MIHAIL SADOVEANU OPERE ACEASTĂ EDIŢIE APARE SUB SUPRAVEGHEREA AUTORULUI EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA ŞI ARTA MIHAIL SADOVEANU ■eSZ i:.Us * f. — ţZ i: u ;;r CT - . p; pc ^ OPERE CALEIDOSCOP * FANTAZII RĂSĂRITENE * MITREA COCOR * NADA FLORILOR * CLONT-DE-FIER Cuvînt înainte de MI HAI GAFITA 17 EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA ŞI ARTA MIHAIL SADOVEANU SEMNIFICAŢIA CREAŢIEI LUI fylIHAIL SADOVEANU ÎN ANII REGIMULUI DEMOCRAT POPULAR Volumul de fată, al XVII-lea din seria care adună monumen-Iala creaţie sadoveniană într-o ediţie selecţionată, oiunduită şi supravegheată de autorul 'însuşi, are-o semnificaţie deosebită pentru opera lui Mihail Sadoveanu. Acest volum este oglinda momentului cînd, în conştiinţa şi în scrisul acestui mare scriitor al trecutului, ipătrund elementele noii cotiu-opţii despre lume, lîncorponîndu-se treptat, -dar profund şi organic, în fiinţa sa, în modul său de a gîndi, în substanţa vie n operei sale, (prin fa,ptele şi personajele înfăţişate. Prefacerea s-a desăvîrşit în primii ani după eliberarea ţării noastre de sub jugul fascismului. Trebuie să precizăm că ea a început în primele zile după 23 August 1944 şi a constituit una din cele mai elocvente şi patetice adeziuni a unui intelectual faţă de noul regim, faţă de partid, faţă de noul drum al poporului său. Literatura romfînă avea atunci "în Mihail Sadoveanu personalitatea fruntaşă a secolului -al XX-lea. El lîşi păstrase nealterate toate legăturile ou poporul său, toate invizibilele fire. care leagă un mare artist popular ou masele de' milioane.: Opera sa Înlăturase înnîuririle dăunătoare .literaturii, rămînînd o expresie .vie a comştiinţei poporului nostru-. Ea se i mp urnea drept-. cea mai caracteristic romînească, cea care îmbrăţişa mai complex, mai profund şi mai multilateral viaţa poporului romîn, istoria sa, suferinţele şi luptele sale, durerea şi protestul împotriva nedreptăţii şi umilirii; era, iîn acelaşi timp, cea mai vie şi largă icoană a peisajului şi sufletului romînesc. 5 Zestrea cu care venea Sadoveanu în întîmpinarea noii ©poci era oipera sa de un profund «democratism şi de o excepţională poezie, valorificind tradiţia ca şi cuceririle mai moi şi înregistrînd ceea ce e permanent în viata ipoporului nostru ca şi ceea ce înseamnă prefacere, progres. In momentul 1944—45, oînd au fost scrise primele lucrări ale volumului de fată, (poporul nostru înscrisese în ordinea de zi revoluţia. Sadoveanu dorise, aşteptase o revoluţie, dar nu ştiuse de unde, cînd şi cum va veni şi qne o ,va înfăptui. In apele vastei lui oglinzi a societăţii romaneşti, nu se reflectase clasa muncitoare şi .lupta comuniştilor, -care aveau să răzbată la suprafaţă o dată cu eliberarea. 4 Sadoveanu a fost cel dinţii din generaţia vîrstnică, dintre realiştii critici ai secolului al XX-lea, care a descoperit aceste forte noi ale istoriei şi li s-a ataşat cu tot sufletul şi cu toată puterea sa creatoare. însuşirea adîncă a noii concepţii, înţelegerea fenomenelor şi drumului spre socialism, a etapelor construcţiei, au străbătut un proces de clarificare, ajuns la nivelul dorit abia prin 1949, o dată cu scrierea romanului Mitrea Cocor. Al doilea roman cuprins în acest volum, Nada Florilor, precum şi nuvela Clonţ-de-fier, apărute succesiv iîn următorii doi ani, mărturisesc soliditatea ataşamentului la noul regim şi preocuparea de >a afla drum spre zugrăvirea clasei muncitoare şi spre aspectele construcţiei socialiste. Mitrea Cocor, Nada Florilor şi Clonţ-de-fier alcătuiesc prima recoltă a noii metode, realismul socialist, /îmbrăţişată de scriitor o dată cu concepţia materialismului dialectic marxist, care orientează modul său de gîndi-re şi activitatea sa cetăţenească. înaintea acestor trei «lucrări, la începutul drumului care avea să-l ducă la conştiinţa socialismului şi la realismul socialist, culegerile de articole şi nuvele Caleidoscop şi Fantazii răsăritene, ambele apărute în 1946, oglindesc procesul, de căutare şi aflare a moii stele călăuzitoare. Fireşte, nu toate nuvelele şi articolele acestor culegeri simt egal de expresive pentru dezvăluirea acestui proces. In unele, dorinţa sinceră de a sluji noua cale descoperită, de a merge pe ea, se însoţise cu neclarităţi şi confuzii inerente începuturilor, şi scriitorul a socotit cu dreptate să nu le cuprindă în acest al XVI Mea volum al operelor sale. Din această cate* 6 gorie de scrieri face parte chiar un roman, Păutia-Mică, publicat în 1948. Dar, dincolo de pricinile ipentru care Sadoveanu a lăsat pe dinafară astfel de lucrări la alcătuirea volumului lui, ele sînt mărturia unei adevărate revelaţii pe care a avut-o scriitorul atunci oînd a descoperit clasa muncitoare, revoluţia, înfăptuirile Uniunii Sovietice, socialismul. Conştiinţa sa, şi pîna atunci deschisă larg generoaselor năzuinţe, a primit din plin, cu satisfacţia unei împliniri mult aşteptate, suflul nou al revoluţiei. I s-a dăruit cu o pasiune pilduitoare, desfăşurînd o «întinsă publicistică, făcînd polemici cu adversari ideologici şi cu întregul trecut, călătorind prin ţară şi în Uniunea Sovietică şi îndeplinind prin scrisul său, prin activitatea sa obştească o operă de «activist, de propagandist, în cel mai adevărat şi mai bun sens al cuvântului. In anii 1945—1946, an perioada oînd -se închega frontul noii literaturi, al noii culturi, oînd promotorii teoriei duşmănoase, despre „criza culturii şi artei“ în noul regim, îşi declanşaseră atacul, Safdo-veamu a militat neobosit în slujba regimului democrat popular. In aceşti ani, creaţia sa a redobîndit ritmul impetuos al perioadei dinaintea războiului. înarmat cu noua concepţie, conştient de obiectivele regimului şi deplin solidar cu ele, devotîn-du-se lor ca «ostaş simplu, scriitorul a pornit să afle pentru scrisul «său 'soluţiile căutate cu (înfrigurare anterior. L-a preocupat în primul rînd ţărănimea care, conform unei accepţii mai vechi, se confunda ou noţiunea de popor. Mai multe articole din Caleidoscop siînt elocvente pentru însufleţirea, uimirea şi entuziasmul cu care scriitorul 'a primit înţelegerea că mult dorita soluţie a problemei ţărăneşti este socialismul. El a dezbătut-o în repetate rînduri, în presă, a chemat confraţii să ajute, să pună umărul la «uriaşa construcţie care trebuia să urmeze reformei agrare. Romanul Păutia-Mică este unul din roadele acestui entuziasm, al acestei uimiri, întemeiate pe o cunoaştere încă neîndestulătoare a legilor de dezvoltare a vieţii către socia'lism, dar pe o intuiţie fără greş că drumul duce neapărat în acea direcţie. Sadoveanu punea fin faţa «dezmoşteniţilor şi asupriţilor din vechea orânduire — de care era plină opera sa anterioară — un liman, o soluţie şi-i aducea cu generozitate la alcătuirea spontană şi primitivă a unor utqpice închegări socialiste. Această încercare de a o lua înaintea realităţii trebuie apreciată în primul rînd în semnificaţia ei, în căldura adeziunii 7 scriitorului la socialism. înţelegerea profundă a legilor care călăuzesc mersul .societăţii în epoca noastră şi în noua orînduire i-a venit lui Sadoveanu curînd, şi în Mitrea Cocor el a dat o grăitoare mărturie a forţei artistului militant, cunoscător al teoriei revoluţionare şi al aplicării ei în viaţa şi în practica artistică. Dar acest roman este radul eliberării anterioare pe care o cuprind culegerile Caleidoscop, Fantazii răsăritene şi romanul Păuna-Mică. Cu Mitrea Cocor, cu Nada Florilor şi Clonţ-de-fier şi apoi cu Nicoară Potcoavă şi Aventură în lunca Dunării, Mihail Sadoveanu se situează Arat re deschizătorii de «drum şi în acelaşi timp printre cei mai d£ seamă reprezentanţi ai realismului socialist în literatura romînă. Opera sa este caracterizată acum de spiritul partinic comunist. Scriitorul este preocupat în profunzime să aducă prin arta sa răspunsul pe care-I dă epoca noastră, ideologia comunismului, la problemele abordate anterior de opera sa şi rămase fără soluţii. Sadoveanu întreprinde -în Mitrea Cocor şi Nada Florilor o nouă dezbatere, dintr-o nouă perspectivă, a problemei satului, a sorţii oamenilor din tîrguri şi oraşe şi a problemei intelectualului. Această perspectivă nouă este a socialismului. Noile sale cărţi aduc tot ce avea mai bun scriitorul în scrisul său anterior, în zugrăvirea luptei şi a protestului poporului, în redarea poeziei naturii, a frumuseţii de a trăi şi de a crea, în înfăţişarea oamenilor, a sufletului şi năzuinţelor lor — dar încununate, orientate de o nouă perspectivă : a luptei revoluţionare în Mitrea Cocor şi Nada Florilor, a socialismului în Clonţ-de-fier şi Aventură în lunca Dunării. Ţăranul sărac din Malu Surpat, Mitrea Cocor, sinteză a tipului de ţăran din opera lui Sadoveanu, este şi primul erou pozitiv al literaturii noastre de după eliberare. El străbate un drum pliu de frămîntări, suferinţe şi grele experienţe, dar şi o adevărată şcoalii revoluţionară. Dintr-un revoltat (închis în el sau capabil numai de izbucniri spontane, Mitrea va ajunge la conştiinţa lup i ei organizate împotriva orînduirii, a necesităţii de a uni oamenii, clasa lui, în acţiune. El devine un conducător comunist, primul conducător comunist dat de literatura noastră după eliberare. Intr-o creaţie condensată, într-o construcţie de o admirabilă simetrie şi soliditate, Sadoveanu a reliefat în romanul său prin- 8 cipalii factori care au acţionat asupra lui Mitrea Cocor, asupra conştiinţei sale, .pentru a realiza dintr-un revoltat comun un om nou, un comunist. In primul rînd, scriitorul realizează un violent rechizitoriu la adresa vechii orînduiri, sintetiz-înd întregul protest al eroilor sadovenieni anteriori. Denunţarea trecutului este făcută din perspectiva drumului viitor al lui Mitrea, din perspectiva necesităţii de a duce satul pe drumul socialismului, şi aceasta aprofundează -liniile esenţiale ale criticii pe care o . dezvoltă scriitorul în opera sa. „Exproprierea expropriatorilor", cu care se încheie romanul, ne a,pare. ca o etapă.a unui drum, prima etaipă a revoluţiei, act al dictaturii proletariatului, prin care e zdruncinată şi puterea economică a vechilor clase dominante, o dată cu smulgerea puterii politice. Romanul Mitrea Cocor este astfel şi un autentic document de viaţă despre un moment istoric foarte important în viaţa ipoporului nostru. Romanul reliefează totodată şi rolul comuniştilor în educarea şi transformarea conştiinţei lui Mitrea, în revoluţionarea satului. Influenţa comuniştilor asupra maselor fusese sporadic oglindită în literatura romînă anterioară acestui roman. Aici scriitorul dezbate, în tablouri sintetice, acest proces şi-i află proporţiile reale. Comuniştii valorifică amarele concluzii ale eroului, experienţa lui dobîndită cu preţul unor mari dureri şi nedreptăţi îndurate, canalizează revolta lui, o orientează, îi dau finalitate şi eficacitate, încadmnd-o într-o vastă mişcare. Sadoveanu a luminat şi grăbit procesul de clarificare a conştiinţei lui Mitrea, ipunîndu-i în faţă realitatea sovietică, pe care eroul o cunoaşte «în anii de prizonierat. Reliefată în linii lapidare, această întrepătrundere de influenţe care acţionează asupra eroului conferă cărţii >o mare autenticitate: Mesajul acestui roman şi expresivitatea eroului său s-au întipărit atît de puternic iîn- conştiinţa cititorilor din ţara noastră şi de .peste hotare, înoît această operă a fost distinsă cu premiul de stat, iar Consiliul Mondial al Păcii i-a acordat „Medalia de aur a păcii". Nuvek Clonţ-derfier este prima scriere literară a lui Sadoveanu despre un aspect al construirii socialismului. Eroul nuvelei, ţăranul muncitor Nică Giudeţ, poreclit Clonţ-de-fier pentru îndărătnicia lui devenită consecvenţă şi fermitate revoluţionară, este un Mitrea Cocor urmărit în perioada cînd fraţii săi mălu-reni au străbătut „drumul spinos al înţelegerii", drumul către 9 gospodăria colectivă. Şi Mitrea fusese un „colţos", «pe care orânduirea trecută încercase să-l înfrângă, căruia încercase să-i rupă colţii; Nică Giudeţ are o biografie apropiată de a lui Mitrea. Ei adună toată obida veche, toată îndîrjirea, transfor-mînd-o în capacitate de luptă revoluţionară. Prin Nică Giudeţ se face trecerea de la Mitrea Cocor către Aventură în lunca Du-nării. In această 'nouă operă vom reîntîlni o mare parte a personajelor caracteristice mediului sătesc, zugrăvit mai -înainte de Sadoveanu, urmărite aici în procesul desprinderii lor de vechea orânduire şi în apropierea lor de socialism. Cu Mitrea Cocor, Clonţ-de-fier şi cu Nada Florilor, principiul literaturii în slujba poporului, al literaturii angajate, afirmat în permanenţă de Sadoveanu şi ilustrat prin practica sa creatoare, este ridicat la treapta cea mai înaltă, la treapta partinităţii comuniste. Poziţia intelectualului în societate a fost dezbătută de Sadoveanu în mai multe .cărţi ale sale, 'înainte de eliberare. In Nada Florilor însă, această dezbatere dobîndeşte concluziile cele mai realiste, izvorâte din conştiinţa de luptător a scriitorului. In eroul Iliuţă Dumitraş, scriitorul realizează o sugestivă imagine a drumului unui viitor intelectual către revoluţie, prin contactul cu clasa muncitoare. Romanul dă o şi mai mare amploare şi semnificaţie acestei imagini, realizînd comparaţia între tînărul erou şi tatăl său, intelectual vechi, care constată cu regret că n-a izbutit să găsească, la timp, drumul luptei revoluţionare. In Nada Florilor, tabloul se completează şi prin alte'semnificaţii, legate în primul rînd de perspectiva pe care o vede scriitorul deschizîndu-se în viata tîrgurilor de provincie, altădată aflate într-o lentă dar sigură scufundare. Prin muncitorul revoluţionar Alecu Dumitriu, prin mişcarea pe care el o reprezintă, Sadoveanu descoperă elementul care-i fusese ascuns anterior şi care a însemnat elementul salvator al acestei lumi, tot atît de apăsate ca şi umiliţii şi obidiţii satelor. Acest element salvator era lupta clasei muncitoare. Această nouă realitate a operei recente a Iui Mihail Sadoveanu constituie un alt triumf al metodei de creaţie a realismului socialist, pe care a îmbrăţişat-o cu entuziasm scriitorul. S-au remarcat de către critica literară, în mai multe rânduri, caracterul sintetic al construcţiei în aceste cărţi, liniile lapidare ale eroilor şi simplitatea acţiunii. Aceste caracteristici sînt datorite şi sensului dorit de scriitor operelor sale — acela de 10 mesaje şi răspunsuri, pe care un scriitor cetăţean, pătruns de ideile socialismului, se simţea obligat să le dea la capătul unei opere care putea fi socotită încheiată, dar care avea nevoie de lumina soluţiilor şi rezolvărilor aduse de noua or-înduire. Să remarcăm deci şi această semnificaţie deosebită de manifest, de profesiune de credinţă pentru socialism, pentru revoluţie, pe care-o face un mare artist, în numele întregii sale creaţii anterioare, pentru viitorul socialist al poporului său. Epoca noastră a adus lui Mihail Sadoveanu o încununare a mesajului şi realităţilor operei sale cu perspectiva socialismului, cu noi eroi, cu conştiinţa revoluţiei. Scriitorul, la vîrsta sa înaintată, a dobîndit de la oriînduirea noastră puterea de a fi deschizător de drum în mai multe sectoare, un exemplu de urmat. Realismul său profund din opera anterioară a rodit în forme superioare, datorită ideologiei partidului care l-a înrîurit pe scriitor, datorită vieţii noi care l-a cucerit şi l-a avut sprijinitor însufleţit. In pragul a opt decenii de viaţă, Mihail Sadoveanu este înconjurat cu dragostea şi veneraţia meritate de marele artist, creator, în trecut, al unui vast şi nemuritor cîntec închinat poporului şi care s-a dăruit în zilele noastre cu acelaşi entuziasm, cu mai mare pasiune încă, biruitoarei cîntări a socialismului. MIHAI GAFIŢA CALEIDOSCOP 1046 LAUDA CĂRŢIJ Aciujm cîţiva ani, înainte de războiul acesta, un scriitor ager vienez — Ştefan Zweig — a scris, într-o publicaţie europeană, frumoase şi potrivite cuvinte despre carte. Ele i-au fost sugerate de întîlnirea cu un analfabet, exemplar, afirmă Zweig, din ce în ce mai rar în Europa. O asemenea fiinţă umană, pentru care minunea cărţii rămîne ermetic închisă, care aparţinea mai curînd epocilor preistorice decît prezentului, scriitorul vienez încă nu avusese prilej să o descopere în cursul vieţii sale. A putut-o vedea pe un vapor care făcea curse între sudul Italiei şi Africa nordică. Era un băiat de serviciu al vasului, tip de o frumuseţă meridională, un fost cioban din insulele Lipare, inteligent şi iscusit. Coborîndu-se un ceas la Neapole, acel cioban s-a întors pe punte cu o scrisoare de dragoste de la ibovnică. Intr-o clipă de răgaz i-a prezentat lui Zweig hîrtia, ca să i-o cetească. Vienezul nu înţelegea despre ce poate fi vorba. E o scrisoare într-o limbă străină ? Va fi vrînd omul să-i împărtăşească bucuriile lui pe care Ie are numai cînd coboară la ţărm ? Nu, nu era vorba de asta. Giovanni nu ştia carte. Era unul dintre 15 cei şapte ori opt la sută analfabeţi, trecuţi în statisticile oficiale. Se întreabă Zweig: oare cum apare unui asemenea om lumea ? Căci întregul progres al vieţii spirituale se întemeiază astăzi numai pe carte. Acest instrument delicat deschide orizonturi vaste sufletului nostru şi întreaga noastră viaţă personală se organizează prin el. De multă vreme cartea ne-a devenit aşa de familiară, încît am încetat de a avea pentru ea admiraţia cuvenită miracolului ei necontenit nou. Cum nu ne dăm samă de minunea respiraţiei, aşa nu băgăm de samă aceastălaltă chimie de ordin moral. Obiectul acesta mic şi uşor de hîrtie tipărită nu reprezintă nimic pentru un neştiutor de carte; poate să i se pară cel mult o vrăjitorie — crede vienezul. Legătura cu spiritul generaţiilor, comunicarea delicată cu cei care au vieţuit înainte de noi pe acest pămrnt, bucuria de a retrăi clipa de soare care a animat inteligenţa şi sufletul lor: — acest paradis al lumii duhurilor e cu desăvîrşire închis pentru analfabet. Neştiutorul de carte nici pe departe nu are bănuiala existenţei unei asemenea lumi; sufleteşte, analfabetul se află aşezat în altă epocă geologică. Fără îndoială, vorbele iau un farmec al lor propriu. Dacă n-ar fi aşa, nu s-ar fi născut poezia. Se pot adăogi şi alte elogii la cele pe care le aduce Zweig cărţii. Orieît le-am spori, n-ain putea îndeajuns stabili valoarea ei pentru progresul omenesc. Minunea cărţii nu e atît minunea în sine de a comunica gîndul şi simţirea noastră semenului nostru de departe, semenului nostru din alt veac şi de dincolo de moarte, ci acel rar privilegiu, pe care eu l-aş numi divin, de a trăi prin adevăr şi sinceritate, Spiritualitatea aceasta distinsă şi nobilă, care mişcă. 16 umanitatea şi progresul ei necontenit, între atîtea calamităţi şi catastrofe, spiritualitatea aceasta nu e a oricărui mic şi uşor obiect de hîrtie tipărită. Oricît ar reprezenta minune, în înţelesul pe care-1 dă cărturarul vienez tipăriturii, cartea e totuşi de multe ori o zădărnicie, ca multe altele. Căci cartea a servit tirania şi obscurantismul, şi a fost vehicul minciunii şi opresiunii ca oricare dintre născocirile umane. Sînt cărţi şi cărţi. Unele sînt destinate pieirii chiar dintru început, căci nu-s lumină din lumina umanităţii. Altele au destinul să supravieţuiască atît cît va mai fi om trăitor sub soare: în acestea se cuprind aspiraţiile şi idealurile generaţiilor; acestea sînt moştenirea noastră cea bună şi nepreţuită, în care găsim aliment sufletului nostru; prin ele am putut dura într-o lume rău întocmită, am putut suporta nefericirile, nădăjduind; putem da rezistenţelor şi luptelor noastre scop ; prin ele ne simţim ai unei mari familii, care în toate veacurile şi la toate popoarele a luptai pentru dreptate şi pentru o soartă mai bună a celor oropsiţi şi năpăstuiţi. Prin ele ne îndulcim anii penibili şi moartea inexorabilă, prin ele simţim legătura cu cei care vor veni după noi; ele ne pot da dreptul să rostim cu poetul: Non omtiis mortar... Nu voi muri întreg, dacă mă simt solidar cu cei care au lăsat să picure în cărţi sînge din sîngele lor, lumină din lumina lor, trecîndu-ne nouă un zîmbet de nădejde şi încredinţarea că răspundem peste veacuri şi milenii unei chemări a amui frate şi lăsăm noi înşine un vis şi o nădejde altor fraţi care vor veni după noi într-un veac viitor. Astfel poate creşte lumina cea fără de amurg a unei umanităţi ce va fi, 2 17 în care muritorii îmblînziţi se vor simţi fraţi pe pă-mînt şi vor birui tristeţa morţii prin bucuria iubirii. Să fie şi asta o zădărnicie? Orice-am face, omul rămînea-va acelaşi, fiară şi instinct ? Orice-am face, flagelul războiului se va repeta oare pînă la istovire ? Orice-am face, sîntem destinaţi mizeriei şi ignominiei ? O, nu: familia care se simte pătrunsă de adevărul celălalt creşte. Biruinţa ei întru spirit va fi. Şi chiar dacă ar fi să nu fie, mă simt mai bine între prietinele mele cărţile, intre sufletele prietinilor mei morţi care mă fac să nădăjduiesc. Altfel viaţa aceasta n-ar mai putea fi trăită. Chiar dacă ar fi o iluzie, mi-e scumpă, şi fiinţa mea o cere cu întreg sufletul. Dar e o realitate, căci acest duh nou al umanităţii o!e multă vreme sălăşluieşte între noi şi lucrează. Intr-o zi va ajunge la biruinţa definitivă, izgonind din lume răul. Cred în asta, trăiesc prin asta. Cărţile acestea binefăcătoare de altminteri sînt singurele care au schimbat faţa lumii, ducînd-o din etapă în etapă cătră un viitor ce încet-încet se conturează şi s$ luminează. Poezie sau prorociri, sau adevăruri ştiinţifice, sau teorii îndrăzneţe şi generoase de drepte orînduiri sociale — acestea sînt pîinea noastră cea de toate zilele, pîinea noastră a celor care flămînzim şi însetoşăm după adevăr. X CONTRA SEMIDOCŢIEI Spre• a satisface deplin curiozitatea vienezului şi a-i spGri mirarea, nu-i nevoie să-l lăsăm să treacă de la Neapole în Africa. Dacă ar veni la noi, ar cunoaşte un procent de analfabeţi cu muilt mai impresionant decît acel pe care-1 'pomenea, şi ar constata şi faptul, mult mai bizar, că absolvenţi ai şcolilor isăteşti idevin analfabeţi. Scrierea e un instrument de comunicare şi omul o utilizează în măsura nevoilor lui. Ciobanul din insulele Liipare şi cel din Canpaţi n-are nevoie de ele. E trist că n-are nevoie de ele, că, adică, trăieşte în altă epocă geologică, dar constatarea ni se impune. Problema cărţii, în legătură cu analfabetismul nostr.u şi cu lipsa de cultură a societăţii mijlocii, se prezintă pentru cei interesaţi în condiţii cu totul speciale. Lîngă instrucţie, trebuie neapărat aşezată ridicarea economică a mulţimii şi îndată după asta educaţia sufletească. Nu voi intra în amănuntele durerilor de care suferim din punct de vedere al instrucţiei şi al culturii, dar se înţelege uşor că un stat 2* 19 fără cetăţeni conştienţi n.u e decît o aglomeraţie fără valoare. Fără îndoială, asta nu însemnează încă totul. Valorile mari ale umanităţii nu urmează o lege de simetrie şi nu sînt neapărat în raport cu gradul de cultură al grupelor umane. Natura are‘uneori capriciile salturilor şi mutaţiilor. De şi analfabetismul poporului nostru e ruşinos, totuşi am dat valori evidente în feluritele sectoare ale culturii şi artei. Aata ne-ar îndemna să stăruîm cu at*ît mai mult să aducem sipre lumina culturii masa întreagă a neamului nostru — pentru ca aria de selecţie să fie cît mai largă şi mai ales pentru ca acest neam să aibă de unde-şi alege cele mai bune călăuze pe drumul nou ce i se deschide. Suferinţa noastră a fost sporită ide failsa cultură, de aparenţa de cultură a clasei noastre conducătoare. In afară 'de excepţii fericite, tot aparatul nostru de stat a fost înecat de trîndăvie spirituală, de lipsa de conştiinţă a datoriei, de netoleranţă şi şovinism. Se cunosc sutele şi miile de cazuri ale elevilor şi studenţilor bine calificaţi, care nu se mărgineau decît la manualele de şcoală. Au făcut carieră, fără să fi bănuit miăcar existenţa comorii or spirituale. Difuzarea instrucţiei şi întemeierea a zeci de mii de biblioteci cu cea mai mare grabă şi hărnicie ne-ar pune de-abia pe cale să păşim spre bunurile spiritului uman. Am vorbit despre cărţile călăuzitoare în lungul secoliior şi despre legătura sufletească dintre omul luminat şi semenul său >de pretutindeni şi de oricînd. Ca să ajungem să ne putem pătrunde de spiritul unor asemenea cărţi, chiar noi, cei care ne simiţim înfrăţiţi într-un duh, să ne aducem aminte cii .'ini trecut prin etape succesive. 20 Individul, în traiectoria vieţii lui, rezumă oarecum evoluţia umanităţii, aşa cum ontogenia rezumă fi'lo-genia. Ne-am bucurat în tinereţa întăia, fără alegere, de cărţi vane, într-o lectură tumultuoasă şi nedisciplinată. Duipă această vîrstă <în general preocupările tind să fixeze omului un- loc în societate: e cea mai vicleană epocă a vieţii. Incet-încet izbîndiim în fine să ne biruim şi să ajungem la cărţile esenţiale, atunci cînd ne vedem la orizont apusul şi începem a ne pune, cu oarecare s'paimă, marile întrebări cu privire la rostul existenţei noastre şi al destinului nostru ca oameni. Popoarele întârziate ca al nostru au nevoie să străbată cu grabă etapele ca să ajungă, ca individul, la biruinţa spiritului, la cunoaşterea nobilă. Lichidarea analfabetismului nu înseamnă încă nimic. E numai o treaptă. Mai importantă e spargerea semidocţiei. Astfel, pentru poporul nostru cel mare, oartea nu va mai însemna o zădărnicie aurită sau slujbă la stat. Se va putea tfece la învăţătoarele noastre cele bune, la prietinele noastre cele bune, cărţile, adică la adevăr. Vis? Utopie? Adevărat vă spun : numai credinţă şi dragoste să avem. Atunci portinci-vam muntelui să vie la noi şi va veni. A. R. L. U. S. Âsociaţia romînă pentru legăturile cu Uniunea Sovietică a ieşit dintr-o nevoie de a cunoaşte aît mai grabnic stările 'de lucruri din Răsărit. Pe de o 'parte, ani îndelungaţi o propagandă stăruitoare îşi (înveninată hrănise lumea de la noi cu ştiri de semsaţie. Tot ce s-a spus de cătră propaganda hitleristă în Europa mijlocie era alcătuit fie din informaţii necompleote sau diformate la exces, fie din minciuni şi basme. Pe de altă parte, după marea contraofensivă de la Stalingrad, se produceau fapte 'de atare amploare şi măreţie, înoît credulitatea lumii noastre nu se putea să nu fie zguduită. In orbirea de aici începeau a se infiltra raze de lumină. Ofiţeri şi soldaţi întorşi din Ucraina şi ide pe Don mărturiseau deschis unele adevăruri. Hitleriştii otrăviseră sistematic şi savant lumea, ca să creeze o diversiune atacului lor nelegiuit, ca să Măture măcar în parte impresia ororilor săvîrşitc împotriva populaţiilor nevinovate, orori pe care noi le vedeam şi le urmăream. 22 Ofiţerii 'care văzuseră în Ucraina bogăţiile colhozurilor, «hectarele» de raţe şi gîşte, hambarele pline, trenurile cu vagoane încărcate cu ouă, marmelăzi, conserve şi unt, erau priviţi <şi ascultaţi cu zâmbete ironice: — Imposibil! Ori aveţi febră, ori sînteţi victime credule... Boala aceasta ieşită din minciună şi rea-icredinţă avea nevoie de un tratament binevoitor, însă grabnic. «Să cunoaştem Uniunea Sovietică», a fost lozinca cdora care s-au adunat în ARLUS. Pornirea a fost atît de însufleţită şi de generală, încît a luat proporţiile unui fenomen social. Era o reacţiune firească împotriva minciunii şi obscurantismului. Era bucuria de a te trezi dintr-un vis rău. Ca-m orice orize similare, au mai rămas puncte de rezistenţă. Marea victorie aliată şi îndeosebi isprăviile fulgerătoare ale Armatei Roşii au subţiat simţitor depozitul îndire va întrece gloria dobîndită de armatele roşii în marele război încheiat, .deoarece lupta aceasta se dă împotriva inerţiei solului şi a rezistenţei elementelor, se dă pentru sănătatea şi ridicarea sufletească a mulţi-miilor unui continent întreg. E operă de bine, operă de umanitate. Asociaţia romînă pentru legăturile cu Uniunea Sovietică a păşit ide la început cu voie bună şi curaj la cunoaşterea adevărurilor din Răsărit. Avem atîtea de înţeles în Uniune, avem atîtea de învăţat, încît lupta acestor oşteni paşnici ai ţării noastre e abia la începutul ei. Sîntem în pragul unor aşezări nouă. Aşteptînd pacea, iARLUS-ul se pregăteşte de lupta sa generoasă. Salut pe oştenii lui la primul lor congres general ! MOSCOVA i ît de departe era Moscova odinioară ! Nu vor- besc de trecutul îndepărtat. Dar chiar în se- colul trecut, tatăl meu îmi vorbea despre «Mosc» ca despre un ţinut inabordabil. Era în vremea împăraţilor şi a zidului de despărţire. Revoluţia din 1917 dărâma această izolare, însă propaganda învierşunată a duşmanilor idealurilor lumii nouă a încercat să o păstreze pînă ieri. Ei bine, eu m-am încredinţat, acum de curînd, cît de tare s-a apropiat ide noi Moscova. Am călătorit pînă acolo numai în cinci ceasuri şi jumătate. Ştiu că prietinii mei n-au să se mire de asta. Domniile lor cunosc binefacerile avionului din zilele noastre. Eu am rămas însă cu eeiva din sufletul părinţilor mei şi nu-mi ascund uimirea. Mai ales nu-mi ascund plăcerea că această pasere măiastră a timpurilor moderne a intrat în rolul ei firesc: înfrăţeşte oamenii în loc să lepede asupra lor ouăle de schijă din care zbucnesc năpîrcile de foc ale distrugerii. Am călătorit cu blîndeţă şi cu sentimentul siguranţei prin văzduh, privind de la două mii de metri înălţime harta ciudată a aşezărilor rurale şi cîm- 25 piilor semănate. Cît plutesc deasupra şesurilor dunărene, ogoarele sînt lăvicere înguste, împuţinate de răzoare. Cum trecem mai departe, încep a vedea o altă rînduială a aşezărilor omeneşti. In preajma căsuţelor şi grădinilor, lanuri întinse. Cunosc, din informaţiile ce am dobîndit, ce schimbare adîncă şi binefăcătoare s-a produs în economia plugarilor din marea ţară vecină îndată ce s-a putut trece, de la sistemele primitive şi feudale ale trecutului, la agricultura modernă, mecanizată, condusă de specialişti şi călăuzită după planuri ale conducerii generale a ţării. Insă doresc să văd şi cu ochii mei minunea. Aş vrea ca experienţele probate în marea ţară vecină să folosească şi plugarilor de la noi, rămaşi încă la practici rudimentare; 'pipăirile, încercările, experienţele Sovietelor ne pot fi nouă învăţământ nesilnic, ţinând samă 'de condiţiile noastre proprii, de greutăţile legate de istovirea războiului şi de particularismeile noastre. Nu se poate să nu ne folosească staţiile de tractoare, uneltele perfecţionate, sistemele moderne de iplugărie, 'seminţele şi vitele selecţionate, conducerea ştiinţifică, contabilitatea agricolă şi toate celelalte înoiri ale anticei vieţi rurale, care îngăduie în Uniunea Sovietică muncitorilor de pămînt să ajungă cu paşi repezi, din urmă, pe agricultorii din ţările cele imai înaintate. Intenţia mea este să vizitez un colhoz şi să măr- turisesc ,ce-am văzut. In două ori trei săptămîni de petrecere la Moscova şi Leningrad, voi găsi fără îndoială prilej să-mi îndeplinesc această dorinţă, sau, mai curând, această datorie. Voi găsi o zi1 însorită, intre zilele consacrate serbărilor Academiei de Ştiinţe din Uniune. Am uitat să spun de la început că mă duc la 26 Moscova, plutind între cer şi pămînt cu mai mulţi tovarăşi, membri ai Academiei, .profesori ai Universităţilor şi luptători ai ARLUS-uilui. In avionul venit dinspre sud ne-am întîlnit cu delegaţi bulgari. Atît pe drumurile văzduhului cît şi ale ipănîîntului, alţi trimişi ai ţărilor lumii se’ îndreaptă cătră aceeaşi ţintă. Academi'a de Ştiinţe a Sovietelor împlineşte două sute douăzeci ide ani de existenţă. A fost găsit acest prilej de întiîlnire cu caracter paşnic pentru intelectualii' omenirii. E o dorinţă semnificativă a conducătorilor Uniunii Sovietice şi acestei dorinţe răspund, cu solii puternice, americanii, englezii şi francezii. Vom mai întîlni la Moscova iugoslavi, unguri, po-•lonezi, popoare nordice, neamuri asiatice şi reprezentanţi ai universităţilor şi academiilor particulare ai naţiunilor care au crescut la cultura lor proprie în Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. Vor fi peste o mie două sute de .delegaţi. In ziua de 12 iunie, la ora 772, am plecat din Bucureşti'. La 10, sîntem .deasupra Kievului. Panoramă largă : priveliştea înfrumuseţată de cotiturile adînci ale fluviului Nipru, pînă înspre uliţile şi perspectivele oraşului. De şi mă aflu destul de sus, pot băga de samă distrugerile războiului. De altminteri, de la un timp, în toate aşezările omeneşti pe unde au trecut oştile hitleriste, observ distruge-■ rea organizată ştiinţific. N-a fost distrusă numai munca omenească ; au fost zdrobiţi şi muncitorii paşnici, care nu purtau unelte războinice. Binecuvîntez * domolirea Germaniei, asupra căreia bîntuia un duh al turbării. Cu toată binecuvîntarea mea, cu toată măreţia victoriei aliaţilor, ruinile rămîn ruine, mormintele ne- 27 vinovaţilor morminte, tristeţa mizeriei umane mai profundă. Nu găsesc mîngîiere decît în gîndul că peste aceste nesfîrşite serii de ruini şi morminte ale nevinovaţilor va .pluti însfîrşit, ca un vultur măreţ, înţelepciunea ultimă a omenirii, ieşită din cea mai neagră stupiditate. După’ viforul epocii contimpo-rane, -copiii noştri vor cunoaşte un ev al păcii. Campionii acestei păci cîştigată cu armele chiamă !a o adi(nare a prietiniei pe reprezentanţii neamurilor lumii. Am ca o iluminare înţelegerea acestui gînd nobil al acelora care ne chiamă la sărbătoarea unei instituţii academice. Ca şi cum ar sublinia simbolic faptul, avionul care ne poartă se ridică deasupra norilor şi ceţurilor, -mai sus, tot mai sus, în lumină. Apoi, eătră Moscova, iprindem a coborî asupra unei regiuni de uzine, fabrici şi culturi curat orîn-duite, (printre păduri de molid şi mesteacăn. Un mare oraş de cîmipie se desfăşoară spre orizont. Cobor ou emoţiune într-o lume nouă, ipe care multă vreme am socotit-o străină şi depărtată. E o lume de obnize binevoitoare şi amicale. Bagajele rămîn să se supravegheze ele singure şi sînt sigur că vor veni să ne găsească acolo unde ne duc automobile repezi. Pe străzi foarte curate, populaţia care se duce să-şi îndeplinească munca zilei. Fiecare în sectorul său. Munca e datorie şi onoare. Folosul e al obştei. Tramvaie şi autobuse pline., La staţiuni coadă-şi ordine domoală, fără agenţi ai forţei publice. De altminteri, ştiu că zadarnic aş căuta pe acest deţinător al autorităţii în înţelesul vechi. Relaţiile dintre oameni s-au schimbat profund. Un funcţionar e un slujbaş cuviincios al poporului. Şoferul care ne con- 28 duce e un tovarăş politicos. Se simte egal cu mine, nu e plictisit, nu e nervos, nu aşteaptă bacşiş. E în serviciul Academiei. Patruzeci ori cincizeci de slujitori ca el, cu maşinile lor, sînt în serviciul Academiei de Ştiinţe. Această «Akademia Nauk» a fost transformată de regimul socialist şi nu .mai seamănă cu celelalte Academii europene. învăţaţii de toate felurile ai instituţiei s-au organizat în gruipe de cercetători ai tuturor problemelor ţării. Conduc Jabora-torii şi institute, sînt cercetători neosteniţi în serviciul patriei. Statul are grijă să le puie la îndămînă toate instrumentele de cercetare, să-i apere de preocupările mărunte ale vieţii; îi înconjură cu respect şi grijă ; îi socoteşte drept adevărata nobleţă a lumii nouă, o nobleţă ieşită din popor şi care se simte cu adevărat în slujba poporului. Academicienii au locuinţi, biblioteci şi cluburi, mijloace de transport, înlesnirile traiului. Cred că nicăieri în lume învăţaţii nu se bucură de un atare tratament. După ce străbatem oraşul (Moscova are astăzi peste patru milioane de locuitori), trecem mai departe, ca să fim găzduiţi într-un loc de tihnă al «Akademi'cilor» : Sanatoriul Uzkoe. E un ipalat, fostă locuinţă de vară a unor prinţi Trubeţkoi (cu care s-a încuscrit cîndva Dumitraşcu-Vodă Cantemir). E aşezat la 19 km de oraş, într-un parc vast, cu copaci' bătrîni şi lacuri. Aici în împrejurimile Moscovei e primăvară în toi, sîntem pe o paralelă septentrională, care face ca flora să fie asemănătoare cu a .înălţimilor noastre de la Sinaia. A înflorit liliacul şi oîntă cucul. In amurgul prelungit pînă cătră oTa 11, am auzit şi bătaia privighetorii. 29 KREMLIN ŞI METROU Delegaţia noastră participă la toate şedinţele solemne ale «Akademiei Nauk», care se ţin ori la «Prezidiu», ori în sala cea mare a Operei, şi la «Dom Soiuz» — Casa Sindicatelor. Intre aceste îndeletniciri grave şi sărbătoreşti se vizitează felurite instituţii şi laboratorii, unde învăţaţii sovietici îşi dau contribuţia lor pentru sporul ştiinţei umane în general. In acelaşi timp desfac şi limpezesc tot mai mult caracterul nou al acestei largi lumi răsăritene, plină de atîtea speranţe pentru tihna şi pacea noroadelor. Ştiinţa şi conducerea sovietică se întemeiază pe un realism bărbătesc şi îndrăzneţ. Din această din-'tru-nceput îndrumare au ieşit de la un deceniu la altul marile uzine şi întinsele reţele industriale, modernizarea agriculturii cu puterea multiplicată în toate domeniile. încrederea poporului a devenit forţa imensă care, subt ochii noştri, duipă lungi şi aspre suferinţi, a adus biruinţa democraţiei. îmi dau sama, din convorbirile ce am cu cei care au participat la întemeierea statului socialist, că 30 vliimbările sînt încă în mers, că toate cîte se să-virşesc avem a le privi subt un unghi special al relativităţii. Nimic din ce e omenesc nu e iperfect. Războiul, pe de altă parte, a pus o oprelişte bruscă tuturor dezvoltărilor. Toate se reiau acum cu povara distrugerilor încercate într-un teritoriu imens. Refacerea trebuie legată de mişcarea de ascensiune oprită. S-a creat, însă, în aceste împrejurări teribile, un suflet plin de avînt şi îndîrjire al tuturor popoarelor care colaborează în Uniune. Un patriotism fierbinte îi leagă pe toţi; nu un patriotism îngust, şovin şi netolerant, ci patriotismul pentru o operă comună de bine, patriotismul realizărilor vaste şi binefăcătoare în care se înfrăţesc cu toţii. E patria ideală — viziune a viitorului. Pentru realizarea ei definitivă, oamenii sovietici au luptat şi s-au jertfit morţii, au muncit şi continuă să muncească fără întrerupere. Fiecare cetăţean are de îndeplinit ceva şi mişcarea lui în lumină e legată de un scop. Pentru asemenea oştean al muncii, aspectul Căii Victoriei la ora 11 ar îi imoral şi scandalos. Copiii lor şi copiii copiilor lor o vor vedea împlinită această patrie ideală. In ochii albaştri ai viitorului se va oglindi ceea ce acuma e în curs de înfăptuire. Am văzut odată mulţimea manifestiîndu->şi bucuria, într-o du'minică, cu prilejul sărbătoririi armatei biruitoare. Era ceva cu totul special, solemn şi tumultuos în acelaşi timp, în piaţa cea mare din laturea Kremlinului. In mausoleul său simplu de marmoră, I.enin era iprezent în mijlocul poporului său, cum va fi pururi. Armata defila; străzile din preajmă înţesate de popor îşi aşteptau rîndul. Ploua. A curs ploaia patr.u ceasuri. O echipă a oştirii a lepădat în l.iţa mausoleului steagurile hitleriste. Cînd, după ce 31 au încetat muzicile şi defilările trupelor, am trecut în mijlocul mulţimii, am simţit vîntul arzător al unui entuziasm cu totul deosebii, în raport cu spaţiile nesfîrşite şi ou mulţimile fără nuimăr. Era o izbucnire vijelioasă ; a doua zi munca severă trebuia să-şi reia cursul. Această lume orientată spre un mare destin îşi are rădăcinile în trecut .prin avînturide ei generoase şi prin jertfele necontenite pe care le-a dat pentru cauza umanităţii. Dmpă epoca de răsturnări radicale, s-a înviorat amintirea lui Petru cel Mare şi a lui Ivan Grozna, ţarii care au încercat odinioară prefacerea Rusiei. Faptele lor constituie un prim depozit sufletesc pentru actuala lume în mişcare. Palatele beneficiarilor trecutului au devenit muzee, laboratorii, biblioteci, şcoli, case 'de odihnă ale învăţaţilor. Norodul devine stăpîn al propriilor sale opere. Un timp, nedreptatea l-a ţinut despărţit de ele; acuma rînduiala justă i le închină, ca să se bucure şi el şi generaţiile ce vor urma. Kremlinul, cetatea medievală a puterii absolute, e astăzi al poporuilui. Lîngă sălile imperiale, Sovietul suprem şi-a stabilit sediul. Se alege acolo dreptatea popoarelor înfrăţite. Această înfricoşată aşezare a trecutului, de unde au ieşit poruncile tiranilor, unde s-au sărbătorit victoriile asupra fiecărui ţinut cucerit cu sabia, de unde a căzut osînda asupra tuturor luptătorilor pentru libertăţi — nu şi-a schimbat nimic din înfăţişare; e însă cu totul altceva şi se armonizează cu timpurile nouă. Kremlinul e cel mai original muzeu al trecutului, prin arhitectura lui îndrăzneaţă, prin bogăţiile pe care le cuprinde, >prin pitorescul lui. E un rezumat 32 al istoriei Rusiei, etajat şi despărţit în epoci de la Ruric şi pînă la ultimii autoeraţi Rom a nov i. S-au păstrat insigne, arme, costume, săli şi tronuri somptuoase. Revoluţia a păsitrat aurul, covoarele, tablourile, taipiţeriile, amintirea luxului rezervat celor puţini. L-am vizitat şi noi, cum l-a vizitat tot poporul eliberat, ca pe un muzeu plin de minunăţii. Iată însă că ordinea nouă a pus alături metropolitanul. Construcţia acestei mari lucrări subpămîntene pentru trebuinţile de obşte e ceva cu mult mai măiestrit decît Kremlinul. Metroul e o lucrare foarte întinsă în tot subsolul Moscovei. Inginerii sovietici s-au folosit de ultimele invenţii şi perfecţionări ca să execute cea mai frumoasă lucrare a genului, în timpul cel mai scurt cu putinţă. Pe o reţea largă, radiind înspre toate punctele cardinale ale oraşului, circulă din trei în trei minute şi la unele ceasuri ale zilei mai des, trenuri electrice elegante şi confortabile. Staţiunile metroului sînt fiecare o realizare artistică aparte, într-un alt stil şi cu alte podoabe. Statui, mozaicuri, ornamente rare agrementează priveliştea. Lumină lină, aer condiţionat. E un palat încîntat, cu multe încăperi alcătuite din marmori felurit colorate, bronzuri, agate şi onixuri. Inginerii au găsit soluţii de basm la unele dificultăţi pe care le-au întâmpinat. Au dat de straturi de apă; le-au îngheţat şi au sfredelit apoi sloiul. Circulaţia în aceste galerii subpămîntene e imensă. Covoarele mişcătoare suie şi coboară, pe pantele intrărilor şi ieşirilor, mulţimi înţesate. Or- 3 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 17 33 dine, disciplină, curăţenie, pretutindeni. E cel mai ieftin mijloc de transport. Ca pretutindeni în toate manifestările, copiii se bucură în metrou de o atenţie delicată ; au compartimente deosebite ale lor. La ordine şi disciplină se adaogă blîndeţa oamenilor. V.ăd numai zîmbete bune şi priviri blajine. Nicăieri o dispută, niciodată un ouvînt brutal. Opera aceasta măreaţă e vrednică de poporul care a produs-o. COLHOZUL DE LA TARASOVKA 1ntr-o zi am cercetat muzeul orăşenesc «Tretiakov», reinstalat după greutăţile şi primejdiile războiului. L-am găsit înţesat de privitori. Era în răstimpul de repaos cînd lucrătorii din fabrici, mai ales cei tineri, căutau asemenea petrecere aleasă pînă la reînceperea lucrului. E interesant să se ştie că poporul Moscovei, destul de numeros, cum am arătat, îşi umple ceasurile de răgaz cu privelişti artistice, spectacole şi muzică. Preferinţa pe care o arată îndrumătorii statului socialist muzeellor, teatrelor şi bibliotecilor va face poate pe unii să oîrnească din nas. Eu o binecuvîn-tez; e începutul unei educaţii nobile. Libertatea proaspătă ce ne luminează s-ar cuveni să desluşească şi la noi asemenea «constrângeri». Vorbeam într-o zi despre asta, cu prietinul meu Traian Săvulescu, prea învăţat doctor botanist. Şi am convenit că oamenii pot găsi mijloace ca să facă din această binefacere calamitate. Libertatea de a nu face bine e una din suferinţele strănepoţilor lupoaicei şi ai lui Traian. 35 Ne sprijinim, ca stat, bugetui, în mare măsură pe agricultură şi nu ne este indiferent dacă producţia grîului nostru e de 800 kg sau de 3200 kg la ha. E deosebire între o sută de mii de vagoane şi patru sute de mii de vagoane de grîu. — Ce-i de făcut ? ce-i de făcut ? ne tînguiam noi, pe cînd adierile parcului intrau lin pe fereastra deschisă. — Să nădăjduim că se găsesc aici pilde pe care oamenii noştri de stat le pot folosi, am hotănît noi. Şi am mai hotărît ceva. Să ne ducem să vedem cu ochii noştri o ex.ploatare în comun, un colhoz, din împrejurimile Moscovei. Dorinţa noastră a fost cu uşurinţă îndeplinită. Unii din tovarăşii noştri s-au decis să se alăture la această expediţie. Şi astfel într-o zi — la 18 iunie — am cercetat colhozul de la Tarasovka, la vreo douăzeci şi ceva de kilometri de capitală. E o tovărăşie de grădinărie de legume şi pomi fructiferi, cu numele «Pomenirea lui Ilici» — adică a lui Lenin. Două sute cincizeci de proprietari de parcele s-au întovărăşit ca să realizeze o grădinărie colectivă. Au pus în comun 413 ha. Evenimentul a avut loc în 1930. Din ce s-a petrecut în Uniune, e uşor de înţeles că tovărăşiile ţărăneşti de cereale n-au avut deoît a folosi din organizaţia colhoznică. Statul pune la dispoziţia colhozurilor staţiile de tractoare şi seminţele şi vitele selecţionate în fermele sale (sovhozuri) ; îi mai dă agronomi şi contabili, precum şi planurile de cultură. Vechea plugărie a fost revoluţionată ; au apărut mari întinderi cultivate raţional. Colhozurile de cereale (astăzi se află în Uniune 36 •■iile de mii de asemenea organizaţii colective) sînt luate bogate şi reprezintă o mare putere economică. «Sînt curios să aflu, observă tovarăşul meu, dacă grădinile de zarzavat, care erau cultivate intensiv şi înainte vreme, dau în tovărăşie rezultate tot aşa de apreciabile.» Am stat în colhozul de la Tarasovka opt ceasuri; am cercetat cuilturile, serele, grădinile, plantaţiile, ferma, cluburile, casa copiilor; şi am fost ospătaţi în gospodăria unui şef de echipă. Oamenii lucrau eu folos grădinile lor şi mai înainte de 1930. De la întovărăşire încoace, folosul tuturora a fost mai mare din motive pe care le-am înţeles lesne. Le stau într-ajutor tractoarele de la staţiunea statului; sînt înlesniţi cu maşini moderne de care au nevoie, cu seminţe, cu furaj. Au inventarul lor propriu necesar; şi-au sistematizat şi mai mult munca.. In afară de colhoznici, mai lucrează vreo şaizeci de angajaţi temporar. După un an de probă, asemenea lucrători specialişti pot deveni tovarăşi în colhoz. Mai dau ajutor pentru treburi mărunte şi copiii şcolii. Tovărăşia a instituit o fermă cu vaci, cai, porci, paseri şi albine cu care se împilineşte opera socială, adică ajutorul bătrînilor nevoiaşi şi bolnavi şi mai cu seamă creşterea şi îngrijirea copiilor. S-a întemeiat o livadă de 65.000 de meri care va deveni o mare bogăţie cînd pomii vor fi în plină rodire. S-au executat lucrări de irigaţie şi de îngrăşăminte animale. Gospodarii îşi păstrează în jurul caselor grădinile lor proprii în care lucrează în timpul liber. 37 Toată organizarea e condusă de obşte, care îşi alege un preşedinte şi ajutătorii lui. Călăuza tehnică e o «agronomiţă» cu studii academice. La fermă lucrează o specialistă în zootehnie. Contabilitatea e ţinută la zi. Munca se face după rînduieli pe care nu le mai amănunţesc; e nevoie numai să se ştie că o zi de muncă a unui bun gospodar sau a unui specialist în maşini nu e egală cu ziua de muncă a păzitorului vacilor. Colhoznicul datoreşte un număr de «zile» tovărăşiei, 240 mi se pare, pentru care primeşte plată în bani şi în natură, la care i se mai adaogă parte din cîştigul general. Producţia se bazează pe cartofi (17 tone la ha), tomate şi castraveţi (25 tone la ha), morcovi şi alte zarzavaturi şi, în fine, căpşuni. Venituil total al anului agricol 1944 a fost de 3.650.000 ruble. Din acest venit se pune la o parte 10%, destinat operii sociale a colhozului: şcoala, grădina de copii, igiena, dispensarul, ajutorul bătrînilor şi suferinzilor. Partea aceasta a activităţii colhozului are în sprijin şi ferma de care am vorbit. Statul îşi rezervă cumpărarea a 25% din produse, pentru trebuinţele lui: armată, instituţii felurite, fabrici etc. Se împarte colhoznicilor o cîtime din produse ; se vinde altă ciîtime la oraş ; alta se păstrează rezervă. O familie de patru persoane, muncind oîte 240 zile fiecare, primeşte bani şi produse în natură în valoare de 700.000 lei aproximativ. Să se ţie samă că viaţa e cam de cinci ori mai ieftină în Uniune deoît la noi. 38 Rînduieli şi împărţiri oneste, oameni care îşi fac datoria. Toate bune. Doresc să spun eu ce mi-a plăcut mai presus de orice. Era ceasul amiezii. Trecusem pe la olub (bibliotecă, scenă de teatru, radio şi cinematograf) şi ne-am abătut să vedem copiii colhozului. Cît mamele lucrează la oîmp ori la diversele despărţăminte ale grădinăriei, copiii lor siînt îngrijiţi de anume femei pricepute şi înţelepte. Unele sînt învăţătoare. Mi s-a întîmplat să intru întăi într-o casă în camerele căreia se aflau copilaşii grădiniţii. Jucăriile rînduite într-un colţ îşi aşteptau stăpînii. Iar stă-pînii, hrăniţi, iSipălaţi, dolofani şi rumeni îşi făceau siesta în paturi cu cearşafuri albe. Mi-i ruşine să mărturisesc că mi s-au umplut ochii de lacrimi. Am avut o vedenie de tristeţă: copiii sătenceîor noastre. Ele se trudesc în arşiţă la ogoare ; ei singuri, neîngrijiţi, nealimentaţi, acasă. Pe cei care nu pot încă umbla îi rup oîteodată porcii; alţii mai mărunţi cad în vase cu apă ori în jar. Aţi cetit şi dumneavoastră asemenea ştiri în gazete. La colhozul din Tarasovka vedeam copiii sătenilor îngrijiţi domneşte. In alt pavilion erau băieţaşii de şcoală. In altul sugacii. Aceeaşi atenţie şi curăţenie pretutindeni. Asemenea grijă ca de ceva scump şi sfînt, această îmoire a lumii e cîştigul fără samăn pe care l-am constatat în colhozul de la Tarasovka. Intr-o lume care pare preocupată, la prima vedere, mai ales de cele materiale, se trece prin copii, generaţiilor viitoare, flacăra spiritualităţii, CÎMPUL DE EXPERIENŢĂ AL LUI ŢIŢÎN întem cu atenţie şi grijă găzduiţi. Doamnele care se ocupă de noi şi domnişoarele de ser- viciu ne arată feţe amical zîmbitoare şi, la dejunurile copioase de la ora nouă dimineaţa, ne îndeamnă cu glasuri muzicale să ne restaurăm, în vederea curselor zilei. Poate s-ar afla cineva curios între cetitorii noştri şi ne-ar cere o lămurire privitoare la asemenea «prînzişor». E vorba de cafeaua ori ceaiul de la noi. Acolo şi cafeaua şi ceaiul sînt de calitate excelentă. Iar adaosurile nu-mi îngădui să le judec, pentru că nu am termen de comparaţie. Inchipuiţi-vă o masă pe care nu se află nici ceai, nici cafea. Pe această masă găsim înşirate felurite lucruri prea bune, icre negre, unt, brînză şi smîntînă, somn, sardele ori alte feluri de peşti, salamuri, friiptură rece, plăcinte, ouă în coaja lor ori prefăcute în omlete şi altele de care nu-mi mai aduc aminte, deoarece nu îndrăzneam să atac tot. Fiind partizan al unei anumite igiene alimentare, preferam totdeauna peştele şi nu mă atingeam de lăiptărie, brînzeturi şi carne. La toate 40 acestea, la urmă, se adăoga ceaiul ori cafeaua, după gusturi. I'mi închipuiam că nu toată lumea dejunează aşa. Eram oaspeţii «Akademiei Nauk» şi «Akademicii» se bucură, împreună cu oaspeţii lor, de un tratament sp'ecial. La ora 2V2, urma dejunul al doilea, cu mîn-cări calde. La ora 5, ceaiul. La ora 9, cina. Dejunurile noastre desigur vor fi fost de o calitate deosebită; dar pretutindeni acolo ceaiul sau cafeaua se asociază cu o gustare mai îmbielşugată. Aşa e organizată munca zilei încît muncitorul îşi agoniseşte de dimineaţă puterea de care are nevoie. Prînzul e mai modest şi găsesc acestei rînduieli justificare. Clima de aici, mai umedă şi mai rece decît la noi, cere omului sforţări mai îndelungi; pînea cea de toate zilele trebuie să fie bună şi însoţită de alimente grase. La ferma de la Tarasovka, în casa unui şef de echipă, unde am fost ospătaţi de conducătorii colhozului «Pamiat Ilicia», am putut cunoaşte oît poate fi de bogată mîncarea ţăranilor. In alte forme, era acelaşi conţinut. In covîrşitoarea majoritate a ţăranilor Uniunii se consumă pîne: de grîu şi de secară. Pînea de. secară de acolo se face altfel decît la noi; cuprinde grîu mai puţin, sau poate nu cuprinde grîu deloc şi e deosebit de gustoasă. Pînea albă de grîu, excelentă. Fără îndoială, una din preocupările savanţilor sovietici, care se ocupă de problema ce s-ar putea 'numi «pînea cea de toate zilele», este sporul producţiei grîului şi întinderea culturilor de grîu în regiuni unde pînă acum nu izbuteau. S.pre a cunoaşte ou ochii noştri ce se lucrează în acest sector de cercetări, ne-am dus — eu şi prietinul 41 Traian Săvulescu — la institutul şi cîmpul de experienţe de sub conducerea lui Nikolai Vasilievici Ţiţîn, savantul agronom pe care l-am văzut în Bucureşti, la congresul ARLUS-ului, cătră sfîrşitul lui mai, acest an. E vorba de o organizaţie lîngă Moscova, căci Nikolai Vasilievici Ţiţîn conduce şi alte organizaţii 'Similare în alte regiuni ale Uniunii. L-am căutat pe Ţiţîn la Prezidiul «Akademiei Nauk». II vestisem din ajun şi luasem cu domnia sa înţelegere. Am străbătut cu automobilul o regiune de grădini şi iparcuri, am trecut prin şoseaua Minskului şi am ajuns cătră amiază, pe o ploiţă fină, la cîmpul unde se află aşezat Institutul. E o întindere de 510 ha. Nikolai Vasilievici Ţiţîn are vreo trei sute de ajutoare la diversele încercări pe teren şi la lucrările de laborator. Culturile pe teren cuprind şi instalaţii sub sticlă, unde am văzut altoite fasole pe o specie de sal-cîm şi tomate pe un arbust ce se cheamă ţifa-mandră. Dar nu curiozităţile acestea ne interesau, ci rezultatele hibrizilor «grîu pe pir», de care s-a ocupat îndeosebi şi neîntrerupt Ţiţîn, trecînd de la încercări la realizări vaste. Se ştie că pirul, sau «chirul», cum îi spun ţăranii din Moldova, e cea mai blăstămată iarbă care îşi ţese în aşa măsură rădăcinile în pămînt, încît devine o calamitate pentru ogoarele neîndestulător lucrate. Ca să scape de ea, agricultorul e nevoit să facă arături adînci, aşa încît rădăcinile pirului scoase la suprafaţă să îngheţe în timpul iernii. Muncă grea, căci rizoamele pirului, rupte, devin fiecare o plantă nouă. Deci e nevoie să fie şi grăpate energic şi scoase. Această iarbă nebună, oare înăbuşă vegetaţiile cuminţi, iarbă puternică ce rezistă la secete şi geruri, a fost aleasă de Ţiţîn ca să devie vehiculul boabelor de grîu. S-a în- 42 cercat hibridizarea în mii şi mii de forme. Şi s-a ajuns la rezultate practice, pe care nu încerc să le calific. Opera aceasta e mai mult decît o «descoperire». Ea se aşează alături de creaţia dintru început, căci adaogă ceva cu totul nou la totalitatea lucrurilor acestei lumi. Şi grîul pe care l-au avut oamenii pînă acum e rezultat al unor vechi încrucişări, care s-au desăvîrşit, aju-tînd geniului omenesc poate şi întîmplarea. Grîul acesta a fost semnul ridicării omului, a fortificării lui fizice, printr-o hrană pe care şi-o putea pune la îndămînă în rezervă împreună cu altele. Era o asigurare a vieţii. Era o armă de luptă împotriva intemperiilor secetei, nesiguranţei de toate felurile. Grîul lui Ţiţîn — grîu de pir — reprezintă un progres hotărîtor care atîrnă greu în balanţa în care se aşează elementele de pacificare a lumii de mîne. «Pînea noastră cea de toate zilele» nu va mai fi în curînd pricină de măcel. «Spaţiul vital» va rămînea o expresie de dicţionar. Pămîntul va rodi grîu pentru toţi fiii săi. Iată unii din hibrizii lui Nikolai Vasilievici, plante perene, rodind grîu de două şi de trei ori pe an, în regiuni de secetă, în pustietăţile din jurul Mării Cas-pice. Ţăranii iau o recoltă ; pe celelalte două le transformă în furaj; şi merg cu aceeaşi rînduială patru sau cinci ani în şir, fără să mai facă arături şi în-sămînţări. Dar iată un hibrid, grîu de primăvară; anual, care izbuteşte în terenuri reci, dincolo de zona griului de azi. Acest minunat grîu de primăvară are un bob de două ori mai mare decît grîul standard al vechilor' culturi, dă o recoltă dc 4000 kg la hectar şi e foarte bogat în gluten. 43 Se cultivă astăzi grîu de acesta în regiuni ale Uniunii unde n-a crescut şi nu s-a copt grîu niciodată de cînd lumea. S-au întins ogoarele lui cătră miazănoapte’ pe o întindere, pînă acuma, de nouă milioane de hectare. s Am cercetat boabele şi m-am bucurat de vederea lor. Am cetit pe tablele de analize bogăţia lor în glu-ten. Mai mult decît atît: am văzut morile Institutului' care l-au măcinat subt ochii mei, iar o gospodină pricepută a plămădit din el pîne. Am văzut şi pîne care se aurea subt ochii noştri şi am gustat din ea c-url simţămînt de pietate, căci această pîne, care sporeşte cu cît se întind zonele grîului nou, e pînea păcii viitoare. Nikolai Vasilievici Ţiţîn e un om modest, c-o figură ca a lui Qorki. Nu cunoaşte limbi străine. Are în priviri devotamentul înflăcărat al misiunii lui. E modest şi simplu ca orice om mare. LENINGRAD a In cele cîteva zile frumoase de la începutul şederii noastre la «Uzkoe», vizităm parcul şi ne bucurăm de a doua primăvară. Pe cea dintăi am avut-o în ţară cu o lună şi jumătate mai devreme. Am fi putut vedea şi la noi o primăvară tîrzie, dacă am fi căutat-o la munte. Aici la Moscova am găsit' molidul şi mesteacănul şi flora altitudinii de o mie de metri. Aerul pe care îl respirăm şi lumina ce ne învăluie sînt altele decît în cîmpia Dunării. Curînd aveau să înceapă ploi reci, prelungite pînă în ziua plecării noastre; cucul îşi mai slobozea chemarea monotonă, pîndind un răstimp de alinare; privighetoarea a amuţit, aşteptînd o lună plină şi nouă şi înflorirea teilor. Peisagiul rural pe care l-am observat în împrejurimile Moscovei şi Leningradului nu are nimic din vioiciunea variaţiilor de la noi. întinderi plate, heleş-teie şi văiugi, dumbrăvi de plopi tremurători şi mesteceni. Casele din bîrne de molid, cu lemnul aparent în exterior. Ferestrele largi, cu chenare, în care domină colorile albastru şi verde. Cînd am făcut, cu 45 trenul, drumul spre miazănoapte, am străbătut întinderi nesfîrşite, păduri mlăştinoase şi turbării; uneori spaţiul ce se desfăşura spre orizont avea o măreţie gravă care se armoniza cu caracterul poporului domol ce-1 stăpîneşte. Domol şi cîteodată furtunos ca oceanul. înţelegeam că marea contraofensivă începută la " Volga putea fi dusă numai de această forţă nebiruită, soră cu infinitul: zile, luni şi ani în geruri, în viscol, în zăporuri mocirloase sub ploi şi zloată, neînduplecat şi fără oprire. Era stihia, în mişcare, era înfricoşata putere canalizată spre opera de bine a zilelor de mîne. Să mi se ierte această sondă în visurile şi speranţele mele: ea îmi aduce la suprafaţă impresiile ce s-au depozitat furiş în fiinţa mea cît am trăit în lumea unde am fost. O parte din mine cerceta conştient lumea vie, pe cînd sensul ei se prefira într-un laboratoriu profund intim, de unde încep a se înălţa acum globurile irizate, poate ale fanteziei, poate ale adevărului. Trebuie să mai mă întorc acolo şi-mi trebuie timp pentru a «vedea» totul. In această ultimă schiţă sumară a impresiilor mele directe, grăbite şi necomplecte, mi-am propus să spun cîteva cuvinte despre Leningrad. Acest mare oraş, care a deschis lumii răsăritene o' poartă spre civilizaţia occidentală, se datoreşte unui om unic între oamenii Rusiei de odinioară. Petru cel Mare a fost întruparea, în veacul XVIII, a lui Ilia Muromeţ, eroul poporului. Ilia, singuraticul şi viteazul, a avut rînduiala lui să iasă cînd şi cînd, la împrejurări grele, ca să facă alt «zakon» în lumea plină de răutăţi. 46 Ieşise în fiinţa lui Ivan Grozna, cel ce întrunise laolaltă pămînturile Rusiei şi zdrobise cerbicia boierilor. Acesta cel dintăi a luat aminte spre căile de legătură cu Apusul. S-a arătat apoi în personalitatea furtunoasă şi stăruitoare a lui Petru Alexeevici Ţar. Fără odihnă, fără astîmpăr, Petru cel Mare a desăvîrşit alcătuirea unei mari puteri. De la Narva a ajuns la Pultava, din tristeţile smîrcurilor Nevei a creat un oraş de basm. Vă aduceţi aminte de portretul pe care i-1 face Ion Neculce în cronica sa : «împăratul era om mare, mai înalt mai decît toţi oamenii, iar nu gros, rotund la faţă şi cam smead, oacheş, şi cam arunca cîteodată din cap, fluturînd». Nu cu mărire şi pohfală ca alţi monarhi se purta — urmează Neculce — ci ca un om de rînd şi cu puţini slujitori umbla pe jos şi fără alai. Ii era drag Dumitraşcu-Vodă Cantemir, căci i se închinase de bună voie şi crezuse în el. De aceea îl cuprindea cu amîndouă braţele şi îl săruta, pe faţă, pe cap şi pe ochi, ca un părinte pe fiul său. — Se cunoaşte prietinia ce a arătat lui Dimitrie Cantemir împăratul, pînă la sfîrşit. Ţarul acesta încăpăţînat, stăruitor şi violent, care «arunca cîteodată din cap, fluturînd», avea şi bunătatea ce cumpăneşte asemenea caracter. Şi avea şî generozitatea şi iluminările omului care voia să prefacă lumea de subt ocîrmuirea lui. In casa modestă din apropierea Nevei, pe care am văzut-o încă întreagă, a avut perspectiva oraşului nou în construcţie. Din glod şi mlaştini s-a înălţat minunea, cu crude suferinţi, nenumărate morţi şi jertfe. Căci se puneau împotrivă puhoiul fluviului şi gheţurile uriaşe, şi gerurile polare, şi oamenii vechi. 47 Frumos oraş. Palatele şi catedralele lui măreţe au modele în marile metropole iapusene. Dar peste toate s-a aşezat acum patina a două veacuri şi mai bine. Cursul impetuos al fluviului strîns între cheiuri de piatră dă priveliştilor o valoare fără păreche. Se adaogă la asta grădinile, şi parcurile, şi spaţiul, şi amintirile, şi fortăreaţa Petropavlovsk cu mormintele' autocratorilor şi ale mucenicilor libertăţii. Am văzut oraşul pe o vreme blîndă ce seamănă cu zilele de septemvrie de la noi. Şi am apucat nopţile albe ale solstiţiului verii atît de poetice. La ora 12*/2 noaptea, puteam ceti în stradă o gazetă. Abia s-a făcut, răstimp de un pătrar de ceas, noapte, şi zorile înfloresc răsăritul. Oamenii din această parte a lumii răsăritene sînt înalţi şi mîndri. Femeile dezvoltă o hărnicie care merită toate laudele. Luni îndelungate oraşul a fost ţinut sub tunuri şi avioane. Furnicare dese au căzut luptînd pentru eliberarea lui; au pierit numai de mizerie şi de foame trei sute de mii de fiinţî omeneşti în afară de cele stropşite de bombe. Astăzi se văd încă dezastrele distrugerilor. La reconstrucţii şi reparaţii pretutindeni numai femei îmbrăcate _,cu salopete şi cu mistriile în mîni. Recunosc trei elemente dominante în prefacerile în curs ale lumii sovietice, după Revoluţia din Octomvrie 1917, prezidată de Lenin, care va rămîne stăpîn desă-vîrşit al veacului său. Intăi. Ostenitorii cu braţele ai lumii de aici au fost liberaţi definitiv. Muncitorii şi ţăranii au găsit pacea vieţii lor şi dreptatea. Viitorul li se deschide înainte. Trecutul nu se va mai întoarce în veac şi pururi. Al doilea. Copiii se bucură de o grijă nobilă şi' atentă. Nestînjeniţi de nimic, cei mai înzestraţi pof 48 ajunge la plinirea destinului lor pentru folosul ob-ştei. Căci în acest rezervoriu imens de pui de om se clădesc încet-încet toate valorile pentru progresul lumii de mîne, şi îndeosebi valorile spirituale. COPIII ît am stat la Moscova şi la Leningrad', am văzut multe lucruri interesante, mici comedii şi drame ale vieţii zilnice, care în primul moment au căzut în lăuntrul meu; acum încep să apară la suprafaţă ca nişte scafandri ai amintirii. Oamenii angajaţi acolo în bătălia cea cruntă contra puterilor întunericului şi într-o altă bătălie tot aşa de dură de redresare, după biruinţă, a unei vieţi nouă tulburată de oroarea invaziei, oamenii aceştia, căliţi în suferinţi şi sforţări eroice, mi se înfăţişau în general aspri şi severi. Vorbesc de mulţimea cea mare de muncitori care se ţes la anume ceasuri pe străzile celor două capitale. îmi zîmbesc, însă, din toate părţile, copiii: din tramvaie, de pe uliţi, din metrouri, de pe cheiurile Nevei, din grădinile publice. Atenţia tuturor —1 oameni de stat, muncitori organizaţi — e îndreptată cu grijă spre ultima generaţie, căci ea e solie spre veacul viitor. Copiii de astăzi vor fi biruitorii ultimelor inerţii şi prejudecăţi ce au mai rămas în societatea înoită, oa o drojdie a lumii de ieri. Instrucţia şi educaţia colaborează strîns la pregătirea lor. Toată lumea, în afară de şcoala orgia- 50 nizată, — pentru mine asta era vădit, — colaborează cu toată rîvna şi cu tot sufletul pentru realizarea acestui ţel. Plimbîndu-mă într-o zi prin parcul cel mare şi umbros de la Uzkoe, am văzut pe o bancă un copil de patru ori cinci ani, grăsuţ şi rumăn, care se juca singur cu un ursuleţ de cîrpă. Era un ursuleţ destul de mărişor, eu o blăniţă de un castaniu prea deschis şi cu nişte ochi foarte vii de mărgele. Nu mormăia, nu muşca, sta cuminte cum îl aşeza stăpînul lui, care îi schimba din cînd în cînd locul şi atitudinea. Prin ramurile copacilor din preajmă şuşuia vîntul şi din pete de soare luceau florile ca nişte zîmbete. Iată o femeie bătrînă, ostenită de ani. A fost cîndva frumoasă. E albă şi cu mîni fine. Face o plimbare în blîndeţa soarelui de iunie. A observat copilul; îşi schimbă direcţia şi se apropie de el. Din întrebările bătrînei şi răspunsurile copilului, înţeleg că doamna şi pruncul au această întîlnire pentru întăia oară. Copilul răspunde că pe el îl cheamă Vasia, iar ursuleţului îi zice Fedia. Doamna se aşează alături de Vasia pe bancă, şi Vasia află îndată că doamna îl cunoaşte pe Fedia de mai multă vreme; ştie de unde a venit, cu ce se îndeletnicesc alţi urşi, prietini şi rude cu Fedia, care-i locul lui Fedia şi a neamurilor lui între vieţuitoarele pădurilor. Dar doamna ştie şi o poveste cu urşii, pe care o spune c-o voce blîndă lui Vasia, în lumina după-amiezii. Doamna cea palidă e o persoană în trecere pe la Uzkoe. In zilele ce au urmat, n-am mai văzut-o niciodată. Dar în sufletul lui Vasia ea a rămas ca o bună prietină care i-a lăsat amintire o poveste, rostită cu glas domol şi zîmbet de blîndeţă. 4* 51 în altă după-amiază mă aflam într-o grădină publică, la Leningrad, în apropierea statuii lui Petru cel Mare. Statuia aceasta înfăţişează pe ţarul reformei strunindu-şi calul într-o săritură năprasnică. E o săritură pe care abia acuma a realizat-o lumea sovietică. De pe banca pe care stăm, aud cu mirare o larmă de voci. E ceva cu totul insolit. Lumea aici nu gesticulează, nu strigă cu violenţă. Un copil de cinci .ani cere cu stăruinţă altuia, mai mărişor cu doi ori trei ani, să-i dea un obiect pierdut. Cum s-a pierdut şi ce s-a pierdut nu ştiu, dar cel mic se caţără de cel mare cerînd cu îndărătnicie. Cel măricel cearcă domol să se degajeze. Trecătorii de pe alee, lucrători ori funcţionari, se opresc o clipă să vadă despre ce e vorba şi .ce se întîmplă; clatină din cap cu îngăduinţă, rostesc o vorbă de împăciuire şi trec. O femeie tînără s-a oprit lîngă dezbaterea neobişnuită. Poate e o institutoare. Se interesează de aproape de năcazurile lor şi pune întrebări copilului mai mărişor. E o mamă improvizată care nu părăseşte locul pînă ce litigiul nu e aplanat. Partea cea mică se alină, partea cea mărişoară îşi asociază su-rîsul la lumina răsfirată în crengi a soarelui. Doamna îşi continuă oficiul întovărăşindu-i, pînă ce-i vede deplin împăcaţi şi îmbrăţişaţi. Apoi îşi strînge la subţioară pachetul cu alimente şi ,se duce cătră statuia ţarului Petre Veliki. ÎNDEMNUL LUI ILYA EHRENBURG In înfăţişarea lui Ilya Ehrenburg am văzut suferinţa anilor crînceni. In ce ne-a spus el, a sunat sinceritatea unui camarad al nostru, care a luptat cu armele spiritului şi talentului său împotriva ignominiei fasciste. Ehrenburg poartă încă răni necicatrizate; e îmbă-trînit înainte de vreme; dar e un tînăr erou al epocii şi truda lui va rodi floarea păcii şi împăcării în zilele ce vin. Astăzi e încă îndîrjit şi neliniştit: să nu se scoale morţii şi să ne împresure iar! Putreziciunea fascismului e încă o primejdie; de otrava lui se află încă infectate destule victime. Să curăţim bine aria Europei ; urmele de sălbătăcie să fie lepădate în trecut; să facem loc larg iubirii de oameni. Fără asta nu sîntem vrednici să trăim; dacă generaţia noastră nu va împlini această datorie ce nu iartă, merită să fie stigmatizată de blestemul urmaşilor noştri. Omenia şi blîndeţa, şi dreptatea pentru desmoşte-niţii vieţii: iată chemarea acestui sol al unei intelectualităţi oare, vreme de un secol, n-a încetat de ia lupta şi a se jertfi. 