MIHAIL SADOVEAN11
OPERE
ACEASTA EDIŢIE APARE SUB SUPRAVEGHEREA AUTORULUI
EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA ŞI ARTA
mroTEri (ifSTrTUTULUi dsjjngyistigă
INVENTAR CÂRTI Hr. 71T
MIHAIL SADOVEANU
OPERE
16
fW*<£	%
Nr______
OSTROVUL LUPILOR * POVEŞTILE DE LA BRADU STRÎMB * ANII DE UCENICIE
EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA SI ARTA
Fotografie din anul 195Ö	!
Xr
* ;
a*-
OSTROVUL
LUPILOR
1941
Kft
i
J'
I
Dobroge, tu eşti ţara «vechimii»...
Dobrogea s-ar putea numi ţara prefacerilor. Oameni şi peisagii s-au schimbat aici din veac în veac.
Notnolurile de primăvară ale Dunării sínt destul de imbielşugate, ca să împingă treptat hotarul Mării mai spre răsărit. Chilia era port maritim în veacul XV, în domnia binecredinciosului Voievod al Moldovei Ştefan. Iar cu şapte sute înainte de Ştefan-Voievod, slavii pă-gîni de la Kiev, adulmecînd căile de comerţ ale împărăţiei bizantine, aşezaseră cetate de scaun şi grădini suspendate la Prislav. Din acele grădini Sviatoslav-Ţar privea marea, bînd vin dulce dintr-o tidvă de prinţ bulgar ferecată cu aur. Acuma Prislavul e mult departe de priveliştea de altădată, pe unul din cele trei braţe ale fluviului.
Deasemeni, de la Babadag pînă la Siuighiol, toate lacurile din laturea ţărmului erau în domnia Pontului Euxin. Acuma pescarii lipoveni prind crap în balta cea mare a Razelmului; în Taşaul, Duingî şi Caranasuf intră la varatic, în apă scăzută, chefalii; iar pe fundul vechi al Mării, la Histria, îşi poartă mocanul oile şi zgîrie ţăranii cu plugul cimitirele trecutului.
7
Cu alte şapte ori opt sute de ani înainte de a se arăta aici pilcurile bărboase ale slavilor, cetăţile grecilor erau înfloritoare. La Histria se dezgroapă terme de mozaic şi inscripţii pe marmură. Gropniţile civilizaţilor colonişti ai Miletului s-au amestecat între gorganele mai vechi ale sciţilor.
In aceste pături suprapuse de oseminte, au aprins focuri de popas şi strămoşii noştri daci, care aduceau oamenilor de la miazăzi lină şi griu. Au aşezat apoi stăpinire romanii. Au risipit după aceea tăciuni şi sînge hoardele Mongoliei, năzuind, din foamete, spre asfinţit. Au pus iar linişte autocratorii de la Bizanţ, pină ce au năboit dintr-o parte tatarii şi dintr-alta turcii.
S-a aşezat ţintirim peste ţintirim şi vatră peste vatră. Cele din urmă valuri omeneşti au lăsat gunoaie de urmaşi ce stau încă în fiinţă, faţă în faţă. Maloruşi şi lipoveni, găgăuzi şi bulgari, turci şi tatari. S-au adaos romînii, care au intrat în toate goliştile ca o apă, co-vîrşind încet-încet trecutul.
Pe lîngă neamurile pe care le-am numărat, se găsesc stropite şi altele.
Am găsit aşezări de nemţi, care-şi beau în tihnă ca-feaua cu lapte, subt acest cer meridional, ascultînd fluieratul scîrţîit al greierului-gras. Sînt cei mai buni şi mai paşnici economi; Domnul Dumnezeu le-a hotă-rît să facă, la timpul lor, cumpănă răutăţii şi silniciei goţilor, străbunii lor, care s-au petrecut şi ei pe aceste meleaguri, cînd le-a sunat ora din veşnicie.
Intr-un sat — Cataloi — al cincilea grup etnic îl alcătuiesc italienii. I-a adus întăi, «din ţara lor cea leşinată», cum spun moldovenii, un moşier de lîngă Iaşi, tatăl poetului Dimitrie Anghel, şi i-a aşezai la Corneşti. Fantazia asta a bătrînului Anghel s-a pro-
8
dus în decada a noua a secolului trecut, în legătură cu o încercare de cultură a orezului in ţara noastră. Prorocirile băştinaşilor bătrîni de la Corneşti, care clătinau cu neîncredere din cap, s-au îndeplinit nu tîrzie-vreine; încercările «boierului» au căzut lîngă ţintirimul maşinăriilor aduse din ţara nemţască; .«ta-licnii» au căutat alt loc mai prielnic şi mai larg şi l-au găsit în Dobrogea.
Aşa vin din stepele de dincolo de Marea fulgii de năgară, plutind pe vînt şi coborînd semincioarele lor in pămint mai prielnic şi mai cald. Aşa îşi caută un punct de sprijin şi propăşire painjenii minusculi atîr-naţi de firele de funigei care se mai chiamă şi matiasa Maicii-Domnului. Aşa au prins rădăcină la margini de stînci, în lumina sporită a luciului mării, migdalii, din seminţe prăpădite de marinarii Arhipelagului. Aşa s-au oploşit în dumbrăvi, la margini de lacuri, pe ro-tunzimile mormintelor scitice, sub flori străine, cicada şi mantis religiosa, insecte mediteranee.
Asemenea loc de trecere din pustie cătră raiul împărăţiei, caravan-serai pentru pribegi, iarmaroc de robi, tarabă de mărfuri furate, nu putea să aibă decît înfăţişarea neliniştii şi a tristeţii. Nimeni nu ştie ce-i aduce ziua de mîni; ziua de mîni e de multe ori ziua morţii. Sărmana ţărînă a miilor de mii de duşmani, împăcaţi şi înfrăţiţi întru acelaşi destin, asupra ei bat vînturi fierbinţi în vremea verii şi crivă-ţuri sălbatice iarna; zarea răsăritului e deobicei înceţoşată; în celelalte părţi ale văzduhului adeseori năluceşte ca o zidărie ce ar da ocol singurătăţilor.
La Caranasuî, nu departe de cetatea îngropată a Histriei, abia apar cele dintăi flori in umezeala pripită a primăverii, şi s-au şi petrecut, arse de secetă.
9
Este acolo un coiţ (ie părnint intre ape, unde se pirâ-lungeşte uscăciunea pină cătră toamnă. Pulberea din zări se întinde şi asupra întregii privelişti, pină ce vin alţi pribegi care n-au încetat a bîntui regiunea dintru începutul vremurilor şi nu vor înceta s-o bîn-tuiască pină la sfîrşitul sfirşiturilor: cocorii. Adaogă şi ei cenuşiul penajului lor la toate — şi cerului şi pămintului; iar tăcerii îi adaogă ţipete tinguitoare cît timp se mută, de la hrana de noapte din porum-bişti, la locurile descoperite unde hălăduiesc ziua. Cît timp răsare şi se urcă soarele deasupra mării, sein-teind în legănarea talazurilor, atita timp zborurile în-vîrtejite şi chemările jalnice nu încetează.
In alte părţi ale continentului, toponimia se moşteneşte de la un neam la altul: in limba nouă, vocabulele vechi sună ciudat şi plăcut. Aici catastrofele periodice au spulberat tot; după furtună colbul s-a aşezat iar, şi veneticul, uitindu-se cu ochi miraţi la pustia din juru-i, a dat nume nouă apelor, cimpiei şi colinelor. Numele de azi, din preajma ruinelor nobile ce se dezgroapă, sînt îndeobşte turceşti şi tătărăşti.
Numirile localităţilor din acest ţinut mai au o particularitate.
Se află undeva o fîntînă cu trepte: Merdevenli-Punar. Punar sau Bunar înseamnă, turceşte şi fătă-răşte, fîntînă. Merdeven lî — cu trepte. E un loc deosebit şi rar, căci apa bună nu se găseşte uşor şi pretutindeni. Zidirea a fost săvîrşită de un om cumsecade, însă pomenirea lui s-a stîns. Totuşi, s-ar fi cuvenit să i se păstreze amintirea. Nu i se mai păstrează nici o amintire: Merdevenlî-Punar, ş-atît.
Nu departe de Caranasuf, lingă movila stricată, locul se chiamă Hakem-Punar. Aici a săpat -un oarecare om cuvios, cu numele Hakem, fîntînă ; dar nu
10
mai stăruieşte din acel monument al dragostii de oameni nimic, absolut nimic, măcar o cărămidă ori o piatră. Totuşi oamenii au să-i mai spuie o vreme Hakem-Punar, pînă ce n-au să-i mai spuie nici într-un fel.
Guiu vi'i de la Constanţa spre Histria, apuci intăi pc un drutn de năsip, urmînd litoralul; după aceea sui pe un podiş, unde hojma bîzîie vîntul în bolîn-dari. După ce mergi şi mergi pe acel podiş, vezi în depărtare o apă lină ş-o linie de tufărişuri. După acea linie de tufărişuri, se înalţă mormanul ruinilor Histriei, ş-apoi se încreţeşte lacul intr-un fel de vînăt tulbure spre Kituc şi spre Marea. Apa cea lină nu-i apă, ci fundul văii, adică fundul mării vechi, care se visează în soarele amiezii ca-n starea ei de demult. In zilele de august priveliştea asta e obişnuită şi fenomenul se chiamă miraj. Dobrogenii au o numire mai frumoasă: «apa morţilor»; iar tufărişurile în şirag sînt cocorii care dormitează în tihna luminii. De o parte şi de alta a şiragului, cîte o strajă prive-ghează, cu gîtul înălţat şi capul neclintit.
înainte de a te coborî spre acea taină în care stă încuiat trecutul, îţi rămîne în stînga drumului o îmbulzeală de moiluzuri, după aceea pietrarii risipite. Moluzurile sînt netrebnice rămăşiţi,’ de care nimeni nu se mai atinge ; apele cerului şi vînturile urmează a le împrăştia şi a le asemăna cu linia uşor ondulată a podişului. Numele aşezării îl poţi intrucîtva presupune după reflecţiile mormăite ale căruţaşului, care face socoteală că au mai rămas lespezi bune de cărat în acel ţintirim. Ar avea nevoie şi el de două lespezi, pentru stîlpii porţii de acasă de la el. Poate-a veni intr-o zi să le ridice. Insă trebuie să se grăbească, deoarece în curînd n-are să mai rămîie nimic. Astfel, mi
11
>1
se dovedea că cimitirul de Ia Cazanchioi, pare-mi-se, nu mai era. Totuşi era, căci, sub numele nedesluşit, continuau să doarmă drept-credincioşii, aşteptînd judeţul de la sfirşitul vremurilor.
Pe un muncel, în stînga drumului care duce de la Caranasuf la Ostrovul Lupilor, mai era un nume, căruia nu-i răspundea nimic: Moara lui Aii. Am aflat că ar fi fost cîndva cocoţată pe acel muncel o moară. Moara a ars-o pojarul şi au spart-o volburile vîntu-lui. Şi nu era a lui Aii. Era a unuia care a omorit pe Aii.
Am să lămuresc îndată treaba asta, care punea in mirare pe orice călător. Intîmplarea mi-a povestit-o prietinul meu Panaite.
Cu toată povestea şi lămurirea, numele locului n-a-vea noimă. îmi închipui chiar că din pricina asta 3 şi dispărut din circulaţie. Astăzi nu mai este despre el nici amintirea amintirii.
In lumina specială a acelor dezolări, filologii nu pot găsi ştiinţii lor decit o întrebuinţare funebră.
Dobroge, tu eşti însăşi «vechimea» ; însă dobrogenii vremelnici, cum poposesc aici, leapădă din vorbirea lor acest cuvînt, precum şi oricare altul în legătură cu cele statornice.
II
Se pare că pe povestitor l-ar fi chemind tdotnnu loniţă».
Fac socoteală pe degete şi văd că se împlinesc la august ce vine douăzeci şi cinci de ani de la intrarea mea pe drumul de care vorbesc, spre Ostrovul Lupilor.
12
i
Aveam tovarăş pe Panaite, prietinul’ meu constării-ţean, vinător cu faimă, dar trăgător mediocru. Meteahna asta şi-o răscumpăra, însă, cu marea-i vrednicie la popasuri intru a organiza toate şi mai ales a pune la cale cele mai sigure izbînzi pe a doua zi.
Ne ducea cu căruţa Neagu Leuşcan, bărbat de încredere al lui Panaite. Era un dobrogean din mocă-nimea de mult coborîtă Ia limanul Mării. De şi avea părul înspicat, se purta încă fudul şi numai cu mustaţă. îmi plăcea mai cu samă încredinţarea pe care o avea că ştie toate. Din pricina asta nu rămînea niciodată lipsit de voie-bună şi scotea oricînd, la nevoie, vorbe potrivite şi istorisiri cu care să ne desfăteze.
Cei doi cai, pe care-i mîna numai cu îndemnuri de glas, erau murgi şi bine rotunziţi, dovadă că recolta de orz a stăpînului lor se bucurase de binecuvîntarea Domnului; iar în cozi şi în coame aveau bătut şi încurcat atîta scai, încît mă minunam în sine-mi; dar tăceam, neştiind bine care-i părerea lui Neagu Leuşcan in privinţa asta. Am bănuit că nu era căruţaş de profesie, ci îşi prindea caii de pe cîmpuri numai ca să facă cheful prietinului meu, cînd îi venea lui dor să iasă în sălbătăcie.
Căruţa pe roate nalte suna in bucşe ca din clopote. La picioare, în coşul umplut cu fîn, aveam tot tacîmul nostru de vînătoare. In chilna de dinapoi, cu o ştiinţă fără cusur, prietinul meu Panaite potrivise pachetele de provizii. Damigeana de vin, destul de preţioasă în' singurătatea in care intram, in acelaşi timp mai şubredă şi mai suspectă decît alte lucruri, era legată cruciş şi priponită de leuci. Am preţuit prevederea prietinului meu Panaite mai ales după ce, părăsind dunga năsipoasă a ţărmului, am intrat în zona dramatică de pe podiş. Eram nevoit să mă sprijin bine
13
în spatar şi uneori să mă apuc cu amîndouă minile de apărătoarea lăturalnică a «ziţului», ca să-mi. feresc limba de muşcături şi tîmpla de ameninţările piezişe ale căpăţînii tovarăşului meu. Acel «ziţ» nemţesc al lui Leuşcan, bine ferecat ca şi întregul vehicul, părea a fi de altminteri singura concesie pe care un dobrogean cuminte putea s-o facă civilizaţiei apusene. Arcurile, la necesitatea cărora eu cugetasem o clipă cu naivitate, ne-ar fi adus primejdie de moarte : am fi fost pe ele ca într-o luntre pe talazuri prăvălatice.
In răstimpurile cînd drumul se alina, aveam înainte zarea tulbure a nordului; în stînga, lumina asfinţitului pe mirişti calcinate; în dreapta, departe încă, licărirea de plumb topit a lacului Sinoe.
Intr-o toană, cînd damigeana şi trupurile noastre nu mai erau ameninţate, prietinul meu Panaite do-bîndi glas, înălţînd un braţ însfîrşit liber spre văzduhul de deasupra lacului şi mării. Acolo, în creştetul bolţii, se roteau ca într-un vîrtej domol nenumăraţi fulgi albi.
—	îşi învaţă babiţele puii la zbor, zise el.
M-am mirat:
—	Cum ? punctele acelea de nea care se ţes delicat în azur să fie nişte oribile dihănii guşate ?
—	întocmai, mă încredinţa prietinul meu Panaite, Mai bine le-aş avea în ţelul puştii, într-un ghiol ferit şi aşa fel aşezat îneît să mă pot apropia de ele. In înălţimea unde plutesc acuma, par nişte înşelări nevinovate, pe cînd, in cotloanele bălţilor, fiecare fulg pe care îl admirăm acuma devine o înfăţişare a foamei neistovite.
Pe capra sa, Leuşcan aproba din cap, fără să înţeleagă bine proza înflorită a lui Panaite. E bine să se ştie că prietinul meu Panaite nu era numai vînător
14
faimos, ci şi avocat cu bun renume. In calitatea din urmă, după ani de practică, vorbirea lui dobîndise o retorică specială. Totuşi Neagu Leuşcan n-avea nevoie de tălmăcire, căci şi el avea aceeaşi părere despre pelicani, exprimată însă mai simplu.
—	Dă-i dracului... interveni el, că nu-s buni de nimica ; numai pagubă fac.
Ştiam şi eu, de la autorii savanţi pe care-i consultasem, că un pelican consumă treizeci şi cinci de kilograme de peşte, zilnic. Am intervenit, dăruind tovarăşilor mei informaţia asta şi urrnînd a privi cerul, unde soarele descoperea uneori, în acel vifor sprinten, luciri rozalbe.
—	Cît ai spus ? treizeci şi cinci ? Nu se poate ! mi-a răspuns prietinul meu. Cine a cîntărit şi unde poate intra atîta peşte ?
—	Intră ca în sac! l-a încredinţat mocanul; să ştiţi dumneavoastră că intră şi mai mu'lt. Dacă ar fi după pescari, apoi ei le-ar stîrpi sămînţa. Dar eu zic ca Hogea : că are şi babiţa rostul ei, fiind alcătuire a lui Dumnezeu.
—	Ce rost ? Dacă are şi asta rost, atunci primesc să fiu mitropolit.
—	Nu te prinde, domnule Panaite, clătină din cap căruţaşul. Hogea zice că dacă n-ar fi babiţa, apei s-ar umplea peste samă ghiolurile de peşte. încă îi mai dau ajutor ştiuca şi somnul.
—	Ei, şi ce dacă s-ar umplea ghiolurile de peşte? L-am cumpăra mai ieftin.
—	Nu ştiu; poate n-ar fi bine. Ca şi cum s-ar înmulţi peste măsură oamenii. De aceea binevoieşte a ne da Dumnezeu nouă molime şi războaie. Asta o spune tot Hogea. Are dreptate.
15
Am oprit discuţia asta fără rost la vreme potrivită, tocmai cînd prietinul meu Panaite pregătea o argumentaţie iscusită. Pofteam să ştiu cine-i acel Hoge pe care-1 pomenea Leuşcan.
—	Fie-vă milă de mine şi spuneţi-mi de care Hoge e vorba ?
—	De Nastratin Hogea al nostru, mi-a întors cu-
vint căruţaşul.	.!
—	E vorba, interveni Panaite, de Mehmet Caimacam, la care ne ducem să găzduim în sara asta. E turcul de care ţi-am vorbit, om cumsecade şi mai ales om deosebit de turma rurală. Dacă n-ar fi un simplu turc dobrogean, care în chip stupid s-a lăsat osindit pe nedrept, aş putea adăogi că e o personalitate, în înţelesul pe care-1 dăm noi acestui cuvînt. I-am fost avocat.
—	Nu înţeleg nimica.
—	Ai să înţelegi cînd voi avea răgaz să-ţi spun şi istoria asta. E o adevărată Halima. Fiind complicată şi destul de lungă, ne-ar trebui un popas pe-o zi de ploaie, la una din cîşlele din pustia asta în care intrăm. Tot mă ţin de el să-i revizuiesc procesul. — Mehmet, îi zic, ai de -unde cheltui, slavă Domnului, . j eşti cel mai chiabur econom de oi de la Caranasuf.
—	Mulţămesc lui Alah, dom Panaite, îmi răspunde, am cu ce, dar nu vreau revizuire. — Ai putea, Mehmet, zic, să-mi spui pentru care motiv nu vrei ? — Pot, dom Panaite, îmi răspunde. Dacă revizuim, oare îmi vin în,apoi anii pe care i-am prăpădit ? şi se face lumea mai bună ? şi judecătorii n-au să mai greşască ?
Nu, dom Panaite, dacă revizuim, nu se întîmplă decît atîta, că Mehmet Caimacam rămîne cu mai puţine parale la chimir. Adică tot turcu plăteşte, pentru că n-a
16
fost vinovat. — După asemenea vorbe poţi înţelege de ce i-au pus oamenii porecla pe care ai auzit-o.
Neagu Leuşcan ascultase cu luare-aminte.
—	Hm ! clăti el din cap ; turcu nu vrea să mai dea altă dajdie. Nu face rău şi are dreptate. Dar noi l-am botezat Nastratin mai cu samă pentru pildele pe care le spune la moscheea lor. II ascultă tatarii mai dihai decît pe hogea cel adevărat. Las’ că acela e bătrîn şi surd şi abia se tîriie de colo-colo. Aşa că slujitorilor lui cît şi gospodarilor tătari de la Caranasuf mai ales Mehmet le dă poveţe, după legea lor păgînească. Da-i bună şi legea lor, că-i învaţă să nu facă rău.
Prietinul meu Panaite a făcut un gest larg, ca şi cum ar fi pus concluzii:
—	Poftim ! iată cu cine ai de-a face.
—	Insă, urmă Neagu Leuşcan, noi porecla nu i-o spunem în faţă, că nu-i place. Ştiţi domniile voastre că turcu nu-i ca romînu. El nu rîde, nu bea, nu joacă, nu se luminează la o petrecere. Acesta ascultă şăgile noastre şi nu i se clinteşte un fir din barbă. II aud mormăind, îl văd rînjind, — dar de rîs nu s-a pomenit să ridă. Stă şi se gindeşte, stă şi se gîndeşte, şi, din cînd in cînd, scoate cîte-o vorbă. Adevărat că vorba pe care o scoate e bună. Domnule Panaite şi domnule Ioniţă, eu socot că Mehmet acesta Caimacam va fi fost în tinereţa lui la învăţătură. înţelege tot ce-i scris în cartea lor.
—	Ai cunoscut bine, Neagule; pe cînd era copil, a învăţat într-o şcoală de hogi.
—	Atuncea, domnule Ioniţă şi domnule Panaite, Nastratin al nostru e filosof sadea. De aceea — sfîrşi căruţaşul zîmbind pieziş — nu vrea să-şi revizuiască procesul.
2
17
Schimburile acestea de cuvinte le-am avut cit au umblat caii in pas prin viroagele platoului. Ne împresura de pretutindeni singurătate posomorită. Nu se zărea ţipenie de om cit bătea ochiul. Cind am dat să coborîm spre fundul vechi de mare şi spre ghiolul de la Duingi, au început a se stîrni şi a se învălui în zbor cocorii. Dincolo de balta Duingi, se prevedea satul prin pulberi. Tot înainte, pe o înălţime, Caranastif. Rari fiinţi omeneşti se arătau prin pîcla aceea de stepă : păreau depărtate in oglinda tulbure a unui vis. O clipă a năzărit apa morţilor spre mormîntul vechii Histrii. Peste cuibarul de foc care ardea în Sinoe, treceau în zboruri grăbite convoiuri de raţe sălbatice. Mai în fund, un şirag de lebede plutind lin.
La Caranasuf, Panaite a oprit în faţa primăriei; avea nevoie de părintele Ilarie, ca să-i ceară nişte lămuriri pentru un proces al cuvioşiei sale. Vătăjelul a ieşit şovăind dintr-un cotlon al somnului şi ne-a privit ca de departe. Ce este ? — părintele Ilarie nu-i; — părintele Ilarie e dus la Constanţa. — De ce-i dus la Constanţa ? — E dus la Constanţa pentru că are treabă la Constanţa. — Primar nu-i, notar nu-i, altcineva nu-i; — unul e la porumb, altul la moară, altul după nişte cai rătăciţi. Tatarii prin bordeie ca nişte soboli. Nu-i nimeni. Iar dacă vrea cineva să cunoască ce treabă are părintele Ilarie la Constanţa, apoi să afle că părintele Ilarie s-a dus la un avocat: unul Panaite Cîmpanu.
Prietinul meu Panaite a rîs :
—	Aşa ? atunci află, şefule, că eu sint acel Panaite Cîmpanu.
—	Să fii dumneata sănătos, dar eu nu te cred. Noi sîntem aici şi acel avocat e la Constanţa, şi s-a dus să stea cu el de vorbă părintele. Dacă nu mă credeţi pe
18
mine, puteţi întreba şi pe doamna preoteasă. Dar nici dumneaei nu-i acasă. E dusă cu docăraşul la Casap-chioi, la o soră. Părintele a luat trăsura cea mărişoară, cu doi cai, iar dumneaei s-a dus cu docăraşul. De mirare lucru.
—	Ce-i de mirare ?
—	Că te chiamă şi pe dumneata tot Cîmpanu şi tot Panaite. Să fii frate cu avocatul nu se poate, că-i tot acelaşi nume de botez. Să fii altul, nu te-ar chema Cîmpanu. Dumneata ai să faci cu mine încă o şagă ş-ai să mă cinsteşti c-o ţuică.
Omul ne-a privit bucuros cînd şi-a primit bacşişul şi a clipit cu veselă înţelegere dintr-un ochi. Ii plăceau oameni ca noi, care încurcă lucrurile cu vorbe de petrecere.
După ce-am plecat, Neagu Leuşcan a suspinat cu năduf.
—	Oî-oî! — a îngînat el; — Domnul Dumnezeu a umplut lumea cu ce-a putut. Acesta-i unu Arvinte, un pripăşit de prin lume. Nu ştie nimica, nu înţelege nimica, şi-i slujitorul statului. Despre el a spus Caimacam al nostru că, într-o lume de griji, numai nebunului nu-i pasă, căci socoate să facă bun negoţ cu peştele din marea. Din pricina lui Arvinte, prostia-i ieftină în sat la Caranasuf.
—	Are haz Nastratin, am zîrnbit eu ; insă nu pot spune că nu mi-a plăcut şi neorînduiala în care-şi ţine Arvinte părul, parcă ar ieşi dintr-o spaimă ; dease-rneni îmi place şi cum şi-a zugrăvit nasul cu roş...
Leuşcan a lunecat spre mine o privire, din care am înţeles că stima pe care o acorda facultăţilor mele nu era prea sus. îndată a strunit caii şi i-a îndemnat, fără să-i atingă cu iuşca. Prietinul meu Panaite m-a lovit uşurel cu cotul, sfătuindu-mă, în cea mai civilizată
2*
19
limbii occidentală, síi íiii otn serios... Leiişcan á ÎuşiÎ uşor şi a rămas ginditor pînă la Moara lui Aii. Mai stăruia din ea un schelet ars, pe zarea dealului. Chemase atîţia ani vîntul cu braţele-i în cruce şi măcinase grîu şi porumb pentru satele din preajmă ; acuma şuiera adierea serii in inima-i pustie.
Tovarăşul şi prietinul meu Panaite mi-a atras atenţia asupra felului cum trebuia să se pronunţe numele demult-răposatului bandit dobrogean Deli-Ali.
—	Trebuie să lungeşti silaba penultimă şi să pui accent scurt pe ultima, aşa ca să iasă sunetele puţintel cîntate: Deeli-Aali. Acest Deli-Ali a fost multă vreme spaima şleahurilor de la Niculiţel şi Babadag, pînă încoace spre Razelm şi Sinoe. Am să-ţi spun eu şi istoria asta odată cu cealaltă, pe care ţi-am făgăduit-o ; amîndouă sînt legate; şi ai să te miri că într-o pustie ca asta se pot petrece asemenea fapte.
—	Bine, s-aşteptăm acea zi de ploaie, am oftat eu. Pînă atuncea, ca un meşter ce eşti, te rog să bine-voieşti a-mi spune ce facem pe ziua de mîne.
—	E-he! s-a amestecat Neagu Leuşcan, mîne, cel care-i bun ţintaş puşcă numaidecît dropioiul.
Am înţeles din aceste vorbe ascunse că, după părerea lui, pe care-o ţinea numai pentru sine, cel care-i bun ţintaş nu eram eu.
După ce a îndemnat iar caii, a mai întors o dată capul spre ruina morii de vint, hotărît să aşeze şi eî adaosul lui în istoria asta.
—	Deeli, a zis el, intonînd întocmai ca Panaite, însemnează, în limba lor, nebun. S-a aflat la proces că acest Aii Hoţ Nebunul ar fi fost un nepot de vară al nevestii lui Caimacam, şi că Mehmet Hogea, ca un filosof ce se află, ţinîndu-1 de rău şi mustrîndu-1 la vreme pentru răutăţile lui, i-a prorocit care era să-i fie
20
sfirşitul: «Tu n-ai să mori de ştreang, bre Aii, i-a zis el, decît dacă-i scris în catastif, la Alah în cer, ca să mori de glonte». Precum s-a şi văzut. Iar acel glonte a fost de argint.
•— Aşa ? m-am prefăcut eu mirat, adicătelea pe ucigaş l-a plătit stăpinirea ?
Leuşcan m-a privit iar pieziş; dar după o clipă s-a luminat.
—	Poate să fie şi aşa, s-a împăcat el.
III
Povestitorul ajunge la o aşezare de păstori, în pustie, şi nu-i zice nici «doninu PGnaite
Pe cînd înaintam astfel spre otacul nostru de sară, pălăvrăgind vrute şi nevrute, se juca între mine, căruţaş şi prietinul meu Panaite o comedioară de oarecare haz.
De cîte ori Neagu Leuşcan, care mă vedea pentru întăia oară în viaţa lui, îmi spunea pe nume: «domnule Ioniţă», prietinul meu avocatul constănţean îmi adresa un zîmbet de înţelegere amuzată, căci numele meu nu era acesta, şi nu ştiu de unde şi cum îl scosese Leuşcan. Avea el pesemne o încredinţare a lui că nu mă poate chema altfel. Mă asociam şi eu la veselia subţire a lui Panaite, insă «tot hazu îşi are şi necazu», cum ar fi zis filosoful de care vorbisem în ziua aceea. Trufia mea de om pe care îl chiamă cu totul altfel decit «domnu Ioniţă» mă împungea să dau uneori replici îndoielnice automedonului nostru, ceea ce îl îndemna pe el să aibă acele căutături piezişe pe care i le observasem şi reflexii in peiio pe care i le bănuiam.
21
—	Ehei, domnule Ioniţă, să aibă alţii atitea puşti...
Cugetarea aceasta, exprimată cu nevinovăţie prefăcută, mi-a îndreptat-o Leuşcan atunci cînd cel dintăi iepure a izbucnit dintr-un tufăriş de boz din marginea drumului ş-a apucat-o pe un imaş gol iără de sfirşit., tot cătră apus. S-a dus în copce pînă ce a devenit cu totul mărunt şi-i păreau urechile mai mari decît el; pe urmă dintrodată l-a înghiţit depărtarea.
Pustii locuri, de vreme ce un iepure a putut să-şi iacă tihna în covrul lui, nesupărat pînă la acea oră a după-amiezii.
Făceam observaţia aceasta, pe care a prins-o nutnai-decît căruţaşul.
—	D-apoi cine umblă prin asemenea sărăcii fără stăpîn... a zis el. De-acuma pînă la cîşlele lui Nastra-tin al nostru nu se găseşte fir de umbră nici pentru om, nici pentru dobitoc. Avem o întinsoare de două ceasuri pînă acolo. Ş-apoi găsim perdele.de stuf pe care le-au alcătuit ciobani de-ai noştri şi fintîni în preajma unor bălţi. Iaca, înspre acea aşezare omenească se duc aceşti vultani hoitari pe care-i văd în înălţime.
Pluteau într-adevăr trei vulturi cu aripile larg deschise pe vîntul de sub nouri.
—	Iar dropiile — se întoarse Panaite la subiectul nostru şi la puştile mele — caută tocmai asemenea goluri...
—	Fiind pasere de pustie... complectă Leuşcan.
Cele «atîtea puşti», pe care le tălmăceam eu prietinului meu Panaite înainte de saltul iepurelui, nu erau decît trei. Două erau arme pentru halice. A treia, şi mai cu samă despre aceea se interesa avocatul, era o carabină uşoară cu lunetă, pe care aveam intenţia s-o încerc, împotriva dropiilor, de la depărtare.
22
Contemporanii cărţii iui Odobescu Pseudokynegeti-cos nu-şi puneau faţă de acest măreţ vînat problema loviturii de armă, cît problema apropierii. Intr-o întindere dreaptă şi goală, orice arătare neobişnuită dă spaimă acestor paseri sfioase. Ciobanul cu oile, asinul cu tărhatu'l, cîteva vite costelive, rareori căruţa cu cai a unui mocan sînt singurele elemente ale priveliştii lor, atîta timp cît îşi clocesc ouăle şi-şi călăuzesc puii. Aşa încît silueta cu totul străină a vînătorului le ţine atente şi gata să se retragă în singurătăţi mai afunde. Deci vînătorul viclean se asociază cu turma de oi sau cu animalele slobode, oare înaintează do-moi în păşunea lor, şi se apropie. Dar cîtă strădanie trebuie pentru asta şi de cîte ori aceste strădanii ră-tnîn înşelate! De aceea vînătorul care se întoarce la popas ducînd în spate o dihanie de cincisprezece kilograme e sărbătorit ca pentru o ispravă eroică.
In ce mă priveşte, îi explicam eu prietinului meu Panaite, sînt partizanul loviturii cu glonte de la distanţă. Pînă la o limită, mă pot apropia cu căruţa. Pe urmă nu-mi rămîne decît să cercetez cu binoclul, ca să deosebesc dropioiul. Lovitura are importanţă mai mică.
Leuşcan a avut un oftat mîhnit, adresîndu-şi fără îndoială în sine o anumită vorbire mută. El era de părerea vînătorilor vechi. De aceeaşi părere era de altminteri şi avocatul, care nu se bizuia decît pe apropiere şi pe puşca lui cu cocoaşe. Era o puşcă pe care o păstrase din tinereţă şi căreia el îi spunea «baba».
—	Cîte isprăvi am făcut eu cu baba mea la dropii, mi-ar trebui zile şi nopţi să ţi le istorisesc.
Căruţaşul interveni, entuziasmat:
—	Iţi aduci aminte, domnule Panaite, de dropioiul acela de la movilele de sub Caranasuf! L-am pîndit şi
23
l-am aşteptat jumătate de zi. Erau să mi se bolnăvească de sete caii.
— Clţi alţii! suspină melancolic prietinul meu Panaite.
Cum e obiceiul vînătoresc, această amintire numai-decit ar fi urmat să deştepte altele. Panaite era vînător cu faimă, dar în acelaşi timp era şi un om foarte onest. Rămase deci la suspinul lui, lăsind fantaziei mele libertatea de a-i atribui mari şi repetate isprăvi.
Deci înţelegeam, aşa cum înţeleg bărbaţii din breasla noastră, că expediţiile lui cele multe la dropii se fixau într-o singură izbîndă. Ca să-i asigur deplin superioritatea lui asupra mea, i-am mărturisit că eu încă nu m-am învrednicit a dobîndi asemenea trofeu. Prietinul meu Panaite m-a privit cu recunoştinţă. Neagu Leuş-can s-a crezut obligat să-mi dea, cu tot respectul, un sfat:
—	Eu zic aşa, domnule Ioniţă, să faci şi dumneata aşa cum fac toţi vinătorii noştri.
înţelegeam şi asta : că toţi vinătorii săi se rezumau în prietinul meu Panaite.
—	Vra să zică, reveni constănţeanul, dumneata vrei să tragi în pasere ou glonte şi încă şi în depărtare ?
—	Luneta îmi apropie vînatul, am încercat eu să-i lămuresc.
—	Nde... făcu el sceptic.
La afirmaţia că luneta armei, pe care o aveam într-o tăşcuţă şi se vedea a nu fi decît un fleac nemţesc, ar putea săvîrşi asemenea ispravă, adică «să apropie» vînatul, Leuşcan şi-a lunecat în laturi privirea lui furişă, mai semnificativ decît oricind.
Am încercat a da oarecare explicaţii asupra sticlelor optice. Era vreme pierdută zadarnic. Deci m-am veselit şi eu, adăogind că, la urma urmei, am destulă petre-
24
cere şi destulă răsplată a ostenelilor mele văzînd dropiile de departe şi asistînd la apropierile dibace, întîrziiat şerpuite ale prietinului meu Panaite, cu «baba» lui.
Atuncea, satisfăcut însfîrşit, căruţaşul nostru a ridicat codiriştea biciuştei, indreptînd-o înainte în fundul zării şi arătîndu-ne un cîrd de opt ori zece dropii care zburau în curmeziş, spre soare, schimbîndu-şi locul asupra nopţii.
—	Nu mai avem mult pină la aşezarea lui Mehmet, a adaos el.
Nu mai aveam mult nici pină la scufundarea soarelui în nişte nouri stratificaţi pe orizontul apusului. Lumina fulgerată asupra lor îi tivea cu o dungă de pojar, ceea ce, după cunoştinţile căruţaşului, era un semn pentru vremea de a doua zi.
—	La noapte poate să pornească vînt, ne-a încredinţat el; iar vîntul poate-a aduce ploaie. Avem nevoie de ploaie, a continuat el, întoreîndu-se jumătate spre noi.
Ca vînător, de şi mai puţin vechi ca prietinul meu Panaite, ştiam de mult că nevoia şi dorinţa determina de cele mai dese ori prognosticurile păstorilor şi plugarilor asupra vremii. Deasemenea ştiam că un vînător trebuia să vadă neapărat în semnele acelui apus, dimpotrivă, o vreme foarte prielnică expediţiilor cinegetice.
Intr-adevăr, Panaite şi-a amestecat şi el adaosul lui:
—	Ba eu cred că o s-avem vreme frumoasă.
Ne-am isprăvit drumul in aceeaşi dezolare de bărăgan şi am ajuns după asfinţitul soarelui la stînile turcului. După cît mi se explica, Mehmet Caimacam avea mai multe aşezări în regiunea aceea. Una, pentru vremea iernii, se afla în baltă, la Ostrovul Lupilor.
25
Alta era mai încoace de Ostrov, subt un deai şi nu departe de un tău, ce părea fără scurgere.
Am văzut şandramale şi ţarcuri de stuf in coasta dealului. Dinaintea unei colibe ardea un foc de trestie cu pălălăi lungi: acolo era sălaşul baciului. La ţarcul larg, mînzărarii aduceau mînzările, ca să le vîre la strungi, pentru mulsoare. Bărbaţi puternici, cu sarici şi cuşme mari, slobozeau îndemnuri de glas şi fîşcîi-turi. Din colb şi fum s-au repezit asupra căruţei noastre zăvozi, cu ragilă la gat. Flăcăuaşi de la strungă au ieşit alergînd, ameninţînd cînii cu sudălmi ş-apoi îmblinzindu-i.
In urma flăcăuaşilor s-a arătat ş-un bătrîn cu înfăţişare străină, purtînd turban alb şi halat mohorît. A dat un răcnet şi dulăii s-au tupilat la pămînt, cu boturile pe labe.
Căruţaşul nostru a zis :
—	Acesta-i Gulfi Tatarul, credinciosul lui Caimacam.
Omul s-a apropiat de noi şi ne-a salutat c-o temene, însoţită de vorbe turceşti. Apoi ne-a privit, rinjind cu prietinie.
Ne-am coborit din căruţă.
—	Domnu Panaite de la Kiustenge — s-a bucurat bătrînul Gulfi. — Cu oaspe nou ? s-a ploconit el spre mine. Salam-aleicum !
—	Aleicum-satam! i-am răspuns eu cu gravitate.
Gulfi mi-a făcut a doua închinăciune. I-am întins
mîna. înainte de a răspunde la politeţa mea, bătrînul s-a grăbit »să-şi şteargă degetele-i negre de turul şalvarilor.
—	Acasă e prietinul meu Mehmet ? a întrebat avocatul, după ce a îndeplinit şi el ritualul stringerii de mînă.
26
Gulfi a săltat în sus fruntea:
—	Ne! Mehmet nu-i aici. Astăzi e vineri. In asemenea zi Mehmet e în sat, la moschee.
—	Insă am primit răspuns că ne aşteaptă.
—	Aştept eu în locul lui, a rînjit Tatarul. Vă roagă, dacă sosiţi înaintea lui, să-l iertaţi. Cred că descalecă şi el cît de degrabă, înainte de a asfinţi luceafărul de sară.
Bătrînul ne-a ajutat să ne coborîin boclucurile din căruţa mocanului şi, cu ajutorul flăcăuaşilor, ni le-a îndrumat spre coliba stăpînului, lîngă coliba şi gospodăria baciului.
Credinciosul lui Caimacam a făcut un gest de poftire:
—	Ca la dumneavoastră acasă...
Era cam strimt, mirosea a brinză afumată. încă-,-perea era împodobită cu poclăzi mocăneşti, însă avea şi o vetriţă pentru cafea neagră. Deasupra vetriţei se încrucişau o şuşanea şi o sabie încovoiată, înflorite cu argint, după moda armurierilor de la Damasc. Sabie şi şuşanea, vechi şi in neputinţă de a mai sluji, mi se înfăţişau nepotrivite cu poclăzile, mai degrabă era în rostul ei o carabină scurtă cu repetiţie, răzimată de părete şi la îndămînă, în apropierea vetrei — cu toate că şi aceasta se desfăcea cu totul de tabloul acelui interior simplu şi arhaic.
—	Dacă nu doriţi să aşteptaţi pe Mehmet, vă putem pregăti mincarea, ne ispiti Gulii bătrînul; Dănilă baciul nostru ştie să facă bun balmuş.
—	Bun într-adevăr, a încuviinţat avocatul, dar noi poftim s-aşteptăm pe Mehmet Caimacam.
—	Voia dumneavoastră e la noi poruncă, s-a închinat Tatarul. Pînă ce vine stăpînul, poate aveţi plăcere să vă răcoriţi cu cîte-o cupă de jintiţă înăcrită. Are
Dănilă baciul tigve de jintiţă pe care le ţine la răcoare în fundul hrubei, sub deal.
—	Acolo-i bine de dus damigeana noastră de vin, îşi aduse aminte prietinul meu.
—	De aceea am eu singur grijă ; pînă mîne pe vremea asta capătă răceala pămîntului. Iar aouma, dacă pînă ce vine Mehmet vi-i cumva urît, poitim la iocul lui Dănilă baciul, ca s-auziţi ielurite vorbe despre unele şi despre altele. Numai puţintel să mai îngăduiţi pînă se isprăveşte mulsoarea şi se pun în rîn-duială toate, ca să fie mulţămit Mehmet cînd va veni.
După ce s-a retras Gulii Tătarul, m-am întors cătră prietinul meu Panaite şi i-am arătat mirarea mea că un străin, dintr-o naţie care trece drept sălbatică şi refractară, se poate exprima aşa de corect şi curgător romîneşte.
Aveam dreptate să mă mir — m-a lămurit prietinul meu Panaite, — însă mirarea mea are să se împuţineze, fără îndoială, cînd voi afla că Gulii, ca şi stăpînul său, şi-a dus viaţa şi şi-a făcut afacerile numai cu mocanii. îndeletnicirea lor cu oile a început din tinereţă şi nu s-au despărţit nici unul de altul, nici de oi, nici de ciobanii ardeleni decît un răstimp, cînd Mehmet Caimacam a avut cel mai mare năcaz şi cel mai mare val din viaţa lui.
Ne-am desfăcut armele, ne-am rlnduit merindele ; ain pus deoparte două ocă de halva pe care le aduceam în dar turcului, şi s-a făcut sară. Larma a contenit, pulberile s-au potolit. Am auzit un glas gros lîngă focul de-afară ş-am înţeles că s-a apropiat în preajma noastră baciul Dănilă. Aveam şi pentru el cîteva pachete de tutun tare, cu care să-şi îndoape luleaua cînd stătea la taifas.
28
Âm ieşit din coliba stăpînului şi am iăcut cunoştinţa cu,baciul, întrebuinţînd foarte puţine vorbe şi forme. Cum a primit de la mine tutunul, ne-am găsit prietini. Pentru ca toate înttmplările să-şi păstreze logica ciudată, bătrînul, odată cu darul pe care i-1 făceam, a acceptat că-1 cunoşteam şi mă cunoaşte, deci s-a crezut obligat să-şi aducă aminte de nişte isprăvi de altădată ale mele în aceleaşi locuri. Asta l-a făcut să scoată din amintirile lui tulburi un nume; am devenit deci pentru el «domnu Panaite» ; pe cînd tovarăşul meu rămînea domnu avocat Gîmpanu. Bucurîndu-mă împreună cu prietinul meu de acest spor ce se adăogea, pe lîngă «domnu Ioniţă», titlurilor mele, l-am privit pe moş Dănilă cu cîtă bucurie şi în acelaşi timp cu cît tact îşi îndoapă cu tutun proaspăt luleaua de lut cu căpăcel de alamă.
Moş Dănilă era un om cît trei: nalt şi lat în spete şi cu foalele revărsate, pe care abia le stăpînea chimirul lat de piele. In acel chimir, «care ţinea minte foarte de demult», se aflau tainic ascunse sau aninate la vedere o mulţime de unelte ale vieţii păstoreşti, moştenite de la strămoşi care le-au născocit cu multe mii de ani în urmă. Cămaşa curată ca helgea îi era suflecată la minici şi desfăcută larg la piept. Pletele, tuşinate pe frunte şi la ceafă, îi erau unse cu unt. Se purta bărbierit din proaspăt ca un june amorezat, şi mustaţa îi părea ca de omăt pe obrazul rumenit. Era un baci în putere şi bine hrănit, ca toţi bacii. Nici nu se cuvenea să-i treacă în darn prin mînă atîta dulceaţă a turmelor, fără să nu rămîie ceva şi în fiinţa lui.
Cum şi-a isprăvit de dichisit pipa, a ridicat asupra noastră ochii streşiniţi de sprîncene sure şi ne-a văzut singuri. Atuncea a strigat cu glasu-i cumplit:
29
—	Măi feciori, daţi-vă încoace şi creşteţi focul. Să vie la domni şi tatarii.
Au venit cîţiva feciori care n-aveau treabă in acel ceas. Erau toţi croiţi pe calup mare şi purtau cămăşi grase, spălate în zer.
—	Adame, a poruncit Dănilă baciul, tu du-te şi adă o tigvă din fundul hrubei, ca să se răcorească oaspeţii noştri.
Am mulţămit baciului pentru bunăvoinţa lui şi ne-ani aşezat în preajma focului, pe bolovani. Erau pietre cioplite, rupte de la vreo clădire cine ştie cit de veche, îngropată de troienele anilor. Am pipăit şi-o frîntură de inscripţie şi m-am aşezat mai bine. M-atn aşezat foindu-mă şi căutînd poziţia cea mai potrivită, aşa cum am observat că face Dănilă baciul.
S-a înfăţişat şi bătrînul Gulfi, cu rînjetul lui pri-etinesc. Al doilea tatar sămăna la îmbrăcăminte cu Gulfi, însă era mai puţin vîrstnic, cu barba ţăpoasă şi încărunţită numai. Am înţeles că-1 chiamă Şaban, şi la cele dintăi schimburi de vorbe s-a dovedit că vorbeşte stricat limba oierilor mocani.
Ne-am răcorit cu jintiţă înăcrită.
—	Bună, domnule Panaite ? m-a întrebat pe mine moş Dănilă.
—	Bună, i-a răspuns prietinul meu constănţean.
Eu i-am făcut semn cu capul că-mi place şi el a fost mai mulţămit de semnul meu decît de vorba avocatului. Căci avocatul era avocatul, iar eu eram «domnu Panaite», care i-am adus tutunul.
în şovăirile începutului, am căutat să statornicesc un subiect potrivit şi am întrebat, cu dibăcie:
—	Moş Dănilă, ce-i cu lupii ?
—	Aha! cu lupii din Ostrov ? s-a veselit baciul. Pare-mi-se că mai ales pe aceia i-ai ştiut dumneata,
30
domnule Panaite... Apoi dintr-înşii, încă de-acu doi ani, n-a mai rămas decît numele. Atita i-am hăituit, încît de la o vreme n-au mai putut răbda şi cîţi au mai rămas s-au depărtat de aşezările noastre. Dar acuma avem să batem cu ei război în altă parte. La depărtare de patru ceasuri de umblet a oilor cătră asfinţit, îmi spun feciorii că s-ar fi aflînd patru haite fătate în nişte tihării încîlcite cu spini. Din patru vetre ale acelor haite au să iasă la război, să zic, douăzeci de lupani. Apoi am mai oblicit şi cătră Sarichioi de alte lupoaice cu căţei. Să zicem că şi-acolo s-or isca vreo douăzeci de luptători; dar hai să socotim că, dintre ei, unii şi-or face slujba la lipoveni în sat: pe lîngă oi, mai găsesc acolo porci şi gîşte. Ne rămîn şi nouă destui duşmani. De aceea am pus noi ragile cînilor şi i-am hrănit bine, ca să :le dăm vîrtute. Mai avem baltaguri şi pistoale; numai să nu fie iarnă prea tare, c-atuncea foamea îndeamnă pe sălbătăciuni să fie mai îndrăzneţe şi mai crîncene. Apoi mai avem nădejde şi-n Mehmet Caimacam: el are puşti cu gloanţe şi-i bărbat fără frică.
—	Ia baba Dănilă, a urmat la cuvînt Şaban Tatarul, după ce baciul a contenit; iţi aduci aminte de iarna cînd au venit lupii asupra cîrlanilor şi au stricat o mulţime de cîrlani ? Atuncea, trei săptămîni i-a prigonit Mehmet, cu oameni şi cu puşti, şi, după trei săptămîni, am avut de ar'găsit multe piei ale lor.
—	Pentru argăseală eu le sînt meşterul, s-a lăudat Dăniiă baciul.
—	Vezi tu, babă Dănila, a reluat Tatarul; cînd e vrednic stăpînul, ştie să-şi aleagă oameni după sama lui, care-1 slujesc bine. Iar dacă stăpînul e ticălos, nici slugile lui nu fac multe parale. Cum a spus odată
31
Mehrnet: Cînd iese hogea în drum pentru treaba cea mică, apoi se îndeamnă lingă el tot satu cu cea mare...
Căruţaşul nostru s-a veselit numaidecît de vorbele groase şi naive ale Tatarului, pe care eu nu le pot reda decit cu eufemisme.
—	Iar dacă hogea nostru e cuviincios, a sfîrşit Şaban, şi satul păstrează cuviinţă.
—	E bun proverbul lui Nastratin Hogea, a încuviinţat prietinul meu Panaite, însă e prea turcesc.
—	De ce, bre efendi ? s-a mirat Tatarul, eu nevinovăţie. Asta bună zicală. Tătăreşte vine cîntat.
—	Adică e in stihuri, l-am aprobat eu.
—	întocmai aşa, s-a bucurat Şaban de sprijinul pe care i-1 dădeam. Ş-a mai spus Mehinet: Hoţ cu hoţ s-adună şi om detreabă cu om detreabă. Asta-i pentru babă Dănila şi pentru feciori care slujesc cu dreptate. Iar de lupi tot Mehmet a spus : Sfîrşitul lupului pe masa blănarului.
—	După ce trece prin argăseala mea... s-a fudulit baciul Dănilă, iarăşi.
In acel ceas, pe cînd noi ne urmam sfatul la foc cu voie-bună şi stelele umpluseră bolta cerului, iar luceafărul coborîse pe zarea asfinţitului, cînii au dat glas ş-au făcut puţină larmă, după care ia-u tăcut. S-a auzit tropot de cal.
—	Vine Mehmet... s-a veselit Gulfi Tatarul, săltîn-du-se din locul lui.
S-au ridicat şi ceilalţi slujitori. Stăpînul locului şi-a oprit harmasarul negru şi a descălecat în pripă. Şi-a pus iriîna streşină la ochi, cercetînd pe cei din preajma focului şi încercind să deosebească obrazuri străine. Ne-a cunoscut şi a salutat grav:
32
—	Bună vremea ; mă închin cu plecăciune la cinstiţii musafiri...
Şaban Tatarul a apucat frîul şi s-a dus cu harmasarul prin uşa de umbră care despărţea noaptea de foc.
IV
Unde s-arată Mehmet Caimacam, căruia ii zicc «Nastratin Hogea».
Omul care stătea înaintea noastră părea să aibă cincizeci şi cinci de ani vîrstă. îmbrăcămintea îi era amestecată. Pantaloni evropieneşti în cizme de călărie, însă ilic scurt fără mînici, şi brîu de o coloare ruginie. In faldurile acelui brîu subţire curgea un lan-ţug fin de argint oare îi era trecut pe după gît şi reţinea undeva un ceasornic, ca pe o vietate. In cap fes, înfăşurat cu un saric de muselină albă. Obraz bronzat, pe care i se rotunzea podoaba sură ia bărbii.
Avea în el ceva atletic, însă nu în înălţime, ci în laturi şi înspre pămînt, în muşchii bine legaţi de la grumaji pînă la şale şi glezne. Ţinea în cotul stîng, pe şold, pistoalele scoiase de la coburi, însă aceste scule ameninţătoare erau în vădit contrast cu ochii. Sprîncene negre şi dese peste barba sură şi subt aceste sprîncene ochi migdalaţi şi remarcabil de blinzi, clipind rar şi c-un fel de lene.
Mărturisesc că, după atîtea aluzii din ziua aceea, eram prea curios să cunosc pe acest Nastratin al singurătăţii. Mă aşteptasem poate să văd altceva, dar ceea ce vedeam nu-mi displăcea.
Din prima clipă, Mehmet Caimacam s-a dovedit a fi un vrednic gospodar şi amfitrion.
3 — M. Sacloveanii — Opere, voi. 16
33
A ascultat întăi sămile pe care i le dădea în puţine vorbe şoptite credinciosul său Gulfi Tatarul. Apoi îndreptă o privire fără zîmbet, dar amicală, spre meşterul cel mare al stînei:
—	Balmuş bun este, baba Dănilă ?
—	îndată ce se porunceşte, este, răspunse cu gla-su-i gros mocanul.
—	Am adus lui baba Dănilă glaja lui plină cu vinars.
—	Mulţam frumos, Mehmet.
—	Să fii sănătos, baba. Acuma vreau să cunosc de la Şaban, celalalt meşter al meu, dacă-i gata che-bapul. Şahan ştie să potrivească bine friptură de berbece. Să vie Şaban, să spuie ce-a făcut.
—	la Mehmet, răspunse Şaban din umbră, am pus la vreme In groapa mea rădăcinile de salcie ş-am copt potrivit butul de batal. Cînd dai poruncă, îl pun pe tabla.
—	Bună vorbă, Şaban. Poftesc pe cinstiţii oaspeţi la mine în colibă. Să mulţămim lui Alah pentru toate şi să-l rugăm să ne mai dea un ceas de tihnă.
Bun lucru după arşiţă, zguduituri de căruţă şi trudă, să te aşezi pe poclăzi în acel ceas de tihnă de oare vorbea stăpînul eîşlei. Ni s-a pus dinainte balmuşul: mămăligă cu zer, unt, ouă şi brînză; ş-o friptură dintr-un şfert de batal. Se afla între noi din grăsimea şi dulceaţa acelui pămînt dobrogean o cantitate de cinci ori de şase ori mai mare decît ne făcea trebuinţă. Era mai întăi o mare îndestulare a ochilor, o plăcere mai mare decît actul fizic, care e întrucîtva brutal. Am gustat din balmuş: un deliciu ; apoi iam scos c-un cuţit foarte ascuţit o felioară
34
bine prăjită din coapsa de berbece : am gustat ş-am dat laudă lui Şaban Tatarul.
Mehmet a gustat şi el puţin ; m-a privit în tăcere ; s-a bucurat că-mi place şi nu m-a mai îndemnat să trag în taler ori să mai scot o halcă. Pa-naite era foarte flămînd şi făcea repetată cinste ospăţului. Am observat că jintiţa înăcrită e cu mult mai bună după o felie bine prăjită de batal, decît poate fi în oricare altă împrejurare. Am sorbit pînă la fund cupa. Mehmet nu m-a mai îndemnat, dar s-a grăbit să toarne a treia oară din tigvă prietinului meu avocatul constănţean.
Ca bun credincios, stăpînul locului îşi făcuse toate datoriile ritualice înaintea cinei. Murmură un cuvînt de mulţămire la sfîrşit cătră Dumnezeul său, ridi-cînd ochii spre streşina de stuf. Apoi suspină :
—	Eg-hee...
Prietinul meu Panaite se mai îndîrji un răstimp împotriva unui nesaţ imaginar; opera lui Dănilă baciul şi a lui Şaban Tatarul rămaseră tot în putere. Se vedeau în fumegarea de afară a focului de stuh umbre de oameni trecînd; mai departe răsuna o chemare ; murmurul de tălăncuţe al oilor picura cînd şi cînd; încet-încet acea tabără de păstori se liniştea.
Noaptea era iaşa de tihnită încît luminările de seu, care ardeau în sfeşnice de lut în preajma noastră, înălţau limbi de flacără care abia oscilau.
Gulfi Tatarul intră ca să ridice tablalele încărcate încă. După ce se făcu linişte deplină în tîrlă, urechea mea .prinse dintrodată zvonul imens şi domol al miliardelor de tomniţi care umpleau noaptea de august din întreg cuprinsul imaşurilor calde.
Mehmet îmi păruse tot timpul dus pe gînduri şi, în aceeaşi vreme, aveam impresia că mă prîVeşte
3*
35
stăruitor. Apoi, c-un gest ele rugăminte, pofti să-mi vadă armele. Îl interesa mai ales carabina. In vreme ce o desfăceam şi i-o prezentam, ochii lui leneşi se opriră asupra inelarului meu de lia mîna stingă, în care purtam o verigă de aur cu pecete. Ii trecui şi veriga, pe care o privi de-aproape ţinînd-o delicat numai în două degete ale mînii drepte, pe cînd pe braţul stîng păstra carabina.
—	Frumos juvaer, îmi zise el, înapoindu-mi veriga. Nu trebuie să fie mirare, urmă el, că am plăcere să cercetez asemenea lucru. Am fost în tinereţa mea calfă de juvaergiu în Pera. Ceasornic vechi, adăogi el, urmărindu-mi mişcările pe cînd cercetam ora.
I-am trecut o clipă şi ceasornicul. L-a cumpănit, preţeluindu-i oarecum cele două capace şi urmînd a păstra în aceeaşi mînă carabina.
—	Am umblat mulţi ani cu asemenea jucării delicate, suspină el.
Interveni prietinul meu Panaite:
—	Toţi avocaţii şi judecătorii din Constanţa ţi-au dat în mînă iaur şi argint, Mehmet, ca să le meştereşti şi să le gravezi.
—	Aşa-i, consimţi turcul; a fost într-o vreme cînd eram supărat. Ca să-mi treacă supărarea mea împotriva oamenilor, ciocăneam, pileam şi dăltuiam. Diar rămîneam tot supărat. Cînd a fost vremea aceea a învăţăturii mele la Istambul, n-aveam nici o grijă şi eram ca un mînz de măgăriţă.
Mi s-a părut deocamdată ciudată comparaţia lui; pe urmă mi-am adus aminte, din cîte văzusem la aceste animale aşa de frecvente în Orient, că măgăruşul e unul din cei mai drăgălaşi pui, pentru că pe drăgălăşenia lui atîrnă urechi umilitoare.
36
—	Eg-hee! făcu el iar, apleeîndu-se asupra carabinei. După o clipă îi cercetă mai cu luare-aminte gravurile. — Arma asta, grăi el interesat, e făcută după tocmeală, nu-i luată din duzină.
—	După ce cunoşti, Mehmet-efendi ? am zîmbit eu.
—	Cunosc după pajura crestată aici, care e aceeaşi cu cea de pe inel.
îmi privi mînile cu degete cam prea lungi, apoi îşi ridică deodată ochii c-o lucire nouă asupră-mi, cîn-tărindu-mă şi măsurîndu-mă ea pe o marfă vie.
—	Am cunoscut atunci, zise el c-un fel de taină, atunci cînd eram mînz fără grijă, pe cineva care semăma cu dumneata. Era nalt şi subţire ş-avea tot aşa barbă lungă tăiată în colţuri drepte. îmi spunea meşterul meu că ar fi fost un grec bogat din Fener.
—	Se poate, am urmat eu a zîmbi ; uncheşii mei au venit de la Bizanţ.
Făceam fără noimă o mărturisire pe care nu obiş-nuiiam şi nici nu-mi plăcea s-o fac nimănui. Insă în fiecare om, la anumit ceas, chicoteşte cu maliţie un demon.
Turcul a lăsat uşurel arma în locul ei, s-a ridicai în picioare, a trecut pe dinaintea mea ca să mă poată privi aşa cum privise odinioară pe bărbosul meu sim-patriot din Fener; apoi luă o atitudine solemnă, în-c.rucişîndu-şi palmele pe piept şi ploconindu-se:
—	Beimul, zise el eu umilinţă, coliba mea nu e
vrednică să te adăpostească...	^
Enam întrucîtva mişcat de pătrunderea lui anumită. în afară de asta, de şi ştiam bine că fraza pe care mi-o adresa nu era decît o simplă formulă de politeţă, eram măgulit că găseam asemenea cuvînt,
37
«I
după ce toată ziua fusesem pentru căruţaşul nostru un oarecare «domnu Ioniţă».
—	Bată-te norocul, Nastratine! s-a veselit prietinul meu Panaite. Apoi s-a întors spre mine: Văzu-t-ai cu cine ai de-a face ?
Vedeam numai că s-au intîlnit într-o pustie, la marginea mării sarmatice, nişte fiinţi care veneau intr-un fel sau altul din acelaşi leagăn de civilizaţie răsăriteană. Mă convingeam că am în mine, pe lingă trufie, şi plăcere adevărată.
Prietinul meu avocatul se întinsese pe poclăzi şi-şi sprijinea partea principală a trupului cu greutatea sporită, intr-un coltuc. îşi stăpîni un căscat şi îşi trecu pe obriazu-i roşcovan şi peste ochii înlăcrimaţi o mînă, ca să ridice şi să depărteze parcă o aburire de somnolenţă. Apoi deodată se sculă în capul	oase-	<
lor, îmboldit de priveghereia-i neînduplecată de vînă-tor, care avea, în socotelile şi planurile ei, nu numai dropiile.
—	Ce zici, Mehmet ? întrebă el. Cum crezi	că e
de făcut pe ziua de mîni ?	t
Turcul ştia că trebuie s-aştepte pînă ce va avea răgaz să răspundă. îşi închipuia poate că nici nu-i nevoie să dea vreun răspuns.
—	Eu spun aşa, urmă numaidecît avocatul, că, în
ce priveşte locurile unde se ţin dropiile în acest an, nu avem a ne îngriji prea mult, deoarece omul nostru Neagu Leuşoan stă de vorbă în sara asta cu toţi ciobanii de la tîrlă şi-i ispiteşte cu de-amă-nuntul. Nu ne rămîne, mîne-dimineaţă, decît să stabilim un itinerariu potrivit dintr-un capăt al imaşu-rilor împotriva vîntului. Aveţi să-mi spuneţi că dropia nu-i lup, ori vulpe, ca s-adulmece pe vînător;	1
dar iam să vă răspund : Din experienţa mea proprie.
38
am constatat că paserile acestea greoaie, cu penaj îmbielşugat, nu se lasă zbîrlite şi luate oarecum în răspăr, deci obişnuiesc a sta cu pieptul împotriva răsuflării bărăganului. Căci totdeauna în aceste întinderi trece o adiere. După ce am statornicit itinera-riul, trebuie să potrivim ca să facem popasul amiezii într-un loc mai adăpostit, unde să putem găsi şi apă. Asta e toată afacerea şi nu ne rămîne decît s-avem noroc de vreme bună şi să inventăm, în fiecare împrejurare specială, tactica cea mai potrivită. Ne-am înţeles ?
Turcul făcu semn cu capul din dreapta în stingă şi iar în dreapta, ca şi cum s-ar fi împotrivit; dar cunoşteam că gestul acesta, sub latitudinea Dobro-gei, înseamnă o afirmare.
—	Acuma ascultă, prietine Mehmet, reluă prietinul meu Panaite; nu pot lăsa prilejul acesta fără a-ţi mai atrage încă o dată atenţia asupra intereselor dumnitale. Cele cîteva procese mărunte pe care le ai la Constanţa, cu fiscul şi administraţia, rămîn în sama mea; am procură în regulă şi te încredinţez că am să le duc la bun sfîrşit. Insă rămîne chestia cea mare, Mehmet. Iată şi dumnealui, tovarăşul meu, a aflat că este ceva, fără să ştie bine ce; a aflat că ar fi fiind ceva la dumneata care nu-i în bună regulă. Deoarece, dovedindu-ţi-se nevinovăţia într-o chestie gravă şi într-o mare suferinţă ce ai avut, dumneata te împotriveşti să faci ce se cuvine. O revizuire a procesului dumnitale — te fac atent — te repune în anume drepturi civile, care-ţi dau putinţa, de pildă, să fii numit primar la Caranasuf. Te-ai gîndit la asta ?
Turcul îşi repetă gestul de negaţie, care era însă o afirmaţie.
39
—	Dom’ Panaite, zise el cu un zîmbet uşor, pe care i-1 observam pentru prima oară, eu te-am rugat pe dumneata să cunoşti că nu revinzuim.
Panaite se întoarse spre mine, bătînd cu dosul palmei drepte în palma stîngă :
—	L-ai auzit pe Nastratin ?
—	L-am auzit, am răspuns eu rîzînd.
M-am ridicat şi ra-am apropiat de turc, atingîn-du-i mîna dreaptă.
—	Să nu revizuieşti, Mehmet.
—	Aferim ! mi-a răspuns turcul c-o bucurie pe care şi-o stăpîiiea cu demnitate. Mulţam, beiitn, vorba asta ain s-o ţin minte.
Ocoli pe avocat, ca şi cum s-ar fi ferit de o capcană. îşi mîngîie de cîteva ori barba, ca să vie dedesubtul ei liniştea de care avea nevoie ca să vorbească.
—	Pentru porecla asta eu nu mă supăr, grăi el. Hogea al nostru Nastratin nu era nici cabaz, nici catîr încăpăţînat, dom’ Panaite, ci un înţelept mai mare decît toţi înţelepţii. Oamenii mei nu cutează să-mi spuie în faţă acest nume, pentru că ei nu au pătrundere a pildelor lui Hogea. Ei rîd de poveştile lui Hogea, pe care le spun, sara, la foc, însă Hogea nu rîdea. De cînd a murit Nasredin al nostru au trecut cinci sute de ani, dar Nasredin e viu şi cînd fac ei haz şi cînd sînt eu mîhnit. De multe ori, be-iule, m-am gîndit la asta, că oamenii rîd cînd nu se cuvine. Aşa, Hogea, pe cînd era în lumea asta, pe vremea lui Timur cel Şchiop-Sultan, a aflat de toate războaiele, şi asupririle, şi pojarurile, şi tăierile acelui viteaz şi s-a înspăimîntat. Cînd s-a vestit că Iblis vine şi asupra cetăţii Ienişeir ca s-o radă de pe pă-rnînt şi să spele locul cu sînge, Hogea s-a sculat şi
40
s-a închinat cătră Alah, cerîndu-i milă şi cugetînd vreme îndelungată. După ce s-a rugat şi a cugetat. Hogea s-a hotărît să iasă el singur înaintea lui Timur cel Şchiop-Sultan. Şi după ce a poftit pe viziri şi paşale să-i dea drumul la un ceas potrivit înaintea Sultanului, s-a înfăţişat, a bătut metanie, i-a sărutat poala straiului, şi i-a vorbit aşa : O tu prea puternice, mai mare decît toţi prea puternicii, prea milostive Timur, întoarce-ţi spre mine o ureche şi asculta puţine cuvinte. Nemernicii din tîrgul unde trăiesc eu, care se chiamă Ienişeir, nu au săvîrşit nici i> răutate împotriva măriei tale şi a oştilor măriei tale; sînt drept-credincioşi ai lui Alah; pun la picioarele slavei tale tot ce au ; fiind drepţi şi nevinovaţi, te-roagă să-i ierţi. Atuncea Timur cel Şchiop-Sultan a rîs şi a iertat pe drept-credincioşii de la Ienişeir, fără să înţeleagă mîhnirea lui Hogea. De aceea, domnule Panaite, n-am vrut eu revinzuire.
Să mai spun, beiim, o întîmplare, cu cel care mi-a stîrnit porecla. Acela e Iusuf, oare a fost tată al lui Deli-Ali. Dintr-un om care a săvîrşit şi a spus ce-a săvîrşit şi a spus Iusuf, nu putea să iasă decît un nelegiuit ca Aii Hoţul.
Iusuf era rudă cu mine, nu prea apropiată rudă., Şi era mai tînăr decît mine, deci venea ades să-mi ceară sfat. îmi cerea uneori şi ajutor : să-i împrumut asinul ca să ducă desagii la moară, şi cîteodată îmi cerea chiar desagi, şi grăunţe pentru desagi. Intr-o vreme, s-a hotărît Iusuf să înceapă un negoţ la Kus-tenge. Deschide acolo o cafenea şi cîştigă bune parale stînd mai mult degeaba, lîngă o vatră cu jar.
Asta îmi aduce aminte, beiim, că a trecut un ceas. de cînd, din mila lui Dumnezeu, ne-am îndestulat, şi se cuvine să mai adăogim o plăcere. Fac îndată ca-'
41
1,
1
feaua la vatra asta a mea, pe tind vă spun toate cîte s-iau întîmplat. Mă iertaţi numai o clipă, cît aduc jaratic de la focul baciului.
Aşa după cum spun, beiule, îi vine lui Iusuf asemenea gînd. Gînduri şi planuri avea multe Iusuf, însă n-avea parale la gînduri şi planuri. El nu ştiia că trebuieşte altceva decît bani. Vine la mine la Ca-ranasuf şi-mi spune: aşa-iaşa. Fac o afacere bună, am nevoie de bani. Nu mulţi hani, puţini bani.
—	Iusuf, îi spun eu, în ziua de azi banii îs cu iminei roşii. Nu se găsesc bani.
—	Mehmet, îmi răspunde el, aman ! nu mă lăsa la nevoie; numai o dată îţi cer împrumut şi ţi-1 plătesc la vadé, cu dreptate.
—	N-am, bre Iusuf. De care vadé vorbeşti ?	r
—	îţi plătesc în trei luni, Mehmet. în trei luni	n-am
să am ce face cu atîta cîştig care are să-mi vie. îţi plătesc şi dobîndă bună, la cinci unu.
—	Nu-mi trebuieşte nici o dobîndă, Iusuf. De cît ai
nevoie ?	t
—	De cinci lire de aur, Mehmet.
—	Ştiu eu cum să fac, bre Iusuf, ca să-ţi fiu de folos ? Mi se pare mie că am eu undeva cinci lire. Ce zici tu, Zebilâ ? (Atunci trăia muierea mea. Era tatarcă şi o chema Zebilâ. Atuncea a fost şi acuma nu mai este, beiule.) Ce zici tu, Zebilâ ? — Zebilâ a rîs. Avea dinţi frumoşi! — Poate să se găsească cinci lire, domnul meu, zice ea. — Mi se pare mie, Iusuf, mă întorc eu cătră omul meu, că se găsesc cinci lire într-un cotlon, în dosul hornului. Dacă se mai găsesc acolo, ţi le dau împrumut pe trei luni; iar de azi în trei luni,
zi cu zi, să le aduci şi să le pui de unde le-ai	luat.	*
Acele lire sînt ale cotlonului de după horn, bre Iusuf, nu sînt ale mele. Aşa-i ori nu-i aşa, Zebilâ ? — Aşa-i,
42
domnul meu, răspunde Zebilâ. — Zic: Caută, bre Iusuf, în cotlon.
Iusuf a rîs şi a căutat în cotlon.
—	Ai găsit ?
—	Am găsit.
—	Bine; ia cinci lire, du-te ; fii sănătos şi să te ţii de cuvînt.
Iusuf s-a bucurat, a strîns în sîn cele cinci lire şi s-a dus la Kiistenge, la negustoria lui. Nu ştiu ce negustorie făcea. Bea el mai multe cafele decît muşteriii lui ? ori chema muşterii ca să joace cu ei ghiulbahar ? Se vede că nu era om cuminte. Trece o lună şi Iusuf se înfăţişează din nou la Caranasuf.
—	Ia Mehmet, strigă el, negustoria mea mai are nevoie de puţin ajutor. Nu mă lăsa. Acuma eu înot In mijlocul valurilor la mare, la Kiistenge, şi, dacă nu-mi întinzi mîna, mă cufund. Dacă nu-mi mai dai un împrumut mai mic, n-am să ţi-1 pot plăti la vade nici pe cel mare. Să-mi dai, Mehmet, două lire.
—	N-am, bre Iusuf.
—	Nu mă lăsa, vai de zilele mele, amărîta mea nene m-a făcut fără noroc! Imprumută-mă, Iusuf, cu două lire. Ţi le-aduc odată cu celelalte, cînd se vor împlini cele trei luni.
—	Ştiu eu, bre Iusuf ? mă tern că nu le aduci la vreme, precum te-ai legat.
—	Ba, pe sufletul meu că le aduc. Te vestesc c-o zi înainte, şi vin eu singur de la Kiistenge să ţi le pun în palmă.
—	Nu, mie să nu mi le pui în palmă, Iusuf. Să le pui de unde le-ai luat. Dacă le pui la locul lor, le gă* sim noi, să n-ai tu grijă. Iar dacă nu le pui, nu le găsim nici noi, n-ai să le mai găseşti după >aceea nici tu-
43
Ce zici, Zebilâ ? S-or mai fi aflînd doi galbini în cotlon ? — Poate s-or mai afla, domnul meu.
Iusuf a rîs, a pus mîna în cotlon, a cotrobăit şi n-a găsit. I-a ajutat Zebilâ şi s-au găsit încă două lire.
Omul s-a dus, n-am mai auzit de el.
.Toamna, tîrziu, pe-o vreme de ploaie, cade Iusuf la uşa noastră. Ud, flămînd şi cu sufletul cătrănit.
—	Of şi vai! Mehmet, s'capă-mi viaţa ; altfel trebuie să mă duc să mă dau cu capu-ri jos în ghiol.
Cum se poate ? ce este, bre Iusuf ?
—	Nu-ţi mai spun ce este; uită-te la mine şi cunoaşte că-mi blăstăm zilele. Am nevoie de cinci lire.
—	Nu înţeleg, Iusuf; doar eşti negustor ; ai afaceri.
—	Tocmai pentru că sînt negustor cu afaceri am nevoie de cinci lire împrumut.
—	Au nu ştii tu, bre Iusuf, că eu sînt sărac şi n-am parale strînse la chisoi ?
—	Ba să nu mă laşi, Mehmet, că-mi fac samă.
—	Nu grăi aşa, bre Iusuf, că mă doare inima cînd te-aud. Ştiu eu ce să fac?
Iusuf a rîs ; mă întreabă :
—	Să caut în cotlon, după horn, Mehmet ?
—	Caută, Iusuf.
Omul se grăbeşte să caute ; scociorăşte, pătrunde inai în fund, iar se întoarce unde a scotocit şi se suceşte spre mine, supărat:
: r- Nu este nimic în cotlon, bre Mehmet.
.	Nu se poate, Iusuf, să nu fie. Caută bine.
—	Am căutat.
Hm! Nu cumva le-a luat Zebilâ pentru mărge-Jele ei ? Zebilâ, n-ai luat tu lirele din horn? — Nu, .domnul meu. — Atunci, zic eu cu îndoială, poate nu le;-ai adus şi nu le-ai pus înapoi, la vade, bre Iusuf?
—	Nu le-am adus, Mehmet; cu adevărat nu le-am adus deoarece şi pentru că...
—	Apoi, dacă nu le-ai adus', cum să le mai găseşti, bre Iusuf?
Zebilâ s-a veselit. Iar Iusuf aşa de tare s-a supărat, cum nu vă pot spune. A strigat prin siat că am inimă de fiară, şi că nu vrea să mai ştie de mine; atuncea m-a poreclit el Nastratin Hogea. Aşa că porecla meş mă costă şapte lire otomane. Tatarii de la Caramasuf au făcut haz de povestea asta ; dar eu xn-am întristat. Intr-adevăr, din lipsa de dreptate şi de cuvînt a lui Iusuf, a ieşit nu tîrziu după msta Deli-Ali Hoţul, feciorul lui Iusuf.
Poftim cafelele. Nu-mi rămîne decît să vă doresc somn bun şi vis plăcut.
Eram bine încredinţat că povestea e adevărată. Dar în acelaşi timp ştiam că Mehmet Caimacam nu mi-o adresase din păcatul mîndriei, ci dintr-o subţire delicateţă de gazdă : ca să fiu bine dispus pentru hodina nopţii. între foarte multe lucruri înţelepte, avem a învăţa de la asiatici taina chefului şi de nouă ori bine-cuvîntata pregătire a unui somn despărţit de griji.
—	Iţi mulţămesc, Mehmet, pentru istorisirea dumnitale, i-am zis eu. Am să adorm gîndindu-mă la dînsa, zîmbind. Deasemenea am gustat cafeaua şi îţi mulţămesc şi pentru ea. Să ieşim o clipă dinaintea colibei, afară.
—	Da, beiule. E bună în asemenea ceas şi răcoarea nopţii. Doftorii europeni spun că n-ar fi bună cafeaua, sara, deoarece ar împiedica somnul. Se poate să fie aşa dacă bei prea puţină, încît n-ai nici o mulţămire, sau dacă bei prea multă, sau dacă nu ştii să potriveşti amestecurile şi-ţi iese din ibric o băutură otrăvită, ori dacă adaogi zahar prea mult, ori dacă o spurci cu
45
I
rachiuri mirositoare. Iar dacă bei un iiligean destul de mare, atîta cît e alcătuit el de ştiinţa veche, somnul îţi va veni gnabnic şi dulce. Cafeaua, beiim, e o băutură plăcută, dar în acelaşi timp e doftorie. Orişice doftorie e şi venin. Atîrnă de cît venin cuprinde doî-toria, ca să-ţi facă bine ori să te tulbure — poate chiar să te şi omoare. Aşa că, dacă îţi place, bea filigeanul pînă la fund şi fii liniştit, căci şi amestecul l-am potrivit cum se cuvine. Are în ea cafeaua asta soi de Moca, pentru gustul limbii, şi două soiuri de Industan, pentru plăcerea mirosului; şi tustrele la un loc dau ceea ce nu poate da un soi singur.
—	Iţi mulţămesc, Mehmet, şi pentru învăţătura asta; am să te rog să-mi dai reţeta, ca să pot bea şi eu cafea bună, acasă la mine la Bucureşti, în restul zilelor mele.
—	Vorbele beiului mă fac fericit, suspină turcul pentru sine, însă destul de tare ca să aud şi eu. Acest amestec de care am vorbit şi pe care am să-l scriu, însemnînd numele soiurilor şi dramurile, se zice că ar fi fost aflat tot de Hogea al nostru cel înţelept, al cărui nume mi-1 dau pe nedrept oamenii, mie, prea umilitului ucenic. Se zice, beiule, că Hogea avea muiere certăreaţă, aşa cum li-i dat înţelepţilor. Eu însă am avut pe Zebilâ, care m-a făcut fericit, ceea ce dovedeşte că nu sînt înţelept. Ş-atîta îl şîcîia şi-l ciocănea muierea lui pe Hogea, încît nu mai aştepta, săracul, ajutor decît de lia Alah Dumnezeu. Intr-o bună zi îşi pune ea ghiarele la tîmple şi se holbează la el, răcnind: Să te duci şi să te tot duci şi să nu te întorci decît cînd te-oi chema eu!
Atuncea Hogea s-a uitat la cer şi a mulţămit lui Alah. In acea clipă a ieşit din casă şi s-a dus tot înainte, s-a tot dus cît a văzut cu ochii. A laşteptat un
46
răstimp, să cunoască dacă nu-1 chiamă nimene. Ni-mene nu-1 chema şi el a pornit iar şi-a mers o zi şi a poposit; a mers altă zi şi a poposit iar, şi din popas în popas' s-a tot dus de nu s-a mai ştiut de el nimicia, şi s-a scuturat astfel de ticăloşia vieţii lui. A ajuns la Stambul şi a intrat într-o moschee mititică unde erau mulţi credincioşi. Cînd i-a venit lui ceasul poruncit, s-a apropiat de mihrab- şi a rostit aceste cuvinte:
—	O, drept-credincioşilor, am să vă spun minunea cea mare pe care a făcut-o Alah în lumea noastră, .şi voi milostiviţi-vă şi daţi-mi cîte-un pumn de grăunţe de cafea, căci sînt pribeag — pentru care împrejurare mă aflu preia supărat, şi m-am prăpădit de gura muierii mele, pentru care lucru mă socotesc prea fericit. Minunea mare, o, drept-credincioşilor, pe care Alah a făcut-o în lumea noastră, e că n-a dat coarne muierii, nici nu i-a pus săgeată ascuţită în vîrful limbii, nici ghiare veninoase la degete, şi nu i-a adaos puterea inorogului şi iuţeala pardosului. Daţi-mi ce v-am cerut şi lăsaţi-mă să mă duc. — Mulţimea drept-credincioşilor s-a veselit de mîhnirea lui Hogea şi i-a umplut un săculeţ cu felurite feluri de cafea. Şapte săptămîni a stat Hogea ş-a ales boabele după soi şi, în lipsa muierii, la tihna popasurilor, s-a îndeletnicit să găsească cel mai potrivit amestec. Cînd a ajuns la Balcic, îl cunoştea ; iar la Caranasuf, a spus în omenire ce şi cum a descoperit. De latuncea fac dobrogenii cea mai bună cafea din toată ţara turcească şi romînească la un loc. Ar fi putut învăţa şi bulgarii; dar ei pun prea multă apă la fiert, şi de atîtea sute de ani nu s-au deprins să
puie apă mai puţină.
Am fost surprins să-l iaud rîzînd pe tovarăşul meu Mehmet. Ca şi cum s-ar fi ruşinat îndată de asemenea
47
j'l
deslănţuire, turcul s-a retras înspre o altă colibă, lă-sîndu-mă singur.
Am mai stat un răstimp dinaintea deschizăturii care ţinea loc de uşă, primind în iaţă adierea nopţii, caldă încă. Cerul era nalt, fără lună şi spuzit de stele. Tabăra de păstori se alinase deplin. Am auzit înăuntrul colibei pe tovarăşul meu Panaite sforăind. M-am îndemnat să nu desminţesc reţeta şi rînduielile lui Meh-met şi m-am dus să mă aşez între coltucele mele, după ce am stîns luminările de seu. Am stat însă treaz multă vreme.
V
■Aici se arată ce ţel de fiinţi sînt căruţaş'i, ciobanii şi dropiile.
Aşezarea oierilor a început a se mişcia mult înainte de ziuă, pe cînd noaptea se făcea albăstrie. Cînd am privit depărtările, am văzut aria mării suită deasupra liniei orizontului; pe ea plutea numai floarea moţată a luceafărului de ziuă. Acea privelişte cu totul misterioasă, însă, n-a durat decît puţine clipe.
Ieşisem singur, nesimţit de Panaite, care încă dormea, şi căutasem fîntîna. Duşmanii cu ragilă la gît, care voiseră să mă atace în ajun, acuma mă primiră cu prietinie, fîlfîind din cozi. Unul îmi arătă drumul, umblînd înaintea mea, pe cărare. Am găsit o gură de apă limpede la malul bălţii şi mi-am luminat ochii.
Adia în întinderi o suflare răcoroasă, fără direcţie hotărîtă. Zvonul bărăganului stătuse. Tăcere posomorită zăgăzuiia de jur-împrejur zările. In tăcerea aceasta oarecum atentă, se simţea altiel decît cu auzul un fel
48
de foiala mai apropiată ori mai depărtată. Erau cîr-durile de oi ieşite sub semnul stelei lor. Nu mai ajungea pînă la mine picurul tălăngilor.
M-am înturnat spre aşezările stînii, umblînd încet, privind şi ascultînd latent. Curînd născu geana trandafirie a zorilor şi deodată mi-au apărut în largul pustiei gorganele străvechi, în care cei dintăi rătăcitori ai acestei lumi izolate şi-au astrucat osemintele. Multe din aceste movili au fost spintecate şi prădate; altele îşi ascund încă taina ; din întunericul ţarinei lor veghează, călări şi în arme, schelete de războinici, care-şi păstrează trufia şi în umilinţa pulberii. Generaţiile de păstori în stepă le-au sondat închisorile ; mocanii de azi le privesc şi acuma într-un thip anumit, visînd la cuvîntul fermecat care face să cadă lăcăţile comorilor.
Cînd m-am apropiat de perdele şi colibe, înspre partea unde făcuse iar ochi un foc vioi, am auzit glasuri şi am zărit umbre prin fumegare; însă n-am ieşit la lumină ; m-am oprit ascultînd. Mi se părea că Dănilă baciul şi Neagu Leuşcan se ocupă de persoana mea.
—	Mă duc să-mi scol oamenii, zicea Leuşcan fără să se grăbească, deoarece sta cinchit de o parte a focului şi abia îşi aprinsese ţigara. Dacă laşi pe ciocoi să doarmă, apoi îi apucă soarele; şi de ce dorm, de ce ar mai dormi.
—	Ce grijă au ei ? se întrebă moş Dănilă, pe cînd se îndeletnicea aprig cu pipa.
—	Eu ţi-oi spune una, moş Dănilă: grijile lor nu sînt grijile noastre.
; — De asta, aşa-i.
—	Mai ales cu cel bărbos, baciule, am avut ieri, toată ziua, o ambiţie. Mă tot tăia şi mă împungea cu vorba, aşa pe departe.
—	Din care pricină ?
4
49
—	Aşa, ca să petreacă. Nu ştii dumneata, baciule, cum îs aceşti oameni ? Aşa că eu n-am mare credinţă într-însul. Tot domnu Panaite puşcă dropia, dacă i-a ajuta Dumnezeu şi Maica Domnului. Iar domnu Ioniţă s-a întoarce cum a venit, cu toate puştile şi meşteşugurile lui, de care eu nu mă spării. Mă duc să-i scol.
—	Ba stăi aici, Neagule, lîngă mine şi-ţi mîntuie ţigara, hotărî cu basu-i profund meşterul oilor; şi, pe lîngă asta, dă-ţi sama. De cine vorbeşti dumneata ?
—	Eu grăiesc de cel bărbos, pe care-1 aduc acu întâia oară la cîşlele lui Mehmet. Cu celălalt am mai fost, precum cunoşti.
—	Stăi, Neagule, stăi, şi nu măcina repede. Nu-1 chiamă pe bărbos domnu Panaite ?
—	Da’ de unde! Panaite Cîmpanu, avocatul, e cel roşcovan, pe care îl prepun eu că are să puşte dropia.
—	Apoi nu-1 ştiu eu, Neagule ? L-am văzut de atî-tea ori şi aici şi la proces. Dar nu-1 ştiu pe Panaite,
—	adicătelea acuma ştiu că-i altul.
—	Numaidecit e altul ; e unu «domnu Ioniţă».
—	Taci, omule, că nu-i Ioniţă. Mi-a vorbit mie, asară, Mehmet, după ce i-a lăsat să se culce. Dacă nu-i Panaite, cum chiteam eu, apoi nu-i nici Ioniţă.
—	Atuncea cine să fie, moş Dănilă ? N-a fi Cel cu coarne.
—	Nu, bre omule. Zice Mehmet că acest bărbos ar fi domn mare, tocmai de la Bucureşti. Şi dacă-i domn mare, apoi trebuie să aibă bănet de nu-i mai ştie sama. Asemenea domni mari şi bogaţi stau mai mult degeaba. Mai beau tutun, mai gustă băutură, mînîncă te miri ce şi n-au ce face. Aşa că-i apucă urîtu. Unii se dau la beţie ; alţii umblă după muieri, alţii au patima vînatului. Aceştia îs oameni mai detreabă, Nea-
50
gule, şi leapădă fără să se uite parale ba colo, ba dincolo.
—	Aha... aprobă Neagu atent, de aceea s-o ales fără pricină cu bacşiş nebunul acela de Arvinte de la Ca-ranasuf.
—	Lasă-1 pe Arvinte şi ascultă ce-ţi spun eu. Aşa că fiind ahotnic de treaba asta, umblă şi acesta al nostru prin lume. Ieri s-a dus la munte; astăzi vine la baltă. Cît drum face el de la Bucureşti, ba cu trenu, ba cu trăsura ! Pînă ce vine, cît stă aici, pînă ce se întoarce, — trece o săptămînă. Dacă-i vreme frumoasă, umblă o zi, două şi puşcă o sălbătăciune.
—	Mira-m-aş !... mormăi Leuşcan.
—	Nu te mira, trebuie să puşte batîr o dropie. Atîta cîştig are şi el după atîta cheltuială şi după atîta vreme prăpădită. Nu-i cîştig, cît bucurie. Cată să fim harnici, zice Mehmet, ca să-i facem bucuria asta. Zic şi eu tot asemenea, că se cuvine să-l bucurăm, ca să lepede ceva din ce are el la chimir şi înspre partea noastră.
—	Aha... mormăi iar căruţaşul.
Baciul urmă, făcînd un gest cu pipa, spre a opri alte vorbe pe care ar mai fi poftit să le rostească tovarăşul său:
—	Aşa că, după ce-am stat de vorbă cu Mehmet, m-am sfătuit cu feciorii oare poartă oile, să umble aşa ca să lese în tihna lor dropiile. Să nu se apropie prea mult de ele, să nu le fîşcîie şi să nu le stîrnească. Fiecare, după norocul lui, poate s-ajuture acestui vînător şi să s-aleagă c-un cîştig. Deasemenea,_mie nu mi-a fi mai rău dacă feciorii noştri s-or dovedi isteţi. Acuma asta-i una. Mai răsuceşte-ţi o ţigară şi ascultă şi pe ceataltă. Dumneata, Neagule, să nu socoti care-cumva că eu nu l-am cunoscut pe cel bărbos că-i domn de cei
4*
51
mari. Dă-1 Satanei, că l-am cunoscut, câ doar nu degeaba am împlinit şaptezeci în vana asta. Dar i-am spus anume altfel, ca să-i meargă bine şi să-i fie plimbarea cu noroc. Chiar te rog pe dumneata, Neagule, să te iei de vorbă, după ce-ţi ieşi de la tîrlă în şes cu căruţa, şi să-i spui treaba asta: că Dănilă baciul i-a schimbat nume'le asară, ca să-i momească noroc. Ştia el prea bine care-i domnu Panaite, dar a vrut să fie norocul de partea unuia ca domniiâ sa, care vine întâia oară în părţile noastre. Iar avocatul îl ştiu eu că nu se supără ; e om de-al nostru.
—	Vra să zică, asta-i pricina ? întrebă cu nevinovăţie Leuşcan.
—	Asta-i, Neagule, şi să nu uiţi, ştiind mai ales că vînătorilor nu li se urează noroc şi cîştig de-a dreptul ; astfel am învăţat noi de la bătrînii noştri. înţelesu-m-ai ?
—	Am înţeles, moş Dănilă, că nu se află pe lumea asta baci mai viclean decît dumneata.
După ce-au rîs amîndoi — unul gros şi altul nechezat — au stat o vreme iaşa, fumînd în tăcere: baciul pipa şi căruţaşul a doua ţigară.
—	Pesemne, urmă Neagu, că, din pricina urîtului aceluia de care vorbeai, ajung asemenea domni mari de nici n-au mintea ca tot omu. Să vezi, moş Dănilă, ce spune vînătorul dumnitale. îmi arată mie şi lui domnu Panaite...
—	Panaite e cel roşcovan, adică avocatul nostru, se încredinţa încă o dată meşterul oilor.
—	Fireşte. îmi spune mie şi lui domnu Panaite avocatu, că are lia puşcă un meşteşug pe care nu ştiu cum îl pune şi ce face cu el, de s-apropie dropiile; şi după ce le vede aproape, puşcă una, da’ n-are voie s-o puste decît cu glonte. Acuma — ori că-i «săltat» şi
52
aceste-s vorbe de-ale lui, ori va fi fiind adevărat, ş-atuncea mult mă mir eu de asemenea meşteşug/
—	Cine ştie ce va fi fiind, îngînă baciul. Apoi îşi
scutură chica unsuroasă c-un fel de dezgust: să ştii dumneata; Neagule, că au ieşit pe lume o mulţime de înşelări, de cînd cu maşinăriile nemţilor. Dar eu ţi-oi spune vorba .lui Nastratin a nostru : Oricît	ar	fi	de
iscusiţi nemţii, tot nu pot face oaie şi lalbină	de	fier;
oaia şi albina sînt maşinile lui Dumnezeu şi decît ele nu poate face omul ceva mai bun.
—	Asta aşa-i, întări şi Neagu Leuşcan. Acu mă duc să-mi scol oamenii.
—	Du-te, Neagule, şi nu uita de ce ţi-iam spus.
—	Nu te teme, moş Dănilă, că nu uit.
M-am retras din calea omului meu. Cînd am ajuns la coliba noastră, am găsit pe prietinul meu Panaite stînd de vorbă cu Mehmet Caimacam. Cafeaua era gata ; am băut-o, pe cînd îmi puneam în rînduială şi măistriile mele. Avocatul a împachetat cu grijă proviziile de care aveam nevoie la primul nostru popas, după ce se va fi ridicat soarele de două suliţi pe cerul răsăritului.
—	Poate la acel ceas să ne bucurăm şi de izbîndă, a zis el cu un accent pe care numai un vînător vechi şi cu faimă îl poate avea.
Eu am zîmbit, sceptic. Turcul a înţeles care mi-e gîndul.
—	Vînatul e o afacere cu mult mai puţin sigură decît un negoţ, a zis el. La aşa ceva îmi închipui eu că se cuvine să doreşti şi să nădăjduieşti puţin. Aş fi poftit şi eu să fiu vînător, dar scrisa mea a fost să fiu mai degrabă vînat. Vă poftesc, beiule, să vă întoarceţi veseli, chiar dacă nu veţi avea dobîndă.
In acea clipă sosea şi Neagu Leuşcan, cu mare sunet. A strunit caii, a sărit de la locul lui, a încărcat buclucurile noastre şi merindea, a sărit iar pe capră şi şi-a plesnit cuşma pe ceafă.
—	Acu-i vremea cea bună, a rostit el cu veselie.
Avea o pornire cu totul nouă, plină de bunăvoinţă,
pe care nu i-o cunoscusem în ajun. Avocatul se molipsi îndată de această stare sufletească. Se grămădi cu un oftat de satisfacţie la locul lui.
—	Cred că facem treabă... îmi şopti el, privindu-mă copilăreşte.
Mehmet Caimacam mi-a adresat o temene. Am plecat cu zgomot şi cu iuţeală. Am cotit pe după ţarcul mînzărilor şi am dat numaidecît de un drumeag. Din acel drumeag Leuşcan a cotit pe nişte urme vechi de căruţă, pe urmă am înconjurat un dîmb şi dintrodată ne-au împresurat zări pustii.
Soarele încă nu răsărise, dar îşi creştea vîlvoarea.
Din fugă harnică, Neagu Leuşcan pusese murgii lui în trap domol, apoi în pas, printr-un teren care la fiecare zece metri îşi schimba topografia măruntă. Nu mai urmam nici drum, nici potecă. Lîmblam aşa — spre porţile de aur ale răsăritului. Din cînd în cînd, în vreo vălcică, ne era îngăduit să intrăm într-o vi-tesă neaşteptată. Ne duceam aşa o toană şi pe urmă căruţaşul, brusc, îşi strunea iar murgii.
Totuşi înaintam şi, după un ceas, am văzut cea dintâi turmă, cu ciobanul rezemat in bîtă, zugrăvit negru pe discul enorm ial soarelui, care tocmai atunci sălta la faţa acestui tărîm. Adierile de vint conteniseră. Prognosticul lui Leuşcan căzuse cu totul în uitare. Tactica de apropiere a prietinului meu Panaite nu avea pe ce se bizui. Dropii nu se zăreau nicăieri.
54
Aţîţarea tovarăşilor mei din momentul plecării se răcorise.
Am trecut prin preajma oilor. Ciobanul ne-a salutat. Se întîmplase a fi un bărbat în putere, deci puteam pune temei pe informaţiile lui. A venit spre noi urmat de unul din cîni.
—	încotro să fie dropiile ? îl ispiti Neagu Leuşcan
Prietinul meu Panaite nu-şi putu stăpîni un zîmbet
batjocoritor.
—	Dacă ar şti ş-ar vedea el, numaidecît am vedea ş-am şti şi noi.
Ciobanul se întorsese spre miazănoapte.
—	Cîrdul e într-acolo... a zis el fără nici o tulburare.
—	Unde ? se grăbi Panaite.
—	Colo. Nu pot arăta chiar anume unde, dar eu le văd.
Avocatul constănţean s-a ridicat în picioare în căruţă. S-a ridicat şi Leuşcan, neliniştind caii. Au privit în direcţia pe care le-o arăta păstorul. Panaite s-a întors spre mine, nedumerit.
—	Dumneata vezi ceva ?
In vreme ce tovarăşii mei căutau să străpungă ou privirile lor cenuşiul stepei, eu am scos şi mi-am potrivit binoclul. Am căutat încet-încet şi treptat; după stăruinţi repetate în aceleaşi uniformităţi şi între aceleaşi movili ale mormintelor scitice, am recunoscut cîrdul de opt.
—	Ciobanul are dreptate... am spus eu. Cum te chiamă ?
—	Irimie, măria ta.
—	Bine, Irimie; desară, cînd ne întoarcem la otac, să te înfăţişezi.
55
—	Am înţeles, măria ta, ia zîmbit Irimia. Le văd de-un ceas dc vreme ; eu ştiu unde li-i locul, dar am poruncă să nu umblu asupra lor. Dumneavoastră du-ceţi-vă, dar nu opriţi şi nu vă daţi jos din căruţă.
Am făcut după sfatul lui. In timp ce Leuşcan îşi îndemna caii înspre un punct care urma a rămînea pustiu şi mort, eu mi-iam încărcat carabina şi i-am fixat luneta. Cu mult mai aprig şi destul de emoţionat, prietinul meu şi-a pus la cale «baba», lunecîndu-i în ţevi cartuşe cărora el le spunea «trei la fund».
—	Dacă se ridică bine, eu trag la zbor... m-a ameninţat el.
Mă aflam întăia oară în preajma unor dropii şi ţineam în primul rînd ca, din acest prim contact, să scot informaţiile şi învăţămintele de care aveam nevoie. Pe lîngă asta, era evident că avocatul avea cu mult mai mult temperament decît mine şi mă hotărîsein să-i lăs lui onoarea primelor focuri. Mărturisesc că în această hotărîre intra şi oarecare maliţie. Paralel cu lipsa de temperament, mai descopeream în mine şi un punct de vedere asupra vînătoarei cu totul deosebit de al tovarăşului meu constănţean.
Adevăratul vînător clasic era el, nu eram eu. Avea ochi licăritori şi din cînd în cînd pufnea, ca şi cum s-ar fi sufocat. Pentru el, prezenţa mea nu miai era o to-' vărăşie amicală. Devenisem un concurent, faţă de care se simţea ostil. Era în el dorinţă fierbinte de a dobîndi prada. Retrăiau în el miile de vînători din decursul generaţiilor, care urmăriseră fiara şi paserea cu duşmănie, văzînd în ele un ospăţ imediat, ori o blană de iarnă. Pe cînd în mine vînătoarea era mult în suferinţă faţă de trecut. Lunecînd din nevoie sîngeroasă la o îndeletnicire de huzur mai mult sau mai puţin pasionată, vînătoriia mea se afla evoluată de la instinct
56
spre petrecere. De aceea, vai, nu era propriu-zis vînă-toare, ci sport. De aceea aproape invidiam sensaţi'ile aspre prin care trecea Panaite, pe cînd eu cercetam şi chibzuiam, aproape cu răceală, cum aş putea pune în cele mai bune condiţii un glonte într-un trofeu.
Poate asociam, în ceea ce mă privea, şi noutatea peisagiului şi acea tristeţă a infinitului pe care numai stepa o poate evoca. Acesteia erau cu desăvîrşire indiferente prietinului meu Panaite ; pe cînd frumuseţa lor sumbră mă făcea pe mine să-mi simt răscumpărate lipsurile profesionale de care am pomenit chiar acum.
După ce-am înaintat destul în căruţa lui Neagu Leuşcian, ca să putem şi noi vedea cu ochii liberi cîr-dişorul celor opt dropii, dintrodată am descoperit un cîrd mai mare în lărgimea imensă pe care o dezvălea soarele biruitor. Era cu mult mai departe, în dreapta. Panaite avu un nou 'acces de emoţiune.
—	Atuncea tnag eu în acesta dintâi, a zis el cu hotărîre.
Am consimţit numaidecît şi am continuat să înaintăm prin ciulini, năgară şi muşuroaie. Din cînd în cînd ieşea cîte un ţistar la lumină şi ne privea cu mirare de la marginea locuinţii lui subpămîntene. Cînd se simţea primejduit de ciudata privelişte ce venea asupra-i, făcea o tumbă arătîndu-ne numai o clipă picioruşele de dinapoi şi codiţa. Văzduhul se umplea de aur, fără ca bărăganul să cedeze a-şi deschide inima cernită şi misterioasă.
Dintrodată ne-iam văzut aproape de dropii. Cu binoclul, am cunoscut cucoşul cel bătrîn, cu guleru-i de năgară. Pe urmă l-am văzut cu gîtul lungit şi atent, chiar şi fără a mă sluji de lentilele mele. Caii umblau în pas ; prietinul meu constănţean se coborî fără ca
57
vehiculul să-şi încetinească mersul, cînd, fără nici o rînduială logică, paserile cele mari îşi desfăcură aripile şi se ridicară de lia pămînt. Avocatul începu să mestece în măsele scrîşniri şi blesteme. Neagu Leuş-can opri.
—	Care să fie pricina că s-au ridicat înainte de vreme ? întreba Panaite, asudat la obraz şi cu ochii holbaţi. Ce ştiinţă puteau ele să 'aibă ?
—	Cu dihăniile dracului nu se poate şti niciodată nimic, domnule Panaite, îl mînglia căruţaşul.
Ne-am întors spre cîrdul cel mare. Se ridicase şi acela, cu aceeaşi lipsă de logică. Insă dincolo de locul unde stătuseră pîndindu-ne, ca să zic aşa, am deosebit altă turmă a altui cioban de la tîrlele lui Mehmet Caimacam.
Prietinul meu constănţean a consimţit să se suie iar în căruţă lîngă mine. Altfel, după supărarea neagră pe • care o avea, ar fi trebuit să zacă pînă în sară în ţă-rîraa în care îşi trîntise partea cea mai grea a trupului.
Ne-am continuat rătăcirea cu cea mai mare luare-aminte, numai în pas' domol, apropiindu-ne de turmă pieziş şi 'h'otăriţi, după strategia pe care o emitea vînă-torul meu de faimă, dacă va fi să mai descoperim un cîrd de dropii, să mergem asupra lui amestecaţi în bulucul oilor.
Aşa am făcut. Am luat contact cu ciobanul, care, după ce s-a stropşit dînd la toţi dracii pe cînii lui în-dîrjiţi, a întors spre noi cu toată bunăvoinţa obnazu-i ars de vîntul pustiei.
—	Măria ta, mi-a zis el (ceea ce dovedea că şi acesta primise învăţătură de la baciul Dănilă), am eu ştiinţă de-un cîrd de dropii, care-şi fac veacul in vara asta într-o vălcică. Noi îi spunem acelei vălcele «Po-pasu-ntăi». Cînd ajungem în acea parte, facem o leacă
58
de oprire şi pe urmă ne-ntoarcem ocolind prin altă lăture, după drumurile pe care le ştim noi fiecare...
—	Departe-i pînă acolo?
—	Nu-i aşa departe, dar tot mai mergem o bucată bună.
Acea «bucată bună», între sunetele moi ale tălăn-cuţelor şi în negura uşoară de colb pe care o stîrneau în imaş cele cîteva sute de oi, am făcut-o cam în două ceasuri. Atunci ciobanul ne-a dat veste cum că el vede
—	şi a şi început a abate mersul oilor spre dropii.
Le-am văzut şi noi nu mult după aceea ; le-am cercetat eu singur un răstimp cu lentilele. Mi se păreau liniştite. Arare un dropioi deosebit de mare înălţa gîtlanul şi privea spre turmă. Celelalte paseri (poate să fi fost o duzină) ciuguleau liniştite. Dacă nu s-ar fi mişcat, nu le-am fi putut deosebi de fondul înconjurător — spinării şi păiuşuri.
Strategia amicului meu s-a dovedit bună. Insă lovitura de puşcă a fost forţat s-o trimită la o distanţă mai mare. Dacă nu s-ar fi grăbit totuşi să tragă la acea distanţă prea mare, n-ar fi putut trage deloc, deoarece dropiile, la îndemnul dropioiului lor comandant, au purces în cealaltă parte a bărăganului, unde oile n-au între ele căruţă galbenă nici, în acea căruţă, un om holbat, care se ridică netam-nesam în picioare cu un «lemn lung» în mîni.
Acel «lemn lung» a scos flacără şi tunet de două ori. Pe urmă omul holbat a căzut îndărăt la locul său, copleşit de disperare, ca şi cum din acea clipă viaţa lui nu mai preţuia nici o leţcaie.
—	îmi vine să mor! îmi vine să mor! răcnea cu patos prietinul meu Panaite.
—	Domnule Panaite, a strigat Neagu, mi se pare că una se răzleţeşte de cîrd şi cade...
59
•'— Unde-i? unde-i ? unde-i ? a strigat de trei ori cu ardoare avocatul.
Nu era nimic adevărat din ceea ce vestise cu glas plin de însufleţire acel şmecher Leuşoan. Insă zguduirea de bucurie, de şi urmată de dezamăgire, adusese darul să scoale din cea mai afundă umilinţă pe tovarăşul meu.
—	Acuma ce facem ? m-a întrebat el privindu-mă, ceva mai domolit.
—	Cel mai bun lucru ar fi să poposim şi să îmbucăm ceva, i-am răspuns eu.
—	Fie şi aşa ; însă, dacă mai dăm peste dropii, îţi la-s dumnitale rîndul.
—	II primesc, am răspuns eu zîinbind.
—	Ca să vezi şi dumneata ce se chiamă amărăciunea vînătorului de dropii.
—	N-am ce face ; sînt silit să trec şi eu printr-însa.
—	Cred. îmi iau libertatea să-ţi dau un sfat potrivit. Trage tot cu «trei la fund». Numai cu «trei la fund» am izbutit altădată eu.
L-am înfruntat:
—	Inii iau şi eu libertatea, prietine Panaite, să ră-mîn tot la carabină.
Prietinul meu şi căruţaşul, pe cînd cobonau, schimbară acea repede privire de înţelegere pe care o aşteptam şi în care se cuprindea nu numai nădejdea, ci şi siguranţa că ziua aceea era a dropiilor, nu a vînă-torilor. Se ştie că cea dintăi dorinţă a unui vînător aprig, de categoria ancestrală, este să împuşte el singur tot ce se poate împuşca. Dacă-i fără izbîndă, atunci îi rămîne dorinţa a doua, — ca tovarăşul său să nu facă nici el vreo ispravă. Nu sint absolut sigur că, în împrejurarea specială, aceasta era psihologia prietinului meu Panaite, pe care-1 stimez în chip deosebit ca
60
0111 şi-l respect mai presus decît orice ca vinător. S-at* putea ca acel schimb de priviri să fi fost o iluzie a slâ-băciunii mele de sportiv. Căci îmi veniseră, vai, îndoieli şi mă temeam că instrumentele mele apusene vor fi fără nici un efect în această singurătate depărtată, cu vîmat aşa de ager.
—	Cum porunceşti, domnule ? Să umblăm singuri ori să rămînem cu oile ?
—	Aş crede, am îndrăznit eu, să ne hodinim fără grijă şi să dăm din puţinul nostru şi păstorului. După aceea, să avem încredere în Dumnezeul vînătorilor.
N-aş putea spune cît de copleşitoare a fost ora popasului. Eram ca într-un cazan, ameninţaţi să ni se desfacă ciolanele şi cărnurile de pe noi. Ne-am tnas pe pîntece sub căruţă. Caii au rămas cu frunţile plecate la o rădăcină de uriaş spin vînăt. Oile s-au grămădit unele în altele, supunîndu-şi în solzi capetele, stînd ou desăvîrşire neclintite, ca să primească de dedesubt puţină înviorare de la maica lor cea bătrînă, pustia nestricată de ploi. Ciobanul s-a întins cu spatele în sus la umbra asinului. Cînii căzuseră în blănTle lor ilo-coase pe laturile turmei.
La acel ceas de foc, dintrodată am auzit fîlfîitul dropiilor. Am scos capul de sub căruţă şi le-am privit cum trec pe deasupra noastră la mai mică distanţă decît bătaia «babei» prietinului meu. Le-am văzut desluşit: era o modestă echipă de patru răzleţe.. Dropioi.ul era în frunte. Penaju-i roşcat avea fîliîiri de flacără ; pe-tele-i albe sticleau ca argintul.
—	Cînd te gîndeşti că «baba» mea e în căruţă.-., s-a tînguit avocatul.
—	Nu uita'că e rîndul meu, i-am răspuns.
Pianaite s-a supus la locul lui, mormăind.
61
Ciobanul s-a ridicat într-o rînă şi mi-a strecurat înştiinţarea, cu voce joasă :
—	Măria ta, «drochiile» se lasă în vălcică. Au aicea o sărătură cu grăunţe de piatră.
Astfel mi-a venit vînatul singur la locul unde îl aşteptam mai puţin. Şi astfel am mai descoperit o dată că întîmplarea e regizorul lui Dumnezeu. Dacă-mi era dat să fiu actor fericit în drama ce se pregătea, tovarăşul meu putea să atribuie norocului o izbîndă de care el fusese lipsit.
Ciobanul s-a ridicat în picioare, lîngă urechile asinului.
—	Eu le văd de-aiceia pe tuspatru, a urmat el a-mi da de veste în şopot.
—	Departe ? a întrebat de lîngă mine prietinul meu Panaite.
—	Cam la patru sute de paşi.
—	Atuncea nu se poate face nimica, a hotărît tovarăşul meu cu un accent definitiv.
Eu m-am tras de sub căruţă şi mi-am pregătit arma. Panaite şi Leuşcan au rămas urmărindu-mă cu privirea lor complice. M-am tîrît pe brînci după toate regulile artei pînă la cioban şi m-am ridicat lîngă grumazul lui. Am văzut nedesluşit cu ochii liberi paserile, căci fierbinţeala frunţii îmi înegura privirile. Am cerut ciobanului să stea neclintit şi am rezemat arma de umărul lui. Am văzut în lunetă dropioiul. Părea că mă priveşte şi el ţintă. Cum l-am prins în crucea lentilei mari, i-am trimes glontele.
Nici ciobanul, nici măgarul, nici oile n-au tresărit la pocnitura scurtă a carabinei. Numai tovarăşii mei de sub căruţă şi dulăii au fost imediat lîngă mine. Am văzut învăluiri de aripi 1« faţa pustiei, însă eram si-
62
gur de lovitura mea. Ucenicul baciului îmi stătuse razim ca un stîlp de cremene.
—	Nu este ! a zis cu bună încredinţare Leuşcan, ca să facă plăcere muşteriului său mai vechi, avocatul.
—	Ba este, a răspuns ciobanul. E pe-o coastă. A mai dat numai o dată dintr-o aripă.
N-am înţeles de ce păstorul, fără de nici o pricină, i-a adresat bietei mele victime şi o invectivă specială. Poate era numai o floare de stil.
M-a precedat fugind in vălcică şi a ajuns cu mult maţ repede decît mine. A ridicat din pajiştea goală dropioiul şi mi l-a prezentat ţinîndu-1 de-o aripă şi lăsînd pe cealaltă să atîrne. Cu toată liniştea mea de sportiv, pe care mi-o impuneam scrîşnindu-mi măselele, eram ispitit să dau un chiot de bucurie. Şi totuşi nu eram în întregime bucuros, căci înţelegeam ce se petrece în tovarăşul meu — acel care, dintre noi amîn-doi, era adevăratul vînător. Şi primindu-mi din mîna ciobanului trofeul, aveam şi o simţire a biruinţii dro-pioiului; căci, într-o naturalizare romantică, el va reprezenta, în cabinetul meu, una din amintirile mari ale expediţiilor mele, iar apoi, după ce eu nu voi mai fi, el îmi va supravieţui remorcîndu-mi amintirea între epigonii timpurilor viitoare, cînd nu se vor mai găsi dropii în bărăganurile sparte de tractoare şi nu vor mai trăi în Europa noastră nici măcar vînători sportivi, cum eram eu, umilitul.
îmi închipuiesc că prietinul meu Panaite n-a înţeles de ce umblu fără. înfăţişare de biruitor în urma paserii enorme pe care o purta ciobanul. M-a felicitat şi a consimţit să cerceteze în amănunţime carabina.
Leuşcan şi-a vîrît şi el nasul şi a dat din cap cu admiraţie:
—	Ştiam eu... he-he!
63
—	Ce ştiai ?
—	Ştiam a cui poate ii dropioiul de astăzi. De aceea, cît am venit ieri, tot dădeam cu «domnu Ioniţă». Nu-i descîntec mai bun decît să schimbi numele vînătorului, ca să-l iaci să-i meargă bine a doua zi.
—	N-am cunoscut asta... se interesa, întrucîtva tulburat, Panaite. Insă carabina... ce să spun ? bună carabină.
—	Eu am văzut-o de ieri, stărui Neagu Leuşcan.
Cel dintăi iact al dramei noastre — a mea şi a dro-
pioiului — se isgrăvea într-un chip destul de meschin.
VI
Deasemenea se arată că bărăganul nu-i cu priinţă vin&torilor.
Cu tot soarele copleşitor al amiezii, prietinul meu Panaite ia intrat într-o aţîţare extraordinară. Nu mai avea nevoie de odihnă, nu-i mai trebuia nimic. îndată ce vor fi adăpaţi murgii la o mlaştină din apropiere, pe care o cunoştea Pricope ciobanul, unde se strînge apă într-un şanţ scurmat de mîna oamenilor lui Meh-met, domnia sa avea o hotărlre nebiruită să străbată în altă parte a bărăganului, acolo unde, fără nici o îndoială, se găsesc locuri mult mai bune.
—	Locurile bune sînt pretutindeni, prietine Panaite, am încercat eu să-l domolesc. Avem vreme sâ umblăm unde pofteşti; eu mi-am isprăvit misiunea.
—	Care misiune ? asta se chiamă misiune ? ai împuşcat o dropie ? Mare lucru că ai împuşcat o dropie ?
—	Ba un dropiei, prietine Panaite; şi s-a întîmplat să nu-1 stric, aşa îneît am să-l am un timp în apro-
64
pierea mea, ca să-mi aduc aminte cu plăcere de aceste pustiuri. E un cucoş mîndru şi va rămînea mulţi ani în splendoare, ameninţător şi rotat, cu mustăţi biruitoare şi ■ou ochi aţintiţi., aşa precum l-:am văzut în luneta carabinei. Fericit cel ce se poate prelungi şi după moarte: am făcut din clipa împuşcăturii un piact cu el, ca să beneficiez şi eu de situaţia lui excepţională.
—	Cîte vorbe atîtea erezii, îmi întoarse cuvîntul tovarăşul meu. Recunosc că vînatul îşi are poezia lui; dar această poezie e legată de clipă şi piere cu clipa. Amintirea ei e un surogat bun pentru poeţi. Mărturisesc sincer că n-am linişte pînă ce nu dobor două dropii. Ai să mă întrebi: de ce două ? Am să-ţi răspund : pentru că în acest moment te invidiez şi vreau să fii şi dumneata în situaţia de a mă invidia pe mine.
—	Iti doresc, prietine Panaite, cele două dropii şi-ţi declar că nu voi cădea în păcatul zavistiei.
—	Nu prea aş crede, zîmbi el, puţin batjocoritor, afiara numai dacă nu eşti vînător pe jumătate.
—	Recunosc, sînt vînător pe jumătate.
—	Nu mai tragi ?
—	N-aş putea afirma aşa ceva. In asemenea divertisment, eu nu mă aflu legat numai de împuşcătură. După cum ai văzut, împuşcătura mea e o ispravă mediocră. Pe mine mă îneîntă, pe lîngă priveliştea nouă, şi întîmplarea care iese cu totul din cele obişnuite. Mai ales în asemenea expediţii, ca cea de azi, am putut pătrunde ceva din ceea ce se chiamă hazard. Acest hazard nu-i nici absurd, nici orb. După părerea mea, are o logică neînduplecată, însă cu totul ascunsă înţelegerii omeneşti. Tot ce-1 determină nu e arbitrar decit din punctul nostru de vedere. Vreau să spun că
5 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 16
65
intîlnirea mea şi a vînatului acestuia splendid era pregătită dintr-un timp pe care ne e cu neputinţă să-l apreciem. îţi închipui, prin urmare, cu cită plăcere am acceptat să ne mutăm în altă parte a pustiei; căci sînt încredinţat că trebuie să ne mutăm şi că dumneata mergi spre destinul ce-ţi este pregătit. Vei să-vîrşi o ispravă nemaipomenită şi eu te voi aplauda.
—	Nu rîde, sînt încredinţat că voi săvirşi, numai să am prilejul.
— II vei avea.
— Şi să n-am iarăşi un ghinion idiot.
—	Eu cred, Panaite, că a doua oară n-ai să-I ai. L-ai avut prima oară, ca să pui mai mult preţ pe bucuria ce te aşteaptă.
Mocanul nostru căruţaş îşi adusese caii de la apă şi-i pusese în pripă la oişte. Ascultase o minută vorbele mele, manifestînd aprobare, apoi săltase pe capră făcindu-şi semnul crucii:
—	Dă, Doamne! mormăi el cu o mutră de motan ispăşit.
M-am despărţit amical de Pricope ciobanul, convo-cindu-1 la popasul de sară, şi m-am suit lingă Panaite. Căldura pustiei era acum cuptorul lui Dumnezeu în care sfinţia sa coace pînile pămîntului.
Caii s-au vlăguit curînd. Păliţi de soare, abia purtau căruţa în pas, cu capetele aplecate spre genunchi.
Dormitam şi mă lăsam dus, fără ginduri. Intr-un tîrziu, am fost deşteptat de mormăitul nemulţămit al lui Panaite. II certa pe Leuşcan :
—	Căruţa asta a dumnitale merge ca o rimă. Aşa, nu mai ajungem niciodată nicăieri.
—	Ce să facem, domnule Panaite ? îi răspunse cu umilinţă căruţaşul. Umblăm şi noi la un ceas cînd toată vietatea hodineşte. Cu toate acestea, cred că nu
66
trece mult şi sporeşte adierea care vine de la asfinţit. Atuncea se răcoresc şi murgii; avem să umblăm mai bine.
—	De-ar veni şi acea adiere! Eu nu simţesc nimica.
—	Bia se simţeşte, domnule Panaite. După cele ce am văzut asară la asfinţit, s-arată astăzi şi vîntul. Cam tîrziu, dar pesemne că vine de departe. Dacă binevoiţi a vă uita, au să ne vină şi nouri împotrivă. Poate dă Cel-de-sus şi ploaie pînă in sară, ori la noapte.
—	Mai bine la noapte, a mormăit cu obidă Panaite ; acuma mie nu-mi trebuie.
Clocotea în el o mînie sumbră împotriva acelei blăstămăţii ce se pregătea. Ce poate fi mai fără noimă, mai fără lege, aş îndrăzni să spun, decit o dimineaţă strălucită în care te-a persecutat ceea ce numise el «un ghinion idiot», urmată de o după-amiază de furtună şi ploaie, în care orice nădejde ce-a mai rămas se amestecă cu vârtejurile de pulbere şi şuvoaiele de apă...
Acesta era rostul tăcerii îndărătnice a prietinului meu Panaite, pe cînd murgii înaintau penibil. In vreme ce eu dormitam, el pîndea vîntul, care se simţea jucînd în întinderea goală, unde stîrnea uşoare vîrtejuri negre, şi cerul apusului perdeluit pe neaşteptate de un zăbranic sur. Vestindu-i schimbarea vremii, Neagu Leuşcan nu-i descoperise nici o noutate. Ori-cît încerca să se înşele pe sine Însuşi, şi oricît se îndîrjea să amîie, cu o expresie întrucîtva magică, fenomenul meteoric pentru vremea nopţii, amicul meu se vedea copleşit de o fatalitate căreia nici nu mai era în stare să-i găsească epitet.
6*
67
După ce a pîndit astfel pe Dumnezeu, cerul şi pă-mtntul, un răstimp îndelungat, frămîntîndu-se, s-a hotărît să izbucnească într-un blestem franţuzesc.
Era ceva cu totul copilăresc. Insă Neagu Leuşcan s-a spăriat şi a îndemnat caii, scuturînd cu energie hăţurile şi slobozind un răcnet.
Vîntul sporea şi faţa pustiei se posomora de vîr-tejuri. Din asfinţit veni .cu hărnicie balaurul nourilor învălmăşind negreaţă şi scăpărînd fulgere. N-aveam nici o scăpare, nu puteam ocoli in nici un adăpost.
Cînd plasa de ploaie veni asupna noastră, căruţaşul opri, lepădă hăţurile şi smulse de subt el poclada, dîndu-i întrebuinţarea cealaltă. De unde li era dedesubt, şi-o aşeză deasupra. Eu mi-am tras pe mînici mantaua impermeabilă. Prietinul meu Panaite primi cu totul dîrz şi nepăsător biciuirea ploii, hotărît să lichideze toate ale vieţii sale in acel sfert de ceas otrăvit.
Orice mingîiere a mea era de prisos. L-am lăsat in apele lui.
Deodată l-am văzut ridicînd fruntea. Ploaia trecea oblic, aşa cum venise. Panaite a oftat, s-a ridicat în picioare, a privit spre punctele cardinale şi s-ia aşezat la loc.
A făcut:
— Hm ! este ş-un Dumnezeu al năcăjiţilor.
— E unul şi acelaşi, Panaite, am intervenit eu.
El a rîs şi a tras din capul lui Leuşcan poclada.
—	Ieri, tot eu aveam dreptate, mocanule 1 a hotărît el cu glas înviorat. Ne-am răcorit destul; pune har-masarii în mişcare, simt nevoia să văd şi eu numai-decit nişte dropii.
68
Deodată ii luci soarele în priviri. Pe întregul cuprins al stepei lumina izgonea neguri despletite. S-a aurit după-amiaza dinaintea noastră şi s-ia făcut pace.
—	Hi, murguleţi! — a poruncit Neagu Leuşcan.
Murguleţii au pornit în trap, bălăbănindu-şi coamele grele de scai şi apă.
Toate enau bune, numai nu s-arătau dropii statornice. Am văzut un cîrd în depărtare şi la înălţime. Aşteptam să ne nălucească la faţa şesului. Scrutam întinderile zadarnic. Avintul avocatului constănţean era iarăşi în scădere.
Ciudat era că nu întîlneam nici păstori cu oile. Drumurile şi popasurile celor mai mulţi erau probabil în altă parte a goliştilor.
Am umblat îndelungă vreme, tăcuţi. Aveam acum în mine o parte din neliniştea prietinului meu Panaite. Cînd, acea taină a hazardului, de care încercasem eu a convinge pe tovarăşul meu, s-a deschis iarăşi o clipă.
Au apărut pe neaşteptate oile. Ciobanul a venit împotriva noastră fără să-l chemăm.
Avocatul n-a mai pus nici o întrebare. Aştepta cu indiferenţă.
—	Cum te chiamă, voinicule ? am întrebat pe păstor. Era un fecior cu mustaţa abia înfierîndu-i.
—	Sănducu, domnule, a răspuns el. Apoi s-a plecat într-o lăture, ca să mîngîie un căţelandru alb.
—	De mult eşti în partea asta ?
—	De-un ceas de vreme.
—	Văzut-ai dropii ?
—	N-am văzut, domnule, dar au stîrnit cînii în porumburile de la margine altfel de dihănii. I-am chemat şi ei le-au lăsat în pace.
—	încotro ?
69
—	Nu departe. Aici păşunea noastră se hotărniceşte cu porumbiştile tatarilor de la Caranasuf. O ţineţi tot înainte; umblaţi cel mullt un fîrtai; de ceas.
Cu tot dezgustul care i se cetea pe obraz, prietinul meu constănţean devenise atent. Ne-am despărţit de Sănducu; el ne-a salutat săltîndu-şi cuşma enormă, apoi s-a aplecat să-şi mîngîie căţelandrul. II ţinea sub mîna lui, la învăţătură, după datina din veac a păstoriei.
—	Ce să fie? m-a întrebat tovarăşul meu.
—	Avem să vedem îndată.
Mi-am pregătit una din puştile cu halice. Panaite şi-a consultat «baba» şi a abandonat aşa-zisele «trei la fund», alegînd din cingătoare cartuşe cu proiectile mai modeste.
Am ajuns, cum fusesem vestiţi, în fîrtaîul de ceas, la nişte porumbişti mărunte şi pîrjolite de suflarea fierbinte a lui august. După porumbiştea din margine, urma o mirişte uscată, apoi se aliniau alte porumburi.
Am cercetat ogorul din margine fără să găsim nimic. înainte de a ajunge în capăt, Panaite ocoli în mirişte. Era un semrt. de scădere ia energiei şi stă-ruinţii.	■
—	Fă şi capătul, Panaite, l-am îndemnat eu.
Tovarăşul meu a stat o clipă la îndoială, apoi a
intrat Iar în porumbişte, ca să mai facă treizeci de paşi în capătul părăsit. Cum au sunat iarăşi foile uscate ale porumbului, a sărit cu zgomot mare la linia spicelor o păreche de spîrcaci.
Panaite a executat dubleul. M-arri închinat, felici-tîndu-1 de departe. I-am strigat:
—	Popas 1 Fumează o ţigară.
Am stat în popas ca să-l văd liniştit. Am chemat în ajutorul nostru pe Neagu Leuşcan şi am căutat
70
miriştea. N-am stirnit decît un iepure, pe care l-am lăsat să treacă. Am intrat în ogorul următor de porumb. A fost rîndul meu ca să trag şi Leuşcan mi-a adaos la dobîndă un spîrcaci.
Ne-am hotărît să batem pînă în sară acel colţ plăcut. Pentru dropii, aveam vreme ş-a doua zi, după ce vom lua, sara, la otac, un supliment de informaţii de la ucenicii baciului Dănilă.
—	Numai s-avem cartuşe destule... s-a îngrijit Panaite.
Cum mi-a aruncat vorba asta din cealaltă lăture a ogorului, mocanul, care umbla între noi prin mijloc, a dat un strigăt de spaimă. Dropia zbucnise aproape de subt el. Era un cucoş singuratic care aştepta acolo sosirea omului său. Panaite a tras de la cincisprezece paşi, s-a prăpăstuit călcînd şi învălmăşind porumbiştea şi l-a ridicat la înălţimea capului. Era o piesă deosebit de frumoasă, care-i da satisfacţie deplină:
—	Ţi-am spus eu ! a strigat el.
Ş-a repetat declaraţia încă o dată. Insă nu-mi spusese nimic şi vorbele lui erau fără noimă. Dar arătau în ce înaltă treaptă a breslei noastre vînătoreşti era prietinul meu Panaite.
Cînd să fi trecut atîtea ceasuri cît ne ostenisem noi prin mirişti şi porumburi ?
Soarele, scăpătat de la amiază, se învăluise iar. Veneau asupra lui, în înălţimile cele mai de sus, aburi. Deci curînd acel curent contrar din răsărit aveam să-l simţim şi la faţa pămîntului.
Neagu Leuşcan izbuti să se facă înţeles:
—	Eu zic aşa, domnule Panaite, că pe ziua de azi ne-a fi; să mai lăsăm şi pe mîne.
—	Cum aşa ? pentru ce ? protestă prietinul meu.
71
—	Apoi, domnule Panaite, pe lingă vînat, care nu se duce din domnia lui, precum se vede, mai este şi asta : că dacă se Întorc nourii de ploaie din răsărit, apoi n-iaduc numai o scuturătură de şagă şi batjocură ca aceea care a trecut, ci se pune cu temei pînă mini pe la amiază. Cînd se întorc nourii de pe Marea, apoi aduc apă cît se cuvine la o secetă ca aceea pe care am avut-o. Dumneavoastră nu ştiţi, dar plugarii şi mai ales ciobanii cunosc. De trei săptămîni unii din-tr-Inşii, care ştiu s-asculte, pun urechea la pămint cînd stă soarele la amiază ş-aud cum chiamă şi cere ţărna din adincime: «Apă ! ne trebuie apă !» Apoi acuma va veni ce se cere.
—	Ştiu eu? s-a întrebat prietinul meu privind cerul răsăritului. Orizontul mării mi se pare şi mie foarte încărcat. Am mai putea sta poate, dar abia acuma bag de samă cît sînt de flămînd.
Hotărîrea pe oare am luat-o în sfatul nostru, în care eu, de altminteri, n-am susţinut nimic, s-a nimerit a fi dintre cele mai cuminţi. Ne-am căutat o cale de întoarcere, cu cai trudiţi şi însetaţi; şi cînd nu mai aveam mult pînă lia cîşlă, a început a se pune împotrivă şi a izbi vîntul din răsăritul pontic.
Ciobanii intrau eu turmele lor ceva mai devreme decît de obicei. Deodată s-a incenuşat lumina şi s-a răcorit locul. Clădării de nouri apăruseră acolo unde ştiam că se leagănă marea cea neadormită. Mehmet Caimacam ne-a întîmpinat, bucuros că ne întoarcem la vreme. S-a arătat şi Dănilă baciul o clipă, lăsîn-du-ne oarecum zălog înfăţişarea lui curată şi zîmbe-tul lui roşcovan de bunăvoinţă. In toate părţile, la ţarcuri şi perdele, era o activitate mai însufleţită.
Suna glasul gutural al slujitorilor tatari, feciorii îşi chemau cînii, baciul striga gros la strungăraşi.
72
Focul, învăluit aprig, fu lăsat să se stingă. Altă vatră luminată trebuia să se aprindă la adăpost de furtuna care se vestea.
Mehmet ne duse în coliba lui, cuviincios şi fără de întrebări asupra izbînzilor noastre. Cînd văzu la picioarele lui cucoşii de dropie, ii cercetă eu luare-aminte şi cu admiraţie destul de convenţională: erau pentru el o marfă de puţină valoare.
N-a mai stăruit să afle eine-i eroul expediţiei, căci cetea pe obrazul prietinului Panaite ca într-o carte deschisă, iar în ce mă priveşte pe mine ascultase raportul şoptit al căruţaşului mocan. Deasemenea, nu tirzie vreme s-a arătat la lucirea mohorîtă a sfîrşitului de zi şi Dănilă baciul, împreună eu ciracii lui pe care-i convocasem la otac. Oprindiu-se nu departe de mine, în deschiderea colibei, şi-a scuturat pletele spre ceafă, a scos un picior înainte şi a rostit o oraţie din care eu nu pot da decît o răsfrîngere împuţinată:
—	Măria voastră, a spus el, pare-mi bine că nu ţi-a fost umbletul degeaba. Despre puşcătură de «drochie» cu glonţ, la noi încă nu s-a fost auzit. Te poftim să mai vii pe aici cînd ţi-a fi plăcerea, cu domnu Panaite, şi, după ce-i puşca toate drochiile de pe lumea asta, să le puşti şi pe cele de la noi, că nouă nu ne fac trebuinţă, fiind nişte sălbătăciuni. Poate două-trei părechi să mai laşi, de săminţă. Aşa că, după făgăduinţa pe care te-ai milostivit a o da, feciorii aceştia s-au înfăţişat şi mulţămesc măriei tale pentru bacşiş, iar baciului Dănilă nu-i trebuie ban; baciului Dănilă să-i vie o glajă de o oca de la Caranasuf şi-i ajunge. Mulţam frumos ş-am s-o cinstesc în sănătatea măriei tale eu ciracii mei. Dacă încalecă Sănducu îndată, se-ntoarce numa bine după ce-or fi mulse mînzările. Vîntu are să-l apuce pe cale,
73
că s-aude de pe-acuma cum sună în şapte văzduhuri, dar ploaia va să mai întîrzie pînă încolo spre miezul nopţii.
In dosul lui Dănilă baciul şi ciracilor, îşi arătau capetele alţi feciori, care priveau unii pe după gru-mazurile altora. Intr-o parte, veniseră Gulfi credinciosul şi Şaban Tiatarul.
—	Asta îmi place mie la baba Dănila, a grăit Şaban cătră Neagu Leuşcan; vorbeşte «îormos».
După ce s-a spus ce era de spus şi au privit cu toţii sălbătăciunile ucise, s-au retnas la treburile multe şi grele ale unei înserări de vînt şi ploaie.
Ca un stăpîn al cîşlelor, şi tovarăş vrednic al oierilor mocani, Mehmet Caimacam se uita pîcliş în juru-i la toate, tăcînd cu stăruinţă.
Venea din adîncimile şi depărtările mării o ameninţare aspră. Vijelia şerpuia cu şuiete prelungi şi asfinţitul se închise într-un ţărcălan de spaimă. La perdele s-au adaos ancore şi proptele. Oamenii au grăbit toate treburile şi au vîrît turmele la hodină, înainte de deslăntuirea cerului.
însă cerul, după cuvîntul lui Dănilă baciul, încă nu se deslăntuia; aştepta să se întoarcă feciorul cu glaja. Nourii treceau învălmăşit, destul de coborîti la fata stepei, dar se duceau să-şi verse apele în altă piarte. Grăbeau alte răsturnări, desfăcute în forme fantastice, ca să facă loc altora. Furtuna avea cite-o domolire, după care dădea lovituri mai grele în adăposturile noastre şubrede.
In această presiune repetată a berbecului celui nebun şi uriaş al Mării Negre, toată suflarea omenească din acel loc pustiu a simţit nevoia să se strîngă în sobor, la un foc ferit într-o groapă, subt o leasă deasă de^stuh, întoarsă cu spatele spre mînia răsăriteană.
74
Am dibuit cărarea spre acel cuib printr-un întuneric de catran. In lumina îngropată, adunarea ne-a primit oarecum solemn; m-am aşezat într-o tohoarcă intre snopi de trestie şi am prins să ascult şi eu buciumă-rile, plîngerile şi oftările care se alungau în întinderile goale. Părea că s-au ridicat în noaptea deasă şi în vijelie toiate seminţiile care au treeut şi au suferit în acel cotlon de lume. Baciul şi-a adus aminte de nişte intîmplări vechi şi îndată m-am simţit trecut pe planul altui veac şi într-o zodie eroică.
îmi pregăteam sufletul pentru prăpastia de apă a miezului nopţii, şi pentru cenuşiul de moarte al zilei ce trebuia să urmeze, şi pentru altă sară care trebuia să se prelungească în burniţa rece, cînd aveam să aflu, de la prietinul meu Panaite mai mult şi de la Mehmet gazda noastră mai puţin, unele din întîmplă-rile pe care le petrecuseră cu ani în urmă.
La un răstimp oarecare după această aventură, o doamnă simpatică şi elegantă mi-a pus, zîmbind, întrebarea dacă nu m-am sfiit, pentru liniştea epidermei mele, să mă aşez în acea îmbulzeală, pe acea tohoarcă de blani de berbece.
—	Doamna mea, i-am răspuns eu cu politeţă, vînă-torii ştiu că higiena de unt şi zer ia păstorilor nu îngăduie păduchilor nici o posibilitate de existenţă.
VII
AU, fiul Iul Iusuf «Cinci Parale».
Disertaţia lui Nastratin despre ulcior:
Mocanii, care au venit şi urmează încă a veni de undeva, de la munte, au o zicătoare înţeleaptă :
75
«Ulciorul nu merge de multe ori. la apă.»
Au spus ei vorba asta demult. De-atunci, tot stind sub streşina brazilor, le-a venit de la Dumnezeu gînd bun, de-au născocit doniţa. Au adus doniţa şi la Caranasuf, iiar ulcioarele lor stau aninate în cuie de lemn şl nu se strică.
Iar tatarii sînt nevoiţi să tot schimbe ulcioarele.
Ca să nu le schimbe prea des, făcînd cu ele atita cheltuială .şi atîta hîrb, tatarii au învăţat de la turci o rînduială bună:
«Pe copil să-l baţi înainte de a-1 trimete cu ulciorul la apă, iar nu după ce a spart ulciorul.»
Astfel copilul tatarului mînîncă de trei ori pe zi bătaie. Iar cînd se întîmplă de strică ulciorul, mînîncă şi pe a patra.
Ca să nu se spargă atîtea ulcioare şi să nu îi se bată pruncii de domnii şi stăpînii lor, tatarcele poartă în cobiliţă de două ori pe zi, dimineaţa şi sana, bra-cacele cele grele de aramă spoite şi pe dinlăuntru şi pe dinafară, la fîntînă. Astfel copiii lor au oarecare huzur şi, pe lîngă asta, ele singure işi pot îndestula curiozitatea aflînd în amănunt toate întîmplările misterioase care se petrec la Caranasuf atît ziua, cît şl noaptea. Iar ulciorul are durată mai lungă.
Insă Iusuf, poreclit Cinci Parale, .avea narav să tot puie amanet bracacele. Prin urmare, Aii, fiul lui Iusuf Cinci Parale, era silit să se ducă in fiecare zi cu ulciorul la fîntînă, şi îndura de trei ori rinduiala ulciorului. Mai era, în asemenea împrejurare, nevoia să fie la bordei două ulcioare, ca să iasă al doilea în ajutor, cind cel dintăi se preface în mai multe, întor-cîndu-se la lutul din care a fost alcătuit. Dacă se producea asemenea catastrofă, atunci se mai adăogau două chelfăneli lui Aii, una pentru cioburi şi a doua
76
pentru ulciorul cel bun care îşi începea şi el destinu-i neînduplecat.
Se întîmplă ca Iusuf să fie minios şi pentru porecla lui: atunci chelfănelile deveneau «răfuieli».
Porecla i-o dăduseră ortacii din sat lui Iusuf pentru nanavul de om bezmetic pe care il avea el. Cum era flămînd, ieşea din bordei, intilnea pe cineva, ori nimerea undeva, — şi îndată, în numele Prorocului şi al lui Alah cel veşnic, cerea cinci parale împrumut. Cu cele cinci parale cumpăra o ocă de mei, şi două zile nu miai avea habar, putea sta întins cu faţa in sus şi ou palmele sub ceafă.
Oricît se străduia biata Eitun, muierea lui Iusuf şi maica lui Aii, să agonisească cele de trebuinţă gospodăriei, Iusuf stăpînul nu îngăduia prisosuri. Cum avea ceva de prisos, cum făcea negoţ. Lui nu-i trebuia decit o mînă de mei ş-un căpeţel de lumînărică de seu, oa să ingraşe meiul. La urma urmei, de seu se putea lipsi. Cu mare anevoinţă, Eitun, amărîta şi roaba, putea să îndosească, într-un cotlon neştiut de Iusuf, cele de trebuinţă pentru dinsa şi pentru prunc.
Atîta se obişnuiseră ţăranii tatari de la Cananasuf cu împrumutul lui Cinci Parale, încit adese, cînd îl vedeau intrînd în împrejmuirea lor cu zid de piatră lipit cu lut, nu mai aşteptau vorbele. Ieşeau cu cevia mai puţin decît o ocă de mei şi îndemnau cu ea pe musafir. Iusuf era prea supărat pentru asemenea jignire, însă tăcea şi primea meiul în poala caftanului. Pînă la bordeiul său mai prăpădea din boabe, ca să fie hrană şi pentru paserile cerului.
In asemenea împrejurări şi după destulă pedeapsă, cînd a împlinit paisprezece ani vîrstă, Aii ia dobîndit
o	înţelegere filosofească şi în acelaşi timp îndărătnică, cu privire la ulcioare.
77
Anume : Dacă, după vorba celor bătrîni, sfîrşituî fiecărui ulcior e pe lespedea fîntînii, atunci cel mai nimerit lucru este ca ulciorul să nu se ducă niciodată la iapă. Dacă nu-s nici braca-ce de aramă, care se află zălogite, şi nu se cuvine drept-credincioşilor să întrebuinţeze doniţi ca ghiaurii, atuncea nu-i laltăceva de făcut declt să nu mai fie nici ulcior, ca să se ducă fiecare să-şi potolească setea la fintînă, ori, dacă se poate, să vie fîntîna lia casa şi la setea fiecăruia.
Deci Aii, fiul lui Iusuf Cinci Parale, a făcut să nu mai fie ulcior. îndată ce a spart pe unul, pe celălalt l-a ascuns Intr-un cotlon numai de el ştiut.
Cînd i-a fost sete stăpînului Iusuf, nu s-a mai găsit ulcior. Atunci a urmat o cercetare îndelungată şi o răfuială virtoasă, pînă ce Ali a scos ulciorul nou.
După răfuială, s-a dus ulciorul cel nou cu Aii la fîntînă şi acolo i-a fost sfîrşituî pe lespedea de piatră, potrivit proverbului.
Atunci a fost o răfuială şi mai vîrtoasă, după care Aii s-a dus în lume ca să afle undeva stăpîn mai puţin însetat. Astfel a pribegit feciorul lui Iusuf de la bordeiul părintesc şi a umblat din tirlă în tîrlă printre aşezările mocăneşti, pînă ce a nimerit la o stină care avea fîntînă chiar lîngă uşă. Atunci s-a socotit fericit şi s-a tocmit argat al oierilor.
Urmează o intîmplare cu nişte bărbăcuţi.
I	s-a părut lui Ali taré uşoară viaţa in acea tabără a oierilor, cit a ţinut vremea verii. Hrană din bielşug şi treabă puţină. Ce-i era lui să alunge cîrlanii din-tr-o închisoare în alta, împreună cu alţi strungaraşi, ori să bage de samă, cînd se întorc ciobanii din păşune, să nu s-amestece sterpele cu mînzările. Cînd era vremea de dat oile la strungă, ca să le mulgă lăptarii, nu era nevoie să fugi după ele şi să le aduci
78
cu sila; căci veneau ele singure, îmbulzindu-se la rînd, ca să-şi uşureze cît mai degrabă ugerele. îndată a învăţat şi socoteala cînilor; cum să-i cheme, cum să-i şuiere. S-a deprins a purta strai de lînă şi căciulă. I-a fost lesne să înveţe vorba mocanilor.
Cînd işi mai aducea aminte de ulcioarele sparte şi de răfuieli, se inegura la obraz şi mai tare din îne-gurat ce era. După aceea il strigau cu vorbe de şagă feciorii şi privirile i se îmbunau.
Insă a venit vremea iernii, cînd s-a întemeiat iar cîşlia in baltă, pe locul ei cel vechi. Cît ţine lumina zilelor scurte, omul nu mai are hodină. Ba hrănit, ba adăpat; ba de dres şi de întărit perdelele ca să nu slăbească adăposturile oilor la o vreme tare.
Iar ce se intimplă cînd se năpusteşte asupra lumii un vifor nemilostiv, grămădind troiene, şi bate şi înalţă omăt vreme de şapte zile fără contenire, numai oierii ştiu; căci omenirea cealaltă se ascunde în case şi se tupilează în bordeie, se prăjeşte la vatra cu jaratic clipind din ochi ca mîţa ; pe cînd ciobanul nu ştie de poclăzi, aşternut şi sobă; nici focul lui de vreme bună şi de prietinie sub stele nu-l poate aprinde; ci stă zi şi noapte în spulber lîngă oi, se culcă în tohoareă trăgîndu-şi căciuloiul pînă la nas, îşi face culcuş ca o fiară şi stă eu urechea aţintită la mişcarea turmei. Dacă-i spulber mare şi curge omăt mult, poartă oile în loc, ca să rămîie tot deasupra pe aşezătura, să nu covîrşească troianul toate ca într-un mormînt. Dacă umblă haitele de lupi, baltagul trebuie să fie gata şi cînii treji.
Aprigă viaţă. Cînd după iarnă s-a deschis primăvara ca un ris de fată mare, Aii pribeagul a privit toate cele din juru-i cu mîhnire; toate erau bune şi
79
rînduite; însă erau toate aşa ca după o bătălie crîn-cenă.
Cum ar face omul să fie toate bune şi în acelaşi timp să rămîie toate lesnicioase ?
Gîndurile lui filosofeşti îi arătaseră că fîntîna poate veni la cel căruia i-e sete. Aceeaşi filosofie îi arăta o oprelişte de nebănuit la hotarul iernii viitoare.
Stăpîn nu-i; tovarăş la parte nu-i; n-are la aşezarea baciului Dănilă barim un căţel. I s-ar cuveni şi lui să aibă ceva; căci şi el a fost oştean în bătălie ; dar păstorii au o rînduială a lor, cu ucenicie lungă. Strungăraşul să-şi arate întăi destoinicia pe hrană şi îmbrăcăminte şi numai după ce-şi arată destoinicia trei ani, îşi poate începe şi el averea de cioban, c-o păreche de mioare.
Cum Aii, feciorul lui Iusuf, avea îndărătnicie pe lîngă gînduri filosofeşti, a socotit că legea mocanilor e fără dreptate, şi, cînd soarele se arăta mai aurit, el se uita la lume mai fără plăcere. Cînd mîh-ninea i se prelungea şi se uita aţintit în acelaşi loc, apoi ochii lui ca de păcură priveau cruciş.
Dănilă baciul se oprea dinaintea lui cu mînile în chimir şi-i spunea cu glasu-i gros :
—	Bre tatar, dă-te după păr. Altfel te lepădăm. Aicea treaba-i una, supărarea-i alta. Nici n-avem cînd fi supăraţi. Iarna ni se pare noaptea prea lungă; iar acuma ziua prea scurtă. Vreau să te văd în toate părţile ca o sfîrlează, tune dracu-n coşu tău* să tune!
Aii făcea după cum i se poruncea, dar floarea cio-băniei lui se uscase.
Cu patru zile înainte de Arminden, se întîmplă năcaz mare unui cîrlănar. De bine ce ieşiseră tur-
80
mele din baltă şi se bucurau de iarbă nouă în păşunea cea mare, o lupoaică flămîndă se furişase din tihăraie drept în laturea cîrlanilor şi rupsese doi: pe unul îl hăpăise pe loc, ca să facă mai degrabă lapte pentru căţeii care o aşteptau scheunînd; pe celălalt l-a apucat de pielea grumazului şi l-a tîrît în ascuazătorile ei.
A fost cercetare şi judecată la faţa locului. S-a pus vină cînelui, s-a pus vină ciobanului; pe urmă s-a văzut că trebuie hăituită lupoaica în desimea ei.
Dănilă baciul a clătinat din cap.
—	Căutaţi şi hăituiţi, feciori, a zis el ; dar eu socot că lupoaica asta n-are vatra ei decît la o jumătate de poştă. Dac-ar fi aproape, s-ar teme de noi, şi ne-ar fi lăsat cîrlanii în pace. Să ştiţi vorba veche a oierilor: lupoaica nu vînează lîngă sugacii săi. Dar de căutat, căutaţi. Pîn-atunci îi crestez la răbuş cîr-lănarului paguba.
Aii, feciorul lui Iusuf, a luat aminte. S-au pus cîrlănarul cu soţii lui şi cu cînii să bată desimea de spinării; n-au găsit lupoaica.
De la Arminden, a mai trecut o săptămînă. Era într-o sîmbătă sara. Acelaşi cîrlănar avea în cîrd un bărbăcuţ mai puţin. Iar întrebare şi judecată.
—	Pesemne că haita cea fătată de lup nu-i aşa departe, s-a mirat baciul. Sărace feciorule, îţi mai tai o crestătură la răbuş.
Fiind toţi în toate părţile cu luare-aminte, pagube nu s-au mai vădit, pînă în două săptămîni de la acea sîmbătă. Atunci s-a dat iar lipsă un cîrlan, şi după altă săptămînă altul.
Dănilă baciul nu s-a mai mirat; numai umbla cu căciula îndesată mai temeinic în cap, pînă la sprîh-cene. La alte cinci zile după paguba din urmă, Aii a
6
81
venit să se închine baciului înainte de a se duce în satul lui la Caranasuî, aşa după curn avea din vreme în vreme învoire. Baciul a întors capul de la comarnicele lui, unde se afla cercetînd caşii, şi i-a făcut semn că-i slobod să se ducă.
Aii, feciorul lui Iusuf, s-a dus. A luat-o repegior pe lîngă stufurile din marginea ghiolului; pe urmă, cînd s-a uitat în urmă şi a văzut că stîna nu se mai zăreşte, a ocolit în stînga. A căutat într-o scorbură de salcie veche. Cînd era cu mîna în scorbură, cîrlă-narul cel cu pagubele şi un soţ al său au fost asupra lui. L-au pălit cu bîtele şi l-au dat la pămînt. Cînii l-au încolţit.
După ce şi-a venit în ori, feciorii i-au poruncit să se scoale şi să scoată din scorbură pielcica de băr-băcuţ. I-au pus pielcica în spate şi i-au întors braţele deasupra ei, cetluindu-Ie cu frînghioare. Astfel l-au dus la judecata baciului Dănilă.
Baciul Dănilă l-a primit cu capul gol şi cu mîni-cile suflecate, aşa cum se afla la meşteşugul său.
S-a uitat la dînsul lung, după aceea a început să-l întrebe.
Aii nu mai avea limbă. Filosofia lui îl îndemna să fie mut.
—	Cîţi bărbăcuţi ai furat, bre tatar ? Doi-trei ?
Aii nu ştia nimic.
—	Pe oei dintăi doi furatu-i-a căţeaua de lup ?
Nici asta nu ştia.
—	Pe aceia doi i-a furat lupoaica, a hotărît Dănilă baciul. Pe ceilalţi nu i-a mai furat lupoaica ; ci i-a răpit Aii stăpînului său care l-a miluit, şi tovarăşilor săi care l-au ocrotit. Află, măi păgîne, că păstorii cei de demult aveau pentru asemenea furtişag
o	lege bună. Smulgeau furului inima şi o dădeau la
82
cîni. Măi feciori, a strigat el cu străşnicie, aduceţi-mi cuţitul cel mare cu care tai eu gîtul berbecilor bătrîni şi canaralelor, ca să plinesc judeţ asupra acestui lup care vrea să se facă păstor la oile noastre!
Cînd a strigat aşa baciul Dănilă, Aii fiul lui Iusuf Cinci Parale s-a abătut cu faţa la pămînt în pulbere. A strigat cu ascuţime :
—	Iartă-mă, taică baciule !
Dănilă baciul s-a răsucit să intre în stînă ; apoi s-a răzgîndit şi s-a întors.
A poruncit:
—	Deslegaţi-1.
L-au deslegat. Fecioraşul tremura ca scuturat de friguri. Baciul a poruncit iar :
—	Mărturiseşte. Ge-ai furat ?
—	Cei dintăi doi i-a furat lupoaica... a bolborosit
Aii.
—	Pe ceilalţi i-ai jertfit tu ? Ce-ai făcut cu leşurile ? Le-ai aruncat în baltă ?
Aii a tăcut, palid.
—	Şi pielcelele, a urmat baciul, le-ai dus să le vinzi negustorului de la Caranasuf ?
—	De la Duingi... a şoptit Aii.
A grăit iar baciul :
—	Luaţi pielcica; lăsaţi-i ştreangul. Ţi-i destul, păgîne, plata asta. Du-te şi nu te mai uita înapoi. Dacă te mai arăţi cumva în hotarul nostru, aceşti feciori au să-ţi sape mormîrit. Inţelesu-m-ai ?
—	înţeles! a suspinat cu rînjet de bucurie Aii.
Astfel a ieşit el din tagma păstorilor şi a avut în
anii de după aceea o altă întîmplare, cu blăstămul.
