pridvor îngînînd un cîntec trăgănat. Glasul s-a apropiat ; cel care cînta s-a oprit poate lîngă uşă şi atunci îngînarea de cîntec a contenit.
—	Lixandre ! a chemat Nicoară.
Uşa s-a deschis ; feciorul a intrat privind nedumerit pe cei doi bătrîni doborîţi în jîlţuri ; iar Nicoară, cu ochii înfierbîntaţi, îi ocolea domol ca vulturul pe deasupra unei părechi de bîtlani pitiţi la margine de ostrov.
—	Bădiţă Nicoară, a zis el alintîndu-se, plouă şi plouă...
—	Ţi-i urît?
—	Mi-i urît de moarte; nu pot dormi; urnblu de colo-colo şi n-am ce face.
Nicoară a rîs. Pokotilo a aţintit spre mezin un ochi tulbure:
—	Mai îngăduie, fecioraşule, şi-ţi întăreşte braţul.
S-a întors spre Alexandru încă un ochi — al uncheşului :
—	Mai îngăduie, mai îngăduie; lasă ploaia... l-a ameninţat uncheşul Petrea.
Mezinul a ridicat din umeri.
—	Pînă cînd ?
Cei trei au tăcut, neguroşi. Apoi moş Elisei s-a îm-blînzit:
—	Puiule de om, a zis el, dacă vrei să ştii cînd stă ploaia — apoi du-te la cele două văduve schivnice şi întreabă-le cînd se schimbă sfertul lunii.
—	Intreabă-1 şi pe diac, a adăogat mormăit uncheşul. Radu diacul a fost călugăr şi ceteşte în gromov-
296
nic. Şi apoi, după ce ţi-a spune şi el cînd stă ploaia, găteşte-te de cale.
—	Ne ducem la tabăra cea mare ? a strigat cu bucurie mezinul.
—	Acolo, pentru pomenirea mortului nostru.
In glasul uncheşului tremura o trudnică mîhnire.
Vîntul a zvîrlit un roi de stropi în geamuri. Mezinul s-a simţit împovărat de tăcerea ce s-a închis asupră-i. A înţeles că cei trei doreau să rămînă singuri.
—	Plouă şi plouă... a şoptit el copilăreşte.
Cînd a ajuns în pridvor, a răsuflat, simţindu-se slobod de apăsarea ce-1 încleştase. A mîngîiat capul cîne-lui său de vînătoare, care-i adulmecase urma şi-l aş-: tepta afară.
—	Să vedem, Boldei, cît mai avem pînă ce ieşim la cîmp, l-a mîngîiat el iarăşi; acuma hai după mine.
S-au dus amîndoi în fugă prin burniţa ploii la casa căzăciţelor văduve. Acolo era adunat un sfat mai înviorat decît cel pe care îl părăsise. Aveau îngăduinţă să intre acolo şi cînii, prietini ai omului, mai ales că la acel ceas dinaintea amiezii surorile văduve şi pustnice aveau rînduiala să scoată din cuptor plăcintă şi pită.
Rînduiala aceasta se isprăvea tocmai cînd a intrat şi mezinul.
—	Alioşa cel frumos a căzut şi el o dată la vreme,. a grăit maica Mitrodora, mîngîindu-1 cu privirea.
—	N-am venit pentru pită... s-a apărat mezinul.
Oştenii de faţă, avînd între ei şi pe diac, i-au făcut
loc la masă, bucurîndu-se de schimbul de vorbe.
—	Atuncea ai venit pentru plăcinte, l-a împuns maica Mitrodora. Ţi-o închin, porumbelule, pe cea mai rumănă, ca în vremea cînd erai mărunţel şi trăiai numai cu noi aicea la Zid Negru.
297
—	Mulţămesc, maică Mitrodorâ, a răspuns mezinul.
Oi	mînca-o ca şi atunci cu poftă ; dar nu te-oi ruga să-mi spui după aceea poveste, ci să-mi dai o învăţătură.
A venit cătră fecior şi cealaltă schivnicâ aducîndu-i în»talger clătite cu smîntînă.
—	Apoi, dragul măicuţei, acuma-i rîndul tău să ne încînţi cu poveşti. Iar învăţătura ţi-om da-o dacă ţi-i de folos.
—	De folos, măicuţelor, a răspuns mezinul cu supunere. Rogu-vă să-mi spuneţi într-al cîtelea şfert al crugului său se află luna.. Dacă n-ar ploua de stingerea lumii, am cunoaşte; dar stau nourii asupra sufletelor noastre şi nu ştim. Spun bătrînii că la împlinirea sfertului stă ploaia.
—	Cum nu, dragul măicuţei ? Se poate! a răspuns cu plăcere sora Mitrodora.
—	Facem socoteli şi aflăm, a adăogat cealaltă că-zăciţă văduvă.
S-au apropiat amîndouă frunte lîngă frunte şi au statornicit întăi că la vremea Paştelui a fost lună plină a luminii lui marte. S-au prins a socoti pe degete întoarcerea lunii pline din douăzeci şi opt de zile în douăzeci şi opt de zile.
In vremea cît socoteau ele, diacul a tras din sacul de piele pe care îl purta încătărămat de cingătoare gro-movnicul cel ferfeniţos scris de mînă, întru care se afla cunoştinţa vremii, a cerului şi a pămîntului, alcătuit pe două sute de ani de cătră învăţaţii de la Bizanţ. A căutat în table şi a ştiut numaidecît, dar a vrut să cunoască dacă-i bună socoteala surorilor văduve.
Socoteala surorilor era bună. Crugul lunii se afla în al treilea pătrar şi pînă la al patrulea pătrar mai era o zi.
298
—	Aşa arată şi gromovnicul meu, a încuviinţat Radu diacul, şi mîni, cel mai tîrziu poimîni, se arată sfîntul soare în senin.
—	Bucură-mi-se sufletul! a strigat mezinul, şi mai doresc un talger de clătite. Ce zici, diacule Radule, dacă am cere măicuţelor mele şi-un pahar de mied ?
—	Este! este! au strigat văduvele. Iar ceilalţi oşteni de faţă au ridicat talgerele ca să-şi primească partea acelui ceas îmbielşugat şi se mirau că gromovnicul diacului cunoaşte cîte sînt pe lumea asta, în cer şi pe pămînt.
Dacă stau puhoaiele, domnia sa Alexandru îşi poate începe vînătorile.
Ce spune despre asta diacul ?
Diacul spune că, după o ploaie ca asta, la mijlocul lui august, lumina cîmpiilor şi a zărilor se schimbă şi se simte că toamna e aproape. E vremea potîrnichi-lor şi a iepurilor. Prepeliţile se cîrduiesc şi se tot duc spre miazăzi.
—	E vremea vînătorilor mele, zice mezinul. Contenim numai cît ne ducem la tabăra mare. Pornim cu şase zile înainte, poposim la Ostrovul Moldovenilor, luăm cu noi pe popa Nectarie Balaban ş-apoi după aceea nu ne mai oprim. Acolo găsim pe toţi prietinii lui bădiţa Nicoară, care au fost unii hatmani şi au umblat cu el alături în războaiele zaporojenilor. I se închină; şi popa Nectarie Balaban, ca şi anul trecut şi ca şi anţerţ, face slujba de pomenire a măriei sale Ion-Vodă. Şi apoi se întinde masă de praznic.
Căzăciţele îl ascultă cu lacrimi în ochi pe pruncul lor pe care l-au dădăcit pînă ce-a crescut mare şi falnic. Ii înoiesc cupa cu mied vechi în care luceşte tainic lumina soarelui de toamnă.
299
—	Pe părintele Nectarie l-am văzut aici la noi, zice sora Mitrodora, şi spun drept că se poate lua la întrecere cu îngerii raiului, atît de dulce cîntă. Să ne spuie Alioşa cel frumos din care pricini acel preot şi-a lăsat poporul său din ţara Moldovei ? Adevărat să fie că acolo nici obrazele sfinte nu sînt cruţate de stăpî-nitorii lumii ?
—	Adevărat 1 strigă cu înflăcărare mezinul. De aceea popa Nectarie Balaban de la ţinutul Tutovei lîngă cele sfinte ale sale a adăogit şi sabia oştenilor.
Diacul a ieşit în pridvor şi pe prispă, privind cerul. S-a întors bucurat şi a dat de veste :
—	Se prevede soarele prin nouri. In seara asta şi la noapte vremea se schimbă.
Toată lumea dă năvală afară. Surorile schivnice se închină şi se ploconesc cătră sfîntul soare de amiază.
XXVII
Vînătoare de cai sălbatici
La tabăra din Lunca Mare, Potcoavă s-a întîlnit cu un vechi prietin de lupte, bucurii şi năcazuri — hatmanul Şah, conducător de cîţiva ani al zaporojenilor. Şah fusese şi la războiul lui Ion-Vodă împreună cu Svier-cevski şi acuma ţinea în pregătire sotniile de care Nicoară avea nevoie pentru întoarcerea la Moldova. Era între Potcoavă şi Şah o înţelegere veche de doi ani. După întîmplările din acea vară, hatmanul zaporojenilor poftise pe prietinul său la pomenirea lui Vodă Ion care se făcea pentru a treia oară, socotind că €) npVOig §1 §8 împrospăteze legămintele.
800'
Hatmanui de ta Praguri era un bărbat chibzuit şi cumpănit în toate, de şi înfăţişarea lui părea a-i des-minţi firea. Era mărunt, cu ochii aprigi, cu nasul ca un plisc de şoim. Zîmbea subţire, grăia moale. La război îi plăcea să întrebuinţeze mai mult mintea decît paloşul. De aceea capul şi-l păstra rece şi de băutură multă îi era greaţă. Ar fi fost bun de schivnic dacă nu s-ar fi dovedit atît de harnic oştean.
Chibzuinţă hatmanului zaporojenilor se vădea şi în felul cum ţinea tabăra de la Lunca Mare în rîndu-ială şi curăţenie desăvîrşită, de la bordeiele oamenilor pînă la grajdurile cailor, de la zemnicele cu hrană şi băutură pînă la stogurile de fîn şi gropile cu orz. Cu atît mai de mirare era această rînduială şi curăţenie cu cît mai mult se întărise opreliştea muierilor de a intra în tabără la soţii lor. Se dovedea această chibzuinţă şi în negoţurile pe care le făcea fie cu tatarii, fie cu leşii, pentru caii pe care îi avea de prisos obştea în tabunurile din ostroave.
Mai bun cunoscător şi mai priceput nălbar pentru acest animal, tovarăş al călăreţilor, nu se afla în acele olaturi ale mării şi Dniprului.
Foloasele cele mai bune le aducea Şah obştei luptătorilor zaporojeni cu prinderea şi îmblînzirea sălbaticilor ce trăiesc slobozi în pustie. Aceşti cai erau urmaşi ai harmasarilor şi iepelor care scăpaseră din tabunurile vechilor sarmaţi şi schiţi, în vremea de demult, şi se înmulţiseră în păşuni ascunse în ostroave şi singurătăţi. Mulţi se prăpădiseră în iernile grele ale acelor ţinuturi. Puţini răzbiseră şi, cu anii, se alesese din aceştia un soi pietros, cu copite late cu care puteau umbla în mlaştini şi cu păr mare de iarnă pe care îl năpîrleau în soarele primăverii.
âoi
Tatarii îi prigoneau toamna, cînd sînt graşi, spre a-i jertfi şi a-i ospăta. Şah şi vînătorii lui zaporojeni îi urmăreau domol, împresurîndu-i în locuri anumite şi-i prindeau cu arcanele. Mai ales căutau iepele grele, care, după ce fată, se supun cu desăvîrşire omului; iar din mînzii acelor iepe, hatmanul scotea cei mai buni cai de război.
Tatarii cereau voie să intre în Zaporojă pentru a neguţa asemenea strîjnici şi tretini, ieşiţi din iepele sălbatice. Şi-l porecliseră pe hatman, de-i ziceau Geambaş-şah, adică împăratul geambaşilor. Şi le plăcea să se hărţuiască cu el din vorbe hître şi preţuri, supunîndu-se la urmă agerimii şi înţelepciunii lui.
După panahidă, la care a cîntat cu glas înalt popa Nectarie Balaban, zaporojenii s-au aşezat la ospăţ, înainte de a creşte zarva şi a se aţîţa cîntecele, Şah a înălţat hanapul său cel mare şi a închinat mied vechi întru pomenirea fericitului între sfinţi Ion-Vodă carele a fost apărător al legii creştineşti şi al dreptăţii noroadelor. S-a întins tăcere după vorbele hatmanului şi s-au auzit suspinuri ale războinicilor ce luptaseră cu măria sa în vara anului 1574.
Şah s-a închinat cătră Nicoară şi amîndoi hatmanii au băut prelung din cupe. Au băut şi oştenii prăznui-tori. S-au aşezat toţi la locurile lor; Potcoavă a rămas în picioare, cu ochii aţintiţi în taina gîndurilor lui şi cu obrazul pălit de tulburare.
—	Fraţilor, a cuvîntat el, umpleţi iar cupele şi beţi şi pentru cei care or lupta şi de-acum înainte împotriva asupritorilor .şi viclenilor. Mă jur pe sufletul meu că nu voi lăsa să-mi cadă din mînă sabia ce mi-a rămas moştenire de la fratele meu Ion-Vodă.
Toată oştimea taberei s-a învolburat, hăulind la asemenea vorbe şi, după ce s-au deşertat cupele, Ni-
302
coară s-a văzut prins între piepturile oştenilor ş-apoi ridicat	pe	braţele şi umerii	celor de-aproape.
Au	pornit	cîntece despre	isprăvile	lui	şi	cobzarii
bateau cu penele de gîscă în strune, ţinînd ison.
Cine intră-n Lunca Mare ?
Ion Hatmanul	călare,
Hatmanul Ion	Potcoavă
Cu izbîndă şi	cu slavă...
Nicoară a închis ochii, o clipă fericit şi depărtat de cele pămînteşti. Dar nu după lung răstimp s-a văzut cu hatmanul Şah subt o salcie pletoasă la malul Ostrovului ocolit de apa Dniprului şi stăteau tolăniţi pe polog de iarbă cosită, vorbind despre treaba ce aveau de săvîrşit.
—	Pînă la primavară stăm, aşteptînd şi pregătin-du-ne, frate Nicoară. Avem de ferecat căruţele, de dres ori de întocmit covergile, de primenit hamurile şi frîiele, de schimbat caii care au slăbit. Ne-am înţeles să încălărăm cincisprezece sotnii. Pe iarnă, luptătorii noştri se împrăştie, dar cum înfloresc luncile şi trec sărbătorile de primavară, se întorc, şi abia atunci le slobozim o parte din simbrie. Cei care rămîn pe iarnă îşi primesc drepturile după munca ce săvîrşesc; jumătate plăteşte hătmănia, jumătate domnia ta.
—	întocmai aşa ne-am înţeles şi n-avem nimic de schimbat, încuviinţează Potcoavă. Talerii se vor răspunde la vreme prin diacul meu Radu. Şi n-ai uitat că în primavară cată să se trimeată dăscăli buni la Ostrovul Moldovenilor, ca să înveţe pe oamenii mei de-acolo meşteşugul călăritului şi săbiei.
—	Vom alege oamenii noştri cei mai buni pentru asemenea învăţătură.
—	Şi să cauţi pe cei cincisprezece şutaşi dintre oamenii tăi cuminţi şi tari în rînduiala taberilor, căci
303
nu intrăm în Moldova după dobîndă, ci pentru a tace judeţ vînzătorilor.
—	Se va face şi asta şi voi fi şi eu lîngă domnia ta. Pentru cuvîntul dat răspund cu capul.
Amîndoi prietinii s-au ridicat în picioare şi s-au îmbrăţişat. Din tufişurile de aproape de la malul ostrovului s-a înălţat un pîlc de raţe, bătînd grăbit din aripi şi măcăind. Şah şi Potcoavă le-au urmărit îndelung cum se duc pe sforul Dniprului, apoi s-au întors zîmbind unul cătră altul. Nici Şah nu purta barbă, şi în mustaţa lui castanie strălucea argint.
Pluteau fire de matasa-morţilor prin văzduhul liniştit. Cîntau departe, la tabără, cobzarii.
—	Am aflat de la oamenii domniei tale, Nicoară, că mîni vrei să porneşti înapoi la Zid Negru ; dar eu nu cred asta. Căci toamna e lină şi blîndă cum n-a fost de mult. Şi te poftesc să mergi cu mine şi cu oamenii noştri la vînătoare de cai sălbatici.
«Se va mîngîia şi mezinul meu», s-a gîndit cu milă Potcoavă. A dat răspuns hatmanului Şah că rămîne.
Iar hatmanul zaporojenilor s-a bucurat şi i-a grăit astfel:
—	Toate se potrivesc şi vin la vremea lor, iubite, căci vînătoarea asta nu-i numai o petrecere zburdatică şi nu-i numai un folos negustoresc. Şi mîni chiar Elisei Pokotilo al nostru încalecă şi se duce la hanul de Bugeac, cu încuviinţarea noastră de pace între nohaii săi şi luptătorii zaporojeni, şi-i arată că vînătoarea noastră s-ar putea întîlni cu a sa, în laturea singurătăţii unde se ţin sălbaticii.
—	Adevărat bun prietin am în tine, Costandie Şah, s-a luminat la faţă Nicoară, şi-mi spune inima că treburile mele merg pe cale bună.
304
Astfel Nicoară a mai rămas o săptămînă la Lunca Mare şi după asta, pe vremea aceea sfinţită de toamnă, care nu se mai pomenise din vechi zile, a purces în alai de vînătoare cătră amiază. După cinci zile de umblet, cercetînd amănunţit pustia din graniţa nohai-lor, au dat de urmele sălbaticilor.
Tatarii nohai vînează aceste sălbătăciuni cu alt meşteşug decît zaporojenii.
împresoară cu voloc de călăreţi locurilc unde au oblicit că se ţin tarpanii şi-i tot mînă cu zvon de cor-nuri şi chimvale. Cînd ostenesc fugarii vînătorilor, se face popas, şi noaptea se aprind focuri. Atuncea şi tarpanii îşi ies din spaimă, căutînd odihnă şi hrană. Pînă ce, odată cu ziua, în urechile lor ciulite intră iar zvonurile spaimei; şi pornesc în goană, întăi mai viforos, apoi mai slab, din pricina toamnei care le în-cleaştă măruntaiele. Aşa îi tot mînă vînătorii, împrettnînd un tabun de tarpani cu alt tabun de tar-pani, pînă ce-i vîră în mlaştinele ce se chiamă Gloduri. Ş-acolo sălbaticii se înămolesc şi primesc cu capetele subpuse săgeţile şi suliţile prigonitorilor.
Zaporojenii îi vînează în alt chip, luîndu-le urma şi căutîndu-le sălaşul. Statornicind sălaşul, îi împresură pe departe, cu mare luare-aminte, ducîndu-şi caii lor de căpestre. Şi dacă i-au aflat cătră o vale, aţin zarea dealului; şi cînd au dat zvon şi sălbaticii s-au risipit, călăreţii încalecă şi s-aţin cu arcanele. Astfel îi tot prind şi-i lasă în urmă, în grija vînătorilor bă-trînî, meşteri la domolirea lor. Iar oamenii ceilalţi se duc mai departe, pînă unde pustia le pune hotar şi unde văd în zare călăreţi cu suliţi aplecaţi pe oblînc. Aceia sînt nohaii. Nici ei nu vin într-acoace, nici ai noştri nu mai înaintează într-acolo.
20
305
Hatmanul Costandie Şah se bucura de caii prinşi şi, dînd porunci, amesteca în vorbirea lui zicători din vechime.
—	Harmasarul tînăr să-l dai pe mîna călăreţului bătrîn, zicea el despre îmblînzitorii sălbaticilor rămaşi în urmă.
La cal abraş, pinten ascuţit, adăogea apoi. Şi noi, cînd ne-om întoarce, găsim fără multă cheltuială cai buni de război. Călăreţul bătrîn ştie cînd să dea în pumn orz sălbaticului flămînd, cînd să-l împungă cu boldul pintenului şi cînd să-i spuie vorbă bună, mîn-gîindu-i grumazul.
La tocurile de popas oştenii cărunţi povesteau în-tîmplări de mirare petrecute în acele pustietăţi pline de duhuri înfricoşate. Nopţile acelei toamne erau senine şi line şi arar ieşeau din singurătăţi chemări ca sunetele înăbuşite de corn. Dar spuneau oameni care mai hălăduiseră pe acolo că în alte toamne, tulburate de ploi şi vînturi, văzuseră cu ochii lor vrăjitoare călărind pe măturoaie pe o rază de lună. Şi cînd se întuneca raza, acele vrăjitoare scheunau cu înfricoşare, pînă se prăvăleau în bălţi.
Spun bătrînii vînători că nohaii zic sălbaticilor «tarpan», după o vorbă pe care au adus-o cu ei din veacuri vechi cînd au venit cu Batie-Han asupra lumii noastre, şi ei aveau acolo, de unde au venit, sub munţii ce se chiamă Altai, asemenea sălbatici cu numele tarpan ; însă acei tarpani au coada în spic, pe cînd sălbaticii de aici au coada întreagă ca şi caii noştri de acasă. De aceea ei frig şi mînîncă pe sălbatici, iar noi alegem din ei alergători harnici şi neosteniţi.
Asemenea povuşti la focurile de popas plăceau mai ales mezinului Alexandru care le asculta pînă într-un tîrziu, cînd îi cădea nasul în spuză.
306
In ziua a douăzecea după purcesul din Lunca Mare, călăreţii lui Şah hatmanul, care umblau înainte, s-au oprit la o bătaie de săgeată de Cazac-Bunar, în hotarul nohailor.
«Bunar» înseamnă în limba nohailor fîntînă. La acea fîntînă erau descălecaţi călăreţi, se întinseseră covoare de odihnă şi se încheia în grabă, de cătră slujitori negri, cort, cu semnul hanului de Bugeac.
Şah a zis soţului său :
—	Moş Elisei al nostru ne-a lăsat cuvînt, la plecarea lui, să ne oprim aici. Ori va fi el singur, ori va fi cu Demir Ghirai. A venit, văd, şi hanul. Străjile lui s-au înălţat în şăi. Descălecaţi, copii!
Cum au pus în pămînt piciorul zaporojenii lui Şah, au descălecat îndată şi nohaii. Era o întîlnire de prie-tinie. Şah şi-a lepădat sabia, dînd-o în mîna însoţitorilor săi, şi a păşit cu grabă spre cort. S-a ridicat de la fîntînă şi Demir Ghirai, tînăr sprinten cu mustăcioară subţire, şi-i străluceau dinţii de bucurie pe faţa smolită. Purta strai de matasă fără brîu şi arme şi turban cu surguci, care se sprijinea în vîrtejul bărbii lui Elisei Pokotilo, înălţat şi el în aceeaşi clipită ca un duh al fîntînii.
Demir-Han a rostit cîteva vorbe străine între care Nicoară a desluşit numele său.
A lepădat jungherul în mîna lui Radu diacul şi s-a grăbit să-l ajungă din urmă pe Şah. Demir îl privi clipind şi-i întinse mîna.
—	Chipul tău îmi place şi mă bucură, hatmane Potcoavă. Am dorit să fim prietini.
Pokotilo a tălmăcit vorbele.
—	Demir-Han, a răspuns Nicoară, am aflat că ai inimă dreaptă de viteaz. Sîntem din clipa asta prietini.
20*
307
Hanul cei ti'nar s-a închinat întâi; apoi s-âu ploconit hatmanii; şi s-au dus tustrei la fîntînă, aşezîn-du-se pe covor. Nicoară a băgat de samă că acel covor scump era ţesătură de Buhara, şi a zîmbit întorcînd ochii spre moş Elisei. Hanul a făcut haz amintindu-şi întîmplarea din copilăria lui, la Bacce-sarai în Crîrn ; şi a bătut pe spate pe Pokotilo.
Nu erau domni închipuiţi şi semeţi, îşi lepădaseră grijile ; s-au trezit oameni sub cerul curat ca vioreaua şi în mîngîierea moale a vîntului. Pe deasupra lor, în înălţimea văzduhului, a trecut un stol de cocoare, cu chemări jalnice, plutind sub soare.
S-a înteţit sfatul.
...Slujitorii hanului au dobîndit bună pradă la Gloduri. Zaporojenii au prins cu arcanele cîţiva harma-sari tineri, din care au să iasă alergători fără păre-che. La focul de lîngă fîntînă se frige, între grămezi de jar, şaşlîc de berbece. După un patrar de ceas, hanul e ca un copil, între bărbaţi băgători de samă la vorbele ce rostesc. Demir porunceşte să se aducă ciubuce cu imame de chilimbar şi tutun în chisea de cristal. Uncheşul Petrea dă slavă măriei sale pentru bunătăţi şi mai ales pentru acel tutun cum nu se mai află pe lume. Să se întindă masă, să se aducă în talgere de argint berbece fript, şi pită, şi vin de Crîm, şi migdale şi rodii sosite chiar săptămîna trecută de la . Adel Ghirai, hanul cel mare.
Dacă uncheşului Petrea îi place mai mult tutunul decît migdalele, să binevoiască a primi în dar chiseaua plină. Şi să-şi ia şi migdale, cît va pofti, cu îndestulare.
Demir-Han pare ameţit, de şi n-a gustat nici o picătură din vinul cel vestit din viile de la ţărmul mării. Se închină cătră oaspeţi ducînd mîna dreaptă la
308
inimă, la buze şi la frunte, şi se simte fericit pentru liniştea ce rămîne şi mai înainte statornică între nohaii de la Bugeac şi zaporojenii de la Dnipru.
—	Asta nu se scrie pe hîrtie, întăreşte el; se scrie în inimă.
Şi pofteşte Demir-Han şi alte întîlniri, ca să fie înţelegeri depline. II pofteşte pe Şah la aşezarea hotarului, ca să nu mai fie pricină de certuri şi harţă.
Şi-l pofteşte pe hatmanul Nicoară...
La aceste vorbe, moş Elisei s-a uitat ţintă la ucenicul şi hatmanul său, încuviinţînd cu fruntea.
—	Şi-l poftesc, zice Demir-Han, pe hatmanul Nicoară Potcoavă să mai vie în petrecere la această fîntînă răcoroasă şi la aceste crînguri depărtate de răutăţile lumii, nu mai tîrziu decît în toamna viitoare, pe o vreme tot aşa de blîndă.
—	Dacă va binevoi toamna să ne ocrotească, zîm-beşte Potcoavă.
—	Va binevoi I hotărăşte cu tărie Demir. Şi-ţi închin paharul aducerii-aminte...
Abia atunci hanul cel tînăr soarbe din cupa de vin.
Lui Nicoară i s-a zbătut inima în piept.
«Voi veni negreşit», grăieşte el cătră adîncul său tulburat. Ochii bulbucaţi ai lui moş Elisei îl privesc ca dintr-o vrajă.
Lui Nicoară îi par ciudate, ca şi în alte împrejurări, vorbele pe care le trece unei alte fiinţi ce se află în sine, de care ar vrea să se desfacă şi care totuşi se ţine îngemănată. E jurămîntul său neînduplecat care-i înveninează ceasurile; şi totuşi în acest jurămînt se află singura sa eliberare.
Vorbele pe care le rosteşte el şi cele pe care le rosteşte Demir sînt străine una de alta. Moş Elisei pare a le descînta şi g îţnpăca tălţnăcindu-le. Ciudate în-
309
tîmplări ale vieţii, cu o clipă mai înainte neştiute şi acuma scăpărînd deodată.
Lumina gălbie a pustietăţii, cortul de matasă ridicat de un cuvînt şi de un semn, slujitorii muţi, Demir adus ca vîntul ori ca gîndul de pe un tărîm depărtat, moş Elisei şi Geambaş-şah care fac şi desfac acest basm de la Cazac-Bunar, toate se vor tulbura şi se vor risipi, ca să se adune din nou la începutul toamnei altui an.
Cît de greu frece timpul, şi totuşi cît de ameninţător vine, mînat de legăminte covîrşitoare...
Iată, ornicul vieţii sale a bătut ceasul care schimbă oamenii, vorbele şi priveliştile ce-1 împresoară. Nicoară şi-a încins armele, a încălecat, s-a dus. Curînd nu mai rămîne în zarea de cătră miazăzi decît un stîlp uşurel de fum...
A rămas acolo şi un prietin ?
Nu. A rămas numai vatra unui foc; curînd o vor spulbera viforele.
XXVIII
Carte de la Olimbiada presvitera
Intre ai săi, călărind cu grabă spre Dnipru, obrazul hatmanului s-a luminat încet-încet. La popasul de sară, moş Elisei şi-a aşezat barba între ucenicul şi hatmanul său şi între Costandie Şah, şi a dat înştiinţare că s-a găsit urma lui baş-buluc-baş Cigala.
Nicoară a simţit străpungîndu-1 un fior fierbinte. N-a mai avut nevoie de alte vorbe; urmarea acestei veşti trebuia să i se vădească în toamna următoare.
310
Luîndu-şi oamenii şi căruţele, fratele lui Vodă Ion s-a îndrumat cătră Zid Negru, pe sub lumina acelei toamne blînde. Din popas în popas, tot cătră miazănoapte, se lăsa învăluit de gîndurile-i obişnuite, schim-bînd priveliştile şi minunîndu-se de noutatea lor; căci numai cînd şi cînd, din adîncul de unde se scufunda, ridica fruntea şi primea prin ochi înştiinţări de cele ce-1 împresurau.
Bălţile rămase în laturea fluviului după ploile de august erau pline de mişcarea sălbătăciunilor aripate care înălţau zvon de furtună şi se ridicau în cer la apropierea oamenilor. Iepuri se ridicau din ciulinii din preajma potecii şi se duceau în fugă domoală, parcă şchiopătînd, în lungul spinării unui colnic. Acolo se opreau cu labele de dinainte ridicate spre bot, cerce-tînd în urmă, apoi purcedeau iar trecînd colnicul. Căprioare săltau prin poienile luncilor. Vulpea, vînătoa-rea acelor singurătăţi, nu se vădea, dar era aproape. Alţi vînători vrednici pluteau în înălţime dînd ocol prin văzduh şi chemîndu-se în răstimpuri cu sonuri înalte. Erau pajuri, şoimi călători şi porumbari ai căror soţi domesticiţi se al Iau la căruţe, aşteptînd să fie scoşi în domnia lor de altădată.
La unele popasuri, oamenii hatmanului scoteau şoimii pentru plăcerea mezinului Alexandru, căutînd în tufişurile mărunte ale cîmpiei potîrnichi. Şoimarii duceau paserile zburătoare pe pumni, după ce le luau lumina cu cuşmuţă de piele. Cînd cînele stîrnea cîr-dul, cuşmuţele de piele erau ridicate şi paserile îndemnate să-şi ia zborul. Porniţi întăi la faţa 'luncii, porumbarii se învăluiau în sus, pînă ce vedeau potîrnichile risipindu-se, şi atunci îşi alegeau jertfa pe care o urmăreau pălind-o cu pieptul şi ciugulind-o cu clonţul. Călăreţii se duceau cu repeziciune ca să ia
311
porumbarilor dobînda, lepădîndu-le numai capetele paserilor prinse.
Potcoavă încăleca uneori ca să urmărească de departe vînătoarea mezinului său.
Astfel au umblat o săptămînă pînă ce, la un popas de noapte, i-a trezit vînt aspru din crivăţ, cerul s^a învălmăşit de nouri şi lunca a prins a se tîngui cu jale. Erau cele dintăi vestiri ale iernii şi hatmanul a simţit în nări mirosul omătului. N-au fost decît fulgi trecători urmaţi de scuturături de ploaie rece.
In cenuşiul zorilor, călătorii au ieşit la poteci şi au pornit ca împotriva unui duşman. La Zid Negru îl aşteptau pe Nicoară Potcoavă chilie caldă şi chiler plin ; dar în acelaşi timp îl împresurau fantasmele gîndurilor şi îngrijorărilor.
In lungile nopţi ale iernii, cînd bubuie viforul zvîr-lind în ferestre snopi de zăpadă şi chiuie în sobă şi în căpriorii de afară ai acoperişului, Nicoară stă treaz în lumina candelei; şi prin umbra uşor luminată se aşează la capătul dinspre picioare al patului său de odihnă o întruchipare sură. E o prietină mîhnită, singurătatea, cu care se înţelege fără cuvinte. Cîteodată, arar, obrazul singurătăţii se întoarce cătră el domol, şi Nicoară vede tulbure un chip iubit, părăsit, dar încă nu uitat, şi inima i se îmblînzeşte. Dar alteori obrazul întors şi neclintit, încununat de sînge, e al icoanei de sub candelă.
Intre urgiile iernii, se deschid şi alinări subt un cer curat şi verde ca ghiaţa.
Sînt zilele luncilor de argint şi a podurilor de cleştar, şi a căilor lucii pe care lunecă sănii cu cai în troică şi zvon de clopoţei. Oamenii au căciuli şi cojoace, ţurţuri de ghiaţă în barbă şi sprîncene, cizme de pîslă cît
312
buţile, şi par a fi venit numai într-o plimbară de la mările de ghiaţă ca să caute o mireasă pierdută.
Iată, crapă ghiaţa Dniprului şi ape nouă îneacă luncile. In aceste cupe de limpezime, în care îşi scurmă cuib de lumină soarele, prind a poposi sălbătăciunile de la mări calde, în trecere grăbită spre dezgheţurile polului. Primăvara e încă după zarea amiezii şi trimete sol,i un cocostîrc ş-o barză să cerceteze dacă bălţile-s libere şi cuibarele de pe culmea saraiurilor nedărîmate; pe urmă vin două părechi de rîndunele care au scos zece rîndtiri de pui la Zid Negru; şi ridică ochişori albaştri în lunci, spre lumină, viorelele. Zilele de răscumpărare ale sfintei primăveri se înşiră ca mărgele nestemate pe un fir de aur.
Şi la jumătatea lunii întâi a primăverii se opreşte la curtea de la Zid Negru, sub zarzări înfloriţi, vatamanul lăcustean Agapie cu opt soţi, larg încălăraţi şi cu cojoacele lepădate dintr-o mînică.
Bucurie mare între oştenii de la Zid Negru, căci vatamanul Agapie şi soţii lui vin de la Moldova. Diacul Radu îşi scoate terfeloguf şi ,s'crie pe tablă deosebită numele oamenilor ce are a-i îndruma spre Ostrov. Masă mare cu sămînţă de vorbă şi povestiri despre întîmplări la drum.
Agapie se închină cuviincios cătră uncheşul Petrea şi cătră văduvele surori schivnice şi cere învoire ca să intre la Domnul său. L-a văzut numai o clipă cînd au descălecat. Are a-i da veşti de la prietini din ţară.
—	Măria ta, a zi,s' Agapie intrînd în camara lui Nicoară, uncheşul meu Mitrea m-a mînat la Dăvideni, ca să duc cartea ce i-ai încredinţat. Am umblat cu bine şi am aşteptat, după poruncă, veşti scrise de-acolo, ca să le aduc măriei tale.
313
—	îţi mulţămesc, vatamane, şi mă bucur că te văd mai înseninat aicea decît cînd ne-am întîlnit întâia oară la Prut.
Lăcusteanul şi-a plecat fruntea.
.— Măria ta, a şoptit el, m-am înseninat căci am ajuns la Domnul meu. Mîhnirea mea e mai aspră decît atunci, căci m-am deşteptat din boala ce mă ardea şi am înţeles că pe Căprioara., soţia mea iubită, am pierdut-o pe veci... Dar ce putem face ? Intr-acolo drumul e închis; ne întoarcem în altă parte, ca să gă,sim alt temei vieţii noastre.
—	Aşa este, Agapie, a încuviinţat hatmanul, pu-nîndu-şi palma pe fruntea vatamianului; să ştii că faci bine şi-ţi va veni poate o mîngîiere.
Carte de la Olimbiada presvitera cătră slăvitul hatman Nicoară, la curtea domniei sale din Zaporojă.
«Eu, presvitera Olimbiada Filipeanca, scriu măriei tale, hatmane Nicoară, cum că pe Ia Bobotează, în cap de an nou 1577, a venit la noi vatamanul Agapie Lăcusteanul cu veste despre intrarea măriei tale cu bine în Ucraină. Laudă înălţăm Domnului Dumnezeu.
Şi ne spune vatamanul Agapie că măria ta vrei să cunoşti cum trăim noi cei părăsiţi uitării.
Şi ne-a adus şi prea plăcută carte de la măria ta, pentru care ni s-a bucurat inima.
Trăim, slăvite, cu nădejdea că te vom vedea iarăşi; trăim cu gînduri şi îndoieli.
Din mila Ziditorului ne aflăm sănătoşi; dar nu toţi.
Cei mai tineri se dovedesc mai plăpînzi; tuşesc şi stau lîngă foc, şi le dăm să bea o fiertură pe care măria ta o cunoşti, adăogind şi vorbe bune. Stau
314
aceşti tineri piăpînzi la curtea noastră şi s-au bucurat ascultind cele ce spune Lăcusteanul.
După ce a plecat Lăcusteanul la Dăvideni, aceşti tineri m-au întrebat de ţara unde te afli măria ta; şi le-am spus cum că măria ta te afli într-un ţinut de cătră miezul nopţii, la Dnipru ; şi de acolo vine vîntul aspru al iernii, ce se chiamă crivăţ, care ne-a adus viscolele şi omăturile. Şi într-acolo ,se duce austrul ce s-aude acum în horn, care curge zvonind de cătră 'amiază; şi au stat tinerii ascultind acel vînt şi n-au avut somn; stăteau treji suspinînd, ca nişte copii cu puţină minte ce sînt.
Iar vatamanul Agapie s-a dus la Dăvideni să se înfăţişeze mazîlului nostru Andrei şi soţiei sale Ze-novia, ducîndu-le vorbe de prietinie şi urare de sănătate din partea măriei tale.
Şi acolo va să afle şi pe Ghiţă Botgros, omul mazîlului,, care acum e şi al meu, de cînd s-a pustiit valea ; să-i spuie la ureche o vorba de la diacul Radu, credinciosul măriei tale.
Şi să spuie tuturor celorlalţi care au rămas la Dăvideni că unii călători care au trecut pe la noi au făcut acolea popas lîngă grădinile raiului, scurt popas pe care îl vor avea în inimile lor lungă vreme.
Iar fina noastră Ilinca ,stă la vatră pe cînd scriem această carte. Şi m-a rugat să pun lîngă cele scrise de mine o foiţă uscată de răsură, strinsă din trecuta vară.
I-am răspuns că mai bine s-o păstreze ; căci'cartea mea pe care ţi-o scriu măriei tale va face lung drum, ocolit si trudnic, şi nu va rămîne decît pulbere din foiţa de răsură.
Ea mă ruga, ţinînd în palmă acea bucurie din neuitate zile; şi, învăluindu-se focul în vatră, o suflare i-a furat-o, învîrtejind-o în sus cu. fumul, Fina
a ţipat, dar n-a plîns cum m-aşteptam, ci a rîs şi s-a bucurat ca de-o minune.
îmi aduc aminte, slăvite hatmane, că mi-ai mărturisit bucuria care ţi-a făcut-o povestirea din vechime a lui Heliodor, şi că, în sihăstria măriei tale din Zaporojă, petreci întru spirit cu ibovnicii prigoniţi Ha-ricleea şi Teaghene, şi eşti singur cu ei; nimeni dintre acei care se află cu măria ta nu cunoaşte nici limba, nici slova acelei comori rămase de la elini de douăsprezece veacuri; aşa că în această carte a mea elinească, pe care ţi-o trimet prin Lăcustean, pot să spun mai multe şi să le ştii numai măria ta.
Acea copilă neştiutoare, căreia vîntul i-a. furat şi i-a dus în vîrtej foiţa zilelor verii, era încredinţată că minunea ce văzuse se prelungeşte după dorinţa ei; şi a rămas privind în fumul ce fugea după foaia de răsură, şi zîmbea închipuirii sale, care o ducea cu repeziciunea întîmplărilor unui basm, acolo unde îşi închipuie că se află cel ce i-i drag.
Ce spun eu nu e nou pentru măria ta; cunosc ce părere ai avut de această floare ce se deschidea în preajma măriei tale. Dar te-ai înşelat, hatmane, ca şi mine, socotind că acea floare se aştepta culeasă de Făt-Frumos, fiul primăverii.
Că altele sînt gîndurile măriei tale, ştiu. Că zilele ţi le închini hotărîrilor ce ai luat şi faptelor ce pregăteşti, deasemenea cunosc. Totuşi am încredinţarea că cele ce ţi-am povestit te bucură cel puţin cit povestirea lui Heliodor. Din cînd în cînd grijile cernite ce-ţi stau în jurul culcuşului celui aspru se vor scula depărtîndu-se, şi-ţi va veni la căpătăi, în tăcere, icoana celei pe care o uitai.
Nu te va tulbura, nici te va abate din drumul ce ţi-ai ales. Soarele îşi umblă nebiruit catea; aşa au
316
lege a sufletului unii bărbaţi, de ia răsăritul la asfinţitul lor. Totuşi, slăvite, eşti om şi nu se cuvine să ţi se hrănească fiinţa şi sufletul numai cu amar. Printre nourii ce te împresoară,, luci-va cînd şi cînd o stea. Intre grele încercări, vei avea ajutorul umilitei şi firavei copile, care s->a întors din basmul său şi tuşeşte cu teamă, la vatră, ca să nu mă supere...
Atunci cînd, fără apărare, o chinuiau toţi demonii trupului, eu am avut plăcerea crudă de-a crede că nu se poate 'apăra; şi acum mă întreb cum ,s-a putut păstra curată lamura acestui sufleţel ?
Slăvite prietine, întîlnim în viaţă ascunzişuri pe care nu le putem pătrunde.
Cînd eram tînără şi soţul meu Dionis îmi împărtăşea ştiinţa lui despre viaţă şi lume, am intrat într-o primavară în pădurea ce se chema Bolboceanca, nu departe de scaunul Sucevii. Şi am găsit într-o rîpă, unde abia pătrundea soarele, un măr pădureţ care înflorise, închinând lumii poate cea dintăi roadă. I-am vorbit ca unei fiinţi, certîndu-1 că pregăteşte roada acră şi amară. După asta, socotindu-mi-1 prietin, veneam cînd şi cînd la el să-i văd isprava; pînă ce, toamna, am băgat de samă că acel măr sălbatic, ieşit între spini, brădui şi mesteceni, rodise mere bune
—	un soi de mere numai ale lui în acel colţ singuratic al pădurii. Era un sălbatic, deoarece avea spini; şi totuşi se alesese pom de preţ. I-am smuls dimprejur ciulinii, am ferit crengile copacilor din jur, i-am gustat dulceaţa rodului. Toţi pădureţii bătrîni din Bolboceanca îşi dădeau merele lor obişnuite, acre şi •amare; numai acel tînăr ,s'e alesese dintre toţi şi era altcineva.
Uimirea de atunci o am şi acum, faţă de acest pui de om de lîngă mine. Iată, fecioara asta nu-i o fiinţă
317
de rînd; alcătuirea ei e menită sa strălucească, sufletul ei să înflorească; şi mă simt înjunghiată de durere înţelegînd că tot ce are e zadarnic şi tot ce poate fi nu va fi niciodată. Nu cutez a striga că ieşirea ei la viaţă e nedreptate şi blăstăm; dar mă gîndesc că aşa este...»
Nicoară Potcoavă a cetit cu privirea tulbure şi alte ştiri pe care i le dădea cartea presviterei Olimbiada.
«Faurul Bogonos ,s'-a depărtat de vatra lui, împreună cu Mura şi cu lunganul cel cu barosul. Deasemenea s-a desfăcut şi o parte din salaşul de dincolo de luncă, unde trăiau cîţiva lăutari, şi s-au tras cătră Ţara-de-Jos, la podgorii, unde oamenii au poate mai multă tragere de inimă pentru cîntecele lăutarilor.
Gîrbovu a venit la mine arătîndu-mi că nu mai poate trăi în nelinişte şi frică. Şi-a căutat tihnă la un schit, poate la Sihla, în munte, bine nu se ştie unde.
Mi-a adus într-o vineri sara pe feciorii Gîrbovului Ghiţă Botgros, omul mazîlului nostru.
I-a sfătuit Ghiţă Botgros în faţa mea să nu se ducă, să rămîie la răzăşiile lor, să pornească iar moara.
Feciorii, Nechita şi Dominte, — nu, că se duc, avînd spaimă de Vartic.
Iar Botgros i-a încredinţat că are el ştire de la un paloş din vechime cum că boierul de la Filipeni se teme de acel paloş, să nu-i căşuneze cumva o boală de grumaz.
Ba, au răspuns Nechita şi Dominte, noi mai degrabă ne-om duce unde se află măria sa Nicoară Potcoavă.
Şi eu m-oi duce, a strigat pe loc Ghiţă Botgros. Cînd mi-a veni ceasul, încalic şi purced.
318
Se poate ,să ai, slăvite, la Praguri, oameni de la noi; şi-ţi voi trimete prin ei veşti.»
Această din urmă parte a cărţii presviterei, hatmanul grabnic a petrecut-o pe subt ochii săi, grabnic a lăsat-o la o parte şi s-a întors numaidecît la povestirea cu Ilinca. A mai cetit-o o dată domol şi în-tîrziind, oprindu-se din răstimp în răstimp şi privind chipuri şi privelişti dintr-o poveste mîhnită din altă primăvară.
A rămas apoi neclintit în scaun, cu cotul rezemat de masă şi cu palmai ,sprijinindu-şi tîmpla. A oftat, şi-a scuturat fruntea, s-a ridicat în picioare şi a ieşit în cerdac, chemînd cu glas ce părea mînios pe Suliţă diacul.
N-a răspuns nimeni, nici la întăia, nici la a doua chemare.
Văduvele schivnice se aflau în grădina de legume. Uncheşul şi Alexandru mezinul ieşiseră la vînătoare în mlaştinile luncilor cu şoimul porumbar; ceilalţi oşteni coborîseră cu halăie la bălţile Dniprului.
Nicoară a cotit pe după colţul casei, cătră rîpa fluviului. Nu departe se afla Ile Caraiman, în puterea luminii, subt un cîntec de ciocîrlie.
Cînd s-a auzit a treia chemare, Ile a răsărit şi s-a întors cătră stăpîn.
—	Care-i porunca, măria ta ?
—	Cată-1 pe Suliţă, Ile, a strigat hatmanul. Să sc puie şaua pe Murguţă. Veniţi amîndoi cu mine; luaţi arce şi arcan ; într-un patrar de ceas încalic.
—	Numaidecît, măria ta.
«Ce-o fi avînd ? se mira Caraiman. De ce pare tulburat do mînie, pe o zi ca asta ?»
319
Radu diacul se afla în livadă, punînd altoi într-o mlădiţă de măr sălbatic, ca să se bucure oamenii ce-or trăi aicea cînd el nu va mai fi.
—	Diece, hai după un stăpîn mînios...
I-a spus lui Radu Suliţă ce este şi au venit amîn-doi la grajduri.
Pregătindu-se de ieşire, Potcoavă îşi schimbă şia-cul pe care-1 purta în casă, pe straie mai sprintene. Şi-a atîrnat la coapsa dreaptă un jungher.
Ce-i mai trebuia ? Nu-i mai trebuia nimic. Şi totuşi, mai avea de luat ceva. Căuta şi nu găsea. A trîntit două scaune; a păşit peste halatul ce lepă-dase, l-a dat cu piciorul la o parte, apoi s-a întors, l-a ridicat şi a tras dintr-un buzunar cartea presviterei. A păturit-o şi a strecurat-o în sîn.
—	Aici sîntem, măria ta, a dat de ştire Ile Caraiman din pridvor.
Cînd a ieşit hatmanul, diacul Radu l-a privit cu luare-aminte, i-a văzut neliniştea şi a înţeles că Lăcusteanul i-a adus carte. Veştile grăite nu puteau cuprinde taine, nici pricinui tulburare, deci vatamanul Agapie a adus carte; de aceea a cerut intrare singur, la Domnul său.
Despre ce întîmplări poate grăi o carte de departe? Dacă ar grăi de întîmplări obişnuite, legate de necazurile vieţii curgătoare, le-am afla şi noi — îşi zicea în sine diacul — căci am trăit la Dăvideni o frăţie ş-o prietenie. Nici un fel de trecătoare întîmplări nu pot cutremura pe-un bărbat ca hatmanul, aşa ca să-i înegureze ochii, să-i răstească glasul, să-l scoată din cumpăna firii pe care ne-o arată nouă.
Diacul mai ştia şi altele, fie din ce înţelesese el, fie din ce-i spusese Mura. Mezinul împresurase stăruitor pe fina presviterei, însă fecioara se apărase. Dra-
320
gostea ei se ducea cătră fratele mai mare şi se aprinsese cu atît mai aprig ou cît Nicoară părea mai nepăsător şi mut. Cartea presviterei îl chiamă deci; îi vorbeşte de frigurile de dragoste ale Ilincăi.
însăşi mînia lui e soră cu suferinţa de iubire. Hatmanul se zbate ca să se înfrîngă pe sine însuşi. Dei data asta fratele nu i-i prieten; de data asta se află mai singur decît totdeauna. După cît poate diacul cîntări puterea unui asemenea bărbat, biruinţa lui va pricinui zguduiri şi ruină.
Ziua avea o strălucire de cleştar şi soarele suia cătră crucea amiezii. Ciocîrliile îşi conteniseră viersul. Desfăşurarea măreaţă a Dniprului sclipea din miazănoapte cătră miazăzi, luncile înverzeau sub malul înalt. Nicoară şi-a îndemnat fugarul cătră vîntul lin de miazăzi. Cu tovarăşii săi după el, a scoborît o .potecă, ş-a pornit pe drumeagul văii, prin ierbuşca nouă şi prin florile proaspete ale poienilor.
Au mers aşa lung răstimp, la umblet, prin căldura blîndă de primăvară. In cotloane cu bălţi stîrneau na-gîţi, care-şi luau zborul cu miaune subţiri; pe sub cerul înalt pluteau cocori. Intraseră într-o singurătate din care oamenii lipseau; cînd s-au oprit, au ascultat să le vie ca dintr-o altă lume un zvon depărtat de clopot; dar nu l-au auzit.
Nicoară a zis cătră diac:
—	Se află aici o curmătură în rîpa malului, adîn-cită de şuvoaiele de primavară în cursul veacurilor. E o sălbătăcie în care am mai intrat şi altădată.
—	Ce căutai, măria ta?
—	Urmăream atunci lupi; vîram uneori pe unul în îngustimea din fund a văii, unde nu se află nici o ieşire. II prigoneam cu puţini oameni, pînă ce
‘M — M. Sadovcanu — Opere, voi. lfl
321
scotea limba de trudă, şi atunci coboram de pe cal asupra lui.
Diacul privi cu milă >pe Domnul său, văzîndu-i ochii îneguraţi şi sălbătăciţi.
—	Să intrăm, slăvite stăpîne, a răspuns Radu Suliţă, să căutăm duşmanul. Ar fi bine să găsim aici pe Cigala ori pe Irimia pîrcălabul.
Hatmanul şi-a întors ochii tulburi.
—	Diece, a zîmbit el cu mîhnire, îi vom găsi şi pe aceia; vremea nu-i departe; acum vreau să scap de altcineva. Nu ştiu dacă mă-nţelegi.
—	înţeleg, stăpîne, a oftat diacul ridicîndu-şi privirile umezite de lacrimi. Ai primit carte de la Moldova.
—	Ai înţeles, diece ? a întrebat şoptit, cu uimire Potcoavă.
—	Am înţeles, căci sînt credinciosul măriei tale, şi mi-aş da pentru măria ta viaţa.
Diacul s-a simţit răsplătit de vorbele rostite, primind pînă în inimă privirea de prietinie a Domnului său.
—	Vino şi tu după noi, Ile, a poruncit hatmanul.
—	Mergem să răzbim pe tărîmul celalalt 1 s-a bucurat Ile Caraiman.
Au cotit la dreapta printr-o poartă de stîncă ş-au ajuns între două ziduri oable pardosite cu tufărişuri mărunte. Era vădit că nici om, nici sălbătăciune nu se putea căţăra pe acolo. Putea răzbi, poate, numai paserea măiastră din vreme în vreme; şi acea pasere măiastră de data asta avea înfăţişare şi viers de cuc în strălucirea acelei amiezi de primăvară.
Cucul şi-a spus numele, i-a privit înfricoşat cu ochi de rubine şi şi-a, luat zborul spre lumea oamenilor.
322
Cărarea îngustă a văii era săpată şi spălată de şuvoaie.
Au mers aşa, au tot mers,' pînă ce a sărit lupul, stăpînul acelei domnii, lup sur, bătrîn, slab şi năpîrlit. îşi căuta hrana de şopîrle şi guzgani prin cotloanele înguste ale văii care-i purta numele. Aici se alia totdeauna un singur domn care punea oprelişte lupilor străini.
Fiara s-a . învîrtejit spre coada văii. Călăreţii au pus pinteni şi s-au ţinut aproape de dînsa. Caii pufneau spre ea sforăituri; fereau capetele în laturi de putoarea ei; dar frîiele îi îndrumau şi glasurile călăreţilor îi îndemnau. Au dus-o aşa fără odihnă, pînă ce au simţit-o slăbind. Atunci Nicoară a aruncat
o	privire ascuţită cătră diac, a îndemnat mai cu putere pe Murguţ; şi nu tîrzie vreme lupul a prins a şovăi pe arcurile picioarelor. Apoi s-a oprit, lipin-du-se de o piatră sură ca şi el.
Nicoară a tras cuţitul cel lung şi a coborît din şa. Se afla la cinci paşi de fiară, aţintind-o neclintit. Diacul şi Ile ţineau pregătite suliţile scurte de vînătoare.
Cînd hatmanul a mai făcut un pas, fiara şi-a subpus deodată capul; apoi, într-un cutremur al trupului ei trudit de moarte, a clănţănit din fălci ridicînd botul spre văzduh şi slobozind un urlet prelung. în ochii şi-n glasul ei tremura spaima cea din urmă.
Era în acest bocet al desnădejdii ceva omenesc; nu, mai curînd oamenii au în minuta pieirii acea tîn-guire năprasnică a lupului cătră Ziditorul a toată făptura.
Hatmanul s-a înfricoşat ca de o vedenie neaşteptată a milei. Era gata să repeadă în fiară cuţitul. A pre-
21*
323
getat; a vîrît arma în teacă, s-a răsucit, a săltat în şa, a întors în loc şi a apucat înapoi cărarea rovinei.
Cînd au ieşit la luncile fluviului, hatmanul avea fafa pălită de mîhnire, însă îmblînzită. Oboseala şi zguduirea îl alinaseră.
I	se părea diacului că lupul cel singuratic primise în fiinţa Iui o parte din povara lui Nicoară.
Au umblat în pas domol spre Zid Negru pînă în asfinţitul soarelui.
XXIX
Ostroveni
Vara era în toi de-a lungul Dniprului. Cînd soarele a ajuns la cea mai mare înălţime a sa, deasupra amiezii, şi au înflorit sînzienele, hatmanul a descălecat cu uncheşul Petrea şi diacul la Ostrovul Moldovenilor, ca să cunoască ce fac oştenii ce i se adunau acolo.
Moş Elisei, cu doi maiştri mari de călărie, învăţa pe cei veniţi de la Moldova acel meşteşug al oştilor călăreţe pe care zaporojenii de la Praguri îi aveau ca pe o taină a puterii lor.
Cîndva, schiţii se dovediseră călăreţi fără păreche în afundul nemărginirii stepelor; faima lor zăcea în curganele pustiei. După schiţi, ieşiseră la lume căiă-rimile mongole. In trei sute de ani tatarii din preajma Mării Caspice şi a Mării Negre, urmaşi ai lui Subotai-Behadîr şi Batie-Han, se domoliseră şi se muiaseră în tihna caselor zidite şi grădinilor încîntate; nu-şi mai trăiau viaţa îngemănaţi de caii îor, fii ai furtunii.
324
Ieşiseră în lume, din pojarul suferinţilor, oamenii volnici de la Praguri care ţineau fruntea între războinicii acelui veac. Intre aceştia îşi petrecuse tine-reţa Nicoară. Cu dînşii, fiind hatman, cutezase a străbate marea pînă la Anadol. încununat de faimă îşi petrecuse anii ajutînd la întărirea acelei slobozii de la Dnipru. In acea lume găsise liman mîhnirii sale şi nădejde să răscumpere pieirea lui Ion-Vodă, elibe-rîndu-se el însuşi de povara unui jurămînt înfricoşat.
Cînd intrase pe cărări cotite şi pe lîngă colibele străjilor, îi picuraseră în auz, din sălciile bătrîne ale luncilor Dniprului, chemări sfioase de privighetori. Iar în noaptea cea dintăi, în lumina lunii, împrejurimea a prins a suna de clocotul viersurilor atîtor cîntăreţe, încît se părea că tabăra era împresurată de vrajă. Ardeau focuri la bordeiele fiecărei sotnii, şi oştenii pribegi ascultau în tăcere cîntarea nopţii de iunie, ducîndu-se cu sufletele şi gîndurile, prin pain-jeniş de lună, în priveliştile de acasă — colibe pustii, ţintirimuri proaspete.
—	Cum ţi-a plăcut, slăvite hatmane, lucrarea noastră de azi ? a întrebat Pokotilo.
Stăteau pe buturugi, la focul de dinaintea colibei lui moş Elisei.
—	Mă aflu bucuros pentru ucenicii noştri, a răspuns Nicoară, punîndu-şi cu prietinie palma mînii drepte pe umărul bătrînului.
Uncheşul Petrea a clătinat din cap.
—	Bună treabă s-a făcut, însă ar trebui grăbită.
—	De ce, feciorule ? a întrebat moş Elisei. Pe cît am înţeles, hatmanul are o socoteală mai bună decît îţi închipui domnia ta. Noi toţi ştim puţin; domnia sa ştie tot.
325
Uncheşul a ridicat lîngă tîmplă degetul:
—	Războaiele se fac vara, Pokotilo. Aşa-i rînduiala lor, pentru înlesnirea hranei oamenilor şi cailor. Nu ştiu ce zice măria sa.
—	Măria sa tace, a rîs moş Elisei.
—	Ba nu, Pokotilo. Socot că se pot face războaie şi iarna. Fiece boală cu leacul ei; fiece război cu folosul ce trebuie să aducă. Nouă ne e îndămînă să pălim cu repeziciune, cînd neprietinii noştri nici nu s-aşteaptă.
—	Dacă nu se nimereşte la vremea cea mai potrivită, vara, atunci cum ?
—	Nu ştiu, moş Petrea, a zîmbit hatmanul. Aştept întăi veste de la ploile toamnei şi de la cel dintăi crivăţ.
—	Atuncea să-l punem pe diac să caute în gro-movnic ?...
—	Nu te supăra, moş Petrea, hotărîrea e la mine, nu la gromovnic.
Bătrînii s-au uitat pe furiş unul la altul şi le-a plăcut răspunsul hatmanului.
—	Să nu se îngraşe de lene nici oamenii, nici caii.
—	Nu-i lăs eu, s-a învoit Pokotilo.
—	Potrivit ar fi să putem călări pe cel dintăi vifor... a grăit încet Nicoară, ca şi cum ar fi început o poveste.
Numai diacul a auzit oftatul hatmanului şi la focul de sfat s-a aşezat tăcere.
—	Străjile merg la două zile de drum înainte... a urmat hatmanul, deschizînd ochii neclintiţi spre vedenia viitorului; şi în sara blîndă de vară i se părea că e singur, numai cu cugetul său.
...Străji tari, care trebuie să apuce cu mare grabă vămile de ieşire ale Moldovei, poprind iepuroii...
326
NcSi ceilalţi, sotniile lui Costandie-Şah şi ale noastre, cată să facem drumul de zece zile numai în cinci...
Hrană de la pămînteni nu ne trebuie. Avem hrana noastră, la căruţe. Opt căruţe de fiecare sotnie.
Slănină şi pastramă, pesmete şi gurut. Am văzut şi învăţat gurutul de la mongoli; făină de hrişcă şi grîu plămădite cu brînză, lapte şi ouă ; aluatul subţiat cu sucitorul şi tăiat în tocmagi mărunţi, uscat la cuptorul nostru şi al verii şi încărcat în saci. Dintr-o măsură de gurut muiat şi amestecat cu apă clocotită se face zama cea mai prielnică. Cu acestea cîte spun, biruim vremea şi depărtarea ; nu întîrziem în certuri; nu stîrnim şi nu prefacem liniştea în furtună. Crainicii noştri strigă în sate: Oameni buni 1 Domnul nostru Nicoară pe sărmani îi ocroteşte, pe cei trufaşi îi loveşte...
Bătrînii şi diacul ascultau eu răsuflarea oprită şi cu inimile bătînd acele cuvinte încete şi blînde. In ochii lui Potcoavă se aprindeau cînd şi cînd stele de la focurile taberei.
—	...Aşa cuprindem Iaşii, a urmat Nicoară, şi punem din ziua întăi străji care să umble pretutindeni, oprind orice neorînduială. Acolo intră judecători juraţi, nu prădalnici; sotniile găzduiesc la mănăstiri ; ascultă cu sfială şi împlinesc cu tărie poruncile domnului lor. Uncheşul Petrea e mare armaş; judecători sînt dregătorii noi şi căpiteniile peste cinci sute. Şi sotnii numite au cuprins scaunele ţinuturilor. Şi de la graniţă şi din ţinuturi sînt duşi la judecată boierii care au vîndut pe măria sa Vodă Ion. Pentru asta ostenim noi, facem drumul în pripă, nu asuprim pe nimeni, ţinem linişte şi dreptate, —
327
ca să prindem şi să judecăm pe boierii care au vîndut pe Domnul lor.
Hatmanul s-a oprit, cu ochii aţintiţi. Şi-a clătit dornol fruntea.
—	Nu... încă nu-i destul şi nu-i tot.
...Dacă nu se deprind din vreme sotniile noastre să umble pînă la Moldova în răstimpul hotărît, vom duce acolo oşteni trudiţi, şi nu putem săvîrşi treaba pentru care ne ducem.
—	Vom face drumul în cinci zile, măria ta hatmane, a dat încredinţare Elisei Pokotilo, şi oamenii noştri vor fi în stare să se bată în ziua a şasea. Dar mai trebuiesc şi altele, dacă ne ducem pe vifor de iarnă.
—	Moş Elisei, a răspuns Potcoavă, oştenii noştri vor fi bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi şi încălţaţi. Am trimes răspuns lui Iacob Lubiş că avem nevoie de pîslari, cojoace şi cuşme. Străjiie care umblă înainte vor pregăti popasurile, vor cumpăra vite pentru spor de hrană şi ovăs pentru cai. Şi nu vom pleca pe vifor de iarnă, moş Elisei. Nu clătina din cap, uncheşule Petrea, căci ştii şi domnia ta că sînt răgazuri în vremea toamnei şi-n cap de iarnă, cînd vînturile din miezul nopţii stau legate şi vine pe adierea de la miazăzi o vară tîrzie ce se chiamă a Sfinţilor Arhangheli ; atunci putem călători cu blîndeţă şi voie bună.
—	Are dreptate hatmanul... a încuviinţat moş Elisei.
Uncheşul a cîrtit:
—	Dar dacă se pune o vreme tare din luna lui brumar ?
—	Uncheşule, a zîmbit Nicoară, vremea ne va fi prielnică şi vom umbla bine. Dacă nu va fi prielnică, o vom birui.
Bătrînul Petrea Gînj s-a uitat la Pokotilo şi i s-a luminat faţa.
—	O vom birui, măria ta.
De la Ostrovul Moldovenilor, Nicoară Potcoavă a făcut drum cu însoţitorii săi de aproape pînă la Lunca Mare, unde a ţinut sfat de război cu Şah.
Cînd s-a întors, a găsit la moldoveni pe Iacob Lubiş cu care a stat de vorbă pentru nevoile ostaşilor săi.
Lubiş filosof l-a înştiinţat pe hatman că Tadeus Kopiţki îi trimete necontenit ba veşti, ba oameni.
—	Insă Gavril Ciohoranu, omul lui Ţopa, tace şi riu dă nici un semn de la Iampol, lîngă Nistru. Un singur om, un oarecare Teofil Tartarău, s-a rătăcit la Braţlau venind de cătră Iampol. Şi acel om, urma a povesti Lubiş, îl văzuse pe Gavril Ciohoranu care îl îndemnase să stea un răstimp la Ostrov, şi apoi să se întoarcă la Iampol şi să-i arate domniei sale ce-ar fi văzut şi oblicit acolo.
—	Pe acel Ciohoranu l-ai văzut ?
—	Nu.
—	Nici n-ai primit ştire să-i trimeţi bani ?
—	Nici. Celor pe care vrea să-i piardă, Dumnezeu le ia mai întăi mintea. Cu cine se întîlneşte acolo şi cu ce trăieşte ? m-am întrebat eu. Şi am ispitit întăi pe Tartarău. După aceea am trimes răspuns lui Tadeus Kopiţki. Se pare că ajung pînă la Iampol oameni de la Iaşi; poate aduc răvaşe. Eu credeam că poate se va fi înfăţişat măriei tale ?
—	Nu s-a înfăţişat. Iţi mărturisesc, Lubiş, că băgarea mea de samă se îndrepta mai mult cătră Kopiţki decît cătră Ţopa. Kopiţki se trage din şleah-tici; Ţopa din răzăşi de la ţinutul Romanului. E mai uşor a ne închipui pe pan Tadeus întinzînd punte
cătră boierii Ieşi, decît pe Ţopa uneltind împotriva fratelui lui Ion-Vodă. Şi, cu toate acestea, Kopiţki se poartă cu dreptate şi nefăţărnicie. Aş fi mîhnit să aflu că omul pus de Ţopa la Iampol a lunecat spre duşmani.
—	Tot aşa de mîhnit aş fi şi eu şi mi-ar părea rău să rămîie cetatea Iampolului văduvită de acel boier Gavril Ciohoranu. Ce demon îl va fi ispitit să se Apuce de meşteşuguri diplomaticeşti ? Dacă ar cunoaşte bine pe Lubiş şi pe moş Elisei, nu s-ar încumeta să ducă apă la fîntînă şi să înveţe peştele a înota.
—	Lubiş, a hotărît Nicoară, vezi ce este. Noi n-avem nevoie de vicleni, orbi şi tîmpi. Vorbeşte şi cu Elisei Pokotilo.
După plecarea lui Iacob Lubiş filosof, Nicoară a rămas la Ostrov întreaga lună iunie, urmărind cu hărnicie şi înfrigurare învăţătura la călărie a oştenilor săi moldoveni. Uneori le era el însuşi dascăl, punînd şi pe mezinul său Lixandru să săvîrşească mişcări şi isprăvi uimitoare pe caii cei mai aprigi.
Apoi, la începutul lunii iulie, s-a înfăţişat la tabăra moldovenilor monahu Agatanghel de la Pobrata şi prietinul său de voinicie, Strămurare. La o zi după ei au descălecat înaintea hatmanului feciorii Gîrbovului, Nechita şi Dominte.
Bucuratu-s-au oştenii lui Potcoavă de vederea acestor prietini din cealaltă vară şi numaidecît i-au aşezat în bordeie şi le-au dat vatră de foc şi merinde cu îndestulare.
—	Măria ta, s-a închinat lui Nicoară monahul Agatanghel, binevoieşte a mă primi în oastea dreptăţii, pe care lumea de la noi o aşteaptă. Şi mă rog să nu-1 lepezi de la vederea măriei tale pe acest rătă-
330
cit în pustia vieţii, cu numele Strămurare, care a tăcut bine sărmanilor, călcînd orînduielile domneşti. Faptele lui au fost bune, căci au alinat dureri.
—	Frate Agatanghele, a răspuns hatmanul, chiar dacă ar fi greşit, Strămurare avea-va prilej să se răscumpere, pe sărmani miluindu-i, pe trufaşi lovindu-i.
Strămurare a îngenunchiat, cu pletele în ochi.
—	Mărite stăpîne, pînă acuma n-am făcut altceva, a strigat el cu tărie. De aceea am venit în slobozie după măria ta.
Hatmanul a încuviinţat cu fruntea şi şi-a întors privirile cătră întinderile cele mari de apă ale Dnipru-lui. Acolo, la o cotitură, se izbeau talazuri mari în stînci. Tumultul lor nu se mai alina din veci şi zvonul acelei depărtări ajungea pînă la urechea şi inima lui Nicoară.
Nechita şi Dominte, feciorii Gîrbovului, s-au înfăţişat cînd măria sa Nicoară se afla singur, dinaintea cortului. Au cerut învoire şi Ile Caraiman le-a făcut semn să se apropie.
S-au închinat şi au rămas în faţa măriei sale, mari şi greoi, întru sfială şi muţenie, învîrtindu-şi în degete căciulile de oaie.
—	Cum	vi-i habarul,	feciorilor ? a	întrebat	hat-
manul.
Dominte	a pălit cu	cotul pe fratele său	mai
vîrstnic.
Acesta şovăia.
—	Răspunde, bădică, l-a îndemnat şoptit mezinul.
Nechita a mestecat greu nişte cîlţi.
—	Apoi,	măria ta, se	chiamă c-am	venit şi	noi...
—	Cum	îs treburile pe	la Dăvideni ?
—	N-aş putea spune, măria ta, că-s bune.
331
Nechita s-a oprit; Dominte l-a îndemnat iar ea cotul:
—	Spune, bădică, patarania noastră cu boierul. Dacă n-o spui dumneata, o spun eu, rugînd pe măria sa ca să mă ierte de îndrăzneală. Slăvite stăpîne, noi ne-am fost dus în voinicie săvîrşind destule răutăţi asupra slujitorilor stărostiei şi asupra boierimii. Cum îi întîlneam undeva pe slujitori şi boieri, cum îi sudu-iam, şi-i păleam. Să fim iertaţi, căci asemenea fapte le-am săvîrşit din amărăciune şi desnădejde. Tătuca nostru s-a pustiit la o sfîntă mănăstire, moara a luat-o puhoiul de primavară ; aşa că noi ne-am dus la lupi şi mistreţi, subt ocrotirea codrului, temîndu-ne de oameni. Şi fiindu-ne nouă jale mare după locurile prunciei, veneam cîteodată într-ascuns, noaptea, la ţinti-rimul Filipenilor, ca să aprindem făclie la mormîntul maicii noastre. Dacă nu puteam ajunge la ţintirim, ajpoi puneam făcliile la poarta cuvioasei presvitere Olimbiada. In covrul unde aşezam noi făcliile în sara asta bunăoară, găseam în noaptea a doua merinde, pomană de sufletul răposatului preot Dionis. Da-ntr-un rînd, iaca ne întîlnim cu Vartic, boierul de Ia Filipeni. Noi nu l-am căutat, ştiindu-1 păzit de strajă tare; dar a dat el peste noi. Domnia lui se ducea la Roman ; noi am trecut Moldova spre satul nostru. Noi ieşeam din vad; domnia lui venea la vad.
—	Iaca hoţomanii Gîrbovului! strigă dumnealui la slujitorii ce avea cu sine; daţi în ei cu săbiile şi-i oborîţi.
Noi, ca cei fricoşi, o luăm la fugă, unul încolo, altul încolo, — dar nu departe unul de altul. Cei patru slujitori ai domniei sale se înşiră după noi. Cum îi vedem noi cu coada ochiului răsfiraţi, odată ne întoarcem asupra lor şi-i pălim pe rînd cu mare grabă, de frica
ce aveam de ei; şi după ce-i pălim cu ghioagele, îndrăznim să ne ducem şi la Vartic, şi-l pălim şi pe dînsul. întăi l-a pălit bădica Nechita, fiind frate mai mare; după aceea l-am pălit şi eu, dar nu mai aveam ce păli, căci Vartic slăbise de tot.
A zis bădica Nechita :
—	De-acu hai, măi Dominte.
Fiindu-mi frate mai mare, l-am ascultat; şi ne-am dus.
Feciorii Gîrbovului au rămas cu frunţile plecate în locul unde se aflau, aşteptînd mustrarea hatmanului. Dar hatmanul tăcea şi nu-i mustra. Ii privea într-o mare depărtare, în zarea sinilie a asfinţitului, în priveliştea neuitată a Moldovei. Se afla în fundul fiinţii sale o întrebare despre anume fiinţi care trăiau în acele depărtări, însă măria sa a stăpînit în tainiţa ei acea întrebare cătră feciorii Gîrbovului.
Nechita a cutezat să adaoge şi el cîţeva cuvinte la istorisirea fratelui său mezin :
—	Apoi după asta noi ne-am sfătuit să venim după milă şi ocrotire la măria ta... Şi te-om sluji pe măria ta cu credinţă.
—	Aţi făcut bine, le-a răspuns Nicoară. Şi ei s-au bucurat închinîndu-se.
După aceea s-au dus, şi mai încolo şi-au pus căciulile în cap.
La Sîntilie, hatmanul Nicoară aflîndu-se tot la Ostrovul Moldovenilor, — a descălecat căpitanul Cozmuţă Negrea, dinaintea cortului. Sta lîngă Potcoavă, 1a. o măsuţă joasă, diacul Radu cu hîrţoagele lui.
—	Ile, a poruncit hatmanul cătră omul său de credinţă, du calul căpitanului Cozmuţă şi vezi să i se dea bună îngrijire; şi vesteşte pe domnia sa Lixandru, pe uncheşul Petrea şi pe moş Elisei să vie la mine. Şi nu
333
uita că oamenii călători au nevoie de mîncare şi băutură.
—	M-am dus, a răspuns cu voie bună Ile, trecînd pe sub braţul prietinesc al negreanului, care-i lepăda îrîul.
Căpitanul s-a închinat cătră Domnul său, punîn-du-şi fruntea pe inelul cu stemă.
—	Slăvite stăpîne, a grăit el, am îndeplinit după putinţă lucrarea ce ai binevoit a-mi încredinţa.
Potcoavă l-a sărutat pe frunte.
—	Stăi lîngă mine, Cozmuţă, şi spune-mi.
—	Măria ta, a răspuns căpitanul negrean; am umblat eu singur în ţară ca un neguţător care vrea să cumpere unele şi altele; au mai umblat pe unde n-am fost eu şi alţi cîţiva răzăşi de la noi, barbaţi de credinţă. M-am oprit şi la scaunul Iaşilor, ispitind între diecii de la logofeţia cea mare ; şi toate cîte le-am aflat, le-am însemnat pe rînd şi le-am ţinut tăinuite, iar acuma le supun măriei tale.
—	Toate bune, căpitane Cozmuţă ; ca să se plinească judeţul cel drept.
—	Le am aici în taşca mea de vînătoare, măria ta.
—	Intr-adevăr, Cozmuţă, aceste izvoade însamnă vînatul pe care îl urmărim. Nu e nevoie să le cunoască şi alţii acuma. Le vor cunoaşte la vreme. Dă diacului nostru Radu taşca. O vom cerceta împreună, singuri.
Hatmanul avea o aţîţare de bucurie, ca şi cum ar fi sorbit o băutură tare.
—	Vine vremea, vine vremea, căpitane Negrea, a şoptit el. Ai însemnare şi pentru prea cinstitul şi prea credinciosul pîrcalab Irimia ?
—	Am şi pentru căpitenia viclenilor, slăvite stăpîne.
334
—	Bine, Cozmuţă; bine, prietine ! Ziua de astăzi pot s-o însemn c-o piatră albă, cum spuneau oamenii de demult, s-o însemn cu lumină după atîtea zile negre ce-am avut. 0{! Cozmuţă şi diece, astfel socot să pot ajunge la ceasul acela al păcii sufletului meu, după care tînjesc. Să ştiţi că amîndoi veţi fi între judeţii care vor cerceta şi vor osîndi. Iar bătrînul nostru Petrea fi-va armaş mare — ţinînd asupra vinovaţilor paloşul judecăţii.
XXX
Cigala
Cătră sfîrşitul lui august, hatmanul a slobozit poruncă de plecare la tabăra cea mare a zaporojenilor, pentru a cincea prăznuire a muceniciei lui Vodă Ion. Drumul pe care aveau a-1 face moldovenii era în acelaşi timp o cercare a învăţăturii lor din acea vară. La meşterii de călărie se adăogise şi căpitanul Cozmuţă, chiar de a doua zi după intrarea sa la Ostrov, şi se dovedise că se aflau în acele locuri puţini călăreţi atît de iscusiţi ca domnia sa, şi puţini nălbari aşa de pricepuţi, şi deasemenea puţini care să biruiască pe cei mai aprinşi harmasari şi să-i deprindă a merge în buiestru.
Se ţinuse şi la Lunca Mare sfat pentru meşteşugurile de război; Nicoară Potcoavă ceruse hatmanului Costandie şi asaulilor zaporojeni să bage de samă mai ales Ia iuţeala călărimii. Dacă te afli cu oştenii la vreme la locul hotărît şi oamenii nu-s istoviţi de trudă, bătălia ţi-i pe jumătate cîştigată.
335
Nu năvala nebunilor aduce biruinţa, arătase măria sa, cît înţelepciunea.
Cu primejdie de pieire dobîndise însuşi măria sa această învăţătură în trecuta vară. Cunoască-se că cea mai grea învăţătură e cumpăna cuminţeniei.
Dacă se învaţă la buiestru caii, după datina războinicilor care au clădit curganele stepei, avem în mînă o întreită putere: «Cal în bună stare, călăreţ neostenit, devreme la locul poruncit».
Ieşirea de la Ostrov a moldovenilor s-a făcut cu asemenea rînduială şi umbletul lor le-a îngăduit să străbată calea de cinci popasuri nurnai în patru popasuri.
Ca să nu fie asupra calului povară prea grea, o parte din tărhatul călăreţului merge la cele opt căruţe ale sotniei. Tot la aceste căruţe largi şi uşoare, cu covergă, se află şi caii slobozi de schimb. Pe lîngă merinde, căruţele poartă şi armele nouă de foc, pe care le pot întrebuinţa oştenii surugii după nevoie, sprijinind din laturi harţurile.
Rînduială bună a statornicit Nicoară Potcoavă şi cu umbletul înainte a «ochilor privighetori», cum le spunea măria sa călăreţilor cercetaşi. De privighetori are nevoie şi coada oştimii.
—	Şi mai are nevoie oastea mea, cu care intrăm în Moldova, a încheiat măria sa, de cea mai strînsă rînduială. Noi nu ne ducem în pradă; ne ducem ca să plinim dreptăţile şi să bucurăm noroadele.
După ce au închinat pentru izbîndă o cupă şi chiar mai multe, oştenii lui Nicoară Potcoavă au rămas întrucîtva nedumeriţi, căci nu se hotărîse ceasul ple-cţării şi vara era pe sfîrşite.
Stogurile de fîn pentru iernatic erau clădite, ovăsul şi orzul adăpostite în gropi arse, căruţele tocmite, caii potcoviţi la picioarele de dinainte; meşterii fauri încă
336
băteau neînduplecat cu ciocanele şi lemnarii ciopleau cu teslele şi cuţitoaiele, şi rotarii încheiau la cobîle roatele de schimb; Lunca Mare gătea război, dar nu se cunoştea dacă fi-va acest război la Sîntămăria asta, ori la cealaltă.
—	Să nu fie oamenii cu nerăbdare, a dat lămurire moş Elisei, mare postelnic al măriei sale; hatmanul mai are de făcut un drum pînă la hotarul nohailor, după făgăduinţa ce-a dat lui Demir Ghirai-Han în trecuta toamnă, să se întîlnească şi ist an amîndoi la vînătoarea cailor sălbatici. Şi după asta se va cunoaşte dacă mai avem de săvîrşit şi altele, pînă ce şi-a scoate iarna fugarii albi din saraiurile de ghiaţă.
—	Apoi, ziceau unii dintre zaporojenii vîrstnici, pare-se că măria sa îşi tocmeşte treburile cu Demir Ghirai, şi, dacă înţelegerea fi-va bună, drumul ne e deschis.
—	Feciorilor, i-a ameninţat cu degetul moş Elisei; are să vi se bolnăvească de atîta cuget căpăţînile. Lăsaţi-! mai bine pe hatman să cugete pentru toţi; măria sa ştie ce are de făcut. Să cunoaşteţi numai atîta că în puţine zile purcedem la hotarul din pustie şi măria sa ia cu sine nu mai mult decît două sute de săbii bune.
Zaporojenii cei vechi au clătit din cap, cufundîn-du-se întru mare nedumerire.
După ce-au trecut cele dintăi ploi de toamnă şi bru-mărelul a suflat argint peste păşuni, a ieşit poruncă pentru încălărarea celor două sotnii cu zece- căruţe. La straja aceasta a măriei sale hatmanului, s-au adaos oştenii săi mai vechi de credinţă cu care pătimise la Iaşi, precum şi Cozmuţă Negrea, vatamanul Agapie şi asaul de vînătoare Elisei Pokotilo.
22
337
Au purces sara, pe lună plină, şi-au mers pînă după miezul nopţii, cînd au făcut popas lîngă o movilă veche, deasupra luncii Dniprului, unde slujitorii de la căruţa lui Ile Caraiman au clădit măriei sale cort.
S-au aprins focuri roată între căruţe şi oştenii s-au aşezat la odihnă. Nicoară n-avea somn şi părea neliniştit. A vegheat un timp în capul oaselor la focul său de la intrarea cortului, pînă,ce constelaţia cloştei cu pui s-a înclinat deasupra asfinţitului. Atuncea a dat glas ornicul lui Caraiman şi a venit la măria sa prin lucirea lunii moş Elisei.
Ile Caraiman a sporit focul. Hatmanul a luat între umeri burca şi s-a dus încet prin tăcerea taberii, cu asaulul cel bătrîn după sine.
Luceau cătră răsărit cotiturile fluviului şi cătră asfinţit bruma imaşurilor. La miazănoapte carul mare îşi întorsese oiştea. Pe sub stele, în liniştea văzduhului, se auzea zborul aprig al stolurilor de raţe.
—	Sînt îngrijat, moş Elisei.
—	De ce, măria ta ? Iusuf Mîrza, omul de credinţă al lui Demir-Han, mi-a spus că omul nostru Cigala e pe cale şi nu poate fi nici-o îndoială că va sosi la vînătoarea de la Gloduri. M-a dus tatarul său la întîl-nirea cu el şi Iusuf Mîrza a arătat că hanul te aşteaptă numaidecît ca să te încredinţezi de prietinia lui.
—	Dar dacă totuşi Cigala nu vine ?
Elisei a tăcut.
—	Dacă totuşi nu vine, moş Elisei, însamnă că ho-tărîrile mele şchioapătă iarăşi şi că Piaza-Rea n-a contenit a mă prigoni. întreb stelele veşnice de ce-i aşezată lumea oamenilor dacă dreptatea nu poate izbîndi ? Aşa de mici sîntem oare, lepădaţi ca frunzele şi ca pulberile ?
338
—	Slăvite hatmane, linişteşte-te. Vei fi fiind trudit; vei fi avînd şi altele asupra sufletului măriei tale.
Nicoară s-a oprit deodată, parcă-1 loviseră în piept vorbele bătrînului.
Pokotilo a urmat:
—	Peste puţine zile Cigala va sta la judeţul măriei tale. Ş-apoi te vei duce unde te-aşteaptă noroadele pentru alte judecăţi. Mai am un prietin care nu doarme şi se frămîntă, cu nădejdi şi îndoieli ca şi măria ta. Parcă aţi fi de un lut şi de un sînge.
—	Sîntem, moş Elisei, din aceeaşi dragoste pentru mucenicul nostru. Dacă este Dumnezeu, mă rog să nu fiu înlăturat de la izbînda mea. far dacă nu este Dumnezeu, le cer prietinilor mei să mă sprijine, ca să do-bîndim pentru oamenii ce-or rămînea după noi o nădejde, care să le fie temei de viaţă. Altfel, viaţa n-are înţeles şi mai bine ar fi fost să nu fim.
—	Măria ta, leapădă slăbăciunile trecătoare. Crede în prietini.
—	Ai dreptate, moş Elisei, m-am liniştit, căci nu sînt singur.
La Al-Şaptelea-Curgan, cum se chema locul popasului, Nicoară a stat pînă la amiaza acelei zile de 20 septemvrie, dormind, după sfatul cu Pokotilo, somn liniştit.
Au pornit tot cătră amiază şi au umblat cu spor şi noaptea următoare. Iar în ziua de 22, marţi, au apucat ia asfinţit înspre hotarul Bugeacului. Cînd au ajuns în marginea pustiei fără stăpîn, Nicoară a poruncit popas o zi întreagă şi ospăţ oştenilor. Dar măria sa a ajunat deplin şi a stat singur ca să i se liniştească sărmana inimă.
Joi dimineaţa la prînzişor, «ochii privighetori» i-au adus ştire slăvitului hatman, că tabăra de vînătoare a
22*
339
Iui Demir Ghirai-Han nu-i decît Ia trei ceasuri depărtare.
Părerea asaulului Elisei Pokotilo a fost că numaidecît măria sa Nicoară trebuie să ajungă în aceeaşi zi la cortul lui Demir Ghirai, cu oştenii săi mai de-aproape. El însuşi îi va sta la stînga, tălmaci.