53 Datoria de astăzi a luptătorilor pentru pace şi cultură e şi datoria noastră, a intelectualilor romîni. Au încetat armele, muzele încă trebuie să-şi impuie tăcerea, pînă ce se va face lumină deplină în această Europă tragică. Dacă ni se împuţinează ceasurile poeziei noastre intime, puterea şi talentul nostru să-l dăm fără şovăire acestei lupte cătră mai bine. Ieşim dintr-un război nemilos şi prefacerile din juru-ne au caracter de revoluţie. Sînt nouăzeci de ani de cînd, în Divanul ad-hoc de la Iaşi, un reprezentant al umiliţilor şi obijduiţilor din veac a strigat nedreptatea clasei lui. Strănepoţii de azi ai' acelui îndrăzneţ s-ar cuveni să o simtă scrisă cu flacără în inima lor. Căci rînduri după rîn-duri de cărturari ieşiţi de acolo de la ţară şi îndulciţi la pînea albă au fost trădătorii părinţilor şi fraţilor lor. Această ţară — a spus cu alte vorbe solul plugarilor — stă pe temeliile ei prin munca braţelor noastre. Pe muncitorii din vechi zile ai pămîntului Daciei i-au bătut ploile şi vînturile, şi i-a ars zăduful, şi i-a usturat gerul. Cu sudoarea şi lacrimile lor au îngrăşat ţărîna din care au soos holde nu pentru saţul lor. Ei au fost însuşi neamul care a păstrat sufletul, limba şi datinile; ei sînt viaţa şi munca fără oprire; şi cu toate acestea ei au rămas sclavii vieţii. Ei muncesc puţinul lor, ei robesc multul altora ; ei plătesc birurile, săvlrşesc beilicurile şi podvezile, ei dau menzilul şi oştenii. Iar puţinul lor nu-i în deplina lor stăpînire, şi copiii lor n-au alt drept decît să moştenească robia. De bunurile pămîntului şi de desfătările lumii se bucură alţii! • Acesta a fost lin glas ar celor mulţi care cereau altă soartă. H In nouăzeci de ani s-au pus asupra vieţii noastre de stat etichete sub care nu se afla conţinut. Desfiinţarea boierescului la 1864 a dat loc legii tocmelilor agricole, oare readuceau subt alte forme regimul vechi de exploatare silnică. Populaţia rurală a rămas în marea ei majoritate tot fără ştiinţă de carte, fără drumuri, fără organizare, fără asistenţă igienică şi medicală. Ca să fie această ţară ce se cuvine, toate aceste lipsuri trebuie să înceteze cît mai curînd. Ale lor şcolile, bibliotecile, dispensarele, organizarea luminată a muncii agricole şi economiei vitelor. Exproprierea ultimă a fost o necesitate a timpului, dar munca ţăranului se cere organizată. Intr-un veac s-au măcinat numai sentinţe patriotice deşarte, s-au pus la cale diversiunile, s-au inoculat oamenii cu stupefiantele alegerilor şi xenofobiei şi poporul de la ţară a rămas înapoiat, numai cu datinile şi pitorescul lui. Dar acest popor nu trebuie să mai lucreze în deficit. Ii trebuie lumina culturii, folosinţa născocirilor moderne, uşurarea trudei lui. Să-l scoatem din ignoranţă şi boli sociale, spre o viaţă omenească, spre a întemeia, însfîrşit, o ţară conştientă şi tare. Spre această regiune a vieţii noastre sociale îndeamnă mai ales cuvintele aprige ale lui Ilya Ehrenburg. Glasul lui vine din jertfa intelectualilor ruşi, pe care noi, intelectualii romîni, trebuie s-o avem pildă. Rusia nouă a ieşit din convulsii sîngeroase. După biruinţa Uniunii Sovietice, rămîne drum deschis realizărilor paşnice, prin înţelegere şi înfrăţire. Flăcăii siberieni — a zis Ilya Ehrenburg — au căzut la Stalingrad, pentru ca europenii să-şi păstreze democraţia şi civilizaţia. Victoria Sovietelor a fost victoria tuturor neamurilor acestui continent. Are dreptate. Dar după victorie neamurile acestui continent să tindă prin propria lor energie şi prin intelectualii lor cătră bunuri pe care nu le merităm dacă nu vom lupta pentru ele. DESPRE TARAS ŞEVCENKO aras Grigorievici Şevcenko s-a născut pe o moşie din Ucraina a unui boier cu nume nem- ţesc, la 9 martie 1814, adică acum 130 de ani. Era copil de servi — plugari vechi, oameni obijduiţi, umiliţi şi ofensaţi, care lucrau pentru folosul mai-marilor lumii, iar ei tînjeau în întuneric şi foame. Altădată poporul din Ucraina trăise liber; cu timpul, stăpînîrile trecătoare 'l-au supus în iobăgie. Flăcăuaşul Taras Grigorievici .a început cu slujba de groom la echipajul măriei sale stăpînul moşiei. In casa boierească a deprins a ceti. I s-ia luminat înţelegerea ; iubea cărţile şi pictura. Ducîndu-se cu stăpînii la Petersburg, cîteva întîm-plări au făcut să fie remarcat de unii artişti şi scriitori ai timpului. Cîţiva din ei erau oa şi el ucraineni. Aceştia s-au hotărît să răscumpere din ticăloasa lui stare de serbie pe Taras Grigorievici. Pictorul Briul-lov a pus la loterie un tablou al său şi cu cîştigul de două mii cinci sute de ruble a fost plătită eliberarea tînărului Şevcenko. Din anul acesta, al douăzeci şi patrulea al vîrstei sale, Taras Grigorievici intră în altă zodie a vieţii. 57 începe a frecventa Academia de Arte, scrie şi pictează. Cunoaşte pe artiştii şi scriitorii timpului. La 1840 apare primul său volum de stihuri: Cobzarul. Primită cu însufleţire, această carte este socotită ca una dintre cele mai de samă podoabe ale tinerei literaturi ucrainene. In accente de adine lirism şi aprig sentiment al trecutului, Şevcenko evocă epoca eroică a poporului său de ţărani şi zugrăveşte starea de suferinţă ia muncitorilor de pămînt din timpul său. La 1845, Taras Grigorievici termină Academia de Arte şi se întoarce în Ucraina sa, la Kiev, unde începe o activitate vie, scriind şi zugrăvind. Literatura lui se îndreaptă spre povestea populară şi legendă, întoreînd oarecum poporului său în forme potenţate depozitul vechi al literaturii orale. Munca lui devine expresia speranţelor şi aspiraţiilor tinerei generaţii de ucraineni intelectuali. In acest răstimp scrie poeme în care pătrunde protestul său aspru împotriva sistemului feudal de stăpînire în Rusia. Asemenea opere circulau clandestin în manuscris, exercitând o influenţă covîrşitoare asupra contemporanilor săi. Opera lui însă nu putea trece nebăgată în samă de conducătorii despotismului. In 1847, Şevcenko e arestat subt învinuirea că ar fi alcătuit şi răspîndit «versuri cutezătoare». Drept pedeapsă, e trimes ca soldat de rînd să-şi fiacă slujba departe în stepele kirghize şi i se interzice să scrie şi să zugrăvească. In surghiunul acesta, Taras Şevcenko a petrecut zece ani lungi şi dureroşi. Anii lui de tinereţă. Floarea vieţii lui ofilită şi strivită. Totuşi, cu toată vitregia împrejurărilor şi duşmănia prigonitorilor, poetul şi pictorul nu înceta de a lucra, înăbuşit, focul artistic ia urmat a-1 arde. In zece ani de tristeţă, literatura ucraineană s-a îmbogăţit cu 58 unele din lucrările lui cele mai pătrunzătoare. In acest răstimp şi-a scris Şevcenko şi primele sale povestiri în limba rusă. La moartea împăratului Nicolae I Piavlovici, în 1857, Taras Grigorievici Şevcenko a dobîndit iertare pentru greşala lui de a fi cîntat, de a fi zugrăvit şi -* de a-şi fi iubit poporul. I s-a îngăduit chiar să se întoarcă la Petersburg. Aici, în capitală, intră în legătură strînsă cu marii scriitori şi democraţi revoluţionari, Cernîşevski şi Dobroliubov. In crîncena robie din stepa kirghiză, sănătatea lui însă fusese grav atinsă. La patru ani după iertare, în 1861, Taras Grigorievici Şevcenko se prăpădeşte în plin elan al puterii sale creatoare. Din 47 de ani cit vieţuise, douăzeci şi patru de ani fusese iobag; zece ani i-a petrecut în robia stepei kirghize; treisprezece ani a fost liber, scriind şi luptînd pentru libertate. In ultimii ani îi fusese interzis poetului şi operei sale să intre în Ucraina. In cea dintăi strofă ia testamentului său, poetul Ucrainei spunea: Dac-oi muri, într-un curgan Să m-astrucaţi în taină, Sub brazdele de bărăgan Din -draga mea Ucraină. Să se deschidă-n depărtări Spre Nipru alba cale, S-ascult în adîncimi de zări Cîntări de jale. Prietinii săi i-au dus într-adevăr trupul în Ucraina, înmormîntîndu-1 pe malul înalt al fluviului pe care l-a cîntat, în apropiere de oraşul Kiev. De atunci, generaţiile ce-iau urmat ale tinereţii ucrainene l-au pomenit şi i-au dus flori. In actualul război, între 59 sălbaticele distrugeri ce au săvîrşit în acea parte de lume, naziştii au socotit că trebuie să cuprindă şi acest ultim lăcaş de odihnă al unui poet. Cit a durat regimul ţarist, opera poetică a lui Taras Şevcenko a dormitat, aşteptînd o auroră a libertăţilor şi pentru poporul ucrainean. Această auroră a celor mulţi şi obijduiţi s-a aprins în răsărit şi arde asupra lumii. Glasul răsună din morţi; noroadele îl ascultă şi se bucură de întoarcerea între ele a lui Taras Grigorievici Şevcenko, poetul pămîn-tului lor. în vremea cenzurii ţariste, opera întreagă a lui Şevcenko era subt oprelişte. Acuma, cărţile lui se difuzează în milioane de exemplare şi se traduc în toate limbile popoarelor Uniunii Sovietice. In 1939, la a suta douăzeci şi cincea aniversare a naşterii lui Şevcenko, reprezentanţii tuturor popoarelor Uniunii s-au adunat la mormîntul lui de pe măgura Niprului, ca să aducă închinare memoriei marelui poet ucrainean. Au trecut fasciştii şi au dărîmat mausoleul; poporul eliberat de marele val de întoarcere ofensivă al Armatei Roşii s-a grăbit să restaureze mormîntul şi tihna veşnică a poetului. In literatura noastră, cel dintăi a scris despre Şevcenko, făcîndu-1 cunoscut la noi, C. Dobrogeanu-Gherea. Gherea a tălmăcit în proză şi a explicat unele din lucrările de căpetenie ale lui Şevcenko: Haidamacii, Ecaterina, Sluga, Caucaz, Maria. «Excepţional de frumoasă e Maria lui Tiţian, zice Gherea, dar o Mărie mai măreaţă, mai sfîntă ca aceea a lui Şevcenko nu există.» Şevcenko a fost şi pictor şi desenator. A fost şi gravor apreciat. Munca lui diversă într-un spiaţiu de treisprezece ani de libertate — şi aceea libertate rela- 60 tiva şi primejdioasă — poate fi socotită cu drept cuvînt eroică. înfăţişarea lui Taras Grigorievici, după portretul pe care îl iam eu, e a unui ataman de cazaci din vechime : mustăţi mari şi stufoase pleoştite în jos, sprîncene dese, frunte înaltă, cuşmă de miel şi şubă ; privirea dreaptă şi tare. In opera sa poetică, Şevcenko a cîntat deseori la început slava de odinioară a căzăcimii libere de la Nipru. Se manifesta astfel pasiunea sa pentru trecut şi pentru epoci-le cînteoului bătrînesc. Din această parte a producţiei lui ne-am gîndit să alegem, pentru o versiune a noastră în romîneşte, Cîntecul lui Ivan Pitcova, adică Balada lui Niooară Potcoavă. Moldovenii şi caziacii au avut deseori contact prieti-nesc în luptele pentru fiinţa lor ca neam, în această margine de .lume bîntuită de furtunile istoriei. Ion-Vodă cel Cumplit, în veacul XVI al Moldovei, a avut sprijin căzăcimea în lupta lui contra împărăţiei turceşti. Potcoavă a fost unul dintre fraţii lui Ion-Vodă. S-a întîmplat ca primul meu roman istoric să aibă drept erou pe acest viteaz cu faimă, ieşit dintre moldoveni şi ajuns hatman la Pragurile Niprului. Am avut o deosebită mişcare sufletească regăsindu-mi eroul in opera poetului ucrainean. ,De altminteri îmi mai găsesc şi alte corespondenţe în opera lui Taras Şevcenko, în acel sentiment de dragoste pentru cei mulţi şi obijduiţi, la care inima mea răspunde din toată puterea. Căci lumea din care a ieşit Şevcenko are identităţi cu lumea pe care am cunoscut-o şi am Înţeles-o în peisagiul nostru moldovenesc. A doua bucată pe care am transpus-o în limba noastră e un tablou de trei strofe al vieţii rurale ucrainene, a cărui asemănare cu amintirile şi 61 viziunile noastre din pruncie e izbitoare. Şi în una şi în alta din aceste versiuni am avut în vedere mai ales tonul şi atmosfera. Intorcîndu-se de cătră trecut, Taras Grigorievici a văzut realităţile tragice ale poporului său; a lăsat baladele şi poveştile înflorite în rama lor de umbră şi a devenit un luptător fierbinte pentru libertăţi. Opera lui de maturitate se încadrează astfel în mişcarea revoluţionară care a dus la eliberarea Ucrainei şi a tuturor popoarelor din Uniunea Sovietică. BALADA LUI NICOARĂ POTCOAVĂ Fost-a fost în Ucraină Bubuit de puşti şi larmă, Cînd domneau în zaporojă Căzăcimile viteze. Slava lor şi libertatea, Fapte mari cu faimă-n lume — Au trecut, şi mărturie De ce-a fost aici odată Stau curgane-n bărăgane, Stau sub cer curgane nalte, Mărturie-nfricoşată ; Cîntă vînturile-n ele Despre slava de-altădată. Strănepoţii ascultă-n vînt Şi îngînă-n -lacrimi cînt, Cînd se pleacă secerînd. Căci a fost cîndva o vreme Cînd şi palida mîhnire Se prindea rîzînd în horă Şi-n pocaluri — chef deplin — Curgea mied şi curgea vin. 62 Fost-au fost măreţe vremuri, Fraţilor, în ţara noastră. Amintirile se-mbină, Jalea ni se imai alină. Nour negru pe buhaz Stînge soarele de-amiaz, Marea-i fiară ce spumează, Marea geme, marea urlă, Marea bate-nfricoşat Apa Niprului spumat. Sus, băieţi! Săriţi în luntri — Marea joacă, hai la horă. Cînd au năboit cazacii, Chiuindu-şi lung aleanul, Bărcile-au umplut limanul. Marea dănţuie în spume Iar flăcăii cîntă-n zbor. Valuri nalte urcă creste — Nu-i nici cer, nu-i nici pămînt, Cîntece zbucnesc în vînt; Chiotă întărîtaţi : Asta-i viaţa noastră, fraţi 1 Trece zvoana lor spre zări, Bat lopeţile-n talaz ; Larii albi roiesc în stol Atamanu-n frunte-i az. Mînă oastea cătră ţel Unde merge ştie el. Gîndunle-i cresc tumult, Sub niusteaţa lui tufoasă Pipa i s-a stîns demult. Unde-s duşmanii ? La dreapta ? Ori Ia stînga ? In ostroave, Ori la smîrcuri ? Atamanul Aprigi ochi îşi flutură, Coama-n vînt îşi scutură. §3 Cuşma-şi smulge, dă îndemn, Sus, copii, că face semn. Sus, copii, năvală mare ! Trageţi pala la Sinope; Ş-apoi treceţi mai departe. Atamani şi «dragi prietini, Să răzbim la Ţarigrad. La Sultanul să ne ducem, Musafiri să-i fim, ce ziceţi ? — La Sultanul du-ne, taică, Bubuie prelung răspuns. — Mulţumescu-vă, băieţi! Cuşma-n cap şi-o toarnă iarăşi. Valurile cresc în jur, Zboară luntrile spre zări ; Atamanul crunt priveşte Şi pieziş, în depărtări. Stau vişini înfloriţi pînă-n ţîţîna uşii Şi bîzîie prin vişini cărăbuşii. De la arat ai noştri prind să vină, Trec fetele cîntînd de la grădină. Bunicile le 'gată-acasă cină... S-au strîns ou toţii iîngă vatră-afară, A răsărit luceafărul de sară, Copila cea mai mare-ntinde masă, Măicuţa-ncepe a spune cc-i ipe-acasă : Nu-i chip, 'privighetorile n-o lasă. Pe cei mai mici îi ducc mama la culcare Ş-.a adormit şi ea-ntr-un cot de trudă mare. Tăcere; lin cădelniţează florile; — întinde somnul aripi pîndind zorile — Zvonesc doa*r fetele şi cu privighetorile. 1847, Petersburg, în închisoare. PERSPECTIVE, ÎN LEGĂTURĂ CU REFORMA AGRARĂ nul din satele de ieri, tipice din punctul de vedere al mizeriei, l-am cunoscut în preajma Iaşilor, la o depărtare care nu întrece 25 de km. Mă duceam, în vremea iernii, acum vreo cincisprezece ani, cu tovarăşi, la vînători de pădure în codrii de la Boroseşti. Cîteodată aceste expediţii cinegetice durau două zile. Popasul de sară, după ziua întăia de vînat, l-am făcut în cîteva rînduri Ia Cujba. Cujba era o aşezare ce apăruse în acele locuri după împroprietărirea de la 1864. Ţăranilor, pe foarte multe moşii expropriate, li se dăduse în stăpînire ponoare, astfel ca proprietarii să rămîie — nu-i aşa ? — cu «feţele», pe care se poate sămăna grîul, în cele mai bune condiţiuni. Deci, la Cujba, se afla o aşezare ţărănească aruncată între rătăcăni şi păduri. Am avut impresia că am intrat pe «tărîmul celălalt». După mărturia gospodarilor bătrîni, cu care am făcut vînătorile noastre, niciodată vreun reprezentant al stăpînirii nu-i cercetase : nici prefect, nici subprefect. Nici un magistrat nici un medic nu răzbise pînă la «blajinii» aceia. Nu- 5 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 17 65 mai agenţii fiscului veneau să-i împlinească pentru biruri. N-aveau primar, n-aveau şcoală, n-aveau biserică ; n-aveau agent sanitar, n-aveau moaşă. Trăiau în singurătate şi tristeţă. Nici o centimă din dările pe care le vărsaseră fiscului în zeci şi zeci de ani, începînd de la 1864, nu se întorsese cătră ei; rămîneau cu totul izolaţi de ţara cealaltă. Copiii, ca să înveţe carte, ar fi trebuit să străbată o distanţă de 5 km. «Nu-i chip să-i trimetem la şcoală, domnule, căci la vreme de iarnă îi mînîncă lupii.» Erau ca «blajinii» din legenda bogumilică. Aceşti blajini trăiesc sub pămînt, undeva, şi nu ştiu cînd se sărbătoreşte Pastele. Abia după ce pîraiele de pe pămînt duc pînă la ei cojile de ouă cu care gospodinele pămîntence au făcut cozonacul şi pasca, află şi ei, şi sărbătoresc cu o întîrziere de nouă zile Sfînta înviere. Cojile de ouă ale marii sărbători a primăverii vor ajunge însfîrşit şi la sărmanii de la Cujba. Copiii cu păr bălan şi ochi albaştri, pe care îi îndestulăm cu dulciuri la aceste popasuri vînătoreşti ale noastre, acuma se ridică la o altă înţelegere a lumii şi se vor bucura de «învierea» vieţii lor. Un sat tip de tranziţie între vremea veche şi vremea nouă e Vatra Paşcanilor, unde mi-am petrecut o parte din copilărie. Din cînd în cînd, în cursul anilor, mă întorceam în locul unde a rămas mormîntul părinţilor mei şi băgăm samă la schimbările ce se produseseră în lumea rurală din acea parte a văii Şiretului. ' Acum şaizeci de ani, ţăranii din Vatră locuiau în cocioabe umile, cu acoperişurile joase şi cu ferestre cît palma. în două încăperi strîmte, cu puţină lumină şi aer, trăiau părinţii şi copiii destul de numeroşi, la 66 care se adăogeau, la sfîrşitul iernii, şi viţeii şi mie-luţii plăpînzi. Clădirile gospodăriei cu totul rudimentare. Vitele băgate în şoproane deschise, în spulberul crivăţului. Era vremea cînd oamenii îşi angajau din iarnă braţele, pentru muncile viitoare pe moşia boierească. S-a întîmplat ca în regiunea aceea, la gara Paşcani, să se întemeieze, încă de pe timpul Companiei de drum de fier Oppenheim, un atelier de reparat vagoane şi locomotive. La început fuseseră aduşi lucrători calificaţi din Austria ; ţărănimea din jur găsea o întrebuinţare subalternă de salahorie. După ce drumurile de fier au trecut în stăpînirea statului romîn, copiii sătenilor din Vatra Paşcani, Fîntînele şi Lunca, cele mai apropiate de gară, au prins a intra ucenici la acel mare atelier al căilor ferate. Rezultatul s-a văzut nu prea tîrzie-vreme. Marea majoritate a tinerilor din Vatră au trecut prin şcoala primară cu nădejdea de a deveni lucrători calificaţi în ateliere. Toţi sătenii care şi-au dobîndit un sprijin în aceste îndeletniciri nouă s-au desrobit de muncile la proprietar. Cu inima luminată de speranţă văd prefacerile zilei de mîni în favoarea lumii mizere de ieri. Văd această lume mizeră emancipîndu-se. Vom vedea din an în an dezvoltîndu-se şi prosperînd o ţărănime care n-a aşteptat decît condiţiile favorabila ce se alcătuiesc acum în jurul ei. Democraţia i le creează. Va beneficia şi de experienţele care au dus la rapide realizări tehnice în Uniunea Sovietică. S-a vorbit şi se vorbeşte despre individualismul exclusiv al ţăranului romîn şi despre rutina lui conservatoare în agricultură. 5* 67 Se va vedea în curînd că n-avem a ne teme de nimic şi că progresul tehnic al agriculturii ţărăneşti de la noi se va produce în puţini ani, subt ochii noştri, fără dificultăţi şi fără silă. Staţiunile de tractoare şi maşini agricole, ce se creează în toate punctele unde au existat proprietari cu inventar, vor înlesni imediat şi vor uşura munca plugarilor de la sate. Relaţiile acestor staţiuni nu se vor stabili cu fiecare gospodar în parte, ci cu colectivitatea, care va trebui să aibă în vedere şi un plan de cultură. Organizarea nouă a gospodăriei săteşti va fi desigur, în acelaşi timp, sprijinită îndeaproape. Modernizarea şi intensificarea culturii pămîntului vor avea drept colaboratori pe toţi agronomii democraţi in primul rînd; în al doilea rînd pe tinerii ţărani care vor urma şcoale practice de îndrumare, şi, în rîndul al treilea, pe acei gospodari, cît mai numeroşi, care vor fi trimeşi să vadă chiar cu ochii lor ce s-a realizat în alte părţi. Oştenii. întorşi la vetre vor adăogi şi propria lor experienţă din ce-au văzut şi cunoscut umblînd dincolo de graniţele ţării. Mai este ceva. E cu putinţă oare să nu înţeleagă fraţii noştri plugari că, odată cu timpul, s-au schimbat şi oamenii ? In aceşti oameni noi, se cuvine să-şi aşeze toată încrederea. Inteligenţa lor şi-au dovedit-o ţăranii noştri în atîtea împrejurări; şi-o vor dovedi şi acuma. Mai ales că argumentele se află în adevăruri şi fapte ce se îndeplinesc. Plugarii acestei ţări vor înţelege, mai presus de toate, şi alt adevăr: că drepturile creează datorii; odată dreptul său realizat, ţărănimea e obligată să-şi asume o datorie economico-socială de primul rang. 68 CATRĂ ALTĂ VIAŢĂ Eo mare mişcare şi o mare însufleţire la Ministerul Agriculturii, aşa cum n-a fost niciodată. Omenire multă s-adună ca să primească materiale şi seminţe ; se organizează convoiuri de camioane şi pluguri pentru Moldova ; agronomii pun o rîvnă vrednică de toată lauda ; chemarea lor se armonizează însfîrşit cu viaţa nouă naţională. Pe de altă parte, cele mai senzaţionale ştiri vin de pe teren, unde lucrătorii din fabrici se înfrăţesc cu plugarii, într-o primăvară cum n-a mai fost, într-o ţară ce începe să fie a ostenitorilor în toate domeniile muncii. Ca în orice început, după buna noastră tradiţie, nu lipseşte confuzia ; şi încă avem nevoie de ajutorul stihiilor: ploi prielnice, la vreme potrivită. Nu-i deiparte însă timpul cînd practicile trecutului nu vor mai fi decît o amintire. După martirajul ei îndelungat se va dovedi că ţărănimea acestui bine-cuvîntat pămînt a ştiut să-şi «croiască o altă soartă», păşind la plinirea destinului său. Primăvara aceasta va fi o primăvară a nădejdilor şi a pregătirilor. Adevărata viaţă nouă a plugărimii va porni după prefacerea din temelie a sistemelor ar- 69 haice. Intensificînd şi industrializând agricultura, plugarii noi de mîne vor dovedi că au dreptul la viaţa pe care le-o pregăteşte democraţia, punînd în cumpănă cu acest drept şi datoria lor de cetăţeni şi patrioţi. Altădată lanurile de grîu aduceau venituri importante latifundiarilor. Acele lanuri trebuie să apară iarăşi, mai îngrijit lucrate prin întovărăşirea agricultorilor în vederea unor culturi sistematizate şi călăuzite de specialişti. Venitul era altădată al altora; acum acest venit se va împărţi între gospodarii participanţi. Livezile de pomi, viile, grădinile de zarzavat vor putea fi deasemeni valorificate prin asociaţii de vîn-zare. Acelaşi lucru se poate spune despre cultura paserilor, a vitelor de rasă, a albinelor şi viermilor de ma-tasă, precum şi despre industriile casnice din vremea iernii. Gospodăriile neorganizate nu-şi găseau tot folosul în vînzarea unor cîtimi mici de produse. Pe cînd întovărăşirile de vînzări vor aduce folosul întreg în patrimoniul gospodarului de la ţară. Ştiu că vechile cooperative n-au izbutit în trecut pretutindeni. In multe locuri ele au căzut în mîna unor chiaburi ori a unor oameni lacomi care le-au discreditat. Intr-un sistem democratic al muncii şi întovărăşirii, conducerea cată să fie într-adevăr a obştei prin reprezentanţii ei fireşti, cei mai vrednici de încredere faţă de toţi gospodarii. Aş îndrăzni să dau sfat ca toţi cei care vor conduce asemenea organizaţii să fie numai plugari calificaţi, care ară, seamănă şi recoltează cu mîna lor. Una din pricinile care împiedecau pe sătenii agricultori de ieri să iasă deasupra nevoilor era lipsa de credite. Ţăranul găsea cu greu bani şi cei pe care-i găsea erau prea scumpi. Ori plătea dobînzi oneroase, 70 ori îşi robea munca. Statul nou va îngriji ca muncitorimea pămîntului să aibă la îndămînă credite ieftine. Dar statul nou va îngriji ca plugărimea să aibă nu numai credite ieftine, ci şi şcoli gratuite de agricultură practică pentru tineretul rural, şi staţiuni zootehnice pentru îmbunătăţirea vitelor şi alte multe înlesniri pentru consolidarea gospodăriei săteşti. Mai mu'lt decît atît: statul va veghea ca puterea de producţie a pămîntului nostru să sporească necontenit, prin irigaţiile tuturor văilor străbătute de ape şi prin punerea în valoare maximă a regiunii inundabile a Dunării. Regretatul academician Grigore Antipa a arătat în mai multe rînduri, în scris şi cu vorba, că noi trebuie să urmăm învăţămintelor şi sugestiilor Dunării noastre, nu să ne punem împotriva organizării ei fireşti din veacuri imemoriale. Dunărea şi-a alcătuit pe teritoriul nostru un sistem propriu de canale şi bălţi, în care se prăsesc şi se pot pescui mari cantităţi de peşte. Creşterile şi scăderile apelor Dunării se fac cu o orîn-duială ce poate fi folosită, punînd la cale culturi de cereale în nămolul fertil şi creşterea crapului în bălţi. Prin călăuzirea pricepută a apelor se pot alterna cu mare folos asemenea bălţi şi ogoare pentru binele întregii naţii. Delta Dunării cuprinde pe de altă parte posibilităţi de culturi şi industrializări aşa de însemnate şi aşa de valoroase, încît celelalte bogăţii fireşti ale solului ro-mînesc sînt sortite să rămînă în urmă. Semnalez numai un fapt, pe care l-am constatat şi l-am urmărit cîndva eu însumi. Un om vrednic a întemeiat în regiunea Brăilei, pe sama sa, o cultură de albinărit transhumant. Prisă- 71 cile erau stabilite pe platforme plutitoare, care treceau de la floarea sălciilor, primăvara, la păduri de tei, şi apoi la flora tîrzie de baltă. «Păşunatul» acesta al albinelor într-un an — cu metode perfecţionate, bineînţeles (faguri artificiali, extractoare şi vase de maturat mierea necăpăcită) — a adus recolte de 200 pînă la 250 kg de miere, cu stupi Dadant. Cultivînd 250 de stupi, faceţi dumneavoastră socoteală de averea pe care i-au adunat-o harnicele himenoptere. Cele mai mari recolte relatate de cărţile de apicultura americane (100 de kg de stup) au fost astfel cu mult depăşite. în vechea rînduială economică a acestui pămînt se aflau odinioară şi iazurile sau heleşteele, în preajma tuturor satelor. După 1864, iazurile, care reprezentau o bogăţie şi dădeau populaţiei rurale o parte din hrană, au fost desfiinţate. Era vorba să se facă în albiile lor păşuni pentru vite. Au devenit mlaştinî impure şi dăunătoare. Economia nouă, metodele moderne, fînaţurile artificiale vor îngădui ca heleşteele vechi să apară iar. Lucrul se va face odată cu asanările, irigările, replan-tările, îmbunătăţirile de terenuri degradate, comasările şi celelalte îmbunătăţiri ale vieţii rurale, care sînt în firea lucrurilor să se săvîrşească. Odată porniţi pe Calea nouă a valorificării la maximum a terenurilor de cultură şi a industrializării agricole, va trebui să ducem pînă la capăt prefacerile. Gospodăria ţărănească va cuprinde probabil în viitor două sectoare : unul al obştei, în care fiecare gospodar va fi participant pentru culturi în tovărăşie, şi al doilea cel al fermei personale. Statul nou va îngriji de căi de comunicaţie şi de 72 canalizarea acestor averi spre pieţele de desfacere. Prefacerile acestea sînt şi necesare. Am întîrziat; trebuie să ne grăbim. Muncă, realizări, iubire şi încredere! Destul a fost acest neam victimă a ignoranţei, prejudecăţilor şi feudalismului. PROLOG, ÎN TRECUT etitorul atent al cronicii lui Ion Neculce găseşte însemnări deosebit de interesante pri- vitoare la domnia întâia a lui Neculai Mavro-cordat, anul de la Hristos 1710. Se ştie că acest prim domn fanariot, fecior al lui Alexandru Exaporitul (ministrul de Externe al Porţii Otomane), nici nu ştia româneşte, ceea ce a constituit prima uimire şi supărare pentru boierimea Moldovei. Dar de La domniile altor voievozi din acea epocă, ţara Moldovei ajunsese într-aşa de mare scădere, încît Poarta nu mai putea găsi foloasele pe care le trăgea altădată din acel ţinut. Ţărănimea ajunsese la aşa sărăcie din pricina fiscalităţii excesive, încît prefera să purceadă în bejenie şi pribegie peste hotare. împuţinarea ţărănimii aducea deficit în vistierie, deoarece numai «prostimea» plătea dajdie. Boierii erau apăraţi de orice fel de dare, şi pe lîngă ei erau ocrotiţi împotriva împlinitorilor de biruri şi un număr mare de iScutelnici, slujitori ai lor. 74 Cei mari şi îmbuibaţi aveau toate foloasele; după rînduiala ce întocmiseră, ţara o reprezentau numai ei; iar prostimea n-iavea alt destin decît să muncească şi să plătească. Din această plată se îndestulau lefegii şi slujbaşi, domni şi boieri, Poarta Otomană după vechiul aşezămînt impus (haraciul), slujbaşii împărăţiei (bacşişuri), sultanele mame şi sultanele favorite (plocoane). In timpul lui Georgie Duca cel Bătrîn sferturile birului ţărănesc ajunseseră şaizeci. In loc să se înfăţişeze de patru ori pe an la uşa săteanului, dăbilarii şi birarii se prezentau de şaizeci de ori. Se pusese bir pe toate : pe vite, pe oi, pe albine, pe fumuri, pe ferestre, pe drumuri neexistente, pe aer şi pe lumină. Dările nu se percepeau individual, pentru motive lesne de înţeles. Obştiile satelor erau îndatorate să plătească şi pentru cei pribegiţi, şi pentru cei istoviţi de sărăcie. Aşa încît, dacă nu s-ajungea «soma», cum se spunea atunci, se lua de la cei mai înstăriţi. Se istovea astfel tot, şi grîne, şi dobitoace; încît şi fruntaşii erau aduşi în starea codaşilor. Şi nu era numai atît. Birurile erau date în otcup (arendă) unei tovărăşii de boieri care vărsau vistieriei suma învoită, iar tovărăşia urmărea pe birnici prin specialiştii ei, potrivit tablelor vistieriei. Aceşti specialişti executau fără milă şi mai ales abuzau fără scrupul. După ce luau o dată, se întorceau şi luau iarăşi, dacă băgau de samă c-a mai rămas ceva în bietele gospodării ale pămîntenilor. A fost un răstimp în care de mirare este cum n-a ajuns acest popor la stingere totală. Stăteau asupra lui stolurile prădalnice ale birarilor şi dăbilarilor. Se 75 organizase hoţiia oficială. Cîntecele vechi păstrează amintirea acestui trecut: Am ajuns la zile grele, Dabile şi havalele. Sau: Duca-Vodă hăl bătrîn S-a lăsat greu pe rumîn. După cum se vede, sistemul se introdusese şi în Ţara Romînească. Acelaşi lucru îl spune ş-o ghicitoare: Ce e greu peste bordei ? — Birurile lui Duca-Vodă. Nici cîntecele, nici ghicitorile nu puteau ajuta pe sărmanii păminteni; fiinţa lor era la discreţia unei clici nemilostive şi lacome. In istoria pe care am învăţat-o noi în şcoli se vorbea despre dezastrul domniei fanariote. Insă epoca despre care relatez eu e dinainte de 1710 — an de cînd datează domniile vechililor Porţii Otomane. Urgia fiscală, istovirea norodului se produseseră în timpul domniilor aşa-zise pămîntene. Era finalul unui lung şir de abuzuri la care se dedase clasa boierească, pe de o piarte însu-şindu-şi tot pămîntul ţării şi pe de alta sporind «boierescul» şi transformîndu-1 într-o adevărată robie. Negreşit, nu toţi boierii acelui timp au fost ne-milostivi. S-au găsit între ei şi suflete creştineşti. Se generalizase însă sistemul pentru marea majoritate a clasei stăpînitoare. Şi se vede din cronica lui Neculce că toţi, şi cei buni, şi cei răi, erau încredinţaţi că aşa e cuviincios şi aşa e drept, ca prostimea să ducă greul vieţii. A înţelege altfel raportul dintre 76 stăpîni şi stăpîniţi — e o absurditate. Sub suzeranitatea Porţii Otomane, oligarhia boierească se alcătuise aşa încît era a toate stăpînitoare, intrigînd necontenit şi terorizînd pe domni. Ţara era numai boierimea, ou drept de la Domnul Dumnezeu şi co-borîtă din cer cu hîrzobul. I.nţelegînd Poarta Otomană că se prăpădeşte «raiaua», a trimes întăi ţării Moldovei pe acel om luminat, cărturar înţelept şi administrator onest, oare a fost Neculai Mavrocordat. Auzind bătrînul Alexandru Mavrocordat Terzimanul că feciorul său ia primit insignele domniei, s-a bolnăvit de scîrbă : căci fiul său intra în acel viespar de duşmănii şi intrigi, de oameni crînceoi şi răi. în puţină vreme bătrînul Alexandru Terzimanul s-a şi prăpădit. Iată ce povesteşte cu indignare şi uimire talentatul şi marele cronicar Ion Neculce despre intrarea lui Neculai Mavrocordat în Moldova : Cum a sosit la Galaţi, l-au întîmpinat boierii cu rînduiala consacrată şi cu salutul ţării. Dar Neculai-Vodă cunoştea, prin oamenii săi de mai înainte tri-meşi în Moldova, toate excesele clicii care avea otcupul birurilor. De altfel în calea măriei sale se şi înfăţişaseră mulţi jeluitori din prostime cu jalbele în proţap, după datină. Fapt necunoscut în acea epocă, Domnul s-a oprit şi le-a ascultat tînguirile. «Se obrăznicise prostimea», observă cronicarul. Deci măria sa a poruncit ca boierii şi toţi slujbaşii şi prepuşii lor, care luaseră mai mult decît se cuvenea noroadelor, să întoarcă celor păgubiţi banii. Neculai-Vodă a dat porunca aceasta cu asprime şi cu iuţeală, întrebuinţînd ca sancţiune buzduganul şi închisoarea. Au fost nevoiţi birarii şi dăbilarii să se împrumute, să-şi amaneteze bunurile, ca să întoarcă prostime:, 77 pînă într-un ban, sumele luate cu hapca, vitele şi ţoalele confiscate. Cei care nu s-au executat grabnic au suferit închisoare cu toate anexele ei, pînă ce i-au răscumpărat rudele. Nimeni n-avea intrare la Vodă pentru intervenţii în timpul acestei aspre lichidări. ■«Şi îşi ţinea lucrurile înalte şi la mînie era aprig, numai nu ţinea prea mult. Vrea să stăpînească Moldova ca Poarta Turcească cu mare mărire; şi era om învăţat, foarte bun cărturar; şi desfătări, vo-roave de glumă nimica nu se făcea înaintea lui, şi era foarte cunoscător de oameni şi la cei ce-1 slujeau bine arăta dar. Numai mînia ce-o avea strica cele bune a lui, că îi era greu şi lui, că nu ştia rîndul ţării şi nu putea pe boieri să-i supuie cu chiverniseală, după cum îi era voia lui.» După ce descrie prigoana împotriva boierimii, Ion Neculce adaogă: kam văzut Iaşii. Mi-am cuprins tîmplele în palme şi m-am aşezat desnădăj-duit între ruini. Autorul principal al dezastrului e omul care va rămînea în galeria paranoicilor timpului, zgribulit şi strîmb alături de zugravul sinistru. E Ion Anto-nescu, cel ce socotea că se înscrie în analele veacului cu expediţii în Caucaz şi la Volga. E bărbatul excepţional '«născut din împreunarea unui fulger cu o stîncă». E faurul care bătea cu ciocanul pe nicovala veşniciei. El a dat ordin ca frontul Moldovei să se sprijine pe Iaşi. Asemenea măreaţă idee strategică a fost, fireşte, sprijinită de comandamentul german, care-şi aflase în Iaşi un adăpost mai confortabil decît în bietele noastre aşezări rurale. In asemenea adăpost mai confortabil se aflau strînse şi bunuri pe care nemţii le-au atacat cei dintăi în retragerea de după dezastrul lor militar de la Uman. laşul e un muzeu ; în el se cuprind mai multe monumente istorice decît în tot restul ţării. Fostul conducător l-a dat pradă Molohului războiului. Intre duş- 84 manii pe care i-am avut în veacuri, el trebuie socotit cel mai teribil pentru că asocia trădarea la naivitatea-i iremediabilă. Unealtă a nazismului, aşezînd, ca instrument de guvernare, neghiobia cu ochi furibunzi, jertfind vanităţii sale sute de mii de copii ai noştri, Ion Antonescu şi-a cîştigat într-adevăr o faimă pe care nu i-o invidia nimeni. Alţi naivi, care-i tăgăduiau însuşirile politice, i le recunoşteau pe cele militare. Sărmane geniu, contemplă rezultatele combinaţiilor tale, ce trebuiau să pună în umbră pe Anibal şi Alexandru Machedon. Desigur că mult încercatul popor al Moldovei va consfinţi perioada aceasta a «marilor bărbaţi», fixîndu-i în zicători şi proverbe. Intre multele lor vorbe despre tagma naivilor fără leac, oamenii de la noi vor mai adăogi o serie. Ca de pildă: Neghiobul ceteşte pravila cînd a ajuns în butuc. Cînd .n-are ce face, prostul se pune chezaş. Mintea prostului cît coada prepeliţei. Bate strnca, să-i curgă izvor. Un prost samănă, alt prost se duce la cules. Prostul s-aţine la iepuri, duminica, î.n preajma bisericii. Caută ziua de ieri. Se pune la trîntă cu furtuna. Dacă-i chel, îşi doreşte păr creţ. I se face dor de alune după ce şi-a scos măselele. Şi altele. Zadarnic! încerc a zîmbi, numai ca să-mi stăpî-nesc răcnetele de disperare şi lacrimile. După jafurile, prigonirile şi uciderile săvîrşite de huligani, după zdrobirea oraşului, a rămas aicea o populaţie mizeră şi înfricoşată, păstrrnd în priviri viziuni de infern. Nu mai credeau sărmanii oameni 85 că vor supravieţui, şi acum privesc această nouă primăvară cu 'neîncredere încă. Totuşi zîmbesc oaspeţilor, îi aclamă, avînd în toată mişcarea lor ceva halucinat şi obosit. Unii mă recunoşteau; cîţiva au avut uimiri şi strigăte tragice, articuîîndu-mi familiar numele; — Tiii! Cuconu Mihai! — ca şi cum această vedere şi acest cuvînt nu s-ar mai fi putut produce în toată eternitatea ! Sînt cei care au flămînzit, care au tremurat în frigul iernii, care au aşteptat biruinţa şi eliberarea, cei care au fost nevoiţi sa ardă parchetele şi mobilele clădirilor lovite de bombe; cei care au rămas părăsiţi de administraţie, de ocrotirea firească a unei societăţi constituite. Sînt cetăţenii mizeri care au rămas în tristul oraş. Vestitorii permanenţi ai răului, care-şi fac datoria din răspîndirea zvonurilor stupide, şoptesc în Bucureşti celor ce doresc să-i creadă că, în Iaşi, această rămăşiţă a lumii de acolo prigoneşte şi scuipă pe cei ce se întorc, îi urmăreşte cu răzbunarea şi ura, că acolo funcţionează tribunale arbitrare şi că cei ce-şi fac cruce nu găsesc adăpost nici în sfintele biserici dezafectate. Desigur, după psihologia unor canibali, aşa ar fi trebuit să fie; acesta e coşmarul celor ce-au săvîrşît ororile. Dar toată lumea de acolo, ieşită din apocalipsul urii, şi-a salvat, din fericire, sufletul. Au ieşit sărmanii oameni din şuvoiul negru bucuroşi că se recunosc subt acelaşi soare care ne încălzeşte pe toţi deopotrivă. Sînt fraţii mei care se bucură şi nădăjduiesc întoarcerea zilelor bune pentru laşul nostru. Acuma n-au haine, n-au alimente, n-au adăposturi. Un profesor universitar trăieşte ca un schivnic, bie- 86 ţii studenţi dorm pe rogojini în oamere fără ferestre. Apa nu mai curge în canale şi closete şi mireasma trandafirilor şi liliecilor se amestecă cu miasmele putreziciunii. Cîtă crîncenă pieire şi risipă aţi săvîrşit voi, inconştienţilor, vrednici de proverbele şi zicătorile viitoare ale sărmanului nostru norod moldovenesc! UNIUNEA SINDICATELOR DE ARTIŞTI, SCRIITORI ŞI ZIARIŞTI In vremea din urmă, după 23 August 1944, am dorit ca breasla mea scriitoricească să treacă la o organizare cu adevărat profesională, pentru a-şi putea valorifica drepturile. în ţara în care '«romînul e născut poet», se dovedea un adevăr mai mare, că poetul romîn e menit să rămîie muritor de foame. Democraţia nouă le îngăduie scriitorilor să se sindicalizeze ea şi tovarăşii lor, ostenitori cu braţele. Dorinţa mea a fost depăşită, întrucît organizarea se face alături de alţi lucrători intelectuali. Mă simţesc bucurat de acest început şi am siguranţa că uniunea de astăzi, scoţînd pe lucrătorii intelectuali din dis-persiunea lor precară, va dovedi o forţă politică şi socială în măsura în care va şti să-şi împlinească datoria. E un moment pe care îl socot cu deosebire important. Ca unul dintre oei mai vechi din tagmă, simt nevoia isă dau cu acest prilej un îndemn şi să fac o mărturisire. Mărturisirea mea, cu care încep, va fi, nădăjduiesc, instructivă pentru tovarăşii mei tineri. Altora, care «ţin minte mai demult», cum spune po- 88 porul, şi care poate mai au unele ezitări, le vom evoca un regim al tristeţilor de ieri şi al stării noastre subordonate. Eliberarea de acest trecut e primul bun pe care-1 dobîndim. Nu ou mult timp în urmă, '«fraţii mei rom;ni» îmi ardeau în pieţe publice cărţile; alţii, în anticole violente, mă gratificau cu epitetul de trădător de ţară şi de neam. Cei care mă denunţau drept trădător puneau în opoziţie dragostea mea pentru trecut, pentru frumuseţile acestui pămînt şi pentru tradiţiile acestui popor, cu ideile mele politice de stînga. Niciodată nu fusesem altfel. Totdeauna dragostea pentru popor şi pămîntul ţării mele a fost însoţită de sentimentul de durere că acest popor sufere şi merită altă soartă. Cît scriitorul se mărginea să rămîie în cercul destul de restrîns al cetitorilor săi, socotit nu luptător conştient, cît '«amuseur» al ceasurilor de plictis, nu era pentru nimeni nici supărare, nici primejdie. Insă îndată ce scrisul său a avut ca vehicul rotativa unei gazete zilnice, el devenea un trădător. Naţionalismul avea aerul să mă revendice pentru tot ce era pitoresc şi specific romînesc în opera mea. Insă în aceeaşi operă a fost totdeauna prezent protestul împotriva patriotismului de vorbe şi de paradă. Dragostea pentru poporul şi ţara mea, pe de altă parte, nu avea ca contrapondere ura împotriva altor popoare. Niciodată n-am fost ostil altor neamuri; am socotit pe oameni — mai ales pe cei care sufăr —1 fraţi ai mei, ori de ce neam şi confesiune ar fi fost. Cînd poziţia aceasta s-a accentuat şi a devenit militantă, s-a simţit nevoia ca poetul să fie pedepsit. S-a scufundat o lume. Se scufundă încă sub ochii noştri. Prorocii de ieri ai nenorocirii au văzut în 89 măcelul ultim sfârşitul continentului nostru. Am trăit în adevăr o epocă înfricoşată. Dar forţele progresului au biruit, şi, după ce soarele păcii a lucit din nou inimilor noastre, avem dreptul să nădăjduim într-o redresare. Dar n-avem dreptul să ne mai întoarcem cătră trecut. Din acel trecut s-a deslănţuit abominaţia dezolării. S-a sămănat vînt şi s-a cules furtună ; s-a dospit ură, care a adus oamenilor ruină şi moarte. Şovinismul şi fascismul trebuie să rămîie fantome pe veci închise în trecut. Dintr-atîta suferinţă a bietei omeniri, noi intelectualii cată să ne alegem şi cu alte constatări elementare, din care să tragem învăţăminte ale datoriei noastre. Lumea merge înainte cătră destinul ei, care-i progresul. Istoria nu se repetă decît în aparenţă; numai unele învăţăminte ale ei sînt valabile. într-o ţară îndestulată, unii dintre noi şi-au putut trăi viaţa fără a se preocupa de probleme grave. Au trăit-o cum au putut, umilindu-se într-o situaţie minoră. Dar după cataclism nu ne e îngăduit să nu vedem ce se întîmplă. Datoria noastră e să ne întoarcem cu faţa spre viitor, luînd atitudine. Lozinca noastră nu poate fi decît una: înainte, pe calea democraţiei. Cu puteri unite, seriozitate şi sinceritate, înainte în slujba poporului. Ieri, poate am şovăit. N-am înţeles bine, ori n-am înţeles tot. Astăzi ne-aşteaptă faptele, şi datoria nu ne mai iartă, căci în fapta noastră se cuprinde-ţara, de mîne şi viitorul urmaşilor noştri. FANTAZII RĂSĂRITENE 1946 VAMA DE LA EYUB Am să vă spun o poveste. O poveste e adevărul cel mai adevărat. Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Numaicît povestea asta nu-i din vremea cînd se potcovea purecele; e din zilele noastre şi dintr-o ţară cunoscută. S-ar fi putut întîmplă la noi, dar Stăpîn tni-e adevărul şi numai lui mă-nchin... Adevărul ne face să afirmăm că locul e la mărita cetate Ţarigrad, căreia i se spune azi Istambul, iar omul e un turc, cu numele Aii. Acest turc era un om detreabă şi bun gospodar; însă ar fi dorit să fie mai puţin sărac, ca să poată trăi şi el mai uşor în aceste zile grele şi măcar din vinere în vinere să se bucure de huzur şi chef. Cum să se bucure dacă n-are cu ce ? In toate părţile vedea îmbogăţiţi de război şi şperţari, care se uitau la el de sus. S-ar cuveni altă soartă unui om ca el, drept-credincios şi următor al rînduielii profetului. Cu tertipuri şi minciuni nu se cuvine, viaţa nu vrea să şi-o prihănească. Fără îndoială că nu numai ghia-urii şi necinstiţii, ci şi moslemii adevăraţi au drept 93 la bucurie. Dovadă că uneori şi drept-credincioşii dobîndesc bunuri în această viaţă, fie într-o slujbă la înalta Poartă, fie c-o negustorie. Pînă ce-a cunoaşte mijlocul să ajungă vizir, bi-ne-ar fi să încerce un aliş-veriş. Se plimbă prin sate în acele zile ale primăverii, cînd îi venise asemenea gînd bun, se uită ici, se uită colea, culege o floare, bea apă la o cişme. Au sosit stîrci cu moţ în livezile cu migdali înfloriţi de la Balîclî. «Trec zilele Ramazanului şi bine mi-ar prii, prietine Hagi-Becîr, să fac un bairam bun cu muierea mea. Eu zic să caut o marfă cu preţ potrivit, pe urmă s-o vînd cu bun cîştig la Cetatea împărăţiei. Azi vînd un fel de marfă, mîni altul; încet-încet negustoria sporeşte şi, ajutînd şi Allah, voi avea şi eu parte de mulţămirea ce mi se cuvine.» Zis şi făcut. Iese la plimbare pe-o zi aurie cu cer ca peruzeaua. Găseşte cu preţ potrivit, în sat, la o babă găinăriţă, trei sute de ouă ; la aşează într-un coş, saltă coşul deasupra turbanului, şi, hai-hai, în-gînînd pe nas o mane, intră la Istambul. Cum intră pe la Silivri-Capâ, nu face o sută de paşi pe caldarîmul uliţii şi-l opreşte unul, cu ochii încruntaţi şi cu tesac la şold. — Stăi, bre! Ce duci acolo ? Aii se opreşte: — Duc trei sute de ouă. — Pentru îndestularea ta ori pentru negoţ? — Ba pentru negoţ. —i Apoi fie îndestularea ta, fie negoţ, tot atîta-i; eu sînt taxîldar; dacă vrei să treci mai departe, plăteşte ! — Care plată ? Eu nu vreau să ştiu de taxîldar. — Nu ştii tu, dar ştiu eu. 94 — Duc nişte ouă, bre adam; le-am plătit cinstit, sînt ale mele, cine ce are cu mine ? — Am eu, bre; plăteşte taxa şi treci. — Da’ dacă nu vreau, şi mă-ntorc înapoi şi nu mai poftesc să fac negoţ ? — Nici asta nu se poate. Eşti aici ? gata ! — Da’ dacă n-am parale ? — Nu-i nimic. Ne alcătuim noi şi fără parale. Dai ouă. — Bine, să-ţi lepăd două-trei ouă şi dă-mi drumul să mă duc la negoţul meu. — Tu zici două-trei, eu zic zece-douăzeci. — Ama ! Drept-credincios eşti tu, ori ghiaur ? — Ba drept-credincios. La Allah, ila Allah! — Şi nu ţi-e milă de un frate al tău ? — Ba mi-i milă; drept aceea, să nu mai lungim vorba; dă zece ouă şi treci. Aii se scarpină la tîmplă, cugetă un timp, apoi îşi mîngîie barba şi se potoleşte. Priveşte în juru-i Ia grădinile înflorite. Aude cucul cîntîndu-i de noroc în dreapta. Numără slujbaşului orăşenesc zece ouă şi-şi aburcă iar coşul în creştetul capului. Oftează. Fie! dacă îi taxîldar, n-ai ce-i face. Are şi împărăţia oamenii şi cheltuielile ei. Cum păşeşte în altă uliţă, alt glas, mai gros decît cel dintăi : — Stăi pe loc, turcule. Plăteşte taxa. — Ba n-oi sta. Taxa am plătit-o ş-acuma sînt slobod. Fă bine şi cere altora, mie însă nu. — Ai plătit? N-aş crede. — Pe barba mea c-am plătit. — Unde ? — In uliţa întăia, cum coteşti de la Silivri-Capii în mîna dreaptă. 95 — A, da. Se poate. Acolo-i taxîldarul de la mahalaua întăia. Aici e mahalaua a doua. Nu mai lungi vorba. Dacă nu dai, te pun la popreală. Acolo cît ai plătit ? — Zece ouă. — Prea bine; numără-mi şi mie tot atîtea şi slobod eşti ca guguştiucul cel de pe moschee. — Şi cu asta am isprăvit ? — Isprăvit; tiu mai am nimic cu tine; mergi sănătos. Aii oftează şi-şi mai uşurează cu zece ouă panerul. Să vedem; cată să fie mai cu luare-aminte. Nu-i potrivit să ducă panerul în creştet, de-1 vede oricine din celălalt capăt de uliţă ; îl ia la subsuoară şi-l şi înveleşte c-un capăt de halat. — Stăi pe loc, bre turcule! îl strigă în curînd al treilea slujbaş. Ce duci acolo pe furiş ? E lucrul tău, sau ai dobîndit ceva cu puterea de l.a un ticălos ghiaur ? Dacă-i de la ghiaur, îmi dai mie parte dreaptă jumătate. Dacă-i lucrul tău, mă mulţămesc şi cu taxîldarî. — Aman ! se vaită negustorul nostru. Cu ce-am plătit pînă acuma, dormeam şi mîncam trei zile la Giil-Hane. Dacă-ţi mai dau şi ţie ceva, negustoria mea e ca şi cum nici n-ar fi. Abia îmi rămîne cu ce să scot banii pe care i-am vîrît în marfă. De trei ori taxă ? Asta nu s-a mai auzit în ţara noastră de cînd ţin eu minte. — Ce să faci, turcule ? Rînduială nouă. Plăteşte. — Dacă-ţi dau şi ţie zece ouă, rămîn în pagubă. — Iavaş-iavaş, nu te supăra, bre ; plăteşte opt şi treci repegior pînă nu vine tovarăşul meu. Să nu spui că nu sînt milostiv. 96 Aii neguţătorul a văzut negru înaintea ochilor, dar n-a avut ce face. A plătit, ia trecut, — şi de la oara asta a învăţat a se mişca altfel. A străbătut altă uliţă ca în bătaie de vînt, n-a mai ascultat răcnetele care-1 prigoneau; a trecut printr-un medean : acolo n-a avut ce face, l-au oprit între scări doi călăreţi. Bietul neguţător n-a mai spus nimica ; a înţeles oare i-i soarta şi le-a pus în mînă cîte trei ouă. S-a furişat apoi cătră podul cel mare peste Cornul de Aur cătră Emin-Onii. Acolo stau alţi slujbaşi, pentru vama podului. — Metalîc! strigă vameşul. — Taxîm! adaogă altă barbă zbîrlită. Atunci Aii s-a oprit, dintrodiată înseninat. A făcut doi paşi spre parmadîcul podului, s-a uitat la nişte ceamuri şi la nişte lebede. Nu-i păsa de nimic; parcă toate erau trandafirii pe lumea .asta. S-a întors spre cei doi oameni şi le-a grăit cu blîndeţă : — Ştiţi ce, bre ortacilor ? — Ştim dacă ni-i spune, a răspuns vameşul podului. Deocamdată plăteşte dreptul meu. — Ştiţi ce ? Eu vă dau ouăle ce mi-au mai rămas în paner ; îndestulaţi-vă şi daţi-mi pace. Ne-am înţeles ? — înţeles ; alt cuvînt mai bun nu se poate. Se cunoaşte că eşti un ciorbagiu bogat şi cumsecade. Aii le-a făcut celor doi slujbaşi salutul cuviincios cu mîna la inimă, la gură şi la frunte, şi, uşurat de orice năcaz, s-a întors din drum şi a luat-o cătră Eyub, fluierlnd un cîntec. Aşa-i viaţa. Urîtă-i viaţa. Mai bine cu morţii decît cu viii, cum se spune în psalmii lui sultan Daud. Cum mergea aşa bătînd în dreapta şi-n stînga, cu vîrful toiagului, gunoaiele tiliţii, — iaca un alai de Y — M. Sadoveanu — Opere. yol. 17 înmormîntare, suind spre grădina cu chiparoşi a veşniciei. Oameni mulţi: înmormîntare a unui fericit al lumii. — Numai Alliah e Dumnezeu, mormăie luminat deodată Aii, iar Mahomet e prorocul lui. Staţi, oameni buni şi fraţilor, răcneşte el aşezîndu-se crăcănat în mijlocul uliţii şi ridicînd băţul. Pe-aicea nu se trece! Alaiul se opreşte. — Cum ? Ce este ? Despre ce-i vorba ? întreabă unii şi ialţii îmbulzindu-se. — Pe-aicea nu se trece fără vamă, răspunde cu linişte Aii. Plătiţi şi poftim drumul deschis. — Vamă pentru morţi ? De-aşa ceva nu s-a auzit niciodată. Ieri nu s-a plătit nimic. — Ieri nu, astăzi da. Nu vreau să stau de vorbă ; poftesc să văd parale. — Cît? — Puţin : o liră. — Bine. Să-i dăm o liră, zic rudele mortului fără supărare. Dacă aşa-i rînduiala, ne supunem. Afacerea noastră e cu cheltuială multă. Unde a mers mia, meargă şi suta. Poftim o liră. — Mulţămim, sabalaerusum ; slobodă trecerea ! Aii primeşte lira şi se închină cerului de peruzea. Eh ! oricum, viaţa nu-i chiar aşa de rea cum se părea acum un ceas. Să ne cinchim ici, la marginea drumului, să ne hodinim şi să deschidem o negustorie mai bună. Murmurăm o rugăciune cătră Domnul Dumnezeu carele are grijă de credincioşii săi. Mai moţăim un sfert de ceas. Alt alai de îngropăciune! Ne ridicăm iar şi facem semn de oprire cu toiagul. — Staţi ! Nu-i voie de trecere. Taxîldarîm ! 98 — Cum ? Parcă am mai auzit noi de una Câ asta. Cît ? — O liră. — Ei, dacă s-a făcut rînduială nouă, să plătim şi să trecem. Poftim lira. — Mulţămim domniilor voastre. Plăcută negustorie pe vreme lină şi în dulceaţa primăverii. Dar ce facem cînd dau ploile, cu umezeli prelungite? Hai să punem stăpînire pe şandramaua asta goală din marginea uliţii. Este şi o masă. De-sară, ne repezim pînă la Biiiuk-Cearşî şi cumpărăm un terfelog, ca să ţinem socotelile. Tot de acolo, de la un armean cunoştinţă a noastră, cumpărăm şi o tablă veche scrisă cu roş, care a fost la o dregătorie. Punem tabla deasupra uşii. Sub semnele ei stăm noi cu cinste. Cred că în asemenea chip putem agonisi banii de bairam după care suspinăm de atîta vreme. Are să se bucure şi Sofi-hanîm de feregea nouă. Peste trei zile afacerea lui Aii se afla bine întemeiată : steme împărăteşti, masă, terfelog şi toiag cu boambă de lalamă. — Staţi ! Taxîm ! Toată lumea plăteşte. In ziua a şasea, se înfăţişează alaiul unui vizir care se strămută din lumea asta înşelătoare. Cum ? Alai de vizir ? N-are a face. La poarta morţii nu-i pentru nimeni deosebire. Să plătească şi acesta taxă, după treapta slujbei lui. Zece lire ! Ies înainte ceilalţi viziri ai împărăţiei. Se uită la Aii — înfăţişare cuvioasă, barbă căruntă. Masă şi terfelog. Stemele împărăţiei. Toiag cu măciucă de alamă. — Ce-i asta, bre otoman ? —1 Asta-i vama ţintirimului Eyub. 7* 99 De cînd ? Dregători sîntem şi noi şi nu cunoaştem. — N-aţi cunoscut; însă este, precum se vede. Am să vă spun povestea, cînd veţi binevoi să mă ascultaţi. Deocamdată daţi poruncă să se plătească, ca să poată trece cinstitul vizir, de la chirie la veşnicie ! — Hm! Bine, să se plătească, şi vedem noi pe urmă cum e pricina. După oe s-au întors din grădina cea jalnică de la Eyub, vizirii au ascultat povestea lui Aii şi n-am putea spune că nu le-a plăcut povestea. — Şi merge bine marafetul ? a întrebat cel mai mare dintre dregători, zîmbind. — Slavă lui Allah, merge! —1 Lumea plăteşte? — Plăteşte. De ce să nu plătească ? — Aferim! Atuncea rămîne bună şi-ţi trimet chiar azi firman. Pui la o parte dreptul stăpînirii. — II pun, cum nu ? Şi dacă vrea Allah, m-oi mai gîndi şi la alt cinstit matrapazlîc spre folosinţa oamenilor detreabă şi a obştei. Astfel s-a întemeiat la Istambul vama celeilalte lumi. MUTUL m să vă spun o istorioară din care se poate vedea că vorbirea şi auzul nu sînt numai decît o binefacere pentru om. Mă grăbesc să adaog că nu înţeleg să renunţ la aceste foloase ale seminţiei noastre; întîmplarea mea nu constituie o problemă de logică ; cel mult îl poate face pe părintele ieromonah Ioil de la Vovidenie să vestească sfîrşitul lumii. E o întîmplare întrucitva veche — din vremea cînd nu se descoperise încă cinematograful sonor. E adică o întîmplare din vremea bună a cinematografului. Vorbirea a adus în film confuzia genurilor; cinematograful abuzează de piesele de teatru; arta mişcării, a mimicei şi gestului expresiv a decăzut din pricina aceasta. Am preferat şi prefer filmul tăcut. Asta-i altă chestie, veţi spune dumneavoastră : iar eu vă voi răspunde că nu e alta, ci tocmai aceea despre care vreau să vorbesc. în casa mea din mahalaua Sărăriei, în Iaşi, aveam o vecinătate îmbulzită de oameni nevoiaşi. 101 Vreo douăsprezece familii se aflau grămădite subt acelaşi acoperămînt, într-o clădire lungă, împărţită în apartamente mici de cîte două odăiţi ş-o bucătă-rioară. Fiecare apartament răspundea prin două ferestre ş-o uşă într-o ogradă comună, unde, mai ales cătră amiază, femei şi copii se adunau ca într-un parlament, în jurul celor două guri de apă, dezbătînd cu glasuri înalte, pe tonuri felurite, ultimele evenimente de pe glob şi de pe uliţa noastră. In capătul dinspre mine, cele din urmă două odăiţi erau reprezentate cu destulă vrednicie în aceste adunări; veneau de-acolo la cişmea o mamă cu trei fete. O mamă mare, groasă şi rotofeie, cu obrajii roşi, care vorbea întruna ieşind din casă în curte şi intrînd din curte în casă. Cînd nu vorbea, gemea, roasă de o boală îndelungată şi misterioasă, căreia nici un doctor din oraş nu-i putea găsi leac. Cele trei fete se arătau sprintene, brune şi sprînce-nate, cu ochii negri şi cu dinţii aproape totdeauna în lumină, căci ori vorbeau, ori rîdeau, ori cîntau. In fustele şi bluzele lor curăţele, după ce-şi isprăveau treburile zilei şi adunările la cişmea, se aşezau pe scăunaşe de lemn, lîngă ferestrele înflorite de ghiveciuri, şi împleteau horbote, visînd cîte un mire minunat care le va depune la picioare pălării după ultima modă, rochii de matasă şi pantofi de lac. Şeful acestei familii era un frate mai mare. Tatăl murise demult. Acest frate mai mare era un bărbat de treizeci de ani : scund, spătos, cu ochii foarte vii. Obrazul lui ras şi palid purta pecetea unei mari tristeţi. Gura lui nu se auzea în acea împărăţie a glasurilor: Iaeob Pinkas, fratele oelor trei fete, era surdo-mut. In ceasurile cînd trupul lui voinic şi foarte curat şi cu grijă îmbrăcat se arăta lîngă oa- 102 ieîe cu muşcate, la glasurile subţiri ale surorilor el răspundea cu mişcări rupte şi iuţi, cu grimase expresive şi violente, la care adăogea şi vorbe schilave şi necomplecte. Cu toate contorsiunile obrazului, înfăţişarea lui păstra totdeauna ceva serios şi uneori solemn. Vecinul acesta ial meu fără glas şi fără urechi era un om minunat. Pe vremea cînd bătrînul Pinkas trăia în-că, Iacob urmase la Viena cursurile unei şcoli de surdo-muţi. Cînd s-a- întors de acolo, vioiciunea şi deşteptăcîunea lui l-au transformat într-o binecuvîn-tare a casei. Iar după ce bătrînul a murit, el rămăsese singurul sprijin al familiei. Harnic şi cuminte, cinstit şi drept, tăcut şi rob ace, izbutea să scoată cheltuielile casei dintr-o prăvălioară de Hori, pe strada Ştefan cel Mare. în puţinele ceasuri cînd îl vedeam ziua pe-acasă, braţul lui era neobosit. îngrijea ghiveciurile, prăşea cîteva rînduri de pansele şi petunii lîngă zaplazul 'dinspre mine, rînduiia şi gospodărea în preajma casei. In sărbători, îl vedeai cetind cîte-o carte. Sta drept şi atent în scaun lîngă fereastră şi întorcea foile domol, c-o mină respectuoasă. într-o vreme, zburdalnicele lui surori şi veşnic su-ferinda-i mamă au izbutit să-l convingă, după stăruitoare şi repetate rugăminţi, să le întovărăşească la cinematograf. Şi duminica, îndată ce soarele se lăsa spre acoperişurile de tablă ale îngrămădirilor de case din jur, cu toţii —' fetele înainte, el şi bătrîma în urmă — porneau spre cinema '«Lux» ori «Select», ca să vadă drame celebre cu bandiţi şi detectivi ori «romane însufleţite», amoruri pasionate şi tragice care zguduiau pînă la lacrimi pe fete şi făceau pe 103 madam Pinkas să-şi sufle cu zgomot nasul şi să cotcodăcească subţire. Viaţa aceasta tihnită şi cumpătată a urmat un timp; apoi deodată s-a produs o catastrofă. Intr-un amurg, aud zarvă şi răcnete peste zaplaz şi ies grăbit afară. La ferestrele familiei Pinkas se îmbulzeau vecini curioşi. Cele trei fete în rochiţele lor de sărbătoare stăteau în prag, neîndrăznind parcă să intre în casă. Prin fereastra deschisă vedeam pe bătrînia în umbră, încremenită ca o stană. Ce se întîmplase? Se întîmplase lucru nemaipomenit. Pinkas mutul făcea scandal! Gesticula furios, scotea răcnete scurte cu vocea-i discordată, şi cu ochii, cu mînile, cu în-treaga-i fiinţă, ţinea un discurs indignat. Cum m-a văzut, ,a întins mînile spre mine, apoi spre cer, apoi iar spre mine, implorîndu-mă, cu gesturi cunoscute, să poftesc pînă dincolo «la dînşii», ca să cunosc şi eu năcazul lui. Faptul mi se părea aşa de extraordinar, încît ain trecut aşa cum eram, cu capul gol, în ognada vecină. — Ce este, Pinkas ? am întrebat eu îngrijat. Te cunosc blînd şi cuminte. De ce eşti aşa de furios ? El mi-a urmărit atent, cu priviri fulgerătoare, mişcarea buzelor, apoi obrazul a început să i se răzvrătească iaT. îşi porni gesturile şi ţipetele-i scurte numai pentru mine. Mai ales mie voia el să-mi lămurească afacerea. Eu îi eram bun prietin şi de multă vreme mă obişnuisem a-1 înţelege. — Nu mai vreau să mă duc la cinematograf! striga Pinkas cu dispreţ. Dacă mă mai prinzi că mă duc acolo, să-mi tai gîtul! — Ce vrei să spui ? Ce ţi s-a întîmplat ? 104 — îţi spun numaidecît. De asta le dăm noi parale, ca să ne adune acolo şi să-şi bată joc de noi ? Nu înţeleg cum pot fi oamenii aşa de proşti şi nu bagă de samă. Pe pînză se arată o dramă groziavă, c-o fată nevinovată în primejdie de moarte, surorile mele plîngeau, iar eu, acolo pe pînză, vedeam nu numai ce fac actorii dar şi ce spun. Pe vienezi eu îi pricep bine, căci la dînşii e şcoala unde am învăţat. Jucau o dramă teribilă, şi-şi aruncau unii .altora nişte necuviinţi de mi-a fost ruşine. Am strigat, m-am ridicat, am luat pe mama şi pe surorile mele şi am venit acasă. Surorile interveniră cu glasuri subţirele şi jalnice: —< Noi nu sîntem vinovate. De unde să ştim ce spun ei ? — Cum nu ştiţi ? le ameninţă mutul furios. Chiar dacă nu ştiţi, văd eu şi e destul. Pe urmă mai este ceva, a urmat cu violenţă Pinkas. Eu de multă vreme am şi altă nemulţămire. Toate furturile şi crimele pe care le cetesc de la o buciată de vreme în gazete, eu le văd şi la cinematograf. De asta-i făcut cinematograful ? Ca să înveţe pe oameni crima şi furtul ? înainte vreme hoţii erau nişte proşti. Acuma cinematograful îi învaţă să se servească de unelte iscusite. La aşa ceva nu vreau să mă mai duc. Nici nu vreau să mai văd pe cabotini spunînd necuviinţi. Şi nici altele nu vreau să mai văd! a urmat el apucîndu-mă de mînă. Duminica trecută, pe cînd mă uitam prin sală, văd într-o lojă o doamnă frumoasă şi un domn gras. Intre cucoană şi domn observ că se strecoară un tinerel simpatic cu mustăcioară. Pe cînd bărbatul se întorsese într-o parte şi se. uita cu binoclul în sală, tînărul cel simpatic şoptea doamnei 105 nişte lucruri ce nu se pot spune. Cum să mă mai duc eu cu surorile mele în asemenea localuri ? spune şi dumneata ! N-am ştiut că oamenii sînt aşa de necuraţi, a sfîrşit el cu seriozitate. De aceea am hotărM să stăm mai bine acasă cu florile şi liniştea noastrăr Vecinii urmăreau atent pe Pinkas în exclamaţiile, gesturile şi schi mal e lui. Surorile, uimite şi ruşinate în acelaşi timp, au intrat curînd în casă. Iar mutul nu s-a putut linişti multă vreme. Natura lui onestă abia acum descoperea în viată lucruri de care infirmitatea îl apărase multă vreme. De şi mai sărac cu două simţuri decît noi, el totuşi izbutea să pătrundă mai adine în lumeia din juru-i. De şi necomplect, el se aşeza mai serios şi mai sever în fata vieţii. Ceilalţi locuitori ai ogrăzii rîdeau de întreaga afacere ca de ceva nespus de comic. Mărturisesc că m-am simţit trist şi oarecum umilit, ca totdeauna în fata misterului ce ne înconjoară. ILUZIA m o deosebită simpatie pentru una din nepoa- tele mele de soră. Rudele tinere îi zic Lucy. Eu îi spun după numele ei adevărat de botez : Smărăndiţa. E o fiinţă modestă şi cuminte; am văzut-o crescînd şi înălţîndu-se ; şi încă de pe cînd era subţirică, micuţă şi balaie ca un puf de păpădie, o poreclisem Cenuşăreasa. N-aş putea spune bine de ce o poreclisem aşa. Poate o asemuisem cu personagiul legendar pentru că-i doream acelaşi noroc. Urmam a-i spune Cenuşăreasa şi după ce se măritase şi se aşezase la gospodărioara ei, în Tataraşi. Mă duc din cînd în cînd la căsuţa ei şi stăm de vorbă la un pahar de vin, eu şi soţul pe care i l-a hărăzit Dumnezeu, pe cînd Smărăndiţa se învîrte în jurul nostru harnică şi veselă ca o albină, rîzînd cu blîn-deţă şi aducîndu-ne, în aburi parfumaţi, plăcinte moi. Costin, soţul ei, e un om tăcut, care-şi îngrijeşte cil sîrguinţă livada, şi în ceasurile de odihnă se îndeletniceşte cu astronomia. Asta-i patima lui. Ne vorbeşte întruna de stele şi de minunile cerului. De aceea priveşte cu un ochi îngăduitor micimile vieţii. Mă în- 107 ţefeg cu el foarte bine, şi cînd porneşte pe căile înflorite şi veşnice ale văzduhului, tac zîmbind şi pîn-dind ochii plini de dragoste ai măruntei lui gospodine. Cenuşăreasa noastră are un pui de om de cinci ani, balai ca şi dînsa şi cu ochii mari şi gînditori ca ai tatălui său. E un copil potolit şi blînd de care nepoată-mea Smărăndiţa nu prea pare mulţămită. Mai ales; după ce a văzut copiii iuţi, vorbăreţi şi sportivi ai altor nepoate, — am surprins-o oftînd şi rămînînd pe gîn-duri. Am întrebat-o atunci: — De ce eşti supărată, Smărăndiţă ? ai văzut pe Henri şi pe Luiseta ? Aşa-i că-s frumoşi şi drăguţi ? — Da, unchiule, a răspuns încet şi privind în laturi Cenuşăreasa. Foarte frumoşi copii. Şi vorbesc atîtea, şi au haz şi ştiu să se poarte ca oamenii mari... Sînt într-adevăr tare nostimi. — Nu-i aşa ? am zîmbit eu.. Sînt tare nostimi într-adevăr. Trebuie să ştii că vara ta Alina le face toate plăcerile. Au cai şi trăsurică. Se duc şi la baluri de copii. Henri e un mic campion şi Luiseta o micuţă cochetă. N-ai idee ce succes au ! Ochii nepoatei mele s-au umezit de lacrimi. Am întrebat-o cu blîndeţă: — Ce ai, dragă Cenuşăreasă ? — N-am nimic, mi-a răspuns ea încet, cu glas muzical şi dulce. — Dar puiul tău ce face şi unde-i ? — Mihăiţă s-a dus cu tatu-său pînă la medeanul din colţ ca să vadă scrînciobul cu căişori. Mihăiţă al meu, unchiule, e prea cuminte şi prea tăcut. îi place mai degrabă să mă urmărească numai cu ochii, fără vorbe. Parc-ar dori să-mi spuie ceva blînd şf bun, dar nu-mi spune nimic. La jocuri, cu copiii de pe uliţa noastră, el e cel mai supus : atunci rîde şi: 108' aleafgă şi riii se' supăra niciodată. Cînd n-are copii, se mulţămeşte c-o bucăţică de lemn, ori c-un ciob de sticlă colorată. Stă de vorbă c-o gîză ori c-o floare... îmi pare prea adormit... Pe cînd copiii Alinei parcă-s nişte drăcuşori; de pe acuma ştiu tot ce-i în lumea asta. Mihăiţă, sărăcuţul, nu pricepe încă nimic. Cîteodată, îţi spun drept, mă cuprinde aşa o întristare, gîndindu-mă la viitorul lui... — Hm, da... am mormăit eu. — Ai spus ceva, unchiule ? — Hm ! Eu ? Nu, n-am spus nimica... Mă gîndesc că pînă la medeanul cu căişori nu-i decît o: zvîrli-tură de băţ. Să facem o plimbare pînă acolo : s-aducem acasă pe astronom şi pe meşterul Mihăiţă... Ce să faci, Smărăndiţa ? Tot eşti tu cenuşăreasă : rnîn-gîie-te cu ce ţi-:au dat sorţii... Cenuşăreasa a oftat, apoi, zîmbind cu supunere, mi-a cuprins braţul. Am ieşit din livadă prin pain-jenişul de aur al primăverii, pe sub cireşii înfloriţi, prin liniştea sfîntă a sărbătorilor Paştelui. De departe am văzut căişorii. Ungureanul în straie de şiac, care-i stăpînea, sta rezemat de stîlpul cel gVos din mijloc, unde era maşinăria vîrtelniţii, şi părea adînc gînditor, socotindu-şi cîştigurile zilei după limpezimea cerului şi lucirea soarelui. Era încă devreme, înaintea amiezii, şi muşteriii obişnuiţi încă nu se mişcaseră de pe la sălaşurile lor. Nu zăream pe nimeni în preajma căişorilor şi scrînciobul sta legat, în popas. în colţul de la deal al medeanului, la poarta cu streaşină a domnului Valentin Popescu, fost profesor de latină şi acum pensionar, am descoperit pe Costin astronomul. Vorbea înfierbîntat: apăra desigur, cu vorbe avîntate, domnia stelelor lui. Deodată, nepoată-mea Smărăndiţa a dat un ţipăt uşor. M-am 109 întors spre ea. Am văzut-o îmbujorată la îaţă de ruşine, î-am urmărit privirea, şi îndată am înţeles despre ce e vorba. în umbra cortului de pînză, nu departe de ungureanul îmbrăcat în straie de şiac, pe un căluţ roib, sta cuminte şi gînditor meşterul Mihăiţă. Cînd ne-am apropiat şi ne-a zărit, copilul s-a luminat zîmbind cu dragoste mamei lui. A căutat cu vîrful pantofului scara harmasaraşului de lemn, a descălecat şi a venit în fugă spre noi cu braţele întinse. Astronomul a lăsat brusc pe domnul Valentin Popescu şi a venit şi el lîngă noi. Cenuşăreasa a făcut soţului său o uşoară mustrare : — Costine, de ce-ai lăsat copilul singur ? ■— S-a întîmplat ceva ? a întrebat el cu grijă. I-am dat băiatului eîţiva lei, ca s-aştepte pornirea căişo-rilor, iar eu am trecut pînă la domnul Popescu, ca să schimbăm două-trei vorbe. E adevărat, conferinţa noastră s-a cam prelungit. Copilul ridică spre el fruntea bombată şi ochii punctaţi cu aur: — Cum te-ai dus mata la domnul Popescu, eu am dat omului doi lei şi m-am suit calare pe harmasarul cel roib. Acela îmi place mie. Cenuşăreasa m-a privit consternată, frîngîndu-şi mînile. — Mihăiţă, a vorbit cu blîndeţă tatăl, plecîndu-se cătră copil, trebuia să aştepţi să pornească întăi scrîn-ciobul. Copilul ne privi cu ochii lui albaştri ca cerul primăverii. A răspuns: — Am călărit pe harmasarul cel roib şi m-am dus departe, pînă unde povestea baba Ioana. 110 Cenuşăreasa a vrut să-mi explice de ce babă Ioana e vorba. Eu am ocolit încurcătura ei prinzînd pe copil de mînă şi aducîndu-l spre mine. L-am întrebat serios : — Spune, Mihăiţă, e Irumos pe unde ai umblat tu ? — Se-nţelege, mi-a răspuns copilul, zîmbind. Am plătit omului dreptul lui şi m-am dus cu roibul. Acolo toate sînt frumoase. — Da, da, aşa este, am răspuns eu cu linişte. Ca să te duci pe unde au fost Feţi-Frumoşi din poveşti, nu-i nevoie nici să vie lumea, nici să învîrtă ungureanul scrînciobul. La urma urmei el n-are decît nişte căişori de lemn, pe cînd tu ai călărit pe un cal adevărat. — Nu-i aşa, uncheşule? mi-a răspuns, cîştigat, copilul. Şi cum mă duceam, îmi părea rău că n-am luat pe mama cu mine. Ţinînd pe copil cu dreapta, am apucat cu stînga braţul nepoatei mele. — Smărăndiţă, i-am zis eu grav, copiii vorbăreţi şi sportivi, care sînt grozav de inteligenţi şi cunosc toiate, nu vor găsi niciodată tichia fermecată din O mie şi una de nopţi. Fiul tău a găsit-o. Cenuşăreasa s-a aplecat spre meşterul ei şi l-a sărutat în tăcere pe ochii visători. FILOSOFIE I Îndată după război... E vorba de războiul celălalt, adică de primul război european. De atunci a trecut mult — a trecut atîta timp cît le trebuia unora din semenii noştri să se întoarcă la mlaştina barbariei. S-au scufundat în ea cu entuziasm feroce. Se deşteaptă astăzi cu uimire şi neîncredere — stropşiţi, săraci şi flămînzi, ca şi acum două mii de ani, cînd se destrăbălau în aceeaşi violenţă a măcelului. E cu putinţă oare, se întreabă ei, ca domnia lumii să nu fie a celor îndrăzneţi şi tari ? De două mii de ani se vede că domnia lumii va să fie a spiritului, şi totuşi violenţii nu vor crede nici după alte două mii de ani în acest adevăr. îndată după războiul celălalt, prietinul meu Beno Flum a fost chemat în faţa unui consiliu de război, ca să răspundă acuzării c-ar fi pactizat cu inamicul. Cuvintele ce se găsiseră ca să califice fapta lui Beniamin Flum precizau, intre altele, că «şi-a vîndut ţara». Un procuror militar nu putea găsi acuzaţie mai gravă şi mai teribilă. 