Iusuf, tatăl său, in acel timp se îndeletnicea cu negoţurile lui la Constanţa şi mai cu samă avea nă-
83
dejde intr-o cafenea, pentru întemeierea căreia făcuse nişte împrumuturi de lire de la Mehmet Caimacam. In lipsa lui Iusuf de la Caranasuf, Aii s-a înfăţişat maicei sale EitUn şi i-a mărturisit multe din cîte suferise el în pribegie. Iar Eitun l-a îmbrăţişat ca pe un copil prea iubit şi l-a ocrotit pe lingă bordeiul ei de roabă. Căci porunca de la domnul şi stăpînul său. Iusuf fusese că ouăle găinilor şi laptele caprei, precum şi legumele grădinii să nu se părăduiască pe nimicuri muiereşti, ci să fie duse la Constanţa pentru bună speculă. Deasemenea din porumbul de pe ogor, EitDn n-avea desliegare să ia pentru dînsa şi pentru gospodărie decît atîtea ocă şi atîtea dramuri bine socotite de un bărbat aşa de priceput ca Iusuf,
Din zilele ei de muncă, Eitun-hanîm era silită să rupă din cînd în eînd două sau trei, ca să ducă la Constanţa ce avea de dus. S-a bucurat deci de întoarcerea fiului pierdut, nădăjduind în ajutorul lui pentru pierderea aceasta de vreme. S-a duce Aii cu ouăle şi cu legumele. Astfel va izbîndi şi să împace mai uşor pe tatăl său.
Intăia oară, Aii s-a dus cu bună rînduială, a pus la picioarele tatălui său Iusuf marfa şi a dobîndit iertare pentru greşalele şi răutăţile sale. A doua oară Aii, fiul lui Iusuf, a întîrziat pe cale pentru o pricină de ploi şi noroaie. Intîrziind la jumătate de drum, a cerut adăpost de la o femeie singură într-o margine de sat. A plătit patul şi cina cu legume şi ouă şi n-a ajuns la Constanţa decît cu jumătate din încărcătura pe care i-o pusese în spate maică-sa.
După asta o vreme nu s-a mai întors la Caranasuf. Iusuf îl credea acasă ; maică-sa îl credea la Iusuf; iar el hălăduia între băieţi de sama lui, pe maidan, jucînd arşice, şi la malul mărH, prinzînd guvidii.
84
La sfîrşitul verii, s-a înfăţişat iarăşi maicii sale Eittin, şi ea l-a îmbrăţişat plîngînd. Ca să-l trimeată iarăşi cu marfă, nu-i bine, deci EitCin s-a gîndit să facă o schimbare.
—	Dragul mamei AH, a zis ea, mă duc eu la Constanţa, precum am fost deprinsă totdeauna, iar tu rămîi ca să lucrezi în locul meu şi să priveghezi casa.
—	Bine, nene, rămîn să priveghez casa şi să lucrez, dar mai cu samă să cuget.
—	La ce cugeţi tu, dragul mamei ?
—	Cuget la multe, nene, căci eu am moştenit de la tatăl meu o înţelepciune pe care n-o au alţi băieţi de sama mea. Cît am stat la Kustenge, n-am stat degeaba, ca să mă joc pe maidan în arşice, ori să prind guvidii la malul mării. Mă duceam destul de des la un hoge care m-a învăţat să ascult istorisiri minunate. Le cetea dintr-o carte groasă şi eu vedeam întocmai toate cîte le spunea el din acea carte. Mi-a plăcut mai cu samă o poveste cu Aladin, c-un vrăjitor şi c-o lampă fermecată. Aladin a fost un fecioraş sărman ca mine, şi avea o mamă înţeleaptă cum eşti dumîssata. Oricîte supărări a putut face el maicei lui', cum îţi fac eu dumnitale, toate s-au isprăvit cu bine din pricina lămpii fermecate pe care a găsit-o el într-o hrubă, în chip prea ciudat şi pe negîndite. Cum freca acea lampă, se înfăţişa pe loc un genî înfricoşat şi-i stătea la poruncă. Poftea sarailii şi baclavale, îi aducea sarailii şi baclavale ; poftea straie scumpe, îi aducea pe loc; poftea aur şi mărgăritare,
i	le punea la picioare deasemeni, într-o clipită. Astfel caut să găsesc şi eu o lampă ca aceea, şi pe urmă nu ne mai trebuie nimic, trăim în huzur şi avem de toate; te pot trimete la împărăţie, ca să ceri pentru
85
mine de soţie pe fata împăratului, aşa precum a făcut Aladin în împărăţia unde a trăit el.
EitCin a rîs şi l-a mîngîiat pe frunte pe fiul său. Apoi a pregătit marfa şi s-a încărcat ca o asiniţă, ducîndu-se prin arşiţă şi colb la Kustenge,
Ea nu credea nimic din minunile Halimalei, căci viaţa îi arătase jalea adevărurilor. Asemenea minciuni ca cele din Halima au fost scornite de tagma leneşilor şi au fost risipite în lume de poeţi, care şi ei fac parte din aceeaşi tagmă. Insă Aii îşi avea îndărătniciile lui în socotelile filosofeşti pe care şi le făcea.
Cum a plecat Eitiln maica sa, el a început să umble prin bordei şi prin hrubele din preajma bordeiului căutînd lampa fermecată. A căutat un ceas, a căutat două. A rostit unele vorbe pe care le arăta cartea hogei şi iar a căutat. N-a găsit decît o mu-carniţă veche cu oleu. S-a bucurat şi a aprins-o. Pe cînd o freca în rnînă şi ştergea degetele unse ba de lut, ba de lemne, ba de ciovee, a dat peste un mindir vechi. Un smoc de paie din mindirul vechi s-a aprins de la mucarniţă. Aii a zvîrlit la o parte mindirul vechi ca să-l poată stînge cu picioarele; după asta, cînd s-a întors înapoi în locul unde stătuse mindirul, a găsit o grămăjoară de cenuşă. Răscolind acea grămăjoară de cenuşă, a descoperit patru mahmudele de aur.
Iată cum se izbîndesc minciunile din cărţi. AH s-a socotit destul de bogat ca să se duoă la împărăţie şî a şi purces fără întîrziere. Iar Eitiln, cînd s-a întors, n-a mai găsit pe nimeni acasă. Umblînd încolo şi încoace, ba aşteptînd, ba întrebînd în vecini, — din-trodată a fost înjunghiată de o bănuială, A căutat
86
tainiţa ei ştiută numai de dînsa şi a văzut că fusese prădată.
—	Vai şi iar vai! a suspinat ea cu amar. Pedeapsă mare ai rînduit tu, Dumnezeule, pentru sufletul meu. Căci din munca mea am strîns para cu para, firfiric cu firfiric, ca să fac zestre lui Aii al meu pentru vremea cînd a fi bărbat şi a avea nevoie să-şi cumpere soţie. Iată că şi-a furat el singur banii lui; mi-a batjocorit dragostea mea de maică şi lacrimile, şi trebuie sa-1 blestem; să-l ajungă şi să-l împungă vestea morţii mele I
Blestemul a şi pornit în urma vinovatului. Zadarnic a scos Eitiln îndată după asta, din suferinţa ei, iertarea şi a trimes-o după blestem să-l întoarcă. Iertarea a stat la căpătâiul ei pînă ce săraca roabă, de multă obidă, şi-a dat sufletul. Blestemul l-a ajuns pe Aii în tirg la Babadag dîndu-i înştiinţarea.
VIII
Cum a ajuns blestemul sărmanei Eitun, după Aii, la Babadag.
Babadag însemna, în limba pribeagului, «tata munţilor». Poate să fi fost cîndva munte ; dar acuma atîta era de bunic, ros de şuvoiul anilor, pleşuv şi împuţinat, incit nu le mai trebuiau multe sute de veacuri puţinelor ploi dobrogene să-l care în ghiolul ce se-ntinde cătră Marea, în laturea tîrgului.
Case frumoase la Babadag! se minuna Aii.
Tot aşa de frumoase ca la Kustenge. Ba se află la Babadag şi muşarabiele, prin .zăbrelele cărora se uită în uliţă femei sprîncenate, aşa cum se spune în
87
poveştile din Halima, pe care le cetea băieţilor fără căpătai hogea cel de la Kustenge.
Hoge bătrîn ca la Kiistenge nu se mai află pe lumea asta. Nu se afla mai cu samă la Babadag.
Aii a văzut de departe moscheea şi s-a ploconit cătră ea. Apoi, dtipă ce s-a apropiat de ea, s-a oprit şi a căzut în genunchi, spălîndu-se cu colb;' căci suna din cerdacul cel mic al minarelei chemarea slujitorului negru cu turban alb, vestind că nu este pe lume alt Dumnezeu afară de Alah şi alt proroc afară de Mahomet.
—	Bine-i să te ştii între drept-credincioşi, a zîm-bit în sine Aii.
S-a ridicat şi a intrat căutînd pe hoge. A găsit un hoge scurt, pîntecos şi mîniat, care i-a aruncat numai o căutătură. Fără să mai catadicsească a-şi întoarce ochii, a întrebat scurt:
—	Ce cauţi, bre ?
—	Caut stăpîn, a răspuns cu îndoială Aii,
—	Atunci du-te mai departe, unde te-a lumina mintea; eu n-am nevoie de slugă.
—	Abia acuma am căzut în Babadag, hoge; sînt flămînd şi trudit.
—	Dacă eşti flămînd, mînîncă; dacă eşti trudit, hodineşte-te.
—	N-am la cine şi unde,
—	Caută şi vei afla.
După cum se vede, Aii căuta o lumină şi o mîn-gîiere, cătră care îndeamnă toate vorbele sfinte ale religiilor; iar slujitorul cel cuvios al moscheii îi dădea acest bun îndemn, ca şi cum ar fi aruncat cîne-lui un codru de pîne. Dar vorba lui nu era pîne şi nici Aii, fiul lui Iusuf, nu era cîne.
Plin de uimire şi scrîşnind, Aii s-a retras.
88
—	Ai of! a gemut el din fundul fiinţii.
încă nu cunoştea că grăbeşte cătră el un sol mo-horit de la Caranasuf : blestemul săracei mame Eit-fin.
A ieşit în uliţa cea mare şi s-a tot oprit ba ici, ba colo, privind prăvăliile. I s-a părut că ar cunoaşte o privire blajină în ochii unui neguţător bătrîn cu cealmâ, care tot juca şi suna în mînă pitaci de aramă. S-a apropiat cu luare-aminte de acel neguţător şi s-a ferit să vorbească de foamea şi truda lui. După multe întrebări şi răspunsuri întortochiate, neguţătorul cu cealmâ a putut afla că acel flăcăiandru voinic ar avea în stăpînirea lui cu dreptate un ban de aur şi ar vrea să-l prefacă în metalîc.
—	Se ipoate, i-a hotărît neguţătorul, şi Aii s-a bucurat.
A privit socoteala pe care bătrînelul o făcea pe degetele lui şi pe nişte bile înşirate pe sîrme. A primit doi pumni plini de bani şi bănuţi şi s-a socotit fericit ca Al a din din poveste.
Din acel metalic, pe care şi l-a împărţit el în cele două buzunare afunde ale şalvarilor lui, Aii a putut plăti un pat la hanul străinilor şi a găsit mîncarea ce-i plăcea : pilaf cu smochine. A dormit neîntors pînă a doua zi, s-a sculat bucuros şi a ieşit iar la lume. In Babadag era tîrg de săptămînă şi se îmbulzeau la tărăbile şi bolţile neguţătorilor şapte neamuri de omenire: turei puţini', tatari mai mulţi, lipoveni şi cazaci din bălţi, bulgari în căruţe cu boi, mocani în trăsuri uşoare cu cai sirepi, greci de la cherhanale.
Unde era lumea mai deasă, s-a făcut o mişcare.
—	La o parte ! trece domnu subprefect! a vestit un sergent d.e uliţă.
89
Sergentul de uliţă şi-a păturit pe el grabnic uniforma boţită şi a salutat încremenit, cu mîna stingă la tesac şi cu dreapta la cozorocul chipiului. Toate neamurile s-au oprit, ca să vadă stăpînirea; numai mocanii şi-au strunit sirepii, jucîndu-i în hamuri şi privind încolo peste capetele mulţimii.
Stăpînirea a trecut zîmbind, în fiinţa unui tinerel cu mustăcioară balaie. Era nalt şi bine legat, îmbrăcat cu şiac sur şi pălărie de pîslă. Umbla pe jos, privind încoace şi încolo cu agerime.
—	Noroc bun la toată naţia, a strigat el.
—	Dumnezeu să te alduiască, domnule, i-au răs* puns mocanii, care, după cum se ştie, sînt seminţia cea mai rea de pe lumea asta. Şi-au tras dreapta din hăţuri şi şi-au scos cuşmele.
In laturea stăpînirii, puţintel îndărăpt, umbla un slujitor în uniformă; dar avea ceafa revărsată şi foalele prea umflate ca să fie oştean împărătesc. Aii l-a cunoscut că trebuie să fie poliţaiul tîrgului. Intr-adevăr, era poliţaiul ş-avea numele care i se potrivea — după cît auzea Aii şopot în juru-i: domnul poliţai Negură. Iar stăpînirea cea tînără avea altfel de nume: Dumbravă.
Om vesel dumnealui domnul subprefect Dumbravă. S-a uitat la Aii şi l-a cunoscut că-i fecior de tatar; i-a zîmbit. Pe cind domnu poliţai Negură l-a cunoscut şi mai bine: că-i un fecior străin şi se află întăia oară la tirg la Babadag. L-a privit aţintit şi posomorit şi i-a făcut cu ochiul un semn: să nu se depărteze, ci să vie după domnia sa.
Aii a urmat fără sfială stăpînirea. S-a isprăvit uliţa, s-a isprăvit iarmarocul. Stăpînirea şi-a plecat fruntea şi a intrat într-o căsuţă veche, întrucîtva jerpelită, dar împodobită cu steag.
90
După stăpînire a intrat poliţaiul. Aii s-a oprit la uşă.
—	Ce-i cu tafaraşul ăsta ? a întrebat stăpînirea.
—	îmi pare un suspect... a răspuns poliţaiul, în-torcîndu-şi ochii neguroşi asupra lui Aii. Vreau să-l cercetez.
—	Bine, cercetează-1 şi vezi ce este. Ce-i cu tine, băiete ? a grăit apoi, întorcîndu-şi ochii spre Aii.
—	Cu mine nu-i nimica, a mormăit tataraşul strîngînd din umerî.
—- Eşti din Babadag?
—	Nu; vin de la Caranasuf.
—	De-a dreptul de Ia Caranasuf ? Ai dreptate, a adaos el Încet cătră poliţai, e un străin din judeţul Constanţa.
—	Nu vin de-a dreptul, a lămurit Aii; am mai întîrziat vreo trei, patru zile pe drum.
—	Ce cauţi aici ? Ce negustorie învirteşti ?
—	Nu învîrt negustorie, caut stăpîn.
—	Acte ai ?
—	Nu ştiu ce-i asta.
—	Documente, îndreptări, ai ? hîrtii de la primărie, care să arate cine eşti anume şi ce cauţi unde te duci,
—	N-am,
—	Vezi' ce este, a poruncit stăpînirea, şi ajută-1 să se descurce. Mi se pare fecior dezgheţat.
—	Am înţeles, s-a supus poliţia, cu altă privire ca de pîclă spre fiul lui Iusuf.
Stăpînirea a căutat prin condici, a răsfoit nişte hîrtii, a dat cîteva porunci şi a ieşit. „Negură poliţai“, cum îi spunea acum în sineşi Aii, nu s-a grăbit. A cercetat pe alţi oameni care se strînseseră în răs-
01
timp la uşa poliţiei, sub steag. A vorbit ruseşte cu lipovenii şi greceşte cu ■eherhanagiii. I-a bătut pe spate şi i-a poftit, rîzînd, să mai vie pe la domnia sa.
După aceea risul i s-a sleit şi obrazul i s-a posomorit iar. A f.ăcut cu degetul semn lui Aii, să intre şi să se apropie. L-a cercetat pe Aii ca şi cum l-ar fi înfăşurat în nişte frînghioare din care nu se mai putea desface. Ce-a făcut la mocani ? şi ce-a învîrtit la Constanţa ? şi ce face Iusuf ? şi ce negoţ învîrte Eitiln ?
—	Şi de ce-ai fugit de la casa părintească ?
—	Aşa. Caut stăpîn.
—	Aşa cauţi tu stăpîn, pli'mbîndu-te cu tnînile în buzunări prin Babadag? Ai tras Ia han?
—	Da.
—	Cu ce-ai plătit patul şi mîncarea ?
—	Cu banii mei.
—	Umbli după stăpîn şi ai parale? Asta nu se poate. Tatarul se vîră slugă numai cînd i s-a lipit buricul de şale. Dacă ai parale, nu umblai după stăpîn. Dacă vrei să rămînem prietini, să-mi spui toate,
—	Spun. Am schimbat la zaraf o mahmude.
—	A, ai schimbat la zaraf ? Ai schimbat una.
—	Da.
—	Cîte mai ai ? Intăi gîndeşte-te — (mî se pare că te chiamă Aii). Intăi gîndeşte-te bine, Aii, şi pe urmă răspunde-mi. Ca să nu mai fie nevoie să te dezbrac şi să te cercetez.
—	Spun. Mai am două.
—	Să le văd.
Aii s-a pus la pămînt, s-a descălţat şi a scos din tabanul imineilor aurul. Din fiecare imineu, cîte-o mahmude.
92
—	Pune-le pe masă,
—	Sînt ale mele drepte.;, s-a îndîrjit Aii. Dar a
pus piesele de aur	pe masă.	Negură poliţai	le-a
cercetat.
—	Altceva mai ai ? a urmat el a întreba.
—	Am metalîc,
—	Bine, văd că eşti un tataraş cinstit, cum ar
spune domnu subprefect Dumbravă. Dar asemenea cinste la mine nu preţuieşte nici doi firfirici. Pînă nu se face dovadă, aşa cum înţeleg eu, că eşti feciorul lui Iusuf de la Constanţa, nu pot să te las. Şi după ce se va face dovadă că eşti feciorul lui Iusuf de la Constanţa, rămîne să mai faci o altă dovadă, că piesele de aur sînt ale tale drepte, primite din mîna unuia	care ţi	Ie-a dat	de bună-voie, pentru
slujbă ori marfă.
—	Aceşti	bani de aur au	fost ai mamei	mele
Eittin-hanîm... şi-a potrivit răspunsul Aii.
—	Atunci	facem	întrebare	la Caranasuf.	Pînă
atunci aştepţi în Babadag. Poţi să pleci — dar fără piesele de aur.
—	Vreau să-mi dai dreptul meu, a stăruit cu îndărătnicie tataraşul. Dă-mi două mahmudele.
Negură poliţai l-a privit lung; a luat piesele de aur şi le-a aruncat în saltarul mesei, inchizînd saltarul cu o cheie pe care a pus-o în buzunar. Pe urmă s-a răzgîndit, a deschis saltarul, a cules mahmudelele şi .le-a pus în buzunaraşul din dreapta al vestei. S-a ridicat în picioare.
—	Ce-ai spus că vrei ?
—	Vreau să-mi dai două mahmudele.
—	De auzit ai auzit ce ţi-am poruncit ?
93
—	Am auzit.
Negură poliţai, fără să-şi schimbe trăsăturile obrazului, a făcut o mişcare şi a pălit cu dosul palmei obrazul drept al lui Aii. A poruncit:
—	Ieşi din faţa mea şi vino cu un martor de la Caranasuf 1
Aii a ieşit ameţit; a scuipat sînge în pulberea uliţii şi s-a uitat holbat în juru-i. Era rînduit de la Alah să stea în acea clipă în faţa lui un tatar bătrîn de la Caranasuf. II privea cu mirare; pe urmă i s-au întristat ochii.
—	Ce cauţi tu aici, bre Aii ?
—	Am avut treabă la stăpînire, baba Sadic. îmi datoreşte Negură poliţai două mahmudele. Te rog, rină şi mărturiseşte pentru mine, că mă cunoşti.
—	Merg bucuros, bre Aii, şi mărturisesc. Văd că nu ştii. Aii, de cele ce s-au întîmplat la Caranasuf.
—	Nu ştiu, babâ Sadîc. Intră şi dă mărturia ; îmi spui după aceea.
Poliţaiul le-a venit întru întîmpinare. S-a răstit la babâ Sadîc, dar babâ Sadîc era om cuminte, cu barbă albă. Pe lîngă barbă, mai avea toate documentele care-i făceau trebuinţă. Aşa incit Negură poliţai a fost silit să asculte mărturia lui.
—	Da, aşa este; acest Aii e fiul lui Iusuf care face negoţ la Kiistengâ. Iar maica acestui Aii are numele Eitîln şi s-a prăpădit acum cinci zile în bordeiul ei de la Caranasuf.
Cînd a auzit Aii aceste vorbe ale acelui sol al blestemului, s-a înşurubat în jurul lui însuşi şi a căzut pe duşamea între Negură poliţai şi Sadîc bă-trînul. A plîns şi s-a bătut cu pumnii peste tîmple; s-a zvîrcolit ca un vierme întorcîndu-se cu obrazul
94
în pulbere. Sadîc l-a aşteptat să-şi deşerte din el durerea, pe urmă l-a luat cu el ca să-i spuie vorbe de mîngîiere; că aşa a fost scris în cartea din cer, de cătră Mahomet proroc, semne poruncite de Dum-nezeu-Alah.
Čele două mahmudele au rămas uitate. Insă pe urmă, cînd fiul lui Iusuf s-a făcut Deli-Ali, Negură poliţai de la Babadag a trebuit să deie samă.
IX
iată că iese pe lume Deli-Ali.
După întîmplarea aceasta de la Babadag, vreme de cîţiva ani, Aii a umblat pribeag ba pe la tîrle, ba slugărind prin satele mocanilor. Hotărîse el să slugărească la oieri şi la mocani nu atîta pentru simbrie, cît pentru bielşugul tainului. Las’ că-i plăcea brînza, dar s-a înfruptat şi la clisă. Iar pe lîngă pita de grîu, avea şi pită de făină de porumb. A învăţat toată economia aşezărilor mocăneşti şi s-a făcut voinic la trup şi tare-n grumaz, ca un taur.
Numaicît nu făcea mulţi purici unde poposea. Şi era cam fără de spor la cele ce i se dădeau pe samă. S-ar putea spune chiar fără de noroc, Cînd se afla la o tîrlă, în foltanele de stuh uscate de zăduful verii, înspre păşunea mioarelor, se isca numaidecît o bală de lup. Cum făcea, cum dregea acea fiară, nimene n-o putea zăpsi şi prinde. Insă de stricat, strica destule mioare, ducîndu-le fără urmă in singurătatea ei. Aşa se supăra de această pricină tataraşul, încît se închina la stăpînul stînei, cerîndu-şi simbria şi se ducea în lumea lui.
95
Deasemenea, cînd se afla tocmit la o gospodărie în sat, trebăluind la vite, cărînd gunoaie la ogor, ducind grîu şi porumb la moară, şi aducînd iăină, purtînd bărbinţe cu brînză la locurile poruncite, toate le îndeplinea cu grabă şi cu tragere de inimă; dar se mînia tare pentru nedreptăţile ce îndura, ba la uium din pricina morariloT, ba la cîntar din pricina neguţătorilor. Aveau rău obicei mocanii să cîn-tărească şi să socotească pînă într-un dram. Iar Aii, de cîte ori se descopereau lipsuri, îşi învîrtoşa supărarea lui împotriva nedreptăţii. Văzînd iar un năcaz după ce avusese altele, se închina cu plecăciune la gazde şi cerea să i se puie în palmă banii ce i se cuveneau, că el &e duce să-şi cerce soarta aiurea.
Astfel, la vremea sa, a ajuns bărbat în putere şi aştepta să-i vie chemarea la oaste. In vara din urmă, înainte de a se împodobi cu straiele măriei sale regelui, a nimerit undeva la un zavod de pescari cazaci şi s-a prins acolo tovarăş. Tovărăşia pescarilor avea numai d'ecît nevoie de un om tare cum se arăta el deoarece, din opt cazaci cîţi erau la începutul afacerii, patru căzuseră bolnavi, şi rămăseseră numai patru, la bărci, la gard, la năvod.
După ce l-au învăţat ce şi cum avea de lucrat, acei tovarăşi de la zavod i-au arătat şi care-i cea mai bună doftorie împotriva spurcăciunii ce doborîse pe tovarăşii lor. Acea spurcăciune, care se chiamă vărsat negru, se iscă dintr-un vînt otrăvit. Vine vîntu) otrăvit de pe un 'hoit de lup putrezit în baltă, iţi suflă în gură şi-n nas, după care te apucă o fierbin-ţeală şi o slăbăciune die moarte. Altă pază nu-i decit să bei rachiu pescăresc. Se chiamă rachiu pescăresc un fel de rachiu a cărui taină puţini o cunosc. Ca să
96
fie potrivit de bun, se cuvine să aibă tărie marc şi amestec de ardei pisat. Şi undelemn ; însă puţin un-delemn.
Deci Aii a băut, ca şi soţii săi, rachiu pescăresc şi muncea din greu. Nu ştia cînd adoarme şi cînd se scoală, era cînd pe baltă, cînd la cherhana, cînd se întorcea iarăşi la coliba cea strîmbă acoperită cu trestie, de pe grind. însă într-o sară a venit şi asupra lui put,oare de lup pierit în baltă şi nu i-a fost îndămînă ; iar a doua zi o arşiţă mare l-a pătruns ca o frigare înroşită în foc, din creştet pînă în măruntaie.	'	•
Tovarăşii pescari l-au pus în dubă lingă peşte şi l-au descărcat întăi la cherhana. Apoi l-au încărcat şi l-au dus iar prin baltă pină la un mal. Iar de-acolo vatamanul zavodului, cum era rînduiala tovărăşiei, a tocmit o căruţă mocănească a unui econom de vite; şi acea căruţă a lepădat pe Aii la spitalul din Tulcea.
Tatarul a zăcut în spital nouă săptămîni. A biruit boala, rămînînd numai ciuruit de semne în jurul pleoapelor şi-n umerii obrajilor. îşi schimbase înfăţişarea şi avea acum o căutătură mai neagră şi mai afundă. Cînd i-au dat drumul doctorii din spital, Aii n-a umblat prea mult ca să-şi agonisească hrana de care avea nevoie. Era întruna hămesit şi cu spaima foamei. Un podgorean de la Niculiţel a aflat de dînsul şi l-a tocmit păzitor de noapte la o vie. Bună treabă. Aii nu s-a tocmit pentru simbrie, ci pentru o cină adaos la miezul nopţii.
A stat la acea vie de la Niculiţel alte opt săptămîni, ca să-şi dreagă toate puterile. Mînca şi dormea ziua, veghea şi mînca noaptea. Se afla în acea
7 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 16
97
vie atîta rod, cît era de spaimă. Atîrnau strugurii pe sub tufe cît nişte purcei. Podgoreanul, domnu Nas-tasă Blîndea, ţinea în cinste mare mai ales vita care se chiamă Hafiaali pe care au adus-o din vechime turcii din ostroavele lor asiatice. Avea bun rod la cele nouă sute zece tufe de Hafizali şi-i dăduse poruncă tătarului, mai cu samă acele nouă sute zece tufe să le păzească învierşunat.
—	Strugurii de k aceste tufe, îl învăţa el pe Aii, eu îi trimet la un neguţător din Bucureşti, văr al meu, şi iau pe ei atîţia bani, de-mi scot cheltuiala toată pe care am făcut-o in douăzeci de pogoane de vie. Ochii tăi şi mărgăritarele, — inţelesu-m-ai ?
Mărgăritarele erau boabele lungăreţe ale acelei dulci poame din ostroavele turceşti.
S-auzea că umblă noaptea, prin viile de la Nicu-liţel, cercetători de struguri. Ar fi fost spunînd acei cercetători că strugurii nu sînt furtişag. Dacă are un bogătan vie şi mai ales roadă multă la acea vie, atunci e dator să lese şi golanilor care n-au nimic putinţele boabe.
Intr-o privinţă, podgorenii de-acolo înţelegeau oarecum să lepede şi lipsiţilor ceva, — de şi acei lipsiţi nici nu sapă, nici nu hărăgesc, nici nu cheltuiesc. Dar podgorenii înţelegeau să lepede pomana lor atunci cînd pofteau, şi din care fel de roade aveau gust, şi să se facă treaba cu măsură şi mai cu samă la lumina zilei. Pe cînd derbedeii, care erau supăraţi pe domnu Nastasă Blîndea că dumnealui are şi ei n-au, înţelegeau să ieie cînd şi de unde poftesc, şi în puterea nopţii, ca să fie, pe lîngă batjocură, şi stricăciune.
Aii, fiul lui Iusuf, ascultase poruncile stăpînului său şi-i dăduse dreptate în unele privinţi, mai cu
samă pentru Haiizali. Aflase de la unii şi de la alţii socotelile semeţe ale derbedeilor de noapte şi găsise în aceste socoteli un temei vrednic de ţinut în samă.
—	Eu păzesc cu dreptate strugurii turceşti, a zis el cătră sine. Asta-i dulceaţa şi cîştigul stăpînirii, şi pentru Hafizali îmi pun viaţa. Insă din celelalte soiuri a dat Alah-Dumnezeu atîta bielşug, încît drept este să se înfrupte cei mişei şi nemernici. Stă-pînul vrea să-i popresc de a intra noaptea. Eu îi popresc şi nu-i las decît în zori-de-zi, ca să nu strice. Ii las să ia potrivit, aşa ca să nu se cunoască. Şi-i las ca să se ducă cu rînduială. Dar dacă vor să mai vie, atunci să-mi aducă şi să-mi puie în palmă jumătate din preţul cîştigului lor. Căci eu îi îndemn să mînînce numai a zecea parte, iar nouă părţi să le neguţeze în piaţă la Tulcea.
Astfel via domnului Nastasă Blîndea a fost bine păzită de stricăciune. Dar cînd s-a pîrguit bine Hafi-zaliul şi a fost faţa lui ca chilknbarul, oamenii fără cinste şi fără dreptate, cum a dat Dumnezeu să fie derbedeii, au năzuit să ajungă la el, peste porunca lui Aii. Atunci Aii a tras cu puşca, halicind pe doi dintre furi; apoi a pus mîna pe bîta lui anume pregătită şi bine cumpănită şi a bătut cu năvalnicii mare război. A spart capete şi a cotonogit picioare şi a rămas biruitor. Iar ceilalţi slujitori, care i-au sărit întru ajutor cînd s-a auzit larma bătăliei, l-au găsit plin de sînge şi cu straiele risipite în juru-i şi rupte bucăţi. Insă lui nu-i păsa. S-a dus şi s-a cufundat intr-un butoi cu apă, după aceea s-a tras la coliba lui să se odihnească.
S-a făcut pentru asemenea ispravă mare zvoană la Niculiţel şi la Tulcea. I-a ieşit lui Aii al lui Iusuf bun nume de credincios paznic. A poftit să-I vadă
7*
99
domnul prefect şi l-a încredinţat ca scrie la Bucureşti, cerînd înaltului guvern să-i dea lui Aii Iusuf decoraţie. Pe urmă au venit derbedeii stîlciţi şi împuşcaţi cu halice să mărturisească atîtea minciuni, încît lui Aii i-a fost greaţă de lumea asta şi iar a hotărît să se ducă unde-a vedea cu ochii.
Dusul lui n-a ţinut mult şi n-a fost departe. A fost pînă la Caranasuf şi Constanţa, unde i s-a ales un destin nou. A fost sortit să facă slujba de oştean la arma cavaleriei şi s-a înfăţişat cu bună-voie primin-du-şi efectele, armele şi calul.
Era sub mîna lui Murad sergent. L-a învăţat Murad sergent toate. Două lucruri nu l-a putut învăţa : să-şi îngrijească roibul, să-l ţesale şi să-l perie pînă ce l-a face ca luna lui Alah — ş-al doilea să nu crîcnească atunci cînd Murad sergent, bleste-mînd pe toţi tatarii din lumea asta, îl proţăpea cu pumnul drept in falca stîngă şi cu pumnul stîng în falca dreaptă.
Intr-a cincea lună de miliţie, Aii Iusuf, stînd rezemat de zidul cazărmii la soarele primăverii, şi-a mai făcut o socoteală între multele socoteli pe care le avea el făcute.
«Uşoară-i viaţa slobodă, şi-a zis el, după ce zkia creşte şi soarele prinde putere. Insă in cazarmă viaţa-i mai grea cu cît e ziua mai lungă, din pricina calului şi a lui Murad sergentul. Dreptate nu găsesc nici la vagmistru, nici la căpitan, căci dreptatea de pe lumea asta s-a isprăvit şi cată să iac eu alta. Dintre toate lucrurile pe care mi le-a dat stăpînirea, eu n-aleg decît atîta cît îmi trebuie, ca să nu umblu gol, fiind ruşinos de felul meu. Carabina o iau ca să-ini ţie tovărăşie In singurătate şi în năcaz.»
100
După acestea gîndite, fiul lui Iusuf a trecut la fapte şi a făcut întocmai, ieşind din cazarmă la 5 aprilie, în ajunul sfintelor Paşti. A trecut, din lumea oamenilor supuşi legii, în pustie, unde şi-a întocmit legea lui.
Curînd i-a ieşit faimă. Şi i s-a adaos poreclă: Deli-Ali, adică Aii Nebunul. Fiind ruşine mare pentru toţi cinstiţii gospodari de la Caranasuf.
X
Isprăvile cele dintâi, ale banditului Aii, fiul lui Iusuf.
Cea dintâi ispravă a lui Aii Nebunul s-a produs la Caranasuf în sat, la trei zile după ce s-a desfăcut de puterile organizate ale societăţii. A trecut întăi in lungul ţărmului Mării, amirosind boarea sărată din larg, a poposit ici-colo la cîte-o stînă care-şi muta aşezarea şi, cînd a venit noaptea, şi-a căutat culcuş acolo unde şi-l căutau sălbătăciunile. Să vadă stelele nopţii cînd deschide ochii, s-audă orice pas furişat în preajmă, să aibă potecă încîlcită de retragere în adîncimea-desişului, să po,atâ zvîcni cu uşurinţă la limpeziş. Lesne e să te tupilezi în întorto-cherile smîrcului ţesut cu liane şi stuf; tot aşa de lesne umbra unui om sprinten trece nesimţită între ondulările bărăganului, între cer şi pulberi, pe zarea de cenuşă.
Intr-o sară, după asfinţitul soarelui, din împrejmuirea pustie a bordeiului lui Iusuf a chemat un glas :
—	Ia Hiisein ! Ia Kenan !
Hiisein era megieşul dc la deal ; Kenan, megieşul de la vale.
101
Amîndoi oamenii stăteau pe prispe, în lucirea ceia din urmă a zilei, şi priveau cum se zbat muierile în bătătură ca s-aprindă focul, pe urmă să mulgă, după aceea să anine căldarea cu lapte în lanţul •cujbel, pe urmă să aline copiii, să lese copiii şi să se dea fuga după tizic; în vremea asta focul se stinge şi stăpînii mormăiesc ca şi cum s-ar afla după trei zile lungi de ramazan.
—	Ia Husein ! Ia Kenan !
—	Cine strigă ? La Iusuf, bordeiul e pustiu. Ce-ia fost viu în el: capră cu ieduţi şi găinile, a venit Iusuf şi a ridicat de patru ani. După doi ani a venit şi a mai încărcat o boccea. Zicea că negoţul lui la Kiis-tenge merge din ce in ce mai bine: asta se şi vedea după imineii scîlciaţi şi caftanul ponosit al bietului negustor. Atuncea a împlîntat un băţ în pămînt dinaintea uşii bordeiului, semn că nu-i acasă stăpînul, şi de-atuncea nu s-a mai arătat. Iar glasul ce s-aude e altfel de glas decît al bătrînului Iusuf; e un glas dintr-o putere de tinereţă.
Husein şi Kenan se scoală alene ca să afle ce se întîmplă. Dar, înainte de a-şi aduce ei la piept cuviincios pulpana straiului, muierile au şi fost lingă zidul de piatră lipit cu lut. Mariam a lui Husein s-a uitat şi a văzut pe Negibe a lui Kenan. Pe urmă, amîn-două s-au înălţat din tălpigii lor, lungindu-se în şalvarii de stambă roşie, şi intr-o clipă au cunoscut ce este.
Cine să fie ? Cine să fie ? Bărbat tînăr şi voinic, întunecat la faţă. Poartă straie strîmte, parcă ar fi straie împărăteşti de oştean. In cap, şi-a strins capela pe tîmple şi pe frunte c-o bucată de faşă neagră. Ţine în mînă puşcă.
înainte de a se apropia stăpînii de zidurile despărţitoare, muierile au pus nume acelei înfăţişări.
102
—	E Aii al lui Iusuf. S-a întors de la oaste.
—	Nu se poate, a grăit Kenan; cine se duce acolo nu se întoarce aşa de curînd.
—	Eu sînt, a strigat Aii, de lîngă bordei. Mă închin cu plecăciune ţie, Kenan; mă închin cu plecăciune ţie, Husein.
Vă rog să chemaţi martori şi alţi vecini, ca să vadă că iau din casa lui Iusuf tatăl meu cîteva lucruri mici oare au fost drepte ale maicei mele Eitun.
—	Vai! sărmana Eitun ! au suspinat muierile.
Dar Aii nici n-a catadicsit măcar să-şi arunce ochii
asupra femeilor. A aşteptat oa vecinii să-i îndeplinească porunca pentru care-i chemase.
K^nan şi Husein s-au întors în loc cu încetineală.
—	Mai repede! a strigat deodată cu străşnicie Aii. Mişcă mai repede, că te ia mama lui Şeitan. N-am venit aici ca să stau la taifas cu voi. Am venit să-mi fiţi mărturie. Am dat dracului miliţia; am ieşit în pustie, ca să trăiesc după pofta inimii mele şi să fac rînduiala pe oare o ştiu eu între popii turci, poliţie şi mocani.
Aşa de tare s-au înfricoşat Kenan şi Husein de aceste vorbe repezite, încît şi-au împreunat palmele şi au ridicat ochii spre cer, unde stă veşnică mila lui Alah. Insă muierile s-au împrăştiat ca năpîrcile şi au venit cu toate mărturiile de şalvari roşii ale vecinătăţii. Au început a sosi, cu mare mirare, după femei şi bărbaţii.
S-au adunat mărturie in preajma lui Aii.
—	Am luat o bucată de matasă din coardă, a zis Aii, arătînd ţesătura subţire, fumurie. Maica mea se împodobea cu dînsa deasupra sprîncenelor cînd intra la Kustenge. Vreau s-o port în sîn, ca să-mi aduc aminte pururi de dînsa, căci eu am omorît-o.
103
—	Ce spune ? Cine a omorit-o pe Eitîin ? Aii spune c-a omorît-o el. Mi se pare că a nebunit Aii!
—	Muierile să tacă şi să asculte! a strigat cu supărare Aii. Din pricina mea a murit, dintr-o pricină pe care Al ah o ştie; de aceea Alah mă pedepseşte. Ascultaţi şi nu erîcniţi, căci n-am vreme multă de prăpădit cu voi. Am mai luat pieptenele cu care se pieptăna. Ş-un săpun care miroase a trandafir. Şi ceaşca asta de marmură smălţuită cu albastru pe dinafară. îmi trebuie mie ceaşca asta de o litră, pentru ceea ce nu ştiţi voi; dar are să se afle pe urmă. Am mai luat două ştergare în care învălesc ceaşca. Ce mai este în bordei rămîne în sama voastră. Cu bine! aveţi să aflaţi curînd alte veşti despre Aii.
După ce a rostit aceste vorbe, dezertorul s-a retras. A sărit peste zid, cum se cuvine unui dezertor şi unui blestemat, şi a apucat-o la deal înspre go-liştea podişului. Năluca lui s-a zugrăvit o clipă în pojarul amurgului, după aceea dintrodată a pierit. Cei adunaţi tăceau ; s-a făcut sară şi întunericul a pătruns în sufletul lor.
Veste despre dînsul nu s-a aflat pînă în ziua cînd creştinii prăznuiau pomenirea marelui împărat Constantin şi a Impărătiţei Elena, maica sa. în ziua aceea unele tatarce tinere şi sterpe aprind pe iuriş o făclie în fundul bordeiului, menind-o Despinei de la Bizanţ.
In ajunul acelei zile avuseseră loc două întîm-plări la Babadag şi nu se ştie cum, fără telegraf, fără gazete, fără nimica, ştirea ajunsese şi în depărtarea aceea, la Caranasuf.
Hogea cel scurt şi gros, care se uita totdeauna posomorit, cobora din cerdacul miniarelei, după ce dăduse el singur, cu gura lui, laudă lui Alah şi Pro-
104
focului. Gîfiia şi mormăia, bocănind cu imineii pe treptele scării. Cînd a ajuns în pridvorul moscheii, a găsit întuneric şi uşa închisă. Uşa o lăsase el singur deschisă, ca să nu se pălească de ceva cu n-asul, cînd va cobori în pridvor prin umbra înserării. în acea zi îşi întîrziase strigarea ; luna noua îşi arătase secerea pe cerul asfinţitului. Lui hogea îi plăcea priveliştea dealurilor goale sub lucirea slabă de lună nouă şi luceafăr. Stătuse deci o vreme în cerdacul de sus, privind dealurile sub sclipirea vioaie a luceafărului. După aceea, cu un oftat, se întorsese cătră Meca, unde e izvorul de mir al credinţii veşnice şi adevărate. A mai stat un răstimp, mormăind un verset din Coran.
După ce a murmurat cu ochii închişi acest verset, a coborit, bocănind cu imineii pe trepte. Jos, a găsit închis şi s-a sfiit de umbră. Pe urmă a cugetat că n-iavea ce să se sfiască.
—	A intrat cineva aici ? a întrebat el fără s-aştepte răspuns. Dar îndată a tresărit.
—	Da, a intrat, a răspuns un glas.
—	Cine ?
—	Aii ben Iusuf, a adaos glasul.
—	Nu cunosc.
—	Ai să cunoşti numaidecît. Aprinde lumina.
Hogea se foia, nehotărît.
—	Iţi poruncesc s-aprinzi lumina. Uite chibriturile.
Cineva i-a pus în mînă silnic cutia cu beţişoare,
a tras un chibrit pe cutie ş-a aprins o luminare de ceară din colţul ştiut anume al pridvorului. Intor-cînd atunci ochii, a văzut pe Aii ben Iusuf pe care nu-1 cunoştea. Era insă un om în carne şi oase, nu duh înfricoşat, deci hogea n-iavea a se teme.
—	Ce cauţi tu, bre, aici şi ce vrei ?
105
—	Te oaut pe tine, a răspuns pribeagul. întăia oară m-ai văzut acum ciţiva ani, cînd eram un băiat sărman, trudit şi flămînd. Murise atunci, fără să ştiu eu, biata mea maică Eitun. Te-am rugat să mă îndrepţi la un stăpîn, ori să-mi dai un adăpost, ori să-mi arunci o bucată de pită. Iţi aduci aminte?
—	îmi aduc aminte. Acuma ce pofteşti ?
—	Acuma poftesc să-ţi spun că nu eşti slujitorul lui Alah şi mîngîierea năcăjiţilor, aşa cum e scris în Lege. Eşti slujitor fără dreptate. Aşa cum se află omul împărătesc pe care-1 chiamă Constantin Negură slujitor fără dreptate faţă de împăratul.
—	Ascultă, nebune, ia strigat hogea, înţepat de mînie. Negură şi-a dat socoteală cătră domnul său, şi eu mi-o voi da cătră Domnul meu. Pe mine să mă judece Alah, nu un mişel.
—	A! s-a veselit Aii; aşa grăieşti tu cu mine, hoge ? Apoi află că eu am venit la tine nu numai cu vorbe, ci şi cu putere. Nu te mişca. Nu pune mîna pe uşă. Nu cuteza să răcneşti după ajutor, -căci îţi vîr acest jungher pe gît.
Aii ben Iusuf — cum îşi spusese dezertorul după moda arăbească — a dat la o parte carabina, reze-mînd-o într-un colţ; în acelaşi timp a tras de la brîu un cuţit lat, dintre ¡acelea cu care casapii înjunghie berbecii. Punînd degetul cel mare lîngă vîrful cuţitului ca să-l oprească de a intra fără samă, a grămădit pe hoge lîngă uşă şi l-a împuns la vintre.
—	Milostiveşte-te ! s-a tînguit hogea cu ochii holbaţi de groază.
Aii l-a supus în genunchi. A tras cu grăbire din traista de la şold un capăt de frînghie. A trecut capătul prin juvăţ şi din cîteva învîrtituri a legat cobză pe hoge cu picioarele aduse lîngă şale şi cu mînile priponite din coate la vîrfurile picioarelor. L-a răs-
100
turnat pe hoge într-un şold şi cu acelaşi cuţit i-a tăiat smocurile bărbii.
—	Alah-Aliah ! s-a tînguit cu înfricoşare Onti-hoge,
pedepseşte-1 şi osîndeşte-1 pentru asemenea batjocură !
Aii şi-a sfîrşit cu grăbire lucrarea, căutînd basmaua cea mare a cuviosului slujitor în buzunarul giiubelei şi punîndu-i-o căluş ,1a gură. După aceea şi-a luat carabina, a vîrît la loc jungherul în teacă, ia stîns lumina, a ieşit din pridvor şi a încuiat uşa pe dinafară.
Sara era caldă; miroseau puternic cele dintăi îl oii' de salcîm. Prin uliţile fără lumină, Aii a trecut cu paşi mari, a ocolit prin două unghiuri de hudiţă şi a ajuns la căsuţa slujitorului împărătesc. Acea căsuţă avea ceardac. Lîngă ceardac, trandafiri. Ferestrele erau deschise. Se auzeau glasuri vesele de la încăperile de dindos unde era bucătăria şi unde partea femeiaseă a familiei pregătea bunătăţile pentru onomastica de-a doua zi.
Poliţaiul fuma singur, în ceardac, la o măsuţă pe care se găsea o singură ceşcuţă de cafea. Era numai în vestă şi sta pe jumătate răsturnat într-un jilţ cu picioare joase. Cînd, făcîndu-şi vînt din ulicioară, Aii a sărit asupra lui, Negură n-a avut răgaz să facă în prima clipă nici o mişcare. Greutatea namilei îl covîrşea,-avea simţirea unei primejdii de moarte. Cum nu era om fricos, s-a silit să-şi răsucească din strînsoare cotul mînii drepte şi a pipăit la spate revolverul.
Dezertorul i-a poruncit:
—	Nu mişca, ori te omor!
—	Ce este? gîfîia Negură.
—	Am venit să-mi dai două mahmudele.
—	A, tu eşti, tatarule!
—	Mă cunoşti ?
107
—	Da.
— Ai auzit ce ţi-am poruncit: să-mi dai două mahmudele.
—	Am auzit: dă-mi drumul ca să le caut.
—	Unde sînt ?
—	In saltarul mesei, într-o casetă de juvaeruri.
—	Vra să zică, le-ai făcut	cercei ?
—	Da ; pentru fetiţă.
— înţeleg; însă acele două mahmudele nu erau ale tale, bre poliţaiule. Acele două mahmudele le am de la maica mea şi vreau să le ţin în brîu la mine pentru amintirea ei şi păcatul meu.
—	Bine, ţi le dau, dă-mi drumul; vino cu mine.
Cînd Aii a slăbit strînsoarea şi s-a dat la o parte
de pe foalele lui Negură, a şi simţit că i-i ameninţată viaţa. Burduhosul acela era un om mai sprinten decît se părea. I-a pus cotul stîng în bărbie clănţănindu-i dinţii ca-ntr-o scînteiere; iar	cu dreapta a	tras	revolverul, bufnind. In fulgerul	bufniturii, Aii	s-a	în-
tors cu jungherul lovind de două ori, după aceea a sărit în uliţă, a cules de jos carabina lăsată şi s-:a dus. Dus a fost, cu toată larma de răcnete, fluierături, chemări, îndemnuri. S-a strîns tot tîrgul cu mare zarvă. S-a aflat şi despre blăstămăţia petrecută cu Onu-hogea. In noaptea aceea faima banditului s-a învîrtejit ca fugărită de vînt în toată acea lăture a Dobrogei.
La zestrea puţină pe care o purta cit sine, Deli-Ali n-avea nevoie de alt ajutor. Carabina şi desaga erau, pentru puterea lui, uşoare ca pana. Avea însă nevoie să se mute repede dintr-un loc intr-altul. Numai un hoţ prostănac, fără nici un grăuncior de înţelepciune, stăruieşte mai mult decît se cuvine într-un loc unde a săvîrşit o faptă. De la Babadag, cel cuminte într-o
108
singură noapte va să ajungă la Niculiţel, ori la Sa-richioi. îşi arată faţa la Sarichioi şi pe urmă poate dormi într-o margine de mahala, la Kiistenge. Pentru asemenea mutări grabnice îi trebuie cal. Pentru o mutare îi trebuie un cal. Pentru altă mutare îi trebuie alt cal. Ii trebuie cai cu stăpîn. Stăpînul îi grijeşte, stăpînul îi hrăneşte.
Aii a cugetat La asemenea problemă cu îndărătnicia care era în fiinţa lui. A încălecat caii unde i-a găsit şi i-a lăsat unde a apucat. Pe urmă s-a apropiat de o tîrlă şi şi-a căutat un slujitor. Să ţie calul la îndămînă, să se ducă să-l ia dintr-un. anumit loc. Are lipsă nu numai de un slujitor, căci locurile pe care le oalcă sînt depărtate unul de altul. Deci hoţul dobrogean învaţă din nevoia vieţii lui să-şi facă prietini la tîrle, la zay09.de, în margini de sat.
Deli-Ali a mai cunoscut că nebuniile cu care a pornit trebuie să contenească. Oamenii din tîrguri şi sate se supun rînduielii întocmite de domnii lumii-, care se chiamă lege. Singuraticul din pustie trebuie să facă şi el o lege a sa, a ajutoarelor sale şi a gazdelor. Pe urmă, se înşală cine crede că hoţul trăieşte fără să muncească. Să se ştie că trudeşte greu, să agonisească pentru zilele sterpe şi pentru ocna iernii. Trebuie să adulmece urma bogătanilor, să descalece la casele lor la vreme potrivită, ceva mai tîrziu de aprinsul luminărilor, cînd zăvoarele nu sînt încă puse. Să înfricoşeze dintrodată şi să lovească cu străşnicie. Să puie gloabă potrivită şi, pe cît e cu putinţă, să nu verse sînge. Dar dacă e silit să verse sînge, nu pregetă nici o clipă. Cît hălăduieşte în pustie, departe de sate, să ştie a-şi scoate cu bună înţelegere birul stînilor : miei, brînză, pită şi vinars. Pe lîngă toate acestea se adaogă o lucrare şi mai
109
grea, deoarece acea lucrare mai grea nu se bizuie pe virtute, ci pe înţelepciune. Trebuie să-şi apere viaţa, atît dinspre partea legii celeilalte, cît şi din partea tuturor cîţi sînt subt oblăduirea sa.
într-acest chip s-a întemeiat în acel colţ de Dobroge, de la Niculiţel, Tulcea şi Babadag pînă la Constanţa în marginea ghiolurilor şi a mării, domnia lui Deli-Ali, hoţul.
Onu-hogea l-a blestemat amar, în moschee, şi pe urmă a stat în aşternut patru săptămîni, pînă ce i-a crescut la loc barba — adică cinstea.
Domnul Negură poliţai a zăcut în spital trei săptămîni şi a ieşit, har Domnului, cu rănile in umărul stîng închise şi fără de nici o sminteală. A rămas numai cu boala mîniei, care ardea în fiinţa lui fără contenire. Ii trebuia capul hoţului. Alt leac nu se afla pentru asemenea suferinţă. A cerut domnului subprefect Dumbravă să-i dea poteră de călăraşi, cu care să cerceteze stînile, grindurile şi gazdele presupuse.
Războiul lui Deli-Ali împotriva societăţii era dus cu iuţeală. Neguţători care treceau la tîrgurile săptămî-nale, economi care se întorceau de la vînzări de vite, brînzari de la cîşle, cherhanagii greci, — mulţi văzuseră aplecată asupra nasului lor carabina banditului. Se scobiseră şi puseseră jos preţul răscumpărării.
A fost unul Mihale cherhanagiul, care a vrut să se apere cu puterea. Deli-Ali l-a fulgerat, i-a luat chimirul, iar pe dinsul I-a împins cu piciorul în afara potecii. Asta era acuma spaima cea mare a tuturor neguţătorilor şi ciorbagiilor din ţinutul pe care-1 bîntuia tatarul. Hoţul s-a deprins a vărsa sînge. Nici o altă fiară nu-i mai primejdioasă decît hoţul întărîtat la treaba asta crîncenă.
110
Rînduiala hoţului la stîni era tot aşa de tare. Bacii şi oierii erau ţinuţi să-i puie la ţiitorile poruncite tainul. Nu îndrăznea nimene să crîcnească, nici să alerge cu jalbă la subprefectură. Pentru că subprefectul şi călăraşii vin şi se uită asupra pustiei, se arată dintr-o zare şi trec în alta, într-o zi dintr-o săptămînă. Iar în celelalte şase zile din săptămînă bacii, scutarii, ciobanii şi turmele rămîn subt ameninţarea lui Deli-Ali.
După ce ia pălit în cîteva sate, — mocanii au adus zăvozi mai tari în ogrăzi şi au pus în cui, lîngă uşa din tindă, puşcă încărcată cu glonţ. Umbletele lui Aii s-au mai împuţinat dinspre partea asta. Cînd Negură poliţai a început a-i cerceta hăţişurile, Aii s-a văzut şi mai strîmtorat şi ia trimes acelui slujbaş al stăpînirii
ameninţare.
Era într-o zi de iulie, la asfinţitul soarelui, pe un făgaş de rovină, pe unde umbla drumul Sarichioiului. Subprefectul Dumbravă se ducea să facă cercetare în sat la Lipoveni pentru nişte nemulţămiri ale oierilor săi mocani. Eria în căruţă numai cu secretarul său şi
cu căruţaşul.
•Nu se aştepta la nimic. Gîndul lui era cu totul departe de Deli-Ali. Urmele hoţului fuseseră din nou vestite tocmai spre Niculiţel şi mănăstirea Cocoş.
Dintrodată, de pe fruntea rovinei de deasupra, s-a auzit răcnetul ştiut, un răcnet răguşit şi scurt:
—	Stăi!
Căruţaşul a oprit. Subprefectul Dumbravă a ridicat ochii.
—	Eu sînt, domnule subprefect! a zis Aii rîzînd. Sta cu carabina ameninţătoare. Dumbravă n-a făcut
nici o mişcare. Cunoştea în acel rîs ceva din înfăţişarea tataraşului pe care-1 văzuse odinioară în tîrg la Babadag. A făcut cu mirare :
111
—	A !	........
—	Da, da! eu sînt! a confirmat Aii, ca şi cum se arăta bucuros de întîlnire.
A stat puţintel în cumpănă :
—	Domnule subprefect, a zis apoi banditul, eu nu sînt duşmanul dumnitale. Dumneata treci şi te duci slobod. De mai multe ori am stat în locul meu ascuns şi dumneata ai trecut pe lingă mine fără habar. Să ştii dumneata că eu nu trag decît asupra unui duşman. Eu fac război pentru viaţa mea.
—	Ascultă, Aii fiul lui Iusuf, i-a răspuns Dumbravă fără nici un fel de trufie domnească ; ştiu cîntecul, căci am mai cunoscut ciţiva hoţi dobrogeni. Orice-ai face şi oricum ai face, află că legea te biruieşte; puterile stăpînirii sînt fără hodină şi fără sfîrşit, pe cînd tu eşti un biet om singur. Te sfătuiesc să te supui înainte de a-ţi pierde capul.
—	Mulţămesc frumos pentru sfat, a grăit hoţul rî-zînd. Dar să ştii dumneata că eu te-am oprit nu ca să mă sfătuieşti, ci ca să duci de la mine răspuns lui Negură poliţai, să-mi aducă două mahmudele pe care mi le datoreşte. Mi le-a luat fără dreptate, pe cînd eram un copil sărman. El a fost atuncea hoţ mai mare decît sînt eu acumia. Iar dacă nu-mi dă cele două mahmudele de azi pînă în opt zile, şi dacă urmează să umble după mine ca să-mi ia şi viaţa după ce mi-a luat aurul, atuncea eu îi pun în cap acest glonte.
Deli-Ali a scos din sîn glontele şi l-a arătat. Dumbravă a întors fruntea, cu privirile tulburate, simţind în glasul banditului cum fierbe otrava mîniei.
—	Eu mă grăbesc, Aii, a zis el apoi.
—	Voia dumnitale, a răspuns banditul salutînd mi-lităreşte, cu palma dreaptă la frunte.
112
A lăsat căruţa să treacă. După douăzeci de paşi, căruţaşul şi secretarul subprefecturii au întors capul spre fruntea rovinei. Locul rămăsese pustiu.
Dumbravă şi-a păstrat atitudinea liniştită, fără să-şi întoarcă ochii unde stătuse hoţul. La vorbele soţilor săi, a oftat prelung.
La nouă zile după această întîlnire între subprefect şi bandit, Negură a primit glontele juruit pe cînd se afla în cerdacul lui la Biabadag, cu cafeaua pe măsuţă şi cu revolverul alăturea de cafea.
Atuncea subprefectul Dumbravă a socotit că e vremea să se întărească prigoana asupra banditului. Pînă atuncea agenţii stăpînirii căutaseră să identifice gazdele şi popasurile. Cum au prins a sufla vînturile de toamnă, Deli-Ali a avut înştiinţare că la unele stîni se găsesc în pîndă călăraşi deghizaţi, cu carabine. Poate era o înştiinţare nu întru toate adevărată, dar i se da o vestire rea asupra iernii, cînd viaţa devine foarte anevoioasă pentru un pribeag ca dînsul.
In epoca asta ia începutului lui septemvrie şi-a căutat el nişte gazde cuminţi şi de credinţă în trei locuri, în preajmă de sat. Atunci a început a veni o dată ori de două ori pe săptămînă la moara lui Marcu Sîrbul, aceea oare se chiamă acuma Moara lui Aii. Cînd urechea lui Marcu Sîrbul întoarsă cătră Caranasuî n-auzea nici un zvon de ameninţare şi nu se afla nici măciniş grabnic în şandnarna, aripile morii erau întoarse şi potrivite Intr-un anumit chip ştiut, cu spe-tezele îmbrăcate după cum era înţelegerea. Sufla pe deal destul vînt, pentru ca aripile să se învîrtă; dar aripile stăteau neclintite.
Aii băga de samă la rînduiala iasta, de pe altă zare, fără ca morarul să ştie. Dac.ă-i era lui să vie, apoi la un ceas după înserare se afla în preajmă. După ce pri-
8
113
veghea şi se încredinţa că toate sînt bune, într-un tîrziu se lalătura de şandrama şi bocănea. Marcu Sîrbul îi deschidea, îl ospăta şi-i aşeza pat de hodină. Mai cu samă în zilele de ploaie avea nevoie Deli-Ali de gazda asta, cînd se prelungeau aceste zile în alte zile şi nopţi de umezeală putredă.
Marcu Sîrbul, morarul, avea tovarăş la afacerea morii pe un văr primar al lui de o samă cu el: Iovan Sîrbul. Acest Iovan nu trăia la moară. Potriveala era minunată : că trăia în sat şi cunoştea numaidecît orice se întîmpla, orice se vorbea, orice se înştiinţa la primărie. Mai cu samă, rînduiala 'asta îi plăcea banditului ; şi avusese prilej să se încredinţeze că gazda asta din moara de vînt, pe o zare de deal, intre şapte hotare, era locul cel mai prielnic pentru iernatic.
Amîndouă gazdele, şi Marcu şi Iovan, erau trecute de tinereţă şi, pe lîngă lăcomia de ban, arătau înţelepciune. Lăcomia lor era bună; hoţul avea cu ce s-o astîmpere. Dar şi înţelepciunea lor era plină de frică, ceea ce dovedea că Aii ştia să-şi administreze supuşii.
Au trecut într-o zi călăraşi prin sat pe la Caranas'uf. Asta nu era nimic; se mai văzuseră trecînd călăraşi şi se mai văzuseră întorcîndu-se. Ii conducea un sergent cu numele Murad. Acest sergent cu numele Murád a lepădat primarului o înştiinţare tainică din partea stăpînirii.
A fost destul de greu lui Iovan Sîrbul, vărul lui Marcu Sîrbul, să 'afle despre ce e vorba. Insă, fiind om dibaci şi stăruitor, a aflat.
După ce îi oprise umbletul la stîni şi-i împănase drumurile, stăpînirea da ştire, ca să audă cei ce au urechi de auzit: adică gazdele hoţului. Stăpînirea da ştire că a pus preţ pe capul lui Aii douăzeci de napoleoni de aur, cu zimţi neştirbiţi şi drepţi la cîntar.
Ii primeşte pe loc acel ce dă pe Deli-Ali, viu ori mort.
114
XI
Sfîrşitul unui asemenea deliu nu putea fi decît de glonte de argint.
In după-amiaza aceleiaşi zile in care trecuseră călăraşii, Iovan s-a dus, după obiceiul lui, la moară. Mai stă de vorbă cu Marcu pentru celelalte afaceri ale lor, căci sînt bărbaţi vrednici şi nu se ţin numai de una ; îi mai ajută la ferecat pietrele; socotesc uiumul. Au ce face şi ce vorbi.
Cel mai bun cîştig, în afară de afacerea morii, îl au de la oi. Iovan are o sută de oi; Marcu, o sută douăzeci. Acele oi umblă in cirdurile unei tovărăşii care şi-a schimbat chiar acuma, asupra toamnei, aşezarea ; s-a apropiat de sat şi a pus stîna lîngă ţărmul lacului, în rind cu gropniţile vechi ale Histriei. Dar nici Marcu. nici Iovan, nici Dănilă baciul stînii, nici ciobanii nu ştiau că, în acele movili aşezate aproape una de alta, s-au culcat umbrele coloniştilor Miletului. Ştiau numai că în unele din acele movili se pot găsi comori, dacă ai norocul să le vezi cînd ard. Că ar fi trăit greci într-un ostrov pe Sinoe, că ar fi avut o cetate ca-n poveşti şi veneau pînă la ei corăbiile Asiei acuma douăzeci de sute de ani, acestea-s basme şi să ile creadă cine vrea. Pesemne că «domnii» n-au ce face după ce le-au mîn-tuit pe toate celelalte; unii umblă după cai morţi, ca să le ieie potcoavele ; alţii culeg bolovani şi cioburi de pe unde au fost tîrlele vechi. Insă cîte-un oluţ cu bani de aur şi argint se găseşte cînd şi cînd în acele movili, dovadă că au umblat hoţii totdeauna pe aceste meleaguri. Hoţii nu pun banii niciodată la «bangă» ; hoţii îngroapă totdeauna banii într-un Ioc ascuns, ş-apoi, după ce pier ei, cum li-i soarta, rămine comoara în tai-
s*
115
niţă, pină ce-i vine vremea să ardă. Drept că nici oamenii detreabă nu-şi pun banii la «bangă» ; ştiut este că acestea nu-s decit nişte meşteşuguri să-ţi ieie polii cu uşurinţă şi să ţi-i dea înapoi cu greutate. După cum a spus şi Nastratin: că banul de împrumut se duce rizind şi se întoarce plîngînd.
Aşa că stîna a aşezat-o Dănilă baciul acolo unde s-aşează stină, toamna, de cind lumea asta. Oile mai umblă la păşune în preajma satului vreo şaizeci-şap-tezeci de zile, după aceea se desfac; gospodarii din Caranasuf îşi iau părţile de tovărăşie ca să le ierneze pe lingă case ; iar ciobanii îşi duc pe-ale lor intr-o cîşlă mai depărtată, «undeva în baltă».
Cît stau aici, în păşunea de toamnă, oile îşi dau cel mai gras lapte, din care Dănilă alege brînza cea mai prima. Dulceaţa verii a fost neguţată la vremea ei ; neguţătorii au venit şi şi-au luat ce-au fost arvonit. Acuma se rlnduieşte fiecare tovarăş ca să-şi facă frup-tul său. Fiecare tovarăş are «un lapte» al întregului buluc de mînzări într-o anumită zi, şi-i vine rindul mai des ori mai rar, după cîte mulgătoare are in tovărăşie. Aşa, Iovan are rînd la opt zile; Marcu la şapte ; Mehmet turcul la zece, fiecare după cîte capete are în acea turmă de opt sute de mînzări.
Dănilă baciul n-are parte in tovărăşie ca gospodarii din sat şi ca ciobanii. Partea lui Dănilă e iscusinţa lui. Insă iscusinţa e mai bună decit oile ; căci oaia poate fi mîncată de lup, însă iscusinţa baciului ba. Dănilă baciul are tocmeala lui ştiută : parte de la vinzări, care e foarte bună tocmeală, şi tain, şi oarecare simbrie pe deasupra. Mai are doi asini cu mult tărhat, în care sînt cuprinse şi toate măistriile lui. Insfîrşit, tovărăşia i-a dăruit lui şi toate «drochiile» de pe imaşuri. Prindă-le, priponească-le, facă ce-a şti: ale lui sînt!
116
Iovan Sîrbul e scutarul de toamnă : el ţine răbuşul. Dar înseamnă într-o condică şi Mehmet Caimacam turcul toate cîte trebuiesc însemnate. Şi Iovan şi Caimacam trec în fiecare zi pe la stină. Turcul vorbeşte prea puţin ; Iovan e mai limbut.
In după-amiaza aceea, Iovan Sîrbul părea mai gin-ditor decît în alte dăţi. Afară de Mehmet Caimacam se mai afla în preajma lui Dănilă baciul şi Pîntea berbecarul, care adusese mai devreme berbecii, după porunca ce i se dăduse. Mai umblau în jurul focului şi vreo trei, patru flăcăuaşi slujitori, aducind stuf ori zădărînd vilvătăile. Nu bătea nici o ţîră de vînt; moara sta pe zarea dealului neclintită, zugrăvită pe cer în depărtarea ei. Cobora pe o potecă oablă şi Marcu morarul.
De la focul stinii, cei care stăteau îl priveau cum vine încet şi cumpănit, cum îi era obiceiul lui de om domol. Avea pe ţeastă o căciulită după moda bulgărească, soră cu a lui Iovan. Mintean, nădragi, poturi
—	toate erau la fel cu ale vărului său. Amîndoi verii •semănau şi la înfăţişare : sprîncenaţi, mustăcioşi şi neguroşi. Purtau şi puţină barbă, pe care o tuşinau din scurt cu foarfecele oilor. «Ca să nu-şi cumpere brici»,
—	dădea lămurire, rîzînd, baciul Dănilă.
Cind a ajuns la focul stinii, după un lung răstimp, Marcu morarul a dat numai din cap, mormăind, şi s-a aşezat şi el pe un bolovan de mormînt, în rînd cu ceilalţi patru.
—	Ei ? a făcut el, ridicînd fruntea spre Iovan.
—	Bine, răspunse vărul. Am un năduf cu muierea, care mă mină la Constanţa, ca să-i aduc o scurteică de vulpe. Zice că vine iarna.
—	Mai este pină la iarnă, e-he !
—	însă Stoiana nu vrea să ştie. «Am să mă duc, am sa mă duc !» îi zic. Am fugit de-acasă înainte de vreme; voia să vie şi ea după mine. Are noroc că-i nevastă tînără, numai de un an ; încă n-o pot bate.
—	Aşa-i; nu se cuvine.
Mehmet turcul a oftat:
—	Eg-he! Femeia intră pe uşă, liniştea iese pe fereastră! Dacă-i muierea rea, te alungă; dacă-i blîndă, te ţine prea mult. Nu-i bine nici într-un fel.
Ceilalţi patru au rîs. Neliniştea lui Mehmet era dragostea de om stătut pentru o muieruşcă prea tînără. Dar n-au cutezat să-l împungă cu nici o vorbă.
—	Ce mai este ? a întrebat iar morarul. Eu am gătit de măcinat; a stat şi vîntul. Am înţepenit spetezele.
—	Nu-i nimica, decît a venit veste la primărie despre alte răutăţi ale lui Deli-Ali. A ieşit tocmai la Tul-cea ; a vămuit patru neguţători de peşte sărat.
—	Bun vameş.
—	Le-a luat o sută şi mai bine de poli de aur. Dar nu le-a făcut nici o stricăciune.
—	Nu-i vremea trecută ; mîne face şi-o nebunie, cum are narav.
—	Nu ştiu ; dar de-o bucată de vreme hoţul slăbeşte.
Baciul Dănilă rînji:
—	Hoţul slăbeşte, căci s-apropie iarna.
Mehmet adaose, cu gravitate :
—	Apa se alină, blestemul lui Deli-Ali niciodată. Dacă vine iarna, cum spune baciul, apoi locul i se strîmtorează şi drumurile i se închid. E silit să iasă din bîrlog ca fiara, să-şi caute hrana la depărtare, unde s-aţin cînii şi vînătorii.
—	Aşa este, se învoi Marcu morarul, dar Deli-Ali e viteaz vrednic. Pînă-i stă sus capul, doboară multă
118
poteră. Ani văzut de sus cutn au trecut iarăşi călăraşi
încolo, spre Sarichioi.
—	Au trecut şi au lăsat ş-un răspuns la primărie, afară de veştile de la Tulcea.
—	Ce răspuns ?
—	Am să-ţi spun.
Marcu a făcut numai semn din cap : «bine».
Dănilă baciul începu iar vorbă :
—	Nu ştiu, zise el, de ce s-a îngrozit atîta lume de un singur om. Iaca, eu i-am trimes răspuns că nu mă tem. Nu-i dau miel, nu-i dau brînză, nu-i dau pită. Dacă îndrăzneşte, — să le ieie cu puterea. Iaca, n-a îndrăznit şi nu s-a arătat la noi.
—	Poate îşi aduce aminte de cînd era prunc, bre Dănilă, zise Mehmet, şi l-ai ocrotit. Oricît ar fi de păcătos omul, tot are într-însul un dram de căinţă.
—	Poate fi şi asta, îngînă mocanul. A spus el odată o vorbă lui Axinte baciul, cînd s-au întîlnit: «Lui Dă-nîlă să nu-i fie frică, zice ; mă socot că-i sînt dator». Cum spui dumneata, Mehmet: oricît de rău va fi, îşi are şi el legea lui.
—	Mai este şi alta, a adaos turcul. Se spune că unuia care se temea de moarte i s-a părut că vede moartea la Damasc şi a încălecat în pripă ca să fugă de ea. A fugit tocmai la Bagdad. Iar cea de care fugea îl aştepta chiar acolo. Căci moartea lui îi era poruncită la Bagdad, nu la Damasc. Asemenea Deli-Ali, nu putea să scape de ce i-i scris ; şi lui i-a fost scris să fie hoţ. Vai de sufletul lui! Alah să se milostivească de dînsul.
Cei doi veri, Marcu şi Iovan, s-au sculat.
—	Vă duceţi ?
—	Ne ducem, baciule. Am eu de spus ceva lui Marcu. După aceea mă întorc.
119
Marcu şi lovan au urcat domol-domoi pofeca aprti moară.
—	Ştii ce răspuns a lăsat la primărie sergentul care a trecut cu călăraşii ?
—	Dacă-mi spui, am să ştiu.
—	A lăsat răspuns aşa, Marcule, că stăpinirea plăteşte pentru capul lui Deli-Ali douăzeci de napoleoni de aur.
—	Poate să plătească. Nimene nu Îndrăzneşte să prindă pe aşa viteaz. Te înfioară numai cind se uită la tine.
—	Ascultă, Marcule : viu ori mort.
—	Cum ?
—	Viu ori mort, — tot un preţ. Stăpinirea vrea1 să scape de un rău. Atuncea, cu bună dreptate, ciorbagiii de la Tulcea şi de la Constanţa, şi neguţătorii de peşte, şi cherhanagiii, şi gazdele cele grase mocăneşti s-au pus toţi intr-o unire şi au dat la mina prefectului suma asta. Aşa scapă de dinsul; Îşi ia lumea de-o grijă, neguţătoriile se fac iar fără primejdie. Deli-Ali se hodineşte într-o rlpă, ori intr-o casă unde 11 tăinuieşte gospodarul; cind doarme, puterea lui e ca şi cum n-ar mai fi. Ii aruncă un juvăţ, ori îi dă cu baltagul, ori îl detună cu puşca, — gata ! L-ai sfîrşit de zile ? — L-arii sfîrşit de zile! — Atunci poftim din partea stă-pînirii, a ciorbagiilor, a neguţătorilor şi a mocanilor, douăzeci de napoleoni de aur.
—	Hm ! cine îndrăzneşte ?
—	îndrăzneşte, Marcule, cine are prilej.
—	Dar s-aude că acuma-i la Tulcea.
—	A fost la Tulcea; acuma Tulcea e departe de el şi el departe de Tulcea.
—	Atuncea cunosc şi alţii vestea pe care o dă stă-pînirea, şi pot săvirşi alţii in altă parte fapta asta.
120
—	Asta nu-i faptă ; asta-i ciştig.
—	Atuncea pot dobindi alţii asemenea cîştig. Şi pe lingă acest cîştig, încă unul. Ce e douăzeci de napoleoni ?
Marcu a pus această întrebare ; lovan a auzit-o, dar n-a răspuns numaidecît.
S-au oprit amîndoi în cărare, căciulă lîngă căciulă şi nas lingă nas. Dacă ar fi fost băutori de tutun, şi-ar fi răsucit cîte-o ţigară, răsucind în acelaşi timp gînduri şi planuri. Aşa, au strecurat o privire piezişă spre stîna din vale, apoi în laturi, apoi spre namila morii, care sta neclintită, cu braţele în cruce, tocmai sus, la muchea dealului. De jur împrejur locul era pustiu.
—	Crezi că poartă la dînsul cîştigurile pe care le-a dobindit ?
—	Nu, lovan, asta nu se poate, nici nu-i cuminte. Aii e om înţelept. Dacă şi-ar purta în chimir cîştigurile, apoi ar fi în mare primejdie. Aşa că poartă la el numai cit îi trebuie pentru gazdele unde poposeşte. Pe cit am înţeles, are el două ori trei locuri unde adună. Dar cine le poate cunoaşte ? Acolo sînt comorile. Dar mai are şi alte locuri unde pune bine. Cînd ii vine la îndămină, ia de unde a lepădat în pripă şi se duce în pustie de sporeşte comorile.
Marcu pornise la deal. lovan l-a oprit iar :
—	De unde ştii tu asta, Marcule?
•— Nu ştiu ; dar rn-am gîndit cum aş face eu, dacă aş stăpîni un ţinut ca al lui Aii : de la Niculiţel pină la Constanţa. Aş aduna în două locuri grosul, ca să-mi prindă bine la o nevoie, de plătit avocaţi şi altele ; şi pe urmă să-mi rămîie şi după ce mi-aş face osînda şi aş ieşi din închisoare. Iar ascunzişuri mai mărunte, ca să lepăd în pripă ce am dobindit, aş avea la gazde :
121
ori într-o moară, ori la o rădăcină de copac, ori intr-un cotlon subt o piatră.
—	Mi se pare, Marcule, că tu ştii ceva.
—	Nu ştiu, Iovan. Dacă aş şti, ţi-aş spune şi ţie.
—	Ba ştii.
—	Zău, bre Iovan, că nu ştiu. Nu-mi eşti tu ca frate ? Să plesnesc dacă ştiu; dar nu poate fi altfel decit cum spun eu.
—	Bine. Atuncea cum facem ?
—	Să mă gîndesc. Să vedem dacă nu i se întirnplă ceva lui Deli-Ali după porunca stăpânirii.
—	Bine şi asta. N-a mai fost la noi de zece zile. Ar fi vremea să-l vedem iar. Cînd păleşte la Tulcea, nu trece decit o zi şi s-arată şi aicea.
—	Poate să vie. Eu am pus semnul: am scos fofe-zele de la aripa de sus. Dacă-'i în preajmă, el stă acuma şi pîndeşte de departe. De cînd s-a aşezat stîna devale, cată să fim cu mai multă grijă.
—	Cît de multă grijă. Uite ce este, Marcule. Dacă cumva nu îndrăzneşti, lasă-mă să pun eu la cale toate.
—	Poate te gîndeşti s-aduci călăraşii ?
—	Ei?
—	Nu se poate cu nici un preţ. Sergentul şi călăraşii vorbesc şi ei ce-am vorbit noi şi, dacă vin, îl apucă pe hoţ să le spuie întăi unde ţine dobînzile. Dacă nu spune, îl duc; dacă spune îl omoară. Deli-Ali e îndărătnic, cum se ştie ; nu spune; 11 duc. Şi pe urmă, după ce scapă, viaţa noastră nu preţuieşte nici cit un spurcat de mîţă.
—	Ai şi aicea dreptate; tu te-ai gîndit la toate, bre Marcule.
După acest sfat s-au suit la moară şi au vorbit de altele: de oi şi porci, de negoţul lor de brinză, de iernaticul oilor. Şandramaua morii era întoarsă cu uşa
122
spre asfinţit şi soarele s-a coborit, s-a coborît pînă în zarea podişului, trimeţîndu-le vîlva lui rece de aur, pe cînd ei sfătuiau. Din cînd în cînd unul din ei se ridica de jos, trecea sub crucea aripilor ca să prive-gheze la vale, scuipa într-acolo, şi se întorcea iar unde stătuse, cinchindu-se iarăşi exact în acelaşi loc.
S-a împînzit fumegarea amurgului într-aceeaşi linişte, neclătită de nici o adiere. După aceea s-a făcut noapte şi s:au aprins stelele într-un văzduh fără nouri. Pînă la răsăritul lunii mai era un ceas. Dacă omul lor avea să vie, apoi calea îi era deschisă, după semnele date; iar întîrzierea nu putea să i se îndelunge mai mult de acest ceas.
^ Marcu s-a dus iar să scuipe in rîpă, apoi, întorcin-du-se, a intrat în moară şi a aprins o luminiţă de seu, potrivind-o într-un picuş pe vatra de cărămidă din fundul şandramalei. Acolo, lîngă vatră, era şi patul pregătit, dintr-un braţ de paie ş-o pocladă aruncată deasupra.
A trecut iar un răstimp. Marcu a făcut un semn lui Iovan. Simţise ceva în preajmă, o strecurare, un foşnet. El cunoştea mai bine rînduiala apropierii hoţului. Amîndoi gospodarii au părăsit şandramaua şi au trecui unul într-o parte, altul in alta, cercetînd iarăşi valea spre stînă. Au rămas aşa, ca nişte străji neclintite. Asta însemna că intrarea era slobodă.
Oaspetele însă nu sosea. Iovan a avut şi el, odată cu vărul său Marcu, înţelegerea că Deli-Ali întirzie la un cotlon tainic. II vezi ziua, treci peste el, îl ocoleşti de zeci de ori: taina hoţului e lacată fără cheie. Iar noaptea, taina e închisă cu desăvîrşire — pînă ce s-arată cindva, cumva, limba de flacără — ca o părere, ca un fum verziu.
128
Amîndoi oamenii au tresărit. Aii era între ei, cu carabina sub braţ. Ieşise ca din pămînt.
—	Bine-pace ? a întrebat el cu voce coborîtâ.
—	Bine-pace, a răspuns Iovan.
—	Atunci grăbeşte-te, Iovan, şi adă-mi garafa plină. Ţine banul. Ia de-acasă de la tine pită şi brinză. Pînă ce vii tu, eu mă retragi ca să cunosc că nu-i primejdie. Acuşi au să treacă şi călăraşii. Se întorc de la Sarichici. Bagă de samă cum iaci şi cum umbli.
—	N-ai nici o grijă, Aii; noi te slujim cu credinţă.' Dacă ai avea şi în alte părţi prietini ca aici, apoi sfîr-şitul ţi-ar ii de bătrîneţă.
—	Bre Iovan, eu nu mă încred în vorbe. Pin-acnma n-am a mă plînge. Dar dacă aş băga de samă ceva, dacă aş avea o bănuială oricit de mică, vai şi amar !
Glasul banditului era întărîtat şi ameninţător. Tru-pu-i trudit avea in el ca o povară de fier. Sta ferit de lumină. Dar cum văzu pe Iovan plecat şi-i ascultă paşii coborînd poteca văii, se mişcă înspre pragul şandramalei şi se aşeză cu un geamăt pe una din treptele de lemn.
—	Grea slujbă am eu, bre Marcule, mormăi el; apoi îşi umezi de cîteva ori buzele cu vîrful limbii. Umblu pe drumuri neumblate, dorm în culcuşuri de iepure. Ştii tu de cînd n-am închis eu ochii ?
—	Săracul de tine, bre Aii! suspină morarul.
Pribeagul îşi umezi iar buzele.
—	Dă-mi apă.
Morarul a tras din cotlonul de după uşă, după ce a ridicat două trepte, ulciorul cu apă. L-a trecut lui Aii. Hoţul a băut două înghiţituri lungi. Morarul a potrivit iarăşi la locul lui ulciorul.
—	Cit poate să întîrzie Iovan ? a reluat el vorba. Mai puţin decît un ceas. Nu ştiu cum aş face: să
124
aştept băutura şi mincarea, ori să mă întind măcar un sfert de ceas.
—	Fă cum socoti şi cum pofteşti, bre Aii.
—	Să mă încred în voi ?
—	Să te încrezi, Aii.
—	Pss... să nu mai cricneşti nici un cuvînt. Trec călăraşii.
Au stat ascultind cu încordare tropot depărtat şi amestecat de cai. Intr-o vreme s-a făcut iar tăcere. După ce s-a întins iarăşi tăcerea ca o apă domoală, banditul a căscat; apoi a zîmbit:
—	Hm ! ac'uma ei se duc la Constanţa, ca să dea samă că nu l-au găsit pe Deli-Ali.
A căscat iar, cu ochii înlăcrimaţi.
—	Iar mi-i sete.
S-a întins el singur după ulcior, aburcîndu-se pe trepte. A băut iar cîteva înghiţituri. A lăsat vasul şi s-a tras mai departe, spre poclada aşternută pe paie.
—	Mai bine sting lumina, a zis el alene, cu pleoapele înceţoşate. Dă la mine arma ; tu stai de pază, după rînduială. Fă mai repede ce-ţi poruncesc.
Sta gata să stingă lumina ; în acelaşi timp întinsese braţul sting să primească arma : o carabină fnodel vechi, c-un singur glonte. Morarul i-a trecut-o cu ţava înainte. Vîrful ţevii oscila, pînă ce banditul i-a oprit mişcarea, apucînd-o. Atuncea, cu cea mai mare luare-aminte, Marcu Sirbul a apăsat de piedică. Lovitura a izbucnit cutremurînd şandramaua. Sîrbul n-a văzut bine ce s-a întâmplat; i s-a părut că hoţului i s-a deschis furca pieptului. Trupul a căzut peste luminarea de seu şi a stins-o brusc. In acelaşi moment ucigaşul a lepădat condacul armei şi s-a prăpăstuit înapoi, copleşit de spaima întoarcerii asupră-i a lui Aii. S-a
oprit gifiind, cu o ureche aplecată îndărăt. In şandramaua morii nici o mişcare. Deli-Ali Îşi împlinise destinul şi îşi încheiase cariera-i trudnică.
XII
«Astăzi mie, mine (ie...»
încredinţarea asta nu l-a eliberat dintrodată pe morar de zguduirea lăuntrică. Tremura din toate încheieturile şi-şi căuta răsufletul, trăgînd adine aerul nopţii, ca printr-un plisc, deschizlnd şi închizînd acel plisc de lemn, care nu era al său.
Cineva	a început a gîfîi	lingă	el.	Chiar	lîngă	urechea	care	ascultase cu cîteva	secunde	mai	înainte	tă-
cerea închegată din şandramaua morii. A scos un strigăt fără noimă :
—	Ha !
—	Ce s-a întîmplat ? a tresărit glasul lui Iovan.
—	Ha !	tu eşti ? Gata !
—	Ce-i	gata ? De ce rîzi	?
—	Nu rid ; gata ! l-am doborît!
—	Pe cine ? pe hoţ ?
—	Da ; pe Deli-Ali; vino după mine.
Iovan l-a prins de braţ, ca să-l oprească. Marcu nu se trăgea spre moară, ci spre sat.
—	Mai intăi spune-mi ce-a fost şi unde, Marcule. Din coasta dealului, pe cînd urcam, am auzit o împuşcătură. N-am înţeles ce-i; pe călăraşi i-am intîl-nit; m-am ferit şi am stat neclintit pînă ce-au trecut. Să fi rămas unii care au ocolit şi s-au apropiat de moară ?
—	Nu, nu. M-am luptat eu cu hoţul.
126
Din vălmăşagul morarului, în clipa cînd înţelegea că are a da samă de intimplare, se alegea deodată un şir de imagini care tindeau să înfăţişeze vrednicia lui. Era ceea ce s-ar putea numi o primă versiune psihologică.
—	A cerut apă, grăi pripit Marcu ; pe urmă s-a supărat că tu întirzii; după aceea mi-a poruncit să stau strajă. Cînd a spus: «fă repede ce-ţi poruncesc», am văzut că nu mai pot răbda să tot stau aşa în primejdie. Am apucat arma; a apucat-o şi el; m-am luptat pînă ce i-am smuls-o şi l-iam puşcat. S-a prăvălit peste luminare. Ai adus chibrituri ?
—	De ce s-aduc chibrituri ? N-am adus nici un chibrit ; am scăpărători. Chiar l-ai doborît ?
—	L-am doborît. Mergem amlndoi să vedem. Aprinde fitilul şi strînge un pumn de paie din bătătură, ca să facem lumină.
Iovan era încă neîncrezător.
—	L-ai doborît şi l-ai pipăit ?
—	Nu l-am pipăit şi nu l-am căutat; nici n-am avut cînd. Te-am aşteptat pe tine; eu n-am cu ce scă-păra.
Iovan a zbătut amnarul în cremene, a aprins fitilul, l-a pus într-un mănuncheş de paie uscate ş-a scos flacără. A luminat dintrodată întunericul şandramalei. Banditul zăcea răstignit pe vatra de piatră şi cărămizi, cu gura căscată şi bărbia căzută spre un umăr.
Amîndoi Sirbii s-au grămădit în şandrama. Morarul a cotrobăit într-un cotlon şi a scos alt capăt de luminare de seu. A făcut iar o lumină slabă, ca prin-tr-o ceaţă.
—	Să-l căutăm repede ; a zis Iovan; pînă ce nu se suie aici cei de devale ; cred că s-a auzit carabina pînă la stînă.
127
—	S-ar putea să se ii auzit; cred că s-a auzit. Cind i-am smuls-o, m-ani tras un pas înapoi, ca să pot slobozi iocul drept în el.
Iovan a clătinat din cap cu Îndoială :
—	Poate să ii fost şi aşa. Cine poate şti ?
—	Ba iţi spun eu că aşa a fost. Se şi vede. Uită-tc şi tu. Glonţul a pătruns prin beregată şi a ieşit prin ceată.
—	Lasă asta, Marcule, asta are să se «costateze» mai bine pe urmă. întoarce buzunările, caută în sin. scotoceşte in chimir, vezi în traistă ; să ne încredinţăm intăi dacă n-are la el ceea ce a cîştigat la Tulcea. Ai căutat bine ?
—	Caut. Nici în capelă nu-i nimic. Cizmele nu i le putem trage, dar nu poate avea nici în cizme. Vezi să nu se cunoască nimic, întoarce tot şi pătureşte cum a fost, să nu se vadă că l-am răsucit şi l-am scurmat; se supără stăpînirca. Dă-1 dracului; ţi-am spus eu, n-are nimic la el. Are opt bucăţi de cîte un iranc în sin, în basmaua asta, la un loc cu pieptenele.
—	Opt franci ? Lasă-i acolo. Cind mi-ai spus tu, Marcule ?
—	Ce?
—	Că nu poartă nimic la el...
—	Apăi cînd am suit de la stînă la deal, n-am vorbit noi de una şi de alta ?
—	Aha...
S-au privit pieziş, apoi au stat ascultînd. încă era linişte în împrejurime. Iovan şi-a dat cuşma pe ceată :
—	Cum văd eu, avem să ne mulţămim cu preţul stăpînirii.
—	Aşa mi se pare şi mie, bre Iovan; dar eu, atun-cea cînd a spus el că-mi porunceşte mie, nici la asta nu m-am gîndit. M-am gîndit cum să iac ca să-l pun
128
la părnint, fiind eu un creştin şi el un păgin. Iaca, mi-au ajutat Dumnezeu şi Maica Domnului de l-am biruit pe acel hoţ vestit Deli-Ali.
Iovan şi-a întors, dintr-o plesnitură uşoară, euşma pe sprincene. Şi-a încreţit fruntea.
—	Lasă asta, Marcule. Cată să vedem cum dăm răspunsurile la întrebarea stăpînirii: dacă hoţul avea aici gazdă.
—	Care gazdă ? n-avea nici o gazdă. A venit asupra noastră.
—	Asta se poate; hoţul a venit asupra noastră cu puterea, ca să ia tainul pe care ţi-1 aduc eu din sat la două zile. A strigat să-l dăm, noi ne-am pus împotrivă. S-a intîmplat ce se vede.
—	Să se ştie că eu l-am doborît.
—	Da, tu l-ai doborît; dovada-i de fată. Mă mai gîndesc ce căuta Deli-Ali la firma «Iovan şi Marcu, moară de vînt». Nu căuta, Marcule, moara de vint. Căuta satul lui.
—	Da, a încuviinţat morarul: căuta satul lui, după vorba lui Dănilă baciu: lupul se întoarce ades, ca să miroase locul unde l-a fătat lupoaica.
Astfel se orînduia a doua versiune, care urma să capete şi pecetea oficială.
După acest sfat scurt şi cercetare forfotită, cei doi tovarăşi au inceput a prăvăli la vale, spre stână, chemări lungi şi repetate. Intăi a fost vorba între ei ca să se repeadă într-acolo Iovan să dea de ştire şi s-aducă oamenii ,1a deal; pe urmă Iovan a stat pe loc, dintr-o socoteală tulbure pe care el singur încă nu şi-o desluşise.
Cu împuşcătura asta încă nu-i limpede lucrul. Să fi arătat cumva, cit stăteau ei singuri de vorbă, iar el,
9 — M- Sadoveanu — Opere, vqI. 1î>
129
lovan, era coborit in sat, — să fi arătat cumva hoţul dobînda lui ?
Să fi apucat Marcu «chisoiul» ş-i să-l fi ascuns undeva ?
N-a avut vreme, căci şi el, lovan, a fost in clipă, de pe coastă, în virful dealului şi l-a găsit pe Marcu încă înfricoşat de întîniplare.
Ştie cumva Marcu vreo ascunzătoare în preajmă ori chiar in sat, in «locul unde l-a fătat lupoaica pe puiul său» ?
Au sosit destul de curînd oameni de la stînă, cu făchii, cu bite şi împresuraţi de cîni.
Au văzut pe hoţul doborît şi s-au minunat. Au ascultat întîmplarea şi au clătit din cap. Erau de faţă Dănilă baciul şi doi ciobani, Mehmet Caimacam, Gulfi şi Şaban, gospodari din Caranasuf şi tovarăşi la afacerea stînii.
A întrebat deodată baciul:
—	Dar ce căuta hoţul aici ?
—	Nu ştiu ; a venit asupra noastră, a răspuns, cu încredinţarea celui mai mare adevăr, morarul. Hăituit de poteră, flămînd. A văzut pe lovan sosind cu tainul meu. Atuncea a. poruncit una şi alta. Dar eu m-am supărat; n-am vrut să-l cunosc de stăpîn.
—	Aşa o fi. Ciudat şi de mirare ! Place-mi un lucru în treaba asta: se dovedeşte că hoţul n-avea aici gazdă. Şi chiar dacă ar fi avut gazdă aici, nu-i nimica. I s-au mîntuit umbletele. Şi-mi mai place încă un lucru în aceeaşi treabă : că aţi dobîndit douăzeci de napoleoni. Poate bea şi baciul o glajă, pentru pomenirea deliului. Nu ştiu ce a fost aici; dar, din ce se spune, cît a umblat pustiit de lume, s-a purtat cu vitejie.
Soborul s-a ţinut deoparte ; nimene nu s-a atins de leş. In acelaşi sobor s-a rînduit ca amîndoi Sîrbii să
ramîie de strajă la moară. Iar Şaban să se abată în sat să vestească la primărie şi la cvartirul călăraşilor. Hotărît că, chiar în noaptea asta, e bine să purceadă sol cu veste la Constanţa.
Baciul şi ceilalţi s-au coborit la stînă ş-au stat în priveghi pînă într-un tîrziu, cînd s-au auzit cîntînd în sat la Caranasuf cucoşii a doua oară. Şaban s-a întors şi a adus ştire că s-a. trimes un călăreţ la Constanţa şi că primarele va veni şi el la faţa locului îndată ce s-a face ziuă, ori cel mai tîrziu la răsăritul soarelui, ori după ce vor sosi măririle de la scaunul ţinutului, cu procurorul şi doctorul.
—	Ei, ce să-i faci ? a mai adaos'’vorbă, ca un sfîr-şit de prohod, baciul Dănilă; aşa i-i dat citeodată voinicului, să piară de mîna slăbănogului.
—	Aşa-i, bre baciule, a încuviinţat Mehmet turcul. Şi mai este încă o vorbă bună :
«Astăzi mie, mîne ţie.»
Dănilă baciul a înţeles că vorba asta e pentru toţi cei doborîţi şi detunaţi de Deli-Ali, care au plătit datoria lor c-o singură moarte, cum o plătea şi el acum. Insă alţii, care erau de faţă, au înţeles mai puţin şi şi-au adus aminte de aceste vorbe cînd i-a fost dat lui Mehmet Caimacam să fie la grea strîmtoare. Asta ar fi să fie altă poveste, dacă n-ar fi tot aceea.
Stînd la focul taberei lor, ciobanii şi tovarăşii oieri au început a-şi aduce aminte şi a istorisi isprăvile banditului. Aşa că puteau să vie după acea noapte autorităţile, cu mare alai, să «costateze» — după vorba lui lovan — ce s-a întîmplat. Se putea aduna satul în privelişte la plata premiului pus pe capul acelui păcătos pribeag. Putea interveni doctorul, dic-tînd unui secretar observaţiile lui; putea pune procurorul întrebările cele de cuviinţă; primarele de la
131
Caranasuf se puteä tnindri ca Uti evenimeht capital ca acela se petrecuse in sectorul lui; leşul putea ii ridicat şi pus într-o teleagă, pe paie putrede, ca să fie dus Dumnezeu ştie unde; zadarnic se săvirşeau toate ca să se mai lichideze definitiv un episod al lumii dobrogene, — căci abia din acel ceas purcedea viaţa cea ascunsă şi faima cea adevărată a lui Aii, fiul lui Iusuf şi al sărmanei Eitün. începea să aburească şi să lucească legenda la vetrele de păstori din hotarul stepei pînă la marginea Mării. Iar in locul firmei «Iovan şi Marcu, moară de vînt», s-a aşezat numele cel adevărat.
Totuşi, două zile Marcu morarul s-a bucurat de trecere în sat la Caranasuf. îşi adăogise la avere partea sa de premiu, adică zece napoleoni. Unii dintre gospodarii romîni aşteptau poate «o cinste» la crîşma lui Iani Chipriotul; câţiva dintre gospodarii bulgari cutezaseră ,a nădăjdui cite o «eaave saade caimiaaelî»; dar Marcu morarul părea culundat intr-o îndîrjire mai neguroasă decit înainte, ca şi cum ceva din sufletul banditului ucis trecuse în el, sporindu-i firea căr-pănoasă şi bănuitoare.
Mai liniştit şi ceva mai îmbllnzit se înfăţişa Iovan. El părea a-şi spăla puţintel mînile păroase, ca Pilat din Pont, de şi jertfa fusese un leş putred de păcate. Cu toate acestea (îşi făceau socoteală unii şi alţii), Iovan n-a vărsat singe. Adevărat este că şi el a fost părtaş şi a sprijinit pe vărul său Marcu; — doVadă că a şi primit jumătate din napoleonii juruiţi de cinstita stăpinire; dar s-a ferit oarecum să verse singe, fiind un însurăţel şi avînd nevastă ^înără.
—	însurăţel tomnatic... zicea Dănilă baciul, ca să-l audă unii din preajma focului. *
—	N-are a face, bre baciule, i-a răspuns Mehmet turcul; nici nu ştii dumneata cît de grea slujbă are asemenea însurăţel.
—	Să-mi fie cu iertăciune, Mehmet; am spus vorba asta pentru Iovan, nu pentru dumneata.
—	Ba ai spus-o şi pentru mine, baciule. Pentru asta eu înţeleg de ce Iovan nu poate să fie chiar aşa de bucuros de cele intîmplate.
—	Apoi să-ţi spun, Mehmet. Bucuros nu mi se pare nici Marcu.
—	Eg-he! nu-i nimic, baciule, are să-i treacă. Nu se uită lumea la dînsul ca lâ o arătare plăcută, şi am văzut că dumneata şi cu feciorii v-aţi întors aşa în-tr-o parte, cînd a trecut el pe la foc. Dar să ştiţi că, într-o privinţă, fapta lui foloseşte lumii.
—	De ce spui dumneata asta, Mehmet ? Deli-Ali a fost de o lege cu dumneata; ţi-te ş-un fel de nepot. Cred că te lepezi, dar ţi-i nepot.
—	Nu mă lepăd, baciule. Nici n-am spus că mi-a plăcut pieirea unui fecior ca Aii. Am spus numai că pieirea lui foloseşte obştei. Şi mie nu mi-a făcut nici plăcere, nici scirbă. Aşa a fost scris. Iar de judecat îl judecă unul Dumnezeu.
—	Ce să-l mai judece de acuma înainte ? L-a judecat o dată şi bine.
—	Nu, baciule. Poate Aii să fi ispăşit ceva in zilele ^puţine pe care le-a trăit; ş-acuma, după ce a căzut
trupul, sufletul lui stă curat înaintea Dumnezeului nostru cel veşnic.
—	Stăi, Mehmet, a rînjit baciul Dănilă; să-mi umplu pipa şi s-o aprind, şi după asta să trag din-tr-însa un ceas de vreme şi, intr-un ceas de vreme, să descurc ce vrei să spui. Se vede că eşti mai învă-
»
133
tal filosof deci! popii. După cc m-oi gindi degeaba la asia, apoi am să-|i spun alfa.
—	Să-mi spui. Dănilă.
—	Am să-{i spun. Umbli Marcu aşa de încruntat, unde poale n-a găsit ce caulă. Bre Molimei, moştenirea lui Deli-Ali Irebuie să fie grea.
—	Poate. Alah cel de nouăzeci şi nouă de ori preamărit să apere pe orice drept-credincios de dinsa!
Baciul Dănilă a rls :
—	F.ti nu prea cred in rugăciunea asta, dar fie cum spui. Să ştii că Marcu n-a găsit. Ori, dacă a găsii, aiuncca s-arată neguros, ca să nu-l simtă lumea. Numai pe obrazul lui lovan nu pot ceti nimica rău; acela-i mai înţelept şi, cum scapă de Marcu, se duce să-şi caute comoara lui, pe care o are la vederea lumii. Eh! mindrută muiere! aş vrea să fiu eu acuma cu
—	Vorba asta mie nu-mi place, bre Dănilă! s-a
Baciul a ¿¡iubit şi a tăcut, intorcindu-sc pc lespedea Ini. ca să primească de la pojar căldură şi pe parlea cealaltă. Sta întors acuma cu !a|a spre deal Şi spre moară. A făcui semn dintr-un ochi turcului, ca să-i atragă luarea-aminle spre ceva.
Melmiet Caimacam s-a intors şi el şi a văzut po morar urcind grăbii poteca spre moară. Aripele şandramalei umblau domol, purtind lespedea alergătoare pe miciniş.
—	Se duce să toarne iar in coş, a zis Molimei. Vine rindul şi meiului meu. Am poruncit ast’diniinea(ă lui Gulfi să ia şi sacul meu de mei. Mă duc şi eu la deal.
—	Se dure repede, a firăit Dănilă, ca să nu-l ajungă văru-său lovan. Se tine lovan de el ca umbra.
—	De cc ?
134
•— )>e cit sc spune, lovan se teme să nu i se inlim-plc cc va lui Marcu din partea tatarilor, ori a turcilor, pentru că a doborit unul din legea lor.
—	Cine spune asta spune minciună, baciule.
—	Nu ştiu, Mehmet; cu minciuna asta o vtnd cum am cumpărat-o.
Turcul părea încă întristai de unele vorbe ce auzise de la baciul mocan. Dănilă ar fi poftii să-l îmbuneze c-o glumă. Dar pe urmă s-a răzgindit: Dii-1 dracului de păgin.
—	Unde te duci, Melimet ?
—	Nu ştiu; numai Alah ştie.
—	Mai vino pe la noi.
—	Dacă va vrea Alah, vin, bre baciule, dacă nu va vrea Alah, nu vin.
Molimei Caimacam s-a îndreptai intăi spre ghiol, la locul unde pescarii lipoveni au aşezai gărdu(urile cu căpcăni de prins chefal. Pc urmă s-a Întors. Baciul l-a urmărit ţoală vremea, stînd singur la fuine-garea locului in sfirşitul de zi. Oile şi feciorii încă nu se întorseseră, dar din clipă in clipă trebuiau să cadă. Era o tihnă in cer şi pe pămint cum de mult nu fusese. Era ca după o săptămînă de secetă tn care nu suflase nici o adiere, ş-abia intr-acea zi începuse a curge un val uşor dinspre lac şi mare, răcorind arşica. Baciul a urmărit ş-un zbor de lebede pc deasupra ghiolului. Apoi şi-a întors ochii spre parlea doa-lulili. Mehmet suia costişa incel şi pc gindiiri, oprin-dti-se şi ficînd popas, apoi iar pornind.
Prindeau să se audă dinspre păşunea băltii lălăn-cu|ele minzărllor. Baciul a văzut nu departe în preajma lui, venind dinspre sat, ori dinspre oi, pe
L-a chemat:
125
I
“ Ge-i. bre îovân ?
—	Nu-i nimic; caut pe văru-mfell.
—	Dar ce ? prăpăditu-l-ai cumva ?
—	Aşa se pare; era vorba să vie pe la Mine pe-acasă şi să pornim tovărăşie într-acoace.
—	Apoi iaoa, n-a mai venit şi s-a dus singur la deal. Măcina moara iără morar.
—	Eu socoteam să-l găsesc aici; avea treabă eu dumneata; mîni, miercuri, e ziua cînd urmează să primească laptele oilor.
—	D-iapoi ce-avea a-mi spune ? Parcă nu ştiu eu sama ?
— Aşa este. Şi zici că-i în deal ?
— D-apoi cum! Acuma stă de vorbă cu Mehmet!
Cînd a rostit baciul Dănilă vorba asta şi şi-a ridicat ochii spre moară, a stupit într-o parte cu uimire şi a strigat:
—	Ptiu, drace!
S-a răsucit şi Iovan la deal.
—	Dar ce-i asta ? Ce l-a apucat pe turc ?
Mehmet venea la vale cu cealmaua desfăcută şi cu
braţele bălăbănind. Parcă era un pui al morii de vînt, prăpăstuit pe rîpă.
Baciul s-a neliniştit, s-a sculat în picioare şi a ieşit tn colo spre omul alungat de spaimă.
—	Măi om bun, s-a adresat el lui Iovan, aicea nu-i lucru curat 1 — a răcnit cu străşnicie: Ce-i, bre ?
Răcnea şi Caimacam ceva, dar glasul lui nu răzbea pînă devale.
—	Ce este, bre Caimacam ? Ce este, bre omul lui Dumnezeu ?
—	Aman ! aman ! se văita Mehmet, bălăbănindu-şi braţele.
130
Âsettieriëë vîrtej riti ïüsesé iiiciodata asilpfa lui ; asemenea tînguiri lungi niciodinioară nu slobozise. Să fugă aşa fără samă un om liniştit şi cumpănit ca el, nieieînd nu se Intîmplase. Toate acestea, pentru Mehmet Caimacam erau un fel de lipsă de cuviinţă. Iar acuma se arăta aşa în privelişte, fără de nici o ruşine. Se popriseră în loc şi feciorii de la oi, şi slujitorii de la stînă şi se uitau cu gura căscată la asemenea comédie.
—	Bre-bre-bre-bre I mormăia Dănilă baciul. Şi zbucni din nou ca din tunet: Ce s-a întîmplat, bre @reştine ?
Insfîrşit se putea acuma auzi şi tînguirea turcului.
—	Haideţi numaidecît la deal toată lumea ! L-a omorît careva pe Marcu morarul I
—	Să ştii c-o nebunit turcul... s-a întors baciul spre Iovan.
—	Bre Dănilă baci, urma a se jelui Mehmet Caimacam, haideţi la deal.
Da’ ce să fac la deal, omule ?
—	L-a omorît careva pe Marcu morarul 1
Obrazul turcului era spăimîntat şi nedumerit, dar
nu aşa de spăimîntat şi nedumerit pe cît de aprig îi fusese vîrtejul în care venise învăluit. Acuma parcă era stingherit de ce făcuse şi de ce spunea.
—	Haideţi la moară să vedeţi ! a zis el c-un glas mai domolit.
—	Adevărat ce spui ?
—	Adevărat. Cînd am ajuns, nu era nimene sus. Moara umbla singură. Dar l-am zărit pe morar plecat lîng-o stîncă. Parcă să năcăjea s-o dea la o parte cu fruntea. L-am strigat ; nu mi-a răspuns. M-am dus la el ; am zărit faţa stîncii mînjită de sînge. L-am atins cu mîna ; cît l-am atins, a căzut moale la o
1	137
parte. Avea o lovitură c-o muche de barda, ia iîrriplâ. Mai avea două lovituri cu ascuţişul de bardă la gru* maz, unde se leagă ceafa de trunchi.
—	Mort ?
—	Mort! Acolo unde-i pălit de două ori, sînt rupte oasele; ţeasta atîrnă din ceafă. N-am avut niciodată, baciule, asemenea înfricoşată vedere. Am apucat-o la vale. Acuma m-am mai liniştit. Haideţi la moară.
—	N-ai văzut pe nimeni altul ?
—	N-am văzut.
—	Apoi atuncea cum ? Nu-i decît jumătate de ceas de ctnd ne-am uitat la el cum suie grăbit poteca. ■ Altcineva de-atuncea nu s-a mai urcat după dînsul.
—	Nu. După dînsul m-am dus eu.
Mehmet Caimacam s-a oprit şi s-a uitat în juru-i, răcorit deodată şi cu mintea limpezită.
—	Baciule, a zis el cu gravitate, cel care l-a omo-rtt n-a avut interes să se lase văzut, nici cînd s-a dus, nici cînd a plecat. Altfel iar însemna că s-a omorît Marcu singur. Ori că l-am omorît eu.
Cît era de tulburat şi de uimit, baciul a prins a rîde, apoi s-a bătut peste gură. însă Mehmet Caimacam nu rîdea.
—' Numaidecît să mergem să vedem, baciule! a îndemnat cu asprime Iovan. Parcă se deşteptase şi el dintr-o uluială şi nu-i venea să creadă.
—	Haida ! haida ! a strigat Dănilă cu năduf. Şi a continuat a mormăi, pe cînd o lua înainte, fără să mai aştepte pe nimeni: Bre-bre-bre-bre 1 Ieri a picat de coaptă, şi azi pică de crudă.
Iovan deodată a avut un gînd bun : '
—	Voi duceţi-vă înainte şi aşteptaţi; eu mă reped fuga pînă în sat, ca să aduc pe primar.
138
Turcul a încuviinţat numai c-un semn din cap.
Din ceasul acela, prin bunăvoinţa neînţeleasă a Domnului Dumnezeu, înţelepciunea lui Mehmet Caimacam a fost supusă la o încercare destul de lungă.
XIII
Cînd Nastratin a stat la sfat cu muierea şi cu Şeitan.
Cînd au ajuns la şandrama, baciul Dănilă şi turcul au găsit bătătura lot pustie. Moara măcina domol, învîrti'ndu-şi spetezele şi hîrîind. La cincizeci de paşi mai încolo, pe faţa dealului sămănată de bolovănişuri, se zărea pata unde zăcea doborît morarul.
Baciul s-a apropiat pînă la doi paşi şi s-a oprit. S-a uitat; ia văzut toate, aşa cum spusese Caimacam. Sîngele se oprise şi se închegase ca într-o cupă, sub pălitura năprasnică. Obrazul mortului avea o paloare sură, în soarele pieziş. Securea se afla alături, înfiptă cu ascuţişul în pămînt.
Baciul a avut un fior. A ridicat fruntea şi s-a uitat la Caimacam. La acea privire ageră, de sub sprîncene tufo ase, turcul s-a simţit întrucîtva stînjenit.
Doi feciori de la stîna şi un gospodar din sat au apărut din cărarea costişei, au trecut grabnic pe lîngă şandrama şi s-au dus şi ei să vadă. S-au oprit lîngă Dănilă baciul. Au privit cu cea mai mare luare-aminte tot ce se vedea, după aceea au întors şi ei o căutătură cătră Mehmet.
—	Musai să vie şi primarele, a zis Dănilă baciul, aşa, ca să spuie ceva.
Turcul se întorsese spre şandramaua morii. Băgase de samă că pietrele încep să huruie în gol. S-a
139
grăbit să inlre, şi-a luat tăbultocul de mei şi s-a dus să-l toarne în coş; apoi s-a coborît la covată, a înlăturat măcinişul lui Şaban şi a potrivit la uluc sacul său, aninîndu-î baierele ca să-l ţie cu gura sus.
Cei care se întorseseră de la leşul mortului îl aşteptau pe Mehmet să-şi isprăvească treaba.
Era nevoie să se mai spuie o vorbă :
—	Sacul deşert nu stă în picioare, ia zis Mehmet cătră oameni.
Apoi s-a adresat numai lui Dănilă:
—	Baciule, viaţa curge şi moara macină, pînă ce stă vîntul.
—	Hm 1 a făcut baciul Dănilă şi s-a dus dincolo, lia muchea dealului, să vadă dacă nu vine primarele.
Venea şi primarele, urmat de aproape de Iovan. Iar după Iovan se înşirau alţi gospodari.
Ştefan Chiriloiu, primarele, om uscat şi nalt, încălţat cu cizme şi îmbrăcat cu zeghe de dimie, ca un dobrogean cuprins, părea aspru la prima înfăţişare, cînd flutura intr-o parte un fel de arici cărunt eare-i învălea obrazul; dar după ce deschidea şi ochii, i se vedea prin ei blîndeţa.
—	Ce s-a întîmplat, Mehmet ? a întrebat el. Unde-i morarul ?
Mehmet înţelegea întrucîtva de ce e întrebat el, dar s-a înegurat de dezgust cînd a văzut că-1 cercetează cu privirile aţintite alţi oameni, cei care veniseră din sat. Toţi gîfîiau şi se uitau la el.
Primarele s-a dus la mort, urmat de toată liota. N-au văzut decît ce se putea vedea. întrebarea pe care şi-o punea Ştefan Chiriloiu ca şi ceilalţi, şi pe care Mehmet Caimacam şi-o pusese mai de demult, nu mai era în legătură cu mortul, ci cu ucigaşul.
140
«Doiiiiiu Ştefafi» efla Uri bărbat cutninte şi ager. Fără să mai puie deocamdată vreo întrebare şi fără să emită vreo părere pripită, a poruncit tuturor celor de faţă să nu se mişte, cît va face el însuşi o cercetare repede. A dat ocol stîncii, a trecut mai departe, nădăjduind să găsească vreo urmă, un chiostec de ţigară, o cuşmă, o zdreanţă, tot ce poate lepăda un om care a lucrat în fierbinţeală şi a fugit fără samă.
După asta a intriat în moară.
—	Aicea am fost şi eu, a zis Mehmet; nu se află nici o urmă.
—	Ce-ai căutat ?
—	N-am căutat nimica; am turnat meiul meu
în coş.	t
—	Cînd ?
—	Chiar acuma, mai înainte.
Ştefan Chiriloiu a făcut o mutră nedumerită ; a mai inspectat, o clipă, mai mult de formă, şandramaua morii; după aceea s-a întors la leşul mortului.
—	Diîpă cît pot eu înţelege cu mintea pe care o am, a zis el, dacă n-a săvîrşit Mehmet fapta, are să fie greu să aflăm pe ucigaş.
Caimacam a zis cu blîndeţă :
—	Bre domnu Ştefan, fapta n-a săvîrşit-o Mehmet.
Chiriloiu a ridicat fruntea şi şi-a mîngiiat ariciul:
—	Mai întreb încă o dată, bre Otoman.
—	Am spus, domnu Ştefan.
—	Bine, a zis primarele, plecîndu-şi iar fruntea. Au să vie domni pricepuţi să ciuruiască toate. Dacă va fi neghină în hambarul meu, se va afla. Bine mi-ar părea ca făptaşul să nu fie un om al nostru de la Caranasuf. Insă, după cît cunosc eu, securea e a lui Marcu.
141
—	E a lui Marcu, a dat încredinţare, de lîngă primar, Iovan.
—	Atunci, dacă e a lui Marcu, cel care a venit să-l pălească a ştiut că găseşte la moară o secure; deci e om cunoscut.
—	Aşa e, au aprobat oamenii adunaţi.
—	Poate fi şi aşa, a spus cuvint Mehmet, dar cel care a făptuit putea să nu ştie de secure, cum nu ştia nici securea de el. S-au întîlnit şi au făcut tovărăşie.
—	Ba eu cred că acel om cunoscut a căutat-o în moară, Mehmet.
—	Atun-cea a venit înaintea morarului.
—	Aşa este, ai dreptate, Mehmet.
—	Dar se putea să vie şi după morar... a suspinat Caimacam.
—	Bre Otoman, nu încurca lucrurile. Te mai întreb
o	dată. Spune.
—	Bre domnu Ştefan, fapta n-a săvîrşit-o Mehmet.
—	Asta-i. Domnii şi judecătorii vor ciurui şi vor alege. Pînă a nu veni domniile lor, eu fac catastif. Unde era şi ce făcea fiecare om al meu. Unul era la vite în ocol; altul era la primărie; altul la circiuma lui Iiani; altul cu nevasta ; fiecare să-şi dea sama unde era. Asta o fac eu mai ales pentru tine, bre Mehmet, ca să putem apuca pe cel care nu-şi poate da sama. Fapta s-a săvîrşit acum un ceas şi jumătate.
—	Aşa este, a încuviinţat baciul Dănilă. Mă aflam eu cu Iovan la stînă şi vorbeam despre Marcu morarul că s-a suit la moară. Nu mult după asta, a po-gorît Mehmet strigînd.
—	Era înfricoşat ?
—	înfricoşat tare.
—	Vra să zic'ă, un ceas şi jumătate. Tu, baciule, şi cu Iovan, — la stînă. Feciorii — cu oile.
142
—	D-apoi cu ce ? fiecare la rîncluiala lui.
—	Aşa este, ai dreptate. Să vedem şi pe ceilalţi — fiecare ce făcea. Pe muieri le lăsăm; dă-le încolo; ele nu sînt în stare nici să gîndească, nici să făp-tuiască asemenea ispravă. E bun aşa, Mehmet ?
—	Bun.
—	Tu, bre Mehmet, zici că n-ai văzut pe nimeni ?
—	Pe nimeni.
Primarele a tăcut o clipă.
—	Eu, pentru Mehmet, a încheiat el, mă pun che-zaş; e om cinstit. Aşa îl ştiu de cînd îl cunosc. Insă, bre Mehmet, judecătorul e dator să cerceteze toate şi pe toţi. El caută şi pe bun şi pe rău, şi la urmă face cum îl luminează Dumnezeu şi cum îi porunceşte legea.
—	Aşa-i, -domnu Ştefan, a zis cu oarecare mîhnire turcul; scrie şi la carte, că este o lege a oamenilor şi o lege a lui Dumnezeu. Alah luminează pe cadiu.
Ştefan Chiriloiu s-ia uitat in juru-i, făcînd şi în gînd şi vorbit un fel de inventariu al îndatoririlor lui.
—	Ce-am făcut şi ce n-am făcut ? a mormăit el. Veste la Constanţa am trimes. De preot trebuie să mă îngrijesc, ca să se liniştească acest biet suflet; străjer am să numesc cum ¡am să ajung în sat. A! am observat în moară, lîngă vatră, o pocladă aşternută peste paie; s-o aducă cineva, ca să acoperim trupul.
Iovan s-a dus şi a adus poclada. A aşternut-o peste mort, acoperindu-1 cu luare-aminte. Nu şi-a putut stăpîni un oftat ş-apoi a zis:
—	Domnule Ştefan, stau eu aici ca să priveghez, pînă ce vei trimete de la primărie străjerul, Mai am şi puţintel măciniş. E bine aşa ?
—	Bine, Iovane, a încuviinţat primarele. Hai, ceilalţi să se ducă, fiecare la ale sale.
Oamenii au mai întirziat o vreme, apoi s-au tot rărit, luîndu-se după primar. Erau nedumeriţi; încă nu-şi arătau sentimentele, făcuse impresie asupra lor chezăşia lui dornnu Chiriloiu, nu numai părinte al comunei, ci şi gazdă bogată. Poate să fie la mijloc tot vrăjmăşia paginilor, pentru pieirea Deliului lor, şopateau între ei unii mai cu cap. Insă judecătorii şi poliţaii, de ce-s judecători şi poliţai ? Ca să descopere. Şi după ce descopăr, — să osîndească.
Cei cîţiva tatari şi turci, care fuseseră faţă la acea anchetă preliminară a autorităţii comunale, se deosebiseră deoparte, alcătuind un fel de buluc al lor. Simţind instinctiv ameninţarea asupra lui Mehmet şi poate şi asupra fiecăruia dintre ei, se îndărătniciseră intr-o tăcere ostilă.
L-au aşteptat pe Caimtacam să plece. Dar Caimacam mai avea treabă cu meiul lui. Cînd treaba i-a fost gata, a legat sacul la gură şi a chemat pe Şaban Tatarul, să-i ajute. Au adus măgăruşul; au cumpănit sacii de o parte şi de alta a samarului şi, cînd au pornit ei a cobori la vale, a rămas pustiu locul. Iovan a oprit moara. S-a făcut tăcere şi s-a întins şi negura serii.
Caimacam şi Şaban au umblat fără a vorbi, pină în sat. Tatarul păşea înaintea asinului; turcul după asin. La poarta casei lui Mehmet s-au oprit. Aştepta acolo şi Gulf'i.
—	Ce-i, prietine Gulfi ? a întrebat Mehmet Caimacam.
—	Nu-i nimica... Am aşteptat aici ca să-ţi poftesc sara-bună.
—	Să fii sănătos, Gulfi.
Apoi Caimacam s-a întors spre Şaban;
144
—	Ia Şaban, nu uita să fii mîni dis-de-dimlneaţâ la treburile noastre. Du siacul cu mei şi-l leapădă pe prispă. Să fii şi tu sănătos.
Şaban a dus sacul; apoi, înainte de a pleca, a stat puţintel la îndoială; să mai spuie ceva, ori să nu miai spuie. Şi-a îndemnat măgăruşul şi s-a dus.
Mehmet s-a apropiat de luminile căsuţei lui. Cînele ciobănesc a zăpăit o dată, ca şi cum ar fi dat anume înştiinţare. La acea înştiinţare, a ieşit în prag Zebilâ, nevastă tînără şi subţirică, în şalvari albaştri şi fără feregea. Fiind tatarcă, umbla cu faţa descoperită. A întins braţele zîmbind:
—	Te-aştept de mult, domnul meu, a spus ea cu bucurie.
Zebilâ era o copilă dîntr-un neam sărac. Era mult mai tînără decît Caimacam. Se bucura numai ea singură de toate ’ cîştigurile, afacerile şi dragostea soţului său.. Pentru toate acestea, se simţea fericită să-l ştie domn al ei. Şi nu-i spunea altfel.
—	Am întîrziat la moară, Zebilâ.
—	Ai măcinat meiul ?
—	L-am măcinat. Dar am avut şi alte treburi acolo.
Mehmet a intrat în casă. Zebilâ s-a năcăjit singură să ducă sacul în camară. Insă era destul de voinică, îndată după aceea s-a văzut iar la lumina focului din vatră şi a lămpii de lîngă oglindă. Odaia asta, în care stăteau de obicei, avea crivat şi sofa; în părete, deasupra crivatului, chilim. Jos, lipitură proaspătă de lut. La uşă o rogojină, ţesută subţire. Subt oglinda care sporea lucirea lămpii, între cele două ferestre, se afla o masă lungă cu săltare deschise, avînd şi pe
10
145
fata ei şi In săltare felurite maiştrii şi unelte de juvaergiu.
Zebilâ ia venit şi s-a lipit de soţul său. El a mîn-gîiat-o şi i-a tras fruntea lucie pe pieptul lui. Pe urmă a dat-o la o parte şi s-a aşezat pe coltuc dinaintea mesei. Cu colul sting rezemat de masa scundă şi cu tîmplia sprijinită în palmă, a stat aşa o vreme, privind în focul din vatră. A oftat.
Nevasta a venit iar.
—	Are Mehmet vreo pagubă ?
El n-a răspuns. Zebilâ a adaos :
—	Te-a aşteptat şi Gulfi. Era îngrijat. Ce este ? Mehmet a suspinat şi s-a hotărit să răspundă.
—	Ascultă, Zebilâ, se cuvine să-ţi spun toate. Ne sfătuim ce ai tu de făcut dacă mi se intîmplă năcaz.
—	Vai, stăpîne, am cunoscut că eşti mlhnit.
—	Sînt mîhnit pentru tine, femeie, că eşti singurul meu bun şi s-ar putea să ne despărţim o vreme.
—	Amar de sufletul meu !
S-a grămădit lîngă el în genunchi, rezemindu-şi iar fruntea de pieptul lui.
Mehmet i-a povestit în puţine cuvinte întimplarea morţii morarului.
Ea s-a mirat:
—	încă nu se poate şti cine a săvîrşit fapta ?
—	Nu se poate şti. Se ştie numai atîta că, la jumătate de ceas după ce s-a suit Marcu la moară, m-am dus şi eu acolo. Altcineva nimeni n-a fost văzut du-cîndu-se. S-ar putea ca cineva să păcătuiască împotriva mea, prepuindu-mă.
—	Ar fi oare cu putinţă asta, domnul meu ? Nu te cunoaşte primarele ? Nu te cunosc tatarii ? Nu te cunosc mocanii ? Nu te cunosc pînă şi dobitoacele că eşti om fără de răutate ? La moschee te duci, pomană
dai sărmanilor. N-ai' luat un iac nimănui. Nu ţi-aî pătat viaţa cu nici o nedreptate. Eşti ca un marabu, domnule. Mai bine-aş vrea să mor eu decît să te ştiu bănuit.
—	Ba să trăieşti, Zebilâ, ca să nu Tămîn singur.
—	Vai de vieţile noastre! s-a tînguit Zebilâ şi a
început a plînge amar.
Mehmet a lăsat-o să pllngă. După aceea i-a întors fruntea şi s-a uitat în ochii ei codaţi.
—	Acuma şterge-ţi lacrimile, Zebilâ, şi ascultă, încă nu s-a întîmplat nimic. Oamenii de aici mă ştiu ; dar nu mă ştiu domnii cei mari de la Kustenge. S-iar putea să mă cheme acolo, după cum slnt rînduielile lor. Aşa crede şi primarele. Garantează el pentru mine, garantează şi alţii. Dar putem noi de mai nainte cunoaşte ce părere au să aibă judecătorii ? Au să mă ţie poate la Kustenge trei zile, ori o săptămînă,
—	nu pot şti cît. După aceea au să cunoască dreptatea mea. Poate pînă atunci să se afle şi făptaşul. Cît , stau eu lacolo — trei zile, ori o săptămînă — tu vezi de te înţelege cu Şaban şi cu Gulfi. Şaban să vadă de oi şi de brînza de toamnă. Dacă va trebui vîndută brînza, s-o vindeţi. Dacă va trebui să vindeţi oi, iarăşi, să nu staţi la îndoială. Iar Gulfi să caute în saltarele acestea: clte paftale şi brăţări de argint se află aici, să le vîndă la Constanţa, ori la Galaţi. Cuget eu aşa, Zebilâ, că au să ne trebuiască bani. Strîngi întăi cît poţi; pe urmă, dacă e nevoie, mai strîngi iar. lai pe Şaban şi te duci cu căruţa la Kustenge. Acolo la Kustenge cauţi un avocat şi te sfătuieşti cu el şi veniţi amîndoi la mine. Dar să fie acel avocat un om cuminte şi priceput.
Nevasta a izbucnit iar în lacrimi.
—	Grăieşti aşa, efendiin, parcă ţi-ai face diata.
10*
147
El a tăcut, cu neraulţâmire. 2ebilâ Cunoştea a nemulţămire — într-o zbîrcitură între ochi, unde se sfîrşeşte fruntea şi începe masul. Şi-a trecut repede mînicile straiului peste pleoape, o dată, de două ori, de trei ori, pînă ce-a izbutit să facă linişte deasupra, peste tumultul lăuntric. A zîmbit chiar. Avea dinţi frumoşi.
—	Am să fac aşa, a hotărît ea, diacă va fi nevoie. Dar n-are să fie nevoie.
—	Poate să nu fie nevoie, a încuviinţat Mehmet. Iar dacă va fi nevoie, să faci cum spun. Dreptatea mea e limpede ca izvorul. Dacă nu-i limpede acuma, va fi limpede pe urmă, cînd va binevoi Alah să lumineze întunericul. Aşa este, Zebilâ ?
—	Aşa este, domnul meu, şi porunca pe care mi-o dai e sfinţită. Deasemenea îţi dau înştiinţare că mîn-carea-i gata.
Nevasta a atins abiia oala cu fiertură şi s-a dus să aştearnă prostire nouă în crivat, întorcîndu-se din cînd în cînd şi zîmbind domnului său şi scuipînd nevăzut spre el, ca să-l ferească de deochi şi de scîrbă.
Cea dintâi adevărată înţelepciune a sa ia arătat-o Nastratin în această împrejurare, cînd a făcut sfat cu muierea. Era ceva cu totul pidosnic faţă de logica orientală; de mirare ar fi fost să nu-1 ducă aşa ceva la un sfîrşit dintre cele mai rele. După cît spun filosofii răsăriteni, femeile au vorba şi bărbaţii fapta; şi muierea e venin de care nu-i bărbat să nu se fi otrăvit; şi iarăşi, dacă femeia e trîmbiţă, apoi bărbatul să înveţe a cînta dintr-însa pînă la patruzeci de ani, deoarece acela care învaţă trîmbiţă la bătrî-neţă vrea să cînt^pesemne la învierea din veac. Nu te rezema de umbră; nu crede în necredinţă. Toate acestea le ştia Mehmet şi cu toate acestea a păcătuit,
148
din pricină că acea copilă cu numele Zebilâ ii erâ dragă ; şi din pricină că era înclinat cele mai de multe ori să facă altfel cu totul decît oamenii de
rînd.
Şi fiindcă nu era om de rînd şi nu se călăuzea după proverbe, ci după mintea lui, nădăjduia ca înţelegerea cu Zebilâ să iasă bine şi să fie b'inecuvîntată de Alah.
De altfel tot aşa de binecuvîntate sint înţelegerile care ies rău. Li se pare oamenilor că ies rău; Dumnezeu nu face decît bine; nu ştiu oamenii să deosebească. Din toate pe cîte le aştepta să-l copleşească, Nastratin se gătea să deosebească binele, adică voinţa Atotputernicului. Asemenea taină de a putea deosebi au puţini muritori; însă, dacă ar avea-o mulţi, n-ar mai fi taină.
Ci de cîte ori i se pare omului că ar cugeta prin puterea sa, are şa pe Şeitan alături.
—	Dacă Alah rînduieşte toate, întreabă Şeitan, atunci de ce să mai faci sfat cu Zebilâ, să iai măsuri
şi să năimeşti avocat ?
—	Pentru că Alah dă voie lupului să mînince oaia şi in acelaşi timp îngăduie oii să aibă păzitor şi prietin pe cioban ; şi pentru că eu îi spun lui Şaban slujitorul meu să-şi priponească întăi asinul, şi după aceea să-l lese în sama lui Dumnezeu.
Şeitan, află că mi s-a arătat de mai multe ori, în vis, Hogea. Odată mi-a spus: Bre Mehmet, am să-ţi dau un sfat: să nu crezi în visuri; şi am să-ţi spun un proverb: să nu crezi in sfaturi. De atuncea am căutat altceva: am găsit un suflet, am o nădejde.
—	Dar în minuni crezi, Mehmet ?
—	Cred, de cînd am văzut una. Se aflau la poarta unei geamii doi sărmani: un orb şi un olog. A venit un sfînt mufti şi a zis orbului, ridicînd toiagul: «In-
chide ochii!» Orbul a închis ochii. Şi a strigat ologului muftiul, ridicînd iar toiagul : «Lasă-ţi cîrjele şi umblă !» L-a bătut cu lemnul peste grumaz, peste cap, unde a nimerit; ologul s-a zvîrlit în sus şi a pornit ca din puşcă înspre partea unde era mai larg; s-a tot dus. Iar orbul a căscat ochii, s-a sculat şi a plecat şi el, fără călăuz. Astfel am văzut minunea că ologul a umblat şi orbul a văzut.
—	Ehei, Mehmet, a şoptit Şeitan, să ştii că sfatul tău cu muierea e o minune şi mai mare.
Cu astfel de întrebări şi răspunsuri, şi cu altele, a stat Caimacam multă vreme treaz în crivat, lîngă Zebilâ. Puţin mai era pină la ziuă, cînd s-a depărtat duşmanul omu'lui. Abia atunci a binevoit Alah să-l lese pe Mehmet să alunece într-un liman negru şi binefăcător.
Soarele era sus cînd Zebilâ, cu glas proaspăt, a chemat pe soţul său.
—	Dacă te-ai trezit, domnul meu, află că a venit de la primărie un vătăjel. Te pofteşte domnul Ştefan, primarele.
Caimacam s-a sculat şi a început să se pregătească umblînd prin odaie. Mormăia singur :
—	Poftire frumoasă ca o piele de şarpe. Am să găsesc acolo pe alţi ortaci ai musafirului meu de noapte.
Pe urmă, cînd nevasta i-a adus ligheanul şi ibricul de alamă, a tăcut şi şi-a făcut rinduiala dimineţii. După curăţirea celor dinafară, a dat parte şi celor lăuntrice, ehemînd în sine duhul Domnului Dumnezeu, stăpînul lumii, şi dîndu-i din toată inima laudă, după cum a cuvîntat prorocul în surata întăia a cărţii sale sfinte.
Zebilâ s-a depărtat în clipa aceea de el, ca să nu-1 tulbure. însă Alah coborîse în duhul lui Mehmet po-
150
funcă să nu întirzie. De aceea 2ebilâ a auzit îndată glasul prea iubit al domnului său şi s-a întors cu bucurie.
—	Gulfi şi Şaban au venit ? a întrebat Mehmet.
—	Au venit; te aşteaptă de mult. Vătăjelul încă
nu sosise cînd au venit ei.
—	Da, omul de la primărie; n-am uitat, Zebilâ.
Să vie Gulfi şi Şaban.
Amîndoi tatarii au intrat. Tăcind, au salutat ducînd mîna dreaptă la inimă, la barbă şi la frunte. Au aşteptat cuvîntul lui Caimacam.
—	Aţi mai aflat ceva ?
—	Ceva deosebit nu, a răspuns Gulfi. Se află între sîrbi unii care mormăiesc că pe omul lor l-ar fi lovit tatarii. Dar la asta ne aşteptam noi. A venit ca să facă cercetare un judecător : pare întrucîtva om de-
treabă.
Mehmet a ascultat atent; apoi a pus mîna dreaptă pe umărul lui Gulfi şi stînga pe umărul lui Şaban.
—	Femeia mea e de faţă, a zis el; am vorbit întăi cu dînsa. Se poate să fiu amestecat în judecata asta şi să umblu la Constanţa. Iată ce poruncesc eu.
Le-a spus şi lor ceea ce spusese femeii.
Au ascultat privind ţintă la Meh'met, şi tot Gulfi a
răspuns:
—	Porunca ta e în inima noastră, Mehmet.
Caimacam i-a bătut pe umere.
—	E bine aşa, a suspinat el. Scrie la carte: «toate tainele se dezvăluie dinaintea ochilor lui Alah cel prea înalt». Dacă mi se întimplă ceva, Zebilâ să aibă
răbdare.
—	Da, domnul meu, a suspinat Zebilâ; apoi a zîmbit.
151
XIV
Nastratin începe a săvirşi minuni.
Pe drum cătră primărie, vătăjelul s-a crezut dator să vorbească. Era un vechi dobrogean, cu straie de pănură albă, cuşmă de miel şi toiag, amindouă de coloiarea straiului. Bărbat cuvios, cu barbă şi plete sure, se afla a fi şi ţîrcovnic la sfînta biserică.
In calitatea sa de slujbaş civil, a informat pe Meh-met — precum arătase de un ceas de vreme lui Gulfi şi lui Şabtan — că cei cîţiva.sîrbi din sat umblă cu felurite vorbe. Dar domnu Ştefan i-a suduit şi le-a făcut ia aşa cu degetul. «Politică — zice — să vă duceţi să faceţi în ţara voastră, nu aici la Caranasuf, unde sînt eu primar !»
—	Aşa zice domnul Ştefan: că ei bat politică.
—	Taică Niculaie, a răspuns netulburat Mehmet, laşa cred unii oameni că ne e dat să ne prigonim unii pe alţii.
La aceste vorbe, taica Niculaie a dat din cap şi a grăit în calitatea sa spirituală :
—	Ba să ştii, Mehmet, că nici toţi creştinii ca sîr-bii noştri, nici toţi cei de altă lege ca Nastratin.
Taica Niculaie era şi om ca toţi oamenii, nici ţîr-covnic, nici vătăjel. începu a rîde subţire:
—	Da’ de judecător ce să spun, bre Mehmet ? Nu-maidecît vrea să ne temem de dumnealui şi nu vrea să asculte de nimene. S-a suit la moară ; îmi era şi milă de el cum sufla; s-a uitat la mort, a intrat în şandrama şi a ieşit; s-a mai dus la dreapta, a ocolit la stingă ; s-a uitat de aproape Ia o hirtie a lui domnu primar; a făcut semn că înţelege şi ştie toate. «Să se ridice leşul, zice, nu mai am nevoie de nimica;
152
ftl-am luminat». Cum a intrat la primărie a cercetai pe slrbi; pe urmă a cerut să-i vie alţi martori. Acuma te-aşteaptă.
—	Eg-he! a făcut Mehmet şi a grăbit paşii.
N-a socotit că-i bine să mai lungească vorba.
La casa primăriei era adunată destulă lume. Mehmet a dat gospodarilor de sama lui bună-dimineaţa ; nu is-a uitat la nimeni. A pătruns pînă la judecător în odaia cea mare. Ştefan Chiriloiu primarele se afla lîngă magistrat şi privirea lui a primit pe turc prie-tineşte. Inima lui Nastratin s-a muiat dintrodată ; dar cînd a primit sticlirea ochelarilor de miop ai judecătorului, acea inimă s-a îndîrjit iarăşi.
Deasupra ochelarilor de miop se afla o creastă zvîr-lită de păr castaniu, şi subt ochelari un nas mai vîrstnic şi mai rumăn decît restul obrazului. Din cînd in cînd toate acestea se sculau în sus pe un trup scund prea bine hrănit. Ochelarii priveau de aproape in juru-i la oameni, apoi se aplecau adînc spre hirtiile de pe masă, apoi iar se ridicau, cercând a cîştiga oarecum o înălţime mai mare, spre care să nu îndrăznească a privi lumea de rînd decît cu frică. Atunci cînd ii venea acelui trup nevoia să se aşeze iar în scaun, braţele scurte, ajutîndu-se mai ales cu coatele, săltau în sus pantalonii. Unii dintre sătenii care se aflau de faţă aşteptau momentul acesta cu oarecare nerăbdare, apoi se uitau unii la alţii satisfăcuţi.
Asupra unui asemenea gest neoficial căzu Nastra-tin, după ce privise toate cu luare-aminte. S-a ploconit cuviincios.
Magistratul îl privea nedumerit prin sticle; primarele se aplecă spre el, ca să dea o explicaţie.
153
—	N-am nevoie de nici o explicaţie, domnule primar, zise judecătorul pripit, întorcînd de aproape nasul spre omul stăpânirii.
Primarele se retrase.
—	Să-mi prezinţi numai, la vreme, restul de martori ; mă grăbesc.
«Graba asta nu-mi place», şi-a zis în sine Mehmet şi a aşteptat cu linişte privirea judecătorului, care a lucit spre el ca într-o fluturare.
—	Cine eşti tu ?
—	Eu sînt Mehmet, domnule judecător.
—	Mehmet şi mai cum ? Sînt mulţi Mehmeţi pe lumea asta.
—	Insă în sat la Caranasuf e numai unul: Mehmet Caimacam.
—	Aşa ? Foarte bine şi mă bucur. Tu eşti martorul principal, cum voita să mă încredinţeze domnul primar. Eşti poate chiar mai principal decît îşi poate închipui domnul primar.
—	E cît se poate de principal... a zîmbit, c-o privire strecurată spre poporul său, domnul Ştefan.
Poporul a răspuns c-un uşor murmur.
Judele a ridicat în sus ochelarii:
—	Să fie linişte.
Şi a aţintit sticlele spre turc:
—	Mehmet Caimacam, de cîţi ani eşti ?
—	De patruzeci.
—	Ce meserie ?
—	Econom de vite şi juvaergiu.
—	Hm! bizar 1 Ocupaţii care se exclud.
—	Nu se potrivesc între ele, domnule judecător. Ai dumneata dreptate; şi eu cred tot aşa.
—	At'imcea de ce nu te laşi de una ?
154
—	Eu le-aş lăsa pe amîndouă, dar nu mă lasă ele. Judecătorul a ridicat fruntea, puţintel surprins de
tonul martorului. Era totuşi un ton cuviincios. Insă magistratul a hotărît în sine că e necesar să se ridice şi să impuie alte raporturi între cel oare întreabă şi între cel care răspunde. După ce s-a ridicat uitîndu-se de aproape la Mehmet, şi-a săltat turul pantalonilor cu coatele şi s-a aşezat iar.
—	Ascultă, turcule, a zis domnia sa nerăbdător. Să nu-mi vii mie cu de-ale tale, verzi şi uscate. Să-mi răspunzi la ce te întreb.
—	Răspund.
—	Cum ai spus că te chiamă ?
—	Cum am spus : Mehmet Caimacam.
—	Eşti rudă cu mortul ?
Turcul a plecat deodată ochii, muşcindu-şi buza de jos. In odaie s-a stîrnit freamăt vesel. Nastratin era, însă, un om cuminte care înţelegea că nu se cuvine să fie coborît şi întunecat prestigiul acelui scaun de judecată. Deci, aplecîndu-se cătră omul cu ochelari, a pus şi el o întrebare, cu voce mai coborîtă :
—	De care mort întrebi dumneata ? Ceva ruda sînt cu celălalt, fără să fiu neam.
—	Cu care celălalt ?
■— Cu Deliul, pe care l-a puşeat acel Marcu Sîrbu.
—	A! vorbeşti de banditul tatar ? Cu acela eşti rudă ? Foarte bine.
—	Mie mi se pare că nu e aşa de bine, s-a umilit
Mehmet.
—	Cred şi eu că nu e aşa de bine, precum se va vedea.
—	Bine nu e; dar numai eu ştiu de ce.
—	Ştii tu; insă eu ştiu mai bine. Vra să zică, pe acela, pe Deliu, cum spui tu, l-a doborît morarul —
155
pentru care a luat premiu. N-a făcut rău; a avut ş-utl interes. Acuma, pe morar aş vrea să descopăr cine a avut interesul să-l suprime. Ai răspuns ceva ? Cum ?
—	Asta nu pot şti, a rostit tot blînd Caimacam. Eu atîta ştiu, că l-am găsit. îndată ce l-am găsit, am dat de ştire.
—	Pe ucigaş nu l-ai văzut ?
—	Nu.
—	Ai vreo părere ? prepui pe cineva ?
—	Părere	am;	dar nu prepun pe nimeni.
—	Părere	ai şi	nu prepui pe nimeni ? Cine	are	pă-
rere are şi prepus. De pildă eu : am şi părere şi prepus. Primarele imi arată aici un catastif din care se vede că nu era nimeni din sat lipsă de la ale sale, la acea oră. Baciul de la stînă a dat şi el samă de ciobanii lui. Deci nu s-a aflat decît — cum te chiamă ? — nu s-a aflat decît numitul Mehmet la moară, cu morarul. Despre asta ce ai tu a spune ?
—	Eu spun că, înainte de a ajunge Mehmet sus, a fost acolo cineva, care a făptuit omorul.
—	Cine?
Mehmet a	rămas grav, fără a da replică.
—	N-auzi	ce te	întreb eu, turcule ? Cine a	săvîrşit
omorul ?
—	Asta să afle judecata, a zis moale Mehmet. De asta e pusă ; şi de asta a venit la Caranasuf, avînd cu sine sergent şi călăraşi.
Judele iarăşi s-a sculat nerăbdător:
—	Iţi dai tu samă, Caimacam, că vorbeşti cam mult ? Afară de răspunsuri, celelalte vorbe să le ţii pentru tine. Eu n-am vreme de prăpădit; am gnabă să mă duc la treburile mele. Unde sînt banii ?
—	Banii lui Marcu morarul ? Marcu n-avea bani la el-
¿50
—	A ! l-ai cautat ?
—	Poftesc cinstitul scaun de judecată, ia grăit turcul cu o demnitate care părea ne la locul ei în acea adunare de săteni, luminată de hazuri; poftesc cinstitul scaun de judecată să afle că nu era nevoie să-l cercetez pe Marcu morarul. Marcu nu purta niciodată bani la «1; era ştiut în sat drept om avar. Tot ce cîştiga punea în mînile maică-sa Glafira, şi ea ascunde unde ştie.
—	Asta aşa este... s-au amestecat glasuri. Mă-sa Glafira are cusute pe ea atîtea lire, încît e mai grea
decît un sac de grîu.
—	Vra să zică, turcule, ai ştiut că n-are la el bani ? s-a întors cu îngăduinţă neaşteptată judele.
—	Ştiut.
—	Deci a fost ucis pentru altceva. Tocmai ce-am înţeles. Omorul acesta e un act de răzbunare, în legătură cu celălalt, al banditului.
—	Ba să nu creadă asta cinstitul soaun. Omorul
s-a făcut pentru bani.
—	Cum vine asta, turcule ? Intăi se ştie că n-are
bani, şi acuma are ?
—	N-avea pe ai lui, cinstite scaun, dar cred eu că-i căuta pe ai Deliului. Cînd a aflat Marcu ascunzătoarea, cel care stătea pitit şi-l pîndea l-a văzut; ş-a vrut să aibă numai pentru el singur dobînda lui Aii. Aşa că l-a pălit pe morar şi a luat ce s-a găsit.
—	Vorbe şi poveşti! vorbe şi poveşti! a strigat judele fluturînd din cap. Decît te-iai întoarce în dreapta cînd te caut la stînga şi în stînga cînd te caut la dreapta, mai bine ai spune curat: Ştiu cutare lucru. Adicătelea, mai bine ai mărturisi. Ce zici, Mehmet Caimacam ? Mai bine ai mărturisi.
157
De şi se aştepta întrucîtva la asemenea final de interogatoriu, pe care omul legii de mult îl ţinea pregătit, Mehmet a simţit ca o lovitură în scobitura de sub piept deasupra pîntecelui şi şi-a pierdut o secundă răsuflarea. Cînd i-a venit răsuflarea, şi-a apucat barba cu amîndouă mînile şi a oftat cu gemăt, ca din băierile inimii. Unii dintre sătenii care erau de faţă au crezut că trebuie să rîdă de asemenea dezolare înfricoşată ; tatarii s-au burzuluit cu strigăte ascuţite, ţistuindu-i.
Judele s-a săltat in sus, ca să-i biruiască pe toţi.
—	Ce-i acolo ? Să se iacă linişte. Apoi a adaos, blînd: Aştept răspunsul lui. Mehmet 1
Mehmet a lăsat să fie aşteptat răspunsul. A stat neguros ; n-a dat nici un răspuns.
—	Nu înţelegi că aştept răspunsul, bre Mehmet ?
Turcul s-a întors domol intr-o parte, ca şi cum nu
mai era judecătorul în faţa lui. Nu mai era în jurul lui nici adunarea satului.
Primarele a încercat să strecoare un cuvint la urechea magistratului.
—	Ce ? cum ? a tresărit cu oţărîre judele spre domnul Ştefan Chiriloiu. Pe dumneata te poftesc, primarule, să rămîi în rolul dumnitale. Cunosc meseria, cunosc oamenii şi sînt în stare să descurc o afacere aşa de simplă.
— O, Alah bun şi prea milostiv, a cuvintat cu pătrundere Mehmet, închinîndu-se spre răsărit, fă sa cadă solzii de pe ochii neştiutorului 1
La aceste vorbe cu totul neaşteptate, cel mai uimit a iost judele. S-a sculat de la locul său fluturindu-şi chica şi i-au căzut in tină ochelarii de miop, ca să se împlinească minunea cerută. A rămas un om împuţinat care nu mai vedea nimic şi căuta printre picioa-
158
rele sale amestecate cu ale scaunului şi ale mesei nişte sticle rotunde. Se apleca intr-o parte, se răsucea în alta cu mînile întinse şi degetele răşchirate, intr-o atitudine dintre cele mai timilitoare. Cînd şi-a pus iar solzii şi a încercat să se inalţe din nou la mărirea de unde coborise, a înţeles că Mehmet s-ar fi retras între partizanii săi tatari, alcătuind un fel de tabără de război. Insă asta era numai părerea judelui; căci Mehmet nu arăta nici un fel de îndîrjire. Era numai adînc jignit, naiv şi profund jignit, pentru ruşinea fără păreche ce i se făcea.
Această scenă memorabilă s-a petrecut la Carana-suf, în vederea lacului Sinoe şi a cetăţii îngropate a Histriei, la 20 septemvrie 1900, adică după cinci sute de ani (poate zi cu zi) de cînd Hogea Nastratin repurtase şi el o biruinţă a spiritului împotriva materiei, domolind pe Timur cel Şchiop-Sultan, în faţa cetăţii Ienişeir din Anadol. Epigonul lui Hogea cel mare n-avea de a face cu un Timur, ci numai cu un împuternicit al măriei sale Carol I, stăpînitor al Dobrogei pînă la Marea, totuşi, oricît de modestă şi oricît de trecătoare, biruinţa lui era o biruinţă. Ochii lui Nastratin fenixul sclipeau, pe cînd în lumea adunată în odaia primăriei nu se mai ţinea nici o rînduială. îndată s-a zvonit din mocan în mocan pînă la primărie, că Nastratin vrea să facă altă rugăminte lui Alah al său, ca să se întîmple pantalonilor pe care-i tot sălta judele ceea ce se întîmplase solzilor care-i astupă
ochii.	,
Insă Nastratin avea altceva de spus, înainte de a
se domoli deplin.
—	De douăzeci de ani de cînd am ieşit in lume, — s-a adresat el prietinului său primarele, — port în braţe cinstea ş-am ocrotit-o. Acuma am şi eu nevoie
159
i
I
I
de dînsa, ca să puie mărturie pentru mine, şi ea îşi întoarce obrazul şi nu vrea să mă mai cunoască!
N-au trecut decît puţine clipe după aceste vorbe pătrunse în veninul ironiei. Murmurul odăii s-a potolit şi cinstitul scaun de judecată a făcut Întoarcerea sa ofensivă. Radu V..., judele din acea zi dobrogeană, înţelegea să cheme în sprijinul poziţiei sale drepturile discreţionare şi jandarmii stăpînirii. A muiat deci pana în călimară şi a scris pe loc, cu cerneală violetă, semnînd cu parafă, un ordin de arestare împotriva numitului Mehmet Caimacam.
Am socotit că e potrivit să dau numai iniţiala numelui de familie a acestui magistrat. Cetitorii noştri care ţin minte de demult vor împlini cu uşurinţă lipsa, cind le voi spune că acel bărbat, întrucîtva pitoresc la prima prezentare, era coborîtor dintr-o ilustră familie boierească; avea deci menirea să se urce unde
i	se cuvenea. Intr-adevăr, Radu V... a ajuns, puţini ani după aceea, înalt demnitar al statului, şi, îndată apoi, ministru de justiţie al regatului.
Sînt gata să accept că poate am siluit întrucîtva realitatea... «Cinstitul scaun» de judecată nu e nu-maidecît o zugrăveală precisă. Dacă nu-i chiar o fan-tazie, în orice caz e un efect al opticii lui Nastratin, adăogindu-se la asta şi necesitatea de contrast în economia istorisirii mele.
Viitorul sfetnic al coroanei era de iapt un bărbat cu multe însuşiri, dar se afla covîrşit şi plictisit de lipsa de confort, de relaţiile meschine, de pustiul vieţii, de toată dezolarea exilului său dobrogean. Asta îl aţîţa să nu stăruiască asupra problemelor ce i se puneau şi să privească pe semenii săi localnici fără nici un dram de simpatie. Că, in fond, Radu V... era totuşi un tip cumsecade, stă dovadă faptul că tot cinstitul
X60
scaun a ordonat pentru prizonier transportul la Constanţa în condiţii pe cît posibil europene.
Cind Nastratin a înţeles cum stau lucrurile, a plecat fruntea şi .a ingin.at pe nas:
—	Bine, bre. Nu s-a auzit de drum fără hoţi şi de cadiu fără greşală.
După aceea a ridicat privirea cătră tovarăşii săi şi le-a spus tătărăşte:
—	Ascultă, Gulfi; ascultă, Şaban: eu mă duc Intr-un loc unde nu mai am prietini; voi să faceţi aşa precum v-am poruncit.
La vorbirea aceasta guturală şi străină, scaunul de judecată a devenit atent şi şi-a sticlit ochelarii:
—	Ce vorbe spune ? Să mi se tălmăcească imediat.
Primarele a tălmăcit vorbele lui Mehmet Caimacam.
—	Care poruncă ? despre ce poruncă e vorba ? Să înainteze aici martorii, să lămurească.
—	Cinstit scaun, a zis Gulfi, întrebuinţînd cu plăcere denumirea pe care o pusese in valoare Nastratin ; cinstit scaun, te rog să cunoşti că Mehmet e stăpînul şi prietinul nostru. Şi el are nevastă şi avere, ca un om cuminte şi iscusit. înaintea lui Alah Dumnezeu, Mehmet e fără greşală; n-a făcut rău nici unui om pe lumea asta. Dar acuma s-a gîndit, cum spune el, că slăvitul cadiu poate să greşască, şi atuncea ne-a poruncit de mai nainte nouă şi femeii lui să ne îngrijim de toate, ca să aibă ocrotire şi avocat la Kustenge.;
—	A! a ştiut de mai nainte ce are să i se întîmple ? Asta e interesant. Să se adaoge şi asta la protocol, pe lîngă alte vorbe pe care le-a rostit acest turc onest. E aşa de onest, se bucură de atîta laudă şi consideraţie, incit am dreptul la urma urmei să fiu plictisit. Ia să mă slăbiţi cu turcii voştri oneşti, şi cu tatarii
jj — M. Şadoveanu — Opere, vpl \Ş
voştri patriarhali! Onest pînă ce se dovedeşte con-tram'l. Cine e femeia asta ?
