ţJhOV&!N\i 0-XV /j£3
	^BIBLIOTECA FACULTĂŢII
	
	de
—ML	Limba şi literatura română
	Cota 	
	Inventarl.^yZ^^^	
t
SAbDVEANit }0.t± 363
MIHAIL SADOVEANU
ACEASTA EDIŢIE APARE SUB SUPRAVEGHEREA AUTORULUI
EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA SI AR
FfflJOTEfJ lîISTITDTOLUI DE LINGVISTICI
c*j
rt~-
p4
5=1
03
>*aă
CJ3
ca
-*C
e-
s
fcx
' ^ ^ t .-JA 9-p"if v ^ £1^ r
a*»* «^A*.
1
At/vM;
'	;-	cv-	\
MIHAIL SADOVEANU ^
O PE RE
15
V.
cr>	t;
. K :	
	■V \
i < I BBL'CrECi s 1	
L\ ~Nr.	>. •
OCHI DE URS * MORMINTE * VECHIME * DIVANUL PERSIAN
EDITURA DF. STAT PENTRU LITERATURA SI ARTA
Fotografie din anul 195'2
OCHI DE URS
-1938
OCHI DE URS
f
Prietinilor de la Branişte închin această istorisire din singurătăţile de sus.
M. S.
Culi ocoli poiana pe o cărare cc ducea pe sub streşină de brazi.
Vremea era încă destul de moale şi zăpada nu scrîşnea sub bocancii lui ferecaţi. înainte de a da la natul — sau la «hochstand», cum îi zicea el, ca şi stăpînii săi, în termenii lor vînătoreşti — se opri, cercetînd cu ochii şi ascultînd cu urechile.
Tot timpul cît venise, din Prfilunci cătră Valea Mare, aceste simţuri foarte agere ale fiinţii lui stătuseră încordate, şi nici o pasere nu trecuse printre cetini fără a fi auzită, nici urmă de jivină nu rămăsese neobservată pe albul vioriu al omătului.
Culi Ursake se nimerise a fi unul din cei mai buni paznici ai terenuiilor de vînat de la apa Frumoasei şi, oricît de năcăjit se afla el în ziua aceelTHe marţi 15 noemvrie şi în toată săptămîna aceea de după Sfinţii Arhangheli, datoria trebuia să şi-o îndeplinească strict. Ochiul şi urechea nu se cădea să greşească, dacă el, Nicula Ursake, ţinea să rămîie acelaşi paznic cu nume bun. Ce era la el acasă, în y_a-lea Preluncilor, era una — şi dincoace, în pădure, şi aici la hochstand, adică la observator, era alta.
11
Cînd să păşească peste rovină, la Parmac, văzuse pe muchea de deal din dreapta semnele mari şi îndesate ale labelor ursului. Le urmărise un timp ; după ce înţelesese că ocoleau îndărăt, le lăsase, hotărînd în sine să le caute a doua zi, căci acuma avea a cerceta locul anumit al pătulului.
După ce ieşise iar în potecă şi călcase cu luare-aminte neclătită jumătate de ceas, se mai opri un răstimp ca să numere înstelarile proaspete ale haitei de lupi. Erau opt indivizi : îi cunoştea. Sosiseră după viscolul neaşteptat de la 9 a lunii. Acuma ocoleau sălaşurile ciutelor; de bună-samă chibzuiseră un plan şi se aflau aşezaţi undeva în bătaie şi la vînat; deoarece lupii vînează întocmai ca şi noi : unii ocolesc ciutele ori căprioarele mînîndu-le, iar alţii stau în ţiitori şi le atacă. Ţin socoteală de direcţia vîn-tului şi de configuraţia terenului. «Buni vînători», îi lăuda în gîndul său Culi Ursake. Nu zăbovise nici aici; lăsase urmele lupilor. Număra el în ceata asta un bătrîn, două haite vechi şi cinci lupani. Ca să nu-i ia prea multă vamă din teritoriul lui, trebuie să le puie otravă. Cum or cădea doi sau trei din ei, ceilalţi fug peste şapte munţi.
Mai departe, umblînd cu aceeaşi luare-aminte, Culi Ursake a văzut jderul, fulgerînd pe zăpadă. Şi-a însemnat locul, fără să se oprească.
Acum stătea neclintit lîngă un trunchi, cu capul puţin plecat şi cu urechea întoarsă. Scurta îi era desfăcută la piept, carabina atîrnată de umărul stîng, cu ţeava înainte şi stratul sub cot. Se afla singur în gădurea„ rară şi bătrînă ; o tăcere nemărginită apăsa brădeturile negre şi albul orbitor. Liniştea pădurii îi ţiui deodată în urechi.
12
Cercetarea pe care avea a o face la locul anumit al pătulului era — după părerea lui Culi — mai mult poliţienească decît vînătorească. De fapt, orişicare cercetare a lui într-acel domeniu organizat era mai mult «poliţie» ; carabina pe care o purta în spate era a unui paznic şi pacificator, nu a unui vînă-tor; acea carabină avea a fi întrebuinţată asupra răutăţii şi neorînduielii, apărare de fiară ori braconier. Ori lup, ori puşcă străină se aşeza, faţă de Nicula Ursake, în aceeaşi categorie a infracţiunilor. Culi însă avea o idee a lui, cum că chestiile lui din pădure, cu fiarele şi cu oamenii, sînt tot treburi de vînătoare, pe cînd chestiile poliţieneşti propriu-zise privesc oraşele şi anumite viclenii ale oamenilor de-acolo.
In trecuta vară a acelui an 1925, venise la Pre-lunci domnişorul Pitu, fecioraşul unuia dintre stă-pîni, ca să dobîndească cel dintăi trofeu de ţap roş. Cît lenevise ia casa de vînătoare, domnişorul Pitu se îndeletnicise cu nişte cărţi de istorisiri. Două din aceste cărţi : «Urmele tigrului regal» şi «Crima din Cincinatti», domnişorul Pitu le dăruise lui Culi. Ce-tindu-le cu mare plăcere, paznicul dobîndise convingerea că are şi el însuşirile unui detectiv. De şi aceste însuşiri le folosea în hotarul special al lumii lui, Culi poftea în taină să le întrebuinţeze, dacă nu în-tr-un oraş american, cel puţin în ţara Ardealului, la Sebeşul săsesc. Aici, în pădure, toate’"sînt limpezi şi se cetesc uşor ; numai între oameni mulţi şi departe
—	fie şi la Sebeşul săsesc — treburile încurcate şi ciudate pot căpăta caracterul anumit la care cugeta el.
Spre mirarea lui, cu două zile în urmă, Culi Ursake descoperise altceva decît de obicei în pădurea ce-o
avea sub priveghere : descoperise adică ceva încurcat şi bizar, din alt domeniu.
In curmătura din faţa pătulului, fusese pregătit pentriTurs,'la sfîrşitul toamnei, un leş de cal bălrîn, cumpărat de la o stînă de sus. «Domnii» de la Sibiu trebuiau să vie să stea în pîndă cîteva nopţi, aşîej> tînd ursul, ca să-l puşte. Dar abătîndu-se asupra domniilor lor griji şi năcazuri, precum şi o mare pacoste asupra ţării cu alegerile de deputaţi, domnii n-au mai venit şi au trimes răspuns lui Culi că petrecerea lor se amînă. Atuncea Culi, înţelegîndu-se cu badea Toma Orăşanu şi cu Traian Melinte de la Branişte, a împărţit leşul, ca să facă bucăţi otrăvite pentru cei dintăi lupi apăruţi în regiune^ Iar buturile de dinapoi le-a desfăcut cu mîna lui însuşi Culi, le-a dat sare şi le-a zvîntat, aninîndu-le în nişte cîr-lige, sub podul hochstandului.
Vremea era destul de rece şi, în două săptămîni, poate domnii de la Sibiu s-or hotărî să vină.'
A sosit iarna timpurie, cu îngheţ şi zăpadă. Domnii au trimes iar răspuns că n-or putea veni aşa degrabă... c-or veni la sfîrşitul lunii, — tune dracu în alegeri şi în tot!
Cu două zile în urmă, face Culi un ocol, ca să vadă pătulul, şi găseşte una din pulpele de cal lipsă. Stă şi cugetă : cine să fi luat pulpa de cal? Trebuie s-o fi luat ori badea Toma, ori Traian. Le-a fi trebuit pentru alţi lupi. S-ar fi cuvenit să-l înştiinţeze, căci e în revirul lui; însă ei au săvîrşit fapta fără să-i dea ştire. Rău au făcut, ţinînd în samă mai ales faptul că are el acuma nişte năcazuri pe care nu le doreşte nici duşmanilor. Chiar în aceeaşi zi, sub sară, i-a întîlnit pe amîndoi la Izvorul J^oş, aproape de
14
Frumoasa. J-a întrebat, încercînd să rîdă, că ce-i cu pulpa de cal.
—	Ce pulpă de cal ? a răspuns badea Toma.
A zîmbit şi Traian :
—	Care pulpă de cal ?
—	Socoteam că n-aţi uitat, domnilor, a zis supărat Nicula Ursake, că am aninat două pulpe de cal sub podul hochstandului. Astăzi am găsit numai una.
—	Mărturisesc că am văzut şi eu asta, a încuviinţat Traian, şi am crezut că a luat-o Culi, după dreptul pe care-1 are.
Badea Toma s-a unit cu părerea asta :
—	Dacă a luat-o cel care are drept, bine a făcut. Numai nu m-ajunge capul de ce ne întreabă pe noi.
Ursake s-a întors la ei cu uimire:
—	Am luat-o eu ?
—	D-apoi cine putea s-o ia ? a întrebat cu blîn-deţă badea Toma.
Au rîs; au fumat cîte-o ţigară şi s-au despărţit. Badea Toma e un om cărunt, cu frica lui Dumnezeu, care n-a nedreptăţit pe nimeni, nici n-a minţit în viaţa lui. Traian e un fecior bun şi blînd, în care Culi îşi poate pune toată credinţa. Ii ceteşte în ochi ca în cărţile pe care le are acasă pe poliţă. Poate să fi făcut Traian Melinte o şagă ? Dar dacă spun amîndoi că nu ştiu nimic, nu mai poate fi îndoială că nu ştiu. Atunci cine să fi luat butul de cal ?
Badea Toma şi Traian îl bănuiesc pe el. Insă el nu se ştie lunatic, nici bolnav de vreo altă nebunie. Aşa că trebuie să cerceteze toate semnele şi urmele după normele poliţieneşti, şi adevărul nu se poate să nu iasă la lumină. Ciudat ar fi să găsească la hochstand urme şi semne ale lui însuşi; căci, dacă ar fi fost altele, i s-ar fi vădit din ziua furtişagului.
15
In preajmă se află urme amestecate ale soţilor lui, dar anume la pătul şi sub podină nu s-a apropiat alt-cineva decît el însuşi.
Asta voia să deslege acum Culi Ursake, şi sta oprit un răstimp, înainte de a ieşi la lumină, în poiana unde se afla observatorul.
Cum sta el, ţiuitul de singurătate care-i umplea urechile i se opri brusc. Auzi desluşit că dincolo, la hochstand, se întîmplă ceva. Era ca o apropiere furişată şi întrucîtva grăbită. Sunetul moale în zăpadă
—	pîş-pîş — nu-i mai lăsa nici o îndoială că omul lui, care-i luase cealaltă coapsă de cal, se afla din nou acolo.
Dacă nu erau badea Toma şi Traian (pădurarii „ statului neumblînd în regiunea asta), şi dacă nu era nici el însuşi, atunci care drac putea să fie, în pustia dintre Prelunci şi Valea Mare ? Din fundul cheilor, unde şi-a rupt cale în stînci apa Frumoasei şi pe unde umblă drumul oamenilor, pînă aici, — nu se vede cu anii obraz de străin. Afară de paznicii de vînat, nimene n-are pe aici trecătoare. Iar de la alvia Frumoasei^ depărtare de ceasuri tot la deal pe acel drum, nu se află aşezări statornice; numai nişte stîni la două zile distanţă în_j.|şunik,Pătmluj şi Şuria-nuliJi. In curgerea văii deasemeni, umbli alte ceasuri pînă ce dai de două-trei case la Tău, şi alte ceasuri pînă ce găseşti un sat ce se chiamă Şugag,. In vremea verii apar la apa Frumoasei taberile lăzurenilor şi căpîlnarilor, care lucrează la greble, descîlcind plăviile de buşteni şi slobozind lemnele pe unda harnică spre locurile de jos de la cîmpje. Tot în acea
16
vreme prielnică umblă la deal şi la vale, pentru oile şi stînile lor, poienarii. Dar acuma nu se mai află nimene în văi şi singurătăţile s-au aşezat iar în domnia lor de iarnă. Ce nebun, dar, întîrziat pe la vreo stînă, ori rătăcit de la Tău, să se suie aici, la acest hochstand ascuns între păduri şi necunoscut de nici un străin de pe lumea asta ? Creştin de-a noştri să fie ? ce să facă el cu acea carne de cal ? căci nu s-a auzit de creştinii noştri să mînînce asemenea carne. N-au oamenii din ţara asta ce mînca ? şi să caute o carne netrebnică în pustie ? — şi într-o pustie de care n-au auzit şi în care n-au călcat niciodată ? Doar vrean ţigan păcătos s-ar putea îndeletnici cu asemenea şfert împuţit al unui cal căzut de bătrîneţă. Iar ţigan, pe aceste meleaguri, n-a văzut nimene de cînd ţin minte oamenu. MlTi departe decît Şugag, sălaşurile acestea pribege nu îndrăznesc să intre pe valea Frumoasei. «Nu poate fi nimeni, asta-i judecata poliţistului», zîmbeşte o clipă Culi. «Acest hochstand e un ascunziş într-o taină de codri şi numai trei oameni îl cunosc.» Alta nu poate fi. Unul din cei trei sînt eu, şi eu mă aflu dincoace. Altul e badea Toma, om cărunt şi cuviincios. Al treilea e
<r>
U Traian, băiat tînăr şi buiac, fără griji şi fără năca-'~~~-zuri. Poate face o glumă, neştiind că inima lui Culi, săraca lui inimă, e neagră ca tina.
Cît i-au fulgerat prin minte aceste judecăţi, paz-
-	nicul s-a mişcat înainte cu un pas uşor şi nesimţit,
c -
Carabina şi-a lăsat-o la locul ei, pe umărul stîng ; n-avea ce face cu carabina. Insă, cu mîna dreaptă, _	şi-a tras din cap pălărioara verde, împodobită cu
pămătuf de păr — după moda paznicilor ardeleni — şi s-a gîndit să se arate deodată în vederea observa-
2
17
torului şi să-l salute pe Traian întocmai ca un domn mare :
—	Servus, amice !
Cu tot veninul de grijă şi năcaz pe care îl ducea în el de cîteva zile, Culi nu-şi putu stăpîni de pe faţă zîmbetul acestei biruinţi.
Intr-o clipă ieşi din cărare în laturea hochstandu-lui. La douăzeci de paşi dincolo de aria albeţii omătului, rezemat între doi brazi bătrîni, se înălţa pătu-lul, cu cerdacul lui pardosit cu cetină. Cătră el suia o scară.
Culi n-avu cînd rosti salutarea : «Servus !» — minune mare! Coşgogeamite urs se acăţase repegior cu brîncile pe dedesubtul scării, din fuscel în fuscel, pînă la podina pătulului, şi, sus, a întins o ghiară spre butul de cal, pe cînd cu celelalte labe sta încurcat în scară. După ce a pus o labă pe carne, a adus şi pe a doua, — şi cu greutatea lui întreagă a rupt prada din clenci şi a căzut cu ea dedesubt, de la şapte metri înălţime. Cu ce dibăcie a făcut acel hoţ mişel toate acestea, era de mirare. S-a dus în sus frămîntîndu-se, a căzut în omăt ca un tăbultoc negru ; a luat cu brînca dreaptă şi a strîns la piept carnea, şi s-a învăluit cătră rîpă săltînd de două ori în sus cu dosul, ca şi' cum i-ar fi făcut un semn lui Culi şi i-ar fi răspuns la salutare. Culi încremenise, cu pălăria în mînă.
Bată-1 Dumnezeu de lotru !
Inchipuieşte-ţi tu ce i-a venit în minte unui ticălos de urs ca acesta!
Cînd s-a ridicat din zăpadă şi a prins cu brînca dreaptă la piept coapsa de cal, a avut vreme să vadă numai c-un ochi şi pe paznic. A privit pieziş ; nu părea, însă, tulburat. Parcă venise acolo să-şi ia un
18
bun al lui. La dreptul vorbind, carnea aceea pentru dînsul fusese pregătită.
—	Hurun-burun ! s-a auzit din rîpă, dincolo de desişuri.
—	Vra să zică, după ce-mi furi carnea, mă şi înjuri ? a întrebat cătră partea aceea paznicul.
Uitîndu-se mai aproape, îşi văzu în rnîna dreaptă pălăria. Şi-o tufli în cap cu ciudă.
O gaiţă începu să cîrîie pe o cloambă de brad.
—	Şi ţie îţi vine a rîde ? o apostrofă Culi.
Fără să cugete mult, înfierbîntat dintrodată, paznicul îşi trase de la umărul stîng carabina şi-i întoarse piedica de siguranţă. Trecu hotărît prin lumina poienii, ocoli observatorul şi căută urmele ursului. Urmele acelea erau de faţă. Găsi şi urme mai vechi, călcate de bocanci. Coborî în rîpă, sub smeuriş; se luă după urmele proaspete tivite albastru ale labelor. Dracul se dusese cu grăbire în trei picioare în lungul coastei. Intr-un loc se oprise : îi trebuia ceva ca să-şi puie furtişagul. Cum n-avea straiţă la şold — s-a nevoit tot în trei. Mergea bine şi în trei, dar înainta strîmb şi haitiş, cu stînga înainte. Capul şi-l ţinea tot spre deal şi picioarele de dinapoi tot cătră rîpă. S-a dus pe ici, a ocolit pe dincolo. S-a lăsat în pîrău, s-a oprit lîngă un izvor şi a lepăit apă de sub şipot. A cotit pe după o stîncă lucie. S-a suit în pisc de-a dreptul. Culi urmărea paşii hoţului, foarte interesat şi foarte atent.
Cînd a ajuns în pisc, a scuipat:
—	Ptiu, drace!
Martin era acolo, subt o muche de cremene. Iar a întors numai un ochi, o clipă, şi s-a dus, fără să lese bucata de cal.
—	Hurun-burun !
2*
19
luarea că se rostogoleşte un tunet prelung, domolit şi stîns, în rîpa oablă unde îşi dăduse drumul. Culi se oprise. Mai departe, de-a dreptul, nu putea trece. Ar îi trebuit să ocolească pe la capătul pîrău-lui, tocmai pe dfiMfe ; şi de devale să se suie împotrivă, ca să cerceteze acele sărituri strîinbe, în trei brînci. — Cu ce folos ?
Se vedeau subt el, în rîpa afundă, cîteva linii libere — dungi de omăt, printre ■hungeturi. Culi trase de la şoldul drept binoclul şi cercetă cu el îndelung amîndouă repezuşurile ponorului şi fundul. In fund, subt o poală de Kradet tînăr, stăteau patru ciute cu urechile şi capetele neclintite. Dincolo de ele, cerbul
—	cu razele coarnelor proiectate pe păretele alb al malului,. Se aflau cam la o mie cinci sute de paşi. S-au mişcat în pripă şi s-au dus în copce la deal, drept sub streşina neagră a pădurii. Deci ursul venea asupra lor. Culi a stăruit cu binoclul, a mai cercetat în jurul locului ciutelor. Ursul nu s-a mai văzut. Totuşi părea că se află acolo, undeva, un ochi care pîndea oblic înapoi.
Paznicul se scărpină în cap, nehotărît. Căută în juru-i puncte de sprijin, ca să desluşească locul unde se găsea. Nu se putea bine lămuri. Intre acel alb violent al iernii şi verdele sumbru al brădetului, se alcătuiau, sub lumina împuţinată a soarelui aplecat la orizont, forme nouă, cu linii necunoscute.
încă stătea pe loc, judecînd şi cumpănind în sine, cînd ziua începu să se întunece şi împrejurimile părură a pluti subt un abur vioriu. Culi îşi schimbă locul ; trecu mai la deal şi avu încredinţarea că şi-a
20
recunoscut direcţia ae întoarcere. O luă încet pe utl colnic, coborî într-un găvan. Aici era o mlaştină ve-
jŞyaiWWa.
che, scăldătoare a mistreţilor.
Calea îi era cunoscută acum, nu mai rămînea nici cealnai mică îndoială ; dar se găsea foarte departe de Prelunci. Prin ce locuri a trecut ? cînd oare s-a răsleţit în aşa măsură ? A umblat de-a dreptul prin locuri înfricoşate ; parcă ar fi ieşit la ele pe o poartă neştiută ; dintrodată, după ce a ieşit pe acea poartă, a călcat în necunoscut şi a apărut la un orizont străin.
Va fi fiind la mijloc ceva. A fost un urs, dar nu ca toţi urşii. Căutătura aceea pe care a strecurat-o de două ori peste umăr a fost o căutătură mai ageră decît a unui om. Intr-adevăr, l-a îndemnat, înşelîn-du-1, într-o urmărire fără noimă. Se trezeşte, asupra serii, la depărtare de cel puţin trei ceasuri de casă. Şi din această mlaştină a mistreţilor se ridică în juru-i o pîclă umedă.
Inserarea cade repede, ca şi cum ar ninge asupra zăpezii funingine. Şi din rîpi urcă neguri cătră creste. II ajung neguri din rîpa din dreapta, îl ajung neguri din pîrăul din stînga. Dacă n-ar fi Nicula Ursake un om cu mintea întreagă, s-ar putea îndupleca spre amăgirile care-1 cearcă, de care sînt atît de pline capetele proştilor.
N-a fost ursul, — de şi avea înfăţişare de urs ; a fost altcineva, al cărui nume nu se rosteşte fără primejdie la acest ceas.
Fără îndoială că a fost urs acela, şi că e ceaţă asta ; şi între acel urs şi această ceaţă nu e legătură. Eresurile tuturor muntenilor din care se trage el îl îndeamnă să fie prudent. Să-şi facă cruce cu limba ; să nu se uite înapoi.
21
Firea lui Culi e îndrăzneaţă şi bărbătească. Năcazurile care îl prigonesc de cîtva timp adaugă în el şi o îndărătnicie. Se opreşte brusc şi se întoarce cu faţa cătră valea din care a suit. Pîclele vin încet după el, năzuind spre culme. Au în ele ceva viu, de şi pădurea pare cufundataTn somnul de cremene al muntelui. Prin pîcla mişcătoare străbate de-aproape, fără răsunet, ca în puf, un ţipăt de buhă. Se face sară deplină ; buha s-a închinat cătră asfinţit şi s-a tupilat în scorbura ei.
Nu se mai zăreşte nici o lumină la apus; s-au stîns în pîclă şi cele din urmă zări ale zilei care mai nălucesc în înalt. Altădată, la acel ceas, ar fi putut încă vedea împrejurimile. Acuma s-au cufundat cele curate şi ies deasupra cele negre. Dacă nu bagă de samă, poate să rătăcească poteca.
Culi Ursake se trezi mormăind ca ursul. Se tulburau într-însul veninurile supărării. II înghimpau întîmplările de ieri şi de azi. Nu-i plăceau vorbele ce schimbase cu soţii săi. Nu-i plăcea întîmplarea cu acel drac de urs, — căci n-a fost urs cît a fost drac; nu-i plăcea mai ales felul cum a rătăcit, ca şi cum ar fi fost străin în pădurea lui. Nu-i plăcea îndeosebi că întîrzie.
Acuma, mama lui — nana Floarea — tot îşi vîră nasu-n geam din clipă în clipă şi grăieşte în sine şi se ţistuieşte pentru întîrzierea lui. Aşa face totdeauna Culi! O dată i se întîmplă lui Culi să întîrzie, numai o dată într-atîţia ani de cînd s-a aşezat la Prelunci, — şi bătrîna îl clănţăneşte şi-l foarfecă în sine : Totdeauna face aşa Culi! Atîta fecior are şi ea şi sare cu gura asupra lui oricînd şi pentru orice. O singură dată întîrzie Culi din pricina acelui diavol de urs — şi asta însemnează că totdeauna
22
vitle Un urs la hochstand şi totdeauna întîrzie Culi, pe o potecă, unde totdeauna se adună o ceaţă lăptoasă !
Ce-i şi cu aceste muieri! Toate-s la fel — fie bă-trîne, fie tinere. îşi au ele vorbele lor anumite şi socotelile lor viclene.
Acum, cînd o vede pe soacră umblînd întruna de la fereastră !a vatră şi de la vatră la fereastră, — ce-o fi spunîrid cealaltă, care stă bolnavă de douăsprezece zile în pat ?
Cealaltă, Ana, care stă de douăsprezece zile în pat şi nu vrea să se mai facă sănătoasă, se tînguie încet şi se frămîntă sub pocladă.
—	Of! of! că nu mai vine Culi. Se vede cumva, mamă ?
—	Nu se vede, suflete !
Ce-or fi avînd ele cu dînsul ? Au de toate în cămară şi în pod. Lemne tăiate au, făină măcinată deasemeni. Clisă au, ouă au, lapte au, paseri au. De ce le-o fi trebuind numaidecît şi Culi ? Să fie şi Culi acolo, la foc, să-l certe amîndouă. Cînd se duce Culi s-aducă un doctor ?
—	Tu, muiere, trebuie să fii nebună. Unde să găsesc eu doctor ?
—	Vai, îmi trebuie doctor; altfel am să mă prăpădesc.
—	Aici, femeie, nu se găsesc doctori; aici se găsesc de altele. Pot să-ţi aduc un cerb, ori un mistreţ, dar doctor cum ?
De data asta, cugetă Culi, văd că i-aş fi putut aduce urs, — dacă acest urs n-ar fi altceva. Dar pesemne că ei îi trebuie acel altceva. Muiere căreia i-a dat Dumnezeu de toate, casă bună şi bărbat bun, — nu mai doreşte decît pe cel cu coarne şi cu coadă !
Amindouă — şi maică-sa şi nevastă-sa — îl hâf-ţuiesc de patru zile. Cînd vine mai ales acel ceas de arşiţă al după-amiezii şi Ana suflă pripit pe nări şi dă la o parte întruna învălitoarea, nana Floarea prinde a se tîngui cătră cineva care nu-i de faţă :
—	Vai, aşa bărbat n-am văzut, şi aşa copil din sîngele meu şi din oasele mele n-am nădăjduit. 1 se prăpădeşte femeia şi el nu spune nimica.
—	Ce să spun, maică ? Ce-i în inima mea ştie Dumnezeu. Ce să mai spun ?
—	Spune o vorbă.
—	Ce vorbă să spun ?
—	Spune o vorbă; dă un sfat; eşti bărbat în casă.
—	Ce sfat să dau ? ce vorbă să spun ? Dumneata ai mai multă ştiinţă întru aceste trebi femeieşti. Ana a născut ca orice nevastă ; dumneata ai moşit-o ca o mamă. In loc să se scoale, cum i-i dat femeii după facere, văd că nu-i merge bine şi are febră ; scade şi slăbeşte ; ce pot şti eu ? ori că va binevoi Dumnezeu să-i dea o putere ca să biruiască boala, ori că am venit pe lumea asta numai pentru scîrbă şi nenorocire.
Nana Floarea tace un timp. Apoi se întoarce :
—	Dar cu doctoria aceea cum ai făcut ?
—	Nu ţi-am spus, mamă ? Am trimes răspuns unui °m din Şugag. S-a duce acel om la Sebgş ş-a aduce-o.
—	Cînd are să se întîmple asta ?
—	Ştiu eu ? Cred că pînă duminică va aduce-o.
—	Ehei, Culi dragă, pînă duminică se poate petrece o viaţă de om, ca şi cum nici n-ar fi fost.
Iar tace. Pe urmă dă din cap şi se miră singură :
—	Ce-o fi fiind vorba asta : febră ? Va fi fiind o boală nouă ?
—	Maină, zîmbeşte mîhnit Culi, febra-i arşiţă.
24
—	Âtuncea spune-i cum trebuie, dragul meu ; altfel avern în casă două boli în loc de una. Nu-s bucuroasă de asta, d-apoi cînd or fi două ?
Vorbe de femei. De cînd e silit să stea în casă mai mult decît se cuvine unui bărbat ca el, începe a cunoaşte slăbăciunea asta a lor fără istov.
La drept vorbind, nu-i slăbăciune; e putere care te ţine şi nu te lasă.
Ana întoarce fruntea-i aburită şi obrazu-i frumos:
—	Măicuţă.
—	Ce-i, suflete ?
—	Cum a zis Culi? Ce vorbă din cărţi spune el?
—	Am uitat, dragă. Cîte-s în cărţile lor, nu-s toate bune. Mai bine ar fi luat Culi de pe poliţă ciaslovul nostru. Ar fi cetit în el o rugăciune.
—	D-apoi Culi al nostru nu-i popă, măicuţă.
—	Ştiu, suflete ; dar mai bine ar fi fost să fie popă.
Ciudat lucru ! Culi nu înţelege de ce ar fi fost bine
să fi fost el popă. Plin de nedumerire, se uită în ju-ru-i; apucă cleştele în mînă şi-l leapădă la o parte, icneşte ca şi cum- s-ar opinti subt o greutate. Nana Floarea îl priveşte într-o lăture.
—	Nu ţi-i îndămînă, Culi ?
—	Ba mi-e îndămînă, mamă.
—	Atuncea eşti supărat, şi nu mai găseşti răsuflet ?
—	N-am înţeles, mamă, de ce a trebuit să fiu popă.
—	Ai să înţelegi numaidecît, sufletul mamei. Dacă erai tu popă, ne-am fi aflat acuma într-un sat. Dacă te-ar fi blagoslovit Dumnezeu să fii chiar un potro-pop, am fi trăit la oraş. Am fi avut acum doctoriile; am fi avut pe deasupra şi pe doctor.
Culi n-a crezut că trebuie să mai adaoge ceva. Bolnava a prins a rîde :
25
—	Ba, măicuţă, nu mi-ar fi plăcut să-î am cu barbă. Culi al nostru se rade în fiecare dimineaţă şi mie mi-a fost drag aşa. Bărbaţilor cu ochii verzi le stă bine numai cu mustaţă. Nu-mi place să fie nici popă, nici mitropolit.
—	Aşa ? s-a oţărît bătrîna. Atunci stai aici în săl-bătăcie, fără doctorii şi fără doctor.
Ana a oftat din adînc şi a privit cu dragoste la soţul ei.
Paznicul se opreşte. Ar dori să iasă din aceste gînduri, cum ar dori să iasă din negură.
E aşa de deasă negura asta, s-o tai cu cuţitul.	!
S-o tai c-o vorbă zadarnică ! Nu poţi nici într-un chip să te desfaci de ea. Asta-i ca mîhnirea lui putredă, care-1 covîrşeşte şi din care nu izbuteşte a ieşi,	*
oricît s-ar zbate. In care cer să se înalţe? în care străfund să se dărîme ?	1
Deocamdată, strîngîndu-şi în e-1 puterea pe care o mai are şi pe care o simte ghimpoasă în locul unde se afla odată inima, nu mai pofteşte decît să ajungă la Prelunci. Să ajungă acolo, să deschidă uşa cu frică, să vadă dacă Ana lui mai trăieşte încă, şi pe urmă să se lase pe scaunul cel mic, lîngă vatră, şi să se întrebe: Pînă cînd? şi de ce?
Stă deodată — ameninţat să rătăcească drumul.
Va trebui să aştepte pînă cătră miezul nopţii, cînd,	ţ
poate, ceaţa se va înălţa la stele ori va curge în văi.
Subt umezeala care-1 căptuşeşte, se simte asudat; îi ies broboane fierbinţi pe frunte. Pustia s-a îngustat, sălbătăcia codrului s-a strîns grămadă, potecile s-au oprit, sunetele s-au stins.
26
Zadarnic ar da glas. Zadarnic ar detuna cu carabina. Sunetele cad la o sută de metri, ca nişte vreascuri. Nu mai înţelege cît timp să fi trecut în această rătăcire. Caută chibriturile, aprinde un lem-nuş, îşi scotoceşte tocmai de dedesubt' ceasornicul mare şi greu de nichel, şi-l ceteşte. Trage şi al doilea chibrit.	i	^
Abia ceasul şapte. închide ochii; ti -ffechide : je orb. Se mişcă doi paşi înainte : cel puţin nu e închis într-o stîncă. S-a poticnit spre dreapta : acolo poajfe să fie rîpă. Pipăie în juru-i pînă ce dă de scoarţa unui brad şi se cincheşte. Ar putea strînge, poate, cîteva crengi uscate, să aprindă o zare de foc.
Deodată devine atent. Inima i s-a zbătut şi-l împunge : e nodul lui de ghimpi. Aude înaintea lui — parc-ar veni de la deal — un sunet uşor în zăpada moale. Pîş-pîş. Poate să fie vulpe. Poate să fie lup ? Se răsuceşte în sus, apucă de ţeavă carabina. Izbucneşte într-un chiot sălbatic : ghimpii i s-au mutat în beregată.
Pîş-pîş-pîş, — alături, la piciorul lui.
Piei, drace ! doar n-o fi ursul.
I-a apucat mîna. A simţit ceva rece pe dosul palmei. Intr-aceeaşi clipă se înfioară în toată fiinţa de plăcere. A venit la el prin pîclă, adulmecîndu-i calea, Vidra, căţeluşa lui de vînat, care caută urma cerbilor vulneraţi.
—	Tu eşti, Vidra ?
—	Eu sînt, schiaună capauca, aburcîndu-se pînă la şoldul lui şi căutîndu-i obrazul, cu botu-i fin şi ascuţit.
—	Da, da, zice Culi; suie pînă sus şi mă cunoaşte. Cine ţi-a dat drumul, ca să vii după mine ? Pe lingă unele cusururi, maica asta a mea are şi înţelepciune
27
destulă. Văzînd asemenea ceaţă, te-a scos de la închisoare şi te-a pus cu nasul pe urmele mele.
Capauca îl bate cu coada peste bocanci.
—	Sărut mîna, maică, zice încet şi cu bucurie Culi Ursake; de data asta bine mi-ai priit.
Trage din geantă cureluşa căţelei şi i-o anină in zgardă.
—	Haide acasă, Vidra, îndeamnă el.
Vidra trage de cureluşă îndărăt — în partea de unde a venit Culi. Lui Culi i se pare că trebuie să se mişte tocmai în partea din potrivă ; însă Vidra cunoaşte mai bine socoteala drumului. I-a luat urma, a ajuns pînă la el şi acuma îl tot duce înainte. In pădure, noaptea e o înşelare ; iar negura două înşelări.
Merge destul de repede, lăsîndu-se condus. Bucuria care i-a venit pe neaşteptate îl părăseşte tot aşa de grabnic, căci se furişează în fiinţa lui o altă nelinişte.
Nana Floarea va fi dat drumul căţeluşei după clipa cînd arhanghelul şi-a plutit umbra peste casa de la Prelunci, ducînd cu el cel din urmă suspin al bolnavei, cu sufletul.
—	Dumnezeu să se milostivească de noi... şopteşte Nicula Ursake.
Trece cureaua căţeluşei în mîna stîngă şi-şi face cruce cu dreapta.
Cum a făcut semnul sfînt, i se aprinde înainte, în desimea ceţii, o stea în cearcăn negru. Căţeaua a dat glas asupra luminii de la casa de vînătoare.
E acolo împrejmuirea de răzlogi peste care păşeşte, şi stogul de fîn din vara trecută. A ajuns. Grăbeşte pasul. Cînd se scutură în pridvor de umezeala zăpezii, i se aprind obrajii şi-j bat flăcări în
28
Umple. îndata ce a pus mîna pe clampă, nana floarea i-a deschis.
—	Buna vremea, mamă.
—	Bună să-ţi fie inima, băiete. Intră.
—	Ce s-a întîmplat ?
—	Vai de mine ! ce vrei să se întîmple ? Nu s-a întîmplat nimic rău, har sfinţilor. Ce te uiţi aşa de înspăimîntat ? Dat-ai tu peste ceva rău ? Ai căzut ? Te-ai rătăcit? Văd că n-ai întîrziat prea mult. Eram îngrijate. De ce taci ? Vorbeşte, omule. Totdeauna faci tu aşa.
—	Eu ?
—	Da, tu. Te-am întrebat. Vai, Doamne Isuse ! Răspunde.
—	Ce să răspund ?
—	Ce te întreb.
Culi smunci de pe el straiul şi-l lepădă lîngă focul din vatră. Lăsă pe Vidra să stea alături.
—	A venit şi te-a cătat Vidra ?
—	Da, a venit şi m-a cătat.
—	Băiete, tu ai ceva.
După ce se frecă prelung la tîmple şi pe ochi şi-şi şterse obrazul şi fruntea cu mînica rocului, Culi se îndreptă spre patul din fund.
Lampa ardea pe masă, sub poliţă şi subt icoane. Lumina ei ajungea împuţinată pînă la obrazul Anei. Din această umbră, Ana îi zîmbi.
—	Mama avea grijă de tine, îi zise ea. Zice că-i ceaţă afară. Eu nu m-am temut. Tu îţi cunoşti potecile cu ochii închişi. Le cunosc şi eu, căci sînt locurile noastre, unde am petrecut.
El nu răspunse. O privea cu luare-aminte. I se păru că-i într-o stare mai bună decît o lăsase. Arăta
29
oarecare veselie ; el înţelese, însă, că-i mai mult o aţîţare.
O întrebă încet :
—	In sara asta eşti mai bine ?
—	Sînt mai bine, Culi. Cum îi zici tu arşiţii ? Febră, nu-i aşa ? Astăzi am simţit-o mai puţin.
Glasul însă îi era slăbit; vorbirile îi erau scurte, cu pauze.
—	Dacă ai avut febră mai mică, se învoi el, atunci e mai bine.
—	Aşa socot şi eu, Culi. Mama zice că putem merge.
—	Unde să mergeţi ?
Se amestecă nana Floarea :
—	Ascultă, suflete, nu te osteni şi nu vorbi. In după-amiaza asta, întruna ai vorbit. Spune-i şi tu, Culi, să se odihnească. Dacă mîni dimineaţă nu-i ceaţă, putem să ne coborîm.
—	Unde ? întrebă Culi a doua oară, ridicînd glasul.
Se uita cînd la una, cînd la alta.
—	Tu, băiete, nu eşti în apele tale, îl înfruntă bă-trîna, privindu-1 cu nemulţămire. Te întreb ce ai, nu răspunzi. Iţi vorbim limpede şi nu pricepi. Unde putem să ne ducem, decît unde e nevoie ? Aici, în pustie, Ana se prăpădeşte ; ţi-am spus asta şi ieri şi alaltăieri. Tu nu vrei să pricepi; aşa eşti tu totdeauna. Dacă e vorba să vie doctoria duminică şi doctorul niciodată, — te-am înţeles. Dar eu nu vreau aşa ; copila asta mai are zile ; aşa că, arătîndu-i-se în vis şi Precista, trebuie să ne ducem.
—	I s-a arătat în vis Precista ?
—	Da. La patru ceasuri după prînz, a căzut în-tr-un somn deodată şi s-a alinat. Cînd s-a trezit, mi-a
30
spus cum i s-a arătat Maica Domnului şi i-a făcut semn cu mîna să se ducă la vale.
—	La ceasul patru ?
—	Da.
—	La ceasul patru, am avut şi eu semn, într-o rîpă.
—	Care semn şi care rîpă ? Nu vorbi tu de ale tale, cînd este o grijă mai mare aici. Mi se pare mie ? ori tu nici nu vrei s-asculţi ?
—	Ba ascult, dar nu înţeleg unde trebuie să vă duceţi. Nu v-aţi gîndit cumva să vă coborîţi tocmai la Sebeş la spital ? Pînă acolo sînt şaizeci şi ceva de kilometri.
—	Ba întocmai aşa, Culi, după porunca ce ni s-a dat. Nu ştiu cîţi kilometri or fi, dar ne ducem.
Paznicul păru a fi primit o lovitură ; se trase un pas înapoi; dar îndată i se veseli pe faţă disperarea şi o încăpăţînare bolnavă. Clipi pripit, hotărînd:
—	Atunci mergem.
Tot aşa ar fi putut spune că se duce să se dea cu capu-n jos într-o fintînă. Tîmplele iarăşi i se zbătură ca sub flăcări.
■— Aşa că noi o învălim bine şi frumos, urmă nana Floarea cu glas dulce, şi o potrivim bine în sanie. Bucuroase sîntem că i-a trecut aceea care spui tu. Eu iau copilul ; mă înfăşur în sarică şi-l ţin în braţe. Vremea nu-i tare. Calu-i bun. Tu stai în picioare dinaintea noastră. Dacă pornim mîni dimineaţă, sara ajungem între creştini.
—	Da, aşa este, încuviinţă cu linişte Culi. Cu suferinţa ei, bine este s-o ostenim ?
—	Nu se osteneşte, Culi. Va ajuta Dumnezeu.
—	Ce facem cu vacile ?
—	Le lăsăm în sama argatului.
31
—	Ce argat poate fi un copU	de	zece ani ?
__	Iaca este; nu-i de zece, ci	de	unsprezece;	l-am
luat de la tatu-său şi de la maică-sa drept argat, şi-l plătim. Ii dai straie şi încălţări, căciulă şi manta.
—	Dar dacă ţine ceaţa ?
—	Nu ţine ; mini dimineaţă e o	vreme poruncită.
Culi tăcu ; avea în el o mînie împotriva unor asemenea prostii şi în acelaşi timp se întărîta, hotărînd pieirea tuturor, ca într-un sîîrşit de lume.
Ana suspină :
—	Doresc să ne ducem, Culi.
—	Pregătiţi-vă ! răspunse paznicul cu îndîrjire şi se uită ameţit în juru-i.
Aşa este. Intr-o albie, după cuptor, înfăşurat strîns în scutece, se află un prunc de treisprezece zile, pe care îl tot caută nana Floarea şi-i dă lapte dintr-o sugărice. De cîte ori acel prunc e purtat mai la vedere, bolnava pare a-1 opri în loc cu ochii ei mari ca nişte flori negre. Cine ştie dacă acei ochi vor-ajunge să vadă pe copil jucîndu-se în soare între poienile Preluncilor ! Departe-i de la vara trecută ; mutt mai este pînă la lumina viitoare! Căci ne-a învăluit o genună de întuneric.
Nana Floarea păşeşte cu hotărîrea ei cunoscută şi \ înviorează sîmburele de flacără al candelei de la icoane. Se aTIaTlnTre acele imagini colorate, una ce seamănă cu Ana, — cu Ana de acum, care întoarce ochii în sus, parcă ar privi în cer ; însă îl caută pe dînsul, pe Culi. I-i frică să nu-1 piardă.
De la dînsul, privirea ei se roteşte prin toată casa lor, îmbrăcată în lăvicere, pînze şi ştergare. Dulci au fost zilele pe care le-a petrecut cu această copilă. VZburdăciunile lor de tinereţă s-au întîmplat dcvale, în Laz. De un an şi două luni a adus-o sus, în munte.
32
Culi se duce la uşă, ca să iasă. Se înăbuşă. Se poticneşte întăi la pragul de jos, după aceea se păleşte cu fruntea de sus.
—	Vai, Culi! îl mustră nana Floarea; eşti mort de trudă şi de somn !
—	Ba ! răspunde el, şi se duce.
Căţeluşa vînătoare s-a luat după dînsul, ca să-l privegheze.
—	Rămîi aici, dracului! îi porunceşte el cu asprime.
A izbit uşa şi i-a prins coada. Vidra a dat un ţipăt ascuţit. Nana Floarea face un semn plictisit cu mîna. Adică : Lehamite! aşa face acest Culi totdeauna. Bolnava rîde puţintel strîmb ; soacră-sa o pîndeşte cu coada ochiului.
Culi se duce la căsuţa calului şi a vacilor. Alăturea, în bucătărie, doarme sluga. Ce slugă, de unsprezece ani ? Iaca, Ion Bezarbarză n-are decît unsprezece ani vîrstă şi slujeşte cum se cuvine, după puterile lui. Mulge vaca, înhamă calul, taie lemne, aduce apă ; toate le face cu grabă şi-i place să duduie subt el pămîntul. Nana Floarea se tînguie că ar fi mîncînd prea mult.
—	Lasă-1 să mînce, rîde Culi, ca să prindă putere. La vară, are să se ia la trîntă cu ursul cel de un an din jîpa Varului.
Mîncă bine, se duce, vine, trînteşte, îşi scoate căciula şi rămîne cu părul zbîrlit. Lui Culi îi place să-l strige: Bezarbarză !
Numai după asemenea nume se cunoaşte că are să fie om straşnic. Culi nu ştia că asemenea nume e de pe vremea lui Decebal-Crai.
Pe întuneric, şi-a scos o ţigară din tabachere şi a aprins un Iemnuş. A văzut cum stau vaca şi juncile
3 — Sadsveanu — Opere, voi. 15
33
pe aşternutul lor, rumegînd. Calul era în picioare; a întors capul şi a făcut: Hn-hn !
A tras uşa după el şi a strîns-o în clanţă ; s-a aplecat la geamul de alături:
—	Bezarbarză !
Numaidecît s-a auzit frămîntare dincolo şi Bezarbarză şi-a vîrît creasta de păr în fereastră.
—	Onule, a poruncit Culi; cînd s-a face ziuă, să fie Murgu înhămat şi sania plină de fîn. Auzit-ai ?
—	Auzit; se face întocmai! a răspuns sluga.
S-a ferit de la geam şi s-a dus la patul lui de
lîngă sobă ; a plecat fruntea şi a adormit iar, numaidecît.
Intr-adevăr, ceata începea să se împuţineze, — observa paznicul. In fund, în pădure, i se părea încă deasă. Dar dinaintea casei se desîrămase. Se vedea cum de pe vînătul zăpezii se preling în sus fantome. Se ridicau un timp, apoi coborau la vale ; apăsa asupra lor tăcerea îngheţată a înălţimilor.
Culi clocea în el o mînie amestecată cu dezgust. Se îngreţoşa de ea ca de un venin; nu se putea elibera de dînsa ; îl ameţise şi-l tulburase, încît nu mai rămăsese nimic din judecata aceea poliţistă cu care se fudulea. Aşa că asupra călătoriei pe care o plănuiseră muierile se încleştase cu îndîrjire, numai ca să se vadă cîte întîmplări pot fi pe lumea asta, care nu s-au mai pomenit asemenea întîmplări; şi la cît năcaz poate ajunge un om blajin ca el; şi mai ales să se afle cum te ciocănesc femeile cu clonţul, de-ţi pierzi şi răbdare, şi sănătate, şi tot.
34
Cînd oare a intrat in casă şi s-a aşezat pe scău-naş, la vatră, aprinzînd încă o ţigară ? Căţeluşa s-a sculat din ungherul ei şi a venit să-şi puie botul pe genunchiul lui. Nana Floarea s-a culcat lingă prunc. Ana aţipise.
Cînd s-au petrecut acestea ? Cîtă vreme a întîr-ziat pe-afară ? De cînd a venit aici ? Ii lipseşte o parte din timp, pe care nu ştie cum l-a întrebuinţat. Ornicul cu lanţuguri din părete, între ferestre, arată ceasul al doilea după miezul nopţii. Limba lui bate grăbit: toc-tic.
Priveşte toate cîte sînt împrejurul lui ca pe nişte vedenii şi închide ochii. Jarul i-a scînteiat în coada pleoapei. Aşa a clipit ursul din rîpă, cătră el, numai c-un ochi.
L-a clătinat de umăr nana Floarea. L-a clătinat de două ori; era căzut cu pieptul pe marginea vetrei. Abia cînd l-a clătinat a treia oară, Culi a suşjunat.
A tresărit, a întors fruntea, s-a zvîrlit în picioare, ^ posomorit.
Toate erau în el; nu se despărţise de nimic. Cu aceeaşi îndîrjire, ştia ce are de făcut.
—	Ai putea oare să-mi spui ce gînd ai ? l-a întrebat nana Floarea cu îndoială. Tot te ţii numaidecît să mergi ?
El a rînjit cu disperare :
—	Ţin eu numaidecît să merg ?
—	D-apoi cine ?
Şi-a mai aprins o ţigară. A întrebat cu linişte:
—	Gata ?
—	Aştept de-un ceas, a răspuns Ana. îmi era milă de tine cum dormi şi nu voiam să te trezesc.
Stătea îmbrăcată, pieptănată şi îmbrobodită, rezemată în perine.
T1'
3*
35
Nana Floarea începu să şopotească nedesluşit umblînd prin casă şi căutînd în toate cotloanele o sută de lucruri. Cîteodată se oprea şi gemea. Pornea iarăşi să caute; uita ce o doare; după aceea se tînguia iarăşi.
X Culi îşi jtropi ochii cu apă şi-şi clăti gura amară. Trase pe mînici haina cea groasă, căptuşită cu blană de miel, şi ieşi hotărît, tropăind. Căţeluşa vînătoare îl urma. Din camara de alături, alese sarica ce era de trebuinţă bătrînei; veni îndărăt şi o lepădă lîngă vatră. Căţeluşa i se încurcă iarăşi printre picioare.
—	Tu vrei să te duci şi Vidra se împotriveşte, rîse într-un dinte nana Floarea.
Paznicul nu catadicsi să răspundă la asemenea observaţie. încă se amestecau în el otrăvurile şi dez-gusturile şi încă nu-i venise vremea să rupă din el mînia.
—	Aşa-i acest Culi totdeauna ! oftă bătrîna.
Feciorul ei ieşise, întorcînd aceleaşi sprîncene posomorite.
t
Sania era trasă dinaintea uşii; calul înhămat. Vremea se arăta moale şi senină.
Ion Bezarbarză, sluga, umbla aprig împrejur, grămădea fînul în lada săniei, întindea bine cergile. Tro-păia cu bocancii lui grei, din cîn'd în cînd îşi trecea un pumn pe sub nas, întorcea ochii vii spre stăpînu-său, aştepta un cuvînt. Vedea că stăpînul său e într-un ceas crîncen. Ca să nu lese nici o clipă neîn-ttebuinţată şi să nu rămiie un gol în care mînia paznicului s-ar fi putut prăvăli, Bezarbarză tropăi repede în casă şi ajută pe femei să iasă.
—	Stăi să vie şi stăpînu-tău ! ţipă aprig nana Floarea.
36
Lui Bezarbarză nu-i păsa de asemenea ţipăt. Bă-trîna era totdeauna bună cu el.
—	Ai fiert lapte ?
—	Fiert.
—	Băut-ai două ulcele ?
—	Ba. Am băut numai una.
—	Atuncea bea şi pe cealaltă. Pune fin destul la vaci şi, după ce pornim noi la vale, dă o fugă pînă la Branişte, ca să înştiinţezi pe careva că noi ne-am dus.
—	Pe cine să înştiinţez ? Pe badea Toma ?
—	Pe care-1 vei găsi.
—	Atuncea am să înştiinţez şi pe Trăian. Ce să le spun ?
—	Să nu le spui alta fărădecît să vină pe aici, să vadă ce mai este. Că noi nu ne oprim decît la Sebeş.
—	He-hei! departe Sebeşul!
—	Departe ori nu, tu să faci cum spun.
—	Bine, am să fac, că de asta-s pus.
—	Aşa ; atuncea să spui tu cum te-i pricepe; şi scoate afară sarica. Eu viu cu pruncul.
Se întoarse în casă şi Culi, ca să ajute pe Ana. Dar Ana încercai să umble singură. Culi îi puse o mină pe. umăr şi i se îmblînziră privirile. Cu cealaltă mînă o cuprinse pe sub coapse şi o ridică, purtînd-o. Ea se lipise de el; Culi îi simţea bătaia inimii odată cu a ornicului. Ornicul bătea ceva mai repede şi cu mult mai tare. Cu braţul liber, bolnava se închină spre candelă de trei ori. Avea nădejde bună. Era însă prea uşoară în braţele celui ce-o purta.
Cum o aşeză în sanie şi o învăli cu lăvicerele, omul veni iar în casă şi opri limba ceasornicului.
—	A oprit limba ceasului, zise tainic Bezarbarză cătră nana Floarea.
37
Ea ridică din umeri cu obidă. Faptele lui Culi erau cu totul neînţelese, ca şi această plecare pripită, dis-de-dimineată. Sluga făcu : Hm ! Vîrî carabina şi înfipse biciul la bourii săniei, dădu fuga să-şi ia căciula, şi-o îndesă peste părul răzvrătit, căută un toiag într-un cotlon şi o luă repegior pe cărare, spre Branişte. Astfel, între el şi stăpîn rămînea pace; nu lăsa răgaz nourilor de vreme rea să se spargă.
—	Am adăpat vaca ! precum şi junincile ! strigă el din capătul poienii. Am pus arma şi biciul!
Culi umbla prin jurul săniei, pipăind.
—	Ce spune nebunul ăla ?
Nana Floarea voia să-i dea lămuriri. El nu le mai aşteptă.
—	Ei, v-aţi aşezat ? ori mai aveţi mult ?
—	Vai, băiete, cum grăieşti tu de răstit!
—	Grăiesc cum trebuie; nu mai avem de ce aştepta. S-a stîrnit împotriva mea o vrăjmăşie.
Nana Floarea stătu, prea uimită şi înfricoşată de acest cuvînt.
Uşile erau închise şi la casa mare, şi la bucătărie, şi la grajd, însă fără lacată. Aveau ele un meşte-^ şug de zăvoare pe dinlăuntru, pe care le putea purta, c-un cui de lemn, cel ce le ştia sama, însă nu era nevoie numaidecît de asta, căci, în aceste singurătăţi, şi ales la o vreme ca asta, nu era nici o primejdie de hoţi.
Culi nici nu privi ceea ce lăsa în urmă şi îndemnă calul. După ce ieşi la drumuşon băgă de samă că Vidra umbla în urma sântei. "Opri şi opinti un răc-"M net cumplit, adădgind o sudalmă cu totul neaştep-
38
tată, încît căţeluşa îşi supuse coada şi se duse cu grăbire înapoi acasă.
Nana Floarea îşi trase broboada peste gură. Bol-ţ nava zîmbea ; părea a avea în ea o putere nouă ; îi înfloriseră obrajii.
Un răstimp de jumătate de oră, sania merse destul de bine. Calul pufnea în răcoarea dimineţii şi răsăritul încununa cu aur depărtările de codri. Apoi calejy)oticni într-un loc rîpos. Culi coborî cu mişcări rupte şi luă pe Murg deTcăpăstru. II duse pînă la altă aşezătură. După acea aşezătură se grămădeau grun-Tlip de ape îngheţate. Nu mult apoi ajunseră la izvoare revărsate şi la mărphile moi. Culi îndemna calul cu asprime şi-l îmboldea necontenit.
Nana Floarea nu mai putu răbda şi trebui să-şi descleşte vorba :
—	Tu nu te sui în sanie, băiete ?
—	Nu mă sui.
—	Culi, dragul meu, aşa mergem prea încet.
—	Mergem cum putem.
—	Vai, vai, suflete, se întoarse ea spre bolnavă, spune-i şi tu omului tău să se îmblînzească,
\ Sania se zgudiii. Nana Floarea dădu un ţipăt.
—	Stăi puţin, Culi, să văd ce face pruncul.
^Culi n-auzea. Scutură de frîu, împinse pe Murg cu umărul. Drumul acesta prin locuri frînte şi prin zăpezi neaşezate îl întărită şi mai mult şi era, în acelaşi timp, tocmai ceea ce aşteptase el. Tocmai asta aştepta, şi rîdea îii sine, amar.
Nana Floarea se răsuci în covrul saricei, căutînd pruncul, care scîncea subţire; îl strînse iar la sîn şi-l îmbodoli. Privi apoi spre bolnavă ; îi pieriseră rujele feţei.
39
—	Spune, suflete, dacă trebuie să ne oprim, îşi ridică ea glasul cu îngrijorare.
Ana făcu semn cu ochii: nu.
Paznicul intră în sanie şi întrebuinţa de două ori biciul.
—	încet, băiete.
Culi întrebuinţă biciul şi a treia oară, şi a patra oară.
—	Of! Dumnezeule Doamne! se jelui maică-sa.
Culi întrebuinţă biciul a cincea oară şi se uită spre
dealuri cu fălcile strînse, scrîşnind. Calul se poticni iar in mlaştini de izvoare.
... .ll I	-- 	-	|	|	)
Aşa au mai mersTm'ceăs şi încă unul. Cătră ceasul al unsprezecelea, soarele se stînse în neguri şi începu să tragă un vînt tăios de la miezul nopţii.
Cînd se lărgi valea spre rîul cel mare, se învîrteji viscol asupra căTaîorîlor. Fulgii băteau grăbit şi tre--j ceau spulberaţi, fîşîind.
Calul se opri, cu grumazul plecat. Culi îl îndemnă, îndărătnic. Murgu se împotrivi o clipă, cîrnind spre stînga; paznicul îl arse în coasta dreaptă. Sania se x zgudui la o podişcă. Murgul poticni între bîrne rupte, se cufundă cu piciorul drept, se lăsă în partea cufundată, cu toată greutatea. Se cutremură cu spaimă, icnind, încercînd, să se elibereze; păru a se ghemui asupra căzăturii, apoi se destinse.
Culi sări de la locul lui, deşertat de o parte din mînia care-1 ţinea ameţit. Se opinti c-un răcnet, tră-gînd de jos în sus jugul; Murgul rămase moale; necheză uşurel, într-un chip nou, cu totul straniu, cum nu-1 auzise niciodată Culi. «I s-a rupt piciorul de la genunchi», gemu el în sine, fără cuvinte. Ii desfăcu şleaurile pripit, urni sania la o parte.
40
Nâna Flbâfea sd desprinse numaidecît din locul ei, înfăşură pruncul în sarică, potrivindu-1 în golul pe care-1 lăsase ea. Veni la cal, ca să vadă de aproape nenorocirea. îşi apucă în palme tîmplele şi începu să bocească.
—	Ce faci ? ce faci, Culi ? răcni ea apoi, deodată, cu o spaimă nouă.
Culi apucase hulubele şi trăgea sania la vale.
—	Unde te duci, omule ? ai nebunit ?
—	Am nebunit şi mă duc la Sebeş! răspunse gîfîind Culi.
Ochii lui crescuseră fioroşi sub sprîncene, aţintin-du-se la bolnavă. Ana se lăsase domol într-o parte.
Era şi acesta unul din sfîrşiturile prevăzute, care nălucise în fiinţa tulburată a paznicului. Se învier-şuna de cîtva timp asupra lui o putere străină. Fără pricină îi făcuse fărîme, ca pe o oglindă, prezentul, toate fericirile de care se bucurase, dragostea cu fiinţa aceasta care se deşertase de viaţă şi zăcea acuma ca o haină veche lepădată. Nici Ana nu fusese vinovată decît că l-a avut drag, şi l-a desmierdat, şi s-a bucurat de soare, de pădure, de toată lumea asta care, uneori, a fost aşa de plină şi de frumoasă. înţelesese el că, din febra aceea de lehuzie, muierea nu poate să scape decît printr-o mare minune. Şi de cum a început a şti că ea va muri, l-au împresurat împotriviri, îl împung duşmănii, îl învăluie ceaţă, îi vuieşte în urechi singurătatea, îl strînge ca o ghiară pustia. E otrăvit şi i-i greaţă ; e strivit şi nu mai poate. S-ar da cu fruntea înainte, ca să se mîntuie toate, — dar mai are încă îndărătnicie.
—	Hah! urlă el răguşit. Hahh !
—	Vai, Dumnezeule! Vai, Maică Precistă ! Uita-ţi-vă, lume, cît de urît face !
41
—	Hah ! se îngreţoşează el, desfăcînd blana Anei.
Ana nu mai suferea, nici nu mai zîmbea.
Şi-a pus urechea la inima ei.
Inima aceea, care bătuse pentru dînsul, a contenit.
O clipă Culi închide ochii. Rînjeşte strîmb. îşi smunceşte din cap pălăria şi o aruncă. C-o atenţie prefăcută şi cu mişcări înfiorate, caută sub fîn şi sub moartă, în fundul săniei. A tras securicea pe care o poartă de obicei acolo.
Nana Floarea nu mai are răsuflet; feciorul ei a ajuns acum pentru dînsa numai spaimă.
—1 Ce faci, năcăjitule ? Lume bună, lume dragă ! strigă ea, văzînd pe prietinii de la Branişte apărînd pe o cărare din partea aceea de pădure. Creştini buni, nu-1 lăsaţi, că şi-a pierdut minţile ! Aşa, îndărătnic şi rău, a fost cîteodată tatu-său — Dumnezeu să-l odihnească ; şi nu-1 puteam nicicum opri din mîniile pe care le avea. M-am luptat cu dînsul opt ani şi am rămas văduvă. Doamne, Maica Domnului! am rămas văduvă, săracă şi năcăjită, cu acest singur fecior. L-am iubit şi l-am crescut şi am avut în el nădejde. Nu mi-1 lăsaţi să se prăpădească, oamenilor şi creştinilor ! vai şi iar vai, amar de mine!
Badea Toma şi Traian pricepuseră de la Onu Bezarbarză că cei de Ia Prelunci stau sub mare cumpăt. Acuma vedeau cu ochii lor rătăcirea lui Culi. îşi puseră caii în goană. Mai aveau pînă la sanie două sute de paşi.
Culi nu se grăbi prea tare. Trase carabina de la bourii săniei şi se duse la Murgu, ca să-i mîntuie cel < puţin lui suferinţile. Ii puse împuşcătura în ureche; îl privi o clipă ţintă şi-şi şterse fruntea de sudoare rece. Se întoarse apoi de cătră cal, lepădă arma şi făcu semn spre cer cu securicea. Era un semn spre
42
cer, spre pădure, spre necunoscutul care-1 copleşea, începeau iar să roiască fulgi, înţepîndu-i ochii. Opinez tindu-se din toată puterea, zvîrli securicea în sus, ca o ultimă înfruntare şi decădere desăvîrşită. Fierul
Y	descrise o parabolă şi căzu într-o tufă de smeură.
Cei doi vecini călări erau aproape de acel punct. îşi { struniră caii, poprindu-i năprasnic. De sub tufă, izbucnise un iepuroi balan şi boldit; întăi.se aruncase asupra lor, apoi cotise în dreapta, la deal.
Fără să-şi dea samă, Traian, cel mai tînăr, chiui după el. Badea Toma clăti din cap cu mirare. Iepure în aceste locuri, şi încă iepure alb, nicicînd nu s-a mai văzut.
Intr-o clipită descălecară şi se repeziră la Culi, cuprinzîndu-1 din două părţi. Paznicul se încordă şi-i respinse în dreapta şi-în stînga. Ei îl apucară iarăşi.
—	Ce-aveţi cu mine ? strigă Ursake, pălindu-i,
—	Vai, dragul mamei, cum te prăpădeşti tu ! se bocea împrejur nana Floarea. Puneţi-1 jos şi legaţi-1, creştini dragi şi oameni buni !
Culi stătu deodată, ca izbit dinlăuntru de ceva. Se întoarse de cătră maică-sa şi de cătră oameni, făcîndu-se cîrcel, ca să verse din el veninul.
—	Lasă-1, Trăiane, dă-i pace, zise badea Toma. Acuma se răcoreşte ; mai nainte a pălit cu securea şi pe diavol şi I-a alungat în gjşciUJui...
Badea Toma rîdea singur, pe jumătate încredinţat de adevărul lucrului.
—	Crezi că nu-i aşa ? se cruci nana Floarea. Am mai avut eu asemenea întîmplare cu fie-iertatul Negoiţă, omul meu. Sărmana de mine, prin multe valuri şi vînturi am avut a trece. Ar fi bine, poate,
43
să-l legaţi; dar vă rog frumos să vă fie milă de dînsul, alt fecior n-am; în el mi-i toată puterea.
Oamenii nu mai aveau nevoie nici să-l ferece. După socoteala lui badea Toma, ieşise dintr-însul ca la trei litre de venin verde. Minune şi mirare era, cît nici doftorii n-au aflat şi n-au văzut — cît îs ei de doftori. Fi-le-ar numele uitat, că numai la tîrguri stau ! De ce nu se suie şi ei la munte ca lupii şi ca ţapii!
—	Ce să facem acuma cu acest om ? întrebă cu îndoială badea Toma. II văd că a slăbit tare.
—	D-apoi ce poate şti un cap ca al meu de femeie ? Dumneavoastră ce ziceţi ?
Amîndoi bărbaţii urmau să priveghcze pe Nicula Ursake, ţinîndu-şi mînile pe umerii lui şi spriji-nindu-1.
Era pălit la obraz şi cu ochii trudnici.
Se aflau într-o împrejurare dintre cele mai grele. Nevasta cea tînără moartă în sanie. Murgu, pierit în mărghilă. Pruncul ţipa în covrul din sanie. înapoi
—	era singurătatea casei de vînătoare. înainte, aşezările omeneşti în depărtarea cîmpiilor. Viscolul avea toane ; cînd se alina, cînd se învîrtejea sunînd în pădurea de brad şi stropind acum ace îngheţate. Asta-i vremea înfricoşată a muntenilor; în vremea iernii cresc singurătăţile pînă în cer şi pîn’la capătul lumii. Căzute pentru totdeauna par amintirile soarelui. Un zeu duşman a mînat cu harapnic de furtună turmele de veacuri în prăpastia sfîrşiturilor, — şi ne ducem şi noi după ele, cei din urmă. Vai de bietele noastre fiinţi! peste noi nu vor mai odrăsli flori!
—	Ce facem ? ce facem, oamenilor şi creştinilor ? se tînguia cu frică nana Floarea. N-avem acuma altă putere decît să-l ducem pe acest bolnav la locul lui,
44
să-l alinăm şi să-l hodinim. De ieri, stă nedormit şi nemîncat. Rătăcit şi mînios a umblat, sărmanul; fie-vă milă de dînsul.
Traian, mai tînăr, îşi simţea ochii încălziţi de lacrimi.
—	Cum să nu ne fie milă, nană Floare ? doar nu sîntem păgîni, nici calvini...
—	Aşa că eu zic să-l suiţi pe un cal şi să-l duceţi numaidecît. Este acolo sluga, care va face foc şi l-a priveghea. Şi dumneata, Trăiane, vei sta cu el pînă ce mă întorc eu. Aşa-i acest năcaz, că trebuie să ducem pe moartă la biserică, şi pînă la Şugag n-avem biserică. Dacă am putea merge pînă în satul ei, cu atît mai bine, şi ne-or fi mulţămitoare neamurile.
^Voi da de la mine tot şi mi-oijălogj şi cuvîntul, ca să-i facem toate cele de cuviinţă după datină şi să nu-i lipsească nimic. Şi musai să găsesc ţîţă pentru acest prunc care ţipă aşa de cumplit. Văd că are ^ putere. Pînă devale am luat eu sugăricea cu mine şi o port în sîn, ca să fie băutura lui călduţă. El nu ştie, sărăcuţul, de durerile noastre. Poate s-a ridica din el un bărbat, de ne-om mira. Nu ştiu dacă am grăit bine; dumneavoastră judecaţi.
—	D-apoi ce să mai stăm şi să mai judecăm ? grăi cu voce blîndă badea Toma Orăşanu. Parcă putem face altfel ? Atîta scădere este că rămîn numai lupii păzitori în pădure. Şi, pe lîngă asta, iapa mea nu-i potcovită.
Traian zîmbi:
—	Vei lua, bade Toma, pe roibul meu, şi iapa dumnitale va face drum mai puţin.
Badea Toma cercă să se mai dumirească o dată pe sine însuşi.
45
—	Ştiu eu ce şi cum om face ? Să zicem că dau iapa. Dar rămîne pădurea fără mine.
Cel de jos, bolnavul, rînji mormăind :
—	Las’ să rămîie, că-i cel mai mare duşman. Badea Toma îl privi cu mirare pe Culi, auzindu-1
că grăieşte.
Culi urmă a şopti :
—	Lui Murgu să-i puneţi otravă şi să-l daţi lupilor...
Badea Toma clătină cu îngrijorare din cap.
In vremea asta, nana Floarea, ca o minte puţină de muiere ce se afla, rînduia sania, şi paznicul cel tînăr îi ajuta să scoată hamurile de pe calul căzut.
Toate s-au făcut întocmai, după legea nevoii acelui ceas.
Bătrîna, moarta şi pruncul au coborît cu badea Toma la drumul deschis al văii.
Traian a ajutat lui Culi să se aburce în spatele iepei.
—	Să caut şi securicea... şi-a adus aminte Traian. Culi Ursake s-a prins cu ghiarele de el. C-un fel
de taină :
—	Ba tu s-q Ieşi, Trăiane. Securea nu se mai găseşte ; nici trebuie căutată.
Paznicul cel tînăr a tăcut şi s-a supus. Ii era puţintel frică de acel glas schimbat.
—	Atunci să mergem, bădiţă.
—	Să mergem, dar să mai stăm o ţiră, Trăiane. Spune-mi unde-i acuma sania.
—	Sania-i la drum; se duce la vale.
—	Da; se duce. Ascultă, Trăiane. Ştii tu ce s-a întîmplat? Ştii tu ce s-a întîmplat? De ce nu răspunzi? In sania aceea e Ana, moartă. Şi-n Ana e inima mea.
46
Ii tremurau buzele şi pleoapele; şi-a plecat fruntea în coama iepei; a apucat între buze un moţ de scai din coamă, ca să-şi înăbuşe gemetele.
Mai mult decît patru zile n-au fost trecut şi nana * Floarea s-a întors în bună stare, cu badea Toma — şi fără prunc. Ţîncului îi găsise în satul Anei o mamă care primise, lîngă al său, tot de atîta vîrstă, şi pe cel străin şi orfan.
—	Cum i l-am pus în braţe, cum a căutat dreptul lui, vorbea nana Floarea tare, ca să audă nu numai Traian şi Onu, ci şi bolnavul.
Bolnavul stătea cu faţa în sus, în patul rămas pustiu, şi părea că nu ascultă, ci îşi urmăreşte nişte gînduri ale lui, scrise pe sus.
Nana Floarea a ieşit pînă în tindă, cu Bezarbarză după dînsa.