112 Flum era un vînzător de ţară ; cu toate acestea n-a putut îi condamnat. Nu ajungeau cuvintele; trebuiau mobilizate împotriva prietinului meu lapte. Soldaţii aduşi martori la proces au arătat cum că «domnul Beno lupta cu coraj» şi-i sfătuia bine. De ce să-şi încarce ei sufletul mărturisind împotriva sergentului lor ? Dreptatea e dreptate înaintea lui Dumnezeu, aşa că nu putem mărturisi altfel în faţa oamenilor. Domnul Beno le dădea ţigări, şi se ştie că cea mai crudă suferinţă a soldatului, pe front, e lipsa tutunului. — Pe lîngă ţigări, ne dădea şi sfaturi. — Ce fel de sfaturi ? a întrebat cu luare-aminte domnul preşedinte, colonelul Barbă. — Sfaturi bune, a răspuns soldatul fruntaş Gavril Ursu. — Iţi aduci aminte anume ce sfaturi ? — îmi aduc aminte, trăiţi, domnule colonel. — Anume ce ? vorbeşte ! — Apoi, trăiţi, domnule colonel, ne sfătuia că să ne spălăm, dimineaţa, pe ochi. Şi după ce ne spălam, ne sfătuia să cîntăm şi să rîdem. — Pentru care motiv ? — Asta nu pot pentru ca să ştiu, domnule colonel. — Aşa ? Şi ce vă mai sfătuia ? Nu cumva să vă duceţi la inamic ? — Da, domnule colonel, dar cu cîte-o «granată» în fiecare mînă. Ceilalţi martori au rîs în tăcere, aducîndu-şi aminte şi ei de asta. — Dar ca să dezertaţi nu vă sfătuia ? — Asta nu, domnule colonel. Domnul sergent zicea că asta-i cea mai proastă negustorie. Dacă ar fi avut ce mînca, nu venea el, neamţul, asupra noastră. 113 Dacă n-are neamţul ce mînca, de unde să mai dea şi «prizonierilor» ? Pe urmă, ne mai spunea că de acolo, de la nemţi, e mai departe pînă acasă la noi. După aceea mai spunea că acu, deodată, avem numai un duşman, pe neamţ; dar pe urmă avem să avem doi: şi pe neamţ, şi consiliul de război; aşa că mai bine să ne spălăm pe ochi dimineaţa. — Ce-i asta «să vă spălaţi pe ochi» ? Spune, ser- gent Flum, ce-i asta «să se spele pe ochi dimineaţa» ? — Asta e higienă, domnule colonel. Pe lîngă hi-gienă, e ceea ce am putea numi un «eres». După ce se spălau pe ochi, se simţeau mai dispuşi şi erau încredinţaţi că le va merge bine. Vă rog să binevoiţi a-i întreba. — Vă simţeaţi bine, mă băiatule ? — Da, domnule colonel; după aceea nu mai aveam nici o grijă. Cîntam, de ne auzeau barbarezii. — Vă auzeau bavarezii ? — Da, domnule colonel. — Curios! a murmurat preşedintele cătră asesorii săi. Judecătorii, ofiţeri leali, au fost de părere că sergentul Beniamin Flum nu şi-a vîndut ţara, cum susţinea procurorul. Totuşi s-au gîndit că n-ar fi rău să i se facă o mustrare. Mai ales că îşi îngăduise a zîmbi în iaţa consiliului şi avea aerul că nici nu-i pasă. Logic nu era să i se facă sergentului Beno Flum mustrare, totuşi pedeapsa mustrării i s-a aplicat, în cabinetul particular al domnului preşedinte, colonel Barbă. — Ascultă, sergent Flum, văd că eşti băiat deştept, dar cu mine nu merg tertipurile. înţeles ? Să ştii că eu, personal, am rămas cu o îndoială în privinţa dumnitale. 114 Particularitatea colonelului Barbă era că se purta ras cu cea mai deosebită îngrijire. — Nu pricep, domnule colonel... a îndrăznit prietinul meu Beno. Beno Flum nu mai era militar ; era un simplu civil şi atitudinea lui, în asemenea haine absurde, părea întrucîtva impertinentă. — Ce nu pricepi ? s-a încruntat colonelul Barbă ; că am un dubiu ? — Asta pricep, domnule colonel; dar din ce motiv aţi putea avea dumneavoastră un dubiu ? Nu s-a produs nici o dovadă. Ca să iasă fum, trebuie să existe foc. Dacă ar fi existat vreo dovadă, ar fi ieşit fum. — Nu aşa, nu aşa, domnule, a zîmbit colonelul. Nu-mi umbla cu sofisticării. Am eu aşa o idee, că Flum vinde ţara mai uşor decît Ursu Gavril. — N-aş crede, domnule colonel. — Ce ? Cum ? Ai spus ceva ? — îndrăznesc să spun, domnule colonel, dacă-mi permiteţi. — Ce să permit ? — Dacă permiteţi să raţionez. — Hm! Iţi permit. Spune. — Domnule colonel, îndrăzni cu timiditate prefăcută Beno Flum; afirm că numai Ursu Gavril putea să-şi vîndă ţara. — Cum ? a tresărit la locul său colonelul. Cutezi a vorbi astfel ? dumneata, un străin ? — Aşa de străin nu sînt de ţara asta, domnule colonel. Dar dacă porniţi de la această premiză, eu vă rog să binevoiţi a constata că, străin fiind, ţara nu e a mea, deci nu puteam vinde ceva ce nu e al meu. Ţara fiind a lui Ursu Gavril, numai el o putea vinde. 8* 115 Vînzînd un iucru ai altuia, eu puteam fi, cel mult, escroc. Cred că nici între escroci nu mă puteţi pune, domnule colonel, a urmat amicul meu Beno, căci, în asemenea caz, vă rog să mă iertaţi, v-aţi aşeza singur dumneavoastră în categoria calomniatorilor. — Com ? a strigat iar colonelul. Apoi a zîmbit. N-aş putea spune că nu-mi place cum întorci lucrurile, Flum, a urmat domnia sa cu mult îmblînzit. Ce studii ai dumneata şi cu ce te ocupi ? — Sînt doctor în filosofie, domnule colonel. — Bine, se cuvenea să văd asta de la început, înţelegi ? Colonelul a strîns mîna lui Beno Flum. De atuncea au rămas prietini. II Cu toată această strîngere de mînă, colonelul Ilie Barbă a rămas întrucîtva supărat pe Beno Flum, ca şi cum convorbirea avută l-ar fi jignit, i-ar îi ştirbit demnitatea. Sînt bun prietin şi cu colonelul; ne întîlniin la club; şi venind vorba despre Beno, mi s-a mărturisit : — Mi-a rămas impresia că impertinenţa e cea mai mare tărie a rasei lor şi cel mai mare defect. Dar dacă îl condamnam, mă-nţelegi, la zece ani de închisoare ? — Se putea asta, stimate amice ? — Nu se putea. — Atunci cum ? Orişicît, trăim şi cu puţină logică. 116 — Apoi da, logica asta mă exasperează şi la Beno al dumnitale. E o logică specifică. — E o logică de multe mii de ani... l-am mîngîiat eu. Mie nu-mi displace. Ştii însă, colonele, că Beno al meu nu poate deosebi un tei de un măr ? Nu ştie ce-i vînatul şi pescuitul. N-a fost curios să vadă un stup de albine. N-a auzit ciocîrlia, nici privighetoarea. — Intr-adevăr ? se miră, bucuros, colonelul. — Da. Intr-o zi, mă plimbam cu el pe Şoseaua lui Grigore Ghica-Vodă de la Copou şi eu priveam cerul printre coroanele teilor bătrîni, iar Beno al dumnitale... — Nu-i al meu ! — ...Iar Beno al dumnitale mă puncta din cînd în cînd cu nasu-i ascuţit, fixîndu-mă prin ochelari. Pentru mine totul se rezuma, în acel ceas, la lumina extraordinară şi la cerul azuriu; simţeam primăvara, vibrînd din văzduh pînă în ţărînă. Vorbele pe care le spuneam îmi erau pe jumătate indiferente. Pe cînd Beno al dumnitale... — Nu-i al meu ! — ...Pe cînd Beno Flum se concentra cătră alt fenomen. Fenomenul acesta de relativă statornicie eram noi, oamenii, cu judecata noastră şubredă. Ceea ce ne înconjura era o succesiune fulgerătoare de clipe, pentru el fără preţ. — De ce vorbeaţi ? se interesă colonelul. Vra să zică el n-aude cucul şi gangurul ? Hm ! — Vorbeam despre un cunoscut al nostru evreu, care s-a botezat nu de multă vreme. Flum nu admitea asemenea tranzacţii de conştiinţă. — Nu judeca greşit şi nu osîndi pe un om care nu va fi. făcut asta din oportunitate, îi obiectam eu. Şi chiar dacă va fi făcut asta din interes, e un intelectual care n-a izbutit să se afirme pînă acum în domenii ce-i sînt închise din pricina prejudecăţilor noastre. Are o familie căreia i se devotează; a rupt o barieră care îi întuneca perspective mai bune de viaţă. E vorba, Flum, îi zic eu, de pînea cea de toate zilele. — Dacă ar fi vorba de pîne, îmi replică el, ai avea întrucîtva dreptate ; de şi onoarea n-are decît o singură definiţie, aş accepta această circumstanţă atenuantă. Nu e vorba însă de pîne, ci de cozonac, plus un apartament luxos şi un automobil. — A spus asta Flum ? se miră colonelul. Atunci e omul meu. — Era de mult al dumnitale, colonele, însă te le-pădai de dînsul. — Atunci, se bucură amicul meu Ilie Barbă, aş vrea să-l cunosc mai de-aproape. Ca s-apreciez şi eu acest specific al celor care nu cunosc trilurile ciocîr-liei şi bataia privighetorii. L-aş lua odată cu mine la vînat. — Mai bine să ne vedem mîne sară la Muţu Pod-goreanu, la un pahar de vin, am propus eu. — Foarte bine, a primit colonelul. Mîne îmi dau demisia şi vreau să sărbătoresc acest eveniment. Soţia mea e dezolată. III Ne-am întîlnit a doua zi sara la Muţu Podgoreanu. Unii ieşeni îşi mai aduc poate aminte de această crîşmă modestă de pe strada Lăpuşneanu. O fleică bună la grătar se putea consuma şi în altă parte în 118 batrîna capitală a Moldovei, însă vin mai bun decît la Muţu nu se putea găsi nicăieri. Ne-am adunat tustrei la o masă : eu, colonelul şi Flum. S-a înfăţişat Podgoreanu : mic, vioi, cu ochii mari. — Numaidecît... ne-a zis el. Pînă ce s-aduce vinul, vă pregătesc o gustare. Am început a vorbi de una, de alta. Beno părea preocupat. Colonelul se arăta bine dispus. Muţu ne-a adus de la grătar gustarea, în farfurii fierbinţi. — «Va urma !» ne declară el cu voie bună. — Intr-adevăr, e ceva senzaţional... observă colonelul Barbă, după ce gustă din ficatul de gîscă. Cine e acest Muţu Podgoreanu ? — E un absolvent al Liceului Naţional, l-am informat eu. E şi un cetitor al cărţilor mele. — Da ? întrebă cu sprîncenele înălţate Barbă. — Se cunoaşte, surîse prietinul meu Flum. Colonelul tăcu, puţintel stînjenit. Domnia sa nu cunoştea nimic din opera mea. Raporturile noastre se limitau la tovărăşia de vînătoare şi la preferans. .Podgoreanu veni cu urmarea. — Soseşte şi vinul... ne-a informat el, însufleţit. E un vin pe care l-am dobîndit de la un diplomat subţire. Nu-i spun numele, dar euconu Mihai ştie că e vorba de colegul său de Academie, domnul Duiliu Zamfirescu. Aflasem de la un misit că are în pivniţele sale o comoară. Am luat cu mine pe cel mai bun degustător al Iaşilor : îl ştiţi şi pe-acela : poet subţire — îl chiamă Mihai Codreanu. Ne-am înfăţişat la podgoria diplomatică. 119 Domnul Duiliu ne-a primit puţintel rece şi distant Tovarăşul meu, pe cînd coboram în pivniţă, a murmurat cîteva versuri vechi: Cum, Paulo, sărmano, vii tu din Miramare, Unde-ai cîntat în duo cu întristata mare Suspinul unui val... Diplomatul a devenit atent la aceste versuri vechi ale poetului. — Poftiţi, domnilor, ne-a îndemnat domnia sa, cu un gest larg. A poruncit pivnicerului să tragă în pahare vin din vasul 8. L-am gustat. Domnia sa ne privea surîzînd trufaş. După ce a făcut toate gesturile ritualice şi l-a sorbit într-un fir subţire sub limbă, degustătorul meu a declarat cu entuziasm: — Licoare divină, aromă fină... sînt fericit că lunga noastră călătorie îşi află răsplata în palatul dumneavoastră subpămîntean. Diplomatul a privit pieziş şi a făcut un semn de înţelegere pivnicerului. — Vasul 18, a poruncit domnia sa. Slujitorul a tras în pahare o esenţă aurie. Ne-am şters gustul vinului prim cu cîte-un bulzişor de brînză. Am gustat. Tovarăşul meu, poetul ieşan, tace. Mă loveşte uşor cu cotul. Mă informez de preţ: îl accept imediat. Un vas de cinci sute de litruri. — Pe cel din vasul 8 l-aţi însoţit de exclamaţii superlative, zîmbeşte ironic diplomatul cătră poetul nostru ieşan ; şi totuşi îl preferaţi pe acesta ? 120 — Acesta n-are nevoie de laude, a zis tovarăşul meu. — Sînt perfect de acord, am adaos eu. Iată vinul; am trimes şi după poetul nostru, cu care am convenţie să-l vestesc de cîte ori scot din întuneric aurul lichid, cum îi zice el. Vă poftesc să gustaţi, a zis Muţu, şi să-l apreciaţi în tăcere. Totuşi colonelul Barbă şi-a pierdut vremea cu adjective şi strigăte zadarnice. La al şaptelea pahar, prietinul meu colonelul m-a informat că părăseşte armata şi se întoarce la plugul său — ...«ca nu ştiu care mare general roman...» — Ca Cincinnatus... l-a complectat Muţu. — Bine, bine, l-a aprobat colonelul. Eşti amabil să-mi mai dai o sticlă ? — Desigur. Imediat. — De data aceasta, a urmat prietinul meu Ilie Barbă, mă întorc spre Flum, pe care-1 văd însfîrşit dispus — şi-l poftesc să ne dea şi dumnealui o probă de spirit specific — aşa-i zic eu — ca să am curaj pînă la sfîrşitul acestei nopţi. Vă mărturisesc că vinul mi se pare mai plăcut cu asemenea cîrciumar şi asemenea tovarăş. Mai cu samă de cînd a venit şi un poet. Mihai Codreanu tăcea, pregătind un foc de artificii sau un sonet. Prietinul meu Beno' a zîmbit «impertinent» şi a atacat numaidecît pe fostul colonel. — Stimatul meu domn, zise el rece, însă îi juca o lumină primejdioasă în dosul ochelarilor; dintr-un hogeag plin de funingine au ieşit doi hornari: unul negru din cap pînă în picioare, altul curat. Vă întreb : care din aceşti doi oameni se duce să se spele ? 121 Dumneavoastră îmi răspundeţi numaidecît: cel rlfe-gru. — Nu, tresări cu grabă colonelul, căci ţi-am înţeles tertipul. Se spală cel alb şi curat, căci a văzut pe tovarăşul său negru şi murdar. De altminteri cunosc anecdota. — Insă nu cunoaşteţi, stimate domn, argumentul meu. Cînd doi coşari coboară din funinginea hogea-gului, amîndoi sînt murdari. Aşa că propoziţia e falsă. Prietinul meu Ilie Barbă a rîs mînzeşte şi a declarat că înţelege specificul de care e vorba. Bănuiesc însă că a rămas împuns în amorul său propriu de incorigibila impertinenţă a tovarăşului nostru. La un ceas mai tîrziu s-a povestit la aceeaşi masă şi o istorie veche care părea că-1 duce pe prietinul nostru Barbă din uimire în uimire. — De data asta ne împăcăm definitiv cu colonelul, a zis poetul Codreanu, făcînd semn cu ochiul lui Be-niamin Flum. Vă rog să binevoiţi a asculta. Să vie şi Muţu, căci şi el face parte din această universitate. IV Rabi Ioşua sin Achiva era pribeag şi străin la Viena. Venise de departe, de sub munţii Carpaţi, unde seminţia lui îşi găsise cîndva liman. Se stîrnise dincolo de marginea împărăţiei, în ţinuturile craiului leah, răsmeriţă şi neamul său se afla sub cutremur şi spaimă. Mutîndu-se din tîrg în tîrg ca să-şi caute 122 sprijin şi rost vieţii, ajunsese în scaunul împărăţiei, cea care ţinea subt oblăduirea sa treizeci şi trei de neamuri. Căci numai tituluşul craiului-împărat de la Viena se scrie pe o faţă întreagă a unui hrisov, sub stemele puterii lui şi a zgripsorului negru care le ocroteşte cu clonţul şi ghiarele. împăratul tocmai ieşise în plimbare la Prater şi' Ioşua sin Achiva se afla şi el amestecat în poporul care se îmbulzea înălţînd strigări de slavă. Se îmbulzea norodul preamărind pe domnul său, totuşi unii erau cu luare-aminte şi la acel străin îmbrăcat aşa de ciudat, cu caftan şi ştramel şi cu perciuni lungi, şi c-o privire de singuratic care nu caută decît înlă-untrul său, ca să deslege în sine tainele lui Dumnezeu şi problemele încîlcite ale Talmudului. Măritul împărat a binevoit a zîmbi. La Viena nu se mai văzuse de mult asemenea înfăţişare pitorească. A dat poruncă de oprire. Norodul a făcut departe ocol şi zid la poruncile slujitorilor ce se aflau în preajmă. Numai Ioşua sin Achiva a rămas în locul unde se afla, iar împăratul, cîrligîndu-şi de trei ori degetul arătător al mînii drepte, i-a făcut semn să se apropie. — Cine eşti tu ? a întrebat înălţimea sa. Ioşua sin Achiva a răspuns, închinîndu-se cu frică : — Sînt un biet filosof, slăvite împărate. — Aşa, s-a veselit împăratul ; şi de multă vreme te afli la Viena ? — Am sosit în noaptea asta, mărite domn. — Aşa ? Ai aici afaceri ? — N-am afaceri, măria ta; sînt un sărman al vieţii. — Aşa ? Şi ce fel de filosof te afli a fi ? 123 — Sînt un filosof după voia şi mila Domnului Dumnezeu. Filosofia mea este cunoaştere şi pătrundere. — Aşa, a zîmbit împăratul. Prea bine. Doresc să aflu cunoaşterile şi pătrunderile tale. Poftesc să-mi spui la ce te pricepi mai cu osebire. Poate te pricepi la cai de călărie, la pietre preţioase, la dame nobile, la guldeni de aur ? Lumea, împrejur, de şi de departe, asculta cu mare plăcere şi se veselea de bună-voia împărăţiei. — Mă pricep şi la acestea, a răspuns umilit Rabi Ioşua sin Achiva. — Atunci să vii după amiază la palat, a poruncit împăratul, ca să cunosc şi eu ştiinţa ta filosofească. Să-l lăsaţi să intre, a adaos măria sa cătră aghio-tanţi; şi nobilii domni s-au închinat. Ca să nu fie nici o întîrziere plăcerii împărăteşti, slujitorii au apucat pe Rabi Ioşua îndată ce trăsura aurită s-a pus în mişcare. Nu l-au lăsat nici un pas, nici să vadă alte uliţi şi grădini ale Vienei, nici să mînînce. Iară Rabi Ioşua, din semeţie, n-a mărturisit că nu pusese de două zile nimic în gură. Cînd orologiul de la turnul palatului împărătesc a arătat ceasul la care luminăţia sa se trezeşte din somnul de după amiază, slujitorii l-au adus pe filosof şi aghio-tanţii l-au înfăţişat. împăratul se afla în foişorul său încununat cu trandafiri, într-un jîlţ larg şi moale, cu sfetnicul său cel mai de taină. Rabi Ioşua a păşit domol înaintea măriei sale. Stăpînul l-a privit un timp, apoi a dat zîmbind o poruncă sfetnicului său şi acesta a intrat în cămările dinlăuntru ale palatului şi s-a întors fără întîrziere, punînd pe măsuţă, înaintea măriei sale, două diamante mari. 124 — tina din aceste pietre, a grăit împăratul cairă Rabi Achiva, e adevărata, iar cealaltă e falsă. Poţi să-mi spui, filosofuie, care e cea bună ? — Da, mărite stăpîne, aş putea să spun. — Fără să le atingi şi să le cercetezi de aproape, ca neguţătorii de la Amsterdam ? — Aş putea şi aşa : fără să le ating şi să le cercetez de aproape. — Să vedem. — Numaidecît, mărite stăpîne. Binevoieşte, măria ta, a pune una din pietre în paharul cu apă ce se afiă înaintea luminăţiei tale. împăratul a dat drumul uneia din pietre în paharul cu apă. — Piatra aceasta e falsă. — Pe ce-ai cunoscut ? s-a mirat împăratul. — Nimic mai lesne, mărite doamne; numai diamantul adevărat îşi păstrează şi în apă strălucirea. — Atunci tu crezi că cealaltă piatră e cea bună ? — S-ar putea. Insă înainte de a cerceta şi pe aceea într-acelaşi chip, aş îndrăzni să spun că e tot falsă. Deoarece cinstitul sfetnic s-a întors prea repede şi, după cît îmi închipui, diamantele coroanei se află în hazna zidită, straşnic păzite, închise cu nouă porţi şi încuiate cu nouă chei. împăratul s-a uimit de răspuns şi a bătut din palme. — Să se dea acestui filosof un ban de aur, a poruncit măria sa. Filosofia lui îmi place. S-a dat lui Rabi Ioşua un ban de aur. L-au scris în condici scriitorii şi l-a adus pe tipsie un slujitor galonat. — Să te înfăţişezi la palatul meu şi mîni dimineaţă, a poruncit marele stăpîn. 125 Rabi Ioşua sin Achiva s-a închinat şi, cu banul de aur împărătesc, s-a dus să-şi îndestuleze foamea. La han s-au aşezat străji care îl priveghaau de aproape. Intre aceste străji, a doua zi dimineaţă, s-a dus să-şi facă rugăciunea la templu, apoi a fost dus iarăşi la palat şi a fost pus subt ochii binevoitori ai împărăţiei. Prea puternicul stăpîn se afla îmbrăcat cu straie de călărie, purta cizme înalte cu pinteni de argint şi pană de struţ la pălărie. Paicii ţineau de zăbale un harmasar arăbesc negru ca păcura, care sforăia şi tremura de nelinişte sub şaua împodobită şi frîiele înflorite cu aur şi mărgăritare. Rabi Achiva s-a ploconit, aşteptînd. .A întrebat împăratul: — Cunoşti, filosofule, ce cal e acesta ? — Da, luminate doamne ; e un cal primejdios. împăratul a binevoit a rîde : — E un cal arab, filosofule, pe care voi să-l încalec azi întăia oară. — Da, înălţate împărate, a dat răspuns Rabi Io-şua ; după seminţia lui, acest harmasar va fi fiind arab, dar după firea lui e primejdios. Cutez a sfătui pe luminăţia sa să nu-1 încalece. — Crezi ? a zîmbit împăratul. Sfetnicul de taină a adaos cu grabă : — Au nu ştii tu, omule, că marele nostru împărat e cel mai bun călăreţ din împărăţia sa ? — Se poate, nu mă îndoiesc, a grăit Rabi Achiva. Smerit aş ruga pe luminăţia sa ca să puie întăi şi întăi pe altcineva să încalece calul. Bine ar fi să-l încalece întăi meşterul care i-a dat învăţătură. împăratul s-a înduplecat şi a dat poruncă să vie căpitenia grajdurilor, meşterul de călărie şi doftorul 126 cailor împărăţiei. Acela era totdeauna în strai de piele de cerb, cu pinteni ageri la cizme şi cu vărguţă de trestie în mînă. Cum a auzit de ce-i vorba, n-a pregetat; a pus piciorul în scară şi a săltat în şa. Arabul s-a încordat, a zvîcnit dintrodată înainte; apoi, după cîteva salturi, s-a răsucit, s-a scuturat cu învierşunare şi a pus fruntea în pămînt. Meşterul de călărie al împărăţiei a venit peste cap şi a căzut în grebăn, rămînînd în nesimţire. A strigat cu mînie împăratul: — Cum a fost cu putinţă una ca asta ? Medicii palatului au sosit în grabă şi au ridicat pe meşter. — Cum oare ai putut cunoaşte sălbătăcia calului ? s-a întors cu glas schimbat împăratul cătră Rabi Achiva. Ştii tu, filosofule, că mi-ai scăpat viaţa ? — Văd, măria ta, a răspuns oftînd Achiva. — Spune-mi cum ai cunoscut primejdia. — Iată cum, mărite doamne. M-am uitat la harmasar şi am văzut că are ochii mai mici decît alţi cai. Află, slăvite, că obişnuit caii au ochii mari, alcătuiţi aşa încît omul li se înfăţişează ca un uriaş de care ei se tem. Dar acestuia, omul îi pare aşa cum este, mic şi slab. Aţîţat cum era, şi-a încordat puterea ş-a biruit pe călăreţ. A zîmbit cu îngăduinţă împăratul: — Oricum ar fi, omule, filosofia ta e bună. Poruncesc să ţi se dea un ban de aur. Şi poftesc să vii la mine şi desară. — Mă plec poruncii măriei tale, a răspuns filosoful, şi s-a retras. 127 Sara, Rabi Achiva a fost iarăşi la palat, în cămările dinlăuntru. Măria sa era singur şi părea gînditor. — Ascultă, filosofule, a grăit luminăţia sa ; am văzut că ai cunoscut bine cele neînsufleţite. Pre cît înţeleg, cunoşti şi firea fiinţilor necuvîntătoare. Doresc să aflu cum cunoşti oamenii. — îi cunosc, măria ta, privindu-i cu luare-aminte şi ascultîndu-i. — Aşa ? Prea bine. Atuncea uită-te la mine, ascul-tă-mă şi cunoaşte-mă. Ce-mi poţi spune şi ce-mi poţi proroci ? — Nu ştiu ce doreşte măria sa să-i spun. Cunosc dă măria sa e un domn mare şi viteaz. Dumnezeu s-a milostivit să dea multe daruri alese luminăţiei sale împăratului. Cînd un împărat se sprijină pe Dumnezeu şi pe dreptate, eu nu pot vedea înaintea măriei sale în viitor decît cunună de lumină. Asta-i prorocia mea. Filosoful s-a oprit. — Spune-mi şi altele, a poruncit împăratul. — Aş spune şi altele, mărite stăpîne, însă doresc să-mi păstrez capul. — Nu înţeleg; lămureşte ce vrei să spui. — Doresc să-mi păstrez capul, luminate doamne. De data asta filosofia mea e cu primejdie. — Totuşi te rog să-mi spui. — Nu pot şi nu îndrăznesc, stăpîne. — îţi poruncesc să vorbeşti; şi în acelaşi timp te încredinţez că nu se va clinti un fir de păr din zulufii tăi. Rabi Achiva a tăcut. — Te încredinţez pe sufletul meu nemuritor, a urmat împăratul. Mă jur pe mormîntul scumpei mele mame, împărăteasa. Filosoful s-a supus, închinîndu-se cu smerenie: — Mărite doamne, am înţeles ; am să vorbesc. Cunosc că într-adevăr măria ta eşti fiul prea iubit al slăvitei împărătese răposate, căci orice om are mamă ; dar am băgat de -samă, prea puternice, că nu eşti fiul împăratului răposat. — îndrăzneala ta mă uimeşte! a strigat împăratul sărind în picioare din jîlţul său. Dacă n-aş fi jurat, viaţa ta s-ar fi oprit în această clipă. — înţeleg... s-a închinat filosoful suspinînd. — De unde ? De unde ai putut afla asemenea taină ? se frămînta împăratul. Nimeni, afară de unul Dumnezeu, nu putea şti asta, a îngînat măria sa cătră sine. Numai Dumnezeu şi cu mine. Taina aceasta înfricoşată, s-a întors el cătră Achiva, mi-a mărturisit-o mama, în ceasul morţii măriei sale. O mai ştia şi medicul măriei sale, care îi dăduse sfat să caute sămînţa moştenirii în afară de iatacul împărătesc, căci măria sa împăratul răposat se dovedise neputincios şi sterp. A mai ştiut-o şi preotul care mărturisea pe slăvită împărăteasă maica mea. Dar şi medicul şi preotul de mult au murit. Atunci cum ai ştiut tu că maica mea a căutat moştenitor al împărăţiei în braţele unui nobil de la curtea măriei sale ? — Luminate împărate, a îngînat Rabi Ioşua, dacă s-ar fi întîmplat asta, poate n-aş fi putut înţelege. Dar slăvită împărăteasă — Dumnezeu să-i aibă lîngă sine sufletul şi s-o ocrotească în limanul liniştii veşnice ! — slăvită împărăteasă nu a căutat domnia şi mărirea cînd şi-a dorit un prunc, ci a amestecat în asta şi sufletul său... — Nu înţeleg ce vrei să spui... s-a tulburat iar împăratul. 9 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 17 129 — Prea slăvite, s-a umilit filosoful, te rog să fii milostiv cu robul tău. Un urmaş de împăraţi sau de domni mari e bine încredinţat că viaţa lui preţuieşte cu mult mai mult decit cea a muritorilor de rînd. Asemenea viaţă nu se poate răscumpăra decît cu comorile lumii. Iar luminăţia ta, în împrejurarea de ast’ dimineaţă, cînd am scăpat pe luminăţia ta de moarte, n-ai binevoit a-mi lepăda decît tot un ban de au'r cît şi pentru cunoaşterea diamantelor false. Deci am înţeles, împărate slăvite, că eşti fiu al unui om sărman, care-şi preţuia viaţa puţin lucru, dar care va fi fost un fecior frumos şi vrednic, de aceea l-a ales între toţi doamna împărăteasă. Poate a fost unul dintre păstorii din munţii noştri, cînd se ducea împărăţia în petrecere acolo. M-am bucurat, prea puternice, că pot ajunge — pe căi cotite, e adevărat — dar pot ajunge la domnia lumii şi fiii păstorilor. E rînduiala lui Dumnezeu, deci rînduială bună. Inchinîndu-se, filosoful s-a retras spre ieşire, iar împăratul a rămas gînditor. Rabi Ioşua se mira singur, îndreptîndu-se cu totul în altă parte decît spre gazdă : «Cine putea să-şi închipuie că o istorie, pe care am auzit-o la un popas de ciobani în munţii Maramureşului, are să aibă asemenea izbîndă la Viena ? E o poveste atît de rară şi de scumpă, urma sin Achiva mîngîindu-şi barba, încît musai să ies din cetatea împărăţiei şi să-mi pierd urma. Jurămintele Împărăteşti nu ţin decît pînă la miezul nopţii. La acest ceas se amestecă raţiunea de stat şi Ioşua sin Achiva cată să fie departe.» Aşa se face că zbirii tainici ai împărăţiei nu l-au mai aflat pe filosof la han. 130 De şi a ascultat cu atenţie istorisirea şi a îăcut liaz, prietinul meu Barbă nu şi-a mai amintit nimic despre ea a doua zi. Căzuse în el ca o pasere cu pene ajjrii în Marea Moartă. Totuşi îmi mărturisi că ar îi avut un vis ciudat. Se făcea anume că petrecea la curtea din Viena şi sta de vorbă cu Francisc Iosif-Impărat, care îi era văr primar... V Cum toate poveştile şi snoavele au un sfîrşit, sînt nevoit să adaog că, îndată după război... îndată după războiul acestălalt, în care oamenii forţei s-au ridicat împotriva spiritului, prietinul meu fostul colonel mi-a adus vestea că, în urma pogromurilor ce au dezonorat laşul nostru, şi Muţu Podgoreanu şi prietinul meu Beno s-au prăpădit; i-a amestecat viforul cu frunzele anului 1941 şi cu pămîntul acestei sărmane ţări. Nu mă aşteptam să-l văd pe fostul colonel atît de mişcat. — Nu înţeleg de ce mai întîrziem în această viaţă... am suspinat eu. — întîrziem ca să ne facem datoria... mi-a hotărît el. M-aş simţi dezonorat dacă n-aş lua iar comanda regimentului meu de artilerie, ca să detun hoarda nazistă. Orice s-ar spune, îmi priau mai bine discursurile cîrciumarului şi impertinenţa lui Flum ; am cetit două din cărţile domniei tale. Pe a treia, prietinul meu colonelul Barbă n-a mai apucat s-o cetească. A căzut în luptele de dincolo de Carpaţi. 9* 131 ROXELANA I A In primăvara anului 1930, pe o vreme prielnică, am văzut Constantinopolul, avînd buni tovarăşi pe Ştefana Velisar şi Ionel Teodoreanu. Dormeam în Pera la un hotel apusean ; dar zilele mi le petreceam mai mult în Istambul. Cercetam bazarurile şi marile moschei ale sultanilor cuceritori. Căutam în Hipodrom şi la basilicile vechi prefăcute în geamii urmele Bizanţului. Pe mine mă interesau îndeosebi unele privelişti şi locuri în legătură cu istoria Moldovei. Aveam nevoie de ele pentru un roman istoric pe care tocmai îl isprăveam : Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă. Aşa încît: uneori mă despărţeam de prietinii mei, ca să cercetez colţul de oraş unde a fost cîndva Bogdan-Serai, sau mănăstirea sfintei Marii Mogliu-tisa. Am suit şi am coborît treptele Fenerului deasupra peisiagiului nemuritor al Cornului de Aur. Pe dealul din fund, între chiparoşi, era cimitirul Eyub; în altă parte, la ţărmul mării deschise, temniţa împărătească de la Edicule, unde au putrezit şi unii din voievozii de la Carpaţi; în larg, departe, în pîcla uşoară de pe Marmara, insula Prinkipo. De la 132 Vechiul-Serai la Vlaherne, minunata aşezare fără păreche pe pămint se odihnea în soare aşteptînd rodul florilor primăverii. Intr-o joi, am făcut un drum pe la Silivri-Capu, dincolo de zidurile împăratului Constantin, ca să vedem mănăstioara Balîclî, unde a făcut popas întru suferinţele sale de dragoste Alecu Ruset, eroul meu din Zodia Cancerului. Vineri era zi de repaos a osmanlîilor. Sîmbătă am petrecut cîteva ceasuri ad-mirînd, ca să zic aşa, muzeul Seraiului-Vechi. Mai mult magazie de vechituri decît muzeu. Insă noi ne împăcăm mai bine cu neorînduiala şi cu neprevăzutul lui. Avînd în mine viziunea proaspătă a comorilor acestora acumulate nu din gust artistic, ci din uimirea şi lăcomia unor conducători de ordii, nu prin muncă onestă ori negoţ, ci prin silă şi sînge, mă aflam în ziua de duminică singur la o prăvălioară cu vedere spre podul cel mare ce desparte oraşul în două. Stăptnul prăvălioarei se afla singur la acel ceas. Negoţul său era de antichităţi, pe care eu le-am socotit cu mult mai tinere decît păreau. — Aveţi şi n-aveţi dreptate, domnule, mi-a vorbit orientalul. Avem şi imitaţii care ne vin din Germania. Le ţinem la dispoziţia amatorilor americani. Insă avem şi destule lucruri veritabile. Poftim. Cu multe vorbe, neguţătorul mi-a trecut un clit de rondele de fildeş. Diametrul lor nu era mai mare de zece centimetri. Erau subţiri, sumau discret. Un artist persan zugrăvise pe ele miniaturi — scene vioaie în colori ,stinse. Erau o capcană pentru un muşteriu cărunt. Le-am petrecut printre degete, zîmbind ; autorul lor ţinuse să ilustreze anume poveşti din Halima, pe care ce- 133 titorii europeni nu le găsesc în ediţiile traducerilor curente. Poziţiile şi pozele cele mai licenţioase cu putinţă erau alese ca să amuzeze sau barbari tineri, sau civilizaţi obosiţi. Eram barbar, fără să fiu tînăr. Eram european, fără să fiu obosit. Neguţătorul meu a înţeles că nu-i pot fi muşteriu pentru acea marfă şi m-a privit cu oarecare respect. S-a interesat de unde sînt şi cu ce mă îndeletnicesc. L-am făcut să înţeleagă că bunurile mele — dacă pot fi numite aşa — nu sînt dintre acelea pe care rugina le mînîncă şi hoţii le pradă. La cafeaua care mi-a fost oferită după această primă luptă de cunoaştere, am aflat, nu fără surprindere, că interlocutorul meu e un vechi poet. Negoţul lui sprijinea o artă, care în acea parte de lume e mai mult un huzur personal. Cu atît mai mult avea nevoie de sprijinul negoţului său — sau a negoţurilor sale, — cu cît era un străin. Era un armean de sub climele asiatice ale Caucazului. — Am cunoscut şi în ţara mea armeni, — i-iam răspuns eu. Unii ,se află .aşezaţi în Moldova din vremuri vechi. Am dintre aceştia cîţiva prietini ai căror strămoşi făceau afaceri prin Cetatea Albă şi Cafa încă din veacul al paisprezecelea. Ascuţimea judecăţii şi sensibilităţii lor vine dintr-un afund al timpului care merge pînă la asirieni. Mă bucur de cunoştinţa domniei tale. — Mă simt ruşinat, mi-a replicat omul meu, şi mă grăbesc să lepăd într-un fund de sipet miniaturile de fildeş. Pot să-ţi mărturisesc că marfa asta e cu totul nouă. Nu ţi-aş putea oferi ceva veritabil care să-ţi încînte sufletul ca un proverb ori un vers antic. Noi, armenii, avem într-adevăr o vechime mai mare 134 decît brăţările, inelele şi celelalte podoabe ce se cumpără în bazaruri. Nu ne-ar putea face concurenţă decît coloanele pe care le-au adus cuceritorii din risi-piturile de la Delta Nilului, ca să le întrebuinţeze pentru basilicile şi moscheile ce se văd. Se poate ca aceste coloane să mai fie întrebuinţate în alt ev, de alţi cuceritori. Totuşi stăruinţa lor nu se poate măsura cu a spiritului. Poate ţi se va părea interesant să afli că noi, neamurile care nu ne mai numărăm secolele, am trecut dincolo de gluma şi anecdota dumneavoastră. Fără îndoială că cel mai bun semn al civilizaţiei nu e tunul, nici trinitroglicerina, ci o vorbă de duh. Cei care au avut strămoşi în epoca piramidelor preţuiesc mai mult săgeata de aur a inteligenţei. Binevoieşte, rogu-te, a gusta din acest vin dulce din locul unde se află mormintele părinţilor mei şi ascultă o ghicitoare pe care mi-a propus-o un uncheş al meu, cînd eram în vîrstă de şaisprezece ani. Acuma am ani şaizeci şi totuşi o mai ţin minte. La o petrecere, se aflau unsprezece comeseni. Unul din ei, om în toată firea, îşi scapă sub masă inelul şi se apleacă să-l caute. Pînă să-l găsească, îi vine în minte să numere picioarele celor care stăteau pe scaune. Numără : nouăsprezece. Face socoteală. Au rămas pe scaune zece oameni; ar trebui să fie sub masă douăzeci de picioare. Lipseşte un picior. Cum se face asta ? îşi găseşte inelul, se ridică, numără. Zece, afară de el. Toţi şed cuviincios la locurile lor; nimănuia nu-i lipseşte un picior. Atunci de ce a numărat nouăsprezece ? Neguţătorul meu armean m-a privit zîmbind şi mi-a turnat al doilea păhărel de vin dulce. — Ascultă şi un sfat de la noi, a urmat el. Cînd pleci la drum într-o călătorie lungă, dacă e în vre- 135 mea blîndă, între Sfîntul Gheorghe şi Sfîntul Dumitru, nu uita să-ţi iei blana. între Sfîntul Dumitru şi Sfîntul Gheorghe, fă cum pofteşti. La al treilea pahar îţi spun şi ce-i cu picioarele. Cel care scăpase inelul sub miasă, a numărat greşit. Ne-am desfătat astfel cu vorbe şi vin dulce în blîndeţa după-amiezii, cunoscîndu-ne. I-am aflat şi numele, de şi nu era nevoie de asta, ca să fim prietini. II chema Ghirgor Misir. Nu i-a făcut deosebită plăcere aflînd că numele Misir, adică egiptean, se aude şi la armenii moldoveni. — Totuşi, al şaptelea păhărel să-l bem în cinstea armenilor din ţara domniei tale, mi-a zis el. Şi ei şi noi sîntem fraţi cu piramidele. A aflat că am vizitat magazinul de antichităţi care se numeşte Seraiul-Vechi. — Niciodată europenii dumneavoastră n-au cunoscut bine acest loc, m-a învăţat domnul Ghirgor Misir. împresurate de ziduri crenelate şi străjeri cu baltag, grădinile de flori şi plante rare par a se bucura de strălucirea celui mai dulce soare în vederea mării ; cu toate acestea semnul sub care au stat e tris-teţa. Chiparoşii au umbrit tăceri ca de morminte; în platani rîd turturele deasupra furcilor unde putrezeau, mîncate de viermi, căpăţîni de osîndiţi. Marea freamătă delicat la poalele colinei, ca şi cum ar răsfrînge din trecut şi din inima ei stihuri olim-piene ; dar în clădirile împăraţilor războiului nimeni n-a ascultat decît tăcerea. Zidurile ce împresură Seraiul au fost clădite din lespezi de marmoră cu inscripţii ; mîni barbare le-au smuls din locuri sacre, aducîndu-le aici, ca să adăpostească tirani, haremuri de roabe trimese de pretutindeni şi oştime încruntată al cărei vis erau prada şi măcelul. 136 Neguţătorul meu se opri o clipă bucurîndu-se de uimirea mea. — Prea stimate domnule, a urmat el, cu vocea puţintel schimbată; te vei mira mai puţin aîlînd că ţi-am recitat stihuri dintr-un poem propriu, pe care, subt înrîurirea zilei de primăvară mai mult decît a vinului, îl tălmăcesc în onoarea domniei tale. Omul rîdea; ochii lui mari şi negri sub sprîncene puternice şi subt o chică zbîrlită şi căruntă, mă priveau cu tristeţă. — Am să mai adaog, urmă el, că acest neguţător armean, care-şi caută loc de tihnă sub soare, s-a pregătit să fie profesor de arheologie. Şi pe arheolog îl ajută tot negoţul de antichităţi îndoielnice şi rondele de fildeş cu desene obscene. M-am înclinat strîngîndu-i mîna şi l-am rugat să urmeze a interpreta vechea curte a sultanilor, prin care trecusem în ajun ca un turist grăbit. II Omul meu nu era numai poet şi arheolog. Cunoştea bine şi istoria sultanilor. O cunoştea cu durere, deoarece din pricina slujitorilor otomani, nu cu prea multă vreme în urmă, familia lui fusese împrăştiată şi redusă în aşa măsură, încît el nu se mai putea aduna cu nimeni dintre ai săi în această viaţă. ■— Sînt încredinţat, afirma domnul Ghirgor Misir, că atît cei buni cît şi cei fără-de-lege ne vom întîlni întru acelaşi destin. Plata faptelor noastre într-o altă lume şi viaţă, pe de altă parte, e o invenţie a celor care au toate drepturile şi toate bunurile vieţii. Cum 137 ;iş putea atribui inteligenţei supreme asemenea rîn-duială judiciară şi contabilicească ? Totuşi, stimate domn, ceva se petrece in omenire. Indivizii n-au timp ca să vadă în scurtul soroc al existenţei lor, însă arheologii şi poeţii pot distinge o rînduială în cursul ciclurilor. De la împăraţii Asur şi faraoni s-au petrecut în istoria neamurilor destule fapte semnificative. Evident că asta nu mă mîngîie pe mine în scurtul meu stadiu aici. Totuşi mă ajută să urmez linia civilizaţiei noastre mediteranee, mă ajută să fiu acum aici, fără să aştept o răsplată în altă parte. E ceea ce am putea numi idealul oamenilor care s-au perindat, năzuind spre ceva mai bun. Pe morminte cresc florile vieţii. — Eşti poet, am murmurat eu cu o strîngere de .inimă. — Sînt urmaş al asirienilor şi egiptenilor, a suspinat el, cu un accent pe care nu-1 voi uita niciodată. Pe acest neguţător de antichităţi nu l-am mai văzut de atunci şi nu-1 voi mai vedea. Ii rămîn totuşi prietin întru veşnicie. III Aici, la «poarta împărătească», îmi spunea el, la «poarta ortalelor» şi la «poarta fericirii», în întreite ţarcuri de piatră, au furnicat miile de ieniceri, bo-stangii, hadîmbi albi şi negri, cadîne şi roabe negre din Sudan, pitici diformi şi muţi cu frînghioare de matasă, înconjurînd cu slujba lor prea plecată pe măria sa padişahul, cel mai strălucit între măririle pămîntului, biruitorul seminţiilor, umbra lui Allah pe pămînt. Fireşte, această slujbă privea nu atît trebu- 138 rile împărăţiei şi ale noroadelor, cît mîncarea şi împărecherile capricioase ale marelui stăpîn. Bucătăriile unde se amestecau mierea de la Moldova dumneavoastră şi aromatele de la India, haremul unde străjuia ca o fantomă a geloziei rînjite un cîzlar-agasi, hadîmb negru, alcătuiau oarecum cheia intereselor cardinale în această aglomeraţie de clădiri de lemn, chioşcuri, cafasuri, grajduri, odăi, geamii, foi-şoare, ganguri şi havuzuri. Mehmet-Fatîh răzbise aici cu hoardele lui din Asia şi se aşezase cu toată greutatea asupra unui Bizanţ în decadenţă. Era un Bizanţ molatic şi sleit din punct de vedere al forţei militare; dar era un Bizanţ al artelor şi meşteşugurilor fine, al cărturăriei şi inteligenţei greceşti. Dintrodată ordiile cuceritorului, ca şi odinioară cruciaţii grosolani ai Apusului, şi-au însuşit aurul dărî-mînd monumentele, au incendiat palatele şi bibliotecile. Pe basilicile armonioase au aşezat semiluna; mozaicurile măiestrite le-au astupat cu var; lîngă o coloană cizelată de porfir au aşezat o treucă informă de grezie, ca să-şi poată spăla mădulările copiii profetului. Peste Bizanţul de piatră înflorită şi marmoră au suprapus magherniţe de lemn. Astfel au siluit o minune a lumii. Ceea ce alcătuia însă morbul bizantin al decăderii a trecut din ruini în stăpînitorii noi, şi puterea osman-lîilor a clocit încă de la început în măruntaiele ei boala gărzilor pretoriene, a intrigilor de gineceu şi a demnitarilor castraţi. Sultanii au primit de la porfirogeneţii căzuţi rîn-duiala lor de curte. Cum s-au aşezat în palatele biruiţilor sau în ceea ce fusese palate, s-au împresurat de ieniceri şi hadîmbi, de robi şi roabe şi au căutat în haremuri o răsplată de paradis pe pămînt a trudelor războinice din această viaţă. în cea mai mare expansiune a forţei lor, aceşti oameni ai săbiei nu şi-au putut ridica ochii spre orizontul unde locuieşte steaua noastră polară, ci s-au mărginit între aromele cuhniei şi miresmele haremului, amestecînd în ele şi izul sîngelui. Virusul bizantin a mai primit şi adaosul vicleniei europene. Astfel istoria celui mai mare sultan turc, Soliman cel Măreţ, a avut ţesute în ea cele mai crude tristeţi şi turpitudini. Stăpînitorul acesta de noroade a putut coborî în tiirbeaua lui, încredinţat că a stat pe putere şi slavă. Totuşi nu stătuse decît pe putreziciune. IV Hoardele turcomane în răsărit şi ienicerii în apus obişnuiau să culeagă pentru seraiul împărătesc feciori şi fete, alegînd asemenea pradă din ce găseau mai frumos. Băieţii erau cu îngrijire crescuţi şi şeful eunucilor albi alegea pentru slujba înaltei Porţi slujbaşii palatului, caligrafii, muzicanţii, — tot ce purta numele de «icioglan». Ciurucurile treceau afară la munca grădinilor şi acareturilor: aceştia erau «azamoglanii». Rînduiala curţii cerea ca slujitorii albi să nu păstreze din bărbăţia lor decît aparenţa. O parte din fecioarele aduse intrau în haremul marelui stăpîn. Copile cu ochi albaştri din ţinuturile de cjătră miazănoapte, ochi căprii şi cosiţe castanii de la Carpaţi, boiuri unduioase de la Caucaz şi destul de des domnişoare de pe coastele italiene şi franceze. 140 O raită de piraţi berberi au izbîndit astfel a aduce haremului împărătesc o marfă mai puţin obişnuită, întru care s-a aflat şi o odraslă de patricieni de la Veneţia. Copila aceasta a stîrnit mare răzmeriţă în gineceu. Avea ochi verzi aprigi, minte ageră ; lacrimile şi tîn-guirile i-au contenit curînd. A început a privi cu luare-aminte în juru-i. Zîmbetul ei a devenit destul de enigmatic atunci cînd a fost înfăţişată lui Soliman-Sultan. De două veacuri generaţiile succesive de roabe împărăteşti izbutiseră a da lumii cele mai splendide exemplare bărbăteşti. Au fost sultani frumoşi ca nişte zei. Dintre aceşti măreţi feciori se ridicase şi Soliman. Ve-neţiana i-a zîmbit cu plăcere şi a avut ambiţia să-l cucerească. Era un destin de împărăteasă. — Ce doreşti ? a întrebat-o împăratul. — Prea strălucite domn, i-a răspuns ea, aş dori să nu mai văd mutra lui cîzlar-aga şi a acoliţilor săi. Pe lîngă lipsa pe care o au, sînt şi urîţi. Soliman a privit-o cu luare-aminte, mirat de asemenea cutezare. Era pentru el o femeie nouă, cum nu mai văzuse. Ieşind din harem, i-a aruncat pe umăr basmaua de matasă. Cînd l-a primit, bărbatul a găsit în ea mai mult decît nădăjduia, a luat mai puţin decît voia ; a revenit ca la un izvor ce se înoieşte necontenit. Pe lîngă taina ei, pe care o administra cu viclenie, veneţiana răspundea în juru-i, în harem, o veselie de tinereţă şi de primăvară, care a cucerit pe cadînele bătrîne şi pe cîzlar-aga. In scurtă vreme şi^a făcut prietini şi partizani devotaţi. Evenimentul cel mai neaşteptat se produsese în împărăţia osmanlîilor: pa-dişahul, umbra lui Allah pe pămînt, dintr-o anume noapte nu mai cunoştea decît o singură femeie. 141 — Nu-i nimic, suspinau dregătorii bătrîni; va fi şase luni sultană-haseki, pe urmă va trece şi asta cum trece fumul şi cum trec miresmele. Insă harul n-a trecut ca fumul şi ca miresmele. Noaptea a înrîurit asupra zilei; revoluţia a sucit şi a întors datinile ; sultanul şi-:a scos la vedere favorita şi a făcut-o soţie legiuită a sa. Astfel Veneţia, biruită pe mări şi în insule, cîştiga în altă parte o victorie cu atît mai serioasă, cu cît era mai ascunsă. înaintea veneţieneei, locul de sultană-haseki, adică favorită, îl avusese o georgiană languroasă şi blîndă, cu numele Sulame. Era o' simplă roabă şi un simplu obiect de plăcere. Iată-1 pe marele Soliman pătruns de veninul subtil al unei muieri de altă specie. Amorul ei avea rezerve necontenite ; noaptea următoare făgăduia alte delicii care totuşi rămîneau nişte oaze ale unor deserturi neistovite. Trupul ei rămînea întruna proaspăt; stăpînul simţea întruna nevoia să se întoarcă la el. Inteligenţa viperină a acelei europene cu-rînd a înlănţuit deplin pe marele stăpîn al lumii. Pa-triciana a dobîndit nu numai lpcul de tovarăşă oficială, nu numai juvaerurile şi brocarturile, şi ho;rbotele de matasă şi tot ce poftea, — ci şi patru feciori ale căror nume au fost: Mehmet, Selim, Baiazid şi Gingir. Acesta din urmă, pitic şi debil, cu capul mare înfundat între umeri, era poate un simbol al unor amoruri meşteşugite şi bolnave. Şahzade, adică prinţ moştenitor, rămăsese totuşi Mustafa, fiul georgiencei. Deci sultana de la Veneţia, căreia istoricii i-au zis Roxelana, şi-a propus, ca un drept al ei de mamă, să schimbe succesiunea la tron. Fiul georgiencei trebuia înlăturat; în locul lui trebuia aşezat Mehmet. 142 Atacul s-a produs întăi cu blîndeţă, apoi cu oarecare vioiciune, între plăcerile aşternutului. Dar Soliman obişnuia să lase lîngă papucii de după perdeaua uşii preocupările lui politice. Oricît l-a împuns cu corniţele ei sultana-doamnă Roxelana, măria sa stăpînul a păstrat ca pe o lege hotărîrea sa cea dintăi. Atuncea doamna Roxelana a cerut mijloace de iz-bîndă de la umbrele strămoşilor săi din cetatea Adria-ticei, adăogînd în acelaşi timp practicile prea obişnuite în serai. Din harem în ganguri, de la cîzlar-agasi lia capu-agasi, din poartă în poartă, de la roabe la robi, de la slujitori la demnitari, de la Divan-Yolu la Arz-Odasî, iau început a umbla vorbe şi prepusuri care arătau pe şahzade Mustafa uneltind în vilaietul său din Asia. Şahzade Mustafa avea trupe puternice în Amasia şi,ienicerii îl preţuiau ca pe un mare viteaz. Bizuin-du-se pe credinţa şi dragostea oştenilor, Mustafa avea deci intenţia să dărîme din scaun pe părintele său Soliman. — De ce-i tăcut şi mîhnit în astă sară domnul meu ? întrebă sultana-doamnă. A primit veşti neplăcute de pe cîmpurile de luptă ? — Nu, zîmbeşte obosit stăpînitorul ; oştile noastre se dovedesc biruitoare pretutindeni. — In Tracia seceta urmează să ardă ogoarele noroadelor ? — Nu, a plouat; dar putem da noroadelor de aici pîne din Asia. împărăţia noastră e întinsă şi se va mai. întinde. — Poate m-a urît domnul meu pe mine. 143 — Nu, floare a sufletului meu; nu-i asta. La tine găsesc numai bucurii. Vin la tine ca să răsuflu de intrigile fără sfîrşit ale împărăţiei. — Sînt intrigi în jurul măriei tale ? a întrebat cu nevinovăţie Roxelana. — Sînt, suflete; sînt, scumpo ; dar le uit cînd păşesc pragul tău. N-aş crede că am un duşman într-un copil al meu prea iubit, care cunoaşte că rinduiala mea a fost scrisă pe stîncă de granit. Ştie că mă va moşteni, deci nu-i nimic adevărat. Să lăsăm asta. Tu, nepreţuit dar al lui Allah, apropie-te şi dă-mi ce nu-mi poate da nimeni în această viaţă. Sultana-doamnă a oftat mîngîind pe soţul său. Primindu-i desmierdările, gîndul ei fix rămînea neadormit, ca o candelă arzînd pururi. Nu mult după asta, în preajma sărbătorilor bairamului, un călăreţ grabnic de la Stambul a ajuns la Amasia, în tabăra oştilor lui Mustafa. A cerut intrare la măria sa şi s-a înfăţişat c-un coşuleţ de aur plin de naramze şi caise zăhărîte. A îngenunchiat ridicîn-du-1 deasupra frunţii şi a aşteptat să fie întrebat. — Cine eşti ? de unde vii ? — Sînt robul strălucitului padişah şi al măriei tale, a răspuns hadîmbul negru şi uriaş. Aduc dulce dar de la împărăţie. Mi l-a încredinţat cu mînile sale însăşi mărita doamnă-sultană. Mi-a spus: Dă-1 fiului nostru, şi să ospăteze sănătos. Să-i fie cu priinţă Allah! — Aşa a spus doamna-sultană ? — întocmai aşa, mărite stăpîne. Toată suflarea împărăţiei îţi doreşte sănătate şi ani îndelungaţi. — Să spui că ai adus darul. Cum te chiamă ? — Omar mă chiamă, prea slăvite. 144 — Să spui, Omar, că ai adus darul; l-am primit şi mulţămesc frumos. — De la Stambul pînă aici la Amasia, am umblat ca o săgeată, fericite doamne. — Văd, Omar, şi-ţi mulţămesc şi ţie. Ca să cunoşti mila mea, iată, îţi dăruiesc acest roib pe care am poftit să-l încalec în dimineaţa asta. Al tău să fie, cu tot tacîmul lui. Robul a bătut metanie, sărutînd poala straiului lui şahzade. — Şi pe lîngă asta, îţi dăruiesc, Omar, şi această naramză îngheţată de miere. Mînînc-o aici în faţa mea şi să-ţi aduci aminte de mine. — Da, mărite stăpîne; pînă la sfîrşitul vieţii mele n-am să uit mila măriei tale. Cu mîna sa şahzade a ales şi i-a dat naramza. Omar a primit-o din genunchi şi a mîncat-o. Apoi s-a ridicat ca să se ducă să-şi ia harmasarul roib. N-a mai ajuns calul pe care-1 ţineau paicii. A şovăit, a căzut în brînci, s-a zvîrcolit, şi în puţine clipe a rămas pe spate, cu ochii morţi boldiţi spre cer. — Duceţi harmasarul în grajd, a poruncit Mustafa şahzade paicilor săi. Daţi cuvînt la odăi să vie vracii să ridice pe acest biet om. Ce-o fi avut ? După aceste cuvinte a învălit paneraşul în pînza de matasă în care fusese adus şi a privit în tăcere spre doi din slujitorii săi de taină, care îl aşteptau la treptele cerdacului. Ei au plecat frunţile. Cel mai în vîrstă a murmurat: — E un dar femeiesc. Bărbaţii întrebuinţează hangerul. — Să dea vracii ştire că robul a murit de inimă, a hotărît, întunecat, Mustafa şahzade. 10 145 V Cînd s-a vestit în serai de întîmplarea de la Ama-sia, Roxelana doamna s-a uimit nespus, frămîntîn-du-şi mînuţele cu degete subţiri. Apoi a poftit numai-decît să se înfăţişeze domnului său sultanul ca să-l bucure că veştile de sănătate din partea lui şahzade sînt mulţămitoare. — Bănuiesc că fructul dăruit de Mustafa robului va fi fost otrăvit... a şoptit ea, cu ochii măriţi de spaimă. — E cu putinţă asta ? Nu cred... a răspuns sultanul. De ce eşti atît de neliniştită ? — Sînt neliniştită, stăpîne, din două pricini. Să ne aşezăm pe această canapea, lîngă havuz. Nu-i nimenea alături, în Divan-Yolu ? — Nu-i nimeni. Vorbeşte. — Sînt neliniştită, stăpîne, deoarece coşul de fructe zăhărite l-am trimes eu. Şi s-ar fi putut ca naramza s-o guste şahzade. — Crezi c-a fost înveninată ? — Se poate, mărite stăpîne. Ce nu se .poate în această puternică împărăţie ? S-ar putea să nu fi fost otrăvită naramza. Vracii de la Amasia arată că robul avea inima slabă şi a căzut de trudă. — Dacă vracii au spus aşa, atunci nu-ţi înţeleg fră-inîntarea, floare de rai. — Mă frămînt, mărite stăpîne, ca şi cum aş fi vinovată eu. Dacă a fost cumva fructul înveninat ? — N-a fost înveninat. — Ba s-ar putea să fi fost, stăpîne. Cine a adaos acea naramză, văd că e greu să se afle. Am pricină să fiu de două ori neliniştită, pentru că bună-voia stăpî-nului a hotărît şi copilului meu,iubit Mehmet o raia 146 la Dunăre. Stăpînul meu a binevoit a-idărui şi aur şi a-i hărăzi ortale bune de ieniceri. Dacă a fost în primejdie Mustafa, poate fi în primejdie şi Mehmet. Lumea e plină de fiinţi zavistnice, stăpîne iubite, şi te poftesc să nu mă laşi singură în iatacul meu. Sînt plină de îndoieli şi frică. Sultanul a încercat s-o liniştească; ea i-a zîmbit cu mîhnire şi s-a alipit de el ca o iederă. — Am avut un vis urît, mărite doamne. Visul s-a împlinit într-adevăr. Cei doi vraci, care aduseseră de la Amasia ştire la împărăţie, au plecat din Stambul cu o epistolă bine-cuvîntată de la tată cătră fiul său. In ziua ce a urmat s-a pecetluit la Divan-Yohl plecarea lui Mehmet şi vistiernicul Porţii a adus în burdufuri aurul. S-au înfăţişat şi căpitanii ienicereşti ca să însoţească, pe calea Adrianopolului, alaiul tînărului vlăstar al împăratului. La al şaselea ceas, copilul urma să se înfăţişeze şi să îngenuncheze la sărutarea mînii părintelui său. La acel ceas sultana-doamnă Roxelana a dat strigăt cumplit şi a căzut cu faţa în jos peste cele din urmă zvîrcoliri ale iubitului său fiu Mehmet. Au venit asupra ei femeile, ridicînd-o. Ea le-a respins,. cu priviri crîncene. S-a zvonit îndată că feciorul a avut o boală prea grabnică, poate de inimă. Şi mama s-a retras rănită, încuindu-se în iatacul ei. Se ridica împotrivă-i ceva mai mare, mai mult, mai covîrşitor decît sultan Soliman. Soarta, cu ochi de ghiaţă verde ca şi ai doamnei Roxelana, i se împotrivea, făcînd altă rînduială viilor şi morţilor. Lacrimile şi strigătele nu folosesc la nimic. Unii filosofi apuseni au dovedit celor iniţiaţi că Dumne- to* 147 2eu e o născocire pentru cei slabi, ca sâ-şi poată suporta mizeria. Duhul pe care-1 avem în noi e o forţă în sine, care poate restabili cumpăna împrejurărilor. Deci Roxelana a zîmbit numai puţintel trudită domnului său cînd el a venit s-o cerceteze. Era tare şi totuşi trebuia să pară slabă. Era hotă-rîtă să înfrunte orice şi totuşi a căzut în genunchi înclinîndu-şi fruntea şi cuprinzînd acel trup care vibra de cîte ori ea se alipea de el. Pindu-i impresia pasiunii amoroase, Roxelana a rugat pe marele stăpîn s-o ierte că-i pricinuieşte tulburare şi mîhnire. — Am pierdut un bun scump, gîfîia veneţiana şoptit. Doresc altul tot de la cel ce mi-a dăruit pe întâiul. Măritul împărat i-a cuprins tîmplele: — Alină-te, iubirea mea, a zis el grav. Trist sînt şi totuşi mă faci fericit. Fi-vom pururi amîndoi şi în cealaltă viaţă. Ochii ei erau o mare adîncă şi liniştită, sub luciul căreia se pregătesc dezastre. VI Iată că, într-o zi, unul din slujitorii credincioşi ai sultanei-doamne a găsit, din întîmplare, pe calea de la Scutari, în Anatolia, un călăreţ de olac ucis şi jefuit de lotri. Ii lipseau calul, armele şi banii; însă în căptuşeala hainei îi rămăsese o carte pe care slujitorul a adus-o stăpînei sale. Călăreţul ucis părea a fi un trimes tainic şi acea carte cuprindea poate veşti în legătură cu treburile împărăţiei. 148 Doamna Roxelana a chemat pe doi din icioglanii săi caligrafi şi le-a dat cartea s-o deslege. Cum au străbătut cu privirile rîndurile epistolei, acei icioglani au căzut cu frunţile la pămînt şi au strigat: — Aman, doamnă! se găsesc în această carte uneltiri primejdioase împotriva stăpînului nostru padişahul. — Vai! a strigat doamna Roxelana, pocnindu-şi palmele; numaidecît vreau să cunosc primejdia, ca s-o afle c-o clipă mai devreme domnul meu, din gura mea. Luminăţia sa rămînea-va în putere şi pe cei vicleni îi va zdrobi sub copitele calului său! Cei doi caligrafi s-au sfiit mai întăi, după aceea n-au întîrziat a arăta adevărul. — Slăvită doamnă, stăpîna noastră, taina ce ni se dezvăluie e cu primejdie mare, ca o sabie cu două tăiuşuri, căci, din anumite vorbe ale acestei epistole, se înţelege că Mustafa şahzade e amestecat într-o înţelegere cu persienii, împotriva slăvitului său părinte. — Vai şi iar vai! s-a frămîntat doamna Roxelana, nemaiputîndu-şi stăpîni cutremurul. Primejdie pentru viaţa stăpînului nostru este să dăm la iveală uneltirea, au să n-o dăm. Căci dacă o dăm pe faţă, pentru sufletul părintesc va fi ca şi o moarte; iar dacă n-o dăm, primejduim deasemeni pe luminăţia sa. Icioglanii au îngenunchiat şi au bătut metanie, apoi s-au retras. — Nu spuneţi încă nimic nimănui, i-a îndemnat doamna Roxelana, şi şi-a tras din cingătoare na-frama, ca să-şi ascundă lacrimile. Cartea a rămas pe măsuţa de abanos. N-a trecut nici un ceas şi ştirea a început să bîzîie pretutindeni în serai ca un bărzăun supărător. 149 Cînd Soliman-Sultan a intrat, cu privirile neguroase, în chilia soţiei sale prea iubite, doamna Roxelana s-a repezit ca s-acopere cartea, cu Iadurile feregelei. — Nu, nu! a strigat ea spăimîntat, cu palmele împreunate. — Iubita mea doamnă, a rostit el grav, mărturiseşte-mi ce se întîmplă. Nu-mi ascunde nimic. Am văzut cartea. — Copilul nu poate fi vinovat! a strigat veneţiana. E sînge din sîngele măriei tale. Cruţă-1. Soliman-Sultan s-a apropiat şi a mîngîiat-o. — Vreau să văd cartea. — Domnul şi stăpînul meu, se zbătea ea, sînt încredinţată că e o carte plăsmuită. Duşmanii noştri se ascund pretutindeni în juru-ne; îi avem şi înăuntru şi în afara seraiului. Nu te lăsa biruit de mînie, soţule al meu iubit! Ascultă-mă şi pe mine o dată. Aş vrea mai bine să mor decît să te văd âtît de tulburat. — Dă cartea ! a poruncit sultanul. Veneţiana s-a ferit şi a lăsat la vedere, pe măsuţa de abanos, cartea. Scena aceasta de tragedie s-a prelungit după toate rînduielile marei arte, pînă ce Soliman-Sultan a primit-o pe doamna sa în braţe şi i-a şters lacrimile cu barba. — Eşti o muiere neştiutoare! i-a zis el cu blîn-deţă, depunînd-o delicat pe sofa. Ce pot şti femeile despre treburile încurcate ale unei împărăţii ca a mea... Aceeaşi barbă s-a zbîrlit cu turbare în Divan-Yolu, unde l-au împresurat pe măria sa dregătorii .chemaţi în pripă. Sultanul a aţintit cu priviri pline de înfri- 150 coşare pe Rustem-vizir; şi cînd şi-a învăluit iar barba de viforul mîniei, Rustem-vizir a căzut în genunchi şi şi-a înclinat fruntea pînă la imineii cei roşii ai împărăţiei. — înţelegi ce-ţi poruncesc eu, Rustem ? a întrebat împăratul cu glas trudit de bîntuirea furtunii. — Ascult, prea mărite stăpîne. — Iţi poruncesc, Rustem, să iei cu tine destui oşteni ai mei de credinţă, să treţci cu ei chiar astăzi Boazul şi să n-ai hodină pînă la Amasia. Să-mi aduci pe Mustafa aici. Să nu-1 strici. Vreau să-şi mărturisească în faţa mea nelegiuirea. Rustem, marele vizir, a îndrăznit: — Să fie oare vinovat fiul strălucirii tale ? — Vom vedea, Rustem. In faţa mea nu va putea tăgădui. Iar dacă e nevinovat, Allah va lumina judecata noastră. Rustem a fost într-o săptămînă la Amasia. Marele vizir cunoştea puterea oştilor lui Mustafa, precum şi dragostea lor pentru şahzadd. Pe de altă parte, în lungul drumurilor Anatoliei, credinciosul împărăţiei cugetase la întîmplare şi-şi înşiruise întrebările şi răspunsurile după metoda retorilor greci. Ciudată acea scrisoare care a apărut dintrodată în serai, adusă ca de o pasere măiastră. Ciudată acea scrisoare după jocul otrăvurilor. Ciudată împotrivirea stăruitoare a doamnei-sultane. întreg seraiul o cunoaşte, întreg seraiul se uimeşte de mila doamnei-sultane. Insă împărăteasa n-a plîns atîtea lacrimi la moartea fiului său Mehmet. Fiinţa aceea aprigă şi ageră ca o coasă n-a fost dăruită de Allah cu duhul blîndeţii. Rustem-vizir simte că în dosul ochilor ei verzi poate fi scrisă şi soarta căpăţînii sale. 151 Ajuns la tabăra lui şahzade, Rustem-vizir s-a închinat cuviincios şi a fost primit cu bunăvoinţă. Fiul a aflat că părintele său pofteşte să-l vadă grabnic. E o poftire prea stăruitoare. Rustem-vizir ocoleşte pricina pentru care s-a făcut chemarea, însă chemarea e stăruitoare. Dacă se poate, fiul trebuie să se pregătească fără întîrziere de drum. Porunca este ca Rustem-vizir să nu se întoarcă singur. — A poruncit părintele meu aşa ? Cu glasul său ? — Aşa a poruncit, cu însuşi glasul strălucirii sale, se închină Rustem. Mustafa şahzade priveşte cu luare-aminte pe dregător; întreabă zîmbind : — La Istambul vremea e bună şi liniştită ? — Aş putea să-ţi spun că-i bună, şahzade, răspunde vizirul, însă n-aş grăi adevărat dacă ţi-aş spune asta. Ştii că-mi eşti drag şi că vechii slujitori ai împărăţiei te preţuiesc ca pe o piatră rară. — Atunci s-aşteptăm să se facă vreme bună, a răspuns coconul împărătesc. Deocamdată îmi prieşte mai bine la Amasia. Rustem şi-a pipăit grumazul. — De şi partea aceasta a fiinţii mele e în primejdie, a rîs el, voi duce stăpînului nostru răspunsul măriei tale. VII Cînd s-a aflat rezultatul soliei marelui vizir, doamna Roxelana s-a bucurat făţiş. A cuprins rîzînd puţintel răutăcios pe domnul său şi i-a rostit înţelepte cuvinte: 152 — Cîteodată întîrzierea e prielnică, stăpîne bune. Cît aşteptăm, va ieşi la lumină adevărul. Soliman-Sultan a suspinat neguros. — Iubita mea, a răspuns măritul stăpîn, ceasul mîniei mele a trecut. — Nu-i aşa ? mă bucur nespus, domnul meu. — Aşa este, doamnă, ceasul mîniei mele a trecut. In acel ceas, credinciosul Rustem a fost în primejdie să treacă puntea vieţii. Mă duc eu însumi la Amasia, ca să judec acolo pe fiul meu. Roxelana s-a spăimîntat, s-a zbătut, a încercat să vorbească, să se împotrivească. împăratul i-a astupat gura încondeiată trandafiriu. N-a mai vrut s-asculte nimic. Rîdea strîmb. A rămias neînduplecat. — împlineşte-mi măcar o rugăminte, prea iubite stăpîne, a îndrăznit într-un tîrziu Roxelana. Ia cu măria ta pe pruncul nostru Gingir, ca să se bucure şi el de călătorie şi să-ţi fie iniina blîndă cînd vei ajunge acolo. Gingir iubeşte pe Mustafa ca pe-un Dumnezeu. — Bine, a încuviinţat sultanul. Pregăteşte-ţi pruncul. II iau cu mine, ca să se bucure de priveliştile împărăţiei noastre ca de nişte jucării ce nu vor fi niciodată ale lui. — Vai... a suspinat doamna Roxelana. — Mîngîie-te, a zîmbit Soliman, căci partea lui în această lume nu e cea mai rea. Coconii măreţi sînt mai în primejdie decît acest prunc cu care soarta n-a fost darnică. E destul de ascuţit la minte, ca să-ţi spuie tot ce va vedea. Luînd deci cu sine pe mezinul său prea iubit Gingir, slăvitul sultan a trecut cu mare alai în Asia. După rînduiala Porţii, nu era îngăduit noroadelor să-l întîmpine. Stăteau departe de cale, îngenunchiate. 153 La popasuri, ajungeau înainte cei nouăzeci şi nouă de bucătari, ascuţindu-şi cuţitele. In vremea ospeţelor stăteau şirag în jurul cortului celui mare nouăzeci şi nouă de baclavagii. De la cel dintăi ceas al zilei, nouăzeci şi nouă de bărbieri aşteptau scularea marelui stă-pîn al lumii. Ostile împînzeau satele, vămuind oile şi grînele. Navrapii ajungeau cu harmasarii lor pînă în zările cele mai depărtate, împungînd cerul cu suliţile, ca să ieie spaimă neamurile. Astfel stăpînul cel înfricoşat al lumii a ajuns la porţile Amasiei şi slujitorii împărăţiei au întins cortul cel mare de matasă, cu bold de aur în vîrf. Porunca a fost să rămîie marginea taberii împărăteşti pustie. Şi se vedeau desluşit focurile taberii oştenilor lui şahzade. Un pîlc de cavaleri cu z-ale şi coif a trecut în pas domol cătră acea tabără a coconului împărăţiei, şi cum au ajuns în preajma săivanului albastru al lui Mustafa şahzade, au strigat porunca stăpînului celui mare. Cînd s-a auzit asemenea poruncă, ordiile fiului s-au sculat sunîndu-şi armele. Şahzade a încălecat făcîn-du-le semn de potolire cu braţul înălţat. A zîmbit cu trufie; ienicerii lui îi erau credincioşi. îşi cunoştea puterea, Allah îi ştia nevinovăţia. Deci şi-a pus harmasarul alb în galop săltat şi a fost în clipă lîngă cortul părintelui său. Călăreţii lui s-au oprit la o bătaie de săgeată. Fiul a aruncat slujitorilor de la cortul verde frîiele calului; pîlcul lui de oaste a dat strigăt şi ortalele rămase în urmă au răspuns, încît vulturii de sub cerul nouros au abătut spre pustie. Era o zi mohorîtă, fără soare, şi vîntul sufla dinspre munţii depărtării. Soliman-Sultan asculta posomorit în despărţitura din fund a cortului său strigătele prelungi ale oştirii 154 de la Amasia, pe cînd icioglanii săi, după rînduială, desfăceau de pe Mustafa şahzade armele. Cînd feciorul cel semeţ a păşit spre despărţămîntul sfînt al cortului, muţii l-au şi împresurat cu juvăţurile. El s-a oprit numai o clipă, scăpărîndu-şi privirile în jur. C-un muget înalt de leu mînios, s-a abătut spre cei mai de aproape lovindu-i cu străşnicie. Au căzut cîţiva în juru-i încolăcindu-se ca viermii. — Nu te îndura, stăpîne şi tată ! a strigat el. întăi judecă-mă. Sultan Soliman a desfăcut un colţ de perdea, arun-cînd o privire groaznică asupra gîzilor. Mustafa a făcut un pas îndărăt spre ieşire, ca să-şi cheme credincioşii. Atunci muţii s-au izbit din nou asupra osîndi-tului, l-au doborît şi l-au ţintuit la pămînt, zugru-mîndu-1. In acel minut a intrat de-afară, alergînd cu bucurie spre Dumnezeul său, Gingir mezinul. Cînd l-a văzut căzut şi zdrobit, a ţipat răsucindu-se în Ioc ca şi cum ar fi fost cuprins de nebunie năprasnică şi s-a prăbuşit asupra mortului. Apoi îndată s-a ridicat, privind cu ură spre tatăl său şi rupînd de pe el straiele-i de matasă. Cu podoaba pe care o avea la centură, un stilet mic, o jucărie aurită, s-a străpuns pe loc în inimă, ridicîndu-şi viaţa. S-a auzit afară ropotul străjii lui Mustafa, întorcîn-du-şi caii spre tabără. Odată cu vîntul s-a îndîrjit murmurul ordiei de la Amasia. Crainicii trecuţi de cătră cortul verde spre ei au strigat poruncile stăpînului celui mare, dar ienicerii lui şahzade n-au răspuns la chemarea de rugăciune a hogilor şi, cînd i-a îndemnat Ia prînzare bătaia căldărilor, au rămas cu armele în mînă, îndîrjiţi. 155 Sultan Soliman a poruncit să fie ridicat din cortul său leşul zeului palid, care fusese şahzade Mustafa, iubitul său, şi să fie lepădat spre marginea taberii, ca să se îndestuleze de vederea lui ostile de la Amasia. Crainicii au strigat: — Dacă braţul meu nu m-ascultă, îl tai; şi dacă inima mea nu m-ascultă, o străpung! Bătrînul ulemâ Selim-Hafiz a recitat psalmul regelui Daud, cînd s-a ridicat asupra sa fiul său Avesa-lom. S-a făcut apoi tăcere asupra taberii şi împăratul a ieşit călare împotriva ordiei de la Amasia, singur. Privea neînduplecat, ca un îmblînzitor care-şi cunoaşte fiarele. Rînd pe rînd ortalele s-au supus şi şi-au închinat frunţile în ţărînă. Astfel a pierit Mustafa şahzade şi împărăţia s-a •întors la Istambul. VIII înlănţuirea predestinată a întîmplărilor s-a oprit o clipă, aşa încît unii dintre muritori să aibă iluzia bi-ruinţii şi a veşniciei. Numaidecît fantomele adevărului au ieşit din mormintele proaspete. La cel dintăi popas pe calea Istambulului, icioglanii care despoiaseră pe şahzade s-au înfăţişat la marele stăpîn, îngenunchind şi întinzîndu-i hîrtiile găsite asupra mortului. Soliman s-a posomorit. Masa fusese bună. II aştepta hodina pe piei de tigru a ceasului de după amiază. — Ce-i asta ? îmi aduceţi alte dovezi ale vicleniei osînditului ? 156 — Slăvite stăpîne, a răspuns cu mare umilinţă Arun, mai-marele caligrafilor, n-am li îndrăznit să tulburăm din nou pe strălucirea ta cu altă dovadă de vinovăţie. Dar hîrtiile pe care le aducem mărturisesc altfel. S-ar putea ca ele să fi fost pregătite de Mus-tafa-bei. — Atunci ? — încredinţăm pe strălucirea ta că ceea ce am găsit noi nu-i plăsmuit. Cunoaştem caligrafiile tuturor diacilor care s-au învrednicit să îndrepte cărţi împărăţiei, cu iscăliturile şi peceţile şahilor de la răsărit şi a beilor de la miazăzi. Nu poate fi nici o îndoială asupra celor cuprinse în cărţi. Se vede, din ce-am cercetat, că şahziade a fost străjer neclintit >al hotarelor împărăteşti. Toţi se supun ameninţării lui şahzade şi mărturisesc dorinţă de pace, ca să nu supere cu nimic bunul plac al strălucirii tale. Iată. Arun caligraful a dat cetire cărţilor de la Persia, şi de la Industan, şi de la Egipet. Soliman a rămas ca o stană pe covorul lui. Allah îi trimetea pedeapsă cumplită, căci porunca sa pricinuise jertfa unui nevinovat şi acel nevinovat era copilul său. Şi-a stăpînit gemătul lăuntric, şi-a încleştat în ghiare barba. Nu mai era nimic de făcut. Cei pieriţi nu se mai înalţă din sîngele lor. Soarta îi hotărîse asemenea crîncen ceas, pentru păcate şi greşeli trecute. Mai fericit era mortul care se ducea să fie încununat cu lumină la scaunul lui Allah, decît măria sa care, pe acest ticălos pămînt, rămînea încărcat de ani, sfîşiat de zadarnice păreri de rău. Cine era vinovatul adevărat ? Cine pusese la cale pieirea copilului său ? Cum spun jurisconsulţii bizantini, — cine a avut interes să facă asta ? Cui foloseşte moartea primogenitului său ? Vrea Domnul Dumnezeu, 157 în mînîa sa, să-i întoarcă braţul spre a zdrobi pe alţii ? Să fie vinovată aceea care-i dă pe pămînt fericirile raiului ? Sau vor fi fiind vinovaţi alţii dintre atîţi răi care furnică în umbra Porţii ? Mişelnică e făptura omenească şi mînia fără frîu îndeamnă în anume ceasuri pe domnii lumii să dea drumul izvoarelor de sînge, ca să nu mai rămîie neam omenesc trăitor sub soare ! Icioglanii se retrăseseră. Sultanul se cumpănea înainte şi îndărăt în locul său, clătinat de spaima singurătăţii. Murmura versete sfinte. O Allah! Ila Allah ! singur mă aflu în valea mîhnirii... Chiamă pe rob sub lumina ta ; conteneşte-i osînda. A lovit cu inelul gongul din a dreapta sa. A poruncit negrului care s-a arătat sub perdeaua de catifea să cheme pe Selim-Hafiz. Bătrînul tîlcuitor al legii Prorocului a ascultat mărturisirea domnului său. A luat în mînile-i cu unghii cîrligate cărţile aflate. S-a cufundat în cetirea lor. După cetirea lor a oftat şi a tăcut. — Ce spui tu, Selim-Hafiz ? a întrebat împăratul. Selim-Hafiz n-avea nimic de spus. Totuşi trebuia să spuie ceva, căci asta era slujba lui. Mai bine ar fi fost să fie întrebat înainte de fapta cea crîncenă, dar împăraţii au narav să făptuiască întăi şi să întrebe după aceea. — Mărite stăpîne, a suspinat clericul, nici un fir de păr şi nici un pai nu se clinteşte aici pe pămînt fără ştirea lui Allah cel veşnic. N-avem nimic de făcut. Să ne închinăm şi să ne supunem. Marele Soliman s-a simţit mai mic decît toţi mişeii împărăţiei sale şi două lacrimi i-au izvorît din ochi. Le-a alungat cu mîna stîngă în lungul bărbii. 