—	E Zebilâ-hanîm... soţia lui Mehmet Caimacam, a dat informaţie, cu glas scăzut, primarele.
Magistratul s-a ridicat în picioare şi a voit s-o privească de aproape. Dar pentru Zebilâ nu se afla acolo, în odaia primăriei, nici scaun de judecată, nici lume adunată. înfăşurată in ferege, cu ochii umbriţi de un văl cernit, s-a strecurat spre domnul său. S-a oprit înaintea lui, aşteptînd să fie privită.
Mehmet a ridicat fruntea, s-a uitat la ea şi a avut o uşoară lumină pe faţa-i tristă. Zebilâ i-a luat mîna dreaptă şi i-a sărutat-o.
—■ Duceţi-vă, a poruncit Mehmet.
Tatarii au purces înainte, Zebilâ după dînşii, fără să se mai uite îndărăt. Turcul a rămas singur. Primarele îl privea cu stăruinţă; el şi-a plecat ochii. Unii mocani tuşeau răsunător şi rosteau încet, aşa ca să se audă bine, vorbe de simpatie spre «omul lor». Mehmet şi-a avut suspinul său.
—	Eg-heee!...
A închis ochii un timp, ca să rămîie cu totul desfăcut de cele ce i se întîmplau, şi să se poată însenina de duhul supunerii.
Astfel, chiar in acea zi călăraşii l-au transportat la Constanţa, într-o căruţă tătărască. S-a întîmplat ca, pe drum, droşca magistratului să-şi rupă arcurile la un hop prăpăstios şi să rămîie într-o rîlă lingă nişte buruieni înalte de cmmafaie. Turcul a făcut loc magistratului alăturea de el; au pus pe secretar in codîrlă. Căruţă, cai şi conducător erau ai arestatului. S-ar fi putut să fie aşezat arestatul în codîrlă ; dar nu s-a întîmplat aşa, deoarece rînduiala a făcut-o Şaban conducătorul.
162
—	Cadiul stă aici; cel cu terîeloagele, dinapoi.
După cinci zile, Gulîi a adus bani de pe brăţări şi paftale. Şaban a adus negustori pentru fruptul de toamnă al oilor. Şi într-a şasea zi, Zebilâ s-a suit cu cei doi tatari în căruţa care dusese pe Mehmet, şi nu s-a ooborît decît la Kustenge, la căsuţa hogei, la geamia cea mititică de lîngă farul cel vechi, lingă tumultul talazurilor mării.
După ce s-a sfătuit cu hogea cel bătrîn, femeia şi prietinii s-au dus şi au căutat pe domnu Panaite, avocat cunoscut şi vînător cu faimă.
XV
«Cinstitul scaun» ştie el să săvîrşească unele ca acestea.
Domnu Panaite avocatul a ascultat întăi cu luare-aminte propunerile ce i se făceau, şi, fără a mai merge la dosar, a căutat să-şi asigure în chip cuviincios onorarul. O mie de lei în acea vreme era ceea ce ar fi astăzi o sută de mii.
A zîmbit cînd Zebilâ a zis, cu pasiune stăpînită :
—	Soţul meu e închis pe nedrept; numaidecit să-l scapi, domnule avocat.
—	Bine, bine; vorbeşti cum se cuvine să vorbească o soţie bună. Voi face tot ce ştiu eu şi tot ce e cu putinţă. Am să cercetez întăi dosarul. Pe urmă mergem să vedem pe soţul dumnitale.
—	Este voie, domnule avocat ?
—	Am să fac eu să fie.
Zebilâ n-a mai cerut altceva. A fost rîndul lui Gulfi să vorbească.
11*
163
—	Domnuie avocat, eu sini prieiin al lui Mehmet. Ortacul acesta al meu, Şaban, e slujitor al lui Mehmet şi e şi el prietin al lui Mehmet; nu sîntem neam cu el; n-avem interese de negoţ cu el; îţi mărturisim dumnitale, bre domnule Panaite, pe sufletul nostru in faţa lui Dumnezeu Alah, că Mehmet n-a săvirşit fapta pentru care a fost închis la puşcărie. S-a întîmplat să fie şi el acolo la moară in acel ceas, dar fapta au săvirşit-o alţii. Nu se ştie cine.
—	Am să văd dosarul, adică hîrtiile cercetării.
—	Ai să vezi dosarul dar in dosar n-ai să găseşti ce spun eu, bre domnule Panaite. Eu şi cu Şaban te poftim pe dumneata să crezi întăi cuvîntul pe care l-am spus şi după aceea du-te şi cercetează hîrtiile.
—	Am să cercetez nu numai hîrtiile; ain să văd şi pe Mehmet Caimacam. Are să-mi spuie el singur ce are de spus; are să-şi arate nevinovăţia dacă e nevinovat, şi dovezile dacă le are.
—	Ai să vezi pe Mehmet, domnule avocat, dar nu
ştiu ce are să-ţi spuie dumnitale Mehmet. De atuncea de cînd l-a ruşinat aşa, nu a mai spus nimica judecătorilor de aici.	.	,
—	Cum aşa ? din ce pricină ?
—	Pentru că Mehmet s-a supărat, domnule Panaite. S-a supărat pe cădii.
—	S-a supărat pe judecători ?
—	Da, domnule Panaite.
—	Ei, atuncea avem să facem să-i treacă supărarea, a zîmbit avocatul constănţean.
Domnu Panaite s-a dus la tribunal cu clienţii săi şi a căutat dosarul. Nu i-a trebuit mult ca să-l răsfoiască, era destul de sărăcuţ. N-a observat, din ce se consemnase, şi n-a tras nici o concluzie din împrejurări, cum că Mehmet Caimacam ar fi săvirşit omorul. Erau oare-
164
Care prezumţii, e adevărat, dar foarte anevoie ar fi putut admite că magistraţi luminaţi, ca acei pe care-i cunoştea, ar putea osîndi fără dovezi bine statornicite.
—	Mai ştii ? să vedem omul care se supără de mai nainte pe judecătorii săi, care încă nu l-au osîndit.
In acest chip a ajuns domnu Panaite în legătură cu Nastratin şi i-a dus şi pe Zebilâ. Ar fi dorit şi ta-tarii să fie de faţă, dar pentru dînşii nu s-a putut dobîndi atunci învoire. Gulfi şi Şaban au venit, deci, pînă la poarta închisorii .; acolo s-au cinchit pe vine, răsucind ţigări; şi au aşteptat pe femeie şi pe avocat. Fumau tăcînd şi aşteptau, pe cînd vîntul dinspre mare bizîia pe deasupra lor, printre crengi de salcîm şi olane de acoperişuri in coloarea năsipului.
Avocatul şi femeia au găsit pe Caimacam într-o odăiţă destul de curată. N-avea decît patru paşi în lung şi trei in curmeziş, dar era odăiţa lui. Avea ferestruică cu gratii, dar printre gratii se vedea cerul răsăritului. N-avea scaun şi masă; zidurile erau goale. Un divan scund, acoperit cu cergă într-un colţ. Era mai ales curat în acea cuşcă. Mehmet n-avea nevoie de scaun şi masă. Sta aşezat pe divan, cu picioarele încrucişate subt el, după moda orientală, şi se gîndea; asta li era de ajuns.
Mai întăi domnu Panaite se aştepta, după vorba tatarilor, să găsească un turc posac.
N-a găsit un turc posac; a găsit un chip limpede. Din pricina asta a avut o nedumerire; mai mult decît
o	nedumerire; o nemulţămire. Insă muierea s-a luminat la ochi de bucurie şi şi-a înflorit gura de zîmbet. Domnu Panaite s-a mirat şi de asta, căci o văzuse pînă în acea clipă numai învăluită de năcaz cernit.
165
Al doilea — domnu Panaite nu recunoştea regimul obişnuit al deţinuţilor în ceea ce priveşte locuinţa. Şi-a propus să ceară de la turcul său desluşire.
De altminteri, omul i-a plăcut. A schimbat cu el un salamalec larg. Gestul său a fost teatral; al turcului reţinut. Zebilâ a trecut înainte cu zîmbetul ei şi
i	se putea uşor cunoaşte dorinţa: să se alăture, să as'culte un cuvînt de aproape, să-şi plece fruntea pe pieptul omului ei. Avocatul a ocolit în colo, spre fereastra zăbrelită, uitîndu-se atent la cerul inourat de afară.
Mehmet a făcut un semn femeii sale, să se oprească la depărtarea potrivită, atît cit îngăduie cuviinţa, cînd se află de faţă un străin. I-a spus un cuvînt şoptit pe care avocatul nu l-a înţeles ; dar trebuie să fi fost un cuvînt delicat, deoarece, cînd s-a întors de cătră fereastră, domnu Panaite a văzut o fiinţă schimbată: deodată tînără şi frumoasă; obrazul ei, după litera cărţii profetului, avea nuanţa dulce a oului de struţ:
—	Mehmet Caimacam, a zis avocatul venind la omul său, soţia dumnitale poate să-ţi spuie că ne-am înţeles şi că am primit să te apăr. Am văzut dosarul; îmi rămine să stau de vorbă cu dumneata. Acuma avem timp mai puţin; am să mă întorc aici singur. După ce te ascult pe dumneata, pregătesc tot ce se cuvine că să te scot din năcazul în care te afli.
—	Nu sînt în năcaz; mă găsesc subt ocrotirea lui Dumnezeu, a răspuns Mehmet Caimacam, cu destulă linişte.
—	Văd, a zîmbit avocatul, că paserei străine Alah î-a gătit cuib.
Nastratin a devenit atent la auzul acestei zicale din adincimea vremii şi a Asiei. Uitîndu-se aţintit la domnu Panaite a cunoscut în el bunăvoinţa unui
166
prietin. Â trecut pe lingă Zebilâ, a venit la domnii Panaite şi i-a dat mîna.
—	Ar mai trebui o masă ş-un scaun în camera asta, pentru avocat, a reluat domnu Panaite; ca să poată sta şi sorie cînd are sfat cu clientul lui. Odăiţa aceasta ţi-a fost dată dumnitale ?
—	Mi-a fost dată mie, însă nu chiar de la început.
—	Aş fi curios, Mehmet, să ştiu din ce pricină s-a făcut asta. A venit hogea turc să te cerceteze, şi pe urmă s-a dus şi s-a rugat la cei mari, pentru dumneata ?
—	N-a venit hogea, dom’ Panaite. Hogea de la Kiistenge e bătrîn şi nu se cuvine să se ostenească.
—	Atuncea ai avut o cheie de argint cu care ai intrat aici ?
—	îmi place cum mă cercetezi, dom’ Panaite, a zis turcul; aşa se cuvine să facă avocatul. N-am avut, dom’ Panaite, cheie de argint. Iată ce-a fost. După ce-am purces de la Garanasuf, s-a pus o piedică judelui meu şi i s-a rupt în cale droşca. Asta s-a întîmplat prin voia lui Alah, pentru ca acel judecător să se suie în căruţa mea. A stat lîngă mine o vreme, tăcînd. După asta m-a întrebat una, m-a întrebat alta. Am văzut că am greşit socotindu-1 cu inimă rea, şi i-am răspuns. M-a sfătuit iarăşi să mărturisesc, iar eu am tăcut şi n-am mai spus nimic. Am ajuns Ia Constanţa. A doua zi, cătră sară, a venit la mine aicea la puşcărie şi m-a chemat la canţelarie. Mi-a zis aşa : Turcule, să ştii că întîlni-rea cu tine mi-a adus veste bună. Mi-a venit scrisoare de la măria sa regele că mă duc la Bucureşti. Oricum ar fi să iasă afacerea ta, nu vreau să plec fără să ai şi tu de la mine o plăcere. S-a dus bucuros de vestea scrisorii; a crezut că rînduiala e a lui,
167
poruncind căpitanului puşcăriei ce să facă pentfU mine; însă el nu ştia că altcineva a hotărît astfel. De aceea pe urmă n-am mai fost supărat pe nimeni: Alah vede şi are grijă.
După întîlnirea aceasta dintăi, femeia turcului s-a întors acasă la Caranasuf, cu tatarii. Domnu Panaite avocatul a venit după cîteva zile din nou la Nastra-tin, ca să-şi complecteze informaţiile. De scaunul şi de masa care-i făceau trebuinţă, uitase. Cînd a intrat în cămăruţă, a văzut cu surprindere că amîndouă aceste mobile se găseau potrivite într-un colţ, aşa ca lumina ferestrei cu gratii să cadă prielnic asupra lor. Atît măsuţă cît şi scaun aveau picioarele scurtate, ca pentru un om care stă aşezat altfel decît obişnuiesc europenii. Domnu Panaite a încercat scaunul, a împins geanta pe masă, a constatat că nu i-i tocmai îndămînă.
—	Ce fel de masă ? şi ce fel de scaun ? s-a mirat el cu neplăcere. Prea joase, prea colţuroase, şi de scîndură ieftină.
—	E masă şi e scaun, a zis cu linişte Mehmet, dar nu pentru avocat. Cu toate acestea, avocatul, dacă vrea, poate să se folosească de ele. Dom’ Panaite, a aflat căpitanul puşcăriei că Mehmet turcul e de meseria sa juvaergiu. A venit şi m-a întrebat ce ştiu să fac. Ştiu să fac multe — i-am spus eu — tot ce se bate şi se gravează în aur şi argint; numaicit îmi fac trebuinţă sculele mele de la Caranasuf. Dacă trimetem la Caranasuf acasă la mine, ca să-mi aducă Şaban, slujitorul meu, sculele, nu-mi mai trebuie decît masa. Mi-a adus masa cu scaun; am trimes răspuns la Caranasuf pentru scule. Acuma, cît ai să cercetezi dumneata procesul meu, eu făuresc
168
âici două brăţări — tina de argint şi una de auf, pentru doamna căpitanului.
—	Foarte bine faci, prietine Mehmet, şi se potriveşte bine, ca să-ţi treacă timpul cu uşurinţă, pînă ce ai să te întorci acasă. Te vestesc că mult n-ai să stai la Kustenge — cum îi ziceţi voi. A venit poruncă de la stăpînire să nu se mai întîrzie şi să nu se mai tărăgăneze în Dobrogea procesele, cum a fost în ţara asta obiceiul din vechime. La oameni noi, obiceiuri nouă. Aşa că toate să se facă cu repeziciune. Va ţine repeziciunea asta o lună, două; ne-om folosi măcar noi de dînsa ; pe urmă toate or merge iarăşi agale-agale, cum se cuvine într-o ţară cu atîtea broaşte ţestoase. Să vedem ce mai avem noi de spus judecătorului de instrucţie...
—	Care judecător de instrucţie ?
—	Acela pe care l-ai văzut o dată; un ciorbagiu nalt, cu fruntea pleşuvă.
—	Om bun; m-a întrebat de ce-am omorît pe sîrb. I-am spus că nu l-am omorît eu şi m-a crezut nu-maidecît.
—	Om bun, dar foarte viclean, Mehmet Caimacam. Acuma e şi supărat că toate are să le ducă repede şi are să le dea peste cap, cum spune el. Zice că-i vinovat scaunul tău de judecată, cel cu ochelari. S-a dus la Bucureşti, are slujbă mare, şi acuma,năcăjeşte pe dobrogeni.
—	Alah vrea, a suspinat Caimacam, să nu fac multe brăţări, inele şi paftale, în puşcărie la Kiis-tenge.
—	Atuncea să te grăbeşti şi pentru mine, prietine Mehmet.
—	Să ne grăbim, dom’ Panaite, dacă vrea Dumnezeu ; iar dacă Alah nu pofteşte să ne grăbim, să
169
fâCeiti ciiFii pbrttiic&şte el. De ce ai dtimneâiâ neVoié, dom’ Panaite?
—	Eu n-am nevoie de nimic, Mehmet Caimacam. Insă am o prietină bună, dar ştii tu ce prietină bună ? Şi numele ei este Paraschevi, căci e greacă. Aş vrea să-i dau de ziua ei, la 14 octomvrie, ó păre-•che de paítale de aur.
—	Asta se poate, dom’ Panaite ; facem şi pentru Paraschevi o păreche de paftale de aur.
—' Uite cum aş zice eu să le facem, prietine Meh-me't. Să fie ca două flori de trandafir, sau ca două garoafe... De cite ori mă duc la dînsa ca s-o văd, cucoana asta greacă are un trandafir la sin, ori o garoafă in păr. Aşa că îi plac garoaíele şi trandafirii.
Turcul a primit cu răceală această sugestie. A dat din cap de jos în sus şi iar în jos, ca şi cum ar fi afirmat, însă el exprima o negaţie.
—	Dacă vrei să afli părerea mea, dom’ Panaite, a grăit el, apoi eu zic ca să laşi pe meşter să facă el cum ştie.
—	Bine, fie şi aşa, numai să fie frumos.
—	Nu se poate, dom’ Panaite, să nu fie frumoase două răţuşte care s-au întîlnit şi îşi încolăcesc gîtu-rile. Fiecare pafta e o răţuşcă ; şi fiecare răţuşcă are ochişori de smaragd, ori de rubin.
—	Cred că doamnei Paraschevi i-ar plăcea de rubin.
—	Punem acelor răţuşte ochi de rubin, şi atuncea fiecare e mulţămit. Dom’ Panaite e mulţămit că dăruieşte, doamna Paraschevi că primeşte ; iar Mehmet că a lucrat o podoabă iscusită. Trimet poruncă acasă, la Caranasuf, să-mi aducă Şaban nişte tene-ché de aur şi tiparele. Bat paftalele. Acuma nu este
170
nimic; în acea zi au să fie şi au să se uite cu ochiuţi de foc la domnu Panaite.
Avocatului constănţean i-au plăcut rătăcirile acestea de vorbe ale turcului şi s-a lăsat furat de amintiri.
—	Să-ţi spun ceva, bre Mehmet. Am fost eu odată — sînt ani de-atuncea vreo şapte-opt — poate să fie chiar şi nouă ; am fost cu vaporul la Stambul; şi tot umblînd ba încolo, ba încoace, iată am ajuns într-o zi la Biiiuk-Cearşî. Am văzut două cadîne cu iaşmac care se opriseră la un neguţător de podoabe de acestea femeieşti şi încercau brăţări. De văzut nu le puteam vedea nici într-un fel, dacă sînt frumoase, dacă sînt tinere; însă mînuţele lor le-am văzut, erau ca de fildeş. Schimbau cîte-o brăţară'; orice fleac de argint puneau, înflorea încheietura. Mîna nu putea să fie mai frumoasă ; dar brăţara tresărea şi scînteia de bucurie.
Mehmet Caimacam a dat din cap :
—	Dom’ Panaite, dumneata spui frumos; îmi place şi-mi intră la inimă ce spui. Aşa ai să spui bine şi ai să arăţi la judecată dreptatea noastră.
—	Da. Acuma ş-aici este o socoteală. Femeii cu mînă frumoasă, potrivit este să-i dăruieşti o brăţară. Celei cu mijloc delicat, cingătoare cu paftale.
—	Da-da, a suspinat' Caimacam cu o expresie şireată şi nevinovată în acelaşi timp. Al ah a făcut pentru femei brăţări şi cingătoare; şi pentru bărbaţi pe femei. Este un cîntec arăbesc, dom’ Panaite: «Alah, fereşte-mă de toate bolile, afară de dragoste».
Panaite a rîs. In acea vreme, patima lui pentru Paraschevi greaca era în floare. De atunci floarea aceea s-a scuturat, ca toate florile.
171
De la sfîrşitul lui septemvrie, pînă la 14 octomvrie, vreme de două săptămîni, Panaite avocatul constăn-ţean a fost întruna neliniştit şi n-a avut astîmpăr, cercelînd des pe clientul său în odăiţa cu gratii. Sentinelele îl cunoşteau aşa de bine, încît nici nu-i mai cereau îndreptările ; îl lăsau să treacă, să iasă, după aceea să se întoarcă. Paftalele au fost gata la timp. Şi turcul şi Panaite au fost amîndoi deopotrivă de mulţămiţi. Insă mulţămirea lui Mehmet era amestecată şi cu încredinţarea că treburile procesului merg bine. Cu atît mai încredinţat era că aceste treburi ale procesului său merg bine, cu cît cele două drumuri la Constanţa pe care le-a mai făcut Zebilâ în acest răstimp au fost pentru bucuria ei şi a domnului său. Domnu Panaite a pus numai un cuvînt şi judecătorii au şi dat hîrtie, îngăduind doamnei Zebilâ Caimacam să intre un şfert de ceas în chilia cu gratii a juvaergiului. Un şfert de ceas
—	binecuvîntarea lui Dumnezeu, cu toate că străjile, gardienii şi domnu Panaite erau de faţă.
In vremea asta, judecătorul cel nalt cu fruntea pleşuvă a mai chemat o dată la întrebare pe Mehmet Caimacam şi l-a sucit şi l-a învîrtit în privinţa duşmăniilor dintre creştini şi musulmani.
—	Nu este duşmănia asta, a răspuns cu bunăvoinţă Mehmet.
—	Atunci ce fel de duşmănii sînt la Caranasuf ?
—	Se află la Caranasuf numai duşmănia noastră cu lupoaicele, domnule jude, a zis turcul. Căci lupoaicele fată prea mulţi căţei, iar noi nu voim să le dăm carne de miel.
—	Cîteodată, bre Mehmet, să ştii că ai haz, i-a întors cuvînt domnul judecător Iancu Diamandi; dar eu aş pofti un răspuns care să mă lămurească
172
mai bine. înţeleg că ai interesul tău să dai răspunsurile pe care le dai; de aceea am mai chemat din nou pe toţi martorii. Mult n-au să dureze lucrurile.
Asta poftea şi Caimacam: să nu dureze mult lucrurile.
—	Cunosc eu de ce nu pot dura mult lucrurile, i-a explicat Panaite avocatul. Căci le dă pinteni ministrul de la Bucureşti. Iar pe ministru îl sucăleşte omul tău cu ochelari, care se dovedeşte acum mare specialist la centru în treburile justiţiei dobrogene. Pînă la 1 dechemvrie eşti acasă, Mehmet: mînînci pilaf de berbece cu Zebilâ-hanîm. Bună mîncare, numai trebuie s-o primeşti în talger fierbinte. Mă chemi şi pe mine; la vremea aceea zboară gîştele sălbatice de la grîie la ghiol şi înapoi.
Caimacam era deci fără grijă. Domnul Dumnezeu îl ocrotea. Insă fără grijă era şi Panaite avocatul, ceea ce era mai puţin bine. Starea înaltă sufletească, legată de bucuria frumoasei Paraschevi pentru ră-ţuştele de aur de la cingătoarea ei, s-ar fi cuvenit să nu înveselească pîcla care stăpînea încă omorul lui Marcu Sîrbul. Acea pîclă acoperea şi destinul lui Mehmet Caimacam.
Deci în acel kief cu gust şi aromă de Orient, în care se prefira domol viaţa la malul mării, s-a deschis curtea criminală, nu prea tîrziu, dar nici prea devreme; la 12 dechemvrie. Prietinul Panaite îşi freca mînile, la sfatul pe care l-a avut dis-de-dimi-neaţă cu turcul său.
—	Mie îmi convin toate aranjamentele domniilor lor, zicea el. Prezidează în persoană Ghiţă Constan-tinescu Lacrimă-dulce. Ii zice aşa din pricina unui somn pe care îl are el de cîte ori se lungeşte şedinţa. Deci n-am să vorbesc prea mult, ca să-mi fie recu-
173
fioscător. Procuror, (jara Bairactarian, tifiar Curtise-cade, cumnat proaspăt al lui lancu Diamandi. Nu pot spune că Gara Bara, cum îi spunem noi, n-are talent, dar acuma nu-i vremea unui rechizitoriu în» delung pregătit. Din partea asta, găsesc că poziţia noastră e favorabilă. Pe de altă parte, primarele de la Garanasuf a adus toţi martorii, cu el în frunte. Domnul Ştefan e un prietin pe care te poţi bizui.
Caimacam asculta în tăcere. Avea în el o bucurie pe care era ţinut să şi-o ascundă. Dumnezeu bine-voia să puie capăt încercărilor sale, ca toate ale vieţii să aibă mai bun preţ de aici înainte.
Şi-a pieptănat barba, şi-a păturit straiele, şi-a strîns într-o boccea pe colţul mesei, înspre partea uşii, toate sculele de juvaergiu. S-a înfăţişat la poartă şi Zebilâ ; dar domnul său i-a făcut un semn pe care numai ea l-a cunoscut: că nu-i în acel ceas vreme pentru cele zburdalnice; muierea pune pe aşa ceva preţ mai mare decît se cuvine. S-a retras sus-pinînd fericită, ca să aştepte cu necontenită bătaie de inimă clipa răscumpărării.
S-au făcut toate strigările; grefierul a cetit actele, după ritualul consacrat. Mehmet asculta cu luare-aminte de la locul său, între doi miliţieni cu puşti şi cu şpangă. Erau doi dobrogeni sastisiţi, care se uitau pe păreţi. Ar fi poftit mai degrabă . să fie undeva singuri, să-i tragă nişte soamne. Era o vreme de cenuşă, ibună pentru lucrarea asta. Batea de trei zile vîntul de pe aria Pontului, aducînd îmbulzeală şi zvon de talazuri la ţărm, de unde se desprindea şi fugea cu şuiete prelungi pe uliţile tîrgului.
A fost întrebat Mehmet de domnul preşedinte dacă a auzit şi a înţeles de ce e învinuit. Domnul preşedinte era un personagiu obez, prin urmare blajin.
174
Mehmet' Caimacam auzise de ce e învinuit. E învinuit că, în ziua de 19 a lunii septemvrie, a săvîrşit împotriva morarului Marcu Sîrbu de la Caranasuf o faptă al cărei nume i-i şi greaţă să-l rostească. S-a dus la moară sus, ca să vadă de măcinatul sacului său de mei. A găsit pe Marcu Sîrbu doborît lîngă o stîncă. Cei care l-au doborît săvîrşiseră lovitura cu puţin înainte, şi s-au retras pesemne prin rupturile de puhoaie ale dealului, de n-au putut fi observaţi de nimeni.
—	Asta este. Alah e sus ; Alah a fost martor.
—	Martorul 'pe cane îl invoacă acuzatul s-ar cuveni să fie 'aici, ca să depuie, a zîmbit procurorul, arătîndu-şi dinţii frumoşi şi mari în tufa-i de mustăţi negre amestecate cu barbă.
Puţina lume care era de faţă, şi care a înţeles hazul, s-a luminat la chip schimbînd priviri. Unii dintre martori s-au aplecat într-o parte ori în alta, cerînd în şoaptă desluşire despre ce e vorba. Acuzatul a părut' că face o mişcare îndărăpt; dar a stat pe loc, lepădîndu-şi braţele şi ne mai rostind nici un cuvînt.
—	Spune ce mai ai de spus, l-a îndemnat preşedintele.
—	Am spus tot, cinstit scaun de judecată, a mormăit Mehmet; nu mai este nimica.
Domnul primar de la Caranasuf, Ştefan Chiriloiu, prietinul lui Mehmet, a clătit' din cap la asemenea cuvinte şi a îngînat:
—	Aha !
Baciul Dănilă, care era alături, a înţeles ce însemnează acel «Aha !» şi a pălit cătinel cu cotul pe domnu primar, dînd semn că a luat şi el aminte. Prietinul lor Mehmet Caimacam se umflă iar ca un
m
cimpoi, şi iar are să spună una de-a iui, ori are să ceară de la Alah vreo minune, aşa precum a făcut în primărie 1a. Caranasuf.
Nastratin n-a cerut nici o minune; a închis ochii cît' ai zice unu-doi-trei, după aceea i s-a înseninat iar obrazul.
—	Slavă Domnului! a şoptit cătră baci primarele.
Martorii n-au avut nimic nou de spus. Cu toate
acestea procurorul Gara Bara a poftit să desluşească mai bine cîteva frînturi de vorbă care s-au aruncat ici şi colo în decursul primelor cercetări.
Intăi: a spus ori nu acuzatul acele vorbe ciudate: «Azi mie, mîne ţie» ?
—	Le-a spus, a încuviinţat' Dănilă baciul; dar asta-i altă brînză în alt burduf.
—	Bine, bine, a rîs cu plăcere Gara Bara ; dar le-a &pus.
—	Le-a spus, măria voastră.
Al doilea : a rostit Mehmet ori nu, în primărie la Caranasuf, nişte vorbe, cum că se aştepta să fie acuzat ?
—	A spus, a mărturisit domnu Ştefan primarele, şi a mai spus şi altele. Cine-1 cunoaşte pe Mehmet Caimacam, cum ÎI cunoaştem noi, nu se miră de asta. Mehmet Caimacam e un ciorbagiu onest şi cu credinţă în Dumnezeu; pe lîngă asta e un om mai învăţat decît popa lor tatar; şi are el chibzuinţi ale sale şi pătrunderi de care uneori ne mirăm. De aceea a mai spus şi altă vorbă.
—	Ce vorbă ?
—	A mai spus : domnule Ştefan, zice, aşa cum se văd lucrurile acuma, ori s-a omorît Marcu singur, ori l-a omorît Mehmet. Ei, dar vorba asta nu era decît o vorbă, cum are obicei să le spuie Nastratin.
176
—	Cine ?
—	Nastratin. Aşa l-am poreclit noi, onorată curte: Nastratin Hogea.
—	Curtea, a intervenit prietinul Panaite, trebuie să se stată bucuroasă că judecă asemenea personagiu.
S-a produs o destindere; magistraţii au zîmbit. Insă îndată după asta preşedintele a căscat, c-o lacrimă dulce în ochiul stîng. A scos o batistă albă, a despăturit-o, şi şi-a şters delicat pleoapa umedă.
—	Mai este ceva, a revenit procurorul. Asta ar fi a treia desluşire. Văd în dosar în mai multe locuri vorba «otoman». Cuvîntul aparţine domnului primar. Ii atribuie domnia sa o semnificaţie deosebită ?
—	Da, onorată curte, a răspuns domnul Ştefan Chiriloiu; turcu-i turc şi otomanu-i otoman. Turc se spune omului de rînd; otoman se spune cum ar fi de pildă domnilor magistraţi ori domnilor avocaţi, dacă domniile lor s-ar închina lui Alah.
—	Mulţămesc. domnule Ştefan, s-a înclinat cătră primar avocatul Panaite; mă simt onorat.
—	N-aveţi pentru ce... a zîmbit subţire primarele de la Caranasuf.
Asistenţa s-a veselit iarăşi. Lucrurile mergeau bine. Insă preşedintele a mai căscat o dată.
Au venit să depuie mărturie cîţiva tatari. Unii au protestat învălmăşit, amestecînd vorbe tătărăşti, în ce spuneau ; Gulii, singur a grăit cu demnitate bine cumpănită :
—	Cred în Alah Dumnezeu, în Mahomet prorocul său şi în cfnstea lui Caimacam. Dacă a spus el că n-a săvîrşit fapta, apoi judecătorii să-l creadă.
12
177
—	Mulţămesc pentru sfat, a zîmbit Gara Bara.
In rechizitoriul său, procurorul a făcut o digresiune mişcătoare cu privire la măcelurile din Asia ale mahomedanilor împotriva creştinilor. A făcut aluzie la actele recente ale surzilor într-o anume provincie a imperiului otoman, despre care acte toate gazetele lumii au pomenit cu spaimă. Aduce pildele acestea ca să dovedească onoratei curţi cît de aprigă stăruieşte încă, la anume populaţii ale Orientului, ura confesională. Personal, domnia sa se simte dator să aducă omagiu de laudă magistratului care a luminat subt acest unghi de vedere din primul moment cercetările justiţiei.
Aluzia aceasta dibace la situaţia preponderentă în acel moment a fostului magistrat Radu V... nu putea fi pe placul prietinului Panaite. Deci fiind bine încredinţat de izbînda dreptăţii omului său, a hotărît chiar în clipa aceea să întoarcă asupra procurorului propriile-i arme, lovind şi-n cercetările preliminare şi considerînd neleale apelul şi lauda pe care reprezentantul răzbunării publice le lega de înalta situaţie a unui fost coleg.
—	Armeanul însă a fost mai dibaci decît mine, spunea după aceea prietinul Panaite.
Se zice, după cît am auzit de la dobrogenii vechi, că s-ar fi aşezat nu prea demult, în aceste locuri, un paşă care avea rînduit de la Poartă să ridice de pe norod cele mai grele biruri cu putinţă. Dar să fie cu luare-aminte, să nu strice raiaua.
Fiind acel paşă om înţelept şi pe deasupra cunoscător în meseria asta, a aşezat dăjdii grele, şi pod-vezi, şi beilicuri; însă în acelaşi timp a trimes şi credincioşi ai săi, ca să afle ce vorbeşte prostimea.
178
£>upâ şase luni, i-aii venit credincioşii şi au spUâ merge cam greu, paşa; lumea murmură; dar se supune.
Atuncea mai sporim drepturile noastre, a zis stă-pînitorul. Şi a sporit dăjdiile, podvezile şi beilicu-rile, mai adăogind şi daruri pentru sultana valide, pentru vizirul cel mare şi pentru sine.
După alte şase luni, vin iar credincioşii.
—	Acuma cum merge ?
—	A! merge rău, paşa ! ţipă lumea ca în gură de şarpe.
—	Atuncea e bine, credincioşilor; să se strîngă teascul, ca să iasă cît mai mult undelemn, şi să se tundă oile cît mai scurt. Veniţi şi-mi aduceţi ştire peste trei luni.
La trei luni se întorc credincioşii miraţi la paşa :
—	Slăvite paşă cu trei tuiuri, zic ei, ciudat ni se pare că lucrurile s-au îmbunătăţit. După ce a dat strigăte mari de jale, lumea din toată ţara a început să petreacă în beţii şi destrăbălări de tot felul. Am socotit că s-a amestecat Diavolul luînd prostimii minţile. Acuma au lepădat petrecerile, mulţămită lui Alah. S-au liniştit şi tac.
—	Aşa ? a zis paşa. Atuncea numaidecît să se sloboadă vîrtejurile de la teascuri; şi să se lepede foarfecele. Să se strîngă ortalele; să ne ducem să hălă-duim în altă parte. Dacă tace norodul, nu-i bine.
Asemenea tăcere, care nu era bună, s-a făcut în Mehmet Caimacam cînd s-a rostit sentinţa înaltei curţi. Intr-un pătrar de clipă ochii lui întunecaţi au zărit pe Zebilâ aţintindu-1 cu lacrimi prin zăbranicu-i fumuriu şi cu buzele tremurînd; după aceea s-au dărîmat tavanurile, s-au prăbuşit ferestrele; cînd
12*
179
vuietele de surpări au contenit, a rămas riumai vijelia Mării Negre, ţiuindu-i în urechi.
Totuşi, înainte de a se scufunda între toate cele care se dărîmau, Mehmet s-a indîrjit cătră sine însuşi şi a deschis din sufletul său ochi de lumină cătră Cel-prea-înalt. Dintrodată s-a înseninat furtuna şi Alah, din veşnicia sa, a zîmbit iarăşi lumii.
—	Mehmet Caimacam, mai ai ceva de spus ? a întrebat cu bunăvoinţă preşedintele. Bagă de samă, curtea a ţinut samă de anumite împrejurări şi a acordat «circumstanţe atenuante».
—	Da, da.... a suspinat turcul.
Prietinul Panaite se arăta tulburat peste samă. A strecurat clientului său cîteva cuvinte, parcă l-ar fi ameninţat.
—	Fii liniştit, Mehmet, facem recurs ; nu-i lăsăm.
—	Ba nu facem recurs, dom’ Panaite... a rostit turcul cu nepăsare.
Preşedintele a revenit la întrebarea sa cu aceeaşi bunăvoinţă :
—	Condamnatul mai are ceva de spus ?
—	Cinstit scaun, a întors Gaimacam vorba, n-am nimica de spus. Numai, a adaos el, întreb eu singur, pe Mehmet, ce are să facă cinstitul scaun de judecată atunci cînd se va dovedi că a osîndit un nevinovat ?
Curtea a părut supărată de asemenea vorbe. Fără nici o pricină vădită, s-au arătat supăraţi şi unii din martori, însă nu pentru vorbele lui Caimacam.
—	Brinza nu-u potrivită bine din sare... a rînjit baciul Dănilă.
—	Baciule, a zis primarele punîndu-şi fără nici o sfială cuşma în cap; hai să ne împrietinim cu lupii.
180
XVI
Însă Nastratin mai ştie multe altele.
—	Intîmplarea e bizară mai ales prin sfîrşitul ei, care n-are nimic dramatic şi senzaţional, a continuat prietinul meu Panaite, pe cînd, învăliţi pe de o parte în poclăzi, ne pîrpîleam pe cealaltă parte la focul din vatra colibei ciobăneşti.
Stăpînul cîşlei nu era cu noi; era sub ploaia măruntă, sub neguri şi sub tristeţa pustiei.
—	Turcul meu a rămas bun condamnat, iar eu, îţi închipui că nu-mi mai găseam astîmpăr. Ceea ce s-ar fi cuvenit să fac în parte înainte de judecată, am făcut cu prisos după. Mă simţeam răspunzător pentru năpasta care căzuse asupra unui om cumsecade. Am avut întrevederi cu Lacrimă-dulce şi cu Gara Bara, am făcut atenţi şi pe alţi magistraţi, le-am dovedit că, pentru un om ca turcul meu, ceea ce i se atribuise era pur şi simplu o imposibilitate morală. Au clătinat din cap nedumeriţi. Se poate, sînt împrejurări cînd justiţia se pune în asemenea stări penibile ; dar, într-o ţară unde nu există pedeapsă cu moarte, un om osîndit nu se poate socoti pierdut. Are căi de atac a sentinţei; face recurs; greşala, dacă greşală este, se poate repara.
La intervenţiile mele, s-a adăogat nu mult după aceea un fapt mai interesant. Gara Bara, ducîndu-se la Bucureşti, în interesul serviciului puţin şi mai mult într-al său personal, s-a întîlnit cu Radu V... Fostul său coleg era deja persoană cu trecere; în şapte, opt luni îşi eliberase calea care trebuia să-I ducă mai tîrziu la o înaltă situaţie. Vorbind despre vrute şi nevrute la un pahar de vin, Radu V... şi-a
181
adus aminte, cu destul haz, care-i făcea onoare, despre conflictul său cu Mehmet Caimacam. A aflat că turcul fusese condamnat şi a rămas cu totul contrariat. Gara Bara se arăta convins că turcul a făcut recurs, ceea ce era o soluţie. Cînd s-a întors la Constanţa, procurorul a comunicat magistraţilor schimbul de cuvinte pe care îl avusese cu fostul lor coleg.
Chestia dificilă pentru noi toţi era că Mehmet Caimacam refuzase să iscălească recursul pe care î-1 pregătisem. Nu arăta faţă de mine nici supărare, nici măcar nemulţămire; insistase cu oarecare severitate să primesc onorariul ce mi se cuvenea, după părerea lui; dar refuza orice atac al sentinţei. Stînd de vorbă cu «cinstitul scaun de judecată», încercam să-i explic de ce Mehmet refuză recursul.
Caimacam, adică, mai bine zis, Nastratin Hogea, a pus punct legăturilor lui morale cu noi. Onoarea lui a fost dată la o parte ca ceva netrebnic. Averea lui e lăsată mai mult în sama unei fiinţi slabe, aşa cum poate fi o femeie oricît de vrednică. Libertatea fizică i s-a răpit. Nu se simte ruşinat, căci are conştiinţa nevinovăţiei Iui în faţa lui Dumnezeu. Dar, pentru că Dumnezeu a binevoit a-i da încercarea prin care trece, se izolează de noi oamenii şi caută adăpostul său în însuşi cel care-1 încearcă ori îl pedepseşte pentru o vină necunoscută. «Adăpostul meu îl caut numai în tine, Doamne, cel care mă cerţi...» îşi spune el, urmînd logica psalmistului de odinioară. Astfel îi rămîne libertatea sufletului şi se mulţă-meşte cu ea.
Timpul, care pentru oameni are atîta însemnătate, pentru Dumnezeu nu există. S-ar putea ca oleul dreptăţii lui să nu se aleagă la faţa apei de îndată ;
182
s-ar putea să se aleâga înîr-iin Veăd, cînd alte rîn-duri de oameni vor fi uitat toate cele de demult; şi dreptatea aceasta poate să se aleagă după acel veac într-o altă formă decît aceea la care se aşteaptă oa-menii de rînd; Domnul Dumnezeu caută păcatele şi răscumpărările pînă într-al nouălea şi al nouăzeci şi nouălea neam; totuşi pentru cel doborît în umbra morţii rămîne nădejde ca dreptatea să se aleagă curînd, aşa cum soarele va răsări mîni.
Aşa se face că. un credincios bun, care în acelaşi timp are şi unghiul de judecată special al bătrînului Hoge de la 1400, trăieşte lîngă noi fără supărare, îşi face strict rînduielile ritualice; mînîncă, bea cuviincios şi doarme liniştit; continuă a lucra paftale şi brăţări pentru cei care doresc asemenea podoabe, şi aşteaptă, vinerea, vizita nevestei sale Zebilâ-hanîm. In odăiţa cu gratii şi cu străji, care a devenit a sa şi nu va îndrăzni să i-o tăgăduiască nimeni, stă pe divan cu picioarele încrucişate subt el; în aceeaşi poziţie, alături, se aşează nevasta, şi amîndoi petrec aşa, ca nişte idoli, mai mult tăcînd. Din cînd în cînd Zebilâ îşi aduce aminte pentru care afaceri ar dori să mai primească poruncă. Pe urmă, cînd îi vine vremea să se ducă, sărută mîna domnului său şi se duce. Nimeni n-a văzut între ei o mişcare vinovată, căci, în acel ceas de vineri, amîndoi stau sub privirea Stăpînitorului celui mare, neînduplecat şi milostiv în acelaşi timp. Dar după ce iese din odăiţa cu gratii, Zebilâ-hanîm îşi pleacă adînc fruntea şi îşi strînge sub cotul stîng sînul, în dreptul inimii.
Aşa, vremea a început a trece într-adevăr, fără ca să schimbe în aparenţă pe nimeni. Fostul exilat Radu V..., în vălmăşagul ascensiunii sale, a uitat pe toţi turcii şi tatarii de la Kiistenge. Avocatul Panaite
183
âveâ bucurii ttgctiiioscute ăltofa, de cîte ori puteâ contempla singur pe frumoasa Paraschevi. Preşedintele şi procurorul se obişnuiseră cu ideea că, la urma urmei, Nastratin Hogea are o poziţie cu totul excepţională ca pensionar al închisorilor statului. Niciodată nu s-a văzut la Constanţa un osîndit trăind aşa de confortabil. E drept că acest osîndit pare a nu fi vinovat, şi deci tratamentul pe care îl are poate fi tolerat cu bună ştiinţă şi ca o compensare; dar s-ar putea să fie şi vinovat. Presupunerea aceasta e necesară, pentru ca digestia şi somnul unor oameni să se petreacă în tihnă.
Cum treburile dobrogene şi-au reluat ritmul lor domol, e bine să rămîie totul aşa pînă ce se va ivi vreo soluţie. Nu e mai bună soluţie decît o graţiere. Oamenii cumsecade au cugetat la asta mai demult, însă asemenea măsuri cer oarecare răstimp şi pretind chibzuinţă. Pînă ce va fi să se întîmple şi asta, Nastratin are ce face. Se dovedeşte priceput meşter în obiecte mici de aur şi argint, aşa de plăcute doamnelor, iar de cîtva timp, fără să se lămurească bine cum s-a putut întîmpla aşa ceva, turcul a mai afirmat o pricepere, măreaţă aş putea spune, în pregătirea cafelei negre turceşti cu caimac şi nouraşi de spumă.
Ideea bună (căci a fost o idee bună, desigur), a avut-o căpitanul puşcăriei.
Scarlat Boloş, veteran al războiului independenţei, se afla mai mare la Constanţa peste prizonierii justiţiei. El descoperise cel dintăi talentul de argintar al turcului. Tot el descoperise îndată şi celelalte talente. Trecea în fiecare dimineaţă pe la cămăruţa lui Mehmet, nu ca să stea la taclale, căci turcului
184
nu-1 placeâ sa vorbească, de la anume zi din lutiâ lui dechemvrie a anului 1900; nici ca să joace table, turcul dispreţuind asemenea joc grecesc; ci ca să soarbă, ca pe o licoare preţioasă, o caîeluţă dintr-un filigean cu zarf, puţintel mai mare decît jumătate din găoacea unui ou. Ca să poată produce acea licoare, fusese nevoie de un amestec anumit pe care Mehmet Caimacam îl potrivea şi-l prăjea el singur la bucătăria de la locuinţa particulară a căpitanului. Mai fusese nevoie de o rîşniţă, pe care-o lucrase şi o potrivise singur turcul. De cîte ori era nevoie de cafea, se rîşneau numai atîtea boabe, cît le ştia măsura în pumnul lui stîng Mehmet. Apoi, după acest secret, venea camforca, alcătuită tot de el, pe care
o	muta cînd. lîngă uşă, cînd în fundul cămăruţei, pentru ca mangalul să se încingă anume în puterea trebuitoare fierturii de al doilea, cînd ibricul se umflă numai o clipă şi urmează să fie tras îndată la o parte. Cunoşti şi dumneata, prinţule, această bunătate. înainte de a o cunoaşte alţi oameni de pe lumea asta, a cunoscut-o întăi Scarlat Boloş.
La balul din fevruarie al magistraturii, la care urmau să participe soţia şi fiica directorului de penitenciar, căpitanul Boloş a făcut în aşa fel încît toate cafelele cinstitului scaun să se fiarbă intr-o anumită cameră secretă, păzită de o sentinelă. Boloş singur intra acolo; Boloş singur ieşea de acolo. I se dădeau dintr-o altă parte filigene curate pe o tablă ; el le ducea şi le umplea acolo cu băutura ştiută de el şi le prezenta înalţilor săi protectori, după care filige-nele treceau iar la spălat. A fost pentru căpitanul Boloş un mare succes; însă nu mai tîrziu decît a doua zi, prin doamna Boloş şi prin doamna prezi-
185
dentá, s-â aflai; čine-i meşterul cel máře. «Intr-ade* văr, a consimţit căpitanul să mărturisească rîztnd, meşterul meu e un adevărat caimacam.»
—	Ascultă, bre Hoge, îi zice căpitanul, într-o zi, lui Mehmet; valiul nostru, care-i pînea lui Dumnezeu, are trei patimi. La drept vorbind, are două ; dar ai să vezi îndată şi pe a treia. I-i draga o luntre mare cu pînze, pe care o poartă singur pe Mare; şi i-i d,ragă doamna lui, care-i tînără şi cu multe nacafale. Se întîmplă că doamna dumnisale are zestre de la babacul ei o colecţie de ornice vechi, pe care le ţine într-un fel de muzeu. Asta face ca valiul să adopte şi el ornicele: patima doamnei e şi patima lui — a treia. Cele mai multe din maşinăriile acelea stau degeaba; iar doamna ar avea gust să le audă miş-cîndu-se şi sunînd iar orele. Ce zici ? te-ai pricepe să le fii doftor ?
Nastratin a vărsat cu luare-aminte cafeaua din ibricel în filigean, după aceea a făcut semn din cap că s-ar pricepe să fie doftor acelor ornice.
—	Tare bine, bre Hoge. Atuncea, dacă te pricepi, am poruncă să te duc la muzeul doamnei, să desfaci, să ciocăneşti, să apuci cu cleştişoarele şi să alegi hîrburile, să înşurubezi din nou şi să pui în rînduială toate maşinăriile. Ai să lucrezi o săptămînă, două săptămîni, trei săptămîni, cît va fi şi va trebui — şi socot că munca n-are să-ţi fie în zadar. Te duci dimineaţa, te întorci sara. Te duce sentinela, te întoarce sentinela; nimene nu are a spune nimic. La amiază îţi trimet mîncare; sara, mînînci aici.
Hogea a făcut semn cu capul. Bine. Pe urmă a ridicat lîngă tîmplă degetul arătător de la mîna dreaptă.
1S6
—	Da, ştiu, a înţeles căpitanul, te trimet în toate zilele, afară de vineri. Vinerea, vine în vizită la Hogea ei Zebilâ-hanîm.
—	Aşa este, a încuviinţat tot numai printr-un gest Mehmet.
In zilele acelea lungi ale verii, căpitanul Boloş avea vreme să-şi facă vizita lui de dimineaţă la cafeneaua unde era el singur muşteriu. Făcea şi cafegiul cinste mărfii sale, după care se ducea la casa prefectului, însoţit de un dorobanţ înarmat. Dorobanţul rămînea în curte şi se aşeza la o umbră de castan. Mehmet intra la spitalul de ornice.
Aşa a trecut săptămînă după săptămînă. Vremea e mai leneşă la noi decît în alte părţi de lume. Trecea încet, mai cu samă de joi pînă vineri. Mehmet nu se plîngea niciodată de asemenea încetineală, căci se dezbărase oarecum de naravul vorbei, însă umbla mai îndelungat prin camera lui, şi cerceta din oră în oră printre zăbrele dacă cerul face a senin ori a ploaie.
Cît lucra între ornice, în şase zile ale săptămînii, sta cu totul absorbit şi ca acoperit de o umbră. Leon Costandake, prefectul, a venit să-l vadă de două ori şi i-a adresat cîteva cuvinte. Turcul nu s-a lăsat ademenit a-şi spune povestea, însă valiul i-o cunoştea. Mai ales, cu pas foarte uşor, intra doamna Smărăn-diţa, ca să se intereseze cum îi merg bolnavii. Unul cîte unul, bolnavii prindeau să se deştepte din letargia ori din suferinţile lor.
In acel timp, Smărăndiţa valiului era o persoană mică şi balaie, în contrast desăvîrşit cu indianul spătos, cu păr creţ şi cercel în ureche, care era Leon Costandake. S-ar fi cuvenit să se găsească atunci la Kustenge un poet fericit care s-o fixeze intr-un
187
catren, să rămîie pentru totdeauna cum a fost, ca o viespe fină într-un bulgăraş de chilimbar. Simţind parcă schimbările neînduplecate pe care trebuiau să
i	le aducă anii, valiul avea aerul c-o fură viitorului de cîte ori o lua cu el în barca cea mare cu pînze. Ii venea s-o ducă undeva, pe un tărîm de nimene ştiut, să fie acolo numai el singur cu dînsa. Mai cu samă în preajma acelor plecări romantice, doamna avea o însufleţire de bunătate care îmi închipui că făcea bine meşterului, dacă întîmplarea sau capriciul o făceau să se abată din zborul ei, o clipă, şi între ornice.
Intr-o zi de august, la vremea amiezii, turcul a auzit pe sală, dincolo de uşa deschisă a camerei unde lucra, şoapte pripite. Nu s-a tulburat şi a rămas atent la pendula desfăcută pe care o avea pe masă dinaintea lui. Ii cerceta rotiţele şi măruntaiele, privind-o de aproape, numai c-un ochi, printr-o lentilă.
Deodată, bănuind cu aproximaţie trecerea soarelui la miezul zilei, ornicele reparate au început să sune cu clopote, gonguri şi clopoţele felurite. Nu toate odată. Unele aşteptau să audă întăi pe altele şi după aceea porneau şi ele. Fiecare era bucuros de glasul său.
Cind s-a isprăvit acea larmă melodioasă, Mehmet a întors fruntea, simţind că a intrat cineva în cameră.
—	Bună dimineaţa, bre Otoman, i-a zis doamna Smărăndiţa, rîzînd. Gîci pe cine-ţi aduc.
Caimacam s-a ridicat în picioare; s-a închinat cuviincios; şi-a strecurat privirea spre sală şi mai mult a înţeles; doamna valiului a observat pentru întăia oară că acel meşter neguros de ornice are nişte ochi extraordinari.
188
Întorcîndu-se dincoio de prag, doamna Costandake a tras cătră sine pe Zebilâ-hanîm şi a adus-o lîngă Mehmet, ţinînd-o de mîna stîngă.
—	Poftim, meştere, şi fii bucuros. Am stat de vorbă cu soţia dumnitale, dar n-am ţinut-o prea mult. Eu fug; mă aşteaptă valiul; s-auzim de bine.
îndată ce a plecat doamna Costandake, a mai sunat amiaza un ornic mic cu clopoţel subţire. Intîr-ziase; se grăbea şi el să spuie ce are de spus. După aceea, s-a dus iar să se joace : tic-tic-tic-tic.
Tătăroaica şi-a pus buzele pe umărul soţului său, apoi, în locul unde sărutase, şi-a lipit o clipă fruntea. Mehmet a mîngîiat-o. A întrebat cu gravitate:
—	Ce veste îmi aduci, femeie ?
—	De unde ştii, domnul meu, că-ţi aduc veste ?
s-a bucurat femeia.
—	Ştiu să cetesc pe obrazul tău ; ş-ai venit la
mine într-o altă zi decît vineri.
—	Astăzi, duminică, e tîrg la Kustenge,	şi	avea
treabă la tîrg şi Gulfi, pentru vînzarea	caşului.	Am
făcut şi paralele de care ai nevoie pentru straie. Nu trece mult şi vremea se poate răci.
—	Aşa este; ai făcut bine.
Femeia s-a bucurat că n-a greşit.
—	Spune.
—	Iată, domnul meu, ce veste nouă îţi mai pot aduce. Dacă mai ţii minte, am făcut eu un dar, acum şase ani, sărmanei Eitiin a lui Iusuf, cînd era singură şi bolnavă. I-am dăruit o cană smălţuită albastru ; i-am dus-o cu lapte.
—	îmi aduc aminte.
—	Acea cană albastră a luat-o după aceea Aii Nebunul, cînd a venit într-o sară la bordeiul lui Iusuf şi a chemat pe megieşi ca să fie martori. A mai
189
luat un pieptene ş-o naframa a maicii iui. A luat şi cana. După aceea s-a dus.
—	îmi aduc aminte că mi-ai spus de asta.
—	Vreau să te înştiinţez, domnul meu, că acea cană albastră nu s-a pierdut. O cunosc bine; am cumpărat-o eu singură şi am purtat-o prin mînă multe săptămini şi multe luni. Acuma am văzut-o acasă la Iovan Sîrbu. De lîngă poartă, am văzut-o în prepeleacul lor. Gospodarul era lipsă; am intrat ca să întreb ceva pe nevasta lui; am întrebat-o de două curci ale noastre pierdute; şi am trecut pe lîngă prepeleac, ca să văd de-aproape cana. Am văzut-o şi de aproape şi n-am mai avut nici o îndoială.
Caimacam a ascultat cu atenţie; şi-a lunecat iar mîna spre tîmpla tătăroaicei, alintînd-o ca pe un copil.
—	Ei?
—	Ei, cînd am aflat asta, femeii lui Iovan nu i-am spus nimic. M-am dus şi am stat de vorbă cu Gulfi, iar Gulfi a avut părere că numaidecît să ne ridicăm şi să venim aici să-ţi spunem.
—	Bine, Zebilâ. A înţeles şi Gulfi de ce poate fi vorba. Te-ai gîndit bine şi tu că în acel vas şi-a păstrat Deli-Ali o parte din dobînda lui de hoţ. A ascuns cana într-un cotlon în preajma morii. Acuma Alah arată cine a pîndit pe Marcu morarul, cînd Marcu morarul descoperea dobînda hoţului. Cel care pîndea l-a lovit furiş şi a luat comoara numai pentru el singur.
—	Iovan ! a strigat înăbuşit femeia.
—	Iovan, a încuviinţat Mehmet. Poate să fi înţeles şi Gulfi asta. Am spus eu judecătorilor de asemenea bănuială. Acuma să afle şi ei. Nu mai întîr-zia aici, Zebilâ ; eu am treabă cu ornicele; a venit
190
vremea să le isprăvesc; ci du-te în clipă la avocatul nostru dom’ Panaite şi spune-i să vie numaidecît la mine.
—	Mă duc, domnul meu, numai îngăduie să-ţi mai spun vorbele lui Gulfi. A avut dreptate, zice Gulfi, să se mire baciul Dănilă că cel mai chiabur ciorba-giu din sat se arată a fi Iovan Sîrbu. Zice şi domnu Ştefan că o oaie dă un lapte, un miel ş-o lînă. Din-tr-un lapte, un miel ş-o lînă nu se face cit ai bate din palme stîna. Acuma Iovan are stîna lui, în colo departe.
—	Da-da, a suspinat Nastratin ; ca să te îmbogăţeşti ai nevoie de parale multe. Du-te şi mi-1 trimete
pe dom’ Panaite.
Cum am aflat vestea asta din gura clientului meu, am cerut ca partea femeiască să-şi puie lacată la gură. N-am întîrziat a mă duce să văd pe amicul meu Gara Bairactarian, punîndu-i problema vasului smălţuit albastru.
Condamnarea turcului rămăsese de mult bună şi definitivă; printr-o înţelegere tacită, consimţită de toată lumea ce se interesase de afacere, situaţia prizonierului devenise cu totul excepţională şi lichidarea pedepsei urma să fie anticipată printr-o graţiere. Totuşi, în acel moment şi în acea împrejurare, am socotit absolut trebuitor să statornicesc elementele unei revizuiri a procesului. Gara Bara a răspuns imediat la apelul meu şi s-a obligat să ia în cercetare personală pe Iovan Sîrbu.
In răstimpul care a urmat (lung timp, căci justiţia are înaintea ei eternitatea), Mehmet Caimacam şi-a urmat meşteşugul său în spitalul ornicelor. Taina lui de doftor în toate s-a împrăştiat la întreaga lume bună a tîrgului. I-au venit juvaergiului la re-
19X
parat multe ceasornice mici. Multe fiinţi curioase din aceeaşi lume bună au ţinut să-l cunoască. Căpitanul Boloş i-a spus într-o dimineaţă, la ceasul cafelei, meşterului:
—	Bre Hoge, pare-mi-se că avem să deschidem amîndoi tarabă. Am primit rugăminte, prin cucoane, să aflu dacă nu te pricepi să cauţi în palmă şi să tălmăceşti visele.
Intr-o altă zi de duminică, aflîndu-se meşter-dof-torul la valiu acasă, pentru nişte ornice nouă care îmbogăţeau muzeul doamnei Smărăndiţa Costan-dake, a simţit că se află singur în toată încăperea şi în toată proprietatea. Căuta un pahar, ca să-şi potolească setea cu apă de la cişmea, şi nu găsea nici o slujnică să-i dea pahar. A căutat un slujitor, n-a găsit nici slujitor. S-a coborît singur la cişmea, ca să bea din pumni. Jos, subt umbra castanului, soldatul era lipsă. Puşca cu şpangă fusese dosită lîngă un şopron.
Mehmet Caimacam şi-a astîmpărat setea şi s-a întors la meşteşugul său. La ceasul şase după amiază, pe cînd feciorul în uniforma măriei sale umbla alăturea de el cu puşca şi şpanga, întorcîndu-1 la casa puşcăriei, prizonierul l-a cercetat în treacăt cu coada ochiului în cîteva răstimpuri.
—	Au fost bune plăcintele ? a întrebat el din-trodată.
—	Care plăcinte ? s-a boldit oşteanul cu uimire.
—	Plăcintele pe care ţi le-a adus nevastă-ta de acasă.
—	Nu mi-i nevastă, mi-i ibovnică, a zis feciorul. Ne cununăm în cîşlegile ce vin. Mă rog, da’ de unde ştii dumneata asta ?
192
—	Ştiu, numai bagă de samă să nu întîrzii cumva altădată!
N-au trecut multe zile şi s-a întîmplat ca unul să întîrzie. Era un turcaleţ de la Anadolchioi. A lăsat tot aşa puşca dosită. A ieşit în iarmaroc şi a găsit neamuri; a încălecat pe un harmasar şi' tot o fugă a ţinut-o pînă în sat. Osman Malek aflase în bîlci că rievastă-sa i-’a născut de trei zile fecior şi nu mai putea să aibă astîmpăr pînă ce nu şi-a vedea odrasla.
La ceasul ştiut şi poruncit, Nastratin a găsit puşca singură. I-a dat cîteva ocoale, a observat-o bănuitor. S-a aşezat lîngă dînsa întrebînd-o dacă e încărcată. I-a scos glontele şi a rezemat-o iar la locul ei. A căutat-o iar şi i-a scos şpanga. Văzînd că Osman Malek întîrzie şi nu-i mult pînă în sară, a luat la subsuoară arma şi prelungirea ei şi s-a dus la puşcărie, tacticos dar cu oarecare grabă, ca un meşter armurier care înapoiază unde se cuvine lucrul ce i s-a încredinţat ca să-l repare.
A intrat la puşcărie. Sentinela de la poartă l-a lăsat să treacă ; însă, îndată după ce l-a lăsat să treacă, a chemat caporalul de gardă, raportînd ce a văzut şi n-a înţeles. Caporalul de gardă s-a dus la sergent; amîndoi au găsit pe Nastratin umblînd prin ograda închisorii şi neştiind cui să încredinţeze obiectul stăpînirii.
—	Dar Malek Osman unde-i ?
—	Nu ştiu, a răspuns Nastratin.
—	Cum nu ştii? Cum se poate una ca asta? Ce fel de vorbă ? Cum întîrziaţi ? Am să vă arăt eu vouă întîrziere. Spune-mi imediat unde-i Malek Osman ?
;— Nu ştiu, n-a fost în paza mea. Ţine, bre sergent, cartuşul; să ştii că ţi l-am dat pe, samă.
|3 _ M. Sadoveanu ~ Opere, voi. 16
193
Dar sergentul Mîndruţă nu voia să lase lucrul nelămurit. Tuna şi fulgera, pomenind sfinţi şi pogri-banii şi ameninţînd cu carcera.
A venit la faţa locului şi căpitanul Bolbş.
—	Pe cine să bagi la carceră, sergent ?
—	Pe Mehmet turcu ; vine fără sentinelă.
—	Ba eu, Mîndruţă, aş ii de părere să pui la carceră pe Malek Osman, pe care-1 văd că vine chiar acuma gîfîind,.
—	Să trăiţi, domnule căpitan, acuma ara descăli-cat în drum, se frămînta îngrozit Osman. Unde-i carcera ? Mă duc la carceră. Mi-a născut nevastă-mea fecior.
Nastratin a zis cu linişte :
—	Aş crede să mă închidă mai degrabă pe mine. Mi s-a mai întîmplat asta şi sînt obişnuit. Pe urmă, Boloş-efendi şi bre sergent, eu îs vinovat şi din pricina ornicelor. Cine are ornice multe nu-i niciodată la vreme unde trebuie. Deasemenea, şi cu judecători mulţi este întîrziere.
Scandalul a fost astupat de căpitanul Boloş, care â poftit o cafea şi, în vreme cît Mehmet potrivea cafeaua, Boloş i-a cerut cu blîndeţă să nu-i facă încurcături. Dacă ţine numaidecît să intre la carceră, mîne valiul nu-1 mai vede la ceasornicărie, întreabă, află, se supără, tună, trăsneşte, iese o daraveră înfricoşată.
—	Bine, a suspinat Mehmet. Bună cafeaua ?
—	Minunată. II ierţi pe Mîndruţă ?
—	Dacă-i bună cafeaua, atuncea îl iert.
Acest joc pîşin (cum i-ar spune moldovenii) de pasivitate, în care stă la pîndă un iei de Păcală iără zîmbet, s-a repetat şi cu prilejul graţierii lui Nastratin.
194
Clemenţa regală fusese solicitată de multă vreme, dar de la Bucureşti la Constanţa e mai departe decit de la Constanţa la Bucureşti. Au trecut unele după altele multe prilejuri solemne. Cînd iată că Gara Bara a descoperit în sat la Caranasui, la casa lui Io-van Sirbu, o ulcică smălţuită albastru, care nu era a lui Iovan şi pe care Iovan nu ştia de unde o are. S-au înfăţişat martori care şi-au adus numaidecît aminte in ce împrejurări ieşise acea ulcică din sat de la Caranasui. Şi din vorbă în vorbă, din cercetare în cercetare, Gara Bara a deschis lumină asupra unei vechi crime.
Fără îndoială, asemenea descoperire ingenioasă trebuia să aducă şi procurorului o încetare a exilului său dobrogean. Asta l-a iăcut să umble la Bucureşti, unde Radu V..., iostul său coleg, făcea parte dintre cei mai mari ai lumii. Radu V... a pus In lucrare buna sa voinţă şi graţierea n-a mai întîrziat mult.
Cînd am fost încredinţat că actul s-a îndeplinit şi sosirea hîrtiei la Constanţa e cu totul sigură, m-am înfăţişat la omul meu, rugînd şi pe căpitan să fie de faţă, şi i-am spus :
—	Prietine Meh'met, a venit vremea să ţi se isprăvească năcazul.
—	Da, dom’ Panaite, a răspuns turcul; are să se isprăvească atunci cînd va veni vremea. Lupul cînd începe a mînca oaia o sfătuieşte să aibă răbdare. Mulţămesc lui Alah ; şi lupul care mă mînîncă pe mine îşi isprăveşte lucrarea.
—	Nu se cuvine să grăieşti aşa, Mehmet. Oamenii au greşit, e adevărat, precum se vede din ce s-a descoperit acuma, dar nu se poate spune că magistraţii şi cetăţenii de samă ai oraşului n-au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să ţi se uşureze situaţia. Niciodată,
13*
195
de cirjd e lumea, nu s-a. aflat,în.Dobrogea gşindil care să petreacă închisoarea aşa cum ai petrecut-o dumneata.
—	Da, aşa este, a suspinat Nastratinşi mai ani. a petrece. Căpitan efendi are să mai bea încă multe cafele făcute de mine.
—	Ba nu, Mehmet. Tocmai pentru asta am venit să-ţi vorbesc, avînd de martor şi pe căpitan, care ţi-e prietin ca şi mine. L-atn rugat şi pe el să nu-ţi spuie nimic pînă ce lucrul nu se va desăvirşi. Acuma lucrul s-a desăvîrşit şi ţi-1 pot spune: în iarna asta, oamenii noştri de la Bucureşti s-au pus numai pe atita şi au făcut să se iscălească documentul de graţiere.
—	După cît înţeleg, dom’ Panaite, judecătorii mă iartă.
—	Da, Mehmet, judecătorii şi măria sa. Uită-te la; căpitan cît e de bucuros.
—	Stai, <dom’ Panaite. Vra să zică judecătorii şi măria sa mă iartă pentru că n-am fost vinovat. Aşa s-a întîmplat lui Hogea cel mare cu Timur cel Şchiop-Sultan în vremea de demult; aşa mi se întîmplă şi mie acuma. Eu nu vreau asta, dorţi’ Panaite.
Nu m-am mirat de asemenea răspuns; poate, chiar îl aşteptam, căci îmi cunoşteam omul. De aceea am urmat:
—	Ascultă, prietine Mehmet, ce vreau să-ţi mai spun. Ştii că Şeitan — cum ai zice dumneata — şi-a ridicat aripa sub care stătea ascuns vinovatul cel adevărat. Iovan Sîrbu multă vreme n-a mărturisit; s-a încrîncenat în îndărătnicia lui şi nu voia să cunoască decît hotărîrea care au dat-o magistraţii cu privire la omorul vărului său. Insă puterile-i slăbeau încet-încet. Acuma am tot dreptul să cer revizuire. Chiar astăzi au venit la mine primarele de la Caranasuf.şi
196
baciul Dănilă şi mi-au adus nişte veşti ciudate din care văd că Dumnezeu şi-a adus aminte. Anume: în iarna asta, Iovan şi-a ţinut oile tocmai dincolo de Sarichioi, intr-o baltă. O mie de oi mai are şi în altă parte ; dar mai cu samă mia asta era temelia averii lui. Fiind el sosit , in noaptea de 30 ianuarie la cîşlă, â' purces o vreme tare. A nins şi a viscolit, â nins şi a viscolit pînă în ziua de 2 fevruarie. La 30 ianuarie sărbătoare: Trei Ierarhii; la 2 fevruarie sărbătoare : Intrarea în Biserică, — oamenii ţin minte anuni6 aeeste zile. S-au ridicat nămeţii cît perdelele. Cînd s-a liniştit' viforul, în sara de 2 fevruarie, ,s-au auzit ur-lînd lupii în marginea stufişurilor. Iovan ia puşca şi iese cu ciobanii şi cu cînii împotriva haitei. A pus pe fugă lupii pînă într-un loc. Acolo ciobanii şi cînii au stat; au stat şi lupii: s-au aşezat pe cozi şi au dat glas din nou. In vreme cit aceştia ţineau faţa cîmpiei, numai patru dintre sălbătăciuni au făcut un ocol pe departe şi au atacat la cîşla rămasă fără apărare. Se aflau într-un ţarc toate mioarele cele mai frumoase şi mai bine alese de la turma de acolo şi de la turme din altă parte. Cînd au sărit peste stuf cei patru hoţi, mioarele s-au bulucit năprasnic într-o lăture, au rupt ţarcul şi s-au risipit în toate părţile. Cei patru lupi le-au alungat cu hărnicie, ocolindu-le şi dînd înştiinţare : au ei un scincet al lor de vlnătoare. Au simţit cînii şi ciobanii că se petrece ceva în urmă. Au lăsat haita acolo şi s-au îndărăptat. Lupii cei mulţi au dat atunci ocol şi s-au aţintit — şi atita stricăciune au făcut, curii spune Dănilă baciul, cît nu s-a mai ştiut şi nu s-â mai aflait de cînd lumea asta. Au rupt di-hăniile patru sute de mioare. Umbla Iovan plîngînd cu sania cu oplene pe cîrnp, căuta şi culegea leşurile.
197
A umblat toată ziua de 3 fevruarie, căutînd, culegînd şi plingind.
Din acea zi, Sîrbul şi-a ieşit din minţi. Rătăcea încolo şi încoace; se oprea între oameni şi nu spunea nimica ; alte dăţi, se ferea să se apropie de lume. S-a dus la Ştefan Chiriloiu primarele şi, insfirşit, i-a spus lui deodată, aşa, pătăraniia lui, cum a prăpădit averea de la Sarichioi.
—	Oare ce să fac, domnule Ştefan ? a întrebat. M-am gîndit la nişte rugăciuni la o sfîntă mănăstire, pentru liniştirea tulburaţilor şi păcătoşilor. Ori să fac o danie mare la o clădire de biserică. Ce zici ?
—	Eu nu ştiu, nici nu zic nimica, i-a răspuns primarele : numai tu ştii, bre Iovan.
—	Poate, domnule primar, să dau o mărturie cum că turcul nu e vinovat ?
—	Nu mă pricep, bre Iovan. Cine crezi tu că să fi fost vinovat ?
—	Asta încă nu se ştie, domnule Ştefan. Nu-s eu vinovat, dar nu-i nici Mehmet vinovat.
—	Bre Iovan, că nu-i Mehmet Caimacam vinovat, se cunoaşte. Cine-i vinovat se află; văd că Dumnezeu îl descopere.
Sîrbu s-a uitat la primar, ca şi cum nu înţelegea nimic. Dar el se gîndea şi înţelegea că nu mai poate rămînea mult pe lumea asta In starea în care se află.
Cînd a dat vremea în primăvară, au prins a-i pieri oile fătate. I-a venit răspuns că ciobanii se duc, deoarece ar fi bănuind ei care-i pricina unei asemenea urgii. Zice Dănilă baciul că acum trei zile Iovan şi-a făcut samă. S-a suit în pod acasă la dînsul, la Cara-nasuf, şi s-a năcăjit, fără lărgime şi fără înălţime, atîta s-a năcăjit pînă ce a izbutit să se spînzure. Ba-
198
ciul Dănilă ţi-a trimes răspuns aşa : «Dumnezeu vede intr-ascuns şi vădeşte în faţa noroadelor».
După toate acestea, prietine Mehmet, iese încă o dovadă, că putem cere revizuirea procesului.
—	Nu, dom’ Panaite, asta nu facem.
—	Bine, vom face ori nu vom face; mai stăm de vorbă şi mai vedem. Dar deocamdată să fii mulţămit, prietine Mehmet, că vine graţierea.
—	Dom’ Panaite, nici asta nu se poate. Dacă nu-i
vină, nu poate fi iertare.
In toată vremea acestei întrevederi, Boloş căpitanul stătuse pe un scaun, ascultînd toate părţile cuvîntării mele, precum şi replicile lui Mehmet. îşi tot mîngîia favoriţii, întors cătră mine, şi mă aproba din cînd in cînd; ’apoi se întorcea spre turc şi schimba, spriji-nindu-şi cealaltă timplă in cealaltă mînă. -Cum auzea vorbele turcului, prindea să se frămînte şi să se foiască; dar se stăpinea; şi a urmat aşa pină la
sfirşit.
Ii cunoşteam firea şi ştiam că are să izbucnească. De aceea m-am mirat că n-a izbucnit. Ba dimpotrivă s-a alăturat la sfatul nostru cu deosebită îngăduinţă:
—	Am să-ţi spun ceva, bre turcule, a zis el; vei fi fiind tu hoge, dar te rog să afli că eu îs un hoge mai îndrăcit decît tine. Ai dreptate să nu te sui nici în căruţă, nici in teleguţă. Nu vrei nici revizuire, nici iertare ; să fii sănătos. Bucuros aş fi să stai cu mine cit cucu ; nu face nimene pe lumea asta cafea ca tine. Insă aicea la mine este o rinduială, şi cînd a veni hîrtia de care vorbeşte domnu Panaite, eu te scot de aici cu sila şi te pun în uliţă. A veni Zebilâ-hanîm cu căruţa şi cu Şaban, să te ducă acasă la Caranasuf.
La aceste vorbe ale lui căpitan efendi, obrazul şi ochii lui Nastratin s-au mai imblînzit întrucîtva.
199
XVII
Unde se vede cum	se isprăvesc toate:	i
vînătoare,; furtună,	poveşti şi oampni%
Poveştile se isprăviseră odată cu. damigeana de vin de Sarica ; dar iurtuna Mării Negre mai bîntuia încă.
Unele din întîmplările pe care le-am Înşirat aici, le-am aîlat la focul cel ascuns in groapă, subt adăpostul de maldăre de stuf. Stam ca într-un covru moale şi mă ajungea de departe mingîierea flăcărilor line, în vreme ce baciul, cel mare Dănilă şi Gulii credinciosul îşi aduceau aminte.
Sint unii oameni care simt o adevărată plăcere: să asculte din culcuş tihnit vaierul vijeliei şi piratul de halice al ploii. Aşa de bună li se pare singurătatea, iň fundul	căreia năluceşte	trecutul... Asemenea	om
mă mărturisesc eu că sînt şi mă desfătam in sălbăţă-ciile de la Ostrovul Lupilor. Cînd şi cind, Şaban. :in-vîrtea.în preajma jarului o friptură de berbec înfiptă şi legată într-o suliţă pe care tatarul o ţinea vertical cu boldul într-o crestătură de lespede. Nu ştiţi, domniile voastre, ce gust are rachiul în asemenea zile şi cum se potrivesc toate băuturile şi toate mîncările, care n-au rămas în totul lui tot decît acestea două, cu pita de grîu veche de şase zile. N-am să uit niciodată ploaia lungă cu creşteri viforoase şi scăderi molcome» care	m-a	ţinut fixat cîteva zile între lacuri, mare	şi
bărăgan.
In răstimpurile cit rămîneam eu singur cu prietinul meu Panaite, am aflat năcazul lui Mehmet. Avocatul mi l-a povestit destul de încîlcit, cu repetiţii, şi întoarceri, dar şi cu amănunte care nu-mi mai stăruiesc in
200
amintire: acele amănunte vii s-au învirtejit în necunoscut cu aripile lor de bură şi negură, şi nu s-au mai întors niciodată. In vreme ce prietinul meu Panaite îmi înşira cronica asta a celui din urmă rînd de oameni trăitori la Caranasuf, baciul Dănilă era la meşteşugurile sale, la comarnicele cu caş şi burdufurile de brînză, iar cipbanii şi strungarii la oi. Căci oaia trebuie să apuce veşnic cu gura ceva, fie vreme bună, fie zloată. Stufurile-s în baltă, bolîndarii pe aşe-zătură, lupu-i la hotarul pielei, oaia deapănă mărunt din copite, ciobanu-i sub glugă în preajma ei, cînii cu ragilă aţin marginile. Nu-i modru să fie altfel, căci aşa a fost de la începutul lumii. Aşa a fost dintru începutul lumii la munte; iar de cînd riga Remaxiu, cel care doarme lingă cetatea Devei, a mai scos o rîn-duială acu nu ştiu cîte zeci de sute de ani, păstorii daci au ascultat porunca măriei sale şi şi-au împins turmele pînă la bălţi şi pînă lîngă Marea. Grea viaţă e ş-aici, dar păşunea e sărată şi carnea berbecului nu
mai are iz de seu.
Mehmet Caimacam sta şi el între oamenii săi um-blînd dintr-un hotar într-altul călare ; cit curgea ziua din nouri şi din ploaie, el umbla ca să privegheze şi să îndrepte toate şi numai sara îl vedeam în acel scund şi cald liman, născocit de oameni şi mai vechi decît cei care dormeau în mormintele conice din preajmă $i din toată zarea lungului stepei.
Bănuiesc că în acele seri, dacă aş fi putut rămînea singur cu turcul, aş fi pătruns in unele ascunzători ale inimii .lui, pe care pusese lacată. Dar cum cădea sara, se întemeia mare adunare şi sobor la vatră; iar Nastratin se mărginea numai la acele manifestări şi pilde pe care el le punea pe fiinţa lui ca pe o haină străină şi ca pe o mască.
201
Nu mă miram aflind din ceea ce-mi spunea avocatul Panaite că fiinţa cea dinlăuntru a lui Mehmeţ Caimacam era pătrunsă de un soare cu mult mai arzător decît al nostru. Sub stăpînirea sa — care pentru un oriental înseamnă bună-cuviinţă — Mehmet Caimacam era un om cu simţiri aprige şi durabile.
—	Am cunoscut sentimentul lui pentru Zebilâ (încerca să mă lămurească avocatul) în două împrejurări. Cînd căpitan efendi a fost pe punctul de a-şi executa ameninţarea lui. de expulzare a graţiatului, şi după aceea cu mult mai tîrziu.
Căpitanul Boloş înlăturase din odăiţa cu gratii cam-forca şi sculele de juvaergiu, după înţelegerea pe care
o	statornicisem împreună. Pusese pe gardieni să scoată masă şi scaun. In dimineaţa cu pricina fusese retras şi patul. L-am găsit pe Nastratin stînd turceşte jos pe podea. Ne-a salutat cu voie-bună cînd am intrat la el. Cînd i-am comunicat că documentul de la Bucureşti, pe care îl aşteptam, a sosit, şi-a încreţit fruntea.
—	Nu pot să primesc, dom’ Panaite.
—	Foarte bine, nu primi, a zis căpitanul. Am oameni destui ca să te scot de aici. Dar eu poftesc să te duci s'ingur.
—	De ce pofteşti dumneata asta, căpitan efendi ?
—	Poftesc să te duci singur, pentru că Zebilâ-ha-nîm te-aşteaptă afară; şi nu mai are îngăduinţă să intre înăuntru. înainte se afla aici un condamnat; acuma acel condamnat cu numele Mehmet nu mai este.
—	Cunoaştem noi poveştile dumnitale, căpitan efendi. Dumneata singur ai spus că eşti un hoge mai mehenghi decît mine.
202
—	Aşa este; am spus. Şi tu eşti. şiret, Nastratin, şi nu mă crezi că Zebilâ-hanîm te aşteaptă la poartă cu Gulîi, cu Şaban şi cu căruţa. Dar dacă cumva Zebilâ te-aşteaptă ?
—	Cum spui dumneata, căpitan efendi ?
A stat şi s-a gîndit un timp. A suspinat.
—	Dom’ Panaite şi căpitan efendi, a zis el cu un glas pe care încă nu i-1 cunoscusem, porunciţi-mi să mă duc, ca să nu m-aştepte muierea.
—	Du-te, a rînjit Boloş căpitanul; am dat ordin
să ţi se deschidă.
—	Nu pot, bre căpitan efendi. Aşteptăm de şapte ani ziua asta. Nu mai am putere, bre căpitan efendi. Nici Zebilâ nu mai are putere; e bolnavă de inimă. Să vie Şaban şi Gulîi să mă ducă. Au venit ?
—	Au venit cu dînsa, Mehmet, l-a încredinţat, cu
voce mişcată, căpitanul.
—	Să vii la mine la Caranasuf, bre căpitan efendi, să-ţi dau o cafea mai bună decît cea pe care am băut-o aici la puşcărie. Mă duc, fac cum spuneţi; însă revin-zuire nu se poate, dom’ Panaite.
S-a încruntat, retrăgîndu-se în sine şi rămînind o clipă singur. Ii era ruşine de slăbăciunea pe care ne-o arăta. A iubit-o pe tătăroaică aşa cum se arată în istorioarele arăbeşti, în care ibovnicii mor unul de dorul celuilalt.
Mai tîrziu, după cinci ani de la ieşirea lui din închisoare, venind eu, toamna, la pasajul gîştelor aici in ostrov, l-am găsit singur. Nu era cu oamenii lui. Nu ţinea cu el nici pe Gulfi, nici pe Şaban. Nici Dă-nilă baciul nu-1 văzuse de cîteva zile. Feciorii cu-oile aveau poruncă să nu treacă prin preajma locului unde îşi alesese el sălaş.
203
Sălaşul acesta era un iei de pătul cu polog, între sălcii. Era într-un adînc de singurătate, unde numai sălbătăciunile se tupilează.
—	Ce este, baciule ? am întrebat eu pe Dănilă. S-a
mai întîmplat vreun năcaz stăpînu'lui dumneavoastră ? Nu-i vine după gust laptele la mulsoare şi caşul la-nchegătoare ? S-au înădit lupii la vreo turmă ? L-au călcat hoţii ?	•
—	Nu, domnule avocat, vrea să fie singur; are 0 supărare grea.
—	Ce supărare ? Dacă-i afacere, să mă duc să-mi spuie. Oameni sîntem şi avem prietini. Am eu atîta putere ca să înlătur de deasupra lui orice fel de pacoste. •
—	N-ai nici o putere, domnule avocat.
I	s-a părut baciului că mă gătesc să mă duc în colo, înspre partea pe care mi-o arătase. A tresărit cu vo-cea-i de tunet:
—	Nu te duce, domnule avocat! Turcu a fost bolnav de moarte şi ne-am temut să nu-şi facă o samă. Acu s-a mai potolit, dar bine-i să-l mai lăsăm intr-ale lui, pînă ce şi-a veni în fire şi s-a împăca iar cu Dumnezeu. I-a murit tatarca. Atîta vorbă mi-a spus: «Babă Dănilă, mi-a dat Alah cinci ani de bucurie mare, ş-acuma mi-a luat-o pe Zebilâ». Părea să aibă ruşine că-1 văd plîngînd. «Am fost tare supărat, bâbâ Dănilă, zice, cînd a murit primarele nostru domnu Ştefan. Omul n-are mulţi prietini in viaţă, baba Dănilă. Acuma sint mai supărat decît atuncea. Nu mâi am gust de viaţă, babâ Dănilă.»
In ziua aceea m-au poprit oamenii lui să trec spre' locul unde zăcea; dar a doua zi şi a treia zi l-am pü- • tut vedea. Am pipăit şi eu, ca să zic aşa, rana-i profundă ; totuşi acuma izbutea să se stăpînească. După
204
aceea, î.n alte împrejurări, cînd l-am mai văzut la el acasă, la Caranasuf, l-am simţit că femeia e vie in el: îmi povestea cîte ceva în care evoca silueta ei delicată.
Poate e necesar să adaog, pentru a lămuri mai bine ce vreau să spun, că nu mă las aici ademenit nici de minciunile convenţionale, nici de florile de stil ale poeziei.
Sînt la o vîrstă cînd am început a simţi valoarea marilor noastre dezamăgiri. Vai, amorul nostru n-a fost pur în măsura în care a fost şi aprig. Şi noi şi femeile pe care le-am iubit ne-am lăsat înşelaţi de zeul speciei. In definitiv Moloh mai are nevoie de o victimă şi, pentru a o crea, adună doi indivizi de sex deosebit. Pentru asemenea simplă fiziologie s-a născocit o întreagă etichetă. Pe lîngă asta mai cunosc şi punctul de privire al anticilor şi asiaticilor faţă de femeie. De la Şaherezada şi Elena lui Menelau pînă a?i, muierea apare la ei numai ca un obiect de desfătare. Nu mă refer la temperamentul turcului meu nici la «contactul intre două epiderme», ci la o creaţie umană care s-a născut ca o floare a emoţiuniîor şi care stă alăturea de fiziologie, înobilînd-o. Omul nostru este atent asupra ei, ca un adevărat juvaergiu.
O	dovadă mai mult, care întăreşte ceea ce spun eu, am găsit-o în atitudinea lui faţă de prietinii pe care Alah s-a milostivit să i-i puie la dispoziţie. Prietiniile îi vin şi i se impun nu din consideraţiile noastre apusene, ci printr-o taină. De aceea, să nu ne surprindă ierarhia pe care o chibzuieşte el între prietinii ce i-au fost hărăziţi. Domnu Ştefan primarele şi babâ Dănilă stau înaintea mea în prietini a lui Nastratin. Dease-menea, domnu Ştefan, de şi ne-a lăsat sănătate şi s-a dus in altă lume mai bună, pentru Nastratin e viu şi
205
stă încă lingă babă Dăriilă in toate dramele care au avut loc, şi in consecinţele acestor drame care vor avea loc de acum înainte. Politica amiciţiei lui nu-i deloc oportunistă. Ai băgat de samă şi dumneata, beiule, că, fără motive vădite, ai cîştigat dintrodată un loc important in inima lui.
Căpitan efendi n-a rămas în viaţa lui Mehmet o umbră episodică. II cercetează şi astăzi cînd se duce la Kiistenge şi uită discret, in colţul sofalei unde a stat la taifas, un dar pentru fiinţile care-i sînt dragi lui căpitan efendi.
Asupra cinstitului scaun de judecată nu s-a înduplecat să întoarcă o altă privire, decît aceea pe care a avut-o cînd Alah, supunindu-1 încercărilor, i-a sporit înţelepciunea.
Insă din lumea aceea uşuratică, spre care el întoarce din răstimp în răstimp o căutătură maliţioasă, a ştiut să aleagă pe doamna Smărăndiţa Costandake. S-a dus solemn la ea, s-a ploconit şi i-a prezentat o splendidă pendulă, rămasă de la veneţienii vechi dinPera. A depus-o şi s-a rugat smerit să i se dea un schimb ieftin pentru minunea lui: anume, un ornic mic care bate repede din zurgălăi subţiri şi tropăieşte mărunţel. Ornicul acela mic îl păstrează în casa lui de la Caranasuf. E cea mai potrivită înfăţişare a muie-ruştei sprinţare a valiului. Astfel o păstrează el cum a fost, — căci doamna Smărăndiţa Costandake nu mai este nici sprinţară, nu mai are nici linia fină de atunci. Acea maşinărie mică, în acelaşi timp şi mai ales, evocă la fiecare amiază, în succesiunea zilelor care-i mai rămîn în lumea asta, umbra frumoasei şi întristatei sale hanim, cind a venit şi a fost puţine clipe singură cu el.
206
Intre întimplările şi anecdotele pe care mi le istorisea, cu totul într-o altă ordine, prietinul meu Panaite îşi manifesta, dimineaţa şi sara, foarte energic indignarea împotriva urgiei cerului. Mehmet Caimacaml-a ascultat de cîteva ori, fără a încerca să-l consoleze.
—	Asta-i vreme ? striga prietinul meu Panaite; asta nu-i vreme! Venit-am aicea să ne îndopăm cu friptură de berbece şi să ne pîrlim gîtlejul cu apă tare din glaja baciului, — ori să vînăm dropii ?
—	Ba aţi binevoit a veni la vînat de dropii, a răspuns cu blîndeţă Mehmet Caimacam.
—	Da’ de unde, prietine Mehmet, s-a întors cu amărăciune vînătorul. Toate le văd şi le-aud, afară de dropii. Văd nouri ca nişte ciucuri de dric, aud vîntul ca un hoge al veşniciei. Văd ciobanii zbîrliţi de vifor ducînd oile la căsăpia lupilor. Aud behăituri jalnice, aud zăpăituri energice de zăvozi cu ragilă. Aud strigătele lui Gulfi şi boncăluirile lui baba Dănilă. Văd pe Nastratin umblînd în pasul calului, ca să iasă întru întîmpinarea lui Timurlenc, han şi sultan. Numai dropii n-aud, numai dropii nu văd.
—	Aşa este, dom’ Panaite, umblu in pasul calului, dar nu mă duc la Timur, ci vin la domnia ta ca să te rog să mă ierţi pentru toate aceste greşeli şi răutăţi.
Insfîrşit, vîntul a contenit şi ploile au stat; toate au apărut cu înfăţişare schimbată la soare. Dar nu era nimic vesel; toate erau ca după o trudă şi o bătălie.
Drumurile dobrogene, căptuşite cu năsipul mării sarmatice, s-au „zvîntat In pripă şi, la amiaza acelei dintăi zile bune, ne şi aflam, eu şi prietinul meu, în depărtarea podişului, sub oblăduirea lui Neagu Leuş-can, căruţaşul nostru. Grea şi deşartă expediţie. Puteam găsi orice stă pe acele întinderi din vecii veci-
207
lor: movili, bălţi, săraturi, coline ondulate; puteam găsi tot ce creşte periodic în soarele verii : ierburi, ciulini, colilie. Dar în aîară de turmele turcului şi tovărăşiei de păstori pe care le ocoleam de departe, n-am văzut fiară, n-am văzut dihanie cu aripi. Tovarăşul meu, ca un adevărat vînător neînduplecat, îşi blăstăma zilele.
—	Apoi să-ţi spun eu ce-i, domnule avocat, a zis baciul Dănilă, sara, la otac. Cînd vine aşa din turbă-ciunile mării cite un vînt ca acesta carele a fost, apoi numai ciobanul are putere să steie în izbelişte cu oile lui. Cît: îi oaia de neroadă şi de slabă, dar se înfige în pămînt parcă ar avea beţe în loc de picioare şi se strînge în buluc cap lîngă cap şi stă îndărătnică aici, ca să ne deie nouă ce ne trebuie. Dar încolo altceva n-are putere să şadă împotrivă ; lupului i-i groază, că
i	se zbate coada ca un steag; vulpe, iepure se duc în plata lui Dumnezeu tot căutind dosuri, şi nu mai găsesc dosuri decît hăt tocmai dincolo de sate ; dropiile mele şi ele îşi desfac aripile şi se lasă suite în vîrtej şi apoi coborite într-alt liman.
In dimineaţa următoare, cînd ne-am suit in căruţă ca să ne întoarcem la Constanţa împreună cu trofeele, destul de slabe pe care le dobîndisem, am observat cel dintăi cîrd de dropii întorcîndu-se din fundul asfinţitului.
—	Aşa-s ele, ne-a învăţat Dănilă baciul; întâi se duc şi după aceea se întorc.
Mehmet m-a poftit la pasajul cel mare de toamnă al gîştelor sălbatice.
I-am strîns mîna şi mi-am propus să urmez îndemnului şi să răspund poftirii lui atît de binevoitoare. Am venit la pasajul acela de toamnă şi la alte pasaje. M-am întors şi la dropii. De cele mai de multe
208
ori am venit in tovărăşia amicului meu avocatul de la' Constanţa ; am venit şi. singur.
Nu tîrzie vreme după asta, a trebuit să-mi încetez umbletele în acea parte de ţară. Lumea éra intrată in zodia războaielor. Anii 1917 şi 1918 au fost pentru-dobrogeni cu mult mái aspri decît furtunile care au-bîntuit petrecerile mele de la Ostrov. Ieşise pe acele ţărmuri vînătoarea de oameni. Bateau tunurile, risipind aşezările. Umbla in zarea ţărcuită de fiimegări fantasma molimelor. Turmele de vite ale economilor din Deltă aü fost spîrcuite. Oierii s-au vîrît îii singurătăţi mai afunde, dar ri-au scăpat nici- acólö de'pri-.
gonire.
Am 'aflat într-un tîrziu de la prietinul meu Panaite ce' li s-a întîmplât lui Mehmet Caimacam şi tovarăşilor săi oieri, la sfîrşitul iernii lungi a lui 1917.
Cît i-au cercat lupii, s-au putut apăra destul de birie acolo în Ostrov. Dar au prins a-i ameninţa prădalnici sosiţi dinspre miazăzi, din Balcani: Erau un fel de bande de comitagii, care lucrau mai mult pentru scopurile lor speciale de pradă. Atacau cîşlele pravafeáú pe ciobani în baltă, iar tűrmelé fără stăpln le călăuzeau încolo, departe, tocmai în valea Batovéi. Acolo se întemeiaseră bîlciurile cele mari ale oilor mocăneşti.
Mehmet a adus arme soţilor săi. Cînd le-a venit vremea să se apere, s-au apărat. Au ieşit şi din cuibarul lor, unde îşi aveau perdelele de iarnă, după datina miilor de ani. Şi-au asmuţit cînii şi au dat cu puştile. In acea bătălie a izbîndit să-şi apere în parte averea, însă Mehmet Caimacam a primit două gloanţe
care l-au pus la pămînt.
Gulfi şi Şaban l-au aşezat în sanie şi l-au dus la
14
209
Constanţa, pe un drum cotit şi anevoios, printre trupele de ocupaţie bulgăreşti, germane şi turceşti. La Constanţa, Gulii a căutat pe domnu Panaite şi l-a găsit. Avocatul a stăruit la oamenii acelui timp care stăplneau oraşul; turcul a putut ii aşezat la odihnă şi îngrijire intr-un spital improvizat. Insă drumul lung, pierderea de sînge, starea proastă a rănilor sub pansamentele barbare de la Ostrov au adus prietinului nostru sfîrşitul.
înainte de a lichida astfel trecerea sa prin veacul noU, Nastratin a poitit la sine pe avocat şi i-a iăcut diata. După aceea, rinduind cele lumeşti, a dorit şi pe preotul legii sale, ca să ţie siat cu el despre lucruri mai durabile.
Cînd s-a sfirşit şi asta, şi-a întors ochii spre prietinul nostru constănţean, ca să-şi ia de la dînsul ră-mas-bun.
—	Dom’ Panaite, rămîi cu sănătate.
Şi-a adus aminte şi de mine: mi-a lăsat o salutare în stilul lui Nasredin :
—	Mă duc: florile îniloresc şi fără Mehmet. Giile-gule — beiului!
Acest «gule-giile» — «adio» otoman — înseamnă, literal: «zîmbind, zîmbind»...
POVEŞTILE
DE LA
BRADU STRIMB
1943
14*
Ceia, dintâi poveste de la Bradu Strîmb
FÎNTÎNA TINEREŢII
După cé am ales si am măsurat locul căsuţei de la Bradu Strîriib, prietinul Ionel Netno s-să dtis s:audă şi să vadă cerbii, în nişte plantaţii nouă. Era septemvrie pe sfîrşit şi aceşti domni ai pustiei începeau să sloboadă muget de dragoste.
: ;Eu şi Cu Pavel-baci am luat toiege albe ş-o corfă; hotărîţi să căutăm hribi. Aici în valea Frumoasei se zice «hiribe» şi «mînătărci». Pavel-baci le spune şi «pitoance».
Am trecut podurile din vale şi ne-am suit pe Oaşa Mică.	'
Eră o zi cum au fost - puţine in curgerea toamnelor pe care le-am apucat. Senin cerul; neclintit în tăcere şi líflisté codrul de brad:. După o vară de ploi şi furtuni, n-avusesem încă parte de tihna începuturilor oeîui mai dulce anotimp. Viscole reci de Zloată întristaseră muntele; omături timpurii se adăogiseră la ră-i măşiţile din celălalt an pe Şurian şi Pătru. Deodată Dumnezeu dăduse pace şi aur călduţ de soaré acestor singurătăţi.
Iubim viata (cit o iubim) mai ales pentru-că*i fragilă şi nesigură.	•	h
213
Floarea înfloreşte dimineaţa ; pînă in sară se veşte-zeşte şi o spulberă vîntul, — cum spune, cu vorbe mai frumoase, psalmistul, plîngînd cu mîhnire soarta bietului om.
Aşa s-au petrecut în înfricoşarea ştirilor de dezastre cosmice şi măceluri omeneşti zilele verii anului 1941. Nu mai nădăjduiam tihnă, nu mai aşteptam lumină neviolată. Ca năcăjitul din poveste, mă hotărisem a mă duce cît mai afund şi cît mai departe ca să găsesc pe părintele nostru din veac, să-l întreb care mai poate fi soarta noastră. Ajuns aici, la Branişte, iată dintro-dată, în dimineaţa aceea, toate păreau că se alină. Ştiam că asemenea ceas e trecător, totuşi mă bucuram şi-I preţuiam cu atit mai mult. Mă miram chiar şi mă gîndeam: «Poate şi-a adus aminte Dumnezeu de cerbii săi şi de jivine ca noi».
Ne strecuram pe sub streşini de cetină, intram din poiană largă în luminişuri ferite. Cercetam între mo-şiroaiele îmbrăcate cu perini moi de muşchi. înlăturam cu toiagul ferigile. Culegeam din desimi mărunte de arbuşti cu frunzişoare lucii merişoare frumoase ca cel mai curat mărgean. Găseam cite-un hrib ascuns; de departe ni se arăta cîte-o pitoancă mare cît un fund de căciulă. Ne suiam tot mai sus; pe urmă ne-am oprit şi am privit zăpezile piscurilor nalte şi depărtate.
Pavel-baci le spunea pe nume. Cînd a numărat «Fetiţa» şi i«Fata», s-a oprit.
Fetiţa şi Fata se îmbracă iar deplin cu pădure, mă informa domnia sa. In curînd au să fie acolo iarăşi singurătăţile şi raiurile de odinioară.
—	Fetiţa şi Fata au şi o poveste.
In jumătatea de ceas a popasului, Pavel-baci mi-a spus povestea. Am ascultat-o în tăcere atent şi mi-a plăcut. De şi părea vădit legată de acele locuri, mi-am
214
adus aminte că a mai spus cineva, subt alt cer şi într-o altă depărtare, o întîmplare la fel. Dacă ştiu de aşa ceva kitaii, iapanţii şi indienii, atunci mă îndemn a crede că istorisirea tovarăşului meu e cu atit mai adevărată.
—	Era odată o babă ş-un moşneag... mi-a spus Pavel-baci.
Aşa încep aproape toate poveştile.
Era odată o babă ş-un moşneag. Căsuţa lor de birne sta la malul Sălanelor. Poate într-un loc unde vrei să clădeşti şi domnia ta. Creşteau atunci pe tapşan strămoşii vechi ai bradului bătrîn şi strimta de-acum.
Erau săraci şi singuri, cum se cuvine să fie doi intîrziaţi. Fiind aşa de sus şi de departe, nu-i mai nimerea Moartea. Puţine fumuri de case nu se suiau la cer printre brazi, decît tocmai încolo devale, spre Şugag. Şi mai erau prin cotloanele muntelui trei colibe de ciobani. Bătrinii frigeau pe cărbuni, la vatra lor, clte-un lipan ori cîte-o minătarcă. Culegeau din rîpi smeură şi de pe spinări de stîncă afine. Aveau două găini ş-un cucoşel. Se sculau şi se culcau odată cu soarele. Vorbeau puţin de nevoile lor; îşi isprăviseră de povestit toate. Arare se mai uitau unul la altul ; nu mai puteau vedea decît o amintire strîmbă a ceea ce fuseseră ei altădată.
' Intr-o zi, pe cînd asfinţea soarele, baba sta singură lîngă vatră, cu focul stîns şi uşa deschisă. Aştepta pe moşneag care se dusese de dimineaţă după lemne In pădure şi nu se mai întorsese nici la acel ceas tîrziu.
—	Poate a vrut Dumnezeu să i se sfîrşească azi zilele, mormăia bătrîna, clătinîndu-şi fruntea la dreapta şi la stingă. Umblă greu şi-i slab. Dacă i-a ieşit înainte un urs, i s-au isprăvit drumurile. Nu mai am mult nici eu ; m-oi duce după dînsul.
215
A. suspinat şi şi-a întors ochii spre soare.
—	Nici focul nu-1 pot face, a mormăit ea cu ne-mulţămire. Scăpărătorile-s la moşneag. Aşa că va să vie. Parcă-i trebuie ursului o carne aşa de cilţoasă, ca a unui chiag, care mi-a făcut mie atîtea zile fripte? Umblînd hai-hui cum H treaba, va fi căzut intr-o rîpă. Mine, mă duc să-l caut. Dar musai să fac foc şi jar, ca să coc nişte mînătărci. Aşa că poate tot \va veni.
-	Pe cînd mormăia astfel, vede In dreptul soarelui, pe potică, umblind cu grăbire un bărbat voinic.
—	Cine. să fie ? tresare baba.
Bărbatul vine asupra căsuţei. Leapădă în bătătură o sarcină mare de vreascuri. Intră şi pune pe marginea vetrei corfa plină de smeură.;
Baba clipeşte din ochi cu grozavă uimire :
—	Cine eşti dumneata, omule?
■	Oi, babă. Glafiră, răspunde bărbatul, orbit-ai de istov ? Pune aşchii, să zbat în cremene şi s-aprinzi foc, ca să vezi mai bine.
—	Dumneata eşti, Onule ? şopteşte baba cu înfrfc coşare.
—	Ce te-a apucat? se întoarce bărbatul. De douăzeci de ani nu mi-ai mai spus pe nume. Zi'-mi «•moş-nege» şi nu te mai holba aşa la mine cu gura căscată.
—	Vai, Oniile, ce s-a întîmplat ? strigă baba. Té-ai dus bătrîn şi te-ai- întors tinăr. Unde-ai nimerit ? Ce-aî făcut ? Spune. Dacă nu grăieşti repede, plesnesc aici.
' Omul se întoarce în loc, se uită la el însuşi ; îşi strînge pumnii, bate cu piciorul în pămînt.
■	— Aşa este, zice el. Mă miram de ce-mi pare drumul mai uşor la întoarcere. Povara era ca o nimica: Şi-mi era luminat sufletul ca . de o bucurie. Abia acuma înţeleg.
216
—	Ce înţelegi ?
—	Ascultă, babă Glafiră, ce mi s-a întîmplat. Cînd mă duceam ast’dimineaţă cu greu la deal, am ajuns într-un pisc ş-am stătut să răsuflu. Văd, nu departe şi o desime de smeuriş. Cum stam jos şi mă bătea soarele şi piroteam, iată aud glas de pasere. întorc ochii şi văd pe o cloambă două forfecuţe. Ce caută în codru forfecuţe la.vremea asta? De unde pînă unde s-au rătăcit aici două păsărele ca acestea ?; Cînd, le-iaud grăind între ele şi spunînd: Să ducem cu noi acolo şi pe acest moşneag căzut.
—	Onule, aiurezi. Inţeles-ai graiul paserilor ?
—	L-am înţeles. Nu pot să spun de ce şi cum, dar l-am înţeles. Aşa că au zburat paserile de pe cloamba lor mai încolo şi m-am ridioat şi eu de pe piatră. Au sfîrîit din aripi ici-colo. Cînd întîrziam, se întorceau spre mine. Am ajuns într-un tîrziu la o margine de poiană, intr-un loc pe care nu l-am mai văzut niciodată şi nu-1 cunoşteam: M-am oprit gîndindu-mă că-s trudit şi însetat. Cînd m-iam gîndit la asta, s-a arătat
o	desime de jnepeni la o intrare de peşteră. Stăteau acolo doi căpriori; îşi plecau capetele şi le ridicau. Cînd ridicau capetele, le curgeau de pe boturi mărgele de apă. Bucurindu-mă că am găsit cu ce să-mi potolesc arşiţa, am păşit înainte. Căpriorii s-au ferit în' desime şi atunci am văzut fîntîna. Era subt arcul stîncii şi n-o ajungea soarele. Avea însă în fundul ei
ca o lumină de aur.
Am făcut metanie. Am băut. Mi s-a părut oa un vinars dulce. Am simţit o blîndeţă prin toate mădu-lările. M-am întins pe o coastă ş-am adormit. Cînd m-am trezit, am văzut că soarele îşi schimbase mult locul. M-am grăbit să strîng găteje; am umplut corfa de smeură. îndată iam coborît acasă.
217
—	Cum să nu cobori îndată, a strigat baba, cînd eşti tînăr şi în putere ?
—	Intr-adevăr, mă simţesc bucuros şi în putere, a mărturisit bărbatul; dar nu-mi vine a crede că aş li tînăr.
—	Ba eşti tînăr ca altădată, Onule; uită-te în doniţa de apă şi te cunoaşte. Să ştii că, printr-o minune de la Dumnezeu, ai dat de fîntîna tinereţii şi ai băut din ea. Dacă n-ai uitat drumul, spune-mi-1 nu-maidecît.
—	Ţi-1 spun, babă Glafiră, insă acuma se face sară şi îndată vine şi noapte fără lună.
—	Ba să-mi spui, Onule, dacă vrei să iai cu mine pace. Nu îndrăzni să te bucuri numai tu de acea fîn-tlnă. Căci acea apă a minunii, după cît s-aude, iese numai cînd şi cînd sub peşteră. Şi puterea ei e numai de la Sfintu Ilie pînă la Sintămărie. Spune-mi repede şi cu de-amănuntul cum e poteca pînă acolo şi pe unde trebuie să cotesc, ca s-ajung fără întîrziere.
—	Mîne dimineaţă, babă Glafiră.
—	Mîne dimineaţă. Dar tu grăieşte acuma şi-mi spune tot. Nu vei fi voind să te bucuri singur de ti-nereţă, iar pe mine să mă Ieşi umilinţii în care mă aflu.
—	Iţi spun, Glafiră, toate, s-a învoit omul cu bucurie. Doresc şi eu cît şi tine ca să te adăpi din acea fîntînă, ca să mai putem avea în această lume ceasuri de bucurie.
I-a spus babei omul cu amănunţime toate, ca să nu rătăcească şi să ajungă cît mai degrabă la acea fîntînă a tinereţii.
Abia a făcut ochi ziua de a doua zi şi baba a fost în picioare. Onu a rămas ca să vadă de gospodărie
218
şi a petrecut-o numai puţină cale, îndemnînd-o să nu întîrzie şi să se întoarcă acasă cît mai grabnic.
Pînă la amiază, baba Glafira nu s-a întors. Onu a aşteptat-o cu răbdare. Cînd a scăpătat soarele spre sfîrşit, omul a prins a se frămînta. S-a făcut sară; s-a făcut noapte; baba Glafira era tot dusă de-acasă.
Onu trîntea lucrurile în jurul său.
—	Da-te-aş ielelor! mormăia el cu obidă ; pînă la acesta ceas trebuia să fii aici. Mînoatu-te-a ursul ? ori dat-ai într-o rîpă ? Atuncea ce-mi mai fac trebuinţă tinereţele mele ? Abia aştept să se facă ziuă iar, ca să te caut. D-apoi şi dacă te găsesc... că nu mă duc singur, iau şi bîta cu mine.
Cum s-a luminat poteca, omul a pornit de-acasă, căutînd cu grijă în toate laturile drumului. Ca vechi om de munte şi pădurean, a cunoscut urmele babei. S-a dus fără şovăire şi fără întîrzieri drept la fîntînă, însă cînd ajunge Onu la fîntînă, nu vede nimic. Locul singuratic, apa lină. S-a uitat în oglinda ei, să-şi mai vadă o dată chipul şi i-a plăcut.
—	Oi, Glafiră, a suspinat el, unde vei fi fiind tu
şi ce ţi s-a întîmplat ?
A început a umbla cu grijă, căutînd în preajmă urmele de întoarcere. Ciudat foarte i se părea că nu poate cunoaşte asemenea urme. Cum umbla prin singurătatea şi tăcerea acelui loc înalt, a auzit ori i s-a părut a auzi un sunet dulce. Nu era nici vîntul în brădet, nici murmur de izvor. Era ceva care-1 apuca parcă de inimă. A mai ascultat, a păşit cu luare-aminte înspre locul de unde venea acel sunet, şi deodată s-a oprit cu încremenire.
Pe-un pătul de muşchi, sub ferigi nalte, gîngurea un copil. Ba era o copilă. Era goală şi căuta cu ml*
219
miţele, parcă, straiul babei Glafira, c.a să-l tragă: peste ea şi să se apere .de răcoarea dimineţii.	;
>—"Vai, băirino, a str%ât oirful? cu -spaimă,r âi băut peste samă şi'lacom !	: -
A cules Copilul şi l-a înfăşurat în straiul vechi; l-a dus la vale-, şi s-a abătut o ţîră şi pe la o colibă de oieri, nu atît ca să spuie altor fiinţi omeineştMntim-plarea ,lui .nenorocită, cit ca să -Ceară‘o cântă de lapte, să-şi hrănească pruncul/
-	Locul unde s-a întîmplat astâ' se chiamă de atunci •muntele-Fetiţei.
"•••Dincolo1 de Fetiţa este alt munte : Fata.	-;
Cît a crescut fetiţa, Onu s-a cufundat în întristarea lui, a îmbătrînit iar şi a uitat drumul la fîntina tinereţii'. Oîrid s-a făcut fată, Glafira s-a zburătăcit (după o vorbă a muntenilor de aici că e mai uşor să păzeşti un cîrd de iepuri decît o fată mare cînd i-a venit! vremea). Deci s-a dus în celălalt munte, să se bucure c-un fecior de la pi, Îăsîndu-l pe bătrîn singurel.
. Iar sfîrşitul ei ia fost în altă parte a văii Frumoasa, anume dincolo de Prigoana, spre Tău, într-un loc căruia şi, astăzi muntenii îi zic Baba Moartă.
Povestea a doua
PUNTE
Ai
Aici pare a fi locul chinoviei noastre», t— hotărisem eu. Şi din acea clipă toată tovărăşia a adoptat locul de la Bradu Strîmb ;• ne-am lipit de peisaj, am fost la rîndul nostru adoptaţi; totul atîrnînd de voinţa noastră şi de o iluzie mai tare decît realitatea, am rămas însoţiţi eu brazii şi cu sălbătăciunile. Lîngă sălbătăciuni şi brazi,! aş fi; putut adăogi apa Sălanelor şi a Frumoasei, — Insă aveam cunoaşterea precisă şi directă că
tot alte unde sună aceluiaşi ptrău...
şi în acelaşi timp, cu adevărul acestui vers, eram pătrunşi de întristarea fragilităţii noastre şi ia tot ce--i
viu, deci a tot ce nu va mai fi.
—	Totuşi este şi ceva statornic măcar într-o mié de ani, a zis unul dintre noi, pe cînd întemeiam cel dintăi foc şi cel dintăi sobor în preajma bradului strîmb. Zilele acestea cît a ţinut ploaia, am-cetit cîteva zeci de pagini scrise de oameni de demult şi de der parte. Am cunoscut într-un singuratic de acum opt sute de ani pe un frate al nostru întru spirit, cine ştie
221
unde, în Japonia. Mai am la mine o broşură rară a unui schivnic leah din veacul al şaptesprezecelea, care deasemeni s-a pustiit de lume lingă o apă şi subt un munte. Minunat e cum ii simţesc în mine pe amîndoi. Aşa că, peste pulberea celor trecătoare, luceşte in veacul oamenilor o stea polară a tristeţii şi a bucuriei sufletului nostru.
—	De cine vrei să vorbeşti domnia ta ? a întrebat protocolar tovarăşul nostru cel mai june.
—	Vreau să vorbesc de Kamo Ciornei şi de Vi-chentie Şipka, a răspuns preşedintele soborului.
—	Doritor sînt, domnul meu, să cunosc pe aceşti prietini ai noştri, a declarat junele.
—	Atunci, s-a învoit preşedintele, in această dintâi adunare, să vă pun in legătură cu Kamo Ciornei din ostrovul Răsăritului. Iar în alta veţi cunoaşte şi pe Vichentie Şipka din Tatra.
Stranie punte peste cascada anilor! Cum am isprăvit paginile acelea cu numele «Hojoki», iam avut impresia că omul de demult, care nu mai este, a venit numai întru duh şi s-a aşezat Ungă mine, zîmbindu-mi pînă în suilet.
Kamo Ciornei a văzut lumina 'lumii într-un sat de lîngă Kioto, la anul 1154. Satului îi zicea Şimo Kamo. Tatăl său avea nume Nagaţuna, şi era slujitor al templului din Kamo; de aici numele familiei. In anii dintâi, copilului i s-a pus poreclă Kikudaiu adică '«pui de crizantemă». Numai după cincisprezece ani i s-a aşezat numele statornic: Oiomei.
încă din vremea cînd era pui de crizantemă, gingăşia şi agerimea lui l-au făcut să fie copil de casă al împăratului Go-Toba. Pe urmă, iscusinţa în muzică şi literatură dovedindu-i-se tot mai spornică, împăratul l-a pus secretar al departamentului poeziei. In al
222
treizeci şi cincilea an al vieţii sale, cînd părintele său s-a săvîrşit. din viaţă, Ciornei ar fi dorit să rămînă preot al templului din Kamo. Măria sa n-a voit însă a-1 despărţi de biroul împărătesc al poeziei. Atunci Ciornei a lepădat el singur strălucirea lumii, căutînd linişte sufletului său. Nenorocirile şi catastrofele timpului ajutînd, Ciornei s-a desfăcut cu totul de veacul său. Trăind în singurătate a scris aceste pagini, precum veţi vedea, surprinzătoare.
Aflaţi şi domniile voastre cum am aflat şi eu că, în limba japoneză, ho înseamnă pătrat; jo, măsură de lungime: 3 m. 30. Hojo, deci: chilie cu laturile de
aceste dimensiuni. Ki, — carte.
Ascultaţi tălmăcirea acestor însemnări. Ciornei le-a scris în chilioara sa din munţii Hino, cătră anii 1212, nu cu mult înainte de pieirea trupului său care s-a întîmplat cînd a numărat a şaptezecea toamnă.
I	HOJOKI
Cursul rîului trece fără contenire, însă apa nu e aceeaşi; spuma ce pluteşte în vîrtejuri acum dispare, acum s-arată iar, şi nu durează niciodată. Astfel, în această viaţă, sînt oamenii şi aşezările lor.
In scaunul împărăţiei cel cu nestemate pardosit,, casele celor mari şi ale prostimii, stînd acoperiş lîngă acoperiş şi olane după olane, par a dura din veac în veac; dar cînd cercetezi de aproape, afli prea puţine aşezări vechi. Unele, dărîmate anul trecut, au fost clădite iar în acest an ; altele, care au fost palate, au căzut în ruină şi în locul lor s-au ridicat mulţime de case de rînd. Tot astfel locuitorii. In anumit loc se găseşte multă lume; şi iată că din douăzeci ori treizeci de
223
persoane pe care le-ai fost cunoscut acolo, n-au mai rămas decît două ori trei. Aşa-i viaţa : spumă pe apă.
: Oamenii aceştia care nasc şi mor, cine poate cunoaşte de unde Vin şi unde se duc ? In acest locaş trecător ştiu ei pentru cine se trudesc şi cu ce-şi incintă ochii ? Nu ştii ce se schimbă mai des: stăpinul Ori sălaşul lui, Şi unul şi altul se schimbă şi trec câ şi rouă pe zorele. Cîrid roua se scutură iar floareia ră-mine, dar îndată floarea se veştezeşte la soarele dimineţii. Cînd floarea se veştezeşte şi rărnîne roua ; dar n-a trecut ziua şi piere şi roua.
★
Vreme de patruzeci de primăveri şi toamne care au trecut de .cînd am început a înţelege sufletul lucrurilor, am văzut multe întîmplări ciudate.
Intr-a douăzeci şi opta zi din luna a patra ia anului al treilea al erei Anghenn (1177) pe cînd un vînt tare tulbura noaptea, cătră ceasul cînelui (de la 7 lia 9 sara) un pojar a izbucnit la miazăzi-răsărit în scaunul împărăţiei şi, intinzîndu-se spre altă lăture, a ajuns la poarta Paserii Roşii, la sala cea mare de audienţe, lia clădirile universităţii şi la ministerul dinlăuntru ; aşa că numai într-o noapte toate s-au făcut cenuşă. Se spune că focul s-a iscat într-o casă Întrebuinţată temporar ca spital în ulicioara Higucitomi. Datorită vîntului care sufla împrăştiat, ca şi cum ar fi. fost abătut de un evantaliu, crengi de foc s-au desfăşurat. Casele îndepărtate erau înăbuşite de fum; locurile mai apropiate acoperite de flăcări. Nourii de cenuşă săltaţi în naltul cerului resfrîngeau strălucirea incendiului rumenindu-se; şi flăcările rupte de izbirile vîntului zburau spre alte case străbătînd două-trei sute de paşi. Iar cei oare locuiau în mijloc de toate
acestea cum şi-ar fi putut păstra calmul ? Erau unii care se prăbuşeau înăbuşiţi de fum; alţii mureau din-trodată înghiţiţi de flăcări. Puţini îşi scăpau trupul cu greutate mare, fără a putea lua eu ei cît de puţin din tot ce aveau. Cele şapte comori şi zece mii de bogăţii se prefăceau în scrum. Ce pierderi! Şaisprezece palate ale dregătorilor celor mari s-au mistuit; şi alte case fără număr. A treia parte a capitalei s-a prăpădit. Mii de bărbaţi şi de femei au pierit; numărul de cai şi de boi nu s-a mai putut socoti.
Toate planurile oamenilor nu-s decît prostii; dar nu-i lucru mai de rîs decît să părăduieşti bogăţii şi să-ţi istoveşti puterile clădind case într-o capitală expusă La atîtea primejdii!
★
Şi iarăşi, în a douăzeci şi noua zi a lunii a patra din al patrulea an al erei Jişo (1180), s-a iscat un taifun mare, bîntuind mahalaua Nakanomicado Kio-goku şi învîrtejindu-se pînă la Avenida a şasea. Pe o întindere de trei ori patru «cio» (sute de metri) n-ia rămas nestricată nici o casă, fie mare, fie mică. Unele au fost turtite la pămînt; altele şi-au păstrat numai stîlpii şi schelăria acoperişului; pe-alocuri părţile de deasupra uşilor iau fost smulse şi zvîrlite la o depărtare de patru sau cinci «cio»; şi împrejmuirile fiind prăvălite, proprietăţile s-au făcut una. Nu e nevoie să mai spun că lucrurile nenumărate ce erau prin case au fost ridicate in naltul cerului pe cînd şindrilele şi seîndurile acoperişurilor erau risipite ca frunzele toamnei în vînt. Pulberea fiind ridicată ca un fum, ochii nu mai vedeau nimic; de vuietul cel mare nu se mai auzea glasul celor ce chemau; se putea
jg _ M. Sadoveanu — Opere, voi. 16
225
crede că nici viscolul iadului nu-i mai groaznic. N-au fost distruse numai case; o mulţime de oameni au fost răniţi, ori au rebegit pe cînd li se reparau locuinţele. Acel vînt s-a depărtat însfîrşit înspre miazăzi-apus şi-a mai făcut destulă stricăciune bieţilor oameni.
Fără îndoială taifunul e ceva obişnuit, dar cel de care vorbesc sufla într-un chip straniu şi mulţi s-au întrebat dacă nu vesteşte cumva urgii mai înfricoşate.
★
In luna umedă — Mi-ne-zuki, — acelaşi an, fără veste şi împotriva oricărei aşteptări, s-a întîrnplat mutarea capitalei. Cugetînd la începuturile ei, mai multe sute de ani se scurseseră de cînd capitala fusese statornicită sub împăratul Saga. Nefiind njci un fel de îndreptăţire temeinică pentru asemenea schimbare, toată lumea o socotea nepotrivită şi se tînguia. Totuşi, cu toate aceste plîngeri, împăratul cu miniştrii, nobilii şi toată curtea s-au mutat la Naniwa, în Setţu. Dintre oamenii care voiesc a fi în slujbe, cine-ar fi îndrăznit să rămîie în capitala veche ? Cei care se sileau să ajungă într-o slujbă, ori care se sprijineau pe mila unui stăpîn, s-au mutat care de care, silin-du-se a întrece măcar c-o zi pe alţii de sama lor. Cei ce-şi prăpădiseră averile, sau se aflau părăsiţi de lume au rămas pe loc tînguindu-se; nu mai vedeau nimic înainte-le. Locuinţele, care de care mai măreţe înainte vreme — rămîneau goale zi cu zi; casele de lemn desfăcute pluteau pe rîul Yodo; gospodăriile rămîneau cîmpuri goale. Chiar inima oamenilor se prefăcea ; nimeni nu mai voia să umble decît călare;
226
trăsuri cu boi nu se mai aflau. Nu se mai căutau iiioşii în miazănoapte-răsărit, ci numai în miazăzi-apus.
In vremea asta, avînd o afacere, m-am dus în scaunul cel nou al împărăţiei. Cînd m-am uitat la înfăţişarea locului, am văzut că era prea strimt oa să se poată deschide uliţi. La miazănoapte, suişuri de munte; la miazăzi, ţărm jos, lîngă mare. Vuietul talazurilor era obositor; şi fără încetare bătea vîntul din larg. Palatul împărătesc, colo în munţi, semăna întrucîtva cu palatul cel rotund de buşteni (al lui Tenci împărat, carele s-a sihăstrit la moartea maicii sale) ; avea totuşi înfăţişare plăcută. Casele desfăcute care veneau pe apă în ce loc aveau să fie înălţate ? Se aflau multe locuri pentru clădit, dar se ridicaseră tare puţine case.
In vreme ce capitala veche se pustiise, cea nouă încă nu era clădită. Oamenii se simţeau plutind ca pe un nour. Cei care locuiau aici de multă vreme se plîngeau că şi-au pierdut proprietăţile, iar cei care sosiseră se arătau plictisiţi de lucrări. Mă uitam pe drum şi vedeam călări oameni care ar fi trebuit să umble în trăsură ; şi cei oare ar fi trebuit să umble îmbrăcaţi în straie domneşti purtau pe ei tunici de ostaşi. Eleganţele vechii capitale dispăruseră ; toţi aveau înfăţişare de războinici ţărani. înţelegeam din asemenea semne nenorocite că 'se vestesc dezastre publice; toată lumea era neliniştită şi au trecut multe zile pînă ce spiritul obştesc a putut să-şi găsească o cumpănă. Dar această tulburare a poporului n-a rămas fără rezultat; chiar în iarna aceluiaşi an, s-a poruncit întoarcerea la capitala cea veche.
Acum ce s-a întîrnplat cu casele ce fuseseră dărî-mate ? N-au mai putut fi clădite în starea în care fuseseră. Se spune că, pe vremea stăpînirilor înţelepte
15*
227
din vechime, împăraţii ocîrmuiau ţara cu milă. Palatele lor aveiau acoperiş de trestie cu grinzi cioplite din topor. Dacă nu se mai vedea fum ieşind din colibele norodului, se amina strîngerea dărilor. Se poate înţelege din asta ce-i lumea de azi faţă de cea de altădată.
★
Cătră era lui Yowa, pare-mi-se (nu-mi aduc bine aminte : a trecut mult de atunci), vreme de doi ani am trăit in mare ticăloşie, din pricina foametei. A fost ori secetă primăvara şi vara, ori furtuni şi înecuri în toamnă şi iarnă. Nenorocirile au urmat una după alta şi cele cinci soiuri de seminţe nu s-au putut strînge (mălai, mei, orez, grîu, orz). Degeaba s-a făcut ogor primăvara şi s-a răsădit vara ; toamna, nimeni nu s-a bucurat de strînsură. Aşa că oamenii au ieşit din ţinuturile lor trecînd hotarele, ori şi-au lepădat casele bejenindu-se la munte. S-au pornit fel de fel de rugăciuni, s-au făcut vrăji înfricoşate: toate fără nici un folos. Viaţa tîrgurilor atîrnă de ţărănime prin tot felul de lucruri; deoarece oamenii de la ţară n-aduceau nimic în capitală, în ce chip scaunul împărătesc putea trăi cuviincios ? Se rugau toţi, dîndu-şi pentru hrană toate bogăţiile; nu făceau nimănui trebuinţă. Iar cînd se găsea careva să primească, în cumpănă trăgea mai mult aurul decît griul. Cerşetorii umblau mulţime pe uliţi, umplindu-ne urechile de strigăte sfîşietoare. In asemenea sărăcie s-a sfîrşit anul dintăi.
Iar pe cînd aşteptau toţi, în anul următor, o stare de lucruri mai bună, s-a iscat ciuma şi a fost şi mai rău. Pierea lumea de foame şi din zi în zi eram ca peştii grămădiţi într-o baltă ce seacă. Chiar oamenii bine îmbrăcaţi cu pălării în cap şi cu încălţăminte
228
bună umblau cerşind din casă in casă. Uneori, pe cînd te întrebai cum se mai pot ţinea pe picioare, deodată îi vedeai căzînd, sfîrşiţi. Nici nu s-a putut şti numărul celor oare piereau de foame pe sub pereţi şi la marginea drumurilor. Leşurile rămîneau unde erau căzute şi oraşul se umpluse de mirosuri urîte; nu-ţi puteai ţine ochii aţintiţi asupra unei asemeni privelişti de putreziciune. La malul riului nu mai rămăsese loc cailor şi căruţelor să treacă. Sărmanii tăietori de lemne nu aveau putere să care marfa lor, care se făcuse din ce în ce mai rară. Aşa că oamenii care n-aveau nici un cîştig au prins a-şi dărîma casele, ducînd lemnul în piaţă ; dar preţul unei sarcini abia ajungea săracului pentru hrana de o zi.
Ciudat era să vezi între lemnele acestea de foc bucăţi zugrăvite eu roş de cinabru ori împodobite cu frunze de aur şi de argint. Cînd ispiteai, apoi aflai că mişeii care nu mai ştiau ce să facă pătrundeau în temple vechi ca să fure statuile lui Buddha şi să sfarme lucrurile sfinte in bucăţi. Asemenea fapte jalnice am văzut, căci mă născusem într-o lume necurată şi plină de răutăţi.
Mai era încă ceva vrednic de milă. Cînd un bărbat şi o femeie ţineau mult unul la altul, apoi acel a cărui dragoste era mai mare murea totdeauna întăi, pentru că, uitîndu-se pe el însuşi, ţinea să dea fiinţei iubite tot ce agonisise. Cînd erau părinţi şi copii, se prăpădeau întăi părinţii. S-au putut vedea prunci la sinul mamelor, neştiind că ele, sărmanele, erau moarte.
La Ninniwaji era un bonz pe care-1 chema Rktgnio Hoinn. Pătruns de milă că vede pierind un număr aşa de înfricoşat de oameni, s-a înţeles cu alţi cuvioşi ca să scrie pe fruntea tuturor morţilor ce ar găsi, litera
229
A, ca semn al împăcării. Cînd au socotit aceşti morţi numai din luna ia patra şi a cineea, şi numai într-o parte a capitalei, cuprinsă între sudul primei Avenide, nordul Avenidei a noua, la apus de Kiogoku şi la răsărit de Şugaku, s-au găsit peste 42.300 de trupuri. Trebuie să se mai adaoge şi ce a murit în mahalalele Kawara, Sirakawa, Nişi-no-hyo intr-un număr ce nu se mai poate socoti; şi deasemeni în felurite ţinuturi şi in cele Şapte-Ţări! Am aflat că o întîmplare la fel a mai fost în domnia împăratului Sutoku în era Ciojo: amănuntele nu le cunosc, dar priveliştea pe care am descris-o e cea mai ciudată şi mai jalnică din cîte am văzut cu ochii mei.
★
In al doilea an al erei Qhennreki (1185) a fost un cutremur mare de pămînt. A fost ceva neobişnuit. Munţii erau fărîmaţi şi se prăvăleau astupînd rîurile ; marea se îmboura năvălind asupra uscatului; pămîntul crăpa şi ieşea din adînc apă; stîncile se rupeau ros-togolindu-se în văi; corăbiile care se fereau de ţărmuri erau împinse la mal de valuri; caii, pe drumuri, nu ştiau unde să-şi puie piciorul. In capitală, în toate părţile, temple, pagode, mănăstiri, paraclise ale morţilor, toate erau atinse, unele crăpate, altele răsturnate ; şi din sfărîmături se înălţau pulberi şi cenuşă ca un fum. Huruitul pămîntului cutremurat şi larma clădirilor în risipă se amestecau ca un tunet. Dacă stăteai adăpostit în casă, îţi era frică să nu se surpe peste tine; dacă'ieşeai afară, ţi se deschidea pămîntul la fiecare pas, şi n-aveai aripi să fugi in cer, nici chip nu era să te sui ca balaurul în nouri. Fără îndoială că între lucrurile înfricoşetoare trebuie pus în locul întăi cutremurul de pămînt,
230
Fiul unic al unui samurai, copil de şase ori şapte ani, se juca clădind o căsuţă lîngă un zid, cind zidul s-a prăbuşit d'introdată, turtindu-1 cu desăvîrşire, aşa încît ochii i-au ieşit de-un lat de mînă din orbite. Tatăl lui şi maică-sa, îmbrăţişîndu-1, gemeau şi scoteau ţipete de durere: eram străpuns de milă ! Cel mai viteaz bărbat, lovit de disperare în faţa nenorocirii copilului său, uită orice ruşine ; asta e foarte firesc.
Zguduiturile cele mari n-au durat multă vreme; dar cele mici nu mai conteneau; în fiecare zi erau douăzeci ori treizeci dintre acele care sînt socotite tari. După zece ori douăzeci de zile s-au mai rărit: de trei ori patru ori pe zi; apoi au fost una la două zile, după aceea, la trei-patru zile una ; cutremurul nu s-a stîns însă decît după vreo trei luni. Şi totuşi din cele piatru elemente ne fac stricăciune numai apa, vîntul şi focul; nu pămîntul. Odinioară, în timpul erei lui Saiko, a fost deasemeni mare cutremur : a fost înfricoşat, şi căpăţina augustă a lui Buddha de la To-daiji a căzut; totuşi n-a fost aşa de cumplit ca cel de care vorbesc.
Atunci au înţeles oamenii cît de nesigură e viaţa. Ş-am nădăjduit că au să devie mai pioşi. Insă zilele şi lunile au trecut; ş-acuma după cîţivia ani, totul s-a uitat.
*
Zădărnicia vieţii, nestatornicia noastră şi a locu-inţilor noastre se vădesc îndeajuns din faptele pe care le-am arătat. Dar pe lîngă aceasta, fie după mediul în care ne aflăm, fie după situaţia pe care o ocupăm, cîte alte lucruri ne aduc nelinişte.
Nenorocitul care-i sub protecţia unui nobil poate avea clipe de desfătare, însă nu o fericire trainică. Nu
231
poate plînge, nu poate ţipa cînd îl doare. Mişcările lui nu sînt totdeauna uşoare. în picioare sau jos, e stăpinit de frică. E ca o vrabie aproape de cuibul şoimului. Dacă un sărman locuieşte lingă o casă bogată, cînd iese ori cînd intră la el acasă, dimineaţa şi sara, se simte umilit de înfăţişarea-i nenorocită. Nevasta, copiii, slugile lui privesc cu invidie familia bogată; aerul ei trufaş le tulbură spiritul. Dacă locuieşti într-un loc strimt, nu poţi scăpa de pojarul iscat în vecini; dacă locuieşti într-un loc depărtat de capitală, eşti năcăjit de dus lung şi de întoarcere la fel, şi în lipsa ta te mai calcă şi hoţii. Dacă eşti sus pus, ajungi să fii avar; dacă trăieşti singuratic, eşti hulit de alţii. Dacă eşti bogat, ai grijă întruna; dacă eşti sărac, îţi lipseşte totdeauna cîte ceva. Dacă atîrni de altul, eşti sclavul lui; dacă ocroteşti pe careva, eşti silit să-i arăţi totdeauna dragoste. Voind să placi lumii, te oboseşti pe tine însuţi; punîndu-te contra tuturor, treci drept nebun.
Ca să dobîndim trupului nostru pace cîteva scurte clipe în lumea asta, ce loc să alegem şi cu ce să ne îndeletnicim ?
*
îndelungă vreme am trăit într-o casă pe care o primisem moştenire de la bunica mea după tată. Pierzînd după aceea pe ai mei şi simţindu-mi trupul slăbit, nu mai puteam locui în ea ; după treizeci de ani şi ceva, mi-am clădit o căsuţă potrivită cu nevoile mele.
Comparată cu locuinţa de mai nainte, aceasta nu era decît a zecea parte. Avea un fel de zid înconjurător ; din lipsă de mijloace nu-i putusem face insă intrare. Stîlpii erau de bambu prost: era ca un şopron de trăsuri. Cînd ningea ori cînd bătea vîntul,
232
nu-mi era prea îndămînă. Rîul fiind aproape, putearn fi supus revărsărilor şi călcărilor de hoţi. Astfel, împovărat de o viaţă fără plăcere, am trăit acolo, năcăjit, mulţi ani.
In acest răstimp, prin tot ce am putut observa în juru-mi, am înţeles cit de puţin mi-e norocul. Şi în-tr-a cincizecea primăvară a vieţii, am părăsit casa şi lumea. Nu aveam n'ici nevastă, nici copii; nimic nu mă mai oprea. Nu aveam slujbă, n-aveam simbrie; ce interes mă mai putea lega de oameni ?
Am petrecut fără folos cîteva primăveri şi toamne în nourii muntelui Ohhara. Iar acuma, cînd roua mîh-nirii celor şaizeci de ani ai mei anevoie se zvîntează, mi-am clădit o altă locuinţă, ca o frunză din urmă, cum un călător îşi face adăpost pe-o noapte, cum viermele de matasă îşi ţese gogoaşa. In comparaţie cu casa mea de altădată, asta e de o sută de ori mai mică. Pe măsură ce anii mi se împuţinează, mi se în-• gustează şi locuinţa.
*
Nu-i o casă obişnuită. Măsoară cîte trei metri în lung şi în lat şi-i naltă numai de doi metri şi ceva. Fiindcă nu doream isă stau numai într-un loc, terenul nu l-am întărit prea bine. Am pregătit o temelie, apoi am aşezat un acoperiş de stuf pe o schelă legată numai cu scoabe, ca să pot desface uşor totul cînd nu mi-a mai plăcea locul şi voi dori să mă mut. Ce greutate să reclădesc iar? Două căruţe sînt de ajuns, şi nici o altă cheltuială decît chiria lor.
De cînd mi-am ascuns urmele în adîncimile munţilor Hino, am pus în partea de miazăzi un fel de stor şi, dedesubt, o rogojină de bambu. La asfinţit, altarul casnic cu o zugrăveală a lui Amida aşezată în aşa
chip încît, primind razele lapusuîui, ie lasă să-şi preîire strălucirea printre sprîncene. Pe cele două canaturi tale dulapului siînt am atîrnat icoanele lui Fughenn şi a lui Fudo. Deasupra uşilor care lunecă în lungul păre-ţilor, înspre miazănoapte, am cîteva cutii de piele neagră cuprinzînd poezii japoneze, muzică şi cartea de rugăciuni Ohioyoşu şi alte cărţi. Alăturea o harfă şi o lăută — harfă în două şi lăută îngemănată, care pot fi desfăcute ca să le duc mai lesne cînd mă mut. înspre partea răsăritului am pus un strat de ferigă împărătească, şi cîţiva snopi de paie îmi slujesc de pat. In faţa ferestrei de la răsărit, masa de scris. Apoi, lîngă căpătâiul patului, o sobă mică în-care fac jar. La miazănoaptea colibei o bucăţică de loc din care mi-am făcut grădină, împresurată de un gărduţ scund şi nu prea des. Cultiv acolo buruieni de leac. Astfel e vremelnica mea colibă.
k
Descriu acuma împrejurimile : la miazăzi se află un uluc de bambu oare aduce apa la un rezervor alcătuit din pietre grămădite. Pădurea, destul de aproape, îmi dă lemn de foc. Locul se chiamă Toyama. Evonime tîrîtoare ascund urmele omului. Valea e numai lunci dese; însă cătră asfinţit (patria lui Buddha) se deschide, ceea ce înlesneşte meditaţiile mele.
Primăvara, văd vialuri de glicine care-şi exalează miresmele lor spre vest, şi par ¡nişte .nouri violacei. Vara, aud cucul; chemările lui mă îndeamnă să urc plaiul muntelui Şide. Toamna, cîntecul greierilor de sară îmi umple urechile, ca o tînguire a vieţii lor tot aşa de goală ca şi nimfa pe care iau părăsit-o. Iarna, îmi place omătul care se troieneşte şi pe urmă dispare ca şi păcatele oamenilor.
234
Cînd nu am în mine îndemn să mă închin ori să cetesc scripturile sfinte, mă odihnesc după cum mi-i gustul ; nu-i nimeni să mă oprească, n-am cu mine nici un prietin faţă de care să-mi fie ruşine. Fără a-mi fi statornicit o lege a tăcerii, tac, fiind singur. Fără regulă hotărîtă, împrejurările mă împiedică de a silui canoanele. Dimineaţa, dacă mă duc să privesc valurile albe, mă gîndesc la ce a spus Mannsei cînd privea năvile la Okanoya :
Starea vieţii noastre Cu ce s-o asatnăn?
Cu valurile albe ce rămîn
După trecerea năvii mişcată de lopătari
In zori...
Sara, cînd vîntul clatină frunzele de Kaţuna, cuget la apele de la Jinio, unde au stat în exil un poet ş-un muzicant care mi-s dragi. Cînd simt îndemn, cînt aria «Vîntului de toamnă», întovărăşit de şuietul pinilor, sau aria «Şipotului care curge», la oare se adaugă zvonul apei. Talent n-am, însă nu mă silesc să încînt urechile altora : cînt pentru mine ori din lăută şi harfă, ori din gură, şi-mi mîngîi inima.
La poalele muntelui se găseşte o colibă de nuiele în care trăieşte pădurarul. Are un flăcăuaş care, din cînd în cînd, vine să mă vadă. Cînd mi-i urît, ies şi mă plimb cu dînsul. El are şaisprezece ani, eu şaizeci ; însă, de şi e aşa de mare deosebire de vîrstă între noi, amîndoi gustăm aceleaşi plăceri. Uneori culegem muguri de imperate, alteori mere de stîncă, cîteodată cartofi de igname ori foi de pătrunjel sălbatic ; din cînd în cînd ne coborîm la orezăriile din şes, adunăm spice căzute şi împletim cununi. Cînd e vreme frumoasă ne suim sus în piscul muntelui şi de-acolo privesc cerul de deasupra ţinutului meu na-
tal; mi se descopere de acolo satul Fuşimi, Toba, Ha-ţukaşi. Vederile frumoase nu sînt în stăpînirea nimănui, aşa încît nimic nu mă poate împiedica să-mi bucur ochii. Fără osteneala drumului pe jos, cînd gîn-dul meu străbate mai departe, urmez opcina munţilor, trec prin Sumiyama, ajung la Casatori şi mă-nchin la templul de la Iwama ori la cel de la Işiyama ; ori îmi întorc calea spre cîmpia Awiazu unde cinstesc urmele lui Semimaru ; trec rîul Tagami şi cercetez mor-mîntul lui Sarumaru Dayu. La întoarcere, după anotimp, tăiem crenguţe de cireş ori facem mănunchiuri de clomburi roşii de arţar; culegem pene de ferigă ori fructe sălbatice. închin lui Buddha ce i se cuvine, şi restul îl ducem acasă.
In nopţi line, cînd mă uit Iia luna care-mi luceşte în fereastră, cuget la oamenii de odinioară ; şi cînd aud ţipetele maimuţelor, mînicile mi se umezesc de lacrimi. Licuricii	în tufişuri îmi	nălucesc	ca focurile
pescarilor de la	ostrovul	Maki,	departe;	cătră zori
ploaia sună ca vîntu-n frunzişuri. Cînd ascult fazanul aurit care sloboade ţipătul	lui —	horo-horo	— mă întreb dacă-i tatăl	meu ori	mama	; şi cînd	cerbii din
munte vin blînzi pînă la mine, înţeleg cît de departe sînt de lume. Uneori, scurmînd cenuşa vetrei, jarul luceşte cu ochi de prietin. Muntele unde locuiesc nu-i loc groaznic; dar strigările bufniţii trezesc în mine melancolia. Frumuseţile acestea de sus n-au sfîrşit şi oamenii care cugetă adînc iar putea găsi şi mai multe decît mine.
*
Cînd mi-am statornicit întăi locuinţa aici, am crezut că n-am să stau mult; iată, însă, că de atunci au trecut cinci ani. Aşezarea mea vremelnică ş acurn ve-
che, cu acoperişul în arciat de frunze moarte şi cu pardoseala de pămînt bătut înflorită cu muşchi. Cînd din întîmplare aud vreo veste din capitală, aflu că au murit cutare oameni de samă. Atunci lumea de rînd trebuie să fi murit fără număr. Aud deasemeni că multe case s-au mistuit de foc; însă adăpostul meu şubred e liniştit şi sigur. Oricît ar fi de strîmt, are un pat de dormit noaptea, aşternut de stat ziua ; mi-i de ajuns. Crabul pustnic îşi iubeşte scoica, pentru că se cunoaşte pe sine; cucumeaua stă pe ţărmuri deşerte căci se teme de oameni. Tot aşa şi eu. Îmi ştiu ale mele şi cunosc lumea ; n-am ialtă dorinţă decît să vieţuiesc liniştit, fără legături cu alţii; plăcerea mea e să nu fiu tulburat. Oamenii care trăiesc în lume clădesc case, dar nu pentru dînşii: ci pentru femeile, pentru copiii lor, pentru familie, rude, prietini, pentru stăpîn ori profesor, pentru bogăţiile lor, pentru boi şi cai. Coliba mea eu mi-am clădit-o numai pentru mine, nu pentru alţi oameni. Căci în starea de azi a lumii, eu nu-mi găsesc tovarăş; nu găsesc nici măcar un servitor în care să am încredere. Dacă mi-aş face sălaşul mai mare, pe cine-aş putea adăposti ? Prietinii, drept vorbind, sînt oameni care se pleacă în faţa bogăţiilor şi preţuiesc mai ales pe cei cărora le place să deie ; nu caută pe oamenii binevoitori şi drepţi. Mai bine să ai prietini harfa şi flautul, luna şi florile. Servitorii nu se gîndesc decît la bacşiş şi pedeapsă, nu poftesc decît daruri; nu se gîndesc să oaute linişte lîngă un stăpîn milostiv. Deci mai bine să fiu singur slugă. Dacă este vreo treabă de făcut, mă slujesc de trupul meu. E cam plictisitor cîteodată, da-i mai uşor decît să porunceşti altora să facă. Dacă e nevoie să umblu, umblu; poate mă obosesc puţin, însă mai puţin decît dacă ar fi să am grija cailor, ia şeilor, a boi-
237
lor şi a trasurilor. îmi împart trupu-n două : mînile îmi sînt slugi, picioarele vehicul; şi unele şi altele îmi sînt ascultătoare. Inima, ştiind cît poate suporta corpul, îi dă odihnă cînd e trudit şi-l pune la muncă atunci cînd e bine dispus. Se foloseşte de el, însă fără să abuzeze; şi nici nu-1 lasă să se îngreuie. De altminteri e sănătos să umbli şi să te mişti; de ce să zaci într-o lene netrebnică ? E şi păcat să chinuieşti şi să asupreşti pe alţi oameni; de ce să te foloseşti de puterea altuia ?
*
Deasemenea în ce priveşte hrana şi vestmîntul. O ţesătură de glicină şi o învălitoare de cînepă sînt îndestulătoare ca să-mi ascundă pielea ; imperatele de pe cîmp, fructele din munte ajung ca să-mi îndestuleze fiinţia. Deoarece nu mai trăiesc în lume, n-am nevoie să mă îngrijesc prea mult de strai; şi cum hrană prea multă n-am, mi se pare foarte gustos puţinul meu. Asta n-o spun pentru oamenii bogaţi: ci-mi compar singur trecutul cu prezentul. De cînd am lepădat lumea şi am 'ieşit din mijlocul ei, nu mai cunosc nici invidie, nici frică. îmi pun viaţa mea în mînile Domnului, fără să-mi miai pese de altceva. Fiinţa mea o socotesc ca un nour plutitor ; n-o mai ţin în samă, dar n-o dispreţuiesc. Toată bucuria vieţii mele e pe perină, pe care gust un somn uşor ; toată nădejdea vieţii mele e în frumuseţa anotimpurilor.
Cele trei lumi (pofte, plăceri, virtuţi) numai de inimă atîrnă. Dacă inima nu-i mulţămită, la ce pot sluji boii, caii şi cele şapte lucruri rare? Palatele, castelele, turnurile nu pot umplea dorinţile noastre. Azi mă simt fericit într-acest loc singuratic şi în coliba asta c-o singură încăpere. Cînd din întîmplare mă duc în capitală, mi-i întrucîtva ruşine că-s ca un
238
cerşetor; dar îndată ce mă întorc aici, mi-i milă de acei oare se-ncîntă de nişte mişelnice pulberi. Dacă este vreo îndoială faţă de ce mărturisesc eu, uitaţi-vă la peşti şi la paseri. Peştii nu se ostenesc de apă ; dar, ca să le înţelegi inima, ar trebui să fii tu însuţi peşte. Tot aşa-i şi cu plăcerea singurătăţii: cine ar putea-o înţelege dacă n-a vieţuit în ea ?
Umbra lunii vieţii mele se apropie de sorocul ei şi în curînd va dispărea după munte. La ce să mă mai neliniştesc de grijile pămînteşti, cînd în curînd trebuie să trec în întunericul celor trei drumuri (al focului, al săbiilor şi al sîngelui) ?
Buddha a învăţat pe oameni să nu se alipească de cele lumeşti. Chiar dragostea pentru coliba mea, chiar şi asta trebuie s-o socot drept păcat; şi chiar tihna liniştii mele trebuie s-o socot o piedică întru iluminarea mea spirituală. Cum pot eu pierde o vreme preţioasă bucurîndu-mă de plăceri nefolositoare ? In pacea dimineţii, am cugetat îndelung şi, în inima mea, m-iam întrebat: «Te-ai pustiit de lume, ţi-ai luat prietini munţii şi pădurile, ca să-ţi alini sufletul şi ca să urmezi calea lui Buddha. Insă de şi înfăţişarea ta din afară e de sfînt, sufletul tău e cufundat încă întru prihană. Coliba ta murdăreşte pilda sfîntului Jomyo; canonul tău rămîne în urma purtării mişelului Hann-, doku. Te mîhneşte oare sărăcia, ori te tulbură inima ta neluminată?» Inima mea nimic n-a răspuns. Numai limba, de la sine, a îngînat de trei ori chemarea cătră Buddha. Ş-atît.
Scris în ziua cea din urmă a lunii mărţişor din anul al doilea al erei Kennriaku, în coliba sa de la Toyanna, de cătră Renninn, bonz.
239
11	CARTEA IEROMONAHULUI VICHENTIE ŞIPKA
Eu Vichentie Şipka, shimonah în muntele Surdu, sub Tatra, stareţului meu părintelui Arcadie, episcop, închinăciune. Şi te rog pe preasfinţia ta, părinte Arcadie, să te milostiveşti a ceti această carte.
A trecut pe la mine părintele Teoiilact, care m-a mai cercetat o dată, acum opt ani, în singurătatea întru care vieţuiesc, şi l-am rugat să binevoiască a duce fie la Liov, fie la Armanea, fie la Cheile Nistrului, unde te va găsi pe preasfinţia ta, cartea pe care i-o încredinţez.
Căci stareţul meu cel dintâi, părintele Mitrodor de la mănăstirea Maicii Domnului Neagra, căruia m-am spovedit la începutul îmbunătăţirii mele, s-a pristăvit şi l-au astrucat monahii săi chiar în ziua hramului sfintei mănăstiri, la 15 august trecut. Am aflat vestea asta printr-un cioban care a venit cu turma pînă la locul meu.
Văzînd că de la sfînta Adormire au trecut şaizeci de zile, cît le-a trebuit păstorilor să umble pînă aici, şi avînd şi legămînt să nu ies de la chilia mea şi de la paraclisul meu, m-am rugat în singurătate pentru sfinţia sa. Şi gîndindu-mă la el cu mîhnire, iată că mi s-a arătat în vedenie şi mi-a spus :
—	Vichentie, sufletul tău să fie subt ascultarea părintelui nostru Arcadie episcopul. Mărturiseşte-te lui, cum mi te-ai mărturisit mie şi să iei de la preasfinţia sa sfat; căci nu mai ai a sta mult în această viaţă deşartă şi curînd ne vom aduna sub lumina veşnică.
Deci îndată m-am pus şi am scris. Iar după ce am isprăvit, a fost rînduit de la Dumnezeu să se abată în locul unde stau părintele Teofilact. I-am dat cuvioşiei s,ale cartea pecetluită şi i-am poruncit să nu se
240
oprească pînă ce nu va pune-o în mînile preasfinţiei tale. Mi-a făgăduit, l-am sărutat; s-a dus. Ştiu că pe preasfinţia ta te va găsi. Iar pe mine nu mă va mai vedea niciodată în această viaţă, căci mi se apropie veleatul.
*
Preasfinte stăpîne, află ce n-ai cunoscut pînă acum, că naşterea mea, la anul de la Hristos 1626, n-a fost intr-o colibă săracă cum am lăsat să se creadă, ci în palatul voievodului de la Sandomir, pan Vladislav, tatăl meu. La sosirea mea în lume, au fost ospeţe, cîntece şi danturi. Bucuroasă a fost doamna Ana maica mea, că are fiu, după trei fete, iar părintele meu pan Vladislav, din mîndru ce era, şi-a mai adaos mîndria. Am crescut alintat ca un fecior de voievod ; am învăţat carte la Bar ; am deprins mînuirea armelor cu meşterul cel mare al timpului, signor Leopoldo Crinelli Milanezul; toate ale vieţii le-ani deprins: cîntece, vînătoare, danţ. Maică-mea, doamna Ana, se prăpădise tînără; la douăzeci de ani, firea mea mă îndemna să uit că ieşisem din măruntaie de muritor, ci mă socoteam cu bună credinţă pogorît din cer cu hîrzobul.
Mult mai tîrziu am stat şi am cugetat la viaţa noastră din acea vreme; viaţa noastră a neamurilor. Foarte bună viaţă, de care mă bucuram şi eu, ca şi părintele meu, şi ca şi toţi cei de sama noastră. Dam laudă lui Dumnezeu că nu mă făcuse mişel. Căci mişelului i-i rînduit să se ostenească lucrînd pămîntul şi crescînd vitele, îngrijind grădinile şi paserile, ca să se poată îngrăşa stăpînii săi. Ştiam că aşa se cuvine să fie, deoarece-nouă neamurilor ni-i dat să purtăm războaiele şi să izgonim pe păgîni de la Ţari-grad ; nouă ni-i dat să întărim credinţa, să zidim
16
241
biserici, să cunoaştem învăţăturile veacului şi filoso-fia lui Aristotel. Fiecare deci ne sileam să urmăm rînduiala vieţii noastre, după cum ne-a fost poruncit de la începutul lumii, adăogind şi desmierdările la care aveam drept.