—	Ce-a făcut ? întrebă ea cu grabă.
—	Ce să facă, nană ? La vremea asta stă aşa. Noaptea, are arşiţă şi nu poate dormi. Atuncea ne ţine treji şi ne spune.
—	Dar de mîncare cere ? îl grăbi nana Floarea.
—	Cere, dar mîncă puţin.
—	Şi ai băgat tu de samă ce spune ?
—	Am băgat de samă, nană,	dar nu prea înţeleg.
Istoriseşte o călătorie. Zice c-a intrat printr-o poartă neagră şi s-a dus pe celălalt tărîm. Şi acolo l-a ademenit după el Necuratul în ciunte chipuri schimbate. Dar onai ales s-a îmbrăcat acel Necurat in arătare de urs — c-un singur ochi; şi tot clipea din acel ochi ca dintr-un jar şi-l	îndemna	mai afund.
—	Unde l-a fi îndemnat ? şi	de ce ?
47
—	Nu pot ca să ştiu, nană ; căci el tulbura istoria asta cu alte închipuiri. Cîteodată vorbea cu lelea Ana.
—	Cu cine ?
—	Cu fie-iertată lelea Ana.
—	Cum spui tu asta, băiete ? Cum ar fi putut grăi cu dînsa, cînd ea, sărmana, odihneşte în ţintirim la ea acasă. Şi i se fac rugăciunile de liniştire, şi i s-au plătit vămile, şi i s-au pus podurile de trecere. Ea s-a dus în împărăţia drepţilor, unde nu mai este întristare, nici suspin. Aşa că erau rătăciri de-ale lui, în frigurile boalei.
—	înţeleg,.nană, dar el vorbea cu dînsa şi ea îi răspundea. Noi n-auzeam ; însă el auzea.
—	Vai, şi cînd s-a întîmplat asta ?
—	In noaptea dintăi.
—	Pe urmă a mai venit la el ?
—	Nu. In cealaltă noapte a vorbit	numai	de acea
petrecere cu ursu.
Nana Floarea îşi făcu cruce şi rămase gînditoare, sprijinindu-şi bărbia în palma dreaptă. După aceea păru că o frămîntă o grabă mare.
—	Lasă tu asta, Onule, şi du-te fuga	de întăreşte
focul	în căsuţă. Vin şi eu numaidecît,	să	pun	o tigaie
cu nişte carne afumată, ca să gătim ceva în pripă pentru prietinii aceştia ai noştri. Am adus de de vale nişte pîne albă. Abia mîni vom putea coace flFa noastră. Am mai adus şi de altele. Vezi de scoate cu rînduială din sanie toate cîte sînt şi să nu strici ceva. Şi ce-a mai spus ?
—	Cine ?
—	Mă mai întrebi ? Cine altul decît stăpînu-tău ? Grija mea acuma e numai la el.
—	Apoi a mai spus şi altele, zîmbi Bezarbarză, dar acuma nu mi le aduc aminte. Mă duc să mai stau
48
de vorbă şi cu focul, precum mi-ai poruncit. Şi să ridic mărfurile.
—	Du-te, du-te, l-a mîngîiat nana Floarea. Ţi-am adus şi ţie»nişte turtă-dulce. Vezi de te poartă cu vrednicie cît e stăpînul bolnav.
—	Asta neapărat! s-a fudulit Onu Bezarbarză.
S-a dus el la căsuţă tropăind cu bocancii, iar nana
Floarea s-a întors la bolnav.
Badea Toma şi Traian stăteau în preajma lui pe două scăunaşe. Păreau că schimbaseră cîteva cuvinte şi primiseră un răspuns mulţămitor de la Culi. Acuma tăceau.
Femeia a păşit în vîrful degetelor. S-a dus la icoane, cercetînd luminiţa candelei. A rînduit sarica şi blăniţa, aduse pînă la vatră de badea Toma. Apoi a venit mai aproape, aşa ca să poată observa şi ea pe fiu-său. Văzînd că împiedică lumina ferestrelor, şi-a schimbat îndată locul ferindu-se în laturea sobei. Avea încă într-însa putere şi sprinteneală, de şi dormise puţin în aceste patru zile şi se luptase cu greutăţile şi cu cheltuielile, cu preoţii şi oamenii de devale. Numai cît luptase ea ca să poată dobîndi tot ce trebuia pentru moartă şi ca să nu se înlăture nimic din rînduiala slujbelor! Trudită şi nedormită se întorsese; dar se ţinea tare, cu buzele strînse şi cu ochii cercetători pe obrazul veşted.
Cum trecu ea spre sobă, lumina de la ferestre înflori spre cotlonul lui Culi. El o cunoscuse şi o prir vea fără să zîmbească.
—	Culi, zise ea blînd, am făcut toate bine.
Atuncea el şopti ceva. Numai ea înţelese acel cu-
vînt — cel dintăi pc care-1 murmurase el cînd începuse a cunoaşte lumea şi viaţa.
4*
49
De cînd îl rostise el întăi, douăzeci şi opt de ani trecuseră. Cum a spus acel cuvînt, a ridicat şi mîna dreaptă. Ea s-a dus la el şi i-a pus palma ei încă rece între acele degete fierbinţi care tremurau uşor. Cînd el i-a sărutat mîna, nana Floarea s^a zguduit de un spasm.
—	Numai pe tine te am, Culi, a grăit ea cu mare stăpînire, aplecîndu-se asupra lui.
Atunci pe faţa lui Culi a nălucit un zîmbet.
In acel puţin zîmbet era pentru dînsa singura nădejde pe care o mai avea pe lumea asta. S-a retras în partea cealaltă a colţului sobei, unde Culi n-o putea vedea. Acolo s-a rezemat de părete şi a lăsat să-i curgă lacrimile, în tăcere. Le-a cules de trei ori cu vîrfurile degetelor şi le-a lepădat. Şi-a trecut dosul palmelor şi apoi colţul broboadei peste pleoape şi iar a ieşit la vedere. A cercetat şi a direticat cîteva clipe prin odaie, după aceea s-a dus să pregătească prînzul pentru oamenii străini.
La acel prînz, în căsuţa de-afară, Traian a istorisit şi el cum petrecuse cu bolnavul. Badea Toma, om mai vechi, era de părere că asemenea năluciri de friguri trec. încuviinţa părerea asta şi nana Floarea, numaicît ea socotea că să aducă un preot bătrîn, cetitor cu har. Ea vedea în suferinţa aceea năprasnică a lui Culi un ochi de urs. Ii zicea aşa, ochi de urs, ca să nu-i spuie altfel, — cruce de aur în casă !
La urmă, nana Floarea s-a bucurat de o vorbă a lui Traian.
—	Ieri dimineaţă, spunea paznicul cel tînăr, badea Culi a poruncit lui Onu să pornească ceasornicul de părete; să-i tragă lanţurile şi să-l potrivească.
—	Te rog, Trăiane : poruncitu-i-a cu vorbe înţelese ?
50
—	Da, nană Floare. Cu puţine vorbe, dar bune. Bezarbarză s-a dus numaidecît să potrivească lan-ţugurile, aşezînd, săgeţile la ceasul opt. Zicea el că, la acel ceas tocmai, vine o gheunoaie verde şi ciocăneşte într-uo molid bătrîn, în laturea casei. Onu zicea c-o aude. Am rămas tăcînd — şi am auzit-o.
—	Dar Culi ?
—	A auzit-o şi el. Să bagi de samă dumneata, nană Floare, mîni dimineaţă. Cînd ajunge ornicul la opt, badea Culi stă cu luare-aminte şi aşteaptă să bată gheunoaia. Dar ea bate de opt ori cîte opt, şi mai mult. A făcut o gaură în molid, căutînd viermele cel mare, de poţi vîrî de două ori pumnul.
—	Au şi brazii viermii lor, care-i rod la inimă, suspină nana Floarea. Trăiane dragă, are să ne trebuiască şi nouă o gheunoaie.
Pentru vorba asta Traian s-a veselit; dar nana Floarea n-avea pe faţă nici o urmă de zîmbet.
Suferinţa lui Culi Ursake s-a prelungit în cursul iernii, fără să se înrăutăţească. Era slab ; se deşertase din el puterea. Febră avea puţină, numai în unele după-amiezi.
La ianuarie în 4, îndată după anul nou 1926, au venit domnii.
Venirea stăpînilor se datora paznicului celui bătrîn de la Branişte. După gînduri multe şi pregătiri, badea Toma se hotărîse, la sfîrşitul lui noemvrie, să scrie un răvaş la Sibiu. Era al şaselea răvaş pe care-1 scria badea Toma Orăşanu în viaţa lui. Cinci le scrisese în vremea războiului — unde chiar învă-Vţase însemnarea slovelor,
4
51
O asemenea scrisoare de la badea Toma avea nevoie de interpretare. Nu că slovele n-ar fi fost bine rotunzite şi zgîriate din peană; ci dintr-un motiv mai special. Dacă fiecare pămîntean al acestui regat îşi ia dreptul de a nu fi în acord cu gramatica şi cu Academia, badea Toma putea lăsa la o parte întreagă chestia, deoarece niciodată nu-i bănuise fiinţa. In schimb putea merge mai departe, din punct de vedere al libertăţii grafice. Pe cartea lui poştală, badea Toma înşirase rîndurile întăi în lung, pe urmă în lat, după aceea prin colţuri; pe urmă stropise cuvinte pe orice ostrov alb al cartonului.
^ Trei prietini vînători, adunaţi anume în sobor, au avut nevoie de două sticle de vin bun ca să lege întrucîtva aceste părţi împrăştiate ale gîndirii lui Toma, — care gîndire de altfel era unitară şi logică. A treia sticlă, prietinii au întrebuinţat-o la două pa-sagii, devenite dificile din pricina unui alt sistem personal al lui badea Orăşanu. Anume, Toma nu socotea totdeauna necesar să cumpănească un cuvînt rostit — cu o grupă armonică de semne. După cum, în sinea lui, pretindea răvaşului să spuie cu mult mai mult decît scrisese el, badea Toma avea şi încredinţarea că nu atît raportul între sunet, literă şi înţelegere va face pe domni să ştie despre ce-i vorba, 7^ ci o altă putere, al cărei simbol e cartea în sine, cu călătoria ei tainică şi cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, carele toate le rînduieşte.
Intru asta, badea Toma nu se înşela. O scrisoare de la pădure, în vremea asta, arăta stăpînilor că acolo s-a petrecut o dramă, fie între oameni, fie între sălbătăciuni.
Iată transcripţia răvaşului, după varianta celor trei vînători:
52
prea onorate domnule doctor ieronim dragu avocat în sibiu ţara romîniei aflaţi vă rog că al nostru ca-merad ursake mcuth zis culi a avut o întîmplare cum pe lume nu sa pomenit nici încarteluia licsan dru-machi donuses crie asemenea întîmplare cum o fos întîmplarea lui ursake nicula zis culi slujitorul domniilor voastre şi cameradu nost care noi am fost în bătălie cu batalionu 8 iegheri ştairmarc şi am luptat în carpaţi la ţara galiţiei şi am trecut prin gloanţe ghiulele şi sîrme şi pe urmă încă am luptat în războiul nostru cel adevărat pentru ţară şi nu neam prăpădit iar ursake nicula a fo să se prăpădească m-< vreme cîndiamu rimu erea numeleiana la noemvrie şasprezece veniţi vă rog frumos ca săi vedeţi adu-cînd ajutor un domn medic am eu părere că să vie domnu doctor Micu carele au fost cu noi în focu bătăliei iar caprele şi ciutele mărg bine au hrană şi iarna e slabă ne mai avînd ce scrie salut cu respect Toma paznic vă rog mai aduceţi otravă pentru lupi
Greu de descurcat a fost rîndul al cincilea :
„încarteluia licsan drumachi donuses crie".
J
Cu oarecare stăruinţă — după ce s-au fost vestit cu telegramele şi s-au adunat în acel sobor la Sibiu
—	prietinii vînători n-au acceptat decît pe jumătate că badea Toma ar fi pretinzînd cum că «nici în cartea lui Alixandru Machedon nu se scrie» aşa întîmplare ca a lui Culi.
Al doilea pasagiu, cu toată osîrdia domniilor lor, a rămas pînă la sfîrşit obscur. Era un rînd grămădit într-un colţ. Ii lipsise acestui rînd o silabă, pe care au lipit-o, după ce au aflat-o într-un ostrov :
«•învreme cîndiamu rimu erea numeleiana...»
53
Domnul de la Sibiu era Ieronim Dragu, vînător tare, decît care mai meşteşugit nu ştie nimeni, în ţ toate plaiurile munţilor. §ă_stlrneas-aă-cerbii, toamna, la muget."IlTriugea şi'-i chema cu scoica. Era un bărbat oacheş, cu privirea străpungătoare. Ionaş Popa, domnul de la _Cluj, se nimerise a fi un uriaş blînd, cu grai moale şi cu ochii bulbucaţi mari, umbriţi de gene castanii. Doctorul Micu era un mărunţel nervos, care se mişca de două ori încolo şi încoace, de cîte ori ceilalţi făceau numai doi paşi într-o parte.
Găsind o săptămînă liberă pentru o expediţie ca aceea, tovarăşii răzbătuseră cu automobilul pînă la Tău, şi de acolo se îmbarcaseră ‘într-o sanie cu opîene, grămădind în juru-le blăni şi provizii.
Acuma debarcaseră. Şi încă sunau clopotele celor doi cai de la sanie, cînd ei se înfăţişau, ca la un tovarăş căruia îi duceau de atîta vreme grija. Ieronim Dragu purta în buzunarul de la blăniţă răvaşul lui badea Toma.
Cînd au intrat în odaie stăpînii şi doctorul, Culi a încercat să se ridice de la marginea patului. Era îmbrăcat în ziua aceea; îşi legase şi cravată.
Doctorul Aurel Micu a venit asupra lui şi l-a cuprins de mînă, dîndu-1 îndărăt. Paznicul rezistă, clipind pripit; apoi se supuse şi se aşeză.
—	Ha-ha ! a strigat Ieronim Dragu, cine spune că-i bolnav Culi ? De ce poate să fie bolnav Culi ?
—	Am fost greu bolnav, domnule doctor, a răspuns cu voce ostenită Ursake.
Micu îi pipăia fruntea, îi lua pulsul. Ionaş Popa se lipise cu umărul de sobă şi-l privea lung. Culi era, într-adevăr, un sărman tovarăş de breaslă exilat la marginea lumii. Nana Floarea nu avusese vremea să dezvălească, din durerea ei, printre la-
54
crifni, decît vorbe de spaimă. Culi al ei şi-ar fi pierdut minţile în ziua aceea. Era într-o marţi; spun bine bătrînii că ziua asta marţi nu-i bună de pornit treburi şi de purces la drum !
Doctorul se aşezase alături de paznic şi-i punea, cu glas amical, întrebări.
—	In iarna asta, rămîn caprele şi ciutele fără stăpîn. Ce zici, Culi ?
—	Ce să zic, domnule doctor ? Cred că peste vreo săptămînă ies eu să le priveghez.
Ieronim Dragu interveni :
—	Nu-i nevoie să te grăbeşti, Ursake. Iţi dăm noi un ajutor.
—	Insă ce fac eu cu lupii, domnule doctor ? se interesă bolnavul. Dacă aţi adus şi pentru ei pravuri, trebuie să le dau.
—	Vom rîndui şi asta, Culi, îl îmblînzi domnul
Ionaş Popa. Se pricepe şi	nana Floarea	cum	să
facă. Iar teascurile de jderi	le	poate purta	Onu.	Ai
făcut bun ucenic din băiatul ăsta. Nici n-am văzut ucenic mai semeţ decît Bezarbarză.
Culi nu părea nemulţămit	de	vorbele ce i se spu-
neau ; dar îşi plecă fruntea.
—	Ne revedem în luna lui april, la cucoşi, Culi.
—	Da,	domnule	doctor Micu.
—	Am	să-ţi trimet mediţină, şi	să mînci vîrtos.
—	Da,	domnule	doctor, trupul	îl simt eu că se
face bine	şi am să	ies la slujbă nu	tîrzie vreme. Am
în mine altceva.
Atunci a oftat de lîngă icoane nana Floarea, mur-murînd mai mult cătră sine :
—	Ah ! durerea lui e pentru biata Ana, fie-iertata...
S-a făcut tăcere. S-a auzit ornicul, tic-toc-tic, gră-
bindu-se zadarnic,
55
Cei trei prietini s-au uitat unul la altul. îefottitn Dragu şi-a pus un deget la tîmplă, apoi a scos din buzunarul blăniţii cartea lui badea Toma şi a adus-o aproape de ochi.	i
—	Asta este, a şoptit el. «In vremea cînd i-a murit muierea, numele ei Ana»...
—	Asta este, confirmă visător şi trist domnul Ionaş Popa. Uităm prea curînd. Numele ei a fost Ana. Nu înţelegeam de ce nu-i.
Culi auzea nedesluşit şoaptele. îşi întoarse fruntea spre umbră, ca să fie singur.
Pe urmă, in camera cealaltă, de oaspeţi, peste sală, domnii au aflat de la nana Floarea cum s-au petrecut toate. N-au aflat chiar dintrodata, căci, în primul rînd, datoria gazdei era să-şi îndestuleze oaspeţii. Să alerge de zece ori la căsuţa cea mică; şi de la căsuţa cea mică la cămară; de la camară în pod pentru nişte clisă ; din pod la poiată, pentru ouăle cele mai proaspete pe care le cîntau găinile în cuibare ; pe urmă iarăşi la căsuţă şi iarăşi la domni. In vremea asta, doctorul trecuse din nou la Culi, să vadă dacă stă liniştit.
—	Stă liniştit; are să se facă bine, încredinţa doctorul. A avut mai cu samă un şoc nervos.
«Hm! cugeta nana Floarea. Ciudată vorbă au ei peintru boala asta ; cit nici nu poţi s-o ţii minte.»
—	Oare, într-adevăr, să se facă bine ? se răsuci ea cu pasiune; apoi urmă a smulge din dulap şervetele şi tacîmurile.
—	Să n-ai grijă de asta, nană Floare, hotărî domnul Ieronim Dragu.
—	Aşa cum a fost şi mai nainte ?
—	Ba se va face mai voinic şi mai bine, căci pînă acuma el niciodată n-a avut odihnă.
56
—	Asta aşa-i, domnilor. Vă rog îrurnos să-mi spuneţi dacă place-vă paparada cu clisă, şi dac-ajunge de zece ouă. Aşa am blăstămat eu, domnilor mei dragi, războiul acela care mi l-a luat pe Culi acum zece ani, cît am răguşit de blesteme şi mi-am ros genunchii de metanii la biserică ; iar cîte slujbe am dat la popă, puteam să cumpăr o vacă. M-am temut că nu s-a mai întoarce, dar Maica Precista mi l-a adus. Aşa m-am spăimîntat ş-acuma, cum m-am spăimîntat atuncea.
—	Apoi, nană Floare, interveni domnul Ionaş Popa, asemenea suferinţi sînt grele, însă trec. I-a fost dragă Ana.
—	Credeţi dumneavoastră că de asta ? se întoarse nana Floarea, privindu-i curios.
—	Asta se vede şi din răvaşul lui Toma.
—	Da, dar Toma ce poate şti ? I-a părut rău lui Culi, într-adevăr, căci doar a fost muierea lui. Aşa şi mie mi-a murit soţul, fie-iertatul Negoiţă, dar nu m-am dat cu fruntea de zid, nici n-am făcut urît. După ce a trecut valul, m-am scuturat. Aşa că, de una ca asta, omul se tămăduieşte. Numai că la el a fost şi alta.
—	Ce-a fost ?
Nana Floarea a ocolit răspunsul, ca pe o camară încuiată cu cheie de vorbe magice, în care domnii cei mari şi prea învăţaţi n-au îngăduinţă a pătrunde.
—	Acuma ce-or pofti domnii ? întrebă ea, cu zîmbet încă tînăr. S-aduc ciorba de găină ? ori să pun friptura ce-am scos din corfa domniilor voastre ? Ce credeţi domniile voastre că mi-a rămas de la răposat soţul meu ? Mi-a rămas multă grijă, domnilor, şi multă sărăcie. Cu sărăcia m-am învălit, cu grija m-am hrănit şi l-am ridicat pe Culi. Acuma aveam
57
de la dînsul atîta nădejde cit nu vă pot spune, şi greu îmi vine să prăpădesc ce-am cîştigat. Pare-mi bine de vorbele ce grăiţi, că boala trece; voi rămîne şi eu pe lume şi s-a ridica şi Octavian.
Ieronim Dragu se miră :
—	Cine-i acela Octavian ? N-avem onoarea să-l cunoaştem.
—	Vai, domnilor iubiţii mei, nu rîdeţi de mine, se ruşină nana Floarea. Octavian al meu n-are împlinite două luni vîrstă şi-l hrăneşte o nevastă din Laz, care mi l-a primit şi căreia îi plătesc laptele. Biata Ana, atîta ne-a lăsat. Fată fără zestre — s-a plătit cu un prunc voinic; i-am pus nume împărătesc. Ii mulţămesc pentru ce ne-a lăsat, ca şi cum ne-ar fi dăruit un răsad. Frumoasă a fost, nu pot zice că n-a fost frumoasă, şi are dreptate Culi să-i pară rău după dînsa. Şi drăgostoasă a fost, şi blîndă, numaicît nu-i plăcea să se scoale dimineaţă. Frumuseţile fiind trecătoare, mai mult preţ punem noi pe altele; mai ales o bătrînă ca mine se bucură de un nepot. Poftiţi să ospătaţi. Am şi brînză, dacă vă place. M-am dus eu singură călare, astă vară, pînă pe Şurian şi am adus-o. A făcut-o un baci, cumătru al fileu,“anume pentru mine.
—	Mulţam, nană Floare, a zis domnul Ionaş Popa, nu mai avem lipsă de nimic.
—	D-apoi, domnilor, mie mi se pare că aţi mîncat tare puţin. Trebuie să vă mai spun domniilor voastre că am chemat şi pe părintele Grigorie Bogdan, din satul meu, pe care l-am ştiut că are dar — d,e ceteşte deslegări de feluri de feluri de năcazuri ale sufletului şi suferinţi ale trupului. I-am trimes de trei ori răspuns. Ba a avut treburi la Braşeu cu un proces; ba au venit sărbătorile ; ba-i bălrfrî şi nu mai poate
58
birui iarna şi muntele. Aşa că am rămas aşa ; s-ar fi cuvenit rugăciuni în casă după cele ce-au fost. Am mai rugat pe Toma să se mai ducă o dată, să-mi aducă măcar apă sfinţită de la Bobotează. Dacă s-ar putea duce poimîni să-mi aducă aiasmă, m-aş bucura.
—	Nană Floare, îi dădu curaj Ieronim Dragu; în acea zi a Bobotezei se sfinţesc singure de la Dumnezeu toate apele lumii,
—	Dacă spuneţi domniile voastre... zîmbi bătrîna.
—	Spun, nană Floare, căci şi eu sînt puţintel preot; şi taică-meu fie-iertat tot preot a fost.
—	A, da, se grăbi să încuviinţeze nana Floarea, aşa spunea şi răposatul cantor Negoiţă, dar tot aş dori aiasmă de la Iordan, de la noi din sat. îmi mai aduc aminte de lume şi de petrecerile noastre de la sărbători. Tare m-am depărtat şi m-am pustiit eu aici.
Bătrîna a urmat a vorbi, ca să-şi răscumpere atî-tea tăceri şi gînduri. Pe urmă a lăsat pe domni să se hodinească.
Odaia aceea de oaspeţi era vechi sălaş al vînăto-rilor. Pe păreţii albi, suveniruri fotografice şi trofee. Icoanele se aflau împodobite cu soare imobilizat în ^ cununiţi dejsiminoc. Asupra unora dintre portrete vegheau buchete sure din alte veri. Scafandrii regretului scoborau în marea acelui trecut pierit odată cu primăverile şi se întorceau aducînd raze veştede. Erau plăcute aceste vestigii ale petrecerilor de la Prelunci şi prin evocarea siluetei delicate a acelei femei tinere care acuma nu mai era.
Tn cele două zile cît au stat acolo oaspeţii, Culi a început a se înviora, ceea ce, pentru doctorul Micu,
59
era semnul cel mai evident că opera de vindecare desăvîrşită rămînea ornicului din părete, adică timpului. După ce au plecat domniile lor la Sibiu şi la Cluj, s-a abătut un alt crîmpei de iarnă peste Prelunci. S-a slobozit din miezul nopţii vifor de omăt, care a început din ziua de Sfîntul Ion Botezătorul, 7 ianuarie, şi a ţinut pînă la 10 ianuarie, ceasul amiezii. Atîta şi-au răspuns, urlînd cu felurite modulaţii, văgăunile adînc şi piscurile strident, încît Culi Ursake a petrecut mai mult fără somn. Cînd şi cînd, după ce fugeau acele spaime, rămînea cîte un răstimp numai freamătul greu de valuri al pădurii. Iar cînd venea vremea altui rînd de ţipete, Culi sta atent întăi la un ţiuit care părea că se strecoară printr-un corn al ferestrei. Acel ţiuit de strună era
V	anume pentru dînsul. II asculta pînă ce covîrşeau plîngerile cele mari, care soseau învăluindu-se şi învolburîndu-se.
Viscolul a astupat drumul şi cărările. Noroc că badea Toma apucase a aduce nanei Floarea — de la oamenii din vale — apa binecuvîntată de preot la o sfîntă biserică. In ziua de 10, cînd a arătat ornicul vremea amiezii, văzduhul s-a întors pe crîngul lui şi furtuna a stătut. S-a auzit un timp pădurea oftînd de trudă, pe urmă s-au spart nourii şi a lucit soarele, ajungînd pînă în fund, la obrazul lui Culi. Omul a zîmbit. Nana Floarea a ridicat din preajma lui măsuţa cu mîncare; pe urmă s-a aşezat lîngă vatră, cu braţele subpuse, cum făcea de obicei.
—	Acuma poate va să-ţi vie somnul, Culi. Te văd mai înseninat.
—	Ba, mamă, am cînd să tot dorm. Nu ştiu ce va fi făcut Onu pînă acuma ou teascurile. De-acu înainte
60
are să-i fie mai greu, că pe unele le va fi dărîmat furtuna.
—	Nu te gîndi, Culi, la asta ; va veni badea Toma, care ne-a fost de mare sprijin, şi va vedea ce şi cum. Altfel, băiatul e dibaci, batîr că-i tinerel. Avem pîn-acum patru pielcuţe.
—	Cît ştie el, e pentru un prunc; dar trebuie să mă duc eu.
—	Te vei duce; asta nu poate fi pricină decît de bucurie. Aşa, dragul meu, după ce am curăţat locul nostru cu aiasmă şi am strdpit asupra pădurii, şi am picurat în izvoarele de unde bem şi noi şi vitele, şi după ce ţi-am turnat în mîncarea şi băutura ta, în ziua de Sfîntu Ion, cînd s-a întors din vale Toma, am băgat de samă că ţi s-au schimbat privirile, şi socot acuma că poţi să te duci să-ţi vezi de unele treburi ale tale, îndată ce prinzi putere. Cum am făcut asta, a şi sosit şi acest vînt care a măturat tot, ducînd, după dorinţa mea, răutatea pe pustii. Am mai: avut eu o întîmplare asemenea, cu fie-iertatul Negoiţă, tatu-tău. A venit odată mînios şi puţintel băut, de la moară. Cum a început a grăi unele şi altele prin casă, eu am tăcut. A strigat la mine să răspund şi să vorbesc; eu m-am împietrit mai tare. Cînd m-a lovit, am văzut în ochii lui o sclipire pe care o cunosc şi care nu-i a omului. Acea sclipire e dată şi luată. Am socotit1 că pier eu, după cît de tare m-a ucis; dar după aceea m-am temut de viaţa lui. Tu dormi, Culi ?
—	Nu, maică; spune ce-a fost... suspină paznicul, cu acelaşi glas pe care-1 întorcea mamei lui, cînd asculta basmele ei în copilărie.
—	Da, să-ţi spun. Temîndu-mă eu pentru viaţa lui, aveam dreptate să mă tem, căci m-a lepădat în
61
ungher, a ieşit şi s-a dus. Mă gîndeam să nu se înece în Murea. El s-a dus, sărmanul, la jidov, să mai bea un rînd; şi, după ce a gătat de băut, a sfărmat în măsele şi paharul, mestecînd în gură pînă ce a făcut clăbuci de sînge. După asta, a umblat, noaptea, fără nici o ţintă şi s-a poticnit lîngă un tău, unde a adormit. L-au adus nişte creştini acasă, bolnav. Tu erai micuţ şi nu ştiai nimic pe vremea aceea. L-am îmbrăţişat şi l-am grijit ca pe soţul meu. Pînă ce-a dat Dumnezeu un vînt ca acesta. Era într-o toamnă. Şi de la viscolul de acum îmi aduc aminte de vîntul de atunci şi de întîmplare. S-a sculat Negoiţă de la locul lui din pat şi a căutat pe poliţă ciaslovul. Era iscusit cantor şi avea ciaslov frumos, cumpărat de la Buda, care se vede şi acuma pe poliţă, lîngă cărţile tale. Dar acesta e un ciaslov mai cuminte decît toate celelalte cărţi, căci în el se află rugăciuni pentru ceasurile omului. Aşa — fie-iertatul a deschis ciaslovul, a cetit şi eu l-am ascultat. Dulci cuvinte; ne-am însănătoşit amîndoi. Acele cuvinte se află şi acum în carte; musai să le cunoşti şi tu. Rău mi-a părut mie, Culi, mai ales acuma, după întîmplarea ta, că n-am învăţat şi eu slovele. Insă locul unde a cetit Negoiţă îl cunosc. Se află acolo un semn al meu şi un picuş de ceară. Am sărutat atunci rugăciunea aceea şi a rămas o urmă de sînge de pe buză, unde se cunoaşte şi acuma semn de lovitură.
Nicula asculta uimit. El nu ştia nimic din toate aceste vechi întîmplări. Tatăl său cantorul rămăsese o umbră nedesluşită în trecut.
Nana Floarea se ridică din locul ei, păşi lîngă icoane şi trase de pe poliţă ciaslovul. Era o carte tipărită cu chirilice, pe care paznicul încercase, cu ani în urmă, s-o descurce, şi izbîndise în parte. O
62
lăsase părăsită, căci el nu era cantor, ci vînător şi paznic. Biserica lui era singurătatea. Luminile lui erau stelele, şi, cîteodată, noaptea, ochii dihăniilor. Şi cîntările lui erau de la ape şi de la cetini. Şi-n tinereţa aceasta a lui s-a bucurat de viaţă şi de dragoste, nefiindu-i încă dat, după. o lege a lui Dumnezeu, să bănuiască puterile necunoscutului.
Nana Floarea îi aduse ciaslovul şi-l deschise deodată la pata de sînge şi la picurul de lacrimă al luminării de ceară, înduioşîndu-se fără vreo altă pricină şi aşteptînd glasul feciorului lui Negoiţă, care fecior, vedea ea bine acum, avea acelaşi glas întocmai ca fie-iertatul cantor.
—	«Că tu eşti ajutorul celor fără de ajutor»... silabisea Culi.
*...că tu eşti ajutorul celor fără de ajutor şi nădejdea celor fără de nădejde. Iară mai mult decît toate, te rugăm pre tine, Dumnezeul milelor şi a toată mingîierea, treci cu vederea şi iartă greşalele celor slabi de suflet care, pentru nenorocire, reapătimire şi năcazuri, neputindu-le suferi, prea lesne cad întru desnădăjduire şi se fac mai răi decît cei necredincioşi...»
Rugăciunea aceasta, nana Floarea o ştia încă pe de rost şi o murmura cu ochii închişi, ajutînd cetania greoaie a fiului său. De la acea sară şi de la acea furtună, cantorul o cetise în toate zilele vieţii lui. Puţine şi scurte fuseseră zilele acestei vieţi. Puţine şi scurte şi totuşi întunecate de destule mînii. Iar după fiecare mînie, rugăciunea şi împăcarea păreau mai scumpe. Cu toată tulburarea pe care o deşteptaseră în ea aceste aduceri-aminte, femeia observă
atentă pe Nicula, aşteptîndu-1 să răspundă lui Dumnezeu, Maicii Preciste şi «puterilor».
Ursake mai ceti o dată, simţindu-se pătruns de blîndeţă. Zîmbi mamei sale.
—	Voiam să-ţi mai spun, Culi, zise nana Floarea, că badea Toma mi-a adus ştire şi de la Laz, că fe-cioru-tău creşte şi a început a rîde.
Paznicul nu păru bucurat de asemenea isprăvi ale unei fiinţi neînsemnate, care săvîrşise, cu venirea ei pe lume, o faptă cumplită.
—	Mi-a mai adus şi alte ştiri de la Laz, de la cuscrul Mitrea şi de la cuscra Elisaveta, cum că s-au făcut rugăciuni de nouă zile şi pomenirea de patruzeci de zile.
Culi îşi încreţi fruntea. Insă aceste ştiri trebuiau numaidecît cunoscute, căci, făcîndu-se rugăciunile poruncite, sufletul celor duşi încetează de a mai rătăci prin preajma noastră şi de a nelinişti pe cei vii, căutîndu-şi tihnă la scaunul Domnului Dumnezeu, la loc de verdeaţă şi de bucurie.
Cînd a început a se muia viscoliturâ din ianuarie, Ursake Nicula era ieşit la slujba lui şi nana Floarea socotea trecută primejdia. Iarna nu fusese nici prea lungă, nici prea aspră, dar ciutele şi căprioarele suferiseră destul. Cînd paznicul de la Prelunci şi-a scris raportul cătră domnii săi, a trebuit să însemne două ciute ucise la piscul lui Bara şi una la şipotul Cern ei şi patru caprioare grămădite la Creanga Neagră. Trebuie să mai fi fost şi altele, pe căre' mcâ nu le descoperise. Chiar şi pe acestea apucase a le afla din vreme Onu Bezarbarză. Omătul fiind visco-
64
lit şi tare, lupii puteau fugi pe el ca pe pod; pe cînd ciutele se cufundau cu copitele lor; din pricina asta vînătorii aceştia crînceni le putuseră ajunge în anume locuri grele şi le jertfiseră. Adevărat era că şi aceşti vînători plătiseră în parte paguba, mîncînd hoit otrăvit şi rămînînd ca nişte viermi chirciţi în zăpadă, unii în valea Babei, alţii într-o potecă ce coboară în tăul porcilor. Pieriseră înveninaţi şapte, şi blănile lor erau întinse pe scînduri şi le tot muta Onu Bezarbarză după soare. Urme de urşi nu se mai vedeau; intraseră la vizunii. Acuma, la 14 martie, amirosiseră vreme bună şi nu mai aveau gust de somn. Va veni vremea pentru domni — scria Culi — să puşte pe baciul lor, care are o blană de cinci paşi în lung şi de trei în lat, o blană înspicată negru ; şi carele urs e cel mai viclean şi s-a deprins a fura şunci de cal aninate la hochstand.
—	Iţi va veni şi vremea ta, viclene ! îl ameninţa Culi pe acel urs ; neştiind, însă bine dacă şi-a ales peştera de somn în teritoriu la Prelunci, ori s-a amistuit cine ştie unde, pe tărîm necunoscut.
La mijlocul lui aprilie a sosit doctorul Micu, să-l vadă pe paznic în ce stare se găseşte. Paznicul se găsea în destul de bună stare şi-i dădea veşti plăcute despre cucoşii de munte. Iar doctorul Micu se semeţea a fi cel mai mare domn al acestui vînat.
—	Am şaptesprezece trofee şi-mi trebuie al optsprezecelea, declara el.
«Acest domn doctor cu poreclă potrivită, cugeta Culi zîmbind, nu se poate să nu se socoată cel mai mare dintre toţi vînătorii cei mari de pe lume !»
Erau cucoşi sălbatici la Valea Mare si. în unele dimineţi, jucau şi se bateau pe viscoTiturile rămase. La o‘inie cinci sute de metri înălţime, se afla, într-o
5 -- Sadovcanu — Opere, voi. 15
65
aşezătură ferită, un pilc de brazi bătrîni. Culi se
■im lWWIil>aiyr"	v-	., -a»	.
aucea de cu sara ca saT asculte pe cucoşi cum vin pe sus cu zgomot, ca să se aşeze pe spice de brad. îndată ce-i ştia unde sînt, se retrăgea şi se întorcea acasă, la Prelunci. Acolo povestea doctorului Micu toate cîte ştia el din anul acesta şi din alţi ani; îl lăsa apoi pe oaspe să se hodinească şi venea de-l trezea cînd mai erau trei ceasuri pînă la ziuă. Se duceau amîndoi cu lumini prin cotloanele pădurii, îndată ce se apropiau de domnia gotcanilor, stingeau luminile şi înaintau prin întuneric; din loc în loc se opreau, ca să le asculte cloncănitul şi ascuţitul versului lor de dragoste, cînd îşi astupă ochii şi urechile şi-şi resfiră în evantaliu cele optsprezece pene ale cozii — sus în cer, în întunecimea de brazi şi în aburul cel dintăi al zorilor.
îndată după dragostele eucoşilor, în luna lui mai, s-au eliberat de zăpezi adîncurile pădurii şi au început să se arate, în luminişuri însorite, dediţe şi brînduşe. Seva a pornitTspargffid mugurii, în pîrău au săgetat păstrăvii după cele dintăi gîze. Atunci a venit domnul Ieronim Dragu de la Sibiu, ca să-l caute pe doctorul Aurel Micu şi a poftit pe Ursake Nicula să-l ducă în plantaţii, la ţapi roşii. De ţi lupii făcuseră pagubă, vînatul era destul de sănătos şi puternic — şi căpriorii au brăhnit din culme chiar în cea dintăi după-amiază cînd i-au căutat vînătorii. Culi se ducea cu domnul Ieronim; Onu Bezarbarză cu doctorul. Nana Floarea ieşea în urma lor în pridvor, cu mînile suflecate, de la frămîntatul pînii. Şi-i plăcea s-audă într-un tîrziu, prin uşa deschisă, o puşcătură care duruia în creşteri şi scăderi prin cotiturile văilor. La înserat, sosea Culi dintr-o parte, cu ţapu-n spinare, în urma vînătorului său. Au sosit
66
într-o sară şi Bezarbarză cu doctorul, nevoindu-se amîndoi cu o povară asemenea ; şi copilul a povestit un ceas, lîngă vatră, stăpînei lui, cum a ieşit ţapul, şi cum s-au apropiat, şi cum a mers puşcătura, şi mai ales cum a aflat el animalul căzut între nişte desimi nepătrunse.
Nana Floarea îl asculta cu plăcere, gîndindu-se că numai cîţiva ani vor trece şi acest fecior va fi în stare să aducă singur ţapul pe grumaz ; şi după ce va face cu el din munte zece kilometri, cînd va ajunge acasă, să sară o dată în sus de bucurie bătînd de două ori din pinteni, înainte de a atinge iar pămîntul, după rînduiala paznicilor tari.
De două ori a fost chemată, în aceste expediţii, şi Vidra, căţeluşa, într-ajutor, ca să găsească ţapul cît după urmă de sînge, cît după putoarea pe care o lasă ca un fum subţire în urma sa.
A fost de cosit fîn, de săpat crumpene, de dres îm prejmuiri. Nana Floarea l-.a lăsat în voia lui pe Culi, în vara aceea. S-a fost el coborît şi la Sebeş, să vîndă pieile de lup şi de jder; s-a întors şi s-a suit la piscul Pătrului, ca să-şi arvonească brînza de toamna*™3e' 'Ta*bacii poienari; s-a dus să-şi găsească soţii la Branişte; a ales şi a tîrguit cu ajutorul lor un cal în locul Murgului. Pe acesta îl chema Şargu. Era voinic şi blînd. Coborînd cu stăpînul său cătră apa Frumoasei, se deprinsese să sforăie şi să ocolească oseminte împrăştiate, într-un loc unde fusese o întîmplare năprasnică. Cîteodată Culi uita, dus pe gînduri; iar Şargu îi da semn, ca să-şi aducă aminte. A căzut o ploaie viforoasă la sfîrşitul lui
5*
67
august şi drumuşorul s-a curăţit, nemaipăstrînd nici
o	amintire.
După ce a trecut şi mugetul cerbilor în linişte şi fără oaspeţi, a vestit domnul Ionaş Popa că n-a uitat de ursul cel negru şi vine să-l caute. Era bună acea scrisoare, căci, din vale de la hochstandul vechi, ursul cel cu furtişagul se arătase iar. Cel puţin aşa-i părea lui Culi, că-i ursul acela pe care îl socotea el al lui.
—	Am văzut ursul, a zis el cătră nana Floarea.
—	Care urs ? tresări ea.
—	Ursul meu.
Cînd a spus el întăi asta, nana Floarea şi-a plecat nasul cu nemulţămire la lucrul ei. Culi rîdea.
—	Mai bine te-ai gîndi la altele... îi zise maică-sa.
—	La care altele? Eu mă gîndesc la ale mele, care sînt pădurea şi dihăniile.
—	Se poate, dar să nu uiţi tu, Culi, că mai sînt şi altele pe lume. Ai fecior.
—	D-apoi ce fecior ! Nu-mi trebuie să-l văd. Um-blînd, mîncînd, dormind, fiind singur ori adunat cu alţii, — nu pot uita ce mi-a fost drag; ce să-mi mai trebuiască acuma străjer, ca să-mi dea de veste în orice clipă !
Nana Floarea oftă :
—	Bine, Culi.
El veni ca să-i sărute mîna. Ea l-a lăsat; nu era încă vremea.
Ursul care i se părea că e al lui ieşea în acea poiană, căutînd nu ştiu ce.
Poate caută pe dracu, îşi făcea socoteală Culi, cu oarecare bucurie ascunsă; ori îşi aduce aminte că aici se pune carne de cal la păstrare în clenciuri, sub podina pătulului ; ori se plimbă el aşa, de plăcere,
68
fiind dintr-o săminţă domnească ; ori se îndestulează cu smeură în desimile acestea nestrăbătute de smeuriş ; ori a simţit miros de miere şi are bănuială de vreun roi într-o scorbură. Ii aduc eu doctor bun, care să-i dea ce-i trebuie.
Domnul Ionaş Popa a sosit la amiază, în ziua de 14 octomvrie. Cum a sosit, a ascultat istoriile lui Culi, prepusurile lui, aşezarea locului, — toate cîte-i trebuiau. Zîmbind, îşi pregătea carabina şi era încredinţat că nu va vedea nici urmă de urs, după o logică şi o rînduială bine cunoscută vînătorilor.
—	Cum merge treaba, Culi ? a întrebat el deodată.
Paznicul s-a întors surprins, căutînd în juru-i ruinile despre care voia să se informeze stăpînul său. Nu mai erau ruini, nu mai erau pojaruri. Totuşi Culi privi în sine neguros, negrăbindu-se a da răspuns. Domnul Ionaş Popa a clătinat din cap şi, venind aproape, l-a bătut prietineşte pe umăr :
—	Poate eşti prea singur, Ursake.
Culi a scuturat energic din cap. Nici vorbă nu putea fi despre lucrul la care se gîndea domnul de la Cluj. Dar altfel, domnul Ionaş Popa îl găsea iarăşi voinic şi sprinten ca altădată şi deosebit de atent la toate ale pădurii.
Au pornit la deal pe o vreme lină, fără susur de vînt. Era jilavă umbra brădetului; în poieni se îm-pînzea aur rece de soare. La ceasurile cinci, au fost dincolo de pătul, în curmătură. De la locul unde s-au aşezat, se deschiSealumină în fund ; de-acolo poiana ocolea larg într-o parte şi-n alta. In faţă — ascunzîndu-i trupul nalt — vînătorul avea un prag de stîncă, pe care îşi rezemase carabina cu lunetă.
69
Culi îşi ocupa ascunzişul lui obişnuit, între lulc-4e. bisacăn.
Aşa au aşteptat pînă cătră înserat. Au început să schimbe şoapte şi se pregăteau de retragere.
—	E uşor de înţeles, explica domnul Ionaş Popa, că vînatul nu vine cînd poftim noi, ci cînd are el gust. Ziua a fost prea frumoasă şi pădurea asta are multe plimbări. Cînd ne ducem noi la acele plimbări, atunci vine el aici.
Paznicul a stăruit, fără să înţeleagă nici el de ce :
—	Mai stăm puţin, domnule doctor. Numaidecît trebuie să mai stăm.
Lumina din fund începea să se umbrească şi din acea umbră prinse a se despleti cătră curmătură o ceaţă subţire. îndată ce se aşeză pîcla aceea de toamnă, schimbînd înfăţişările dintru început ale priveliştii, paznicul deveni neliniştit. Prindea să se amestece funingine în pîclă, cînd el se sprijini în coate şi înălţă fruntea. Mormăi ceva.
—	Ce este ? a întrebat şoptit stăpînul. Cred că ne putem întoarce ?
—	Da, domnule doctor, dar nu înţeleg ce caută calul meu în poiana asta.
—	Unde vezi tu cal, Ursake?
—	Văd pe Şargu, domnule doctor. Ursul vine de obicei de la vale şi are mişcări pe care le cunosc. Calul meu văd că a intrat de cătră deal şi iese acuma lîngă cei doi brăduţi.
In aceeaşi clipă doctorul Popa văzuse, şi pusese pumnul în greabănul lui Culi, apăsîndu-1 în culcuş, îşi pregăti arma şi căută prin lunetă.
—	Parcă n-ar fi Şargu, domnule doctor, aiura Ursake. Ba e Şargu. Da-l-aş dracului ! vi-1 vînd pe cît l-am cumpărat.
70
Doctorului Popa îi venea să rîdă de asemenea vînătoare. El văzuse urs ; iar acum se afla încredinţat că e Şargu.
—	Eu zic să trageţi, domnule doctor, şopti Culi aţîţat. Ne înşală !
Domnul Ionaş Popa a căutat a doua oară crucea lunetei şi a pus-o în fantasma din ceaţă. A tras. S-a auzit un rînchezat cum nu s-a mai pomenit niciodată să rîncheze un cal; pe urmă o fugă prin vreascuri; pe urmă poiana s-a închis în tăcere. Şi s-a întunecat de înserare negura.
Au stat neclintiţi, cu urechea întoarsă cătră fundul curmăturii. Nu era de bănuit vreo altă mişcare. Părea că s-a săpat în preajma lor o groapă a tăcerii. Au aşteptat aşa vreme îndelungată ; poate un ceas.
Vînătorul clujan s-a mişcat.
I-a şoptit îndată Nicula Ursake :
—	Mă rog frumos, domnule doctor, mai staţi puţin.
—	Stăm degeaba, Culi, a răspuns vînătorul. S-a dus.
—	Nu cred, domnule doctor.
—	Atuncea ţi-am puşcat calul.
—	Ha-ha ! n-ar fi nimic asta. Dacă nu m-aş teme, m-aş duce să-l caut şi să-l găsesc. Dar mă tem. Şi nici pe domnia voastră nu vă las să vă duceţi, domnule doctor.
Era nelinişte în paznic; glasul dintrodată îi răguşise.
—	Atunci cum facem, Ursake ? Cred că să ne retragem.
—	Şi eu aş spune tot aşa, domnule doctor. Mai ales că aş cerceta grajdul şi s-ar vedea numaidecît ce-a fost.
71
Au părăsit curmătura cu luare-aniintc; au lăsat în urma lor ca o poartă închisă. începea să se molipsească de nelinişte şi vînătorul. După ce au urcat, culmea şi au prins a coborî spre casă, domnul Ionaş Popa a deschis lampa electrică. Aici, în Prelunci, nu era deloc ceată; locul părea mai uscat şi mai puţin rece.
Uşile se aflau deschise; luminile aprinse; un foc mare juca pe vatră, în odaia oaspeţilor. Bezarbarză ieşi în jocul acela de lumini auzind paşi, şi strigă spre întunericul pădurii, îngroşîndu-şi glasul :
—	Care-i acolo?
—	Noi sîntem, răspunse Culi. Ascultă, Onule ; răspunde repede. Auzi tu ?
—	Aud.
—	Răspunde : unde-i Şargu ?
—	In căsuţa lui, răspunse Onu, rîzînd. L-am ospătat cu fîn şi i-am dat apă.
—	Cînd ?
—	Mai acum.
—	Dar slobod fost-a ?
—	Fost; dar nu se duce departe.
Cei doi se apropiară. Bezarbarză văzu cu mirare că Nicula Ursake trece la grajd şi cercetează. Vînă-toruT se oprise în pridvor.
Culi se întoarse :
—	E aici, zise el cu glas schimbat. A fost înşelare, precum am spus.
—	Ba atunci am tras în urs, rîdea domnul Ionaş
Popa. înşelarea a fost din partea mea, că nu l-am nimerit.	)
—	Se poate şi asta, răspunse pe gînduri paznicul.
Nana Floarea află numaidecît de la Onu că s-a
întîmplat ceva neobişnuit. Ar fi poftit să întrebe pe
72
domn şi nu cuteza. Culi n-avea poftă să vorbească ; a îmbucat dc puţine ori şi s-a dus în fundul odăii, întinzîndu-se în patul cel mare pe o coastă, cu tîmpla rezemată în palmă.
Vînătorul s-a simţit trudit şi a adormit îmbrăcat un somn ; după aceea a ieşit afară, dinaintea casei de vînătoare. Luminile încă ardeau în casa de sus şi în cea mică. Nana Floarea se afla afară singură, între tăceri neclintite, privind cerul senin şi fără lună. Bolta era spuzită de luciri ; găinuşa se suise în creştetul amiezii.
—	Frumoasă noapte, zise domnul.
—	Da, suspină nana Floarea. Domnia voastră nu dormiţi ?
—	Nu. Cum se zăreşte de ziuă, trebuie să ne întoarcem unde am tras. Poate să luăm şi pe Vidra.
—	Crezi domnia ta că l-ai lovit ?
—	Aşa cred.
Nana Floarea aşteptă o clipă. întrebă iar, şoptit:
—	A fost ursul ?
—	Dacă n-a fost calul lui Culi, zimbi domnul Ionaş Popa, atuncea numaidecît a fost ursul.
Nicula Ursake se mişcă şi el din casă, chemat de vorbele care sunau afară şi ieşi sub stele. Femeia schimbă vorba ; aflase că bad,ea Toma va să vie a doua zi cu o ştire despre un rîs din Pîrăul Şerpilor. L-a întîlnit pe Bezarbarză tocmai sus, llTffiffic” şi f-'a lăsat vestea asta lui Bezarbarză. Ursake tacea; era bine încredinţat că, înainte de a ieşi el afară, se vorbise de altceva.
—	Mergem, Culi, îi zise într-un lîrziu vînătorul, observîndu-1 că nu mai avea astîmpăr.
Pînă la poiana hochstandului aveau de străbătut cam opt kilometri, dar au pornit cu mult mai îna-
73
inte decît trebuia. Culi ducea căţeluşa ; domnul Io* naş Popa îl urma cu felinarul cu petrol, care lumina slab. Le era destul, ca să nu apuce greşit o altă potecă. Umblau cu luare-aminte, ca să nu tulbur^ pacea aceea a întunericului. Din cînd în cînd, o adiere da şuiet prin brazi, vestind înainte trecerea oamenilor.
Cînd au ajuns la locul cel bun de oprire şi aşteptare, de unde dintrodată puteau ieşi la pătul, s-au oprit, aşteptînd ziua. Vîntul dinaintea zorilor se strecura tot mai ades în somnia pădurii, risipind visurile ei neguroase. Deasupra, în creştetul eatapi-tesmei, rămîneau tot mai puţine făclii. Apoi începu a se prevedea bruma, în poiana din faţă.
Culi ofta, din vreme în vreme; totuşi, văzînd pe Vidra liniştită, avea nădejde că nu vor da peste năcaz. Acelei căţeluşe îi veneau de departe, în nări, toate înştiinţările. Iar curmătura fiind aproape, numai sub hochstand, orice ar fi fost acolo ea trebuia să ştie. Aşa ar trebui să cunoască oamenii toate, cum le cunoaşte acest animal, se gîndea'Culi, — căci vorba de mai nainte, «năcaz», exprima pentru el ceva cu totul nedesluşit. Vidra nu ştie să cetească şi să scrie, nici săvîrşeşte atîtea măiestrii de mirare ca omul, dar cunoaşte altele cu mult mai ager decît noi, simţind de departe pe duşman ori avînd înştiinţare despre o nenorocire. Aşa a venit Vidra în celalalt an şi l-a căutat, ca să-l ducă acasă. Acolo, Ana nu mai avea mult de stat între noi, după cum s-a şi văzut.
—	Acuma putem merge, Culi, a şoptit domnul Ionaş Popa.
Culi a tresărit. Stăpînul său depusese felinarul stîns şi-şi pregătea carabina. Poiana îşi deschisese liniştea argintată. Orice adiere de vînt căzuse. >j
S-au dus de-a	dreptul la cei doi	brăduţi. Ursake
începu să caute	smuncit.	Căţeluşa	avea mai	multă
cumpănă decît el. Tnsfîrşit, li s-a părut că găsesc urma. Vidra a înălţat apoi bănuţul nasului ei. Aii socotit atunci că	vrea să-i	ducă de-a	dreptul în	fund;
dar pe urmă i-a	dus spre	stînga.
Cînd s-au oprit mai încolo, căutînd o altă orientare, Nicula Ursake a icnit. In aceeaşi clipă şi vînătorul a văzut dihania la treizeci de paşi pe un catarg gros de brad răsturnat. Se suise acolo şi stătea gata să sară asupra duşmanului. Doctorul şi făcuse gestul ca să ia arma la umăr; dar apoi amîn-doi oamenii îşi eliberară piepturile .de răsufletul comprimat, băgînd de samă că blana ursului era presărată de argint de brumă. Fiara pierise încă din ajun, ghemuită acolo.
I	s-a părut lui Culi, — ori într-adevăr s-a simţit luminat ? S-a grăbit să se ducă la urs, căutîndu-i puşcătura ; a luat de la un brădui un clomburel, mu-indu-1 în sîngele închegat, şi l-a prezintat stăpînu-lui său, gratulîndu-1 pentru succes.
«L-am vestit eu că n-are să-i meargă bine», îşi zicea Nicula, întorcindu-se la fiară, ca s-o cerceteze din nou. Atuncea cînd a furat şi a mîncat şuncile, va fi stat pe lîngă pîrău zece zile în şir, ca să poată birui atîta sărătură. Frumos animal; n-are nimic deosebit, decît blana asta întunecată. încolo, ochiul i-i rotund ca la orice urs şi fruntea boltită. Ghiarele parc-ar fi de fildeş. Trebuie să fie un baci bătrîn. Şi-a adus aminte de locul cu bunătăţi şi s-a întors şi în ist an. Aştepta, poate, să găsească şi vin. Culi nu mai descoperea acuma nici o duşmănie şi nici o drăcărie, căci spaima lui de-atunci îşi avusese pri-
75
cina în supărările lui proprii, clocite şi înveninate; iar ursul se aila în pădurile şi-n munţii lui şi nu avea cu el nimica. Incît, privindu-1 acuma, Nicula simţea un fel de simpatie şi puţină milă pentru acea fiinţă a lui Dumnezeu.
—	Insă i-a venit şi lui vremea, se scutură el din gînduri, înturnîndu-se spre stăpînul său vînător.
—	Ce ai, Culi ? Prohodeşti ursul ?
.	— Mă gîndeam şi eu la unele lucruri, domnule
doctor, zimbi paznicul. Au fost nişte spaime zadarnice, care s-au dus...
—	...cum se duc toate, Culi.
—	Aşa este... cum se duc toate, oftă paznicul.
Apoi dădu la o parte amăgirile acestea ale inimii
şi trase cuţitul, prubuluind unde să tîrîie jivina, unde s-o atîrne şi cum să lucreze, ca să-i scoată cît mai frumos blana. Acea piele are să meargă la Bucureşti. are să călătorească la Paris, ori la Berlin, prin expoziţii; au să se mire domni şi doamne în jurul ei; are să vie un domn preşedinte să-i dea o medalie de aur; aşa îneît Culi se simţi, într-o privinţă, onorat de operaţia pe care o» făcea ursului său, în acea zi însorită de octomvrie. Domnul Ionaş Popa se îndeletnici o vreme cu aparatul fotografic; făcu drumul la Prelunci, ca să aducă pe Bezarbarză cu căruţa, să încarce carnea. Trebuiau pregătite şi şunci de urs — despre care şunci, unii domni ce nu sînt vînători spun că ar fi mai bune şi mai gustoase decît orice şunci de pe lumea asta.
—	Ba eu n-am mîncat şi nici n-am să mînc în viaţa mea, declara Culi. Mi s-ar părea că mînc şi din calul cel răpănos de la stîna poienarilor.
76
• După ce s-a dua domnul de la Cluj cu trofeul, Culi a rămas cu ai săi şi cu ale sale, ca să se pregătească de iarnă. Mai stăruiau în el oarecare nelinişti — mai mult amintiri, cătră care zîmbea cu mîhnire. S-a coborît de două ori devale, pînă la Sebeş. Cînd se întorcea a doua oară la deal, la începutul lunii lui noemvrie, se întîmplase a fi o zi călduţă, cu soare de aur. Mualii cei mai depărtaţi visau în pîcle, iar pădurile de la JMţlul Frumoasei aveau în ele ca o Huîceaţă a unor păreri"cfe"rău. Cînd a ajuns la o cotitură şi la un pod, a văzut aproape, numai la o zvîr-litură de băţ, două căprioare care stăteau neclintite pe costişă, părînd a asculta ceva. Huruitul moale al căruţei se amesteca în zvonul apei. Nu s-au tulburat nici cînd au văzut calul. Mai tîrziu au desluşit că este şi o altfel de fiinţă între acele lemnişoare uscate şi ciudat alcătuite. După ce s-au dus ele în copce, la deal, fără de nici o spaimă, paznicul de la Prelunci a înţeles ce aşteptau ele acolo, în pripor. Le sosise pe boare de vînt, din susul apei, înştiinţare de mirosuri aspre : cobora de la stînile Surianu-lui o turmă, cu toţi asinii, tărhatul şi cînii. A trecut "clofliol, într-un nour de pulbere. A rămas un sunet de clopot, după ce priveliştea s-a prelins în cotitură. Alte tălănci tari nu se mai auzeau, măcinate de murmurul Frumoasei. Dar acel clopot mic de aramă rămînea distinct şi singur şi-l auzeau desigur şi căprioarele, în tancul nevăzut unde se opriseră.
Nu multe ziledupă întoarcerea lui Nicula Ursake din blîndeţa văii, au trecut pe deasupra Preluncilor stoluri de dumbrăvenci, fîlfîind şi învîrtejindu-se că-tră asfinţit. Şi la o zi după ce au trecut acele cîrdurî de dumbrăvenci, s-a înegurat cerul de nouri posomoriţi şi a prins a bate o ploaie piezişă, subţire şi
rece. După douăzeci de ceasuri de curgere, în acea ploaie subţire s-au amestecat fulgi de lapoviţă ; astfel că s-a aşezat cap de iarnă. Pînă la coada iernii era îndelungat timp. Insă Nicula ieşise din ticăloşia lui şi îşi regăsise puterea. Ştia că are ce face şi mai ales se bucura că va putea să-şi răscumpere paguba de jderi şi lupi din vremea suferinţii.
—	Ai fost numai pînă la Sebeş, Culi ? l-a întrebai .nana Floarea.
—	Da, mamă ; dar de ce mă întrebi ? ai avut nevoie să mă mai duc şi în altă parte ?
Nu. Te întrebam aşa. Mă gîndeam că poate te-ai oprit în Laz.
—	Nu m-am oprit. Ce este în Laz ?
Nana Floarea a zîmbit:
—	Am eu acolo o prietină, care trebuia să-mi aleagă şi să-mi cumpere nişte bumbac. Este una Serafina Burlă — bătrînă ca şi mine. Iar lîngă Sera-fina Burlă, stă femeia aceea care creşte pe feciorul tău.
—	Nu m-am oprit, mamă, în Laz. Am poposit puţintel lîngă cimitirul pe care-1 ştii.
—	Aşa ? Ai văzut şi pe domnul părinte Dămian ?
—	Văzut. Mi-a spus că are de făcut slujbă de un an la acel mormînt. I-am plătit.
Nana Floarea se uita pe gînduri într-o parte şi asculta ornicul.
—	Am făcut bine ?
—	Ai făcut bine, Culi. Ar fi trebuit să-mi aduci răspuns despre Octavian, căci sînt cu grijă. Dar mă gîndesc că nu va fi nimica. Dacă ar fi ceva, Răduţa mi-ar da răspuns.
Culi se mîră :
—	Aşa o chiamă pe femeie ?
78
—	Care femeie ?
—	Aceea care dă ţîţă nepotului dumnitale, mamă, rîse Culi.
—	Nu. Dacă vrei să afli, atunci să ştii că aceleia îi zice Nastasia şi soţul ei e slujitor la notarăş. Are el puţină simbrie; le pare bine de ce le mai dau eu, pentru cqpil. Dar, cum ţi-am spus, lîngă casa acestei Nastasii, trăieşte o prietină a mea, Serafina, care-i văduvă. Am fost bune prietine în tinereţa noastră şi nu era zi să nu ne vedem. Soţul ei a pierit în bătălie la ţara Italiei; i s-a întors de acolo numai numele. Se ofileşte şi ea acolo în Laz — şi lucrează. Se pricepe la ţesut şi la ales scoarţe — care nu mai este nimene ca dînsa în ţara asta. O rugasem, cum ţi-am spus, să-mi aleagă anume bumbac, ce-mi trebuie.
Mirarea lui Culi sporea:
—	Dar nu mi-ai spus niciodată nimica despre asta. Dacă aş fi ştiut, mă opream acolo, întrebam şi nimeream. Vinovat, mamă, nu mă simt cu nimica.
—	Vai, Culi, dar eu nu te învinuiesc pe tine. Vinovată sînt eu că nu ţi-am vorbit înainte de a te coborî tu la Sebeş. Rămîne pe altă dată. Ori va trece prietinul nostru badea Toma şi mi-a aduce el ceea ce-mi trebuie. De asta să nu te superi tu, Culi. Să fii numai sănătos şi să izbîndeşti tu, în iarna asta, s-aduni zece pielcele. Cum va fi oare preţul jderilor ist an ?
—	încă nu se ştie anume, dar va fi bun preţ. Te rog frumos, maică, să laşi în sama mea teascurile şi jderii, şi să-mi spui ce nu mi-ai spus.
—	Ce nu ţi-am spus ?
—	Trebuia să-mi spui ceva şi am uitat şi eu.
79
—	Ba eu n-am uitat. Această Serafină Burlă, prietina mea, are o copilă pe care o chiamă cum am arătat eu — şi ea îmi poate aduce ştire despre Octavian, dacă-i nevoie. Cum va fi ceva, se roagă de un călător care suie la deal, se anină în căruţă ori se aburcă pe cal în dosul lui şi vine la Prelunci. Dar pînă acuma, har Domnului, n-a fost nevoie să vie, şi voi mulţărai Maicii Preacurate Fecioara Maria că n-a fi nevoie nici de acum înainte. Mie-mi place copila asta a Serafinei, pentru că-i cuviincioasă şi nu-i obraznică. Fiind săracă, Serafina ar vrea s-o tri-meată la slujbă la Sibiu ori la Bucureşti, dar stă la îndoială. E uşor să lepezi aşa în lume o fată de optsprezece ani; fiind şi frumoasă, greu i-ar fi s-o aducă înapoi. Am sfătuit-o eu să mai aştepte, măcar cît îmi face mie trebuinţă, pînă ce-oi lua de la Nastasia pe Octavian. Mă gîndesc eu să-l mai las să sugă iarna asta şi vara viitoare. Pe urmă îl în-ţercăm şi-l aduc aici. Am eu apoi treabă destulă cu acest copil; mă împresură multe griji ale mele, ca o bătrînă care slăbesc din zi în zi, şi n-oi mai lua în samă şi grijile altora. Facă Serafina ce va şti; treaba ei! Mai bine ar fi avut un fecior vrednic, decît ceea ce are. Un fecior aduce spor ; o fată pagubă. Pe lîngă pagubă, şi ruşine. Bucuroasă mă aflu că am fost păzită de astfel de năcaz.
După ce nana Floarea tăcu, ornicul din părete răspunse:
Tic-toc-tic!
Cîteodată paznicul lua cu el în pădure pe Onu Bezarbarză, mai ales cînd se ducea să cerceteze teascurile.
Căpcăni de jder clădea Culi la locuri unde aceste jivine mici şi agere aveau mult umblet. Aşeza lem-
?0
nele lungi între doi arbori vechi. Jderul trebuia nu-maidecît să se strecoare pe o punte îngustă de trun-chişor de brad, ca să ajungă locul unde era bucata de cărniţă sau trupul sîngerat al unei gaiţe. Cînd ajungea acolo, călca pe o pîrghioară şi atunci cădea asupra lui un lemn, strivindu-1 şi acoperindu-1 în acelaşi timp. Era acoperit şi ascuns, ca să nu-i răpească omului prada alt hoţ al pădurii, fie vultur, fie vulpe, fie lup. Această alcătuire de lemne, care se ţineau ca într-un fir de păr şi totuşi erau statornice în vînt şi ploaie, era o învăţătură de la pădurari şi paznici mai bătrîni, care au vieţuit în Carpaţi şi la apa Frumoasei din cele mai afunde veacuri, şi e un meşteşug tainic al lor.
Acest meşteşug tainic îl învăţa acum şi Bezarbarză de la baciul său.
—	Culi-baci, grăia într-un rînd Bezarbarză, um-blînd pe potecă în urma lui Ursake, eu am văzut, ieri, jderul într-o furcă de brad la Creanga Neagră. S-a tras pe furiş în lungul trunchiului şi, cît am clipit, a prins veveriţa. I-a rupt gîtiţa, i-a supt sîngele şi pe urmă sta şi o cronţăia. Eu mă uitam şi l-am lăsat. Dar îl suduiam în gîndul meu. Ce rău i-a făcut lui o veveriţă ?
—	Nu i-a făcut nici un rău, Onule ; dar veveriţa de ce mîncă ouăle şi puii de prin cuiburi ?
—	Asta este ! îşi aduse aminte Onu.
Era şi în el, uneori, neliniştea asta care fusese şi a lui Culi. Acuma, la observaţia lui Onu, Ursake îşi făcea socoteală că toate vietăţile pădurii lui se alungă şi se prigonesc din voia nepătrunsă a Ziditorului, ca să dobîndească putere, agerime şi iuţeală; ca să le fie tihna mai bună după spaime şi primejdii, aşa cum lui, deodată, îi place mai tare viaţa după desnădejdea
6
81
şi căderea din toamna trecută. Fără amărăciune, nu s-ar cunoaşte bucuria şi dulceaţa. Aşa ne pare de rău întăi! şi pe urmă începem a uita;..
—	Caută tu teascul, Onule, zise Culi; eu am să stau aici să trag o ţigară. Mă mai gîndesc la unele şi la altele.
Nicula Ursake era mîhnit în fiinţa lui cea mai dinlăuntru că cele iubite de el altădată acuma îl împresoară tot mai de departe. Şi îi displăceau întrucîtva unele vorbe ale bătrînei despre satul de devale care se chiamă Laz.
Bezarbarză se întoarse :
—	Bade Culi, am aşezat carnea.
—	Bine, Onule. Acuma ne întoarcem, ca să nu ne aştepte mult nana Floarea cu prînzul. Să-mi spui, Onule, dacă îţi mai aduci tu aminte de oamenii din Laz.
—	îmi aduc aminte de unii, răspunse cu mirare sluga.' Dar eu n-am trăit chiar în Laz, ci mai la o parte, pe o rîpă. Acuma nu mi-ar mai plăcea acolo; m-am învăţat la munte. Dar din ce pricină, Culi-baci, mă întrebi dumneata de Laz ? Era vorba să mă tri-meată într-o zi nana Floarea la una lelea Nastasia, pentru pruncul cel mic.
—	De asta întrebam şi eu.
—	Apoi să ştii, Culi-baci, că nimeresc eu, să n-aveţi grijă. Dar are să fie mai greu de adus pruncul, nu pentru că răcneşte după ţîţă, căci întăi şi întăi îl în-ţarcă ; dar el fiind învăţat numai cu muieri, n-are să-i placă să umble cu mine. Pe urmă, am să-l învăţ eu felurite meşteşuguri şi are să-i placă să umble după mine ca un ieduţ. Numai atuncea, la început, are să fie greu. Nana Floarea rîdea şi zicea că să vie şi nişte muieri de la Laz cu mine.
82
—	Care muieri ?
—	D-apoi ştiu eu cum le chiamă ? Am să mă mai cuget cum e de făcut. Pînă Ia vară este vreme.
In timpul verii anului următor 927, au fost felurite înţepături despre Octavian şi despre Laz. De cîte ori încăleca Ursake, ca să se ducă devale pentru afaceri, şi treburi, nana Floarea venea şi amesteca vorbe multe lîngă capul calului, aşa că, în urechea lui Şargu, intrau de zeci şi zeci de ori aceleaşi şi aceleaşi nume, 'pe care Culi nu dorea să le mai audă. Insă numele pe care îl poftea el, aşa fără pricină, numai ca să-l mai asculte o dată, acel nume nu se mai rostea. Ursake avea în el o bănuială că numele acelea — care se spuneau — ori- nu se spuneau — în curînd aveau să ia fiinţă în Prelunci, schimbînd toate. Din pricina asta, începea să fie iarăşi neliniştit.
In ajun de Tăierea cinstitului cap al prorocului Ion Botezătorul, carele se prăznuieşte în august, ziua a douăzeci şi noua, nana Floarea a avut treburi mai multe decît de obicei. A copt pîne, a sărat carnea de la un purcel, a umblat încolo, a umblat încoace; tot se tînguia că e singură şi nu mai poate. Nicula a tot ascultat-o şi a priceput că pofteşte să-i mai poruncească ceva.
—	Unde doreşti să mă mai duc, maică ? a întrebat el zîmbind. Cred că a venit vremea să mă duc.
—	Unde să te duci? s-a întors ea,' privindu-1 cu luare-aminte. N-avem nevoie să te duci nicăieri. Adevărat că, mîni, se deschide pentru mine o zi ca
aceea; dar pentru ce-mi trebuie mie am pregătit pe Onu.