158 — Vinovaţii... vinovaţii... a şoptit el. — Allah va lumina înţelepciunea domnului meu... a răspuns bătrînul. — Ce să fac, Selim-Hafiz ? Bătrînul s-a închinat cu smerenie şi frică : — O, stăpîne, Selim-Hafiz spune că pămîiîtul e sătul -de sînge... împăratul a înălţat fruntea şi a încruntat sprinceana. Selim-Hafiz s-a dus la ale sale. i Legea împărăţiei otomane deschidea urmarea la tron celui de al doilea fiu al doamnei Roxelana, Selim cu numele. Fără îndoială, Domnul Dumnezeu îl vesteşte pe împărat că altfel nu poate fi. Căci numele lui Selim şahzade e şi numele lui Selim-Hafiz. Prin asemenea potriviri îşi dă Domnul Dumnezeu înştiinţarea. Dar Selim, al doilea fecior al doamnei Roxelana, era un flăcău pînteco's şi buged. Ii plăcea să mînînce * îmbielşugat şi se spunea că are o înclinare neînfrînată pentru vinuri, cu care se îndeletnicea în tovărăşia unor prietini. Mult mai mult se bucură de dragostea maicii sale Baiazid, al treilea fecior, care avea în priviri ascuţimea ei şi în înfăţişare liniile divine ale frumuseţii. Gingir, copilul şubred, se prăpădise prin voinţa prea înaltă a lui Allah. Deci, urmînd legii, Selim avea dreptul tronului. Totuşi împăratul bănuia că Roxelana va pune înainte dragostea ei pentru Baiazid, împăratul a ottat întru singurătatea lui. Ajungînd la Stambul, înălţimea sa va avea poate să judece pe prea iubita-i soţie. Poate Allah îl va lumina s-o ierte, căci ea îi rămîne totuşi singura mîngîiere a vieţii. Insă urmaş va fi Selim, după legea împărăţiei. Alaiul împărătesc a trecut în şeici Boazul şi împăratul a pus piciorul în grădinile seraiului. 159 Ro'xelana îşi primise veştile de la oameni ai săi, prin călăreţi grabnici şi înţelegea că i-i ameninţată viaţa. Totuşi destinul trebuia să-l cîrinuiască ea, aşa cum înţelegea şi cum hotărîse. Putea pieri; era însă o mamă vitează. Cînd a intrat împăratul în grădină, curtenii au ocolit pe alei şi l-au lăsat singur. Intru Intîmpinarea măriei sale venea doamna Roxelana. Ea era singură; femeile sale pîndeau de după perdelele haremului. Muţii împărăteşti nu se îndepărtaseră ; se opriseră în fund, aşteptînd poate o poruncă. Doamna Roxelana şi-a repezit asupra lor fulgerul privirii, apoi şi-a îndîrjit trupul, ca o viperă care atacă. Soliman s-a oprit părînd nehotărît. Ea păşi grabnic pînă în faţa lui şi a căzut în genunchi. — Doamne al milei! Doamne al iubirii mele ! a cîntat ea cu glasul nopţilor cînd stăpînul său o cerceta ; nu mă cruţa, doamne, dacă pofteşti să-mi iei viaţa. Lipsită de mîngîierea ta, fiinţa mea n-are preţ. Nu mă lepăda însă gîzilor: ridică-mi viaţa cu mîna ta. Era încă frumoasă ; tocmai atunci ieşise din baia stropită cu mireasmă de trandafiri. Purta feregeaua primei lor nopţi. Intre două scoarţe de matasă, îi întindea leşul uscat şi vechi al unei flori rare. — Ce-i asta ? a întrebat împăratul. — E floarea care a fost martoră a bucuriei mele dintăi, doamne. De atuncea, din noaptea neuitată, o păstrez. Cu sîngele meu să înflorească din nou. I se desfăcu feregeaua, i se luminară sînii. Avea spre domnul său avîntul cu care îl biruia totdeauna în luptele intimităţii. Veneţiana calculase şi abstinenţa împăratului în răstimpul tristei Iui expediţii. 160 La un ceas după această întîlnire primejdioasă, în chioşcul din vreme pregătit, Soliman se desfăta în ospăţ, pregătindu-se pentru alte plăceri mai tari. Pe cînd Mustafa şi Gingir dormeau alături în ţărîna Asiei. IX A doua zi şi a treia zi doamna Roxelana a aşteptat o hotărîre nouă în ce privea urmaşul împărăţiei. Dar acea hotărîre n-a venit, aşa încît lupta trebuia începută iar şi dusă fără oprire. Cu cît îl împovărau anii, împăratul se arăta mai încăpăţînat. Socotea rînduielile sale pe pămînt drept lege dumnezeiască ; hotărîrile sale, munţi de neurnit. I se părea că aşezămintele sale vor stărui în veac şi pururi. Selim beţivul rămînea deocamdată urmaşul neînduplecatului. Doamna Roxelana hotărîse în taina sufletului său altfel şi îndeplinea tot ce trebuia ca să treacă peste hotărîrile omeneşti, substituindu-se cu se-meţie Celui care împărăţiile ca pleava le vîntură. Din cîte cunoştea şi săvîrşise odrasla de patricieni era mai mult decît oricînd încredinţată că vorbele mari care încearcă să cuprindă necunoscutul şi neştiutul nu au nici măcar umbra unei realităţi. In faţa unei voinţe covîrşitoare, totul trebuia să cedeze. Prima noapte a revederii ei cu Soliman-Sultan rodise domnia vilaietului Cilieiei, în preajma Stambu-lului — deocamdată temelie a clădirii măreţe pe care o pregătea pentru iubitul său Baiazid. S-a dus şi ea împresurată de curtea domnească la ţărmul Mării Pontice, să aşeze pe Baiazid-bei în scaun de poruncă. I-a 11 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 17 161 umplut haznaua, i-a dăruit sfetnici potriviţi şi oşteni credincioşi în număr îndestulător. Cînd s-a întors la Stambul, a găsit pe marele său stăpîn mai puţin înclinat să stea cu dînsa de vorbă despre treburile împărăţiei. Soliman avea din cînd în cînd mîhniri posomorite. Unii din curteni credeau că duhul lui Mustafa şahzade tulbură somnul părintelui său. Robii de la iatac l-ar fi auzit pe sultan, noaptea, grăind cu cineva şi tînguindu-se. — împăratul slăbeşte... ziceau unii. De aceea împăratul, mai slăbit fiind, se îndemna mai ades să scurteze de căpăţînă pe unii dintre sfetnicii săi care se aflau încă în putere. «Se apropie plinirea hotărîrilor mele...» gîndea doamna Roxelana. Va fi fost Baiazid prea crud la minte, vor fi fost iscoadele neadormite ale împărăţiei mai isteţe, — iată că se vădiră la ţărmul pontic viclenii şi planuri de nesupunere. — Scumpo, i-a zis într-o după-amiază Roxelanei împăratul, am aflat veşti nu tocmai plăcute din Ci-licia. — Ce este ? a tresărit împărăteasa. Tresărind, a zîmbit cu dulceaţă domnului său. — Scumpă şi singură a mea iubire, a urmat Soliman, scumpă şi singură a mea răsplată, a vrut Allah, se vede, să n-am noroc la feciori. Unii au pierit nevinovaţi. Aflu şi de unul vinovat, care e încă în viaţă. S-a dărîmat cerul, s-a dărîmat pămîntul, apoi s-au amestecat vîrtej în fiinţa şi în cugetarea ei. Uneltirile iubitului său Baiazid erau date pe faţă. Nu era cu putinţă să tăgăduiască. Se vedea din înfăţişarea împăratului că firele înţelegerilor şi intrigilor au fost date la iveală. 162 — Cum ? e cu putinţă una ca asta ? a strigat ea cu iuţeală. Copilul inimii mele ? Cel pe care l-am socotit cel mai tare sprijin al părintelui său ? Să mă ruşineze într-atît ? Cred tot, stăpîne; înţeleg tot, stăpîne; însă cred şi înţeleg prea tîrziu. Trebuia eu cea dintăi să bănuiesc; de la început nu mi-au plăcut purtările acestui nenorocit copil pe care l-am purtat în măruntaiele mele. L-am socotit dar de dragoste; îl urăsc acuma. Dacă a pierit Mustafa nevinovat, să piară de zece ori în chinuri Baiazid, care e viclean cu adevărat domnului şi părintelui său. Să moară! Voi muri şi eu, după ce-1 voi vedea pe el murind. Era atîta patimă şi hotărîre în ea, încît împăratul s-a înspăimîntat. Fără îndoială că o va pierde. Fără îndoială că va rămînea cu totul singur. Se vor scufunda odată cu ea primăverile repetate ale nopţilor ei. A încercat s-o domolească : — Fii înţeleaptă, suflete, îi şo'ptea el cuprinzînd-o. L-au ademenit alţii; aceia sînt mai vinovaţi decît el. Ii împuţinăm pe cei mai vinovaţi şi copilul îşi va veni în fire. II chem să-l judec. Vei vedea că nici n-am nevoie de vorbe. Linişteşte-te, rămîi frumoasă şi zîm-beşte-mi. Baiazid a primit poruncă să se înfăţişeze la împărăţie. S-a înfăţişat cu ochi de spaimă ; a intrat şovăind în chioşcul unde l-au călăuzit curtenii. Privirile lui au căutat furiş pe muţi cu juvăţurile lor. Dar muţii nu se vedeau. Nu-i nimic, împăraţii au şi alte mijloace tot aşa de sigure, ca să te scufunde dintrodată în umbra morţii. ll* 163 împăratul şi doamna Roxelana se aflau singuri. Doamna Roxelana tăcea, palidă ca niciodată. Stăpînul cel mare l-a privit sever. A intrat un icioglan cu cupe de băutură dulce pe-o tabla de aur. — Ia şi bea, l-a îndemnat bătrînul c-o voce care n-avea în ea nici dragoste, nici ură. Baiazid s-a cutremurat. A întins mîna, a luat o cupă, a băut o înghiţitură şi a închis ochii, aşteptînd moartea. Cînd, după o clipă, a ridicat pleoapele, a văzut pe părintele său bînd domol ce mai rămăsese din lichidul început. împăratul a depus cupa şi i-a zîmbit întăi lui, apoi doamnei Roxelana. Obrazul mamei s-a luminat uşoi'. — Părintele tău şi stăpînul nostru, a zis ea, socoteşte că nu e destul de înţelept să te ţinem departe de noi. Deci îţi porunceşte să te întorci un timp în serai, la dascălii tăi elini. X Aceasta a fost istorisirea prietinului meu, neguţătorul armean. 1 Amurgul umbrea grădinile Istambulului. Priveam mişcat ostrovul de arbori şi clădiri al Seraiului Vechi. Domnul Ghirgor Misir mă îndeamnă cu oarecare maliţie să observ că expunerea sa, de şi mi-a fost servită în stil înflorit, după moda răsăritenilor, totuşi are îndestulătoare elemente europene. — Trebuie să sacrificăm Răsăritului şi Apusului, a încheiat el. Poezia noastră domoleşte întrucîtva realismul domniei voastre, pe care eu îl socot mai mult critică decît literatură. 164 După cît se vede din faptele riguros istorice pe care ţi le-am înşirat, oamenii îndeobşte stau mai prejos decît înţelepciunea în sine, care sălăşluieşte în lucruri. Nimic nu foloseşte celor răi; nimic nu foloseşte în aparenţă cetor buni. Totuşi între tragedii de apocalips şi zigzaguri dintre care unele retrogradează, inima mizerabilelor fiinţi care sîntem noi urmează o spirală ascendentă. , Am uitat să pun la locul cuvenit finalul. Această Roxelană fără păreche, care şi-a îndeplinit menirea ei dizolvantă împotriva inamicilor creştinătăţii, n-a pierit nici de ştreang, nici de mătrăgună ; ci a răposat ca o împărăteasă prea iubită, iar măreţul său domn Soliman a risipit asupra mormîntului ei flori şi lacrimi. îndată ce florile s-au ofilit şi lacrimile s-au zvîntat, muţii seraiului au îndeplinit lucrarea lor asupra lui Baiazid, întrebuinţînd juvăţuri din matasa cea mai fină. N-a întîrziat după aceea mult nici împăratul. S-a dus să găsească între hurii pe veneţiană. Iar Selim beţivul a scris în catastif jertfa tuturor fraţilor săi din acelaşi sînge, după legea neclintită a acelui mormînt al zădărniciilor care se numeşte Seraiul Vechi. Iată, se face noapte. Asupra Bizanţului se va ridica luna. Prietinul meu a tăcut. Simţeam amîndoi truda zilei. Căscam pe rînd ; ne era somn. — Da-da, am mormăit eu privind visul Bizanţului... Rămîi cu bine, prietine. MITREA COCOR 1949 CAPITOLUL I Cum. a rămas orfan Mitrea Cocor da la Malu Surpat u departe de marginea unui bărăgan, lîngă apa Lisei, clădiseră rumînii sat, demult, or fi fiind de-atunci o sută de ani. I-au zis Malu Surpat, căci Liisa îşi săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari puhoiul rupea şi sunpa ogoarele din coasta satului. Bărăganul, tot rumînii îl porecliseră «Dropiile». Ziceau ei: — Acolo se coace ă!l mai bun grîu al ciocoiului. Dinspre acea parte pluteau uneori pe vîntul înălţimii cîrdurile de sălbătăciuni de la care luase nume pustia. — Nu e pustie, ar putea să se aşeze în ea sate; dar Mavromati bătrînul a lăsat cu blestem feciorilor lui să nu îngăduie nimănui aşezare acolo. La Dropii e aur, boierii adună bogăţii; noi trăim în 'strîmtoare şi putrezim în sărăcie. Ieşeau oamenii vara la cîmp treciînd prăpastia Lisei pe un pod şubred. Clînd ajungeau la Puţul Boilor, simţeau adiind dinspre Dropii mireasmă de grîu copt. 169 — Mi-e poftă de ipiine albă... zicea careva. Ceilalţi rîdeau. A răspuns odată unul: — Aşteaptă pînă la ziua de apoi, cînd vom brăzda noî bărăganul. Vorba aceasta, încă neînţeleasă pentru el, a auzit-o atunci Mitrea Cocor, fiind în vîrstă numai de unsprezece ani. A rîs şi dînsul. — De ce rîzi, mă ? l-a întrebat maică-sa, care îşi făcuse cuibar de paie lîngă el în căruţă. — Rîd şi eu, aşa. — Cînd nu pricepe, omul să nu se strâmbe. — Ba pricep. Tatăl mîna în faţă cei doi murgi. A întors fruntea şi a rînjit: — Mitrea ăsta are minte de firoscos; trebuie dat la învăţătură. — Ba mai bine îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. I-a dat cu dosul palmei ipeste gură. Mitrea şi-a înghiţit lacrimile şi a tăcut. — Nu mai spui nimic ? Mitrea şi-a plecat fruntea îndărătnic. A întors într-o lăture un ochi negru şi fioros. Femeia l-a lovit iar. — De ce-1 lovişi, Agapie ? s-a răsucit din nou omul, — Uite-aşa, căci se uită la mine ca hoţul. — Agapie, lasă băiatul în pace. — Nu-1 las; tu, Iordane, să nu te-amesteci, căci eu îi sînt stăpînă. Numai o dată să-l prind că se mai uită ca acum şi-i spînzur pielea-n cui. Aşa te uitai şi tu oîndva, dar te-am domolit. O să-l domolesc şi pe Mitrea ăsta. Gospodarii de la Malu Surpat, care puneau nume noi la toate, porecliseră pe Agapia lui Lungu «Scurta», căci i-ajungea numai pînă la subsuori lui Iordan. Scurtă, groasă şi colţată. Iar lui Iordan, din neamul Lungu, îi spuneau Cocor, căci avea nas lung şi coroiat şi ista puţin adus din şale. Era un om blînd şi domol. II cicălea şi-l împungea muierea în toate zilele anului, şi în cele lucrătoare şi în sărbători. Se suia pe un scaun ca să se poată holba la dînsul mai de aproape. Bl se supusese; însă Mitrea, care semăna leit cu taică-su, moştenise spinii ei. Fusese înscris la primărie cu porecla tatălui său. Nu-i zicea Mitrea Lungu, ci Mitrea Cocor. Mai moştenise de la Iordan tăcerea hursuză şi aruncătura de ochi într-o parte. Ii era drag lui Iordan. Insă Agapia îl prigonea. Zicea dînsa: — Mai bine îl fătam mînz şi-l mînca un lup. Agapia 'înseamnă în limba elină «iubire». De iubirea maicii .sale, lui Mitrea îi venea uneori să se ducă în lume şi să nu se mai întoarcă. Agapiei îi era drag feciorul cel mare. Ii semăna ei în toate. Era scurt şi gros ; nici nu-1 luaseră la oaste. Se pricepea la învirteli şi afaceri. Făcuse tovărăşie cu un neguţător, apoi se lepădase de tovarăş şi deschisese singur moară cu benzină, la marginea dinspre pustie a satului, cît mai departe de apa Lisei. Acelui morar scurt, gros şi puhav îi zicea Ghiţă Lungu. Oamenii nu-i mai scorniseră altă poreclă. Numele pe care îl avea morarul îi era cea mai potrivită nepotrivire. Agapia Scurta, de la vîrsta de cincisprezece ani, de cînd se măritase, avusese destui prunci. Tot la doi ani unul. Dar nu-i rămăseseră în viaţă decît ăştia doi. Pe Ghiţă, cel dintăi, îl alăptase ea singură 17! trei luni. Avusese mare iubire pentru el: totuşi, de la trei luni îl lepădase, şi, de n-ar fi avut soacră-sa, Constandia, milă să-i aplece la o capră, s-ar fi dus şi Ghiţă pe drum neîntors. Isprava asta n-o săvîr-şise din răutate, ci pentru că era copilă neîmplinită. O tînguiau moaşele din sat, că o măritase tatăl ei, unchiul Manole, încă nevîrstnică. Dar unchiului Manole, cîrciumarul, îi pierise năprasnic muierea, strivită de o bute şi, după destui ani, cum spunea dînsul, i se cuvenea şi lui altă nevastă. Aşa că luase o văduvă de la Adîncata, iar pe Agapia n-o mai suferise lîngă el. Iordan Lungu era şi el pui, dar părinţii lui se lăcomiseră la pogoanele de zestre. Afacerea se încheiase în grabă şi Iordan se trezise stăpîn la casa fetei, înainte de a face armata. De nu l-ar fi răscumpărat de la comisie cîrciumarul, ar fi fost albastru. Insă nici aşa n-a fost tocmai bine, deoarece de ardeiul Agapiei i s-a pîrjolit curînd gîtiţa. Alţi şase prunci, pe care i-a dăruit lumii fata lui Manole, unii s-au prăpădit de pojar, alţii de bube, alţii de plînsori, alţii de fiertură de măciulii de mac. Fiecare «cum i-a fost scris». Agapia nu-i mai primise la sînul ei. Moaşele au sfătuit-o să nu-şi facă inimă rea. Al optulea a fost Mitrea. Ăsta a trăit. A biruit şi sugăricea de covrig mestecat în gură, şi macul, şi pojarul, şi vărsatul. Nu s-a opărit aînd a vărsat că’-darea cu apă clocotită. Nu l-au sifîşiat porcii cînd l-au găsit în albie în dosul casei dînd din picioruşe şi mînuţe ca un gîndac şi gungurind spre ei. N-a pierit nici din fiertură de poame crude, nici din balega de cal stoarsă de babele satului în gura lui, cînd a avut tuse măgărească. S-a îndărătnicit să rămînă pe lumea asta păcătoasă. 172 Era croit să crească înalt ca taică-su. Nasul pornit ca un clonţ de erete. Ochii i se măreau şi i se lungeau ca doi lostuni. Taică-su îl iubea cunoscîn-du-se în acel fecioraş. Deci Agapia nu-1 putea suferi. Ii găsea pricină oînd îl vedea în apropierea ei şi era mereu gata să-l ardă c-o joardă. Mitrea a învăţat curînd să se ferească. Avea picioare lungi şi sprintene şi-o zbughea înturnînd spre ea cap zbîrlit şi rîs drăcesc. Maieă-sa îl pîndea mai cu samă cînd se furişa în grădina din dosul casei la vremea cireşelor şi a prunelor. — Sări tu, sări gardurile, bărzoiule, îi striga ea. Pînă ce ţi-o intra un par. El se scufunda prin mărăcinişuri, ieşea prin spărturi ; ea sărea gardul după el, prigonindu-l pînă în uliţă. Mitrea se oprea tocmai la gîrlă şi se mira că nu se proţăpise mumă-sa în ameninţarea pe care i-o arunca lui. «O să-i intre cîndva — rînjea el singur — şi atunci scap !» Cînd f'lămînzea şi se întorcea la înserat, Agapia îi scutura praful cu băţul şi după aceea îi punea sub nas\blidul cu imîncare. Zadarnic se tînguia lui Iordan copilul. Omului trudit, abia sosit de la ţarină, din vipia verii, îi trebuia linişte. Iar copilul se gîndea să fure cumva cîţiva bani, pentru o cutie de chibrituri, să dea foc casei oînd o fi mumă-sa la război singură. Mai greu decît oricînd era iarna. Fluierau în coş vînturi turbate. El scîncea în întuneric, pe un capăt de rogojină. Uneori,'îritr-un tîrziu, îl acoperea cineva prin întuneric c-un ţol mai gros. Mitrea simţea. «O fi fiind taica, se gîndea el. Insă nu e taica, deoarece dînsul calcă greu.» 173 — Poate iSÎnt paşii «îngerului», a zis el o dată cătră ai săi, Maică-sa l-a rîs: — Ce înger să vie la un diavol ca tine ? Intr-o zi s-a rugat cătră Iordan : — Taică, acuşi, în vremea iernii, eu mai mult lenevesc. Vara, am ba gîştele, ba cei doi purcei, ba caprele. Ba fugi la cîrciumă, ba la popa. Du-te şi adă vaca de la cîrcl. Iarna, am mai puţine. M-aş cere, taică, la şcoală. Mă îndemnară domnul învăţător ; zice că sînt tir de grîu în 'mărăciniş. Dacă învăţ, e ca şi cum m-ar săpa şi m-ar plivi. La Sfinţii Apostoli împlinesc treisprezece ani. — Auzi ce spune prîslea ? s-a mirat Iordan. Agapia, care ascultase de după uşă, venea asupra lor eu priviri aprige. — Auzii. Dar tu, Iordane, învăţaşi carte ? Dar eu ? Ce-mi trebuia pacostea asta ? Nici pe Ghiţă nu-1 dădui la pierdevară. Avem ce lucra altele, şi, har Domnului, nu ne lipseşte nimic în casă. Să-şi adune prîslea al tău minţile că, de nu, îi dau una la tidvă de i-o cufund pînă în burtă. Dacă i se pare că leneveşte iarna, îi găsesc eu de lucru. Iţi arăt eu, clie-lule, care îmi umbli după tichie de mărgăritar ! Prîslea n-a îndrăznit să rostească vorbele care clocoteau în el. Ar fi voit să strige: «Ciumă, nu mumă !» — dar s-a lovit cu palma .peste gură. Ea l-a privit lung şi a zîmbit răutăcios : părea a-1 înţelege. A trecut asta. A trecut iarna, apoi şuvoiul de primăvară al Lisei. Au ieşit mălurenii la arat. Mitrea a pus mîna fo:st... Aviaţie, comandament... ce să spun ? Nu se poate .să nu observăm că se petrece un fenomen insolit. Sîntem de meserie, ce draou ! Şi ne dăm seama. Comunicatele, oricît de camuflate ar fi sub figuri de stil, .mărturisesc o şovăire îndărăt. — Numai atît ? tresări iar locotenentul. Dar la Leningrad, la Moscova, şi undeva pe Volga... — Da. înspre partea unde mergem şi nu mai ajungem. In trei puncte de importanţă hotăritoare. Nu luaţi şi voi, băieţi? adaose arătînd cu ţigareta sticla de coniac. Cum spune plotonierul major Cataramă, «treaba s-a corăslitără...» Colonelul iavu un rîs urît, cu dinţii negri. — Dar mai este ceva. Ruşii au pornit contraatacuri dure care nu slăbesc. Trebuie să recunoaştem că înaintarea lor e continuă. Pe de altă parte, trupele suplimentare ale camarazilor care trec în front îmi par inferioare celor de-acum doi ani : tineret crud, insuficient instruit. Ce-aţi zice să vîrîm şi noi, dintrodată, trenul ăsta de ţărani în vijelie? Frumos, nu? Ii spulberă ca pe .un fulg de colilie. Aşa şi cu copiii ăia. Vin cu entuziasm ; ţipă grozav cîntece ; după aia plîng şi chiamă pe Mutti. Iiar din fundul Răsăritului vin noroadele astea, domnilor, perfect echipate, 250 perfect instruite. Parcă nu sînt alea care s-au retras. Sînt şi alea, dar apar altele şi mai multe, mii şi milioane... Aviaţie, tancuri, artilerie motorizată, catiuşe şi mai ştiu eu ce. Ce n-au, domnilor ? Eu, drept să vă spun, ca vechi militar care am făcut campania cu ruşii în tinereţe, îi admir. Pe mine mă nelinişteşte că tot vin, că tot vin zdrobind. L-au bătut pe Napoleon. Se 'dovedeşte că şi Genmania .pierde .partida. Colonelul îşi mai aprinse o ţigară şi sorbi încă un păhărel de coniac, după multe altele. I se amplificau gesturile, îi sporeia vocea răguşită. In aclea sară fruntaşul Cocor era schimbul întăi în garda trenului, la vagonul ofiţerilor, împreună cu Dafinescu Ilie. Mitrea de partea asta, Dafinescu de partea cealaltă. Geamurile vagoanelor acoperite cu perdele, «ca să nu vadă răcanii ce fac ăi mari», după cum se exprima însuşi contingentul. Colonelul se afla aşezat între lumini şi perdelele pe care le observa Mitrea ; aşa încît Mitrea vedea umbra colonelului, neagră şi puţintel mărită pe perdeaua unui geam. In liniştea şi singurătatea locului, Mitrea îşi oprea plimbarea şi asculta ; cînd şi cînd auzea o frîntură de frază. Şi observa mişcările umbrei colonelului. Cu mîna stîngă scotea din gură ţigara cu ţigaret lung, iar cu dreapta închina din cînd în cînd un pahar. «Ii place tare băutura care se chiamă coniac, îşi spunea Mitrea toarnă coniac puţintel într-un pahar mare. Toarnă des. De nouă ori a ridicat pînă acum braţul drept.» Mitrea rîdea singur prin întuneric. îşi aducea aminte ce spusese şi Cataramă despre ruşi: «Păi nu ne fu vorba aşa, mă muscalilor ! Ba că porniţi contrarevoluţie, ba că n-aveţi armament... Aveţi de toate lacătul lui sfîntu Petru de la poarta raiului. L-au 251 ferchezuitără pe Napoleon, or să-l ferchezuiască şi pe Hitler.» Era o noapte fără lună. In fundul răsăritului se proptiseră nouri negri ca munţi încremeniţi. După ce ascultă sfîrşitul de discurs al colonelului, care răzbea din vagon în tăcerea de-afară, lui Cocor îi veni schimbul. Caporalul de gardă îi aduse alt ca: marad în loc. Fruntaşul îi dădu consemnul şi se retrase. Putea să doarmă pînă la ziuă. Vagonul lui «de animale» era al şaselea din coadă. Găsi în preajmă, aşteptîndu-1, pe caporalul Florea. Depărtîndu-se puţin spre coada convoiului, Mitrea îi povesti cu vocea pe jumătate cele văzute şi auzite. Adăogi căscînd: — Pe cît văz, se ocupă şi domnii ofiţeri de război ca şi plotonierul major al nostru. Fierarul nu făcu nici o observaţie. II întrebă: — Ţi-e somn, Mitreo ? — lini e şi nu prea. De ce ? — Dacă ţi-e somn, nu intra în vagon. E cam zăpuşeală şi te trăsneşte duhoarea. Ieşii niţel şi după aia nu mai putui intra îndărăt. Mă brînci afară. De aia te-iam aşteptat. Am găsit eu aci, la cincizeci de paşi, o căpiţă de fîn. Ne aşezăm cu spatele în ea şi stăm bine. Noaptea trece în clipă. Mai avem trei ceasuri pînă la ziuă. S-au mişcat pînă la căpiţa de fîn şi s-au cuibărit prin întuneric. După ce-a trecut un timp, fierarul a întrebat: — De politica din ţară nu vorbeau ? — De cine? De Antonescu ? — Da. — De ăla nu vorbeau. 252 — Păi peste unii din cei chemaţi la conac. — Aţi fost ? Ce este ? — Este că s-a încheiat armistiţiu cu sovieticii. De-acuma gata, ne vedem de-ale noastre, scăpăm de nemţi. Prin întuneric, morarul căuta să desluşească cine vorbise. — E pretorul, îi şopti la ureche popa Nae. — M-aş duce şi eu pînă la conac, se îmbulzi între ei Ghiţă. — Nu face, îl sfătui şeful de post Danţiş. Domnul Cristea e obosit; a cinstit ceva cu noi; s-a culcat. Se scoală mîine dis-de-dimineaţă, ca să ia măsuri. — Ce măsuri ? — Măsuri ca la un asemenea eveniment. Facem cunoscut oamenilor, explicăm, sfătuim... — Aşa e, o să-l văz mîine. Popa Nae îi dădu cu cotul. Ii şopti: — Ce să-l vezi ? Vezi-ţi de nevoia ta. Vin ruşii. — Ei, şi ce e dacă vin ? mormăi Ghiţă. — Nu e nimic, dar îţi spun, să ştii. Asta-i părerea mea. S-au. întors la Malu, vorbind cîte şi cîte mărunte, pe sub stelele veşnice. 295 Boier Cristea, cu faţa serioasă şi severă, a fost în trăsurica cea joasă pe arcuri, cu hăţurile bidiviilor în mînă, mai devreme decît ora şase. A trecut domol pe la toate cîte le avea la Hagiu. Toţi oamenii erau pe la locurile lor. Aşa fusese porunca lui: toţi la datorie 1 Apoi a pornit grabnic spre Dropii. Acolo s-a supărat, găsind puţină întîrziere. Abia fuseseră porniţi bo'ii înjugaţi s,pre plugurile rămase pe brazdă. Triglea îl văzuse de departe şi-l aştepta la «odaie», în mijlocul drumeagului din preajma gospodăriei Dropiilor. Era cu capul gol; adierea dimineţii îi spulbera părul alb. Ţinea în dreapta o bucată de lanţ. — Ce-i cu lanţul ? întrebă Trei-Nasuri, oprind bidiviii deodată. — Nu-i nimic, boierule; e un lanţ al nostru. Cristea îşi umflă glasul, întrebînd tare: — Auzirăţi vestea de pace ? — Auzirăm. — Cînd ? Cum ? se miră proprietarul. — Păi, ştiu eu ? A venit unul la miezul nopţii. Fusese în sat. Şi ne spuse el. — Ei, ce ziceţi ? Vă pare bine ? — De, boierule. Nici rău ne pare, nici bine deocamdată. Noi, săracii, urmă Triglea aruncînd lanţul, aşteptăm să vedem ce-o fi. Cum se urni boierul, baba Chiţa scoase de subt un şopru capu-i de bufniţă veche, privind în urma trăsurii. — Taică Trigleo, ţipă ea ; ce fu asta ? Mai adineauri vremea părea frumoasă. Văz că se borşi! CAPITOLUL XVI Nastasia face un drum tainic 1ntr-o diminsaţă, copila lui Ciudosu, Miţa, numai de opt ani, dar trează, ageră şi sprintenă ca o iadă, trecu în fugă pe la moară, ca să întrebe «cînd porneşte motoru, că ar veni şi taica să macine», şi se hîr-joni două clipe cu Nastasia, care torcea într-un dos însorit, la adăpost de vînt. Ciudosu era vecinul de peste gard al Anineascăi. Nevastă-sa, Maria, fusese capra — iar Miţa se dovedea a fi iada, numai ca să se împlinească un proverb din bătrîni. — Fugi, Miţo, se apără Nastasia ; lasă-mă, că sînt mîhnită de nu te văz cu ochii. — Ba, dac-o să te duci la Uţa Anineasca, zicea ea c-o să te bucuri. Iada a zbughit-o; fu ici, fu la marginea satului, a sărit în nişte grădini; s-a dus. Nastasia a lepădat furca, s-a uitat ce face Stanca la cuptorul ce fumega, şi-şi legă din fugă broboada roşă, pe urmele Miţei. O ştia pe naşă-sa Uţa bolnavă de două zile. O năcăjeau reumatisme vechi; de abia se purta pe picioare de la eamară la vatră, o jumătate de iceas, ca să-şi gă- 297 teasca ceva de-aie gurii. Stătea mai muit în pat, sub plapomă. Se mai abăteau pe la ea vecinele şi finele, s-o ajute. Nastasia intră pripit, îmbujorată, cu sînii zbătîn-du-se de o răsuflare adîncă ce o îneca. — Vai, naşă Uţo, numai o fugă ţinui. Rămase copila Ciudosului în urmă... Ce este ? Naşa Anineasca se ridicase la marginea patului. O auzise pe copilă că vine : trîntise portiţa de la uluci, tropăise prin curte în goană apăsată, smuncise clanţa uşii de afară. — Veste bună, fată, răspunse ea zîmbind. — De Ia Mitrea ? — De la el. Numai spune-mi tu, Nastasio dragă, cum se face că bucuria asta mă întristează ? — Nu înţeleg, naşă Uţo; mă sperii. — Nu te speria, puica maichii. E răvaş şi ţi-1 dau numaidecît. L-a adus Dincă al Porumbiţei. 11 trimeseră ăi mai mari ai lui la Bucureşti cu scrisori; şi el, cum dădu scrisorile ba la cocoana colonelului, ba la căpi-tăneasă, făcu numai un salt înapoi la gară şi prinse trenu să vină la nevastă, tot ca şi data trecută, măcar o noapte. E într-un regiment alături cu al lui Mitrea al tău. Acuşi un ceas îmi aduse Biţa scrisorica. O citii; strigai din prag pe Miţa Ciudosului, că şi ea mi-e fină. Du-te, zic, Miţo, şi-mi adă pe Nastasia noastră, în bătaie de vînt. Uite scrisoarea. Nastasia se holba să vază o scrisoare cît Evanghelia. Cînd colo, naşa Uţa îi întinse un bileţel numai atîtica, îndo'it în patru. Fata îl desfăcu tremurînd : hîrtia îi frigea degetele. «Scrisoarea» spunea numai atît : «Naşă Anineasco, 298 Cad la mila dumitale şi te rog să aduci pe Nastasia acum numaidecît pînă la Sibiu.» — Nu înţeleg, se ofili Nastasia şoptit, privind ţintă la Anineasca. — Mai citeşte o dată. — Mai citesc. De ce-ţi zice «naşă» ? Că nu l-ai botezat. — Nu l-am botezat; dar vă cunun, împreună cu frate-meu Manole Roşioru. Rumeneala Nastasiei se întinse pînă în sfîrcurile urechiuşelor. Sărută mîna Anineascăi şi se întoarse iar la bileţelul desfăcut, pe care îl ţinea în stînga. — De ce nu vine el acilea şi de ce să mă duc numaidecît la Sibiu ? — Aşa e, puica maichii, nu ţi-am spus că Dincă al Porumbiţei vine de la Sibiu, şi vine căci îl trimeseră ai lui ? Iar Mitrea nu poate lipsi, avînd mare răspundere la serviciu. Şi «numaidecît», căci nu stă mult şi pleacă. Pornesc ostile ca să ajungă din urmă pe nemţi şi se duce şi divizia Tudor. Cum să înţelegi tu ? Eu am stat, puico, şi m-am gîndit; dar tu cînd să te gîndeşti ? Că eşti fo'c şi pară... — Da, naşă Uţo, aşa este, se ruşină, cu ochi umezi, Nastasia. Dar de ce spuseşi că bucuria asta te mîh-neşte ? — Căci sînt bolnava, puică, şi nu mă pot mişca. Fire-ar afurisite ale reumatisme în veci, să li se stingă sămînţa, să nu mai necăjească omenirea. Nu mă putură apuca iarna, ori toamna ailaltă, cînd n-aveam a călători. — Vai, năşico, amar de mine ! Ce mă fac eu ? De nea Ghiţă nici pe departe nu poate fi vorba să mă însoţească. Nea Ghiţă mă priveşte pe sub frunte ca ho- 299 ful; dac-ar putea, m-ar frînge. Şi mai bine să-şi taie o mînă decît să-l vază pe frate-su. — Seca-i-ar! suspină Anineasca. — Iar soru-mea, năşico, socot că se gîndeşte să-mi dea ciuperci veninoase. — Invenina-s-ar ! suspină Uţa. — Bani am, năşico'; am pus deoparte. Dar cum să mă duc eu fără dumneata ? — Te duci bine. Anineasca o trase spre ea şi-i şterse lacrimile cu palma. — Să mă duc singură ? — Singurea. Să fiţi voi acolo, doi. Şi pe urmă te-ntorci. Te duce frate-meu Roşioru — naşul vostru — pînă la tîrg. Frate-meu e văduv, aşa că n-o să afle nimeni. Te sui în tren, te duci. Unde e Nastasia ? Nu e. Nu ştie nici Anineasca. N-a văzut-o nimeni. Dacă trăieşte, s-o întoarce ea ! Tu eşti departe, ai aripile dorului. Aşa. Te pregăteşti; deseară te ridică Manole şi te duce la tren ; fii fără grijă. Numai de la Bucureşti încolo e lume multă. Dar între atîţia aflîndu-se şi unii buni, te vor ocroti. Numai să-ţi pui bine banii sub bete. Şi-ţi gătesc eu un zimbil cu mîncare. Să-l săruţi şi pentru mine ! — Da, năşico, se grăbi să dea încredinţare Nastasia. Se lăsă în genunchi şi sărută amîndouă mînile Ani-neascăi, udîndu-le de lacrimi. In ziua aceea fata a umblat bolnavă şi zăpăcită, nemaiaflîndu-şi locul. Sara, a pierit de la moară ca o umbră. S-a dus. Abia cum e poimîne s-a aflat în sat. O noapte şi ziua întreagă de marţi, morarul şi Stanca au ţinut acoperită lipsa Nastasiei. Miercuri, nea Ghiţă a ieşit 300 pînă la jandarmi. Atunci, de Ia cele dintăi cercetări ale plotonierului major Danţiş, a pornit zvon şi s-a umflat ca un puhoi al Lisei. Cînd a ajuns Ghiţă Lungu înapoi la mo:ară, Stanca i-a şi pus dinainte odată cu mîncarea de prînz, veste proaspătă că soru-sa Nastasia ar fi căzut într-un puţ. Morarul s-a scărpinat la ureche şi a clătit din cap, trudnic, privind într-un ungher de întuneric, unde clocea teama ca un fir de neghiniţă. A făcut bot: — Nu e bine, Stanco. — De ce ? Nu te ştii vinovat cu nimica. — Eu nu mă ştiu, a mormăit el fără s-o privească. Cine ţi-a spus de puţ ? — Aflai de la oameni; au trecut pe aci şi au lăsat saci. — Ştiu ei ? Au văzut ei ? Au scos-o din puţul nostru ? — Ce ai, Ghiţă ? Grăiau aşa ; spuneau ce auziseră. Ce e cu puţul nostru ? — Nu e nimic. întreb. Ştii tu ceva ? O privi deodată cu pleoapele arcuite cu sînge. Ea dădu un ţipăt, pocnindu-şi palmele : — Aoleo ! Acuşica înţeleg ! Scoală, lasă mîncarea, dă fuga şi vezi. Coboară cangea în puţ. Procopsită procopsitelor 1 Dea Dumnezeu şi Precista, iadul să-i fie partea ! Morarul se umflă. Păreau a-i creşte ghimpi. — Ai prăvălit-o tu, Stanco? gîfîi el, ridicînd.asupra ei braţul. — Ce spui, omule ? Rămase holbată la el. Ghiţă rînji. — Aş fi putut fi eu atît de tîmp ! La mine în fîn-tînă ?... 301 .— Ai, Ghiţă, ce spui ? Nici eu nu sînt tîmpă. Âşâ că, dacă e, cum pare să fie, ne-a spurcat puţul. Umbla după morar. El căta cangea, gîfîind. Au venit şi doi oameni. Au lepădat sacii şi au dat fuga să-şi vîre şi ei capetele zbîrlite între ghizduri, holbîndu-se cătră adîncime. După morar, au cotrobăit şi ei cu cangea. Nu era nimic. îşi pierdeau vremea. Ghiţă Lungu s-a retras, lac'de năduşală. Şi-a făcut cruce, privind în sus. Abia atunci văzu cerul senin, în-tr-un început de toamnă lungă. Avu o clipă de tihnă. Dar neghiniţa din colţul de umbră trecuse în el şi creştea. Dacă nu e în puţul morii, blestemata o fi în altă parte. îşi făcu singură seama, dumnezeii ei de nebună, ca să cadă asupra noastră pîră. Uite ce-i trăsni în cap unei disperate ! Se sfia să se uite la oameni. I se părea că privesc la el bănuitori. Intră în casă, îşi isprăvi prînzul. Femeia părea mai liniştită. — Văzuşi că nu e ? — Ce văzui ? Nu văzui nimic. Poate fi în alt puţ. Mă gîndesc: de ce să fie numaidecît în puţ ? — Spun şi eu tot aşa, Ghiţă. De unde scornişi că-i în puţ ? — Scornii eu ? — Dar cine ? De ce în puţ ? Poate fi într-o bulboană a Lisei. Ori în rîpă la Bdbu, unde e un nămol de s-a scufundat pînă ce nu se mai văzu iapa a murgă a lui popa Nae. Morarul se ridică şovăind. — Voiam să te plesnesc ; dar văz că nu am putere, şi ini-e milă de tine. Mă duc iarăşi la jandarmi. Să ciaute ei, să cerceteze, să limpezească, să ridice de deasupra noastră ăst necaz. 302 Ea a rămas blăstămînd scîncit lîngă vatră. El s-a dus în sat în lungul liniei de telefon, încărcată de rîn-dunele gata de ducă. Stăteau înşirate ca mărgelele una lîngă alta pînă departe. Altele dădeau ocol pe sus, roiuri, ţîrîind. !— Lor nu le pasă... oftă Ghiţă. Şi le trimese în gînd o înjurătură. Parcă ar sfătui şi ele de întîmplarea ne-bunef ăleia. Mai ştii ? Poate nu-i pierită, ci a pornit în lume după ăla. Asta n-aş crede. Unde să-l găsească ea pe Mitrea ? Ori poate i-a căzut prin cineva ştire că Mitrea s-a prăpădit. Şi s-a dus şi ea aşa, ieşită din minţi. S-ar putea să nu fie nici una nici alta. I-o fi venit fierbinţeala ş-o fi fugit cu unul într-un sat p-a-cilea. Ce-aş rîde... Ori vor fi luat-o în camiota niscai nemţi fugari ş-or fi dus-o cu ei. Fac de astea ; lor nu le pasă ; cine să li se puie împotrivă ? Că trag cu mitraliera... Rău ajunseră şi nemţii ăştia : că acum îi hăituiesc ruşii ca pe lupi. S-au sculat asupra lor şi ai noştri. Fug prin munţi, fug prin pustii; pe aici nu s-au văzut încă trecînd. Atunci cum ? Unde s-o fi pitind ea, ca să ne facă nouă rău ? Să ne bănuiască lum,ea pe noi... De aia scurmau ăi doi de la puţ în gunoiul morii... Adică o sugrumarăm şi o îngroparăm acolo... Nu-mi veni în minte atunci, să-i iau repede. «Da’ cu cine credeţi vjo'i, mă, că aveţi de-a face ? Ghiţă Lungu, mă sărîntocilor, nu e capabil de aşa ceva !» Şi ăştia care trec pe lîngă mine... îmi dau bună-ziua, dar nu mă privesc. Muierile se adună cap lîngă cap, la porţi, se uită numai cu coada ochiului şi îşi vîră apoi clonţurile în urechi. Dacă aş întoarce capul, le-aş vedea făeînd semn cu bărbia după mine. Gura ăstora încolţeşte şi flocăieşte mai abitir ca haita de lupi. 303 La jandarmerie, plotonierul Danţiş nu e. La primărie, deasemeni nu e. E dus cu unii oameni în cercetare. Le-a luat urma şi i-a găsit. Trag ici-colo cu plasa în bulboacele Lisei. Pînă acuma n-au aflat nimic. Danţiş dă din umeri. — Nu e, nene Lungule ; nu e şi nu e ; cercetarăm pretutindeni. Veni şi Anineasca. Ea a văzut-o pe fată marţi dimineaţă. Dumneata spui că marţi noaptea n-a dormit acasă. Ce deducţie putem face noi decît că a dispărut ? Dumneata îmi faci o cerere ; eu pui o încheiere. Apoi aşteptăm. Te pomeneşti că se întoarce. — S-ar putea şi asta... a oftat Ghiţă Lungu. Drept îţi spun, Danţis, după cît năduf îmi făcu, mai bine, dacă s-a dus, dusă să fie 1 Trimete, rogu-te, o scrisoare la mînăstirea Ţigăneşti. Poate să se fi oprit acolo. Atunci m-am liniştit. Istoria asta m-a sco!s din fire. — Şi pe mine, nene. Mă puseră pe foc unii şi alţii că ar fi crimă. — Să ştii că numai muierile sînt de vină, Danţiş. Uite ce răzvrătire pricinui puştanca asta ce se duse. Uite ce scorniră acilea în sat, faţă de o persoană onorabilă. Ce făcu aia care îl tunse în somn pe Samson ăl tare şi apoi îl dădu pe mîna filistenilor ? Unde te întorci, unde te uiţi, numai scornituri şi gîlceavă din pricina lor... Nea Ghiţă părea mai liniştit, avea gust de vorbă. Danţiş, totuşi, era cu luare-aminte asupra lui. Ii aruncă d privire furişă. Ghiţă Lungu simţi în el tresărind semincioara de neghiniţă. Plotonierul îi zîmbi cu prietinie prefăcută. Nea Ghiţă înţelese că năcazurile nu i s-au isprăvit. Vineri, sîmbătă, duminică, se mai potoli focul, fără a se stînge. Mai luceau scîntei în spuză ; trebuiau foaie 304 ca să crească iar vâlvătaia, şi foaie nu se aflau. Luni, porni oi ploaie măruntă şi mocnită de septemvrie ; oamenii se întoarseră uzi pe la casele lor de la tăiatul porumbului, şi muierile blăstămau prin curţi. Li se încurcau pruncii în fuste; îi plesneau şi-i alungau în case. Ajutau bărbaţilor la descărcat cocenii, lunecau prin noroi, le cădeau broboadele pe ceafă, îşi scuipau obida la răsărit şi apus. Se făcuse niţel porumb şi ăla aştepta acum în ploaie gustul lui Trei-Nasuri pînă o fi să poruncească împărţeala. Zic gospodarii că ar fi vorba să se facă altă rînduială a muncii. In loc de trei părţi boierul şi două plugarul, să se dea patru omului şi ciocoiului una — că-i ajunge. Acuma, după armistiţiul cu ruşii, cei care ţin partea poporului arată cum că pămîntul ar fi al ălora care îl muncesc, şi că dreptul ciocoiului va să se împuţineze. Aşa că se sfătuiau unii şi alţii să ridice odată porumbul fără hotărîrea boierului, şi să lase pe loc cît or socoti ei că e drept. Poate vor face ceva. Se cam tem de Danţiş, care e tare în serviciu. A plouat luni noaptea ; a plouat marţi... Se perindau unii după alţii nourii cenuşii şi se buluceau deasupra Dropiilor, astupînd zarea amiezii. Stătea umezeală asupra lumii şi mîhnire. Marţi la înserat, Anineasca auzi o bătaie în uşa de afară. Tresări. Se temea de hoţi şi stătea zăvorită. Apoi i se păru că răzbeşte pînă la ea ca un viers de tînguire. Se ridică gemînd şi grăbi să deschidă. «Să ştii că-i Nastasia 1» Intr-adevăr, Nastasia era, cu un sac mare potrivit ca o glugă pe cap şi pe umeri, cu poalele su-mese, cu încălţările încărcate de noroi. — Tu eşti ? — Eu, năşico. Bine că ajunsei. Bălţi şi potoape pe cîmp ; credeam că n-o să pot răzbi. 20 305 — Umblaşi bine ? — Bine, năşico, dar nu mai pot de trudă. — Eşti bucuroasă ? — Bucuroasă ; l-am, văzut pe Mitrea. Statui puţin cu el. Fac pregătiri să se ducă. — Unde v-aţi întîlnit ? — In cvartir la el. Era singur; avea odaie bună. E subofiţer, năşico. Numai că-i niţel cam firav. A avut gălbinare : de multe osteneli. Intraseră, zăvoriseră ; perdelele astupau geamurile. Lumină era numai de la focul din vatră. Nastasia lepăda de pe ea toate cu grabă. Uţa Anineasca trăgea din ladă primeneli uscate. O învăli într-un cojocel. O ghemui înfofolită pe un scaun scund în apropierea flăcării. — Uite-aşa, puica maichii, tc încălzeşti şi spui. Spui şi eu îţi gătesc ceva de mîncare. — Nu mi-e foame. — Ba îţi trebuie putere, ca să vorbeşti. — N-am ce vorbi, n-am ce spune, năşico. L-am văzut şi-atîta e. — L-ai sărutat din partea mea ? — Vai, năşico, uitai. Rîdea şi-şi potrivea părul la tîmple. Sub broboadă, la urechea stîngă, m^i avea, ofilită, muşcata din acel ceas care stăruia încă în ea aprig. — Ziseşi c-ar fi bolnav. — Da. Spunea că i-a trecut. — Nu-i trece lesne, puica maichii. I-a trecut cînd te văzu. Ca să se vindece cu adevărat, îi trebuie ficat, de juncă neagră de trei ori pe săptămînă şi fiertură de sunăto'are în fiecare zi de trei ori. Poate fi şi de juncă albă, numai ficat să fie. 306 — Ştiu eu, năşico, daca s-ăr putea să aibă în vreme de război toate cîte îi fac trebuinţă ? Spunea că e ceva mai bine de un timp. II îndeamnă medicii să-l trimeată la spital. Nu vrea ! «Să isprăvim datoria noastră, zice. Mergem înainte. După ce isprăvim, apoi mă întorc Ia noi la Malu, Surpat; am eu acolo o răfuială», zice. Anineasca îşi clăti fruntea cu ochii aţintiţi în flăcări. Şopti: — Să-l vedem întîi aci, sănătos, şi să faceţi nuntă. Altceva n-ai a-mi mărturisi ? — Nu. Năşica o privi cu coada ochiului. Nastasia închise pleoapele, li era frică de acele sprîncene ca lipitodle. — Era o lum,e în tren... n-aveai unde arunca un ac ; abia îmi trăgeam sufletul. Totuşi, mi-au făcut loc. — Lasă asta, fetico. Te-ai dus, te-ai întors, gata. Acuşi spune-mi dacă te încălzişi. Te simţi bine ? — Da, năşico. — Dormi în noaptea asta aci. Gînditu-te-ai că mîine te duci la moară ? — Nu m-am gîndit, dar o să mă duc; n-am ce face. — Ştii tu, fată, ce vîlvă s-a stîrnit după plecarea ta ? S-au făcut cercetări, te-au căutat prin puţuri, prin bălţile Lisei. Ghiţă Lungu era fiert. Ii bănuia satul: pe el şi pe soru-ta. Fata rîse răutăcios cu dinţişorii ei albi: — Aflînd Mitrea în ce chip plecai, s-a gîndit la asta, că o să fie zaveră în sat. Mai spunea că nu e bine să se ştie de întîlnirea noastră, să nu se stîrnească de aci altele. — înţeleg. — Zicea că să arăt cum că m-am oprit la Bucureşti, ca să mă interesez de el, fiindu-i logodnică ; să aflu 20* 307 daca a murit, dacă trăieşte şi unde e. Că am. fost îa comandamentul diviziei, strada nu ştiu care : uitai cum îi spune. Că am aflat că e viu; şi după aia m-am înapoiat. Anineasca încuviinţă privind-o lung: — Deocamdată e bine aşa. Au mai stat de vorbă ; au sporovăit pînă tîrziu. Uţa şi-a culcat fina, a învălit-o bine, a aşteptat-o să adoarmă. După ce-au cîntat cucoşii de miezul nopţii, s-a sculat, s-a apropiat nesimţit, aplecîndu-se ca să asculte răsuflarea fetei. A pus pe ea straie bune dis-de-dimineaţă. Ploua încă. A lăsat-o pe Nastasia dormind. A încuiat-o'- singură în casă şi a ieşit în sat. Intr-o jumătate de ceas l-a adus pe plotonierul major Danţiş. Fata se spălase şi se pieptănase. îşi potrivea pe ea hainele, uscate la focul vetrei. Cînd l-a văzut pe jandarm, s-a spăriat. Uţa Anineasca i-a făcut semn de liniştire. Danţiş o salută de bună-dimineaţă, însă o privi sever. — Unde-mi fuşi, Nastasio ? Copila întoarse puţin fruntea, cu ochii feriţi. Cuin îi vorbeşte ? Păi ăsta e mai mic în grad decît Mitrea. Se îmboură semeaţă : — N-auzii bine. Anineasca, să-şi facă cruce de uimire. Se bătu numai peste gură, înăbuşindu-şi rîsul. întîlni privirea plotonierului şi-i răspunse c-un clipit de geană. Danţiş oi înştiinţă la fel. Era un şmecher de pe Amaradia. Fraţii lui umblau cu cobiliţa la Bucureşti. — Unde fuşi, domnişoară Nastasie ? — Păi, pînă la Bucureşti, să aflu unele şi altele. Anineasca se amestecă: 308 — I-am spus eu domnului plotonier. ( Fata simţea în ea avînt. Ar fi poftit să spuie ea, ' cum o învăţase Mitrea. Jandarmul o opri: — Mă rog, mă rog, nu mai e nevoie. Acuşica înţeleg. Dar nu fu cuminte ce făcuşi, domnişoară. Să dispari aşa dintro'dată, fără ştirea nimănui. Socotii că-i un caz de disperare sau ceva mai rău. Te căutarăm în puţuri şi în Lisa. Scrisei la Ţigăneşti. Fata se mira, cu ochii mari şi nevinovaţi. Se amestecă iar Anineasca : — După ce se întoarce Mitrea de unde-şi face datoria, îi cunun eu cu fratele meu Manole Roşioru. Plotonierul major Danţiş a părut că se bucură. — Bine, bine ; atunci s-o lăsăm încurcată. Ne ieşirăm toţi din fire ; ne aprinserăm. Noroc că veni ploaia-şi ne stinse. Al naibii plouă. Pe cît înţeleg, nea Ghiţă nu ştie încă nimic. — Se poate... îşi pungi gura fetica. — Nu ştie, îl domoli pe omul stăpînirii naşa Uţa, cu glas blînd. — Atunci trec să-i spun. Am eu şi altele cu el. — E bine. Ştii dumneata cum şi ce să-i vorbeşti. — Păi se-nţelege. Să lase fata în pace; bine că s-a întors ; să uităm. — Plotonierul major Danţiş e oltean deştept, Nastasie, se întoarse naşa cătră fină. Fata zîmbea nepăsătoare, potrivindu-şi la ureche muşcata veştedă. CAPITOLUL XVII Moara chiaburului macină grăunţe, vorbe şi năcazuri astasia s-a întors la moară plină de încredere, ca şi cum ar Ii crescut în ea o îloare. Dar floa- rea bucuriei s-a stîns curînd, lipsită de soarele ce-o hrănise. Ochii arcuiţi cu pleoape sîngerate ai lui nea Ghiţă o pîndeau ; soru-sa Stanca abia îşi stăpînea ghiarele încă ascunse. Dimineţile le petrecea dereticînd şi ajutînd în gospodărie, atît cît socotea dînsa că se cuvine pentru hrana şi adăpostul ce i se da. Nu se mai gîndea la dreptul ei pentru pogoanele de zestre. Acelea erau sub puterea lui Ghiţă Lungu, care sta asupra lor ca ursul cînd mursecă juninca. Să le scoată din brîncile lui n-ar fi putut nimeni. După a ei socotinţă numai Mitrea ar fi fost în stare: aşa se ridicase acel bărbat şi se împlinise ; era destul să te uiţi la el, ca să cunoşti că «e fă'tat nu ouat», cum spune bătrîna Chiţa Trigloaia. Baba a cunoscut de mult în el puterea ce se dezvăluise acum. De pe cînd zăcea la Dropii, într-o to'aînnă, ucis, şi a biruit moartea. După-amiezile îi ticneau mai mult fetei, căci se repezea cu torsul sau cu împletitul pînă la naşă-sa Anineasca. îşi regăsea înseninarea în aceste răstimpuri de sfaturi şi istorisiri. Erau zile line de sfîrşit de sep- 310 temvrie ; cerui—cristal vînăt; cocorii se tînguiau, vîs-lind spre miazăzi. Nastasia îşi închipuia că acei cocori vin de pe unde se bat încă oamenii şi se detună unii pe lalţii omorindui-se. Se ruga în gînd pentru Mitrea al ei. O clipă nu se îndoia că s-ar putea să nu se întoarcă acasă, la Malu, un om ca el: nu atît pentru că e vrednic, dar mai ales pentru că îi e drag. După ce-au pornit ploile de octomvrie, amiezile ei s-au întristat. Slăbise. Naşa Uţa o privea lung. — Mie ai putea, puica maichii, să-mi spui ce ai... Ea îşi pleca fruntea încununată de cosiţe şi îşi stăpînea lacrimile. Bănuia încă, dar nu era încredinţată, că s-ar fi zămislit în ea prunc. Amesteca clipa ei de întristare cu bucuria amintirii. Clipa de întristare şi spaima de fraţii ei o'ameni — mai ales spaima de soru-sa Stanca şi de nea Ghiţă, sub mîna cărora se afla încă. Pentru morar, de altfel, Niastasia era un ghimpe mai puţin ascuţit decît preocupările şi năcazurile ce i se iscaseră deodată în acel început de toamnă. Mai întăi i se dusese Franţ mecanicul. Aşa, tam-nesam, îi abătuse neamţului să plece. Golise fără ştirea lui nea Ghiţă «uiumul al doilea» şi-l îndestulase, poate, pe cîrciumar pentru datoriile ce le avea la el. Se făcuse nea Ghiţă vînăt, îl apucase pe neamţ de piept; se izbise cu ceafa de o grindă a podului morii, cînd neamţul îl buşise îndărăt, înjurînd în limba lui scrîşnită ; n-avea ce face: neamţul îl ameninţa că se duce să-l denunţe la primărie pentru furtişagul ce se născocise la moară. Cînd vărsau oamenii sacii în coş, era meşteşug de se strecura o parte socotită din boabe într-un burlan îngust, legat cu coşul, astfel că uiumul al doilea era un spor viclean al uiumului obişnuit. Nenea Ghiţă l-a dat dracului pe şoacăţ, nu 311 şi-a mai pus mintea cu el; l-a lăsat să se ducă. franţ Kranţ a plecat furiş, nu s-a mai văzut prin partea locului. La cîteva zile după întîmplare a sosit de la Ministerul de Interne ordin confidenţial, pe care l-a aflat îndată toată lumea, cum că «numitul Franţ Kranţ să fie imediat arestat», deoarece ar fi fost spion camuflat. Să cadă jos nea Ghiţă! Du-te la primărie şi dă declaraţie. Dă altă declaraţie la secţia de jandarmi; caută mărturii cum că el habar n-a avut de spionaj, ca dovadă că nici şolticăria cu uiumul n-a cunoscut-o. Atunci s-a dat de gol afacerea şi a prins a bîzîi satul. «Ca prostul», Ghiţă făgăduieşte oamenilor oarecare despăgubiri. Cum ? După condica măcinişului... Fire-ar al dracului de Franţ, fire-ar al dracului de Kranţ! Cine a ştiut că el pune la cale jefuirea rumînilor care vin să macine la o moară de creştin cinstit! Cine să-şi închipuie asemenea tîlhărie ? Că dacă îl prindea nea Ghiţă cu şoalda la vreme potrivită, îi dedea una cu ciocanul de ferecat pietrele de-i lua miaul şi scăpa ţara romînească de asemenea bandit şi, pe deasupra, şpion. Trebuie găsit Franţ neapărat, ca să arate el cum făcea. Căci meşteşugul furtişagului pierise odată cu el. Ca să se poată cerceta dacă asemenea onorabilă îndeletnicire n-ar fi practicînd-o şi alţi morari concurenţi de prin partea locului. El, Ghiţă, strîngea din umeri, nu cunoştea, nu ştia nimic ; să-l bată Dumnezeu dacă ştie şi cunoaşte! Dintre săteni rămîneau unii cu bănuiala că totul ar fi fost cu ştirea lui nea Ghiţă; doar moara era a lui şi nu se poate să nu cunoască stăpînul învîrteala mecanicului. Cînd îl vor găsi şi-l vor aduce la faţa locului, să vezi că neamţul o să-l dea de gol pe Lungu. Dintrodată s-a vestit că l-au găsit pe Franţ. A sosit o femeie, Ana, văduva lui Laiu, cel pe care îl mînca- 312 seră lupii intr-o iarnă grea, în rîpile Lisei, la deal. înainte de a lepăda de pe umăr tăbultocul cu porumb, a strigat de afară vestea. In casă, nea Ghiţă s-a prăvălit pe-o coastă cînd a auzit una ca asta. In urma Anei lui Laiu a sosit şi Zaharia Adam, cu căruţa lui cu iapă albă. Stanca morăriţa ieşise în prag buimacă, îşi desfunda urechile, ca să vază dacă nu Înţelesese greşit. Striga şi Zaharia : — II găsiră, mă cumetre, pe Franţ. Căzut într-o cotitură singuratică, cum trecea puntea peste pîrîu la Sprăval. Fuse pesemne beat. Intr-o apă de un lat de mînă nu mai mult, s-a dus cu capul înainte şi i s-a încleştat gura în nămol. E despuiat, îl sfîrtecară cîinii. Nu s-au găsit la el nici bani, nici acte. Ghiţă a ieşit din casă ceva mai înviorat, ca să pornească moara. Măcar atîta învăţătură îi rămăsese de la hoţ. Au mai sosit cu măciniş şi alţi gospodari. S-a rotunzit sfat sub şopru. Caii ronţăiau la codîrlele căruţelor şi din cînd în cînd ridicau capetele ; unii strănutau, alţii priveau o clipă cu nepăsare la atîta om vorbăreţ şi înfierbîntat. — Ce zici, nene Lungule, de una ca asta ? — Ce să zic, mă fraţilor ? I-a venit de la Dumne- zeu plată pentru faptă. îmi scosese, mă frate-meu, peri albi. Nu mai dormeam nopţile. Aşa-i fu scrisa — după patima ce avea — să cadă din picioare şi să se înăbuşe într-o doniţă de apă. Aflai de la cumătru Za- haria... Stoica Cerneţ abia atunci coborîse din căruţă şi ascultase vorbele ce bîlbîise moirarul. Veni la sfat cu biciuşca în mînă. — Ce-ţi spuse Zaharia, mă Ghiţă Lungu ? — Că găsiră pe Kranţul meu înecat şi sfîrtecat. N-auzişi ? 313 — Ba auzii, la jandarmi. Veniră de la oraş procurorul şi doctorul. Se duseră să constate, şi acum se înapoiau. Pe neamţul tău îl împuşcară ai lui, rătăciţi ce se mai găseau prin ale singurătăţi. II achitară; îi luară bani, acte; se duseră. Aflarăţi de fugarii germani prinşi alaltăieri. Ăia fură ; ăia l-au executat pe Franţ Kranţ. Au mărturisit neîntrebaţi. Vitele şi oamenii ascultau vestea lui Cerneţ cu destulă nepăsare. Ghiţă Lungu stătu gînditor un timp, cu buzele bot. Suna vîntul în păstăile celor doi salcîmi desfrunziţi ai morii şi stropea spic de zăpadă. Cerneţ îşi trăsese căruţa la adăpost şi deshăma, cu capul întors spre şopru şi urechea atentă la adunare. — Ei, ce ziceţi de asta ? întrebă el, revenind. Mai eăzu asupra lui Ghiţă Lungu astă-vară o năpastă şi se dolvedi alb, de şi el, bietul, e mai mult vînăt — de otrăvit ce fu. Acuşi a doua. Nu fu nici de data asta el. II doborîră pe Kranţ nemţii ăi răzleţi. L-au cunoscut că-i dezertor. — Of, of! gîfîi morarul descleştîndu-şi buzele umflate ; bine îi făcu ! Cerneţ se miră : — De ce, mă Ghiţă Lungu ? Nu fu şi ăsta un biet om fugit de război cu sila ? Ai noştri care umplură cu leşurile lor cîmpiile Rusiei dorit-au război ? Cine doreşte ? — Neamţul meu a fost un bandit. Mă sărăci. — Uită-te la mine, Ghiţă Lungu, şi mai spune o dată vorba asta. Oamenii rînjeau în jurul morarului. Ana Zevzecului izbucni într-un rîs nechezat. — Mă sărăci, mă sărăci... se tîngui moirarul, ridi-cîndu-şi la urechi ghiarele degetelor. — Se îmbogăţi el ? 314 — Nu se îmbogăţi, dar mă sărăci pe mine. — Păi, nu-1 detunară pentru asta ; îl detunară pentru războiul lor. Cruntă naţie ! Cînd veneau altădată pe-aci, în sat ori la conac, păreau oameni ca noi. Ce făcură, blestemaţii în veac, şi la noi şi în toate părţile pe unde fuseră ! La sîrbi, în Polonia, la franţuji şi la toţi pe care-i călcară... Jefuiră, pîrjoliră, puseră dinamită ; făcură darabane din pielea ovreilor. Atîta pustiire şi jale nu s-a pomenit de la tătari, care întindeau maţele pămîntenilor pe garduri. — Naţie tare... se trezi deodată morarul. — De ce, mă Ghiţă Lungu ? — Să-ţi spui de ce : ăl tare ia cu puterea, ca şi deşteptul care ia cu deşteptăciunea. — Mă Ghiţă Lungu, asta o fi oare legea ta ? După ce pătimiră bătrînii noştri şi pătimirăm şi noi, de ni s-au pustiit satele, de rămaseră atîtea văduve şi bă-trîne fără sprijin, tu te încumeţi să lauzi pe nemţi ? — De, eu numai cu al meu nu mă împăeai. Pe-ai lui Hitler i-am văzut vrednici. — Da’ ce, tu nu auzişi, mă Ghiţă, de cîte se schimbară pe lume ? A trecut vremea ăluia mai tare şi a silniciei. In Rusia, după ce au fost dărîmate boieriile şi lăcomiile, iată ieşi dreptate pentru omul muncitor. Cine munceşte mănîncă, cine nu munceşte nu mă-nîncă. Mila de muncitor, mă Ghiţă Lungu, care se frige în zăduf şi vifor şi-l ustură bătăturile mîinilor, asta e legea nouă, asta o făcură bolşevicii. Nemţii pun puterea, ăştia dreptatea. Cu toată puterea lor, ăştia îi bat şi-i hăcuiesc pe nemţi, căci s-au sculat sub cîrmuirea rusului o sută de noroade; şi se bat o sută de noroade, mă Ghiţă Lungu, pentru dreptatea ce-au dobîndit. îi alungară şi de la noi pe nemţi. Ne vine şi nouă acestora vremea să ne scuturăm de urgia în care trăim. — Ba, se îndîrji iar nea Ghiţă, drept e ca cel vrednic să agonisească şi săracul să-i tragă cizmele. Cerneţ plesni cu biciuşca în pămînt. — Vrednic o fi stăpînul de la Hagiu ? întrebă el lovind iar cu pleasna. Eu nu cunoscui avere mare cinstit adunată. Trei-Nasuri nu pune mîna şi nu dă cu sapa. Dau robii pentru el. Dînsul mănîncă şi robii flămînzesc; căci munca noastră nu-i aşezată pe dreptate, ci pe speculă. Uite-1 pe Niţă Mutu... Se afla într-adevăr pitit, întru umilinţă, un sătean de coloarea ţărînei în care sta, zbîrlit ca ariciul, cu ochii rotunzi, spăriaţi. li zicea Mutu, că nu zlobozea vorbă cu ceasurile. <— Uite-1 pe Niţă Mutu, urmă Cerneţ. Ăsta a stat la robie ea să-şi poată creşte pruncii. Mă Niţă, avut-ai tu clipă de bucurie de cînd te afli pe lume ? — N-avui... hîrîi Mutu din fundul suferinţii, ca din fundul pămîntului. Cineva întrebă rîzînd: — Nici în primăvara aia, cîndva, cînd fuşi în floare şi tu ? Arătarea cenuşie tăcu, scufundată în ocna sufletului său. — Ăsta e unul, se însufleţi Cerneţ. Sîntem mulţi ca el. Crescu Niţă ăsta cinci copii. I-au pierit în război. Din asta i s-a scrîntit muierea. I se năzar copiii pieriţi, ca nişte pui cu fulgi. Ii chiamă : «veniţi la maica» şi-i ocroteşte în juru-i cu braţele ca o cloşcă... Dar frate-tu, mă Ghiţă Lungu, fu ori nu fu rob atîţia ani la Hagiu,' dormind pe pămînt, iernînd gol, mîn-cînd fără să se sature? Fu cît pe-aci să se însoţească cu moartea... 816 — Din prostia lui... mormăi supărat Ghiţă Lungu. Ar fi putut să se căpătuiască... Acuşica tu aştepţi pe nepricopsitu de frate-meu să se întoarcă; şi el are limbă ageră ; vă uniţi doi şi faceţi partid. — Ce să facem noi partid — că este : partidul muncitorilor. — Toate cîte ni le spui le învăţaşi, mă Cerneţ, de la frate-tu cazangiul, clămpăni morarul. Tu vrei să poarte trebile ţării ăi cu ciocanele ? — Da, încuviinţă cu pornire Cerneţ: ăi cu ciocanele să bată pînă în torţile cerului, şi ăi cu plugurile să are pînă la porţile raiului. — Şi să fie miniştri ăi ce înfundară puşcăriile ? Cerneţ îşi îmblînzi glasul: — Nici pe asta n-o auzişi, mă Ghiţă ; că ieşiră din închisori şi luară în mînă frînele... Ne vom scutura şi noi de urgie; va să răsară soare şi pentru ăi cărora nu le-au rămas decît ochii, să plîngă... Nea Ghiţă se înăbuşea încruntat. Se dezumflă apoi, oftînd prelung. — Nu mă amestec, rînji el strîmb; eu sînt morar şi veni vremea să dau drumul pietrelor, să vă fac făină şi mălai. Motorul începu să împuşte spre cerul sur, prin vîn-tul înteţit, prin roirea zloatei. Moara măeina grăunţe, oamenii vorbe. Erau tulburaţi şi le părea bine de cîte auziseră de la Cerneţ. Ştiau că oştile sovietice, cu care erau înfrăţite şi ale noastre, răzbesc în bîrlogul ălora care fură ca lupi flămînzi asupra omenirii. In vremea cît stătură nemţii asupra noastră, neguţătorii fură mai lacomi, proprietarii şi ăi cu fabricile mai neînduplecaţi. Bine e să fie doborîţi neînduplecaţii, cum arată Cerneţ, şi ăi care pătimiră prin închisori 317 pentru dreptate şi acuşi intrară ia cîrma ţârii — §â aline suferinţile robilor din fabrici şi de pe brazde. Intr-un cotlon ferit, femeile aprinseseră focuri de găteje. Cei care îşi aşteptau rîndul se adunară roată, să primească mîngîierea flăcărilor măcar în faţă, căci din spate îi spulbera încă învăluirea vîntului. In zbaterea de aripi a focului, părură a se face iarăşi oameni, ca mine şi ca dumneata, şi Ana Zevzeaca, şi Niţă Mutu. Dar lui nea Ghiţă ii curgea mai mult năcaz decît uium. După ce se isprăvi măcinişul şi oamenii plecară, veni asupra lui, din casă, Stanca. Ţipa holbat; aşa de tare se căsca, încît ţipătul ei nu mai avea sunet. Zloata îi biciui, faţa şi îi umplu gura. Trase pe Ghiţă în chilia de lîngă moară. — Să ştii, Ghiţă, că sări la mine cu ghiarele să-mi scoaţă ochii! — Cine ? Soru-ta ? /— Soru-mea ! Care alta ? Sece-i mîinile şi sparg-o viermii cu nouă capete ! Morăriţa se oprise deodată, privindu-şi soţul cu uimire. Ghiţă nici sărise, nici se holbase. îşi clătea căpăţîna, cu palmele la urechi, ca într-o crîncenă trudă. — Ce ai, Ghiţă ? — Lasă, nu mai şti. Mă loviră atîtea şi atîţia... Daţi-mi şi voi una, să se isprăvească încailea! Spune : ce a fost ? Stanca se aprinse iar; dar nea Ghiţă o privi atît de jalnic, încît avîntul ei slăbi. — Alaltăieri, cercetîndu-i hainele pe cînd se afla la naşi-sa — nu i-ar muri mulţi înainte şi ăleia ! — găsii în zăbunul ei o scrisoare. — Şi ai citit-o ? încercă a se veseli Ghiţă. 318 — Aş îi voit s-o citesc, se oţărî Stanca, supărată de glumă. Să cunosc şi eu ce ascunzişuri are, procopsită. Că mie nu-mi spune nimic. Ea toate le tăinuieşte cu Anineasca. — Ce să-ţi spuie ? Că voi trăiţi ca cîinele cu pisica. — Trăiesc în casă cu duşmanca, Ghiţă; ţin în sîn şarpele. O fi în scrisoarea asta ceva, mă gîndesc; şi mă reped la preoteasa popii Nae. «Coană preoteasă, zic, aş vrea să cunosc ce e în scrisoarea asia. Să cunosc numai eu şi să nu ştie nimeni altul. E secret.» Preoteasa deschide scrisoarea, se uită în ea şi rîde. «Ce e ?» întreb. — «Nu e nimica, Stanco. Scrisoare de la cumnatu-tău Mitrea. Spune că de cînd v-aţi în-tîlnit la Sibiu, nu mai poate uita acea întîlnire...» — «Vai, cocoană preoteasă, nu-mi scrie mie, scrie soru-mi Nastasia...» — «Mă miram, zice preoteasa ; aşa se potriveşte mai bine. Se vede că se duse atunci cînd o căutarăţi prin rîpi şi bulboace.» — «Da, cocoană preoteasă, şi ea minte că nu ajunse decît pînă la Bucureşti. Te rog, cocoană preoteasă, să nu afle nimeni ce spune în astă scrisoare, că ne facem de rîs în faţa satului.» — «Fii pe pace, zice preoteasa, e secret de familie, tac ca mormîntul.» Auzişi, Ghiţă : aşa a tăcut că pînă ieri seară ştiură toate suratele. In dimineaţa asta Nastasia se repezi la Anineasca. O văzu satul că se duce şi, cînd se întoarse, o aşteptară multe la poartă pe vînt şi frig şi o înţepară cu oarecare glume, cum e obiceiul. Ea pune fruntea în piept, grăbeşte în fugă, intră ca vijelia în casă şi se repede drept la zăbunul ăl subţire. Ţipă : «Unde mi-e scrisoarea ?» — «Nu mă-ntreba pe mine, zic; şi nu ţipa!» — «Unde mi-e scrisoarea ? Dă-mi scrisoarea. îmi furaşi scrisoarea, o arătaşi la lume!» Se zvîrle asupra mea, să-mi scoaţă ochii. Ia vătraiul 319 şi mă loveşte. Dau să scap, ea după mine. Cînd o văz aşa ca o scorpie, lapăd scrisoarea. Ea se apleacă s-o ia, eu trec în cealaltă cameră şi trag zăvorul. «Sparg uşa cu toporul!» ţipă ea şi mă blestemă cum îi vine la gură. A ieşit să se ducă la Anineasca ei. Venii să-ţi spui, Ghiţă : uite de ce soră avui parte... Stanca suspina amar. Nea Ghiţă o aşteptă să se aline. — Văzuşi, Ghiţă ? Nu spui nimic, Ghiţă ? — Ce să zic ? răspunse plictisit morarul; văzui că-i luaşi scrisoarea. — Apoi, Ghiţă, cîntă cu dulceaţă Stanca, din acea scrisoare dobîndii înţelegere şi mă luminai şi-n altă privinţă. O să se afle curînd ce bănuii eu nu de mult. Moţata mea o să facă ou cu ochi şi cu sprîncene. CAPITOLUL XVIII Meşterul cazangiu Voicu Cerneţ vine cu treburi la Malu Surpat Trăia ta Bucureşti un luptător în ilegalitate, cazangiul Voicu Cerneţ, frate cu Stoica. Alungat din Malu de sărăcie, dus din val în val, ajunsese lucrător calificat şi se alipise partidului. Era bărbat sprîncenat şi întunecos; hîtru, fără a zîmbi. Cînd fusese arestat întăia oară, magistratul îl întrebase ironic: — Cunoşti tu pe filozofii voştri, mă ? I-ai citit ? — Da, mă, a răspuns cu grabă cazangiul; îi cunosc, îi citii. — Cutezi a răspunde aşa ? s-a zbîrlit magistratul. Mă supăr. — Păi mă supăr şi eu. îmi ziseşi «mă», fără să fi păşunat împreună oile. — Hai, hai, nu fi obraznic, că-ntoarcem foaia. Răspunde, Cerneţ, ce filozof ai citit ? — Citii pe Cant. — Cant ? N-am auzit. Ce spune filozoful ăsta al dumitale, Cant ? — Spune bine : că toţi robii de pe pămînt, ori de ce naţie ar fi, se află fraţi. 21 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 17 321 — El te-a învăţat să lipeşti noaptea afişe ? El ţi Ie-a dat ? Ştiai ce cuprind ? — Mai întîi, Cant nu mi-a dat nimic. Al doilea, n-am lipit nici un afiş. Al treilea, noaptea nu le-aş fi putut citi, căci e întuneric. Judecătorul a consemnat în procesul verbal numele filosofului. Procurorul a pomenit de Cant în rechizitoriu. Avocaţii apărării s-au ferit să-i discute doctrina. In negrii lui ani de temniţă, Voicu Cerneţ s-a ţinut cu dinţii de viaţă, făcînd dimineaţa gimnastică şi fricţionîndu-se cu apă rece. Şi-a sporit cunoştinţile la universitatea închisorilor. Trimes în carcera Doftanei pentru revoltă, douăsprezece luni nu s-a culcat pe ciment, ca să nu i se atace plămînii. A dormit pe vine într-un unghi al zidurilor, cu braţele încrucişate pe genunchi. L-au ros păduchii, de-şi făcuseră caverne subt epiderma lui. Singurătatea i-a pustiit sufletul. S-a ţinut dîrz, a crezut în comunism şi s-a izbăvit. Unii tovarăşi nu înţelegeau de ce Voicu pomenise un filosof necunoscut. Desigur nu era vorba de singuraticul de la Konigsberg. — Desigur că nu, a răspuns Voicu fără a zîmbi: eu n-am vorbit decît de prietinul meu de la Galaţi, Filip Cant, care era mai bătrîn decît mine şi mi-a fost învăţător. Nu l-am uitat nici astăzi şi mă duc uneori să-i văz mormîntul. După ce şi-a isprăvit închisorile, la lumina lui August 44, şi-a ras barba şi a întinerit. «Nenea Voicu», cum îi spunea Cerneţ, plugarul de la Malu, a primit într-o zi, la partid, o scrisoare de la un ucenic tînăr pe care îl socotise pierit în Rusia. S-a bucurat: «Uite, nene, Florea Costea al meu trăieşte !» 322 Acea scrisoare pornise de undeva de pe front din Cehoslovacia. Fusese înmuiată unui tovarăş, Farcaş Endre, care ajunsese cu ea la Oradea. De la Oradea o purtase alt tovarăş, Marcus Foghel, pînă la Braşov. De la Braşov o adusese Ilie Hanganu, inontator, şi o depusese la adresă. Zicea Florea Costea în scrisoare : «Nene Voicule, află că, în blestemul în care ne-am dus, am cîştigat un picior fie lemn, .de care mă bucur, căci o să bat \cu. iel in porţile Berlinului.» Mai spunea şi altele despre război şi nemţi. Apoi: «Am pu aci un ţăran, ,care e de la Malu Surpat. Ştiu că şi dumneata eşti de acolo şi ai în Malu un frate ori văr, pe care tovarăşul meu pice că-l cunoaşte. Camaradul meu Mitrea Cocor a îndurat cîte şi cîte, ştii dumneata ce îndură un biet sărman la noi la ţară: chinuri, bătăi, batjocură. Se laudă că, dacă se întoarce sănătos, p şă4 belească el pe ciocoiul lor de acolo, ca să-şi săreze inima. Zice aşa, ca să-şi aline focul; căci mai are şi altele. Are /nai ales o [suferinţă, adică o logodnică, rămasă., în grija fratelui său, morar. După ce-i luă lui partea de moştenire părintească, [acel morar s-a lăcomii şi la zestrea fetei, orfană, soră cu /levastă-sa. Morarul şi nevastă-sa o persecută pe fată şi ,o alungă, pai de ea. Mă gîndii că poate lai prilej să te duci în satul dumi-tale. S-o aperi pe ţicea copilă sărmană, logodnica lui Mitrea. N-are, bietul, linişte nici zi, nici noapte, din pricina asta, după atîtea altele cîte petrece un ostaş pe front. Mă mai gîndii că măcar să-l vesteşti pe fratele dumitale, să se intereseze el. Cad la dumneata, nene, cu astă fugăminte, căci Cocor Mitrea e de-ai noştri; a văzut toate în Uniune 21* 323 ca prizonier, fiind şi eu cu dînsul. N-a mai fost nevoie să isprăvesc eu învăţătura ce-i dedesem, căci s-a dumirit el singur. Zic 'să-l sprijinim ca pe un tovarăş adevărat, ţiupă cum va dovedi.» Se mai aflau şi alte vorbe bune în scrisoare, pentru sprijinul lui Mitrea. Meşterul Voicu a strîns din umeri. Era ocupat pînă peste cap cu destule treburi obşteşti, mai cu samă cu chestii de organizare. Cînd să se ducă la Malu acuma, pentru necazurile unor copii ? A pus scrisoarea deoparte. Nu după multă vreme a venit alta, în care ucenicul îl întreba de sănătate şi adăogea că şi el cu Mitrea sînt în viaţă. Adică acel Mitrea devenise şi el un fel de ucenic şi prietin al meşterului. Altceva nu mai spunea nimic scrisoarea. «E dat dracului, Florea ăsta al meu, şi-a zis meşterul Voicu. Mă cunoaşte. Bate cu piciorul lui de lemn nu numai la porţile cetăţilor nemţeşti.» «Baţi şi la porţile inimii mele, i-a răspuns. Bine, o să văz.» A pus şi scrisoarea a doua deoparte. Au trecut multe săptămîni pînă ce meşterul Voicu a putut să-şi facă timp şi prilej. Intr-o zi din fevruarie a anului 45, Stoica Cerneţ a deschis poarta Anineascăi şi a împins înaintea sa, prin pîrtia curţii troienite, pe un străin cu şubă şi căciulă ţuguiată. De ochii streşiniţi cu sprîncene tu-foase ai acelui străin şi de obrazu-i spînatic ca tăiat în piatră, femeile care priveau pe fereastră se sfiiră şi se traseră îndărăt. Nastasia s-a tînguit înodîndu-şi în frămîntări degetele mînilor: — Pe cine o fi adueînd Stoica ? Ce să fie ? Ce s-a întîmplat ? 324 — Fino, ţine-ţi firea, s-a întors spre ea cu mustrare nana Uţa. Dar îi bătea şi ei inima de nelinişte. Nu poate fi nimic rău. Stoica ne e prieten. Nastasia gemu : — Aoleo... să nu fie vestea cea rea, năşică dragă! Cînd mă trezii în zori, mi se bătea ochiul stîng. As’ noapte îl visai pe Mitrea. — Vestea rea ţi-o aduce poştaşul, jandarmul ori morarul, copilă. — Rîdea la mine, năşico. Străpunse îngrijorarea şi în Uţa. Rîs, în vis, întristare arată! Stoica Cerneţ şi tovarăşul său se scuturau de zăpadă la pragul de afară. Cînele din lanţ lătrase de două ori alene şi tăcuse. Nana Uţa se miră : — De ce nu-i harnic asupra lor cîinele ? Nastasia şopti: — Cum a lătrat, cum îi vorbi străinul şi Grivu tăcu... Anineasca îşi potrivise pe cap broboada, aruncîn-du-şi ochii în ciobul de oglindă, îşi trase cu grabă ghetele peste ciorapii de lînă şi ieşi în lindă, să primească oaspeţii. De la cele dintăi cuvinte ale străinului se alină. — Pace vouă, veşti bune! Nastasia îşi ridicase palmele la ochi şi îşi rezemase tîmpla de horn. Era slabă, ofilită, ruşinată ; i se în-groşase mijlocul. Străinul o cercetase c-o privire repede, apoi se întoarse iară spre naşă : — Mă mai cunoşti, Uţo ? — Parcă... parcă... abia îngînă nana Uţa, zîmbind unor amintiri. Ah! Eşti meşterul, fratele lui Stoica. 325 într-o vreme purtai barbă... Acuşi parcă eşti altcineva... — Tot Voicu sînt, rîse meşterul. Şi totuşi, ai dreptate ; cel de odinioară nu mai este. Ea îşi plecă fruntea oftînd, fără a se dumiri. — Sprîncenato, urmă meşterul cu ton vesel, spune unde putem lepăda astea de pe noi ? Pe urmă stăm niţel de vorbă. Anineasca a grămădit numaidecît pe marginea unui pat, în apropierea sobei, hainele groase. Trecînd şi înapoindu-se, ghionti uşor cu cotul pe Nastasia. Umerii fetei se zguduiră mai tare, de învălmăşeala plîn-sului. Meşterul rămăsese în cizme şi îri straie cenuşii de catifea. întors pe jumătate spre Nastasia, părea puţintel încurcat. Şi-a trecut dreapta prin părul cărunt tuns scurt, şi, cu stînga, a tras din buzunar o pipă. A îndopat-o cu tutun. A scos bricheta, scăpărînd flacără. Fata şi-a descoperit numai un ochi, care cerceta * cu interes minunea cea mică din mîna străinului. Stoica s-a apropiat de ea. — Are veşti de la Mitrea... Ea şi-a ridicat fruntea şi a privit la iarna luminoasă de-afară. Apoi iar s-a scufundat. — Sprîncenato, sfătuieşte pe fată să nu se ruşineze... a zis cu blîndeţă meşterul Voicu. — Auzişi, fată ? se veseli nana Uţa. Aşa îmi spunea mie odinioară. Acuşica facem haz la bătrîneţe. Fata urma să jelească. Meşterul slobozi pe nări două sfori de fum şi-şi înălţă streşinile groase, încă negre, ale ochilor. Aşa e... amintirile vechi ale uneia, ruşinea proaspătă a alteia sînt chestii mai importante decît căderea împărăţiilor şi războaiele lumii... 