Cînd a căzut la Cameniţă tatăl meu pan Vladislav, eu nu m-am mîhnit prea mult; căci rămîneam singur domn. M-am ridicat în scări eu pan Vladislav cel tînăr şi m-am dus cu oamenii mei ca să răzbun piei-rea părintelui meu. Am izbîndit cu mare vrednicie în războiul cu necredincioşii, pînă ce regele nostru m-a chemat la sine, fiind în petrecere la Liov, ca să mă laude cu chiar gura luminăţiei siale. Koneţpolski mi-a dăruit sabie de la regele şi a poruncit să mi se lege pinteni de aur. Trufia mea s-a îmblînzit numai la ochii doamnelor care împodobeau curtea. Şi în acele zile de petrecere la Liov am fost biruitor asupra multora din această tagmă vicleană.
Cum deasemenea cunoşti preasfinţia ta, domnii din acea vreme avînd nevoie de bani mulţi, ca să-şi poarte oştenii, sileau pe şerbi să nu întîrzie birurile ori să înlăture podvezile şi alte drepturi ce ni se cuveneau. Avea obicei prostimea că, îndată ce venea o greutate asupra ţării, apoi lepăda toate şi .se bejenea în Ucraina Hanului ori în alte părţi. Unii se duceau în codri şi munţi. Dieta a fost rinduit să se urmeze datinile vechi fără greşală şi cu mai mare tărie.
Atunci, pe cînd eram eu în floarea tinereţii mele, mi s-a întîmplat să intru în nişte împrejurări neplăcute, după care viaţa mea s-a prefăcut cu desăvîrşire. S-au sculat mişeii din ţinuturile răsăritene şi a ieşit, dintre caziacii de la Pragurile Niprului, Bogdan Hmelniţki.
înainte de a prinde de veste riga şi şleahticii, s-au aprins vîlvori pînă în cer ; între pojarurile aceste ale
242
curţilor, au început a hăitui ţăranii pe boieri; unde ii ajungeau, îi tăiau ; pe unii i-au legat între scînduri şi i-au retezat cu joagărul. Stăpînirea a ridicat oşti împotriva răzmiriţei; dar prostimea năboia ca apele de primăvară; cu toate puştile, lăncile şi zalele noastre, nu a fost chip să răzbim în asemenea puhoi. Veneau fără contenire; cădeau unii, se arătau alţii cu topoarele şi coasele, din toate zările.
Aşa, după ce am văzut multe blăstămăţii, pojaruri şi ucideri, cît mi se încrîncenase inima, am cercat să străbat cu oamenii mei cătră locul unde eram stăpîn, la Sandomir. Aflîndu-mă la o margine de tîrg cu numele Bielogrod, la vreme de sară, au năvălit pe neaşteptate cazacii lui Hmil, punîndu-mi în primejdie
capul.
Am căutat o ieşire cu armele ; n-a fost chip să trec. Cei mai mulţi dintre slujitorii mei m-au părăsit. Cîţi îmi mai rămăseseră tovarăşi au căzut unul după altul. Atunci am descălecat, am lăsat calul şi m-am strecurat într-o uliţă dosnică. Am împins o poartă; am intrat la o casă de gospodar mărginaş.
Cînd au lătrat cînii, a ieşit în prag o muiere.
A întrebat:
—	Cine-i ?
Am răspuns :
—	Creştin năcăjit; caut adăpost; nu mă lăsa căci
sînt urmărit.
A zis muierea :
—	Vei fi fiind domn; ai trăit pînă acum în huzur, şi ţi-a sosit ceasul.
Ain răspuns:
—	Mărturisesc într-un botez ca şi dumneata ; fii bună precum te-arată chipul şi glasul.
16*
243
Ea s-a înduplecat, mi-a făcut loc să intru ; s-a uitai la mine şi, văzîndu-mă tînăr, mi-a zîmbit şi a zis :
—	Eşti un viclean.
Cum a închis uşa, s-a auzit în capătul uliţii zvonul urmăritorilor ; cînii iau dat iarăşi glas.
Muierea a grăit:
—	Ce fac eu acuma ? Unde să te-ascund ? Doar în cuptor să te piteşti.
N-am mai aşteptat alt îndemn. M-am pus pe brînci, am intrat în cuptor şi am stat într-o poziţie dintre cele miai umilite, pînă ce au sosit prigonitorii mei.
Am auzit întrebări răstite. Femeia făcea faţă cu glas de ceartă. Au intrat în odaie, s-au uitat încolo, încoace, şi pe urmă s-au sfătuit unii cu alţii mormăind.
Cînd s-au dus ei, muierea m-a tras' de picioare. îmi închipui că eram plin de funingine; de aceea, cînd m-am ridicat de jos, ea s-a spăriat de mine. A strigat ca o proastă:
—	Piei, drace!
Eu am vrut s-o cuprind, să-i astup gura ; ea a înţeles ce putea înţelege o femeie ca dînsa. A răcnit, apărîndu-se:
—	Ardă-te pana focului, blăstămatule!
La acest răcnet, oamenii lui Hmil s-au întors şi m-au găsit. în starea de negreaţă în care enam nu m-au cunoscut c-aş fi domn ; m-au luat însă, ca să mă cerceteze asaulul lor. M-au dus şi m-au vîrît în-tr-un bordei, unde erau şi alţi prinşi.
Nu ştiu bine ce socoteli vor fi fost avut mai-marii căzăcimii care cuprinsese acea parte de ţară. Am văzut a doua zi, cînd m-au scos la lumină, destui negustori morţi dinaintea dughenelor lor. Am văzut şi spînzuraţi în nişte copaci de la margine. Nu departe de acei spînzuraţi era biserica. în laturea bisericii un
244
foc. La acel foc, pe buturugi, patru asauli cu straie roşii de matasă şi cu căciuli cu surguci. în picioare, împrejurul lor, mulţime bine rînduită. Cazacii zaporo-jeni aduceau între săbii alţi prinşi, aşa cum enam adus şi eu.
Era acolo scaun de judecată, după cît am înţeles.
Ce judecată puteau face nişte oameni crînceni ca aceia, oare ţineau în mînă săbiile goale, care dăduseră tîrgul în pîrjol în vremea nopţii şi săvîrşiseră cîte se vedeau, fără nici o socoteală şi fără nici o lege ? Cu toate acestea, asaulii aceia, bărbaţi cu mustaţa căruntă, pofteau să facă judeţ, lîngă sfînfea biserică, şi se aflau treji. Nu puseseră în gură în acea dimineaţă decît anafura. Am înţeles ce este cînd am băgat de samă lîngă dînşii un monah în strai negru şi cu barba pînă în ochi. Călugărul acelia era om în putere şi se uita la lumea adunată cu nişte ochi ageri de care m-am temut. De altminteri nu mă îndoiam de soarta mea şi înţelegeam care-mi va fi sfîrşitul.
Am stat şi eu uitîndu-mă.
înainte de a veni eu la rînd, au trecut la judeţ doi negustori.
I-au întrebat cum îi chiamă şi de unde-s. Pisarul cazacilor sta jos şi însemna cu pana pe nişte foi de ceaslov.
A întrebat un asiaul:
—	Ce să facem cu dînşii ?
Ceilalţi trei au răspuns :
—	Să-i tăiem.
Atunci s-a sculat de la locul său monahul şi a zis:
—	Mai întăi trebuie să cunoaştem dacă-s vinovaţi de ceva.
Bătrînul a încuviinţat;
245
—	Aşta este. De ce sînteţi voi vinovaţi, neguţăto rilor ?
—	Cinstite asaul, noi nu sîntem vinovaţi cu nimica. Ne-au prădat, ne-au bătut; am rămas numai cu sufletele.
Atunci asaulul cel bătrîn a oftat:
—	Iaca, părinte Mitrodor, i-am întrebat. Acuma să-i tăiem.
A zis călugărul :
—	Pintilie Grigorievici asaul, dacă nu-s vinovaţi, nu trebuie să-i tai. Trebuie să le dai drumul.
—	Atunci să se ducă.
Negustorii s-au apărat. A strigat cel mai vîrstnic.
—	Cuvioase părinte Mitrodor, ia-ne subt aripa sfin^ ţiei tale şi îngăduie să stăm în dosul sfinţiei tale, In sfînta biserică.
Asaulii s'-au uitat unul la altul şi au părut a zîmbi. Cazacii din jur au rîs cu veselie şi au dat neguţătorilor drumul din legături.
Mi-a venit mie rîndul. M-au împins la judeţ.
—	Cum te chiamă ?
—	Mă chiamă pan Vladislav Sandomirski.
Pintilie Grigorievici asaul s-a bucurat.
—	Aşa ? tare bine! mă bucur, pan Vladislav, că ne faci aşa cinste şi te înfăţişezi înaintea umiliţilor domniei tale robi. Să ne ierţi că nu-ţi putem sta înainte cu bencheturi şi cu muieri. N-avem d-ecît u>n paloş bun, cu care să te scurtăm!
Am răspuns :
—	Dacă aşa-i legea voastră, luiaţi-mi capul. După care aveţi să daţi samă unui judecător mai mare decît toţi judecătorii lumii; căci eu n-am făcut nimănui nici un rău şi nici o nedreptate. M-am luptat pentru
legea noastră la Cameniţă cu paginii. Dacă pentru asta trebuie să mă scurtaţi, .scurtaţi-mă.
Pintilie Grigorievici s-a bucurat iar: K
—	Eşti domn mare, pan Vladislav; ai bătut războaie cu ismailitenii, foarte bine; însă noi batem război cu domnii şi asta e şi mai bine. Dacă nu-ţi place cu paloşul, putem să te atîrnăm într-o cracă mai înaltă. Cum să facem ? Să te tăiem ori să te spînzu-răm ?
—	Eu nu vreau nici una, nici alta.
Asaul s-a scărpinat după ureche.
—	Ce zici, părinte Mitrodor? îl tăiem, ori îl spîn-zurăm ?
Ştiam că am să mor şi i-am privit cu semeţie. Cînd mi-am oprit ochii asupra călugărului, l-am văzut că se uită la mine ţintă.
—	Sînt creştin ca şi voi, am zis eu cu îndîrjire.
Atunci a vorbit cătră mine acel monah:
—	Domnia ta, pan Vladislav, te socoteşti creştin şi nevinovat ?
—	Da.
—	Cîţi păgîni ai omorît la cetatea Cameniţei ?
—	Patruzeci şi şase.
—	I-ai numărat, precît văd. Ai adus cu domnia ta la Cameniţă alai de slujitori, căruţe cu boclucuri, arme şi hrană. Şi cîţi domni aţi fost acolo, cu slugile şi cu căruţele şi cu toate ale domniilor voastre, v-aţi bucurat că vă cîştigaţi slavă de la riga şi milă de la Domnul Dumnezeu. Meşteşugul domniilor voastre vi se pare bun şi frumos ; numai poftesc să cunosc dacă pita pe care o mîncaţi domniile voastre şi orzul şi fînul cailor şi carnea dobitoacelor şi lînia oilor şi toate dulceţurile vieţii cu care sînteţi îndestulaţi, le-aţi făcut domniile voastre ?
247
—	Ba îe-au făcut şerbii noştri, după datoria pe care o au.
—	Pan Vlidimir, ai mtncat vreodată la masa unui mişel ?
—	Ba am mîncat la masa mea.
—	Ai dormit vreodată în bordeiul unui mişel ?
—	De ce să dorin ? n-am dormit.
—	N-ai mîncat şi n-ai dormit cu mişeii. Căci dacă ai fi mînoat şi ai fi dormit cu mişeii ai fi cunoscut că cei care se trudesc cu sudori de sînge n-au ce mînca şi n-au pe ce-şi rezema tîmpla. S-au sculat mişeii flămînzi şi trudiţi şi au răcnit pînă la Dumnezeu ; iar Domnul Dumnezeu a pus într-înşii mînie. De aceea te chiamă aici la judeţ lasaulii.
—	Am să diau samă numai lui Dumnezeu.
Pintilie Grigorievici asaul a rîs:
—	Asta zic şi eu; te duci şi dai samă lui Dumnezeu. Ca să ne priveşti şi mai semeţ şi mai de sus poruncesc să te spînzure în creanga acestui gorun.
—	Ca să scot limba la domniile voastre ?
—	Dacă vei scoate-o, noi avem brici cu care s-o tăiem. Părinte Mitrodor, dreaptă e judecata noastră ?
Călugărul a zis:
—	E dreaptă, Pintilie Grigorievici asaul.
M-au dat la o parte şi au adus la judeţ alţi prinşi. Eu stam dîrz, însă mîhnit, şi-mi aşteptam moartea.
A ţinut acel divan de judecată două ceasuri. Pe unii prinşi, asaulii i-au iertat, după povaţa monahului. Altora le-au rînduit pieirea şi i-au înşirat de partea mea.
Cînd a fost ceasul, iau venit zaporojenii să mă des-lege, «ca să pot înota cu braţele pînă sus în văzduh», cum spuneau ei. Aşteptam cu luare-aminte clipa asta. Cum mi-am simţit braţul drept slobod am lovit pe cazacul de lîngă mine şi i-am smuls sabia. Intr-un sialt,
248
am fost pe pajişte. Pofteam să mor altfel decît hotă-rîse Pintilie Grigorievici asaul.
S-a iscat tumult şi larmă. îndată am fost împresurat de zaporojeni. Au stat un timp aplecaţi din umere şi cu săbiile în mînă, pîndindu-mi cea dintâi mişcare. Asaulul cel bătrîn a dat un strigăt şi gîdea a venit în laturea mea cu arcanul. N-am mai aşteptat să mi-1 arunce şi să mă doboare în ţărînă; m-am repezit eu întăi cu sabia asupra celor care mă înconjurau ; am lovit de două ori şi îndată am căzut pălit cu fierul din toate părţile.
Ce-a mai fost, eu n-am mai văzut şi nu mi-am mai dat sama cu simţurile mele. Am aflat mai pe urmă c-am fost lăsat mort pe pajişte. Tovarăşii mei au fost şi ei loviţi în acelaşi chip şi puşi la pămînt. Am fost cercetaţi după rînduială, ca să ni se ia ce aveam pe noi de preţ, şi pe urmă am fost lăsaţi în sama vulturilor şi corbilor. Pintilie Grigorievici a dat poruncă de încălărare zaporojenilor. S-au dus să fiacă rînduieli şi dreptăţi în altă parte. Căruţele au purces în urma lor. înainte de-a purcede căruţele, părintele Mitrodor monahul a venit ca să cetească din ceaslov morţilor săi. Cum cetea, a băgat de samă la mine o tresărire a trupului. înţelegînd că gîndul lui de cetanie vine de sus şi semnul pe care i-1 dădea trupul meu deaseme-nea, s-a apropiat şi m-a cercetat. Eram în proastă stare; totuşi m-a învălit într-un ţol şi m-a pus în căruţa lui.
Sîngele rănilor mele se închegase şi stătuse. Eram slab peste măsură şi abia sufliam. Totuşi n-am murit şi în ziua a treia m-am uitat în ochii monahului, fără să-l cunosc. In acelaşi ceas am fost copleşit de o arşiţă mare, aşa încît părintele A4itrodor îmi aştepta sfîrşi-tul din clipă în clipă. Oprindu-se ziaporojenii în popas
la tîrgul Zaleşcio, ca să petreacă şi să prade, asaulii au venit la casa părintelui Mitrodor ca să-i vadă mortul.
—	Dacă dă Dumnezeu şi scapă, a zis monahul, mi-1 daţi mie.
Asaulul Pintilie l-ia întrebat:
—	Ţi s-a arătat în vis Maica Domnului, părinte Mitrodor, şi ţi l-a dăruit ? Aşa am auzit.
—	Mi s-a arătat în vis şi mi l-a dăruit, a răspuns călugărul.
In aceeaşi noapte, pe cînd ardea o parte a tîrgului Zaleşcio, au intrat la gazda părintelui Mitrodor cîţiva ieciori zaporojeni, au pălit cu măciucile pe mort şi, deschizînd fereastra l-au zvîrlit gol afară. Trupul ucis a doua oară a căzut pe o movilă de gunoi de cal şi s-a cufundat.
Cînd s-a întors părintele Mitrodor la gazdă şi a aflat ce s-a întîmplat, s-a dus să mă caute în gunoi. A găsit acolo trupul apărat de răceala nopţii şi a cunoscut că inima bate încă. Fiind acesta al doilea semn, m-a lăsat pe loc şi s-a dus să caute nişte păstori care se aflau cu turma, asinii şi tărhatul în partea aceea de ţară, umblînd spre munte. Erau nişte baci străini pe care cuvioşiia sa îi cunoştea, de pe cînd era trăitor sus la mănăstire unde îşi luase metanie.
Au venit doi păstori c-un asin şi au ridicat trupul avînd poruncă de la monah să-l ducă fără întîrziere tot înainte pînă la mănăstirea Maicii Domnului Neagra.
După un răstimp, s-a suit la mănăstire şi călugărul, căutîndu-şi mortul. L-a găsit. înviase şi se uita la lume cu ochi tulburi. Era slab şi împuţinat, totuşi monahul a cunoscut în acel trup schilav nădejdea vieţii.
250
Pînă la vremea iernii, într-adevăr acel trup s-a întremat deplin, însă omul din acel trup nu mai era. Căci nu grăia, nu înţelegea şi nu-şi aducea aminte de nimic.
Ca să-şi plinească porunca Maicii Domnului, care i se arătase în vis dăruindu-i acea fiinţă nouă izbăvită de moarte, părintele Mitrodor s-a străduit îndelungă vreme ca să mă cheme la înţelegere. Şi abia după cinci ani am început a grăi şi a-mi aduce aminte, şi, după ce am înţeles toate cîte au fost, am poftit să fiu ucenicul sfinţiei sale.
Am stat la ascultarea părintelui Mitrodor zece ani şi lucrarea mea a fost să sap un pămînt ial părintelui Mitrodor şi să semăn pe el legume pentru trebuinţa vieţii noastre. Altminteri nimeni nu se amesteca în lucrul meu. Altă îndeletnicire am avut să rîşnesc, să cern şi să plămădesc făină de grîu amestecată cu secară, şi să coc pîne. Dormeam într-o chilie pe scîn-dură goală şi aveam un bolovan căpătai. Nu eram nici bucuros, nici întristat; eram ucenicul şi robul părintelui Mitrodor.
Cînd a fost al cincisprezecelea an de la moartea mea, stareţul meu mi-a dat drumul. Mi-a spus aşa :
—	Frate Vlad, du-te şi-ţi caută neamurile tale cu care ai trăit altădată şi-ţi adună cîştigurile pe care le-ai părăsit.
Am răspuns:
—	Părinte stareţe, dacă-mi porunceşti, mă duc. Dar eu doream să rămîn om al lui Dumnezeu.
Stareţul meu mi-a poruncit iar:
—	Du-te şi cunoaşte lumea în care ai trăit, şi după aceea vei face cum te va lumina Dumnezeu.
M-am coborît, deci, după cincisprezece ani, din munte la cîmpie şi m-am du.s la Liov şi la Varşovia.
251
N-am mai găsit pe nimeni dintre ai mei şi nimeni nu m-a mai cunoscut. Stăpînirile mele trecuseră în alte mîni. Riga şi Seimul hotărîseră după împrejurări şi gusturi. Am auzit o dată pomenindu-se despre un mort care avea numele meu, dar pomenirea aceea era ca şi cum acel om nici n-ar ii trăit. Pojarurile şi uciderile trecute se uitaseră. Şleahticii aşezaseră aceeaşi rîn-duială din trecut şi mişeii pe care i-am văzut erau tot flămînzi şi trudiţi şi în ochi cu aceeaşi plămadă de ură pe care au avut-o totdeauna. In acele priviri am cunoscut iar ameninţarea răzbunării.
După patruzeci de zile de rătăcire, m-am întors la stareţul Mitrodor şi, îngenunchind, mi-am plecat fruntea şi-am zis:
—	Părinte, am venit la Dumnezeul meu.
M-a întrebat părintele Mitrodor :
—	Ai fost şi ai văzut toate?
Am răspuns:
—	Am fost ş-am văzut, părinte. «Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce-a fost odinioară; şi ce va mai fi, şi ce se va mai întîmpla nu va lăsa celor ce vor trăi mai tîrziu nici urma amintirii.»
A zis :
—	Cunoşti oare că înţelepciunea faţă de nebunie e ca lumina faţă de întuneric ?
Am răspiffls :
—	Cunosc ; «şi m-am uitat la toate asupririle ce se săvîrşesc sub soare, şi iam văzut că cei asupriţi varsă lacrimi şi nu este nimeni să-i mîngîie. Pradă sînt silniciei asupritorilor şi n-au la nimeni mîngîiere. Şi am găsit că morţii care au murit mai nainte sînt mai fericiţi decît cei vii, care sînt încă în viaţă.»
M-a întrebat iar :
—	Cg c^uţi alţi ?
Am răspuns:
—	Singurătatea şi liniştea sufletului meu. Eclesias-tul m-a învăţat că toate ale lumii şi vieţii sînt deşertăciune şi vînare de vînt; deci lepăd bogăţia şi mărirea şi puterea, — căci, decît ele, înţelepciunea e mai presus. Vreau să-mi sfîrşesc în pustie zilele ce mi s-au mai dat, uitînd nebuniile mele trecute.
Astfel am stat multă vreme la sfat cu învăţătorul meu şi am rămas statornic în hotărîrea luată. Ani intrat în rînduiala monahicească şi după puţină vreme m-am aşezat aici în singurătatea mea din muntele Surdu sub Tatra.
Aici vieţuiesc de patruzeci şi doi de ani, împrieti-nindu-mă cu sălbătăciunile din codru, încît îmi ştiu glasul şi vin cînd le chem, şi-mi cunosc urma paşilor şi mă caută cînd mă depărtez în munte după flori şi fructe.
Cunosc în furtuni şi viscole puterea lui Dumnezeu şi-n blîndeţa primăverilor dragostea sa. Nu mă cercetează aici decît păstorii. îmi aduc un miel ori un caş. Poposesc puţină vreme cu turmele, sună din bucium. Şi aceste turme blînde ca şi sunetul tulnicului lor nu cunosc hotare; umblă din împărăţie în împărăţie cu blîndeţă şi cu stăruinţă, şi-i aştept aici an cu an, ca pe nişte buni vestitori...
*
Pe cînd soborul de la Bradu Strîmb asculta aceste ultime cuvinte ale epistolei ieromonahului Vichentie Şipka, s-a auzit în valea Frumoasei sonul tălăncilor de la turmele poienarilor care umblă din veacuri spre Şurian şi Pătru şi înapoi. Am văzut asinii cu tărhatu-rile şi cînii, dintr-o rasă care era tot aşa de credincioasă şi acum zece milenii. S-a auzit strigînd un glas
253
al cărui ecou s-a dus înainte şi îndărăt, în spaţiu şî în timp.
Ne-am uitat unii la alţii şi am zîmbit, luminîndu-ne în acea clipă de plăcerea singurătăţii noastre. Pe urmă, am ascultat sfîrşitul cărţii părintelui Vichentie, care de altminteri nu ne mai arăta nimic deosebit. Se complectau cîteva mărturisiri şi apăreau cîteva privelişti care se vedeau şi-n jurul nostru.
A treia poveste
ŢA ORI, PASEREA TAINICĂ
A
Înainte de a fi trimisă, această epistolă a fost cetită în sobor, după rînduiala pe care o statornicise constituţia obştei de la Bradu Strimb ; apoi copia a fost adaosă la arhivă.
Iubite prietine, alaltăsară, vînătorul siberian, cu care am plecat de la dumneata şi cu care am stat la taifas pînă tîrziu, mi-a vorbit despre pădurile Manciu-riei răsăritene, evocînd întîmplări şi isprăvi pline de interes.
Cătră Coreea, în ţinutul Ghirin, sînt nişte codri me-rei, oare îmbracă în valuri munţi, văi şi iar munţi, văi şi prăpăstii, pe spaţii Vaste de sute de kilometri. Băştinaşii îi zic «Şu-hai». Acest cuvînt compus chinezesc ar îi cuprinzînd noţiunile ocean şi codru. Domnie măreaţă a singurătăţii, rai al vînătorilor siberieni care urmăresc ursul negru şi înfricoşatul tigru manciurian ; sălaş binecuvîntat al cursarilor chinezi, care prin3 în căpcăni meşteşugite dihănii mici cu blană scumpă ; refugiu ¡al bandiţilor hunhuzi care-şi poartă de la lumea nouă în tainele singurătăţilor capetele ameninţate de paloşul stăpînirii regulate; tihnă a sihaştrilor despăr-
255
ţiţi de civilizaţie, Şu-hai se mai ţine încă feciorelnic în anumite părţi. Drumul de fier manciurian, diavol al tehnicii moderne, l-a străpuns dintr-o lăture. Dar a mai rămas pustie destulă, nestricată de om, aşa cum a aşezat-o Dumnezeu dintru începutul lucrurilor.
în acel refugiu primitiv se pot ţinea numai oameni cari. Natura e aspră, viaţa penibilă. Deasupra-i cer, împrejur taiga plină de primejdii. în afară de carne pe care o dobîndeşte prin trădare şi de peşte pe care îl străpunge cu ostia, singuraticul nu are altceva pentru desfătarea ticălosului trup. îşi aduce cu miari greutăţi oleu de soia ca să aprindă opaiţ într-o cupă de lut şi poartă ca pe o comoară o traistă de făină. Vînă-torii ruşi din Siberia, rătăciţi aici, plătesc aur pentru un clondir de vodca. Straiul pustnicului din Şu-hai e mai mult o zdreanţă ; numai arma trebuie să-i fie bună. Dacă are un cîne tovarăş şi la urma urmei chiar un om, se poate socoti bineeuvîntiat. Gerul iernii, arşiţa verii, prăpăstiile şi tancurile, truda istovitoare, tigrul uriaş căruia manciurienii îi zic «Van» împresură în aşia fel viaţa omului, încît trecerea în nefiinţă nu apare ca o catastrofă, ci ca o rînduială firească. Cel ce piere de ghiara lui «Van» ori cel care-şi pune fruntea pe muşchi şi adoarme ca să nu se mai trezească şi-au dat fiinţa apelor, arborilor şi florilor ; moartea e un popas după care rîul vieţii îi poartă iarăşi, în forme schimbate.
In lumea rînduită, adică pe tărîmul celălalt, unde se duc aceşti anahoreţi ai pădurii ca să schimbe pentru puţinele lor nevoi piei de fiare, carne crudă de cerb, blănuri scumpe şi rădăcini de gin-seng care vindecă toate boalele de pe lumea asta — în lumea de dincolo de taigâ, legea pedepseşte mai tare moartea de om, rîn-duind moarte pentru moarte. Aici pieirea făpturii celei
256
mai de samă a lui Dumnezeu nu e socotită nelegiuirea cea mai mare. Mai. ales, după rînduieMIe pline de eresuri ale localnicilor manciurieni, cînd Van a vărsat sînge de om, nu numai că nu-i urmărit după moda vînătorilor ruşi, ci e socotit într-un drept al său de duh sfinţit al singurătăţii. Van are drept la sînge de om, şi, cînd cere, trebuie să i se dea jertfă. Şi chiar dacă un singuratic a doborît pe un alt singuratic, vina nu e socotită cea mai mare vină, căci a fost pricină mînia sau nebunia, sau alcoolul. Sau ucigaşul, fiind hunhuz, şi-a urmat îndemnul meşteşugului său ; viaţa e de o asprime aşa de cumplită în taigâ încît hunhuzul e socotit că are o meserie oa toate meseriile înaintea lui Dumnezeu. Numai un lucru nu-i îngăduit hunhuzului şi oricărui alt bărbat în pustie : să fure. Cea mai grea pedeapsă în taigâ se dă pentru furtişag. In lumea cealaltă hunhuzul n-are deeît să fure, după legea ce şi-a făcut; în taigâ poate să omoare numai, dacă aşa a fost rînduit de duhurile care călăuzesc aici viaţa. A fura pustnicului arma, ori cíñele, ori calul, ori me-rindea, ori cojocul e nelegiuire fără iertare. Vinovatul e urmărit şi de păgubaş şi de oricare alt locuitor de sub codru ciare a aflat fapta şi se asociază la hăituiala, şi unde-i prins e cercetai sumar, dovedit şi îngropat de viu. Asemenea lege se armonizează şi cu nevoia de sînge a lui Van, tigrul. Cînd Van, tigrul şi stăpînul codrului, cere jertfă, atunci furu'l prins e dus şi legat în preajma hăţaşului de un stejar. Van vine noaptea şi rupe jertfa buoată cu bucată pînă ce-o scoate din frînghii, ca s-o ospăteze în tihnă, aşezat pe pîntece.
Supunerea aceasta forţei sfinte a tigrului o au în sînge toţi manciurienii, ca o spaimă moştenită din mii de generaţii. In locurile jertfelor băştinaşii clădesc paraclise, unde se opresc ca să se închine. Se închină,
|7 — M. Sadoveami — Opere, voi. 13
257
se roagă şi depun danii simbolice ca unui prea puternic al vieţii. In Şu-hai omul nu poate trăi decît dacă-i voinic, sănătos şi pururea treaz, de aceea socoteşte viaţa ca lucrul de cel mai puţin preţ. In acelaşi timp, mirosind primejdiile şi recunoscînd puterea mai mare decît a lui pe oare o au stihiile, codrul şi tigrul, chinezii — la jertfe, paraclise şi rugăciuni — adaogă descîntece, farmece şi talismane pe care le-au moştenit dintr-o vechime tot aşa de mare ca şi a codrului.
In acele locuri sălbatice din Şu-hai potecile sînt lungi şi întortochiate. Ici-colo în cîte un ascunziş se ridică o colibă care se chiamă chinezeşte fanza. Nikolai Baikov, vînătorul nostru, îmi povestea ce fel de viaţă simplă şi plină de poezie petrecea la popasuri în tovărăşia unor oameni simpli. Unii erau ruşi siberieni, vlnători fără trudă ai tigrului. Alţii erau chinezi, dibaci în căutarea ierbii gin-seng şi meşteri în aşezarea capcanelor de jderi şi soboli. Pădurea nesfîrşită şuşuia ca o apă fără hodină ; din cînd în cînd tăcea solemn ; în linişte răzbatea duruitul depărtat al unei ciocăni-tori, rîsul unui hulub sălbatic. După alte răstimpuri de tăcere îşi spuneau numele şi-şi dădeau vestirea alte vieţuitoare ale codrului, unele cunoscute, altele necunoscute. Se strecura prin cetinile de cedru o rază de soare; aburea din poiană miros cald de flori.
Dintre vînătorii ruşi, Baikov a avut o vreme tovarăş pe un uriaş cu glas de bas, pe care-I chema Boboşin, poreclit de manciurieni Muţe-Boboşca. Taate trudele, vredniciile şi isprăvile uluitoare ale uriaşului Muţe-Boboşca aveau un singur temei şi scop; să-i tragă din cînd în cînd cîte un guleai, să cînte, să urle, să se bată şi să spumege, să piardă tot ce avea la el şi pe el şi la urmă să se trezească ticălos şi plin de remuşcări, jurîndu-se cu lacrimi că, în viaţă, n-are să mai puie
258
picătură de vodcă în gură. Bineînţeles erau nişte triste şi mişelnice jurăminte.
—	Ce inimă bună avea acest copil siberian! îşi amintea cu înduioşare Baikov. Era sincer, bun, îndatoritor şi viteaz. Era o comoară de om, însă nu-şi putea trăi viaţa decît între extreme. De o parte pustnicia codrului, de alta alcoolul la staţiunile drumului de fier manciurian. A săvîrşit multe isprăvi de mirare şi a băut multă vodcă.
Pe cînd chinezul Li-San (urma să povestească Baikov), meşter în căpcăni şi, în luna anumită, căutător de gin-seng, măcar că era trecut de şaizeci şi cinci de ani, se afla încă în putere şi tînăr pentru că viaţa lui era sobră, curată şi onestă înaintea lui Dumnezeu şi a pădurii. Nu ştiu în ce măsură îl preţuia Baikov pentru că nu şi-a bătut joc de viaţa dăruită de Atotputernicul, otrăvind-o cu apă de foc ori cu alte spurcăciuni ale lumii nouă. Cred că-1 dispreţuia puţin pe Li-San văzîndu-1 că se teme de duhul muntelui şi urmează rînduiala din vechi zile a rugăciunilor, descîntecelor şi datinilor părinţilor şi strămoşilor lui. Lia o vîrstă cînd alţi oameni din lumea nouă îşi sfîrşesc cariera, Li-San vînătorul era tînăr şi în putere; îşi ducea singur în spate tărhatul, suia cu pas mlădios poteca pe Lianţi-Lin, umblînd fără trudă cale lungă pînă la postul din valea Lianţi-Ho.
Acolo povestitorul meu şi bătrînul chinez s-iau oprit la o ianza puţin încăpătoare. înainte de a întemeia foc dinaintea colibei, Li-San s-a dus la vadul pîrăului. Acolo, Ia malul Frumoasei (căci Lianţi-Ho înseamnă Frumoasa Muntelui), bătrînul chinez s-ia plecat, salu-tînd. A îngenunchiat şi ,s'-a dezbrăcat pînă la mijloc. S-a spălat cu apa şuvoiului, ca să alunge din trup zăduful şi truda. Apoi s-a uitat la cer, a ascultat mur-
17*
259
murul pădurii, şi â venit iia vatra veche ca să îndepii« nească minunea şi ritualul focului.
Era subt o streşină de codru vechi; un pătul de muşchi se afla în preajma flăcărilor. Amîndoi călătorii se hodineau o clipă fără gînduri, fără dorinţi, în tihna asfinţitului şi tăcerea singurătăţilor.
Atunci, într-un răstimp de tăcere neclintită, străvechiul Şu-hai şi-a spus numele.
S-a auzit din adîncimeia umbrei glasul paserei tainice care se chiamă Ţaori.
—	Kon-gul-ciu!
—	Liu-Liu!
Siberianul s-a mirat şi ia întrebat ce este. Iar vînă-torul cel bătrîn Li-San i-a spus povestea paserei Ţaori, care nu dă glas decît în ţinutul Usuria, în Chirin şi Coreea, în locuri tari. Paserea asta nu-i nicăieri în altă parte a lumii. Nu ,se găseşte expusă în nici un muzeu de zoologie. Cu ajutorul lui Dumnezeu poate nu se va găsi niciodată. Cel puţin aşa mi-ar plăcea mie, ca paserea Ţaori să nu se găsească niciodată într-un muzeu de zoologie şi să rămîie acolo în Şu-hai, cît va fi să mai fie în Şu-hai singurătate fecioară.
Paserea asta niciodinioară n-a fost văzută de ochi omenesc, afirma bătrînul Li-San şi Nikolai Baikov nu vroia să-l creadă. Niciodată n-a zărit-o ochiul omenesc, căci e o pasere a singurătăţilor afunde şi e prea sfioasă. Dacă mergi asupra ei, ea se tot duce în ţări unde nu poiate răzbi pămînteanul. Strigătul ei se aude numai primăvara. Şi după cum se aude, strigă parc-ar chema două glasuri.
—	Atuncea, a încercat a' desluşi Baikov, poate-s două paseri de sex deosebit, care se chiamă la vremea dragostelor, ca şi alte paseri.
280
—	Ba nu, a clătinat din cap Li-San, paserea Ţaori are o poveste pe care am aflat-o de la bătrînii noştri.
Se zice că a fost odată un vînător, ajuns la bătrîneţă şi slăbie, pe care-1 chemia Venga-go şi trăia la Ninguta, avînd doi feciori vrednici. Pe cel mai mare îl chema Liu; pe cel mai mic, Kon-gul-tociu. De cînd bătrînul nu mai avea putere, feciorii aceştia ai lui se duceau în Şu-hai ca să caute cîştig în năsipurile de aur din pîraiele munţilor şi să afle în cotloane neumblate rădăcini de gin-seng. Aceşti doi fraţi ţineau unul la altul şi umblau nedespărţiţi. Aşa într-un rînd, la un popas după o zi trudnică, fratele cel mai mare Liu a băgat de samă că şi-a uitat pipa lia vatra de foc unde dormiseră noaptea.
—	Pipa asta e dar de la tata, a zis1 Liu ; mă duc s-o caut.
—	Nu te duce, frate, l-a sfătuit mezinul, să nu te apuce noapteia în locuri rele.
—	Ba, trebuie să mă duc, a stăruit Liu ; căci bătrînul nostru, cînd vom ajunge acasă, are să mă întrebe unde e darul pe care mi l-a dat.
—	Bine, bădiţă, a oftat Kon-gul-tociu, du-te şi te aştept aici. Liu s-a dus după pipă. Mezinul a rămas singur. A trecut vreme; s-a întins în poiana popasului tăcere înfricoşată; vremea trecea şi Liu nu se mai întorcea.
S-a făcut sară ; a izvorît întuneric de funingine din toate cotloanele muntelui, din prăpăstii au prins a ieşi şi a rătăci în preajmă duhuri necurate; bolboroseau, ţipau şi chemau. Cînd se aliniau un răstimp acele duhuri ale spaimei, trecea cine ştie unde glasul lui Van cel mare, tigrul.
Kon-gul-tociu era fecior vrednic. Şi-a închipuit că fratele lui mai mare va fi fost întîmpinat pe cale de-o
261
primejdie. S-a ridicat şi a pornit întru întîmpinarea lui. Din cînd în cînd se oprea şi asculta. Afară de zgomotele şi glasurile nopţii n-.auzea nimic. Pătrundea mai adînc în ponoare ; a rătăcit în smîrcuri şi bunge-turi pînă ce s-a trudit; şi s-a furişat în sufletul lui şarpele spaimei. A strigat şi a chemat toată noaptea. Nici un glas nu i-a răspuns. S-a făcut ziuă şi el tot umbla. Intr-un tîrziu s-a oprit şi a început a plînge cu amar. S-a zvîrcolit zdrobindu-şi trupul; şi-a smuls părul, şi-a zgîriat tîmplele cu unghiile, pînă ce-a ostenit de istov. Totuşi s-a ridicat şi a pornit mai departe, gemînd şi tînguindu-se.
Aşa a umblat ziua aceea, şi-a rătăcit şi noaptea ce a urmat; şi a mai umblat o zi ş-o noapte; şi de-atîta plîns şi trudă s-au tulburat în el toate şi a dorit să moară.
—	Duh al muntelui! a strigat el, nu mai am putere ; fără fratele meu nu mai pot trăi; ia-mi zilele.
Atunci l-a auzit Van, stăpînul .singurătăţii. Din desime a ieşit în poiană ; a găsit pe Kon-gul-tociu, l-a doborît şi l-a mîncat. Cînd trupul a pierit, sufletul a rămas slobod şi s-a înălţat în lumină, plutind cu repeziciune peste taiga, în căutarea celuilalt suflet, al lui Liu. Duhurile cele milostive ale codrului le-au prefăcut în paseri şi le-au călăuzit unul spre altul.
Din acel timp au rămas în Şu-hai paserile Ţaori. S-aude primăvara chemarea lor.
—	Kon-gul-ciu!
—	Liu-Liu!
Nimeni nu le vede. Rar pămîntean le-aude. Mare păcat să le urmăreşti şi să încerci a le prinde, căci ,sînt suflete sfinte de fraţi. Aşa au să rămîie paseri tainice, cît va mai fi pe lume taigaua ; cît a mai fi pe lume Şu-hai.
262
După ce şi-a spus povestea, bătrînul a tăcut. Prin cetina cedrului a trecut un suspin. Oamenii de la foc au întins urechea ca să mai audă chemarea, însă taina codrului se deschisese numai o clipă şi se închisese iar.
Li-San s-a ridicat domol de lingă vatră şi a privit visător spre locul unde asfinţitul se bănuia numai ca un abur auriu abia văzut. S-a dus într-acolo. Siberianul a rămas lîngă foc. După puţină vreme s-a auzit sunînd un clopoţel. După zvonul subţire se împînzea tăcerea ; apoi clopoţelul suna iar.
Cel rămas la foc ştia că bătrînul Liu-San s-a dus la paraclisul lui cel mic, ferit după un cot al Frumoasei. Acolo stă în genunchi, se roagă şi sună chemînd în suflet duhul şi înţelepciunea morţilor săi.
A patra poveste
HALIMA
Pentru după-amiezile noastre de la Bradu Strîmb, am scos o istorisire din Halima: întîmplarea cu bărbierul cel viclean şi tînărul cu bani mulţi şi m'inte puţină.
Prea cinstiţilor drept-credincioşi cîţi vă aflaţi la acest ospăţ, văd că vă miraţi de spaima ce m-a cuprins cînd am intrat aici. Nici acuma, după ce duşmanul cel mai crincen al vieţii mele a părăsit adunarea voastră şi s-a dus în grabă, nu-mi vine a crede că pot avea tihnă. E un bărbier care pare bătrîn şi slăbănog; ’cu toate acestea să ştiţi că din pricina lui am fugit din Bagdad. Peste samă de uimit sînt că, intrînd în Damasc, dau tocmai peste dînsul. Alah să mă călăuzească în viaţa ce mai am de trăit, aşa ca să nu-mi rup şi al doilea picior ; că cel de care mă vedeţi şchiop mi-a fost stricat din pricina acestui duşman.
Vă mulţămesc frumos pentru bucatele la care mă poftiţi. Le miros şi le văd cit sînt de bune, şi am să gust; numai îngăduiţi-mă pină ce mi-oi veni bine in fire. Mai degrabă aş fi doritor, oameni buni, să vă povestesc întîmplarea mea nenorocită.
264
Aflaţi că tatăl meu a fost neguţător mare în Bagdad, bucurîndu-se de multă bogăţie, însă neavîndu-mă decît pe mine copil. De şi ţinea casă mare şi slugi multe părintele meu ducea o viaţă tihnită şi m-a deprins şi pe mine cu .această înţelepciune; aşa încît după ce şi-a împlinit veleatul şi s-a dus să dea samă lui Dumnezeu de faptele sale, am rămas eu în locul lui, trăind după legea pe care mi-o făcuse el. Cheltuiam destul, miluiam săraci, mă îmbrăcam ou straie scumpe, pofteam prietini la ospeţe cuviincioase, şi eram fericit cu toţi ai casei mele, prietini şi neamuri; numaicît Aliah cel prea slăvit îmi pusese în inimă sila şi greaţa de femei. Dacă se întîmpla să văd pe uliţă venind împotriva mea vreo muiere, apoi îndată mă întorceam înapoi, ori o apucam pe-o hudiţă, ori intram în prăvălia unui neguţător, ori săream într-o grădină ca şi cum aş fi văzut pe dracu.
Aşa, intr-un rînd, m-am aflat primejduit din două laturi. După obicei, mi-am făcut Intr-o clipă socoteala în care parte e mai potrivit să-mi găsesc scăparea şi m-am strecurat cu repeziciune pe lingă o cişmea, ajungînd într-un fundac. In capătul acestei ulicioare închise, la umbra unui migdal, se afla o lespede de piatră, pe care m-am aşezat ca să răsuflu.
Cum stam aşa, văd deodată că se desfac în laturi oblonaşele de la fereastră; s-arată în lumină o femeie tînără c-o stropitoare în mînă şi începe să ude florile din glastre.
Domnilor mei, sînt nevoit să mărturisesc că la vederea acelei tinereţi ş-a acelei frumuseţi am simţii pentru întăia oară în viaţa mea ceva ce nu mai simţisem, ceva ce-mi fusese pînă atunci necunoscut şi mă făcea în acelaşi timp şi fericit şi nefericit. Nu-mi mai venea să fug; dimpotrivă, o dorinţă fulgerătoare mă
265
îndemna să păşesc âsuprâ ei. Âş ii dorit sâ-i sjpuil cîteva cuvinte măoar, să-i arăt că stau acolo uimit de frumuseţa şi gingăşia ei. Pe eînd îmi socoteam în gînd vorbele cele mai potrivite, copila îşi isprăvise stropitul florilor ei şi s-a retras de la fereastră. In acea clipă, pe cînd tremura inima in mine c-o pierd şi n-am s-o mai văd, ea îşi lunecă alene privirile în ulicioară şi mă cuprinse şi pe mine. Pe loc am dorit să mor; pe urmă îndată am dorit să trăiesc, ca s-o mai pot vedea iară.
închisese obloanele ferestrei şi vedenia mea fer mecată se stinsese.
Am rămas toropit pe lespedea de piatră. Intr-un răstimp, aud păcănituri de copite pe caldarim şi paşi de oameni. Văd că se opreşte în preajma mea şi des-calecă de pe catîr cadiul cetăţii. înaintea lui umblau harapi cu toiege şi, după dînsul, slujitorii. Păşind rar, cu toată această rînduială a dregătoriei sale, cadiul a intrat în casa cu fata şi cu florile. Am înţeles că-i tatăl frumuseţii mele.
M-am întors acasă năcăjit ca vai de lume, mîhnit şi îngrijorat. Am căzut pe divan ca şi cum aş fi fost înjunghiat. In puţine clipe toţi ai mei au priceput că mi s-a întîmplat ceva. Femeile casei m-au întrebat dacă nu-s bolnav, ca să-mi dea vreun leac,'ori să-mi descînte. Unele rude şi unii prietini au prins a mă ispiti mai de aproape, dacă suferinţa mea nu-i cumva sprîncenată. Slujitorii stăteau şi ei în preajmă buluc, aşteptînd o lămurire. Eu tăceam, din ce în ce mai închis în sine-mi. N-am putut mînca, n-am putut dormi. In puţine zile am slăbit, şi toţi ai mei, rude şi prietini, stăteau prin colţuri sfătuindu-se şi aruncînd spre mine din vreme în vreme priviri întristate.
266
Intr-o dimineaţă, iată că iese dintre acei care mă priveghiau o muiere bătrină, adusă anume pentru năcazul meu. Vine la căpătâiul divanului. Nu oftează, nu geme ridicînd ochii în sus şi pocnindu-şi palmele; ci mă priveşte cu linişte şi zîmbind. Face semn celorlalţi să ne lase singuri, şi, după ce rămînem singuri, îmi grăieşte astfel:
—	Dragul meu, nu mii-i greu să-ţi cetesc pe obraz şi în priviri boala de care eşti cuprins. Nu-ţi pierde firea ; mărturiseşte tot ce ţi s-a întîmplat; şi ai nădejde că eu iţi voi găsi leac la durere.
Cu aşa glas şi cu aşa încredinţare mi-a vorbit bă-trîna aceea, încît pe loc mi s-a înmuiat încăpăţînarea şi mi-a contenit muţenia. I-am povestit tot.
—	Aşa este, a încuviinţat şi ea, copila aceea frumoasă e fata cadiului. Alt cadiu mai mare decît din-sul nu se află in Bagdad. Casa aceea cu două rînduri e casa lui. Află că fata locuieşte la catul de sus, iar cadiul la catul de jos. Precum e obiceiul la noi, locuinţa fetei are foarte bună pază. Să mai afli însă că eu mă duc în acea casă şi cunosc pe fată şi nădăjduiesc să-ţi fiu de folos ca să poţi trece peste orice oprelişti şi străji.
Indeamnă-te şi-ţi scutură năcazul; în cîteva zile ai să-ţi strîngi în braţe doctoria.
Vorbele acestea ale bătrînei au fost ca o băutură tare. Am simţit că mi se urcă sîngele în obraji. M-am ridicat de pe divan şi m-am mirat eu singur cit sînt de sănătos.
Dar mai tare decît mine s-au mirat ai mei, prietini şi rude, cînd au intrat în odaie.
Bătrîna s-a ploconit cătră mine şi cătră ei zîmbind :
—	Mă duc, a zis ea, şi mă întorc negreşit mini.
267
A doua zi, într-.adevăr, s-a întors. Dar, cum a intrat în odaie la mine şi cum i-am văzut obrazul, am înţeles că nu-mi aduce veste de bucurie.
—	Dragul meu, a grăit ea, am intrat la iată şi ani adus vorba pe departe de ceea ce pofteam eu să cunoască. Mă crezi sau nu mă crezi că mi-a tăiat vorba cum tai aţa cu foarfecele ? Să faci bine, babă, — îmi zice — să-ţi închizi clonţul şi să nu cutezi a-mi vorbi de asemenea lucruri.
Cum a strigat aşa la mine, am plecat capul cu umilinţă şi am tăcut chitic, dar în gîndul meu am hotă-rît să mă întorc mîni, ca una ce-mi cunosc marfa. Mini are să mă întrebe ea singură şi are să mă silească să-mi dezvălui taina. Ş-atunci, are să i se întîm-ple frumoasei noastre ce s-a întîmplat şi altora de cind e lumea lume şi de cînd babe înţelepte fac slujba asta.
Bătrîna s-a dus. Cu toate încredinţările ei, m-am simţit iarăşi bolnav, gata să mă vîr din nou în aşternut. Nu mi-a mai trebuit nici mîncare, nici băutură. Viaţa pentru mine nu mai avea nici un preţ.
Insă baba nu m-a lăsat să oftez multă vreme. S-a întors după două zile, după cum îi fusese făgăduiala. Şi cînd a intrat în odaia unde o aşteptam, obrazul ii era luminat ca de soare.
—	Cum iţi dă baba veste bună, a zis ea, dumneata îi pui în palmă un ban de aur.
—	Bucuros îi pun şi doi... am răspuns eu, cu inima încălzită de fericire.
—	Ascultă, dragă băiete, cum s-au petrecut lucrurile, urmează ea. Ieri, mă duc iarăşi la copila cadiu-lui, aşa cum îmi făcusem socoteala. Intru, mă aşez într-un colţ, stau mohorîtă şi tac. Fata se uită la mine în cîteva rînduri, aşteptînd ; eu aveam limba legată.
268
Ma mir, mătuşa, ma întreabă âa ia o Vreme, de ce eşti dumneata aşa de scîrbită ? Ce ai ?
—	Oi, drăguţa mea stăpînă, zic eu, cum să nu fiu mîhnită cînd tînărul de care vorbeam sara trecută se prăpădeşte şi-şi dă sufletul!
—	Vai! cum se poate ? Dar mă rog dumnitale, mătuşă, spune-mi cine-i tînărul acela ?
—	Cine să fie, puica mea frumoasă ? Amărîtă şi otrăvită de durere trebuie să mărturisesc că acel tînăr e băiatul meu, carne din carnea mea. Te-a văzut la fereastră pe cînd udai florile şi într-o clipeală — de unde pină atunci nu putea suferi femeile şi fugea de ele — într-o clipeală a fost înjunghiat de iubire. Cînd i-am mai spus acum două zile cu ce asprime mi-ai poruncit să tac, suferinţa lui s-a înrăutăţit; ş-acuma, cînd mă voi întoarce acasă, nu ştiu dacă îl mai găsesc între vii.
—	Vai de mine şi de mine! strigă fata, cum se poate una ca asta, mătuşă dragă ? Moare din pricina mea ?
—	Precum spui, drăguţă, şi Alah să te lumineze măcar in clipa asta. Cum porunceşti, aşa fac !
—	Atuncea, mătuşă dragă, nu mai sta aici; du-te degrabă şi-i spune că-mi pare tare rău de ce s-a întîmplat ; şi dacă pînă mîni, vineri, se face bine, atuncea să vie, ca să ne vedem. Mini, vineri, tata se duce la rugăciune. Şi în vremea asta, eu îl primesc pe acel tînăr. Dau poruncă slugilor mele să-l lase să se suie aici. Şi stăm vreme de un ceas ; după care trebuie sa plece, înainte de întoarcerea tatălui meu de la moschee.
îndată ce am auzit asemenea dulce veste, gura ştirbă a babei mi s-a părut minune, inima mi s-a îmblînzit şi suferinţa mi s-a topit ca aburul de primă-
269
Vara în soare. Âm vîrît mîna în buzunarul halatului şi am scos o pungă plină cu dinari de aur.
—	Te rog, mătuşă, i-am zis eu, primeşte din partea mea acest dar.
Ea mi-a răspuns:
—	Mulţăinesc, dragă domnişorule, şi te poftesc să-ţi întăreşti inima, aşteptînd cu bucurie ceas de dragoste. Toate năcazurile ţi s-au isprăvit.
—	Slavă Domnului, am oftat eu, toate năcazurile mi s-au isprăvit...
Cînd m-au văzut, după laceea, oamenii casei mele şi toţi ai mei, am cunoscut că bucuria fiinţii mele se resfrînge în ochii lor.
Am aşteptat cu mare nerăbdare acea zi de vineri. Bătrîna s-a înfăţişat întrebîndu-mă cum îmi merge cu sănătatea. A fost mulţămită că sănătatea mea înfloreşte. Ş-am stat de vorbă aşa, pînă la un ceas cînd bine-credincioşii noştri mahomedani încep a se pregăti de rugăciune. Atuncea m-am sculat şi in-am îmbrăcat cu cele mai frumoase straie, şi m-am stropit cu apă de trandafir şi eram gata să mă duc la fata cadiu-lui; cînd bătrîna îmi spune:
—	Nu te grăbi aşa ; ai vreme. Eu aş zice să te duci întăi la hamam să faci baie şi să pui pe băieşi să te tragă, să te radă şi să-ţi scoată perii — ca unul carele ai fost atâta vreme bolnav. După aceea du-te, şi-ţi va fi şi ţie bine.
—	Aşa este, ai dreptate, am răspuns. Să chem întâi aici bărbierul să mă radă pe cap; ş-apoi după asta mă duc şi la feredeu.
Am strigat îndată la unul din slujitorii mei tineri şi i-am poruncit să se ducă grabnic pînă în tîrg şi să-mi caute un bărbier cu mîna uşoară. Să bage de samă să fie om cuminte, care-şi face repede meseria, fără
270
a înşira vrute şi nevrute, cum au nărav cei mal mulţi meşteri din bresla asta.
Băiatul a plecat fără întîrziere, şi nu tîrzie vreme mi-a adus un bărbier bătrîn, cu înfăţişare cuviincioasă.
Cum a intrat acel bărbier bătrîn în odaie la mine,
s-a închinat şi-a zis:
—	Alah să depărteze de la tine, stăpîne, orice scîrbă, năcaz şi grijă; să nu cunoşti amărăciunea şi durerea !
I-am răspuns:
—	Să te audă Dumnezeu.
El a grăit iar:
—	Stăpîne, bucuros sînt că te aflu ridicat din suferinţa intru care ai căzut. Spune-mi, te poftesc, de ce ai nevoie acuma ? Să te rad ori să-ţi iau sînge ? Cred că ştii, stăpîne, ce-a spus vraciul nostru cel vestit Ibn-Abas : «Cel care-şi scurtează vinerea părul place lui Ala'h', care depărtează de cătră el şaptezeci de năcazuri de tot felul!» Şi tot Ibn-Abas a zis iarăşi: «Iar cel care îşi ia sînge în ziua de vineri, ori îşi pune zbanţuri cu sînge, poate să-şi piardă vederea ochilor şi i se pot întîmpla nenorociri multe».
—	O, bătrîne şeic, i-am răspuns, eu cred că să laşi asemenea glume. Apucă-te iute de treaba pentru care te-am chemat; rade-mi capul fără întîrziere şi mai cu samă fără vorbă.
Atunci bărbierul şi-a desfăcut basmaua în care-şi avea ligheanul şi sculele. Dar în loc să aleagă, dintre toate cîte avea, briciul care îmi făcea mie trebuinţă, a pus mîna pe un astrolav cu şapte feţe. A ieşit cu el în grabă şi, uitîndu-se la soare, a căutat cu mare lu-are-aminte numerele şi semnele astrolavului. S-a întors în odaie la mine şi mi-a spus;
£71
—	Trebuie sâ ştii, stăpîne, că ziua de azi e a zecea zi din luna Safar, anul şapte sute şaizeci şi trei de la Hegira sfintului proroc, binecuvîntat fie-i numele In veac. După cit îmi arată mie ştiinţa numerelor, vinerea de azi e o zi în care se intilneşte planeta Mircik cu planeta Mutared, între şapte grade şi şase minute. Asta dovedeşte că e ioarte bine şi foarte prielnic să te razi pe cap astăzi. îmi mai dovedeşte asta lămurit c.ă astăzi ai de gînd să te întllneşti cu o fiinţă a cărei soartă mi se arată prea ferice. Ţi-aş mai spune şi alte lucruri care trebuie să ţi se întîmple; însă nu mi-i îngăduit să le spun şi tac.
M-am întors spre el:
—	Premelege, bărbierule! vorbele tale încep să mă supere. Pe lingă asta, pare-mi-se că-mi vesteşti în-tîmplări displăcute. înţelege că nu te-am chemat aici pentru asta, ci ca să mă razi pe cap. Fă bine şi în-deplineşte-ţi meseria ; rade-mă şi taci din gură.
El mi-a răspuns:
—	Pe Alah Dumnezeu ! Dacă ai şti adevărul lucrurilor, stăpîne, m-ai întreba singur, ca să-ţi spun ce şi cum. E mai bine să cunoşti că într-adevăr sînt bărbier. De şi sînt cel mai vestit bărbier din Bagdad, pe lingă ştiinţa vracilor şi cunoaşterea buruienilor do leac, mai ştiu ceti ca nimeni altul umbletul stelelor; pe lingă asta cunosc gramatica limbii arăbeşti şi meşteşugul versurilor, deasemenea sînt meşter în elocinţă, in ştiinţa numerelor, geometrie, algebră, filo-sofie, arhitectură; adăogind la acestea istoria şi datinile tuturor popoarelor de pe pămînt. Deci cu dreptate şi bună ştiinţă te îndemn, stăpîne, să faci întocmai ce porunceşte horoscopul pe care ţi l-am alcătuit, ca un învăţat ce mă aflu, după ce am cercetat cerul şi am făcut socotelile. Mulţămeşte lui Dumnezeu Alah
272
câ a rînduit să vin astăzi la tine; şi să nu faci intr-alt chip, căci te sfătuiesc de bine şi-ţi vorbesc numai spre folosul tău. De altmintrelea, să nu crezi că nu m-aş prinde bucuros să intru în slujba ta şi să te slujesc ş-un an, fără simbrie. După asta cată să cunoşti şi să mărturiseşti ce fel de- om de ispravă sînt eu.
I-am răspuns cu năduf:
—	Văd că eşti un ucigaş, văd că, înainte de a mă omorî, vrei să nebunesc!
—	Cu toate acestea, stăpîne, mi-a întors cu blin-deţă cuvînt bărbierul, toată lumea mă preţuieşte şi toată lumea mă cunoaşte şi-mi spune El-Samat. Adevărat că nimeni nu grăieşte mai puţin decît mine, şi aş putea fi poreclit, nu numai Fără-Vorbă, ci Mutu. Eşti nedrept cu mine, stăpîne, dînd a înţelege că aş fi flecar. Mai ales dacă ar fi să mă compari cu fraţii mei. Află că am şase fraţi, care, ei într-adevăr sînt flecari. Celui mai mare dintre noi îi zice El-Bacbuk, adică cel care gîlgîie ca ulciorul. Pe al doilea îl cheamă El-Hadîr, adică Muget-de-cămilă. Al treilea are nume Bacbac, adică Cotcodac umflat. Al patrulea El-Kuz-el-Asnani — ulcior tare de la Asnan. Al cincilea El-Aşar — Cămilă-a-făta. Al şaselea Şakalîc — Oală dogită. Al şaptelea, E!-Samat. Acest El-Samat, Mutul, sînt eu, sluga dumnitale !
Pe cînd el vărsa cu grabă dinaintea mea acest val de vorbe, eu simţeam că crapă fierea in mine; şi am strigat cătră unul din slujitorii mei:
—	Dă-i omului acestuia un sfert de dinar şi scoate-1 afară, pentru numele lui Dumnezeu, să nu-1 mai aud. Nu-rni mai trebuie ras pe cap, nu-mi mai trebuie nimica.
Cum a auzit asemenea vorbe, uncheşul s-a grăbii să-mi răspundă :
—	Stăpîne bune, ce vorbe aud urechile mele! Mă jur pe barba prorocului că vreau să te slujesc iără nici o plată. Mi-e destulă cinstea pe care o am aflîn-du-mă lingă tine; nu-mi trebuie nimic şi voi să fac îndată tot ce binevoieşti şi tot ce pofteşti. Aş fi prea amărit dacă mi-ai da plată pentru slujba mea şi aş fi nemîngîiat pînă la sfîrşitul zilelor mele. Căci dacă tu, stăpîne, nu cunoşti ce fel de om detreabă şi învăţat sînt eu, apoi eu îmi dau samă prea bine cine eşti tu şi cîtă cinste şi supunere îţi datoresc. Cunosc că eşti vrednic fiu al tatălui tău — Dumnezeu să-l ierte
—	şi tatăl tău niciodată n-a încetat de a fi binefăcătorul meu; nu era zi să nu-mi arate mila şi dărnicia sa şi ţinea la mine care nu s-a mai aflat să ţie la altcineva cum ţinea la mine. Aşa de mult ţinea la mine îhcît într-o zi a trimes să mă cheme. Era într-o zi sfîntă şi binecuvîntată ca cea de azi. Cînd rri-am înfăţişat la dînsul l-am găsit între mulţi musafiri. Pe loc s-a sculat dintre musafiri, mi-a ieşit înainte şi mi-a zis: — Te rog să-mi iei o leacă de sînge. îndată am scos astrolavul, am măsurat înălţimea soarelui, am cercetat şi am socotit cu luare-aminte ş-am găsit că nu era ceas potrivit pentru asemenea lucrare. M-am închinat şi am spus tatălui tău că socotelile mele nu-mi arată ceas bun. El m-a crezut şi s-a supus, fără murmur. A stat şi a aşteptat cu răbdare şi cînd a sosit ceasul i-am făcut semn. I-am luat sînge; i-am scos o jumătate de lighean de sînge; şi el a răbdat cum se cuvine lucrarea şi mi-a mulţamit cu vorbe bune; şi s-au sculat şi mi-au mulţămit cu vorbe bune toţi musafirii care se aflau de faţă ; şi ca să mă plătească pentru sîngele rău pe care i l-am scos, tatăl tău chiar atunci mi-a pus în palmă o sută de dinari aur.
274
—	Oi-of! atn strigat eu; Alah Dumnezeu sâ nu sii! milostivească cu iertarea sa niciodată asupra bietului meu tată, că a fost aşa de orb şi s-a dat pe mîna unuia ca tine!
El-Samat a început să rîdă cu poftă clătinînd din cap:
—	Nu-i alt Dumnezeu afară de Alah, a zis el, şi Mahomed e prorocul său. Binecuvîntat fie numele aceluia care preface toate şi el însuşi nu se preface nicio-dinioară. Tinere, eu te socoteam înţelept şi iată, bag de samă că boala de care ai pătimit ţi-a stricat judecata şi nu ştii ce vorbeşti. Aşa ceva nu mă miră prea mult, ca unul care cunosc vorbele sfinte rostite de Alah în prea sfinta şi nepreţuita noastră carte unde începe aşa: «Cei care-şi stăpînesc mînia şi iartă greşiţilor...» Deci vreau să uit nedreptatea şi puţin cuviincioasa ta purtare faţă de mine şi te iert de toate. Drept să-ţi spun, nu înţeleg deloc nerăbdarea ta, şi nu pricep ce pricină va fi avînd asemenea nerăbdare. Nu ştii tu oare că tatăl tău nu începea nimic fără să-mi ceară sfat şi întru aceasta urma proverbului care spune: «Bărbatul carele cere sfat — la adăpost se pune». Să fii foarte bine încredinţat că om ca mine preţuieşte mult; niciodată şi nicăieri n-ai să găseşti om care să-ţi deie mai bune sfaturi decît cele pe care le dau eu, om mai priceput în rînduielile înţelepciunii şi in meşteşugul de a duce cu îndemînare afacerile. Iată, m-am înfăţişat înaintea ta şi aştept poruncile tale, fiind prea plecat şi supus slujitor al tău. Un lucru am să te rog să-mi spui: cum se face că eu nu sînt deloc plictisit de tine, pe cînd tu eşti atît de plictisit şi de mînios ? Adevărat este că eu sînt aşa de răbdător faţă de tine, numai din pricină că mă gîndesc la cinstitul tău părinte, de la carele am primit atîtea faceri-de-bine.
18*
275
Ám rácnít, zvircoíinduima:
—	Pe Dumnezeul viu ! lasă-rnă, lasă-mă ! Ma omóri cu flecărelile tale. De cite ori vrei să-ţi spun că nu te-am chemat aici decît să mă razi pe cap, şi pe urmă să te duci; repede să mă razi şi mai repede să lipseşti din faţa-mi! Inţelesu-m-ai ?
Spunînd asemenea cuvinte, m-am sculat în picioare ca să-l alung pe dînsul într-o parte, iar eu să mă duc într-ialta; dar în vremea cit vorbise îmi udase şi-mi soponise ţeasta.
El mi-a grăit fără să se tulbure :
—	Intr-adevăr, acuma văd şi eu că ţi-am pricinuit un plictis nemaipomenit. Insă eu nu mă. supăr din pricina asta; bag de samă că deşteptăciunea ta e slăbuţă şi că eşti încă necopt. Nu-s mulţi ani de cînd erai un prunc şi te purtam în circă la şcoală. Tu nu vroiai să te duci, iar eu te duceam.
—	Of-of! frate dragă, am oftat eu cu desnădejde, fie-ţi milă de mine; pe adevărul cel sfînt al lui Alah Dumnezeu, te rog şi te poftesc să mă laşi în pace, cu ale mele griji. Lasă-mă şi du-te! Milostiveşte-te 1 lasă-mă ! du-te !
Aşa eram de tulburat de nerăbdarea mea, încît am început să rup straiele de pe mine, cu ţipete de nebun.
—	Lasă-mă ! Lasă-mă şi du-te !
Cînd m-a văzut bărbierul în asemenea stare, s-a ho-tărît însfîrşit să -puie mîna pe brici şi a început să-l tragă pe cureaua care-i átírna de brîu. Insă atîta l-a tras şi l-a ascuţit încolo şi-ncoace pe curea, incit simţeam că nu mai am mult pină să-mi dau sufletul. La urmă, s-a apropiat de căpăţîna mea şi a tras o dată pe tîmplă cu briciul. După aceea a ridicat în sus mîna şi a zis :
~ O, tinere stăpîn, să ştii că supărarea e de la Diavolul. După cum se arată şi în aceste stihuri:
O, înţelepte, coace-ţi îndelung planul;
In hotărîrile tale nu te grăbi,
Mai ales cînd eşti ales să fii judeţ Pe pămînt.
O, jude, să nu judeci cu asprime,
Ca să fii şi tu miluit
Cînd îţi va veni rîndu! în veac.
Şi nu uita că nu-i pe Iunie mînă tare
Care să nu fie .aplecată
De cătrâ mîna stăpî.nitorului Alah.
Şi nu uita că necredinciosul şi tiranul Găsi-va totdeauna alt tiran Care să-I obijduiască !
—	Stăpîne, a urmat el, eu văd prea bine că nu pre-ţuieşti deloc însuşirile şi harurile mele. Cu toate acestea, vezi mîna asta care te rade pe tine astăzi ? Să ştii că mîna asta a ras capetele sultanilor, emirilor, vizirilor, valiiior şi tuturor oamenilor mari şi cu faimă.
Şi să ştii că întru cinstea mea, sau a unuia care semăna prea bine cu mine, a zis poetul aceste cuvinte:
Toate meritele, colanuri scumpe le socot;
Dar bărbierul acesta este el însuşi Cel mai scump mărgăritar al colanului.
Cu înţelepciunea şi sufletul său E mai presus decît toţi înţelepţii.
Şi sub mîna sa stau capetele împăraţilor.
—	Vai, vai şi iar vai! am strigat. Vezi-ţi, omule, de meşteşugul tău... Nu pricepi odată ?
—	După cit înţeleg, a răspuns el, pari puţintel cam grăbit.
—	Da, aşa este, am răcnit; aşa este, aşa este, sînt grăbit! Nu puţintel, ci foarte!
277
—	feine, atuncea ar ii bine să-ţi deprinzi sufletul să fie răbdător, căci graba e o insuflare a Vicleanului, şi, cum se ştie, graba strică treaba şi-ţi aduce totdeauna năcaz şi căinţă. De altminteri stăpinul nostru Mohamed (cu el ruga şi pacea!) a spus: «Cel mai frumos lucru de pe lume e făcut încet şi cu socoteală!» Să ştii că vorbele pe care le-ai rostit îmi dau mult de gindit şi foarte sint doritor să-mi lămureşti pentru care pricini eşti aşa de nerăbdător şi de grăbit. Nădăjduiesc că va fi fiind ceva plăcut şi mi-ar părea tare rău să fie altfel. Tocmai mă gîndesc că ar trebui să contenesc niţel, căci îmi mai rămîn puţine ceasuri cu soare prielnic. Stai aşa.
Cu asemenea cuvinte, omul meu a pus deoparte briciul, a luat astrolavul, a ieşit în ogradă la soare şi a început să se uite, să măsoare şi să socotească. Dar in această vreme nu mă pierdea din vedere, şi din cînd în cînd îmi tot spunea cîte ceva. După care s-a întors la ţeasta mea şi a grăit astfel:
—	Dacă e vorba de rugăciunea amiezii, atuncea să nu te grăbeşti; poţi aştepta în tihnă, mai avem pină atunci cel puţin trei ceasuri.
—	Isprăveşte odată! am izbucnit eu, căci nu mai pot!
La acest strigăt al meu, bărbierul a pus mina pe brici şi a început să-l tragă iar pe curea. După asta mi-a mai ras cîteva fire de păr. Şi nu înceta de a vorbi:
—	Sint supărat că eşti aşa de nerăbdător. Dacă mi-ai arăta din ce pricină, să ştii că foarte bine ţi-ar prii. Ţi-am spus cit mă preţuia babacul tău răposatul, încît nu pornea nici o afacere fără să mă întrebe.
însfîrşit, începeam să înţeleg că nu mai este nimic de făcut şi sint pierdut. Mă gîndeam aşa : Vre-
278
mea rugăciunii se apropie; trebuie numaidecit să fiu la fata care mi-i dragă ; dacă intîrzii, ies credincioşii de la moschee şi dă cadiul peste mine. Intîrzierea e moarte!
—	Scurtează, scurtează, am scrîşnit eu, lasă vorbele goale şi nu te amesteca unde nu-ţi fierbe oala. Dar dacă vrei şi vrei numaidecit să ştii, apoi află că trebuie să mă duc fără întirziere la o masă, la care m-a poftit un prietin al meu.
La aceste vorbe de poftire şi de masă, bărbierul a tresărit.
—	Alah să te bineeuvinteze şi să-ţi umble in pl'in astă sfintă zi de vineri, s-a închinat el. Se potriveşte foarte bine ce spui cu aceea ce se pregăteşte la mine acasă căci şi eu am musafiri la prînz şi cu treburile pe care le trebăluiesc, şi mai ales cu această treabă de aici, am uitat să gătesc ceva, ca să le pot sta înainte. Ce fac eu ? Acuma e prea tîrziu ; n-am ce le pune sub nas.
—	Nu te îngriji, m-am grăbit eu să-l încredinţez; numai să isprăvim mai curînd rasul. De vreme ce mă duc la masă in altă parte, rămîn la mine destule min-cări care au fost gătite şi pe care ţi le pot dărui ţie. Numai isprăveşte; dă mai repede cu briciul.
—	Dumnezeu să te răsplătească, stăpîne, cu darurile şi binecuvîntările lui. Te rog, stăpîne, fii aşa de bun şi-mi spune ce bunătăţi te milostiveşti a-mi da ca să le cunosc şi eu.
—	Fie, însă nu te opri din lucru. Pot să-ţi dau cinci cratiţi pline cu lucruri prea gustoase: musaca de pătlăgele vinete, sarmale in foi de viţă stropite cu alămîie, perişoare de bulgur şi carne tocată, orez cu tomate şi muşchişor de miel, mîncărică cu harpacică ; pe lingă asta zece pui fripţi şi un miel în ţiglă ; după
279
aceea două tablale mari, unâ cu kenafa şi aita cu plăcintă de brinză cu miere; pe urmă iructe de toate telurile : harbuji, pepeni, mere, naramze, curmale proaspete şi multe altele.
—	Atuncea tare te rog, stăpîne bune, dă poruncă să fie aduse toate aici de faţă, ca să le văd şi eu.
Am poruncit să fie aduse toate, iar el le-a cercetat şi le-a gustat pe rînd :
—	Mm ! haha ! aferim ! Bunătatea ta, stăpîne, e o bunătate care nu se mai află. Ar mai trebui însă şi ceva băutură.
Bine. Am poruncit să se aducă şase chiupuri pline cu şase feluri de băuturi. El a gustat din toate.
—	Dumnezeu să te răsplătească, stăpîne, cu toate bunătăţile sale. Asemenea suflet milostiv rar am văzut. Totuşi ar mai trebui să adaugi şi tămîie şi smirnă şi alte mirodenii de pus în căţuie şi de afumat în odaie; şi pe lingă asta nişte apă de trandafir şi apă de flori de portocale cu care să-mi stropesc musafirii.
Bine. Am pus să i se aducă o răcliţă plină de chi-limbar cenuşiu, de lemn de aloe, de nard, de miisc, de smirnă şi tămîie, toate preţuind peste cincizeci de dinari aur; şi n-am uitat nici apele de trandafir şi flori de portocale şi tulumbele de argint pentru stropit. Iar vremea trecea şi se tot scurta, împuţinîndu-mi viaţa.
—	Poftim, ia tot, i-am poruncit eu, numai isprăveşte şi rade-mi ţeasta capului, pe viaţa: lui Mahomed prorocul (cu el ruga şi pacea !).
—	Da, da, a răspuns bărbierul, însă, pe Alah Dumnezeu, nu iau răcliţă pînă ce n-o deschid să văd ce-i într-însa.
Iarăşi bine. Am poruncit slujitorului să descuie răcliţa, şi bărbierul a pus la o parte astrolavul, s-a
280
âşezat pe vine şi a început să cerceteze şi sa tfeacâ printre degete toate: parfumuri, mirodenii, toate cîte erau în răcliţă, le amirosea unul după altul, cu încetineală şi îndelung, în vreme ce eu mă zvîrcoleam ca pe jaratic. După asta s-a sculat în picioare, mi-a mul-ţămit cuviincios, şi a luat iar briciul, ca să-şi isprăvească lucrarea pentru care îl chemasem.
Cum a pornit, cum s-a şi oprit.
—	Pe Alah Dumnezeu, a grăit el, nu ştiu pe cine să binecuvintez întăi, pe tine ori pe fie-iertatul tău părinte; şi cui trebuie să mulţămesc: părintelui tău ori ţie. N-aş putea spune că ospăţul pe eare-1 dau eu astăzi nu ţi se datoreşte în întregime ţie. Deasemenea sînt nevoit să-ţi fac cunoscut că oamenii care vin astăzi la masa mea sînt mult mai prejos decît bunătăţile ce ai binevoit a-mi dărui; sînt oameni de rînd, meseriaşi ca şi mine. Totuşi să ştii că toţi au haz şi fiecare în felul său e cineva. Pot să ţi-i arăt şi după nume cine sînt: mai întăi acel om fără păreche, cu numele Zeitun, băiaş la Hamam ; pe urmă Salih, vesel şi caraghios negustor de nohot rîşnit; Hankal care vinde bob murat; Hakraşat, zarzavagiu ; Hamid, măturătorul de gunoaie; şi însfîrşit Hakareş, iaurgiul.
Toţi aceşti prietini pe care i-am poftit în casa mea, ca şi mine sluga ta, nu sînt nici flecari, nici nu le place să-şi vîre nasul în afacerile altora ; sînt bărbaţi de petrecere şi de haz. Cel din urmă dintre dînşii are in ochii mei mai mult preţ decît un sultan. Fiecare dintre aceşti ai mei prietini e faimos în Bagdad prin cîntecul şi danţul său deosebit. Dacă iţi face plăcere, pot să-ţi cint cîntecul fiecăruia şi pot să şi joc ca fiecare dintre dînşii.
Uită-te la mine şi bagă de samă. Aşa joacă prietinul meu Zeitun, băiaşul. Uite aşa!
281
Iată şi cintecul pe care-1 cintă Zeitun:
Amurează amurea Blîndă ca o mieluşea,
Mă prăpădesc după ea.
Ii ipup gura ca o fragă,
Eu i-s drag şi ea mi-i dragă,
Ne giugiulim ziua-ntreagă.
Dar să vezi, stăpîne, pe Hamid, măturătorul. Cum joacă Hamid! Uită-te la mine şi judecă singur. Cu pricepere şi haz — aşa joc mai rar! Ascultă şi cintecul lui Hamid :
Am nevastă, lucru rău —
Aş ţîpa-o-ntr-un pîrău;
Că-i balcîză şi urîtă
Şi posomorită.
Cînd s-aşează la cişmea,
Usucă iarba subt ea.
Da-că aş fi Sn sama ei,
Mi-ar da ciulama de tei Şi friptură de năgară Ş-un butoi de apă chioară.
Fără să-mi dea pas să iac un semn ori să spun o vorbă de împotrivire, bărbierul a urmat să cînte şi să joace ca toţi ceilalţi buni prietini ai săi. După ce a isprăvit de cîntat şi de jucat, a grăit după cum urmează :
—	Iată ce sînt în stare să iacă prietinii mei. Dacă, prin urmare, vrei să rîzi şi să petreci, te sfătuiesc să vii astăzi la mine şi să nu te mai duci la masa aceea de care mi-ai vorbit. Mai întăi are să-ţi iolosească ţie şi al doilea are să ne facă nouă mare plăcere. După cit cetesc eu pe obrazul tău, mai ai încă truda sufe-rinţii de care ai pătimit; şi s-ar putea, la masa aceea la care te duci, să se găsească oameni care să vor-
282
bească vrute şi nevrute şi să te întrebe una şi alta, ispitindu-te, aşa incit, în loc să-ţi facă bine, ţi-ar face rău şi te-ai îmbolnăvi de iznoavă.
—	Ba astăzi, n-am să pot veni la ospăţul tău, i-am răspuns eu stăpînindu-mă; rămine pe altă dată.
—	Ascultă-mă ce-ţi spun eu, m-a sfătuit el, n-ai altceva mai bun şi mai folositor de făcut, decît să mergi chiar acuma la mine ca să te bucuri de hazul prietinilor mei şi de cuviinţa pe care ai s-o vezi la dînşii faţă de tine. Fă după spusa poetului:
Plăcerea de azi Apuc-o de grumaz!
Plăcerea-i muiere cu haz,
Şi cu şireclic nespus:
Ai scăpat-o din palmă, s-a dus 1
Am încercat să rîd de toate acestea. Dar rîsul meu era mai mult un rînjet, sub care clocotea mînia.
—	Ai haz, i-am zis eu, însă cred că toate se cuvine să aibă un sfîrşit. Hai, isprăveşte lucrul pentru care te-am chemat şi lasă-mă să mă duc cu Dumnezeu. Eu mă duc la ale mele, iar tu du-te la ospăţul unde te-aşteaptă prietinii tăi. Nu întîrzia, căci te aşteaptă.
—	Bine, mi-a întors el cuvînt, dar de ce nu vrei să faci cum te îndemn eu ? Ţi-am spus cu ce fel de oameni minunaţi ai să ai de-a face. O dată să-i vezi şi să-i auzi, şi pe urmă n-au să-ţi mai.trebuiască prietini ca aceia la care vrei să te duci acuma.
—	Dumnezeu să-ţi păstreze multă vreme bucuria pe care o ai cu dînşii, am grăit eu; acuma nu pot; altă dată, cu plăcere. Dacă vrei, vă chem într-o zi pe toţi la mine, ca să ospătăm şi să petrecem.
—	Bine, fie şi aşa, s-a mulţămit prigonitorul meu. Dacă nu se poate, n-am ce-ţi face ; trebuie să mă mul-
283
ţămesc numai cu aceste plăcute daruri. Numai o clipă să îngădui să iau toate bunătăţile acestea, să le duc la mine acasă, şi să le pun pe masă dinaintea prietinilor mei. Ii ştiu eu că-s băieţi buni şi n-au să se supere că nu stau cu dlnşii să mînînc; au să mlnînce ei şi singuri şi au să beie tot ce este de băut; iar eu mă întorc aici ca să isprăvesc treaba începută şi după aceea să te întovărăşesc oriunde vei pofti să te duci. Nu-i bine aşa ?
—	Dumnezeule Doamne, nu-i bine, nu-i bine aşa! am răcnit eu. Du-te, omule, la prietinii tăi; petrece şi te veseleşte cu dînşii şi lasă-mă să mă duc unde sînt aşteptat chiar în clipa asta.
—	Ba nu, stăpîne, nu pot îngădui să te duci singur.
—	Lasă-mă-n pace. Acolo unde mă duc eu nu-i loc şi pentru tine.
—	Aha ! acuma am înţeles; vrei să te întîlneşti c-o femeie. Altfel ai primi să merg şi eu cu tine. Cu toate acestea să ştii că ai face foarte bine dacă m-ai lua unde te duci; asoultă-mă ce-ţi spun eu ; ai face foarte bine, ţi-aş fi de mare folos. Tare mă tem ca femeia aceea să nu fie vreo venetică vicleană. Dacă te duci singur, eşti în mare primejdie; vai de tine! Te duci la pieirea capului şi a sufletului. Nu cunoşti poate că în cetatea asta a noastră Bagdad e foarte cu primejdie să te întîlneşti în asemenea chip c-o muiere străină. Se putea altădată ; acuma nu se mai poate ; căci avem un valiu care nu vrea să ştie nici de dragoste, nici de femei, fiind hadîmb, vai de el; ş-atuncea din zavistie, pedepseşte cu mare asprime asemenea în-tîlniri.
După asemenea vorbe, iar mi-a venit turbăciunea şi am răcnit cu desnădejde:
284
*— Bre biastămatuie! bfe păcătosule gîde I acumâ în clipa asta să isprăveşti! şi să nu cutezi a mai rosti un cuvînt! Ai auzit ? ai înţeles ?
—	Am înţeles, a suspinat bărbierul.
Un scurt răstimp şi-a văzut de treabă şi a isprăvit de ras ticăloasa mea căpăţînă, care încă nu crăpase. Dar vremea rugăciunii de amiază sosise.
I-am spus, ca să-l văd mai curînd plecat de lîngă mine :
—	Hai, du-te la prietinii tăi şi du-le mîncările şi băuturile ce ţi-am dat; după aceea să te întorci, ca să mergi cu mine. Eu te aştept.
El sta la îndoială. Eu îl îndemnam stăruitor.
—	Văd eu că vrei să te scapi de mine, a grăit el. Eu să plec cu darul şi tu să te duci singur. Insă îti spun de mai nainte că, dacă faci aşa, ai să dai peste nişte năcazuri şi nişte nenorociri din care n-ai să te mai poţi descurca. De aceea te jur pe ce ai mai scump să stai şi să mă aştepţi pînă ce mă-ntorc. Musai să merg şi eu, ca să văd cum se isprăveşte chichionul în
care te-ai vîrît.
—	Bine, bine, iie cum spui, l-am încredinţat eu,
numai să nu întîrzii.
Atuncea meşterul bărbier m-a rugat să-i dau ajutor ca să încarce în spate toate mîncările şi să-şi aşeze pe cap tablalele 'cu dulciuri şi a ieşi din casa mea. Răsuflăm însfîrşit. Dar omul meu îşi avea ale sale socoteli. Cum s-a văzut în uliţă, a strigat la doi hamali, le-a dat lor toate cîte avea şi le-a poruncit să le ducă în uliţa cutare la cutare casă ; iar el s-a pus la pîndă intr-o hudiţă dosnică, aşteptîndu-mă să ies.
Cum e lesne de înţeles, eram ca-n spini. M-am spălat, m-am îmbrăcat cu straiele cele mai frumoase
885
şi am ieşit. Cum am fost în uliţă am şi auzit glasul muezinilor din rninarele, chemind la rugăciunea amiezii pe credincioşi, în acea zi siîntă de vineri:
Bismillahi’ rramani’ rrahim !
In numele lui Alah cel prea bun şi prea milostiv I Laudă lui Alah, stăpânul omenirii, cel bun şi milostiv 1 Doamne prea înalt, judeţ desăvîrşit în ziua răsplăţilor, Cătră tine îngenunchem, Ia tine cerşim ajutor I Călăuzeşte-ne pe cărarea dreaptă,
Pe cărarea celora 'pe oare i-ai împlut de bunătăţi,
Nu pe cărarea celora care te-au mîniat,
Nici pe cărarea celor rătăciţi!
Din uliţă, am apucat-o cu cea mai harnică repejune cătră casa unde eram aşteptat. Cum am ajuns ş-am fost la uşa cadiului, am întors din ântîmplare capul ş-am şi văzut pe blăstămatul de bărbier la răspintenea fundacului.
Uşa casei era lăsată deschisă anume pentru mine. Am intrat; am închis. In ogradă am văzut pe baba mea mijlocitoare. M-a luat de mină şi m-a dus după ea pe scări la catul de sus, unde mă aştepta fata. Dar de abia intrasem, ş-am şi auzit paşi şi glasuri în ulicioară. Se întorcea cadiul, tatăl fetei, ou toţi însoţitorii lui de la rugăciune. Mă uit şi văd in ulicioară pe bărbier stînd stîlp şi aşteptîndu-mă.
Fata m-a încredinţat îndată să n-am nici o grijă despre partea tatălui ei căci nu vine decât prea rar de la catul de jos la dînsa ; afară de asta se găsesc la urma urmei felurite mijloace ca să nu fiu descoperit, chiar dacă i-ar veni gust bătrînului să urce sus.
Spre nenorocul meu, a vrut- aşa Alah ca in ziua aceea să fie poruncită o pedeapsă de cătră cadiu uneia dintre roabele sale tinere, pentru o greşală. Ş-atuncea slujitorii care aveau a împlini pedeapsa au început s-o bată cu toiegele la partea de dinapoi. Unul dintre
286
harapii casei s-a gîndit să intre la stăpîn şi să-l roage s-o ierte pe roabă. Cum a deschis gura, cadiul s-a şi năpustit cu harapnicul asupra lui. La ţipetele roabei s-au amestecat răcnetele harapului. In puţină vreme toată ulicioara a fost în picioare, făcindu-se
zarvă şi tumult.
Bărbierul meu socotea că am intrat eu sub mare cumpăt şi pe loc începe să urle dinaintea casei, ru-pîndu-şi de pe el straiele, presărîndu-şi colb in cap şi cerînd ajutor de la oamenii care se strîngeau împrejurul său.
—	Săriţi, oameni buni 1 striga el. II omoară pe stă-
pînul meu în oasa cadiului.
Cu oamenii după dînsul o ia la fugă din ulicioară în uliţă şi din uliţă în altă uliţă ; şi cu toţii vin acasă strigînd 'acolo tuturor că stăpînul lor se află în primejdie de moarte, şi cu toţi slujitorii şi oamenii casei mele în păr, înarmaţi cu ciomege, dau buluc în ulicioara cu pricina strigînd care de care şi asmuţin-du-se. Ajunşi la poarta cadiului, bărbierul iar prinde a urla, ia cu pumnul colb de jos şi şi-l toarnă în creştet, îşi rupe straiele şi se zvîrcoleşte, ţipînd că se
săvîrşeşte moarte de om.
Insfîrşit cadiul, tulburat de atîta zvon, auzind şi bătăi de ciomege în uşă, se uită pe fereastră şi înţelege ce este. Vede că-i mare zarvă ; îşi închipuie că se va fi întîmplat ceva în tîrg, se duce şi deschide uşa.
—	Ce-i, oameni buni ? întreabă el.
Atuncea toţi slujitorii mei prind a urla :
—	Ai omorît pe stăpînul nostru. Pe stăpînul nostru l-ai omorît.
—	Mă rog-, cine-i stăpînul vostru ? a întrebat cadiul, şi ce faptă a săvirşit ca să-l omor ? Şi ce-i cu
287
bărbierul acesta care zvîrle din picioare şi zbiară aşa ca un măgar ?
Pe loc bărbierul prinde a răcni:
—	Tu, cadiule, ai doborit cu toiagul pe stăpînul meu ; chiar mai nainte l-am auzit ţipînd.
—	Bine, dar cine-i stăpînul acela al tău ? De unde a venit ? Unde se ducea ? Cum a intrat la mine ? Ce-a făcut ca să-l dobor cu toiagul ?
—	O, cadiu blăstămat, a strigat bărbierul meu, nu face pe vicleanul, căci eu cunosc prea bine toate, ştiu de ce a intrat stăpînul meu în casa asta şi pe cine căuta. Fiica ta s-a amorezat de stăpînul meu şi stă-pînului meu i-i dragă fiica ta. Am venit cu stăpînul meu pînă aici şi l-am văzut intrînd. După aceea te-ai întors tu de la rugăciune şi l-ai găsit cu fiica ta, ai chemat harapii şi aţi început a-1 ucide cu ciomegele. Nu-mi umbla mie cu alte vorbe şi întrebări. Să faci bine să mergi cu noi la un jude mai mare ca tine. Să faci bine să mergi cu .noi la califat să dai samă. Ori' sa mergi în .această clipă, ori să ne dai pe stăpînul nostru viu nevătămat, împreună cu despăgubirea ce ni se cuvine pentru ce i-ai făcut. Dacă nu faci asta, să ştii că intrăm cu sila în casă eu şi cu toţi oamenii aceştia. Dă-1 numaidecît, altfel e poznă!
De mare mirare şi ruşine a fost cuprins cadiul în faţa acelui popor adunat, auzind asemenea vorbe. S-a uitat lung la bărbier şi i-a zis :
—	Ori eşti un minciunos, ori nu eşti în toate minţile, omule. Pas şi intră in casă, caută şi află ceea ce cauţi!
Bărbierul a dat buzna pe uşă.
Eu stam sus la fereastră, în dosul zăbrelelor; priveam şi ascultam. Cînd l-am văzut pe bărbier repe-zindu-se cu capu nainte ca să mă găsească m-atn
gîndit să fug undeva. M-am uitat în juru-im şi n-arn văzut pe unde aş fi putut fugi ca să nu mă vadă nici oamenii cadiului, nici prigonitorul meu, toate uşile fiind la vedere. Invirtindu-mă prin odăi, am găsit intr-un colţ un sunduc mare de lemn. Am intrat înlă-untru, am tras capacul peste mine şi mi-am ţinut răsuflarea.
Umblind încoace şi încolo ca să mă găsească şi ncgăsindu-mă, bărbierul a ajuns şi în camera cu sun-ducul. S-a uitat, a înţeles cum e afacerea ; a apucat sunducul şi l-a săltat pe-un umăr, după aceea şi l-a aşezat pe cap şi a coborît pe cît a putut mai repede la ieşire, pe cînd eu mă simţeam murind de spaimă.
In vreme ce el ieşea în ulicioară cu sunducul pe cap, scris a fost ca mulţimea ce se îmbulzea în juru-i să poftească a cunoaşte ce lucru de preţ duce. S-au grămădit toţi asupră-i şi au deschis capacul. Cînd m-am arătat vederii lor, au început chiote şi fluierături. De mare sfială şi ruşine m-am ridicat ş-am sărit. Am căzut şi mi-am rupt un picior, de-atuncea am rămas şchiop.
Insă atuncea, cum am sărit, nu m-am gîndit decît cum să fug mai grabnic şi să m-ascund. Văzînd ulicioara înţesată de atîta lume, mi-a venit în minte să scot din buzunar toţi dinarii de aur pe care-i aveam, zvîrlindu-i asupra mulţimii. M-am folosit de îmbulzeala tuturor la bani, ca să mă strecor şi s-o iau pe urmă la goană, şchiopătînd ca vai de mine. Am apucat-o prin nişte uliţi întunecoase şi fugeam trudnic, cînd, spre groaza mea, aud în urmă pe bărbier stri-
gînd cît putea :
—	Oameni buni! mulţămesc lui Dumnezeu că mi-am găsit stăpînul. Duşmanii l-au prigonit şi l-au
jg — m. Sadoveanu — Opere, voi. 16
289
asuprit, îrisă Alah n-ia îngăduit celor răi să biruiască şi rn-a ales pe mine ca să-l scot din căngile lor.
M-a ajuns din iugă.
—	Stăpîne, zise el gîiîind; după cum te-ai încredinţat, rău ai făcut că te-ai purtat cu mine astfel, şi n-ai avut răbdare şi n-ai ascultat sfaturile mele. Fără ajutorul lui Alah Dumnezeu, care mi-a întărit braţul ca să te scap, cine ştie ce ţi s-ar fi întirhplat şi te-ai îi prăpădit cu desăvîrşire. Aşa că să te rogi lui Alah să mă păstreze, ca să te slujesc toată viaţa mea şi să-ţi fiu călăuz in toate. După cum s-a văzut, eşti o fire pornită şi ai minte puţină. Spune-mi acuma ce 'faci şi unde fugi ? Stai, stai; nu fugi aşa.
Fugeam însă ca de moarte. Ajunsesem în tîrg, între dugheni. Văd o prăvălie deschisă a unui neguţător pe care îl cunoşteam. Mă reped înlăuntru şi rog pe stă-pînul prăvăliei, în numele lui Alah, să nu lase să intre după mine pe cel care mă urmăreşte. Atunci neguţătorul îmi face loc să trec, apoi pune mina pe un ciomag şi aţine bărbierului calea, uitîndu-se la el crunt. Meşterul meu dă înapoi blăstămînd pe neguţător, pe tatăl neguţătorului şi pe bunicul neguţătorului, şi su-duind în toate felurile, însă n-iare ce face şi se duce.
Neguţătorul se întoarce şi începe să mă întrebe şi eu prind a-i spune toată pătărania mea cu bărbierul, îi spun tot şi-l rog să mă găzduiască în casa lui pînă ce mi se va tămădui piciorul stricat. îmi era frică să mă întorc la mine, ca să nu vie iarăşi asupra mea stafia.
Pe urmă, după ce am început să umblu iar şi mi-am venit în fire, m-am dus acasă şi, strîngînd împrejurul meu toate rudele, am făcut diată cu martori, prin care lăsam neamurilor mele de aproape tot ce aveam cind eu n-oi mai fi. Eu îmi luam bani şi hotărâm să plec.
290
Puneam vechil asupra averii mele, ca să cheltuiască pentru neamuri şi slujitori cit se cuvenea, ţinînd catastif. Cu banii ce i-am luat asupra-mi, am hotărît să mă duc unde nu va fi cu putinţă blăstămatului meu prigonitor să mă mai găsească.
Am pornit din Bagdad într-ascuns şi am călătorit lungă cale, pînă ce am ajuns aicea, la Damasc; in-trînd la acest cinstit ospăţ, iată, mi-a fost dat să văd întăi şi întăi pe cel de care fugeam.
Aşa că nu stau şi plec iar. Dumnezeu Alah să pedepsească pe duşman, cu tot neamul lui şi cu toţi urmaşii lui, în vecii vecilor, amin !
19*
A cincca poveste
ÎNTÎMPLAREA LUI DOXOPRAXA
E vorba de o păţanie extraordinară. Dacă v-aş spune-o în cîteva cuvinte, n-ar .avea nici un «chichirez», cum spun bucureştenii. Ca să aibă aşa ceva, e nevoie de o rlnduială retorică.
Eroul principal nu stnt eu. Eroul principal e prietinul meu, profesorul Gheorghe Doxopraxa, care şi astăzi se găseşte în mare nedumerire şi nu-şi poate explica nimic. E cu atît mai ciudată această nedumerire, cu cît prietinul meu profesorul Doxopraxa s-a dovedit a fi totdeauna un bărbat deosebit de pătrunzător.
Prietinul meu Doxopraxa are o înfăţişare de palicar impunător cum rar mi-a fost dat să văd în viaţa mea. O frunte naltă puţintel pleşuvă, ochi străpungători arcuiţi de puternice sprîncene negre, un nas achilin (adică un nas ca al lui Achile, cum lămurea el glumind), ş-o mustaţă — adică două mustăţi cît vrăbiile, aplecate spre sfîrcuri de propria lor greutate. Om nalt, voce răsunătoare. Puţintel lăudăros; însă îi stă bine cînd povesteşte mai ales întîmplările cu bandiţi din insula Creta, patria străbunilor săi. Altminteri, el personal e născut la noi la Galaţi, şi.
292
după mă-sa, se r<udeşte cu unul Nastase Cosovete, cel mai autentic răzăş din valea Gorhurluiului.
Specialitatea sa, în corpul didactic ial liceului bucu-reştean unde a învăţat mezinul familiei noastre, e limba elină. Mă întreb cine ar putea să declame mai frumos decît el distihurile lui Homer ori odele lui Anacreon. Păcat că nu le înţelege nimeni dintre noi, de şi am dat acestei discipline, în copilăria noastră, cele mai frumoase ceasuri, cînd cînta cucu-n dumbrăvi şi era ca o oglindă cerească luciul iazurilor. Eu, cel puţin, versurilor lui învolburate nu-i pot opune decît o invectivă din dialogurile lui Lukian: «Apodos, o catârate, ta portmeia...» De ce mi-o fi rămas numai atît din această limbă clasică, e o altă problemă pe care am să-ncerc a o deslega altă dată. Adevărul e că numai cu atît calabalîc grecesc am a mă înfăţişa cîndva — nu prea tîrziu — neînduplecatului barcagiu Charon.
Mă aflam cu Doxopraxa şi cu alţii la cea mai primitoare familie din regat. S-ar părea că asemenea familie ar trebui să locuiască în Moldova şi mai cu samă la Iaşi. Nu! Asemenea familie locuieşte la Bucureşti. Dar in orice caz — îmi veţi replica domniile voastre — asemenea familie e venită din Moldova şi mai cu samă de la Iaşi. Nu şi nu ! Asemenea familie e get-beget bucureşteană, de la Brîncoveanu-Vodă şi de la Mavrogheni-Vodă şi: de la Ştirbei-Vodă. Tot neamul amfitrionului nostru, cu numele Dîmboviţeanu, a slujit patriei şi mai cu samă fiscului patriei. Dîmboviţenii cei vechi ţineau otcupurile timpului; cei mai noi au fost administratori financiari model ; al nostru, Petrică Dîmboviţeanu, a fost
casier general în Ministerul de Finanţe. Acum e pensionar, om cu stare ; primeşte foarte bine.
Acest prietin al nostru Petrică Dîmboviţeanu a dovedit ce fel de om şi ce caracter cu voinţă fermă este la virsta de patruzeci şi cinci de ani, cînd soţia sa, doamna Bruneta Dîmboviţeanu, foarte remarcabilă persoană, i-a făcut observaţia că şi-a pierdut cea mai mare parte a părului — care, în vremea cînd făcea pe Romeo, era blond ca spicul de grîu.
—	Mă mir că le mai suceşti şi le m.ai învîrteşti, Petrică; ţi-au mai rămas trei fire...
—	Ai dreptate, Bruneto dragă, i-a răspuns blînd Petrică; îţi promit că n-ai să mai ai pricină de mirare.
Chiar a doua zi, Petrică s-a prezentat doamnei Bruneta cu ţeasta rasă complect.
Ea n-a zis decît: Vai, Petrică ! — Pe urmă n-a mai avut ce spune.
In ziua care a urmat, Petrică s-a înfăţişat şi fără mustăţi.
—	Ga să nu mai ai în faţa ta aspectul bătrineţii, Bruneto dragă.
Doamna Dîmboviţeanu a făcut iar: Vai! — Ş-atît.
Un timp, a trăit cu spaima că Petrică va să-şi radă şi sprîncenele. Dar Petrică avea cunoştinţă ca sprîncenele, abia încărunţite, deveniseră cea mai distinsă podoabă a sferei sale de fildeş şi a obrazului său cu zîmbet cam îndrăcit.
—	Dacă mi-aş fi lăsat cioc, aş fi sămănat cu Mefistofel, se lăuda el.
Cam din vremea cînd prietinul nostru Petrică Dîmboviţeanu îşi lepădase podoaba ca,pilară şi figu-ra-i palidă părea mai punctată de zîmbetu-i ciudat
294
—	cam din acea vreme doamna Bruneta începuse a deveni melancolică. In frumoşii ei ochi codaţi de orientală apăruse o umbră de nelinişte. Cătră cincizeci de ani începuse să asuprească servitoarele şi* se îmbolnăvi de trei sau patru boli necunoscute încă speciei umane şi de două manii. Una din aceste manii era explicabilă ; a doua, binefăcătoare.
Mania explicabilă era dragostea pentru pisici. Neavînd copii, trebuia să adopte în viaţa ei tovărăşia acestor animale amabile, delicate şi discrete. Mai ales de cînd doamna Bruneta învăţase de la o prietină din tagma aceleiaşi vîrste că cei mai devotaţi şi drăgălaşi pisoi sînt cei cărora veterinarul le face o mică operaţie, — se putea spune că apartamentul domniei sale devenise rai al acestor mici feline. Avea patru sau cinci totdeauna, de neamuri alese şi colori deosebite. Cu acest surogat îşi liniştea nervii şi îşi înflorea ceasurile.
Cu privire la mania asta, Doxopraxa se pronunţase astfel:
—	Posteşte robul lui Dumnezeu că n-are ce mînca... în dorul căpşunelor, mînînci frunzele.
—	Intr-adevăr, mi-ar fi trebuit patru copii în loc de patru pisoi, lămurea Petrică, dar să ştiţi că nu sînt eu vinovat.
—	Bine, bine, îl mîngîia Doxopraxa ; dacă e aşa, atuncea să ne mai vie cîte o halbă de bere.
Plătea Petrică Dîmboviţeanu ca să fim şi mai bine încredinţaţi că nu poartă el răspunderea. Şi zîmbea mefistofelic. (îi plăcea să-i spunem că zîmbeşte mefistofelic.)
Mania binefăcătoare a doamnei Bruneta era curăţenia. De două ori pe săplămînă casa era în răscoală; praful urmărit; alămurile frecate ca să devie ca au-
295
rul nou; parchetele lustruite, ca să te oglindeşti în ele, şi aşa mai departe. Prima răscoală săptămînală era luni; a doua vineri. După răscoala de vineri, urma coptul aluaturilor, sîmbăta. Duminică erau Invitaţi prietini la ceaiul de după amiază, care se prelungea pînă tîrziu.
Ce nu mîncam noi la asemenea ceai! Ce pateuri fine, ce fripturi delicioase, ce cozonaci, ce prăjituri! Şi ce vinuri găseam la acest ceai!
Noi prietini mai intimi ai casei lăudam toate în gura mare, cu superlative care făceau mare plăcere doamnei Bruneta ; pe cînd Doxopraxa, care venea în casă mai rar, îşi făcea aprecierile cu citate din clasicii antichităţii eline.
—	Nu înţeleg de ce mă laudă Doxopraxa pe greceşte, suspina, nedumerită, doamna Bruneta.
Sfetnică şi ostenitoare întru acest despărţămînt al bunătăţilor, nelipsită în fiecare săptămînă la ajutorul gospodăriei doamnei Bruneta Dîmboviţeanu era
o	greacă născută la Constantinopole şi pripăşită la noi în epoca primejdioasă a amorului. O chema Eufrosina Periade. De cînd demoazela Eufrosina Periade străbătuse Pontul Euxin pe o galeră a unui căpitan insular, ca să se aşeze la Sulina, trecuse mai bine de un sfert de veac. De mulţi ani ajunsese la Bucureşti şi izbutise a se face cunoscută într-un cerc destul de larg prin talentele-i multiple. Era o femeie fncă sprintenă şi energică, uscată şi foarte oacheşă. Ne înveselise în cîteva rînduri pe noi bărbaţii cînd făcuse faţă, furioasă şi cu ochii boldiţi, profesorului Doxopraxa la nişte observaţii de altfel nevinovate ale acestuia.
—	Eufrosina, regina de Saba... i-a spus cu accent poetic Doxopraxa.
296
—	Domnule, te fac atent, i-a replicat ea, că eu sînt constantinopolitană...
—	Ei, şi are asta o anumită însemnătate ?
—	Are. Eu nu sînt din Grecia dumneavoastră. La noi la Constantinopole e o viaţă pe care dumneavoastră n-aţi cunoscut-o niciodată.
—	Care «dumneavoastră» ?
—	Dumneavoastră grecii. La noi, la Constantinopole, e bielşug şi huzur. De cînd a plecat Abdul Hamid s-au mai stricat lucrurile, dar tot e mai bine decît în Creta dumnitale.
—	De ce «Creta mea» ?
—	Aşa. Aş ţine să-ţi fac cunoscut mai ales dumnitale, domnule profesor, că eu nu prea fac haz de insulari.
—	Bine, Periade, a acceptat cu voie bună Doxopraxa ; sîntenr de acord; nici mie nu-mi plac insularii dumnitale : eu sînt de la Galaţi. Pe lîngă asta am în vinele mele sînge de răzăş moldovean.
—	Se poate; dar insularii sînt ai dumnitale, nu ai mei. Să se ştie asta. Şi să se mai ştie că nu-mi place să fiu regină de Saba.
—	E o regina biblică, Periade ; e o prietină a lui Solomon.
—	Aşa ? atuncea află că nu-mi plac nici evreii, fie ei şi din Biblie.
Doxopraxa a venit între noi după acest schimb de vorbe.
—	Trebuie să mă iau bine cu etiopianca asta, a zis el îngrijorat. N-ai văzut ce ochi îmi aruncă ? E în stare să-mi facă vreo vrajă, ori să-mi puie otravă într-o sarailie.
Noi am început a rîde.
297
—	Nu rîdeţi. N-aţi văzut şi n-aţi auzit cu ce pasiune vorbeşte ?
—	Aşa e vorba ei, însă e o persoană cumsecade, am intervenit eu. Nici în glumă să nu-i atribui asemenea intenţii, prietine Doxopraxa.
Profesorul era după un număr oarecare de pahare de vin.
—	Ba eu vorbesc serios, domnii mei, ca unul care am văzut multe şi am pătimit şi mai multe. Am să vă spun eu odată o întîmplare care a început de la vorbe nevinovate şi a ajuns la situaţii dintre cele mai primejdioase. De mai multă vreme observ pe această etiopiancă. Altă dată i-am spus madam Me-nelik şi era să mă zgîrie. Am o bănuială că sufletele victimelor ei le trece în motanii pe care îi dăruieşte cucoanelor dumneavoastră.
—	Are o rasă frumoasă de pisici... observă Petrică Dîmboviţeanu.
—	Frumoşi pisoi, nu zic ba, însă negri ca tăciunele. Din dinastia asta alege cîte unul şi doamnei Bruneta. Pe Menelik-al-trei.lea mi se pare că i l-a adus anul trecut.
—	Aşa este. Dar ce amestec bizar faci... şi ce idee cu poreclele dumnitale. Are dreptate să se supere.
—	Bine, bine, rîdeţi dumneavoastră şi vă veseliţi, însă eu îmi am ideile mele.
Ideile acestea ascunse ale lui Doxopraxa se înle-meiau, probabil, pe faptul că madam Periade se pricepea magistral — după părerea doamnei Bruneta
—	să descifreze viitorul în drojdia de cafea şi tot aşa de magistral cetea cele şaptezeci de cărţi şi lame ale tarotului egiptean. Deasemeni administra cu iscusinţă — doamnelor care îi erau simpatice şi aveau nevoie — medicamente pe bază de afion. Prac-
298
tica şi descîntecul — fiind o fiinţă cu o putere de sugestie rară. Domeniul acesta obscur al îndeletnicirilor ei, aplicat mai ales duducilor pasionate, nu l-am putut desluşi. Oricît iam încercat să trag de limbă pe doamna Bruneta Dîmboviţeanu a fost zadarnic. A trebuit să mă mulţămesc cu zîmbetul dum-nisale enigmatic.
M-am mai mirat de ceva, în casa asta unde mă duceam destul de des. Se bucurau de mania binefăcătoare a doamnei Bruneta, adică de furia curăţeniei şi lustrului, mai cu samă încăperile pentru care bucureştenii noştri n-au o grijă prea insistentă. Cele mai strălucitoare panouri le deschideau vederii noastre bucătăria, baia şi toaletele. Faianţe, robinete, oglinzi, — erau ca o feerie fără prihană.
—	De o bucată de vreme a început să fie ceva de spaimă, îmi spunea prietinul meu Petrică. Umblu şi eu ici-colo, ca omul în casa lui. Ştii dumneata că mă pîndeşte, să vadă unde pun piciorul şi unde întind mîna ? Nu, — că să n-ating cutare robinet. Nu, că să nu pun mîna pe cutare chiuvetă. Lehamite de aşa casă ! La urma urmei, ce să fac ? M-am supus, ca să curm discuţiile interminabile şi tînguirile. Acuma vorbim serios : ştii dumneata, tnon cher atni, că n-am permisiunea să întrebuinţez comoditatea din baie? Da-da, e aşa cum îţi afirm eu; sînt nevoit să fac cinci paşi în plus pînă la cabinetul de peste săliţă. Iar dincoace dumneaei a instalat o horbota de matasă, simbol al unei eterne oprelişti. Pe onoarea mea, e ceva de speriat!
De cîtva timp, cu aceste cuvinte îşi încheia Petrică observaţiile privitoare la doamna Bruneta. Alţi bărbaţi ar fi fost entuziasmaţi de asemenea higienă lustruită. Dîmboviţeanu nu era entuziasmat,
299
Observasem într-adevăr şi eu simbolul imaculat, trecînd cu uimire, din templul unde se oficia chimia bucatelor şi prăjiturilor în minunea de lumină şi luciu a băii. Mărturisesc că m-am oprit brusc, între-bîndu-mă cu îndoială dacă nu visez cumva. Horbota de matasă era liliachie. Era o horbotă scumpă care servea drept aşternut, în găoacea de porţelan, numitului Menelik-al-treilea. Elegant şi leneş arcuit în blăniţa-i ca abanosul, motanul dormita şi numai din cînd în cînd crăpa pe jumătate luminile ochilor lui de smarald.
In ziua de care vorbesc, doamna Bruneta Dîmbo-viţeanu se întrecuse pe sine. Combinase, cu greaca, cele mai extraordinare sarailii şi baclavale, după reţeta strictă a Vechiului Serai. înainte de aceste extraordinare sarailii şi baclavale, ne pusese dinainte nişte pateu de ficat de gîscă în aspic, două farfurii largi de iepure cu măsline, un muşchi de purcel fript la cuptor şi garnisit cu ciuperci albe, şi alte delicateţuri de care nu-mi mai aduc aminte, ca să nu lungesc vorba.
Ceaiul nostru a fost un vin sec de opt ani vîrstă. Petrică Dîmboviţeanu avea teoria lui asupra vinului de opt ani. Vinul de opt ani, afirma el, mai ales vinul de opt ani de la Valea Călugărească, e vinul ajuns lia apogeul său. A părăsit stările de fermentaţie, e strălucit şi limpede ca soarele, îşi are deplin dezvoltat gustul, deplin dezvoltată aroma. După acest moment culminant, începe declinul. Căci se ştie, domnilor, că u,n vin e ca o fiinţă vie. Am avut şi noi, oamenii, momentul cel mai fericit, după care am început a muri.
300
De şi reflecţia prietinului nostru Petrică era mai degrabă tristă, noi am urmat a ne bea ceaiul — adică vinul de opt ani — cu cea mai desăvîrşită voie bună.
Cred că se întinsese întunericul deplin asupra capitalei de vreo trei ore. Era o vreme de toamnă tîrzie, vremea cea mai potrivită pentru ceaiuri ca acela al nostru. Doamna Bruneta sta, ca de obicei, în capul mesei, îmbrăcată extrem de elegant, însă în negru, şi zîmbind cu o uşoară nuanţă de ironie la toate complimentele şi laudele noastre. Ii plăcea mai curînd să asculte istorisirile ce se spun între bărbaţi, după ce au ajuns la a doua cafea şi se întorc iarăşi la un pahar de vin.
E plăcut uneori să priveşti soarele după ce a străbătut în declinul său straturi sumbre de nouri: ajuns în pragul asfinţitului, deodată luceşte. «Se uită soarele înapoi»... zic oamenii de la ţară. Doamna Bruneta Dîmboviţeanu nu era aparent atentă la hazurile şi anecdotele ce se spun Intre bărbaţi la asemenea oră ; însă eu eram bine încredinţat că le asculta cu sentimentul pe care îl avea «cînd se uită soarele înapoi». Asculta, şi zîmbetul ei caustic se însenina puţin, întristîndu-se.
Cel mai vorbăreţ dintre noi, profesorul Doxopraxa, s-a oprit o clipă lovit oarecum de nişte amintiri pe care eu le socoteam dramatice, ţinînd samă de ochii săi aţintiţi şi de sprîncenele uşor încruntate.
—	Da, declară el cu un fel de solemnitate mîhnită ; aşa este. Era într-o vreme de toamnă tîrzie şi mă aflam în Creta...
La aceste cuvinte, doi dintre convivi, care-i fuseseră elevi, ridicară capetele cu un interes care făgăduia să fie foarte susţinut. Orice ar fi binevoit să povestească vechiul lor profesor era învăluit în
301
aureolă de prestigiu. Eu şi cu Petrică Dîmboviţcanu, ştiind că se băuse un număr respectabil de pahare de vin de opt ani şi cunoscînd întrucîtva repertoriul romantic al palicarului nostru, ne aflam mai sceptici şi am clipit uşor din ochi unul cătră altul zîmbind. Bruneta ne urmărea schimbul de priviri şi avu şi ea un surîs complice.
—	Era într-o vreme de toamnă tirzie, urmă povestitorul, şi mă aflam de eîteva zile pe un drum primejdios, coborînd cătră Calioros, la ţărmul mării, unde ştiam că trebuie să găsesc scrisori şi bani. După şase luni de rătăciri pe ¡urmele imikenienilor, după felurite păţanii care de care mai ciudate, însfîrşit venise vremea să mă întorc la lumea mea de la Dunăre. Mă veţi crede ori nu, trebuie să vă spun că mi se făcuse dor de vin de Sarica. Aşa sînt eu. Şi mi se făcuse dor de alivenci. Cum se făceau alivencile, acasă la noi la Galaţi, nu se miai fac nicăieri, şi preferam alivencile oricăror compoziţii cu miere de albine sălbatice ori cu buruieni aromate din stîncă-riile cretane. Umblam deci tihnit într-un peisagiu auriu, calare pe un căluţ, şi din cînd în cînd vedeam, in depărtare, marea. Munteanul, stăpinul calului, păşea pe potecă înaintea mea, observînd cu luare-aiminte împrejurimile. Intrasem în anume regiune primejdioasă, stăpînită de o bandă de clefţi. Cel puţin aşa susţinea munteanul meu că regiunea e primejdioasă ; eu însă n-avusesem de-a face cu bandiţi cretani; de altfel n-aveam nici o teamă. Mai cu samă în acel moment nu mă temeam. Mîncasem dimineaţă ca să-mi ajungă toată ziua; preţul chiriei calului — cîţiva gologani — îi pusesem în palma munteanului meu şi nu mai aveam la mine nimic.
302
Greşesc : mai aveam o liră de aur ; asta e însă ca şi nimic. Aşa că eram uşor şi vesel...
Aici amicul nostru Doxopraxa făcu un popas, ca să-şi aprindă o ţigară. După ce-şi aprinse ţigara, privi în juru-i mulţămit de atenţia ascultătorilor; şi, fiindcă pomenise de alivenci, îşi aduse aminte cît de extraordinare fuseseră baclavalele doamnei Bruneta. Apucă o furculiţă care era mai la îndămînă şi, îm-pungînd o baclava (căci toate bunătăţile «ceaiului» nostru erau încă de faţă), o aduse spre mustăţile-i mari, ajutîndu-se şi de mîna stîngă. După ce consumă din două înghiţituri baclavaua, Doxopraxa îşi lovi degetele ambelor mîni unele de altele, ca să le scuture oarecum de ce fusese baclava şi apucă un păhărel de vin. După ce sorbi păhărelul, trase iar eîteva fumuri de ţigară. După care, cu un oftat, se întoarse în Creta la drumul prăpăstios pe care umbla şi de unde, din cînd în cînd, vedea apărîndu-i în depărtare marea clasică.
—	Deodată, urmă el privindu-ne circular cu ochi crescuţi în orbite, deodată, la o cotitură a potecii, îmi apare un bătrîn nalt, cu înfăţişarea slăbănoagă şi suferindă, acoperit cu o mantie zdrenţăroasă. Cu stînga se sprijinea într-un toiag; dreapta o întinse spre mine:
—	O, kirie, a zis el cu voce tînguitoare, milosti-veşte-te de un bătrîn sărac şi bolnav...
Am fost mişcat de acel glas şi de acea înfăţişare. Fără a pregeta o clipă, am tras din buzunarul vestei lira de aur şî i-am întins-o.
—	Ţine, bătrîne, i-am spus eu; de la mine mai puţin, de la Dumnezeu mai mult!
—	Domnul să te binecuvinteze şi să-ţi răsplătească însutit... s-a închinat bătrînul primind banul
303
de aur. Am trecut înainte cu căluţul meu. Ţăranul care mă însoţea s-a uitat furiş înapoi. Urmînd mişcarea lui, m-am întors şi eu în şa. Bătrînul cerşetor dispăruse ca prin farmec.
Mi s-a părut oarecum ciudat că munteanul clatină din cap. Insă nu mi-a vorbit nimic. Am tăcut şi eu. Am umblat aşa un lung răstimp, coborînd cărarea povîrnită.
N-a trecut o jumătate de oră, şi la altă cotitură, între nişte ţancuri de calcar, au apărut doi clefţi cu bărbi negre şi ochi holbaţi albi. Au aruncat un strigăt făcîndu-mi semne cu carabinele, m-ait descăli-cat, au dat căpăstrul căluţului în mîna munteanului meu şi ne-au călăuzit pe subt o prăpastie la un izvor şi la o peşteră.
Acolo am găsit alţi bărboşi înarmaţi pînă în dinţi. Intre două pietre afumate, era aprins un foc. In latu-rea jarului, intr-o ţiglă înfiptă pieziş în pămînt, se îrigea un but de capră. Din umbra peşterii mi-a ieşit întru întîmpinare un bărbat nalt, cu mustăţi negre lungi. Nu mai avea barbă ; îşi lepădase mantia zdren-ţăroasă ; am cunoscut numaidecît pe cerşetorul meu şi i-ara zîmbit.
El a .părut mirat.
—	Cei care vin în faţa mea, mi-a zis el, n-au obicei să zîmbească... şi n-au obicei să zîmbească pentru că Papasima nu glumeşte niciodată.
—	Dumneata eşti Papasima ?
—	Eu sînt vestitul Papasima.
—	Bine ; să fii sănătos.
—	Mulţămesc de urare. Fă bine dumneata şi scoate banii şi juvaerurile ce ai şi le pune pe astă lespede de marmoră.
304
—	O, vestitule Papasima, am răspuns eu, nu pot depune pe lespedea ta de marmoră decît acest ceasornic de nichel, ceasornicul meu de profesor care mă ajută să nu întîrzii la clasă.
—	Eşti profesor ?
—	Sînt profesor de elină ; numele meu e Doxo-praxa.
—	Poţi fi profesor de cc pofteşti, kirie Doxopraxa, a -mormânt cleftul. Dacă nu dai aurul pe care îl ai, n-ai să mai vezi asfinţind soarele.
—	O, vestitule Papiasima, am replicat eu; singura liră de aur ce-am avut am dat-o unui bătrîn cerşetor acum jumătate de oră.
—	Singura liră ? să fie cu putinţă ?
—	Pe sufletul meu nemuritor, o, Papasima ; atîta am avut şi atîta am dat.
—	îmi dai voie să te cercetez ?
—	Cercetaţi-mă ! am zîmbit eu ridicînd braţele.
Unii dintre clefţi s-au repezit să mă dezbrace.
Papasima le-a făcut un semn; ei s-au retras; el a rămas privindu-mă lung. După aceea s-a apropiat singur de mine şi mi-a întins mîna.
—	Ai isprăvit banii ? eşti străin ?
—	Sînt un profesor de departe, i-am răspuns eu. Mă cobor la Kalioros, ca să găsesc scrisoare şi bani de la un unchi al meu.
—	Şi dacă nu ţi-au venit bani şi scrisoare ?
—	Dacă nu mi-iau venit, am -s-aştept; trebuie să vie.
—	Şi diacă întîrzie...
—	Dacă întîrzie, am să lucrez, arn să dau lecţii, ori am să mă apuc şi eu de meşteşugul de cleft. Văd că e bun meşteşug.
20
305
—	Intr-adevăr, e bim, a zîmbit uşor Papasima. Şi ştii dumneata de ce e bun ! E bun pentru că pe cel care n-are bani şi aşteaptă să-i vie, eu îl pot ţine zălog şi nu-i dau drumul decît dacă se răscumpără. Banii aşteptaţi ti împărţim cinstit jumătate şi jumătate. Insă cu cel care s-a milostivit aşa cum ai făcut domnia ta, dînd tot ce aveai unui sărman, eu am altă rînduială. Kirie Doxopraxa, din clipa aceasta eşti liber. Tc poftesc să fii tovarăşul meu la cină şi pe urmă îţi dau un om care să te întovărăşească pînă la Kalioros.
—	Papasima, îţi mulţămesc; nu mi-i foame; mă grăbesc, ca să aflu dacă mi-au sosit banii şi scrisoarea.
—	Kirie Doxopraxa, dorinţa domniei tale e poruncă. Să vie calul şi munteanul, şi Atanasie, ca să vă petreacă pînă la malul mării. Numai o clipă să mai îngădui, pînă ce scriu o scrisoare pe care Atanasie va da-o în mîna unui om al meu din Kalioros. Dacă ţi-a sosit ce aştepţi, Atanasie nu dă scrisoarea. Dar dacă nu ţi-a sosit, Atanasie dă scrisoarea. Dumnezeu să te apere de orice primejdie, kirie Doxopraxa, şi să fii sănătos. M-am bucurat cunoscînd un bărbat ca domnia ta.
Poate s-ar fi cuvenit să ne îmbrăţişăm ca doi buni prietini. Nu ne-am îmbrăţişat, dar ne-am despărţit cu vorbe bune. Am părăsit focul şi peştera ; m-a urmărit iarăşi priveliştea mării. Am fost la asfinţitul soarelui la Kalioros. Bani şi scrisori nu-mi sosiseră; curierul era aşteptat în trei zile. Atunci Atanasie a dat la lumină scrisoarea cătră hagi Dimitrie Sarandi, zaraf în Kalioros. Această scrisoare cuprindea vorbele următoare:
306
«Dimitrake, dcschide acestui străin, prietin al meu, un cont după nevoile pe care le are cît aşteaptă în Kalioros; îi dai pînă la una sută lire.»
E de prisos să vă spun că n-am luat de la hagi Dimitrie Sarandi decit prea puţin, cît mi-a trebuit pentru gazdă pînă ce mi-au sosit banii. Am achitat cuviincios împrumutul, am lăsat o scrisoare de mul-ţămire căpitanului de bandiţi Papasima şi m-am îmbarcat pe o caravelă cu destinaţia Salonic.
—	Asta-i una din întîmplările mele. Dar vă pot spune alta, care are un caracter cu mult mai dramatic, ceva ca într-un roman de Tolstoievski.
Asta era o altă curiozitate a prietinului nostru Doxopraxa : totdeauna îngemăna pe Tolstoi cu Dos-toievski. Scosese un nume nou de scriitor; şi-l rostea cînd ţinea să caracterizeze una din istorisirile sale sumbre.
Pe cînd eu şi Petrică Dîmboviţeanu ne priveam semnificativ, căci cunoşteam povestea, prietinul nostru profesorul şi-a aprins o altă ţigară, apoi după cîteva fumuri a depus-o în scrumelniţă şi a rămas contemplînd o sarailie. Dîmboviţeanu i-a umplut paharul cu vinul de opt ani.
Nu ,mă gîndeam atunci, dar m-am gîndit mai pe urmă, reconstituind scena şi împrejurările, că doamna Bruneta Dîmboviţeanu — sfătuită probabil de regina de Saba, — cu nevinovată maliţie ţineia socoteală de numărul de baclavale şi sarailii suplimentare pe care şi le însuşea Doxopraxa. Pentru ce scop ascuns făcea asta, nu m-am dumirit încă. Poate doamna Bruneta n-avea nici un scop; poate Doxopraxa avea dreptate să atribuie intenţii de altfel obscure etiopiencei.
Povestitorul şi-a repetat deci toate tabieturile şi, după asta, cu aceeaşi voce vibrantă, ne-a spus trista
20*
307
întîmplare cu Sofia, fata pescarului Cotorotis din-tr-un cotlon al aceleiaşi insule unde i se mai întâmplaseră atîtea şi atîiea. Eu şi cu Petrică eram atenţi mai cu samă la scena finală, pe care o cunoşteam în două variante. In prima variantă, logodnicul Sofiei se aruncă în valuri după luntrea în care Doxopraxa duce spre alte ţărmuri pe frumoasa fiică a contrabandistului. In a doua variantă, Karaiani logodnicul provoacă pe răpitor de pe ţărm şi-l chiamă la luptă dreaptă cu hangerele. Şi într-un caz şi în altul frumoasa Sofia se aruncă în vialuri şi, numai după ce o scot la ţărm, cei doi 'rivali se împacă. împăcare tragică deasupra trupului unei frumoase moarte.
Cînd profesorul de elină s-a apropiat de acei des-nodămînt tragic — a făcut o pauză, căutîndu-se oarecum pe sine însuşi în acel trecui romantic. In tăcerea care s-a întins, ca la o bruscă poruncă a stihiilor, deodată s-a zbătut vîntul la ferestre zgu-duindu-le.
Petrică Dîmboviţeanu şi-a stăpînit un căscat şi a ingînat obosit:
—	Cred că în noaptea asta porneşte viscol.
Profesorul l-a privit ca dintr-o mare depărtare.
—	Nu cred, a zis el, şi a sorbit domol ultimul pahar de vin.
Ca şi cum ar fi pierdut finalul istorisirii, s-a sculat în picioare şi, ca să-l găsească, a făcut o mişcare oblică spre săliţa interioară.
Era evident că această mişcare, în acea clipă, se lega mai ales de trecerea doamnei Bruneta la fereastră. Doamna Bruneta trecuse la fereastră şi ridica storul, ca să observe ce catastrofe meteorologice se săvîrşesc în noaptea de-afară. Cum Doxopraxa, amicul nostru, aşteptase şi întîrziase din delicateţă
308
acest moment, mişcarea lui spre săliţa interioară s-a făcut cu precipitare vădită.
Nu ştiu de ce, în acea clipă, eu mă aflam într-o stare de atenţie ascuţită. Ceilalţi tovarăşi păreau obosiţi şi preocupaţi de plecarea apropiată. Sfîrşitul aventurii cretane părea căzut în baltă. Petrică Dîmboviţeanu căscase de două ori şi se pregătea să acopere cu palma dreaptă un al treilea acces nervos, — cînd, în tăcerea camerei, a pătruns din partea unde dispăruse profesorul un răcnet înfricoşat.
Am tresărit cu toţii, ca izbiţi de un corp dur. Ne-am privit cu ochii crescuţi în orbite de o uimire nemaipomenită... Aşa răcneşte numai un om în primejdie de moarte.
Ce este ? Pentru numele lui Dumnezeu, ce se petrece ? ori ce s-a întîmplat ?
Ca-n fulgerarea unui vis, în care imaginile şi sen-saţiile se juxtapun, îmi făceam o viziune proprie a împrejurării. Doxopraxa a ieşit în săliţă. Cum locul pe care îl căuta el cu grabă nu putea fi descoperit în casa doamnei Bruneta prin nici unul din cele cinci simţuri, cum săliţa rămăsese în întuneric (deci profesorul nu se mai ostenise a întoarce comutatorul), nu se putea ajunge la capătul excursiei decît prin inteligenţă şi logică. Aproape sigur prin urmare că prietinul Doxopraxa a intrat în baie.
Ce se poate întîmpla acolo ?
L-a prins o capcană de lup ? Alungam ideea ca pe o copilărie.
A dat peste cineva ? Posibil, da: asta nu poate provoca asemenea răcnet.
Să fie aşa-zisa lui inamică, Eufrosina Periade, greaca din Constantinopol ? Eufrosina Periade plecase de mult. Ori să-l fi urmărit pînă aici — după
309
ani şi ani — răzbunarea unor Karaiani, ori a altui cretan înşelat în epoca aventurilor romantice ale amicului nostru ?
Ipoteze absurde. Răcnetul izbucnise prin întuneric. Capcană ori atentat — putea surprinde pe oricare dintre noi.
Să fie o farsă a lui Doxopraxa ? Imposibil şi asta. Nici un actor din lumea asta nu putea emite un ţipăt de spaimă atît de adevărat.
Toate aceste gînduri învălmăşite n-au ţinut o secundă. împreună cu ceilalţi musafiri şi cu amfitrionul nostru, m-am repezit ca împins de un resort spre chemarea de ajutor. Dar simultan cu mişcarea noastră s-a produs întoarcerea Iui Doxopraxa, ca aruncat dintr-o catapultă. Venea cu capu nainte şi cu membrele superioare şi inferioare împleticindu-se. Cu ochii halucinaţi, cu gura căscată, cu mustăţile desăvîrşit umilite. Apuca, lăsa şi apuca iar, cu mişcări convulsive, partea de jos a hainelor, fără a izbuti să-şi dea o atitudine destul de decentă. Am fost izbit mai ales de faptul că, de şi îşi dădea toată silinţa să spuie ceva, nu era în stare să emită un sunet. Ii tremura limba în gura neagră ; coardele vocale trecuseră dincolo de răcnet, în muţenia delirantă.
—	Ce este, Doxopraxa? Ce s-a întîmplat, Doxopraxa ? a ţipat Petrică Dîmboviţeanu cu disperare.
Uimirea lui disperată era şi în noi.
Profesorul se agita fără control raţional, ca o fantoşă de cîrpa.
Venise între noi şi doamna Bruneta. Eram în jurul lui Doxopraxa ca un cor de tragedie antică. Am strigat la unison :
—	Pentru numele lui Dumnezeu 1
310
Fără îndoială, Doxopraxa avea de spus ceva. Era evident din toată înfăţişarea lui că se sileşte să spuie ceva. Insă nu putea să spuie; ori nu voia să spuie; sau ceea ce voia el să spuie nu se putea spune. Sau pur şi simplu nu ştia ce-ar fi putut să spuie. Doamna Bruneta a vorbit cea dintăi, poate ca să rupă farmecul în care îngheţasem.
—	S-a lovit de ceva... a suspinat ea cu voce blinda.
Atuncea Doxopraxa s-a deslănţuit, gîfîind.
—	Nu m-am lovit! nu m-am lovit! nu m-am lovit 1
După ce a ţipat astfel de trei ori, a întors capul
spre săliţă, ca spre o viziune de infern.
—	Vreau să ştiu cine a fost şi ce-a fost, a adaos el, cu acelaşi patos. Cînd am vrut... cînd am vrut... cînd am vrut... a sărit la mine, a sărit la mine, a sărit la mine...
—	Cine, omule ?
—	Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu. M-a luat de dedesubt şi m-a dus ca pe nimic... .m-a dus ca pe nimic... m-a dus ca pe nimic...
Atîta explicaţie a putut da. Mai mult nu se pricepea să spuie. Se repezise asupra paltonului, îl trăgea repezit şi smuncit pe mînici, atrăgea spre el bastonul voind să şi-l puie în cap, întrebuinţa pălăria ca şi cum ar fi vrut să se apere de ceva. Toate le săvîr-şea într-un fel de descurajare şi descompunere totală.
—	M-a luat aşa şi m-a dus ca pe nimic, m-a luat aşa şi m-a dus.
Nu putea vorbi în asemenea chip şi cu un accent aşa de special decît despre ceea ce în anume limba-giu se numeşte «Necuratul», sau «Dracul». Literatura clasică îi zice «Demon». Dante numeşte «etiopieni» aceleaşi elemente duşmănoase muritorilor. Am
Sil
fost penibil impresionat că prietinul nostru profesorul nu vorbea ca despre o convenţie ori de un simbol de forţa care-1 înfricoşase. Vorbea ca un om de rînd. Atît de şubredă se dovedeşte raţiunea umană !
—	E ceva de speriat! a murmurat Petrică Dîm-boviţeanu.
—	Ce-o fi devenit Menelik-al-treilea ? s-a tînguit doamna Bruneta.
Aşi! de Menelik-al-treilea îi ardea atunci lui Doxopraxa ! Ce ochi obosiţi a întors spre doamna Bruneta Dîmboviţeanu! Adică : Uitaţi-vă, oameni buni, de ce preocupări meschine sînt capabile muierile în asemenea momente!
Vă spun pe cinste că n-a fost chip niciodată, pînă în ziua de azi, să-l fac să accepte o explicaţie rezonabilă. A rămas c-un şurub lipsă şi n-a mai dat pe la Petrică Dîmboviţeanu, convins probabil că puteri coalizate femeieşti i-au combinat în acea noapte pie-irea.
Astfel se creează legendele despre minuni. Prietinul meu e încredinţat că a văzut pe Dracu.
*
Povestea asta ne-a spus-o Comandorul, oaspete bucureştean.
V-aduceţi aminte că făceam oarecare haz de anecdotele şi poveştile sale. Pe urmă, cînd am rămas singuri, ne-am întrebat ce avem noi cu lumea «cealaltă» ?
De comun acord, am decretat că asemenea istorisire nu ne place.
A şasea poveste
ÎNSEMNĂRI DINTR-O PETRECERE LA VALEA IHRII
i
în’ la sosirea noastră-n Valea Ierii Fusese-o secetă de cremene. Nici pic de
ploaie!
Cum am ajuns noi, au pornit şuvoaie.
Zic moţii: «Ne-au sosit cu spor boierii».
In primul ceas al expediţiei, ne plouă,
Intrăm la gazdă uzi, — vremea-i frumoasă, încearcă unii iar să iasă, — îi toarn-o ploaie nouă.
Mă rog, de ce-am ajuns cu greutăţi la Turda? Ş-apoi de ce-am suit în văi ascunse ?
Să cercetăm au oile sînt tunse ?
Şi dacă-i dulce urda ?
Ori am venit să prindem păstrăv şi lipan,
Să-i ospătăm cu ingredientele permise ?
Pare-mi-se Că pentr-un peşte stăm aici un an.
313
II
A plouat o zi; a plouat două ;
A treia zi iarăşi plouă.
După ce ne-am întemeiat mai bine şatra, Plouă şi-n ziua a patra.
Cînd aşteptam şi noi o rază de soare,
In a cincea zi, plouă mai tare.
într-a şasea, e timp sa scadă apele,
Dar mai ales într-a şasea pornesc potoapele.
intr-a şaptea, ţancurile încep să se dărîme: Ion Chiţigoi tot mai caută rime,
Ca să prindem batîr un păstrăv în a opta zi. Intr-adevăr, mare minune ar fi 1 Insă peste opt numărăm nouă,
Şi plouă, şi plouă I
Numărăm şi zece însfîrşit;
Abia atunci ploaia cea bună a sosit Şi simţim că Dumnezeu ne-a blagoslovit.
III
Prezic unii dintre noi că pacea va sosi Cam într-a douăsprezecea zi.
Aşa că de-al unsprezecelea potop îndesat Prea tare nu ne-am mirat.
Cînd colo, într-a douăsprezecea, plouă la fel Şi ne trebuie şi-ntr-a treisp’cea «cortel».
Cînd atingem numărul patrusprezece,
Miluiţi sîntem c-un duş mai rece.
314
Intr-a cincisprezecea, nerăbdători,
Opinăm c-ar fi preferabile niscai ninsori.
Intr-a şaisp’cea, încaltea, din nouri de plumb Ne-a sosit şi grindină cît oul de porumb.
Iar într-a şaptesprezecea ş-a optsprezecea zi
Nu .mai avem ce dori 1
Cînd, într-a nouăsprezecea, porneşte să vie
Meşterul nostru de ploi Sîntilie,
Cu neagră urgie,
Hodorogind cu car, cu harmasari şi harapnic de foc,
Alungă grindinile şi pune treaba la loc.
Ca să-ţi mulţămesc, o ! prea sfinte,
Iţi spun drept, n-am cuvinte !
IV
Mirare că-n această epocă ciudată,
Noaptea, nu plouă niciodată, îndată ce-amurgul şi-ntinde catifeaua,
Cerul devine ca vioreaua.
Suie unul peste altul ca acrobaţii Munţii, spre constelaţii.
Aşa-i de pur adîncul şi sună clar pîrăul,
De parcă n-a plouat de cînd hăul !
Concluzia judecăţii celei mai reci E că n-o să ploaie în veci.
Un rest de experienţă-nţeleaptă îmi spune, vai! ce ne-aşteaptă.
V
De mirare-i să observi cum este Toată drama în unele din aceste Veacuri funeste.
315
Petrecem, de pildă, cu nădejdi, cu glume şi feste; Visăm iluminări şi peisagii agreste,
Şi, după pescuit bogat, ideale sieste.
Deodat-un balaur apare la creste;
Lacom prinde-a sorbi din lacuri celeste
Şi se umflă progresiv de-aşa îngurgitări indigeste.
Şi iată, oameni buni, că fără de veste Cad cataracte enorme peste Intenţiile noastre oneste.
Atuncea Giuglea începe o poveste Mai infernală decît tragedia lui Oreste,
Cu dărîmări, incendii, tempeste,
Cu pumnale, sînge şi! ţeste.
Am lăcrimat ca nişte palide neveste.
Ş-am luat după asta cîte două «teste».
Yves Auger poate să ateste.
VI
In ziua douăzeci, pe gînduri cad Şi cuget ce-a spus La Fontaine de iad.
Oricine ar sta acolo-n veac, de chinuri scapă,
Ar trăi ca peştele-n apă.
Deci mă deprind cu ideea Că Domnul a deschis în cer cişmeaua;
După asta a tras peste cap ipingeaua Ş-a adormit pe-un nor alb ca neaua ;
Ş-apoi din ziua aceea Nu ştie ce-a făcut cu cheia.
316
Va curge apă pîn’ ce ne-om deprinde Şi bucuroşi Domnului vom mulţămi.
De apă fericirea noastră va depinde Şi va ploua în fiecare zi.
Cu groază mă gîndesc : pe noi ce chin De mai va fi să fie cer senin !
VII
Intr-a douăzeci şi una zi, — scrisori, telegrame De la domni şi dame,
Ne presează, ne imploră să lăsăm totul Şi să ieşim la lume cu barca ori de-a înotul Şi să trecem şi-n alte regiuni spre răsărit,
Unde secetele şi mai greu au bîntuit;
Să-şi vadă şi-n alte părţi omenirea,
Prin noi, mîntuirea.
Deci, cînd plecăm, se strînge poporul cu zvoană; Se-nalţă ici prapor, colo icoană ;
Bat clopote, clocotesc urale —
Apoi tăcere, ş-aceste vorbe sacramentale:
«Binefăcătorilor! cu apele voastre îmbielşugate Ne-aţi adus fîn şi bucate.
Dumnezeu să vă dea sănătate !
Că vă duceţi acum, bine ne pare:
Ne mai trebuie ş-o ţîră de soare.
Onoraţi domni, ci cum vom duce lipsă de ploi Musai să poftiţi iar la noi.
De nu ni-ţi dărui din voia dumneavoastră mila, Apoi să ştiţi că v-aducem cu sila !»
A şaptea poveste
PRIETINUL NOSTRU CEZAR
Din cînd în cînd se adună cu mine toţi ai mei şi vorbim despre lucruri care au fost şi prietini care nu mai sînt. Astfel, într-o după-amiază de octomvrie a anului expirat, am stat de poveşti aducîndu-ne aminte de bunul nostru amic Cezar. De-abia acum bag de samă cîtă melancolie e în această expresie ticăloşită de toţi copiştii cancelariilor : «a anului expirat». Da, — da, — într-o după-amiază de octomvrie a unui asemenea an, care a murit cum mor oamenii.
Prietinul nostru Cezar de neamul lui era pointer. Nu-1 primisem cu «pedigree» şi foarte probabil avea în sîngele lui şi picături democratice ; însă eu nu-1 luasem pentru expoziţii şi reprezentaţii, ci ca să-mi fie tovarăş la vînat. S-a întîmplat ca educaţia lui în acest meşteşug să fie destul de dificilă ; am avut cu el în primele timpuri atîtea deziluzii, încît nu mai nădăjduiam să scot dintr-însul decît o javră obişnuită. Cînd am băgat de samă că e o inteligenţă şi o personalitate, adoptat şi protejat de tot clanul copiilor. Atunci mi-am întors asupra lui interesul şi răbdarea, cerîndu-i să fie şi vînător.
Aporta o minge ori o pălărie şi venea la mine cînd îi rosteam numele. Ii spuneam să treacă înainte, trecea înainte; îl pofteam să rămîie în urmă — rămî-nea în urmă. Cînd un prepelicar ajunge să înţeleagă asemenea lucruri, e bun de scos la cîmp. L-am scos, pe nişte platouri de dincolo de Copou, la Rediul lui Tatar.
Am intrat în nişte porumbişti cu mohor. Am umblat o vreme ; pînă ce am avut bucuria să-mi văd căţelul oprindu-se într-un aret dintre cele mai clasice. Trec înaintea lui, prepeliţa sare, eu trag. Cum a auzit focul de puşcă, Cezar s-a întors în loc cuprins de spaimă şi s-a dus cu urechile pălălăind cătră Copou. Am rămas singur. Nu mai aveam nici un rost. M-am întors acasă, c-o dorinţă să nu găsesc în ogradă asemenea dihanie dezonorată. L-am găsit 'acasă, însă, mi-a ieşit înainte cu toate semnele de prietinie. S-au adunat copiii; le-am povestit isprava. A fost admis şi el ca şi dînşii în istorisire. Copiii au făcut haz; s-a bucurat şi el dîndu-le ocoluri însufleţite ; a primit cu plăcere nespusă mîngîierile partidei lui; eu însă am declarat asociaţiei că l-am lăsat repetent.
—	Cezar, ţi-am pus nota 2.
El m-a privit în ochi, dînd din coadă.
—	Ai înţeles ?
—	Am înţeles.
înţelege, fără să fie supărat. Clanul a rămas mul-ţămit că această probă a amicului lor n-a avut urmări dramatice, că şfichiul harapnicului şi vîrful cismei n-au fost puse în lucrare; iar doctorii cei bă-trîni de la Cercul Vînătorilor, încuviinţînd şi ei mijloacele blînde, m-au sfătuit să am răbdare şi să mai încerc, «pînă ce s-a deştepta omul!»
319
Am avut răbdare şi am încercat a doua oară.
A doua oară, tot la Rediu, a sărit un iepure de pe un răzor. La bubuitura armei — am văzut ca fuga lui Cezar e mai hotărîtă şi oarecum mai definitivă. L-am lăsat în plata Domnului ş-am vînat singur toată după-amiaza.
In amurg, cînd ajung acasă, mă întîmpină corul vesel al copiilor.
—	Tată, ne-am jucat cu Cezar toată după-amiaza. A învăţat să prindă mingea.
—	Intr-adevăr ?
—	Da, tată, stă în rînd cu noi şi prinde cucurile. Nu vrei să vezi ?
Intr-adevăr Cezar se aşeza în rînd cu prietinii lui. Cineva bătea mingea. Care cuc era mai neregulat şi mai pe margine — pe acela Cezar îl prindea fără greş, primind mingea în gura-i ageră şi dueînd-o la bătăiaş.
—	Foarte frumos, domnule Cezar, zic eu ; însă află că la proba vînătorească ţi-am pus 1. Ai să ră-mîi un golan; îţi faci de rîs neamul.
Cezar a primit cu mulţămire mustrarea, mi-a atins mîna cu botu-i fin şi m-a privit cu inteligenţă.
—	Zice că să-l mai încerci o dată... a fost de părere unul dintre prietinii cei mici ai lui Cezar.
A treia încercare am făcut-o cu tovarăşi care aveau şi ei cîni.
—	Are să ia aminte la ce fac ceilalţi prepelicari şi are să se deprindă şi dumnealui — m-a încredinţat Nicu Vasiliu-Escrocul, vechi vînător cu experienţă.
—	Bine, am acceptat eu, să-l mai scot o dată şi să băgaţi de samă ce vitesă are; se poate lua la întrecere cu un tren accelerat.
320
încercarea era cu primejdie pentru copii. Experienţa era s-o facem cu o căruţă, la cincisprezece kilometri depărtare de Iaşi. Cum şi cînii sînt vînă-tori şi beneficiază şi ei de vehiculul stăpînilor, Cezar avea a face drumul fără a-1 vedea şi fără a-1 mirosi. Deci fuga lui îl putea duce în necunoscut.
— Nimereşte acasă, se întoarce la noi acasă, a
strigat clanul copiilor.
—	Dacă e inteligent, a adăogat cuconu Nicu Va-siliu, nu riscă el să se rătăcească. Fuge o toană, pe urmă îşi iia de samă şi se întoace la noi.
—	Probabil că are să se piardă, am oftat eu, nu cu
prea multă părere de rău.
Ne-am dus dincolo de Capu Dealului. Am debarcat în nişte locuri minunate; ogoare de păpuşoi, mirişti, tufărişuri de porumbrei. Trei tovarăşi cu prepelicarii lor s-au înşirat la dreapta mea. Eu am rămas ceva mai în urmă. La prima împuşcătură din flancul drept depărtat, Cezar al meu a devenit atent şi neliniştit. Cînd mi-a sărit primul iepure şi am tras, Cezar s-a luat la întrecere cu acceleratul imaginar.
—	Nu te teme, că se întoarce, — a declarat Nicu
Vasiliu-Escrocul.
Aşi t de unde I nu s-a mai întors! Am vînat toata ziua patru vînători cu trei cîni; am făcut destule prepeliţi şi iepuri; cînd ne-am întors la căruţă, ca să ne hodinim şi să gustăm ceva, nici ziua de toamnă lină, nici peisagiul auriu nu mai aveau farmec pentru mine. Ce-au să spuie copiii cînd vor vedea că mă întorc fără prietinul lor!
—	S-a dus acasă, m-a mîngîiat cu hotărîre cuconu
Nicu.
— M. Saţlovcanu — Opere, voi. 16
321
—	N-aş crede, e încă tînăr şi iară experienţă. Are în cale stîni şi sate; îl sfîşie dulăii. Cred c-am pierdut căţelul.
Tovarăşii mei au tăcut, respectîndu-mi mîhnirea. Le-am cerut să ne întoarcem mai devreme acasă ; au consimţit. Demostene Botez mi-a propus o consolare :
—	Cucoane Mihai, îţi găsim noi un căţel acătării.
Ne-am suit cu tot cu prepelicari şi vînat în căruţă
şi am apucat-o la vale. In stînga se desluşea o pădurice. Pe dealul din preajma păduricii, stînă. In fund, în vale, sat. In dreapta, un deal oblu închidea orizontul; dar după deal ştiam că se află alt sat. Cum şi pe unde îşi va fi găsit calea pierzării prietinul copiilor mei ?
Locurile erau singuratice. Coboram la vale în liniştea şi lumina asfinţitului. Cînd ajungem la o rîpă mlăştinoasă îmbrăcată de şovar şi spinării, iaca iese la drumul mare Cezar, salutîndu-ne.
Tovarăşii mei au făcut o larmă ca aceea, veselin-du-se. Cezar urma să dea din coadă căutîndu-şi cu ochii stăpînul.
—	Vină încoa, sărace ticălosule.
El s-a apropiat cu umilinţă. Apoi a sărit sprinten în căruţă hîrîind pe ceilalţi prepelicari şi cerîndu-le locul ce i se cuvenea.
Ce socoteală îşi va fi făcut el în ascunzătoarea lui aşteptîndu-ne ? Şi-a ales acel loc după ce-a sondat primejdiile? Soluţia pe care o adoptase el, ca să nu se piardă de omul său, era fără îndoială cea mai inteligentă. Deci puteam accepta că a numărat de departe şi focurile de puşcă, recunoscînd apoi că nici unul din prepelicarii rămaşi nu s-a întors împuţinat. Obstacolul nu era încă înlăturat; era în nervii lui
322
nestăpîniţi; îitli mai fărtiînea oâl'ecafe Speranţă că-1 va birui.
La a patra şedinţă, vînind în tovărăşie cu Bazil Chefneux care avea şi el cine, Cezar a izbutit să rabde două focuri de ale tovarăşului meu, ceva mai depărtate. Chefneux mă prevestise oarecum ce are să se întîmple şi aşteptam şi eu, cu teamă şi nădejde, asemenea experienţă. O prepeliţă, aripată de el, a căzut în preajma mea. Cezar a simţit-o şi a căzut numai-decît în aret. L-am îndemnat s-o caute şi a găsit-o. Din acea clipă a devenit vînător pasionat.
înţelegerea lui se deschisese deplin. Mai ales instinctul lui izbucnise, Iuminînd scopul fiinţii lui pe acest pămînt, în spaţiul scurt — vai! prea scurt — dintre naştere şi moarte. Chiar în acea zi prepelica-rul meu m-a ajutat cu ardoare, de şi l-am bănuit de la primele isprăvi că el însuşi se socoate eroul principal al acţiunii, iar eu nu sînt decît o anexă. Nu numai biruise spaima exploziilor, — dar acum semnalele armei îi produceau aţîţare şi entuziasm. Avîn-tul cu care pornea în cercetare ori urmărire rupea întruna poruncile mele de oprire. A rămas un cîne excelent, dar pasionat şi mare prigonitor de iepuri. In rediuri, l-am auzit cîteodată ţăhnind.
Mi-a fost tovarăş bun şi ager ani de-a rîndul. Am avut amîndoi mari plăceri vînătoreşti. Legătura devotată nu era numai de la el la mine, ci şi de îa mine Ia dînsul. Intorcîndu-ne într-un rînd de la o vînătoare de la Corneşti şi schimbînd, noaptea, trenul la Ungheni, l-am pierdut prin îmbulzeala călătorilor. Fără. nici o ezitare, m-am oprit în staţie. Tovarăşii mei s-au dus la Iaşi; eu am rămas aşteptînd ziua, ca să-mi aflu cumva tovarăşul. L-am căutat în sat, în staţie, în împrejurimi. Mă căuta, fără îndoială,
21*
323
şi ei. Era soareie sus cind, însfîrşit, i-ani întîlnii Avea o înfăţişare extraordinară, dăduse lupte cu dulăii din regiune, fusese tăvălit printr-un nămol negru şi puturos. Totuşi era biruitor, c-o înfăţişare aprigă şi pasionată pe care i-o cunoşteam. Şi m-a întîmpinat cu bucurie, dînd glas.
—	Ce faci, Cezar ? Unde-ai fost, Cezar ? Ce-ai păţit, Cezar ? Hai cu mine la restaurantul gării, să-ţi dau de mîneare. Să pun întăi pe cinevia să te spele, căci în starea în care te afli nu ne primeşte nimeni. Fii cuminte, nu sări asupra mea, că mă murdăreşti. Ce miros, ce miros nesuferit!
—	Vai, stăpîne, unde-am fost eu! ce ocoluri am făcut! ce primejdii am înfruntat! M-am pus la întrecere cu trenul şi m-am întors înapoi! S-au luat după mine toţi dulăii satului. Mare război am bătut.
In acea vreme era în toată puterea tinereţii lui. Ştiam şi de la copii ce agilitate şi ce forţă are. II văzusem şi eu singur în deosebite împrejurări, cu ce vrednicie se purta în lupte. Era mai ales iute de colţ. Asta o arăta obişnuit cu toţi tovarăşii lui pre-pelicari — fiinţi îndeobşte paşnice. Cezar prea rar îi putea suferi şi sărea la bătaie, maltratîndu-i. Cu cînii din sate, ori cu dulăii ciobăneşti, întrebuinţa strategii surprinzătoare.
Colţii lui tăiau ca briciul, în zvîcniri de fulger. Fuga lui era fantomatică. întoarcerile asupra celui mai apropiat dintre urmăritori, brutale şi sîngeroase. Era un cîne viteaz care făcea desfătarea copiilor mei.