—	II trimeţi pe Onu ?
—	Da.
—	Cu căruţa ?
—	întocmai aşa, Culi. Fost-a ori nu vorbă mai de demult că, la vremea asta, vine Octavian la casa lui? Acuma se duce Onu, îl ia şi mi-1 aduce.
—	A fost vorba de asta ? şi vine domnişorul la ale sale ? se miră Nicula Ursake.
—	A fost vorba, băiete. Şi nu rîde tu de un fecior care va să ne aducă bucurie.
—	Rîd eu, maică ? Eu mă veselesc. Bucurie nu ştiu dacă mi-a aduce. Insă mă gîndesc, mamă, că Bezarbarză are să-l sperie şi nu l-a putea aduce singur — să-l ţie în braţe şi să mîie şi calul.
Nana Floarea a clătinat din cap :
—	Asta am ştiut-o eu, Culi, oricît de puţină minte aş avea. Aşa că vine cu el cine trebuie.
—	Vine femeia aceea, Nastasia ?
—	Se poate să vie şi ea ; dar nu ştiu bine. Să dea Dumnezeu să fie mîni o zi după dorinţa inimii mele. Şi mai ales poimîni, cînd se întoarce Onu şi mi-1 aduce pe Octavian.
—	Ţi-1 aduce pe Octavian, iar eu nu-ţi mai folosesc.
—	Ba mi-1 aduce şi tu îmi foloseşti şi-mi eşti mai drag pentru că îmi vine acel nepot. Poate, bucurîn-du-mă, mi-or mai sta durerile de picioare şi de şale şi mi s-or mai limpezi ochii. Căci am început să nu mai văd bine. Dacă vrei să te duci tu, du-te, căci vei fi avînd şi alte treburi; dar eu mai de demult m-am gîndit la Onu.
—	Ba eu nu m-oi duce. Să se ducă Bezarbarză, a hotărît Nicula Ursake.
84
r
Nu s-a ştiut bine cînd s-a dus sluga. Culi a băgat deodată de samă că Onu şi căruţa lipsesc. Văzînd el asta şi gindindit-se la teluri de feluri de întîmplări, s-a pornit în ziua de Sfîntu Ion, peste Valea Mare, la prietina lui din Branişte.
Acolo a găsit bună-pace. Aproape de casa prietinilor lui, nişte căpîlnari şi nişte lăzureni întemeiaseră tabără, fiind ei acolo în cheile Frumoasei de zece săp-tămîni, bătînd cu ţapinile şi descîlcind închisorile plăviilor. I-a părut bine că a găsit mai cu samă oameni din Laz şi a băut cu ei cîteva pahare de vin, la colibele lor. A voit să-i întrebe ceva pe unii din ei; după aceea nu i-a mai întrebat şi s-a dus cu badea Toma şi cu Traian mai sus, pe o rovină cu jipi, ca să caute vatra unei scroafe de mistreţ, care începea să iasă cu godinii după ea, privindu-i cum se joacă. Pîndind el într-acel fund de vale, i-a plăcut priveliştea şi avea coraj. A mas la Branişte şi nu-şi mai aducea deloc aminte de întîmplările ce povestise badea Toma Orăşanu. S-a întors la Prelunci în ziua de 30, după amiază.
A început să-i bată inima, văzînd căruţa acasă. S-a temut să nu se fi întîmplat vreo poznă. S-a teinut poate să nu cugete prea mult asupra unor împrejurări nouă, pe care mai curînd dorea să le lase nedesluşite. S-a abătut pe la grajd şi a văzut pe Şarg liniştit: a întors spre el botul şi a făcut uşurel : Hn-hn ! Atunci a ocolit colţul casei celei mari, la pridvor.
In pridvor, în bătaia soarelui, şedea la pămînt un copil străin. Era bălănel şi cu ochii căprii. Ochii lui mari, cu gene cîrligate, păreau ceva cunoscut, ca o amintire scufundată. Copilul acela străin, îmbrăcat cu rochiţă roşie, ca să nu-1 deoache nici om, nici fiară, trăgea pe Onu Bezarbarză de cap. Iar Onu Bezarbarză
85
Se afla întins pe spate cît era de lung şi lăsa pe prunc să-l tragă de încîlcitura lui — păr vîlvoi în coloarea fînului. Copilul cel mic şi cu cel mare grăiau. Cel mare îl învăţase pe cel mic cum să întrebe, cel mic întreba şi cel mare răspundea. Cel mic însă nu ştia să-şi deslege de tot limba şi bolborosea peltic.
—	Ai fost în pădure ? întreba Octavian.
Era o întrebare misterioasă. Pădurea era lucrul nou care se vedea de jur împrejur, în lumina unui alt tărîm.
—	Ai fost în păduie ?
—	Am fost, răspunse Onu.
—	Ai văzut ulsu ?
—	Văzut.
—	Nu te-ai temut ?
—	Nu.
—	Ce i-ai spus ?
—	I-am spus : bate ici brînca şi să ne luăm la trîntă.
Octavian nu pricepea nimic din afacerea asta şi, în
întrebările lui, era necontenit ajutat de Onu; cu toate acestea era fericit că întreabă şi i se răspunde.
Culi s-a grăbit să-şi ia copilul în braţe şi să-l mîn-gîie; pe urmă l-a lăsat să petreacă în legea lui şi s-a retras spre casa cea micăi înţelegea că nana Floarea nu era in casa cea mare. Dacă ar fi fost în casa cea mare, i s-ar fi auzit de departe glasul neînduplecat. Dacă nana Floarea nu-i acasă, atunci e dusă după smeură, într-un loc ştiut, în lungul pîrăului. Acolo mai mult vorbeşte decît culege, căci are oaspete din Laz. încă din ajun Culi înţelesese cine vine cu copilul şi-i era puţin frică de o dezamăgire. Aşa că, de bună-samă, se afla lingă nana Floarea — părînd c-o ascultă şi pîn-dind cu ochii altceva — acea odraslă din Laz, fata Se-rafinei văduva.
86
Cum se ducea la vale, ii venea să întîrzie şi să ocolească in altă parte. Se opri un timp, ca să urmărească în lumina poienii zborul rindunelelor; privi pe luciul pîrăului Preluncilor, ca în argint viu, săgetarea păstrăvilor după muşte. Cintau in otavă miliardele de tomniţi, şi pădurea pînă în adîncurile ei fremăta de beţia vieţii. Culi primi de la pămînt şi de la brazi mireasmă pînă în fundul sufletului.
Deodată văzu venind spre el pe nana Floarea cu două soaţe. Una era bătrînă şi rîdea ştirb ; aceea era nana Serafina. Cealaltă era o copilă. Nu rîdea ; se uita în colo, spre un brad căzut; îi bătea soarele în fruntea lucie. Nicula Ursake îi văzuse ochii, atît cît îi trebuia, o clipă.
Cu toate cărţile lui din raft şi cu toate însuşirile de poliţist, Ursake înţelese că n-are ce şi de ce să judece. Era vai de sufletul lui; căci erau acuma asupra sa trei muieri. Lui nu-i trebuia, însă, decît aceea pe care de mai de mult o dorea, printr-o viclenie ce nu era a femeilor bătrîne, ci a lui Dumnezeu, cel care îşi are scrise vicleniile sale sfinte în toată zidirea sa, cu semne fără de moarte.
Mergînd cătră acea copilă nouă a lumii, îşi lepădă ţigara şi zvîrli în asfinţit un rotocol de fum. Ca şi cum ar fi fost izvorît din inima lui, acel rotocol se subţie ca o umbră fină, ce ar părăsi pentru totdeauna poienile de la Prelunci. Căci morţii noştri, cită vreme îi dorim, stau în noi şi-n preajma noastră ; iar cînd începem a-i uita, ne părăsesc; între ei şi noi se aşează nu numai moartea, ci şi viaţa.
Fevruarie, 1938, laşi.
IUNIE
Acum un an, după ce a trecut primăvara, mi-am pregătit undiţa de păstrăv, şi m-am dus la munte. Entuziasmul meu pentru petrecerea ce-mi făgăduiam era în raport direct cu explozia de lumină şi căldură a împrejurimilor bucureştene. Ajuns însă sus, dincolo de o mie de metri altitudine, am fost silit să constat din nou că înţelepciunea bătrînilor noştri rămîne valabilă pînă la istovirea timpurilor; deci mi-am tras din sac cizmele şi hainele groase. Mai stăruia acolo o bucată din coada iernii, care din cînd in cînd şfichiuia cu ploi îngheţate aşezarea din Branişte, iar pe piscurile Pătrului şi Şurianului fulgerau încă omături, în răstimpurile de soare. Cum îndrăzneam să ies cu undiţa la malul rîului, se po-vîrnea de sus, învîrtejit de vînt, un nour negru, care scutura lapoviţă. Sara, se făcea senin ; în vremea nopţii scînteiau toate stelele văzduhului. Dimineaţa, văile se umpleau de o ceaţă lăptoasă. Cătră amiază aşteptam o limpezire. Intr-adevăr, soarele se arăta cîtva timp, ca să ne amintească existenţa lui şi să ne dea nădejde ; dar îndată după aceea prindeau să
91
şuşuie brazii şi auzeam în ponoare depărtate vuietul furtunii şi al ploii.
Am aşteptat o săptămînă să se aşeze vremea. După aceea, visînd altă epocă tihnită a acelei aşezări, m-ani coborît iarăşi la cîmpie. Am ieşit din ploaie şi din furtună ; am regăsit primăvara la Sebeş ; am revenit în cîmpia dunăreană, lepădînd de pe mine toate cojoacele, unul după altul, ca Dochia. Aici era vara în toi şi un cer încremenit în linişte, ca un smalţ albastru.
Pe Bărăgan nu plouase de trei săptămîni. Cota apelor Dunării — indicator al tuturor pescarilor tovarăşii mei — era destul de scăzută. Deci, ca să răs-cumpăr vîrtejurile reci şi vîltorile de la apa Frumoasei, mi-am îngăduit puţină odihnă şi răgazul necesar ca să-mi schimb uneltele ; âm luat undiţile de crap şi, cu nişte buni tovarăşi, m-am transportat la o baltă a fluviului.
Cetăţenii Romîniei cunosc Dunărea din planşele geografice sau o văd din fuga unui vaporaş. Puţini au cercetat-o în cotloanele ei misterioase. Măreaţa ei îmbulzeală de ape, colectată dintr-o jumătate de Europă, se alină în această blîndă margine a şesurilor şi în aburul ei apare apa morţilor, cu năluciri de vis. Gîrlele ei au îmbrăţişat, din veacurile cele mai vechi, bucăţi de pămînt, rupîndu-le şi adîncindu-le într-o parte, sporindu-le cu nomoluri în altă parte, alcătuind limanuri ale crapilor. Lunca şi păpurişurile par necontenit schimbătoare ; dar ele nu urmează decît o rîn-duială periodică, în care fauna imensă a acestor ape se echilibrează în chipul cel mai armonios. Prezidează aici o înţelepciune care s-a urzit, s-a dezvoltat şi s-a' desăvîrşit în curgerea miilor de milenii, fauna şi flora adaptîndu-se şi influenţînd în acelaşi timp. Astfel s-a
92
hărăzit oamenilor ce s-au aşezat aici minunea acestor grădini, a acestor lacuri şi a acestor crapine, pe care ei vor să le zăgăzuiască, să le rupă şi să le desfiinţeze, socotind că pot face mai bine decît Dumnezeu. Ailci inteligenţa omului ar trebui să grăbească şi să organizeze mai' curînd indicaţiile fluviului, pentru ca să putem avea unul din cele mai bogate rezervor ii de peşte din lume. Ciţiva dintre prietinii mei pescari cu undiţa cunosc acest secret al Dunării şi ştiu să-i exploreze tainiţile necunoscute profanilor.
Cătră unul din aceste locuri, la un mal de baltă, am ajuns eu şi tovarăşii mei.
Cind am intrat în luntri, soarele abia răsărise. Ne-am dus printre sălcii, am cotit pe sub maluri nalte. Eram departe de sforul Dunării1; s-auzeau din cind în cînd dintr-acolo mugete de sirenă. Treceau din cînd în cînd într-acolo convoiuri de paseri sălbatice, prin văzduhul proaspăt al dimineţii. După ce ieşirăm lîngă luciul larg al unui lac, intrarăm în alt canal. Acolo ne-am înşirat şi am zvîrlit undiţile. Eram în preajma unui gard, care închidea limanul după ce crapii intraseră, odată cu începutul verii, la boiştea lor.
Erau locuri cu bun renume, unde tovarăşii mei pescari săvîlliseră — după cît povesteau ei — isprăvi repetate. Cîteodată dădea somnul foarte bine la undiţă, altă dată şalăul. La vremea asta, însă, începea să mişte crapul. Bătaia în apa liniştită şi joasă a lacului se isprăvise şi peştele cel mare umbla iar după mîncare.
îndată ce soarele se urcă deasupra cununilor de sălcii, o lumină orbitoare împînzi bălţile. Cătră ora zece, căldura începu să devie copleşitoare. Crapul se arăta leneş. Tovarăşii mei'îmi dădură cîteva explicaţii,
93
din care puteam înţelege că, în unele zile inimoase, crapul trage deosebit de lesne la undiţă ; pe cind în altele, tot aşa de frumoase, nu trage. Observaţia aceasta extraordinară o făcusem şi eu, în cariera mea destul de lungă de pescar. Probabil că se pregăteşte vint cu ploaie, adăogeau meşterii cei mai bătrîni şi mai pricepuţi. Insă citeodată crapul vine la undiţă şi înainte de vînt cu ploaie, după cum vine şi în urma unor asemenea manifestări meteorice. Unii emiteau părerea că apa ar fi prea caldă ; alţii că peştele are încă mîncare din bielşug. Cunoşteam valoarea tuturor argumentelor acestora; le ascultam cu linişte şi eram bine încredinţat, pe de o parte, că nu vom prinde nimic în ziua aceea, iar pe de alta că, a doua zi, vom avea norocul cel mare pe care undiţarii pasionaţi îl aşteaptă cu răbdare toată viaţa.
Vorbind şi povestind, trăgeam de pe mine, unul după altul, învelişurile netrebuincioase. In răstimpuri depuneam şi pălăria, ca să-mi înfăşur capul cu o pînză udă, deasupra, căreia potriveam iarăşi acel aco-peremînt cu bouri largi. Soarele avea atîta putere şi aerul era aşa de neclintit încît, ca într-o etuvă, lepădăm rîuri după rîuri de broboane. La ceasul al treilea al după-amiezii, şi trupul meu avea înfăţişarea hainelor aruncate. Cu toată reţeaua de uml#ă a sălciilor, soarele săgeta în fiinţa mea cu o putere înfricoşată. Toate iernile trecute, toate nopţile umede de toamnă, toate inserările înşelătoare de primăvară la vînat, toate erau răzbunate. Mai ales simţeam că curge din mine jilăveala acelei ierni tîrzii de unde veneam, care-mi furişase în măduvă reumatismul zloatei. înţelegeam că nu nimerisem acolo ca să înşir un-diţile pe marginea luntrii, ci ca să mă ardă şi să mă cureţe de iarnă soarele biruitor.
94
Mi-am trezit luntraşul turtucăian, care dormita cu fruntea pe genunchi, şi arm pornit domol, prin florile de lumină presărate de sălcii pe luciul lacului. îmi strinsesem sculele. Nu mai aveam nici putere, nici dorinţă să prind cu vechile viclenii crapii Dunării. Mă simţeam însă atras de ascunzişurile necontenit inoite, în cotloanele şi printre ostroavele apei.
Cu mult înainte de asfinţit eram singur, cu totul desfăcut şi despărţit de tovarăşii mei. Luntrea se strecura printre draperii de liane. Ştefan Gîdea, omul meu, simţind ce caut, mă ducea într-un loc pe care îl ştia el. Fără să-mi spuie el nimic, am cunoscut acel loc. Era o grădină sălbatică, înflorită nou de la nuferii din baltă pînă la malurile uşor înclinate. Volburi se răsuceau pe trestii, irişi galbeni deschideau cărări, boschete de tamarix îşi atîrnau strugurii dulce mirositori. După sălcii urmau pîlcuri de salcîmi înfloriţi încă, al căror parfum părea că se tîrăşte nevăzut şi nesimţit pe oglinda luciului. 'înainte de a ajunge la salcîmi, m-am oprit între papuri nalte, căci dincolo, în acea grădină ascunsă a liniştii, se zbeguiau cu glasuri, cîrcîiri, clămpăniri de plisc şi bătăi de aripi toate neamurile de sălbătăciuni aripate — de la lişiţă pînă la lopătari. Erau şi cele două specii de gîşte, şi cele douăsprezece neamuri de raţe, şi mierlele, şi pri-	*
vighetorile, şi ochiul boului. Era un sobor rar, pe care l-am mai văzut în viaţa mea poate încă de două ori trei ori. Era jocul luminii şi al bucuriei de a trăi de la mijlocul Iui iunie, cind soarele a ajuns la cursa lui cea mai înaltă pe cer. O uşoară adiere a trecut prin flori şi mi-a răcorit fruntea ; m-am simţit, într-o clipă de sănătate deplină, înfrăţit cu toate, eliberat de dureri şi de gînduri.
95
După ce a trecut viziunea aceea, ain auzit iarăşi plescăitul moale al lopeţilor. Gîdea, barcagiul, a cunoscut şi el că mă întorc la lume. Ne-am mişcat tot înainte pe sub sălcii care ningeau scamă ; din cind în cînd o adiere purta ca în viscol aceste seminţe uşoare, învăluindu-le la faţa apei.
—	Uite ce spun eu, vorbi Ştefan Gîdea, om practic, grijuliu şi serios. Dumneata pretinzi că să nu ne mai înapoiem; dar atunci cum rămîn ceilalţi tovarăşi ai dumnitale ? Eu nu zic să te aduni numaidecit cu ei, dar, dacă nu ne înapoiem, dumnealor or crede că te-ai rătăcit ş-or fi cu grijă. Aşa că, din trei, trebuie să alegem una. Dacă scutim înapoierea, ne mai ră-mîn două. Ducîndu-mă îndărăt, ii vestesc, pe dumnealor unde te afli dumneata şi dînşii or răminea la leasa lui Crăciunete. Dacă poftesc, ii aduc şi pe dumnealor unde te duci acum dumneata.
Am întrebat zimbind:
—	Unde m-oi fi ducînd eu, Ştefan Gîdea ?
—	Dumneata te duci acuma in Fundul Lintiţii, răspunse barcagiul. Este acolo colibă şi polog. Dormi bine, iar mîne dimineaţă arunci undiţa în gîrlă, cu cîştig. Este peşte acolo, sodom ; dacă vei avea noroc, poţi prinde şi pe împăratu crapilor.
—	Mă mulţămesc şi cu crapi de rînd, Ştefan Gîdea. Se poate şi să nu prind nimic.
—	Imposibil, boierule; acolo e altă socoteală. N-a dat acolo nimene cu undiţa de cînd e Dunărea ; crapul de-acolo n-a învăţat şireclic. Mai adaoge dumneata că la colibă ai pe uncheşul nostru Mitrca Pescăruş.
—	A ! trăieşte acolo ş-un uncheş ?
—	Da, domnule. De cum intră puvoaiele în bălţi, el se duce la grindul lui, îşi repară coliba şi-şi cătrăneşte vîrşele. Are şi el nişte sărăcii de vîrşe.
96
Am făcut, pesemne, o mutră oţărită. Aş ii preferat să fiu singur.
—	Trebuie să-ţi spun îndată şi asta, a adăogat Şte-
fan Gîdea, că acel uncheş e tocmai omul care-ţi lipseşte dumnitale. Precum ai văzut, eu nu-ţi pot fi folositor la multe. Duc barca unde pricep eu că doreşti. Iţi spun cum merge meşteşugul nostru al turtucăieni-lor; cît somn prindem cu oriile; pînă unde ne ducem cu bărcile; ce necaz avem, ce neguţătorii învîrtim; asta ştiu, asta spun;	însă eu poveşti	de alea	de	care-mi ceri şi care-ţi plac nu cunosc. Eu	ştiu că	una	şi
cu una foc două. Omul dumnitale cel mai potrivit e uncheşul. Moş Mitrea Pescăruş nu cunoaşte multe din-tr-ale politicei, şi-i cam nătîng. Dar să-ţi povestească dînsul o întîmplare... ca din gazetă! căşti gura şi ră-mîi bau! Ştie unele, ca şi cum ar îi fost de faţă; ţi le înşiră şi ţi le zugrăveşte. Are ăst dar. Trăind cu poveşti, a rămas prost şi sărac.
Gîdea m-a lăsat cîteva clipe, să mă gîndesc şi să mă hotărăsc. Eu nici nu mă gîndeam, nici nu mă hotărâm. Barcagiul a înţeles şi asta.
—	Mergem în Fundul Lintiţii.
—	Bine; să mergem.
—	Şi să mă duc să	vestesc pe ceilalţi	domni	?
—	Cred că trebuie	să-i vesteşti.
—	Şi să-i las să doarmă la leasa lui Crăciunete ?
—	Fie; lasă-i acolo, ca să nu se mai ostenească.
—	Altfel nici nu-i chip, a scuturat din cap Gîdea. Am şi eu destulă cale îndărăt; şi trebuie să mă abat şi pe la tovarăşii mei. Mîni, cind se ridică soarele de două suliţi, mă aflu iarăşi la dumneata: eu sînt om strict.
—	Văd, Ştefan Gîdea, am zîmbit eu iar; fă cum binevoieşti.
7 — Saduveanu — Opere, voi. 15
97
Gldea s-a lăsat cu toată greutatea în lopeţi. Cîteva clipe am plutit pe lîngă o fereastră perdeluită de sălcii : era o deschidere, din canalul pe care pluteam, înspre un cot de gîrlă. Dintrodată am auzit acolo zgomot de plescăiri in apă şi am văzut roind curcubee de stropi. Erau cormoranii la vînat. O parte din familie gonea cu bătăi puternice de aripi albitura (cum spun pescarii peştelui mărunt) în cotlon, şi alţii înfulicau cu pliscurile. După operaţia asta, ştiam că se adună la mal; cei care au cules îşi deşartă guşele şi se face împărţeala.
Am vrut să mă opresc.
—	Dă-i dracului! a spus cu dispreţ Gîdea.
A dat un chiot. A izbit de cîteva ori în doaga bărcii cu vîsla. Pescarii negri şi-au luat zborul, cu spaimă.
—	Stîrcii ăştia ne fac concurenţă, a explicat tovarăşul meu.
In jurul nostru s-au întins iar singurătăţi şi tăcere. Am plutit aşa pînă ce soarele a prins a se pleca şi pădurea de sălcii a început a fîlfîi lin. Pe fruntea mea fierbinte a suflat răcoarea. Atunci, la un mal de grind, am văzut alt spectacol nou. Vreo douăzeci de ţigănuşi se scăldau în nomol, luptîndu-se, la malul gîrlei. Au salutat cu răcnete de entuziasm trecerea noastră, ară-tîndu-ne întreagă goliciunea lor de coloarea castanei.
Unii întindeau o mină :
—	Mă unchiule, dă-mi un ban!
Gîdea îmi lămurea cu vorbe precise că avem de-a face cu copiii rudarilor.
—	S-au aşezat aici, în pădurea de sălcii,; de trei ani. Sînt meşteri de albii. Lucrează deasemeni fuse şi linguri.
—	Ţigani ?
—	Nu sînt ţigani ; sînt rudari.
93
Intr-adevăr, in corul care se întocmise intr-o clipă în ghiol, deosebeam glasuri subţiri de tete ; cîteva din aceste fete aveau în jurul frunţii coroane de păr de un blond cînepiu. Ochii acestor rudărese blonde se cuvenea să fie verzi. Limba în care einta laia era «ru-mînească»; se simţea însă într-însa ceva străin şi vechi. Versurile cuprindeau unele vorbe crude, pe care, în alte împrejurări, le-aş fi socotit cu totul lipsite de cuviinţă. Copiii aceştia continuau, însă, cu nevinovăţie un ritual al generaţiilor.
Ştefan Gîdea rînjea, pîndindu-mă cu coada ochiului.
îndată după corul pe care îl închinau rudăraşii soarelui de sînziene, au urmat poiana şi grindul unda îşi întocmiseră satul meşterii de albii. Era o aşezare de nomazi; cai, porci şi vaci umblau slobod în jurul căruţelor. Coviltirele erau, ridicate de pe draghini şi aşezate pe stîlpi. Pe lesele de subt aceste coviltire se aflau dormitoarele familiilor, ferite de dihăniile şi jivinele luncilor şi de viiturile apelor la vreme de noapte. Focuri ardeau in toate părţile. Femei cu fuste colorate se invîrteau între vetre şi căruţe, pregătind cina. Meşterii lucrau la trunchiuri cu topoare care păstrau forma evului de piatră : lungi şi înguste.
In tabăra aceasta a vremurilor de demult se produse oarecare mişcare. Cîţiva cucoşi cocoţaţi în crengi dădură semnale, cu viers înalt. O căruţă înhămată cu cai bălţaţi porni sunînd din obezi ca din clopote ; într-însa se vedeau grămădiţi o duzină de rudari şi rudărese ; pe drumul moale de năsip se duceau cătră un sat de aproape, la un praznic al vreunui cumătru. Siluetele altor locuitori ai cătunului preistoric se înşirau în monom spre o baltă rămasă din revărsări, ca să înceapă o vînătoare la iei cu a cormoranilor. Alţii in-sfîrşit veneau la mal, cu părul învăluit, bărbile zbir-
7*
99
lite şi ochii rotunzi, ca sâ contemple trecerea bărcii noastre. Toată această mişcare se făcea cu o legătură oarecare de ansamblu : căci şi cei ce se duceau la .pescuit, şi cei din căruţă, şi cei de la vetre, şi cei care păleau cu topoarele in trunchiuri, şi cei care se holbau spre noi comunicau necontenit, chemîndu-se, stropşin-du-se unii la alţii, veselindu-se, în limba aceea rumî-nească, ce părea totuşi străină. Vorbirea lor răsuna răstit în aerul pur ; auzeam şi cele mai depărtate glasuri. Era o vorbire deosebit de colorată, în care la fiecare trei cuvinte se asociau sudălmi stranii şi două ori trei vocabule dintre cele mai ruşinoase.
In societatea bună, în adunări politice ori academice, asemenea vorbe şi expresii n-au căpătat drept de cetăţenie niciodată de cînd fiinţează regatul. Adevărat este — ştiu şi eu — că in comitete restrînse şi intime, în anume momente de euforie, ele exploadează totuşi, făcînd evidentă legătura cu un trecut nu tocmai depărtat de stare primară ; însă oricare dintre atari onorabili vorbitori ar face apel la forţa executivă cînd acele expresii ar străbate in public vorbite ori scrise. Aici, în baltă, nu le ascultam decît eu şi cu Gîdea. El se amuza enorm, deoarece eu mă făceam că nu le aud ; uneori se indigna de unele locuţiuni prea energice şi atunci categorisea pe oratori, înjurîndu-i şi el, cu ameninţări directe, pe care nu avea intenţia să le execute vreodată, dar care erau singurele flori de stil la acest om sever.
Eram atent şi mirat. In Moldova, în munte şi în Ardeal, niciodată nu mi-a fost dat să surprind o elo-cinţă asemănătoare. Oamenii din locurile înalte păstrează o discreţie remarcabilă în raporturile lor verbale ; fraza lor e înflorită altfel, in armonie cu linia munţilor, cu limpezimea apei şi a cerului. Aici în bălţi
100
Dunărea amestecă toate aluviunile; la ţărmul ei au viermuit neamurile ; sub soarele ei copleşitor pasiunile au o violenţă necunoscută aiurea. Vorbele anumite erau proclamate cu o plăcere neasemuită, ca şi cum ar fi cuprins în ele o savoare rară, Sudălmile care vizau linia ascendentă şi colaterală feminină erau aşa administrate încît cuprindeau informaţii curioase despre civilizaţia sudică, cu ale ei excese şi perversiuni. Filologiceşte deasemeni aveam dovezi că Dumnezeii cu care se apostrofau unii pe alţii rudarii erau zeii păgîni şi zeii lari: dovadă că jargonul special se păstrase din vremea păgînismului. Găseam în viaţa fierbinte a mocirlelor, cu toate dihăniile şi gîngăniile lor, o stranie asemănare cu coloratura verbală a acestui vechi idiom rudărese.
Moartea e putrezirea vieţii şi viaţa îşi înfinge rădăcinile în moarte:
După legea Minţii prea înalte,
Fiecare-i la purcesul celeilalte,
cum spune bătrînul poet Solomon Cornea, răposat de curînd, înainte de a ajunge la o editură şi la Academie.
In această vorbire se exasperau viaţa şi moartea, fără adaosul nostru de preocupări. Ascultam cu respect, reţinînd,«după obiceiul meu, ceea ce mi se părea artistic. Era absurd — arta se confunda cu ignominia, ca florile bălţii cu magma rău mirositoare a ghiolului.
Am auzit cindva o legendă de la Egipet. Anume, că ar fi fost o regină demult moartă, în mormînt de porfir boltit, învăluită în triplu giulgiu, care se în-
toarce din cind în cînd în valea Nilului din călătoria ei fără sfîrşit prin ţinutul umbrelor. Numele ei era Nitacrit. Cînd silueta ei fină şi nealterată se întorcea din veacul vechi în lumea nouă, într-o noapte de lună plină, cel care avea norocul s-o zărească era săgetat de spaimă şi iubire şi nu mai putea vieţui nici în lumea aceasta, nici în acest veac. Simţea trebuinţa să moară şi s-o urmeze dincolo.
Cum am cotit cu barca nu departe de satul rudarilor, spre Fundul Lintiţii, la coliba lui Mitrea Pescăruş, am văzut apărînd o făptură ce mi s-a părut uimitoare subt arcul sălciei. Avea mişcări mlădioase şi un obraz oacheş şi pasionat. Purta fustă încreţită roşie cu pu-chiţei negri şi broboada verde îi era căzută pe umeri, în afară de iie, nu mai avea altă îmbrăcăminte. Umbla desculţă. Pielea îi era arămie. Sub sprîncenele arcuite, ochii păreau în ceaţă. Erau ochi cenuşii, care-mi plac. Părea ieşită din trecut, ca şi Nitacrit. Dar rudăreasa aceea era vie şi cine o zărea nu ţinea deloc să moară. Legendele ţinutului Dunării nasc într-o clipă şi cad ca frunzele, ca florile şi ca fulgii viscoliţi ai sălciilor.
Omul meu, Ştefan Gîdea, a mormăit ceva. Am înţeles că-i aduce omagiul unei înjurături.
—	Frumoasă muiere, am răspuns eu.
—	Asta-i una Raruca, m-a informat Gîdea. Parcă s-a mai subţiat şi a întinerit iar, — s-a mirat el.
Rudăreasa nu ne vedea încă ; era atentă înspre un canal adînc ce dădea în gîrla mare, unde pluteam noi. Pe celălalt mal al acelui canal văzuse pe cineva, care rămînea ascuns pentru noi. Dintrodată dădu glas.
Avea glas frumos. II pornise însă cu ceartă.
—	Alei, Gogule, ce-ai făcut ? Gogule maică, de-acu ne desparte Dunărea. Tu te duci şi eu rămîn.
102
Tot nu vedeam pe Gogu. Am auzit numai o înjurătură răguşită.
—	Ce-am făcut ? Hasta am făcut. Dacă-ţi place, bine. Dacă nu-ţi place...
Acest răspuns, pe care nu-1 pot da decît aproximativ şi cu totul dezbrăcat de Infloriturile-i locale, avu darul să răsucească în loc pe Raruca. Parcă s-ar fi zvîrcolit în ea o viperă.
—■ Mă boierule ! îi aruncă ea vorbele cîntat spre celălalt mal; apoi eu ţi-am dat opt lei, să-mi iei o pîine ş-o pamblică de la prăvălie ; iar tu îţi cumperi tutun şi bei răchie. Ţi-am dat banii aseară şi tu nu te-ai întors nici azi dimineaţă. Mi-a spus Riţa unde îţi strălucesc ochii.
—	Ei şi ce dacă ţi-a spus Riţa ?
—	Apoi, nene Gogule, putea Riţa să-mi spuie ori să nu-mi spuie, că eu de mult te cîntăresc şi te-am preţuit. Ajunge-mi nasu tău cît securea taichii, şi nu-mi mai trebuiesc urechile tale cît lăcăţele de la pivniţele împărăteşti. In gura dumnitale ar intra barca lui un-eheşu Mitrea, dar nu poate de dinţi găunoşi. Să dea Dumnezeu şi Maica Domnului să ţi se usuce buzele cum se usucă nomolul; să nu mai ai parte să fumezi tutun din banii mei. Şi cînd ei duce la gură, să duci şerpi şi sălămîrde, ca să te saturi de rachiu pe parale muncite de aste mîini.
Gogu nevăzut se mîniase.
—	Fă ! viu la tine şi te calc în picere.
—	Tu ? pe mine ? se zvîrcoli ea scuturîndu-şi sânii. Vai de mine, că vrea să mă ucidă Gogu ! Aoleo, Gogu mă bate! Pune talpă lată lingă talpă lată, trece gîrla să mă bată. Fugire-aş de el, că pute ca lupu. Scîrbi-m-aş de el ca de măgarul lui Calapod, care-a crăpat în capu grindului şi trăgeau cîinii din el. Bată-te un
103
Dumftezeu şi optzeci şi opt de sfinţi! Citi paşi vei iade, atîtea bube să-ţi căşuneze...
Sînt nevoit să mă opresc, căci imprecaţiunea aceasta, după toate formele retorice, curgea repede şi dulce cîn-tat, într-o creştere neliniştitoare. Vocabularul rudarilor pe care mă sfiesc să-l reproduc, însă nu mă sfiam să-l ascult, revenea cu amploare şi c-o artă de o sumbră şi antică măreţie. Cînd fiinţa elegantă pe care o comparasem cu Nitacrit ajunse la intimităţile cele mai ascunse ale rudarului nevăzut, dîndu-le destinaţii uluitoare, barca noastră ieşi in lumină.
Raruca se opri. Obrazul ei luă o expresie blîndă, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat absolut nimic. Se aplecă alene între spinii grindului, căutînd o floare. Găsi un fir de ovăs sălbatic; îl culese şi, îndreptîndu-şi linia trupului, îl muşcă cu graţie, seuipînd uşurel într-o parte.
—	Vă duceţi în colo ?
Ne întrebase privindu-ne puţin pieziş. Agreabil surprinsă şi încurcată îşi mişca braţele şi sînii şi avea o undoire a trupului. Ne întreba ca să nu tacă şi să înţelegem că ne acordă atenţia cuvenită.
—	Ne ducem în colo, îi răspunse barcagiul.
—	Dumneata eşti, nene Fane ?
—	După cum se vede.
—	Poate duci pe dumnealui la coliba uncheşului ?
Omul meu nu catadicsi să-i răspundă. Ea rîse cu
toţi dinţii.
—	Iacă, i-am dat unui berechet opt lei, să-mi cumpere pîine şi pamblică. N-ar mai fi ajuns ! Pîine să se facă şi pamblică — să-l mînce şi să-l întindă...
Ştefan Gîdea rîse :
—	Am auzit cît de frumos îl descîntai.
—	EafU
104
Se ruşina puţini, dar nu prea se ruşina. Ca şi cum ţinea la stima mea îndeosebi, inii adresă un zîmbet dintre cele mai plăcute şi porni c-un mers legănat înapoi, spre satul rudarilor. îndată ce trecu după un grup de sălcii tinere, începu să cînte. Avea o voce caldă, joasă şi plină ; hăulea o jelanie cu modulaţii orientale. Nu înţelegeam versurile; mă prindea de inimă, însă, patima lor.
Tăcu după un răstimp. Ii vedeam iarăşi fusta roşie printre trunchiurile pădurii rare. îşi porni din nou vo-cea-i de ceartă, pentru cei opt lei, pentru pîne şi panglică, adăogind o serie proaspătă de consideraţii pitoreşti referitoare la acel Gogu necunoscut, pe care ea îl simţea încă în preajmă.
—	Cine-i fata asta ? am întrebat pe barcagiu.
Ştefan Gîdea era un om strict. Deci îmi răspunse:
—	Care fată ?
Eu i-am făcut semn cu ochii. Glasul abia se mai auzea, ca un descîntec neostoit.
—	A ! Raruca ? se făcu a înţelege omul meu. A fost ea fată, cind va fi fost.
Informaţiile lui Gîdea se opriră aici. Scuipă în palme, într-o ultimă silinţă. La cotitură se zărea coliba. Acolo era Fundul Lintiţii.
Am stăruit:
—	E măritată ?
—	T!
—	Atunci cine-i acel Gogu ?
—	Asta-i al şaptelea, de n-o fi al unsprezecelea. In-tîi, a fost unul de la noi din Turtucaia, un nebun care a rămas pustiit prin pădurea asta, pentru dînsa. Al doilea, a cumpărat-o Dălcăuş.
—	Cum a cumpărat-o ?
—	Bine; a venit la taica ei şi a cumpărat-o. Â dat o sută de poli de aur ; şi a luat-o cu el. Acel Sandu Dălcăuş a fost un hoţ. A luat-o cu dinsul şi a fost s-o omoare. Povestea asta o ştie uncheşul Alitrea Pescăruş. Eu nu ştiu bine ce a fost şi cum a fost, că nu mă interesează prostiile. După Dălcăuş au fost alţii. Acuma i-a dat chitanţă şi lui Gogu. Cum i-a dat chitanţă, fuge şi ăsta.
Eu nu înţelegeam.
—	Fuge, dă-1 dracului, a stăruit Gîdea. Stă în preajma ei altul, şi ăla — care va, fi — îl taie pe Gogu dacă-1 mai găseşte pe-acilea. II taie, ca să-i vîndă pielea pe opt lei, s-o despăgubească pe rudă-reasă.
—	II pune ea la cale să facă asta ?
—	Nicidecum! Insă nu se poate altfel.
—	Nu pricep.
—	Dar eu parcă pricep ? s-a mirat Gîdea. Are ea intr-însa un diavol, pe care nu-1 ştie nici ea singură.
Cu aceste vorbe, am ajuns la colibă, subt o salcie veche, ş-am cunoscut pe uncheşul Mitrea.
Cînd îşi purta trupul nalt şi uscat, alcătuit din noduri negre şi piele tăbăcită, bocănind cu cizmele de la colibă la vîrşele întinse şi de la vîrşe la vatră, uncheşul Mitrea Pescăruş avea obicei să vorbească. Nu singur. Vorbea cu lucrurile, cu sălciile. îmi revenea acum şi mie o parte din frazele — unele destul de nesăbuite — pe care le rostea.
—	Trebuie să înfierbînt catranul, ca să vă cătrănesc... zicea el împletiturilor înşirate în pari.
Pe urmă întrebă ceaunul cu catran:
106
\
—	Unde eşti ?
II	duse la vatră şi-l aşeză pe pirostrii:
—	Iacă, te-am pus să te înfierbinţi. Bagă de seamă, hîrbule, să nu scapi catranul în foc!
Bineînţeles, adăogea la adresa hirbului o sudalmă, ca şi cum hirbul ar fi avut într-adevăr o mamă, a cărei întrupare uncheşul Mitrea o avea în faţa lui.
—	Să mai aduc niscai lemne, să cresc focul.
Umbla şi aduna vreascuri, privind furiş în dreapta
şi-n stînga, cu ochii îneguraţi de tufele sprîncenelor.
—	Iacă, am adus lemne.
Se uita în juru-i.
—	Acuş, dacă ar fi loc, aş putea aşeza aci şi o cra-tiţă cu mîncare. Unde eşti, cratiţă ? Te-am pus la răcoare, în gheţărie, cu iahnie de crap. Dar dacă te pun lîngă hîrb, scuipă în tine catranul. Intîi să fiarbă catranul — îl înjura el pe catran — şi după aia te aduc şi pe tine.
Se ridica de pe vine şi se scărpina în capu-i pleşuv. Mai avea puţin păr cărunt numai pe la urechi şi deasupra cefei.
—	Am pus lemne pe foc.
Iar căuta ceva, întinzînd ghiarele-i de coloarea mî-lului într-o parte. Pe urmă îşi aducea aminte de alta :
—	Mă duc s-aduc apă. Poate le e sete oamenilor.
«Oamenii» eram eu.
Se ducea şi se întorcea.
—	Apăi am adus apă.
Am fost surprins mai tîrziu, cînd mi-a declarat că se duce undeva pentru nişte necesităţi personale. Nu mai puţin surprins am fost cînd, întorcîndu-se, a comunicat, oarecum indiferent, că acele necesităţi au fost satisfăcute.
107
Barcagiul meu plecase; soarele se înclina la orizont aprinzind un pîrjol imens în pădurile de sălcii. La treizeci de paşi, luciul bălţii tresărea de goana vrespe-rilor lacomi, care se ţeseau după albitură măruntă. Fluiera o mierlă nu departe; doi granguri ii răspundeau din desimea sălciei celei bătrîne. Mierla îşi repeta frintura de viers cu statornicie; grangurii bolboroseau şi gîngăveau, mai mult chemînd şi strigînd, decît cîntînd, cu fluieraşele lor sonore.
Am strigat pe gazda mea :
—	Moş Mitre!
—	Ahău ! a răspuns el, tresărind ca dintr-o meditaţie. Acum încep a umbla ţînţarii şi trebuie să aprind un foc de stuf umed pentru dumneata.
—	Lasă asta, moş Mitre; voiam să te întreb ceva.
—	Nu las, că te mîncă goangele, de te umfli bute.
—	Mai este vreme; se vede frumos soarele în pădure.
—	Dă-i pace să se vadă ; îţi fac fum, ca să te apăr. Pe urmă te duci şi te sui în polog.
Goangele au avut parte de înjurătura sacramentală. Intrucîtva şi pologul, şi fumul. Soarele, însă, a fost cruţat; măreţia lui de aur şi purpură era deasupra celor lumeşti.
—	Voiam să te întreb, moş Mitre...
—	Intreabă-mă.
—	Voiam să te întreb, moş Mitre, de paserile care fluieră în salcie. Cum le spui dumneata ?
—	Ce să spun ?
—	Cum spui dumneata, paserilor acestora care cîntă ?
Bătrînul s-a gîrtdît prea puţin şi mi-a răspuns imediat :
—	Privighetori |
—	Nu se poate, am protestat eu cu tărie. Privighetorile sint altceva. Dumneata nu înţelegi că te întreb de paserile care fluieră in salcie ?
—	Păi dacă nu-s privighetori, trebuie că-s ciocîrlii.
Mi-am arătat iarăşi nemulţămirea. Bătrînul se
oprise şi sta în cumpănă : să se ducă să dea la o parte catranul, să mai aducă nişte lemne, să intre la gheţărie, s-aprindă stuful umed.
—	De cine vorbeşti dumneata ?
—	De grangurii din salcie. Dumneata nu le spui granguri ?
—	Ba da.
—	Şi paserii care fluieră dincolo, nu-i spui mierlă ?
—	Ba da.
—	Atuncea de ce-mi vorbeşti de privighetori şi cio-cîrlie ?
—	Apăi, domnule, toate-s ale lui Dumnezeu. Le spun şi eu cum mă pricep. Cînd e ciocîrlie, văz că e ciocîrlie. Cînd e grangur, văz că e grangur. Eu aşa pe deasupra nu le ştiu; nici să răspund întocmai. Aici, la coliba asta, eu vorbesc, eu răspund — treaba merge altfel decît la Bucureşti. Am, într-adevăr, doi granguri în salcie ; le dau şi boabe. Pe unul îl chiamă Cos-tică şi pe ălălalt Ilie. Aşa le spun eu şi stau de vorbă cu ei.
Şi-a pus mînile în şolduri şi şi-a răsucit gîtlejul spre înălţimea stufoasă.
—	,Mă! a strigat el grangurilor (cu apostrofa necesară), să nu-mi faceţi aci gălăgie; duce-vă-ţi la culcare.
Costică şi Ilie, însă, au urmat să facă gălăgie, răs-punzînd mierlei şi zvonului de amurg al luncii. Din cînd în cînd treceau şi stîrci mari cu chemări răguşite ; stîrci pitici albi, cînd dădeau peste noi, îşi în-
109
văluiau zborul mai sus, cu spicul moţului filfîind. Intre bălţi, începeau să umble cîrduri mici de răţoi stingheri în zborul lor de sară, cu şuşuit de aripi. La plăvii, rămîneau raţele năpîrlite şi familiile lor de ră-ţuşte, pîndind cu ochii lor de mărgele cum se bolteşte cea imai lungă înserare a anului. O jumătate de ceas am simţit în jurul meu, din văzduh în pămînt, în bălţi, în -stufării, în pădure, freamătul sfîrşitului de zi. Broaştele răcneau în cor, uneori, aşa de puternic, încît parcă se lamentau pentru criza solstiţiului şi scăderea în care intra zeul luminii.
Ţînţarii au început să mă atace în roiuri; simţeam, în năvala lor învierşunată, hotărîrea să mă deşerte de sînge şi să mă adauge lucrurilor moarte în care dospeşte iar viaţa.
Atunci moş Mitrea Pescăruş mi-a declarat:
—	Mă duc s-aduc stuful.
S-a dus şi s-a întors:
—	Am adus stuful.
După ce a adus stuful, i-a căutat locul sub vînt, l-a aprins şi m-a învăluit în fum. Lăcrămam şi tuşeam. Bătrînul rînjea de ticăloşia mea.
Urmînd să umble prin gospodăria-i puţină, da cu piciorul ici, îndemnînd lucrul să se puie la locul lui, trăgea o sculă de subt un ţol şi se mira cum de s-a ascuns acolo.
Cel dintăi snop de stuf se mistuise; fumul se risipea şi eu ieşeam în lumină, plutind ca pe nouri şi genuni. Uncheşul Mitrea mă admira, recunoscînd în înfăţişarea mea o veche icoană din vreun pridvor de biserică. Pe cînd el mă privea cu gura pe jumătate deschisă în spinii cărunţi ai bărbii ee-i căptuşea obrazul, ţînţarii dădură din nou năvală asupră-mi. Pielea mea le era mai plăcută, mai moale şi mai uşor de
110
străpuns. Poate aveau şi alte motive să mă prefere ; Mitrea Pescăruş rămînea oarecum in afară de viforul lor. Recunoşteam în asaltul lor vitejie, dar mai cu samă totală lipsă de respect. Eram şi eu o victimă a bătăliei pe care specia lor o poartă de mii de ani împotriva omului. Faraonii, la Nil, nu s-au bucurat de cruţarea lor; nici Por-Impărat la Gange ; nici Alexandru Macedon la Oxus. Generaţiile lor se multiplică numai ca să ne distrugă ; noi n-avem rost decît ca să-i hrănim.
—	Ho, goangelor ! strigă Mitrea Pescăruş, ca şi cum ar fi înţeles problema. O înţelesese, deoarece avea argumente. Unul din argumente era alt maldăr de stuf; celelalte argumente erau combinaţii verbale pe care, tot de la Gange, Oxus şi Nil, triburile rudarilor şi breasla pescarilor le-au potrivit cu iscusinţă contra acestor duşmani.
Ţînţarii s-au retras pentru puţină vreme. Puteau s-aştepte; aveau înaintea lor mileniile şi seriile altor pescari cu undiţa.
—	Acuma să mă duc s-aduc mîncarea, a zis uncheşul.
S-a dus şi a adus cratiţa.
—	Am adus mîncarea.
A stat puţin şi s-a gîndit.
—	Mîncarea asta mi-a făcut-o o rudăreasă de aci din sat. Tot ea a spălat şi pologul. Am socotit eu precum că poate să cadă oaspete. Mîncarea să zicem c-o mînînc eu; dar în polog dormi dumneata. I-am dat opt lei.
L-am întrerupt:
—	O chiamă Raruca ?
—	Pe cine ?
—	Pe rudăreasă.
111
—	Aia caie mi-a fiert mîncarea şi a spălat pîn-zele ? Da, aşa o chiamă. Ii spui eu: fă aşa; spală aşa. Ea a venit, a făcut ce i-am poruncit; s-a învîrtit intr-un picior şi gata! E dată dracului!
A mai cugetat un timp şi a băgat de samă că pare a fi ceva la mijloc.
—	Dumneata n-ai mai fost la	Fundul	Lintiţii.
—	N-am mai fost, am întărit	eu.
—	Nici n-ai ştiut ce şi cum : că mi-a gătit şi mi-a spălat.
—	N-am ştiut.
—	Atuncea cum de i-ai spus pe nume ?
N-aveam cum să-l lămuresc; explicaţia era prea
lungă. El a mormăit ceva şi m-a privit strîmb, atri-buindu-mi poate o parte din invectivele destinate ţîn-ţarilor.
—	Mi-a spus Gîdea.
—	Aha ! da el de unde ştie ?
—	Am auzit-o şi pe rudăreasă, pe	grind,	strigind
că i-ar fi luat cineva banii.
—	Aha-ha ! unul Gogu !
—	Precum spui.
Uncheşul i-a atribuit şi lui Gogu cîteva din variaţiile lui pe aceeaşi temă.
—	Apăi atunci îşi caută ea altul. Asta, domnule, e o muiere care nu se teme de bărbaţi. Banii şi-i scoate ea, şi el să se ducă pe lume!
—	Aşa mi-a spus şi Gîdea.
Bătrînul se întoarse cu dispreţ:
—	Ce ţi-a spus Gîdea ? Ştefan Gîdea nu ştie nimic. El ştie să stringă banii şi să-i grămădească la chisoi. Alta nu ştie. Dacă ştie, să spuie. Dar nici ştie, nici poate spune.
—	Aşa arată şi el, moş Mitre, că el nu se priccpe şi numai dumneata ştii toate cîte au fost.
—	Cu Dălcăuş ? Apoi de ştiut ştiu eu ; şi de spus pot spune, dar mai întîi îmi trebuie ceva.
S-a sculat de la foc :
—	Mă duc s-aduc paharul.
S-a dus în colibă şi a cotrobăit pe o poliţă.
—	Unde eşti ? Acilea eşti 1
A bocănit îndărăt, cu cizmele :
—	Iaca, am adus paharul.
îmi arăta un pahar verde, de o litră.
—	Asta îmi trebuie mie cu vin, şi pe urmă spun.
—	Bine, moş Mitre, paharul se va umple cu vin, precum pofteşti.
începui a-mi desface panerul cu provizii. Bătrînul se lumină o clipă de un zîmbet cu desăvîrşire blînd.
—	Raruca asta, domnule, are de la Sandu Dălcăuş o tăietură de cuţit. A tăiat-o acel tâlhar acum şase ani. Se cunoaşte locul tăieturii ceva mai sus de stin-
t	ghie,	în	partea	stîngă.	—	Uite,	aci	m-a tăiat Sandu
Hoţu, zice ea, şi arată. Dumnitale nu-ţi arată; arată cui îi place. Acu nu mai arată nici lui Gogu. A arăta altuia, pe care-1 va alege dînsa. Mulţumesc pentru vin ; pahar de vin, pahar de tinereţă. Eu socot, domnule, că dacă azi n-ai prins nimic cu undiţa pe acolo pe unde ai fost, apoi mîni dimineaţă, aci, în Fundul Lintiţii, prinzi numaidecît. Ieşi din polog cînd se jim-bează de ziuă. Atuncea stă abur pe gîrlă. Cum arunci, cum acaţi crapul.
L-am oprit o clipă, introducînd în vorbirea lui monotonă istoria cu împăratu crapilor a lui Gîdea.
—	Dă-1 holerei pe Gîdea ! C-o vorbă de-a lui eu nu cumpăr nici o testea de linguri de la rudari. Ce să vie împăratu crapilor în balta lui Mitrea? Nu zic, la un-
I
113
diţa dumnitale poate să dea, că dumneata eşli boier; dar în vîrşele mele nu poate îi nici pomeneală ; nici n-a fost, nici va fi. La vîrşele mele, ca la un rumîn y sărac, dă numai cîte un crap de cei suletici, cărora noi le spunem ofiţeri.
—	Unde vă duceţi voi, bă ofiţerilor ?
—	Apoi ne ducem la Fundul Lintiţii, la vîrşele lui Mitrea.
—	Da de ce nu se duce unu mai dolofan ?
—	Pentru căci aşa i-i dat lui de cînd mă-sa l-a făcut, să n-aibă nici o baftă. Cînd a fost de trei ani, i-a murit taică-su. Cînd a fost de cinci, era să ardă de viu, că-1 părăsise maică-sa, singur acasă. Cînd a fost de şapte ani, a intrat slugă la străini. La douăzeci de ani, tot slugă se afla. A avut trei muieri: cea dinţii a murit de lingoare; cea de-a doua a fugit c-un bulgar ; pe cea de a treia a bătut-o el şi a alungat-o, că curgea lenea după ea. Boi a avut, au căzut; cal a avut, a pierit. Asta e norocul lui; are o casă de poţi învîrti în ea o pisică de coadă şi n-are de ce se prinde cu ghiarele. Pămînt n-are ; comoară n-a găsit. S-a ales c-o barcă şi cu nişte vîrşe. In acele vîrşe ne ducem noi să dăm cu capul. Ne-a duce Mitrea Pescăruş să ne vîndă la Olteniţa, să-şi mai ia cîte ceva : niţică mîncare, niţică băutură, ş-un strai. Iacă, acuş vine toamna şi n-are nici de unele. Haideţi şi voi.
—	Ba noi nu ne ducem la Mitrea ; a venit un boier cu undiţa; la dînsul ne ducem.
j Grăind astfel, uncheşul sorbea cîte puţintel din paharul verde. Pe faţa întunecoasă i se veseliseră ochii şi sticleau în lumină. Noaptea se lăsase deplin asti->pra bălţii, asupra gîrlelor, asupra pădurii şi stufurilor în întreg acel cotlon al împărăţiei dunărene. Zbo-Nj rurile de paseri conteniseră; tăcuseră şi broaştele,
114
aşteptînd cu ochi bulbucaţi o apariţie misterioasă Luna, însă, trebuia să răsară ceva mai tîrziu.
Pescarul «hăl bătrîn», cum îi spusese Gîdea, avea o voce care nu se armoniza deloc cu înfăţişarea-i naltă. Pe lîngă asta, vocea aceea nu părea a scoate din lăuntrul acelui trup toate alcătuirile pe care le rostea, ci pe unele le pipăia şi le căuta, şovăind, în îiinţile şi lucrurile din preajmă.
I-am umplut din nou paharul cel verde, lăsîndu-1 să spuie şi observîndu-1. S-a întors la locul lui, la vîlvătăile vetrei, stăpînind lîngă inimă vinul.
—	Săracă breaslă ! a suspinat el.
(Am înţeles că e vorba de breasla noastră a pescarilor.)
Cînd vin Dunările mari, mă îneacă.
De ce mă înecaţi ?
Aşa poftim noi!
Cînd e secetă, mă uscă vipia, de mi se lipeşte burta de şale.
De ce mă frige şi mă uscă ?
Căci e voia sfîntului soare!
Dacă intră apa cu rînduială şi pun gard, are crapul înţelepciune de se fereşte de vîrşele mele. Să fii tu al naibii de crap !
Trăim ca vai de noi. Dar barim trăim lungă viaţă. Ieri ziceam «maică» şi «taică» ; mînf, ne cîntă popa prohod.
O blagoslovenie, însă, am avut noi pescarii. Pologul. Tot ţînţarii au învăţat mai demult pe oamenii de la baltă cum să-l facă.
8*
115
Au venit unii clin ei, care fuseseră bătuţi şi alungaţi de alţii.
—	Mă nene, pe noi ne-au alungat ăia şi au pus ei stăpînire aci. Să alcătuiţi voi o căscioară de pînză rară. S-o puneţi pe o leasă, sus, ca s-o sufle boarea. Acolo nu vă pasă ; îi înjuraţi şi le daţi cu tifla.
Aşa am făcut noi polog. Intri în el dumneata c-un capăt de stuf aprins, ca să vezi goangele ce s-au furişat odată cu dumneata, şi le striveşti cu degetul. Striveşti una, striveşti cinci; gata. Pui mîinile sub cap şi te gîndeşti. Te fură somnul; dormi bună odihnă; iată, se face ziuă, e răcoare pe baltă.
Asta e pologul. Dacă vrei să te culci dumneata, e gata.
Bun vin!
Focul e blagoslovenia întîia. Pologul e a doua. Vinul e a treia. Sînt şi altele, dar eu le-am uitat.
Dumneata aştepţi să spun cum a fost întîm-plarea ?
Văd că încă nu-ţi flutură abur la gene.
Dar poate ţie, Mitreo, ţi-o fi somn ?
Nici mie nu mi-e somn.
Află dumneata că Sandu Dălcăuş s-a arătat în baltă acum opt ani.
Mă Sandule, cine eşti tu şi de unde vii ?
Eu sînt unul din lume. Fără părinţi. Am dezertat de la oaste.
Ce eşti tu acuma ?
Acuma sînt’tălhar cu faimă.
Avea cîţiva tovarăşi, oameni de prin satele noastre. Veneau la el: Neică Sandule, cîrciumarul nostru a adus marfă. Altul: negustorul nostru a scos bani de la bangă.
116
îşi puneau obrăzare; ieşeau cu luntrea la un grind. Păleau unde trebuia. Se arătau cu putere şi îngrozire. Dacă era nevoie, dădeau cu puşca. încărcau marfă, încasau bani, erau perceptori.
Se întorceau în baltă. Aveau un ascunziş la Călan, între plăvii. Franţuzeasca lui de ascunziş! Căile acolo erau încîlcite ca maţele; nu le mai descurca nimeni. Mai aveau un ascunziş la Răzoare. Acolo Dălcăuş şi-a pus muiere. Un tovarăş al său, de-i zicea Tistu, şi-a adus şi el pe a lui.
—	Ţineţi voi aci bordeiul bine, aşterneţi pat de odihnă, faceţi mîncare caldă. Noi venim prin desimea de sălcii, ca lupii.
Nu se ştia nici cînd vin, nici cînd se duc. Nu-i apuca ziua ; nu-i apuca noaptea.
Luni, în amurg, s-adună la un cocioc în loc poruncit ; intră in luntre toţi tovarăşii. Dălcăuş îi cercetează pe sub sprîncene. Se duc ei pe cărările lor. Ies într-o margine de Olteniţă. Mai era lumină la cir-ciumar.
Dălcăuş a intrat singur, cu puşca.
—	Sus labele 1
y cîţi oameni au fost au stat smirna, cu braţele sus.
—	Nene cîrciumare, vino acilea.
A venit cîrciumarul.
—	Cum te chiamă ?
—	Tănase.
—	Nene Tănase, află că eu sînt Sandu. Cunoşti-mă au ba ?
—	Am auzit. Am nevastă şi copii.
—	Legea lor de nevastă şi copii; nu-i vorba de asta. Scoate vin şi dă la rumîni.
A scos cîrciumarul vin. Au băut oamenii de s-au îmbătat. Rîdeau unii la alţii.
Î17
—	Să n-aud rîzind. Să n-aud vorbă. Beai şi ridici iar braţele sus. Ieşiţi cîte unul şi duceţi-vă.
—	Bogdaproste, au spus oamenii.
—	Hăt! cine deschide clonţul moare de puşca asta. Auzit-aţi ?
—	Am auzit.
—	Aşa. Acuma, nene Tănase, scoate marfa pe care ştiu că ai adus-o astăzi. Dă-o soţilor mei. Pune-mi în palmă şi şase mii de lei, ca să nu mă supăr. Să nu spui nu, că-ţi rămîne muierea văduvă.
Asta s-a întîmplat în jumătate de ceas. Gata.
Miercuri seara, au trecut în cealaltă parte, la Ichi-mov, sat bulgăresc. Au intrat la preot. Şedea la cină, cu patru copii şi preoteasa.
—	Sus! Să n-aud o vorbă; mie nu-mi place bulgăreşte. Să vie patru oameni. Luaţi pe presviteră şi copiii şi-i încuiaţi în cămara asta. Dacă ţipă careva, puneţi căluş.
Candela şi custiveiu sfinţiei tale, părinte Agapie, scoate cheia a lungă şi deschide tronul ăl ferecat. Dacă nu scoţi şi nu deschizi în clipă, te scrijelez la beregată.
A luat atunci optzeci poli de aur.
Vineri, tot cu obrăzare şi cu puşti, s-au înfăţişat la Silistra, la Hagi Iani, cherhanagiul.
Boc-boc!
—	Care-i acolo ?
—	Deschide.
—	Care sînteţi dumneavoastră, bre?
—	Noi sîntem, Sandu Dălcăuş. Tare te rog să deschizi. Dacă nu vrei cu voia, va fi cu nevoia.
Cherhanagiul a deschis. Se învîrtea de colo-colo, ţinîndu-se cu mîinile de tîmple şi olicăindu-se.
118
—	Nu plînge, jupîne, zice Sandu. întreaba-mă de ce-am venit. Am venit să-mi dai vamă douăzeci de mii de lei.
—	Aoleo ! aoleo! dar ce-am tăcut, să mă vămu-ieşti ?
—	N-ai tăcut decît una : că ai vămuit şi tu pe oamenii din baltă, dar i-ai vămuit cu nedreptate. Scoate şi dă cît am cerut.
—	Aoleo, nene Sandule, n-am.
—	Atuncea să dai treizeci de mii.
—	Vai de zilele mele ! de unde să scot atîţia bani ?
—	Anaforu şi ciovrîntia ta de caţaon 1 Dă patruzeci de mii.
Hagi Iani a tăcut. S-a desfăcut la brîu şi a scos cheia. S-a plecat să deschidă lada de fier şi a ridicat din lada de fier revolverul.
A lătrat întîi puşca lui Dălcăuş. Vhau !
Hagi Iani s-a dus cu capu-n jos în ladă. Oamenii lui Dălcăuş l-au tras de picioare. Dălcăuş a luat banii din sînge.
Au ieşit; au închis cherhanaua. S-au dus la circiumă. Erau acolo oameni.
—	Bună seara.
—	Bună să vă fie inima. Ce poftiţi domniile voastre ?
—	Poftim să mîncăm.
—	Numaidecît. Şedeţi domniile voastre la masa asta, cu domnu plutonier de jandarmi. Să vă dau cîte
o	fleică ?
—	Ba să ne dai dumneata de post. Sîntem creştini ; azi e vineri.
Cînd au isprăvit de mîncat ce le-a dat, Sandu a zis jandarmului:
110
F
Am auzit la Hagi larii o împuşcătură.	'
Plutonierul s-a mirat.
—	Dumneata eşti plutonierul Chiriţă ?
—	Da ; eu sînt.
—	Am auzit împuşcătură; să nu i se îi întîmplat ceva rău lui Hagi Iani.
—	Ce să i se întîmple ?
—	Să nu-1 fi călcat cumva Sandu Dălcăuş.
Plutonierul Chiriţă s-a mirat şi mai tare. S-a sculat
şi s-a dus să vază.
Sandu a pus pe masă o hîrtie de o sută; a rîs cătră circiumar, s-a dus.
De aci, de la acest Chiriţă i s-a tras necaz lui Sandu.
Că l-a văzut Chiriţă şi l-a ţinut minte.
De-acum e al meu, zice Chiriţă. Iau preţul pus pe capul lui.
Cît îl căutau jandarmii, geaba! Umblau prin bălţi,
—	ce să găsească ? Doar pe Caraoschi, tropolitu
Tartorului. închideau pe oamenii de prin sate, în lungul Dunării, ca să mărturisească dacă ştiu de el,	i
—	nimic. Acuma, de la acea semeţie, domnu plutonier Chiriţă a avut semn.
Umblînd şi cercetînd, a mai găsit şi altă urmă.
S-a dus la rudari.
—	Nene Caloiene, ţi-ai dat fata după Sandu ?
—	N-am dat-o ; mi-a cumpărat-o.
—	Mulţumit eşti ?
—	Sînt.
—	O mai vezi cîteodată ?	1
—	Cum nu? vine acasă din cînd în cînd.
A urmărit-o pe Raruca. A ştiut pe ce gîrlă intră.
S-a dus cu barca şi cu undiţa, cum umbli dumneata, şi a găsit grădina de la Răzoare şi bordeiul. S-a uitat
120
p6 ici, S-a uitat pe dincolo. A lâsaf sa treacă o luna şi a umblat iar prin acele locuri.
Dălcăuş lovea în alte părţi şi jandarmii îl căutau aiurea. Chiriţă se ţinea la pînda lui, chivără şi centironul lui de melitar!
A venit într-o dimineaţă Chiriţă; dar Sandu Dălcăuş se strecurase pe cărări mai devreme şi l-a simţit. De un om singur n-avea a se teme, dar a priceput primejdia.
—	Rarucă, zice, ştii tu ceva cumva despre un domnişor cu undiţa, pe care-1 duce un barcagiu din Tur-tucaia ?
—	Nu ştiu, Sandule.
—	Nu l-ai văzut?
—	Nu.
—	Nu ţi-a vorbit ?
—	Nu.
—	Să n-ai parte de mine ?
—	Să.
El s-a uitat la ea crunt.
—	Muiere, tu mă vinzi.
—	Aoleo, Sandule, ce mi-e drag eu	nu lapăd.
—	Tu	mă vinzi, Rarucă,	şi eu pe	tine am să	te
omor.
—	Nu te vînd, Sandule, şi n-ai să mă omori. Nu te lasă Precista.
—	Poate nu mă vinzi tu, ci poate mă vinde Leana, muierea lui Tistu, că Tistu o loveşte cînd se îmbată. Dar eu nu te-am lovit.
—	Nu,	Sandule ; şi ţi-am	fost cu credinţă.
—	Ba	eu înţeleg că una	din două	mă vinde;	că
eu cunosc copoiul care mă urmăreşte. Am să vă omor pe amîndouă.
Raruca a rîs.
121
f
Dălcăuş şi Tistu au mîncat şi au băut. Au desmier-dat pe muieri. După aia au tras cuţitele, să le omoare.
A lui Tistu a strigat: Maică, maică! mă omoară Tistu!
N-a omorît-o Tistu. I-a pus Dălcăuş cuţitul sub burtă. Apoi i-a dat cu piciorul, să se ducă în baltă.
Cu acelaşi cuţit s-a întors şi a lovit pe Raruca. A dat-o şi pe ea în baltă, s-o mînînce racii.
însă rudăreasa se dusese la tund fără să fie moartă.
C-o mînă şi-a ţinut strîns rana. Cu cealaltă mînă a înotat pe subt undă şi a scos gura lîngă un cocioc, ca să răsufle. A stat acolo neclintit. îi venea ameţeală. S-a rezemat cu fruntea de un cuibar de gîscă sălbatică. Poate ar fi slăbit acolo în leşin, dacă n-o ciugulea cloşca de obraz..
A luat din cuib un ou care i s-a părut proaspăt şi l-a sorbit.
A aşteptat să audă cum se duc 'bărbaţii, bătînd în apă cu lopeţile. S-a tras de lîngă acel cocioc la altul; a ajuns la o plavie şi s-a întins acolo.
A avut în ea pe împieliţatu şi n-a pierit. A căutat pe Chiriţă şi i-a arătat lui întîi şi întîi semnul tăieturii.
—	Soldatule, zice, eu ţi-1 dau în palmă pe Dălcăuş. La Răzoare nu mai vine, dar îi cunosc alt culcuş.
A mers şi ea în barcă şi a fost de faţă cînd au împresurat plavia de la Călan.
S-a apropiat numai ea, într-o luntre cu Chiriţă.
A strigat de la mal:
—	Sandule!
Dălcăuş a ieşit la glasul ei şi părea înfricoşat.
Atunci l-au puşcat. A căzut cu faţa în jos. Ea s-a dus şi i-a ridicat fruntea, ca să-l vază răpus.
L-au doborît şi pe Tistu.
122
După ce am aflat întîmplarea cu hoţii, m-am suit în polog, cu făclioara de trestie. Uncheşul a mai rămas lîngă vatră.
M-am întins cu faţa în sus, cu palmele sub ceafă, fără somn.
Intăi, am văzut un cer de sălcii, pe urmă un cer mai înalt, cu stele, între care, într-un tîrziu, s-a arătat şi o lună de foaie de cositor, tăiată într-o margine cu foarfeca.
Observaţia cu «foarfeca» o făcuse uncheşul, mor-măind singur.
—	S-o fi jucat cu ea frun copil... îşi făcea el socoteală.
In linişte, dădea glas adînc boul-bălţii.
— Ce spui tu ? întrebă pescarul. Spui bine ?
Spune bine, îşi îndreptă el spre mine glasul. Zice
că mîine prinzi crap.
Am adormit brusc; am revăzut într-un adînc de vis toată drama pe care mi-o reprezentase Mitrea Pescăruş.
Apoi m-am trezit deodată.
Uncheşul nu mai era la vatră. Nu era nici în bordei, nici în pologul lui. Părea a-1 fi fost .sorbit o hrubă a nopţii. Costică şi Ilie gîngăveau în salcie ; din cînd în cînd răspundeau şi mierlei. Cucoşii trîm-biţau în satul rudarilor ; zarea de ziuă jsbuemse în înaltul răsăritului.
M-am spălat pe ochi cu apă uncropită din baltă. După ce adierea dimineţii a mînat de pe luciu aburii, mi-am căutat locul cel mai potrivit la gîrlă, acolo unde apele Lintiţii scapătă printre gard şi curg spre
f
123
Dunăre. Toate păreau linişte, de şi toate erau tresăriri şi fierberi, zboruri şi chemări, amestec al vieţii şi morţii.
Mi-am pregătit trei undiţi şi le-am desfăşurat în apă, la fund, cu plumbi. In cîrlige aveam rime de cele mari şerpeşti. M-am cinchit pe malul umed.
Stam şi eu neclintit. Bătea inima în mine fără să se audă, cum zyîcuea nesimţit în toată zidirea.