326 — Veşti de la băiat aţi primit ? întrebă el pe Anineasca. — Da. în două rînduri ne-a trimes şi bani. Fata scînci: — Nn primii de mult scrisoare. — De cînd ? Nastasia se scufundă iar. — De o săptămînă, răspunse Anineasca. Aci inia pe front nu-i nici o primejdie. Urmă răstimp de linişte. — S-aduc ceva de gustare, se roti Anincasca în loc. — Mai pe urmă, mai pe urmă, Anineasco, o domoli meşterul. Stai. Eu venii la Malu cu treburi ale mele politice. Dar mi-a scris un ucenic al meu, prieten al subofiţerului Cocor, despre unele necazuri ale băiatului. Trecînd pe aci, zic, o să văz ce e. Mă dusei întîi la frate-meu Stoica. El mi-a spus unele şi altele. Amîndoi ne-am dus la moară. Nastasia izbuqni, dărîmîndu-se pe duşamea: — Mă alungară pe viscolul Bobotezei! Anineasca o cuprinse pe după umeri aşa cum sta, mîngîind-o. — Mi se spuse că fata e aci, a urmat meşterul. Venii s-o văz. Dar mai întîi îl întrebai pe Lungu de pogoanele lui frate-su. Una-alta... că pentru acele pogoane i-a dat şi i-a răsdat lui frate-su. Că or să se socotească cînd o veni Mitrea, dac-o veni. — Auziţi, oameni buni, se văita nana Uţa, legă-nîndu-şi fruntea deasupra copilei. — Cînd veni vorba de fată... Nastasia se umili mai adînc, dar îşi conteni prinsul, ca s-audă. — Cînd veni vorba de fată... urmă meşterul. 327 — Ştiu, ştiu, a tresărit cu oţărîre Anineasca. Că le-a făcut casa de rîs, că e povestea satului, că o să nască copil nelegitim. Ce e aia ? E copilul florilor şi al dragostei. Mai legitim, adică mai bun, nu poate fi. — Ai dreptate, ai dreptate, o potoli cazangiul. Legea noastră îl apără pe prunc. — Cum să spuie el aşa vorbă ? sări iar nana Uţa. Strîngă-1 de gît ielele şi n-ar mai ajunge! Urîtul ăl din pustie... Nastasia se smulse şi se tîrî în genunchi spre străin. îşi ridică braţele. — Vai, se tîngui ea, cît mă cleveti şi mă ponegri satul pentru copilul meu. Meşterul o apucă de mînă şi o ridică: — Fată frumoasă, legea nouă îl răscumpără pe pruncul tău. Fetei frumoase i se înroşiseră şi i se bulbucaseră ochii ca cepele. — Ii spusei eu morarului, urmă sever meşterul Voicu, să nu se bucure de moartea unui frate. Este moştenitor care va să-şi ceară dreptul. — O să fie băiat, se îndesă în şolduri Anineasca. — Mai bine fată, păru a se veseli meşterul, căci nu se mai duce la război şi face şi ea prunci. Cum spusei, îi vorbii morarului de cununia fetei, apoi de una-alta, şi-l înfricoşai. A făgăduit Nastasiei două pogoane dintr-al ei. — E bine şi aşa, a oftat Anineasca. Nastasia a ţipat deodată : — Ne punem pe brînci şi-l lucrăm! Meşterul a privit-o lung cu faţa-i împietrită, pînă ce ea a înţeles care îi va fi lucrul în vara ce vine şi iar s-a ruşinat, dar mai puţin. 328 S-a amestecat în vorbire şi Stoica Cerneţ: — Vine vara, trece timpul, nene Voicule. Cunosc cît amar are Mitrea în el. Să vie mai curînd. Eu zic că ura nu trebuie să se învechească. — Ba la unii, zîmbi meşterul, ura e ca vinul ce se îmbunătăţeşte cu timpul. Tu rîzi ? Stoica se apără : — Nu rid, nene; poate că ai dreptate. E bine cum spuseşi şi cum făcuşi. Numai te-aş îndemna să nu crezi făgăduiala lui Ghiţă Lungu. Cazangiul se încruntă : — Crezi tu că mă minte ? — Crez eu că te minte. Se duce şi se înţelege cu ciocoiul şi face altfel. Meşterul păru a-şi cumpăni în sine cuvintele : — S-ar putea. Atunci să-l lăsăm, Stoico, să bea vinul urii de care vorbirăm. Odaia se umbri deodată. In cei de faţă aceste cuvinte săgetară o înfiorare. In glasul uscat şi egal al meşterului răzbea ca un răsunet din afundul suferin-ţilor trecute. — Nedreptatea le fu mumă ; dreptatea le va fi ciumă... îngînă el scuturîndu-şi pipa în vatră şi apoi îndopînd-o din nou. Ce te uiţi şi ce aştepţi ? zîmbi el Nastasiei, şi scoase bricheta. O puse la loc fără s-o aprindă. Copila făcu botişor. — Spusei celor de la primărie, urmă Voicu, şi celor de la secţie, să fie cu băgare de seamă. S-adună strigoii, pun la cale împotrivire rînduielilor noi. Să-i alunge: Duceţi-vă, duhuri necurate, căci se revarsă zorile. — N-ascultă, nene, se împotrivi iarăşi Stoica. Buzele meşterului se strînseră şi i se înegurară ochii. 329 — Fie ; nu au de dat decît o piele. Să lăsăm asta. Venii, văzui şi vă lăsai pe Stoica să privegheze. Cînd o îi nevoie, el ştie unde să mă caute. — Acuma s-aduc ceva ? se răsuci iar în loc Ani-neasca. Tăiarăm purcica. Avem şi vin. — N-aduce, sprîncenato', că mîncăm şi bem tot. CAPITOLUL XIX Se naşte un candidat nou la cetăţenia lumii e stîrnise cătră primăvara lui 45 printre oa- menii de la Malu Surpat şi vecinătăţi o îngrijo- rare cum nu mai fusese de mult. Nemţii, încă din trecuta primăvară, secătuiseră tot pe unde trecuseră. Cel puţin de s-ar fi ales bun grîul de toamnă şi n-ar fi fost seceta de-acum. Din lipsă de umezeală, grîul în multe locuri răsărise ca barba spinului: ici un fir, colo un fir. Se isca-seră şobolani mii, care adunau seminţe din brazde în magaziile lor subpămîntene. Simţeau şi acele lighioane ca o primejdie de foamete. Pătrunseseră prin sate şi cătune şobolani şi mai primejdioşi, cu două picioare. Necunoscuţi străini, pribegi fără căpătăi, unii căutînd malai de cumpărat, alţii purtînd de vînzare iconiţe şi cărticele, intrau prin casele oamenilor şi împrăştiau zvonuri. Că iată veniră asupra creştinilor primejdiile vieţii şi anii morţii, de cînd se răsoulară bolşevicii şi tăiară pe împăratul lor şi bătură în piroane uşile sfintelor biserici. Slîng pe boieri, fură copii şi-i duc în pustie; prigonesc pe creştini, îi lasă muritori de foame şi-i pun să pască iarbă la un loc cu vitele; schimbă întocmirile lumii vechi şi pun acolo unde ajung semnele diavolului Belzebut. Vor să prefacă şi la noi toate, şi de aia Domnul Dumnezeu îşi întoarce faţa de cătră omenire. Cetiţi Visul Maicii Domnului şi Minunile Sfîntului Sisoe şi vă pocăiţi. Unii dintre gospodarii mai isteţi, care nu îngenun-chiau la popa Nae şi nu-1 hrăneau cu sărindare, rîdeau. Astea-s braşoave, arătau ei, scornite de partidul boierilor. Au mai rămas destui în ţară din această blestemată sămînţă care s-au îmbuibat ani şi ani, de cînd ţine minte biata prostime sărmană, şi s-au îngrăşat din sîngele nostru, şi acuma se înfricoşează că s-ar putea să vie şi asupra lor cutremurul cel mare al dreptăţii din veac, să-i surpe în străfund şi să se lumineze ţara de urgia lor. Stoica Cerneţ dăduse pe faţă temeiul pe care se reazimă Partidul Comunist. «Să înceteze exploatarea omului de către om !» Acest partid îşi face tot mai mult loc la cîrma ţării şi împinge în colţuri tot mai strimte pe îmbuibaţii de ieri. Vor împărţi pămînt; vor alcătui legi drepte. «Ies acuma, zicea el, înştiinţări despre adevăratele stări de lucruri din Uniunea Sovietică. Sosesc de acolo oameni de-ai noştri care au văzut cu ochii lor aşezarea nouă răsăriteană. Acolo ciocoii şi îmbogăţiţii pe nedrept s-au topit; se bucură la soare numai muncitorii care ţin în mînă secerea şi ciocanul. Robii de odinioară sînt acolo stăpîni acuma. Iconarii şi pribegii se dovedesc a fi slugi năimite, care îndeamnă lumea să rămînă în mlaştina minciunii şi somnul robiei! Apoi dacă ar îi acolo cum spun ei, nu s-ar fi ridicat cu asemenea putere popoarele Uniunii, să-i bată cum i-au bătut pe nemţi şi să-i alunge cum i-au alungat, de-i năpustiră pînă în bîr- 332 iogui ior. Ostile astea ştiu pentru ce luptă; sînt oştile muncitorilor din fabrici şi ale plugarilor, oşti nebiruite, căci îşi apără bunurile lor!» Intr-o duminică s-au întîlnit pe hotarul satului boier Cristea şi Ghiţă Lungu. Cel dintăi era călare pe bihuncă şi opri numaidecît murgul cu coamă spulberată şi coadă lungă. Cîmpia aburea în soarele dimineţii, scînteind pînă departe. Guguştiuci se chemau în sălciile de la încrucişarea drumeagurilor de ţărină. — Lungule, nu te văzui de la Paşti, zise proprietarul cu glas de mustrare. Avem de vorbit unele şi altele. — Tot mă gîndeam să viu, răspunse morarul, dar sînt singur şi mă învăluiră toate pînă peste cap. Acuşica mă duc la biserică. — Eu nici de asta n-am vreme, rîse cu .amărăciune Cristea. închinarea mea e la Puţu Oilor. După ploaia de săptămîna trecută văz că grîul se îndreaptă. Morarul îşi făcu cruce. — Poate tot şi-o întoarce Dumnezeu mila spre noi. Duminica pînă la prînz, Ghiţă Lungu avea rîndu- iala evlaviei. Şi-o făcuse de curînd, de cînd sfătuise cu părintele Nae despre treburile lumii şi ale vieţii. — Avurăm şi pacostea şobolanilor, urmă el, şi Dumnezeu ne scăpă. A dat în ei o molimă la sfîrşi-tul iernii, de pieriră cu miile. Cîţi au rămas se duseră în colo, la vale, pe apa Lisei. Zic unii să mai fi fost o dată aşa. Vor să treacă Dunărea şi se îneacă. Mă gîndeam să viu la Hagiu, boierule, să-ţi raportez unele chestii ce nu-mi plac. După molima de care-ţi spusei, începu a bîntui asupra mălurenilor alta. 333 — Politica... ştiu, încuviinţă Cristea. îmi spuseră cei de la primărie. Ţiganii, cînd flămînzesc, cîntă. Ăştia se adună şi pun ţara la cale. — Ei socot c-o să li se dea pămînt. Aşa se tot zvoneşte de cînd a venit guveru nou. O să se ia de la ăi bogaţi, să se dea la sărăcime. Va să zică, eu muncii şi mă căznii o viaţă pentru puţina agonisită ce am şi să vină nepricepuţii, leneşii şi proştii, s-o roadă ca la praznic. Sînt printre ei instigatori. Ştiu eu de anul trecut pe unul Stoica Cerneţ, ăl care are un îrate cazangiu. Voicu ăla, comunistul, îi dă ăstuilalt îndrumare. Se adună la Stoica ăsta, acasă, cîţiva ce-şi zic partid. Cînd îţi voi spune cine se adună acolo, boierule, o să te minunezi. Aş rosti eu o vorbă potrivită, dar e zi de duminică, mă aflu în drum spre sfînta' biserică şi nu se cade. — Sînt curios să aflu, s-a interesat domnul Cristea. — Apoi vine unul Grigore Mîndrea. Una Ana ce-i poreclită Zevzeaoa : acuşi se cuminţi. Unul Laie Să-racu. — Laie ăsta era slugă la mine, la boi. A lepădat bîta şi s-a dus. II dădui în judecată. O să-l urmăresc cu jandarmii. Şi mai cine ? — Mai este unul Aurică Turbatu; se întoarse de la război cu picior de lemn. Şi alt invalid fără un braţ, unul Tudor Gîrlea. — Mai trebuie şi un orb, rîse boierul. — Este şi ăla, chior de ochiul drept. Irimia Yascan ; a fost sergent de infanterie. Veni să macine. O jumătate de sac. Tot scînteia spre mine cu ochiul sănătos. Mă gîndii să-i îmblînzese. «Irimie, zic, nu-ţi mai luai uiumul.» — «Ba să-l iei, e dreptul morii!» zice. «Bine, Irimie», zic. Drept îţi spui, boierule, parcă m-a înjunghiat cu ochiul ăl sănătos. N-aş vrea să mă întîl- 334 nesc cu el, noaptea, cînd mă înapoiez singur acasă-Este şi unul Niţă Mutu. Şi alţii. Se adună şi pun la cale. — Şi lui Niţă Mutu ăsta îi făcui proces, se încruntă Cristea. II urmăresc şi pe ăsta. Ghiţă Lungu se scărpina după ceafă. — De, boierule, ce să spun ? Eu aş fi de părere să-i laşi deocamdată mai cu blîndeţe. Proştii tot proşti rămîn. Bate peste ei vînt rău; o să le treacă. Atunci îi strîngi în chingi. Am şi eu chestii cu unii şi-i las. E moale şi plotonierul Danţiş. Se cam teme. Duminicile, vin ori de la oraş, ori de la Bucureşti observatori. — Ce-i aia ? — Vin lucrători trimeşi de partidul lor, să repare ăstora pluguri şi unelte, şi mai ales să le spuie una şi alta. Ei le vîră în cap c-or să primească pămînt de la ăi care au. Iţi spun drept, boierule, mă tem. De aia zisei că nu e potrivit să-i iei cu topuzul. E-he! altădată era bine. De gînduri şi necazuri, boierule, slăbii. Mă cîntării la cîntarul morii: îmi lipsesc nouă kilograme. — Ba dau în ei cu puşca, zbieră întărîtat Trei-Nasuri. După aceea s-a domolit. — Unele din astea le-am aflat de la Popescu primarele. Dar el nu părea speriat, cum te văz pe tine, Lungule. Cu împroprietărirea nouă care se aude, o lăsăm moale — zice el — pînă s-or ivi alte schimbări ; partidele vechi se ţin tare. Asta e adevărat: să ştii şi tu. — Primarele, boierule, se întoarce şi el după cum bate vîntul. Popescu n-are ce pierde. Să vedeţi dumneavoastră alta şi mai şi: că se întărită şi femeile. Cînd ies la halta Lisei de nălbesc pînzele, bat şi ele politică şi se ceartă. Cu femeile e şi mai greu, că nebunesc mai lesne. Ce avui de pătimit cu eumnată-mea Nastasia... Şi asta e o chestie. Ii făgăduisem două pogoane, cum s-ar spune din zestrea ei. încă nu e măritată, dar o să fie dacă se întoarce nepricopsitul ăl de frate-meu Mitrea. — încă nu s-a întors ? — Nu. E tot la război. Nastasia asta are să nască fără rînduiala căsătoriei, că se făcu de ruşine în tot satul. Să-i dau, zic, să scap. Acuşi îmi pare rău. S-a aşezat pe pogoanele ce i-am dat. A ajutat-o Cerneţ să are şi să semene. I-a reparat Cerneţ o colibă. Stă cu ea şi Anineasca, s-o privegheze, că e cu burta, la gură. Munceşte ca o nebună, nici n-o mai cunoşti de slută ce e. II aşteaptă pe Mitrea al ei. Curată batjocură. Cînd ies la cîmp, ocolesc. Şi Nastasia asta, boierule, are nădejde în partid. Să nu mori ? — Să nu mori, Lungule, a răspuns boier Cristea întunecos. O să trăim şi o să vedem. — Mai sînt şi altele, boierule. — Nu voi să mai auz nimic, Ghiţă. Mă plictisii. Vino la mine să stăm de vorbă şi să-ţi spun eu ce e de făcut. Mai întîi, lui Cerneţ ăsta, pun eu la cale să i se aranjeze un proces de contravenţie, ca să-l domolim. — Nu se domoleşte, boierule ; se ţine tare. — N-aş crede. Cum îţi spusei, sînt şi alte partide, alea cu care am trăit pînă acum. Le punem iar pe picioare. Eu am lucrat cu liberalii care se află şi ei în guvern. Ce fac? Taie dinilor frunză? Nu taie dinilor frunză ; au şi ei interese. Tu dă-te cu partidul na-ţional-ţărănesc; şi partidul ăsta are de-ai lui la cîrmă. — Aşa e, boierule, să nu stăm cu mîinile în sîn, că ne mănîncă nepricopsiţii. O să viu la dumneavoastră 336 după ordinul ce-mi dădurăţi. Nu ştiu ce-o să fac şi eu cu alde frate-meu. Şi de la ăla vin zvonuri. Să mă ierte Dumnezeu că păcătuiesc. Mai bine mi-ar sosi despre el altfel de veste, ca să mă liniştesc. — Te temi de el ? Lasă-1 pe mîna mea ! — De, boierule, ştiu eu ? Atunci aşa, o să vin la dumneavoastră. S-au despărţit. Amîndoi mormăiau, ciocoiul pornin-du-şi bihunca uşoară spre Dropii, morarul intrînd în sat. Intr-un loc unde drumeagul se înălţa uşor pe rîpa Lisei, Ghiţă Lungu se opri şi privi satul adunat în jurul bisericii. Dincolo de apă, pe colinele dinspre asfinţit, se întind ogoarele mălurenilor. E vorba să se facă un pod ca lumea! Cu şubrezeniile astea de lemne încrucişate, te pomeneşti iarăşi despărţit de oraş, la viituri imari; Doamne fereşte, pot ifi şi morţi de om, cum au imai fost. Tot se vorbeşte în sat de un pod 'de piatră şi beton. Dar primăria săracă — cu ce să faci ? Făgăduielile prefecţilor, la alegeri, au rămas făgăduieli, trecătoare ica scamele de păpădie. Oamenii nu vor să pună mînă de la mînă. Că să pună ăi bogaţi! Ba bogaţii şi-or pune partea lor, dar întîi să vază că se strînge ceva 'de la ăilalţi. «Ce să se strîngă de la nişte jerpeliţi? rîse Ghiţă Lungu în sine. La urma urmei, mai merge o vreme şi cu şubrezeniile, pînă ce-o mai pieri cineva.» Uite, îşi aduse aminte că popa i-a vorbit de parastas şi pomenire pentru bătrîni. La şapte ani le făcu praznic, la nouă iarăşi; acuma zice că şi la doisprezece. Popa Nae nu-şi uită socotelile şi le are scrise în catastif. «Tocmai în anul cu cheltuiala pentru morţi îmi veni şi mie gîndul să lapăd ale două pogoane desmăţatei 22 337 ăleia, care ne făcu de rîs. Şi asta fu politică : să se mai astîmpere gura lumii. Aşi! pe dracu ! ce să se asiimpere, cînd Uţa asta Anineasca o scoase pe fată în privelişte ?» «Vezi ce făcuşi, Ghiţă ?» îi suna în urechi mustrarea muierii. Morarul bătu cu băţul în pămînt. Uite cum îl face Stanca să înjure, cînd se duce să ia sfînta anafură de la biserică. «Pogribania ci de coţofană !» Intre multele îngrijorări şi afaceri, morarul avea în vedere şi pe asta. Se gîndea cum să se descotorosească măcar ia toamnă de beleaua cu pogoanele. Se 'duce supărat spre biserică, tîrîndu-şi niţel încălţările. Era cu straiele alea nouă de dimie albă. Femeile, care treceau podul spre bisericuţa lor, îl văzură dc departe şi-i meniră, ele în de ele, dropică şi năduşală, ca unui duşman. Bisericuţa lor se afla în capătul pogoanelor Nas-tasiei, lîngă un pîrăiaş care venea de sub dealurile de miazănoapte, la umbră de frasini vechi. Pe toate acele coline, roase astăzi de şuvoaiele ploilor, fusese în vremea de demult pădure. Din acel ostrov verde al singurătăţilor nu mai rămăsese decît Frăsinetul, într-un pămînt clisos, care nu se lăsase răzbit de oameni. Sub frasinii vechi, ici-colo mărăcinişuri. Bă-trînii Nastasiei duraseră în luminişul de la capătul pogoanelor, aproape de pîrăiaş, o colibă de frunzar. In fitece primăvară trebuia meremetisită, căci toamna şi iarna, ciît nu istătea nimeni acolo, se agăţau de ea trecătorii puţini. Cît dăduse ajutor Stoica Cerneţ la arătura de primăvară, pusese şi ei mîna, împreună cu femeile, ca să înfunde cu frunzar nou şi să acopere ou stuf din vale acel adăpost şubred. 338 Lîngă Anineasca şi Nastasia se alipiseră Ana, ce-i zicea Zevzeaca, şi Veta, sora Trigloaiei. Amîndouă ţinuseră fraţi: Ana pe Tudose Laiu, cel mîncat de lupi, zis Zevzecul, de la care rămăsese văduvei moştenire porec’.a ; iar Veta pe Radu Laiu, care nu se mai întorsese din războiul de la 1917 şi nu se mai aflase nimic de el. Aiveau şi dînseie niţel pămînt lîngă al Nastasiei, cît putuseră cîştiga de la neamurile bărbaţilor, ipentru prunci. Acum ipruncii erau bărbaţi — duşi şi ei în războiul ăstălalt, ca să li se întoarcă şi lor poate numai numele şi numai amintirea că au trăit şi au suferit şi ei cîndva la Malu Surpat. Ana şi Veta se aciuaseră şi dînseie la colibă, după voia naşei Uţa, ca să fie într-ajutor, cine ştie, la o nevoie. Căci aşa e omenirea : unii mor, alţii se nasc, şi copila asta, Nastasia, îşi aştepta ceasul. Cît era de lucru la porumb şi la colţul de legume dinspre Frăsinet, fina şi naşa stăteau -mai mult la colibă. Cînd era vreme rea, ori în sărbători, se duceau în sat. Pînă la Malu nu era mai mare depărtare decît doi kilometri. Se puteau repezi acasă şi în cursul zilei. Insă lor le plăcea să stea acolo, la verdeaţă şi la linişte. De aceea spuneau acestui loc «bisericuţa». In pîrăiaş se oglindeau vîrîurile nalte ale frasinilor. In mărăcinişuri lărmuiau păsărele de felurite neamuri. Erau şi cîţiva granguri şi cîteva mierle. Stătuse un cuc un timp, cu soţia lui; pe urmă plecaseră, după ce îşi asiguraseră ouăle în cuiburi străine. Spuneau Veta şi Ana că, în cealaltă primăvară, veniseră două privighetori. Acum nu era decît una. Cu toată truda muncii, o ascultau uneori, noaptea, la lumina lunii. Nastasia sta în întunericul 22* 339 Umbrei, ca sa nu 1 se observe scînteierea lacrimilor. Insă i se auzeau suspinele. Slăbise fina Nastasia şi numai ochii îi rămăseseră frumoşi. Slăbi'se de muncă, de griji, ide .dor. Cînd se aşezau sub frasini, la vremea prînzişoru-lui, şi aprindeau focul pentru ceaun, bătrînele vorbeau de toate «cu mare spor. Nastasia sta dusă. Recita în gînd, ca pe nişte rugăciuni, scrisorile ce le primise de la Mitrea. Avea unsprezece. Aştepta pe a douăsprezecea. «Nastasie scumpo, fii cuminte, aşteaptâ-mâ cu răbdare. Iţi pregătii cizmuliţe, zâbun şi vîlnic de aci din părţile ardeleneşti, ca să le porţi la cununie.» Ceasul veni cu totul pe neaşteptate, '.miercuri, în săptămîna întăi a a lui iunie. Candidatul nou la cetăţenia lumii era atît de nerăbdător, încît doborî pe maică-sa în ţărîna colibei, înjunghiind-o cu dureri înfricoşate. Nu -mai era timip şi nu mai era chip să fie dusă în sat, biata copilă. Naşa Uţa repezi pe Ana la Cerneţ acasă, 'S-o aducă în pleasnă de bici ipe Sofia lui Stoica, pricepută în trebi de astea. — S-aduceţi şi o cărămidă, a adaos stăruitor Ani-neasca. Bănuii eu că s-ar ‘putea întîmplă grabă şi avem aci la colibă de toate; însă de cărămidă uitai. O cărămidă mare 'de zidărie. Nastasia se imai alinase într-un răstimp şi chiar rîse, întrebînd la ce clădire va fi fiind trebuitoare cărămida. Cum întrebă, cum o apucară tăieturile din nou. O lăsară şi iarăşi o încleştară, pînă ce sosi moaşa Sofia, cu căruţa şi cu Cerneţ mînînd de zor. N-au găsit cărămidă. Unde să afle cărămidă la o grabă ca asta ? 340 Anineasca se tînguia cu mînile la tîimiple. Era obicei la Malu Surpat, de cînd ţineau imoaşele minte, să se puie sub şale .femeii bîntuite de tăieturile facerii o cărămiidă. De ce, nu-şi imai bătea nimeni capul să afle. Aşa. Poate ca să aibă în ce se încorda lehuza în clipa eliberării. — Este în colibă un muşuroi pustiu de furnici şi împietrit .de vechime, fu de părere Veta lui Radu Laiu; să i-1 dăm sprijin bietei Nastasii. Nastasia ţipa chinuit şi prelung, ca sub cuţit. In juru-i, patru femei ajutor. Care cu undelemn, care cu foarfece şi ibrişin, care cu doniţă de apă, care ţinînd-o de subsuori şi mîngîind-o pe bolnavă. Ar mai fce nu-1 vindecă deplin. I-au mai găsit două ţăndări ca acele. II văzurăm înainte de plecare. Acuma e bine. Cum scaipă, face numai un pas pînă acasă. Toate le spune iîn scrisoarea pe care o aduserăm. — Sînt prea bucuroasă, a răspuns cu glas ceva mai tare nana Uţa ca să se audă în camera de alături. Vă rog să îngăduiţi o clipă, pînă ce aduc ţuică şi niţică pline şi slănină. Anineasca a trecut în bătaie de vînt la fina, pu-nîndu-i în imînă scrisoarea cu cinci peoeţi. — Veşti bune, puica naşei. S-a dus apoi la cam ară. Nastasia a rupt cu înfrigurare peceţile. S-a făcut întăi palidă cetind ; i s-au umplut iarăşi ochii de lacrimi, apoi s-a liniştit încet-încet. Ii trecuseră spaimele, i se alina inima. Mitrea o încredinţa că în scurt timp vine. Intr-o sară, ori într-o dimineaţă, o să i se arate deodată în prag. Pînă atunci dorea să afle ce face copilul. închise ochii şi-l văzu pe Mitrea aevea în faţă ; în braţele întinse ea îi punea copilul; era darul ei cel mai de preţ. Rămase un timp pe gînduri, luminată de acea vedenie, apoi îşi şterse pripit lacrimile şi se aşeză la măsuţă să-i răspundă. In vremea aceea, la Malu Surpat, puţinii tineri ştiutori de carte se deprinseseră a întrebuinţa, în scrisorile lor de dragoste ori de prietinie, anumite formule alcătuite din stihuri. Le cunoşteau toţi, le ştiau pe derost. 349 «Pui plaivazul şi-ţi scriu ţie — cu dor şi cu bucurie...» sau «Scriu cu dor şi cu plăcere — ca să-ţi fie min-gîiere — peste ce am început, eu vărs lacrimi şi sărut.» Astea şi altele înlocuiau un cunoscut clişeu mai vechi, căzut în uitare : «Mai întîi de toate doresc ca mica mea epistolie...» Aşa îşi începuse şi Mitrea prima lui compoziţie. Dar de atunci trecuse vreme, şi lucrurile se schimbă întruna în această lume/ Se mai aflau unii, printre care Nastasia, care luau împrumut pentru scrisorile lor versuri din cărţi, sau, mai ales, din poezia nescrisă a poporului. Deci iubita celui de departe, avîndu-şi de mai nainte pregătită mustrarea de dragoste, nu stătu mult la îndoială. Pe dînsa n-o interesa nimic din cîte se tăinuiau în camera de alături : nemulţămirile sărmanilor, răutăţile lui Trei-Nasuri, vicleniile lui Ghiţă Lungu, răzmiriţile ce fierbeau. începu — cu-furidindu-se dintrodată într-o veşnicie în care nu se aflau decît două fiinţi : ea şi Mitrea. «Dumneata, bade Cocor, nu-mi îrimete atîta dor pe gurile tuturor, trimete-mi mai puţintel, dar vin dumneata cu el. Fui tare supărată aflînd de suferinţa ce-ai avut în spital, iar acum sînt bucuroasă de vestea ce-mi dai că în curînd te întorci acasă. Să ştii că Tase e voinic şi creşte vâzind cu ochii. De dorul dumitale mă uit la stejari.» Nastasia a scris multe alte lucruri soţului său şi-şi închipuia că-1 are lîngă ea şi-i şopteşte. CAPITOLUL XXI Tovarăşul Mitrea face rînduială la Dropii ii săptămînile următoare s-a împrăştiat in sat la Malu Surpat vestea că lui Mitrea Cocor, acolo unde se află, nu-i merge bine. Caută unii şi alţii, mai ales -«unele şi altele», să ascundă. Dar ce să ascunzi cînd toată lumea ştie ? A sosit de la dînsul scrisoare; e în spital ; e bolnav ; a fost operat; Dumnezeu ştie de se va mai înapoia ! Ar fi avînd, cum spun doctorii, o cangrenă, adică putrezirea cărnii. Cangrenă la un picior. II auziseră unii chiar pe Ghiţă Lungu vorbind despre asta la primărie. — Ce-i pot face eu ? zicea nea Ghiţă. S-ar putea să nu i se întoarcă decît numele. Nu pot spune că nu mă doare inima pentru aşa întîmplare. Nu m-a ascultat şi acuma pătimeşte. Avram Sîrbu l-a întrebat dacă a primit scrisoare. —1 Nu primii nimic, a răspuns cu lamărăciune ajutorul de primar. Drept recunoştinţă că îi învăţai de bine, cu mine nici măcar nu se răspunde. Dar îi aduse cineva răvaş nenorocitei ăleia de cumnată-mea. Mai bine se prăpădea ea decît Mitrea. Nu mai năştea prunc în sărăcie şi nu ne făcea de rîsul lumii pe mine şi soru-sa. Aşa că acuşi o bate şi pe ea Dumnezeu. 351 Ce să spun ? Sîntem amîndoi dintr-o mumă. Ori-cîtă duşmănie mi-a arătat, tot m-aş duce să-l văz o dată; dar nu pot. Las’ că-i în spital la Turda şi-i departe ; diar mă sîcîie într-atît trebile comunei încît nu-i chip să lipsesc măcar un ceas. îmi dădură ăi mari toată răspunderea ; fără mine nu se poate face nimic. Mai e şi alta. Poate pînă ajung eu bietul băiat se prăpădeşte. Din boala astia ce-i zice «gangrenă» nu scapă nimeni cu viaţă. Poate să-i cetească şi episcopul de la Craiova, degeaba ! De cînd fusese boier Cristea la Bucureşti şi mijlocise printre cloncanii partidului liberal să-i puie acolo la comună omul dumnisale, nea Ghiţă mai crescuse de un lat de palmă. Cînd i-a venit hîrtia de numire, s-a mai înălţat de-o şchioapă şi din călcăie. Dacă ar fi avut ştiinţă de carte, ar fi fost primar. Insă îi spusese proprietarul că e tot aiia. I-a hotărît domnia sa lui Popescu să-şi cate de treabă şi să nu iasă din cuvîntul lui Ghiţă, ca unul ce e omul său de încredere. S-o lase mai domol cu listele celor care n-au pămînt şi cu comisiile locale. Au venit vremuri cînd se cuvine să se întărească autoritatea. De un timp îşi surnuţă calicii nasurile şi au o îndrăzneală de-ţi vine să le dai cu ceva în cap. Ii sosiră ordine şi plotonierukii major Danţiş să se pună în legătură cu proprietarul şi cu ajutorul ăl nou. Să se întărească miliţia, să-şi cunoască fiecare datoriile, să se curme zvonurile. Cine socoate că or să se schimbe lucrurile, se înşală. Adevăr este că, pentru interesul ţării, regele a primit în guvern şi pe unii abia ieşiţi din puşcării, cărora le zice progresişti. încearcă ăştia fel de fel de fitiluri; sînt nişte bolşevici şi, dacă ar fi lăsaţi în voie, ar da cu barda. Insă, har Domnului, ţara încă nu e în pradă. Cei care ţinură pînă acuma 352 clrma or s-o liniştească ; şi atunci le-or face vînt instigatorilor, unora peste graniţa, altora iarăşi de unde au fost scoşi. Să facă bine să se liniştească ăi de aci. Să se cuminţească şi să-şi vază de nevoi. Să iasă la muncă iaşa cum e datina şi legea. Altfel or s-o paţă, vai de steaua lor! Ghiţă Lungu ţinuse şi discurs la aşezarea sa în fruntea comunei. Arătase curaj şi putere. Dar nu-1 ascultaseră decît puţini. După ce l-iau ascultat, au clătinat din căciuli şi s-au dus. Iată că într-o zi, la începutul toamnei, s-a înfăţişat la primărie Stoica Cerneţ, avînd în dreapta şi în stînga sa cîţiva demobilizaţi. — Mă Ghiţă Lungu, a îndrăznit a grăi Stoica, noi ştim că primarele şi ajutorul de primar se cuvine să fie oamenii noştri, care ne cunosc nevoile. Ce fel de primar avem aci la Malu Surpat şi ce fel de ajutor de primar, care ne sînt duşmani ? Voi nevoile noastre nu le ştiţi şi staţi de partea ciocoiului. Cu pămîntul, aţi făcut te miri ce şi mai nimic. Păi, cînd or fi alegerile, o să vii să ne ceri votul, iar noi o să-ţi arătăm cotul. Ghiţă Lungu s-a făout roşu de mînie. S-a ridicat în picioare încreţit şi încruntat, apoi s-a răzgîndit şi s-a aşezat iar în scaun, întinzînd picioarele înainte şi sprijinindu-se în spetează. — Mai întîi eu nu sînt '«mă Ghiţă Lungu», ia clămpănit el cu supărare. Eu sînt primar. Să-mi arătaţi respectul ce mi se cuvine. Stoica Cerneţ a rîs. Au rîs şi soţii lui cu neruşinare : Avram Sîrbu, Grigore Alior şi Simion Pescaru. — Scoateţi-vă în faţa mea căciulile 1 s-a scremut din scaun nea Ghiţă ; mă indivizilor! 23 — Sadoveanu — Opere, voi. 17 353 Stoica şi ceilalţi au părut că n-aud asemenea poruncă şi nu s-au supus. S-au jimbat la el, pieziş. Nea Ghiţă a zbierat: — O să vă fac proces de ultraj! Alior s-a semeţit: — Nu te răţoi la noi, mă nene. Dacă nu eşti al nostru, nu te cunoaştem. Noi sîntem oamenii partidului. —1 Ce e aia ? — O să vezi! Nea Ghiţă s-a holbat crunt la ei. Funcţionarii mici ai primăriei stăteau pe lîngă uşi ascultînd. Autoritatea şi-a luat răsuflet adînc şi a ţipat: — O să vă arăt eu, instigatorilor ! O să vă frec de-o să iasă untul din voi. Plecaţi! Nu s-a putut scula din speteaza scaunului. Spre uimirea lui, ei n-au plecat. — La urma urmelor, ce pretenţii aveţi, mă ţăranilor ? Ii răguşise glasul. Cerneţ a făcut un pas spre masă. — Să ne spui mai întîi de toate, mă Ghiţă Lungu, de unde scornişi minciuna cu Mitrea? Că.e bolnav, că n-o să se mai întoarcă. Pescaru, care e aci de faţă, îl văzu şi stătu ou el de vorbă. E mai în putere decît tine şi o să vie să-ţi ceară socoteală. Ghiţă a tăcut, deodată răcorit, ca de un val rece. A închis ochii, apoi i-a deschis numai pe jumătate, rînjind ca de o glumă. — Fire-aţi să fiţi... de unde o scornirăţi şi p-asta ? Habar n-am de aşa ceva. Să vină Mitrea sănătos cum spuneţi că e. Dacă e sănătos, de ce n-a venit pînă acuşi ? Socotelile o să le facem între noi ca fraţi. Voi de ce vă vîrîţi unde nu vă fierbe oala ? 354 —1 O să dai seamă nu nutnai pentru acele socoteli, s-a indîrjit Cerneţ. N-ai numai cu dînsul; ai şi cu noi. — Hai, hai, duceţi-vă, a gîfîit spre ei Ghiţă, în-depărtîndu-i cu dosul palmei. N-am vreme de pierdut. Pentru vizita ce mi-aţi făcut o să daţi seamă judecătorului. N-am cînd discuta, n-am cînd glumi; cu prostiile voastre îmi fiaceţi capul călindar. Nu înţelegeţi ? Ce mai poftiţi ? — Mai poftim să aflăm — a zis Cerneţ cu hotărîre — de ce te duseşi cu căruţa a mare a primăriei sîmbătă seară, la Frăsinet, şi vămuişi strînsura femeilor ? — Cum ? Ce ? Nu ştiu nimic. Am spus să mă lăsaţi în pace. —1 Ba ştii. Acolo, la Frăsinet, şi-a clădit porumbul Nastasia pe pămîntul ei. Anineasca i-a dat ajutor. Şi-au adunat ştiuleţii în acelaşi loc şi două femei sărace: Ana şi Veta. Vămuişi porumbul şi-l încăr-cară slujitorii comunei. Ai făcut asemenea faptă ori nu ? Ajutorul de primar se răsuci neliniştit în scaun. — Păi, să vedeţi... '— Luaşi porumbul au ba ? stăruia ameninţător Cerneţ. — Uite ce e; întîi nu băgai de seamă de ce e vorba. Luai dreptul Stanchii. Dădui Nastasiei din zestrea nevesti-mi şi hiai din recoltă niţel, drept arendă. — Jumătate înseamnă niţel ? — Nu stătui să socotesc. —1 Luaşi fără a vesti. Asta e socoteală ? Dar Vetei şi Anei de ce luaşi ? Cu ce drept ? îţi spuseră Dă- 23* 355 mian şi Sava, slujitorii, că se află acolo şi porumbul acelor văduve bătrîne. - — Păi lor le-am luat pentru Veselin. scripcarul. — De plata lăutarului răspunde ciocoiul; a oprit şi el satului plata cîntării. Din lumea ce se adunase izbucni un blestem de femeie: — Cînta-i-ar la somnul morţii! Domnul ajutor de primar tresări. La acel strigăt al muierii ridicase fruntea aplecată şi ochii lui se holbară cu uimire la ferestrele cu gratii. Se împuţinase lumina camerei de oamenii ce se strînseseră la geamuri. In dosul celor de la geamuri stăteau alţii, cap lîngă cap, pînă în uliţă. Răzbătea de afară un murmur nedesluşit de glasuri; cînd şi cînd careva striga întărîtat. Ifosul lui Ghiţă se dezumflă deplin. Se adunase oare atîta lume ca să-i ceară socoteală pentru chestia de care vorbise Stoica ? Ori pentru treaba împroprietăririi, ce se tot amînă. '«Cristea ăsta tot pe mine mă pune în buza tunului.» Ori pentru alte chestii, de care poate l-au denunţat bolşevicii ăştia 1 Căci domnul ajutor de primar îndrăznise ia crede că un om al stăpînirii, cum se socotea el a fi, îşi poate îngădui să înfrunte prostimea întocmai ca boier Cristea. Domnia sa e autoritate: toţi să i se supuie! Banii comunei; el hotărăşte cui dă, cît dă, cît folos îşi opreşte, în unire cu notarul şi casierul. Altfel, ce fel de autoritate, fără folos ? Aşa că ar mai putea fi întrebat pentru cheltuiala acoperişului şcolii, pentru repararea dispensarului, pentru podul cel mic de peste Lisa. Ăştia sînt nişte dobitoci; habar n-au; ei socot că omul stăpînirii e un fel de terchea-berchea, îngrijitor al orfanilor, văduvelor, bătrînilor — slugă 356 a tuturora. Să-l lase în pace; are şi treburi ale lui, ba cu moara, unde îl pradă mecanicul, ba cu partida de porci îngrăşaţi ce are a trimete la Bucureşti. —1 Mă duc acasă ; am şi treburile mele. Cei patru părură a nu auzi asemenea tînguire. — Atunci cum ftăcem ? întrebă Stoica punîndu-i mîna pe umăr şi aşezîndu-1 la loc în scaun. întreb de porumbul ăla al femeilor şi al Nastasiei. Pe urmă vorbim şi de altele care or să-ţi placă şi mai puţin. — O să vedem, o să mă gîndesc; dacă-i aşa cum spuneţi, să le dau dreptul lor. — Cînd ? — Imediat. Daţi-mi drumul. Văz lume adunată. Ăştia ce mai vor ? Ce au cu mine ? Să vie Anineasca şi bătrînele. Să mă înţeleg cu ele. —1 Acuşi nu se poate, îi hotărî Stoica. Nu sînt în sat. Au urcat la Frăsinet, să-şi păzească de alţi hoţi ceea ce le-a rămas. Nea Ghiţă se simţi peste samă de trudit. Ii curgea năduşala şiroaie pe obrazul puhav. O fi răzmiriţa calicilor ? Simţea că cei patru îl fierb şi-l ţin pe loc într-a-dins. întrebă în neştire: — Vine cineva în inspecţie ? .. — încă n-a venit, îi răspunse Stoica, dar o să vie, cu chestia exproprierii... Nea Ghiţă tresări; îşi plecă fruntea şi-şi umilă buzele. De ce-o fi lipsind din comună plotonierul major Danţiş ? Cum iar putea trimete un răspuns proprietarului ds la Hagiu ? Afară, se întuneca de nouri negri îmbulziţi dinspre Dunăre şi începuse a bate un vînt răsunător. Veni Radu Gurău, aprodul, ca să aprindă lampa. Potri- 357 vindu-i fitilul se uită pieziş la cel ce sta doborît în laturea mesei. — Voi să mă duc! se opinti Nea Ghiţă. Cei patru făcură cu spetele zid înainte-i. După ce trecu o ploaie repede şi lumea de-afară se grămădi mai strîns în cerdac şi la ferestre, vîntul stătu. In întunericul de-afară se întinse deodată linişte; apoi se stîrni o larmă veselă şi întărîtată. Intră fratele Aninaascăi, Manole Roşioru. Era cu biciul în mînă. — Trecu ploaia pe vînt, zise el privind ciudat la morar. Chiar aouşi îl adusei. Nu vrea să intre. E poruncă să se adune satul, să ieşim în noaptea asta la Dropii. Ghiţă asculta uimit, cu buza de jos atîrnîndu-i. Deodată înţelese. Venise frate-su, cel căruia îi aştepta numai numele. Cînd i se micşora inima, cînd îi creştea, înghimpîndu-1. Gemu: — -Ce fac eu ? —1 Te ridici şi mergi cu noi la Dropii, îi răspunse cu voie bună Cerneţ. — Nu pot. — O să poţi. Cineva vorbea oamenilor, afară. Lumea tăcea în întuneric. Morarul asculta şi el. Nu cunoştea glasul. Aşa hotărâse Mitrea, să cadă într-o sară, pe neaşteptate, lia Malu Surpat. îşi trimesese în ajun vestirea prin caporalul Sîrbu Avram. Să nu ştie nimeni; să nu afle Nastasia — să fie depărtată din sat. El avea întîi şi întîi de împlinit o judecată şi o rînduială la Dropii, şi numai după aceea îşi va îmbrăţişa copilul şi soţia. Nu vine pentru răzbunările şi necazurile lui, nu vine pentru durerea de dragoste ce 358 are. Vine pentru un interes al obştei pe care poate mulţi nu-1 vor înţelege. Dar aşa e hotărîrea lui. Aşa s-a înţeles cu tovarăşii cu oare a trăit în străinătate şi cu care va să săvîrşească o faptă bună, după ce se vor fi întors cu toţii acasă... Cîte unul, cîte doi, s-au adunat, s-au întrunit în timpul verii şi au ţinut sfaturi la Cerneţ. Şi-au păstrat taina, s-au pregătit şi au aşteptat cuvîntul. La Bucureşti, Mitrea a întîr-ziat o zi, ca să stea de vorbă şi cu meşterul Voicu. — Acuma mergem la datoria noastră, şi-a isprăvit el cuvîntul. Aci treburile au fost măsluite. Oamenii strînşi au dat glas îmbulzindu-se în uliţă şi din uliţă risipindu-se pe la case în fugă, ca să înhame caii la căruţe. La al treilea fceas al noipţii, au fost în drum spre bărăganul de la Dropii. Erau vreo patruzeci de căruţe încărcate cu oameni, fie din Malu, fie din cătune. La fiecare căruţă, felinar. Camarazii de campanie purtau facle. La lumina lor roşcată, rumînii îl puteau vedea pe Cocor, lat în spete, cu ochii neguroşi. Cînd şi cînd i se dezvălea şi lui nea Ghiţă acea arătare înfricoşată. Nu-i aruncase nici o privire, nu-i spusese nici un cuvînt. Ghiţă pîndea şi-şi aţintea urechea, nădăjduind o întîmplare fericită : sosirea lui boier Cristea ou jandarmii. II făcură ei pe Danţiş ;să plece din sat chiar în ziua asta, dar viclenia lor nu se poate să nu se descopere. Şi chiar de vor face blestemăţii la Dropii, autoritatea o să le vie de hac. E adevărat că, la Malu, legea împroprietăririi nu s-a aplicat decît în parte, şi pămîntul de la Dropii a fost pînă acuma apărat; de asta are a răspunde mai mult Cristea. Acuma să-i văz puterea. Să cheme jandarmii împotriva răzvrătiţilor ăstora. Mălurenii au veche învăţătură şi păti- 359 mire de la tevatura din 907. Va da Dumnezeu să iasă lucrurile bine pentru el. Ii era lui nea Ghiţă foame; îi era frig; vîntişorul umed ial pustiei trăgea subţire. După ce convoiul ajunse la Dropii, oamenii au aprins focuri din paie vechi şi mărăcinişuri şi s-au strîns roate-roate, zvonind din glasuri cu mare însufleţire. Ghiţă auzea şi unele înjurături la adresa lui. Inoailea pe Trei-Nasuri îl făceau cu ou şi cu oţet. Au ieşit de la odaie şi moş Ion Triglea şi Chiţa Trigloaia şi au venit să pipăie şi să sărute pe băiatul lor cel de demult, prăpădit o vreme şi acum întors iarăşi la lume. S-au adunat şi oamenii ce slujeau la conacul lui Trei-Nasuri, care începuseră să brăzdeze a doua oară lanurile, pregătind semănatul grîului. Cînd s-au alinat în spuză focurile, înainte de zori, s-ia întins tăcere şi toţi au aţipit. Numai nea Ghiţă nu putea lipi geană sîngerată de geană sîngerată. Se întreba întruna, fără a-şi putea răspunde, ce-o să i se întîmple. Ii era mare milă de el. Intr-un răstimp au prins a trece gîşte sălbatice, stoluri după stoluri, gîgîind pe vîntul înălţimilor. Stînd treaz şi neclintit pe snopii de coceni, în mijlocul tovarăşilor, Mitrea îşi aminti, k glasul acelor călătoare înaripate, de toamna cînd zăcuse ticălos sub şopru şi-l îngrijise şi-l descîntase baba Chiţa. S-a făcut ziuă; s-a încununat de trandafiri răsăritul. Oaspeţii de năprasnă s-au adunat, aşteptînd rinduiala ce se vestise. Obştea de săraci şi văduve şi rude ale orfanilor războiului avea a lua în stăpî-nire lărgimea acelei cîmpii. Urma să fie scrişi toţi în condici, fiecare după nevoia lui; apoi aveau să tragă brazde, însemnînd răzoare. Vechiul cîmp al opreliştii intra astfel în stăpînirea acelor care îl lu- 360 cfează de ani şi zeci de ani, robind pentru folosul proprietarului. '«Condica noastră se va duce la aşe-zămîntul dreptăţii», încredinţau pe năcăjiţii oameni tovarăşii lui Mitrea Cocor. După sfaturile nopţii, se stîrniseră unii cu mare mînie împotriva lui Ghiţă Lungu şi se îndemnau asupra lui; apoi îl părăsiră cînd începu cetirea registrului orfanilor, şi se traseră în pajişte plugurile. In acea clipă se auzi duruit de trăsuri şi tropot de cai dinspre miazănoapte. Oamenii se frămîntară în loc înălţîndu-şi capetele. Mitrea ieşi înainte. îşi închipuia cine vine. — Vine boier Cristea, vine Trei-Niasuri, dădură de ştire cîteva glasuri. Puţini dintre mălurenii vechi şovăiră; tovarăşii lui Mitrea îi împingeau dindărăt în privelişte. Cristea venea în docarul înalt cu doi cai, avînd in stînga pe plotonierul major Danţiş şi în dreapta puşca cea veche pe care o socotea drept cea mai bună slugă a sa. Venea cu mînie şi-şi arăta de departe pumnul drept, ameninţînd. Ciornea, de pe capră, ducea în galop caii ninşi de spumă. După docarul galben, urma, cu aceeaşi iuţeală, o căruţă de ţară cu trei jandarmi. Aveau arme, însă le purtau cu curelele trecute pe după umăr. încă nu se opriseră deplin docarul şi căruţa şi răgetul de leu al lui boier Cristea detună în liniştea de la odăi: — Vă arăt eu vouă, mişeilor şi bandiţilor! Vă luarăţi după scîrnăvia asta care a mîncat pîine din mila mea ? Lipsiţi de aci! Să nu mai văz pe nimeni, într-o clipă! Cocor ieşi liniştit înaintea docarului. — înapoi, măgarule, ţipă zborşit Cristea, adăo- 361 gind poruncii înjurături spurcate. Cum vă luarăţi, mă dobitocilor, după unul ca ăsta ? Mitrea se stăpîni. Zise răspicat: — Poporul a venit să ia în stăpînire pămîntul său după lege. — Pămîntul meu, ial vostru ? îşi umflă boierul glasul cătră toată adunarea. Văzuşi ? Auzişi ? Mama lor de păcătoşi! adaose el cătră Danţiş. Cocor vorbi iar, mai apăsat: — Partidul a făcut dreptate. Pămîntul e :al celor care îl muncesc. — Eu n-am muncit ? — Nu. Cu răget de fiară, Cristea ridică arma trăgînd cu-coaşele. — Iţi arăt eu ţie lege 1 Te vîr în pămînt! In acea clipă, Ciornea smunci ca în spaimă hăţurile. Caiii se ridicară în două picioare, bătînd aerul cu copitele, şi se răsturnară peste oişte. Docarul se zgudui şi se aplecă pe o aripă. Arma trosni în gol spre nourul ce sta ca o sprînceană mînioasă deasupra răsăritului. Cristea se prăvăli din docar aproape să cadă, se răsuci din şale în sus şi aplecă iarăşi puşca. — Ce fac jandarmii, idiotule? strigă el la Danţiş. Ca şi cum fiecare ar fi executat un rol mai dinainte pregătit, tovarăşii lui Mitrea traseră de sub zeghe automatele. O parte din norod împresură strîns căruţa jandarmilor. Plotonierul Danţiş îşi desfăşură braţele ca nişte aripi căzînd asupra lui Trei-Nasuri şi imo!bilizîndu-l. O clipă de tăcere fără răsuflet în mulţimea îmbulzită. Cocor vorbi iar, palid: 362 — Nu venii să-ţi cer socoteală nici pentru foame, nici pentru bătăi, nici pentru batjocuri. Iţi ceri singur pedeapsa, tu cel care te lauzi c-ai muncit aci. Treci în rînd cu noi la brăzdat! Se auzi un ţipăt de mirare din mulţime: — Cum de îndrăzni prîslea una ca asta ? Mitrea se întoarse şi văzu pe nea Ghiţă umflat: îi mai trebuiau ţepi ca să fie arici. — Tu la boi şi ciocoiul la cormană, îl fulgeră el. Luaţi-i! Trei-Nasuri spuma, Ghiţă se umili dintrodată dînd în genunchi. Poporul se mişcă într-o veselie fără noimă, împin-gind tot mai la o parte pe jandarmi. Sub privegherea lui Alior Grigore, plugul cel dintăi porni să taie bnazdele împroprietăririi. Se duse spre zare într-o mişcare domoală, ocoli un mărăciniş, se opri un timp, apoi porni din nou. Oamenii îl pierdură din vedere la o adîncătură a şesului, apoi îl văzură iar Înapoindu-se cătră odăi. întoarcerea a fost cu opriri mai lungi. Boier Cristea cădea ; îl înţepa cu o poruncă ascuţită Alior, şi atunci se punea întăi în genunchi, apoi în brînci, apoi cu răsucită trudă în picioare. După zece paşi cădea iar. Nea Ghiţă îşi purta capul ca pe o povară străină. Ingenunchia şi el ar-cuindu-se ca un vierme. Cînd ajunseră drept odaie, oamenii îi proţăpiră ca pe nişte sperietori. Curgea din ei apă sîngerată. Palmele lui Trei-Nasuri erau numai răni şi băşici. — Lăsaţi-mă, criminalilor! O să vă bag pe toţi în puşcărie! urlă el cu disperare sălbatică. Atunci se dădu aproape de domnu Cristea Ana Zevzaaca şi-l ameninţă clătinînd din cap, cu buzele strînse pungă, de ură : 363 — Aoleo! Cacă, lupe, ce mîncaşi! Vizitiul Ciornea privea cu ochi aprigi ticăloşia stăpînului său. îşi întoarse capul de cătră dînsul şi scuipă. Plugul jalnic mai porni o dată. Purceseră după el şi celelalte. îşi avea brazda lui şi Mitrea ; la întoarcere era cu cămaşa desfăcută la grumaz şi fruntea goală. II mîngîia vîntul răcoros de toamnă. Cînd poposi la Fîntîna Oilor, veni asupra lui, ca din arc, Nastasia. Ţinînd ou dreapta pruncul Ia sîn, îl cuprinse de după gît cu stînga şi mărturisi lumii, cu vorbe deşănţate şi alintări plînse, dragostea pentru Mitrea al ei. Mitrea ial ei era cu fruntea încreţită şi tîmplele ninse. Mitrea al ei se stăpînea în faţa satului, şi ea îşi opri pornirile pătimaşe. Ii întinse pruncul şi se linişti. Luarea în stăpînire a pustiei de la Dropii era numai un început. Mitrea Cocor avea încă în el întregi simţămintele pe care le încercase la gospodăria numită «Ilicia Pamiati» în satul Tarasovka, pe cînd se afla prizonier şi ucenic în Uniune. Aici, la Malu, ca pretutindeni în ţară, se găsesc încă în fiinţă alcătuirile trecutului. Priveliştea satelor şi a cîmpiei e ca şi acum sute de ani; oamenii sînt legaţi de plugul străvechi, de bucăţelele de pămînt mărginite cu răzoare, de practicile strămoşilor, închişi fiecare în sărăcia lui, despărţit fiecare de semenul său, dar părtaş cu toţi semenii săi la robia ce-i încleştează încă. Cîştigurile ştiinţei în toate sectoarele vieţii au rămas străine acestor oameni copleşiţi de trecut. Lumea nouă se foloseşte de tractoare, de aeroplane, de electricitate; pămînturile pustii rodesc sub 364 puterea irigaţiei, priveliştile se prefac prin iscusinţa inginerilor; plantele folositoare înlocuiesc spinăriile, mlaştinile seacă, păduri apar unde erau nisipuri. Oamenii de la Malu se ofilesc în umbra trecutului. Asupra acestora trebuia îndeplinită revoluţia. Alcătuirea veche să fie în întregime răsturnată. Statul socialist nu va întîrzia să puie la îndemîna foştilor robi toate puterile ştiinţei, aşia încît unde au fost cîndva noroaie şi cocioabe, să apară şosele şi case luminate electric; unde bîntuia seceta, să vie pe canaluri bucuria apei; unde se trudea silnic omul, maşinile să-i uşureze munca. Desfacerea de trecut, ieşirea într-un veac nou al lumii. Toate acestea clipeau în Cocor, ca lumini fugarnice şi învălmăşite, pe cînd îşi ţinea în braţe copilul primit de la soaţa lui. Vîntişorul subţire al pustiei gî-dilă năsucul micuţului, îl făcu să strănute şi să deschidă ochii. Acum zîmbea soarelui de octomvrie. — Viitorul e al tău... suspină Cocor şi zîmbi şi el nenumăratelor icoane pe care le adunase din rătăcirile prin ţara nouă a socialismului. Nastasia credea că-i zîmbeşte ei şi fu fericită chiar în acea clipă. — Pentru fapta mea de mînie, zise Mitrea, o să dau seamă înaintea celor care mă vor chema să mă judece. — Ce facem noi ? întrebă Laie Săracu, apropiin-du-se. Mitrea îl bătu pe spate prietineşte, fără a-i răspunde. Mălurenii lui mai aveau de străbătut drumul spinos al înţelegerii. NADA FLORILOR AMINTIRILE UNUI PESCAR CU UNDIŢA 1950 CAPITOLUL I Mă chiamă în trecut amintirile Intr-un rînd, aducîndu-mi nu ştiu din ce pricină aminte de petrecerile mele la bunicul de la Păs-trăveni, am rostit o vorbă care îmi plăcea şi pe care o întrebuinţam faţă de rubedeniile de la ţară. Am pomenit ceva despre «leliţa» Anica. Tata mă asculta distrat şi obosit; abia se întorsese de la treburile lui inginereşti. Sta cu cotul sprijinit pe braţul jîlţului, cu tîmpla în palmă. Frunzărise o gazetă şi o aruncase. Aştepta cina. «Tîţaca» Leona, sora dumnisale mai mare, care era stăpînă ohavnică a gospoidăriei, se mişca încolo şi încoace prin cameră, dereticînd şi aşezînd. Deretica smuncind şi aşeza trîntind. Aştepta de la tata un cuvînt, fie despre operaţiile ei agresive, fie despre întîrzierea mesei — ca să izbucnească. Tîţaca noastră Leona avea nevoie să se mînie, să tune şi să detune în fiecare zi. După ce adăogea răcnetelor lacrimi şi suspinuri, se domolea şi mai avea nădejde să ajungă pînă a doua zi în această lume ipe care n-o putea suferi.. Probabil că vorba mea «leliţă» nu era stîrnită numai de amintirea petrecerilor mele de la apa Moldovei, ci 24 369 era şi un atac inconştient faţă de mătuşa mea de la tîrg. «Tîţacă» e diminutiv, adică alintare a vorbei ţaţă. Eticheta, ca şi fiinţa pe care se aşeza, era a duhului meu de groază. Leliţele mele de Ia Păstră-veni, bălăi şi cu ochii ca cicoarea, sămănau mamei, al cărei zîmbet blînd îmi mai rămăsese în inimă. Maică-mea murise de tînără, pe cînd eu eram numai de-o şchioapă. Cîteodată mi-o pomenea mama An-ghelina, dadaca cea bătrînă care mă crescuse. îşi deschidea clonţul 'de bufniţă la urechea mea şi-mi spunea unele lucruri de demult... «pe cînd era mai uşor de trăit pe pămînt; iar de cînd mămuca ta s-a dus ca o gîzulice pe o rază de soare, pătimim în osîndă, care nu se mai află pe lumea asta asemenea osîndă». Tîţaca Leona, duhul de groază, se înfăţişa mare şi ciolănoasă, c-un puf fumuriu sub nasul lung, c-o gură pungită din care nu lipsea încă nici o măsea. Uncheşul Haralambie, fratele mai mare al mamei, care venea la tîrg, din cînd în cînd, ca să mă cerceteze cum îşi cerceta bărbăcuţii de la turma lui de oi, îmi «pusese: «Duduca Leuna are dinţi de criţă nu de ciolan, ca ceilalţi oameni». Geaba încerca tata, cîteodată, s-o îmbuneze. Dumnealui era puţintel gîngav: «Ţ-ţacă în sus, ţ-ţacă în jos», cu nimica n-o iputea ademeni. Mor-măirile ei erau tunete, invectivele trăznete. Ne venea uneori să ne luăm lumea în cap. L-am auzit pe tata şoptind cu amărăciune şi privindu-imă cu milă : «Aşa a prîgonit-o şi pe. biata maică-ta». — M-am dus să văd moara priponită la malul Moldovei; şi eram cu leliţa .Anica... Tîţaca Leona s-a holbat asupra mea : — Ce-mi aud urechile ? Ce vonbă-i asta — leliţă ? 370 — Lasă băietul, ţ-ţacă Leona, a îngînat tata. — Cum să-l las, Manole ? Se poate una ca asta ? Să audă urechile mele, în casa mea, ţărăniile pe care «musiu fiul tău le-a învăţat la Păstrăveni ? După asemenea vorbe vin şi naravurile de acolo. Nu pot suferi lumea necioplită. îmi sînt urîţi mojicii, mai ales de cînd iau prins a se obrăznici şi a pierde orice respect faţă de persoane. In vremea juneţii mele, ţăranii nici nu cutezau să-şi ridice ochii la stăpîni. — E cam mult de-atunci, ţ-ţacă Leonă. — De cînd ? Văd, Manole, că are ce învăţa şi de la tine fiul tău, nepotul rotarului, a rostit aprig duduca Leona, arătîndu-şi colţii. Se strică lumea, frate Manole, se strică lumea, de aceea nu mai am ce căuta eu în această viaţă. Curînd aveţi să mă plîn-geţi; în van aveţi să mă chemaţi; de unde m-oi duce nu mă mai întorc. — Din rai, ţîţacă Leonă ? am îndrăznit eu cu jumătate de glas. — II auzi, Manole? a ameninţat cu degetul duhul meu de groază. Ai să regreţi amar că fiul tău ră-mîne cu educaţia lui Pintilie rotarul, bunicu-său. Nu l-am cunoscut şi n-am ţinut să am de-a face cu el; dar îl aud prin gura fiului tău, cînd rosteşte vorbe necuviincioase. M-am înroşit şi am ridicat fruntea. Tîţaoa Leona uita prea des că împlinisem cincisprezece ani şi nu mai eram '«ţîncul» de altădată. — Tîţacă Leonă, am replicat eu, vorba '«leliţă» e cuviincioasă k noi la Păstrăveni. — Nu cuteza să mă înfrunţi 1 s-a holbat la mine ţîţaca Leona cu ochii ei de capră, cu cercurele de aur. Şi tu şi tatu-tău îmi datoraţi respect şi recunoş- 24* 371 tinţa; ori de cîte ori mă jigniţi în acest chip, rtli se împuţinează nouă zile din viaţă. Aşa îmi arată semn şi cărţile; le întind cîteodată, cînd găsesc şi eu un ceas de răgaz. Riga de verde şi valetul de verde mă prigonesc, şi alăturea nouă de treflă. Nu-mi răspunde nimica, Manole; nu mă privi cu viclenie, nu mă împunge cu vorbe blajine. Taci şi ascultă şi ţine minte ce-ţi spune Leona, sora dumnitale mai mare. De treizeci şi trei de ani sînt văduvă; soţul meu mi-a cheltuit zestrea şi pe urmă s-a dus în lume. Am auzit că ar fi poposit tocmai la Argentina. Are să-i plătească Dumnezeu după fiaptă. N-ai să insinuezi, cum ai încercat cîndva, că escrocul acela de Jorj Robcea ar fi fugit tocmai în America pentru ca să scape de mine. Nu te uita oa un motan blînd, că te cunosc eu cîte parale faci. Aşa că mai bine ră-mîneam la mănăstire decît să mă înduplec a veni aici ca să iau frînele gospodăriei tale. Fără mine ar fi fost greu de voi, Manole; ce se pricepea biata cumnată Polixenia ? — Lasă asta, ţ-ţacă Leonă, a încercat tata, moale, ca s-o domolească. Mi se pare că te-ai abătut de la subiect. — Spun adevărul pe care îl cunoşti, Manole. Şi nu m-am abătut de la nici un subiect. Am spus că nu-mi plac ţărăniile şi ţăranii; asta e deosebirea dintre noi. Şi afirm că era mai bine altădată cînd îi strîngeau boierii în chingi pe mojici şi-i bateau la scară pentru pretenţiile şi obrăzniciile lor. ţ— Şi-i puneau, ţ-ţacă Leonă, cu mînile şi picioarele în butuc, ori le vîrau capetele prin garduri de nuiele, ori îi puneau la vremea gerurilor Bobotezei să stea desculţi în scocul morii. Boierii cei bătrîni, bunicii noştri, ţ-ţacă Leonă, eriau de altfel milostivi, a urmat 372 sarcastic tata, şi nu-i lăsau pe acei «mişei», cum se spunea atunci, să le îngheţe măduva în oase; ci-i virau apoi în bordeie şi porunceau să-li-se-deie fum de ardei, ca să tuşească pînă ce şi-or vărsa maţele. Ii scoteau şi de-acolo într-un tîrziu şi le scriau la terfelogul logofeţiei atîtea cărături de la pădure, atîtea zile de clacă, atîtea mierţe de păpuşoi, încît, drept mulţămire pentru milosîrdia bătrînilor noştri, acei mişei se pustiiau în codri, ori peste graniţă la alte neamuri. — Vai, cum vorbeşti tu, Manole, de acele timpuri, s-a tînguit cu jale ţîţaca Leona. Orice ai spune tu, dragă frate, pedepsele de care vorbeşti nu se dădeau decît pe dreptate. Ce alt leac putea fi pentru lene şi obrăznicie ? — Da, ţ-ţacă Leonă, pentru lene şi obrăznicie ne-neaca matale împungea roabele cu acul, cînd se scula bosumflată din aşternut şi se lăsa pieptănată şi îmbrăcată. — Nu înţeleg, Manole, cum poţi fi atît de denaturat în sentimentele dumnitale de pietate faţă de persoanele nobile care ţi-au dat fiinţă. Prima datorie pe care am învăţat-o eu a fost să respect pe babaca şi pe neneaca. Vai, Manole, scumpul meu, a urmat ea cu otrăvită mîhnire, s-ar putea oare să fie adevărată povestea de la noi de la Ciurlani, unde robii de zestre ai neneacăi voiau să acrediteze o legendă necuviincioasă, cum că răsbunica noastră Izabela Borcoş, soţia logofătului Toma Dumitraş, ar fi păcătuit c-un ţigan de laie, lăutar vestit, şi ar îi dat dumneaei seminţiei boiereşti un băiet smead şi cu ochii întunecoşi ? 373 — într-adevăr, ţ-ţacă Leonă, a rîs fără supărare tata; şi eu sînt dintre cei cu ochii întunecoşi şi faţa smeadă. — Vai şi iar viai, Manole. Cum poţi vorbi în acest chip despre strămoaşa noastră ? — Vorbesc, ţ-ţacă Leonă, ca despre o aventură ce a putut-o face fericită. Ţîţaca Leona a prins a plînge. A plîns şi şi-a şters îndesat lacrimile c-o batistă parfumată, pînă ce i s-a făcut nasul vişiniu. — Să-ţi fie ruşine, Manole, a rostit ea cu demnitate. — Nu mi-i ruşine ; mi-i foame, ţ-ţacă Leonă, a răspuns tata blînd, zîmbindu-mi mie pe furiş. — Ba mie nu mi-i foame, a hotărît cu îndîrjire ţîţaca Leona oa şi cum foamea ar fi fost una dintre cele mai ruşinoase însuşiri ale pămîntenilor. Tata a tăcut, încreţindu-şi fruntea. In asemenea clipe, cînd îşi încreţea fruntea ca de-o mirare şi apoi îndată îşi încrunta sprîncenele, se aduna în el mînia. La ce se pregătea înlăuntrul său, a răspuns de afară austrul de primăvară, cu modulaţii înalte; au sunat cercevelele ferestrelor ca zguduite de o mînă nevăzută. A urmat o tăcere, după ce a intrat mama Anghelina, dadaca mea. Ochii rotunzi, pe obrazul pălit de vînt şi soare, au făcut oarecum ocolul camerei; sub nasul coroiat i s-a mişoat clonţul gurii. — Da’ domnu inginer a nostru nu pofteşte la masă ? s-a mirat ea cu glas subţirel. De cînd îmi fusese maică, ani şi ani, îi rămăsese aşa timbrul vocii, ca pentru un copil. Tata şi-a venit îndată în fire : — Ba da, mătuşă Anghelină, — Ştiu că unii nu mînîncă, a urmat ca cu un zîmbet subţire, dar alţii au nevoie, nefiind de meseria lor cuvioşi schivnici. Pe lîngă asta vă înştiinţez, domnu inginer a nostru, că chiar acu, la înserat, a picat oaspete cuscru Haralambie de la Păstrăveni. — Chiar acuma, frate dragă ? a strigat jalnic ţîţaca Leona, pocnindu-şi palmele uscate. — Chiar acuma, duducuţă, nu-ţi fie matale cu supărare. Şi ţi-a adus matale un burduf de brinză prima întăi, care nu se mai află pe lume asemenea brînză cum o face cuscrul Haralambie; şi-un miel. Iar lui domnu inginer a nostru o ploscă cu rachiu de afine. Cunoaşte domnu inginer a nostru asemenea bunătate. — Atuncea să trecem numaidecît în sufragerie... s-a bucurat tata. Ai pus şi pentru cumnatu-meu Haralambie tacîm, mătuşă Anghelină ? — D-apoi nu ştiu eu rînduiala, domnu inginer a nostru ? Se putea să nu pun ? Eu m-am repezit cătră uşă : — Mie nu mi-a adus nimic ? — Ba nu te teme, că uncheşul nu-şi uită nepotul. Iţi spune el singur, ia rîs dadaca în urma mea. CAPITOLUL II Uncheşul Haralambie coboară din munţi şi din cîntece bâtrîneşti Fratele mamei era un bărbat mare şi spătos, cu chimir lat şi cu bundă. In chimir se amestecau, pe lîngă băierile pungii, lanţugul briceagului cu stricnele, unealtă indispensabilă ciobanilor, şi ţarţamurile scăpărătorilor şl ia beşicei cu tutun. Sarica,' baltagul şi gluga şi le lepădase în-tr-un colţ, aproape de sobă. Ne-a privit pe toţi drept, cu ochii lui ageri streşiniţi de sprîncene castanii. Lumina acelor ochi verzi oa piatra de chiclaz plutea ca într-o pîclă ; pletele, unse cu unt, începeau a cărunţi la tîmple. — Chîm 1 a început el tuşind uşor; mă închin cu sănătate, duducă Leună. Ţîţaca Leona i-a răspuns înclinîndu-şi fruntea, vădit emoţionată. Tata i-a strîns ciobanului mîna şi l-a bătut cu dragoste pe umăr. M-am apropiat; uncheşul Haralambie s-a plecat de sus şi m-a sărutat pe frunte. Ne-am uitat unul la altul, eu, tata şi uncheşul; ne-am simţit bucuroşi că ne aflăm împreună în acea sară de aprilie, cînd austrul îngîna afară un cîntec de primăvară. 376 Uncheşul Haralambie avea pe el straie albe ca helgea. Adia de la el un miros uşor de urdă ; dar eu am simţit în nări şi mireasmă de busuioc, acea mireasmă care îmi plăcea s-o respir din părul balai şi de la iiia leliţii Anica, pe cînd mă aflam în petrecere la Păstrăveni. — Uncheşule Haralambie, am întrebat eu fără de nici un gînd ascuns, spune-mi ce mai face leliţa Anica ? El m-a apucat de ciuf şi mi-a ridicat spre el fruntea, ca să mă privească în ochi. — Face bine, mi-a răspuns el după ce a înţeles că întrebarea mea fusese nevinovată; cu ale sale mîhniri şi bucurii. Ţi-i dor de dînsia ? —■ Da, uncheşule. — Poate ţi-i dragă, a rîs el pe cînd eu îmi plecam ruşinat nasul. Să ştii, cumnate, s-a întors el cătră tata, că acest fecioraş al dumnitale e cu adevărat năzdrăvan. Rosteşte vorbe tainice şi va să săvîrşească unele fapte de mirare. \ Ţîţaca Leona a adaos numaidecît cu oarecare dispreţ: — Va să săvîrşească toate biăstămăţiile cîte sînt pe lumea asta! Tata a rîs cu bunătate: — Şi mata, ţ-ţacă Leonă, prigoneşti băietul... Ţîţaca Leona n-a catadicsit să-i răspundă : s-a întors cătră cioban: — Eu am să-i mulţămesc lui oumnatu Haralambie, a zis ea cu altă intonare de glas, pentru mieluţ şi burduful de brînză. Dumneata, frate dragă, nu uita să faci acelaşi lucru pentru rachiul de afine. — N-aveţi de ce-mi mulţămi, s-a :apărat uncheşul meu; aducem şi noi cu dragă inimă din puţinul 377 ce-avem. Află, nepoate, că ţi-arn adus şi ţie un dar care cred c-are să-ţi placă. Eu am tresărit de bucurie; el m-a stăpînit punîn-du-mi mîna greia pe umăr. — Ţi-am adus, a urmat el, un căţelandru pe care i-am ales dintre puii de ast’ toamnă ai Vidrei, căţeaua mea de vînătaare care mînă la mistreţi. E sprîncenat cu negru şi are laba de dinainte, din stânga, albă. De aceea l-am poreclit Colţun. — Mă duc să-l văd! lam strigat eu. — Ai .să-l vezi mîne; acuma lasă-1 să se hodinească în cuhne de truda drumului. L-am adus de departe într-o desagă a tarniţii; am călătorit cu el calare, şi tot scheuna din cînd în cînd scoţînd capul şi rugîndu-mă cu ochii să-l iert de pedeapsa la care l-am supus. —• Atuncea să ne aşezăm la masă, a hotărît tata. — Bucuros, cumnate, ■numaicît se cuvine să se aşeze mai întăi şi mai întăi cumnata Leuna. — Mă aşez, a răspuns ou supunere ţîţaca Leona. Dadaca Anghelina a adus borşul de găină. Toată vremea cît ne-am îndeletnicit cu bucatele, eu iam băgat de samă, cu uimire, că sora tatei, de şi nu putea suferi pe ţărani, avea faţă de uncheşul meu o purtare dintre cele mai ciudate. Ar fi dorit poate în sinea ei să înţepe cu vorbe, să scoată cumva ghiare, dar ochii îi erau blînzi şi vorbirea potolită. Acei ochi cu cercurele aurii nu părăseau o clipă pe cioban; îl observau cum mînca atent şi cuviincios, servindu-se numai de lingură, cu o îndemînare pe care şi eu o admiram. Ţîţaca Leona sta atîrnată de fiinţa lui puternică, de vorbele puţine pe care le rostea, de gesturile lui potolite. Era ca o leoaică pe care o stăpîneşte c-un gest, c-un cuvînt, c-o privire 378 îmblînzitorul. In acelaşi timp suferea de privirea lui moş Haralambie ca de-un venin care o paraliza. Plosca de lemn de tei era adusă pe masă. Uncheşul Haralambie umpluse o cupă mică de sfadă albastră cu rachiul lui de afine şi poftise întăi pe ţîţaca Leona să cinstească cu el. Spre spaima mea, se şi ridicase în picioare înainte de-a avea eu timp să-l previn, se înfăţişase cu cupa albastră dinaintea ţîţacăi Leona şi se înclinase în faţa ei ca un cavaler . din vechi timpuri. Ea întinsese mina. El a sorbit o picătură după rînduiala oamenilor de demult ai acestui pămînt, adică '«.a luat credinţa», şi a trecut apoi cu delicateţă cupa între degetele ei. Mi s-a părut mie poate, acele degete tremurau. Coborîtoarea nobililor ei strămoşi a dat de duşcă licoarea de foc, s-a scuturat în întreaga-i făptură de un cutremur şi a închis ochii ca şi cum ar fi poftit să moară. — Intru pomenirea Polixeniei noastre prea iubite... a rostit cu glas de întristare uncheşul meu. Apoi s-a întors cătră tata ; a turnat din ploscă atî't cît trebuia ca să nu se verse nici o picătură din cupă, şi, cu acelaşi ceremonial, i-a înfăţişat şi dumni-sale băutura. Şi-a turnat în cele din urmă şi lui însuşi şi m-a îndemnat şi pe mine să sorb numai o picătură. — Intru pomenirea bătrînului nostru Ilieş, căruia îi porţi numele, a suspinat el. Am sorbit picătura simţind în mine focul amintirii, fără a pierde din ochi pe ţîţaca Leona. A băut şi el şi numaideeît a umplut iar cupa albastră, aruncîn-du-şi-o oa pe-o apă oarecare în fundul gîtlejului. A făcut '«chîm», tuşind uşor, mi-a mîngîiat cu palma părul zbîrlit şi s-a aşezat la locul său. In clipa următoare s-a înfăţişat mama Anghelina. Ciobanul i-a 379 turnat şi ei, silind-o să lepede cît mai de sîrg tablaua cu mere pe masă; a gustat şi i-a întins rachiul. Mătuşa Anghelina s-a şters la gură, şi-a zvintat cu palma lacrimile ochilor şi, înainte de ia bea, cu o cumplită strîmbătură a obrazului, a îngînat cuvintele potrivite in asemenea împrejurări: — Neuitată fie prea iubita noastră, căreia i-am crescut cu dragoste puiul. După ce a smîroîit de cîteva ori, s-a înseninat şi a venit la mine, de m-a sărutat pe tîmplă. — Mătuşă Anghelină, i-ia zis tata, să faci foc în odaia cea mare şi să găteşti aşternut pentru cumnatul nostru. — Numaidecît, domnu inginer a nostru, a răspuns bătrîna. — Ba s-avem iertare, cumnate Manole, s-a amestecat uncheşul Haralambie; eu n-oi putea dormi la dumneavoastră. — Se poate una ca asta ? ia întrebat tata cu mirare. — Se poate: căci eu am lăsat la o gazdă în tîrg marfa noastră într-o căruţă cu doi cai; şi la dumneavoastră m-am abătut numai cu şargul pe care-1 încalic; l-am vîrît în grajd, l-am despovărat de tar-niţă, am închingat pe el o pocladă şi i-am trecut pe după urechi săculeţul cu ovăz. Cît hodineşte şi se hrăneşte el, eu stau aicea la masa lia care aţi binevoit a mă pofti; după aceea, cînd or cînta cucoşii miezul nopţii, îl încalic, trec pe la han şi-mi iau soţii şi ne ducem cu căruţa la Botoşani unde aşteaptă neguţătorii cu care m-am alcătuit. Ţîţaca Leona a părut bucurată de asemenea vorba ale unui bărbat vrednic şi neostenit cum era îmblîn-zitorul ei. 380 ■— Dumneata, cumnate Haralambie, a rostit dumneaei aţiţată de băutura de afine, ai avut noroc în viaţa dumnitale şi ţi-au mers bine treburile. După cît înţeleg eşti fruntaş în Păstrăveni şi oamenii de acolo te preţuiesc după averea pe care ai agonisit-o. — Of, of-of! duducă Leună, s-a tînguit uncheşul meu, scărpinîndu-se după ureche; acuma, mulţă-mesc lui Dumnezeu, am de toate; dar în tinereţele mele am pătimit şi eu ca mulţi de-ai noştri. In acea vreme eram păgîn şi blăstămam. A fost vai de zilele mele cu stăpînitorii boieri de pe iacele meleaguri, pînă ce-am ieşit din locurile noastre, şi mi-am luat lumea în cap. De asta pînă la moartea prea iubitei noastre surori Polixenia şi zece ani după aceea eu n-iam mai trăit în vatra părinţilor mei. M-am dus la ciobănie şi am slujit la nişte baci de ceea parte a muntelui. Şi acolo mi-am agonisit starea de care mă bucur acuma. Oricît aş avea, nu poate plăti zilele amărîte pe care le-am trăit mai nainte. — N-am ştiut asta... a suspinat ţîţaca Leoma, cu ochii aţintiţi asupra uncheşului meu. — Apoi de unde să ştiţi, că eu m-am fost prăpădit în lume şi în străinătăţi. Amară tinereţă am avut, a isprăvit el cu sprîncenele încruntate. A stat un timp ascultînd austrul de-afară. — Este un cîntec, a urmat el, pe care l-am auzit prin părţile pe unde am rătăcit. Ingăduiţi-mi dumneavoastră ca să mai beau o cupă, să-mi întăresc puterea; şi pînă ce-or da glas cucoşii, am vreme să vi-1 cînt, ca să aflaţi cum era viaţa noastră pe atunci. — Nu mi-am închipuit că vei fi fiind şi cîntăreţ. — Ba cîntăreţ nu sînt cum înţelegeţi dumneavoastră, duducă Leună. Cu mormăitul meu numai 381 cu urşii m-aş putea lua la întrecere. Eu zic din caiiâi; dă-mi-1, nepoate Iliuţă ; caută-1 în gluga de lîngă .sobă. M-am dus, am căutat în glugă şi am adus cavalul. L-am cumpănit în mînă : era lung şi lustruit. I .l-am dat — Eu spun din caval, a urmat uncheşul, şi apoi şi din gură, ca să înţelegeţi cele ce au fost. Acesta e cîntecul unuia Iorgu Irimia Hoţul. Numai îngăduiţi să mai iau o ţîră de putere din ploscă. Nu se poate spune în ce stare de aţîţare se afla ţîţaca Leona. Ii scînteiau privirile şi nu-şi mai găsea astîmpăr în scaun. Tata zîmbea, într-o uşoară ameţeală. Mama Anghelina se rezemase de sobă, cu mîna la gură. Numai la acele puţine vorbe ale un-cheşului eu am simţit în gî'tlej lacrimi. Am tresărit. Uncheşul Haralambie şi-a umflat pieptul şi a slobozit viers mormăit din caval, ţinîndu-1 într-o lăture şi pipăindu-i cu degetele groase găurile. După în-gînarea de melodie veche, sunet de caval amestecat cu voce nearticulată, moş Haralambie ia ferit instrumentul şi a recitat tărăgănat cuvinte ca din dureri şi morminte neuitate. — Apoi, oameni buni, dragi oameni buni... Eu îs Iorgu Irimia. îmi luau simbria Cît cu voia, .pic cu pic, Cît cu şiretlic: Preceptu cu dările, Popa cu cîntările, Mîndre cu gătelile, Ciocoi cu-nvoielile. 382 Pentr-un an şi jumătate, Mi-au iplătit slujba pe spate, De-am zăcut o săptămînă Bolnav, într-o rînă. Iar a zis din caval, îngînîndu-se cu austrul de-afară, atît cît îi trebuia ca să-şi aducă aminte urmarea. — Apoi, oameni buni, dragi oameni buni... Casa n-am, nici ce-mi aşterne, Pietrele mUs perne ; N-am prietini, nici părinţi, Nici ce trage-n dinţi. Mă tot bate-un .gînd şi-un dor, îmi vine să mor. Doftori mi-s dumbrăvile. Ele-mi scot otrăvile. Ţîţacăi Leona i se umbriseră ochii. — Apoi, oameni buni, dragi oameni buni... Cînd dă codru-n primavară, Leliţă Varvară, Pe sub cetini mă tot duc După cîntecul de cuc, Să mă fac haiduc. Ciobanul a oftat şi a ascultat austrul în cerceve-iele ferestrelor. Greiere, ce ctnţi în lună Cînd pădurea sună, De ce frîngi inima-n mine, Greiere străine? Căci şi eu îs un pribeag, Greier drag, Şi-am lăsat la noi la Crîng Ochi care mă plîng. 383 — Oameni buni, dragi oameni buni... M-oi întoarce într-o sară, Leliţă Varvară, Cu so^i încălărate, La o poartă-om bate; Pe ciocoi la noi l-om scoate Să-l crestăm pe spate. L-om cresta în trei soroace Ş-om da focul la conace, Să se-nalte fum şi pară, Leliţă Varvară. Uncheşul Haralambie s-a opTit cu ochii adînciţi în sine şi în trecut; o clipă, noi cei de faţă am fost absenţi pentru el şi ţîţaca Leona păru că vrea să tresară cu săgeata unei limbi de viperă. î|n acea clipă a absenţei ciobanului, se deşteptase în ea mî-■nia. Dar privirea uncheşului Haralambie o regăsi iarăşi şi dumneaei se potoli zîmbind cu supunere. Uncheşul mi-a întins cavalul. Eu l-am primit cu respect şi l-am depus lîngă glugă. Tata s-a răsucit ca într-un abur care-i făcea mişcările nehotărîte: — Acuma ar fi binevenită o cafea. — Se poate, a răspuns numaidecît mama Anghe-lina şi s-a îndreptat spre bucătărie. Ciobanul s-a scărpinat după ureche: — Asemenea băutură va fi fiind bună pentru dumneavoastră. Eu n-am gustat-o de cînd sînt. — Atuncea lasă, mamă Anghelină! a strigat tata; nu-mi trebuie nici mie. Ţîţaca Leona a rîs. — De ce rîzi dumneata, duducă Leună ? Căci îs de sub codru şi din sălbătăcie ? 