Cele două sotnii se mişcă în acelaşi timp, în afară de vederea taberei hanului, ca să apuce drumurile de scăpare ale lui Cigala.
Tabăra de vînătoare era astfel împresurată, cînd Nicoară Potcoavă a ajuns ia Cazac-Bunar lîngă cortul de matasă, dinaintea căruia ardea un foc nou pe-o vatră veche. Demir şi credincioşii săi, şi un oaspete străin cu puţini slujitori isprăviseră prînzarea şi beau cafea.
Cigala trăgea fum de tutun din pipă, răsturnat pe p coastă, pe covoare, în mîngîierea soarelui blînd al toamnei, subt un văzduh albastru în care pluteau domol funigei.
Era un bărbat frumos, încă tînăr, cu faţa uşor smolită şi nas grecesc. Zîmbea lenei şi fumului albăstrui in care îi luceau vedenii fericite ale Viitorului.
Demir Ghirai-Han i-a atras luarea-aminte asupra oaspetelui nou care tocmai se oprise şi descăleca.
—	Iată un bun prietin al meu, hatmanul Nicoară.
Cigala a întors fruntea c-un zîmbet blînd şi s-a ridicat pe jumătate din pufuri.
—	Eu îl cunosc pe baş-ceauş-baş Cigala, a zis limpede şi răspicat Nicoară.
Elisei Pokotilo a tălmăcit.
—	De unde ? s-a mirat bărbatul cel frumos şi zîmbitor.
—	Sînt de atunci trei ani, a răspuns cu privirea nouroasă hatmanul ; cînd a fost înjunghiat fratele
340
meu, măria sa Vedă Ion, în cortul lui Mehruet-beglerbei.
Cînd asaulul Elisei a tălmăcit aceste cuvinte ale hatmanului, Cigala a răsărit în picioare. S-a făcut alb ca varul. S-a pipăit căutîndu-şi sabia. Insă vînătorii de cai sălbatici nu poartă sabie.
—	Ce-nsamnă asta, Demir Ghirai ? şi-a ascuţit el glasul de mînie. Cine-i acest om ? Nu sînt eu oare oaspetele tău ?
—	Ba eşti oaspetele meu, ca şi hatmanul, a răspuns hanul.
—	Sîntem amîndoi, Cigala, oaspeţii lui Demir Ghirai, a urmat a da răspuns Nicoară Potcoavă. Insă locul pe care ne aflăm noi şi Demir Ghirai nu-i al nimănui. Aici la Cazac-Bunar, în pustie, nu se află alt stăpîn decît dreptatea. Am venit să te aflu şi să te judec.
Baş-ceauş-baş Cigala a cercetat pripit în juru-i.
Slujitorii hanului îşi potriviseră înfăţişarea după aceea a stăpînului lor. Cei cîţiva slujitori pe care-i adusese Cigala cu sine de la Isaccea, unde era domn şi stăpîn în numele lui Amurat-Sultan, se ţineau nepăsători, aşteptînd să se întîmple ce era Scris în ter-felogul lui Mohamed prorocul, într-al şaptelea cer. Pe lîngă asta, Cigala nu era decît un hain, care-şi lepă-dase legea şi se turcise ca să aibă pricopseală, baclava şi cadîne.
Allah e mare, Allah are să-l apere dacă va socoti de cuviinţă.
Căutătura ascuţită a lui Cigala s-a tulburat. S-a răsucit spre han ; acesta şi-a ferit ochii.
—	Sînge pentru sînge ? a zbierat el cutremurîn-du-se. Ai venit să înă tai, bre ghiaur ?
—	Am venit să te judec,
341
—	Ai venit să mă loveşti cu jungherul ?
—	Nu. Armaşul meu întrebuinţează paloş.
Uncheşul Petrea se zbîrlise crunt şi pusese mîna pe
straja săbiei.
întrebările lui baş-ceauş-baş Cigala păreau nesăbuite. Dar mintea lui era răcorită de suflarea spaimei şi ochii Iui cătau o scăpare.
—	Fapta mea a fost poruncită de Ahmet! a strigat el dintrodată.
—	Mîrşavă faptă !
—	Un barbat ca mine, care şi-a cîştigat cu vitejie loc în lume, nu se poate supune unei asemenea judecăţi. Păşeşte la luptă dreaptă !
—	Fie, primesc şi asta, dacă mărturiseşti că eşti Cigala şi ai lovit cu jungherul pe un viteaz care lupta pentru slobozenia poporului său.
—	Luptă fără arme, luptă dreaptă.
Nicoară şi-a descins sabia şi a trecut-o în mîna diacului.
—	Să piei şi tu, fecior de curvă ! a strigat cu ochii ieşiţi din găvanuri levantinul. A tras de sub brîu-i de matasă jungherul pe care-1 mai întrebuinţase o dată şi s-a prăbuşit asupra lui Potcoavă.
Demir Ghirai s-a mişcat ca în fulger, voind să- repeadă slujitorilor săi o poruncă. Dar în aceeaşi clipă s-a oprit. Mîna dreaptă a lui Potcoavă prinsese de la încheietură pumnul în care scînteia jungherul. Braţul răsucit al lui Cigala, gata să se rupă ca un vreasc, l-a adus în genunchi. Jungherul a căzut în pulbere; hatmanul l-a înlăturat cu piciorul, apoi acelaşi picior, înc,ălţat cu marochin şi împintenat, l-a repezit în coasta levantinului, prăvălindu-l.
•Zvîrlindu-se ca din arc, spaimă zbîrlită, omul a făcut cîteva sărituri pînă la unul din caii slujitorilor
342
săi, care aşteptau cuminţi la zece paşi de vatra focului, lîngă jgheabul fîntînii. A sărit în şa, a dat pinteni şi s-a dus cătră asfinţit, cătîndu-şi drumul scăpării.
S-a stîrnit murmur şi nelinişte lîngă cort. Oamenii s-au ridicat toţi odată, urmărind scăparea îndrăzneţului. Dar îndrăzneţul abătuse la dreapta. In fund se arătaseră călăreţi moldoveni — voloc de împresurare rînduit de asaulul Elisei.
Cigala se întorcea în goană căutînd să străpungă în partea dimpotrivă, cătră miazănoapte. Călăreţii moldoveni, cu mezinul Lixandru, au apărut şi în acea lăture.
Spre asfinţit erau Glodurile unde se împotmoleau caii sălbatici hăituiţi de nohai. Fugarul s-a dus într-acolo. Goana calului s-a domolit în mlaştini. Călăreţul a început a ocoli cu luare-aminte, căutînd pămînt tare. Cei de la cort au încălecat şi s-au dus sub soarele pieziş al asfinţitului. In jumătate de ceas au ajuns la lucirile glodurilor, între mărghile moi şi fîntîni de apă stătută.
Calul fugarului, hăţuit şi îmboldit de pinteni, s-a poticnit de două ori; apoi s-a lăsat pe-o coastă, apoi s-a cufundat în mocirlă, pe cînd Cigala sărea din şa şi căuta o cărare a celei din urmă desnădejdi. întăi
6-a dus pînă la genunchi, după aceea a lunecat pînă-n brîu.
Nicoară, lîngă Demir-Han, între moldoveni şi nohai, îşi stăpînea spasmul întregii fiinţi. Oştenii lui se pregăteau să arunce suliţi asupra osînditului. Nicoară le-a făcut semn de linişte, cu dreaşpta ridicată deasupra capului.
C-un răcnet înfricoşător şi holbîndu-se, levantinul s-a scufundat într-o fîntînă lină. Apa s-a frămîntat în flăcări şi sînge, apoi s-a domolit.
343
Inima hatmanului s-a zbătut deodată.
—	Nefericite, nu mai am nimic cu tine... a şoptit el, abia auzit.
Cei grămădiţi pe pămînt tare au descălecat şi s-au privit cu uimire. Cal şi om fuseseră, şi acum nu mai erau. Peste liniştea şi lucirea de la Gloduri ieşiseră plutind paseri de amurg cu ochi mari, ciufi şi capri-mulgi, căutînd ceva pentru totdeauna pierdut.
Demir veni cătră Nicoară c-un zîmbet stîns pe obrazu-i oacheş.
—	Prietine, îi zise el blînd, să ne întoarcem la ale noastre. Dreptatea domniei tale se vădeşte nu numai aici. Ceea ce s-a întîmplat lui Cigala nu va displăcea lui Amurat-Sultan. Hainul acesta, dacă scăpa de sorburile de aici, s-ar fi sfîrşit c-o frînghioară de matasă la gît, cum s-a sfîrşit Ahmet, stăpînul său, la ostrovul Creta, acum trei săptămîni.
Inima lui Nicoară s-a zbătut iar. Intrarea lui în Moldova, pentru legea dreptăţii sale, nu se putea să mai întîrzie.
XXXI
Steaua cu coadă şi alte semne
La Ostrov stăteau într-o căsoaie clădită anume pentru sfaturi Î11 zile de vreme rea cîţiva din credincioşii lui Potcoavă, vorbind de zvonurile ce umblau prin Zaporojă şi judecînd zloata de-afară.
Erau de faţă Ile Caraiman, Alexa Vulpea şi soro-cenii; deasemenea Strămurare, Agatanghel şi vatamanul Agapie. Nu se afla acolo uncheşul Petrea, nici diacul, nici moş Elisei. Aceştia, împreună cu mezinul
344
Lixandru şi căpitanul Cozmuţă se găseau încă la Lunca Mare, în sfat de război cu hatmanii.
Se întîmplase o poznă rnare cătră sîîrşitul acelei luni octomvrie ; de acea poznă se vorbise o săptă-mînă în sate, prin taberi şi pe drumurile cărăuşilor. De aşa ceva nu-şi aduceau aminte decît moşnegii care trecuseră suta de ani şi-şi ridicau cu băţul sprîncenele ca să se uite la strănepoţi. Crescuse, oameni buni, în fundul cerului o stea de-a mirare; se zbîrlise şi făcuse coadă. Se afla ea mai demult printre celelalte stele care arată semnele ştiute; şi se mişca între fus şi găinuşă, suindu-se spre catapiteazmă din răsărit şi umblînd cătră asfinţit, dar n-o băgase lumea de samă decît după un răstimp de cinci nopţi cu nouri şi neguri, în asemenea răstimp tot crescuse; şi în noaptea de Sîmedru, cînd s-a limpezit deplin văzduhul, a văzut-o omenirea în ceaţa ei de lumină, ameninţînd cu coada. Ce coadă ? că era ca un paloş de foc.
Atuncea a sosit ştire de la mitropoliţi învăţaţi de la Rusalim şi Ţarigrad, cum că acea stea cu coadă ar arăta sfîrşitul veacului vieţii. Atîta bocet a fost prin ţintirimuri, de socot că s-au tot încălecat plîngerile ajungînd pînă la stea ; şi atîtea lacrimi de jale au curs, de-ar fi putut purta nouăzeci şi nouă de mori; şi mulţi muritori s-au bucurat că s-or întîlni pe ceea lume cu iubiţii lor ş-au chefuit de-au istovit băuturile. Alţii au chefuit de scîrbă.
Apa e pentru dobitoace şi jivine; aceea a rămas. Dar rachiul şi vinul, care-s băutura omului, s-au istovit. Şi asta a fost înştiinţarea cea dintăi a stelei cu coadă, că va să fie dinspre partea băuturii creştinilor mare secetă.
Pe urmă, au venit alte veşti, de la alţi monahi înţelepţi şi de la schivnicii de la lavra Pecerska, cum că
345
steaua cu coadă înseamnă pieire numai pentru păgînii cei necredincioşi; iar pravoslavnicii să se tocmească cu sfintele mănăstiri şi schituri, pentru iertarea păcatelor şi lungirea vieţii.
Cînd s-a dovedit că asemenea semne s-au mai văzut de cătră moşnegii cei vechi, care se ţineau încă de viaţa asta păcătoasă cu unghiile şi cu clonţurile, îngrijorările omenirii s-au mai potolit. Ziua urma nopţii şi noaptea urma zilei; grîiele răsăreau pe ogoarele de toamnă; oştenii din Zaporojă se ţeseau în toate părţile împlinind poruncile mai-marilor lor; soarele avea mai multă blîndeţă în zilele senine; femeile au prins a meliţa cînepa hăulind cîntece, şi copiii se hîrjoneau pe toloacă; aşa că zdruncinul sufletului s-a potolit în bietul om, şi, cercînd gustul apei, şi beţivii cei mai în-dîrjiţi s-au mulţămit cu dulceaţa ei şi au dat laudă Domnului Dumnezeu care nu doreşte pieirea fiilor săi oamenii.
Tovărăşia din căsoaie aprinsese foc la vatra de subt acoperişul de stuf. Cei de faţă vorbiseră cît vorbiseră de steaua cea zbîrlită, după aceea trecuseră la alte socoteli şi năcazuri. Ar fi poftit să înţeleagă cînd se va urni oastea măriei sale Nicoară cătră Moldova.
Zilele cele din urmă ale lui octomvrie veniseră c-o vrăjmăşie pripită a vîntului de miazănoapte. Stihiile păreau a se îndîrji împotriva hotărîrii hatmanilor. Dintre cei de la foc, Toader Ursu mai cu samă se temea de iarnă, căreia n-ai ce-i face cu sabia, mai ales dacă-i sprijinită de furtuna de la marea de ghiaţă.
—	Asemenea nacaz îl cunoaştem, a încuviinţat Strămurare, numaicît cel dintăi viscol n-aşează iarna temeinic în părţile noastre de lume. Cunoaşteţi şi domniile voastre vorba veche, că omătul cel dintăi curge Ia rîpă.
346
—	Dar mai ştim şi altele, s-a pus împotrivă vatamanul lăcustean, că din şapte ierni una se nimereşte devreme.
Cei de faţă au privit afară, prin spărturile căsoaiei, şi unii au oftat, cugetînd că anul acela 1577 ar putea fi anul iernii. Amestecul de ploaie şi fulgi de nea se ţesea afară în învolburări întruna zbătute de vînt, parcă în văzduh se îndeplinea o treabă poruncită ce nu putea suferi nici un fel de întîrziere.
—	Ba eu aş avea altă părere decît cinstit vatamanul Agapie, a grăit Agatanghel, ciocănindu-şi tîmpla cu arătătorul cîrligat al mînii drepte. Gromovnicul meu de aice mi-a arătat mai demult că pentru ierni nu-i rînduială în ţinuturile noastre, nici în Moldova, nici în Ucraină. Am învăţătură şi de ia călugării 'bătrîni că furtuna asta poate îi numai o înşelare.
Adevărat e că, din vreme în vreme, scapă unele furtuni din peştera unde le ţine închise Tata-vînturi-lor. Şi cum scapă, prind a bate pămîntul şi marea. Dar n-apucă bine a înfiora codri ş-a răscoli valuri, că numai ce se ridică paserea Alchion, cea care pluteşte pe aripi puternice şi n-o poate birui nici un vînt; se ridică în stoluri şi grăbeşte la peştera unde sălăşluieşte bătrînul furtunii şi se jeluieşte cu mare zvon de glasuri, rugind pe bătrîn să binevoiască a porunci fugarilor să se aline şi să se întoarcă din stîncile mării, căci acolo în cuiburi se află puii, abia ieşiţi din găocile de ouă şi încă neînvăţaţi la zbor. După legea stihiilor, puii alchionilor au răgaz în asemenea răstimp. Stihiile au rînduială să cruţe puii vieţuitoarelor de pe mări şi uscat; numai oamenii varvari nu cruţă pe copil şi pe mamă cînd bat război ; zdrobesc şi omoară şi se dovedesc a fi cele mai rele şi mai blăs-tămate dintre vieţuitoarele lumii.
347
Se poate întîmpla să iasă la vremea asta de toamnă vînturi nebune, însă rînduiala obişnuită e alta şi, după scurt răstimp, bătrînul le chiamă, le dojeneşte şi le închide în peştera de unde au scăpat.
Vremea de toamnă se limpezeşte iar, de parcă, în apropierea iernii, ar zîmbi trei săptămîni de vară înţîrziată.
—	întocmai aşa este, a încuviinţat Strămurare. Vara asta întîrziată se chiamă la noi, în ţara Moldovei, a Sfinţilor Arhangheli; iar aici în Ucraină — vara femeilor. De ce i-or fi spunînd aşa oamenii de aici, încă n-am pătruns.
—	Poate-i zice aşa, căci nu poţi avea desăvîrşită credinţă într-însa; te bucuri de ea fără multă nădejde ; de şi cunoşti că-i zîmbet înşelător, totuşi îţi place. Ba ţi-i şi mai dragă, tocmai pentru că e puţină şi trecătoare.
—	Să ştiţi, a zis Strămurare, că acest frate al nostru monah de la Pobrata m-a desluşit întru totul.
Agatanghel nu mai era monah ; îşi scurtase pletele şi purta strai de oştean, cu nişte ciubote dintr-o juncă şi c-un paloş de la Ştefan-Voievod bătrînul, găsit într-un pod între cioveiele mănăstirii. Acel paloş greu îl înviorase, îndemnîndu-1 a coti pe-o cale nouă a vieţii. Se adăogise la asemenea îndemn şi prietinia acelui om detreabă, căruia îi spunea Strămurare hoţul. Deasemenea îşi găsise în tabăra de. la Dnipru pe fratele său de cruce Alexa. în străinătatea în care se aflau, aceşti trei umblau nedespărţiţi.
De la focul sfatului s-a ridicat în picioare Caraiman, potrivindu-şi pe el dulama.
—	încotro, Ile ? a întrebat Alexa.
—	Mă duc să încarc cu toate cele poruncite căruţa măriei sale hatmanul.
348
—	După cît înţeleg, dumneata crezi în poveşti, a rîs monahul.
—	Apoi, cuvioase, poveştile se spun ca să fie crezute. Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Mult nu va trece şi vedem iar ţara Moldovei. Mai mare mîngîiere decît asta noi, cei pribegi, n-avem.
—	Mai stăi, Ile, pînă ce-or ieşi poruncile.
Pe intrarea cea largă a căsoaiei s-a izbit un vîrtej de zloată bufnind în foc. Ca un berbece de negură şi-a scuturat de spuză coarnele, s-a învîrtejit pe loc şi a săltat pe fereastră.
Caraiman i-a văzut aidoma; şi-a clătit fruntea, uimit, şi s-a aşezat iarăşi la locul său.
Odată cu vîrtejul, fără să fie băgaţi îri samă, au pătruns în încăperea plină de umbră feciorii Gîrbovului. Cu sfiala lor obişnuită, pe care o purtau ca pe un strai, şi-au făcut şi ei puţintel loc lîngă vatră, scutu-rînd de pe dînşii mărgele de apă. Trăgînd cu urechea, fără a arăta că se amestecă în sfat, au înţeles din frînturile ce le mai lepădau unii şi alţii c-ar fi vorba de vreme şi de plecare.
Atunci Nechita a tuşit cu înţeles şi a ghiontit cu cotul pe fratele său mai mic.
Alexa a înălţat spre ei nasul:
—	Dar dumneavoastră, feciorilor, parcă eraţi duşi...
—	Am fost duşi cu măria sa, a răspuns Gîrbovul cel mare, şi acum ne-arn întors. Nu-i aşa, măi Dominte ?
. — Aşa-i, bădica. Am grijit caii şi după aceea am venit, şi noi la foc să ne-ncălzim o ţîră.
—	Aţi sosit cu măria sa şi nu spuneţi ?
—	Ce să spunem? Că măria sa a rămas în popas la jumătate de drum, cu hatmanul zaporojenilor; că
349
mai aveau de pus la cale unele şi altele; iar pe noi ne-a trimes înainte, să dăm ştire. Pe mîne sară e şi măria sa aici.
—	Apoi asta-i vestea ce ne trebuie, oameni buni, şi dumneavoastră tăceţi.
Feciorii au dat cu îndoială din cap şi n-au răspuns la asemenea mustrare. Erau trudiţi; la căldura focului, cum ieşea din ei aburul ploii, păreau alcătuiţi dintr-o putere a pămîntului. întorceau privirile ca de subt o întunecime de codru. Aveau bărbi tinere; însă plete îmbielşugate.
—	Spune dumneata, Nechita, a urmat Alexa, ce porunci a mai trimes măria sa ?
—	Ce porunci a mai trimes măria sa ? Ia gîndeş-te-te şi tu, măi Dominte, ce porunci a mai trimes măria sa ?
■— Măria sa n-a mai trimes nici o poruncă, a răspuns cu îndoială Gîrbovul cel mai tînăr, decît doar atîta ca să gătească dumnealui Ile Caraiman căruţa hătmăniei.
—	Cum ? Asta nu-i poruncă ?
—	Ba-i poruncă. S-o gătească de lungă cale, şi-a adus aminte Nechita.
Cei de la foc s-au uitat cu înţeles unul la altul.
Dominte a ridicat fruntea din dulamă şi a boldit ochii:
—	Să vă spuie bădica Nechita, a pornit el a vorbi, că hatmanii au prubuluit şi domniile lor vremea şi au aflat de la gîşte, cum că se schimbă.
—	Cine se schimbă ?
—■ Vremea.
—	Şi de la cine au aflat ?
—	De la gîşte. Să spuie bădica Nechita... nu-i aşa, bădică ? La jumătate de cale, unde ne-am oprit în
350
popas, domniile lor hatmanii au stat şi s-au uitat la Bălţile Uitate. Acele bălţi ce se chiamă Uitatele se întind cît vezi cu ochii în lungul Dniprului. Şi se afla adunată în acele bălţi gîscărimea pămîntului. Erau gîşte sălbatice pe luciu, cîtă frunză în codru. Tot se învăluiau, se ridicau şi se aşezau; veneau şi din susul apelor, şi din jos ; se adunau şi ţineau sfat; de zvonul lor nici nu s-aude bine ce grăieşte om cu om. Se aflau acolo în popas şi nişte zaporojeni bătrîni din partea locului, care-şi aduceau aminte c-au mai văzut ei treaba asta de cîteva ori în viaţa lor. Iar măria sa Nicoară zice: Să ştiţi că gîştele dau semn de toamnă lungă, de aceea se opresc la Uitatele. Atuncea au răspuns zaporojenii cei bătrîni că de trei zile ţin gîştele sălbatice sobor. Zice măria sa Nicoară : Să vedem ce spun. Şi dă poruncă unuia Paraipan să sloboadă în vînt o săneaţă. Cînd a tunat săneaţa, s-au ridicat gîştele ca un nour deasupra noastră şi deasupra bălţilor. Şi-au dat răspuns măriei sale: Da-da-da! Atuncea am cunoscut — eu şi cu bădica Nechita — că măria sa Nicoară e năzdrăvan şi înţelege limba tuturor vieţuitoarelor pămîntului.
—	Dar de steaua cu coadă ce spuneţi dumneavoastră, feciorilor ? a întrebat Agatanghel.
—	Apoi ce să spunem ? Spunem bine. întăi mi-a fost groază, care nu se mai află ; dar bădica Nechita ;zice: Mie nici nu-mi pasă ! Cînd a spus bădica Nechita vorba asta, mi-a trecut frica. Tot bădica Nechita zice că acea stea face semn cu coada spre ţara Moldovei.
Cei de faţă au întors capetele şi s-au uitat la Nechita.
Gîrbovul cel mare tăcea şi era cam ruşinat.
Astfel soborul gîştelor sălbatice de la Uitatele şi paloşul de foc al cometei au arătat măriei sale
351
Nicoară Potcoavă vremea purcesului său întru cea miai mare şi mai scumpă hotărîre a vieţii sale, la începutul lunii noeravrie 1577.
Marţi, la timpul de după amiază, cînd soarele străpungea cu străluciri roşcate ferestrele înguste ale bisericii de pe un dîmb depărtat, în vederea Ostrovului Moldovenilor, Nicoară a descălecat, venind de cătră Lunca Mare, după cum arătaseră feciorii Gîrbovului. •Se aflau cu măria sa uncheşul Petrea Gînj, moş Pokotilo, căpitanul Cozmuţă Negrea, diacul Radu şi patru zaporojeni, oşteni ai lui Şah hatmanul.
Chiar în acea sară, sub cer senin la foc de tabără, s-au adunat împrejurul măriei sale sotnicii şi căpite-niile peste cinci sute de săbii, şi oştenii cei vechi care aveau a purta căruţele în preajma călăreţilor, cu merinde, cojoacele, caii de schimb şi îăurăriile, şi au ţinut sfat, ascultînd cu băgare de samă cele din urmă porunci ale hatmanului Nicoară. Şi ridicîndu-se în picioare, au închinat pocaluri de mied pentru izbînda măriei sale şi pentru liniştirea sufletului scump răposatului Domn al Moldovei Ion-Vodă. Şi tot în acea noapte au plecat cei patru zaporojeni — oamenii lui Şah hatman — să ducă la Lunca Mare porunca măriei sale Nicoară Potcoavă.
De la Ostrovul Moldovenilor aveau a se ridica treizeci de sotnii şi două sute patruzeci şi cinci de căruţe de război. Iar hatmanul Şah avea a purcede, după întocmirile de mai nainte hotărîte, cu patruzeci de sotnii şi trei sute patruzeci de căruţe. Drumurile pîlcuriior erau ştiute şi înţelese de lung timp, cu ceasurile de umblet socotite pentru orice fel de vreme, şi căile împărţite cu chibzuinţă ca să nu dea nicăieri spaimă. Şah hatmanul avea a trimete înainte călăreţi privi-
352
ghetori cinci sotnii, care să apuce vadurile Moldovei în dreptul ţinutului Lăpuşnei şi pe lîngă Bugeacul nohailor. Asaul peste aceste cinci sotnii de privighere era pus Grigore Apletin de la Razdelnaia, bărbat încă tînăr, dar înţelept, care vorbea ca apa cinci limbi ale localnicilor acelor ţinuturi din preajma Dunării.
Din partea măriei sale Nicoară Potcoavă, purcedea înainte în privighere, spre vadul Lipşei, cu patru sotnii, căpitanul Cozmuţă, care deasemenea, pe cît se lăuda, era destoinic întru înţelegerea limbilor. Ştia şi turceşte şi chiar persieneşte. Numai cu chitaii nu se putea descurca.
înainte de a se mişca tabăra de la Ostrovul Moldovenilor, Nicoară Potcoavă s-a sfătuit îndelung, pînă cătră miezul nopţii, cu moş Elisei Pokotilo, ca să meargă o vestire grabnică la Braţlau, cătră prietinul măriei sale Iacob Lubiş filosof, să se împrăştie pe Bug şi pe Nistru, prin neguţători şi cărăuşi, în tîr-guri şi sate, o taină, cum că nohaii s-ar găti să zvîrlă ceambuluri de pradă asupra Lehiei; şi că întru apărarea Ucrainei ies zaporojenii, care îşi ţin totdeauna săbiile gata, şi îşi pun piepturile pentru apărarea creştinătăţii şi a muncitorilor paşnici.
S-a hotărît să plece pentru asemenea treabă, chiar în acea noapte, moş Pokotilo însuşi. II va ajunge din urmă pîlcul său cu sotniile anumite, la un popas pe Bug ce-i zice Mocani. Se vor afla în acel p’opas, aştep-tîndu-1, mezinul Alexandru şi Alexa Totîrnac cu alte patru sotnii, a căror rînduială era să se lege în stînga cu Grigore Apletin şi în dreapta cu căpitanul Cozmuţă.
Cînd vor ajunge hatmanii la Iaşi, aceste trei pîlcuri de sotnii înaintate cătră hotare aveau a băga de samă drumurile spre Ţara Romînească, Ardeal şi Lehia,
23 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 18
353
oprind marfa boierească, alegînd pentru judecată pe toţi cei care fuseseră vînzători de ţară şi Domn în vara anului 1574, cu pîrcalabul Irimia în frunte, după izvodul ce se va da fiecărui sutaş şi fiecărui căpitan ori asaul. Diacul şi Cozmuţă Negrea au pregătit din vreme izvoadele, şi fiecare boier, călător ori aflat la curtea sa, va avea a răspunde chemării, ca unui glas de dincolo de moarte.
—	Mai rămîne ceva, moş Elisei, a zis cu glas scă-izut şi întristat Nicoară Potcoavă. Vei chibzui dumneata ce-i de făcut cu boierul de la Iampol, pe care l-am socotit omul nostru şi acuma nu mai am încredere în el. Bine mi-ar părea să mă înşel; dar se poate să fie vinovat, şi atunci nu-1 putem lăsa în locul unde se află, din care loc uşor poate da de ştire la Iaşi, ori boierilor Ieşi care se ştie că nu-mi sînt prietini. Pune oameni ai noştri să-l ridice şi să mi-1 trimeată mie.
Au mai sfătuit multe altele măria sa Nicoară şi moş Elisei, şi după aceste toate rînduieli şi sfaturi, Pokotilo s-a dus să încalece. Nicoară Potcoavă l-a aşteptat pînă ce s-a întors întovărăşit dc doi oşteni tineri. Şi bătrînul, şi cei doi oşteni tineri au descălecat şi s-au închinat măriei sale.
Nicoară s-a dus cătră bătrîn, dîndu-i sărutare de despărţire.
—	Mergi cu bine, moş Elisei!
Bătrînul a încălecat şi ,s-a închinat iar din şa.
—	Să te vedem sănătos, slăvite Voievoade, ţinind la Iaşi paloşul dreptăţii.
Călăreţii s-au dus; Nicoară a rămas în picioare, cufundîndu-se deodată în singurătatea sufletului său. A privit cătră miazănoapte unde carul mic îşi muta
354
stelele. Cătră asfinţit, şfertul lunii ajunsese pe zare luminînd eurgane străvechi. Nu mai era mult pînă la miezul nopţii; cerul ,se limpezise deplin, vîntul păreia căzut pe cea dintăi nea uşoară a stepei.
Dintrodată a sunat în înălţime glasul gîştelor sălbatice, care se învăluiau în grabă din zarea amiezii cătră steaua miezului nopţii, căutînd încă un popas de linişte în bălţi de curînd părăsite. Ridicînd privirile, Nicoară a văzut cometa ajunsă în creştetul bolţii, de unde apoi îşi urma mişcarea cătră asfinţit. A oftat ca de-o nădejde împlinită. Cînd şi-a plecat fruntea, a simţit o boare de vînt cald.
Era austrul care venea dinspre apa Moldovei.
Venea dinspre apa Moldovei, de unde îi sosise în acea primăvară o carte de dragoste şi mîhnire.
Nicoară a lepădat lîngă foc dulama şi a început a umbla printre bordeiele oştenilor lui pînă ce a dat la lărgime şi nu mai auzea mişcarea şi zarva taberei.
Auzea însă chemările din înălţimea de sus a văzduhului, îi mîngîia obrazul vîntul lin cu zvon de strune, îi fulgera tainic în coadia ochiului semnul înflăcărat al cometei.
Intr-un tîrziu, Potcoavă a venit cătră tabără şi a găsit la vatră pe Ile, zădărînd şi crescînd focul. S-a aşezat iarăşi la lumina flăcărilor, împresurat de năluciri nedesluşite ale viitorului.
A intrat în cort, lăsînd poala intrării ridicată, ca să ajungă pînă la culcuş lumina şi căldura focului. S-a lăsat într-un cot, ascultîndu-şi tumultul inimii.
Şi-a adus aminte, fără noimă, de un cîntec bătrî-nesc din pruncie. Ii suna în auz; îi prăpădise vorbele. Pe urmă i-au picurat una cîte una acele vorbe pe buze
23*
355
9
$i îe-a şoptit ca să ie-auciă el singur. Dar ile de lîngă foc avea ureche ageră şi i le-a prins numaidecît.
Legea ta de codru des,
Văd c-acuma s-a ales Din tine să nu mai ies...
Le şoptea şi Ile iacale cuvinte, îngînîndu-le din strune.
Astfel şi hatmanului i ,s-a ales să nu mai iasă dintre harţuri şi treburile săbiei. A intrat în anii primăverii şi l-a ajuns bruma toamnei.
Ile urma să cînte:
Am intrat copil blajin Ş-am ajuns moşneag bătrîn...
—	Mai am, prietine -Ile, pînă te bătrîneţă, a zis cu glas tare măria sa, de sub poala cortului. Cîntă-mi altceva, Ile. Zi cîntecul cel vechi cu paserea măiastră.
—	Numaidecît, măria ta, a răspuns cu glas înăbuşit slujitorul.
Vorbele acelui cîntec vechi i se păreau primejdioase lui Ile Caraiman; totuşi le-a .sunat în strune şi le-a şoptit domol ca într-un ceas ca acela tîrziu al nopţii. Focul se stingea şi tăciunii se umbreau sub spuză.
Floare albastră...
Vine paserea măiastră,
Ciocăneşte la fereastră,
Şi cu glas de om întreabă :
Nu vii, bade, mai degrabă ?
Că dacă mai zăboveşti,
Sloi de ghl-aţă ma găseşti.,.
Hatmanul tace; adierile strunelor se amestecă în susurul austrului. Prin deschizătura de sus a cortului, Nicoară zăreşte o stea care luceşte pripit lăcrămînd.
356
XXXII
Boierul de la Iampol
De doi iani de cînd ,s'e aşezase în Iampol, domnia sa boierul Gavril Ciohoranu petrecea o viaţă liniştită între tîrgoveţii de acolo; nu-1 tulbura nimeni şi nu stîrnea nici o tulburare nimănui.
Boier Gavril fugise din ţara Moldovei îndată după moartea cumplită a lui Ion-Vodă. Umblase de cîtevia ori la Liov şi de cîteva ori la Braţlau, la pîrcălabul Ţopa; pe urmă nu se mai urnise din Iampol, din apropierea viadului pe Nistru ce-i zicea al Raşcului. Se ştia, din cele ce spunea chiar domnia sa însuşi, că nu-i place să se ducă la curtea lui Petre Şchiopul-Voievod şi că ar sprijini «un barbat ce-ar umbla mai drept» în treburile ţării. Acel bărbat fără beteşug i s-a părut a fi domnia sa Ion Nicoară Potcoavă, frate cu răposatul Voievod Ion. Boier Gavrilâ făcea cunoscut prin oamenii din preajma sa că, pentru intrarea la Moldova a măriei sale hatmanul Ion Nicoiară, domnia sa pîrcălabul Ţopa a şi scos de la doi bancheri ai săi din Liov sume destul de mari.
Astfel acel boier moldovean eria socotit potrivnic lui Petru-Voievod Şchiopul şi Porţii Otomane; iar dregătorii Lehiei cu greutate mare îl sufereau în hotarele Republicii. Pe cît spuneau domniile lor, .aveau năcaz din partea păgînilor ismailiteni, care poftiseră pe Ieşi să nu primească la ei şi în Ucraina fugar de la Moldova, ca acest fost dregător al răposatului Vodă Ion. Spuneau domnii Ieşi că turcii «îi poftiseră». Dar turcii le hotărîseră şi le porunciseră, ca unii ce stăteau ameninţători pe hotarul leşesc. Cu toate acestea,
357
domnii Ieşi nici nu izgoniseră, nici nu puseseră la popreală pe Gavril Ciohoranu.
Asemenea stare de lucruri păruse ciudată de la început lui Iacob Lubiş de la Braţlau. I se păruse mai ciudată decît hatmanului, trăitor în slobozia zaporo-jenilor, unde braţul stăpînirii leşeşti nu-1 putea ajunge. Iiacob Lubiş mai cunoştea că nici un bancher de la Liov nu slobozise bani lui Ţopa pîrcălabul, deoarece pîrcălabul n-avea bani puşi nici într-o bancă de la Liov. Deasemenea, Lubiş filosof ştia mai bine decît oricine că boierul moldovean Ţopa primise sprijin în taleri de argint din partea lui Nicoară şi sumele le plătise el însuşi, Lubiş, ca mînuitor de bani al hatmanului.
Se mai întîmplase că Iacob Lubiş nu mai primise de un an încheiat cerere de hani de la pîrcălabul moldovean. Şi în acest răstimp, Lubiş trăsese de limbă pe unii fugari de la Moldova, care trecuseră pe la Iampol şi cercetaseră pe omul lui Ţopa, ca pe un credincios al măriei sale Ion Nicoară. Acei fugari spre Ostrovul Moldovenilor de pe Dnipru făcuseră popas şi la Braţlau, şi Iacob Lubiş filosof aflase de la dînşii cum că Gavril Ciohoranu îi îndemnase să-l înştiinţeze pe domnia sa cînd e plănuit să se ridice cazacii din Lunca Mare şi moldovenii de la Ostrov, ca să treacă Nistrul. Pe unii îi tocmise chiar să-i aducă asemenea vestire, făgăduindu-le bună răsplată şi de lia domnia sa, şi de la hatman.
Se adunaseră astfel deasupra boierului moldovean, prepusul lui Ţopa, destule bănuieli; însă Nicoară Potcoavă nu suferea să-şi încarce sufletul c-o nedreptate. Totuşi, dacă cumva boierul Gavril a intrat în slujbă lia Ieşi şi la păgîni, e primejdie să se afle şi la păgîni şi la domnii Ieşi mişcarea de oşti de la Dnipru
358
cătră Nistru, plănuită în acea toamnă. Izbînda acelei mişcări de oşti se întemeia pe taină şi grabă. Ca să nu fie nici o greşală, Nicoară Potcoavă hotărîse ca boier Gavril să fie apucat din vreme şi pe neaşteptate. Se va vedea îndată dacă e vinovat sau nu de viclenie.
Elisei Pokotilo sosise la Mocani de la Braţlau după sfatul lui Iacob Lubiş, în ziua de 6 noemvrie. Abia ce aşezase tabăna celor patru sotnii în preajma unor izvoare şi lîngă colibe părăsite acoperite cu paie. Pînă în aceste locuri ajungeau cu turmele ciobani ardeleni ; stăteau la păşunat cu oile o vară şi după aceea coborau la vale spre bălţile Dunării. Dar nu veneau în toţi anii, ci tot la trei veri. De la acei oieri se dăduse nume locului Mocani; şi era o singurătate largă de la popasul izvoarelor peste deal, pînă la nişte păduri de mesteceni, cine ştie unde, tot locuri umede, cu iarbă îmbielşugată. Locul popasului era înverzit c-o buruiană lucie cu frunză grasă, ce nu pierea de frigul iernii. Ici şi colo, pîlcuri de cîte trei-patru stejă-rei ce se chiamă tufă roşie. Soarele de toamnă lucea în frunzele lor arămii rămase în crengi; venea plutind pe vîntul lin matasa morţilor şi ,se anina de frunzele uscate. De fiecare din aceste fire de miatasă atîrnă un painjen mărunt cît semincioara de mac şi-şi caută loc şi stare pînă la învierea unei primăveri viitoare. Matasa morţilor e alt semn de toamnă lungă şi blîndă.
Descălecînd, moş Elisei a privit cu luare-aminte acele locuri îneîntate, departe de lume, şi a oftat, rîv-nind spre tihnă şi pace. Apoi a poftit bun găsit lui Lixandru mezinul şi l-a privit lung, oa să înţeleagă de ce-i aşa de neliniştit şi supărat. Doar cele treizeci şi două de căruţe de la patru sotnii aveau cu imbiel-şugare de toate, şi la vatra de jar se frigeau în ţiglă
359
hartane de oi chivirdic, dobîndite cu puţini bani de la păstori din valea Bugului.
—	Mult avem să stăm aici ? Nu pornim, moş Elisei? a întrebat cu hiarţag Alexandru.
—	Ba pornim, după cum cunoşti şi domnia ta, a răspuns, împăciuitor, bătrînul. Porunca noastră este să ne aflăm pe malul celalalt al Nistrului peste cinci zile, adică la 11 ale lunii noemvrie. Cum ne-iajunge măria sa şi trece vadul, noi purcedem numaidecît cu rînduiala ştiută, iar puterea lui Şah şi a măriei sale vin după noi, la două zile de cale.
—	Ştiu şi cunosc, Pokotilo, diar de ce stăm aici în aceste pustietăţi ?
Moş Elisei a zîmbit:
—	Ca să nu ştie şi să nu cunoască nimeni nimica despre noi. Mai avem ş-o treabă anumită, căpitane Alexandre.
—	S-ar putea s-o cunosc şi eu ?
—	S-ar putea. Ca asaul, răspunderea o am numai eu, şi toţi cei ce sînt sub mîna mea au datoria să îndeplinească poruncile ce am de la măria sa Nicoară. Dar ţin socoteală că domnia ta eşti frate şi cel mai de credinţă barbat al măriei sale. Află că trebuie să înfăţişăm măriei ,sale, la trecerea Nistrului, pe boierul Gavril Ciohoranu.
—	Acela e omul nostru pus la Iampol de cătră Ţopa.
—	Aşa s-ar părea, că e omul nostru.
—	Se dovedeşte cumva că e viclean ?
—	Aşa se pare..
—	Atunci, asaule Pokotilo, să-l scurtăm.
—	Insă avem poruncă să-l ducem nestricat măriei sale şi-n taină, ca să nu se facă lia hotar nelinişte şi să n-a (ungă zvoana faptei înaintea noastră. Pe lîngă
360
asta, măria sa vrea să se încredinţeze cu ochii şi cU urechile şi să-i facă judeţ drept.
Mezinul a ridicat din umeri, oftînd:
—	Să ne supunem poruncii, asaule Pokotilo...
Moş Elisei a ridicat varga albă a puterii sale şi a
strigat cătră străjile din preajma sa, chemînd lia sine pe Alexa Vulpea, pe Strămurare, pe Agatanghel şi pe feciorii Gîrbovului.
După ce i-a dăscălit pe toţi, asaulul i-a ameninţat cu vargia şi a numit pe Alexa Vulpea călăuz al lucrării.
—	Eu nu mă duc ? s-a mirat mezinul.
—	Domnia ta, căpitane Alexandre, rămîi cu mine, i-a hotărît asaulul. Te poftesc, în numele măriei sale, să-ţi înfrînezi neliniştea.
Mezinul şi-a muşcat buzele şi şi-a plecat ochii.
Intr-un pătnar de ceas, Alexa Vulpea, Strămurare şi feciorii Gîrbovului s-au încălărat, iar Agatanghel a înhamat patru cai la o căruţă a soiniei întăia. Ş-au şi plecat. Aveau toiată după-amiaza înaintea lor şi lumina de la pătrarul de lună cătră miezul nopţii.
în ziua de 8 noemvrie era tîrg de vite la Iampol. O căruţă cu patru cai bulziş, întovărăşită de patru oameni paşnici, călări, a căutat loc de găzduire la un han din margine, foarte de dimineaţă. Abia răsărise soarele şi hangiul ieşise pe podeţ, sub cununa de fîn atîrnată într-o prăjină aplecată asupra uliţii.
Unul dintre călăreţi i-a dat cuviincios buna-dimi-neaţa în limba malorosienească, şi a cerut găzduire şi masă bună pentru o zi ori două.
—	Dacă vom cumpăra ce poftim, a adaos Alexa Vulpea, nu mai întîrziem. Insă dacă nu găsim ce ne trebuie nouă, om mai sta: numai să binevoieşti dumneata, om bun, să ne ocroteşti. Ţi-om plăti cinstit.
361
—	Banul e cea mai bună zapiscă, a răspuns rîzînd hangiul.
—	Bianu-i boier leşesc, a încuviinţat Alexa. Care-i numele dumnitale, cinstite hangiu ?
—	Iosip Uliţă-lungă, domnule. Pofteşte a te uita la mine şi vezi cît sînt de slăbănog, însă am picioare sprintene şi cutreier Iampolu-n grabă, cît ar ceti popa nostru un parastas.
S-au apropiat şi ceilalţi trei călăreţi şi au rîs cu voie bună. A scos de sub coverga căruţei cap bărbos şi părintele Agatanghel, şi s-a bucurat şi cuvioşia sa de asemenea nume.
S-a aflat că pe lîngă picioare lungi şi sprintene, prietinul Iosip are ş-un rachiu bun de drojdie, pus în butoiaş în anul cînd a fugit de la Cracovia şi s-a dus în ţara sa craiul franţuz Hendric. După ce neguţătorii au descălecat şi bărboiul părintelui Agatanghel ia dat de cîteva ori ocol cailor şi căruţii, s-a făcut pace, dîndu-li-se cailor cele de cuviinţă, şi nefiind nici oamenii obijduiţi din partea băuturii şi mîncării. Mai ales băutura de pe vremea craiului franţuz a avut mare izbîndă, fiind în acea toamnă mare lipsă de vinars în ţară din pricina cometei. Şi cînd s-au mai oprit şi alţi creştini sub cununa de fîn, Uliţă-lungă s-a dovedit fudul şi nepăsător faţă de ei. A stat cu prietinii săi dintăi. Iar alţii care au mai venit s-au mul-ţămit a jindui numai clondirul, pocalul şi cîrnatul crud ce se chiamă «trandafir», şi cu părere de rău s-au grăbit spre iarmaroc.
Iar cuviosul Agatanghel, binecuvîntînd casa şi sa-raiurile prietinului hangiu, a dorit prea mult să afle ce bărbaţi străini mai hălăduiesc în acel frumos tîrg al Iampolului. Căci îi spunea cîndva un uncheş al său de la Moldova,, c-ar fi trăit aici şi bine s-a împăcat cu
362
tîrgoveţii acel uncheş al său. Şi s-ar bucura ş-acuma, dacă ar mai îi în viaţă. Insă, ne mai fiind în viaţă, nu se mai bucură.
—	Cum îi zicea acelui uncheş ? a poftit numaidecît să afle hangiul Iosip.
—	Ii zicea Nechifor Gîrbovu.
Dominte a rîs; frate-,său mai mare a căscat ochii şi a stat o clipă în cumpănă să deie dovadă că acel Nechifor Gîrbovu se află încă în viaţă. Tată-său cel bătrîn, morarul, ne-a lăsat sănătate şi nu mai este, dar Nechifor Gîrbovu mai trăieşte.
—	Hai să ne împăcăm, s-a bucurat Iosip hangiul,
şi să cinstim in sănătatea celor vii şi pentru pomenirea celor răposaţi. De douăzeci de	ani	de	cînd	trăiesc
în Iampol, nu-mi aduc aminte să	se	fi aşezat în	tîrgul
nostru nici un Nechifor şi nici un Gîrbov. Oamenii străini nu se prea aşează pe la noi. Numai unui boier de la Moldova nu ştiu ce i-a venit. Stă aici de vreo doi ani, într-o casă goală, numai el singur şi c-o babă mută. Cînd şi cînd trece cîte un călăreţ pe la el, dar nu află ce-i trebuie lui să afle, şi se duce în treabă-şi. De trei ori în doi ani a venit să-l vadă un popă de la Tighina, din ceea parte.
—	De unde ştii dumneata, cinstite prietine Iosip, că-i de la Tighina?
—	Din altă parte nu poate fi, a răspuns hangiul, căci e popă turcesc.
—	Poate de la Bender.
Iosip Uliţă-lungă s-a veselit nespus că acel călător cu bolduri de lumină în ochi şi nas ascuţit nu ştie că Bender şi Tighina e tot aceea.
Tighina-i tîrg creştinesc —
Iar Bender gunoi turcesc,
363
—	Zic unii că acest boier moldovean Gavril Cioho-ranu ar vrea să se deie în legea turcească.
—	Dar asta nu-i adevărat, a fost de părere Alexa.
—	Adevărat, om bun, cum mă vezi şi te văd.
—	Doar nu-i eşti vecin, ca să stupeşti în ogradă la dînsul şi să ţii socoteala popilor păgîni.
—	Nu i-.s vecin, dar nici departe de dînsul nu mă aflu.
—	Ei, hai să ne-mpăcăm, prietine Iosipe, s-a înduplecat Alexa. Ce-avem noi cu boierii moldoveni ?
In uliţa a doua de la hanul lui Iosip Uliţă-lungă, cuviosul Agatanghel ia găsit sălaşul lui dumnealui Gavril dregător de la Moldova. Era o casă scundă, cu obloane la geamuri, în mijlocul unei livezi cu împrejmuire înaltă. Poarta era închisă pe dinlăuntru. Cu toate acesteia, cugeta în sine cuviosul Agatanghel, acest boier creştin încă nu şi-a schimbat legea, şi-l chiamă tot Gavril. Nu se poate ,sa nu fi ieşit la sfîntă biserică.
Turla bisericii nu era departe. Agatanghel a grăbit într-acolo şi-a intrat sub boltă, ca un creştin care are multă vreme de piefdut. Lume era destulă. Prin fum de făclii şi cîntări de psalţi, monahul a cercetat cu privirea şi a văzut lîngă analoghionul din dreapta ceea ce căuta.
Dumnealui Gavril Ciohoranu făcea cruci mari, pornind de la cararea din mijlocul pletelor, ducînd dreapta pînă sub chimir, apoi iaducînd-o la gulerul lat al şubei în dreapta şi în stînga, apoi atingind lespedea c-o plecăciune adîncă.
«Pînă ce s-a face turc, deocamdată-i creştin — îşi făcea socoteală Agatanghel. Pare-mi-se că-1 cunosc eu pe acest credincios boier al măriei sale răposatului Ion-Vodă. Apoi bine, frate dragă, acesta-i Gavril Pîr»
joi de la Buhăicşti. L-am cunoscut cinci era vatamaii de răzăşi la Bogdăriuţ, feciorul Lăpuşneanului. După aceea am auzit de el ca de-un dregător la cetatea Romanului, ridicat din răzăşi.»
Boier Gavril Ciohoranu era un bărbat bine cumpănit din toate mădularele ; la cincizeci de ani avea plete roşcate, care abia îi sureau, la tîmple; iar barba rotundă şi mustăţile tunse aminteau porecla lui veche din sărăcie — «Pîrjol».
«Vra să zică, se gîndea Agatanghel, acesta-i omul cu care am avut noi multe nacazuri, pe cînd era vata-man şi slujbaş domnesc. Din părul acesta roş se uita cumplit la noi şi sărmanii nu cutezau să se apropie de harapnicul lui.
A plăcut pesemne lui Ion-Vodă, fiind mare călăreţ şi bun purtător de sabie.
Iată-1 că iese. A stat în sfîntă biserică cugetînd la demonul Belzebut. Să-l ducem pînă acasă şi s-auzim cum închide pe dinăuntru poarta. După aceea să vestesc pe Alexa şi pe ceilalţi şi să mărturisesc tuturora că poate greşesc; ca să nu-mi scrie pacat sfîntul Petrea în hîrţoagele din cer.»
Cuviosul Agatanghel s-a întors la hanul lui Iosip Uliţă-lungă şi a ţinut sfat cu Alexa Vulpea afară, lîngă căruţă, aducînd doi cai şi înhămîndu-i la oişte, iar pe ceilalţi doi legîndu-i dinapoi, la codîrlă.
—	Eu ţi-oi spune dumnitale, Alexa, ca unui om mai priceput decît mine, că aist dregător pe care-1 chiamă Ciohoranu e unul Gavril Pîrjol de la Buhăieşti, şi eu nu ştiam nimic. Dar cum l-am văzut în biserică, l-am cunoscut numaidecît; şi l-am petrecut pîn-acasă.
—	Ce spui, frate Agatanghel ? Apoi, dacă-i Gavril Pîrjol, îl cunosc şi eu! N-am să-i aduc aminte că in-a pălit cu gîrbaciul plumbuit, pe cînd era slujitor
365
domnesc la Bogdănuţă-Vodă. Aşa-i nacazul în saraca noastră ţară a Moldovei, că cei care se dau cu lupii şi corbii put a hoit. Vai de cei ce-şi uită părinţii şi fraţii şi se înstrăinează de ei şi le e duşman şi gîde!
—	Nu socoţi că păcătuim, frate Alexa ?
—	Noi nu-1 obijduim, cum ne-a obijduit el pe noi. Va să-l judece măria sa Nicoară. Aşa că noi, din clipa asta, ne aşezăm în preajma lui şi nu-1 lăsăm pînă ce nu-1 încleştăm.
Hotărîrea lui Alexa Vulpea a fost să scoată căruţa de la han şi s-o mute în preajma casei boierului, s-o aşeze într-o hudiţă deocamdată şi s-o mute şi de-acolo, dacă va fi nevoie, după împrejurări. Cuviosul Agatanghel şi Strămurare au de dres o stricăciune; trebă-luiesc la o roată şi se arată tîrgoveţilor care trec pe lîngă ei foarte grăbiţi şi supăraţi. Feciorii Gîrbovului se află şi ei în treabă, de la han la ulicioară; şi nu-i departe nici Alexa.
Măria sa Pîrjol, cum îi spunea rînjind cuviosul Agatanghel, n-a ieşit pe poarta cea ferecată, decît într-un amurg, purtînd toiag şi şubă. A închis poarta şi a strigat ceva slugii lui de după poartă, oprindu-se o clipită ; pe urmă a pornit cu pas cumpănit şi destul de repede, bătînd uliţa cu toiagul tot la al doilea pas. A trecut pe uliţă tot cătră răsărit; cei din hudiţă au rămas învăliţi de întunecime.
In capătul uliţii, boier Gavril a apucat la stînga şi îndată s-a oprit la o uşă de neguţător ce da pe un podeţ. Cînd a bătut cu toiagul pe acel podeţ, uşa s-a deschis şi a ieşit în prag, luminată dinăuntru, o femeie ce părea tînără. Boierul s-a dus asupra ei; femeia s-a tras îndărăt. Uşa s-a închis. Căsuţa a rămas întunecată, cu obloanele închise.
366
La al treilea ceas al nopţii, s-au auzit clempuşurile de la uşă căzînd şi Pîrjol a ieşit. Femeia a făcut lîngă el cîţiva paşi. S-au oprit amîndoi ţinîndu-se de mînă şi au ridicat capetele cătră răsărit. Era înspre acea parte a cerului un pîlc de nouri, şi cometa nu se vedea. Sfertul lunii era întunecat şi el. Steaua cu coadă avea a ieşi mai tîrziu, cătră miezul nopţii, între cloşca cu pui şi fus. Omul a mormăit o vorbă de despărţire, femeia a răspuns cu glas subţirel şi s-a întors repejor la uşa rămasă deschisă. Bărbatul a apucat calea spre casă, cotind colţul uliţii înspre asfinţit.
Cînd a ajuns în drept cu hudiţa, s-au alăturat pe neaşteptate de domnia sa două mogîldeţe. Boierul a vrut să strige. Cînd a căscat gura, mogîldeaţa din dreapta i-a şi umplut-o cu un ghem de eîlţi. Cînd s-a smuncit năprasnic, să scape, l-a primit în braţe al treilea om negru, răsucindu-i mînile la spate. Paznicul uliţii, nevăzut, bătea undeva cu ciocanu-i de lernn în toaca atîrnată de gît. Pe urmă a strigat cetăţenilor cu glas răguşit că-i linişte şi pace pe pămînt şi că-i ceasul al treilea de la înserat.
Ornicul din turnul soborului, în mijlocul tîrgului, a bătut de nouă ori.
Domnia sa Gavrilă Ciohoranu era purtat cu repeziciune, ca un buştean, în hudiţă, şi grămădit în căruţă. Strămurare s-a aburcat după el urmînd a-1 strînge şi a-1 cetlui cu frînghia. Boierul icnea din adîncul fiinţii şi se încorda c-o putere învierşunată. Apoi deodată a contenit. Caii înhamaţi au smuncit ştreangurile. Trei călăreţi au împresurat căruţa. Cu-coşii din vecinătăţi au prins a cînta după socoteala pe care o au ei; pîrcalabul îi asculta tot mai departe şi mai stîns.
367
După rînduiala lui Elisei Pokotilo, călăreţii şi căruţa aveau a se opri la un şi pot, într-o vale, şi lîngă o dumbravă. Era într-un loc ocolit de drumul mare, cercetat numai vara de plugari şi păstori; iar în acel început de noemvrie îl împresura pustia. Pokotilo îl cunoştea şi-i dăduse lui Alexa toate îndreptările, ca să nu se rătăcească. L-a sfătuit să întrebe un gospodar din marginea satului al cincilea de la Iampol. Totîrnac a umblat cu luare-aminte; n-a mai întrebat pe nimeni; şi după al cincilea sat de la tîrg spre Bug, a găsit locul. Acea pustie depărtată de sate era potrivită pentru popasul sotniilor lui moş Elisei. Se înţe-leseseră, bătrînul şi Alexa, să se întîlnească acolo. Dacă Alexa nu vine acolo pînă la o joi, îl caută moş Elisei la Iampol, să vadă de ce nu şi-a izbîndit isprava. Dar treburile se petrecuseră cu bine, după dorinţa bătrînului şi după norocul ce se vădea lui Nicoară în acea vară a Sfinţilor Arhangheli.
Şipotul de sub deal şi de sub dumbravă se aduna de la trei fîntîniţe pline într-un jgheab de lemn, care vărsa în cupă de piatră o vînă groasă de apă. Acolo s-a oprit căruţa după ce a umblat toată noaptea. Cei cinci oşteni au ales un loc ferit, după stejari. Au descălecat ; au scos prada lor la lumină, în răsăritul soarelui. Dîmbul scînteia de brumă. Cîteva ţărci au venit în vîrfurile stejarilor bătrîni şi au prins a se certa.
Dumnealui Gavril boierul era boţit şi umilit de noaptea de nesomn în hurducăturile căruţei. De şi Strămurare îi scosese din gură căluşul de cîlţi, se vedea că acuma îi era încleştată limba de spaimă.
Abia a putut clămpăni nedesluşit: Apă ! Apă !
Strămurare, suflet milostiv, l-a ajutat să ajungă la izvor, unde pîrcălabul s-a adăpat şi s-a spălat pe ochi.
368
—	Ah ! a gîfîit el întorcîndu-se la căruţă, amară moarte mă paşte!
—	De ce grăieşti aşa, boierule ? l-a întrebat Alexa, privindu-1 aţintit. Te simţeşti cumva vinovat cătră măria sa Nicoară ?
—	Ba	nu mă simt vinovat întru nimica,	s-a tînguit
lăcrămos	boierul. Dar bag de samă că vă	purtaţi	cu
mine ca şi cum aş ti un mişel de rînd.
—	Greşeşti iar, boierule ! Nu te-am asuprit şi încă nu te-am împuţinat. Eşti întreg şi capul ţi-i pe umeri. Numaicît trebuie să te supui şi să mergi la judecata măriei sale.
—	Dar ce-am făcut ?
—	Nu ştiu. Te va întreba şi vei răspunde.
—	Vai şi iar vai!
—	De ce te tîngui ?
—	Căci văd cum se răsplăteşte credinţa	mea.
—	Nu	te teme, măria sa are obicei să	judece	cu
chibzuinţă.
Boier Gavril a tăcut. S-a aşezat la pămînt şi părea trudit de moarte. însă ochii îi erau vii şi treji între tufele de păr roş ca focul. Obrazul i s-a strîmbat de mînie mai mult decît de suferinţă, cînd Strămurare a păşit pînă la el, legîndu-i din nou mînile la spate.
—	Aveţi porunca să mă legaţi ?
—	Ba nu.
—	Atuncea, rogu-vă, lăsaţi-mă slobod.
’— Nu putem, a rîs fără ruşine Strămurare, căci ne temem să nu te iei după iepurele care a zbucnit mai nainte din tufe.
—	Mă jur pe sufletul meu şi al părinţilor mei răposaţi că mă supun şi nu fug.
—	Să te credem ? Să nu te credem ?
24
369
—	Sloboziţi-mi dreapta să fac cruce înaintea Domnului Dumnezeu, care ne vede. Treclet să fiu şi să am parte cu Arie şi cu Iuda, dacă nu mă supun. Şi stăpînul meu mă va judeca drept, căci i-am fost cu credinţă.
—	Te va judeca după credinţa cu care l-ai slujit.
—	Dar ce-am făcut, oameni buni ? Ce-am făcut ?
—	Nu ştiu ce-ai făcut de cînd nu mai mînînci pînea Domniei, dar ştim ce făceai cînd erai slujitor la curtea lui Bogdănuţ-Vodă. Ş-ai bătut cu gîrbaci plumbuit pe sărmani.
Boierul a fulgerat în sus cu fruntea ş-a privit cu băgare de samă pe Strămurare.
—	Hai sus în căruţă la hodină, i-a poruncit oşteanul, strîngîndu-i mai tare legăturile. Dumnezeu vede şi măria sa Nicoară va judeca.
—	Daţi-mi ceva să mînînc... mi-i foame... s-a jeluit boierul.
—	Ţi-om da, la vreme. Hai, suie !
In ziua aceea domnia sa boierul Gavril a dormit, a ospătat, s-a hodinit şi s-a arătat întru toate supus, cu cea mai mare cuviinţă.) Părea că aşteaptă senin judeţul stăpînului său.
A dormit şi în noaptea cealaltă, şi l-a privegheat în căruţă cuviosul Agatanghel. B-a i-a slobozit şi braţele din frînghie, ca să-i fie somnul mai bun. Apoi, milostivul rob al lui Dumnezeu, cuviosul Agatanghel, cînd a răsărit soarele, şi-a scăpat fruntea pe braţ şi răsuflarea a prins a-i cînta.
Toţi caii erau legaţi mai la o parte, între stejari, afară de unul înşăuat, al lui Dominte Gîrbovu, stră-jerul de dimineaţă.
Dominte Gîrbovu se trăsese din căruţă, îşi gătise calul, suise în pisc şi priveghease împrejurimea, apoi
370
se întorsese, descălecase, apucase ulciorul şi coborîse la şipot să-l umple. Nechita, Alexa şi Strămurare dormeau încă la vatra caldă a focului.
Deodată toată această alcătuire paşnică a popasului s-a tulburat năprasnic.
S-a auzit un ţipăt scurt, repede înăbuşit. Gavril Pîrjol, care nu dormea şi priveghea să-i vie ceasul potrivit, l-a lăsat pe cuviosul Agatanghel străpuns în inimă şi zbătîndu-se. S-a zvîrlit ca-n fulger de sub co-vergă, a încălecat calul lui Dominte şi s-a prăvălit spre izvor, ca să sară peste Gîrbovul cel tînăr şi să scape la cîmpie.
De ţipetul lui Agatanghel se sculau cu mişcări pripite cei de la foc. Altă cale de scăpare decît spre Dominte, boierul Gavril n-avea. Apucase cu stînga frîul, ţinea încă în dreapta jungherul sîngerat al monahului ; cu acel jungher înţepă fugarul în coastă, făcîndu-1 să salte ca un cerb săgetat. Boierul era cu capul gol şi pletele zbîrlite. Şuba i se desfăcuse în două părţi ca două aripi; obrazul ca de flacără în bătaia soarelui i se încreţise într-un rînjet de demon.
—	Ha-ha! a dat el răcnet, rămîneţi cu bine!
Nechita Gîrbovu a slobozit un ţipăt înfricoşat:
—	Nu-1 lăsa, măi Dominte !
—	N-am ce-i face, bădică! s-a tînguit cu des-nădejde Gîrbovul mezin.
Apoi. simţind greutate în mîna dreaptă, s-a ferit scurt de săritura calului şi a zvîrlit cu putere asupra rînjetului roş ceea ce ţinea el în mînă. Ulciorul s-a sfărîmat de fruntea boierului cu pocnet mare, apa şi cioburile l-au orbit; în clipa de şovăire a călăreţului, Dominte a pus mîna pe frîu şi a grăit calului. Ceilalţi de la vatra focului, ca nişte mori de vînt pitice, cu
24*
371
aripi învăluite de furtună, şi-au schimbat locul, sărind în capul domniei sale.
Cînd oştenii l-au dus la căruţă pe dumnealui Gavril Pîrjol, au văzut sub covergă, răsturnat şi cu un braţ atîrnînd, pe cuviosul Agatanghel. Au cunoscut că-şi dăduse sufletul.
Pîrjol îşi ferea ochii de privirile care îl aţinteau. Ii curgeau aţe de sînge pe tîmpla stîngă. Era încă fră-mîntat de o turbare nebună.
—	Daţi-mi drumul, a urlat el. Mă duc la stăpînul vostru să mă plîng. Cum îndrăzneşti, mişele, să dai cu ulciorul în capul unui dregător domnesc ?
Dominte s-a sfiit:
—	Cu ce eram să dau ? Că n-aveam altceva în mînă...
—	Iţi făgăduiesc bună plată pentru necuviinţa ta!
Alexa a păşit înainte :
• — Unde ţi-s jurămintele, lup roş ?
—	Am să-ţi arăt eu jurăminte, rîie ţărănească ! a detunat boier Gavril.
Se răsucea cu jungherul în mînă, se pregătea să sară şi să-şi facă loc de scăpare.
Atunci Alexa Vulpea a fulgerat din ochi o clipire spre Strămurare.
Prietinul monahului a păşit înainte. Boierul s-a izbit spre el cu jungherul. Strămurare i-a pus în piept baltagul şi l-a repezit înapoi. Cînd l-a văzut poticnind, a sărit după el şi l-a străpuns cu cuţitul din mîna stîngă subt urechea dreaptă, deschizînd izbuc de sînge. C-un chelălăit răguşit şi stîns, boierul s-a întins pe spate ş-a horcăit îndelung, deşertîndu-se de viaţă.
După ce au coborît de la căruţă pe cuviosul Agatanghel şi l-au aşezat îu pajişte, Alexa Vulpea s-a în-
tors cu faţa cătră prietinul său pe veci adormit. 1 s-a închinat; apoi s-a răsucit spre soţii săi.
—	Creştini buni, a rostit ci cu blîndeţă, să-i săpăm monahului Agatanghel groapă lîngă izvoare şi să-i punem semn.
Pe Strămurare, a adaos el, îl poftesc să ia capul acestui Belzebut, să-l ducem măriei sale. Iar leşul l-om prăvăli într-o rîpă.
întorcîndu-se cu spatele spre Gavril Pîrjol, cei patru oşteni au apucat cu luare-aminte pe monah şi l-au dus, să-l puie la odihnă de veci într-o poiană din dumbravă, în laturea şipotului. I-au dat sărutare frăţească şi l-au astrucat, punîndu-i la căpătăi cruce.
După ce-au isprăvit, s-au suit în pisc ş-au văzut în fundul zării, încă departe, înaintînd la pas sotniile lui Elisei Pokotilo.
XXXIII
Sotniile trec Nistrul
Elisei asaul s-a înfăţişat la podul umblător de pe Nistru împotriva Sorocii şi a găsit acolo pe nacialni-cul Pamfilie Zagoreţki călare, cu cîţiva slujitori după dînsul. Era în ziua de 12 noemvrie, trei ceasuri înainte de asfinţitul soarelui.
Nacialnicul Pamfilie era un bărbat slăbănog, cu barba balaie şi rară în furculiţă, privind blînd lumea cu doi ochi spălăciţi de gînsac. Cu el se afla întru toată fala şi domnia sa Tadeus Kopiţki de la Movilău, cu patru haholi în căciuli şi cojoace. Pe cînd slujitorii domniei sale domnului Zagoreţki erau pirpiriu îmbră-
373
caţi, mai mult în flenduri; însă nasurile le erau rumene.
Moş Elisei a descălecat numaidecît şi s-a închinat nacialnicului crăiesc, care şi domnia sa a pus piciorul în pămînt şi a lepădat frîul, simţindu-se măgulit de cinstea pe care i-o făcea un zaporojan cu faimă, cum era Elisei Pokotilo. Li s-a adaos, sunînd din pinteni, şi pan Tadeus, scoţînd cuşma vişinie şi lăsînd să i se vadă tîmplele rase.
—	Care-i vestea domniei tale, Elisei asaul ? a întrebat blînd nacialnicul.
—	Vestea mea e bună, pan Zagoreţki, şi vreau să trec cu sotniile mele, cai şi căruţe, dincolo de Nistru.
—■ Din a cui poruncă ?
—	Dintr-a măriei sale hatmanul Nicoară.
—	Vine şi măria sa ?
S-a amestecat pan Tadeus :
—	II aştept şi eu pe slăvitul hatman din ceas în ceas.
—	Atunci e bine, a răspuns pan Pamfilie, puţin nedumerit. Şi măria sa hatmanul va fi avînd învoire şi îndreptări ?
Iar s-a amestecat pan Tadeus :
—	Măria sa e volnic să treacă oriunde şi are îndreptări paloşul şi oastea cu care vine.
Nacialnicul s-a îmblînzit deplin.
—	Atuncea noi nu ne punem împotrivă.
—	Bine faci, pan Zagoreţki, l-a sfătuit Elisei asaul, privind spre slujitorii flenduroşi şi cu nasurile rumene. Dacă ai bunăvoinţă, te-aş ruga să mai chemi şi alţi slujitori, cîţi vei mai fi avînd, să deie mînă de ajutor. Eu trec cît ai bate în palme; n-am decît douăzeci şi cinci de căruţe; le grămădesc pe pod, slobod caii să vie singuri prin întinsura de apă de la vale, după sot-
374
niile încălărate, şi gata. Nistru-i domol şi scăzut de secetă. Cînd soseşte măria sa Nicoară, noi sîntem în bună rînduială ca să-l primim.
—	Apoi om ajuta, a încuviinţat cu blîndeţă Zagoreţki, dar n-am alţi sujitori decît aceştia cinci.
—	Buni sînt şi aceştia şi i-oin răsplăti după cuviinţă.
Cei cu nasurile rumene s-au înviorat şi s-au mişcat cătră podul umblător să înştiinţeze brudnicii.
Era o zi de lene şi dulceaţă a «verii femeilor». Vîntul de la marea din mijloc adia uşurel. Căruţa asaulu-lui, purtată de Strămurare, a venit la locul unde se afla stăpînirea. Moş Elisei a poruncit popas şi vatră de foc, şi, la foc, un fedeleş de mied vechi.
Pe cînd mezinul Alexandru rînduia cu hărnicie trecerea şi se afla cel dintăi pe celalalt mal, Alexa Vulpea silea călăreţii şi caii căruţelor ce rămăseseră mai la urmă. După răcnetele de cuviinţă, toate s-au săvîrşit nu fără destule greutăţi. Iar domnia sa Alexandru a poruncit să se dea vestire din corn; nu mai putea suferi nici un fel de întîrziere. Dar moş Elisei mai avea treabă cu nacialnicul Pamfilie. li pusese într-o mînă o coapsă de purcel de şase săptămîni şi-n altă mînă un pocal, pe care îl tot umplea cu mied. Cînd ajunsese soarele în zarea asfinţitului, pan Tadeus îl îndemna cu bunăvoinţă pe pan Pamfilie să-şi mărturisească durerile de care a avut parte în această lume păcătoasă.
—	Numai de nacaz am avut parte şi am pătimit ca
un mucenic, oameni buni şi prietinilor, se tînguia domnia sa.	\
—	Dar ce este ? Ce nacaz greu ai domnia ta, de te jeluieşti astfel ? l-a ispitit Kopiţki.
—	Ah, pan Tadeus, iubitul meu, nacazurile mele nu le doresc nici duşmanilor...
375
A fâcut puţina rînduiaiă politiccască Elisei tJo-kotilo:
—	Strămurare, a poruncit el, umple un ulcior cu mied, adaogă ş-un hartan de friptură, şi du-te de vezi ce mai fac slujitorii crăieşti.
După ce Strămurare a plecat, moş Elisei a trezit pe pan Zagoreţki din jalea lui umedă.
—	Acum poţi să ne spui, prietine Pamfilie. întăi să deşerţi pocalul, şi spune, pe cînd eu ţi l-oi umplea iarăşi.
—	Ziua stau şi cuget, a prins a spune nacialnicul, iar noaptea mă uit şi nu pricep. Domniile voastre nu v-aţi speriat de cometă ?
—	De ce să ne speriem ? s-a mirat Elisei Pokotilo.
—	Nici eu nu m-am speriat, a urmat nacialnicul Craiului. Dar n-am linişte nici zi, nici noapte, din pricina soţiei.
—	Ce vrea ?
—	Vrea să-i prorocesc ce vesteşte acel foc din cer. Atîta mă chinuieşte, de-mi vine să-mi iau lumea-n cap. Las’ că în douăzeci şi cinci de ani, de cînd am pus cununiile, numai pricină de vrajbă îmi caută. Mă zgîrie cu unghiile şi mă împunge eu boldul...
—	Cum se poate una ca asta ? s-a umflat de mirare şi de mînie pan Tadeus.
—	Da-da... s-a tînguit cu lacrimi nacialnicul. N-am să vă mai spun că, de cînd cu cometa asta, a dracului •nu a lui Dumnezeu, atîta şi-a ieşit din fire sărmana...
—	Cum o chiamă ?
—	Adelaida. Atîta şi-a ieşit din fire sărmana mea Adelaida, încît mi-a trîntit în cap strachina de supă. Noroc că nu era prea fierbinte zama.
—	Şi domnia ta ai stat aşa şi nu i-al făcut nimic ?
376
—	Am stat aşa, cu braţele căzute, şi cu ochii la icoana Maicii Domnului. Pamlilie — s-a mirat ea — acuma semeni într-adevăr cu Domnul nostru Isus.
Pe cînd nacialnicul vărsa lacrimi jalnice, s-a auzit cornul de peste Nistru sunînd a doua oară, şi soarele s-a uitat la lume de pe zarea asfinţitului. Alte cornuri au dat glas dinspre calea Iampclului. Moş Pokotilo şi Kopiţki s-au înălţat în picioare ş-au încălecat, în-ţelegînd că se apropie privighetorii înainte ai măriei sale Nicoară. Iar nacialnicul crăiei s-a plecat pe-o coastă, ameţit de trudă şi somn, în cele din urmă licăriri ale focului din vatră.
Un pîlc de călăreţi au sosit gonind şi au poprit scurt în vederea fluviului adulmecînd singurătăţile. După ei, cu patru cai albi încordîndu-se bulziş, căruţa domnească a trecut mai aproape; şi peste ape, cătră tabăra de dincolo, a mugit cornul de bour al lui Ile Caraiman.
Pokotilo şi Kopiţki au ieşit înaintea călăreţilor şi căruţei.
—	In jumătate de ceas e aici şi măria sa, a strigat Ile ieşind de sub covergă.
Din fruntea pîlcului de călăreţi s-a desfăcut vatamanul Agapie Lăcusteanul, venind spre moş Elisei.
—	Dacă-i veste bună, nu mai trimet oameni cătră măria sa, a grăit el.
—	Veste bună, Agapie, a răspuns Pokotilo. Cum vezi, dincolo se şi aprind focurile taberii. De la Costan-die Şah venit-au ştiri ?
—	După înţelegere, dacă e tăcere e şi linişte, şi treaba merge fără sminteală. Cel din urmă sol de la hatmanul Costandie a sosit cînd purcedeam de la Ostrov. Ne-a întărit tocmeala că şi el va fi pe Nistru, în unghiul hotarului nohailor, în ziua de 11 noemvrie, tot
377
aşa după rînduiala noastră : Apletin înainte, şi domnia sa îndată după Apletin.
Caraiman, vatamanul, şi privighetorii săi au văzut cu mirare cum vin de la mal oşteni cătră nacialnicul crăiesc care dormita la foc, cum îl înalţă copăcel şi-l duc prin prund la podul umblător, ce avea a trece cu cele din urmă căruţe ale asaulului.
In umbra amurgitului a sosit cu grosul sotniilor şi măria sa Nicoară. Luna aproape plină s-a înălţat din răsărit, luminînd întinderi mari, şi în urmă spre stepă şi spre ţărmul moldovenesc, descoperind ca dintr-o pî-clă stîncăriile albe de deasupra Sorocii.
Douăzeci şi două de sotnii s-au îmbulzit la vad, fre-mătînd. îmbrăcămintea sură a oştenilor moldoveni părea întuneric de peşteră între zare şi luciul apei. Cînd şi cînd scăpărau cremeni în copitele cailor. Căruţele îşi ţineau rîndul la podul umblător. Nicoară Potcoavă, Elisei Pokotilo, Tadeus Kopiţki au stat îndelung neclintiţi pe cai, priveghind trecerea, primind înştiinţări, trime-ţînd porunci, aşa ca să nu fie în acel loc mai mult zvon decît la o viitură de ape. Mai ales glasurile oştenilor nu pătrundeau deasupra acelui zvon nedesluşit şi surd.
La al patrulea ceas al nopţii, malul stîng se liniştise. Au intrat pe podină căruţa domnească şi cei care zăboviseră. Brudnicii locului căzuseră de mult de trudă la celalalt ţărm, şi au venit la trecerea podului umblător oşteni din sotniile asaulului Elisei.
Cînd Potcoavă a pus piciorul pe malul drept, străjile au dat înştiinţare şi de la toate focurile taberii s-au ridicat oştenii hăulind şi urînd bun venit măriei sale. A ieşit, însă, poruncă să fie linişte. Sotniile să-şi vadă de cină şi odihnă. începînd de luni, 12 noemvrie, războiul măriei sale porneşte, nu din zburdăciune, ci din
378
mînie şi durere. In acea noapte de 12 noemvrie, de mult nădăjduită, măria sa priveghează şi ajunează.
Tabăra s-a liniştit în scurt răstimp. Luna s-a înălţat în cer senin ; şi s-a arătat mai sus de lună, cătră creştetul bolţii, şi cometa cea în chip de paloş de flacără.
Oamenii veniţi întru întîmpinarea măriei sale cercau în felurite chipuri să afle veşti de ce spune lumea despre steaua cu coadă în alte părţi, în colo spre Kiu. Că pe-aici, dincoace de Nistru, lumea încă nu şi-a venit în fire. îndeamnă doi călugări de la mănăstirea Neamţu pe gospodari să-nchine tot ce au la sine şi împrejurul lor sfîntului lăcaş.
—	Da’ de ce ? s-a hlizit Dominte, feciorul cel mai mic al Gîrbovului.
—	Cum de ce ? s-au mirat cei care întrebau; căci vine sfîrşitul lumii, oştene.
—	Ba să vă spuie bădica meu Nechita, oameni buni, a grăit cu sfiiciune Dominte, că dacă s-a prăpădi lumea, apoi vite, straie şi bani n-or folosi nimănui, fie oşteni, fie călugări.
Oamenii ascultau cu mirare pe acel firoscos care rostea asemenea adevăr înţelept.
—	Pe lîngă bădica Nechita, mai spunea şi măria sa Vodă Nicoară că oamenii din ţara Moldovei să nu se teamă de moarte, ci mai degrabă de viaţă, dacă e vorba ca viaţa să rămîie aşa de rău întocmită precum este...
—	Iaca şi asta-i adevărat... îngînau oamenii.
La ceasul miezului nopţii, cînd tabăra era luminată ca-ntr-un amurg, de la focuri, lună şi cometă, Nicoară a întrebat pe Elisei asaul, care priveghea lîngă sine, ce ştire poate să-i dea despre boierul de la Iampol.
—	Căci am poftit să-i văd ochii şi să-i ascult glasul, a zis măria sa, ca să cunosc dacă-mi este ori nu cu priinţă.
379
Atunci Elisei bătrînul a făcut un semn lui Strămurare, care de mult aştepta în preajmă ca o momîie mută. Şi acel om de credinţă a păşit pînă la măria sa şi, punînd în pămînt genunchiul stîng, a tras dina-inte-i, de la şold, o traistă roşie de lînă şi a scos căpă-ţîna lui Gavril Pîrjol, spălată şi gătită cuviincios, şi a aşezat-o pe traista păturită, fără a spune nimic.
Nicoară s-a întors spre acea vedenie şi pe obrazul său s-a aşternut deodată aurul lunii. Vedea obrazul vicleanului şi ochii stînşi; dar glasul n-avea să i-1 audă niciodată, în veci.
S-a întins asupra pămîntului şi cerului o întristare de piatră şi Nicoară a oftat. Apoi a făcut semn să se înlăture de lîngă sufletul său acel gunoi de om.
Tot în tăcere, Strămurare a coborît lîngă apă; a dat drumul căpăţînei pe un talaz cătră sforul fluviului şi a rămas privind cum se duce, pînă ce s-a scufundat. Iar în vremea asta, asaul Elisei povestea cu glas domol măriei sale întîmplarea în care se prăpădise cuviosul Agatanghel.
Nicoară a ascultat cu luare-aminte; obrazul îi era pălit de mîhnire. După ce moş Pokotilo a tăcut, măria sa a înălţat privirea cătră bolta văzduhului.
—	Vra să zică, a şoptit el, în noaptea aceea, cînd a fost ridicat, s-a uitat şi el la acest semn ?
—	Da... Ieşise şi ibovnica lui cu dînsul.
—	Aceea, a dat lămurire pan Tadeus, e una L'eonora Frumoasa. I-au trimes-o stăpînii lui de la Liov să-l privegheze.
—	Da-da... a suspinat Nicoară. Acuma acea Leonoră se uită poate la semn singură şi nu înţelege nimic.
Cei doi prietini au privit nedumeriţi pe hatman. Cerul cu stele era nalt şi depărtat ca niciodată.
380
Moş Elisei Pokotiio s-â sculat de la vatră şi luciul lunii i-a sticlit pe fruntea-i pleşuvă.
—	Slăvite Voievoade, a zis el închinîndu-se, eu mă duc să poruncesc încălărarea sotniilor mele şi să trezesc pe fratele măriei tale. în noaptea asta cată să călcăm două poşte, să luminăm calea înainte. Cînd ajungi măria ta la Prut, eu pun stăpînire pe vămile de la Tazlău şi Oituz.
Nici Alexandru, nici Gînj bătrînul nu dormeau. Cel dintăi pleca cu moş Elisei şi era neliniştit ca un har-masaraş în primăvară. Al doilea rămînea cu măria sa.
Mezinul a sărutat pe Nicoară strălucindu-şi la lumina focului ochii şi rîsul, apoi a primit mîngîierea şi îmbrăţişarea uncheşului, cuprinzîndu-1 de după grumaz. In tăcere, unii au rămas, alţii s-au dus.
Se auzea ronţăitul şiragurilor de cai la conoveţe. Cineva cînta, singuratic, la un foc ce se stingea:
Pentru tine, fa Ileana,
A-nflorit iarba-n poiană...
Nu tîrzie vreme, Nicoară a ascultat tropotul înăbuşit al cailor depărtîndu-se pe calea stîncăriilor albe de sus. Cetăţuia Sorocei rămînea goală şi pustie la o parte. în tîrg era oarecare tulburare, dar crainicii măriei sale Nicoară dăduseră de cu sară înştiinţare de linişte şi pace.
Din dimineaţa de 13 noemvrie, grosul călărimii lui Nicoară Potcoavă s-a mişcat înainte, lăsînd în urmă privighetori. Mişcarea cătră scaunul ţării Moldovei era rînduită a fi cu popasuri dese, ca să fie vreme de înştiinţare a satelor şi de primire a veştilor de la căpitanul Cozmuţă Negrea, care urma calea Lipşei spre Suceava, şi de la hatmanul Costandie, care suia din Ţara-de-Jos spre Fălcii, Tecuci şi vărsarea Trotuşului în Şiret.
381
La 16 noemvrie, vestitorii lui Şah arătau că cetatea Bender, pe Nistru, fusese deşertată de puţinii ismaili-teni care o păzeau. N-aveau nici o putere; grămădiseră în căruţe calabalîcul şi se trăseseră în hotarul Bugeacului subt ocrotirea lui Demir-Han. Din acea parte nu era nici o nelinişte ; Demir Ghirai îşi ţinea cuvîntul. Sotniile lui Apletin grăbeau spre drumurile Galaţului şi Brăilei şi spre vămile munteneşti, ţintind potecile de la Caşin. Se vestise pretutindeni venirea lui Ion Nicoară-Vodă. Neavînd nici o stricăciune, lumea sta cu pace la sălaşele ei. Au început a fi popriţi, după izvodul lui Cozmuţă, unii boieri din Ţara-de-Jos şi sînt trimeşi la grosul călărimii hatmanului Şah.
La Potîrnicheni, în hotarul de odinioară al ţinutului Iaşi, i-a sosit lui Nicoară vestire şi de la căpitanul Cozmuţă. Spun răzăşii din satele de cătră miazănoapte că Ia turcii din cetatea Hotinului s-a simţit intrarea de oşti în olatul moldovenesc, deci, după obicei, baş-buluc-baş a închis cu zăvoare porţile de fier şi aşteaptă. In satele din lungul drumului Lipşei, se ridică răzăşime tînără cerîndu-se la oastea măriei sale.
S-a vestit în toate părţile de îndemnul măriei sale Ion Nicoară, să fie popriţi şi daţi stăpînirii nouă boierii haini din războiul lui Ion-Vodă; iar acei care nu au avut păcat, nici mînia norodului pentru asupriri şi jăcuiri, să nu se teamă de nimic. Deasemenea satele să prindă şi să deie în mîna oştenilor măriei sale pe slujitorii păgîni care vor fi umblînd în ţară după dabile, peşcheşuri şi plocoane.
Se aleg în sate vornici dintre oamenii care au fost în războiul lui Ion-Vodă din Ţara-de-Jos în anul 1574.
Cei care doresc să iasă la oaste cu măria sa Ion Nicoară, să-şi caute cal bun, straie de iarnă, şi să-şi
382
ia la ciochine merinde pe zece zile. Altfel, căpitanul Cozmuţă nu-i primeşte şi să se ştie că asta nu-i oaste de dobîndă şi sînt oprite cu străşnicie răutăţile, furtişagurile şi ucisurile. Cine pofteşte să intre în oastea măriei sale Ion Nicoară, apoi intră numai cu jurămînt.