Pe varga undiţii din mijloc a venit dintrodată şi s-a aşezat un pui de rîndunică. Şi-a netezit o clipă penele cu ciocuşorul, pe urmă s-a uitat la celălalt pui de rîndunilcă din oglinda gîrlei. Vîrful vergii a i tresărit sylcaind de două ori scurt şi a treia oară înclinîndu-se prelung. Puiul şi-a luat zborul, ţîrîind. Am smuncit struna, şi crapul cel mare, pe care îl vestise uncheşul, s-a învăluit învolburînd apa. Pe cînd eu îl ţineam în coarda adînc încovoiată a vergii, Mitrea s-a înălţat la gard, stînd nalt şi negru în răsăritul de soare, ca un Mefistofel, rînjind nu cu părere de bine.
In acea clipă am auzit în marginea luncii şi cîn-tecul din ajun al rudăresei. Numai un moment am fost atent într-acolo şi crapul era cît pe ce să cîştige lupta. S-a prăvălit cu varga spre fund şi m-am dus şi eu după el în gîrlă pînă la brîu. L-am ţinut totuşi bine şi l-am întors la faţa apei făcîndu-1 să beie aer. în starea asta, pe jumătate înomolit, mă privea de pe celălalt ţărm în faţa Caloianului, împreună cu grangurii bordeiului, stîrci, coţofene şi alte lighioane, care se minunau cît şi dînsa de întîmplare.
Iulie, 1938, la'şi.
MORMINTE
1939
A
Intre toate afacerile pe care le-am avut, aceasta e remarcabilă prin finalul ei cu totul neaşteptat.
S-ar fi părut, aşa cum pornise, că mă va duce într-o serie de şedinţi penibile sau, mai curînd, că va trece de la mine la un confrate mai iscusit în sinuozităţi juridice.
Ei bine, în puţine termene şi în puţine zile, procesul meu era pierdut.
Mai bine zis, era cîştigat.
Pierdut şi cîştigat înainte de a fi început.
Pierdut de noi cei vii, de şi unii din noi sînt departe de a găsi în asta pricină de supărare.
Cîştigat de mort.
în dimineaţa de 18 aprilie, mă chiamă cineva la telefon :
—	Hello! acolo domnul avocat Emanoil Modru ? Nu cunosc vocea asta aspră. Mă supără prin acest «hello» americănesc. Dar ce are a face ? Un client nu trebuie să pară niciodată nesimpatic. 1 Răspund:
127
— Da. El este. Cine întreabă ?
— Hello! aici doctor Constantin Ionescu.
—	Da. Ce poftiţi ?
—	Am impresia, reia vocea, că nu sînteţi bine fixat asupra interlocutorului dumneavoastră. Am spus doctor Constantin Ionescu, şi precizez: director al revistei «Progresul Social». Vă amintesc că ne-am întîlnit acum două săptămîni în cabinetul unui prietin comun, înalt demnitar la Finanţe.
—	A, da! am făcut eu.
In receptor a sunat un rîs scurt, sau o tusă: ha-ha ! Apoi vocea :
—	V-aţi fixat ?
—	A, da, desigur, m-am întors eu, îmi aduc foarte bine aminte. Stimate domnule doctor, mă bucur că pot relua cu dumneata o discuţie pe care atunci am întrerupt-o. Sînt la dispoziţia dumnitale.
—	Mulţămesc, domnule Modru. Aş veni la dumneata nu pentru discuţia la care te referi şi de care îmi amintesc vag ; ci pentru o afacere urgentă şi importantă. îmi închipui că e mai importantă decît toate cite ai avut dumneata în cariera dumnitale.
—	Mă rog...
—	Se poate să vin ?
—	Desigur; v-aştept.
—	îmi trebuie o jumătate de oră. Aş dori să nu ne deranjeze nimeni.
—	Poftiţi.
Am auzit în aparat «ţac» 1 A depus receptorul.
Unii confraţi ai mei s-ar bucura: afacere importantă, afacere grasă.
Ce poate să fie? Să cugetăm puţin, pe cînd facem toaleta biroului. Să împrăştiem mapele; aducem în colţul acesta un tom de jurisprudenţe ale Casaţiei şi
m
două casete cu volume de drept legate în piele flexibilă. Secretarii mei au sosit şi au început să lucreze în camera alăturată. Se aude maşina de scris clănţănind cu hărnicie. Vocea groasă a lui Neagu Pompilian dictează.
Da. Mi-am adunat cîteva elemente asupra omului meu.
Doctorul nu e numai director al unei importante reviste; ţine şi cronica socială la cea mai populară gazetă zilnică. «Prietinul comun» mi-a vorbit despre cariera lui în etape scurte: după ce s-a întors din Germania doctor In ştiinţi sociale, a fost director de minister, secretar general, apoi deputat în primele rînduri ale unui partid puternic. Ar fi astăzi un personagiu bine stabilit, cu relaţii întinse şi tari. Revista lui şi-a crescut importanţa fără a-şi spori tirajul. Publicaţia aceasta pe hîrtie velină a făcut bună operă, împingîndu-1 la preşedinţia a felurite societăţi şi asociaţii, în care dezvoltă o activitate neobosită. Oamenii blînzi şi delicaţi pot zîmbi; energia acestui om brun, cu ochii bulbucaţi şi violenţi, a dărîmat pînă acuma toate obstacolele. în ultimul timp, un patriotism vehement, bine pus în valoare, i-a consolidat succesul. Nu ne putem mira — gîndeam eu în sine-mi — că un bărbat atît de activ a izbutit să agonisească avere. Cuantumul acestei averi, după informaţii competente, n-ar putea fi încă evaluat. Pînă acuma, an după an, activul se schimba simţitor în favoarea sa. în ultimul timp duce o luptă aprigă pentru nişte terenuri petrolifere. Cîştigul sună a zeci de milioane. însă, din întîmplare, tocmai despre acest proces faimos ştiam lucruri precise, care îmi îngăduiau să am siguranţa * că doctorul Constantin Ionescu va pierde. Omul in-vinci^', patrioticul doctor — mă bucuram eu — a
9 — Sadoveami — Opere, voi. 15
129
gâsit de data asta pe alţii mai tari decît dînsul. încercarea sa de a da procesului o întorsătură socială şi naţională n-a reuşit.
Să fie oare asta afacerea urgentă şi importantă pe care pofteşte să mi-o propuie ?
Continuam a zimbi: n-aş fi deloc dispus să ascut iarăşi colţii lupului. Nu mi-ar plăcea să mă înham la o afacere compromisă.
Poate îl invidiez pe domnul doctor pentru succesele lui de pînă acuma ? Poate greşesc depreciind o activitate în care îndrăzneala şi cunoaşterea oamenilor s-au aliat; scrupulele mele sînt poate vanitate şi lipsă de forţă ; nu pot nega că voi avea bucuria să-l văd în noua ipostază, cerîndu-mi sprijin, şi, la bucurie, voi adăuga satisfacţia de a nu accepta să reiau afacerea terenurilor rău mirositoare.
Ce-1 poate determina pe doctorul Constantin Ionescu să se adreseze unui avocat încă tînăr ?
Pe aşii cei bătrîni ai baroului i-a încercat. Acuma e nevoit să înceapă o altă serie — în care serie secundară m-aş afla şi eu.
Nu. Secretul vestirii telefonice e mai simplu. Doctorul încearcă să-mi treacă mie afacerea pierdută pentru motivul că eu am o soră, care soră e măritată cu Ion Popescu Inod, care Ion Popescu Inod va prezida foarte curînd o secţie la Casaţie, care secţic la Casaţie are în dosarele ei celebra afacere a terenurilor. La Ion Popescu Inod nu se poate ajunge ; magistratul acesta subţire şi nalt, chel şi în aparenţă somnolent, e dur ca o bară de fier; — însă Ion Popescu Inod are slăbăciune pentru soţia sa, prea frumoasa şi prea cocheta mea soră Ana; iar prea frumoasa mea soră are la rîndul ei slăbăciune pentru fratele ei geamăn Emanoil Modru.
130
Dacă ar şti energicul domn doctor Constantin Ionescu. om cu interese multiple şi cunoscător a toate, ce fiinţă curată şi dreaptă e Ana Popescu Inod, născută' Modru ! Dreaptă şi curată la suflet ca părinţii ei făgărăşeni; ca bunicii noştri care au trăit totdeauna în Ţara Oltului ; ca toţi acei baci din veac care s-au închinat piscurilor dc sub cer, suind şi coborînd turmele, urmînd datina neamului şi legea lui Dumnezeu.
încît şansele lui, «ca să se întoarcă la atac cu iz-bîndă», devin mediocre.
Acest tatar nu-şi va putea valorifica tactica.
După ce am stabilit la soare locul meu şi al surorii mele Ana, în Ţara Oltului' sub piscurile făgără-şene cu cele sufleteşti, îl înţelegeam mai bine pe acel doctor cu ochii bulbucaţi însă _sţruniţi spre tîmple, cu umerii largi şi picioarele scurte. Invierşunarea lui, bătăliile lui pentru dobîndă, izbînzile lui — aveau şi ele explicaţie şi veneau din fundurile stepei răsăritene. Acest pămînt îmbielşugat de la Dunăre a fost sălaş multor neamuri; amestecul încă nu s-a topit; şi într-un veac nou, subt un nume indiferent, puteam deosebi pe străin. El e mai ager şi mai atent la luptă ; sînt sigur că-mi va vorbi în primul rînd de datoriile lui patriotice.
«Dar iarăşi mă întorc şi zic», cum se exprima bunicul meu Manole de la Arpaş. Bunicul meu Manole, baci vechi. Iară-şi mă întorc şi zic : poate nedreptăţesc pe creştin. Un om cu atari succese e natural să tf^tîrnească duşmănii, mai cu samă duşmănii de vorbe, «îmbogăţire rapidă ■— îmbogăţire malonestă», pare axiomatic şi logic ; însă cei care emit asemenea axiomă uită că vremurile de astăzi sînt nu numai ale aeroplanului şi ale undelor herziene, ci şi ale unor
9*
131
răsturnări fulgerătoare şi prefaceri febrile de azi pe mîne. Doctorul meu e un om al acestor vremuri.
Insă totuşi... mi-am zis eu iarăşi.
Nu mi-am mai spus nimic, căci intrarea clientului meu s-a făcut cu zgomot şi cu mare mişcare.
Am auzit în hali vocea aspră. Maşina de scris din camera de alături şi-a încetat ţăcănitul. M-am grăbit a ruga pe secretarii mei să facă o plimbare pînă la Palatul de Justiţie, ca să caute nişte acte la Secţia a doua. Cînd m-am întors, uşa cealaltă a biroului era deschisă şi două doamne mă priveau cu puţină nedumerire : una grav, alta zîmbind. îndată după ele se ostenea oarecum, cu rîs şi gesturi afabile, doctorul, încercînd să grăbească intrarea. Dar doamnele nu se grăbeau. Se lăsau privite.
Cea gravă şi puţintel tristă sau plictisită era mai în vîrstă; poate să fi avut treizeci de ani. Cealaltă părea cu mult mai tînără. Amîndouă aveau aceiaşi ochi bruni şi migdalaţi. Nu-mi era greu să cunosc că erau surori. Doamna gravă purta un costum cenuşiu ; pălărioară fără podoabe. Cealaltă avea pe ea roşu şi o pălărioară de o formă imposibilă ; ea însăşi era primăvăratică oarecum şi părea vicleană ; cu toate că o aducea doctorul, îmi plăcea. Mi se părea că am mai văzut-o undeva.
M-am înclinat ceremonios. Doctorul răzbi însfîrşit în biblioteca mea, călcînd îndesat; îmi scutură mîna şi aflai îndată că nu mă înşelasem în prepusul meu. Femeile erau surori. Cea gravă era soţia doctorului. Doamna Florette Ionescu. Tînăra era domnişoara Cireşica Demetrian.
Am poftit pe doamne să stea.
Doctorul făcu prin cameră cîţiva paşi neliniştiţi. Parcă s-ar fi aflat într-o cuşcă. L-am privit zîmbind
132
cu plăcere: avea ochi tătărăşti. Avea în el o putere care trebuia numaidecît să exploadeze la intervale.
—	Domnule Modru, strigă el oprindu-se ; de ce-ţi închipuieşti că am venit noi la dumneata ?
—	Domnule doctor, am răspuns eu, îmi închipui, din cele ce mi-ai comunicat la telefon, că e vorba de un proces.
—	E mai mult o nebunie decît un proces.
—	Nu înţeleg.
—	Ai să înţelegi numaidecît, stimate domnule Modru. E mai mult o nebunie decît un proces. Ce zici dumneata de un bărbat respectabil, cultivat şi ajuns într-o înaltă situaţie, care a pus totuşi copilelor sale, aici de faţă...
Doamna cea gravă protestă cu voce blîndă şi muzicală :
—	Costi, te rog...
—	Nu mă ruga, doamnă ; permite-mi să vorbesc. Ne aflăm în faţa unui om de legi care-i şi om de bun simţ. Ce-ai zice dumneata, stimate domnule Modru, de un asemenea bărbat care pune copilelor sale nume
—	uneia Floarea şi alteia Cireaşa ? Ai pune oare dumneata copilelor dumnitale asemenea nume ? Eu n-aş pune.
—	Domnule doctor, dă-mi voie...
—	Ce voie, să-ţi dau ? binevoieşte, te rog, a răspunde la întrebarea mea.
—	Domnule doctor, depinde...
Atunci tînăra începu a rîde şi mă privi drept:
—	Nenea pretinde, zise ea repede, că tata ne-a pus nume absurde. Asemenea nume nu mai poartă decît ţigăncile. Cu toate acestea, tatei îi era drag să ne cheme aşa...
133
—	Tatăl lor a fost un om important, se amesteca doctorul; generalul Oraţiu Demetrian.
—	A fost general şi personaj important, dar îi plăceau numele vechi. Asta a fost o chestie între el şi noi...
—	Nu ştiu, Cireşico, dacă îi plăceau şi dacă numele sînt vechi. Şi nu mă interesează dacă a fost o chestie numai între voi. Eu am întrebat pe avocat dacă nu-i pare că asemenea om are puţintică lipsă... foarte puţintică... Ce zici, domnule Modru?
—	N-aş putea spune nimic deocamdată, domnule doctor ; mie nu-mi displac asemenea nume.
—	Nu te cred, vrei să fii politicos.
—	Ai putea fi şi dumneata, nene.
—	Eu? de ce să fiu politicos, domnişoară? Eu sînt un om rezonabil. Am căutat întii să atenuez ciudăţenia bătrînului.
—	Nu era bătrîn, nene. S-a prăpădit în floarea vîrstei. N-avea decît cincizeci şi cinci de ani.
—	Să lăsăm asta ; dacă pofteşti, pot admite că era în floarea tinereţii. Am căutat să atenuez ciudăţenia tatălui vostru, de aceea tu ai devenit Cireşica şi sora ta Florette.
Doamna gravă se mişcă iar :
—	Costi, te rog...
—	Am isprăvit, draga mea. Avocatul trebuia să cunoască şi asta ; căci asemenea fapt, în aparenţă neînsemnat, face parte din seria altor fapte, care s-au încheiat cu testamentul. Este un testament, repetă cu putere doctorul, întorcîndu-se spre mine. II am în această servietă. Cîntăreşte un sfert de kilogram. Ce zici dumneata, domnule Modru, de un testament care cîntăreşte un sfert de kilo ? Cincizeci de jumătăţi de coală. Ce zici de asemenea testament ?
134
—	Nu spun nimic pînă ce nu-1 cetesc.
—	Lasă asta ; îl vei ceti. Ce spui dumneata de un testament de un sfert de kilogram ? Nu ţi se pare că cel care l-a redactat are puţintică lipsă... foarte puţintică lipsă ?
—	Costi, te rog...
—	Am isprăvit, doamna mea. Află deci, stimate domnule Modru, că socrul meu generalul Oraţiu De-metrian a decedat în octomvrie trecut, fiind victimă a unui accident de automobil. Şi asta a fost una din ciudăţeniile lui: era sigur că va.muri într-un accident de automobil. In război, se poate spune că a dovedit un curaj împins pînă la temeritate. Era absolut sigur — înţelegi dumneata — absolut sigur că nu va pieri de glonţ. Insă după asta a fost sigur că sfîrşitul său va fi într-un automobil.
—	Nene, exagerezi.
—	Eu ? exagerez ? dimpotrivă. Rămîne stabilit, în orice caz, că socrul meu avea unele ciudăţenii. Astea nu le ştiu numai eu; le-au aflat şi alţi oameni. A fost înmormîntat la Cluj cu toate onorurile. Soţia mea şi domnişoara Cireşica şi-au făcut datoria, plîn-gînd ca nişte fiice bune...
La aceste vorbe, doamnele întoarseră capetele, ca să privească gravurile ce împodobeau „zidul.
—	După ce s-au isprăvit toate, m-am interesat de succesiune. Generalul Demetrian a avut numai aceste două copile, deci afacerea era simplă. Totuşi generalul îşi putea aduce aminte şi de alte neamuri ale sale, rămase într-un sat de moşneni din judeţul Gorj. Moşneni săraci; nu ar fi de mirare, deci, dacă s-ar fi gîndit să-i ajute. Moştenirea de la părintele său, mare şi cunoscut proprietar, Oprea Stîngaciu Demetrian, ar fi putut ajunge ca să îndestuleze numai din veni-
135
turiie ei zece moşneni calici; insa, cit a trăit, generalul Oraţiu n-a făcut călătorii, n-a cercat speculaţii, n-a jucat cărţi, n-a avut amante, n-a pariat la alergări, încît averea sa a crescut într-o măsură la care nici eu nu mă aşteptam. Pămînturile arendate şi efectele de stat se ridică la o valoare de patruzeci pînă la cincizeci de milioane.
—	Frumoasă moştenire, am acceptat eu, zîmbind spre doamne.
—	Cum ai spus, domnule ?
—	Am spus: frumoasă moştenire.
Doctorul m-a privit cu ochi mînioşi, scrijelaţi de aţe sîngerate.
—	Unde crezi dumneata că e moştenirea aceasta ? a strigat el. Dumneata crezi că testamentul voluminos pe care îl am în geanta mea aici se ocupă de drepturile succesorale ale soţiei mele şi ale acestei frumoase domnişoare? Dacă crezi asta, apoi te înşeli amar. Mai întîi, acest testament nu e în posesiunea noastră decît de patru zile. Intre hîrtiile de pe biroul răposatului, s-a găsit îndată după accident o scrisoare cu menţiunea: iubitelor mele fiice. Credeam, în primul moment, că e ce trebuia să fie. Nu era însă ce trebuia să fie. Era o simplă notă, lămurind că se află depus la notarul său domnul Claudiu Roman testamentul amănunţit, care — fii, te rog, atent — nu se va deschide decît după şase luni de la moartea sa. Şase luni exact, zi cu zi. Ce zici de asta ?
—	N-avem a judeca voinţa unui testator decît în anumite împrejurări.
—	Da ? Şi nu găseşti dumneata aici «anumite împrejurări», care se adaogă la celelalte anumite fapte de care ţi-am vorbit ? Scurt, stimate domnule Modru, după părerea mea, — care desigur va fi şi a dumni-
136
tale, — acest testament în greutate de un sfert de kilogram cuprinde tot ce pofteşti, vorbeşte de cîte în / lună şi în soare, însă desmoşteneşte pe soţia mea şi pe domnişoara aceasta.
—	Nu-i adevărat! protestă cu veselie domnişoara Cireaşa Demetrian.
—	Aşa ? nu-i adevărat ? Nu te desmoşteneşte cînd îţi Iasă jumătate din a treia parte ? Asta se numeşte moştenire ? Iţi ajunge ţie atît, ca să te măriţi onorabil ? Şi-mi ajunge mie partea Florettei ca să duc la împlinire planurile mele ?
—	Ba, nene, mie îmi ajunge; şi dumneata nu trebuie să duci la îndeplinire nici un plan.
Doctorul privi în juru-i cu ochi mînioşi şi pufni:
—	Ph ! poftim vorbe de femeie 1
Pe urmă se linişti.
—	Domnule avocat, îmi zise el solemn, deschizînd servieta şi scoţînd la lumină un manuscript voluminos, depun în mîinile dumnitale acest act în copie. Originalul se află în păstrarea notarului, care se întîm-plă să fie şi executor testamentar. E un bătrîn nătîng, care s-a emoţionat la lectura acestor foi; ai*’să-l cunoşti şi are să te amuze. Ceteşte deci acest act şi dă-ţi, te rog, seamă că în cuprinsul lui se găsesc elementele evidente ale atacului. Asemenea act trebuie anulat; moştenitoarele trebuie să intre în dreptul lor. Ne-am înţeles ?
—	Cred că da ; voi ceti manuscriptul.
—	Ceteşte-1; cred că are să-ţi placă ; e bun de pus la un premiu cultural; are să te intereseze, căci şi dumneata faci puţină literatură. (Domnişoara Cireaşa a zîmbit!) Insă nu e testament cum nu sînt eu papa de la Roma.
137
Doamna tristă făcu iar un gest, fărâ a mai rosti un cuvint. Insă domnişoara Cireaşa se umplu deodată de însufleţire ; ochii i se aprinseră.
—	Dar mă rog dumnitale, nene, vreau şi eu să cetesc testamentul. Vreau să aflu, vreau să cunosc. Ce este în el grav? Intrucît sîntem nedreptăţite?
Se întoarse cătră mine, tînguindu-se copilăreşte :
—	Mă rog frumos, domnule Modru, convinge-1 pe doctor să ne dea şi nouă manuscriptul. Chiar nouă ar trebui să ni-1 dea întăi. La urma urmei, ce spune acolo tătuţă nostru e mai important decît milioanele dumneavoastră.
—	In orice caz, ale mele nu sînt, domnişoară, am replicat eu.
—	Bine, bine ; vom vedea ce e şi cu banii; dar mai întăi vreau să ascult şi glasul tătuţei...
Cuvîntul acesta din urmă, domnişoara Cireaşa îl rostea cu dulceaţă şi drăgălăşie.
—	Ascultă, domnişoară, îi zise sever doctorul, fii rezonabilă ; afacerile sînt afaceri şi o consultaţie e o consultaţie. îndată ce domnul Modru ia cunoştinţă de act, nu văd nici un motiv să nu vi-1 comunic şi vouă în toată întregimea. Pînă atunci să-ţi fie suficient a cunoaşte, aşa cum ţi-am mai spus, că bunul tău tată nu-ţi lasă nimic; în orice caz îţi lasă prea puţin. Deci după ce precizăm chestia juridică, poate urma şi şedinţa literară. Ne-am înţeles ?
Domnişoara Cireaşa făcu semn de împotrivire din cap, ţuguindu-şi botişorul. Doamna Florette închise pleoapele o clipă, apăsată de un plictis funebru.
—	Asta este ! încheie doctorul, punînd punct oricărei discuţii asupra incidentului.
Doamnele se ridicaseră. Doctorul deveni uman; zîtnbi.
—	Am ţinut, adăogă el, să fie de faţă şi persoanele sensibile ; să cunoască pe de o parte că manuscriptul a trecut la altcineva şi deci nu mi-1 mai pot cere de o sută de ori pe zi; iar pe de altă parte să vadă că intrăm din divagaţii în realităţi, anulînd o absurditate.
—	Se va vedea... am zis eu.
—	Lucrul mi se pare neîndoielnic, m-a încredinţat doctorul.
Am rămas singur în bibliotecă. înainte de a atinge caietul cel voluminos, mi-am aprins o ţigară şi am încercat stăruitor să-mi aduc aminte unde am mai văzut pe domnişoara Cireaşa Demetrian. Unde am mai văzut-o ? unde am mai văzut-o ? Vorbele acestea cîntau în mine ca un refren.
Am deschis fereastra, ca să mai văd o dată, în stradă, pe vizitatorii mei. Ara zărit-o, o secundă numai, pe domnişoara Cireaşa, pe cînd se urca în automobil. A ridicat ochii spre mine ? Mi-a rămas numai ia închipuire, scrisă cu c mic, şi am avut în gură un gust de ceva fraged.
Am zărit-o poate într-o adunare mai mare ; poate la una din şezătorile literare la care am participat în funcţiunea secundară a vieţii mele, adică în calitatea mea de poet fără cetitori.
Se poate. Automobilul a plecat; strada a rămas goală ; printre acoperişuri am văzut grădini înfrunzite, apoi un colţ de cer azuriu.
Servitorul mă anunţă că domnul doctor s-a întors.
De data aceast.i, domnul doctor Constantin In-nescu a intrat liniştit. A ‘observat că deschisesem
fereastra ; s-a uitat la manuscriptul rămas pe masă încă nedesfăcut.
— Domnule Modru, a zis el cu zîmbetu-i puţin silit, am lăsat pe doamne să plece şi m-am întors, căci mai trebuie să-ţi dau cîteva mici explicaţii în afacerea pentru care am venit. Nădăjduiesc că, în trei zile, voi putea vorbi despre o afacere «a noastră». Iţi dau trei zile; te vestesc că lectura e penibilă. Numai surprinderea şi, aş putea adăogi, indignarea, m-au făcut să-l consum într-o noapte, pe nerăsuflate. Cînd cineva, în loc să se ocupe de copila pe care ai văzut-o, divaghează asupra unor presupuşi strămoşi de acum o mie de ani, îmi dai voie să nu mai am nici o îndoială asupra diagnozei. Ştiu că vrei să mă întrebi cîteva lucruri.
—	Desigur, domnule doctor.
—	Vrei să mă întrebi de ce n-am comunicat femeilor testamentul în tot cuprinsul lui — să zic literar... Ştii de ce am întîrziat să-l comunic ? Pentru că sînt femei, şi pentru că sînt fiicele tatălui lor. Pentru că le lipseşte şi lor puţintel ceva... Nu zîmbi. E aşa cum spun eu.
—	Insă, domnule doctor, şi eu sînt puţintel cam... căci sînt poet.
—	In primul rînd, domnule Modru, eşti avocat. Să fim serioşi. Am adoptat deci pentru femei metoda pe care am socotit-o mai bună. Las’ că nici nu era timp de pierdut. Au vreme să-l cetească şi după ce se vor fi făcut cele necesare. Ne adresăm şi unui medic specialist. Pot să te vestesc că voi lua toate măsurile ca acei care vor aprecia faptele să fie şi ei pregătiţi.
II	ascultam în tăcere, fără a-1 privi.
140
—	Nu-i âşa că mai ai o întrebare ? îmi închipuiesc că vrei să cunoşti, domnule Modru, de ce m-am adresat dumnitale şi nu m-am adresat altui avocat.
—	Poate, am replicat eu aţintindu-1, fiindcă sora mea e soţia lui Popescu Inod ?
—	Intr-adevăr ? Asta mă bucură foarte mult; îţi mărturisesc însă că nu ştiam.
Totuşi vedeam că ştia.
—	Să nu crezi, urmă doctorul, că nu apreciez şi această împrejurare. Sîntem de carne şi sînge; trăim între oameni; avem interese şi ducem lupte ca să izbîndim în viaţă ; trebuie să folosim arme bune şi
, să nu neglijăm strategia şi tactica epocii noastre. Naivii cad la fund. Nu-ţi voi face injuria să te socotesc un naiv. Dacă ai fi fost aşa ceva, n-ai fi făcut o carieră aşa de frumoasă. Ştiu că ai talent; dar talentul nu e îndestulător... Nu vorbesc de poezie; vorbesc de talentul dumnitale de avocat.
—	Mulţămesc, doctore.
—	Nu încerca să fii ironic; ştii foarte bine că am dreptate. Deci trebuie să afli întrucîtva de ce m-am adresat dumnitale în primul rînd. Nu din pricina doamnei Ana Popescu Inod. Ci din pricina unei tinere puţintel cam romanţioase, pe care ai admirat-o acum un pătrar de oră, cînd stătea în acest fotoliu.
—	Domnişoara Cireaşa Demetrian ?
—	Da. Din pricina domnişoarei Demetrian. Ea te apreciază în altă ipostază.
—	Am văzut-o cumva la şezătoarea literară de la Fundaţia Carol ?
^	— Exact. Te mirai unde ai zărit-o. Merită să fie
zărită ; e o persoană remarcabilă. Ai zărit-o probabil şi la o a doua şezătoare la care ai participat şi dumneata. Am înţeles că te apreciază ca poet, în mă-
141
sura în care te apreciez eu ca avocat. Nădăjduiesc ca va ii sensibilă şi la proza profesionistului. Ţineam, stimate domnule Modru, să te pun la curent cu această împrejurare, îndemnîndu-te să reflectezi asupra tuturor perspectivelor	ce se	deschid atît	unui
avocat inteligent, cît şi unui	tînăr	simpatic.
Gata. După ce mi-a lăsat	această bombă,	docto-
rul m-a salutat şi s-a retras.
S-a grăbit chiar să se retragă, ca să-mi lase mai mult timp de gîndire. Se vedea că doctorul are experienţa oamenilor ; ştie să arunce o sămînţă care rodeşte ; va şti să se întoarcă, să-şi ia partea lui de recoltă. Deasemenea ştie că o mînă «pală pe alta şi amîndouă obrazul; bineînţeles, acest obraz nu-i curat. Insă după ce îl spală amîndouă mînile cu îngrijire, acest obraz se poate arăta în lume şi poate pretinde că n-a fost niciodată prihănit.
Acest doctor mai cunoaşte probabil şi alte adevăruri, care privesc persoana tînărului avocat stabilit de cinci ani într-un destul de costisitor apartament din Bulevardul Elisabeta. Cunoaşte, poate, că afacerile acestui tînăr avocat nu merg aşa de strălucit pe cît s-ar părea? Totuşi nu merg nici aşa de puţin bine pe cît şi-ar închipui el, sau, mai degrabă, pe cît ar nădăjdui el. Dar poate bănuieşte la acest tînăr o ambiţie deosebită, pentru că îl vede subscriind, în unele reviste bucureştene, mici opere poetice de puţină valoare. Mai curînd asta i-ar dovedi oarecare lipsă de seriozitate a tînărului. Poate şi ceva mai grav : un spor de sensibilitate în dauna inteligenţei. Această din urmă însuşire e cu atît mai rară cu cît mai mulţi socot că au dreptul să şi-o atribuie. Cei care într-adevăr o posedă, cei prea puţini, ar avea datoria s-o valorifice într-o măsură ce nu poate fi
îngrădită de legile oamenilor de rind. Totuşi, poate domnul doctor Constantin Ionescu face o confuzie între inteligenţa curată şi dezinteresată şi între acea variantă minoră a ei care e viclenia. Informaţiile lui vor fi fiind şi altele : că de şi sînt la vîrsta primejdioasă, nu am încă nici un angajament matrimonial. Mai mult: că biata mea inimă de mai multe ori rănită se află într-un fel de concediu de convalescenţă.
Trebuie să recunosc, acceptam eu, că lovitura lui cea mai dibace e în această insinuare că domnişoara în chestie ar avea oarecare înclinare pentru poet. Dacă se află ceva adevăr în asta, atunci am dreptul să reflectez că viaţa omului nu e o veşnicie şi că tinereţa e la antipodul acestei noţiuni absurde. Durere ! cum se spunea odinioară la gimnaziul nostru din Braşov; primăverile trec şi tinereţea noastră se împuţinează. Iată că în luna întăia a acestui an am împlinit şi eu vîrsta veacului, adică ani treizeci şi opt. Atît de dibace şi de otrăvită a fost această insinuare, încît sînt ispitit să-l socotesc pe acest domn doctor drept un binefăcător al meu. Păstrîndu-mi capul rece — aşa de rece, încît observă că inima s-a încălzit — sînt înclinat să-i fiu recunoscător. Asta înseamnă că mă plătesc faţă de domnia sa cu o declaraţie verbală, iar eu urmez destinul meu, nu interesul lui. Iar destinul meu pare a fi să mă bucur în primăvara aceasta de o iubire nouă. Aş putea spune : o iubire definitivă; căci reprezentarea acelei mici persoane radioase, al cărei nume se scrie cu c mic, continuă să-mi dea sensaţia delicioasă pe care o mai încercasem. Pe fereastra deschisă intra de multă vreme un miros vag de flori. Deci visam cu ochii deschişi.
143
Soneria m-a trezit. Servitorul a întîmpinat pe cineva ; e întrebat şi dă desluşiri. Da ; domnul poate primi. Da; domnul se află singur în biroul său.
Nu cunosc glasul celui care vine. E un străin ; e un client; nu-mi va putea niciodată plăti atîta încît să răscumpere pierderea viziunii minunate în care mă statornicisem. Asemenea pierdere nu poate fi răscumpărată nici de realitatea palpabilă. Intre visul meu şi între domnişoara Demetrian se puteau aşeza răsturnări totale. Visul îmi adusese o imagine blîndă şi docilă ; domnişoara noastră era în realitate, după cît înţelegeam, o capricioasă şi o impulsivă.
Se deschisese uşa.
Mă privea din prag un bătrînel firav, cu o timiditate care din primul moment mi s-a părut suspectă. Purta ochelari, însă mă privea pe deasupra lentilelor, puţintel pieziş şi dintr-o parte. Avea pe el o rendm'gotă neagră	îmbumbată	pînă la	cravata-plas-
tron. Părul alb îi	era periat	în sus	cu	îndîrjire;
acesta era singurul amănunt agresiv al înfăţişării omuleţului. Era delicat în mişcări şi în felul de a se ţinea. Ar fi vrut să nu mă tulbure; cerea oarecum învoire să înainteze; s-ar fi retras la un gest al meu. Avea în el şi ceva de apariţie. înfăţişarea lui veche justifica această impresie.
A întrebat cu grijă :
—	Nu vă conturb ?
—	Nu, domnule.	Cu cine am	onoarea ?
—	Mă rog domniei voastre.	Doresc	să	ştiu dacă
am plăcerea să vorbesc cu domnul avocat Emanoil Modru ?
—	Aveţi asemenea plăcere.
—	Sînteţi oare domnia voastră in persoană domnul avocat Emanoil A^odru ?
—	Da, domnule.
—	Observ în vocea domniei voastre oarecare nerăbdare. Vă rog să nu vă supăraţi că-mi iau toate precauţiunile. Mă iertaţi, stimate domnule avocat ? Dacă, după cît înţeleg, mă iertaţi, atunci permiteţi-mi să înaintez şi să mă recomand : eu sînt Claudiu Roman, notar public.
—	Poftiţi şi luaţi loc.
—	Mulţămesc. Am spus : Claudiu Roman.
—	Da ; am înţeles. Nu aud întăia oară acest nume.
—	Desigur că nu-1 auziţi întăia oară, m-a încredinţat cu blmdeţă musafirul meu ; l-aţi mai auzit acum o oră, aici în acest loc, rostit de domnul doctor Constantin Ionescu.
Musafirul meu s-a aşezat cu fereală în fotoliu, ocupînd un loc strict minimal. îşi înclinase modest fruntea largă şi naltă, pe cînd eu îl priveam cu surprindere.
—	Intr-adevăr, am răspuns eu, fără a-mi stăpîni mirarea; doctorul mi-a vorbit de dumneavoastră. Insă de unde ştiţi ?
—	îmi am eu informaţiile mele... a zis cu modestie şi cu voce scăzută bătrînelul.
îşi înălţase fruntea şi mă cerceta prin ochelari, întăi mă privi drept în faţă, apoi examinarea lui luă o formă circulară şi totală. Păru satisfăcut şi-mi zîmbi.
—	Mă rog domniei voastre, domnule avocat, aş dori să nu vă fiu cu nimic supărător.
—	Nu mă supăraţi cu nimic, domnule notar public, l-am încredinţat eu.
—	Aveţi şi pentru mine niţel timp ? Am spus «niţel», ca la Bucureşti... s-a veselit bătrînelul. Ştiu
10
1 -15
câ sînteţi ocupat, m-a prevenit el ; nu vă cer decît o jumătate de oră. Vă rog să nu mă refuzaţi.
—	Nu refuz; sînt la dispoziţia dumneavoastră o jumătate de oră, domnule notar.
—	Prea bine. Mă rog domniei voastre... aici, pe birou, în apropiere de mine, în acest plic mare, galben, se găseşte oare testamentul excelenţei sale fie-ier-tatul general Demetrian ?
—	Da, am răspuns eu.
—	Observ că iarăşi sînteţi contrariat, a zîmbit bătrînul. De data asta nu puteţi avea nici un motiv de nedumerire. Copia de faţă a fost întocmită în biroul meu şi am aşezat-o eu însumi în plic, prcdînd-o domnului doctor. V-aş ruga însă cu respect, stimate domnule avocat, să binevoiţi a o aşeza într-un loc mai potrivit. Văd că aveţi o casetă de fier de cea mai bună marcă ; introduceţi acest plic în caseta de fier. Sau găsiţi-i un loc şi mai sigur.
Am tras spre mine plicul. Am răspuns :
—	Mi-am luat angajamentul să cetesc acest testament al răposatului general Oraţiu Demetrian.
—	Dar nici nu l-aţi desfăcut; deci n-aveţi încă intenţia să-l cetiţi.
—	II voi ceti cînd voi socoti eu că trebuie să-l cetesc.
—	Mă rog domniei voastre: bag sama că iarăşi vă supăraţi.
—	Nu m-am supărat. Aştept să-mi arătaţi scopul vizitei dumneavoastră.
—	Ba da, v-aţi supărat; şi din motivul accsta mă aflu prea neliniştit. Doresc să cunoaşteţi că eu am venit la domnia voastră nu ca adversar. Doresc să mai cunoaşteţi că n-am în această chestiune nici un interes personal. Ţin numai să-mi fac datoria cătră
!
fie-iertatul meu client şi să îndeplinesc o poruncă â sa; în acelaşi timp, tot după porunca clientului meu şi nu numai din porunca lui, ci şi din simpatia personală pentru fiicele sale, am datoria să supraveghez ca legatul să se îndeplinească faţă de domniile lor fără ştirbire.
M-am mirat :
—	Nu mi-a spus oare cu totul altceva doctorul ?
—	Da ? ce v-a putut spune domnul doctor ? Nu cumva că doamnele ar trebui să ceară anularea testamentului ?
—	Intr-adevăr.
—	Pentru care motive ?
—	Pentru motive felurite, pe care dumneavoastră le cunoaşteţi, domnule notar.
—	Le cunosc. Primul motiv e că o mare parte a averii respectabilului meu client are o destinaţie specială. Fiicele clientului meu îşi au partea lor ; totuşi domnul doctor Constantin Ionescu ar înţelege să anuleze legatele speciale ; recte, partea soţiei sale — adică partea pe care o socoteşte a sa proprie — să se mărească cu jumătate din suma pe care o reprezintă legatele.
—	Domnule notar public, am zis eu, doctorul Constantin Ionescu nu a intrat în asemenea amănunte ; în orice caz domnia sa nu le-a mărturisit. Pe domnul doctor Constantin Ionescu îl preocupă numai nedreptatea pe care generalul a făcut-o fiicelor sale. Cum firesc este ca un părinte să nu nedreptăţească pe copiii săi, doctorul a căutat şi a găsit o explicaţie, încă n-am cetit testamentul ; el se pare că cuprinde o dizertaţie cu caracter literar.
—	Cu caracter ştiinţific, domnule avocat.
io*
147
—	Fie şi cu caracter ştiinţific... o dizertaţie care ne-ar îndreptăţi să tragem anume concluzii asupra stării mintale a răposatului, în momentul cînd a testat.
—	Insă domnia voastră n-aţi cetit testamentul.
—	II voi ceti. La dizertaţie se adaogă şi alte cîteva observaţii privind fapte şi vorbe ale răposatului dumneavoastră client.
—	Asta o spune domnul doctor ?
—	Da.
Bătrînul s-a făcut mai mic şi mai umilit în scaunul său. A oftat şi şi-a frămîntat mînile fine şi palide.
—	Defectul meu, domnule avocat, mi-a zis el încet, e că nu ştiu să vorbesc complicat şi să-mi ascund gîndirea. Asta pare a veni dintr-o violenţă pe care cu greu mi-o pot stăpîni. Rog să fiu iertat că m-am exprimat astfel despre intenţiile domnului doctor, de şi domnul doctor nu e încă formal clientul domniei voastre.
—	De unde deduceţi dumneavoastră asta, domnule notar public ?
—	îmi am eu informaţiile mele... a şoptit bătrînelul. Ingăduiţi-mi în această jumătate de oră să vă comunic cîteva lucruri mai mult sau mai puţin interesante. Poziţia mea faţă de testament, stimate domnule avocat, este strict neutrală ; nu vreau să vă propun nici să vă sugerez ceva. Dacă doamnele vor face proces şi vor cîştiga, eu mă înclin şi zic că aşa a fost voia lui Dumnezeu. înainte de a vă face comunicările, vă rog să binevoiţi a confirma că domnia voastră sînteţi fiul lui Aurel Modru din Arpaş.
—	Sînt fiul notarului public Aurel Modru. Nu văd nici o legătură între asta şi testament.
148
—	Mă aflu liniştit şi cu privire la această inîof* maţie, s-a bucurat cu un fel de nevinovăţie bătrînelul. Eu am fost conclasan cu Aurel Modru şi am rămas amici pînă la sfîrşitul vieţii sale. Ii rămîn amic şi după asta, pînă la sfîrşitul vieţii mele. Acum, precum cunoaşteţi, sînt stabilit în Cluj. Cum cunoaşteţi deasemeni, am înmînat domnului doctor Constantin Ionescu această copie, bine întocmită şi bine pachetată. Aflu, după patru zile, că doamnele n-au luat cunoştinţă de conţinutul copiei. Primesc de la domnişoara Cireaşa o scrisoare indignată, pre-tinzînd că trebuie numaidecît să cunoască cele scrise de tătuţul său. Cum domnul doctor refuză, pentru motive ale sale, să-i comunice domnişoarei copia, domnişoara îmi pretinde mie originalul. Nu să i-1 las, căci asta nu se poate ; ci să i-1 comunic şi, după asta, să-l iau iarăşi cu mine la Cluj. La cetirea acestei scrisori, am luat numaideoît testamentul original pe care îl aveam în casetă şi m-am dus de l-am depus în «safeul» meu de la Barlca Ardeleană. M-am suit apoi în tren şi am venit la Bucureşti. Am impresia, stimate domnule avocat, — aş putea spune că am siguranţa, dar mă mărginesc a spune impresia
—	am impresia că cineva a căutat în geamandanul meu. Fie că faptul s-a petrecut în tren, fie că s-a petrecut în hotel, — aceasta e impresia mea. Dumneavoastră aveţi să mă întrebaţi: cu ce scop cineva a căutat în geamandanul meu ? Iar eu am să vă răspund că nu ştiu cu ce scop. Poate cu scopul de a găsi testamentul original; însă nu sînt deloc sigur de asta. De şi o copie nu e acelaşi lucru cu originalul, vă rog să binevoiţi a depune şi domnia voastră acest plic într-un loc sigur. II luaţi şi-l cetiţi cînd vă e de lipsă ; după asta îl puneţi iar la loc sigur,
149
în tăcerea de o clipă, arn insinuat o întrebare :
—	Pe cine bănuiţi ?
—	Fiţi sigur, mi-a răspuns bătrînul Claudiu Ro-
man, că nu bănuiesc pe domnişoara Cireaşa. De altminteri nu am dreptul să bănuiesc pe nimeni. Dacă eliminăm pe domnişoara Cireaşa, rămîne a doua participantă a scrisorii:	doamna Floarea, cea-
laltă fiică a clientului meu şi onorabila soţie a doctorului. Căci în scrisoare mi se spunea că şi doamna Floarea e indignată şi pofteşte să cunoască originalul, deoarece nu poate ceti copia. Insă doamna Floarea de mult nu mai poate fi indignată. De cînd sănătatea şi voinţa i s-au ofilit, domnia sa nu mai are indignări; s-a resemnat să rabde. Excelenţa sa clientul meu a socotit că face fericirea copilei sale cînd a consimţit s-o dea soţie unui bărbat de viitor cum se arăta domnul doctor Constantin Ionescu. Dease-meni i-a acordat domnului doctor şi protecţia sa, de care domnul doctor avea atunci nevoie. In curînd domnul doctor a făcut cariera pe care o cunoaştem, însă clientul meu a avut prilej să afle că fiica sa nu e fericită. Fiecare dintre noi trebuie să recunoască stăruinţa şi dibăcia domnului doctor ; le recunoştea şi excelenţa sa ; însă doamna Floarea îşi pierduse vioiciunea şi mergea în scădere. Pentru oamenii de aici se găsesc căi simple spre a soluţiona o asemenea situaţie; dar excelenţa sa generalul avea asupra căsniciei părerile de la noi, adică prejudecăţi, cum se spune aici, şi era mai puţin impresionat de rînduie-lile civile, care sînt schimbătoare, decît de rînduielile religioase, care sînt eterne. Ceea ce a legat Dumnezeu oamenii să nu deslege. Aşa înc.ît doamna Floarea a continuat să rămînă tristă. Nu pot pretinde că domnul doctor ar fi silit-o să ceară testamentul ori-
ginal ; dacă domnul doctor ar fi putut influenţa voinţa doamnei, n-ar fi putut influenţa pe a domnişoarei Cireaşa. Afară de cazul că domnişoara ar fi înţeleasă cu domnul doctor, ceea ce mi se pare puţin probabil. Dacă domniei voastre vă face plăcere, pot preciza că ipoteza ultimă mi se pare cu desăvîrşire absurdă. Mai rărnîne deci a treia persoană care ar putea avea un interes şi acea persoană ar fi însuşi domnul doctor. Domnul doctor e un om puternic, cu multe mijloace, şi mie mi-e frică de domnia sa. N-aş putea afirma că îl stimez, însă mi-e frică de domnia sa. Deci nu-1 pot bănui.
—	Dar, domnule notar public, am intervenit eu; poate vă înşelaţi; poate n-a căutat nimeni în geamandanul dumneavoastră.
—	Recunosc că şi asta e posibil... a rostit cu linişte, cu voce moale, vizitatorul meu.
—	Aţi recunoscut totuşi că cineva ar fi cercetat ?
—	Am recunoscut, stimate domnule avocat, dar sînt gata să declar că poate m-am înşelat.
—	Atunci cum ?
Bătrînul Claudiu Roman nu mi-a răspuns; a suspinat cu umilinţă. Apoi deodată şi-a reluat atitudinea piezişă, privindu-mă pe deasupra lentilelor.
—	Promiteţi-mi, vă rog, că nu veţi lăsa pe birou, la vedere, această copie. Nu bănuim pe nimeni; dispariţia ei n-ar avea o însemnătate capitală; totuşi mi-aş permite să vă atrag atenţia că actul v-a fost încredinţat cu martori şi că v-aţi afla într-o poziţie nu prea bună dacă el ar dispărea sau ar suferi lipsuri. Aţi fi oarecum la discreţia domnului doctor şi nu se cuvine să vă subordonaţi unui om care are asemenea dibăcii şi asemenea mijloace. Am uitat să vă mai spun că, în ultimul timp, la cererea excelenţei
151
sale, am cercetat toate aiacerile domnului doctor. Am procedat discret şi cu o metodă a mea, ceea ce mi-a ingăduit să fac clientului meu un expozeu complect. Din acea clipă, domnul doctor n-a mai avut nici un fel de posibilitate să se apropie de clientul meu. Intr-adevăr, cum afirmă şi domnul doctor, clientul meu era un om ciudat.
Musafirul meu păru că a isprăvit; îşi retrase oarecum ochii îndărătul lentilelor. Apoi mă privi iarăşi pe deasupra, cu un zîmbet subţire.
—	Stimate domnule avocat, îmi zise el, aş dori să cunosc dacă îmi mai permiteţi o întrebare.
—	Mă rog.
—	V-aş întreba — fără a vă obliga să-mi răspundeţi — ce părere aveţi despre domnişoara Cireaşa.
—	Domnule notar, întrebarea dumneavoastră mă surprinde. Nu înţeleg ce sens are. Vă pot răspunde că am despre domnişoara Demetrian o părere bună.
—	Sînt mulţămit de răspuns, a declarat cu blîn-deţă bătrînul. Sensul întrebării mele nu e greu de explicat. Am ţinut să mi se confirme că aţi sta la îndoială să luaţi, în chestiunea aceasta, o atitudine care i-ar provoca domnişoarei noastre nemulţămire. Cuvintul nu e tocmai bun; am vrut să spun: o atitudine care i-ar provoca mîhnire.
Atunci am simţit că acea privire era extrem de atentă şi stăruitoare.
—	întreb ca buni prietin al tatălui dumnitale.
—	N-aş putea să-i provoc mîhnire... am răspuns eu.
Nu puteam să exercit o deplină stăpînire asupra
mijloacelor mele de apărare. De aceea cred că mi s-a ridicat o flacără în priviri. Am simţit-o o clipă. Bătrînul continua să mă fixeze.
15^
—	Vă rog să însemnaţi cîteva note în carnetul dumneavoastră, vorbi el cu hotărîre blîndă. Notaţi aşa că mîni, duminică, după ce veţi primi o înştiinţare telefonică, veţi merge într-un loc unde sînteţi aşteptat.
—	De cine ?
—	Nu vă spun ; veţi vedea dumneavoastră singur, de şi sînt încredinţat că înţelegeţi de pe acum. Veţi merge într-un loc unde sînteţi aşteptat. Nu uitaţi să scoateţi din casetă şi să luaţi cu dumneavoastră copia testamentului. Luaţi de la staţia apropiată un taxi. Vă opriţi in strada Albaneză nr. 35, unde se găseşte un mic restaurant ardelenesc, ţinut de oameni foarte cumsecade, un bătrîn şi muierea sa, prietini ai mei. Eu, cind vin in Bucureşti, nu minlnc decît acolo. Intraţi şi vă duceţi direct la casă. Spuneţi atît: domnul notar public Claudiu Roman a lăsat pentru mine, aici, un ordin. Vi se va răspunde : Da. îndată veţi fi călăuzit într-o curte interioară. De acolo ieşiţi în altă stradă. Faceţi douăzeci de paşi cătră o bisericuţă înconjurată de ziduri. Alături de biserică o mică proprietate cu grilaj de fier. Doamna Micu, soţia prietinului meu, vă deschide o portiţă. Intraţi pe aleea de lilieci şi ajungeţi unde trebuie. Eu, stimate domnule avocat, trebuie să plec în astă sară la Cluj. Bănuiesc că voi fi urmărit. Sînt sigur după asta că, îndată ce ajung la Cluj, voi avea prilejul să mă întîlnesc cu domnul doctor, care a dorit prea mult să mă găsească în Bucureşti şi nu m-a putut afla. Pofteşte să stea de vorbă cu mine, dar, cum v-am spus, eu mă tem de domnia sa. Deoarece totuşi trebuie să ne întîlnim, prefer să ne întîl-nim la Cluj, pe terenul meu. Astfel, domnul doctor nu va fi mîni în Bucureşti. Totuşi domnia voastră
153
faceţi aşa cum v-ain rugat eu şi luaţi toate măsurile pe care vi le-am recomandat.
N-aş putea spune că această convorbire între mine şi notarul public Claudiu Roman mi-a adus vreo desluşire ori mi-a produs bună impresie. Atitudinea îndoielnică şi vorbele ocolite ale acestui sol au avut darul numai să mă scoată din ceaţa unui început de vis şi să mă restabilească în realităţile vieţii. Al cui sol să fie oare — mă întrebam eu, după ce am rămas iarăşi singur — al cui sol să fie oare acest personagiu întortochiat ?
Dacă sufletul lui mărturiseşte drept despre legătura cu tatăl meu, care a fost însăşi conştiinţa demnităţii umane, atunci aş putea deduce că omuleţul e sol al excelenţei sale mortul. Insă viaţa din Bucureşti mi se dovedise, într-atîţia ani, a fi cu totul alta decît la Făgăraş. Iluziile şi naivităţile mele făcuseră loc dezamăgirii. Cugetam prin urmare, în mod firesc, că, în ecuaţia ce mi se prezenta, termenul necunoscut putea fi însuşi doctorul meu Constantin Ionescu, deoarece numai asupra lui se îndreptaseră săgeţile bătrînului notar. Prin ce fel de perversiune, deci, voia să mă aducă acest agent al şicanei să servesc chiar interesele personagiului — pe care el mi-1 prezenta puternic şi primejdios? Nu mi se părea greu de stabilit că interesul elementar era pentru mine să nu fiu adversar al doctorului. Despre asta mă avizase în chip special notarul cluj an.
Atunci ce caută aici domnişoara Cireaşa ? Se pare că pe această tînără persoană trebuie s-o văd a doua zi duminică? Precauţiunile ce mi se recomandaseră
154
tnă transpuneau într-un roman senzaţional. Voia oare domnişoara să lege lecturile sale preferate cu viaţa, alcătuind un decor complicat pentru o piesă naivă ? Sau mă aflam în preajma unei drame adevărate, în care victima palidă era doamna Floarea ? Atunci' rolul principal era al acestei tinere zîmbi-toare alături de doctor, omul a toate biruitor ?
Dar atunci care era rolul meu ? In loc s-o conving eu pe domnişoara Cireaşa, urma să mă convingă domnia sa pc mine ? şi trebuia la urmă să fie convins iubitul meu cumnat, magistratul Popescu Itiod ? Iu definitiv, de ce nu ? Calea doctorului era bine aleasă ; poate ştia mai multe decît mine doctorul despre lipsa de mlădiere a acestui cumnat. în ziua de azi toate sînt cu putinţă. Cireşele pot fi acide, zîmbetele înşelătoare, generalii bătrîni mai mult poeţi şi fetele lor cu mai multă strategie decît suflet.
Ziua aceea de sîmbătă a fost pentru mine o zi lipsită cu totul de noimă. Consultaţiile mele au putut părea deşănţate unora dintre clienţii care au urmat înainte de ora amiezii. Iar după amiază, tinerii mei secretari au aflat cu mirare că ţăcănitul maşinii, şi glasurile, şi paşii' lor în camera de alături mă supără ; deşi asemenea activitate ar fi trebuit, după părerea lor, să aibă din partea mea o cu totul altă primire.
După ce am ieşit de la restaurant, am încercat să-mi aduc aminte ce am mîncat. Abia după ce am intrat în Cişmigiu şi am ocolit, pe sub platani, malul lacului, am bănuit că unul din felurile de mîn-care ce am ingurgitat trebuie să fi fost o tocană de gîscă. îmi apăruseră lobodele sub pletele sălciiior plîngătoare. M ani mirat îndată di mă aflu în Cişmigiu, unde nu intrasem de ani de zile. Eram prin
urmare într-o dispoziţie poetică şi sentimentală ce mă umilea. Eu făceam tot ce trebuie ca s-o înlătur şi ea îmi stăpînea cu viclenie subconştientul.
Cînd paserile acelea au ieşit cu graţie de subt arcul sălciilor şi au slobozit cîteva ţipete aspre, confuzia mea a fost deplină. Intre vis şi realitate am statornicit faptul că neglijasem complect să pun la adăpost manuscriptul ce mi se încredinţase. Eram sigur acum că, întorcîndu-mă acasă, nu-1 voi mai găsi. Am ieşit din grădină, am grăbit paşii spre locuinţa mea, am urcat pripit treptele, am lăsat uşile să cadă una după alta în urma mea cu zgomot şi am rămas cu ochii aţintiţi asupra biroului.
Testamentul lipsea. Inima începu să-mi bată şi mi s-a făcut negru înaintea ochilor, cum se spune la noi în Făgăraş. Unde-i manuscriptul ? Poate, prin imposibil, să se fi transportat în casa de fier ?
Am deschis casa de fier, socotind că execut un act de demenţă. Căci eu nu atinsesem plicul de pe birou.
Plicul se afla în casa de fier. In clipa cînd l-am zărit, mi-am amintit precis şi de gestul pe care îl făcusem ca să-l pun la adăpost. Uitasem totul cu desăvîrşire.
Am scos testamentul şi l-am aruncat iarăşi pe birou, hotărît întrucîtva să-l desfac şi să-l cetesc. L-am privit un timp c-o şovăială inexplicabilă. Casa de fier era încă deschisă. L-am pus la loc şi am închis. Totuşi, ar fi trebuit să-l cetesc, am reflectat eu.
—	II voi ceti mîni, mi-am zis eu, între bucurie şi nelinişte.
Lumina zilei s-a tulburat iar. Am ieşit să caut ceva; nu ştiam ce caut şi nici n-am găsit. M-am întors iarăşi acasă tîrziu şi am avut în cursul nopţii nesomn şi puţină febră.
156
Nu era greii sâ iilţeieg că această domnişoară caută intrare în mine. De şi credeam că fac tot ce trebuie ca să-mi apăr libertatea, mă bucuram că sînt covîrşit de preocuparea de a o revedea. Şi totuşi eram sigur că nu e nimic din «acea subtilă flacără», cum îi spusesem eu în versurile mele, care încă nu mă pătrunsese cu adevărat şi pe care nici n-o mai nădăjduiam. Nu era nimic din acel «lung prilej pentru durere». Era poate mai degrabă o presiune a anotimpului.
Am adormit tîrziu, dorind să visez ceva agreabil, şi n-am avut nici un fel de vis. Am intrai într-un necunoscut opac. M-a trezit dintrodată soneria telefonului.
Era foarte de dimineaţă. Printr-un colţ de perdea, se strecura un mănunchi de raze, ca o înflorire de aur. M-am grăbit să mă bucur. Mi-am zis : «Avem vreme frumoasă». îndată după aceea, mi-am dat o replică : De ce «avem» ? De ce asociez şi pe altcineva la plăcerea acestei lumini matinale ? Probabil deasemeni că flori nouă au apărut în grădini, însă mai mult pentru alţii decît pentru mine.
—	Allo !
Am cunoscut vocea vicleană.
—	Eu sînt! am răspuns. Am auzit iarăşi în receptor, imediat, înainte de a-mi dezvolta salutarea convenţională :
—	Ascultă !
Glasul a luat o mlădiere dulce şi muzicală :
—	Drumuri! E timpul drumurilor...
Aparatul s-a închis. Am mai aşteptat, crezînd că poate mă înşel. Insă nu mă înşelam. Cuvintele acestea m-au înjunghiat brusc. M-am socotit pierdut.
157
Taina era descoperita; mă -aflam la. discreţia-adversarilor mei.
—	E iimpul drumurilor... am murmurat eu. De unde şi cum ? Trebuie să aflu miinaidecît.
Singurul interes al clipei e că trebuie să aflu numaidecît şi cu orice preţ. Nu mai poate fi vorba acum de testament şi de lecturi ; întăi e necesar să ies dintr-o capcană ; deci voi lăsa testamentul unde se află, adică închis într-o casetă solidă de oţel, «marcă bună», cum observase c-un zîmbet pieziş şi notarul, adică mai bine zis spionul, sau agentul de legătură de la Cluj.
M-am grăbit să fac un duş rece, ca să mă liniştesc. Bineînţeles m-am liniştit prea puţin. M-am îmbrăcat în pripă. M-am descoperit într-un tîrziu că mă aflu în faţa oglinzii, observîndu-mă cu deosebit interes. Eram puţin cam palid, dar n-aveam motiv să fiu ne-mulţăimit de această expresie interesantă de oboseală a figurii mele.
Cînd am fost gata de plecare, am făcut cele mai normale şi mai precise gesturi ca să extrag din casetă, aşa cum îmi recomandase agentul «nostru», manuscriptul excelenţei sale răposatul general. L-am pus într-o servietă, am luat servieta la subsuoară şi, după ce am comunicat servitorului meu mirat că nu ştiu cît voi lipsi nici cînd mă voi întoarce, nici dacă mă voi întoarce, — am coborît.
—	E timpul drumurilor, am şoptit eu tainic, cu înmlădierea pe care o ascultasem în receptor; cine ştie ce catastrofă mi se poate întîmpla astăzi !
Am zîmbit imediat la asemenea presupunere ; dar am avut grijă să observ, c-un aer cu desăvîrşire degajat, dacă nu se află postat în preajma locuinţii mele un tip suspect, care fumează căscînd gura spre
acoperişurile caselor. Asemenea tip nu se afla; strada era goală. însă la cea dintăi răspîntie, un om subţire şi nalt, cu gambetă şi lavalieră, părînd puţintel cu chef, m-a întîmpinat zîmbind ironic şi m-a lăsat să trec, după asta şi-a potrivit pasul după al meu.
La prima staţie de automobile am avut bucuria să constat că aşteaptă un singur vehicul. Deci voi face aşa ca omul cu gambetă şi lavalieră să n-aibă cînd se căţăra pe bara de la spatele caroseriei. Ţi-nînd samă că agitaţia dimineţii începuse, absurditatea socotelilor mele era evidentă ; totuşi am făcut întocmai ca în cartea cu detectivi pe care o ţinea poate In mînă, în acea clipă, domnişoara Cireaşa, cetind-o cu deosebit interes.
M-am uitat pe geamul din spate, să văd dacă omul meu rămîne în urmă. Omul meu se urca şi el într-un automobil care-i sosise la timp. Acest automobil a virat şi a apucat înspre Cotroceni; pe cînd eu mă grăbeam într-o direcţie contrară.
Am respirat. Insă am rămas pîndind, să văd dacă inamicul nu revine.
In strada Albaneză, la numărul 35, am oprit; am plătit; am aşteptat ca maşina să dispară la colţul străzii; m-am încredinţat că la nici o fereastră din preajmă n-a apărut un cap ; că puţinii oameni care trec par cetăţeni paşnici; şi am cercetat firma : un pătrat de tablă verde deasupra unei uşi scunde: Birt Ardelean, Dionisie Micu. Glastre cu muşcate la ferestre. Cînd deschid uşa, sună un clopoţel deasupra. Cîteva mese acoperite cu feţe albe de pînză. Dulapuri brune bine lustruite. De lîngă contuarul din fund apare stăpîna locului, care trebuie să mă călăuzească. E o femeie cu forme cam îmbielşugate, curat
159
îmbrăcată în strai cernit ca pentru biserică, cu capul pieptănat strîns, acoperit de o horbotă neagră. E căruntă ; zîmbeşte cu dinţi foarte albi; zîmbeşte plăcut : a fost frumoasă femeie.
îmi aduc aminte ce cuvinte trebuie să rostesc.
—	Domnul notar public Claudiu Roman din Cluj a lăsat pentru mine, aici, un ordin.
—	Intr-adevăr, îmi confirmă doamna căruntă. Numele meu e Agripina Micu. Soţul meu profesorul Dionisie Micu e dus la piaţă.
—	Profesor ?
—	Da, mă- rog. Soţul meu a fost profesor. Acuma e proprietar de birt. Intîmplarea noastră e destul de interesantă şi poate veţi aîla-o şi domnia voastră cîndva. îmi daţi voie să încui uşa de Ia intrare. Dionisie îşi are cheia lui1. Acum vă sînt la dispoziţie. Binevoiţi a mă urma.
—	Doamnă, am zis eu încurcat, vă rog să mă iertaţi că nu m-am prezentat.
—	Ştiu cine sînteţi, mi-a răspuns ea. Sînt bucuroasă că vă cunosc.
—	Doamnă, am insistat eu, vă sînt recunoscător pentru asemenea cuvinte. Deoarece ştiţi cine sînt, fără îndoială ştiţi cine mă aşteaptă.
—	In privinţa asta, nu sînt ţinută să vă dau nici o lămurire, domnule avocat. In cîteva minute veţi afla singur.
Pe cînd întrebam şi mi se răspundea, cu o intonaţie şi o ţinută pe care le apreciam în cel mai favorabil chip, de şi continuam a rămînea bănuitor, — treceam printr-o săliţă de o extremă curăţenie, cu pereţii ornaţi cu horbote şi cadre cu fotografii vechi, şi ieşeam într-un pridvor, unde ne întîmpină o miţă neagră foarte blîndă. A stat s-o mîngîi. Doamna .A rri-
160
pina a întors spre mine o privire brună, plină de aprobări. Apoi m-a călăuzit la o portiţă pe care a descuiat-o. M-a lăsat să trec, a venit după mine; a încuiat portiţa.
Mîţa neagră a mieunat în urma noastră.
Doamna Agripina a întors capul spre portiţă şi a dat asigurări animalului:
—	Mă întorc numaidecît, Miţo.
Miţa a înţeles şi a tăcut. Eu priveam cu mare surprindere colţul de Bucureşti în care mă aflam. Nu-1 văzusem niciodată, nici nu-i bănuiam existenţa.
Am avut o clipă impresia că nici nu mă aflam în capitală. Printr-un joc obişnuit mie al imaginaţiei, am admis că e cu putinţă să fi trecut într-un peisagiu străin, depărtat şi tainic. S-a deschis şi s-a închis o portiţă ; Bucureştii a rămas la o sută sau la o mie de kilometri. Mă aflu într-o înfundătură de grădini, lîngă o bisericuţă. Copaci bâtrîni se ridică după un zid. Doamna Agripina s-a oprit lîngă o poartă grea de fier. Are şi aici cheie. Fără să mai rostească un cuvînt, a deschis şi m-a lăsat să intru ; a închis şi n-am mai văzut-o. Am regretat dintrodată ochii ei simpatici şi foşnetul straiului ei.
Am stat singur un răstimp privind în jur; în stînga era umbră de arbori deşi; în dreapta grădină deschisă, cu flori nouă, pînă la terasa unei case acoperită cu ţiglă roşie. Păreţi albi, persiene verzi. Trei scaune de mlajă, în jurul unei măsuţe, pe terasă. Singurătate desăvîrşită ; nu se vede om, nu s-aude glas. Poate-i casa cu personagii adormite de vrajă. O casă de departe, din basmele prunciei.
De la bisericuţa de aproape sună clopotul, melodios, sub cerul de azur curat al dimineţii. Intr-un tei vechi din preajma mea un grangur a fluierat sonor
J) — Sadoveanu — Opere, voi. 15
161
de cîteva ori. Atunci vraja s-a isprăvit; uşa casei s-a deschis. Pe terasă, a ieşit înaintea mea domnişoara Cireaşa. Avea o rochie albă creaţă şi o panglică trandafirie. Era pieptănată strîns, «ca la noi», cu cosiţele în cunună. M-a privit fără maliţie şi m-a lăsat să mă apropii pînă la doi paşi de ea. Spriji-nindu-se cu dreapta de speteaza unui scaun, cu stînga mi-a făcut semn să mă opresc. Ca să fie toate altfel decît în toate celelalte zile ale vieţii, a început a spune, cu glasul ei, cuvinte care erau ale mele. Acuma pricepeam deplin anunţul misterios de la telefon. Domnişoara aceasta şireată recita poema mea închinată Făgăraşului. De unde o luase ? Căci erau versuri vechi. De cînd le scrisesem, începusem a îm-bătrîni. Auzindu-Ie din gura aceea aşa de frumos y conturată şi aşa de bine zugrăvită cu creion roşu, mă simţeam fericit şi nefericit în acelaşi timp, deoarece nu ştiam ce mă aşteaptă.
Avusesem ideea că aceste versuri de tinereţă erau mai puţin bune; îmi reveneau acuma cu un nou prestigiu. Nici într-un chip n-aş fi bănuit că primul pas al căderii mele va fi pricinuit de propria-mi vanitate şi de propriile-mi divagaţii.
Ascultam plin de luare-aminte, fără să îndrăznesc a privi pe partenera mea :
ÎNCHINARE
C-UN PAHAR DE VIN,
FAGARAŞULUI
Drumuri... E timpul drumurilor!
In şesuri, atîrnă perdeaua fumurilor.
Pe ţancuri flutură veac de cremene,
Pîrăul şi cerul curg gemene.
De la Zamolxe şi Burebista-rege
Văzut-ai fulgerul alb al romanilor
162
Ca şi spulberul negru al hunilor;
Ci ai rămas sub vechea lege,
Făgăraş, cuib al zăganilor Şi al străbunilor 1
înălţimi ale Domnului milelor,
Regiuni ale norilor,
Sălaş al păstorilor,
Horă a feciorilor şi copilelor —
Tristeţă şi împăcare a veteranilor,
Aici stă tezaurul anilor.
Sub şuvoi şi vifor stă vechea Domnie In armură, călare, de mister apărată,
Datina părinţilor, solie
Cătră generaţia cea mai depărtată
Ce va să vie.
Mi-a nălucit aici, la marginea poienii,
Surîsul bunicuţei din milenii...
—	Domnule avocat, a urmat domnişoara Cireaşa după ce a terminat recitativul, ia, te rog, loc pe acest scaun, uită-te la mine şi mărturiseşte că nu ştii cum, de unde şi de cînd cunosc eu aceste versuri.
Am privit-o ca prin ceaţă. Eram ameţit. Am bolborosit :
—	Nu ştiu nimic.
—	Sînt bucuroasă să-ţi explic, a reluat domnişoara Cireaşa, c-o veselie întrucîtva silită. După ce îţi voi explica, ai să te convingi că trebuie să scurtezi puţin din mîndria pe care ştiu că ai avut-o ieri, cînd ai aflat că nu lipsesc niciodată de la şezătorile literare la care dumneata participi. Domnul meu, află că n-am fost uimită, nici n-a căzut la picioarele mele trăsnetul, cînd te-am ascultat întăia oară. Ci venisem la acea şezătoare numai din curiozitate, după ce cu-
noscusem de la tatăl meu generalul versurile Făgăraşului, cum le intitulase el. Nu numai că n-am fost cuprinsă pentru dumneata de sentimente nobile, dar m-am aflat chiar puţintel dezamăgită de versurile celelalte pe care te-am auzit că le rosteai cu oarecare emfază la şezătorile cu pricina. Şi am dat dreptate tatălui meu cînd mi-a spus că acestea pe care ţi le-am reprodus sînt poate singurele dumnitale versuri sincere. Nu te superi că-ţi spun asta, nu-i aşa ? Tatălui meu îi plăcea închinarea în chip deosebit şi te stima fără să te cunoască. De la el le ştiu eu şi le-am învăţat pe dinafară, atît în memoria lui, cît şi ca să dau o tinctură de romantism întîlnirii noastre. Ţi le-am spus şi pentru ca să-ţi fiu dragă ; mai bine zis, ca să nu te am duşman.
Nu ştiam ce să răspund. I-am cerut cu un gest stîngaci mîna. Mi-a dat-o şi i-am sărutat vîrfurile degetelor. Unghiile lăcuite roş aveau întrucîtva aparenţă de ghiare. Parcă suferisem o destul de adincă / ,zgîrietură a lor ; cu toate aceste ieşeam dintre ne-siguranţe într-o stare cu mult mai bună decît aceea în care mă aflasem c-o jumătate de oră înainte. Dimineaţa lustruită şi decorul înflorit şi tihnit dădeau anume farmec cochetăriei domnişoarei Cireaşa şi mai ales îmi luminau mai bine sufletul ei copilăresc şi sincer. Nu era nevoie să mă mai înşel asupra sentimentelor mele adevărate. Şi nădăjduiam că declaraţiile ei nu răspundeau adevărului decît într-o relativă măsură,
—	Am adus testamentul, am zis eu punînd servieta de piele pe măsuţă.