384 Ţîţaca Leona n-a răspuns, dar i-a pierit pe dată rtsul şi i-a fulgerat în ochi duşmănia. Ţăranul s-a ridicat în toată înălţimea sa : — 'S-aud cucoşii de miezul nopţii, a declarat el; vă lăs. cu rîsul dumneavoastră şi eu mă duc cu mîh-nirea mea. Rămîneţi cu bine şi cu sănătate. Şi pe acest nepot îl sărut cu dragoste ş-oi veni să-l mai văd. A strîns mîna tatei; s-a închinat cătră ţîţaca Leona. Bărbia dumneaei tremura. Am fost în clipă şi eu afară pe urmele uncheşului, ajutîndu-i să-şi poarte tarhatul. Şi-a scos calul, după ce i-a închin-gat tarniţa; şi-a rînduit toate împrejur. Mama An-ghelina aşezase lampa în fereastra bucătăriei, ca să deia lumină călătorului. Trîmbiţarea cucoşilor se înteţea în toată acea margine de tîrg; vîntul suna în livezile înmugurite. Silueta măreaţă a uncheşului meu Haralambie călare s-a topit în întuneric. M-am oprit o clipă ca să privesc nourii învălmăşiţi sub stele; iar cînd am intrat în odaia unde rămăseseră ai mei, am văzut pe ţîţaca Leona crispată de mînie, într-o declaraţie tînguit repetată: — Orice-aş face, dragă Manole, nu pot să-l sufăr. — Cu toate acestea ai stat şi dumneata, ţ-ţacă Leonă, sub puterea lui. Fiinţa cu sînge nobil îşi frîngea mînile. .— N-aş putea să-ţi spun de ce, Manole. E de pe altă lume, ca şi poveştile lui. Cine-i acea leliţă Var-vara ? Am răspuns eu : —• Aceea e mama leliţii Anica. Mi-a spus mama • Anghelina, care cunoaşte toată povestea asta de demult. 25 — SarJoveanu — Opere. voi. 17 385 — Basme şi grosolănii... Diacă m-ai înjunghia acuma, dragă frate, n-ar curge din mine o picătură de sînge. Tata a murmurat privind cadrul întunecos al ferestrei : — E un barbat cum sînt puţini... O forţă a trecutului. — E un poet! iam strigat eu cu entuziasm, sim-ţindu-mă al uncheşului meu ciobanul. :— Tu să taci! a zbierat, ridicînd spre mine căngi, ţîţaca Leona ; să taci şi să te duci la culcare. — Mă duc întăi să-mi văd căţelandrul... am răspuns eu cu o îndrăzneală neaşteptată. Mama Anghelina m-a auzit. Tocmai intra cu braţele încărcate de farfurii. S-a oprit în prag şi a scuipat uşor într-o parte ca să nu mă deochi. CAPITOLUL III Bunicul meu, rotarul A IT nainte de a mă culca, am intrat pe urmele mamei | Anghelina în bucătăria curată. JL Aş putea spune că ţîţaca Leona niciodată nu catadicsea să intre în acest locaş închinat pîntecelui. Dumneaei arăta totdeauna că- dispreţuieşte mînca-rea ; după cît înţelesesem, îşi potolea foamea la care sîntem orînduiţi noi muritorii, în singurătatea camerei sale, ca să n-o vadă absolut nimeni cum rîş-neşte cu măselele cele negre de oţel. Mai înţelesesem de la mama Anghelina că, în dulapul cu cheie, şi cu «cheia în buzunarul ladînc de la rochia ţîţacăi, s-ar fi aflînd felurite bunătăţuri solide şi lichide pe care şi le administra dumneaei singură, leac la atîtea suferinţi ale bietei sale fiinţi. Cum am intrat în bucătărioară, am fluierat uşurel. De pe-o pătură veche întinsă jos, în preajma cuptorului, a ridicat botul şi a ciulit urechile puiul Vidrei. S-a scărpinat la ureche cu laba albă şi a scheunat subţire, căscînd şi alungind printre dinţii ■albi o limbă trandafirie. — Colţun ! l-am chemat eu, şoptit. 25* 387 El a mişcat din ciotul de coadă şi mi-a lins palma ou care îl mîngîiam. Mă privea cu ochii punctaţi cu lumină şi se bucura, ca şi cum ştia de la uncheşul Haralambie care vor fi raporturile noastre viitoare. Deodată s-a ascuţit ca un fierăstrău mustrarea ţî-ţacăi Leona de pe coridor. Poruncea de-acolo, nevăzută : — Anghelină, stînge lampa şi te culcă. Destul ai stat trează cît ne-a bătut capul cu poveştile acel cioban de la Păstrăveni. — Ba-i de la Crîng, duducă Leonă, precum se spune şi în cîntecul lui. — Fie orişideunde o fi; nu mă interesează ; iar ne-potu-meu să nu care cumva să facă popas aici. Să nu-şi prăpădească vremea cu cotarla. — Ba-i un căţelandru mîndru, duducă Leonă. — Poate fi, însă faceţi cum poruncesc eu. I s-au auzit paşii pornind. îndată s-au oprit. — Ai stîns, Anghelină ? — Stîng, stîng numaidecît, duducă. Of, Doamne! Paşii s-au depărtat. Am mai stat o clipă cu Col- ţun, apoi i-am scuturat laba albă, i-am spus bună-sara şi m-am retras. Bucuria mea era străpurtsă de temeri; mă gîndeam să cer tatei protecţie pentru căţel împotriva duşmăniei ţîţacăi noastre. M-am strecurat în odăiţă la mine; am lepădat straiele prin întuneric. N-aveam lampă, nici luminare’; lecţiile mi le făceam în camera tatei la o măsuţă-aşezată lîngă biroul său de inginer. Cum am pus tîmpla pe perină, am adormit. Nu tîrziu însă m-am .trezit, într-o aţîţare extraordinară. Avusesem un vis tulbure în care îmi apăruseră pei-sagiile de la Păstrăveni. 388 Cum stam întins pe spate, am simţit că-mi bate inima cu grăbire. In .urechi îmi cîntau modulaţiile austrului de primăvară, care, La acel ceas tîrziu, întovărăşeau şi pe uncheşul meu Haralambie, călăreţ tăcut pe drum singuratic. Mă gîndeam că acel vînt, care rn-a tulburat întotdeauna şi m-a ţinut treaz nopţile, vine din ne-sfîrşite depărtări, din peşteri tainice şi de pe ape în veşnică mişcare. Ţipetele lui par cînd tînguiri umane, cînd schiaunele unor fiare fantastice pe care pămîntenii încă nu le-au cunoscut. Din cînd î.n cînd aveam impresia că trec paseri străine prin cerul negru, spre singurătăţile de la Pol. De pe cînd eram un copil şi aveam înţelegerea nu cu mult mai presus decît aceea a lui Colţun, vîntul acesta de zbucium, oftări şi plîngeri m-a ţinut treaz cum mă ţinea acum, cu ochii halucinaţi spre depărtări, ori spre trecut. PJieţii. de întuneric din juru-mi dispar şi vedenii populează marginile zării; ori o amintire, ca un reflex din altă viaţa, se conturează înainte-mi cu forme nedesluşite de vis. Basmele cele blînd şoptite de bătrînii mei dragi care demult au murit, îngînările de cîntec demult uitate se trezesc şi tremură în fiinţa mea. Un tablou şters, o adiere de bucium, o lacrimă şi un gest al mamei — fantomă demult trecută dincolo de orizont — toate se trezesc la mişcarea melodică a acestui prietin neliniştitor din nopţile copilăriei. Şi iată din nou, în această noapte, în care .uncheşul a trecut călare prin cîmpul sufletului meu, ca un şef al seminţiilor vechi, clipeşte în mine un colţ al trecutului, undeva, pe malul Moldovei, cu o căsuţă liniştită lîngă o prisacă; c-un şopru acoperit cu şovar, unde un bătrîn cu plete ca 389 năgara lucrează cu tesla la cobîlă şi întocmeşte roţi pentru căruţe ţărăneşti. ' Printr-un văzduh posomorît s-alungă nouri spulberaţi şi rupţi de furtună şi eu mă cuibăresc fericit într-un ungher subt o tohoarcă miţoasă de berbece. Era un colţ fericit al lumii; furtuna trebuia să treacă; în soare urmau să iasă roind albinele; şi în pacea satului avea să cînte o pupăză într-un nuc bătrîn şi să bată tesla bunicului la cobîlă ritmul unei vieţi tihnite. Recunoşteam în mine, după bătaia inimii, sensaţia fericită pe care am încercat-o totdeauna la malul acelei ape de munte cu numele Moldova şi în peisagiul ei aşa de caracteristic, pe prunduri şi în zăvoaie. Munţii erau aproape, subt uşoară pîclă, şi iaerul avea o limpezime de izvor. Pe şesul larg, între buchete de sălcii, înfloreau fînaţurile şi sfîrîiau cosaşii neostoit sub vibrarea luminii fierbinţi. Treceau în zboruri joase, din cînd în cînd, dumbrăvenei şi turturele, şi grupuri mici de raţe sălbatice vîslind grăbit ca într-o furtună a înălţimilor. Se făcuse .pace şi ieşisem idin t;ohoareă. Tesla bă-trînului seînteia într-o lumină umedă. — Acu putem lăsa roata singură, glumi el zîm-bindu-mi. N-are să fugă, căci se uită casa la dînsa ş-o păzeşte. Iar noi luăm crîsnicul şi, cît fumez o lulea, ajungem la baltă. — Ia! S-aude pupăza ! am observat eu ridicînd un deget lîngă frunte. — Da, da, a încuviinţat bătrînul; ne dă de ştire că vîntoasa a trecut în pustiuri şi lumea noastră a intrat în rînduiala ei. Aşa că putem merge. Bătrînul a coborît crîsnicuî de pe şopru, a luat. cofăielul cel vechi ş-am ieşit amîndoi pe poartă. îndată dădurăm in prund, printre tufe de lapteie-cînelui. Am apucat cărarea printre fînaţuri, pe la fîntîna Iui Cosma şi am ieşit la huceagul cel mare. Acolo se afla un vad vechi. Am trecut prin vad — bătrînul, eu, crîsnicuî şi cofăielul. Numai bătrînul simţea puterea apei care-i bătea în glesne. Eu, casnicul şi cofăielul eram pe umerii şi în braţele lui şi ne bucuram de soare şi de mireasma de cimbrişor care ne venea din partea cealaltă a bălţii. Acolo, în partea cealaltă, printre desişuri mărunte şi în-tortochiate de sălcii, bătrînul cunoştea cotloane de gîrle şi albii părăsite. Apa verde dormea lin, cu umbra tufişurilor în fund. La apropierea noastră zburau becaţine şi părechi de crihance. Mai departe erau imaşuri şi sate, spre munte. Le ştiam, însă nu le mai vedeam ; umblam numai pe sub cer, în locuri singuratice; şi la malul gîrlelor şi bălţilor ni se arăta cerul celălalt, dincolo în fund, unde se coboară cîteodată Făt-Frumos din poveşti. La balta lui Iftode, am trecut pe lîngă brazde de iarbă cosită în ajun. Brazda din margine, bogată şi plină, cotea în lungul bălţii, chiar pe lîngă apă. Bătrînul se opri, mirîndu-se. Dincoace de brazdă, în iarba tunsă, sta ţeapăn întinsă o ştiucă lungă de un cot. Se zvîrlise din apă peste brazdă şi nu se mai putuse întoarce îndărăt. Măcar că era cea .mai mare ştiucă din balta lui Iftode, pierise. Ar fi fost bine să mă fi nimerit eu la vreme, chiar’ fără bunic, s-o ajut să treacă în domniile ei şi ea să-mi lepede la mal un solz şi să-mi spuie din plisc vorbele din basm. — Acuma e prea tîrziu, bunicule: ce putem face cu dînsa ? — Nu mai putem face nimica, răspunse nepăsător bătrînul, împingînd-o cu piciorul la o parte. Peştele mort ştiam că nu-i bun de mîncat. Peştele e bun numai viu, prins de mîna omului. Pe lîngă asta, ştiuca aceea poate nici nu era un peşte ca toţi peştii. Am lăsat-o lîngă apă şi mă gîndeam după asta pe cale că, în urma noastră, a căscat botul de trei ori şi i-au venit într-ajutor- toţi peştii mărunţi din stăpînirea ei. Bănuiam că n-am s-o mai găsesc la întoarcere; şi n-a.m găsit-o : dovadă că se în-tîmplase ceea ce socotisem eu. Bunicul făcuse o faptă bună, eram şi eu părtaş la ea şi trebuia să ne vie neapărat răsplata. I-am mărturisit bunicului părerea mea. — Se-nţelege, mi-a răspuns rîzînd. bătrînul. Mă miram de dinţii lui albi şi tari. — Se-nţelege; nici nu se poate întîmpla altfei decît ca într-o poveste; asta-i lege'a vîrstei tale. Dar eu mă gîndesc, nepoate Iîiuţă, la altele, cînd umblu aşa prin aceste locuri. Noi, în viaţa noastră, ţi-am trăit din năluciri. Ci am avut grele amărăciuni şi asupriri. Moşia asta, cît se vede departe, de o parte şi de alta, a fost a bătrînilor noştri, pînă ce s-a încuibat între noi o rîie boierească. Şi aşa, după aceea am mers în scădere şi în sărăcie, pînă ce ne-am dat robi unuia Calistrat vel-vornic. Ne-a ucis şi ne-a usturat acesta; ne-au ucis şi ne-au usturat alţii după dînsul, pînă ce-am căzut sub călcâiul lui Mjhalache Sturza-Voievod. Atuncea am rămas pe uscat, ca ştiuca pe care ai văzut-o; am clămpănit de trei ori şi ne-am stîns. Un pic de viaţă mi-a rămas mie, cu meşteşugul pe care îl am. Pămînt n-am decît grădina casei. Şi aceea au vrut să mi-o ieie logofeţii sturzeşti. Că dacă nu ies la prăşit, la 392 coasă şi la secere, îmi iau grădina. Am avut noroc atuncea de fecioru-meu Haralambie, care a ameninţat asupra lor cu baltagul. S-au dus şi n-au mai cutezat ; mai ales că moşu-tău Haralambie ieşise din gat, iar înfricoşarea lui priveghea asupra ciocoilor. Am stat un timp la hodină sub sălcii, şi bunicul meu Pintilie mi-a mai sipus o întîmplare de demult, cînd au purces la bejenie unele sate ale noastre de la apa Moldovei. I-au unmărit călăraşii lui Vodă, ca să-i aducă înapoi la serbia lor; dar acei călăraşi nu s-au mai întors şi au rămas şi bejenarii, pînă în ziua de azi, prăpădiţi de vatra părintească. Bunicul a oftat după aceasta şi şi-a răsucit o ţigară groasă într-o bucată de pănuşă de porumb. După ce-a «băut» acea ţigară, m-a îndemnat să ne ducem la treaba noastră. — Să ştii tu, Iliuţă, că din balta lui Iftode se trage spre Moldova un cot nu tocmai adînc. Acolo, între tufe, am eu ascuns un val de mlajă. Cu valul acela şi cu crîsnicuî, intru în apă şi nădăjduiesc să facem bună ispravă. Tu îmi dai ajutor şi porţi cofăielul. Pe sub sălcii vechi, într-o apă curată cu prundiş la fund, pe sub maluqjialte unde ondulau fire subţiri de rădăcini, bunicul a intrat cu crîsnicuî lui şi cu valul de mlajă. Mergea în curgerea apei tulbu-rînd-o cu valul pe care îl purta cu un picior, săl-tîndu-1 şi cufundîndu-1. Din cînd în cînd, din tulbureală, scotea la lumină reţeaua în care se zbăteau peştişorii argintii. Eu mă aţineam cu cofăielul, şi nu prea eram mirat de norocul nostru, înţelegînd că se datoreşte faptei noastre bune cu ştiuca. 393 De la o vreme ne-am oprit. Bunicul a cumpănit şi a petrecut printre degete dobînda noastră, dîn-du-mi învăţăminte. — Se găsesc, nepoate Iliuţă, în cotul acesta, îmi spunea el, felurite feluri de peşti, fiecare cu gustul şi bunătatea lui. Tu învaţă a le cunoaşte înfăţişarea şi a le deprinde numele. Iată boişteni, zvîrlugi şi porcuşori, buni de un borş din carele şi împăratul Moscului mînîncă pînă ce nu mai poate şi trebuie să-şi sloboadă cătărămile chimirului. Iată aleşi deoparte, în crîsnic, eleni, şi scobai, şi două mrene frumoase. Pe aceştia îi frigem în unt proaspăt, şi se cere la ei mămăligută, şi pentru unul ca mine, un vinîşor din Ţara-de-Jos, care sfîrîie în pahar. Tu, Iliuţă, încă nu poţi înţelege bine unele ca acestea, căci eşti la vîrsta cînd peştele ţi se pare cu gust puţin şi oase multe. Ai să pricepi mai tîrziu, cînd vei fi pescar adevărat, că nu se află pe lume peşti ca cei din apa Moldovei şi a Bistriţei, luminoşi şi iuţi ca argintul viu, iar gustul lor e altul decît al peştilor din bălţi. Căci aici apa e curată şi verde ca şi cerul şi solzii peştilor sînt scrişi cu soare. Pe cei mai mărunţei care or rămînea, îi aburesc cu sare şi-i usuc în cuptor. Asta îţi place ţie mai mult şi după asta cunosc că ai să fii în viaţa ta pescar. — Intr-adevăr, bunicule, am Tăspuns eu, acuma mi-am adus aminte care-i lucrul cel mai bun pe lume. — De aceea ai să-ţi aduci aminte, cînd vei pescui unde ţi-a fi rînduiala să trăieşti, şi eu n-oi mai fi în valea vieţii. Crşonţăind peştişori uscaţi, cugetă la bătrînul tău care te-a învăţat cu dragoste acest meş- 394 teşug. Şi mai ales, ajungînd a îi om învăţat după iscusinţa pe care o ai, după cît am aflat, să nu fii asupritor al sărmanilor, cum sînt atîţia care au ieşit dintre noi şi ne-au uitat după ce s-au hrănit cu pine albă. Să nu uiţi, Iliuţă, că eşti odrasla noastră, feciorul Polixeniei. i CAPITOLUL IV Cum am scăpat de la moarte pe Colţuri Cit stăteam eu la gimnaziu, Colţun dormita în bucătărie, în pfeajma mamei Anghelina. învăţase uşor că, în afară de prietinia mea, nu mai avea altceva pe lume decît ocrotirea dadacei mele. Ea îl chema cu glas blî-nd şi îi punea într-un blid mîncare. — Vin’ colea şi mînîncă, îl îndemna ea. Acuşi soseşte şi Iliuţă şi, după aceea, lumea-i a voastră. Cînd auzea numele meu, căţelandrul îşi ciulea în anumit chip urechile. Mînca şi aştepta cuminte. Mama Anghelina îi spunea şi alte vorbe, pe care el le asculta cu răbdare. — Să nu te duci singur pe-afară, ca să nu te-ntîl-neşti cumva cu dimonul. Era vorba de Chirică, motanul cel negru al ţjţacăi Leona. — Aicea să nu rămîi singur, să nu vie asupra ta zgripsorul. Zgripsorul : adică vulturul cel mare cu două capete, cu ghiare de fier şi cu aripile desfăcute ca nişte speteze, despre care se vorbea în poveştile ei. Imaginea zgripsorului se afla şi pe un taler mare de argint din ghiordanul de bani vechi pe care da-daca şi-l potrivea la gît în zile de sărbătoare. înţelesul tainic al acestui cuvînt îl descoperisem eu singur în fiinţa aprigă şi nemilostivă a ţîţacăi mele Leona. — Acuma hai să aducem o cofă de aipă de la fîntînă... II lua cu dînsa, ocrotindu-1 lîngă genunchiul său stîng. — Să ştii tu, Colţun, că la acest ceas stăpîna noastră se piaptănă la oglindă, iar dimonul stă ghemuit într-un colţ, lîngă gherghef, şi se uită aţintit la dumneaei. După ce se piaptănă duduca noastră, apoi îşi smulge cu cimbjstra perii de sub bărbie. N-ai văzut tu de cînd e^ti, măi căţelule, o treabă ' ca asta. Vorbele acestea mi le spusese mama Anghelina cîndva şi -mie. Colţun scheuna uşor, căscînd botul şi desfăşurîndu-şi limba. Vremea era strălucită şi în livadă cînta cucul. Cătră amiază, mă întorceam de la gimnaziu mor-măind o declinare elină ce ne învăţase domnul profesor Ghenman. Cum auzeam cucul din livada noastră, declinarea zbura în albul amiezii ca un fluture; intram în fugă pe poartă şi o repezeam în urmă-mi ca să Sune în clampă; fluieram o dată haiduceşte şi dadaca se uita rîzînd la căţelandrul ciobănesc cum se avîntă năprasnic întru întîmipinarea mea. Dintre jocurile pe care le-a învăţat cu mine Colţun, s-a dovedit că săritura în înălţime era meşte-! şugul lui principal. Săream şi eu peste un gărduţ /! de ostreţe, înlăuntrul căruia mama Anghelina îşi răsădiscTTegumele. El sărea odată cu mine, pe deasupra mea. Ce s-a ales din răsadurile dadacei" mele 397 nu mai spun. Am găsit-o într-un rînd contemplîn-du-le neclintită, cu mîna la gură. M-a:m mîhnit şi eu num ai decît. — Noi nici n-am băgat de ,samă, mamă Anghelină.. Acuma ce-i de făcut ? — Să vedem, dragul mamei; s-aduc alte răsaduri de la Voicu Bulgarul, numai să vă schimbaţi locul de joacă. — Desigur că-1 schimbăm; ne ducem la căpiţele din fundul livezii. Dadaca mea s-a învoit; dar aflase de isprava noastră şi ţîţaca Leona, şi m-a descîntat într-o joi după amiază, cînd n-aveam şcoală, cu atîtea vorbe de dojană, pînă ce mi s-au încrucişat ochii şi mi-a venit greaţă. — Te rog, iartă-imă, ţîţacă Leonă: n-o să ne mai jucăm pe-acasă. — Ce-mi foloseşte mie regretul dumnitale, musiu, după ce-aţi săvîrşit o pagubă ca asta ? De cînd sînt n-am văzut asemenea blăstămăţie ! Mi-aţi amestecat cu pămînt tomatele mele, pe care mi le-a adus special Saviţchi, grădinarul prefectului. Ar trebui să ai mai multă judecată, căci văd că te pricepi la studii şi deslegi singur problemele de matematică ! Abia aştept să văd ce are să spuie şi tatu-tău. — Tata nu se întoarce acasă pînă cealaltă duminică şi avem vreme să aducem alte răsaduri, am murmurat eu. — Of, aşa mi-a fost mie soarta să trăiesc într-un tîrg nenorocit ca acesta, unde n-am nici o distracţie şi nici o prietină, şi unde un frate al meu şi un fiu al său fac tot ce trebuie ca să-mi amărască viaţa. Ce i-a venit, mă rog, lui moşu-tău Haralambie, să aducă la casa noastră asemenea dulău care o să se 398 facă cît un haram; acuma şi mînîncă mai mult decît mine, d-apoi mai încolo ? Pe urmă nu ştiţi oare că Chirică al meu nu poate suferi cînii ? Of şi iar of, o să-mi împuţinaţi amărîtele zile ce mai am de trăit. O să mă regretaţi, dar prea tîrziu, musiu nepoate, Colţun dispăruse dus de mama Anghelina în cotlonul lui. Cît stătuse ţîţaca Leona cu mine ca să mă descînte, motanul cel negru Chirică se plictisise singur. II văd deodată apărînd cu ochii S'CÎnteietori, arcuindu-se la picioarele ţîţacăi şi frecîndu-se de rochia dumnisale de tafta. Eram atent, ca să văd tresărirea scînteilor electrice. Coada lui Chirică se umflă dintrodată ca un măturoi. La doi paşi de el apăruse ameninţător Colţun. — Vai! a ţipat înjunghiată ţîţaca Leona. Căţelartdrul meu ciobănesc s-a repezit; însă ghiara teribilă a dimonului îl opri. Pe botul gros al lui Colţun apărura picături mari de sînge. Ţîţaca Leona s-a veselit. — Aşa, mamă ! Mai dă-i una, mamă ! Chirică miorlăf profund şi mai înălţă o dată laba încununată cu ghiare. Colţun îşi descoperi colţii într-un rînjet ameninţător şi în ochii lui sclipi o mînie îngheţată. Muşchii pieptului şi picioarelor i se um-flară. Chirică nu mai aşteptă să se descarce asupra lui puterea dulăului. Dintr-un salt sări în craca unui măr c-un miaun zugrumat; Colţun îşi arătă şi el măiestria de saltimbanc, gura lui enormă clămpăni apucînd numai un smoc din sipinarea dimonului. Zgripsorul îşi agită aripile cu disperare; motanul se zvîrlise în vîrful pomului şi acolo se ghemuise pe o creangă subţire, cu mormăiri sinistre de groază. 399 — Pentru numele lui Dumnezeu ! fîlfîiră spre noi aripile zgripsorului; duceţi de-aici fiara 1 Uitaţi-vă cum se zvîrle! Mai să-l ajungă pe scumpul meu pui! Şi deschide o gură să-l înghită întreg! Du-ceţi-1, ori mă prăpădesc şi aveţi să daţi samă de moartea mea ! începutul acesta de dramă era menit să se schimbe în tragedie şi să curme buna mea prietinie cu căţe-landrul ciobănesc. Vineri cătră amiază, cînd m-am întors de la gimnaziu, mătuşa Anghelina mi-a povestit cu nemaipomenită uimire cum duduca Leona, nemaiavînd răbdare să-şi facă la oglindă cîrlionţii, a ieşit dis-de-dimineaţă în ogradă c-o bucată de pîne muiată în zamă de brînduşă şi a chemat cu dragoste prefăcută pe Colţun. Prietinul meu sta întins la soare ca un cojocel castaniu lepădat pe pămîn-tul gol. — Cînd l-a strigat duduca Leona, îmi explica dadaca mea, Colţun s-a pus pe picioare şi-a adulmecat spre dumneaei. Duduca noastră Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brînduşă, care la noi se chiamă «floarea-brumei». Cît mustul acelor cepe e în putere, dumneaei îl strînge şi îl păstrează în gă-răfioare bine astupate, în dulăpaşul care-i spiţăria dumnisale. Tot în asemenea gărăfioare strînge dumneaei şi zamă de mătrăgună, ce se chiamă la noi «doamnâ-mare». Doftoriile acestea îi fac dumnisale trebuinţă pentru suîerinţi pe care le are. Pune în vin roşu zece ori cinsprezece picături şi-i face bine. Altfel nu se află venin mai tare deaît cel de floarea-brumei şi de cireaşă de doamnă-mare, căci fructul mătrăgunei e întocmai ca o cireaşă neagră .amară. Dar dumneaei nu cunoaşte că toate animalele şi fiarele nu se ating de brînduşă de toamnă, toate cu- 400 noscînd-o că-i otrăvită. Aşa că după ce s-a sculat căţelandrul djn bătătură şi a mirosit spre pînea du-ducăi Leona, numaidecît a ferit într-o parte. II îndemna dumneaei prefăcîndu-se: «Na, mînîncă, fru-' moşule!» Colţun numaicît i-a dat ocol smîrcîind, şi oînd dumneaei a zvîrlit spre el bucata de pîne, el a rupt-o la fugă spre fundul grădinii, şi din fundul grădinii pe cîmp. De. departe, de două ori a lătrat asupra duducăi Leona, încît dumneaei foarte s-a scîrbit de asemenea obrăznicie a căţelandrului. Ce-ţi^ pare dumnitale, băietul mamei, numai iaca iese din odaia duducăi şi motanul. Gînd l-a văzut dumneaei că înalţă capul şi păşeşte spre bucata de pîne,' nu-maicîţ s-a făcut verde. A ţipat: «Nu lua, juvaerul mamei!» Aşa ţipa de cumplit, încît dimonul a stupit spre dumneaei. După asta a ocolit cu luare-aminte pînea şi a apucat-o şi el spre fundul livezii. — Nu te duce acolo, scumpule, că acolo e duşmanul tău, ţipa dumneaei, frîngîndu-şi mînile. A dat fuga după Chirică. Dimonul socotea că vine asupra lui cu mînie şi fugea mai tare. I-am ascultat glasul cum se depărtează. Am înfipt o crenguţă în pînea otrăvită, am dus-o în bucătărie şi-am dat-o pe foc. După ce-am ascultat cu răbdare şi amărăciune darea-de-samă a dadacei mele, am întrebat: — Acuma ce facem noi, mamă Anghelină ? — Ştiu eu, băietul mamei ? a suspinat dadaca. Dacă ar fi acasă domnu inginer a nostru, el poate ne-ar da sfat bun, căci e mai înţelept decît noi. Eu nu-s decît o bătrînă neputincioasă şi nu mă pricep. Am stat şi m-am gîndit, pe cînd dadaca îşi tot ştergea ochii umezi. — Unde-i căţelandrul, marnă Anghelină ? 28 401 — Nu ştiu, nu l-am mai văzut. Am mai stat un timp aşa de întristat, încît în mine inima trebuie să fi fost neagră ca tina : pînă ce mi-am adus aminte că am un prietin bun, coleg cu mine în clasa a treia. Acel prietin, cu numele Cirigore Oanea, era de loc din sat de la Rădăşeni şi venea la şcoală în tîrg în fiecare zi pe jos, de la trei kilometri depărtare. Era un băiat bun, cu ochii negri ca mura, şi învăţa tare bine. la toate materiile, numai la franţuzeşte şi elineşte se pricepea mai puţin şi i se încurca limba. Stăteam amîndoi într-o bancă şi, înafnte de ceasurile domnului Gherman şi a domnului Rainu, îl povăţuiam şi mă trudeam cu fel arătîndu-i cum să rostească vorbele cele sucite străine, cu care el nu se putea împăca. Din prietinia asta a noastră ne legasem fraţi de cruce, după rîn-duiala ştiută. Ne-am împuns fiecare vîrful degetului arătător cu un bold şi eu i-a:m supt picătura lui de sînge, pe cînd el, în aceeaşi clipă, mi-o sugea pe-a mea. Ne-am jurat după aceea să ne ocrotim unul pe altul în toată viaţa noastră, fiind amîndoi orfani de mamă. — Dadacă Anghelină, am hotărât eu, să ştii că duc pe Colţun la Rădăşeni şi-l dau în sama lui Gri-gore Oanea, să mi-1 crească el. M-oi duce cînd şi' cînd să-l văd. Numai aşa îl putem scăpa de urgia care-i asupra lui. — Dă, dragul mamei, fă cum socoţi că-i bine. — Insă ţîţaca Leona să nu ştie nimica. — Vai de mine! Doar nu-s nebună să-i spun. — Să nu afle nici că în după-aimiaza asta nu mă duc la şcoală. — Da’ lasă la pustia atîta carte, dragul mamei. Mai bine ţi-or prii luncile cu florile. Ia-ţi căţelul şi 402 du-te cît e aţipit zgripsorul nostru, c-un ochi închis şi cu celalalt treaz. M-am dus pînă în fundul grădinii; am strigat o dată : Colţun s-a înfăţişat înaintea mea dînd cu bucurie din coadă. Mi-am făcut vînt peste gardul grădinii, ca să nu mai înconjur; căţelandrul a fost şi el în cliipă ide ceea parte. S-a sprijinit cu labele de dinainte în pieptul meu şi tot întindea botul spre urechea mea, voind parcă să-mi spuie ceva; dar eu povestea lui o ştiam. — Mergem la Grigore Oanea, i-am zis eu. S-a luat 'după mine. Văzînd că umblu grăbit prin preajma Buciumenilor şi Oprişenilor, socotea că vreau să mă iau la întrecere cu dînsul, şi a pornit-o la goană pînă într-o culme de deal. L-am găsit acoio stînd neclintit şi privind depărtarea Sucevei, spre miazănoapte. Mai încoace de acea depărtare, lucea un lac. Ştiam de la Grigore Oanea că acea întindere de apă se chiamă Iazul Călugărului. Unduiau nişte văiugi într-acolo; se vedeau pluguri cu boi plăvani arînd, însoţite de ţărani în straie albe. Intr-acele locuri numai rădăşenii, neamurile lui Oanea, rămăseseră liberi şi nesupuşi boierilor, după ce moşia lor din bătrîni, întinzîndu-se de la Moldova, peste hotarul tîrgului, pînă lia '«jîmbătura apei Şo-muzului», după cum spuneau uricele lor vechi, fusese împresurată şi încălcată de vornicii şi spătarii voievozilor. Sărăciţi şi cu pămîntul împuţinat numai în vatra satului, neamurile lui Grigore, fratele meu de ' cruce, se îndeletniceau cu negoţul de mere, iar unii dintre ei aveau şi puţine oi la munte. Am purces chiuind în altă întrecere, pînă ce am văzut valea satului sub ponoare. Toţi merii grădi- 26* 403 nilor erau înfloriţi şi adia dintr-acolo pe un vînt călduţ o mireasmă dulce. — Aici ai să-ţi petreci tu veacul, măi Colţun, am zie eu; iar căţelandrul a prins a sări în jurul meu lătrînd cu bucurie. Cînd am ajuns pe vale la casa părintească a lui Grigore, am găsit poarta deschisă şi lîngă şură trei căluţi roibi cu tarniţile pe ei. Doi feciori cu saricile pe umeri potriveau la ciochine desagi şi tarhaturi. Oanea bătrînul, bărbat nalt cu fruntea pleşuvă, priveghea toate şi da sfaturi ciobanilor. Maştjba__________lui Grigore, femeie încă tînără, m-a văzut cea dintăi cînd am intrat cu căţelandrul în bătătură. — Grigoriţă ! a strigat ea cu glas cîntat; fă încoace, ţi-a sosit oaspete feciorul inginerului, prietinul tău. Grigore a ieşit numaidecît dintr-un cotlon. Odată cu el au dat năvală doi dulăi suri cu căpăţînile negre. Intr-o clipă au fost asupra lui Colţun. Căţelandrul a scheunat scurt, fără să se înfricoşeze. A venit lîngă picioarele mele şi s-a tupilait cu botul pe labe. Dulăii s-au oprit din avîntul lor ; bătrînul Oanea a rîs cu plăcere şi m-a întrebat venind spre mine: — Cum îl ’ chiamă ? — Colţun, moş Oanea. — Văd că ştie rînduiala ciobăniei. E nepot de-al bătrînilor acestora. Cine ţi l-a dăruit ? — Uncheşul meu Haralambie de la Păstrăveni. — Cunoaştem, cunoaştem, is-a bucurat bătrînul. Năimim amîndoi păşuni pentru oile noastre în aceeaşi parte de ţară, între mănăstirea Rîşca şi muntele Deleleu. Pas, Grigoriţă, de-ţi primeşte prietinul şiJl cinsteşte cu nişte mere murate. 404 Grigore Oanea m-a dus în casă cu lot cu căţelandrul meu şi acolo, pe cînd muşcam amîndoi din merele cu gust acrişor, i-am povestit năcazul ce mă ardea. — Aşteaptă puţintel, Iliuţă, mi-a întors cuvînt Oanea, să spun şi tătucăi chestia. Eu sooot că, de aicea, Colţun se întoarce cu uşurinţă, înapoi acasă, unde spui tu că-i primejdie. Nu mult după asta au intrat la sfat bătrînul şi mama vitregă a lui Grigoriţă. Au mîngîiat ochii . sprîncenaţi ai căţelandrului şi s-au aşezat pe laiţă in faţa mea. Grigore Oanea a venit lîngă mine cu-prinzîndu-mă cu dreapta de după umăr., — Grigoriţă are dreptate şi s-a gîndit bine, a început cuvînt ascuţit gospodina. Tare mi-i de-a mirare că se află pe .lumea asta fiinţă cu atîta răutate asupra unui căţel, cum aflu că ar fi mătuşa dumnitale. Eu am oftat; Colţun a venit lîngă mine, rezemîn-du-şi capul pe genunchii mei. — Apoi iată cum om face, a grăit şi bătrînul Oanea. Noi trimetem tocmai acuma la munte pe aceşti doi ciobani ai noştri ca să ducă celorlalţi de acolo' >: făină şi slănină şi altele cîte le mai fac lor trebuinţă. L-or lua pe Colţun cu dînşii într-o desagă şi i-or purta de grijă. L-or învăţa slujba oilor, la timpul său i-or pune ragilă la gît; şi cînd a doborî lupul, ţi-om da înştiinţare. Ne-om folosi noi de el, dar stăpînul Iui rămîi tot dumneata. E bine aşa ? — Bine, am îngînat eu emoţionat. — Altă şcoală mai bună n-are, a complectat prietinul meu Grigoriţă. Noi cu matematica şi elina; el cu cioibănia. 405 Astfel l-am aşezat cu mîmîe mele pe Colţun într-o desagă şi l-am dat în sama lui Păun scutarul, unul dintre cei doi ciobani slujitori la stîna baciului Ga-vril cel Mare, pe Deleleu. L-am petrecut un timp la p'as pe lîngă cai, ca să nu se înfricoşeze singur; I-am sărutat pe sprîncene ; l-a mîngîiat pe căpăţînă şi Păun ; şi s-au dus cătră zarea munţilor. Eu am rămas plin de mare mîhnire, ca de o otravă a ţîţacei mele Leona. După ce-am mulţămit bătrînului Oanea, am pornit spre tîrg şi Grigoriţă m-a întovărăşit o vreme. Ca să-mi mai treacă supărarea, m-a dus pe la nişte căsuţe albe şi curate din acea parte de sat, unde am găsit cîteva mătuşi tinere ale lui, care numaidecît mi-au umplut buzunarele cu mere trotuşe şi mi-ati zîmbit ca să mă mîngîie. Intr-un sfert de ceas se aflase între toţi vecinii despre păţania mea cu Colţun. După asta Grigoriţă Oanea mi-a arătat cel mai important monument al satului: o bisericuţă veche de lemn, mai scundă şi mai întunecată decît toate casele. Gospodarii îndeletnicindu-se cu negustoria de mere şi gospodinele cu ale gospodăriei, n-au cînd se abate pe la acea clădire de scînduri vechi. Numai o dată pe an, la hram, în ziua a patra după Paşti, la sfîntu Mercorie, cum spun ei, organizează în ograda bisericuţei cel mai îmbielşugat praznic din ţinut, cu sarmale de o litră, legate cu aţă, şi cu mămăligi mai mari decît roata morii, de se satură toată calicimea din cuprins. Se ridicase în acel an, la ospăţul de la bisericuţă, un moş mai vechi dintre neamuri, şi a închinat străinilor de faţă un pahar de băutură, cu aceste cuvinte: «Cum înghit fără saţ sărmanii ghiţomancele de la praznicul nostru, aşa ne-au înghiţit pe noi ciocoii şi lingăii domneşti. Blăstămaţi să fie pînă într-al nouă- 406 zeci şi nouălea neam. Mîncaţi şi beţi dumneavoastră întru pomenirea acelora care s-au prăpădit pentru dreptatea noastră». Iar sfîntul Mercorie al lor e aidoma Mercur, zeul păgîn, zugrăvit în icoană cu aripi la chivără şi la încălţări. , Oricît mi s-a părut de interesantă descoperirea acestui monument religios, unic între rămăşiţile trecutului, nu mă puteam mîngîia de pierderea lui Colţun, şi Grigore Oanea m-a întovărăşit pînă la culmea de unde se vedea scînteind Iazul Călugărului. — Cînd capăt o notă proastă la domnul Gherman, mi-a zis el, apoi mă duc acolo şi stau cu undiţa. Cîş-tig dobîndă cîte un crap, dar mai cu samă lepăd în apă spurcăciunile năcazului. Am luat aminte la acele vorbe tainice ale lui Grigoriţă Oanea. CAPITOLUL V Povestea lui moş Pricop Litavoi Tata a venit de la inspecţiile şi hotărniciile sale într-o vineri după amiază. Cum era obiceiul, i-a ieşit înainte dadaca Anghelina; trăsura cu do'i cai şi cu vizitiul s-a dus la serviciul judeţean. — Bine-ai venit, domnu inginer a nostru... I-a sa- lutat bătrîna pe tatăl meu. — Bine te-am găsit, mamă Anghelină. Bune toate ? — Bune, domnu inginer a nostru. Iliuţă e la şcoală ; se întoarce la patru jumătate. E sănătos şi are să se bucure. Numai duduca Leona se cam tînguie de unele şi de altele. — Are şi dumneaei ale sale, a încuviinţat domnu inginer. Atuncea s-a arătat şi ţîţaca Leona. — Mă bucur că te-ai întors, frate Manole. Ce ai ? Te văd cam supărat 1 — N-am nimic, ţ-ţacă Leonă ; de unde vezi dumneata c-aş fi supărat ? — Eu nu mă înşel niciodată, Manole. Ce răvaş ţi-a trimes nepotu-meu ? 408 — Nu mi-a trimes nici un răvaş. Trebuia să-mi scrie ? De ce ? — Eu nu spun că trebuia să-ţi scrie. —; Atunci a fost vreo pricină, vreun nacaz ? — Să lăsăm asta. Intră în casă şi-ţi schimbă straiele. — Am vreme pentru asta, ţ-ţacă Leonă. Spune-mi întăi ce-a fost. — Ce-aş putea să-ţi spun eu, Manole ? Crede-mă că n-am a-ţi spune nimic. Tata [S-a trîntit într-un scaun de mlajă, cu ochii tulburaţi deodată. :— Nu-i chip oare, soră dragă, să am un ceas tihnit cînd mă întorc la mine acasă de la treburi ? Ţîţaca Leona şi-a zbătut genele deasupra ochilor săi miraţi. — Nu cumva, Manole, vrei să insinuezi că eu aş fi pricina stării dumnitale de tulburare ? Să-ţi aducă dadaca o dulceaţă şi o cafea şi te linişteşti. Tata a privit în juru-i trudnic şi a oftat, păstrînd cîte va clipe o tăcere amărîtă. Mama Anghelina i-a prezentat pe o tabla dulceaţa şi cafeaua. Atunci am intrat şi eu pe portiţă ; am văzut pe domnu inginer a nostru în cerdac, şi am pornit în fugă pe cărarea de sub tei. — Manole, a zis încet ţîţaca Leona, te rog să-l întrebi pe fiul dumnitale ce trebi importante a avut la iaz. — Ai spus ceva, ţ-ţacă ? a întors tata fruntea, pe cînd mă cuprindea de după umeri şi mă strîngea la piept. — Am spus, dar dumneata, Manole, n-asculţi ce spun eu. Tata a făcut semn de lehamite cu mîna liberă şi 409 m-a privit blînd. Eram neliniştit că va trebui să-i tăinuiesc. întîmplarea mea cu căţelandrul ciobănesc. Intr-adevăr, tata m-a întrebat zîmbind, aşa cum mă aşteptam: — Ce tace Colţun. ? Am strîns din umeri, am simţit că mă îac palid, cu sîngele grămădit la inimă. ŞTata m-a privit lung : — S-a întîmplat ceva căţelului ? Unde e ? — Nu i s-a întîmplat nimica rău, am răspuns eu cu îndoială. — Manole, a intervenit ţîţaca, te-am rugat să-l întrebi pe fiul dumnitale ce-a căutat la iaz, nu-mi mai aduc bine aminte în care după-amiază. în sama cui şi-a dat fiara ? Tata a tresărit: — Ce vorbă-i asta, ţ-ţacă Leonă ? — E vorba potrivită, Manole. Era să-l sîîşie pe scumpul meu Chirică. Am observat pe faţa tatei un zîmbet uşor şi Iu-garnic, pe care nu se putea să nu-1 observe şi ţîţaca, căci îndată i-a sărit ţîfna : — Văd că te bucuri, Manole, de ce era să se în-tîmple. — încă n-am înţeles bine despre ce-i voTba, ţ-ţacă Leonă. — Dacă n-ai înţeles, atunci întreabă pe fiul dumnitale ; şi mai întăi să-ţi explice de ce se duce la baltă să prindă peşte, alăturea cu ţiganii şi derbedeii. — De asta sînt vinovat eu, ţ-ţacă Leonă, a zîmbit tata ; eu însumi i-am furnizat cîrligele de ocheană şi de crap şi l-am îndemnat să-şi facă o vargă de alun. Cum e treaba breslei, Iliuţă ? s-a întors tata cătră mine; a început a trage peştele ? 410 — Nu ştiu, domnu inginer a nostru, am răspuns eu rîzînd. N-am fost la iaz. — Dacă n-ai fost la Iazul Botoşanilor, şi-a reluat atacul mătuşa mea, atuncea ai fost în Ţarna Mare. — N-am fost nici în Ţarna Mare. — Atuncea la Iazu Călugărului. — N-am fost la nici un iaz din această parte septentrională a ţării, dar m-aş duce cu plăcere, ţîţacă Leonă. Mătuşa mea m-a arătat triumfătoare tatei, c-un gest dramatic: — Poftim! Tata m-a privit ca un bun camarad: — Ce este, ţ-ţacă Leonă ? Mă uit şi nu-i văd băiatului nici un cusur. — Cum aşa, Manole ? Nu mărturiseşte chiar fiul dumnitale că s-ar întovărăşi cu plăcere la toate iazurile, cu toţi golanii ? Ce distracţie poate fi asta pentru un băiet de familie ? Ai văzut dumneata, nepoate, oameni serioşi ducîndu-se la iaz cu nişte nuiele pe umăr ? — Ba eu, inginerul Manole Dumitraş, mărturisesc că nu-mi displace breasla, a zis tata. — Ştiu, însă asta nu schimbă părerea mea, s-a îndîrjit ţîţaca Leona. Dumneata te-ai luat după nişte franţuji ori engleji pripăşiţi pe la noi. Aceia' îşi pun straie anume şi pălărioară verde şi duc cu ei la baltă undiţi fabricate în străinătăţi, cu care nu prind nimic. — Aşa este, ţ-ţacă Leonă, s-a veselit tata, aprin-zîndu-şi o ţigară. Şi ca să nu fie de tot rîsul, acei pescari cu unelte scumpe cumpără peşte de la derbedeii noştri care l-au prins c-o undiţă de două parale. însă e adevărat că străinii aceştia se duc'să petreacă şi să se odihnească la aer, după muncă. 41! — Mă rog, mă rog, l-a îndepărtat ţîţaca Leona pe tata din cîmpul biruinţii sale, agitîndu-şi spre el dosul palmei; mi-ai spus dumneata singur, Manole, că pescuitul cu undiţa e o sîoară cu un dobitoc la un capăt şi cu altul la celalalt. — Vorbele astea, ţ-ţacă Leonă, le-au spus alţii care n-au fost pescari. Nu văd ce legătură au cu chestia care mă interesează pe mine acuma. Vreau să aflu ce i s-a întîmplat lui Colţun. — Nu ştiu ; întreabă pe fiul dumnitale. — Nu ştiu nici eu! mi-am dat răspunsul. A dispărut. — L-aţi căutat ? De ce-a fugit ? — A vrut să-l rnînînce pe Chirică, a strigat cu sumbra indignare mătuşa mea. Nu-1 mai pot suferi aici. Am strîns uşurel pe tata de braţ: — Pe Colţun al meu, tată, am îngînat cu mîhnire, l-am trimes înapoi la munte ca să-i scap viaţa. Tata m-a mîngîiat pe cap, s-a ridicat din scaun cu fruntea încreţită şi a intrat în casă. Zgripsorul a fost numaidecît pe urmele lui şi din cerdac am auzit mustrările-i învălmăşite, aceleaşi şi iar aceleaşi. Aceeaşi şi iar aceeaşi atmosferă mă copleşea de întristare în casa noastră. Vroiam să plec, să nu mai aud nimic. M-a oprit dintrodată glasul mînios al tatei : — Văd, ţ-ţacă Leonă, că n-o să ne înţelegem în vecii vecilor. Ţi-am mai spus că dumneata n-ai sentimentul dreptăţii. La golanii de care vorbeşti, dumneata nu vezi decît rîie şi păduchi; uiţi că lumea asta sărmană dă societăţii din care faci parte dumneata pînea cea de toate zilele şi tot seul pămîntului 412 cu care se ghiftuiesc bancherii dumnitale politici pe care-i admiri. — Ai mai spus, Manole, şi la Iaşi asemenea vorbe neînţelepte, a replicat amar tîţaca Leona; şi pentru ele ai fost exilat în pustia asta oribilă. Pentru asta oare te-ai născut dumneata capabil şi te-ai distins în şcdli ? — Adevărul, ţ-ţacă, nu-i decît unul, dar dumneata nu-1 pricepi, cum nu-1 pricepe Vacă-Mare. — De ce schimonoseşti, Manole, numele unui băiet de familie, politicos şi bine crescut ? Numai împrejurări nefericite l-au făcut pe domnul Vacamar să accepte postul de subcomisar în Folticenii dumnitale. — Ştiu, ţ-ţacă, Vacă-Mare e boier get-beget, strănepot al Ţîfescului, bolboroseşte trei vorbe franţuzeşti, nu ştie carte, abia poate iscăli şi braţul lui ţine gîrbaciul stăpînirii asupra «prostimii». Şi dumnealui pune dreptatea şi nedreptatea într-o lingură şi le soarbe cu indiferenţă. — Ca mine, Manole ? — Ca dumneata, ţ-ţacă Leonă. Lâ aceste vorbe hotărîte ale tatei, zgripsorul a căscat de trei ori clonţuL şi a slobozit un croncănit sinistru. Apoi şi-a zbătut aripile şi a trecut fîlfîind spre cuibul său fără a mă băga în samă. Niciodată nu intrase tata în asemenea mînie albă şi ageră ca o lamă de brici. M-am retras din cerdac ; îmi părea rău că-1 lăs neguros şi obosit în biroul său. Am văzut într-un tîrziu că mama Anghelina îi ducea cafea şi apă rece din fundul fîntînii. Ieşind de la tata, mi-a făcut semn să-l lăs pe domnu inginer liniştit pînă ce s-or potoli mîniile şi întristările. 413 Mi-am căutat un vechi loc al meu între rnerii înfloriţi şi am stat gîndindu-mă la vrăjmăşia mătuşii mele împotriva umilitei noastre bresle pescăreşti. Tata îmi era totdeauna apărător şi mi-am amintit în acest răstimp de tihnă a sufletului grădinii de unele aforisme ale lui în legătură cu uţenicia mea de undiţar. Pescuitul, zicea domnia sa, e o îndeletnicire liberă şi plăcută chiar cînd nu prinzi nimic, de şi peştele de undiţă şi mămăliga de rîşniţă nu ţin saţ. Dar, adăogea domnia sa: C-un chitic în cîrlig, Iţi trece de foame şi frig. M-am gîndit şi la Grigoriţă Oanea care îmi mărturisise că îşi leapădă spurcăciunea năcazurilor în lazu Călugărului; şi pe vremea lină a acelei după-amiezi, mi-am. căutat varga de alun, am sărit za-plazul din fundul livezii şi m-am dus de-a dreptul pe hudiţile şi prin grădinile satului Folticenii Vechi la Şomuz, cătră opostul Iazului Botoşanilor. Era al doilea zăgaz mare al Şomuzului. Se auzea stîns vîjîitul neostoit al morii de apă. Mj-am ales un cotlon singuratic, foarte departe de lume şi mai ales de ţîţaca Leona, în apropierea unui pescar trist, bărbos şi sărăcăcios îmbrăcat. Purta la şoldul stîng o torbă veche de piele. Sălciile şi trestiile ne împresurau. Doi sori luceau : unul în văzduhul asfinţitului, altul în balta limpede. Aşteptam neclintiţi lîngă adîncul iazului, fără sa schimbăm vorbe, căci n-aveam onoarea de-a ne cunoaşte. Din cînd în cînd omul cel trist şi bărbos întorcea fruntea ca să privească o lişiţă care ieşise din păpuriş, ori un bîtlan încremenit în fundul cotlonului, 414 subt arcul unei răchiţi. Plutele tresăreau cînd şi cînd pe luciu. Trăgeam cîte-o ocheană, care se zbatea scînteind în ploaia de raze. Incet-încet apa încreţită se alina, pînă ce-mi vedeam propria imagine la picioarele mele, fixîndu-mă atent. într-un timp am tresărit. Lîngă imaginea mea neclintită, printre şuviţele fine ale plantelor de apă. !a adîncj, a apărut un peşte mare, cu mlădieri line. A fulgerat lumina în limpezimea fundului şi-i luceau zalele solzilor. Era un crap ruginit venit în plimbare spre mal din bulboanele cele afunde ale iezerului. Am auzit lîngă mine o pufnitură de uimire şi de spaimă. Am ridicat privirile. Bărbosul se holba cu mare tulburare spre adînc. Am şoptit: — Ce-i? El îmi făcu semn de tăcere cu degetul la gură şi îşi plecă mai tare fruntea. M-am răsucit şi eu, ca să privesc iar. Crapul cel bătrîn dispăruse. Bărbosul a bîlbîit: — Ai văzut ? A mai repetat de două ori: Ai băzut ? Ai bă-bâzut ? — Ce s-a întîmplat ? De ce gîfîi ? l-am întrebat eu mirat. El mi-a lepădat un răspuns abia îngînat: — De mult aştept să-l văd şi eu, măi băiete... — Ce să vezi ? — Apoi tu n-ai băgat de samă? îi străluceau solzii. Dacă-s de aur, atunci e împăratul peştilor. Despre el ştia şi-mi povestea un uncheş al meu bătrîn. Cică grăieşte ca omul şi nu se cuvine să-i dai undita. Dacă l-ai atins, te afli în primejdie de moarte ; te trage în fundul băltii; nimeni nu-ţi mai ştie de urmă şi te mînîncă gîngăniile peste care are el stăpînire. Dar dacă te uiţi la el cu sfială şi meneşti în gînd un descîntec, atunci nu se întîmplă niciodată să vii Ia baltă fără a te întoarce cu dobîndă. — Ce descîntec ? — Ei, este un descîntec. Unii oameni de demult îl ştiau. A rămas pe gînduri. — Eu socot că a fost el, a şoptit tovarăşul meu aţintind adîncul tainic al bălţii. Fiecare iaz îşi are împăratul lui. Omului rău şi fără credinţă nu i se arată niciodată. L-ai văzut ? — Da. — Atunci eşti de-ai noştri... a murmurat el. A tăcut un răstimp, apoi a oftat şi a desfăcut beşica de tutun. — Să ştii tu, măi băiete... Nu mi se părea ciudat că mă tutuieşte. Avea, o voce blîndă şi moale. — Să ştii că eu îs Pricop Litavoi... Poate ai mai auzit de mine. Dacă n-ai mai auzit, nu-i nimica ; afli acuma. Eu îs cel care m-am tras în degete cu un boier, Alecu Forăscu, şi l-am înfruntat cînd ne spurca şi ne batjocorea că ce ne trebuie nouă ţăranilor unire şi domn unul 'de-ai noştri pe care îl chema Cuza-Vodă... După aceea m-am tras în degete în vremea mai dincoace şi c-un fecior al Forăscului aceluia, cu numele Coculeţ. Ciocoii lui de la Forăşti ne rod, ne mulg şi ne belesc, de-am ajuns la sapă de lemn. Cînd n-am mai putut răbda, l-am suduit pe acest Coculeţ Forăscu, El nu era de faţă ; că el îşi duce veacul numai în străinătăţi^ pe la Viana şi pe la Pariz. Bate acolo cărţi şi petrece cu muierile. Ei, şi după >ce l-am suduit, m-a dat în judecată vechilul cum că l-am ofansat pe stăpînu-său. Iar judecătorul 416 care im-a judecat, am uitat cum îi zice, im-a condetn-nat la cinci franci amandâ. Aicu mă urmăresc cei de la comuna Forăşti (pentru soma asta. De unde să am eu cinci franci ? Că toate 'boarfele 'din bordeiul meu nu preţuiesc atîta ! Am ieşit atunci din sat şi m-am dus prin străini ca să agonisesc acele 'parale. Şi am strîns eu pînă acuma trei franci şi optzeci de bani. îmi mai trebuiesc doisprezece gologani pînă la cinci franci. Cum şi unde să-i 'găsesc?.De aceea m-am bucurat cînd am văzut pe împăratul crapilor. Prind o1 trăistuţă de peşte, o vînd şi-mi fac banii pe care mi-i cere stăpînirea pentru că am suduit pe Coculeţ Forăscu. Dar eu nu l-am suduit decît din pierderea -minţii după atîta amărăciune şi prigoană şi jăcuiri care nu s-au mai aflat pe lume aşa jăcuiri, de-am rămas numai cu sufletul şi nu mai [putem... Moş Pricop Litavoi sufla pripit. Şi-a întors ochii de peşte mort spre imine. — Eu ţi-o! mai spune una. Dacă acel crap m-a înşelat şi nu-i el împăratul, atunci îl sudui şi pe dînsul. Dacă n-oi prinde atîta cît trebuie ca să-mi agonisesc doisprezece 'gologani, îl sudui deasemeni, chiar dacă ar fi împărat. Nu-mi mai pasă nici de Dumnezeu, nici de nimica. M-oi duce într-o noapte la Forăşti, la standoale, unde ţin ciocoii griul >şi dau foc. Zvîrl în acel foc trei franci optzeci, cît am putut strînge; şi mă duc pe lume ca să nu se mai ştie de mine. Gînd m-a .privit fără să mă vadă şi a rîs strîmb, am înţeles că trebuie să-mi trag undiţa din baltă şi să-mi schimb locul de lîngă bietul nebun. Plecînd, l-am auzit mormăind: — Dumnezeul şi pogribania ta de împărat şi de boier! 27 — M. Sadoveanti — Opere, voi. 17 CAPITOLUL VI Raiul de la Nada Florilor A In ce priveşte pescuitul, tata. era un amator călduţ pe cît înţelegeam, pe cînd eu mă trezisem deodată un ahotnic aprig. Practicase şi dumnealui, la vîrs'ta (potrivită, această îndeletnicire, la Iazul lui Beldiiman lîngă Iaşi, împreună eu tovarăşi care nu erau din protipendada capitalei Moldovei. Drumul care ducea la acea baltă celebră avea un nume simbolic: Şoseaua Trei-Calici. In 'ceasurile noastre de conversaţie intimă îl rugaseim să mă iniţieze în iscusinţa şi înţelepciunea breslei. Ca cetitor pasionat ce se afla, în opoziţie cu mine care nu eram decît un călduţ amator, dumnealui îmi servise, pe lîngă dictoanele populare, diferite aforisme care mă amuzau, dar nu prea erau în legătură cu peştele şi cu pescarii. Odată însă îmi comunicase şi unele amintiri plăcute ale sale de la Tulcea, unde se dusese, într-o expediţie de pescuit, însă nu cu undiţa, ci cu instrumente serioase. Acolo, în una din aşezările primitive ale Deltei, cunoscuse un simpatic medic rus, fugar din Siberia, care se oploşise între sectanţii lipoveni, pribegi şi ei cu două veacuri în urmă din imperiul ţarilor. Doctorul Pavel Ilici Zoltuhin îi vor- 418 bise despre deportaţii politici, încît domnu inginer a nostru, ţinînd «amă şi de temperamentul dumnisale de buntuşnic, rămăsese prins în undiţa acelui revoluţionar şi se socotea cu plăcere adept al lui. Se afla în corespondenţă cu Pavel Ilici şi acum în izolarea sa disciplinară ide la Folticeni, şi mi-a descris înfăţişarea lui: nalt şi bărbos, cu ochi albaştri, bun tovarăş ou pescarii şi lucrînd cu ei fie Ia vîslit, fie la aşezat setcile îşi vîrşele. Cu mînecile suflecate pînă la cot şi încălţat cu cizme nalte de iuft, sta în rînd cu pescarii şi cin ta în cor cu dînşii cîntece de libertate. — Acolo aş vrea să mă duc şi eu, am mărturisit tatei. — Să te trimet să te faci învăţăcelul lui Pavel Ilici, a rîs tata ; însă numai după ce ţi-a veni timpul. Pînă atunci te sfătuiesc să te ocupi mai mult de carte decît de pescuit. — Desigur, domnule inginer a nostru, i-am răspuns eu. Insă în acea primăvară mă aflam vinovat faţă de tata. Luasem naravul, pe care nu mi-1 puteam birui, de a mă refugia la baltă şi în zile cînd s-ar fi cuvenit să fiu la gimnaziu. Oamenii timpului meu, cu rânduielile anumite ale unei societăţi pe care tatăl meu o socotea >pe cale de scufundare năprasnică, se aflau cu totul depărtaţi de natura primitivă. In ochii lor de fii vitregi nu se mai oglindeau apele şi codrii veacurilor dintăi. Instinctul vieţii neguroase de la începutul anilor, cînd pămîntenii născoceau arme de apărare şi atac, căpcăni şi adăposturi, îl simţeam însă în fiinţa mea. Ceea~~ce visau cei din copilăria lumii, cînd ochii lor ageri luceau în vîlvoarea primelor focuri, eram în- 27* 419 credinţat că se păstrase în mine. O poveste ori o privelişte îndeplinea asupra mea funcţia unei sonde, care pătrundea pînă la epoca eroică şi obscură, cînd toate cîte au dobîndit mai tiîrziii oamenii erau numai intenţii în mintea şi în braţul primilor luptători. Cele din urmă fiare enorme şi s.tupide îşi lăsau scheletele în mlaştini şi în sihle nepătrunse; altele, vioaie şi sprintene, ise înmulţeau 'şi aţineau omului calea în văile apelor nouă; munţi şi păduri, şuvoaie şi lacuri, proaspete şi virgine, luceau curat şi înce^ peau a trăi pentru că intrau în conştiinţa celor dintâi vînători şi pescari. De acolo îmi venea fiorul pe care 1-aim avut aruneînd întâia oară undiţa în apa Şo-muzuluL Acuma înţeleg că tot ce spun eu e mai mult o scuză romantică pentru viclenia mea faţă de domnu inginer a nostru. Totuşi entuziasmul meu era în-tr-adevăr nebiruit faţă de luciurile şi stufăriile acelor lacuri, ţinut neatîrnat al sălbăticiunilor aripate, al peştilor şi racilor, al vidrelor şi vulpilor. Şi al pescarilor, la tagma cărora m-am alipit după cea dintăi izbîndă. Mă aflam într-o după-amiază la opust şi visam o pescuire minunată, stând cu ochii aţintiţi asupra plutei de strujan. Am auzit deasupra mea un glas cu intonaţii dispreţuitoare : — Aici prinzi opt ori zece ooheniţe. M-am răsucit. îmi adresase acele vorbe un băietă-naş care mă privea de cît va timp din marginea drumului iezăturii. Era desculţ şi cu pantalonii suflecaţi cu grijă pînă la genunchi. Măsura aceasta era întrucîtva de neînţeles şi zadarnică, deoarece restul straiului era mai mult flenduri şi găuri. De- 420 asupra pantalonilor, băietănaşul purta o cămaşă cam în aceeaşi stare şi, poate pentru aceleaşi motive, cu mînicile suflecate pînă la coate. Afară de îmbrăcămintea asta sumară, părea că nu mai isimte nevoie de nimic: nioi de surtuc, nici de pălărie. Un păr ars. de soare, des, aspru şi ţăpos îi făcea umbră frunţii şi ochilor. Ochii aceia mititei şi verzi mă priveau ţintă şi .îndrăzneţ, de deaisupra unui nas pălit în sus. Gura cu dinţi mărunţi şi puternici zîmbea fără ; răutate, împresurată de un puf balan pe care nu-1 atinsese încă briciul. L-am întrebat cu nepăsare : — Ce-ai spus ? Ii auzisem foarte bine vorbele, dar voiam să-mi păstrez faţă 'de el un prestigiu care nu putea fi motivat deciît ide prejudecăţile ţîţacăi Leona. — Aici prinzi opt ori zece ocheniţe... reîncepu el rîzînd, şi îşi îngroşă glasul, ca să-şi dea importanţă. Eu, aici, nici nu arunc undiţa. Eu, cînd am de prins peşte, mă duc aiurea. — Unde ? — Mă duc tocmai la Iazu Călugărului, ori într-un loc şi mai bun, la Nada Florilor. Numele din urmă m-a lovit armonios şi plăcut. Am întors ochii, cu stăpînire de sine, spre pluta undiţii mele. — Nada Florilor... a 'repetat băietănaşul. — Fruimos nume, m-am crezut eu dator să-i răspund. Probabil că lui îi era indiferentă aprecierea mea. — Acolo peşte... a declarat el cu hotărîre. — Departe de-aici ? — Cam departe ; în balta Şoldăneştilor. Ocoleşti pe după moară în Ţarna Mare şi umbli aşa pe o ca- 421 rare pe lîngă stuf, pînă-ntr-un loc. Din acel loc treci prin apă şi sui pe-o iplaivie. Şi apoi de-aeolo, de pe ,/ plavie, zvîrli undiţile fa adînc, şi prinzi ocherie cu pana roşie şi plătică, ori lin şi costrăş. Şi la ştiucă .dai, cu undită anume, şi prinzi cîte una de te sparii de dînsa. Săptămîna trecută eu am prins acolo patru crapi de cîte-o ocă. I-am vândut lui domnu Panainte. Este unul .cu numele ista; a fost profesor şi acum e la pensie. Ii duc şi raci şi scoici. Racii îi prind cu imîna p^sub coşcove. La scoici imă duc înot pînă la locurile lor, mă cufund, şi le scot din mîl. — Vra să zică dumneata vinzi peştele şi racii ? — D-apoi cuim ? Ca să cumpăr tiutiun... Eu, fără ţigară, la undit nu pot. Dar duc şi-acasă mămucăi — peşte şi gologani. II priveam nedumerit. — Ne hrănim din asta amândoi, eu şi cu mămuca, a urmat el. I-a murit demult barbatul, şi nu mă are decît pe «line. Mă înţeleg bine eu domnul Panainte. Avan îi place peştele ! — Şi aouma dumneata vii de la Nada Florilor? — Ihî! — Şi-ai prins ? — Aim prins. Am clătinat din cap; socoteam că l-am pus în încurcătură. El, înţelegând fără supărare îndoiala mea, se aplecă la rădăcina de răchită lîngă care sta şi ridică în lumină un săculeţ umed, greu şi plin. II desfăcu, scotoci în el şi sticli ochilor mei uimiţi un crăpuştean încă viu. — Mai am şi alţii, zise el cu voie bună. Am şi nişte plătici pentru muşteriul meu : îi plac fripte pe cărbuni şi cu salamură de usturoi. Şi apoi trimete de-i aduce o garafă de vin vechi de la Vadana. 422 — Atuncea unde ţi-s undiţile? l-am întrebat eu iarăşi cercînd să-i pun altă piedică. El rînji batjocoritor: — Undiţile mele îs ascunse în stuh, imăi băiete, într-un loc unde nu le. poate găsi nici paserea măiastră. Eu eram încălţat şi cu pălărie şi el îmi spusese măi băiete. Mi-am întors nasul cătră baltă. Dar sus, pe ‘mal, îndărătul meu, sta unul care cunoştea tainele iazurilor şi ştia calea la un cotlon pe care mi-1 închipuiam minunat numai după nume, — Nada Florilor. — Aşa-i zice, încuviinţă din spatele meu flăcă-oaşul, rîzînd ca un Mefisto care n-a trecut încă pe la croitor. Mi-am întors iar spre el privirile, fără supărare. — Dacă nu-i prea 'departe, m-aş duce şi eu acolo într-o zi. — Bine; hai cînd vrei. Dar trebuie să te scoli diimineaţă tare, cînd se îngînă ziua cu noaptea^; şi să fii acolo pe mal cînd se luminează faptul zilei. Treci cu mine pe plavie, şi apoi acolo te învăţ eii meşteşugul nostru. S-aduci un pac de tutun şi hîrtie de ţigară. Amnar şi iască aim eu. Dintrodată cu aprindere, m-am simţit tovarăş şi ucenic al flăcăoaşului aceluia încă fără nume, care ieşea din stuf şi din sălbătăcie şi era gata să-mi arate drumul singurătăţii la ostroave cu nume frumos, ca şi cum ar fi sunat în depărtarea lor din clopote de argint. — Ne-am înţeles ? — Ne-aim înţeles, am răspuns ; oîte undiţi să-mi pregătesc ? 423 — Adă numai -cîrlige şi sfoara de in; vergi şi plute avem (pe loc. Numai să nu ne dai ide sminteală şi să nu uiţi tutunul. — Sînt om 'de cuvînt, am răsipun.s cu demnitafe Mîni dimineaţă ne întîlnim. - . _ / El şi-a .ridicat -de lîngă -scorbură săculeţul cu peşte X şi a purces în 'fugă- ispre tîrg, fără să-şi ia de la mine rămas-bun. — Te-aştept mîne în zori! a răcnit el de departe, de pe un dîmb. Mi-aduc aminte: era spre 23 aprilie 1888. A doua zi n-aveam şcoală. * Mă aflam în ajunul unui mare eveniment. Avea să mă ducă la pescuit la Nada Florilor un flăcăoaş fără nume încă şi cu extrem de puţine straie pe el. Totuşi, din punctul de vedere ce mă interesa atunci, îl invidiam cu respect. Mi-am pregătit cu grijă cîrlige nouă şi aţă subţire de in, după recomandările ce mi se făcuseră. N-am uitat tutunul şi foiţa, vamă pentru trecerea mea în altă zodie a vieţii. Mi-am cărat aşternutul afară în cerdac, m-am culcat şi am încercat să adorm. Necontenit 'simţeam în pleoape boldurile stelelor şi mă răsuceam ca pe grătar. De la o vremfe am intrat în acea stare care nu-i nici somn, nici trezie: e o febră specială pe.care o cunosc unii vînători şi pescari. Mă vedeam în locuri necălcate de picior omenesc, poate locuri ca acele pe care le-au contemplat întăi strămoşii la începutul migraţiilor; între ape line, stufuri şi cer, se îmbulzeau spre undiţile mele peşti mari, «de specii necunoscute. Tovarăşul meu, flăcăoa- 424 şui icu chica zbîrlită, îşi lepădase pe plavie ipuţinele straie nefolositoare şi rîdea c-o gură enormă ori de cîte ori trăgeam din adine un peşte monstruos, care mă .privea blînd şi fix c-un ochi .rotund ide sticlă colorată. Nu ană miram de goliciunea tovarăşului meu, căci şi eu eram ea el, — şi pareă nu-imi aduceam aminte -să fi purtat vreodată straiele oamenilor din meschine veacuri tîrzii. Am .des'chis ochii dintrodată şi am văzut un .sfert de lună în cerul negru, peste livezi pustii în care susura vîntul. Am stat tulburat şi nedumerit, pînă ce-am străbătut timpurile şi m-am regăsit. Atunci am tras un chibrit şi, la luminiţa lui, am privit ceasornicul: lăbuţele de gînganie arătau ora două jumătate. Era timpul pe care îl hotărîsem expediţiei mele. Mi-am clădit grabnic pe mine hainele; abia mi-am stropit fruntea cu apă ide la fîntînă; mi-am trecut pe după umăr gentuşca de pînză cu aţele de in şi cîrligele şi m-am avîntat, cu teama că voi ajunge prea tîrziu la întîlniire. Intr-un răstimp, mi-am auzit paşii sunînd pe drumul singuratic şi gol. In răsărit se zidiise o culme de nouri .posomorâţi. Simţeam în urechi ş-un bîzîit subţire 'de vînt. M-am "înfiorat la gîndul că s-ar putea stîrni un vi.for d.e ploaie; ar fi fost o catastrofă iremediabilă; mă simţeam în stare .să murmur o rugăciune oa dadaca Anghelina; mă oprea numai gîndul la zîmbetul ironic al tatei care era voltairian şi nu admitea asemenea coborâre a demnităţii omeneşti. Am intrat pripit pe drumul iezăturii, şi, încă pe întuneric, am cotit pe după moara cu roţile oprite şi vuietul cufundat în apă. Am apucat pe cărarea de care îmi vorbise mentorul meu şi m-am tot dus spre miazăzi pe lîngă păretele nalt al stufului. 425 Am ajuns în locuri necunoscute. Le-am bănuit că sînt locurile unele. Poate am ajuns prea târziu —■ mă gîndeam — poate pescarii vechi au trecut în tainiţa lor, în ostrov la Nada Florilor, şi aşteaptă cea dintăi lucire de zori ca s-arunce undiţile. Am stat un timp asou'ltînd. Era o linişte ca de cremene; contenise adierea de vînt. M-am hotărît să trec imai departe. Căutam să observ idacă nu se află în marginea cărării vreun semn. întunericul păru deodată în juru-mi ceaţă .străvezie. Am început a desluşi cărările din trestii. Apoi mi s-a deschis luciu larg, rumenit de cea dintăi lucoare a zorilor. Am privit văzduhul: nourii se scufundaseră, stele nu mai clipeau; un ţipăt răguşit de 'bîtlan a spart tăcerea. Fără îndoială — mă gîndeam iar — am, trecut dincolo de ostrovul pescarilor. Ziua se apropie şi ră-mîn singur pe imal. Trebuie să mă întorc îndărăt, la cărările pe care le lăsasem. Nu mă mai interesa nimic din minunile ce se petrec în ifaptul zilei. Am făcut calea întoarsă pînă la trecătorile în trestii. Am ales una ce mi s-a părut mai largă. Auzeam uşoare şoapte şi fluierături. Acuima ştiu că erau raţele cele mici sălbatice, care fulgerau în linia stufurilor. In mine, însă, sunetele lor aduceau altă înţelegere. Ca într-o aiurire, m-am hotărît brusc să intru în cărarea lichidă din papuri, sp.re locul unde pescarii şopoteau desfăşurîndu-şi undiţile şi pregătind năzile. Mi-am lepădat ghetele; mi-aim suflecat pînă la genunchi pantalonii. Apa nu părea mai afundă decît pînă la glezne. Cu ghetele într-o mînă, am străbătut cu îndrăzneală cinci ori şase paşi; apa mi s-a suit 426 la coapse. Dorinţa de a trece şi pasiunea m-au împins înainte; în acele clipe curajul meu n-avea nevoie de raţionament. M-am cufundat pînă la brîu. Fie! Cel care s-a udat pînă la brîu nu se mai teme de apă. După alţi patru paşi am simţit luciul iazului sub bărbie. Judecata nu mă mai putea ajuta: instinctul a făcut cu mult irnai mult, mai bine şi mai rapid. M-am regăsit pe imal, fulgerînd cu coada ochiului spre locul primejdiei şi gîf.îind; eram biruitor, însă într-o stare jalnică, cu straiele şiroind şi lipite pe trup. Tresări deodată lîngă mine un strigăt: — Ce este şi ce s-a întîmplat ? M-am răsucit ca pe teluri. Pe rumeneala zorilor se proiecta silueta băietănaşului imeu cel desculţ şi cu capul zbîrlit. M-am bucurat ca de-o băutură bună. Am răspuns cu prefăcută lini'şte eroică : — Nu-i nimic; am vrut să trec la plavie, la Nada Florilor, — D-apoâ, măi băiete, aici nu-i Nada Florilor; aicea ai intrat ca să te îneci. S-a întors spre umbrele unor tovarăşi care soseau tocmai atunci: — A intrat în Bulboana Mînzului! — Vai de mine şi de mine ! a strigat un glas răguşit de 'femeie. Ce facem noi acuma ? — Nu facem nimica, mătuşă Ileană : dumneata du-te cu moşnegii la ostrov. Eu îl pun pe băiet în rînduială şi-l aduc numaidecît. Momîile femeii şi moşnegilor au trecut mormăind după foltanele ide stuf. — Leapădă de pe tine straiele, a poruncit învăţătorul meu, trăgînd de pe mine surtucul. Aşa, leapădă 427 tot; stoancem. Pe urmă te încalţi şi-ţi pui pălăria în cap şi mergem unde se cuvine, ca să nu întîrziein. Mai avem o bucată bună ide drum.. Doream în acele clipe să mai am o deşteptare fericită în cerdac, la lumina lunii. Mi-am pipăit ceasornicul şi l-am tras din buzunăraşul vestei. Se înecase. Fără a mă opri mult asupra acestei jertfe nouă, am apucat straiele adunate şi le-aim ţinut de-un capăt. Tovarăşul meu a răsucit cu putere din cealaltă parte, uşurîmdu-le de apă. Atuncea mi-a venit imie să-l întreb cum îl chiamă. — Mă chiamă Culai, mi-a răspuns el, uitîndu-se pieziş la mine. Acu, hai să mergem. — Pe mine mă chiamă Dumitraş. — Aista va fi fiind numele tău de fainelie, cu care te chiamă la şcoală. — Da. Din 'botez îmi zice Iliuţă. ■— Aşa irnai vii de-acasă. Stăi oleacă să văd cît de frumos îţi şede. Eram în pielea goală, încălţat şi cu pălăria în cap. Culai a rîs scuturîndu-şi- chica : — Mare minune, măi Iliuţă ! Haidem răpejor. El poate îşi făcea socoteală că aveam din îmbrăcăminte tocmai ceea ce îi lipsea lui — părţi cu totul de prisos, fără îndoială. Mi-a luat săculteţul cu cîr-ligele şi sforile; mi-a aşezat ceasornicul cu lănţişorul pe după gît ca pe-o amuletă. M-am luat cu paşi mari după dînsul. — N-am uitat tutunul. — Bun, a răspuns el fără a întoarce capul; îl uscăm la soare odată cu straiele. Numaicît îmi pare rău de prostia ce ai făcut. Dacă te duceai la fund, nu ştia nimeni şi te mîncau racii. 428 Atunci, cu spaima acestei (înţelegeri', mi-a bătut în ochi şi cea dintăi strălucire a zorilor. Am rămas uimit de ce era să mi se întîmple şi am cugetat la mîhniirea tatei şi la satisfacţia ţîţacăi Leona, nu că m-am prăpădit, dar că i-a ieşit dreptatea aforismelor dumneaei cu derbedeii. Astfel, gol şi cu idolul la gît, am trecut pe lîngă luciul neclintit pe care îl văzusem, şi Culai m-a dus tot înainte. Se deşteptaseră pe pămătufurile înalte şi 'privighetorile de baltă cu fluierături şi larmă. Gînd ne-am oprit, lumina alunga aburii peste oglinzile luminişurilor. — Aici avem noi o trecătoare, mi-a zis tovarăşul meu. Ca să nu scăpătăim în mîl, tragem dintr-un loc ştiut numai de noi o scîndură lungă de trei stînjeni şi groasă de patru ţoii, pe care am împrumutat-o de la moară... După accentul indescriptibil al lui Culai, am priceput că «împrumutul» era un eufemism, un fel delicat de vorbire, ceea ce desminţea, într-o oarecare măsură, părerea zgripsorului despre derbedei. — Acea acîndură o punem punte peste păpuri-şuri; nici mai la dreapta, nici imai la stingă, ci taman la locul potrivit, ca la inginerie... Aşa trecem pe-un colţişor de coşcovă, şi iarăşi printr-un colţ ingineresc, unde ocrotim noi vergile. După ce-ajungem, uscam tutunul; pe oît' am văzut, foiţa ai ascuns-o în căptuşala pălăriei. Bem ţigări şi prindem peşte. După cît mai observasem, amănuntele tehnice ale lui Culai erau făcute să bucure pe domnu inginer a nostru. Am săvîrşit trecerea noastră întocmai după descrierea lui Culai. Şi de pe punte pe coşcovă, printre 429 lin.tiţi şi nuferi, am trecut în ostrov, în faţa unui luciu adîrac şi limpede. Ajunsesem departe şi în singurătate şi răsăritul se înflăcăra numai pentru noi. Departe, pe oglinzi, «e scăldau raţe. Nu s-au tulburat din'petrecerea lor. Pe deasupră-ne treceau, fîlfîind rar, pescăruşi de coloarea ceţei' şi, ridicînd capul cu plisc roişu, ne priveau numai c-un ochi. Pe cînd înaintam spre malul luciului printre sălcii mărunte, o ‘parte din buruieni şi papuri ale insulei plutitoare se agitară şi se răscoliră, prefăcîndu-se în înfăţişări omeneşti. Erau tovarăşii noştri şi doream să-i cunosc. Mai întăi am văzut două chipuri de bărbaţi, unul spînatic şi uscat, altul c-o 'barbă de arici cărunt. De mai la o parte înălţă fruntea îmbrobodită o femeie. In prima clipă n-am avut conştiinţa stării în care mă înfăţişam. Sexul frumos al ostrovului avea negei cu tufe de păr în jurul buzelor şi o voce deosebit de gravă. Nu rîdea de mine; mila ochilor ei m-a învăluit aşa fel, încît mi s-a încălzit inima aducîndu-mi aminte de primejdia prin care trecusem. — Ai rînduit toate, măi Culai ? — Rînduit, mătuşă Ileana. — Daciă ai stors straiele, întinde-le la soare. In colţul tău, găteşte băietului undicioarele şi dă-i învăţătură. Bărbaţii au mormăit şi ei ceva — mi s-a părut cu simpatie>— după care şi-au întors nasurile spre baltă. Cel cu barba de arici s-a aplecat grabnic, şi-a încordat varga, şi a adus la faţa apei, în lumină, o plătică argintie. M-aim simţit înfiorat şi fericit şi l-am urmat cu supunerfe în cotlonul lui pe Culai. —■ Să-ţi aleg trei vergi bune de trestie roşă, mi-a şoptit el, să punem la ele aţă, cîrlige şi plute şi să 430 te aşezi colea, alăturea de mine. Să ştii, măi Iiiuţă, că acei moşnegi sînt oameni blânzi şi ai să te împaci cu dînşii. — Desigur, am încuviinţat eu nerăbdător. El mi-a aruncat o privire, dintr-o parte. — Am socotit eu că, la un loc amîndoi, au o sută treizeci de ani. Mai ales moş Hau, cel bărbos, a avut atîtea de pătimit, încît dacă i s-ar preface zilele lui negre în băncuţe de argint, apoi ar fi mai bogat decît cneazul Ţugui de la Bălţăteşti; şi, zice el, că s-ar duce la acel cneaz, i-ar smulge cuşma din cap şi-ar trînti-o de pămînt. Eu nu 'pricepeam nimic. Culai imi-a prezentat rîzînd undiţile alcătuite de el. — Asta-i o poveste; are să ţi-o spuie .poate mătuşa Ileana, când a fi soarele în putere şi ne-om trage în buruieni. Aşa mi-am făcut intrarea în ostrov, mi-am aruncat undiţile cu rimă în balta adîncă şi în zbor bîtlamil de la ostrovul de dincolo şi ne-a lepădat veste... a ris lamar lelea Ileana. Ascultaţi ce-am să vă spun eu. Să băgaţi in cap şi să vă pecetluiţi clonţurile. 486 ■Bătrînii s-au supus la ipămînt. — Nu mult după ce-aţi plecat voi cu ştiuca... Sptnu, c-un spasm, a dat semn că se mai află în via^ă. — Nu mult după acel noroc cum nu s-a mai aflat, a urmat tînguiit Mea Ileana, iaca intră Alecuţ, băietul nostru de la Paşcani. Vine drept la mine şi-mi spune că-i hăituit de ipoliţie, c-ar fi soldaţi la rohăt-cijejîrgului, că s-au răsculat noroadele. A venit de-a dreptul de la Paşcani iprin păduri şi pe cărări ferite şi, după ce-a văzut că-i. oprită intrarea tîrgului, s-a gîndit că n-are alt loc deoît aici la Nada Florilor. Spînu a dat un scheaun: — Ofiţeri şi soldaţi dincolo de iezătură, la rohatcă... — Nu v-au lăsat să intraţi în tîrg ? — Ihî!... a gemut Spînu, dezvăluind spre mine un ochi rotund şi alburiu de peşte. —■ Dacă iar fi numai atîta ! a hîrîit Hau, rînjind în barba-i sură. Era unul cu musteaţa cîrligată cum îi coada răţoiului: căpitan. Zice: Ce căutaţi voi In tîrg ? Zic: Ne ducem c-un peşte la negustorul nostru. O ştiucă. Zice : Sergent Corcodel, perchiziţionează. Vine sergent Corcodel cu doi soldaţi miliţieni. Au perchiziţionat. Zice 'Corcodel: Barosană ştiucă, domnule căpitan. — Scoate-o şi trimete-o la cvartir, porunceşte căpitanul. Mutu ista de lîngă mine idneşte: ■— N-o~~cFău, că-i proprietatea mea ! — Proprietatea... a rîs musteaţă-oîrligată. — Proprietate, ţipă Mutu din toată slăbăciunea lui. — Sergent Corcodel, porunceşte căpitanul, dă-i una după ceafă şi întoarce-1 cătră unine. 