Au venit , veşti şi de la asaulul Elisei Pokotilo, în privinţa boierilor vînzători şi a liniştirii oamenilor. Fără să-l îndemne cineva, Dominte a cutezat să intre în ziua de 18 noemvrie, duminică, într-o biserică a unui sat şi, cu sfială, şi-a spus şi el părerea despre steaua cu coadă şi de mintea puţină a celora care socot că vine sfîrşitul omenirii. Vine numai sfîrşitul răilor, după ce se vor săvîrşi slujbele de pomenire ale răposatului Ion-Vodă şi se va deschide judeţul măriei sale Ion Nicoară la Iaşi. Aşa socoate şi bădica său Nechita, mare înţelept.
In aceeaşi zi de duminică, Elisei Pokotilo trecea cu sotniile sale Şiretul la Scheia, grăbind spre Tazlău. Totîrnac, cu o sută de săbii, apucase în lungul Şiretului, spre Bacău, ca să închidă pasul Oituzului.
Lixandru mezinul a înştiinţat pe asaul că ar avea nevoie de o zi ca să treacă în grabă pe la un loc de domnia sa ştiut, la apa Moldovei.
—	Cît mă duc şi mă întorc eu, asaule, oamenii pot face o zi popas de hodină.
A răspuns liniştit şi cu blîndeţă asaulul:
—	Domnia ta, Alexandre, nu putem ieşi cu nici un chip din hotărîrile măriei sale. Peste cinci zile trebuie să fim amîndoi la Iaşi. O parte din oameni rămîn să privegheze la ţinuturi, cu sutaşii cei mai destoinici. Cu două sotnii trecem la Iaşi ca să ne facă rînduială nouă cum va socoti măria sa.
383
Mezinul a răspuns cu aţîţare:
—	Nu se poate să nu mă duc, asaule, pînă unde am eu treabă.
—	Fără învoire ?
—	Răspund eu faţă de măria sa.
—	Nu cuteza a trece domnia ta peste hotărîrea de care îţi vorbesc.
Alexandru a privit cu mînie pe bătrîn ; moş Elisei a înţeles că în acea mînie stă o mare primejdie, ca în nourul de furtună trăsnetul. A tăcut.
—	Mă duc cu orice preţ! a izbucnit mezinul.
Asaulul a oftat. Ar fi putut da poruncă de oprelişte,
dar s-a stăpînit. După cum îl prevestise măria sa, acel tînăr se scufunda într-o rătăcire, ca într-o arşiţă de friguri.
Alexandru a făcut semn călăreţilor celor mai de-a-proape, scrîşnind:
—	Veniţi după mine !
Oştenii au aşteptat semnul asaulului.
—	Duceţi-vă, a grăit moale acesta şi a adăogit din ochi semn de întoarcere.
Ei au încuviinţat, înţelegînd, şi s-au luat cu repeziciune după căpitanul lor. Dar acel căpitan buiac nu mai avea nici o luare-aminte asupra lor şi-i uitase.
L-au urmărit îndelungă vreme. Au pus în pas cînd îşi domolea el fuga, s-au avîntat iar cînd l-au văzut pornind din nou viforos.
Unul din cei doi călăreţi ostroveni era Dominte Gîrbovu, care fusese cuvîntăreţ în biserică la Scheia. Al doilea era un om posomorit şi tăcut, unul Mitrea Bogza, fost cioban.
L-au dus pe mezinul Alexandru aşa cu domoliri şi iuţeli, pînă într-un loc unde se făcea în dreapta o pă-
384
dure bătrînă. Acolo dintrodată căpitanul Lixandru a oprit năprasnic, punîndu-şi fugarul în două picioare. Apoi a săltat ca o lăcustă peste şleah, intrînd în luncă, sub lucirea asfinţitului.
Bogza a oprit, şi-ndată, după el, Dominte.
—	Unde Dumnezeu s-o fi ducînd ? S-a mirat ciobanul.
—	Ştie dracu... a îngînat Gîrbovu cel mezin.
Bogza a rînjit:
—	Apoi n-om îndrăzni să intrăm şi noi unde se duce domnia sa, ca să nu dăm într-o primejdie, să întîrziem şi să ne prăpădim sotniile.
—	Ba ne-om întoarce grabnic, a zis Dominte, ca să dăm sama cătră asaulul nostru; altfel se supără bădica Nec.hita şi mă mustră cu pumnul.
XXXIV
La scaunul ţării Moldovei
în ziua de joi 22 noeinvrie, fiind în preajma Scule-nilor pe Prut, Nicoară Potcoavă a fost vestit de Cos-tandie Şah cum că Petru Şchiopu-Vodă nu se află la Iaşi. A ieşit de două săptămîni de la scaunul său, tre-cînd Dunărea la Isaccea ca să închine daruri beilor din cetăţile Dunării, avînd de gînd să-şi urmeze calea cătră Ţarigrad. Străjile lui turceşti s-au dus cu el pînă la vadul Obluciţei, iar de acolo s-au întors alene. La Iaşi încă n-au putut ajunge. E bine să fie apucat scaunul ţării fără nici o întîrziere.
Deci în sara de joi 22 noemvrie, Nicoară Potcoavă a trecut Prutul şi la 23, vineri, privighetorii săi au suit cu repeziciune dealul Popricanilor.
2Ş — M. Sadoveanu — Opere. vc?l. 12
385
Venea şi Şah-hatman pe drumul tătărăsc, răzbind pe la Răducăneni, pînă în dealul Ciricului.
De la Popricani, cu douăsprezece sotnii, Nicoară Potcoavă s-a desfăcut de uncheşul Petrea Gînj, şi, ocolind pe lîngă pădurea Copoului şi prin valea Păcurarului, a lăsat două sotnii la Galata.
Urmînd a ocoli prin Miroslava, a ieşit în valea Ba-hluiului ş-apoi la opustul iazului de la Frumoasa. A prins toate înălţimile şi drumurile de trecere de la Bucium, a pus oameni în mănăstirea de lîngă iaz şi a împresurat curtea domnească pe din vale. Şah venea de la Ciric, uncheşul Petrea dinspre dealul Copoului. Căruţele oştimii stăteau zăgăzuite la intrările tîrgului.
Cînd a pătruns cea dintăi sotnie descălărată a lui Nicoară dinspre valea iazului cătră poarta oea mică a curţii domneşti, lîngă odăile siimenilor, au prins a ieşi din vecinătăţi oameni feluriţi cu scări, topoare şi tîrnăcoape, ca să dea sprijin. Se îndemnau chemîn-du-se unii pe alţii şi au prins a bate în porţi cu topoarele şi a dărîma cu tîrnăcoape crăpăturile zidurilor.
Pe deal, la porţile cele mari din faţă, cătră Sfîntu-Neculai Domnesc, s-au auzit tunete. Potcoavă stînd în privelişte pe toloaca Frumoasei, a înţeles că uncheşul Petrea a ajuns la poarta cealaltă a cetăţii şi a pus săneţe în bătaie asupra turnului de deasupra intrării clopotniţii paraclisului, unde se îmbulzeau de obicei străjerii.
Soarele, pe cer senin, abia se cumpănea cătră al şaptelea ceas al zilei. In tîrg, cătră valea de la Car-vasara, unde se afla şi hanul neguţătorilor turci, pornise mare zvoană ; bătea a primejdie clopotul cel mare de la Sfînta-Vineri. Tot de-acolo se înălţa un fum des de la o casă aprinsă, şi adierea zilei îl purta de la vale spre deal, adică de la miazăzi spre miazănoapte. Vîntul
386
arăta măriei sale Nicoară că vremea bună se prelun* geşte.
Veneau cătră el din dreapta, prin laturea mănăstirii Frumoasa, călăreţii zaporojeni, trimeşi de Costandie, ca să-i vestească apropierea. Călăreţul din frunte avea dinaintea sa, în şa, o muiere despletită, călăuză veselă, care-i purta pe oşteni pe poteci cunoscute numai de localnici.
In vremea asta, în zidurile de la mănăstirea Sfîntu-Sava, se închisese cu mare grabă şi frică înalt prea sfinţia sa mitropolitul Anastasie, aşteptînd de la credincioşii săi veşti, ca să înţeleagă ce are de făcut.
Soseau în pripă, unii după alţii, preoţi, călugări, diaconi, şi gîfîiau la uşa stăreţiei, aşteptîndu-şi rîndul. Iar egumenul Macarie se tot purta pe lîngă camară, ţinîndu-se de fălci şi tînguindu-se, parcă l-ar fi durut măselele.
—	înalt prea sfinte, a strigat subţire diaconul al doilea de la mitropolie, Cristea Sîrbu, îngenunchind lîngă prag, nici nu s-a mai văzut asemenea oaste în tîrgul nostru. Se umplu uliţile de oşteni călăreţi.
—	înalt prea sfinte, s-a spăimîntat cu glas gros şi cumplit diaconul întăi, Anania Bîrlea, n-avem alta de făcut decît să ne-nchinăm şi noi cu cea mai mare grabă.
—	De ce, Ananie ? a zîmbit prea sfinţitul Anastasie.
—	Apoi, înalt prea sfinţite, după ce i-au detunat pe darabani şi nemţi cu săneţele oştenii lui căpitanu Petrea, de au căzut vreo doi din clopotniţă ca ciorile, au pătruns asupra slujitorilor domneşti din vale pedestraşi ai lui Potcoavă, şi cînd au tras săbiile, ş-au început a-i sîngera pe ai noştri, gata — aman! Cădem la mila măriei sale Nicoară, să ne ierte şi să ne slo-
25*
387
boadă în lumea noastră, unde om vedea cu ochii, ori să se milostivească măria sa a ne primi în leafă.
•— Frumos război, n-am ce spune, a rînjit părintele Anastasie mitropolitul. Chiar acum i s-a năzărit lui Vodă să se ducă la împărăţie, lăsînd ţara de izbelişte. Asupra lui să cadă blăstemele pentru prădăciuni şi pojaruri.
A îngenunchiat în faţa înaltului şi preotul cel bătrîn de la Sfînta-Vineri, popa Chirică.
—	Ba, înalt prea sfinţite, să nu păcătuim, a înălţat sfinţia sa glas ; crainicii strigă de un ceas de vreme, prin toate părţile, că măria sa Ion Nicoară nu vine cu duşmănie asupra ţării şi nu va fi asuprit, ucis şi prădat nimeni. Numai păgînilor de la Carvasara să le fie frică; pe aceia îi taie cît te-ai şterge la ochi.
—	Strigă crainicii asta ? s-a mirat părintele mitropolit.
—	Strigă, înalt prea sfinte; fac cruce şi mărturisesc pe sufletul meu. Mai strigă acei crainici că măria sa vine cu oaste de ţară şi cu ajutor de la fraţi creştini. Şi va întemeia judecată la scaunul ţării.
—	Ce fel de judecată ?
—	Să judece pe cei mari ai lumii, înalt prea sfinte.
>	— Se sumeţeşte acest domnişor a se aşeza jude în
locul iui Dumnezeu ?
—	Se sumeţeşte, înalt prea sfinte, n-avem ce-i face. E plin tîrgul de călărime; tot năboiesc, tot năboiesc oşteni din toate părţile. Şi căruţe vin dinspre podul Păcurarului şi dinspre Sărărie şi de cătră Ciric tună şi detună, şi nu înţeleg, înalt prea sfinte, de. ce se bucură aşa prostimea.
—	I-a venit vremea să se desfăteze şi ea, a zîmbit a treia oară mitropolitul.
388
Diaconul cel subţire şi balan, şi diaconul cel gros şi negru, şi popa Chirică cel cu barba căruntă şi ochii bulbucaţi s-au sculat în picioare şi au plecat frunţile cătră poruncile înaltului lor.
—	Poruncesc să se tragă clopotele la mănăstiri şi biserici, a hotărît mitropolitul. Şi arhiereul Gheron-tie să iasă înaintea biruitorului cu pîne şi sare. Şi dacă închinăciunea e bine primită, am să văd ; socot că mă voi osteni şi eu pînă la curte, să îmblînzesc leul şi pardosul.
îndată s-au sunat clopotele la Sfîntu-Neculai cel bogat, biserica domnească a curţii, la mănăstirea Sfîntu-Sava, la Sfînta-Vineri, la Dancu şi la toate bisericile şi mănăstirile, pînă la Golia. în capătul tîrgului.
Vlădica Gherontie, locţiitorul mitropolitului, a ieşit cu sobor de preoţi şi călugări, venind cu icoane şi făclii la curtea domnească, să se plece lui Vodă cel nou, îngenunchind cu pîne şi sare.
Caimacanii şi dregătorii lui Vodă Şchiopu dăduseră dos la faţă. Se ascunseseră prin măhălăli, alţii avuseseră vreme să iasă cătră pădurile de la Păun şi Repedea.
Căpitanii de la curtea domnească, cei care închinaseră armele, au cerut măriei sale Vodă cel nou milă şi ocrotire să intre sub mîna măriei sale, cunoscînd ascunzătorile boierilor dregători şi făgăduind să-i aducă de grumaz la picioarele prea slăvite ale stăpî-nului Ion Nicoară-Voievod.
In vreme ce se aşezau zece sotnii de ostroveni la curtea domnească şi la mănăstirea Frumoasa, zaporojenii lui Costandie Şah străbăteau tîrgul la pas, cu căruţele cu covergă după fiecare soţnie. Cîntgu şi-şi jucau caii.
Costandie a abătut la curtea domnească, găsind acolo îmbulzeală de curteni de rînd, monahi şi popor. Şi-a tăcut loc călare, a oprit la treptele spătăriei celei mari descălecînd singur, pe cînd straja rămînea călare cu săbiile trase. Ion Nicoară-Vodă a coborît cu braţele deschise. Amîndoi hatmanii s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat. Mulţimea a dat glas de slavă, pe cînd Nicoară şi Costandie intrau la sfat în spătărie.
A venit vestire de la mitropolitul Anastasie că înalt prea sfinţia sa e gata să se plece cu supunere în faţa măriei sale şi să-l ungă domn, au a doua zi sîmbătă, au a treia zi duminică, aşa cum va porunci slăvitul stăpîn şi cum e gustul măriei sale.
înalt prea sfinţitul Anastasie s-a înfăţişat, plecat din şale, în negreaţa rantiei şi a camilafcei; binecu-vîntînd poporul îmbulzit, a suit domol treptele de la spătărie şi străjile i-au făcut loc să intre la măria sa.
Despre ce s-a grăit acolo, nu s-a ştiut şi s-a ţinut taină. înalt prea sfîntul părea împăcat şi bucuros cînd a ieşit din spătăria cea mare. Şi-a făcut loc pînă în foişor, deasupra adunării poporului, şi, după ce a mai binecuvîntat o dată, înainte de-a începe vorba, a înghiţit strîmb, răsucindu-şi capul de Ia dreapta spre stînga.
—	Să trăiască măria sa! a cuvîntat înalt prea sfinţitul Anastasie din cerdac. Măria sa porunceşte în ziua de duminică, 25 noemvrie, parastas şi praznic pentru odihna sufletului răposatului Ion-Vodă, fratele mai maie al măriei sale. Atuncea să se adune poporul la biserici. Iar ziua încununării măria sa o va hotărî la vreme, avînd alte treburi mai grabnice. Şi să se ştie că măria sa nu vine voievod din mila necredincioşilor ismailiteni, ci vine cu oaste creştinească şi cu puterea săbiei sale, aducînd norodului nădejde ca să trăiască slobod, cum au trăit şi moşii noştri din veac.
390
La vorbele prea înaltului s-au tălăzuit asemenea tunete de hăuliri, mugete şi chiote de bucurie, cum nu se pomenise niciodată la vreo domnie nouă.
Mitropolitul Anastasie, bătrîn încă în putere, cu plete negre, sprîncenat şi cu dinţi albi, se îndreptase din şale şi asculta cu luare-aminte acele chemări prelungi, căutînd să-şi dea sama dacă-i bună şi din inimă zvoana aceea de glasuri şi de chiote. Căci înalt prea sfinţia sa de mult era deprins să vadă oştenii cu cealmâ împrejurul norodului. Şi inima acelui norod era cu îndoială şi cu frică întocmai ca inima înalt prea sfinţiei sale.
A adaos înalt prea sfinţitul Anastasie :
—	Măria sa mai porunceşte negustorilor şi breslelor să coboare obloanele şi să-şi scoată marfa. Nimănui nu-i va lipsi un capăt de aţă. Măria sa Ion Nicoară-Voievod vine ca părinte şi prietin al tuturor.
S-a învăluit iar furtună de glasuri. Clerici mulţi, adunaţi grabnic în foişor, au cîntat cu glasuri înalte:
Sfînt, sfînt, sfînt Domnul Savaot —
Plin e cerul şi pămîntul de mărirea lui...
Cînd au contenit cîntările, înalt prea sfinţia sa mitropolitul Anastasie a mai îndemnat poporul să se înfăţişeze la slujba de vecernie, cînd se vor trage clopotele la toate bisericile tîrgului. Şi fiecare să umble cu linişte şi cuviincios, ca să nu-1 supere pe măria sa.
Insă după slujba de vecernie, prostimea, purtînd făclii, s-a îmbulzit cătră curtea domnească. Acolo straja fiind în putere şi neclintită ca un părete de cremene, făcliile s-au îndreptat spre Sfînta-Vineri şi au umplut uliţa de la Carvasara. Lumea a stîrnit tumult, şi glasuri multe au strigat împotriva neguţătorilor păgîni.
391
A trecut o strajă de şase călăreţi şi a îndemnat lumea să se împrăştie căci, din porunca măriei sale Nicoară, neguţătorii ismailiteni au fost ridicaţi şi duşi la curte, în temniţa de sub turnul porţii. Dar lumea nu s-a liniştit. Aparii de la cişmea au înălţat coromîslele şi au poftit să bată cu ele pe dumnealui Sima Ghiorţ, mare armaş al domniei Şchiopului, care stă ascuns în beci între poloboacele cu vin, chiar acolo în casa lui de lîngă biserică.
Aceste vorbe au zădărît care nu se mai află mulţimea ; şi Şahîn, starostele breslei aparilor, s-a suit pe o scară pe care o ţineau alţii cu putere sub dînsul şi a grăit astfel:
—	Oameni buni, acuma-i vremea noastră ca să plătim lui Sima Ghiorţ pentru toate răutăţile pe care le-a săvîrşit împotriva omenirii sărmane. Să-l pîrîm la măria sa Nicoară pentru urgia cu care ne prigoneşte.
—	Să-l pîrîm, să-l pîrîm la măria sa ! au încuviinţat unii mai vîrstnici, de-o samă cu starostele.
—	Ba să-l răpunem acuma ! au răcnit bărbaţii mai tineri şi femeile.
S-a pornit o învălmăşeală în viermătul de oameni, tălăzuindu-se între chiote de mînie şi ţipete de durere.
Atuncea s-a arătat călare, lîngă biserică, uncheşul Petrea Gînj, chemat de straja dintăi. Domnia sa era împresurat de oşteni încălăraţi, cu suliţi. Darabana a sunat, poruncind linişte.
Lumea s-a domolit cu greu.
—	Ce poftiţi, oameni buni ? a întrebat cu glas puternic căpitanul Petrea.
Nu s-a ştiut deocamdată ce poftesc oamenii cei buni. Deocamdată au poftit cu toţii să strige.
392
Darabana a mai bătut o dată.
—	Să vorbească cel de pe scară I a poruncit uncheşul Petrea. Pe cît înţeleg, e omul dumneavoastră.
—	Aşa-i! au încuviinţat unii.
—	Ba nu-i omul nostru! au răcnit alţii.
A sunat iar darabana a treia oară. Călăreţii ostro-veni au aplecat suliţile.
—	Eu nu-s nici al unora, nici al altora, a strigat starostea de pe scară; eu îs omul lui Dumnezeu. Şi ca un umilit ce mă aflu pe lumea asta, mă rog domniei sale căpitanul Petrea să-l judece pe Ghiorţ mare armaş, după tînguirea noastră, ori să ni-1 deie în labă, să-l judecăm noi.
Se făcuse tăcere ca după alinarea unei furtuni.
—	Ce aveţi domniile voastre împotriva lui mare armaş ? a întrebat căpitanul Petrea.
—	He-he! Cîte avem noi! a rînjit starostea Şahîn, zbîrlindu-şi barba şi mustăţile cărunte.
Deodată s-a auzit un glas subţire şi mînios cerînd loc, şi, dinaintea căpitanului Petrea, între făclii, s-a înfăţişat o ţigancă încă tînără, cu cozile împletite cu arginţi atîrnîndu-i pe lîngă urechi.
—	Asta-i Trandafira! ziceau bărbaţi şi femei din mulţime.
—	Eu sînt, a ţipat ţiganca, rupîndu-şi dintrodată de pe piept cămaşa şi jucîndu-şi sînii goi. Una dintre ţîţe, cea din stînga, era neagră şi ciumpăvită. Of! a ţipat ea, să se uite căpitanii şi voievozii ce ne face armaş mare.
A prins a lălăi un cîntec înfricoşat:
Ghiorţ ne spînzură-n clrlige,
De ne arde şi ne frige Sima Ghiorţ 1
393
—	Unde-i Sima Ghiorţ ? a strigat cu mînie căpitanul Petrea.
—	In palatul Iui de lîngă biserică, a răspuns Şa-hîn starostea. Intre poloboace, în pivniţă; aşa îl pî-răsc slujitorii lui.
—	Să mi-1 aduceţi! a poruncit uncheşul.
—	Aista-i venit de la căpcăuni, a înştiinţat starostea de pe scară. Cine intra la armaş mare nu mai ieşea, ori ieşea împuţinat ca această biată Trandafira.
—	Să-l aducă aici, striga ca într-o nebunie ţiganca ; să-l pălească slăvitul căpitan cu sabia.
O parte din poporul adunat a intrat în palatul marelui armaş, dărîmînd în puţine clipe totul. Cu lemne, cu topoare, au răzbit. L-au adus pe armaşul mare, boţit, ghiontit şi suduit dinaintea căpitanului Petrea.
Trandafira s-a repezit asupra lui ca o caie cu ghia-rele, ţipînd iar:
—	Of! păgîne şi căpcăune,
Tu la ţîţe ne înjunghii Şi ne baţi pene subt unghii...
Sima Qhîorţ I
Mare armaş Sima Ghiorţ nu era om mare, nici voinic. Era un slăbănog spîn, cu petec negru de catifea peste ochiul stîng. Tremura subt ameninţarea mulţimii, cu mînile legate la spate, încovoiat cu umilinţă dinaintea stăpînirii nouă.
Trandafira s-a zvîrlit cu ghiarele asupra ochiului sănătos. Lumea s-a tălăzuit iar. Darabana a cerut întărîtat linişte.
—	Vi-1 dau! a strigat uncheşul.
Intr-o clipă, balaurul cu o mie de capete a rupt şi a mistuit jertfa.
394
XXXV
Temelii ale puterii domneşti
Duminică, în 25 noemvrie, au sunat toate chimvalele bisericilor şi mănăstirilor din tîrgul de scaun, vestind slujbă mare cu parastas şi pomenire a răposatului Voievod Ion.
Fuseseră poruncite deasemenea din tîrg în tîrg şi din sat în sat, în tot cuprinsul ţării, slujbe la fel şi praznice. Aşa că pe acea vreme lină de toamnă, cum nu mai fusese niciodată în veac, cîntau sonurile re-vărsîndu-se în văzduh şi plutind pe aripi nevăzute. In margine de crînguri înfloriseră alunii şi îmbobociseră cornii. La curtea domnească slobozise floare
o	creangă de liliac, lîngă fereastra unde odihnea Ion Nicoară.
Măria sa nu prea avea somn. Ardeau făcliile în camara sa pînă la miezul nopţii şi revărsarea zilei îl afla umblînd la odăi şi la oşteni în tot cuprinsul cetăţuii. Sîmbătă, cu strajă tare, a ieşit călare spre dealul lui Păun, şi a coborît prin viile de la Bucium.
Duminică, în tot cuprinsul curţii. domneşti, s-au întins mese de praznic pentru oşteni şi la toate bisericile şi mănăstirile s-a îmbulzit lume sărmană la ospeţe. Măria sa a privegheat din cerdacul spătăriei şi, la închinarea oştimii, a ridicat deasupra frunţii sale pocalul, sorbindu-1 pînă la cea din urmă picătură. Altă mîncare decît puţină colivă într-un talger de lut, măria sa n-a gustat în acea zi.
In alcătuirea străveche a acestei mîncări se amestecă griul, mierea şi laptele, de care nu trebuie să fie lipsită fiinţa omenească. Cei în viaţă cinstesc morţii, împărtăşindu-se din ea, mărturisind astfel că n-ar fi
395
lipsiţi de bunurile vieţii. Dar coliva e o mîncare dulce numai a praznicelor. Sărmanii nu mai pot s-o aibă în toate zilele vieţii, de şi muncesc şi robesc de la leagăn pînă la mormînt.
La al patrulea ceas al dimineţii, Nicoară a coborît scările spătăriei şi popa Chirică s-a suit în foişor şi a binecuvîntat pe ostrovenii Domniei, cu braţele întinse, ca şi cum ar fi vrut să le potolească lăcomia. Sfinţia sa a rostit închinare de laudă Voievodului, şi atunci oşteni aşezaţi în lungul zidurilor pînă hăt de-vale, la odăile siimenilor, au prins a detuna unul după altul din săneţe, aşa că au fost fulgere şi trăsnete, de s-a uimit şi s-a mirat, cum nu se poate spune, prostimea aburcată pe ziduri ca să vadă petrecerea de la Domnie.
Cătră ceasul al cincilea al zilei, măria sa Ion Nicoară a ieşit cu Costandie hatman şi cu uncheşul Petrea, avînd în jur o sotnie de oşteni cu suliţi. Au trecut pe la praznice, ca să vadă petrecerea mulţimii. Unde ajungea măria sa, numaidecît prindeau a bate clopotele bisericii, şi norodul dădea glas de slavă, iar psalţii cîntau aşa de năprasnic încît le erau obra-zurile ca de postav roş.
La Sfînta-Vineri, sărăcimea a îngenunchiat înaintea calului alb al măriei sale; numai starostea Şahîn a rămas în picioare şi, închinîndu-se de trei ori cătră Voievod ca la o icoană, a arătat care-i ruga poporului :
—	Să ne dai stăpînitor drept, măria ta, care să nu rîdă de schilozi şi cerşetori, cum rîdea Ghiorţ; să nu-i anine în cîrlige şi să-i ardă cu frigări înroşite ; să nu străpungă sînii muierilor şi să le farme palmele în ţîţîna uşii, cum se arată în cînteceie alc|-
39§
tuite de cobzarii noştri; pentru care Ghiorţ şi-a primit întăia osîndă, iar cea de-a doua are a o primi de-acum înainte în veac şi pururea în fundul tartorului. Ci măria ta binevoieşte a ne da un dregător milostiv; şi-l cerem pe căpitanul Petrea care se află acum în stînga măriei tale, lîngă inima măriei tale. Şi noi l-om asculta şi din poruncile Domniei nu vom ieşi.
—	încuviinţez cererea norodului, a zis Potcoavă. Şi cum te chiamă pe domnia ta ?
—	Eu îs Şahîn, starostea aparilor, şi oricînd slujitor al măriei tale. Ţi-or pomeni veşnic numele sărmanii, pentru bunătatea ce le-o arăţi, prea slăvite stăpîne !
—	Am aflat, staroste Şahîn, de întîmplarea de vineri şi de mînia norodului împotriva lui Ghiorţ. Unde-i Trandafira ?
—	Aici, Doamne! a răspuns cuviincios ţiganca, ridicîndu-se din genunchi. Era curat îmbrăcată şi-i sunau arginţii cosiţelor.
Măria sa Ion Nicoară s-a uitat o clipă la ea, apoi a întors în loc şi s-a dus.
Calicii fără mînă ori picior, strîmbii şi orbii au bătut metanie în pulberea medeanului ş-au prins a se jelui, cîntînd:
Doamne, miluieşte-ne,
De păgîni păzeşte-ne,
Bunătate să ne-ngădui,
Altă pită nu ne trebui...
Cînd s-a întors alaiul la curtea domnească, îl aştepta descălecat sub foişor pe măria sa un sol grabnic de la asaulul Elisei. S-a închinat cu cuşma în
397
mînă. Era Mitrea Bogza, cel ce fusese în tinereţă sa cioban.
—	Ce ţi-i voia ? a întrebat Nicoară.
Oşteanul s-a apropiat, plecîndu-şi fruntea. Nicoară a priceput că i se aduce o veste tainică şi a chemat pe sol după sine, ducîndu-1 sus în pridvor.
—	Acuma spune.
—	Slăvite stăpîne, a răspuns Bogza, mă trimete asaulul nostru ca să vestesc cum că Alexandru coconul, fratele măriei tale, a ieşit fără voie de sub mîna asaulului nostru şi s-a răzleţit singur, în colo, cătră Moldova. Am umblat o vreme după domnia sa coconul, fiind cu mine şi Dominte Gîrbovu, pînă-ntr-un loc, ce-i zice «Sub Boura», după cît am aflat. Acolo l-am lăsat, avînd datoria să ne întoarcem la sotniile noastre.
—	Da. Şi pe urmă ?
—	Pe urmă — nimica, slăvite stăpîne. Asaulul nostru trimete vestirea asta şi atîta-i.
Nicoară a privit pe oştean fără să clipească.
—	Bine, a zis măria sa încet. Acuma du-te la cuhnii, să te ospăteze. Aşteaptă pînă ce-ţi dau răspuns. Unde-i acuma asaulul Pokotilo ?
—	Slăvite stăpîne, asaulul nostru a intrat în munte, nici nu-1 mai pot găsi; mi-a poruncit să rămîn aice la curte pînă ce-a veni şi domnia sa cu unii boieri pe care i-a apucat de grumaz.
—	Bine. Infăţişează-te căpitanului Petrea; spune-i şi lui ce mi-ai spus mie. Du-te!
Potcoavă grăia c-o voce blîndă, dar îndată ce Bogza a coborît din pridvor, tot lăuntrul său i s-a cutremurat de furtună. S-a învîrtit în juru-i, cătînd ceva. După aceea a intrat în camara unde îşi avea
398
patul de odihnă şi s-a trîntit cu faţa în jos pe poclăzi. După o clipită a săltat în picioare şi a căutat cingă-toarea cu armele de război. A prins-o cu repeziciune, apoi a aruncat-o.
—	Ce-mi folosesc toate ? mormăia el înăbuşit, ca într-o rătăcire fugarnică. Toate se împlinesc bine, şi deodată vine acest prag la care mă poticnesc. Omeneşti slăbăciuni pe care nu le pot birui!
S-a aşezat într-un jîlţ şi s-a scobit la chimir, sco-ţînd cartea presviterei şi ţinînd-o între două degete ca pe ceva de preţ. A privit-o lung ş-apoi a aruncat-o cu aţîţare pe duşamea, ridicîndu-se şi umblînd în neştire, între uşă, pat şi masa de abanos, înflorită cu sidef. In camara aceea strimtă, cu puţine lucruri amestecate, unele scumpe, altele de rînd, numai c-o icoană în colţul răsăritului, cu candela stînsă, fără scorţuri pe păreţi şi lăvicere pe jos, ca şi cum într-un ceas al zilei de vineri toate ar fi fost luate de un val,
i	se părea că se înăbuşă, ca într-o străinătate pustie, într-o închisoare. Lovi cu mînie sundueul înflorit de sub fereastră. După sunet a înţeles că-i gol.
—	Ah ! a gemut el, lovind iar cartea de jos cu cizma şi trimeţînd-o sub măsuţa de abanos.
S-a oprit. Auzea îndărătul uşii tusa uncheşului Petrea. S-a îndîrjit asupra sa însuşi. S-a întors, dar n-a izbutit să zîmbească bătrînului care intrase.
Oşteanul cel vechi îl privea cu îngrijorare.
—	Ce se va fi întîmplat, măria ta ? Mi-a spus Bogza de Lixandru al nostru. Fii cu îngăduinţă; nu-1 judeca prea aspru; ţi-i frate şi s-a purtat întotdeauna ca un viteaz.
—	A călcat poruncile Domnului său... a zis domol, însă cu străşnicie, Potcoavă, privind aţintit la mare armaş.
399
Ca şi cum ar îi fost lovit în piept, bătrînul a şovăit înspre Domn, căutîndu-i mîna; ochii i s-au aburit de lacrimi.
—	Măria ta, nu-1 osîndi pînă ce nu se va afla ce este. In clipă încalic cu cîţiva oameni şi purced. Pînă mîne sară ţi-1 aduc aici. Fii blînd şi milostiv; sînteţi prunci dintr-o mamă.
Nicoară a oftat; a părut că se îmblînzeşte; însă privirea îi era aceeaşi.
—	Du-te, mare armaş, adă-1 aici pe acel rătăcit.
Bătrînului îi curgeau lacrimi în mustaţa sură. Nu
se clintea încă din loc.
—	Du-te, uncheşule, a adaos Nicoară cu blîndeţă, punîndu-i mîna pe umăr.
Uncheşul a plecat fruntea şi a ieşit numaidecît. I s-a lovit sabia de uşă.
«Semn rău», şi-a zis în sine Potcoavă; a zîmbit el singur de asemenea eres, care-i dovedea slăbă-ciunea sa în acest ceas.
A deschis uşa şi a strigat caraulei:
—	Dă înştiinţare să vie logofătul Radu.
Pe urmă Nicoară şi-a adus aminte că vel-logofătul cel nou e împovărat de treburi. De şi era zi de sărbătoare, Radu Suliţă avea în camara logofeţiei, împrejurul său, pe meşterul de scrisoare moldovenească şi pe cei doi ucenici ai lui, pentru întocmirea şi trime-terea la scaunele de ţinuturi a poruncilor măriei sale. Cu cea mai mare grabă şi fără întîrziere, jupînii sta-roşti şi pîrcălabi aveau a trimete la curtea măriei sale Ion Nicoară pe cel mai vîrstnic dintre căpitanii de mazîli şi răzăşi, ca să intre în divanul de judecată al Domniei, care îşi începe treburile cît de curînd.
400
—	Dacă n-am fi noi, se tînguia diacul de moldo-venie, bătrînul Ştefan Hristofor, ce-ar face domniile ? Ar fi întru mare nevoie. Pe cînd aflîndu-ne noi aici, scriem poruncile şi le trimetem, şi toată lumea trebuie să deie ascultare. Să ştii, măria ta, că Ştefan Hristofor e stîlpul logofeţiei încă din vremea răposatului Petru Rareş-Voievod. Se schimbă măriile lor destul de des, după ale lumii nacazuri şi nevoi, pe cînd logofeţia rămîne statornică, slujind Domnia. Nici Turcul n-are ce ne face; nici măria sa n-are ce ne face; noi n-atîrnăm de schimbări; noi sîntem logofeţia şi cunoaştem toate încheieturile şi rînduielile ţării Moldovei. Aşa acuma, dacă am scris poruncile, treaba merge strună. Aceşti ucenici, Mîţu şi Codo-man, n-au altă treabă decît să taie şi să ascută pene bune de gîscă ; eu scriu şi Domnia ţării n-are nici o grijă.
Moş Hristofor se purta cu greu de colo pînă colo nu numai din pricina anilor, ci şi dintr-a unei omeneşti slăbăciuni, plăcîndu-i foarte vinul din viişoara domniei sale de la Bucium, din care îşi aducea în fiecare zi la curte un clondir de-o ocă. Adevărurile pe care le dovedea tuturor celor ce pofteau să-l asculte şi îndrăzneala pe care o arăta mai-marilor săi, în puterea acelui clondir trebuia căutată. Altfel era om bun, cu nasul mare şi ruşinos. Nu s-amesteca în treburile politiceşti. Era Ştefan Hristofor pană-de-gîscă, cu fiinţa domniei sale închinată logofeţiei Moldovei.
Mîţu şi Codoman, ucenicii, slabi şi firavi ca şi meşterul lor, însă tineri, îl înştiinţaseră pe moş Hristofor că vel-logofătul cel nou e cărturar şi scriitor mai mare decît toţi cărturarii şi scriitorii de pe
26
401
lumea asta. He-he ! De asta nu-i păsa domniei sale! Pe Ştefan Hristofor nu-1 putea birui nimeni.
—	Ascultă, măria ta:
Jupîne pircatabe de la ţinutul Covurluiutui, cel ce-ai fost aşezat ta Domnia nouă a măriei sate Ion Nicoară, scoală-te, ia aminte şi trimete ta scaunul Domniei măriei sate pe căpitanul de mazili cel mai cuminte şi mai bătrîn de ta ţinutul domniei tale cu grabă şi aşa să faci iar nu altfel.
Măria sa Vodă a poruncit, vel-logofăt şi-a pus pecetea, Ştefan diac a scris.
—	E bine, moş Hristofor; să se trimeată poruncă la fel la celelalte douăzeci de ţinuturi.
—	N-am spus1 eu ? a rîs blînd moşneagul, cu gura-i ştirbă, ftiindu-se în rantia-i sură. Le facem toate. Dar mai întăi şi mai întăi să scriu acea carte pe care mi-a poruncit-o însuşi Vodă. Căci, dacă n-oi scri-o azi, se supără măria sa. Cartea aceea cu iazul de Ia Miroslava, unde este neînţelegere între nişte călugări şi mişeii ţărani. Le spun eu acelor ţărani şi-i ameninţ că dacă nu se astîmpără, apoi au de-a face cu sabia măriei sale.
—	Moş Hristofor, a răspuns Radu vel-logofăt, măria sa a poruncit pentru jalba sătenilor de la Miroslava, că intră călugării de la Goruni fără dreptate în iazul lor cu năvodul, şi-l pustiesc.
—	Atuncea să-i ameninţ pe călugări ?
—	Se-nţelege.
—	Bun ! Las’ pe mine, măria ta, într-o clipeală i-am ameninţat. Ce se pricepe Evantie Simandra, diac de elină şi latinie, dragă Doamne! Ce se pricepe Radomir Koţmanski, cel de sîrbie şi leşască ? Dum-
402
nealor nu dau pe aici cu săptămînile. Numai cînd şi cînd îi chiamă Domnia. Iar Ştefan Hristofor e stîlp !
Turnaţi cerneală în ulcică, băieţi.
Pana de gîscă e roasă şi cam scîrţîie, dar pentru nişte monahi urgisiţi, merge.
Ascultă, măria ta vel-logofete:
Cuvioşia ta părinte stareţe de la schitul Goruni, să nu cumva să vă mai vîrîţi cu votoacele în iazul de la Miroslava al răzăşilor şt vecinilor de la Miroslava, căci dacă mai cutezaţi, apoi nici dracu nu vă scapă din mîna lui mare armaş.
Măria sa Vodă a poruncit, vel-logofăt şi-a pus pecetea, Ştefan diac a scris.
Cînd şi-a ridicat ochii tiviţi cu roş de pe carte, moş Hristofor a clămpănit de două ori din fălci goale şi a prins a tremura. Văzuse, oprit în uşa deschisă, pe Vodă. Nicoară ascultase cartea de ameninţare cu sprinceana încă mînioasă, dar cînd diacul cel bătrîn s-a spăimîntat, măria sa a prins a se însenina şi a zîmbit.
Aprodul care trebuia să vestească vel-logofătului porunca era în dosul măriei sale, cu umerii ridicaţi pînă la urechi de groază. Cum s-a înseninat măria sa, ochii lui moş Arvinte aprodul s-au bucurat.
—	Bună carte 1 a încuviinţat Vodă. Pe cît înţeleg, acesta-i diacul cel bătrîn de care mi-ai vorbit, logo-fete Radule...
—	Da, măria ta, a răspuns Radu Suliţă zîmbind, acesta e vestitul în toată lumea Ştefan Hristofor, diac de moldovenie la logofeţia cea mare a ţării Moldovei.
—	Eu sînt, măria ta, a suspinat, cu lacrimi în ochii bulbucaţi, bătrînul. Invrednicitu-m-am să văd faţa măriei tale, viteazule; acuma aş putea să mor,
26*
403
dacă n-aş avea de scris atîtea în astă camară domnească...
Nicoară a privit cu milă spre edecul logofeţiei, apoi s-a îndreptat spre vel-logofăt.
—	Dacă aţi isprăvit, Radule, aş avea ceva să-ţi spun. Vino după mine.
Bătrînul şi ucenicii s-au închinat cu mare smerenie cătră faţa măriei sale. Vodă şi vel-logofătul au ieşit.
—	Am fost prea tulburat şi mîhnit, prietine, a zis Nicoară după ce au ajuns în camara sa de odihnă.
Diacul a băgat de samă un jîlţ răsturnat pe duşa-mea. După aceea s-a dus drept la măsuţă, s-a aplecat şi a cules de jos cartea presviterei. Nicoară i-a luat-o din mînă şi. a vîrît-o cu grijă în chimir, la locul ei, ca pe un odor scump. Au ridicat amîndoi jîlţul; diacul l-a tras cătră fereastră ; Nicoară s-a aşezat în el; vel-logofătul a rămas în picioare.
—	îmi pari tare îngrijorat, mărite Doamne, a vorbit Radu Suliţă, privindu-1 cu luare-aminte pe stăpînul său.
A ascultat apoi cu fruntea plecată răspunsul, cumpănind în sine ce putea face şi ce putea spune.
—	Socot, a grăit el cu linişte, că greşala fratelui măriei tale nu-i nici din duşmănie, nici din uneltire. E o greşala de tinereţe. Fii îngăduitor, slăvite, căci sîntem oameni, şi toate cele omeneşti nu ne sînt străine.
—	Acuma sînt mai liniştit, prietine, a răspuns Nicoară, căci şi eu sînt om, cum spui, şi-l înţeleg; şi mînia mea a fost firească deoarece, cum să-ţi spun ? Să ştii că n-am alt prietin lîngă mine, diece, şi-ţi cunosc înţelepciunea, de aceea am dorit să te văd, în asemenea împrejurare... Cum să-ţi spun ?
404
S-ar îi cuvenit să fiu eu mai nerăbdător decît Lixandru şi să mă duc grabnic unde s-a dus el, deoarece am fost chemat; iar Lixandru nu-i aşteptat. Şi cu toate acestea m-am înfrînat şi stau aici, unde mi-i datoria.
Diacul a plecat fruntea:
—	Măria ta, dacă dumnealui coconul Alexandru se înşală, atunci chiar înşelarea îi va aduce pedeapsa ; ochii care îl vor întîmpina vor fi săgeţi înveninate. Să ne fie milă de el. Se va întoarce cu inima frîntă.
Nicoară a luat mîna diacului.
—	Prietine, ai dreptate, a şoptit el, cu ochii duşi pe geamul ferestrei, departe. S-aşteptăm.
Vel-logofătul Suliţă a simţit fierbinţeala de friguri în acea mînă puternică.
—	Pînă vinerea viitoare, mărite stăpîne, nădăjduiesc că se vor tocmi toate; şi fratele măriei tale se va întoarce cu uncheşul- Petrea. In acea zi de vineri se va deschide în spătăria cea mare judecata vinovaţilor vînzători.
Joi, c-o zi înaintea deschiderii divanului de judecată poruncit, măria sa a fost înştiinţat că marele armaş Petrea Gînj a sosit de la Dăvideni cu alai. Nicoară s-a repezit în foişor. A privit dinaintea treptelor spătăriei. I s-au înegurat privirile. Ceea ce aştepta el nu se vedea. In trăsura uşoară a dăvidea-nului se afla lorgu Samson cu presvitera Olimbiada. Din căruţa cu covergă a Domniei, cobora uncheşul Petrea şi badea Ghiţă Botgros, trăgînd după ei umbra firavă şi trudită a mezinului Alexandru. Ile Caraiman a sărit şi el din chilna de dinainte lăsînd caii în grija slujitorilor de la odăi şi s-a alăturat- ca să sprijin celui bolnav.
Se vedea fără nici o îndoială că mezinul e împuţinat şi pierit. îşi înmlădia moale trupul, sprijinit şi dus de subsuori. Obrazul lui frumos şi alb ca fildeşul i se prăvălea cînd pe-un umăr, cînd pe altul, cînd în piept.
Presvitera a băgat de samă că măria sa aştepta sus, în foişor; a' păşit repede în straiu-i negru şi îmbrobodită strîns cu matasă cernită; a ridicat pripit cele cîteva trepte şi, cu mînile la tîmple, s-a repezit abia stăpînindu-şi bocetul de jale; a cuprins dreapta lui Nicoară şi şi-a plecat asupra ei fruntea.
Nicoară o întreba numai cu ochii înfricoşaţi ca de-o vedenie cumplită. N-avea glas, dar cu acei ochi cerea o lămurire. A făcut un semn aprozilor şi carau-lelor să lipsească din jurul său.
—	Ce s-a întîmplat cu Lixandru ? a gemut el cu fundul gurii uscat de arşiţă.
—	Era să moară, mărite stăpîne; a stat fără răsuflare multă vreme; abia l-am scos din umbra morţii, dar nu mai are nici o legătură cu lumea asta.
Presvitera vorbea încet şi repede, privindu-1 cu agerime.
Nicoară a mai încercat o întrebare, al cărei sunet Olimbiada nu l-a auzit, dar a dat răspunsul ce i se cerea.
—	Cum a ajuns la casa mazîlului nostru, Lixandru s-a repezit să vadă pe copilă. A chemat, a întrebat. Casa pustie. Bătrînii se aflau la cină la logofătul lorgu. El nu căuta decît o singură fiinţă — aşa cum o visase în rătăcirea lui de dragoste. Dar copila nu mai era pe astă lume, mărite stăpîne. De la Sîntilie a adormit de veci şi se află îngropată lîngă lespedea lui David Călăreţul...
Presvitera s-a oprit. Nicoară o privea aţintit şi fără mişcare.
406
—	Spune, presviteră...
Abia a şoptit; ea ştia ce trebuie să răspundă :
—	Cînd a înţeles, Lixandru s-a repezit pe poteca livezii, a găsit mormîntul proaspăt... Căzuseră din pomi cîteva mere în ţărîna încă moale. A dat un răcnet, a căzut cu faţa în jos; s-a zvîrcolit pălind cu fruntea lespedea mormîntului celui vechi. A rămas pierit, abia după două zile s-a deşteptat în el puterea vieţii. Dar l-ai văzut singur, măria ta, că nu mai trăieşte cu oamenii; trăieşte cu închipuirile lui bolnave.
Nicoară Potcoavă a tăcut, c-o silinţă ca să scuture de pe el negura acelui ceas al desnădejdii. A ieşit cu presvitera Olimbiada după el, a auzit glasuri, a înţeles după mişcarea slujitorilor unde se află bolnavul, a trecut şi a deschis o uşă, a văzut pe uncheş la marginea unui divan şi alături mezinul, secătuit şi senin, întins subt o pocladă, cu tîmpla pe un puişor de pernă.
S-a dus la el; i-a pus mîna pe frunte. Ochii bolnavului s-au deschis fără să-l vadă.
—	Frăţioare... a şoptit Nicoară, ca în anii de demult, cînd trăia maica lor Calomfira...
—	Puiule, te chiamă bădiţa tău... a mormăit uncheşul.
Bolnavul a tresărit la chemarea fratelui său. Era sunet cunoscut, dar stîns şi depărtat; n-ajungea nimic la înţelegerea lui.
Nicoară s-a ridicat domol; parcă nu i se mai isprăvea timpul cît i-a trebuit să se înalţe în picioare.
—	Presviteră Olimbiadă, a şoptit el; rămîi aici şi-l priveghează pe acest copil sărman. Uncheşule, te aşteaptă treburile armăşiei. Mai stăm de vorbă după ce mă liniştesc.
407
Cum a trecut de prag, Nicoară a îost ajuns de suspinele stăpînite ale bătrînei. Bolta pe sub care trecea era goală şi pustie. Slujitorii se retrăseseră în cotloane, ca să lese loc slobod durerii şi tînguirii.
Potcoavă a trecut spre camara sa cu pas nesimţit. Cînd a ajuns la uşa deschisă, a auzit glasuri. Vorbea diacul; îi răspundea ca într-o îngînare de priveghi cineva, care nu putea îi decît Ghiţă Botgros.
Domnul s-a oprit, întorcînd urechea.
—	Domnia ta,. diece, se ruga Botgros, fie-ţi milă de mine şi închină-mă măriei sale ca să-i fiu slujitor ohavnic. După cîte prăpădeşte, să cîştige macar un suflet ce-i va fi cu priinţă.
—	Bade Ghiţă, nu lăcrima, că nu eşti muiere, a grăit vel-logofăt Radu. închinarea domniei tale, măria sa o va primi cu bunăvoinţă. In asemenea ceasuri numai prietenii îi pot aduce mîngîiere.
—	Aşa-i, diece. Degeaba ne-om tîngui, degeaba ne-om zbuciuma, degeaba om întreba; răspuns nime n-o da. De ce se veştezeşte floarea, de ce tace privighetoarea, de ce sacă izvorul... Iaca, m-aude măria sa. In genunchi.te rog, slăvite, nu mă lepăda de la faţa măriei tale,
XXXVI
Divan de judecată
După porunca măriei sale, în ziua de vineri 30 noemvrie, s-a deschis, în spătăria cea mare din palatul domnesc, divanul de judecată al ţării împotriva boierilor vînzători din anul 74.
Se aflau juzi douăzeci şi doi de răzăşi din cei mai bătrîni de la ţinuturi, şase dregători ai Domniei şi
408
înalt prea sfinţia sa mitropolitul Anastasie, cap al divanului. Măria sa Ion Nicoară-Voievod a privegheat deschiderea, stînd cu spada şi buzduganul în tronul său, avînd îndărăt doisprezece din ostrovenii săi, cu săbiile goale.
Porţile cetăţuii erau deschise şi se dăduse învoire norodului să umple ograda, numaicît să fie cuviincios şi paşnic, şi să nu tulbure divanul măriei sale cu chiote, larmă şi sudălini asupra ticăloşilor aduşi la judeţ. Paza ogrăzii o îndeplineau două rînduri de oşteni cu suliţi.
Vremea urma a fi lină şi blîndă. La al treilea ceas al dimineţii soarele a bătut cu putere în ferestrele spătăriei. Divanul cel mare se deschisese şi mitropolitul Anastasie rostise rugăciunea «împărate ceresc». Juzii s-au ridicat în picioare. Cînd rugăciunea s-a isprăvit, Vodă s-a aşezat în tron, iar judecătorii au urmat a sta drepţi, închinîndu-se apoi odată toţi cătră stăpînitorul ţării.
Mitropolitul Anastasie a grăit:
—	Fraţilor drepţi creştini, măria sa Ion Nicoară ne îndeamnă să începem a judeca, astăzi şi în zilele următoare, pînă la 20 dechemvrie, o samă de boieri vinovaţi de vînzarea Domnului lor şi a Ţării, acum trei ani, în vremea războiului lui Ion-Vodă cu otomanii. Zice măria sa aşa, că nu se află pacat mai cumplit decît acela săvîrşit de aceşti boieri pămîn-teni; e mai mult decît omorul tatălui, mamei şi fraţilor, e vînzarea Ţării, pacatul lui Iuda, cu blăstăm pînă la sfîrşitul lumii.
Iar măria sa porunceşte să vadă noroadele pieirea acelor boieri acuma, săvîrşindu-se pedeapsa lor în această scurtă a noastră viaţă, fără a se îndelunga pînă la sfîrşitul veacului.
409
Mitropolitul Anastasie s-a oprit privind la măria sa.
Faţa Voievodului era mîhnită şi pălită de veghere.
—	Acestea sînt întocmai poruncile mele, a zis măria sa cu glas limpede.
Atunci părintele mitropolit s-a aşezat în jîlţ. A venit în faţa divanului Radu, logofătul cel mare, îmbrăcat ca oştean şi cu sabia la şold; a deschis condica vinovaţilor, întocmită după izvodul căpitanului Negrea, şi a pus-o pe masa judecăţii. A adaoiS şi o însemnare a acelora care aveau a fi cercetaţi în ziua aceea.
S-a închinat:
—	Cinstiţilor juzi, măria sa mai adaogă încă ceva, pe lîngă cele spuse de capul cinstitului divan. Dreptatea e legată la ochi; paloşul ei loveşte fără milă !
Divanul s-a înfiorat, în tăcere.
S-a strecurat în stînga înalt prea sfinţitului Anastasie diacul de moldovenie Hristofor şi a arătat, c-o unghie tivită negru, pe însemnarea de pe masă, pe cel dintăi chemat la judeţ, rostindu-i numele cu glas tare:
—	Domnia sa pîrcalabul Irimia!
—	Lipseşte! a dat răspuns aprodul de la uşă.
Divanul a rămas o clipă nedumerit.
—	Nu-i nimica, a grăit blînd Hristofor. Măritul divan să hotărască — chiar înainte de a fi prins domnia sa pîrcalabul.
Părintele mitropolit a grăit:
—	împotriva acestuia mărturiseşte ţara întreagă.
Juzii au ridicat mînile: Aşa este!
—	Atuncea îl osîndim la pieirea prin sabie, a hotărît moale şi tremurat părintele mitropolit.
Juzii au înălţat braţele, încuviinţînd.
—	...Aşa că îi punem cruce, s-a smerit diacul de moldovenie Hristofor.
410
Foindu-şi şalele în halatu-i sur cu guler de blană de rîs, Hristofor s-arăta mai grăbit decît se cuvenea. Vel-logofăt Radu l-a poprit din ochi, strunindu-1 oarecum ca pe-un cal bătrîn şi nătîng.
—	Acuma cine vine la rînd ? s-a tulburat diacul Hristofor. Acuma vine la rînd, a răspuns tot el, dumnealui pîrcalabul de Crăciuna, Haralambie Panţu. Pe acesta, s-a jîmbat el, l-a prins ca pe o găină în cuibar dumnealui asaul Grigore Apletin zaporojanul. Să vie Haralambie Panţu!
—	Vine! a răspuns moş Arvinte, aprodul de la uşă, foindu-şi şi el umerii gîrbovi, c-o bucurie ciudată. Pe-aicea, boierule, l-a îndemnat el pe pîrcalabul Haralambie.
Acel pîrcalab era numai o umbră jalnică. Abia se tîra pe arcurile moi ale picioarelor. Se uita spăriat, clipind din ochi, cînd la divan, cînd la măria sa.
La întrebarea părintelui mitropolit, a dat din cap încuviinţînd că într-adevăr şi el a fost în steagul de călărime boierească ce s-a închinat păgînilor la anul 74.
Diacul Hristofor a şoptit ca pentru sine:
•— Ii punem cruce, şi să-l descăpăţineze, şi-l şterg cu cerneală de pe însemnare. Gata!
Părintele mitropolit Anastasie a rostit osînda.
Pîrcalabul de Crăciuna a privit rătăcit în juru-i, a dat să cadă în genunchi, tinzînd un braţ spre măria sa. Aprozii l-au luat şi l-au dus. Moş Arvinte a clătinat din cap în urma lui.
S-a auzit din foişorul de-afară glasul puternic al crainicului, vestind :
—	Haralambie Panţu, pîrcalab de Crăciuna, să i
'se ia capul.	,
411
Un tunet prelung de glasuri ale mulţimii de-afară a pătruns pînă la cinstitul divan.
Au mai fost judecaţi cu aceeaşi rînduială boierii vinovaţi de la ţinutul Putnei — Anastasie Trotuşanu, vornic al doilea, Ştefan Dîmbu, vistiernic şi strîngă-tor de dabile, plocoane şi peşcheşuri, Vasile Belei, Costandin Mîndru şi Niţă Bou, vornici de poartă, Zaharia Frîncu şi Zaharia Stegaru, foşti vornici de Focşani, şi însfîrşit Costea Lepădatu, spătar la domnia lui Petru-Vodă Şchiopu.
S-au aiflat cu toţii de faţă la chemarea divanului, au mărturisit şi au suferit mustrarea înalt prea sfinţitului Anastasie, după aceea au trecut cătră o mustrare mai aspră, în tumultul de ameninţări şi sudălmi ale norodului.
Străjile ogrăzii aplecînd suliţile, norodul s-a potolit întrucîtva.
Pe podina din fundul ogrăzii, dincolo de odăile Doamnei, s-a arătat gîdea Ismail Harapu, cercînd tăişul paloşului cu puricarul mînii stîngi; după aceea, suflecîndu-şi mînicile cămăşii roşe, a ţipat subţire şi gîngav:
—	Bîr-bîr — bîr-bîr 1
—	Berbecii! Berbecii! a urlat mulţimea, desfătîn-du-se de priveliştea acelui gealat mare şi blînd, de o sută de ocă greutate, adus din ţara Abisiniei de turci, şi vîndut curţii Moldovei la domnia Lăpuşneanului.
N-avea nevoie de altă mîncare decît de-o ocă de chebap de berbec pe zi şi nu făcea nici un fel de altă slujbă, nici se pricepea la altceva pe lumea asta, fiind cu puţintică minte şi mut. Dormea cu satirul lui alături, şi, în lungul zilelor de lene, îl tot ascuţea pe o lespede de grezie şi-l ungea după aceea cu seu de oaie. Ismail Harapu rămăsese neschimbat, neconoş»
m
cîridu-şi anume stăpînii, îiind numai braţul puterii domneşti, fără auz şi fără cuvînt..
După puţinul răstimp de linişte, norodul a zvonit iar:
—	Berbecii! Să-i taie 1
Un stol de raţe sălbatice a trecut vîjîind prin lumina de sus cătră iazul de devale.
—	Babă Mărie, a strigat cineva din norod, ţi se duc raţele la baltă.
Mulţimea a hohotit: tocmai în acea clipă a tresărit al doilea ţipăt al gealatului:
—	Ai, ai!
Ismail Harapu dădea o singură lovitură osînditu-lui îngenunchiat, şi capul se desfăcea rostogolindu-se pe podină. Gîdea îl ridica numaidecît, în priveliştea poporului, hîrîind cu colţii lui albi ca de tigru.
In liniştea apăsătoare a divanului juzilor, s-a simţit, după hăulirile şi tăcerile mulţimii de-afară, că a început lucrarea cea crîncenă.
Intre mila de om ce-1 îrămînta şi hotărîrea îngheţată a dreptăţii, i-a nălucit lui Nicoară un gînd de întristare:
—	întăia putere statornică la Domnia Moldovei e diacul, îşi zicea măria sa; iar a doua, gîdea.
Cu un ceas înaintea amiezii, Domnul s-a ridicat din tron şi a zis cătră jupînii juzi surîzînd lînced:
—	Destul. Ajunge fiecărei zile răutatea ei. Mîni, sîmbătă, aveţi mai multă muncă, şi tot astfel şi-n alte zile, ca să se istovească izvodul. Ne vin prinşi şi de la scaunele de ţinuturi.
—	Măria ta, a grăit vel-logofăt Radu, am dat înştiinţare la ţinuturi că leşurile celor tăiaţi le pot ridica femeile şi pruncii lor, ca să le îngroape la bisericile unde vor găsi de cuviinţă. Stăpîne, a adaos
413
în şoaptă vel-logofăt, înainte de prînzare te pofteşte presvitera să treci pe la camara fratelui măriei tale, să-l vezi. A prins a se înfiripa.
—	Aud ş-un cuvînt de bună-vestire... a suspinat Potcoavă.
A dat drumul străjii. Numai cu vel-logofătul Radu, a intrat în camara mezinului. Intr-o tăcere neclintită, unde nu răzbătea de-afară vuietul mulţimii, şi-n umbra uşoară ce se strecura de la văzduhul asfinţitului prin fereastra îngustă, presvitera veghea din-tr'-un	jîlţ. Mezinul	era	îmbrăcat	în	straiul	lui de
oştean, fără cingătoare şi arme; şedea în fundul patului, cu spatele rezemat în perina de părete. Avea un zîmbet veşted, fără lucire. Nu cugeta la nimic. întristarea lăuntrică	sta	în ochii	lui	ca într-o apă
moartă.
Cînd a intrat Nicoară, bolnavul totuşi s-a mişcat. I-a auzit glasul şi a întors puţintel fruntea. Fratele mai mare s-a aşezat cu luare-aminte lîngă el şi i-a cuprins mîna.
—	Lixandre, a şoptit foarte încet Nicoară... Lixandre...
—	Da... a îngînat mezinul.
—	Lixandre, spune ce	doreşti...
—	Bădiţă, bădiţă	! a	ţipat pe	neaşteptate	neferi-
citul.
—	Spune, l-a îndemnat dulce Nicoară, cuprinzîn-du-1 de după grumaz.
Ochii bolnavului s-au umezit, lucind ca două stele în ceaţă. Obrajii lui Nicoară au fost cuprinşi o clipă de palmele reci ale bolnavului.
—	Bădiţă, m-am coborît în vîrtej... sub faţa pămîntului... la nepoata bătrînilor... cum o chema ? Am
414
uitat... Şi, cînd am coborît eu în vîrtej, ea s-a înălţat, ş-am văzut-o plutind departe... departe... departe... cătră cometă. Atuncea n-am putut ieşi de unde mă aflam; dar acuma trebuie să mă duc şi eu acolo, după dînsa...
Trudit, şi-a plecat tîmpla pe? umărul stîng. Diri ochii închişi picurau lacrimi. Presvitera Olimbiada asculta, umbrindu-şi privirile cu năframa.
—	Măria ta, a şoptit ea, dacă a început a-şi aduce aminte, putem avea nădejde de însănătoşire.
—	S-ar putea asta ?
—	Fii încredinţat, mărite stăpîne.
—	Trebuie să ne mulţămim şi c-o nădejde, presviteră.
Olimbiada l-a privit şi i-a văzut ochii îngheţaţi. S-a spăimîntat, frîngîndu-şi mînile.
—	Cel care împlineşte ce are poruncit, a urmat Vodă, apoi să-şi primească partea; numai să nu fie împovărat mai mult decît poate răbda.
Presvitera şi-a plecat fruntea asupra mînii cu inelul domnesc:
—	Slăvite stăpîne, fii tare pînă la urmă. Domnul Dumnezeu te va încununa.
—	Ce spui, presviteră Olimbiadă ? a rîs amar Nicoară.
—	Stăpîne, nu păcătui şi nu huli împotriva celor sfinte.
—	Ah, presviteră, dacă ar fi milă şi dreptate dincolo de stele... Dar nu-i. Cerul e pustiu şi nu răspunde desnădejdii noastre. Puterea cu care biruim pustia morţii nu e decît în noi, mişeii pămîntului.
—	Vai, grăieşti ca un păgîn, stăpîne, nu ca un creştin.
—. Vorbesc ca un biet om, presviteră.
415
XXXVII
Prietinul şi cumâtrul Neculai Strămurare
In una din nopţile fără sfîrşit care au urmat, stînd treaz în chilie şi singur numai cu sufletul său, Nicoară Potcoavă a auzit zvon în pridvor şi glasul caraulei:
—	Măria sa hodineşte.
—	Vin de la domnia sa Grigore Apletin asaul. Vestire grabnică I
Nicoară a bătut cu buzduganul în foaia de aramă de lîngă crivatul său. Tunetul a izbucnit. Măria sa l-a năbuşit cu palma.
Caraula a strigat:
—	Pas la măria sa !
Potcoavă s-a ridicat în capul oaselor în aşternut. Caraula a intrat cu făclie aprinsă, făcînd loc solului. A întărit făclia în sfeşnic şi s-a dat înapoi, cătră lucirea slabă de candele a pridvorului.
Vodă a cunoscut numaidecît pe sol:
—	Dumneata eşti, Strămurare ?
—	Eu sînt, Doamne, şi-s bucuros c-am putut veni într-un suflet pînă la măria ta.
Vorbind, Strămurare îşi aruncă lîngă uşă dulama, apoi îşi feri de privirea măriei sale buzduganul, sucind pe sine chimirul de piele.
—	Se vede că eşti grăbit, Strămurare ? a întrebat Potcoavă.
—	Apoi, măria ta, dacă am pătruns aicea, le-oi spune pe toate dintrodată. Cînd ne-am aşezat la Domnie, uncheşul Petrea m-a mînat la ţinutul Putnei ca să aduc de la asaul Apletin veşti. Puţin am stat; asaul Grigore Apletin m-a chemat şi mi-a spus
416
s-aduc măriei tale vestea cea mai bună, cum că s-a aflat urma pîrcalabului Irimia.
—	Spune! a strigat Vodă sărind la Strămurare şi zguduindu-1 de umeri.
—	Asta tac, slăvite stăpîne. S-a aflat urma pîrcalabului.
—	Vra să zică nu-i ieşit din ţară ?
—	Nu, stăpîne. S-a ajuns cu străjile Şchiopului, care se întorceau de la vadul Obluciţei întîrziind prin sate, cătînd mîncare şi muieri, după naravul lor. Cinci sute de năvrapi cu baş-buluc-başa lor se chiamă că-i un început de putere, la care s-au adăogat unii boieri de ţară cu slugile lor şi oameni de strînsură. S-a făcut o oaste de două mii de călăreţi. Pe lîngă asta, credincioşii pîrcalabului chiamă în leafă şi do-bîndă pe oameni mai vechi care s-au oştitş în Ţara-de-Jos, acu trei ani; şi năimeşte ori ia cu sila pe ciobani şi pe fugarii de prin sate de sub mîna boierilor. Aşa că tot sporindu-şi oastea, pîrcalabul a ajuns destul de grabnic din ţinutul Bacăului în ţinutul Vasluiului şi eu sînt numai cu trei zile înaintea lui, arătîndu-ţi măriei tale, după cîte am priceput şi chibzuit cu asaulul Grigore, că acel îndrăzneţ ar avea încredinţarea cum că la scaunul Iaşilor măria ta ai puţine sotnii, iar celelalte sînt împrăştiate la ţinuturi. Deci ferindu-se de drumuri mari şi ascunzîndu-se de vederea călărimilor noastre, pîrcalabul Irimia rîv-neşte să ajungă numaidecît la Iaşi, căutîndu-şi drum printre dealurile de sub codru şi pe potecile cotite ; şi numai ce s-a arăta în preajmă şi va lovi prin spate; căci măria ta, adicătelea, stai numai la faţă în priveală şi n-ai nici o grijă de primejdia dinspre miazăzi.
27 — Sadoveanu — Opere, voi. 18
417
—	Aşa socoate el ? s-a mirat Nicoară.
—	Da, aşa socoate.
—	Apoi, Strămurare, să ştii că cei care purcede la pieirea sa întăi şi-ntăi îşi prăpădeşte mintea. Mie nu mi-i grijă de oastea lui. Poftesc să-l am viu în puterea mea.
—	Cred că s-ar putea, mărite stăpîne. Am eu prietini şi cumetri în calea lui, la Tomeşti, la Goruni şi mai încolo în Boroseşti. Mă înţeleg cu dînşii. Cum simţesc ei apropierea pîrcalabului, ne înştiinţează. Cu voia măriei tale, ne-om pricepe să-l închidem într-o capcană.
—	Să vedem, a zis pe gînduri Vodă.
Cît îi vorbise şi-i povestise Strămurare, Nicoară trăsese pe el straiele, îşi încălţase cizmele şi încinsese sabia. A deschis fereastra spre cetăţuia tăcută a curţii. Apoi s-a întors la aşternutul învălmăşit şi a bătut iarăşi în foaia de aramă,
Caraula a intrat.
—	Deşteaptă aprozii, a poruncit măria sa. Să vestească adunare în spătăria cea mică, chemînd pe mare armaş Petrea Gînj, pe vel-logofăt Radu, pe hatman Costandie. Dacă a sosit în noaptea asta, precum vestise, asaul Elisei Pokotilo, să fie chemat şi domnia sa. Am nevoie în clipă de toţi şi în noaptea asta nu mai doarme nimeni. Să purceadă călăreţii în vecinătăţi să dea vestire sutaşilor, ca să steie gata şi cu caii în bună stare pe la gazdele lor, aşa ca să se poată ridica îndată la porunca noastră şi s-aştepte a doua vestire de la noi. Du-ta şi dumneata, Strămurare, şi vezi să se îndeplinească întocmai poruncile mele. Se pare că vestirea ce mi-ai adus îmi va linişti sufletul.
418
De cînd îl cunoşteau credincioşii săi, rareori dovedise Nicoară Potcoavă o aţîţare asemănătoare ca aceea din noaptea de luni 15 dechemvrie. Ieşise deodată din tăcerea-i posomorită; dădea iarăşi preţ zilelor vieţii sale.
Aprozii au petrecut pe măria sa în spătăria cea mică, aprinzînd douăsprezece făclii în sfeşnicul cel mare atîrnat în bagdadie. Nicoară s-a aşezat în jîlţ, avînd lîngă sine deocamdată numai pe Strămurare şii Ile.
In tăcerea cămării a răzbit trîmbiţarea cucoşilor celor bătrîni de la curtea domnească.
—	Aceştia-s cucoşii Chiajnei, a zis Ile Caraiman.
Măria sa a rîs, şoptind mai mult cătră sine:
—■ Se adaogă şi aceştia la cele statornice ale Domniei Moldovei.
Cei doi credincioşi ai lui Vodă s-au privit nedumeriţi, nepricepînd tîlcul vorbirii lui.
—	Erau optsprezece, a lămurit Ile. Am jertfit pînă acuma şase pentru prînzurile măriei tale.
—	Acuma înţeleg de ce i-am dovedit atît de greu, a zîmbit măria sa. Samănă cu baba, stăpîna lor.
Aprodul cel bătrîn, moş Arvinte, a clătinat din cap.
—	Mărite Doamne, a îndrăznit el, aceşti trîinbiţaşi ai Demonului o chiamă în toate nopţile pe Chiajna. Dacă nu i-om jertfi pe toţi, nu facem bine. Unul dac-a Fămînea, să se ştie că acela are s-o cheme şi din grop-niţa ei. La domnia sfînt răposatului Ion-Vodă, era vorba să fie aduşi nişte meşteri nemţi de la Olandia, ca s-aşeze ornic în turnul de la poartă...
—	Vremea trece şi ne alungă şi fără ornic, a zîmbit cu blîndeţă măria sa cătră aprod.
Moş Arvinte s-a înfricoşat de asemenea cuvinte ş-a tăcut lîngă uşorul uşii. Apoi urechea lui, obişnuită
27*
419
cu sunetele şi răsunetele pridvoarelor, a auzit înaintea tuturor sosirea credincioşilor măriei sale.
—	Vin şi dumnealor... a îngînat el.
—	Bătrînule, a grăit iar măria sa, privind gînditor pe aprod, pare-mi-se că te cunosc.
—	Aşa-i, măria ta, am slujit la răposatul Ion-Vodă. Pe urmă postelnicul lui Vodă Petre m-a alungat; iar acuma m-am înfăţişat eu singur din voia mea la uşa măriei tale. încă de-atuncea, pe cînd stăpînea cu milă pentru noi, sărmanii, răposatul Vodă Ion, eu am spus de cucoşii Chiajnei, să-i taie pe toţi.
A intrat Costandie Şah cu asaulul său Mircio Po-povski, apoi Agapie Lăcusteanu şi Alexa Vulpea căpitan, mare armaş Petrea, vel-logofăt Radu, şi, la urmă, mai grăbit decît toţi, căpitan Cozmuţă Negrea, abia descălecat la curte înaintea miezului nopţii. Acesta a păşit pînă la jîlţul domnesc, închinîndu-şi fruntea pe dreapta măriei sale. Ii erau ochii ca într-un abur şi-i bătea inima, cunoscînd năcazul cel mare al stăpînului său, de care auzise în clipa cînd descălecase. Dar toţi ceilalţi credincioşi, care se tulburaseră atunci la întoarcerea mezinului, erau liniştiţi; şi însuşi măria sa părea că depărtase de sine negura acelei urgii.
Cînd Nicoară a făcut semn lui Strămurare să vorbească, moş Arvinte aprodul a ieşit, după rînduială, de la sfatul de taină.
Solul lui Apletin a început a vorbi cu glas gros şi cumpănit, arătînd ieşirea la lume a pîrcalabului Irimia.
Intr-un răstimp scurt, în vreme cît istorisea Strămurare, Nicoară a simţit că se cufundă într-o întunecime adîncă şi binefăcătoare. Cînd s-a trezit, i s-a părut că adormise lungă vreme. Dar solul încă nu
420
isprăvise ce avea de spus. Adunarea îl asculta cu multă luare-aminte.
Cînd toate au fost ştiute, Costandie Şah a primit îndemn să arate cătră măria sa ce crede.
—	După cît socot eu, a răspuns hatmanul, e bine să trimetem vestire lui Grigore Apletin să umble în urma pîrcalabului fără a ieşi la vedere şi la bătălie. Să fie umbletul lui ca o nelinişte care să-l grăbească pe pîrcalab. Deasemenea zaporojenii mei dinspre ţinutul Bîrladului şi ostrovenii măriei tale de cătră Şiret să privegheze, mişcîndu-se după împrejurări, cum Ie Vom trimete noi poruncă, aşa ca drumul acelei oşti pe care o aşteptăm să nu se schimbe. Să fie împinşi neprietinii aşa cum împing hăitaşii vînatul la ţiitori.
—	Bună poruncă şi bună socoteală, s-a învoit Ni-coară. Toate trebuie să fie întocmite aşa încît să aşteptăm fără a ne pripi. Bine este iarăşi, după a mea părere, chiar dimineaţă în revărsarea zilei, să ieşim cu toţii în partea cealaltă a dealului Păun, să cunoaştem cu ochii noştri poienile, pădurile şi rîpile din partea aceea a locului; ş-apoi după noi să vie să le cunoască şi căpitanii şi asaulii cu anume oameni.
Astfel, dragilor mei, a încheiat Vodă, s-ar putea ca, din jocul întîmplării, să iasă pentru noi o bucurie pe care să n-o poată birui nici obida cea mai neagră.
Mai avem vreme, a adăogit Domnul, să dormim cinci ceasuri...
*<Trudit trup şi trudit suflet»... a suspinat cătră sine însuşi Radu vel-logofăt.
In aceeaşi zi, prietinul Strămurare a suit iarăşi printre vii, călare, la Păun în deal, ş-apoi a coborît de ceea parte, spre răzăşii de la Tomeşti. Prin stejarii
421
cei vechi pe sub care trecea el, şuşuia domol adierea statornică de la miazăzi.
«Şi asta-i o minune a vremii de-acuma, gîndea în sine călăreţul, ca şi minunea stelei ce a ieşit în cer; nu vrea să se-ntoarcă din crivăţ vîntul cu nici un chip. Se vede că întăi trebuie să isprăvim lucrarea ce avem noi aici, la Iaşi, şi după aceea —
Vină, iarnă, nici nu-mi pasă !»
Fluiera un viers de voinicie, străbătînd poienile deşarte. Copitele calului foşneau prin frunzele moarte.
Asta era poteca veche din vremea hoţiei, în preajma scaunului domniei lui Petre-Vodă Şchiopii, cînd se ducea să-şi caute ascunzătoare şi sălaş la gazdele sale de la răzăşia Tomeştilor. Acuma, subt aripa măriei sale Nicoară, Strămurare, hoţul de altădată, are altă putere şi altă inimă.
A călărit în pas, de-a coasta, vreme de trei pătrare 'de ceas, pînă ce-a ajuns la bordeie săpate în malul de lut galben. Deasupra malului de lut galben, se apleca streşină de pădure.
Strămurare a descălecat la al nouălea bordei, a dus calul subt un sarai şubred de stuf, şi cînd s-a întors în bătătură, boldeiul cu coada cîrligată i-a lins mîna; şi-n uşa deschisă îl aştepta cumătrul Timofte, prietin bun.
—	Cumătre Neculai, i-a strigat cu voie bună Timofte, scuturîndu-şi pletele cărunte şi arătîn,du-şi numai un colţ alb în gura-i neagră, te-am socotit pierit şi, iaca, ne-a ajutat Cel-de-sus să ne vedem iară. Te-a visat baba Maranda as’ noapte, ş-a dat în bobi, arătîndu-i-se că numaidecît soseşti de la drum lung.
422
—	Drum lung, bade Timofte, — lung de la curtea domnească din Iaşi pînă aici.
—	Aşa ? s-a mirat cumătrul Timofte. Iaca-i bun. Decît să te vîneze alţii pe domnia ta, mai bine îi vînezi domnia ta pe alţii. Hai, intră; aşează-te pe marginea vetrei, că pe laiţă boleşte de inimă rea saraca mea babă Maranda. Hu xnă duc să dau o leacă de orz calului dumnitale şi numaidecît mă-ntorc.
Timofte a ieşit. Baba Maranda s-a răsucit pe laiţă, gemând.
—	Ce-i, lele Marandă ? De ce-i îi fiind dumneata bolnavă ? a întrebat cu blîndeţă omul domnesc.
—	Vai şi of şi iar vai, cumătre Neculai, a gemut baba întorcînd spre oştean obrazu-i veşted. Trei feciori am avut şi unul, precum ştii, a pierit la oaste în Ţara-de-Jos; iar aceştialalţi doi au intrat de optsprezece luni în tagma în care erai şi dumneata, cumătre Neculai, în voinicie şi răutăţi. Şi s-aude că acuma s-a aşezat putere mare la Domnie, de-i sparge pe cei ce săvîrşesc blăstămăţii; ş-or pieri şi bieţii noştri feciori în furci, cu juvăţ de gît, cumătre Neculai. Vai de zilele noastre cele pustii! Cam de pe cînd te-ai tras dumneata de-aici spre munte, am mers tot în scădere. Iar de cînd s-au pustiit băieţii, am lăsat casa din sat şi ne-am aşezat aicea la bordeiul de la vie... Ca să ne putem vedea batîr din cînd în cînd băieţii... Vieţuim aicea ca sălbătăciunile, dar am fi de pieirea capului dacă rămînem fără băieţi.
—	Călin şi Florea ?
—	întocmai cum spui, cumătre Neculai. Poate te-i întîlni cu dînşii, cînd dau pe-aici din săptămînă în (Săptămînă; sîătuieşte-i să se întoarcă pe căile dreptăţii. Poate s-a găsi şi pentru ei pită la domnia lui •Ion Nicoară-Vodă...
423
—	Măi babă Maranda, a grăit din prag cu supărare moşneagul; nu mai boscorodi atîta; că iaca îţi stă răsufletul. Mai bine închide ochii ş-ascultă.
;Iaca aşa o ducem noi, cumătre Neculai, a îngînat cu glas scăzut Timofte. Trăim zile grele şi baba nu mai are mult. Apoi cînd n-a mai fi nici ea, nu ştiu ce m-oi face. Doar să mă întovărăşesc cu lupii din codrul Boroseştilor.
—	Ba este acolo schit, moşnege, a ţîrîit baba. Te-i face monah şi mi-i ceti pomenirile şi iertarea înaintea împărăţiei de sus.
Strămurare a tuşit cu hotărîre şi a stupit în cenuşa din vatră, ca şi altădată cînd poposea acolo, pribeag.
—	Luaţi aminte, cumetre şi cumătră, a vorbit el cu glasu-i lin. Dacă trec cumva flăcăii voştri pe-aic'i...
—. La noapte... a ţîrîit baba Maranda.
—	Dacă trec la noapte Călin şi Florea pe-aici, atuncea eu i-aş povăţui cum să se răscumpere. N-am venit pentru dînşii anume, dar văd că ar putea folosi şi ei în treaba pe care vreau s-o pun la cale cu badea Timofte.
Paba s-a tînguit:
—	Ba povăţuieşte-i, ba povăţuieşte-i, cumătre Neculai, să mi se îndelunge viaţa şi să mai apuc o primavară.
—	Mai taci, babă, şi închide ochii dracului, a icnit bătrînul. Dacă or veni, i-a povăţui şi pace bună. Iar dacă n-or veni, m-a povăţui pe mine şi-i tot aceea. Nu-ţi uita vorba, cumătre! Şi spune-ne ce se petrece la curtea domnească. S-aude că acolo-i mînia lui Dumnezeu. Harapu de-ăbia îşi trage sufletul de atîta căsăpie. Ii taie pe boieri ?
424
—	D-apoi pe cine ?
—	L-a tăia oare şi pe ceauş Drăghici, carele ne-a asuprit ?
—	De ce să nu-1 taie ? Pîrîţi-1 la măria sa şi gata I
—	Auzi dumneata ? Măi, măi, măi! se schimbă lumea; asculţi tu, ori dormi, babă Marandă ?
—	Ba dorm... dormire-ar acel Drăghici somn de veci.
Strămurare a tuşit iar ş-a stupit în şperlă, după aceea a vorbit:
—	Luaţi aminte, măi cumetri. La Domnie s-a deschis divan de judecată împotriva boierilor care au vîndut pe măria sa Ion-Vodă.
Baba a murmurat:
—	Pieri-le-ar sămînţa...
—	Şi-i taie Ismail gîdea cu satîrul, a urmat cumă-trul, de i-a ostenit braţul şi a slăbit Ismail gîdea. Aşa că a ieşit poruncă de la medelnicerul cel nou Mitrea Lăcusteanul să i se adaoge Harapului la tainul de-o ocă de carne încă o halcă de-o litră.
—	Şi-i taie unul după altul ? Mira-m-aş î
—	Ii taie după cum îs judecaţi, bade Timofte.
—	Măi, măi, măi! Să ştii că toate-s din pricină e-o ieşit steaua cea cu coadă.
A ţîrîit iar baba :
—	Steaua-i cu coadă, dar măria sa-i cu paloş. Numai pe feciorii noştri să nu-i taie...
—	Babă, a răsărit în sus moşneagul; dacă nu taci, îţi pun căluş.
—	Da’ că tare-mi pasă mie de căluşul dumnitale 1 Şi nu-ţi uita, cumătre Neculai, vorba!
Atuncea Strămurare le-a spus ce avea de spus, în mare taină. Şi după ce s-a despărţit de bătrîni, făgă-
425
duindu-Ie să se întoarcă în curgerea nopţii, a încălecat şi a purces să caute tocmai în sat la Goruni nişte cuscri şi alţi cumătri, oameni cumsecade şi mai cu samă vrednici la treburile pe care le punea el la cale.
XXXVIII
Aici, la curtea veche...
Aici, la curtea veche,
Sub nouă pojaruri şi nouă cenuşi Spulberate-n tumult,
Tu, omule, scurmă	1
Din urmă în urmă,
S.pre inima vie a pămîntului,
Pînă la palida piatră nestemată, Lacrimă îngheţată A unor crunte dureri de demult...
La cîteva zile după aceea, în 19 dechemvrie, cu puţin înainte de a se lumina dimineaţa, în preajma locurilor pe care le călcase Strămurare, umblînd cătră bordeiele de lîngă răzăşia Tomeştilor, s-a simţit un zvon ca de albine cînd se învălmăşesc la roit. Dar era toamnă tîrzie şi ştiubeiele se aflau coborîte în temnice, şi albinele nu ies la nunta lor decît în soare şi-n primăvară ; era roit şi zvon de oameni, sosiţi în pripă între păduri şi corhane, pe poteci ferite şi singuratice. Era oastea unui îndrăzneţ cunoscut, cu numele Irimia pîrcalabul, vestit la domnia lui Ion-Vodă.
Irimia pîrcalabul sosea cu năvrapi şi pămînteni de strînsură, bine călăuzit de oameni iscusiţi din partea locului, având în juru-i şi un steag de boieri şi boiernaşi moldoveni. Boierii şi boiernaşii aceştia de ţară, cum se ştie, sînt cei mai aprigi oameni de gîlceavă şi
426
harţ, dintre toţi oamenii trăitori pe lumea asta. Umbletul lor călare este fală în straie scumpe. Şi aceştia se bucurau că vor apuca vînătoreşte şi năprasnic curtea domnească şi scaunul, zdrobind cele douăsprezece sotnii ale lui Potcoavă, cît e el de Potcoavă şi de hatman !
Poate să aibă şi douăzeci de sotnii şi tot latîta-i. Şi chiar şi treizeci; dar atîta n-are, hoţii lui fiind împrăştiaţi în dobîndă la ţinuturi. Nici n-apucă oştenii lui Potcoavă să-şi spele ochii la cişmele, şi boierii cu năvrapii dau năvală tăcută la curte şi la Carvasara şi împresură mănăstirile ţăpuindu-le vîrtos. Abia se va însenina vremea de prînzişor, şi stăpînirea se schimbă în mîna boierimii, trimeţîndu-se numaidecît vestire şi poftire lui Petru-Vodă, să vie fără întîrziere la scaunul său, împreună cu ismailitenii ce i s-au mai dat de cătră beii din cetăţile Dunării.
Acel murmur şi zvon de roi era sporit şi de uimirea nouă a oştimii pîrcalabului pentru schimbările din ca-tapiteazma cerului, vestind fuga şi depărtarea duşmanului. Era a treia noapte de cînd cometa pălea şi se-nvălea ca într-un hobot de aur în străfundurile văzduhului. în zorii ce se revărsau, au prins a trece eu grabă, cătră acel hobot de aur, stoluri de raţe sălbatice din balta Cristeştilor, unde-i vărsarea Jijiei în Prut.
Pîrcalabul a încălecat, ca să suie cu năvrapii şi boierii în pisc, la Păun. A trimes pe Ioniţă Zbierea cel tînăr şi pe Costăchel Turcea să urnească oştimea pedestrită pe drumul văii, împingînd-o cu luare-aminte, taşa ca să ajungă şi gloatele cu toată puterea furcilor, şi topoarelor, şi coaselor, şi ghioagelor ţintuite la iaz, lîngă mănăstirea Frumoasa, drept sub curte. Şi dupg ce or urni prostimea, sg vie după cjoninja şa.