—	A, da; aşa este... a zîmbit şi a oftat domnişoara Demetrian.
164
S-a răsucit graţios spre uşa rămasă deschisă, chemînd c-o mlădiere cîntată de voce :
—	Flo-re-ta !
N-a răspuns nimeni. Domnişoara Demetrian a chemat a doua oară, apoi a pîndit cu coada ochiului înfăţişarea mea de dezamăgire.
—	Trebuia să fie aici şi sora mea, nu-i aşa ? mi-a comunicat ea, cu jumătate de glas. Astăzi e una din zilele noastre de libertate. Flo-re-ta ! Casa asta mi-a lăsat-o tatăl meu numai mie; era ascunzişul nostru din Bucureşti, al meu şi al lui. Şi al surorei mele, în zilele ei negre.
S-a deschis un canat de fereastră. Glasul surorii celei mari a întrebat pripit şi alterat:
—	S-a întîmplat ceva ? Mă chiamă doctorul ?
—	Nu s-a întîmplat nimic rău, a răspuns domnişoara Cireaşa.
—	Atunci de ce-imi zici «Floreta» ?
—	Nu ştiu de ce; poate pentru ca să necăjesc pe domnul avocat Modru, care a sosit. A venit ca să ne comunice testamentul.
—	Ala	făcut	glasul; parcă cea care vorbise	fusese brusc	trasă	de cineva îndărăt.
Soţia doctorului n-a întîrziat să se arate, într-o haină lungă şi largă de coloarea stînjeneiior înfloriţi în preajma noastră. O umbră asemănătoare petalelor triste ale acestor flori îi îngreuia încă pleoapele. Doamna Floarea, cum o numeam eu in sine-mi, îndepărtînd voit numele ce-i dăduse doctorul, părea încă apăsată de o migrenă. îşi ducea des mînile la tîmple. In acelaşi timp îşi pipăia febril pieptănătura, care era foarte îngrijită.
—	Crezi	că nu	ne tulbură nimeni ? întrebă	ea,	venind la soră-sa.	îşi întoarse spre mine ochii	şi păru
165
surprinsă. îmi întinse o mînă moale, ca să i-o sărut, şi se lăsă în scaun.
—	Ar trebui să aducem cafeaua... zise îndată după aceea, ca şi cum cafeaua ar fi fost obiectul principal al întîlnirii noastre.
Sora mezină avu un zîmbet maliţios.
—	Am fi putut prefera ceea ce ne-a adus domnul avocat Modru...
—	O, iartă-mă, domnule avocat, suspină cu vădită suferinţă doamna Floarea. Cireaşa ne privi pe amîndoi, dintrodată gravă, apoi îşi puse degetul arătător al mînii drepte la tîmplă. Cu mînuţa stingă mîn-gîie tîmpla surorii ei.
—	Poate e mai bine să isprăvim întăi cu datoria asta a dimineţii, vorbi ea grăbit. Cum bat din palme, toate se prezintă pe această masă ca prin farmec.
A bătut din palme. A răspuns din platan grangurul. După aceea o slujnicuţă a adus şi a depus între noi cele de trebuinţă. După ce s-a retras slujnicuţă, domnişoara Cireaşa m-a invitat, c-un gest, să consum, după plăcerea mea, pe lîngă lichidele fierbinţi, tot ce se mai găsea dulce pe tablaua de argint.
—	Dar dumneavoastră ?
—	Eu, mi-a răspuns domnişoara Cireaşa, nu mî-nînc dimineaţa, ca să-mi păstrez silueta.
—	Dar doamna ?
—	Ah ! a suspinat doamna Floarea, eu sînt bolnavă şi mă tem să nu vie cineva din partea doctorului, să mă cheme.
Cireaşa o mîngîie iarăşi pe tîmplă.
—	Fii liniştită, soră Floare, soţul tău e la Cluj.
—	Ah !
—	Are acolo treburi încurcate şi discuţii lungi cu domnul notar Claudiu Roman.
166
—	Ah ! suspină iarăşi doamna Floarea ; cît am să duc eu viaţa asta ?
îndată după aceste cuvinte închise ochii. Apoi, după ce-i deschise, îmi zîmbi. Ciuguli dintr-o felie de cozonac de citeva ori, aşteptînd să isprăvesc eu de absorbit cafeaua. Am trecut zece minute penibile, mîn-cînd singur. Domnişoara Cireaşa mă privea din cînd în cînd, furişat. Intr-adevăr, o aprobam eu, cine a văzut pe un poet într-o situaţie mai ridicolă, chiar în sfertul de ceas cînd naşte amorul său dintăi. Situaţia nu se schimbă nici pentru avocat, cînd rectifică pe poet în sensul că, dacă nu e amorul dintăi, desigur e amorul cel adevărat.
însfîrşit, am deschis servieta şi am scos manuscriptul. M-am simţit mai sigur de mine însumi.
In acel unghi depărtat de lume, de viaţa de toate zilele şi de noi înşine, aş putea zice, — am cetit cele ce urmează :
Acesta este testamentul meu, scris de mine Generalul de Divizie Oraţiu Demetrian.
Aici este ultima mea voinţă, pe care o afirm, cu-noscind că, din voinţa lui Dumnezeu, zilele omului sînt nesigure. Aş fi dorit să trăiesc pînă ce aş fi văzut bine stabilite şi fericite pe fiicele mele Floarea şi Cireaşa, dar am presentimentul că nu voi putea ajunge să-mi cunosc îndeplinită această speranţă. Evul modern dă mai puţini sorţi de durată existenţei omului. Unii dintre noi sîntem nevoiţi să ne folosim de ultimele invenţii care tind să suprime distanţele şi să anuleze timpul, şi cădem lesne victime ale acestei in-
167
şelări. E foarte posibil, după aprecierile mele, să pier brusc de avion sau automobil. Deci am pus aici ultima mea voinţă ; sau, mai curind, am pus aici inima mea.
Iubitele mele copile! ştiţi cît de mult îmi sînteţi dragi. Mama voastră s-a prăpădit prea curind; eu am încercat să acopăr pentru voi lipsa ei şi am găsit in voi mîngîiere la singurătatea mea. Să ştiţi că, în cea din urmă clipă, în ochii mei va îngheţa imaginea voastră. Ca să nu fiţi mirate de concluziile testamentului meu, vă scriu aceste explicaţii. Poate nu le veţi găsi necesare; eu am socotit de datoria mea să vi le dau.
Prima izbitură mare morală a fost pentru mine pierderea soţiei mele pe care am iubit-o din tinereţă. Eugenia Stîngaciu a fost vară a mea ; la iubirea noastră s-au adaos prietinia şi stima. Cînd a părăsit această viaţă, credeam că trebuie s-o urmez. Am persistat a trăi pentru că vă aveam pe voi; mi-am alcătuit din voi şi din amintirile moartei un liman final.
A doua zguduire mare mi-a adus-o războiul. Mi s-a rupt avîntul; mi s-iau anulat nădejdile. Eram colonel de infanterie cînd am avut bucuria să ascult trîmbi-ţile şi clopotele mobilizării întregului popor pentru sforţarea cea din urmă. Eram partizan al avintului sufletesc, pe care îl puneam mai presus decît orice forţă materială. Credinţa mea găsea o. justificare în succesele rapide pe care trupele noastre le-au avut în primul moment cînd au păşit peste aşa-zisa frontieră. Destinele noastre, după nedreptatea de veacuri, păreau că sînt ocrotite de o voinţă divină.
Iată însă că, la puţine zile după 15 august 1916, am luat cunoştinţă de realităţi. Lipseau avîntului nostru elementele materiale şi tehnice. Cunoscusem in parte
168
scăderile pregătirii noastre; acum se dezvăluiau, la fiecare dezvoltare a operaţiunilor militare, toate problemele nesoluţionate legate de zestrea uşoară a luptătorului şi de forţa colectivă a armamentului mare. Aveam o raniţă mai grea decit a inamicului, cu efecte mai puţine; o Încălţăminte mai puţin comodă; un transport mai puţin repede; mitraliere şi felurite scule, cum le spuneau soldaţii noştri, într-o proporţie cu totul redusă. Tot ce se leagă de muniţii, avioane, baloane, telefon, aprovizionări alimentare se afla intr-o stare de relativitate de care am suferit simţitor îndată ce reacţiunea inamicului a sporit. In interiorul ţării era destul de liber jocul forţelor aeriene ale adversarilor noştri.
Am văzut ce s-a petrecut la Turtucaia. A fost o tragedie al cărei poet încă nu s-a născut. Entuziasmul ofiţerului, îndîrjirea soldatului au marcat în fiecare colţ de pămînt al luptelor o valoare încununată de moarte. Am asistat la retragerea din cîmpia Munteniei. Pas cu pas şi popas cu popas unităţile noastre au acţionat cu intensitate maximă şi în marginile celor din urmă posibilităţi. Copleşite de număr şi de forţă industrială, coloanele şi-au salvat totuşi cea mai mare parte de arme şi materiale pe un lung spaţiu şi subt o presiune imensă.
Mi-am notat în carnetul meu de campanie o sumă de observaţii privind ofiţeri şi trupa. Eram mişcat în chip deosebit văzînd că apar atîtea acte de iniţiativă individuală, dovedind valoarea materialului uman. Dumnezeu trebuia să dea într-o formă nouă izbîndă unui popor care însumează fără ezitare, într-o singură campanie, mai multe jertfe decit s-au produs în cursul secolelor anterioare.
169
într-adevăr, n-au trecut decît opt luni de la aceste zile grele şi s-a putut vedea la Mărăşti, Mărăşeşti şi Răzoare, precum şi în alte părţi, că, la mijloace tehnice mai puţin diferenţiate, soldaţii pămîntului acestuia pot să adaoge un coeficient superior de valoare personală.
După asemenea satisfacţii şi realizări, s-a întîmplat să mă aflu, într-o zi, la o masă veselă, cu mai mulţi camarazi ai mei, majoritatea mai tineri decît mine. Cred că a fost la Iaşi. Tinerii făceau tot posibilul ca să avem cu îndestulare o băutură de coloarea sîngelui, căreia dînşii îi spuneau vin de Uricani. La un anumit moment au început a se rosti cuvîn-tări entuziaste, sărbătorind momentele noastre de revanşă.
Am ascultat un timp cu linişte. După aceea s-a produs în fiinţa mea acea întoarcere pe care unii camarazi ai mei o cunoşteau sub numele de «una din curiozităţile colonelului Demetrian». Dar nu era deloc o curiozitate. Era o îndîrjire faţă de aprecieri nedrepte.
—	Domnilor ofiţeri, am spus eu, ridicîndu-mă şi privindu-i cu supărare, ştiu că indignarea mea n-are rost, iar privirea mea nu exprimă adevărul, căci toţi îmi sînteţi dragi; ţin însă să vă chem la realităţi. Vă rog să abandonaţi acest concurs verbal. Adjectivele dumneavoastră sînt fără noimă. Ce însemnează asemenea laude pentru ultimele acţiuni ale armatei noastre ? Sînt într-atîta fapte vrednice de uimire ? Sau e firesc ca, în condiţii întrucîtva egale de utilaj modern, aceşti daco-romani să aibă superioritate. Căci asemenea neam îndărătnic se bate pe acest pămînt de mii de ani şi are în sufletul său rezerve pe care nu le bănuieşte nimeni. Dacă vreţi să
170
lăudaţi, atunci aduceţi-vă aminte ca şi mine de zilele dezastrului. Atunci am văzut ceva ce m-a înfricoşat. O armată modernă, perfect organizată pentru cucerire, exercita asupra noastră, c-o artă aş putea zice ştiinţifică, operaţia de distrugere. Oastea care se retrăgea avea privirea în pămînt şi părea că primeşte putere de la morţii ei din veac. Energia ei spirituală ceda pentru moment materiei. A renăscut imediat, îndată ce s-au produs împrejurări prielnice. Aşa încît lăudaţi, domnilor, pe morţi şi pe cei jertfiţi — închinîndu-le o picătură din acest pahar.
Camarazii mei au executat libaţiunea rituală şi au zîmbit pe furiş unii cătră alţii de ieşirea mea violentă. Ei nu ştiau că, în vremea tragediei, eu primisem o iniţiere surprinzătoare de la pămînt şi de la oameni.
Am să vă vorbesc îndată de un rezervist pe care îl chema Grigore Priceputu şi pe care l-am avut ordonanţă.	•
înainte de a cunoaşte mai bine pe Grigore Priceputu, s-au prezentat înţelegerii mele şi sufletului meu şi alţi cîţiva soli, soldaţi umiliţi, umbre trecătoare din mulţimea pămîntenilor.
Am auzit odată la un foc de găteje, sub pădure, o istorisire a unui soldat din escadronul I al regimentului 1 Roşiori. I-am notat numele: îl chema Motorga Ion.
Era schimbul al treilea de sentinelă, în post pe Dealul Mare, povestea el camarazilor lui, şi se revărsau zorile zilei de Anul Nou 1917.
«Cum stam aşa, iaca văd pe domnu sublocotenent / venind cu sorcova pe linia sentinelelor... domnu sublocotenent ista... cum îi zice... c-apoi pe urmă a mu-' rit pe Argeş în jos...
171
îmi spune domnu sublocotenent:
—	Buna dimineaţă, Motorga Ion, şi la mulţi ani Anul Nou. De ce eşti supărat, Motorga Ion ?
—	Mă gîndeam la ale mele, domnule sublocotenent : acasă, la copii şi la nevastă.
—	Lasă asta, Motorga Ion, acuma avem altele. Acuma trebuie tărie şi credinţă.
—	Da, domnule sublocotenent, zic eu.
Aşa că, la asemenea vorbă, mi s-a întărit sufletul. Domnu sublocotenent ista... cum îi zice... c-apoi a murit pe Argeş în jos... trece spre bordeiul domnului maior. Iaca vine şi domnu sergent Agapie de mă schimbă din post. M-am dus la colibe, la camarazi. Unii erau mîhniţi cum fusesem eu; alţii mai proşti glumeau fără grijă ; alţii îşi scoseseră de pe ei rufele şi le ceteau ca pe nişte gazete, *la foc.
Spune unul una, spune altul alta. Mai înjură pe inamic. Intră la noi domnu sublocotenent... ista...
—	Ascultaţi, băieţi, zice el...*dar el era mai tînăr decît noi... Ascultaţi, băieţi, zice. Anu Nou s-arată cu, socoteală. Mergem la treabă. Trebuie să scoatem pe nemţi din Dealul Bărăştilor.
Am stat noi şi ne-am uitat unii la alţii. Apoi ce să facem? Haida, să scoatem pe nemţi din Dealul Bărăştilor.
întăi am mîncat şi am băut cîte-o teică de vin, ca într-o zi ca aceea; după asta am pus pe noi halatu-rile, am strîns cătărămile la centiron şi am aşteptat pe domnu sublocotenent.
Am tot întîrziat şi n-am pornit decît pe la ceasurile trei. Domnu sublocotenent... ista... cum îi zice... mergea înainte, cu sorcova în mîria st?ngă şi cu carabina în dreapta. Au început tunuri, puşti, mitraliere : cîntec şi urare de Anul Nou. Pînă sara, am
172
ajuns pe Dealul Drăgoteşti, Ia trei suie de metri de şanţurile nemţilor. Din locul nostru, îi auzeam bolborosind in limba lor... cioro boro maht şpaţir. Toată noaptea au urmat focuri de puşcă. In zori, am pornit iar. Trebuia să coborîm clina Drăgoteştilor şi pe urmă să suim dealul Bărăşti, la creastă.
Domnul sublocotenent... ista... zice :
—	Băieţi, acuma s-arătaţi voi ce pot călăreţii.
A făcut semn cu sorcova.
—	înainte !
Ne-am dus înainte; trompetul a sunat asaltul. Am ajuns şi m-am luptat cu unii şi cu alţii. Pe lîngă mine veneau şi ceilalţi, uitîndu-se urît. Inamicul s-a tras repede spre altă linie de tranşee.
Domnul sublocotenent vine la mine. Avea ce avea el cu mine, fiind eu cel mai bătrîn dintre toţi :
—	Bine, Motorga Ion, zice; tu ai intrat cel dintăi la dînşii...
Şi m-a bătut aşa uşurel cu sorcova peste frunte.
Apoi după aceea s-a prăpădit ista... cum îi zice...»
Lîngă focul lui, Motorga a oftat şi s-a uitat în pămînt. Asta am băgat eu de samă mai tîrziu.'Tcă se uitau toţi în pămînt. Am mai observat că cei mai mulţi au acea ezitare pe care o avea şi Motorga... Par a nu-şi aduce aminte de ceva, ori nu ştiu cum să umple un gol al vorbirii. Dar nu-i asta. Cred că mai degrabă se întorc în sine, nu atît în sufletul cit în subconştientul lor misterios, şi vorbirea lor rămîne spartă de expresii absurde. Aşa era şi Grigore Pri-ceputu, de care am să vă vorbesc numaidecît.
In ianuarie 1917, avînd, cu mine ca adjutant pe locotenentul Eugen Ştefănescu, umblam printre dealurile ondulate din nordul Moldovei, printr-un y peisagiu de iarnă şi pe un frig simţitor. Zăpezile
173
erau greu de străbătut mai ales între păduri, pe fundul văilor. Cătră amiaza zilei începuse şi viscol. Caii înhamaţi la sanie înaintau penibil; pe părul lor înflorea o spumă îngheţată. Mai aveam mult pînă la punctul terminal al inspecţiei mele. Calea mi se părea tot mai grea şi abia aşteptam un popas cu adăpost ş-un pahar de băutură fierbinte.
Am ajuns însfîrşit undeva. Am trimes caii la ho-dină şi la ovăs. Am cunoscut că intrăm în localul unei secţii de jandarmi. De la masă s-a ridicat un plotonier înalt, cu sprîncene tufoase şi mustaţă enormă roşie. A avut onoarea să ne salute, după rînduială, şi ne-a împins cîte un scaun. Nu ne-a întrebat de unde venim şi încotro mergem; a avut însă inspiraţia genială să se informeze dacă nu poftim să bem ceai.
După ce a ieşit ca să caute această nobilă băutură, eu m-am uitat în juru-mi şi am observat, într-un colţ, un soldat care se silea să stea drept, lîngă lădiţa lui, de şi era evident că starea aceasta nu-i era deloc prielnică. Piciorul stîng îndeosebi îi părea beteag. Avea însă în toată făptura lui şi alte semne de suferinţă. Părea şi foarte trudit, deci ajunsese pînă în acel loc umblînd pe jos.
—	Şezi, camarade, l-am îndemnat eu.
El nu cuteza să se aşeze. M-am dus la el şi i-am pus mîna pe umăr, silindu-1 să ia loc pe lădiţă.
L-am întrebat :
—	Eşti rănit ?
—	Să trăiţi, domnule colonel, mi-a răspuns el ridi-cîndu-se îndată, sînd soldatul Gavril Tudose, Regimentul 15, batalionul întăi, compania a treia. Am fost pînă ieri în spitalul militar; acuma mă strani-
ii A
portez la alt spital de cova... de covali... nu ştiu cum dracu-i zice...
—	Cu ce te transportezi, Tudose, la acel spital.de convalescenţi ?
—	Cu piciorul, doimnule colonel; da aştept să treacă vreo sanie, să mă agăţ şi eu.
—	Ai avut o rană la picior ?
—	Da, să trăiţi, domnule colonel.
—	Numai la picior ?
—	Nu, domnule colonel. S-a întîmplat să am şi prin alte părţi.
—	Eşti bun, camarade Gavril Tudose, să şezi şi să-mi spui şi mie cum s-a întîmplat aşa ceva ? Primeşte această ţigară ; aprinde-o şi spune.
—	Da, domnule colonel. Să trăiţi, domnule colonel... Se chiamă că noi am luptat la Oituz. Era într-o zi a lunii lui noemvrie. Nu era frig, nu era cald ; vreme bună de arătură. Pînă cătră amiază a fost linişte. La amiază, artileria «lor» începe să stropească în tranşeele noastre. Nu ştia cum au fost simţit «ei» că noi ne pregătim a ieşi la atac. Bat ei jumătate de ceas ; bat un ceas. Bine, lasă-i să bată. Numai ce se sparge o căldare nu departe de mine ; m-ajunge o schijă la braţul stîng. Nu-i nimic ; pot merge şi aşa ; se chiamă că dreapta-i sănătoasă. Dar nu trece mult şi se farmă iar un obuz şi-mi umple sufletul de putoare. O ţandură îmi ia o bucată de ureche. Zic : dacă mă ia aşa cu cîte o bucăţică, apoi mai am pînă desară.
—	Hai, flăcăi ! zic unii şi alţii.
Ieşim din tranşee. Aud pîc! în cizmă. M-a plesnit peste picior. Dar pot merge. Atunci se chiamă că nu pot rămînea de ceilalţi. Pîc! alt glonte, în genunchiul v stîng. N-are a face ; m-au mai zgîriat ei şi altă dată.
175
Schimb încărcătorul şi urmez a trage. Şi mă tot duc pînă ce aud că strigă feciorii ura ! Aşa, cînd stau, bag de samă că nu mi-i tocma bine. Curge sîngele şi de ici şi de colo. Au venit brancardierii şi m-au luat cu targa. Asta-i.
După ce şi-a spus istoria, i-am mai dat o ţigară. Atunci a avut îndrăzneală sj[ zîmbească şi să-mi facă o declaraţie :
—	Am şi carte.
A scociorit sub tunică şi a scos o cartă poştală militară, destul de boţită. Mi-a întins-o cu mîndrie naivă.
Am cetit: «Viteazului nostru camarad Gavril Tudose, amintire de la 10 noemvrie 1916». Erau iscăliţi un colonel, un maior, zece ofiţeri: nume aproape indescifrabile.
—	Mi-a venit veste la spital, a adaos soldatul, că domnu căpitan Capră Anastase şi domnu locotenent Irimescu Ilie, care au iscălit aici, s-ar fi prăpădit. Se poate. Ce-i viaţa omului ?
După asemenea reflexie filosofică, a rămas fumînd cu plăcere. Apoi a căzut pe gînduri. Plotonierul ne-a adus ceaiul.
Găsesc în cartea mea de campanie un raport al sublocotenentului Alexandru Stegărescu din regimentul 38 infanterie.
«In una din zilele lui septemvrie 1916, ocupam cu plotonul meu o tranşee săpată în vîrful unui deal care domina ţinutul, — scrie sublocotenentul. La poale, era risipit satul Arabagi. Dincolo de sat, altă înălţime, c-o sprinceană de pădure la creastă. Acolo era instalat inamicul. Intre noi şi el, satul şi valea ; o distanţă între opt" sute şi o mie de metri.»
176
Era un început de toamnă dobrogeană, cu soare arzător. Trupa suferea de sete. Mîncarea şi băutura se aduceau noaptea. Mîncarea părea îndestulătoare, oamenii nu se plîngeau niciodată din pricina ei. Nu ■se plîngeau nici de apă; atita cît li se aducea o istoveau imediat; dar, ziua, din pricina arşiţei, mestecau în gură foc, cum spuneau ei.
Stăteau în adăposturi cu ochii ţintă spre o fîntînă din marginea satului. Acolo era bunul cel mai mare al vieţii în acel timp : apa. Dar între apă şi ei se afla un spaţiu gol, şi în acel spaţiu gol măturau gloanţele inamicului. Intr-o după-amiază, sublocotenentul s-a simţit copleşit şi aproape bolnav de suferinţa setei. A făcut din pricina asta ceea ce nu se cuvenea să facă.
—	Ascultaţi, camarazi, a întrebat el, care din voi coboară la fîntînă ?
In ascunzătorile lor, doi soldaţi vîrstnici au părut o clipă a se consulta. Apoi s-au ridicat:
—	Ne ducem noi, domnule sublocotenent.
Unul avea nume Andrei Nicolae ; celălalt, Grigore Priceputu. Acesta, după aceea, mi-a şi fost ordonanţă.
—	Vă bizuiţi voi ? întrebă sublocotenentul.
—	Ne bizuim, de aceea ne ducem... răspunde Andrei.
—	Asta este... adaogă Priceputu.
—	Bine, duceţi-vă, hotărăşte sublocotenentul.
Ca să alunge imputările ce şi le putea face, le dă sfaturi.
—	Duceţi-vă, dar fiti cu băgare de samă. Folosi-ţi-vă de adăposturi şi de accidentele terenului. Nu întîrziaţi; procedaţi cu repeziciune.
12
177
—	Am înţeles, domnule sublocotenent, ştim noi... îl încredinţează Andrei. Priceputu nu uită să adaoge :
—	Asta este.
Au luat cîte o găleată de pînză, şi-au trecut armele pe după gît şi s-au strecurat cu fereală din şanţuri. S-au lăsat tiptil la vale, folosindu-se de toate accidentele terenului. Nici o recomandaţie, nici un reglement, nici o instrucţie nu-i putea face să se ferească mai bine decît instinctul lor firesc şi o experienţă moştenită.
Au ajuns la fîntînă. Scripetele a început a scîrtîi deodată.. A fost un semnal în tot satul părăsit. Din gospodării au prins a ieşi animale şi paseri rămase fără stăpîn şi fără îngrijire : viţei, porci, orătănii. Guiţau, găgăiau, măcăiau, cotcodăceau şi-şi cereau partea lor.
întăia găleată soldatul Grigore Priceputu a tur-nat-o în jghiab, ca să se astîmpere fiinţile fără înţelegere. Căci Domnul Dumnezeu a pus pe om să le îngrijească. Şi-i păcat cine nu ia aminte la suferinţa lor.
Godaci, paseri şi viţei au dat năvală de-a valma.
—	Beţi şi vă alinaţi... le-a binecuvîntat Priceputu.
Apoi cei doi rezervişti au tras din fundul fîntînii şi
provizia poruncită. Cînd au umplut şi găleata a doua, începură împuşcături înteţite de la inamic spre fîntînă. Prima victimă a fost un purcel, care a prins a coviţa prelung. Viţeii au împuns-o la fugă ; găinile s-au zburătăcit. Rezerviştii s-au lăsat la pămînt în dosul ghizdelelor, deschizînd şi ei, după prescripţie, un foc «bine susţinut». S-a deşteptat şi dealul camarazilor, cu o pîrîială prelungă ce alunga ecouri în toată valea.
178
Bătrînii de la fîntînă n-au risipit prea multă muniţie. S-au oprit după primul încărcător. Apoi au deschis consiliul lor particular de război.
Au hotărît întăi să-şi împartă forţele în două. După aceea fiecare din aceste două forţe să urmeze tactica ei deosebită.
In urma acestui plan, Andrei Nicolae s-a tras pe brînci cătră prima casă, cu o repeziciune surprinzătoare. Gloanţele şi scurmăturile de năsip jucau în jurul fîntînii. Operaţia celeilalte forţe era ceva mai complicată, din pricina găleţilor cu apă. Grigore Priceputu a scăpărat şi şi-a aprins ţigara ; a făcut co-biliţă din puşcă, încărcînd găleţile la cele două capete ; s-a ridicat şi a pornit domol la deal, fumînd.
De sus, văzîndu-1 complect descoperit, sublocotenentul a început să se agite, poruncindu-i cu răcnete disperate toate recomandaţiile de rigoare :
—	Zvîrle găleţile, nenorocitule; adăposteşte-te 1
Priceputu părea că n-aude. Urca fără grabă la deal. A ajuns sus, a depus apa ; a intrat la adăpost. A rămas tăcut la locul lui, ca să lase vreme mîniei ofiţerului să se domolească. «Mai ales că m-am sfătuit cu Andrei, zicea el celor din juru-i, ca să caute la casa popei în sat nişte dulceţi. Oamenii subţiri nu beau apă goală, ca noi mişeii de rînd...»
Debitul acestei ultime observaţii, care cuprindea o mustrare pentru sublocotenent, l-am aflat ceva mai tîrziu de la însăşi partida în chestie, adică de la Priceputu. In primul moment, după ce am cunoscut raportul sublocotenentului Stegărescu, am apreciat fapta, pe care am socotit-o eroică. Mă înşelam ; era ceva mai mult decît atît. M-am hotărît să apropii asemenea om de mine.
L-am chemat.
12*
179
S-a prezentat. Era un bărbat bine alcătuit, bronzat de soare şi cu ochii trişti. Nu părea să aibă în el maliţia acelei retrageri descoperite.
—	Cum ţi-a venit asta în minte, Priceputule ?
—	Să trăiţi, domnule colonel, mi-a venit aşa. Dacă
e rînduit, moartea găseşte şi pe viermele din stîncă. Iar dacă nu e rînduită pentru mine, adică dacă nu mi-a venit ceasul, pot umbla slobod. Numaicît eu nu mă dusesem de joacă la fîntînă, luînd numele Domnului în deşert. Ci	aveam treabă ;	căci	lui	domnu
sublocotenent îi era	sete. Pe urmă,	am	dat	apă la
dobitoace şi la galiţe.
—	Ei ? ce vrei să	spui cu asta ?
—	Trăiţi, domnule	colonel, una alta asta	este... cum
să spun ? se chiamă că m-am răscumpărat...
L-am lăsat să se liniştească. I-am spus cîteva vorbe bune. Pe urmă i-am descoperit gîndul meu :
—	Ascultă, Grigore.
—	Ascult, să trăiţi, domnule colonel.
Dintrodată m-a privit cu frică şi absent, parcă se
refugiase în el însuşi şi în altă lume. Obrazul lui părea fără expresie. Era un obraz spinos, neras de opt zile.
—	Nu te sfii de mine, Grigore, i-am zis eu c-un glas pe care îl am uneori şi pe care voi, copilele mele, îl cunoaşteţi. Vreau să te întreb dacă primeşti să intri în serviciul meu personal ?
—	Da, domnule colonel.
—	Să-mi fii ordonanţă.
—	Da, domnule colonel.
—	Ai ceva de spus ?
—	N-am nimica de spus, domnule colonel, fără-decît să-mi daţi voie, domnule colonel, una alta asta este, să-mi aduc briciul.
—	Nu înţeleg.
—	Am un brici, domnule colonel, cu care mă rad duminica dimineaţa ; ş-apoi după aceea mă spăl şi mă închin. Aicea unde ne aflăm, dacă se întîmplă să fie treburi, cu lupte şi cu atacuri, apoi îmi strămut duminica pe a doua zi luni, sau chiar pe marţi. Să-mi daţi voie să-mi aduc briciul; după asta sînt la porunca domniei voastre.
Asemenea început, cu briciul şi cu ziua de duminică strămutată marţi, nu era făcut să mă încurajeze. Am avut însă răbdare şi am făcut bine. In puţine zile m-am convins că am nimerit un slujitor care avea dreptul la recunoştinţa mea. De aceea, dată fiind şi înfăţişarea lui severă, am încetat de a-1 mai tutui. Priceputu a devenit «dumneata».
Mai întăi, Grigore Priceputu era un om curat din punct de vedere fizic. Cămaşa îi era totdeauna albă, haina periată. întruna îl vedeam drămăluind şi des-cîntînd apă. Curăţia lui se extindea şi la cele morale. Onoarea lui era mai presus de banii pe care îi uitam prin buzunare.; minciuna o aşeza între păcatele negre.
—	Una alta asta este... mi-a argumentat el într-un rînd ; noi, domnule colonel, avem un trup care se amestecă şi se preface în pămînt; iar sufletul se înfăţoşează la scaunul împărăţiei, ca să-şi deie răspunsurile. Dacă răspunsurile ies bune după lege, sufletul rămîne în lumina împărăţiei; iar dacă se dovedeşte păcătos, atuncea cade în Tartor, la întuneric veşnic.
—	Ştii carte, Grigore ?
—	Nu ştiu, domnule colonel. Pot lega buchile ca să alcătuiesc un răvaş, dar nu-s cărturar. Altfel, am ascultat cînd ceteşte popa la biserică şi, avînd ţiere
181
de minte, n-am uitat nimica. Pe urmă, am mai aflat de la cei bătrîni ; mi-am mai închipuit şi eu...
—	Livretul dumnitale spune că ai fi fiind de loc din Putna ?
—	Noi sîntem din răzăşii Vizantei, domnule colonel.
—	Ce fel de oameni sînt pe-acolo ?
—	Una alta asta este... oameni ca toţi oamenii, domnule colonel. Unii mai buni, alţii mai răi ; asta-i după seminţie.
—	Vra să zică, dumneata vei fi fiind dintr-o seminţie de pricepuţi ?
—	Da, domnule colonel. Dar de la tatu-meu n-am învăţat multe. Numele şi l-a purtat cu dreptate bunicul meu. El cunoştea stelele, florile şi vietăţile... A fost cioban.
—	Poate ai învăţat de la el şi cîntece.
—	Nu, domnule colonel, descîntecele şi cîntecele sînt partea muierilor.
—	De aceea nu-ţi place muzica militară ?
—	Ba, domnule colonel... una alta asta este... cînd auzeam la noi, în Vizantea, eîntînd lăutarii, îmi venea aşa o plăcere ca să mă îmbăt. Dar aicea e atîta bătaie de dobă şi atîta huiet, cît mai mult mi se spă-rie sufletul.
—	Cum, Grigore, dumneata, om cuminte, vorbeşti de băutură ?
—	Da, domnule colonel.
—	Nu ţi-ar fi ruşine să te îmbeţi ?
—	Să trăiţi, domnule colonel, asta nu-i ruşine. Asta-i o bucurie a omului lasată de la Dumnezeu. Numaicît Dumnezeu ne-a mai dat minte şi cuviinţă, pe care.nu se cade să le lepădăm.
—	Atuncea, cum faci, Grigore ?
182
—	Fac aşa, domnule colonel, câ beau în starea întăia; după aceea mai beau pînă ce mă aflu în starea a doua. Saracul şi mişelul nu bagă de samă şi trec în starea a treia, încît... una alta asta este... unul se preface în lup, altul în bou, altul cade în altă animală. Dar eu, în starea a doua, mă păstrez tot om ; mi se îmblînzeşte inima, îmi sporeşte hazul. Să trăiţi, domnule colonel, eu am băgat de samă... una alta asta este... că dumneavoastră vă îndeletniciţi numai cu apă. Să ştiţi că asta nu-i bine, şi că uneori se cuvine să vă îmbătaţi, cunoscînd starea a doua.
In aşa chip mi-am însuşit o primă cunoştinţă de la Grigore Priceputu. De şi chestia beţiei e în contradicţie flagrantă cu teoriile ştiinţifice şi experienţele medicale moderne, eu am dat dreptate omului meu în ceea ce priveşte starea a doua. De altminteri, de şi mi s-a întîmplat să-l surprind, pe Grigore «băut» uneori, nu l-am văzut niciodată, în asemenea împrejurare, decăzut din demnitatea sa de om.
Am făcut cu Grigore Priceputu Neajlovul, Argeşul şi retragerea. Zbuciumul meu moral găsea în calmul lui un reconfort. Se afla totdeauna în’preajma mea, priveghind să am adăpost şi hrană. Nu-şi lepăda niciodată din spate carabina şi o întrebuinţa cînd socotea el de trebuinţă. Ni s-a întîmplat să avem pe urmele noastre, în imediată apropiere, de multe ori, escadroane de ulani, cu care luam contact strlns. Priceputu îşi pregătea arma şi trecea în ariergardă. El mă «acoperea». Asta era semnificaţia psihologică a comportării lui.
Astfel, din etapă în etapă, pe ploi de toamnă, am străbătut bărăganurile, pe unmă am urcat colinele şi ne-am îngroipat pe linia Şiretului şi pe zimţii
183
i
munţilor. Petreceam zile scurte şi putrede şi nopţi lungi; în sufletul meu stăpînea o tăcere de moarte.
Intr-o zi, îmi căutam adăpost nou pentru comandă şi umblam pe o vale de pîrău, între două coame împădurite. Soarele era încă deasupra brazilor, cînd m-am oprit la o intrare de poiană. însoţitorii mei obişnuiţi, locotenentul adjutant şi garda cu drapelul rămăseseră în urmă, aşteptînd ordine. N-aveam cu mine decît pe ordonanţă. Am tras de la şold harta şi am studiat-o. Poziţiile în care ne oprisem păreau îndestulător de tari. Era necesar să-mi apropii şi adăpostul meu de trupă, în vederea fixării noastre definitive.
Pe cînd eu cercetam harta, am băgat de samă că şi Grigore se dedă la un studiu al său propriu. Trăsese cu fereală, de sub manta şi tunică, tocmai din brîul de dedesubt, un instrument asupra căruia se îndeletnicea, întorcîndu-mi spatele.
—	Ce faci acolo, Grigore? l-am întrebat.
—	Să trăiţi, domnule colonel... una alta asta este... mă ocup cu ale mele.
M-am apropiat de el.
—	Ce-i asta ?
Ţinea în mînă o creangă subţire cojită, bifurcată. Ştiam ceva despre aceste mici instrumente de ra-diestezie, despre care au relatat şi oameni serioşi; însă totdeauna zîmbisem şi înlăturasem explicaţiile, care-mi apăreau mai mult de domeniul fantaziei decît al ştiinţei pozitive.
—	Asta-i furcuţa mea, domnule colonel, cu care pot cunoaşte ce-i în pămînt.
—	Ce şi cum poţi cunoaşte ?
—	Să trăiţi, domnule colonel... una alta asta este... furcuţa asta e de măcieş. Dar am acasă una de la
184
i
bunicul — de salcie caprească. Aceea-i mai lunga şi n-o pot purta acuma. Asta — rîse el uşor — e de campanie. Dacă voiţi să cunoaşteţi, apoi vedeţi cum ţin eu coarnele acestei furcuţe între degete, de se află aproape slobodă. Ş-apoi aflîndu-mă într-un loc şi cercînd, ea îmi dă semn. Ori se învîrte în afară, ori se învîrte în lăuntru, ori rămîne piezişă. Am de la ea cunoaştere de ce se află dedesubt.
—	De unde îţi vine cunoaşterea asta ?
—	De la furcuţă, domnule colonel; şi din mine. Dumneavoastră... una alta... cetiţi semnele cărţii; eu cetesc semnele acestui lemnuş.
—	Mă mir, şi-mi place asta, Priceputule. De pildă, acuma ce ceteşti ? şi mai cu samă de ce vrei să ceteşti ?
—	Să trăiţi, domnule colonel... una alta asta este...
vreau să vă aleg pentru adăpost un pămînt viu, şi un loc potrivit şi în altă privinţă. Potrivit este să nu fie apa prea aproape. Iar pămînt viu se chiamă că este pămîntul	îri care	n-a	săpat şi	n-a scurmat
niciodată mînă	de om.	*
—	Şi ce ar fi dacă a săpat mînă de om ?
Slujitorul meu stătu la îndoială. In umbra de
asfinţit care se întindea, glasul lui deodată scăzu şi păru a intra într-o taină.
—	Domnule	colonel,	nu se	cuvine să	clădim	adăpost pe un loc	unde se	găsesc astrucaţi	morţii.	Nu-i
bine să le tulburăm tihna.
—	Şi poţi cu furcuţa dumnitale să cunoşti asta ?
—	Cunosc, domnule colonel, m-a încredinţat Priceputu, cu voce gravă.
—	Ce ai cunoscut aici ?
—	Aici e apa aproape, domnule colonel. îmi fac socoteală aşa, că vine vremea de iarnă şi luptele stau.
185
Adăpostul domniei voastre poate să vă îacă trebuinţă pînă în primavară. Am să caut un loc mai uscat; cred că-1 găsesc în partea de la deal a poienii.
L-am lăsat pe Priceputu să se ducă să caute. L-am urmărit cu privirea. Cerceta cu atenţie într-un loc; se depărta apoi la dreapta ; făcea un zigzag la stînga. Se apleca din şale asupra sa însuşi; se închina oarecum pămîntului. In vremea asta, amurgul de dechemvrie umbrea împrejurimile.
Grigore Priceputu s-a oprit în celălalt capăt al poienii şi a pus semn în laturea unui tăpşan.
M-am dus spre dînsul. L-am întrebat cu glas co-borît, aşa cum simţeam eu că se cuvine în acel moment :
—	Ai găsit ?
—	Am găsit, domnule colonel. Mă duc s-aduc oamenii ; îndată facem coliba de noapte şi aţîţăm o
X_zare de foc într-un covru. Ş-apoi mîni săpăm şi clădim adăpostul.
—	Dar în celelalte puncte ai aflat ?
—	Ce să aflu, domnule colonel ?
—	Ceea ce spuneai că se află în locurile scurmate de mînă de om.
—	Da, domnule colonel, am aflat, îmi răspunse omul ridicînd deodată spre mine privirea-i tristă. Sînt şi în poiana asta ciolane de oameni vechi, ca în toate părţile. De cînd bate asupra noastră acest na-caz, domnule colonel... una alta asta este... de ne poartă ba prin ţara Ardealului, ba la Jiu, ba la Dunăre... de cîte ori am poposit, am căutat pentru odihna mea un loc viu. Şi pentru a dumneavoastră hodină, am căutat totdeauna, domnule colonel, de cînd vă servesc. Pe oriunde am trecut, arar a fost să nu-mi dea furcuţa semn. Este şi un semn anume,
186 ,
cînd oasele sînt amestecate cu metal. Acolo poate îi comoară de aur, dar mai ales pot îi arme de fier, căci nu-i rîpă... una alta asta este... nu-i şes, nu-i deal, nu-i vale de apă, unde să nu fi fost în vremea veche bătălie, cum este şi în zilele noastre. Amărîte zile... a şoptit ca pentru sine Grigore Priceputu. Tot aşa am aflat de la bătrîni că a fost şi altădată. Pentru că la noi în ţară a binevoit Dumnezeu să crească de toate; iar în alte părţi de lume trăiesc seminţii leşinate. Cum adulmecă lupul stînele, aşa adulmecă acele seminţii cătră noi. De aceea n-au avut nici bătrînii linişte, cum se dovedeşte cu această furcuţă. Numai oase, numai oase îmi arăta în unele locuri, încît nici nu puteam găsi un colţişor de mas. Căci s-au tot adaos cu vremea, domnule colonel. Ori vor fi fost prăpăduri mari cînd cu tatarii şi turcii. Şi mai înainte vreme cu căpcăunii.
Asta a fost iniţierea mea cu bagheta radiestezică. Am primit de la omul meu o furcuţă la fel cu a lui şi am deprins a o mînui. Deprinderea nu se face cu uşurinţă şi necesită oarecare timp, pînă ce nervii noştri dobîndesc sensibilitatea anumită ca să poată percepe anumite radiaţii. Am fost un timp absorbit de această ucenicie întru cele misterioase, găsind în ea un derivativ al mîhnirilor mele. După isprăvirea campaniei, am început a peregrina, cu ceea ce unii au numit nebunia mea, în toate colţurile pămîntului patriei mele, punîndu-mă în corespondenţă cu oasele cîmpurilor de bătălie. Am să vă explic îndată şi asta.
Din ceasul acesta al iniţierii mele am avut un sentiment deosebit pentru Grigore. Nu prietinie, — ceva mai subtil şi mai organic, un fel de legătură triunghiulară între mine, pămînt şi acel om rar. Cu-
187
rînd corespondenţa n-a mai rămas decît între doi termeni : inima mea şi pămîntul, în care s-a integrat Grigore Priceputu, cînd i-a venit ceasul să se adaoge la strămoşi.
In cea dintăi luptă de primăvară, după refacerea noastră din 1917, Grigore Priceputu, în apropierea mea, nu departe de adăpostul construit sub privighe-rea lui, a fost lovit de o schijă de obuz de mare calibru. Lupta de poziţie am cîştigat-o; am respins pe inamic; Priceputu n-a mai putut dura decît pînă cătră sară.
Fusese pus la adăpost şi-l privighea un sanitar. Avusese mare pierdere de sînge; partea de jos a trupului, profund atinsă, îi era complect paralizată. Dormitase toată după-amiaza. La ora 6, a deschis ochii şi a cerut apă.
I s-a dat apă ; a înlăturat-o c-un gest uşor. Şi-a întors ochii într-o parte. Dorea altceva. Eram în apropiere. M-am dus la dînsul. Mă dorea pe mine. Am înţeles asta din privirea lui.
Mi-a zîmbit. L-am întrebat :
—	Cum te simţeşti, Grigore ?
—	Bine, domnule colonel; am avut un vis; am fost la împărăţie.
Acestea i-au fost ultimele cuvinte; în curînd s-a înseninat deplin.
Aflaţi că acest remarcabil om — simplu în aparenţă — a fost pricina înoirii mele. Flacăra pe care a aprins-o el în mine a crescut, mi-a aţîţat sufletul spre regiuni obscure, iar cunoaşterea spre o sumă de investigaţii.
188
Un popor nu valorează prin masa lui amorfă, ci prin elementele excepţionale; acestea sînt jaloane ce indică posibilităţi viitoare ale colectivităţii. Din elemente gregare şi tîmpe nu poate ieşi nimic; ele ■sînt menite să cadă la gunoiul veacurilor. Cu mistică surprindere constatam în oastea aceea în retragere, care mă făcuse a desnădăjdui o clipă, puterea de suflet care pe urmă a ridicat-o iar şi i-a asigurat izbînzile. Grigore Priceputu nu fusese singur. Ca el căzuseră şi alţii; ca el mai rămăseseră mulţi ; m-am obişnuit a-i cunoaşte.
Aceste individualităţi de elită îmi dovedeau că, în colţul de lume în care trăim azi, elementul primar «om» a urmat în timp anume legi de dezvoltare; că lumea aceasta de la Carpaţi a cunoscut cîndva o înflorire culturală; cel puţin una: aceea de acum două milenii, cînd împărăţia romană a acoperit şi teritoriul Daciei. Operaţiunile militare de la 101 — 106 au fost finalul unui proces politic; aici, mai de demult romanii aveau interese; mai de demult se infiltraseră coloni ai imperiului, primind legea localnicilor şi influenţînd la rîndul lor.
Vicisitudinile istorice de mai tîrziu au putut readuce la o viaţă materială primitivă pe aceşti oameni ; depozitul sufletesc şi l-au păstrat. Astfel îmi apăruse în Grigore Priceputu lumea de altădată; această lume aveam dreptul s-o văd proiectată şi în viitor.
începeam să mai fac o distincţie : că zonele terestre pe care s-a alipit omul, sau în care a fost împins, sau în care a fost surprins, — se împart în pămînturi amicale şi pămînturi indiferente ori ostile. In cele dintăi omul se simte bine, ca într-o amintire paradisiacă ; în celelalte, energia îndîrjirii şi a urii
189
se exasperează. In cele dintăi viaţa e un joc ; oamenii de aici sînt copiii complexului geofizic; atitudinea lor e blîndă, faţă de un semen străin care vine cu sentiment de supunere, ca să fie adoptat de comunitatea preexistentă. Natura amestecă aici şi lasă să se formeze tipul care-i convine, care se poate armoniza cu cerul, apele şi pămîntul, în vederea, poate, a scopului misterios divin. Restul piere prin nepotrivire, ca o sămînţă_şterilă. In celelaltezone, îndîrjiţii şi energicii îşi caută substanţa sau în excursii dramatice de hoţie şi pradă, aşa cum au fost neamurile de năvălitori din pustie, sau, după ce încearcă dezamăgirile unui asemenea regim, revin asupra pă-mîntului şi naturii, violîndu-le şi căutînd să le smulgă tainele şi comorile.
Dacia a fost un liman de viaţă uşoară ; de aceeâ împotriva ei au venit desmoşteniţii lui Babei. E adevărat că, în asemenea colţ binecuvîntat, localnicii şi-au ascuţit însuşirile inimii, lăsînd să se aline răzvrătirile cele crîncene ; dar pe urmă, cînd alţii au năzuit să le răpească ceea ce li se părea că e an drept al lor, s-au nevoit să ia armele şi au fost oşteni din necesitate şi din durere. S-a întîmplat, din pricina sufletului lor, să nu fie numai apărători ai substanţei, ci au fost luptători şi pentru idealuri şi fantasme.
Uneori am căutat să mă aşez oarecum subt unghiul de vedere al umilului meu învăţător Grigore Priceputu şi am raţionat ca el, în sensul că violenţii şi silnicii au ajuns, în ultimul veac, asociind şi disociind elementele, să dea vieţii nu atît înlesnirile maşinismului şi electricităţii, cît aparatele de distrugere, explosibilele, aburii înveninaţi. Intru aceasta au păcătuit, căci Dumnezeu biruise pe demoni des-
190
făcîndu-i şi pacificîndu-i, ca să aibă tihnă zidirea sa din urmă, omul ; iar omul plăsmuind din nou răzvrătirea şi robind-o pentru scopuri absurde îşi pregăteşte pieirea. Demonii lui robiţi îşi vor căuta libertatea pînă în dezagregarea totală.
înţelegeţi că nu enunţ aici adevăruri, cît preocupări ale mele personale într-un răstimp de viaţă de înaltă tensiune.
Dominat de asemenea preocupări, mai ales după ce s-a isprăvit campania războiului celui mare, am găsit un aliment nou sufletesc în întregirea Daciei. Poporul lui Grigore Priceputu însfîrşit se eliberase ; evenimentele se produseseră mai cu samă prin forţa sa interioară.
Atunci am simţit în mine impulsiunea nebiruită să cercetez unghiurile şi hotarele acestui pămînt, punînd oarecum simbolic în funcţiune furcuţa pe care o aveam dar de la învăţătorul meu. Astfel, de cîte ori aveam un năcaz sau o vacanţă, mă întorceam în trecut.
întăi am fost la Nicopole, ca să caut locul bătăliei de la 1396, unde au participat cavalerii europeni şi pămîntenii de la Dunăre împotriva prigonitorilor crucii. Am cunoscut că au stat alături în acel sfîrşit de veac un strămoş al regelui de azi al neamului romînesc şi voievodul de atunci al poporului, Mircea Basarab. A fost o bătălie fără noroc pentru creştini şi osemintele lor au rămas îngropate în nomolurile succesive ale fluviului. După aproape cinci veacuri, 1877, aceeaşi sforţare se stratifica tot aici.
Aşijderea m-am dus să văd Varna şi Cîmpia Mierlei. Oseminte şi înfrîngeri. Iancu Huniade a scos oşteni pentru credinţă, din cetatea Ardealului.
191
Am căutat închisorile de la Jiu, unde a dat dezbin Basarab cel Bătrîn lui Carol Robert, rigă maghiară. Altă dată am fost la Rovine, unde au îndurat întăia oară ordiile Iui Baiazid'ljnfrîngere de la pămîntenii Valahiei.
Am căutat în cîmpia de la Zimnicea, între două movile împuţinate de plug, locul unde, într-o noapte, oştirile lui Mohamet-Sultan , au suferit spaimă sinistră de la Vlad-Vodă Ţepeş. Tot aici, într-un veac mai afund, au pătimit la fel mulţimile lui Darie persianul.
M-am oprit mai îndelungă vreme în preajma podului de la Neajlov, lîngă un sat care se chiamă Că-lugăreni. Nimene nu se mai ocupă acolo de întîm-plarea veche, şi automobilele capitalei trec cu viteză spre Giurgiu, fără să lase semn decît mirosul lor caracteristic de fiară metalică. Acolo s-a produs la sfîrşitul veacului XV una din cele mai mari victorii împotriva nu atît a asupritorului musulman cît a necredinciosului; căci Mihai-Vodă a fost viteaz luptător pentru un vis.
Am văzut rînd pe rînd locurile bătăliilor lui Ştefan-Vodă. Au fost multe. Unul la Lipnic, altul la Catlabuga, altul la Baia ; unul la Cozmin, altul la Şcheia ; altele la Podul înalt şi Valea Albă. Oseminte şi monumente de amintire. Am cunoscut pe pisania smerită a bisericii de la Valea Albă că Ştefan-Voievod a dat bătălia pentru o nădejde a sufletului său : eliberarea creştinilor, adică a Europei; şi arată măria sa că acolo a fost biruit; că au căzut mulţi pămînteni vrednici pentru credinţă şi pentru dreptate, prin voinţa de oameni neînţeleasă a lui Dumnezeu.
192
Insfîrşit am intrat în Ţara Haţegului şi am văzut baştină celor de demult, dacii, care şi ei s-au luptat fără contenire în veacur' e lor. Decebal-Rege şi curtenii săi s-au jertfit tot pentru dreptate.
După instigaţia Priceputului, oriunde m-am oprit, la un izvor, într-o poiană, pe valea unei ape sau pe o muche de deal, crenguţa radiestezică a dat semn inimii mele că morţii timpurilor succesive stau dedesubt, jertfă a loviturilor repetate venite din vecinătate sau din pustia depărtată.
Primăverile acestui neam au fost scurte; iernile lungi. Aşa e rînduiala văzduhului Daciei; aşa a fost rînduiala istoriei sale. Soare şi vifor; bucurie scurtă, suflet schimbător. Holde bogate, grindină năprasnică. Credinţă în Dumnezeul vieţii, cunoaştere a nestatorniciei materiale.
In aceste veacuri tainice le-a fost dat uneori pă-mîntenilor din Dacia să biruiască ; dar de mai multe ori sîngele lor n-a avut răscumpărare. Din înfrîngeri şi suferinţă a ieşit izbăvirea de acum.
In aceste veacuri, deşi erau blajini din fire şi nu rîvneau nimic al altora, destinul lor a fost să poarte arme.
Ajunşi la acest popas de izbăvire, destinul lor e să meargă înainte întru duhul care-i călăuzeşte, ca să realizeze valori nobile pentru umanitate; dar destinul e să se apere încă.
—	Deci rînduiala lor e să mai ţie în mînă sabia... strecoară în mine cuvînt învăţătorul meu Grigore Priceputu.
Acum veţi înţelege mai uşor de ce acel general inspector de armată, nalt, uscat, puţin adus de şale şi cu aiustaţa căruntă, cu numele Oraţiu Demetrian,
13 — Sadoveanu — Opere, voi. 15
193
era socotit că e întrucîtva din altă lume. Era adevărat asta. Dar eu vă aveam şi pe voi, care faceţi parte din lumea de azi.
Veţi înţelege de ce am în chip persistent o anume viziune a sfîrşitului meu într-un accident. Aceste lucruri nouă : trenuri, automobile, aeroplane, au în ele o viclenie, care în definitiv mi se pare foarte logică.
Insfîrşit, veţi înţelege de ce, dintr-o avere destul de însemnată, nu vă las vouă partea cea mai mare.
Averea aceasta, moştenită, mie nu mi-a adus un folos propriu-zis. Am avut prea puţin nevoie de alte venituri decît cele pe care le cîştigam din munca mea personală.
După ce s-a dezvoltat drama mea sufletească, am acceptat că mă aflu, faţă de Dumnezeu şi de oameni, în situaţia unui depozitar. îmi venise acest bun şi-l păstrasem pentru un scop care înfine mi se dezvăluise.
Ca să mă pot integra la forţele şi sacrificiile trecutului şi ca să pot da ceva mai mult decît viaţa pentru comunitatea aceasta interesantă a lui Grigore Priceputu, din care fac parte şi eu, trebuie să fac ceva mai mult decît să emit declaraţii. Patriotismul verbal e o molimă amabilă a timpului nostru. Cîteodată poate deveni şi o boală ruşinoasă ; am văzut asta la anumite personagii.
Deci am socotit să scot, din patrimoniul nostru particular, o parte pentru comunitate. De aceea veţi găsi îndată însemnate sumele pe care înţeleg să le las instituţiilor armatei.
Am avut o îndoială şi o mîhnire, în ceea ce te priveşte pe tine, copila mea...
194
în acest loc precis al lecturii testamentului, am fost silit să mă opresc. Am primit o lovitură, căreia au urmat îndată altele. Era drept în josul paginii 41. Peste aceste ultime cuvinte ale paginii — «în ceea ce te priveşte pe tine, copila mea...» — era trasă o bară lungă cu creionul ; o linie aruncată din fugă, lăsînd să se înţeleagă desluşit textul. îndată, sub linie, pe spaţiul îngust alb de jos, cu acelaşi creion negru, cineva scrisese un fel de avertisment pentru cetitor: «Pasagiul ce urmează nu e necesar să fie comunicat femeilor».
Am întors imediat pagina. Era vorba nu mai mult decît de cinci rînduri, pe care am încercat să le cuprind dintr-o privire. Răsfoind apoi învălmăşit ultimele foi ale manuscriptului, ocupate de cifre şi de dispoziţii propriu-zis testamentare, m-am întrebat, ca într-o ameninţare de primejdie, ce am de făcut. Am închis provizoriu şi am ţinut strîns în mîna stîngă caietul. Cu dreapta, am făcut un gest neho-tărît.
Am zis :
—	Aici testatorul începe a înscrie legatele.
Cele două surori mă priviră stăruitor, fiecare cu o atitudine proprie.
In cursul lecturii, observasem din cînd în cînd pe domnişoara Cireaşa Demetrian. Trecuse prin stări de frămîntare exterioară şi de mare tulburare lăuntrică. La un anume moment se fixase într-o exaltare radioasă. Aşa o bătea lumina de dimineaţă ; părea de o frumuseţă ireală ; avea în concentrarea atentă a feţei ceva nou, din lăuntru, un aur al sufletului.
Soţia doctorului îşi păstrase tristeţa ; dar îi pierise orice oboseală. De şi atentă la tot ce cetisem,
13*
195
din cînd în cînd părea că se întoarce de departe, cu un suspin.
La declaraţia mea că testatorul începe a înscrie legatele, domnişoara Cireaşa a avut o exclamaţie: A!, ca şi cum ar fi început să rostească alfabetul.
S-a ridicat în picioare şi m-a privit ciudat.
—	Domnule avocat, ne mai datoreşti cîteva cuvinte.
—	E un alineat obscur şi întrerupt, am replicat eu.
Ea a plecat fruntea, ca să nu mă privească. A
rostit cu linişte, aşa ca să fiu atins de fiecare cu-vînt:
—	E cu putinţă ?
—	Domnişoară, am răspuns eu cu disperare, nu merit nici neîncrederea pe care o simt în cuvintele dumneavoastră, nici reproşuri. Profesiunea mea îmi impune oarecare îndatoriri.
—	înţeleg. îndatoririle acestea sînt cumva cătră doctor ?
—	Nu vreau să spun asta. Nu mi-am luat faţă de domnul doctor nici un angajament. Din pricina asta am onoarea să fiu aici cu dumneavoastră.
—	Atunci ?
Am tăcut o clipă.
—	Atunci, a urmat domnişoara Cireaşa, nu credeţi că ar fi potrivit să vă ajute cineva în deslega-rea acestei şarade ? Am ascultat fără greş. Despre care din copilele tatălui meu e vorba ?
—	Ba, domnişoară, nu credeţi că ar fi mai potrivit să lăsaţi aceste rînduri pe mai tîrziu ? Aveţi drept la lectura întregului testament şi-l veţi cunoaşte fără nici o scădere. Acum e mai interesant să cunoaşteţi dispoziţiile tatălui dumneavoastră.
196
—	Domnule Modru, a vorbit glacial domnişoara Cireaşa, tatăl meu a avut o părere excelentă despre dumneavoastră. S-ar cuveni să înţelegeţi că acele dispoziţii băneşti nu mă interesează.
Atunci a intervenit glasul grav al soţiei doctorului :
—	Cuvintele se referă la mine.
In clipa care a urmat, domnişoara Cireaşa a binevoit a mă lăsa să admir în treacăt ochii săi bruni aburiţi de lacrimi.
—	Doamnele mele, am zis eu revenind la viaţă, trebuie să declar că n-am cunoscut manuscriptul decît odată cu dumneavoastră. Cum nu sînt dispus să accept punctul de vedere al domnului doctor şi testamentul mi se pare valid, nu-mi pot permite să fiu indiscret, dezvăluind aici şi acum acea ultimă mărturisire a testatorului. O consider drept o qhestie strict intimă, de familie.
—	Ah 1 a îngînat, iarăşi obosită, doamna Floarea ; domnul avocat socoteşte că procesul dintre mine şi doctor s-a lichidat definitiv şi că acele vorbe ale tatălui meu sînt de prisos.
—	Nu mai sînt avocatul; vă rog să mă socotiţi prietinul dumneavoastră.
—	Aşa să fie? s-a mirat domnişoara Cireaşa.
—	Aşa este.
—	Atunci îţi îngăduim să cunoşti tot şi să ceteşti cele ce urmează. Mai bine zis, să le ceteşti şi pentru noi... Am observat, stimate prietine, că poţi deslega cu cea mai mare repeziciune şaradele. Să ştii însă că ochii unei femei desleagă şi mai iute şi mai lesne şarada vie. Pentru aceşti ochi pe care îi vezi, nu poate fi nimic ascuns.
—	Domnişoară Demetrian, mă înspăimînt.
197
—	Dă-mi numele ce mi se cuvine, aşa cum doreşti în ascuns ; căci dumneata eşti un om ascuns şi viclean.
—	Vai, nu sînt ce crezi dumneata, domnişoară Cireaşa. Există o altă soluţie. Să depun textul pe masă,-ca să luaţi dumneavoastră singure cunoştinţă de el.
Soţia doctorului a oftat:
—	Soră dragă, cunosc de mai nainte acele vorbe ale tatei, căci le-am aşteptat.
In grădină, se răsuceau din cînd în cînd adieri neliniştite de vînt, făcînd să se zbată frunzişul tînăr. Cînd am depus manuscriptul pe masă, a venit din-trodată, ca şi cum ar fi fost chemat, un vîrtej. S-a grăbit pe alee amestecînd în jocul lui circular năsip, viescurele, frunze vechi; a încercat să mă dea la o parte; m-a ocolit, s-a dus la măsuţă şi a smuls caietul,-purtîndu-1 învălmăşit pînă subt o tufă de lilieci.
Domnişoara Cireaşa, înveselită fără un motiv precis de asemenea incursiune, şi-a apărat in primul rînd integritatea toaletei. Apoi s-a repezit, în acelaşi timp cu mine, la tufa de lilieci. S-a produs o ciocnire ; am apucat mîna stîngă a domnişoarei Cireaşa cu amîndouă mînile mele; vîrtejul de vînt a dus mai departe testamentul. Ne-am ridicat urmărindu-1. In acelaşi timp soarele s-a întunecat sub năvală de nouri şi cîţiva stropi mari au depus painjeni pe nă-sipul drumuşorului.
Am prins manuscriptul. Ne-am grăbit să ne retragem în casă. Cînd am desfăcut foile şi am depus sub privirile doamnei Floarea pasagiu!, soarele s-a arătat iar; vîntul a contenit ca la o poruncă a stihiilor, îngăduind domnişoarei Cireaşa să iasă afară, să se bucure din nou de lumină. Am urmat-o, sim-
198
ţind că am nevoie să fiu cu ea şi-n văzduh şi-n pămînt.
—	Se face vreme bună, mi-a zis ea cu linişte.
Zîmbea ; cunoştea că aş fi vrut să vorbesc despre cu totul altceva, mai curind despre o furtună decît de o înseninare. Insă, după socoteala ei ascunsă, încă nu venise vremea.
După zece minute, soţia doctorului aduse manuscriptul şi mi-1 înmînă, mulţămindu-mi, după protocolul burghez, cu o vorbă franţuzească. Avea aparenţă liniştită; însă fără îndoială plînsese. Cu toată pudra pe care şi-o pusese grabnic, pleoapele şi vîr-ful nasului păstrau încă vestigii de dramă.
Iată textul aşa-zisei şarade:
«Am avut o îndoială şi o mîhnire în ceea ce te priveşte pe tine, copila mea, îndoială că poate totuşi am putut să mă înşel asupra cuiva ; aş fi fost bucuros să-l fi nedreptăţit; şi mîhnire că poate pînă la sfîrşit îmi voi păstra convingerea despre caracterul său, şi că poate ar fi fost mai bine să dau des-legare înainte de trecerea mea dincolo.»
Judecînd în mine însumi textul întreg al testamentului pe care generalul îl lăsase contimporanilor şi urmaşilor săi, găseam în el cu totul altă nebunie decît cea pe care încercase a o stabili doctorul. Distinsul domn doctor pornea în chipul cel mai firesc din lume de la interesul său, aşa cum ar fi înclinaţi să facă nouă sute nouăzeci şi nouă de oameni dintr-o mie, dintre toţi acei care îmi trec pe dinainte în viaţa de toate zilele. Şi totuşi, pentru mine, în înţelegerea cea mai din fundul fiinţii mele, era vădit că singurul
199
înţelept dintre noi toţi se dovedea acest straniu testator. Fără minte rămînea numai omul neliniştii negre, deoarece «nebunii» pot avea stări de înaltă euforie, cum aveam eu, după ce intrasem în misterul sfînt al acelui suflet care-şi supravieţuia într-o formă nouă. La starea mea de entuziasm se adăogea şi lumina în care o vedeam acum pe domnişoara Cireaşa. Mi se părea că o iubesc; eram sigur că nu mă înşel. Raţiunea rece a doctorului rămînea zbîrcită şi sar-bădă lîngă floarea eternă a vieţii umane.
Numai în aceste rînduri, de neputinţă aş putea zice, unde generalul nu mai era în sine, ci se izbea de cruzimea semenului său, vorbele lui îmi apăreau încîlcite şi chinuite. Singurul acest text al aşa-zisei şarade era lăsat să se tîrască, şerpuit. îmi apărea evident că aceste rînduri ieşiseră ca un abur din-tr-o rămăşiţă de otravă. Pe urmă testatorul se înălţa iarăşi la ale sale, împărţind legatele cu limpezime şi simplicitate.
Voiam să reiau lectura.
—	Simt că trebuie să facem altceva ! mă apostrofă cu violenţă domnişoara Cireaşa. Ce-am putea face ? Nu-mi dau bine samă ce, dar nu se poate să stăm aşa ! In orice caz, de cetit nu trebuie să mai ceteşti, înţelegi dumneata, domnule Modru, că acum ştiu tot ? Adică ştiu ce-mi trebuie şi nu mai am nevoie să ştiu altceva. Lasă textul pe masă ; dă-mi-1 mie, ca să-l sărut şi să-l depun iarăşi. Dă-1 şi Floarei să-l sărute.
Insă doamna Floarea nu voia să sărute testamentul, ceea ce stîrni pentru scurt răstimp indignarea domnişoarei.
—	Cum nu vrei ? ce nu vrei ? Nu înţelegi şi tu că trebuie să săvîrşim o faptă mare ?
200
—	Fii rezonabilă, Cireşico, suspină soţia doctorului ; asta nu-i o faptă mare ; e o faptă naivă. De fapte mari mă îndoiesc că am fi capabile. Ar fi bine să facem o faptă bună cel puţin.
—	Bine, să facem o faptă bună, se grăbi cu avînt domnişoara Demetrian. Nu întîrzia ; spune imediat.
—	Ah ! nu-ţi pot spune nimic, Cireşico; poate nu sînt capabilă nici de asta. Totuşi, tu ai dreptate; trebuie să fac ceva.
—	Nu-i aşa ? nu-i aşa ? dumneata ce zici, domnule Modru ?
—	Eu tac; aştept să reintru în stăpînirea manuscriptului. Văd că ameninţi să-l arunci peste casă.
—	Nu-i adevărat; nu-1 arunc; ţi-1 dau numaidecît. Nu credeţi că ar fi bine să chemăm pe domnul Dio-nisie Micu şi pe doamna Agripina Micu ?
—	Ce să faci cu dînşii, Cireşico ?
—	Nu ştiu; să se bucure şi ei.
—	N-au de ce să se bucure; pe dînşii nu-i interesează.
—	Atunci să-mi spuie poveşti.
—	Soră dragă, eşti aşa de copilăroasă, încît mi-i ruşine mie.
—	Ba nu ţi-i ruşine şi să ştii că sînt serioasă. Să ne spuie domnu Dionisie istoria lui cu societatea pe acţiuni.
—	Fetiţă, nu mă supăra.
—	Sînt bine încredinţată că nu te superi. Asta a fost una din realizările faimoase ale doctorului. Ştii ce a făcut doctorul nostru, domnule Modru ?
—	Cireşico!
—	Lasă-mă să spun. E un lucru în aparenţă foarte vesel. E o poveste fantastică din vremurile noastre.
Mi-a spus-o domnu Dionisie de trei ori. Avînd o moştenire din partea soţiei, a lăsat catedra şi a întemeiat aici, în Bucureşti, un magazin de librărie şi pa-petărie; o afacere cu bun venit. Oamenii însă nu se mulţămesc cu bun ; le trebuie mai bun. Atunci a venit doctorul, cu o soluţie minunată : o afacere «pe acţii», cum spun ei. Intră oameni noi, se aduc capitaluri, se emit hîrtii, se extinde comerţul. Domnul Dionisie primeşte pentru fondul său şi al soţiei sale hîrtii şi demnitatea de vicepreşedinte al consiliului de administraţie. Curînd lista consiliului se schimbă, omul nu mai are nici un amestec în societate, «ac-ţiile» nu mai reprezintă valoarea iniţială şi aşa mai departe, pînă ce, fără să înţeleagă cum, alţii au librăria şi papetăria şi domnul Dionisie nu mai are nimic. Domnul Dionisie e nevoit să deschidă birtul de aici, şi asta datorită generalului Demetrian şi surorii mele care mi-au cerut să închiriez acestor oameni năcăjiţi anexa proprietăţii mele. Trebuie să se ştie că doctorul a fost furios din pricina acestui sentimentalism, cum îi spune el. E o slăbiciune sentimentală să tratezi aşa pe un om care a categorisit cu vorbe aspre operaţia comercială a cumnatului meu, şi care i-a făcut şi proces. Faţă de asemenea oameni, care nu ştiu ce vorbesc :ji nu ştiu ce fac, nu trebuie să ai nici o milă. Sora mea e de altă părere.
—	Nu înţeleg ce te face pe tine să vorbeşti despre asta. Găsesc nepotrivită şi veselia ta.
—	Ai dreptate, soră dragă, nici eu nu înţeleg ; poate sînt nebună ; ori poate mi-am adus aminte de doamna Agripina şi de domnul Dionisie, pentru alte motive. Să-l poftim pe domnul Dionisie aici, să ne spuie versuri latineşti. Cred că nici pentru asta nu m-am gîndit la dînşii. Mai degrabă am avut ideea
202
ascunsă că trebuie să ne ospăteze pe noi cu tot cu musafirul nostru.