487 A început şi Spînu să-şi îngîne păţania: — Aşa că sergentul m-a întors cătră stăpînire. Mă uit; tni-aduc aminte c-am mai văzut aşa ochi. Cînd eram copil. La Anadolchioi. Cînd soldaţii sultanului au omorît pe tata şi pe mama. Şi pe fraţii tatei şi pe fraţii mamei. Aşa s-a uitat un turc. Şi a tras levor-veru. Cînd s-a uitat şi căpitanii ista tot aşa la mine, am înţeles. Mai bine să dau ştiuca deoît să-mi ieie viaţa. Moş Hau a păşit înaintea Spînului: — Deşcă Ichime, idă-i una cu stratul puştii şi ara-tă-i drumul înapoi, a poruncit căpitanul. Acel deşcă Ichim a venit supărat împotriva noastră şi ne-a luat în piept. A şoptit ca să auzim numai noi: — Duce-vă-ţi, bre uncheşilor, şi mulţămiţi-vă cu atît... A grăit blînd şi n-a lovit tare, dar lui Spînu tot i-a dat sîngeile, fiind un păcătos ş-un nemernic. Ne-am închinat: Să trăiţi, domnule căpitan, zic, că ne-aţi lăsat viaţa... El a strigat la noi: — Sictir ! şi să nu vă mai văd pe-aici. Cu laba-i neagră, Spînu şi-a întins pe obraz cheagul de sînge din colţul gurii, bolborosind: — După vorbia aceea, am văzut că-i turc... Lelea Ileana ascultase cu multă luare-amimte. A întrebat: — Pe urmă ce-aţi făcut ? Spînu n-a mai răspuns, urmînd a se sorie cu sînge spre tîmpilă. A grăit moş Hau privindu-şi cu dispreţ tovarăşul: — Pe urmă ne-am ascuns într-o rîpă şi am pindit să vedem diacă nu s-au luat după noi. Am stătut acolo un ceas .de vreme. Nici ţigară n-am băut, ca să mu se vadă semn. Băgînd de samă că nu trece 488 nimeni iezătură după noi, am ieşit din groapa de boz şi am intrai în moară. Zice Andrei Şchiopu morarul: — Iaca, se află oaste la marginea tirgului şi-i prigoneşte pe-ai noştri. Zic: Da’ de ce ? Zice: S-ar fi sculat plugărimea ş-ar fi purces asupra Bucureştilor. Zic: Asta n-oi mai crede-o. Zice: Ba s-o crezi, moş Dumitrache, căci s-au ridicat pînă la cer plîngerile sărmanilor şi noroadele nu mai pot răbda. Dacă n-aş trăi pe lîngă moara asta ca un pui de animală, aş fi de pierit ca şi toţi ceilalţi săteni de pe lumea asta. Am ieşit şi din moară, priveghind să nu ne vadă nimeni. Am îndrăznit să ne întoarcem la ostrov. Şi atîta-i. Acu nu mă mai ajuinge capu ce-i de făcut. Moş Hau păru a-şi aduce aminte de ceva. A aruncat o privire pripită în juru-i. — Unde-i Alecuţ ? — Ai să-l vezi, i-a răspuns şoptit lelea Ileana. — S-a dus ? Unde ? — Ai să-l vezi, moş Dumitrache. Dar mai întăi şi mai Măi să vă legaţi eu blăstăm, să nu care cumva să suflaţi o vorbă despre asta, cătră prietin ori cătră duşman. Cine n-a- ţine legea asta, să aibă hodina vîntuilui şi liniştea şuvoiului, să poposească în spini, să nu afle izvor, să deie tîrcoale satelor ca lupul 1 Bătrînii au bătut metanie mormăind : — Amin! Cînd s-au ridicat din umilinţa lor, au fost fulgeraţi de spaima minunii, căci Alecuţ tinichigiul de la Paşcani sta înaintea lor, parcă-1 depusese atunci vîntul. Le zîmbea ca unor prietini vechi; dar bătrînii şi-au ferit de cătră d privirea. 489 — Nu rîde, Culai, a zis grav lelea Ileana. N-avem vreme; iaca, acuşi vine sara, poate şi ploaia. Moşnegii să rămîie aici: au ce mînca şi unde se hodini. Mi-am adus aminte că mai avem un prietin mai vechi, care a trăit cu noi în breasla calicilor. Acuima-i pădurar la Antileşti. Mîni de dimineaţă, înainte de a se face ziuă, ieşiţi de-aici şi vă duceţi la Leonte Creţu, stând oploşiţi la pădurăria lui două-trei zile, pînă ce via trece acest val. Noi ceilalţi ieşim din ostrov chiar acuma. Spînu a suspinat cu teamă : — Şi noi să rămlinem aicea ? — Aicea pînă mîni, cînd s-a zări de ziuă. — Aşa om face, deoarece sîntem sub blăstăm, a încuviinţat moş Dumitrache Hau. Era trudit şi flămînd. A şi pornit spre vatra care încă fumega uşor lîngă colibă. Spînu l-a urmat cu supunere. CAPITOLUL XI Cum am trimes răvaş uncheşului Haralamble Noi ceilalţi patru am ieşit din ostrov. Ne-am strecurat printr-o rîpă pînă într-un loe căruia lelea Ileana şi Culai îi ziceau Băhniţa. Era pe-o aşezătură, sub culme, şi curgea de la deal un izvor care făcea .mlaştină ; creştea acolo pipirig ce prindea a se înoi î.n primăvară. Adăpostiţi de sprinceana răpii şi de tufele Băhniţii, am stat şi am privegheat un timp de sus. Se vedea peste" lac o margine de tîrg şi medeamul larg spre Şoldăneşti, unde în timpul verii ,se întemeia iarmarocul cel mare al lui Sîntilîe. In cealaltă parte a tîrgului, spre miazănoapte, înverzeau grădinile de la Folticenii Vechi, spre Oprişeni şi huciu.1 lui Cocîrţă. Drumul care ducea la tîrg pe opustuljce despărţea Iazul Botoşanilor de lacul din Ţarna Mare, venind dinspre răsărit şi cobo-rînd de la Petiea, era pustiu. Moara sta; Andrei Şchiopul închisese zăvoarele apei. Umblase un răstimp pe la grajdul calului, pe la coteţul purceilor, scăpă-tînd dintr-un picior, pe spate; după aceea se astîm-părase sub şandramaua morii, în chilia lui. Pe drumul ce suia la rohatca tîrgului se aflau soldaţi, dar noi nu-i vedeam, 491 — Oare s-a fi uitînd vreun ofiţer cu ocheana din-tr-un pisc? a făcut întrebare lelea Ileana. — Nu cred, a răspuns Alecuţ. Acum ofiţerii ben-chetuiesc la măririle tîrgului. — Aşa socot şi eu, a încuviinţat tovarăşa noastră, însă au rămas majurii care îs cîni răi. N-am putea intna unde avem noi trebuinţă decît cu viclenie. Stau şi mă gîndesc, a adaos ea după o dipă,\poate că nici nu-i cuminte să ne vîrîm în gura lupului. Tu ce zici, Oulai ? La ce te gîndeşti ? Culai şi-a aţintit stăruitor ochii asupra femeii; după ce i-a întors înspre stufărîile Iazului Botoşanilor, a revenit iarăşi clipind cu îndoială. — Să ştii că ai dreptate ! a hotărît lelea Ileana. Culai nu s-a mirat că stăpîna ostrovului de la Nada Florilor îi gîcise gîndul. — Vasile Rusu e om milostiv şi de credinţă, a dat el lămurire, luimin.îndu-se la faţă. Mătuşa Casandra, soră cu mama, deasemenea. Capii n-au. La dînşii nu vine nimeni, avînd căsuţa ferită într-o vălcică. Eu de la început m-iam gîndit că s-ar putea ăla acolo adăpost pentru prietinul nostru. — Culai, tu grăieşti ca un barbat cuminte, l-a aprobat tovarăşa noastră. Te duci tu pînă acolo, um-blînd întăi pe cararea dealului spre Petiea; după aceea cobori la Vasile Rusu pescarul de partea cealaltă a şoselei. Ispiteşti ce este acolo, le spui oamenilor c-avem un nacaz ; şi dacă nu-i nici o împiedicare, ne-aduei numaidecît răspuns. Flăcăoaşul şi-a strîns pe el straiul peticit şi a ieşit cu hotărîre din ascunzătoarea noastră. Ceilalţi au rămas în Băhniţă aşteptîndu-1. M-am dus pînă la şipot ca să-mi astîmpăr arşiţa. De mult îmi era sete şi nu băgasem de samă, intere- 492 sat şi aţîţat de aventura în care intrasem. M-am aşezat pe-o lespede de ilîngă izvor şi am privit spre cerul zăgăzuit de nouri Ig asfinţit. Mai aveam un ceas pînă în sară. Vremea se răcorise puţin. Luciul din vale de lîngă raiul nostru se tulburase de valuri. Toate zburătoarele lui aripate se tupilaseră în ascunzişuri : lighioanele felurite din papuri şi trestii se supuneau şi ele ameninţării din munte. Lelea Ileana fusese 'un timp, cu luare-aminte asupra ostrovului; dar bătrînii urmaseră şi ei pilda lighioanelor. Numai noi cei ieşiţi din ostrov ne aflam pe căile primejdiei. Nu-mi era frică de -nimic; fiinţa mea, din contra, era iplină de entuziasm. Din cîteva cuvinte pe care eram încredinţat că Alecuţ tinichigiul de la Paşcani mi le adresase mie, de şi se aflau de faţă Culai şi lelea Ileana, se vedea că fuga lui nu era pricinuită de teamă pentru propria lui fiinţă, ci pentru ia pune la adăpost scrisoarea unui partizan pierdut, învăţătorul său, Solomon Cornea. Acţiunea aceasta mă cîştigase dintrodată şi se aşezase în sufletul meu alături de înfloririle primăverii. Acel moment dramatic a rămas puternic fixat în amintirea mea şi din pricină că împrejurările ce au urmat mi-au făcut cu neputinţă întoarcerea îm ostrovul pe care-1 priveam în lumina leşietică a acelei după-aimiezi ameninţătoare. Lelea Ileana stătea adîneită în gîndut ei îndărătnic de a-1 ajuta pe fugar. Se cinchise cu coatele pe genunchi şi cu obrazul cuprins în palme. Ochii ei sprîn-cenaţi urmăreau vedenii. Tinichigiul a venit şi s-a aşezat alăturea de mine. 493 — Aoolo mi-am .petrecut şi eu ceasurile fericite ale vieţii... mţ^zis el îngemănîndu-şi .privirea cu a mea asupra ostrovului. — Iţi pare rău c-ai .plecat ? l-am întrebat eu. — Nu-mi pare rău, căci acolo unde m-am dus am dobîndit o cunoaştere a vieţii ,pe care n-o aveam înainte vreme: Intre lucrătorii .de felurite naţii de la Paşcani, veniţi din ţări mai înaintate decît a noastră, am înţeles chemarea la luptă a tuturor asupriţilor lumii: «Proletari diin toate ţările, uniţi-vă !» După ce-am ascultat conferinţele lui Solomon Cornea, s-a întărit şi mai mult în mine simţimîntul acestei uniri, in vederea răsturnării sociale. Ai auzit vreodată de «Manifestul comunist» ? — N-am auzit, am răspuns eu ruşinat. — N-auzisem nici eu, înainte de a-1 asculta .pe Cornea. Ai să-l afli; nu e secret; a fost adus la cunoştinţa întregii lumi. De cînd a apărut, atît asupritorii cît şi asupriţii au înţeles ce au de făcut: unii să-şi întărească privilegiile, ceilalţi să le dărîme. Pieirea capitalismului stă în însăşi dezvoltarea lui lacomă în dauna muncitorimii. Prietine Iliuţ, nu-i locul aici în vîrful dealului să-ţi .spun asemenea lucruri. Răscoala ţăranilor de la noi n-a fost pusă la cale de instigatori; e pricinuită de suferinţi şi mizerie. Arată că ţara stă ipe rîniduieili nedrepte; din seminţe ca acestea va rodi revoluţia cea mare, cum spunea Solomon Cornea ; atunci muncitorii şi ţăranii vor sta alături. Mai este un poet al nostru care a spus: Sfărmaţi orînduiala cea crudă şi nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi. — Eminescu ? am tresărit eu. Am cetit şi eu .poezia asta într-o revistă din biblioteca tatei. 494 Tinichigiul m-a privit cu plăcere: — Iţi plac poeziile ? — îmi plac: aş fi vrut să cunosc şi pe aceea pe care o duci lui domnu inginer a nostru. Tinichigiul şi-a boldit ochii cu mirare înspre lelea Ileana. Tovarăşa noastră s-a crucit. — Un asemenea diavol pricepe toate, Alecuţule. Eu de-abia acuma înţeleg pe cine cauţi tu în tîrg l'a noi. Mă gîndesc că are cime-ţi duce scrisoarea. — Nu se poate, lele Ileană ! am prevenit eu cu un gest teatral >răspunsul noului meu prietin. —■ Am rînduiala s-o pun în mîna celuia căruia e adresată, a confirmat serios Alecuţ. — Domnu inginer a nostru va avea mare plăcere să te cunoască, am strigat strîngînd mîna tinichigiului. Pînă atunci eu nu ştiu şi nu-i apun nimic. — Ciudată întîmplare, prietine Iliuţ! a şoptit Alecuţ Dumitriu, trecîmdu-şi palma peste pleoape; să te întîlnesc tocmai pe tine într-un loc pustiu. Aşa ceva nu se poate petrece decît o dată în viaţă. Lelea Ileana a dat cu nemulţămire din cap, pri-vindu-ne pieziş : — Lasă asta, Alecuţule. Vorba-i cum te putem ascunde pînă oe ţi-i împlini porunca, dacă nu-i chip altfel. — Sper, lele Ileană, că se va deschide curînd tîrgul şi eu n-oi fi departe. — Ba să nu rămîi aici în primejdie; la asta mă tot gîndesc şi nu ştiu cum om face. Tinichigiul a stat puţin la îndoială : — Lele Ileană, treburile au să se liniştească oricum. Eu am cetit gazetele şi văd ce se petrece. Stă-pîinirea pune pe feciorii care fac armată, a urmat el adresîndu-mi-se mie, să împuşte pe părinţii lor rămaşi 495 la coarnele plugului. Aşa-i de cumplit întunericul minţilor, încît gradaţii trupelor trimese în sate, de şi sînt şi dînşii ţărani, .bat şi schingiuiesc pînă la moarte pe fraţii lor. Numai în asemenea condiţii stăpînirea se poate folosi de trupe, trimeţînd, ca la un adevărat război, tustrele armele, infanterie, cavalerie şi artilerie, împotriva răzvrătiţilor. Cu săbii, puşti şi tunuri doboară lesne pe nişte bieţi oameni care nu ţin în mînă decît uneltele meseriei lor. Trupele au fost puse sub conducerea colonelului Lahovari, boier şi proprietar ; şi pentru victoria lui împotriva poporului are să fie înaintat general. Eu eram cu mult mai simţitor decît le'lea Ileana la explicaţiile lui Alecuţ tinichigiul. — Bine, a zis tovarăşa noastră, fie cum spui, să zicem că ai dreptate. Bogatul păcătuieşte şi săracul cere iertăciune. Cînd şi cum s-or răscumpăra pătimirile şi morţii, nu se ştie. Dar macar să nu te prăpădeşti tu. Trebuie să-ţi găsim un rost să pleci mai departe, poate la munte. Atunci m-am amestecat eu. Vorba din urmă deşteptase în mine întîmplări, nu de mult trecute, cu care dintrodată s-a legat năcazul tinichigiului. — Ascultaţi, am zis eu cu avînt. Am povestit repede şi în puţine cuvinte întîmplarea mea cu Colţun. — ...aşa că, am încheiat eu, Grigoriţă Oanea şi cu tatu-său au să-l trimeată pe Alecuţ la munte ca pe un om al lor şi acolo Alecuţ îl găseşte pe uncheşul Haralambie. Dau eu răvaş cătră uncheş şi-i spun ce şi cum. Lelea Ileana m-a privit lung, după laceea s-a sculat din locul ei, a venit la mine, s-a aplecat şi m-a sărutat pe ochi. 496 — Nu şi-ar putea face nimeni socoteală mai bună decît acest băiet a'l Polixeniei, a spus ea lăcrămîmd. Mai bun plan nu se poate şi trebuie să-l îndeplinim întocmai precum apune el. Rămîne să ajungem la Vasile Rusu Pescaru să vedem ce zice, fiind şi el un om cuminte şi păţit. Mi-am urmat vorbirea : — Cum s-a face noapte, el să vă ducă cu căruţa la Rădăşeni, :pe dumneata şi ipe Alecuţ Dumitriu. După ce vă înţelegeţi cu Oanea, rămîne Alecuţ în sama lui. — Dar ce faci tu, dragul mamei ? — înainte de a pleca, Vasile Pescaru m-a trece cu luntrea pe celalalt mal al Iazului Botoşanilor. Prin hudiţi, cărări şi grădini, ajung îndată acasă. —■ II iei şi pe Culai ? — II iau şi pe Culai. Alecuţ tinichigiul mă privea în tăcere, mişcat de avîntul meu şi de prietinia ce-i dovedeam. De obicei nu prea eram grijuliu şi prevăzător în întreprinderile mele, dovadă escapada mea nesăbuită de la Nada Florilor; dar în acea clipă extraordinară avusesem o inspiraţie de geniu. — De ne aduce Culai bun răspuns, întocmai aşa facem, ia hotărît tovarăşa noastră. Pe bătrînul Tu-dose Oanea îl cunosc de ,1a praznicele Merooriilor şi m-a chemat şi nevasta asta tînără a lui, ca să-i dau sfat în bobi ori cu cărţile pentru nişte puneri la cale a duşmancelor. Fiind ea cîndva cam sprinţară, s-a avut bine c-un flăcău. Era vorba să se facă nuntă. Dar nimeni necunoscînd numărul zilelor omului, vonba ia rămas ca o pasere în pustie şi flăcăul s-a prăpădit într-o întîmplare năprasnică. Norocul ei a fost s-o ceară un văduv, gospodar bun. Cum s-ia 32 497 aşezat la casa lui Tudose Oanea, cum au şi început pîrile; că ar fi avut un copil de fată mare. Atuncea, cunoscînd eu din cărţi toate acestea, cum şi din mărturiile ei, am întrebat-o: — Trăiţi bine? — Da, leliţă dragă, răspunde ea. — Şi Tudose Oanea nu te asupreşte ? — Nu. — Şi nu ţi-a spus nimica despre acea întîmplare veche eu pruncul din flori ? — Nu, leliţă dragă. — Şi-am auzit că eşti bună mamă băietului lui Oanea cu nevasta cea dintăi ? — Da, leliţă dragă, şi nici nu s-ar putea să fie altfel; ţine la mine Grigoriţă ca la mama lui dreaptă. — Apoi, nevastă, uite cum mi se arată mie în cărţi gîndul omului cu ochii negri, adică gîndul lui Tudose Oanea. Să nu soooţi că el m-a aflat vorbele de s-au şoptit. Ba le-a aflat pe toate şi el zice aşa : «Nu mi se cuvenea mie, văduvoi bătrîn, să iau fată fecioară. Mie îmi trebuie soţie cuminte, care a cunoscut nacazul şi preţuieşte ocrotirea ce i-am dat». Apoi cum i-am tălmăcit eu în asemenea chip femeii rîmduiala cărţilor, numai ce s-a înseninat şi s-a bucurat care mu se mai află. Aşa că în împrejurarea noastră, a urmat stăpîna de la Nada Florilor, eu mă duc cu nădejde şi în sprijinul nevestei. Fiind şi Grigoriţă fecioraşul de partea noastră, după cuvîntul ce-i duc de la prietinul său Iliuţă, eu lui Tudose Oanea îi pot pune şi căpăstru, şi-l duc unde vreau. Dar eu mu-i cer decît o faptă bună. După ce stăpîna ostrovului şi-a expus astfel punctul său de vedere în faţa mea şi a tinichigiului, au 498 prins a ne şfichiui stropi .subţiri spulberaţi de vîntul de la munte. — Nu vă temeţi, a înlăturat cu mîna teama noastră lelea Ileana, mi se aşează ploaie adevănată pînă 'la înserat, cînd se alină vîntul. Iată, se-ntoarce şi Culai, a adaos ea săltîndu-se în sus. Acest băiet a moştenit înţelepciune ide la maică-sa firoscoasa. Ca să nu în-tîrziem treaba ce-o avem de îndeplinit, s-a zvîrlit pe-un cal pe care l-a găsit păscînd într-o vălcică; i-a prins botul în cureluşa cu care se încinge, şi-l sileşte cît ce poate cu călcâiele. Numaicît chivără îi lipseşte ca să fie Alexandru Machedon. Ne face şi semne oa să ieşim spre el, căci n-avem vreme de pierdut. Intr-adevăr, Culai venea cu mare putere, prive-ghindu-şi însă calea. Săltase peste drumul Petiei ca o lăcustă, numai o clipă, şi îndată intrase în viroaga prin care se strecurase la dus. A sărit de pe cal, ia scos cureluşa cu care îşi cîrmuise fugarul, încingîn-du-se cu ea pripit, şi s-a jimbat la noi ou ochii aprinşi şi părul zbîrlit. Roibul eliberat, ca un căluţ cuminte ce ena, s-a întors în trap spre ierbuşca lui. — Bună veste ? a strigat spre Culai lelea Ileana. — Bună ; ne-aşteaptă. Pînă ce ajungem noi, mămăliga e pe fund şi scrobul în tigaie. Precum se ştie, moş Vasile, ca pescar adevărat, nu mînîncă peşte. — Lasă asta, Culai. Ne duce la Rădăşeni ? — Duce. A şi dat ovăz iepei. înaintam cu hărnicie. Am apucat pe cărarea de sub satul Petiea. Cînd am ajuns cătră căsuţa pescarului, lumina ena In scădere; asfinţise soarele în dosul clădăriei de nouri amestecaţi cu piscurile munţilor. Am trecut pe după grajd şi şoproane; cînd am bătut cu picioarele în prispă, s-a deschis uşa şi ne-a 32* 499 dat drumul în tindă mătuşa lui Culai, Casandra. Era o nevastă uscăţivă, subţire şi năltută, cu nas ascuţit şi iscoditor. Ochii rotunzi, fără o coloare ho-tărîtă, erau umbriţi de oasca unui tulpan galben. — Poftiţi, poftiţi! a şoptit ea ţinînd de sus uşa. Ne-am strecurat pe sub braţul ei. în încăperea a doua am găsit întemeiată vestea lui Culai. Pe vatra hornului, mămăliguţa pe fund acoperită cu ştergar; şi cratiţa cu scrob deasupra jarului sfîrîind. — Bine-aţi venit la noi, a rostit cu voce adîncă de bas pescarul, bocănind spre noi cu cizimele-i nalte de iuft. Vas iile Rusu era un uriaş cu ochi albaştri şi părul intrat îin cărunte, rătezat scurt pe marginea străchinii. Mustăţile şi sprîncenele, alburii. Puterea mîni-lor lui grozave se întovărăşea bine cu zîmbetu-i de bunătate şi prietinie. Stăpîna de la Nada Florilor a cucerit definitiv cetăţuiia în care intrasem, adresînd pescarului cel mai încîntător zîmbet pe care-il putea exprima faţa ei tristă şi nemţind, îndată după asta, să depuie două pupături răsunătoare pe obrajii uscăţivi ai mătuşii lui Culai. După cît am observat, vorbirea noastră despre ce ne interesa nu putea începe înainte de cină; iar în vremea cît ospătează, oamenii cuviincioşi mu îndeplinesc altă lucrare. Numai după ce n-a mai rămas nimic pe fundul de lemn şi-n cratiţă, lelea Ileana a crezut venit momentul să atragă luarea-aminte a lui moş Vasile .Rusu asupra mea şi îndeosebi asupra tinichigiului. — Dacă vrei dumneata, Vasi'le, să afli ce caută fecioraşul ista al inginerului la Nada Florilor, ţi-oi spune. 500 — Ştiu ce caută, a răspuns rîzînd gros pescarul; l-am mai văzut, pe iezătură. El socoate că prinde peşte, Însă l-au prins peştii pe d'însuil. Am fost izbit de această observaţie; numai aşa se putea explica rătăcirea mea din acea strălucită primăvară. — 11 cunoşti atunci şi pe Alecuţ, alt prietin al nostru ? — Cum nu, a rîs iar Vasile Pescarul. Ne-a părăsit de mult şi acuma-i meşter la fabrica de la Paşcani. Dar tot pescar a rămas, însă prinde oameni. Alecuţ ia rămas serios. Ceilalţi am rîs de gluma lui Vasile Pescaru eu pentru că ne plăcea, dar pentru că voiam să-i sporim bunăvoinţa faţă de nevoia noastră. — Dar de răscoalele din ţară ai auzit? a urmat a-1 împunge lelea Ileana pe stăpînul casei. — Am auzit şi de asta, a răspuns pescarul cu seriozitate ; şi de armata care-i la rohătcile tîrgului. I-a stropşit pe bieţii romîni, a adaos el cu glas scăzut. După acest schimb de vorbe, Pescaru a rămas tăcut şi grav un răstimp. Apoi s-a ridicat în picioare ca să arate că e gata să îndeplinească ceea ce era de îndeplinit. Lelea Ileana l-a apucat de braţ: — Să nu înhami încă iapa, cuscre Vasile, a şoptit ea. Te rog să treci întăi cu luntrea pe aceşti doi fecioraşi la celalalt mal. De acolo şi-or găsi ei singuri drumul. Mai cu samă are nevoie Iliuţ, să nu-1 apuce noaptea şi ca să se poată înfăţişa lui tatu-său. După aceea înhami şi .ne-i duce la Tudose Oanea. Avem de făcut cu dînsul o afacere de vînzări şi cumpărări de oi. 501 — Se va face întocmai, a încuviinţat Vasile Rusu zîmbind. Cei cu barca .să vie după mine; cei cu oile să aştepte. Pescarul a ieşit ca să ia lopeţile (luntrii. înainte de a mă despărţi de cei din casă, m-am apropiat de stăpîna ostrovului, ca să-i fac cunoscute anume 'socoteli ale mele pentru desăvîrşirea -planului nostru. — Lele Ileană, i-am zis eu, după ce ajungeţi acolo şi puneţi la caile vînzarea şi cumpărarea oilor, să-i spui lui Grigoriţă Oanea, colegul meu, să se repeadă pînă la mine în astă-sară ori mîni dis-de-dimineaţă, să-i încredinţez răvaşul cătră uncheşul meu Haralambie. — Numaidecît s-a face şi asta, înţeleptule, m-a admirat din nou lelea Ileana. Tinichigiul mi-a apucat emoţionat mîna, ţinîn-du-mi-o istrîns un timp într-a lui. înţelegeam că vrea să mă îmbrăţişeze, dar s-a stăpînit ca un bărbat ce era. Am fost o clipă hotărît să-i mărturisesc că ră-mîneam prietini pînă la moarte. Am tăcut; el a priceput şi mi-a mai strîns o dată mîna dreaptă. Mi-am luat rămas bun de la gospodina casei şi am ieşit în urma lui Culai. Afară începuse fumegarea amurgului şi vîntul se domolea. — Repegior, a îndemnat Vasile Rusu pescarul; şi după ce deslegăm luntrea, priponim limbile. Am coborît pînă la malul apei. Călăuzul nostru a deslegiat luntrea .din pripon; ne-am suit; şi el ne-a împins o vreme cu ghionderuil prin cărarea de trestii. Apoi a apucat lopeţile şi ne-a dus în tăcere la celălalt ţărm. Şi-a oprit un timp lopeţile ascultînd împrejurj- 502 mile. Nu s-auzea deoît vîntul, oftînd domolit în folta-nele de trestii înalte. — Rămîi sănătos, moş Vasile, am zis eu cu îndrăzneală bărbătească. Fii fără grijă ; cunosc drumul prin grădinile oamenilor. — Cu bine, bădica Vasile... a şoptit şi Culai. Ne-am strecurat din luntre prin stufărişurile malului ca nişte dihănii de apă şi ne-am mistuit î,n umbra amurgului. După ce-am ajuns acasă pe caile cotită, m-am înfăţişat cu prefăcută nepăsare şi ca din întâmplare ţîţacăi Leona, ca să am mărturie de ieşirea mea la lume. Domnu inginer a nostru încă nu se întorsese de la cancelarie; am aprins în biroul lui lampa şi am compus cătră uncheşul Haralambie un răvaş în următorul cuprins : Dragă uncheşule Haralambie, Vine ta dumneata cu această scrisoare un prietin bun al meu, pe care te rog să-l ajuţi şi să-l ocroteşti pînă ce se va putea întoarce la locul său. Dorindu-ţi din inimă sănătate şi izbîndă, Nepotul dumnitale, Iliuţă. P.S. Av'rnd şi eu unele nacazuri, te-aş ruga să vii pînă la noi. Am stat întăi la îndoială dacă trebuie ori nu să adaog acest P.S. Ţinlnd samă însă de păţaniile mele cu pescuitul, care mă cam depărtaseră de şcoală, mi-am făcut socoteala — după pilda teoremelor aritmeticii raţionate — că isprăvile mele vor ieşi curînd la iveală, deci am nevoie de o protecţie pe care numai un şef de trib măreţ încălărat, cum era uncheşul, mi-o putea acorda. CAPITOLUL XII Tulburări, amărăciuni şi primejdii Cu scrisoarea cătră uncheşul Haralambie în buzunar, aşteptând pe Grigoriţă Oanea, m-am dus să ispitesc pe mătuşa Anghelina, oa să aflu ce se mai petrece la noi acasă de cînd mă înstrăinasem. De ţîţaca Leona ştiam că-mi poartă sîm-betele. Dar cum de nu simţise şi domnu inginer a nostru petrecerile fiului său în raiul primăverii de la Niada Florilor şi necredinţa aceluiaşi fiu al său faţă de şcoală ? Dacă domnia >sa era ocupat peste samă de diferitele îndatoriri ale serviciului tehnic judeţean, cum de nu l-a înveninat cu bănuielile şi pîrile zgripsorul nostru ? Subt apăsarea primejdiei ce mă ameninţa, simţeam că entuziasmul meu de primăvară se răcoreşte. Totuşi nu ar fi fost în stare să-mi aplice — cum se spunea pe vremea aceea — o corecţie bine-meritată, căci eram prietini. Dumnealui mă obişnuise de un timp, de cînd eram candidat la bărbăţie şi universitate, să-mi cîntăresc eu însumi faptele îndoielnice şi să-mi'mărturisesc erorile. Eram încredinţat că, discu-fcînd amîndoi cazul rătăcirii mele, vom găsi soluţia 504 cea bună ca să nu pierd un an de învăţătură, fie fă-cînd chiar atunci, înainte de examen, o sforţare severă, fie convingîndu-1 pe domnul inginer să-mi accepte corijenţa la matematici pentru toamnă. Palidul meu profesor cu ochi de cadînă, domnul Ciolac, socotea aritmetica raţionată drept cel mai important obiect pentru tineretul care rîvnea să se adape la izvoarele .ştiinţei; dumnealui n-ar fi putut îngădui răspunsuri mediocre unui e'lev pe care-1 socotea între elementele valoroase ale gimnaziului folticenean. în clasa întăia şi a doua fusesem premiant. — Mamă Anghelină, am început eu a mă informa cu viclenie pe lîngă dadacă, spune-mi, te rog, ce se mai petrece pe-acasă. Eu, de vreo două săptămîni, cum ai putut vedea singură, m-am îndeletnicit mai mult cu undiţa. — Să fii sănătos şi bucuros, Iliuţă, a oftat dadaca mea. Eu atîta doresc. Mă privea cu ochii întristaţi şi obosiţi. — Ce zice ţîţaca Leona ? — Dumneaei încă nu spune nimic; e supărată pe domnu inginer a nostru. Purtarea dumnealor unul cu altul e mai mult în răspăr, dar are să vie vremea să spuie dumneaei ce are de spus, nu te teme. Acu vreo două zile l-a poftit aici pe domnu Vacă-Mare de la poliţie şi l-a rugat, pe cît am înţeles, să-ţi descurce urmele. — N-are ce descurca şi descoperi; n-am săvîrşit nici o faptă rea. — Ştiu, dragu mamei Iliuţă. Eu de ce mai întîrzii pe lumea asta ? Ca să te apăr de năpaste! Vrei să mă întrebi de ce e supărare între frate şi soră în casă la noi ? 505 Am încuviinţat cu privirea. Era în glasul dadâcei mele accentul ipe care i-1 cunoşteam, de mare îngrijorare înaintea primejdiei. In mama Anghelina parcă stăruia încă ceva din spasmul .străvechi instinctiv pe care îl au animalele cu o clipă înainte de catastrofă. — Dragul .meu Iliuţă, a şoptit ea cu lacrimi, sâ ştii că nu-i bine. încaltea tu eşti ca un minzoc-buiac într-o primavară; zburzi fără grijă. Dar domnu inginer a nostru e cal vîrstnic. I-a trecut vremea să înveţe buiestrul. — Ce is-a întîmplat, mamă Anghelina ? Vorbeşte, te rog, lămurit. Vreau să aflu numaidecît ce este. Ea :a clătinat din cap cu jale. — Ce este, nu-i bine, dragu mamei Iliuţă. Cum să-ţi spun eu ? Ţie ţi se şa de într-o petrecere a juneţii; dar lui .domnu inginer nu i se cade să umble rătăcind după ochi negri; în anii întru care se află, dragostea-i cu primejdie. Aşa că dumnealui de vreo două isăptămîni ,dă pe-acasă numai cînd şi cînd. Cînd are ceas slobod după treburile slujbei dumnisale, îi înseninează ochii în altă parte. Observîndu-mi obrazul palid, daidaca s-a oprit. — Spune odată despre ce-i vorba ! am poruncit eu. — Spun, dragu mamei, nu te tulbura ; acuma eşti băiet mare, trebuie să afli ce .se petrece. Este doamnă directoară Ja .şcoala de fete o văduvă. A purtat pe drumuri încurcate şi pe alţi barbaţi, după cît se vorbeşte : duduca Leona îi numără pe degete. In pri-mavara asta, dumneaei şi-a pus ochii pe domnu inginer a nostru. Are ochi cît paharele şi-i sprînce-nată... Nu-mi place mie că rîde şi rîde ; parcă o gidilă Necuratul. A venit în plimbare pînă aici. A îndrăznit să intre şi în grădină la noi, tocmai cînd înfloriseră cei dintâi trandafiri. Domnu inginer s-a ploconit în 506 faţa ei, a rupt pe cel .mai frumos şi i L-a dăruit. Ea şi-l potriveşte î>n piept şi rîde, se-nţelege! Nu spun că in-ar fi frumoasă, dar ce are ea să tulbure mintea unui barbat serios cum e domnu inginer ? A ieşit pe poartă cu trandafirul galben şi l-a chemat cu ochii după ea. Crezi că l-a răbdat ipe dumnealui inima să nu se ducă ? După aceea, într-alt rtnd, sara, pe cînd aşteptam cu masa şi ieşisem în livadă, i-am auzit rîsul pe «drum, în drept cu casa noastră. A rîs ici, a rîs mai încolo, purtîndu-1 după ea pe domnu inginer spre Buci-umeni; am auzit-o rîzînd iar, cînd se întorceau ; şi domnu inginer n-a mai intrat la casa dumnisale. Ascultam .pe mama Anghelina şi-mi simţeam inima pustiită şi îngheţată. Mi se lămurea de ce tata rămăsese cu totul străin de aventurile mele din acea primăvară ; însă nu mă puteam bucura că situaţia mea faţă de dumnealui se uşura. Sentimentul care mă copleşea era o duşmănie aprigă împotriva acelei străine care ameninţa prietinia dintre mine şi tata. Am întrebat cu glasul stîns : —■ Şi acuma tata unde-i ? — Unde poate să fie ? a clătinat din cap dadaca. Cît ai stat în odaie şi ai scris, n-iai băgat de samă că pe biroul dumnisale toate-s părăsite şi uitate ? Scrisorile şi gazetele stau teanc, nici nu s-atinge de ele, nu-i mai pasă de nimic. Ce ne facem noi, dragu mamei Iiliuţă ? Am lăsat-o pe dadacă să lăcrămeze şi am tăcut, cufundat în gînduri amărîte. A trecut pe lîngă mine ţîţaca Leona fără să mă vadă. Privea cu ochii aţintiţi într-un viitor din cadrul căruia dumneaei lipsea, ca şi cum ar fi murit. Slăbise biata ţiţacă Leona. Nu-mi era însă milă de dînsa ; aveam în niine şi un gînd 507 răutăcios, că o ajungea blăstămul lui Colţun, căţe-landrul meu pribeag la munte. — Am să stau de vorbă cu tata... am zis eu într-un tîrziu, mai muilt cătră mine însumi. Dadaca şi-a pocnit palmele, tînguindu-se: — Cum s-ar putea una ca asta ? Cum ai cuteza, Iliuţă ? — Lasă-mă, dadacă ; sînt doar prietin cu tata. Ea m-a privit apăr,iată. Ii spusesem dadacă, nu mamă, cu un ton de inemulţămire duşmănoasă. — Of şi iar of! Nu ştiu la ce capăt om ajunge. Vai de zilele noastre! — Dadacă Anghelină, i-am zis eu ridicîndu-mă, sînt trudit şi mi-i somn ; mă duc să, mă culc. Dar s-ar putea să vie chiar în sara asta Grigoriţă Oanea, să ia răvaşul pe care l-am scris mai înainte în biroul tatei. Atuncea mă trezeşti, ca să i-1 dau. — Bine, dragu mamei, mi-a răspuns ea umilită, observ’îndu-mi cu atenţie ochii îneguraţi; du-te şi te hodineşte fără grijă. Diar să nu cumva să te superi pe mine, drăguţule, că ţi 1-a.m pîrît pe domnu inginer a nostru. Eu îs ca o căţea pururi trează, priveghind. Şi nu puteam să tac şi să nu-ţi spun, fiind tu în clipa asta singur barbat la casa PoLixeniei noastre. Unde a plîns Polixeniia, eu nu pot suferi muiere străină rîzînd. Imblînzeşte-ţi ochii asupra mea, Iliuţă. Am rămas pătruns de accentul tragic al cuvintelor dadacei mele, totuşi nu m-am înduplecat s-o privesc blînd şi am lăsat-o să se tînguie. Amărăciunea pîrei dadacei mele împotriva domnului inginer a nostru s-a adîncit şi mai mult în fiinţa mea după cel dintăi somn trudnic de trei ceasuri. Cătră miezul nopţii m-am trezit avînd în sufletul meu ruptura cu tata ca pe nişte lilieci înspăimîntaţi 508 care scriu în toate sensurile linii frînte. Socotindu-mă singur bărbat-la casa bietei mele mame moarte, dadaca îmi apărea oarecum comică şi învăluită de negura eresurilor arhaice. Ascultam cucoşii care îmi dădeau semne ide profunzimea vremii, rămase misterioase şi astăzi, ap unind precis lumii moderne mecanizate sferturile nopţii, şi mă întorceam cătră bătrîna mea Anghelină cu o simţire de milă. Traiectoria mîniei mele se îndrepta acum spre tata. Atît de mult mă deprinsesem să-l admir şl să-d socot deasupra lumii obişnuite, încît coborîrea lui de pe piedestal îmi zdruncina echilibrul sufletului. II admiram pentru atitudinea lui de ironie tăioasă faţă de societatea în care trăiam. Mă făcuse să înţeleg că aşezarea noastră socială şi politică era alcătuită din '«simple firme fără conţinut», cu o birocraţie coruptă, cu moşierime feudală, cu politicieni gata să amaneteze orioînd şi oricui bogăţiile ţării şi cu o muncitorime crud împilată. Adesea domnu inginer, prietinul meu, îmi comunica sentinţe şi epigrame referitoare la viaţa noastră politică; acestea mă amuzau prin întorsăturile lor spirituale, dar trezeau în mine o coardă dureroasă. Dispreţul pe care îl cultivase în mine tata pentru nedreptate, corupţie şi exploatare nu era decît floare şi podoabă deasupra urii pe care o moştenisem de la neamul îndelung obijduit al Polixeniei. Se lumina în mine capul mare ai tinichigiului cu ochii lui expresivi care mă îndemnau să răspund la chemarea umiliţilor şi ofensaţilor vieţii. Alecuţ Du-mitriu nu era un diletant ca domnu inginer, ci un luptător. Trecerea lui de meteor pe cerul primăverii mele îmi lăsase înţelegerea că energia avîntului are preţ numai atunci cînd e folosită într-o acţiune justă ; 509 că acţiunea e legată de viaţă, pe cînd visul sterp rămîne al inerţiei. Aşa că părăsind raiul de la Nada Florilor, mă în-dîrjeam să intru în lumea 'reală, spre a da caracter şi sens vieţii mele. întăi şi întăi se cuvenea să găsesc o soluţie pentru a-mi împăca profesorii şi amorul propriu. Am trecut destul de repede peste această problemă, pe care, desigur, nici .domnul Ciolac, profesorul de matematică, nu mi-ar ,fi propus-o pentru teza de mai. In deslegarea ei era necesară în primul rînd prezenţa domnului inginer; trebuia numaidecît să-l văd şi să vorbesc cu el dimineaţă, înainte de a me duce, eu la şcoală şi dumnealui la serviciu. îmi imaginam o în-tî'lnire viforoasă, după care scena luneca spre un patetic sentimental. Mîhnirea mea duşmănoasă se topea clipă cu dipă ca un abur de la Nada Florilor şi am lunecat iarăşi in somn cu ochii plini de lacrimi. Abia 'răsărise soarele, cînd m-am trezit iar. Ciocănise cineva în .geam. Cînd iam sărit din aşternut, ciocănitura s-a repetat. «Trebuie să fie Grigoriţă Oanea», mi-am făcut eu socoteală, pe cînd trăgeam cu grabă pe mine halatul. Nu era Oanea. Am desluşit într-un colţ al ferestrei capul de bufniţă al dadacei meile. Mă îndemna cu clonţul să ies afară. Am luat scrisoarea, am deschis cu luare-aminte uşa şi am ieşit în cerdac. Am găsit pe Culai în toată strălucirea costumului său. Eram pe punctul de a notifica fără înconjur tovarăşului meu de rai despărţirea mea de dînsul, cînd el, fără să-mi bage în samă tulburarea, a făcut o mişcare spre plicul pe care îl ţineam în mină. 510 — Grigoriţă Oanea, îmi zise el cu zîmbetul puţintel batjocoritor, n-a 'putut veni, căci n-are chip să se întoarcă acasă ş-apoi să se ducă iar la gimnaziu. Zice că azi aveţi teză şi nu se poate să lipsiţi. Aşa că du-cîndu-mă şi eu la Rădăşeni cînd se zărea de ziuă ca să văd ce şi cum s-a pus la cale cu Alecuţ, s-au gîndit cei de-acolo să mă trimeată pe mine în locul lui Grigoriţă Oianea. Mi s-a părut bun băiet, dar nu-i priceput lia undiţă. Deci dar eu îţi dau «ţfertificat» de la dînsul, şi dumneata îmi încredinţezi răvaşul. îmi spusese '«dumneata» la privirea ciudată ce-o întorsesem cătră el. în lumea astălaltă, în afiară de Nada Florilor, Culai al meu avea un 'loc de •umilinţă în care lipsurile educaţiei şi îmbrăcămintei lui săreau în ochi. De aceea eu devenisem '«dumneata» şi el îşi pleca fruntea întinaîndu-mi cu degetele-i negre şi arse de soare '«ţfertificatul». Grigoriţă Oanea îmi scria trei cuvinte cu 'creionul pe o jumătate de foaie de caiet, încredinţîndu-mă că pot da ce mi se cere. Neculai a înşfăcat scrisoarea şi a purces în galop pe poartă, oprindu-se numai o clipă ca s-o închidă cu respect, şi a cotit spre miazănoapte cătră Rădăşeni. Tot timpul cît stătusem de vorbă cu Neculai, da-daca imea Anghelina mă pîndise aţintit, ca să cunoască dacă mi s-au îmblînzit ochii. A fost fericită că-i zîmbesc, — Iliuţă, mi-a şoptit ea, nu-1 poţi vedea în dimineaţa asta pe domnu inginer a nostru. Doarme, şi pînă ce-a veni vremea să te duci la şcoală, nu se trezeşte. E trudit de drum; s-a dus ieri ca să ia în primire podul Moldovei de la Boroaia. S-a culcat tîrziu, fără să mînînce. 511 — Bine; l-oi vedea cînd mă întorc de la şcoală, î-am răspuns eu cu linişte bătrînei Anghelina. înainte 'de a mă întoarce în camera mea, am privit ca ipe ceva cu totul -nou grădina înflorită. Merii păreau nişte lampioane rozalbe ale zilei. Pînă în acea dimineaţă nu observasem nimic, orbit de entuziasmul meu pentru fericita breaslă a undiţarilor; fericită mai ales că nu are niciodată impasul unei teze de mai la matematică. Domnul Ciolac, profesorul meu, era un om blînd, aş putea spune chiar sfios, însă cu totul strict în slujba ;sa de propagator al celui mai important şi dificil obiect al învăţămîntului gimnazial. Cu totul strict în această datorie definită a sa faţă de viaţă, de tron şi ţară. Elevii anai vechi deoît .mine-, adică repetenţii sau «babacii», cum le spuneam noi, generaţia tînără, pretindeau că domnul Ciolac, ohiar de la sosirea sa la catedra de matematici a gimnaziului nostru, duce tratative de însurătoare cu o moştenitoare bogată, fată a unui negustor «tot bo-toşenean şi tot armean»; de aceea purta veşnic o floare roşie la butonieră. Nu eram unul dintre elevii săi eminenţi, nu mă suisem niciodată peste nota 7 în catalogul său. Şi cum la toate celelalte obiecte aveam cu două şi trei puncte mai mult, domnul Ciolac se socotea jignit în nuimele ştiinţei. Lecţiile Aritmeticii raţionate a lui Roşu, în ultimul trimestru, le frunzărisem în pripă. Cum în acest răstimp profesorul nostru crezuse de cuviinţă să se ocupe mai mult cu ciurucurile şi cu «babacii», încă nu fusesem ascultat la tabelă ; pe lîngă .asta, lipsisem în ultimele două săptămiîni. Iată că sosise scadenţa fatală. Mi se trimetea răspuns prin tovarăşul meu de bancă, Oanea, să nu lipsesc de la teza de mai, a cărei notă avea importanţă alături de examenul oral al isfîrşitului de an. «Dacă un elev are media 4 în cele trei trimestre ale anului, preciza aritmetic babacilor noştri domnul Ciolac, cu un 6 la teza de mai şi cu un 5 la examen, dobîndeşte media de trecere.» Din această .pricină cei vechi, care repetau fiecare clasă, în luna imai se puneau pe 'brînci ca să capete nota de corectare. Ambiţia lor, după aceea, nu mai pretindea decît nota mediocră necesară pentru a do-bîndi certificatul ce le-ar 'fi dat drept să solicite o slujbă la tribunal ori prefectură. Acea notă mediocră necesară o cerşeau -uneori cu lacrimi în clasa ultimă a profesorului, ca să nu rămîie pe drumuri, «să ajungă a-şi .oîştiga hrana cu undiţa la iazurile de devale». Pentru dobîndirea notei la teza de mai, săracele mame de la mahala dădeau sărindare la biserici. Desigur că ţîţaca Leona, dacă ar fi avut dragoste pentru mine şi mi-ar fi cunoscut năcazul, s-ar fi ostenit pînă la Maica Domnului de la Adormire şi i-ar fi spus o vorbă la ureche făgăduindu-i o luminare de ceară, rugînd-o să se milostivească asupra mea cu lumina cifrelor şi raţionamentelor matematice. Dadaca nu şi-ar fi îngăduit asemenea familiaritate, fiind o fiinţă mai jos aşezată pe scara socială ; ea ar fi intervenit 'prin popa Gheonghe la marele Siîntilie, ca să-mi imeargă bine la teză. Ca fiu şi prietin al domnului inginer a nostru, eu puneam la îndoială capacitatea aritmetică a personagiilor sfinte. Aveam şansă de zece la sută să dau o teză la limită; asta ar fi fost însă pe oît de jignitor pentru domnul Ciolac, pe atiît de umilitor pentru 33 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 17 513 mine. Mi-a lucit în minte versul melancolic al lui Grigore Alexandrescu : Minuni în vremea noastră nu văd a se mai face... Nici nu m-am mai înjosit ca să deschid zadarnic Aritmetica raţionată a lui Roşu. Mi-am pregătit coala de teză, hotărît s-o las albă, şi-am aşteptat cu linişte evenimentele, încredinţat fiind că se vor găsi mijloace ca să nu -piend anul. Dadaca Anghelina mi-a ipus dinainte în 'sufragerie cafeaua cu lapte al cărui gust îl uitasem de cînd mă deprinsesem cu .peştele fript şi mămăliga vîrtoasă din ostrov. Ţîţaca Leona a catadicsit să-mi ţie tovărăşie ; mi-a întins o felie de cozonac fără a-şi descreţi fruntea şi m-a lăsat să-i preţuiesc dulceaţa. Apoi mi-a pus cu delicateţă o întrebare plină de amărăciune: — Se zice că unii dintre elevii gimnaziului îşi fac lecţiile mai mult la iazurile de devale. Cît pe ce să mă înec cu cozonacul. «Ziua proastă de 'dimineaţă se cunoaşte», am reflectat eu. — Ce zici 'dumneata de asta ? a urmat ea scutu-rîndu-şi zulufii învălătuciţi în hîrtie. Nu puteam răspunde cu gura plină. — A trecut pe la mine domnul Vacamar, a continuat ţîţaca Leona, îndepărtînd delicat fărămiturile de pe piepţii camizolului dumnisale alb ; a trecut pe la mine domnul Vacamar şi l-am rugat să-mi procure nişte informaţii. Părerea imea era că un tînăr care pleacă noaptea de-acasă s-o fi ducînd la o întrunire de carbonari. Dar dumnealui mi-a adus răspuns că nu-i vorba 'de conspiraţii, ei de adunări ide derbedei pe malul bălţilor*. «Acolo se duce şi nepotul dumneavoastră»... 514 — Adică nepotul rotarului, am întrerupt eu. Ţîţaca Leona m-a privit de sus, uimită ide cutezanţa imea, — Ba să mă ierţi mata, obraznicule! O fi nepotul rotarului, dar în primul r,înd e fiul inginerului Du-mitraş. Nu ştiu ce rn-a făcut să nu-i aduc pînă acuma la cunoştinţă isprăvile fiului său. Am răspuns cu demnitate : — Ţîţacă Leonă, am să i le aduc eu însumi la cunoştinţă chiar astăzi. — Chiar astăzi ? Mira-m-aş I Că pe dumnealui de vreo lună nu-1 mai prinde nimeni acasă. Nici nu-i pasă de o soră bună care şi-a sacrificat pentru dumnealui viaţa. In singurătatea în care trăiesc mi s-ar cuveni poate un cuvînt, o atenţie... Tot aşa de amă-rîtă sînt ca şi atunci cînd ticălosul .de Jorj Ropcea s-a dus peste imări şi ţări şi m-a lăsat pustie... Am lăsat numai pe Chirică motanul să asculte din nou romanul ţîţacăi Leona pe care şi eu îl ascultasem în atîtea rînduri. M-am grăbit spre celelalte grele încercări ale zilei. Mi-am pus în geantă cărţile de cursuri ale acelei dimineţi; pe lîngă aritmetică imai aveam franceza şi istoria. Am privit o clipă manualele acestea două din urmă aşezîndu-le lîngă coala albă. Am suspinat: eram un as al Gramaticii franceze şi un erou al Istoriei moderne. «Mărire şi decădere»... am şoptit eu cu sinceră ironie. Cînd să ies pe poartă, Grigoriţă Oanea venea grăbit ca să-mi aducă ştiri şi să mă ia la teză. Coborînd uliţa Rădăşenilor printre căsuţe albe şi livezi de meri, Oanea mi-a comunicat veste bună despre prietinul meu cel nou, tinichigiul. La început lelea Ileana întîmpinase din partea bătrînului oare- 33* 515 care .împotrivire. Dar gospodina şi băiatul punîndu-se pentru pribeag şi ajutînd şi Vasile Rusu pescarul, Tudose Oanea s-a înduplecat şi a pus la cale el singur ieşirea străinului cătră mănăstirea Rîşca. Avea să umble calare în straie ciobăneşti, alăturea de scu-tarul lui moş Tudose, care se afla venit în Rădăşeni pentru simbriile şi merindea feciorilor şi baciului de pe Deleleu. A purces încălecat în tarniţă, cu căciulă şi sarică, cu 'glugă şi baltag, cu desagi la ciochine, şi s-a închinat înspre prietinii săi cu voie bună. — El soeoate că într-o săptămînă s-ar putea întoarce la Folticeni, şi-a încheiat Grigoriţă istorisirea. Nu i-am dat nici un răspuns. — Urmărirea lui se pare că-i în legătură cu răscoala, a urmat tovarăşul meu. La aceste vorbe l-am apucat de braţ cu violenţă. El s-a întors spre mine şi s-a spăriat văzîndu-mi ochii, — Socoteam că pot vorbi cu tine... a îngînat el cu sfială. — Cu nimeni şi nicăieri! i-am poruncit eu ca dintr-o grea taină. CAPITOLUL XIII Eu dau o teză faimoasă la aritmetică, iar Culai devine campion în lupta liberă Gimnaziul nostru se afla aşezat ipravizoriu într-o casă veche boierească de pe uliţa Sucevei, aşteptînd să se mute într-un local modern pentru care se adunau materiale pe un loc viran de alături. Deocamdată, elevi şi profesori se năcăjeau în nişte odăi scunde cu bănci din mobilierul reformat al şcolilor primare. Coşcovă, tristă şi săracă, înjghebarea aceasta a noului regat era în armonie eu toate celelalte 'şandramale, 'firme fără conţinut, cum le caracterizase domnul inginer. Din ograda fără împrejmuire, coborau cărări oable înspre nişte bordeie de troglodiţi. De acolo de sus vederea se deschidea înspre lacul din Ţarna Mare şi iazul Ciorsaci. In fund, abia se desluşea un holm cu fînaţuri, sub pîcla ce începea să se topească a dimineţii. In ograda gimnaziului mişcare puţină, de şi soarele strălucea în azurul cerului, cernînd pulbere de aur peste grădini înflorite. Gălăgia tineretului se stinsese înfricoşată ; elevii «toceau» lecţiile în clase, îngheboşîndu-se în bănci asupra cărţilor şi caietelor. 517 Pedelul a sunat cu mîna un clopot dintre acelea cu care um&ă urătorii în sara de Anul-Nou. Clasa a treia avea în ora întâia pe domnul Ciolac; teză de mai din toată materia trimestrului al treilea. Am intrat cu Grigoriţă Oanea. Eu eram cap de bancă în rîndul al doilea; Oanea lîngă imine. Am adunat de la băieţi colile albe, ca să le iscălească domnul Ciolac. Eram douăzeci şi şase de elevi. Cînd am trecut la locul meu, a intrat şi profesorul, legănîndu-se ‘pe picioarele-i scurte şi lunecîndu-şi asupra noastră ochii de catran migdalaţi şi sprînce-naţi. Trandafiraşul de la 'butonieră şi-l lăsase în cancelarie, într-un păhărel cu apă, pe prichiciul unei ferestre deschise; îl zărisem în trecere. Elevii is-au ridicat iîn .picioare cu mare tropot. Edecul gimnaziului, babacă Bucşan, mai înalt cu un cap decît iprofesorul, a bolborosit rugăciunea şi şi-a făcut în pripă trei cruci, imenindu-le sfîntului Roman şi tezei de mai. 'Despre minunea sfîntului Roman vorbea în fiecare ati ipărintele Movilescu la una din lecţiile de religie. Roman, fiind umilită slugă .între clericii de la Sfînta Sofie, şi neavînd ştiinţă de carte, era deseori batjocorit şi înfruntat de psalţi şi diaconi că, de şi prost şi neştiutor, are totuşi parte din darurile de bucate ale creştinilor cucernici. Intr-o noapte, după un plîns fără imîngîiere, umilitul Roman, adormind cu suspine, a avut în vis frumoasă vedenie: a venit la el Fecioara prea curată şi i-a alinat suferinţa, în-demnîndu-1 să mînînce trei bucăţele de hîrtie, după care l-a încredinţat că, trezindu-se, va putea ceti orişice carte. Deci umilitul Roman s-a trezit cu bună nădejde şi a văzut că 'poate ceti orişice carte. 518 f Pe 'CÎnd .profesorul, în tăcerea clasei, îşi punea iscălitura în colţul de pagini din materia pe trimestrul ultim al Aritmeticii raţionate a lui Roşu, le-a mestecat, apoi le-a 'înghiţit, închizînd ochii cu evlavie. Pe fereastra deschisă de lîngă mine se zărea, ca un tablou în ramă, o parte din luciul iezerului din Tiarna Mare. Acolo Se .afla ostrovul de la Nada Florilor, sub puzderia aurie a soarelui de mai. Acolo se -afla raiul rătăcirii mele. Acolo fusesem fericit o clipă din trecătoarea viaţă, filosofam eu cu mare înfrîngere. în, lumea oamenilor, mi se pregăteau umilirea şi pedeapsa. Domnul Ciolac a întins pachetul de coaie iscălite. N-am răspuns apelului ochilor săi de cadînă. Din acea clipă începeau durerile ispăşirii şi n-iam găsit în mine puterea .să mă mişc din bancă. Bucşan a~avut astfel prilej să se facă plăcut şi s'-a repezit cu hîrşcîi-turi de ciubote ia catedră primind c-o închinăciune pachetul. Pe cînd el împărţea între bănci foile, domnul Ciolac a scris pe tabelă, cu creta, foarte citeţ, titlul tezei. Mi s-au înegurat ochii; era ceva cu totul străin, dintr-o materie inertă a Aritmeticii raţionate. Nu mai ţin minte ce, de şi fusese scris atît de citeţ. Soarta mea era pecetluită. Hotărîraa mea crîncenă, care mă chinuise şi mă îndîrjise în cursul nopţii, pur-cedea spre realizare. Din acel ceas, începea pentru mine vacanţa. Pierdeam anul; trebuia să iam tăria şi vrednicia de a-1 cîştiga. Vacanţa mea trebuia să fie închinată studiului şi preparării pentru un examen de toamnă. 519 Foaia mea — cu iscălitura profesorului în stînga şi cu enunţul sus: Teză la Aritmetică, 26 mai 1888, şi numele meu imediat dedesubt: Dumiiraş llie — aştepta albă şi nevinovată. Altădată .asemenea foi albe le umpleam imediat şi cu uşurinţă, la aritmetică şi la toate celelalte discipline. Profesorii aveau plăcerea şi satisfacţia să le orneze cu note maxime. Iată ce putea însemna pentru mine febra pernicioasă a primăverii. Eram jignit de propria mea decădere; însă nu mă sfmţeam cu totul nefericit şi păstram încă în fiinţa mea dulceaţa unor zile neuitate şi a unei prietinii care mă ridicase deodată — socoteam eu — la înţelegerea superioară a vieţii. Cunoscusem în raiul de la Nada Florilor oameni umiliţi, robi ai vieţii, în dispreţul lumii bune de atunci. Păstram pentru ei un sentiment delicat, înţe-legînd nevinovăţia lor pentru pedeapsa în care vie-ţuiau şi osîndind vina criminală a unei societăţi rău întocmite. Sentimentul acesta luase brusc o forma avîntată. Tînărul meu prietin, tinichigiul, îmi arătase calea. Nimic nu mi se părea mai măreţ decît acţiunea închinată binelui celor mulţi şi năpăstuiţi. Istorisirile mîhnite ale prietinilor mei din ostrov intraseră în mine cu miresmele şi priveliştile, operînd în fiinţa mea ca acele veninuri asociate ce pot vindeca unele boli. Chipurile lor îmi apărură în amintire aureolate de lumină şi de dragoste In clipa despărţirii. Subt o impulsie inconştientă şi nebiruită, am început a-i schiţa cu creionul pe foaia albă ce aveam dinainte, menită tezei de matematică. Am desenat 'grăbit ostrovul şi figurile lor, şi o undiţă, emblemă a pasiunii mele de pescar. Lui Neculai, mentorul meu, i-am rezervat un colţ deosebit. îmi priveam visător şi melancolic opera. Aud tn dosul meu glasul iritat şi scandalizat al profesorului : — Ce-nseamnă asta, Duimitraş ? Am impresia că ai înebunit. Asta ti-i teza ? Rumoare în clasă. Cei mai mulţi elevi îşi isprăviseră lucrarea scrisă. Timpul trecuse peste mine cu indiferenţă, căzînd în prăpastia eternităţii. Am pri- _ vit ca un străin, cu mirare, desenul pe care îl aveam dinainte. Nu ştiam ce aş fi putut răspunde lui domnu Ciolac. Sub stricteţa. metodică a profesorului nostru dormita însă o violenţă pe care noi, elevii, încă nu i-o cunoscusem. — Ieşi afară din clasă ! a zbierat el ca în delir, cu vocea deodată răguşită. Pentru asemenea bătaie de joc vei fi eliminat din şcoală. Imediat voi supune cazul dumnitale conferinţei profesorale. Această neaşteptată izbucnire de fulgere şi trăsnete a avut darul să aşeze în mine echilibrul stăpînirii de sine. — Domnule profesor, am răspuns eu ridicîndu-mă în picioare, desenul acesta n-am avut intenţia să vi-1 dau drept teză. — De ce nu ţi-ai scris teza ? N-am răspuns. — De ce nu ţi-ai făcut lucrarea ? şi-a aruncat iarăşi strigătul domnul Ciolac pe cea mai înaltă notă de tenor. — Impresia dumneavoastră de la început a fost aproape justă, am răspuns eu. — Ce impresie ? — Aţi avut impresia că aş fi înebunit. Elevii clasei îşi dădeau coate şi chicoteau. Unii erau chiar extrem de veseli, mai cu ,s'amă Bucşan, oare căsca un enorm rînjet mut. 521 — Asta-i culmea impertinenţei! a urlat domnul Ciolac. A ridicat pumnul strîns spre nasul meu. — Vă pot explica totul, domnule profesor, am vorbit eu cu aceeaşi linişte. — Ce-mi poţi explica ? Nu-mi poţi explica nimic. Auzi dumneata, să-mi explice el mie! Confi.sc acest „ document! a adaos el trăgînd de pe bancă desenul cu un gest fulgerat de prestidigitator. — Desenul e al meu, domnule profesor, m-am precipitat eu după aşa-zisul document. — Desigur, a fluturat el deasupra capului teza mea. N-am intenţia să-l pun în ramă şi să-l trimet pinacotecii de la Iaşi. Obosit de sforţarea ce făcuse, s-a oprit şi m-a privit dintrodată cu uimire şi milă : — Ce s-a întîmplat, Dumitraş ? — Am suferit de o febră primejdioasă, domnule profesor. — Hă-hă-hă ! s-a amestecat fără rost Bucşan, ca un tont căruia nimeni nu-i ceruse părerea ; s-o bolnăvit de friguri de baltă. în loc să vie la şcoală, luna asta s-o ţinut de pescuit la iaz. — Adevărat ? s-a întors spre mine domnul Ciolac. Eu am încuviinţat cu fruntea, plecîndu-mi ochii. — Se poate una ca asta ? s-a uimit profesorul. Iţi dai socoteală, Dumitraş, în ce situaţie gravă te-ai pus ? E nemaiauzit ca un elev bun, printre cei dintăi, să cadă în asemenea eroare. Uite unde ai ajuns ! — Hă-hă-hă! s-a amestecat iar ca un imbecil ba-baca Bucşan ; o ajuns la Groapa Minzului. — Ce-i aceea Groapa Mînzului ? s-a întors plictisit domnul Ciolac. — Acolo se îneacă cei care nu ştiu â înota... a explicat rînjind babaca. Profesorul n-a făcut nici un haz de lămurire; s-a întors iarăşi spre mine, sever : — In orice caz, Dumitraş, te anunţ că hotărîrea mea rămîne nestrămutată. Vei suporta consecinţele inconştienţei sau impertinenţei dumnitale. In vremea asta tezele se adunaseră în mîna profesorului. Bucşan şi-a prezentat-o pe-a lui cel din-urmă, c-o plecăciune şi cu gîndul la preacurata Fecioară. Clasa nu mai era de ţinut în frîu ; îşi ieşise din fire. Domnul Ciolac ta înţeles că întîrziase prea mult intre elevi cu întrebările şi răspunsurile sale ; a ieşit repede trîntind uşa. Colegii mei au scos un urlet prelung de piei-roşii clădindu-se unii peste alţii în băncile din preajma mea. Ora a doua, liberă. Profesorul de gimnastică, domnul căpitan pensionar Ionescu, fusese chemat urgent într-o comisie la primărie. Am ieşit în ograda gimnaziului, cu toată droaia de băieţi după mine. Vroiam să schimb cîteva impresii cu prietinul meu Grigoriţă Oanea. L-am căutat cu ochii; nu l-am găsit. Dispăruse. Am aşteptat cîteva minute să fiu chemat în cancelarie. Probabil că era prea devreme. Profesorul de franceză, lia care aveam media 9, şi cel de istorie, la care aveam media 10, îmi erau favorabili desigur şi probabil încercau să înmlădie stricteţa lui domnu Ciolac. Cu mînile în buzunările pantalonilor, păşind crăcănat şi rar, Bucşan veni spre mine, privindu-mă sarcastic. — Mă-măi Dumitraş, îmi zise el bîlbîind ; acu-cu ai păţit-o! — Cum ? — Acu-cu ai dat de dracu! 523 Mă prefăceam că n-aud, ca să-i anulez atacul. — Nu înţeleg ce vrei să spui. — Vreau să-ţi spun că are să-ţi tragă tatu-tău o ma-iraa-mă de bătaie, să te puie pe coaste. — Cum ? — Te ba-feate, măi, inginerul, de te omoară ! — Dar pe tine, măi babacule, te om-omorau cînd rămîneai repetent? Ai ajuns cu mustăţi şi flăcău de însurat şi tot n-ai isprăvit gimnaziul. — A-ha! izbucni cu ferocitate babacia Bucşan ; vra să zică numai te faci că n-auzi şi mă iei peste picior! Apoi cu mine ai de-a face! Eu nu-s Ciolac să-ţi caut în coarne; eu îţi moi numaidecît ciolanele. Acu nu mai eşti premiant şi te dă afară din şcoală... — Ascultă, babacule... — Măi sfrijitule, babac îi tatu-tău! Eu îs Bucşan Ion. — Ascultă, babacule, nu te uita aşa cu gura cascată la mine şi ia aminte. Dacă îndrăzneşti să mă atingi, îţi scot ochii cu două degete. In clasa mea, a treia, aveam partizani pe toţi elevii mărunţi. Aceştia au dat glas de mare veselie la ameninţarea mea că o să rămiie chior Bucşan, cavaler candidat la însurătoare. Insă acest ajutor al camarazilor mei a avut darul să-l scoată pe hojmalău din toate ţîţînile. Cu o sudalmă s-a şi repezit asupra mea. I-a pus' dintrodată cineva o mînă în piept şi l-ia brîncit înapoi. — Ho, măi Bucşan, nu te avînta că apoi ai de-a face cu mine. — Ce te-amesteci, bre, şi ce cauţi tu aici ? Babaca îl privea uimit pe Învăţătorul meu Culai. Din privirea ce-mi aruncase acesta, înţelesesem că vrea să-mi comunice q veste. Deosebirea între Culai de la Nada Florilor şi cel pe care îl aveam acum în faţă era mică şi privea numai îmbrăcămintea.'Ţinuta de tîrg a lui Culai se alcătuia dintr-un surtuc curăţel, pantaloni întregi şi o cămaşă albastră. îmi închipuiam că îndrăzneala lui, în ograda gimnaziului, va fi mai mică decît la baltă. Dar mă înşelam. — Ce caut aici ? N-am să-ţi dau ţie socoteală, re-petentule, care te cunoaşte tot tîrgul de cînd înveţi la gimnaziu şi n-ai mai isprăvit. — Ha! s-a fîstîcit Bucşan. De cînd învăţ eu la gimnaziu ? — De cînd era bunica fată miare! Bucşan şi-a venit în fire c-o înjurătură : — Măi golanule! Măi păduohiosule! Nu îndrăzni să te pui cu mine! — Golan sînt, căci îs sărac, a recunoscut Culai, dar păduchios nu, căci mă lă mama, duminică dimineaţa, fiind dumneaei de meşteşugul său spălătoreasă şi numiai atunci avînd vreme. N-ani de ce mă ruşina ; şi nici carte nu ştiu, că n-are cine mă ţinea la şcoală ; dar pînea mi-o cîştig cu dreptate. Insă tu, namilă duglişă, ai de toate, şi-ţi petreci zilele degeaba la gimnaziu ; nu faci nimica şi pute pe urmia ta lenea! — Lipseşti din faţa mea, scîrnăvie! şi-a ieşit din fire Bu'cşan, cresclnd în sus ca să-şi ia tot răsufletul pentru atac. Cînd ţi-oi da, măi păcătosule, o labă, te vîr pînă la igît ,în pămînt şi pe urmă te cufund de tot cu călcâiul. — Măi lungane, acuşi te văd în ţărnă cu masul în fundul dracului! Cînd şi-a repezit Bucşan pumnul, Culai s-a tupilat şi s-a desfăcut de la pămînt ca din catapultă; s-a dus cu capul înainte izbind pe hojmalău în plexus. Bucşan a căzut doborît imediat cît era de lung, cu răsuflarea 525 pierdută şi ochii stinşi. Culai i-a dat ocol în goană şi, cu picioarele desculţe, l-a lovit, întorcîndu-1 cu nasul In pulbere. Harmalaia ogrăzii a contenit ca la o comandă. Pe urmă a pornit din nou, cînd babaca Bucşan a început Cu lacrimi te rog. Pe acea profesoara o chiamă Artemiza Şerbănescu. — Scrie, cumnată Leună, -pe un petec de hîrtie, că eu n-oi putea ţine minte aşa nume de botez. Ş-apoi cunoscînd marfa, oi lua aminte. Ridic:ndu-se din .scaun, uncheşul meu a alungat o viespe care-1 bîzîia şi a coborît «grăbit din cerdac. întîlnirea cu colonelul a avut loc nu mult în urma acestui sfat ciudat. Cînd uncheşul meu Haralambie a intrat călare în ograda casei profesorului, se aflau în balconul deschis spre grădină numai stăpîna casei şi musafirul. Domnul Rainu se repezise pînă la gimnaziu, la rugămintea tatei, ca să încerce a relua tratativele cu domnu! Ciolac. — Mă închin cu sănătate ca la o luncă verde, a cuvîntat omul de la munte, apoi a descălecat cu măreţie. — Bine ai venit la noi, i-a răspuns de lia marginea parmaclîcului duduca. Mă bucur că nu ne uiţi, bădiţă Haralambie. Pe cînd ciobanul îşi rînduia la loc potrivit calul, tînăra soţie a profesorului dădea cîteva lămuriri grăbite domnului colonel. Inspectorul special era un om scurt şi gros, cu ochii lăcrămoşi bulbucaţi pe obrazul rotund şi cu părul sur tuns ca o perie deasupra frunţii. îşi isprăvea păhărelul de vişinată şl se uita ca .prin abur la lumea asta tînără, aurită de primăvară. Uncheşul Haralambie a suit 'domol cinci trepte ale balconului, cu capul gol, mîngîindu-şi .pletele în care scînteia argint nou. S-a închinat cătră doamnă, apoi cătră domnul colonel Caraiman, observîndu-1 cu 559 luare-aminte. Starea de euforie a musafirului, ciobanul o cîntări ; cu chibzuinţă; obrazul răzăluit proaspăt eu hîrb de coasă i s-a înseninat. Bătrînelul acela i se părea blînd şi cumsecade bărbat. Ridicînd fruntea la înălţimea-i mică7~ inspectorul special a întrebat brusc, însă cu voie bună ; — Ce vînt te-aduce la tîrg, ciob ane ? — Apoi am venit cu treburi, domnule colonel, şi am socotit că nu se cuvine să-mi uit prietinii. — Bine ai făcut, a încuviinţat inspectorul. Adus-ai marfă ? — Adus. — Brînză de burduf ? Cu ce preţ ? Aş fi cumpărător şi eu. Uncheşul Haralambie şi-a ridicat privirile agere întăi spre duducă, apoi spre inspector. — N-avem marfă de vînzare, domnule colonel. Aceea o trimetem negustorilor, după contract. Am adus numai puţine daruri rudelor şi prietinilor. Inspectorul a tăcut puţintel contrariat şi şi-a privit păhărelul gol. Tînăra doamnă a dat o lămurire: — Bădiţa Haralambie e cumnat ou inginerul Dumitraş. — Tatăl băiatului? a mormăit întrebător colonelul. — Da. — A ! Asta e ? s-a dumirit inspectorul, strecurînd o privire cu înţeles doamnei de gazdă. Apoi a rîs: Nu cumva mă cauţi pe mine ? Ai venit cumva c-o rugăminte pentru nepot ? — Să mă iertaţi, a răspuns uncheşul, n-am venit cu nici o rugăminte. Treaba asta cu nepotul, feciora-şul surorii mele Polixenia, s-a face după dreptate şi 560 după lege. Stăpînirea va hotărî cum va binevoi; eu nu mă amestec. — Interesant... s-a dezumflat inspectorul, privind iar cătră gazdă. Atuncea, a reluat el întorcîndu-se la cioban, cum aş face ea să dobîndesc şi eu ceva din marfa dumnitale ? — Ştiu eu, domnule colonel ? Cum v-am spus, eu n-am marfă de vînzare. Iar cu chestia cealaltă, dacă legea hotărăşte să fie izgonit din şcoală nepotu-meu... — Nu poate fi vorba de asta... — Dacă stăpînirea hotărăşte să fie izgonit din şcoală nepotu-meu, a urmat 'neînduplecat omul de la munte, apoi am şti noi ce să facem cu el. L-om face păstor cum au fost şi uncheşii lui din veac. Acolo la munte, noi nu cunoaştem stăpîn, nici nu obijduim pe semenii noştri. Trăim în frăţie, după datină şi dreptate. Am avea o altă cerere, pentru o profesoară, ca să fie mutată în alt tîrg, dar nici pentru aceea nu ne punem. — Ce profesoară ? Cum îi zice ? Să vedem. Uncheşul s-a scobit în chimir şi a scos la lumină o hîrtiuţă păturită în opt. — Artemiza Şerbănescu ? a întrebat colonelul des-făcînd hîrtia. A înaintat cerere? Doamna Rainu a rîs : — Cere mutarea Şerbăneascăi o altă femeie... A rîs şi uncheşul Haralambie. ' — Tntre femei nu m-amestec; da’ socot că ar fi o facere de bine pentru amîndouă şi v-aş fi şi eu mul-ţămitor ca unui prietin. ^ S-a veselit însfîrşit şi colonelul, uitîndu-se cu plă- , cere la acel muntean din sălbătăcie. — Vă poftesc, a îndemnat cu hărnicie duduca de gazdă, să gustaţi cîte o vişinată. 36 561 Doamna Rainu a turnat licoarea purpurie în păhărele. Musafirul s-a închinat galant şi bine dispus, primindu-şi part€l. finainte de-a întinde ciobanului băutura, duduca de gazdă a luat credinţa, întocmai ca nevestele noastre de la ţară, sorbind o picătură. Moş Haralambie a zîmbit şi ia dat imediat de duşcă păhărelul. Acel zîmbet gazda îl cetea. Căci moş Haralambie îi judeca gestul ca izvorît dintr-o alintare a tinereţii ei, totuşi îi plăcea cum i-ar fi plăcijt o mioară, ori un mînz, ori o creangă fragedă înflorită în primăvară. — Domnule colonel, a cuvîntat el, eu m-oi duce, cu toate că îmi place aicea; dar mă grăbesc. .Lăs prietinilor mei ploconul şi-i poftesc să-l ospăteze sănătoşi, neuitînd pe acel care-1 închină. Cu profesorul cel cu socotelile, veţi face după dreptate. Se pricepe dumnealui la ale sale, mă pricep şi eu la ale mele : în mîna celor mari e puterea, deocamdată. Mîni nu se ştie ce va fi. — Cum nu se ştie ? s-a trezit colonelul contrariat. — Apoi iaca, nu se ştie. — Două şi cu două nu fac patru ? — Ce să spun, domnule colonel ? Eu, care nu-s profesor de socoteli, v-aş putea arăta că uneori două şi cu două fac trei. — Aş vrea să văd şi eu asta, s-a veselit oaspetele, turnîndu-şi el singur încă un păhărel de vişinată. — Apoi chiar alaltăieri, domnule colonel, s-au înfăţişat la noi la stînă două mame şi două fete; şi aveam în comarnic numai trei caşi ; i-am neguţat, i-am dat, şi le-a ajuns la fiecare cîte unul. — Mă rog dumnitale, bade Haralambie, s-a întors scandalizat colonelul, cui debitezi dumneata asemenea baliverne ? Cu neputinţă. 562 — Ba-i cu putinţă, domnule colonel, căci acele două mame şi două fete erau trei: mama, fata şi nepoata. — Bată-te norocul să te bată, amicul meu, a hohotit inspectorul şi a ridicat palma ca să-l bată prieti-neşte peste umăr pe omul de la munte. Uncheşul meu Haralambie s-a ferit cuviincios, stre-curînd o privire spre stăpîna casei. — Bată-te să te bată... a mormăit, ajuns de ameţeală, domnul inspector apucînd şi scuturînd cu entuziasm mîna ciobanului. Eşti bun avocat; ai cîştigat procesul. Scriu eu în condica de inspecţie cum să se procedeze. Am să-mi aduc aminte cu plăcere că am stat de vorbă c-un muntean nostim. La vremea mesei, uncheşul a fost acasă şi ţîţaca Leona aştepta un prilej de-o clipă, ca să-i poată strecura întrebarea ce-o chinuia. Părea că nu se află pe lumea ei altă preocupare, şi în răspunsul pe care i-1 aducea acel delegat al său cumpăneau viaţa şi moartea. Insă uncheşul Haralambie avea şi ale sale griji şi, aşezat într-un jîlţ în care nu se simţea bine, cugeta adînc la toate cîte i se puneau în cale şi trebuia să le biruie ori să le ocolească. — Se mînîncă la dumneavoastră cam tîrzior, a zis el lui .domnu inginer a nostru. — Te grăbeşti ? a întrebat cu interes tata, apoi îndată şi dumnealui a intrat în ale sale, fără să mai aştepte răspunsul ciobanului. — Mă grăbesc, a întărit uncheşul Haralambie, căci am a întîmpina desară nişte vameşi ai stăpîni-rii; după care, mîni dimineaţă, am a mă sfătui cu tovarăşii pentru alte păşuni mai depărtate, căci aicea se tot strîmtează locurile şi omenirea ;s-a înmulţit peste samă. Aşa că mîne la amiază intru în munte. 36* 563 Isprăvindu-le aicea toate, nu mai am de ce zăbovi şi, cum voi astîmpăra lupii, încalic. Domnu inginer a intrat o clipă în camera sa. Atuncea s-a grăbit să-şi puie întrebarea ţîţaca Leona: — Pe cît înţeleg, le-ai isprăvit toate cu bine, cumnate Haralambie. — Apoi altfel însamnă că nu-s isprăvite, duducă... i-a răspuns surîzînd uncheşul meu. — A ieşit bine atunci şi chestia profesoarei ? — Aşa socot; numai că nu-i pot ţinea minte numele de botez. — O chiamă Artemiza, cumnate. — Din partea mea să fie sănătoasă; poiate s-o cheme oricum. Dadaca mea Anghelina ne-a poftit la masă. Am intrat în sufragerie şi ne-am aşezat. In iacei răstimp tata şi-a adus aminte de Alecuţ. — Nu înţeleg de ce întîrzie tinichigiul, s-a mirat domnia sa. Eu l-am apucat de braţ: — Dragă domnule inginer, dacă ar veni acuma, nu prea i-ar fi îndămînă. —■ Ţ-ţacă Leonă, s-a veselit tata, să ştii că fiul meu are dreptate. — Se-nţelege că are dreptate, s-a sumuţat ţîţaca Leona. A cunoscut ape şi ostroave şi poate primejdia morţii; asta cuminţeşte şi tabătrîneşte, Manole. — Nu cumva, ţîţacă Leonă, am întrebat eu cu inima bătînd, împuşcarea ostroavelor se datoreşte domnului subcomisar Vacă-Mare ? Ţîţaca Leona a scăpat din mînă furculiţa şi m-a privit eu spaimă ca pe un demon. 564 — Cum ţi-a venit în minte asta ? Ce au a face ostroavele cu musiu Vacamar şi mai ales cu ce-am apus eu ? — Căci în 'primavara asta m-am cuminţit şi am îmbătrînit, ţîţacă Leonă. — Asta s-o creadă alţii, s-a hlizit dumneaei pri-vindu-mă amabil. Vîntoasa neliniştilor celor mai grele trecuse şi toţi ai mei se regăseau oarecum mai potoliţi, ca după o trudă. In primăvara mea însă năşteau alte nelinişti, cu alte speranţe. Tata mă informase, în răstimpul lipsei uncheşului, că, indiferent de soluţionarea cazului meu, exilul Ia Iaşi era inevitabil pentru mine. Tulburătoare veste, care-mi aducea în perspectivă agitaţia socialistă oe începuse acolo de şapte-opt ani. Eram încredinţat că viaţa mea va lua o întorsătură nouă în vechea cetate culturală a Moldovei. Ridicînd privirile spre cărarea dintre tei, am văzut pe acei care fuseseră pricina ciudatei mele aventuri la Nada Florilor. Intraseră în igrădină Alecuţ tinichigiul şi învăţătorul meu Culai. Am vestit pe tata. Dumnealui s-a ridicat numai-decît şi a trecut în camera sia de lucru. Mi-a poruncit : — Mi-1 aduci numai pe mesager. Domnul inginer avea ochii fierbinţi şi întunecoşi ai clipelor sale de mişcare sufletească. Uncheşul Haralambie a chibzuit în sine să nu se urnească din loc. Nuimai după ce a bătut palma cu tinichigiul şi l-a întrebat rîzînd cum mai merg treburile în «ţara dumneavoastră», s-a coborît din cerdac şi s-a dus să-şi pregătească plecarea. Ţîţaca Leona n-a catadicsit să răspundă la salutul noilor 565 veniţi; lumea îi devenise iar nesuferită şi o privea c-un zîmbet strîmbat într-o parte. Am dat drumul prietinului meu Alecuţ în camera tatei. Pe Culai l-am oprit cu mine şi l-am poftit să se aşeze pe un scaun. In acea clipă ţîţaca Leona s-a sculat de la masă privindu-1 din cap la picioare fără a recunoaşte ghetele inginerului, şi ne-a părăsit. L-am întrebat pe tovarăşul meu: — Te duci cu Alecuţ Dumitriu ? — Mă duc, să-mi fac şi eu loc în lumea asta, Mă îndeamnă şi mama. După ce-oi învăţa carte, îţi scriu. Alecuţ mă sfătuieşte să intru ucenic lăcătuş. Eu doresc să mă fac ucenic de locomotivă. Om vedea. S-a auzit calul huţan al uncheşului nechezînd. — Hai şi noi, să mai stăm de vorbă cu uncheşul, am îndemnat eu pe Culai. In vremea asta tatăl meu primea amical pe tinichigiul de la Paşcani, îl poftea să stea pe scaun şi aştepta c-o gravitate mîhnită scrisoarea ce-i fusese anunţată. — Domnule inginer, a zis Alecuţ, ridicînd frun-tea-i luminată de soarele pieziş, însfîrşit am ajuns la destinaţie. Am primit misiunea, de la un tovarăş care nu mai este, să predau acest pachet. Poftim! Alecuţ Dumitriu a tras din buzunarul dinlăuntru de la piept un plic care rrn mai era în starea dintăi. II pături cu grijă ; peceţile nu-i erau rupte. L-a prezentat tatei. — Pentru asta, tinere, ai rătăcit la baltă şi la munte ? l-a întrebat domnul inginer zîmbindu-i cu bunăvoinţă. Tinichigiul l-a privit drept: — Socot că domnul inginer nu-şi închipuie c-am fugit de la Paşcani numai ca să-mi apăr viaţa. 