427
Pîrcalabul purta cuşmă cu surguci şi pene albe care i se învăluiau în jurul frunţii. Era un bărbat încă sprinten şi se ţinea tare în şa, cu toate că trecuse de al cincizecişidoilea an al vieţii. Chica şi barba îi erau încă negre corb şi ochii scăpărători.
La dreapta şi la stînga lui se aflau Moghilă paharnic şi Jurja vistiernic, bărbaţi greoi şi plini ca nişte saci. Grăbind la deal, gîfîiau şi ei ca şi caii.
«Cei cu tragăn n-ar trebui să iasă la război»... a mormăit pîrcalabul ca pentru sine ş-a apucat înainte. Călăuzii ţărani, proaspăt năimiţi la Tomeşti, s-au luat îndată după «măria sa» pe căluţii lor mărunţi dar vrednici. Stăpînindu-şi o clipă fugarul, boierul Irimia a întrebat:
—	Care-s feciorii moşneagului ?
—	Noi sîntem, măria ta, Călin şi Florea, cei care am venit acuma din voinicie la bătrînii noştri.
—	Cunoaşteţi bine potecile ?
—	Ca nişte căpriori sălbatici, a rînjit Florea.
—	Atuncea-i bine. Boierii au poruncă să iasă în Tomoroagă, cum îi spune Brudea pădurarul. Acolo să mă duceţi pe mine mai întăi şi mai întăi. Da’ tu cine eşti, măi ? a strigat el cătră un om zbîrlit şi c-un că-ciuloi dintr-o oaie în cap, cu buzdugan plumbuit atîr-nat la încheietura mînii drepte.
Acel zbîrlit călărea pe un cal pag care-şi tot muşca cabala.
—	Dar voi ceilalţi care sînteţi ? a adaos pîrcalabul cătră un şirag de alţi călăreţi ţărani.
—	Noi sîntem straja măriei tale şi te ducem unde pofteşti! a răspuns cel călare pe calul pag. Ne-au năimit domniile lor Vascan şi Dinga. Cu noi ajungi numaidecît la curtea domnească, măria ta. Las’ că
428
ştim locurile, dar ne pricepem şi la harţ, stăpîne. Sîntem vechi întru acest meşteşug.
—	Cum te chiamă pe tine ?
—	Eu îs Strămurare. Vei fi auzit măria ta de mine.
—	Eşti cumva Strămurare cel pe care urma să-l suie în furci Ghiorţ armaşul ?
—	El, măria ta.
—	Acuma-i vremea să te răscumperi tu, măi Strămurare, ca să intri iar în rîndul oamenilor şi-n slujba Domniei.
—	Da, măria ta. Iar aceştialalţi sînt oameni tot de-ai noştri, aleşi pe sprinceană.
—	Bun; hai fără întîrziere, că se face ziua mare.
—	In jumătate de ceas sîntem unde trebuie, măria ta. Cum porunciţi domnia voastră ? Să se ducă unul dintre ai noştri să abată şi pe boierii din urmă pe poteca asta ?
—	Să se ducă. Iar noi suim ca să fim înaintea lor.
Doi dintre călăreţi au rămas în urmă. Ceilalţi l-au
dus mai departe pe pîrcalab.
Cei doi au abătut la vale pe boierii bătrîni rămaşi în urmă. Au dat apoi vestire care-i drumul cel bun cătră dumnealor Turcea şi Tudoran, capitenii ale steagului.
—	Tot la dreapta, tot la dreapta, au îndemnat ei; şi grăbiţi, că se face ziuă !
Cum s-a făcut ziuă, a izbucnit deodată cu străşnicie un muget de corn de bour ; au detunat săneţe; ostrovenii au ieşit bulucuri-bulucuri din vii, dînd glas mare, învîrtind deasupra capului săbiile şi pălind în coastă gloata lui Irimia ; au prăvălit-o la vale ş-au pus-o în risipă. A fost o nălucire a unui prăpăd de puhoi. S-a împînzit în văzduh un răcnet al pieirii, care a poprit steagul de boieri şi l-a întors în loc. Turcea
429
şi Tudoran au trimes cu grabă pe cei doi călăuzi pe urma pîrcalabului, iar ei au poruncit intrarea în harţ cu săbiile.
După cum spune la istorisirea împăratului celui mare Alexandru Machedon, ostrovenii năboiţi din văi tăiau în pedestrimea vrăjmaşă «precum se taie». Şi în urma steagului de boieri, au zvîcnit de sub poală de ptădure zaporojenii cu arcanele pregătite. Ei aveau nevoie mai mult de călăreţi vii, doborîţi din şa, şi de caii şi straiele acelor călăreţi. Au făcut cerc înspre şes alte sotnii, sprijinind pe cei ieşiţi de sub poala de pădure.
Era o vînătoare grăbită a cărei privelişte, din poteca ce ducea în pisc la Păun, boierul Irimia n-o vedea, dar îi auzea tumultul.
Năprasnic, în pădurea goală, l-a apucat pe pîrcalab spaima, ca şi cum s-ar fi aşezat îndărătul lui, în şa, moartea, schelet cu hîrca rînjind. Cu toată înfiorarea şi greaţa, boierul a întors peste umăr barba-i neagră, o dată din dreapta ş-o dată din stînga, hol-bînd ochi rotunzi şi sîngerînd în acelaşi timp cu pintenii calul de subt el. A văzut pe feciorii lui Timofte şi pe Strămurare cu soţii 'lui, dîndu-i ocol prin pădure cu caii lor mărunţi şi aţinîndu-i calea.
Era călăuzit şi dus, cum i se făgăduise.
A hohotit cu amar, trăgînd sabia. In pisc, la Păun, se întreţeseau umbre printre mestecenii albi. A cotit de cătră ele tocmai cînd îl ajungea din laturea stîngă Strămurare, care a zvîrlit asupra lui arcanul; şi înfiată au prins de coardă alţi doi călăreţi, ca să o(prească avîntul năprasnic al calului. Au descălecat şi s-au năpustit primindu-1 pe boier în braţe. El se zbuciuma cu mînie, bătîndu-i în cap cu straja săbiei;
430
însă acei ţopîrlani 'neruşinaţi rîdeau de sub căciuli buhoase şi-l cetluiau cu luare-aminte şi fără grabă.
—	Hai şi te închină lui Vodă Nicoară ! i-a poruncit rînjind Strămurare.
Pîrcalabul a privit cu trufie în jur, pufnindu-şi pe nas mînia. L-au purtat mai mult de subsuori pînă la mesteceni. Acolo aştepta măria sa Nicoară, avînd alături pe mare armaş Petrea, iar mai încolo alţi dregători şi Costandie, hatmanul zaporojenilor.
Din şa, Nicoară l-a privit în tăcere cu ochi îngheţaţi pe pîrcalabul vînzător. L-a privit îndelung şi i s-a schimonosit obrazul de răutate.
Pîrcalabul şi-a sucit într-o parte barba neagră şi ochii bulbucaţi scrijelaţi de sînge.
A gemut, mestecînd clăbuci crunţi:
—	Hingherilor!
—	Intr-adevăr, s-a înveselit moş Petrea, am prins cîncle.
Larma harţului dintre ponoare şi de la cîmp se depărtase, domolindu-se. Soseau în pripă pîlcuri de ostroveni şi de zaporojeni împresurînd piscul de la Păun, făcînd alai măriei sale.
In ceasul al cincilea al dimineţii, domnia sa pîrcalabul Irimia era lepădat ca un sac de grăunţe dinaintea treptelor de la spătăria cea mare, şi pardoseala de cărămidă a ogrăzii a sunat de greutatea lui.
Mulţimea îmbulzită lîngă ziduri şi pe ziduri a slobozit răcnete şi sudălmi spurcate; iar clopotul din turla porţii a bătut numai într-o dungă, de trei ori.
Slujitorii lui mare armaş au slobozit din legături pe pîrcalab şi l-au pus pe picioare.
—	Hai la podină ! Hai la podină ! urla norodul.
Irimia s-a îndîrjit între braţele celor care îl tîrau
şi s-a trîntit la pămînt. Armăşeii l-au purtat pe sus.
431
Cînd a bătut iarăşi de trei ori clopotul în dungă, s-a arătat un crainic în- firida clopotniţii care da spre tîrg şi a răcnit cu glas înalt:
—	Oameni buni, astăzi îşi primeşte osînda, după hotărîrea înaltului divan, Irimia vînzătorul. Blăst? mat fie în veac!
Mulţimea de tîrgoveţi s-a îmbulzit piept lîngă piept, sub boltă. Unii pluteau, înotînd pe deasupra celorlalţi. Ţipau muieri; cîntau jalnic cerşetori orbi; puhoiul omenesc se adăogea mereu.
In foişorul spătăriei celei mari s-a arătat deodată mezinul; şi-a aplecat, o clipă, peste parmaclîc, obrazul supt şi pălit, apoi s-a desfăcut de vederea celor de jos. După ce-a ajuns pe pardoseala ogrăzii, a trecut furiş spre podină. A întors urechea spre strigătele întărîtate ale poporului.
Dintrodată, a răsărit în fund Ismail gîdea; a ţinut dinaintea obrazului său lustruit negru paloşul şi, sco-ţînd o limbă mare, a lins oţelul luciu. Mulţimea se bucura totdeauna cu vîlvă de şăgile harapului. Intr-acolo s-a îndreptat mezinul Lixandru, tot scuturîn-du-şi fruntea cînd auzea acel nume pe care-1 uitase: Irimia! Irimia pîrcalabul! Străjile îi făceau loc cu milă, căci săracul nebun era fratele măriei sale.
Dintre dregătorii ce se aflau în privelişte lîngă Vodă, a întors fruntea mare armaş Petrea Gînj şi l-a văzut venind pe mezin. Părea într-o aţîţare nemaipomenită.
Barabancii şi-au bătut dobele. Ismail gîdea a ridicat pe neaşteptate paloşul.
Mezinul a făcut un salt înainte şi s-a înălţat în vîrful degetelor ca să vadă mai bine. In el era un vălmăşag fioros de întîmplări adevărate, amestecate cu visuri ale somnului şi visări ale treziei.
432
Uncheşul a venit grabnic lîngă el oprindu-1 cu pieptul.
—	Unde te duci, copilule ?
Mezinul n-a răspuns, ca şi cum n-ar li auzit. A întrebat el însuşi, tainic:
—	Acolo-i Irimia ?... Tatăl tetei mele ?
—	Puiule, tu n-ai ce căuta aice, l-a mustrat uncheşul. întoarce-te la chilia ta.
Nebunul n-auzea.
—	Acuma ştiu că o chema Ilinca, a şoptit el. Şi ta-tu-său se duce după dînsa. Mă duc şi eu.
—	Nu se poate.
Uncheşul i-a pus mîna pe umăr şi l-a oprit. S-au apropiat doi aprozi să-l ajute.
Mezinul şi-a arătat colţii; s-a smuncit cu putere; s-a ferit din braţele slujitorilor şi s-a abătut la pieptul bătrînului. C-un răcnet de mînie a tras de la chimirul lui mare armaş jungherul din teaca de fildeş şi l-a fulgerat sub coasta stîngă a bătrînului; a privit o clipă cu mirare sîngele ce-i răzbise sub pumni şi, cu aceeaşi repeziciune, a întors fierul asupră-şi.
Uncheşul a şovăit, cuprinzîndu-1 cu braţele. Fapta n-a fost înţeleasă de cei din jur decît în clipa cînd mezinul a căzut la picioarele lui moş Petrea, zgîrcin-du-se ca un vierme. Peste el a căzut şi uncheşul horcăind, cu trandafiri pe buze sub mustaţa-i albă.
Pokotilo se zvîrlise de lîngă măria sa.
—	Ce este ? a strigat Nicoară.
—	Mărite Doamne, l-a înjunghiat pe moş Petrea.
Nicoară s-a oprit; obrazul i s-a făcut alb ca varul.
Moş Elisei îngenunchiase şi ridicase cătră sine, pe braţul stîng, capul marelui armaş. Mezinul îşi contenise spasmurile.
28
433
—	L-ai omorît pe tatu-tău, a hîrîit dojană cătră mort zaporojanul cel bătrîn, ridicînd pumnul.
Puţini au înţeles acele cuvinte rostite într-o limbă străină.
Pokotilo s-a întors apoi cu glas schimbat cătră prietinul său :
—	De-acuma-i gata, fecioriile, i-a şoptit, le-ai isprăvit pe toate...
Şi-a plecat fruntea suspinînd. Gînj s-a întins ş-a rămas înlemnit în braţele zaporojanului.
—	Pokotilo, a îngînat Nicoară, nu cutez a înţelege ce-ai spus.
—	Nu mai ştiu, măria ta, poate am rostit vorbe nesăbuite. Nu le băga în samă.
Moş Elisei a privit pieziş în jur. Cei de faţă stăteau încremeniţi; încă nu-şi veniseră în fire.
Nicoară şi-a dus palmele deasupra ochilor, apoi şi le-a smuls în jos. Din locul unde se afla, s-a repezit spre treptele spătăriei. Vel-logofătul Radu i-a urmat. Nicoară s-a răsucit cu privirile uscate:
—	Radule, porunceşte să fie ridicate trupurile şi să fie aşezate în pridvorul de la casa Doamnei şi să li se dea îngrijirile de cuviinţă.
—	Da, mărite stăpîne.
Radu s-a oprit; Nicoară a pătruns în pridvor prin învăluirea de slujitori, bărbaţi şi muieri care alergau din toate părţile, frîngîndu-şi mînile. La trecerea Domnului rămîneau înlemniţi pe unde se aflau.
—	Lipsiţi cu toţii de aicea ! a poruncit măria sa.
Slujitorii şi slujnicele s-au îmbulzit la ieşire. In
tăcerea ce s-a aşezat, Nicoară auzi gemetele şi tîngui-rile presviterei. A pătruns în camară. Bătrîna se în-vîrtea în neştire, ca şi cum ar fi orbit deodată ; îşi
434
tremura pumnii la tîmple. S-a oprit, simţind intrarea lui Nicoară.
—	Vai, vai, vai! se tînguia clătinîndu-şi fruntea.
—	Spune, presviteră Olimbiadă, i-a poruncit Nicoară. Dacă ştii, nu mă lăsa în îndoială.
—	Ce să spun, măria ta ? s-a ferit bătrîna. Spun că mare pacat s-a săvîrşit!
Băgînd de samă privirea aţintită şi grea a lui Potcoavă, şi-a lepădat braţele în lungul trupului şi abia i s-a auzit şoapta înspăimîntată :
—	Din ce-ai înţeles, măria ta ? Cine ţi-a spus ?
—•. Nu întreba, presviteră ! Vorbeşte, spune adevărul.
—	Adevăr, măria ta ; îndoită nenorocire, măria ta, căci fiul şi-a omorît părintele.
—	Presviteră, nu se poate... nu se poate! a gemut Nicoară înfricoşat.
Olimbiada a tremurat din cap de sus în jos, privin-du-1 prin lacrimi. A adăogit în şoaptă, aprig :
—	Toate se trag din trufia mamei domniilor voastre. Jupîneasa Calomfira n-a vrut să aflaţi că vi-i tată un om din prostime. S-o judece Dumnezeu!
—	N-o va judeca nimeni în veci, a răcnit cu îndîr-jire Nicoară privind-o duşmănos. Plătesc eu pentru toate, eu, cel mai nefericit!
—	Vai, stăpîne, a ţipat îngenunchind presvitera, îţi agoniseşti pedeapsă la scaunul împărăţiei din veac. Ce-ar putea să te lumineze ? Cine ar putea să te mîngîie ? Căci primavara măriei tale e veştezită şi pierită...
Descîntîndu-i parcă, presvitera i-a şoptit cu desnă-dejde două stihuri elineşti:
Peste pustiul inimii,
Apune soarele-amintirii...
28*
435
Potcoavă a rîs rătăcit:
—	Ha-ha ! j Presviteră Olimbiada, vorbeşti ca Hari-cleea din caftea lui Heliodor; dar eu nu sînt o jucărie ca Teaghene; sînt luptător care mi-am împlinit hotărîrea şi mai găsesc în mine putere de-a merge pînă la sfîrşit. Ha-ha!
•Bătrîna s-a ridicat şovăind şi apărîndu-se ca de-o iazmă.
In pridvor au sunat paşi. Nicoară s-a întors cătră uşă :
—	Dumneata eşti, vel-logofete Radule ? Intră !
Diacul s-a oprit în prag ca lovit în piept de-o
spaimă nouă în acel ceas al spaimelor. Cum putea fi Domnul său atît de liniştit ? Trecuse dincolo de des-nădejde şi i se rătăcise mintea ?
—	Vel-logofete Radule, s-a aflat că bătrînul a fost părintele nostru, al meu şi al lui Lixandru.
Diacul s-a închinat şi a sărutat dreapta măriei sale.
—	Vel-logofete, a poruncit Domnul, să se adune divanul. Izvodul nostru cu cei vinovaţi s-a istovit. Dar mai avem jalbe ale sărmanilor împotriva nesăr ţioşilor. Să se judece şi să se aleagă dreptatea.
Diacul s-a închinat:
—	Se va săvîrşi întocmai, slăvite Domn.
—	Şi mai am de împlinit una, vel-logofete Radule. In ziua de duminică 21 dechemvrie, să se facă pomenirea fratelui nostru răposat Ion în toate bisericile, la Iaşi, la ţinuturi şi în oricare sat va ajunge porunca noastră, cinstindu-se astfel de cătră norod jertfa măriei sale.
—	Da, stăpîne, se va da vestire.
—	Şi încă ceva, vel-logofete. Tot în acea zi să se adune la ospăţ domnesc dregătorii noştri şi căpiteniile
436
de răzăşi din sate care se vor aîla atunci în tîrgul de scaun.
Aşa să se facă !
In ziua de 21 dechemvrie, barabancii sunau dis-de-dimineaţă dobele pe uliţi şi crainicii strigau la răs-pînteni:
—	Ascultaţi, ascultaţi poruncile măriei sale!
Lumea se strîngea buluc împrejurul slujitorilor şi
aţintea urechile cu luare-aminte. Ajunsese pînă în cele mai depărtate măhălăli vestea întîmplărilor înfricoşate de la curte.
—	Măria sa porunceşte ca trupurile celor doi morţi iubiţi ai săi, mare armaş Petrea şi Lixandru mezinul, astăzi la al patrulea ceas, să fie îngropate cu alai şi pomeni înafara tîrgului, sub dealul Copoului, la bisericuţa de lemn a lui Sfîntu-Neculai cel sărac, la stejarul vechi, în dreptul altarului. Să doarmă acei oşteni, tînărul şi bătrînul, în apropierea oamenilor sărmani pentru care şi-au pus viaţa şi să nu li se stîngă pomenirea.
Şi strigau iar crainicii:
—	S-audă tot omul, şi tîrgovăţul şi ţiganul, că în bisericile tîrgului se împart colaci şi colive nevolnicilor, vădanelor şi calicilor, din dania măriei sale, pentru pomenirea răposaţilor săi.
Nicoară a ieşit apoi în privelişte umblînd călare pe uliţile tîrgului, cu oştenii săi credincioşi împrejur. Era în straiele-i scumpe, dar surguciul cu pană îi lipsea de la cuşmă, şi îi era obrazul slăbit şi ca dăltuit în grezie.
Intorcîndu-se la curtea domnească, printre noroadele care prăznuiau la biserici, în zvon de clopote, măria sa a intrat la ospăţ.
437
S-a aşezat în capul mesei şi a privit în juru-i, numărînd cu strîngere a inimii, în jîlţuri la masa lungă, pe prietinii săi. Unii lipseau. Cei de faţă au băgat de samă umbra de amurg ce se aşternuse pe faţa Domnului.
înalt prea sfinţia sa mitropolitul Anastasie a rostit rugăciunea de lucrare a dinţilor. Nicoară s-a închinat cătră meseni şi i-a poftit, cu mîna, să şadă.
După ce s-a vestit la cuhnii că cinstiţii meseni aşteaptă, stolniceii s-au înfăţişat cu tot şiragul de vase de aramă cu capac, după datina curţii, trecîn-du-le întăi pe dinaintea măriei sale şi descoperindu-le o clipă.
Cînd Vodă poftea să guste dintr-un fel de bucate, apoi stolnicul cel mare, Alexa Vulpea, c-o lingură nouă de lemn gusta mai întăi.
După stolnici au urmat cuparii. Şi paharnicul cel marei al acelui ceas, moş Elisei, luînd credinţa din cupă ca şi stolnicul cel mare din lingură, a închinat măriei sale băutura.
Nicoară a gustat puţină mîncare şi vin, dar a îndemnat pe Costandie şi pe asauli, pe căpitanii săi ostroveni şi pe căpitanii răzăşimii de ţară să se îndestuleze cu prisosinţă.
Cînd s-au istovit bucatele ş-au mai umplut o dată cuparii pocalurile, toată lumea ospăţului a stat în picioare şi Vodă a pomenit pe răposatul Ion-Voievod. După asta a adăogit:
—	Iubiţilor mei fraţi şi oşteni, împlinindu-ne datoria cuviincioasă cătră măria sa pentru liniştirea inkşniî noastre, acuma petrecerea ce-am avut la scgunuî ţării Moldovei conteneşte. Bem picătura din urmă pentru domniile voastre care rămîneţi, şi noi ne-om duce la Praguri, unde-i slobozia noastră.
438
O uimire mînnită s-a arătat pe multe obrazuri. Gei mai mulţi însă aflaseră în cursul dimineţii hotărîrea Domnului şi erau mai puţin uimiţi.
S-a ridicat Mitrea Lăcusteanul, care fusese, în acele patru săptămîni cît ţinuse trecerea măriei sale, dregător jitnicer şi pitar; şi-a mîngîiat barba căruntă şi pletele albe şi a răspuns pentru toţi răzăşii ce se aflau de faţă :
—	Doamne, bucuroşi fost-am noi pămîntenii de venirea măriei tale; şi mîhniţi ne aflăm că te duci. Ne-ai învăţat dreptatea, ne-ai împuţinat asupritorii şi ne-ai îndemnat spre volnicia ce au avut părinţii noştri în veac. Nemilostive vremi stau încă asupra noastră, dar ne rămîne de la măria ta nădejdea izbăvirii; credem într-îrisa ş-o vor cunoaşte alt rînd de oameni, cînd fi-vor vremi mai prielnice.
Mitrea Lăcusteanul a venit la Voievod, punîndu-şi buzele pe inelul cu pecete şi măria sa l-a îmbrăţişat.
Duminică sara, Radu vel-logofăt, care ţinea şi vistieria măriei sale, a pus în mîna căpitanilor şi asaulilor leafa sotniilor, cîte doi taleri de oştean. S-a vestit că alţi trei taleri de cap se vor plăti la Braţlau ori la aşezările de la Dnipru, de cătră Iacob Lubiş, zaraful măriei sale.
Deasemeni Nicoară a binevoit a dărui cîte jumătate de taler tuturor slujitorilor vechi ai curţii domneşti, care-1 slujiseră cît trecuse măria sa pe la acea domnie.
In dimineaţa de luni 22 dechemvrie, călărimile lui Nicoară Potcoavă s-au mişcat cu aceeaşi rînduială strînsă cu care veniseră.
Au rămas patru sotnii la Iaşi, cu căpitanul negrean Cozmuţă, şi alte sotnii în alte părţi, ca să privegheze
un răstimp tihna ţării. Iar grosul oştirii a trecut înainte de amiază Prutul.
Presvitera Olimbiada Filipeanca a făcut măriei sale o rugăminte pentru amărîtele ei zile:
—	Măria ta, m-aş ruga să nu mă Ieşi aici de izbelişte şi singură. Ci să-mi îngădui să trec şi eu în Ucraina, ş-apoi poate mi-oi găsi popas şi alinare la o mănăstire de maici, lîngă cetatea cea vestită a Kiului. Dacă încuviinţezi asta, apoi înainte de toate m-oi duce la mine acasă la Filipeni, ca să-mi strîng şi să iau cu mine puţine* straie, precum şi unele lucruri şi odoare rămase de la soţul meu preotul.
—	S-a face şi asta, presviteră, a răspuns Nicoară Potcoavă. Să mă aştepţi la Filipeni.
Presvitera a ascultat cu inima bătînd aceste vorbe nenădăjduite. Deci măria sa Nicoară se ducea să mai vadă locul unei primăveri şi al unei iubiri.
L-au însoţit pe Nicoară Potcoavă, în această călătorie scurtă, şi tovarăşii de odinioară, mai împuţinaţi acum şi mai întristaţi decît în anul 76.
Bătrînii au întîmpinat cu lacrimi şi suspine pe măria sa. Pe urmă Nicoară a dorit să fie singur şi a ieşit în livada casei celei mari a mazîlului Dăvideanu. A căutat lespedea de pe mormîntul strămoşului David Călăreţul şi a găsit alăturea, lîngă tufe de bărbănuc verde, cu foi grase şi lucii, ţărînă proaspătă sub care dormea acel «sufleţel» de care îi vorbise presvitera Olimbiada într-o carte. Cartea aceea Nicoară o mai purta cu sine.
A stat singur în tăcere trimeţînd acelei copile, pe veci pierdută, un gînd zadarnic, ce plutea după cometă, în străfundurile îngheţate ale cerului.
440
Presvitera s-a dus la Filipeni ca să-şi adune lucrurile de care nu voia să se despartă şi a făcut danie ucenicei sale Safta curtea şi sălbătăciunile.
Cînd Olimbiada şi Nicoară Potcoavă, cu sotniile care străjuiseră în preajma Dăvidenilor, au ajuns la vadul Lipşei, au găsit pe ostroveni năcăjind la tre'-cerea Nistrului. Miazănoaptea se încununase de neguri şi zvîrlise din crivăţ asupra lumii harmasarii rotitori ai celui dintăi viscol al iernii.
—	Vă cunosc, a rîs amar Nicoară, am mai luptat cu voi şi v-am biruit!
XXXIX
Istorisirea cumătrului Neculai
Soarele lunii lui cuptor a anului 1578 era în toiul arşiţei, pe o vreme de secetă, cînd începe în Moldova secerişul holdelor.
La hanul lui Goraşcu Haramin, răspîntene de drumuri spre Suceava, Iaşi, Piatra şi Roman, se adunaseră cîţiva călători de departe, căutînd ocrotire de zăduf subt umbra nucilor. In jurul acelor călători se adăogaseră şi localnici, ca să-şi mai aline truda şi să adie asupra lor răcoarea locului. Şi mai ales să afle veşti din lume.
Era într-o zi de joi, 22 a lunii. Călătorii se puseseră subt ocrotirea hanului în două răstimpuri. întăi sosiseră de cătră miazănoapte, urmînd drumul cel mare al apei, doi călăreţi pe cai mărunţi, veniţi după cît se vedea de departe, avînd la tarniţă o parte din tarhat, iar cealaltă parte în desagi mari atîrnaţi pe cai de schimb, pe care îi mînau alături.
441
Haramin i-a privit lung şi a dat din cap. Ii plăceau caii robaci şi totodată buni umblători, pe care îi băgase de samă în cealaltă toamnă, cînd intrase în ţară Vodă Nicoară cu oaste de moldoveni şi cazaci de la Praguri. I s-a părut chiar că ar îi cunoscînd pe acei călăreţi, dar nu-şi mai aducea aminte cînd i-a văzut, cu ce prilej şi unde. Poate la Roman, cînd au fost tăiaţi fraţii Qrumeza, dregători ai lui Petru-Vodă Şchiopu.
După aceşti doi străini sosiră la prînzişor, pe calea Războienilor şi Tuchilaţilor, trei ciobani de la munte, după socotinţa hangiului. Purtau la şold glugă şi în cap pălării late în bouri, chimir de piele peste cămăşi spălate în zer şi opinci cu boturile întoarse în laturi. Arme aveau, ca şi ceilalţi, însă nu la vedere. Saricile le purtau în dosul tarniţilor; în; acele sarici aveau ascunse, de bună-samă, baltagele cu coadă scurtă.
Aceştia din urmă s-au odihnit o vreme, despovă-rîndu-şi, ca şi cei dintăi, caii. S-au uitat la umblătorii căzăceşti care se desfătau slobozi în pajişte, rupînd cu hărnicie smocuri uscate de iarbă.
—	Buni cai, a grăit cel mai vîrstnic dintre ciobanii munteni, ştiu să-şi agonisească singuri. Is buni la asemenea lucrare şi huţanii noştri. Domniile voastre nu sînteţi din partea locului ?
Unul din bărbaţii cei sosiţi din miazănoapte a clătinat din cap. Aşa-i, nu erau din partea locului. Insă n-a întors răspuns.
Unul din ei era cărunt, cam zbîrlit şi cu privirea înceţoşată. Tovarăşul lui era mai tînăr, smead la faţă şi cu ochii sclipind ca picături de păcură.
Ciobanul cel vîrstnic s-a aplecat spre soţii lui, unul de-o samă cu‘ el şi celălalt încă fecior tînăr, şi le-a spus cîteva vorbe în şoaptă. Aceia au încuviinţat.
442
—	Poftim pe jupîn gazda să se apropie de nişte oameni flămînzi, dar mai eu samă însetaţi, a grăit el înspre partea unde se afla hangiul, între gospodarii din partea locului.
Haramin s-a grăbit numaidecît:
—	Pită am, a dat el încredinţare, iar păpuşi de brînză aveţi domniile voastre.
—	Aşa este, jupîne gazdă, dar ne-ar mai face trebuinţă un ulcior de vin.
—	Se poate.
Hangiul s-a întors cătră oaspeţii dintăi:
■— Dar domniile voastre ce-aţi pofti ?
—	Am pofti şi noi cîte ceva ; însă n-avem parale mărunte.
—	Nu-i nimic. La hanul lui Haramin călătorul îşi poate potoli setea şi foamea şi fără de-a schimba zloţi.
—	Taleri de argint, jupîne Haramin.
—	Fie. Şi fără de-a schimba taleri de argint.
Străinul cărunt a rîs :
—	Multe rînduieli bune sînt în ţara Moldovei.
—	Adevărat, a încuviinţat hangiul. Afară de rînduiala domniilor... Cam de unde veţi fi venind domniile voastre?
—	Unui om detreabă cum eşti dumneata îi putem spune. Venim din Ţara Leşască.
—	Aşa ? Veţi fi fiind prietini ? Căci fraţi n-aş cred©...
—	Ba fraţi sîntem. Nu fraţi dintr-o mamă, ci fraţi dintr-o durere.
Haramin şi-a şters de sudoare fruntea cu mînic.a de la cămaşă şi s-a uitat la el cu mirare.
443
—	Pe dumneata nu ştiu unde te-oi ti văzut, om bun, dar tovarăşul dumnitale a mai umblat pe aici şi a stat şi în popas la noi.
—	Se poate, a zis străinul cel cărunt.
—	Aşa este, bade Goraşcu, a dat celălalt încredinţare ; văd că ai bună ţiere de minte.
—	îţi cunosc viersul, s-a bucurat hangiul, căci şi eu fost-am cîntăreţ în zilele mele. Te chiamă Ile şi ai trecut pe aici în altă vară, c-un diac. Acela ne-a spus întîmplări de care-şi aduc aminte şi azi oamenii de pe la noi.
Ciobanii ascultaseră cu ochii boldiţi asemenea schimb de vorbe. Şi-au părăsit îndată locul şi au venit dincoace.
—	Jupîne gazdă, ai poruncit cel vîrstnic, nu ne lăsa mai mult întru suferinţă. Adă-ne degrabă ulciorul, căci vrem să cinstim cu aceşti fraţi dintr-o durere.
Haramin a strigat:
—	Dusu-m-am şi m-am întors numaidecît.
Nu tîrzie vreme s-a întors gîfîind, cu două ulcioare de cîte trei ocă. Unul l-a aşezat în stînga sa, iar pe celălalt l-a împins dinainte.
—	îngăduiţi, oameni buni, a grăit el, să chem şi pe aceşti gospodari din valea Moldovei să cinstească din ulciorul meu.. Iar după ce l-om istovi pe acesta al meu, vi-1 slobod şi pe al domniilor voastre.
—	Aşa să fie, a încuviinţat ciobanul cel vîrstnic. Om scoate şi păpuşile de brînză afumată, şi jupîn gazda ne-a da pită, ş-a binevoi să poruncească slujitorului său cel numai c-un ochi să frigă la gratar o halcă de slănină potrivită pentru o adunare ca a noastră. Şi să afli, cinstită gazdă, că aicea în acest chimir se găsesc bani schimbaţi.
444
Fratele mai tînăr din aceeaşi durere, Ile Caraiman, s-a uitat cu luare-aminte la ciobani şi s-a trezit în el un viers cu harţag, cîntîndu-1 cu dulce glas:
Astăzi beau şi mîne beau,
Mă mir bani de unde iau.
Nici cu coasa nu cosesc,
Nici cu sapa nu prăşesc,
Banii la chimir sporesc...
—	Of-of! a suspinat el, de multă vreme nu mi s-a dezgheţat inima.
Ciobanul cel cărunt i-a răspuns numaidecît, detu-nînd cu glas gros:
Băui azi şi băui mîne,
Băui patruzeci de zile;
Băui pret de nouă cai,
De vin nu mă săturai...
—	De aceştia mi-ai fost, măi frate ? s-a bucurat călătorul cel zbîrlit din Ţara Leşască. Bate palma; şi poftesc a cinsti vin dintr-o cupă cu dumneata.
După ce s-a istovit ulciorul cel dintăi, păstorul cel ţrâtrîn a dat în el cu piciorul depărtîndu-1 şi a tras spre sine ulciorul său, făcîndu-i începătură.
—	Uiu-iu! fraţilor, a chiuit el, să ştiţi că eu îs Pahomie cel vestit, cioban de la Piatra Teiului pe apa Bistriţei; şi acesta e frate-meu dintr-o mamă, iar acestalalt e fecior lui şi nepot mie. Noi ne-am Ridicat de la locurile noastre şi ne ducem în colo, peste Nistru, unde am auzit că s-ar afla un viteaz cu faimă ieşit din părţile noastre, iar numele lui e Botgrozna.
—	Am auzit şi noi de dînsul... a întărit hangiul.
—	Apoi eu vă voi spune domniilor voastre, a încuviinţat călătorul cărunt, că partea aceea de lume de unde vin eu cunoaşte cu frică ori mirare pe acel
445
călăreţ fără trudă, cu sabie cutezătoare, căruia zaporojenii i-au pus nume Iuri Botgrozna.
—	Va fi avînd şi altă poreclă ?
—	N-aş crede, oameni buni şi fraţilor. Intre oamenii de la apa Moldovei, îi zicea badea Ghiţă Botgros.
—	S-ar putea una ca asta ? s-a umflat, holbîn-du-se, hangiul.
—	Se poate, a strigat Pahomie ciobanul de la Piatra Teiului. Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti; şi nu s-ar umplea lumea de faima lui. Numaidecît, chiar azi, purced să-l caut.
Străinul venit de la Ieşi a zîmbit:
—	Bine faci; toţi cei din breasla ciobăniei, pe care aveţi să-i întîlniţi pretutindeni în şesuri, au să vă arăte potecile care duc la salaşul acelui viteaz. Unii au să vă călăuzească într-un codru, alţii într-un munte.
—	Dar dumneata, prietine străine, l-ai cunoscut ? a grăit cu aţîţare Pahomie, înfăţişînd călătorului de departe ulciorul.
Bînd, străinul făcea semn de încuviinţare cu ulciorul.
—	L-am cunoscut şi eu! s-a lăudat hangiul.
Ciobanul a întors numai o clipă un ochi spre
Haramin, apoi iar s-a răsucit la omul său.
—	Dacă domnia ta, prietine străin, l-ai cunoscut, atuncea spune ce ştii, ca să ne întăreşti inimile.
—	S-ar putea, a răspuns străinul, copleşit de arşiţa zilei şi de închinări, numai cît n-am vreme. Mai am de umblat depărtată cale pînă la o soră ce-am avut, să văd dacă se mai află pe lume.
—	Dar, mă rog, unde te duci domnia ta ?
—	Mă duc tocmai la apa Tazlăului, sub Durui-toare.
446
—	Aşa de departe ?
—	Aşa.
—	Şi numai pentru o soră, ca s-o vezi o clipă, baţi dumneata atîta drum ?
—	Soră-mea poate nu mai este, a răspuns cu mîhnire călătorul; dar vreau să-mi alin sufletul la un schit în pustie. M-a ajuns dorul de munţi şi ape de la noi; m-am proslăvit şi eu în tagma cîntecului de mai nainte.
—	Dacă-i aşa, îţi sărut mîna, bădică ; şi eu ţi-oi spune, după cît te văd, că încă nu ţi-a venit vremea să te faci schivnic. De aceea, după ce ţi-am sărutat dreapta, te întreb, creştine, dacă n-ai putea dumneata, din dragoste pentru fraţi, să jertfeşti un ceas ca să mai stai cu noi, ţinînd sfat şi povestind întîmplări de pe lume.
—	Ba aş putea.
—	Atunci te poftesc s-apuci cu stînga ulciorul, ca să te mai întăreşti şi să mai îmblînzeşti pe maica domniei tale durerea.
Astfel, la hanul lui Haramin, badea Neculai, cel fost în voinicie lîngă Pobrata şi lîngă Iaşi, a spus istoria lui Iuri Botgrozna viteazul.
—	Să ştiţi domniile voastre, oameni buni şi fraţilor, că atunci cînd l-au adus cu viclenie slujitorii crăiei leşeşti la Liov pe măria sa Nicoară şi l-au pus la închisoare în tainiţa cetăţuii...
—	Aha-aha ! a mormăit Haramin. Am oblicit noi de blăstămăţia asta, dar n-am crezut.
S-a uimit ciobanul Pahomie de-a rămas mut, clă-tindu-şi numai fruntea.
—	Făcut-au acei catolnici asemenea mişelie?
—	Făcut-au, căci stăpînul lor cel negru de la Ţa-rigrad le-a poruncit. Cînd l-au pus, cum spun, la
447
închisoare pe măria sa Nicoară, la dumnealui şoltuzul Liovului s-a înfăţişat, ca să primească preţul vînzării, un oarecare boier leah cu numele Roman Barbă-Roşă. Pe acest Roman Barbă-Roşă la o nevoie, cînd el pusese zălog la zarafi biserica Uspenia din Moghilău, îl răscumpărase de la pedeapsă măria sa Nicoară, împrumutîndu-i douăzeci şi cinci de taleri...
—	Şi tocmai acel Barbă-Roşă l-a vîndut |je măria sa ?
—	Tocmai acela.
Ciobanul Pahomie a stupit cu greaţă şi a scrîşnit o sudalmă înfricoşată. Apoi s-a grăbit să-l îndemne pe badea Neculai:
—	Nu-ţi uita vorba, bădică... Zădărăşte-ne, ca să ne doară.
Pribeagul de la Lehia a urmat:
—	Cînd s-a întîmplat treaba asta, noi care ne-am aflat în partea aceea de lume am scrîşnit şi am suduit ca şi fratele Pahomie. Iar Botgrozna n-a scrîşnit, nici n-a suduit. A luat cu sine pe feciorii Gîrbovului, Nechita şi Dominte, şi, cum se aflau călări pe cai, l-au aşteptat prin norod pe Roman Barbă-Roşă. Cînd a ieşit a doua oară de la şoltuz acel boier Roman, tot cu buzele umflate, şi a trecut prin norod mormăind supărat că-i tot purtat cu vorba, Nechita şi Dominte l-au prins în juvăţuri ş-au pornit cu repeziciune în lungul uliţii, tîrîndu-1 prin colb, cu Botgrozna pe urma lor.
—	Nu lăsaţi, nu lăsaţi! răcnea Botgrozna dînd pinteni şi trăgînd paloşul.
Are un paloş de pe vremea potopului. A ajuns din urmă pe feciorii Gîrbovului, a dat cu paloşul numai
o	dată şi i-a lăsat să se ducă înainte cu capul, iar
448
trupul a rămas în medean. îndată s-au grămădit în jur noroadele, hătcăind leşul.
In vremea asta se făcea judecata măriei sale Nicoară. Iar ostrovenii s-au adunat împrejur de Liov, sfătuindu-se cum să-l scape. In ziua hotărîtă să i se ia capul, măria sa a fost adus pe podina cetăţuii şi s-a uitat la lume fără supărare şi fără frică.
~ A strigat măria sa de sus cătră norodul îmbulzit cîtă frunză şi iarbă :
—	Să ştiţi, oameni buni, că pieirea mea e poruncită de turci; şi ne aflăm într-o vreme cînd păgînii sînt mai tari decît Craiul, iar Craiul doboară pe un luptător al creştinătăţii. Oare va mai putea ridica fruntea Ştefan-Crai de subt asemenea ruşine ?
Făcutu-mi-am datoria ce aveam, a mai zis măria sa; acuma pot să mor. Din sîngele meu va creşte răscumpărarea cum creşte grîul dintr-o sămînţă. Nu voi pieri întreg. Rămîneţi cu bine şi aduceţi-vă aminte de mine!
Aşa a grăit măria sa Nicoară şi asemenea vuiet s-a stîrnit şi atîta s-au tălăzuit mulţimile, încît gîdea a fost cuprins de sfială şi a pregetat să-l lovească pe măria sa. Apoi, şovăind, a pălit de două ori, cum nu
i	se întîmplase niciodată.
Atuncea au dat năvală ostrovenii întîrziaţi. Au suit pe sute de scări şi s-au înălţat la podină. Iar Iuri Botgrozna şi feciorii Gîrbovului şi unul Strămurare, pe care dumneavoastră nu-1 cunoaşteţi, dar eu îl cunosc, şi căpitanul Cozmuţă, şi vatamanul Agapie băteau în lănceri cu săbiile şi-i alungau.
A fost la Liov o răsmeriţă cum nu s-a mai pomenit. A curs mult sînge şi au pierit destui dintre ai noştri; mai mulţi decît la Moldova. Şi acel viteaz cu soţii lui a răpit trupul şi căpăţîna măriei sale Ion Nicoară. Au
29 - M. Sadoveami — Opere, voî. 18
449
cercat stăpînitorii vremelnici de la Liov să încredinţeze lumea cum că Potcoavă ar fi fost îngropat la biserica moldovenească; dar Domnul nostru Nicoară a fost luat cu puterea de vitejii lui. Aceştia au pus pe vraciul cel vestit Bilboe să-i deşerte cinstitul trup, ca să-l spele cu fierturi de buruieni şi să-l ungă cu undelemn. Făcîndu-şi loc cu puterea au izbutit să treacă pînă în pămîntul slobod al zaporojenilor şi au dus pe măria sa la Zid Negru, îngropîndu-1 într-o peşteră tăinuită în stîncăriile Dniprului...
Badea Neculai s-a oprit şi s-a. uitat cu mînie în iuru-i. Săracii ţărani vărsau lacrimi în colbul bătăturii.
L-a întrebat cu blîndeţă ciobanul cel cărunt:
—	De ce te-ai supărat, domnia ta ?
—	M-am supărat, căci văd pe unii ducîndu-se acolo de unde mă întorc eu. Vă rog să-mi spuneţi domniile voastre ce-am să fac eu în pustia unde mă duc ?
Să-mi pun fustă şi tulpan ? Să lepăd sabia şi s-apuc mătura ? Să văd iar răutăţile şi asupririle ? Pe cînd în slobozia noastră trăiesc oameni volnici. Fără această rînduială pe care am cunoscut-o, viaţa mea n-are nici un preţ.
—	Faci cum vei binevoi... l-a ispitit ciobanul Pahomie cu viclenie.
—	Am să fac cum voi binevoi... a rostit cu tărie badea Neculai privind aţintit. Eu am rîvnit la tihnă. Alţii au intrat oşteni în leafă la curtea craiului şved Iuhan, ori la împăratul nemţilor. Au stat ce-au stat şi acu prind a se întoarce. Nu le place mîncarea de pe-acolo, nici cum clămpănesc oamenii din gură. Socoteam şi eu să mă alin la Tazlău. Dar mai bine aş face altfel.
450
—	Crezi domnia ia că te-ai putea întoarce la Praguri ?
Badea Neculai a strigat cu întărîtare:
—	Proclet şi treclet să fie cine va face altfel!
Pahomie a venit iarăşi la străinul cel cărunt şi i-a
apucat dreapta, sărutîndu-i-o.
Cei doi străini călători, care veniseră din sus, şi-au scînteiat unul spre altul privirile.
Badea Neculai s-a aşezat pe tarniţă.
—	Aici ne-a fi masul, frate Ile, a grăit el; şi-n trei săptămîni om bate în poartă la Zid Negru, cerînd găzduire presviterei Olimbiada, la chinovia nouă ce se întocmeşte întru pomenirea răposatului Ion Ni-coară-Voievod. Acolo găsim şi pe diac, care ceteşte în cărţi şi străjuieşte mormîntul din stîncă.
A adăogit privind departe :
—	Fraţilor ciobani şi fraţilor ţărani, ne-a spus nouă diacul Radu că măria sa Nicoară a trecut ca un vis al noroadelor. Din duhul său care nu se stînge ne-om aprinde noi şi alţii de după noi cum se aprinde lumina din lumină.
28*
AVENTURA
IN
LUNCA DUNĂRII
1954
I
Partener de şah
L-am cunoscut pe Emilian Popovici la Iaşi, după războiul întăi mondial, în preajma anului 1920.
Apăruse dintrodată la cafeneaua «Traian». Nu-mi amintesc anume cu ce prilej mi s-a prezentat solemn, înclinîndu-se şi rostindu-şi numele. Mi-a cerut să-i fac onoarea de a-1 accepta ca partener de şah. Era trecător prin capitala Moldovei, unde n-avea intenţia să rămîie multă vreme. Se bucurase de vederea monumentelor istorice pe care le vizitase el singur, fără călăuză. N-avea cunoscuţi în localitate şi-şi căuta distracţiile după-amiezelor în colţul şahiştilor, la cafeneaua cea veche de care vorbesc. In acea epocă nu mă putea impresiona deosebit îmbrăcămintea lui extravagantă. Se vedea din felul cum se exprima că nu e un om oarecare. Era de ajuns asta ca propunerea lui să fie acceptată imediat de un intelectual ieşan.
Mi-a spus la sfîrşitul unei partide pe care o pierdusem :
455
—	Onorate domn, suveranii Europei urmează soarta regilor noştri de şah; cad la cutie, ameste-cîndu-se cu piesele de rînd.
După ce a rostit aceste vorbe, şi-a scuturat pipa enormă de călcâiul cizmei.
Observaţia nu era nici nouă, nici originală. Era probabil numai o sondă, ca să-mi cunoască părerile în conîuziunea de opinii a acelei epoci.
Am zîmbit şi l-am cercetat cu mai multă luare-aminte. Obrazu-i era ras, afară de două fîşii înguste de păr castaniu sub lobii urechilor. Costumul lui fusese cîndva tirolez. Aruncase o privire dispreţuitoare spre pălăria verde cu pană de bircan, pe care o lepădase pe canapea alături de trupu-i ciolănos şi subţiratic.
—	Da-o-aş dracului! a rostit el cu vocea-i gravă de fumător. Musai să-mi procur un acoperămînt convenabil. Şi în loc de pipoiul ăsta cît un hadarag, să-mi cîştig o lulea de dimenziune potrivită.
I-am răspuns:
—	Numele dumnitale, stimate amice, şi dimen-ziunea mă încredinţează că ai trăit sub stăpînirea austriacă.
—	Mărturisesc, aşa este. Sînt coborîtor al unei onorabile familii de ţărani de la Ilişeştii Sucevei. Ca funcţionar chezaro-crăiesc am ocupat un post la arhivele din Altburg, cetate cu prea puţin soare. Acolo am răsfoit stive de dosare şi memorii, referitoare la curţile principilor Europei Centrale. După ce s-a dărîmat împărăţia pajurei bicefale, m-am întors acasă. Dar partea asta a biografiei mele desigur nu vă interesează.
A oftat.
456
—	Doreşti, stimate domn, să mai juoăm 9 partidă f
—	Ba. Dacă eşti dispus, te rog să-ţi urmezi istorisirea.
—	E istorisirea unui pribeag sărman. Acele tomuri legate în piele de viţel de la arhiva împărătească unde am slujit au fost întrucîtva hrană pentru curiozitatea mea, dar fără a-mi încălzi sufletul. Constatam cu amărăciune că totdeauna acţiunile domnilor au avut ca motor interesul cel mai crîncen ascuns sub vorbe înşelătoare. Ducii şi arhiducii împărăteşti erau destinaţi din leagăn să fie cardinali şi conducători de provincii, chiar dacă se dovedea la timp că fiinţa lor pute a prostie şi a desmăţ. Rog să mi se pardoneze expresia.
—	Rog a nu se întrerupe expunerea, frate Emilian.
Suceveanul m-a aţintit dintrodată cu privirile îndulcite. Ochii i s-au aburit.
—	Cum ? a şoptit el cu glas coborît; sub straiele acestea străine domnia ta cunoşti un frate ?
Am răspuns:
—	Da, cunosc.
—	Am fost supus blăstămului rătăcirii.
—	Rătăcitul s-a întors la ai săi.
—	Da, s-a întors, a mormăit el cu tulburare. Pălărioara asta am să lăs să mi-o ia vîntul; pipoiul îl ţîp într-o rîpă. Şi aş pune pe mine straie ca ale părinţilor mei. Dar nici nu mă aflu îndestulat cu monedă şi nici socot că aş găsi nişte nădragi aşa de lungi. Mi-aş schimba macar rocul pe-un cojocel şi ciubotele pe nişte opinci cu botul întors; dar atunci bat la ochi şi rn-ar băga în samă persoane indezirabile. îmi spunea bătrînul meu: «Greu de tine, feciorul©, că ţi s-a prăpădit măsura picioarelor, de
457
se uită la tine lumea de parcă te-ai ti suit în catalige». Cum aş tace ? Pipa o ţîp ; picioarele ba !
—	Nu te îngriji de asta, l-am liniştit eu. Doar n-ai a te teme de nimic.
—	Bine ar fi să fie cum spui dumneata şi nu cum ştiu eu. Doritor sînt de linişte, dar diavolul cugetului neadormit nu mă lasă. îndrăznesc a-ţi mărturisi că m-am bucurat şi mă bucur de surparea împărăţiilor şi mă-ntorc cu fruntea spre crivăţ.
M-a privit pieziş; pe obrazu-i uscat a apărut un zîinbet sarcastic.
M-am prefăcut că mă mir :
—	Ce crivăţ ?
—	A lui octomvrie, a şoptit el.
Vorbind astfel întrucîtva tainic şi cu opriri, cobo-rîsem de la cafenea pe strada Săulescu şi spre Sfîntu-Andrei. Era la ceasul amurgului. Pe înălţimea de la Miroslava, mănăstirea Galatei plutea ca într-un pojar.
Omul grăbit care venea din urmă pe ulicioară şi-a întors o clipită spre noi capul cînd ne-a ajuns. După aceea a trecut. în sfîrşitul zilei ne confundase probabil cu nişte cunoştinţi ale lui.
—	Mai bine la tabla de şah decît pe uliţă, a mormăit cu zîmbetu-i strîmb Emilian Popovici. Acolo taci; pe uliţă vorbeşti ce nu trebuie. Poate şi pe domnia ta te-am supărat.
—	Frate Emilian, c-un intelectual din Iaşi poţi vorbi cît de deschis.
Individul care trecuse pe lîngă noi se oprise ne-hotărît în colţul străzii.
—	Nu spun eu, a grăit cu linişte prefăcută suceveanul, fără a-şi încetini mersul, că bat la ochi persoanelor indezirabile ? Dacă ar binevoi cineva să-mi
458
sloboadă un împrumut i-aş rămînea profund obligat, ca unui binefăcător, şi îndată mi-aş schimba exteriorul.
Eu îmi strecurasem mîna stîngă în buzunaraşul vestei. Aveam slăbăciunea să dau cu uşurinţă din prisosul meu. Nu-mi agonisisem averea cu trudă. Moştenisem de la părinţi şi mătuşi bunuri pe care le mîneam şi beam cu nepăsare întocmai ca alţi moştenitori, după tradiţia boiernaşilor moldoveni.
I-am zis, pe cînd făceam calea întoarsă pe lîngă acelaşi personagiu de comedie ori de dramă :
—	Ne revedem mîne la şah, nu-i aşa ?
—	Obligatoriu! mi-a răspuns Emilian Popovici primind cele şase bancnote de cîte o sută de lei, strîn-gîndu-mi mîna cu putere şi strecurînd o privire ironică spre omul din răspîntie.
Individul era un bărbat tînăr, destul de modest îmbrăcat. îşi răsucea mustăcioara neagră şi îşi ferea privirile. îndeletnicirea lui era poate să adulmece miresmele primăverii aşteptînd anume persoană subţirică. Traiectoria acelui brunet tinerel nu s-a mai apropiat de\ a mea; n-am aflat niciodată dacă era copoi ori vînat; dacă era un fericit ori un desnă-dăjduit.
Insă partenerul meu de şah Emilian Popovici îl categorisise după bănuielile şi spaimele sale perso* nale. A doua zi am găsit la cafeneaua «Traian» un plic sigilat în care se afla următorul bilet:
«In Iaşi nu trăiesc numai intelectuali şi binefăcă* tori. Socot conzult să-mi iau toiagul şi să-mi pun în mişcare cataligele. La revedere pe cît mai curînd.»
Am aşteptat pe partenerul meu de şah un an, cinci, zece. La al cincisprezecelea an îi uitasem silueta de stîrc şi ochiul bănuitor.
459
ÎI
Revedere după trei decenii
S-au scurs pe Bahluiul nostru apele multor primăveri ; s-au înşirat toamne. întristările au distilat în mine veninul trudei, cînd am văzut pe semenii mei făcînd paşi în regres spre caverne.
Am încercat să reacţionez contra acelei generaţii a turbării care făcea eroism din laşitatea crimei; n-am reuşit decît să deslănţuiesc prigoană împotriva fiinţii mele. Am fost nevoit să mă exilez din oraşul generos şi progresist de altădată. Mi s-au zdruncinat mijloacele de subzistenţă ; uneori îmi socoteam zilele cîte mai aveam de stăruit sub soare şi le apreciam tot mai împuţinate. Plîngeam în singurătate soarta nefericită a poporului nostru care, după încercări crude, era ameninţat să curgă la groapa gunoaielor istoriei. Familie n-aveam, prietinii sucombaseră în cea mai ticăloasă dintre tranzacţii.
Eram tot mai cufundat în mlaştina desnădejdii, cînd s-a deslănţuit crima celui de-al doilea război al lumii, cu ignominia hoţiilor sistematice şi a lagărelor morţii. Ce mă mai ţinea pe această planetă a confuziei organizate ? Lupii deveniseră păstori; asasinii se desfătau destinînd cîştigurile ştiinţii unei lichidări totale a umanităţii.
Aceasta a doua încercare m-a îmbătrînit, mi-a îmbolnăvit inima. M-am ridicat din suferinţă abia cînd m-a luminat soarele eliberării noastre, la august 1944.
Atunci am avut nădejdea că voi putea începe o viaţă nouă. Am căutat să-mi găsesc o întrebuinţare; eram sigur că pot fi folositor. Dar silinţile mele n-au
460
fost băgate în saină. Probabil că nu mai aveam destul avînt şi resorturile îmi erau slăbite.
Mă aflam într-o după-amiază în cea mai mare desime a Capitalei, şi anume în Bărăţie, cînd, fără veste, deasupra valului mulţimii mi-a năzărit un cap cunoscut. Parcă ieşea din noianul anilor şi din moarte. Am strigat cu o voce, vai, destul de slabă:
—	Emilian Popovici!
M-am frecat apoi la ochi cu mînile-mi pale de intelectual care nu face nimic de multă vreme. Nu, nu putea fi îndoială. Era partenerul meu de şah, pribeagul, steaua cu coadă a unei epoci depărtate din viaţa mea, poate un prietin regăsit.
Obrazu-i era mai uscat; părul cărunt ca o perie, neacoperit, după o modă pe care o adoptasem şi eu din economie. Ochii lui iscoditori mă căutau în mulţime. Cînd m-au descoperit, au avut în ei o schimbare, ca răsucirea unei frunze de plop.
—	A ! Iată binefăcătorul meu! a zis el cu vocea-i gravă. Ziua de astăzi o voi însemna cu o piatră albă.
!A. făcut doi paşi mari, mi-a cuprins mînile şi mi le-a scuturat. Palmele îi erau aspre şi calcinate, ca şi obrazul, de soarele începutului aceluia de primăvară.
Cînd m-a bătut pe spate, am avut o tresărire de retragere. Trecuseră mai mult de douăzeci şi cinci de ani de la despărţirea noastră. In prăpastia de timp ce se deschisese între mine şi el, numele meu poate se mistuise fără urmă. El părea să aibă o înfăţişare întrucîtva biruitoare. Eu eram copleşit de mîhniri... I-am zis cu oarecare ironie:
—	Iţi mai aduci oare aminte de numele meu ?
Mi-a răspuns:
461
—	Socoteşti oare că ar fi nevoie (le eticheta numelui dumnitale, onorate domn ? îmi îngădui să-ţi spun «prietine» ? Port în mine mila de atunci ca pe o rană cicatrizată. Nu te înşela şi nu mă nedreptăţi.
Coborîndu-şi lîngă fruntea mea obrazu-i spîn şi uscat, a şoptit cu voce moale numele meu.
—	Cum vezi, n-am uitat nici eticheta, nici conţinutul.
Mişcat, i-am apucat mîna aspră, fără a vorbi. El mă observa, cu căutătura-i piezişă.
Oamenii care deodată se opriseră şi ascultau fără să înţeleagă ne priveau ca pe doi bătrîni nebuni şi zbîrliţi, stînd oarecum la îndoială asupra atitudinei ce trebuiau să ia.
Intr-o clipă diagnoza s-a arătat în privirile ce-şi trimeteau şi în rîsul ce s-a propagat pe feţele lor binevoitoare. Apostrofe şi comentarii nu ne-au adresat, întrucît purtam haine destul de cuviincioase.
—	Cetăţeni ai Republicii, a rostit serios, dar cu bucurie interioară, suceveanul; daţi-ne voie să trecem la ale noastre. Am de dezvăluit o taină acestui tovarăş.
Nebunul cel înălţat pe picioroange m-a călăuzit sever prin spărtura ce s-a deschis în preajma noastră. Ne-am dus pînă într-o stradă apropiată. Am dispărut brusc într-un gang.
—	Am aici o chilie pe care o folosesc cînd vin în Capitală, m-a lămurit tovarăşul meu.
A tras dintr-un buzunaraş o cheie şi a deschis.
—	Intră, te rog ; aşează-te în unul din aceste două fotolii; strînge picioarele, ca să aibă loc şi ale mele; lasă-mă să te privesc un timp, pînă ce voi pricepe de ce ţi-e înourat sufletul.
462
înainte de a se aşeza în fotoliul al doilea, de partea cealaltă a mesei, suceveanul meu a deschis cele două ferestre ce dădeau înspre o curte interioară. La fereastra mea a apărut o cuşcă micuţă, în care se mişca vioi un canar. Ne-a salutat cu triluri cristaline, ca şi cum ne-ar fi aşteptat Cealaltă fereastră era umbrită de un castan înflorit prin care licăreau luminile soarelui de asfinţit.
Pe uşa scundă de sub cîntecul canarului, a ieşit un om mărunt care n-avea mai mult de cincizeci de ani, cu bogăţie de păr negru deasupra frunţii şi pe obraz, pînă la şorţul de piele ce-i acoperea pieptul. Se vedea că e un meşter cizmar, bărbătuş binevoitor şi vesel. A salutat pe tovarăşul meu într-o limbă străină, pe care am înţeles-o. Cerea cu respect voie lui «Herr Directăr» să-l informeze ce poftesc domnii.
—	Domnii poftesc cafea cu lapte, i s-a răspuns.
Mă întrebam în ce dialect al ţărilor germane se
desfăşură acea convorbire menită să-mi aline umilinţa şi să-mi astîmpere foamea. De două zile nu mai descopeream nici un ban în buzunările straielor mele.
—	Omul meu, meşterul cizmar, e sas, vorbi Emilian Popovici. Ne-am împrietinit în închisoare.
—	De ce nu mai cîntă Clopoţel ? a întrebat el în aceeaşi limbă.
—	Vede obraz străin, a răspuns meşterul şi a intrat în bucătărioara lui.
Emilian Popovici m-a privit dintr-o lăture:
—	Nu atît obraz străin, cît obraz supărat... a grăit el.
Urmam a tăcea.
—	După ce mi s-au isprăvit nacazurile, urmă tovarăşul meu, l-am chemat pe Karl Laimb aproape de
463
mine. Fiind şi el singur pe lume, m-a urmat, Cîteodată vine de mă vizitează şi la Vieroş în lunca Dunării, unde am îndeletnicirea mea principală.
S-a oprit o clipă.
—	Acolo, la Vieroş, se află o gospodărie de stat.
—	Laptele e de acolo ?
—	Nu, ar fi cam de departe. Imediat Lamb ne aduce gustarea.
Mă privea stăruitor.
De şi aveam puţin sînge în obraz, mi-au pîlpîit în flăcări ochii.
Emilian înţelesese şi-şi plecă fruntea. Se mişcă după aceea domol, se ridică şi deschise un dulăpior din colţul odăiţei. Dintr-un saltaraş tăinuit acolo, scoase o smochină pe care o frînse în două.
—	Asta e prăjitura lui Clopoţel. Mă duc să i-o ofer, ca să-l fac să cînte. Mă întorc numaidecît.
După ce ieşi trecînd în curtea interioară, am auzit strigarea subţirică a canarului. Bulgăraş de sulf, fîlfîind aripioare aurite de lucirea apusului. Se că-ţără de gratiile de sîrmă, primindu-şi darul; îl ciocăni de cîteva ori, apoi porni o ţîrîire prelungă de laudă. Emilian Popovici intră numai o clipă în bucătărioară la meşterul cizmar, se întoarse oprindu-se a doua clipă lîngă căsuţa lui Clopoţel; nu mult după asta ajunse cu paşi nesimţiţi lîngă fotoliul meu.
Cînd am ridicat pleoapele, l-am văzut zîmbindu-mi. Clopoţel îşi oprise trilurile.
—	Karl Lamb, mă informă Emilian Popovici, vrea numaidecît să ne ofere şi nişte costiţe reci de purcel.
Am închis iar pleoapele. Acel vechi rătăcitor sucevean mă cetea deci ca pe o carte deschisă. M-am simţit aşa de mişcat, încît am întors fruntea ca să
464
nu-mi observe ochii umezi. S-a aşezat la locul său şi am tăcut atnîndoi pînă ce meşterul a aşezat tablaua bine împodobită pe măsuţă. A ieşit păşind în vîrful degetelor.
—	Pofteşte, m'-a îndemnat Emilian Popovici.
—	Poftesc, am zîmbit eu cu stînjenire, dar văd că dumneata nu-mi ţii tovărăşie.
Tovarăşul meu şi-a întors cătră mine fruntea.
—	Trebuie să-ţi împărtăşesc o taină, a vorbit el cu o expresie cu totul nouă. Zîmbet bun îi înflorea privirile. Atunci cînd ne-am întîlnit la Iaşi, aveam diriţi mulţi şi mîncare puţină; acum am mîncare multă şi dinii aşa de puţini, încît te invidiez pentru pofta pe care o dovedeşti ospătînd la masa mea. Să cunoşti că pînă a ajunge la Vieroş n-am avut nicăieri popas şi pace. M-am desfăcut de Iaşi cînd am simţit că mi-a luat urma un agent al inamicilor mei.
—	Părerea mea este că acel tînăr nu era decît un biet amorezat.
—	Se poate. Grija mea de a-mi păstra libertatea l-a asemuit cu prigonitorii mei. In situaţia de răzvrătit, aveam dezavantajul acestor picioare ce mă dădeau de gol şi care totuşi mi-au folosit în pribegiile mele. Mi-au folosit un timp nu prea îndelungat, după care mi-am îngenunchiat cataligele, aşteptînd prilej să le întrebuinţez iar. După ce m-am despărţit de pălărioara tiroleză, n-am mai găsit în calea mea suflet milostiv; din foame în frig, din arşiţă în sete, din singurătate în spaimă, am trecut prin toate cu viteză> cum se spune acum, pînă ce mercenarii guvernului fascist au pus labele pe mine. După toate cîte am pătimit, mă temeam că fiinţa mea va ajunge o cirpă pe care o umflă vîntul. Insă, iubite binefăcă-
30
465
torule, bătrînii mei cei de demult, de la Ilişeşti, mi-au fost lăsat moştenire criţă în trup şi îndîrjire în suflet. Blana şi coarnele nu-s în grindă, ci tot pe berbecul cel bătrîn.
In tot acest răstimp îndelungat, de pribegie cu popasuri forţate, am cugetat foarte des la partenerul meu de şah rămas la Iaşi. Ce-ai crezut dumneata despre mine ?
—	N-am crezut nimic. Mi-am închipuit că ai neplăceri şi nu te mai poţi întoarce.
—	Iar domnia ta cum ai petrecut ?
—	O, cum am petrecut ?	Nu m-ai	descifrat ?	Nu
vezi ? Sînt o pădure devastată.
El s-a cutremurat nu de imaginea poetică ce-i serveam, ei de glasul meu desnădăjduit. Mă aşteptam să-mi spuie că am rămas un poet incorigibil; el însă şi-a înourat ochii, ascultînd istorisirea luptelor mele zadarnice şi a discordării sufletului meu.
Mă fulgera cînd şi cînd cu privirea-i furişă.
Vorbirea noastră era întortochiată; ne supravegheam şi ne pîndeam unul pe altul.
—	Domnia ta, mi-a zis el	după ce	am	tăcut,	eşti
un om al timpurilor noastre,	însă nu te-ai	putut	fixa
între tovarăşi ca acei cu care m-am aflat eu. Noi trebuie să izbîndim. Singuraticul a obosit şi a căzut. Are însă dreptul să ridice fruntea.
Am strîns din umeri.
—	Socoţi dumneata, frate Emilian, că n-am ridicat fruntea şi n-am văzut răsăritul cel nou? M-am luminat de bucurie cînd s-a aşezat la noi guvernul democratic. Dar cînd am vrut să mă încadrez, s-au găsit alţii mai destoinici ori mai dibaci, care mi-au trecut înainte.
466
Emilian Popovici ridică fruntea şi mă privi drept.
—	Stimate amice, grăi el blînd, îmi explic că n-ai avut credinţa şi răbdarea ce m-au susţinut pe mine. Nu e vădit lucru oare că lumea se schimbă şi datoria dumnitale e să contribui la lichidarea trecutului ? De bună-samă că totuşi se găsesc deficienţe în progresul ce se desfăşoară în jurui nostru. Te-ai molipsit în singurătatea dumnitale de un morb primejdios, pe care nu te supăra dacă-1 numesc vanitate. Crezi că lumea datoreşte totul numai poeziei ?
—	Da, binevoieşte a cunoaşte că aşa cred eu.
—	Şi ai voit să vină lumea la dumneata să ţi se închine ?
—	Poate.
—	De aceea ai fost jignit că ai rămas deoparte ?
—	Se poate şi asta.
—	Stimate amice, a suspinat Emilian Popovici, de aceea florile din grădina nouă apar ofilite privirilor dumnitale. Ţi-aş propune să intri într-un sanatoriu de reculegere.
—. Nu înţeleg.
—	Te poftesc, iubite amice, la noi la Vieroş în lunca Dunării, să faci o cură, privind în jurul domniei tale, şi punînd umărul unde e nevoie.
M-am încruntat, strîngîndu-mi fălcile.
—	Nu respinge propunerea mea, s-a grăbit Emilian Popovici să mă liniştească. Văd bine că socoţi inferioară munca pe care ţi-o propun. Dar dacă e adevărat că mă respingi, atunci am dreptul să cer în favoarea dumnitale stingerea unei datorii vechi pe care eu, Emilian Popovici pribeagul, am contractat-o la Iaşi.
—	Care datorie ?
Suceveanul avea zîmbetu-i sarcastic.
30*
467
—	O, sînt sigur că n-ai uitat-©, şi portofelul dumnitale văduv o reclamă. Am primit de la dumneata o sumă importantă care mi-a folosit. Dobînzile, plus diferenţa de valoare a monedei, le pun la dispoziţia dumnitale împreună cu recunoştinţa mea neclintită.
Am răspuns cu răceală, bucurîndu-mă de lovitura ce-i dădeam:
—	Dragă domnule, prietinului nu i se împrumută; prietinului i se dă.
—	De acord, a replicat suceveanul. Bătrînii mei spuneau în asemenea împrejurare: bogdaprosti, şi scadenţa împrumutului se prelungea în eternitate. Altădată ai jertfit dumneata prietiniei, dacă-mi dai voie să mă exprim astfel; acuma nu-mi dai dreptul să jertfesc şi eu ? Pe lîngă asta, serviciile dumnitale la Vieroş le socotesc de cel mai real folos.
Ca şi la şah, suceveanul era mai tare decît mine. N-am stat mult la îndoială ca să-i întind dreapta cu un suspin.
Mă gîndeam nu cu plăcere că aliaţii lui Emilian Popovici fuseseră costiţele fragede şi cafeaua, o cafea cum nu băusem de multă vreme. Mă ruşinam puţin faţă de mine însumi că-mi lepădasem cu uşurinţă izolarea şi trufia şi «îmi venise inima la Iog», cum ar fi spus prietinul meu.
Am mai avut puterea să-i cer să-mi precizeze ce anume aveam de făcut şi dacă intrarea mea în rîndul oamenilor muncii atîrna numai de dînsul.
—	Fii fără nici o grijă, a zîmbit Emilian Popovici. Mergi cu mine şi te pun în curent la faţa locului. Ca să înţelegi toate la timp, e necesar să-mi complectez mărturisirile şi să-ţi spun o poveste care, poate, te va interesa.
468
III
Vorbe plnă la miezul nopţii
înainte de a mă aşeza funcţionar chezaro-crăiesc la Altburg şi înainte de apariţia picioroangelor mele la Iaşi, nu fusesem decît un orfan care abia îşi aducea aminte de părinţi. InGă de pe atunci mă pregăteam să biruiesc viaţa şi învăţam la şcoală întru dobîndirea celor spirituale, slugărind pentru cele materiale.
întăi am fost serv la un crîşmar din Ilişeşti, pe urmă la un lăptar din marginea Sucevei.
Neamuri după tată şi mamă aveam, însă eu rîv-nisetn să mă fac cărturar. Uncheşii rămăseseră păstori pe Rarău ori pe Hălăuca, «în bură şi negură», cum zice cîntecul muntenilor, şi aşteptau să mă tă-raăduiesc de cărturărie. Dar la ei nu m-am mai întors. «Pare-mi rău, dar e tîrziu», cum sună alt cîntec de la noi.
Aşa că am rămas să învăţ cărţile, oamenii şi nevoile.
Am învăţat întăi că stăpînii mei crîşmarul şi lăptarul se îmbolnăveau cînd secau fîntînile.
Am văzut că pentru toate treburile cîte sînt la 0 gospodărie, stăpînii mei n-aveau picioare şi mîni: aveau numai porunci răstite ; eu sărmanul meşteream toate.
Aşa am învăţat, în trudă şi nevoie. Şi aveam «con-clasan» pe unul tot ca mine, cu numele Neculai Va-meşu. După ce am stropit amîndoi cu lacrimi toate poveştile şi virtuţile creştineşti din tipăriturile noastre şcolare, ne-am despărţit. El s-a grăbit să se facă învăţător. Eu am mai stăruit la studii, nădăjduind bogăţie; şi cu adevărat dobîndit-am bogăţie cît lînă
469
pe broască. Curiozitatea mea faţă de arhivele împărăteşti de la Altburg mi-a lăsat deşert sufletul. Toate măririle din belşug hrănite, care consumau fără a produce nimic, aveau nevoie de cununi de aur, ca să împodobească golul ţestei lor. Cum se spune la noi la Ilişeşti, «mintea lor cît coada prepeliţii». Tot la Alt-buirg, în tinereţă, am mai învăţat că rînduiala mea e să rămîn singur. N-am putut cîştiga cît trebuie ca să întemeiez familie, să hrănesc şi macar să îmbrac o doamnă funcţionăreasă.
Apoi m-iam îndeletnicit cu altele, pe care domnia ta le-ai înţeles cînd am avut onoarea să te cunosc la Iaşi. Aşa că eu am fost la vremea aceea deşteptul care nu dormea de grija altora; pînă ce am găsit ho-dină şi pat la poliţie şi la temniţă.
In situaţia de deţinut, am învăţat altele, nici bune nici rele, mai mult ca să-mi treacă vremea. Astfel am devenit filosof şi jurist. Filosofia o practicam spre a mă apăra de nebunie; labirintul codului penal, spre a deslega toate pricinile pentru care se aflau sub zăvor osîndiţii de drept comun, trăitori cu mine.
Toţi aceşti osîndiţi, după cît mă încredinţau, erau nevinovaţi; iar eu mă sileam, pierzîndu-mi vremea cu care n-aveam ce face, să le desleg enigmele. Cei mai mulţi dintre aceşti vicleni naivi erau nişte criminali de rînd şi, cînd le făceam dovada, se veseleau şi ei. Am practicat acest sport în singurătate, cum practicasem la lumina soarelui jocul de şah.
întors sub scufia cerului şi la acţiune, am lepădat şahul dar am urmat a deslega enigme. In mine rămăsese intact numai sentimentul amiciţiei.
M-am întîlnit cu «conclasanul» meu Neculai Va-meşu. L-am găsit degradat de întristare, după ce fusese în culmea fericirii.
470
M-am străduit să descurc toate elementele care al-cătuiseră nefericirea vieţii lui. Asta nu-i mai putea folosi, desigur. Rănile i s-au vindecat de la sine. Ii rămăsese o copilă care acum îl bucură cu nepoţeii pe care o să-i cunoşti.
«Pionierii mei ş-ai altora, declară el cu mîndrie, sînt nădejdea zilei de mîne.»
Dar acei pionieri, nădejdea zilelor de mîne, se aflau pînă ieri la Cluj cu părinţii lor Adrian şi Olga. Ii vizitasem acolo cîndva, cînd pionierii de acum erau numai cît broscuţele. Datoria mea evidentă, ca unul ce aveam insomnii şi dureri de cap pentru nacazurile prietinilor, nu putea fi alta decît să aduc pe cei din Cluj cît mai aproape de bătrîn.
M-am dus şi i-am văzut. Generaţia cea mai tînără mi-a făcut plăcere cum nu-ţi imaginezi.
întors în Capitală, găsesc pe bunicuţa prietinilor mei celor mici, pionierii, o tovarăşă institutoare pensionară, Adela Constantinescu. Era şi ea grăbită să-şi vadă odraslele şi, în previziunea mutării, le şi pregătise apartamentul în care trebuiau să se aşeze.
Tovarăşa Adela Constantinescu a accelerat în chip uimitor silinţile mele, cu discursuri energice şi mai ales abundente, dovedind cu acest prilej adevărul că tovarăşelor de sex frumos — ca să zic aşa — ar trebui să li se planifice cu economie întrebuinţarea elocvenţei.
Suceveanul se opri, aşteptînd probabil din partea mea o aprobare.
N-aş putea spune din care pricină nu-mi prea plăcea felul de vorbire al lui Emilian Popovici. înşira glumele cu o'faţă neclintită, lepădîndu-le c-un fel de nepăsare sau neglijenţă. Zîmbetul uşor sarcastic îi rimiînea îngheţat în colţul din stînga al gurii.
471
—	Prin urmare, ani întrebat eu, familia de care vorbeşti se află acum la Bucureşti ?
—	Insfîrşit, e în Capitală, întări suceveanul. Bucuria aceasta îmi procură şi necazul pe care aş vrea să-l înlătur. Bunicul, nefiind liber să vie să-şi vadă nepoţii, cere ginerelui său şi Olgăi să-i trimeată copiii în vacanţa de primăvară care începe mîni. Ca totdeauna, în toate cele bune se amestecă şi ceva rău. Vameşu nu poate veni să-şi ia nepoţii, fiind ocupat la Vieroş. Părinţii pionierilor nu pot părăsi Bucureştii avînd mîni, duminică, alte treburi. Cum eram chemat în Capitală, am făgăduit lui Vameşu să aduc eu pruncii. Dar iată că sînt silit să rămîn aici şi ziua de mîne, pentru o consfătuire.
Nu înţelegeam încă de ce trebuie să fiu judecătorul unei pricini ce nu mă interesa.
—	Atunci ai amînat pe luni ? Mi se pare foarte simplu.
—	Nu; luni avem cu toţii treburi programate; pe lîngă asta am rupe o zi din bucuria copiilor.
—	Ce-i de făcut atunci ? Să călătorească pionierii singuri ?
—	S-ar putea ; ar săvîrşi întăia oară asemenea ispravă. Se împotriveşte mama şi, mai ales, bunica.
—	Atunci, am propus eu cu oarecare nerăbdare, să-i ducă un om al gospodăriei de stat şi să se isprăvească povestea.
—	Mai întăi, stimate amice, povestea nu se isprăveşte ci abia începe.
—	Nu înţeleg ce mai poate urma dacă plec eu cu dînşii, începîndu-mi astfel serviciul de care mi-ai vorbit.
Emilian Popovici începu a rîde, descreţindu-şi zîmbetul ironia:
472
—	Binefăcătorule, iată deslegarea cea bună a problemei. O aşteptam şi-ţi mulţămesc. Deci trimetem pe meşterul meu să aducă aici, de unde l-ai lăsat, bagajul domniei tale. In camera de alături am un pat şi o canapea. Ţi-aş da dumnitale patul dacă n-aş avea cataligele. Ne odihnim; mîne dimineaţă ne urmăm destinul în această vale care nu mai este ia plîngerii, cum te vei încredinţa. E bine aşa ?
—	E foarte bine, am răspuns. Atît numai că bagajul meu m-a părăsit.
—	Cum asta ? a întrebat pripit suceveanul: Cum şi unde ? Iată o problemă nouă.
—	...cu deslegare dificilă, l-am complectat eu. In îmbulzeala opririi trenului la Gara de Nord, un călător s-a înşelat şi a luat geamandanul meu, nelăsîn-du-mi pe al său.
—	Interesant! îţi aminteşti ce înfăţişare aveau vecinii dumnitale ?
—	Deloc. Tot timpul am cetit un roman poliţist, o idioţie complicată. Constatînd lipsa, mă uitam în jur, destul de indispus. Pe urmă mi-a trecut şi am dăruit acea carte netrebnică unui tînăr brunet cu ochelari, care rămăsese cu mine probabil din simpatie, căutînd şi el ce-mi lipsea mie şi făcînd felurite supoziţii.
—	A rămas cu dumneata dîndu-ţi sfaturi ? Să ştii că era tovarăş cu făptaşul.
—	S-ar putea ?
—	Eu sînt sigur. Ai pierdut cumva lucruri preţioase ?
—	Nu cred potrivit asemenea epitet. O cămaşă de noapte, un halat, o păreche de papuci, un brici, un prosop, şi, în plus, alt© romane ca cel pe care l-am dăruit. Sînt bucuros că am scăpat de ele.
473
—	Bun, a înregistrat Emilian, cu linişte, paguba mea. Meşterul Karl e scutit de un drum şi dumneata nu vei mai avea a purta obiecte de prisos. Găseşti la mine la Vieroş ce-ţi trebuie. Literatura de romane ar trebui lepădată cum am făcut eu cu pălăria tiroleză.
Ne-am înveselit.
Inserarea albăstrea geamurile. Meşterul cizmar intră, aprinse cele două becuri electrice ale lămpii, închise obloanele şi pofti pe domni să-l informeze ce-ar dori pentru cină.
Emilian mă privi şi mă văzu mirat de acea întrebare fără noimă. Abia mîncasem.
—	Vom vedea; mai tîrziu, dădu el răspuns meşterului Lamb.
Ne aflam în preajma tumultului pieţii Sfîntii-Gheor-ghe, dar nimic din zvonul frămîntării acelui loc nu pătrundea pînă la urechile noastre. Ca într-o sihăstrie a liniştii, mă bucuram de izolarea în care ne cufundasem. Lamb a apărut cu tablaua. De data asta sclipeau pe ea o garafă de vin chilimbariu şi două pahare.
Suceveanul era aţîţat fără îndoială de întîlnirea noastră după o atît de lungă despărţire, totuşi, ridi-cînd spre sine paharul de cristal, sorbi din el numai o picătură de vin. Fiinţa lui ascetică, cu zîmbetul uscat, respingea parcă desfătările lumeşti.
Eu am sorbit domol paharul plin, pînă în fund. El mi l-a umplut iar.
Aşezîndu-mă mai bine în fotoliu, l-am îndemnat:
—	Aştept să isprăveşti povestea.
—	Povestea ? Da, poate-i poveste, deoarece expunerea mea cuprinde multe lucruri extraordinare. Acoio, în lunca Dunării, au trăit îngenunchiaţi ruminii subt ameninţarea iataganelor turceşti din raia. După ce
474
s-au retras turcii, au venit asupra acelei lumi sărmane boierii şi slujbaşii stăpînirii autohtone. Din mînia lor amară acolo s-au ridicat ţăranii la 1907 împotriva asupritorilor şi au fost bătuţi cu tunurile şi amestecaţi cu pămîntul. Robie şi mormînt iau fost soarta generaţiilor trecute...
Suceveanul tăcu un răstimp, aţintindu-mă cu ochi mînioşi.
—	Să ne liniştim, vorbi el iar. La Vieroş şi Lunca, altădată muierile năşteau pe brazdă sau la secere : acuma au casă de naşteri. Altădată pruncii piereau ca muştele: astăzi au priveghere medicală şi îngrijire în grădiniţi, şcoli şi cantine. Adaogă dispensar medical, cămin cultural, bibliotecă. Adaogă şcoala de adulţi, echipe de dansuri şi cîntări.
După ce am sorbit al doilea pahar, am întrebat:
—	Gospodărie de stat aveţi ?
—	Da, precum ţi-am spus.
—	Şi gospodărie colectivă ?
—	Mda.
La acest mda, am clătinat din cap şi l-am privit pe partenerul meu cu oarecare compătimire.
—	Aşa este, a confirmat suceveanul gîndul meu, aivem de toate. Mda! Avem şi gospodărie colectivă, dar cu probleme ce n-au fost încă soluţionate.
—	Din care pricină anume ?
—	Din multe pricini. In general, lumea asta sărmană care a stat pînă ieri cufundată în ignoranţă, a priceput un lucru simplu : că veniturile exploatatorului de odinioară sînt astăzi ale obştei. Dar nu ajunge atîta. Fiecare din oamenii mei vrea un codru de pîne cît mai mare şi numai pe,ntru sine. Unii vor să apuce silnic ori prin viclenie ceva din bunul ob-
475
ştesc. Munca de lămurire nu e uşoară ; educaţia are nevoie de timp.
După asemenea enunţuri principiale, pline de bun simţ, m-am simţit ceva mai îmblînzit. Ajutînd şi vinul, am avut puterea să ascult şi chestii de importanţă mult mai mică. «Politică locală», cum le poreclea suceveanul.
Am fost chiar mişcat în chip ridicol de o istorioară c-un analfabet surd şi cu nişte purcei.
—	Era nevoie, mi se destăinuia amicul meu, de un paznic la o crescătorie de purcei de soi. Nu găsesc; gospodarii mei vor îndeletniciri mai moţate. Dintre cei pe care vream să-i îndrumez la şcoala de alfabetizare, aflu unul care nu vrea să ştie de carte şi învăţătură.
—	Ce e aia abecedar ? zice. Se bea ? Se mînîncă ?
—	Ba.
—	Atuncea, acolo nu mă vîr, de mi-aţi lua şi viaţa. Mai ales că, din mila Domnului, sînt surd. Daţi-mă la purcei, să-i priveghez ca pe copiii mei.
Insă n-are copii, de şi e însurat.
Dar cu toate că e un barbat tăcut şi fără somn, îi dispar purcei din cetăţuia unde-i ţinem. Pînă acuma 5r-au împuţinat cu patru. Problema asta încă n-am deslegat-o. Nu ştiu ce să fie, se tînguia suceveanul meu, cu o mîhnire care mă făcea să zîmbesc.
După ce am sorbit încă puţin vin, am avut o părere.
—	Poate îi fură un lup.
—	Adică o lupoaică, m-a corectat el; una care şi-a aşezat în preajma noastră vatra unde a fătat. De ce n-a atacat însă oile ? Ce are cu purceii ? Nu înţeleg ce are cu purceii...
476
Am strîns din umeri. Paharul de vin nu mi-a deschis nici o perspectivă a înţelegerii. Eram într-o bună stare a trupului şi a spiritului. începeau a se înfiripa înaintea ochilor mei aţintiţi peisagii trandafirii. Pe acest fundal, prietinul meu Emilian Popovici se zugrăvea cu mîna la frunte, ca un Jupiter care aşteaptă să i se despice tidva, ca să iasă din ea Minerva, zîna înţelepciunii.