—	Se poate; asta numeşti tu o faptă bună? Entuziasmul tău are finaluri ciudate.
—	Ba e faptă bună, cînd cuget la foamea domnului Modru. Cetitorii flămînzesc mai tare decît ascultătorii.
Am intervenit cu grabă, căutînd a dovedi că se înşeală cei care vorbesc de foamea cetitorilor, mai ales a cetitorilor unor asemenea texte ca cel care a fost ascultat.
Domnişoara Demetrian s-a întors spre mine cu sprinceana uşor înourată :
—	însă cetitorii nu mînîncă ?
—	Ba da.
—	Deasemenea să ştii că mînîncă şi ascultătorii. Iar doamna Agripina Micu prepară nişte mîncări... am vrut să spun admirabile, dar atunci ar fi trebuit să adaog că vremea e delicioasă... Ştii de ce prepară aşa de bine doamna Agripina? Căci are totdeauna ideea că le prepară pentru domnul Dionisie. Totuşi, la drept vorbind, nu pentru asta m-am gîndit eu la domnul Dionisie Micu. Să vedem, poate să-mi aduc aminte mai pe urmă. Ori poate să-ţi vie ţie în minte, Floare, ce trebuie să facem. Adică ce trebuie să faci tu. Căci eu ştiu ce am de făcut.
—	Ce ai tu de făcut şi ce trebuie să fac eu ?
—	în ce te priveşte, soră dragă, răspunse domnişoara Cireaşa, n-am nici cea mai mică idee. Eu, personal, sînt hotărîtă să mă aflu în una din zilele viitoare la Cluj, ca să pun flori pe mormîntul unui general necunoscut.
—	O, eu l-am cunoscut bine pe tata... şopti înăbuşit doamna Floarea.
203
—	Poate ai intenţia să mergi şi tu ?
—	Să vedem, zîmbi palid doamna Floarea ; trebuie să cer învoire de la doctor.
Domnişoara Cireaşa îşi zbătu mînile, apărîndu-se.
—	Fără doctor! strigă ea.
Apoi se linişti şi-şi reluă socotelile sale interioare :
—	Să vedem, de ce m-am gîndit că trebuie să-l chem pe domnul Dionisie Micu. Fără îndoială că pentru masă : domnul Modru ne va face onoarea şi plăcerea să prînzească cu noi. E o faptă bună şi asta, orice s-ar spune; domnul Modru va găsi poate de cuviinţă să ne dea şi un sfat folositor. Nu i-1 pretind, dar dacă domnia sa crede că e prietin al nostru, ni-,1 va da.
M-am înclinat, fără să dau o asigurare formală, neştiind despre ce poate fi vorba.
In atitudinea aceasta a mea era mai mult automatism profesional, căci în fundul fiinţii mele eram hotărît nu numai să dau orice sfaturi, dar să săvîr-şesc orice jertfe. Deslegătoarea de enigme m-a privit ca să mă cetească, şi a părut mulţămită. In acea clipă s-a auzit din casă, pe uşa deschisă, soneria moale a unui ceasornic. Am numărat unsprezece bătăi.
—	Asta e explicaţia ! a zis domnişoara Cireaşa. Ştiam că este ceva, dar nu-mi aminteam. La ora aceasta s-a anunţat stimatul domn Dionisie Micu. Credeam că trebuie să-l chem, însă domnia sa vine din iniţiativă proprie.
—	Ascultă, Cireşico, se întoarse cu oarecare severitate doamna Floarea, ştii că poveştile domnului Micu nu-mi fac o plăcere deosebită. De ce l-ai chemat ?
204
—	Nu l-am chemat eu ; s-a anunţat singur. A aflat poate că vine domnul avocat şi vrea să-i ceară o consultaţie.
Doamna Floarea şi-a acoperit ochii cu palma mî-nii stîngi; a rămas puţin aşa ; apoi a suspinat. S-a ridicat şi a intrat în casă. Domnişoara Cireaşa s-a grăbit s-o ajungă din urmă. Am avut impresia că surorile s-au îmbrăţişat; că domnişoara Cireaşa a pus oarecare pasiune în gest, deoarece, întorcîndu-se, a făcut un mic popas în prag ca să-şi inspecteze la oglingioară faţa şi să-şi dreagă cu roşu buzele.
Cînd şi-a reluat locul la măsuţă în faţa mea, s-a auzit şi cheia lui domnu Micu la portiţa grădinii. Domnişoara Cireaşa mi-a zîmbit.
—	Domnul profesor e exact; însă, la dreptul vorbind, sora mea are dreptate. Intrucît te-ar putea interesa pe dumneata alte poveşti ale domnului Micu ? Pe cea principală ţi-am spus-o eu.
Domnul Dionisie Micu era un personagiu puţintel rigid, corect îmbrăcat, cu cravată neagră şi manşete scrobite de modă veche. îşi scoase de la şase paşi pălăria tare şi salută, aplecîndu-se reverenţios. Avea frunte naltă, prelungită de o pleşuvie lucie; mustaţa şi sprîncenele le avea bogate şi neîncărunţite, ca pentru contrast.
Domnişoara Cireaşa făcu prezentările, apoi se aşeză la locul ei,.poftind pe profesor să ia loc. Părea gravă şi preocupată, însă cu un surîs la colţul buzelor.
—	Aş putea oare afla, dragă domnule profesor, ce mîncăm astăzi ? întrebă ea cu grijă.
—	Da, domnişoară. Soţia mea vă roagă să lăsaţi pe ziua de azi la o parte paparada. In fiecare zi ouă, nu e consult pentru sănătatea domniei voastre. De-
205
asemenea în fiecare zi iaurt şi fructe. Aş crede şi eu că trebuie să vă atrag luarea-aminte asupra faptului că fructele sînt bune pentru organismul nostru la timpul fructelor, după cum legumele la timpul legumelor. Anotimpurile înseşi arată rînduiala regimurilor alimentare; fructe din Siria şi castraveţi de la Istambul nu sînt sănătos lucru. Dar să lăsăm asta şi să depun lista prînzului domniei voastre, aşa cum l-a întocmit muierea mea. Vin — de Tîrnave. Sper că va plăcea şi onoratului domniei voastre oaspete.
—	îmi place vinul de Tîrnave, l-am încredinţat. Eu sînt de dincolo de Olt, din Făgăraş.
—	Aa ! s-a mirat prelung şi cu plăcere domnul Dionisie.
—	Mirarea domnului profesor e prefăcută, s-a veselit domnişoara Cireaşa, căci i-am spus domnului profesor cine eşti şi de unde eşti.
—	Intr-adevăr, aşa este, a rîs cu stăpînire domnul Dionisie ; observaţia domnişoarei Cireaşa e întemeiată, ceea ce nu mă poate opri să mă mir din nou şi să mă socotesc bucuros.
—	I-am spus domnului avocat Modru şi chestia cu societatea pe acţii.
—	Aşa ? mi-am închipuit. Aţi fost bună, domnişoară, şi aţi făcut bine ca totdeauna ; dar îmi voi lua libertatea să explic şi eu cum au decurs în amănunt lucrurile. Nu-i vremea acum ; nu-i nici locul potrivit. Poftesc pe domnul avocat să-mi arate cum şi cînd aş putea avea onoarea să-l găsesc la oficiul său.
Domnu! Dionisie a rămas puţintel pe gînduri.
—	E un lucru vrednic de scris într-o carte... adaose el după aceea. Dacă nu s-ar fi exercitat în
206
dauna mea, aş putea spune că îl admir. Tot aşa Machiavel admira pe acel mare criminal care a fost Cezar Borgia. Insă dacă «Prinţul», cum pare a pretinde Machiavel, are dreptul la o morală proprie de cele mai multe ori în dezacord cu morala curentă, nu tot acelaşi drept l-ar putea pretinde domnul doctor adversarul meu. Nu va fi pretinzînd domnul doctor Constantin Ionescu, om ca mine şi ca domnia voastră, că ar fi avînd privilegiul acelui condotier ilustru. Chiar dacă va fi pretinzînd că-1 are, atunci e necesar să cugete şi la finalul tuturor operaţiilor lui Cezar. Aşa că se va supune soartei noastre comune ; iar mai întăi va răspunde înaintea magistratului şi pentru societatea mea pe acţii, şi pentru altele multe. Ca profesor cu metodă, m-am informat şi am întocmit un repertoriu de patruzeci şi şase de afaceri ale domnului doctor, de afaceri, cum vă spun, în contradicţiune cu legile care guvernează ţara şi naţia.
După aceste declaraţii, domnul Dionisie păru a-şi aminti de ceva şi-şi lovi fruntea cu palma.
—	îmi amintesc abia acum de ce mi-a spus Agripina. Doamna Floarea e aici ?
—	Da, domnule profesor, îi răspunse cu seriozitate domnişoara Cireaşa.
—	Atunci rog să fiu scuzat; nu-i timp şi loc pentru nici un fel de digresie. Am întîrziat mai mult decît se cuvine. Agripina mi-a recomandat să las însemnarea şi să mă întorc, deoarece sînt de lipsă la afacerea noastră, ca într-o zi de sărbătoare. Avem oaspeţi de Ia noi. Mi-a atras atenţia că se află aici şi sora domniei voastre, căreia eu nu-i sînt prea
207
simpatic, datorită împrejurărilor. Recunoştinţa mea faţă de doamna Floarea, pentru tot binele ce ştiu că mi l-a făcut, trebuie să includă şi grija, din partea mea, de a o scuti de asemenea întilniri. Dacă ar afla domnul doctor, doamna Floarea se poate să aibă neplăceri. Domnul doctor e un bărbat ager şi bănuitor. E şi un bărbat puternic, însă, precum am spus, n-are drept la elogiul unui Machiavel.
Domnul Dionisie Micu se pregătea de retragere. Totuşi ar mai fi stat, dacă nu s-ar fi simţit din interiorul casei paşii doamnei Floarea. Atunci simpaticul nostru profesor avu un început de panică. Rămase pe loc foarte încurcat şi umilit.
Doamna Floarea se opri în prag şi ne privi. Căutătura ei amară se aţinti asupra profesorului.
—	Domnule Micu, zise ea cu blîndeţă, te-aş ruga sa-mi faci un serviciu.
—	Cu cea mai mare grabă şi plăcere, doamnă, răspunse profesorul, rămînînd încremenit la locul său. Eram chiar pe punctul de a mă retrage.
—	Află, domnule profesor, că nu-i acesta serviciul ce-ţi cer.
—	Sînt pre3 bucuros, doamnă.
Profesorul îndrăzni să treacă înainte şi să-i sărute mîna. Părea încîntat de favoarea ce i se face, dar era atent, ceea ce arăta că, subt înfăţişarea lui puţin naivă, se împleteau ascunzişuri complicate.
—	Aş vrea să plece cît de degrabă această telegramă, domnule profesor, urmă doamna Floarea. Te interesează puţin şi pe dumneata prin consecinţele ei. E o telegramă adresată soţului meu la Cluj — hotel Central.
—	Domnul doctor se află la Cluj ?
208
—	Da. Ii cer soţului meu să rămîie în Cluj şi să mă aştepte mîni, la ora 11, în cancelaria domnului notar public Claudiu Roman. Să mă aştepte neapărat, pentru afaceri.
Vocea doamnei Floarea părea liniştită ; domnişoara Cireaşa, însă, percepea în accentul ei ceva nou şi deveni deosebit de atentă.
Sentimentul meu pentru domnişoara Cireaşa a făcut progresul cel mai mare cu putinţă în timpul cel mai scurt; de aceea nu se putea să rămîn eu în Bucureşti, cînd zîmbetul viclean ce-mi era drag lucea subt altă latitudine a pămîntului. Am lăsat pe doamne să plece singure, dar se hotărîse în sfatul nostru, în dorinţa ochilor domnişoarei Cireaşa, în destinul meu pe care îl socoteam definitiv limpezit, că nu voi lipsi de la întîlnirea hotărîtă a doua zi în oficiul domnului notar public Claudiu Roman.
Răstimpul cît am rămas singur, absurd de singur şi de neliniştit, l-am întrebuinţat ca să-mi chem secretarii spre a pune în rînduială treburile celor trei zile următoare, în care bănuiam că voi lipsi din Bucureşti. Pornirea mea cea mai secretă era să abandonez totul, să pornesc într-o călătorie minunată care n-are loc şi timp ; ştiam însă că viaţa mă va umili şi mă va întoarce de unde plec. Afacerile sînt afaceri. Totuşi aveam drept şi la puţină nebunie.
Am ajuns la Cluj cu un tren de dimineaţă. Plăcerea mea a fost mediocră întîlnind, la ieşirea din gară, pe domnul notar public Claudiu Roman. Am acceptat totuşi să mă opresc o clipă ca să-i strîng
14
209
mîna, sperînd că voi afla de la domnia sa cele dintăi veşti ce mă interesau.
Mi s-a părut că evită să mă privească. Mi-a mărturisit că a venit întru întîmpinarea mea din ordinul domnişoarei Cireaşa.
L-am întrebat cum se află doamna Floarea şi ce face.
—	Doamna e bine, m-a informat el. V-aşteaptă în oficiul meu la ora 11 ; doreşte să nu lipsiţi.
—	Dacă nu mă înşel, va fi şi domnul doctor Constantin Ionescu ?
—	Va fi şi domnul doctor Constantin Ionescu, a încuviinţat bătrînul Claudiu Roman. Trebuie să vă mărturisesc, domnule avocat, că mi-e frică.
—	Nu înţeleg de ce frică poate fi vorba.
—	Veţi înţelege numaidecît. Vă rog să mă urmaţi pînă la trăsura mea. Să mă iertaţi că nu vă pun la dispoziţie un automobil, dar eu nu întrebuinţez decît trăsură cu cai. Mi se pare mai comod şi mai sigur. Calul şi vizitiul meu au o vîrstă înaintată, ceea ce mă face să umblu de la un loc la altul fără bătaie de inimă. Poftiţi, vă rog, trăsura e largă ; ar fi putut încăpea şi domnişoara Cireaşa ; dar domnia sa a fost grăbită să se ducă mai curînd cu florile la cimiteriu ; iar de-acolo vine de-a dreptul la casa pe care a locuit-o excelenţa sa generalul. Acolo mergem şi noi. Pe doamna Floarea n-o mai găsim, doamna Floarea nu apare decît la ora hotărîtă.
Bătrînul Claudiu Roman vorbea întrerupt; îmi arunca din cînd în cînd o privire furişată. Eu aş fi dorit informaţii definitive despre domnişoara Cireaşa, însă mă mulţămeam să ascult ce-mi spune domnul notar public şi să privesc echipagiul. Bătrînul Ianoş, c-o mustaţă clasică, solemnă şi cătrănită,
210
făcea pe capră gesturile cele mai moi şi mai rotunde, ca să nu-şi strice înfăţişarea nouă sau ca să nu producă spaimă calului unghiular cu copite enorme. De mult uitase spaimele acel bătrîn patruped; părea deşertat de orice bucurie şi orice violenţă ; alămurile hamurilor lui dădeau fulgerări în soarele dimineţii. Trăsura arhaică era glănţuită din proaspăt; de şi ducea bucuria mea, totuşi părea funebră. Era o trăsură de notar, făcută să întovărăşească mai ales ultimele călătorii ale clienţilor.
—	Stimate domnule avocat, îmi zise cu grijă bă-trînul notar aplecîndu-se spre urechea mea, m-am obişnuit să-mi fie teamă de domnul doctor Constantin Ionescu. Obiceiul acesta îl are şi doamna Floarea. In toate împrejurările, domnul doctor şi-a impus voinţa. Fie în afacerile publice, fie în afacerile sale domestice, domnul doctor s-a deprins să înlăture orice rezistenţă. A avut lupte mari, precum singur a declarat, şi le-a cîştigat pe toate. Fiind astfel domnia sa un biruitor al vieţii, stau şi mă cuget ce sorţi putem avea noi...
—	Care noi ?
—	Vorbesc de doamna Floarea. Ce sorţi de izbîndă putem avea ? Zic : ce sorţi de izbîndă putem avea, căci eu, personal, aş dori s-o sprijin ; şi dacă doreşti şi domnia ta să-i dai un sprijin, atunci întrebarea mea e bună. Ori poate domnia ta, domnule avocat, preferi să rămîi un observator neutru ?
—	N-aş putea spune că prefer aşa ceva.
—	In acest caz e bine că aţi venit la Cluj.
—	Insă, domnule notar public, e necesar să afli cel puţin domnia ta că venirea mea la Cluj nu s-a produs în interesul strict al doamnei Floarea. Am şi alte motive să fiu aici.
14*
211
—	Bănuiesc, a şoptit bătrînul Roman, însă ceasul al unsprezecelea al acestei zile binevoieşte a ni-1 da clientei mele şi mie. Căsătoria aceasta s-a făcut sub regimul dotai ; contractul l-am scris eu însumi, cu mîna mea ; cuprinde toate specificările şi prevede toate eventualităţile.
M-am întors cu mirare spre tovarăşul meu :
—	Ştiam că e vorba de un testament, nu de un divorţ.
—	E vorba de amîndouă, stimate domnule avocat. Am prevăzut tot, cum a fost de datoria mea; însă nu puteam prevedea cazul cînd soţia se resemnează şi se supune unei voinţi care o covîrşeşte. De asta mă tem eu mai cu samă şi nu cred în nici un succes.
—	Să vedem, am zis eu încruntînd sprinceana; mai este şi domnişoara Cireaşa.
—	Este şi domnişoara Cireaşa, a zîmbit bătrîne-iul; însă ea e preocupată de ale sale. Să încercăm s-o convingem să fie şi ea de faţă. Nu ştiu dacă va consimţi. Are griji mari.
—	Crezi ? m-am mirat eu cu oarecare exagerare.
—	Cred, a zis cu tristeţă bătrînul notar. Istoria se repetă — fie în ce priveşte soarta popoarelor, fie în ce priveşte biata fiinţă omenească, supusă iluziilor, adică înşelărilor de tot felul. Nu te supăra de această reflecţie nevinovată, stimate domnule avocat; afacerea de care se leagă ea s-o lăsăm pe mîni; iar astăzi să vedem ce ajutor putem da doamnei Floarea.
Vizitiul cu mustăţi mari oprise. Mai bine zis, se oprise calul singur, aplecîndu-şi botul spre genunchi şi rămînînd într-un fel de cugetare afundă. Cu aceeaşi înfăţişare filosofică şi golit în mare măsură de entuziasmul cu care plecasem din Bucureşti, am urmat pe bătrînul Claudiu Roman pe sub bolta unei
212
clădiri vechi. Am urcat la primul etaj, călcînd pe covor moale şi împresuraţi de tăcere. Un om fără vîrsta, nalt şi uscat, cu înfăţişare de militar şi pă-rînd intendentul clădirii, se arătă un scurt răstimp, ne deschise o uşă şi se retrase discret, fără de nici un cuvînt.
Am trecut printr-o odaie cu scorţuri, panoplii şi trofee de vînătoare; am intrat în altă cameră, tixită de rafturi de cărţi. Storurile erau pe jumătate ridicate şi lăsau să pătrundă destulă lumină spre zidul dimpotrivă ferestrelor, unde era atîrnat, în ramă brună de nuc, portretul unui bărbat cărunt, cu mustăţi galice şi ochi adînci umbriţi de o frunte proeminentă. Ceva din ironia gurii şi diri expresia privirii îmi amintea vag altă privire şi alt zîmbet; am cunoscut îndată pe tatăl domnişoarei Cireaşa. Era autorul testamentului şi discipolul lui Grigore Priceputu. Dintrodată m-a privit fix de dincolo de moarte, aşa cum privesc uneori portretele.
Mi s-a zbătut inima. Bătrînul notar Claudiu Roman rămăsese lîngă uşă, cu fruntea plecată şi cu mînilte împreunate ţinînd pălăria. Părea şi el un portret sau o fantomă. Cineva străin mă atinsese pe umăr. In clipa următoare, fără să întorc capul, am ştiut că mă atinsese mîna uşurică a domnişoarei Cireaşa.
Cînd m-am întors, i-am văzut ochii umbriţi de lacrimi. M-a lăsat să-i sărut vîrfurile degetelor. Credeam că trebuie să-i spun cîteva cuvinte; ea mi-a făcut semn să tac. Portretul urma să ne privească stăruitor.
Intr-un timp fiica umbrei mi-a cuprins braţul şi m-a scos prin odaia cu trofee şi pe sub bolţile scărilor la lumină şi la lume. Notarul cel bălrîn ne-a
213
urmat, împovărat ca de o întristare. Vizitiul a făcut un gest retractil, calul şi-a părăsit meditaţia. Atunci domnişoara Cireaşa şi-a adus aminte că are glas.
—	întăi am fost la ţintirim, mi-a explicat ea. Am adus flori din grădina noastră de la Bucureşti. Floarea a fost foarte mişcată ; a venit cu mine şi a stat puţin în camera de lucru a tatălui nostru. N-ai să te miri cînd am să-ţi spun că a vorbit cu el.
I-am simţit braţul tremurînd subt al meu. Am ajutat-o să se urce în trăsură.
—	Pe urmă am rămas singură, pînă ce ai venit dumneata. Cînd ai intrat, nu m-ai văzut ?
—	Nu.
—	Totuşi eram acolo. Am vorbit şi eu cu dînsul, fără cuvinte. Şi el m-a ascultat în tăcere. Nu ţi se pare ciudat ?
—	Nu.
—	Nu spui nimic de asemenea nebunie ?
—	Nu spun nimic.
O simţeam lîngă mine vibrînd de exaltare ; aş fi vrut s-o îmbrăţişez ; m-aş fi mulţămit să-i sărut iar vîrfurile degetelor cu unghioare roşii tăiate în formă de ghiară ; însă în faţa noastră sta figura severă şi amărîtă a notarului. El nu putea aproba nimic din toate aceste nebunii vorbite sau făptuite.
Am ocolit un timp prin peisagiile luminoase ale unui Cluj primăvăratic. La ora 11, am intrat în oficiul foarte vechi şi foarte curat întreţinut al domnului notar public Claudiu Roman.
Doctorul sosise cel dintăi şi aştepta. Cînd m-a văzut lîngă domnişoara Cireaşa, a avut un uşor zîmbet sarcastic. Claudiu Roman l-a salutat fără vorbe şi s-a aşezat în fotoliul său larg de piele, pu-
214
nînd între el şi noi, adică între el şi lume, cliturile de dosare care împovărau biroul masiv.
In acea clipă, s-a deschis o uşă de la camerele interioare şi a intrat, cu masca-i obosită, în rochie neagră, doamna Floarea. O doamnă bătrînă, cu pieptănătură de modă veche în bandouri, şi c-un costum de portret de la 1870, făcu doi paşi în urma ei şi se opri în umbră. Era soţia, sau sora, sau o rudă a domnului notar Claudiu Roman. Apăru pe o uşă scundă, în laturea stingă a notarului, şi un fel de secretar zbîrcit şi spîn, care începu dintrodată a ne cerceta în amănunt, alergînd de la unul la altul cu nişte ochi negri şi neliniştiţi de şobolan.
Domnul doctor Constantin Ionescu se întoarse cu asprime cătră doamna Floarea :
—	Ce înseamnă asta ?
Doamna Floarea nu-i întoarse imediat răspunsul. Se opri, fără a se aşeza.
—	Domnule, îi zise ea, am venit la Cluj ca să accept, ca şi sora mea aici de faţă, testamentul tatălui meu...
—	Care testament al tatălui tău vă desmoşteneşte.
—	Care testament, dacă vrei dumneata, ne desmoşteneşte. Cuvîntul, însă, îl găsesc nepotrivit, şi am asupra acestui act o cu totul altă părere decît dumneata.
—	Da ? mă mir. Aveam impresia că şi domnul notar acceptase punctul meu de vedere ; deasemenea domnul Emanoil Modru aici de faţă. Deasemenea doctorul alienist Herţa. Deasemenea magistraţii cu care am avut onoarea să vorbesc şi cărora le-atn expus cazul.
—	Se poate, răspunse cu indiferenţă doamna Floarea. Să verificăm. Acceptat-a domnul notar punctul dumnitale de vedere ?
215
—	Mă rog domniilor voastre, n-am acceptat nimic.
—	A acceptat aşa ceva domnul Emanoil Modru ?
—	Nu cred... am răspuns eu cu destulă brutalitate.
—	Dar bine, Florette, tresări din locul său doctorul; dacă nu se pot face rezerve asupra stării mintale a tatălui tău, atunci cel puţin purtarea ta e nebunia cea mai calificată. Ce înseamnă această punere în scenă ? ce e atitudinea asta pe care îţi permiţi s-o iei faţă de mine ?
Nu ştiu dacă vreodată un actor de comedie a putut înfăţişa mai bine decît doctorul atitudinea găinii care a clocit şi a scos pui de raţă. Domnul doctor rămînea pe ţărm şi puii de raţă se depărtau pe baltă.
Răţuşca interesată nu păru că ar tinde să iasă din oboseala sa calmă.
—	E într-adevăr o punere în scenă, dădu ea răspuns. Am vrut să am martori nu atit pentru declaraţia ce am făcut, cît pentru alta, ceva mai importantă.
—	Nu-ţi permit să mai urmezi pe acest ton,
—	Cu toate acestea, domnule, voi urma pe tonul care-mi convine. Socot că operaţiile dumnitale împotriva tatălui meu au încheiat o serie lungă de jigniri şi uneltiri. Am răbdat toate pînă acum; sînt hotărîtă să nu mai rabd.
—	înţeleg bine ? sau nu ştii ce spui ?
—	O, înţelegi foarte bine, suspină doamna Floarea ; cer divorţul.
Doctorul sări cu violenţă din locul său. Mînia lui era insă joc de teatru ; împotriva adevărurilor domnia sa nu putea rămîne decît un iscusit retor.
—	Triplă aberaţie ! strigă el.
Apoi adăogi numai pentru doamna Floarea, cu voce mai joasă, holbîndu-se:
216
—	Nu-i acum momentul să rămii singură şi dezarmată. Al doilea, am pentru tine un sentiment adine, care a sporit în atiţia ani de căsnicie. Al treilea, nu înţeleg cum ai putea uita grijile şi atenţiile mele, luxul de care te-am înconjurat, succesele mele de care ai beneficiat. Am dat lupte grele, ca să răzbesc în rîndu-rile dinţii ale societăţii, am avut biruinţi pe care nu le-a avut nimeni în zilete noastre, într-un timp aşa de scurt. Aş fi avut dreptul, dacă vrei, să te dau eu pe tine la o parte, deoarece aş fi găsit posibilităţi şi combinaţii mai bune; totuşi te-ai bucurat tu lîngă mine de toate; şi acum iată recunoştinţa ta.
—	Sînt silită să declar că ai dreptate şi că sînt cu totul nerecunoscătoare, confirmă cu blîndeţă doamna Floarea.
—	Atunci ?
—	Atunci vreau să fiu liberă. M-au jignit toate acele succese nedrepte şi neleale.
—	Ce ştii tu ! Şi asta o vezi abia acum ?
—	Ba am văzut asta de mult şi am tăcut pentru motive care nu te interesează.
—	Mă îndoiesc de echilibrul raţiunii tale.
—	Nu te îndoi, zîmbi doamna Floarea. Ai putea avea prilejul să mă auzi dezvoltînd în faţa magistraţilor unele din campaniile dumnitale în care nu foloseai onestitatea drept armă. Află că ştiu precis ce-mi datoreşti după contractul de căsătorie şi am siguranţa că nu voi fi frustată cu nimic. Cunoscîndu-ţi metodele, mi-am luat toate măsurile.
—	Cad ca din cer! strigă cu patos şi cu priviri seîn-teietoare doctorul. Am crezut totdeauna că am lîngă mine o soţie onestă.
—	Nu te-ai înşelat.
217
—	Cu toate acestea, am avut lîngă mine o spioană.
—	Te înşeli.
—	Şi totuşi mi s-a părut la început că ai cu totul altceva decît indiferenţă faţă de fiinţa mea.
Doamna Floarea nu răspunse la acest apel.
—	Iar acum îţi sînt indiferent şi într-atlt mă urăşti ?
—	Nu te urăsc.
—	Cum îmi spui asta ! Iubeşti poate pe altul ?
—	Te înşeli şi de data asta.
—	Pentru Dumnezeu, fă-mă să înţeleg.
—	Nu ştiu dacă argumentul meu are destulă valoare pentru dumneata. îmi eşti indiferent şi nu te stimez.
Ştiu că, din punctul dumnitale de vedere, asta ar părea o prostie, şi o căsnicie poate dura cu indiferenţă şi fără stimă. Insă ceva din observaţiile ce ai făcut se nimereşte să fie adevărat. Dumneata ai găsit o lipsă tatălui meu, cînd ai luat cunoştinţă de felul cum a dispus de averea sa ; o lipsă asemănătoare am eu. Sînt din alt neam decît dumneata, şi din altă regiune a vieţii ; despărţirea noastră a fost hotărîtă de la începutul lumii ; concubinajul nostru n-a fost decît un acci- ' dent. Rămîi cu ale dumnitale, eu mă întorc şi mă duc dincolo.
—	Cu morţii şi cu nebunii ?
—	Da, încheie cu aceeaşi blîndeţă doamna Floarea.
In acelaşi timp a privit cu o hotărîre intensă şi mistică în aşa chip pe fostul său soţ, încît acesta a putut avea sensaţia iremediabilului şi definitivului.
In tot acest răstimp de schimburi de vorbe, pînă ce doctorul a plecat cu mişcări precipitate şi cu alură de ameninţare, domnişoara Cireaşa a fost spectatoare atentă, cu un zîmbet plăcut, la care se adăogea o uşoară ironie asemănătoare cu a portretului.
218
Doamna Floarea se aşeză insfirşit într-un fotoliu şi închise ochii cu trudă. Pentru întăia oară de cînd o cunoşteam şi o observasem, un zîmbet adevărat îi ilu-mină expresia feţei. Doamna îmbrăcată ca în stampele de la 1870 se retrase. Intră în umbră şi secretarul spin.
Domnişoara Cireaşa îmi făcu semn să mă apropii de ea.
—	Stimate domnule avocat, vorbi ea, continuînd a-şi păstra acelaşi surîs de plăcere ; am motive să cred că sîntem datori dramelor vieţii cu o compensaţie. Află că prima mea apariţie în biroul dumnitale nu era decît un act de trădare ; nu doream decît să te cuceresc de la partea adversă; dar in şedinţele următoare am putut constata că viclenia mea a fost o capcană pentru mine. Avînd pe lingă asta motive să cred că nu-ţi sînt nici eu indiferentă şi că chiar vei fi avînd unele intenţii în ce mă priveşte...
—	Mă rog frumos, domnişoară şi domnule, interveni deodată cu vioiciune domnul Claudiu Roman ; vă rog să mă ascultaţi două secunde. Sînt dator să vă pun in vedere că momentul nu e bine ales pentru tranzacţii serioase. în această clipă, dumneavoastră amîndoi sînteţi jucăria unei eterne iluzii...
Am şoptit:
—	E motiv să nu întîrziem pînă ce vom cunoaşte dezamăgirea.
—	Intr-adevăr, a reluat domnişoara Cireaşa, avînd motive să cred că nu-ţi sînt nici eu indiferentă şi că vei fi avînd unele intenţii în ce mă priveşte, îţi permit să mă săruţi în acest moment şi faţă cu toată lumea.
«Toată lumea» era domnul notar Claudiu Roman.
219
«Toată lumea» s-a sculat din jilţ şi s-a dus să se uite pe fereastră. De auzit, însă, a auzit. După care «toată lumea» s-a întors şi, dînd probabil o semnificaţie juridică acestei împrejurări, ne-a felicitat cu seriozitate.
Bucureşti, 1939.
VECHIME
1940
k
VECHIME
-a întîmplat să fie frumoase acele zile de sfirşit de septemvrie, cînd, după datină, m-am suit iar fc^/în munte, la cerbi. Frumoase zile, arse puţin de brumărel, ca aproape în toţi anii veacurilor — cînd au stătut alţii aici la colibă, ascultînd, în liniştea nopţii, şuietul abia simţit al brădetului, deasupra căruia izbucnea din văgăuni şi colnice boncăluitul taurilor.
De la căsuţa unde ne făcusem sălaş, auzeam tumultul acesta al iubirii periodice, pe care Dumnezeu a pus-o in toată zidirea sa, umplind depărtări, apropi-indu-se ca un tunet melodios. Tinerii cereau intrarea la robia speciei, pe care ei o socoteau un drept nebiruit şi o fericire supremă rezervată numai cerbilor ; pe cînd bătrînii înţelegeau să păstreze haremurile lor de ciute numai pentru sine. Bătăliile necesare ce se desfăşurau în ascunzişurile muntelui se isprăveau numai în favoarea ciolanelor bătrîne. După dreptatea Celui care a rînduit totul cu înţelepciune desăvîrşită, tineretul trebuia să-şi facă întăi probele, se cuvenea să sufere înainte de a se bucura, şi prin înfringeri să se călăuzească la biruinţă, pentru ca seminţia cerbilor din
223
Carpaţi să se ţie întru toată splendoarea. Aşa înci't noi deosebeam de la coliba noastră mugetele tinereţii, care erau o speranţă a viitorului, şi zîmbeam ascultind răspunsul fioros al bătrinilor, neînduplecaţi în prezent. In poienile unde hălăduiau nunţile, aveau loc bătălii înfricoşate; după ce-i alungau pe tăuraşi, moşnegii se întorceau la ciute, care păşteau, în aparenţă nepăsătoare. Boncăluirilor de mînie urmau mugete de dragoste. După răcnet înfricoşat, tonul se schimba, co-borînd pînă la mlădiere de cîntec.
Intr-o asemenea noapte, altădată, cînd ascultam glasul de şapte feluri al sălbătăciunilor acestora, vorbind despre bătăliile dintre generaţiile noi şi generaţiile vechi, un puşcaş cărunt s-a simţit împuns de o vorbă a unui june tovarăş al nostru, care socotea că alta e rînduiala amorului între oameni.
—	Ehei, domnule, a zis acel vechi puşcaş, eu am văzut aninate in grindă mai multe piei de miel decît de berbece.
Prin fundul văii curgea un pîrău repede. La acel pîrău, de o parte şi de alta, coborau alte pîraie şi alte văi. La topografia aceasta se adăogeau brădeturile. Insă nu seamănă o vale cu alta şi un brad cu alt brad. Valurile de ieri nu mai sînt;
Tot alte unde sună aceluiaşi pîrău...
şi sufletul florilor de toamnă s-a urcat spre stele. Şi susură alt vînt. Lucesc în întuneric alţi ochi de linx. Lupii s-au furişat in alt ponor. Buha cea mare şi-a schimbat scorbura. Cerbii şi-au mutat bătăliile în alt povîrniş. In fiecare clipă e altceva; nici noi nu mai sîntem aceiaşi. Alaltăieri eram închişi în case oribile într-un oraş de la cîmpie; asară am respirat din nou aerul muntelui cu mireasmă de brad şi rîşină;"mi-am
224
simţit inima bătind ca la o amintire veche, pe care şi strămoşii mei au uitat-o. Astăzi m-am întins la soare, cu braţele răstignite, uitînd toate tristeţile. In astă sară am observat că fusesem un străin, din veacul cel uitat, căzut într-un veac nou şi ridicol ; şi m-am reîntors la baştină.
Prietinul meu Ionel Nemo a scurmat cu vîrful bîtei cărbunii şi cenuşa unui foc vechi, lîngă care alţi vînă-tori, în altă toamnă, au făcut ca şi noi popas. S-au schimbat ei; am venit noi şi sîntem alţii; unul dintre cei care au stat aici, în altă toamnă, nu mai este şi nu se va mai Încălzi niciodată, la nici un foc de pe lumea asta şi de pe acest pămînt; i-am pomenit numele cu mîhnire şi am rămas un timp gînditori.
—	Ghergheli-baci, a zis epoi prietinul meu cătră omul care ne slujea, aprinde- focul.
Kiş Ghergheli, slujitorul nostru, e un secui sărac de cincizeci de ani vîrstă. Nu ştie nici o vorbă romî-nească. Ascultă ca pe o muzică neînţeleasă conversaţiile noastre. Şi cu toate acestea bunicul lui Kiş Ghergheli a fost romîn. Kiş înseamnă mic. Acel Micu, bunic al lui Ghergheli-baci, şi-a mutat sălaşul din altă parte, cum şi-l mută cerbii; şi-a schimbat drumul, cum şi-l schimbă puhoaiele muntelui; şi-a schimbat limba, cum îşi schimbă vîntul şoaptele. Nu l-a mai chemat Micu ; dar Kiş înseamnă acelaşi lucru; iar fiinţa lui a urmat legea poruncită dintru început: căci legea poruncită dintru început a fost ca el să fie, ca şi strămoşii lui, un om din aceşti codri şi din acest munte. Lui Kiş Ghergheli religia i-a rămas aceeaşi; rosteşte, ca şi străbunii duşi, un Tatăl nostru pe care-1 simte în el, fără a-i pricepe anume cuvintele ; execută în toate zilele vieţii un ritual care a fost al generaţiilor anterioare, şi ne informează cu oarecare mirare
15 — Sadtveanu — Opere, voi. 15
225
că, schimbîndu-se domnii lumii şi împărăţiile, copiii lui învaţă iarăşi limba celor de demult. Asta n-are prea mare însemnătate, întrudt pădurile, munţii, văzduhul şi toate ale lumii şi vieţii se schimbă şi ele fără a-şi preface temeiul lor cel adevărat; deasemenea omul pămîntului rămîne la ale sale, cu puţine schimbări.
Deci Kiş Ghergheli, ca să îndeplinească porunca prietinului meu, se duce şi caută cîteva clomburele uscate de brad şi un mănunchi de muşchi şi iarbă din alt an, şi le aşează în dosul pietrei afumate care a slujit de adăpost altor focuri. Adierea de vînt vine dinspre locul deschis şi din valea pirăului, prin urmare stînca ţine dos din partea aceea. Ghergheli-baci a tras un singur chibrit pe cutie. In singurătatea noastră, chibriturile sînt scumpe. Dacă se întîmplă să isprăvim chibriturile, scociorîm in chimir şi scoatem o cremene şi un fir de iască şi un amnar vechi, cu care deasemenea putem îndeplini minunea focului. Aşa că omul a aprins un singur chibrit, purtîndu-1 cu luare-aminte, în căuşul palmei, spre grămăjoara inflamabilă de sub piatră. A pus scinteia dedesubt, într-un covru mic, de unde sufletul vintului o înalţă într-o floare cu multe forme. Focul dintrodată e alcătuit şi Ghergheli-baci potriveşte cu dibăcie asupra lui despicături de brad, apoi lemne groase de fag.
Acest foc, care pare o problemă aşa de simplă, şi pe care nu l-ar putea aţîţa şi clădi cu nouăzeci şi nouă de lemnuşe nici unul dintre colegii mei de Academie, ne-a luminat imediat poiana şi împrejurimile, fume-gînd fantasme în înserarea de toamnă. Dar socoteala lui era poetică numai pentru noi; căci Kiş Ghergheli nu uita să-i dea întrebuinţările fireşti, aducînd la lucirea lui căldăruşa cu apă pentru ceai, ţigla şi tigaia, împreună cu adausurile de slănină şi carne. Dease-
226
menea, la bucuria unui asemenea foc, care creştea cu piriiri şi intortocheri, e bine să te aşezi pe scaun, ca să-ţi ticnească ; te întorci cînd cu laturea dreaptă, cind cu laturea stîngă, ospătezi şi spui ori asculţi istorisiri extraordinare. Cum scaune confortabile nu se află la colibă, Ghergheli-baci găseşte numaidecît în apropiere doi bolovani enormi, pe care-i rostogoleşte la distanţa cea mai potrivită şi în locul unde nu bat vil-vătăile şi fumul.
Deasemenea Kiş Ghergheli nu uită că avem o da-migeană lătăreaţă plină cu vinars, căruia el îi zice «palinca» şi o altă damigeană burduhoasă, plină cu vin de pe Tîrnave. Lui Ghergheli-baci îi place mai ales palinca, de aceea o aduce fără să fie îndemnat. Pentru a doua damigeană e nevoie de poruncă.
—	Ghergheli-baci, te rog, adă şi vinul.
—	Da, mă rog; dar atunci trebuie să aduc şi pahare.
—	Cred că ne fac trebuinţă şi pahare, Ghergheli-baci.
In limba secuiască se zice «pohar», ca şi in limba romînească. Oamenii blajini se înţeleg cu uşurinţă.
La focul crescut, fierbe ceainicul. Kiş Ghergheli îi dă pace să fiarbă. El ştie că domnilor de la tîrg le trebuie numaidecît apă fiartă într-un cazanaş. Le trebuie apă fiartă, ca să facă ceai. Dar de multe ori apa aceasta din cazanaş fierbe şi pe urmă e depusă deoparte, ca să se răcească. Vinul e mai bun decît uncropul. Palinca e mai bună decît vinul; de aceea Kiş Ghergheli a zvîrlit cu plăcere şi cu mare iuţeală şi al doilea păhărel în fundul gîtleiului său. Lingă cazanaş, sfîrîie tigaia cu unsoare şi bucăţi de carne. Deasemenea, în ţiglă de lemn, se rumenesc bucăţile de muşchi. Pe o măsuţă, între noi, Ghergheli-baci a scos
15*
227.
şi pînile. Pot să mîniiice nouă oameni dintr-atita pită ; insă vinătorul trebuie să vadă mult. Cu toată tigaia şi cu toată ţigla, tovarăşul meu Ionel Nemo mai pofteşte să desfacă şi nişte cutii de conserve. Ghergheli-baci desface orice. La pădure se mînîncă mult. Dacă nu mînîncă domnii, are cine mînca; Ghergheli-baci e de faţă.
Pe cînd desface aşezînd şi dînd la o parte ; pe cînd aduce talerele şi iuţeşte focul; pe cînd se apără de fum închizînd ochii şi strîmbînd gura, Kiş Ghergheli e atent şi la pădure. El aude din cînd în cînd, foarte departe, boncăluit de cerb. Cînd şi cînd, cine ştie unde. Pentru noi e cine ştie unde; dar Ghergheli-baci cunoaşte pîrăul şi priporul.
—	Ghergheli-baci, îl întreabă într-o vreme prietinul meu, cum e cu feciorii dumnitale ?
—	Cum să fie, domnule ? răspunde slujitorul; după ce au ajuns la vreme de învăţătură, a poftit domnul învăţător să-i trimet la şcoală. I-am trimes la şcoală şi acolo au învăţat.
—	Păi, ştiut-au romîneşte ?
—	Ba. Dar acuma au învăţat şi ştiu.
—	Cum îţi pare dumnitale asta ?
—	Apoi îmi pare bine, ca de orice învăţătură. Iaca, eu n-am ştiut şi mi-a părut rău. Dar acuma am să deprind de la copii. Insă, ei, Tatăl nostru l-au fost ştiut cînd s-au dus la şcoală. Rugăciunea asta o avem moştenire de la bătrîni. Bătrînii au fost romîni; iar noi ne-am făcut secui.
După ce am tăcut un timp, ca să ascultăm alte părţi ale muntelui, Ghergheli-baci s-a întors la gîndurile lui; căci el avea nişte gînduri şi începuse a prinde curaj ca să ni le spună şi nouă.
228
Unii au fost olahi, alţii sînt moghiorember, alţii au să fie iar olahi, încerca Ghergheli-baci să se desluşească pe sine însuşi; dacă sînt oameni buni şi de-treabă e bine ; dacă sînt oameni vrăjmaşi, e mai puţin bine. Aşijderea domnii: unii sînt blînzi, alţii crînceni. Iţi place să slujeşti cu unii; ţi se face amar sub limbă cînd vezi pe alţii.
—	Cum a fost în vremea dinainte, Ghergheli-baci ?
Slujitorul şi-a scuturat fruntea :
—	Mă rog domniilor voastre, a zis el oftînd, trebuie să vă spun că, în vremea dinainte, au fost oameni tari care ne-au apăsat pe noi sărmanii. Aicea în munţi, au fost numai stăpîniri domneşti şi noi am stat în genunchi. Acuma mă bucur că găsesc un ban ş-o milă, sorb un pahar de vinars şi trag în dinţi o bucată de carne; deasemenea aceşti o sută de lucrători de la drumul ce se deschide acum la malul pîrăului tare se bucură că domnii au să puste doi cerbi şi au să ia numai capul cu coarnele, lepădîndu-le lor trupurile. O săptămînă întreagă au să se sature de carne. Rînduiala asta nu pot zice că nu-i bună ; secuilor le place carnea şi pita prăjită cu unsoare. Insă în zilele vechi au fost sărmanii mai săraci, iar domnii mai bogaţi şi mai tari de inimă. Aşa că a ieşit atunci pe lume, în aceşti munţi ai noştri, un viteaz vestit pe care l-a chemat Ruja Şandor.
—	Am auzit de el, mărturisi prietinul meu; a fost un haiduc cu faimă. Zeci de ani a umblat, pînă ce l-a prins stăpînirea.
—	Se poate să-l fi prins, observă cu îndoială Ghergheli-baci ; dar dacă l-au prins, Ruja Şandor a scăpat şi nu l-au mai prins a doua oară. Avea iarba fierului. Apoi, în viaţa lui, Ruja a mîngîiat văduve şi orfani şi a înzestrat fete sărace. Despre cîte a săvirşit el, po-
229
vesteşte lumea întreagă şi trebuie să fie scris şi prin cărţi. L-au iubit multe muieri frumoase din munţii secuieşti.
—	Am auzit... îl îndemnă tovarăşul meu. Aşa trebuie să fie cum spui, Ghergheli-baci.
Kiş Ghergheli stătu un timp visător în lucoarea focului, căutînd să-şi aducă aminte.
—	Este ş-un cîntec, reluă el. Cînd i-a venit lui vremea de la Dumnezeu, Ruja Şandor şi-a spus diata aşa : Am un fecior şi-i las moştenire porunca asta: să nu fie nici domn nici slugă ; ci bărbat slobod. După ce a spus asta, Ruja Şandor a încălecat pe cal alb şi s-a dus la codru, ca să moară acolo singur. Unde a murit nu s-a ştiut şi nu l-a văzut decît numai Dumnezeu.
Ciudată părerea aceasta a lui Ghergheli-baci, despre libertate. Libertatea asupriţilor şi primitivilor e ruperea pactului social; libertatea noastră tinde să fie dezrobire de instinctele ancestrale. înţeleg că sînt şi alte puncte de vedere: deci tot atîtea feluri de libertăţi ; ceea ce iar arăta că avem de-a face numai cu un simplu cuvînt, în dosul căruia nu stau decît fantome. Ne aflam, noi şi sluga noastră, la doi poli opuşi şi zimbeam aceluiaşi foc al vînătorilor şi al epocii cavernelor, pe cînd, cătră ceasul al patrulea al nopţii, cind trebuia să răsară luna, taurii muntelui îşi înteţeau mugetele şi tunetele.
Noaptea era lină şi focul prielnic. Analizînd bine, şi eu şi prietinul meu eram evadaţi din lumea nouă, şi, subt evoluţie, păstram, ascuns încă în noi, sentimentul despre slobozenie al lui Ruja Şandor, de şi campionul acesta părea definitiv cufundat în trecut pe calul lui alb şi înaripat.
FAGĂRAŞ
A
n dimineaţa de 26 iunie mă aflu cu Aurel Comşia în patria lui, adică în Făgăraş.
Am mas la odăile vechii mănăstiri, întemeiată şi înzestrată de Brîncoveanu-Vodă, acolo unde apa Sirn-betei, după ce sare din stîncă în stincă sunînd şi spu-mînd, se alină la marginea cîmpiei. In unda ei s-au învolburat jucînd umbrele stîncilor şi codrului; aici, in luciu curat, se oglindeşte un cer înalt. Aerul e subţire şi tăios; îl simţesc în nări şi în ochi. Piscurile repezite drept în văzduh, cu unghiuri de zăpezi, se scriu puternic pe zarea amiezii. E o vreme strălucită şi statornică. «Veac de cremene», — cum se spune în acest colţ de ţară.
Mănăstirea ridicată din ruină se chiamă acuma «a Grecilor». După pieirea Brîncoveanului, breasla aceasta a neguţătorilor braşoveni a izbutit, înîăţişînd zapise, scrisori şi mărturii la judecătorii împărăteşti, să-şi însuşească moşiile şi bunurile din Făgăraş ale neamului brîncovenesc, cît mai rămăsese. Astăzi aşezarea e stăpînită de binecuvîntata Mitropolie a Sibiului.
231
Locuri în care stăruieşte nu numai amintirea voievozilor de dincolo de munte. De dincolo de viaţă puterea lor a rămas în numele locurilor, în pitacele de boierie, pe care le mai păstrează neamuri de baştină veche. Se găsesc în partea locului hîrţoage de boierie de la Matei-Vodă Basarab. Intorcîndu-mă cu faţa cătră muntele cel sfînt, gazda noastră, domnul Dănilă Vasu şi tovarăşul meu, Aurel Comşia făgărăşanul, îmi arată pe rînd Colţul Bălăcenei, Colţul Ferestrei, Piscul Gălăşescului, închisoarea Caprei.
In acele singurătăţi de sus se ţin caprele negre şi mormăie urşii. Printre ţancurile caprelor şi potecile urşilor umblă păstori cu turmele, acum ca şi în domnia lui Decebal-Rege. întotdeauna, cu stăruinţă egală, autohtonii neschimbaţi au suferit asprimile cerului şi pămîntului. Au in ei ceva din sprinteneala şi spaima sălbătăciunilor muntelui şi din tăria de robi ai acestui pămînt sărac. Orizontul de miazănoapte al ţinutului e la Olt; puţinele holde ale localnicilor cresc numai în această cîmpie lină ca un lac, subt ameninţările repetate ale balaurilor furtunii din prăpăstiile de dincolo de nouri. Aprigi oameni, ca şi ţara lor :
Ţara Oltului Para focului!
Pită de secară,
Ţară de ocară !
Dincolo de Olt, e ţara Ardealului.
Am înţeles acum cîtva timp, la una din copilele mele, — pe care o cunoaşteţi şi domniile voastre, căci e din breasla năcăjită, — am inţeles un dar sau o curiozitate de a pune nume oamenilor necunoscuţi. De multe ori omul care trece îşi poartă sufletul în trăsăturile feţei, iar natura sa i-o denunţă numele pe care
232
şi-l rosteşte. — Pe acesta il chiamă Mitriţă Puiu : e un bărbătuş ager, hărţăgos şi fără asthnpăr. Dacă ar avea un nume măreţ — de pildă Iordache Burduhosu, atuncea din două s-ar întîmpla una : ori i s-ar fi zis, cu vremea, Dăchel Duhosu, ori s-ar fi produs în viaţa lui o catastrofă.
Aşa, între cei pe care i-am cunoscut în această expediţie la Sîmbăta-de-Sus, s-au aflat doi slujitori fără personalitate deosebită : unul era Ilie, altul Neculai. Aceştia trebuiau să suie într-o poiană de sus tacîmu-rile bucătăriei, blidele, glăjile, poclăzile. S-au şi dus îndată în treaba lor, fără peripeţii şi fără dramatism.
Altul era Haşu, pescarul, cel care trebuia să prindă păstrăvi pentru popasul de trei ori plăcut al prînzului.
Observaţi dumneavoastră ce fel de om e domnul Dănilă Vasu, pe care, din această clipă, îl respect şi-l socotesc prietin. Şi eu şi Aurel Comşia aduceam cu noi undiţi americane, vergi de bambu, cu morişcă şi strună fină : aduceam şi un meşteşug pus de multe ori la încercare. Cu toate acestea, păstrăvii trebuia să-i prindă Haşu !
Aşa socotise domnul Dănilă Vasu.
Eu eram uimit, dar Aurel Comşia zîmbea. El era făgărăşan şi ştia că gazda noastră are dreptate. De altminteri, întrucîtva mă şi prevenise că instrumentele noastre perfecţionate nu se armonizează cu peisagiul de la Sîmbăta-de-Sus.
In ţările undiţilor evoluate, lacurile şi rîurile şi-au lepădat sălbătăcia primitivă. Apa lor e corectată sau îndiguită, malurile accesibile. La Sîmbăta, însă, mulţam Domnului, puhoiul sare ca o capră neagră.
Capra sare-n piatră,
Piatra crapă-n patru...
233
Puhoiul sare ca o capră ; numai cind şi cind, in ciie un colţ ori in cite o poieniţă, se deschide şi străluceşte în soare. încolo, bunget încilcit îl întovărăşeşte. Ca să intri la pîrău, trebuie să fii sălbătăciune sau braconier, să cunoşti adică hăţaşurile. In asemenea ţesături de crengării, varga undiţii nu numai că nu poate «lansa» liber, dar nici măcar nu poate intra.
Haşu, după cum îl arată numele, e un braconier viclean. Acuma s-a îmblînzit. Tîrăşte după el, ţinînd-o de vîrful cel subţire, o prăjină lungă. In şfichiul acestei prăjini a legat o bucăţică de strună care n-are mai mult de două palme lungime. Se strecoară pe sub desime ducînd după el varga ; o întinde pe sub cren-gărit şi pipăie cu struna scurtă faţa pîrăului, fie lîngă volburi şi oboieli, fie lîngă stînci. Nu se vede om, nici sculă, nici umbră ; — păstrăvul sare din cotlonul lui, brusc, şi apucă momeala.
N-au ce căuta acolea aruncăturile noastre de la distanţă, nici muştele artificiale. Cărţile englezeşti nu fac două parale. Păstrăvul de la apa Sîmbetei e o dihanie tot aşa de sfioasă ca şi toate celelalte dihănii din pripoarele făgărăşene. Mişcarea lui e săgeată ; apariţia lui, o umbră vagă, perceptibilă numai pentru ochiul lui Haşu. Aşa încît Haşu îşi trece degetele negre prin barba aspră şi căruntă, se uită la undiţile noastre cu respectuoasă umilinţă şi se duce la deal, la cotloanele lui ştiute.
—	Bagă de samă, Haşule, strigă domnul Dănilă Vasu, ne trebuiesc douăzeci şi cinci de bucăţi.
De departe, varga de alun a lui Haşu face semn că s-a înţeles.
Mai apare un pămîntean de acolo, care îşi poartă bine numele: Lom.
234
La sosirea noastră, în puterea nopţii, Lom a fost treaz şi ne-a ieşit întru întîmpinare cu făclia. Cînd ne-am trezit, Lom a fost în picioare, ca să ne servească. Lom a privegheat să fie gata toate ale expediţiei.
Nu l-am auzit vorbind. Are o înfăţişare misterioasă : o faţă prelungă şi tristă. Săvîrşeşte totul bine, repede, in tăcere. Ascunde in sufletul lui o taină sau o patimă care îl dărîmă din cînd în cînd ; atuncea poate ride, cîntă, joacă, după care rămine aiurit şi reintră iar în pielea tristeţii lui, sub pecetea celor trei sunete moi: Lom.
Să nu fiţi prea miraţi, dar veţi afla, ca şi mine, că Lom a călătorit. Lom a fost peste ocean în cele două Americi. Din răsărit, a plutit spre apusul extrem ; apoi din emisferul nordic s-a deplasat în cel sudic; a făcut un popas şi în «legiunea străină», sub trăsnetul solar al Saharei; acuma a devenit iar făgărăşan domol, discret, misterios. Toate peisagiile lumii exterioare s-iau stîns ; în ochii lui, cînd cutează să-i ridice, nălucesc asprimile muntelui străbun.
Nici nu se putea altfel, cu toată îndulcirea numelui lui. Cei ce l-au primit pe lume i-au spus Avesa-lom. Destinul l-a urmărit şi-n pseudonim.
Ce spuneţi dumneavoastră de popa care l-a botezat aşa de ciudat pe Avesalom ? Ca toţi popii de la Făgăraş, era mare vînător înaintea Celui atotputernic, urmărind ţapul cu coarne cîrligate şi ursul. II chema Brudur, era deci dac ; şi avea o vorbă potrivită : «Place-mi la crîşmă, dar şi de biserică îs al dracului!»
Infine, ce-aţi mai putea spune de numele gazdei noastre, — domnul Dănilă Vasu ? Rostiţi domol : Dănilă. Nu-i aşa că vedeţi întăi un om mare şi bine-hră-nit ? După ce adăogiţi celălalt nume, apare taina. Căci
235
acest domn, în aparenţă liniştit, a văzut plutind asupra sa umbra morţii şi a luptat ca să iasă iarăşi la lume. Dacă n-ar fi fost ceea ce il arată numele lui dintăi, adică zidit din cremene şi hrănit din brazdă, — n-ar mai fi zîmbit soarelui şi piscurilor ninse, in acea dimineaţă de 26 iunie.
Cînd au izbucnit, la 1916, ostilităţile între Regat şi Puterile Centrale, vînătorul de capre negre şi urşi care era Dănilă Vasu a fost socotit agitator valah primejdios. O echipă de jandarmi harnici a primit ordin să-l caute la căminul său din tîrgul Făgăraşului. Domnul avocat era menit să fie împodobit cu o cravată de funie şi aninat intr-o creangă naltă. In singurătatea în care ar fi fost părăsit şi pe treapta de vînt ce l-ar fi legănat, nu l-ar fi putut atinge ghiarele şi colţii fiarelor. L-ar fi putut ciuguli numai vulturii care cui-bează în stincile de la închisoarea Caprei.
Avînd înştiinţare de ce i se pregăteşte, printr-un pămîntean de coloarea şi devotamentul lui Lom, Dănilă Vasu şi-a luat muierea şi puţine straie şi şi-a căutat scăparea. Nu la cîmpie, nu pe drumuri de ţărînă, nu in trenuri; ci pe potecile sălbătăciunilor. Au venit întăi, cît de repede au putut, la locurile lor de vînă-toare, şi, c-un muntean, au suit pe marginile prăpăstii-lor la locurile de sub scufia cerului unde nu se topeşte omătul niciodată. Prin ascunzişuri ştiute au trecut hotarul şi au respirat, în ţara liberă. Dar numai o clipă au respirat cu bucurie, căci se găseau în locuri necunoscute şi în pustietăţi de piatră. Au hodinit o parte din noapte subt o streşină de peşteră. După aceea, cînd zorile au înjunghiat răsăritul, au încercat să se orienteze prin una din văile care se deschideau şi se răsfirau. Au ales ce li s-a părut mai larg şi mai agale. Au coborît în haosuri de pietrarii, în înfricoşate zăgn-
236
zuri de puhoaie ; au escaladat măguri, eăutind ieşirea cea bună în văi vecine. Au trecut printr-o revărsare de torent piuă la briu. Au poposit iar. In a treia zi de trudă şi foame, un om singuratic de pe un ponor i-a privit, le-a răspuns cu blindeţă şi le-a făcut semn cu mina. Au mers pînă ce doamna Vasu a căzut, istovită de cele din urmă puteri. Atunci Dănilă Vasu a tresărit şi a încredinţat pe tovarăşa sa că aude cini lătrînd mai la vale. «Trebuie să fie ciobani aproape.» Nu erau decît răsunete ale pustiei. In ce adînc al fiinţii sale a găsit cea căzută rezerve noi, ca să mai umble douăsprezece ceasuri, cu picioarele sîngerate, cu trupul sfî-şiat de erengării şi hainele zdrenţuite ? Insfîrşit, a dat Dumnezeu de au ajuns pe acel plai unde ardea un foc înconjurat de siluete familiare: păstori cu sarică. Cînii s-au zvîrlit cu sălbătăcie împotriva străinilor ; dar străinii au primit în urechi adierea unor sunete blinde : au auzit glasurile feciorilor strigînd la dulăul cel mare cu ragilă care conducea atacul.
«Oameni buni şi prietini.»
«Bine aţi venit la noi.»
«Poftiţi la foc şi la masă.»
Era glasul mîntuirii, ieşit ca un izvor din stîrica celor mai afunde veacuri.
Dar ce veţi spune domniile voastre iarăşi de amintirile lui Comşia, care-i şi el vechi vînător şi vechi făgă-răşan? Nu vă spune nimica numele acesta: Comşia ? nu-i găsiţi nimic suspect ? După ce a petrecut zece ani din tinereţa lui in iernile canadiene, a venit iar la «pita de secară». Popa Comşia cel bătrîn era şi sfinţia-sa vînător, care nu se mai afla altul ca dînsul în toată Ţara Oltului. Şi cînd a învăţat întăi şi întăi a puşca urs şi capră neagră, Comşia canadianul era tinerel, fără mustaţă, şi se suia mai mult pe furiş la munte,
237
ca să cunoască pe bacii cei vechi. Acolo in singurătăţi a cunoscut pe un baci cu faimă, pe care l-ar fi chemat Ion Surdu.
—■ Hm ! Ion Surdu...
Vinătorul cel tînăr hodinea pe polog de cetină, in preajma jarului, sucindu-se, într-o somnie tulbure, cînd pe o coastă, cînd pe alta. Baciul hrănea focul şi veghea, în capul oaselor. Era cărunt, cu barba ţepoasă, cu fruntea naltă şi căpăţina pleşuvă. In pleşuvia lui, cătră o tîmplă, se afla o adîncătură — de-ar fi putut sta acolo o nucă, fără să se rostogolească. Era o amintire din viforul juniei — despre care uncheşul niciodată şi nimănui n-a dat vreo lămurire. Pe cînd tînă-rul dormita şi se trezea ameţit din cînd în cînd, moşul grăia singur cu pădurea şi cu focul. îşi aducea aminte de «o toroapă de cal», de «o putoare de urs»', de «o aşchie de muiere...» Pe urmă tăcea şi trăgea cătră el din vatră căldarea cu zamă. Sorbea molcom zama c-o lingură mare de paltin. După aceea scotea căpăţina de capră neagră şi o alegea îndelung, despoind-o şi sugînd-o prin toate încheieturile. Isprăvind asta, iar îşi mai aducea aminte de unele isprăvi de odinioară
—	ale lui ori ale unor bătrîni mai vechi decît dînsul. închidea la urmă ochii şi părea că doarme aşa, drept, lingă foc, preţ de un ceas. Se frăminta iar ; trăgea cătră sine o ţăpuşă pîrlită şi înşira cu răbdare într-însa bucăţile de carne de capră. Le întindea la jar şi le pîrjolea. Mai ospăta un rînd şi din acea friptură, mes-tecînd cu moara lui tocită.
Vă spun eu că nu-i cu putinţă să-l fi chemat Surdu. Nu era tare de ureche şi auzea foarte bine înfiorările codrului. Şi nu-1 chema nici Ion, care înseamnă pace şi blîndeţă. Semnul adînc scris în ţeastă arăta că adevăratul lui nume fusese altul. Nu greşesc ; ştiu că l-a
238
chemat altădată Irimie Crintea şi bătea război cu grănicerii la Turnu-Roş ; era contrabandist şi trecea in josul Oltului marfă vie, luată împrumut fără voie, pe care trebuia s-o întoarcă stăpînilor ei la judecata de apoi, cînd avem să ne adunăm toţi, viii şi morţii, ca să ne cerem iertările.
Stînd la vatra de sub stîncă, fără tihnă şi saţ, la această înfăţişare, sub barba de vifor a Marelui Jude, cugeta baciul.
—	Nu dormi, uncheşule ? întreba vînătorul cel tînăr.
—	N-am somn, ofta bătrînul.
Creştea focul; scîntei se învirtejeau în sus.
—	Se pregăteşte de vreme tare... mormăia el iar.
Atunci, la acel tîrziu ceas, se întîrnpla să deie cîniii
glas de spaimă.
Din întunecimea brădetului venea ursul, ca să-şi caute dreptul lui.
In asemenea împrejurare a ieşit la luptă cu diha-nia vînătorul cel tînăr, avînd o puşcă dintre cele despre care se vorbeşte în istorisirile de vinătoare. O puşcă împrumutată de la nişte cunoscuţi din vale — legată cu sîrmă şi încărcată de doi ani. O puşcă bună de dat veste de mărire la vreo nuntă. O puşcă bună pentru numele cel greşit — Aurel.
Auzind zgomotul puşcăturii, putoarea de urs a venit cătră vînător. A doua ţavă n-a mai luat foc. Fiara l-a trîntit pe tinerel şî s-a dus în treaba ei. I-a rămas din asta canadianului de mai tîrziu grea amintire spitalicească. Ceea ce l-a făcut — de aceea era băiatul popei Comşia — ceea ce l-a făcut să se întoarcă iar la sălaşul baciului, ca să-i asculte istorisirile şi să dormiteze lîngă un jar năprasnic. Cu care prilej, după aceea, a avut el izbîndă împotriva fiarelor. Ar fi spus odată Crintea-Surdu despre un asemenea urs impuş-
239
cat de feciorul popei, că avea o piele «de puteai să acoperi cu ea o stînă...»1
Cînd am ajuns în poiana de sus, masa era pregătită de Lom, iar Haşu adusese păstrăvii. Ardea focul, mirosea plăcut a rişină şi pîrăul Sîmbetei făcea zvon, răcind sticlele cu vin de Tîrnave.
Sentimentul meu, la acest prinz amical în singurătate, n-a fost atît că mă aflu cu oameni din lumea mea şi în timpul meu. Eram convocat la o împărtăşire de taină cu tot ceea ce se afla vechi in Lom şi în Haşu, în Dănilă Vasu şi în Comşia, în sălbătăciunile de la închisorile de piatră, în zborul zăganilor, în peşterile unde hibernează greul-pămîntului, la vetrele bacilor din generaţii tot mai cufundate în trecut.
La prăznuirea de pietate a Sîmbetei Moşilor, în preziua sărbătorii trandafirilor şi teiului, am avut cite-odată o asemenea emoţiune, legătură cu cele durabile şi cu cele eterne.
LACUL ROŞ
A
In curind aceste singurătăţi se vor împuţina, pînă ce nu vor mai fi deloc singurătăţi. Ochiul sinistru al lacului se va îmblînzi şi oamenii nu vor mai găsi în el nimic misterios. Munţii care-1 împresură şi l-au despărţit de lume atîta vreme, de la epoca zidirii celei dintăi, vor fi pleşuviţi şi străpunşi de felurite meşteşuguri necurate ; oameni după oameni vor trece cu căruţe de foc, fără să se mai mire de ce ne mirăm noi acum ; altitudinea pură unde mai aflăm adăpost le va fi indiferentă ; vor zbura pe sus drăcovenii, vor intra pe sub pămînt rîme de fier; vor spune unii : «Am aflat că ar fi fost cîndva aici, în această populată localitate, un tău cu numele Ghilkoş — ceea ce ar fi îns’emnînd ucigaş. Nu se mai vede nimic.» — «Poate să fie vorba de Lacul Roş, ar răspunde careva ; e probabil însă să fi fost şi o simplă invenţie poetică ; oamenii de demult se înşelau cu vorbe şi petreceau cu înşelări. Scriitorii vechi pretind că într-un lac cu asemenea nume s-ar fi prins şi păstrăvi. Au exagerat; abia este loc în această apă pentru exerciţiile noastre de înot.»
16
241
Cu asemenea spaimă a lucrurilor viitoare am stat privind în vara trecută frumosul popas cu numele de mai sus, frumos popas între toate popasurile acestui pămînt. Drumul de la Gheorgheni vine urcînd şi coborînd un munte, în serpentine. Localnicii zic acestor serpentine «cîrjoaie», şi le lasă la o parte, întrebuinţînd poteca veche care suie de-a dreptul în pisc şi se prăvale apoi în rîpă. Dintre păduri de bră-det şi dintre rîpi puţin cunoscute vine pîrăul Bicaz, alinîndu-se în lac; după aceea deodată saltă pe trepte şi se învolburează în prăpăstiile Cheilor. E o strîmtoare de tunete şi de păreţi de stîncă lucie, de întunecime şi azur cătră tara Moldovei.
Popasul e pe poliţa lacului. Aici nu bat vînturi şi cerul s-ar oglindi larg într-o limpezime ca de lacrimă, dacă luciul lacului n-ar fi străpuns de vîr-f urile-negre ale pădurii scufundate. Căci este o pădure scufundată şi este o poveste, care nu vor mai fi în vremurile viitoare, cînd o societate de doctori ştiinţifici vor deschide aici staţiune de cercetări geologice. Străpuns de săgeţile brazilor, plin în adîn-cime de desişurile înoîlcite ale pădurii străvechi şi de liane, acest tău ocroteşte în misterul lui păstrăvii, cu care noi undiţarii am venit să ne luptăm. Dulci zile de august şi paşnice înserări, — va veni un timp cînd nu veţi mai fi nici amintire.
Socotesc acest moment — august 1939 — ca un punct de maximă lumină a peisagiului. L-am absorbit şi-l port în mine; va dura în mine cînd el în realitate nu va mai fi; apoi nu voi mai fi eu; şi din amîndoi nu se va mai găsi decît vestigiul acestor rînduri. Din această clipă de solstiţiu sufletesc, am încercat să mă duc îndărăt în timp, ca să descopăr
o	imagine mai pură şi mai simplă.
242
Câutînd sa pătrund aseilienea viaţă pentru totdeauna asfinţită, mă amuzam cu clipa prezentă, şi ea trecătoare şi fragilă.
Cînd împungea soarele de cătră miazăzi, mă plimbam cu cîţiva prietini spre intrarea Cheilor. In faţa poştei şi telefoanelor (căci acestea au luat fiinţă şi la Lacul Roş), pe o costişă trăgănată, se deschideau cîteva gospodării modeste, între vilele de puţină vreme construite. Cînd îmi înălţăm ochii într-acolo, prindeam întăi în privire un zbor grăbit de fluturi, apoi descopeream după o poartă de răzlogi căutăturile viclene ale celor două fetiţe, care ne pîndeau trecerea. Cum înţelegeau că le-am descoperit, porneau în fugă «la deal», bocănind cu ghetuţele şi fîlfîindu-şi hainele miniaturale, tăiate ca şi ale mamelor lor. Le chemam. Ele se opreau şi se întorceau ruşinate.
Pe cea mai măruţă o chema Floarea Vancea. Pe cea mititică Nuţa Andaricu. Aveau priviri neliniştite, zîmbete ascunse ; ştiau că, după un schimb de cîteva cuvinte, primesc în mînuţele lor o vamă, — dreptul nostru de trecere.