566 Tata a tăcut, cu acelaşi zîmbet binevoitor pe faţă. — Aveam asupra mea un depozit, a urmat lucrătorul ; trebuia să-l apăr ca să nu cadă în labele agenţilor. Nu puteam nici să-l îmgrop, nici să-l trec altcuiva. De aceea nu l-am dat fiului dumneavoastră. Eram dator .să-l depun cu mîna mea în mîni proprii. — S-ia făcut! a răspuns tata strîngîndu-i mîna. — Atunci mă pot retrage ? — încă nu, a zis tata, punîndu-i cealaltă mînă pe umăr şi aşezîndu-1 la loc în scaun; sper că nu te-ai supărat pentru întrebarea mea. — Nu m-am supărat, domnule inginer. — Ca să-uni dovedeşti asta, a urmat domnu inginer cu faţa mai luminată, te rog să iei o dulceaţă şi să bei cu mine cafeaua pe care, iat-o, ne-o aduce mama Anghelină. Ştii cine e mama Anghelină. Lucrătorul a făcut semn cu ochii că ştie şi a zîimbit cătră bătrînă. — Vreau să vă -fiu plăcut şi mă socotesc onorat, a răspuns el domnului inginer. — Iţi mulţămesc, a răspuns tata. In răstimpul ritualului dulceţei de trandafiri, pe care Alecuţ l-ia îndeplinit atent şi fără nici o stîngăcie,''; domnu inginer a rupt peceţile şi a scos din plic foaia unui şpalt pe care se aflau imprimate şase strofe ale unui poem. Sus în sînga, pieziş, interdicţia de a se tipări a procurorului. Odată cu poemul ieşise la lumină şi un bilet, mesagiul poetului mort, cu următorul cuprins: Dragul meu amic, Tri curînd trec dincolo cu barca şi nu ne vom mai vedea. Ultima mea poezie o găseşti alături; ai grijă să-mi supravieţuiască pentru timpurile ce au să vie. 567 •Z Al dumnitale care a fost, şi care a crezut în revoluţia socială, Solomon Cornea Tata a străbătut grabnic cuprinsul poemului, apoi a suspinat, întorcîndu-se la cele de faţă. — Mi-a plăcut la dumneata, a zis el lui Alecuţ, sentimentul onoarei şi al demnităţii. Te rog ca-mi spui dacă prietinul meu Solomon Cornea ţi-a fost profesor. — Mi-a fost, domnule inginer, în înţelesul că l-am văzut ades. Ne-a ţinut multe prelegeri în clubul nostru de la Paşcani. E interesant poate să cunoaşteţi că atelierul căilor ferate de acolo e un fel de turn al Babilonului în mic, unde s-au adunat pribegi din Europa centrală şi chiar din cea răsăriteană, atunci cînd o companie de financiari internaţionali a luat pe sama ei construirea liniei Suceava—Iaşi. Atuncea, pentru podul peste Şiret, au venit mulţi italieni, iar în atelierele de la gara Paşcani s-au adunat felurite neamuri din Austria. Şi-au găsit acolo refugiul şi revoluţionari din Rusia. Eu am apucat pe doi dintre aceştia. Unul a murit; celalalt a dispărut ;_după aceea s-a zvonit că ar fi profesor de limbă latină undeva la un liceu. Şi-a schimbat numele, trăieşte retras. Toţi aceşti pribegi ne-au fost învăţători, căci sînt pregătiţi, vin din ţări industrializate. După pilda lor, şi noi, cei mai tineri de aici din ţară, am întemeiat bibliotecă şi club. Ţinem legătură cu intelectualii ieşeni. Aţi fost şi dumneavoastră, domnule inginer, în legătură cu mişcarea. — Da-da, a îngînat tata, deschizînd pagina cenzurată şi aplecîndu-şi asupra ei ochii. Acuma mă simt obosit. 568 — Daţi-ni-1 pe fiul dumneavoastră, a îndrăznit, aproape în şoaptă, Alecuţ. — Nu e nevoie să vi-1 dau; merge el singur. Sper că floarea lui va da rod. Tata a ridicat ochii, satisfăcut de ultimile sale cuvinte. — E vremea să mă duc, a stăruit Alecuţ Dumitriu. — Te întorci la Paşcani ? — Desigur; iau cu mine şi pe un năcăjit de aicea. — Crezi că n-o să ai acolo neplăceri ? Iţi pot veni în ajutor cu ceva ? — N-am nevoie de nimic şi nu mă tem de nici o neplăcere. Dacă sînt încă urmărit, apoi acuma, după ce mi-am îndeplinit misiunea, mă prezint eu singur judecătorului de instrucţie. Au stat un timp privindu-se; tata l-a cuprins deodată pe lucrător de după umăr, scuturîndu-i mîna cu energie. Apoi, după ce Alecuţ Dumitriu a ieşit, dumnealui a căzut la locul său, desfăcînd Încă o dată foaia cenzurată, pe care abia acum o putea ceti cu limpezime. Tinichigiul m-a căutat. Ne-am Îmbrăţişat şi ne-am făcut legăminte tari, pe care uncheşul meu Haralambie le asculta atent. ■Cînd eu şi uncheşul, după plecarea prietinilor mei, ne-am întors la cerdac, tata ne-a venit întru întâmpinare. — Cumnate Manole, a grăit uncheşul, de-acu dusu-m-am şi eu. Mă întorc în bură şi negură, cum spune cîntecul din bătrîni. — îmi pare rău că ne Ieşi, i-a zîmbit domnu inginer, dar n-am ce face; dumnitale nu mă pot pune niciodată împotrivă. 569 Omul de la munte a intrat în odăi ca să-şi ia rămas bun de la ţîţaca Leona şi de la dadaca, apoi, cînd s-a întors, i-am simţit asupra mea mîna vînjoasă şi pieptarul, şi acestei rînduieli a fost silit să se supuie şi tata. Am rămas cu domnu inginer a nostru în cerdac. Ieşise şi dadaca Anghelină în cornul casei, cu braţele încrucişate sub sîni. Uncheşul Haralambie s-a încălărat şi a ieşit cu tot tarhatul său pe poartă, apucînd drumul spre dreapta. — Uncheşul tău, îmi explica tata, apucă drumul pe la Horbaza, pe deasupra Rădăşenilor, ca să scurteze. După ce ajunge sus, coboară spre Baia la apa Moldovei, pe lîngă Movila lui Răzvan. Trece prin locuri istorice şi romantice, care pentru dînsul nu sînt decît o cale oarecare, spre oi. In dreapta dealului Horbaza, deasupra satului Rădăşeni, se află un pisc: Cetăţuia. Acolo am găsit eu, săpînd într-o vară, urme de aşezări din preistorie ale unor pămînteni care au trăit aicea cu zece ori douăsprezece mii de ani înaintea noastră... Stînile uncheşului tău sînt mai aproape de aşezările preistorice decît de noi. Iar ceilalţi doi prietini ai tăi se duc spre timpuri nouă... Am stat alături în cerdac lungă vreme, contem-plînd depărtările cătră pîcla violetă a munţilor, pînă ce uncheşul meu Haralambie a apărut micşorat de depărtare, pe coasta Horbazei. Se ducea repejor în buiestrul căluţului; n-aveam să-l mai văd; era un personagiu eroic ce se îndrepta spre amurgul său inexorabil. CAPITOLUL XVII Odată cu aceste «Amintiri», intre hlrtiile rămase de la vechiul tovarăş luptător, inginerul Ilie Dumitraş, au {ost găsite şi următoarele trei documente: poezia lui Solomon Cornea, o scrisoare de demult de la tatăl său şi celebra teză. 1888 In anu-o mie opt sute optzeci şi opt, Au stat pustii cîmpiile în soare Şi eiocîrlia n-a cîntat pe-ogoare, Iar griul nou s-a scuturat necopt. Căci a purces un vînt amar ce plînge Al robilor alean neistovit; Viaţa li-i povară de granit Şi pînea veche are iz de sînge. Stihia urii înălţînd poruncă, I-a năpustit ca-n vifor spre stăpîni; Se-nalţă foc şi fum şi-n negre mîni S-agită crud uneltele de muncă. 571 Vin călăraşii! Goarna sună cîntec. Urlînd, dau iureş şi împung cu lancea. Au spart pe Paraschiva lui Ivaneea, De i-a ieşit copilul viu din pîntec. Pe palizi morţi, femei bocind îi poartă, Căci dorobanţii-au tras în fraţii lor; Astfel pieri mulţime de popor Şi holda a pierit pe cîmpuri moartă. Dar brazda urii va da alte grîne, Şi ziua izbăvirilor luci-va, Cînd fătul crunt al bietei Paraschiva Va birui-n războiul pentru pîne. 2j /&fih *2)%^uîju Jfai 6fiţc sţtutea &t4* '€ml ta, 'iu* <.-<«■ tduLTtfi? JaSe iYLÂu- ‘maKOi $& ţ* c Cit. 3h - &.£-&'!% î/n. &0. 'iÂvjt CqL AÂJkk/vui A &M, ^(IbCL ch^4. Cuj£fc-0*1 a- «And a £~ia-aXCoC °^u- COM, ■4£'AliA°Ă<,a, (^/ftt/AJift A££vt '*«■ %dnM^CÎ'¥LAta ■ ^cAcpM.44ţ*'& f A&m cioiMi A&pîa'fK^'i^ , J+^ţt poanta. c&c/uJq -fa ţfis*oU/*lă f oV V-a*siA/o£ fot ca imXfi}U •ji/at y Jt a«>£o di**, ■jpwidu.i OnJiZ^lt'. Cmsm ^ tta. t/x)v*ia c^iv d*. lix^data o. *LZâZxLlt /We^jk' $v r~* * ^ 4, uz, ~/j£.u ’Ci dci ţ.#. •t - A eJÂă : fMX"-£ fl^ig /W. AiWU^vJ* d* CA Cy^aJ^Cc. cli A» 4uZ Casu /a. ' C^i vu £clx. d^i*- Col/*u~ cajli «a £jjy, r^C/iXz dMjkhâ Zon# ^Tl 4 'VhJbs^a.fjjbiJL Cu cLfWX.^fr£ti t %JU£ iXu. CLONT-DE-F1ER POVESTIRE 1951 I De unde a venit profesorul universitar Iova Ileni Nu demult, m-am întîlnit iar şi am stat la taifas cu un prietin de care sînt legat de puţină vreme, dar care mi-a fost simpatic chiar de la început. E un profesor, om de partid. îmi place înfăţişarea lui deschisă, cu ochi albaştri sub sprîncene stufoase şi cu păr bogat, cărunt, în tufe inelate în jurul tîm-plelcr şi a frunţii. Are nişte mustăţi ca din haiducie. De la început mă mirasem de numele lui: Iova Ileni. Cînd mi-1 rostise cu vocea-i de bariton, numele acesta îmi năzărise ceva de la sud, din cotloanele osiroavelor Mediteranei, unde îşi găseau odinioară adăpost corsarii. — Iova Ileni ? m-am mirat eu. Ciudat nume ! El a rîs cu voie bună. — Ţi se pare străin ? — Da, am răspuns, numele stă bine pe înfăţişare: dacă nu eşti neam de corsar, atunci sînt înclinat a crede că oamenii vechi din seminţia dumnitale au purces din miazănoapte, dintre vechii varegi, şi au slujit în leafă la împărăţia Bizanţului. Om de miazăzi, însă cu ochi albaştri. 581 — S-ar potrivi, a zîmbit el, însă află dumneata că adevărul asupra mea e mai puţin fantastic. Numele meu să nu te înşele : e de aici, dintr-un sat năcăjit, Valea Mare. Să nu te înşele nici înfăţişarea mea : părinţii mei, ţărani, iobagi de veacuri, nu şi-au putut face un cap de portret, deoarece trăiau în mare ticăloşie. — Iova Ileni însă, m-am împotrivit eu, nu e nume de pămîntean ; pare mai degrabă nume italienesc. — Ba-i de pămîntean get-beget. ...După pieirea năprasnică a tatălui meu, care s-a prăpădit într-o surpătură de mal la apa Şiretului, pe cînd făcea «beilic», cum se spunea pe atunci muncit forţate, maică-mea a rămas văduvă amantă şi m-a născut pe mine, în primăvara cînd a fost mare secetă şi s-au răsculat ţăranii, cerînd dreptate şi pine. — La 1888? — întocmai. Şi învălindu-mă într-un cojocel vechi, m-a purtat pînă la primărie. In acea vreme, lehlizele n-aveau cînd să bolească. S-au dus cu ea doi uncheşi dintre rude, ca să declare pruncul. Primăria se afla la patru kilometri de cocioaba noastră. Funcţionarul sătesc era grăbit, poate şi băut, şi s-a încurcat în declaraţiile pe care le asculta gindkidu-se la altele. — Ce nume îi pui pruncului ? — Apoi, părintele m-a învăţat să-i spun Iov, răspunde biata maică-mea, căci mai sărac decît el nu-? nimeni pe lumea asta: copil fără tată... — Şi pentru asta trebuie să plîngi ? a rîs slujbaşul primăriei. S-au mai văzut de acestea. Cum te chiamă pe tine ? 582 — Ileana. — Foarte frumos! Iov a Ilenii! Să-ţi trăiască şi să-! vezi mare. Iaca biletul; du-te ! Tot mai plîngi, frate dragă ? Asta mă supără... — Cum să nu plîng, domnule ? N-am nici de unele, sînt o biată fiinţă orfană. — Dacă eşti orfană, de ce ţi-a trebuit prunc ? Hai, gospodarilor, puneţi degetele precum că aţi fost martori şi duceţi-vă, căci eu am trebi mai principale. Aii-a rămas numele cum a fost scris pe buletin de un slujbaş grăbit şi aproape fără ştiinţă de carte : îova. Ileni. Acesta sînt eu, şi Iova Ileni am rămas ; iar pe maică-mea n-am ajuns s-o bucur cu izbînzile mele la învăţătură, căci ea a murit de tînără, iar eu m-am ridicat din mila unor rude de la noi din sat, care şi-au scos apoi cheltuielile din pămîntul ce-mi rămăsese moştenire părintească. Le mulţămesc şi acuma pentru fapta lor bună, cînd mă duc, din cînd în cînd, la Valea Mare. Sînt cei doi uncheşi martori. Au nume de familie ca şi tata : Vasile şi Grigore Giu-deţ. Pe tata îl chema Ion Giudeţ. Iar eu am rămas cu numele care-ţi place dumnitale, şi care te-a făcut să visezi la insulele de la miazăzi şi la isprăvi nemaipomenite. — Cu toate acestea, tovarăşe Iova Ileni, ai să-vîrşit în viaţa dumnitale o ispravă mai mare decît toate, căci, fiind pălmaş ţăran, ai răzbit la învăţătură şi la şcoli. Pentru vremile de atunci a fost o faptă mai mare decît haiducia ! Profesorul mi-a strîns cu putere mîna, mişcat de vorbele mele prietrneşti. Apoi a rămas neclintit în scaun, cu ochii aţintiţi în trecut. 583 II Sfatul lui Iova cu moaşa Maria despre un nepot din Valea Mare Prietinul meu a şoptit într-un răstimp : — Prin cîte dureri, prin cîte năcazuri, prin cîte umilinţi am trecut, pînă ce-:am ajuns la lumină... Cînd mă duc la Valea Mare, numaidecît văd pa o bătrînă de la noi din sat, pe care o chiamă moaşa Maria. — Amărîte-s puţinele zile ale omului în această viaţă, îmi zice ea, clătinînd din cap. — Moaşă Mărie, îi răspund, alte zile decît cele din această viaţă n-avem ! — Oare aşa să fie, dragu babei ? suspină ea. Atuncea de ce ne-a mai zidit Domnul Dumnezeu numai pentru pedeapsă şi fără nici o răscumpărare pe altă lume ? N-avem şi noi, ţăranii, semnele omului, înţelegere şi inimă ? Şi iaca, tot în scădere am mers. Ne-au bătut şi ne-au sîngerat stăpînii, ca şi cum noi am fi dobitoace, iar ei coborîţi din cer cu hîrzobul. Fie tîmpi, fie schilozi, fie nemilostivi, ei se bucură pe lumea asta, iar ale noastre: frumuseţă şi iscusinţă, parcă ar fi gunoaie. Cînd au aşezat oamenii noştri din vechime ţara asta, socot că era altă rînduială. Ne bucuram şi noi de primăveri, de dumbrăvi şi cîmpii. Ţara a fost bună, dragu babei, dar au stricat-o căpcăunii. — Bună ţară, rea tocmeală, moaşă Mărie! Rupem tocmeala asta, moaşă Mărie, şi doborîm căpcăunii ! Ea se uită la mine cu oarecare teamă, însă bucuroasă. Şi-a coborît fruntea, şoptindu-mi: 584 — Aş vrea să nu mor pînă ce nu văd omenirea asta scăpată la un liman. A ridicat fruntea îmbrobodită strîns cu grimea cernită. — Cunosc într-adevăr semne de schimbare, dragu babei, încuviinţează ea. De cînd cu războaiele din urmă, cu pribegie şi foamete, văd că s-au întunecat ochii plugarilor noştri, şi creşte în ei o îndîrjire. S-au mai sculat cîndva asupra boierilor, dar cei care ţineau în mînă buzdugan lc-au fărmat măselele. Insă acuma îndîrjiţii au în mînă arme, şi-i călăuzesc bar-baţi îndrăzneţi. — Ii călăuzesc oamenii partidului, moaşă Mărie. Oameni ieşiţi din suferinţă şi din mînia noroadelor. — Da, dragu babei; poate fi-va cumpăna schimbărilor şi vom cunoaşte şi noi, cei care ne apropiem de sută, zilele pe care le-am dorit. A oftat şi şi-a şters lacrimile. — Văd, dragu babei, că şi celui mai umilit şi mai săriman dintre strănepoţii mei i s-a semeţit fruntea. Drag mi-a fost de acest copil, şi de multe ori am bocit pentru nacazuri cîte l-au copleşit. — De cine vorbeşti, moaşă Mărie ? — Vorbesc de Nică Giudeţ. N-a fost în Valea Mare vecin mai sprinten şi mai săritor la nevoia altuia decît acesta. N-a fost minte mai ageră. N-a fost braţ mai vrednic. Şi braţul lui nu putea agonisi, iar înţelepciunea lui sta sub capac de stîncă. Acuma, dragu babei, vremile i-s mai prielnice. Dacă l-ai vedea, nu-1 mai cunoşti. îmi aduceam întrucîtva aminte de acel horopsit în blăstămul lumii de ieri. Moaşa Măria m-a pus, ca să zic aşa, în legătură cu naşterea lui nouă, şi simţeam în informaţiile ei o bucurie a mîngîierii. Altă- 585 dată, fie duminică, fie zi de lucru, acest strănepot muncea ba la popă, ba la crîşinar, ba la arendaş, şi aşa fel îl economiseau aceşti stăpîni, încît rămînea tot sărăcuţ şi pirpiriu. îşi înghiţea obida ca pe un venin, vorbea puţin; numai după un lucru se putea' cunoaşte că nu-i om de rînd: atît de sărac fiind, cămaşa pe el era totdeauna curată şi nu îngăduia, să i se sălbătăcească barba. Are nevastă harnică : una Zoiţa, copilă fără părinţi şi fără zestre. Trăiesc întru bună înţelegere şi dragoste; au doi băieţi : unul Mihăiţă şi unul Gavri-luţă. Cel mai mărişor a intrat la şcoală, şi învăţătoarea zice că merge tare bine. — Merge cum ar fi mers şi ta tu-său, Nică, dacă ar fi avut parte de învăţătură chiar de la început: cum ai avut dumneata, dragu babei. Dar dumneata ai- moştenit o leacă de pămînt cu care ţi-ai plătit vama ; pe cînd lui Nică i s-a închis din capul locului calea. Acuma, după ce a umblat prin războaiele aceste flămînzind şi sîngerînd, şi fiind rănit şi în primejdia morţii fără vină, iaca se întoarce în sat. De unde fusese mut, prinde limbă. Vorbea despre schimbări ale vremilor şi gospodarii îl ascultau dînd din cap. S-a alăturat de tovarăşii staţiei de maşini şi tractoare de la Dealu Bărbat, megieş cu Valea Mare, şi, petrecînd cu ei două ierni şi învăţînd unele şi alteler a ieşit din el un cărturar care nu se mai află pe meleagurile noastre. — După vorba dumnitale, moaşă Mărie, izvoruî lui a ieşit de sub stîncă. Nu numai izvorul lui, ci şi al altora. Izvoarele robilor au fost slobozite de ostile sovietice. S-a petrecut în ţara robilor un fapt 586 revoluţionar, moaşă Mărie. Mînia celor care s-au, sculat la 1888 şi 1907 ia dobîndit acum izbăvire. — Da, da, a şoptit baba lăcrămînd, fără a înţelege bine; dar observasem că se înfioară de ce-i spuneam. Bătrîna asta e o fiinţă ageră din seminţia noastră,, şi mi-i dragă pentru simţămîntul ei de bucurie faţă de înflorirea vieţii nepoţilor şi strănepoţilor ei. Sim-ţămînt de tulburare, ca în faţa unei descoperiri minunate. Intr-adevăr, iubite prietine, ieşirea mea la lume s-a săvîrşit pe căi cotite; calea mea a fost ca a melcului, cu totul nesigură şi 'primejduită în orice clipită ; pe cînd Nică Giudeţ, nepotul meu, a răzbit ca Făt-Frumos din basme. Moaşa Maria se veselea, aducîndu-şi aminte de-vorbele pe care le spunea săracilor de la Valea Mare-nepotul nostru Nică : — Fraţii noştri de un neam şi de o lege — îndrăznise el a spune — fraţii noştri de un neam şi-de o lege ne-au orbit de amîndoi ochii şi ne-au pus-să jucăm ca ursul. Ne-au ţinut sub harapnic. Pămîn-tul, noi l-am lucrat cu aceste braţe, noi am semănat: şi am treierat griul, iar gustul pînii prea arar l-am simţit; numai noi am plătit birurile şi am făcut bei-licurile, am fost mînaţi la oaste şi la război, unii' prăpădindu-ne, iar lalţii întorcîndu-ne calici de mîni şi de picioare ; noi am pierit de boli şi neştiinţă în cocioabe puturoase, iar fraţii care ne-au scos ochii,, de un neam şi de o lege cu noi, s-au lăfăit în huzur, şi n-a fost în ţara asta putere care să-i înfrîneze. De aceea eu, pe aceştia, îi socot ucigaşi de frate. Am cunoscut adevărul şi am învăţat că în toată lumea oamenii s-au împărţit nu în naţii, ci în asupri- 587 tori şi asupriţi. Mai aproape am fost în năcazul meu de un sărman de altă limbă şi credinţă decît de boierii, chiaburii şi slujbaşii noştri. Şi mai aproape s-au simţit boierii noştri de boierii altor neamuri, fiind cu ei din aceeaşi tagmă a asupritorilor sărăcimii. De aceea mi s-a deschis mintea, că n-am ce împărţi şi n-am de ce bate război cu fratele meu omul din altă ţară, grăind altă limbă ; şi că e mai cu dreptate să mă întovărăşesc cu el ca să doborîm pe asupritorii noştri. Pe urmă, am avut şi eu prilej să-l aud pe nepotu-meu Nică Giudeţ vorbind în acest chip oamenilor. L-am văzut că-mi seamănă întrucîtva şi la înfăţişare. Mai mărunt decît mine, însă cu sprîncene stufoase şi ochi albaştri. Şi c-o gură care taie ca o coasă. Doi ani s-a hărţuit cu îndărătnicii de la Valea Mare. A avut şi o întîmplare năprasnică, în care era să-i cadă capul. — Ce întîmplare ? — Ai răbdare, prietine, ai să afli. Are să ţi-o spuie singur nepotu-meu Nică Giudeţ. Căci în luna aceasta a lui dechemvrie, anul 1950, Nică Giudeţ vine la Bucureşti cu procesul. — Sînt 'foarte curios să aflu ce fel de proces are. — Ai şă afli, a răspuns prietinul meu, profesorul. Toate cuvîntările de care îţi vorbesc, ale acestui nepot al meu, au stîrnit, după cum uşor îţi închipui, duş'mănii şi zurbale în sat la Valea Mare. Dar s-au adunat cu el şi destui soţi de suferinţă, care l-au urmat, pînă ce au izbîndit, cu ajutorul partidului, să alcătuiască o gospodărie colectivă. Supărarea n-a fost mare pentru asta, din partea chiaburilor. «Fa-că-şi gospodăria lor colectivă şi or vedea pe dracu !» rînjeau ei. Supărarea lor cea mare s-a dat pe faţă 588 cînd au văzut cele dintăi roade bune ale acestei gospodării. Atuncea au pornit cei interesaţi uneltiri, căci ridicarea sărăcimii însemna coborîrea chiaburilor, căci partidul şi statul îi ajutau pe gospodarii colectivi ca pe nişte oameni ai lor, luptători pentru ţară, luptători pentru obşte; pe cînd chiaburii se străduiesc numai şi numai pentru folosul lor personal. N-au înţeles toţi cum că moşia pe care o lucrează acuma săracii e tot aceea pe care o lucrau înainte, însă o lucrau pentru folos boieresc. Iar cîştigul pe care îl avea boierul pe cînd era stăpîn îl are acum obştea muncitorilor. Pe lîngă îndestularea hranei, obştea poate folosi acest cîştig, ce era mai nainte boieresc, la nevoi ale obştii, aşa încît traiul muncitorilor se .îmbunătăţeşte din an în an; se aşează obştea în locul asupritorilor şi cîştigă obştea cu dreptate, ceea ce cîştiga acela cu nedreptate, săvîrşind faptele pe care le cunoaştem. Ce vorbe aduceau împotrivă chiaburii şi îndărătnicii ? Unii ziceau: — Facă alţii rînduială la dînşii acasă; iar noi să ne vedem de ale noastre nevoi aici. Cum au trăit 'părinţii noştri în veac şi nu s-au prăpădit, aşa om trăi şi noi. — Aţi trăit bine ? i-a întrebat Nică Giudeţ, hol-bîndu-se la ei. Au răspuns săracii: — Ba n-au trăit bine 1 Atuncea -s-au sculat alţi potrivnici: — Ba au trăit după datină şi după lege. — Care datină şi care lege ? a strigat nepotu-ineu Nică Giudeţ. Legea robiei ? Datina înşelăciunii şi a minciunii ? Cel bogat a hălăduit în bine, cel săr- 589 man a rătăcit cu capul spart. Cel bogat a păcătuit, cel sărman a cerut iertăciune. Bogatul s-a umflat, săracul şi-.a strîns cureaua. Bogaţii şi-au agonisit toate bunurile vieţii acesteia ; săracilor le-au făgăduit cele nouă fericiri ale vieţii viitoare. Proletari din toate ţările, uniţi-vă, ca să sfărîmaţi datinile şi legea robiei! Sărmani din toate ţările, să ne unim, ca să aduceta pe pămînt dreptatea şi buna învoire. Să ne unim, ca să trăim şi noi bine pe pămîntul pe care îl muncim, ca să ne bucurăm de zilele ce ne sînt date. — De unde scoţi dumneata rînduiala asta ? dădeau cu cornul potrivnicii. — O scot din pilda Uniunii Sovietice, strigă nepotul meu Nică Giudeţ. De treizeci de ani Uniunea a scos pe oamenii săi muncitori la dreptate şi la bielşug. Au dărîmat pe asupritori şi pe cei ce nu muncesc. Scos-au bună lege: cel care munceşte să inînînce îndestulat; cel care nu munceşte să nu mî-nînce. Să fie daţi la o parte cei care au trăit din munca altora. Vă întreb : e bună ori nu asemenea lege ? — O fi bună, dar pe ce te bizui dumneata ca s-o aşezi ? — Mă bizui pe partidul nostru, al muncitorilor! De la asemenea vorbe şi fapte l-au duşmănit cei interesaţi pe nepotu-meu Nică Giudeţ. Şi i-au scos poreclă : Clonţ-de-fier. Prietinul meu profesorul şi-a scos ceasul şi l-a cetit dînd din cap. Şi-a lepădat capătul de ţigară în scrumelniţă, a suflat în ţigaretu-i de chihlibar, pe care l-a aşezat într-o punguţă de piele. S-a spionat cu coada ochiului în oglindă, să se încredinţeze că-i sînt în bună stare mustăţile, s-a ridicat şi mi-a întins mîna : 590 — Salut. Mă duc la datorie. — Văd ; ce faci însă cu istorisirea pe care mi-o datorezi ? — Aceea e altă .căciulă, a rîs el, ştiind că-mi plac vorbele lui ţărăneşti. In cîteva zile ţi-1 aduc pe tovarăşul Nică Giudeţ, ca să-l cunoşti cu ochii dumnitale şi să afli chiar de la el ce şi cum. Ai să te încredinţezi că, dintre doi vălimăreni care şi-au luat zborul, el e cel mai eucuiat. De Iova Ileni te-ai mirat, de Clonţ-de-fier ai să te minunezi. III Păţania lui Nică Giudeţ La o săptămînă după acest sfat, l-am văzut intr-adevăr pe Nică Giudeţ. Mi l-a adus profesorul cam la vremea înserării. Suna afară vînt de miazăzi şi scînteiau la geamul odăii stropi de zloată. Cînd au intrat, întăi nepotul şi după el prietinul meu profesorul, tocmai mă ridicasem ca să aprind lumina electrică ; şi în clipa de amurg, pînă ce a tresărit scînteia becului, ochii lui Giudeţ au lucit asupra mea ca două flori cu foc lăuntric. Mustăţile îi erau mai puţin falnice decît ale unchiului; dar în priviri avea acea flacără ce-i lumina întreaga făptură. în ochi îi era sufletul şi i se cunoştea puterea. Mi-a plăcut şi glasul, gros şi învăluind cu blîndeţă vorbele, ca într-o taină. După ce am tras perdelele şi au fost aduse pe măsuţa dintre noi cafele şi ţigări, ne-am aşezat în scaune. Profesorul îşi spiona cînd şi cînd mustăţile în oglinda din laturea sa ; eu îl observam pe Clonţ-de-fier. 591 — Tovarăşe profesor, mi-a zis vălimăreanul, înainte de toate trebuie să arăt că, în ziua aceea, cînd cu pricina, a fost adunare la Ulmeni în vederea alegerilor şi ne duseserăm acolo mulţi de la noi din Valea Mare. In altă duminică, fusese întrunire în satul nostru. Avînd eu hotărît, de cătră tovarăşii mei tractorişti, să vorbesc pentru pace, mă înfiinţasem la staţiune des-de-dimineaţă şi cetisem toate broşurile şi gazetele pe care le mai cetisem şi le cunoşteam ; dar nu vroiam să greşesc cu nimica, aşa că mi-am însemnat toate — nu pe hîrtie în palmă, ci în căpăţînă. La Ulmeni, la sfatul provizoriu, lume multă. Am luat aminte că veniseră din Valea Mare şapte ori opt dintre acei care n-aveau obicei să se înfăţişeze la adunările norodului. Erau neamuri ehiabureşti: iepuri încă de două hotare... Cum începuse tovarăşul Giudeţ a vorbi, eu îi împinsesem dinainte o ţigară. Fără a-şi opri glasul, e'l a dat-o la o parte, făcînd un semn cu mîna că nu fumează. Asupra cafelei şi-a închinat fruntea: cafeaua îi plăcea. — Zîc în sinea mea, a urmat el cu blîndeţă : ce-or fi căutînd la adunarea noastră nepotul dascalului Petrache şi Ile, băietul fostului primar Atanasiu, şi Boldilă morarul, cel umflat cu ţevia, şi alţii vreo cîţiva ? Numai de Dumitrache Zaharia m-am bucurat oarecum. Am fost cu dînsul în război ipină în Slovacia, şi intrase din foc în spital. Rămăsese puţintel beteag la un şold. Ar fi vrut să se întovărăşească şi el la gospodăria colectivă, dar se împotrivea nevasta, pusă la cale de neamuri. I-or fi yenit poate gînduri bune... îmi făceam eu socoteală. 592 Au cuvîntat unii, aa cuvîntat alţii, îmi vine rîn-dul şi mie... Am să te rog să-mi spui, tovarăşe profesor, dacă, în toate cîte arăt că le-am înşirat, n-am făcut bună legătură şi dacă am greşit împotriva dreptăţii şi adevărului. Zic eu: Oameni buni! Cum e mocirla toamnei de-aîară, aşa era omenia lumii de ieri. Noi muncitorii cu braţele n-am cunoscut hodină şi bucurie. Tatu-meu, bu-nicu-meu şi Uncheşii mei au mucezii în nevoi. Stă-pînii pămîntului le-au mîncat trupurile ca pe-o ana-fură şi le-au băut sîngele. N-a fost numai la noi aşa. Fost-a pretutindeni unde s-au puiezit cloncanii. Pînă ce au fost detunate unele împărăţii şi au ieşit la lumina dreţptăţii muncitorii. I'ntăi s-a făcut lumină pentru omul sărman şi muncitor în Rusia, după Revoluţia cea mare. Lenin a aşezat puterea bolşevicilor ca pe o cetate nebiruită, cătră care au nădăjduit toţi horopsiţii lumii. Se aşează şi în ţară la noi aceeaşi rînduială. Curăţim grădina noastră de tot ce-a fost .buruiană. Clădim casă nouă. S-a aşezat aceeaşi lege a vieţii şi în alte ţări megieşe cu noi, pe care le cunoaşteţi. Şi de-acuma dorim pace şi bună învoire pentru toată omenirea. Dacă ar fi pretutindenea aceeaşi rînduială şi dreptate, ar fi uşor să ajungem la asemenea alinare. Cui îi trebuie război ? Nouă, muncitorilor, nu ne trebuie. Războli le trebuie numai celor ce-şi caută dobîndă cu sabia; celor oare şi-au întocmit oşti ca să supuie în robie popoarele .slabe; care îşi cresc ostile ca să-şi păstreze şi să-şi înmulţească foloasele dobîndite silnic. Stăpînirile vestite ia franţujilor, a englezilor, a 38 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 17 593 americanilor şi germanilor au cuprins seminţiile din Africa şi Asia şi le-au stors de vlagă, prefăcînd truda şi sudoarea lor în aur. Aceste stăpîniri au fost şi sînt ca lupii care îşi ocolesc şi-şi apără prada ; nu vor să deia libertate popoarelor muncitoare din colonii. Asemenea căpuşă am avut Ş:i noi asupra noastră. Acuma, unele noroade s-au lepădat de ele; dar altele încă nu. Şi aceile stăpîniri lacome care 'sînt încă în putere duşmănesc noroadele libere şi ameninţă cu război, da să-şi păstreze dobînzile. Aşa franţujii în Vietnam, engîejii în India, americanii în ostroavele Oceanului. Tovarăşe profesor, spune-mi, roga-te, daeă am făcut vreo greşală. — Ba, tovarăşe Nică Giudeţ, am răspuns eu, adevăr ai grăit. — Zic iar, a urmat mulţămit Clonţ-de-fier: Pentru eîştigu'ri nelegiuite au stîrnit acele mari puteri războaiele altădată, iar mai apoi au început a se bate între ele; nu le mai ajung prăzile şi nu-i mai cuprinde pămîritul. Aşa s-a iscat războiul cel mare dintăi, şi pe urmă cel de al doilea, unul după altul, în curgere numai de treizeci de ani. Aşa au ieşit pe lume lupii hitlerişti, care au năzuit să-ş'i facă loc cu colţii, înecînd în sînge omenirea. Arată învăţătorul muncitorilor, Lenin, care a aşezat puterea statului socialist al .Uniunii Sovietice, că asemenea războaie crîncene sînt zvîrcolirile din urmă ale capitalismului, şi că se va aşeza pace numai atuncea cînd muncitorimea lumii, într-o unire, va întemeia socialismul în toate părţile. Pînă la acea zi a izbăvirii, o samă de oameni cinstiţi din toată lumea, fie muncitori, fie cărturari, fie alţii, bărbaţi şi femei, s-au gîndit să .facă o adunare 594 a popoarelor pămîntului, ca să iasă o hotărîre împotriva războaielor. Căci războaiele de astăzi nu mai sînt ca cele de demult. Atîtea născociri ale ştiinţii slujesc prăpădului şi morţii, în aer, pe uscat, pe mări, încât oamenii pier cu milioanele şi zecile de milioane. Pier nu numai oştenii, ci e potopit şi poporul paşnic; pier copiii şi femeile; ard tîrgurile şi satele, se distrug holdele şi fabricile. Războiul a ajuns urgia sfârşitului lumii. Aşa că, adunîndu-se partizanii păcii în cel dintăi Congres la Paris, în primăvara anului 1949, s-au numărat şi s-au găsit că .'sînt soli a peste şaptezeci de popoare, de toate seminţiile şi credinţile, înfăţi-şînd voinţa a sute de milioane de oameni. Au ţinut sfat; ]şi învăţaţii s-au ridicat cu străşnicie împotriva războiului. Puterile ştiinţii, pe care învăţaţii le-au născocit şi le-au hărăzit îmbunătăţirii şi uşurării vieţii omului, să nu mai fie folosite pentru pieirea lumii! Nici av|iaţia, nici electricitatea, nici aşa-zisa putere atomică n-au îost născocite ca să ni se ucidă pruncii şi soţiile; nici una din descoperirile ştiinţii n-a îost menită morţii muncitorilor de pe ogoare şi din fabrici. Ştiinţa vrea viaţă, nu moarte : asta să fie porunca. S-a dovedit, în acea vreme, că puterea atomică, cu care năluceau ameninţări capitaliştii americani, o eunosG şi sovieticii, însă ei înţeleg să facă din puterea asta ce-au făcut oamenii cuminţi din abur şi electricitate; dar, dacă e pe-aceea, atuncea viforul se va întoarce şi asupra celor care îl stîrnesc. Cum au aflat că secretul lor nu mai este seoret, capitaliştii şi-au cam subţiat glasurile. Şi s-a mai întîmplat că războiul cel lung de zeci de ani din China, pentru eliberarea poporului muncitor chinez, s-a 38* 595 sfîrşit cu izbînda oştilor democraţiei. Şi guvernul chinez reacţionar, ajutat de americani, a fost răpus. Peste patru sute de milioane de chinezi s-au alcătuit în republică po>pulară. Cînd s-a mai întîmplat şi asta, apoi zarea noastră, a republicilor populare, s-a lărgit mai mult, iar a capitaliştilor şi imperialiştilor s-a înourat. Gră|it-am bine ori nu, unchiule şi tovarăşe profesor ? — Bine, Clonţ-de-fier, a încuviinţat Iova Ileni; ’dă-i înainte! — Aşa că le-am vorbit eu plugarilor noştri şi despre Conferinţa de la Moscova, a popoarelor sovietice, din toamna aceluiaşi an 1949, în care s-a arătat că oamenii muncii din ţara cea necuprinsă a socialismului vor pace şi bună învoire în lume. Iar 'dacă cei cu musca pe căciulă nu înţeleg de voie, atuncea or înţelege de nevoie. Nu cunosc blîndeţa, vor cunoaşte asprimea. Nu vor zaharul, or ave'a amarul. Dacă oştile cele semeţe cum n-au mai fost altele — ale hitleriştilor — sovieticii le-au detunat şi le-au spîrcuit pînă în bîrlogul lor, atuncea să ia aminte şi alţii de ^asemenea 'pătăranie! Din cioburi de oală spartă ntţ s-or mai putea adăpa. Va sta asupra lor ceasul din urmă ! Au mai fost adunări ale Comitetului Păcii la Roma, Ia Praga., la Stockholm, de unde a ieşit chemarea pentru toate popoarele să arăte care şi cîţi sînt împotriva războiitlui; şi au venit la Partizanii Păcii aproape o mie de milioane de iscălituri, de pe tot pămîntul, împotriva războiului, precum şi cererea ca să fie socotiţi ucigaşi ,şi să fie osîndiţi spînzură-torii acei conducători care ar cuteza să întrebuin- 596 feze întăi armele atomice şi armele de mare distrugere a mulţimilor, într-un nou război. Apoi la al doilea Congres ţinut la Varşovia, al Partizanilor Păcii, în luna noemvrie anul acesta, s-a şi făcut o judecată a .faptelor generalilor americani care duc război în Coreea. Peste două mii de delegaţi ai Congresulu'i au împresurat cu dragoste pe o femeie mărunţică, venită în zbor tocmai de la marginea lumii răsăritene, din Coreea, ca să pîrască faptele neomeneşti şi desmăţul oştilor americane. America e o ţară mare, bogată şi semeaţă; Republica Populară Coreeană e o ţară mică; dar poporul ei luptă cu mare îndîrjire pentru libertate, şi oştile coreene alungă oştile lăudate ale americanilor. Le bat şi le alungă de nu se mai pot întoarce să-şi caute ciubotele şi echipamentele. Am lăudat pe coreeni şi i-am socotit fraţi care se jertfesc pentru libertate. Aşa cre'd eu că muncitorii Republicii noastre ar trebui să le închine, fiecare după a sa putere, hrană şi îmbrăcăminte de iarnă. Afcolo, în Coreea, e un ger de înghiaţă şi laptele în cupă şi crapă ouăle hulţanilor hoitari. Chiar şi gerul e de partea patrioţilor coreeni, aşa că, de data asta, stihiile sînt în partida oamenilor detreabă. Muncitorii .plugari din adunare au răspuns că dau cu dragă inimă din ce au, şi eu m-am bucurat ca de o izbîndă. Dar mi-a ajuns totuşi la ureche un glas din zarva adunării, fără ca cel care grăia să se arate. — Apoi cu mericanii noi nu ne batem, iar cu coreenii aiceia nu sîntem rude ! Am ridicat glasul: ‘ — Se pune cineva împotrivă ? 1 597 — Ba nu î strigau săracii. Să-i ajutorăm şi cu vorba şi cu fapta ! — Căci -dacă nu ne ajutăm unii pe alţii, a!m stri- gat, şi dacă nu sîntem într-o unire toţi partizanii păcii, atuncea lupii războiului ne-or spîrcui pe rînd. Uniţi de-om îi, le-om lua pieile şi le-om usca în grindă! , — Ai vorbit cuminte! s-a veselit Iova Ilen'i. — îmi .place şi jnie, am zîmbit eu. Acuma, tovarăşe Giudeţ, spune-mi dacă nu cumva ai băgat de samă cine cîrîia în adunare. — Drept să spun, tovarăşe profesor, s-a întristat Clonţ-de-fier, n-am cercetat printre oameni după acee.a şi nici n-am stat de vorbă despre asta cu tovarăşii mei tractorişti. Rău am făcut şi de aceea-s supărat. Să vezi dumneata. După ce au mai vorbit şi alţii, şi ne-am sfătuit pentru alegeri, şi ne-am înţeles că rînduiala cea nouă a sfaturilor populare e cea mai bună, deoarece dă în sama poporului treburile obşteşti, am mai stat preţ de un ceas la 'Ulmeni. Cînd am purces cu tovarăşii mei tractorişti spre Dealu Bărbat, asfinţea soarele, se învălmăşeau nouri de furtună şi sun'a vîntul. Se aşternuse pe ogoare şi-n lunci un pospai de ninsoare. Cînd am ajuns în drept cu Staţiunea de Maşini şi Tractoare, m-am despărţit de tovarăşii mei. Am apucat-o singurel spre Valea Mare, peste un pripor cunoscut, ca să dau de-a dreptul şi să nu m'ai înconjur. Să vezi dumneata, tovarăşe profesor, că locul avea şi nume. potrivit: Piscul Lupului. Trebuia să merg ,o vreme prin albia unui pîrău secat, ;după aceea dam în nişte lăstari de tufă roşie. Aveam apoi tie suit o culme oablă şi apoi, de sus, se deschidea 598 valea cu luminile satului, la o depărtare nu mai mare decît doi kilometri. Cît am umblat pe pîrăul sec, căruia îi spune Cio-mîrtia, mi s-a arătat printre nouri luna. Cînd o întunecau nourii, cînd iar se arăta. Mă grăbeam, scriind în mers, cînd şi cînd, semne pe pospaiul de omăt, ,cu băţul. Aveam un băţ îndămînatic de corn, pe care îl socoteam în «mîna mea dreaptă bună armă. Se alina din cînd în cînd vîntul pe vale, dar pe foulme se învîrtejea ţiuind pa o strună. Nu ştiu de ce aveam în mine dorinţa să mă scutur şi să lepăd o nelinişte. Ori să strig, să se audă un răspuns de om prietin. ! Am fluierat un crîmpei de doină. Pe surmă am tăcut, şi, într-o domolire a vîntului pe vale, mi s-a 'părut că nu sînt singur, că se mai ;afla cineva cu mine în acele locuri. Am grăbit pasul. M-am oprit cînd am socotit potrivit. i Da, aşa era. Nu mă aflam singur pe Ciomîrtia. Cît îmi dăduse înştiinţare urechea, în urma mea 'grăbea un om: pîş, pîş. Cînd m-am oprit eu, s-'a oprit şi el. Am pornit mai harnic, cercetînd cu luare-aminte suişul in ponor, prin Piscul Lupului. Ajungeam în lăstari. Am făcut două sărituri peste viroage; am trecut după o tufă roşie, chiar sub pragul ponorului, şi mi-am lepădat cojocul pe care-1 purtam în spate, îmbrăcînd un copăcel de măcieş. Luna a dat în nouri; dar trebuia să iasă numai-decît. M-am furişat şi ,am rămas neclintit în umbra malUttui... Am făput toate cu repeziciune, înţelegînd că sînt în primejdie. De aceea, vra să zică, a croncănit cineva 599 pe cînd vorbeam în adunare. Se strecuraseră între noi duşimani. Ii cunoscusem pe unii, şi, cu toate acestea, mă făcusem vinovat de lipsă de supraveghere. Noi sîntem îngăduitori; ei însă nu ne iartă. învăţătorii noştri din partid ne mustră totdeauna pentru asemenea greşeli. Iată că mă hăituiesc lupii £i n-am în mînă decît acest băţ de corn. Cel puţin îmi ferisem spatele. Din faţă, sînt vrednic eă mă a.păr şi împotriva mai multora. , îmi făjceam socoteală: Ce prostie să laşi lupii în stînă ! Am alungat pe proprietar. Am alungat pe unii din ciocoii lui. Şi ni s-a muiat inima pentru fraţii noştri cu care am copilărit, cu care ne-am cumetrit şi încuscrit. Partida chiaburilor nu iartă în veci pe săraci. Au să scoată coarne chiar şi la judecata cea din veac. ; ■ i , Mă aflam în cumpăna prepusurilor, fără să-mi slă- ‘bească auzul şi vederea. j Să fie Boldilă ? Acela nu poate umbla cu uşurinţă prin asemenea locuri tari. Mai degrabă sînt Alecu, nepotul dascalului Petrache, şi ,Ile a primarului Ata-nasiu. M-am mai tras eu cu dînşii în degete prin adunări. j i Insă aud numai pasul unuia. .Să ştii că vine unul pe vale şi .celalalt aşteaptă sus, în pripor. Cînd a ieşit luna din nour, l-am văzut pe cel «are suise după mine prin Ciomîrtia. Nu i-am văzut decît umbra, dar l-am cunoscut după umblet. Umbra lui şo-văia din şoldul drept. E Dumitnache Zaharia, cu care am făJcut războiul în Slovacia ! _ Una ca asta n-aş fi putut crede î,n ruptul capului! 'Degeaba trăim şi pătimim. De mii de ani mînîncă lupii oaia şi ea tot n-a învăţat să se apere... 600 Cît ai dslipi, oinul meu s-a înălţat dintrodată şi a repezit un fulger. .■Cuţitul lui, cu pană lungă de oţel şi cu mîner de Jemn, cu care înjunghie porcii. Meşter ca el nu-i altul... A nimerit cojocul de pe măcieş şi l-a dat jos. Eu i-am fost numaiidejcît împotrivă, cînd nu se mai putea opri din prăvăliş. L-am pălit într-o coastă şi l-am .doborît. M-am lăsat greu asupra lui şi l-am apucat cu stînga de gîtiţă, ca să nu sloboadă strigăt. Am tras cu dreapta cuţitul de lîngă cojoc. Am îndesat în pieptul lui genunchiul, pînă ce l-am simţit că se cutremură. ( i — Camarade Zaharia, zic, de-acum aici ţi-i mor-mîntul! Atuncea a horcăit şi am văzut, la o lucire de lună, ochii spaimei. Am ridicat cuţitul. — Unde-i celalalt ? Unde ţi-i tovarăşul ? — Sînt singur, bădică Giudeţ, m-am bizuit să să-vîrşesc numai eu. Nu te îndura ! Lartă-mă. îmi rămîn copiii fără tată. I se umpluseră găvanele Ochilor de lacrimi. Am rînjit la el: — Da’ eu n-am copii, măi mişele ? Inchină-te la pădure, la lună şi la nouri. Din clipa asta nu le mai vezi! Am ridicat cuţitul şi el şi-a plecat tîmpla pe puful omătului. Cuvîntitl nu l-a mai slobozit, dar i l-am simţit în cutremurul mădulărilor lui. — Iartă-mă, bădică ! Atuncea m-am desmeticit. Căci nu-i eram eu judecător, nici gîde. Şi în această încleştare a noastră a muncitorilor cu duşmanii, eu nu sînt singur. Şi judecătorii vor trebui să afle cine l-a pus pe Zaharia Du- 601 mitrache la cale, cine l-a îndemnat a săvîrşi fapta lui cumplită. Dacă nu-i aflăm pe aceia, n-am făcut nirnic. Mortul rămîne mut, şi eu, totuşi, va trebui să dau samă de pieirea unei vieţi. L-am prăvăflit pe Zaharia într-o parte şi m-am sculat în picioare. Am privit zarea prin lucirea lunii. Culmea priporului era pustie. Am ascultat aţintit, prin alinările vîntului. Eram singur cu omul meu, lîngă cojocul ucis. Mi-am luat de-o mîneică haina şi-am 'tras-o. Cînd a deschis ochii din zdrobirea lui, Dumitrache Zaharia .s-a spăimîntat ca de-o dihanie. A închis iar pleoapele, socotindu-se, poate, pe altă lume. îi poroncesc: — Scoală 1 S-a ridicat în capul oaselor, ameţit. — Să-mi spui pe cei care te-au pus la cale! — îi spun, bădică, numai iartă-mă; îi spun... Iar-tă-mă, şi pe urmă ridică-mi viaţa, căci nu mai sînt vrednic a trăi. Bădică, să-ţi fie milă de copiii mei. îi poroncesc iarăşi: — Spune ! — Bădică, am pus la cale fapta cu Alecu al dascălului Petrache şi cu Ile Ataniasiu. Aveam o datorie mai mare la Alexa crîşmarul. Mi-au adus şase mii de lei de la tîrg, spuneau că fără dobîndă. — De ila cine ? — Nu cunosc. — Are să se cunoască, după ce vei mărturisi judecătorului. El s-a ferit într-o parte, ca de primejdie. A icnit c-un acîncet înăbuşit: — Nu mă duce de-aiei, bădică. Nici n-ajung în faţa judecăţii şi cei care m-au vîrît în fapta asta m-or prăvăli într-o bulboană a Şiretului, îmi dau foc casei, îmi omoară muierea şi pruncii şi-apoi se pustiesc într-o singurătate. 602 — Aşa te-au ameninţat ei ? ' — Aşa m-au ameninţat, bădică, şi m-au legat cu blăstăm. Dintrodată a răsărit în sus, cumpănindu-se într-o parte cu piciorul beteag. Cînd a purces cu stîngul, 'i-am lovijt piciorul drept dinafară înăuntru, aducîn-'du-i-1 în cîrlig după cel dintăi. S-,a dărîmat cu faţa în jos. Şi-acolo, jos, şi-a mai lovit de trei ori fruntea în pragul priporului. ' Şi-a înălţat capul sîngerat, bîlbîind ceva neînţeles, c-o limbă veştedă ce-i atîrna printre dinţi. I-am îndesat căciula în cap. L-am pipăit şi am simţit pistol în brîu, la şale. Ca partizan al păicii, am procedat la reducerea armamentului şi ara asigurat cu grijă automatul îo tureatca mea dreaptă, lîngă cuţitul cel lung. — In «pistol nu m-am bizuit, a clefăit, oftat, Zaharia. Mi l-au vîrît cu de-a sila. — Bine, bine; hai cu mine. M-a urmat cu supunere. N-am mai suit în pisc; am apucat pe un drum cotit al văii, cunoscut mie, ca să nu mă întîlnesic iar cu zăbava. ■Zaharia m-a oprit într-un timp şi mi-a întins mî- nile ca să i le leg. Atuncea mi-a şoptit: «Am o cu- răluşă în buzunarul de la mintean». A scos eurăluşa el singur; i-am făcut plăcerea, cetluindu-i mînile la fepate. După o bucată de cale, s-a tînguit: — Da’ ,să-i apuce şi pe dînşii miliţia în noaptea asta... — Lasă, n-avea tu grijă. Nu mult du'pă asta, a dat un scheaun: 603 — Da’ acolo judecătorii să nu mă puie la un loc icu aiştia... — Văd că acuma ai .pretenţii, .măi Zaharie... am rîs, şi îndată mi-am muşcat buzele. Şi hăt într-un tîrziu a suspinat, parcă ar fi răspuns unei şoapte a vîntului: — Costăichel e de patru ani şi Garofiţa de şase... O chiamă ca pe maică-sa... ★ Olasul de taină al lui Giudeţ s-a oprit şi ochii lui albaştri au privit aprinşi ca de o arşiţă. Abia atunci a apucat ceşcuţa şi a sorbit cafeaua dintrodată. — Cum s-a sîîrşit afacerea ? l-am întrebat eu pe prietinul meu Iova Ileni. — Venim de la proces, după ce am ocolit pe la mine pe-acasă, mi-a răspuns profesorul. Intre făptaşi a fost amestecată ca sfătuitoare şi femeia. Acest Nică Giudeţ i-a ciocănit cu clonţul pe toţi, fără milă. Pe urmă a ciocănit şi la inima mea, de aceea am întîr-ziat, pînă ce-am găsit loc într-un cămin pentru copiii lui Zaharia. NOTE Ah, ah, lungă şi 'rea e calea 'la rai pentru un biet moşneag damblagiu de picioare, cu frîna hodorogită, cu inima motorului bolnavă, cu axa cardanică de nu ştiu cîte ori operată... Destul că drumul spre Oaşa Mică urcă întruna la deal, destul că duce-n cîrcă pe cuconu Mihai Sadoveanu cu o parte dintre ai lui şi mult calabalîc, destul că şoseluţa din chei e mai stricată ca-n a-lte dăţi de ploilte năprasnice ale verii, apoi, după toate cele, acest iulie 1944 e parcă mai înă-duşitor ca oricînd! Vai, vai, de cîte ori nu s-a oprit ş-a crezut că n-are să se mai urnească din loc. De cîte ori nu s-a adăpat ba o vită însetată pe vreme de secetă. De cîte ori n-a Scuipat fum ş-a ţipat că nu mai poate răbda, să se dea jos cu toţii şi să se mai folosească şi de picioare, cel puţin unde-i urcuşul mai greu: — Of, of!... Lăsaţi-mă, oameni buni, să mor aici în drum! Ori de nu, să ştiţi că sar cu voi cu tot în prăpastie, să se isprăvească odată !... Dar .n-a sărit, bietul moş Camion. Legat cu sfori, doftorit la fiecare clipă, sprijinit şi încurajat de cei 'trei şofeuri şi de un domn inginer foarte priceput la mecanică, s-a tîrîit în sus spre Tău şi, la sfîrşit, la pas, a ajuns într-un tîrziu sus la Oaşa Mare. Cei din urmă cinei kilometri i-a făcut în cinci ore, pe bîj-bîite, căci noaptea se lăsase de mult şi 'la lumina sin- 605 gurului îar chior rîpele Frumoasei se căscau, într-o parte şi-n alta, pa nişte guri enorme de iad. S-ar fi părut că nimeni nu-i aşteaptă: doar cîteva lumini pierdute-n beznă şi-ntărîtat lătrat de cîni. Era o înşelare: Casa Bătrînă de la Branişte veghea în miezul nopţii cu masa încărcată de bunătăţi, între care păstrăvii ofereau călătorilor o colecţie asortată: afumaţi, rasol, prăjiţi... Plăcintele poale-n brîu, pentru care se ostenise stăpîna casei, blînda şi modesta 'doamnă Minerva, aşteptau rumene şi calde, în clă-dării impresionante; prietinul Ieronim, la fel de bună gazdă ca şi soaţa sa, îndemna cu vorba şi cu fapta mosafirii să onoreze ospăţul nocturn. Iar a doua zi, cu noaptea-n cap, sfîntul Petru să se scoale şi să dea drumul soarelui din culcuş, ca să arunce punţi de mărgăritare peste văi şi să îmbrace în pulbere de aur, jur împrejur, oştirile de brad. Apoi, deschizînd larg hulubăriile văzduhului, să îm-p;ro'aşte cu nouri şi cu lăstuni întreaga vale, pînă hăt departe. După care, să priponească şi vînturile de torţile cerului, ca să fie o zi cît mai buriă de pescuit. Scăldat în razeie soarelui, «măiestru» trona în cerdacul lat al căsuţei de la Bradu Strîmb, ca un zeu intre fulgere. Existenţa lumii din văi nu era amintită decît de tunetele care hurducau din cînd în crnd acest Olimp. Acolo jos, în infern, Ionuţ se pregătea să bată război. Părintele său îi urmărea în gînd mişcările-i s,printene, îi asculta glasul cu înmlădieri alintate, îşi amintea de poznele-i hazlii. — Profiriţă, asculţi ? — Ascult. — Ia ghiceşte ce face Ionuţ în urmarea de la Fraţii Jderi ? N-aim ghicit. Era şi greu să-mi imaginez că Ionuţ, întors acasă după moartea fratelui său Simeon, se îndrăgosteşte de Maruşca, se însoţeşte cu ea şi au o căsnicie nespus de fericită. — Şi cum via fi sfîrşitul ? 606 — Ionuţ moare... — Nu! am strigat din toată inima, apărîndu-mă cu palmele contra soartei. — Ba da, Profiriţă. Ţi-1 .poţi închipui pe Făt-Fru-mos cu barbă şi mustăţi albe ? Nu. Nu mi-1 puteam închipui .pe Făt-Frumos decît aşa cum avea să i se 'năzărească Teodorei pe dealul de !la Rîşnov, la începutul lui septemvrie 1944, pe cînd se întorcea spre Feldioara: Nalt şi subţirel, Tras ca prin inel, Perişorul lui, Spicul griului, Ochişorii lui, Pana cerului, Obrăjorii lui, Floarea cîmpuluL. Au stat pe-o clină de deal vreme de un ceas ş-au sfătuit, pînă ce un ţignal l-a chemat pe Făt-Frumos la datorie. S-:a profilat pe cer cu capul în nouri, a fluturat o clipă ca şi vîntul călduţ de septemvrie, a păşit peste deal ş-a dispărut. — Sînt ca un stejar trăsnit, — avea să «puie Sadoveanu doar peste cîteva zile, cînd vestea morţii năprasnice a mezinului avea să cadă ca o ultimă bombă a războiului. Şi, în adîncurile lui, sfîrşitul Fraţilor Jderi era să fie deasemeni ars şi prefăcut în scrum. * ■Cia o urnă sacră cuprinzînd inima fratelui nostru scump — după cum spune acelaşi Sadoveanu — corecturile de la Ca floarea cîmpului — cel dintăi şi cel din urmă roman al tînărului Paul Mihu Sadoveanu — ne aşteptau, la întoarcere, în Barfou Delavran-cea 47. Asupra acestui duh de viaţă, «singurul nostru bun în umbra morţii», m-am aplecat îndelung îndată ce-am fost în stare s-o fac. Cartea, care s-a bucurat de-o primire bună, avea să apară curînd, în vreme ce autorul ei • dor,mea somnul de veci în cimitirul eroilor de la Alba Iulia. Ce cumplit ar fi fost dacă noi, cei rămaşi, — ca acel cioban din insulele Lipare, de care vorbeşte Ştefan Zweig, — n-am fi putut descifra acest delicat testament. Că Mihail Sadoveanu a lăsat volumul Ca floarea timpului să odihnească multă vreme pe măsuţa lui de la căpătăi fără a îndrăzni să-l deschidă, — nu înseamnă că-1 considera ca un simbol de urgie *, deşi era puţină vreme de cînd cenuşa cărţilor lui arse în public îi era trimisă în plic; şi asta, în vreme ce, în Republica Moldovenească, toată lumea între 10 şi 70 de ani putea ceti pe Vasile Alecsandri şi pe Ion Creangă ! Venise însfîrşit şi ziua de 23 August 1944 şi fantoma hitleristă, care planase şapte ani încheiaţi asupra lumii, fusese izgonită ; dar cu cîte jertfe: «Di,n cei cinci sute de tovarăşi ai tăi — scria Sadoveanu în 1945 — cu care te-am văzut într-o iarnă la Cîmpu-lung, n-a mai rămas decît unul. Poate să se mai afle doi ori trei, însă încă nu-i cunoaştem. Au pierit aceşti cinci sute de copii ca florile unei veri, împreună cu tine. Dar au pierit mii şi sute de mii de ostenitori ai acestui pămînt. Ni s-au istovit copiii. S-a prăpădit o generaţie. Din nebunia unor megalomani sanguinari.» 2 Şi mai departe: «In acest răstimp s-au petrecut anii tăi de înflorire. De aceea pe frumosul tău chip atît de spiritual s-a crispat un zîmbet de amărăciune pe care l-ai păstrat .pînă în ultima clipă... Crescuseşi fericit, între inimi calde şi grădini înflorite. Viaţa ta era destimată binelui, milei, înţelegerii. Te armonizai cu toate acestea şi le primeai cum primeşte pămîntul soarele. Credeai în destinul unei lumi mai bune şi al unui om evoluat... A fost pentru tine o uimire nespusă, iar pentru mine uimirea ta un spectacol dureros. Imitatorii de la noi ai nazismului s-au destrăbă- 1 Contra semidoctei, Caleidoscop, Editura de stat, 1946. * Ziua biruinţii, în Jurnal de dimineaţă, nr. 145, 14 mai 1945. 608 lat în fărădelegi. Suferinţa ta a sporit cînd m-ai văzut prigonit şi subt ameninţarea morţii... Am ars ca un oleu al mîhnirii, M-am încununat cu albe vegheri... Şi totuşi nu mă pot bucura. In această zi a marii eliberări şi a marii reînvieri, privirea mea e înceţoşată de lacrimi... Mi-i sufletul trudit şi nu m-aş mîn-gîia decît dacă aş vedea, în ziua a doua a încetării armelor, luimea marcînd o treaptă în ipenibila noastră ascensiune, aşa cum visai tu.» * La întoarcere, adăpostit pentru o vreme la nişte rude, care îi ipun casa la dispoziţie, Sadoveanu ia parte la adîncile prefaceri prin care trece ţara. Rupînd cu tot ce amintea vechiul 'regim şi vechea rînduială burgheză, dă în folosinţă Facultăţii de agronomie din Iaşi casa şi proprietatea lui de la Copou, rămînînd stăpînitor numai cu numele. La Ciorogîrlia, lîngă Bucureşti — ca şi la Copou pe vremuri — statura-i masivă şi sprîncearaa-i uşor Încruntată înfruntau în fiece zi zorile. Se plimba de-a lungul aleilor de nuci bătrîni, trecea în revistă oştirea caişilor, inspecta albinele, făcea o descindere lia grajduri, şerpuia printre butucii de vie ori se afunda în păduricea de tei şi salcîmi din laturea proprietăţii. — Bang!... suna ca un clopot poarta de fier, dînd înştiinţare că cuconu Mihai a intrat să culeagă grîuşor şi leordă pentru salată. Părea moldovanul de totdeauna, cu-acelaşi glas domol şi acelaşi pas măsurat. Aici, la 20 de kilometri de Bucureşti, în plin Bărăgan, în casa cu un singur etaj — după modelul vechilor conace boiereşti — lucra la fel de bine ca la Oaşa ori la Folticeni. Biroul de stejar luase loc în hall-ul mare şi îngust, chiar în faţa geamurilor dînd spre terasa de la miazăzi. Acolo, culegînd parcă toate razele soarelui, tot susurul perdelei de plopi tremurători oare apărau 39 609 casa de vînturi şi colburi, a pus noul Sadoveanu pe hîrtie speranţa într-o viaţă mai bună şi amărăciunea că drojdia vechii societăţi stăruie cu-atîta îndărătnicie. Cugeta în acelaşi timp că nepoţi de telul lui Mi-hăiţă, care încalecă ipe-un cal de lemn ca să plece în ţara visurilor, poate că vor fi în stare să privească subt alt unghi viaţa şi semenii săi — cînd se vor potoli furtunile şi valurile1. Sunase ceasul ca negurile in care zăceau cufundaţi cei sărmani şi obijduiţi să se risipească însfîrşit. Oricîtă filosofic 2 ar fi găsit în firea-i de moldovan blajin, ca şi acel Beno Flum pierit ca atîţia alţii în urma exceselor fasciste, spiritul de umanitate şi justiţie se ridica în el cu o putere uriaşă, care-1 făcea să ia în mînă arma condeiului punînd-o în slujba păcii. Şi cum să nu-şi iasă din fire cînd, deseinzînd în Iaşi, îndată după 23 August, a găsit pretutindeni ruini şi jale. Iar dintre ruinele vechii cetăţi culturale, atîtea figuri palide ce-1 aţinteau mustrător de dincolo de viaţă şi de lume. Unde-i Muţu Podgoreanu — mic şi sprinten, cu ochi mari scăpărînd de inteligenţă şi bunătate — să-i întîmpine în cîreiumioara-i modestă din strada Lăpuşneanu, urîndu-le bun venit şi, punîndu-le dinainte un ficat de gîscă savuros şi un vin generos (cel mai bun vin din lume!), să le declare cu voie bună : — Va urma! La chemarea lui Mihail Codreanu: — Să vie şi Muţu ! Că şi el face parte din această universitate!... — să se alăture sfaturilor asezonate de sonete şi jocuri de 'artificii — dovedind cu cîte o vorbă de spirit, o glumă ori o părere judicioasă că locul pe care i-1 acorda poetul ieşan în acel cenaclu nocturn era pe drept meritat. «Insă, cum toate poveştile şi snoavele au un sfîr-şit... îndată după războiul în care oamenii forţei s-au ridicat împotriva spiritului, în urma pogromurilor ce 1 Iluzia, Fantazii răsăritene, Editura de stat, 1946. 2 Filosofie, Fantazii răsăritene, Editura de stat, 1946. 610 au dezonorat laşul nostru, şi Muţu Podgoreanu, şi prietinul Beno s-au prăpădit; i-a amestecat viforul cu frunzele anului 1941 şi cu pămîntul acestei sărmane ţări.» Dar nu numai laşul; odată cu el şi alte colţuri de Moldovă au căzut pradă bombardamentelor. Cînd prietini buni din copilărie au venit să-i spuie că Paşcanii a fost ras de pe suprafaţa pămintului, vă închipuiţi ce-a putut simţi cei care-şi lăsase acolo o parte din anii cei mai frumoşi ai tinereţii. Oameni şi case, prietini şi tîrguri, ape şi cîmpii au fost spurcate de duhul răutăţii şi al întunericului. Ah, mult trebuia să treacă, de multe fapte bune era nevoie ca să se poată uita măcar un pic ruşinea şi nemernicia acelui ceas tragic !... Gustînd din mustul dulce şi parfumat de poamă fragă — făcut de el singur într-un teasc mic — ori privind la maşina centrifugă cum stoarce mierea din faguri, cugeta la acea vamă de la Eyub 1, care-şi avea rădăcina în putreziciunea strălucitului Bizanţ de odinioară2; lume de huzur, pe care luptătorii lumii celei noi o răsturnau acum prăvălind-o în valurile Mării Negre. Ascultî-nd trilurile de cristal ale privighetorii, ce tremurau ca nişte clopote în lumina strălucită a lunii mai şi urmărind răsăritul legumelor în straturile din laturea casei, — făcea un bilanţ amănunţit al vechilor rînduieli din ţara noastră, rînduieli în care mutul Iacob Pinkas refuza să mai intre într-un cinematograf ori într-un teatru3. Erau rînduieli vechi dăinuind de secole, în care «cei mari .şi îmbuibaţi aveau toate foloasele; iar prostimea n-avea alt destin decît să muncească şi să plătească. Vorba cîntecului: Am ajuns la zile grele, Dabile şi havalele...» 1 Vama de la Eyub, Fantazii răsăritene, Editura de stat, 1946. 1 Roxelana, Fantazii răsăritene, Editura de stat, 1946. * Mutul, Fantazii răsăritene, Editura de stat, 1946. 39* 611 «Din cronica lui Ion Neculce — apune Sadoveanu — se vede că toţi boierii, şi cei buni şi cei răi, erau încredinţaţi că aşa e cuviincios şi aşa e drept, ca prostimea să ducă greul vieţii. A înţelege altfel raportul dintre stăpîni şi stăpîniţi — era o absurditate.» 1 Fiscalitatea acelor timpuri ajunsese aşa de excesivă, că pînă şi ghicitorile vorbesc de asta*: Ce e greu peste bordei ? — Birurile lui Duca-Vodă. Dar nici cîntecul şi nici ghicitorile nu puteau ajuta pe sărmanii pămînteni, care ajunseseră de beje-neau, trecînd hotarele ţării pe pămînturi străine. Pe de altă parte — spune Sadoveanu — «din paginile cronicarului moldovan se vede şi de cîtă ură, zîzanie, intrigă şi calomnie erau în stare boierii acelor vremuri îndepărtate» 2 — păcate de care se făceau vinovaţi şi mulţi scriitori din a doua jumătate a secolului douăzeci, care răspîn.deau tot .felul de ştiri mincinoase cu privire la vecinii noştri din răsărit, între-ţinînd astfel o animozitate şi o ostilitate ce nu-şi aveau cît de cît rostul. * Inrolîndu-se în rindurile acelor care luptau pentru strîngerea relaţiilor de prietinie dintre Romînia şi Uniunea Sovietică3, Sadoveanu cearcă să puie în adevărata lumină poporul rus, căruia, potrivit legendei slave, Ilia Muromeţ, săvîrşind cea mai înălţătoare dintre toate revoluţiile veacurilor, i-a întocmit o lume nouă. Vă .închipuiţi cu cîtă emoţie s-a urcat în avionul care trebuia să-l ducă spre acele tărîmuri necunos- 1 Prolog, în trecut, în Jurnal de dimineaţă, nr. 157, 28 mai 1945 ; Caleidoscop, Editura de stat, 1946. 2 Dreptatea lui Dimitraşcu-Vodă, Caleidoscop, Editura de stat, 1946. * A.R.L.U.S., Caleidoscop, Editura 'de stat, 1946. cute, unde avea să cunoască Moscovai, Kremlinul şi metroul2, Leningradul, cîmpul de experienţe al lui Ţiţîn3, colhozul de la Tarasovka4; unde avea să ia contact cu unul din fruntaşii literaturii din Uniunea Sovietică, cu marele luptător al condeiului Ilya Eh-renburg, al cărui îndemn la pace 5 răsuna în întreaga lume; călătorie de unde avea să vie cu dorinţa să traducă din Taras Şevcenko6 — poetul Ucrainei — versuri scrise cu o sută de ani în urmă : Stau vişini înfloriţi pîna-n ţîţîna uşii Şi bîzîie iprin vişini cărăbuşii, De la arat ai noştri prind să vină, Trec fetele oîntînd de la grădină. Bunicile le gată-acasă cină.., S-au strîns cu toţii lîngă vatră-afară, A răsărit luceafărul de sară, Copila cea imai mare-ntinde masă, Măicufa-ncepe-a spune ce-i pe-acasă ; Nu-i chip, privighetorile n-o lasă. Pe cei mai mici îi duce mama la culcare Ş-a adormit şi ea-ntr-un cot >de trudă mare. Tăcere; lin cădelniţează florile; — întinde somnul aripi pîndind zorile — Zvonesc doar fetele şi cu privighetorile. (1874, Petersburg, în închisoare) 1 Moscova, în Jurnal de dimineaţă, nr. 191, 9 iulie 1945 (sub titlul: Călătorie la Moscova); Caleidoscop, Editura de stat, 1946. 2 Kremlin şi metrou, în Jurnal de dimineaţă, nr. 194, 13 iulie 1945; Caleidoscop, Editura de stat, 1946. 3 Cîmpul de experienţe al lui Ţiţîn, în Jurnal de dimineaţă, nr. 199, 19 iulie 1945, Caleidoscop, Editura de stat, 1946. 4 Colhozul de la Tarasovka, în Jurnal de dimineaţă, nr. 197, 16 iulie 1945; Caleidoscop, Editura de stat, 1946. 6 îndemnul lui Ilya Ekrenburg, Caleidoscop, Editura de stat, 1946. 8 Despre Taras Şevcenko, Caleidoscop, Editura de stat, 1946. 613 îmi aduc aminte cu cîtă însufleţire povestea despre toate cîte văzuse şi despre cele ce însemnase zilnic într-un carneţel — duhovnicul lui din timpul călătoriei : — Da, închipuiţi-vă ! — ne spunea cu ochii aburiţi de înduioşare, — s-a oprit întreaga circulaţie, ca să treacă copiii!... * Mitrea Cocor2 s-a născut înainte de vreme, în primăvara anului 1948, îndată ce părintele său se mutase în casa din Pitar Moş. Mic şi 'pirpiriu, era o biată schiţişoară de opt pagini, pe care autorul său se pregătea s-o trimeată la Jurnalul de dimineaţă. — Nu se poate!... a protestat 'buna lui prietină Va-leria. Lasă-1 să mai crească, să se facă mare şi abia atunci dă-i drumul în lume să-şi spuie povestea. Aşa n-are să-l ia nimeni în samă. — Ba, eu socotesc că aşa-i stă bine lui Mitrea — s-a împotrivit cu supărare Sadoveanu. Şi chiar mîne îl trimet la gazetă. Dar, bineînţeles că nu l-a trimes. A început a-i face educaţia, după un plan întocmit dinainte. Şi n-a fost deloc uşor. Bietul Mitrea, orfan de la Malu Surpat, habar n-avea ce încercări îl aşteaptă : întăi slugă îa friate-su Ghiţă, pe urmă rob la boierul Trei-Nasuri şi apoi catană sub pumnul plotonierului Cataramă, a trebuit să înveţe abecedarul şi să cunoască pe Florea şi mai tîrziu pe Beriozov, ca să înţeleagă pe ce temelii trebuia să fie clădită o lume nouă. Deşi deosebit de ager la minte, procesul de transformare a lui Mitrea Cocor s-a făcut cu multă caznă. Zile şi zile de-a rîndul a stat Sadoveanu la sfat de taină cu eroul său, trudind cu multă dragoste şi grijă, cum nu făcuse încă cu nici una din cărţile sale. Vezi că şi el avea încă multe de învăţat odată cu elevul său, neştiind încă bine pînă unde poate merge înţelege- 1 Copiii, Caleidoscop, Editura de stat, 1946. 2 Mitrea Cocor, E.P.L.A., 1949. 614 rea unui ţărarj de la Malu Surpat în acest proces de revoluţionare. Punct cu punct, fapt cu fapt, a fost îndelung dezbătut. Unele capitole scrise de două şi trei ori. Intre timp, venind vara cu căldurile ei, Sadoveanu a luat pe Mitrea subsuoară ş-a plecat la Mănăstirea Neamţului. Acolo, instalaţi în casa Mitropoliei de îaşi au început a lupta cu mai multă vigoare pentru a pări peste obstacole şi a ajunge mai iute la biruinţă, realizînd ceea ce de atîta vreme şi autorul Şoimilor visa de-atîţia ani de zile, — ziua în care reforma agrară va fi însfîrşit înfăptuită. Aici, la Neamţ,, sfaturile de taină aveau loc în geam-lîcul privind spre valea largă a Ozanei; în odăiţa tapisată cu fotografii şi covoare; pe drumuşorul ce urcă printre două şiruri de brazi spre Vovidenie; la prins raci sub poală de pădure, la lacul lui Daniil ori la cules de hribi şi gălbiori în poienile de sus dinspre Cerbărie. Se duceau împreună la pescuit pe Nemţişor în jos — cînd nu ajungeau pînă la apa Ozanei. Stăteau la un foc de găteje în marginea pădurii, la căderea inseratului, în vreme ce broaştele din iazuri şi tomniţele le făceau cor; iar licuricii strecurau prin întuneric delicate şi tainice încercări de artificii... — Eu nu ştiu ce se va întîmpla pînă la urmă cu Mitrea al meu! — zicea Sadoveanu dînd din cap cu îndoială. Intre timp, venise vremea să plece Cocor la război. Un timp au sosit cîteva răvaşe de la el; apoi nimic. A urmat deruta, retragerea nemţilor, moartea tragică a lui Cataramă. Mitrea a căzut prizonier... şi într-o bună zi s-a întors la Malu Surpat, să facă dreptate. — Ei, ce spuneţi? Credeţi că-i bine aşa? — a întrebat cu îngrijorare Sadoveanu, isprăvind lectura celui din urmă capitol al romanului. Eram mulţi în jurul lui, in cerdacul lat de mănăstire. S-a făcut întăi tăcere, ca de obicei după lectura măiestrită; apoi, comentariile au început a curge. — Nu, zău ? Socotiţi că-i pot da drumul în lume ? N-are să mă facă de rîs ? 615 Departe de a-1 face de rîs, Mitrea Cocor a făcut o carieră strălucită, fiind tradus în mai bine de douăzeci de limbi ale pămîntului şi obţinînd şi Medalia de Aur a Păcii. Năcăjitul de la Malu Surpat a fost pus apoi şi pe ecran, ca să-l poată vedea cum arată şi lumea de peste hotare. Filmul a fost realizat în studiourile noastre de la Floreasca şi în diferite colţuri ale ţării, în cursul anului 1952. îndată după aceea, povestea lui Cocor a putut fi urmărită şi pe scena Teatrului Municipal, într-o dramatizare făcută de Sonia Filip. ★ De la Mănăstirea Neamţului nu-i departe nici de Nada Florilor 1, nici de Verşenii străbunilor lui. Spre 'apa Moldovei, la prins eleni şi mrene, se ducea de mai multe ori pe vară, de cîte ori se afla lia ctitoria nemţană. Uneori poposea la podul Boroaiei, alteori la cel de la Cristeşti. Arareori trecea mai departe spre Fîntîna Mare ori Baia, unde pescuise şi se scăldase atît de des pe vremea cînd era flăcăiandru şi învăţa la gimnaziul «Alecu Donici». — Hai să mengem la Foltieeni 1... se rugau copiii de el. Pornim dimineaţa şi după amiază sîntem înapoi. Ii privea cu sprinceana uşor încruntată şi nu le da nici un răspuns; dar melancolia din ochii lui atît de albaştri le vorbea îndeajuns ca să nu mai stăruie. Totuşi, într-o sară de august, a spus scurt: — Mîne dimineaţă mă duc la Verşeni. Cine merge ? Ş-am pornit. Aim coborît spre Ozama, am trecut de colbul din Tîrgu Neamţ, am ieşit pe şleah şi-am luat-o la vale pe şoseaua Romanului. Nu tîrzie vreme am cotit la dreapta şi-ndată iam ajuns în satul unde trăise ibunicul Gheonghe rotarul, bunicuţa Anghelină şi unde văzuse lumina zilei miama Profira. Sat ca toate satele de pe valea Moldovei: uliţi pline 1 Nada Florilor, Editura Tineretului, 1951, 616 de copii şi cîni. Garduri de răchită, stoguri d© fîn prin ogrăzi, cîte o fintînă cu cumpănă... Pe locul unde se înălţa cu şaptezeci de ani înainte părul cel stufos, care-i făcea umbră lui «Băieţel», nu mai era nimic: bătătură goală. Casa cea de demult a rotarului celui bătrîn mai dăinuia, scundă şi întunecoasă, lipită cu lut pe jos, cu ferestruici chenăruite albastru şi uşă cu zăvor. Altă casă mai încăpătoare se ridica în faţa ei: locuinţa unui strănepot al mamei Anghelina, pe nume Mihai, ca şi unchiul lui scriitorul. Acel Mihai, băiat înalt şi frumos, cu ochii albaştri sclipind de inteligenţă, ne spunea cu glas blajin, puţintel cîntiat, îndemnîndu-ne stăruitor: — Poftiţi în casa nouă! Iaca, uite şi pe mama Maria. Lelea Maria ne-a ieşit în întîmpinare, mititică şi slabă. Privea la străinii care coborîseră din automobil şi nu se pricepea ce să spuie. — Moş Mihai, mamă... a zis feciorul cel cu ochii albaştri. Nu-1 mai cunoşti ? Nu-1 mai cunoştea. Şi nici el nu mai cunoştea nimic acolo în Verşeni. — Ne-ntoarcem! — a hotărît capul expediţiei, cu sprinceana mai încruntată ca oricînd. Am lăsat în unmă satul cu cîrdurile-i de gîşte, sto-gurile-i de fîn, igardurile-i de răchită, — am ascultat o vreme şuşuitul Moldovei care ne petrecea cu luci-rea-i argintie, am dat în şosea şi ne-am întors. Spre Nada Florilor n-am mai îndrăznit să ne ducem. PROFIRA SADOVEANU CUPR I N S U L 1 "Semnificaţia creaţiei lui Mihail SadGveanu în anii regimului democrat popular.................................. 5 CALEIDOSCOP Lauda cărţii . . ♦ 15 Contra semidocţiei „ 19 A.R.L.U.S. . . . B „ 22 Moscova . « „ . . . s . . v > . 25 Kremlin şi metrou , , ? * 30 Colhozul de la Tarasovka * * .35 Cîmpul de experienţe al lui Ţiţîn . « 40 leningrad . 45 Cojpiii -< v . . * * .60 îndemnul lui Ilya Ehrenburg . 53 Despre Taras Şevcenko . 67 Perspective, în -legătură cu reforma agrară . . 65 Cătră altă viaţă . 69 Prolog, în trecut 74 Dreptatea lui Dumitraşcu-Vodă .... * . 79 Am văzut Iaşii 84 Uniunea sindicatelor de artişti, scriitori şi ziarişti . 88 FANTAZII RĂSĂRITENE Vama de la Eyub . 93 Mutul - . , . , , . .101 619 Pag. Iluzia Filosofie Roxelana 107 112 132 MITREA COCOR Capitolul I Cum a rămas orfan Mitrea Cocor de la Malu Sur.pat 169 Capitolul II Aici cunoaştem pe nenea Ghiţă morarul'177 Capitolul III Cunoaştem şi pe stăpînul bărăganului de la Dropii, boier Cristea Trei-Nasuri ...»184 Capitolul IV Nastasia se arată numai o clipă . .191 — Capitolul V Mila morarilor, ciocoilor şi jandarmilor . 198 Capitolul VI Mila celor ce vieţuiesc în durere , * 205 Capitolul VII O iprietinie şi o dragoste .... 215 Capitolul VIII Mitrea ar fi putut avea un profesor 227 Capitolul IX Urgia războiului în primăvara iubirii . 233 Capitolul X Trenul contingentului umblă şi nu mai ajunge... * . 242 Capitolul XI ...Pînă într-o noapte, cînd Mitrea şî Florea au văzut fulgerele răsăritului............248 Capitolul XII Sfîrşitul multor vieţi şi năcazuri . . 255 Capitolul XIII Mitrea vede, înţelege şi învaţă * . 267 Capitolul XIV Mitrea pătimeşte de boala nerăbdării 278 Capitolul XV Ghiţă morarul are nevoie de sfaturile boierului 284 Capitolul XVI Nastasia face un drum tainic 297 Capitolul XVII Moara chiaburului macină grăunţe, vorbe şi năcazuri...........................310 Capitolul XVIII Meşterul cazangiu Voicu Cerneţ vine cu treburi Ia Mal-u Surpat 321 Capitolul XIX Se naşte un candidat nou -la cetă^ ţenia lumii..................*...................331 Capitolul XX Scrisori şi veşti de la cel de departe. 343 Capitolul XXI Tovarăşul Mitrea face rînduială la Dropii - . . . , ..................- . 351 NADA FLORILOR Capitolul I Mă chiamă în trecut amintirile . * . 369 Capitolul II Uncheşul Haralambie coboară din munţi şi din cîntece bătrîneşti , ...........376 620 Pag. 2 pi t olul III Bunicul meu, rotarul * , 387 'a pito l ul IV Cum am scăpat de la moarte pe Coîtun 396 Capitolul V Povestea lui Moş Pricop Litavoi . * 408 Capitolul VI Raiul de la Nada Florilor . . . .418 Capitolul VII Lelea Ileana îşi aduce aminte de trecut.................................... . . , • 432 Capitolul VIII Năcazurile breslei ..... 445 Capitolul IX In care am însemnat şi povestea lui .Dumitrache Hau »■«.••• 455 Capitolul X Evenimente neaşteptate şi apariţia lui Alecuţ, tinichigiul de la Paşcani 470 Capitolul XI Cum am trimes răvaş uncheşului Haralambie ............................ . , 491 Capitolul XII Tulburări, amărăciuni şi primejdii . . 504 Capitolul XIII Eu dau o teză faimoasă la aritmetică, iar Culai devine campion în lupta liberă . . 517 Capitolul XIV Domnu inginer descopere pe vinovat 529 C a p i t o l u l X V Veşti de la rai . . * .542 Capitolul XVI în care creşte admiraţia mea pentru uncheşul Haralambie şi pentru prietinul Alecuţ . 549 Capitolul XVII Odată cu (aceste «Amintiri», între hîrtiile rămase de la vechiul tovarăş luptător, inginerul Ilie Dumitraş, au fost găsite şi următoarele trei documente : poezia lui Solomon Cornea, o scrisoare de demult de la tatăl său şi celebra teză . « 571 CLONŢ-DE-FIER I De unde a venit profesorul universitar Iova Ileni . 581 II Sfatul lui Iova cu moaşa Maria despre un nepot din Valea Mare .584 III Păţania lui Nică Giudeţ ....... .591 Note 605 sfioo ve/}Mj, o • xv/ /3 (o & w 111I1LK >'l'l'U 'A FĂCUI/TAŢII