Jocurile lui se perfecţionaseră : unele ajunseseră adevărate reprezentaţii de circ. Pe al doilea prepeli-car ce l-am crescut, pe cînd el era încă în putere, brac blajin şi domol, l-.a protejat de cînii vecinilor.
324
l-a deprins meşteşugul bătăliilor, şi l-a dus apoi la acţiuni memorabile. Am scris despre asta într-o istorisire a mea care se chiamă Intrarea In viaţă a lui Nelu.
îşi avea părerile lui asupra lumii şi oamenilor. Prietinii casei erau prietinii lui. Printr-o extindere logică a aprecierilor, orice om cuviincios îmbrăcat era îngăduit să intre în curte şi era întîmpinat amical de dînsul. Indivizii îmbrăcaţi «altfel», ori în zdrenţe, erau imediat atacaţi. Astfel am .avut in Cezar şi un foarte bun cîne de pază. Lucrarea aceasta a lui se exercita însă în aşa chip, încît am putut să-l lăsăm totdeauna liber. In primul rînd nu ataca pe copii.
Insă cu unii din copiii oare treceau pe drum pe dinaintea porţii şi despre oare avea el probabil anumită opinie, făcea deseori adevărate farse.
Stătea liniştit pe coadă, în portiţă. Treceau copii. Lăsa un grup să treacă. Trecea apoi un singuratic.
II	lăsa şi pe acela. Urmau după aceea doi, vorbind aprins şi hărăţindu-se, cum fac de multe ori băieţii care ies de la şcoală. După ce treceau doi paşi de el, Cezar striga la ei cu străşnicie :
—	Ham ! ham !
Spaimă, — fugă. Cezar rămînea liniştit la locul său, făcînd în sine cel mai mare haz cu putinţă. De asta sînt încredinţat; l-am observat de mai multe ori.
Aversiunea lui pentru colegii de breaslă s-a manifestat o dată într-un chip foarte nostim.
Vine la mine într-o după-amiază un cunoscut vînă-tor ieşan — Teodoru cel mititel — ca să mă ia la iepuri în imediata apropiere a Copoului. îmi pregăteam în sufragerie arma, torba şi cartuşele, avînd
325
lîngă mine pe Cezar. Domnul Teodoru intră şi se aşează, ca să m-aştepte cîteva minute. In acele cîteva minute aveam a bea amîndoi şi cîte o cafea. Cînele domnului Teodoru era un corceag urît, la care m-am uitat cu îndoială şi pieziş. Cezar a mîrîit adînc şi cu răutate.
—	Mie îmi place şi mai puţin, mi-a comunicat el.
L-am potolit, sever:
—	Cezar, fii cuminte. Culcă-te şi aşteaptă.
El a mormăit iar arătîndu-şi colţii.
—	Nu înţelegi, mişele ? l-am .mustrat eu iară. Stai liniştit. Taci din gură.
—	Bine, suspină Cezar.
In vremea asta, corceagul cel nesimpatic umblă prin sufragerie inspectînd tot. Miroase îndelung bufetul, se freacă de canapea.
—	Tu nu stai liniştit ? l-am apostrofat eu pe corceag. Dacă nu stai liniştit se supără Cezar.
Cezar suspină lîngă piciorul meu. Domnul Teodoru se stropşeşte la javra lui; javra nu-1 ascultă, se-nţe-lege. E o javră adevărată, fără nici un pic de educaţie. Dacă ar avea cea mai elementară educaţie, n-ar continua să cotilească şi să muşluiască şi mai cu samă n-ar face ce face el, ridicînd un picior şi stropind colţul canapelei.
Atunci s-a repezit Cezar la el ca să-i dea o corecţie binemeritată. Vai, ce corecţie! Ce tăvăleală savantă 1 cum l-a pus cu labele în sus şi i-a apucat gîtlejul! A fost un moment dramatic; domnul Teodoru s-a înecat cu cafeaua; şi am fost nevoiţi să intervenim, ca să aibă şi tovarăşul meu în acea zi auxiliar la vînat.
In după-amiaza aceea de toamnă, eu şi ai mei ne-am adus aminte de multe alte isprăvi inteligente
320
ori comice ale prietinului nostru. Ne-am adus aminte şi de bătrîneţa lui precoce, de surzenia şi de reumatismele lui şi de injecţia de morfină pe care i-a administrat-o un agent sanitar, ca să se ducă fără suferinţi in lumea de dincolo, unde se duc toţi şi toate ale lumii aceştia. Mormîntul lui Cezar e în păduricea de la Copou.
După ce am vorbit şi am povestit toate despre acest prietin, am rămas tăcuţi, ascultînd pe fereastra deschisă ţîrîitul monoton al grădiniţii. Eram şi de data asta cu deosebire mişcat, căci
Din toate cîte-au fost,
O, cîntece-a tomniţilor,
Rămîneţi numai voi.
Şi veţi suna şi altora,
Cînd noi nu vom mai fi,
Intr-o înserare de octomvrie.
A opta poveste
EVENIMENTE
Cucoşul cel scăpat în pădure nu-1 mai poate prinde nimeni.
II aducea mir-o cuşcă împreună cu soaţa lui, Pestriţa, un om cu carul, şi, cînd a ajuns la Podul Bolovanului, «dracul», căci altfel nu i se poate spune, ce-a făcut, ce-a dres, s-a subţiat printre ostreţe şi s-a dus sub brădet. A strigat, de pe unde se ascunsese, de trei ori cucurigu, chemîndu-şi tovarăşa, apoi a tăcut. Găina nu mai putea pleca; omul eu carul a băgat de samă spărtura cucoşului şi a astupat-o cu pălăria. Aşa încît Pestriţa a scos din guşă un uşor sunet mirat şi mîhnit în acelaşi timp: «mh !» şi s-a tupilat într-un colţ. Ce să facă omul ? Să lase boii singuri lingă prăvălişul apei ? Carul, încărcat cu boclucuri felurite. Dă-1 la drac de Porumbac! A duce boclucurile la Branişte; le-a lepăda la casa de la Bradu Strîmb şi pe urmă s-a întoarce şi după cucoş, să-l caute. Acu nu-i vreme de zăbavă şi l-a găsi şi mai pe urmă, dac-a fi să fie partea oamenilor şi nu partea vulpii. Ce stai şi vorbeşti ? Care vulpe ? Unui asemenea diavol putea-i-va face ceva vulpea ? — Ba !
328
A luat-o din loc domol cu carul. Ş-ia venit aici pe drumuşcru! din pădure, pe sub streşini de brădet. Apa Frumoasei sună necurmat sub rîpa din stînga. Din cînd în .cînd sticleşte, parcă taie umbra. Mînînd din stînga, omul se gîndeşte la ce s-a întîmplat. îşi strimbă buzele şi mormăie: «Poznă şi asta!»
Cînd s-a aflat la noi de paguba cucoşului, doamna lanoşi, stăpîna lui, care ni-1 dăruise nouă, s-a mîhnit pentru noi şi s-a bucurat într-un fel de isprava Po-rumbacului.
Avea pentru Porumbac admiraţie.
—	Formos cucoş... zicea dumneaei intr-o romî-nească amestecată şi destul de ciudată.
Glasu-i blînd şi dulce dădea un fel de valoare romantică isprăvii fugarului.
—	Formos cucoş... viteaz şi. cavaler...
Aflăm îndată, cu amănunte multe, o dovadă că acest Porumbac nu-i un cucoş ca oricare altul.
S-a întîmplat ca, la o singură găină — acea cu care am făcut cunoştinţă: Pestriţa — la o singură găină să fie doi cucoşi. Celălalt era roşu (acuma nu mai este: fost mîncat) ; era roşu şi în acelaşi timp prietin cu Porumbac. Porumbac mai voinic, însă nu bătut pe Roşu. Mergeau împreună la plimbare în pădure, cu Pestriţa între dumnealor. Porumbac într-o parte, Roşu într-altă parte; Pestriţa la mijloc. Pestriţa avea acolo în tufe cuibar ascuns. Cînd ajungeau la locul ştiut lor, cucoşii stau pe loc ; găina păşit înainte. Cînd Pestriţa ajuns la cuibar şi aşezat pe cuibar — făcut din guşă aşa cum dumneavoastră auzit: «mh!» Atuncea numaidecît cucoşi întors pe loc cu coada spre găină şi vîrit cap în tufe. Ei ştiut că Pestriţa avut ruşine de la dînşii. După ce făcut ou, iar cîntat încet: «mh 1» şi îndată cucoşi scos cap
329
din tufe, venit la Pestriţa şi luat pe ea la mijloc şi adus acasă tare vesel. Asta văzut eu şi găsit şi opt ouă şi luat pe dînsele. Pe urmă trebuit la noi carne şi noi mîncat pe Roş. Fost mila, dar nu-i nevoie de doi cucoşi pentru Pestriţa plimbat în pădure. Pestriţa putut plimba şi cu Porumbac singur. El duce pe ea, el aduce pe ea, el apără pe ea. Formos cucoş; păcat că prăpădit.
—	Da’ nu-i prăpădit, doamnă, zice omul cu carul, mă duc eu la Podul Bolovanului şi-l găsesc.
Zic eu:
—	De ce să-ţi pierzi vremea pentru o pasere ? Aicea avem treabă cu casa, de ne-ar trebui două zile la o noapte. Stăm ca într-o şatră de lăieţi, şi poftim să ne aşezăm şi noi ca nişte gospodari. Uite domnul doctor Ionel Pop ce palat şi-a durat şi toate i-s gata. Numai noi 'sîntem ca nişte pribegi şi n-avem de ce ne prinde cu mina. N-avem camera, n-avem pat, n-avem masă.
—	Apoi va da Dumnezeu şi s-or face şi pentru dumneavoastră toate.
—	Va da Dumnezeu, răspund eu, dacă nu ne-om lua după cucoşul porumbac, în loc să ne vedem de nevoia noastră aici.
—	Domniile voastre bine spuneţi, se învoieşte gospodarul ; aşa că noi stăm aici fiecare cu treaba lui; iar după cucoş l-om trimete pe Avrămuţ.
Se întoarce cătră băiat, care asculta mai la o parte.
—	Măi copiluţule, să te duci tu după cucoş. Eşti miai sprinten. întrebi pe muierea lui Romuluţ unde anume s-a vîrît Porumbacul, te dai pe lîngă el şi-l prinzi numiaidecît. Te-or ajuta şi alţi copii. Inţeles-ai, Avrămuţ ?
—	Am înţeles ; mă duc ! răspunde Avrămuţ cu voie bună.
330
Avrămuţ e un fiu de moţ de zece ani. A lucrat aici o vreme, eu taică-său; pe urmă taică-său s-a dus şi l-a lăsat cu ceilalţi lucrători moţi. E blînd, supus şi sfios. învaţă dulgheria, ca să clădească şi el cînd va fi mare. Acuma e un pui de ajutor şi primeşte simbrie după puterea lui, mai puţină.
—	Te duci, Avrămuţ, şi pînă la vremea prinzului te întorci.
—	Apoi am spus că mă duc, răspunde moţul cel mic.
—	Avrămuţ, adaogă Suzana, persoana noastră de încredere şi de serviciu; înainte de ia te duce, să-ţi dau un pic de pită şi de brînză.
Avrămuţ se întoarce într-o parte fără să răspundă. Suzana îl îndeamnă iar.
—	Da’ n-oi minca ; nici nu mi-i foame: şi avem
şi noi.
—	Vai, Avrame, se poate să lapezi tu darul meu ? La noi la Mureş feciorii sînt mai blînzi.
Avrămuţ pune nasul în părnînt, ruşinat de mustrare ; se duce încolo fără să privească pita din mîna frumoasei Suzane. Fata de la Mureş e o balaie numai de nouăsprezece ani, însă zîmbirea ei e serioasă şi plină de demnitate. Se uită cu milă la asemenea co-piluţ sălbatic. Aşa va fi fiind rînduiala în ţara şi în munţii lor. I-or fi învăţînd mamele moţilor pe pruncii lor să nu primească băutură şi mînciare în casă străină ? Mărturiseşte şi Berindei, maistorul lui Avrămuţ, că n-a mîncat pită străină pînă ce s-a dus la cătănie. Deasemenea şi Suzana — după aceste mărturisiri — îşi aduce aminte că fugea de la cîmp, acasă, ca să mînînce subt acoperămînt părintesc.
—	Pînă ce mama a încuiat toate şi n-ara mai găsit nimica ; şi atunci iam mîncat de nevoie faţă de alţi oameni.
Vra să zică, şi la Avram poate fi o sfială : ca a căpriorului din pripor, care se uită întăi cu luare-aminte în jur şi, numai dacă se ştie eu totul singur, apleacă botul şi rupe un mănunchi de iarbă.
Avrămuţ n-a mai ascultat asemenea reflecţii ale mele; şi-a îndesat mai bine în cap clopul şi s-a dus pe sub pădure pînă la Podul Bolovanului. Peste două ceasuri, l-am văzut lîngă coliba lucrătorilor, şopotind ceva cu maistorul său. Pe urmă s-a făcut nevăzut; n-am ştiut cînd a plecat iarăşi.
Era vremea pe la toacă; în valea deschisă a Frumoasei, între munţii eu brădet şi cerul curat ca un cristal, am auzit dintrodată chemare de cocori. Am văzut îndată plutind lin la mică înălţime un eirdi-şor de şapte. S-au aşezat în vederea casei într-o mărghilă de dincolo de apă ; pe urmă şi-au mutat locul la un scruntar la malul rîului.
Ii priveam cu mirare. Asemenea oaspeţi nu s-au văzut niciodată în valea noastră. E în puterea lui iulie, la Sîntilie. De unde vin ? Unde se duc ?
—	A venit întăi ieri unul singur, îmi dă lămurire Berindei; s-a dus, şi astăzi a adus şi pe ceilalţi.
Cocorii s-au aşezat în popas după rînduiala lor. Unul e strajă şi-i păzeşte cu capul înălţat, pe cînd ceilalţi se mişcă ori ciugulesc. De şi aici la Branişte e aşezare întemeiată, cu patru case, şi umblă stava cailor prin mărghile cu păzitorul ei, şi lucrători trec încoace şi încolo pe drumul văii, şi umblă şi domni la malul Frumoasei cu undiţa după păstrăvi — ei au găsit de cuviinţă să-şi aleagă aici odihna. Stau şi oamenii din lucru, şi drumeţii din umblet, şi pescarii
332
din undit, şi îşi fac diferite socoteli despre popasul’ celor şapte cocori. Nu s-au văzut asemenea paseri aici la 1200 de metri altitudine niciodinioară; oamenii care vor fi văzut cîndva aici asemenea zburătoare, într-o vreme veche, de mult se vor fi prăpădit şi poveştile lor	s-au	uitat. Şi de ce-s tocmai şapte	?	Sa
fie numărul	anilor acestui război care bîntuie	între
neamuri pe tot pămîntul ? Ori e o vestire că în şapte luni vom ajunge la un liman de pace ? Oare să nu se afle scris despre aşa ceva într-o carte veche, într-o mănăstire de departe ?
Stă şi se miră o lume şi nu înţelege.
Această «o lume» e alcătuită din noi cei eîţiva orăşeni care ne aflăm aici în petrecere şi din eîţiva lucrători. Insă e o lume ; e lumea noastră. Vor fi fiind mări şi ţări aiurea, cetăţi şi tîrguri, furnicare de oameni, armii,	năvi,	aeroplane, — aceea e o lume	a	altora despre	care	noi nu mai ştim nimic. Aici	e	lu-
mea noastră şi numai nişte cocori călători ne-aduc o ştire de-acolo ca de pe alt tărîm. Ce ştire, însă, noi nu putem înţelege.
Pe cînd stăm şi ne frămîntăm fără astîmpăr şi hodină, aflăm că Avrămuţ copilul s-ar fi întors din expediţia lui împotriva cucoşului porumbae.
—	Pruncul s-ia întors ruşinat, îmi spune maistorul Berindei; — n-a fost chip să prindă cucoşul. S-a dus după el în pădure; l-a urmărit în desime. Ce fel de drac de cucoş Via fi fiind, nu m-ajunge mintea. II lasă să se apropie la doi paşi; cînd să pui mîna pe dînsul, zvîcneşte ca un gotcan. Zboară şi se duce. Mai dă glas cîteodată. Apoi tace. Stă undeva, ascultă şi se uită ; Avrămuţ îl caută în zadar. După ce nu l-a putut prinde întâia oară şi s-a întors cu mina goală, l-am mînat din nou şi l-am învăţat să-l pă-
333
lească cumva c-o paliţă, şi, cînd l-a .ameţi de cap, să se repeadă asupra lui. Nici aşa n-a putut. Acel cucoş porumbac trebuie să fie fermecat. Cine ştie! Acestea-s vremuri ciudate. Se sălbăticesc galiţile domestice, iiar cocorii s-apropie de om. Musai să fie ceva: o învăţătură, un semn... Domnii ce spun ?
Domnii nu .spun nimic. Domnii se pregătesc să se ducă în lungul rîului cu undiţa, după lipani şi păstrăvi, — ferind bineînţeles ostrovul cocorilor.
—	Eu mă cuget aşa, se întoarce iar Berindei la gîndurile lui; e>u mă cuget aşa, că, după ce isprăvesc lucrul astăzi, să mă duc la Podul Bolovanului să văd cu ochi'i mei cum e cu cucoşul. Nu-1 voi prinde nici eu, care-s om în putere, atuncea cum ? Să fie mai tare decît noi o pasere slabă ? Zvîrl intr-însul c-un lemn şi-l lovesc. Este aicea la noi un meşter măsar, care face uşi şi fereşti. II chiama Cozma; şi el n-are alt prietin de cînd se află aici decît un cucoş. Acuma, pre cît se vede, e vremea cucoşilor năzdrăvani. Acel cucoş umblă după meşterul Cozma pas cu pas ca un căţel. Iar la oamenii străini sare cu aripile şi eu clonţul. Aşa a bătut, a lovit şi a ciupit pe nişte muieri, încît iau sărit la el cu beţele şi l-au ucis. El a stat ce-a stat, prefăcîndu-se mort în nişte gunoaie; pe urmă a înviat; ş-acuma iar umblă după Cozma şi pîndeşte pe cine să mai ciocănească cu pliscul. Mai pune dumneata la socoteală pe Porumbac. Mai adaogă cocorii... Să crezi domnia ta că se schimbă timpurile: altfel nu poate fi.
Deci, cînd a dat soarele în asfinţit, maistorul Tra-ian Berindei s-a dus să caute pe cucoşul nostru cel fugar la Podul Bolovanului. Cît ce-a ajuns acolo, s-a făcut sară ş-a răsărit luna plină. O lună plină cum n-au văzut oamenii de cînd e lumea asta; toate se
334
văd ca ziua în valea Frumoasei; numai în brădet e întuneric de catran. Unde să găseşti cucoş porumbac ? Să te duci pînă cobori la tartor ? Maistorul Berindei chibzuieşte că nu-i sănătos lucru să rătăcească aşa spre locuri necurate, căutînd ceea ce nu se vede. Mai bine mine dimineaţă cînd răsare sfîntul soare ş-a veni cucoşul porumbac să ciupească boabe la găinile lui Romuluţ, la căsuţa de lîngă pod.
Se întoarce înapoi. Lîngă zvonul neostoit al apelor, au împietrit tăcerile. Şi e o noapte care nu-i noapte. Acu-i ziuă şi toate	lucesc ş-acu-i	un	întuneric de te înfiori, cînd treci pe sub	boltă	de	brad.
Cînd intră în unele din asemenea întunecimi, s-aprind ici-colo luminiţi verzui.
—	Ce să fie asemenea făclioare ?
—	Sînt licurici, Berindei.
Berindei clatină cu îndoială din cap şi stă pe gîn-duri. întreabă ce fac cocorii. Cocorii sînt la locul lor pe Frumoasa şi din cînd în cînd dau glas prin noapte.
—	Chiamă pe cineva ? Strigă spre stele ?
—	Strigă în singurătate,	Berindei,	ca nişte	călătoare străine ce se află. Se	roagă de	stihii	să	le fie
prielnice. Căci ele, de aici, s-or duce mai departe.
—	Domnia tia crezi că s-or duce ?
—	Neapărat; aici stau numai în popas.
—	Or fi ştiind ceva de năcazurile noastre ?
—	Care năcazuri ?
—	Năcazuri cu cucoşii, — precum şi 'altele...
—	Ştiu eu ce să spun, Berindei ? Pe unde s-or duce, or vedea altele mai înfricoşate.
—	Cine ştie! murmură pe gînduri moţul. Eu mă duc să mă culc. Mîni, dis-de-dimineaţă, mă aflu iar pe urmele cucoşului.
—	Lasă-1, Berindei.
335
—	Nu-1 lăs, domnule. S-ar chema că o pasere e mai vrednică decît un bărbat.
A trecut noaptea ; o noapte strălucită ca într-un basm. Berindei a povestit, la foc, tovarăşilor săi felurite lucruri încurcate. Se pare că mai stnt pe lume paseri vrăjite, care se iscă şi ies din ouă părăsite, îndată >ce m-am culcat, eu am şi visat asemenea paseri fantastice. într-un orizont cu mări nedesluşite ori pustiuri fără hotar.
A dat Domnul Dumnezeu să răsară fără greş soarele in ziua a treiia. Berindei, după cuvînt, s-a dus să prindă pe Porumbac. Cînd s-a suit soarele deasupra piscului Oaşei, cocorii de la malul Frumoasei au început ia cîrcîi, sfătuindu-se.
Se pregătesc de plecare. Unul îşi ia ¿borul şi face un ocol. Coboară şi se aşează, şi în clipă se ridică toţi şapte. Se înalţă, plutesc spre miazăzi. Ocolesc pe codri şi revin. Au între ei unul care rămîne în urmă şi-i slab. S-au lăsat iar Ia locul popasului. După cît i-iam judecat şi după cît îi înţeleg — sînt o familie : tata, mama, cinci copii. Pentru un pui slăbit, au abătut în aceste singurătăţi. Pentru cel slăbuţ au prelungit popasul; pentru el au încercat în dimineaţa asta curentele înălţimilor. Totuşi hotărîrea mai-marelui familiei trebuie Împlinită ; zborul lor trebuie urmat pe drumul scris sub stele, pînă la limanul ho-tărlt lor din veci. Bătrînul a dat glas iar. Cîrdul s-a avîntat; s-a rotit pe deasupra şesului înalt al Frumoasei ; cocorul slab s-ia îndemnat şi el pînă ce şi-a găsit, în unghiul tovărăşiei, locul cel mai potrivit; şi s-au dus cătră miazănoapte, mistuindu-se în ceaţa străvezie a dimineţii.
Berindei s-a întors fără cucoş. îngrijorat foarte şi întristat. A aflat şi de plecarea cocorilor, şi cu toate
336
că n-avea de ce se mira, — s-a mirat. A umblat toată ziua gînditor, cu fruntea plecată, căutînd cheia de la poarta necunoscutului. Ar fi vrut el să ştie ceva,
—	şi nu putea şti ce anume. Cînd, iată, toată aţîţa-rea lui a mai găsit un spin în care să se înghimpe Cătră asfinţitul soarelui, a venit pe drumul din lungul apei, de la vale, camionul lui Moga, plin cu alimente, cu oameni şi avînd, între alimente şi oameni, două căprioare ale lui Ieronim Stoichiţă. Cu peripeţii şi greutăţi au fost transportate din grădina sa din Sibiu pînă la Sebeş. De la Sebeş, într-un camion mare, pînă la Tău. De la Tău, în camionul mai mic al lui Moga pînă la noi lia Branişte. Aicea, la noi, li s-a dat drumul în pădure să trăiască după legea lor.
Cînd ajunge camionul lui Moga la podul Slimo-iului şi dă să iasă de pe podul Slimoiului, numai ce se dărîmă podul Slimoiului sub roatele din urmă şi cade camionul cu coada în risipiturile de grinzi şi scînduri.
Chiote, răcnete. Cîţi oameni sînt în vale, toţi iau alergat buluc la locul nenorocirii — în frunte cu Berindei şi cu Avrămuţ. Dar la locul nenorocirii nu se întîmplase nici o nenorocire. Ar fi putut să se în-tîmple, dar nu s-a întîmplat. Numai camionul şedea pe coadă, — şi oamenii ieşiseră din el împrejur; unii scoseseră căprioarele; alţii pescuiau din apă saci cu felurite feluri de lucruri. Cîte feluri de feluri de lucruri fac trebuinţă unor oameni, numai în asemenea împrejurare se poate vedea, cînd cade. dihania cu coada în dărîmături şi ies din măruntaiele ei toate amestecate.
Maistrul Berindei şi ucenicul său Avrămuţ priveau cu uimire la toate. Berindei îşi urma socotelile lui,
22
337
legînd întîmplări şi prevestiri şi cugetînd la toate ale vieţii. Or fi fiind in alte părţi de lume războaie şi ucideri, şi molime şi de toate, — insă asemenea fapte ciudate ca la noi nu socot că ar putea fi. Iată, aceste căprioare stau între oameni şi se uită cuminţi la toate şi nu se sfiesc de nimica. Spuneţi şi domniile voastre dacă s-a mai scris şi s-a mai pomenit aşa ceva. Mă gindesc la cocori, cum au venit lîngă noi, ca să-şi hodinească puiul slăbănog. De asta s-ia mai auzit; dar mă întorc apoi la cucoşul lui Avrămuţ...
—	Cît am fugit după el şi nu l-am putut prinde...
mărturiseşte cu ruşine ucenicul. Cît fugea, scăpăra scîntei.
—	Vezi ? se întoarce maistrul cu aprindere. S-a luptat cu copilul şi l-a biruit pe copil; m-am luptat şi eu cu el şi m-a biruit şi pe mine. Alta nu-i de făcut, domnule, decît să năimim paznicii, să iasă asupra lui să-l înconjure şi, unde l-or găsi, acolo pe loc să-l puşte. Nu-i mistreţ, nu-i cerb, nu-i urs care să fie pe potriva unui ¡aşa cucoş. Porunceşte, domnule, să iasă paznicii şi să-l puşte, ca să mi se aline tulburarea întru care mă aflu.
A noua poveste
BRADU STRÎMB
Caaa ¡noastră e pe o aşezătură, deasupra locului unde	pîrăul Sălanelor	¡se varsă
în apa Frumoasei. Cătră Sălane, care e mai aproape de noi, se deschide rîpă şi-n marginea rîpii a crescut, puţin pieziş, un brad care acuma are toate semnele bătrîneţii: în cetinile lui se amestecă smocuri cărunte de barba-caprei. E voinic insă şi sz ţine	tare în rădăcini;	a înfruntat toate	urgiile în
această vale larg deschisă. De aceea am pus casa sub semnul lui: casa de la Bradu Strîmb. Şi unui pui al acestui bnad vreau să-i dau înclinarea bătrînului, ca să rămîie numele în veac atunci cînd n-om mai fi noi.
Dincolo de cele două ape care-şi fulgeră limpezimile	se	lărgeşte şapte-opt sute de metri	un şes cu
fînaţ	şi	mărghile pînă	la pădurea de pe	clina cea-
laltă. Acolo este un drum care1 vine de departe din văi şi suie mai sus, apoi se îndelungă pînă la Novaci în ţinutul Gorjului. Deasupra drumului văd de la mine Oasele şi Slimoiul.
Valea e ţesută de irugi şi ostroave. Sub mlaştini vor fi fiind zăcăminte de turbă. In unele ostroave am
22*
339
găsit pîicuri de jepi. E o singurătate a cerbilor, căprioarelor şi urşilor. Pînă la cel din urmă sat al văii, spre tîrgul Sebeş, sînt aproape cincizeci de kilometri ; pînă la Novaci, şaptezeci. La o zi de umblet pe potecă spre asfinţit, se înalţă Şurianul şi Pătru ; li se văd de la noi piscurile cu omături veşnice. Din văi pînă la noi şi de lia noi la Şurian, oierii au întemeiat, ici-colo, aşezări de vară pentru vite şi stîni pentru oi.
De şaptezeci-optzeci de ani, în preajma acestor odăi şi stîni străvechi s-au pornit exploatări de brad şi buştenii albi au plutit de-atunci fără întrerupere pe apa Frumoasei. Aşa încît codrii nu mai sînt aşa de singuri şi prin unele, văi s-au croit scocuri pe care săgetează trunchiurile. Ici-colo, pe rîul cel mare, s-iau alcătuit opritori şi se grămădesc stive enorme de lemne, pe care le descurcă şi le mînă la vale meşterii căpîlnari şi lăzureni — adică săteni din Că-pîlna şi Laz.
In locul unde ne-am aşezat, a fost la început o singură casă de vînătoare. Acuma s-au mai clădit trei gospodării. Comunitatea aceasta de tihnă a adoptat numele vechi al rîului şi-i spune Frumoasa. Popasului vinătoresc i se spune Casa Veche; altei aşezări îi spunem Casa cu Soare; în altă parte se înalţă pe-o măgură Casa de la Izvorul de Argint; şi pe un tapşan mai cătră apă stă Ciasa de la Bradul Strîmb. Vin în vremea verii la aceste case vînători şi pescari de păstrăvi.
La această mare înălţime şi singurătate, în ano-. timpurile prielnice se adună un număr oarecare de fiinţi omeneşti, unele din plăcere, altele urmînd unor vechi rînduieli şi îndeletniciri. Dar după Sfinţii Arhangheli, muntele e aproape singur. Stînile, odăile
340
şi casele se pustiesc; rămîn numai cîţiva paznici cu muierile şi pruncii; şi-i închide iarna acolo sus. De abia la aprilie ne ducem să-i mai vedem ce fac, îi întrebăm de căprioare şi ciute, de cucoşi de munte şi păstrăvi, de lupi, jderi şi rîşi — ş-apoi petrecem cu
ei sfînta înviere.
Cătră vale, şesul nostru se închide la Podul Bolovanului. Acolo are o cantină pentru lucrătorii lemnari un invalid, vrednic romín cu numele Romuluţ. Iarna şi vara umblă harnic încolo şi încoace, bocănind cu piciorul lui mort. Copii cit ulcelele se înşiră în preajma căsuţii, cînd ne-arătăm noi, cei sosiţi din văi; ne întîmpină glasuri subţirele: Săru-mîna ! Domnii de devale au la ei — unii bani, alţii bomboane. Săru-mîna ! sălu-mîna ! Nevasta lui Romuluţ, şi ea fiinţă vrednică, a rămas singură în nişte zile grele. Romuluţ al ei era dus cu căruţa «devale», copiii	o	priveau din colţurile cămăruţii cu	ochi	rotunzi	şi	spăriaţi, căci mamei nu-i era bine	şi ţipa
şi gemea din cînd în cînd. N-a venit nimeni altul s-o vadă, nu s-a apropiat nimeni altul s-o audă, fără-decît	singurătatea munţilor şi tăcerea ; şi	cînd	au
prins	a	suna şuşuirile brazilor în tîrziul cel	mai	ne-
gru al nopţii şi copiii au adormit pe laviţi — a sosit la lume încă un prunc, întru durere şi bucurie şi mai ales întru taină, întru aceeaşi taină care împresură
pe sălbătăciunile din sihlă.
In partea de sus a riului, dincolo de podul Slimo-iului, se ridică un grui ce desparte apele Frumoase de ale Sălanelor. Pe acel grui, în fund, stau stînile şugăgenilor, unde sînt stăpîne nişte băciţe aprige. Ele au făcut lege feciorilor, dulăilor şi oilor. Ele pun preţ untului şi brînzii. Ele taie cîte un bărbăcuţ ori
341
ctte un viţel, împărţindu-1 cu scumpete. Le văd tre-cînd din cînd în cînd, cu obrazuri creţe şi priviri ascuţite. Toată lumea cealaltă, care nu-i de la Şu-gag, nici e oaie, nici păcurar, nici cîne credincios, e o lume de care ele nu se apropie decit cu inima duşmănoasă şi carne încrîncenată...
Tune dracu-n coşu lor de strini!
Deasemenea adulmecă de departe şi smîrcîie fără prietinie cătră lumea asta sosită în domnia lor dulăii stînilor, precum şi feciorii cu bîta şi cu sarica. Ii văd de departe, trecînd prin şes, ducînd şi întor-cînd cîrdurile de mioare ori de mînzări. Ii aud şi noaptea, cînd au ieşit cu turma în porneală, după rînduiala din miile de ani; fluieră cu blîndeţă, fîş-cîie ameninţător.
Cînd se împrăştie cioporul în amurg, intr-un ostrov dintre ape, pare a fi înflorit alb grindul. Cînd suie primăvara cîrdurile în luna lui mai, cine ştie de unde simt şi cunosc adiindu-le împotrivă miros de fum vechi de la odăile părăsite. Şi înainte de a ajunge în fundul gruiului, trec pe o costişă cu bolovani înşiraţi în pajişte: acolo se dă oilor sarea şi locurile-s bătătorite şi roase, căci nu s-au clintit să-lăriţele de cînd le-au aşezat nişte baci a căror pomenire s-a stîns de mult. Numai umbrele lor se întorc în preajmă, să bage de samă dacă rîndurile nouă de mioare se îndulcesc la locul poruncit. In acele nopţi cu lună, cînii mîrîie, fără să dea glas, căci cunosc la umbrele amestecate cu negura amiro-sul, care durează în locul acela de la începutul lumii.
Acum cîţivia ani trăia Intre mărghile, călăuzind caii stînilor la păşune, un moroşan bătrîn pe care-1 chema moş Popaciuc. Ani şi ani, din primăvară pînă în toamnă, acel moş schilav de reumatisme îşi fă-
cea slujba tragînd în piept duhan iute şi povestind cînelui nişte întîmplări de mirare lia foc. îşi schimba vetrele cînd ici, cînd dincolo, în capul gruiului, cînd sub pădurea de la Slimoiul, adunînd întruna caii neliniştiţi. Căci numai oile au înţelegerea deplină pentru poruncile celui ce le cîrmuieşte; pe cînd calul e o animală îndărătnică, fără ascultare cătră stăpîni-rea lui. Aşa încît moş Popaciuc moroşanul îi mustra pe ai săi cu felurite vorbe de ocară şi nu putea avea o linişte la vetrele lui de popas, — pînă ce i-a venit vremea să se aline. Şi caii, cînd l-au văzut ghemuit fără grai, lîngă focul stîns, au rîncheziat cu plăcere şi s-au socotit slobozi.
Insă băciţele cele aprige din fundul gruiului aveau pregătit din vreme alt moş, stăpîn al stavei. Şi a început a se purta şi acesta de la vatră la vatră, cu cînele, certînd şi adunînd întruna caii. II văd căutîn-du-i ici, căutîndu-i colo, adunîndu-i de prin scrun-tare la un loc, arătindu-le bîta şi spunîndu-le cîte lucruri toate, pe care noi nu le auzim şi mai mult le înţelegem după schimonosituri, răcnete şi gesturile învălmăşite cu bîta şi cu căciula. Trece prin apă încălţat cu opinci, iese la alt mal şiroind, iar intră în apă şi iese dincolo, şi stă în soare o ţîră, să i se usuce ţoalele pe el. Cînd înegurează sara, îşi aprinde focul şi stă singur, mormăind cătră fantasmele de bură şi pîclă ale mlaştinilor. Ii scîrţîie şi lui oasele reumatice ca şi moroşanului şi ca şi altora mai vechi decît moroşanul, care au fost cîndva şi nu mai sînt; şi se va adăogi şi el morţilor din veac. Iar vetrele vor rămîne, ca să se petreacă şi alţii pe lîngă flăcările lor, priveghind cai blăstămaţi şi neascultători cit a fi lumea asta, pînă la sfîrşitul stînilor. Iar cînd n-or mai fi stîni, n-au să mai fie nici munţi, nici codri,
843
iar Dortinul Dumnezeu îşi V.â fi întocmit judeţul noroadelor adunînd ciobăniile la sine în şesurile Iordanului celui de dincolo.
Moşul cu stava îşi sfîrşeşte viaţa ; iar noi l-am văzut pe Ion, copil de unsprezece ani, care ab:.a şi-o începe şi va fi şi el poiate rînduit cîndva la cai după legea muntelui.
L-am găsit în Pirăul Şerpilor. Scobora de pe un ţanc, unde se căţărase, ca să abată la vale o junincă. L-am aşteptat in potecă. El a venit spre noi liniştit, aţintindu-ne cu ochi negri, energici.
Ii zic:
—	Noroc, fecioraşule ! îmi răspunde:
—	Mulţam frumos.
—	Cum te chiamă ?
—	Ion Gheorghiu, domnule. De la Şugag.
—	Cu ce te îndeletniceşti aici ?
— Apoi, domnule, am în pază treizeci şi trei de juninci ale şugăgenilor. Eu le port, eu le pasc şi le-adăp şi le duc în fiecare sară la locul lor, unde-s stînile. îmi plătesc şugăgenii cîte trei sute de lei de fiecare junincă.
—	Le porţi bine?
—	Bine. Altfel cum?
—	N-ai pierdut nici una ? Urşi nu sînt pe laici ?
—	N-am pierdut, nici n-oi pierde. Urşi or fi fiind în altă parte a munţilor, dar aicea mă aflu ferit. Dacă văd vreo vită că se duce departe, mă sui după dînsa pînă-n pisc ş-o aduc la vale.
Ii zic eu:
—	Slujba ta, feciorule, mi se pare cam grea.
—	Grea, dar ce să fac ? Am nevoie de straie. Trebuie să mai ajut pe mama, căci sînt şi alţii mai mici.
344
Ar fi cum ar fi — dar băciţa cea bătrînă e rea pară de foc! Are numai doi colţi In gură, dar socot c-ar putea să mă roadă de viu, cu tot cu opinci.
—	Hm ! N-ar fi mai bine la cai ?
—	iBa da — numaieît bătrînul durează ; pin’ ce-a
muri el mai este !
Deodată Ion Gheorghiu dă un răcnet. A zărit o juncă scăpată tocmai sus pe culme. Ii trimete nişte vorbe amestecate de ameninţare ş-o ia repegior în sus de-a dreptul printre brădui, făcînd semne în aer cu bîta.
II observăm cum se caţără ; o clipă s-a oprit ca să arunce strigăt şi cătră vitele rămase în pîrău. Acestea pasc liniştit şi se aude picurînd de la dîn-sele sunet moale de tălăncuţă. Cînd îmi arunc ochii iarăşi la deal, păstorul a şi ajuns la culme şi c-o voce subţire judecă pe junincă :
—	D-apoi cum de-mi faci tu mie asemenea supărare ?
Pruncul acesta fără frică e dintr-acelaşi soi ca unul Pătru care acuma va fi fiind fecior în putere. Cind l-am ştiut eu şi l-am cunoscut tot în aceste părţi, avusese o pricină c-un urs, care-i rupsese o juncă. Şi fără să pregete — de şi avea ani mai puţini decît Ion Gheorghiu — s-a dus cu bîta asupra fiarei.
Vedem îndată că avem a ne mira şi mai puţin de isprăvile lui Ion Gheorghiu de la Şugag.
Cînd coborîm la aşezarea noastră, găsim sfat la Casa Veche. Unii din vecinii şi prietinii noştri stau de vorbă cu paznicii de vînătoiare şi dezbat cu aprindere nişte pagube de vite.
Lui Rudi Cernota i s-a prăpădit o vacă. S-a desfăcut din cîrdişorul soaţelor ei, a trecut în altă vale ; pe urmă din valea aceea a suit o culme străină şi
345
s-a tot dus căutînd un sunet de tialaneă pe care-1
pierduse din auz. In ce vale va fi nimerit şi ce cîn-
tec de -clopot străin a ademenit-o ? Soarele a răsărit
şi a asfinţit de şapte ori şi vaca rătăcită nu s-a mai
arătat. Ursul n-a ucis-o, căci s-ar fi zvonit întăi de
urs ucigaş. Mulţam Domnului, în părţile noastre
n-avem, anul acesta, asemenea duşmani. Numai că
s-a prăpădit ş-a nimerit în altă parte, alta nu poate fi.
Atunci, dacă alta nu poate fi, să se ducă unii din copiii lui Cernota ca să caute. In munţi se află felurite aşezări şi stîni. Unele mai aproape, altele mai departe. Dacă vita a nimerit mai aproape, o găseşti mai curînd. Dacă ia ajuns mai departe, musai s-o cauţi mai îndelung, urcînd creste, coborînd pîraie, întrebînd păstori singuratici şi tot umblînd şi cer-cetînd pînă cînd afli. Atunci te pui jos pe-o lespede, te hodineşti şi mulţămeşti Maicii Domnului că ai ajuns la capătul năcazului. S-ar putea oare să nu se găsească o vită rătăcită ? S-ar putea dacă s-ar afla lotri care s-o jertfească, ori s-o coboare prin alte părţi la o aşezare omenească mai deasă. Dar lotrii nu prind rădăcini în singurătăţile noastre. Potecile îs puţine şi ieşirile la lume se află în văzul tuturor •celor oare hălăduiesc aici; cel pe care-1 întrebi îţi poate -spune dacă a văzut o vită aşa şi aşa, cu anumit semn al ei, dusă de cutare om din cutare sat. Nu-i chip să umbli prin văzduh ori să te strecori pe sub pămînt. Pe lîngă asta, în greutăţile vieţii de aici. oamenii se lajută unii pe alţii; astăzi îţi folosesc eu ţie, mine îmi foloseşti tu mie; mai pune câ fiind aşa de sus, locul e mai aproape de ochiul Domnului Dumnezeu; iar mai ales şi mai cu samă vino-
346
viatul şi-ar agonisi o pedeapsă crudă şi fără iertare,
după legea singurătăţilor.
Prin urmare, copiii lui Rudi Cernota au purces să
caute vaca rătăcită.
Ce copii are Rudi Cernota ? Băiatul e numai de
doi ani. Abia stă copăcel; pe acela încă nu-1 poate trimete; acela păzeşte braţele şi sînul maicii sale.
Are trei fete. Cea mai năltuţă, Viorica, se îndeletniceşte cu treburile grele de pe lîngă casă. E fată mare. A trecut de paisprezece ani. Cît au stat vacile anul trecut în muntele Gotu, cine ştie unde, la vale, a trebuit să le îngrijească ea, la odaia de-acolo, scoţîndu-le în păşune, priveghindu-le, aducîndu-Ie la adăpost, mulgîndu-le, — şi ţinîndu-şi în acelaşi timp şi rînduiala fiinţii ei pentru curăţenie, hrană şi îmbrăcăminte, fiind singură-singurică intr-un pisc pustiu. Copila cea mare deci face trebuinţă la greutăţile gospodăriei.
Spre a căuta o vacă rătăcită sînt bune copilele cele
mai mici, de nouă şi zece ani; pe una o chiamă Doina, pe alta Margareta. Se Încalţă bine cu bocanci cu clonţuri de fier, una îşi pune la spate raniţa cti ceva merinde; îşi iau şi haine groase de lînă pentru vreme rea şi se duc să caute vaca.
O caută două zile şi n-o găsesc; se întorc să ia alte merinde şi pornesc în altă parte, cale mai lungă. N-o găsesc nici acolo; vin iar ca să primească sfat şi poruncă; spun ce-au întrebat, ce-au aflat şi ce-au chibzuit. Un cioban a avut o părere, altul şi-a dat cu socoteala .altfel. Se află nişte vite intr-o vale, unde anul trecut n-au fost. Aşa că fetele se duc pe alte poteci în locuri şi mai afunde.
Intăia oară au fost făcut un ocol de zece kilometri ; a doua oară au străbătut o cale îndoit de lungă;
347
acuma s-or duce treizeci de kilometri. Acolo, la treizeci de kilometri au să găsească vaca. In partea aceea nu-s stîni, nu-s odăi; în partea aceea numai după opt ceasuri de umblet dai de-o aşezare ia unui poienar bătrln.
—	Duceţi-vă, le-a zis munteanul; acel schivnic se teme de Dumnezeu şi-i cu inima milostivă.
Pe lingă pierderea vacii se mai întîmplase o pierdere. Al doilea paznic, Pitini, avea în grijă un cal cumpărat din primăvară de unul din «domni». Un cal destul de bun, pentru nevoile locului. Fusese plătit patruzeci de mii. A stat acel cal cuminte două, trei săptămîni în locul cel nou. Pe urmă i s-a urît ori i s-a făcut dor de locurile mai largi din văi şi-ntr-un amurg n-a mai fost găsit cu celelalte vite. S-a dus în lumea lui. Unde s-a dus nu se ştie. A luat-o întăi pe drum, după cît dovedeau cercetările. După aceea i s-a pierdut urma. A fost căutat ici-colo, apoi Pitini a rămas la o idee ia sa : roibul s-a întors la stăpînul lui cel vechi, în satul din vale. Cînd va avea Pitini trei zile slobode, se duce acolo unde ştie şi aduce calul. Dacă nu-1 găseşte acolo, apoi via vedea cum şi ce fel, şi-I va căuta cu altă rîn-duială.
In acelaşi timp, pe cînd se făceau asemenea prepusuri asupra calului, Doina şi Margareta, copilele lui Rudi, ajung într-un munte la opt ceasuri depărtare şi găsesc nişte creştini care Ie dau înştiinţare de vaca rătăcită. O vacă aşa şi aşa cu semne anumite, c-un corn puţintel strîmbat.
—	Aceea este, copilelor dragi, zice unul din oia-meni. Paşte cu vitele stăpînului nostru în munte. Staţi de răsuflaţi, vă hodiniţi, mîncaţi şi dormiţi, — şi mîni dimineaţă vă-ntoarceţi acasă cu ce-i al vostru.
348
Le-a primit şi poienarui cel bătrîn, cu plete albe
ca sfîntul Petre din icoană.
—	Vita voastră e aici şi v-o dau bucuros, le-a încredinţat el.
—	Mulţam, uncheşule, răspunde fetiţa cea mai mare; şi amîndouă se bucură că au ajuns cu bine la capătul încercărilor, după cum se spune şi în poveştile pe care le-iau auzit în serile lungi ale iernii
la vatra caldă.
Vremea-i lină ; vreme de secetă. Cerul nalt şi senin. Soarele se apleacă la asfinţit asupra codrilor de brad. Iar în vialea pîrăului, nu departe de stîna unde s-au oprit, paşte stava de cai a păstorilor. Stavarul mînă caii mai Într-acoace, ea să aibă prilej să-şi ia
de la odaie şi hrana sa.
Fetiţele se uită cu luare-aminte in valea pîrăului şi încep a se sfătui cu gliasuri încete; după aceea iar
înalţă capetele privind.
—	Mai este ceva ? întreabă gazda zîmbind.
—	Mai este, răspunde cu îndrăzneală copila cea mai mărişoară ; că noi cunoaştem aiceia şi calul unchiului care-i rătăcit de două săptămîni.
—	Se poate, răspunde poienarui cel bătrîn ; pe lîngă vaci avem ş-un cal de pripas. Să vie stăpînul lui să-l cunoască şi să-l ia. Fiecare cu-al său, slavă
Domnului Dumnezeu.
Despre aceste chestii şi întîmplări vorbeau domnii şi paznicii cînd am ajuns noi la Casa Veche. Fetiţele se întorseseră cu vaca şi cu bună veste. Toată lumea era bucuroasă, însă nu se rosteau laude prea mari: ceea ce săvîrşiseră Doina şi Margareta era în rînduiala vieţii, după cum se povesteşte şi se spune de cînd e muntele.
349
Pe lingă asta fiind ş-un ajun de sărbătoare a muntenilor şi-a turmelor, pe drumul cel mare de dincolo de ape treceau şiraguri după şiraguri de călăreţi, du-cîndu-se depărtată cale la păşunile cele mari ale Şu-rianului. Munteni, muntence şi copii, fiecare în tar-niţa sa, pe căluţul său, se duceau lin, în pas domol, spre limpezimea înălţimilor, unde vărează turmele lor cele mai multe. Cînd se desfăşură asemenea privelişte pe drumul văii, apoi noi părăsim ale noastre şi stăm uitîndu-ne cîte-un ceas. Ii cunoaştem care sînt poienari, ori de la Jina, după port. Straiele bărbaţilor, gătelile femeilor, saricele albe ale pruncilor şi copilelor mu s-au schimbat niciodinioară de cînd e lumea asta şi le ştim. Totuşi ne place să le mai vedem o dată, ca nişte singuratici ce ne aflăm, cu dor de lume.
Ii privim cum se duc, cu soarele luminîndu-i din dreapta; umblă în domnia lor; şi sărbătoarea aceasta, ca şi îmbrăcămintea şi datinile, au moştenit-o de la păstorii cei vechi care-au păstrat-o neînduplecat de la alţii şi mai de demult. Aşa c-am uitat şi noi să spunem în acel ceas laude fetiţelor. Pe urmă ne-am gîndit să le aducem de la oraş nişte păpuşi. După aceea tot noi ne-am întrebat cu mirare ce-or face ele cu păpuşile orăşenilor. La urma urmei doamna soaţa mea a observat că ele nici n-aşteptau laudă sau răsplată. Se bucuraseră o clipă c-au isprăvit cu bine o treabă, iar apoi se arătau tot aşa
de cuviincioase şi smerite, ca toţi copiii din acele locuri aspre.
A zecea poveste
«NECUNOSCUŢI AU DAT FOC PĂDURII...»
Pe lingă Ion Gheorghiu, paznicul în vîrstă de unsprezece ani care paşte în tăieturile din Pîrăul Şerpilor junineile şugăgenilor, mai sînt la noi la Frumoasa şi alţi prunci care mini-poimîni vor fi feciori şi bărbaţi.
Nu sînt prea mulţi; în asemenea pustietăţi sînt destui patru, ca să puie la cale pozne ca cea care s-a întîmplat într-o duminică.
Pe doi nu-i cunosc: păzesc cai, poartă vaci ale paznicilor noştri de vînătoare. Al patrulea e unul Pe-trea, de loc din Sebeş.
Părinţii lui, eu numele Dionisie şi Dochia, sînt nişte sărmani ai vieţii care de multă vreme se zbat să puie năcazului lor un acoperămînt şi să lege de rîvna lor un ogor unde să samene cucuruz şi erum-pene. I-am văzut ascultători, robaci şi cuviincioşi; au încercat în viaţa lor toate; au fost şi-n Franţa, cînd se cereau lucrători acolo după războiul celălalt şi n-au adus de-aeolo nici o agonisită; au adus numai pe Pierre, care a avut la Sebeş năcazul să-şi schimbe numele şi să uite limba pe care o învăţase
351
în ţara unde se născuse. Din pricina asta Petre pare cam rătăcit şi bîlbîie limba părinţilor lui şi nu poate îndeplini altă slujbă decît paza gîştelor de la Casa Izvorului de Argint.
Dionisie şi Dochia, punînd cu îndărătnicie ban lingă ban, iau izbutit însfîrşit să cumpere o căsuţă ş-un pămînt undeva, însă odrasla lor nu pare să aibă altă chemare decît paza gîştelor; încă şi pe acelea le păzeşte ca vai de lume. S-a dat zvon că una s-a prăpădit, iar pe alta am văzut-o şchioapă. Apoi dacă nu poate duce în bună rînduială paisprezece paseri cuminţi pînă în prundul apei şi de la apă înapoi acasă, atunci ce nădejde este să are şi să samene şi să împrejure casa cu palanca ? Aşa spun lucrătorii moţi de aici gardului sau ulucilor: palanca. Ce nădejde este să crească o vacă ş-un porc? Vă spun eu că nu-i nici o nădejde şi iaşa spune oîtînd şi biata maică-sa Dochia.
Acest Petrea al Dochiei şi al lui Dionisie e mai în vîrstă decît Ion Gheorghiu; însă pe Ion Gheor-ghiu l-aş putea trimete în puterea nopţii pînă la Gura Prigoanei, să ducă un răspuns paznicului de acolo, pe cînd Petrea nu ştie ce-i cu gîsca şchioapă şi socoate că-s vinovate celelalte pentru năcazul ei şi le zburătăceşte cu pietre şi beţe ca să le înveţe minte, să nu se mai şchiopăteze una pe alta.
Se vede că nici ceilalţi doi, pe care nu-i cunosc şi i-arn văzut numai aşa de departe, n-iar fi vrednici să fie trimeşi la Gura Prigoanei după o tarniţă şi după ouă. Care din ei a aprins foc în tăietura de deasupra Pîrăului Şerpilor ? Nu s-a aflat încă. A aprins foc cînd bătea vîntul; nu l-a aprins intr-un loc ferit ş-au luat foc ierburile uscate ale anului trecut. Deasupra ierburilor uscate ale anului trecut
352
a crescut iarbă nouă, însă din pricina secetei îndelungi puterea uscăciunii aprinse a fost aşa de mare incît vîntul a mînat-o asupra buturugilor şi asupra brăduilor; toate s-au aprins cu repejune ca şi cum costişa ar fi avut împrăştiate pe ea dîre de pulbere. Cînd flăcările aprindeau brazi, zbucncau focuri de artificii; scînteile fulgerau pe deasupra şi se sămă-nau în depărtare, aprinzînd alte cuibare de foc.
O fumegare groasă s-a înălţat în văzduh; trei dintre copii au venit Ia vale dîndu-se peste cap şi s-au uitat cu spaimă la oamenii pe care i-au întîl-nit; apoi s-au dus mai departe în goană. Oamenii au văzut pe deal fumul negru şi au înţeles primejdia dînd de veste.
Ce să mai întrebi: ce şi cum ? Ce să mai cauţi să lămureşti a cui e vina ?
Nişte draci de prunci au aprins foc în marginea tăieturii şi primejdia e asupra noastră. Dacă vine balaurul flăcărilor spre noi, atunci se mistuîeşte toată aşezarea. Deci au sărit întăi muierile şi au ţipat înfricoşat că de-acu ne prăpădim. Bărbaţii însă au mirosit vîntul ş-iau cunoscut că vîntul şi flăcările merg în altă parte. Aşa încît nu ne mistuim într-o clipă ; mai putem hălădui o ţîră. Mai putem hălădui cît iau oamenii topoare şi tîrnăcoape, sape şi beţe şi cît se duc să bată război cu focul.
Mai întăi se vede că, după ce sui dealul, se mai deschide o rîpă largă şi după aceea dai de pojar. In fundul rîpii, oamenii trag cu hărnicie un şanţ; acesta-i hotarul nostru deocamdată. Iar asupra ve-trelor aprinse cei zece ori cincisprezece oameni se duc cu tîrnăcoapele şi topoarele, rupînd legăturile, înăbuşind cu ţărînă trunchiurile uscate. S-au adaos şi cîteva muieri linere. Iau parte la bătălie şi unii
gg _ 4\ţ. Sadoveşnu — Opere, voK
358
domni ce se găsesc aici în petrecere. Muierile au un meşteşug de bat flăcările c-un măturoi de cetini pînă ce-1 omoară. Cind ne-am suit şi noi sus, bătălia era în toi şi nu mai era îndoială că vor birui oamenii.
Lucrarea însă nu s-a făcut cu repeziciunea vorbelor. A fost o muncă îndelungă de cîteva ceasuri. Cît se duceau oamenii de ici dincolo, în urma lor flăcările se iscau iar. Trebuiau să se întoarcă îndărăt, cu iuţeală şi cu mînie. Se întîmpla că o parte a tăieturii era cu desăvîrşire domolită şi balaurii stăteau negri şi morţi pe costişă deasupra rîpii. Ii bătuseră bărbaţii cu topoarele, îi înăbuşiseră femeile cu tîrnuri de cetină. Stăteau morţi şi nu mai suflau. Dar tum rămîneau singuri şi nepăziţi, deschideau cîte-un ochi şi-şi făceau unul altuia semne. Cînd să se scoale şi cînd să înceapă iar a sufla pe nări, băga de samă careva de pe dealul nostru şi slobozea răcnet, dînd înştiinţare. Atuncea se întorceau asupra dihăniilor două muieri care erau mai aprige şi mai îndîrjite ş-apoi atîta îi bateau cu tirnurile, că rămîneau cu desăvîrşire pieriţi.
Ca să fie încredinţarea noastră temeinică şi paza fără cusur, au stat în după-amiaza aceea străji, şi sara acele străji s-au schimbat şi s-au aşezat altele pe vremea nopţii, pîndind în cele patru colţuri ale tăieturii arse. Cum mai dădea semn vreun pui nestropşit deplin, ori vreo bălăuroaică vicleană, cum se duceau asupra lui străjile retezîndu-le capetele şi luîn-du-le limbile.
Luni, a venit veste la împărăţie că toate dihăniile focului au fost supuse. Atuncea s-au adunat sfetnicii, adică paznicii de vînătoare şi lucrătorii cărunţi, şi unii din domni, şi au făcut judecată.
De unde şi cum s-a putut isca pojarul ?
Oamenii înţelepţi au căutat urma unei vetre de foc şi au aflat-o. Unii din aceşti sfetnici înţelepţi au găsit şi două lemnuşe arse pe jumătate; cu acele două lemnuşe «diavolii» au pus flacără în iarbă uscată, peste care au adunat vreascuri.
Greutate mare nu-i să afli pe «diavoli». Ii numeri pe degete cîţi sínt. Cel cu junincile, cel cu caii, cel cu vacile, cel cu gîştele şi care-or mai fi. Sînt şi fete; dar fetele-s mai cu judecată şi ele nici nu s-au depărtat de casă ; au de tors, au de spălat, au de îngrijit un frăţior. La noi la munte totdeauna fetele-s mai vrednice şi mai folositoare. Pe cînd fecioraşii au vrut pesemne să frigă gîsca cea prăpădită. Asta îl scapă pe «Franţuz», căci Petrea fiind sărac cu duhul, nevinovat şi onest, nu se putea întovărăşi la asemenea faptă. După alte judecăţi, nici păzitorul junincilor de la Şugag nu poate fi tras la răspundere; Ion Gheor-ghiu e un fecioraş pe care poţi pune temei; toate eîte le face sînt bune. Cei care fugeau înfricoşaţi dau dovadă c-au văzut ei întăi primejdia ; .pe lîngă asta au şi ei treburi la vaci ori la cai, pe care în singurătatea noastră nu le poate îndeplini altcineva.
Amînîndu-se judeţul pînă joi, s-a aflat joi dimineaţă că au prins a arde nişte păduri dincolo de apa Frumoasei, cine ştie unde. Unele s-au aprins în susul apei; altele în depărtarea văii. Aşa că nu s-ar putea spune cu tot temeiul că pruncii de la cai şi de Ia vaci. s-au nărăvit să dea foc tăieturilor.
Dacă se iscă şi-n alte părţi pojar, atunci de ce să mai căutăm vinovaţi aici ? Şi încă la noi a fost numai o încercare; pe cînd în alte părţi balaurii de foc au cuprins bucăţi mari de pădure. Se simte miros de zgură în toată valea. S-au mişcat sălbătăciunile din sălaşele lor şi-şi caută adăpost în alte văi.
23*
855
Dacă n-ar ii seceta care se vede şi de care suferim, n-ar arde nici tăieturile. Aşa că vinovată-i numai seceta; de şi, ca să se işte foc într-un loc, să se întindă şi să cuprindă ierburi şi brazi, trebuie să se afle mai întăi şi mai tntăi un blăstămat cu minte puţină care să-l stîrnească. Nu numaidecît c-un lem-nuş, ci numai c-un fir de iască aprinsă din cremene, ori numai c-un muc de ţigară aruncat fără grijă.
Lăsăm pruncii să-şi vadă de treburile lor. Au fost ei destul de înfricoşaţi, şi le-ia fost asta pedeapsă. Ne mai stropşim la ei, le mai facem cîte un şurub în cap ; chiar îi şi lovim, dar nu prea tare; şi hotărîm ca să fim şi noi mai cu pază. I-am cercetat în şer-pare şi straiţe, să n-aibă scăpărători, nici aprinjoare; îi pîndim să nu le ţie ascunse cumva în vreo scorbură ori sub vreo stîneă. Şi grăim noi în de noi în taină, ca să tragă ei mai bine cu urechea, cum că asemenea faptă e ca o moarte de om. Ba-i şi mai mult, căci pădurea are mai mare preţ decît un om. Pe om îl naşte muierea ; pădurea e zămislită şi crescută de însuşi Domnul Dumnezeu. Deci cine dă foc pădurii, las’ că e osîndit aici ca pentru o moarte de om, dar pe ceea lume va arde în pojar nestîns de brad, în vecii vecilor, fără sfîrşit.
O greşală se iartă — şi de Dumnezeu, şi de oameni. De Dumnezeu, pentru că sfinţia sa e însăşi Bunătatea, Mila şi Iertarea. Iar de oameni se iartă întăia oară. Dumnezeu poate ierta de două ori, omul, nu. Căci pădurea e bunul şi viiaţa muntenilor.
Ca să se arate mila Domnului Dumnezeu, întăi a venit asupra codrilor de brad o ploaie repede. O ploaie viforoasă, numai la noi în munte, ca să se tămăduiiască rănile pojarului de aici şi din alte părţi.
35«
Ne-am închinat ş-am mulţămit lui Dumnezeu şi, ca şi sălbătăciunile sihlei, am uitat primejdia.
Nu mult după acea ploaie, la mijlocul lunii august, a înflorit bisacănul. A înflorit pretutindeni, în toate tăieturile, pe toate coastele de munte; a înflorit cu blînde flăcări şi-n locurile unde au pierit balaurii, ca
să se stingă şi amintirea lor.
Aşa-s de mîndre iarăşi toate, ca-ntr-un basm. Cerul nalt e de piatră scumpă. Şi-n limpezimea lui, deasupra Frumoasei şi Sălanelor se învaţă la zbor puii de lostun; aşa-s de mulţi, parcă-s roiuri: se învîrtejesc ţîrîind şi căutîndu-şi bucuria vieţii. Au să plece nu peste multă vreme, dar se vor întoarce iarăşi. Pe luciurile apei tresar păstrăvii, vînînd muscuţe. In mărghilele din fundul şesului Sălanelor, lingă boschetele de jepi, ies căprioare mai puţin sfioase. Şi tot muntele e plin de frumuseţa Domnului, căci în curînd cumpăna vremii se schimbă, şi s-apropie toamna.
Curînd, ca şi lostunii, vom pleca şi noi — şi ne vom întoarce într-o primăvară nouă.
A unsprezecea poveste
SIHĂSTRIE
Cătră sfîrşitul lui august, zile după zile sfinte. Uşoare neguri dimineaţa, pe piscuri de bră-deturi, amiezi Înfocate, amurguri încununate rumăn, înserări răcoroase. A fost sfîrşitul unei epoci de secetă; orele se repetau în aparenţă fără schimbări. Insă în cea din urmă zi a lunii, Tăierea Capului Sfîntului Ioan Botezătorul, ca şi cum s-ar fi produs o catastrofă simbolică şi nesimţită, lumina şi-a schimbat aurul, au trecut pe sub cer nouri învălmăşiţi care au scuturat burniţi şi ploi, s-au ciocnit vîrtejuri de vînturi contrare. Tovarăşul meu, muntean vechi, a privit cu puţină melancolie spre plantaţiile nouă ale Oaşei, unde se mişca o căprioară în marginea pădurii, şi a murmurat:
—	A venit toamna...
Intr-adevăr, ciclul zilelor numai ni se părea neschimbat şi monoton ; era supus în realitate legii eterne care ne călăuzeşte. Am mai adaos şi noi o vară vieţii noastre şi toamna ni se mai apropie cu un popas.
Astăzi, zintăi septemvrie, privim lumea cu alţi ochi, 'din cerdacul casei de la Bradu Ştrîmb. Şi pentru că toate-s schimbătoare şi toate se isprăvesc cu mîhnire, şi pentru că nu mai avem de petrecut aici decît clipe
numărate, mi-aduc aminte de o întîmplare de demult, pe care simt nevoia s-o povestesc.
Acum treizeci şi mai bine de ani, am cunoscut un om de a cărui valoare sufletească abia acum îmi dau sama. Atunci cînd m-am apropiat întâia oară de el, eram îndemnat să-l socotesc, ca şi cei care mi-1 prezentaseră, un original cam ţicnit. Moşierii vasluieni, la care eram găzduit pentru prima vînătoare de toamnă, îl categoriseau cum că i-ar fi lipsind o doagă. Prietinii gazdelor mele, proprietari din marginea ţinutului Fălciu, întrebuinţau altă expresie populară: «să ştiţi că-i cam vîntuit». Ţăranii — pădurari şi hăitaşi
—	se arătau mai energici în apreciere: «e pălit cu leuca...»
Toate aceste figuri poetice erau îndreptate împotriva unui oarecare cuconu Theodor Buzdugan. I se spunea «cuconu Theodor», deoarece se aflase a fi viţă de boier. Insă în înfăţişarea lui obişnuită acum nu mai avea nimic boieresc. Acest cuconu Theodor îndeplinea slujba de brigadier silvic pe moşia lui Ga-vrilaş Hotnog, bătrîn boier cu adevărat, din marginea Tutovei — şi era un «chihaie», cum se spunea atunci in acele locuri, un chihaie ca orice chihaie, cu bundă, chimir şi taşcă de piele la şold. Deosebit avea numai
o	foarte bună puşcă fără cucoaşe şi o barbă căruntă care-i mătura piepţii bondiţii. Şi pe lîngă aceasta o căciuliţă de astrahan cu fundul lat. Era «chihaie», în-deplinindu-şi strict slujba.
Ce fel de boier eare-şi lasă casele de la tirg, care trăieşte in codru ca un om de rînd, care munceşte priveghind tăieturile din parchete, care se clănţăneşte cu lucrători şi negustori, care stă cu călcâiele lipite la porunca stăpînului ?
359
Dacă u lost buit'j — luciu de cart; ne Îndoim .............-
atunci numai că e vîntuit, pălit cu leuca, c-o doagă lipsă, zăltat: mai sínt şi alte multe vorbe care pecet-luiesc fapta unui asemenea om nătîng.
Cine a mai auzit boier care să facă ceva ?
Boierul e un 0111 care toatei ziua nu lucră altceva decit minîncă, bea, ceteşte intr-o carte, se culcă şi doarme, iar cind se scoală le începe toate de la capăt. Se mai duce prin străinătăţi şi iar vine acasă. Cîte-odată iese la vînătoare, aşa cum ies toţi boierii din partea aceea de lume — marginile învecinate ale ţinuturilor Vaslui, Huşi, Tutova. Ies la vînătoare din huzur, că n-au nevoie de carne de sălbătăciune. Ce-au să mînince boierii carne de dihanie cind au atîtea şi atîtea aduse de peste ţări şi mări ? Noi nici n-am văzut aşa mîncări, nici n-am auzit de asemenea bunătăţi. Nebunia lui cuconu Theodor Buzdugan se dovedeşte şi aici, că mînîncă mămăligă fiartă în ceaun ca noi ţăranii şi oamenii de rînd, şi o muiere văduvă a unui pădurar îi face scrob de patru ouă într-un hîrb de schijă, ori un borş de pui într-o oală de lut, şi nu uită să-şi aducă pe iarnă de la o stînă o bărbinţă de brînză. Cu astia trăieşte. Vin nu bea : îşi face must de pădureţe, îşi tnai face ş-o leacă de spirt cu buruiana albinelor care se chiamă mătăciune: zice că asta-i doctoria lui ca să se tămăduiască de bencheturile din tincreţă, din vremea cînd îşi petrecea veacul prin străinătăţi.
Toate aceste vorbe şi multe altele le ascultam la adunarea oamenilor scoşi la vînat din sate. Strînşi roată la iocul de sară, subt un gorun bătrîn, vorbeau de cîte in lumea asta, şi-l judecau şi pe chihaie.
Cuconu Theodor Buzdugan încă nu se arătase şi nu-1 văzusem, însă trebuia să se arate numaidecît împreună cu stăpînul său, căci bătăile din ziua a doua a vînă-
torii aveam a le [ace in pădurile lui Gavrilaş Hotnog. Eram chiar în hotarul acelor păduri care se chemau una Ponoarele şi alta Poienile.
Vremea era blîndă şi nu bătea vîntul. Cerul rămăsese curat şi spuzit de slele. Hotărîrea era ca sătenii să rămîie sub streşina codrului; iar noi vînătorii aşteptam pe cuconu Gavrilaş cu trăsurile, ca să ne ducem să cinăm şi să mînem la o curte a lui de ţara dintre acele păduri. Trăsurile întîrziau şi eu ascultam poveştile şi vorbele, după năravul pe care îl am.
Alăturea cu mine, pe acelaşi trunchi căzut de fag, se odihnea după cea dintăi zi obositoare şi plăcută a bătăliei, un vînător vîrstnic din Tutova. îmi era simpatic şi mă împrietinisem cu el, ascultîndu-i poveştile despre felurite păţanii extraordinare de vînătoare. Nu mă interesa adevărul în sine, cu care un vînător n-are ce iace, ci felul cum îmi spunea întîmplările lui adevărate ori închipuite. Aşa îneît îi dădeam replica şi ne miram iiecare de isprăvile celuilalt, bucurîndu-ne sincer că sîntem nişte vînători cum nu se mai află alţii pe lumea asta. Acest simpatic tovarăş, căruia i-am făgăduit solemn să-i fiu oaspete pentru nişte expediţii sortite celebrităţii, se numea Dumitrache Lepădatu. Avea o înfăţişare blîndă, obraz oacheş cu mustăţi mari incîrjoiate în jos. Fuma întruna ţigări pe care şi le răsucea singur şi-i părea rău c-a uitat paporniţa cu gărăfi de vin — «un vin care nu se mai află pe lumea asta». Ce vinuri cunoşti dumneata ? Toate-s nimic pe lingă vinul lui Dumitrache Lepădatu !
—	Ai să vii la mine după cît mi-ai făgăduit; anatema cui nu se ţine de cuvînt; ş-ai să guşti. După
aceea stăm de vorbă 1
Trebuie să adaug că această întîlnire pe care am hotărît-o atunci cu jurămînt n-a avut loc niciodată.
Nici pe om nu l-am mai văzut. Arn aflat că s-ar fi prăpădit ş-arn regretat din inimă că prietinia noastră a durat numai cît o floare din poiana unde ne-am cunoscut şi i-am ascultat isprăvile. Am uitat ce isprăvi. Aşa sîntem noi vînătorii. Mi se pare că aşa slnt şi ceilalţi oameni de rînd.
Aruncindu-şi ţigara, tovarăşul meu s-a întors spre mine de cătră vorbele de la foc şi mi-a spus, cu zîm-betu-i bun, mîngîindu-şi mustăţile:
—	Fleacuri, domnule şi stimate amice ! Eu pot să-ţi spun dumnitale mai bine decît oricare de aici ce-i cu Theodor Buzdugan. Trebuie să-ţi declar de la început că inu-1 admir şi nu-l aprob; însă romanul vieţii lui e 'destul de interesant.
—	Aş dori să-l cunosc.
—	Sînt cu plăcere la dispoziţia dumnitale. înainte de ia începe, dă-mi voie să te întreb. Dumneata unde ai studiat ?
Am răspuns cu gravitate :
—	Eu, cucoane Dumitrache, am studiat la Vasile Puşcaşu de la Dolhasca. Acest bărbat remarcabil m-a învăţat cum să ţin puşca, ce să fac cînd sare iepurele şi altele. O vară şi o toamnă mi-au fost deajuns ca să trec examenul cu succes.
—	îmi place răspunsul, s-a bucurat Dumitrache Lepădatu. Deasemenea eu: n-am fost la Paris nici pentru vînat, nici pentru plugărie. Şi una şi alta le-am deprins de la părintele meu. Ei bine, domnule şi stimate amice, află că Theodor Buzdugan, ca să ajungă brigadier silvic la cuconu Gavrilaş Hotnog, a făcut studiile la Paris. A învăţat la franţuji opt ori zece ani. Mai degrabă zece decît opt. Drept, chimie, astronomie
—	pot şti eu ce-a studiat ? Am auzit c-a făcut studii
362
frumoase. S-ar fi mirat şi franţujii de Buzdugan. Spune si dumneata dacă asta nu-i curată prostie.
Am răspuns cu îndoială :
—	Ştiu eu ? Poate au fost anume împrejurări care
l-au adus aici.
—	Fără îndoială, dragă domnule; desigur, stimate
amice. Dar faptul este întocmai cum ţi l-am comunicat. Buzdugan cel bătrîn i-a lăsat avere mare. Două moşii de cîte patru mii de fălci, casă în Iaşi, vie la Bucium, altă vie la Cotnar ; ipoteci puţine. Cît a stat tînărul la Paris, a băut viile, ca să zic aşa. S-a întors la Iaşi, a văzut că se plictiseşte într-o casă mare şi a vîndut-o. Şi-a luat una mai mică ; s-a plictisit şi într-aceea. Slujbaş la stat nu i-a plăcut; iubeşte independenţa. Agricultură — nu s-a interesat de aşa ceva. Avea doi vechili. N-aş putea spune că-şi petrecea viaţa in orgii; părea om cumpănit. Mai degrabă îi plăcea să curteze cucoane. Şi avea patima cetitului. Şi scria. Ce anume acria nu s-a aflat. Aşa că, plictisindu-se de casa astă-laltă şi de toate cîte putea avea şi vedea la Iaşi, a ipotecat o moşie şi s-a întors la Paris. Acolo-i plăcea lui. Lume distinsă, viaţă aleasă, mai ştii ? L-am auzit într-o sară vorbind de asta. Vorbea în dodii, cum i-i obiceiul. S-a mai întors un an iar printre noi şi nu i-a plăcut nici cît întăia oară. A ipotecat ş-a doua moşie şi s-a dus iar. După cit susţine, ar fi petrecut o viaţă după gustul lui, — pînă ce-au ajuns ipotecile la termen. Ş-a rămas fără nimic la treizeci şi cinci de ani. A lichidat, a plătit toate datoriile şi s-a văzut singur, fără familie, fără slujbă, fără alte mijloace de trai.
—	Jucător de cărţi cu meşteşug şi excroc nu mă pot face, zice el lui Hotnog. Subprefect nu-mi place. Prefect nici atîta: detest politica. Negustorie nu mă pricep. In toată viaţa mea mi-au plăcut petrecerile cu
363
tovarăşi şi vînătoarea. Dragă mi-a fost pădurea in tinereţă şi m-aş întoarce la dinsa.
Cînd a spus vorba asta avea patruzeci de ani. S-a înfăţişat la prietinul său Gavrilaş, mult mai în vîrstă decit el, şi-i spune :
—	Primeşte-mă pădurar; vreau să-mi fac casă în pădure la Poieni, unde mi-au fost petrecerile de vină-toare.
Gavrilaş Hotnog a rîs :
•— Glumeşti ? zice. Fă-ţi casă, vînează cit pofteşti. Pădurea a fost a dumnitale. Ţi-am cumpărat-o, dar îţi recunosc dreptul de vînător ohavnic în Poieni.
—	Ba nu vreau petrecere, răspunde Theodor Buzdugan, vreau să-mi cîştig cu dreptate pînea cea de toate zilele.
—	Cucoane, răspunde Hotnog, vină-ţi în fire şi rămîi ceea ce eşti. Un boier scăpătat nu moare de foame, şi se pot găsi mijloace să trăiască după rangul lui. Ia-ţi o slujbă la stat!
—	Imposibil! strigă Theodor Buzdugan.
—	Să-ţi dăm o moşie în arendă, frate dragă.
—	Nu-mi convine nici asta. Agricultură puteam face pc moşiile mele şi n-am făcut.
—	Fă orice, cucoane, după studiile pe care le ai.
—	Domnule şi stimate prietine, se ridică serios Buzdugan ; studiile mele nu se vînd nici cu gramul, nici cu oca; nici nu le pot bea şi nici mînca, nici în bani nu voi a le preface. Să nu amestecăm ale sufletului cu ale trupului!
Ascultă şi judecă şi dumneata ; nu sînt acestea vorbe de nebun ?
N-a fost chip nici intr-un fel. Hotnog a primit la urma urmei, socotind să-i facă cheful şi aşteptîndu-1 să se plictisească şi de pădttrărie. Aşi! ţi-ai găsit ?
864
Nebunul s-a dovedit încăpăţînat in nebunia lui şi-i chihaie în Poieni şi Ponoară de opt ani.
Vrei să ştii cum trăieşte ? Să-ţi spun şi asta.
Trăieşte, domnule şi stimate amice, ca un pădurar şi-şi vede de slujbă cu vrednicie, de se miră şi Hotnog. Ce vrei dumneata ? Să ai pădurar un doctor în filo-sofie de la Paris, asta nu-i un lucru ce se poate vedea în toate zilele. Aş îndrăzni a-ţi spune că nu se poate vedea nici la o mie de ani decît o dată — şi data asta s-a nimerit să fie la noi aici, fiind noi martori. Trebuie s-o scriem, ca să afle şi urmaşii noştri peste o mie de ani.
Mare poznă! Zvoană între boieri, scandal între doamne. Cum să ni se ruşineze tagma ?
Eu ţi-oi spune, dacă vrei să mă asculţi, de ce nu era întru totul ruşinată tagma. S-a crezut întâi că, la căsuţa aceea pe care şi-o clădise în pustie, va fi dus o ţiitoare ţărancă ori ţigancă. — Ferească Dumnezeu! Nici pomeneală de aşa ceva. S-a crezut după aceea că ascunde acolo altă patimă: de pildă beţia. Nu s-a dovedit nici asta. Atunci se îngroapă acolo din disperare de atîta ştiinţă în zadar, ca să ajungă mut, ori surd şi să uite toate cîte a fost învăţat. Da’ de unde! Şi-a dus acolo cărţile şi se îndeletnicea cu cetrtul. Nu lipsea să se arate la biserică îmbrăcat cuviincios. S-a deprins după aceea să-şi viziteze cunoscuţii vechi pe la moşiile lor. In zile de sărbători îl vedeau sosind calare. Iarna, se ducea şi la cîte o petrecere sara. Acesta-i pădurarul ? Ba nu-i nici un pădurar. E cu-conul Theodor, cărunt şi cu înfăţişare mai nostimă decit oricînd, cuconul Theodor care conversează franţuzeşte şi nemţeşte. Pofteşte şi pe unele cucoane la valţ. Are el aşa o mihnire care nu-i stă rău. Păcat de aşa om! zic toţi. El se înclină cuviincios, pleacă de-
vreme, căci a doua zi are slujbă in pădurile lui. A doua zi iese intre pădurari cu taşca, cu puşca, cu cornul şi cu Crai copoiul după dînsul. Acesta să fie domnul prezentabil de asară ? Nu-mi vine a crede. Şi totuşi l-am văzut cu ochii mei, l-am auzit cu urechile mele.
Drept îţi spun, asta îmi pare mie cea mai mare prostie din cîte am văzut la oamenii cu care am avut de-a face în viaţa mea. II întreabă Hotnog într-un rînd:
—	Iţi place viaţa asta, frate dragă ?
Răspunde:
—	De ce să nu-mi placă ? îmi place.
—	Ce poate să-ţi placă ? Aş fi curios.
—	Cucoane Gavrilaş, dacă eşti curios să afli, am să-ţi răspund că numai omul singuratic e liber şi că bucuria sufletului nu se cumpără cu bani.
Auzi dumneata vorbe ? Vorbe de om sărit din ţîţini.
Are o căsuţă îmbrăcată cu iederi de jos pină la acoperiş. Nişte stupi de albine, doi cai, copoiul de care ţi-am vorbit. II slujeşte baba pădurarului, care-i cam surdă. N-aş putea trăi acolo o săptămînă. El trăieşte acolo de opt ani. II mustră iar Gavrilaş Hotnog :
—	Cit ai să stai aicea ? Vine bătrîneţa, cucoane. Ce-ai să faci la urma urmei ?
—	Cucoane Gavrilaş, răspunde el, nu te îngriji de asta. Linişteşte-te; n-am să îmbătrînesc. Sînt puţintel bolnav de stomah, puţintel bolnav de inimă; aşa Incit am să-mi închei cariera la timp.
Zice iar:
—	In fiecare primăvară şi-au luat obicei doi porumbei sălbatici de poposesc pe-un fag ciungit în preajma căsuţii mele. Cînd îi văd, ştiu că mai am a petrece un an cu bine. Cînd n-or mai veni acei soli,
366
am să înţeleg că trebuie să mă îngrijesc de sfîrşit. Am scris într-o scrisoare pe care ai s-o găseşti domnia ta, prietine Hotnog, că doresc să fiu îngropat în grădiniţă şi la casă să se puie laoată şi să rămîie aşa cum este cu toate ale mele, pînă ce-or birui-o puieţii şi rugii pădurii. Cît s-a mai cunoaşte ceva, să se spuie: aici a trăit unul Buzdugan, carele a găsit calea înţelepciunii.
Poate dumneata ai să spui că acestea îs vorbe de filosof. Eu am altă părere şi ţi-oi răspunde că mai filosof decit nebunul nu pare nimeni. După ce am aflat şi de asta, apoi n-am mai vrut să stau de vorbă cu dînsul. De altminteri ce-aş fi putut vorbi cu el ? Eu am avut, ca şi dumneata, altă şcoală; el a învăţat prin străinătăţi. Eu îs boier, el s-a întors la ţărănie. Ai să-l vezi; trebuie să vie cu stăpînu-său Hotnog. Să ştii dumneata că şi Hotnog e de părerea mea.
«Atita numai — adaogă el — nu pot spune că n-am un slujbaş vrednic.»
Se poate să fie şi aşa şi cred că e aşa ; dar părerea mea nu mi-o schimb. Nebunia e nebunie.
★
Cînd ne-am sculat de pe buturuga de fag din preajma focului, s-au auzit strigăte de pădurari călări, care veneau înainte cu făclii aprinse; după acei pădurari au sunat zurgălăii cailor de la trăsuri. Cînd s-au oprit caii ş-au descălecat oamenii şi s-au ridicat de la foc haitaşii ş-au făcut roată în poiană, l-am văzut coborindu-se dintr-o droşcă pe Gavrilaş Hotnog pe care l-am cunoscut după vîrstă şi după părul alb şi după obrazu-i ras; şi alături de el s-a arătat îndată Theodor Buzdugan cu barba-i ca o cometă. Pe
367
Buzdugan l-aş fi putut cunoaşte şi după celelalte semne: puşcă, torbă, corn, care sticleau în luminile faclelor. Am avut atunci impresia că îmi apare un personagiu de operetă.
S-a întocmit alaiul: m-am suit într-o trăsură ; am pornit înspre conacul moşiei lui Hotnog. Cînd am ajuns cătră Poieni, răsărea luna şi la lumina ei am văzut, pe un runc in marginea codrului, casa chi-haiei. Am socotit-o prea poetică, şi nu ştiu de ce în acea sară, după istorisirile lui Lepădatu, locuitorul ei nu-mi părea tocmai simpatic. Acuma mi-am adus aminte de acest singuratic şi desluşesc în apariţia şi în fiinţa lui din trecut aspecte nouă. Imaginea lui se limpezeşte cu cît trec anii.
Cei doi porumbei sălbatici n-au mai făcut popas în fagul ciungit şi omul a trecut la sălaşul ultim în grădina liniştii. Sufletul i-a rămas încuiat in casă pfnă ce ruinile ei s-au ţesut cu pădurea. Şi-n grădina sălbătăcită deplin se opreşte o căprioară în lumina lunii, adulmecînd miresme de flori grase.
A douăsprezecea poveste
DRUMURI
A
Intr-o dimineaţă de toamnă, pe o şosea uşor umezită de jilăveala nopţii de septemvrie, în preajma Moldovei şi în vederea peisagiului munţilor. Altădată acest drum cătră mănăstirile de la Neamţu, ori cătră Piatra Teiului se făcea într-o trăsură cu cai şi cu surugiu, cu popasuri la hanuri şi la fintîni şi cu sfaturi îndelungi. Am umblat şi eu astfel într-o lumină fericită de început auriu de toamnă, subt un văzduh străveziu şi sonor. Toate se zugrăveau curat, sate, clopotniţi, păduri — pînă la zarea albastră a munţilor. Acolo stă ceaţa tainei.
Priveliştile de la Prut, de la bălţile Dunării sint cafenii ca nomolurile şi cenuşii ca huma. Casele se pitulează sub stufuri, bordeiele sub brazde de pămînt negru; oamenii, înveştmîntaţi în colori asemănătoare, au parcă privirea nesigură şi vitroasă a peştilor din limanuri, calcă greoi şi rar cu cisme grele, umblă împovăraţi de soare copleşitor; au fost spulberaţi de viscole înfricoşate, uscaţi de secete; munca lor stă ca sub semnul unei robii, de şi trăiesc în pămînturile cele mai roditoare ale Europei. Straiul lor miroase a peşte ori are iz de ţarină ; femeile, secă-
24
369
tuite de faceri şi muncă aspră la -«cimp», te privesc cu mihnire. Istorisirile şi poveştile acestei populaţii de hotare nestatornice sînt legate încă de amintirile căpcăunilor şi hoardelor.
Pe clnd pe drumurile din preajma muntelui, In Neamţ şi Suceava, umbli ca intr-o lume deosebită, urci din treaptă în treaptă mai cătră cer şi linişte. Apar copii cu ciurdişoare de oi, te privesc zîmbind cochet din marginea şoselii fetiţe cu iişoare şi catrinţucă: îşi scot viţeii în prund ori gîştele la baltă. Casele, în sate, curate şi albe, acoperite cu draniţă; ferestrele cu sprîncene de chenar; grădinuţele de lîngă prispa din coasta de cătră drum înflorite cu ruje şi gherghine. Muierile s-au şi arătat la porţi cu pruncii lor cu părul ca puful de păpădie. Zvelte şi subţiri în boi — catrinţa roş şi negru, cămeşa ca neaua; pieptănătură proaspătă în cunună; aceste muntence par totdeauna gătite ca de sărbătoare; căci ele nu muncesc pămîntul ca nevestele din şesuri; grija lor e ţesutul lînii şi inului, împodobirea căsuţelor şi a fiinţilor lor. Căci pe muntence le-a lăsat Domnul Dumnezeu pentru bucuria bărbatului. Acest bărbat — fie că e oier, ori plutaş, ori meşter de lemn in pădure — e om vrednic, îndrăzneţ şi tare, care .a cunoscut din toate vremurile libertatea, in cetatea munţilor lui. El e urmaşul celor care s-au găsit aşezaţi încă din preistorie în acest colţ de lume. De la Boierebista-Crai şi de la Deeebal-Crai şi-a păstrat legea pe care i-au aşezat-o Dumnezeu şi stihiile, purtînd s-trai alb şi uşor vara, burcă şi sarică iarna, — viforos şi nestatornic ca puhoaiele şi furtunile munţilor, mlădiindu-se cu sprinteneală cînd duce pluta printre nahlapii Bistriţii, aprig în dragoste şi mare iubitor de petrecere cu soţii săi.
070
Ciştigurile îi sínt cu primejdie — dar bune cîştiguri. Iarna îl închide cinci luni în munte şi-l îndeamnă să dea trupului şi sufletului său acel prisos pe care nu simte nici o nevoie să-l acumuleze cu îndărătnicie în bunuri trecătoare. Inima lui uşoară şi înflorită e ca un produs firesc al acestei Dacii fericite a strămoşilor lui. L-iau călcat şi l-au prigonit oştile împăratului rîm-lean, a văzut trecînd prin văî, rînduri după rînduri, veac după veac, călărimile răsăritene; s-au petrecut tatarii, s-au petrecut turcii; el a rămas pămînteanul de la Carpaţi. In epoca de tihnă şi împăcare a disciplinei romane şi-a putut preface limba şi prin partea asta s-a putut alătura unor neamuri apusene de altă rasă şi structură; totuşi el rămine statornic omul vechi al acestui pămînt, de-acum două mii şi zece mii de ani.
Ca să te poţi pătrunde de asemenea cunoaştere, e nevoie să umbli încet şi să poposeşti. Să stai la sfat cu gospodarii, să te simtă ei că le eşti prietin, să nu le apari suspect nici prin noutăţile şcolii, nici prin vorbării politico-patriotice. Daco-romanul — cum îi spunea Aleeu Russo — e o făptură inteligentă, dăruit de pronie cu puţintel scepticism, care te preţuieşte numai dacă te simte curat şi dezinteresat. Altfel, îi apare zîmbetul ironic în colţul buzelor şi-ţi dă nişte răspunsuri de-a mirare.
Un cunoscut al meu, odată la Dorna, poftea să culeagă versuri populare şi se dăduse cu carnetul in mină pe lîngă un moşneag, solicitîndu-i balade şi cîn-tece de lume. Investigaţia .aceasta stăruitoare, care a necesitat cîte o «garafă» de vin din sfert în sfert de ceas într-o după-amiază de duminică, a ajuns la un fiasco desăvîrşit. După false pregătiri şi intrări in
24*
371
materie, bătrinul, cu chei, a emis aceste două stihuri memorabile:
Cucoş negru pe răscruce —
Şi m-aş duce şi m-^aş duce...
De mai mult nu vroia să-şi aducă aminte, cu tot paharul plin ce i se adăogea.
—	Unde te-ai duce, moşule ? a întrebat însflrşit tînărul.
—	M-aş duce acasă, că m-aşteaptă baba.
Drumurile de astăzi se fiac cu un vehicul rapid. Ca
şi călătoriile în ţări străine, asemenea drumuri se fac nu spre a cerceta şi a cunoaşte, ci pentru a fugi cu cea mai mare vitesă posibilă. Călătoriile de azi sini adevărate călătorii în înţelesul gol al euvîntului, de aceea de obicei automobiliştii nu ne aduc decît puţine şi sărace impresii. Cel dintâi lucru care a rămas în mine şi s-a încorporat în mine, după o călătorie cu antica şi dispreţuita trăsură cu cai, a fost văzduhul şi aerul dimineţii de toamnă. Era un aer aşa de tare şi de viu, încît m-am simţit ameţit. Intra în mine ca un entuziasm. — De atuncea am călătorit prea ades, vai, cu automobilul şi n-am mai respirat decît mirosul — ca să zic aşa — de ulei şi benzină. Săracă ţară a Moldovei, erai mai frumoasă în tinereţile mele.
Priveliştea munţilor moldoveneşti are un caracter anumit. Parc-ar ii un decor, pentru incîntarea ochilor şi mulţămirea sufletului. Munţi mici cu forme diverse, costişe line, poieni incîntate; pădurea de brad coboară pînă în sat. O femeie a păşit numai peste pîr-leazul din fundul grădinii şi a şi intrat sub cetină şi se caţără pe clina, unui runc, căutînd hribi. Stă o clipă în loc, cu o mînă streşină la ochi, ca să vadă cine trece pe şoseaua din vale în lungul pîrăului.
S-aude pînă la ea sunetul clopotelor de la cai. Trece lume străină, îşi face ea socoteală ; şi se întoarce, intrînd sub streşina pădurii.
Cîteva piscuri ies mai deasupra, fără a arăta goluri : aşa Rarăul ori Deleleul, ori Halăuca: sînt munţii şindrilarilor ori catargiilor : ridică tancuri pînă la o mie de metri. Numai Ceahlăul se saltă în cer, singuratic şi cu cremeni goale. Prin contrast, Ceahlăul p>are enorm în peisagiul munţilor moldoveneşti, de şi e mai puţin ridicat decît munţii Făgăraşului de pildă. Se vede în valea Bistriţei cît de relative sînt valorile. Ce linie măreaţă are acest munte, şi cît de aproape de Dumnezeu stă săgeata lui cea mai de sus, de unde, in acele dimineţi line de toamnă de care vorbesc, se văd văile succesive ale Moldovei pînă în adînci depărtări. Spre pustia-i naltă şi izolată, unde au stătut schivnicii din milenii, — în asemenea zile limpezi privesc păstorii din tot cuprinsul Ţării; căci, după cum spune şi Dimitrie Cantemir, Ceahlăul se vede şi din limanul Nistrului, de la Cetatea Albă. Calea păstorilor coborîţi la păşunile cîmpiilor s-a întins pînă în hotarul de unde ciobanii îl puteau vedea. Acolo în urmă era obîrşia neamului; Ceahlăul era domnul din veac. Cătră el se întorceau cei mai mulţi, cătră el suspinau acei care se depărtaseră de obîrşie, coloni-zînd cîmpiile şi întinzind aria neamului.
Drumul de care vorbesc din valea Moldovei, de unde se deschide vederea înspre opcinile Carpaţilor, e drumul vechi al voievozilor. E drum din vechime, bătut de alaiuri şi oşti, încît Mihai Sturza-Voievod a putut dura cu uşurinţă din el şoseaua care se află în fiinţă şi pe care hălăduim noi cînd ne ducem la cuvioasele şi poeticele noastre mănăstiri. Puţin adaogă oamenii ca să şoseluiască, cu uşurinţă clădesc meşteri-
S73
lemnari ici-colo citeva poduri, — şi putem trece cu înlesnire spre unele taine şi minuni ale acestui pă-mînt. Dar sínt şi alte lucruri ascunse, de puţini cunoscute, unde, ca să ajungi, iţi trebuie timp şi putere. Cată să umbli cu carul cu boi, ori călare, ori cu piciorul. Se ailă un schit in munte, deasupra chinoviei de la Neamţu, care nu-i mai depărtat decit patru ori cinci kilometri de mănăstire. Cînd ajungi sus, găseşti o poiană, căreia noi i-am spus Poiana Raiului. Schit, căsuţe, •arhondaric, livezi — trebuie să le .cercetezi, ca să ţi se umple sufletul de dulceaţă. Insă nu poţi ajunge în asemenea cetăţuie nici cu .«turismele», nici chiar cu trăsura cu cai. Greu şi cu primejdie e urcuşul în-tr-un car cu boi, printre trunchiuri căzute şi margini de prăpăstii. De cînd ţin minte, închinătorii eătră asemenea loc al inimii noastre celei bune s-au nevoit a ajunge acolo cu piciorul. Fac întăi un popas la Şipotul Maicii Domnului, se răcoresc cu apă vie, ş-apoi se tot duc pe poteca lui Ştefan-Vodă pînă în Poiana Raiului.
Un iscusit şi harnic om din vremurile nouă a chibzuit un plan de şosea ca să ajungi acolo cu automobilul. Frumos lucru asemenea operă de artă şi nici prea costisitoare. Multă lume s-a bucurat de această bună-vestire; dar alţii — iubitori ai tainelor — s-au bucurat mai puţin, înţelegînd că, dacă ajungi în cinci minute cu cea mai uşoară înlesnire acolo sus, apoi a doua zi Poiana Raiului nu mai este. Se stinge aici şi apare in alte singurătăţi ale muntelui, încă nesiluite, unde un cuvios schivnic va 'alcătui alt Pocrov ¡al sufletului. Drept aceea, vlădica Nicodim, stăpînul acelui loc, n-a binecuvîntat planul oamenilor noi şi Poiana Raiului se află încă in fiinţă.
074
De altminteri, intr-o regiune ca asta a Moldovei, ca şi in celelalte ţinuturi romîneşti, are grijă Dumnezeu să deschidă din cînd în cînd calea spre locurile depărtate şi ascunse. După ce trece toamna aurie, prind a cădea ploile cenuşii de octomvrie şi desfundă pămînturile, încît părem despărţiţi de toate, ca pe o planetă a noastră. Iar după aceste gloduri înfricoşate, iar, intr-o noapte, începe a cînta vîntul din crivăţ şi vine asupra lumii viscolul. Pe urmă îngheaţă apele, cresc troienele, iarăşi viscoleşte şi iar ninge — şi astfel stihiile, la porunca prea înaltului Ziditor — pun la îndămîna autohtonilor căile cele mai lucii pe care lunecă săniile, şi durează peste ape poduri din blocuri de smarald. Potrivită vreme la sărbătorile de iarnă şi la epoca nunţilor din cîşlegi cînd se caută finii, naşii, cumetrii şi neamurile, ca să se veselească uitind năcazurile timpului. Căci fiecare timp îşi are năcazul său de cînd e lumea în această ţară a Moldovei. Iar Dumnezeu a binevoit să facă semn — şi avem răgaz, cu cer senin, drumuri de argint şi poduri de pietre scumpe. Puţină vreme, — numai o clipă; şi în-tr-aceasta se vede marea înţelepciune care călăuzeşte
toate.
A treisprezecea poveste de la Bradu Strîmb
CÎTEVA FERESTRE ŞI CÎŢIVA MEŞTERI TÎMPLARI
Avem aici, la Frumoasa, nişte meşteri tîmplari, pe care nu-i intîlneşti oriunde. Doi din ei sînt moţi: Furdui şi Sicoe, meşteri «măsari», cum se spune lia Cîmpeni. Avem oarecare năcaz cu dînşii: noi voim simplu şi ţărănesc, dar ei se socotesc — precum şi sînt — meşteri subţiri; au lucrat şi la Bucureşti ; mobila ieşită din mîna lor se cuvine să fie fără cusur.
—	Doamnă, zice biînd Sicoe, mîngîindu-şi părul zburlit ca şi cum ar fi în primejdie să-l piardă, — doamnă, noi putem să lucrăm şi cum doriţi domnia voastră...
—	Atuncea faceţi după gustul nostru...
—	Da. Insă dacă vine cineva aici şi se uită şi vede şi întreabă cine a lucrat, domniile voastre aveţi să spuneţi că le-a lucrat cutare şi cutare. Apoi nu ne place să se uite pieziş şi să bage de samă că nu-i destul geluit şi destul de curat şi croit şi săvîrşit după rînduiala pe care am învăţat-o. Răspunzători sîntem noi, nu domnia voastră. Noi avem ambiţie şi voim să lăsăm lucru de meşter adevărat.
—	Insă mie nu-mi trebuie multe «ţifroşaguri»...
...... Da, doamnă, aşa este. Nu-i frumos cu multe podoabe ; facem cît se cuvine, ca să fie frumos şi să nu rămînem ruşinaţi.
Cît Sicoe vorbeşte moale şi cu îutîrzieri de rostire, învîrtindu-şi palma în zbîrlitura părului, Furdui se uită la el cu încredere ; apoi, cînd Sicoe conteneşte un răstimp, Furdui întoarce spre noi nişte ochi încălziţi ca de-o rugăciune. El n-are nevoie de vorbe, el ne spune cu ochii cît doreşte să facem după voia lor de meşteri. Aşa că din această dezbatere domoală şi prelungă, nu se poate ,să nu iasă biruitoare dorinţa neînduplecată a celor doi meşteri măsari.
—	Doamnă, noi nu lucrăm cu ziua, adaogă la urmă Sicoe ; interesul nostru ar fi să isprăvim cît de repede ; dar nu se cuvine.
Drept aceea, la ora 6 ei se găsesc în atelier (adică în camera de alături), geluind şi bocănind; iar sara, lucrează cu lumină pînă într-un tîrziu. Domol şi cu luare-aminte, alcătuiesc paturi, mese, scrinuri şi dulapuri. Din cînd în cînd le trebuie ceva bani, ca să trimeată la cei de-acasă. Au muieri şi prunci, şi destule nevoi. Socotesc de trei ori banii şi se mulţămesc cu pită şi slănină; de băut, beau apă de la Izvorul de Argint.
—	Apă ca asta nu se află cît ce-ai umbla toată lumea.
Ii cerc:
—	Dar puţintel vinars şi ceva vin nu v-ar plăcea ?
—	Ba da.
Pe urmă, înţelegînd cam unde bat eu :
—	Să vă spun dumneavoastră (vorbeşte Sicoe fră-mîntîndu-şi chica) eu, de cînd mă aflu pe lume, nu m-am îmbătat niciodată.
—	Nici eu... zîinboşte Furdui.
Sicoe se întoarce spre stăpîna locului:
—	Doamnă, sîntem oameni săraci, cu multe nevoi. Trăim şi-n timpuri grele...
—	Grele timpuri... oftează Furdui.
îndrăznesc să ne întrebe despre război, şi ar dori o pace şi o bună-înţelegere pe lumea asta...
*
Mai avem, la Frumoasa, alt meşter tîmplar care lucrează tind la noi, tind la alţi cetăţeni ai comunităţii. E meşterul Cosma, cel cu cueoşul.
Are cucoş care-1 urmeiază pas cu pas. Meşterul e un om blajin, firav, cu glas moale, c-un fel de sfială în toată fiinţa. Insă cucoşul care-1 păzeşte e gata să bată în orice clipă război. După ce l-au lovit muierile cu tîrnurile pîn' l-au lăsat mort pe nişte gunoaie, a stat un timp cuminte, cît i-a trebuit ca să-şi dobîn-dească iar puterea şi îndrăznelile; şi după aceea a rămas cu îndîrjire prigonitor al tagmei femeieşti. Are un clonţ ca de fier; cum loveşte, cum iese în punctul lovit boabă de sînge.
Grija meşterului Cosma e împărţită. Puţintel la lucrul ce are de făcut şi mai mult la tovarăşul şi prietinul său cucoşul. Se teme să nu se stîrnească [ar un război femeiesc asupra lui. II supraveghează întruna şi, cînd nu-1 poate ţinea chiar alături, îl închide într-o căsuţă pe care i-a alcătuit-o devale, lîngă firez.
—	Unde ţi-e cucoşul, meştere Cosina ?
—	Nu ştiu; trebuie că e pe aici; ori poate stă la «cabana» lui. Acuma e cuminte, nu mai sare la nimeni.
—	Ce fel de cuminte ? Am auzit că asară a sărit pe furiş la doamna Valeria. Ciupitura ca ciupitura,
378
dar mai ales i-a găurit ciorapul. Părechea de ciorapi e acum 2000 de lei, meştere Cosma.
Meşterul Cosma se sperie.
—	Eu nu ştiu de asta. Nu sînt însurat; n-ain avut încurcături. Sînt singur pe lume ; a murit şi biată mu-mă-mea, iarna trecută. Dar n-aş crede să fi sărit la cineva iarăşi cucoşul meu. Acuma s-a îmblînzit şi stă mai mult devale, la firez.
Ii zic eu:
—	Mi se pare că are să iasă toată colonia împotriva lui ca să-l extermine...
—	Pentru ce ? se tînguie subţire meşterul. Acest cucoş mai mult se joacă ; nu face nimănui nici un rău ; pe lîngă asta mi-e ca un prietin: altă fiinţă lîngă mine eu n-am pe lumea asta... Vai, cum s-ar putea să aibă lumea atîta răutate împotriva unei paseri ? Cred că nu-i adevărat şi nici nu se poate.
Alte griji care-i împuţinează sporul lucrului, le închină meşterul Cosma unei îndeletniciri 'neaşteptate. Nici nu visam să găsesc un poet măsar in singurătatea muntelui. Destul de des, meşterul Cosma rămîne dus pe gînduri. Depune gealăul, dalta şi ciocanul şi toată înfăţişarea lui e a unui om care a lepădat cele pămîn-teşti. Priveşte spre valurile de brădet ale muntelui, spre s'iniliul cerului, spre clipirile de ape, în aşa chip încît înţeleg apriat că din fiinţa firavă s-au înălţat în zbor puterile vieţii; pentru mesele şi scaunele noastre a rămas aşa de puţin, încît ne-iam şi deprins cu ideea că toate cele începute — frumos şi bine croite
—	n-or fi gata decît încolo la vara viitoare...
Furdui si Sicoe sînt artişti stăruitori în breasla lor; pe cînd Cosma jertfeşte şi altor divinităţi. Adăogind şi cucoşul, facem socoteală că rămînem la oasă fără a! doilea rînd de ferestre.
379
Ce-i de făcut ?
Să vedem. Vom cere o consultaţie meşterului nostru bucureştean. Căci avem şi-n Bucureşti un meşter tîmplar. Meşterul Cristea.
Acesta are altă iscusinţă, pe lingă destoinicia lui de tîmplar. Vorbeşte frumos.
Locul lui ar fi fost chiar la tribuna şi catedra pe care le construieşte. Dar i-a fost destinat numai să le construiască şi în locul lui să vorbească alţii mai puţin destoinici.
Aşa se întîmplă de multe ori pe lumea asta. Să nu se creadă totuşi că nu e bine astfel.
Numele întreg ial meşterului meu bucureştean e Cristea Popescu, sau mai bine zis, Cristea Duminică.
M-am înţeles cu dînsul să-mi puie în bună stare cî-teva mobile de stil. Voiam, cu acest prilej, să-i cer sfat asupra treburilor noastre de la munte; însă, din vorbă în vorbă, am ajuns cu totul în altă parte.
Ascultaţi:
Intăi şi întăi am aflat că pe meşterul Cristea Popescu nu-1 chiamă Popescu. îndată după asta mi-a lămurit de ce îl chiamă Popescu.
—	La urma urmei, ce-i numele ? îşi punea întrebare meşterul meu. Numele-i o vorbă care deosebeşte pe om de om. Numelui de botez e nevoie să i se adaoge numele de familie. Cîteodată, ca să înlături confuzia, e necesar să mai vîri între acestea prenumele tatălui tău, ori să pui în coada numelui de familie o denumire de localitate ori o poreclă. Astfel iau naştere nişte titluri impunătoare, cum am auzit că ar fi avînd nobilii spanioli. II poate chema pe cineva Ion Dimitrie Popescu-Roşiorii de Vede. Aşa ceva poate ii frumos şi folositor, însă noi meşterii n-avem
vreme multă de pierdut, şi a rosti de mii şi mii de ori atare nume însemnează pierdere de vreme, prin urmare pierdere de bani. N-aş putea jertfi pînea copiilor inei pentru un nume aşa de lung, oricît de impunător ar fi.
—	Ai copii ?
—	Am.
—	Se întîmplă, urmă meşterul meu, aprinzîndu-şi o ţigară, că pe mine, din luminatul botez, mă chiamă Cristea. Cei care iau binevoit să mă creştineze nu puteau nici într-un caz să mai puie lîngă acest nume, Cristea, şi numele tatălui meu, căci tatăl meu nu se cunoaşte cine a fost. Cred că nici nu s-a aflat pe lume un om care să ştie că mi-a fost tată. Nu s-a ştiut de-asemeni cine mi-a fost mamă; căci acea fiinţă năcăjită care m-a născut întru durere şi ruşine m-a depus într-un leagăn al asistenţei sociale şi nu s-a mai arătat. Nu-mi îngădui s-o osîndesc pentru fapta ei, căci înţeleg cît de puţin vinovate sînt asemenea biete mame; i-am mulţămit numai în inima mea mai tîrziu că mi-a lăsat moştenire un trup sănătos şi un obraz care nu sperie pe semenii mei.
Deci binefăcătorii mei, care m-au cules şi m-au creştinat, dîndu-mi un loc între copiii găsiţi, au adaos la numele Cristea încă un nume: Duminică. Evenimentul găsirii mele s-a fost petrecut într-o asemenea sfîntă zi. Astfel, după ce m-am ridicat şi am cunoscut şi eu lucrurile acestei lumi, numele meu a fost Cristea Duminică.
Aici, meşterul meu tîmplar s-a oprit şi m-a privit zîmbind. Era un om încă tînăr, cu ochi frumoşi albaştri. Era voinic, părea domol. Avea în el putere şi inteligenţă. Am înţeles că viaţa lui de copil sărman nu fusese prea tristă, căci în el se afla ceea ce aş numi
eu echilibrul vieţii ; creşterea lui a fost uşoară ca a unui pom bine aşezat în soare; se vedea prin ochii lui că în inimă n-avea nici o duşmănie. Lipsa de la naşterea lui fusese înlocuită de alt dar, printr-o rîn-duială tainică, pe care cercetătorii naturii umane încă n-au izbutit s-o pătrundă.
—	După cît văd, meştere, am răspuns eu, ţi s-a ales frumos nume. Aş vrea să-ţi cer sfat pentru nişte ferestre.
—	Nu atît frumos cît bun, s-a grăbit să urmeze el ; Cristea Duminică era un nume numai al meu. Despre alt Cristea Duminică nu s-a auzit, şi mi se pare că asta, în primul rînd, interesează cînd e vorba de numele oamenilor. Şi totuşi, a zîmbit el iarăşi, aprinzîndu-şi altă ţigară, acuma mi se spune Cristea Popescu. Eu ştiu că numele meu cel adevărat e celălalt — cel potrivit şi cu situaţia mea de copil al mamei necunoscute, numele care mă explică oarecum în toată fiinţa, numele milei lui Dumnezeu care a îngăduit să trăiesc şi eu pe lumea asta şi să nu fiu nefericit. M-am uitat eu destul la mine însumi şi m-am cercetat, şi am văzut că nu mă poate chema decît Cristea Duminică.
—	Ai dreptate, meştere. Observ şi eu că eşti Cristea Duminică. Atunci cum ?
—	Adicătelea poftiţi dumneavoastră să ştiţi de ce îmi zice altfel, de şi eu sînt Cristea Duminică ?
—	Da ; poftesc să ştiu de ce firma nu numai a atelierului ci şi a fiinţii dumnitale este astăzi Cristea Popescu. Pe urmă am să te întreb altceva.
—	Nu-i cu supărare şi am să spun numaidecît. Nu bănuiam că accidentul cel miai important al vieţii mele via avea asemenea urmări. Accidentul cel mai important al vieţii mele a avut loc la 13 mai 1929, cînd,
382
ieşind de la maistrul meu Carol Struţ, care m-a învăţat meseria, am ajuns şi m-am oprit la Podul Elef-terie. Ar trebui să facem o şedinţă specială, cînd vă veţi hotărî, poate, să meremetisiţi şi biroul, să facem o şedinţă specială, ca să vă vorbesc de maistrul meu Carol Struţ.
—	îmi închipui, am întrerupt eu, că maistrul dumnitale ena nalt, adus de şale, slab şi uscat, cu bărbuţă rară blondă.
—	El era; l-aţi cunoscut ?
—	Nu; însă nu se putea să fie altfel. Ii plăcea vinul ?
—	Grozav îi plăcea. Era, domnule, mare artist. La acest neamţ detreabă am găsit eu blîndeţă şi învăţătură. Mi-a arătat toate secretele; trebuie să se ştie că meşteşugul nostru, ca oricare altul, îşi are oamenii lui aleşi, care îi slujesc cu credinţă.
M-am gîndit la Furdui şi Sicoe.
—	...Arta solidă de la el am moştenit-o. Cea lichidă, mai puţin. Cum spun, am ieşit de la maistrul meu Carol Struţ şi m-am oprit la Podul Eleîterie. Scuarele asfinţea pe Cotroceni (îmi daţi voie să fac puţină poezie...).
M-am gîndit la poetul nostru Cosma.
—	...Soarele asfinţea pe Cotroceni, şi fiind în acea clipă acolo, la podul Dîmboviţei, o încurcătură de camioane şi automobile, aşteptam răgazul să trec. Mă uitam cum curge gîrla. Mirosea a praf şi a flori de castani. Şi deodată am văzut venind asupra mea o fată brunetă. Mi-a zîmbit ea Măi şi eu am înţeles că îmi va fi dragă şi trebuie să fac dintr-însa mama copiilor mei, cum scrie în unele cărţi pe care le-am cetit după aceea împreună. Am salutat-o ca şi cînd aş fi cunoscut-o. Ea însă ştia cine sînt şi mi-a descoperit
383
că trăim în acelaşi cartier. Chiar atunci am ştiut că are numai mamă, că e croitoreasă pricepută, că are moştenire de la tatăl ei o căsuţă şi celelalte. Acesta a iost accidentul meu ; am notat ziua. Se vede că numărul treisprezece are influenţă asupra vieţii noastre.
—	De ce ? Ţi s-a întîmplat să n-ai noroc în iubire, meştere ?
—	Din contra, domnule.
—	Atunci n-ai fost fericit în căsnicie ?
—	Iiarăşi din contra. De şi o chema Elena Dumi-trescu, fata aceea era energică şi serioasă şi în acelaşi timp iubeaţă. Altă fiinţă ca dînsa nu mai este pe lumea asta. Am descoperit într-însa o comoară, domnule, şi sînt încă entuziasmat. Avem nişte copii de ne invidiază nenea Tache Apostolescu. Nenea Tache e cel mai bogat proprietar de pe strada Vresperului; are şi dînsul patru copii ca şi mine, dar ai lui sînt cu metehne — cum se spune la Iaşi de unde sînt eu, — ba ochiul, ba umerii; însfîrşit, domnule, ai mei sînt copii de meşter tîmplar : au toate măsurile bune şi sînt confecţionaţi perfect. Deci lui nu-i foloseşte nimic că are patru rînduri de case şi optsprezece chiriaşi, care-i depun la picioare haraciul ca unui sultan. Mai plăcut i-ar fi să aibă exemplare ca ale tîmplarului Cristea... Popescu. Răbdare ! Imediat vin la chestie ! îmi strigă meşterul făcînd ,semne cu mîna ca să-mi potolească nedumerirea ; răbdare şi încă niţel tutun, pîn’ ce ajung la explicaţia care vă interesează. Ca să se întîmple toate acestea, adică scrisorile de dragoste, plimbările la Cotroceni, jurămintele solemne, căsătoria şi rezultatele ei de calitatea întăia, Elena Dumitrescu, iubita mea de atunci, mi-a pus o condiţie. O condiţie, cum să spun... nu ştiu cum să-i spun... O condiţie ce m-a făcut să înţeleg valoarea numărului treisprezece. Elenei
Dumitrescu nu-i plăcea numele meu. Mai întăi ar fi preferat să mă cheme Ion sau Gheorghe, Cristea e ciudat şi rar. N-avea ce face însă, din pricina botezului. A trebuit să rămîn Cristeia şi am dat laudă lui Dumnezeu. Dar cine a mai auzit de un nume ca Duminică ? se miră ea. Pe cine l-a mai chemat astfel de cînd lumea ? Poate să fi fost cine ştie cînd, pe cînd va fi fost lupul căţel; dar în ziua de azi e cu neputinţă să se mai afle aşa nume. Astăzi trebuie să te cheme Dumitrescu, Ionescu şi mai ales Popescu. Iubita mea pretindea adică să am o poreclă ca toată lumea, să nu se mire ©amenii de numele pe care-1 avem cînd ne vom cununa, şi să nu aibă năcaz copiii La şcoală. Ciudăţenii de femeie. Adevărul era că eu nu purtam numele familiei mele pentru motive binecuvîntate; alt adevăr era că mi se punea o condiţie sine qua nori. Nu vă miraţi, vă rog, că auziţi vorba asta în gura mea. Mi-ia pus condiţie latinească. Fiind cap de dinastie, îmi puteam permite să fac plăcere celei pe care o iubeam. Am cedat, am făcut forme şi am publicat înştiinţare în Monitorul Oficial. Asta e. Bine ar fi fost să fie fericit Cristea Duminică ; mă mulţămesc că Dumnezeu a consimţit să acorde milosîrdia sa şi celuilalt Cristea, căruia îi spune Popescu.
...Acuma vă rog să-mi spuneţi cu ce vă pot fi folositor.
—	Meştere, îi zic eu, am nevoie de nişte ferestre la casa noastră de la munte. Insă te văd grăbit.
—	Intr-adevăr; scuzaţi-mă. Mă grăbesc, şi ar fi potrivit să lăsăm pe altă dată.
—	Lăsăm. îmi vine şi greu — de la chestii aşa de importante ca acele pe oare mi le-ai explicat, ,să trec la nişte biete ferestre...
25 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 16
385
—	Vă rog, vă rog, n-o luaţi aşa, a zîmbit cu modestie meşterul. Din contra, foarte important. Ce este ? N-aveţi acolo lucrători ? îmi daţi voie s-aprind. Mul-ţămesc. Cu cine aţi avut de-a face acolo ?
I-am lămurit, în puţine cuvinte, ce meşteri avem noi la munte.
—	Năcazul e că domnul Cosma scrie poezii şi romane.
—	Aha !
—	Şi mai avem pe Nicolae Sicoe şi Avram Furdui. Insă ei lucrează la mese şi dulapuri.
—	Cum ? Apoi dacă-i aveţi pe Sicoe şi Furdui, se însenină meşterul Cristea, atuncea ne-am înţeles. Sicoe şi Furdui sînt oamenii mei. Ii cunosc. De ce vă miraţi ? Am lucrat împreună aici în Bucureşti; sînt artişti adevăraţi. Singura deosebire între noi e că dînşii mai mult tac. Deasemenea îl cunosc şi pe Cosma, poetul nostru al tîmplarilor. II ştiu de la congresul nostru. Deosebirea între noi e că el face poezii iar eu copii. Dacă n-aş fi aşa de grăbit, v-aş spune eu cum devin toate. Dar sînt grăbit, vă rog să mă iertaţi. Vă salut.
Bineînţeles, am rămas fără rîndul al doilea de ferestre la casa de la Bradu Strîmb. Insă m-am încredinţat cu acest prilej că cei mai interesanţi oameni din ziua de azi în ţara noastră sînt meşterii tîmplari.
ANII DE UCENICIE
1944
25*
I
I
*
I
Introducere
Mă gîndesc că poate ar interesa pe prietinii mei cetitori unele informaţii, mărturisiri şi amintiri în legătură mai ales cu ceea ce e în mine artist. Simpla anecdotă-divertisment e de importanţă cu mult mai redusă pentru cei care se interesează de viaţa scriitorilor. Uneori, totuşi, mă voi opri şi la asemenea paragrafe. Unele din acestea din urmă, fără voia mea, au să aibă alură literară. Asta mă jenează puţin ; aş vrea ca între mine şi cetitorii mei, de data asta, să lipsească meşteşugul breslei, din care fac parte.
Totuşi şi argumentele literare sînt necesare, ca să-mi explice caracterul şi ca să dea întrucîtva răspuns la o întrebare de prefăcută uimire pe care bunul şi neuitatul meu prietin Ibrăileanu o făcea ades cu privire la descrierile mele de natură: «Nu înţeleg de uride le mai scoate...»
Le scoteam dintr-un rezervoriu umplut cu nemiluita în ani şi ani, în toată copilăria acum atît de depărtată, în perioada secundară a pămîntului.
389
Mai întăi să pomenesc despre cei care au contribuit la apariţia mea.
Tatăl meu şi maică-mea au venit unul spre altul din două extremităţi ale teritoriului romînesc, după zigzaguri în aparenţă bizare ale înaintaşilor lor.
Acuma, destul de tîrziu, mi-am dat sama că şi unii şi alţii trebuie să mai fi vieţuit în aceeaşi unitate. înfăţişare a oamenilor, particularităţi de limbă, port şi artă • primitivă sînt aceleiaşi în vestul ţării ca şi în nord-est. Cercetînd pe contimporanii mei la Mureş şi la Bihor după 1920, am regăsit — ca pe o amintire, aş putea spune — înfăţişeri şi grai din Moldova-de-Sus. Pe apa Cernei mi s-a părut că aflu şi obîrşia numelui de familie a tatei.
Părinţii tatălui meu au fost pribegi olteni, veniţi la Iaşi îndată după zavera din 1821.
Bunicul, Mihail Sadoveanu, era gorjan, dintr-un neam care, după cît sînt informat, trăieşte şi azi în aceia parte de ţară. N-am avut plăcerea să cunosc aceste rude depărtate, de şi am fost totdeauna doritor să-mi cercetez baştina şi neamul după tată. Cîndva mă voi învrednici poate să fac şi asta.
Bunica era moşneancă de lia Lăcusteni, judeţul Dolj. Numele ei de botez era Sterica, iar al neamului, Bîzoianu. In diata ei vorbeşte despre părţile moşne-neşti de la Fîntîna-lui-Asan, la care se ştia că are drept şi pe care le părăsise în tinereţă.
E adevărat că aceşti venetici pribegi s-au oploşit la curtea Bălşeştilor din Iaşi, după cum arată paharnicul Costake Sion în «Arhondologia» sa. Celeilalte informaţii pe care le găsesc acolo, însă, nu sînt exacte.
Părechea aceasta de olteni a avut patru fii şi cîteva fiice. Dintre fii, doi: Andrei şi Alexandru au avut
390
progenitură, care alcătuieşte iazi ramura moldovenească a familiei.
Tatăl meu, Alexandru Sadoveanu, s-a născut la Iaşi în 1834. A învăţat acolo la Academia Mihăileană, a cunoscut pe oamenii vremii, de oare-mi vorbea uneori, a întemeiat familie şi a avut un fiu, fratele meu mai mare, colonelul în rezervă Alexandru Sadoveanu.
împrejurările vieţii l-au făcut să desfacă prima căsătorie, după care s-a aşezat ca avocat la Paşcani. Acolo m-am născut eu, în noemvrie 1880.
Mama mea era ţărancă de pe malul Moldovei, de la Verşeni. Numele ei de familie era Ursaki; cel de botez Profira. Rude după bunic şi bunică — Gheorghe şi Anghelina Ursaki — se aflau la Miteşti şi Păstra-veni, sate rămase încă libere (răzăşi). Verşenii fusese înglobat la bunurile lui Mihai Sturza-Voievod, aşa în-cît mama mea se născuse din «clăcaşi», păstrînd numai amintirea «neamurilor» din care se trăgea.
Pe bunicii după tată nu i-am apucat; pe cei după mamă i-am cunoscut.
Bunicuţa era o fiinţă mititică şi blîndă, cum trebuia să fie o bunică : îi ziceam «bătrînica». Bunicul era un bătrîn voinic, roş la obraz, cu plete albe, oare se îndeletnicea cu meşteşugul rotăriei. Călătoriile cu mama, la Verşeni, am început a le face pe cînd aveam trei ani. Mă duceam acolo în vremea verii şi popasul meu cel mai plăcut se afla în mijlocul ogrăzii, subt un păr vechi cu ramuri pline de ciucuri de fructe.
Uşor este de înţeles că mama nu putea fi fericită în mediul orăşenesc. Tatăl meu, om onest în toată accepţiunea cuvîntului, fără voie făcea totuşi să se simtă şi poziţia ei ciudată şi mezalianţa lui. Desfacerea de familia primă, de neamuri şi de societatea în care trăise la Iaşi, o făcuse cu violenţă şi adoptase în si-
391
tuaţia nouă o izolare în care a trăit pînă la siîrşit (1920). Amintirile mele cele mai vechi nu pot spune că sînt înconjurate de o aureolă de lumină ; pe urmă, acceptările şi renunţările împlinindu-se, am putut avea bucuria unui cămin îmbielşugat; ş-am început a trăi liber şi zburdalnic ca un căluţ în ceair. Nu însă multă vreme, căci mama a murit tînără; avea numai treizeci şi patru de ani cînd s-a prăpădit.
Cînd a murit, eram de paisprezece ani, elev al gimnaziului din Folticeni. A fost o lovitură aşa de brutală, încît am simţit-o îndelung după aceea. Era între mine şi mama o legătură strînsă de iubire. Ea iubea în mine pe primogenitul ei şi avea şi bucuria asemănării mele cu ea. Nu ştiu în ce măsură justificam această bucurie, căci şi tatăl meu îmi găsea asemănări cu el. Eu o iubeam pentru că era veselă, expansivă şi bună prietină cu mine şi pentru că-mi povestea frumos şi tainic lucruri «de la noi de la Moldova»...
In «Cele mai vechi amintiri» am istorisit unele scene dintre mine şi maică-mea. Eram pentru ea şi un prilej de petrecere în singurătatea vieţii pe care o ducea. Am păstnat de la ea unele expresii nostime care şi-au dobîndit valoarea mult mai tîrziu, cînd amintirea mi le-a adus cu fluxurile ei ciudate de întoarcere. Păreau uitate şi pierdute şi totuşi, la un moment dat, nu ştiu cum şi de ce, mi-au revenit.
Mama spunea, de pildă, despre un om de jos care ţinea să fie în rînd cu cei mari: «domnul cu boii de funie».
M-am plîns odată că-mi dă o felie de pîne fără nimic altceva.
—	îmi dai numai pîne goală ?
—	Invăleşte-o într-o petică... m-ia sfătuit ea.
Intr-un rînd, înţelegînd de la dumneaei, vag, că
392
bluza de vară ce-mi dăduse în repezeală, ca să mă întorc la jocurile mele nu fusese «călcată», mi-am exprimat nemulţămirea :
—	Dacă nu-i călcată, nu-mi trebuie.
—	Bine, a zîmbit mama, să ţi-o calc.
A întins-o jos pe covor, a călcat-o uşurel cu piciorul, a ridicat-o şi mi-a dat-o. M-a ajutat să mă îmbrac şi m-am dus împăcat.
Gravitatea mea a fost la fel cu a mamei. Plăcerea ei de atunci pentru această glumă, la care nimeni n-a fost martor, eu am simţit-o abia după două decenii.
Din asta şi din altele, deduc că la vîrsta aceea mică nu eram un fenomen de pătrundere şi precocitate. Mul-ţămesc Domnului Dumnezeu că am avut copilărie.
Dintre fraţii mamei pe care-i vedeam la Verşeni, cînd mă duceam la bunici, am preferat pe moş Vasile, care fusese la ciobănie şi făcuse bani cu oile. M-am împrietinit cu dînsul, pe cînd aveam doisprezece ani şi-mi istorisea ades lucruri din viaţa lui trudnică şi aspră. Rămăsese flăcău tomnatic, înalt, spătos şi bine legat. Cîteodată cînta dintr-un bucium de cireş. In unele înserări se îmbrăca frumos, îşi ungea pletele cu unt, îşi lua toiagul şi se ducea în sat. II întrebam unde se duce; îmi zîmbea fără să-mi dea răspuns. Ii plăcea să-i cetesc poveşti şi poezii din cărţile pe care le aveam cu mine. Intr-un rînd rni-a mărturisit că a alcătuit şi el o strigătură, în pilda vieţii lui. Mi-a spus-o şi mi-o aduc aminte :
Frunză verde siminoc,
Toată lumea-i cu noroc,
Numai eu fără noroc,
C~am iubit peste soroc...
Nu tîrzie vreme după aceea moş Vasile Ursaki s-a însurat, însă viaţa lui n-a durat multă vreme. De şi
393
era născut din! oameni tari şi el Însuşi era un bărbat măreţ, îl ruinaseră privegherile, umezelile şi zdrunce-nele neîntrerupte ale vieţii păstoreşti. A murit cătră cincizeci de iani.
Copilăria mea a fost liberă şi nesupusă nici unui frîu. Tatăl meu observa puţin şi de departe. Părerea sa era că «toate-s după neam». Din oameni sănătoşi şi cuviincioşi, copii buni. Eram gălăgios şi neastîmpă-rat; era uneori nevoie şi de cîte-o corecţie; însă n-aveam nici o răutate în firea mea. Singurul meu cusur încă de pe atunci erau poate naivitatea şi sfiala faţă de străini. Tatăl meu nu primea şi nu făcea vizite. Avea foarte puţini prietini, pe care ii vedea cind poftea. Ducea o viaţă de o puritate şi de o demnitate deosebită, neamestecat în nici un fel de intrigă politică. Cătră vîrsta adolescenţei, observaţia aceasta pe care o făceam asupra vieţii părintelui meu îmi dădea o mişcare sufletească deosebită şi o mîndrie pe care o păstrez ca pe un titlu de nobleţă.
Tiata mi-a îngăduit, tot pe baza încrederii pe care o avea în mine, să ies cu puşca la vînat după ce am împlinit doisprezece ani. N-a avut niciodată a se plînge de vreo ticăloşie ; ,se veselea cînd aduceam vreo dobîndă, şi se bucura mai ales că încorporam soare şi putere. Expediţiile mele enau cătră luncile Şiretului, popasurile în locuri tainice; scăldătorile în bulboane celebre.
învăţătorul meu din şcoala primară rurală de la Paşcani a fost domnul Busuioc, unul dintre cei mai pricepuţi şi mai devotaţi pedagogi pe care i-am cunoscut în viaţa mea. E bine să ai un tată în afară de orice critică (pe al meu l-am dorit mai bogat în bunuri materiale) ; e tot aşa de bine să ai un prim învăţător bun. Prin domnul Busuioc am cunoscut pe Creangă şi am
394
învăţat punctuaţia. Am învăţat şi alte lucruri bune, pe care nu le mai înşir aici : să plantez o floare, să împletesc coşuri de mlajă, să fac o pălărie din paie de secară ş.a.
Fraţi din aceeaşi mamă, mai mici decît mine, am avut trei : Dimitrie, Vasile şi Andrei ; şi o soră, Clémence.
Dimitrie a murit la cinci ani şi jumătate. Era cu doi ani miai mic decît mine, şi, după cîte mi-au spus toţi din jurul meu şi din cîte îmi aduc aminte eu însumi, adevărata valoare ieşită din aliaj era el. Părea cu deosebire isteţ ; pe cînd eu eram un dolofan cu ochi de gînsac. Puteam eu să mor de scarlatină şi să scape el ; hazardul arbitrar a făcut altfel ; contimporanii mei trebuie să se mulţămească cu mine. Uneori mă surprind cu păreri de rău că n-a fost altfel.
Vasile Sadoveanu, bun prietin al meu, e inginer agronom şi profesor la Iaşi.
Andrei, pruncul rămas orfan de mamă, a avut un sfîrşit tragic la douăzeci de iani.
Sora mea Clémence, născută după Dimitrie, trăieşte la Galaţi, căsătorită bine, însă nefericită pentru multe pricini, între altele şi îndeosebi pentru moartea năprasnică, la Turda, în epoca asta de tragedii, a fiului ei, sublocotenentul Alexandru Drăgănescu.
II
începuturi
După ce iam ieşit la cîmp şi la zburdăciune, adică după şase ani, mi-am făcut o mulţime de prietini. Totul pentru mine era prilej de hîrjoană, de dimineaţă
395
pînă în sară. Veneam pe fugă acasă în vremea prîn-zului şi după aceea fugeam iarăşi la bucuriile mele. Fratele meu mai mic Dimitrie ,se ţinea după mine soai şi amîndoi ne petreceam veacul cu copii din Vatra Paşcanilor — sat de buni gospodari — la pîrău, la moară, la bătut mingea în vremea verii; la ghiiaţă şi la săniuş iarna. Tata îşi întemeiase în Vatră gospodărie. Mă duceam la arat, ori la cosit, ori la pădure cu argaţii. Mă duceam şi stăm de vorbă cu moş Vasile Bujor, cu Qheorghe Cucu, lîngă căsuţa căruia se afla un brad strîmb în care şuşuia vîntul; şi la casa altui gospodar, cu numele Ion Gheorghe, unde se afla un cireş bătrîn. Din vremea aceea îmi plac cireşele amare.
Casandra, muierea lui Ion Gheorghe, venea acasă la noi ca ,să ajute mamei la urzit, la nevedit şi la ţesut. Eram întrebuinţat, ca greutate, la operaţia ce se numeşte învălitul sulului şi de-atuncea ştiu ce înseamnă iţe, călcători,	vatale,	spat şi natră.
Mă duceam călare	pe păr	cu	caii la adăpat,	la	o
cişmea destul de depărtată. Mă interesam de boboci şi de puii de curcă. Ceream slugilor bătrîne să-mi spuie poveşti. îmi aduc aminte de Ursăriţa Ţiganca şi de baba Ştefănoaia, care se înfăţişau tind eram de-ochiat, ori cînd aveam cori. Cred c-am avut toate bolile copiilor, aşa cum se cuvine unui «spînzurat» şi unui «rău» fără astîmpăr şi hodină.
Cînd am intrat în	şcoală	la	domnu Busuioc,	am
început altă serie de	prietinii	şi	de petreceri.
Experienţele agricole ale tatălui meu nefiind încununate de prea mare succes, ne-am mutat în Tîrgul Paşcani. Acolo m-am legat cu toţi «jidovii» şi cu toţi «ştronţii», cum le spunea mama, fără să părăsesc — bineînţeles — prietiniile mele vechi cu Vasile Pîn-
zaru, Toader Grecu, Ion Ciopraga şi alţi vrednici feciori din Vatră.
In tîrg am deprins alte soiuri de hîrjoane. Sporin-du-mi creşterea şi lărgindu-mi aria explorărilor, am ajuns la tîrguşorul gării, unde m-am legat cu copii ai lucrătorilor şi maiştrilor de la ateliere. Drumul de fier Lemberg-Cernăuţi-Iaşi era încă în stăpînirea companiei Oppenheim şi, în vremea construcţiei gării, a liniei şi a podului de peste Şiret, se aşezase la vale de tîrg, în cîmpia Şiretului, o colonie destul de numeroasă de austrieci: nemţi şi poloni. Colonia sporise cînd se clădiseră atelierele de reparaţii. Se zidise şi o biserică şi locuinţi pentru aceşti străini. Ena acolo o viaţă cu totul deosebit de a tîrgului din deal: biblioteci, societate de tir; felurite petreceri sportive vara, patinaj iarna ; din cînd în cînd baluri şi teatru. Gara avea orchestră şi fanfară. Am găsit în tineretul de aici cîţiva prietini cu care am rămas legat pînă acuma.
După ce am plecat eu din Paşcani, lumea de acolo s-a prefăcut cu totul; din trecerea mea şi alor mei n-a mai rămas decît mormîntul în care mi se odihnesc părinţii, în ţintirimul cel vechi din deal, între Vatra Paşcani şi Tîrg. Aceşti prietini au urmat a îngriji de lăcaşul de tihnă a iubiţilor mei. Din cînd in cînd trec prin locul acesta al copilăriei şi mă duc să cercetez, împreună cu dînşii, mormîntul.
Şi în vremea aceea depărtată a copilăriei, cu dînşii m-am deprins a mă duce la acest cimitir curios, cînd încă n-aveam a plînge pe nimeni. Ei însă aveau neamuri şi prietini îngropaţi în colţul acela de ţară unde părinţii lor făcuseră popas din pribegie. Comuna şi Neculai Rosetti-Roznovanu, proprietarul moşiei, îngă-duiseră ca ţintirimul catolicilor să fie la un loc cu al ortodocşilor. Mormintele străinilor se grămădiseră
397
destul de numeroase în coasta vechiului ţintirim sătesc. Multe din aceste lăcaşuri «veşnice» fuseseră clădite din piatră; altele aveau podoabe de marmoră ; toate aveau împrejmuiri cu grădiniţe bine ţinute. Rămăsese o bună rînduială în colonia străină : să fie bine ţinute şi îngrijite şi gropniţile familiilor străine stînse în întregime.
Am fost cu deosebire impresionat de acest fapt, cînd încă nu ştiam că asemenea blînd şi civilizat obicei se via întinde şi asupra părinţilor mei, pribegi şi ei o clipă acolo.
In vremea aceea, paznic al ţintirimului de la Paşcani era un bătrîn pe care-1 chema moş Gheorghe Ta-lianu. înfăţişarea şi îmbrăcămintea lui erau ca ale unui ţăran din valea Şiretului. Numai vorba îl arăta străin. Era şi el un venetic, venit cu valul de lucrători din Austria. Se însoţise cu o ţărancă din Vatră şi acuma se afla şi el om ca toţi oamenii de la noi. Acest portar simbolic la poarta eternităţii era îngăduitor cu noi copiii. Pe un drumeag ce ducea la ţintirim, fuseseră pliantaţi nu de prea multă vreme două şiruri de cireşi. Erau sub privegherea şi-n stăpînirea Talianu-lui, iar el primea fără supărare tovărăşia noastră, cînd fructele se pîrguiau.
Cu prietinii aceştia noi de la gară şi din tîrg am învăţat drumul la Şiret, unde am făcut o ucenicie aşa de plăcută, fie învăţînd înotul, fie cercetînd luncile.
In asemenea peregrinări, nu căutam numai plăcerea simplă a mişcărilor libere în unda vicleană a acelei .ape, nici murele brumate ; învăţătura mea urma o altă lege. Toate minunile nouă ale vieţii care se înfăţişau ochilor se înscriau în minte ca nişte hieroglife durabile; deasemenea auzul meu înregistra acordurile delicate ori grave ale naturii, asociindu-le
398
imaginilor. Ceteam deci viaţa din juru-mi ca un primitiv. Modulaţiile austrului evocau închipuirii mele tablourile dezgheţului şi zîmbetele dintăi ale primăverii.
Probabil că din pricina acestei scăderi am deprins mecanismul cetitului nu după metodele progresive ale pedagogiei, ci printr-o revelaţie dramatică.
învăţătorul meu conducea, într-o .singură cameră a umilei noastre scoli, şase clase, el singur şi simultan. Cînd se ocupa de clasele celor mari de pildă, punea pe cei mici să scrie. întrebuinţa pentru clasele începătorilor, ca ajutoare, pe cei din ultimele clase. Făcea el aşa fel ca toată lumea să poată răzbi la cunoştinţile necesare. Insă nu prididea, şi nici nu i se putea cere, să ,s'e ocupe de fiecare copil tn parte. Era într-o epocă eroică a şcolilor rurale, cînd, cu mijloace puţine, se putea totuşi ajunge la rezultate apreciabile.
Cum, acasă, nu se ocupa nimeni de mine, am rămas o vreme destul de îndelungată în sama monitorilor. Fiecare pagină a abecedarului lui Ion Creangă era pentru mine un aspect nou, ca o turturică ori ca un colţ de peisaj, şi mi se fixa cu înlesnire în memorie. Lîngă imagini se asociau sunetele corespunzătoare. Aşa că debitam pe de rost lecţiile legîndu-le de chipuri şi sunete, fără a înţelege rostul acestui exerciţiu. Era şi asta o ispravă ca oricare alta. Era însă o ispravă sub care se ascundea un lucru pe oare îl bănuiam fără să-l răzbesc pentru că în anume cărţi — altele — ştiam că se cuprind istorisiri şi poveşti. Eram aşa de mare amator şi de unele şi de altele, încît socoteam ca un mare noroc al vieţii să ajung şi eu în stăpînirea acestui mister.
N-aş putea spune cum şi cînd anume s-a produs lovitura magică a înţelegerii. Dar ea s-a produs brusc,
399
într-o clipită. Relaţia cuvînt-sunete şi litere mi-a apărut fără intervenţia nimănui; şi în ceasul care a urmat ăm cetit restul abecedarului, iar a doua zi am atacat «Ursul pîcîlit de vulpe», bucata de lectură a lui Ion Creangă. îndată am cerut colegului meu Darie Petru din clasa a doua ori a treia să-mi împrumute «Ion Tunsu, căpitan de haiduci». Darie Petru nu s-a mirat; îmi mai împrumutase cartea ca să-i admir ilustraţiile. De data asta am cetit-o şi i-am înapoiat-o cerîndu-i altceva. Se întîmplase ca tatăl lui Darie, măcelar de profesie, să fie amator de basme şi haiduci. Avea un raft de vreo douăzeci de broşuri. Le-am istovit pe toate în cursul vacanţei întăia şi în clasa a doua.
După această serie de cărţi am început a avea pretenţii. De Iia o vreme primeam mai cu plăcere proza lui N. D. Popescu decît a imitatorului său Panait Macri. Aceşti autori erau în acel timp furnizorii editorilor populari în materie de haiduci şi de bandiţi. Dar pe cînd povestirile lui N. D. Popescu se găseau în prelungirea baladelor populare, ca Bujor şi Ghiţă Că-tănuţă, combinaţiile lui Miacri mergeau pe un ascuţiş senzaţional, amestec adesea de crime oribile şi pornografie. Am rămas cîţiva ani, din instinct, credincios bătrînului Nedea Popescu, ale cărui «Calendare pentru toţi romînii» împodobeau în fiecare an rafturile tatălui meu. Mai tîrziu, cînd l-am cunoscut pe acest bun şi blînd cetăţean al Bucureştilor, mi-a fost simpatic cît şi cărţile lui. Era un scriitor sincer încredinţat de misiunea pe care o avea, de a scrie pentru marea mulţime, şi era conştient că trebuie să păstreze o legătură firească între cîntecele bătrîneşti şi romanele sale haiduceşti.
Negreşit, tatăl meu nu era deloc încîntat de asemenea lectură. îndemnul la cărţile care le avea el în
400
bibliotecă nu l-am urmat, însă, decît după cîţiva ani, cînd gustul şi înţelegerea mi s-au mai subţiat. Intre cărţile tatălui meu am găsit o ediţie complectă a prozei şi versurilor lui Grigore Alexandrescu. Am cetit memorialul de călătorie şi m-iau amuzat unele fabule. Am mai găsit cîteva volume de Alecsandri. Mi-am dat silinţa să pătrund într-un lung roman tradus şi tipărit cu chirilice, al cărui autor nu ştiu cine era. Se chema «Agatocle» şi era luminat de frumoase ilustraţii în heliogravură. Insfîrşit, am găsit, între cărţile tatei, o tipăritură de la mijlocul decadei a noua a secolului trecut, privitoare la comemorarea revoluţiei lui Horia. Istoria tragediei acesteia a Ardealului se deschidea cu un catren pe care mi l-am mai uitat:
Dragă frate de departe,
Trimite-mi o ţîr’ de carte;
Fie scrisă cît de rău,
Numai s-o pot ceti eu...
Tatăl meu era bun cunoscător al istoriei moderne şi contimporane. In anii de şcoală primară iam început a şti de la el ceva despre revoluţia franceză şi cine a fost Napoleon. Cu ce aflam de Ia dînsul despre unele epoci glorioase ale istoriei noastre, am avut cîteva succese faţă de învăţător şi colegii mei. Am povestit odată cu entuziasm bătălia de la Războieni, încît domnul Busuioc mi-a spus :
. — Brava, domnule.
Istoria a fost primul meu obiect de predilecţie. îndată după asta, domnu Busuioc a izbîndit să mă intereseze într-un domeniu în aparenţă arid : gramatica. Am avut şi pentru această disciplină interes mare; am ajuns în anul din urmă al şcolii să clarific cele mai încîlcite şi mai ciudate fraze, desfăcîndu-le în ele-
26
401
mente simple, ceea ce mi-a lămurit încă de atunci punctuaţia. Făceam, între ciracii domnului Busuioc, cumpănă unui ovreiaş căpăţînos cu numele Heinic, care era neîntrecut în problemele de aritmetică.
III
Ochii şi urechile
Se înşială cine crede că o privelişte e aceeaşi văzută în aceleaşi condiţiuni ; că răsăriturile, amiezile şi amurgurile se repetă; că clipele curg monoton. Cine e atent vede şi aude pururi altceva ; fiecare fracţiune a vieţii îşi schimbă perspectivele necontenit — şi în sine şi în raport cu noi. Noi înşine sîntem alţii întruna, pînă la clipa nesimţită cînd trecem în altă zonă, şi urmăm a fi şi atunci cînd nu miai avem conştiinţa celorlalte stări succesive ce ne sînt hărăzite. Enunţ aici nu o constatare logică, ci o constatare intuitivă şi experimentală. M-a interesat totdeauna orice peisagiu în orice împrejurare şi în orice clipă a vieţii, fără să mă obosească, fără să mă plictisească ; m-a interesat nu cu voinţa mea, ci numai printr-un fenomen de participare, osmoză şi simbioză. Mă încorporez lucrurilor şi vieţii, am simţirea că totul trăieşte în felul său particular : brazdă, stîncă, ferigă, tufiş de smeură, arbore şi tot ce pare nemişcător : faptul de a avea asemenea cunoaştere mă face să iau parte la viaţa tainică a stîncii, arborelui, smeurei şi ferigii. Cu atît mai vîrtos alianţa aceasta a vieţii nenumărate Se manifestă între mine şi sălbătăciuni — zburătoare, gîze şi fiare; între mine şi apele care curg, palpită ori întind luciuri neclintite în soare şi primesc în afundul lor rumeneai a
402
lunii pline. Iepurele care porneşte de pe un hat, cu urechile date pe spate, şi se salvează în spinării şi-n rîpă, aruncîndu-mi o privire piezişă, a luat cu scînteia acelei priviri ceva din fiinţa mea pentru totdeauna. In înfăţişarea unică a dezgheţului de primăvară de care rni-am adus astăzi aminte, am rămas fixat şi eu însumi pentru totdeauna : constat asta în imaginea indelebilă pe care o păstrez în mine şi am încredinţarea că toate, împreună cu mine cel de altădată, s-au păstrat în sine, în fracţiunea de timp şi de lumină care continuă să călătorească în infinit. Mă voi stînge cu-rînd ; diar icoanele acestea, ca şi lucirile unui astru mort, vor continua să fie, fără sfîrşit.
A fost o primăvară cum n-am apucat niciodată alta. O primăvară foarte devreme, de sfîrşit de fevruarie. După omături mari şi îngheţuri de cremene, deodată, într-o zi, printr-o împrejurare cu totul misterioasă, prevestită totuşi de gromovnice vechi şi călugări bărboşi de la sfînta mănăstire Neamţu, soarele a rămas stăpî-nitor în senin c-o lucire imensă. Văzduhul s-a umplut de aburi şi a rămas totuşi curat. Zăpezile s-au muiat în puţine ceasuri şi cel dintăi amurg al primăverii excepţionale, care nu revine decît la nouăzeci şi nouă de ani o dată, fiind totuşi altul, a fost ca o înflorire de trandafiri fantastici. După ce s'-a cufundat soarele în munţii de la asfinţit, n-a trecut mult şi s-a strecurat între noi şi toate cele de dincolo de noi, între pămînt şi tărîmul celălalt, un fel de fragment de noapte clară oare a trecut îndată ce luna a născut din aburii Şiretului, pe zarea răsăritului. Pe toate pîrăiaşele zilei s-a prins, ca un filigran de argint, o pojghiţă fină de îngheţ, şi apele au urmat totuşi să sune subţire şi să curgă încă un timp, pînă ce luna plină s-a urcat spre amiază în cerul de coloarea toporaşului. Spre ziuă pî-
26*
403
riaiele dezgheţului au stătut şi s-a prins'o brumă uşoară pe tot ce era cafeniu şi negru ; dar îndată ce a izbucnit soarele, cu aceeaşi putere ca în ajun, cîntecul apelor mărunte a pornit din nou, şi gîrlele primăverii au început să scrie iar zigzaguri şi meandre ici-colo, în bucăţi mici de lume, repetînd cu gingăşie, ca pe o jucărie a copiilor din veacuri succesive, marea dramă divină a desfacerii apelor şi a alegerii uscăturilor. în toate părţile improvizaţii line ori viforoase, cascade de-un ceas, prefacerea nămeţilor în ape vii şi moarte. Costişele au început să se ochiască, umere negre de dealuri au prins' a fumega albastru. In a şaptea zi, şesul Şiretului era un lac întins cît cuprindeau ochii. Topirea pripită a omătului se produsese numai deasupra ; dedesubt rămăsese albie de ghiaţă ca un taler al uriaşilor, oferind luminii mari şi cerului profund cea mai minunată şi extraordinară oglindă.
Treceau nouri de scamă; apăreau sus în albastru şi în oglinda de jos şi se mistuiau pe nesimţite. De subt acei nouri care nu mai erau, scăpărau deodată convoiuri de paseri migratorii. Unele treceau şi dispăreau spre asfinţit şi miazănoapte ; altele se încovoiau spre zăvoaiele şi aburii Şiretului. Aceste sălbă-tăciuni cu aripi puternice şi neostenite soseau dintr-o depărtare nemăsurată ; atunci nu ştiam, acuma ştiu. Nu ştiam că vin din sudul Africei, ori de l:a izvoarele Nilului; Gheorghe Baciu ţiganul m-a încredinţat că vin de la căpătăile lumii, unde-i coada peştelui celui mare pe care stă pămîntul; nu-mi închipuiam desluşit ce poate fi asta, însă înţelegeam că n-am mai văzut şi poate n-am să miai văd niciodată atîtea forme şi feluri de zboruri şi n-am să mai aud asemenea chemări stranii. C-o uimire fericită m-am dus într-acolo cu puşca (aveam treisprezece ori paisprezece ani
404
vîrstă) ; mi-am căutat spre pîcla Şiretului şi spre lunci o trecere prin margini de dezgheţuri, pe hiatii, prin cozile bălţilor, pe unde apa îmi venea numai pînă la glezne ; şi am ajuns cu greutăţi şi peripeţii pe un tă-rîm căruia şi astăzi pot să-i spun cu bună încredinţare «tărîmul celălalt».
Nimic din ce cunoscusem în viaţa mea de pînă atunci nu se afla acolo. Tîrgul rămăsese depiarte în urmă, nici nu mă mai interesa. Dincolo de lacul cel mare al dezgheţului se aflau colţuri de dumbravă cu totul înoite, ieşite din potopul anotimpului. Totul era curat, singuratic şi depărtat, ca pe un ostrov proaspăt. Urme de om nu vedeam; numai înstelări de dihănii .misterioase. Erau urme de lup, ori de vulpi, ori de vidre. încă nu le puteam ceti, dar le bănuiam. In tufe de sălcii ori de sînger cîntau cu hărnicie piţiguşi ori cintezi, mirîndu-se*~3e apariţia mea.
Deodată, după o plasă de zăvoi des, aud larmă de glasuri, care creştea cu cît mă apropiam. Cu şuiet de vînt, prin văzduhul limpede, trece pe daasupră-mi un stol de raţe mici, apoi altul; m-au văzut ş-au făcut un ocol înălţîndu-se brusc şi graţios, trec în fundul zării, se întorc şi cad după alte pilcuri de sălcii.
Drama din preajma mea conteneşte o clipă. Prin rariştile luncii zăresc ghiolul de apă nouă de dincolo şi inima prinde a-mi bate cu grăbire. Pentru întăia oiară în viaţa mea de vînător am înaintea ochilor cea mai variată expoziţie >a paserilor sălbatice de apă. Feluri de feluri de raţe, raţe crihance, raţe de şuvoi, cenuşii, răţuşte mărunte şi iuţi, — pe urmă americani cu plisc lung, ibişi, lopătari, stîrci albi; nagîţi şi lari; gîşte şi gîrliţe ; toate erau grupate pe familii şi simpatii ; petreceau ca într-o împărăţie a bucuriei; fără grijă se bucurau de soare şi de lumină ; îşi aveau răstimpul
405
de popas în această minune a lumii, pe unde mai trecuseră şi în alte primăveri şi toamne fără s-o găsească ; şi acum le apăruse din necunoscut, din soiare, din pămînt; era o minune efemeră a dezgheţurilor, care mini nu va mai fi; în acest rai de o clipă, care amintea speciilor lor apele dintru început ale creaţiei şi lacurile din vechiul ev al topirii gheţarilor, se desfătau, avînd în ele soarele primăverii şi al iubirii. Cu-rînd vor pleca .spre destinul lor şi niciodată nu vor mai face un »astfel de popas, căci niciodată combinaţiile în aparenţă capricioase ale stihiilor nu vor mai crea pentru migraţia lor un atare peisagiu.
De atunci, în ani şi ani, n-am mai apucat, în acele locuri ale tîrgului meu de naştere, asemenea primăvară grabnică de sfîrşit de faur, asemenea năvală de dezgheţuri, asemenea lacuri alpine, asemenea popasuri glorioase ale sălbătăciunilor aripate. In acel an anumit, în acele zile unice de explozie solară, ia apărut acea minune nerepetată ochilor mei de vînător la începutul carierei. Fără ca să fie nimic asemănător între ce era acum şi ce fusese odinioară, aveam şi eu o dată priveliştea măreaţă pe care o avusese un strămoş din alt ev, în aceleaşi locuri, însă în epoca unui Şiret curgînd plin în albia lui superioară. Ca şi cel de demult mă cutremurasem şi eu de izbucnirea vieţii care venea şi trecea cu larmă de vijelie şi tunet.
Cum in-au identificat, toate sălbătăciunile au bătut apa dezgheţului cu zvon de aripi şi, ţipînd impotri-yă-mi, s-au suit în cer.
Am rămas emoţionat şi umilit pe pămînt, căci eu n-aveam de la Dumnezeu aripi.