întăi avuseseră obicei să se prezinte cu dreptate. Pe urmă aflaseră că e mai cuviincios să se prefacă a fugi.
Noi comentam evenimentul trecînd mai departe; ele rămîneau frunte lîngă frunte, privind de aproape dobînda.
Ceva mai încolo, unde începe a se strecura din lac Bicazul, se producea al doilea atac la drumul mare. Era acolo un oarecare păstor de cinci ani, cu numele Vasile. Acela avea altă metodă. Cum apăream în' cercul lui de domnie, începea să cînte cu hărnicie din trişcă celor cinci oiţe. Ne lăsa să ne apropiem ; sta
243
întors cu faţa spre munte, fără să ne observe. Apoi primea şi el vamă.
—	Cum ai învăţat să cînţi, Vasile ?
—	Cu oile... răspundea el vag.
Aştepta să ne ducem mai departe, ca să-şi vîre pe urmă nasu-n palmă.
Intr-o zi după ce am trecut de vama lui Vasile, am avut o reprezentaţie extraordinară şi gratuită. Auzisem că s-ar fi aflînd de cîtva timp musafiri la Lacul Roş cîţiva egipteni adevăraţi. Plecaseră de la Nil şi se suiseră tocmai aici, ca să se bucure de răcoare şi ploaie. Aveau plăcere pentru mîncările locale şi pentru vinurile din văi. Pînă într-acea zi binecuvîn-tată nu avusesem prilejul să-i cunosc. Atunci i-am cunoscut.
Erau cu feţe brune, rotunde şi vesele. Unul din ei, pentru motive necunoscute nouă, aruncase bastonul în sîrmele de telefoane de sus, pînă ce izbutise a-1 face să rămîie atîrnat în cîrjă. Iar acum, cel ce-şi avea bastonul între persoana sa şi cer se urcase pe umerii unui tovarăş, alcătuind ceea ce s-ar numi o piramidă, şi, c-o rudă noduroasă ruptă din lăstăriş, încerca să degajeze cîrja de pe sîrmă. Cum atingea bastonul, cîrja luneca pe sîrmă într-o direcţie sau alta. Cred că trebuie să fi fost la mijloc un rămăşag şi că îndeletnicirea aceasta interesantă dura de vreo două ceasuri, ţinînd sama de starea de trudă şi de năduşală în oare se aflau acei strănepoţi ai mumiilor. Coborîtori din milenii, probabil că acordau o mediocră valoare timpului. Bun lucru, mă gîndeam eu, să vii de la Egipt ca să-ţi anini cîrja în nişte sîrme de la Lacul Roş.
Nu departe de căderea Bicazului, un om mai priceput şi mai înţelept decît noi a stabilit o nadă cu
vin, bere şi gustări, la care pescarii se duc de bună voie, prinztndu-se cu uşurinţă.
Cînd ne întoarcem spre gazdele noastre, mai avem ceva de făcut la o punte a Bicazului. Strîngem cosaşi din marginea pajiştii şi-i aruncăm pe rînd în pîrău, aşteptînd ca prietinii noştri păstrăvi, ştiuţi şi cunoscuţi la locurile lor de pîndă, să sară, să atace şi să înhape prada pe care le-o da Dumnezeu. De săp-tămîni de zile Alecu, Ghiţă şi Zaharia, păstrăvii noştri, îşi păstrau ţiitorile — ca şi Nuţa, Floarea şi Vasile — şi beneficiau de dajdia noastră. îşi mişcau aripioarele fine în unda limpede, bucurîndu-se în felul lor — ca şi egiptenii — de fragmentul de veşnicie ce li s-a acordat.
După ce ne întorceam la gazdă şi îndeplineam ritualul omenesc ce se chiamă prînz, stăteam aşteptînd ceasul cel mai important al zilei — coborîrea pe lac, în luntri. Din acea clipă mă desfăceam de lume şi trăiam cu tăul şi cu păstrăvii, urmîndu-mi investigaţiile fanteziste în trecut.
Prima taină din trecut ce mi se prezenta era formaţia tăului. Cum şi ce s-a întîmplat — ca să putem noi, în august 1939, pluti cu luntrea pe deasupra unei păduri de brazi ? Potecile, rîpile, desimile, luminişurile sînt dedesubtul nostru. Unde cîntau privighetorile, acum săgetează păstrăvii.
Povestesc unii dintre localnici că s-ar fi scufundat valea şi apele Bicazului au umplut surpătura. Alţii sînt de părere că nişte lunecări de straturi ar fi închis şi zăgăzuit albia, la ieşirea Bicazului spre chei.
Se poate; dar mie îmi place să pun altceva în locul unor asemenea aserţiuni. Tn locul explicaţiilor aş pune mai degrabă un mister de nepătruns. Arunc undiţa cu muscă artificială sau cu «devon», ascult
245
şuîetul lin al pădurii de brad de pe ţărmul din asfinţit, şi mă întorc, etapă cu etapă, la singurătatea primordială. E o călătorie mai rapidă şi mai sigură decît cu aeroplanul. E ceva ce cunoaştem de mult, de la bătrînii noştri : «Cum să mergem, stăpîne ? ca vîntul ori ca gîndul ?» — «Ca gîndul!» — răspunde totdeauna fantasticul erou din copilăria noastră şi a lumii.
Deci acum un deceniu am umblat pe aici cu tovarăşi care acuma sînt trecuţi în lumea umbrelor.
M-am întors iarăşi, fără folos şi cu bucurie, cău-tînd — cum spune poporul — «pe dracu». (Pe care de altminteri l-am găsit; asta-i însă altă poveste.)
Mai demult, cînd nu eram decît o posibilitate, cînd trăiau alţi oameni cu alte rînduieli sub soare, — aici la Ghilkoş era numai o singurătate a sălbătăciilor. Umbla ursul la zmeură pe la coada tăului; ş-un pribeag hălăduia subt o suripătură de stîncă. Era un fugar pe care îl aştepta ori spînzurătoarea în văjle cu oameni, ori moartea în pustia de sus, de-a valma cu frunzele, sălbătăciunile şi vîrtejurile prăpăstiilor. A apărut o vreme, din cînd în cînd, la focul de sub stînca ruptă, şi-l vedea o singură gaiţă, care avea cuib într-o scorbură de fag. II striga în limba ei şi el ridica ochi fioroşi. Pe urmă s-a prăpădit el ; nu s-a mai văzut nici gaiţa ; puhoaiele au dus la tău cenuşa vetrei.
Iată un cer şi mai limpede, într-un timp mai afund şi mai aproape de zidirea dintăi. Păduri şi tăpşane. Trăieşte o lume depărtată pe podişurile de la miazăzi. Altă lume, cu totul despărţită, înspre văile cătră care curge cu vuiet de tunet veşnic Bicazul. t Cîte-odată urcă de la acele văi şi din poalele Ceahlăului oameni cu sarică, trecînd în plaiul Ardealului. La un
246
an o dată, după ce trec zăporurile, urcă acei oameni puţini. Şi dacă întîrzie lîngă acest tău cînd se întinde fumegarea amurgului, iese din mlaştinile străfunde, de sub pădurea scufundată, balaurul despre care nu s-ar povesti dacă n-ar fi fost, şi-şi ia pradă dintre oamenii călători. Aici a fost totdeauna locul vămilor ; altădată erau vămi crâncene ; acuma s-au îm-blînzit.
Aşa s-a dus veste spre amiază şi spre crivăţ despre această primejdie, pînă ce a rînduit Domnul Dumnezeu un baci tînăr să vie la tăul cel negru. A adus cu el sabie ageră şi a tăiat pe balaurul cel bă-trîn cînd a ieşit cu dinţii rînjiţi la focul de popas. S-a cruşit apa şi s-a umplut de miasmă valea ; dar a doua zi dimineaţa toate erau mai mîndre, apa se limpezise, flori noi înfloriseră.
Nu înfloreau florile,
Ii veniseră baciului oile...
Turma a trecut pe costişă sunînd din tălăngi şi de-atunci acest loc a rămas curat şi luminat. Aşa l-am văzut în adîncimea vremii, pe cînd soarele unor zile nouă şi mai puţin bune se cufunda după codru.
MODORAŞ
A
Iţi mai aduci aminte de acea zicală secuiască pe care o rosteai, cu ritmul ei cîntat, pe cînd treceam prin peisagiul Gurghiului ? Era o zicală privitoare la ticăloasa noastră Sreaslă de vînători şi pescari. Pe cînd mi-o explicai, adăogeai şi consideraţii pline de simpatie pentru populaţia aceea veche, care a trăit şi a suferit la fel cu băştinaşii valahi, de cînd a fost adusă în aceste ţinuturi la slujba graniţii, pază împotriva ameninţării tătărăşti.
Privind cerul, munţii şi apele, am simţit că acea zicală trebuie să sune bine şi în romîneşte şi ne-am amuzat, împreună cu colonelul, ca să-i descoperim echivalentul :
Vînător, păsărar, pescar,
Scotoceşte-n buzunar,
Nu găseşte-un crăiţar.
Scotoceşte înc-o dată —
Scoate-o snoavă gogonată I
Ultimele două versuri, care nu figurează în zică-toarea secuiască, se adăogeau ca o necesitate a limbii romîneşti, legată de psihologia unui popor cu
248
inima mai deschisă. Epigrama originală cuprinde un adevăr; localizarea ei în limba noastră cuprinde două adevăruri. Secuiul zîmbeşte, cu oarecare tris-teţă ; romînul adaoge o rază de veselie.
Păsărar se chiamă secuieşte «modoraş». Acest «modoraş» era rimă în acea zicală. Tot acest «modoraş» l-am găsit ca nume de pîrău în munţii Hăr-ghitei, cînd am făcut, cu alt bun prietin, o expediţie la Miercurea Ciucului şi în împrejurimile ei., Deci, suind pe Modoraş la păstrăvi, murmura stihurile de mai sus:
Vînător, păsărar, pescar...
Am aflat pe Modoraş treizeci şi trei de joagăre ale secuilor. Mecanismul unora din aceste joagăre era reproducerea exactă în lemn a maşinăriilor de fier de la fierăstraiele moderne. Am admirat răbdarea şi dibăcia localnicilor şi am continuat a urca spre pădurile negre.
Erau locuri frumoase şi tari. Intr-un ponor, am văzut căprioarele.
—	Nu sînt numai căprioare în aceşti munţi, ne da lămuriri domnul Alexandru V., tovarăşul nostru ; se găsesc aici şi cerbi; deasemenea nu lipsesc, mistreţii şi urşii. De aceste din urmă fiare ştie mai multe decît mine părintele Isidor.
Părintele Isidor ena al doilea tovarăş al nostru localnic. Intr-adevăr, sfinţia sa părea a şti mai multe, întrucît avea de-a face cu mistreţi şi urşi nu numai în sălbătăcia lor, ci şi acasă la sfinţia sa. Părintele Isidor avea nume bun de îmblînzitor al săl-bătăciunilor.
Chiar în ajun, la prima noastră întîlnire cu părintele Isidor, ne făcusem încredinţarea (eu şi prie-
249
tinul Aurei Comşia) ca faima acestui simpatic cleric avea bun teniei.
Cînd ne-am coborît din tren în gară la Miercurea, ne-a întîmpinat un bărbat mărunţel, cu ochi blînzi şi cu surîs amical. Barba blondă, redusă simţitor din foarfece, era mai mult a breslei noastre decît a breslei sale. Cînd am ieşit cu sfinţia sa în dosul gării, am avut cea mai plăcută surpriză. Părintele Isidor ne-a prezentat pe Griţa şi toată tovărăşia.
Griţa era o frumoasă şi bine crescută femelă de mistreţ, care, cum a văzut pe stăpînul ei, a înaintat şi a dat glas. Pînă atunci stătuse acolo cuminte şi aşteiptase. Tovărăşia Griţei era alcătuită din doi dulăi de cea mai bună rasă ciobănească şi trei oi, care se lăsau călăuzite de Griţa şi de dulăi.
Am umblat pe stradă vorbind de unele şi de altele ; compania ne urma cuminte. Din cînd în cînd scroafa de mistreţ venea pînă la mîna stăpînului său şi gro-hăia cu delicateţă. Aşa am ajuns acasă la părintele. Acolo mai erau nişte bufniţi blînde, care zboară prin tîrg şi se întorc înapoi; nişte cucoşi care cîntă la comandă, şi nişte găini trecute din starea de persecuţie şi sclavie la o situaţie mai veselă şi mai nobilă de tovarăşe ale omului.
Cînd a fost să plecăm la munte, dulăii şi mistreaţa au fost cei dintăi la poartă, gata să ne întovărăşească în orice parte a lumii. Părintele Isidor le-a explicat că noi oamenii ne ducem în pădure şi sălbătăciunile trebuie să rămîie în oraş. Scroafa şi dulăii au înţeles şi oile, fiind majoritate, s-au suipus şi ele.
Această Griţa e un animal amabil şi devotat, după cît am aflat noi. întovărăşeşte pe stăpînul său în pădure. Cîteodată părintele Isidor o lasă dormind şi se depărtează. Atunci mistreaţa îl caută, harnică şi
250
ageră ca un copoi, pînă ce-1 găseşte, exprimînd în chipul cel mai evident bucuria revederii. Clericul nostru vînător nu e la primul său mistreţ îmblînzit, a mai avut şi alţii. A avut şi lupi domesticiţi; pe unii din ei i-a întrebuinţat la vînătoare.
Printre aceste simpatice fiare, care simţesc prieti-nia omului şi răspund cu sentiment şi inteligenţă, părintele a avut, la epoci diferite, şi doi urşi. Unul, crescut de mic, a devenit îndată familiar şi mucalit. Trăia în casă, primea hrana din miîna stăpînilor ori a bucătăresei, urma pe preot pe drum şi în tîrg.
Părintele Isidor face parte din acei oameni în care sălbătăciunea găseşte, la prima vedere, altceva decît duşmanul vechi, prigonitorul crîncen din veacuri. Iri ochi, în atitudine, în emanaţia întregii fiinţi, bietul animal duşmănit cunoaşte pactul de pace şi iubire şi îl acceptă. Astfel, de cîtva timp se realizează în parcurile de protecţie ale animalelor sălbatice, mai cu samă în America, această minune nouă. Se vede că răutatea nu-i fundamentală în sălbătăciune, ci e un rezultat al persecuţiei omului. La iubire, animalul sălbatic răspunde cu încredere. Aşa încît, pe această cale cotită, a împrietinirii cu cele mai crîncene fiare, omul poate va ajunge să se împrietinească cu semenul său omul.
Asta a vrut să spuie şi Musu.
Musu a fost ursul cel blînd şi cuminte, de care am povestit mai sus. Aşa de blînd, încît umbla singur prin vecinătăţi, şi aşa de cuminte încît, într-o zi de sfîntă duminică, pe cînd părintele Isidor îşi ţinea predica în amvon după leturghie, Musu a intrat în biserică, a privit, s-a orientat, şi-a făcut drum printre oamenii destul de înfricoşaţi şi s'-a suit şi el în locul unde se afla domnul şi prietinul său.
251
Puţină vrerne după asta, vlădica, făcînd o blîndă şi amicală mustrare părintelui pentru fapta lui Musu, pentru tulburarea şi înfiorarea ce stîrnise în drept-credincioşi şi pentru necuvenita intrare a unui animal într-un loc sacru, tovarăşul nostru vînător părintele a dat următorul răspuns :
—	Mă rog să fiu iertat, prea sfinţite, pentru fapta ursului. După ce l-am scos din sfîntul locaş, l-am întrebat ce pofteşte şi de ce s-a suit în amvon. Mi-a răspuns că dorea să ţie o predică. Ce fel de predică ? Voia să ţie o predică, să audă nu numai oamenii care erau atunci de faţă. Oameni buni ! — dorea să cu-vinteze Musu — dulci şi frumoase cuvinte spun cărţile voastre sfinte despre iubire. Zadarnic le spun, căci eu văd că oamenii se duşmănesc şi noroadele bat războaie. Pe cînd noi sîntem, în ograda părintelui Isidor, atîtea vietăţi felurite: urs, lupi, vulpe, mistreţ, cîni, oi, găini, vulturi şi bufniţe, şi văd că putem vieţui în bună învoire, căci Dumnezeu a vrut să cunoaştem chemarea blîndeţii. Faceţi şi voi, oameni, cum facem noi, ucenicii părintelui Isidor.
Istoriile acestea erau prea adevărate, ca să fie vesele pînă la sfîrşit. După ce am pescuit o vreme pe Modoraş în sus, am făcut popas la casa paznicului secui, şi am rugat pe tovarăşul nostru vînător părintele ca să urmeze cu interesantele lui informaţii despre sălbătăciuni.
—	Cu răbdare şi iubire se pot face toate, ne încredinţa sfinţia sa. Am avut bucuria să izbutesc a-mi apropia ceea ce părea pentru totdeauna depărtat de om. De la paradisul primitiv, zidirile lui Dumnezeu s-au desfăcut, răspîndindu-se într-o diaspora a duşmăniei. Nu-i însă o duşmănie definitivă, Trebuie să ne întoarcem la raiul înţelegerii printr-o lucrare
252
I'c caro se cuvine s-o savîrşini noi oamenii, fără violenţă şi fără asuprire. E cu totul altceva decît ceea ce fac îmblînzitorii din menajerii, care operează cu fierul roşu, furca şi biciul.
Deci aveam o lupoaică blîndă, care trecea tntr-o grădină din apropiere şi se juca cu copiii doctoresei. Ii aştepta să mînînce pînea cu lictar ; cum rămîneau mînjiţi pe obraji, lupoaica îi spăla cu limba pînă ce deveneau iar frumoşi. Era pentru doctoreasa noastră un serviciu. Un serviciu pe care domnia sa l-a apreciat aşa de puţin, încît, drept recunoştinţă, într-o zi a prezentat lupoaicei o îmbucătură dulce în care era ascuns un hap de stricnină. Lupii turbă ca şi cinii, argumentase această femeie de ştiinţă, şi s-ar fi putut întîmpla ca lupoaica să turbe şi să puie în primejdie cele două odoare ale dumnisale.
Musu, cel care se suise în amvon să predice, a găsit într-o dimineaţă portiţa deschisă la celălalt vecin al meu, căpitanul. A intrat să facă o vizită. A vîrît capul pe uşa unei camere. Cucoana încă nu se sculase şi s-a spăimîntat, dind un ţipăt cumplit. Musu s-a retras, cu sfială; însă, pentru îndrăzneala lui, domnul căpitan, chemat în pripă, i-a dat pedeapsa ultimă şi definitivă, doborîndu-l c-un glonte.
Sfîrşit asemănător au iavut şi altele din fiinţile mele blînde, care s-au încrezut în om.
Ploua în pădurea de brad şi vremea era destul de rece. Aşa că ne-am urmat sfatul în odăiţa caldă. După ce s-a întunecat, a venit s-asculte şi paznicul istorisirile noastre. Inţelegîndu-le în parte, sau înţe-legîndu-le în felul său, a crezut că trebuie să contribuie şi el la îmbogăţirea cunoştinţilor noastre vînă-toreşti c-o întîmplare pe care a avut-o şi dînsul c-o ursoaică.
Cum el vorbea secuieşte şi eu tiu înţeleg limba asta, am început să mă gîndesc la altele. îndată însă am fost atent şi m-am întors cătră povestitor.
Badea Micloş avea o faţă expresivă pe care ceteam cu uşurinţă sensaţii variate. Am văzut că i-i frică de ceva. Am înţeles, după semnele mînilor, că ursoaica era mai înaltă decît el. După alte semne că puii ursoaicei erau încă mici. Puşca îi era în spinare ; locul era strîmt. Deodată ursoaica dă două răcnete înfricoşate...
Aşa fel a răcnit acea ursoaică prin glasul lui Micloş, aşa fel şi-a înălţat labele cu ghiarele atîrnînd, aşa fel şi-a ridicat coşul pieptului spre bagdadie, unde se învăluia lumina lămpii, încît am avut un fior. Femeia omului, copiii au crăpat uşa să vadă şi ei cumplirea şi primejdia din odăiţă.
Astfel am aflat, în valea Modoraşului, întîmplarea cu o ursoaică. Părintele Isidor asculta cu o tristeţă ironică întîmplarea paznicului.
—	Micloş se jură «pe onoarea lui», mi-a comunicat sfinţia sa, că a zăcut «după aceea» trei săptă-mîni.
Ploaia suna monoton pe acoperişul de şindrilă. Badea Micloş închină paharul de vin şi-l dădu de duşcă. Totuşi — mă gîndeam eu cu emoţiune — nu numai animalele părintelui Isidor se pot înţelege; ci şi oamenii care vorbesc limbi deosebite.
HISTRIA
ă aflam, cu doi tovarăşi, la movilele de cătră Caranasuf.
Bîzîia vîntul în spinării şi-n ierburile rare sălbatice. Soarele de sfirşit de septemvrie răsărea aprinzînd văpăi în pustietatea şi-n lărgimea lacului Sinoe ; deasupra întinderilor încreţite, ici-colo, foarte rar şi departe, se înşira cîte un zbor de raţe ori de lari.
In urma noastră, pe drumul de năsip pe care venisem, la malul unei gîrle, sta pitită cherhanaua lui Sava. Pescarii se grăbesc să prindă chefali la garduri şi coteţe ; căci, cum se răcoreşte vremea, prevestind asprimile lui noemvrie, chefalul se pregăteşte să se întoarcă la obîrşia lui, in Marea.
Dincolo de cherhana se profilează pe lac rămăşi-ţile cetăţii Histria, pe care o sapă şi o scot din propria ei cenuşă şi din uitarea veacurilor nişte sihaştri harnici : doamna şi domnul Lambrino şi inginerul Coliu.
Cel dintăi, Pîrvan a deschis taina Histriei acum douăzeci şi ceva de ani şi lucrările vor mai dura cîteva decenii. In chiar numele acestui mare şi iscusit
255
arheolog se afla cuprins şi destinul morţii lui prea grabnice, căci el cel dintăi dintre pionierii Histriei s-a dus cătră strămoşi, şi Charon i-a călăuzit cu barca sufletul pe o apă tot aşa de amară si de tristă ca şi Sinoe.
Locul unde mă aşezasem cu tovarăşii mei era cimi tirul vechei Mistrii.
Oraşul Histria era «atunci» port al Pontului Euxin ; Sinoe, Duingi şi fundurile goale de astăzi alcătuiau un golf liniştit, intrat adînc spre ţinuturile de cereale şi spre drumurile Dunării şi Daciei. De vreo treisprezece sute de ani istmul Chituc a împotmolit legătura golfului cu marea şi neguţătorii greci n-au mai putut să-şi aducă aici năvile ; deci au abandonat aşezarea. Roiurile de hoarde au adaos lucrarea lor harnică operei încete a timpului şi, cînd rătăcea Pîrvan prin acest colţ dobrogean, căutînd semnele activităţii şi vieţii de odinioară, a găsit lipoveni bărboşi prinzînd chefali la garduri şi păstori zbîrliţi con-ducînd turme de oi peste grindul ars de secetă cătră fundul vechi al mării, unde creşte din nomol şi nisip salicornul roş-mehis.
Grindul Histriei alcătuia atunci o insulă a golfului. Convoiurile funebre veneau în luntri cătră aceste movili unde stăteam noi, cu cîntări şi cădelniţări de miresme. Abordau şi duceau cu riturile consacrate şi bocete pe morţi la gropniţile lor. Intr-o movilă se aşezau repauzaţii unei familii sau a unei bresle. Criptele zidite şi sarcofagiile au fost de mult violate. Şi astăzi încă umblă la aceste gorgane căutători de comori. Cei care au cercetat cu pietate au mai găsit urme ale puţinei bogăţii a morţilor. Pe cînd pluteau bărcile pe braţul de inare, împrăştiind fum şi cîntări, cei vii socoteau că duc pe iubiţii lor la odihna ygşni-
256
ciei. Bietele oase de mult s-au risipit şi s-au amestecat cu ţărîna din care creşte porumbul plugarilor de la Caranasuf. Pulberea lor a plutit pe mare şi pe vînturi şi s-a înălţat acolo unde zboară cocorii cei cu chemări jalnice. Din pulberea lor ninsă pe păiu-şuri uscate s-au ridicat firele de toamnă care se numesc funigei sau matasa morţilor; pe unele din aceste fire stă îmbarcat cîte un painjen minuscul şi boarea ce vine dinspre mare îl mînă peste peisagii dezolate cătră alte ţintirimuri ale Dobrogei.
Unul din aceste fire fine, cu punctul lui aproape Invizibil, vine spre mine de cătră Chituc peste apele lui Sinoe şi-mi atinge tîmplă. Desigur, şi eu mă voi culca odată la fel cu cei de demult, într-un somn al neliniştii eterne. Şi vor pluti peste pulberea mea aceiaşi cocori.
Căci s-au stîrnit cocorii de pe toate grindurile cătră interior. S-au stîrnit de soarele dimineţii şi de apariţia ţăranilor care vin să-şi strîngă recolta. Pentru sătean, paserile acestea mari, cu picioroange şi cu gît lung, sînt un blestem ; căci în fiecare noapte invadează lanurile şi ogoarele, ciocănind cu pliscurile lor ascuţite în ştiuleţi. Cocorii însă au un drept mai vechi şi odihna lor de noapte pe aceste grinduri a fost din veci binecuvântată de Ziditor. Deci, cînd se împînzeşte deplin lumina pe Sinoe, cocorii lui Dumnezeu, miile de cocori, zecile şi sutele de mii de cocori se ridică succesiv dînd glas şi umplînd de zvon împrejurimile. Cîrduri după cîrduri vin ţipînd, vîslind peste lac, peste grinduri, peste fundul uscat al mării; se învîrtejesc aşa vreme de un ceas, fără încetare, trecînd la locurile unde petrec ziua.
Eu şi cu tovarăşii mei îi aşteptam la mormintele histrH(ilor, ca nişte vînători cu puţină nădejde. Am
17 ■ Ss(î*tvcarju - Opere, voi. 15
257
venit mai mult ca să le vedem mulţimea şi evoluţiile. Cocorul e o pasere puternică şi ageră. Zborul lui arareori, — poate numai pe ceaţă ori vînt, sau prin-tr-o surprindere, — se apropie de bătaia puştii. Iar cînd stau la odihnă în «baltă» (adică pe fundul mării vechi), ori pe o aşezătură a unui grind, îşi iau cele mai bune măsuri de pază. Am prilejul să le văd rînduiala chiar în dimineaţa asta.
Am aşteptat un timp în groapa din vîrful unei movile. Aici au încercat ciobanii să sape şi să găsească o comoară.
Au crescut în săpătură spinării nalte, între care stăteam bine adăpostit. Zborul cocorilor se desfăşura la mică înălţime, încît le puteam amănunţi cu ochiul liber silueta elegantă ; însă direcţia pe care o luau era totdeauna prin laturea movilelor, deci niciodată nu i-am putut avea deasupra. Un stol s-a aşezat în preajma mea, în marginea unei porumbişti, la cinci sute de metri depărtare. Grupele păreau a se desfăta, fără grijă, de tihna locului şi a soarelui; însă puţin mai la o parte, pe o ridicătură mai pronunţată a terenului, cîţiva dintre ei stăteau neclintiţi, drepţi şi atenţi, ca nişte adevărate străji in armură. Şi totuşi, la două sute de paşi, gospodarii tăiau cu secerea strujenii şi pe drumul porumbiştilor umblau oamenii cu căruţa. Aveau ei ştiinţă că dintr-acolo nu-i primejdie. Primejdia nu putea fi decît dinspre movilele morţilor. Aici au obicei să se aşeze din cînd în cînd vînătorii.
Intr-o sută de dimineţi nu s-a aşezat nimeni, şi ei au ocolit fără pricină locul. Dar într-a o sută una zi, iată, s-au aşezat, — şi rînduiala lor învăţată în veacuri s-a dovedit folositoare. Cum am plecat de la movili, stolul de jos s-a săltat în aer trîmbiţînd ; observatorii au constatat că în locurile de primejdie
258
a rămas numai viului dimineţii susurînd ; dcci grupele se apropie şi sentinelele se schimbă chiar la marginea unui dîmb, aşa încît toată vâlceaua şi tot ţărmul lacului să lie supravegheate.
—	Dacă am fi acuma la movile, zice unul din noi, am putea trage de aproape.
«Dacă am fi»...
Cocorii dau glas în urma noastră, răspunzînd acestei cugetări vînătoreşti.
Sînt foarte bine încredinţat că n-am venit la Histria nici pentru cocori, nici pentru cherhana. Am fost la cocori, ca să văd cimitirul ; am găsit o dezolare indiferentă ; am plecat de-acolo simţind pe tîmplă şi pe pleoapa stîngă un fir de funigel, iar în urechi zvonul cocorilor, stăpîni ai pustiei. Mă duc la cherhanaua de la Duingî, ca să am de acolo o nouă vedere a cetăţii.
Astă-primăvară, au intrat, venind de la Marea, puii de chefal, în lungime de patru centimetri numai. S-au hrănit, au crescut şi s-au îngrăşat la văratic; acuma, cînd vor să se întoarcă la adîncimile mării, au măsura lor mijlocie de douăzeci de centimetri. La ■anul nu vor mai veni la Duingî ; aici e locul puieţi-lor ; la anul petrec şi cresc în alte părţi şi li se schimbă numele. Chefalilor mari li se spune «la-bani». Pe aceştialalţi au învăţat a-i prinde de mii de ani oamenii la gîrle închise cu gard, unde aşează coteţe. Ieşirea din lac a chefalilor se face aşa de strîns şi de des, încît îţi înlătură palmele pe care le-ai pus la gingia gardului, ca să-i opreşti. Vin unul lîngă altul suprapuşi în etaje, ca să nu-i apuce îngheţul. Dacă vremuieşte prea de timpuriu, se întorc cu pîntecele în sus şi asupra lor se grămădesc lari şi pescăruşi de toate neamurile, cîrcîind şi ospătînd,
17*
259
pînă ce vin pelicanii, care isprăvesc în tăcere, agonisind tot în pliscurile şi guşile lor înfricoşate. Cîşti-gul pescarului trece atunci în pungile cormoranilor şi babiţelor.
Toate acestea sînt preocupări şi dureri ale oamenilor noi, care nu ştiu că în preajma lor se ridică din adormire Histria, colonia Miletului. Se ridică din adormire ca o fantomă, bună să le sparie vitele şi copiii. Se vede de aici Histria ? Ei nu ştiu nimic de aşa ceva. S-ar fi dezgropat la malul lacului Sinoe nişte bolovani. Ce-o fi asta, nu se ştie. îşi pierd unii şi alţii vremea cu pietre, cînd ei nu-şi văd capul de năvala chefalilor la gard.
Insă cetatea moartă se vedea cu totul altfel decît din alte puncte. Intre malul lacului Duingî şi grindul Histria se adînceşte uşor «fundul bălţii», vechi fund de mare, cu năsipuri uşoare. Soarele s-a înălţat cătră amiază şi dintrodată un cordon de salcîmi din dreapta, clădirile nouă ale cetăţii şi zidurile dezgropate se profilează între două luciuri de ape, unul luciul lui Sinoe, cestălalt un luciu iluzoriu. Niciodată nu mi s-a părut mai potrivită denumirea populară a fenomenului : apa morţilor.
Pe fundul vechi al mării poposesc acum cîrduri de cocori. Automobilul ne duce în toate direcţiile şi stîr-nim într-un răstimp o vulpe, pe care o gonim un sfert de ceas pe ţărmul lacului, pînă ce se mistuieşte în mijlocul unei ciurde de oi.
Intre sfărîmăturile cetăţii am găsit cîteva dintre acele gîze ce se numesc mantis reltgiosa şi care trăiesc numai sub cerul mediteraneu; erau cenuşii şi, îndată ce le liberam, îşi reluau atitudinea de rugăciune — rugăciune pe o gropniţă antică. Şi tot in apropiere am
260
descoperit o tută de merişor ; e o plantă care stă şi în vremea iernii verde şi lucie, iar floarea, cu corolele în cupă, e de un dulce albastru celest. Şi în vechime, ca şi azi, era iloarea mormintelor.
Intr-una din zilele liniştite pe care le-am petrecut in sihăstria actuală a Histriei, am făcut cu barca cu velă o expediţie cătră Chituc, apoi cătră un grind care se spune că ar fi al raţelor. E un grind al singurătăţii.
Singurătate pare a fi numele întregului acestuia ţinut, unde acum două mii şi ccva de ani elinii neodihniţi au întemeiat o viaţă somptuoasă şi civilizată.
întăi insula întreagă era ocupată de oraşul Histria. După mărturia uneia din plăcile de marmură care au ieşit la lumină, histrienii cei mai de demult, în unire cu alte aşezări greceşti ale Mării şi Dunării, au făcut legămînt de alianţă, apărare şi comerţ cu un vechi rege dac, anterior marelui Boerebista. II chema Rema-xiu şi stăpînirea lui era între Dunăre, Tisa şi Nistru. Salut pe acest strămoş al cărui nume doarme în singurătăţile de la Sinoe.
Din veacul VI înainte de Hristos pînă în veacul III după Hristos, histrioţii au făcut comerţ cu Dacia şi au plutit pe Pontul Euxin cătră insulele greceşti şi pă-mîntul Asiei Mici. La această din urmă epocă, suferind crîncen de năvălirea, risipirile şi pîrjolul goţilor, din dărîmături au ridicat cetate. E o cetate puternică ; zidurile exterioare le are din piatră cioplită. Turnurile de apărare ale porţii, lărgimea întăriturilor, edificiile publice, termele de marmură şi mozaic dau perfectă dreptate reflecţiei lipovanului nostru barcagiu, venit de la Jurilovca.
—	Hm ! exclamă el cu mirare, oamenii aceia de demult au avut cap.
261
Asta o spune unul din zbîrliţii şi speriaţii care trec mirosind a dohot şi spirt pe lingă şi peste mormintele nobile. Căci valurile lor neostoite, de la goţi pină la huni, slavi şi tatari au zdrobit ş-au spurcat aşezările unei civilizaţii luminoase.
Lîngă mărturia acestor ziduri şi a tuturor cioburilor de ceramică şi marmură care se desmormîntează necontenit, stă acelaşi cer, care însă altădată era mai zîmbitor. Lucrătorii vechi, pe care-i călăuzesc de ani doamna şi domnul Lambrino şi inginerul Coliu, au deprins destulă arheologie de cînd scot bucăţică cu bucăţică oale, ulcioare şi talere, şi desfac din mormînt aşchii de marmură, fibule şi cupe.
Ei ştiu, cînd sapă într-un compartiment că, după cioburile bizantine, vor da de altele romane, pe urmă de ceramică, pe care e zugrăvit şi smălţuit un ţap sălbatic. Mai au de săpat două zile şi dau de zugrăveala raţei.
—	Am dat la ţap, zic ei ; poimîne ajungem la raţă.
Ţapii, raţele şi lebedele se înşiră în atelier ; unele din oale şi talere iau aspectul şi forma veche, sub mîna dibace a doamnei Lambrino.
Ieşind la ţărm dintre ziduri şi din trecut, văd în larg o teorie de lebede a căror siluetă e reprodusă exact în smalţ negru pe ciobul ce ţine în mînă tovarăşul nostru inginerul Coliu. E un spectacol rar şi delicat pe întinderea verde de ape. Număr, în monomul larg desfăşurat, o sută douăzeci de lebede. Sînt şi pui între ele — cu penajul încă negru. Mai în fund, la un grind, deosebesc cu binoclul şapte ori opt părechi de pelicani. Prin laturea cetăţii trec ţipînd jalnic cocorii de la morminte.
O	lumină puternică bate deasupra lacului. E o lumină ca dintr-un veac de aur.
262
Ce straniu şi frumos nume Sinoe ! Nu-mi trebuie nici un filolog ca să-i găsească originea.
Ascultînd zvonul valurilor la ţărm, simt clntind ceva în inima mea — ca un distih uitat:
Lacul Sinoe suna
Din cioburile de amfore ale trecutului.
IAŞII, PRIMĂVARA
Lasciate ogni speranza voi ch'entrate...
Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria...
Iaşilor i se potrivesc multe din sentinţele Întristate pe care le-au emis poeţii in curgerea timpului. încercaţi şi dumneavoastră, cu cele pe care le găsiţi in cărţile dumneavoastră predilecte. Am socotit mai potrivite aceste vechi terţine ale lui Dante, întăi pentru că au în ele ceva aproape protetic, al doilea pentru că le înţelege fără greutate oricine le ascultă şi nu risc să cad faţă de dumneavoastră în păcatul semeţiei. Nu spunea oare badea Cîrţan, pe care generaţia tînără nu l-a mai apucat, că «talienii» vorbesc ca şi noi romînii, însă niţel cam stricat ?
Se potrivesc aceste versuri Iaşilor mai cu samă la începutul acestei primăveri — aş putea spune mai curînd : la sfîrşitul acestei ierni.
De cîte ori m-am dus acolo în ultimele săptămîni, aşteptam, cu prietinii pe care-i revedeam, o rază de soare şi o vestire de primăvară. La Bucureşti erau toate semnele înoirii; la Iaşi necontenit se întorcea vîntul din crivăţ, spulberau viscolele şi se cobora termometrul cătră temperaturile polare. Părea pierdută orice speranţă. întristarea noastră sporea cînd ne aduceam aminte de timpurile fericite.
2(11
Timpurile noastre fericite au fost cînd cîntam ca unii dintre dumneavoastră acum :
O gioventu, primavera della vita,
O primavera, gioventu del anno.
Primăvara vieţii nu se va mai întoarce. Tinereţa anului o aşteptăm cu o emoţiune pe care o avea şi Grigore Alexandrescu exact acum o sută de ani:
Să stăpînim durerea care pe om supune...
Şi totuşi va înflori iarăşi acest vechi şi frumos laşi al tinereţii noastre. Vor înflori întăi caişii, apoi cireşii, apoi merii, apoi trandafirii. Vor înflori în grădinile unde s-au desfătat bătrinii noştri, fie orăşeni de rînd, fie boieri din protipendadă. Vor înflori în grădinile părăsite ale sfintelor mănăstiri; vor înflori pe mormintele celebre. Cînd cel din urmă poet tînăr, care n-a împlinit încă douăzeci de ani vîrstă, îl va privi într-o dimineaţă limpede de pe dealurile de la Păun şi Repedea, îl va vedea răsfirat subt o ceaţă misterioasă ca subt un abur de legendă şi va simţi tresărind în sine chemarea celor ce nu mai sînt.
întăi vor curge toate dezgheţurile; şi pîraiele primăverii vor lepăda la rîpă impurităţile. După aceea, într-o zi sfîntă de aprilie, cînd nu-i pic de vînt şi soarele împînzeşte aur, oamenii se vor uita cu plăcere unii la alţii şi vor fi toţi prietini. Au lucit în peisagiul nou primele flori rozalbe. Strada Carol, vechiul Podu-Verde, uliţa boierimii, cîntă în grădinile ei cu zuzuit subţire de albine. Lumea se îmbulzeşte spre Copou ; unii trec mai departe, spre dumbrava de la Breazu. Sara, suflă o adiere caldă dinspre miazăzi ; s-aud în înălţime, suprapuse şi amestecate, chemările paserilor călătoare, care au trecut ieri Mediterana şi se duc cu grăbire să însenineze peisagiile septentrionale.
265
în noaptea asta se opresc cintăreţi in grădini. O zi, două vor sta cu sfială între muguri de Hori, apoi, la un ceas anumit, grangurii vor începe să facă larmă dînd buma-dimineaţă oamenilor. Tntr-o sară, la răsăritul lunii, vor prinde să bată privighetorile. Mai sînt nişte tufărişuri pe rîpa Ţicăului şi, la un cuib vechi. Vine o păreche nouă, care se trage dintr-un amor de acum şaizeci de ani, cînd o păreche tot aşa de isteaţă cînta unor poeţi care de mult au murit.
Pluteşte in cîte lin scurt fîliîit cucul pe deasupra Copoului şi ne chiamă. Pe toţi cei care au plecat, pe toţi cei care au murit, îi chiamă această pasere a solitudinii.
In locul acesta, pe care mi l-am ales ca să vorbesc, nu mă poate contrazice nimeni. Deci pot afirma cu toată pasiunea că primăverile Iaşilor au fost şi sînt cele mai frumoase primăveri.
Cele care au fost rămîn aşa de frumoase pentru că nu mai sînt. Cele de acum, pentru că nu vor mai fi. Prin lumina celor de altădată au trecut Dumitraşcu-Vodă Cantemir, Ion Neculce şi Miron Costin. S-a înfoiat în măreţia sa Vasilie-Vodă ; a plîns domniţa Ruxanda cînd i-a venit împeţit Timoşa Hmelniţki. Boierii de la 1800 au hălăduit aici fără grijă. Dintre ei s-a ridicat un Vasile Alecsandri, un Anastasie Panu, un Costache Negruzzi, un Alecu Russo, un Mihail Kogălniceanu. Primăverile vechi l-au văzut şi pe lo-niţă Tăutu, şi pe Gheorghe Asaki. Pe unde au trecut toţi se vor ofili şi florile primăverii acesteia. Toţi cîţi au fost, de la convorbirişti la «Contimporanul» şi «Viaţa Rornînească» şi care au rămas acolo, Creangă, Gane, Anghel, Beldiceanu, Topîrceanu vor participa la înflorirea înaltei grădini de la «Eternitate».
De aceea primăveri ca acolo nu sînt în alte părţi.
266
Pace ţie, cetate a Goliei încununată cu roruscă. Pace ţie, biserică de la Bărboi, unde odihneşte intru Domnul cel ce a scris «Cintarea Romîniei». Pace ţie, profil bizantin al Sfintului Sava, unde poposeau drept-credincioşii mitropoliţi din Orient. Pace ţie, catedrală a marelui Veniamin Costache. Pace ţie, juvaer al Trei-Ierarhilor. Pace ţie, sfinte Neculai cel bogat. Pace ţie, palat al voievozilor. Pace vouă, mănăstiri si ce-tăţui de la Galata si Frumoasa, Hadîmbu şi Aron-Vodă. Pace vouă, podgorii care veţi da vin nou. Pace vouă, morţi din veac. Pace vouă, tinerilor care vă veţi duce pe calea tuturor.
Pe fetele frumoase ale Iaşilor le-au cîntat totdeauna poeţii. Despre ele a spus şi Toplrceanu :
—	La Iaşi fetele sînt din ce în ce mai frumoase.
Pace vouă, căci frumuseţile sint trecătoare şi din strălucirea lor nu rămîne decit ceea ce au fixat pentru totdeauna poeţii care nu mai sînt.
Peste fulguirea de flori şi învăluirile de frunze moarte se înalţă un suflet. Aceasta e justificarea şi cununa neveştezită a acestui loc unic.
Pe cind înfloresc acolo grădinile, îngăduiţi-mi să vă povestesc o întîmplare. O întîmplare veche, petrecută cu mulţi ani înaintea războiului celuilalt.
Cred că tuturor celor care au trecut de al cincilea deceniu li se întîmplă ce mi se întîmplă mie, cînd evoc oameni şi lucruri din acea epocă îndepărtată. Nu vi se deschide şi dumneavoastră — acelora care mă puteţi înţelege — o zare de tihnă, subt un cer blînd ? E o lume pentru totdeauna scufundată ; e paradisul generaţiei care împlineşte acum şaizeci de ani.
Ştiu prea bine că fiecare vîrstă îşi are paradisul ei, pe care îl pierde. Totuşi atunci a fost ceva ce nu
267
mai este ; ceva ce nu se mai poate înţelege ; nu aşteptam spectrul neliniştii la fiecare sonerie a ornicului.
In acea epocă de linişte locuiam la Folticeni. Dar mă duceam foarte des la Iaşi ca să-mi văd prietinii. Am plecat cu Artur Gorovei într-un tren de sară, care trebuia să ne depuie la Iaşi cătră ora 22, cum se spune astăzi.
La Dolhasca am schimbat trenul. In vagonul in care ne-am suit, compartiment de clasa întăia, am găsit pe Gheorghe Coşbuc, singur. Venea de cătră Botoşani şi Dorohoi, unde ţinuse conferinţi la cercuri culturale. Privea pe geam primăvara tirzie şi grăbită a Moldovei de la miazănoapte, şi murmura stanţe, cum ii era obiceiul.
Cînd l-am abordat, s-a veselit şi a ieşit din izolarea în care se scufundase. Ne-a întrebat de sănătate ; s-a interesat unde ne ducem. A aflat că ne ducem la Iaşi şi ne-a mărturisit că se întoarce la Bucureşti; apoi după o clipă, s-a hotărit să meargă şi el cu noi.
—	Merg şi eu să văd Iaşu-nflorit, ne-a spus el.
Avea a ne face şi nişte comunicări importante, precum am văzut numaidecît, după ce — la Paşcani — ne-am suit în «mîrţoaga» respectivă, cum i-a spus badea Gheorghe: un tren provincial şi fără toane.
Cei care nu l-au cunoscut şi nu l-au apucat pe badea Gheorghe Coşbuc să afle că era un tovarăş încîn-tător. Era aşa de îngăduitor, aşa de bun, aşa de modest, — cum nu mai sînt intr-adevăr, astăzi, literaţii. Mai cu samă pentru blîndeţa şi lipsa lui de morgă mi-a fost scump totdeauna şi probabil că el simţea asta în toată purtarea mea faţă de el ; de aceea intil-nirile noastre chiar de la început s-au aşezat sub semnul prietiniei.
268
O parie a «comunicării» lui Gheorghe Coşbuc privea opera lui Dante, care în acel răstimp îl preocupa în chip covîrşitor. Stihurile pe care îl surprinsesem că le bombănea singur erau din «Divina Comedie».
—	Comunicarea mea, 2icea badea Gheorghe, v-o iac şi domniilor voastre în acest tren ce ne duce în cel mai frumos oraş al regatului, dar ea e destinată mai ales cărturarilor care se ocupă de opera poetului florentin. Am soluţionat o problemă care de multă vreme a părut fără soluţie comentatorilor. Anume, acei oameni meticuloşi care se năpustesc de veacuri asupra «Divinei Comedii», acumulînd note la fiecare vers, n-au putut să deslege o nepotrivire pe care au găsit-o în anume stanţe, o nepotrivire a datei calendaristice cu socoteala sărbătorii Paştilor.
Se ştie că sfintele Paşti e sărbătoare mobilă. Aşezarea Paştilor e în legătură cu luna plină a lui martie şi cu Pastile evreilor. Paştile cade în prima duminică ce urmează lunii pline din lumina lui martie, cu condiţia să nu coincidă cu aceeaşi sărbătoare a evreilor. Dacă e coincidenţă, se amînă cu o săptămînă. Făcind pascalia epocii, comentatorii n-au găsit corespondenţă intre acele stihuri ale lui Dante şi calendar. Prin urmare, li se părea că Dante a greşit şi a încurcat acea duminică pascală.
Eu însă am aflat ce este, urma Coşbuc ; pot dovedi că au greşit criticii, iar poetul, cum e firesc, nu poate greşi. La epoca lui Dante, veacul XIV, lumea apuseană se călăuzea încă după calendarul iulian ; reforma papei Grigore a venit mult mai tîrziu. Dacă facem, cu privire la Paştile pomenit in opera lui Dante, socoteala după calendarul iulian, găsim că greşala ia fost numai în capul unor învierşuriaţi şi nemilostivi şoareci de bibliotecă, pentru motivul simplu că aceşti
269
şoareci erau catolici şi socoteau pascalia după moda gregoriană.
Ce ziceţi de asta ?
Noi nu ziceam nimic; eram încintaţi că badea Gheorghe e bine dispus şi spune lucruri interesante. L-am poftit să puie deocamdată la o parte problema şi să ne reciteze versiunea morţii lui Ugolino.
Am ascultat stihuri, plirnbîndu-ne pe uliţi liniştite şi singuratice în vechiul Iaşi.
Ne plimbam pentru două motive: unul minor : nu se aflau odăi libere la nici unul din hotelurile capitalei Moldovei; al doilea, major : era o noapte de primăvară, cu lună albă ; eram bine dispuşi, ascultam versuri frumoase, şi, din cind in cînd, în preajma bisericilor antice şi a mormintelor uitate, ne opream ca să privim, cu ochii uimiţi, fantomele amintirilor.
Aşa am rătăcit pînă tîrziu după miezul nopţii ş-am ajuns între grădinile de la Copou ; apoi ne-am întors. Luna bătea de la amiază. Deodată, pe un zid înalt, ne-a descoperit un afiş-reclamă, foarte răspindit în acel timp. Era vorba de ciocolata care se chema Be-rindei. Afişul de reclamă înfăţişa o femeie tînără şi frumoasă purtînd o ceaşcă de ciocolată din care văr-sase o parte jos. Ca să aibă prilej desenatorul să adaoge şi un cine, care cu nespusă plăcere linchea ciocolata picurată la picioarele persoanei tinere şi frumoase.
In acea noapte destinată lunii, poeziei şi comentariilor, badea Gheorghe a rămas cîteva clipe privind imaginea, apoi a improvizat următorul catren, pe care nu l-am uitat:
Iată-afişul. Dacă vrei,
Pilda este foarte-adîncă.
Ciocolata Berindei Numai cînii o mînîncă.
RĂDAŞENII
şezarea despre care vreau să vorbesc se găseşte
în nordul Moldovei la trei kilometri depărtare
la Folticeni. Interesul ce se leagă de satul Ră-dăşeni e deosebit de cel care ne mină cătră pitorescul munţilor şi plaiurilor noastre ; frumuseţa de aici e un rezultat al muncii neîncetate şi a dragostei omului pentru colţul său de lume ; în Rădăşeni mi-a plăcut totdeauna să văd o nădejde a viitorului în ceea ce priveşte satul nostru în general ; livezile lui de fructe, gospodăriile-i frumoase şi oamenii lui ridicaţi la un nivel apreciabil de conştiinţă şi demnitate mi-au proiectat în viitor posibilităţile populaţiei noastre rurale: in asta am găsit un reconfort sufletului meu între năcazurile şi tristeţile timpului.
In ce priveşte trecutul acestei aşezări, ne aflăm în faţa unei taine. Istoria neamului nostru a fost aşa de tulburată, invaziile repetate au provocat atîtea mutări şi dispariţii ale aşezărilor omeneşti, încît ţăranul nostru a fost îndreptăţit să spuie că viaţa părinţilor noştri a avut «liniştea apelor şi hodina vîntului». Totuşi, în numele acestui sat, în numele oamenilor lui, în rîn-duielile pe care şi le-a păstrat, în amintirile puţine
271
care i-au rămas, este ceva ce mă determină să-l socotesc sat de neamuri. In general, în Moldova, neamurile, adică mazilii şi răzăşii, au o viaţă mai ridicată decît cealaltă populaţie. Ţăranii de rînd, «vecinii», au fost oameni de clacă şi robot, veniţi de peste graniţă, atraşi de bielşugul pămîntului şi de anume scutiri şi foloase ; au fost străini care au primit legea morală şi limba localnicilor in decursul vremii; însă neamurile, oameni liberi în epocile cînd ţara se ţinea slobodă sub domnii ei, s-au apărat de amestecurile de sînge cu veneticii şi vecinii. Aceeaşi rînduială a neamestecului cu satele învecinate o practică rădăşenii ; încuscririle lor le fac numai cu unele aşezări din partea de nord a Moldovei, între altele cu Baia, cetate străveche de la descălecătoare, şi cu Bosanci, mare şi frumos sat bucovinean. Aceste legături cu Baia şi cu Bosanci ar mai putea arăta că rădăşenii au venit aici de la acele mătci cu care încă păstrează contact. In adevăr, pă-mîntul pe care s-au aşezat şi l-au valorificat aşa de spornic îl găsim în documente ca fiind moşie mănăstirească a Slatinei. Dacă deci rădăşenii n-au uric de moşie din vechime pentru vatra lor, au — ceea ce e mai însemnat — rînduiala economică şi morală a vechilor neamuri de care au fost legate tăria şi rezistenţa Moldovei.
De la Folticeni, adică de la satul lui Foltic, apuci în sus, spre miazănoapte-apus, pe lîngă vechea răză-şie a Buciumenilor, care-şi mai păstrează hîrtia domnească a lui popa Bucium de la Alexandru-Vodă Bătrînul, prin marginea Oprişenilor, adică aşezarea lui Opriş, şi nu umbli pe jos decit preţ de o jumătate de ceas pînă la dealul ce se chiamă Horbaza. Treci prin-tr-o regiune de grădini şi de frumoase gospodării. De pe dealul Horbaza se vede în stingă valea Moldovei,
272
şi dincolo de valea Moldovei munţii cu codri de brad sub piele uşoare. Şoseaua cea mare de la Mihalache Sturdza se duce in susul rîului spre Bucovina şi Cernăuţi. Rădăşenii e sub deal, într-o căldare largă ce se deschide spre şesul Şomuzului. E un cuib apărat de vederea prădalnicilor de altădată şi de urgia vînturi-lor din miazănoapte. Cît vezi cu ochii grădini de pomi şi gospodării mîndre cu case albe acoperite cu şindrilă. Grădinile bine închise cu garduri nalte, porţi meşteşugite, acareturi largi. Rîpele văii, din marnă sfărîmicioasă, fixate de şiraguri de sălcii. Ici-colo, în cotloanele mai adîncite ale livezilor, heleşteie (rîm-nice, cum li se spune aici), care răsfrîng în luciul lor peisagii tihnite şi poetice.
Izolaţi în căldarea lor ca într-o depărtare, rădăşenii ţin şi astăzi să trăiască o viaţă aparte, ca şi în vremea bătrînilor. Ogoarele lor bine cultivate sînt cele mai multe la Şomuz ; într-acolo au drumuri şi poteci numai ale lor. Cele de pe platoul de unde se vede Moldova au şi ele scurgeri adăpostite, aşa încît trecătorii şi megieşii rămîn în afară şi străini de viaţa intimă a acestui stup.
Drept deasupra satului, unde rîpa e mai abruptă, botul de deal de unde vezi depărtările în patru vînturi, după cît mărturisesc săpăturile, a fost staţiune preistorică. In orice caz a fost o strajă (de aceea şi azi localnicii îi zic «cetăţuia») sub privegherea căreia oamenii vechi, care n-au lipsit niciodată din, valea aceasta mănoasă şi prielnică, îşi duceau viaţa bine şi strict rînduită.
Din cîmpia Şomuzului, care are acces uşor spre Suceava, sînt trecători ascunse spre Baia şi spre Moldova. In vremea veche, datorită pădurilor, aceste trecători erau adevărate tainiţi. După mărturia bătrîni-
is
273
lor, ar fi rămas pînă astăzi în satul lor drumul lui Ştefan-Vodă, pe unde au venit ostile Domniei in iarna invaziei lui Matiaş Corvin. Au stat sub Horbaza şi sub Cetăţuie, după aceea, într-o noapte, au pălit năprasnic tabăra de la Baia a regelui, supunînd-o unei cumplite înfrîngeri.
Localnicii mai păstrează între amintirile lor şi numele lui Ştefan Tomşa-Vodă, care ar fi învăţat carte la o şcoală veche de aici.
Sînt şi alte amintiri şi poveşti cu care rădăşenii s-ar putea mîndri ; însă această meteahnă a răzăşilor ei n-au păstrat-o. Rădăşenii sînt oameni zgîrciţi la vorbă şi serioşi, muncitori neobosiţi şi gospodari practici ; îndărătnici întru a ţinea rînduielile vechi şi legea particulară a vieţii lor. Amintirile şi poveştile îi încîntă puţin ; preferă fapta şi banul cu chipul măriei sale. In salbele fetelor lor se află colecţia completă de argint şi aur bătută cu chipuri de stăpînitori din veac. Acest narav de a aduna îi face să adaoge la gospodăria ogoarelor şi grădinilor lor — negoţul de fructe. După ce şi-au pus în hambare holda ogoarelor, în pivniţi rodul merilor şi în magazii prunele uscate, cînd se întorc cocorii spre sud, purced şi ei pe drumuri lungi în tîrgurile Moldovei, cu căruţe de fructe, pe care le ne-guţează cu cîntarul. Nu numai attt. Unii dintre ei lasă în sama femeii şi copiilor ogoarele şi, chiar din vremea verii, cumpără rodul grădinilor din felurite regiuni ale ţării şi depozitează în pivniţi prin tîrguri soiurile rezistente de mere şi pere. \Tegoţul lor sporeşte deci in afară de grădinile lor de pomi perfect îngrijite şi exploatate, îngăduindu-le să facă nu numai comerţ în amănunt în lunile de lene şi somn ale celorlalţi săteni; ci să adune cantităţi importante de fructe şi pentru export.
274
Aşa se îace ca intr-un sat aşa de populat, care continuă a-şi spori destul de bine fiii pe aceeaşi moşie, problema existenţei nu e privită cu spaimă. O mică parte din tineret se duce la şcoli. Ceilalţi au trecut instinctiv la cultura intensivă, la comerţ şi ocupaţii de iarnă, aşa încît bogăţia obştei creşte.
Legea vieţii lor e destul de rigidă. Atît femeia cît şi bărbatul poartă o haină sobră, din care lipsesc podoabele de prisos. Cămaşa e albă, pieptarul neînflorit, rninteanul negru sau cafeniu, dulama de pănură, cizma solidă. Acelaşi alb şi aceleaşi colori stînse obişnuiesc a purta şi femeile. Numai fetelor li se îngăduie, la hori, podoabe de flori artificiale la pieptănătura tradiţională şi salbe de bani vechi. Odihna e permisă numai la sărbătorile consacrate — şi asta numai în sat; căci cei duşi «în străini» cu negoţul nu cunosc asemenea răgaz. In zilele verii munca se împarte la cîmp şi în grădini. Pomul e îngrijit cu hărnicie şi ales dintre cei ce dau roadă de preţ. Această roadă, la vremea anumită, e culeasă fruct cu fruct de tineret sub privegherea unui bătrîn : pentru asemenea operaţie se întrebuinţează scări uşoare şi înguste de felurite înălţimi. Căci pomul îngrijit îşi dă roada sa ; dar e nevoie să-l şi culegi atent; iar după aceea fructele culese trebuiesc şi păstrate cu pricepere, căutate, alese, categorisite. Asemenea operaţii în cămări şi pivniţi se fac în toată vremea rece a anului. Gospodinele mai au, în vremea verii, şi grija grădinilor de legume şi îngrijirea vacilor cu lapte : din produsul acestora sînt oarecum obligate să scoată cheltuiala zilnică a gospodăriei ; încît celelalte venituri ale exploatării să răinînă rezervă şi seu. Feciorii mai au în samă caii de rasă
—	«cai de măsură» cum le spun ei, cu care fac armata la cavalerie sau pe care-i vînd. Comunitatea a avut
18*
275
de la stat sprijin pentru Îmbunătăţirea animalelor lor ; mulţi dintre crescătorii de acolo obţin premii la expoziţiile regionale. Vă încredinţez că nu se fălesc cu aceste premii ; însă le adaogă cu plăcere la agonisita lor. Pe cînd partea bărbătească se îndeletniceşte cu ale sale, în vremea iernii femeile şi fetele ţes pinză şi scorţuri, împletesc horbote, panere şi coşuri. E adevărat că nu prea spun poveşti şi şezători au puţine ; veseliile cîşlegilor sînt destul de discrete ; regimul lor alimentar nu e prea strălucit; crîşmarii nu fac avere în localitate. Despre ei se spune că păzesc roada pomilor cu prăjina şi alungă pînă la hotar cioara care a furat o prună şi, dacă pînă acolo paserea n-a lepădat furtişagul, rădăşanul se opreşte şi se închină : Să fie de sufletul tatii şi al mamii şi a tuturor morţilor mei!
—	La toate cîrtirile de acest fel ale altora, rădăşanul se mulţămeşte, drept răspuns, să zîmbească. Ceea ce dovedeşte că avem de-a face cu oameni de caracter.
Taină a trecutului acestei frumoase aşezări mai ră-mîne şi hramul bisericii vechi de la Vodă Tomşa şi mai demult.
Se află în sat două biserici : una nouă şi monumentală, ale cărei clopote le-a cumpărat soborul femeiesc rădăşan, şi alta veche durată din lemn. Patronii acestei bisericuţi umilite şi interesante sînt sfînta Ecate-rina a cărei zi cade la 25 noemvrie, şi sfintul Mercu-rie cu praznic în a patra zi de Paşti, care e totdeauna o miercuri. Acest sfint Mercurie, zugrăvit deasupra uşii de intrare, lingă soaţa sa mirată, e Mercur zeul negustorilor, cu toiag în mînă şi aripi la picioare. Sfînta mare muceniţă Eicaterina pare mai mult un adaos cuviincios al bunilor acestora creştini, căci ziua de 25 noemvrie se sărbătoreşte cu destulă modestie ; adevăratul patron, sărbătorit cu un entuziasm şi un
bielşug aş putea zice păgin, e Mercurie. Localnicii numesc ziua aceasta «Mercorea». Dis-de-dimineaţă tot satul e într-o fierbere sărbătorească mult mai îmbiel-şugată decit în zilele albe ale Paştilor. La fiecare casă e gata praznic pentru oaspeţi: vin oaspeţi mulţi din satele de aproape şi mai de departe. Vin soli de la Baia şi Bosanci. In mijlocul satului se învirt scrîncio-bele ; s-au improvizat de cătră negustori străini corturi de răcoritoare — limonăzi şi bere ; tarafuri de lăutari cîntă in două ori trei locuri ; la ceasul hotărît, după sfînta slujbă de la bisericuţă, vor porni horele legănate şi domoale ale satului, sare nu sînt atît coregrafie cit expoziţie de fecioare frumoase şi feciori rumeni, in costumele lor tradiţionale. In vederea Sfintului Mercurie, la bisericuţă, în şoproanele lungi, se rînduiesc mesele mişeilor. Toţi cerşetorii din nouăzeci şi nouă de sate s-au adunat şi-şi aşteaptă rînd la acest ospăţ. Unii pleacă, alţii vin. Căldări enorme de sarmale, vestitele sarmale de la Rădăşeni, «legate cu aţă», forfotesc la vatra cu jar. Intr-un ceaun, în proporţie cu mulţimea şi foamea calicilor, patru haidăi mestecă mămăligă cu un dispozitiv de pari îngemănaţi, fixaţi la partea de sus în furca unui copac bătrîn. Mămăligi gata şi oale cu sarmale sosesc, adaos din sat de la gospodari binevoitori. O bute de vin aşteaptă ca să dreagă gustul prăznuitorilor care ies de la rînd. După ce a sorbit şi vinul din cănăţuie, străinul sărman îşi face cruce şi zice: «Bogdaproste». De-acu la anul dacă mai poate îndrăzni a veni la pomană; căci gospodarii aceştia din Rădăşeni n-au vreme să se îndeletnicească cu milostenia In alte zile ale anului. O dată şi bine, — ca să fie tuturor, şi viilor şi morţilor, pe uri an. Sfintul Mercurie zîmbeşte enigmatic dintre semnele creştinismului său.
277
Prietini, cunoscuţi, neamuri prăznuiesc la toate casele satului. E o voie-bună unică în adevăr, mai ales cind aureşte soarele şi se bolteşte cer albastru peste toate livezile înflorite. Vin, lăutari, haz şi uitare pînă in amurg. Atunci rînduiala cere ca fiecare să se întoarcă la ale sale ; oaspeţii pe drumuri cătră dealuri, gospodarii la hodină după atîta strădanie şi mai ales cheltuială.
Am auzit pe un cunoscut al meu de acolo spunînd o vorbă potrivită la sfîrşitul unei asemenea Alercorii :
—	Prietin mi-a fost cine-a venit la mine ş-a ospătat ; iar cine m-a uitat mi-a fost îrate.
DELTA
Se ştie că dotnnia gurilor Dunării cuprinde teritorii vaste şi misterioase. Actul creării uscatului e in mers continuu. Nomolurile anuale sporesc pămîntul nou asupra mării pontice in aşa măsură, incit, de pildă, Chilia, care pe vremea lui Ştefan cel Mare era port rnaritim, astăzi se află la mai mult de patruzeci de kilometri in interior. Mulţi concetăţeni ai noştri, la Sulina, acum şaizeci de ani admirau jocul delfinilor pe valuri intr-o zonă în care astăzi se înalţă arborii grădinii publice. Aşa încît fluviul acesta e un ziditor fără hodină şi un grădinar harnic. Aluviunile se depun, fixînd o floră variată ; generaţiile de stufuri căzute, întreţinute de fauna moartă a anilor, sporesc plaurul ; plaurul devine ostrov; ostroavele se leagă cu grindurile şi cu ţara Deltei. Pe grinduri şi în os-troave omul întemeiază grădinile. Nicăieri pe pămînt, cred, nu se află livezi de gutui ca undeva pe Dunărea Veche ; cele mai mari şi mai frumoase fructe le-am văzut acolo, în grădinile cu mere de aur ale basmelor.
Americanii, care au sistematizat într-un grad înalt unele din îndeletnicirile economiei rurale, au dat pentru stupării ciîre record, de care de mult încă am fost
279
obişnuiţi să ne mirăm. Un celebru prisăcar, Dadani, al cărui stup 11 Întrebuinţează şi apicultorii romini, a scos din regiunile cele mai prielnice ale Americii de Nord recolte de o sută de kilograme de stup. Harnică treabă pentru o colonie de albine condusă cu meşteşug, cu faguri artificiali, extractor şi celelalte, în ţinuturi cu bielşug de floră. Prisăcarii noştri, cu stupii lor primitivi, nu s-au gîndit niciodată să dobîndească mai mult decît a cincea parte din recolta americană. Iată însă că s-a aflat pe lume un ţinut şi mai prielnic muştelor. Şi acest ţinut e Delta Dunării. Prisăcarii din aceste locuri de mult obişnuiau să iacă albinărie transhumantă ; purtînd pe ceamuri ştiubeiele de la floarea de salcie la salcîm, apoi la dumbrăvile de tei, apoi la florile tirzii ale bălţilor, au obţinut totdeauna «mătci grase» ; dar cînd au aplicat albinăritul ştiinţific, cu stupi sistematici şi cu toată aparatura necesară sistemului, au ajuns, «schimbînd păşunea», la rezultate care lasă în urmă recordurile de care vorbeam mai sus.
Am avut un bun prietin, doctorul Dimitrie Ionescu, fost administrator al acestor domenii, cu care de multe ori am vizitat Delta. Prietinul acesta al meu, aplicînd metodele ştiinţifice la apicultura transhumantă în bălţi, a obţinut recolte de 250 kgr de miere la un stup Dadant-Blatt. In vremea recoltei extractorul trebuia întrebuinţat zilnic, 'fagurii plini goliţi şi mierea, încă crudă, pusă la soare în vase mari de sticlă, ca să se coacă.
De cînd se petreceau acestea au trecut două decenii; unele din faptele şi exemplele bune ale prietinului meu au dat roadă in ţara tainică pe care o conducea cu pricepere şi discreţie. Economii Deltei ştiu să crească vite, oi şi porci, cu nişte metode necunoscute în alte
părţi ale lumii. Fac zarzavaturi şi fructe de care noi habar n-avetn. După revărsările de primăvară închid bălţile şi apoi pescuiesc cantităţi fabuloase de peşte.
Crapul de Dunăre e un peşte decît care nu se află altul mai savuros. «Bunătatea» cărnii lui e in raport cu greutatea. Cel de douăzeci de kilograme e cel mai bun. N-aş putea spune că un crap de douăzeci de kilograme se poate prinde oricînd şi cît ai bate în palme; însă dacă s-ar prinde oricînd şi cît ai bate în palme, atunci n-ar mai avea preţ. Cînd umblu prin acele locuri mă mulţămesc şi cu unul care are jumătate din această putere ; bunul renume al speciei rămine neştirbit.
Cu oriile ori cu cîrligele, pescarii dunăreni mai pot prinde un monstru respectabil al apelor dulci. Acesta e somnul.
Avut-aţi vreodată curiozitatea să căutaţi lămuriri despre somn în dicţionarele enciclopedice ale apusenilor ? Mai întăi, nu confundaţi «somnul» cu «somonul». Somonul e alt neam de peşte, care la noi nu se găseşte. E un salmonid care îşi petrece o parte a vieţii in ocean. In dicţionarele celor care ne trimet cultura în tomuri tipărite, somnul nostru îl veţi găsi la cuvintul «silure». Veţi afla că silurul e un peşte care are forma aşa şi pe dincolo, ale cărui caracteristici sînt cutare şi cutare; care are o carne mediocră şi a cărui greutate nu trece de douăzeci de kilograme.
Mulţi de la noi se iau după asemenea tipărituri şi subestimează somnul. Chiar unii din autorii noştri, care îşi caută materialul mai mult în biblioteci în loc să-l caute unde se află el, au emis părerea că somnul ar fi un peşte nu tocmai gustos. Să binevoiască a veni în Deltă să-l mînînce proaspăt. Sau şi în Bucureşti să-l prepare cum i se cuvine. Căci somnul acesta e
28f
altul decit acel «chitic» de douăzeci de kilograme record, pe care-1 semnalează ca pe o raritate ihtiologii apuseni. Somnul Deltei ajunge pină la patru sute de kilograme. E balaurul din poveste. Despre acest balaur se spun, la tocurile de popas, pe grinduri, istorisiri de te incrînceni.
In apele acestea pescarul mai prinde un peşte pe care nu-1 cunosc apusenii: cega. Şi mai prinde unul : viza. Şi încă unul : păstruga. Şi încă unul: nisetrul.
Să lăsăm la o parte şalăul, ştiuca, bibanul, carasul, linul, vresperul şi toată albitura ce populează ariile fără slirşit ale acestei domnii dunărene. Cînd aţi ajuns într-un loc potrivit şi aţi tăcut popas, şi s-a aprins focul, şi s-au pregătit vasele de cină, şi vi se aşează pologul pentru odihna nopţii, băgaţi de samă ce fac localnicii pentru îndestularea foamei dumneavoastră.
Popasul e într-o singurătate împresurată de sălcii şi ape. Un campament barbar — cum ar fi la ţărmul Nigerului ori la Limpopo. (Vă spun drept că altfel nu mi-ar plăcea.) O colibă strîmbă, cîteva cioveie. Instrumente pescăreşti, întinse pe pari, se zvîntează, Aproape, cherhanaua. Pe gîrlă, lotcile. în vecinătate, închisorile cu gard ale bălţilor.