IV
Tinereţă şi bătrtneţă
La ora nouă, am urcat la apartamentul familiei Constantinescu, etajul al treilea al unui bloc zis al Corpului Didactic, lîngă apa Dîmboviţei. Prietinul meu Emilian, înainte de a se duce la treburile ce-1 mai ţineau în Capitală, îşi împărţise aşa timpul, ca să facem vizita necesară la familia amicilor lui şi să ducem pe pionieri la gară. A apăsat pe butonul de lîngă cartea de vizită şi o sonerie stridentă a izbucnit dincolo de uşă.
îmi plăcuse mai mult viersul canaraşului de lîngă Bărăţie.
în canatul dat în laturi, a apărut imediat o femeie micuţă, căruntă, în strai cernit. Ne-a privit cu ochi negri energici şi buzele-i subţiri au zîmbit tovarăşului meu.
—	Vă aşteptam, a zis ea cu voce moale.
Suceveanul m-a atins cu cotul. Mă prevenise de
primejdia ce ascundea acea melodie suavă.
—	Poftiţi, intraţi. Treceţi, vă rog, dincolo în sufragerie. Copiii cei mari nu v-au putut aştepta. Au plecat la opt; vă roagă să-i scuzaţi. Cei mici se pre-
477
gătesc cu grabă mare pentru plecarea la Vieroş. îşi pun bocanci de sport pe care i-au adus de la Cluj. Acolo se găsesc buni meşteri în această specialitate. Luaţi loc. Ne conformăm, tovarăşe Emilian, comunicării dumnitale telefonice.
Stăpîna casei veni spre mine şi-mi întinse mîna cu un gest care, desigur, îi stătea bine în vremea cînd ena tînără şi frumoasă.
—	Dumneata eşti prietinul prietinului nostru ?
Am încuviinţat înelinîndu-mi fruntea şi sărutîndu-i
mâna. A părut încîntată de asemenea obicei învechit, de şi, după cît îmi afirmase suceveanul, era foarte în pas cu vremea.
—	Sînt bucuroasă cînd văd ieşeni, şopti ea, cu o privire care se înălţa în sus, fugind în trecut. N-am mai fost în acea parte a ţării de un sfert de veac. Mi-am cheltuit puterea de viaţă aici, în Bucureşti; au bătut asupra mea felurite nenorociri, încît am crezut că mă prăpădesc; după aceea m-am recules, cînd fiul meu arhitectul a dovedit însuşirile pentru care e evidenţiat şi chemat de la Cluj aici. în vremea din urmă, cît am rămas în Bucureşti singură, iar Adri şi Olga s-au depărtat, întăi la Craiova, apoi la Cluj, m-am simţit destul de suferindă.
îmi era milă de dînşii, tremuram de grija copiilor. I-am adus în fine, dar cu ce peripeţii... Neculai Vameşu, tatăl Olgăi, mă hărţuia necontenit, îmi reproşa că nu fac nimic, de şi am atîţi prietini. însă nu era adevărat, nu era adevărat; la strădani-a mea se asociase acest prietin bun, tovarăşul Emilian. De izbînda luptei, atîrna liniştea vieţii mele. Dacă ţi-aş povesti în ce împrejurări am cumpărat apartamentul acesta şi cu cît nacaz l-am pus în bună stare, ai rămînea uimit...
478
In ce împrejurări şi cu cît nacaz, înţelegeam după cîntecul cu modulaţii al acestui glas simpatic. Gîndul meu fugi o clipă înainte, spre ceaţa tainică ce acoperea lunca Dunării. încă un loc între popasurile dramatice ale vieţii mele ! Poate acolo aveam a găsi un liman al liniştii. Privirile mi se întoarseră spre camera cu perdele de horbotă, la ferestrele înalte, cu scaune cu spătar de piele la masa cu faţă albă ca omătul şi spre un portret mare, în ramă ovală, înîă-ţişînd o femeie tînără cu un zîmbet subţire pe care îl avea încă vorbitoarea, gazda noastră, bunica pionierilor.
N-o mai ascultam. Era o poveste nesfîrşită şi fără noimă, spusă şi iar spusă, ca toate poveştile ce se isprăvesc cu bine.
Deodată mă simţii tulburat de un fulger al amintirii. Era oare vreo legătură între acest glas, acel zîmbet subţire şi trecutul meu cel de demult ?
Cum o chema, în una din primăverile de odinioară ale pămîntului, pe acea femeie tînără al cărei glas cîntat îl ascultam acum ?
Eram ispitit să pun o întrebare acelei fiinţi agere şi vorbăreţe, rechemînd între noi, într-o clipă atît de tîrzie, sfărîmături ale «stelei ce-a murit».
O urmărisem pe acea copilă, fusesem amorezat de ea ca un poet romantic; împrejurările vieţii ne despărţiseră. Se deştepta o gîrigame vie în mine : era murmurul unui vers elegiac.
Nu m-am putut stăpîni; îmi bătea inima. M-am întors cătră tovarăşa Adela.
Adela s-o fi chemat pe tînără cea de demult ? Mi se părea că da. îi pierdusem numele; zîmbetul însă nu.
479
—	Care era numele dumnitale de fată, dragă tovarăşă ?
—	Mă rog? s-a întors ea spre mine. Vorbeşte ceva mai tare!
îmi zîmbea cu stînjenire.
O! mizerie a deşertăciunii! Trăznetul scăpără spre mine din cerul .senin al primăverii de odinioară. Ameţisem, mai uimit decît la vestea surpării unei împărăţii.
Suceveanul mă privi sardonic.
—	Am avut impresia c-am cunoscut-o, am şoptit închizînd ochii.
—	Acum înţelegi de ce vorbeşte mai mult singura, mi-a răspuns el; e tare de urechi.
—	Despre ce e vorba ? se interesă tovarăşa Adela.
—	Despre o pildă de la noi de la Ilişeşti, răspunse . Emilian Popovici întorcînd spre mine coada creaţă a ochiului său stîng.
—	Ce anume ?
—	Tovarăşă Adela, sînt unii oameni pleşuvi, care doresc plete şi încă plete negre şi creţe.
—	A, îngînă bătrîna nedumerită.
Aş fi vrut să-l lovesc şi să-l trimet în infern pe sucevean, dar mi-am plecat fruntea şi m-am domolit.
Supărările şi mîniile inele au fost totdeauna trecătoare. Nu eram neînduplecat şi nu ţineam să fiu aspru şi sever. Am rîs, căci înţelegeam lecţia anilor. Tovarăşa Adela nu înţelegea nimic; era fericită. Era fericită mai ales pentru că avea doi nepoţi pionieri.
Ceasul de pe consola sobei a bătut jumătate după nouă. Suceveanul a avut o mişcare, eroică pe care o ţinea în rezervă ca pe apărarea cea din urmă faţă de discursurile lungi ale femeilor. A vîrît mîna stîngă într-un buzunar lăuntric al hainei şi a tras un maldăr
480
de hîrtii, din care a ales o scrisoare. A întins-o spre bătrînă. Ea a apucat-o cu grabă.
—	Scrisoare de la Neculai Vameşu, a şoptit ea cătră sine.
Noi auzeam ce spune. Şi ştiam ce cuprinde acea scrisoare a bătrînului de la Vieroş.
«Vieroş, 25 aprilie... Cuscră Constantineasao!»
Bunica cetea mormăind grăbit. Glasul îi aţipea; apoi tresărea deşteptîndu-se.
«Dacă nu-i trimeteţi, să ştii că mă supăr; mă îmbolnăvesc, faceţi o crimă»...
«îmbrăţişări la mari şi mai ales la mici»...
«Al vostru, Neculai Vameşu.»
—, I>a, a grăit cu hotărîre bunicuţa; să chem copiii.
Dar tocmai în clipa aceea gemenii dădură de veste ei singuri. Zvoniră cu putere din dosul unei uşi scunde, alta decît cea pe care intraserăm eu şi suceveanul. Cîntau pe două voci:
—	Cuscră Constantineasao, sîntem gata!
—	Bine, bine, intraţi 1 răspunse bunica grăbind ca să deschidă.
Intrară doi pionieri rumeni, cu cravatele roşii fîl-fîind, bocănind cu clonţurile bocancilor.
Cel dintăi, mai scund, purta cu braţele întinse un cozonac pe o farfurie. Al doilea mai năltuţ şi mai subţirel, aducea trei cafele negre pe o tabla de nichel.
Marşul lor triumfător se domoli îndată ce intrară în cîmpul vederii străinilor.
Bunica cea mititică îmi lămuri, cu faţa luminată, că cel scund şi mai spătos, cu privirea de coloare ne-hotărîtă şi părul castaniu, e nenea. Celălalt era blond, cu ochii sinilii. I-a deprins să fiarbă cafelele tot aşa de bine ca şi dumneaei. Vai, era aşa de mîndră de
31 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 18
481
pionierii ei! Pe «nenea» îl chema Radu. Pe prîslea, Bucur.
Unul după altul păşiră atent pînă la masă şi depu-seră ce aduceau ca pe un dar de preţ. Cozonacul se desfăcu în felii. Cafeaua nu-şi pierdu nimic din caimac.
îşi înălţară frunţile; Radu mă aţinti serios; prîslea îmi zîmbi, ca să mi se îndulcească amărîta inimă. Luînd înfăţişare rigidă, gemenii ne adresară salutul pionierilor. Era din partea lor, faţă de noi, o favoare excepţională.
—	Bem cafeaua şi plecăm la gară, hotărî amicul meu Emilian.
—	Numaidecît, răspunse şăgalnic prîslea. Merge cu noi şi unchiul ieşean ?
—	Da, rîse suceveanul; «unchiul ieşean» vă însoţeşte pînă la bunicul de la Vieroş.
Prîslea scoase un răcnet de biruinţă, ca un războinic mohican, apoi se înroşi brusc sub privirea de do-jană a Constantineascăi.
—	Băgaţi de samă, copii, oftă bunica; nu fiţi gălăgioşi, feriţi-vă de tumulturi, nu săriţi peste pîraie, nu vă urcaţi în pomi, ca să nu vă sfîşiaţi hainele.
—	Bunicuţă, îi zise Radu cu glas tare, toate le-am scris în carnet.
—	Eu numai un lucru am să-l încerc, cuscră Con-stantineasco, se alintă sub braţul ei prîslea Bucur.
—	Ce lucru ?
Prîslea Bucur îşi muie glasul, ca să-l auzim mai mult noi:
—i O să mă urc pe un stîlp de telegraf.
Bunica îi mîngîie fruntea, fără nici un răspuns.
—	Gata cafeaua, declară prietinul meu Emilian. Pionieri, la datorie.
482
Copiii sfe năpustiră pe Uşa cea scundă şi se îfltoar* seră tîrînd raniţile de cîte o aripă.
După datoria cătră gazdă, Emilian Popovici mă îndemnă rotunzind braţele:
—	întăi dumneata, «unchiule ieşean».
Subt acest pseudonim, pe care mi-1 dăruise prîslea, începeam singurul episod fericit al vieţii mele, epopee bineînţeles neversificată.
V
Nea Ghiţă, personagiu cu demnitate
In automobilul cu care venisem s-au adăogat, foin-du-se şi lovindu-şi căpăţînile rotunde, nepoţii Con-stantineascăi. Am străbătut străzi multe, urcînd apoi spre gara Filaret; gemenii îşi răsuceau capetele cînd spre portiera din dreapta, cînd spre cea din stînga, hotărîţi să vadă şi să cunoască tot, fără a-şi stăpîni bocancii ferecaţi, cu care îşi aplicau unul altuia lovituri. Am ajuns cu douăzeci de minute înainte de ora 11.
Prîslea Bucur a întrebat cu uimire:
—	Am şi ajuns ? Aici să fie gara Filaret ?
—	Ce te-ar putea face să crezi că ar fi aiurea ? îl bătu pe umăr suceveanul. Căruţa s-a oprit, alfabetul 1-iai învăţat, numele gării e zugrăvit mare pe frontispiciu.
—	Vorbe de prisos din partea unui pionier, nene Emilian ; m-a ameţit lumina.
Radu Constantinescu, geamănul prim, inspecta gara şi împrejurimile fără a se mira de nimic, nici de să-
31*
483
tenii îmbulziţi ca să treacă la peron, nici de camioa* nele pe care oameni bruni în straie puţine le descăr-cau, aruncînd ca pe nişte mingi felurite expresii negramaticale. Printre săteni şi camioane fîlfîiau cravate roşii, iar pionierii care le purtau răspundeau la salut cu o privire de admiraţie spre bocancii nemaipomeniţi ai nepoţilor Constantineascăi.
Intrarăm tuspatru în mulţime, strînşi din toate părţile de zimbile încărcate cu felurite cumpărături şi de bidoane goale. Cum ieşirăm în preajma liniei ferate, unde trebuia să sosească garnitura de vagoane, găsirăm o mulţime mai deasă, foindu-se întruna, apă-rîndu-se cu braţele şi ameninţînd în urmă cu poverile cobiliţelor. Manevrele acestea erau însqţite de un murmur monoton, străpuns din cînd în cînd de strigăte disperate. După cît se vedea, viermătul neostoit al aşteptării stîrnea în acea strînsură de norod o spaimă a foametei. Ca şi cum ar fi făcut parte dintr-o asociaţie misterioasă, toţi mestecau felurite zaharicale, covrigei săraţi şi brînzoaice.
Emilian Popovici îşi făcu loc spre casa de bilete şi se întoarse numaidecît ţinînd deasupra valului de capete, între degetele mînii stîngi, tichetele de călătorie. Cu dreapta împingea înaintea sa un fel de ţăran cu căciulă roşcată de oaie, zeghe neagră şi nădragi de coloarea căciulii. Mustăţi rare, cărunte şi zbîrlite în qîrlige sub nas şi ochi rotunzi pe faţa roşcovană îi dădeau înfăţişare de motan mînios. Cînd ieşi în preajma lor, pionierii îi văzură ghetele cam scîlciate şi ciorapii albi de lînă ce-i acopereau pînă la glezne nădragii. Bucur prîslea aţinti cu mult interes unul din ochii acelui om, ochiul din dreapta, mai bulbucat, care-i clipi şăgalnic îndată ce braţul lung al suceveanului îl opri.
484
—	Aceştia-s nepoţii tovarăşului Neculai Vameşu, zise prietinul meu. Ai înţeles, Mustăcilă ?
—	Ţeles !
—	Ştii ce	ai de făcut ?
—	D-apoi	cum să nu ? răspunse pripit	şi cu voce
groasă omul.
—	Bine, încuviinţă Emilian Popovici, venind la mine. Iată biletele. Călătoriţi cu clasa .a treia, ca să petreceţi mai bine. La gara de la Vieroş vă aşteaptă trăsura mea. La bună vedere ! Desară vin şi eu.
Suceveanul se desfăcu de noi. Un val al mulţimii ne clătină spre miazănoapte, apoi spre miazăzi.
Cineva din împrejurime striigă deodată :
—	Ce faci, bă Cotoi ?
Omul care ne era călăuz răspunse îmbufnat, fără a-şi întoarce	capul :
—	II dau	dracului pă ăl	dă mă	numeşte Cotoi.
Apoi găsi	pe prîslea şi-i	zîmbi,	clipind	din ochiul
cel bulbucat.
—	Nea Ghiţă Mustăcilă ţine să fie respectat, adaose el cu linişte.
Asupra garniturii de vagoane care sosea domol la peron se tălăzui în neorînduială mulţimea.
—	Haideţi cu neică, hîrîi protector omul suceveanului.
In acel «haideţi» eram cuprins şi eu — socotit, după cît înţelegeam, drept uri bătrînel neajutorat. Aveam în cap basca. Barim copiii umblau cu capul gol şi cuşmuţele aninate la raniţă. Dar eu, cogeamite «barosanul», c-o sărăcie ca aia în cap, mai mare ruşinea. Aveam pe lîngă toate lipsurile şi un adaos fără preţ — ochelari. Se ştie că «ochelăroşii» mereu se laudă că văd. Or fi văzînd în cărţile lor de poveşti ; dar încolo, vai de maica lor!
485
Auzul îmi era destul de subţire, ca să prindă frîn-turile acestea pe care nea Mustăcilă le mormăia la urechea păroasă a unui tovarăş cu care se năpustise spre coada trenului, ca să apuce locuri mai bune. In-doindu-se că aş putea prinde ceva din vorbele lui tainice, îmi făcu semn de simpatie şi îndemn cu ochiul şi c-o mînă enormă şi neagră.
—	Hai-hai, după Mustăcilă, mă anunţă el diplomatic. Apoi răcni răguşit cătră pionieri: După mine, copii, ca la Griviţa ! Drept e, adaose el iarăşi cătră mine, că eu în persoană n-am luptat acolo, dar a luptat bunicul meu cu vitejie.
—	Poate ai luptat la 916, i-am răspuns eu cu bunăvoinţă.
—	La 916 a pierit alde taica. Eu m-am retras la Moldova.
Scoţînd sunete aspre din gîtleju-i lung, nea Ghiţă Mustăcilă îşi făcea loc cu putere şi cuceri vagonul pe care îl ştia el.
—	Mă cetăţenilor, strigă nea Ghiţă; ăla cu şapcă roşie zice că vagonul ăsta e defect şi rămîne pe loc. Eu nu crez nimic; nu ştiu voi ce ziceţi.
Unii din lăuntru se îmbulziră să iasă.
—	Staţi, creştinilor, îi potolea nea Ghiţă.
—	Dă-ne drumul, mă nene, îl împingeau năprasnic cei care ieşeau tîrînd după ei boclucuri felurite. După ce se rostogoliră în soarele de afară cei grăbiţi, eu şi pionierii am pătruns într-un compartiment.
—	Ce spuseşi, mă ? îl apostrofă pe Mustăcilă unul din cei rostogoliţi de sus ; de care vagon defect spui ? Văz că nu rămîne ! Cine-i ăsta care înşeală poporul ?
—	Ăsta e Cotoi, nu-1 cunoaşteţi ? — înapoi, că pleacă iapa. — Să-l luăm de guler, să ne dea socoteală. Ce ziseşi, mă Cotoi, de vagon ?
486
—	Âm zis eu ? se mira nea Ghiţă de la fereastra ; a zis ăla cu şapcă! Eu nu-1 crezui. Sus, că este loc şi pentru voi.
Mulţi dintre cei rostogoliţi de sus ,s'e împrăştiaseră. După ce s-a potolit tulburarea, s-a văzut că avem loc destul şi pionierii s-au aşezat la fereastra cea de la răsărit unde nu săgeta soarele. Eu, în preajma lor ; pe cînd omul suceveanului cerceta ca un controlor pe ceilialţi pasageri.
—	Bre cumetriţă Chiro, aflai că-ţi lăsaşi rumînu.
O muiere voinică şi rumenă la obraji îi răspunse
ascuţit, îndesîndu-se în şolduri:
—	Cine spune că-1 lăsai n-aibă parte de mălai.
—	Amin ! se învoi nea Ghiţă, rîzînd; uite, mă, văz şi pe unchiul Bîra. Te suişi singur, ai ? Şi măgarul îl legaşi de coada trenului ?
—	Ba pe al meu îl lăsai la oi, la Vieroş. Sînt destui alţii acilea.
Copiii ascultară vorbele baciului ca pe-un fel de ghicitoare. Le plăcea şi blîndeţa rostirii. Radu, geamănul întăi, trase din buzunarul de la piept carnetul ca să stenografieze ce auzise. Oamenii de la oraş, după părerea mea, grăiesc mai puţin subţire. Insă moş Bîra era un baci vechi care se călăuzea de o sintaxă nescrisă, din timpul pribegiei şi păstoriei norodului de la Carpaţi.
Mustăcilă îşi întoarse în altă parte ochiul, strîm-bînd din nas. Dar mie nu mi se părea neplăcut mirosul de zer şi unt ce adia cu destulă asprime dinspre păstorul cel bătrîn.
Deodată sclipi în geamuri lumina de afară. Trenul se mişcase pe furiş, spre cîmpie. Clădirile din preajmă începură a fugi îndărăt. Apărură ogoare arate. întinderile se desfăşurau tihnite în lenea acelei duminici
487
sub puzderia de soare. Ici şi colo pomi înfloriţi alb păreau globuri de zăpadă.
Prîslea Bucur zîmbea acelui peisagiu nou, ca unui prietin.
Omul suceveanului veni aproape de mine şi-mi arătă din ochi pe copii, care stăteau întorşi cu spatele, privind depărtările.
—	Mi se liniştiră ciracii, bombăni Mustăcilă; sînt deştepţi foc şi daţi dracului, nepoţi ai profesorului ălui bătrîn de la Vieroş.
Surata Chira îşi întinse gîtul îndărăt, peste des-părţitura băncilor.
—	Mie-mi place ăl blond... se alintă ea.
—	Se duc întîia oară la bunicul lor, lămuri nea Ghiţă. Pîn-acum au trăit cu taica şi maica lor cine ştie unde, la dracu-n praznic, spre ţara ardelenească unde-i zice Cluj. Cum s-au mutat taica şi maica lor la Bucureşti, bunicul de la Vieroş a strigat că numaidecît să-i vază. Mi-i dete tovarăşul Emilian pe samă, ştiindu-mă strict în servici. Dumneata, tovarăşe, eşti inginer ?
—	Nu sînt inginer, am răspuns.
—	Ba eu credeam că... Ţi-aş spune dumitale, dar nu eşti doctor, că serviciul ăsta îl primii mai mult în Silă. Sînt bolnav de ficat. Venii azi dimineaţă la un cunoscut al meu farmacist, să iau nişte picături... Co-lea-n gară dete peste mine tovarăşul Emilian. Să-n-soţeşti copiii, — zice, — ca să facem bucurie prietenului Vameşu. Perfect, răspund eu; sînt omul dumitale, totdeauna la datorie.
Mustăcilă trase din buzunarul lăuntric al zeghei un clondir lat, plin cu o licoare gălbie. Ii ridică gurguiul între perii zbîrliţi de sub nas şi-l amirosi.
488
■— Ce mai doctorie o fi şi asta ?... se miră nea Mustăcilă. Dac-ai fi dumneata un doctor... Dar poate eşti profesor, căci ăia umblă ca dumneata bărbieriţi, cu obrajii ca burta de somn...
—	Nu sînt profesor, Mustăcilă.
■— Te văz îmbrăcat bine, stărui omul suceveanului, cu tichia ca pana de porumbel sălbatic: vei fi fiind inspector la gostaturi.
—	Nu sînt inspector.
Nea Ghiţă Mustăcilă se bozumflă, întrucîtva jignit. Dădu din cap cu hotărîre, de sus în jos, zîmbindu-mi. «Pare-mi-se că-1 nimerii», îşi zicea el. Nu e nici aia, nici aia, dar ceva tot e, căci n-are ce căuta fără treabă la Vieroş.
îşi potrivi clondiraşul sub zeghe şi se linişti pe bancă, în faţa mea. începu a dormita; din vreme în vreme îşi crăpa pleoapele, spionîndu-mă. Ofta ; îi era foarte năcaz că tot nu-mi dăduse de rost ? Ori îl chinuiau griji întunecate ?
—	Face şi nea Ghiţă ce poate... şopti el, cu amărăciune.
Am fost mişcat de mila de el însuşi ce-i gîlgîia în gîtlej.
Copiii întorseseră frunţile şi-l priveau nedumeriţi. Le-am făcut semn :
—	Lăsaţi-1, e frînt de oboseală.
Ei s-au strecurat pe lîngă mine, ca să vadă în partea cealaltă halta unde se oprea trenul cu mişcarea încetinită. Se arătau la ferestrele de cătră apus ziduri roşii pe care înmugureau ghiiare verzi de rouruscă.
Cea mai mare parte dintre călătorii vagonului nostru, împovăraţi cu bidoane goale, coborîră la haltă. Cîteva glasuri se certară vesel; maşina aruncă în văzduhul albastru două fluierături glumeţe şi vagoa-
489
tiele se mişcară iarăşi. Ieşiseră la privelişte, în uşa, copiii şi cumetriţa Chira. De jos, le cerea rîzînd ajutor, cu mînile întinse, o femeiuşcă rotofeie, îmbujorată de soare. Gemenii o ajutară ; ea se opinti şi, după ce ajunse sus, se lăsă în braţele suratei Chira.
—	Tu eşti, Lino ? strigă surata Chira cu o uimire exagerată.
—	Eu sînt, Chiro, cum mă vezi.
—	D-apoi ce bine-mi pare !
;Surata cea nouă mă privi c-o bună dispoziţie la care nu mă aşteptam. Cînd să se lase cu toată greutatea pe o bancă, găsi pe nea Mustăcilă, întins cît era de lung.
—	Aoleu ! strigă ea înăbuşit.
II privi pe nea Ghiţă de-aproape şi se retrase. Apoi, cu semne ale braţelor, îi chemă la sine pe toţi cei de faţă. Şopti c-un deget la gură:
—	Cotoi!
La acest cuvînt magic ne-am uitat unii la alţii cu înţeles, ca nişte conspiratori. După aceea ne-am îmbulzit în jurul lui moş Bîra ciobanul. El ne făcu numaidecît loc, bătînd cu bîta în sarica de lîngă el şi alungînd-o jos de pe banchetă.
Copiii îşi dobîndiră cu însufleţire locuri la fereastră.
—	Mai avem mult, uncheşule ? întrebă prîslea.
Moş Bîra răspunse blînd :
—	Ba.
îndărătul nostru forfoti răsufletul zugrumat al lui nea Mustăcilă.
Surata Lina se înălţă pe lîngă mine şi-l privi pe Cotoi ca pe o dihanie ce avea însuşirea s-o înveselească.
—	Colo-n fund, în înălţime, spre Dunăre, arăta moş Bîra pionierilor mei, se văd nişte paseri mari vîs-
490
lind şirag una după alta. Acelea sînt dropiile care au sosit în primăvara asta, clădind cuiburi în singurătatea de la Negrileasa.
Copiii auzeau întăia oară numele acelor paseri, mai mari decît toate paserile de pe tărîmurile noastre. Un dropioi e cît patru curcani, da lămurire baciul. Mă miram şi eu cu copiii laolaltă. Nenea Radu îşi însemnă noutatea în carnet.
—	Slove ca furnicile şi ca viermuşii, se miră surata Lina, privind peste umărul lui.
Ţărăncile se traseră una lîngă alta şi începură a sfătui cu jumătate de glas. Nu mă băgau în samă; eu mă aflam cufundat în cetirea unei cărţulii, fără valoare, ticălos narav al vieţii mele, care mă depărta atît de adesea de realităţile vii ale lumii. Din acel stupefiant, ieşeam numai cînd şi cînd la suprafaţă. Dar în urechea mea intră totuşi convorbirea femeilor, ca ceva cu totul neaşteptat, chemîndu-mi atenţia. Am avut un sfert de ceas de uimire.
Suratele vorbeau de prietinul meu suceveanul.
—	Cum o mai duceţi, Chiro, cu Mănăilă Picioroange al vostru ?
Surata Chira păru ofensată.
—	Aşa-i ziceam odată, dragă Lino, după numele hoţului ăluia care bîntui odinioară în părţile noastre ; dar acuşi văzurăm că tovarăşul Emilian e omul dreptăţii, şi porecla aia s-a uitat la noi.
—	Acum cîţiva ani porniseţi cu duşmănie contra lui.
—	Fură destui nerozi, Lino’, care nu s-au învrednicit a-i cunoaşte omenia ; se împieptoşară asupra lui, de-i era primejduită viaţa. Mă împotrivisem şi eu şi-i bătusem în pumni cum că nu voi carte. Pe urmă am intrat la şcoala de alfabetizare.
491
—	Şi făcuşi tu şcoala aia, Chiro, muiere trecută de patruzeci de ani ?
—	Patruzeci n-am, Lino, dar şcoala o făcui şi mă rog pentru sănătatea tovarăşului Emilian în fiece dimineaţă şi-n fiece seară.
—	Pentru sănătatea lui Mănăilă Picioroange ? rî-dea Lina.
—	Da, Lino dragă, şi nu-i mai zice cum îi zici, ca să nu te zgîrii cu ghiarele astea.
Asemenea schimb de vorbe între cele două doamne ale societăţii din lunca Dunării mi-au pătruns în ureche pînă la inimă.
Cunoscusem la Iaşi, după războiul cel dintăi european, femeile burgheziei, îmbuibate de trîndăvie şi lene, căutînd aprig plăcerile sfîrşitului lor de veac. La gustările dinaintea prînzului, în crîşma cea mai elegantă a capitalei Moldovei, intrau femeile tinere şi frumoase ale epocii. Rîdeau bărbaţilor cu toţi dinţii şi primeau în mînuţele lor cu unghii lungi Vopsite roş cupele de alcool.
Iată lîngă mine, ridicîndu-se din ignominia fricii şi a foamei, femei ale muncitorimii acestui pămînt, cu mîni bătătorite şi obrajii rumeniţi de1 vîntul primăverii. Au păşit hotarul întunericului, au intrat în lumina cărţii, cu conştiinţa eliberării din vechea stare larvară ; copiii lor urmează ascensiunea spre fericirea rîvnită. Munca lor e bucurie şi forţă în mers ; viaţa lor e curată ca aurul zilei de-afară.
Entuziasmul acestei viziuni poetice era întrucîtva frînat de sforăiturile bolborosite ale lui nea Ghiţă Mustăcilă. Amărăciunile pe care mi le împărtăşise Emilian Popovici se tulburau în mine. Deodată văzui aţintiţi asupra mea ochii albaştri ai lui prîslea Bucur:
492
—	Eşti supărat de ceva, nene leşanu ? Veseleşte-te şi dumneata că ajungem la Vieroş, unde ne-aşteaptă bunicu.
Intră conductorul culegînd biletele celor care-şi isprăviseră călătoria. Zgudui pe nea Ghiţă, trezindu-1.
Omul nostru şi al suceveanului se ridică pe banchetă şi privi în jur clipind şi cercînd să-şi dea samă de situaţie. Ne cunoscu şi zvîcni în picioare:
—■ Coborîţi şi la moment v-aduc trăsura, ne zise el c-un accent nou în glas. Vedeam că se limpezise din starea de mai nainte. Se repezi la ieşire şi ne deschise drum.
In lumina puternică de afară, în laturea staţiei cu acoperiş de olane roşii, găsirăm pe moş Bîra, între sarici şi două pachete mari legate cu sfoară. Aştepta şi el. Cumetriţele se făcuseră nevăzute; o clipă le mai auzirăm rîsul înspre o cărare ce urca printre vii.
—	Mie trebuie să-mi iasă înainte Cristea, ne zise baciul. Mi-aduce desagii, ca să încărcăm ce-am tîrguit pentru feciori. După aceea ne ducem la cal.
"Prîslea Bucur se interesa de toate, ca la un joc nou.
—	Cum îl chiamă pe cal ?
—	II chiamă Niţă, răspunse moşul. Stă cuminte, cu tarniţile date jos, şi-l păzeşte Căţeluşa. Nimene nu se poate apropia de cal şi de tarniţă; numaidecît hăi-tuşca se zbîrleşte şi îşi arată colţii. Cel mai vrednic străjer pe care îl am.
Ne-am dus cătră drumul umbrit de sălcii, pe urma lui Mustăcilă. II văzui numaidecît adulmecînd vîntul călduţ ^al costişei line ce cobora spre gară. Se întoarse nemulţămit, făcînd semn de lehamite cu mîna.
—	Nu spun eu ? răcni el oprindu-se ca să bată cu piciorul în pămînt; în fîrţigăi de ăştia nu poţi avea
493
nici o încredere. Tovarăşul Emilian i-a poruncit la telefon să nu cumva să întîrzie şi el îşi bate joc de stăpînire !
Ăm întrebat:
—	De cine-i vorba ?
—	De individul cu trăsura.
—	E departe pînă la Vieroş ?
—	E colea, peste deal.
—	Atunci nu e nimic, pornim pe jos; întîlnim trăsura pe drum.
Mustăcilă scuipă cătrănit şi încercă să vadă întor-sura drumului de la înălţime. L-am urmat pînă la o răscruce aproape. Dincolo de şanţ, pe un tăpşan mai ridicat, văzurăm pe Niţă, căluţul ciobănesc, cu botul plecat între nişte ogrinji, lîngă tarniţă. Mustăcilă dădu să sară şanţul, ca să urce la vedere mai largă, dar Căţeluşa se ridicase din cotlonul ei hîrîind cu mînie.
—	Ho, dihanie! răcni nea Ghiţă retrăgîndu-se; haita asta are pe dracu-n ea.
VI
Turei Milostivu
S-a întîmplat să am în viaţa mea o însuşire, pe care n-am dobîndit-o prin voinţă, nici nu mi-am dat silinţa s-o analizez. De altminteri însuşirea asta a adus celor din apropierea mea, şi mai ales bietei mele mame, multă nemulţămire.
De mic, îmi erau dragi animalele ; mă împrietineam mai ales cu cînii; mă duceam fără sfială la dulăii cei mari şi cu milă la javrele cele păcătoase.
494
Mi se întîmpla din cînd în cînd, în drumul de la şcoală acasă, să dau peste vreun cotei pribeag şi flă-mînd, care dintrodată îmi cerşea ocrotire tupilîndu-se lia picioarele mele. II luam în braţe, intram cu el pe furiş acasă, îl ascundeam într-o cămăruţă de lîngă odaia mea şi-l îngrijeam, cu ajutorul bucătăresei noastre celei bătrîne, baba Aniţa. Cînd afla mama de asemenea ispravă, mă dojenea, ameninţîndu-mă cu molipsirea de boale de la asemenea dihănii lepădate, şi orînduia astfel încît animalul protejat de mine trecea în stăpînirea unui gospodar de la ţară, furnizor de lapte, paseri sau miei.
Am cules de la marginea drumului un căţelandru lovit de căruţă şi i-am pus în lopăţele piciorul frînt; am fereduit şi am uns cu alifie prescrisă de medicul veterinar un dulău rămas de turma ce trecea lă munte; am săvîrşit destule alte isprăvi încît mama mă mîn-gîia cîteodată spunîndu-mi Turei Milostivu. Adăogea c-aş fi semănînd în îndeletnicirile astea cu tata, care murise înainte de a-mi începe isprăvile. Dar ca în toate ale mele, n-am dovedit nici în prietinia mea cu animalele statornicie. După ce am rămas singur pe lume, mi-am dus viaţa în pensiune la rude ; m-am lăsat lenei şi patimii cetitului, mi-am contenit plimbările, şi lungă vreme slujba mea de milostiv am părăsit-o.
Acum trei-patru decenii mi-a căzut în mînă o carte a unui scriitor suedez, în care am regăsit ceva din aceste relaţii dintre om şi animalele necuvântătoare. Autorul prezintă fenomenul acesta atribuind omului o putere de sugestie asupra fratelui său mai mic. Mă îndoiam că explicaţia ar fi îndestulătoare. Impresiile ce-mi rămăseseră de la isprăvile mele mă duceau mai curînd la presupunerea că animalul ar avea o cu-
495
noaştere a lipsei de frică la om şi în acelaşi timp fi lipsei de ostilitate; în privirea şi mişcările noastre animalul găseşte acea simpatie care a prezidat la alianţa noastră din veacuri obscure. La unii inteligenţa, la alţii nevoia de protecţie îi fac să se apropie cu încredere de oamenii pe care îi simt că le sînt binevoitori.
Din convorbirile cu prietinii mei vînători, am aflat că însuşirea ce aveam nu era cu totul rară. Blîndeţa şi mila chiamă pe fraţii noştri mai mici, cînii, sprei noi ; dar se află la ei, fără îndoială, pe lîngă inteligenţă, şi o siguranţă a instinctului ce-i călăuzeşte într-un anumit chip.
îmi aduc aminte de o întîmplare de la Iaşi, după o vizită ce făcusem unei verişoare a mea, duducă bă-trînă, la care mă duceam în unele după-amiezi să iau o cafea cu lapte însoţită, pe lîngă frişcă, de cozonac fără seamăn pe lume. Duduca asta Clementina locuia în Sărărie, într-o casă cu grădină, avînd în cuprinsul ogrăzii, deosebit, bucătărie, cămări tăinuite, pivniţă, grajd şi alte heiuri.
De cîte ori mă duceam la vară-mea, găseam o căţeluşă, rasă basset, cu picioarele scurte şi trup lunguieţ, labele de dinainte strîmbe, neagră la păr, ochi castanii cu arcuri roşcate în chip de sprîncene. O chema Mimi. îmi dădea întruna ocoluri, cerîndu-mi să mă joc cu ea. O luam în braţe şi-i mîngîiam blă-niţa mătăsoasă, prefăcîndu-mă că ascult cu luare-aminte istorisirile prea lungi şi încîlcite ale duducăi.
In după-amiaza de care vorbesc, Mimi lipsea. Am întrebat care-i pricina.
—	Mimi a sporit populaţia canină a Iaşilor cu patru căţei, m-a informat vară-mea. I-am lăsat numai unul. De frică să nu-i fie răpit şi acesta., căţeluşa l-a
496
ascuns într-un cotlon de unde, după a ei socotinţă, nu i-1 mai poate lua nimeni. Iese numai la mîncare, hăpăieşte cu grabă ce i se dă, şi se întoarce iar în adîncime ca să-şi alăpteze puiul.
Cum mă îndreptam spre portiţa ogrăzii ca să ies în uliţă, iată că-mi apare înainte căţeluşa. îmi arată cu grabă prietinia ei, supunîndu-se ,s;ub palma ce-i mîngîia botul fin. Apoi se avîntă în goană spre acareturile curţii, cu urechile pălălăind.
Am stat puţin pe loc, să văd ce se întîmplă.
După cîteva clipe o văd întorcîndu-se cu mişcarea şerpuindă a trupului ei lunguieţ, înotînd prin iarba grădinii. îmi aducea căţelul, purtîndu-1 cu gura de pielea grumazului. Mi-1 puse la picioare şi era vădit că mă roagă să-l admir şi să-l ocrotesc.
Bunducelul abia îşi încăpea în piele de gras şi sta nesigur pe lăbuţele-i răsucite. Era şi sfios, îl orbea şi soarele după-amiezii. Cînd simţi că mă aplec asu-pră-i, slobozi un lătrat subţire: bau! şi se întoarse în loc şovăind. Mămucuţă lui îl lovi cu botul şi mi-1 aduse iar, ca să-l binecuvintez. După aceea l-a cărat în cotlonul cel ferit, şi a mai avut vreme să se întoarcă iar, să mă vadă cum ies pe portiţă.
Altă dată, aflîndu-mă la Braşov, mă plimbam pe o stradă cu grădini, în preajma gării. De departe am văzut un fox de mărime mijlocie, alb şi cu pată neagră pe un ochi, stînd neclintit între nişte arbuşti şi pri-vindu-mă cum trec uliţa. L-am fixat şi i-am făcut un semn cu mîna1. A pornit imediat cu iuţeală, ocolind cărările grădinii, ca să nu calce răzoarele cu flori, şi s-a arătat la grilajul de fier, aşteptînd să mă apropii. A scheunat uşor şi mi-a întins o labă. L-am salutat, l-am atins şi i-am simţit tremurul de plăcere; l-am
32
497
întrebat ca pe un copil dacă-i destul de ascultător şi am trecut înainte.
*
După ce Mustăcilă se retrase, adresînd căţelei ciobăneşti cuvinte de dispreţ, eu m-am apropiat de şanţ ca să văd mai bine pe «dihania dracului», cum îi spunea el, pe «spurcăciunea ciobănească» şi «turba lui Bîra». Spurcăciunea şi turba era un animal viguros şi sprinten, cu părul cărunt în cîrlionţi — o corcitură de grifon, după socotinţa mea.
Cum m-am oprit aţintind-o, şi-a culcat o ureche, rămînînd cu cealaltă ciulită drept în sus, a ridicat botul amirosind aerul, apoi s-a ridicat pe patru labe, mişcîndu-şi vioi coada scurtată.
—	Pofteşte pînă la noi, Căţeluşă, am îndemnat-o eu.
Fără a sta o clipă la îndoială, «dihania dracului» şi
«turba lui Bîra» a sărit şanţul şi a venit să se tupi-leze la picioarele mele, cu botul pe labele dinainte. Am mîngîiat-o; ea şi-a răsucit spre mine capul, pri-vindu-mă cu cei mai frumoşi ochi cafenii.
A adulmecat spre gemeni şi i-a suferit s-o atingă. După aceea a auzit glasul lui moş Bîra în cotitură, s-a întors şi s-a dus furişat spre tarniţă. Dar ciobanul cel bătrîn o observase.
—	Domnule profesor, mi-a strigat el rîzînd, dumneata eşti de cei care fac farmece. Am vrut să-i arăt toiagul, dar am iertat-o.
Nu este alt farmec, adaose el venind cătră mine, decît bunătatea. Ţi-oi spune că eu, căţeluşa asta — decît care alta n-am mai avut şi nu s-a aflat — am dobîndit-o nu cu bani, ci cu mila ce-am avut pentru ea, găsind-o slabă şi părăsită de stăpîni, la Tîrgu-Ocnei, cînd coboram cu turma la iernatic.
498
—	E din neam de cîni vînători, i-am dat eu lămurire.
—	Aşa este cum spui dumneata, domnule profesor. A avut la mine două rînduri de căţei şi după ce se făceau mari, îi purta învăţîndu-i să caute, şi ea se aţinea mai încolo, într-o văiugă ori la un colţ de luncă. Pe urmă a înţeles, se vede, că n-are nevoie de asemenea meşteşug: are la ciobani hrană cît îi trebuie.
Ş-apoi văzînd-o aprigă şi isteaţă, pe cînd ne aflam lîngă nişte ostroave ale Dunării, în puterea lui faur, cu primejdie din partea lupilor, i-am pus ragilă la grumaz, şi am ţinut-o lîngă mine în nopţile de viscol, ca să ies cu ea împotriva acestor dihănii şi s-o sprijin cu fachia şi cu lancea, în vălmăşagul cu ceilalţi cîni. Apoi a făcut bune isprăvi, ş-o lăudam mîngîind-o, şi ea uite aşa se uita la mine şi parcă, înţelegea. Se ducea şi amirosea blana de lup întinsă pe cracană.
Acuma, după ce avem întăritură bună, clădită de gospodarii de la Lunca, nu ne mai temem de fiare. In vremea din urmă le văd mai astîmpărate, hrănite fiind cu hapuri de otravă. Dar iarna cînd zvoneşte vijelia în puterea nopţii, căţeaua se duce şi scurmă sub locul unde ştie că-i ragila ei de bătălie.
Pe tapşan, Cristea scutarul închingase tarniţa pe căluţ şi atîrnase desagii.
—	Iaca vin ! strigă într-acolo păstorul cel vechi; apoi ne ură sănătate şi îndemnă pe pionieri să se ostenească pînă la cîşlă, să vadă cum trăiesc ciobanii în singurătate, cu oile, dulăii şi asinii, «în arşiţă, ploaie, furtună şi zloată de la începutul vremii şi pînă acuma...»
Căţeluşa aştepta pe tapşan, stînd neclintită în picioare, cu urechile ţapoşe, uitîndu-se la noi ţintă.
32*
499
VII
Mitiţâ Grozăvescu
Moş Bîra a încălecat şi a cotit pe poteca dintre vii. Eu şi gemenii am apucat pe şoseaua care se trăgăna spre culme şi n-am făcut o sută de paşi, cînd am auzit pe Ghiţă Mustăcilă mustrînd cu mare zvon de glas pe un fecioraş care ocolise la drum c-o trăsurică uşoară de subt un plop tremurător străvechi, sub poala căruia înţelegeam că adăpostise căluţii de dogoarea soarelui.
—• Unde benga fuseşi, mă ? Te căutai pretutindeni. Tragi la aghioase.
—	Ce aghioase ? a îngînat fără sfială flăcăoaşul. Unde mă căutaşi ? Că eu adusei sub plop negrişorii. Răspund de ei.
—	Nevrednicule! Nu eşti bun de nimic, nu-ţi cunoşti datoria.
—	Ba o cunosc, nea Ghiţă; păzesc lucrul gostatului. Cînd e soarele în asfinţit, stau unde mă căutaşi; dar în puterea nămiezii vin la plopul ăsta al lui Cuza-Vodă.
—	Care Cuza-Vodă, mă ? De unde le scoţi ?
—	învăţătură de la şcoală...
—	Ce mă-nfrunţi, bă, cu şcoala ? Da-te-aş lui Sarsailă !
—	Nu zbiera, nea Ghiţă, că-ţi vatămi beregata.
Mustăcilă îşi dădu un pumn în căciulă, urlînd răguşit :
—	Cum vorbeşti tu cu mine, mă, fără nici un respect ? Eu am răspundere şi sînt strict la datorie.
—■ Păi, aşa se cuvine; şi eu sînt tot atît de strict!
—	Te încontrezi cu mine ?
500
—	Mă încontrez, de ce să nu ?
—	Mă, te fac piftie!
—	Fă-mă !
—	Nu te fac, că n-am cu cine sta la discuţie. Ascultă porunca. Ia în primire po tovarăşul profesor, şi pe nepoţii ăştia ai tovarăşului... ăla... ştii tu.
—• Ştiu, nu striga, că maica nu mă făcu surd. Bunicul dumnealor, tovarăşul învăţător Neculai Vameşu. Este ?
—	Bagă de seamă! Să-i duci bine.
—	De ce nu i-aş duce bine ? Asta e datoria ce am.
—	Mă Mitiţă, taci dracului din gură, că-mi creşte păr de mistreţ pe spinare. Pleacă!
—	O să plec. Intîi să se suie tovarăşii. Poftiţi! Salut! Pe mine mă chiamă Mitiţă Grozăvescu.
Mă gîndeatn observîndu-1. Potrivit nume şi colţos fecioraş. Colţos, însă cu linişte şi glas ce părea cuviincios. Gemenii îl ascultau cu mirare şi plăcere. Era un fecior mărunt, bine legat; căpăţîna îi era mull mai mare decît s-ar fi cuvenit să fie; iar gura cu dinţi mărunţi avea o tăietură îndrăzneaţă spre urechi. Păru-i negru şi aspru era acoperit c-o pălărioară cam strimtă. Aşa mi-1 închipuisem eu pe Pîcală, cînd îmi pusesem în gînd să-i scriu poemul.
Grozăvescu îşi întoarse obrazul stîng, cu un ochi mare de catran sub sprinceana înaltă arcuită, spio-nîndu-ne cum ne aşezăm pe perina de dinapoi a droştei, eu în dreapta, gemenii în stînga mea.
Fără să-şi schimbe poziţia, fluieră uşurel şi negri-şorii porniră la deal pe şoseaua trăgănată, în trap mărunt.
—	Departe-i pînă la Vieroş, Ochilă ? am întrebat eu prietineşte.
501
—	Nu. De unde-ai aflat dumneata, tovarăşe profesor, că oamenii de la noi mă poreclesc aşa ?
—■ De nicăieri; acuma te-am văzut şi te-am cunoscut ; ţi-i scrisă porecla pe faţă.
—	Hm ! se poate. Aţi observat dumneavoastră cum s-a dus Cotoi fără a-şi lua rămas bun ? De cîte ori ne întîlnim, aşa mă lupt cu el.
Se răsuci mai bine pe capră şi se aşeză aşa ca să observe căluţii şi să stea de vorbă cu noi.
—	îţi plac sfaturile, Grozăvescule ?
—	Numaidecît. Şi asta o ştii, tovarăşe profesor ? Eşti ca tovarăşul inginer Emilian. Toate le pricepe.
Ne privea atent, cu ochii mari care-i mîncau obrazul. Vocea i se îmblînzise, coborîndu-se şi tupilîndu-se parcă în gîtlej.
—	Să spun tovarăşilor pionieri că Vieroşu-i colea peste deal şi bunicul dumnealor îi aşteaptă ? Tovarăşii Vameşu are răspundere pentru o lucrare importantă. Dincolo de sat se face o vale cu două costişe pe care oamenii o ţin minte că a fost tot mlăştinoasă. Tovarăşul inginer a pus să se dreneze locul; apa s-a tras dedesubt şi iese în nişte izvoare în rîpă şi dintr-o parte şi din alta. Minune !
—	Acolo a întemeiat grădina de pomi ?
—	Da, dînd-o subt îngrijirea bunicului dumnealor. De unde aflaşi dacă n-ai mai fost pe aci ?
—	Ştiu: unde e drenaj, e şi grădină.
—	Ştiu şi eu, tovarăşe profesor, preţ de cinci clase, dar văd că îmi mai trebuie mult ca să le înţeleg pe toate. M-am oprit de la învăţătură, căci maica e văduvă cu prunci mai mici, şi sprijin le sînt numai eu. Am intrat în servici la gospodăria de stat.
Prîslea întrebă pe neaşteptate :
—	/Şi o duci bine ?
502
—	A ! iata, auzii şi viersul âlui blond. O duc bine, numaicît sînt supărat că rumînii noştri nu-s toţi cum ar trebui să fie. Muncitori buni, dar şmecheri; vîră intrigă. Să am putere, cum i-aş judeca! Insă inginerul zice ca să-i mai lăsăm.
—	Are dreptate inginerul, am zîmbit eu:
cu răbdare şi cu fiere, faci din aguridă miere.
—	Aoleo, iar mi-o luaşi înainte. înţeleg eu că la universitate omul adună învăţătura cu sacul.
—	Aşa este, Ochilă. O adună cu sacul ş-o împrăş; tie cu acul.
Mitiţă Grozăvescu oftă adînc, clătină din cap şi se retrase cătră negrişori, întorcîndu-ne spatele. Sări din trăsură, ca s-o uşureze.
—	Haida-hai, negrişorilor. Uite, culmea e aproape. Observaţi, tovarăşi pionieri, cum ciulesc urechile şi ascultă ? Mi-e milă de ei. Mi-ar fi plăcut să răspunză cu glas.
In aerul curat al după-amiezii, în care se simţea adiind mireasma celor dintăi pomi înfloriţi, căluţii pufneau cu plăcere. Erau rotunjori ca nişte pepeni, aveau coamele tunse şi cozile scurtate.
—	Popas, negrişorii tatei, le zise Mitiţă blînd.
Căluţii înţeleseră numaidecît şi opriră în culme. De
acolo se vedea în vale Vieroşul, cu spume de flori albe în jurul căsuţelor. Departe, în fund la miazăzi, ceţuri asupra luncilor Dunării. Din sat sună clopotul melodios al bisericii.
—	De ce sună ?
întrebase mezinul.
—	Căci a murit baba Urloaia, răspunse Mitiţă. Baba asta a fost într-o vreme doctorul satului. Acuma
503
străbate şi ea vămile văzduhului după alte babe, pe lumea aiialaltă. Urloaia credea că acolo unde se duce o să culeagă buruienile pe care le găsea aci. O tot vedeam umblînd pe culmi şi văi, agonisind, gemînd de povara anilor şi tînguindu-se. Dacă şi pe lumea aialaltă va face la fel, cu necaz şi foame, apoi socot că zadarnic a murit. Acuma ce facem noi ăştia de la Vieroş fără nici o babă cunoscătoare? Se tînguie unii nătîngi şi-şi aduc aminte că Urloaia a pus blestem asupra dispensarului. Dar vine la ăst dispensar o doctoriţă tînără care cunoaşte şi ea buruienile mai abitir decît toate babele de pe lumea asta. îmi dete şi mie floare uscată de soc, pentru tuse. Să vedeţi că-şi pune un ochi în frunte şi se uită în gîtlejurile copiilor... Are şi aparat cu care ascultă cum bate inima bătrînilor. — Mai este, mai este ? întreabă uncheşii.
—	Mai este, dediule, dar să laşi tutunul. — In tinereţe am fi avut cu ce-1 schimba; dar acum atît ne-a mai rămas.
Mitiţă trecu şi şopti ceva căluţilor negri. Ii trase de urechi, îi mîngîie pe ochi.
—	Colo, departe, se întoarse el cătră gemeni, sub ceaţă, se află bălţile cele mari. Cînd trăia taica, mă lua cu el la pescuit. Făceam foc lîngă o salcie şi fri-geam crapu-n proţap. Nu prindeam mult, ci numai cît ne trebuia nouă, ca să îndestulăm casa.
Mitiţă Grozăvescu tăcu şi rămase privind departe.
—	Mai spune, îl îndemnă mezinul.
—• Spun, dar ăstălalt, arătă el cu ochii pe nenea Radu, îl văz că tace şi adună. Uitaţi-vă cum s-au ridicat în zbor berzele şi se învîrt cercetînd valea. Acum îşi aleg pereche cele rămase stinghere. Se află de faţă tot poporul berzelor, ca să se isprăvească bine lucrarea. După ce aprobă comitetul...
504
—	Care comitet ? se veseli mezinul.
—	După ce comitetul raional al berzelor aprobă alegerile, apoi îşi clădesc cuiburi şi perechile cele nouă, unde găsesc un loc potrivit.
Grozăvescu se opri o clipă şi răsuflă cu plăcere ae-' rul curat. Ii străluceau ochii mari; îi trecuse sfiala începutului şi rîdea cu gura ca un crai nou cu coarnele spre urechi.
Ii era drag interesul susţinut cu care îl asculta prîslea. Deodată se întrebă cu mirare pe sine însuşi:
—	Bă Grozăvescule, ştii tu ce spunea mama buni-chii tale de berzele care nu-şi găseau soţie primăvara, la asemenea zbor ? Desigur că ştiu, tovarăşilor pionieri, şi mărturisesc că acea barză ce rămîne stingheră nu mai stă cu celelalte, căci n-o primesc în satele lor şi e osîndită să fie străpunsă. Deci de năprasnă suie în zbor la mare înălţime şi pluteşte în lungul Dunării la vale şi se tot duce ca să afle altă stingheră. Poposeşte cînd şi cînd la un cocioc, apoi iar se înalţă şi se duce. Dacă pînă la al treilea asfinţit de soare nu găseşte ce-i trebuie, apoi îşi dă drumul de cade într-o pustie ascunsă, unde să n-o descopere nici corbi cu clonţuri, nici fiare cu ghiare. Acolo furnicile alea cît bobul o curăţă de carnea amară şi îi rămîn oasele curate, să le spele ploile, să le ducă şuvoaiele pînă-n nisipişurile mării, unde-i cimitir a tot ce e stingher pe ăst pămînt.
Mitiţă suspină mişcat do propria-i povestire. Pîcală era poet.
—	Să vedeţi, tovarăşi pionieri, ce s-a întîmplat cu aceste berze, în primăvara trecută. După ce s-au întors de la iernaticul lor în Africa, s-au aşezat la cuiburile vechi; mai ales la Lunca, mai în apropiere de bălţi. După ce au inspectat dezgheţurile şi s-au bucu-
505
rat, iată că într-o noapte soseşte vifor din josul Dunării, potraoleşte ostroavele, înghiaţă bălţile. Se înşeală şi ele uneori. Veniseră prea curînd. Dacă înghiaţă bălţile, nu mai au de unde scoate hrană. Şi iată-le coborînd de la cuiburi, stînd cu aripile căzute, cerşind hrană de la fraţii lor oamenii. Căci berzele au legat de la începutul lumii prietinie cu rumînii.
Prîslea Bucur cîntă cu bucurie şi c-un accent de basm:
—	Şi pe urmă a trecut frigul şi bălţile s-au dezgheţat...
—	După legea primăverii, l-am alintat eu. Şi berzele s-au suit la cuiburi ş-au clămpănit din pliscuri, închinîndu-se şi mulţămind fraţilor oameni...
Pionierii şi Ochilă mă priviră cu admiraţie, ca şi cum aş fi pus eu la cale sfîrşitul fericit al acelei întîmplări. Cît de demult şi cît de departe veneam eu cătră acea alianţă cu tineretul unei lumi pe care abia atunci începeam a o cunoaşte. Inima-mi îmbătrînită se încălzi ca de un viers fericit.
—	Acuma, tovarăşi pionieri, zise Grozăvescu, bucu-rîndu-se cu gura întinsă pînă la urechi, după ce se odihniră şi ascultară şi negrişorii noştri, eu zic să coborîm la Vieroş, că bunicul dumneavoastră ne aşteaptă. Băgaţi de seamă la biserica cea albă, unde luceşte acoperişul. Chiar acolo, alături, e casa tovarăşului Vameşu. Cîte ştie el, eu nu ştiu nici :a suta parte. El să vă spună cîte-n lună şi-n stele.
Mi-a plăcut că spusese negrişorii noştri...
Mitiţă Grozăvescu se căţără pe capră şi apucă hăţurile. Căluţii porniră în trap harnic, fără îndemn şi fără bici. După un răstimp, feciorul se răsuci intrînd în tovărăşia noastră cu ochii cît strachina şi glasul coborît în gîtiţă:
506
—	Acum, tovarăşi, să ştiţi că avem o supărare mare cu purceii.
—	Cu purceii de devale, am adaos eu, de lîngă grădinile de meri.
Mitiţă cît pe ce să se prăvale de pe capră de uimire. De unde va îi ştiind toate profesorul ăsta străin!
—	Spune, Grozăvescule! se tîngui mezinul.
—	Doar să vă fac un rezumat, se supuse Mitiţă cU mai puţin curaj. Va să zică, devale de grădini, lîngă magazia de cereale, se află un ţarc bine întărit ca o cetăţuie cu dormitoarele purceilor şi a scroafelor bătrîne ce-i priveghează. Iar mai mare peste toţi, Tă-nase. Se zice că dinspre Negrileasa ar îi năzuind la purcei o lupoaică. Are vatră în adîncimea tuîişurilor şi mărăcinilor, şi pui fătaţi acolo. Vine cînd şi cînd şi fură pentru căţeii ei cîte un purcel. Poruncă de la inginer lui Ghiţă Mustăcilă să caute pe unde vine şi să-i aşeze capcană, să-i găsească urma şi să-i semene otravă. Ghiţă se dă în vînt călare, cînd încolo, cînd încoace ; caută ţarcul şi nu-1 găseşte nicăieri spart; seamănă hapuri de otravă, — nimic. Mai vicleană lupoaică nu se află, se plînge nea Ghiţă. Eu cunosc meşteşugul acestor fiarei, zice. Cunoaşte otrava şi se fereşte. Pe unde sare ea, nu ştim noi. Pe unde iese cu purcelul nici atît. De ţipat purcelul ţipă:
Săriţi, covit, vai mie,
Mă duce Ia măcelărie!
Dar ce s-audă paznicul 1 El şade cu capu-n vatră şi suflă în cărbuni sub căldare. Iar lupoaica a apucat de ureche purcelul, bătîndu-1 dinapoi cu coada, şi aşa îl duce cu sine.
507
Copiii ascultau uimiţi. Am întrebat pe Grozăvescu:
—	Dar la turma baciului Bîra de ce nu se duce lupoaica ?
—	Asta m-am întrebat şi eu, tovarăşe profesor. Asta întreabă şi tovarăşul inginer. Moş Bîra se loveşte peste căciulă şi rîde.
—	Mai e încă ceva, Grozăvescule, adăogai cu seriozitate ; am fost şi eu în zilele mele vînător şi cunosc lupii. Că spune lupoaica vorbe bune la ureche purcelului şi că-1 îndeamnă şi-l mînă cu coada, — povestea asta s-o creadă Mustăcilă.
—	Nici inginerul nostru nu crede, tovarăşe profesor, se veseli Grozăvescu. Iar Mustăcilă se jură pe mormîntul tatălui său că lupoaica n-o să piară decît de mîna lui. E bun nea Ghiţă de snoave şi minte ju-rîndu-se pe mormîntul lui taică-su. De taică-su nu s-a ştiut. Nici de ăla pierit în război, nici de alţii.
Grozăvescu strînse hăţurile. Satul, pretutindeni înflorit, era în jurul nostru şi noi nu-1 văzusem din pricina unor poveşti. M-am trezit cu sufletul mîngîiat de adieri de mireasmă.
—	Ho, negrişorilor, că ajunserăm la bunicul tovarăşilor pionieri.
Portiţa de la grădina bunicului avea barbă albă şi întindea braţele cătră prîslea.
VIII
Bunicul, bunicuţa şi. Tantiveta
Intîlnirea nepoţilor cu bunicul s-a desfăşurat aproape fără cuvinte, iar cuvintelo erau strigăte monosilabice năbuşite de lacrimi. Neculai Vameşu avea
508
în jurul frunţii părul clasic alb ca neaua: sub fruntea naltă, pleoape cernite şi ochi stînşi de veche suferinţă. Lăsînd gemenii, a venit cătră mine cu mînile întinse. Mi-a rostit numele; a amintit de un prietin comun, Emilian Popovici, şi mi-a făcut loc să trec prin portiţa deschisă cătră grădina de pomi care, ici-colo, îşi rotunzeau înflorirea ca globuri de lumină lăptoasă. Căsuţa acoperită cu olane roşii ne privi, sticlind din ferestrele deschise în soarele după-amiezii.
—	E ora patrusprezece, socoti nenea Radu timpul probabil, pe care avea să-l însemne cu furnici şi vier-muşi în carnetul său.
Mitiţă Grozăvescu venise în preajmă, lăsîndu-şi o clipă negrişorii, şi-şi strîmba ciudat obrazul, mişcat de întîlnirea generaţiei vechi cu cea mai nouă. El n-evea nici tată, nici bunic; era oarecum singur în bătaia vînturilor vieţii. Vru să spuie ceva, dar lăsă pe a doua zi, că doar n-avea să se scufunde lumea odată cu acel nemaipomenit soare de aprilie. îşi mută pălărioara ceva mai pe sprîncene, şi se duse la prietinii săi căluţii negri.
In acea clipă apăru de după o desime de arbuşti o vedenie. Era o bătrînă cu broboadă şi strai cernit, umblînd lin ca mişcată de resorturi şi privind neclintit, cu ochii alburii ca solzii, dintr-un veac de dincolo de războaiele şi catastrofele epocii. Toate la ea erau subţiri: sprîncenele arcuite a mirare, nasul, buzele, dinţii.
Prîslea strigă : Tantiveta ! şi împunse cătră ea cu fruntea.
—• Puilor, grăi ea c-un glas ca firul unui suspin, încrucişîndu-şi braţele uscate asupra gemenilor, ridică ochii spre mine cu surprindere, ba chiar cu teamă,
509
Câ şi cum profesia mea era să răpesc nepoţii oâirie-nilor.
Vameşu mă cuprinse de după umăr, îndemnîndu-mâ să păşesc înainte; ea se linişti.
—	E soră-mea Elisaveta, îmi zise bătrînul fără altă ceremonie.
Tantiveta alinta copiii, călăuzindu-i de la spate cu braţele ei lungi spre casa cu ferestrele şi uşile deschise. Se mai afla în fund, în coasta unui nuc uriaş, o căsuţă umbrită.
—	Căsuţa aceea e a Tantivetei, zise bătrîna cătră nepoţei, şi mă privi pe furiş. Vi-i foame ?
—	Ni-i foame de nu te vedem cu ochii, Tantiveta, rîse prîslea.
—	Ce vă dă la prînz cuscra Constantineasca ?
—	Polivitamine.
—	Vai, eu nu vă pot pune dinainte decît brînză cu smîntînă şi pui de toamnă fript în ţiglă.
—	Acceptăm, răspunse îngăduitor prîslea, zîmbin-du-mi viclean.
O	palidă bucurie trecu peste faţa bătrînei. Ochii ei mă găsiră, şi îndată fugiră în altă parte.
—	Ni s-au pus şi nouă tacîmuri la masă, mă în-credinţă bătrînul Vameşu.
—	Da-da-da, confirmă Tantiveta.
—	Avem şi-o mămăliguţă bună...
—	Da-da-da-da.
Tantiveta părea că se află în discuţie cu bobocii pe care-i zăream în fundul curţii, după o plasă de sîrmă împletită.
După ce am intrat în sufragerie, nenea Radu in-spectă încăperea cu tavan scund, văruită alb. Perde-luţe de stambă la ferestre: pe păreţi cromolitograîii cu Vladimir Ilici, luarea Qriviţei şi Tudor.
510
Punîndu-şi în lucrare fălcile cu dinţi puternici, gemenii identificară tot ce se afla în acel loc visat şi rîvnit. Flori în ghiveciuri pe prichiciul ferestrei, covorul de deasupra divanului din colţ înfăţişînd un păun cu coada rotată ; o rîşniţă de cafea în firida sobei; pe o măsuţă scundă un pachet de cărţi de joc vechi. Alături, într-un pahar, un singur fir de narcis alb ca omătul.
—	îmi place, şopti prîslea, lucrînd cu hărnicie la piciorul de pui.
La acel glas muzical, ochii Tantivetei se aburiră de lacrimi.
Ce avea de se uita necontenit cu sfială spre mine ? Eram un străin în acea adunare. Eram un spin în bucuria pe care o aştepta de vreme îndelungată. Aş fi vrut să rostesc un cuvînt care să ridice de pe ochii ei ceaţa în care-i plutea înţelegerea. Broboada neagră ce-i înfăşură chipul era ca un chenar al unui portret pe care amintirea îl ridica în mine în acea clipă. Mă ocrotise şi pe mine în copilărie asemenea fantomă a dezastrelor.
Bătrînul Vameşu îmi atinse braţul şi mă îndemnă să ieşim.
—	Venim şi noi numaidecît! strigă prîslea.
—	Foarte bine, încuviinţă bunicul; vă aşteptăm.
Căsuţa Tantivetei, curată, lustruită, perdeluită, cu
scorţuri şi fotografii vechi, mirosea plăcut a rădăcină de iarbă mare. Alături de locuinţa asta, bucătărioara. Şi alături de bucătărioară, o altă cămară pentru cloşte şi pentru uneltele de apicultură ale bătrînului. «Iarna, fac aici teinnic pentru stupi», mă lămurea Vameşu, ca să aline presupusa mea curiozitate. Găini, raţe şi gîşte după plasa de sîrmă. «Aici stau puişorii bietei mele surori»... a urmat el explicaţiile oftînd.
511
Din ograda caselor am trecut în grădina livezii. Cînd am ajuns sub prunii înfloriţi, s-a produs împo-trivă-ne invazia aşteptată a gemenilor, cu răcnete şi tropote. Un motan mare negru cu mustăţi cenuşii o zbughi în nişte tufe. Copiii se opriră brusc şi-l poftiră la ei cu un miaun dulce şi cu şoapte subţiri: pis-pis...
—	Cum l-o fi chemînd ? întrebă rugător prîslea.
Bunicul nu-1 auzi, dar răspunse nucul din ogradă
cu o voce subţire şi stranie:
—	Negrilă.
Gemenii priviră în jur. Nu văzură pe nimeni.
Se alăturară de bunicul lor, ca să-i spuie întîmplă-rile din tren, cu omul tovarăşului Emilian.
Tantiveta îi spiona de la colţul casei.
Copiii îşi amestecau amîndoi glasurile, aşa că bătrînul nu înţelegea decît pe jumătate. Nenea Radu vorbi şi de un clondiraş care, după a lui părere, conţinea «alcool metilic».
—	Mă mir, lui îi place mai mult secărica, zise bătrînul.
—	Eu socot că-i plac toate doctoriile de felul ăsta, răspunse Radu; căci nea Ghiţă e bolnav de ficat.
—	A spus el asta ? Vra să zică nu bea de plăcere, ci din pricina ficatului ? rîse bătrînul. în primăvara asta tovarăşul Emilian i-a dat în seamă purceii din coada văii.
—■ A descoperit o lupoaică, bunicule!
—	încă nu, clătină din cap bunicul.
Gemenii trecură înaintea noastră, şi, printr-o portiţă veche tăiată în zaplazul nalt de scînduri, intrară în cimitirul împrăştiat în jurul bisericuţei.
în pacea desăvîrşită a după-amiezii llutura un painjeniş de lumină. Mormintele vieroşenilor se înşirau strîns, cu cruci umilite de lemn şi împrejmuite
512
de iarbă nouă presărată de bănuţei. Pe cîteva răzoare, zarnacadele, ca cea din odăiţa unde prînzisem, şi zambile violete. Pe marginea cărărilor, talere mărunte de păpădie. Cîte o salcie îşi plîngea crenguţele îndoite peste cruci căzute. înflorea undeva o tufă mare de liliac. Copiii dădură la o parte struguraşii de flori şi găsiră pe neaşteptate mormîntul bunicii celei de demult, subt o piatră cu inscripţie:
Smaranda Vameşu, născută Voinea în anul 1900; învăţătoare la Lunca şi Vieroş;
Dobîndindu-şi pacea în al 25-lea an,
15 aprilie 1925.
Deasupra inscripţiei era aşezată, subt un cadru de sticlă, o fotografie pe care vremea pusese pete şi ceaţă. Păreau a mai trăi ochii, care priviră spre noi de dincolo de moarte.
Copiii s-au înduioşat mai puţin decît m-aş fi aşteptat. Cercetau mai mult curioşi acel loc ce cuprindea, întoarsă la elementele primare, substanţa din care ieşiseră şi ei la soarele vieţii. Radu transcria epitaful. Prîslea se năcăjea să desluşească ochii fotografiei stinse. Expresia acelor ochi eu o priveam de cîteva clipe răsfrîntă în ochii lui. Am fost zguduit o clipă de această înviere a moartei de sub lespedea de piatră.
M-am depărtat ca să-mi ascund emoţia.
în mormintele cimitirului sătesc odihneau rîndurile de muncitori ai acelui pămînt dunărean, cotropit odinioară de hoarde şi stăpîni nesăţioşi, trăind, cei mai mulţi, o viaţă întunecată şi amară. Nu erau scrise nume, nu apăreau imagini. Le rîdeau flori în lumină; cerul era nalt şi curat ca vioreaua, soarele îşi înclina cursul cătră orizontul de dealuri. Zvonurile satului păreau căzute ca într-un iezăr al tihnei.
33 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 18
513
Copiii cercetau toate cîte se aflau în preajmă în-corporînd în fiinţa lor bucuria scrisă în văzduh şi sunetele familiare ce împresură locuinţile pămîntenilor: un muget de viţel, o trîmbiţare victorioasă de cucoş, un glas supărat chemînd prelung pe un copil neastîm-părat cu numele Năiţă. Curînd desluşiră un zvon ca murmurul unei strune melodioase. Ascultau nedumeriţi. Atunci i-am călăuzit în livadă şi, de acolo, cătră un gărduţ viu de smeuiriş, care închidea prisaca bătrînului Vameşu. Pionierii noştri m-au urmat cu mirare, dar şi cu încredere, pînă ce-au descoperit încîntaţi cîteva ştiubeie sistematice, din care săgetau în înălţime şi coborau din albastru albine aurii. Am dat lămurire pentru carnetul lui Radu, asupra acelui şuvoi melodios, cei lega pe lucrătoarele cele harnice de grosul livezilor înflorite şi de o pădurice de salcîmi pe lîngă care coborîsem cu trăsura.
Cu faţa îmbujorată de plăcere, prîslea Bucur se adresă sătuleţului muştelor aurii:
—	Voi nu ţineţi repausul duminical ?
Greşala lui a fost că şi-a însoţit întrebarea de un gest larg cu braţul. Îndată s-au desfăcut cîteva străji de la urdinişurile stupilor, săgetînd împotriva tulburătorilor. Ne-am retras strategic printre coroanele pomilor. Copiii m-au urmat comentînd cu respect alcătuirea atît de înţeleaptă a coloniilor acelor adunătoare de dulceaţă. Cu respect, căci, după ce se crezu trecut în zona fără primejdie, prîslea se văzu atacat din nou de urna din străji care îl urmărise mai de aproape. Urmîn-du-mi sfatul, copilul rămase neclintit ca o stană, pînă ce albina îl părăsi.
—	Du-te acasă, îi zise el cu blîndeţă.
—	Să fie pace între oameni şi albine, adaose Radu. Musca se învîrtejise asupra lui. El o lovi cu tartajii
514
carnetului, ajutînd-o să-şi îndeplinească misiunea, adică jertfa vieţii.
Bunicul ne ajungea din urmă, pe cînd intram sub nuc, apropiindu-ne de casa cea mică. Un grangur în-vestmîntat cu penet galben aurit slobozi o fluierătură sonoră, dar încurcată, şi îndată porni în zbor, ocolind bisericuţa.
—	Cine-i păsăroiul ăsta ? întrebă prîslea.
—	Grangurul! răspunse nucul cel vechi, descoperind în aceeaşi clipă obrazul veşted, luminat de zîm-bet al Tantivetei.
Chemă spre ea pe bătrîn, cu gesturi ferite, ca să-i comunice, după cît ,se părea, o taină.
—	A venit Maftei, de la oficiul telefonic, strigă ea. Te chiamă de la Bucureşti tovarăşul Emilian.
—	Mai încet, soro, o potoli bătrînul Vameşu.
—	Vrea să-ţi spuie nu ştiu ce. Vine în sara asta tovarăşul Emilian.
Se întoarse şoptind cătră copii:
—	Aţi văzut pe bunicuţa Anda ?
In glasul ei era o încredinţare că acea bunicuţă de demult se afla vie într-un palat subpămîntean.
Nenea Radu îi înţelegea rătăcirea; apucă mîna lui prîslea şi i-o strînse, oprindu-1 de a răspunde. Tanti-veta îşi uită vorba; umbra Smarandei Vameşu se topi din vedenia ei.
Dintrodată coloarea cerului se schimbă ; la asfinţit, unde! scăpătase soarele, se împînzise o vîlvoare uriaşă.
Tantiveta îşi aplecă pleoapele şi suspină, apărîn-du-se cu palmele-i uscate de primejdia acelui pojar. Se răsuci spre cămăruţa ei populată de imagini confuze, urmărind în mintea-i ceţoasă sclipiri, ca cioburi uitate într-un fund de săltar.
IX
Dramă din trecut
Bunicul se întoarse în scurtă vreme de la oficiul telefonic. Tovarăşul Emilian îl înştiinţase că porneşte într-un sfert de oră, c-un automobil; cel mult la 9 e la Vieroş. Prietinul ieşan să-l aştepte pînă atunci unde se află. îndată ce-ajunge, tovarăşul Emilian va avea plăcerea să-l găzduiască la reşedinţa gospodăriei de stat. L-a rugat pe tovarăşul Neculai să ia măsuri, pe a doua zi, ca atît ieşanul cît şi pionierii să vadă satul şi măcar o parte din realizările oamenilor muncii.
Copiii, trudiţi, stăteau în scaune dinaintea uşii în preajma caişilor, care împrăştiau încă o lumină sidefie din globurile lor de flori; le asfinţeau ochii, ar fi renunţat la cină ; primiră în silă ceştile de lapte cu care îi îndemna stăruitor Tantiveta ; după aceea şo-văiră pînă în iatacul pregătit pentru ei şi, după ce aruncară bocancii ferecaţi spre uşă şi straiele sport spre ferestre, căzură pe culcuşuri şi intrară numaidecît în dulceaţa somnului. Bătrîna îi priveghe o vreme, după aceea se închină cătră fratele său mai mare şi cătră mine, retrăgîndu-se cu paşi de pîslă. Se opri un timp lîngă nuc, ascultînd ca să audă un freamăt spre turnul bisericii. La acel ceas, după stingerea amurgului, nu cîntau cucoşii ca să alunge duhurile. Intră în casă aprinzînd lampa şi se aşeză în scaun la o măsuţă scundă, rînduind şi reparînd albiturile casei.
Cu glas monoton şi obosit, bătrînul Neculai Vameşu vorbea în răstimpuri, simţind nevoia să împăr-
516
tăşească unui străin călător tristeţa singurătăţii lui. De mulţi ani trăia aşa, lîngă mormîntul care închidea «fericirea lui». Abia după venirea lui Emilian Popovici la Vieroş, a ieşit din umbră la lumină, năzuind să dea un scop anilor pe care îi mai avea de peitrecut în această lume. Energia tovarăşului Emilian îl cîşti-gase la munca de ridicare a poporului. Priveghiază şcolile de alfabetizare, grădina nouă de meri; încet-încet, sănătatea i s-a îmbunătăţit; simte că apropierea nepoţilor lui e un medicament ce-1 va însănătoşi deplin.
In fiecare noapte Elisaveta, sora lui cu lumina minţii împuţinată, stă aşa fără somn, lucrînd ori închinîndu-se la icoane, pînă ce se aud trîmbiţările de primejdie, cum le spune ea, ale ceasului al doisprezecelea. Aşa-i rînduit, să cînte cîndva cucoşii sfîrşitul lumii. După ce se vede că pămîntul stă încă pe temeliile lui, biata Tantiveta se alină.
N-aş putea pretinde că Neculai Vameşu m-ar fi plictisit cu vreo istorisire. întrebările mele destul de discrete nu primeau răspunsuri limpezi; nici nu insistam asupra unor împrejurări despre care el nu putea vorbi cu uşurinţă unui om abia intrat subt acoperişul casei lui.
Dar aici se amesteca o altă însuşire a fiinţii mele. Aveam nenorocirea şi privilegiul de a fi poet, adică fusesem binecuvîntat cu intuiţie şi fantazie.
Stînd de vorbă eu şi bătrînul Vameşu şi despre alte lucruri şi mărturisindu-i şi eu unele «strapaţe» ale vieţii mele («strapaţe» e cuvîntul lui), am auzit din lăuntrul camerelor un ornic cîntînd ora zece cu glas de cuc. Pînă atunci, cufundat în sfatul meu cu bătrînul nu băgasem de samă existenţa acelui instrument de măsurat timpul, de unde se vede că n-avem
517
nevoie de atare meşteşug decît cînd obosim ori începem a ne plictisi, ori avem o nelinişte.
—	De ce o fi întîrziind prietinul Emilian ? am întrebat.
—	Aud automobilul urcînd din partea cealaltă a dealului, mi-a răspuns Neculai Vameşu.
Mi-am încordat atenţia fără să deosebesc nici un zgomot, de şi puteam să mă laud că am ureche fină. Bătrînul era de părere că, uneori, cei cărora vîrsta le îngroaşe timpanul pentru sunetele apropiate, rămîn în schimb cu un spor de percepere a sunetelor grave şi depărtate.
—	De unde ştii asta, prietine Vameşu ? Ai consultat un medic ? Ai cetit undeva ? Eu nu cred.
Bătrînul nu ştia ce mi-ar putea răspunde. A strîns din umeri. Apoi a ridicat degetul arătător al mînii drepte.
—	Acuma a intrat în sat.
—	Cine ?
Tovarăşul Emilian.
—	Imposibil !
Chiar în clipa cînd rosteam acest cuvînt, se desluşi în înălţime vuietul caracteristic al motorului cu benzină. Urechea mea îl căuta aiurea, în cu totul alt registru al sunetelor. Deodată l-am desluşit.
—	Acuma e în crucea satului, la cotitură.
Abia ieşirăm în portiţă şi automobilul ne pipăi cu farurile-i orbitoare, oprindu-se. Sună ca un tunet o portieră. Silueta fantastică a suceveanului ocoli snopii de raze, venind spre noi cu braţele întinse.
—	Am întîrziat. De la amiază nu m-am aşezat pe scaun. Ce face bătrînul meu Vameşu ? Te-au bucurat nepoţii ? Eşti mulţămit de ei ?
—	Da, suspină bătrînul cu inîhnire; n-o să-i am cu mine decît puţine zile.
—	Nori multa, sed mulţam, prietine Neculai, cum spunea Arune Ciocîndea, profesorul nostru de latină.
li strînse mîna.
—	Hai, se întoarse el vioi cătră mine; ajunge fiecărei zile bucuria ei; mergem la hodină. Programul la Vieroş e să salutăm în fiecare dimineaţă răsăritul soarelui.
Casa gospodăriei de stat nu era departe: dincolo de biserică spre marginea satului. In cuprinsul curţii ardeau două felinare. Un paznic cu armă sta de veghe. La mehăitul claxonului, sosiră cu grabă cîni dinspre acareturi şi se aprinseră lumini în încăperi.
Toată rînduiala suceveanului mergea ca pe scripeţi, fără încurcături, fără vorbe. O femeie căruntă, zîmbi-toare şi cuviincioasă, ne întîmpină, primind pachete şi genţi. Dispăru şi se întoarse cu două pahare de lapte pe-o tabla de carton lăcuit roşu. Şopti ceva, primi răspuns mormăit, se retrase lăsînd deschise două uşi spre camerele de culcare cu paturile aşternute.
—	Ţi-i somn ? mă întrebă Emilian.
—	Nu; niciodată nu mă culc înainte de miezul nopţii.
—	Şi eu niciodată la oră fixă. Mai stăm de vorbă. Cum ţi-a plăcut Vameşu ?
—	E un om trist.
—	Să nădăjduim că i se vor întoarce privirile de la trecut spre viitor.
—	Crezi ? După cît am înţeles eu, sub lespedea de piatră de lîngă bisericuţă se ascunde o dramă. Dumneata cunoşti ce-a fost ?
—	Da, cred c-am statornicit dosarul acestui proces. Nu te nelinişti, îi spun eu aşa: proces; dumneata i-ai putea spune tragedie. Intîmplări oarbe, victimă nevinovată...
A trăit în partea asta de ţară un om care moştenise de la stăpînit-orii din raia arma spaimei — aş putea spune — asupra norodului. Ena un oarecare Gogu Bivolaru, un tel de bandit aliat cu slujbaşii guvernului. Aceştia erau jăcmănitori la lumina zilei, Gogu Bivolaru vămuitorul din umbra nopţii. Acel om îndrăzneţ se ocupa mai ales cu contrabanda de vite prin trecători ascunse peste Dunăre şi aduna bani peste bani.
I	s-a părut că învăţătorul cel nou Vameşu i-a răpit un drept al său însoţindu-se cu învăţătoarea cea tînără Smaranda Voinea. Au început o serie de intrigi, denunţuri, anchete, împotriva lui Vameşu. Prietinul meu a trecut cu îndîrjire prin toate. Insă epoca aceea chinuită i-a agravat Smarandei Vameşu o boală de piept. S-a prăpădit tocmai cînd tiranul vieţii ei îşi încheia cariera într-o noapte de iarnă, împuşcat de grăniceri într-un ostrov al Dunării.
După ce-am ascultat cronica acestor întîmplări de odinioară, am rămas tăcut alături de Emilian. Amîn-doi eram toropiţi de-o trudă plăcută.
Intr-un răstimp a lucit într-un geam o lumină ca de la un pojar depărtat.
M-am ridicat şi am deschis o fereastră, ca să admirăm răsăritul lunii, la un ceas tîrziu.
Satul dormea cu ochii căsuţelor orbiţi de întuneric.
Din locul de unde priveam, am văzut bisericuţa din mijlocul ţintir imului umil. Am avut vedenia învăţătoarei de demult ieşită din somnu-i prelung şi întru-pîndu-se în aburul luminos al lunii ştirbe. Nu era
520
decît demonul imaginaţiei mele. Mi-am scuturat fruntea întorcîndu-mă spre Emilian Popovici. Dormea în jîlţ biruit de oboseala zilei, cu palmele pe genunchi ca mumia faraonului Ramses. Cînd m-am mişcat, a deschis ochi de diamante, zîmbindu-mi.
X
Tovarăşul inginer
Dimineaţa, cînd soarele a umplut camera aurind ghiveciurile înflorite din ferestrele cătră cerdac, am avut încredinţarea că, într-adevăr, m-am stabilit în altă zodie a vieţii mele. Era ora 6 ; tovarăşa cea cu ochii plecaţi isprăvise de dereticat şi-mi aşezase lîngă pat o pereche de bocanci cu talpă groasă, o beretă cenuşie de vînător alpin şi o haină mai largă, impermeabilă, pentru vîntul ori ploile primăverii. Am găsit şi o armă : un baston greu de corn, pe care l-am mînuit o clipă cătră un duşman închipuit; dar m-am liniştit îndată auzind glasul lui Emilian Popovici în cancelaria din stînga mea, eu canaturile date în laturi spre coridorul larg.
—	Pofteşte, prietine, mă îndemna el.
Două ceşti cu lapte abureau pe o măsuţă de lîngă birou. Alăturea de ceşti, felii mari de pîne neagră şi, într-un castronaş, miere granulată, cu lopăţele de lemn de prun în loc de linguriţi de argint. Toate erau alcătuite ca să-mi placă.
Suceveanul sta cufundat într-un scaun cu spătarul înalt. M-am aşezat şi eu făcîndu-i faţă, la biroul împovărat de condici şi mape. Pe păreţii albi, — stampele întemeietorilor vieţii nouă a lumii.
521
—	Nu ţi-i foame ? a întrebat prietinul meu, ridi-cînd dreapta spre bunurile acestui fericit pămînt.
«Acestui fericit pămînt» era interpretarea mea intimă şi mută.
Suceveanul meu a urmat:
—	Poate nu te împaci cu pînea din făină integrală ?
—	Dimpotrivă, asta să-mi fie pînea mea cea de toate zilele ! am exclamat cu entuziasm.
Emilian a rîs cu voie bună. Apoi a început a-mi lămuri situaţia lui în acel ţinut dunărean. înainte de a i se încredinţa conducerea gospodăriei de stat, avusese tot felul de însărcinări în regiune. Lucrase la întemeierea, gospodăriei colective de la Lunca; pusese în mişcare manifestări de cultură de acolo şi din alte sate: cămin, bibliotecă, cor. Apoi învăţămînt pentru analfabeţi, comitete de pace şi cîte altele...