Rînd'uiala înţelepciunii celei «nai presus de fire făcea ca aceste făpturi nenumărate şi bucuroase să fie neliniştite numai o clipă de un pămîntean fără expe-
406
rienţă. In mîna unui asemenea începător puşca n-iavea nici o valoare şi nici o putere. Intr-adevăr, parcă aş fi purtat cu mine un băţ. Strîngeam în pumni, convulsiv, o armă nefolositoare şi cu ochii urmăream acceleratele stolurilor, etajate în aria limpede a văzduhului. Stol după stol se depărtau, reveneau, şi socot că se încredinţau de nevinovăţia mea. Cîrdurile lor se înclinau spre altă baltă — cătră care mă duceam făţiş, fără nici o viclenie. Paserile mele străine săltau în cer şi de-a-colo şi, după ce cutreierau zările asfinţitului şi răsăritului, se duceau să se aşeze la dezgheţul cel dintăi, unde le descoperisem. Din baltă în baltă, din pîlc de luncă în pîlc de luncă, m-am ţinut după ele pînă la înserat. M-am întors acasă c-o aţîţare nemaipomenită şi cu bucuria de a fi văzut o mare taină. Simţeam asta fără să-mi dau sama. Simt încă în mine mişcarea acelui ceas de demult, de şi copilul de atunci s-a dus pentru totdeauna într-un orizont necunoscut, cu .stolurile acelei primăveri.
M-am întors iarăşi în domeniul meu în ziua următoare şi în altă zi. Băgăm de samă că oaspeţii bălţilor se schimbă. Popasurile lor erau scurte. Noaptea, auzeam chemări şi zboruri, care se înşirau în etaje răsucite pînă cătră Pegas şi Steaua Polară. Era o pasiune înfricoşată — ca vijelii vii în văzduhul neclintit şi înstelat. In vremea zilei, oricît de puţină experienţă aveam, observam schimbări, prefaceri şi noutăţi. Cele mai sprintene zburătoare s-au petrecut grabnic. Ele fluierau şi ţipau cu nelinişte şi se duceau fulger cătră apele libere ale polului. In trei zile n-au mai rămas decît raţele şi gîştele. In a patra şi a cincea zi gîştele s-au împuţinat. întîlneam mai mult cîrduri de raţe.
In acelaşi timp se schimba cu repeziciune priveliştea. Se arăta brazdă nouă. Scădeau lacurile. Năşteau
407
gîrle şi cataracte care curgeau viitoare azi, iar mini nu miai erau. Intr-o după-amiază m-am întîlnit cu cel dintăi semen al meu pe .acele meleaguri.
Era o fiinţă vrednică de locurile şi de timpurile pe care le evocau paserile migratorii dintru începutul lumii. Ochii îi erau rotunzi şi miraţi, barba rară şi zbîr-lită. S-a uitat la mine ca de după un asfinţit de veac. L-am socotit mut şi el ia urmat să mă privească. Purta în picioare nişte opinci enorme umplute cu paie; pe trup un suman roşcat, încins cu curmei de tei peste un cojoc unsuros'. In capul buhos, o căciulă dintr-o oaie. La şold, o traistă de lînă vrîstată, destul de încăpătoare. In mîna dreaptă un toiag gros şi lustruit. Venea de demult şi de departe şi căuta poate cărarea ce ducea la Domnul Dumnezeu.
II	socoteam eu aşa şi-l chibzuiam în mintea mea şi nu înţelegeam cine-i, ce face, ce caută acolo şi unde se duce. Dintrodată a slobozit glas răguşit. Cînd a sunat acel glas ciudat, eu am tresărit, însă nu mi-a fost teamă. Era totuşi un glas' blînd.
—	Domnia ta, domnişorule, ai ieşit la vînat ?
—	Da, moşule, răspund eu; dumneata cine eşti ?
—	Ia, sînt şi eu un om de departe ; am venit să văd
pe un cumătru al meu, pădurar pe această moşie. E de loc din sat de la noi, de dincolo de pădurea Cohalmu-lui. Plnă ce s-or zvînta pămînturile, avem vreme de petrecere.	x
—	Să fii sănătos, zic ; cum te chiamă ?
—	Mă chiamă, domnişorule, Pricope Şeptelici. Noi am fost la mama şi la tata feciori doisprezece şi feţe cinci. Iar pe mine m-a făcut maică-mea în şapte luni; şi m-au menit bătrînii mei să mă fac călugăr. Aşa că m-au dat la ascultare la sfînta mănăstire şi îmi petrec viaţa la sfînta mănăstire în vremea verii. Iară iarna,
408
mă trag în sat la noi, căci iarna sînt petrecerile şi nunţile. Cînd dă primavara, vin uneori la apa Şiretului, la acest cumătru al nostru. Văd că şi domniei tale îţi plac sălbătăciunile, cum îmi plac şi mie.
—	De aceea vii aici ?
—	De aceea, a zîrnbit Pricope Şeptelici, scărpinîn-du-se la tîmplă şi privind într-o parte c-un fel de viclenie naivă. Se află, domnişorule, aici în aceste locuri, o gîrlă veche a Şiretului, care se chiamă Cotul Boroiu-lui. Şi la malul Boroiului iare întocmită cumătrul nostru pădurarul o colibă de frunzare, lipită pe dinafară cu mîl din baltă. Acolo hălăduiesc eu, fac foc, dorm; ş-apoi, cînd mă trezesc, văd raţele pe baltă şi mă uit la dînsele cum mă uit la domnia ta. Ele nu mă ştiu că mă aflu eu acolo, dar eu mă aflu acolo şi mă uit la dînsele.
—	Şi de ce faci asta, moş Pricope ?
—	Apoi asta pentru mine e ca o petrecere şi ca o dulceaţă. Dacă vrei, poţi veni şi domnia ta în petrecere la acea colibă. Vii şi stai; nimeni nu vine să te caute ; trebuie mai mult să dormi şi nu se cuvine să vorbeşti. Ş-apoi se nimereşte de vezi pe baltă făcînd popas o babiţă; altă .dată nişte părechi de gîşte se sfătuiesc: iar raţele sînt la casa lor şi fac cuibare pe dîmburi, la tufe vechi de iarbă. Acuma s-au împărechiat şi le vine vremea ouatului.
—	Bine, moş Pricope, dacă îngădui dumneata şi mă primeşti, vin şi eu cu puşca.
—	Apoi se-nţelege, se bucură omul cel bărbos, zîm-bind iar cu viclenie ; altfel, ce să cauţi într-un loc ca acesta ? Doar nici eu nu sînt nebun să stau numai aşa în privelişte. Pofteşte dumneata şi te-i hodini la foc în colibă şi-i aştepta să-ţi vie raţele în bătaia puştii. Puş-cat-ai multe în primavara asta ?
409
—	N-am împuşcat, moş Pricope, am mărturisit eu; încă nu le ştiu sama.
—	Apoi eşti încă tinerel; ai vreme să înveţi şi asta. Se cuvine să dai simbrie învăţătorului domniei tale zece încărcături de prav, zece de halice ; şi cînd vii, să aduci o pîne şi mai ales o garafă de rachiu. Ca să ademenesc la puşcă raţele, le descint şi am nevoie de asemenea băutură. Pe lîngă descîntec, îţi dau şi povaţă. Dacă le place babacăi şi neneacăi domniei tale raţe sălbatice fripte, le-i duce asemenea vînat. Dacă nu, ce-i prinde îmi dai mie, căci îmi face trebuinţă, fiind un sărman şi un năcăjit pe lumea asta.
Am stat şi l-am privit cu îndoială.
—	Dumneata, moş Pricope, eşti vînător ?
—	Vai de zilele mele, nu-s vînător, domnişorule. Asta îmi trebuie mie ? să fiu vînător ?
—	Apoi spui dumneata singur că te duci la coliba aceea de la Cotul Boroiului pentru raţe sălbatice.
—	Da, pentru asta mă duc.
—	Atuncea cum ? Ai puşcă ?
—	Am şi eu un hleab. Aceea nu se chiamă puşcă. Stupeşte halicele colea — cît aş zvîrli cu căciula ; de puşcat puşc cu dînsa ; dar vînător nu sînt, pacatele mele. De aceea nici nu-mi place să umblu cu asemenea fier vechi. Domnia ta eşti tinăr şi te poţi fuduli cu ce ai; dar eu cu ce să mă fudulesc? O ţin acolo lîngă balta Boroiului într-o scorbură. O încarc, aştept să-mi vie bine, aleg anume, ca să nu cheltuiesc degeaba încărcăturile, şi trag aşa ca să cîştig dintr-un foc batir cinci-şase sălbătăciuni. Da’ încolo ce vînător pot fi eu cu asemenea rugină ? Cînd n-aveam puşcă, zvîr-leam c-o scurtătură. Atuncea căutam şi cuibare de ouă. Acuma, dacă-i face cum te povăţuiesc, avem să avem amîndoi bună dobîndă.
410
—	Vra să zică, m-am dumirit eu, în traista asta...
—	Da, s-a ruşinat moş Pricope Şeptelici, în traista asta am nişte raţe, vreo zece-douăsprezece; le duc de vînzare într-un loc, ca să-mi pot agonisi de unele şi de altele. Creştin mai năcăjit şi mai sarac decît mine nu se află pe lume ; şi acuşi vine vremea să mă întorc iar la sfînta mănăstire...
Omul cu ochii rotunzi şi eu barba zbirlită a oftat privind ca intr-o negură în trecutul îndepărtat din care ieşise. Căci moş Pricope era din vremea cînd raţele sălbatice se vînau c-o scurtătură încovoiată, căreia alte neamuri de departe îi zic boomerang. Acest bărbat din preistorie mi-a fost unul din primii învăţători, şi la coliba din Cotul Boroiului am ascultat de la el multe poveţe folositoare. De la el am aflat obiceiurile şi numele sălbătăciunilor. In Cotul Boroiului am văzut cea dintăi vidră. Tot de acolo am observat cum umblă la vînătoare de raţe sălbatice vulpea. Iar cînd a înaintat anotimpul şi a înflorit primăvara, toate ale acelui loc şi ale acelei tovărăşii s-au împrăştiat ca miresmele Şi ca fumul şi de atuncea nu s-au mai adunat.
Insă au rămas în amintirea mea cit voi dura, ca nişte muscuţe intr-un bulz de chilimbar.
IV
La apa Moldovei
Căutînd a stabili în trecut raportul dintre pasiunea mea cinegetică şi primele manifestări literare, găsesc, că întăi a fost vinatul şi că pe urmă a venit literatura. E foarte probabil că prima pasiune mi-a luminat înţelegerea şi a chemat pe cealaltă. Pînă la doisprezece
'411
ani fusesem un copil ca toţi copiii, însă mare amator de joacă şi neostenit in toate zburdăciunile trupului; aveam o memorie destul de bună şi puteam recita un număr impozant de poezii de Bolintineanu, Alexan-drescu şi Alecsandri; cetisem toate cărţuliile de poveşti şi haiduci; insă încă nu făceam deosebire intre valorile artistice.
Iată că, într-o vacanţă de vară, mă trimet părinţii mei să petrec la ţară, la bunicu şi la «bătrînica», la Verşeni, pe malul Moldovei. Evenimentul cel mare şi de mult aşteptat era că luam cu mine puşca tatei, o armă veche de «Juvertă» cu cucoaşe şi «petiţi» ; luam şi o torbă de piele de bursuc şi destule muniţii ca să pot colinda larg luncile şi gîrlele. Domnul Busuioc, învăţătorul meu, cu care păstrasem relaţii strînse şi după ce isprăvisem şcoala sa, m-a îndemnat să pun în torbă şi cîteva volume de literatură bună, între altele Cîntecelele comice, vodevilurile şi comediile marelui poet de la Mirceşti.
Astfel am intrat în ucenicia cea bună a breslei. Primele elemente mi le însuşisem încă din primăvară, cînd ieşisem întâia oară cu puşca spre revărsările Şiretului ori Cot-ul Boroiului; încercasem o sensaţîe aprigă fără îndoială, insă acele ceasuri neuitate nu erau decît o gustare neînsemnată pentru foamea mea. Acuma, la Moldova, aveam întainte-mi timpul şi spaţiul. N-aş putea povesti în amănunt toate întîmplările prin care am trecut; au fost aşa de multe şi de felurite, încît pot să le amestec cu basmele pe care le auzeam la aceeaşi epocă de la feluriţi meşteri într-ale istorisirilor, cu care m-am întîlnit in rătăcirile mele.
Eram ca într-o domnie a mea. Nimeni nu mă tulbura, nimeni nu mă întreba unde mă duc, ce fac; nu-mj cerea nimene socoteală dacă aveam vreo in-
413
voire. Eram «nepotul lui moş Gheorghe Ursaki» ; moşteneam deci toate drepturile pe care le aveau acei pă-mînteni de la apa Moldovei. Cositori din finaţuri ori din oarze, prăsitori tîrzii, gospodari cu căruţele de pe drumeagurile ogoarelor mă petreceau cu ochii de departe ca pe un copil al siatului; în privirile lor simţeam şi ocrotire.
Intîmplarea, care-i meşterul cel mai iscusit şi mai
tainic al lui Dumnezeu, mă adusese într-un peisagiu încintător. Gîrlele capriţioase ale rîului; dumbrăvile de plopi, sălcii şi arini; cîmpia grea de lumină pînă la pîcla vinătă a munţilor, toate le port încă în mine, intrate pentru totdeauna în fiinţa mea, intrate ca un filtru al vieţii nemuritoare, din care încă mă împărtăşesc pînă la aceşti ani tîrzii in care mă aflu. Basmul tinereţii fără bătrîneţă şi al vieţii fără moarte într-acele locuri trebuie să se ii zămislit, intre nişte păstori cu sufletele bucurate de lumină şi putere. Fără să-şi dea samă, se confundau ei înşişi cu gîrlele, dihăniile pă-mîntului şi vîntul care susura in întinderi.
Intr-un rînd umblînd pe după o perdea de răchiţi şi liane, printr-un loc cu totul nou, pe care nu-1 văzusem încă, am dat dintrodată la o lărgime, unde se lumina o topliţă din izvoarele prelinse de sub maluri. Cum m-am arătat, raţele sălbatice au şi strigat la mine. Erau o păreche. Cred că şi eu am fost tot aşa de spă-riat ca şi ele. C-o mişcare reflexă le-am trimes focul meu de armă ; răţoiul a căzut, de la trei metri de deasupra topliţii; raţa s-a dus învîrtejindu-se şi măcăind în naltul văzduhului, apoi a ocolit pe la o dumbravă depărtată, apoi pe deasupra cîmpiei, între mine şi munţi, şi s-a apropiat în două cercuri largi, ca să vadă ce s-a intimplat. De cînd erau pe lume, raţele care obişnuiau să facă popas la apa Moldovei nu fuseseră
413
prigonite, îngrozite şi detunate de nimene. Trăiau ca intr-un rai; aveau a se păzi numai de vulpile care-şi scurmau vizuniile la dealuri; şi cel mai lesnicios lucru ca să se păzească de asemenea duşmani era să petreacă in mijlocul topliţii. Apă lină şi limpede; hrană imbielşugată. Cuibarele le-au avut in nişte tai-niţi unde nu poate răzbi nici vidra, nici ţîncu-pămin-tului. Răţuştele le-au purtat cu dibăcie, pină ce le-au dat drumul în lume în numărul hotărît de stihia care ocroteşte puii de raţă. Şi iată că deodată s-a înfăţişat la malul topliţii un prunc al acestor oameni paşnici care nu fac nici un rău vietăţilor din bălţi, ierburi şi huceaguri; acest prunc a fulgerat, şi răţoiul cel mîn-dru, cu colori metalice, nu s-a mai putut ridica sub nouri cu ■aripile-i puternice, lingă soaţa lui.
Vînătoria mea, cum se vede, era primejduită de ginduri şi simţiri. Nici răţoiul din ziua aceea, nici becaţinele din altă zi nu le-am jertfit pentru foamea mea. «Bătrînica» le-a gătit; eu nu m-am putut hotărî să le ating. Le-au ospătat cu mare plăcere alţi oameni ai casei, îndemnîndu-mă, cu laude, să-mi caut victimele în locuri şi mai bune decît acelea la care nimerisem din întîmplare.
Umblam altă dată printr-o luncă de plopi tremurători. Auzeam gaiţe şi ţărci chemîndu-mă. Erau nişte chemări şi înştiinţări minciunoase. Din poieniţă în poieniţă, m-am tot dus după gaiţe şi coţofene pînă cătră o pădurice dinspre Tupilaţi. Uneori mă opream ca să privesc zboruri şi învîrtejiri de dunibrăvenci prin văzduh. Dumbrăvencile sint acele paseri cu penaj strălucit, din neamul ciorilor, care umblă în poieni la vremea cositului şi se aşează pe căpiţe. Le-am văzut şi pe cumpene de fîntîni, şi pe sîrme de telegraf. In cîmpia Munteniei, dumbrăvencii i se spune «cioara
414
pucioasă». N-am putut asocia niciodată asemenea nume unui penaj smălţuit verde şi azur; de acea ii dau tot numele sonor şi poetic din copilăria mea. Zburau şi se invîrteau prin văzduh. De la un timp zborul lor s-a înteţit; cirduri după cirduri treceau gîrlele înspre zarea muntelui. Am aflat mai tîrziu de la localnici că dumbrăvencile, ca şi coţofenele, se string astfel în anumite zile ale anului, intr-un sobor al lor, in nişte singurătăţi. Intr-adevăr asta era şi impresia mea ; se duceau la o întîlnire. Pe cînd chibzuiam eu în mine asemenea presupunere, se lăsă brusc şi pe neaşteptate o coţofană asupră-mi, ca şi cum ar fi vrut să-mi ia în clonţ pălăria. Cînd m-am răsucit spre ea, a cîrciit aprig, şi-n aceeaşi clipă, la semnalul ei de alarmă, a sărit iepurele chiar din nişte tufe de lîngă mine. Pină să-mi vin în fire din surprinderea năprasnică, iepurele a fost la zece şi cincisprezece paşi. Cum am făcut, nu ştiu. Am tras la întîmplare. Am văzut zbaterea dihă-niei în păiuş. M-am repezit. Aş putea spune că lupta mea a fost eroică, pînă ce-am putut stăpîni un iepuroi ca acela. Se apăra zvîrcolindu-se. M-am pus asupră-i, imobilizîndu-1. Cînd a dat un strigăt, mehăind înfricoşat, am sărit în picioare, cu părul vîlvoi şi cu inima bătînd. El a început a se zbate şi a sălta iar, fără noimă. Insfirşit, după destule peripeţii, care, trebuie să mărturisesc, nu făceau onoare tagmei, am fost stă-ptn pe leşul celui mai mare iepure pe care l-am dobîndit în cariera mea. Cînd l-am cercetat cu luare-arninte, acasă, am văzut că fusese oprit de două halice: unul la ceafă şi unul la un şold de dinapoi. Cum piciorul atins nu era frint, înseamnă că vînatul meu căzuse de la un singur haliciu, care, atingindu-i creierul mic, ii paralizase fuga şi-i provocase danţul fantastic.
415
Fără îndoială că n-am gustat nici această dobîndă. Am trimes-o plocon la tîrgul Paşcani, tatălui meu, ca să se bucure de cea dintăi mare ispravă cinegetică a fiului său. Cuconu Alecu m-a firitisit printr-un răvaş, consacrîndu-mă vinător, şi a socotit că mă bucură, ară-tindu-mi ce fel de bucate meşteşugite a făcut din darul meu.
' «Văd că am băiat vînător, îmi scria cuconu Alecu, şi mă mir de iepurii din acea parte de ţară unde petreci ; aşa iepure mare n-am văzut de cînd sînt şi trebuie să-ţi închipui că am vînat şi eu destul în viaţa mea. Deasemenea mă mir că aşa dihanie cît un ber-becuţ a putut cădea dintr-un singur halici. îmi spui că te-ai luptat cu dînsul; maică-ta se tînguia şi suspina că ţi-a fost viaţa în primejdie. In orice caz e un iepure pe care un vînător nu-1 împuşcă decît o dată în viaţă. Aşijderea te vestesc că nu ţi se va mai repeta nici lovitura. Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei şi iepuroi şi lovitură, aş fi crezut că e o întîmplare scoasă din cărţile pe care le ceteşti. Iar dacă admiteam că e o scornitură a ta, asta era şi mai bună dovadă că eşti vrednic ucenic al înaintaşilor tăi. Ascultă reţeta: l-am ţinut patru zile în vin cu mirodenii. Apoi maică-ta l-a gătit cu măsline, capere, ceapă şi undelemn, — după o rînduială pe care puţini oameni o cunosc. Am să ţi-o comunic şi ţie cînd vei împlini vîrsta legiuită, ca să poţi uimi pe semenii tăi şi prin arta culinară. Din cîte îmi spui, văd că dispreţuieşti vînatul. învaţă cel puţin a-1 găti, ca să devii un binefăcător.»
După ce mi-am isprăvit halicele, moş Vasile, fratele mamei, m-a învăţat să fac zburaturi din plumbi de la nişte cartuşe de armă Martini. Aşa că mi-am urmat expediţiile şi cu zburaturi, însă cu un succes mai mic, aşteptînd de la Paşcani muniţii proaspete.
416
In acest intermezzo s-a produs in viaţa mea alt fapt extraordinar.
Ieşisem foarte dimineaţă de acasă cu un unchi al meu, care se ducea cu căruţa la o pădure de dincolo de apa Moldovei. Cum am trecut balta, m-am coborît şi am început a umbla prin gîrle, căutînd raţe. Cele cîteva stîrnite s-au îndreptat pe după nişte porumbişti la un iaz din şes, pe care îl ştiam fără să-l fi cercetat. M-am hotărît să le caut acolo. Am trecut cu mare luare-aminte şi cu fereală printre păpuşoaie, pînâ ce-am văzut pana stuhului. Cînd s-au isprăvit ogoarele de porumb, între mine şi baltă a rămas un fînaţ cosit. Fusese cosit probabil din ajun. Brazde bogate de iarbă se înşirau de lingă baltă, paralele cu malul. Cit am stat şi-am chibzuit cum să fac ca să mă apropii de vreun dos ce m-ar fi putut adăposti vederii, raţele au ieşit pe luciu, evoluînd graţios. Era un cird destul de mare; auzeam măcăituri de două feluri : mai groase şi mai subţirele. Deci «babanele» îşi scoseseră
puii pe baltă.
Ii scoseseră pe baltă ca să-i înveţe la zbor, îmi
făceam eu socoteală.
Intr-adevăr, după glasurile moi ca de catifea ale răţoilor celor vechi, babanele au dat strigăt de primejdie, şi stolul s-a ridicat de pe luciu. Ştiţi cu ce repeziciune s-au dus ? Era ceva de spaimă.
Şi doar nu mă mişcasem; nici nu mă arătasem.
Asta era părerea mea. Ele însă aveau altă socotinţă. Sînt silit să admit acuma, spre onoarea raţelor {şi spre a mea, căci mărturisesc), că mă şi mişcasem şi mă şi arătasem.
Răsărea soarele. întreg cîrdul s-a dus să se cufunde în strălucirea lui imensă. Lacul a rămas gol şi o clipă
27 — M. Sadoveiinu — Opere, voi. 16
417
mi s-a năzărit pustiu, pînă ce au început să sune privighetori de baltă in stufuri şi s-au arătat lişiţi aproape de mal. De şi socoteam lişiţile drept vînat ţigănesc şi nu le puteam suferi, am păşit din locul meu spre marginea luciului, călcind peste pologurile de iarbă.
La urma urmei, poate să trag şi In lişiţi un singur foc, îmi urmam eu monologul interior.
In măsura în care înaintam, vînatul ţigănesc se retrăgea. Pînă ce dintrodată tot cîrdul ia început a fugi pe luciu, ajutîndu-se cu aripile şi bătînd apa cu labele, In scîntei de diamant şi dîre subţiri. S-au dus şi lişiţile ! Nu-i chip în ziua asta să fac nimic, de şi m-am sculat cu noaptea In cap, şi mă aflu numai eu, singur vinător în asemenea singurătăţi. Nu-i ţipenie de om nicăieri. Numai soare, văzduh, apă şi foltane de stuh. Ba mai este un vînător; acela-i în înălţime. Uitasem pe hultan; el e localnic şi cu drepturi mai vechi. Tulburătorul şi concurentul sînt eu.
Cînd ajung la cea din urmă brazdă de iarbă, mi se întîmplă şi mie, ca şi lui Făt-Frumos minunea. O ştiucă frumoasă, lungă cit braţul, era sărită dincoace de brazdă şi nu se mai putuse întoarce la apă. Se zvîr-lise după pradă şi, în avîntul ei, trecuse dincolo de elementul ei firesc. Acuma abia sufla, era pe sfîrşite.
Mi-am adus aminte de dialogul din poveste. Ştiuca îmi cerea s-o dau iarăşi la apă ; îmi punea la dispoziţie un solz minunat. Eu eram însă un simplu vînător — după cit mă pomăzuise tatăl meu — şi, admiţind posibilităţile aventurilor celor mai extraordinare, înţelegeam să rămîn cu folosul imediat.
Mai bine ştiuca îndată,
Decît Cosînzeana la anul, ori niciodată I
Aceasta mediocră manifestare literară a fost urmată de altele, de aceeaşi calitate. Poezia de care eram înconjurat, pe care o respiram în orice clipă, încă nu se vădea, ci se stratifica încet-încet în fiinţa mea cu seminţele ei, aşteptîndu-şi timpul.
V
Primele îndemnuri
In gimnaziul «Alecu Donici» din Folticeni am intrat cu obişnuita mea sfială. Mă aflam într-o şcoală nouă, despre care fusesem încredinţat că e plină de greutăţi şi năcazuri. Venisem în pustiul unui oraş (căci pentru mine tîrguşorul Folticeni era un oraş) populat de dihănii (căci oamenii străini nu erau altceva pentru mine) ; tatăl meu mă aşezase la o gazdă, care-mi impunea o disciplină severă. Vagabondările mele erau întrerupte.
Citeva luni am urmat cursurile intr-un local vechi, o casă boierească de demult. Pe urmă, în preajma sărbătorilor de iarnă (1892—1893), am intrat în localul nou, deosebit de frumos şi încăpător. Firea mea impulsivă m-a purtat în chip firesc între cei care se arătau mai viteji şi făceau mai multă larmă. Lu-îndu-mă sub protecţia lor, îmi făgăduiau cele mai alese desfătări în livezile celebre ale ţinutului — spre Buciumeni, Oprişeni şi Rădăşeni; mă arvoneau la nişte jocuri de-a haiducii, prin huceagurile lui Cocîrţă. In acelaşi timp mă înfricoşau (şi totodată mă sfătuiau să nu mă tem, cum nu se temeau ei) cu profesorii de franceză şi matematică — domnii Stino şi Ciolac. Mai era pe atunci învăţămîntul secundar
m
în vremurile lui eroice şi se găseau în gimnaziu feciori cu puf sub nas. Unii aşteptau să isprăvească şi după aceea să dobîndească o slujbă şi să se însoare. «Aşteptau» să, isprăvească nu e un fel de a spune; aşteptau într-adevăr, căci repetau clasele regulat. Era unul Baican, poreclit «Babaca», un lungan care a făcut în opt ani gimnaziul şi a devenit absolvent din lehamitea profesorilor. Alţii dintre aceşti stîlpi ai şcolii, plîngîndu-se de persecuţiile lui «Stino» şi ale lui «Ciolac», puneau la cale nişte răzbunări de care întăi m-am spăimîntat, dar pe urmă le-am înţeles rostul cînd le-am văzut rezolvîndu-se în acele jocuri de-a haiducii, pe care le inventaseră alte generaţii de babaci. Acestor jocuri pitoreşti şi tradiţionale le-am fost părtaş credincios şi entuziast în toate duminicile frumoase ale toamnei, şi în anul întăi şi în alţi ani.
In anul al doilea al vieţii mele la gimnaziul «Alecu Donici», am început a cunoaşte «împărăţia apelor», răzleţindu-mă cătră iazurile cele mari ale Şomuzului, unde am avut meşteri învăţători întru ale pescuitului cu undiţa pe nişte oameni vrednici şi minunaţi, care însă, în viaţa obişnuită a orăşelului, se aflau a fi din cea din urmă categorie socială. Erau nişte simpli golani. Eu însă le-am păstrat intactă recunoştinţa şi stima mea, căci ei mi-au deschis ochii spre o lume îneîntată.
Pînă a nu ajunge la această poartă misterioasă, viaţa mea şcolară se dezvoltase normal. învăţam destul de bine şi aveam şi unele succese. îmi aduc aminte că, într-un rînd, aflîndu-mă cu oamenii mei, pe care îi preferasem la intrarea mea în gimnaziu, a avut loc un fel de cercetare solemnă a carnetelor de note ce ne fuseseră date în acea zi.
Se întrebau unii pe alţii la cîte obiecte nu le «dă» media. Unora nu le dădea la trei, altora nu le dădea la patru. Carnetele lor cuprindeau cele mai mici note cu putinţă.
M-au întrebat şi pe mine :
—	Dar ţie la cîte nu-ţi dă ?
—	Am media la toate, am răspuns eu.
A fost o stupoare şi o indignare generală. Am rămas întrucîtva ruşinat.
Dar de şi făceam progrese la domnul Stino şi în vacanţa a doua îndrăznisem a deslega Les contes tendres a lui André Theuriet, — poarta misterului se deschisese cătră Nada Florilor la iazul cel mare. Orientîndu-mă de la franceză, greacă şi matematici spre acest continent al necunoscutului, m-am cufundat spre noutatea lui cu deliciu, aşa fel îneît fermecătoarele zile de iunie, cu zori dumnezeieşti la luciul plăviilor, au covîrşit şi au anulat interesul meu pentru examenele de fine de an în 1895.
De un timp evadasem de la prima mea gazdă, care nu-mi dădea libertatea de care aveam nevoie. Mă aşezasem la nişte oameni care habar n-aveau ce făceam şi nici nu-i interesau chestiile de învăţămînt.
«La urma urmei acestea-s nişte fleacuri. Lumea trăieşte de sute şi mii de ani fără gimnazii...» reflecta domnul Anghel Balioa, gazda mea, chitarist de profesie. Era un lăutar cu renume şi cu talent, care cîntase boierilor de altădată şi mai găsea din cînd în cînd boieri şi în vremea lui. Era un bătrîn înalt şi solemn, cu barba albă ; trăia sobru, vorbea cuviincios ; nu aprecia însă învăţămîntul secundar. Carte ştia, căci îl vedeam împrospătîndu-şi memoria din colecţia de Doruri şi Amoruri, a căror ediţii
421
succesive şi adăogite erau clădite pe măsuţa de subt icoane.
—	Vă spun serios, zicea el, în afară de scris şi în afară mai ales de cetit, ce-i trebuie unui copil atîta bătaie de cap ?
Fără îndoială, nu eram de părerea lui. Părăsisem părţile de sus ale tîrgului şi mă aşezasem în preajma iazului fără autorizaţia tatălui meu ; înţelegeam că, îndată ce va lua cunoştinţă de opiniile domnului Anghel asupra instrucţiei şi educaţiei, tatăl meu mă va face să urc iarăşi în regiuni mai prielnice studiilor. Insă, ştiind asta, mă lăsam dus deocamdată de instinctul meu de primitiv. Am rămas repetent în clasa a treia a gimnaziului, după cum mărturisesc, vai, veacului meu cataloagele şcolii.
In anul următor, fiul pierdut s-a întors la rîn-duiala oamenilor aşezaţi. Revenind, toamna, în aceleaşi locuri, m-am despărţit de chitarist şi de preceptele lui. Reluînd c-o pasiune potolită pescuitul cu undiţa, am adaos pescuitului şi preocupările mai puţin romantice ale cărţii şi, cum arată aceleaşi ter-feloage, am isprăvit ultimii ani de gimnaziu în fruntea promoţiei.
In răstimpul cît m-am lăsat robit în chip atît de ruşinos de meşteşugul undiţii, am cercetat, ca un simplu ţigan ori derbedeu, lumea lui Dumnezeu şi am cunoscut-o în frumuseţile ei fără moarte şi necontenit înoite. In acest răstimp am simţit în mine primele îndemnuri să pun şi eu pe hîrtie rînduri scurte care sună din coadă. Stînd uitat pe plavie şi privind fără scop tufişurile şi limpezişurile, ascul-tînd înfiorările, şoaptele şi glasurile, mă lăsam furat de visuri şi ambiţii nedesluşite. In vacanţele aceleiaşi epoci a pus definitiv stăpînire pe mine şi
4 22
I
vînătoarea. Şi am început a mă îndeletnici de aproape cu versurile lui Alecsandri : Doine şi Lăcrămioare şi Poezii populare. Ceva mai tîrziu, însă în scurt timp, am trecut la Eminescu.
S-a mai întîmplat să am în gimnaziul de la Folticeni doi profesori eminenţi. Pe cel de franceză, domnul Stino, l-am pomenit. Celălalt era Neculai Apostol, de romînă.
Domnul Stino (tatăl publicistului Aurel Stino) avea o metodă deosebită de predare. Se pare că o moştenise de la primul profesor de franceză al gimnaziului folticinean, un elveţian cu numele Wagner. Era o metodă alăturea de programele analitice oficiale. De la primul nostru contact cu el, a început a ne vorbi franţuzeşte, în propoziţii simple, pe care din cînd în cîrid ni le tălmăcea; şi ne îndemna să răspundem şi noi în aceeaşi limbă, călăuzindu-ne cu dibăcie. In clasa a doua, făcea o dată pe săptămînă cu noi «dicteuri», care erau în acelaşi timp traduceri din romîneşte în franţuzeşte. Nu uita să ne deprindă cu expresii consacrate şi cu proverbe,
Atîta rîvnă şi atîta interes punea, îneît o frunte a clasei îi putea satisface pretenţiile. Restul era «rIes ignorants», cum le spunea el, şi cu un gest de dispreţ îi înlătura oarecum din faţa ochelarilor săi de miop. In clasa a treia şi a patra am făcut gramatica
—	etimologie şi sintaxă — cu manualele liceelor franceze, Brachet et Dussouchet. Aveam obligaţia să răspundem şi la lecţie şi în conversaţie numai franţuzeşte.
Datorită domnului Stino, am trecut la Iaşi pregătit în aşa măsură, îneît acolo, la liceu, într-o atmosferă de care am să vorbesc numaidecît, m-iam putut desfăta cu literatura franceză a epocii ş-am cunos-
cut şi literatura mare europeana In traduceri franţuzeşti.
Neculai Apostol, profesorul de romînă, lăsase la o parte gramatica uscată a programului şi ne atrăsese spre frumuseţile literaturii, aductndu-ne la cunoaştere îndeosebi pe Eminescu.
încă din clasa a doua de gimnaziu începusem a scrie şi a ilustra, pentru mine şi pentru doi-trei prietini, un roman haiducesc în mai multe tomuri. Se chema Florea Corbeanu, haiducul. Acest Florea Cor-beanu era destinat să voinicească nu numai în Moldova, Bugeac şi Muntenia, dar şi în Ardeal şi Pind : de unde se vede că preocuparea literară a autorului era dominată de ideea politică a unităţii neamului. Haiducul meu erou şi-a isprăvit cariera în mînile domnului Stino care, confiscîndu-mi-1, m-a privit cu milă. Lăsînd acest prim personagiu cufundat în raftul uitării, m-am întors cu însufleţire nouă spre versuri.
Găseam mereu prilej de a împărechea stihuri. Am umplut astfel caiete întregi cu sute de poezii. Erau divagaţii sentimentale şi imitaţii fără valoare. Mai mult o cheltuială a energiei mele. Nici o clipă n-am avut intenţia să le păstrez ori să le fac cunoscute lumii. După ce înflăcărarea mea lua sfîrşit, versurile îmi apăreau meschine, cu mult mai prejos de înălţimea la care tindeam. Le socoteam aşa de neizbutite, încît le abandonam imediat fără regret. Soarta tuturor caietelor în care le-am mîzgîlit a fost să se ducă la rîpă cu puhoaiele.
Intr-o vacanţă de iarnă, vechii colegi de la şcoala primară a domnului Busuioc, simţindu-mă aplecat spre meşteşugul lui Anton Pann, mi-au cerut un ser-
viciu literar pe carc l-am îndeplinit corect, după cum voi povesti înir-un capitol următor.
In anul ultim al gimnaziului, într-o zi de noem-vrie, mi-a venit un îndemn să fac altceva decît. fluturi de hîrtie. Am fost cuprins într-o febră aprigă de nevoia să scriu o istorisire care ar ieşi oarecum din propria mea substanţă. Rimele mele nu fuseseră decît răsfrîngeri ale altora. Ideea povestirii înmugurise dintr-un sentiment care, încă de la vremea aceea, mă împungea ca o nelinişte. Un pribeag istoriseşte, la o stînă, într-un peisagiu de singurătate, o dramă de dragoste din trecut. Vîntul de toamnă sună ca un acord mîhnit peste dureri înmormîntate.
Era într-o duminică. M-am aşezat la masă ş-am scris zece ori douăsprezece ore, fără altă întrerupere decît vremea prînzului şi a cinei. Am recitit bucata a doua zi, am copiat-o în cursul săptămînii, am prezentat-o domnului Apostol, profesorul de romînă.
Avea un titlu cam romanţios. Nu mi-1 mai aduc aminte. Domnul Apostol mi l-a schimbat. I-a zis Cu arcanul. M-a poftit la o convorbire particulară, mi-a spus cîteva cuvinte bune şi mi-a dat sfaturi în ce priveşte compoziţia şi redactarea. M-a îndemnat să scriu cît poftesc dacă simt nevoia să fac asta, dar să nu public decît mult mai tîrziu.
Sfatul din urmă al profesorului meu îmi era uşor să-l urmez, întrucît însufleţirea pentru tot ce făceam dura prea puţin.
După nuvela aceasta au urmat altele, unele cu proporţii de roman; lîngă nuvele se înşirau versuri, lîngă versuri drame, fără contenire şi cu uşurinţa şi plăcerea pe care le puneam în excursiile mele pescăreşti şi cinegetice. Toate s-au ofilit şi s-au prăpădit.
425
VI
Jianu şi Ascudintele
In sărbătorile iernii 1893—1894, au ieşit la lumina lumii cele dintâi producţii literare ale mele, în cercul modest şi restrîns al unor foşti colegi ai mei de la şcoala rurală a domnului Busuioc.
Expediţiile mele vînătoreşti provocaseră în parte (eu bănuiesc că provocaseră în total) această atitudine nouă de uimire în faţa fenomenelor vieţii, de atenţie faţă de ceea ce e o minune necontenit schimbătoare.
Atitudinea nouă cerea şi o formă deosebită de exprimare : astfel m-am îndemnat a divaga în versuri. Cum în această ipostază eu însumi deveneam, faţă de foştii mei colegi, feciori de ţărani, un fenomen necunoscut şi nemaipomenit pînă atunci în partea locului, unii din ei s-au gîndit să-mi ceară, pentru petrecerile sărbătorilor, un text cu cînteoe al lui Iancu Jianu,
Feciorii din acel sat, Vatra Paşcanilor, întrebuinţau de cîtva timp un fel de scenariu al acestui celebru căpitan de haiduci, transmis prin grai nu ştiu de la cine şi nu ştiu de unde. Eram rugat să-l fixez pe hîrtie, în stihuri adevărate.
După ezitări şi nopţi de nesomn, am întreprins această lucrare şi am dat tovarăşilor mei poemul. In afară de Iancu Jianu, ţiganul Alexe, Miereanu, cîrc-serdar Stoica şi nişte caţaoni şi ciocoi de rigoare, eu introdusesem şi un vînător, care rosteşte strofe despre frumuseţa îndeletnicirilor tagmei. Rolul acestui vînător mi-1 distribuisem mie: versurile pe care le rosteam erau, după părerea mea, pline
426
de avînt; însă prietinii mei nu păreau prea încîn-taţi de ele. Pe dînşii îi interesa numai lucrul în sine: întîmplările, suferinţile şi izbînzile finale ale Jianului.
—	Ce ne trebuie numaidecît vînător ? argumenta Toader Grecu, un feeioraş sprinten şi oacheş, foarte drag fetelor din Vatră, cărora li se arătase la horă ţn toamna trecută; ce ne trebuie vînător ? Mai în-tăi n-avem puşcă, nici torbă. Pe urmă stihurile pe care le spune acest vînător sînt aşa — cum să-ţi spun — cam «ţuflicate» şi pidosnice : nu le înţelege nimene. Noi umblăm cu Jianu la gospodari, oameni de ţară, fără ştiinţă de carte. Cîntecele Jianului sînt pe înţelesul tuturor, aşa cum le-am apucat de la cei mai vechi decît noi; dar din poeziile vînătorului ce pot ei înţelege ? Nu pot înţelege nimica. Dac-am merge cu jocul nostru la nişte boieri, — da, zic şi eu. Dar boierii nu primesc pe Jianu.
—	Atunci ce-i de făcut, Grecu le ? întreb eu.
—	Ştiu eu ? Alta nu-i de făcut decît să le cîntăm. Dacă le cîntăm nu mai bagă nimene de samă la ce spunem.
—	Insă eu aş vrea tocmai să bage de samă. De pildă, suferinţile vînătorului, iarna :
Vîntul suflă cu turbare,
Fulgii de zăpadă zbor,
Păsărelele-ntristate Nu mai ciripesc cu dor...
—	Intr-adevăr, e frumos, se mira Toader Grecu, Bine, poţi să spui poezia asta; dar să-ţi cauţi singur puşcă şi torbă, că noi n-avem. Ca haiduci, umblăm cu ghioage şi cu săbii; Jianu are un pistol stricat pe care mi l-a dat un uncheş al meu. Dar vî-nătorul nu poate să iasă în joc fără puşcă. La urmă,
427
cînd se isprăveşte cîntecu, eu zic să tragi în vînt cîte două focuri, la fiecare gospodar care ne primeşte.
Mama lui Grecu ne asculta de lîngă vatră cum ne sfătuim.
—	Da’ cum se poate una ca asta, măi băieţi ? a strigat ea pocnindu-şi palmele. Cum să trageţi cu puşca ? Să ologiţi pe careva ?
—	Nu te teme, mămucă, nu ologim pe nimene; punem numai prav şi furtuială.
—	Da’ vai de mine şi de mine; nu faceţi, dragii mamei, asemenea poznă. Chiar numai cu prav dac-a fi şi să nu păliţi pe nimeni; dar se sparie copiii de-i apucă spasmurile; se-ntartă cînii şi fac o harmalaie de nu s-aude nici în cer nici în pămînt; rup caii că-pestrele de la iesle, ies boii boncăluind din şoproane şi vă iau în coarne. Lăsaţi pe vînător deoparte; să nu trageţi cu puşca.
—	Bine, mămucă, nu s-a trage cu puşca, se învo-ieşte Toader Grecu.
Eu înţelegeam mai bine decît gospodina ce este la mijloc.
—	Mătuşă Mărie, îi lămuresc eu ; cum crezi dumneata c-aş trage cu puşca în mijlocul satului! Nu vezi dumneata unde bate Toader ? Mai întăi nădăjduieşte că n-oi găsi puşcă ; însă eu am puşcă, deoarece sînt vînător. Al doilea, crede că n-oi găsi pulbere ; dar eu am şi pulbere. Dacă am puşcă şi pulbere, atunci, zice el, să trag focuri, ca să îngrozesc oamenii, să mă ieie pe urmă satul la goană, să m-a-lunge ca pe un buntuşnic.
—	Alei, dragul mamei! s-ar putea oare una ca asta ?
—	S-ar putea, dar eu nici puşcă n-oi aduce, nici stihuri n-oi spune. Or cînta oi singuri pe Jianu cum l-am tocmit şi s-or lipsi de mine.
428
—	Asta vor dumnealor ?
—	Asta, mătuşă Mărie.
—	Apoi ţi-oi spune eu, dragu mătuşei, că-i mai bine aşa, decît să te alunge satul cu beţele.
Toader Grecu rîdea, puţintel ruşinat:
—	Cum iai Înţeles tu asta aşa de bine ? Par-c-aveam scris pe frunte şi tu ai cetit. Pesemne că cei care au darul stihurilor capătă o înţelepciune de la Dumnezeu. Acuma eu ţi-oi mai spune alta. Ce ne foloseşte nouă vînătoria ? Asta-i o patimă cu destule belele şi suferinţi. Cine are patima asta, — nu zic, poarte-şi-o sănătos. Dar îţi spun eu că-i cu cheltuială şi cu nacaz.
—	E şi cu cîştig, Toadere.
—	Care cîştig ? Umbli de dimineaţă pînă în sară şi nu prinzi nimic. Dacă-i vorba pe cîştig şi pe vî-nat, atunci mai bine fă ca Ghiţă Ascudinte, dasca-lul. El dobîndeşte vînat fără puşcă, fără nimic.
—	Asta nu se poate; dacă n-are puşcă, nu-i vînător.
—	Ba se poate; n-are puşcă şi-i vînător.
Mătuşa Maria, de lîngă focul din vatră, iar îşi
pocneşte palmele.
—	Mira-m-aş !
—	Nu te mira, mămucă, întăreşte Toader Grecu ; e aşa cum spun eu. Ştiţi cum face Ghiţă Ascudinte ? Să vă spun eu cum face Ghiţă Ascudinte, dar să nu spuneţi la nimene.
—	Eu nu spun la nimeni, am dat încredinţare din toată inima.
—	Da’ unde se află să suflu eu cuiva o vorbă !... a strigat mătuşa Maria. Şi îndată am înţeles că, pînă în sară, află tot satul. M-am uitat pieziş la Toader, el s-a uitat cu coada ochiului la mine şi a
429
înţeles ca iar cetisem ce era scris pe obrazul şi pe fruntea mătuşei Maria. A tăcut şi a amînat istorisirea pe altă dată. Mătuşa Maria a încercat să-l ţie pe loc; a scos din dulap nişte plăcinte cu brînză ş-o garafă de vin : n-a fost chip ; Toader Grecu, tovarăşul meu, avea în sat o afacere care nu suferea în-tîrziere. A sărutat mîna maică-sa şi s-a dus luîn-du-mă şi pe mine, şi lăsînd-o pe gospodina casei în mare neştiinţă şi suferinţă.
In sat era o iarnă bogată şi luminoasă. Pe pîrtia drumului umblau sănii cu oplene. Din casele ninse ieşea fum care suia drept în cerul curat. Simţeam în nări miros de plăcinte şi colaci. Se auzeau îngînări de buhaie şi bătăi de dobe ale băieţilor care se pregăteau să umble peste două zile cu pluguşorul, în sara Sfîntului Vasile. Adulmecînd şi miroaznă de cîrnaţ fript, am început a mormăi stihuri dintre acele pe care le rostesc urătorii pe la ferestrele caselor, cînd umblă cu alai şi surle:
Mă făcui o mîţişoară,	i
Mă suii pe policioară,
Văzui şuncă şi cîrnati:
Ia de-acelea să ne daţi I
—	Ştii şi de-acestea ? m-a întrebat Toader Grecu.
—	Ştiu.
—	Nu te întreb de stihuri. Dacă te pricepi să prinzi cu undiţa din poliţă cîrnaţi, cum ştie să facă Ghiţă Ascudinte ? Ca vînător de pui, întrebuinţează o scurtătură. Aşa că-i pescar şi vînător prima întăi. Ca dîn-sul nu se mai află în sat. Iţi spun eu toată povestea, ca să faci o poezie. Ce poezie poţi face ? Nu poţi face nici o poezie. Dar cel puţin afli ce se chiamă vînător adevărat la noi, în preajma casei părintelui
430
Darie. Iţi spun dacă te lepezi de «vînător» şi de stihuri şi ne Ieşi pe noi cu Jianu, şi nu te superi.
Toader Grecu mi-a povestit isprăvile dascălului şi a rămas să einte pe Jianu el singur cu ceilalţi ciraci. Părăsind	deci	şi uitînd	cu totul versurile	vî-
nătorului meu,	am	început a	mă gîndi cu	îndărăt-
nicie cum aş putea pune în stihuri pe dascălul Ascudinte. La sfîrşitul iernii, am recitat lui Toader Grecu şi ciracilor păţania dascălului şi m-am bucurat de cel dintăi succes. I-am pus dascălului şi poreclă care i-a rămas : Ascute-dintele. Pe urmă acele versuri, celebre	o clipă, le-am	lepădat.
Acum cîţiva	ani,	în iarna	1939—1940,	fiind	la
Iaşi în casa mea de la Copou, în preajma Anului Nou, am stat de vorbă cu un fecior de la Rediu-lui-Tatar şi am aflat că în sat la el tovărăşia de flăcăiandri umblă la Anul Nou cu Jianu Haiducul.
M-am mirat; l-am cercetat; ş-am înţeles, din ceea ce mi-a spus el şi mi-a recitat, că opera mea din iarna de care am vorbit a făcut drum din sat în sat, de la Paşcani pînă în preajma Iaşilor. Se prefăcuse şi se amestecase cu interpolări ale altor poeţi populari, dar rămăsese totuşi cu ceva din ce alcătuisem eu. Chiar şi atunci, la începutul carierei mele, n-aş fi putut emite un distih de care flăcăul de la Rediu părea mîndru:
Frunză verde foi de nuc,
Complimente, că mă duc...
Insă recunoşteam acel joc copilăresc, din altele. M-am încredinţat desăvîrşit de asta cînd am văzut amestecat în Jianu chestia cu Ghiţă Ascudintele. Era altceva de ce făcusem eu. Era opera mea transpusă într-un fel de versificaţie populară. Ii rămăseseră, ne-
deformate, numai primele două versuri. Incet-încet, s-a reclădit în amintirea mea întreaga cronică rimată a dascălului Ghiţă şi a puilor părintelui Darie.
E o curiozitate — pe care o transcriu aici aproximativ :
Unul Ghiţă Ascudintele Prinde pui de la Părintele Şi i-i frige-n preajma jarului Paraschiva a Pînzarului.
Treaba asta de-a mirările Face-se în toate sările.
Ce năcaz pe popia Darie !
Cită jale pe presviteră !
Greu blestem — pe hoţ să-l sparie —
U scriu literă cu literă :
«N-aibă parte de descîntece!
Sfarme-1 spaimele şi frigurea.
Cucoşci cîţi are în pîntece Cînte-i hojma cucurigurea î»
Mormăind cum sta părintele Şi-şi uitase-n blid plăcintele.
Iaca Ghiţă Ascudintele.
«Bun venit Ia mine, dascale;
Vin ş-ascultă rugăciunile.
Pînă-n sară, toţi cunoască-le Ş-apoi s-or plini minunile!»
Ghiţă stă, zîmbind aminterea.
Auzind însă blestemele,
Şi-a cuprins cu spaimă vinterea Şi-a simţit că-I scurmă ghemele.
II apucă toate boalele :
Cucoşei îi umplu foalele Scîrţîind ca dintr-un scripete Pştryzeci şi trei de ţipete.
«Of 1 Părinte ! Măruntaiele !
Of 1 Părinte ! Ca un cleşte mă Muşcă şi mă rupe. Taie-lp 1 Leapădă-le. Izbăveşte-mă !»
«Vai ş-amar stupi-te-ar Ielele 1 Rînza rupă-ţi Răsucitele ! Preuteasă, dă nuielele,
Hoţului să-i rup... copitele !»
Intîmplării, guralivele Cercetatu-i-au chichiţele. Supărate-s Paraschivele, Bucură-,se dăscăliţele.
vii
Academia Mihăileană
Restul învăţămîntului secundar m-ani dus să-l isprăvesc la Iaşi, la «Liceul Naţional». Era vechea Academie Mihăileană la care urmase cîndva şi tatăl meu. Nume devenite ilustre se aflau înscrise în tabelele lui anuale din trecut; toate gimnaziile provinciei dintre Carpaţi şi Prut îşi trimeteau aici premianţii, aşa încît clasa a cincea, a anului cînd m-am înfăţişat şi eu, cuprindea cîteva zeci de ilustraţii şcolare ale orăşelelor cu gimnazii. Populaţia seriei mele era aşa de îmbulzită, încît, pe lingă a V-a A, se mai crease o divizionară de şaizeci de elevi, a V-a B, cu alţi profesori.
Era în anul 1897, pe o toamnă blinda.
S-a întîmplat ca cei dintăi reprezentanţi ai vechiului liceu, cu care am venit şi eu în contact in primul moment şi de la care am avut desluşiri, să fie nişte
28
433
r
flăcăi cu voce groasă şi plete, din tagma celor de la Folticeni. Probabil că pletele — semn al îndeletnicirilor poetice — mă îndemnaseră să solicit sprijinul lor. Rămăsesem acelaşi naiv provincial; mărturisesc că am fost cu deosebire emoţionat atît de dificultăţile ce mi se preziceau la nişte cursuri încîlcite şi la nişte profesori de spaimă, cît şi de anecdotele pe care mi le scorneau pletoşii, ca să mă umple de respect nu atît pentru dascălii celebri ai instituţiei, cit pentru generaţia lor de rezistenţă şi eroism, care-şi făcea atunci probele, înfrtintînd algebră, trigonometrie şi filosofie, copiind la teze, dînd răspunsuri insolente la apostrofe «nedrepte», suferind corigenţe absurde şi nădăjduind totuşi o diplomă.
Din întăia mea uimire m-am trezit curînd, îndată ce am asistat la primele cursuri şi îndată ce am văzut pe mustăcioşi şi pe pletoşi tupilaţi cu umilinţă în băncile din fundul clasei. Apelurile profesorilor îi făceau să se desfăşure în sus; însă le era cu neputinţă să formuleze vreun răspuns la vreo întrebare. Eroismul lor era deci post-festům, mai mult in ogradă şi sub păreţi, unde îşi fumau chiostecurile. Cum eu însumi venisem premiant întăi de la Folticeni, unde fusesem învăţăcelul domnului Stino, spaima de domnul Bădărău, care preda franceza, s-a îndulcit. Dease-menea domnul Lucescu, la algebră, şi domnul Burlă, la greacă, şi domnul Xenofon Gheorghiu la latină, şi domnul Ion Paul la germană mi-au întărit convingerea că eroii anunţaţi nu erau decît simple ciurucuri.
Rămînea însă nelămurită chestia pletelor şi a poeziei. M-am lămurit îndată şi tn acest domeniu. Poeţii clasei a cincea A se mulţămeau să cetească şi să reciteze propriile lor producţii; dispreţul pentru slova altora se întindea de la manualele didactice pînă la
434
scriitorii consacraţi ai timpului. Stăteau pentru ei in negura necunoaşterii nu numai Coşbuc şi Vlahuţă, ci şi Alecsandri ori Eminescu. La ieşirile mele entuziaste, vorbind despre aceşti mari înaintaşi, ei îmi opuseseră nişte silabe de îndoială : Nda! Ihm !
Unul din aceşti autori îşi publica stihurile în gazetele locale. Colegii mei îşi mai aduc aminte de el; numele lui era Constantin Gh. Damaschin. Intre mustăcioşi avea prestigiu. îndată ce am luat cunoştinţă de una din producţiile lui, am avut ideea nefericită s-o supun unei analize atente de ortografie şi punctuaţie. Declaraţiilor de amor şi nefericire n-aveam a le pretinde logică, însă eram de părere că vocativul se aşează intre două virgule, şi îmi nu se scrie t-mi. îndată Damaschin & C-ie m-au privit pieziş, m-au izolat şi m-au socotit trădător.
Fragmente din opera unui al doilea poet al clasei mi-au fost comunicate ca nişte refrene populare ori ca nişte proverbe vesele :
De-ar fi lumea de hîrtie,
Să-i dau foc, să nu mai fie I
A contribuit şi al treilea la identificarea lor definitivă :
Vîntul suflă, neaua cade Peste vale, peste sat,
Frigul e sub zero grade,
Chiar şi apele-a-ngheţat.
—	Asta e o literatură de repetenţi, am declarat eu
Şi băieţii care nu făceau versuri, însă ceteau cărţi franţuzeşti, m-au cules din izolarea în care tindeau să mă fixeze stihuitorii oficiali ai liceului. Pentru aceste personagii, literatura străină era ceea ce fusese Ame-
435
\
rica pentru europeni Înainte de Cristofor Coiumb. Chiar ostroavele apropiate ale clasicismului nostru erau pentru dînşii terra incognito.
Trebuie să recunosc că tagma de care vorbesc era o mică minoritate. Exista totuşi şi era activă, cu perspective primejdioase dacă şi-ar fi sporit rîndurile. Apropierea mea din prima clipă de aceşti matamori lăudăroşi se produsese din pricină că, sub crusta fragilă a culturii mele gimnaziale, îmi rămăseseră neschimbate toate cusururile: iubeam cîmpia, apele, soarele şi rătăcirile la vînat şi la pescuit; eram plin de violenţă şi neastîmpăr; cunoscusem pe ţărani şi pe ciobani care-mi erau dragi. Totuşi aveam şi o aprigă rîvnă intelectuală. Aşa încît îndată ce am făcut distincţiile, m-am aşezat în tabăra colegilor mei care ştiau pe de rost ca şi mine versurile lui Eminescu. Erau nişte firavi tîrgoveţi; eu am devenit partizanul şi campionul lor. Am avut şi prilejul de a mă distinge în pugilistică, luptînd pentru ceea ce socoteam eu că e adevăr şi dreptate; adăogînd şi versurile şi nuvelele pe care am început a le publica în acel timp, popularitatea mea a devenit un fapt care a trecut de la clasa mea la alte clase şi de la elevi la unii din profesori. Aşa se face că Enrico Mezetti, maestrul nostru de muzică, ini-a cerut versuri pentru un imn al «Liceului Naţional», care se cîntă, mi se pare, şi astăzi:
Cu bucle aurii,
Din ocean albastru Răsare-al zilei astru :
Să-l salutam, copii !
Tagma pletoşilor a rămas în fund, cufundată în îndeletnicirile ei fireşti: poker, ţigări şi cafea. Amin-tindu-mi de trecut, găsesc în mine pentru aceşti decla-
436
saţi o pornire de indulgenţă. Nimenea nu ştia în ce condiţii grele îşi făcuseră şcoala — fără haine, fără cărţi, fără educaţie. Patalamaua pentru ei era numai traducerea noţiunii de slujbă cu leafă. înfricoşată situaţie şi cu primejdie pentru viaţa publică; dar nu erau ei vinovaţi. Ce cultură se putea pretinde de la nişte oameni care, după opt ori zece ani de liceu (socotind şi stagiile în aceeaşi clasă), îşi pregăteau lecţiile la franceză, scriind în grabă cu creion fin, între rîndurile textelor, versiunea aproximativă in romî-neşte — pe care le-o dicta un băieţel palid şi cu ochelari — un coleg mărunt care era notat cu 8 şi 9 la toate disciplinele.
Era zadarnic şi asta. Domnul Bădăran n-avea nevoie să ceară cartea, ca să recunoască meşteşugul cătrănitelor sale cunoştinţe. Ii oprea de la cele dintâi rostiri franţuzeşti, apoi c-un zîmbet le cerea părerea asupra unor cuvinte:
—	Cum se spune speranţă pe franţuzeşte?
Bătrînul nu ştie cum se spune aşa ceva în franţuzeşte.
—	Dar ce părere ai despre cuvîntul oeuvre ? Ce bazaconie e asta şi ce-o ii însemnînd în limba noastră ?
Bătrînul nu ştie nici asta. Domnul Bădărău cunoştea speţa unor asemenea viitori agenţi electorali, şi zîmbea amuzat, notînd în catalog 2. Poate era un zîmbet de milă; căci după ce, însfîrşit, au dobîndit patalamaua, viaţa lor a rămas mocirlă şi mizerie. Dreptul unor asemenea iiinţi de a frecventa liceul era o înşelare; democraţia pretinde o nobleţă de cultură şi de caracter.
In acel admirabil i«Liceu Naţional» de la Iaşi, îndată ce mi-au fost precipitate astfel ca intr-o eprubetă
437
deşeurile clasei, m-am putut felicita că am găsit un mediu de extraordinară fermentaţie culturală. Toate ideile generoase ale timpului, toate literaturile europene, in traduceri franţuzeşti, aveau circulaţie intensă intre colegii mei. M-am cufundat ca intr-o baie de lumină ; însuşirile mele artistice au evoluat brusc, ca plantele sub soarele ecuatorial. Eram in Iaşii lui Kogălniceanu şi Russo, al lui Costaki Negruzzi, Aleesandri, Eminescu şi Creangă. Buna tradiţie artistică era în aer; o respiram cu florile plantelor agăţătoare de la cetatea Goliei, cu mireasma teilor de la Copou, cu adierile grădiniţelor rustice din mahalaua Ţicău.lui. In scurtă vreme, prin colegii mei, am fost în stăpînirea capodoperelor literaturii moderne europene, pe care le-am sorbit cu nesaţiu. Marii romancieri francezi, englezi şi ruşi consumau toate orele obiectelor aride. Eram fericit şi încîntat cînd, la ora 4 şi 10 minute, ieşind de la cursurile de după amiază, porneam între colegi, rătăcind pe străzi şi discutînd fără sfîrşit. Mă preocupa şi literatura romînească îndeosebi şi nu era revistă pe care să n-o cetesc «din doască în doască» — vorba ardelenilor. Orice nuvelă, orice poezie nouă din revistele săptămînale intra în laboratorul critic al acelui tineret.
Popasul acesta al meu la Iaşi, în trei ani ai cursului superior de liceu, a fost hotărîtor pentru cariera mea literară.
Simţind necesitatea formei artistice, am abandonat condeiul şi hîrtia şi am început a alcătui în memorie, vers cu vers, cu rime rare, poezii pe oare le destinam eternităţilor de o săptămînă. Frază cu frază, în gînd, am compus deasemeni cele dintăi nuvelete: Duşmanii şi O domnişoară bine crescută. După ce alcătuiam
astfel acestora întregul text şi-l memorizam, îl murmuram ca să-l aud cum sună, apoi îl treceam pe hîrtie.
Din vanitate, probabil, m-am îndemnat să fac o verificare a acestor producţii şi am trimes cîteva bucăţi unei reviste bucureştene care se chema Viaţa Nouă. Am adresat direcţiei manuscriptele goale, fără nici un fel de scrisoare de introducţie. Am avut satisfacţia întreagă. Bucăţile au apărut şi îndată au fost urmate de laude redacţionale. In aprecierile ce se făceau «celor eîţiva luceferi proaspeţi ai literaturii» numele meu era asociat cu al lui N. D. Cocea şi Grigore Pişculescu (Gala Galaction), publicişti ceva mai vechi.
Povestesc mai pe urmă cum am ocolit această primă cursă ce mi se întindea.
Direcţia liceului mi-a pus cu blîndeţă în vedere că regulamentul ei mă opreşte de a semna cu numele meu propriu producţii literare; s-a adăogit la asta şi căderea însufleţirii mele pentru tot ce produceam; după o săptămînă, — pe cînd ceteam al cincilea capitol, mi se pare, din Madame Bovary, — laudele revistei mi-au apărut fără savoare şi neserioase.
Pe lingă asta, simţeam că publiciştii între care mă băgasem erau din «altă lume». Eu eram plin de '«Junimea», de Aleesandri, Aleeu Russo şi Creangă; eram prigonitor pină la exces al neologismelor şi găseam în literatura populară şi în popor o perspectivă de noutate, la care se adăoga dragostea mea adîncă pentru umiliţi, ofensaţi şi nedreptăţiţi.
Am publicat deci în Viaţa Nouă cîteva poezii (îmi mai aduc aminte numai de titlul uneia: Orientală) şi, mi se pare, două schiţe: Duşmanii şi O domnişoară bine crescută. Pe urmă am stat. Manuscriptele
439
acestor două bucăţi iiind exemplare unice ale niono-logurilor mele şi prăpădind şi numerele de revistă unde ele apăruseră, am iost nevoit mai tîrziu să le reconstitui din memorie: sînt primele bucăţi pe care le-am reţinut pentru volumele mele. Au apărut în 1904 în Dureri Înăbuşite, cu titlul Duşmanii- şi Luna.
Am aşteptat un timp, ca să se stingă în mine compromisul de care mă făcusem vinovat faţă de umbrele sfinţilor mei literari. Insfîrşit, a apărut pe piaţa culturală o revistă nouă în linia tradiţiei «celei bune». Era Pagini Literare condusă de un poet subţire, Artur Stavri, şi un prozator apreciat, Ion Gorun. Publicaţia a fost categorisită «bună» de către ieşenii mei. Am trimes redacţiei o bucată cu un pribeag care se întorcea la casa părintească ruinată. După rînduiala ce-mi impusesem, n-am însoţit-o de scrisoare. In săp-tămîna următoare schiţa s-a publicat cu oarecare remanieri şi îmbunătăţiri ale lui Gorun, cred. Am mai trimes una cîte una o serie de cinci bucăţi care se legau şi aveau un singur titlu: La sfirşit. Au apărut fără ca redacţia să mai intervină. Am trimes şi versuri de cîteva ori. Din toată această colaborare a mea la Pagini Literare n-am reţinut nimic. Totul a rămas îngropat şi uitat în colecţia revistei, subt un pseudonim ad-hoc : M. S. Cobuz.
Cred că în răstimpul dintre aceste două perioade de activitate exterioară, ca să zic aşa, am redactat şi o revistă proprie pe care am botezat-o Aurora. O scria şi o poligrafia un prietin şi un coleg vechi de la şcoala domnului Busuioc, Constantin Moţet, cu care alături făcusem gimnaziul de la Folticeni şi mă aflam tovarăş nedespărţit şi în «Liceul Naţional». Stăteam chiar şi la aceeaşi gazdă.
440
Am apărut regulat vreo zece săptamini, pe urmă, după rînduiala ştiută a revistelor noastre săptămînale, am încetat şi eu. Cred că am încetat nu din oboseală şi lipsă de materie. Lipsa de materie şi mai ales de proză era una din marile suferinţi a publicaţiilor timpului. In vremea aceea nu exista onorariu şi redacţiile aşteptau aliment de la colaborările exterioare. Aurora nu avea a se plînge de asta; îi furnizam tot, începînd de la articolul prim pînă la poşta redacţiei. Rămînea puţin şi pentru cei cîţiva colegi pe care mi-i asociasem la această lucrare efemeră. Insă aveam nevoie de timp pentru rătăcirile mele. Se apropia o vacanţă şi trebuia să mă pregătesc de vînătoare şi pescuit. A căzut şi această foaie ca toate soaţele ei. N-am păstrat colecţia. După patruzeci de ani un coleg a găsit între hîrtiile lui un exemplar din numărul 9 şi mi l-a adresat. Mi se pare că-1 mai am încă într-un saltar.
Prietiniile mele din clasele liceale au fost bune şi durabile. M-am legat în rîndul întăi cu N. N. Beldiceanu, fiul lui Neculai Beldiceanu, poetul Lăutarului şi al poemei ştiinţifice Pămîntul. Cît am rătăcit cu el, cît am discutat, cît am divagat, cît am cetit, n-a fost aparat să înregistreze, ca să rămîie spaimă unei generaţii viitoare. De la o vreme a început a fi tovarăş lui Beldiceanu, la întîlnirile noastre, Neculai Dunăreanu, care mai tîrziu mi-a fost tovarăş de sărăcie la Bucureşti. Alt bun prietin mi-a fost Grigoriţă Nădejde, fratele mai mare al Luciei Mantu şi fiul scriitorului Gheorghe Nădejde, nepot lui Ion şi Sofiei Nădejde, celebri toţi la vremea lor. Era un efeb delicat şi sfios care s-a prăpădit prea devreme — in 1913 — într-un accident tragic. Insfîr-
441
şil, trebuie să număr pe Hurie Furtună, care a rămas plnă azi credincios idealurilor literare de atunci şi prietiniei noastre din tinereţă.
Aveam şi alte legături şi prietinii decît cele literare, căci activitatea mea era multiplă şi neostenită în toate îndeletnicirile şi sporturile tinereţii, şi una din marile plăceri şi mîngîieri ale vieţii mele a rămas pină azi prietinia. M-am dat acestui sentiment cu toată forţa inimii mele şi am iost răsplătit. Aventurilor galante şi sexului slab le acordam la acea epocă o atenţie cu totul mediocră.
VIII
Profesori la Iaşi, acum cincizeci de ani
Dintre proiesorii noştri de la «Liceul Naţional» acum aproape cincizeci de ani, unii se bucurau de o popularitate de zîmbete şi hazuri ; alţii de un respect susţinut ; alţii răspîndeau în juru-le un fel de teroare sumbră.
Localnicii, care-1 avuseseră pe franţuzul Victor Castano la cursul inferior, rie povesteau cu entuziasm despre blîndeţa lui şi ne reproduceau vorbele-i de spirit, debitate intr-o limbă autohtonă cu pronunţat accent galic. Fusese, după cit spunea el, luptător ser-gent-artilerist în războiul de la 1870 şi din acel timp îi plăcea să evoce episoade în sprijinul bravurii lui şi, uneori, nişte versuri pe care le-ar fi adoptat orice moldovean sentimental :
Couché sur le gazon,
Auprès de mon canon,
Je pense ă la. maison...
44 2
Ultimul vers, desigur, era partea de colaborare a Învăţăceilor.
Silueta lui cu nas ascuţit şi coroiat, încălecat de o păreche de ochelari cu şnur, se integrase de mult în laşul pitoresc al acelor vremi.
Bună faimă îşi păstrase, la cursul inferior, Grigore Buţureanu, autor de manuale de istorie, care urma altor profesori celebri, Buznea şi Drăghici. Orele lor, după cit ne încredinţau colegi mai tineri şi mai vechi, fuseseră o îneîntare neistovită.
Profesor de elină l-am avut pe domnul Burlă.
Vasile Burlă, filolog al «Junimii», se afla la sfîrşitul carierii sale profesorale. In vremea lui aurită fusese vestit între seriile de elevi ai Academiei Mihăilene pentru severitatea cu care condusese vechiul internat
—	unde e acuma Academia de arte frumoase.
La 1897, Homer al său dormita destul de des şi, cînd se trezea, zîmbea poznaş. Minerva cu ochii glauci şi Achile cel iute de picior erau prilej pentru celebre «digresii».
Mi se părea că însuşi bătrînul profesor se plictisise de atîta gramatică grecească. Excelentul lui manual de limbă elină era socotit de altminteri de tineretul gimnazist al Moldovei drept un aliment indigest, pe care îl înlătura cu grijă şi respect.
In copilărie, ne învăţau mamele noastre să nu cumva să ne atingem de cireşele înşelătoare ale mătrăgunei. Opreliştea asta bucuros o extindeau toţi şi asupra gramaticii bunului profesor.
în ce mă priveşte, de şi venisem de la Folticeni plin stup de reguli şi excepţii, la Iaşi domnul Burlă n-a mai avut nici puterea nici voia bună să facă să crească în mine plămada aceasta a cărţii sale.
443
Bucuria mea era clnd domnul Burlă trecea de la vreo blăstămăţie a divinilor locuitori ai Olimpului la gramatica rominească şi la politica regatului. Astfel am ascultat şi eu disertaţia sa filologică despre ac şi aţă şi despre transformarea substantivului latinesc anas-anatis-anatem în raţă rominească.
Sfătosul vînător convorbirist devenise aşa de blind şi de îngăduitor cu ucenicii săi, încît ne-am încumetat să-i adresăm cuvenita epigramă :
Trecurăm limba Iui Homer Cu bine an de an,
Ca ratele lui domnul Burlă Prin iazul Beldiman.
—	Destul de slabă strofă ! a declarat domnul Burlă, privindu-ne cu ochii lui vioi pe sub sprîncenele-i stufoase. Tot aşa de puţin bună cit cele O sută una fabule ale domnului Gheorghe Sion, membru al Academiei.
Unul dintre cei care găseau o adevărată desfătare în digresiile profesorului nostru şi-a adus aminte de faimosul vers al aceluiaşi Gheorghe Sion si l-a rostit cu glas tare:
O, vorbiţi, scriţi romîneşte...
—	Pe Hercul! a exclamat domnul Burlă, ce notă pui dumneata domnului Sion pentru acest scriţi ?
—	Patru, domnule Burlă.
—	Foarte bine, ia reluat profesorul nostru; dumneata, domnului Sion, patru ; iar eu, dumnitale, opt.
Opt — la limba greacă bineînţeles.
—	Insă epigrama tot puţin bună rămîne, a urmat el zîmbind. Şi a trecut mai departe, in arcanele gramaticii romîneşli.
444
La una d'in lecţii, digiresia sa a tratat despre ortoepie. Ortoepie romînă, fără îndoială.
—	Cum spui adresă, spune vitesă, ne povăţuia el; şi cum spui ursită, spune vizită.
Replica la vizită a fost o altă epigramă pe care nu i-am comunicat-o în clas. A aflat-o el mai tîrziu.
îşi făcea vizitele Cu cîte-o nepoţică,
El cît Trisfetitele,
Ea cît o pisică...
Domnul Burlă era un bărbat nalt, mare şi spătos, iar nepoatele de care-i vorba în catrenul de mai sus nişte subţirele şi firave duduci, pe care le admiram de departe.
Dar bucovineanul Burlă, la epoca 1897—1900, era mai cu samă un educator naţional. Orice pasagiu din Iliada ori Odiseea putea deveni pentru el prilej de aluzii Ia împrejurările politico-sociale ale timpului. Stările de lucruri din Bucovina şi Ardeal erau dezbătute curent la orele noastre de greacă. Domnia sa era şi un cenzor spiritual al gazetelor, care nu se sfiau pe atunci să atace pe regele Carol I.
Evident că, pentru foile guvernamentale, bătrînul monarh era o providenţă a patriei, pe cînd cele de opoziţie exprimau la adresa majestăţii sale rezerve surprinzătoare. Domnul Burlă punea rînduială în toată această proză de gust îndoielnic, descoperindu-ne adevăruri care pe mine îndeosebi mă bucurau. Istoria Romîniei independente ne-o prezenta cu totul altfel decît o cunoşteam din grandilocvenţa interesată a
patriotarzilor.
Numai asupra unui lucru ne-a îndemnat domnul
Burlă să fim de acord cu gazetele. «Cînd îşi aruncă
445
unele asuprii altora epitete de netoleranţâ şi necinste, rea credinţă şi ignoranţă, să le credeţi şi pe unele şi pe altele.» Această învăţătură a bătrînului nostru am veriiicat-o şi am cunoscut-o bună de multe ori după aceea.
Domnul Burlă mi-a trezit în suilet şi alt ecou. Nu în legătură cu chestia naţională şi asupririle romînilor ardeleni. Aceste erau atunci chestii la ordinea zilei şi fierbeau cu putere mai ales în tineretul universitar. Populaţia liceelor răspundea prompt la adunările universităţii şi la manifestările de simpatie pentru intelectualii de dincolo de munţi. Ci domnul Burlă vorbea cald despre nevoia de a ridica la lumina vieţii moderne ţărănimea noastră de pretutindeni şi mai ales ţărănimea din vechiul regat. Nu eram nepregătit în această lăture a preocupărilor timpului. Din tot ce agita tineretul socialist de atunci numai chestiunea ţărănimii mă interesa. Cătră alte paragrafe ale ideologiei lor mă simţeam mai puţin atras; simpatia pentru ţărănime era prezentă in mine ca o suferinţă. Găseam în reflecţiile domnului Burlă un ecou, ca o rezonanţă în acord cu melodia mea interioară.
Ii atrăsesem atenţia încă din toamna anului 1897, cînd avuseseră loc nişte manifestaţii în chestia «memorandului». Vorbise în sala Sidoli, la o întrunire de protestare a ieşenilor, un ofiţer activ, colonelul Tei-şanu. Fapta aceasta ii atrăsese o pedeapsă disciplinară : consemnarea la domiciliu. Studenţii universitari, la care se alăturaseră elevii de la liceu şi gimnazii, au ţinut să sărbătorească pe acest erou al cauzei şi au pornit intr-o manifestaţie zgomotoasă spre locuinţa colonelului Teişanu, în strada Păcurari. Poliţia şi jandarmii pedeştri barau intrarea străzii Carol, unde se afla sediul consulatului austro-ungar.
440
Manifestanţii au trecut în Păcurari cu cîntecele obişnuite, apoi s-au întors spre strada Lăpuşneanu. Poate dintr-o neînţelegere, poliţia i-a oprit. Foarte probabil că consemnul privea numai trecerea spre consulat; insă jandarmii au închis şi intrarea străzii Lăpuşneanu. Atunci s-a produs o ciocnire intre tineret şi trupă. Cum eram în primul rînd, am fost împuns destul de serios de o baionetă a unui jandarm în partea stîngă a pieptului. S-a produs o mare învălmăşală, datorită inorogului ce se deşteptase în mine; cordonul a fost rupt; am fost pansat la cea mai apropiată farmacie ; iar la prima lecţie de elină domnul Burlă s-a adresat zîmbind clasei:
—	Temnilor (domnilor), cine e rănitul in luptele de ieri ?
Colegii mei m-au silit să mă arăt, aclamîndu-mă, iar domnul Burlă m-a privit lung şi cu simpatie.
In anul următor, domnul Burlă, luînd direcţia liceului, m-a întărit în hotărîrea pe care o luasem de a întemeia o societate de lectură cu numele «Frăţia», acceptînd să-i fie preşedinte de onoare. In această societate, după cum o arăta numele, mă sileam să împărtăşesc tovarăşilor mei un sentiment de blîndeţă în raporturile omeneşti, respingînd faptele şi vorbele violente. Domnul Burlă a asistat la cuvîntarea inaugurală, în care îmi explicam atitudinea mea între curentele contrarii ce agitau tinerimea şcolilor. Cuvîntarea aceasta era un fel de apolog naiv şi creştin, în care mă vedeam cu fratele meu năcăjit — în specie muncitorul de pămînt —, umblînd pe ţărmul prăvălatic al unui rîu. Duşmanul iese pe neaşteptate şi împinge în prăpastie pe tovarăşul meu. Eram de părere că datoria mea cea dintăi nu era să urmăresc pe agresor, cu mai mult ori mai puţin sorţ de izbîndă, — ci să sar
447
In ajutorul iratelui meu ca să-l salvez de la înec. Fapta bună, nu violenţa verbală, să ne fie călăuză în împrejurările cu totul speciale ale ţării, conchideam eu. De pe atunci eram aprins de convingerea că, în ridicarea ţărănimii noastre la viaţa nouă a Europei, se cuprind şi problema şi soluţia rezistenţei noastre ca neam.
Astfel am rămas iavorit al bătrînului profesor chiar şi în împrejurări nu tocmai plăcute pentru mine, cum voi povesti mai pe urmă.
Cel mai interesant dascăl dintre toţi cei pe care i-atn avut la «Liceul Naţional» — pentru mine a fost fără îndoială Xenoîon Gheorghiu. Pentru multe motive, pe care nu le-aş putea desluşi amănunţit şi nici nu ţin să le desluşesc, mi-au rămas înfăţişarea şi amintirea sa amestecate cu vechiul Iaşi romantic. Xenofon Gheorghiu îmi evocă primăveri prăfuite in Beilic, turnurile medievale, patruzecioptiştii, convorbiriştii, morminte vechi. Pc toate îmi năluceşte o inscripţie cu aur şters :
Non omtiis mortar...
Fericiţi, intr-o apoteoză a viitorimii, cei care in acest Iaşi au putut adăoga o picătură de bine şi de frumos la totalitatea vieţii: Asaki, Alecu Russo, Mihail Kogăl-niceanu, Vasile Alecsandri, Costaki Negruzzi. Nu uit nici pe cei mai dincoace — Philippide şi Ibrăileanu, nici pe cei mai vechi: Dosoftei şi Veniiamin Costaki. Nici pe ctitorii Spiridoniei şi ai bisericilor incomparabile, nici pe toţi ostenitorii pentru lumină şi credinţă.
Generoasă şcoală această veche Academie Mihăi-leană, unde am simţit că mă împlinesc întru acelaşi destin cu înaintaşii mei. Academia aceasta a fost ea însăşi urmaşă a unui aşezămînt cultural din suta a şaptesprezecea — Şcoala Vasiliană. Generaţiile — profesori şi elevi — şi-au trecut unele altora flacăra
448
sfîntă. Pe Xenofon Gheorghiu astăzi i'l amestec cu umbrele acestui nobil trecut, pe care el îl argumenta necontenit, fără să ostenească. Atunci însă. — în vremea uceniciei — n-aş putea afirma că mi-a făcut o impresie favorabilă.
L-am găsit cu o poreclă a cărei explicaţie filologică a rămas pînă astăzi mister.
De ce-i ziceau băieţii «Codiţă» — acestui bun şi vrednic profesor de latină ? Nu se ştie.
—	Vine Codiţă ! Vine Codiţă !
Codiţă intra subţire, ascetic şi grav, cu aceeaşi pieptănătură căruntă cu cărare, cu aceeaşi faţă asimetrică . şi încreţită, într-aceeaşi neschimbată redingotă, cu aceeaşi cravată fixată pentru veşnicie la gitu-i iirav.
Se aşeza la catedră într-o poziţie rigidă, striga cata-f logul întovărăşind fiecare nume de «domnul»... Noutate plăcută pentru noi. Eram deci stimaţi şi ne puteam socoti mai demni — fără, vai, obligaţiile acestei demnităţi.
Citatul latin pe care îl pomenesc mai sus l-am auzit întăi de la el. Am auzit şi altele, căci Codiţă era bărbat adînc cunoscător al clasicismului. Toate aforismele nobile, pe care le-au inventat înţelepţii antici, Codiţă ni le trecea încet-încet nouă, în vreme ce analizam autorii latini.
Mai bine zis, în vreme ce analiza el. Latineasca discipolilor săi era mediocră. Generaţiile de elevi se perindau pe dinaintea figurii sale ascetice,'luminată.de blinda ironie, ascultau cu un fel de evlavie prefăcută preceptele nemuritoare — lepădîndu-le ca pe nişte frunze veştede nerumegate, în măsura în care le primeau ; debitau cîteva regule anodine de etimologie ori sintaxă şi se sileau să descurce patru ori cinci părechi
29 -- jVl. Sadoyean»? — Opere, vpl
449
de versuri din Vergiliu: acele versuri îşi aveau însă traducerea scrisă intre rinduri.
Toţi treceau bucuroşi la locurile lor, cînd domnul Xenofon Gheorghiu le mulţămea politicos poitindu-i să se retragă. Toţi, cu bucurie diabolică, îl socoteau pîcîlit. Insă blîndul nostru dascăl îşi preţuia destul de just marfa. La vremea cînd l-am cunoscut poposise definitiv în renunţare şi-şi acoperea tît putea mai elegant 'dispreţul pentru lumea modernă cu tineretul ei barbar.
Nu cădea nimeni la latină ; bunătatea domnului Codiţă era proverbială şi nu se mai chema bunătate. Hoarda analfabeţilor nu se sfia să-i spuie «prostie». Dictoanele şi versurile de aur ale poeţilor antichităţii pe care le sămăna asupra noastră Codiţă erau grăunţe destinate să aibă extrem de puţină roadă. Fuseseră sămănate asupra multor rinduri de tineri; se mai rosteau o dată, şi iarăşi. Pînea aceasta spirituală avea atunci pentru noi gust insipid. Ca o otravă subtilă era destinată să-şi producă la unii efectele mult mai tîrziu.
«Sursum cordah predica în esenţă Codiţă. Fiţi buni şi drepţi. Iubiţi adevărul. Daţi un scop nobil vieţii. Străduiţi-vă a face din domniile voastre valori şi caractere. Mai ales fiţi duşmani ai ignoranţei şi minciunii.
Vlăjganii cu traducerea scrisă între rinduri priveau viclean spre bănci şi1 aprobau ostentativ pe profesor. Domnul Codiţă ştia cu cine are de-a face, cum am spus; totuşi părea că se lasă înşelat, găsind în asta bunătăţii lui o mîngîiere.
Unii dintre cei din bănci rîdeau, pitiţi unii în dosul altora. O, infortunate senex! suspinau ei în latineasca lor aproximativă,
450
Mă aflam printre puţinii care nu-şi astupau urechile la învăţămintele bătrînului dascăl şi care s-au îndulcit de o picătură inefabilă, care nici se vinde, nici se poate cumpăra cu banii aşa-zisei civilizaţii moderne.
Se află în Qeorgica a patra un episod care se numeşte al lui Aristeu, cu legenda albinelor şi coborî-rea lui Orfeu în infern după pururi pierduta Euridice. Codiţă l-a explicat cu atîta delicateţă, încît mi-am propus să-l pun în versuri romîneşti, ceea ce am făcut cu plăcere şi pasiune. îmi aduc aminte de cîteva stihuri de la început:
Gonită de Aristeu, pe cîmp Euridice aleargă în neştire: Şi-n florile albastre din preajmă-i nu simte privirea Viperei ce cată din umbră să curme viafa-i de floare.
Tristele driade îşi zbuciumă glasul în văi sunătoare,
Rodope, Pangeul cu vîrfuri albite se clatină-n nouri,
Ţara lui Marte şi-a geţilor ţară clocotesc de ecouri.
, Şuvoaiele şi viforele au spălat şi-au spulberat acest buchet de flori sălbatice aşezat o clipă pe un monument etern. Astfel s-ar fi exprimat domnul Codiţă, cu zîmbetu-i puţintel strîmb şi ironic.
După douăzeci de ani de la absolvire, în 1920, ne-am revăzut toţi colegii de altădată; am numărat lipsurile celor căzuţi în războiul din 1916 şi am poftit între noi pe vechii noştri profesori.
Intre cei care ne-au onorat cu prezenţa lor a fost şi Codiţă.
Mulţi din foştii lui elevi erau acum personalităţi proeminente ale vieţii noastre publice. El rămăsese dascăl ascetic, pensionar mediocru, ducîndu-şi spre sfîrşit anii, după muncă fără preget şi datorie strict împlinită.
29*
451
La omagiul nostru s-a ridicat profund mişcat şi a recitat încă o dată înaintea noastră unele din aforismele înţelepte pe care ni le mai servise. Dar ce accent tragic aveau şi cu ce rezonanţă stranie pătrundeau în mine!
Acest Codiţă puţintel ridicul fusese un propovăduitor neînduplecat al unei înţelepciuni defuncte care are puterea să învie în fiecare dintre noi. Ne uitam cu mirare şi spaimă unii la alţii'; eram ajunşi la ju-, mătatea drumului vieţii; în unii mai puteau rodi şi înflori seminţele sacre; alţii erau iremediabil pierduţi, rămaşi profani şi sclavi ai instinctului.
Acea cuvîntare a profesorului Xenofon Gheorghiu, tipică şi în aparenţă neînsemnată, a căpătat din-trodată o valoare tragică. Cu toată stăruinţa şi jertfa celor buni, cu toată sforţarea de o sută de ani a luptătorilor culturii şi umanităţii din acest focar academic, cei puţini au rămas tot puţini şi întunericul încă ne împresoară.
Codiţă devenea un predicator simbolic. Ne-a privit totuşi cu dragoste şi bunătate, făcînd cătră noi cu mîna-i uscată ultimul gest: Aeternum vale!
Am avut profesor de germană pe Ion Paul, autorul lui Florică Ceteraşul, moţ de neamul său, care a fost profesor de estetică la universitatea din Cluj. Domnul Paul era un bărbat nalt, subţire, cu o frumoasă mustaţă în coloarea mătăsii uscate a porumbului. Era un profesor respectat şi sever, judecîn-du-ne nu atît după capacitatea la studiu cît după caracter şi demnitate. Un individ care minte era pentru domnia sa un om definitiv scufundat. Am devenit şi cu Ion Paul prietin de cum a aflat că încerc a da o versiune romînească a poemului Die Kramche des Ibykus al lui Schiller. M-am rătăcit însă în altă di-
recţie şi n-am transpus in roiriîrieşte decit Cintecul vrăjitoarei de Wildenbruch, în colaborare cu Enric Furtună.,
In anul ultim al liceului am avut profesor de germană pe H. Tiktin, un om de o bunătate şi de o blîn-deţă pe care le-aş socoti nenormale, dacă n-aş şti că erau un rezultat nu atît al naturii lui intime, cît al unui complex de inferioritate. îngăduinţa lui exagerată a fost fără îndoială dăunătoare pedagogiei şi cîştigurile dobîndite în vremea lui Ion Paul s-au prăpădit.
Profesor de romînă în clasa a şasea mi-a fost Petru Fîntînaru, care, cu tot plictisul anilor, îşi păstrase trează autoritatea aspră. Nu m-am putut împăca defel cu cursurile lui dictate, de literatură veche, în care toată munca elevilor trebuia să se mărginească la memorizarea numelor lungi ale opurilor religioase din veacurile trecute. Aşa încît îl mulţă-meau numai lucrările mele scrise. Şi a fost pentru el o bucurie cînd, într-o zi oarecare, a avut ideea să mă puie să cetesc cîteva pagini din Amintirile lui Ion Creangă. Se pare că hotărîrea lui de a mă pune să cetesc Creangă n-a fost străină de un sentiment de maliţie, ştiindu-mă că fac încercări literare. însă atuncea s-a dovedit, cum s-a arătat şi în alte împrejurări mai tîrziu, în alte locuri, că maistrul meu hu-■muleşteanul nu poate avea interpret mai bun, mai cald şi mai plin de dragoste decît mine. Aşa că Petru Fîntînaru s-a descreţit şi a zîmbit de plăcere, lucru pe care nu-1 văzuseră la el colegii mei niciodată.
Alt profesor de romînă mi-a fost Constantin Botez, prietinul meu bun de mai tîrziu şi tovarăş credincios de vînătoare. Constantin Botez a fost colaboratorul lui Phllippide la începuturi!» Dicţionarului. Academiei
şi a îngrijit o bună ediţie a poeziilor lui Mihail Emi' nescu. Cursurile lui îmi erau foarte dragi, pentru că la literatura romînă modernă adăoga excursii extrem de interesante în literatura europeană. Astfel mi-a fost mentor în alegerea lecturilor mele în acea epocă.
Profesorul teroare al liceului era celebrul Lucescu, de matematici. Era un om palid, bolnav de piept, care nu zîmbea niciodată. Lunile de iarnă şi le petrecea undeva într-o regiune mai puţin friguroasă, dar şi în lipsa lui copiii aveau spaimă, aşteptîndu-i întoarcerea. Cea mai plăcută clipă a domnului Lucescu era cînd putea spune elevului:
—	N-ai învăţat; nu ştii; ţi-am pus doi.
Elevul rămînea înlemnit şi se făcea tot aşa de palid ca domnul Lucescu. Nu răspundea nimic.
—	Ţi-am pus doi... îi spunea iarăşi domnul Lucescu. Du-te la loc. Doi!
In clasa a cincea făceam algebră : ecvaţiile de gradul al doilea. După cum îmi era obiceiul, la o întrebare pusă elevului de la tablă, mă concentram în mine formulînd răspunsul cel mai concis în forma cea mai elegantă, ca să zic aşa.
Privirea de oţel a domnului Lucescu a descoperit un tip din fund care stă cu ochii piezişi şi încrucişaţi. Ii cere brusc să dea răspunsul pe care elevul de la tabelă îl întîrzie.
Cel cu ochii piezişi şi încrucişaţi se deşteaptă, se ridică şi dă domnului Lucescu un răspuns care-1 umple de uimire. Ar trebui să se bucure de asemenea formulare a unei teoreme, dar vai 1 domnul Lucescu nu se mai poate bucura de nimic pe lumea asta.
—	Aţi văzut, suspină el cu un rînjet; S. cunoaşte teoremele şi în somn.
454
Ii veni o tusa uşoară şi, ca de obicei, cei'U să se deschidă ferestrele, ca să intre în clasă aer curat.
Era o zi lină şi dulce de început de octomvrie.
La o a doua întrebare a profesorului, elevul de la tabelă urmează să tacă. Domnul Lucescu se fereşte să intervină şi-şi pregăteşte creionaşul cu care caligrafiază aşa de măiestrit un doi în catalog.
încep să sune, în liniştea şi în lumina de după amiază a Iaşilor, clopotele vechilor mănăstiri. Şi de departe vin acordurile domoale ale unei fanfare cîn-tînd un marş funebru. Tăcerea clasei a sporit — o tăcere ca de criptă, şi domnul Lucescu tresare în scaunul lui.
—	Ce-i tăcerea asta ? Vorbeşte, răspunde, treci la Ioc. Te-am notat cu doi.
îndrăznesc să spun că băieţii s-au bucurat cînd a venit un răspuns de pe un ţărm fericit că profesorul nostru nu se mai întoarce şi că a găsit acolo sfîrşit tristeţii sale.
IX
,,Tragediile Galatei"
Alexandru Bădărău (care nu tirziu după aceea a fost ministru conservator) se bucura în şcoala noastră de deosebit prestigiu şi respect. In vorbirile sale cu elevii avea o înclinare să întrebuinţeze vorbe de haz şi ascuţişuri epigramatice. Verva lui se exercita îndeosebi asupra acelor ruginiţi ignoranţi de care am vorbit, edecuri ale mlaştinei ieşene. Aceştia nu numai că nu crîcneau, dar se grămădeau cît mai adînc în pupitrele lor. Aşa se tupilează iepurele în brazdă şi mirişte la apropierea vînătorului. Insă
455
unii dintre elevii cultivaţi îndrăzneau, după o tradiţie moştenită, să dea replici profesorului. Cînd aceste replici erau fericite, zîmbetul domnului Bădărău era o aprobare pentru îndrăzneţ şi fraza lui de încuviinţare cea mai dulce răsplată.
Cea dintăi apropiere a mea de acest profesor simpatic (de şi masca lui de răzăş prea sprîncenat şi mustăcios exprima un fel de aspră îndîrjire) s-a făcut cu prilejul unui dicteu. Eram deprins încă de la Folticeni, de la domnul Stino, cu ortografia franceză şi dictările. In clasa a cincea, la începutul anului, domnul Bădărău ne anunţă că va dicta într-o oră .viitoare un pasagiu dintr-un act al unei piese de Corneille. Dicteul meu, necuprinzînd nici o greşală, a făcut atent pe domnul Bădărău. Probabil că elevul a copiat. Numele meu de familie îi era cunoscut; din convorbirea scurtă pe care am avut-o în prealabil am înţeles că domnia sa cunoaşte pe tatăl meu, coleg al său de breaslă (căci domnul Bădărău era avocat celebru al Iaşilor) ; dat fiind şi felul său de a-şi lua toate măsurile spre a nu greşi din punct de vedere pedagogic, profesorul a procedat delicat cu presupusul său vinovat, invitîndu-1 să urce la tabelă, şi să scrie cu creta cîteva versuri din dicteul cu pricina. Era un început de tiradă. N-am mai aşteptat pe profesor să-mi cetească ; ştiam pe dinafară versurile. Am scris din ele cinci ori şase părechi. Domnul Bădărău m-a oprit şi mi-a pus cîteva întrebări asupra profesorului meu de gimnaziu şi; mi-a ascultat lămuririle cu un fel de prietinie, care m-a făcut să uit jignirea din primul moment. Cu toate precauţiile luate de profesor, mă simţisem jignit şi-mi ardeau obrajii.
Al doilea pas al apropierii l-am făcut într-o oră următoare, cînd, ascultînd traducerea ce se făcea cu
456
cîţiva colegi ai mei în preajma catedrei din poemul lui Corneille (Horace), am propus' la anumit vers o expresie ce mi se părea mie mai romînească.
N-:am aruncat-o de la locul meu, nici n-am înfruntat pe profesor; ci am mormăit-o cătră colegul meu dirt dreapta (Alexandru Russ). Domnul Bădărău, crezînd că întreţin o convorbire particulară cu Russ despre afaceri importante care interesează statul nostru şi naţiunea romînă, m-a rugat să-i împărtăşesc şi domniei sale revelaţiile mele. II invidia pe Russ Alexandru că se bucură de privilegiul de a fi primul care află asemenea păreri; totuşi se mulţă-meşte şi eu titlul de auditor secund.
Ştiam că domnul Bădărău, după obiceiul său, pregăteşte clasei spectacolul unui individ care se ridică din pupitru şi nu ştie despre ce e vorba. Priveşte nedumerit în juru-i şi colegii săi, aşteptînd ce se va mai întîmpla, zîmbesc cu o plăcere diabolică.
Am mărturisit cu umilinţă domnului Bădărău că preocuparea mea era mai apropiată şi mai neînsemnată, privind un vers al lui Corneille, unde aş propune o expresie ce mi se pare mie mai romînească.
—	Ce expresie ?
M-am explicat.
—	A! s-a bucurat domnul Bădărău; foarte bine; găsesc că ai dreptate şi-ţi mulţămesc.
După oara aceasta, s-a întîmplat ca, din cînd în cînd, în cursul lecţiilor sale, domnu Bădărău să oprească o clipă pe tălmăcitori şi să se întoarcă spre bănci.'
—	N-are nimene de obiectat ceva ? Ce propune S. ?
Intr-o clasă următoare, domnu Bădărău aflîndu-se
în concediu pentru motive politice (fusese ales în parlament), ne-a venit suplinitor la ora de franceză
457
un student foarte tînăr: Henri Sutzu. (Mai tîrziu Henri Sutzu a devenit unul din avocaţii cei mai preţuiţi şi a fost unanim regretat pentru sfîrşitu-i tragic, într-un accident de automobil în preajma Bălţă-teştilor.)
Intre noi, băieţi mari, şi tînărul profesor suplinitor era o deosebire foarte mică de vîrstă. îmi închipui că Henri Sutzu s-a simţit puţintel stînjenit de acest fapt şi a adoptat în felul lui de a se purta o atitudine, la care clasa, din instinct, a reacţionat. S-a pretins, în surdină, profesorului să nu stea In jilţ cu genunchii ridicaţi la înălţimea catedrei. 1 s-a pretins, tot în acelaşi chip mormăit, să adaoge înaintea numelor înşirate în catalog încă un cuvînt: domnul. Aşa incit lista catalogului să sune cu oarecare solemnitate : domnul Alexandrescu, domnul Bonciu etc.
E adevărat că acesta era felul de a striga catalogul al profesorilor noştri bătrîni. însă Henri Sutzu era un băiat ca şi noi. — Da, şi tocmai de aceea nu i se poate permite să-şi ia asemenea aere de înfumurat.
Din mormăit şi acoperit, conflictul s-a dat pe faţă cu vorbe potrivite. Ca şef al clasei, am fost eu interpretul nemulţămirilor noastre, într-o formă de altfel foarte urbană. Adăogindu-se şi sfaturile din cancelarie ale domnului Burlă, atunci director, tînărul suplinitor s-a împăcat cu noi făcînd cu voie bună şi inteligenţă concesiile formale. După asta urma să-şi asigure toate satisfacţiile, căci era profesorul; materia putea să ne devie oricît de dificilă, şi «domnilor» din catalog li se puteau aranja nişte note potrivite în raport cu neştiinţa lor.
Insă Cidul devenise în aed început de toamnă (1899) pasiunea mea. II studiam cu ardoare, căutîn-du-i echivalente versificate.
458
Cînd a poftit la lecţie, cu o curtenie suspectă, pe «domnul» S., profesorul era încredinţat că va avea o biruinţă lesnicioasă, subliniată de un zîmbet amabil şi de o notă în catalog dintre numerele cele mici. Insă «domnul» S. uitase diferendele şi incidentele. Se afla cu totul absorbit de pasiunea momentului. A debitat corect, în întregime, pasajul care începe cu întrebarea Himenei :
Elvire, m’as tu fait un rapport bien sincère ?
Ne déguises tu rien de ce qu’a dit mon père ?
Pasajul trebuia cetit ; apoi reluat vers cu vers. «Domnul» în chestie l-a recitat întăi în franţuzeşte, apoi în romîneşte. Versurile romîneşti încă n-aveau rimă, căci această podoabă ar fi necesitat oarecare abatere de la traducerea literală. Insă erau versuri şi Henri Sutzu le-a simţit. M-a privit cu interes şi mi-a zîmbit amical şi, în caseta respectivă din catalog, s-a înscris o notă maximă.
încă din clasa a cincea, din cei şaizeci de elevi cîţi' eram, se aleseseră patru care urmau cursul facultativ de italiană. Intre cei patru mă aflam eu, unul. Al doilea era Grigoriţă Nădejde; al treilea En-ric Furtună ; al patrulea Jurăscu.
Profesor aveam pe un profesor învăţat elveţian cu numele Weitzăcker, care ne era foarte drag. Italiana fiind pentru noi romînii un obiect destul de uşor, domnului Weitzăcker îi plăcea să treacă de la declinările şi conjugările lecţiei la lucruri pe care şi noi le găseam mai interesante. Aşa am aflat de la bătrînul nostru dascăl şi prietin o sumă de curiozităţi şi anecdote în legătură cu istoria literaturii franceze. Ne-a împărtăşit observaţii fine asupra autorilor clasici. Ne-a introdus în secretele prosodiei franceze. Şi pen-
459
tru ca prelegerile lui improvizate să nu rămîie zadarnice, ne-a îndemnat să versificăm în limba lui Racine. Colegii mei au făgăduit, fără să ajungă să-şi fie cuvîntul. Eu însă i-am făcut o închinare de învăţăcel de ziua sa aniversară, un sonet, care se isoră-vea cu această terţină :
Aussi le voeu le plus sincère c’est le noire,
Pour vous, maître bien cher, pour vous qui possédez L’esprit d’un antiquaire et l’âme d’un apôtre.
Bătrînul a fost mişcat şi a reţinut cartonaşul, aşe-zîndu-1 cu grijă în portofoliu, în dreptul inimii.
Orele acestea la domnul Weitzăcker de «causeries» în cinci, amicale şi delicate sînt, poate, cel mai agreabil suvenir al meu din liceu. La aceste şedinţi relaţiile mele de amiciţie cu Grigoriţă Nădejde şi Enric Furtună s-au consolidat definitiv.
Mai am de prezentat trei dramatis personae ale tragi-comediei mele. Aveam profesor suplinitor la economia politică un bătrînel mărunt şi' firav, uscat şi încreţit la obraz şi cu ochii tiviţi cu roş, ieşit parcă din romanele lui Dickens, cu care mă desfătam atunci. Era autorul unui manual de economie politică, tipărit cu zeci de ani în urmă. Manual de şai-zeci-şaptezeci de pagini, bizar ortografiate. Anticarii ieşeni ne făcuseră rost de cîteva exemplare mucegăite ; bătrînelul ne pretindea buchea. Toată ştiinţa economiei politice fusese formulată în acea cărţulie. De altminteri personajul lui Dickens o uitase desă-vîrşit şi-şi punea ochelarii ca să urmărească răspunsurile elevilor. Cel care se abatea de la formulele cărţii era privit peste ochelari cu milă ;• bătrînelul clătina din cap şi aştepta de la alt băiat restabilirea textelor sacre : atunci se lumina şi aproba mărunţel.
460
Nu şiîu prlil ce împrejurări acest vechi şi uitat de oameni avocat venise pentru un semestru între noi. In zilele cînd se înfăţişa la lecţie, simţeam în preaj-mă-i un foarte plăcut miros de coniac fin.
II chema M. C. D. Mici eseu. Pentru băieţi, însă, devenise imediat A. B. C. D. E. F. Miclescu, sau domnu Alfabet Miclescu.
In procesul care a fost inventat împotriva mea şi a altora în primăvara anului 1900, domnu Alfabet Miclescu n-a fost simplu figurant. Bătrînul a tresărit deodată din resorturile-i ruginite; pe urmă s-a întors la magazinul de antichităţi de unde fusese scos.
La orele de istorie ne făcea cursuri foarte atrăgătoare profesorul Rake Vasiliu, politician vechi şi deputat liberal. Era un tip elegant, pieptănat cu îngrijire, cu mustăcioara căruntă micşorată din foarfec, totdeauna în redingotă cenuşie şi cu un cilindru de aceeaşi coloare, cu o floare la butonieră, surîză-tor şi impecabil.
Amănuntele cursului său de istorie contimporană n-avea cînd să şi le împrospăteze, însă ne comunica la tabelă un grafic de ansamblu al împrejurărilor europene la anumite epoci, judecind activităţile războinice şi politice ale conducătorilor de popoare rezumativ şi sinoptic. In lucrările scrise, ne pretindea nu date precise, ci consideraţii generale. Urmăream cu cea mai susţinută luare-aminte prelegerile lui, lăsînd cu totul la o parte lungile şi fastidioasele expuneri ale voluminoaselor tomuri istorice de Rîş-canu, ce ne erau impuse oficial. Trecerea lui pe dinaintea noastră era oarecum universitară. Foarte rar asculta ; nota elevii după lucrări. Nu cunoştea pe nimeni; era totdeauna grăbit; orele lui erau de obicei înjumătăţite.
461
Intr-o zi, din motive exterioare cu totul neînsemnate, domnu Rake Vasiliu a avut la adresa mea o ieşire violentă şi cu totul... neparlamentară. Pornise de la un lucru de nimic, de la prezentarea unei «motivaţii».
Lovit în plin de cuvîntul jignitor, am răspuns cu energie. Mă simţeam cineva şi eram şeful clasei.
—	Domnule profesor, sînt aici ca să ascult prelegerile, nu insultele dumneavoastră.
Clasa a subliniat cu un murmur răspunsul meu. Domnul Rake Vasiliu s-a făcut palid. A urmat o tăcere îngheţată. Apoi o izbucnire.
—	Cum îndrăzneşti ?
Am făcut un pas înainte, cu o demnitate întrucîtva teatrală.
Domnu Vasiliu a şuierat cu fălcile încleştate :
—	Unul din noi trebuie să părăsească sala.
Am făcut o închinăciune ca pentru adio şi am părăsit locul dezastrului.
Domnul Rake Vasiliu şi-a isprăvit repede cursul şi s-a grăbit să coboare la cancelaria directorului. Făcuse greşala să anunţe clasei excluderea mea definitivă din şcoală. Situaţia se complica şi din pricina cuvîntului jignitor pe care-1 aruncase ca pe o săgeată şi nu-1 mai putea retrage. Purtarea mea fusese extraordinară, însă domnul Burlă ţinea neapănat să-i afle motivul, căci «băiatul e bun şi blînd din firea lui».
—	Desinit in piscetn... ar ii zis domnu Codiţă.
Domnu Rake Vasiliu s-a văzut nevoit, spre a-şi
menţine autoritatea, să se întoarcă o clipă în faţa elevilor clasei a şaptea şi să le ţie o alocuţie potrivită din care se vedea în primul rînd că nu e lipsit de mărinimie. Nu înţelegea totuşi să tolereze atitudini
462
ca cea care s-a produs. Asemenea atitudini trebuiesc sancţionate, avînd totuşi în vedere anumite circumstanţe. Aşa încît pedeapsa anunţată în principiu a rămas ca o nebuloasă care se depărtează necontenit de sistemul solar, în fundul constelaţiilor infinitului.
Probabil că domnul Rake Vasiliu a acceptat să mă ierte după lucrarea scrisă a trimestrului. Am fost încredinţat că pe a mea a cetit-o foarte atent, duoă nota pe care mi-a acordat-o.
-	Cu ultimul dascăl dintre cei pe care-i creionez, însă, nu m-am putut împăca.
Era domnu Gavrilescu, dirigintele clasei. Profesor de ştiinţe naturale. îşi ţinea prelegerile ca la facultate, fără să asculte, şi amplificînd oră cu oră desene şi amănunte asupra aparatului circulator al omului. Din toată programa analitică a clasei a şaptea, destul de întinsă, profesorul nostru nu izbutea, într-un an, să facă decît o parte din aparatul circulator. Vorbirea-i rară, .apăsată şi comic-moldove-nească era singurul lucru care mă interesa. Domnu Gavrilescu rostea circulaţii, constituţii, umbli şi sădi. Avea şi alte particularităţi de limbă, pe care le notam cu grijă. Domnia sa credea că desenez şi eu schemele sale de la tabelă. Băgăm de samă şi la privirea lui ciudată. Se uita spre uşă şi vedea pe cei de lîngă fereastră. Era cu un ochi la slănină şi cu unul la făină, cum zic ţăranii. Masiv şi greoi în mişcări, călca îndesat şi cumpănindu-se. Bănuiam, după obrazul său congestionat, că-i plac petrecerile cu soţii. Şi am văzut mai tîrziu că nu m-am înşelat, .— cînd m-a acceptat în chipul cel mai jovial în clubul pe care îl frecventa şi m-a bătut pe umăr cu simpatie, aminţindu-mj că sîntem vechi cunoştinţi- Dar
463
asta era după douăzeci de ani de la drama pe care voi s-o povestesc.
Multe lucruri din cele care se petreceau în clasa a şaptea nu-i plăceau domnului Gavrilescu. Probabil că-şi notase în chip special supărarea domnului Rake Vasiliu. Adăogise şi una din grevele clasei noastre, cînd refuzasem să dăm o teză intempestivă într-o oră liberă. Insfîrşit, colegul nostru Ciuhureanu, care pe urmă am aflat că făcea oficiul de «observator» între noi, îl informase de o escapadă a noastră la Galata*. Ne dusesem într-o sară de iarnă domoală la via lui Ropală, după ce adunasem cîţiva lei (erau cîţiva lei aur), din care ne agonisisem un curcan fript la o plăcintărie şi un cuptor de plăcinte «poale în brîu» coapte în cuptorul de Ia vie de mătuşa Safta, nevasta vierului. Vinul roş de la Ropală era renumit. La cheful nostru (eram vreo doisprezece) s-a nimerit să se adaoge ş-un cioban bătrîn cu fluierul. Am mîn-cat şi ne-am adăpat pînă ce unii dintre noi au prins a cînta cu mare entuziasm Deşteaptă-te romîne. Pre-gătindu-ne astfel plăcute amintiri ale juneţei, nu făcusem nici un rău nimănui; vinul era ieftin şi domnul Ropală bătrînul n-avea a se sinchisi de paguba ce-i pricinuisem; locul se afla singuratic şi nu tulburasem liniştea nimănui. Ne-am întors veseli însă cuviincioşi în Iaşi şi ne-am prezentat la liceu fără greş, în bune condiţii, cu lecţiile învăţate şi temele scrise.
—	Nu am a-mi reproşa nimic, am spus eu domnului diriginte Gavrilescu, atunci cînd a crezut de datoria domniei sale să mă cerceteze.
—	Cred, di sîgur că n-ai a-ţi reproşa, a încuviin-. ţat domnul diriginte, Da’ am auzit cum c-aţi avut ş-on curcan fript.
464
—	L-am cumpărat cu doi lei din Piaţa Sfîntu Spiri-don. L-a fript Ropală la Atanasie Grecul.
—	Tari bini; da’ aţ avut şi nişti plăcinti.
—	Acelea le-a copt vieriţa.
—	Erau buni?
—	Minunate.
—	Da’ vinu ?
—	Era bun şi vinul.
—	Apoi tari bini, băieţ. îmi placi ci spui drept.
M-aş socoti vrednic de dispreţ dacă aş minţi,
domnule diriginte. N-am păgubit pe nimeni: tatăl lui Ropală nu s-a supărat. A zis şi el: «Tari bini, băieţ». N-am vătămat şi n-am tulburat liniştea publică.
—	Aşâ crez dumneata ?
. — Nu cred; sînt sigur, domnule diriginte.
—	Atuncea-i gata ; du-ti, c-apui am si mai întreb şi pi alţi.
A născut din afacerea asta mare scandal şi mare proces. A fost convocată conferinţa profesorilor. Domnu Gavrilescu a povestit în amănunt «blăstămă-ţîia» care a avut loc la Galata. Şi a mai adaos toate celelalte «ticălăşii» care aveau loc periodic în clasa a şaptea : greve, răspunsuri obraznice faţă de domni profesori vechi şi alte multe. Nu se mai poate tolera aşa ceva. Trebuie să se taie în carne vie. <Esti acolo unu: aceala puni la caii tăti...» A fost pus conducător al clasei şi el e demoralizatorul colegilor săi. Nu poate fi nici o îndoială a faptelor. Cea mai gravă a povestit-o el singur, cu cinism.
S-a stîrnit discuţie aprigă. Domnu Burlă era consternat ; faptele erau evidente; fuseseră mărturisite. Majoritatea profesorilor înclina spre o pedeapsă exemplară.
10
465
Atunci s-a sculat domnu Alfabet Miclescu şi s-a uitat în juru-i cu ochii săi obosiţi tiviţi roşu.
—	Asta-i hotărîre ? a ţîrîit domnia sa rîzînd strîmb. Voiţi să loviţi în nişte tineri care sînt aproape bărbaţi şi care mîni se vor întîlni în societate cu dumneavoastră ? Se vor întîlni la cheiuri şi mai bine organizate. Voiţi să spuneţi că dumneavoastră dispreţuiţi un curcan fript, nişte plăcinte rumene şi un vin roşu de opt ani ?
—	Ba nu li dispreţuim, da' asta-i al ti chestii.
—	Altă chestie? Ha-ha! Ce aveţi să le spuneţi mîni, cînd le veţi fi tovarăşi ?
—	N-avem să le spunem nimic. Asta-i disciplină şcolară.
—	Şi nu vă neliniştesc urmările ? Vă daţi sama de ce se poate întîmpla ?
—	Ci sî sî întîmpli ? Nu si-ntîmplî nîmica !
S-a amestecat şi domnu Rake Vasiliu, mîngîindu-şi floarea de la butonieră :
—	Mi se pare că. ar fi mai potrivit să privim afacerea cu blîndeţă şi zîmbet.
—	Nu sî poati! Nu sî poati! a strigat cu glas înfricoşător domnu Gavrilescu.
—	Nu se poate ? a reluat cu voce subţire şi tremurată bătrînul ABCDEFG Miclescu. Nu se poate ? Vă îngăduiţi dumneavoastră a arunca piatra ? Vedeţi bîrna din ochiul altuia ?
—	Cari bîrnă şi cari ochi ? s-a răsucit Gavrilescu privind spre sobă. Insă domnul Abecedar se afla în partea cealaltă.
—	Să fiţi sănătoşi! a scîncit domnul Abecedar. Faceţi cum credeţi. La fapta asta nu mă asociez. Prefer să nu mă mai întorc între dumneavoastră.
466
Domnu ABCDEFG şi-a luat pălărioara şi a plecat. Nu s-a mai întors; i-au ruginit de istov resorturile.
Consiliul profesorilor a rostit o pedeapsă gravă. Şeful clasei eliminat pe patruzeci şi cinci de zile. Mihale şi Ropală cîte cincisprezece zile. Alţii cîte zece zile ; alţii cîte şase. Toţi cei doisprezece zavergii primejdioşi de la Galata şi-au aflat astfel osînda.
Era lia începutul lui martie. Am plecat la Paşcani, întristat pentru ceea ce socoteam eu o nedreptate, însă, în fundul fiinţii mele, bucuros că apuc pasajul paserilor migratorii.
Cînd a trecut postul şi s-a arătat primăvara cu sărbătorile învierii, m-am transportat la Folticeni şi de-.acolo la Rădăşeni, la casa bătrînească a prietinului meu Nicuşor Beldiceanu. împreună cu dînsul, sub privirea blîndă a presviterei văduve cucoana Catinca Lateş, bunica prietinului meu, ne bucuram fără saţ de înflorirea livezilor de meri şi stam tolăniţi pe lăvi-cere la soare, cetind pe Daudet şi Zola. Beldiceanu nu-şi întrerupea această îndeletnicire de zi şi de noapte aproape deloc. El legase în acel an cartea de gard şi intrase într-o vacanţă prelungă şi fără grijă. O parte din pensia tatălui său, profesorul şi poetul, îi îngăduia să se creadă asemănător zeilor. Eu mă simţeam umilit de îngrijorări crude şi-mi proroceam singur o viaţă de lipsuri. Lăsam cartea şi umblam prin sat stînd de vorbă cu oamenii. Hotărîsem în mine, într-un fel de îndîrjire absurdă, să-mi prelungesc vacanţa forţată. La Duminica Tomei se afla termenul osîndei mele. Am depăşit acel termen în lenea satului Rădăşeni ş-am ajuns la Sfîntu Gheorghe, cînd mă bucuram să deschid, la iazurile cele mari ale Şomuzului, un sezon de pescuit. Deci, în noaptea de Sfîntu Gheorghe, la ora două după miezul nopţii,
30*
467
iA'înd pe Nicuşor lieldiceanu tovarăş, a ii i pornit spic iazul din Ţarna Mare, ce se afla dincolo de Tirgul Folticenilor. La două jumătate, luna era în creştetul bolţii şi noi ne aflam ajunşi la un pîrău străjuit de răchiţi, cu numele Pîrăul lui Faur. Era linişte netulburată în tot cuprinsul satului, nu adia vînt, era călduţ şi cîntau în sălcii o mie şi una de paseri maestre. Cred că niciodată nu s-au aflat la un loc cîntînd atîtea privighetori şi nici nu se va mai afla în veci şi pururea.
Eram aşa de mişcat, încît m-am gîndit că viaţa mea poate să se isprăvească în acea clipă. Tot nu mai aveam nici un rost pe lume. Chiar şi scrisesem din sihăstria mea o scrisoare lui Haralambie Mihale, unul dintre cei doisprezece, că poate rostul meu ar fi mai potrivit în .altă parte de lume, de pildă în războiul anglo-boer. Se anunţa şi în părţile noastre de lume că se primesc voluntari în regimentele reginei Victoria.
In această stare de spirit, de nelinişte şi lene, am mai petrecut la Rădăşeni pînă cătră sfîrşitul lunii aprilie, cînd mi-a sosit o lungă epistolă de la Mihale, din care epistolă am aflat ce se mai petrece în tîrgul Ieşilor şi la liceul nostru.
Domnu Burlă părea supărat de cele întîmplate. Informaţii suplimentare, intervenţii ale altor profesori, care lipsiseră de la conferinţa primă, 11 făcuseră să adîncească mai bine problema pedagogică ce se pusese; cel puţin una dintre pedepse i se părea prea aspră. Cum elevul S. nu se întorsese la şcoală în termenul hotărît, domnia sa întrebase şi cercetase ce se întîmplă. — E bolnav de mîhnire, i-a răspuns Mihale. La lecţia următoare, întrebat iar, Haralam-
468
bie Mihale a vorbit despre un proiect de înrolare în
armata engleză.
—	Temnilor (domnilor), a zis supărat domnul
Burlă, la prostia ce s-a făcut, să nu mai adaoge şi el alta. Scrieţi-i să vie la şcoală.
Şi iarăşi, la altă lecţie :
—	Ahile încă n-a ieşit ,din cortul său, temnilor? însfîrşit Ahile s-a întors într-o duminică. Domnu
Burlă l-a văzut în Piaţa Unirii şi s-a bucurat sincer.
A doua zi i-a dat în grijă serbările de zece mai şi i-a conferit demnitatea de prefect al liceului.
Astfel disciplina şi pedagogia domnului Gavrilescu
s-au făcut ferfeniţi.
Din această dramă a ieşit însă Tragediile Galatei, chiar în primăvara aceea a anului 1900.
Tragediile Galatei a fost, căci nu mai este, un poem eroi-comie In cinci cinturi şi două mii trei sute de .versuri. In el se povestea ieşirea la Galata a doisprezece eroi tineri şi fapta lor vrednică de mirare. , Nici o pomenire nu se făcea de pedepsele din luinea aceasta degrab-trecătoare. Sancţiunile înfricoşate au loc pe tărîmul Tartorului, ad inferos, unde se dezvoltă dialoguri în gustul lui Lukian. Se adaogă acolo şi alte aventuri de vis în catacombe misterioase, replică din lumea umbrelor a faptelor acestei vieţi, şi însfîrşit la Styx, unde umbrele unora din eroi recapitulează finalul altor umbre în petrecerea lor pe pămînt, pe cînd, într-o crîşmă imaginară, umbra unei crîşmăriţe le toarnă în pahare ce nu există un vin iluzoriu.
Poema aceasta, compusă ad-hoc, a avut succes în cercul nostru restrîns şi unii dintre eroi au scos de pe ea copii, toate diferite, deoarece autorul prefăcea fără încetare. Originalul s-a pierdut. O variantă des-
469
tul de îngrijit scrisă, a lui Constantin Moţet, mi-a fost întoarsă în dar acum cinci-şase ani. Am reci-tit-o	;	pe	urmă am	rătăcit-o şi nu ştiu dacă	am	s-o
mai	aflu	vreodată.	îmi mai amintesc din	ea	puţine
lucruri.
Iată un fragment din invocarea cătră muză :
O muză prea mîhnită, mă iartă dacă vin La jalea ta s-adaog — venin.
Duducă, eu ştiu bine că mult amar de ani Ai fost cal de bătaie poeţilor golani.
Te-au tras de păr atîta şi încă-n aşa fel Incît socot că capul ţi-i chel...
Şi	din Olimp	la vale cu chiot te-au gonit
Şi	banului cu	lacrimi perfide te-au jertfit.
Te-au arătat, înfine, sluţită în norod Şi preoţii minciunii te-au tîrîit prin glod...
Mînia să nu-ncrunte frumoşii-ţi ochi cuminţi.
Domniţă, nu scriu versuri să scot fete din minţi. Minciuni nu spun în rime, nici nu cînt ani amari Ca să sfîrşesc cu rîset, femei şi lăutari.
Am numai o dorinţă: să spun adevărat In vie la Galata ce poznă s-a-ntîmplat.
Şi numa-n scopu-acesta ce-atîta de sublim e Mă rog frumos matale să-mi dai vreo două rime.
După ce se descrie pe larg plecarea eroilor din cetatea Ieşilor, şi sînt zugrăviţi, după moda poemelor homerice, toţi participanţii dramei, se arată isprava ce iau săvîrşit, >cu vin, plăcinte şi friptură de curcan. Se stîrneşte mare larmă — încît:
Zevs tunătorul, al zeilor domn,
In nourosu-i Olimp tresare din somn.
Tamtâ-ratâra şi zangdarabum.
—	Mercur 1 N-auziţi ? Mercur aicea să vie! Ce-nseamnă asemenea blăstămătie?
Tamtaratara şi zangd'arabum.
De-o mie de ani m-am culcat,
470
Prin ce sacrilegiu arn fost deşteptat ? Tamtaratara şi za.ngdarabum.
Mercur vine-n grabă. — Părinte slăvite,
Nişte băieţi şi-au ieşit din sărite Lîngă Iaşi, la Galata-ntr-o vie...
—	O 1 desfrînare I o ! mişelie !
Tamtaratara şi zangdarabum.
Zeoaicele ies la ferestre de nouri Şi-ascultă curioase ale nopţii ecouri.
Tamtaratara şi zangdarabum.
—	Mercur ! n-auziţi ? Mercur aicea să vie,
Să ne-aducă şi nouă vin de la vie!
Toti zeii se strîng ascultînd cu nesatiu ;
Mercur se repede în spaţiu.
Tamtaratara şi zangdarabum.
Şi zeii de hora stau gata Şi-ncep şi sfinţiile lor o blăstămătie Ca-Ji vie în deal la Galata.
Iată cîteva versuri din cîntul ultim, numit Cîntecul Deşăr tăciunilor.
In insula ieşenilor, în smîrcul Styxului cernit,
După viata de păcate, eroii noştri au venit.
Acolo apa curge-n volburi amare şi întunecate Şi -sufletele plîng în preajmă şi gem sărmane şi uitate.
Cei ce-au cerut în viata asta o largă tranşă fericirii Cu nasuri aplecate-n mlaştini par nişte ibişi ai mîhnirii.
Nu s-a văzut pe-aceste ţărmuri zîmbind din veci şi pururi nime; S-aude tricefalul cerber urlînd sinistru-n adîincime;
Lumina pare visco-lire fuliginoasă-n faptul serii,
Iar Charon trece cu-ia sa luntre :ale pămîntului mizerii.
Două umbre — Poetul şi Centigraîă scribul — vorbesc despre prietinii de altădată. Unul din eroi ar fi pierit de beţie, altul din pricina unei soacre, altul s-a prăpădit în războiul sud-african, altul s-a înecat cu poezii de Macedonski, De cîte ori se pomeneşte despre un erou căzut, — umbra lui Centigrafă
471
suspina, pe dud umbra Poetului tinde mina spre vinul iluzoriu.
Săracul I of-of-of! săracul ! suspină tristul Centigrafă,
Pe cînd Poetul îşi întinde slăbită mî«nă spre garafă.
Distihul acesta cade la sfîrşitul fiecărei pomeniri, ca un refren.
Finalul:
Poetule, de ce pari .astăzi .atîta de înfricoşat ?
De şi te-adăpi cu-atîta sete, o Vutki, nu te-ai îmbătat.
In ruginite mădulare abia tresari, abia te mişti,
C-o lacrimă pe geana sură a ochilor bătrîni şi trişti.
Unde-i viaţa desfătată şi bucuria de-alte daţi ?
O, dragă Ivan Vutki, sfarmă-ţi pustia liră în bucăţi.
Căci umbrei tale nu i-i dată nici umbra fericirii vane — Sfîrşească-se şi-această umbră, sărmane, de trei ori sărmane. Nu simţi tu ipe nenduplecatul singurătăţii tale Domn ?
Ifi scapă sculele din mînă şi ochii ti se-nchid de somn.
Povestea acestei tragedii a ieşit cam lungă, dar poate nu va fi plictisit pe prietinii mei de azi. A fost şi un prilej să salvez de la uitarea definitivă cîteva stihuri veştede.
X
Iniţiere
«Bătrînica» de la Verşeni, cum îi spuneam eu mamei maicii mele, executase cu ani în urmă, în fata spiritului meu încă adormit, o serie de gesturi ritualice în anume împrejurări: prin asociaţie, mi le-am evocat mai tîrziu, în epoca aceasta a uceniciei mele literare, cînd am început a deveni atent asupra valorii lor morale.
472
Ceea ce era pentru mine, vlăstar al lumii noua şi al tîrgului, «educaţia» pe care mi-o propovăduiau cei ce mă aveau în grijă, ar fi trebuit să fie datinile şi rînduielile bătrînilor mei, dacă ar fi fost să rămîn al lor.
Dar mama mă dăduse altui grup uman, străin de ei.
Mama însăşi devenise pentru ei o înstrăinată, pe care o primeau cu dragoste, privind-o însă cu grijă şi mîhnire, deoarece era sînge din sîngele lor, sortită să rămîie lipsită de legea ce-i călăuzea pe ei din adîncimea veacurilor. De altminteri, neliniştea şi tristeţa incurabilă a mamei în acest fapt îşi avea pricina ascunsă. Mama era o desrădăcinată, a cărei iniţiere în taina vieţii vechi încă nu se desăvîrşise, cînd «tîrgul» o smulsese din lumea ei printr-un accident năprasnic. Accidentul acesta era iubirea — ale cărei roade de multe ori sînt amare şi otrăvite.
Acuma îmi dau samă care erau sentimentul şi ideea bătrînei. Era ceva tulbure fără îndoială ; era spaima că «fata» s-a prăpădit nu numai pentru lumea aceasta, dar şi1 pentru cea viitoare. De aceea «bătrînica» s-a înfăţişat numaidecît atunci cînd mama mea s-a stîns. S-a înfăţişat ca să grijască eia singură de trecerea acelui biet suflet «dincolo».
Ce pot şti «ei» — adică tîrgoveţii — de asta ?
Durerea bătrînei era covîrşită numai de asemenea îngrijorare. A fost cu cea mai mare luare-aminte cînd şi-a gătit copila pentru calea cea fără de întoarcere. La tîrg nefiind bocitoare, a bocit-o ea singură. Lacrimile ei se uscau în clipă, cînd trebuia să se desfăşure un «pod». Trecea repejor în toate părţile ca să îndeplinească rînduielile. Şi i s-a luminat faţa cînd s-a vărsat peste ţarina ce se întorcea în ţărînă vinul altei
473
vieţi şi cînd a prezentat preotului găina neagră peste groapă, încredinţînd adică milosîrdiei divine un duh nemuritor.
Bătrînica mea avea dreptate. Faţă de ea, aceşti «pagini», între care se 'număra şi tatăl meu, nu cunoşteau nimic din ceea ce trebuia să se cunoască. Eram şi eu atunci, ca şi tatăl meu, un necredincios. Nu putea bătrîna să ne lase nouă griji, despre a căror existenţă n-aveam ştiinţă. Aşa încît a trebuit să facă ea, mamei, rînduielile sfinte de trei, nouă şi patruzeci de zile, şi de jumătate de an şi de un an. Apoi, după ce ea n-a mai fost, chemat la o înţelegere tîrzie a unor adevăruri nemuritoare, am făcut eu ce-ar mai fi dorit ea să facă.
Deoarece numai astfel iubiţii noştri pot fi liniştiţi pe celălalt tărîm; numai astfel, aducîndu-ne întruna aminte de ei. Am înţeles mai tîrziu de ce bunica era cu faţa liniştită, împăcată şi aproape veselă, cînd a făcut cel dintăi praznic mare pentru fie-iertata ei Profiriţă.
Cînd mă duceam, în ani mai vechi, în satul de la apa Moldovei, apoi bătrînii mei şi cei rămaşi cu dînşii aveau destulă supărare privindu-mă cum mă port şi ascultîndu-mă cum vorbesc.
Grăiam o limbă amestecată şi pestriţă. In ceasurile culcării şi ale deşteptării, nu şopteam cuvintele consacrate şi nu făceam asupra fiinţii mele semnul sfînt.
Mă priveau ciudat la masă. Mă pofteau între ei: mă aşezam cu oarecare stînjenire pe un scăunaş la măsuţa joasă cu trei picioare şi nu-mi puteam ascunde o atitudine de contrarietate că nu am blidul meu. O strachină nouă şi frumos încondeiată era aşezată la mijloc şi din ea aburea laptele fiert. Ală-
474
turi mămăliguţa, tăiată cu aţa în felii. Mi se încredinţa o lingură pe care o mînuiam destul de neîn-demînatic şi necuviincios.
Ştiut este că pruncul bine crescut a învăţat să nu-şi încarce lingura peste samă, aşa ca să-i picure sorbitura pe faţa de masă şi pe straie; ci ia potrivit şi cu luare-aminte. După ce-a sorbit, scutură uşor picătura rămasă şi stă o clipă potrivindu-şi cu stînga un alt bulzişor de mămăligă. Această educaţie a gesturilor n-o aveam şi bătrînica mea era în taină dezolată. Ce-mi putea face ? Eram al altei lumi şi nu cuteza să-mi adreseze mustrări şi să-mi dea învăţămintele bune. La oarecare înţelegere am ajuns eu singur şi asta a bucurat-o întrucîtva.
La un praznic de pomenire a unor morţi vechi, am văzut-o pe «bătrînica» oferind băutură gospodarilor şi gospodinelor care se aflau de faţă.
Dispreţuind cea mai elementară regulă de higiena', bătrîna întrebuinţa un singur păhărel. Mai mult: după ce umplea cu ochi acest păhărel, gusta dumneaei întăi, apoi îl întindea celui ori celei care avea drept şi rînd.
Odată cu acest gest, se rosteau cîteva vorbe solemne, care, întăia oară, m-au uimit. Nu ştiam că sînt cuvinte ritualice, — eram înclinat să atribui bătrînei mele însuşiri oratorice.
Unii din aceşti parteneri ai ei, femeile, nu se putea să nu ştie că, după ce au sorbit o parte din băutură, e cuviincios să întoarcă paharul pe jumătate, oţărîn-du-se şi acoperindu-şi gura cu palma stîngă. Bunica avea alte cuvinte potrivite, ca să le-ndemne să-l deşerte.
Vorbele ce se rostesc cu asemenea prilej nu sînt «oarecare»; sînt vorbe cu răsunet în adîncimea
475
timpului, avînd o noimă şi pentru viitorime, căci altfel lurnea se strică şi se cufundă în ticăloşie.
Ce ştiu medicii, care răcnesc la noi cu ochi holbaţi ca să avem fiecare, în sîn, păhărelul nostru ?
Apoi eu se cuvine să încredinţez mai întăi pe prietinul meu, pe care îl cinstesc, că băutura ce-i închin nu-i otrăvită ; şi mai ales că n-are în ea «fapt». La o asemenea masă după datină, s-ar putea oare să aibă cineva lipsa de cuviinţă să scoată paharul lui ori să ceară pahar anume pentru sine ? Asta, oameni buni, e o împărtăşire întru duh; într-acel păhărel e sufletul şi amintirea morţilor noştri.
După cum se vede, lumea nouă nu ştie nimic din ce-i rînduiala dreaptă şi cade din rătăcire în rătăcire. Se vede asta nu numai în împrejurarea de care vorbim, ci şi în multe şi mărunte alte împrejurări, deoarece fiecare zi, şi fiecare ceas, şi fiecare pas cu-vine-se a le plini după datină. Aşa au trăit părinţii noştri în miile de ani, — aşa se cade să trăim şi noi. Cine face altfel e «litfă», — afară de aceşti nevinovaţi nepoţi ai noştri de la tîrg care încă nu cunosc adevărul, dar îi vedem stînd cu luare-aminte şi cu ochii steclifi: parc-ar vrea să ne zugrăvească. Domnul Dumnezeu va binevoi să-i aducă la cunoaştere şi pe dînşii.
«Cunoaşterea» a început a se săvîrşi tîrziu, în anii ■ de ucenicie literară, cătră 1900.
N-aş putea desluşi apriat pe ce căi tainice s-a făcut' întoarcerea cătră sufletul bătrînilor şi spre trecut, îndată ce mama n-a mai fost în această lume şi în această viaţă, în durerea desnădăjduită ce m-a cuprins, ra-am întors la ai săi; dintrodată «bătrînii» ei mi-au fost mai scumpi decît orice. întoarcerea mea a avut deci în temelie un acces de dragoste. Mai mult
476
în aparenţa, — deoarece sini încredinţai ca aveam în mine transmis, prin cea oare mă părăsise, harul. Tot ceea ce nu fusese ea, tot ce nădăjduise, tot ce regretase trebuia să realizez eu în altă formă. Viata ei distrusă şi pustiită trebuia s-o răscumpăr eu. Tn ceea ce spun aici e mai puţin sentimentalism decît s-ar crede. Nu-mi dăduse ea oare privirea, auzul şi zîmbetul păstorilor din veac ?
Pînă la vîrsta de tranziţie fusesem al tatălui meu. In chip firesc şi logic, dînsul pusese în mi,ne tot ce avea el orăşănesc. Tatăl meu era un boiernaş Voltairian şi sceptic. Manifesta antipatie faţă de «formele» religiei. Pentru ţărănime avea respingere şi cu ochii şi cu urechile şi cu mirosul. Nu-i plăcea nici înfăţişarea, nici forma de vorbire a ţăranilor. Una din. grijile vieţii lui fusese să mă scoată din «mişe-lie», adică din prostia norodului de rînd. O singură dată mama avusese faţă de dumnealui cîştig de cauză — cînd mă dusese la ţară şi mă botezase acolo după datină. Pe urmă hotărîrea tatei s-a urmat neînduplecată : trebuia să fiu un cărturar. Mi-era el însuşi profesor de istorie şi de filosofie. Şi la paisprezece ani mă găseam de acord cu dînsul în ce priveşte cîştigurile ştiinţei şi majestatea civilizaţiei moderne. Dumnezeu, babele, descîntecele şi buruienile intrau prin surprindere şi în lipsa dumnisale în casa noastră. Aceste încercări ale mamei de a trăi după legea ei intimă nu mă cîştigaseră deloc. Dimpotrivă. Eram adversarul ei şi nu pricepeam că-i sîngerez inima.
Dar după moartea mamei, sporul meu de cunoş-tinţi şi de reflecţie m-a dus dincolo de zona primejdioasă prin sterilitatea ei, unde se opresc definitiv semidocţii păturii noastre suprapuse. Mişcarea mea
477
sufleteasca a găsii aliraeiil în cunoscuţi şi prietini ai mei din Vatra Paşcanilor. Dintrodată mi s-au deschis ochii şi mi s-au ascuţit urechile. Am devenit aliatul celor de-o «lege» cu maica mea. Tatăl meu s-a uitat într-o bună zi la mine cu uimire. Opuneam scepticismului său realităţile sufleteşti ale unui neam străvechi, închis cu severitate în disciplina datinilor lui. Mă sileam să-i explic adevărul relativ ial descîntece-lor babelor Ştefănoaia şi Ursăriţa. A zîmbit amuzat şi a lăsat timpului sarcina să descurce în favoarea unui adevăr unic naivele mele aserţiuni.
Eu i-am mai comunicat un fapt. Intr-o zi, fiind în camera grefierului judecătoriei, am văzut pe un ţăran năcăjit între «scriitorii» oficiului. Avea nevoie de un act şi îl înconjuraseră toţi. Se aflau împrejurul lui ca dihănii de pradă, îmi făceau cu ochiul, so.co-tindu-mă fără nici o îndoială aliat al lor.
—	Bade, îi zicea unul dintre conţopişti, — află dumneata că fără parale nu se face nimic. Trebuie timbru şi scrisoare.
—	Bine, răspunde ţăranul cu supunere. Să dau dreptul judecăţii. Cît ?
—	Apoi să vedem şi să facem socoteală...
Scriitorul începe a face socoteală, în vreme ce
ţăranul trage punga de la briu şi-i desface baierele. Erau trei în jurul lui. In clipa aceea i-am văzut cum îşi apleacă odată tustrei privirile, sondînd, să vadă ce este acolo, în săraca pungă a nevoiaşului, — ca să înţeleagă cît pot lua. Dacă se poate să-i ia tot, îi iau tot cu inima uşoară. După ce ridică ochii de la pungă, îmi fac iar semn de înţelegere.
—	Acest om se afla între lupi... i-am zis eu tatălui meu, cu aprindere.
Tata a ascultat atent ce-i spuneam şi m-a privit
478
lung. Nu-i plăcea pasiunea pe care o puneam în chestia asta.
Intre tartajii unui atlas vechi franţuzesc de la 1775, am găsit în vremea aceea cîteva însemnări ale tatălui meu pe o foaie de hîrtie îngălbenită. Intre însemnări, cîteva stihuri. Probabil că erau un fragment dintr-un cîntec, auzit cîndva, păstrat în amintire şi scos în anume clipă amărîtă a vieţii.
Desigur că, din unirea nepotrivită a părinţilor mei, a găsit şi tatăl meu destulă obidă. De şi, din punctul de vedere al onoarei, n-avea .nimic .a-şi imputa, totuşi, în acele stihuri lepădate între foile unei cărţi nobile, se vădeau porniri izvorîte din apele tulburi ale subconştientului.
Iată acele stihuri:
Fată de ghirău,
Şi de mojic răti,
Astăzi te-oi lua,
Mîne te-oi lăsa Cu pruncul în brată,
Cu lacrimi pe fată...
Ruşinea şi jignirea moartei se aflau în mine. N-a-veam temei serios să găsesc în aceste versuri proaste ceea ce socoteam eu drept o umilire; pentru tatăl meu, pe de altă parte, aveam un respect desăvîrşit. Totuşi înţelegeam că devin tot mai mult fiul ţărancei.
In acea vreme plăcerea mea să frecventez pe umiliţii vieţii a sporit. Sufletul meu s-a umplut de răsunetul versului popular şi de dulceaţa metaforelor
străvechi.
Se afla în Vatra Paşcanilor o familie cu numele Săcăreanu, deosebită în două gospodării. Casa lui Vasile Săcăreanu se putea mîndri cu şase fete care de care mai frumoasă. Codama avea paisprezece ani. Casa lui Ion Săcăreanu, cel mai bătrin dintre fraţi,
479
nu mai avea copii. Toţi se zburătăciseră şi se înstrăinaseră.
Se întîmplase că Ion Săcăreanu era mare meşter de poveşti; deasemenea cînta cu măiestrie din fluier şi spunea din gură şi cîntece bătrîneşti. Tot Ion Să-căreianu era de ani dascălul feciorilor pentru petrecerile şi datinile de Sfîntu Vasile. Aşa încît la sfîrşitul postului Sfintei Naşteri se întreţineau în casa lui adunările tineretului, ca să dobîndească de la moşneag învăţătura cea bună.
Mătuşa Miaria, muierea lui moş Ion Săcăreanu, deasemenea era iscusită in astfel de îndeletniciri. Las’ că ştia să descînte ; dar, pe cit am înţeles, ştia să facă vrăji şi farmece cu ciolanele de liliac.
Despre asta se vorbea în şoaptă numai, eu nu pot da mărturie pe sfînta dreptate. Dar de văzut cu ochii am văzut pe mătuşa Maria povăţuindu-şi nepoatele în multe rîriduri. Şi am fost de faţă cînd a rostit vorbe înţelepte eătră nepoată-sa Irina, codana.
—	Irinucă, se chiamă că acuma ieşi în lume. Te-au poftit flăcăii la joc în aceste sfinte sărbători. Cată să cunoşti cum să umbli, cum să te porţi şi cum să grăieşti...
—	Mătuşă Mărie, răspunde fata cu sfiiciune, mă-muca şi leliţele m-au învăţat unele. Dar tot ele m-au trimes la dumneata ca să-mi dai învăţătură mai bună.
—	Păcat mi-a fi, dacă nu ţi-oi da; că şi pe mine m-au învăţat mătuşile şi bunicile mele, şi pe dînsele le-au învăţat alte mătuşi şi bunici mai vechi. Cunoşti tu au ba care-s buruienile ce se pun în lăutoare ?
—	Lăutoarea noi o fiacem cu floare de fîn, mătuşă Mărie.
—	Aşa este; dar ce flori anume pui ca să se apropie cu plăcere de tine cel ce ţi-i ursit?
480
—	Vai, mătuşă Mărie, asta nu ştiu.
—	Apoi, fetică, nu ştii tu multe altele. Toate ţi le-oi spune şi tu să iei aminte. Acuma nu, pentru că sînt străini faţă. Ţi le-oi spune cînd om fi numai noi
singure.
Am lăsat pe bătrînă cu nepoata ei şi m-am dus în ceea odaie, unde moş Ion Săcăreanu dădea învăţătură feciorilor, arătîndu-le cum se întocmesc buhaiu-rile şi dobele, oa să sune frumos* Deasemenea le spunea şi-i învăţa pluguşorul cel vechi, a cărui rostire ţine «un ceas de vreme».
De la bătrînul Ion Săcăreanu am aflat că «oraţia» e alcătuită din versuri neregulate, călăuzite numai de rime. Daca poezia nouă ar avea în plus claritatea şi logica, atunci eu l-aş socoti pe moş Ion Săcăreanu ca unul din întemeietorii ei.
După începutul consacrat al baladei pluguşorului, pe oare eu o cunoşteam şi din cărţi, iată-1 pe moş Ion Săcăreanu scornind unele stihuri ale lui. Eu îl înţelegeam că le scorneşte, căci eram din tagmă, dar flăcăii îl ascultau cu religiozitate. Stihurile lui înflorite cu rime intrau în ei în felul rugăciunilor şi a datinilor de care se lăsau călăuzite rîndurile de generaţii.
Eu am devenit din ce în ce mai atent pentru valoarea lor artistică. Şi în acelaşi timp întreaga poemă a bobului de grîu îmi pătrundea în suflet ca o revelaţie mistică din antichitatea cea mai ladîncă.
—	Ascultaţi, măi flăcăi, cum îi povestea cu moara... zicea moş Ion Săcăreanu, scuturîndu-şi luleaua de stîlpul hornului. Intăi s-o cîntăm din fluier... după aceea să v-o spun precum urmează :
Iară curva cea de moară,
Cînd a văzut atîtea cară
încărcate cu povară.
31 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 16
481
A pus coada pe spinare Şi a pornit-o la vale...
Da’ şi morarul meşter bun A băut o lulea de tutun,
După aceea a apucat o scări(ă Cu trei tărîte...
După moară se lua,
O striga ş-o amăgea :
Ptru ! ptru ! ptru 1 şi na ! na I na !
Moara sta Şi se uita...
Cu scafa de tărîţă A amăgit-o pe portiţă.
Şi cînd i-a dat un ciocan în şeîe,
A aşezat-o pe măsele.
Am mai auzit de la moş Ion Săeăreanu şi alt pasagiu umoristic:
Oameni buni, de urat iam mai ura,
Că mai ştim cîte ceva,
Dar avem cu noi un băiet cu suman verde Şi tare ne temem că l-om pierde;
Că l-am prăpădit şi altădată
Şi nu l-am mai găsit în lumea toată...
Gospodina care coace era, la bătrînul Săeăreanu, o doamnă preoteasă, grasă şi frumoasă :
Cu papucii plescăind Şi cu fusta vînt trăgînd...
A bătut în sită şi-n covată,
A cernut făina toată.
Ş-a plămădit-o,
Ş-a dospit-o,
Ş-a împletit ş-a copt un colac frumos Ca şi fata lui Hristos.
L-a rupt în două Şi ne-a dat şi nouă...
482
—	Cine-a vrea să înveţe de la mine toată urătura, a zis moş Ion privind cu mîndrie în jur, apoi să-mi aducă oca de rachiu şi să vie să-l muştruluiesc. Slobod să fiu să-l şi bat, pînă ce l-oi învăţa toată urătuna după cuviinţă...
Iar acestui şpion, a adaos bătrînul zimbind pieziş spre mine, am să-i zic un cîntec de joc, şi să vie Iri-nuca, nepoata noastră, din cealaltă odaie, să-l înveţe,
—	ca să se folosească şi dumnealui batîr cu atîta de cînd tot umblă în preajma noastră.
Astfel Irinuoa m-a învăţat cum să joc «cărăşelul»j şi «alivencile». Dar eu am fost cu luare-aminte şi la alte învăţături mai adînci, socotind că nici un adevăr nu poate sta mai presus decît o frumuseţă, şi iarăşi că pentru călăuzirea inimilor nu-i altă putere mai mare decît mitul şi datina.
—	Nu atît limba vorbită, îi spuneam eu tatei; nu atît limba, care s-a schimbat într-o epocă anumită, cît legea înfricoşată ia morţilor: asta a guvernat şi a susţinut poporul nostru în curgerea veacurilor. Eu sînt partizanul lui Ion Săeăreanu.
—	Cum ? N-am auzit bine... s-a întors scandalizat cuconu Alecu...
—	Eu sînt partizanul lui Ion Săeăreanu şi ial tuturor celorlalţi umiliţi şi vătnuiţi ai vieţii.
Tatăl meu a zîmbit, necrezînd nimic.
Eu însă urmam a intra în tainele cunoaşterilor vechi. Poate mai mult prin poezia şi pitorescul pe care-1 cuprindeau; fără îndoială şi prin instinct; de-asemeni şi printr-o curiozitate neostenită, legată de deşteptarea temperamentului meu artistic.
învăţasem în şcoală despre rotunzimea pămîntului, mişcarea planetelor şi revoluţia astrelor. Moş Va sile şi ciobanii de dincolo de apa Moldovei zîmbiseră cu
483
îngăduinţă Ia încercarea mea de a dovedi adevărul cunoştinţelor mele despre planeta pe care vieţuim. Fusesem contrariat de îndărătnicia şi ignoranţa lor; atunci nu băgăm de samă că ei .stăpîneau adevăruri antice despre crugul lunii, cursul stelelor şi soarelui. Pentru cunoaşterea orelor ei .se călăuzeau de semne neîndoielnice şi veşnice.
Mama urmase a crede, pînă la sîîrşitul zilelor ei, că luna şi soarele sînt aşezate pe cer de înaltul Ziditor, ca să ne rînduiască viaţa şi îndeletnicirile. In vremea primăverii sămînţa trebuie pusă în pămînt cînd creşte luna. Deasemenea schimbările vremii nu se fac decît în legătură cu prefacerile periodice ale acestei lămpi a lui Dumnezeu.
După vechi ştiinţi, dacă intr-un an Sfîntul Neculai «nu-i podar» (adică dacă nu înghiaţă apele la 6 dechemvrie), atunci vremea aspră întîrzie pînă Ia Bobotează (6 ianuarie).
De la mama ştiu că:
De la Sfî.ntu Timoftei Ţarca-şi face cuibul ei.
Dacă La Sfîntu Timoftei — cap de fevruarie — ţarca nu-şi clădeşte cuib, atunci coada iernii se prelungeşte.
Dumneaei mai cunoştea că «dacă-i vară la Crăciun, apoi va fi iarnă de Paşti». Vîntului de asfinţit, dumneaei îi spunea «sărăcie». Era vîntul de secetă — vîn-tul copiilor, al scăldatului şi al zmeielor.
Mai ales bunica Anghelina cunoştea foarte multe din aceste învăţături miraculoase.
La vîrsta de care vorbesc mai sus, la Verşeni, pe malul Moldovei, am băgat de samă cu uimire că prognosticurile bătrînilor mei, bazate pe zborul paserilor şi atitudinea animalelor, pe felul cum îşi clădesc unele
484
dihănii culcuşurile, pe direcţiia vîntului şi pe multe alte semne, se realizează.
Am fost atent faţă de asemenea «ştiinţi» mult mai tîrziu, după ce învăţasem a fi livădar şi prisăcar şi după ce cetisem Originea speciilor şi Monismul, în-torcîndu-mă de cătră unele aserţiuni necomplecte, absolute şi arbitrare ale învăţămintelor lumii nouă.
Negreşit, în toată această civilizaţie arhaică se afla şi mult zid coşcov, care se risipea îndată ce-1 atingeam. Eram atras însă de misterul viu şi valabil.
Bătrînica mea nu ştia carte; putea cel mult să cetească semne pe răboj; dar stăpînea cunoaşterea exactă a sărbătorilor mobile. Servindu-se de numărători pe degete, determina postul cel mare, sfintele Paşti şi postul Sînpietrului.
Eram numai de patru ani cind bunica şi mama m-au aşezat într-un scăunaş cu trei picioare, răsturnat, făcîndu-mă să slujesc drept greutate la învălitul urzelii pe sul, după ce, tot cu socoteli fixe, se trecuseră firele prin iţe şi prin spată. Cu o ştiinţă fără greş, bătrîna cea mică şi blinda pregătea din plante vopsele pentru lină şi alegea în colori delicate desenele scoarţelor.
Este o explicaţie pentru această alegere a colorilor şi desenelor: colori stînse şi desene geometrice; în vechimea rasei găsesc şi explicaţia portului de pînză albă şi pănură mohorîtă, în armonie cu lumina, anotimpurile şi peisagiul. In legătură cu clima extrem continentală de la Carpaţi, totul s-a echilibrat în zeci de secole de experienţă.
Intrînd astfel încet-încet în inima ascunsă a autohtonilor acestui pămînt, am început ia-mi da mie însumi şi-o explicaţie a tragediei lui. Căci ţăranii furnizează clasei suprapuse atîtea elemente de valoare
485
ce nu se mai întorc la baştină şi rămin pierdute, uneori pînă la ostilitate pentru părinţii şi fraţii lor.
Pornisem şi eu pe drumul acesta. Din calea mea normală am făcut o sforţare ca să mă-ntorc şi să mă reculeg.
Iniţierea mea s-a făcut prin poezie şi instinct, cum arăt aici; taina ce m-a pătruns e mai tare decît viaţa, pentru că vine de la cei morţi, şi — în lumea aceasta — morţii poruncesc celor vii.
Ştiu, este şi-o formă admirativă a tot ee-i pitoresc şi artistic la băştinaşi. Intrucît în acest domeniu nu sînt în joc interese — acestei atitudini i se poate spune patriotism. îndată însă ce apar, alăturea de manifestările frumosului, problemele grave pînă la tragic ale vieţii materiale, fiul nu mai cunoaşte pe tatăl său şi pe maica sa.
Aceasta e o altă înţelegere, geamănă cu cealaltă, care m-a îndemnat şi mai mult să justific şi să argumentez neîncetat pe eroul meu de predilecţie, ţăranul romîn.
XI
In anii 1899—1900, eram pentru mulţi din colegii mei de liceu autor consacrat: publicasem nuvele şi poezii în cîteva reviste, scrisesem foiletoane într-o gazetă locală Opinia; alcătuisem Imnul liceului, căruia maestrul Enrico Mezetti ii compusese muzica. Făcusem să circule un timp ş-o revistă centigrafiată Aurora, care se petrecuse cu florile primăverii ce-o născuse.