—	E uşor să le enumeri, ofta Emilian, dar cîtă strădanie ca să biruieşti inerţia, să înlături reaua voinţă şi duşmănia... Tovarăşii de lia raion strigau mereu că le scot peri albi cu «pretenţiile» mele, dar pînă la sfîrşit mă sprijineau în toate. Nacazuri mari am avut la început cu femeile, dar acum dintre ele se aleg cele miai aprige activiste...
Tăceam cu fălcile încleştate.
«Cînd se petrecură acestea ?»
Cînd se petrecură acestea, paralel cu indiferenţa mea, cu trufia, cu dulapul de cărţi, cu turnul meu de fildeş ?
Ceva din cele enumerate de sucevean îmi sunase la ureche la Bucureşti, lîngă Bărăţie, cînd eram atît de ruşinos de flămînd şi Clopoţel canaraşul îmi îm-blînzise inima. Ceva din toate acestea le cetisem cînd şi cînd cu o privire perfidă de intelectual sceptic. Oftasem ca şi Creangă : «In ţara asta bine ar fi să fie
522
bine!» Iată-mă aruncat năprasnic de întîmplare în marginea unei foste raiale... De cînd ieşisem în lume nu auzisem de Lunca şi Vieroş. Aş fi privit cu ochi încrucişaţi pe acel care mi-ar fi prorocit că o să fiu făcut knock-out lîngă luncile Dunării.
De şi nu mă socot atît de naiv, încît să-mi închipui că într-o clipă se pot definitiva asemenea schimbări la vedere, totuşi, dacă unele s-au săvîrşit, datorită acelor magii ce se chiamă libertate şi deslegare de trecutul negru, atunci progresistul, — cum se spunQ astăzi, — progresistul din mine are dreptul să înfrunte pe cărturar, robit divanului, ţigării şi cafeluţe-tor orientale.
Am declarat:
—	Mefisto vrea să-mi cumpere sufletul. Iscălesc învoiala !
Ochii suceveanului s-au bucurat cu blîndeţă :
—	Trebuie să te mai pun în curent şi cu altele, a adaos el. S-ar fi cuvenit să cunoşti pe titularii conducerii acestei gospodării. Secretarul are treburi la Bucureşti şi-l vei cunoaşte mai tîrziu. Inginerul agronom e în mijlocul muncitorilor, plecat de cu noapte. O să-l vezi după ploile pe care le aşteptăm. M-ai întrebat ce e cu «tovarăşe inginer» în sus, «tovarăşe inginer» în jos. Numele acesta se datoreşte compasului cataligelor mele, — semn ideografic al ingineriei. Mi-a rămas din vremea cînd am hotărnicit la Vieroş, în 1945, pămînturile moşiei.
Acum fii atent la tovarăşii care ne aşteaptă, sfîrşi prietinul meu îndesîndu-şi în cap bereta alpină. îmi cer o lămurire eîţiva gospodari nedumeriţi. După aceea mergem cătră livezile despre care ai aflat; coborîm apoi la cetăţuia purceilor, iar la amiază ne vom afla în tainiţile Dunării.
523
—	Dar cu pionierii noştri cum facem ?
—	Pionierii acum «se pun la cale», cum se spune la Ilişeşti, cu pînea, laptele şi mierea pe care le-ai preţuit dumneata. Peste un sfert de oră îi călăuzeşte pînă aici prietinul lor Mitiţă Grozăvescu. Vor face împreună cu noi prima lor expediţie în această parte a lumii.
Afară, în preajma cerdacului, aşteptau cinci săteni, oameni viguroşi, în puterea, vîrstei. Purtau toţi bocanci şi ciorapi roşii pînă la genunchi, cuşme nalte de blană de oaie şi mintene scurte cafenii.
Ne-au salutat cu demnitate: «Bună dimineaţa», — fără să se ostenească a-şi trage de pe ţestele tunse căciulile ţuguiate de miel. M-am simţit stînjenit; mi-am scos ochelarii, i-am şters cu o batistă albă ca helgea şi i-am încălecat pe nas. N-aveam de ce să mă tulbur; oamenii mă priveau cu respect. Probabil că opinia publică fusese prelucrată de Mitiţă Grozăvescu, amicul meu.
—	Despre ce e vorba, tovarăşi ?
Obrazul celui mai în vîrstă dintre săteni se lumină de un zîmbet. Cu glas puţin gîngav, mîngîindu-şi mustăţile de matasă uscată de porumb, dădu lămurire cum că s-ar fi vorbit în sat la Vieroş despre nişte po-mişori de măr plantaţi în grădinile oamenilor şi ar fi ieşit de la administraţie prepus, cum că acei altoi ar fi fost mutaţi pe furiş din grădina de la Şovar.
—	Adică ce mai ala-bala, întrerupse cu glas vioi unul cu mustăcioară cît un cărăbuş sub nas; nu mutaţi, ci luaţi fără ştirea nimănui; Să ni se facă nouă asemenea imputare ?
Emilian Popoviei întrebă cu linişte:
—	Nu-i adevărat ?
524
Cel cu cărăbuş sub nas repezi o contra-întrebare r
—	Ce dovezi pot fi împotriva acelora care au plantat, pentru copii, cîţiva altoi de măr cumpăraţi de la Turnu ?
—	Dacă i-aţi cumpărat şi aveţi recipisă de la grădinarul pepinierei, nu poate fi nici o discuţie.
Sătenii tăcură o clipă.
—	Ascultaţi, urmă imediat Emilian Popovici. Cred că mă cunoaşteţi; nu-mi place vorbă multă. Aveţi să-mi răspundeţi că aţi pierdut recipisele.
—	Da, tovarăşe inginer.
—	Nu mă întrerupeţi. Pomologul de la Şovar a cercetat prin grădinile satului şi a constatat altoii de meri de care vorbim. Să zicem că peste doi ani vine iar pomologul şi stă de vorbă, nu cu voi, ci chiar cu merii.
Sătenii se veseliră, privind unul la altul şi făcîn-du-şi semne ascunse cu ochii, cum că acum «Picioroange» va să scoată din căpăţîna lui altă trăsnaie, cum are obicei.
—	Aşa că îi întreabă pomologul pe merişori, fiind şi eu de faţă. Nu-i întreabă cu glas, ci-i cercetează după rînduiala pe care o ştie el. Frunzele şi florile, şi după aceea, la vreme, fructele sînt aidoma cu ale merişorilor de la Şovar. Toţi sînt dintr-un neam, rodesc mere de Stetin, cum îi arată catalogul, cu coaja de-a întregul roşie şi cu carnea gălbie. Nicăieri în aceste părţi ale Dunării nu se află asemenea soi de mere; am adus puieţii de departe şi i-am ales bine.
Deci merii îmi vor da răspuns. Unii dintre voi ar socoti că între timp altoii pot fi schimbaţi. Nu se schimbă, căci eu le pun semne ce nu pot fi înlăturate, şi îi şi fotografiez.
525
S-ar putea să piară. Dar eu vi-i dau pe samă şi vă fac răspunzători de viaţa şi de creşterea lor nesmintită. Nici copil, nici vită să nu-i strice.
Ii creşteţi bine şi se va dovedi, să zicem, că au fost scoşi de la Şovar, mai ales că pepiniera de la Turnu nici nu există.
Aşa că ne împăcăm, să fiţi tovarăşi în parte cu grădina de la Şovar.
Gospodarul vîrstnic, cel ce începuse sfatul, se bătu cu palma peste frunte :
—	Păi, tovarăşe inginer, atuncea de ce-i mai mutarăm ? Mai bine îi ceream, cu rînduială şi dreptate.
—	Prin urmare, recunoaşteţi că i-aţi «mutat».
—	Ce mai tura-vura ? I-am furat, tovarăşe inginer, se învoi cel miai tînăr. Să nu mai ştie nimeni, că ne facem de rîs; nu că-i luarăm fără ştire, dar că furăm descoperiţi.
■— Scriem pe hîrtie, tovarăşe Greblea, semnaţi şi rămîne numai între noi.
—	Am înţeles, să trăiţi! au răspuns, cu demnitate cetăţenii.
S-au retras. După cît îi înţelegeam, nu se ruşinau de fapta lor; «mutarea» unui pom, ori a unei flori nu li se părea faptă necinstită ; dar erau plini de admiraţie pentru tertipul inginerului. Al naibii Picioroange, te strînge în cleşte cu vorba de nu poţi zice nici pîs. Cu ăsta nu e de glumit!
Emilian Popovici nu părea contrariat de morala vieroşenilor lui. Oamenii aceia, vioi şi neliniştiţi, zăcuseră sub cea mai cumplită opresiune şi fuseseră nevoiţi a scormoni ş-a găsi cu inteligenţa lor mijloace felurite de apărare. Ameninţarea pieirii le dictase o nouă tablă a celor 10 porunci.
526
Dîndu-mi explicaţia asta, suceveanul aţintea cu ochi pierduţi zarea amiezii. Juca din decindea de Dunăre un vîntişor călduţ, care slobozea cînd şi cînd un viers abia auzit de ţînţar.
—	Barometrul coboară, şopti el pe gînduri. Apoi, ca şi cum ar ti făcut o declaraţie: Mîni, cel mult poimîni, vine ploaie. Ar fi bună, fără îndoială, dacă isprăvim lucrările începute, ultimele arături şi semănatul în curs. Trebuie să cheltuiesc puţină vorbă cu şefii de brigăzi şi să stabilesc un premiu pentru cea mai bună brigadă. Binevoieşte a ceti situaţia lucrărilor în însemnarea oficială afişată pe tabela neagră de la dreapta dumnitale. Trebuie să adăogim şi informaţia că ploaia este probabilă.
La poarta deschisă apărură prietinii noştri cei mici, pionierii. Grozăvescu alerga la mijloc, cu bărbia în piept, iar cei doi gemeni pe de laturi, ca nişte căluţi de troică.
Coborîsem şi noi treptele cînd ei s-au oprit brusc, cu salutul consacrat.
—	Gata, raportă Mitiţă, i-am adus.
—	Grozăvescule, îi porunci inginerul, ai pregătit trăsura cea mare ?
—	Numaidecît.
—	Vii în luncă, dei la vale de heleşteu. Avem de făcut cercetare la cetatea purceilor pentru pagubele ce avem şi apoi după aceea venim la tine.
—	Am înţeles.
—	Nu uiţi să treci şi pe la Mustăcilă, să vie şi el neapărat devale.
—	S-a făcut, mă rog.
Acest «mă rog» al vorbirii din ţinutul Sucevei părea să cuprindă oarecare ironie, pe care însă prietinul Emilian n-o băga în samă. Grozăvescu mă căută cu
527
ochii lui mari şi îşi arcui spre urechi rîsu-i larg şi tăcut.
Se alătură de mine, pe cînd suceveanul pornea înainte între gemeni, şi-mi şopti ca unui complice :
—	N-am fost la Cotoi; îi trimesei o scrisoare, să vie după poruncă unde e chemat.
—	De ce ? Nu cumva te-ai simţit ofensat de vorbele ce ţi-a adresat ieri ?
—	Te cred, tovarăşe profesor. Am rupt cu el orice relaţie; Cotoi e inamicul meu număru unu. Cu respect şi la revedere, tovarăşe profesor.
Grozăvescu a pornit spre poarta pe care intrase, purtat ca un val mînios. Am grăbit şi eu spre partea cealaltă, pe unde apucaseră pionierii şi suceveanul, înainte de a ocoli pe după garajul tractoarelor, am mai privit o dată în urmă şi am văzut pe Mitiţă oprit în poartă, aşteptînd din partea mea, ca din partea unui prietin proaspăt, acest gest. M-a salutat adînc, închinîndu-şi cu stînga, pînă la pămînt, pălărioara.
XI
Cuculeţ, pasere sură...
Ne-am dus de-a dreptul, pe un drumeag îngust, cătră marginea răsăriteană a satului; am apucat pe o hudiţă suind în culmea de unde se deschidea valea Şovarului.
Ne întîmpinau şi ne urmăreau ici-colo priviri pe care le ghiceam în dosul ulucilor ori la ferestre între ghiveciuri cu flori. Cotei de diferite forme şi colori ieşeau pe sub porţi. Unii ne puneau întrebări cu lătra-
528
turi mînioase; la răspunsul nostru se opreau şi ne salutau prietineşte cu cozile.
Copii puţini; nu le era încă vremea jocului; se îndestulau la vetre cu lapte şi pîne coaptă în ţest.
înţelegeam de la sucevean că oamenii de la Vieroş se ridicaseră cu repeziciune din regimul în care putrezeau cu puţini ani mai înainte. Se înălţau clădiri nouă, era înlocuit cu tablă ici-colo stuful de pe acoperişuri. Porţi, uluci, coşare. Nu putea fi pentru mine nici o îndoială despre prosperitatea ţărănimii din acea regiune. îmi sporea curiozitatea de a vedea instituţiile de higienă şi cultură.
Ca Toma din legenda Evangheliei, mă pregăteam să cred şi să fiu fericit, numai după ce voi vedea.
—	Ai dreptate, mi-a răspuns Emilian ; fără îndoială, însă, că nu te aştepţi să găseşti aici un aşeză-mînt academic.
—	Nu, şi nici un bătrîn academician la şcoala de alfabetizare din Vieroş.
In acea clipă, ajuns în pisc, am văzut, de o parte şi de alta a văii Şovarului, clinele plantate cu meri. Grădina nu era spectaculoasă ; altoii tineri abia se ridicaseră şi culmile păreau golişti; dar lucrările de drenaj coborau spre pîrăul din vale şi aruncau în cîteva locuri, în arcuri spumoase, apa subsolului, hrănind pîrăul care scînteia în soare.
De şi în viaţa mea nu creasem niciodată o livadă pentru generaţiile viitoare, trăisem cîţiva ani între oameni de specialitate care lucrau cu plată pentru un văr al meu, bărbat bogat şi întreprinzător, o grădină întinsă de meri, ale cărei roade urmau să fie exportate. Pe Uţă vărul nu-1 interesa frumuseţea acestei opere, ci rezultatul ei final în lei aur. Cum locul nu era prielnic, merii, cu toate silinţile grădinarilor,
34
529
n-au susţinut speranţele lui Uţă; au decăzut, în rînd cu ţăranii muncitori ai moşiei. Acum înţelegeam pricina dezastrului. Terenul nu fusese drenat.
Vedeam în livada de la Şovar meri sprinteni înăl-ţîndu-şi coroanele încă modeste spre soare. Echipe de muncitori îi dezbrăcaseră de armătura de stuf ce le fusese pusă pe iarnă, ca să-i apere de atacul iepurilor. Trestia ruptă era înşirată grămăjoare între rînduri şi ardea. Lucrătorii greblau focurile stînse. înspre acele părţi intraseră de-a coasta cîteva pluguri mici cu cîte un cal, ca să îngroape cenuşa.
—	După asanarea acelui loc de la Şovar, îmi da lămurire suceveanul, gospodarii vieroşeni s-au adunat şi s-au rugat să fie dumiriţi ce-i cu plantaţia de meri de care se vorbeşte. în aceste părţi de lume nu s-a mai auzit de aşa ceva; şi de s-ar întemeia o grădină de meri, apoi tabără toţi asupra fructelor, ca turcii din raia.
—	Pe lîngă asta, întrebau ei, trăim noi oare, tovarăşe inginer, pîn-or da roadă beţele astea ?
—	Or trăi copiii voştri şi copiii copiilor voştri.
—	Apăi, de le-o trebui, şi-or face ; nu e vorba de ei, ci de noi, pîrliţii de acuma. Să ne fie bine şi nouă în astă viaţă. Deocamdată să zicem că e îmbunătăţit pămîntul şi eliberat de ape cum ne-am liberat noi de ciocoi; putem pune o legumă; putem hrăni nişte viţei, ori miei.
—	Colocviul acesta, urmă prietinul meu, ar fi bun pentru dumneata, ca să alcătuieşti o schiţă dramatică. Mie mi-a scos peri albi.
Suceveanul oftă cu năduf, ocoli cu privirile-i ascuţite grădinile de meri şi sfîrşi zîmbind:
—	Totuşi s-a făcut.
530
Am păşit la vale pe un drumeag ce ducea la clădirile hambarelor.
M-am aplecat spre arătura pomilor şi am cercetat ţărîna zvîntată de soare.
—	îndestulător silicat de aluminiu, am observat eu ; merii dumnitale au viitor măreţ. Sănătatea lor se vădeşte în coajă, frunză şi mugur.
Prietinul Emilian m-a privit cu surprindere.
—	Nu te mira, am răspuns eu privirii lui. Curiozitatea cărturărească şi fantazia se prelungesc la mine uşor în realităţile vieţii. Asta e a treia însuşire a mea. Am studiat pomologia în vremea livezilor lui Uţă. îmi îngăduiam să-i dau sfaturi şi el rîdea, invitîn-du-mă să altoiesc cu mîna mea un pom.
Suceveanul rîdea în stînga gurii:
—	Eşti un om nepreţuit, stimate amice.
—	Se poate ; vina mea e că n-am căutat prilej să fiu preţuit. Am fost un fecior de bani gata, un leneş ş-un singuratic. Acuma am intrat în luptă pentru a dobîndi o .pîne în fiecare zi. Simt că mă vindec.
Suceveanul m-a privit fix şi ochii i s-au înduioşat.
—	Copii, strigă el, vă chiamă la vale bunicul.
Gemenii s-au avîntat pe drumeag spre hambare.
Emilian Popovici s-a întors spre mine cu dreapta
întinsă.
—	La început am avut îndoieli, a mărturisit el; acum am început a crede.
Dintre flăcăruile şi fumegările de trestie, un supraveghetor tînăr, cu haină sură şi cizme nalte, sui spre noi, după ce îşi atîrnase pălăria într-un merişor înflorit.
Emilian Popovici coborî cătră el şi-l opri ca să-i asculte raportul lucrărilor de dimineaţă. Apoi mi-1 ■aduse, ca să ne cunoaştem.
34*
531
—	Marin Grecu.
—	Teodor Ieşanu, m-arn recomandat eu.
—	Zis şi Tutei Milostivii, a adăogit prietinul meu, rîzînd. Dacă ai vreo nedumerire, Marine, consultă-1 pe ăst barbat învăţat.
Tînărul şef de lucrări întoarse cătră mine, respectuos, o privire de catran.
— Ştiu, mormăi el; am aflat de la Mitiţă Grozăvescu.
Am păşit un răstimp lîngă Marin Grecu, prin livada tînără. Am aflat de la el că e venit din regiunea Piteştilor, unde se găsesc cele mai frumoase grădini de meri ; că gospodarii de la Lunca şi Vieroş aveau obicei să întrebuinţeze merişorii pentru codirişcă de bici; dar «acuşica s-au mai civilizat».
—	Tovarăşe Marine, nu-ţi plac dunărenii ?
—	Nu prea ; m-aş întoarce la Piteşti. îmi trăiesc părinţii; am trei fraţi şi o soră. Acolo petrec altfel. Aici prea multe; necazuri cu oamenii.
—	Insă pînă ce va veni timpul să te duci la Piteşti, îţi cunoşti şi-ţi faci datoria...
— Cum nu ? Strict şi absolut. Sînt membru de partid.
Ne-am dus aşa sporovăind pînă la hambare, unde făcuseră puţintel popas bătrînul Vameşu cu nepoţii. Ajungea la ei în acelaşi timp şi suceveanul.
'Un stol de vrăbii amestecate cu presuri hălăduiau la gunoaiele din laturea magaziilor de cereale. Agăţaţi de crenguţele merişorilor livezii făceau cercetări amănunţite piţigoi şi grimpăruşi, ciugulind larvele scoase la lumină de căldura lui aprilie. Mai cu samă de această lucrare binevoitoare a păsăruicilor erau cu bucurie interesaţi gemenii.
532
Am întrebat pe Marin Grecu dacă s-au făcut stro-piturile în februarie pentru eliberarea de paraziţi a merilor. Desigur că s-au făcut, m-a încredinţat el cu voce scăzută. Suceveanul avea însă auz fin şi vedere pătrunzătoare şi zîmbi recunoscător paserilor cerului pentru ajutorul ce dădeau oamenilor.
Pe valea pîrăului hrănit de izvoarele drenajelor, trăgea mai ascuţit băltăreţul şi bîzîia, aducînd miresme jilave din gîrlele Dunării. Se înşirau într-acolo sălcii cu frunziş cenuşiu. Se auzi deodată cucul, de două ori; paserea cu înfăţişare de uliu trecu pe deasupra hambarului. Pionierii priviră atent la ea, ca la toate minunile nouă ale acelei primăveri unice.
—	Intîia oară ? întrebă cu milă Vameşu.
—	Da, bunicule.
—	Sărmanilor copii!
întinse cătră ei amîndouă braţele, mîngîindu-i pe •frunte.
—	Atunci nu cunoaşteţi nici legenda populară privitoare la cuc ?
—	Nu ştim, bunicule, se rugă prîslea. Te rugăm, spune-o.
Nenea Radu îşi trase din buzunar carnetul şi creionul.
Nu era timp de spus poveşti. Totuşi bunicul avea din bielşug darul clasic al bunicilor.
—	Povestea-i simplă, dragii mei, vorbi el. Erau doi fraţi pe care îi chema Cucu şi Ştefan, gemeni cum sînteţi voi. Şi certîndu-se ei într-o zi au blestemat pe Domnul Dumnezeu, carele i-a despărţit pe veci, hotă-rînd unuia sălaş lumea pămîntească, iar altuia celălalt tărîm. De atunci umblă şi se caută.
—	De aceea chema ăsta care a trecut ? se tîngui prîslea. Şi numai atîta e povestea ?
533
—	Da, Bucure, mărturisi cu oarecare stînjenire învăţătorul cel bătrîn.
Am văzut că am datoria să intervin :
—	Mai ştiu eu ceva.
Copiii s-au bucurat din nou; nenea Radu şi-a îmbăiat iarăşi creionul.
—	Tovarăşilor pionieri, am glăsuit eu didactic, vă rog să lămuriţi întăi cine e această pasere care a trecut. Dacă e Cucu, atunci trebuie să cheme pe Ştefan; dar eu susţin că e Ştefan deoarece strigă pe Cucu.
Gemenii şi-au plecat nasurile în pămînt; povestea bunicului nu era poveste, ci dilemă. Avea darul să stîrnească îndoială asupra adevărului legendelor, care de altminteri nici nu trebuie să fie adevărate.
—	Liniştiţi-vă, i-am mîngîiat; eu cunosc ceva adevărat despre această iubită pasere a primăverii. Ce vă spun eu a fost observat de popor şi explicat de ornitologi. Anume: cuculeasa nu face pui; cînd îi vine a se oua depune oul într-un cuib de păsărică, de obicei în cuibul pitulicii. Cînd îi vine iar vremea, duce oul în cuibul altei pitulici. Şi pe urmă se duce şi se aşează într-un cireş, benchetuind pînă ce răguşeşte, împreună cu soţul său cucul.
Este şi cîntec:
Cuculeasa, neam haihui,
Ou-n cuib străin îl pui Alţii să-ţi clocească pui.
In cuib pitulicea cloceşte oul cuculesei împreună cu ale ei. între puişorii mărunţi iese şi unul mare, ochios şi cu clonţ. Acesta cere mai multă mîncare decît toţi ceilalţi la un loc. In două săptămîni puiul cuculesei se îndeasă tot mai adînc în cuib, prăvale jos pe cei mititei şi cască clobanţul bătînd din cioturile aripilor,
cerînd mîncare şi iar mîncare. După aceea îşi ia zborul şi se duce.
Deci puii de cuc au o măicuţă vitregă; iar doamna cuculeasă umblă în petrecere şi nici nu-şi clădeşte cui'b.
Adevăr e că această biată pasere a primăverii, aşa de cîutată de poporul nostru, are o scădere organică : face ouăle la distanţe de timp prea lungi, aşa că nu mai sînt bune de clocit. Cum a găsit ea soluţia ce-am arătat e o minune mai mare decît a tuturor poveştilor scornite de om.
XII
Cetatea purceilor
In programul acelei zile intra şi cercetarea cetăţuii purceilor. înainte de a trece podul peste pîrăul Şova-rului, Emilian Popovici se opri ca să stea de vorbă cu responsabilul de la magazia de cereale. Dar Ahile Papacostea nu putu da nici o informaţie nouă.
—	Nu înţeleg, se mira directorul gospodăriei de stat, cum se face că o aşa de apropiată vecinătate rămîne despărţită şi neştiută, ca şi cum ar fi dincolo de Dunăre.
Responsabilul de la magazii ascultă neguros mustrarea superiorului său şi strînse din umeri.
—	Nici eu nu înţeleg, tovarăşe director, de ce mă tot întrebaţi pe mine.
Tovarăşul Ahile era un bărbat ca de cincizeci de ani, înalt şi uscat, cu ochii măslinii şi sprîncene stufoase. Ieşise din furtuna celui din urmă război singur
şi scuturat de tot avutul, fără nevastă şi copii, cu cele din urmă rude tocmai la Pind.
—	Afacerea nu te interesează, tovarăşe Papa* costea ? întrebă cu severitate suceveanul.
—	Ba mă interesează, dar vecinii mei sînt nişte sălbatici. Din cap de februarie, de cînd s-au aşezat aici cu toată familia, ne-am văzut numai o dată, la început, după ce s-a isprăvit lucrarea ţarcului. Raluca lui Rîndunea nu trece pîrîul, parc-am avea holeră. Să trec eu dincolo, nici atît; mă străpunge surdul cu ostia. Tainul îl trimet de două ori pe săptămînă cu dediu Ivanciu. Nici el n-aude de la femeie decît două vorbe : bună ziua, mulţumesc !
—	De ce să te străpungă Rîndunea ? zîmbi ironic Emilian ; îl ştiu om blajin.
—	O fi; dar îşi teme muierea ! Pînă să-i dai lămurire ce şi cum, e primejdie.
—	De ce familie vorbeai ?
—	De purcei: aşa le spun eu. în cîteva rînduri m-am apropiat pe după sălcii, pînă la punte, ş-am auzit cum strigă la ei Qhiţă Mustăcilă. Le cere socoteală pentru lipsa purceilor. Ii ameninţă că-i trimete la miliţie şi-i dă afară.
—	Dumneata ce părere ai de Rîndunea ?
—	V-am mai spus, tovarăşe director, n-am nici o părere. Mai degrabă ar putea să fie suspectă femeia. Ii plac, după cît am văzut, gătelile. Dar iarăşi mă gîndesc că ea e mai supravegheată decît cei cincizeci de godini.
—	Acum sînt numai patruzeci şi şase.
—	Exact.
Ahile Papacostea îşi scutură nervos fruntea, stîn-jenit de privirea iscoditoare a superiorului său.
536
Au mai stat puţin unul în faţa altuia, tăcînd şi cugetînd.
Mi-am dat şi eu părerea, într-un spirit împăciuitor:
—	Poate se sinucid purceii de plictis.
Ahile Papacostea a rîs mînzeşte, cu toţi dinţii. Suceveanul a avut numai o strîrnbătură de ne-mulţămire.
—	Să mergem, a hotărît el.
Pe cînd ne îndreptam spre podeţul de peste pîrău, pe sub streşini de sălcii vechi, bătrînul Neculai Vameşu se apropie de mine şi-mi zise, aşa ca să-mi facă plăcere:
■— Ştii că presupunerea dumnitale ar avea un temei serios ? Tăul de dincolo de ţarc, unde umblă purceii ziua, are cîteva bulboane adînci.
—	Insă elevii lui Rîndunea înoată ca diavolii, s-a întors Emilian Popovici cu zîmbetul lui cel strîmb. Profesorul glumeşte. Problemele se desleagă cu date concrete.
■— Sînt şi alte metode, prietine Emilian, am răspuns.
—	Dacă izbîndesc, mă închin şi acelora.
Gemenii se uitau pe sus, aşteptînd să mai treacă
vreun cuc. Dar în singurătatea locului, în care fremăta uşor pîrăul, toate vietăţile văzuţe şi nevăzute încremeniseră la apropierea oamenilor. Dincolo de punte se deschidea o vălcea, şi-n acea vălcea se desluşea ţarcul, înalt îngrădit, cu streşină de spini. Porţile deschise, deci familia lui Rîndunea era ieşită în petrecere la marginea heleşteului, mai încolo, la vale.
In poartă, răsări deodată, de unde ne pîndea, nevasta purcelarului. Era o femeie năltuţă şi mlădie încălţată cu cizmuliţe, purtînd iie şi fustă de lînă vişinie mărunt încreţită. Părul castaniu îi era strîns
537
pieptănat cu cosiţele încununînd-o pe deasupra frunţii şi urechilor.
De şi n-avea decît treizeci de ani, faţa îi era veşte-zită de muncă şi năcazuri. îşi dresese umerii obrajilor cu puţintică ruineneală.
Ne zîmbi plăcut şi ne dădu bună-dimineaţă încli-nîndu-şi capul.
Chiar în acea clipă paserea primăverii şi a norocului cîntă undeva în vecinătate.
—	Auleo! îmi cîntă la spate, ţîrîi muierea, răsu-cindu-se cu dosul spre noi.
Dar îndată se întoarse ruşinată, acoperindu-şi ochii cu palmele. Cucul îşi repeta chemarea a treia, a patra şi a cincea. oară.
—	Cîntă Ştefan ! strigară veseli gemenii.
—	Ba Mitiţă, rîse femeia; ăsta e cuc holbat.
C-un răcnet, nepoţeii lui Neculai Vameşu se avîn-
tară pe drumeagul prăvălatic.
—	Domol, copii! strigă spre ei Vameşu.
—	Nu-i nici o pricină, grăi femeia cu o voce ascuţită. — O voce care părea muzicuţă ori strună —. Tovarăşul Rîndunea e prevenit şi vă aşteaptă. De cînd s-a întors de pe front cu suferinţa aista a surzeniei, s-a învăţat a desluşi mai bine toate, cu privirea. Nu-i scapă nimic. Aude niţel, în felul lui, unele deosebin-du-le mai bine, altele mai puţin bine. Cu glasul meu s-a învăţat şi-l desluşeşte, dar, să iertaţi, trebuie să-mi vîr ciocul în urechea lui.
Prefăcîndu-se iar ruşinată, şi-a acoperit ochii numai cu mîna dreaptă, ca să-i putem observa la degetul mijlociu şi la cel inelar cîte o verigă subţire de metal. Probabil aur.
—	Dacă aveţi bunăvoinţă şi plăcere, poftiţi după mine.
538
A apucat înainte pe cărare, mlădiindu-şi trupul. Pe urmă a încetinit, rămînînd în stînga suceveanului.
—	Nu s-a mai aflat nimic? Nu bănuiţi nimic? a întrebat-o prietinul Emilian.
—	Nimic, tovarăşe inginer; mare mirare, mare minune.
—	Şi mare pagubă.
—	Intr-adevăr, toviarăşe inginer, aşa e cum spuneţi dumneavoastră. Stau şi-mi frămînt mintea, fără să ajung la o înţelegere.
—	Nu calcă nimene străin aici ?
—	Ferit-a Sfîntul.
—	Nici ziua, nici noaptea?
—	Unde e chip ? Aici dacă	ar fi	o	dorinţă sau o
plăcere, stă un şarpe cu ochii verzi lia pîndă, care simte şi vede tot şi-şi poartă furca	cu	trei săgeţi	ca
pe o limbă. Ziua mai aţipeşte	niţeluş,	cu căţelul	cel
zbîrlit lîngă el; dar noaptea stă ca ciurezul. Pîş-pîş, cu furca, prin casă, pe-afară, în drumeag, la boxele purceilor şi scroafelor. Asta e ca o pedeapsă a lui pe lumea asta. Şi Zbîrlea lîngă el fără greş, cu limba scoasă, parcă aşteptînd clipa să-i primească sufletul, ca să-l ducă lui Caraoschi. Numai o vizită primim, dar aia e de La administraţie.
—	Vorbeşti de Mustăcilă ?
—	Da, de Ghiţă Cotoi. Ar fi putut avea altă înfăţişare. Să zîmbească şi să spună o vorbă blîndă. Dar aşa, îl poţi pune la ham alături de Zbîrlea. însă ce să spun? Afară de criticia ce ne-o face, cu vorbe spurcate, purtarea lui e strictă. N-ar fi rău să ne viziteze mai rar. Numai vinerea nu dă pe aci.
—	Altcineva nimeni ?
—	Nimeni, tovarăşe inginer.
—	Spune drept, Rălucă.
539
—	Drept, cu mîna pe inimă. De mişcat de acilea nu mă pot mişca, de răul balaurului. Iar acolea cine să îndrăznească a păşi ? Trăim ca în povestea aia, cu heleşteul fermecat. Barim de s-ar găsi ceva, să mă prefac într-o lebădă, ori într-o gîscă sălbatică. Altfel, ce să spun ? Trăiesc bine, Rîndunea mă grijeşte şi-i place să mă îmbrace; şi mi-i drag şi el mie din milă. Dar mai bine m-aş duce la maica în groapă, în cimitirul de la Vieroş.
Urmăream cu interes vorbirea femeii. Dar se pare că eram mişcat eu mai mult decît ea. Nici o umbră, nici o lacrimă nu-i tulbura ochii .sprîncenaţi, de şi fără îndoială era sinceră şi spunea tot adevărul.
In laturea ghiolului, în pajişte, 'aştepta Tănase Rîndunea rezemat în ostie. Era un om rualt, bine făcut, cu privirea tare, dar cu obrazul mîhnit. Pe pletele-i bălăi, căciula cu fundul lat. Nădragi, bocanci, zeghe, toate erau curate pe el. Se cunoştea că muierea îl îngrijeşte de aproape. îşi trecu în mîna stîngă arma şi ne salută milităreşte cu dreapta.
La salutul nostru, răspunse c-o îngînare de sunete moi.
—	A zis bună-dimineaţa, ne dădu lămurire Raluca.
La malul heleşteului, sub călăuza celor pairu scroafe,
godacii rimau cu hărnicie în nămol, căutînd rădăcinile ce le plăceau. Se afla desigur în papura tînără, la fund, o comoară dulce, pe care «elevii» o .săpau şi o dădeau afară cronţăind-o cu lăcomie. De subt o salcie, se ridică suind împotriva noastră nea Qhiţă Mustăcilă. Se cunoştea, după cum se ţinea, că ne aştepta şi era la datoria lui.
Cînd intrarăm în domnia lor, scroafele dădură semn grohăind şi godacii tineri înălţară capetele şi, cu sfîr-lele neclintite, ne cercetară sticlindu-şi ochii vioi.
Le erau vopsite roş boturile. Unii se coloraseră pînă peste urechi.
Mustăcilă, grav, dădu mîna cu noi toţi, apoi ne lămuri că în miarginea ghiolului se află rădăcini cblo-rate. Ar trebui chemaţi nişte chimişti să constate. S-ar putea scoate din asemenea rădăcini o bogăţie.
Suceveanul îl privi drept, zîmbind:
—	Crezi, Mustăcilă, că am putea astfel să fim despăgubiţi de lipsa purceilor ?
—	S-ar putea.
Femeia trecuse lîngă Rîndunea şi-şi vîrîse clonţul în urechea lui, bîzîind lămuriri despre ce se spunea.
—	Purceii întîi; pă urmă altele!...
Grăise moale ca surzii, însă privirea îi era în-tărîtată.
—	Nu băgaţi de seamă ce spune el, mi se adresă nea Ghiţă cu milă.
Raluca îşi slobozi iar cîntecul în urechea .surdului.
—	Ba să bage de seamă tovarăşii ingineri şi profesori !
—	Ts!... făcu Mustăcilă, adînc nemulţămit. Nu-ţi mai vîrî, fă, pliscul în urechea lui; liasă-1 în pace.
Raluca fulgeră cu ochii pe nea Ghiţă:
—	Spune fă cui a.i mai spus. Eu sînt tovarăşa Raluca Rîndunea şi dau sprijin omului meu după datoria ce am.
—	Bine-bine, mormăi Mustăcilă; nu te supăra.
—	Ba mă, — îşi răsuci mijlocul tovarăşa Rîndunea... şi iarăşi urmă a cînta subţirel în urechea surdului.
Zbîrlea veni la mine cu prietinie, cerîndu-mi să-l mînigîi. Nea Ghiţă îi aruncă un os de picior de pasere, pe care căţelul îl mirosi, apoi îl apucă delicat şi-l cronţăi cu plăcere
541
—	Eu slujesc drept şi cinstit, ridică glias întărîtat Rîndunea. Se oprea cînd şi cînd gîfîind:
...Eu mi-am dat în război o parte din făptura mea; de-am rămas jumătate de om... tovarăşi ingineri şi profesori... Acuma eu apăr averea gostatului... şi nea Ghiţă mă înfruntă că nu sînt vrednic, tovarăşi ingineri şi profesori... Vino aci, Zbîrleo!
...Eu nu vădii încă pe nimeni... Dar de ce aş fi mai vinovat eu decît cei care au şi ochi şi urechi... Să se dovedească vrednici alţii, dacă nu sînt vrednic eu, Rîndunea surdul... Să-mi dea sprijin, nu înjurături.
—	Cine te înjură, bă ? mormăi Mustăcilă.
—	Să-mi dea sprijin... nu să mă arunce de-acilea... zice că eu aş fi vinovat...
—	Cine te aruncă, bă, şi cine spune că ai fi vinovat ?
—	Dar să se ştie că Rîndunea Tănase nu piere pînă ce nu străpunge pe făptaş cu astă lance... Martori sîn-teţi cei care ascultaţi şi să-mi ajute Domnul Dumnezeu să-mi plinesc legămîntul...
In cele din urmă vorbe ale surdului gîlgîia tulburare de lacrimi.
—	iPînă la acel ceas nu pot avea linişte... a suspinat el.
Raluca se apropie şi-l mîngîie pe frunte.
—	L-am mai scos, ne zise ea, din gînduri chinuite, învăţîndu-1 slovele. E harnic şi cuminte şi acum citeşte orice, gazete şi broşuri.
Suceveanu se miră :
—	Ce şcoală ai, tovarăşă Rîndunea ?
—	Apoi fu să fiu învăţătoare, dar m-am lăsat din sărăcie şi avînd mamă văduvă.
—	Gazetele şi broşurile de unde ţi le procuri ? îşi urmă investigaţiile prietinul meu Emilian.
542
Raluca îi întoarse un zîmbet alintat:
—	De cîte ori ne-aţi vizitat, tovarăşe inginer, Ochilă al dumneavoastră mi-a lăsat cîte ceva.
—	Poate şi s’crisori ?
—	De astea nu. Poate s-o îi gîndit, dar n-a cutezat. E încă tinerel. Ce să spun ? îmi place să se uite la mine unii şi alţii, dar eu nu lepăd în tină, tovarăşe inginer, vorbele jurate soţului meu. împuţinat cum e, numai pe mine mă are pe lumea asta.
Surdul mormăia singur ca şi cum ar îi priceput:
—	Ce trebuie oamenilor moarte, bolişte şi îoame ? O îi trebuind război ălor mari; pe noi ne stropşeşte de ne lasă invalizi.
Femeia se alătură iarăşi de el, alinîndu-1.
Niciodată în viaţa mea n-am rostit unei distinse doamne omagiile de admiraţie pe care eram gata să le adresez acuma Ralucăi Rîndunea, dacă nu m-aş fi sfiit de tridentul paznicului de pachiderme.
Suceveanul îmi surprinse privirile şi-mi zîmbi prie-tineşte şi puţin ironic, apoi se întoarse cătră bărbatul său de credinţă:
—	Ce părere ai, Mustăcilă ?
Mustăcilă tresări. Dispreţuind conversaţiile cu sexul frumos, nea Ghiţă petrecea jucîndu-se cu elevii lui Rîndunea, care veneau cu încredere la palma lui dreaptă încărcată de boiabe de porumb. Sfîrlele lor mişcătoare şi vopsite păreau trandafiraşi. Responsabilul cerca să le scarp'ine cu degetele celeilalte mîni brîuşorul care le încercuia mijlocul, semn distinctiv al rasei ce se chiamă Bazma.
—	Diavoli, nu purcei, ne zise el întorcînd spre noi gura-i bozumîlată împodobită cti cîrlige de peri cărunţi. Uitaţi-vă cum îură cîte un bob din palmă şi se îeresc ca fripţi. Iar scroafele pîndesc de sub salcie,
543
unde .stau tolănite. De mult spun eu că porcul e al diavolului care sălăşluieşte în fundul ghiolului.
—	Astea-s poveşti, Mustăcilă, îl mustră bătrînul Viameşu. Dacă ai îi învăţat carte, te-ai îi tămăduit de îrica de demon.
Nea Ghiţă rînji:
—	Credeţi dumneavoastră că nu este? Atunci, după cîte întrebaţi şi cercetaţi, şi după cît spun Rîndunea şi Raluca, că nu calcă nimeni acilea, şi că nu s-a auzit zvon, şi nici lupoaica aiia de la Negrileasa nu s-ar afla, cum am putea să desplicăm chestia cu lipsa ? Ori lup, oiri diavolul din ghiol !
—	Hai, Mustăcilă, îl mişcă din loc cu una din catalige .suceveanul; lasă poveştile şi cercetează cum te-iam sfătuit. Bate şi ţi se va deschide.
—	Adicătelea cum?
—	Caută şi vei afla.
Nea Ghiţă se scărpină sub căciulă.
—	Tovarăşe inginer, spun cu tot respectul că slujba mea e mare pedeapsă. De unde să găsesc lup ?
—	Poate e om.
—	De unde să găsesc om dacă nu este? Acilea e singurătate ş-o tihnă, tovarăşe inginer, ca-n valeia raiului ; dar nu e valea raiului, ci a Diavolului şi a păcatului. De-ar mai trăi baba Uţa, iam pune-o să des-cînte şi să afume. Baba asta cunoştea numele tuturor dracilor în număr de nouăzeci şi nouă. Na-vă! apostrofă el pe purcei zvîrlindu-le cele din urmă boabe şi bătînd din palme ca să le scuture de pleavă. Văzu-răţi ? Năzuiră la porumb şi îndată se năpustiră într-o parte ca fripţi. Unul începu a coviţa şi scroafele nu-maidecît deteră răspuns grohăind. Cine să se pună cu împeliţatul ? Ascultaţi pe Mustăcilă : învăţătură din
544
bătrîni. Ce spui, Ralucă ? se întoarse el spre femeie: după cită ciarte ai învăţat, este ori nu este ?
—	Nu e! răspunse rîzînd Rînduneaua.
■Nea Ghiţă îşi plesni căciula pe ceafă.
— Aoleo! Să nu te-auză ăl din ghiol, că te poceşte!
— Mustăcilă, îi porunci brusc suceveanul, du-te şi îndeplineşte misiunea ce ţi-am dat.
—	Ce misiune?
—	Mă mai întrebi?
—	Păi, tovarăşe inginer, tot nu v-aţi convins, după cîte v-am spus ? Uite, încalec şi mă duc, ca să nu fie cu supărare.
îşi căută după un pîlc de bozie cialul bălţat, dar nu încălecă, ci-1 duse de frîu la vale spre luncă. Se întoarse o clipă ca să mai spună ceva, dar îşi luă de samă.
Rînduneaua întoarse spre noi privirea care ştia că-i stă bine:
—	Tovarăşe profesor şi tovarăşe inginer, vă poftesc .sănătate; mă duc după mînoare pentru soţul meu: s-'a suit soarele la prînzişor.
—	Ceasul lui Tănase merge bine, a rîs suceveanul; deasemenea şi femeia, după cît se pare. Ceas şi muiere să umble bine, lucru rar.
Raluca i-a şoşotit la ureche lui Rîndunea zicala inginerului. Trecerea de la atenţia neguroasă la rîs năprasnic a produs în paznic o explozie care-i putea fi fatală. Cît pe ce .să se străpungă în ostia lepădată la pămînt.
—	Bagă de samă, Rîndunea! i-a strigat inginerul. Femeia plecase; el n-a auzit şi s-a aşezat iarăşi neclintit în zaua mîhnirii lui.
După ce am pornit, suceveanul a caracterizat-o pe Raluca :
35 — M. Sadoveatiu — Opere, voi. 18
545
—	Limba i-i coasă...
Şi mi-a cerut iar părerea despre problema ce-1 preocupa.
—	N-am încă nici o părere în ţeasta asta pletoasă
—	am răspuns — ci numai o nebuloasă din care poate să se aleagă o stea cu coadă.
XIII
Poveştile lui Mitiţă Grozăvescu
Prietinul Emilian mai rămase o vreme la sfat cu învăţătorul. Eu am coborît la vale domol, observînd cu luare-aminte peisagiul şi împrejurimile. Toate mi se păreau nouă şi neaşteptate: lunca spre Dunăre cu esenţe diverse, grinduri cu stejăriş, gîrneaţă şi tufă roşie, vâlcelele cu sălcii şi plopi tremurători. în dreapta se adîncea rîpa heleşteului, cu apa sfredelită colea de lumina argintie a lui aprilie, şi umbrită dincolo de taina posomorită a adîneimii. Peste heleşteu, deasupra repezişului rîpii, se desluşea ocolul ţarcului străjuit de spinării.
M-am apropiat de un cotlon ferit dinspre cărare de un prag de pămînt lutos. Am auzit acolo glasul copiilor. Mitiţă Grozăvescu le spunea snoave şi poveşti, încîntînd mai ales pe prîslea. Nenea Radu asculta grav. Nu i-am tulburat; m-am lăsat într-o adîncitură a rîpii de unde-i puteam asculta fără să mă simtă. M-am întins pe spate, cu palmele sub ceafă.
—	Aici la noi se află minunile lumii... se lăuda Ochilă.
Mezinul se ruga:
—	Mai spune, Grozăvescule 1
546
—	Stai, se amestecă nenea Radu ; te-am întrebat de ce eşti singur aici. Era vorba să vii cu trăsura.
—	Ba mai întîi, nene Radule, să ne explice cum imită cîntecul cucului.
—	Asta nu se poate explica, tovarăşe pionier. Strig cum strigă cucul şi gata ! Iar cu trăsura aflaţi dumneavoastră că nu se poate trece pîrîul ăsta care iese din ghiol şi»se duce la Dunăre. Trăsura trebuie oprită la căsoaie; acolo are adăpost împreună cu caii. Astăzi am lăsat negrişorii să se odihnească şi am pus roibuleţii. Stă la căsoaie un om de serviciu al gospodăriei; acum acolo e unul Tache Vîrnavâ. Are ceva fîn, niţel orz, ea să petreacă şi roibuleţii cît stăm noi aci la sfat. După ce am isprăvit, ne întoarcem, să zicem, cinci sutei de paşi cu piciorul prin luncă, trecem podişca, înham şi ne ducem unde poftim, bineînţeles după ce luăm pe tovarăşul inginer şi pe tovarăşul profesor.
Băgaţi de seamă. Aşa cum e soarele aci în luncă, nu e nicăieri. E în putere şi lucirea lui e ca o puzderie pretutindeni, dar nu te săgetează ca în bărăgan ; ne ocroteşte astă ceaţă străvezie.
Stau adese undeva singur, în luminiş, subt un plop. Tremură pe mine solzi de soare, parcă ar fi vii. Apare pe o smicea un măcăleandru şi-mi cîntă ; eu nu mă clintesc, ca să nu-1 sperii. La chemarea lui numai ce se arată aproape de mine o dihanie mică, cu trupşor prelung castaniu şi ochişori sticliţi. Stă şi ascultă; e cu luare-aminte, ca să vază la ce tufă se coboară măcăleandrul, unde are el cuib ; deoarece acelei dihănii micuţe ce se chiamă nevăstuică îi fac trebuinţă ouăle ori puişorii păsăruicii.
—	O alungi ?
35*
547
—	Nu, ea să nu fugă cîniăreţul meu. Deodată mă-căleandrul tace; a simţit primejdie. După o clipă nu mai e. Dihania cea lunguiaţă stă cu ochii pe mine. Dar ea nu vede din mine decît un nasture de metal cusut la pălărie, care o ademeneşte şi nu ştie ce e. Cum i-am zis încet: Du-te 1 — s-a mistuit în iarbă.
Aştept un glas din înălţime.
Fiţi cu luare-aminte. II auziţi ? Ies de sub plop şi privesc cu ochioscoapele inele. 11 caut drept spre soare, deasupra bălţilor. II auziţi ?
—	Nu-1 auzim.
—	Nu-1 auziţi pentru că vă închipuiţi ori un glas gros, ori un ţipet subţire; dar trebuie să căutaţi în văzduh cu urechea ea o ciupitură de strună, cîntînd ceasul foamei. II auziţi ?
—	Nu.
Ochilă imită chemarea răpitoarei celei mari din înălţimea văzduhului.
Atunci copiii auziră şi văzură pe împărăteasa pajura în coasta unui nouraş. Am văzut-o şi eu.
—	Sînt două.
Gemenii cercetară albăstrimea spre sud şi descoperiră şi soaţa, dînd ocol pe după fulgul altui nour.
Am văzut-o şi eu. A ţipat: Clang!
—	Parcă-s aeroplane, se minună prîslea.
—	Intr-adevăr, stau plutind pe văzduh.
—	Nişte paseri, le defini fără mare admiraţie nenea Radu.
—	Intr-adevăr, adăogi iar Ochilă cu glasul lui cel coborît în gîtlej; dar să cunoaşteţi dumneavoastră că trupul lor e cît al unui berbecuţ, şi aripile de cîte un stînjen. Unul e Pleşuv împărat vulturul, şi soaţa lui e Pleşuva. Plutesc pe vînt şi inspectează şesurile şi lunca, revărsările şi anafoarele Dunării, ca să
548
descopere prînzul de care au nevoie. Lor nu le ajunge un pui, cît le trebuie unor pionieri. Lor le trebuie o oaie, un godin, o vită, adusă de revărsări şi lepădată la un ostrov ori la o alinătură lîngă un grind. Asupra lor coboară acele avioane cu clonţ de oţel şi căngi aşijderea; apucă prada ce aleg, o trag la mal sub scorbură de salcie; se îndestulează ca să le fie de saţ şi ce mai rămîne nestrăpuns şi nesfîşiat duc Ia pui într-un cuib din brădet. De aici pînă acolo, două sute de kilometri.
Deodată, cu totul pe neaşteptate, matasa albastră a văzduhului fu sfîşiată cu sunet mare de spaimă. Pleşuv împărat şi Pleşuva pieriseră din cer.
—	Ce fu asta ? se uimi prîslea.
—	N-aţi auzit ? Au fulgerat la dreptul lor, răspunse Mitiţă.
Deasupra sfatului se întinse ca o alinare. Am ridicat fruntea.
Nenea Radu scosese carnetul şi creionul, meditînd cum să însemne cele auzite.
—	Atenţie ! şopti abia auzit Mitiţă.
Bucureştenii înălţară capetele. Intre frunţile lor,
cuprinzîndu-i de după umeri, îşi vîrî căpăţîna lui mare Grozăvescu.
—	Tupilaţi-vă. Fără zgomot, fără vorbă. Trece inamicul numărul unu.
Cobora domol pe cărare, ţinînd în mîna stîngă frîul calului pag, nea Ghiţă Mustăcilă. Cu dreapta îşi trase din cap căciula şi-şi şterse de sudoare fruntea cu blana ei.
—	Şi ăsta e din colectivul pleşuvilor, şopti Ochilă.
Mustăcilă ofta cu năduf, cînd şi cînd, chinuit ca
de-o arsură lăuntrică. Scuipă într-q parte, se şterse sub nas cu căciula şi mormăi destul'de desluşit:
549
—	O să le-arăt eu... Pe mine nu m-a luat încă nimeni în băşcălie. Nici chiar inginerul 1
Se întoarse în loc:
—	Ce e, mă ? Na ! Şi duce-vă-ţi!
Coborîseră după el pe cărare doi din elevii cei mai alintaţi ai lui Rîndunea. Se opriră la glasul lui. Cînd le zvîrli boabele, o zbughiră la fugă înapoi. După ce Mustăcilă porni iar, purceii se întoarseră, ciupiră cîte o boabă, două; ridicară sfîrlele ascultînd apelul scroafelor şi dispărură zbeguindu-se prin tufe.
Nea Mustăcilă îşi roti privirea căutînd ceva.
—	Aci sînteţi ? întrebă el c-un rîs binevoitor. Privea chiar spre adîncitura unde ne aflam. — Nu sînteţi, bre, acilea, ca să vedeţi necazul lui Mustăcilă ?
Copiii tăcură ca bolovanii în dosul cărora stăteau cufundaţi. Ii apăra deasupra lăuruscă agăţată pe lăstari de tufă roşie. Eram bine ascuns şi eu.
Nea Ghiţă nu avea cum sui cu calul, ca să cerceteze ; şi se grăbea. De! lîngă ghiol poate pornise inginerul. Parcă s-ar fi auzit glasuri.
Se hotărî să-şi puie în cap căciula. Apoi, îndexn-nînd după el calul în cealaltă parte a cărării cîţiva paşi, se opri lîngă o salcie veche şi scotoci scorbura, băgînd pe deasupra mîna şi înălţîndu-se în vîrful picioarelor. Trase din fundul scorburii ceva ca o scurtătură, ca un retevei ori ca un buzdugan.
—	Asta e durda cea veche a lui Maican, şopti mai mult pentru sine Grozăvescu, strîmbîndu-şi buzele ■mirat.
Omul inginerului se înălţă în scări şi în şa.
—	Vino, lupe, să-ţi iau pielea, mormăi el răguşit, privind ameninţător în lungul cărării.
Nea Mustăcilă s-a dus. Grozăvescu se mişcă vioi şi-şi mută locul de observaţie mai sus. De acolo putu
550
înţelege că nea Mustăcilă a apucat în stînga, pe cînd podişca şi căsoaia se aflau în creanga din dreapta cărării.
—	S-o fi ducînd la nişte cumetri ai lui, care au vîrşe în bălţile de cătră Negrileasa, îşi făcea socoteală Mitiţă Grozăvescu.
Intorcînd privirile îndărăt, m-a văzut în culcuşul meu de iarbă.
—	Uite tovarăşul profesor ! strigă el uimit şi bucuros.
Au venit toţi în jurul meu.
Prîslea avea o rugăminte:
—	Ce e aia «durda lui Maican» ?
—	E o puşcă veche, c-o ţeavă, şi scurtată de-o poate ascunde călăreţul în desagă, îi lămuri Grozăvescu. Maican a fost un ăla care a bîntuit odinioară în lunci. El a pierit de glonte, dar puşca lui a rămas, nu s-a ştiut unde. Au mai cumpărat-o unii şi alţii. E o rablă care abia scuipă la zece paşi. Am mai văzut-o cîndva. Acum o văd la Mustăcilă. Vrea să doboare cu ea lupul — zice el. De unde lup ? Doar să închirieze.
—	Săracul nenea Mustăcilă! îngînă prîslea. Ar trebui să-l ierţi.
—	De ce să-l iert ?
—	E bătrîn şi bolnav.
—	Cine ? Cotoi ? Bătrîn şi bolnav ? în tinereţea lui, ăsta s-a bătut cu un sălaş de spoitori. îi lovea pe rînd cu boxul, de strigau acei meşteri: — Nu da, mă, cu cheia; dă cu pumnul, mă ! I-a pus pe toţi la pămînt. Iar acum e în stare să se bată cu gospodăria colectivă ; dar nu-1 mai ţine cureaua, l-au slăbit doctoriile alea ce se chiamă Adio mamă sau Te zării printre morminte.
551
Prîslea privi nedumerit pe Ochilă. Nenea Radu era însă un pionier cu cunoştinţi ştiinţifice.
—	Astea-s porecle ale alcoolului. A vorbit într-o zi mama Olga despre otrava asta. Tu erai scufundat în aventurile celor trei muşchetari.
Prîslea tot stăruia :
—	Nu-1 mai duşmăni, Ochilă. Văzuşi că-i erau dragi purceii şi-i mîngîia.
—	Văzui. Acuşica să ne grăbim spre trăsură, că ne ajunge din urmă stăpînirea. Aci aproape, în rîpa pîrîului, între împletituri de rădăcini, am văzut în săptămîna ailaltă o mamă aricioaică ieşită la soare cu puii ei. Micuţi cît şoriceii, cu ţepii moi ca perii purceilor. Erau patru; şi ea îi alăpta mîngîindu-i cu botişorul. Ţiuiau' ceva, adică vorbeau, dar nu-i înţelesei. Doar tovarăşul profesor să-i asculte, să vază ce spun. Tovarăşul profesor ştie orice. A învăţat din cărţi toate limbile oamenilor şi dobitoacelor.
Socot eu că aricioaica îi sfătuia pe pui să fie cuminţi, cît îi lasă ea cînd se duce după hrană, ca să-şi sporească laptele. Să stea sub mal şi să nu zică nici pîs. Căci dacă i-o simţi nea Cotoi, îi închide cu uluci mici şi pune la portiţă un lacăt. Precum se ştie, mama puilor numaidecît caută iarba fierului, o aduce ş-o pune pe lacăt şi lacătul se desface în bucăţi. Aricioaica scoate puii şi fuge cu ei, dar uită iarba fierului. Iar nea Cotoi o găseşte şi se altoieşte cu ea la palma dreaptă. După aia are putere să fărîme armă, cătuşe, broască de uşă, ca hoţii ăi de odinioară.
Nenea Radu se veseli:
—	Vorbe şi poveşti, Grozăvescule.
—	Păi eu nju garantez că-i adevărat, dar spusei ce auzii.
552
Mitiţă grăbea vorbind. Eu am rămas mai în urniă, aşteptînd pe Emilian.
Cînd am trecut puntea barajului pe sub care se zvîrcolea tumultuos pîrăul, Mitiţă Grozăvescu isprăvea de pus hamurile pe roibuleţi, ajutat de Vîrnavâ paznicul.
M-am mirat puţin de acel omuleţ cu chica balaie şi nasul pălit în sus. Avea ochii blînzi şi albaştri ca vioreaua. Vîrsta nu i-am putut-o hotărî. Se învîrtea cu sprinteneală, se ducea la căsoaia de trestie, venea de la căsoaia de trestie fără prea mare grabă şi totuşi Se împiedica, scuipînd imediat locul ce i se punea împotrivă.
—	Să trăiţi! mi-a zis el, amărît de atîta năcaz.
—	Urcaţi, vă rog, în trăsură, m-a îndemnat Mitiţă.
—	Merg pe jos pînă ce ne-ajunge tovarăşul Emili an.
Fecioraşul a apucat căpăstrul unuia dintre roibuleţi. L-a mustrat niţeluş pe paznic:
—	Frăţioare Vîrnavâ, vezi de strînge ovăsul vărsat şi pune-1 bine.
—	Numaidecît, răspunse cu bunăvoinţă paznicul cel mărunt, privindu-ne cu frumuseţa lui de ochi ca florile.
—	Să mergem, mormăi cu milă feciorul. N-aveţi idee, tovarăşe profesor, ce omuleţ bun şi cu dreptate e acest Tache Vîrnavâ. Pare el aşa, moale şi zăpăcit. La început inginerul nostru l-a dat oarecum la o parte, în tagma nătărăilor. — Pe Tăchiţă ăsta, zicea, mai bine îl făcea maică-sa mînz, ca să-l mînce lupul. Pe urmă cunoscîndu-i blîndeţea, l-a chemat şi i-a spus: — Iartă-mă, Vîrnavâ, că nu te-am cunoscut. De-acum înainte, eşti omul meu. Aşa face inginerul nostru oameni fericiţi; şi cei buni îi sîntem robi cu
553
sufletele. Totuşi este ceva ia inginerul nostru care mie personal îmi place mai puţin. întrebuinţează nişte vorbe prea populare. Astea le ştim noi şi nu ne sinchisim de ele; dar cînd le rosteşte dînsul, parcă taie pe om la ficat. Mie îmi place mai curînd cum vorbiţi dumneavoastră, — mai delicat şi mai înalt.
—	Te înşeli, Grozăvescule. Curat şi pe înţelesul norodului grăieşte numai inginerul. Eu nu sînt decît un cărturar.
—	Poate că mă înşel. Dar eu socot că numai în cărţi e toată ştiinţa. Un cărturar, aş zice eu că e ca un vrăjitor; toate le ştie. Cînd vorbiţi dumneavoastră, eu am ca o sfială.
—	Să nu te temi de mine, Ochilă. Sîntem amici.
Cuvîntul ultim a făcut asupra lui Grozăvescu o
impresie profundă. I-a sporit gustul de vorbă:
—	Să vă mai spun ceva despre Tache Vîrnavâ, tovarăşe profesor. Aţi băgat dumneavoastră de seamă că are o înfăţişare străină ? Oamenii de la noi sînt mai mult bruneţi. Spun unii şi alţii că tatăl lui Vîrnavâ a fost un inglez de Ia Giurgiu, cumpărător şi adunător de cereale la şlep, pe care inglez îl chema domnu Gion. încurcîndu-se el cu o văduvă localnică, s-a adaos poporului nostru acest Tache. Domnu Gion s-a dus, lăsînd pe văduvă cu lacrimi pe obraz. După aia, văduva a şi murit. Orfanul s-a pripăşit în sat la noi, rătăcind pe la uşile oamenilor şi slujind ici-colea. Acum s-a ales bun slujitor al gostatului. Să vă mai spun una ?
—	Spune, amice Ochilă.
—	Mai este la noi un străin. Vi-1 arăt într-o zi, la Ostrovul muştelor.
—	Tot în luncă ?
—	Tot, dar pe alt drumeag.
554
I-am cerut lui Grozăvescu să-mi facă în pripă o topografie sumară a drumeagurilor luncii şi am aflat că, atît cărarea directă de la heleşteu în stînga, pe unde apucase nea Mustăcilă, cît şi cealaltă, care da ocol pe la Ostrovul muştelor, ajung în acelaşi loc, ce se chiamă Negrileasa. In preajma colibei de la Ne-grileasa, în unii ani prielnici, aşează pescarii închisoare şi leasă pentru crapi. In ăst an, numai cîţiva gospodari din Lunca, între care şi Mustăcilă, pun acolo cîteva vîrşe, în nişte cotloane numai de ei cunoscute.
XIV
Chipuri ale lumii nouă
Ieşisem dimineaţă pe la capătul de răsărit al culmii dealului; făcusem înconjur larg prin marginea luncilor, şi acum urcam din apus pe drum trăgănat, avînd în spate răsuflarea uşoară a vîntului primăverii.
Aveam impresia că vechii plopi tremurători înşiraţi pe cale îşi răsuceau frunzele după noi ca pe nişte ochi argintii ce ne urmăreau.
Grozăvescu ducea în pas roibuleţii. în dreapta şi în stînga lui avea pe gemeni.
Prîslea Bucur găsi prilej, întorcînd nasul pe după umărul lui Mitiţă, să-i povestească prietinului Emilian istoria cu «durda lui Maican».
—	Povestea asta,, zise Emilian privindu-mă cu zîmbetul care parcă îl ustura, nu dovedeşte nimic împotriva lui Mustăcilă, ci mai degrabă în favoarea lui. Ai spus ceva ?
—	N-am spus nimic, iubite; nu pot încă să-mi formulez părerea definitivă.
555
—	Ai un început de părere ?
—	Am, dacă binevoieşti, vom mai vorbi despre asta.
—	Perfectissimo.
Ochilă mă privi pe furiş, holbîndu-se. Ii plăcea vorba şi şi-o întipărea în căpăţînă.
La o cotitură a drumului, aproape de culme, Grozăvescu opri, ca să facă plăcere roibuleţilor. Plăcerea era şi a mea, şi mai cu samă a gemenilor. In depărtare, dincolo de luncă, se zărea luciul întins şi măreţ al Dunării. Nenea Radu îşi trase carnetul; prîslea Bucur chiui cu entuziasm.
—	Grozăvescule, dădu îndemn suceveanul, fă-ţi datoria cătră toviarăşul profesor.
—	Da, se grăbi Mitiţă, răsucindu-şi spre mine că-păţîna. Tocmai în fund în stînga, către răsărit, e un otac de pescari clădit odinioară de bătrînii noştri. Acolo-i *Negrileasa. Mai în susul apei e vărsarea pîrîului grădinilor. Acolo e a doua punte peste rîpă. O luase năboiul, dar acuma s-a clădit din nou. Mai către asfintit, o să vedem mii ne Ostrovul muştelor. In drept cu noi, cîşla lui uncheşul Bîra. Pîrîul grădinilor e hotar între gospodăria de stat şi gospodăria colectivă.
—	Gospodăria de stat, adăogi suceveanul, are purceii pe care i-am vizitat dimineaţă, şi din pricina cărora am un nacaz «care nu se mai află», cum se spune la noi la Ilişeşti.
Ochilă propuse acestei expresii o variantă a sa:
—	Adică un necaz cu ochii deschişi în întuneric.
—	Aşa este, Grozăvescule, nu pot dormi.
Privirea obosită a tovarăşului Emilian urmărea
spirala înclinată a fumurilor de la otacul Negrilesei şi de la stîna ciobanilor. Pe povîrnişul dealului, se
556
înşirau butuci de vie muşuroiţi şi ridicaţi pe araci. Pe clina cealaltă a văii, în terenurile de arătură, bubuiau ritmic exploziile tractorului.
—	Să vedeţi dumneavoastră cînd se umflă apele la viituri mari şi îneacă toate luncile astea... îndrăzni a observa Mitiţă Grozăvescu. Cît se vede cu ochii talazuri.
Romantică aducere aminte! Cu aproape patru decenii în urmă, văzusem şi eu una din aceste revărsări dramatice a tumultului imens de şuvoaie ale Europei Centrale, tributare bătrînului Danubiu. Mă dusesem să văd prietini pescari şi vînători, în Deltă. Satele erau pretutindeni înecate, crapii rîmau în vetrele risipite. Oamenii se retrăseseră departe de primejdie ; am vegheat şi m-am odihnit cu ei în taberi improvizate, sub stele, cu turmele speriate îmbulzite în preajmă. Fluviul covîrşise toate luncile, tinzînd să acopere bărăganurile, ca într-un vis al străvechii mări sar-matice.
—	Am văzut şi eu asta, am suspinat: le simt şi ale mele aceste privelişti:
clădite în mii de veacuri de meşterul cel uriaş cu barba de matasa broaştei spulberată de vifor...
—	Stihuri ? a întrebat cu mirare suceveanul.
—	Da; ale unui poet tînăr care a fost şi nu mai este...
Acel poet tînăr, care nu mai era, privea cu sufletul aburit de amintiri luncile de la Vieroş, străine şi totuşi familiare.
Cu ochii lui cît străchinile, Mitiţă Grozăvescu rămăsese aţintit ca în ascultarea unui ecou al propriei lui inimi.
557
—	Mergem, Ochilă, dacă binevoieşti, l-am îndemnat eu.
—	Da ! a tresărit el ş-a pus mîna pe hăţuri.
Era o zi tihnită. Cu suflet împăcat şi luminat am intrat în cele două sate care «se ţineau de mînă», cum îmi explica inginerul.
Instituţiile nouă se aflau la marginea de dincolo a satului Lunca, în apropierea nemijlocită a Vieroşului. Caii umblau în trap lin pe drumul curat prunduit, printre case cu geamuri mari ce se clădeau acum, printre altele înoite şi acoperite din proaspăt, printre uluci înalte şi streşinite. De pe băncile de lîngă pomi ne priveau femei curioase, care numaidecît îşi alăturau capetele şoptindu-şi taine.
—	Vorbesc despre dumneavoastră, tovarăşe profesor, şi despre nepoţii învăţătorului ălui bătrîn, se bucura Ochilă.
Inginerul îmi atinse braţul.
In stînga şoselei, cu porţile deschise, se înfăţişa o căsuţă modestă, alb văruită, cu ferestrele împodobite pe dinlăuntru cu perdeluţe şi ghiveciuri de flori. Avea firmă : Maternitatea.
Ne întîmpină o soră de caritate, trecută de amiaza vieţii, rumenă şi prea plină, care ne pofti să vedem orinduirea strictă dinlăuntru, dar ne informă că intrarea la singura lehuză ce-i sosise în acea noapte nu era îngăduită.
Observam de aproape acea instituţie umilă şi simplă. Era, ca şi înflorirea firească a pomilor din grădina din preajmă, o înflorire a inimii oamenilor. Moaşa, Aglaia rîdea prea des şi avea un glas prea înalt, pentru liniştea lehuzelor, şi aş putea adăogi că mă privea cu prea multă stăruinţă, ca să constate că, într-adevăr, admir toate.
558
Socot că moaşa Aglaia era mulţămită de expresia feţei mele. I-aş fi sărutat mîna, dacă acest gest n-ar îi îost al trecutului. I-am strîns degetele grăsuţe sub mărul cel înîlorit de la poartă. Ş-am trecut mai departe, răcorit întrucîtva de aerul de plictis pe care îl aveau zugrăvit pe îeţe pionierii noştri gemeni.
La dispensar, adunare de îemei cu prunci în braţe, împărţea praîuri şi sîaturi o doctoriţă tinerică, subţire şi balaie. Era serioasă, ca să-şi ascundă sîiala, îşi încrunta sprîncenele subţiri ca să-şi dea un aer de maturitate. Mai bine i-ar îi stat să se alinte cu suratele în rochiţa ei albă şi să rîdă cu capul dat pe spate, între două ruje înalte.
Era de loc din Maramureş, din părţile Vişeului. Fată de plugar, cu fraţi mai tineri la şcoli de calificare. Dadele şi liţele o împresurau cu dragoste şi-i sărutau mînuţele. Ea mîngîia copiii din juru-i, făcea loc altora să vie lîngă ea ca să-i mîngîie şi pe aceia.
O	chema Mariela Pădureanu.
—	Spune drept, i-am zîmbit eu, că te chiamă Mă-rioara Pădureanului.
—	Asta este; tovarăşul proîesor i-a nimerit numele adevărat, s-au bucurat suratele.
Mărioara Pădureanului a rîs ca-n sat la ea la apa Vişeului, nu departe de Borşa.
—	Am îost pe-acolo, i-am zis eu.
—	Cunoşti cumva pe ai mei ?
—	Ba, cunosc brădeturila şi şuvoaiele.. Cînd am trecut eu, dumneata nu erai încă pe lume. Am prins într-o bulboană a Vişeului o lostriţă de şase kilograme.
—	Aici la noi, mi-a răspuns ea cu glasu-i argintiu, pescarii au prins la Dunăre un somn de trei sute de ocale.
—	Frumosu-i la Vişeu.
—	Mai frumos în Lunca, unde poporul s-a deşteptat mai curînd.
O	surată a zîmbit, făcîndu-mi cu ochiul:
—	O mărităm pe Mărioara noastră aci.
Mi s-a părut a înţelege de ce la Lunca era mai bine decît la Vişeu.
Mărioara Pădureanului îşi scutura fruntea împotri-vindu-se. Avea în ea o îndărătnicie de căpriţă, care sare peste pîrău şi pe urmă se caţără pe ţanc.
—	Indîrjirea ei e de joi pînă mai de-apoi, a rînjit la ieşire suceveanul. O împresură vînători harnici şi fără milă.
M-am simţit deodată apăsat de mîhnire. Am întors fruntea; maramureşanca mă salută zîmbind din poartă, cu femeile şi pruncii în jurul ei. Am şoptit cîteva stihuri amare:
Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri...
Trecutul creşte-n urma mea...
—■ Fii serios, prietine, m-a sfătuit puţin ironic Emilian Popovici. Versurile astea au accent şi coloare numai în ruinile laşului, unde verbele de iubire şi luptă se conjugă la trecut. Fata asta de la Vişeu e o luptătoare vrednică şi vînătorii fără milă care o împresoară aus să rămînă numai cu gust de cenuşă în fundul gurii. Ce vîrstă îi dai ?
—	Douăzeci şi cinci de ani.
—	Mai adaogă zece. Nu. i-ai observat cutele de pe frunte ?
Fata asta firavă a răzbit în lumină ca troscotul prin piatră, biruind singură toate obstacolele puse de regimul trecut în calea copiilor sărmani.
560
Mă simţeam şi eu pătruns de emoţia ce tremura în glasul suceveanului.
Ne-am dus mai departe pe jos, lăsînd pe Ochilă să ne urmeze cu trăsura.
Nu ne-am oprit la sfatul popular, ai cărui conducători şi deputaţi se aflau pe teren, în toiul muncilor de primăvară. Suceveanul îmi lămurea că întîlnirea ce se cuvenea să am cu ei — adică prezentarea mea în faţa autorităţilor locale — o rînduise într-o zi liberă, probabil duminică.
Aveam un început de aţîţare şi tulburare, datorită unei lovituri pe care nu o desluşeam precis. Nu era, fără îndoială, apariţia unei tinere luptătoare a timpului nou, care mă cucerise deodată ca o lumină lină, ca un cîntec vechi. Era altceva, ca o drojdie a unui venin ce se elimina însfîrşit din fiinţa mea. Roabele care n-aveau altădată răgaz şi năşteau pe o brazdă, în vipia soarelui ori în bura zloatei, dobîndiseră ocrotirea omeniei, căminul alinării. Şi pruncii poporului, care mureau ca muştele cu puţini ani în urmă, înaintau acum în coloane strînse spre bunurile vieţii şi libertăţii.
Mă izolasem; trăisem alături într-o nătîngie ce nu era decît o boală de voinţă a uşuraticilor desmier-daţi; dar între toate cusururile, inima îmi rămăsese curată şi acum tremura în mine umilită de emoţie. Bănuiam că încercările mele n-au contenit şi mă sforţam să păstrez o atitudine demnă de un ieşan.
Şcoala, cea mai înaltă şi largă clădire a acelor locuri, tăcea tihnită, ca o doamnă mare aţipită în grădină. In asemenea binefăcătoare ceasuri de vacanţă, învăţătorul planta răsaduri de legume. Stelian Cepar era cel mai renumit producător de ardei din raion. Se specializase în «graşi», în «cornul caprei»
30
561
şi în «năsturaşi», aceştia atît de iuţi, încît celor ce-i gustau le venea să tragă de la brîu ceacîia şi să taie ceva : pasere, vită, om.
Acest celebru bărbat nu era nici înalt nici gras, dar purta un păr negru şi cîrlionţat de mirare ş-o mustăcioară de cărbune numai pe marginea buzei de sus. A venit cătră noi şi a scos la vedere mînile înegrite de pămînt, asounzîndu-le după aceea la spate.
—	Acum elevii mei zburdă pe colnice, ne-a zis el arătîndu-şi zăpada dinţilor. Cîţiva aşteaptă însă pe pionierii dumneavoastră la Căminul cultural.
A rîs numai un strop cătră gemeni. Le-a făcut niţel cinstea să dea cu ei mîna. S-a întors îndată stingherit spre mine şi spre directorul gospodăriei de stat.
—	Nu simţeşti dorinţa să ne înveninezi cu .năsturaşi de-ai dumnitale ? l-a întrebat bine dispus prietinul meu Emilian.
—	Dacă poftiţi... Adică ce spun eu? S-iar putea, cu niţică telemea ori slănină. Să mă duc să mă spăl pe mîini. Trimet şi la cooperativă după ţuică.
—	Stimalte tovarăşe Stelian, vezi-ţi de lucrarea dumnitale care-i mai importantă; astăzi avem şi noi treburi.
—	Atunci rămîne pe altă dată ?
—	Da.
—	Perfect, — contract aprobat şi semnat de ambele părţi! exclamă Cepar, evident bucuros de amî-nare.
îşi arăta dinţii ageri, parcă s-ar fi pregătit să ne muşte. îmi făceam socoteală că era un bărbat primejdios mai ales pentru doctoriţele blonde.
—	Ştiu la ce te gîndeşti, glumi suceveanul strîn-gîndu-mi braţul şi ducîndu-mă mai departe. E ade-
562
vărat că trimete din cînd în cînd scrisori ia aceeaşi adresă ; dar i se întorc nedesîăcute.
Am avut o satisfacţie pe care aş putea-o numi absurdă. îmi sporea tulburarea ca într-o beţie uşoară, de şi izvorul tinereţii mele era secătuit.
La Căminul cultural aşteptau ciţiva şcolari din Lunca. Nu le era îngăduit să se înfăţişeze decît cu bocanci şi cravată. După o privire rapidă de inspecţie, suceveanul îndemnă şi pe băieţii satului şi pe gemenii noştri să se cunoască şi să se îmbrăţişeze. Scena se desfăşură după sugestia sa; fecioraşii apucară pe tîrgoveţi în braţe cu toată puterea, prîslea chiui entuziasmat; nenea Radu îşi notă în carnet cu gravitate numele celor din contingentul rural: Ocolea Zamfir, Haramin Voicu, Liştean Aurică şi Mustea Grigore.
Pe loc şi în picioare stînd, colectivul ţinu o şedinţă fulger, în vederea stabilirii unui program de excursii. Dezbaterea îndelungîndu-se, eu şi suceveanul am lăsat pe gemeni. ,sa se descurce singuri, după cum se cuvenea unor pionieri, şi am intrat la Căminul cultural.
Era o clădire scundă, cu destule încăperi. Fusese clădită din chirpici, şi, în vremea cînd funcţiona ca debit de băuturi spirtoase, ferestruicile lăsau să intre cu anevoie soarele. De cînd era cămin, răsfrîngea în ferestrele înalte toţi pomii din preajmă şi căsuţele de peste drum, dinaintea cărora stăteau şi în acea zi slăvită surate cu ştergar alb deasupra frunţii, îmbrăcate cu iie şi fuste de lînă cu încreţituri mărunte.
Ne ieşi înainte surata Chira cea din tren.
—	Poftiţi, tovarăşi, la noi. Bucuroase sîntem de dumneavoastră ca de soare. Să vină şi gemenii, că avem niţică nevoie de ei. Uite scaune.
36*
563
Scaunele erau împodobite cu lăvicere.
—	Aţi venit ? se adresă ea lui nenea Radu şi lui prîslea. Poftiţi colea, să vă cunoască dada Liininiţa.
—	Veniţi, puii măicuţei, veniţi, le zise sfredelindu-i cu ochii o bătrînă înaltă şi dreaptă, îmbrobodită cu maramă neagră. Să ştiţi că eu am cunoscut ş-am iubit pe bunicuţa voastră Smaranda. A trăit acilea la noi, sînt ani mulţi de-atunci. M-a bucurat fiind naşă unei copile a mea, căreia eu i-am pus nume Smărăndiţa, după numele bunicii voastre. Şi acea Smărăndiţă a mea are copilă căreia îi zice Răndiţa, tot după numele ăl vechi, ca să nu pierdem pomenirea unei sfinte ce-am avut între noi. Ea ne-a învăţat carte pe unele. Şi avea plăcere cîteodată, la serbări, de ne cînta un cîntec pe care eu îl mai ţiu minte, dar oamenii de aci l-au uitat.
Dada Liminiţa mieună cîteva note subţirele.
Prîslea izbucni:
—	îl ştiu eu, de la mama Olga ! II programăm la serbarea de duminică.
—	Aşa-aşa, puiul dadei, suspină bătrîna. Aud la tine tocmai glasul cumetrei noastre cea de demult.
Dada Liminiţa asculta, înfricoşată de acea înviere din morţi. Căci omul, cugetam eu ca şi cum aş fi descoperit o noutate, nu trăieşte şi nu trece singuratic ; ochii, glasul şi simţirea celor pieriţi renasc în unii din aceşti prunci care ne împresoară şi ne privesc curioşi.
«Am greşit, am greşit, mă tînguiam eu fără glas, în lăuntrul meu; m-am socotit singur, despărţit de trecut şi viitor, şi am greşit.»
Răsfoiam înfrigurat catalogul şi cîteva cărţi aduse atunci de cetitori. Catalogul mărturisea prefaceri şi adaosuri din care nu mă puteam descurca. Cărţile
564
cuprindeau acelaşi text al linei povestiri de mare circulaţie. Una fără copertă, alta fără sfîrşit, cu filele ca la o varză înfoiată. Multe din cele din rafturi pline erau la fel. Serviseră poporului flămînd de lectură, trecuseră din mînă în mînă, intraseră prin ochi în suflete, erau cele mai eroice luptătoare ale prefacerilor revoluţionare pe care le vedeam în jurul meu. Am cuprins o invalidă din acestea şi am lipit-o în locul unde îmi bătea inima. Am închis ochii, ca să nu mi-i vadă nimeni umezi.
XV
Povestea lui moş Bîra
In văzduhul înalt se învăluiau nouri, trecînd de la sud spre Carpaţi, domolind în răstimpuri strălucirea soarelui. Curentul de la faţa pămîntului era moale; cel de sus aprig şi grăbit, confirinînd schimbarea vremii anunţată de sucevean. Alergătorii ploii galopau cu mult deasupra ţancurilor de munţi.
Ceteam în ochii prietinului meu mulţămire, pe cînd mă punea în curent cu situaţia semănăturilor şi cu lucrările ce mai rămîneau de făcut în acea primăvară. Fete şi femei scoteau de sub sticlă cele dintăi răsaduri de legume, ca să le planteze devale, în răzoare pregătite. Meşteri lemnari puneau în bună stare roţile cu cupe pentru vadul grădinilor. Am trecut pe la crescătoria de raţe, la pîrăul Cricovului, la Stanţie unde se aflau grădinile de zarzavat şi prin alte părţi. Ochii iscoditori ai directorului observau şi judecau dintrodată tot; îşi nota fără cuvinte ceea ce socotea el şi trecea mai departe, cu bună-voie, nu ca un
565
stăpîn şi nici ca un tovarăş hapsîn. Ce avea de spus amîna pînă la asfinţitul soarelui. «Nu e conzult, zicea el, să opresc macar o clipă lucrul acum. Discutăm la vreme, prietineşte.»
—	N-a fost totdeauna aşa, urma Emilian să explice, ducîndu-mă pe o cărare cotită spre lunci, în afară de sat. La început oamenii noştri cei mai buni de aici stăruiau să întemeieze în fiece zi, în marginea ogoarelor, o adunare în care opuneau hotărîrilor mele o retorică Intortochiată şi complicată. I-am dezbărat cu timpul ; în loc de harţa celor vechi, cîntecele tineretului.
Mergem acum spre oile pe care le călăuzeşte Bîra. Apucăm de-a dreptul, pe jos. Găsim la stînă trăsura cu Grozăvescu şi copiii, dacă nu s-au dus mai spre Dunăre într-o expediţie plănuită ieri cu pionierii satului.
Am avut destule greutăţi cînd am plănuit adăposturi sistematice oilor gospodăriei colective, adică obştei, cum le place oamenilor de aici să spuie.
Pentru cai şi vite ne-:a fost mai lesne. Am clădit adăposturi cum am poftit. Era vorba de animale aduse în asociaţie pe care ei le socoteau tot ale lor şi urmau a le priveghea şi a le ocroti.
Cînd a fost vorba de oi, socoteala a fost alta; de
oi	se simţeau mai puţin legaţi.
—	Apăi oile, zice unul Gavrilă Aman, cum au trăit pînă acuma ? Nu s-a auzit de cînd lumea de casă pentru oi. Au trăit veacuri fără casă statornică; să trăiască la fel şi de acum înainte.
Am întrebat blînd:
—	Dar voi pînă acuma cum aţi trăit ?
—	Să ferească Dumnezeu de asemenea trai.
—	Atunci de ce nu alcătuiţi şi oilor o viaţă mai bună ?
566
Au răspuns alţii, dovadă ca rezistenţa era pusă la cale.
—	Păi noi sîntem oameni, iar ele oi. Le luăm lîna, laptele, mielul şi gata! Aşa e de la începutul oilor datina.
—	Vorba asta o spuneau şi boierii despre părinţii voştri, — că datina ţăranilor e să robească şi să slăbească, iar a boierilor să se îngraşe.
—	Aşa e, s-au îndîrjit unii; cei ce-au uitat să nu mai crîcnească !
—	Dar mai spun şi eu una, întrerupe Ciocîrlea. Era bine şi odinioară.
—	Cînd ?
—	Cînd erau ăia care nu mai sînt acum.
—	Nătărăul, răspund eu cu oarecare obidă, vrea să se întoarcă la ziua de alaltăieri, cînd a murit taică-su şi a fost praznic.
A făcut adunarea haz şi alţii au propus alegerea lui Ciocîrlea ca nătărău al satului.
—	Voi cei care nu' înţelegeţi, zic eu iarăşi, sînteţi
c& mîrţoagele oarbe care învîrt roata de la gîrlă. Şi lupul e de părere să nu adăpostim	mai	bine oile,	ca
să-şi ia mai lesne dobînda.
Cei care şovăiau au rîs, scuturîndu-şi capetele.
—	Să le adăpostim mai bine, urmez eu, ca să dea
lapte mai îmbielşugat şi lînă mai	de preţ.	Iată,	s-a
găsit un baci dobrogean priceput,	care	se	leagă	să
încrucişeze oile noastre cu berbeci merinos.
—	Cum îi zice acelui baci ?
—	Bîra.
—	Bîra ? Hm! Ce nume e ăsta ? Ce se poate pricepe un ăla pe care-1 chiamă Bîra ?
—	Nu vorbim despre asta! Verbim de oi merinos. Nu vă plac ?
567
—	Adică să boierim oile ?
—	Să le boierim.