Eram preocupat şi absorbit cu desăvîrşire de pasiunea mea literară în aşa măsură, încît îmi întrebu-
486
inţam aproape toată vremea cu manuscrisele şi cărţile. Cărţile erau ale marilor autori europeni: lectura lor îmi era ca o baie prelungită de lumină. Sub salteaua patului pe care dormeam se afla o căptuşală importantă de tomuri. Erau acele a căror lectură o începusem. Alternam Zoi a cu Dickens, Turgheniev şi Gogol eu Alphonse Daudet, Victor Hugo şi Balzac cu Flaubert. Eminescu îmi era la în dăm în ă pururi; de-asemeni Creangă. Aveam în cinste pe Delavrancea, Vlăhuţă şi Canagiale.
Cărţilor de şcoală nu îndrăznisem să le acord nici o sumă din micul meu buget. Totul trecuse la capitolul cheltuielilor extraordinare — unicul — în favoarea unui anticar bătrîn şi cuminte, care îmi furniza pînea mea de toate zilele, volumele editurii pariziene Charpentier. Ceea ce mai trebuia foamei mele găseam la unii din colegii prietini. Mi-au fost tovarăşi mulţi flămînzi de literatură în acea vreme. încaltea Nicuşor Beldiceanu a devenit un fel de ascet; a părăsit cu desăvîrşire şcoala şi, ca Simion Stilitul, s-a izolat, nu pe-un stîlp, ci într-un pod, cu cărţile, ca să nu-1 mai ştie şi să nu-1 tulbure nimeni. Cînd, In 1900, s-a deschis asupra vechiului Iaşi o primăvară strălucită, Nicuşor Beldiceanu a simţit chemarea florilor şi a privighetorilor şi, pogorîndu-se din sihăstria lui, a ieşit la lumină. Umbla pe uliţi singuratice, suia spre teii de la Copou, cobora pînă la Cetatea Goliei, cetind necontenit. Uneori se lovea de trecători, alteori de stîlpii felinarelor. Oamenii se uitau după el lung, uimiţi cît şi felinarele.
Asemenea încredinţare definitivă, că viaţa se poate eterniza intr-un pod de fîn cu o carte în mînă, n-o aveam. Bănuiam că aşa ceva l-ar fi tulburat adînc pe tatăl meu. De şi cuconu Alecu nu se interesa de ce
487
fac şi cum merg cu studiile, îmi servea mica pensiune lunară de cincizeci de lei din sentimentul de datorie cătră Academia Mihăileană şi cătră cultură, fără de care, după a domniei sale părere, aş fi rămas un simplu declasat. Acelaşi sentiment de datorie mă îndemna şi pe mine ca să acord ceva din energia mea şcolii. Pînă în acel din urmă an mă bucurasem de o bună situaţie şcolară, aşa încît — îmi făceam eu socoteală — în virtutea impulsului, pu-teiam ajunge la liman fără a lăsa să-mi cadă din mînă urnele necontenit înoite ale încîntării.
Deci, sara, la ora cînd tovarăşii mei de clas şi de cameră începeau a-şi pregăti lecţiile, depuneam în bibliotecă, adică sub saltea, romanul pe care-1 ţineam în mînă şi deveneam atent. Dacă era vorba de o lecţie de istorie, rămîneam întins pe divan, cu palmele sub ceafă. La problemele de logică şi de psihologie mă ridicam în capul oaselor, cu oarecare 'nelinişte. Mă aşezam la masa lungă în faţa camarazilor mei la materiile înfricoşate de cosmografie şi anatomie. Deveneam părtaş activ la latină şi la franceză; mă aflam în elementul meu favorit şi mă plăteam cătră ei de sprijinul pe care îl acordau mizeriei mele. Aşa
—	ajutînd şi nişte preparaţii înfrigurate la tezele de mai, a căror notă se aduna cu mediile trimestriale; adăogind şi cele zece zile libere premergătoare examenului în care am jertfit înţelepciunii una sută cincizeci de ceasuri, am ajuns cu bine şi sănătate la sfîr-şitul năcazurilor, clasificat între cei dintăi zece colegi din nouăzeci. Ceea ce însemna că eram ultimul din aceşti zece. Altădată, v.ai! eram aşezat pe listă cel dintăi şi asta îmi dăduse un spor de mîndrie. Acuma nu eram decît al zecelea, însă prietinii mei poeţii nemuritori îmi zîmbeau cu viclenie şi mă sa-
488
lutau ca pe unul de-ai lor, ceea ce pentru vanitatea mea era mai mult decît suficient. Pe lîngă asta, deveneam însfîrşit stăpîn pe tot timpul meu, căruia îi destinam întrebuinţări uluitoare: lectură nebună pe ploi, — iar în dulceaţa verii expediţii cinegetice şi de pescuit în zăvoaie şi gîrle, la Şiret şi la Moldova. Asemenea expediţii, în singurătăţile şi tăcerile lui Dumnezeu, însemnau şi ceasuri de nemişcare în care se înşiruiau şi se cristalizau în mine armoniile de cuvinte.
In pasiunea mea literară se amesteca şi o manie ciudată. Cum îmi cădea în mînă un manuscris al tovarăşilor mei întru muze, numaidecît mă trudeam să-l corectez şi să-l refac. Aveam un coleg de bancă, Di-mitrie Carp, pe care l-am convins să devină autor şi am şi izbutit, cu metodele mele, să-l fac să apară în-tr-o revistă săptămînală. Bucata aceea de impresii, iscălită Dmitri, a rămas singura lui operă. E un păcat a cărui pedeapsă ţin s-o iau asupră-mi, pentru cîtă tulburare, cîte mustrări, cîte prefaceri, cît chin zadarnic am impus bietului meu prietin şi coleg.
Cînd n-aveam manuscris străin, făceam operaţia de retopire şi prefacere a propriilor mele lucrări. Ajunsesem deci într-o perioadă de reculegere şi de pregătire pentru o nouă etapă. Lepădasem pînă atunci la gunoi sute şi mii de versuri, nuvele multe şi romane. Reveneam asupra unora din temele care mă ademeniseră. Patima aceasta e aşa de absurdă încît m-a făcut să reiau nişte subiecte de nimic, pe care le-am lepădat după aceea definitiv. Le-am reluat ca să-mi dovedesc mie însumi şi să dovedesc şi unora dintre camarazii mei întru literatură că important în artă nu-i atît subiectul cît forma.
Memoria, care mi-a fost totdeauna tovarăş fidel, îmi aduce uneori din trecut, cum aduce marco la ţărm
489
din adîncimi, sfărîmături ale începuturilor mele de odinioară. Aşa mi-am reamintit o anecdotă refăcută, după ce o publicasem într-o formă primă, rudimentară, în Aurora, revista mea centigrafiată. Uitasem cu desăvîrşire totul, cînd acum cîţiva ani un prietin mi-a adresat numărul 9 din această revistă, găsit de el printre hîrtii vechi. Dau în acest număr de revistă peste o anecdotă versificată, uitată şi cufundată în nefiinţă, şi-mi revine din întunericul uitării varianta îmbunătăţită.
Am stat mult la îndoială dacă e potrivit să inserez aici acest document curios. Pe urmă mi-am zis că totuşi poate interesa pe unii dintre amicii mei cetitori. Pun deci în paralelă încercarea mea primă şi fără valoare din Aurora nr. 9, intitulată Se-neacă, si reluiarea ei cu doi ani mai tîrziu, cînd îmi căutam o formă mai artistică de exprimare.
Iată textul prim:
S-a dus şi Tetea Ia Brăila,
Ş-acu pe cheiuri se coboară —
Ca să se uite jos pe apă,
Să vadă sfintele vapoară...
Săracu Tetea! ce să vadă?
Ia, vede-un caiac pe valuri:
De mărfuri nu putea să-ncapă Şi sta ieşit numai de-o palmă
Din apă.
«Valeu Î Valeu ! răcneşte Tetea Şi prin noroi se tăvăleşte...
Valeu 1» Iar lumea, cu mirare,
In jurul lui se grămădeşte.
«Ce ai ?» — «Valeu 1 răcneşte Tetea,
De creşte Dunărea oleacă,
Se duce dracului caicul,
Se-neacă I>
Poftim şi varianta :
BALADA LUI TETEA
Se duse Tetea la Galaţi:
La baltă musai să pogoare...
Ţuică bău, hali cîrnati,
Acu să vază şi «pampoare».
Ia ! roata I Phe! ce mai morişcă ! loite-un barcaz cu fro doi turci.
Ba văz şi case ce se mişcă:
Madame, flori, găini şi curci...
Barcazu hala nu-mi prea place:
Cu cherestea să nu-1 încapă...
Nu ştiu ce drege, nu-ş' ce face —
Pînă la gardină e-n apă.
Mă turcilor ! ama năcazul!
De creşte balta c-un şchiopîc —
La Benga vi s-a dus barcazul.
Bobîldîbîc!
ÎNCHINARE
(a poetului Parpaiea Mandache de la Chifoc-Vaslui) Săru’mîna !
Boiarule, mînca-ţi-aş ciocu,
Măria ta îmi fuşi norocu :
Dă-mi un picior unde-s mai goî Şi scuipă-mă c-un pol 1
Lîngă năravul acesta de a preface al altora şi ai meu, trebuie să adaog plăcerea de a împărtăşi semenilor mei unele din lecturile care mă încîntau. Acă-ţam pe unii, ea să le cetesc pagini din Eminescu. După ce ceteam Călin, fără a mai îngădui partenerului meu să-mi mulţămească, treceam la Luceafărul.
491
Acum ciţiva ani, un bu.n prietin al meu din copilărie, Vliad Nunchievici de la Paşcani, maistru cu renume în atelierele căilor ferate, mi-a adus aminte de ziua de iunie, demult, cînd i-am cetit, acasă la mine, nenumărate bucăţi ale poetului meu favorit. Camera era răcoroasă, cu perdelele lăsate; dulceaţa de trandafiri delicioasă, apa rece. Prietinul meu îşi amintea de aceste accesorii, dovadă — zic eu — că era nevoie de ele în încercarea la oare îl supusesem neînduplecat. Parfumurile violente şi plăcerile prelungite pot deveni suferinţă. Pe atunci încă nu voiam să recunosc acest adevăr.
După ce am ieşit la lumina soarelui şi la adierea vîntului, paşii ne-au dus cătră poeticul ţintirim al tîr-guşorului meu natal. Am intrat pe Calea Eternităţii, pe sub cireşi plini de roadă pîrguită, şi am pătruns printre morminte împresurate de flori. Era o clipă de pietate şi de reculegere. Ne-am aşezat pe-o brazdă, la o umbră de tei. Cu viclenie am tras iar volumul poetului meu şi am început să-i cetesc lui Vlad Nunchievici De-oi adormi curind. Apoi i-am spus pe de rost variantele acestei poeme. De şi Nunchievici însuşi era poet şi recita curent elegiile lui Eminescu, avea drept să-şi amintească, după patruzeci de ani, de asemenea persecuţie.
In 1900, la Iaşi, am convocat într-o după-amiază vreo zece dintre colegii mei, ca să le cetesc un volum întreg de Vlahuţă, Clipe de linişte, apărut atunci.
Mi s-a îniîmplat ceva interesant cu Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă. Fiind în sărbătorile de iarnă 1899—1900 la Ciohorăni, în petrecere de vacanţă, în casa unui bun gospodar, Alexandru Puiu, am avut prilejul să iau parte la adunările feciorilor care-şi pregăteau pluguşorul, nunta, ursul şi căluţul,
492
după datină. Imprietinindu-mă cu dînşii, m-am gîn-dit să le fac o mare plăcere şi i-am îndemnat să cetească Amintirile lui Creangă, pe care le purtam cu mine.
Flăcăii s-au bucurat de îndemnul meu şi au luat cartea. A doua zi ne-am întîlnit iar. Mi-au înapoiat volumul, fără nici un entuziasm. I-am ispitit dacă au cetit.
Au cetit.
Le-a plăcut ?
Nu s-ar putea spune că le-a plăcut. N-au înţeles.
Atunci i-am poftit să şadă pe laviţă şi le-am cetit eu. S-a aşezat în rîndul ascultătorilor şi Zamfiriţa, fata gazdei. A fost o şedinţă memorabilă, pe care am însemnat-o ca un mare succes în cariera mea de cetitor. Atunci a rămas definitiv statornicit pentru mine, printr-un exemplu viu, că Creangă nu-i un scriitor popular, ci un artist, care pretinde un cetitor întru-cîtva evoluat. Interpretată, proza lui exploada în înţelegerea şi simţirea feciorilor de la Ciohorăni; pe cînd lectura perioadelor lui lungi, cu dibăcie alternate şi înflorite de atîtea incidentale, era pentru dînşii o taină pe care n-o putuseră deschide.
XII
Episodul lui Ionifă Rovei. Poeţi anonimi şi publicişti
Primăverile în Iaşii de altădată 1 Amintiri care au rămas înscrise în inimi cu atîta putere, încît am simţirea că urmează a exista în sine ca valori adaose eternităţii şi după ce poeţii care le-au cîntat au căzut, şi după ce oraşul-minune s-a scufundat.
493
Am să vă spun îndată ce poeţi trăiau in Iaşii de acum cincizeci de ani, pe lîngă cei pe care-i cunoaşteţi. Dintre aceştia, pe cei durabili ii recităm şi-i slăvim şi acum. Dar au fost alţii o mie, fragili şi trecători, pe care i-am lăudat atunci în tinereţa noastră. Unii şi-au admirat şi ei o clipă rîndurile tipărite; alţii nici măcar n-au tipărit, şi aceştia, desigur, ră-mîn mai mari prin posibilităţile şi tainele care s-au prăpădit cu ei.
Pomelnicul unora dintre cei tipografiaţi ii vom da îndată.
Cei netipăriţi stau în aureolă anonimă : operele lor, ca adevărate frumuseţi şi valori, nu trebuie să aibă nume. Chiar cînd, pentru uşurinţa vieţii, oamenii numesc într-un fel aceste frumuseţi şi valori la o anumită epocă, apoi într-un veac următor le schimbă numele, simţind că simbolurile pot fi numite în zece feluri şi Intr-o sută de feluri. Acesta e de altfel adevăratul rol al poeţilor, de a da simbolurilor nemuritoare nume şi expresii care n-au mai fost niciodată întrebuinţate. O clipă rară e totdeauna o logodnică pentru sufletul lor; cîntarea lor de slavă cată să fie o cîntare a cîntărilor unică în cursul ciclurilor.
Aşa fel erau poeţii Iaşilor de acum o jumătate de veac, vorbesc de poeţii pe care nu i-aţi cunoscut niciodată. Nu i-au tipărit tipografii, nu i-au vîndut librarii, nu le-au făcut recenzii cronicarii, nu i-au categorisit în cutioare istoricii literari. Nu s-au amestecat în dispute interminabile la cafeneaua Traian.
Aceşti poeţi trăiau poezia. Unii erau vînători.
Numele unuia am să vi-1 divulg eu. Ab uno disce omnes, ar fi zis profesorul meu de latină domnul Codiţă.
494
II chema Ioniţă Rovei şi se afla In acel timp rob la gimnaziul «Alexandru cel Bun». Poate era rob Ia gimnaziul «Ştefan cel Mare». In orice caz nu era la noi la Liceul Naţional. Rob, adică secretar. Un tip sărac şi slăbuţ, eu straiele totdeauna boţite, cu o bărbuţă spînatică balaie, student l;a ştiinţele naturale. Ca să ajungă să-şi poată da licenţa, îşi vînduse ca Schle-mihl umbra, unui director ventripotent; şi era amărît in multe ceasuri şi în multe zile; numai cîteodată, într-un ceas dintr-o zi, se elibera de toată mişelia şi intra în comunicare eu ceea ce este inefabil şi fără moarte. Atunci îşi complecta colecţiile lui de flori şi coleoptere, suind în dumbrăvile de la Păun şi îm-pingîndu-şi rătăcirea pînă la Bîrnova.
De Ia Ioniţă Rovei am auzit intr-o zi, în Iaşii de altădată, in vremea florilor de salcîm, pe la Duminica Mare, cînd zuzuie albinele în toate grădinile, am auzit cîteva versuri care nu s-iau tipărit nicicînd. Numai două cioburi le-am reţinut eu şi le păstrez.
Dimineţi însorite şi line,
Amintiri din grădinile raiului...
A fost o întîlnire trecătoare. După ce am primit asemenea dar de preţ de la rob, el şi-a reluat munca oftigoasă şi crincenă iar eu mi-am urmat destinul.
Dar iată, după vreo opt ani mi-a fost dat să-l în-tîlnesc din nou într-un orăşel de provincie din nordul Moldovei. îşi trecuse licenţa, era profesor, se putea socoti fericit. Lui nu-i trebuia mult pentru asta. Salariul de pe acele vremuri îi era mai mult decît îndestulător. Se înfăţişa tot zgribulit şi puţintel; numai cît i se topise amărăciunea obrazului într-un zîmbet blînd, şi-şi răsese bărbuţa blondă. Umbla corect îmbrăcat, în straie potrivite, cu o pălărie mare şi o pe-
495
lerină largă, pe malurile lacului Şoldăneştilor, c-un ciorpac, culegînd exemplare de floră şi faună acuatică pentru colecţiile lui.
Eu cobortsem la pînda de sară a raţelor. Enam cu puşca şi c-o căţeluşă de vînătoare foarte iscusită, pe care o chema Diana.
Fără să ne recunoaştem din prima clipă, ne-am salutat ca doi singuratici într-o sihăstrie.
Pe urmă, după puţine cuvinte, ne-am găsit aşezaţi în acelaşi con de lumină a Iaşilor de la 1899.
—	Sînt suplinitor la gimnaziul de aici, m-a lămurit el.
Am înţeles. Scăpase de robie.
A continuat.
—	De multe ori ană bate gîndul să ies şi eu, in unele seri, la pînda de raţe.
—	Nimic mai uşor, i-am răspuns; ieşim tovărăşie. In curînd se deschide sezonul iepurilor: mergem şi la iepuri...
—	Aşa se chiamă ? sezon ? a zîmbit el cu sfială.
—	Aşa se chiamă, l-am încredinţat eu, cu superioritate. Dacă n-ai puşcă, poţi cumpăra una, datcă vrei; la urma urmei poţi împrumuta: îţi găsesc eu. Cartuşele le faci cu mine. Iţi pot dia şi o geantă. Numai har Iţi mai trebuie. In breasla asta, ca şi-ntr-a poeziei, fără chemare nu faci nimic.
S-a uitat la mine cu blîndeţă şi bunătate:
—	Toate ale vieţii trebuie să le facem cu credinţă, mi-a replicat el. îmi place; am mai fost la vînat; am şi toate sculele breslei, numaicît mă întorc prea rar cu geanta plină.
L-am privit de sus în jos :
—	Umbli bine ?
—	Cum nu ? am picioare tari.
496
—	Ochi buni ai ?
—	Slavă Domnului!
—	Dar calm ?
—	Aşa ceva îmi cam lipseşte.
—	Atunci află că mai ales asta îţi trebuie.
—	Ştiu, a suspinat el; asta însă nu se poate cumpăra de nicăieri.
L-am mîngîiat:
—	Vine cu timpul.
—	Aşa e; să nădăjduim că-mi va veni şi mie.
Am stat aşa sporovăind pe malul lacului, pînă ce-a
venit amurgul. Ne-am lăsat încîntaţi de blîndeţă sfirşitului de zi şi domnul Rovei şi-a manifestat dorinţa să asiste şi el la isprăvile mele. Au început a trece raţele. Prima am scăpat-o, c-un foc precipitat; altele două care au urmat au primit în plin încărcăturile armei mele şi Diana mi le-a scos numaidecît din baltă şi mi le-a adus la picioare.
—	Totdeauna mi se întîmplă aşa, i-am explicat eu cu emoţiune domnului Rovei; prima o scap, pe celelalte nu.
El m-a privit c-un zîmbet fin. Am zîmbit şi eu, şi pe urmă nu i-am mai servit asemenea observaţii şi cugetări vînătoreşti. In sara aceea am cunoscut că destinul nostru e să devenim prietini.
Am făcut multe expediţii împreună şi ne vedeam aproape în fiecare zi. Ne înţelegeam foarte bine, mai ales în chestiile vînătoreşti. Totdeauna domnul Rovei era de părerea mea. In alte domenii ale vieţii, însă, fostul rob îşi avea părerile lui personale. Am încercat să-l disloc din unele: nu mi-a fost posibil. Se împotrivea, de şi cu multă amabilitate. N-ar îi vrut să mă supere; dar îi bănuiam satisfacţia de a se simţi liber pe terenul ideilor.
32
497
La începutul toamnei, am prins ia umbla la iepuri. Şi cu acest prilej am putut constata că domnul Rovei era un trăgător destul de bun. Spre deosebire de tovarăşii noştri obişnuiţi pe care ii întîlneam la fîn-tîni singuratice ori la un han de drumul mare, domnul Rovei nu se lăuda niciodată cu vreo lovitură faimoasă căreia nu i-a fost nimene martor. Şi nici nu recurgea la mărturia mea, pentru unele lovituri ştiute. Prefera să-i rămîie nepublicate faptele de arme, aplaudînd în acelaşi timp cu multă rîvnă isprăvile măreţe ale altora.
Intr-o după-amiază de octomvrie, expediţia a fost fericită pentru el şi mai puţin pentru mine. El împuş-case cinci iepuri, eu nu împuşcasem decît unul. M-a rugat să-l despovărez de o parte din greutatea răniţii lui:
—	Mie îmi ajunge un singur iepure, mi-a zis el; şi m-aş putea lipsi şi de acela. Nu mînînc acasă şi nu-mi place vînatul.
—	Dacă ţi-ar plăcea, mi-ai face onoarea să vii la mine la masă.
—	Cum se găteşte la domnia ta, îmi place.
—	Atunci mîncăm împreună, poimîni, muşchi de. iepure cu smîntînă.
—	Iţi mulţămesc frumos, a zîmbit domnul Rovei. Nu voi lipsi. Şi, cum pînă poimîni e cam mult, te-aş pofti să intrăm la acest cinstit han a lui Parpalea, să bem un pahar din vinul adus în toamna asta din Ţara-de-Jos, să gustăm slănină pîrpîlită pe cărbuni şi să vorbim de Iaşi.
Am intrat la han la Parpalea, am băut un vin minunat de Nicoreşti, am gustat slănină crestată, aruncată pe cărbuni, şi pe urmă am adus între noi, prin-tr-o tainică magie, amintirile din laşul nostru de altădată.
498
—	Totuşi suspin după anii aceia... a îngînat domnul Ioniţă Rovei. De mult vroiam să-ţi spun o in-tîmplare ciudată, o întîmplare de vînător, căci numai vînătorilor li se cuvine să aibă întîmplări extraordinare.
Trăiam în strada Florilor, a început domnul Rovei, închinînd spre mine ¡al nu ştiu cîtelea pahar de cra-cană de la Nicoreşti. In primăvara anului cînd ne-am cunoscut, adică în 1899, în faţa ferestrei mele într-un molid vechi, îşi făcuse cuib o gaiţă. Cum se rătăcise acea gaiţă cu părechea ei pe latitudinea laşului, nu ştiu. Paserea aceasta cuibează de la patru sute de metri altitudine. Mă interesa lucrul tocmai ca observator biolog, şi am fost martor credincios timp de cîtevia săptămîni paserilor pribege, străduindu-se să elibereze speciei lor o generaţie nouă.
După ce au aşezat cuibarul din puţine găteje în-cîlcite şi femeiuşcă a depus ouăle, s-a făcut în brad dintrodată linişte deplină. Liniştea asta, aproape tainică, a urmat şi după ce-au ieşit puii din ouă. Gaiţile bătrîne se strecurau din întunericul cetinii într-un fel de zbor aproape fantomatic şi se întorceau cu hrana puilor într-un chip special, foarte ferit şi foarte atent. Printr-o piarte ieşeau; prin alta se întorceau. Intr-o dimineaţă, privind cuibul cu binoclul printre draperiile molidului, am rămas înfricoşat, aş putea spune, de capetele enorme şi de gurile lacome ale puilor care se săltau din cupa lor de crengi şi rădăcioare spre hrana ce li se aducea. Căscau ciocurile, tremurau din aripi şi se grămădeau spre viaţă. Cînd oare crescuseră aşa de mari ? Nu pricepeam nimic, însă faptul era în faţa lentilelor mele. Pe aripioarele ciunte dăduseră penele cele aşa de ornamental colorate cu albastru. Intr-o altă dimineaţă am auzit un strigăt
499
de ajutor, pe care l-aş caracteriza strigăt răguşit. Era strigăt de pasere. Am păşit la fereastră şi am constatat că unul din pui căzuse din cuib. întrebarea mea era: căzuse ori fusese dat jos ? Cu binoclul meu numărasem şase unităţi tinere în familia gaiţii. Ţinînd samă de proporţiile de dihănii lia care ajunseseră aceşti pui, şi la plecările şi întoarcerile neobosite ale gaiţii, care nu puteau fi decît în raport cu timpul şi posibilităţile, şase gîtlejuri sînt o povară care trebuie redusă după o lege simplă biologică. Aşa îneît am adoptat puiul şi l-am instalat într-o cuşcă, la adăpost de ghiara miţelor gazdei. L-am hrănit cu larve, şi gîngănii şi, fără prea multă tranziţie, m-a adoptat deschizînd la fel pliscul şi zbătîndu-şi aripioarele-i ciumpe. Peste cîteva zile, am fost nevoit să mai culeg un căzut, pe care l-am dat tovarăş celui dintăi. La Sînziene, familia din molid s-a zburătăcit şi eu am rămas cu două gaiţe sănătoase şi dolofane, căroria am început să le fac educaţia. Aşteptam — răsplată a străduinţilor mele — să le văd învăţînd a imita strigăte şi vorbire. Deocamdată ele nu aveau alt talent decît să mînînce cu vrednicie, să-şi ciugulească penele iscusit încondeiate şi să mă privească aţintit şi atent. Abia în august au început să bolborosească şi să ţiuie vag, cînd se socoteau singure. Le-am ascultat într-un rînd cum miaună leşinat ca pisoii. Simţin-du-mă în apropiere, au tăcut îndată. Eram hotărît să le eliberez în toamnă. Nu mai aveam nici o încredere în dispoziţiile lor artistice.
In aceeaşi lună august a avut loc întîmplarea misterioasă pe care n-am comunicat-o nimănui. Domnia ta eşti primul muritor care o afli.
Din leafa mea năcăjită şi puţină de secretar al gimnaziului, îmi împlinisem însfîrşit o dorinţă. Şase
500
luni răbdasem şi nădăjduisem. Acuma eram izbăvit, îmi adusese croitorul un rînd nou de straie. Era aşa cum îl visasem — bun şi de stradă, bun şi de excursiile mele ştiinţifice şi vînătoreşti. II îmbrăcasem, mă privisem şi mă admirasem în oglinda de la garderobă ; îl împăturisem apoi cu grijă pe spătarul scaunului, lăsîndu-1 cît mai aproape vederii şi pipăitului meu. A fost una din puţinele mele bucurii de băiat sărac.
Ca totdeauna, dormeam cu fereastra deschisă.
Iată că la miezul nopţii, pe o lumină cenuşie de lună în dosul nourilor, pătrunde în odăiţa mea un hoţ. Nu m-am temut de hoţi niciodată. N-aveau ce să-mi ia. Insă pe acesta, pe care l-am simţit imediat ce a păşit peste prichiciul ferestrei şi cînd am deschis ochii l-am văzut desluşit lingă scaun, — l-am înţeles numaidecît. Intrase ca să-mi ia costumul cel nou! Atîta rîvnisem, şi el venea să mi-1 răpească. Mai înţelegeam că n-am nici o putere să împiedic asemenea nelegiuire. In înlemnirea mea uimită şi disperată, totuşi mi-a venit o idee — dacă s-ar putea numi asta o idee.
—	Domnule, zic eu cu glas înfricoşat... Domnule, fie-ţi milă de mine, nu mă nenoroci. Ţi-1 dau de bună voie pe celalalt. Ia-1 de pe scaunul din fundul odăii. Iartă-mă şi nu-mi lua costumul cel nou. Atîta am.
Nu ştiu cu ce glas şi cu ce accent voi fi rostit eu aceste cuvinte. «Domnul» negru şi flenduros din lumina cenuşie a lunii a stat o clipă în cumpănă, apoi s-a îndreptat spre celalalt scaun, întinzînd o mînă lungă cu ghiare cirligate.
Ascultă. Dintrodată, ca printr-un farmec, au zbuc-nit, foarte aproape, glasuri bolborosite:
—	Prinde-11 Prinde-1!
Un fluier a fulgerat tăcerea.
501
Dintr-un salt, omul negru a fost pe marginea ferestrei.
—	Ia-ţi costumul, am încercat eu a-1 imblînzi. aceştia-s «artiştii» mei.
—	Ihîm! a mormăit el cu ură. Cu vardişti, şi te prefăceai sincer. Eşti un fraier fără onoare!
Adăogind felurite Înjurături de mamă, parastase şi Dumnezei, a sărit zaplazul în stradă şi s-a dus cu grabă, bolborosind blesteme împotriva celora care nu îngăduie unui sărman să-şi agonisească un codru de pine ori un costum vechi...
Domnul Ioniţă Rovei mi-a mai închinat un pahar şi mi-a zîmbit amical:
— Să bem pentru Iaşi, a suspinat el.
— Să bem, am răspuns ciocnind; într-adevăr aşa ceva numai la Iaşi se poate întîmpla.
*
Intre poeţii care se expuneau tiparului, criticii de Ia cafeneaua Traian, timpului care roade şi degradează, cenaclurilor care foarfecă fără milă, am cunoscut întăi pe Mihai Codreanu.
Era un tînăr efeb cu aer preocupat şi sumbru, cu fruntea nouroasă, un Child Harold uşor dispreţuitor de opinie, însă foarte atent la ce se întîmplă în jurul său. Palid profil apolinic, haină neagră, gheată elegantă. In vremea aceea vedea excelent — mai ales acele lucruri care, în miopia aproape oarbă din vremea din urmă, i-au rămas încă desluşite. Poetul, Mil-ton modern, în anume poziţie a retinei faţă de lucrurile exterioare, distinge încă femeile şi banii. In vremea aceea depărtată, cele dintăi aveau un spor apreciabil de luminozitate. Mîngîierea elementului de-al doilea desigur nu-1 consolează astăzi. In ce pri-
502
veste gloria, era şi atunci înfăşurat în ea ca într-o mantie, — şi astfel mi-a apărut mie, cînd m-am oprit lîngă el plin de admiraţie şi sfială. Era într-o zi de vară, pe strada Carol. Cineva m-a prezentat; l-am cuprins de la picioare la frunte cu privirea mea naivă. Tovarăşul meu i-a oferit foc. Poetul făcea gesturi elegante c-o ţigară neaprinsă.
—	Trebuie foc sacru, am zis eu, pretenţios.
—	Fleacuri... a îngînat poetul, privind vag asu-pră-mi. Nu există în artă talent, a urmat el, ci numai muncă îndîrjită şi stăruinţă.
De la Diafane şi pînă astăzi, poetul a rămas ancorat în aceeaşi opinie faţă de artă. E mai mult o exprimare a unui punct de vedere decît un adevăr. In Statui, sonetele sale par a fi un fel de ghiaţă vulcanică. Cu toată această afectare de impasibilitate şi răceală, munca şi îndîrjirea sa eu le voi numi tot talent.
In ziua aceea cînd l-am cunoscut, n-am găsit, la butada sa, replica potrivită. De altminteri, în răcoarea sa olimpiană, poetul nu mi-a acordat nici cea mai mică importanţă. Am avut prilejul să dezbat cu domnia sa chestiunea mai tîrziu, cînd mi-a fost profesor de şah la cafeneaua Traian. Nu mai eram un neînsemnat începător, şi ochiul său mă distingea acum foarte bine.
I-am amintit de gheţlria în care se situase cîndva ca poet, şi pentru asta am ales momentul cînd se afla în plină tiradă pasionată.
Profesorul meu de şah s-a oprit brusc, a zîmbit şr m-a informat că are şi însuşiri de actor. Intr-adevăr, Mihai Codreanu a fost unul dintre cei mai interesanţi interpreţi ai lui don Saluste. N-a făcut însă profesie de actor, însuşindu-şi numai puţintel din cabotinis-
50S
mul tagmei. Cînd am ajuns să-l biruiesc la şah, i-am declarat că nu cred nimic din ceea ce vrea să ne facă să credem. «De fapt eşti un poet sentimental ca orice poet ieşan, am adaos eu, şi atitudinea asta e numai o carapace, o apărare a unui suflet sensibil şi delicat.» Dintre tinerii poeţi din epoca 1900, pe Codreanu l-am apreciat îndeosebi şi pot afirma şi acum că nu m-am înşelat. Şi nu m-am înşelat nici în privinţa gheţii sale artificiale. In multe împrejurări i-am constatat bunătatea, generozitatea şi arta prietiniei. Am apreciat amîndoi de multe ori şi vinurile podgoriilor noastre de la Copou şi Uricani; şi nu s-a supărat pe mine decît atunci cînd, evocînd memorabilele şedinţi de şah de la Traian, într-o carte oarecare a mea, l-am categorisit: «bătrînul poet Mihai Codreanu». Mi-a întors răspunsul printr-o telegramă de felicitare la onomastica mea, adresată «tînărului romancier Mi-hail Sadoveanu». N-am înţeles de ce nu vrea cu nici un preţ să îmbătrînească şi am aflat chiar acea zi, de la el, de spaimele pe care le avea cînd se întîmpla ca vreunul din «contingentul» nostru să fie chemat pentru totdeauna acolo unde nu-i bucurie nici întristare. Mî-am adus iar aminte de atitudinea de statuie impasibilă. Nu putem îndrepta nimic; trec şi poeţii ca primăverile Iaşilor!
Adaog la pomelnicul tipografiaţilor pe George Murnu şi Virgil Cişman. Şi unul şi altul aveau plete şi lavalieră. Nu ştiu dacă e perfect adevărată schiţa mea în creion, însă amîndoi erau juni prea frumoşi şi cu înfăţişare romantică. Desigur că aveau plete şi lavalieră; aşa era moda poeţilor epocii. II vedeam pe Murnu trecînd visător pe strada Cuza-Vodă. Mi l-a arătat într-o zi un coleg: «Acesta e George Murnu». L-am urmărit un timp. A încetinit pasul la o
504
vitrină de anticar şi s-a lăsat cu viclenie admirat. Fără îndoială că avea lavalieră. O poartă şi acuma, la şedinţele Academiei Romîne, unde vine grăbit şi dormitează cu blîndeţă. Din somnia^i prefăcută tresare numai cînd e vorba de artă, ortografie şi vocabular poetic. E un luptător vehement. Murnu e macedonean. «Am impresia că tragi „mahera“ de cîte ori discuţi», — îi zic eu cu prietinie. El zîmbeşte ca atunci, în 1900, cînd se privea in vitrină. Mi se pare că avea joben. Da, da; desigur că avea. S-a depărtat de la vitrină, iar colegul meu mi-a debitat cîteva versuri armonioase ale poetului. Nu le mai ţin minte. Erau stanţe de primăvară şi Murnu, fără îndoială, le mai poate recita. Au trecut acele primăveri, versurile sale însă au rămas.
Virgil N. Cişman era un tînăr subţirel, cu pelerină. Am aflat că fetele de pension îi ciripeau versurile sale delicate. Pe urmă acest poet firav s-a expatriat şi a rămas la Bruxelles. Trăieşte ca un burghez rentier, consul al patriei lui depărtate, avînd în amintire icoana neviolată a unui Iaşi aşa cum îl vedem toţi. E o iluzie; ştim că şi oraşele se scufundă, cum ne scufundăm toţi, poeţi şi oameni de rînd.
Am mai cunoscut, la 1900, doi tineri poeţi, robi la gazetele timpului: Ion Dafin şi G. Gordon Botez. Am ţinut minte un timp strofele lor.
Eugen Herovanu era şi atunci tot aşa de discret şi delicat ca şi astăzi. Era blond. Recitam o poezie a sa cu o scrisoare de amor adresată femeii iubite:
Misivă scumpă, purtătoare De-atîta patimă şi ioc,
Ca mine n-ai ajuns la dînsa,
Ca mine-ai fost fără noroc...
505
Herovanu avea un prietin bun şi mare. Aproape un uriaş. II chema Spiru Prasin şi sîngele-i sudic îl făcea să fie «foc, pară şi pîrjol», cum spune nepoţica mea Smărăndiţa. Pe cît era Herovanu blîndeţă şi nuanţe, pe atît Spiru Prasin era mişcare şi violenţă. Spiru Prasin era gazetar temut, autor de teatru şi romancier. îşi pusese în repetiţie la Teatrul Naţional piesa plină de îndrăzneli Maria din Magdala, în care cutezase a aduce pe Isus în scenă. De aici scandal, zarvă şi reclamă. Asta dorea Prasin. Reprezentarea piesei îi era indiferentă la urma urmei; s-a şi grăbit s-o tipărească. Nu s-au cutremurat cerurile şi pămîn-tul şi nici literatura romînă nu datează de atunci. După Maria din Magdala, Spiru Prasin a tipărit un roman, Calea Robilor, întăi în foiletonul gazetei la care colabora, dacă nu mă înşel, şi apoi într-un volum gros. Erau în acea carte întîmplări din vechiul Iaşi al lui Mihalache Sturdza, a fraţilor Cuciuc şi Gavril Buzatu. L-am cetit cu destul interes. Pali-carul-muşchetar avea talent; totuşi, probabil că avea încredinţarea desăvîrşită că talentul nu-i decît «în-trucîtva» necesar literatului. Ca să-ţi faci nume, trebuie zvon şi zarvă.
Cam la acea epocă debarcaseră Peladan şi Riche-pin în ţară, pentru conferinţi răsunătoare. Jean Ri-chepin semăna întrucîtva la înfăţişare cu Spiru Prasin. In dorinţa lui de a epata pe burghez, Jean Riche-pin nu se sfia, cum se exprima el, «de pisser contre le ciel». Atitudinea asta nu era displăcută unora dintre poeţii ieşeni de atunci. De la acea epocă datează traducerea lui Mihai Codreanu a Martirei, tragedie în cinci acte înfricoşate a lui Richepin. Nu cumva
506
traducerea e în colaborare cu Spiru Prasin ? Dacă nu, s-ar fi cuvenit să fie.
Hotărît să urmeze pilde probate ca să intre brutal în istoria literaturii, Spiru Prasin a căutat un. prilej şi un pretext. Nu i-a fost greu să le găsească.
Intre intelectualii evrei, colaboratori la gazete, se afla şi un oarecare V. Scîntee, băiat cu lectură multă şi sfială deasemeni. Nu l-am cunoscut personal; am vorbit numai despre el în cîteva rînduri cu prietinul şi colegul meu de clas, Enric Furtună, el însuşi poet durabil. Şi despre el şi despre regretatul A. Steuermann, liric virtuos, pe care-1 admiram sincer. Nu ştiu de la ce polemică de presă, fără nici o importanţă, Spiru Prasin se socoate jignit şi trimite martori lui Scîntee. Trebuie numaidecît să se spele în sînge, pe teren, jignirea şi onoarea pătată a muşchetarului.
Timid, miop şi slăbănog, Scîntee se apără cum poate. Domnilor, n-am avut intenţie să jignesc personal pe domnul Prasin. O polemică e ceea ce ştiţi; domnia sa se poate apăra cu condeiul; aceasta e arma şi duelul nostru al gazetarilor. Nu găsesc că o soluţie sîngeroasă e o soluţie nobilă etc.
Nu se poate, rîde cu trufie Spiru Prasin. Vreau reparaţia cu armele. Admit că onorabilul V. Scîntee nu s-a ocupat de scrimă şi nu se poate apăra cu spada; dar un pistol poate mînui.
Se spunea că Spiru Prasin e trăgător dibaci cu
pistolul.
Dacă onorabilul V. Scîntee nu e dispus să iasă pe teren, atunci riscă să rămîie pentru totdeauna descalificat, ca un laş şi ca un mişel. Şi dacă totuşi primeşte această situaţie, atunci riscă să fie pălmuit la
507
cafenea, ori la birt, ori în stradă, ori la redacţia gazetei sale.
Terorizat, V. Scîntee face ca cel ce se aruncă în gol. închide ochii şi se aruncă. Fie ce-o ii! Primeşte duelul cu pistolul spre satisfacţia ironică a adversarului său şi lupta e hotărîtă la Copou. Mai avuseseră loc acolo cîteva dueluri celebre, pe la 1850, din care combatanţii scăpaseră indemni ori cu puţine zgîrie-turi. Nici Spiru Prasin nu ţinea morţiş la pieirea nă-căjitului Scîntee. Nu vrea decît să-l sparie, ori să-i plaseze o lovitură uşoară, fără urmări fatale, ca să-i fie amintire. Lucrurile s-au petrecut exact ca în Război şi pace a lui Tolstoi, unde eroul, Petre Bezu-hov, are un duel la fel — el fiind cel terorizat şi miop. Martorii îi arată lui V. Scîntee cum se ţine pistolul, cum trebuie să apese pe trăgaci la comandă. Era şi pe-o ceaţă deasă de toamnă. Bietul om întinde mîna cu arma într-o direcţie vagă, întoarce capul scufundîndu-şi-1 între umeri, închide ochii şi trage la comandă. Spiru Prasin cade străpuns prin inimă.
N-aş putea susţine că întîmplările stupide au vreo semnificaţie. După cum n-au semnificaţie în sine nici primăverile înflorite ale laşului de odinioară. Tînărul acela cit un brad, fierbînd de talent şi dragoste de viaţă, nu mai era în clipa următoare. Ucigaşul fără voie a rămas cu gura căscată şi ochii holbaţi, neînţelegînd nimic. Nu l-a putut dumiri şi inîngîia nici procesul absurd ce i s-a făcut, nici osînda de cîţiva ani de închisoare ce i s-a aplicat. A rămas iremediabil trist şi mai miop şi zilele care nu se mai isprăvesc i-s mormînt.
Iar primăverile şi poezia au urmat a încununa neschimbat cetatea tinereţii noastre.
508
XIII
Preocupări
In zilele de ploi lungi, toamna, şi de viscole, iarna, îmi căutam tichia fermecată şi rosteam cuvîntul potrivit, ca să pot trece în ţara nouă pe care o exploram cu ardoare.
Găsisem două colecţii de reviste vechi: Viaţa lui Vlahuţă şi Povestea Vorbei, în a cărei redacţie erau amestecaţi fraţii Stavri. Erau «vechi» în raport cu anii mei; cînd apăreau, eu abia îmi isprăvisem şcoala primară. Acum mă legam cu acest trecut apropiat, căutînd, coloană cu coloană, aliment curiozităţii mele.
îmi dau sama acum că epoca nu era deloc prielnică literaturii. Focurile aprinse la Viaţa şi la Povestea Vorbei fuseseră destul de sărace şi luminau slab o zare de secetă. Meşterii cei mari de vorbe şi visuri trecuseră : Alecsandri, Eminescu, Creangă. Cei de la care lumea mai aştepta glas tăceau. Delavran-cea era în pauza dinainte de Apus de soare ; Vlahuţă ostenise şi, odată cu încetarea Vieţii, părea că renunţase la toate; Caragiale şi Coşbuc numai, cînd şi cînd, dădeau semn că încă se află cu noi. Duiliu Zamfirescu şi Ion Slavici publicau, rar, la reviste inaccesibile învăţăceilor săraci. Iubeam publicaţiile săptămînale în care se oglindeau actualitatea, nume nouă, preocupări diverse.
La Viaţa apăruse figura tînără cu zîmbet melancolic a lui St. O. Iosif. In Povestea Vorbei mă interesau fraţii Artur şi Râul Stavri. îndeosebi cetisem cu atenţie cîteva capitole de proză, intitulate Din poveştile lui Ilie Pietraru, datorite colaborării lor. Pe cît
509
auzisem — şi aşa apare şi din text — fraţii Stavri dăduseră undeva, în Moldova, peste un povestitor ţăran de talent şi-i reproduceau stenografie vorbirea, foarte colorată şi mucalită. Fără îndoială că reproduceau ţinînd samă de economia artistică a istorisirilor. Astfel am găsit în opera aceasta — din nefericire numai începută — poveşti şi anecdote populare, date drept aventuri ale lui Ilie Pietraru, într-un ton care amintea pe Creangă, însă cu mai multă simplicitate. Mi-au mai rămas în amintire din Povestea Vorbei cîteva poezii ale lui Stavri cel mic, cu răsunete mai profunde şi mai grave decît ale lui Artur, care a rămas singur cunoscut. Râul Stavri a murit de altminteri foarte tînăr. Am mai cetit cu atenţie în această revistă nişte istorisiri ale unui pădurar — mi se părea mie că e pădurar — cu numele Ion Teo-dorescu. Pe urmă am aflat că Ion Teodorescu e un publicist de stînga care trăise cîtva timp în Belgia. L-am cunoscut mai tîrziu; ne-am împrietinit (era mult mai în vîrstă decît mine) ; şi mi-a povestit o serie de lucruri în legătură cu mişcarea socialistă şi Toni Bacalbaşa, redactorul Adevărului de joi, scriitor corosiv, astăzi uitat.
Ion Teodorescu mi-a povestit şi istoria cu sfîrîiacul a lui Creangă, care pe urmă a fost făcută cunoscută şi de alţii.
In ultimii ani ai lui Creangă, înainte de 1890, se întîlneau la el din cînd în cînd cîţiva tineri scriitori ieşeni într-un fel de «Junime» nouă. Dintre aceştia făceau parte Gruber, Miile, Neculai Beldiceanu, autorul Lăutarului, fraţii Stavri, Artur Gorovei şi alţii. Moş Creangă, cum îi spuneau ei, se proslăvea în cerdacul căsuţei sale din Ţicău în vremea căldurilor celor mari ale verii, într-o îmbrăcăminte destul de
sumară, înarmat c-o lopăţică crestată, cu care să se poată scărpina la spate şi după grumaz. Viaţa de obez îi era destul de penibilă, chiar cînd nu trecea prin epocile negre ale răului său fără leac. Cu prietinii, cu lopăţică crestată şi c-o glumă, îi treceau mai uşor după-amiezile. «Bădiţa Mihai» — Eminescu — îşi căuta sfîrşitul în alte părţi de lume; Convorbirile cele vechi erau la Bucureşti. Junimea nouă punea la cale treburile literaturii în Ţicău şi Ion Creangă mai mult tăcea şi asculta ce spun alţii.
Intr-o zi, Constantin Miile ceteşte o poezie avîn-tată cu caracter social, dintre cele pe care poetul Luceafărului le aprecia îndeosebi. După ce-şi debitează strofele viforoase, autorul se opreşte. Cei care-1 ascultaseră erau oameni cu gust subţire. Tac; nu găsesc vorbe potrivite de apreciere.
—	Ce spui dumneata, moş Creangă ? întreabă Eduard Gruber, ca să sfarme momentul penibil.
—	Ce să spun, măi băieţi, răsare humuleşteanul. Ştiu eu ce să spun ?
—	Iţi place ?
—	Place. E drept ca sfîrîiacul meşterului nostru Dimachi de la Humuleşti.
Care sfîrîiac şi care Dimachi ? tresare adunarea, cu cel mai mare interes. Să se spuie numaidecît povestea !
—	Să v-o spun, se învoieşte Creangă. A trecut într-o zi pe la noi prin sat meşterul cel mare lăcătuş Dimachi Mangalagiul, strigîndu-şi meseria. Vede la poartă pe moşu-meu Dumitru.
—	Gospodarule, n-ai ceva de lucru ?
—	Ştiu eu ? parc-aş avea o bucată de fier, şi-aş preface-o, ca să nu putrezească.
511
—	Dă-o Încoace, domnule Dumitre, şi-ţi fac din ea ce pofteşti. Meşter mai iscusit decît mine nu se află pe lume. Unde-i fierul ?
—	Uite-1, zice gospodarul, aducînd o bucată de ştangă ruginită. Fă-mi ceva, să mă bucur.
—	Cum nu ? Să-ţi fac. Da’ ce supărare ai dumneata ?
—	Am, c-un diavol d,e nepot. Numai pozne-mi face. Dacă-1 mai prind cu una, îl tai bucăţi, să vie tatu-său să-l adune cu grebla. Fă-mi un topor !
—	Fac topor cit ai scapara, domnule Dumitre, numai s-aţîţ focul, să desfac foile, şi să-mi aduci dumneata o leacă de slănină ş-o bucată de mămăligă, că n-a mîncat meşterul Dimachi de ieri de la amiază, sar acul! Iar topor cum ţi-oi meşteri eu, nu-ţi face nici împăratul nemţilor.
îşi desface Dimachi în juru-i sculele, aprinde focul, potriveşte foile, şi,, cît se înroşeşte ştanga de fier în jar, roade un hartanaş de slănină rîncedă, ajutîn-du-se c-un dărăb uscat de pită.
Scoate apoi fierul şi prinde a-1 bate vîrtos pe nicovală. U bate, îl suceşte; iară îl vîră în foc, iar îl bate si-1 suceşte; apoi îl ţine în cleşte şi-l priveşte cu îndoială.
—	Ce-i, meştere ? întreabă moşu-meu Dumitru.
—	Apoi ce să fie, cinstite gospodar ? Chiar un topor nu ţi-oi putea face. Doar o bardă.
—	Fă ş-o bardă, şi chiar o securice; numai iii ceva.
—	Fac.
Şi iar bate şi iar suceşte, — pînă ce iar se opreşte.
—	Nici bardă nu ţi-oi putea face, domnule Dumitre. Doar un cleşte.
512
—	Fă-mi şi cieşie; numai isprăveşte. Că-mi prăpădesc aici vremea uitîndu-mă ca un leneş la tine.
—	Cleşte ţi-oi face.
Invîrteşte iar, bate şi suceşte. Vede că nu iese nici cleşte.
—	Ştii ce, domnule Dumitre ?
—	Oi şti dacă mi-i spune.
—	Apoi nici cleşte nu iese. Să-ţi fac altceva.
—	Fă ce ştii.
—	Să-ţi fac, domnule Dumitre, un sfîrîiac.
— Bine; nu ştiu ce-i asta, dar fie şi sfîrîiac.
— Ei, at'uncea mi-arn cîştigat cu dreptate pita şi slănina, domnule Dumitre.
înroşeşte încă o dată meşterul bucata do fier, o trage pe nicovală şi-i dă cîteva ciocane; apoi o aruncă în apa în care-şi ţinea pleaftura.
După cît ştiu, moşu-meu s-a arătat mulţămit de sfîrîitură.
—	Face meşteru ce poate... a oftat Dimachi, strîn-
gîndu-şi sculele. Eu alta	nu	ţi-oi mai	cere adaos,
fărădecît să-mi dai un cofăel	de	apă, ca	să-mi răco-
resc arşiţa după atîta muncă.
Despre Toni Bacalbaşa, Ion Teodorescu mi-a povestit trei anecdote.
Intr-un rînd, Teodorescu, prietin bun, a văzut pe biroul lui Bacalbaşa o carte nouă franţuzească, Le Reve a lui Emile Zola, şi i-o cere împrumut.
—	Nu pot, răspunde Toni Bacalbaşa; nu dau.
—	Nu poţi ori nu vrei ?
—	Nu pot şi nu vreau.	Nu	te	supăra, Ioane; nu
dau cărţi. Ce vrei ? Am principiile mele.
—	Nu înţeleg. Ce fel de principii sînt acestea, faţă de un prietin ?
33 —:M. Sadoveanu —	v*!,
513
—	Iţi lămuresc îndată. Fii bun şi deschide uşa din fund. Ai deschis-o ?
—	Am deschis-o.
—	Ce vezi ?
—	Văd pe toţi păreţii rafturi şi cărţi. Frumoasă bibliotecă !
—	Aşa e ? Află că e făcută numai cu cărţi de împrumut.
In calitate de redactor al Adevărului de joi, Toni Bacalbaşa primea impunătoare teancuri de manuscrise. Cele mai multe le arunca la coş. Era mai ales un colaborator al coşului care revenea regulat în fiecare săptămînă, cu poeme lungi şi lacrimogene. Ma-nuscrisele-i bogate şi scrisorile-i arzătoare de dorinţa de a fi tipărit deveniseră pentru Bacalbaşa o obsesie. Iarăşi poetul pesimist! Iar poetul lugubru! Cînd avem .să scăpăm de asemenea pacoste! Iscălea A. Ionesou-Adorn.
Intr-o zi, cînd să iasă de la redacţie In stradă Teodorescu şi Bacalbaşa, iată le aţine calea un tînăr palid şi cu plete.
—	Domnule Bacalbaşa, se tînguie el, am mai adus un manuscris.
—	Foarte bine, răspunde Toni, te rog depune-1 la secretariat.
—	Domnule Bacalbaşa, stăruieşte tînărul pletos, eu sînt A. Ionescu-Adorn.
—	Cum ?
—	Eu sînt A. Ionescu-Adorn.
Cînd a auzit confirmat evenimentul, Toni Bacalbaşa a vîrît în gură două degete şi a scos un şuier înfricoşat, apoi a strigat cătră vardistul din colţ:
—	Vardist! Pune mîna pe Ionescu-Adorn! Nu-1 lăsa !
514
Alt şuier. Gardistul se pune în mişcare. Ionescu-Adorn, cuprins subit de panică, o ia la goană. Zbuc-nesc în fugă după el trecători şi lucrători ce ieşeau de la ateliere. Nu s-a aflat iepure, nu s-a aflat gazelă, nu s-a aflat harmasar arab care să dobîndească vitesa palidului poet. A fugit pînă ce .a ieşit definitiv din literatură, salvînd,u-se spre stele ori spre o îndeletnicire mai discretă.
Venise în vremea aceea de la Craiova tînărul şi sensitivul poet Traian Demetrescu, cel care a scris şi romanele, cetite mult pe atunci, Cum iubim şi Iubita. Strofele lui Traian erau şiraguri de lacrimi, ca ale celor mai mulţi versificatori din decada întăia după moartea lui Eminescu. Şi înfăţişarea lui Traian Demetrescu era ca a întregii familii: lavalieră, plete, faţă palidă de tuberculos.
Traian Demetrescu îşi avea locuinţa la un hotel de mîna a treia. Se duc într-o după-amiază de toamnă să-l cerceteze Bacalbaşa şi Teodorescu. Bat în uşă. Poetul le iese întru întîmpinare. Tocmai atunci, sosind din cotitura unui coridor, li se încurcă printre picioare o mîţă.
—	Ce caută aici acest animal sălbatic? întreabă Toni.
—	Sărmana ! zice cu patos poetul. Probabil că e o pribeagă flămmdă. Vino încoace, Pisi; intră în cameră ca să te-ncălzeşti şi să-ţi dau puţin lapte...
Cu o grijă plină de atenţii, Traian Demetrescu se ocupă de pisica pribeagă, uitîndu-şi aproape oaspeţii. Intră cu toţii în odaie. Traian sună şi cere madamei lapte. Apoi se începe o conversaţie despre artă şi poezie, în care timp poetul pune pe Pisi mai presus de orice fel de versuri din orice fel de literatură.
Bacalbaşa se ridică.
515
—	Mergem, zice el lui Teodorescu. Sîntem aştepta^ la redacţie.
Ies.
—	N-avem nici o treabă la redacţie, observă Ion Teodorescu.
—	Pss ! îl îndemnă la tăcere Toni pe soţul său. Coborîm cîteva trepte şi pe urmă aşteptăm.
—	Nu înţeleg.
—	Ai să-nţelegi numaidccît.
Coboară amîndoi scara. Bacalbaşa face semn de oprire şi atenţie.
S-a deschis cu zgomot uşa camerii de unde ieşiseră. Glasul poetului răsună cu putere în penumbra gangului :
—	Cîts ! ieşi afară, dihanie !
—	Te-am prins, mizerabile asasin al pisicilor pri-bege! strigă Toni, apărînd ca statuia comandorului, cu braţul întins ; pe cînd mîţa, cu coada bîrzoi, o zbughea pe coridorul de unde venise.
—- Aşa-s poeţii... a îngînat apoi cu prefăcută tris-teţă Toni Bacalbaşa, oftînd, din baierile inimii.
Lectura acestor două reviste — Viaţa şi Povestea Vorbei — faţă de care eu mă aflasem în întîrziere, m-a ţinut în aceeaşi atmosferă de. tradiţie, de literatură «a noastră», pe care, pe de o parte, mi-o impusese din primul moment climatul artistic ieşan, şi care, în acelaşi timp, era propriul meu element. Căutam, însă, mai ales în proză, ceva nou, ceva care să mă ducă dincolo de schiţele lipsite de sevă pe care le găseam în paginile tipărite ce răsfoiam. Mai cu samă nuvela, în epoca 1900, de care vorbesc, se afla în suferinţă. îmi plăcea Vlahuţă din Clipe de linişte ; găseam în perioadele lui măsură şi armonie; îmi plăcea Delavrancea mai ales în volumaşul Intre vis
şi viaţă. Nu mai vorbesc de nuvelele şi schiţele lui Caragiale. Aş fi dorit o înoire a acestor autori favoriţi ai mei. Publicaţiile contimporane nu-mi mai dădeau nimic, iar tinerii scriitori de proză stăruiau în puţin şi în meschin, unii în convenţional uşor, alţii în subiecte stranii.
In aceste împrejurări a apărut, cu trîmbiţi romantice, Floare Albastră. Susţinătorul acestei publicaţii săptămînale era un tînăr poet începător, Constanti-nescu-Stans. Sufletul şi argumentatorul, un publicist mai vechi de talent: Alexandru Antemireanu, cronicarul ziarului zilnic Epoca, unde se făcea şi literatură. Alexandru Antemireanu, fiul unui preot din Prahova, a scris o carte bună : Căpitan Costake, evocare din trecut. Ii cetisem şi foiletoanele din Epoca, unele pline de vervă. Căutînd probabil ce urmăreau şi visau toţi scriitorii acelui deceniu anemic, o împrospătare a formei şi a inspiraţiei, Antemireanu a început cu multă vioiciune a agita în faţa tineretului simbolul florii albastre. Pe lîngă articolele program ale lui Antemireanu, revista prezenta şi doi realizatori: unul în proză, Hyalmar, şi altul în versuri, Elvira Santorino. Atît poetul cît şi prozatorul se învăluiau de mister. Nimene nu ştia cine sînt. Inspiraţia lui Hyalmar venea din nordul neguros, direct din Ossian. Elvira Santorino versifica peisagii fantastice şi pasiuni violente din regiuni pe care nu le explorează decît fantaziile dezordonate. Căpitan Costake avea o legătură cu realităţile. Proza lui Hyalmar şi versurile Elvirei ieşeau din elucubraţiile altora; ieşeau din cărţi; erau grăunţe artificiale şi sterile. N-am înţeles cum a putut ajunge Antemireanu, care părea un tînăr de bun simţ la început, să puie pe personalitatea sa asemenea măşti. Era ambiţios şi doritor de glorie?
517
Desigur. Viaţa de gazetar îi istovise avînturile ? Probabil. Trei ani după Floare Albastră, l-am cunoscut în Bucureşti, în fum de ţigări şi între halbe de bere, la o oră foarte tîrzie. Alcoolul nu se poate substitui talentului. Cazul lui Edgard Poe, pe care nî-1 pomenea el în acea noapte, nu poate fi nici o dovadă pentru nici un scriitor, în vecii vecilor. Generaţia aceea a lui Antemireanu n-a avut destulă vitalitate şi a şi trăit într-o conjunctură eu totul neprielnică. Parcă, după căderea lui Eminescu, societăţii noastre cultivate nu i-ar mai fi trebuit scriitori. Iar aceşti scriitori, dintr-o primă generaţie de ştiutori de carte, îşi în-cheiau cariera la treizeci de ani. Unii nu mai aveau nimic de spus, pe alţii îi doborau sifilisul, alcoolismul şi tuberculoza. De altminteri nici o literatură nu se improvizează şi biruinţile se cîştigă după jertfa a generaţii succesive. Aş mai puteia adăogi că unei literaturi îi trebuie nu atît scriitori, cît cetitori.
Ca o ilustrare a pustiului în care rătăceau fiii muzelor în acea vreme de criză, cată să pomenesc, alături de Floare Albastră de scurtă durată, reapariţia efemeră a Literatorului lui Alexandru Macedonski. Intre colaboratorii noi, in jurul marelui pontif, se aflau Ştefan Petică şi Iuliu Săvescu. Amîndoi fără îndoială aveau har, însă şi lor li se năzăreau ceruri străine şi viziuni din cărţi cetite. Ştefan Petică spunea unei iubite neexistente:
Tu eşti o roză parfumată Din valea Şirazului cald Şi-n ochii tăi senini s-arată întreaga mare de smarald.
Cavaleri, cobolzi, emiri şi temple, vocabule stranii, toate ar fi putut să fie ceva şi nu erau nimic. Haşiş, opiu, odalisce pasionate şi aşa mai departe. Voim
altceva. Desigur, toţi voim altceva, dar nu asta. Şi încercarea Literatorului s-a uscat în nepăsarea obştească.
La Iaşi apăruse, cu cîţiva ani înainte de 1900, o publicaţie în format mic, fără pretenţii, care se chema «Cărticica Săptămînii». Alimentată din fonduri politice, această cărticică persecuta guvernul lui Lascar Catargi, răspindind canţonete comice, pe arii cunoscute. Pe atunci se cînta, în toate mahalalele tîrgurilor regatului, Margareta.
O, scumpă Margareto,
De dorul tău, cocheto,
Ah I simt că-nebunesc.
Ah, simt că mă sfîrşesc.
Margareto, îngeraş iubit,
Margareto, m-ai nenorocit,
Margareto, scumpul meu odor,
Ascultă-mă, iubeşte-mă, nu mă lăsa să mor I
In «Cărticica Săptămînii», poetul se adresa lui Lascăr Catargi:
Cucoane Lascarache,
Ministru prezident,
Aruncă-ţi ochii-ncoace,
Nu fi indiferent «HI
Şi mai departe s
Lascarache, totul s-a sfîrşit,
Lascarache, {i s-a împlinit etc.
Intre paginile acestea, de un gust cu totul îndoielnic (de care noi, copiii, făceam un haz nespus şi le vociferam în cor), se publicau în «Cărticica Săptămînii» şi versuri ale tinerilor poeţi ieşeni. Acolo am cetit pe Gordon şi Dafin. Se mai publicau epigrame
519
destul de izbutite. Era pe atunci cunoscut fu Iaşi, ca epigramist, un patron tipograf care iscălea Giordano.
Un cîne i-a muşcat Mînile,
Şi-a murit turbat Cînele.
Cînd Giordano a reproşat lui A. C. Cuza că epigrama :
Te-ai înălţat atît de sus,
Iubitul meu amic,
încît să nu te miri că-mi pari,
De jos, atît de mic. —
cînd i-a reproşat, zic, că această epigramă e împrumutată din opera unui specialist neamţ, le-am recitat şi eu prietinilor lui Giordano epigrama lui Piron, cu şarpele care a muşcat minuta unei doamne şi a pierit (a pierit şarpele!). Deasemeni am descoperit la Giordano o altă pană de păun :
Boileau nous dit dans son écrit Qu'il n'est pas né pour l’éloquence.
Il ne dit pas ce qu’il en pense,
Moi, je pense ce qu’il en dit.
Pe romîneşte, în «Cărticica Săptămînii» :
Din modestie, se vede,
Tot spui că nu eşti nimic.
Tu o spui făr-a o crede,
Eu o cred fără s-o zic.
Aici i-am reproşat lui Giordano, de şi eram încă învăţăcel, pe «făr-a o crede» şi «fără s-o zic», care sînt la graniţele limbii romîneşti. Totuşi m-au amuzat destul alte epigrame ale aceluiaşi autor, ca să-i iert păcatele. Numaicît se poate ca cele fără cusur să-şi aibă şi ele altundeva corespondentele.
Hărtuiala asta literară a avut o concluzie dintre cele mai nostime cînd alt amator de asemenea lucruri a descoperit la Giordano un catren împrumutat de la neamţul în chestie. Aşa că acel blînd epigramist teuton a fost înfăţişat lumii noastre de atunci ca un Isus între doi... epigramişti ieşeni.
Cînd a apărut Pagini Literare în buna noastră tradiţie ieşană, ne-am bucurat, noi liceenii, de alte epigrame care au avut bună circulaţie atunci.
Maica Smara, celebra călătoare şi poetă, fusese la Roma şi închinase divului Traian o odă.
Zice Teleor, poreclit «Ţaţa», într-un număr din Pagini Literare:
Admir acest elan De-a se slăvi mai-marii;
Dar ce-o îi zis Traian De versurile Smarei ?
Intre replici, cea mai bună a fost a fraţilor Stavri :
Smara compromite tara Intr-un mod îngrozitor,
Dar e nostim că de Smara Rîde tocmai Teleor.
In Pagini Literare, au apărut versuri de Coşbuc, proză de Vlahuţă, cîteva cronici de Caragiale. Regulat, producţii ale redactorilor principali: Artur Stavri şi Ion Gorun. In această revistă, a debutat cu nuvele foarte gustate Jean Bart. Deasemenea şi-a făcut un nume — celebru o clipă — un scriitor de impresii rurale, care iscălea Almeida. Nu ştiu cine era ; n-am aflat; pe urmă n-a mai scris. Bucăţile lui, de obicei scurte, se deschideau eu un peisagiu de cîmpie ori de pădure, în care apare o fată, ori un fecior, ascultă cucul ori ciocîrlia şi răspund« cu versuri de dor —
literatură populară inedită, bine aleasă. In aceste nevinovate încercări ale lui Almeida aş recunoaşte eu rădăcinile adevăratei literaturi semănătoriste, cea pură, poetică şi romantică, soră cu Rodica lui Alec-sandri.
Aici, la Pagini Literare, am colaborat eu, respectuos şi sub pseudonim, ca să mă verific oarecum şi să mă spăl de greşala de a fi apărut cu întreg numele, în 1898, în Viaţa Nouă. Revista aceasta, mi-am dat samă după ce mă compromisesem, era o alcătuire a unui sub-cenaclu macedonskian. Fără îndoială că colaboratorii ei erau geniali. Am apărut în paginile ei alături de N. D. Cocea şi Gala Galaction, care iscălea atunci Grigore Pişculescu. îmi amintesc de primul vers al primei poezii a lui Grigore Pişculescu :
In Ziaimful dimineţii floarea lotusului plînge«.
De atunci şi părintele Grigore s-a curăţit de toată spurcăciunea.
îţi mai aduci aminte, prietine Gala ?
«Pe orizontul întunecat al literaturii romine au apărut cinci frumoşi luceferi», proclama o notă redacţională în Viaţa Nouă. Pe lingă elevul de la Liceul Naţional erau denunţaţi luceferi N. D. Cocea, Grigore Pişculescu, Gabriel Dona şi N. Mihăescu-Nigrim. Mai colaborau la această foaie literară Dimitrie Nanu şi Ion Costin. Dimitrie Nanu a publicat o nuvelă lungă, Aristarc, cu un efeb elin, in gustul lui Pierre Louys, autor atunci la modă.
Intr-o zi, îmi soseşte un mesager de la Bucureşti: un plasator şi încasator de abonamente. Un băiat modest, simpatic şi trudit, c-o servietă mare sub braţ. Intăi şi întăi a căutat pe Sadoveanu printre Înalţii magistraţi ai Curţii de Apel, unde într-adevăr era
procuror-general vărul meu Petru Sadoveanu. Pe urmă a descoperit că «luceafărul» e un simplu elev al «Naţionalului». Puţintel dezamăgit in ce priveşte abonamentele, l-a cercetat totuşi şi i-a dat veşti de la cei din Bucureşti. Toţi băieţi buni şi de talent, dar subţirei la pungă. Cu greu leagă cele două capete ale bugetului lor, ca să tipărească din cincisprezece in cincisprezece zile un număr de revistă. Foarte priceput băiat D. Casselli, editorul. Ştie şi să se învîrtă împreună cu alţi ciţiva. Cînd ajung la aman, apoi se adresează unui «barosan» cu parale, cum ar fi «Nababul», sau vreun neguţător macedonean putred de bani insă zgircit. I se propune să i se publice in revistă fotografia cu un elogiu nemaipomenit, ca să afle naţia întreagă despre virtuţile şi nobleţă lui. Dacă «barosanul» primeşte, numărul e salvat. Elogiul şi fotografia apar in tiraj separat, ce se depune în mînile celui interesat, iar revista rătnîne liberă, c-o poezie de talent la locul cu pricina.
—	Interesant... am inginat eu.
îmi era aşa de ruşine, cădeam de sus, din cerul meu de luceafăr, în zgură şi glod. I-am rămas recunoscător truditului încasator şi plasator, care s-a dus, cu picioarele dureroase şi fruntea aburită, să caute un amator de revistă bună, care să plătească cinci lei un abonament. Ce nu se putea face cu cinci lei în acel ev îndepărtat! Cameră de odihnă, prînz Ia birt şi altele.
Ceva mai tîrziu, am cunoscut în Bucureşti pe unii din foştii redactori ai revistei Viaţa Nouă. Scînteia intre ei Gh. Becescu-Sylvan, cu faconda-i neobosită şi captivantă. I. Costin părea ce era : un modest funcţionar la Casa Şcoalelor, de şi purta o frumoasă barbă castanie. Sylvan agita necontenit planuri măreţe şi idei
originale, iar Costin il asculta cu un zîmbet vag de neîncredere. Apreciind probabil tovărăşia mea tăcută, mi-a şoptit la un moment prielnic:
—	Să ştii că toţi aceştia sînt genii de cafenea.
Becescu, excursionist pasionat, vorbea despre rătăcirile lui în munţii Buzăului, dincolo de nişte mănăstiri vechi sub piscuri; acolo descoperise — afirma el — anume văi unde zăpada nu se topeşte niciodată.
—	Am descoperit gheţarii Buzăului! striga el cu gesturi largi.
—	Descrie-i şi prezintă-i lumii ştiinţifice şi literaturii, îl îndemna cu blinda viclenie Costin, făcînd cu ochiul iSpre mine. De doi ani ne vorbeşti de minunea aceasta şi încă n-ai atacat-o.
—	N-am timp, a suspinat Sylvan, trăgînd spre sine un pahar de vin ; însă cîndva trebuie să lămuresc acest mister.
—	Adevărat mister... suspină şi Costin.
Sylvan a trecut îndată la planurile lui de romane istorice. Istoria Moldovei şi Ştefan cel Mare il ademeneau de mult, şi isprăvise atunci Băirinul Dan. Bă-trînul Dan al baladei lui Alecsandri face, mort, pe calul său de război, calea întoarsă de la Moldova la Crîm, deoarece îşi dăduse hanului cuvîntul că va veni înapoi la robia sa. Nu cade din şa cind calul aleargă zi şi noapte fără contenire, ci numai în clipa opririi, în faţa lui Gherei-Han.
—	Eu nu mă pricep în cavalcade... urma să suspine cu naivitate Ion Costin. dar pot ¡afirma că acest tînăr moldovan, care a sosit acuma de la Iaşi, ştie mai multe, căci îl văd că tace. Să-ţi descrie el gheţarii Buzăului şi palatul hanului de la Crîm! Parcă e nevoie să le vezi ? Las’ că nici tu nu le-ai văzut.
524
—	Ba gheţarii i-am fotografiat.
—	Cu atît mai rău; asta-i pacostea; el nu fotografiază nimic şi tace, devenind astfel nenorocirea noastră. Ăsta, bă, ne mînîncă pe toţi; ascultaţi prorocirea mea. Aoleo, aoleo! ne mînîncă pe toţi.
Acest acces profetic al lui Ion Costin, cu totul intempestiv şi comic, nu mi s-a părut de bun gust şi m-am grăbit să iau apărarea bătrînului Dan. Ion Costin a mai băut cîteva pahare de vin, clătinînd descurajat din cap. Mai curios mi s-a părut că şi-a adus după cîţiva ani aminte de ceea ce rostise la un ceas tîrziu de chef. Apăruseră primele mele cărţi şi lui i se părea că are dreptul să triumfe.
In aceeaşi sară, Gh. Becescu-Sylvan a prezentat cu brio, intr-o şarjă improvizată, cenaclul Macedonski. Directorul Literatorului pe tronul său, cu mustaţa încleiată, mînile şi picioarele de lemn, coşul cu bijuterii falşe alături. Ciracii, in jur, ascultă glasul de orgă discordată al magistrului. Apoi îşi debitează şi ei odele şi baladele lor. «Geniale opere! declară bătrînul Macedonski. Iată ţie, Cincinate, acest solitar mai frumos decît Marele Mogol; iată ţie, Nanule, acest smaragd a cărui păreche a avut-o Neron; iată ţie, Alexandru Teodor Maria Stamatiad, cel mai splendid rubin din cîte s-au descoperit sub soare...»
—	Ascultă, Becescule, îi reproşează cu mîhnire Costin, şi tu stai cîteodată pe unul din acele scaune în jurul maestrului şi nu s-ar cuveni să ne înfăţişezi in asemenea chip spectacolul.
—	Ba de ce ? intervine Antemireanu, prin gura poetului de data asta vorbeşte realitatea.
—	Vroiţi să afirmaţi, replică Ion Costin, că Macedonski n-are geniu şi e ridicul ?
—	Ba afirmăm că Becescu-Sylvan are geniu fără să fie ridicul. Adevărat este sau nu că vă împarte juvaeruri ?
—	E o manie nevinovată, domnule Antemireanu. Macedonski trăieşte pe alt plan decit ceilalţi muritori.
—	Adevărat este sau nu că cine-i plăteşte două abonamente la Literatorul e un om nobil ? iar cine împinge nobleţă pină la zece abonamente e un binefăcător al omenirii ?
—	Exageraţi... se tinguie Costin.
—	Şi-i adevărat sau nu că, îndată ce primeşte de la vreun binefăcător al omenirii suma de una sută lei, marele poet cumpără şampanie, icre negre şi fructe rare şi se întoarce acasă în trăsura cea mai luxoasă din piaţă ? In ziua aceea coşniţa rămîne tot goală; dar marele poet triumfează.
—	Aşa este, aşa este, plînge Costin; şi cu toate acestea nimeni nu-i cunoaşte inima de aur. Numai eu i-o cunosc. Şi văd că a adăpostit in sinul său vipere ca acest Sylvan; mai bine s-ar fi dus el călare Ia Gherei-Hanul!
—	Sîntem poeţi şi exagerăm toţi... intervine, cu vocea-i dulce de tenor-prim, Ion Adam.
Era şi el de faţă, surîzător şi în aureolă de păr balan.
Alexandru Antemireanu a avut un rîs strimb de răutate. Era tulbure şi cu faţa-i brună aburită.
—	Aş fuma o ţigară, a declarat el cleios; o prefer tuturor poeţilor şi prozatorilor. Insă nu mai iam un ban.
Neculai Dunăreanu, proaspăt debarcat şi el in Bucureşti din orăşelul unde fusese numit profesor, a chemat băiatul de serviciu şi i-a încredinţat o monedă de argint, ca să cumpere un pachet de ţigarete pentru domnul Antemireanu. Băiatul a adus pachetul şi l-a
pus pe masă in faţa criticului, cu restul de bani mărunţi. Antemireanu a desfăcut pachetul fără să mulţă-mească, n-a catadicsit să ofere generosului meu amic nici o ţigară, a numărat cu grijă restul de gologani şi l-a pus în buzunar.
Am avut o strîngere de inimă ; mi-a fost dor de moravurile patriarhale ale oraşului meu.
Activitatea publicistică fusese totdeauna de un rang superior în capitala Moldovei. Revistele ieşene, înce-pînd de la Dacia Literară şi Convorbiri Literare, îmbrăţişau cultura generală a romînismului. Niciodată n-au avut caracter provincial. Aşa a fost şi Contimporanul. 1900 era un moment de tranziţie; fermentul ieşan se afla în pauză. Totuşi, un răstimp, agitase idei şi sentimente nouă Evenimentul Literar. La această foaie şi-au publicat primele articole C. Vraja (G. Ibrăileanu) şi C. Şărcăleanu (C. Stere). In jurul agitaţiei de idei nouă sociale se amestecase şi un poet de mare valoare, Ion Păun-Pincio, mort foarte tînăr, şi >un poet lucrător, Theodor Necuîuţă. Mişcarea, cu o parte din colaboratori, trecuse la Bucureşti la Lumea Nouă.
Stăruia în Iaşi atunci o publicaţie mai veche, Arhiva lui A. D. Xenopol, care, de la preocupări mai severe, lunecase spre literatură. In această revistă şi-a publicat întăi Calistrat Hogaş impresiile de călătorie în munţii Neamţului. Mai bine zis publicase a doua variantă a acestor călătorii. Le cetisem cu interes, accep-tînd, odată cu prospeţimea peisagiilor nemţene, şi evocările masive din literatura şi mitologia antică, prezentate uneori în stihuri proprii de gust clasic. Amestecul acesta de brad verde, bucoavnă greacă şi muzeu avea ceva bizar, însă asta era atunci arta lui Calistrat Hogaş. Cînd, după şase ani, a apărut Viaţa
527
Rotnînească, Ibrăileanu a supus proza aceasta excelentă a profesorului Hogaş la o epuraţie înţeleaptă. Cerîndu-i autorului eliminarea prolixităţii cărturăreşti, i-a lăsat neatins materialul original plin de savoare. In această variantă opera lui Hogaş a rămas definitiv statornicită în literatura romînă.
Operă chinuită şi bintuită de nenorociri...
C'înd s-a hotărit tipărirea In volum, la «Viaţa Romî-nească», a cărţii Amintiri dintr-o călătorie in munţii Neamţului, tinerii diri redacţie, intre care se afla şi Mihai Sevastos, l-au sfătuit pe «cuconu Calistrat» să lase in sama lor corectura, care e in general dificilă şi totdeauna plictisitoare.
—	Aşi! ce-ini vorbiţi voi, măi băieţi ? Cum iaş putea face eu una ca asta ? Am să fac eu cu mîna mea corecturile si, dacă-ţi găsi vreo greşală, vă îngădui să mi-o bateţi în frunte.
—	Bine, cucoane Calistrat, au răspuns tinerii; l'ă dumneata cum crezi că-i mai bine.
—	Aşa am să fac şi rămăşagul îl ţin.
Cît a făcut Hogaş corecturile, asudînd şi cerînd perti după perii, am fost Încredinţat că-şi cîştigă rămăşagul. Dar cind au fost coaiele gata şi le-am cercetat cu toţii din curiozitate, înainte de a le trece la broşat, — dezastru 1 Las’ că rămăseseră toate erorile plate : «bolovan» in loc de «bolnav» şi «bolnavii» pentru «bolovanii» ; «Mariţa» pentru «marţea» ; «pacul dopului» pentru «capul podului» ; dar apăruseră nu se ştie în ce chip nişte fantastice vocabule întrucitva necuviincioase. Toate intr-un număr aşa de mare, încit nu era cu putinţă să se adaoge o «erată» ; a trebuit distrusă ediţia. Nu se poate descrie disperarea lui cuconu Calistrat. Era aşa de prăpădit, incit numai Ibrăileanu l-a puiuţ mîngîia, hotărînd retipărirea în condiţii demne.
S-au luat toate măsurile, ca să nu mai rămlie intr-adevăr nici o eroare în text. Au puricat paginile şi ciocă-nitorile tinere, şi cloncanii cei bătrîni. După ce iese ediţia bună, se întîmplă incendiul de la «Viaţa Romi-nească» şi întreg stocul, încă nedifuzat, e mistuit de flăcări. O adevărată «ananke» a apăsat asupra acestei preţioase lucrări. Abia după moartea scriitorului s-a împrăştiat opera prin «Cartea Rominească».
Pe cind ceteam Amintirile dintr-o călătorie în munţii Neamţului în nişte numere vechi ale Arhivei, am avut prilejul să-l văd şi să-l ascult pe Calistrat Hogaş in aula universităţii. A vorbit despre poezia populară cu pricepere şi humor şi unele versuri ale poeţilor anonimi, recitate de el, le ţin şi astăzi minte. Bastonul lui gros, ţigareta-i enormă, pelerina-i celebră, pălăria de muşchetar, lavaliera bogată, numai pe el îl puteau îmbrăca aşa de potrivit şi fixa pentru un veac viitor. A fost unul din oamenii cei mai puţin frumoşi şi cei mai simpatici din cîţi am cunoscut.
La conferinţile publice care se urmau in aula universităţii, am ascultat şi pe profesorul Gh. Cihibănescu, de loc de la Huşi, publicist cunoscut, cercetător de documente istorice şi filologice. De la el am ascultat explicaţia unor zicale, între altele: «s-a dat şfară in ţară» şi «l-a tras pe şfară». Am acceptat îndată lămurirea pentru «şfară», care insamnă fum de la arderea de corpuri grase. Se dădea şfară în ţară odinioară prin asemenea semnalizări optice ale fumurilor pe crestele dealurilor. «Tragerea pe şfară» e o semnalizare neadevărată, o înşelare. N-am stat nici o clipă la îndoială asupra interpretării profesorului Ghibănescu, deoarece auzisem de la mama vorbele «şfară» şi «şfarog».
Tot la acea epocă, am găsit preocupări identice in cîteva articole ale lui Gheorghe Coşbuc. Unele publi-
34
529
cate, pare-mi-se, in Povestea Vorbei. Poetul năsăudeari vorbea, în una din notele lui, despre numele cinilor ciobăneşti, susţinînd că păcurarii romîni au obicei să dea cînilor nume ale inamicilor. Şi ajungea astfel să creadă că Năbală, nume de dulău din Maramureş, ar fi venind — amintire romană — de Ia Hanibal. Mai curînd am rămas convins despre aserţiunea sa privitoare la «nici in clin, nici în mînec»... Eu rostisem pînă atunci: «nici în clin, nici în mînecă» — legînd zicala de clinul şi mînecă hainei. Coşbuc susţinea că «mînec» însamnă «mînecatul» sau masul omului după ce a făcut drum de-o zi. Să n-ai de-a face cu anume semeni ai tăi nici in clin (culmea dealului, colină), nici în mînec, — nici în valea popasului. «Colac peste pupăză» mi s-a părut mai simplu şi mai acceptabil, pupăză în-semnînd şi astăzi, în unele ţinuturi romîneşti, paserea de aluat pe care o face mama din rămăşiţele de la pîne şi o dă copilului după ce a copt-o, odată cu pita. Ţi-am dat pupăză, — mai vrei şi colac ?
Nu-mi amintesc bine dacă explicaţia pupezei mi-a dat-o Coşbuc, ori am auzit-o tot de la Ghiţă Ghibă-neseu. Le mulţămesc în inima mea, astăzi, amîndorora pentru lecţiile lor de limbă rominească. De la mama şi de la ei am rămas şi puţintel filolog în preocupările mele. Şi încă de atunci am legat pămînt de «pavimen-tum» şi mormînt de «monumentum», descoperind în asta viaţa primă citadină a daco-romanilor. Filologii mi-au mai adăogit şi pe «sat» şi «cetate», ca să arăte perioada următoare de retragere in munţi, cînd seminţia a revenit la viaţa primitivă păstorească a strămoşilor daci. Din acest şir de preocupări mi-a rămas, intuitiv, şi cunoaşterea că noi ne tragem mai de demult decît maica Roma, şi că strămoşii, cu altă lege şi limbă, trebuie să ni-i plasăm în milenii mai vechi. Pletosul
530
dac din satele de pe Moldova şi Bistriţa l-am proiectat în aurora preistoriei şi în asta am găsit o putere şi o credinţă mai tare pentru ceea ce am numit eu «dreptatea» noastră. Mai curînd aş zice «dreptatea lor» —
a umiliţilor şi a ofensaţilor.
In 1899, Eugen Petit, redactor al gazetei zilnice
Opinia, mi-a propus să-i dau cronici. Am primit cu plăcere şi am şi scris cîteva coloane de impresii de la Paşcani şi Şiret şi un fel de povestiri de la ţară, pe care pe urmă le-am dezvoltai în Crişma lui moş Precu. Colaborarea mea era cu totul dezinteresată ; nici nu-mi închipuiam că încercările mele mi-ar putea aduce un onorar. Mă socoteam un ucenic, onorat de însuşi oficiul modest pe care-1 făceam. Mi-a cerut colaborarea, tot în aceleaşi condiţii fără îndoială, şi o gazetă nouă, care de altminteri n-a izbutit şi a lichidat în scurtă vreme. Vorbeam, in singurul articolaş pe care l-am dat acestei foi, despre austru — vîntul de primăvară a cărui melodie a deşteptat totdeauna în mine ecouri ciudate. îmi aduc aminte numai de final, un vers:
Iar vîntui scîrţîia mîhnit, din dibla lui hodorogită...
Cîteodată, destul de rar, mă duceam, cu unii prietini, la reprezentaţiile Teatrului Naţional. Intăia piesă ce-am văzut a fost Curierul din Lyon. Am privit din galerie toată melodrama zgomotoasă şi nu pot spune c-am rămas entuziasmat de asemenea artă. M-am împăcat cu unii actori şi unele piese mai tîrziu, cînd am văzut Caporalul Simon, Lumea in care ţi se urăşte, Hamlet. Se aflau şi atunci la Iaşi unii artişti de talent; pe unii i-am revăzut la Bucureşti: Hasnaş, Petre Sturdzar, Ion Morţun ; alţii au rămas pînă la sfîrşitul carierei lor în cetatea Moldovei, cum au fost CIrjă, Dragomir, Vasile Boldescu. Se afla atunci în plină înflorire a talentului său Agîaie Prutearm, care a ră-
mas ieşancă toată viaţa. Juca ingenue de dramă şi comedie cu o naturaleţă delicată şi o forţă remarcabilă. Avea o voce de aur, cum spuneau admiratorii ei, şi i-a rămas vocea tînără chiar şi după ce anii i-au adus că-runteţa. Am văzut-o în Julieta şi Ofelia, în Dama cu camelii, în Viorica din Baba Hîrca. In toate era incîn-tătoare. Era o fiinţă fără cultură, fată de tîrgovăţ din Vaslui parcă; era prietină devotată a unui actor cu studii universitare insă cu prea puţin temperament, State Dragomir; ducea o viaţă năcăjită, ajutîndu-şi nişte nepoţi; era împovărată de role, de grijile gospodăriei, de intrigăriile camarazilor, de ciudăţeniile partenerului şi prietinului său. Dragomir ţinea neapărat să joace toţi junii-primi cu putinţă; trebuia să-i fie el partener în Romeo — de şi, după spusa unui maşinist italian, riu se mai văzuse pe lume asemenea Romeo cu «capo di foca». Se înfăţişa aşa de frămîntată şi de acrită şi de plictisită în culise, c-un muc de ţigară în colţul gurii, incit admiratorul care o pîndea discret dintr-un colţ avea dreptul să se înfricoşeze de intrarea ei apropiată in scenă. Juca o contesă, purta o rochie trandafirie... Regisorul îi dă semnalul; trebuie să intre ! Aglaie Pruteanu leapădă mucul de ţigară, îl striveşte cu talpa pantofului, îşi limpezeşte glasul, îşi suflă uşurel nasul în dedesubturile somptuoasei ei rochii, şi dintrodată îşi leapădă griji, preocupări, amărăciuni, mizerie şi intră în scenă plină de încîntare şi farmec.
Datorită tineretului literar din vremea de care vorbesc, în repertoriul teatrului ieşan s-au introdus noutăţile şi îndrăznelile timpului. S-au jucat acolo, înainte de a apărea pe scena capitalei, piesele lui Ibsen şi Strindberg. S-au jucat însă pentru o minoritate de intelectuali. Nevoile financiare obligau direcţia să aducă pe afiş spectacolele vechi, cu nume bun in laşi. In fiecare
stagiune, pe lingă dramele mari shakespeariene, se reluau melodramele consacrate, între care Două orfeline, la sărbătorile Crăciunului, producea reţeta maximă. Era tradiţie deasemeni să se joace, în sara de Anul Nou, opereta Baba Hîrca, libret de Matei Millo şi muzica de Flechtenmacher. Cu patruzeci de ani înainte ieşenii îi văzuseră premiera; copiii şi nepoţii urmau a fi credincioşi acestui agreabil spectacol.
Era atunci director de scenă al Naţionalului ieşan un distins actor italian, Napoleon© Borelli (tatăl Lidei Borelli, artistă de cinematograf). In cîteva rînduri a ieşit el însuşi pe scenă, de şi nu ştia romîneşte. L-am văzut în Caporalul Simon, rol mut de mimică, şi a jucat Hamlet, debitînd în italiană textul, pe cînd restul interpreţilor dădeau în româneşte replicile. Ieşenii apreciau nevoia aceasta a artistului de a apărea la focul rampei şi-l aplaudau cu simpatie pe Borelli, um-
plînd sala.
In 1900, Matei Rusu, publicist mai vechi decît mine (nu cu mult mai în vîrstă), mi-a propus să scoatem o revistă literară. Asupra titlului ne-am înţeles uşor: Lumea. Eram amîndoi contra numelor poetice şi înzorzonate. Asupra proprietăţii şi drepturilor la venituri, n-am discutat. Nu mă interesa, şi aveam încredinţarea că tot ce fac în acea epocă nu e destinat eternităţii. Mă supuneam soartei mele cu plăcere, fără a-mi face iluzii. Mă simţeam bine aşa cum eram, plin de avînt şi de nădejdi, sceptic însă în acelaşi timp în privinţa valorii lucrurilor pe care le cream atunci. Cum eram încă elev şi regulamentul liceului îmi interzicea să apar în publicitate cu numele meu, pe frontispiciul revistei s-a tipărit numai numele lui Matei Rusu. Nimeni nu-şi poate face idee cît de lesnicios s-au tratat între noi aceste chestii ale tovărăşiei.
Renunţam zîmbind lia orice. De altminteri mă aştepta vacanţa cu expediţiile mele cinegetice interminabile. Am publicat în Lumea o schiţă, c-un bunic şi c-un nepoţel, — incorporată mai tîrziu în volumul Dureri înăbuşite.
Deslegat de interese şi de codirectorat, m-am putut retrage la îndeletnicirile mele de vară, la Şiret şi la Moldova. Sculatul odiată cu «zările zilei»; petrecerea în zăvoaie, scruntare şi lunci; prînz singuratic de sihastru : un codru de pine şi puţină brînză la un izvor rece; întoarcerea după ee-şi închidea amurgul pleoapa trandafirie. Pasiunile şi preocupările mele an fos-t totdeauna totale. In răstimpurile de vreme rea, leneveam într-o căsoaie unde-şi .avea atelierul de rotar bunicul, şi ceteam fără contenire de la răsăritul pînă la asfinţitul soarelui. Mă aciuam la culcare odată cu găinile, căci bătrînica, în vremea verii, nu socotea lampa necesară şi nici n-avea «gază».
Cu instinctul şi melancolia celor trecătoare, am suportat cu uşurinţă dispariţia revistei la care mă angajasem pe jumătate. Nici nu-i putea fi alta soarta. Chiar m-am bucurat într-o privinţă că m-am despovărat de atare întreprindere mediocră. Ceva mai mult! ceva mai bun! îmi trebuia timp; aşteptam de pe atunci să-mi treacă ucenicia şi să îmbătrînesc.
Lecturile mele trecuseră de lia străini la autohtoni. Cei mai importanţi pioni ai mişcării noastre intelectuale nu mi se vădeau decît acum, destul de tîrziu. Mă oprisem, în vara aceea ia anului 1900, la proza lui Alecsandri, la Gostake Negruzzi şi Kogălniceanu. Fusesem profund mişcat de Clntarea Romîniei, care pe atunci era atribuită lui Bălcescu. Primisem pînă în fundul inimii un fior de flacără cetind discursurile lui Mihail Kogălniceanu în chestia ţărănească.
534
Aceasta «chestie» a constituit, in cariera mea artistică, o preocupare precoce. Mă interesa în primul rînd vorbirea colorată a pămîntenilor de lia apa Moldovei. Tot ce era nou şi frumos îmi strunea atenţia. In aceeaşi măsură îmi solicitau luarea-aminte ritualul vieţii ţărăneşti şi legea inflexibilă a datinilor. Mă interesa şi felul demn, arhaic şi original în care mi se înfăţişau, în toate manifestările vieţii obşteşti, aceşti oameni ai trecutului. Eram deplin cîştigat de tot ce socoteam eu nobil şi frumos în viaţa lor, înlăturînd tot ce era scorie, mizerie şi umilinţă seculară. înţelegeam desluşit încă de atunci că, sub munte, l-a apa Moldovei şi pînă la Şiret, trăieşte o altă rasă decît la Prut. Aici covîrşeau .neamurile de răzăşi, oameni liberi altădată, — căzuţi acum parţial în starea comună. Răzăşii au în umblet, port şi trai o «nume pecete, o dîrzenie faţă de «ciocoi» care mă încîntia. Alături de răzăşi ori de foştii răzăşi, s-au înmulţit vecinii, populaţie de strînsură din ţările de margine din miazănoapte. Puteam să-i deosebesc încă de-atunci. Se înfăţişau îndeobşte mai săraci şi mai umiliţi ; totuşi primiseră şi ei legea din veac a vechilor autohtoni şi deveniseră şi ei pămînteni. Deosebirea aceasta de populaţie am verificat-o şi mai tîrziu, cînd am cunoscut că mai apropiaţi şi mai înrudiţi sînt oamenii de sub munte în întreg regatul, decît bistriţenii de gospodarii de la Prut, ori decît muscelenii de plugarii din valea Dunării. Am recunoscut aceeaşi înfăţişare a muntenilor de la noi în .ardelenii de dincolo de op-cina Carpaţilor. De acest lucru îmi vorbea la Verşeni şi moş Vasile, fratele mamei, care fusese la ciobănie între ţuţuieni şi mocani.
Niciodată, în opera mea, n-a străpuns ideea politică ; dar simpatia pentru cei năcăjiţi şi obijduiţi âm
avut-o prezentă în mine necontenit. De şi încă nepre-cis, încă din acest timp depărtat îmi puneam problema cea gravă, ca în Ion Ursu, nuvelă scrisă înainte de 1900. înţelegeam nevoia intrării acestui neam în curentul de europenizare, şi în acelaşi timp mă biruia părerea de rău că i s-iar prăpădi, în asemenea prefacere, toată originalitatea. Dilema aceasta m-a situat definitiv într-un iei de democraţie conservatoare ; soluţia, relativă, a necunoscutei încă n-o văd.
In chip mai simplu şi miai tulbure, m-am întrebat încă de atunci cum ar fi cu putinţă ca norodul nostru, fixat în formele lui antice de viaţă, să fie1 cîştigat pentru lumea nouă.
Nimic nu l-ar îndemna mai mult la asta decît o administraţie şi o justiţie exemplare, care să-l ducă la convingerea că «lumea cealaltă» — pătura suprapusă — îi merită încrederea, respectul, iubirea ; astfel ca bănuiala şi chiar ostilitatea lui cătră orăşeni să se topească. Aşa cum era atunci, el păstra măcar în parte neîncrederea şi îndîrjirea pe care o aveau obij-duiţii în vremea fanarioţilor, cînd haiducii — oameni în afară de lege — se bucurau de simpatie. Aceşti haiduci erau pentru năcăjiţi, sau presupuneau ei că sînt, sau doreau ei să fie, născocind legende, — erau răzbunători ai năpăstuiţilor şi ocrotitori ai slabilor. Ceva din atitudinea din veacuri şi din cîntecele haiduceşti o observam încă de atunci la ţărani faţă de tîr-goveţi. Din nenorocire, orăşenii, adică ţara care guvernează, se purtau aşa fel, încît atitudinea ţărănimii avea toată îndreptăţirea de a continua.
Ţărănimea, adică seminţia mea, care vine şi stă-ruieşte în acest peisagiu din negura veacurilor, am considerat-o c-o dragoste amăsurată tragicei ei soarte.
Ceteam la vremea aceea şi Biblia. Şi ara găsit in Isaia versele care-i convin şi pe care ini le-arn notat.
«Ascultaţi, voi ceruri, şi auzi, tu părnlnt, căci Domnul grăieşte: Copiii au crescut şi lepădiatu-s-au de mine.»
«Spălaţi-vă, curăţiţi-vă ; înlăturaţi dinaintea ochilor mei faptele voastre rele. Conteniţi răutăţile.»
«învăţaţi facerea de bine, rivniţi dreptatea, întăriţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, ţineţi partea
văduvei.»
«Mai-marii tăi desfrînaţi şi tovarăşi cu hoţii sint; toţi iubesc mita şi aleargă după plocoane; orfanului dreptate nu fac şi de pricina văduvei nu le pasă.»
«Fost-a acest popor lămurit în cuptorul urgiei. Domnul a îmbrăcat cerurile sale cu negură de jale.»
«In tine fost-au foametea şi sabia. Vechile suferinţi fi-vor uitate. Va vedea rodul muncii sufletului său şi
se va înviora.»
«Cei răi nu vor avea pace. Viermele lor nu va pieri
şi focul mistuirii lor nu se va stinge.»
«Şi între popoare judeca-va Domnul şi multor neamuri va hotărî. Săbiile lor în brăzdare să le făurească şi lăncile în cosoare. Neam împotriva altui neam să nu se mai ridice, şi meşteşug de război să nu mai înveţe.»
XIV
Bucureşti, 1900
Tatăl meu, cuconu Alecu, mi-a hotărît. să fac făcui-' tatea juridică la Bucureşti. Capitala, zicea domnia sa, e un centru mai important decît Iaşii. In capitală mi-aş putea găsi mai cu uşurinţă o îndeletnicire din
537
care să pol trăi; căci timpurile se arătau grele şi domnia sa ar fi dorit să-şi uşureze cheltuielile dinspre partea mea. «O îndeletnicire» însemna o slujbă la vreun minister. Nu bănuiam cum s-ar putea face asta ; in Bucureşti n-aveam absolut pe nimeni; pe îndrăzneala mea personală nu mă puteam bizui. Acceptam vag — stînd la sfat cu mine însumi — că s-ar putea să găsesc o întrebuinţare în vreo redacţie de gazetă. Nu-mi vedeam, însă, nici o însuşire de gazetar. S-a.r putea să fiu de ajutor la vreo revistă ? Nu vedeam la care şi nici nu-mi închipuiam că aş putea pretinde bani în schimbul Încercărilor mele. O posibilitate mi se lămurea totuşi, între îndoieli. M-aş putea adresa unuia dintre maeştrii breslei. M-am şi gîndit la Vlahuţă. Cu această umbră de nădejde, am intrat în cetatea Dîmboviţei. Eram ca d’Artagnan: .aveam extrem de puţini bani în buzunar ; dar n-aveam cal de vînzare şi nici resursele gasconului. El avea spada, eu eram complect dezarmat. Domnul de Tre-ville, prietin de copilărie al tatălui său, îi putea deveni protector. Vlahuţă n-auzise niciodată de numele unui avocat Alexandru Sadoveanu din Paşcani. Din primul moment am amînat vizita plănuită.
Cartierul meu, în toamna anului 1900, în Bucureşti, se afla în strada Iustinian numărul 9, la o văduvă italiancă, fiinţă blîndă şi năcăjită. Tovarăş de cameră l-am avut pe Neculai Dunăreanu. El urmărea o diplomă de maistru, care să-i îngăduie a dobîndi o catedră la un gimnaziu din provincie. Eu căutam potcoave de cai morţi; mă simţeam cu desăvîrşire străin şi stingher. Despre o slujbă nu putea fi vorba ; te asta aveau drept studenţii din ultimul an, sau băieţii cu protecţii politice. Nu îndrăzneam să mă opresc la uşa unei redacţii, ca să nu fiu întrebat de vreun domn cu
588
privirile răuvoitoare ce poftesc şi ce caut. Mi-ar ii fost absolut cu neputinţă să răspund. Grăbeam paşii ca să mă salvez mai curînd dintr-o asemenea regiune
blăstămată.
Pe lingă tovarăşul de cameră, mai aveam in Bucureşti un prietin dintre prietinii mei buni de la Iaşi: Nicuşor Beldiceanu. Mama sa, căsătorită a doua oară, locuia în capitală şi el venise din Iaşi la ea. Poate se hotărîse la asta şi din pricină că debarcasem eu in acest liman. Beldiceanu era încredinţat că bucureşte-nii mă vor primi cu flori. Deocamdată mă deprindeam cu răbdarea, nenădăjduind nimic. Poate voi fi avut între străbunii mei un schivnic care a izbindit să realizeze ajunări tot mai lungi. Aşa făceam eu, găsind în mine pentru asta puteri latente. Intăi am cheltuit, pentru mişelnica îndestulare fizică, douăzeci de centime zilnic. Pe urmă cincisprezece. După aceea am răbdat, pînă ce cuconu Alecu mi-a mai trimes o importantă sumă de paisprezece lei, îndemnindu-mă, într-o scrisoare vioaie, să păşesc la stabilirea mea într-o situaţie care să mă facă infine independent.
Găseam sprijin deosebit de mare în cei doi prietini ai mei, nu ca să mă statornicesc în dobîndirea bunurilor vieţii, cum pretindea cuconu Alecu, ci făcîndu-i auditori ai producţiilor mele. Libertatea mea deplină o întrebuinţam ca să scriu şi să copiez. Amîndoi pretindeau că operele mele sînt destinate celebrităţii. Lauda lor îmi ţinea întrucîtva de foame şi de sete. După ce mă trezeam din visul meu artistic, simţeam in măruntaie muşcătura unor lupi flămînzi. Dunăreanu cîteodată avea ideea bună de a cere, cu grabă şi la timp potrivit, gazdei noastre, trei pahare de ceai. Altă dată Nicuşor Beldiceanu m-a dus pînă la el acasă, prezentîndu-mă mamei lui. Cucoana Aglaie
539
tocmai scotea din cuptor nişte plăcinte «poale-n briu», ca la noi în Moldova. Mi-a dat una şi prima îmbucătură am înghiţit-o amestecată cu lacrimi.
Neculai Dunăreanu mă îndemna cîteodată .să mă despart de una din cărţile mele, pentru care un anticar cunoscut de el mi-ar ii dat un preţ bun. Aşa a făcut şi el şi acuma nu mai are grija bibliotecii.
—	Eu îţi propun să duci anticarului meu pe Madame Bovary a lui Flaubert.
—	Imposibil, am protestat eu, scandalizat.
—	Pentru cartea asta, anticarul oferă doi lei, a stăruit el. Cărţile bune franceze de trei franci cincizeci au curs doi lei la anticarii bucureşteni.
—	Cu neputinţă, am strigat eu iar.
—	De ce ? Flaubert ţi-i tată ? Madame Bovary ţi-i mamă ?
—	Nu; asta ar ii un motiv mai mult ca să-mi dea de mîncare. Dar nu pot. M-am gîndit şi eu. dar nu pot; am un sentiment nebiruit de ruşine numai la gîndul să mă duc să tratez asemenea aiacere.
—	Numaiasta-i ? Atunci dă-mi mie cartea, şi mă duc imediat să tratez eu. Cu suma de doi lei, benchetuim.
Intr-adevăr, cu doi lei, prinşi pe Madame Bovary, ne-am dus pe cheiul Dîmboviţei, mai la vale de anticarii, şi am mîncat acolo crap prăjit în ulei : o bunătate ; şi am adaos două gogoşi şi-o jumătate de kilogram de prune brumării. Ca răsplată pentru c-a dus afacerea la bun sfîrşit, Dunăreanu s-a mulţămit cu cîteva ţigări.
In acea epocă din strada Iustinian, am lustruit unele din bucăţile care au apărut mai tirziu în volumul Dureri înăbuşite şi am alcătuit, după o juxtă elină, o Hecubă jalnică, în versuri albe. Dunăreanu s-a arătat încîntat şi gata, la nevoie, să joace rolul principal,
540
dacă nu s-ar găsi interpretă de mîna întăi pentru veşnic mîhnita soţie a lui Hector. Dar abia am isprăvit tragedia, şi n-am mai simţit între Hecuba şi mine nici o corespondenţă armonică. Era ceva sălciu şi străin; planurile mele literare se situau în altă regiune. Am rupt în patru textul şi l-am aruncat pe foc. Dunăreanu era cit pe ce să-şi frigă degetele încercînd să-l salveze. După ce-a venit Beldieeanu şi-a aflat catastrofa, amîndoi au început a se lamenta.
Le-am spus anecdota lui Rameau care, în ceasul morţii, a consimţit, la îndemnul confesorului său, să dea pradă flăcărilor partitura ultimei sale opere.
—	Fie ! în foc cu cele frivole !
—	Vai, unchiule, a strigat nepotul său ; ce-ai făcut?
—	Fii pe pace, i-a şoptit la ureche Rameau; ani
copia, ai s-o găseşti în biroul meu.
Acestea zise, a murit liniştit.
Beldiceanu s-a bucurat cu zgomot şi cu haz :
—	Ai copia ?
—	N-o am; în schimb, mai am de trăit cîţiva ani. Am început a frecventa în toamna aceea, eu prietinii mei, academia liberă de muzică şi artă dramatică a poetului Th. M. Stoenescu. Acest vechi cirac din cenaclul Literatorului, omul lui Macedonski, publica o revistă, menită să înlocuiască Literatorul defunct. Se chema Revista Literară. Chiar cînd Literatorul a reapărut, sporadic, Revista Literară şi-a continuat apariţia. Stăruitor şi cu colaborări amestecate, Stoenescu o tipărea regulat. El însuşi publica poeme şi mai ales numeroase traduceri de drame şi comedii. Acuma activitatea sa neobosită se exercita şi în această întreprindere a unei şcoli de artă muzicală şi dramatică.
Doi oameni deosebiţi am cunoscut între profesorii acestei academii, in afară de poetul director, care
341
n-avea nimic deosebit. Unul era Grigore Ventura, gazetarul şi autorul piesei de succes popular Curcanii. Papa Ventura, cum i se spunea, ţinea cursul de muzică comparată. Intr-o zi, aşezat la piano, a vorbit auditorului destul de restrins al academiei despre doină şi despre muzica orientală, intr-o formă inspirată ce m-a emoţionat. Din cind in cînd ilustra cu arii romineşti şi străine comparaţiile lui.
—	Iată şi un cintec al plutaşilor de pe Nil... a zis Ventura, privind într-o parte strimb şi cu obrazu-i asimetric iluminat de un zîmbet mistic.
A pus pe instrumentul sonor o melodie tinguitoare, ca cele pe care de multe ori le ascultasem sara, dincolo de Moldova, la priveghiurile păstorilor. Din cind In cind s-alegea pe clape strigătul monoton al cucului.
—	Aşa coboară plutaşii, primăvara, spre delta Nilului.. a suspinat el.
Al doilea personagiu interesant era un oarecare C. A. Ionescu — cu numele de publicist Caion, cel oare a denunţat aşa-zisele plagiate ale lui Caragiale. Astăzi poate nimeni nu-şi mai aduce aminte de el. într-o bună zi, apare scandalul plagiatului pe două coloane. Pe o coloană textul cu chirilice a unei traduceri vechi din ungureşte după o piesă de Kemény István; pe cealaltă coloană, pasagii din Năpasta. In Pagini Literare, pare-mi-se, Ion Gorun a arătat îndată că n-a existat niciodată un dramaturg ungur cu numele de mai sus. Textul cu chirilice, plin de altminteri de greşeli de ortografie, e un fals, alcătuit ad-hoc într-o tipografie bucureşteană. Tipul firav şi cu nasul cîrnit într-o parte nu dezarmează. Prezintă un scriitor francez cunoscut de toţi, Victorien Sardou, a cărui comedie Rabagas ar fi fost plagiată de Ion Luca Caragiale. Pune in paralelă tirade din Rabagas şi
replici din Scrisoarea pierdută. In adevăr, coloanele erau de faţă. Liniile din Rabagas faţă de cele din Scrisoarea pierdută. Dacă cineva a avut curiozitatea să cunoască ce este şi s-a ostenit să cetească cele două coloane, a putut vedea că nu e nici o potrivire. Ici era una, dincolo era alta. Procedeul era tot o înşelăciune ca şi întăia oară. Mulţi cetitori nu s-au ostenit să analizeze ; iau rămas' c-o impresie vagă că va fi fiind ceva ; poate fără importanţă ; la urma urmei chiar dacă ar fi ceva de oarecare importanţă, e îngăduit şi lui Caragiale să spuie ca Molière : Je prends mon bien où je le trouve. Dar nu era absolut nimic.
S-a iscat din afacerile acestea un proces la Curtea cu Juri, unde a pledat şi Delavrancea în interesul lui Caragiale. Priveam curios cătră acel paria al republicii noastre, cătră acel declasat cu labele vîscoase (aşa mi-1 închipuiam) şi nu înţelegeam cum are îndrăzneala să se înfăţişeze înaintea unor auditori care cetiseră gazetele şi cunoşteau scandalul. Dar colaboratorul poetului Stoenescu avea pielea tare. La urma urmei nici nu se sinchisea de privirile noastre dispreţuitoare. Atmosfera pe care o crease el, însă, a contribuit la conflictul ce a izbucnit intre cei trei muşchetari şi directorul instituţiei.
Stoenescu aflase, probabil de la Beldiceanu, că mă îndeletnicesc cu literatura. Numaidecât mi-a făcut onoarea să-mi ceară colaborarea. A făcut asta cu vorbe delicate şi ademenitoare, aşa încît i-am încredinţat copiile a vreo zece nuvelete, urmînd ca să Ie tipărească pe rînd în revista s.a. Aşi ! Directorul avea nevoie de manuscris pur şi simplu ; a tipărit, în cel mai apropiat număr, tot ce-i încredinţasem eu. Am înţeles, puţintel cam tîrziu, că mă grăbisem. Intrasem şi de data asta într-o hrubă ca cele de care-mi pome-
543
nise încasatorul şi plasatorul Vieţii Nouă, cínd venise la Iaşi, să-mi ceară asistenţa.
Urmau cursurile de dramă la «Academia liberă» două domnişoare pe care le socoteam de talent: una, domnişoara Bucholtzer, care a devenit pe urmă doamna Stoenescu, si alta domnişoara Mărioara Ventura, fiica lui Grigore Ventura. Mărioara Ventura era o apariţie cu ochi mari, ochii mamei sale Leea Vermont; se putea bănui de pe atunci că are foc şi ne era simpatică. Mult mai tîrziu, după ce artista s-a întors din drumurile-i triumfale, am revăzut-o şi ne-am adus lamindoi o clipă aminte de «Academia» lui Stoenescu.
Intr-o zi, se prezintă la concursul de admitere, pentru clasa de declamaţie, o copilă sfioasă şi frumuşică cu ochi rnigdalaţi şi glasul dulce. Stoenescu o primeşte politicos; e încredinţat de mai nainte că are de-a face cu un element de valoare şi, pentru ca să îndeplinească formele, îi cere să reciteze ceva. Conduce pe candidată în scenă şi o îndeamnă să-şi facă proba. Domnişoara candidată întreabă timid şi subţirel :
—	Ce să spun?
—	Spune ce şlii, domnişoară.
—	Să spun O, mamă, dulce mamă...
Ochii domnului Til. M. Stoenescu se înourează. Niciodată nu se rostise in academia sa titlul unei poezii a lui Eminescu.
—	Bine, fie şi O, mamă... Să vedem. S-auzim.
Copila îşi drege glasul. Anunţă cu dulceaţă :
—	O, mamă, dulce mamă... versuri de Mihail Ini-mescu.
Am devenit atent la acest «Ininiescu». Copila aceea, probabil cu temperament, era o analfabeta.
544
Examinatorul a zîmbit şi a îndemnat-o c-un gest să spuie.
Candidata modula bine versurile, de şi prea tîngui-tor şi lăcrămos.
Frumoase versuri, dulci versuri, suspinăm noi cei trei muşchetari, privind biruitori spre Stoenescu. Ştim noi, cunoaştem noi suferinţa celor de la Literatorul; ştim noi, cunoaştem noi care a fost atitudinea Literatorului faţă de Eminescu! Ascultă şi înţelege acuma, în propria ta academie liberă, stimate domnule Th. M. Stoenescu, care mi-ai publicat zece nuvele în-tr-un singur număr al revistei dumnitale !
Ajungem cu bine pînă la ultima strofă :
Iar dac-a fi împreună, iubito, să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim...
—	Cum ? se miră deodată, aspru şi tăios, Stoenescu. Ce-i aia «ţintirim» ? Ţintirim-tiririm, nu înţeleg.
Copila de pe scenă a căzut ca într-o bulboană; s-a speriat, a început a plinge. Eu tn-ara ridicai cu demnitate şi cu indignare stăpînită:
—	Domnule profesor, dumneavoastră nu ştiţi ce-i aceea ţintirim ? Atîta aveţi dumneavoastră de observat, cînd ascultaţi o poezie a unui Mihail Eminescu ?...
—	Ce face ? Nu înţeleg nici asta, a început a protesta profesorul. In academia mea...
—	In academia dumneavoastră, unde e tratat astfel Eminescu, noi nu mai avem ce căuta !
Lovitură de teatru. Tovarăşii mei se sculaseră şi el în picioare. Invăluindu-ne eroic pelerinele, am ieşit din academie, ne-am dus şi nu ne-ăm mai întors nici azi.
35 •- M. Sadoyc;Mj:i — O per«?, voi. 10
545
La stăruinţile celor doi prietini, m-am hotărît intr-o zi să bat la uşa lui Alexandru Vlahuţă, să-i inmînez unele din încercările mele şi să aştept de la cl un sprijin. Poetul locuia atunci la al cincilea etaj, intr-un palat ce se chema «Imobiliara», pe bulevardul Carol, în faţa «Cărţii Romîneştî». Am urcat uşor cele cinci etaje, .am întîrziat un timp pe culoar, eăutînd apartamentul, pe urmă am sunat si am aşteptat cu destulă sfială şi cu inima bătînd. N-a răspuns nimeni. Am mai sunat o dată şi atunci am fost încredinţat că nu-i nimeni aciasă. Nu mi-a părut rău. Din contra, găseam în împrejurarea asta o semnificaţie înţeleaptă. S-ar fi putut ca maestrul meu iubit şi preţuit să mă respingă. E mai bine să înlătur, ori mai bine să amîn, asemenea înîringere.
—	Poate ar fi mai bine să-i scriu... am ingînat eu cu îndoială.
Insă Nicuşor Beldiceanu er.a mai hotărît decît mine. Iar în privinţa însuşirilor mele şi a izbîndei mele nu avea nici o îndoială. Pe cind în mine stăruia necontenit şi întreg un negru punct de întrebare.
—	Ei, ce facem ? Ne sfătuim noi cu voci în şoaptă.
Chiar in minutul cînd şopteam, scrîşneşte cheia în
broasca de la uşa apartamentului. Se dă un canat în lături şi apare In penumbră o doamnă în vîrstă cu două copile.
Cind a dat cu ochii de noi şi a observat înfăţişarea noastră de conspiratori, a făcut o mişcare îndărăt, apărînd c-un braţ pe fetiţe. Nişte tipi ca noi nu puteau avea gînduri bune. Totuşi s-a îndîrjit cu îndrăzneală şi a ridicat glasul, ca să fie auzită de vecini:
—	Ce poftiţi, mă rog, dumneavoastră ?
—	Dorim să vedem pe maestrul Vlahuţă, a răspuns politicos Nicuşor Beldiceanu.
546
—	Maestrul Vlahuţă nu-i acasă... ni s-a răspuns scurt.
—	Cînd 1-am putea vedea ?
—	Nu ştiu. Adresaţi-i, vă rog, o scrisoare.
Apăruse la intrarea altui apartament un vecin.
Doamna a închis uşa. Cu fetiţele dinaintea sa şi im-pingîndu-ne oarecum eătră scară, a început a înainta mai cu îndrăzneală. Ne-am coborit; eu am grăbit pe prietinii mei şi am răsuflat cu plăcere cind am ajuns în bulevard. I-am îndemnat să mergem cătră Cotro-ceni, asupra căruia se cufunda un soare glorios de aur vechi.
—	Numaidecît să-i scrii lui Vlahuţă, mă îndemna Beldiceanu.
—	Dia, da... îngînam eu, bine încredinţat că ri-am să fac niciodată asemenea pas.
Toate aventurile literare în cele din urmă trei luni ale anului 1900 s-au oprit aici. N-am comunicat cu nimeni; n-ara văzut pe nimeni; mă cufundam în lucru ca într-o oază a pustiului meu. Aşteptam o minune care, desigur, nu venea. Pînă ce, într-o zi, Du-năreanu m-a părăsit; îşi dobîndise diploma de maistru şi i se dăduse o catedră la gimnaziul din Dorohoi.
Se întorcea în Moldova. îl bătea şi pe Nicuşor Beldiceanu gîndul să se ducă pe cităva vreme, măcar spre primăvară, la casa bătrînească a bunicilor lui după mamă, la Rădăşeni. Am găsit în asta un îndemn mai mult la gîndurile care mă bîntuiau, să părăsesc capitala şi să mă-ntorc într-o regiune prielnică sufletului meu. De altminteri mi se apropia şi sorocul stagiului militar.
Aveam la Folticeni o legătură sentimentală pe care eu o socoteam foarte serioiasă, cu sora unui prietin de gimnaziu, mort în împrejurări tragice. In clasa a treia
547
îmi luasem de bună-voie iată de el un angajament romantic. M-iam hotărît, în sărbătorile iernii 1900—1901, să mă duc acasă la Paşcani şi apoi la Folticeni.
In 1901, m-am însurat cu Ecaterina Bîlu, sora prietinului meu. încă nu eram major. M-am aşezat in Folticeni şi întîmplarea a făcut ca locul şederii mele să se afle chiar pe uliţa în care trăise Ion Creangă, cînd era învăţăcel la şcoala de catiheţi. Mai mult: căsuţa în care locuiam fusese cîndva a lui Vasile Fieraru, şi găzduise în ea şi Creangă după ce fusese izgonit, cu Trăsnea şi Mogorogea, de la Pavel Ciubotaru, in urma istoriei cu «poştele».
Urmărind în acel pitoresc oraş paşii marelui meu maestru, visam o chinovie tihnită ş-o grădină cu meri şi cu stupi. Lucram cu înfrigurare, aşteptind să se in-tîmple ceva.
XV
Folticeni 1901—1903
Ce-aş putea spune c-am făcut în doi ani şi jumătate, adică pînă în toamna anului 1903, în Folticeni ?
Nimic. N-aveam nici o putinţă să mă ridic din starea umilă in care vegetam. Libertatea îmi era stînje-nită de ameninţarea stagiului militar. Urma să fiu încorporat în noemvrie 1901.
Dintr-un fel de fatalism, pe care l-am moştenit, probabil, de la strămoşii mei ciobani, nu m-am prezentat, primăvara, la comisia de recrutare, la Paşcani.
De ce să mă prezint ? Sînt dator să fac armată, — am s-o fac.
Da, însă aveam anumite interese de apărat. Diploma îmi dădea dreptul să fac numai un an oaste, iar comisia de recrutare nu era ţinută să cunoască existenţa acestui document.
Deci am fost înscris pentru trei ani. Nu-i nimic, îmi zic eu ; iam să prezint actele şi se va ţinea samă de ele. Cînd şi cum să le prezint ? Nu ştiu, să vedem. De ce nu m-am prezentat In primăvara asta la recrutare ? Nu m-am prezentat în primăvara asta la recrutare, din pricină că lucram la Petrea Străinul, tocmai în epoca anumită. Şi de ce am tot amînat săptămînă cu săptă-mînă şi lună cu lună trimeterea actelor ? Din aceeaşi pricină. Aveam pe colţul meu de măsuţă manuscrise după manuscrise, care de altminteri nu-mi aduceau, pe restul aceleiaşi măsuţe, contravaloarea lor. Nu mă preocupa nici într-un chip schimbul în bani a foilor pe care le inegream. Ca să fac măcar în parte faţă nevoilor modeste ale familiei mele, aveam o lecţie particulară destul de bine plătită.
Deci, la finele lui octomvrie, îmi soseşte ordinul de chemare la compania de jandarmi pedeştri în Iaşi. Cum era mai rău! Mi-ar fi priit mai bine să rămîn în garnizoana Folticeni. Dar nu mă prezentasem comisiei care dispune de soarta tinerilor recruţi şi acuma culegeam roadele nepăsării mele. Fatalismul şi dispreţul elementului «timp» se puteau potrivi cu viaţa strămoşilor, nu cu timpurile noua. Culege — îmi spunea demonul meu de taină — culege roadele propriei tale fapte!
Oftez. Nu-i nimic. Să ne supunem împrejurărilor.
Mă pregătesc să mă duc la Iaşi, să îmbrac haina statului. Chiar în ziua plecării, cînd mă prezint biroului de recrutare local, aflu că sînt lăsat la vatră pînă la alte ordine. în acelaşi timp sînt sfătuit, în chip
binevoitor, să depun actele spre a fi trimese ministerului de război. Doresc cumva să rămîn în garnizoana Folticeni ? Să vedem, poate se va face şi asta ; deoarece tinerii cu serviciul redus nu pot face stagiul la trupe speciale — cum e compania mea de jandarmi pedeştri.
Iată că, totuşi, strămoşii mei au avut dreptate! Timpul meu liber devenea mai lung. Să ne aşezăm la colţul măsuţei, în zile ceţoase de noemvrie, în zile reci cu ninsori şi viscole în dechemvrie, să ne urmăm destinul, scriind fără încetare. N-am altceva de făcut... Oamenii simpli, din cercul meu îngust de viaţă, clătinau din cap, negăsind nimic bun în această zădărnicie fără preget. Lia urma urmei, nici eu nu găseam nimica bun. Le dădeam dreptate să mă dispreţuiască şi-mi luam dreptul să le întorc şi eu dispreţul meu.
M-am trezit din romanul meu literar în primele zile ale lui ianuarie 1902, cînd mi-a venit ordinul să mă înfăţişez la regimentul Suceava nr. 16. M-am înfăţişat. Strămoşii mei au continuat să aibă dreptate. Urma să mă eliberez cu contingentul meu, deci libertatea mea de două luni era un ciştig neaşteptat. Dreptatea strămoşilor mei a ieşit ca undelemnul la suprafaţa apei şi în alt chip. M-am prezentat la compania mea în timpul permisiilor de sărbători. Cea mai mare parte a trupei era plecată. Serviciul era suspendat. Cei cîţiva soldaţi vechi pe care i-am găsit m-au primit cu o bunătate pentru care şi astăzi le sint recunoscător. Mai întăi mi-au spus toţi poveştile năcazurilor lor, care de care mai interesante. Mi-au vorbit de viaţa satelor lor şi de dragostele lor. Îndată ce m-au văzut şi m-au auzit rostind eîteva vorbe, au înţeles că le sînt prietin, şi prietin le-am rămas pînă la sîîrşitul stagiului lor. Sentimentul lor faţă de mine
550
s-a adeverii şi altfel. Mi-au dai ei, din buna-voia lor, în lungul orelor de «serviciu suspendat», cele dintăi lecţii de mînuirea armei şi de «teorie». In zece zile, instrucţia mea era destul de înaintată, ca să intru în rîrid laolaltă cu recruţii clasei mele, îndată ce-au trecut sărbătorile de iarnă şi s-au întors oamenii de pe la vetre.
Intrînd în curentul unei vieţi nouă, m-am dat cu totul ei, ca să-i descopăr toate cheile şi argumentele, aşa cum mi-i firea. Aici se mai adaogă o consideraţie. Ţineam să ajung a-mi îndeplini cu stricteţă şi desă-vîrşit datoria, ca să nu dau nimănui prilej să mă jignească şi să mă umilească. Nu ştiu dacă silitlţa aceasta e lăudabilă ; probabil că era un păcat: izvora din trufie. Am ajuns în cel mai scurt timp să fiu în buna rinduială şi în ton cu soldaţii vechi, cei care mă primiseră cu prietinie la venirea mea. Raporturile cu ei rămîneau statornic armonioase ; le ceteam scrisorile de acasă; le dam şi sfaturi: ce şi cum să răspundă ibovnicelor lor; şi în schimb îmi spoream simţitor depozitul de vorbe, cunoaşteri şi observaţii. Mă străduiam să ridic din ticăloşie pe unii camarazi din contingent, cum era năcăjitul Guraliuc. Ce flăcău voinic şi vrednic era! Insă nu izbutise nici într-un chip să rostească numele armei: «Manlicher»; nu putea memoriza numele şefilor armatei; nu se lipea nimic din «teorie» de el, cum nu se lipeşte nuca de părete. Arma a rămas poreclită «malinchi»; prinţesa Măria suna în gura lui «prenţasca sa Maria», iar comandantul plutonului era «domnu suplocotinescu Lionescu Leu-gint». Era vorba de sublocotenentul Ionescu Eugen, un tînăr blajin şi destul de îngăduitor. Osîrdia mea, mai curînd lealitatea cu care tratam eu robia mea temporară, a avut curînd o primă răsplată. Mi s-a
551
îngăduit, fără să cer, să dorm şî să minînc acasă. Bănuiesc puţin că lucrul acesta se datora şi unora dintre camarazii mei cu termen redus, care depuseseră stăruinţi repetate. Am păcătuit şi de data asta, socotind că favoarea era o plată ce mi se datora.
Asemenea repetată lipsă de modestie trebuia să-şi aibă pedeapsa. Intr-o zi, sintem chemaţi «întîrziaţii» să depunem jurămintul. Colonelul, maiorii, comandanţii de companie sint de iaţă. înfăţişarea rnea e aidoma cu a unui «deşcă». Tuns chilug, cizme, manta şi capelă de la magazie, centură reglementară; par de stîncă, în poziţia cea mai ireproşabilă. Nu zîm-besc cunoscuţilor mei, tinerii ofiţeri cu care sint prietin ; răspund scurt şi precis ; sînt un automat. Nu ştiu ce i s-a părut unuia din comandanţii de companie, pe care pină atunci nu-1 văzusem. I s-a năzărit că nu înţeleg, ori că nu sînt destul de entuziast la debitarea formulei jurămintului: mi-a comunicat într-o formă .puţin agreabilă că, probabil, in capul meu s-ar afla tărîţe. Deci toată strădania mea cădea în baltă !
Am rămas palid, fără să răspund, cu ochii îngheţaţi. Doi din ofiţerii care mă cunoşteau, Iulian Mari-nescu şi Petre Isac, ambii sublocotenenţi, şi-au îngăduit să se apropie de acel domn comandant de companie şi să-i şoptească ceva discret. M-am uitat în altă parte. Cred că domnul locotenent A. nu m-a iertat pînă la sfîrşitul vieţii pentru ceea ce socotea el, probabil, o «farsă». Niciodată, la serviciul interior, la inspecţii, la exerciţii, cînd ne aflam aproape, nu i-am mai putut întîlni privirea.
Sublocotenentul Isac a încercat să-l scuzeze:
—	A. e ofiţer provenit din şcoala de la Bistriţa...
Era provenit adică din grad inferior, de la trupă, pe cînd prietinii mei învăţaseră într-un liceu militar
552
si trecuseră prin şcoala superioară de oiiţeri. Ani discutat puţin împrejurarea cu Petre Isac şi el a fost întrucîtva surprins cînd i-am spus:
—	Cred că dumneata eşti din neam de răzăşi...
*
—	De unde ştii ?
—	Acesta e secretul meu, i-am răspuns. Domnul locotenent A. e din oamenii pe care îi prefer soldaţi de rînd năcăjiţi. Cum nu mai sînt soldaţi de rind năcăjiţi, cum nu mai sînt detreabă.
La începutul lunii martie, am devenit instructor la recruţii teritoriali.
Legea 'de alcătuire a armatei de atunci prevedea, la fiece regiment de infanterie, şi un batalion de teritoriali sau «schimbaşi». Aceşti teritoriali erau convocaţi numai la anume perioade de instrucţie. Contingentul nou trebuia să facă o concentrare de patruzeci şi cinci de zile. Guvernul de economii al lui Dimitrie Sturdza a hotărît atunci o perioadă numai de- douăzeci de zile, pentru cea mai mare parte a batalionului de teritoriali. In aceste douăzeci de zile, însă, era necesar să se facă o lucrare intensivă, cuprinzînd un program de paisprezece ore pe zi. La sfîrşitul perioadei de instrucţie, contingentul teritorial trebuia să aibă făcute şi tragerile de război.
In calitatea mea de caporal-instructor, am înţeles să mă străduiesc a aduce la îndeplinire întocmai ordinele comandanţilor mei. La revărsarea zorilor, cînd trîmbiţaşii şi toboşarii sumau deşteptarea, eu soseam intr-un suflet, ca să-mi iau in primire ciracii. Abia răsărea soarele; cafeaua trebuia să fie gata, porţia de pîne distribuită, oamenii în bună stare cu hainele şi echipamentul. La început, unii nu ştiau să se îmbrace cu hainele militare; puneau pantalonii cu prohabul dinapoi. Controlam dreptatea cafelei şi a su-
piimentuiui de pine. Ieşeam ia cirnp, unde alternau instrucţia cu arma şi teoria. La amiază, o oră pentru hrană şi repaos. După aceea, iarăşi instrucţie şi teorie, pînă ce se istoveau cele paisprezece ceasuri ale programului.
E adevărat că feciorii pe care ii aveam pe mină — toţi ţărani — puneau o tragere de inimă deosebită, ca să scape acasă după trei săptămini. Erau, în general, toţi in bună stare fizică şi vioi. Mînuirea armei şi exerciţiile în grup mergeau bine. Mai dificile li se păreau camarazilor mei instructori ceasurile de teorie. Aici am dovedit eu o destoinicie în răbdare şi metode, care m-a dus la rezultate bune. Făceam lecţiile în cor, şi apoi alegeam pe cei cu înţelegere lesnicioasă şi memorie bună, dînd fiecăruia în grijă pe cîţiva dintre camarazii mai grei de cap.
Cheltuiam atîta energie, încît in ona repaosului de amiază, după ce absorbeam in pripă gamela de fasole cu slănină şi pinea neagră, împreună cu trupa mea, cădeam de oboseală şi mă cufundam imediat intr-un somn de patruzeci ori cincizeci de minute. Odihna aceasta, in mijlocul batalionului întreg, avea loc într-o hală mare de mese a regimentului, unde, pe culcuşuri primitive de paie, fusese improvizat dormitorul recruţilor teritoriali.
Se făcea dintrodată linişte, într-o penumbră uşoară. Acoperit cu mantaua, aşteptam clipa trecerii pe planul invizibil, fără griji, fără vise. Braţele şi picioarele, moleşite de baia trudei, nu le mai simţeam. Printre gene, mai supravegheam o secundă mişcarea vieţii exterioare, care-mi devenea cu totul indiferentă. Venea o clipire de fulger, cînd mă scufundam. Vietatea blondă, — scămuţă cu lăbuţe, cum îi spuneau teritorialii mei, — putea să-şi urmeze în linişte drumul in
554
lungul unei cusături a mantalei. Nu-mi păsa de atacul ei. Sara, cînd ajungeam acasă, lepădăm de pe mine totul într-o săliţă şi partea femeiască a familiei controla cu amănunţime şi agerime tot ceea ce, minuscul şi indezirabil, puteam aduce cu mine.
Simţeam o plăcere deosebită să-mi urmăresc oră cu oră şi zi cu zi izbînda. Feciorii mei aveau în ochi şi în ţinută răsfringerea acestei bucurii a instructorului lor. Pe unii mai ageri dintre dinşii mi-i făcusem prietini; fără greutate intram în sufletul lor şi-n lumea lor intimă. Cătră sfîrşitul perioadei de instrucţie am avut răgaz să stau mai mult de vorbă cu dinşii despre laie lor, mai ales în acele zile cind veneau cei de-acasă să-i vadă. Unora părinţii, altora nevestele le aduceau de mlncare. După ce le alinau foamea totdeauna nepotolită, cei sosiţi le dădeau veşti din sat. cereau sfaturi pentru muncile cîmpului şi gospodărie. Era un ceas grav, ca un serviciu religios — şi eu participam cu toată luarea-aminte şi cu tot sufletul. De la femeiuşte şi bătrini am învăţat atunci destule lucruri interesante.
Perioada aceasta a vieţii mele, de stagiu militar, am fixat-o în parte in Amintirile căprarului Gheor-ghiţă. Descriu In acest volum şi întîmplări ce au urmat, fie în cazarma de la Foîtieeni, fie în garnizoană la Tîrgu Ocnei, unde compania mea, a treia, împreună cu compania ia patra, a alcătuit detaşamentul de gardă al castelului ocnaşilor şi al salinelor.
Am scris aceste amintiri ale căprarului Gheorghiţă după un an, în 1903, pe cînd mă aflam în petrecere de vară la Liteni, intre rude ale soţiei mele.
Satul Liteni, lingă confluenţa rîului Suceava cu Şiretul, era, după cum şi numele îl arată, o veche colonie de litveni. Se aflau în acea regiune şi alte sate
555
de colonizare de la Şteîan-Vodă. In Liteni trăiau gospodari cuminţi, care avuseseră parte de un proprietar milostiv, bătrînul Gheorghe Liteanu, al cărui nume, subt o povestire, îl întîlnisem in colecţia Convorbirilor literare. Pămînt bun, destulă lărgime, gospodarii trăiau intr-un bielşug relativ şi în huzur. Mă duceam la priveghiurî şi la hori, căutînd să statornicesc in mine însumi deosebirile de port şi de datini dintre oamenii de aici şi cei de la apa Moldovei. îmi erau dragi şi aceştia, dar lumea mea era dincolo. Alegeam şi puneam oarecum deoparte ceea ce era propriu numai al răzăşilor mei.
La Liteni bărbaţii umblau îmbrăcaţi cu cojocele şi pănură, după modele anumite, de forme arhaice. Muierile însă purtau fuste creţe peste foi albe şi, în loc de iie, nişte bluze de pînză albă cu mînicuţile şi poalele drotate. Păreau nişte madame de la curtea boierească. Danţurile moderne încă nu pătrunseseră în horile de acolo. Umblînd cu localnicii, fie în luncile Şiretului şi Sucevei, fie într-un loc încîntat ce se chema Poiana Ursului, am aflat, pe lîngă legendele locului, şi o poveste a dragostei Liteanului pentru o fată de rînd. Ca în Venea o moară pe Şiret, boierul, cuconu Iorgu, s-a amorezat de fatia unui jitar mişel. Dezvoltarea acestui capriciu boieresc a urmat cu alte peripeţii; fata îşi căuta din cînd în cînd un tovarăş de sama ei, cu care fugea. Vechii slujbaşi ai curţii o căutau în retragerea ei, o îmblînzeau şi o aduceau iar boierului. Asta-i plăcerea «cuconaşului», argumentau ei cu nevinovăţie. Satul întreg participa cu emoţie la alte escapade ale Anicăi. Insfîrşit, ajutînd timpul, s-a găsit pentru frumoasa liteancă un mire, care s-a aşezat în zestrea de dar boieresc a miresei. La apa Mol-
dovei, drama s-ar ii deslasurai cii altă psihologie şi cu alte peripeţii.
Cît am stat în acea vară la Liteni, scriind Amintirile căprarului Gheorghiţă, s-a petrecut la podul Şiretului o întîmplare extraordinară. Au venit în sat doi străini, doi «ploeşteni» cum se spune neguţătorilor din Muntenia care vin să cumpere boi moldoveneşti. Aceşti ploeşteni au fost o clipă obiectul de curiozitate al funcţionarilor comunali. Au intrat pentru puţină vreme în crîşmă urmîndu-şi un fel de dispută, pe care n-au sfîrşit-o. S-au dus tot vorbind şi hără-ţindu-se prin căldura rotitoare a lui iulie. Ii observau nişte copii, care se găseau cu caii în prund. La mijlocul podului cearta lor s-a îndîrjit. Dintrodată unul din ei, mai mare şi mai gros, a tras geanta de la şold, a vîrît în ea mîna, şi a prins a arunca de repetate ori bani în Şiret. După ce s-a îndeplinit această operaţie, amîndoi au trecut mai departe, dispărînd oarecum fără urmă în peisagiu.
Copiii de la cai au dat de ştire numaidecît în tot cuprinsul. Au venit cătră larma lor oameni de la lucrul cimpului, de la porumburile întîrziate, de la seceratul orzului şi de la coasă. Ca să dovedească adevărul poveştii lor cu totul fantastice şi de necrezut, copiii şi-au lepădat hainele sumare pe mal şi s-au dat cu capul în jos în bulboană, scoţînd la lumină monede de argint de doi lei şi de cinci lei.
Curînd satul întreg a fost în jurul comorii. Au prins unii şi alţii a scoate bani. In zilele dintăi sporul a fost mai' mare; în zilele celelalte au scos mai puţin, dar scoteau; aşa au lucrat zece zile, pînă ce au istovit depozitul încredinţat tainei rîului.
Am scris despre acest fapt divers o istorioară, care a apărut în unul din volumele mele şi care mi se pare
acum destul de palidă. Găseam argument' nuveletei în însuşi faptul de a nu explica nimic. Intr-adevăr, nu s-a ştiut niciodată ce-a fost, nu s-a mai aflat nici s-a mai pomenit ceva de ploeşteni. Viaţa ne oferă cîteodată asemenea întîmplări; ele sînt însă absurde numai în aparenţă. Copiile după natură sînt pentru noi artiştii, de multe ori, nişte înşelări. Deci m-a-m îndemnat tot mai mult să inventez şi să creez eu însumi întîmplări.
In cele zece zile ale comorii, tot satul a benchetuit ca la o nuntă fantastică. Toţi banii străinilor a părut că trec în tejgheaua crişmarului. După cele zece zile au urmat două săptămîni de ploi şi de burniţă. Cît au ţinut bencheturile, au rămas în pologuri neîntoarse oarzele şi ierburile cosite; s-au înecat în buruiană păpuşoii întîrziaţi. După ce-au pornit ploile şi bur-niţile, umblau feciorii boiereşti după săteni, ca să-i prindă cu arcanul pentru muncile absolut necesare: altfel se duce averea cuconaşului la rîpă, cu puhoiul. Crîşmarul făgăduia, cui voia să-l ajute, tot cîştigul zilelor nuntite. N-asculta nimeni nici un îndemn. Nă-căjiţii săteni căutau să-şi salveze puţinul lor. Anul comorii a fost la Liteni anul sărăciei celei mari. Noroc că pe acest pămînt binecuvîntat de Domnul Dumnezeu nimeni nu moare de foame. De altminteri cuconaşul avea rezerve destule în coşerele moşiei.
In acest sat de oameni cu inima uşoară avusese loc şi cununia mea, cu subţirea şi balaia nepoţică a bă-trînului Gheorghe Andruşcă. Cununie şi nuntă după datinile vechi, — aşa fusese hotărirea mea. Cînd toată adunarea, cu lăutari, s-a mişcat spre biserică, ne-au ieşit la cea di-ntăi răspîntie cîteva neveste care ne-au vărsat dinainte cofe de apă, ca să ne fie viaţa îmbiel-
558
şugată. S-au întrebuinţat, la masa mare, şi alte simboluri şi semne, tinzînd să stabilească în viaţa viitoare a tinerilor nu numai bielşugul, ci şi fericirea. Erau oameni înţelepţi acolo, care ne hărăzeau bunurile lumii ştiindu-ne săraci; iar dacă totuşi am fi rămas în stare de lipsă, cum se întîmplă ades cu toată bunăvoinţa celor din jur, apoi bucuria şi mulţămirea se pot substitui trecătoarelor averi.
în vara de care vorbesc, cînd ieşeam cu soţia mea la cîmp şi în luncile rîului, totdeauna ne întîmpinau muieri tinere, cu mănunchiuri de flori, vorbe bune şi zîmbet.
Tatăl soţiei mele era din altă parte a ţării, anume din valea Bistriţei. Ca fecior de munteni, iubea petrecerile şi jocul şi ar fi ajuns poate bun plutaş, ca şi bătrînii lui. învăţase însă carte şi devenise mic funcţionar. Din satul lui de munte se strămutase la Folti-ceni şi se încadrase intre slujbaşii prefecturii şi tribunalului. Era un bărbat frumos şi vioi, care, pe cît am înţeles, nu făcuse decît puţină vreme fericită pe soţia lui, fiica lui Gheorghe Andruşcă de la Liteni. Funcţionarii acelei epoci n-aveau nici radio, nici club, nici cinematograf, nici biblioteci. Huzurul lor puţin şi-l petreceau la «Vadana» ori la «Şapte fete», cu vin bun şi lăutari. La patruzeci de ani Gheorghe Bîlu era sfîrşit şi deşertat de toate. A murit la spitalul Sfîntul Spiridon, la Iaşi, lăsîndu-şi soţia încă tînără, cu doi copii, într-o căsuţă de pe uliţa Rădăşeni. Băiatul, Gheorghe, cu care fusesem eu coleg în clasa a treia a gimnaziului «Alecu Donici», s-a îmbolnăvit de
o	boală de nervi şi, într-o vacanţă, s-a înecat în iazul Călugărului, pe cînd se dusese înot să scoată o naţă sălbatică pe care o împuşcase de pe mal. Era bun
Înotător, dar s-a încîlcit în lianele lacului şi n-a mai putut ieşi. Mama şi fiica au rămas de izbelişte pe lume, c-o pensie infimă. Atunci am apărut eu, după cuvîntul ce-mi dădusem, ca s-o fac fericită pe balaia visurilor.
Deocamdată n-o puteam face fericită decît cu nădejdi, de care ea se lăsa cu mare plăcere înşelată. Totuşi, ajutînd urările şi tot ritualul magic al litencelor, am ajuns măcar în parte să realizez contractul mistic alcătuit cu prietinul meu. Tinăra mea soţie mă ajuta la asta prin avîntul şi voia bună ce le moştenise de la acel neam trăitor la apa Şiretului.
Moş Gheorghe Andruşcă era «cineva» in sat la Liteni. înfăţişare impunătoare, plete revărsate pe grumaz, cămaşa totdeauna albă ca helgea, ilic negru. Grăia colorat, îi plăceau cîntecele de jale şi de dor şi păstra în suflet, în ani tîrzii, o lumină de soare din tinereţă.
Plăcerea lui fusese — pentru pricini numai de el cunoscute — să puie fetelor lui numele «Maria». Cea mai mare, mama soţiei mele, era Maria. O a doua copilă pe care i-o dăruise Catinca, nevastă-sa, a fost botezată Mărioara. Celei de-a treia, mezine, Gheorghe Andruşcă i-a zis Marghiolita. Cu aceasta din urmă, care era încă tînără şi plină de nuri, am stat de vorbă de multe ori în acea vară. Marghiolita fusese «dată» după un gospodar bogat şi cam «stătut», unul Ior-dache, c-o înfăţişare întrucîtva potrivită cu asemenea nume. După o vorbă pe care am auzit-o ş-acolo la Liteni, «după ce-i prost şi urit, îl chiatnă şi Iordache». Omul Marghiolitei însă nu era prost. E adevărat că avea cealaltă însuşire. Fata lui Andruşcă nu-şi putea găsi astîmpăr, tînjind după lumş şi după un făt-
frumos al visurilor ei. Mă săruta pe umăr şi-mi rostea cîntat, cu ochii în bură de lacrimi:
Decît să mînînc unt Şi să mă uit în pămînt,
Mai bine pîne cu sare Şi să mă uit la soare.
Avea, cîte un răstimp, însufleţiri aprige şi se întîlnea pe furiş cu cîte un flăcău, care i se părea ei coboritor din basme. Iordache punea rînduială ; «fereca» moara, şi măcinişul gospodăriei lui umbla iarăşi bine o toană.
Deci — în ce ne priveşte pe noi cei doi tineri — se însoţiseră visul cu nădejdea, rătăcind la apa Sucevei şi Şiretului. Din toate am mai înţeles apoi că viaţa însăşi cuprinde mai mult fantastic decît elucubraţiile noastre.
Gheorghe Andruşcă a devenit unul din eroii mei în Moartea lui Ion Doru şi a împrumutat ceva bătrînului orîndar din Crîşma lui moş Precu.
Folticenii era un orăşel liniştit, lîngă iazurile Şo-muzului. Uliţile tîrgului propriu-zis, îmbîcsite de dugheni şi îmbulzeli de magherniţi, n-aveau nimic frumos. Partea de sus a aşezării se lumina de grădini, livezi şi căsuţe albe cu cerdac. In acea parte mă aşezasem, într-o tihnă patriarhală. Vedeam munţii destul de aproape, şi pîclele Bucovinei cătră miază-noapte-apus. De pe uliţa Rădăşenilor, ieşeam îndată între huceaguri, dumbrăvi şi fînaţuri; şi apoi în sate apropiate: Folticenii Vechi, Oprişeni şi Buciumeni. Trăiau aici gospodari vrednici, coborîtori din răzăşi de demult — Opriş, Foltic şi popa Bucium. Dania cătră popa Bucium, uric de la Alexandru-Vodă cel Bun, e cel mai vechi hrisov dintre cele rămase de la voievozi, Mai departe, dincolo de cetăţuie, dosit în
mi
adîncătura unor văi, se afla Rădăşenii, sat vestit prin livezile de meri şi destoinicia gospodarilor lui.
In toate aceste locuri, recitind Amintirile, căutam şi aflam urmele lui Ion Creangă. In uliţa Rădăşeni, mai ţineau mahalagiii minte pe popa Buligă, moş Bodrîngă şi Vasile Fierarii. In capătul de la vale al uliţii, mai era, prefăcută, casa crîşmăriţei celei frumoase, fata vornicului de la Rădăşeni. Căsuţa ciubotarului, unde găzduiseră unii dintre dascăli, împreună cu Ionică a lui Ştefan a Petrei, era proprietatea unui oarecare mahalagiu Alexandrescu, poreclit Vrăbioiul. Am identificat şi casa popei din Folticenii Vechi, unde flăcăuaşul de la Humuleşti dobîndise mere, o naframă ş-o sărutare.
La Buciumeni, peste pîrăul Lutăriei, într-un capăt de dumbravă, stăruia o bisericuţă bătrînă de lemn, pe temelia altor bisericuţi, tot de lemn, prefăcute în .decursul veacurilor de rîndurile de răzăşi. Acolo-i Dumbrava minunată. Multe din poveştile mele se leagă de aceste locuri iale uceniciei. Intre altele mai pomenesc Haia Sanis şi Locul unde nu s-a întîmplat nimic.
Din acel timp datează prietinia mea cu Artur Go-rovei. Nu ştiu prin ce împrejurare rae-am apropiat, căci eu nu eram încă nimic, iar domnia sa îşi trăise o parte din viaţă, cunoscînd demnităţi şi onoruri. Cu toată deosebirea de vîrstă, Artur Gorovei a binevoit să-mi acorde multe din ceasurile sale, împărtăşin-du-mi dezamăgirile ce avusese cu semenii săi din aceeaşi categorie socială şi bucuriile în legătură cu oamenii de la ţară şi folclorul. Domnia sa tipărea Şezătoarea intr-o tipografie a orăşelului, la un bun meşter cu numele Saidman. Am reluat toată colecţia
acestei publicaţii unice, adîncindu-mâ şi în acest ciiip in datini, eresuri şi legende ale trecutului.
Am găsit în prietinia lui Artur Gorovei mult sprijin sufletesc. II cercetam destul de des. Domnia sa locuia pe Uliţa Mare, lîngă primăria oraşului, într-o casă boierească în care s-a fost născut nuvelistul Nicu Gane. Casa mi-era dragă şi prin această amintire. Pe lîngă primire binevoitoare, găseam în ea şi obrazuri simpatice a cîtorva. orăşeni, care se adunau la Artur Gorovei ca să facă muzică de cameră. Subţirica şi firava doamnă Gorovei, născută Văsescu, era bună pianistă. Intre cei care se asociaseră la aceste delicate ore muzicale, se aflau Ştefan Albu şi doctorul Rossig-non, oameni întru totul interesanţi. Ii observam în tăcere şi c-o naivitate ce începea să-mi fie armă de atac.
In perioada aceasta a şederii mele în Folticeni, datorită lui Artur Gorovei, cuartetului său muzical şi altor persoane cu preocupări mai subţiri, s-a alcătuit un cerc literar-artistie, la activitatea căruia am participat. La una din şezători, in salonul primăriei, am cetit nuvela Cîntecul de dragoste, proaspăt ieşită din făurăria mea. Singura mea însuşire artistică de care sînt sigur e lectura. Balada mea din trecut a avut succes; şi o doamnă bătrînă, foarte cunoscută şi simpatică în Folticeni, cucoana Săftica Millo — din familia marelui actor — mi-a spus vorbe măgulitoare, vestindu-mi oarecum viitorul.
—	De lumea asta a noastră, ia celor de altădată, nu se mai ocupă nimeni, îmi zicea domnia sa. A vorbit puţin Nicu Gane; vorbeşte dumneata mai mult. Ale noastre ne sînt totdeauna mai aproape de inimă.
îmi spunea acestea, amestecînd cîteva franţuzisme. Pentru mine erau cea mai plăcută limbă romînească.
503
Cîţiva ani, a fost în trecere prin acel ioc unde jiu se întimpla nimic şi poetul George Tutoveanu. Era institutor şi venise la Folticeni într-un iei de exil. Ne-am legat numaidecit. îşi pregătea în acea epocă volumul de poezii Albastru, care a şi apărut intr-o formă tipografică de o eleganţă desăvîrşită. înfăţişarea volumului o avea însuşi poetul, trecînd prin lumea orăşelului nostru c-o distincţie cernită, palid şi corect. Am devenit buni prietini şi-i ceteam unele din nuveletele mele proaspete. Ştiu că a făcut haz de Cozma Răcoare şi mi-a cerut o copie ca s-o dea revistei Arta şi literatura rotnină, unde îşi publica şi domnia sa versurile. Criticul Nicolae Pătraşcu, directorul revistei, n-a apreciat bucata şi George Tutoveanu s-a arătat surprins de asta, încercind să mă consoleze. De şi eu însumi nu puneam deosebit preţ pe producţiile mele, îmi aduc aminte perfect de simţirea ce am avut Ia vestea şi la consolările amicului meu. Eram absolut sigur de mine In acel moment şi, dacă era o scădere, mă aflam dispus să o atribui cetitorului, nu autorului.
Aveam legături şi cu unii din ofiţerii regimentului meu, tineri oare iubeau literatura. Vedeam la farmacia Kissielewski, la un fel de «cafenea» sui generis, pe unii dintre dascălii de la gimnaziu. Uneori cercetam şi pe tristul erou al însemnărilor lui Neculai Manea, Ion Radi an, fostul meu profesor. Mai vedeam din cind în cînd în Folticeni pe Ion Dragoslav, povestitorul cunoscut. Pe-atuncea nu ieşise încă în publicistică. Abia după doi ani a început a tipări în reviste citite. Numele literar i 1-iam fixat eu, cînd i-au apărut primele versuri în Semănătorul:
Bate vîntul de la cramă
Şi miroase-a băutură...
564
Era o arătare stranie şi uscată, intrucitva nedumerită şi cu păr zbîrlit de cînepă. Noi prietinii îl poreclisem «dracu slab». Din «dracu slab» a ieşit Dragoslav.