Au hăulit, şi-au trîntit căciulile de pămînt; de atunci avem oi merinos şi pe moş Bîra pe care-1 cunoşti. Să nu crezi că Bîra stă cu oile în grajdul cel tăcut după plan. Oile, da. Bîra, tot în sarică vara şi în tohoarcă iarna, sub stele, sub vifor; şi scoate şi oile în porneală după legea oilor: dar a lepădat perdeaua de stuf de pe vremea lui Burebista ; fătatul oilor se face la loc călduţ; lupii plîng, venind din ostroave depărtate şi se tînguie că li s-au împuţinat furtişagurile.
Pe botul dealului se afla clădit grajdul de cărămidă, cu streşini largi, cu strungă pentru muls, într-o încăpere deosebită, cu sculele meşteşugului brînzei: cazane, strecurători şi comarnice.
Toate mirosurile stînei stăteau asupra acestei aşezări curate, dar oile se aflau în lunci la păscut cu feciorii şi cînii. Ne-au întîmpinat cîteva javre bătrîne şi flocoase care, după ce şi-au făcut datoria, zăpăind de cîte trei ori, s-au dus mai încolo mîrîind.
Un moşneag alb adus de şale, bărbierit cu îngrijire, cu chimir lat de piele şi cu cămaşa spălată în zer, ne-a ieşit înainte.
—	Ce mai faci, uncheşe Filostrat ?
—	D-apoi cu fabrica asta de brînză, a rîs bătrînul arătîndu-şi dinţii încă tari.
—	Acasă Bîra ?
—	Cum nu ? La porunca dumneavoastră. Scrie socoteli în catastifuri. Vină; încoace, nepoate Gheor-ghieş; au sosit domnii să-ţi ieie sămile. înainte vreme erau răbuşurile; acum e mai uşor, însemni toate cu peana. A scris Gheorghieş Bîra scrisoare la
568
canţelarie, să ni se slobozească brici fain, că cel vechi nu ne mai slujeşte bine; şi ciobanii au rînduială să umble ferchezuiţi şi curaţi, ca laptele din şiştar. Iaca Bîra; eu mă grăbesc să pun caşu-n strecurători. V-aş da o gustare, dar nu-i chip din pricina cinta-* rului şi socotelilor. Altă lume; nu zic că-i rău, da-i aspră rînduiala, ca la un palat ca acesta.
A ieşit Bîra, cu tohoarca într-un umăr şi cu pletele cărunte unse cu unt. A dat mîna cu noi. Ne-a poftit pe scăunaşele scoase afară şi el a rămas în picioare.
—	A trecut nu demult Mitiţă cu fecioraşii învăţă' torului. Dacă l-or găsi pe Nacu, s-or opri, căci la cîrlanele lui se află astăzi Căţeluşa. Poftesc s-o mai vadă. Poate s-or întoarce. Altfel, trăsura vine să vă ieie şi pe dumneavoastră. Dacă poftiţi cîte-o cupă de zer, porunciţi.
—	Am venit nu atît pentru zer, cît ca să vadă prietinul acesta al meu de la Iaşi rînduiala asta nouă. Uncheşul Filostrat zice că-i place.
—	îmi place şi mie, precum ştii, tovarăşe inginer, numaicît înţeleg că vremea păstorilor trece ş-a ră-mînea numai ca un vis. Aici e mai mult zavod, mai mult negustorie decît stînă. Mai bine aşa, decît cu blăstămăţiile şi stricăciunile pe care le-arn apucat în vremea cînd am intrat învăţăcel la ciobănie. Tovarăşul profesor e din părţilor Ieşilor ?
—	Precum ţi-am spus.
—	Apoi, tovarăşe inginer, şi tovarăşe profesor, în acele părţi am pătimit eu pe cînd aveam optsprezece ani.-
Mă aflam slujind cu simbria noastră ciobănească la nişte baci din Săcele, fiind şi eu de pe acolo din părţile Braşovului.
569
Acei baci mari, trei fraţi cu numele Cimpoieru, aveau rînduit să treacă muntele «în ţară», cum spuneau ei, cu cinci mii de oi împărţite în turme; din vama Oituzului se împrăştiau în Bacău şi Iaşi; ş-apoi mînau la vale cătră iernatic; se duceau pînă în părţile Constanţei, la Marea, unde aveau rude aşezate în acele părţi, de mult, din vremea turcilor.
Eu slujisem ca scutar tinerel la acei oieri. Şi la optsprezece ani vîrstă agonisisem şaizeci de oi, umblînd după rînduiala lor, cu cinste şi cu dreptate. Ii eram drag celui mai vîrstnic dintre ei, badea Neculai. La orice nevoie, pe badea Neculai îl căutam.
Intr-un rînd, ajungînd noi în ţinutul Ieşilor, la Şipote, loc cu păşuni bune, am întîrziat pînă la Sîmedru. Atunci mi s-a întîmplat să mă îmbolnăvesc de o boală iute de dragoste. Şi ducîndu-mă la badea Neculai stăpînul meu, m-am tînguit şi l-am rugat să mă sloboadă din legămînt, căci aş vrea să rămîn în acea parte de lume unde s-a arătat dragostea mea.
Badea Neculai m-a mustrat:
—	Greşeşti, fecioriile, zice; tu eşti intrat acuma în săptămînă oarbă, dar ai să deschizi curînd ochii şi ai să te căieşti amar. Nu plînge! Ţi-oi da partea ta de oi şi vezi-ţi de bucuria tinereţii, pînă ce-or da peste tine nevoile. Atunci gîndeşte-te la mine, care ţi-am îost părinte.
Ca orfan, ce rămîneam singur, am vărsat lacrimi, dar am rămas la Şipote, cu oile. M-am înfăţişat la neamurile fetei ş-am hotărît logodnă şi însoţire. Iar ca să pot începe o gospodărie, ca un străin ce mă aflam, m-am tocmit cu arendaşii moşiei să hrănesc curtea şi slujbaşii din fruptul oilor mele, iar ei să-mi deie lemn de casă şi bani cît am prubuluit noi că i-ar face trebuinţă unui însurăţel.
570
După ce ani ajuns la Duminica Mare, cînd se în-ţarcă mieii, s-a văzut că făcusem socoteală bună. Cioporul meu era în spor şi scoteam caş gras pentru îndestularea boierească.
N-a trecut o lună după Duminica Mare, şi numai ce-mi fac cunoscut jupînii arendaşi că tocmeala nu-i cum o ştiu eu, ci cum o hotărăsc domniile lor. Turma e a proprietăţii, iar eu slugă.
Nu mai spun că mi se deschiseseră ochii din orbire. Am plîns, m-am rugat, am chemat martori, — cine să se milostivească de un străin ? Muieruşca s-a lepădat de mine, bătrînii ei m-au izgonit din casă. Am dat într-o gălbănare, cugetam să-mi pun capăt vieţii. Dar înainte d© asta m-am hotărît să mă duc la Iaşi să reclam judecătorilor.
La Iaşi n-am ajuns. In preajma Hîrlăului, iată dau peste o turmă din frunte a ocrotitorului meu. Era vremea întoarcerii la văratic.
Ciobanii m-au oprit. — Ce este ? — Uite aşa şi aşa. — Stăi pe loc, pînă ce vine din urmă Neculai Cimpoieru, să-i spui lui ce te doare; numai el poate drege prostiile.
Iaca vine badea Neculai, călărind semeţ, mare şi greu cît o bute. Cum mă vede, opreşte şi desealică din tarniţă.
*— Ţi-a trecut orbul găinilor ? zice. Aud de la feciori că ai fi intrat la grea nevoie.
Ii spun eu lăcrămînd păsul meu.
—	Fecioraşule, hotărăşte el; stăm pe loc pînă ce ni-ajung din urmă fraţii mei Avram şi Tudor, care ţi-au fost şi ţie stăpîni. Turmele se adună cătră Şipote. Ne ducem acolo şi noi, stăpînii, şi tu, feciorul nostru, pe care te-am lăsat zălog aici cu şaizeci de
571
oi. Acuma se mai adaogă şi noatenele ce le-ai ales ia înţărcat.
Cuprindem oile tale cu ale noastre şi ne ducem luîndu-te şi pe tine cu noi.
Aşa am făcut. La Şipote a fost cuprins şi cioporul meu între turmele care treceau. Cei trei baci au rămas cu mine. Cum s-a aflat că cioporul a fost învăluit de turmele mocanilor, se înfăţişară jandarmii ca să ceară socoteală.
—	Domol, copii, zice badea Neculai celor doi jandarmi. Mai zăboviţi o ţîră pînă ce vine procurorul cel mai mare de la Iaşi. Noi avem un avocat al nostru la Iaşi, pentru năcazuri ca acesta, ce ni se întîmplă nouă uneori în ţara Moldovei. Am vorbit cu dînsul pe sîrmă, să vie în bătaie de vînt cu procurorul.
S-au pus de pricină boierii, că să oprească oi ale Cimpoierilor; ameninţau cu haidăii de la curte, dar haidăii ştiau mai bine decît toţi cum e treaba.
Iată soseşte prim-procurorul; coboară din trăsură cu avocatul săcelenilor. Procurorul, bărbat tînăr şi negricios cu numele Păcuraru. Avocatul, om bălan şi vesel, cuconu Osvald, beţiv vestit în vremea lui.
Cercetare la faţa locului.
—	Domnilor, zice badea Neculai Cimpoieru, noi, stăpînii de turme de la Săcele, aveam rînduială de a trece cătră Ţara-de-Jos cu turmele ş-apoi de a ne întoarce la văratic. Anul celălalt am lăsat zălog aici cu şaizeci de oi pe un fecior aş al nostru. De cînd umblă mocanii noştri cu turmele prin ţara Moldovei, de la vremea lui Ştefan-Vodă Bătrînul, şi chiar mai de mult, lăsăm din vreme în vreme cîto-un fecioraş, cu zestre, ca să-şi fericească zilele c-o moldoveancă.
572
Au încercat arendaşii să spuie şi ei ceva.
—	Ba să mi se îngăduiască a grăi, după învoirea ce am de la cinstit procurorul de faţă, s-a împotrivit badea Neculai.
Pe cioporul lăsat de noi cu fecioraşul Gheorghieş Bîra au pus stăpînire fără nici un drept dumnealor, care se uită urît la mine.
Nu, — nu crîcniţi, — n-am isprăvit.
Aflaţi că oile noastre cîte sînt acum pe cale şi cîte mai avem, poartă un semn anumit, pe care îl punem fiecăreia, la tunsoarea întăia, după care tunsoare noi le spunem cîrlane. Fiecărei cîrlane îi punem la urechea stîngă o căpuşă neagră ca smoala, cu un meşteşug al nostru, de nu-1 mai poate prăpădi pînă la moarte. Deasemenea şi bărbăcuţilor le punem acelaşi semn.
Dacă se va găsi între oile noastre, după hîrtiile ce avem de la vamă, oaie fără căpuşă neagră, omul dreptăţii să ne osîndească la ştraf şi despăgubire. Iar de se vădeşte din spusa mea adevărul, atunci să fie mustraţi cei care asupresc şi despoaie pe sărmani.
Mai am de spus încă ce:va!
Dau un fedeleş de douăzeci de ocale vinars, de la Ootnari, acelor slujitori boiereşti care au cunoscut adevărul în ce am spus eu.
Să se ostenească domnul prim-procuror să cerceteze şi cioporul de care e vorba şi care e în popas pe cale; să cunoască la toată oaia, mioara şi noatena semnul de căpuşă neagră.
Ştiu că m-am tot dus înainte cu oile şi cu doi dintre baci. Pe loc a rămas Avram Cimpoieru, mai tînăr şi mai sprinten, ca să descurce treaba. Am mai aflat că acel Osvald, avocatul bălan, se trăgea în degete cu consulul chezaro-crăiesc. Adăogind la asta şi pe
procuror, pe care, cum am spus, îl chema Păcurarii, şi era şi el strănepot de baci de peste munte, s-a întîmplat arendaşilor năcaz, din care au ieşit bine scărmănaţi. Au ajutat şi haidăii boiereşti, după ce s-au îndestulat cu fedeleşul de vinars de la Cotnari.
.Astfel, nevinovat fiind, am ajuns pe căi cotite la limanul dreptăţii. Apoi, după aia, cu ajutorul Cimpo-ierilor, m-am aşezat oier într-o pustie dobrogeană ce-i zice turceşte Merdevenlî-Punar, adică Fîntînă cu trepte, de unde încet-încet am suit cătră viaţă.
—	înţeleaptă istorie, am zis eu.
—	Intr-adevăr, a răspuns, suceveanul; acuma se cuvine să bem cîte o cupă de zer rece, ca să ne răcorim de atîta poveste.
Uncheşul Filostrat sta la pîndă şi, cît te-ai şterge la ochi, a îndeplinit porunca. Ne-a urat să ne fie de bine, căci nu se află pe lume băutură mai bună decît asta a ciobanilor.
—	Doar apa... am zîmbit eu.
—	Adevăr grăit-ai dumneata, a încuviinţat un-cheşul; dar nu aici în ţinutul bălţilor, ci la munte, sub cetina brazilor, unde cîntă îndeinnîndu-te izvoare reci, limpezi ca lacrima. Cine s-a adăpat din ele nu mai uită plaiurile. Aşa rîvnesc eu de cincizeci de ani Să mă întorc unde am cîntat din frunză şi să mai dorm o dată în poienile cerbilor.
—	Uncheşule Filostrat, l-a mîngîiat Bîra, te-i duce cu trenul pînă la Bicaz şi de acolo te vei sui tot mai sus, tot mai sus, pînă sub stele.
—	Asta n-oi crede-o; eu am umblat ţara cu piciorul; în tren nu m-am suit niciodată. In cotine-ţele alea negre n-aş putea răsufla.
Bîra a zîmbit, clipind cătră noi cu înţeles.
574
XVI
Spectacol puţin obişnuit
Dintrodată s-a auzit duruind şi s-au învăluit negri-şorii cu trăsura, sub stăpînirea lui Mitiţă Grozăvescu.
—	Vă poftim să veniţi la berbeci, unde e stăpînă Căţeluşa, a strigat el; ca să vedeţi ce jocuri s-au stîrnit acolo; ca la comedie.
—	Ce spectatori mai sînt ? a rîs cu voie bună suceveanul.
—	Apoi mai întîi sînt căţelandrii : ei, se ehiamă că învaţă. După aceea nişte berbecuţi mai slabi; pe urmă sînt pionierii, doi ai noştri şi trei din Lunca, ş-apoi tovarăşul învăţător Neculai Vameşu ; iar neamţ peste toată comedia — Cristea, scutarul.
—	Atunci musai să merem, a hotărît prietinul meu.
Baciul s-a apărat răspunzînd accentului mai-mare-
lui său :
—	No, că Bîra mai are de scîrţîit cu condeiul prin condici.
Eu şi suceveanul ne-am suit în trăsură, şi, cît ai număra un sfert de mie, am ajuns într-o poiană ţăr-cuită larg de sălcii vechi pe un grind apărat aproape în toţi anii de revărsări. Se afla acolo o curmătură. Pe cline, dintr-o parte şi din alta, grăbeau depănînd grăbit din picioare cîte o păreche de berbeci. Doi urcau în dreapta şi doi în stînga.
Căţeluşa, între doi căţelandri, sta aşezată pe coadă cu gura căscată şi limba trandafirie atîrnînd.
îndărătul ei, pe un buştean, bunicul Vameşu. Mai în stînga lui, cinci pionieri, cu obrazurile îmbujorate. Pe drumul năsipos al luncilor trăsura noastră umbla lin, nimeni nu ne auzise. Se vede că reprezentaţia
575
berbecilor îi interesa nespus pe toţi. Cristea era asudat şi-şi lepădase căciula.
Numai Căţeluşa a adulmecat deodată îndărăt, ca şi cum ar fi întrebat aerul; se ridică şi veni cu grăbire la mine, cu ondulări graţioase. M-a condus la specta-cpl, s-a asigurat că m-am aşezat cu tovarăşul meu lîngă Vameşu, pe buştean, şi a arborat iar foaia de trandafir a limbii.
Cristea a dat semnal c-un fluierat uşurel, nu pentru berbeci, ci pentru spectatorii noi.
Luptătorii, cu coarnele răsucite şi cu lîna încă ne-tuşinată, ca o claie pe ei, ajunseseră de o parte şi de alta pe dîmburi. Acolo se opriră, ameninţînd cu frunţile şi sfidînd fiecare pe adversarul său.
Dintrodată se prăvăliră dintr-o parte şi din alta la vale, cu un avînt vrednic de o lucrare mai puţin ne-roadă. Intîlnirile au fost ca nişte explozii, aproape în aceeaşi clipă. Se putea presupune că ţestele lor se vor desface în bucăţi nenumărate. Nimic. Lovitura înfricoşată a zvîrlit pe adversari în sus, apoi i-a prăvălit pe sp|ate. în clipa următoare se retrăgeau depănînd cu grăbire din picioare şi ridicau clinele ca să-şi ia din nou poziţiile de atac.
In fond, era o competiţie tragică, — care totuşi stîrnea în cei de faţă o desfătare nemaipomenită, un rîs cu lacrimi.
Cu aceeaşi convingere de stîncă şi seriozitate nealterată, berbecii şi-au repetat atacurile, pînă ce au început a se clătina pe picioare. Măcar de-ar fi luat parte
oi	la acea privelişte, dar nu se aflau de faţă decît fiinţi din alte specii zoologice. Cînd i-a văzut că se duc, nebuni de cap, din nou la deal, după şapte reprize, Cristea i-a bîrîit şi i-a împrăştiat amestecîndu-i cu camarazii lor paşnici.
576
Aţîţarea lor totuşi nu era sleită. Cei patru au pornit-o din nou în altă regiune a lumii, adică spre altă parte de luncă, spre a-şi da viaţa cu glorie pentru nimic. Cristea a apucat caţa şi s-a aruncat pe căluţ jfără şa. I-a ajuns şi i-a întors, apucîndu-i de lînă cu prăjina cu cîrlig de fier şi hărţuindu-i. Acel instrument de guvernare era moştenire de la păstorii faraonilor egipteni. In acelaşi timp Căţeluşa îi prigonea lovindu-i cu pieptul şi muşcîndu-i de urechi.
După ce li s-a domolit truda rîsului, copiii şi-au apropiat una de alta cele cinci căpăţîni scurt tunse şi au ţinut sfat în şoaptă.
învăţătorul cel bătrîn s-a înălţat de pe buştean, cu barba-i albă revărsată pe piept ca o etolă. Parcă ar fi vrut să mustre pe copii cu privirea-i tristă, dar braţul lui mai curînd i-a binecuvîntat.
—	In ce cotloane vreţi să vă mai duceţi, mă rog ? N-aţi hoinărit destul în dimineaţa asta ?
Gemenii au venit cu frunţile goale la bunic, alintîn-du-se sub barba albă, şi mărturisind cu umilinţă că n-au hoinărit destul.
—	Dar oamenii mai au şi altfel de trebi, i-a mustrat el.
—	Se poate, a intervenit inginerul; cei cu trebi să se ducă la datoria trebilor. Pe slăviţii pionieri şi vrednicii barbaţi de mîne Grozăvescu îi va duce, după a mea poruncă, la o baltă veche ce fusese zăgăzuită de nepricepuţi acum şapte ani şi se împotmolise pustiin-du-se. După şapte ani, zăporul din primavara asta a rupt pragul închisorii şi a deschis gîrla cea veche de la Nuferi. Acuma, vine pe acolo iarăşi peştele. Irimia Dorobanţu a pus stăpînire pe vad în numele gospodăriei colective. A adus cîţiva nepoţi ajutor punînd în
37 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 18
577
rînduială colibele vechi. Grozăvescu i-a dus din partea mea răspuns că-i vin oaspeţi astăzi.
Vameşu s-a aşezat pe buştean clămpănind cîteva cu-Vinte de încuviinţare pe care eu nu le-am desluşit bine.
—	Dumneata, Neculai, te duci la' livadă.
—	Neapărat; la Nuferi n-am ce fabrica.
Am zîmbit, cerînd lui Emilian dreptul de a mă număra între copii.
—	Negreşit Treaba dumnitale la Nuferi am prevăzut-o. Ajuţi pe pescari stînd şi privind. Deasemeni nici eu nu pot veni; am trebi la cancelarie. M-aş fi dus să văd păşunea mînzărilor; dar lăs asta în sama oilor ; găsesc ele singure iarba grasă şi călăuzesc pe cioban. Am de luat cîteva măsuri şi de primit de la colaboratorii mei informaţii. Trebuie să dau un telefon la Bucureşti. Poate să mă eliberez peste două ceasuri Bi vin să vă iau.
Ceteam în sucevean o nemulţămire şi o grijă. Glasul îi era tulburat, cu toată veselia aparentă.
După plecarea lui şi a bătrînului Vameşu, gemenii au prins a frămînta din picioare, ca nişte căluţi nerăbdători.
Eu trebuia să întîrzii o clipă, ca să-mi fac datoria faţă de prietinii locului. Am dat mîna cu Cristea. Căţeluşa a venit să-şi puie şi ea laba în palma mea, şi eu i-am şoptit că voi veni s-o văd cît mai degrabă, îndată nenea Radu şi-a notat în carnet scena şi prîslea a comunicat-o celorlalţi trei pionieri, ca să se stîr-nească la Lunca şi Vieroş, a doua zi, faima că profesorul e un fel de năzdrăvan care grăieşte cu toate dobitoacele.
Insfîrşit am pornit pe o cărare, avînd înainte călăuz pe unul dintre copiii locului. îndată după călăuz, gemenii ; apoi ceilalţi vieroşeni şi eu. Am umblat în şirag
578
şi în tăcere cam doi kilometri, pe sub sălcii rotate. Era o linişte ca într-un ţinut părăsit; nici strecurare de dihănii mărunte, nici zbor de paseri cîntăreţe. Deodată a trecut un porumbel sălbatic într-un zbor cotit, ca şi cum ar fi ocolit pe neaşteptate o primejdie, îndată a trecut al doilea şi al treilea, cu aceeaşi mişcare fulgerată. Coţofana bă tea în apropiere, înjurînd pe străinul care făcuse popas în domnia ei.
Scînteieri de apă se zăreau prin lăstari şi locul se lumină, în lunca măruntă. Apele ce năboiau dinspre Dunăre se învăluiau lin, umplînd o baltă veche, cu maluri bine statornicite. Ţărmul dimpotrivă se prevedea nedesluşit pînă în marginea unui desiş de gîrneaţă. Apoi balta s-a tot îngustat într-o gîrlă de o sută de paşi lăţime, după aceea mai îngustă, pînă au apărut două colibe mari, la care se vedea că lucrările fuseseră înoite din proaspăt de mîna omului.
Ne-am apropiat unii de alţii, oprindu-ne în luminişul colibelor.
Omul nu ne simţise încă. Sta încordat asupra valului care sălta lin pe spărtura deschisă din cap de primăvară de zăpor. Mînuia lin chipcelul, cufundîn-du-i ciorpacul plasei în frămîntarea tulbure ; fără a opri, aducea prăjina descriind cu instrumentul un arc pe dedesubt, şi îndată apărea în plasă jocul argintat al peştilor.
înclinînd plasa, pescarul o deşerta într-un zimbil de papură bine potrivit în stînga lui.
La strigătele de plăcere ale copiilor, omul se opri şi ridică fruntea, înlăturînd chipcelul de deasupra apei şi depunîndu-1.
Obrazu-i ars cumplit de soare aţinti asupra noastră un singur ochi viu. Celălalt ochi era stîns în pielea 'boţită, dînd expresiei feţei lui o uimire strîmbă. Era
37*
579
cu picioarele goale pînă la genunchi. Deasupra nădragilor suflecaţi, o cămaşă roşie care-1 slujea probabil de ani mulţi. Nici cuşmă, nici cingătoare. Spîn şi pleşuv, uscat şi mărunt, acel Irimie Dorobanţu părea alcătuit din mîl şi gloduri. Ochilă mă informă de destoinicia acelui pescar străvechi.
Omul singurătăţii de la Nuferi, după ce rîndui chipcelul pe podina pe care se afla, păru a se închina mai întăi unui duh al apelor, după aceea ridică spre noi un obraz nou în întregime luminat de o bucurie neprefăcută.
Avea şi glas, căci ne răspunse la salut. Avea un glas moale, blînd şi uniform de pescar ce sfătuieşte cu el însuşi în zile pustii.
—	Bine aţi venit la unchiul Irimia Dorobanţu, ne zise el, străpungîndu-ne pe rînd cu săgeata neagră a ochiului său unic. Dumneata eşti profesorul ăl nou, adăogi stăruind a mă cerceta; îmi vorbi de asta ucenicul meu ăl mai tînăr, Mitiţă Grozăvescu. îmi place că nu eşti supărat şi rîzi la mine : Uite, prinsei niţel peşte cu chipcelul. Vine peşte, — de ce să nu vie dacă se deschise poarta ?
De şapte ani, nepricepuţii închiseseră balta Nuferilor, răspunse el la întrebarea mea. Se supărară atunci gîşte şi raţe şi nu mai clădiră cuib acilea. Crapii dădură cu botul şi găsiră zăgaz. Aoleo, ce facem ? ziseră supăraţi, aci e balta unde petrecură în fitece primăvară moşii noştri de la Papură-Impărat, şi uncheşii rtoştri din vremea lui Sultan Mahmud, şi părinţii noştri de la Cuza. Bine petrecură la apă lină şi lăsară icrele pe buruiana crapului şi se umplu balta Nuferilor de puzderia plevei. La o săptămînă ies ciucii, şi într-o lună cresc cît palma şi-şi zic crăpceni, iar la
580
şase luni sînt ciortănaşi şi trag la cîntar jumătate de oca:.
Care e folosul pescarului, mă întrebi dumneata ?
întrebasem eu; ştiam care e folosul; dar pofteam să-mi explice moşul.
—	Folosul e că avînd noi aci balta Nuferilor, o închidem cu gard tare, după ce intră legioanele de crapi cu miile şi miile de mii. După ce leapădă icrele, apoi îi pescuim după rînduiala noastră a pescarilor. Şi toamna, deschidem şi dăm drumul tineretului şi bătrî-nilor care au mai rămas. In altă primăvară bătrînii să fie călăuză tinerilor, să vie iar la balta lor.
Dacă ne bucurăm acuma de cîştigul ce vom avea iarăşi ?
întrebasem tot eu. Copiii ascultau într-o reculegere uimită.
—	Ne bucurăm, de ce să nu ? Dar la mine nu e negoţ, e altceva, tovarăşe profesor. Dacă pofteşti, îţi spui.
—	Poftesc.
—	La mine-i lege, de la un medic în vremea războiului ăl dintîi, cînd ne războirăm cu turcii. Am fost intrat într-o fiertură de săbii şi lănci, şi fui străpuns la ochiul drept, precum se yede. M-au dus sanitarii întîi aproape, după aia la spital la Rusciuc, şi avu grijă de mine un medic rus, cu ochelari, şi barbă căruntă. II chema Astap. Frate doftor Astap, nu mă lăsa să pier. Nu te teme, Irimie, îmi spune. Rămîi cu un ochi şi poţi trăi o sută de ani. Să nu bei vin, să nu mănînci carne. Hrana la tine să fie numai peşte şi turtă coaptă în ţest.
Aşa .am făcut şi, pînă să împlinesc .s'uta, mai am şapte ani.
îşi întoarse ochii asupra copiilor:
581
—	Văz aci doi străini cu basma roşie. Cine eşti tu ăl bălan ? Nu te-am văzut încă pe aci.
—	Eu sînt prîslea Bucur şi ăsta e nenea Radu.
—	Nepoţii Vameşului, am adaos eu.
—	Să fie sănătoşi. Moşul le-a făcut şi lor undiţe uşoare ca la învăţătură dintîi. Hai, ăilalţi de la Vieroş, nepoţi ai mei, căutaţi în fundul colibei la colţul dinspre miazănoapte şi scoateţi trestiile pregătite.
Căutaţi rime. Daţi pe gîrlă ceva mai încolo sub sălciile alea, unde se alină apa. Văz jucînd obleţi.
Eu mai dau cu chipcelul aci, la ruptură.
Copiii şi-au întemeiat într-un sfert de ceas treaba lor la luciul gîrlei. I-am privit un timp cum se fră-mîntă şi i-am ascultat cum zvonesc. Irimia Dorobanţu le-a făcut de pe podina lui semn de linişte. Li s-au alinat glasurile ca ciripitul vrăbiilor la amurgit. Apoi nu tîrzie vreme a izbucnit o larmă aprigă. O săbioară argintie dăduse în cîrligul lui nenea Radu. Acest prim rezultat al expediţiei lăsă destul de liniştit pe geamănul întăi; dar prîslea luase foc, i se îmbujorase obrazul, îi sticleau ochii şi glasul lui săgetă deasupra luncii cu atîta putere încît raţele cele mari sălbatice, din tainiţa unui ghiol de sub sălcii bătrîne, se zvîrliră spre cer cu măcăituri de spaimă şi bătăi mari de aripi. Cînd văzu pe moş Irimia Dorobanţu lepădînd chipcelul şi bătîndu-se cu pumnii în cap, prîslea îşi lovi gura cu palma mînii stîngi, pe cînd cu dreapta trăgea şi arunca peste cap în răchită prima dobîndă pescărească a vieţii lui.
Am petrecut aşa o vreme în lenea aurită a lui aprilie. Intr-un tîrziu, a sosit şi trăsura cu inginerul.
Mitiţă Grozăvescu s-a prăvălit de pe capră, a desprins şleaurile, a dus negrişorii sub coliba a doua, după aceea a schimbat cîteva semne tainice cu Doro-
582
banţu şi s-a dus să caute în adăpostul principal alte maiştrii decît acele cu care se desfătau pionierii.
Suceveanul s-a lăsat obosit între nişte maldăre de stuf. Poiana fermecată a bătrînilor şi piticilor îi apărea ca în lucirea îndepărtată a unui vis. Intr-un timp îşi înălţă fruntea atent. Abia a auzit un mormăit ca din fundul pămîntului şi al Dunării înfiorînd cununa de smicele fragede ale unui plop tremurător.
Cele cinci undiţi ale copiilor lucrau cu un fel de bucurie, trăgînd de la adînc una după alta andrelele de argint ale obleţilor.
Suceveanul închise ochii. Mă aşezasem şi eu aproape, urmărind o vreme isprăvile chipcelaruiui. Mi s-a părut că mă cufund în bulboana unui somn adînc.
XVII
îrimie Dorobanţii îşi aduce aminte
...Am tresărit: n-aţipisem decît o clipă. Mitiţă Gro-izăvescu aprinsese foc în preajma mea la adăpostul cjîtorva lespezi de piatră. Stuful pîrîia rupt de dinţi aprigi de flacără. Cu mişcări repezi şi bine cumpănite, fecioraşul sporea pojarul. Potrivi crăcăna şi atîrnă de lanţ, deasupra jocului flăcărilor, căldarea plină cu apă.
CSnd ochiul moşului Irimie se întoarse spre mine cercetîndu-mă, cunoscui în apa lui adîncă privirea Căţeluşei lui Bîra; se vădea în el dorinţa de a-mi auzi glasul ori de a-mi cere ceva.
—	Aveţi apă ? am întrebat.
—	Avem: bună şi rece. Mitiţă, urmă el cătră fecio-iraş, curăţă peştele din zimbil şi aruncă în jar lespezile de piatră, ca să se înfierbînte. Eu mă duc cu to-
583
(varăşul profesor la izvor; iau cu mine şi doniţa pentru îndestularea ălorlalţi.
L-am urmat pe cărare, spre gîrneţe bătrîne ce ţineau în rădăcinile lor, ca în ghiare, un grind. In dosul acelui grind, ca într-o cupă a ţărînei, se afla apa ferită de soare. Tresăreau din fundul ei bulbuci vii.
—	O să poţi bea ? m-a întrebat moşul.
—	Am fost vînător, i-am răspuns eu ; m-am închinat la multe izvoare.
—	Asta e bine, mi-a răspuns el, c-o îngînare de viers ce cînta numai pentru mine şi pentru el în singurătate.
M-am pus pe brînci, am închinat fruntea pînă ce am simţit înfiorarea apei ş-am băut prelung. M-am tras aipoi deoparte şi m-am aşezat pe o cioată, în mireasmă de mucegai şi izmă.
Dorobanţu mă privea stăruitor.
—	Mi-a spus băiatul, Mitiţă Grozăvescu, unele şi altele, din care s-ar vedea că dumneata ai o cunoaştere a omului şi a dobitocului.
—	Vorbe, uncheşule.
—	Ba dacă te-a cunoscut o lighioană, mai vîrtos te cunoaşte un om.
—	Ştiu eu ? N-am în inima mea decît milă pentru nacaz şi durere.
—	La mine ai cunoscut ?
—	Am văzut scrise păţanii în toată făptura dumnitale. Altceva încă nu.
—	Să-ţi spun eu, cred că puţini ştiu ce m-apasă. Spusei cîndva lui popa Nae; dar el se duse pe ailaltă lume fără să-mi dea răspuns. Cu ce furăm vinovaţi ca să pătimim atît, ca mucenicii lui Hristos ? Munciră şi pieriră, asta fu rînduiala părinţilor noştri. Vai şi amar cînd legile dau dreptate numai ălor mari şi tari.
584
Dumnezeu ori diavol făcu numai pentru noi sapă şi lopată ? Ca să ne trudim şi să ne săpăm mormînt ?
—	Ba nu.
El mă străpunse cu ochiu-i ager:
—	Ştiu ce vrei să spui. Ascultă, ca să-ţi mărturisesc şi dumnitale ce mărturisii popii Nae, iertat fie de toate păcatele, mai cu seamă de păcatul că nu-i păsa de viaţa noastră chinuită.
In al cincizecilea an al vieţii mele, adică taman la 1907, primăvara, mă aflam cu soţia mea Floarea la ogor. Boroneam pentru mazăre, avînd ajutor şi doi copii legiuiţi ai noştri. Făcusem popas ca să îmbucăm ceva. Dădusem şi caii la păşunat la niţică iarbă, în-jtr-o vîlcea.
Iată că auzim larmă spre sat. Strigau oamenii că vine armata să puie stăpînire şi pe sărăciile noastre, după răzmeriţa ce se stîrnise prin Teliorman şi prin alte părţi de ţară.
Se arătară călăreţi cu lăncile plecate; rumînii se învălmăşiră îndărăt. Bătură tunuri asupra satului. La a patra bătaie de tun, ieşiră flăcări prin firidele de la turla bisericii. Oamenii dau năvală iar spre sat. Atunci încep a trage asupra lor vînătorii şi după ce-i în'vîrtejiră iarăşi, porniră în pas alergător gonindu-i. Cînd şi cînd se opreau şi trăgeau salve. Aşa dădu mulţimea peste noi. Şi căzură de gloanţe copiii noştri, ai mei şi ai Floarei. Ne zbăteam eu şi Floarea mea cu feţele la pămînt. Trecu pe deasupra noastră cavaleria. Se duse. Satul ardea. Oamenii cîţi rămăseseră fugeau, şi-i vînau vînătorii.
Eu şi soaţa mea Floarea lăsarăm copiii morţi pe ogor. Era pe seară şi ne strecurarăm furiş pînă acilea la gîrla Nuferilor, unde mă aflu eu acum, mărturisin-du-ţi dumnitale faptele.
585
Aveam o colibă care nu mai este.
Intrarăm în acea colibă a noastră şi ne culcarăm între maldăre de stuf, învelindu-ne cu ţoalele. Ne-vastă-mea se tînguia întruna de durere de rinichi. O lovise în trecere un cal cu copitele potcovite. Şi aşa, plîngînd, a adormit de trudă.
Am aţipit şi eu. Şi visai, prietene, un vis. Se făcea că vin asupra noastră de la Dunăre ape mari; şi grăind cu Floarea, ne înţeleserăm să ieşim din primejdia înecului pe la grindul păstorilor. Se făcea că 'pornisem ţinîndu-ne de mînă. Deodată mă văzui singur. Soţia mea cu care pornisem nu mai era. Mă înfricoşai — că fără mine, Floarea mea se pierde. Mă ftrezii din vis, năduşit rece. Femeia se afla lîngă mine moartă. O pipăii; mai avea încă lacrimi în găvanu-rile ochilor.
De atunci trăiesc aci pustiu şi singur. Mă întorc în sat numai iarna. De treizeci şi mai bine de ani tot aştept parcă să-mi aducă puvoiul pe acea pierdută Floare, cu care fui fericit în zilele mele.
Stau şi mă gîndesc uneori, tovarăşe profesor, că Floarea fu jertfă şi visul cu tîlc. Se întoarce puvoiul ducînd la prăpastia sfîrşitului lor pe ăi de ne detunară cu tunul şi ne vînară cu gloanţe. Iiar satul nostru se umplu iar de lume, şi copiii ălor împuşcaţi, astăzi sînt rumîni cărunţi şi cunosc libertatea, cum se spune la şcoala unde învăţai şi eu.
—	Ai mai avut vreme şi curaj, moş Iriinie ?
—	Numai iarna. Cum înverzeşte primăvara, mă întorc aci, la visul meu.
Bătrînul Dorobanţu m-a privit cu tristeţă. A umplut cu apă proaspătă doniţa. M-a îndemnat să mă mai închin o dată la izvor şi apoi să ne întoarcem la otac.
XVIII
Ospăţ la balta Nuferilor
Plimbarea la izvor şi povestea Iui Irimia Dorobanţii duraseră puţină vreme. Cînd ne-am întors la focul de Stuf şi vreascuri, Grozăvescu încă nu isprăvise de curăţat peştele. Ii aduseseră şi copiii obleţii şi săbioa-rele lor şi, într-o tăcere nespus de atentă, punctau cu ochii şi nasurile operaţia lui Ochilă. Ba încă prîslea era atît de absorbit de noutatea lucrului, încît îşi scosese vîrful limbii între dinţi, semn al ajutorului pe care se silea să-l dea fecioraşului.
Suceveanul dormea în maldărele de stuf. Sprînce-ftele îi erau încruntate şi în somn. îngrijorările i se zbăteau în globii neliniştiţi ai ochilor închişi.
M-am lăsat şi eu în pătulul de stuf, mîngîiat de adierea plăcut mirositoare a pădurii.
Cînd m-am întors pe spate în culcuş, am văzut spre miazăzi îmbulzeala de nouri ca un zid negru. Spulberul înălţimilor văzduhului spărgea cetatea aceea a vijeliei, mînînd-o spre nord. Am mai auzit încă o dată dincolo de Dunăre, foarte departe, bombănitul tunetului.
—	Grăbiţi, copii, a grăit cu glas moale moş Doro-banţu.
—	iPoate trece ploaia... a răspuns cu îndoială Ochilă, mai mult ca să nu întristeze tineretul care privea admirîndu-i dibăcia.
—	Poate-o trece, i-a dat ajutor cu bunăvoinţă moşul.
—	Trece, a dat încredinţare nenea Radu. Prîslea, privind în juru-i, s-a arătat mîndru de acest oracol.
Moş Irimia dădu ocol vetrei focului inspeciînd căldarea.
—	Aţi pus sare ? Bun. Aţi presărat mălai ?
—	Numaidecît, a încredinţat Ochilă pe moş.
—	Să ştii că mălaiul e cernut şi făcăleţul la locul lui.
—	Ştiu, moş Irimie. Şi cînd turnăm mălaiul în căldare, tragem alături de foc şi lespezile de piatră pe care întindem peştele, zvîrlind deasupra şi un praf de sare.
—	Masă ca-n poveste, înainte mult mai este, cînta prîslea.
Ascultam şoaptele amestecate cu o stare sufletească nouă, în care pătrundea, ca o mireasmă de pelin amar, veninul istorisirii de la izvor a bătrînului Irimie.
Rareori o tragedie a poeţilor pe care îi admir mi-a putut da o impresie mai zguduitoare a durerii. Şi încă la poeţii pe care îi admir, e vorba de semizei şi eroi nobili care se apostrofează într-o versificaţie retorică şi îmbielşugată ; pe cînd pescarul cel bătrîn mă sîngerase cu mijloace atît de simple şi vorbe atît de puţine. Inima lui devastată tremura încă pe cînd grăia cu bunăvoinţă ciracilor de la focul pescăresc.
Suceveanul se răsuci în stuf; se întoarse pe o coastă spre mine şi deschise ochii.
—	Ce faci ?
—	Mă pregăteam să aţipesc şi eu.
—	Ai ascultat cumva o istorisire a acestui moşneag zănatic ?
—	Da; am fost mişcat.
—	N-aş putea spune, mi-a răspuns Emilian, că apreciez asemenea amestecuri de realităţi cu visuri obscure.
A tăcut un răstimp. A oftat. Eu aşteptam lămurirea supărării lui. A urmat:
588
—	Ajunează şi el, în asemenea zile cînd îl împovărează mîhnirea. Trebuie să recunosc că slutul, chiorul, hodorogul ăsta are patos.
Am adaos :
—	E un ciclop întîrziat, care aşteaptă împlinirea unei legende.
Urmam a sta neclintiţi unul lîngă altul.
In vremea asta Ochilă şi tovarăşii săi de basm mestecau mămăliga şi frigeau pe lespezi încinse peşte din balta Nuferilor.
Asemenea meşteşug culinar îl practicau păstorii în preistorie, iar malaiul fiert le slujea ca adaos cu mult înainte de născocirea ipînii.
Altă listă de bucate dispreţuiau dunărenii, străbunii lui moş Irimia din negura adâncimii trecutului.
Auzeam pe gemeni mirîndu-se cu ţipete de găinuşi spăriate că pescarul cel bătrîn nu se împărtăşeşte din ospăţ.
—	Sînt bucuroşi că le rămîne partea lui, rînji suceveanul.
Moşul le dovedea că acea zi de marţi e ziua lui de post. Dovada lui bineînţeles era neargumentată. Cît îşi întrebuinţau copiii cu hărnicie dinţii, el se duse să pîndească trecerea vidrei pe subt undă într-un loc de dînsul cunoscut.
iPrîslea a depus într-o parte bulzul de mămăligă şi-n alta peştele fript, ridicîndu-se cu avînt şi decla-rîndu-se tovarăş al lui moş Dorobanţii...
—	Ba întîi mîncaţi şi vedem după aia... I-a potolit pescarul pe prîslea.
Suceveanul a oftat iarăşi prelung.
—	Observ că eşti contrariat; te rog spune ce e, ca să mă linişteşti, l-am îndemnat eu.
589
—	Iţi rămîn îndatorat, amice, de interesul ce-mi arăţi. Mă liniştesc; de aceea am venit aici lîngă dumneata, căutîndu-mi calmul. Fără stăpînirea nervilor aş rămînea dezarmat.
Am aflat, urmă el, un lucru urît, rămăşiţă a gunoaielor trecutului, a ignoranţei şi arbitrarului. Doi din deputaţii noştri au amînat a treia oară predarea cotei cuvenite statului şi refuză în acelaşi timp darea fiscală. După cît am înţeles de la secretarul organizaţiei din Lunca, Niţă Pîrlea şi Tudose Zălog se cred puşi în afară de îndatoririle obişnuite ale cetăţenilor, deoarece sînt oameni sus puşi. Al doilea e chiar preşedinte al sfatului popular comunal.
—	Ce e asta ? Nu se pot lua măsuri ?
—	Ba da. Trebuie să punem problema la adunarea de astăzi.
—	Nu pot fi constrînşi să-şi îndeplinească obligaţiile ?
—	Ba da. Nu e necesar însă numai atît. Toţi cetăţenii de aici trebuie să-şi dea samă de gravitatea faptului.
Eu tăceam.
—	Asemenea împrejurare e ca un examen al muncii noastre de lămurire.
E ca şi cum m-aş afla la marginea unor zădărnicii. Ca şi cum aş munci să umplu cu apă butoaie deşarte.
Dintrodată m-am simţit străpuns de o indignare ce-mi dicta atitudini, declaraţii şi măsuri teribile.
Suceveanul îmi cetea în ochi mînia. Zîmbi sarcastic.
—	Să ne răsucim, dumneata spre foc, eu spre luncă. Linişteşte-te cum m-am liniştit eu. Dormim o toană
—	fără vise.
Moş Irimie se retrăsese de la foc, cu mişcări do-moale de sălbătăciune. Se rezemase cu spatele în
59®
trunchiul scorburos al unei sălcii şi-şi cuprinsese cu palmele genunchii aduşi cătră piept.
Focul se stîngea. Ochilă puse bine deoparte în colibă mămăliga rămasă. Cufundă de cîteva ori căldarea în gîrlă, curăţind-o pe dinlăuntru cu şumuiog de fîn. Puse dinaintea oaspeţilor doniţa cu apă de izvor, ca să se adape fiecare după pofta inimii. Irimia dădu copiilor ce-1 împresurară lămurirea că vidra pe care o pîndeşte e cel mai crud duşman al peştilor de la Nuferi, afiară, bineînţeles, de om, care le e şi mai abitir duşman. Dar omul e om; şi e duşman ş-al vidrei.
In sunetul moale al vorbei bătrînului am aţipit.
Somnul n-are timp. După o clipă sau după un ceas, m-a trezit glasul lui Ochilă :
—	Vine furtună !
Nourii se buluciseră asupra colţului nostru de lume. Harmasarii vîntoasei galopau pe deasupra luncii, învăluind-o adînc. Copiii se puseseră la adăpost în şoprul trăsurii. Eu şi prietinul meu suceveanul ne-am ridicat din culcuşuri, ş-am primit în faţă, odată cu ascuţişul vîntului, cîteva stropituri de ploaie.
Moş Irimie nu se clintea din locul lui, sta tot grămădit cu spatele în salcie, ca o mumie a mîlurilor.
Ochiul lui negru privea aţintit, nepăsător de furtună.
Intr-un răstimp, se ridică de la pămînt cu mişcări cumpănite şi trase după sine în mîna dreaptă o ostie sprintenă cu trei colţi. In mişcarea bulbucită a gîr-lei, cunoscuse trecerea vidrei.
C-o mişcare aprigă din tot trupul, zvîiii arma asupra dihăniei ce-i împuţina peştii. Ostia rămase înfiptă în nămol, vibrînd din mănunchiul lung şi subţire de salcie.
—	S-a dus ! zise el cu obidă, adăogind bolborosit o înjurătură. Dar pieirea ei, tot de mîna mea!
m
Grozăvescu se repezise la marginea gîrlei şi trăsese ostia, ducînd-o la colibă.
—	De-acuşi mîine, rînji Irimia. In noaptea asta bate ploaia. Trebuie să ridic maldării la intrări. După aia vin şi eu în sat, să văz ce mai face lumea.
—	Deseară este film la cămin, îl îndemnă Grozăvească
—	Să fie. Eu am film balta. Nu vă grăbiţi, se întoarse el cătră sucevean. Norii se împrăştie; ploaia ne vine abia cînd asfinţeşte soarele.
Bătrînul începu a pune în picioare maldării de stuf la intrarea colibei lui. Pentru unele lucruri şi unelte de preţ avea ascunzători anumite. Duse căldarea, ostia, şi strînse plasa chipcelului, mormăind:
—	Oamenii de pe la noi nu sînt duşi de multe ori la biserică.
Puneam mîna şi-l ajutam, eu şi suceveanul. El se ferea oarecum ruşinîndu,-se. Grozăvescu aduse la clacă şi pe copii.
Lunca suna cînd grav, cînd cu şuiete înalte; tufărişurile pletoase de sălcii se zbuciumau, răsucindu-se cu silinţi repetate, ca să se elibereze din ancorele rădăcinilor şi să fugă spre limanuri mai blînde. Uncheşul rîdea: aşa rumînii de-acilea tot s-au silit să se smulgă şi să plece din nedreptate şi răutăţi şi au rămas pe loc...
—	...Pînă ce veni la ei dreptatea...
—	Cine spuse asta ? tresări bătrînul.
—	Eu, Ochilă, nepotul tău, bă moşule. Dar la şedinţă vii ?
—. Acolo da.
—	Iţi pui zeghe şi încalţi cizmele ale de le făcuşi cînd venii eu pe lume.
592
—	Altfel decît cuviincios nici nu mă pot înfăţişa, ca unul ce fui şi eu ales deputat.
Pe cînd ne pregăteam de plecare, copiii, pe neaşteptate, se făcură nevăzuţi.
—	Nu e nimic, îi ajungem din urmă, îşi da cu părerea Grozăvescu. Numai de nu i-or fi dus ai noştri de-a dreptul, peste bălţi şi viroage. Ca să se bucure bunicul, cînd i-o vedea plini de apă şi noroi.
Fără să mai aştepte îndemn, Mitiţă Grozăvescu îşi potrivi la gură degetele după un meşteşug străvechi şi scoase nişte fluierături înfricoşate.
Glasurile gemenilor răspunseră din luncă.
—	Sînt aci, se bucură Ochilă.
Alte fluierături răzbiră din înălţime, ca şi cum i-ar fi răspuns paserile mari, străine, ce se învăluiau spre munte.
XIX
Economie şi politică
Văzduh fără strălucire, boltă de nouri joasă şi zi încenuşată. Unele din alcătuirile gospodăriei colective din Lunca le cercetam cu surprindere, călăuzit de un bărbat simpatic şi curat la înfăţişare. Mă lăsase în grija lui prietinul meu suceveanul. Era preşedintele gospodăriei, Anton Porumb. Patruzeci de ani vîrstă, mustăţi cît vrăbiile, ochi sprîncenaţi de coloarea castanei. Faţă de cărturarul pe care îl călăuzea, arăta oarecare sfială, rămasă din timpul cînd nu era decît muncitor ţăran sărac. Voinic, cu mijlocul supt ca la toţi truditorii din greu; cînd şi cînd lăsa să cadă în voirbirea noastră un cuvînt potrivit şi atunci i se înseninau privirile.
38
593
ta cloşca artificială brigadiera mi-a zîmbit ca şi cum am ti fost cunoştinţi vechi. Era o persoană voinică, îndrăzneaţă şi cu nasul pălit în sus. Şi-a stă-pînit cu buzele strînse toate informaţiile pe care mi le-ar fi putut da, încredinţată că «inspecţia» aceea e a unui cunoscător redutabil.
Incubatoarele se aflau instalate în două camere, cuprindeau cam două mii de ouă. într-o săptămînă avea să iasă la lume puzderie de pui din rasa pămîn-teană de găini cu gîtul gol.
—	Bune ouătoare, am încuviinţat eu, ca unul ce eram dator să ştiu toate. Ş-am adăogit, amintindu-mi de vrednicele mele învăţătoare cărţile, că meşteşugul clocitului artificial îl practicau acum şasezeci de sute de ani şi egiptenii, grămădind, în cupele cuptoarelor anume gătite pentru asta, mii şi mii de ouă de raţă care aveau să se prefacă în răţuşte şi să treacă la maica lor, apa blagoslovită a Nilului.
Cumetriţa Glafira s-a îmbujorat de uimire ascultînd asemenea istorie şi importanţa oficiului ce i se încredinţase a crescut în ochii tuturor gospodinelor şi gospodarilor care mă ascultau de la pragurile şi tindele celor două cămăruţe, fapt pentru care mîndria însoţitoarei mele a crescut simţitor. Imediat la iia cume-trei a apărut o floare de muşcată.
Ca să nu se deoache, desigur.
—	Avem şi grajd sistematic pentru cai, a urmat să mă informeze Anton Porumb; şi staul pentru vacile cu lapte.
Eu mi-am amintit că, în ferestrele staulelor din Olanda, înfloresc ghiveciuri cu flori.
—	Ca şi la noi... mi-a zîmbit binevoitor responsabila de la vacile cu lapte.
594
Persoana balaie, destul de plină în cărnuri, cu mî-nicile sumese, care mi-a strecurat asemenea replică, părea bucuroasă că şi gospodari din alte ţări — care vor îi fiind şi unde vor fi trăind — se împărtăşeau de asemenea progres.
—	Hrănim viţeii deosebit, dîndu-le lapte în castroane, a adaos tovarăşa cu mînicile suflecate.
—	Sîntem mulţumiţi de munca dumnitale, tovarăşă Albu, a lăudat-o preşedintele gospodăriei.
Am avut imprudenţa să mai întreb ceva :
—	Mieluţilor merinos le daţi lapte cu sugăricea ?
—	Cu biberonul, da, m-a corectat tovarăşa Leana Albu.
I-am cerut imediat iertare. Sugăricea, hrănitoare primitivă cu zahar şi covrig sfărîmat, rămîne la de-şeurile trecutului, în care zac şi sutele de mii de morminte ale pruncilor poporuiui muncitor de la ţară.
Se mai aud oare astăzi vorbele umilinţii şi sărăciei din vremea cînd a deschis ochii bătrînul Irimie Doro-banţu ? Dabile, podvezi, havalele, haraci, biruri, clăci, boieresc, plocon...
Toate s-au dus la gunoiul veacului.
Adoarmă în morminte cuviincioase tînguirile de demult:
dreptul umblă cu capul spart; pînă la Dumnezeu te mînlncă sfinţii; sătulul nu crede flămîndului; boii ară şi caii mînîncă ; de mila ciocoiască, ţipă pruncul în burta maică-si.
Cufundat în asemenea probleme de lingvistică, înaintam spre cancelarie, în sala unde se aflau înştiinţările
38*
595
legate de muncile de primăvară şi atîrna tabla neagră a gazetei de perete.
Ne sosi Intru întîmpinare Ochilă, prietinul meu. îmi aducea o manta subţire de ploaie de coloarea şoarecelui şi înştiinţarea că îndată se deschide adunarea.
Casa sfatului popular se afla peste drum, în conacul fostului arendaş. De la portiţă, aveam a străbate o grădină de flori, din care am urcat două trepte într-un pălimar larg. Cîţiva săteni mai întîrziau aici, trudiţi de munca zilei şi prăfuiţi de spulberele vîntului. Toţi purtau bocanci şi ciorapi roşii, iar în cap căciuli ţuguiate.
Aici se afla ţara călărimii de odinioară a moşnenilor ce se numeau «roşii», căzută în rumînie trei veacuri şi acuma ridicată iarăşi la libertate. Unii dintre acei muncitori trudiţi erau deputaţi ai sfatului local.
—	Noroc bun ! le-am zis.
Ei m-au salutat cuviincios :
—	Mulţumim, tovarăşe profesor. Ne-am tras către s'at. Se îmbufnează vremea de ploaie.
Cîţiva au venit cu bunăvoinţă la mine şi mi-au strîns mîna.
Se aflau în dreapta pălimarului şi doi miliţieni, corect învestmîntaţi, în mantale, încinşi, cu automatele la şold.
Ochilă mă duse cătră ei.
Unul era nalt şi lat în spete, cu ochii verzi subţire sprîncenaţi. Al doilea, mărunt, ţigănatic, cu nasul ager.
Cel lat în spete mă întîmpină cu glas blînd, puţintel trăgănat.
—	Cum .am intrat în Lunca, am auzit vorbindu-se de domnia voastră, tovarăşe profesor.
După accent, l-am cunoscut numaidecît că e mol-dovan.
596
—	Mă chiamă Dănilă, m-a informat el.
—	Eşti cumva de la Bogdăneşti ? l-am ispitit, pri-vindu-i ochii ca unda Moldovei.
—	De unde ştiţi ? s-a veselit el. N-avea cine vă spune.
—	Ştiu, căci cunosc partea de ţară de unde vii. Am cunoscut destui răzăşi vechi cu numele pe care-1 ai dumneata. Toţi aceştia au venit de la Maramureş cu Bogdan-Vodă, căci măria sa a aşezat întăi Domnia ţării. Celor cu ochii verzi li se mai spunea încă moro-şeni, cînd am trecut eu pe acolo spre mănăstirea Rîşca.
—	Iaca, eu de-acolo vin, dar n-am ştiut asta.
—	Apoi cîte ne spune dumnealui.!... a îngînat Ochilă.
Miliţianul mărunţel şi brunet s-a apropiat şi el de mine. Ca să întindă mîna, şi-a trecut din dreapta în stînga ciartea pe care o purta, învălită într-o strajă albă de hîrtie velină.
—	Dar mie, a zîmbit el subţire, mi-ai putea spune numele şi domiciliul, cum le spuseşi tovarăşului Dănilă ?
—	Cred că da. Numele ţi-e Aurică Popescu; domiciliul, Bucureşti.
Mărunţelul şi-a zbătut pripit pleoapele ochilor de catran ca să se dumirească; apoi s-a luminat, agitînd mîna cu cartea.
—	Dumneata, a rîs el, trebuie că eşti vînător.
—	Aşa este ; mai bine zis, am fost.
—	Şi trăgeai bine la zbor ?
—	E adevărat.
—	Ei, să ştii că-mi plăcu. Dar şi eu sînt dat dracului.
Explica lui Dănilă chestia, arătîndu-i cartea, cu numele şi domiciliul desluşit caligrafiate pe straja de hîrtie velină.
597
—	Intrăm la şedinţă, declară Ochilă, privind cu mîndrie în juru-i.
Am suspinat, trecînd pragul:
—	Poporul acesta merită să se ridice din mişelie.
—	Da, tovarăşe profesor, m-a aprobat şoptit Grozăvescu.
Ochii cît străchinile i se aburiseră.
In camera destul de largă, unde se ţineau şedinţele, am aflat îndată cu privirile pe sucevean, la masa prezidiului, în dreapta preşedintelui; ochii lui m-au întîm-pinat cu o lucire deosebită, care s-a oprit numai asu-pră-mi o clipă ; după aceea s-au întors la asprimea lor aţintită.
Tudose Zălog, preşedintele, era un bărbat vîrstnic şi greoi, cu părul tuns scurt, cu fălcile şi bărbia atîrnînd. Se uita holbat, cu albuşurile scrijelate de aţe sîngerate, asupra celor de faţă, truditori ai acelui pămînt — unii dintre ei deputaţi — care se odihneau cu adevărat în scaunele cu spătar.
Se plîngeau că vîntoasa îi năucise de cap în ziua aceea.
In stînga lui Zălog se aşezase moş Dorobanţu, îmbrăcat ca la sărbători, cu cizme şi zeghe. După moş, în margine, Anton Porumb.
In partea cealaltă a mesei, în dreapta suceveanului, secretarul de partid în straie orăşeneşti, cu nasul atîrnînd asupra hîrtiilor. In chica-i bogată castanie, deasupra urechii drepte, se vedea desluşit părul mai închis la coloare, în locul unde avea obicei să-şi şteargă condeiul.
îndată ce-am intrat şi m-am aşezat lîngă Chira şi Leana, suratele cele zîmbitoare, şedinţa a început. Grozăvescu îşi potrivise scaunul în dosul meu. Ii auzeam răsufletul pripit, din pricina emoţiei.
598
TudoseZălog s-a ridicat în picioare. Atunci i-am observat şi foalele revărsate.
—	Vra să zică, să se facă linişte, a început el.
Tusele s-au alinat; şoaptele au contenit.
—	înainte de a trece la chestii curente ale adunării noastre, a urmat Zălog, e nevoie să lămurim o afacere pe care eu cu nici un chip n-aş putea-o amîna.
—	Chîm ! a făcut îndărătul meu, înăbuşit, Grozăvescu.
M-am plecat spre vecina mea Leana Albu, şoptin-du-i:
—	Tovarăşul Zălog n-a fost cîndva primar ?
—	Nu primar, ci consilier comunal! mi-a răspuns ea. De-atunci au trecut ani; eram copilă.
Preşedintele a bătut în masă cu inelarul mînii stîngi:
—	Linişte, vă rog.
De cătră mine, nasurile ascultătorilor s-au răsucit cătră prezidiu.
—	Aş vrea să cunosc, a urmat Zălog, răspicat şi rar, ridicînd numai pe jumătate de pe masă o foaie largă de hîrtie şi lăsînd-o să cadă imediat cu dispreţ, ca pe o cîrpă infectă; aş vrea să ştiu cine şi-a putut îngădui să înşire în gazeta de perete aceste rînduri la adresa subsemnatului ?...
Tovarăşii din prezidiu au tăcut; sala n-a răspuns.
—	Hai ? a lătrat neică Tudose încrucişîndu-şi privirile crunte. Mi s-ar putea spune ? Nu răspunde nimeni ?
Suceveanul mormăi, poftind să afle despre ce anume e vorba.
—	Tovarăşe inginer, se ridică de la locul său Anton Porumb; cele cîteva rînduri din gazeta de perete adresează unui preşedinte de sfat — nu i se spune pe nume
599
—	o întrebare despre plata cotelor şi impozitelor cătră stat. Văz că neică Zălog se supără. Acea întrebare o ia asupra dînsului ? Dacă nu-1 priveşte, îi cerem iertare şi am isprăvit.
—	Ehei 1 apoi nu merge aşa de lesne cum îţi închipui tu, Anton Porumb băiete. Mai întîlnii în cariera mea cutezători ca tine şi am ştiut a-i pune la respect.
—	Pe cînd erai consilier, neică Tudose ?
întrebarea era pusă blînd.
—	Mai întîi nu-ţi sînt «neică», se oţărî Zălog. Sînt preşedinte al sfatului popular comunal. Ţin să se ştie totdeauna asta. Al doilea, nu-ţi permit, băiete, să vorbeşti de altceva decît de ce binevoiesc a te întreba.
—	Insă chestia cu dările şi cotele cum rămîne ?
—	Ce ? Vra să zică vine un ăla, care n-avea după ce bea apă, un sărăntoc ca vai de maica lui, şi bate aci din clonţ. Bă Anton Porumb, vezi-ţi lungul masului, şi după aia...
—	Adevăr că fusei un băiat sărman, se umili Porumb. Dar mă întovărăşii cu alţii nevoiaşi, fraţii mei, şi întemeiarăm gospodăria de la Lunca. Acuşi pot înoda două capete. Ca deputat în sfat, cer să se răspundă ce e ou cotele.
—	Iarăşi ?
—	Iarăşi, neică Zălog.
—	Atunci află că nu dau socoteală unuia ca tine.
—	Ba să răspunzi poporului ce se află acilea, neică Zălog, care te-a ales şi s-a încrezut în dumneata. Noi, sărăntocii, cum ne spui dumneata, plătirăm. Dumneata de ce nu stai în rînd cu noi ?
De la spatele meu tresări înăbuşit glasul lui Grozăvescu :
—	Hai ? Cum ?
Se stîrni murmur de rîs.
600
Tudose privi în juru-i cu ochii deodată îneguraţi.
—	Va să zică de asta se făcu şedinţă ?
—	Nu de asta, răspunse cu umilinţă prefăcută Porumb, dar aduseşi vorba şi ne interesează foarte mult.
—	Că n-am plătit dările şi cotele ?
Anume membri ai adunării răspunseră cîrcîind şi rîzînd.
—	Cînd mă aleserăţi, se îmblînzi neică Tudose, mă lăudaţi că ,sînt doftor de cai şi măgari, de cînd fusei la artilerie. Acuşica mă împung ăi cu coarnele.
Rîdeţi, hai ? Vă bucuraţi că preşedintele nu plăti cotele şi dările ?
Nu mai sînt bun ?
In sală se stîrniră murmure de mînie.
—	Ce să fac ? Să-mi dau demisia ?
—	Să ţi-o dai!
—	O dau! rîse cu răutate Tudose Zălog. Scap de cai şi mai ales de măgari. N-o să le mai am grija.
O voce limpede se ridică de la masa prezidiului. Intervenea secretarul cel tînăr.
—	Ar fi de dorit, tovarăşe preşedinte, mai multă tuviinţă în exprimare.
—	Hai ? Mai multă cuviinţă ?
—	Da.
—	Insă faţă de mine nu se pretinde cuviinţă ? O clipă, vă rog, pînă ce isprăvesc şi semnez. Poftim demisia. Acum nu mai aveţi nimic cu mine. Mă duc la ale mele. Sînt obosit.
Porumb, — cu blîndeţă :
—	Dar dările şi cotele ?
—	Care dări ? Care cote ?
—	Acele dări şi acele cote pentru care s-a făcut întrebare.
601
—	Şi dacă s-a făcut întrebare ?
Atunci s-a iscat tumultul pe care-1 bănuiam. Ţipau mai cu samă Leana şi Chira care se aflau lîngă mine. Tînărul Mitiţă Grozăvescu se învierşuna împotriva unui scaun, voind să-l desfacă neapărat în mai multe bucăţi.
Deodată Tudose ridică un braţ şi-şi deslănţui vocea de vechi artilerist:
—	Mă rumîne ! Ingăduie-mi şi mie să pun două vorbe. Aşa, neică. Uite, îmi iau pălăria şi mă duc. Demisia e pe masă, acilea. Dările şi cotele le-am plătit, după cum anată chitanţele pe care le vedeţi înflorind aci în panglica pălăriei.
Deodată răcnetele au stat şi Grozăvescu şi-a privit cu mirare scaunul cu picioarele rupte. Femeile au avut ascuţite exclamaţii de mirare.
Tudose rîdea săltîndu-şi cu îngîmfare burta. Coborî de la prezidiu, clipi din ochi, aruncînd spre Porumb încă o săgeată.
—	Veţi fi fiind voi hoţi, dar eu sînt starostea hoţilor !
In tumultul care a urmat am observat întâi că neică Tudose avea în sală partizani destul de activi, care întrebuinţau şi ei metoda învierşunată a lui Mitiţă Grozăvescu. Al doilea, că prietinul meu suceveanul îmi zîmbea, neclintit la locul său.
Tulburarea de cîteva clipe, care mă ţinea legat de vecinele mele şi de zvoana din juru-mi, se risipi. M-am desfăcut de braţele Chirei şi Leanei. Odată cu elibe^ rarea îmi veni o trudă ca şi cum aş fi luptat din greu. îmi bătea inima pripit. In acelaşi timp mi se limpezea judecata.
Se desfăşurase în faţa ochilor mei un film dramatic. Neică Tudose îşi lichidase în ultimul moment socotelile cu fiscul şi cotele, dar nu mai putea rămîne pe scau-
602
nul prezidenţial. Se retrăsese c-o satisfacţie de o clipă a trufiei.
Cum şi cînd se pusese la cale asemenea act politic ? Era o metodă care în vechea rînduială a ţării de ieri era poreclită «a sforilor». înfăţişarea suceveanului meu s-a umbrit. Dar simpatia mea pentru el a renăscut imediat, căci prietinul meu n-avea în vedere nici interese, nici cîştiguri personale. Dar prietinul meu şi cei din jurul lui nu făceau un joc van, de artă pentru artă. Ci înlăturînd pierderi de timp şi discuţii nefolositoare ajungeau la un final pe care-1 socoteau necesar obştei.
Secretarul făcuse un semn cătră moş Irimie Dorobanţu. Pescarul cel bătrîn se sculă de la locul său cu destulă sprinteneală şi trecu la scaunul preşedinţiei. Zarva se alină numaidecît; privirile se aţintiră înspre acel reprezentant al suferinţilor norodului. îşi pierduse un ochi la 77. Ieşise împuţinat de ai săi în bîntuirile de la 1888 şi 1907. Se uita la cei de faţă cu ochiu-i unic ca din negura trecutului. Aruncă spre ieşire mînia lui ca pe o ostie spre vidra ce se scufundase, dar, la şoapta secretarului, se domoli şi rosti formula de închidere a adunării.
Atunci se auzi desluşit în ferestre şi pe acoperiş ploaia aşteptată, ca o binecuvîntare a muncii anotimpului.
XX
întuneric
La sediul gospodăriei de stat, prietinul meu Emilian primise rapoartele responsabililor.
Afară ploua îmbielşugat şi statornic.
603
—	Ploaia celor din urmă semănături, se bucura suceveanul. Şuvoiul ei duce la Dunăre toate rămăşiţile de gunoaie ale iernii şi spală brazda de muşiţă.
___Bănuiam că vorbele acestea erau numai un preambul.
—	Precum ai observat, urină el, oamenii noştri s-au purtat în toate sectoarele cu hărnicie ; munca lor e vrednică de laudă. Toată lumea nădăjduieşte recoltă bună. Ar îi nevoie să cercetezi toate ale gospodăriei noastre, ca să ne poţi ajuta cît mai curînd.
—	Ce te face să-ţi pui asemenea nădejde în mine ? l-am întrebat.
M-am simţit dintrodată cuprins de-o oboseală ciudată.
—	Dumneata, amice, mi-a răspuns Emilian, observi pe alţii; iar eu te observ pe dumneata. îmi povesteai că n-ai făcut nimic în viaţă.
—	Cuvintele astea, vai, sînt un trist adevăr.
—	Ba dă-mi voie să-ţi spun că am băgat de samă, în acest scurt timp de cînd te afli la noi, o serie de cunoştinţi care ar facc onoare oricărui agronom şi gospodar.
—	Se poate. Am făcut studii bune universitare sub conducerea unui celebru profesor, Sava Troian, de care poate ai auzit.
—	L-am cunoscut. Un subţiratic chel, spîn şi cu ochelari.
—	Da. Acele studii nu le-am dus pînă la capăt. Ca în toate celelalte îndeletniciri în domenii diverse, pe care le-am încercat, am rămas un diletant. Am cunoştinţi destule, mă pricep în probleme variate, dar stăruinţa, statornicia şi simţul practic mi-au lipsit. Ce se poate face cu un neisprăvit ?
Emilian Popovici îşi clătină fruntea cu mîhnire.
604
—	Oare după atîtea suferinţi şi experienţe nu socoţi că ai datoria cătră dumneata însuţi de a ieşi din inerţie ?
Zîmbii copleşit de tristeţa îndoielii.
—	Cutez a-ţi afirma, urmă suceveanul cu căldură, că nu e vorba numai de datoria cătră dumneata însuţi; ci de o datorie mai covîrşitoare, aceea care poate da un sens nou vieţii noastre.
Am tăcut, înclinîndu-mi fruntea spre pieptul lui. In acea clipă m-am scufundat.
—	Ce ai ? a strigat Emilian susţinîndu-mă.
—	Probabil m-a pălit soarele primăverii, am răspuns eu închizînd ochii şi întorcîndu-i de cătră lumină.
—	Eşti congestionat. Te doare capul ?
—	Da; capul şi ceafa.
—	Numaidecît să trecem în camera dumnitale. Te rog iartă-mă dacă te-a tulburat convorbirea noastră.
—	Ba îţi mulţămesc de ce mi-ai spus.
—	Ar trebui să chem doctoriţa, să vie să te vadă. Dar e în raion, la nu ştiu ce caz grav. Ii trimet răspuns să se abată la noi îndată ce se întoarce. Se poate să fie o insolaţie.
—	Poate. Am mai avut ceva la fel într-o primiavară din copilărie.
Emilian a urmat să mă privească îngrijorat.
M-am ridicat în picioare şi am şovăit. El m-a apucat de braţ, poruncind:
—	Imediat în pat! Pînă ce vine Pădureanca doctoriţa, îţi pun eu ştergar ud la cap şi bei o limonadă rece.
Mai cu samă întunericul din ietac mi-a adus o uşurare, după ce m-am întins pe divan.
îngrijitoarea cea tăcută şi cuviincioasă a aşezat îndată o candelă în ocniţa sobei. S-a risipit în juru-mi o lucire ca de zori.
605
Apoi mi-a adus limonadă de lămîie şi mi-a înfăşurat fruntea şi tîmplele cu ştergare răcoroase.
Prietinul meu ieşi un răstimp, ca să dea cîteva porunci.
In lipsa lui, am aţipit, c-o sensaţie de tihnă.
Voi fi dormit un ceas-două, nu mi-am dat bine sama cît.
Intrasem într-un vis şi ajunsesem la marginea unei rîpi oable, în fundul căreia se învolburau valurile mării. Din ţancul pe care stam, contemplam în zarea luminoasă, dincolo de tumultul ariei pontice, grădinile unui liman fericit. Am avut în mine un avînt înfricoşat, să fac un salt în zbor pînă acolo. M-am pregătit dîndu-mă doi paşi îndărăt; viziunea de dincolo a pierit; tunetele talazurilor s-au stîns; am deschis ochii.
Prietinul Emilian sta neclintit pe scaun la căpătâiul meu.
—	A venit Pădureanca, îmi şopti el.
Am încuviinţat din pleoape, fără a răspunde cu glas.
Din locul unde, după socoteala mea, se dezvăluise ţărmul fericit, a apărut ca o vedenie albă o femeie tînără, zîmbindu-mi. N-am făcut legătura între ea şi doctoriţă decît după ce şi-a pus mînuţa rece pe fruntea mea. Am închis ochii ca să-i păstrez în mine imaginea. Dar farmecul ei s-a stîns.
Intrînd a doua oară în somnie, auzeam şoapte nedesluşite.
Starea de febră şi vis m-a copleşit iar.
Mă aflam de data asta în adunare de popor la Lunca şi grăiam desluşit, înălţat pe un tapşan, observînd în preajma mea chipuri cunoscute. — Să ştiţi, spuneam, că pretutindeni în grădinile voastre de pomi, am bă-
m
gat de samă necunoaşterea tăierii crengilor; lăsaţi, mai cu samă merilor, cioturi ce nu se vindecă şi produc putregai. Tăietura crengii trebuie tăcută exact pe inelul de înclinare; astfel pomul se tămăduieşte uşor şi grabnic.
—	Cu cine vorbeşti ? m-a întrebat şoptit Pădureanca.
—	Visam, am răspuns eu deschizînd ochii şi oftînd. îmi era prea cald în aşternut. Am zis cu gravitate:
—	Numaidecît să fie căutată şi găsită sticlia!
Mi-a intrat în raza privirii zîmbetul cel încreţit al suceveanului.
—	Aiurează... a şoptit el.
Am răspuns :
—	Numai pe jumătate.
—	Intr-adevăr. Chestia curăţirii pomilor e bună învăţătură. Sticlei însă nu-i găsesc loc şi rost.
Doctoriţa îmi cuprinse mîna, apăsîndu-mi-o. Am înţeles că nu trebuie să răspund. Am întors privirile spre ea, mulţămindu-i.
—	Mă simţesc mai bine, am şoptit. Probabil că m-ai descîntat.
—	Vai! a rîs Pădureanca, n-am urmat la şcoala bunicuţii. Meşteşugurile de astăzi ale medicilor sînt cu mult mai puţin poetice decît cele de odinioară.
—	Din fericire, a afirmat cU tărie suceveanul.
—	Din fericire, — da ; din fericire, — da ! am bolborosit eu obosit.
—	Dormi! a rostit limpede Pădureanca.
Am adormit profund.
Cînd m-am deşteptat, am auzit un ornic bătînd într-o cameră depărtată. O lumină de zori sau de amurg umplea odaia. Eram singur. M-a pătruns ca o bucurie încredinţarea că m-am limpezit şi sînt sănătos.
Mai aveam în tot trupul o trudă plăcută, pe care o mai cunoscusem după expediţiile de vînătoare în munte, altădată, în tinereţă. Antrenamentul de atunci nu-1 mai aveam. Pare că anii încep să mă împovăreze.
Ploaia nu contenise. O auzeam pe acoperiş; din cînd în cînd o bătaie de vînt izbea stropi în geamuri. Pe una din ferestre, cu perdelele date în laturi, mi se năzărea un colţ de sat în ceaţă.
Pe măsuţa de la căpătăi se aflau o căniţă de sticlă plină cu apă ş-un pahar alături. Mi-am închipuit cu oarecare plăcere că le aşezase mîna delicată a Pădu-rencii.
Zădărnicie... Mă aflam într-o epocă a vieţii cînd s-ar fi cuvenit să mă fixez la probleme mai grave. Un bărbat care, cătră şaizeci de ani, şi-a pierdut cărţi şi straie, rămăşiţi sărmane ale unei averi risipite, căruia ziua de mîne îi cere o silinţă spre a-şi agonisi un codru de pîne, nu-şi mai poate acorda răgaz pentru închipuiri.
Făcut-am oare altceva în cursul deceniilor ? Chel-tuindu-mă cu entuziasm, mă regăsesc acelaşi. La căpătâiul meu stă singurătatea în strai cenuşiu, mă priveşte aţintit şi-şi clatină cu mustrare fruntea. Prietina asta care m-a întovărăşit o viaţă e mai mîh-nită decît oricînd.
Mi se apropie timpul cînd va trebui să călătoresc şi eu spre ţara de negură unde se află părinţii mei şi-mi pun, fără a le rezolva, aceleaşi şi aceleaşi probleme. Am fost un cărturar care m-am ridicat deasupra lumii de huzur şi egoism din care ieşisem. Mă îndemnau sporadic spre altfel de viaţă avînturi pe care cei din juru-mi nu le cunoscuseră. Am avut aripi şi n-am zburat. E cu putinţă oare să mă mai salvez din mlaştină ?
608
Aspre dezamăgiri, daţi-mi putere! îmboldi-mă-va umilinţa foamei ? Ori mă cercetează mai temeinic îndemnul vechi de a căta sprijin în semenii mei, de a le da tot ce am bun în mine, de a primi blîndeţa iubirii lor...
De mult ar ti trebuit să Iac asta, să rup aderenţele de lumea uşoară şi vană care îşi crease în ţara asta un paradis artificial.
E cu putinţă? Mai e timp? Desigur!... Desigur!...
Aţipeam din nou, cînd ornicul din sufragerie sună iarăşi.
Am săltat brusc din culcuş. Auzeam paşi. O clipă mi-a bătut inima, apoi am cunoscut ritmul rar al pi-cioroangelor lui Emilian.
—	Te-ai trezit ?
—	Da, şi mă simt bine. Aş vrea să ies.
—	Sc poate, zîinbi bucuros amicul meu; numai să stea ploaia şi să dea soarele. Dacă îngădui, vom vorbi după masă de situaţia generală a gospodăriei şi vom statornici între noi clauzele unei alianţe solide. In cele dintăi ceasuri ale somnului dumnitale agitat, am avut prilej să ascult un fel de spovedanie încîlcită diu care totuşi am înţeles că ai fost — mă ierţi că întrebuinţez o expresie vulgară — din care am înţeles că ai fost «brînză bună în burduf de cîne». De ce rîzi ?
—	Rîd, căci ai dreptate.
—	Şi am mai înţeles că eşti un prietin bun şi drept al oamenilor muncii.
—	De asta nu te îndoi.
—	Nu mă îndoiesc; eşti şi prietinul meu. Dar aş pofti să mi se lămurească unele cuvinte din monologul dumnitale, care mi s-au părut fără noimă.
39 — Al. Sarioveanu — Opere, voi. 18
609
—	Nu cumva e vorba de refrenul meu cu sticla ?
—	Tocmai. Am cugetat că s-ar putea să fie legată sticla asta de ideea dumnitale fixă cu Mustăcilă. Ce te face să-l bănuieşti tocmai pe bietul meu Ghiţă ?
—	Sînt sigur că nu mă înşel. De la prima vedere am avut impresia că acest Cotoi e un viclean.
—	La început am socotit şi eu că e nesincer. Am pus să i se cerceteze trecutul, l-am supus unui interogatoriu strîns. A recunoscut că a fost logofăt boieresc şi că a asuprit fără voie lumea sărmană. Striga înălţînd braţele ca pentru a-mi cere ajutor :
—	Păcătos am fost!
Dar atunci, cunoscînd adevărul, a jurat să se răscumpere. A plîns, a îngenunchiat, a bătut metanii, presărîndu-şi în cap «ţărîna umezită de sîngele şi sudoarea poporului». Astea-s vorbele lui; le-a auzit din gura unui copil care recita o poezie şi le-a ţinut minte. A devenit cel mai harnic agitator. Din supravegherea mea necontenită a ieşit fără să-i pot reproşa nimic. Ce vină anume îi găseşti dumneata ?
—	Cum ţi-am mai spus, — mi se pare, — aici e vorba de o intuiţie a mea.
—	Te-aş sfătui, amice, îmi şopti blînd suceveanul, să Ieşi inspiraţiile şi să te ocupi mai mult de fapte materiale şi de argumente obiective.
—	Te rog, Emilian, să mă asculţi atent. Intăi am avut intuiţia, după care însă am adunat toate argumentele basmului meu. De fapt, e o metodă literară. In cazul de faţă, nu e aşa, înlăturăm lupul, cel mai obişnuit hoţ al animalelor domestice mici. Oile de sub privegherea lui Bîra pasc liniştite. Nu s-a vestit în împrejurimi nicăieri de asemenea fiară. Deci să căutăm fiara cu două picioare: omul.
610
Dacă admitem că un om săvîrşeşte furturile, eu îl găsesc suspect numai pe Cotoi.
Mi se poate obiecta că Mustăcilă e responsabilul instituţiei ?
Voi răspunde că, prin urmare, e singurul om care poate intra oricînd la crescătorie.
Că n-ar avea interes să împuţineze purceii în calitatea pe care o are ?
Replica mea e că Mustăcilă e un fost logofăt de moşie, deci am motiv să-l bănuiesc că e duşman al orînduirii nouă care i-a tăiat afacerile şi planurile. Mai adaog că Mustăcilă e viţios. Sticla pe care o caut am observat-o în mîna lui, pe cînd veneam la Vieroş cu trenul. Voia să mă încredinţeze că e medicamentul lui pentru ficat, pe care i-1 prepară la Bucureşti un droghist prietin cu dînsul.
De ce face regulat călătorii la Bucureşti ? Nu cumva duce acolo anumită marfă ?
Dar am observat un lucru şi mai interesant: amiciţia lui cu animalele acelea mici şi inteligente. Le mîngîie, le dă din palmă boabe de porumb. Ii învaţă pe purcei să-l cunoască, să nu se sfiască de el. Un amic ca dînsul e simţit de departe; porcul are mirosul de o deosebită fineţă. Purcelul mîngîiat, hrănit şi ademenit îşi simte prietinul venind şi se strecoară spre el, ca să-l întîmpine, să-şi primească dulceaţa.
Prin urmare, omul nostru se află un răstimp în afară de privirea lui Rîndunea. Zbîrlea tace, căci şi el e mituit şi cu sinceritate încrezător, Cotoi prezintă tînărului nevinovat care a venit la el un pumn de boabe dospite, în prealabil, în alcool îndulcit. Nu trece un minut şi purcelul şovăie pe picioarele slăbite, închide ochii şi se lasă purtat fără de nici o rezistenţă.
E o poveste, nu-i aşa ? Dar e o poveste ce se va verifica din punct în punct.
—i îmi place, zîmbi amuzat suceveanul. S-ar pu* tea să fie întocmai aşa. Totuşi, e cu putinţă să te înşeli.
—	Boabele nu le-ai văzut şi dumneata în palma lui Mustăcilă ? Iar săcărica am constatat-o în tren la omul dumneavoastră. înlănţuirea e atît de firească, rimează atît de bogat — am putea zice — cu logofătul, cu viţiul, cu ura faţă de cei care au dărîmat lumea lui veche, în care trăia bine, încît lasă îndoieli extrem de puţine pînă la verificarea faptelor.
—	11111! Cînd s-ar putea face asemenea verificare?
—	Vineri. Nu mă privi prea mirat. Aceasta e ziua în care s-au săvîrşit celelalte patru atentate. E ziua liberă a lui Mustăcilă. Mi se pare firesc să se repete fapta tot într-o vineri.
Emilian stătu o vreme pe gînduri :
—	De ce socoţi necesar să organizăm un spectacol ? Nu e mai simplu să ne asigurăm de persoana individului şi să-l supunem unei cercetări strînse ? Avem la îndemînă pentru asta miliţieni.
Am protestat:
—	Nu se poate, nu e bine, nu e folositor nici practic. Gîndeşte-te: un asemenea meşter care săvîrşeşte faptele lui în atari condiţii, poate respinge cu linişte acuzarea. Cum şi de unde să-l apuci ? Ipotezei mele dumneata nu-i acorzi încrederea şi totuşi vrei să te foloseşti de ea spre a molesta pe un om poate nevinovat ? Nu, să nu faci asta. Să Ieşi să se desfăşoare spectacolul, pentru ca proba să fie definitivă. Şi te mai rog să rămînă totul numai între noi pînă în mo-
612
mentul dramatic. Să nu vorbeşti cu nimeni nimic despre asta.
Suceveanul avu zîmbetu-i creţ:
—	De acord. Să aşteptăm pînă vineri. Las în grija dumnitale organizarea capcanei.
XXI
Lumină
Bura de ploaie răcoroasă a mai ţinut pînă cătră amiază, apoi a contenit, şi s-a statornicit în văzduh o bagdadie de cenuşă prin care soarele încă nu putea pătrunde. După prînz am hotărît să mă plimb pînă în Lunca. O viclenie sentimentală pe oare n-o puteam înfrîna mă îndemna înspre instituţiile nouă ale satului, unde s-ar fi putut să întîlnesc o doctoriţă simpatică ce mă îndemnase ferm să dorm. Sunetul glasului ei îmi vibra încă în urechi. Cînd am descoperit în mine zădărnicia aceasta, mi-am abătut calea spre casa lui Vameşu pensionarul şi am intrat acolo c-o mutră cam supărată.
Copiii mi-au ieşit înainte cu gălăgie veselă.
—	Intră, nene, şi ne spune o istoric veche ! a strigat Bucur.
Apoi ochii i s-au umbrit.
—	Ce ai ? Ne-a sosit veste că nu te simţi bine.
—	Am avut o indispoziţie uşoară, copii. Voi ce faceţi ?
—	Ne pregătim pentru serbarea de la cămin, duminică. Radu va recita o poezie cîmpenească. Eu cînt o melodie veche populară, moştenire de la bunica Anda.