In Folticeni, în răstimpul de care vorbesc, îl chema Ionică Ivanciuc. Era un fel de versificator aiurit, simpatic insă prin naivitatea lui iremediabilă şi printr-o bunătate sfîntă. Cu desăvîrşită încredere în sine, adăogindu-i-se altă bunătate şi naivitate ale lui Mihail Dragomirescu, directorul Convorbirilor Critice, Dragoslav a pătruns cu oarecare zgomot în literatură, povestind cum l-a născut mămuca lui, in uliţa Pietrarilor din tîrgul Folticenilor, cum i-au povestit taică-său şi babele din mahala facerea lumii şi legendele paserilor şi florilor. De la el «s-a putut afla că numele de plantă «pătrunjel» vine de la doi fraţi care au avut nişte întîmplări triste şi pe care ii chema Petru şi Gelu. Toate aceste poveşti şi legende erau fals' folclor, produse ale imaginaţiei lui pururi în fierbere.
Familia lui Vasile Sumănaru, tatăl său, trăia în Folticeni şi am cunoscut-o. înfăţişarea sarbădă şi uscată Ionică o avea de la bătrin. Bunătatea, de la măicuţa lui mititică şi umilită.
Intr-o zi, în sfintele sărbători ale învierii, m-am întîlnit c-un frate al lui. L-am oprit ca să-l întreb de Ionică.
—	E sănătos; ne-a scris; are slujbă bună la Bucureşti, îmi răspunde; ne-a trimes şi ceva parale...
Vedeam asta: fratele Vasile trecuse de dimineaţă pe la domnul Hoişie Herman, cel cu vinuri bune.
—	Nu are cumvq j^de gînd să vie pe-acasă ?
— Nu cred... zice timplat! strigă el ap> astăzi cu Ghiţă a Po
Vasile. Mare poznă mi s-a în-
i	deodată, cu patos. Mă întilnesc )>eascăi, — nu-1 ştii ? dulgherul...
—	II ştiu.
—	Mă intilnesc astăzi cu Ghiţă, şi, nu ştiu cum, Îşi aminteşte de nu ştiu ce; spune citeva vorbe el, îi răspund eu; şi, cît te-ai şterge la ochi, îmi leapădă patru palme. Dar ştii ce palme? Grozave! De cînd sînt n-am văzut aşa palme! M-am învîrtit în loc, mi-am muşcat limba şi mi s-au încrucişat ochii. El s-a retras şi eu am rămas. Iţi place?
Văzînd că eu sînt mai puţin entuziasmat pentru isprava lui Ghiţă Popescu, m-a lăsat şi s-a dus.
Din cînd în cînd, în vacanţă, mă întîlneam şi cu «vechiul» meu coleg de gimnaziu, Eugen Lovinescu.
Acest prietin al meu de copilărie şi-a făcut un drum luminat în literatură. Opera lui diversă şi cochet îngrijită mi-a prilejuit desfătări şi am preţuit-o într-o măsură mai mare decît a putut el s-o preţuiiască pe-a mea.
Tatăl lui Eugen, domnul Teodor V. Lovinescu, iusese director al gimnaziului în timpul cînd învăţasem eu acolo. Era coborîtor din gospodarii de la Rădăşeni: bărbat nalt, sprinten şi frumos. întreprinzător şi chibzuit, întemeiase în Folticeni un fel de casă de economii, pentru sprijinul funcţionărimii. Cătră sfîr-şitul carierei şi-a orînduit la malul Şomuzului, lîngă iazul Botoşanilor, o fermă ş-o livadă de toată lauda, întreaga rîvnă şi hărnicia răzăşilor din neamul său, care tînjiseră după moşii pierdute şi luptaseră pentru pămînturi 'cotropite, renăşteau în bătrînul meu profesor de istorie. Intr-un rînd mi-a arătat unul din documentele micilor proprietăţi pe care le cumpărase, ca să întregească moşioara ce-i era ultima bucurie. Linia de hotar — scria în ispisocul său — merge pînă la «jimbătura» apei Şomuzului. M-a bucurat şi pe mine expresia aceea: jimbătura apei, cît îl bucurase pe
566
domnia sa. Îmi era deosebit de simpatic fostul meu dascăl. Soţia sa era o cuminte odraslă de neam de
presviter : cucoana Profira.
Iată că, în cuibarul acestor cumsecade găini răză-şeşti, ieşise un pui de raţă. Eugen n-avea nimic din ce-ar fi trebuit să aibă un fecior al unui neam dîrz. De pe cînd era «cuconaş» în clasa întăia la gimnaziul «Alecu Donici», ne informa că se hrăneşte numai cu prăjituri. îşi pipăia cu o satisfacţie precoce hainele, îndemnîndu-ne să ne încredinţăm şi noi că stofa e «lînă-n lină». Cuminte ca o duducă, îşi vedea numai de bucoavne şi nu ieşea nici'odiată la zburdăciunile noastre, la oină şi la haiducie. Nu coborîse niciodată în răsăritul soarelui la iaz; nu se scălda la opust, nu înota pînă la plăvii, ca să se scufunde cu capul în jos şi să scoată scoici. Toate aceste fapte măreţe iau rămas pentru el un mister pe totdeauna încuiat. Nici vînătoare, nici pescuit, nici drumuri pe jos, la mănăstiri şi la munte. Şi-a vîndut demonului cărţilor sufletul şi a fost rob tipăriturilor pînă la sfîrşitul vieţii.
Aş fi preferat să aibă sufletul bătrînilor săi, să fie el însuşi, cu îndîrjire, cu toane, cu însuşirile şi scăderile rasei. El se dăduse «de suflet» autorilor consacraţi, renegîndu-şi seminţia. încă de pe atunci, din 1902, îi era mîna moale şi obrazul prea bucălat fără sînge.
Nu-i plăcea cucoanei Săftica Millo. Dumneaei n-ar fi poftit să întinerească pentru el. .
—	Stimată doamnă, i-am obiectai seu, a fost pre-
miant întăi în toate clasele; are o tN^morie extraordinară.	\
—	Tare frumos.
—	Iar acuma e un mic savant; a spăriat universitatea.
567
—	îmi pare rău, n-aiii ce-i face; ar fi trebuii poate descîntat de pe cînd era de ţîţă.
II întîlneam pe uliţile orăşelului provincial, iăcînd cîteva sute de paşi de la librăria Hulubei pînă la biserica Adormirii, într-o plimbare sacră, pe care n-ar fi evitat-o eu nici un preţ, în tovărăşia unor tineri palizi, cărturari exegeţi dintr-o rasă mai veche. îmi erau şi mie dragi şi-i preţuiam, dar cînd era vorba de huceagurile de la Oprişeni şi de iazurile Şomuzu-lui, îi lepădăm fără a sta în cumpănă. Vorbeam amin-doi puţin; nu-mi plăcea să dezbiat lucruri prea importante. Şi părerea despre ale lumii năcazuri a unui autor lăudat nu mă emoţiona peste măsură. Uneori, aveam veleităţi să opun şi eu o explicaţie a mea. Asemenea impietăţi il indispuneau pe amicul meu şi dezbaterea noastră lua curînd sfîrşit. II îndemnam uneori cătră lumină şi aer; toate erau minune nouă cătră Moldova şi pîclele munţilor. Acolo era vatra seminţiei noastre, .a mea şi a lui. Nu-1 puteam dobîndi niciodată pentru mine şi ai săi; intr-o zi era al unui autor antic, in alta al unui franţuz ori englez. N-a dorit niciodată răgaz să fie nepotul unchaşilor lui.
Ne-am păstrat totdeauna prietinia din tinereţă; însă ne-am izolat fiecare într-ale sale. Ca şi atunci, la Folticeni, eu urmam a umbla în ţara vie; el îşi isprăvea ceasul plimbării şi se oprea la cofetăria Baciu, din «centru». Se auzea muzica militară de la grădina publică şi domnişoarele bine-crescute evoluau eu graţie pe trotuarele de lespezi ale uliţii mari. Ceasul din turnul Adormirii bătea sonor. Toţi tîrgoveţii care se plimbau, ori care consumau prăjituri şi îngheţată, controlau la propriul lor ornic ora şi aveau o mişcare de nelinişte.
Pentru asemenea valori neîmplinite a emis puţin cunoscutul poet ieşan Solomon Cornea anumite stihuri în al său Psalm al optulea:
O, vas de lut, care n-ai ars In cuptorul răutăţii şi urgiei,
Nebătut de soare şi vînt,
Neatins de şuvoaie şi vifor;
Care n-ai ţinut în tine Licoarea deliciilor şi răutăţilor, —
Cu toiag de fier să te sfarme olarul,
Să te macine, să te umezească,
De iz>noavă să te întregească
Şi să te aşeze iar în paradisul Domnului...
Cînd a început a suna austrul de primăvară în 1903 şi s-a simţit în toate biruinţa soarelui, ¡am devenit dintrodată neliniştit. Iarna mă ţinuse într-un întuneric de lene şi gînduri. Fără să-mi dau sama cum, aceste gînduri ale lenei se întrupau şi cereau lumină odată cu toate din juru-mi. După puţine ezitări, m-am hotă-rît. M-am sculat într-o dimineaţă ^înd se crăpa de ziuă şi m-am aşezat la măsuţa mea;,nu departe de sobă. Intăia propoziţie pe care am aşteri'Ot-o pe hîrtie a fost: «Mă chiamă Radu Sulipă...»
Mă chema Radu Suliţă şi umblam la apa Moldovei cu fraţii lui Ion-Vodă cel Cumplit; eram martor vitejiilor şi suferinţilor lui Nicoară şi lui Alexandru Potcoavă. I-am întovărăşit la laşi şi pe drumurile stepei, pînă în amurgul carierei lor, şi jeleam cu lacrimi pe moş Petrea Gînj. Douăsprezece zile n-am mai fost in timpul meu. Absorbit într-o schivnicie subită, îmi povesteam mie însumi .aventuri romantice. Văzusem şi cunoscusem toate, fără îndoială. Ghiţă Botgros îmi fusese prietin şi-l întîlnisem în huceagurile din Oprişeni; ;ar popa Ciotică ia fost şi el aevea în această viaţă, deoarece m-a cufundat cu ale sale mîni în cristelniţa
de la biserica din Miteşti, în apa luminatului botez. Eram bucuros dimineaţa, întristat la amiază, sumbru ca un inorog, la ceasul culcării. Cucoana Maria, mama soţiei mele, îşi făcea cruce, îşi stupea în sîn şi se închina la icoana sfîntului Mina.
După ce am ieşit din acel vifor şi m-am răcorit, am cetit soţiei mele povestea. A părut mişcată. Am căutat
o	verificare şi am supus chinului ascultării şi pe prietinul meu proaspăt, poetul George Tutoveanu. După aceea m-am liniştit şi am început a relua foaie cu foaie tot manuscrisul. L-am vîrît în saltar şi l-am lăsat, pînă ce ;au sunat în livadă gangurii şi privighetorile. Atunci, o primă versiune a acestui roman de tinereţă am adresat-o redacţiei Revistei moderne cu care mă aflam în legătură. Cum a primit haina tiparniţei, povestea mea s-a ofilit.
Mai tîrziu, după un an, i-am dat o altă formă şi i-am schimbat numele. I-am zis Şoimii. Am rămas tot neliniştit şi nemulţămit aşteptînd alt acces de febră, în alt anotimp.
La Revista modernă am publicat multe lucruri. Ii trimeteam lui H. Coşoiu, directorul ei, manuscrise îm-bielşugate. Am mai publicat în acel răstimp şi la Revista idealistă, a unui fost diplomat dorohoian, M. G. Holban. Acest editor 'cu nobile intenţii a fixat bucăţilor mele un onorar destul de bun. Mă bucura faptul, dar nici atunci n-aveam încredere în durata bucuriilor. Optimismul meu a fost totdeauna corectat de ironia îndoielilor. Am publicat, în Revista idealistă, Luna şi Petrea Străinul, nuvele care stau alături în colecţia Dureri înăbuşite.
La rubrica notelor mărunte, în Semănătorul, Nico-lae Iorga a avut cîteva rînduri de apreciere deosebită pentru Luna. Astfel s-a produs primul meu contact cu
570
această revistă şi atunci m-am hotărît să trimet ceva redacţiei. Pentru motive lesne de înţeles, am trimes ultima mea bucată, nuveleta Necunoscutul. I-a urmat, în scurt timp, Intr-un sat odată. Ambele s-au rînduit în volumul meu de debut, Povestiri, apărut la «Mi-nerva», în iulie 1904.
XVI
Bucureşti, 1904
La începutul toamnei 1903, îmi soseşte un curier special din Bucureşti: Zaharie Bîrsan. Era un tînăr frumos; înfăţişare bărbătească, dar zîmbet blînd. Purta pelerină şi plete. Poet, autor dramatic şi actor pribeag, Zaharie Blrsan, se abătuse şi prin acel colţ de ţară, cu o reprezentaţie organizată de studenţime. A venit pînă la mine, în uliţa Rădăşeni, şi mi-a adus
o	înştiinţare de la St. O. Iosif.
Cu poetul Patriarhalelor schimbasem cîteva scrisori. Mă îndemna să vin în capitală. Zaharie Bîrsan îmi făcea, în numele lui Iosif, o propunere precisă, expli-cîndu-mi-o cu amănunte.
Semănătorul apăruse în 1902, sub conducerea unei tovărăşii de celebrităţi: George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă. In acest început se amestecase şi îndemnul unei înalte personalităţi politice. Amîndoi poeţii, ajunşi la maturitate, socoteau drept datorie să-şi încununeze opera cu un apostolat. Chemau deci tineretul literar la o cinstită lucrare pentru neam şi la buna noastră tradiţie, întru care se străduiseră Kogălniceanu, Russo, convorbiriştii. Foarte curat prezentat, Semănătorul a publicat cîteva bucăţi ale scriitorilor consacraţi. A plu-
571
tit în curentul acestei reviste, între primii, Ion Ciocîr-lan, care publica sub pseudonim feminin schiţe luminoase din viaţa de la ţară; «pasteluri» întrucîtva convenţionale.
Dar I. L. Caragiale, care nu s-a amestecat la Semănătorul, avusese cîndva, în coloanele Paginilor literare, o vorbă potrivită într-o cronică dramatică. De ce nu ies din conservatorul nostru de comedie şi dramă actori de talent ? Ca să iasă din conservator artişti de talent, zicea Caragiale, trebuie întâi să intre. Semănătorul putea fi deci purtător al unui drapel ademenitor ; programul său, însă, nu însemna în acelaşi timp realizări. Ca să iasă de la Semănătorul scriitorii chemaţi şi prorociţi de Alexandru Vlahuţă, trebuiau întăi să intre, adică să existe.
St. O. Iosif se tînguia că aceşti scriitori chemaţi în-tîrzie. De altminteri chiar Coşbuc şi Vlahuţă se retră-seseră de la direcţia publicaţiei, lăsînd-o oarecum moştenire tînărului lor discipol. Iar Iosif făcea ce putea, ca să ţie revista la un nivel ridicat şi în rînduiala sub care fusese creată.
—	Poezii avem, slavă Domnului, zicea Zaharie Bîr-san. Critici şi cercetători literari deasemeni: pe Ilarie Chendi şi Ion Scurtu. Animatorul în legătură cu actualitatea l-am găsit în Nicolae Iorga, de care ne simţim mîndri, de şi traiul cu el, subt acelaşi acoperiş de redacţie, e destul de dificil. Totuşi ne înţelegem şi mergem bine subt acest raport. Iorga a adus vioiciune şi nerv, care lipseau revistei. Sîntem săraci de proză. Ne vin colaborări din afară, dar Iosif doreşte să aibă în fiecare număr o nuvelă. Cînd proză din afară nu ne vine, apoi să ne-o asigure unul din redacţie. Pînă acuma, la nevoie, trebuia să mă sacrific eu şi să scriu cele cîteva pagini. Am .secretat în viaţa mea, pe lînga
572
poezii, şi cîteva bucăţi de impresii; deci Iosif mă so-coate prozator şi îmi cere mie bucata de care are, uneori, nevoie. Fără să mă înştiinţeze de mai nainte, ca să nu mă salvez cumva la maică-mea la Braşov ori in provincie, ori în alt cartier al capitalei, mă calcă dis-de-dimineaţă, cînd mă aflu încă în pat. îmi pune pe masă un pachet de ţigări şi-mi dă o poruncă strictă. Nu ies de-acasă pînă ce nu scriu bucata. Asistă la dejunul meu, pe care-1 plăteşte cu galantomie ; apoi mă încuie în odaie şi se duce să aştepte la un local din apropiere, de unde poate supraveghea ieşirea casei mele. Trebuie să mă execut şi să scriu. El se declară mulţămit de ceea ce-i dau: Semănătorul .are proSa lui săptămînală. Dar ştie şi Iosif că asemenea isprăvi nu se pot săvîrşi prea adeseori. Deci am stat şi ne-am cugetat ; şi reprezentaţia mea provincială de aici a fost întrucîtva pusă la cale, ca să-ţi aduc îndemnul tuturor celor de la Semănătorul, dar mai ales al lui Iosif. Eu nu-ţi fac îndemn, ci rugăminte călduroasă: sca-pă-mă 1 Am văzut, din ce-ai publicat în revistă şi în alte părţi, că ne putem bizui pe dumneata, aşa ca Semănătorul să nu sufere dinspre partea nuvelei.
Convorbirea aceasta foarte amicală şi plină de hazuri, căci Zaharie era un băiat încîntător, a avut ca urmare hotărîrea mea.
—	Vin la Bucureşti, i-am răspuns eu.
—	Cînd ?
—	Cît de degrabă, în cursul lunii octomvrie.
—	De ce nu acuma, îndată ?
—	Am încă treburi aici; întăi am a pune la cale unele lucruri în legătură cu pînea cea de toate zilele. Am familie; am ş-un copil; ca să-mi duc casa, dau lecţii. Am avut şi nişte supliniri la o şcoală primară, în clipa aceasta nu sînt liber. Cît mi-ai povestit nă-
cazurile dumnitale, ni-ani gîndit şi socot c-ain găsit soluţia mulţămitoare.
Zaharie BIrsan ia stat cugetînd, cu fruntea uşor încreţită. Nu era mulţămit.
I-am luat mîna:
—	N-ai încredere în cuvîntul meu ?
—	Ba da, ba da, a protestat el. E cuvîntul unui şei de familie.
—	Cîndva trebuia să fac acest pas... am adaos. Du lui Iosif răspunsul.
Ne-am despărţit prietini buni şi am rămas prietini pînă astăzi.
—	Dumneata mi se pare că eşti dintr-un neam de mocani, ca şi mama, mi-a mai zis el chiar atunci la despărţire. Mi-ai hotărît să duc lui Iosif răspunsul, cu un accent ca al ei. Aşa-mi spune ea cînd m-anunţă că va veni în cutare timp să-şi vadă feciorul. Stă lîngă Braşov; e ţărancă vrednică. îşi pune lucrurile ei într-o straiţă şi cele menite lui Zaharie în alta, şi poate să tune ori să fulgere, vine cînd a hotărît; ş-o văd de departe, din colţul .străzii, grăbind cătră casa unde stau.
—	Ai fi fost bun diplomat... am zîmbit eu lui Zaha-rie. Povestea dumnitale e deosebit de interesantă şi, după ce am ascultat-o, mă aflu şi mai hotărît.
Cum mă aşteptam, scrisoarea lui St. O. Iosif, cam la o săptămînă de la convorbirea cu Zaharie Bîrsan, rostea o încredere deplină în făgăduinţa mea.
Era şi în asta aceeaşi diplomaţie ca în povestea cu maica de la «Braşeu». I-am răspuns că sînt doritor să-l cunosc şi am încredinţarea că, după un ceas de sfat, ne vom lega în frăţie de cruce. Am aflat de la Zaharie Bîrsan ce suflet fără ascunzişuri are, precum şi ce bunătate neprefăcută.
Intr-adevăr, cînd m-am înfăţişat în Bucureşti, la cafeneaua «Bulevard» în ziua hotărîtă, am văzut în ochii mari ai lui Iosif viitoarea noastră prietinie, fără scădere şi moarte.
Erau de faţă, la o masă de marmoră, cu şvarţuri dinainte, redactorii tineri ai Semănătorului. Pe lîngă Iosif, se aflau Scurtu şi Chendi. Scurtu m-a privit prin ochelarii lui de miop, cu interes. Era politicos, cu gesturi rotunzite. Venise de la serioase studii universitare la Lipsea şi se îndeletnicea cu manuscrisele lui Emi-nescu. Scrisese în nemţeşte o broşură — teza sa de doctorat — despre opera în proză a marelui, poet. Pregătea viaţa lui Eminescu şi un mare studiu asupra operei. Părea grăbit şi mi-a spus cîteva verbe amabile.
Ilarie Chendi, puternic sprîncenat şi cu cioc, avea o înfăţişare de agerime; privirea-i ascuţită părea puţintel nesigură. De sub pălăria-i mare ca un liliac, pusă mai mult pe ceafă, m-a privit un răstimp în tăcere. Apoi mi-a pus cîteva întrebări. A aflat că aduceam un teanc de manuscrise destul de îmbielşugat şi nu s-a arătat prea curios, ca să nu-mi devie victimă ca ascultător. M-am ţinut în rezerva mea pînă ce am rămas numai cu St. O. Iosif. Atunci m-am deschis lui cu toată încrederea. S-a arătat dispus să asculte lectura oricărui fel de manuscris ce-aş avea la mine. Ne-am dus undeva la linişte, la un fel de birt tihnit, care se chema «La Tabacu». Mi-a recitat versuri. I-am istorisit planurile mele şi el m-a crezut cu desăvîrşire, văzînd în orice plan al meu o realizare.
—	Te văd că eşti bărbat de cuvînt... mă lăuda el,
cu zîmbet de bunătate.
—	încrederea dumnitale e mai mare decît a mea, i-am răspuns.
575
Atunci mi-a spus el «frate Mibai» şi m-a îmbrăţişat. Am umblat pînă tîrziu, rătăcind .spre Cotroceni şi sfătuind.
In toate sîmbetele era, acasă la Nicolae Icrga, adunarea redacţiei şi a unora din colaboratori. Iosif m-a prezentat şi pe mine aprigului şi neliniştitului arhanghel.
Pe lingă cei cunoscuţi, am mai găsit acolo pe Vasile Pîrvan şi Alexandru Lapedatu. Iorga mi-a întins o mînă moale şi m-a lăsat numaidecît deoparte, reluîn-du-şi vorbirile neostenite despre toate chestiile cu putinţă, literare, artistice, istorice şi pclitice. Adăogea la toate şi savuroase anecdote. II observam cu atenţie şi oarecum intimidat. Din cînd în cînd cobora spre mine
o	privire ca un fulger. Nu i-am adresat nici o frază măgulitoare, cum aflasem că-i place. Tăceam, ca totdeauna cînd nu mă simt în largul meu. Eram deocamdată, pentru conducătorul Semănătorului, un personagiu fără deosebit relief. Altfel, colaborarea mea asiduă Ia revistă a fost favorabil apreciată de domnia sa.
Intr-o sîmbătă, mi-a adus o veste pe care o numea «mare». Titu Maiorescu ,se interesase de mine şi întrebuinţase, într-o apreciere a povestirilor mele, un calificativ cu totul excepţional. Nicolae Iorga eria sincer bucurat de asta şi s-a mirat că reacţiunea mea e întru-cîtva domoială.
Intr-o altă sară, la o discuţie despre literatura modernă franceză, am participat pe neaşteptate cu cîteva observaţii. Din ceea ce spuneam eu, se putea uşor băga de samă că nu mi-i străină nici una din literaturile europene.
Cum spuneau foiletoniştii parizieni de la 1850: «trăsnetul dacă ar fi căzut lia picioarele sale, nu s-ar fi uitat mai uimit...» Dintrodată apăream în ochii rna-
576
gistrului într-o ipostază nouă. M-am scuzat cu uşoară maliţie, arătînd că nu-i de mirare ca un nuvelist să nu fie lipsit de sculele meşteşugului său şi de cunoaşterea maiştrilor breslei.
Nicolae Iorga .avea acest cusur al oamenilor mari. Categorisea cu uşurinţă, îşi făcea anume idee despre un personagiu şi pe urmă rămînea oarecum scandalizat că omul cu pricina e altfel — şi-l desminte, ca să zic aşa. Tot aşa de ciudat s-a uitat la mine într-un rînd, la o bisericuţă din împrejurimile Craiovei, cînd m-a surprins descifrînd pisania chirilică.
La aceste serate şi la adunările deosebite ale redacţiei, m-am legat amicial cu toţi ceilalţi. Era şi firesc să mă apropii de redacţia tînără. Iorga era dintr-o generaţie mai veche şi avea ş-o fire cu totul absorbantă şi ghimpoasă.
Legătura eu St. O. Iosif s-a strîns necontenit. La prietinia noastră s-a adaos Dimitrie Anghel, sosit nu de multă vreme de la Paris.
«Mitif» Anghel, cum îi spuneam, era mai in vîrstă decît mine cu vreo zece ani. Era cam de-o etate cu Iorga şi-l ştia pe marele profesor încă de la Iaşi. îl cunoscuse astfel din întăia tinereţă, cînd era un tînăr student precoce şi agitat, apoi profesor căsătorit prea devreme cu o tînără cochetă, de care se despărţise precipitat. Atitudinea lui Anghel în adunările de sîmbătă sara avea ceva de sfinx cunoscător de taine trecute. Se vădea fcarte bine că nu-i agreabil directorului nostru.
Tatăl lui Mitif fusese mare moşier şi arendaş în ţinutul laşului. Om inventiv, încercase, pe la 1885, culturi de orez cu lucrători agricoli italieni; aducea maşini perfecţionate din .străinătate pentru semănat, secerat şi treier. Toate s-au îmbulzit într-un «ţintirim al
37 M. Sadoveanu Opere, voi. 16
577
nemţilor», iar italienii, după ce au consumat miţele de la Corneşti şi boierul a scăpătat, s-au aşezat la Cata-loiu, în Dobrogea. Din moştenirea ce i se atribuise, Dimitrie Anghel a trăit un număr de ani la Paris. Acolo, în ultimul timp, se intîlnise cu Iosii, care avusese un prilej scurt să se abată prin capitala Franţei şi a lumii. Legaseră prietinie. Anghel i se destăinuise lui Iosiî ca un poet amator, însă băiat de bani gata, care nu ţine deloc să dobîndească o cunună de lauri. Publicase rar şi puţin în unele reviste din ţară. Cînd
i	s-au isprăvit mijloacele şi nu şi-a mai putut îngădui petrecere în Apus, Anghel a venit la Bucureşti.
Era un bărbat mărunţel, cam uzat ; bărbuţa roşcată începuse a-i cărunţi. Elegant şi boieros. Amator de vin bun şi stridii. Mare cunoscător al poeziei contimporane europene, de gust subţire şi sigur. Cîndva publicase o serie de catrene : populare spaniole şi greceşti. Cînd i-am recitat cîteva, la prima întîlnire, l-am cîştigat deplin, ca şi cum i-aş fi fost vechi tovarăş. Şi cheful în trei, cu St. O. Iosif, s-a prelungit foarte tîr-ziu. L-am dus, eu şi Steo, la hotel Metropol unde locuia, l-am ocrotit în urcuşul nesigur şi l-am culcat, pe cînd el ne recita cu limba încîlcită «cele mai frumoase» versuri ale lui Victor Hugo :
Le carillon, c'est l'heure innattendue et folle Que l'oeil croit voir vêtue en danseuse espagnole, Apparaître soudain par le trou vif et clair Que ferait, en s*ouvrant, une porte de l'air...
Mitif a publicat atunci cel dintăi volum de poeme al său, intitulat In grădină. Unele din aceste colorate şi melodioase stanţe au apărut şi în Semănătorul. Pregătea în acei ani opera-i de căpetenie, Fantazii — şi, din nevoia de a-şi ţine necoborît standardul de viaţă.
578
a convins pe Iosif să întemeieze cu el un atelier de versuri: astfel a ieşit în literatura romînă acel poet strălucit şi fin care a avut pseudonim A. Mirea, căruia
i	se datoresc cronici vesele de cea miai subţire calitate literară şi comedia în versuri scînteietoare Cometa. Versurile lui A. Mirea au fost cele dintăi substanţial onorate în publicistica noastră. De altminteri şi Mitiî voise să demonstreze că poezia bună valorează aur. Această cometă cu nuclee îngemănate a trecut însă şi nu s-a mai întors pe orizontul nostru.
St. O. Iosif îşi publicase Patriarhalele şi pregătea A fost odată. Mi-a cetit, în acea toamnă 1903, Balada Irinei, balada lui Pîntea Năzdrăvanul şi Bate murgul din picior la scară... Avea o dulceaţă ş-o muzicalitate în acordurile lui pe care încă o preţuiesc foarte sus. Viermele care-i rodea organismul şubred nu i-a îngăduit să adaoge, baladelor de mai sus, altele care-i sunau în minte. Toate trebuiau să se prăvale, cu frunzele toamnelor, în cataracta inexorabilă.
După ce, în primăvara anului 1904, mi-am adus în Bucureşti, în stradia Toamnei 89, familia — îi plăcea lui St. O. Iosif să vie cîteodată la mine, în tihna mahalalelor de lîngă Obor. Aveam o grădină mică de pomi şi un chioşc încununat cu viţă de vie. Aduceam, în acele zile, pe un prietin al nostru lăutar cu taraful său. II descoperisem amîndoi într-o zi la o crîşmă depărtată, lîngă Lacul Băneasa. Meşterul Gheorghe Şte> fan venea cu feciorii săi: naiul, ţimbalul şi vioara sunau în grădină, sub viţa încărcată de struguri. Bătrî nul «zicea», cu mare artă, cîntece bătrîneşti.
Cîteodată ne întîlneam şi fără sunet şi vin. Ne plimbam prin uliţi pitoreşti, la marginea capitalei de altădată, vedeam cavaleri cu nădragi largi şi mintene căptuşite albastru, cîntînd din harmonică domnişoarelor
37*
579
cu muşcată roşie după ureche. Treceam mai departe, spre liniştile de dincolo de Obor. Ne opream. Steo recita :
Jos între care Vitele rumegă,
In depărtare Văile fumegă.
Dorm muncitorii Pe lîngă focuri,
Apele morii Murmură-n scocuri.
Ne întîlneam în fiecare zi la «Minerva», în strada Regală, unde era tipografia editurii şi redacţia Semănătorului. Grija lui St. O. Iosif pentru revistă era neobosită. Făcea el singur corecturile, iar asupna strofelor lui stătea aplecat îndelung, pînă în ultimul moment, îmbunătăţind un vers ori o expresie. îi eram ajutor şi sprijin. Ti stăteam la dispoziţie cu cele din urmă povestiri ale mele, pe care i le ceteam totdeauna. Le asculta şi-mi zîmbea la urmă cu delicateţă. Vedeam în ochii lui extraordinari cea mai bună plată a muncii mele neîntrerupte. Pe lîngă această plată, prietinul meu înţelegea să adaoge şi pe cealaltă, în calitatea lui de proprietar al publicaţiei.
Odată cu colaborarea la Semănătorul, am început a publica foiletoane plătite la Voinţa naţională. Un om preţuit din acel timp, funcţionar superior în Ministerul Instrucţiei, Constantin Banu, se interesa de mine şi el determinase pe Vintilă Brătianu, vistiernicul gazetei, să acorde literaturii mele onorar. Se întîmpla asta înlăia oară la Voinţa naţională. Astfel au apărut la această gazetă toate povestirile mele pe care le alesesem, îmbunătăţindu-îe neccntenit, în ultimii şapte ani. După ce am publicat nuvelele, a venit rîndul Şoi-
580
milor. înainte de apariţia romanului, V. Pîrvan a scris un articol introductiv în gazetă.
Probabil că s-a produs oarecare mişcare şi zvon cu această împrejurare. Cunoscutul umorist G. Ranetti s-a oprit asupra unor pasagii din romanul meu, care
i	se păreau că pot fi uşor persiflate. Dacă aş fi fost mai dibaci, aş fi provccat şi pe alţi cronicari ai timpului să facă acelaşi serviciu de publicitate.
In primele luni ale anului 1904, am început tratative cu institutul de editură «Minerva», în persoana domnului G. Filip, director, pentru publicarea unui volum de nuvele şi a romanului Şoimii. Domnul G. Filip socotise că poate tipări fără pagubă Şoimii. Dacă trec Şoimii, a adaos domnia sa, putem încerca să tipărim şi volumul de nuvele.
Nu eram cunoscător în asemenea comerţ, nici nu aveam un meşter mai vechi, să mă călăuzească şi să mă sfătuiască. Ca om cuminte, domnul Filip mi-a pus în vedere că singura sa dorinţă e să răspîndească fără pierdere lucrările mele. Trage cîte o ediţie de cinci mii de exemplare şi, dacă în cinci ani nu o istoveşte, îmi cere să îngădui ca şi după acest răstimp contractual editura să aibă dreptul a vinde marfa tipărită.
Onorarul autorului pentru Şoimii e una sută lei. Pentru Povestiri două sute de lei.
XVII
Catastiful păcatelor
In iulie 1904, a apărut Povestiri. In puţinătatea de producţii şi în seceta de scriitori de atunci, cartea, cu îngrijire tipărită şi frumos prezentată cu o copertă
581
ilustrată de desenatorul V. Rolla-Piekarschi, a găsit destui cumpărători, aşa incit, în zece zile, domnul
G.	Filip mi-a arătat o faţă satisfăcută şi a pus imediat în lucru Şpimii. Tirajul prim al romanului a trecut în citeva săptămîni. La începutul toamnei tipăream o ediţie nouă, pentru corectura căreia editura binevoia să-mi acorde o gratificaţie de trei sute de lei. Aceeaşi sumă mi-a fost acordată şi pentru a doua ediţie a Povestirilor. Editura îmi cerea, în acelaşi an, al treilea volum şi al patrulea, despre care ştia că le am gata. Astfel, în 1904, a continuat tipărirea Durerilor înăbuşite şi a Crîşmei lui moş Precu. Domnul G. Filip consimţea să sporească simţitor drepturile mele de autor. Am propus şi eu o modificare esenţială pentru al cincilea volum şi următoarele: relaţiile noastre să aibă la bază ediţiile, nu epocile de cinci ani. Fără îndoială, editura a primit. Domnul G. Filip părea să aibă unele scrupule de conştiinţă în ce priveşte primele patru volume,- căci învoiala noastră privea eventualitatea unei desfaceri dificile a cărţilor mele. îndată ce se dovedea că difuzarea lor este destul de vie, ar fi fost echitabil o revenire asupra condiţiilor.
Ce naivitate în asemenea negoţ! Ce lipsă de prevedere ! Cinci ani de robie... Astfel mă mustrau unii dintre cunoscuţii mei. Mă grăbeam să Ie dau dreptate, dar în acelaşi timp le arătam că iniţiativa unor modificări nu-mi aparţine. Iscălisem o învoială şi aveam a o respecta. Dar cum în toate lucrurile se află o înţelepciune ascunsă, mă gindesc că poate în acest contract oneros al începuturilor mele, deci în interesul editurii de a desface cît mai intens cărţile, s-ar 3fla pricina succesului meu de librărie. De la o săptămînă la alta devenisem cunoscut. Bucuria mea avea un
582
vierme. Cunoşteam căderi tale unor celebrităţi de-o lună, mai tragice decît tihna obscurităţii.
Nicolae Iorga, directorul Semănătorului, scria, după publicarea Durerilor înăbuşite, un articol prim în revistă : Doi mari scriitori: Vasile Pop şi Mihail Sadoveanu. Această poamă mistreaţă a conducătorului nostru n-am mistuit-o cu plăcere. S-a scris şi asta în catastiful de «dincolo», la rubrica «nerecunoştinţa». Iar credinciosul cel mai de aproape al scaunului împărăţiei, cel ce poartă semn deosebit o cheie, de şi nu are nimic de încuiat şi de descuiat, a adaos cu .slove mari: «să i se însemne acestuia şi păcatul trufiei».
Dintre scriitorii de mult aşezaţi nu cunoşteam încă pe nimeni. Cel dintăi a făcut cătră mine un gest de colegialitate George Coşbuc. El m-a îndemnat să colaborez la revista pentru popor Albina. Vlahuţă şi Caragiale nu se aflau în Bucureşti. Bătrînul Titu Maiorescu a dat iar semn lui Nicolae Iorga că doreşte să mă vadă. Deci, după Coşbuc, iam cunoscut personal pe Maiorescu.
Eram bucuros şi emoţionat în acelaşi timp. Marele critic nu mă chema ca să-mi facă mustrări pentru răutăţile mele. M-a primit eu deosebită bunăvoinţă în strada Mercur no. 1, unde locuia de multă vreme; mi-a spus de la început că a cetit într-un cerc select o povestire a mea din război, Ceasuri de pace, care-i place domniei sale în chip deosebit prin măsura tonului şi sobrietatea expresiei. A cetit şi volumele mele publicate şi n-are ia-mi spune decît vorbe bune; nebă-gările de samă ici, repetiţiile dincolo, descrieri prea copioase în altă parte, pot fi cu uşurinţă înlăturate la o ediţie nouă. Domnia sa îmi poate pune la dispoziţie,
583
dacă vreau, textele cu Însemnările sale. I-iam mulţă-mit cu recunoştinţă şi am adaos că mă silesc să îmbunătăţesc proza mea de cîte ori o recitesc. Sînt cel dintâi care îi cunosc imperfecţiile; sînt încă un umil ucenic.
Maiorescu a ascultai atent explicaţiile mele. Apoi mi-a pus o întrebare:
—	Aş putea să .aflu ce face tatăl dumnitale?
—	Desigur. Tatăl meu e avocat.
—	Şi bunicul dumnitale după tată ?
—	A fost tot cărturar, am zîmbit eu. Nu pot spune acelaşi lucru despre părinţii mamei.
—	Răspunsul ce-mi dai îmi face plăcere, a zis cu gravitate Titu Maiorescu. Sînt încredinţat că vei scrie şi după vîrsta cînd, în general, poeţii şi prozatorii noştri se opresc.
—	A, desigur! am exclamat eu. Abia încep.
—	Şi totuşi ai cîteva volume. Văd că nu-ţi vei semna ultima carte lia treizeci de ani. Sporul de producţie cu care debutezi vine de la ascendenţa dumnitale. Intelectualii de primă generaţie obosesc curînd şi se istovesc. Mă uit şi la «cheresteaua» dumnitale. Se armonizează şi ea eu prognosticul meu.
Mai am a face şi alte observări, .a continuat bătrînul profesor.
Unii dintre scriitorii pe care-i avem, cu însuşiri excepţionale, se complac în tristeţă, dezamăgire şi tablouri negre ale societăţii noastre. E adevărat că avem putregai, ea în Danemarca poetului tragic ; însă răul totdeauna ţipă, laş putea spune, pe cînd binele e discret. Viaţa nu-i numai răutate şi venin. Sînt unii care au bucuria de a prezenta numai turpitudini.
S-a oprit, cercetînd în privirea mea dacă Înţeleg despre cine vorbeşte.
584
—	îmi place Caragiale... l-am zis eu cu privirile încălzite.
—	II apreciez şi eu şi am şi scris asta. Voi face numai observarea că, în toată opera lui comică, operă de mîna întăi, nu se găseşte nici un om detreabă. Toate personagiile sînt agenţi ai răului. Ba este unul în Scrisoarea pierdută, om onest, însă ridicul şi alcoolic. Viaţa amestecă binele şi răul: vreau să găsesc la artişti ceva mai multă lumină, ceva mai mult bine.
L-am văzut de mai multe ori pe Titu Maiorescu; mi-a făcut cinstea să înă prezinte şi soţiei sale şi să mă poftească la masă, împreună cu persoane care se interesau de mine. Cînd îl salutam pentru plecare, mă întovărăşea pînă la ieşire şi făcea gestul de a-mi ajuta să pun paltonul. Vizitelor mele, oare erau cerute de domnia sa şi pe care eu le socoteam porunci, bă-trînul Maiorescu a răspuns protocolar, ostenindu-se pînă la căsuţa mea din strada Toamnei şi depunînd cărţi de vîzită îndoite la un colţ.
Intr-un rînd, am dorit să-i cer un sfat, cu privire la Povestirile mele din război, a căror publicare în volum o pregăteam. Trec prin strada Mercur, la o oră cînd ştiam că e acasă, şi sun. Iese feciorul; îi comunic dorinţa mea: feciorul se retrage şi văd, printr-un geam luminat al unui cabinet, silueta cu bărbuţă a lui Maiorescu. Feciorul îmi aduce răspuns că domnul profesor a ieşit. Să binevoiesc a pofti în altă zi.
Am tăcut. M-am retras, copilăreşte jignit. Avea dreptate credinciosul cu «cheie» de pe celălalt tărîm să scrie iar ceva despre mine în catastiful cu păciate. Nu m-am mai dus de bună voia mea în strada Mercur.
585
Datorită bătrînului conducător al Convorbirilor de altădată, m-am apropiat de redacţia de atunci a revistei. La 1904, Convorbiri literare abundau in cercetări istorice, deoarece aveau director pe academicianul Ion Bogdan, fratele doamnei Iorga. Am fost poftit la o masă a convorbiriştilor bucureşteni, unde am cunoscut pe cîţiva oameni importanţi ai timpului. Mă simţeam destul de stînjenit, de şi domnul Ion Bogdan îmi arăta o atenţie prevenitoare. Redacţia mi-a cerut o nuvelă. Tocmai scriam Păcat boieresc. Am făgăduit «o bucată» în cîteva zile ; n-aveam dreptul să precizez încă. După ce am încheiat ultima frază a acelei povestiri dramatice, am adus-o domnului Ion Bogdan, prevenindu-1 că autorul înţelege să primească un onorariu pentru producţia sa.
—	Ştiu, domnule profesor, am adaos eu, că cinstea de a fi tipărit de Convorbiri literare e îndestulătoare plată. Totuşi tind să-mi fac din literatură profesie.
—	Cît ? a întrebat, rece, domnul Ion Bogdan.
—	Asta mi-i indiferent, am răspuns. Pretenţiile mele cuprind mai mult un principiu.
—	Bine, a reluat academicianul; să vedem ; să vorbesc cu redacţia. Eu am toată bunăvoinţa ; chestia mi se pare pentru noi delicată. Convorbiri literare n-a plătit niciodată colaborările. Vom ceti şi manuscriptul...
—	Fără îndoială... m-am învoit eu, închinîndu-mă.
Am lăsat manuscrisul. Am aflat mai pe urmă că, la
lectură, a participat şi Duiliu Zamfirescu. După ce domnii din redacţie au apreciat că un scriitor poate
—	mai ales în împrejurările mele — să-şi negocieze marfa de care dispune, cineva a ridicat o obiecţie cu privire la titlu. De ce Păcat boieresc ? E un titlu tendenţios. Duiliu Zamfirescu a propus ca titlu Iezerul.
588
Mă grăbesc să convin că aveau dreptate cei care făceau rezerve asupra titlului meu. Propunerea lui Duiliu Zamfirescu o subscriu acum în totul. Atunci însă, fără a discuta onorariul acordat, care, cum spusesem, îmi era indiferent, socotindu-1 deplin întregit cu onoarea ce mi se făcea şi de care enam conştient, m-am opus schimbării titlului. Probabil că opunerea mea a fost puţintel cam bruscă. Ca bărbaţi înţelepţi şi mai în vîrstă decît mine, convorbiriştii au cedat. Nuvela s-a publicat cu titlul pe care îl prefena autorul. Abia mai tîrziu felul de a mă purta în această împrejurare mi-a apărut în toată oroarea. Oroarea nu-i cu-vîntul propriu. Cum să spun? Mi-a .apărut în toată lipsa lui de dibăcie.
Aşia încît sfîntul Petrea, chelarul de «dincolo», a avut dreptate să mai însemne un păcat în catastiful cel mare.
A dorit să mă aibă sub privirea sa binevoitoare şi Ion Kalinderu, academician celebru în acea epocă prin subiectele ce furniza revistelor umoristice. Era vechi şi credincios slujitor al miajestăţii sale regelui, ca administrator al domeniilor Coroanei. Fără îndoială, nu-i displăcea popularitatea ce-i făceau publiciştii veseli. In acelaşi timp îi dispreţuia, cînd se arăta pe aleile de la Şosea călare, cu cizme de lac, monoclu şi cilindru cenuşiu, ca cel mai inviolabil gentleman în plimbarea sa de dimineaţă. Desenele umoristice îl asociau obişnuit cu maica Smara, pe care severul şi gravul personagiu nici n-o cunoştea. Administraţia sa ridicase domeniile Coroanei la o faimă de chib-zuit-civilizată gospodărie.
Mi-a acordat audienţă la sediul administraţiei sale, mai la vale de «Kiibler» — cafeneaua intelectualilor.
587
Am fost primit de un fecior stilat şi obsecvios. Măria sa vine îndată ; în clipa asta e ocupat încă : mă roagă să aştept cinci minute.
Sînt poftit pe un scaun comod, la o masă lungă. In faţa mea se află risipite, într-o neorînduială bine organizată, felurite broşuri cu dedicaţii. Nu sînt dedicaţii, sînt inscripţii oare mărturisesc recunoştinţă eternă unui Mecena binefăcător. Intre teze de doctorat şi broşuri ale stipendiaţilor, găsesc, uitate negreşit, şi scrisori în care accentele lirice merg pînă la un patetic înalt.
După ce înţeleg că mă aflu într-o cavernă a Elei-mosinei, mă ridic cu atenţie din scaunul meu şi mă aşez, modest şi neştiutor, în capătul celălalt al mesei. Acolo nu sînt broşuri şi volume; nu pot fi bănuit de nici o indiscreţie.
Feciorul scoate capul de după o perdea :
—	Vine măria .sa !
Intră domnul Kalinderu. Dintr-o privire a văzut că nu mă aflu la locul ce mi se cuvine. Cu bunătate ne-prefăcută îmi rosteşte numele, încredinţîndu-se că eu sînt ce] chemat, apoi mă pofteşte în faţa sa, pe scaunul ce-mi fusese hărăzit.
—	Doresc să te am mai aproape şi să te văd mai bine, îmi zice domnul administrator.
Mă iaşez cuviincios în faţa sa. E un cm în vîrstă, cu bărbuţa căruntă, de o eleganţă atenuată numai de somptuosul ce o întovărăşeşte. Domnul Kalinderu e un om deosebit de bogat. Se zice că toate prisosurile sale ar fi destinate operelor de binefacere. Se mai spune că testamentul său hotărăşte pe majestatea sa legatar universal.
S-a vorbit iarăşi de generozitatea sa cu ani mai tîrziu cînd, într-o sesiune generală a Academiei Ro-
588
inîne, în preziua alegerii de preşedinte, domnul Kalinderu a comunicat, cu lacrimi, înaltei instituţii intenţia sa de a dona totul operelor de cultură. Cum şi fără asta ar fi fost ales preşedinte, promisiunea domniei sale s-a adaos miturilor. Majestatea sa n-avea nevoie. De sărmani se îngrijeşte Domnul Dumnezeu. Demnul Kalinderu n-a mai făcut nici un testament.
Aşezîndu-se mulţămit în fotoliul său, administratorul domeniilor Coroanei mi-a zis, privindu-mă cu bunătate:
—	Ţi s-a comunicat, cred, că doresc să am la «Steaua», bibliotecă pentru popor, o istorisire potrivită, ţintind stîrpirea ignoranţei şi alcoolismului care bîntuie în unele părţi ale mediului rural. Mi s-a vorbit cu elogii de dumneata şi in-iam gîndit să-ţi încredinţez misiunea asta.
—	Vă mulţămesc, am răspuns eu.
—	Se poate ?
—	Da. Aş putea scrie o istorie simplă din viaţa de la ţară.
—	Cu subiectul care mă interesează ?
—	Desigur; n-am nevoie să inventez nimic, din nefericire...
—	Da, da... suspină domnul Kalinderu ; ai dreptate. In satele «mele», la domeniile Coroanei, am avut de dus luptă îndelungată. Astăzi, în locul circiumei stau baia şi biblioteca. Cred că se ştie asta.
—	Da, domnule Kalinderu, am auzit de această operă bună.
—	Foarte frumos, mă bucur; plata manuscrisului ţi se va face îndată ce-il prezinţi.
—	Vă mulţămesc din nou.
—	Aşa, aşa... urmează moale domnul Kalinderu.
589
Aş mai dori, pentru bibliotecile mele, cîte un stoc de exemplare din volumele dumnitale apărute la «Mi-nerva».
—	îmi rezerv plăcerea, răspund eu tot concis, să vă adresez personal exemplare cu dedicaţiile cuvenite.
—	A... da... se luminează uşor interlocutorul meu... Am şi aicea destule cărţi ce mi s-au trimes... Unele nici nu le-am văzut încă. Ce-i asta ? E de la Paris, de la un protejat al meu... Şi astălaltă ?... Da ! «Binefăcătorului meu...» Asta-i de la un foarte valoros student pe care l-am trimes la Roma... Le-ai văzut ?
—	Nu le-am văzut, domnule Kjalinderu... răspund eu cu nevinovăţie.
—	Nu e nici un secret, le poţi cerceta. Iţi mulţă-mesc, tinere, pentru darul dumnitale.
—	Vă mulţămeşte şi editorul meu pentru gîndul dumneavoastră bun.
—	A, cum ? Cărţile nu le-ai tipărit pe socoteala dumnitale?
—	Nu. Am un contract cu un editor.
—	Interesant, oftează obosit bătrînul. Dumneata nu foloseşti nimic din achiziţiile mele pentru bibliotecile Domeniilor ?
—	Ba da.
—	Aşa e, ai dreptate. Atunci am rămas înţeleşi şi doresc să te mai văd.
M-am înclinat; mi-a întins un deget — gestul bătrânului rege — şi m-am retras, ducînd cu mine o suvenire neştearsă.
In martie 1905, Nicolae Iorgia ni s-a revelat ca un mare agitator.
O asociaţie de doamne din aristocraţia capitalei anunţase la Teatrul Naţional, cu sprijinul lui Alexan-
590
dru Davila, o reprezentaţie de binefacere în limba franceză. N-am înţeles dedesubturile intrigii politice care s-a iscat. Dintrodată s-a ivit, în societatea mijlocie bucureşteană şi în studenţime, un interes nemaipomenit pentru limba noastră strămoşească. Reprezentaţia de la Teatrul Naţional era înfăţişată ca c umilire ruşinoasă. S-au produs proteste vorbite: mişcarea tindea spre violenţă. In ziua cu pricina, la ora 6, înainte de reprezentaţie, Nicolae lorga a vorbit poporului în sala «Eintracht». Era o îmbulzeală «moarte de om», cum spun actorii. La acel ceas al amurgului, barba mare a lui lorga părea un steag de doliu. Pro-rocul a tunat şi a fulgerat împotriva înstrăinaţilor acestui neam nefericit. Cerea să nu se îngăduie profanarea primei noastre scene. Mulţimea din sală ajunsese la o aţîţare extraordinară. După întrunire s-au adunat manifestanţii în procesiuni impunătoare.
Cu drept cuvînt, guvernul a crezut de a sa datorie să apere libertatea doamnelor din înalta societate de a vorbi franţuzeşte.
Da; însă nu pe scena Teatrului Naţional 1 observase prorocul.
Nu se ştie de ce o limbă nobilă şi soră — ma gîn-desc eu acum — trebuia lipsită de acest drept.
Gardienii publici şi armata au primit ordin să iasă în .stradă. lorga s-a închis în citadela sa din piaţa Buzeşti.
Mă aflam în sana aceea la intersecţia străzilor Regală şi Academiei. Mă purtase acolo un val al manifestanţilor. Cum era firesc, îmi pierdusem personalitatea şi vociferam şi eu cu stihia compactă care mă ţinea rob. Cînd s-ia vestit că vine armata, s-a produs un scurt tumult, apoi închisoarea de tramvaie din
591
răspintia celor două străzi a fost desfăcută. Manifestanţii purtau vagoanele ca pe nişte cutii de chibrituri, zăvorind străzile spre biserica Enei, Teatrul Naţional şi Bulevardul nou. în scurt răstimp, băieţii de prăvălie, improvizaţi în pionieri, iau dat afară pavajul de granit, ridicînd baricadă spre palatul regal. Era un moment eroic şi penibil. O echipă de studenţi plecase în Buzeşti, acasă la Iorga, ca să formeze garda personală a profesorului.
Această fierbere, înroşită şi de puţin sînge, a ţinut pînă cătră miezul nopţii, apoi tineretul s-a retras şi s-a făcut linişte.
Participam în acelaşi timp, cînd s-au produs aceste evenimente, la adunările de marţi sara ale unei societăţi literare a doamnelor elitei, cu numele «Cercul nostru». Cele mai deseori şedinţele aveau loc la domnul Viasile Bosie, înalt magistrat, ieşan de baştină. Participau doamne din apropierea Carmen Sylvei: doamna Boierescu, doamna Procopiu, doamna Maria Brăiloiu, care traducea unele din nuvelele mele pentru revista berlineză Deutsche Rundschau; doamna Marghiloman, care pe urmă a devenit soţia lui Ionel Brătianu. Fuseseră poftiţi la adunările acestui cerc unii dintre scriitorii tineri: mă duceam eu, cu Iosif şj Anghel; venea Octavian Goga, proaspăt sosit în capitală cu puhoiul Oltului. Se născuse în buna societate o emulaţie nobilă pentru literatura ţării; cu-vîntul de ordine era să nu se vorbească decît romî-neşte. Atunci am cunoscut ce dulci sonorităţi are limba părinţilor noştri.
Iată ce vincvaţi erau traşi la răspundere, în faţa neamului, pentru crima de ia vorbi franţuzeşte pe scena Teatrului Naţional. A fost, în şedinţa ce a urmat tulburărilor de stradă, o mică discuţie cu surî-
592
suri sceptice, şi doamna Negruzzi, soţia academicianului şi convorbiristului, a povestit cu emoţiune cum tulburătorii au coborît-o cu forţa din cupeu. O apostrofaseră decsebit de aprig mai cu samă cîteva studente cu ochii holbaţi şi părul zbîrlit. Iacob Negruzzi era scandalizat. «Asta-i răsplata a patruzeci de ani jertfiţi pentru literatura şi cultura naţiei!» zicea domnia sa.
Ascultam şi priveam gînditor ; începeam să mă liniştesc şi să caut şi dreptatea «celorlalţi» ; cînd, din cercul domnişoarelor şi domnişorilor, într-o cameră unde pătrunsesem, s-au ridicat proteste mai energice. Cîţiva tineri îşi luau angajamentul — ca represalii — să nu mai rostească zece ani nici o vcrbă romînească. Erau în dreptul lor să ia orice fel de angajamente ; eu însă am fost cuprins de o sacră mînie şi am rostit cuvinte cu totul nepotrivite locului de pace, tihnă şi huzur unde ne aflam.
Faptele mele necumpănite au sporit şi în alt chip. Stabilisem cu G. Filip, directorul «Minervei», o nouă rînduială editorială şi domnia sa hotărîse să-mi verse
o	anumită sumă de bani într-c anumită zi. M-am prezentat la ora zece şi jumătate în anumita zi, după înţelegerea avută, şi n-am găsit pe editorul meu. L-am aşteptat un ceas, două ceasuri ; n-a venit. Atunci am plecat; şi rezultatul a fost că i-am trimes martori, cerînd o reparaţie cu armele a insultei ce mi se făcuse. Interesant mi se pare acum că martorii mei, St. O. Iosif şi Nicuşor Beldiceanu, au îndeplinit cu seriozitate acest serviciu amical.
—	Fugiţi încolo, domnilor! le-a răspuns G. Filip. Aveam de încasat o ordonanţă de la un minister, ca să pct răspunde angajamentului meu faţă de clientul dumneavoastră. Intîrzierea nu-i a mea... He-he! dacă
38
593
aş provoca la duel pe toţi directorii din minister, pe toţi secretarii generali, pe toţi miniştrii care-mi dau audienţe şi nu mă primesc, care-mi iac făgăduinţi ce nu se împlinesc, — domnul Sadoveanu al dumneavoastră şi-ar vedea editorul găurit şi siîrtecat în fiecare săptămînă. Mergem la berăriia «Helveţia». unde berea-i excelentă şi ne împăcăm.
—	Are dreptate G. Filip ! a declarat Steo cu voie bună.
—	Are dreptate Filip ! a repetat ca un ecou cîntat Nicuşor Beldiceanu.
A dorit să mă vadă regina poetă Carmen Sylva.
—	Da, desigur, am zis eu doamnei Bcierescu, mă simt foarte măgulit, insă aş dori să mi se îngăduie să nu mă prezint în frac.
Doamna de onoare a zîmbit amabil:
—	Pui condiţii ?
—	Nu, doamnă, n-am frac... am răspuns eu cu umilinţă ipocrită, sărutîndu-i mîna.
—	Te încredinţez că te poţi duce cum vrei, a răspuns uşor ironic doamna Boierescu. Nici' majestatea sa nu ţine în asemenea împrejurare la forme.
Academia Romînă mi-a acordat premiu pentru cele dintăi două cărţi ale debutului meu. Raportul pentru Şoimii a fost făcut de Ion Bianu ; cel pentru Povestiri, de Titu Maiorescu.
N-am văzut pe Bianu decît după optsprezece ani, cînd am devenit colegi. Pe Maiorescu l-am văzut în mai multe rînduri şi nu mi-a trecut prin minte să-i mulţămesc.
Răutăţile mele s-iau adresat şi Academiei. N-am mai prezentat nimic la premii. St. O. Iosif făcea haz de explicaţia mea.
594
—	Intăi risc să nu mă premieze, ziceam eu, ceea ce ar compromite înalta instituţie. Iar dacă mă premiază de cîte ori mă prezint, mă compromit eu.
—	Are dreptate G. Filip! striga St. O. Iosif.
—	Are dreptate Filip! repeta rîzînd Beldiceanu.
Insfîrşit, am avut şi o polemică.
Intr-o zi, la o berărie, am stat de vorbă timp de o oră cu domnul H. Sanielevici, tînăr învăţat, profesor şi scriitor eminent. Consuinînd brînză rău mirositoare şi sorbind din cînd în cînd din halba de bere, domnul
H.	Sonielevici mi-a comunicat o serie de lucruri interesante privitoare la opera 'sa despre rasele umane. Cu o siguranţă impresionantă, domnia sa punea o nouă rînduială în ştiinţa biologică a veacului al XlX-lea şi altor veacuri. O asemenea operă genială
—	epitetul era al său — va revoluţiona lumea şi-i va aduce la picioare pe savanţii continentelor. Cu cît uimirea mea ar fi trebuit să fie mai mare, cu atît domnia sa era mai elocvent. Totuşi uimirea mea ră-mînînd în regiunile răcoroase şi aprecierile mele netrecînd dincolo de muţenie, demnul H. Sianielevici a încheiat şi mi-a făcut onoarea să-mi ceară volumele apărute:
—	Dacă ţii să le cunosc şi eu şi să-mi dau părerea...
I	le-am trimes. Criticul a întîrziat o vreme. Apoi, cu prilejul apariţiei foarte aşteptate a revistei sale Curentul nou, lia Galaţi, m-a desfiinţat în douăzeci de pagini sever documentate. Literatura mea nu era decît beţie, crimă, viol, bestialitate, după cum lesne se putea vedea dintr-un tablou sinoptic al subiectelor. Sufletul unui asemenea scriitor e la nivelul sufletului unui vagmistru. O asemenea literatură e o ruşine; condamnarea ei e definitivă ; criticul declară că nu
38*
595
va mai ceti niciodată un rînd din asemenea volume, oricîte s-ar acumula în rafturile librăriilor.
N-aş putea susţine acum că n-am fost lovit în plin, deoarece aveam în mine de totdeauna viermele otrăvit al îndoielilor. Insă în acelaşi timp am văzut limpede sofismul tabloului sinoptic, în care puteau fi încadraţi toţi scriitorii tuturor literaturilor. O fcarte bună prietină a mea, Isabela, soţia fratelui meu mai mare, agitînd cu indignare numărul respectiv din Curentul nou, mă sfătuia serios să nu las să treacă asemenea atac.
—	II cunosc pe H. Sanielevici, şi-l preţuiesc; nu înţeleg cum a putut ajunge la asemenea naivitate. Ea întrebuinţa alt cuvînt. Cum a ajuns un om cultivat şi inteligent să uzeze de înşelăciunea unui atare tablou sinoptic ?
Kedacţiile s-au grăbit să publice răspunsul meu. Era răspunsul unui om mînios, pe care l-am regretat numaidecît. Cred că mi l-a iertat şi chelarul cu «catastiful» ; e posibil să-l fi iertat şi domnul H. Sanielevici. Eu îi port încă povara.
M-am înfăţişat la spovedanie înaintea Dumnezeului meu. Condica se umpluse de răutăţile mele.
Domnul Dumnezeul meu n-a pus număr timpului său, ca oamenii; toate faptele, toate evurile, toate roirile de încercări nenumărate cît năsipurile oceanelor îi sînt prezente şi juxtapuse. Domnul Dumnezeul meu n-are nici una din înfăţişările revelate; e cuvînt, după versetul evanghelistului. Spiritul său e în inteligenţa florilor, a cristalelor şi a fraţilor mei vertebratele şi nevertebratele ; în moneră şi în bobul de grîu, în energia vînturilor şi valurilor, în codri şi în ierburile pustiilor: în viaţă şi în moarte, care sînt
596
acelaşi lucru. La judeţul său ne atlam toţi din toate veacurile noastre. Clipa sa neclintită şi toate viscolele veacurilor noastre sînt urna.
—	Doamne Dumnezeule, zic eu :
De la duhul tău încotro să plec ?
Şi de la faţa ta unde să fug?
Să mă sui în cer ? Acolo eşti I Să-mi aştern sub pămînt ? Iată-te !
Să mă ridic pe aripile luceafărului ?
Să sălăşluiesc în prăpastia mării ?
Ş-acolo dreapta ta m-ajunge şi m-apucă.
Zis-am : întuneric să mă-nvăluie Şi noaptea lumea mea să fie!
Dar pentru tine bezna nu se-ntunecă Şi noaptea ca ziua luminează, întunericul tău e ca şi lumina !
De mînia ta, Doamne,
Numai întru tine mă voi adăposti I
Doamne, mi s-au scris toate păcatele în catastiful cel mare, şi păcatul trufiei, şi al mîndriei, şi al violenţei, care e cel mai mare dintre păcate. Insă eu nu sînt decît un trup nou, în care te afli tu, cum se află marea într-un burete. Mi-i dat, în timpul meu, să realizez etapele umanităţii. Am fost sălbatic şi idolatru : mă voi domoli întru înţelepciunea generaţiilor neamului meu. Fă-mi judeţ, Dcamne Dumnezeule, în ceea ce tind — căci inima mea e dreaptă ca şi a bâ-trînilor mei din valea Cernei şi de la apa Moldovei. Adaog durerilor mele durerile seminţiei dintru care am ieşit; slujind cu dreptate, pre tine te slăvesc, la fel cu vieţuitoarele adîncurilor de sus şi de jos.
—	Iertate să-ţi fie toate, zice Domnul Dumnezeu, căci ai în tine iubire. Să t se şteargă acestuia toate
597
cîte sîiit scrise în terfelog, adaogă marele Judeţ; iar credinciosul cu cheie îşi pleacă venerabilul său nas.
—	Acesta tot de trufie întru focul nestîns va arde! mormăieşte el.
XVIII
Am cunoscut oameni noi şi păstori vecin
Prin stăruinţa lui Constantin Banu, fusesem numit copist la Casa Şcoalelor. In intenţia mea situaţia aceasta urma să fie ceva cu totul trecător. Imediat am simţit lipsa de timp şi de libertate şi am început să rod o parte din ceasurile pe care le datoram serviciului. Pe măsuţa mea, între teancuri de «recepise», pe care aveam îndatorirea să le înşir în tabele lungi, am început a scrie istorisiri din războiul de la 1877. Ieşeam din tot ce mă înconjura, iar subşefii mei de birou priveau cu îngăduinţă asemenea evadări. Le-am păstrat recunoştinţă pentru asta domnilor Cristea şi Negruţi. Domnul Negruţi îmi povestea zîmbind, pe cînd îşi răsucea	o ţigară, că şi	Spiru Haret şi-a început cariera la o	masă	exact ca	a mea.
—	începuturile sînt începuturi. înţelegem că altul e destinul dumnitale.
Se asocia şi taica Stănescu, şeful de birou, la asemenea sfaturi. Apoi mă lăsau liniştit. Trăgeam foile de sub mapă şi toate din juru-mi dispăreau imediat.
La a şaptea ori a opta povestire, apărută ca şi primele tot în Semănătorul, am avut înştiinţare de la ministru. Spiru Haret	îmi supraveghea activitatea	de
mic funcţionar.	Mi-a	acordat	un premiu literar	de
şapte sute de lei, ceea ce era egal cu salariul meu
598
de funcţionar pe şapte luni. Era ş-un îndemn să-mi urmez cu aceeaşi hărnicie transcrierea interminabilă a recepiselor. Am impresia că tabloul meu n-a folosit nimănui niciodată.
Cu premiul, mi-am aşezat ceva mai bine gospodăria prea modestă din strada Toamnei 89.
In 1905 Spiru Haret nu mai era la minister. Fusesem înaintat subşef de birou la Direcţia Artelor, nou înfiinţată pe lîngă Instrucţie şi Culte. Arhitectul Ste-rian, venit odată cu guvernul conservator, a ţinut să mă aibă lîngă sine şi m-a chemat de la Casa Şcoalelor. La masa nouă în faţa căreia mă instalasem, în-tr-un fotoliu, primeam înştiinţări şi cereri în legătură cu comorile.
Căutarea comorilor e fără îndoială o operaţie tainică, de care nu trebuie să ştie nimeni. Ministerul nostru, pe de altă parte, reprezenta dreptul statului pentru valorile de artă închise în sînul pămintului. Cei care privegheau şi urmăreau comorile ştiau asta şi căutau să se puie în rînduială, dînd înştiinţare că ar fi aflat aşa ceva şi cerînd învoire pentru săpături. Asemenea scrisori cu totul confidenţiale erau scrise neapărat cu mîna lor de solicitatori, ca să nu cunoască nimeni altul taina, şi erau adresate personal ministrului.
Le deschideam eu şi putea oricine să le cetească pe masa mea :
«Domn minister am aflat că ar fi fiind îngropata în dealul Gruiului o comoară de cătră hoţomani şi eu ştiu unde şi vă rog să mă lăsaţi să o caut şi este mult bănet aur şi argint şi vă dau şi domniei voastre parte numai să-mi dai voie... Eu diaconul Mareş Castravete din comuna Cîşlele de sub munte...»
599
«Domnule ministru este un foc care s-aprinde şi arde noaptea pe un deal de lîngă sat ce-i zice Dealu Oilor şi acolo se ştie din bătrini că este îngropată o comoară de pe vremea turcilor. Daţi-mi voie s-o caut şi cînd o scot vă voi fi mulţămitor. Dorimedont Lungu, monah, Vatra Moldoviţei.»
Pentru aceşti cercetători de tezaure era de la sine înţeles că trebuie interesat ministrul nostru printr-un bacşiş gras, ca în timpuri de altădată. Bune şi blînde obiceiuri, oameni detreabă, căutători de umbre... Le dădeam autorizaţie, înştiinţînd autorităţile. Niciodată n-am avut răspuns că s-ar fi descoperit ceva. Fără îndoială, comorile nu se descopăr aşa, cu primari şi jandarmi. Se cere noapte, mister şi singurătate şi nişte cărări care duc spre tărîmul celălalt. Pe lîngă asta lucrarea-i cu primejdie. Poate să-ţi ia demonul o mînă ori un picior. E nevoie să cunoşti şi să rosteşti, înainte de-a desface brazda, rugăciunea cătră duhul Terofile. La mănăstire la Neamţu s-a ştiut că sînt douăsprezece butoaie de galbini într-o hrubă şi a trimes împăratul rosienesc oaste să le scoată şi să le încarce. Nimeni nu s-a putut lipi de locul anumit. Cum s-apropiau, cum fulgera şi trăsnea şi se împrăştia un nour cu putoare de pucioasă.
Aceste le-am aflat de la cei care veneau, lungă cale, ei singuri, ca să dobîndească învoirea. Erau neştiutori de carte şi pofteau să şoptească personal taina la urechea domnului «minister».
In retragerea-i tihnită din strada Verde, unde acum e Muzeul «Spiru Haret», fostul meu ministru se putea îndeletnici şi cu lucrări personale şi lecturi altele decît petiţii şi referate. I-am trimes cărţile mele nou-apărute. Am primit răspuns că doreşte 'să
600
mă vadă. Am aflat chiar de la domnia sa că mai ales doamna Haret îl ţine în curent cu mişcarea literară.
Haret a stat de vorbă îndelung cu mine, o dată în biroul său, altă dată în grădina-i umbrită de copaci bătrîni. Descoperise că aveam cunoştinţi despre viaţa satelor şi păreri în chestia ţărănească. Mă cerceta fără să pară şi mă lăsa să vorbesc, stimulîndu-mă din cînd în cînd cu cîte-o nouă întrebare.
Se afla mai demult înfiinţat, la Casa Şcoalelor; un inspectorat al cercurilor culturale şi bibliotecilor populare. Menirea acestui inspectorat era să organizeze adunările săteşti instructive şi educative, în sate, în zilele de duminică, după serviciul divin, şi să creeze biblioteci lîngă şcoli, cu cărţile cele mai potrivite cu mintea şi preocupările ţăranilor.
Cunoşteam întrucîtva aceste activităţi. Bibliotecile puţine, cîte se putuseră întemeia, erau alimentate cu cărţi adunate la întîmplare din depozitele ministerului. Erau cărţi nevîndute, zăcînd de mult în podurile autorilor sau editorilor: geografii vechi, aritmetici mucegăite, impresii dintr-o călătorie în Spania, un studiu asupra odelor şi epodelor lui Horaţiu, o fizică elementară pentru uzul şcolilor secundare de ambe sexe... şi altele din aceeaşi marfă, cumpărată cu ha-tîr de diriguitorii culturii.
In privinţa preocupărilor literare ale vechiului regim, i-am comunicat lui Spiru Haret o istorioară auzită de la subşefii mei de birou de la Casa Şcoale-lor.
In vremea ministeriatului lui Take Ionescu, aude Teodor Speranţia, tatăl anecdotelor populare, că se acordă ajutoare din anume fond scriitorilor, pentru traduceri. Se înfăţişează deci, solicitînd favoarea să traducă şi el ceva pentru luminarea poporului. Cu
601
voie bună, ministrul pune rezoluţia : «Se acordă trei sute lei, pentru traducerea basmului Cotoiul încălţat». Speranţia încasează banii, apoi, ca autor onest, se pune şi traduce basmul cu pricina din limba germană. După cîteva săptămîni, îl aduce personal ministrului.
—	Ce-i asta ? îl întreabă Take Ionescu.
—	Traducerea basmului Cotoiul încălţat, domnule ministru.
—	Cum ?
—	Traducerea pe care mi-aţi încredinţat-o, excelenţă.
—	A, da ; bine; lias-o aici.
Speranţia s-a retras, mirat de primirea ce i se făcuse, şi cu drept cuvînt jignit.
După ce pleacă el, ministrul chiamă pe directorul care avea sub mîna sa literatura.
—	Uite, zice el rîzînd, un manuscris care trebuie imediat desfiinţat. Dacă-1 publicăm, nu mai putem da traducerea Cotoiului nici unui poet sărac. Pe domnul care pleacă să nu-1 mai primeşti aici niciodată ; e un bărbat primejdios.
Haret a zîmbit, dar cu amărăciune. Serviciile din epocile ministeriatului său, strict organizate în vederea activităţilor şcolare propriu-zise, mai păstrau deci, în laturea lor, obiceiuri ale trecutului. Sprijinul artei şi literaturii se afla încă într-un vis al viitorului.
—	Ce-i de făcut ?
—	In ce priveşte bibliotecile pentru popor, răspund eu, e nevoie neapărată să se tipărească întăi cărţile potrivite. Să se dea poporului literatura tradiţională, întru care s-au desfătat şi bătrînii: Alexandria, Eso-pia, Arghir şi Elena, Halima, Genoveoa de Brabant.
602
Să se retipărească ediţii ieftine, revăzute. Operele acestea cu bun nume au rămas în grija unor editori fără scrupule; mişună de greşeli de tipar; sînt prezentate unele în nişte traduceri barbare; vînzarea lor e însoţită de Doruri şi amoruri, de cărţi de farmece, de Viaţa banditului Licinski, a tîlharului Fulger şi a altor eroi criminali.
Deci, după ce-i deprindem pe săteni a ceti vechile cărţi bune, adăogim acestei biblioteci o carte a legilor ţării, cu explicarea constituţiei şi rînduielilor uzuale, o broşură de medicină populară, alta de sfaturi domestice şi agricole. Şi, într-o ediţie cartonată şi ilustrată, Biblia. Cartea sfîntă ar trebui distribuită gratis în orice colibă a ţării; să stea subt icoane şi-n casa cărturarului şi-n casa analfabetului, la acesta din urmă cu nădejdea că va veni şi ştiutorul de carte care s-o deschidă.
Haret a surîs palid, cum avea obiceiul. A dorit să ştie ce cred de cercurile culturale.
In cercurile culturale săteşti erau îndatoraţi să se adune agenţii' statului: preotul şi învăţătorul, doctorul de plasă şi judecătorul de pace, subprefecţii, primarii şi notarii. Sătenii poftiţi la întrunire ascultau discursuri, într-o limbă de cele mai de multe ori păsărească, înţesată de neologisme. Doctorul vorbea contra alcoolismului, judecătorul despre datoriile cetăţeneşti, învăţătorul despre cultura legumelor. Unde se grămădeau mai sunător neologismele, muierile se sclifoseau şi lăcrămau. Oprelişte desăvîrşită era să se pomenească ceva despre chestia pămîntului. Insă acesta era unicul subiect asupra căruia ţăranii ar fi poftit să se audă vorbindu-se. Asta-i marea suferinţă a populaţiei rurale: lipsa de pămînt. Deci în cercurile culturale să se vorbească numaidecît despre asta;
603
şi-n legătură cu problema pămîntului, să se deschidă perspectivele nouă ale cooperaţiei, ale băncilor populare şi a cumpărării de moşii prin Casa Rurală.
Aşa cum se proceda în acel timp, nu se putea ajunge la nimic. Un bătrîn întreba:
—	Dar cu pămîntul cum facem, domnule ? Asta ne ustură pe noi.
Tăcere.
—	Apoi dumneavoastră ne spuneţi cum să lucrăm porumbul şi cartoful. De lucrat ştim noi cum, căci cu plugul şi sapa ne-am născut; dar n-avem lărgime şi n-avem unde.
Altul :
—	Domniile voastre ne învăţaţi să facem grădini de zarzavat şi livezi de pomi roditori. E adevărat că unii n-au; dar unii dintre noi avem şi legumuri şi pomi. Să facem multe verdeţuri şi multe poame, pentru negoţ şi pentru cîştig. Insă unde să vindem ? De la noi pînă la tîrg e cale de zece ceasuri cu piciorul. Drum greu, vreme prăpădită. La aşa depărtare nici negustorii nu pot ajunge pînă la marfa noastră.
Haret şi-a luat cîteva note. Epilogul acestei convorbiri s-a vădit îndată după răscoalele din 1907, cînd, revenit la Ministerul Instrucţiei, odată cu noua conducere liberală, Haret a trecut o notă Casei Şcoa-lelor, dispunînd să fie numit în locul de inspector al cercurilor culturale şi bibliotecilor populare tînărul scriitor cu care stătuse de vorbă la locuinţa sa din strada Verde. Propunerile ce-i făcusem eu s-au şi realizat, aiară de Biblie, la a cărei tipărire se amestecau zăbavnicele hotărîri ale Sinodului. Biblioteca pentru popor s-a tipărit; în cercurile culturale a apărut spinoasa chestie a pămîntului.
604
Această vrednică de laudă osîrdie a marelui Haret n-a avut urmări binecuvîntate. Băncile şi cooperativele au ajuns la un impas, bibliotecile şi sfaturile populare s-au dovedit sămînţă cu puţină roadă. îmi amintesc cu mare mişcare sufletească numai sfatul de taină în care supuneam viziunile mele utopice voinţii de mai bine a celui mai generos om politic din cîţi am avut.
Am vorbit cu Spiru Haret şi despre primejdia de dispariţie a datinilor poporului nostru, a cîntecului, danţului, ţesăturilor şi costumelor. Aveam atunci idei de apărare prin instrucţia şi propaganda laică. Acuma nu le mai am.
Toată această comoară sufletească şi artistică a autohtonilor urmează a fi ameninţată de dispariţie. Civilizaţia mecanică şi tendinţa de standardizare a lumii moderne o sapă, o ruinează şi o împuţinează necontenit.
Oricît de înflăcărată propagandă s-ar face pentru păstrarea portului vechi, industriile perfecţionate şi fabricatele ieftine, cărora le-am deschis de mult vămile, au înlocuit şi înlocuiesc industria casnică arhaică. înainte de tratatul de Adrianopol, acum un veac şi mai bine, întreaga populaţie rurală a principatelor era îmbrăcată de mîna gospodinelor, iscusite în meşteşugul de ţesut inul, cînepa şi lîna. înainte de acest tratat, femeia era statornică în gospodărie; după tratat, extinderea marilor culturi de grîu a cerut cît mai multe braţe, şi femeile au ieşit şi ele la muncile penibile ale pămîntului. In aşa măsură s-a extins şi s-a adîncit prefacerea, încît gospodina pricepută, care nu-şi părăsea altădată căminul, a ajuns roabă a ogorului, şi, în această epocă, stamba ieftină a înlocuit industria casnică. Costumul mîndru al altor
605
epoci a rămas numai în regiunile înalte, unde îndeletnicirile oamenilor au îngăduit femeii să-şi păstreze situaţia nobilă de demult. Plăieşii şi păstorii urmează a trăi încă în tradiţie.
Pînâ cînd ? Căci înoirile lumii moderne bat şi la porţile muntenilor.
Să opunem propaganda şi difuzarea instrucţiei ? Să întărim viaţa economică a poporului ?
Cu cît şcoala pătrunde mai mult în obişnuinţa mulţimilor, cu atît mai mult se stîrpeşte vechea literatură orală, aşa de preţioasă. Omul, avînd cunoştinţa cetitului, nu mai simte nevoia să memorizeze. Cu cea mai mare uşurinţă flăcăii şi fetele de la sate lasă doinele lor pentru tipăriturile de «dor şi amor» ale editurii «Pinath, Klein & Comp.». Cu aceeaşi uşurinţă generaţiile nouă au primit ieri polca, ori valsul, iar astăzi danţurile americane. Şi în această privinţă tot la munteni mai stăruîeşte trecutul. Cetatea aceasta a datinilor mai ocroteşte arta coregrafică a strămoşilor.
Invazia lumii nouă e un fenomen fatal; viaţa se schimbă nesimţit şi necontenit. Incet-încet se vor adăogi Europei şi fiii acestui pămînt. E o împrejurare pe care n-o putem înlătura. Faptul, mai devreme, s-a petrecut şi la alte neamuri. Ne putem socoti fericiţi că noi mai păstrăm totuşi unele comori ale trecutului şi că, din firea lui, poporul nostru e încă destul de rezistent. Nicăieri, socot eu acum, grupele umane nu se mai află călăuzite în aşa măsură de trecut ca poporul romînesc. Datina e încă o lege strictă a neamului. Această lege i-a îngăduit să se dezvolte în anume chip, i-a imprimat anume caracter unic, care constituie adevărata lui unitate. Din veacuri datina
606
a unit întreaga seminţie şi întru aceasta ea şi-a păstrat biruinţa, cu toate scăderile vieţii politice exterioare.
Valabil, din mărturisirile mele de credinţă pe care le făceam eu atunci lui Spiru Haret, a rămas numai elogiul poeziei nescrise a pămîntenilor noştri. Era în ce spuneam eu dragoste şi credinţă şi această poziţie a mea a rămas neschimbată pînă azi.
Nu mai cred, de pildă, în binefacerile legii agrare de la 1864; dar în arta populară voi crede pînă la asfinţitul meu.
Pe mine literatura populară m-a interesat numai ca manifestare de artă. Am găsit în ea elemente de valoare diamantină, care s-au răsfrînt în opera mea proprie. Am avut pentru poezia populară o înţelegere pururi trează ; mi-a plăcut s-o descopăr şi am ştiut a o descoperi.
Pornind de la criteriul curat artistic, n-am acceptat orice. Am înţeles să aleg. Are şi poporul dreptul să producă poezie îndoielnică şi versuri fără valoare. Colecţiile oficiale de poezie populară sînt pline de aşa ceva. După cum Eminescu a fost unic în poezia cultă, aşa se dovedesc unice — comparate cu orice fel de poezie, din toate timpurile şi de la toate popoarele — unele producţii ale vechilor noştri poeţi anonimi.
De mult am băgat de samă că poeţii anonimi au inventat mlădioasele versuri poliritmice care constituie oarecum noutatea poeziei noastre celei mai tinere. Oraţiile — versuri rostite — se călăuzesc mai ales de rimă. Prosodia strictă e necesară poeţilor populari numai în cîntece, fie doine, fie balade. Iar epigramele — adică strigăturile — deasemeni urmează tactul danţului.
607
I-am recitat lui Haret cîteva strigături epigramatice care l-au înveselit. I-am spus fragmente de oraţii. I-am rostit o colindă de la graniţa Basarabiei :
Cîte flori sînt pe pămînt,
Toate merg Ia jurămînt.
Numai spicu griului Şi cu lemnu Domnului Stau la poarta raiului Şi judeca florile —
Unde li-s mímasele.
Le-au luat madamele Să-şi stropească straiele.
I-am recitat iertăciunea care s-a rostii la cununia mea :
Dumnezeu în rai a făcut Pe strămoşul nostru de lut,
De ne tragem şi noi din neam
De la Adam,
Cu frumuseţile din soare,
Cu ochii din mare,
Cu virtutea din vint,
Cu sufletul din duhul sfînt.
I-am spus ceva din Mioriţa. De atunci sentimentul meu pentru acest cîntec bătrînesc s-a adîncit.
îmi aduc aminte că mă aflam Ia Vizantea, în vremea războiului trecut, şi auzeam tunurile mugind sus, pe culmi sub cer, în pădurea eternă. încleştarea oamenilor se prelungea în pustiurile de piatră. Pe margini de drumuri şi poteci văzusem risipite arme şi căşti; în cotloane de costişă, tunuri şi chesoane. Amărîţii pămînteni suiseră pînă în sălaşurile caprelor negre, trecînd tunuri peste ponoară şi abureîn-du-le pe ţancuri. Ecourile clocoteau măreţ în toate gangurile munţilor. Le ascultam cu inima bătînd, în
608
acea zi fierbinte de iulie. Lătratul tunurilor a coii' tenit cînd a căzut sara şi peste singurătăţi negre s-a întins tăcerea ca o apă nesimţită.
Mă aflam între distrugeri şi bejenii. O parte din vrînceni pribegiseră. Alţii, rămaşi, ascultau atenţi, aşteptînd să izbucnească de subt acea tăcere spaimele. Poate aşteptau să se ridice din veac bătrînii adormiţi, căci în cetatea acelor munţi dormea în ţarină un popor mai numeros decît cel în viaţă.
Liniştea aceea solemnă a Vrancei mi-a pătruns fără să vreau sufletul şi am simţit desluşit picurîn-du-mi în simţuri, ca o adiere şi ca o litanie a păstorilor răposaţi, acel fermecător început de baladă :
Pe-un picior de plai,
Pe-o gura de rai...
De pe prispa pe care stam, subt acoperişul scund de draniţă, zăream un drum cotit sub lună ş-o apă argintie care întovărăşea drumul. In stînga mea, un turn întunecos de biserică. In dreapta, codrul negru suind în cer, spre stele. în apropiere, subt un şopru, oameni năcăjiţi şopteau la o vatră veche de foc.
De unde îmi venea oare murmurul acela de cîntec fermecat care îmi tremura în suflet ?
Era un murmur melodios al generaţiilor căzute. Era un cîntec de păstori din zorii veacurilor şi ai legendelor.
Această Mioriţă aşa de suavă, aşa de artistică, unică între cîntecele popoarelor, prin ce minune oare s-a născut pe aceste plaiuri ? Prin ce har au tresărit mărgăritarele lacrimilor ei în sufletul unui umil necunoscut ? Ciobanii acelor pustii nu s-au bucurat de nimic deosebit pe lumea asta în curgerea fără sfîrşit a anilor. Drumul vieţii lor nu şi l-au însemnat decît
39 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 16
609
cu lacrimi şi sînge. Ce om din această rasă a vibrat astfel în faţa naturii şi a Iui Dumnezeu? Acest dintâi mare poet al limbii noastre a dat dintrodată valoare nemuritoare întregului peisagiu. N-a cîntat nici vitejii, nici slavă, simţindu-se element al naturii veşnic nouă, a privit moartea fără cutremur, ca pe-o eliberare şi ca pe-o înoire, apropiindu-se prin aceasta de însuşi Ziditorul a toate.
Din nou, în acest leagăn al baladelor, mă simţeam uimit de înţelegerea de mare poet a lui Alecsandrî. Căci el, întăia oară, a auzit sunînd silabele misterioase ale Mioriţei, urmărindu-le din vale în vale, din ecou de vînt în ecou de bucium ; el le-a recunoscut forma fină şi mlădioasă, alegînd lamura ei din variantele tufoase şi imperfecte, pînă ce-a statornicit-o definitiv în forma-i pură de juvaer.
Balada asta constituie cel mai mare titlu de glorie al bardului de la Mirceşti. In rătăcirile lui romantice, urmărind, cu Russo şi Negri, doinele şi cîn-tecele bătrîneşti, tînărul poet de la 1840 a simţit deodată fiorul religios al marii literaturi nescrise. A simţit pătrunzîndu-1 acel glas din veacuri al poporului obijduit; pînă la el nimeni nu-1 auzise. Intr-o sară de vară, sub poală de codru negru, undeva în munţi, în sălaşul neamului, la un foc haiducesc, în preajma unei stîni şi a unui pîrău, stînd cu faţa spre stelele veşnice, sufletul lui a tresărit la suspinul buciumului şi-n ureche i-a sunat balada aceasta în cl s-a dezvălit o floare fără moarte.
Tu să-i spui curat Că rn-am însurat C-o fată de crai Pe o gură dc rai...
610
Brazi şi pai tiu aşi l-am avut nuntaşi..,
Cînteeul acesta bătrinesc rămine singur intre mii de cîntece, ca un -pisc pleşuv. In el e tristeţa de a trăi şi chemarea fericiţilor morţi. In el se înscrie sufletul de resemnare al rasei. In el e şi vechimea şi stăruinţa şi sufletul ei blind. Toate îi sînt argumente de esenţă divină ; prin glasul poetului anonim a vorbit Domnul Dumnezeu.
îmi revedeam, pentru o conferinţă, aceste note mai vechi, in căminul meu din Bucureşti, din strada Witting, 12. Era în ziua de 4 aprilie 1944, după ceasul amiezii. Mă aflam singur şi nu aşteptam masa, fiin-du-mi ziua aceea o zi -de ajunare.
Dintrodată s-a cutremurat pămlntu! şi s-a clătit deasupra mea bagdadia casei. Am crezut întăi că-i un cutremur; pe urmă, văzînd ochii de spaimă ai soţiei mele în prag, am înţeles că paserile de fier ale lumii de azi sînt deasupra capitalei. Gara de Nord le era ţintă a bombardamentului şi eu mă aflam in acel cartier, deci eram sortit să le fiu victimă. Am coborît imediat, cu soţia mea. Au cutremurat zidurile a doua şi a treia explozie; intr-un gang îngust al intrării se grămădiseră toţi ai casei, precum şi străinii de pe stradă, sosiţi atunci in gară şi rătăciţi in vifor. Am înţeles că mi-i dat poate să mor in acel ceas şi nu m-am înfricoşat. Am avut în mine sufletul păstorului de demult. îmi ţineam alături tovarăşa; mă atingeau cu palmele, ca pe moaşte, străinii îmbulziţi în juru-mi şi impresionaţi de calmul meu.
A fost ceasul începuturilor urgiei. A pierit în preajma mea lume nevinovată, cu miile. Acelaşi ceas al spaimei a fost şi in alto zile, pe care Domnul Dumne-
811
zeu le dă omului pentru pace. Ca şi altădată in veacuri crude, au urmat încercări după încercări.
Acuma văd cît de departe sîntem noi, eu şi baciul baladei, de barbaria civilizaţiei. Oamenii progresului mecanic şi ai vieţii standardizate au pus in slujba interesului lor pe toţi demonii adormiţi în măruntaiele pămîntului. Ca ucenicul vrăjitor al lui Goethe, au rostit cuvîntul care îi stîrneşte; hora destrăbălării lor funeste e pornită şi nimeni n-o poate opri, căci cuvîntul tainic al alinării duhurilor răzvrătirii, fiii omului încă nu l-au găsit.
O, pămîntean ial Daciei fericite, coborttor al oamenilor paşnici care n-au practicat meşteşug singeros şi s-au plecat furtunilor, îri datina ta de blîndeţă şi milă e mai multă nobleţă decît în. civilizaţiile distrugătoare din zilele noastre. Nu te mai doresc evoluat, şi visez sa trăiesc lingă tine, sub semnul păstorilor de odinioară.
Preoţi munţi
Cărunţi,
Stele făclioare Şi poduri de floare...
XIX
Grădina liniştii
Mă scurma întruna gîndul plecării din Bucureşti. Fiinţii mele îi era necesară .această nebunie. Visam o căsuţă a tihnei, din cerdacul căreia se văd munţii, şi o livadă în care sună dulce murmurul albinelor. Mă vedeam liber în peisagiul Moldovei.
612
Constrângerea birocratică îmi lua şapte ceasuri zilnic ; alte obligaţii, care se înmulţeau cu cît intram mai mult în curentul de viaţă al capitalei, îmi anulau întăi două seri, apoi patru şi cinci.
în zilele de duminică, camerele modeste în care locuiam cu familia mea se umpleau de tinerii colegi de breaslă, adunaţi în şezători lungi.
Dragoslav îşi argumenta viziunile bogumilice bă-tînrî cu palma în duşamea şi apoi, săltînd brusc din poziţia-i incomodă, gesticula spre icoane cu stînga, pe cînd cu dreapta îşi arunca după urechi pletele-i bălăi. Cînd, însfîrşit, se mai domolea intr-un scaun, sta strîmb, c-un picior răsucit de două ori in jurul celuilalt. Era atita viscol anarhic în ceea ce scria, incit ortografia şi punctuaţia erau totdeauna lipsă, ca fugite de o spaimă. Cînd apăreau, la apelurile noastre insistente, se îmbulzeau după fiecare două-trei cuvinte, amestecindu-se: puncte de exclamaţie cu semne de întrebare, punct-virgulă cu puncte de reticenţă ; virgulele nebune împiedecau totdeauna asociaţia subiectului cu predicatul său. Era totuşi ceva în el ; părea un fel de sfîntul Sisoie întîrziat într-un secol sceptic. Părea că voieşte a porni, cu desagă şi toiag, pe calea poveştilor, ca să găsească pe Dumnezeu cu barba albă. Noi nu credeam deloc în minunea asta ; el credea pe jumătate.
Era nelipsit la adunări Corneliu Moldovanu, care povestea totdeauna noutăţi cu blîndeţă şi umor şi se înfăţişa cuviincios, ca un adevărat urmaş de răzăşi din valea Tutovei.
Eugeniu Boureariu avea pururi chin şi nelinişte în toată fiinţa. Obraz palid, ochelari cu şnur încălecaţi pe nas ; nesigur, reţinut şi totuşi izbucnind într-un entuziasm neaşteptat. Ne adusese in acel timp două
613
volume manuscrise de folclor foarte frumos caligrafiate, pe pagini mari de jumătăţi de coală. Erau ale sale ori nu? Părea că se amuzează de nedumerirea noastră şi ne lăsa să i le atribuim. Era ca un joc primejdios, o jonglerie cu cuţite care-i făcea plăcere. Am aflat pe urmă că proprietarul acelor caiete de culegeri era Tudor Pamfil. Boureanu dovedea destule cunoş-tinţi; curiozitatea lui se întindea pe multe tărimuri; se exprima elegant şi avea dar; însă făcea parte dintre .acele fiinţi urmărite de neşansă oriunde. A încercat, pe cit înţeleg, multe meşteşuguri ca să găsească comoara, şi abia tîrziu, după destule dezamăgiri, s-a întors la breasla noastră, care-i aduce cele din urmă mîngîieri.
Dintre colaboratorii principali ai Semănătorului vedeam mai rar pe C. Sandu. Era ocupat cu studii agronomice; s-a dus şi în străinătate. Avea înfăţişare apoplectică, ochi bulbucaţi pe faţă roşcovană, vorbă repezită. Era violenţa însăşi, exploadind necontenit. Neamul lui de plugari din preajma Brăilei avea porecla «Pirjoi». Nicicînd nu s-a aflat nume mai potrivit pentru un tip dintre voinicii vădanei Şalga, dintre acei care în acelaşi timp erau numai onestitate şi omenie. Se întorsese de la Paris cu admiraţie fără rezerve pentru Maupassant. Nuvelele lui din viaţa brăilenilor şi a Bărăganului au vioiciune şi precizie; în ele îşi cheltuia prisosul enorm de energie, ca să poată să se înfăţişeze blind unui veac nou. Literatura lui C. Sandu-Aldea a fost stînjenită de preocupările sale ştiinţifice. Intre ştiinţă şi artă a stat ades în cumpănă, şi neliniştea aceasta şi-a mărturisit-o şi scris. Eram apropiaţi prin unele caractere ale iiiniii noastre. ; dar el se elibera tot mai mult, treptat, de lumea veche, pe care eu am păstrat-o îri visul meu de artă.
fii 4
HI a ajuns curînd pămiuteanul de mine, primind prejudecăţile europene. S-a prăpădit prea curind, ars şi topit înainte de vreme.
Am mai cunoscut un scriitor de la noi din Moldova, trudit şi înămolit în viaţa Bucureştilor. Ion Birseanul. Era de loc de la Tîrgu Frumos. Debarcase în capitală de mai mulţi ani. Colaborase la Povestea Vorbei. Tipărise în Revista pentru artă şi literatură a lui Nico-lae Petraşcu o poemă originală şi meşteşugită ca versificaţie, cu titlul Oţel-Badea. Găsisem în colecţia de anul întăi a Semănătorului o nuvelă desăvîrşită, colorată şi plină de mister, c-un fel de Michiduţă lipovean.
II	preţuiam înainte de a-1 cunoaşte personal şi nu înţelegeam de ce un scriitor aşa de înzestrat nu se află in primele rînduri ale generaţiei tinere.
L-am găsit oarecum în subsolul Bucureştilor. Trăise o vreme în robie, ca elev farmacist, încercînd necontenit să se elibereze. Se scufunda în desnădejde şi apărea iar la suprafaţă. In 1905 era intrat la altă sclavie — corector la institutul «Minerva». Capul lui mare cu ochi trişti începea să aibă petele caracteristice în umerii obrajilor. îşi păstra totuşi voia bună. Uneori îl luam cu noi, eu şi Iosif. Simţeam că este în atitudinea lui faţă de mine c.eva otrăvit. Căci mie părea că-mi suride viaţa. Multora — şi lui Birseanul
—	li se năzărea apoi că literatura mea e o funcţie firească în care cheltuiesc puţină substanţă : nu cunoşteau pe faurul aburit care se ostenea fără răgaz sub calm înşelător. La acea virstă n-aveam alte pasiuni, altă preocupare, alte idealuri — decît cele legate de literatură. Mai tîrziu am mestecat în măsele zgura acestei zădărnicii.
Qui pourrait me donner Vadresse
D’un bon scafandrier ?
J’ai laissc tornber tna jeunessc Au fond d’uti encrier.
Intr-o sară, eu şi St. O. Iosif l-am luat cu noi pe Ion Birseanul la birtul lui Tabacu. Ţinînd să-l scoată din gindurile-i îndărătnic sumbre, Steo m-a întrebat dacă am ştiinţă despre anume «capodoperă», cum îi spunea el cu drept cuvînt, care a apărut în Semănătorul.
—	Nuvela cu ornicul şi cu Michiduţă ? am întrebat eu.
—	O cunoşti ?
—	Desigur. Cunosc şi lucruri ceva mai vechi ale lui Ion Birseanul. Nu ştiu dacă-şi mai aduce domnia sa aminte de ele. Eu nu le-am uitat.
Birseanul se uita la mine cu privirile deodată schimbate.
—	Despre ce e vorba ? s-a interesat el.
—	Vrei să afli ?
—	Desigur.
—	Atunci ascultă şi adă-ţi aminte de «bulgăriile» de la Tîrgu Frumos.
In Moldova grădinile irigate de zarzavat se chiamă «bulgării».
I-am recitat cîteva strofe pe care le găsisem cîndva în Povestea Vorbei:
La căsuţa lui moş Ile Creşte muşchiul pe şindile.
Toată cade cît s-o clătini,
Ş-o mai sprijin’ nişte cătini.
Trec în zboruri, cătră baltă,
Raţe, gîşte laolaltă.
Rar în ele dă cu puşca Lipovanul Ivanuşca.
Intr-un rînd, din furtuială S-a aprins o pară pală.
616
A ars coperişu-Tidată, A ars şi căsuţa toată.
Iaca-ntr-un tirziu şi moşu Chirchilit, cu nasu roşu. în cenuşa spulberată Amărît luleaua-şi cată...
După obiceiul meu, introdusesem citeva mici ameliorări în text. Birseanul nu le-a observat. A rămas dus pe gînduri, cu ochii aţintiţi în halba de bere.
— Cîţi ani sînt de-atunci! a suspinat el. Cîtă viaţă zadarnică! Asemenea lucru neînsemnat îl mai ţii minte ?
—	Ţin minte totdeauna versurile frumoase.
I-au venit îri priviri lacrimile şi s-a alăturat de mine, ca să mă sărute. Eu n-am făcut nici o mişcare. El s-a retras uşor, şi în aceeaşi clipă prepeliţa din colivia cu polog de deasupra noastră din părete a început a-şi spune zbucnit numele : pitpalac ! pitpalac !
Ion Birseanul s-a întors vesel spre stăpînul localului. I-a recitat un catren, izvodit în acea clipă:
La «Sărindari»
Cîntă lăutari.
La «Tabacu»
Cîntă pitpalac«»»
Domnul Tabacu, patronul, a rămas «paf», cum sa spune la Bucureşti,
—	Poezia asta îmi place, a declarat el. Merge de-o firmă.
—	Dacă se plăteşte cît face, de ce nu ? i-a întors cuvînt poetul.
Domnul Tabacu şi-a văzut de treabă şi ochii poetului iar s-au umbrit de tristeţă.
817
Tot atunci, împreuna cu Nicuşor Beldiceanu, m-am dus să cercetez pe un alt tinăr scriitor, birlădean de baştina, de mult eşuat în capitală şi acum pe punctul de a se scufunda. E vorba de Ion Manolache-Holda, autorul unui volum de nuvele, Feţe.
Cine îşi mai aduce aminte de Ion Manolache ? E uitat ca toţi uitaţii.
Eu îi urmărisem proza in Epoca. O bucată a lui, din volumaşul care a precedat Feţe, îmi plăcuse îndeosebi. Se chema Dihorul. Atmosferă de mahala provincială, stil foarte supravegheat, uscat şi nervos. Manolache era un foarte izbutit discipol ial lui Caragiale. îşi cheltuise anii bucureşteni în gazetărie măruntă.
L-am găsit, cu soţia şi copiii, într-o singură odăiţă, care era şi iatac şi sufragerie. Deşirat, palid, cu ochii mari, cu mustăcioara rară. Tuşea.
I-am amintit de Dihorul şi i-am mărturisit cit îmi place bucata.
Mi-a răspuns c-o strîmbătură a buzelor lui subţiri, uscate de febră.
—	Insă e cu totul alt gen decît al dumnitale... Eu nu preţuiesc decît stilul redus la esenţial, dezbrăcat de orice podoabe şi descripţii...
îmi întorcea oarecum complimentul.
—	îmi place aşa cum e, am revenit eu. E stilul necesar Dihorului şi personagiilor celorlalte. O altă lume, o altă atmosferă, — cer altă exprimare.
—	Altă lume ? a întrebat el cu mirare neprefăcută. Unde-i lumea aceea ? Probabil în imaginaţia romanticilor. Eu n-o cunosc.
—	...Din nefericire, am răspuns eu cu blîndeţă. Lumea aceea există. E raiul cătră care vreau eu să mă întorc.
618
Ion Manolache a avut un acces de tusa. După ce s-a alinat:
—	Nu cred nimic; cine intră în iadul de aici înapoi nu se mai întoarce şi în altă parte nu mai poate evada.
După ce l-am părăsit, am vorbit îndelung cu Nicu-şor Beldiceanu. El mă aproba în totul. Se vedea şi el tolănit într-o livadă, cufundat în lecturi fără sfîrşit. Intr-adevăr, de mult n-avusesem răgaz să cetesc o carte bună. Ii comunicam intenţia mea să reiau pe Balzac în întregime, să mă cufund iar în Dickens şi Gogol, în Maupassant, Flaubert şi Turgheniev.
—	Mi-am cumpărat şi Contele de Monte Crisio pentru chinovia mea de la Folticeni, in zile anumite, cînd vine vremea dezintoxicării de «literaturism». După Germinie Lacerteux şi alte asemenea istorii a fraţilor Goncourt, simt numaidecît nevoia să reiau pe bătrinul Dumas.
—	Ai dreptate... ai dreptate... Cu slujbele noastre ce facem ? Sîntem subşeîi de birou şi avem cu noi un director ca domnul Sterian, om aşa de cumsecade.
—	Ba părăsesc biroul şi subşeîia fără nici un regret. Casă la Folticeni am. Am aflat că este de vîn-zare şi livada cea veche a lui Vorel farmacistul, da-că-ţi mai aduci aminte... Cînd eram in gimnaziu, pătrundeam în ea pe furiş şi mîncam mere... Se poate dobindi cu puţini bani. Tu ai ceva pus deoparte. N-ar fi oare bine s-o cumperi ? Să ne regăsim iar în locurile noastre. îţi aduci aminte de Rădăşeni şi de căsuţa bunicilor tăi... în livadă la popa Lateş am cetit eu Quo Vadis a lui Sienkiewicz, şi cite altele! In aceeaşi livadă am pus la cate o carte in colaborare, din care ai scris un capitol. Romanul nostru umoristic a rămas baltă ; dar putem porni altul. Eu te sfătuiesc să mergi şi tu. Trebuie puţină îndrăzneală; trebuie credinţă.
619
Am convingerea că se poate trăi din literatură. Bogăţie nu putem strînge, dar un cămin modest putem statornici. Dacă nu izbindesc, mă pot întoarce. Dar nici atunci nu mă intorc; prefer să mor acolo, decit să mă văd în ipostaza lui Ion Manolache şi a lui Birsea-nul. Amîndoi se sting în Bucureşti ca-ntr-un pustiu. Şi mai ales doresc să mă descătuşez. Vreau libertate, vreau să fiu al meu. Mă fac livădar şi prisăcar. Fă şi tu asta, în livada cea veche.
—	Să vedem, cred c-am să merg şi eu... mi-a răspuns Nicuşor Beldiceanu.
O întirnplare mică m-a determinat definitiv.
Domnul George Filip, directorul editurii «Minerva», invitase pe autorii săi tineri la o petrecere in afară de Bucureşti, intr-un loc ce se chema «La Bordei». Am petrecut cu vin şi cu fripturi la gratar după plăcuta rinduială a crîşmelor din margine a Bucureştilor de altădată. Se aflau la acea petrecere amicală Ion Scurtu şi C. Sandu-AIdea, Anghel, Iosif, Beldiceanu. eu, Zaharie Birsan şi Ion Birseanul.
La al şaptelea pahar, Ion Birseanul mî-a declarat că numele său de-acasă e	Ion	Birsan.
—	Mi-a spus Birseanul,	ca	să mă	deosebesc	de
orice Zaharie.
Avea in vorbire un fel de intăritare.
—	Ai făcut bine, am încercat eu a-1	imblinzi.
—	Ce bine ? Unu şi alţii	mă	confundă şi acum. Am
destule năcazuri; nu-mi mai trebuie şi acesta. Eu sînt cel ce sint; cel ce este m-a trimes. Cei ce au urechi de auzit să audă. Se bucură unii de succese uşoare: nu-i invidiez; vor veni şi pentru ei deşteptări amărite. Alţii au succese în lumea elegantă şi aristocraţie, pentru că cei cu singe albastru se cunosc şi se ocrotesc. După ce şi-au mincat moştenirea, vor să facă din
@20
literatură tarabă, şi găsesc cumpărători. Chiar dacă n-ar găsi, mafia lor nu-i lasă să trăiască fără schwartz la Kiibier şi fără cravată şi cămăşi de mata.>â...
Dimitrie Anghel s-a întors spre el c-o ironie răutăcioasă :
—	Despre cine vrei tu să vorbeşti ?
—	Acesta e secretul meu ; afară din templu cu zarafii! a răspuns rizînd vînăt Ion Birseanul. Bea cu mine încă un pahar şi-ţi spun.
—	Uită-te la mine şi spune,' l-a îndemnat rece
Mitif.	.	,	•	!
—	Iţi spun dacă vreau. Iar dacă nu vreau, nu-ţi spun.
—	Paharul îl beau, prietine, a acceptat Anghel, şi-l închin în sănătatea ta, şi-ţi doresc toate izbînzile pe care le-ai rîvnit şi nu le-ai avut. Sînt flori fără lamură, altele fără miros. Fă-mi plăcerea şi bea şi tu pentru mine.
—	Am să beau dacă-mi place; nu mă poate obliga nimeni.
—	Eşti liber să nu bei, să nu scrii, şi să nu faci
nimic...	|
—	Eu fac corecturi patrusprezece ceasuri pe zis-a tinguit Ion Birseanul.
De la acest schimb acru de vorbe, ne-am trezit deodată cu Ion Birseanul gesticulînd ca un actor de tragedie.
Răcnea bălăbănindu-şi braţele deasupra capului:
—	Nu mai pot! nu mai pot!
Nu mai putea şi-şi vărsa tot veninul, toată minia stăpînită, toată obida înfrîngerii. îl ştiam bun prietin cu Anghel. Mitif îl şi ajuta cînd şi eînd, poftindu-1 la mese bune. Acuma dintrodată prietinul era cîrpă pe care poftea s-o calce în picioare. Ar fi vrut să-l sfîşie
621
cu căngi neputincioase ; ii urla invective şi sudăltni. Anghel era pentru el un «ciocoi borit». Era un histrion ridicol care-şi dă aere de poet subţire. Mamă, tată, surori, — îi spurca tot; dorea să-i spurce monnîntul. Blestema, muşcîndu-şi pumnii şi scheunînd cu lacrimi.
Am asistat în tăcere la toată această înfricoşată spovedanie a umiljnţii şi neputinţii şi am simţit pe mine cămaşă de ghiaţă şi inima mi s-a ghemuit între ghimpi.
Hotărîrea de a evada din Bucureşti s-a accentuat ca o spaimă. Am lepădat tot. In primăvara anului 1906, mi-am încărcat calabalîcul şi m-am întors la Folticeni, cu puţine mijloace, cu nădejdi multe. îmi asigurasem un concediu cu jumătate de salariu pe şase luni şi alcătuisern cu institutul «Minerva» un contract pentru patru volume. Le-am şi depus in cursul acelui an : Vremuri de bejenie, însemnările lui Neculai Manea, Oameni şi locuri, Mormîntul uriui copil.
Cu Nicuşor Beldiceanu mă înţelesesem să cumpăr pentru el livada cea veche a lui Vorel, din capătul uli-ţii Rădăşenilor, de care ne legasem cu atîtea avîntate planuri.
Cum m-atn statornicit în căsuţa unde scrisesem Şoimii, am şi început a face adaosuri clădirii, ca pentru o familie mai numeroasă şi o şedere mai îndelungă. Apoi m-am înfăţişat unei doamne văduve En-gel, fiica bătrînului farmacist răposat, care ţinea ia dispoziţia amatorilor livada cu pricina. Nu se arătaseră cumpărători pînă la sosirea mea. Bucuroasă că se poate desface de un bun pe jumătate ruinat, care nu-i aducea decit nemulţămiri, doamna Engel nu s-a arătat prea pretenţioasă şi am făcut cu domnia sa învoire scrisă, în numele prietinului meu. Imediat
622
l-am înştiinţat pe Nicuşor Beldiceanu. In răstimpul cit trecuse de la plecarea mea din Bucureşti, prietinul meu se sfătuise cu soţia, cu socrii şi cu cîţiva prietini mai în vîrstă şi mai înţelepţi decît noi. Fuga mea din Bucureşti era socotită de toţi ca ceva de neiertat. Plecam din locul unde se fierbe piatra cea scumpă, unde se clădesc şi se desfac reputaţiile, unde se distribuie puţinele fărîmături de buget care cad în tagma scriitorilor. Plecam în sălbătăcie, plecam în nesiguranţă ca o pasere bezmetică. Să nu cumva să facă şi alţii gre-şala asta, neghiobia asta!
Primesc de la prietinul meu Nicuşor Beldiceanu o «cartă poştală». Oricît de sărac am fost, am adresat totdeauna prietinilor mei epistole închise. Prietinul meu Nicuşor nu băga asta de samă şi trecea acum uşor şi peste faptul că eu făcusem o achiziţie a unei proprietăţi, dînd arvună din ouţinul meu, şi că-mi luasem personal un angajament faţă de doamna Engel.
N-am stat mult în cumpănă. I-am răspuns telegrafic un singur cuvînt: «Bine». După aceea m-am prezentat doamnei Engel, expunîndu-i năcazul meu. Părea foarte contrariată şi mîhnită.
—	Atunci cum facem ?
I-am răspuns:
—	Doamnă, înţeleg să-mi ţin cuvîntul şi să răspund angajamentului. Iau asupra mea proprietatea, dacă dumneavoastră consimţiţi s-o plătesc în timp de-un an.
Aveam prietini comuni care au sfătuit-o pe doamna Engel să primească propunerea mea. Am vărsat o parte din bani; pînă la eomplectarea sumei, am semnat cîteva poliţi, pe care le-am onorat cu dreptate la soroacele convenite.
623
Astfel am devenit proprietar al unei minunate paragini de două hectare, fără împrejmuire şi fără casă de locuit. Se afla în capătul de la deal al tîrgului Fol-ticeni, aproape de Dumbrava minunată şi de hucea-gurile Folticenilor Vechi şi Oprişenilor. Se vedeau, dincolo de Moldova, munţii în ceaţă ; dealuri şi văi romantice, spre apa Şomuzului.
Lucrînd ca să-mi îrideplinesc angajamentele faţă de editorul meu, aveam din clnd în cind nelinişti şi mă opream din scris. Vedeam în închipuire viitoarea aşezare a pusniciei mele şi schiţam într-un carnet, care trebuie să mai fie, rătăcit pe undeva, planurile unei case.
Ca adevărat urmaş al «bătrînilor» mei, întâi am închis cărările de trecere ale străinilor ; apoi am durat un zaplaz şindrilit, ca să despart de lume chinovia cea nouă.
Visînd la ce aveam a îndeplini, am întreprins, în 1906, călătoria cea mare la locurile sfinte, de curăţire şi ispăşire. Drumul la munţi l-am făcut cu trăsura cu clopote; mănăstirile nemţene le-am cercetat în răstimp îndelung, umblînd domol, pe jos. In plaiurile înalte ale ţării, am văzut livezi, rîmnice şi prisăci şi m-am închinat cătră toate izvoarele.
După ce m-am întors, m-am pus să redactez Oameni şi locuri. Alternam scrisul cu lucrările de regenerare ale livezii vechi. Devenit pomolog, împreună ou fratele meu mai mic, care urma cursurile şcolii de la Herăstrău, am învăţat a întineri merii şi a pune altoi în trunchiurile sălbaticilor. Apoi, cu aceeaşi osîrdie, am fost învăţăcel intru stupărit şi prietin al albinelor, deprinzînd rînduiala prisăcilor, fie din cărţi, fie de la prisăcari bătrîni.
'624
In acelaşi timp, m-am înţeles cu meşteri iscusiţi, călăuziţi de Ghiţă a Andrioaei, dulgher de la Buneşti, şi am ridicat într-o singură vară casa, aşa cum o aveam in viziunea mea îndărătnică. Mi-am reluat umbletele, vînătoarea şi pescuitul, şi, odată cu întoarcerea în ţara mea adevărată, mi s-au isprăvit şi anii de ucenicie. Mi s-au înmulţit în raft volumele, iar paragina s-a înoit şi a devenit rai al copiilor mei, după datina şi
După legea din bătrîni,
Din bătrîni, din oameni buni...
A fost, pînă la 1914, o epocă tihnită a vieţii mele. Pe urmă, liniştea mea a făcut aripi şi a intrat în furtună.
Bucureşti, fevruarie 1942
Pucioasa, ii iulie 1944
NOTE
Sînt oameni — şi dintre aceştia face parte şi Mihail Sadoveanu — care imprimă locurilor prin care trec pecetea personalităţii lor. Uneori presoară în drum
—	ca-n basmul cu Ionel şi Mărioara — amintiri şi impresii de neuitat. Alteori altoiesc pe-o sălbătăciune a vreunui colţ uitat de lume pomul minunat al legendei. Iar dacă se opresc mai îndelungă vreme undeva, atunci prind rădăcini care mi mai pot fi smulse, ca urmele unui continent rămase pe hărţile geografice ale omenirii.
Astfel, cine mai poate desnoda numele lui Sadoveanu de ţinutul Folticenilor, unde, oa un vultur ce se roteşte deasupra întinderilor, a aterizat intr-o bună zi ,pe-o clină de deal, de şi-a făcut şi cuib in livada părăginită a spiţărului de la Piatra Neamţ. Aici, între ţarinile Buciumenilor, Oprişenilor şi Folticenilor Vechi, s-a rotit o vreme, sorbind cu nesaţ zarea largă pierzîndu-se pînă în pîclele munţilor vineţi, însemnînd în istoria regiunii multe isprăvi de neuitat.
Zburătăcindu-se de cuib —■ după ce între timp luase parte la olimpiadele bucureştene, cercînd să cîştige titlul de campion — îşi ia zborul spre ţinutul Ieşilor, alegîndli-şi reşedinţa într-un parc bătrîn de la marginea vechii cetăţi moldoveneşti. De-aici se avîntă în raiduri lungi spre cele patru puncte cardinale, bătînd noi recorduri şi întorcîndu-se întotdeauna acasă cu guşa plină.
In peregrinările lui, lăsîndu-se într-un popas mai lung ori mai scurt pe-o vale de apă, un vîrf de munte sau desişul unei păduri ce-i plăcuse cu deosebire, de cîte ori nu s-:a gindit să-şi ridice acolo cetăţuia tihnei lui.
La Tareău, pe valea Bistriţei — încă din timpul cînd scria istoria lui Nechifor Lipan şi a baltagului
—	ochise un dîmb însorit, pe oare îl socotea atunci «cel miai frumos loc din lume» : Bistriţa largă şi învolburată curgînd la picioare; deasupra pădure de brad in rotunzimi dulci; la doi paşi tîrgul Piatra ; la o zvîrlitură de băţ schitul Tareău.
'Cu prietinul Jenică Mironescu, ceva mai înainte, prin 1926, aşijderea plănuise să dureze un sălaş pe malul zglobiului Tazlău, sub pălăm verde a impozantei Măgura.
Pe Olt, în preajma vechii cetăţi a Sibiului; lia Braşov, pe dealul cu nuci de deasupra Bisericii Negre ; la Galaţi, într-o bătrină casă cu grădină mare împrejmuită cu ziduri înalte — în multe locuri ia semănat cîte o pană din visul său de sihastru al singurătăţilor.
Intr-o vreme era hotărît să se potolească pe Sa-bar, în vecinătatea Bucureştilor, împreună cu tot cîrdul lui: feciori şi fete; şi, aşezat pe un dîmb verde, în preajma pîrăului, să pescuiască deavalma cu raţele şi gîştele care îi ţin toată ziulica tovărăşie.
★
E curios de ce n-a plănuit niciodată să-şi facă sălaş în vechiul pămînt al Dobrogei, .atît de drag şi bine cunoscut lui. Spre Ostrovul lupilor 1 s-a îndreptat de nenumărate ori în viaţă şi întotdeauna cu aceeaşi neţărmurită emoţie. După cum a mărturisit în mai m'ulte rînduri, de cum da cu ochii de peisagiul alburiu şi adormit a.l ţinuturilor acelora din preajma Mării Negre, de cum începea a urmări mersul de
1 Ostrovul lupilor, Cartea Romîneasca, iunie 1941 (fragmente publicate în Carpaţii, 1941, nr. 2 şi Revista vînătorilor, 1941, nr. 8).
628
omidă al lanţului de munţişori mărginind eu chenar de marmoră felurit colorată zarea, ori de îndată ce apele Dunării îi învolburau privirile şi noianul de stufării îi închidea ca o perdea fără sfirşit lumea părăsită în urmă — o dulce visare începea a-1 legăna odată cu trăsura, căruţa, vaporaşul ori lotca ce-1 plimba pe-acele meleaguri de basm.
Doar an de an se deprinsese să adaoge magaziei lui lăuntrice o colecţie de tipuri, peisagii, istorisiri şi expresii specifice acestei unice regiuni. In pădurea de la Letea, pe canalul Măcinului, în sat la Parachioi, la vînătoare de dropii, într-o aşezare de păstori cu Mehmet Caimacam şi baba Dănilă, se simţea la el acasă.
După 1936, îndată ce se stabilise definitiv la Bucureşti, luase parte de mai multe ori La expediţiile arheologice ale profesorului Lambrino. Călcînd pietrele adormitei cetăţi Histria şi ascultînd cîntecul aspru al bătrînei Mări, visase la trecut şi la toate cîte fuseseră pe vremuri. Pipăind desenele delicate de pe vasele reconstituite din cioburi ori examinînd monezile roase de vreme, pătrunsese şi mai adînc în inima incomparabilului ţinut dobrogean.
L-am văzut într-o după-amiază cu vînt care mugea ca un balaur, la o aşezare de lîngă Sulina, mineînd ciorbă pescărească dintr-un cazan aşezat pe pirostrii. Sorbea cu atîta plăcere zama portocalie, întocmai ca gazda oare-o pregătise, e-ai fi crezut că nu se află ceva mai bun pe lume. în jur, pădurea de carmace făcea un zid drăcesc, ameninţător. Tovarăşii lui de excursie, pe care legănarea mării îi adusese într-o stare netrebnică, se împirăştiaseră ca potîrnichile ori stăteau căzuţi pe burtă la umbră ; el singur era teafăr şi sorbea cu poftă din ciorba de morun.
L-am văzut stind în lotcă şi pcscuind sub cortul imens al unei sălcii scorburoase, într-o linişte şi o singurătate tulburate doar de zbor de pasere, behăit de vînt ori plescăit de apă ; se integra perfect în peisagiu, aidoma sălciei ori luntraşului care priponea lotca cu ghionderul lui.
40
629
Pe acel Nastratin Hogea a! secolului nostru, pe care 11 descrie atît de viu în Ostrovul lupilor, l-a cunoscut, desigur. L-a cunoscut, dar a şi auzit de la alţii despre isprăvile Iui, de povestea cu închisoarea, de vorbele lui cu două tăişuri, despre preaiubita lui soţie Zebilâ, de care a trebuit să se despartă atît de curînd.
îmi aduc aminte bine de un carneţel cu scoarţe galbene plin de expresii, proverbe şi zicale turceşti, culese în decursul anilor, pe care cuconu Mihai le-a pus în gura eroului său otoman. Atît de tare i-au plăcut unele din aceste flori de stil şi mai cu samă una dintre ele: — Zîmbind-zîmbind... cu care îşi încheie cariera lumească Mehmet, că de multe ori — la .acea epocă în care se zămislea Ostrovul lupilor
—	mi l-a spus şi mie c-o dulce şi melancolică rostire orientală :
—	Giile-găle...
Ţinuturi, oameni, limbă, obiceiuri, toate îi plăceau şi-l interesau — şi totuşi nu l-am auzit niciodată spunînd că ar dori să aibă .aşezare între acele ape dunărene.
*
Dar, oriunde l-ar fi dus treburile ori întîmplarea,
—	ca melcul care-şi poartă pretutindeni casa după el — se cuibărea întotdeauna uşor, gata oricînd de lucru.
Aşa, în 1944, cînd bombardamentele îl silesc să plece din capitală şi să se refugieze La Pucioasa, el reuşeşte să-şi domine tulburarea provocată de război şi să urmeze a lucra la Anii de ucenicie1, — carte pe care o începuse cu ani înainte, la Bucureşti.
Ce-i drept, Pucioasa e un orăşel semănînd destul de bine cu Folticenii: cu drumuri în pantă, căsuţe cu grădiniţi pline de verdeaţă şi flori, cu ploi dese, care făceau soarele primăverii deosebit de limpede
1 Anii de ucenicie, Cartea Romînească, decemvrie 1944 (fragmente publicate în Carpafii, 1944, nr. 4 şi 7 şi în Revista vînă-torilor, 1943, nr. 2 şi 4).
630
şi dulce, ferit din calea furtunilor, sortit tihnei şi monotoniei, în care se mişcaseră eroii din Floare ofilitei, însemnările lui Neculai Manea, Apa morţilor, Locul unde nu s-a întîmplat nimic, Cazul Eugeniţei Cos tea.
Acuma, însă, tihna bietului orăşel fusese spulberată de război. Un război ale cărui ecouri dureroase aveau să ia fiinţă în articolele nenumărate, pe care avea să le scrie Sadoveanu peste un an de zile, — îndată ce fantoma hitleristă avea să fie izgonită de armatele eliberatoare ale Uniunii Sovietice:
«Insuşindu-şi născocirile civilizaţiei, germanii le-au pregătit cu viclenie împotriva fraţilor lor oamenii. Despărţindu-se de comunitate, la îndemnurile funeste ale reprezentanţilor tipici ai semeţiei ancestrale, germanii au deslănţuit cea mai crîncenă aventură a istoriei... Am văzut zilele trecute, pe un ecran cinematografic, o parte din filmele documentare ale exceselor provocate de nebunia acestei epoci de decădere. In faţa unor asemenea evocări, avem noi, cei care mai trăim încă, uimirea că mai putem dura şi ne mai putem bucura de soare. Dacă fiinţa noastră nu şi-ar fi uzat resorturile suferinţei şi spaimei zi cu zi — ne-ar fi cu neputinţă să acceptăm tablourile acestea lugubre; şi încă, uneori, am surprins în străfundul meu o dorinţă a binefăcătorului somn veşnic ce ne aşteaptă pe toţi — şi buni şi răi. „Mai bine cu morţii decît cu viii!“ cum a strigat odinioară psal-mistul. Insă nu! Am trăit în disperare ca-n elementul nostru, ş-acuma chemăm iarăşi în noi putere de viaţă, pentru lupta de înălţare a sufletelor... Nu e nevoie de multă sforţare a judecăţii logice spre a înţelege că am fost în pragul primejdiei ultime şi defi-nitive. Şi nici astăzi nu avem nevoie de prea multă ascuţime ca să apreciem în urmă-ne adîncimea pră-pastiei morale şi materiale pe care am ocolit-o ca printr-o minune în momentul suprem.»1
In aceste zile zbuciumate, cuconu Mihai a prins a-şi depăna firul amintirilor dintr-o lume demult
1	‘23 august 1944; Caleidoscop, 1946, pp. 150—151.
40*
631
scufundată. în jurul lui, Pucioasa — năpădită de limuzine, camioane, turisme, care şi căruţe, care teşeau in toate părţile şi zi şi noapte — era cuprinsă ca de-o furtună năprasnică : pretutindeni numai ochi de groază, mobile leşinate piarcă şi căzute cu picioarele in sus, baloturi şi buclucuri, care parcă-şi făcuseră hara-kiri... Telefoanele zbîrnîiau de dimineaţa şi pînă sara, împroşcînd bombele veştilor crîncene. Pianica alerga pe uliţi, şuşotea pe la garduri, intra în vinturi de spaimă pe ferestre. Ca un furnicar stîrnit de piciorul înttmplării, tîrguşorul de sub munte era într-o fierbere neostoită.
In mijlocul acestui naufragiu, maestrul era ca o seîndură de salvare, de care iar fi vrut cu toţii să se agate. Sta calm în furtună, aşa cum stătuse şi-n ziua de 4 aprilie subt uşa casei lui din strada Witting, cînd bombele care cădeau asupra Gării de Nord ameninţau să-l Îngroape sub dărîmături.
Tot aşa de calm a prezidat şi masa omagială oferită lui cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la apariţia celei dintăi cărţi: Povestiri, tipărită de editorul G. Filip în 1904.
Ba chiar calmul lui ia stingherit pe unul din prietinii ieşeni, autor al unei poezii închinate maestrului cu acest prilej, poezie pe care comiţătorul ei a scos-o din buzunar, cu un gest oarecum teatral:
—	Maestre, primeşte acest modest omagiu din partea unui entuziast şi vechi .admirator...
A deschis gura să Înceapă; dar maestrul, c-un gest simplu, a luat hîrtiuţa cu pricina vîrînd-o în buzunar c-un :
—	Bine.
Şi versurile au îngheţat pe buzele autorului ieşan.
★
Dar dintre toate popasurile, cel mai de tihnă era desigur cel de pe Valea Frumoasei, de la Oaşa Mică, descoperit prin 1930, în împrejurări destul de interesante.
Am vorbit în mai multe rînduri — şi cred că e un fapt de domeniul public — cu cîtă scrupulozitate s-a
632
documentat Întotdeauna scriitorul. Atît de atent era la inadvertenţele scăpate literaţilor, că înbr-o vreme alcătuise şi o listă în capul căreia figura Alfred de Musset cu albina care se aşează să culeagă polen pe un trandafir. Ei, şi cu toate acestea, prin 1929, Ionel Pop cetea într-o povestire de vînătoare a lui Mihail Sadoveanu cum «cînd s-au ivit zorii, s-a auzit cu-coşul sălbatic trîmbiţînd de răsuna muntele».
Dîndu-şi sama că această scăpare se datoreşte numai necunoaşterii, adresează citeva rînduri scriitorului, în care îi atrage atenţia cu multă delicateţă asupra greşelii, şi-l pofteşte la o vînătoare de tetrao-urogallus în munţii Sebeşului.
—	Cu multă plăcere! — răspunde Sadoveanu.
Asta era în toamnă. Peste iarnă -urmează un
schimb de scrisori, în care vînătorul clujan încredinţează pe cel moldovan că în primăvară expediţia la cucoşi va fi organizată; iar la 1 .aprilie 1930 se fixează cu precizie ziua şi ceasul întîlnirii, care trebuia să aibă loc la Teiuş, la ora şapte dimineaţa.^
Povesteşte Ionel Pop că nu-1 văzuse încă pînă atunci pe Sadoveanu. Mosaîirul s-a dat jos din tren ; s-au suit în maşina care îi aştepta şi au pornit. Au trecut prin Alba ’lulia şi s-au angajat în defileul care urcă spre Oaşa. Natural, el, ca gazdă, făcea pe ciceronele ; şi, sl’avă Domnului, avea ce arăta mosafi-rului :
—	Aici e Baba Moartă !
—	Uite şi Gura Cibanului!
—	Priviţi Hordubeul !...
Dar, pînă la Oaşa, adică vreme de şase ore, Sadoveanu abia de-a scos cinci cuvinte.
«Ce-i de făcut? — se frămînta gazda. Nu se simte bine ? Nu-i plac locurile ? Era proiectat să stea trei zile; dar se vede că nu va rămîne nici una, după cît se arată de posomorit şi fără interes pentru acel colţ de lume. Oare ce-i de făcut ca să se deschidă puţin ?»
<Ca să-şi dea cineva sama de ce putea simţi Ionel Pop — ori Ionel Nemo, cum îl numeşte scriitorul în Poveştile de la Bradu Strîmb, — trebuie să fi urcat
633
măcar o dată prin cheile Sebeşului, prin acele măreţe şi sălbatice singurătăţi. Uite, un trunchi gros s-a pus de-a curmezişul şi nu vrea să le mai dea drumul. Dincolo, unde drumul rupt e ¡aşa de îngust că de-abia se poate trece, prăpastia deschide o gură enormă, gata să te înghită. Şuvoiul bolboroseşte ca un nebun, fulgerîndu-te cu ochi de oţel.
—	Păzea !...
Un clonţ de munte îşi prăvale de sus bolovanii, c-un huruit lung ea de cutremur.
—	Ha-ha!... icneşte răutăcios un şanţ plin de apă şi noroi, oprindu-i în loc.
Şi drumul urcă, urcă tot mai sus, tot mai sus. Nici o aşezare omenească, numai stîncă, apă, cer şi pădure. A, dar iată cîteva căruţe ou coviltir; au trecut într-o firidă a peretelui de cremene şi aşteaptă, cuminţi, să treacă vietatea de metal. Şi iar prăpastie, iar torente înspumate, iar trunchiuri răsturnate, iar stînci prăvălite... Ba, uite şi o turmă de mioare cirduite de-un ciobănaş c-o sarică de două ori mai mare decit el. Şi... zece kilometri mai la deal, un muntean călare, c-un cîne după dînsul.
Şi drumul suie, suie tot mai sus, pînă sub streşina cerului, acolo unde soarele îşi tot scoate capul ca să vadă dacă-i vremea de culcare ori ba.
«Şi maestrul a închis ochii — gîndeşte Ionel Nemo, cu strîngere de inimă; oare l-a cuprins somnul ? Nu cred, căci hîrtoapele drumului clatină prea tare maşina. O fi obosit ? I-o fi fiind rău ?»
—	Maestre, nu vreţi să ne oprim puţintel ? Să facem un popas ?
—	De ce ?
Atîta a fost. Deci, nu s-au oprit decît la Oaşa Mică, cînd au ajuns însfîrşit la Casa Bătrînă de la Branişte — tocmai dincolo de podul Bolovanului — unde Pavel-haci împreună cu Rudi Arnota, Adela şi moş Toma Orăşanu îi aşteptau cu masa pusă.
Bătaia de cucoşi trebuia să se facă a doua zi, la Valea Mare, unde era cel mai lesne de ajuns. Toate s-au desfăşurat după planul alcătuit dinainte. Maes-
634
irul a împuşcat primul său cucoş, şi-a pus prima pană de ietrao-urogallus la pălăria neagră cu bouri largi ; şi-n drum spre casă, s-au oprit în popas pe-o clină din Pîrău Şerpilor, nu departe de locul unde avea să se ridice mai tîrziu Casa cu soare.
Era ora şase dimineaţa. Maestrul s-a aşezat jos, cu cucoşul împuşcat lîngă el. Soarele răsărise ş-o lumină dulce rumenea omăturile rămase de cu iarnă. Intre doi	brădui, o	pînză de păianjen stropită de
rouă strălucea în mii	de mărgăritare.	Zice-se	că mai-
mai o jumătate de ceas să se fi uitat maestrul la acea ţesătură minunată şi mare cum nu mai văzuse niciodată pînă atunci.
—	îmi	place aici	la Oaşa — a	spus el	într-un
tîrziu. Aş	vrea să-mi	fac o casă.
Şi din clipa asta, ca prin farmec, zidul de gheaţă care stăvilea prietinia lui Sadoveanu, Ionel Nemo şi Pavel-baci a prins a se topi cu repeziciune.
Tot atunci, in primăvara aceea, şi-a început, acolo la Oaşa, ucenicia de păstrăvar. Şi chiar din temelie a luat parte la discuţiile aprinse dintre cele două partide adverse:
1)	Rîmaci;
2)	Muscari.
Şi s-a alăturat muscarilor, socotind că pescuitul cu muscă artificială e mai nobil decit cel cu rîmă. E drept că rîmacii, care pescuiau cu succes şi-n apele tulburi ale Frumoasei, se întorceau cu corfele pline de lipani şi păstrăvi, astfel că afumătorile nu mai pridideau cu uscatul; în vreme ce muscarii, care au nevoie de unde limpezi ca lacrima, de multe ori se înturnau acasă eu coşurile goale.
Nu înseamnă, însă, că n-a pescuit şi el la început cu rîmă; ca apoi să treacă la muştele naturale şi abia pe urmă la cele artificiale. In orice caz, dove-dindu-se un pasionat păstrăvar, a prins a veni de cîte două ori pe an pe Valea Frumoasei: o dată în aprilie şi a doua oară în august.
635
Foarte îi placea sa pescuiască in faţa Casei Bă-trîne, la cotituri, începînd de la Stînca Slimoiului şi pînă la Oaşa Mare, la Zăgaz.
Apoi, mare bucurie avea să se ducă cu maşina pînă la luncile Tar.tarăului; ori la Zănoagă de la Zăgaz. Ii mai plăcea să se ducă la Balta de la Gura Prigoanei; aşijderea la Ocolul Ursului. Se ducea bucuros şi la Opustul Cibanukii, unde se afla o baltă cam de vreo şase metri, cu păstrăvi mari, tare anevoios de prins.
Iar la Grebla lui Herţa se şi scăldau; se vîrau sub roata dinţată care vărsa asupra lor cascadă de spume rece ca ghiaţa.
In afară de vînat, pescuit şi culesul hribilor — ori a pitoancelor, cum li se mai spunea în regiune — care în muşchiul umed al Frumoasei atingeau o mărime impresionantă, un alt sport, care plăcea tuturor celor de la Oaşa Mică şi mai du samă maestrului, era datul cu pluta pe jilip. Se urcau pe cîte un butuc, din susul Sălanelor, şi veneau la vale pe scocul lung de trei kilometri, cu o vitesă care atingea pînă l-a patruzeci-cincizeci de kilometri pe oră. In locul în care jilipul se vărsa în apa Frumoasei, aşteptau paznicii care, înfingîndu-şi ţapinele în buştean, îi opreau scurt pe loc.
Cu scocurile şi'eu buştenii «se jucau» şi oamenii de la pădure cit e ziulica de mare.
—	Varda !... strigau cei de sus, care dădeau drumul lemnelor.
—	Gargia !... răspundeau cei care se aţineau jos.
Apoi, într-o vreme, un alt strigăt prelung răsuna
pe Valea Frumoasei, încheind jocul:
—	Bau !...
Era semnalul pentru cei de la Oaşa Mică — păstrăvari şi muscari — că venise vremea să-şi joace şi ei undiţile :
—	Iiai, c-au dat «bau» ; putem merge !...
Casa de la Branişte — Casa Bătrînă, cum i se mai spunea — oare străjuia de pe un dîmb toată Valea Frumoasei, fusese un timp singura aşezare în acele
636
singurătăţi de la Oaşa Mică. Cu anii, însă, familiile celor doi tovarăşi de vînătoare înmulţindu-se, Ionel Nemo a hotărît să-şi clădească o casă nu departe da cea veche.
Era prin 1941 cînd cuconu Mihai a fost pentru întâia oară in casa de la Izvorul de Argint. Povesteşte Ionel Nemo că, plimbîndu-se ei atunci pe Valea Frumoasei tot sfătuind, l-a întrebat pe maestru unde i-ar plăcea să-şi ridice o casă.
Maestrul avea în mînă un toiag. Şi, oprindu-se in faţa bradului strîmb — care avea să devie personaj în opera lui — a înfipt toiagul în pămint:
—	Aicea, la bradul ăsta strîmb 1... a spus el cu hotărire.
Ş-aşa a rămas numele aşezării care avea să ia în curînd fiinţă : Casa de la Bradul Strimb.
Ionel Nemo a detaşat locul din porţiunea lui de teren şi chiar în toamna acelui an a trecut-o pe numele lui Mihail Sadoveanu. Şi, dînd vestire, au şi venit tot atunci meşterii moţi de la Cîmpeni, ca să înceapă lucrarea. Toată iarna s-a tăiat lemn în joia-gărul primitiv cu o singură pînză care se afla acolo !a Oaşa ; iar in primăvară s-au ridicat pereţii şi s-a pus acoperişul.
Cînd a venit cuconu Mihai, prin aprilie, la Oaşa, în zadar l-au rugat tovarăşii de la Casa Bătrînă şi cea de la Izvorul de Argint (Casa cu soare încă nu era gata) să găzduiască la ei; a stat numai două zile la Ionel Nemo, pînă s-au pus uşi şi ferestre la una din cămări — aceea din colţ, care urma să fie odaia de lucru a maestrului. Ş-a stat două-trei săp-tămîni sub grindina ciocanelor şi viforniţa ferestra-ielor, conducind lucrările şi siătuind cu meşterii butnari : Berindei, Sicoe şi Furdui.
Cel mai mult năcaz a fost cu soba din sofragerie, care a scos atîta fum ş-a fost de-atîtea ori dată jos şi ridicată din nou, îneît pînă şi răbdarea maestrului a fost pusă la grea încercare.
—	Parc-ar fi o dihanie! — a scuipat-o el ca să n-o deoache, privind-o dintr-o parte, numai c-un ochi şi clătinînd cu îndoială din oap.
637
Luptă a trebuit să dea şi ou meşterii butnari, care nu înţelegeau să facă mobilă rustică, adică «nefasonată». Povesteşte el cîteva întîmplări, în care e vorba de meşterul Cristea1, de maistorul Berindei şi de vestitul cucoş porumbac, care a făcut atîta năoaz celor de la Bradu Strimb.2
Plăcerea lui era să şeadă în cerdacul larg din spatele casei. Acolo îl găseau Ionel Nemo şi Pavel-baci. Din cauza ciocanelor, nu era chip de stat de vorbă. Coborau jos la puntea de pe Sălane, ori urcau în spatele caselor, pe-o lespede mare de piatră, de unde se vedea bine muntele Şurian şi virful lui Pătru.
De-acolo, de pe lespedea asta mare, se putea urmări jocul sălbătăciunilor in poieniţele apropiate, căci se împlineau douăzeci şi doi de ani de cind, pe-o rază de un kilometru în jurul Casei Bătrîne, era oprită împuşcarea căpriorilor şi cerbilor; aşa că aceşti locuitori ai pădurilor veneau fără teamă pe acest teren neutru, numit «Republica de la Braniştea Domnului».
Această republică a păcii avea şi statute, pe care cetăţenii ei, ca nişte şcolari în vacantă, le respectau cu sfinţenie. Iată cîteva puncte importante ale acestui statut, care ar fi nemulţămit desigur pe cei de la ocîrmuirea statului:
1)	Fără învoirea celor patru nu se admite ca cineva străin să-şi facă aşezare.
2)	In fiecare an se alege un alt preşedinte de republică, care să aibă grijă de păduri şi toate celelalte.
3)	Pe teritoriul republicii de la Braniştea Domnului e oprit a se purta cravată.
4)	Nu e admis a intra vreo gazetă antonesciană.
★
Aici, în casa de la Bradu Strimb, tot cuconu Mihai avea să fie cel dintăi sculat. Pe dimineţile cu lumină
1	Cîteva ferestre şi cîţ'va meşteri tîmplari: Car păţii, 1943, nr. 12 ; Poveştile de la Bradu Strimb, Car'.ea Romînească, 1943.
2	Evenimente: Carpaţii, 1943, nr. 9; Poveştile de la Bradu Strimb, Cartea Romînească, 1943.
638
ameţitor de albă şi de intensă — in cerdacul lat din dosul casei — îşi orînduia muştele artificiale, îşi depăna strîns ata pe mulinete şi-şi pregătea cu grijă cîrligele de toate mărimile. Cei mai leneşi II auzeau cîntînd, vorbind cu cucoşul şi găinile sculate în zori ca şi dinsul, cu cînele care bătea darabana cu coada în scîndura cerdacului, cu păsărelele din streşini...
Ca şi la Copou, de la o vreme plict:sindu-se de unul singur, prindea a îndemna pe cei nevăzuţi:
—	Ei, ce faceţi ? Nu vă sculaţi, oameni buni ? E o vreme nemaipomenită !...
Cîteodată cobora să vadă de ce-i flutură din creangă bradu strimb.1 Voia să-i atragă atenţia că s-a dat «bau» şi că apa a început să fie ca vinul ? Ori îi face semn să se aşeze jos, lingă el, deasupra Satanelor, ca să-i mai spuie o dată povestea munţilor Fata şi Fetiţa ?2
Acest brad strîmb — ca şi acel cucon Theodor Buzdugan, care-1 uimise cîndva în ţinutul Vasluiului — sta aici în sihăstries, ca un pustnic bătrîn cu plete cărunte şi sprincene stufoase să le ridici cu cîrja. Nu ţi-1 poti închipui în alt peisagiu, numai aici pe tapşanul de deasupra locului unde pîrăul Săla-nelor se varsă în apa Frumoasei. Şi nu ţi-1 poţi închipui decît singuratic, în marginea rîpei, deasupra unei prăpăstii a tăcerii, străjuind munţii de jur-împreiur şi întrebîndu-se cu spaimă: «Oare cine a aprins foc în tăietura de deasupra Pîrăuhii Şerpilor ?»4
De multe ori, sara — mai cu samă înspre sfîr-şitul verii — casa plutea în ceţuri albe, ş-o lună palidă se juca de-a ascunsul, apărînd şi dispărînd în negurile înalte. Stînci, zămislite de genunile singu-
1	Fîntîna tinereţii: Carpaţii, 1941, nr. 12; Poveştile de la Bradu Strîmb, Cartea Romînească, 1943.
2	Bradu Strimb: Poveştile de la Bradu Strimb, Cartea Ro-mînească, 1943.
3	Sihăstrie: Revista vînătorilor, 1943, nr. 10; Poveştile de la Bradu Strîmb, Cartea Romînească, 1943.
4	Necunoscuţi au dat foc pădurii:	Poveştile	de	la	Bradu
Strîmb, Cartea Romînească, 1943.
639
rataţilor, poveşti de departe, dintr-o lume de la celălalt capăt al pămîntului, prindeau să ia fiinţă ; şi făcînd punte * cu lumea de la Oaşa, se aşterneau pe hîrtie, ca apoi să fie cetite republicanilor de la Braniştea Domnului. Aşa au fost scrise pe rînd : Ţaori, paserea tainică2, Minunata întlmplare a lui Doxo-praxa3, Halima 4.
Cînd porneau ploi putrede, de umblau păstrăvarii cu cizme şi cu pelerine în falduri largi, iar Casa de la Bradu Strîmb scotea întruna fum albastru pe ho-gege, latunci maestrul îşi aducea aminte de petrecerea din Valea Ierii5, -cînd :
Domnul a deschis în cer cişmeaua ;
După asta a tras peste cap ¡pingeaua Ş-a adormit pe-un nour alb ca neaua ;
Ş-apoi din ziua aceea Nu ştie ce-a făcut cu cheia.
Va curge apă pin* ce ne-om deprinde Şi bucuroşi Domnului vom multămi.
De apă fericirea noastră va -depinde Şi va ploua în fiecare zi.
Cu groază mă gîndesc : pe noi ce chin De va mai fi să fie cer senin!
*
Casa Veche, împodobită cu trofee de vînătoare: coarne de cerb şi căprior şi blăni de urs, cu lemnul înegrit de ploi şi ninsori, sta în poiana largă ca un dulău bătrîn de pază.
1	Punte: Poveştile de la Bradu Strîmb, Cartea Romînească, 1943.
2	Ţaorit paserea tainică: Carpaţii, 1942, nr. 7; Poveştile de la Bradu Strîmb, Cartea Romînească, 1943.
3	Minunata întîmplare a lui Doxopraxa:	Poveştile	de	la
Bradu Strîmb, Cartea Romînească, 1943.
4	Halima: Poveştile de la Bradu Strîmb, Cartea Romînească, 1943.
5	însemnări dintr-o petrecere la Valea Ierii: Carpaţii, 1942, nr. 9 (sub titlul: Note dintr-o petrecere la Valea ferii); Poveştile de la Bradu Strîmb, Cartea Romînească, 1943.
640
Casa de la Izvorul de Argint, clădită pe (limbul cel mai ridicat, la o cotitură a Frumoasei, domina toată valea, pină departe, din înalkil celor trei etaje.
Casa de la Bradu Strîmb — mică şi albă — cobo-rîse pînă în marginea rîpei, ca să pîndească fulgerele de argint ale păstrăvilor şi curcubeul jucăuş al razelor de soare, în vreme ce schimbă şoapte intime cu pîrăul Sălaneloir.
Cînd venise, tîrziu, în primăvară, stăpînul ei, biata căsuţă abia de-şi pusese căciula în cap ca să n-o ploaie:
Ridicată-n brânci E toată spartă Şi-năuntru Inima-i deşartă.
Lemnul ei tinăr şi alb, abia desprins din buştenii veniţi pe apă la vale, ¡abia tăiat şi încheiat, încă mai vărsa lacrimi de răşină, ca şi bisericuţa de la Izvorul de Argint, ce se clădea în acelaşi timp. Pînă în văi, departe, răsunau ciocanele meşterilor care dau zor s-o isprăvească. Iar ea, in vreme ce i se bateau cuie în ciolane, în timp ce-o sfredeleau ascuţit dinţii fereştraielor, se uita speriat prin gurile căscate ¡ale uşilor şi ferestrelor:
La pădurea vie Fraţi, surori Ce se-nchină-n vînturi,
Pînă-n nouri.
Pină la urmă, de vaietele şi gemetele ei, tot a fugit maestrul spre Bucureşti, de şi acolo nu-1 aştepta decît cupa veninului din oare se obişnuise să bea în vremea acelei prăbuşiri.
Cînd a venit a doua oară, prin septemvrie 1943, prietinul Ionel Nemo l-a întîmpinat vesel:
—	Poftiţi cheia, maestre !... a spus el cu zîmbe-tu-i blînd.
Căsuţa de la Bradu Strîmb era gata. Dar ploile toamnei, acelea de care aminteşte în atîtea rînduri
641
cuconu Mihai, se instalaseră ca la ele acasă. Şi, după ce-i făcuseră tot felul de şotii, cit timp a urcat cu maşina de la Sebeş la Oaşa Mică, prin cheile Frumoasei, pînă la urmă l-au şi alungat de unde venise. Soba din sofragerie scotea fum. In jurul casei, noroi de nu mai puteai să-ţi desclei bocancii. Lemnul încă ud lăcrăma de atîta ploaie şi umezeală. Mobila nu era toată gata. Sus, la pod, mansarda încă se mai lucra. Peste tot talaş, făină de lemn, scînduri, şipci, cuie şi bălămăli...
—	Uf, Doamne 1... a zis maestrul, urcîndu-se în maşină şi aruncînd o ultimă privire căsuţei care fumega în burniţa rece ia toamnei.
Avea să curgă multă zăpadă din cerurile oarbe, aveau să treacă multe viforniti peste bradu strîmb, pînă să răsune din nou :
—	Varda !
—	Garga !
—	Bau !...
Odată cu primăvara, şi susurul apei avea să se trezească din somn ; iar bradu strîmb, fiuturîndu-şi creanga spre căsuţa de lemn de pe tapşan, să spuie fără cuvinte :
—	Ia mai dă şi dumneata din coate, cumătră, de-ţi fă loc din troiene... că acuşi vine maestrul 1
Şi-n adevăr că în vara următoare maestrul — ca odinioară Calistrat Hogaş spre Poiana Raiului de la Poorov — ¡a suit iar drumuri1 de munte spre culmile de la Oaşa Mică, unde iadul bombardamentelor din 1944 nu a ¡ungea decît sub forma unor poveşti de groază de pe-un tărîm gata să se scufunde.
PROFIRA SADOVEANU
10	martie 1959, Bucureşti.
1	Drumuri: Poveştile de la Bradu Strimb, Cartea Romî-nească, 1943.
642
CUPRINSUL
OSTROVUL LUPILOR
/ Dobroge, tu eşti ţara.	«vechimii»... ...	7
II	Se pare că pe povestitor l-ar fi chemînd «domnu
Ioniţă»........................................12
III	Povestitorul ajunge la o aşezare de păstori, în
pustie, şi nu-i zice nici «domnit. Panaite»...	21
IV	Unde s-arată Mehmet	Caimacam, căruia îi zice
«Na strat in Hogea»...............................33
V	Aici se arată ce fel de	fiinţi sînt căruţaşii, cio-
banii şi dropiile..............................48
VI	Deasemenea se arată	că bărăganul nu-i cu
priinţă vînătorilor.......................	-64
VII	Ali/ fiul lui Iusuf «Cinci Parale»	....	75
VIII	Cum a ajuns blestemul sărmanei	Eitun,	după
AU, la Babadag..................................	87
IX	Iată că iese pe lume Deli-Ali.....................95
X	Isprăvile cele dintâi ale banditului Aii, fiul lui
Iusuf..........................................101
XI	Sfîrşitul unui asemenea deliu nu putea ţi decît
de glonte de argint.............................	115
XII	«Astăzi mie, mine ţie...».........................126
XIII	Cînd Nastratin a stat la sfat cu muierea şi cu
Şeitan ...........................	.	139
XIV	Nastratin începe a săvîrşi minuni	«	*	,	152
643
XV	«Cinstitul scaun» ştie el să suvirşcască unele
ca acestea........................................163
XVI	Insă Nastratin mai ştie multe altele .	.	.	181
XVII	Unde se vede cum se isprăvesc	toate:	vină-
toare, furtună, poveşti şi oameni ...	200
POVEŞTILE DE LA BRADU STRÎMB
Fîntîna tinereţii ...	.................213
Punte........................	.................2^1
Ţaori, paserea tainică .	.................255
Halima.......................'........................-264
Intîmplarea lui Doxopraxa..............................292
însemnări dintr-o petrecere la Valea Ierii	....	313
Prietinul nostru Cezar.................................318
Evenimente.............................................328
Bradu Strîmb ..........................................339
Necunoscuţi au dat îoc pădurii.........................351
Sihăstrie..............................................358
Drumuri................................................369
Cîteva ferestre şi ctţiva meşteri tîmplari	....	375
ANII DE UCENICIE
I Introducere .........................................389
II	începuturi.........................................395
III	Ochii şi urechile..................................402
IV	La apa Moldovei....................................411
V	Primele îndemnuri .	.	.	.	•	•	•	419
VI	Jianu şi Ascudintele...............................426
VII	Academia Mihăileanâ................................433
VIII	Profesori la Iaşi, acum cincizeci de ani .	.	442
IX	Tragediile Gala tei................................455
X	Iniţiere...........................................472
XI	*..................................................486
XII	Episodul lui Ioniţâ Rovei. Poeţi anonimi şi publicişti	................................493
XIII	Preocupări.........................................509
644
XIV	Bucureşti, 1900 ...............................
XV Fălticeni 1901—1903	...................
XVI	Bucureşti, 1904 ...............................
XVII	Catastiful păcatelor...........................
XVIII	Ani cunoscut oameni noi şi păstori vechi
XIX Grădina liniştii.................................
Note
i/V	%	tktt
C £?’ äffe! #! ■'	$	'	Yj
V" 7
537
548
571
581
598
612
627
KcMK>;:sa!>:l de carie : S. Bralu. Tehnoredactor :	î.	Glmorglriu.
Cofelor I. Grccu.
Pai In cules 06.01.59. Bun ele tipar ¡8.04.59. Tiraj 20.150 cx. Ilîrtie velină mată dc 65 gr. ni-. J:L 540x840116. Coli cd. 28,47. Coli de tinar 40.5. EdUia / Comanda 4256. Planşe iipar î. A. nr. 0JS35. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8 R O.
Tip•*!ru 1 executat sub corn. Nr. 90.029 Ia Combinaţiei Poligrniic Casa Semiţii ,.I. V. STALIN", Bucuroşii — R.KR.