—	Ce poezie pregăteşti, nene Radule ?
613
—	O grozăvie. Concertai în lunoâ de Âlecsandri.
—	Frumoasă bucată, cu titlu potrivit.
—	Da; însă e prea lungă. Bunicul e toarte cufundat în pasiunea lui, nici nu ne-aude. Face pasienţe c-o pereche de cărţi din vremea lui Papură-Vodă. Nu-i reuşeşte, ş-am băgat de seamă că schimbă cîte-o carte anume, ca să-i iasă.
—	A ! trişează...
■— Da, trişează, îmi confirmă grav geamănul prim.
A trecut pe aici şi nenea inginerul şi spunea bunicului că-şi fură singur căciula. Bunicul rîde clătinîn-du-şi barba. Asta-i plăcerea dînsului.
M-a întîmpinat şi Tantiveta, cu surîsu-i ofilit, şi m-a întrebat dacă nu poftesc un pahar de apă rece cu şerbet de cireşe amare.
—	Poftim, Tantiveta, cum nu ? a răspuns şi pentru mine prîslea. Tovarăşului profesor îi faci ş-o cafea turcească, aşa cum e obicei la dumneavoastră în Moldova.
—	Numaidecît, numaidecât! a cîrcîit ca o găinuşă spăriată bătrîna.
învăţătorul cel cu barbă împărătească se afla cu totul absorbit şi cufundat în cel mai absurd divertisment al lumii mele de altădată. Mi-a întins mîna, mi-a zîmbit o clipă, apoi şi-a coborît imediat privirea asupra jocului. II interesa în aşa măsură încît mi-a răspuns la salutare cu vorbele ce-i jucau în minte:
—	Popa de cupă !
M-am aşezat în tăcere lîngă el şi am aşteptat şerbetul şi cafeaua pe care mă obligasem să le consum. Copiii interpelau afară pe grangurul din nuc, imitîn-’du-i fluieratul.
—■ Pasiansul ăsta se chiamă al lui Napoleon, ini-a şoptit într-uri tîrziu învăţătorul cel bătrîn.
614
II priveam, apăsat de oboseala zădărniciei acelei ocupaţii. Mă simţeam apărat dinspre partea asta de cărţile severe ale adevărurilor care mi-au înflorit totdeauna ceasurile singurătăţii.
După ritualul cafelei, am ieşit din cameră fără ca jucătorul de cărţi să mă simtă şi am regăsit rîsul copiilor şi lumina cernută din nouri peste grădinile de la Vieroş.
—	Unde plecaţi, oameni buni, cu atîta grabă ? i-am întrebat.
—	Ne ducem la Căminul cultural, unde sîntem convocaţi... mi-a răspuns grav nenea Radu.
M-am îndrumat şi eu spre Lunca. Cu toată hotărîrea mea de a-mi păstra demnitatea vîrstei şi a rostului ce începea să mi se atribuie, doream o întîlnire plăcută. O doream ca pe o floare, ca pe un painjeniş do lumină într-o dumbravă.
Sub văzduhul închis de pretutindeni şi fără nici o adiere de vînt, îmi grăbeam încet-încet umbletul.
Băgăm de samă la unele case ale satului, pe prispe şi la porţi mame tinere şi cu prunci, unii încă în fese, alţii zburătăciţi şi gălăgioşi. Femeile mă salutau, zîmbind, ca pe un profesor subt oblăduirea căruia doreau ele să-şi aşeze cîndva acele odrasle. îşi chemau pruncii ca să nu-mi încurce calea. Una mai îndrăzneaţă mi-a zis :
—	E plin satul nostru de prunci, ca balta de broscuţe : aşa spune inginerul nostru. Vedea-i-ar maica mari 1
—	Să vă trăiască! i-am urat eu.
De ce eram întrucîtva intimidat în faţa acelui val tînăr al vieţii ?
Âm trecut mai departe, în marginea Vieroşului, spre Lunca, printr-o adiere dulce de miresme, pe subt
615
încrucişări graţioase de rîndiinele care treceau arcuit prin înălţime, vînînd gîze.
In dreptul şcolii am grăbit paşii, fără să-mi abat privirile nici la dreapta, nici la stînga. Nu doream să fac nici un popas, ca şi cum aş fi avut de îndeplinit o misiune grabnică.
Da, desigur. La un podeţ văruit, de sub meri înfloriţi, s-a arătat Pădureanca. A făcut cîţiva paşi în uliţă, a întors fruntea, s-a oprit. Era o întîinplare. întîmplarea pe care o voisem.
—	Ce plăcere, mi-a zîmbit ea. Ai îndrăznit a ieşi ?
—	Auclaces fortuna juvat, i-am răspuns cu. Norocul ajută pe cutezători.
—	Crezi ? Nu totdeauna !
Răspunsul i l-am priceput cu oarecare întîrziere. De fapt nu eram numai noi singuri în acel punct de pe glob. Paşi repezi şi elastici ai unui bărbat tînăr şi grăbit au sunat îndărătul meu. Nu m-am întors să văd cine e. Bănuiam că poate fi învăţătorul. Era el, într-adevăr, c-o înfăţişare trufaşă, c’u sprinceana încruntată, desigur luptător încrezut pe tărîmul pe care eu mă simţisem totdeauna timid.
L-am observat fără a-1 privi direct. A trecut mor-măind un salut; se duse cu mîndrie. Zîmbeam.
—	II cunoşti ? m-a întrebat Pădureanca.
—	Da. Am făcut cunoştinţă alaltăieri. Mărturisesc că i-am uitat numele.
—	Vai, aş vrea să am şi eu însuşirea de a uita mutre şi nume ale celor ce nu-mi sînt simpatici.
Cu surprindere, am băgat abia atunci de samă că glasul şi privirile doctoriţei erau obosite.
—	Ies de la o bolnavă, mi-a explicat ea. Am fost chemată de moaşă grabnic ; avea un caz primejdios. Ca să ne dea pruncii care se zbenguiesc colo, în
616
preajma Căminului cultural, bietele mame se trudesc uneori zile şi nopţi. Am asistat şi eu pe gospodina asta în ultimele şase ceasuri. I-am pus lîngă inima istovită, felicitînd-o pentru lehuzie, un bunduc de patru kilograme. Ani fost fericită că am putut fi de folos. Abia acum îmi dau seama cît de obosită sînt. Cu toată părerea de rău, trebuie să te las, tovarăşe Tudor, nu mai pot. Cad de somn.
S-a dus, cu grumazul împovărat, cu fruntea plecată, strecurîndu-nii totuşi pieziş, printr-un colţ de geană, o ultimă privire.
Cu inima veştedă am trecut mai departe pe linia satului. Vîntişor de primăvară abia simţit îmi bîzîia la ureche, mîngîindu-mă. «Toate trec ca mine», îmi susura el.
Umblam întrucîtva rătăcit; nu ştiam ce să fac.
Un glas cunoscut m-a strigat:
—	Tovarăşe profesor!
Am ridicat privirea.
Dinspre Căminul cultural, Mitiţă Grozăvescu îmi ieşea întru întîmpinare.
—	Tovarăşe profesor, îmi şopti el cu însufleţire; teu am acuşica sarcina să fiu aghiotantul şi totodată gazeta dumneavoastră ; să vă duc unde e nevoie şi să vă spun toate despre lucruri şi despre oameni.
—	Tare bună treabă, Grozăvescule. Mă bucur şi-ţi mulţămesc.
—	Să cunoaşteţi, tovarăşe profesor, că Tudose Zălog s-a îmbolnăvit de gălbinare. S-a pus la pat. Vai şi vai!
A fost la el doctoriţa şi a constatat boala.
In vremea cît îl judecam pe nea Tudose, ălălalt berechet, Niţă Pîrlea, a aflat cum e tărăşenia şi grabnic, noaptea, a dus la depozit cota, luînd chitanţă. Rîde de Zălog.
617
Dar inginerul nostru zice : Rîde liîrb de ciob I
Vorba asta a zburat ca pasărea din pom în pom; a umblat ca popa din prag în prag şi din om în om.
—	După cît pricep, tovarăşe Ochilă, redacţia gazetei de perete eşti tu.
—	Se poate, tovarăşe profesor, dar să nu afle şi alţii, că-i cu primejdie. Acum eu v-aş pofti să intraţi nu mai mult decît pe un sfert de ceas la cămin, ca să aflaţi cum lucrăm noi şi ce repetăm pentru serbarea culturală de duminică. Vă pofteşte şi dada Liminiţa. Dînsa e preşedintele nostru.
Toate ferestrele şi uşile caselor din preajmă făcuseră ochi cînd am intrat în cămin.
Inlăuntru, oarecare frămîntare şi neorînduială. Tineret care aştepta să facă proba danţurilor; un colectiv de cor care discuta numai în frînturi de melodii şi chestii tehnice. învăţătorul cel cu păr aspru şi ochi îndrăzneţi şi neprietinoşi pretindea dreptul să înceapă el cel dintăi repetiţiile şi tot suna dintr-o muzicuţă un la plîngăreţ. Aurică Popescu, miliţianul, pe un scaun, aştepta cu armonica pe genunchi numărul unu al ordinei de zi.
—	Dadă Liminiţă, zise el cu blîndeţă şi vesel; să se execute programul aşa cum s-a stabilit. Eu mă grăbesc ; am şi alte treburi. A sosit şi profesorul; sîntem gata.
Intrarea mea a pus oarecare ordine. Tumultul şt glasurile au contenit. Cunoştinţile mele Chira şi Leana îşi înclinaseră capetele cu graţie spre mine. Pionierii bucureşteni se potoliseră şi ei. Bucur făcuse un pas în mijlocul odăii, rumen la obraji şi emoţionat.
Dada Liminiţa, bătrîna cu maramă cernită şi zîmbetul puţintel mîhnit, bătu de trei ori din palme.
618
—	Linişte, copii! hotărî ea ; începem.
învăţătorul se trînti nemulţămit într-un scaun, ră-
sucindu-şi nervos codiţele mustăţilor. Arunca din cînd în cînd în direcţia mea priviri al căror sens îl înţelegeam. Tînărul intelectual era, pasă-mi-te, gelos; şi fără îndoială dorea să mă transporte, printr-o minune energică, la antipod. Eu însă mă aşezasem temeinic într-un scaun pe care mi-1 tîrîse Ochilă lîngă dada Liminiţa, şi şopteam bătrînei, după rînduiala timpului trecut, un compliment asupra frumuseţii dumnisale de odinioară. Din fericire dada Liminiţa avea auzul în bună stare şi n-am fost silit să ridic glasul. Şoapta mea i-a adus un oftat. Şi chiar o lacrimă fericită. M-a privit recunoscătoare.
—	Nepoţelul ăl bălanei al Vameşului, şopti dada Liminiţa numai pentru mine, o să cînte ceva. Să vezi că are viers. Ce zici, prîslea, începem ?
—	începem, dadă, răspunse Bucur cu voie bună, mai făcînd spre noi un pas.
Cel mai deosebit şi de mirare lucru ce se putea vedea în acea adunare însufleţită era însăşi bătrîna, luminată la chip de liniştea anilor tîrzii şi de prestigiul de proaspătă şi excelentă absolventă a şcolii de alfabetizare. Toate cărţile bibliotecii căminului trecuseră prin mîna şi pe subt ochii ei. Cetea fără ochelari, neobosită, găsind în taina cărţilor bucurie şi o lărgire surprinzătoare de orizont. I s-ar fi cuvenit dadei Liminiţa încă din tinereţă această ieşire la lume. Ar fi urcat cu uşurinţă trepte spre cultură, lăsînd mult în urmă pe cei care o asupriseră şi o făcuseră să sufere. La şaizeci de ani era cu dinţii sănătoşi, cu ochii castanii vioi, dar plini de o resemnată mîhnire.
—	Să te auzim, bălănelule, a zis ea lui prislea. Aurică Popescu miliţianul a strecurat din armonica
619
lui un acord minor. îndată acestui acord i s-a asociat glasul clar, parcă auriu, al lui prîslea.
De la cele dintăi mlădieri ale viersurilor, dada Liminiţa mi-a cuprins pumnul stîng cu mîna ei uscată şi aspră, strecurîndu-mi o şoaptă abia auzită :
—	Ascultă !
Simţeam prin mîna ei tremuru-i lăuntric.
Copilul cînta cu pasiune una din acele melodii expresive izvorîte din amărăciunile desnădejdii. Era ceva neobişnuit şi rar, ieşit din tipicul comun, un răsunet al sufletului unui adevărat artist, apărut o clipă în vălmăşagul trecutului şi dispărut fără pomenire.
Remarcabil era şi acompaniamentul lui Aurică Po-pescu.
Cu repetiţiile şi fioriturile lui, cîntecul lui prîslea n-a durat decît cîteva minute.
Aveam car cu patru boi,
Marando,
Ş-am rămas numai cu dai,
Marando.
Măi bădiţă Gherasim,
Noi pierim.
Nu mai trudi la ciocoi Că prăpădim încă doi.
Hai la codru să fugim,
Măi bădiţă Gherasim.
In camera plină de zvon felurit la intrarea mea, se statornicise o tăcere, aş putea zice, înfricoşată.
Pînă şi privirea crîncenă a învăţătorului se îm-blînzise. A încercat să spună ceva, dar şi-a înghiţit cuvîntul c-un spasm.
Nu înţelegeam de ce femeile mă priveau cu milă.
Dadei Liminiţa i s-a prelins o lacrimă din ochiul stîng, ochiul din partea inimii,
626
—	Tovarăşe profesor, mi-a zis ea numai mie; cîn-tecul ăsta ni-I cînta nouă, nevestelor de la Lunca, acum douăzeci şi cinci de ani, învăţătoarea noastră cea de demult, care s-a prăpădit şi căreia noi îi spuneam domnişoara Anda. Mama lui prîslea, copilă a învăţătoarei noastre, l-a învăţat, şi de la ea sufletul ălei pierdute grăieşte şi cîntă prin copilul ăsta.
—	Nou omnis moriar, am răspuns.
—	Cum ziseşi dumneata ?
—	Am	rostit, dadă, nişte vorbe	ale	unui	0111	ca
dumneata	şi ca mine, care a trăit acum	două	mii	de
ani. Vorbele astea înseamnă : Nu voi muri întreg.
—	Da,	da, a şoptit bătrîna; şi ăla	era	cîntăreţ.
—	Aşa	e, dadă Liminiţă, era poet.
Cu întîrziere au răpăit în sală aplauze. Semnalul îl dăduse învăţătorul.
XXII
Muştele Bisirifanului
în acea zi de joi, după rînduiala hotărîtă, s-a înfăţişat Mitiţă, ca să mă călăuzească spre grîiele din josul Dunării, ale gospodăriei de stat, dincolo de Negrileasa. Intervenise o modificare numai în faptul că Grozăvescu adusese pentru noi doi o trăsură sprintenă cu două roate, care în partea locului se chiaină faiton. Drumurile pe năsip din lunca Dunării nu se împotmolesc de noroaie. Iar prietinul meu suceveanul încăleca, avînd însoţitor pe nea Ghiţă Mustăcilă, ca să se ducă într-o inspecţie ceva mai depărtată, la o grădină de zarzavat, de- unde îi venise răspuns că şuvoiul ploii băltise răsadurile.
621
—	SoGot că la două ceasuri după amiază ne vedem, mi-a zîmbit el strîngîndu-mi mîna.
Prin urmare, pînă la acea oră, — deschis drumul pentru anumite investigaţii în afacerea pe care o discutaserăm.
Am plecat cu Grozăvescu. La poarta conacului ne-am încrucişat cu nea Ghiţă, care venea călare ţi-nîndu-se dîrz în şa, ca un bărbat în putere ce se afla, şi ducînd alături calul pentru sucevean, un murg vîrstnic şi domol, cu crupa largă.
Ochilă, în dreapta mea, şfichiui căluţul roib înhămat la faitonul nostru. Ne-am dus cu vioiciune pe linia satului Vieroş. Ne petreceau cu privirile, de la porţi şi podeţe văruite, prunci cu mamele lor. Copiii, din instinct, căutau în grabă proiectile şi apucau în mînuţele lor beţe ori pietre ca să ne facă alai: Grozăvescu îi ameninţa cu biciul; mamele săreau să-i culeagă, apucîndu-i de un braţ, şi noi ne urmam calea prin dimineaţa fără soare, cu bagdadia cerului pardosită de nouri.
Vremea era lină. Mă simţeam într-o stare bună sufletească, sigur de izbînzile mele. Siguranţa asta nu s-a dovedit însă întru totul. La Lunca, am zărit în grădiniţa lui pe învăţătorul brunet; m-a salutat din cerdacul Căminului cultural dada Liminiţa; am văzut pe surata Chira, şi pe surata Leana ; mi-a făcut de departe semn cu pălărioara-i de paie Anton Porumb, preşedintele gospodăriei colective; am văzut pe toată lumea pe care o cunoşteam. Dar pe cine doream să văd n-am văzut.
N-aş putea afirma că încrederea mea în izbîndă s-a domolit în acest răstimp, nici că am fost cuprins de mîhnire; după cum nu mă stingherea lipsa strălucirii soarelui, ci dimpotrivă îmi pria. Tot astfel socoteam
622
că Pădureanca m-ar îi obligat să mă opresc şi să-i debitez vorbe convenţionale. Aşa, îi alintam imaginea în legănarea celor două roţi înalte ale faitonului, ducînd-o cu mine în prăvălişul drumului, spre luncile de şes.
Am numărat de nouă ori, în faţă şi în dreapta, cîntecul cucului. Am observat, trecînd printre sălcii scorburoase, ciocănitori verzi cu salturi de zbor săgetat. O nevăstuică albă, cu cravată castanie, m-a privit o clipă cu ochişori de rubine, înainte de a se precipita în căsuţa-i subterană.
Toate le observa, comentîndu-le, şi Ochilă.
Eu tăceam, pătruns de euforia pe care o purtam de qîtva timp în mine, de cînd văzusem, în vis, dincolo de marea furtunoasă, un liman fericit.
Urmam drumul cătră podul de peste rîpa pîrăului Rogoz. Un miliţian călare părea că ne aşteaptă. După puţine clipe nu l-am mai zărit.
Ochilă mă întrebă :
—	Tovarăşe profesor, nu poftiţi să facem niţel popas la stupină ?
—	Ba da.
—	Să ştiţi că aci trăieşte un moldovean căruia îi place să-i spunem moş Vasile. Porecla îi este Bistri-ţanu, care-1 arată de unde îi e obîrşia. Poartă albine la păşunat, după un meşteşug pe care l-a învăţat în balta Brăilei.
—	Să oprim, l-am îndemnat eu pe fecior.
Cu ani în urmă, înainte de primul război mondial, pe cînd Ochilă încă nu era pe lume, cunoscusem, în Delta Dunării, meşteşugul albinăritului transhumant. In rătăcirile mele prin cel mai uimitor, poate, şi mai extraordinar colţ al lumii, la prisăcari localnici pripă-
623
şiţi şi aşezaţi de mult acolo, allasem de metode ale culturii albinelor, de care încă nu auzisem.
Stupii erau scoşi în primele zile ale primăverii la floarea sălciilor. După asta erau transportaţi pe plute, la cîţiva kilometri depărtare, în păduri de salcîmi, la epoca înfloririi lor. După cercetarea bogăţiei acesteia de lamură dulce, urma o altă mutare la florile pădurii de tei; şi însfîrşit prisaca avea un ultim popas, la flora tîrzie a bălţilor, într-un cotlon tihnit.
In mutarea întăia albinele îşi dezvoltau cuibul şi puietul. In a doua şi a treia mutare, bogăţia culesului de nectar era aşa de considerabilă, încît trebuiau adaose toate caturile la stupii sistematici, şi ramele pline despovărate zilnic la extractor erau imediat date albinelor ca să le umple iar. Cantităţile mari de miere încă crudă erau coapte artificial în vase mari de sticlă încinse de soarele verii.
—	Aşa îiace şi Bistriţanu, se miră Ochilă. In vremea verii, Sevastiţa învîrte întruna din coarba extrac-torului. Sevastiţa, mă lămuri el, e o nepoată mută a moşneagului. Un fel de sălbăticiune care fuge de oameni şi-i pîndeşte prin tufe cu ochi aţintiţi. Numai eu mă pot înţelege cu dînsa. Dar cîtă miere ridică Bistriţanu de la cei cincizeci de stupi sistematici ai gospodăriei de stat!
—	Miere ca de la două sute de stupi, Ochilă ! Cantitate egală cu patru recolte.
Am poposit la Bistriţanu şi am aflat de la el întocmai ce ştiam eu de la prisăcarii vechi din Deltă. Bă-trînul mă asculta cu plăcere, mîngîindu-şi pleşuvia arsă de soare şi rîzînd cu obrazu-i spîn ca al monahilor din antica Ţebaidă. El învăţase meşteşugul muştelor mai departe decît Brăila, tocmai la Letea, lîngă vărsările Dunării, de o parte vechiul Licostom şi de
624
alta Sulina nouă. Şi locul de baştină a pribegilor ce se aşezaseră în ostrovul Letea era tocmai de la Călu-găreni, de sub Ceahlău. Ş-apoi înmulţindu-se bistri-ţenii, au roit şi ei întocmai ca muştele. De aceea el cu ai săi s-a mutat la Tulcea, după aceea la Niculiţel şi apoi la Filipoiu. Ş-apoi a treia prisacă a dus-o într-o toamnă aici; şi oblicind inginerul Emilian, l-a luat subt aripa sa. Nu mai are moşul pe lîngă el decît pe nepoata asta care a fugit acuma în luncă, o sălbatică mută, dar care-i este de mare ajutorinţă.
Ascultam glasul moale al prisăcarului, îndulcit de bunăvoinţă. Zîmbetul lui avea lucirea mierii limpezi pătrunsă de soare. Intra în mine, în acelaşi timp, ca un cîntec neîntrerupt zvonul de la coloniile de muncă ale muştelor Bistriţanului.
Am apucat mîna aspră şi neagră a bătrînului; i-am vorbit cu tulburarea pe care o simt totdeauna în faţa tainelor vieţii.
—	Moş Vasile, îţi mai aduci oare cîteodată aminte de Călugăreni şi Piatra Teiului ?
—	Cum nu ? Cînd mă hodinesc, sara, de truda zilei, îmi flutură aşa ca o aducere-aminte.
—	Te-ai mai întoarce pe unde ai trăit în junie ?
—	De ce să spun minciună, tovarăşe profesor ? Cunosc binele unde au spor albinele. Muncă multă, tovarăşe profesor, şi a mea şi a lor, dar e şi mulţă-mire destulă. Nu pentru cîştig, ci pentru suflet. Face popas cîteodată la mine, de obicei vinerea, unul Ghiţă Mustăcilă, de care poate ai aflat şi dumneata. Aprig romîn. Cît a trăit, s-a străduit să aibă şi să adune. Se tînguie că nu i-au mers negustoriile şi i s-ar părea lui că meşteşugul de aici al muştelor, aşa cum îl vede la mine, i-ar aduce dobîndă şi tihnă. Că să-l învăţ ăst meşteşug.
40*
625
—	D-apoi, zic, asta e strădanie de schivnic în vremea verii, din zori şi pînă într-amurg. Primavara şi toamna deasemeni; iar în vremea iernii aşijderea, griji fără istov.
—	Păi, aşa nu mă prind, zice. Pe lîngă asta, nu ştiu ce au muştele dumnitale, unchiule, de mă împresură cu duşmănie ca să mă înţepe.
Ii răspund :
—	Adevărat că pe lîngă cap cu miere, muştele mele au coadă cu fiere. Cată să ştii de unde să le apuci. Pe urmă te duşmănesc pe dumneata ca nişte lucrătoare vrednice care nu pot suferi putoarea ţuicii.
—	Nu-mi mai trebuie! s-a lepădat Ghiţă Mustăcilă, nu rnă mai fac prisăcar şi mă lipsesc de stupină.
După ce am mai privit o vreme uzinele muştelor, la adăpost de vînt în dosul leselor de stuf, am gustat cu o linguriţă de lemn miere cu gust de flori.
—	Bună miere, a zis moşul prisăcar, dar apa s-o cauţi subt un grind, dincolo de Negrileasa.
Am zărit o clipă şi ochii scînteietori ai sălbaticei. Mi-am luat rămas bun şi am ieşit la drum, sub sălcii pletoase, unde Grozăvescu lăsase faitonul. A adus calul dintr-un grăjduţ de trestie...
—	Căci altfel, zice Ochilă, dacă nu-1 punem pe roi-buleţ la închisoare, îl pot găsi albinele şi-l înţeapă pri-gonindu-1 de se umflă bute. Poate să şi piară, precum s-a văzut nu numai o dată.
Ne-am dus cu grabă pe sub murmurul grav al şuvoiului de truditoare ce se întorceau de la cules. Drumul de năsip era zbicit pînă la Negrileasa.
Acolo, colibă bine întocmită din mlăzi de salcie, şi lipită cu nomol din baltă. Era o singurătate blîndă,‘într-o poiană. Spre Dunăre, lucea o baltă veche, dintr-un braţ părăsit. Pe luciul neclintit suiseră din adînci'me
626
frunzele late ale nuferilor albi. Un pescărel cu penet strălucit, cu cioc mare şi codiţă bearcă, îşi căuta aşezare fluturînd din aripi. După ce s-a aşezat, a rămas neclintit ca o jucărie de smalţ şi aur pe tipsia unei frunze.
Am coborît eu şi Grozăvescu din faiton.
Mi-e ruşine să mărturisesc, dar cînd am împins uşa colibei din singurătatea de la Negrileasa, am simţit sporindu-mi bătaia inimii. Pardoseala dinlăuntru era curată şi bine bătucită. In mijloc, vatra pentru foc. Pe pirostrii, o căldare mijlocie de aramă, spoită pe dinlăuntru, cu puţină apă pe fund. Intr-un căuş alături, cîţiva pumni de boabe de porumb fiert. Ne-am uitat în jur. Nimic altceva. Restul încăperii gol.
—	Tufă... a şoptit fără curaj însoţitorul meu.
Am întrebat:
—	Unde-i sticla ?
Coliba nu mi-a dat răspuns.
—	Dacă nu se află înlăuntru, să căutăm pe-afară, a fost de părere Ochilă. Trebuie să fie undeva şi acea sticlă ce-ţi trebuie dumnitale.
Desigur undeva o să dăm şi peste durda lui Maican. Deasemeni măistriile de prins peşte.
Am ieşit din colibă în liniştea poienii. Am cercetat cîteva scorburi vechi de sălcii. O coţofană bătea la noi dintr-un vîrf de plop, rîzînd de încercările noastre de a afla ce nu se putea afla.
—	Inamicul numărul unu e un individ viclean, suspină într-o vreme Ochilă, scuturîndu-se de ţărînă şi năsip.
—	Dacă ce căutăm noi nu se află aici, am zis, atunci va fi fiind în altă parte.
—	Asta numaidecît, a rîs Ochilă. Dar unde ? Lunca-i mare.
40*
627
—	Nu le mai căutăm. Sticla şi durda individul le poartă cu sine.
Ochilă s-a bătut cu palma peste pălărioară, răcnind :
—	Asta e. Alta nu poate fi. Dumneata le ştii pe toate, tovarăşe profesor. Mai căutăm ce mai căutăm şi pe urmă ne ducem la holde.
Grozăvescu s-a mai căţărat în doi plopi bătrîni din coada bălţii. Eu cercetam năsipul zvîntat de la marginea drumeagului, în jurul colibei.
—	Găsişi ceva, tovarăşe ? m-a întrebat băiatul.
—	Nu, şi sînt mulţămit că urmele paşilor noştri mi se cunosc.
Ochilă a clătinat din cap cu admiraţie şi s-a dus să aducă faitonul.
In timpul cît am aşteptat la marginea bălţii neclintite ca o marmoră întunecată, s-a zbătut deodată un val şi a apărut înhăpîndu-şi prada o dihanie a adîn-cimii.
—	Ştiuca! a ţipat băiatul, oprind lîngă mine tră-Surica.
Am umblat repede prin ziua lină pînă la griul gospodăriei de stat. Verde strălucit şi bogat se întindea pe o suprafaţă de o sută de hectare. Grupe de ciori se lăsau ici şi colo, dispărînd în vegetaţie.
—	Nu se vede cioara din grîu... repetă Ochilă o zi-cătoare veche a ţăranilor. Mai rămîne să plivim şi să alungăm negreaţa asta. Iar la întîi iulie, cînd dă în pîrg spicul, putem găti combinele pentru recoltă.
—	Sînt de aceeaşi părere, Grozăvescule, i-am răspuns ; nuimaicît eu n-aş alunga aceste ostenitoare negre, care s-au tocmit ele singure fără simbrie ca să ciugulească goangele şi larvele din brazde.
628
—	Uite, nene, că e bună la ceva şi cioropina, s-a mirat Ochilă, cu o viclenie voit-naivă, cum îi era obiceiul.
Pornise a trage un vîntişor subţire şi nourii se subţiau. Soarele rămînea totuşi dincolo de bagdadie.
Ne-am întors pe acelaşi druin. Cînd să dăm iarăşi în poiana Negrilesei, a zvîcnit din tufe, dinspre sate, o vulpe jigărită cu blana năpîrlind şi coada tîrîş, ia intrat în desime, spre stufării. Grozăvescu a chiuit-o şi i-au răspuns cîteva glasuri moi de răţoi sălbatici, care îşi păzeau cloştele în cuibare ascunse.
M-am întîlnit la prînz cu prietinul meu Emilian. Am vorbit puţin de ceea ce văzusem eu, şi el s-a arătat mulţămit de grîu. Despre ce găsisem eu în cercetarea mea de la Negrileasa n-a întrebat. Eram destul de obosiţi şi ne-am odihnit în cerdac o vreme.
Fără nici un motiv şi fără să mă întrebe dacă sînt dispus, suceveanul m-a provocat la o partidă de şah. De treizeci şi ceva de ani nu ne mai întîlnisem într-o dispută a acestui joc care ţine mai mult de ştiinţă. I-am răspuns imediat că primesc şi el a scos tabla şi piesele din săltarul mesei lîngă care stam.
Cînd am început — eu cu albele şi el cu negrele •— mi-am adus îndată aminte de felul de a juca al suceveanului. Emilian era un jucător strîns, iubind partidele închise, luptînd pentru pionii centrali cu grijă. Mie îmi plăceau, din contra, partidele deschise şi combinaţiile cu sacrificii.
Jucând, ne-am bucurat de apariţia soarelui deasupra luncilor. Fără nici o logică, această revenire a splendoarei de primăvară o legam de izbînda ce-o prevedeam pe tablă, întărindu-mi poziţia şi sporindu-mi atacul asupra .regelui negru. O legam de asemenea şi de Pădureanca, pe care n-o zărisem în ziua aceea.
629
Cînd voi cîştiga partida, am dreptul s-o revăd pe doctoriţă.
încurcătura aceasta sentimentală şi copilărească mi-a adus imediat o paralizare a avantajului meu. Am avut o eclipsă, m-am socotit pierdut. Suceveanul şi-a îmîpins pionii de atac cu vigoare, lăsîndu-şi regele descoperit. Pe neaşteptate, după sacrificiul necesar, am executat în cîteva mişcări matul.
Se vede că nu meritam acest cîştig. De aceea Pădureanca nu s-a arătat nici la a doua partidă, nici la a treia. Depresiunea mea sufletească mi-a adus îndoială şi asupra celeilalte chestiuni ce mă preocupa. Era sortit probabil să se aleagă pulbere din strădaniile mele, şi Cotoi să se dovedească nevinovat. Incet-încet, într-un tîrziu, m-am liniştit. M-am retras în camera mea şi am deschis poeziile acelui poet scump inimii noastre, al cărui nume îl rostesc totdeauna cu evlavie. E adevărat că versurile lui Eminescu n-au adus nici o deslegare problemelor mele. Dar într-un tîrziu m-am împăcat cu nădejdea că totuşi, cu toate neizbînzile, totuşi va fi cu putinţă să poposesc aici în limanul întrezărit dincolo de talazuri şi furtuni.
XXIII
Durda lui Malcan
Vineri, mă aflam nu departe de prisaca Bistriţa-nului, lîngă o desime de pădure cu esenţe diverse întreţesute de liane puternice.
Aşteptam de la însoţitorul meu Grozăvescu un semnal, ca să mă pot stabili în cea mai apropiată pîndă la Negrileasa.
630
Cătră ceasul unsprezece, cerul s-a înseninat deplin şi s-a arătat soarele.
Stînd în acea singurătate pe un buştean, cu coatele pe genunchi şi cu fruntea în palme, ascultam zvonul şuvoiului de albine. Mă gîndeam la felurite lucruri, aninîndu-mi inima în ghimpi. Fără pricină şi noimă, de pildă, nu-mi plăcea prenumele Pădurencei, pe care nu i-1 rostisem niciodată şi pe care ea îl îngîna c-o mlădiere alintată. Nu era ea vinovată, desigur, de un cuvînt înscris fără voia ei în registrele stării civile. Mariela! Cum poate s-o cheme pe asemenea fiinţă ageră şi serioasă Mariela ? Şi încă Mariella cu doi l probabil, ca să pară mai distinsă şi mai puţin legată de rusticii ei bătrîni moroşeni... După ce se rezolvă problema pentru care mă aflam în dimineaţa aceea lîngă lianele păduricii de lîngă prisacă, ne vom ocupa şi de vanităţile mărunte ale simpaticei mele doctoriţe. Se cuvine să-i dedic o epigramă subţire şi nu prea usturătoare.
Ciripitul păsărelelor cîntăreţe din jurul meu conteni dintrodată. Şi am auzit cucul repetîndu-şi chemarea de mai multe ori decît se cuvenea după rînduiala lui.
Era semnalul lui Mitiţă Grozăvescu.
Cît aşteptasem pe buşteanul de plop, cugetasem la lucruri puţin serioase, cum îmi era obiceiul. Venise vremea celor serioase. Am ieşit la drum.
—	Tovarăşe profesor, mi-a vorbit cu grabă Mitiţă, miliţianul m-a informat că omul nostru a apucat cărarea către Rîndunea.
—	Bine, am răspuns eu, trezit dintrodată.
Cu faitonul am fost îndată la Negrileasa. Ochilă m-a lăsat acolo şi s-a dus să-şi dosească vehiculul.
Cît mai trebuie să aştept aici ? Cotoi face pe jos drumul pînă la balta Rogozului. Mai întîrzie o vreme pe
631
loc. Totuşi expediţia lui cere grabă. Din clipă în clipă trebuie să sosească şi suceveanul. Stă undeva în apropiere, nevăzut, şi cel căruia Ochilă îi spusese miliţianul, adică Aurică Popescu.
Zi prea frumoasă. Incîntător peisagiul acelui colţ de • lume parcă ieşit proaspăt din baia potopului.
Am coborît cătră cotul de baltă întunecat şi lin. Acolo unde m-am aşezat nu puteam fi descoperit de departe ; şi în acelaşi timp n-aveam a face decît un salt ca să fiu în bătătura colibei.
îndată ce m-am aşezat pe trunchiul mort înflorit de putregai al unei sălcii, am băgat de samă că, în marginea apei, între papură nouă şi tuburi uscate de stuf, se produce un eveniment extraordinar. Evenimentul era în legătură cu viaţa tainică a acelor insecte cărora poporul le spune obişnuit «calul dracului». Oamenii de ştiinţă le numesc «libelule». La începutul anotimpului cald, helicopterele lor mărunte şi fragile străbat lumina în zigzaguri fulgerate, seînteindu-şi aripele diafane cu resfrîngeri colorate, năpustindu-se cu ochi enormi şi gură feroce asupra altor insecte zburătoare, pe care le cronţăiesc fără a-şi întrerupe săgetă-rile frînte. Sicriile din carc ieşeau, în ultim stadiu, aceste ucigaşe se aflau în jurul meu, apărute la soare din nămolul bălţii. După scurt popas pe fire de trestie ori de papură, în soarele aprig se producea pe sarcofagul mic, inform şi murdar, o crăpătură din care cu trudă enormă şi vibrînd de nerăbdare se opintea să se elibereze insecta în forma ei perfectă. Subt ochii mei, în puţine clipe, ieşea la lumină capul, apoi, din-tr-o gelatină boţită, se desfăceau aripi cu nervuri fine, înfiorate de tremur neîntrerupt. Văpaia amiezii lucra secundă după secundă, zvîntînd aripele şi faţetele ochilor, eliberînd un juvaer viu dintr-un alt neam decît fan-
632
toma părăsită. Erau libelule dintre acelea cărora, pe alocuri, li se spune păunite. Brusc, una, apoi îndată alta şi alta se avîntau în albăstrimea văzduhului căutînd o pradă, împărecherea şi moartea. Sicriile vechi rămîneau mocirlei.
Mă aflam adînc absorbit în această privelişte, cînd mă chemă la lumea oamenilor glasul suceveanului.
—	Ce faci aici, prietine ?
I-am arătat cu ochii şi c-un deget ce se petrecea. Uitasem a vorbi. Mă transportasem în era mută a geologiei. El a privit interesat spectacolul, însă fără entuziasmul meu.
—	Iţi aduc salutări de la Pădureanca, mi-a zis el zîmbindu-mi subţire.
Mi-am dobîndit glasul pierdut:
—	Iţi mulţămesc; o uitasem, conternplînd o minune mai mare.
Ultima păunită pleca din mocirlă spre azur. Deodată m-am întors pe pămînt chemat de strigătul înăbuşit al tovarăşului Ochilă.
—	Atenţie ! Se-ntoarce Cotoi.
Suceveanul s-a tupilat pe picioroangele lui. Eu am ridicat fruntea.
Suna pe cărarea dinspre Rogoz un pas precipitat. Am numărat pînă la zece. Nea Ghiţă Mustăcilă, ducîn-du-şi pe umărul stîng în cumpănă desagii, intră în raza vederii mele. Cînd a ajuns la colibă, s-a mlădiat spre el, ieşindu-i fără veste înainte Aurică Popescu, reprezentantul autorităţii.
—	Ce este ? a zbierat Cotoi, oprindu-se.
—	Nene Ghiţă, i-a vorbit liniştit şi cu prietinie miliţianul cel brunet, profesorul te roagă să-i dai sticla de ţuică.
633
—	Mă rog, cum nu ? Cu plăcere. De ce ? I s-a lăcut rău ? Unde-i domnia sa ? Noroc că mi-a mai rămas niţel.
Privea în jur, trăgînd sticla din buzunarul interior al zeghei, după care răsuflă prelung ştergîndu-şi fruntea de sudoare.
—	Mulţumesc, nene Ghiţă, a urmat miliţianul primind sticla ; apoi, înălţînd iarăşi nasu-i ascuţit, ada-ose: Profesoru-i colea...
Mustăcilă mă zărise şi constată nedumerit că mă aflu pe picioare.
—	...profesoru-i colea şi te roagă, nea Ghiţă, să-i prezinţi şi purcelul.
—	Cum ? Ce ? Care purcel ? îşi bulbucă el ochii congestionaţi.
In clipa aceea văzuse şi pe sucevean. Se zvîrli de cătră miliţian spre noi.
—	Vă dau eu purcel ! urlă cu mînie. Aşa vă e cîn-tecul ? Apăi aveţi de-a face cu neică !
Aducînd în faţă cu mişcare aprigă desaga ce-i atîrna în stînga, o deschise numaidecît şi scoase la lumină durda lui Maican.
—	Bagă de samă, Mustăcilă, îi zise cu neclintită linişte suceveanul; pentru fapta asta te mînîncă ocna !
—	Neaa ! Voi să vă beau sîngele, duşmanilor şi bolşevicilor ! hîrîi răguşit şi epileptic Mustăcilă.
Adăogind o înjurătură absurdă de destrăbălare sexuală cu mamele noastre de mult răposate, Cotoi întoarse cremenea armei luîndu-ne în cătare.
—	Nu lăsa, nene Aurică ! ţipa cu disperare Grozăvescu.
Miliţianul se repezise, dar nu l-am mai văzut; Emilian făcuse un pas larg trecînd în faţa mea, tocmai cînd oţelele durdei scăpărau.
La mişcarea următoare a suceveanului, Cotoi îmi apăru într-o aureolă de fumegare. Durda îi scăpase din mîni.
—	Aoleoo ! Mă mîncară friipt! urlă el prăbuşindu-se la pămînt şi zvîrcolindu-se ca un vierme.
Suceveanul a fost în clipă sus. S-a aplecat spre dînsul, apoi spre durdă.
—	Duceţi-1 la baltă, îndemnă el pe Ochilă şi pe Po-pescu ; spălaţi-1 de sînge ; n-are nimica.
—	Ochii! Ochii! Ochii! zbiera măgăreşte nemernicul.
Pe cînd miliţianul şi Grozăvescu tîrau pe Cotoi la baltă, inginerul trase din desaga cealaltă purcelul. Era un grăsun care părea mort. Cum îl atinse adierea zilei şi răcoarea pămîntului, clipi din ochii omeneşti cu gene bălai şi gemu trudnic.
—	După cum vezi, mi-a observat rîzînd suceveanul, intuiţia dumnitale nu face două parale.
N-am răspuns nimica ; înghiţeam numai cu lăcomie lumina imensă a văzduhului.
—	Puţin a lipsit, a urmat Emilian, ca o bocitoare despletită să nu-ţi urmeze sicriul. Ia purcelul, Grozăvescule, şi-l bucură pe Rîndunea.
Miliţianul a urcat*la drum cu nea Ghiţă. Acosta se tînguia cu jale:
—	Muică, muică ! Unde eşti să mă vezi!
Nu-şi pierduse ochii. Capul, cu un chiag de sînge în vîrful nasului, îi oscila în mers la stînga şi la dreapta.
Miliţianul nostru Aurică Popescu îl lăsă o clipă şi veni lîngă mine. Cercetă cu atenţie durda.
—	Mare minune ! a murmurat el cu uimire, ridicînd fruntea şi privindu-mă. Glontele inginerului a turtit ca un ciocan ţeava, tocmai în locul potrivit şi în clipa
635
cînd scînteia cremenei aprindea pulberea în detună-tor. I-a scăpat lui Cotoi viaţa.
—	De mirare lucru, a reflectat zîmbind strîmb Emi-lian. Eu trăsesem în braţul lui.
—	Avu păcătosul mai multe zile decît noroc... s-a tînguit cu amar nea Ghiţă.
Miliţianul mi-a dat o informaţie pe care am ascultat-o uluit:
—	Acum doi ani, la poligonul de tragere, tovarăşul inginer cu automatul ăsta a spart la rînd şase talere.
Am holbat ochii cătră prietinul meu.
—	Şi eu am încercat asemenea ispravă, dar cu mai puţină izbîndă.
Suceveanul m-a cuprins de braţ.
—	Face omul ce poate, mi-a şoptit. Doi ani mi-am cîştigat pita între artiştii circului Tomaşek, executînd în fiecare sară acest număr.
începeam a pătrunde biografia nemărturisită încă a nepotului păstorilor de pe Rarău.
Cine-mi mai povestise ceva asemănător ? Tot despre omul meu. Cum putusem uita ? Şi despre ce era vorba ? Uitasem; căci după o reculegere în care mă simţeam urcat pe unda bucuriei mele din acea zi, mă scufundasem iar în toropeala febrei şi visului. Uitasem şi din pricină că Pădureanca îmi vorbise cu atîta admiraţie despre vechiul meu partener de şah.
Dintrodată mi-am amintit despre ce era vorba. Cu trei ori patru ani în urmă, năboise Dunărea mare primăvara şi urmase în vremea verii secetă. In octom-vrie, Jale în Lunca şi Vieroş. Nu se alesese nimic din porumb şi ameninţa foametea. Sărmanii se frămîntau, tîn'guindu-se. Chiaburii se cuibăreau cu îndărătnicie pe rezervele lor. Emilian Popovici făgăduieşte să caute porumb pentru iarnă. Treaba ar fi bună, dar omul stă
63§
pe loc trei zile. Cei neîncrezători rînjesc. Tovarăşul Emilian îşi întocmea întăi o listă precisă a nevoilor. După ce-a plecat el, mormăiau limbile rele: «Să se sature cine crede»...
Dar Emilian s-a întors nu după multe zile. Aducea camioane, unele cu saci de boabe, altele cu ştiuleţi. Zvon, s-adună poporul unde-i acum Căminul cultural. Se îmbulzesc deodată cei mai voinici şi mai colţoşi s-apuce sacii. Atunci Emilian s-a înălţat pe cataligele lui şi a rostit o poruncă. Miliţieni au sărit pe platforme şi au scos automatele. A apărut şi în mîna lui Emilian pistolul. Lege: se va împărţi cu rînduială, după listele întocmite. întăi orfanii şi văduvele, al doilea cei mai sărmani. Să nu cuteze nimeni a face altfel. Marcu Buzatu cutezase totuşi să înjunghie un sac şi să tragă din el un ştiulete. 'Să vadă ce fel de «marfă» s-a adus. Emilian a tras. Nu în om, ci în ştiulete, fărîmîndu-l în mîna îndrăzneţului. S-a făcut o tăcere de s-auzeau cînii lătrînd departe în cealaltă margine de sat. Au fost scoase listele; s-a împărţit porumbul cu rînduială.
Suceveanul m-a strîns de braţ:
—	La ce te gîndeşti ?
—	La o poveste a Pădurencei.
M-a privit nedumerit.
—	Trebuie să facem popas la moş Bistriţanu, a zis el arătînd spre nea Ghiţă. Cotoi se află în destul de proastă stare.
Procesiunea s-a oprit în preajma aşezării prisăca-rului. Bistriţanu a ieşit c-o căldare de apă, din care Mustăcilă şi-a alinat o sete sălbatică, gemînd şi gî-fîind ; cînd deodată, pleava aurie de albine a fost deasupra noastră, căutînd însă cu îndârjire şi mînie numai pe un singur duşman, acel care pufnea pe nas
637
aburi de alcool. Bistriţanu s-a năpustit cătră stupină ca s-aducă şumuiacul aprins pe care îl lepădase; a tras dintr-un cotlon un ţol. A sosit pe cînd Cotoi se apăra cu disperare, bătînd din mîni şi din picioare şi înjurînd.
Am purces iar, cît am putut mai grabnic.
De pe drumul prăvălatic au prins a sosi în fugă spre noi săteni. Grozăvescu dusese vestea. Cînd ne-am oprit iar, Cotoi a scos capul din ţol, înfăţişînd privitorilor o dihanie fără nume, un obraz boţit cu două linii în locul ochilor, cu nişte buze ca ale demonului Sarsailă.
Am constatat încă o dată că oamenii n-au milă şi fac haz de nenorocirea semenilor lor. A fost o reprezentaţie de pomină. Nenea Radu însă nici nu zîm-bea, iar prîslea părea un înger al întristării; pe cînd între ei Ochilă îşi arăta dinţii cu gura ca un crai-nou cu colţurile spre urechi.
Căţeluşa bătea cu îndîrjire spre acea «bală», cum spun păstorii de la noi din Moldova, apoi a venit la mine supunîndu-şi botul ca să i-1 mîngîi.
NOTE
Dacă ar fi să socotim cîţi peşti — păstrăvi, lipani, crapi, ştiuci, mrene şi caraşi — a prins Alihail Sado-veanu în viaţa lui şi ne-am pune mintea să-i adunăm, am obţine o cifră destul de impresionantă. Dar dacă am încerca să aflăm cîte cuvinte a tras el la suprafaţă, în decursul anilor, din bălţi, iazuri, lacuri, pîraie, rîuri de munte şi de şes, cred că ni s-ar zbîrli părul în cap de spaimă.
Cîteodată — ca atunci cînd năvălesc bancurile de scrumbii — îşi desfăşura cu grăbire plasa cea mare, ca să poată aduce la mal cît mai mult vînat, pe care
—	alegîndu-1, curăţindu-1 şi preparîndu-1 cu repeziciune — să-l trimită neîntîrziat în lume.
Alteori, din mulţimea cuvintelor care săgetau în bulboanele adîncurilor, agăţa ce i se părea mai deosebit şi le punea la păstrare, ca să se poată folosi de ele mai tîrziu.
Aruncînd undiţa în necunoscut, el singur se minuna uneori de dihăniile pe care le aducea la lumină. Cîte una din aceste „piese rare“ — ca acei crapi năzdrăvani de care ne vorbesc poveştile — îl privea numai c-un ochi, în vreme ce el o scotea din cîrlig.
—	O, dar lung somn am mai dormit!...
—	E-hei ! Ai fi dormit tu mult şi bine de nu eram şi eu pe-aici!... îi răspundea mut pescarul nostru, zîmbindu-i cu duioşie şi cîntărind-o cu privirea.
639
Bineînţeles că o şi fotografia ; ca apoi, reprodusă în mii de copii, să o putem vedea şi noi cu toţii.
Dar, an de an, originalul nostru pescuitor s-a arătat tot mai pretenţios. Ar fi vrut să scoată tot piese rare — dacă se poate — inedite. Şi preocuparea asta de a vîna cuvinte preţioase, care să exprime cît mai exact ceea ce avea el de spus, îl făcea să caute mereu în alte ape, în alte regiuni...
Aşa s-a făcut că în anul 1951 s-a dus la Mamaia, să pescuiască perle în apele Mării Negre.
*
Dintre toate regiunile ţării, marea l-a atras întotdeauna cel mai puţin pe Sadoveanu.
—	Stau două-trei zile — zicea el — mă uit şi gata ! Mi-i de ajuns.
Căci, după o altă caracteristică a firii sale, n-a putut niciodată sta „degeaba". In viaţa lui n-a măr-şăluit, aşa, „degeaba", fără o ţintă precisă. Nu s-a plimbat cu barca, aşa, ca să se distreze. N-a citit o carte, aşa, ca să treacă vremea. Nu s-a dus la un spectacol, aşa, ca să mai varieze. N-a stat la taifas, aşa, de plictiseală.
Subt aparenţa-i indolentă — în dosul mişcărilor lui domoale, în umbra vorbirii lui blajine, în culisele privirii lui visătoare — sălăşluia un om deosebit de organizat, care utiliza cu folos fiecare clipă a vieţii sale.
îmi amintesc cum se tînguia odată secretarul său
—	tînăr de treizeci de ani, înalt şi viguros — la întoarcerea dintr-o expediţie printr-un ţinut îndepărtat:
—	Am făcut sute de kilometri cu maşina, ne-am sfărîmat prin gropi şi prin coclauri, am intrat în apă pînă la genunchi, am degerat stînd la pîndă în vîntul aspru de noiemvrie ! Sînt frînt. Am şi răcit. Mi-i frică să nu fac o pneumonie... Mă duc şi mă pun de-a dreptul în pat!...
—	Şi el ? am întrebat cu îngrijorare.
—	Dumnealui ? Dumnealui scrie un articol de ziar. După aceea pleacă la o şedinţă şi apoi la o recepţie...
640
Aşa că-i greu să ţi-1 închipui pe zmeul nostru stînd tolănit pe nisip, pîrjolindu-se la soare cînd pe-o parte, cînd pe alta ; şi asta ceasuri şi ceasuri, pînă ţi se rumeneşte pielea ca puiului în ţiglă şi-ncepe a-ţi fierbe nasul în capul cît o caldare.
E drept c-a putut fi văzut, în 1927, pe o plajă, dar numai sub cort ori bătînd mingea de volei cu copiii lui. Şi nu se instalase pe ţărmul mării, ci pe malul unui lac. Aici, departe de frămîntarea talazurilor, îşi putea închipui că-i pe malul Prutului ori al Jijiei. Ducea o viaţă tihnită ; scria, medita; la ora cinci o partidă de volei, apoi una de şah... ca acasă. Doar dimineţile erau săgetate de suliţele soarelui repezite de oglinda felurit colorată a Mării Negre.
Tot pe malul lacului, într-o căsuţă a Academiei, s-a instalat şi la Mamaia, în 1951. Avînd marea la o distanţă respectabilă, ca să nu-i tune necontenit în urechi, se bucura de priveliştea dulce şi blîndă a Siut-ghiolului, care-i venea pînă sub fereşti.
Se nimerise, în acel început de septemvrie, o vreme însorită şi vîntoasă. Era destul de cald — în unele zile ca-n toiul verii —; dar cum păşeai pe plajă, briza mării prefăcută în zmeoaică te ataca cu vrăjmăşie, căutînd să te smulgă de pe nisip şi să te atragă în talazurile vînăt înspumate. Pescăruşi zbîrliţi se odihneau în cîrduri pe plaja adesea pustie; puţinii vi-legiaturişti stăteau cioatcă în jurul hotelului „1 Mai“ şi „Cazino**.
De pescuit era chip arareori — cînd balaurul vîn-tului se mai potolea pentru cîteva ceasuri. Atunci, suindu-se într-o barcă cu pînze, pleca pe Siutghiol, pînă hăt departe, spre Ovidiu. Cădeau la undiţă bibani, hanuşi, stavrizi... şi multe alte lighioaie — în-tîmplări şi cuvinte — pe care avea grijă să le păstreze pentru mai tîrziu.
De mare se apropia arareori. O privea sever, cu sprinceana încruntată, parcă i-ar fi spus: ,,Oi, oi, amar te-a blestemat cine te-a blestemat să nu mai ai odihnă în vecii vecilor !...“
41 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 18
641
—	Ce caută Sadoveanu, aici, la mare ? puteau să se întrebe cu drept cuvînt cei care-1 cunoşteau şi-l cetiseră rînd de rînd.
La întrebarea asta avea să le răspundă chiar scriitorul, în una din zilele cele mai vîntoase ale acelui început de septemvrie. Sculat din zori, se aşezase la măsuţa de pai din odaia Iui de la etaj şi stătuse aplecat asupra unor foi de hîrtie vreme de cîteva ceasuri. Nici vorbă că simţise nevoia să scoiată la soare vînatul îngrămădit în sine de-a lungul acelor zile furtunoase, în care nu contenise să agonisească — cum îi era obiceiul. Dar, ca la un joc de cuburi inedit, cine ar fi putut spune ce figură avea să apară din îmbinarea acelor „piese rare“, al căror deţinător unic era ?
Cînd a ridicat ochi aburiţi de deasupra izvodului, a trimis neîntîrziat după prietenul Mihai Beniuc, care se afla întîmplător şi el în staţiune, la odihnă, împreună cu soţia. S-au adunat şi ai săi — cîţi se aflau în preajmă-i atunci.
—	Am să vă cetesc primul capitol din Nicoară Potcoavă *, a zis el, răsuflînd adînc, ca după un urcuş.
Şi a şi început, fără nici un fel de comentarii — de care, de altfel, nici nu era nevoie; ştiam cu toţii că de mult se gîndea să reia Şoimii — poem de tinereţă, pe care îl credea nereuşit — că socotea ca o datorie de onoare să dea o carte pe măsura eroului său preferat: Nicoară Potcoavă. Dar nimeni nu se aştepta ca pragul acesta atît de important să fie trecut aşa, fără nici un fel de pregătire.
—	Oare cum de i-a venit să se apuce de scris aşa netam-nesam ? m-am întrebat şi eu, îndată ce besac-teaua cu giuvaeruri a primului capitol a fost deşertată. După cît se ştie, marea îndeamnă la lene, nu-i deloc prielnică lucrului şi mai cu samă activităţii literare... Ş-afară de asta, era natural ca autorul Şoimilor să aibă nevoie de cu totul alt fel de cadru pentru proza sa. Unde-s pădurile de brad ? Unde-s cîm-
1	Nicoară Potcoavă, Viaţa romînească, 1952, nr. 4—5; Editura Tineretului, noiembrie ',952.
642
piile şi văile poetice? Unde-i şesul Moldovei şi lunca Şiretului ? Unde-i Bulboana lui Vălinaş, Dumbrava minunată, Neagra Şarului ? Unde Hanu-Ancuţii, Valea Frumoasei, Izvorul alb ?
Dar — răspundeam tot eu — n-a sălăşluit şi-n Ostrovul lupilor ? Şi, într-o zi de 24 iunie, n-a intrat în bîrlogul uncheşului Mitrea Pescăruş, unde s-a simţit cît se poate de bine ? Şi iarăşi, după cum se ştie, în împărăţia Apelor nu fusese ca la el acasă, încă de la vîrsta de doisprezece ani ?
Şi oare marea, marea cu întinderile-i fără de sfîrşit, cu vînturile-i mistuitoare, cu soarele-i dogoritor, cu mugetu-i de tunet, cu talazurile-i mînioase, cu încrun-tarea-i vînătă şi înspumată şi alteori cu seninu-i melancolic de lac idilic — nu era firesc să-i evoce pe Nicoară Potcoavă şi povestea-i dramatică ?
Ba, cu cît mă gîndeam şi cumpăneam, înţelegeam că numai la ţărmul Mării Negre putea să găsească imboldul de a se arunca în această splendidă şi riscată aventură care e romanul Nicoară Potcoavă. Numai la mare te poţi simţi ca într-un basm, pe care l-ai trăit cîndva, ori pe care poate că numai l-ai visat şi ţi se pare aievea.
A scris la Mamaia trei ori patru capitole ; apoi, întors în Bucureşti — în răgazul pe care i-1 lăsau în-datoririle-i sociale — a urmat să dea la iveală alte şi tot alte capitole ornamentate din bielşug cu tot ce avea mai de preţ, în caseta lui tainică, vînătorul nostru de cuvinte.
*
O foarte frumoasă vorbă pescuise într-o zi, stînd la sfat cu un tînăr sătean, pe care îl cunoscuse în una din expediţiile sale vînătoreşti. întreibîndu-1 cum merg treburile pe la el prin sat, acesta răspunsese:
—	Merg bine. Codrii şi munţii au rămas neschimbaţi, dar oamenii se prefac.
Despre aceste prefaceri şi aceşti' oameni noi a încercat să vorbească în diferite rînduri. Aşa, din apa mul-
41*
643
ţimii pe care o spumuia, pe îmbuibaţi îi dădea cel mai uşor la iveală, categorisindu-i cît se poate de colorat:
Tu crezuşi că-ţi dă ceva,
Dar Curgros se scărpina.
(Cerşetorul şi chiaburul)
Pe Ghiţă Lungu îl zugrăvise în patru versuri Mitrea Cocor :
Cine-i slabă
Ca o scoabă
Şi înghite pîn* sughiţă,
Dar se.-ngraşă nenea Ghiţă ?
(Moara şl morarul)
Avea toată simpatia pentru jucăriile lumii noi, cărora se amuzase să le alcătuiască şi cimilituri:
Suflet ţine, suflet n-are Umblă fără de picioare Nici pe drum, nici pe cărare,
Nici pe apă curgătoare.
(Avionul)
Ori alta:
Ursu mormăie pe vale Şi ursaru-i şade-n şale;
Ş.i-1 struneşte de urechi,
Să scurme răzoare vechi.
(Tractorul) 1
Urzise bine Aventură în lunca Dunării2, dîndu-i un uşor ton senzaţional, după cum arată şi titlul. O 'lucrase în cursul anului 1953, îndată după ce se mutase în casa de pe malul lacului Floreasca.
*
Cotrobăind în sine, găsise o samă de lucruri vechi
—	pescuite cu ani şi ani în urmă — şi rămase în
1	Poezia cimiliturilor, E.P.L.A., 1950.
2	Aventură în lunca Dunării, Contemporanul, nr. 44, 29 octombrie 1954; Viaţa romînească, 1954, nr. 10; Editura Tineretului, 1954.
644
adîncuri, ca-ntr-un ascunziş ferit de molii, de intemperii şi de furi. Aducîndu-le la suprafaţă şi privin-du-le îndelung — cu ochiul omului nou — găsise o adevărată comoară, din care nu irosise aproape nimica. Dîndu-şi sama că-i de datoria lui s-o împărtăşească tuturor, se hotărăşte s-o dea la iveală neîntîrziat. Aşa s-a făcut că-n vara anului 1948, aflîndu-se la mănăstirea Neamţului, prietenii care-i erau în preajmă au putut auzi cele dintăi capitole din romanul plănuit în două volume: Lisaveia'.
Lumea pe care ne-o descrie în această carte, pe care încă n-a isprăvit-o, e oglindită în ochii unui băieţel, pe care îl cunoaştem foarte bine din multe povestiri ale lui Mihail Sadoveanu.
★
încă din 1947 dorea să scrie povestea unui sihastru
—	sfădit cu societatea — care, coborînd în lumea de după 23 August, îşi dă seama că nu mai are de ce trăi singuratic.
întoarcerea la lume — trebuia să se cheme acest roman, în care scriitorul plănuise să zugrăvească cum se reflectă în ochii unui obijduit noile rînduieli de după eliberare. Tema era dificilă şi cerea multă gîn-dire şi multă dibăcie. De aceea, scriind cel dintăi capitol, s-a oprit s-a zis:
—	StăiL.
Ş-a stat nu mai puţin de şapte ani de zile, în care vreme întoarcerea la lume a devenit Cel din urmă eîntăreţ.
Capitolul scris prin 1947 se petrecea într-un vîrf de munte şi începea c-o furtună dintre acelea care smulg brazii din rădăcină şi-i trîntesc în punţi zbîrlite peste prăpăstii. Sihastrul nostru Pavăl, prins sub greutatea unui trunchi răsturnat, are picioarele zdrobite şi urmează să fie coborît la un spital din văi.
1	Lisaveta (fragmente), Contemporanul, 1948, nr. 104 şi 117; Flacăra, 1948, nr. 46; Flacăra, nr. 20, 15 octombrie 1955; Ro-minia liberă, nr. 3799, 24 decembrie 1956.
Sadoveanu 18
645
Ne-a vorbit îndelung despre diferitele etape prin care trece înţelegerea sihastrului Pavăl în expediţia lui de descoperire a lumii celei nouă. îmi aduc bine aminte că ne aflam în holul cel mic de pe palierul casei din Pitar Moş, unde îşi avea atunci aşezat biroul iui cel vechi de stejar afumat. Era o zi vînătă şi rece, după o ploaie năstruşnică de vară cu fulgere şi trăsnete, îri care desigur că pescuise acel capitol pe care tocmai ni-1 cetise.
Căzută în bură şi negură, taina părintelui Pavăl avea să se însenineze încetul cu încetul, pînă într-o bună zi, cînd avea să strălucească viu ca roua în soare. Tot ce fusese nelămurit, acum se dezlega cu uşurinţă. Poveştile se legau unele de altele, într-un şirag bine ticluit. Şi fiecare din boabele acestui şirag avea o frumuseţă şi un tîlc în sine, care îi dădeau o deosebită valoare artistică. Iată istorisirea celor trei cîni ai sihastrului:
„— Trei cîni m-au slujit în schivnicia mea, rosti el lin. Cît am ţinut canonul muţeniei, la început, am trăit cu totul şi cu totul singur. Pe urmă mi-a slăbit puterea şi am avut nevoie de un asemenea tovarăş.
Uneori treceau pe plaiuri depărtate păstori care aflaseră de schivnicia mea şi, lăsîndu-şi undeva oile în popas, se abăteau pe la mine, ca să-mi închine un dar de caş ori de urdă.
Aşa, într-o primăvară, s-a abătut la Izvorul Cerbului un baci cu numele Hristea Moroşanu, rugîndu-mă, ca pe un cleric ce mă aflam, să-i binecuvintez oile. I-am răspuns cum că nu sînt ieromonah.
—	Ba eşti ce ne trebuie nouă, a răspuns Hristea Moroşanu, om singuratic şi neîntinat de relele lumii.
Atuncea am văzut eu întăi ce-i asta şi m-am mirat cugetînd la vechimea vieţii păstorilor. In piscurile Călimanilor aşa-i datina de primăvară, ca un curat să aprindă foc viu, frecînd două bucăţi de lemnuşe moi pînă ce se aprind ; ş-apoi de la acea limbă a focului viu se aprind cetini cît ţine poiana; şi peste fu-megarea cetinilor trec şiragurile de oi şi miori şi primesc binecuvîntare să fie apărate de boli, de fiare, de urgia furtunilor.
646
La asemenea foc am blagoslovit eu turmele lui Hristea Moroşanu; iar el, pe lîngă un fluier de os, mi-a închinat căţelandrul pe care l-am avut întăi la peştera mea. Şi acelui căţelandru i-am pus nume „Mo-roşanu“, după porecla stăpînului său dintăi. Şi-l deprinsesem pe Moroşanu să nu alunge din preajma peşterii nici căprioare, nici vătui de cerb, care veneau la mine cerînd milostenie fîn şi sare în vremea iernii, iar apoi coborau la Izvorul Cerbului care niciodată nu înghiaţă.
De la acel baci de odinioară Hristea Moroşanu, avînd ani optzeci şi cinci, am învăţat unele cîntări din gură şi din fluier şi le ţineam minte murmurîn-du-le numai în gînd, pe cînd stam .singur şi pustiit în munte.
Acel baci mi-a spus şi o poveste ciudată că, în ti-nereţele lui, umblînd pînă la Crîm cu alţi păstori mai vechi decît dînsul, s-a întîmplat să pălească o molimă în oi şi turmele s-au împrăştiat. Viind asupra acelor locuri şi o secetă îndelungată, se împuţinau oile şi de foame. Iar unul din bacii mai tineri şi mai îndrăzneţi a păşit mai departe decît păşunile de la apa Donului şi tot călcînd ba o vale, ba alta, — s-au dus după iarbă pînă în nişte plaiuri înalte, la munţii Cau-caz. Ş-au dat acolo sus peste alţi păstori care erau localnici, avînd odăi şi săivane în bură şi negură. Şi înţelegîndu-se bine cu acei păstori, s-au adunat şi s-au încuscrit cu ei, şi învăţîndu-i pe acei străini unele obiceiuri şi meşteşuguri de la noi din plaiurile Ardealului. I-au învăţat pe acei păstori ce-şi ziceau „oseţi“ cum se face urda şi mămăliga; şi cum se îngurzesc opincile. Şi femeile localnice au învăţat de la băciţele care ajunseseră acolo cu păstorii noştri cum se poartă vîlnicele şi cum se toarce şi se ţese lîna la ţara Ardealului. Ş-apoi se potriveau şi ai noştri şi aceia cînd se închinau la sfîntul soare, care-i harul bunătăţilor pă-mîntului. Ş-au început a se rosti acolo numai ca la noi: Avesalom şi Salomia, care şi astăzi se vor fi rostind.
Săturîndu-se de străinătate, baciul cel vechi s-a întors singur acasă, lăsîndu-i pe ai săi la Caucaz. Bine
647
au petrecut acei oieri, dar fiinţa şi-au pierdut-o şi numai numele li s-a întors înapoi ca celor pieriţi de-a pururi.
Sihastrul tăcu, fără a închide ochii, bulbucaţi spre bagdadie.
Profesorii nu cutezau să se împotrivească.
—	Al doilea tovarăş, reîncepu sihastrul cu aceeaşi voce moale, mi l-a dăruit un oier cu numele Jancu Bujor, cînd a văzut că Moroşanu meu stătea bolnav subt umbrar şi nu mai clămpănea după muşte. Apoi după ce s-a ridicat în putere Bujor al prietinului Iancu, Moroşanu cel bătrîn s-a tras într-un ascunziş neştiut de nimeni. Acolo s-a întemeiat furnicar, care i-a curăţat de carne uscată oasele, după care le-au spălat puhoaiele muntelui şi le-au purtat într-o cupă de stîncă, la hodină veşnică.
Acest Iancu Bujor umbla cu turmele lui pînă în Tatra la un loc de popas al ciobanilor noştri. In cîteva toamne s-a oprit în preajma chilioarei mele, ş-am stat la poveşti, învăţînd de la dînsul alte cîntece, care îmi plăceau mie, apoi le învăţam şi le tot rosteam, pînă ce cînele nu mai putea suferi descîntecul meu. Cum era negru ca noaptea, nici nu-1 simţeam că se duce.
Al treilea căţel mi l-a dăruit Costea Suru, zis şi Uzum-baci, şi aţi văzut şi domniile voastre cît de cuminte a crescut acest tovarăş de schivnicie. Costea Suru umbla în împărăţia turcească, pînă la alt munte de popas al păstorilor noştri. îi puseseră poreclă bosniacii Uzum, adică cel Mare. Decît moş Costea nu se pomenise alt baci mai mare, fiind socotit că s-ar fi tră-gînd din urieşii cei de demult despre care au rămas în munte poveşti, pe care am să vi le spun altă dată, dac-oi mai dura pe lumea asta.
Ş-apoi cu Suru s-a îndeletnicit, în anii aceştia doi din urmă, ucenicul pe care-1 vedeţi aicea, Irimia Dărîndai. I-a stricat rînduiala pe care i-o făcusem eu, lrâ învăţat să vîneze iepuri. Dărîndai bate tufişurile de pe văi şi Suru se aţine în preajmă. Ş-apoi după ce cînele îmi aduce mie iepurele, vine şi Dărîndai la foc
648
la Izvorul Cerbului, împreună cu soţul său, alt fecio-raş, şi-l dezbracă, îl gătesc, ÎI pun în ţepuşă asupra jarului. Astîel m-am spurcat la carne şi am prăpădit împărăţia cerului.
Dar folosul meu n-a fost numai Suru. Mi-au rămas de la Uzum-haci cîntecele lui, pe care le cînta cu glas de tunet şi, din cînd în cînd, se oprea ca să lase cimpoiul să se tînguie."
Ori ia ascultaţi mărturia starostelui de bouari:
„Pintilie Piesa bătrînul venise în straiele lui albe, cu sumăieş scurt şi cu opinci meşteşugit îngurzite. Lepădase jos lîngă el căciula şi de căciulă rezemase toiagul. Era proaspăt bărbierit, ca de sărbătoare. Mustaţă căruntă, stufoasă. Pleşuvie naltă pînă în creştet, fumurie şi boţită ca o chivără veche de tabla.
Aştepta să fie chemat să mărturisească. Privea ca dintr-o ceaţă a şesului Moldovei, cu totul străin.
Cînd grefierul a chemat pe acuzat, el şi-a ferit fruntea şi s-a uitat pieziş de la înălţimea lui. Era moşneag drept şi subţiratic. A descoperit şi pe judecător, şi pe procuror şi-i era de mirare că se strînsese împrejurul lui atîta lume.
M-am apropiat de dînsul şi i-am şoptit să fie cu luare-aminte, căci îi vine rîndul. El a tuşit şi a înghiţit un nod, sfiindu-se de uniforma ce purtam.
Preşedintele îl chiamă. El răspunde cu glas tare, ca şi cum ar fi grăit în aer liber:
—	Aicea-s, cucoane!
—	Păşeşte şi vino ca să depui jurămîntul.
Călăuzit de aprod s-a oprit în faţa crucii. După îndemnul magistratului, a pus mîna pe cruce şi a jurat să spuie adevărul cum s-a petrecut întîmplarea de la Corneşti.
—	Adevărat, domnule, a răspuns el cu emoţie. Azi n-am vîrît nimic în gură; nici nafură. Am băut numai un cofăiel de apă în deal la Repedea.
Cînd s-a întors, a dat peste Matei.
—	Aista-i! a zis el, făcînd semn spre prietinul meu cu fruntea.
649
Atunci a observat şi pe cuconaşul Grigoriţă, care se ţinea într-o postură umilită şi schiloadă lîngă tatăl său, avocatul Grigore Corneanu.
—	Acela-i! a încuviinţat el.
—	Moşule, i-a poruncit sever judecătorul cel cărunt din mijloc; ai mai îost martor cîndva ?
—	Ba, m-a ferit Dumnezeu, cucoane.
—	Atunci află că n-ai a vorbi decît atunci cînd te întreb eu şi numai despre ce te întreb.
—	Am înţeles, măria voastră ; dar eu am dat numai semn de cunoaştere, obişnuit să deosebesc de la orice distanţie care-i boul rătăcit şi cum îl chiamă.
—	Bine, bine. Vra să zică cunoşti pe acuzatul Petre Matei.
—	II cunosc, l-am văzut cînd cu pricina ; dar nu ştiu ce vorbă i-aţi mai adăogat dumneavoastră. Poiate-i prepus c-a vrut să omoare pe cuconaşu Grigoriţă.
—	Aşa e, a aprobat cu satisfacţie preşedintele, vădit mulţămit de inteligenţa lui moş Pintilie. Spune cum a fost.
—	Apoi, iaca spun. Fata era în casă, cu frate-său, Matei. Şi pe cînd îşi plîngea ea rîsul din trecuta vară, căci rămăsese grea, numai iaca cuconaşu Grigoriţă, Află că a venit un frate al Anicăi, — aşa-i zicea fetei, şi bănuind că acelui frate fata îi mărturiseşte pata-rania ei, s-o mîniat care nu se mai află; ş-o dat năvală asupra lor. Se chiamă că, după ce purcesese ea într-a doua, cuconu Grigoriţă voia s-o alunge.
—	Lasă asta, moşule.
—	Iaca lăs, măriile voastre. Eu adicătelea vreau să lămuresc mai bine chestia. Şi nu mult după ce intră cuconaşu opintind să tragă din bîtă şpanga, îl vedem zbucnind înapoi pe uşă. Fratele fetei după el; îl ajunge pe treptele de piatră, îl smuceşte înapoi şi-l trînteşte de două ori ca pe-un cojoc, de-a rămas cuconaşul lat. Iaca după ei şi Anica; şi cînd vede că frate-său vrea să-l omoiare pe cuconaş, dă navală drept la fîntînă şi se zvîrle cu capu-n jos peste ghiz-dde. Eu pusesem mîna pe acuzat, cum spuneţi domniile voastre, şi-l povăţuiam să nu facă moarte de
650
om, că-şi pustieşte inima şi se cufundă în prăpastia ocnei. Şi lui i-o venit pesemne aşa o milă de om ş-o stat. Dacă-1 mai trmtea o dată, apoi îl achita de istov.
—	Cum ? ce făcea ? zîmbeşte magistratul.
—	II achita, se bucură moş Pintilie.
—	Vra să zică, avea intenţia să-l omoare ?
—	Apoi da, măriile voastre, avea ce spuneţi dumneavoastră, ca să-şi astîmpere arşiţa mîniei şi obida nedreptăţii.
—	Care nedreptate ?
Moş Pintilie nu răspunse. Privi spre boierii din faţă, apoi spre cei din dreapta şi oftă întristîndu-şi privirea.
—	Te-am întrebat, stărui judecătorul cel cărunt. Răspunde.
—	Apoi, măriile voastre, drepţii cu dreptăţile şi strîmbii cu strîmbătăţile.
—	Ce vrei să spui ?
—	Vreau să spun, măriile voastre, că după ce l-am dat jandarmilor pe Matei, ş-am adus doftor pentru cuconaşu Grigoriţă, ş-a fost scoasă moartă din fîntînă acea fecioară nechibzuită, care s-a dovedit a avea într-însa prunc, am lăsat vitele albe în sama lui Tănasă, care eu, după rugămintea acestui Matei, în-călecînd pe loc un buiestraş ce am, m-am dus, m-am tot dus pînă ce-am intrat sub codru ş-am ajuns la Goruni şi, întrebînd, am aflat căsuţa bătrînilor acestui Matei.
Baba ţinea ceaunul între picioarele unui scăunel; moşneagul mesteca mămăliga. — Staţi, zic; iaca, eu îs Pintilie Pleşa din sat de Ia Corneşti, unde a fost slugă o fată a dumneavoastră la nişte boieri şi tare bine au ţinut-o duipă obicei, încît a ajuns la o întîm-plare frumoasă, pe care am venit să v-o povestesc din pont în pont, după făgăduinţa ce am făcut feciorului dumneavoastră. Şi le spun eu tot ce-a fost, şi cu fata lor şi cu feciorul lor. Moşneagul zice: — Mulţămesc, bade, de aceste şi vai de zilele mele! Baba ţipă :
—	Maică preacurată şi pururea fecioară! S-au aşternut amîndoi la pămînt şi a rămas mămăliga nemîn-cată. I-am sprijinit să se aburce pe laiţă. Unul cu capul spre fereastră, altul cu capul spre cuptor. Moş-
651
neagul a gemut o vreme. — Marandă, zice, Marandă, eu de-acu mă duc. Baba s-o mai tînguit, s-o mai zvîr-colit şi, nu mult după bătrînul ei, şi-o dat sufletul şi dînsa. Ies şi chem vecini din marginea aceea de sat. Trimetem după preot. Săvîrşim cele rînduite. Toporîm sicrie din nişte îătunoaie. Iaca şi oamenii perceptorului : vin să împlinească datoriile şi rămăşiţile ; ar vrea să puie în siguranţă boarfele din căsuţă şi straiele de pe morţi ca să rămîie morţii numai în cămeşoaiele lor de cîlţi; căci altfel, morţii îngropaţi şi casa rămasă pustie, or lua alţii ce se cuvine statului. Aşa că ruşi-nîndu-i noi, că ce fel de creştini sînt, mulţămitu-s-au să ducă numai ceaunul cu mămăliga rece. I-am pro-hodit pe morţi şi cu ajutor pentru preot zece lei; după care m-am întors la Corneşti.
—	Moşule, zice judecătorul cel cărunt; puteai să scuteşti tribunalul de asemenea poveşti.
Pintilie Pleşa, starostele de bouari, răspunde:
—	Boieri dumneavoastră, vă rog să iertaţi pe un neştiutor.
S-a tras deoparte şi nu i s-a mai auzit cuvîntul."
Dar dintre toate piesele rare pescuite în munte, cîn-tecul Mioarei era cel mai scump scriitorului. II cule-sese cu ani înainte, în munţii Vrancei, în una din expediţiile pescăreşti. II curăţise, îi potrivise cu trudă lipsurile şi-l lustruise cu grijă. Cine l-a auzit citindu-1 ştie cu cîtă adîncă emoţie îi rostea versurile, cu cîtă dragoste scotea la lumină fiecare mărgăritar al acestui unic giuvaer:
„S-aude, s-aude, — departe la munte, — gomăn gomănind, — oile pornind.
Suie şi coboară — zi lungă de vară, — ziua pînă-n sară, — din vărsat de zori — pînă-n sîniori; — de la sîniori — pîn’ la cîntători.
Pe-o gură de rai, — dincolo de plai, — ies trei turme mari, — cu trei păcurari: — unu-i moldovan,
—	unu-i ungurean, — şi unu-i vrîncean.
Iar cel ungurean — şi cu cel vrîncean — mări s-au vorbit — şi s-au sfătuit — ca să mi-l doboare — pe
652
cel moldovan, — că-i rrtai ortoman, — are oi mai multe — şi minzări cornute — şi cai învăţaţi — şi cîni mai bărbaţi.
Dară cea mioară — de doi ani la vară — de trei zile-ncoace — gura nu-i mai tace, — iarba nu-i mai place.
—	Ce ai tu, mioară ? — li fi bolnăvioară ? — iarba ţi-i amară?
—	Stăpînule bace, — dă-ţi oile-ncoace. — Stăpîne, stăpîne, — mai chiamă ş-un cine, — cel mai cu frăţie, — mai cu bărbăţie. — Baciul ungurean — şi cu cel vrîncean — vor să te doboare — în apus de soare,
—	umbrele cînd cresc, — neguri se opresc, — pe munţi şi pe ape, — dorm oile toate.
—	Mioară, mioară, — de eşti năzdrăvană — şi mi-i scris să mor, — tu spune-le lor, — baciului vrîncean — şi lui ungurean — ca să mă îngroape — aicea aproape, — în strunga de oi, — să fiu tot cu voi, — în dosul stînii, — să-mi aud cînii, — în şoapta teilor,
—	în jocul mieilor... — Şi de m-or răpune, — pe groapă mi-i pune — fluieraş de fag — mult zice cu drag, — fluieraş de os — mult zice duios, — fluieraş de soc, — mult zice cu foc. — Vîntul a sufla — şi ele-or cînta, — oile s-or strînge, — pe mine m-or plînge — cu lacrimi de sînge.
Ci tu de omor — nu le spune lor; — spune-adevă-rat — că m-am însurat — c-o blîndă crăiasă — a lumii mireasă, — că la nunta mea — a căzut o stea...
Iar dacă-i zări, — dacă-i întîlni — măicuţă bătrînă
—	cu brîul de lînă — pe culmi rătăcind, — din ochi lăcrămînd, — pe toţi întrebînd:
—	Cine mi-a văzut, — cine-a cunoscut — sprinten păstorel — tras ca prin inel ? — Faţa lui — spuma laptelui, — ochii lui — floarea cîmpului, — mustăcioara lui — spicul grîului ?
Tu, mioara mea, — nu te îndura, — şi spune-i curat — că m-am însurat — c-o fată de crai, — dincolo de plai.
Iară de minune — măicuţei nu-i spune, — că la nunta mea — a căzut o stea, — c-am avut pomeni — fragii din poieni, — buciume zvonind — din culme
653
doinind, — preoţi munţi — cărunţi, — vînturi bocitoare, — stele făclioare, — poduri de flori, — prohod de miori“
Ai fi zis că — substituindu-se barzilor anonimi — Mihail Sadoveanu trudise o viaţă întreagă numai ca să lase ca un testament peste veacuri acest cîntec al Mioarei, — suflet înaripat al munţilor cărunţi, al izvoarelor ca lacrima şi al prăpăstiilor pe care le trece dintr-un salt zimbrul legendar — trăgînd o dungă în curcubeul poeziei noastre populare.
PROFIRA SADOVEANU
7 mai 1959
CUPRINSUL
NICOARA POTCOAVA
I	La hanul lui Goraşcu Haramin ...	7
II	Sfat în doi şi întîlnire cu mai mulţi . .	23
III Popas la apa Moldovei . .	...	30
IV	Casa Mazîlului ....	.	.	.	.	38
V	Presvitera Olimbiada....................	.	46
VI	Vorbe, la casa logofătului lorgu . .	60
VII	Poveşti vechi..................................	74
VIII	Vînătoare sub Piscul Bourei....................	83
IX	Badea Ghiţă şi căpităneasa ....	93
X	Nicoară Potcoavă şi visurile nepoatei	. .	103
XI	Judeţul lui Alexandru mezinul ...	114
XII	Ospăţ de plecare...............................125
XIII	Sfat de drum ..................................137
XIV	Mănăstirea cea din pustie......................149
XV	Curtea lui Iurg................................159
XVI	La Şiret şi la Prut............................168
XVII	Căprioara' > . . . .	...	180
XVIII	Răzăşi moldoveni............................	191
XIX	Solia căpitanului negrean . .	.	.	200
XX	Mezin cel viteaz..................	...	214
XXI	Amintiri de la apa Moldovei .	.	227
XXII	Domnia sa Roman Barbă-Roşă	237
XXIII	Cubi Lubiş filosof ....	251
XXIV	La Zid Negru ....	268
XXV Moş Elisei Pokotilo . .	279
XXVI	Nălucire .	.	290
657
Pag.
XXVII	Vînătoare de cai sălbatici .	.	300
XXVIII Carte de la Olimbiada presvitera	310
XXIX Ostroveni	.	.	.	324
XXX Cigala.................................	335
XXXI Steaua cu coadă şi alte semne	344
XXXII Boierul de ta Iampol . .	.	357
XXXIII	Sotniile trec Nistrul ....	373
XXXIV	La scaunul ţării Moldovei .	.	.	385
XXXV Temelii ale puterii domneşti .	...	395
XXXVI Divan de judecată................................408
XXXVII Prietinul şi cumătrul Neculai Strămurare 416
XXXVIII Aici, la curtea veche...............	.	426
XXXIX Istorisirea cumătrului Neculai.	441
AVENTURA IN LUNCA DUNĂRII
I Partener de şah ....	455
II	Revedere după trei decenii .	460
III Vorbe pînă la miezul nopţii .	. .	469
IV	Tinereţă şi bătrîneţă .....................	477
V	Nea Ghiţă, personagiu cu demnitate	483
VI	Turei Milostivu ............................	.	494
VII	Mitiţă Grozăvescu .....................	500
VIII	Bunicul, bunicuţa şi Tantiveta	.	.	508
IX	Dramă din trecut ...	516
X	Tovarăşul inginer . .	521
XI	Cuculeţ, pasere sură	528
XII	Cetatea purceilor......................	535
XIII	Poveştile lui Mitiţă Grozăvescu	546
XIV	Chipuri ale lumii nouă . .	.	555
XV	Povestea lui moş Bîra .	. .	565
XVI	Spectacol puţin obişnuit ....	575
XVII	Irimie Dorobanţu îşi aduce aminte	583
XVIII	Ospăţ la balta Nuferilor ....	587
XIX	Economie şi politică	593
XX	întuneric................	603
XXI	Lumina ..................	613
XXII	Muştele Bistriţanului	621 ;
XXIII	Durda lui Maican .	630 *
Note .. ..	639
Responsabil de carte: E. Beram Tehnoredactor : I. Gheorghiu Corector: E. Găvănescu
Dat la cules 12.08.59. Bun de tipar 12.10.59. Tiraj 20.160 ex. Hîrtie velină mată de 65 gr. m.p. Ft. 540x^40116. Coli ed. 29,33. Coli de tipar 41,25. Ediţia I. Comanda 4548. Planşe tipo 1. A. nr. 01017. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8 R—O.
Tiparul executat sub corn. nr. 91069 la Combinatul Poligrafic Casa Sctnteii „I. V. StALIN'1, Bucureşti — R.P.R.