Meşterul cel mai priceput şi cel mai bărbos al tovărăşiei a aruncat o singură dată prostovolul în închisoare şi a scos (ştiu eu cît?) a scos o mulţime de peşte : crap, caras, albitură. Alege ce-i mai mare şi mai frumos ; curăţă şi pune la fiert. Asta ar fi să fie borşul. Dar nu-i decît o «primă zamă de bază», cum spunea un bătrîn slujbaş al pescăriilor. Meşterul dă afară prinsoarea întăia şi, cu un adaos de legume, pune în aceeaşi zamă nisetru şi viză, iarmâ şi crap. Cine n-a gustat din acest dublu extract de peşte, să se socotească nefericit şi să n-aibă linişte pînă ca nu
va izbîndi să găsească timpul, calea, locul şi bunăstare sufletească, într-o binecuvîntată singurătate ca acele pe care am avut prilej să le cercetez eu.
Cuvîntul «crap» l-am întrebuinţat numai a doua oară în adevăratul lui înţeles. Pentru pescarul Deltei, «crap» e numai crapul care trece de cinci kilograme. Celălalt peşte din acelaşi soi, care a servit la «prima zamă de bază», are nume deosebite, după vîrstă şi greutate : puiul de crap se chiamă ciu-ciu ; mai mărişor : crăpuştean ; de la jumătate de kilogram în sus : ciortănică-ciortănaş, ciortan, ciorto-crap.
Veţi fi observat poate, în pomelnicul peştelui adaos, lîngă viză, un nume nou : iarmâ. Să ştiţi că e vorba de somn. Căci şi somnul îşi are numele lui deosebite : cel mic de tot e moacă ; moaca devine somotei, apoi iarmâ şi iaprac. Cătră douăzeci de kilograme e somn-pană. Deci iarmâ e un peşte mijlociu, cu carnea albă, fragedă şi dulce.
«Plachia de somn» nu se poate realiza într-o pustie ca aceea de care vă vorbesc. Iar «crapul la proţap», aproape obligatoriu în menuul excursionis-tului, să nu-1 primiţi decît după ce veţi fi răbdat toată ziua de foame. în asemenea împrejurări te poate entuziasma şi iasca friptă, dacă o meremeti-seşti cu mujdei de usturoi, c-o mămăligă bine scoaptă şi cu vin de Sarica, răcit în fundul bălţii, sub plavie.
Uneori petrecerea în gîrlele întortochiate ale Deltei are un scop vînăloresc. Mărturisesc că am fost şi eu de cîteva ori în asemenea expediţii la începutul primăverii, cînd se îmbulzesc în acest paradis al gurilor fluviului paserile migratoare ; însă de cele mai multe ori mi-a plăcui să mă duc fără unealtă de
283
distrugere. Pădurile de stejar, ostroavele blînde, luncile de sălcii şi tei, singurătăţile absolute, luciul lin al lacurilor, grădinile sălbatice de tamarix pline de miresme şi de cîntece de privighetori au farmec sporit cînd toată fauna — şi cea statornică şi cea călătoare — e în plină bucurie a tihnei. Soarele aureşte, umbra pune valori tabloului; noaptea cu lună, amurgul, zorile, toate sînt prilej de poezie intensă, ce te străbate ca o iubire sau ca o durere.
Lebăda şi pelicanul, lopătarii, stîrcii albi cu moţ, cele cîteva familii de flamingo ce se opresc aici cîteodată, califarii, speciile rare de raţe, gîştele care ne cer învoirea să ne fie oaspeţi şi să scoată o generaţie tînără pe pămîntul nostru (care însă e mai mult al lor), — le-aş dori apărate de prigoana omului. Numai cu ele şi cu liniştea în grădinile lui Dumnezeu peisagiul are «haz» şi se poate lega de inima noastră.
Ştiu că în aceleaşi nestrăbătute sihle ale stufurilor trăiesc mistreţii, lupii, vidrele, vulpile. Dacă Dumnezeu le-a dat fiinţa, nu mă sfiesc să le recunosc şi lor dreptul vieţii în raiul Deltei. N-aţi văzut niciodată acvilia regală plutind între soare şi azur, ducîndu-şi eleganţa şi măreţia peste oglinzile luciu-rilor, peste foltane de stuf, peste pădurile ţesute cu liane şi flori...
Toate sînt frumoase şi armonioase în acest ţinut, pînă ce Domnul Dumnezeu vrea să fie vifore şi ape mari. Cum spune psalmul :
Genunea pe genune o chiamă Cu glasul viitorilor.
Toate şuvoaiele şi valurile tale Peste mine au trecut.
284
Atunci vine tumultul. Alinia stihiilor mătură pa-injenişul oamenilor. Puhoaie negre curg pe deasupra luncilor. Furtunile rup plăviile şi le mînă în singurătăţi schimbate. Pămătufurile stufurilor zboară pînă sub nouri, amestecate cu paserile în acelaşi vifor al spaimei.
După aceea domnia Dunării se luminează iar de zîmbetul Domnului Dumnezeu.
De două decenii nu fusesem pe braţul Chilia. M-am dus iarăşi acolo acum cîţiva ani. Am abătut prin ascunzişuri unde fuseseră odată grădini şi acum nu mai erau; am văzut grădini noi, unde odinioară nu fusese nimic. M-am oprit la Vîlcov. Şi de la Vîlcov m-am dus să văd intrarea Dunării în Marea. Erau colţuri care îmi rămăseseră în suflet. Avusesem noroc să le văd în ceasuri de tihnă şi ascultasem într-o noapte cu lună privighetorile în sălcii mari, privind în răsărit solzii de lumină ai valurilor, în dunga unde apele dulci se amestecau în unda amară a Pontului. Cu şalupa de pe puntea căreia priveam toate, am plutit încet, ocolind locurile. Linia lor graţioasă se păstrase în tainiţile amintirilor mele. Insă iată că acum, plutind din nou pe acolo, nu le mai cunoşteam. Erau aceleaşi, dar erau altele. Ostroavele erau acum grinduri. Ostroave şi plăvii nouă apăruseră. Marea era departe, dincolo de acele ostroave şi plăvii nouă. Dunărea clădise cu grabă ţărm proaspăt, cu lunci de sălcii tinere. Privighetorile întinseseră mai cătră răsărit, în minunea nouă, cîntecele şi cuiburile lor.
Rareori poate cineva, într-o viaţă, să simtă ce am simţit eu în acel ceas : teroarea divină faţă de forţele eterne.
NEAJLOV
omnilor, a vorbit prietinul nostru, nu neg că
ceea ce numim noi «realităţi» se bazează pe
observaţii obşteşti. Cît mai mulţi semeni ai
noştri şi cît mai multe serii de oameni asemănători văd într-un fel. La mulţimea aceasta se adaogă şi acei care din lene, laşitate sau conformism acceptă punctele de vedere recunoscute bune, frumoase ori valabile. Priveliştile Elveţiei, antichităţile Italiei, Ceahlăul şi valea Prahovei sînt admirate cu glas şi gesturi. Minunile tehnicii moderne recoltează sufragiile întregii suflări mondiale, aş putea zice.
Nu tind să arăt pricinile pentru care am serioase rezerve faţă de unele şi de altele. Caut, probabil, în privelişti şi invenţii ceva mai mult decît văd şi caută cei mai mulţi dintre semenii mei. Caut poate acel mister ce e nelipsit din toate ale Creaţiei ; şi operaţia aceasta de adîncire în lucruri nu e proprie mulţimilor. Aştept să se producă între mine şi lucruri un anumit acord, care dă bucuria unei anumite înţelegeri. Deci, pentru mine realitatea fiind o experienţă cu totul personală, mi se întîmplă ades să fiu în dezacord cu domniile voastre.
286
Mi se întîmplă să fiu nepăsător şi rece faţă de negurile poetice de pe vîrful Caraimanului şi să mă luminez de o uimire fericită cînd adierea amurgului leagănă spre mine, într-o lucire aurie de o clipă, un painjen minuscul atîrnat de un fir nevăzut.
Nebunia aceasta (ca să vorbim curat) n-o am numai eu. Eu însă mă aflu mai puţin înţelept şi o mărturisesc. Din cînd în cînd, în tren ori într-o cafenea, descopăr pe cîte unul din familia noastră, şi începem a divaga, indignînd mulţi cetăţeni onorabili şi cuminţi. Asemenea sincronizări de unde sufleteşti sînt rare — trebuie să recunosc. Dar dacă n-ar fi rare — şi chiar foarte rare — n-ar avea haz, şi n-am avea prilejul să nu fim ca toată lumea.
Cîteodată şi unii dintre cei cuminţi se pot pune de acord cu nebunii, întrebuinţînd anume otrăvuri binefăcătoare : amor, alcool ori morfină. Poate nici eu nu sînt nebun, şi am numai facultatea de a mă supune influenţei unui asemenea filtru. încercaţi şi domniile voastre, ca să vă puteţi măcar din cînd în cînd elibera de obişnuita mizerie a vieţii. Căsnicii nefericite, persecuţii ale fiscului, informaţiile oribile ale aparatului de radio, copii care-ţi dau lecţii de idealuri nouă, bucuriile absurde din grădinile de vară ale capitalei, toate le poţi înlătura cu facultatea de care v-am vorbit, sau cu surogatul ei. Bineînţeles că domeniile misterioase în care poţi evada sînt multe şi diverse. Poţi pleca într-o expediţie fericită fără să te mişti din fotoliu. Insă te poţi mişca în timp şi-n spaţiu cum obişnuiesc să fac eu.
Intr-un rînd un alt nebun... eu i-aş zice mai degrabă minoritar... Intr-un rînd, unul din aceşti minoritari mi-a mărturisit că, pe cînd era copil, în plină lumină a unei zile de iulie, a cotit din strada
287
pe care locuia familia iui într-o stradelă şi a deschis o portiţă la o grădină necunoscută. Mi-a spus asta un minoritar, ori am cetit undeva ? Niciodată — nici pînă atunci, nici de atunci — n-a văzut un colţ mai încîntător. A trecut prin el ca printr-un vis aurit. N-a ştiut cum a ieşit. A doua zi a căutat iarăşi intrarea şi n-a mai găsit-o. Ani şi ani după aceea, în aria restrînsă a tîrgului provincial unde locuia, a cercetat zadarnic. N-a putut găsi nimic din ce i se revelase. Totuşi, acea grădină fermecată a amintirii fusese o realitate. Nu o realitate a obştei, ci o realitate a fiinţii lui, într-un anumit echilibru sufletesc, subt o anume combinaţie a stihiilor şi a tainelor.
Eram de cinci ani vîrstă cînd am fost şi eu întăia oară într-o situaţie identică. Mă duceam cu mama la ţară, la bătrînii ei, într-o căruţă trasă de doi cai cuminţi. Ii mîna un moşneag blînd. Cînd drumul suia o coastă de deal, moşneagul se da jos de pe capră şi lăsa căluţii în pas, îndemnîndu-i cu vorbe bune. Le cînta cu glas scăzut ş-un cîntec. O frîntură de cîntec. Căluţii îşi ciuleau urechile şi se încordau cu voie-bună în hamuri.
Soarele era pe la toacă. A trecut pe cer un nour şi a îndulcit lumina zilei de vară. Căruţa suia iar un deal, al cărui nume mi-a rămas în amintire: Bar-bat. Nu ştiu cine i-a spus aşa, mă a ori căruţaşul cel bătrîn. Clopotul de la oişte suna rar. Dintrodată am văzut nu prea departe o zare de deal, de pe care mă priveau uriaşii. Erau şase; erau opt. Nu i-am numărat; nici nu-i puteam număra; am închis ochii, uimit şi înfricoşat. Aş fi întrebat pe moş Manole; el însă începuse a mormăi cîntecul. Aş fi dorit o explicaţie de la mama. Am deschis pleoapele cu sfială spre ea. Privea în lungul ogoarelor spre pîcla Si-
288
retului. Am simţit în ea gînduri şi întristare şi am lăsat-o în pace. Ajunşi în vîrful dealului, căluţii s-au oprit singuri. Mi-am închipuit că acolo-i «vama» şi trebuie să ne oprim. Era într-adevăr o vamă : o spărtură între dealuri, ca o poartă de împărăţie. Se vedea prin spărtură altă lume. Ape lucind în prunduri (am ştiut pe urmă că erau gîrlele Moldovei) şi pîcle vinete pe păduri. Uriaşii care păzeau locul nu mai erau; se ascunseseră şi ne lăsau trecerea liberă.
V-aş mai putea spune şi alte întîmplări asemănătoare, însă mă aştept să-mi observaţi că, la o vtrstă primejdioasă ca cea în care mă aflam pe dealul Barbat, realităţile şi vedeniile se confundă, iar timpul nu are încă număr.
De aceea daţi-mi voie să vă relatez întîmplarea mea de săptămîna trecută.
In discuţia de mai adineaori domniile voastre aţi găsit vorbe potrivite de laudă pentru administraţia şoselelor regatului. Aceste vorbe de laudă priveau cele cîteva şosele asfaltate sau pietruite care leagă capitala cu regiuni bine cunoscute ale ţării noastre şi ale Europei.
In ce mă priveşte, nu adaog glasul meu la corul dumneavoastră de admirator. Drumurile «celelalte» care nu sînt asfaltate, nici pardosite cu granit, care au rămas ca-n veacul părintelui nostru Decebal, îmi par cu mult mai interesante, căci mă pot scoate pe tărîmul celalalt. Mă pot duce într-un timp şi-ntr-un spaţiu care nu e al domniilor voastre.
Ziua era destul de liniştită, cerul căptuşit de nouri, văzduhul umed. Cum luna aceasta de primăvară e a sitarilor, mi-iam căutat doi prietini vînători, am trecut pe la societate ca să consult harta, şi ne
|9 Sadoveanu Oporp, voi. l'î
289
aflam porniţi spre o pădure care se chiamă Babele. Judeţului îi zice Vlaşca. «La doi paşi de Bucureşti»,
—	m-a informat agentul societăţii noastre de vînă-toare. Prietinii mei nu cunoşteau drumul. «întrebăm pe săteni...» au fost ei de părere.
Părerea lor m-a bucurat. Indicaţiile sătenilor trebuiau să ne scoată unde doream eu. Intr-adevăr, din şoseaua asfaltată nu tîrzie vreme am dat pe un drum de ţărînă.
—	Se cunoaşte că sîntem în Vlaşca... a observat filosofic şoferul nostru Mitică.
M-am uitat în juru-mi : eram într-un automobil şi dintrodată toată împrejurarea a început să mi se pară ciudată. Fără îndoială că nu fugeam numai pe un draim de noroi desfundat de ploile lui aprilie, ci ne duceam cu grăbire şi îndărăt, în timp. Ne duceam spre Sud-Vlaşca : adică spre ceea ce ar fi, în tălmăcire bună, ţinutul romînesc. Ne duceam spre obîrşie, spre voievozi şi daci. Cu cît ne duceam mai repede, cu atît eram mai ameninţat să-mi clănţănesc limba în măsele.
După cît mă lovesc peste glesne tocurile în care stau închise puştile noastre moderne fără cucoaşe, se pare că ne ducem la vînătoare la sitari. Dar am mai multe motive să cred că aşa ceva nu-i decît aparent adevărat. Armele ca şi maşina care ne poartă sînt ale altei lumi şi a viitorului. Vom găsi probabil unde ajungem — dacă ajungem cîndva şi undeva — prepelicari şi şoimi.
Dacă-i vorba de prepelicari, şoimi şi expediţii fanteziste pe alt tărîm şi în alt veac, apoi ar fi fost mai bine dacă rămîneam la gura sobei. E mai sănătos şi mai puţin obositor.
290
Pe lîngă jocul tocurilor, ne ameninţă şi propriile noastre capete să se ciocnească şi să se fărîme ca nişte bombe de cumbarale. Mai este o ameninţare : să se oprească maşina la un hotar unde nu i se mai îngăduie să treacă ; unde numai cai sălbatici cu coame de scai pot trece. Au să ne iasă în cale de bună samă mlaştini şi rătăcăni. Si va veni ş-un ceas cînd va porni să curgă asupra noastră din nourii coborîţi potop de ploaie ori ninsoare.
Am trecut o apă — hotar între lumea asta şi cealaltă. Mi se pare că-i zice Ciorogîrla.
După ce am trecut de Ciorogîrlă s-a arătat un pămîntean care stătea ca un stîlp la marginea drumului, privindu-ne cum înaintam, haida-hai, între pîraiele şanţurilor. Avea căciulă mare, toiag şi sarică.
Oprim.
■— Buna ziua, om bun.
—	Mulţumim domniilor voastre, boierilor, a spus pămînteanul, săltîndu-şi căciula de pe ochi.
—	Departe-i, mă rog, pădurea care se chiamă Babele ?
—	Nu-i tocmai departe, dar mai aveţi de umblat. Mergeţi tot înainte ; după aia apucaţi la stînga.
Ne-am dus înainte, împroşcînd noroaie, ş-am tot mers :
Pe Argeş în jos Pe un mal frumos...
Am trecut peste un pod lung, peste talazuri tulburi şi spumate de viiturile zăporului; am oprit pe un tăpşan unde drumul se desfăcea în două. O creangă apuca la dreapta, alta la stînga. Care să fie stînga şi care dreapta ? m-am gîndit eu. Omul cu
19*
291
sarică, toiag şi căciulii stătea cu fata ta noi ; aşa ca dreapta noastră era stînga lui.
—	Să apucăm la stînga... a hotarit şoferul ; după cum ni s-a poruncit.
Am zîmbit, bănuind ce ne aşteaptă. Insă eram fără părere de rău şi fără grijă, întelegînd că aşa-i rîn-duiaia treburilor noastre în acea zi.
Iată altă cruce de drumuri şi alt om pus anume acolo, cu toiag, sarică şi căciulă mare cu fundul lat.
—	Buna ziua, om bun.
—	Mulţumesc dumilorvoastră.
•— Departe-s Babele ?
—	Apoi mai aveţi. Mergeţi tot înainte, pînă ce daţi de Nebuna. Acolo întrebaţi iar.
—	Am înţeles... am suspinat eu, cu bucurie.
Am mers înainte prin singurătăţi, cu gurile încleştate. Ca să nu mai vorbim degeaba, şi ca să nu ne muşcăm limbile. Soarta noastră părea pecetluită. Daca ieşim din asemenea ghioluri ale primăverilor şi veacurilor moarte, apoi neapărat trebuie să poposim într-un liman care să ne răsplătească sufe-rinţile, sub zîmbetul lui Dumnezeu.
Mitică şoferul, nu mai era bucureştean. Devenise Dumitru, curn îl chema acasă, în satul lui oltenesc, şi dovedea virtuţi extraordinare de îndărătnicie şi răbdare. Nu ştiu cum făcea ca să putem înainta sucit şi strîmb în acea ţară nouă şi necunoscută. Căci nu ne mişcăm nici pe drum, nici prin rîpi, nici prin bălţi, nici prin gloduri, ci prin toate acestea amestecate.
A nălucit un sat. L-am trecut, împroşcîndu-1. S-a arătat alt sat; l-am trecut şi pe acela, împroşcîndu-1. Ori ne-am depărtat noi înainte, ori au fugit ele îndărăt, pitindu-se după colnice. Intr-al treilea sat,
292
au aparut copii veseli şi femei uimite, care nu văzuseră fără îndoială niciodată căruţă umblînd singură
—	fără cai şi totuşi strănutînd şi zvîrlind din copite. Aşa ceva nu poate veni decît de pe lumea aialaltă !
Iară ne-am oprit şi am întrebat pe al treilea străjer, care ne aştepta anume, fiind poate slujitor al sfintei Duminici.
—	Tot înainte ! ne-a îndemnat el ; apoi a ridicat braţele şi bîta cu spaimă, căci se abăteau asupra lui puhoaiele.
Deodată, în ziua umedă, sub cerul cenuşiu, s-au arătat coline, livezi şi vii.
Era ceva nou, blînd şi paşnic şi ne aflam foarte departe.
In acele singuratice frumuseţi, între păduri vechi din ani de demult, au coborît oamenii de la munte care au dat nume ţinutului. Oamenii s-au mirat de noi, rămînînd tot în trecut; pădurile sînt încă în fiinţă.
Cotind de după un bot de deal, văd în stînga zarzări înfloriţi ; pe urmă o dumbravă de stejari sub care pasc oi cu mieluţi firavi lîngă ele. Berbecele ne petrece neclintit, îndelung, cu gravitate.
—	Am trecut de Nebuna şi ne ducem la locul fără nume, îi zic eu.
—	Be-hee 1 răspunde el.
îndată, în dreapta se înalţă o moară, o moară veche de zid ; pe subt ea curg ape, prelingîndu-se prin zăgaz stăpînit de stăvilare înlănţuite. Lacul morii se rotunjeşte subt o sprinceană de luncă. Limpezime lină cătră care flutură sălcii plîngătoare, înverzite gă’biu. La mal, albastre ca o fereastră de
cer deschisă brusc şi albe ca zăpada ce abia s-a topit, primele flori ale acestei primăveri.
Astfel am intrat în ţara necunoscută. Străjeri anumiţi ne îndemnaseră, poate ca să ne prăpădim urmele ; totuşi am ajuns la limanul dorit unde zîm-beau toate. Pe furiş am ajuns la altă moară fermecată. Un morar de la 1400 ne-a încredinţat că apa acelui rîu al liniştii se chiamă Neajlov.
Se spune că acea apă ajunge şi la oamenii de dincolo, îşi dădea el părerea, şi într-un loc ar fi un pod unde măria sa Mihai-Vodă stă să bată mare război cu împărăţia ismailitenilor.
Am poposit ş-am avut un ceas fericit.
N-aş putea spune prin ce vamă am intrat iarăşi în lumea astălaltă a dumneavoastră ; port însă în mine ş-acum vedenia fericită a acelui ţinut.
L-am căutat cu prietinii mei şi cu Dumitru şoferul pe hartă ; am încercat să ne întoarcem la el ; e de prisos să adaog că silinţile noastre n-au fost încununate de nici un succes.
/
IARNA ŞI LUPI
Sfintele sărbători care au trecut aduc poporului nostru tihnă şi bucurie după îndelungata muncă agricolă. Deasemeni aduc o satisfacţie de altă natură, după un post de cinci săptămtni. Insfîrşit, se adaogă datinile Anului Nou — datini luminate şi bucurate rămase din epoca veche cînd anul începea la 1 martie. Vestirea primăverii a fost mutată mai în iarnă. Altfel şi la 1 martie, în regiunile noastre de meteorologie anarhică, la apropierea echinocţiului se amestecă austrul cu crivăţul, zilele calde cu gerurile, vîltorile zăporului cu îngheţuri de cremene.
Nici un autohton de la Carpaţi nu poate afirma că a apucat ierni identice. Nu seamănă o lună şi un anotimp al anului cu o lună şi un anotimp a altui an. Aţi apucat şi domniile voastre ca şi mine ierni înfricoşate de şase luni, în care termometrul nu s-a urcat la +1°. Aşa ţin eu minte iarna din 1907—1908, la Folticeni. La 6 octomvrie a căzut definitiv zăpada, după ce mai fusese o lapoviţă cu îngheţ la 14 septemvrie. A ţinut iarnă în putere pînă la 4 martie. In ianuarie fuseseră geruri de — 20° vreme de nouă
295
zile, fără întrerupere. La 3 martie —2Q° ; iar la 4 martie, la amiază, dezgheţ total, lichidare pripită, cu +20°C. In douăzeci şi patru de ore o diferenţă de 40°. Ţinînd samă de atîtea şi atîtea alte lucruri şi împrejurări, să nu se mai mire nimeni de firea acestui neam plin de neprevăzuturi şi extreme. Influenţa mediului cosmic se traduce în vorbire obişnuită, că sîntern copiii cerului şi pămîntuiui nostru.
Intr-un an — înaintea războiului celuilalt — mă aflam tot la Folticeni, în livada mea de meri, la 9 iunie (stil vechi) şi cercetam roada. Erau meri-şoarele cît aluna. Cătră ora 11, ziua însorită deodată s-a înegurat şi dinspre munte a venit furtună : termometrul a scăzut brusc la +9°. După ce s-a luminat iar, am văzut în valea Moldovei zăpadă. Ninsese bine pînă într-un loc care se chiamă Movila lui Răzvan.
Nu mult după război, îşi mai aduc aminte unii ieşeni că într-o iarnă n-am avut nici îngheţ, nici viscole, nici zăpadă. Cerul era înalt şi siniliu ca la ţărmul Mediteranei ; vremea de secetă. Iarnă goală
—	urmată de an sărac în holde.
Să ne bucurăm de iarnă tare, după recitativul din veac :
Iarna-i grea, omătul mare,
Senine bune anu are.
Iernile cu omăt mult dau adăpost şi must griului, viilor şi livezilor. Mai dau şi alte bunuri, care nici nu pot fi preţuite. De aceea se spune că Sfîntu Ne-culai e podar. In ţara fără drumuri şoseluite, şi fără poduri peste ape, deodată, ea printr-o minune, apar pîrtiile lucii şi bătucite pe care lunecă săniile, şi podurile de sloi care unesc ţărmuri de ţărmuri. într-o
altă noapte, austrul răsunător soseşte ca o veste grabnică de la miazăzi şi toate se duc cu şuvoaiele la ripă.
Am avut însă mîngîierea iluziei.
Amărîtă ar fi fost viaţa acestor pămînteni, în curgerea veacului, dacă n-ar fi avut facultatea să evadeze din mizerie cătră un cîntec ş-un vis. Umiliţii din bordeie, ori din bejenii, ori de la tîrle, as-cultînd larma înfricoşată a iernii şi simţind muşcăturile furişe ale frigului, primesc pînă în suflete lumina focului familiar şi călătoresc ca-n farmec spre împărăţie, spre tărîmul celălalt şi spre paserea măiastră. Spune baciul cel bătrîn povestea, şi din cînd în cînd s-aud pălind lin tălăncile oilor din perdele.
La asemenea priveghiuri de iarnă, cei bătrîni aduc mărturii despre întîmplări vechi şi ierni care nu mai sînt, aşa cum am adus şi eu mărturiile mele. Pe acestea mă grăbesc să le pecetluiesc cu cea mai sigură garanţie de autenticitate ; cele pe care le-am auzit de la alţii, fără a le garanta, le cred, căci la Carpaţi şi Dunăre, la Şiret şi Mureş, întocmai ca şi la Olt toate sînt cu putinţă. De la reprezentanţii a trei generaţii am aflat că, odată, la înviere, deci după echi-nocţiul de primăvară, undeva în Ţara-de-Sus, s-au dus oamenii la slujba de miezul nopţii pe cer înstelat şi adiere de vînt cald, şi cînd au dat să iasă, uşile bisericii erau blocate de troian. «A fost odată ca niciodată», desigur; dar după aceea întîmplarea are tendinţă de basm.
Neam impresionabil şi plin de fantazie, neam iubitor de schimbări. Cearcă să adaoge iernii iluzia. Trudit totuşi de povara ei, se bucură însutii mai mult de întoarcerea anotimpului bun:
Primăvara, maica noastra,
Suflă brurna din fereastra Şi omătul de pe coastă...
La aceste priveghiuri de iarnă, întîmplările autentice şi garantate sporesc în măsura în care oamenii au nevoie de ele. Cîte poveşti despre lupi, bunăoară ! Le-aţi auzit şi domniile voastre ; şi în anume ceasuri de euforie sînteţi în stare să vi le atribuiţi,
—	dintr-o necesitate a artei de a convinge. Aţi văzut cu ochii dumneavoastră lupul scitic pe pustia nesfîrşită a zăpezilor, şi cu urechile dumneavoastră l-aţi auzit urlînd sinistru la luna albă.
Lupul iernilor noastre a devenit aşa de înfricoşat, încît abia se anunţă iarna în partea de miazănoapte a ţării şi gazetele primesc ştiri de la corespondenţii lor că lupii umblă potăi, atacînd satele şi stînile, sfîşiind oameni şi vite. Fără îndoială lupul e o fiară vitează şi dibace ; ştie să-şi caute singur hrana, de aceea i-i ceafa groasă ; la ceasul cel mai potrivit, cînd dulăii dorm, se strecoară la perdele ori în ţarcuri, ca să fure averea romînului ; se iscă război în asemenea împrejurare şi romînul iese deseori biruitor, căci are arme de foc şi cîni puternici ; dar cîteodată şi dihania poate să-şi agonisească dreptul ei.
Dacă n-au simţit cînii, lupul prinde de ureche oaia şi o duce cu el mînînd-o de dinapoi cu coada. Acelaşi procedeu îl întrebuinţează cu porcul. Nici oaia nu behăieşte, nici porcul nu coviţă ; se lasă călăuziţi spre destinul lor. In definitiv omul nu le rezervă altă soartă decît aceea pe care le-o impune lupul.
Rareori tovărăşii de lupi organizează atacuri asupra unei turme izolate de oi, şi săvîrşesc omoruri
298
în masă. Pentru asta utilizează o strategie de adevăraţi vînători, cu prevedere şi iscusinţă. Aceeaşi iscusinţă teribilă o întrebuinţează asupra cerbilor şi căprioarelor; unii le alungă, alţii !e aşteaptă la ţiitori anumite. Am putea spune că fac ca oamenii, dacă n-ar fi mai potrivit să zicem că oamenii fac ca lupii.
Cunosc şi am auzit de o mulţime de întîmplări de felul acesta. Mai cu samă am auzit. Insă chestiei cu lupii ata.cînd satele şi mîncînd oamenii îi opun desminţire. Lupul nu atacă pe omul valid. Vine în preajmă, umblă după sănii ; poate sfîşia pe un om căzut ; poate să se dea la un copil a cărui slăbăciune îi apare evidentă şi cînd el însuşi e însoţit de tovarăşi ; vă încredinţez însă că toate corespondenţele cu preotul Cutare din Sighet mîncat de lupi şi de gospodarul Cutare sfîşiat la o margine de sat de alţi lupi fac parte din repertoriul fantezist a! iernii. Redacţia revistei de vînătoare «Carpaţii» de la Cluj are de cîţiva ani bunul obicei să controleze asemenea ştiri despre faptele senzaţionale ale lupilor. Invariabil, autorităţile locale desmint ştirile. Gospodarii mîncaţi de lupi se află în deplină sănătate pe la casele lor.
Că lupul flămind cearcă tot felul de lovituri, e prea adevărat. Face ca şi omul. însă nu-i izbîndeşte atît de des cum îi izbîndeşte omului. Omul e doborît mai ales de om, nu de lup.
Acum zece ani, într-o iarnă tare, pe cînd mă aflam ■cu tovarăşi vînători în pădurea cea veche a Boro-seştilor în ţinutul Vasluiului, am văzut pe un gospodar dintr-un sat de aproape care venise cu sania, ca să care tărhatul şi merindea vînătorilor. Acest gospodar vorbea cu alţi săteni — unii cărăuşi, alţii
299
goflaşi — explicîndu-le fapta din noaptea trecută a unuia dintre cei doi boi murgi înjugaţi la sanie.
Un lup se înădise la gospodăria lui şi-i furase în două nopţi doi purcei dintr-un capăt de şopron. Di-hania se strecura pe intrarea fără uşă şi tot pe acolo îşi scotca prada, fără ca nimeni s-o prindă asupra faptei. Larma cinilor se producea după. Boii, în celălalt capăt al şopronului, erau slobozi la iesle şi dădeau şi ei muget prea tîrziu. Omul hotărăşte să stea la pîndă chiar în noaptea cc trecuse. Şi-a pregătit o drughineaţă tare de fag drept armă şi s-a pitit în paie lîngă scroafa cu purcei. Intr-un tîrziu, tocmai cînd aţipise, simte mişcare vie şi aude grohăitul spăimîntat al scroafei; zăreşte umbra hoţului şi loveşte cu drughineaţa. Lupul lasă purcelul şi dă un schiaun căutînd ameţit ieşirea. De data asta îl auziseră şi-l simţiseră cei doi boi porumbi ; într-o clipă ieşiseră afară, gata de război ; şi cînd lupul a izbucnit din şopron, boii l-au luat în coarne. Unui l-a străpuns şi l-a călcat în picioare sub privirile siăpînuiui. Eroul era de faţă şi clipea cu blîn-deţă din ochii lui rnari şi frumoşi, pe cînd omul istorisea.
Altă dată, în munte la Rîşca, un pădurar bătrin, moş Anania, despre care am vorbit în una din cărţile mele, mi-a explicat cum o mică turmă de porci a lui, care se afla la ghindă într-o poiană, atacată fiind de lup, a împresurat dihania, iar scroafele cu purcei s-au îndîrjit clefăind şi spumînd, pînă ce au doborît-o, sfîrticînd-o.
Toate poveştile fantastice care se spun despre stapînirea lupului asupra vieţii omului în vremea foamei acestui animal par a fi amintiri nedesluşite, îngemănate cu celelalte poveşti, dintr-un timp cînd
300
fiarele vor ii fost mult mai numeroase şi omul mai slab înarmat. Astăzi, această sălbătăciunc inteligentă cunoaşte puterea armei de foc şi pricepe că trebuie să se supuie împrejurărilor nouă ce au pus-o în inferioritate faţă de noi. Tot aşa în Africa nordică, la începutul veacului trecut, leul ataca obişnuit pe om. Şi numai după cincizeci de ani, cînd s-a făcut vădită pentru el primejdia carabinei, leul din aceste regiuni fugea de.european, nu din laşitate ci din inteligenţă.
Tot aşa lupul. îşi dovedeşte şi el deştepiăciunea : asta e o ispravă mai importantă decît cea pe care i-o atribuie corespondenţii de gazete la începutul fiecărei ierni.
De altminteri, înclin a crede că aceşti corespondenţi ar fi nişte tineri naivi, care, la adunări vesele, cad uşor victimă povestitorilor de întîmplări şi anecdote. Aţi avut şi dumneavoastră poate prilejul să constataţi, ca şi mine, cum se scornesc şi se înşiră aventurile năstruşnice, în proporţie cu viforniţa de afară şi cu numărul de pahare de vin vechi. Lupii au onoarea preferinţii şi nu-i om cumsecade care să nu aibă a spune despre ei ceva nemaipomenit. Sîntem un popor (iar !) care avem în sînge anecdota şi istorisirea ; bineînţeles însuşirile acestea n-au a face cu literatura.
Intr-un rînd, într-un amurg posomorit do iarnă, am trecut Prutul pe ghiaţă eu, Topîrceanu şi mai mulţi vînători ieşeni. Ajungînd la celălalt mal şi aşteptînd săniile ca să ne ducă la gazde, am aprins focul şi am scos cîte ceva de prin gente. Un respectabil şi simpatic domn cărunt, tovarăş de sanie al meu şi al neuitatului meu prietin, după al doilea pahar s-a lăsat impresionat de peisagiul de argint a!
luncii, de vatra de jar şi de fiorul amurgului şi şi-a adus aminte de o întîmplare veche cînd deaseirieni a trecut Prutul pe ghiaţă, insă singur, la căderea nopţii, şi i-au ieşit în cale lupii. Minunată şi complicată întîmplare, pe care am crezut-o numaidecît, angajînd cu entuziasm pe tovarăşul nostru s-o puie pe hîrtie, ca să i-o publicăm într-o revistă. Ne-a făgăduit solemn ; şi era dispus să spuie ceva şi mai interesant, cînd au sosit săniile. Peste două săptă-mîni am avut manuscriptul. Era ceva ridicol şi penibil ; fantazia se scuturase ca promoroaca luncii ; întîmplarea n-avea nici un sprijin în realităţi şi se înşira în paisprezece rînduri pe o foaie liniată de caiet de şcoală.
De atunci sînt atent şi circumspect la întrecerile dc povestiri cu lupi pe care le mai ascult din timp în timp, şi mă amuzez ca să le scutur podoabele de negură şi florile de promoroaca.
AL TREISPREZECELEA
Pot să vă spun o întîmplare, care ilustrează ceea ce obişnuim noi a numi «personalitate».
Sînt de atunci ani destui. Unii dintre participanţii la acea expediţie vînătorească se mai pot bucura de lucirea soarelui de toamnă tîrzie şi mai pot simţi în întinderi goale adierea vintului amiezii. Pe Demostene Botez şi pe Sevastos îi mai pot, deci, aduce martori. Alţi doi dintre cei de atunci, ioarte subţiri intelectuali ieşeni şi prietini, de lipsa cărora nu mă pot mîngîia, s-au scufundat înainte de vreme şi cu păreri de rău pentru această lume ticăloasă. — Patru. — Cu mine — fac cinci. Mai era ofiţerul de aviaţie care făcuse rost de camion : şase. Căpitanul acesta de aviaţie, Dordea, era un om deşirat, cu picioare şi gît de cocor, mersul lui de vînător era totdeauna rapid, plutit şi pieziş, aşa încît o lua înainte şi căloa întreg terenul : însă el aducea vehiculul, elementul cel mai preţios al tovărăşiei, deci nu ne puteam lipsi de dinsul. Era de altfel bărbat vesel şi băutor vrednic de vin : iubea şi cîntecele, de aceea, la volan, pusese pe Grigore : cu acesta face şapte. Grigore era un orăşan şmecher, care cînta din harmonică
303
toaie tangourile la modă, întovărăşindu-şi, din cind în cînd, acordurile pe clape cu o voce subţire din cap. Pentru acest motiv mai avea un nume : Mariţa. Ras, pudrat, violent sprîncenat şi cu ochi negri ca păcura, era totdeauna gata să se producă la petrecerile aviaţiei. Acuma trebuia să fie spectator ; să se rezerne cu spatele în camion la popas şi să cinte din harmo-nică întinderilor de arături şi miriştilor. Al optulea tovarăş şi al nouălea tovarăş erau doi oameni melancolici şi bărboşi, care tăceau şi fumau cu învierşu-nare. N-aş putea să le pun nume: erau «cei doi care tăceau şi fumau». Duceam cu noi trei cîni : Sevastos doi şi eu unul : Nero, Lord şi Cezar. Cu asta, numărul nostru realiza duzina, ceea ce ni se părea perfect şi de bun augur. Trebuia să facem bună ispravă în acea iepurărie, care ne fusese semnalată îndată după strîngerea porumbiştilor, sfîrşit de octomvrie.
Dar mai era ş-al treisprezecelea participant, pe care noi nu-1 socoteam. Camionul. Era firesc să nu-1 socotim. Că trebuia totuşi să-l socotim, am văzut pe urmă, după ce s-a impus el singur.
Camionul acesta larg era o maşină «prima», cum ne informa Grigore. Nu era maşina lui obişnuită, ne da el lămurire; era maşina unui oarecare şofer Piţu, cel «care are o amantă la Trei-Calici, ştiţi dumneavoastră, domnule căpitane». Pe parola lui, Grigore putea încredinţa că e maşina cea mai bună cu putinţă. Dimineaţa numai, cînd Grigore îi fixase în cuie băncile rudimentare pe care şedeam, «el» pusese oarecare împotrivire. Laturile care închideau platforma se aflau pesemne alcătuite dintr-un lemn tare. «Nu primeau piroanele, îşi continua explicaţia şoferul, pînă ce m-am supărat, domnule căpitane, ş-am pus mina pe ciocanul cel mare...»
Din lupta aceasta intre camion şi Grigore, rezultase fixarea complectă a laturilor. Ca să intrăm la locurile noastre, trebuia să escaladăm marginile.
Ne-am căţărat deci, am escaladat şi ne-am aşezat cu toate ale noastre. Aveau loc destul şi cînii, şi sacii noştri de alimente. Damigeana se afla Intre cei doi care tăceau şi turnau. Lăsasem loc potrivit vînatului.
—	Nici nu ştiu ce avem să facem cu atîţia iepuri! se mira căpitanul Dordea.
Dimineaţa se nimerise calmă, subt o boltă de azur; departe, dincolo de apa Jijiei, pe imaşuri uscate, sclipea în soare bruma.
Grigore conducea cu multă dibăcie şi grabă. Primea din cînd în cînd, direct in plisc, ţigări, — de la tovarăşii noştri cei bărboşi şi melancolici. Unul îi aşeza delicat ţigara ; celălalt i-o aprindea ; el mulţămea zîmbind, dădea drumul unui val albăstriu de fum în răcoarea dimineţii şi apăsa pe accelerator. Din cînd în cind îşi pipăia cu grijă, în stînga harmonica lui cea mare, cu trei rînduri de clape. Expediţia noastră el o vedea numai din punctul lui de vedere. Mai era, probabil, un punct de vedere al damigerici. Pe urină am recunoscut şi punctul de vedere al celui de al treisprezecelea.
■— Nu-i numai harmonica, ne informa rîzînd căpitanul Dordea. Grigore cunoaşte obiceiurile mele. Lîngă instrumentul lui, se mai află o oală cu sarmale.
Alt punct de vedere, care adăogea un spor de interes expediţiei.
—	Grigore, adaose căpitanul Dordea, ce cîntec îmi place mie la al şaptelea pahar ?
—	Este un tango, trăiţi, domnule căpitane, zîinbi şoferul.
—	Cum ii zice ?
305
—	îi zice, domnule căpitane : «într-o seară întîm-plarea ne-ntîlniră...»
—	Dar la al nouălea pahar ce cinţi, Grigore ?
—	Trăiţi, domnule căpitane, lia al nouălea, cînt : «Inima mea e rănită de moarte...»
Eram bine rînduiţi pe bănci. Coboram pe drumul prăvălatic şi cotit dintre castelul de la Stinca şi Popri-cani. E un loc istoric, unde Vasilie-Vodă Lupu a în-timpinat cu strălucit alai pe ginerele său Timoşa, feciorul lui Hmel, hatmanul cazacilor. Căutam să-mi dau samă în ce loc se va fi aşezat Vasilie-Vodă, bun maistru de ţeremonii, aşa ca feciorul lui Bogdan Hmel-niţki să aibă vedenia cea mai surprinzătoare. Tablourile se schimbau grabnic, ne duceam cînd înspre dreapta, cînd înspre stînga prin acele coturi cărora Grigore, în limbajul lui special, le spunea «viraje». La un asemenea viraj, dintrodată, fără să se înţeleagă anume pentru ce, partea de dinapoi a vehiculului nostru execută un patinaj. O clipă, roata din stînga de dinapoi stătu suspendată deasupra rîpii.
Vînătorii din fund fac o mişcare de val cătră cei din faţă, căţărîndu-se de dînşii. Rînduiala se desface ; bagajele se rostogolesc unele peste altele.
Cel mai prevăzător dintre noi şi cel mai sprinten, în acelaşi timp, prietinul T., fu brusc in afara tovărăşiei, atîrnat de cadrul camionului.
In acelaşi moment se restabili cumpăna. Motorul slobozi o mormăire adincă şi se stinse. Ne-am trezit într-o poziţie strimbă şi oblică.
Cu toţii .întoarserăm în tăcere feţele spre locul adînc de care ne despărţea numai o fracţiune de secundă, «în acest punct va fi stat Vasilie-Vodă şi curtea sa», am avut eu timp să-mi fac socoteală.
306
—	Ce este ? a înirebat căpitanul Dordea, afectind o linişte desăvirşită.
Vinătorii nu răspunseră, dovedind bravură şi indiferenţă.
Prietinul T. se prelinse la locul lui.
—	A fost şi nu mai este, îngînă el zîmbind. Am fi putut să nu mai fim.
Grigore şoferul aruncă abia atunci ţigara stinsă şi răcită in colţul gurii.
—	Trăiţi, domnule căpitane, s-a calat motorul.
—■ Aha ! a răspuns căpitanul.
Vorbele misterioase au darul să impresioneze. A fost îndestulător un al doilea vocabul cu circulaţie restrînsă şi ne-am liniştit cu toţii.
—	Aha ! au făcut unii din noi, ca şi căpitanul.
Motorul începe să trepideze din nou. Schimbătorul
de viteză dădu lovituri de berbec în cutia lui.
—• Ce maşină ai spus că-i asta ? întrebă iarăşi Dordea.
—	A lui Piţu, domnule căpitane.
—	Nu e ăla ?
—	Nu, domnule căpitane. Asta e 3333.
—	Bine. Dă-i drumu, porunci Dordea.
—	Suspect nmnăr... murmură mai mult pentru sine prietinul meu T.
Cum scăparăm la podul Jijiei, Grigore îi dădu drumul. Fugeam pe şoseaua Sculenilor c-un zgomot de tunet. 3333 avea însă ceva ; din cînd în cînd îşi făcea mişcarea de derapare în stînga, ca şi cum ar fi avut intenţia să pipăie cu roata din partea respectivă fundul şanţului. Prietinul meu T. observa manevra aceasta cu o atenţie dintre cele mai susţinute.
După ce ne-am oprit, în capătul arăturilor, prietinul meu sări cel dintăi peste bord şi făcu de jur
20*
307
împrejur inspecţia «dmicuiui», elatinînd din cap şi ţiuîndu-se la distanţa respectuoasa.
Grigore şoferul păru interesat de la un timp de această manevră şi veni şi el alături de T.
—	Este ceva ? întrebă el, cu glasul lui cel gros.
—	Aş vrea să ştiu cîţi kilometri a rulat... îl ispiti prietinul meu.
—	A, n-are tnai mult de douăzeci de mii, îl asigură şoferul. E cel mai bun camion de la aviaţie ; e ca şi nou. N-aveţi nici o grijă.
—	Aş vrea să-mi dea el singur :asigurarea asta. II întreb şi nu răspunde.
—	Cine ?
—	3333.
Grigore se retrase. C-un zimbet palid, privea furiş, fără să aibă aerul, pe prietinul meu.
După ce luarăm gustarea de dimineaţă, unii dintre noi intrară în arătură ; alţii ocoliră şi trecură la nişte mirişti ; în curînd sunară primele focuri de puşcă. Grigore îşi trase capela pe o sprînceană, îşi săltă între umeri mantaua şi dădu ocol lui 3333, căutînd un loc aurit de soare pentru sine şi pentru harmonica.
—	Bagă de samă ! îl preveni deodată prietinul T. ; vrea să se ducă la Sctileni.
—	Cine ?
—	Dihania.
Intr-adevăr, de pe dîmbul pe care sta, camionul prindea să se mişte încet şi furiş, năzuind cătră şanţul din stînga. Şoferul se repezi la motor şi păru că îl înjunghie cu mînie, izbind frîna. In acelaşi timp adaose şi o înjurătură.
308
—	Acuma te poţi aşeza, îi dădu sfat prietinul meu, însă fii atent. N-ar fi trebuit să-l înjuri aşa de ruşinos.
Grigore îşi arătă dinţii albi, rîzînd cu plăcere de glumă. Eu şi cu T. trecurăm în pîrloagele din dreapta.
Terenurile se dovedeau destul de bune. Aproape din fiecare pîrloagă, aproape din fiecare ogor de păpuşoi netăiat sărea cîte un urechiat. Probabil, însă, că vremea era prea lină şi prea limpede ; zgomotele, glasurile, şuşuitul porumbiştilor stîrneau vînatul înainte de timp. Alteori, în aceleaşi împrejurări, vînatul se tupilează mai adînc în covru, pînă ce îl calci ; în ziua aceea avea, însă, cu totul altă dispoziţie ; sărea cine ştie unde, îşi culca urechile pe spate, ori împungea în sus cu ele, şi se tot ducea, îndeobşte iepurii îşi îndreptau fuga înspre dealuri ; deodată însă 3333 sclipea din sticlele lui şi iepurii îşi coteau fuga spre lunca Prutului.
Aceste semne ale celui de al treisprezecelea tovarăş al nostru le-am observat nu numai o dată. în măsura în care soarele îşi schimba poziţia pe cer şi clipirile lui variau. Foarte probabii că şi ceilalţi tovarăşi ai noştri erau sîcîiţi de acest fulger de oglindă. Din vreme în vreme se opreau, întoreîndu-se cu faţa într-acolo. Atunci auzeau, ca şi noi, suspinu-rile mîhnite ale harmonicii lui Grigore. Cînii, opriţi şi întorşi într-aceeaşi parte, dădeau drumul la cîte un chelălăit nervos. Salturile unui iepure se arătau cine ştie unde. Cînii se zvîrleau într-acolo. Noi începeam a răcni disperat pe urma lor, chemîndu-i inapoi şi desprinzînd de la torbe bicele. Pe urmă lăsam bicele să atîrne la locul lor, cînd vedeam în ce
309
stare de dezolare umană se întorceau prepelicarii noştri.
A fost o zi proastă. Am bătut mult loc şi am împuşcat puţin vînat. Intr-un răstimp lucirea camionului a rămas neclintită ; în toată acea întindere pînă la apa Prutului şi pînă la dealurile Jijiei, nu se mai arăta nici un iepure. Traşi ca de aţe nevăzute, ne-am îndreptat din toate părţile, concentric, spre locul de popas.
E adevărat că am plecat cam tîrziu. Pînă ce s-au înfierbîntat sarmalele căpitanului Dordea la foc. pînă ce am înjghebat ţepuşi în care să înfigem bucăţile de slănină afumată, pînă ce s-a putut statornici o rînduială în închinarea cupelor, s-a încununat cu aur şi s-a stîns în pîclă zarea asfinţitului. Pe urmă Grigore a cîntat tangourile căpitanului şi romanţele timpului, dobîndind succes şi aplauze. Din cînd în cînd cei doi bărboşi care tăceau şi fumau se apropiau strategic de el, ca să îndeplinească oficiul ţigărilor. După ce îşi îndeplineau oficiul ţigărilor, reveneau la damigeană. Şi aici aveau de îndeplinit o misiune, pînă ce vasul a rămas pe o coastă, netrebnic. De şi nu le ţin minte numele, mai stăruie încă în mine o impresie de respect, cred, faţă de văditele dovezi de vrednicie ale accstor doi tovarăşi vînători.
După ce damigeana a rămas pe o coastă, ei au atins-o cu vîrfurile cizmelor, dînd-o de-a dura. De comun acord, apoi, au săltat-o în sus cuprinzînd-o în braţe şi ascultînd-o cu urechea unul dintr-o parte şi altul din altă parte. Socotind-o bună de întrebuinţat şi în cealaltă duminică, nu s-au amuzat ca s-o împuşte ori s-o dea la rîpă, ci au purtat-o cu cre-
310
dinţa la locui ei, în camion, punindu-i căciula şi spunîndu-i o vorbă bună.
Acesta a fost	şi semnul	de plecare, la lumina	focului de vreascuri	şi ciulini.	Cei dintăi doritori	să-şi ia
locurile şi să pornească, ne mai avind nici un motiv valabil ca să mai stăruiască in acele singurătăţi de sară din şesul Prutului, au fost cei doi bărboşi. S-au acăţat de o lăture a camionului şi şi-au făcut vînt în sus.
3333 i-a respins.
îndîrjiţi, amîndoi au lepădat ţigările şi s-au dat un pas înapoi. Au încercat iar. Au rămas atîrnaţi în lungul braţelor, pînă ce au intervenit ceilalţi vînători, aburcîndu-i cu răcnete şi îndemnuri ritmice.
însfîrşit i-au dat peste bord, deasupra pe platformă.
Cu destulă gălăgie şi-au luat şi ceilalţi tovarăşi locurile.
—	Plecăm ! a	poruncit căpitanul Dordea.
Grigore a pus	manivela	in botul motorului.	A	răsu-
cit o dată, a răsucit o doua oară ; s-a zbătut în jos şi a răsucit a treia oară săltînd în sus ; motorul nu binevoi să răspundă ; poftea să mai rămiie pe loc. Cu foarte multă greutate s-a lăsat convins ; a trebuit să-l cerceteze Grigore şi să-i mormăiască unele vorbe pe la încheieturi. însfîrşit, dintrodată a izbucnit în ris înăbuşit, dind semn că mergem.
Arn mers, intr-adevăr, pînă la podul Jijiei. Acolo 3333 a stopat pe neaşteptate. Voia să se puie in curmeziş şi să doarmă pe pod.
Societatea de pe platformă începu să devie atentă. Ca băiat şmecher, Grigore găsi mijlocul să ne mişcăm de pe podul Jijiei ; dar cum ajunserăm la dealul Popricanilor, ne oprirăm iar. Am mai mers o
311
toana la deal cu multă îndărătnicie din partea tovarăşului nostru al treisprezecelea. Pe urmă, la un hop, după cîteva icniri teribile şi o mormăire înfricoşată, rnotorul slobozi vîlvătăi.
Prietinul meu T. mă strînse de braţ şi mă făcu atent.
La cea dintăi izbucnire a flăcării de benzină, cei doi bărboşi care tăceau şi fumau, dintr-o singură mişcare, săriră dincolo de parapet şi începură să se caţere la deal pe costişă.
T. întîrzie puţin, ca să ia damigeana. Văzîndu-i că s-au oprit într-o poziţie dominantă, T. se duse şi o depuse între dînşii. Apoi veni la ceilalţi tovarăşi, care se grămădeau în jurul motorului, desfăcînd podina şi grămădind pulbere din şosea asupra flăcărilor.
—	Zvîrlitura din partea stingă de dinapoi şi-o corectase... observă prietinul T. Trebuie să facem ceva ca să-i treacă şi supărarea asta.
Căpitanul Dordea repezea cînd spre 3333, cînd spre Grigore, felurite invective. Era desperat că rămîne în cîmp, la vreme de noapte. însfîrşit se linişti. Bine că cel puţin a fost stins incendiul.
Am stat sfătuind o jumătate de oră în preajma camionului gol. Topîrceanu (căci el e T.) i-a improvizat chiar o epigramă, solicitîndu-i milă mai ales pentru cei doi care tac şi fumează la respectuoasă depărtare, pe costişă.
Doar nu eşti un animal Fără nerv, iară simţire.
Te rog eu să mergi Ia ('cal,
Că te trec la nemurire.
îndemna prietinul nostru T.
!il2
Al treisprezecelea devenise maleabil ; solicitat încă
o	dată de Grigore, 3333 a dat semn că vrea să plece, şi a pornit la deal.
Am încărcat pe cei doi melancolici, trăgindu-i de mirii şi de picioare, am restabilit între ei damigeana, şi ne-am întors fără nici o altă împotrivire la Iaşi.
ADELAIDA
Informatorul meu e un bun exemplar din noua generaţie.
N-are vîrsta decît douăzeci şi opt de ani, însă com-petinţa lui e uimitoare în felurite direcţii, mai cu samă în acele direcţii care mie, om vechi, mi-au fost indiferente la aceeaşi epocă a vieţii.
Dovedeşte experienţă în ceea ce priveşte femeile ; cu oarecare discreţie, din pricina diferenţei de vîrstă dintre noi, îşi permite să zîmbească de romantismul trecutului, de pudoarea sexelor, de minciuna convenţională care punea flori de vis în locul unui instinct atît de van.
E competent în sporturi şi în toate jocurile de cărţi, pontase cu succes la cazinoul de la Sinaia, încercase stupefiantele, fusese însurat şi se despărţise, avea formule asupra oamenilor politici şi curentelor de idei.
Eram impresionat; îl priveam cu timiditate. E brun şi sprincenat. II chiamă Toto, şi îndrăznea să susţie că această apelaţie e un diminutiv de la Anibal. #
Deoarece e nepotul nevestei mele, î! suport din cînd în cind. 15a chiar pot spune că uneori îmi iace plă-
314
cere; mai ales de cind am ailal că nu a cetit nici o carte.
Cărţi ii trebuiau lui ? Cartea lui cea mai bună era viaţa.
Un client şi prietin al meu moşier, Anghel Ignat, de o vîrstă cu mine, avea un năcaz încurcat cu respectabila sa soţie din pricina copilei lor, cu numele Ade-laida. El nu se clintea de la moşia lui din Dîmboviţa ; după părerea sa, eu eram ţinut să ştiu tot ce se petrece în Bucureşti, cum ştia el tot ce se petrece în satul său de reşedinţă ; deci îmi scrisese, cerindu-mi stat.
Ce puteam cunoaşte eu ? M-am gîndit la nepotul meu a toate ştiutor, Anibal.
Aşa se tace că am primit de la el cele dintăi elemente informative. Pe urmă am aflat şi restul. Era o dramă destul de interesantă.
*
Fetei îi zicea acuma Ioana Cernea. Tolo, adică Anibal, mi-a explicat numaidecît de ce.
Despre această Ioană Cernea, colegele ei de universitate afirmau că «e destul de drăguţă».
—	Ceea ce înseamnă că e mai frumoasă decît ele, îmi da lămurire Anibal.
Se spune că ar avea şi oarecare înclinări artistice, adăogeau alte prietine, schimbînd priviri ironice.
—	E o tentativă de a o compromite, mă încredinţa zîmbind Anibal. Totuşi, ce susţin ele poate să fie adevărat ; mi se pare că se ocupă de poezie şi proză.
Cele mai maliţioase dintre aceleaşi prietine insinuau că nu-i lipseşte nici zestrea : «o zestre de provenienţă nu tocmai onestă», subliniază ele.
—	E o observaţie mediocră, mă asigură Anibal.
315
Adevărul cel mai adevărat insă (după cil am înţeles eu la urma urmei) era că acea copilă a prietinului meu din Dîmboviţa avea specialitatea să-şi creeze neplăceri.
Alai întăi n-o chema nici Ioana, nici Cernea.
Părinţii ei, la epoca anumită a săptăminii «oarbe» (cum i-ar Ii spus Toto) ceteau şi suspinau pe paginile, unui roman de sensaţie, pe atunci la modă. Deci cind, în primăvara următoare, le-a sosit o prinţesă mică, adusă de o barză providenţială (Toto rînjeşte ironic), domniile lor n-au pregetat s-o boteze c-un nume scump : Adelaida, numele eroinei romanului.
Cînd această prinţesă a devenit o domnişoară mofturoasă şi voluntară şi s-a prezentat cu cea mai mare încredere la bacalaureat, a suferit o primă jignire, au-zindu-şi numele rostit cu o intonaţie întrucîtva ironică, de cătră un domn cărunt şi cu ochelari, filosoful comisiei, — Ignat Adelaida ? — După ce-i rostise numele, o privise pe deasupra ochelarilor.
Fără să-şi lămurească, atunci, de ce — Ignat Adelaida s-a simţit descurajată şi nefericită.
O parte din îndrăzneală i s-a întors numai cînd a luat hotărîrea să-şi zică Ioana, — cu nădejdea secretă că unul dintre miile de tineri care suiau şi coborau scările universităţii va desăvîrşi schimbarea.
Nu i-ar fi convenit, totuşi, nici unul din numele comune : Ionescu, Popescu sau Yasilescu.
(Are stigleţi! reflectează Toto.)
Ei bine, cel dintăi tînăr brunet (ea era blondă) care i-a adresat o scrisoare, copiată din Codul Amorului, .se numea Anibal Ionescu !
(— Eu în persoană ! clipeşte din ochi Toto. A fost un dezastru ; însă, pe urmă, am devenit buni camarazi.)
316
ta ccio cifeva baluri de iarnă, unde so dusese, cu două verişoare din Bucureşti, in chiar pritnul an de universitate, cel mai mlădios dansator de tango s-a întimplat să fie un sublocotenent de cavalerie, frumos ca un star de cinema : îl chema însă Popescu Ricard.
Auzind numele, ea a precizat în sine : Popescu Ri-card-inimă-de-leu. A fost nefericită, din pricina asta, două săptămîni.
Cînd verişoara ei Agata i-a adus informaţia că Ri-card-inimă-de-leu are o logodnică, că acea logodnică
—	precum se cuvenea — e slută şi foarte milionară ; că nunta se va celebra chiar în acele cîşlegi de iarnă, Ioana s-a simţit intrucîtva salvată.
Din acest uşor doliu de dragoste a scos ea numele Cernea, pe care l-a adaos lîngă Ioana.
Dînd părinţilor ei la ţară noul nume la vechea adresă, a fost nevoită să adaoge explicaţii. La primele explicaţii sumare, a trebuit să înşire altele, în alte scrisori. Tatăl ei, bătrînul Angliei Ignat, s-a supărat aşa de crîncen încît era să fie fulgerat de dambla.
—	Auzi tu ! a răcnit el. Cine si-a puiuţ închipui asemenea mişelie ! O desmoştenesc!
Doamna Ignat a intervenit, îndemnîndu-1 să ceară un sfat unui vechi prietin.
Atunci mi-a scris Anghel Ignat acea scrisoare ruşinată, întrebîndu-mă ce să facă. O lume auzise hotă-rîroa lui şi se mirase. Ce era de făcut acuma, ca să nu-şi mai desmoştenească propria copilă şi mai cu samă cum s-ar putea s-o cheme iar Adelaida.
Timpuri frumoase, timpuri trecute...
«Domnule şi stimate amice, iţi spun pe legea mea că nu înţeleg pe copiii din ziua de azi ; parcă ar fi
317
marfă din America. Ori sînt nebuni ei, ori m-am prostit eu...»
Nu era vorba nici de prostie, nici de nebunie. «Fiecare parte îşi are justificarea sa, i-am răspuns eu, într-o epistolă scurtă ; să vie doamna Aglae Ignat în capitală, să stea de vorbă cu prinţesa, şi eu socot că toate se vor lămuri...»
Doamna Aglăiţa Ignat, prietina mea şi a soţiei mele, se aştepta la o scenă sfişietoare. De aceea a convocat pe fiica sa la noi. Toto a avut dreptate cînd a afirmat că prinţesa va refuza să-şi facă mărturisirea în public ; însă pe mama ei a declarat că o. primeşte cu supunerea cea mai desăvîrşită şi cu o dragoste «neprecupeţită» (cum se spune de cîtăva vreme în discuţiile politice. Observaţia e a lui Toto). Deci doamna Ignat trebuia să accepte a face o vizită în strada Pompieri tir. 4.
—	Vreau să văd cu ochii mei, a zîrnbit ea cu stin-jcnire, dacă Adelaida Ignat, fiica mea, şi Ioana Cer-aea sînt una şi aceeaşi fiinţă.
Am dus-o pînă în strada Pompieri nr. 4. Prinţesa a intimpinat-o zîmbind fericită, a cuprins-o de după umeri, şi-a plecat fruntea pe pieptul ei; pe urmă m-a salutat cu seninătate şi siguranţă. Le-am lăsat să-şi spuie ce aveau de spus. Prietina noastră Aglăiţa a povestit după aceea soţiei mele, cu lux de amănunte, toate. Nu pot da decît un palid dialog al unei asemenea memorabile întilniri. Cînd a aflat şi Toto cum a fost şi ce s-a spus, mi-a declarat că şi-a pierdut orice iluzie şi că nu-şi va alege niciodată tovarăşă a vieţii din asemenea specimene de fete, care visează cai verzi pe păreţi (iarăşi propriile lui cuvinte).
318
*
—	Draga maichii, tu ai nebunit, i-a zis doamna Aglăiţa Ignat prinţesei, oftînd şi privind-o lung.
—	Dragă mamă, i-a răspuns fata, te rog să te aşezi intii comod in fotoliu.
—	Fată, tu ai nebunit.
Dragă mamă, n-am nebunit.
Atunci dacă n-ai nebunit, spune-mi cum te chiamă. Cînd te purtam, — sînt de atunci douăzeci şi trei de ani — am cetit cu Ignat o carte frumoasă, pe care o ţin minte şi acuma.
—	Ştiu : «Adelaida, prinţesa nefericită», însă pe mine, drăguţă mamă, mă chiamă Ioana.
—	îţi spun eu, copilă, că nu eşti în toate minţile. Cum poate să te cheme Ioana dacă numele tău e Adelaida ?
—	Mă chiamă Ioana Cernea.
—	Dacă te chiamă aşa, află, copil îndărătnic, că tatăl tău a adaos la testamentul lui acest codicil, pe care eu îl socot înţelept : «Dar dacă, zice el, pe copila mea prea iubită Adelaida o chiamă altfel, eu n-o cunosc. Şi dacă-i mai spune Cernea, fără să fi pus pe cap cinstita cununie, o desmoştenesc». Iată ce bună treabă ai făcut. Ai auzit ori nu ?
—	Am auzit.
■— Şi n-ai	nimic	de spus ?
—	Ba da.	întîi,	am să	sărut măicuţei mele	amîndouă mîinile,	şi am	să mă	aşez lîngă ea	în genunchi;
după aceea	am s-o rog	frumos să-mi	spuie	Ioana.
—	Cum să-ţi spun Ioana, dacă te chiamă Adelaida ?
—	Mîcă dragă, nu vreau să fiu Adelaidă. După ce mă irnpac cu tine, ne suim amîndouă în «Fordul» tău, şi în trei ceasuri sîntem la noi acasă, pe Argeş în sus. Ne înfăţişăm amîndouă bătrînului meu părinte şi-i declari cum mă chiamă cu adevărat.
319
—	Ce vrei să spui ? Adicătelea cum ie chiamă pe tine cu adevărat ?
—	Ioana Cernea.
—	Vrei să-i spun asta eu Iui Anghel ?
—	Să-i spui, mămuţă dragă.
—	Atuncea înseamnă că sîntem nebune amîndouă.
—	Ba nu, mămuţă dragă. Niţel nebună sînt numai eu, căci mi-i drag un băiat. Nu cumva te miri şi de asta ?
—	Nu mă mir deloc ; însă vreau să ştiu cine-i.
—	Ai să afli numaidecît. E un băiat bogat. Mai ales e un băiat de neam. II chiamă Andrei Drăgotescu.
Doamna Aglăiţa Ignat, mama Ioanei Cernea, a făcut ochii mari, cu uimire în care se amesteca şi spaimă.
—	Vai, fetiţă dragă ! cum s-a făcut asta ? Drăgo-leştii sînt neam mare : au fost milionari...
—	Da, mamă.
—	Nu cumva acest Andrei e nepotul boierului care a avut Butenii de Jos ? Acuma moşia e-a noastră.
—	Mi se pare că da, mămuţă dragă. Tatăl lui Andrei a stat multă vreme în străinătate, ca diplomat.
—	De, fetiţă dragă, ştiu eu ? Mă întreb ce ar putea spune asemenea tînăr, aflînd că am apucat noi Butenii de Jos. Aşa au fost, draga maichii, timpurile. Boierii au căzut şi vechilii s-au ridicat. Ce-ar putea spune el de asta — auzind şi numele tău ?
—	Nu ştiu, măicuţă, a zîmbit fata ; îmi închipui că nu-1 interesează Butenii; iar pe mine mă chiamă Ioana Cernea. Acest nume l-a văzut dumnealui într-o revistă literară, sub nişte versuri care i s-au părut frumoase. Nu înţeleg ce deducţii a putut face din aceste versuri asupra persoanei mele : s-a întîmplat să nu mă găsească după aceea nici prea slută, nici
T
prea în vîrstă ; şi dintrodată, pe	strada	Academiei,	în
mijlocul mulţimii, mi-a declarat	că, fără	mine,	viaţa
nu mai are pentru el nici un farmec.
—	Şi tu ce i-ai spus ?
—	Eu nu i-am spus nimic. Eu am rîs.
—	Apoi, draga mamei, tot n-ai tu minte. Se poate să pierzi asemenea partidă ?
—	N-am pierdut nimic: dimpotrivă. Lucrurile nu s-au întîmplat ca în romanul prinţesei tale. în ziua de azi, noi fetele sîntern ceva mai prevăzătoare şi nu mai ţinem deloc să fim nefericite. Cu vorbe potrivite, i-am dat a înţelege lui Andrei că nu pot să-i precizez nimic asupra sentimentelor mele. Ţinînd seamă că timpul de care-mi vorbeşte el se chiamă eternitate, s-ar putea să ajungem, după ani îndelungaţi, la un acord favorabil.
Doamna Aglăiţa Ignat se mira ţuguindu-şi buzele:
—	Ţ! ţ ! ţ î ce limbă păsărească e asta ? Cum răspunzi tu unei declaraţii ? N-ai nici o diplomaţie.
—	Ba am să-ţi dovedesc că sînt diplomată : i-am spus cum mă chiamă.
Mama rise strîmb:
—	De asta ie chiamă Ioana Cernea ?
—	Ba i-am vorbit de Adelaida Ignat.
—	Vai! asta-i diplomaţia ta? Te pomeneşti că a aflat şi despre procesele care au fost pentru Buteni.
—	Nu cred ; nu învaţă istoria. După cît înţeleg, nu se ocupă cu nici un studiu grav. Se pricepe în schimb să cheltuiască banii pe care-i mai are. Mi-a făcut cunoscut că i-i dragă şi Adelaida Ignat. Atuncea i-am declarat că nu sînt Adelaida Ignat.
—	Nu înţeleg nimic.
—	El însă a înţeles şi a vrut să sărute pe Ioana Cernea,
21 — S*idoveanu • rn. - o’. 15
321
Doamna Ignat înlemni deodată cu ochii pironiţi spre fiica sa.
—	Of! draga mea fetiţă, în ce lume trăim ! A îndrăznit să te sărute in mijlocul străzii ?
—	Fii liniştită, mamă ; nu era în stradă. Era la cinematograf. Pe întuneric.
—	Şi-a îndrăznit să te sărute ?
—	Desigur ; era de aşteptat; dar ca să poată izbuti aşa ceva, trebuia şi consimţimîntul meu. Am făcut aşa ca să sărute întîi poşeta mea, iar a doua oară, pe vară-mea Agata.
Doamna Ignat a strigat, încrucişîndu-şi brusc privirea :
—	Să ştii că ţi-1 ia !
—	Cine ?
—	Vară-ta Agata. Ţi-1 ia !
—	Tot ce se poate. I l-am lăsat şi m-am dus. In piatru zile, am primit opt scrisori — aşa de lungi, încît mi-a fost peste putinţă să le cetesc. Cred că nu eşti prea curioasă să afli ce-mi spunea anume în cele cinci mii de cuvinte pe care mi le-a înşirat adoratorul meu. A îndrăznit să adaoge şi nişte versuri, care nu erau ale lui. Ce pot să-ţi spun, dragă mămuţă ? Toate mergeau de minune, cînd am băgat de seamă că începe să-mi fie drag. Nu mă gîndesc la veşnicie : aceea e o nerozie a lui: mă gîndesc la fiecare clipă care trece fără dînsul.
Doamna Aglăiţa Ignat s-a bucurat sincer :
—	Atuncea-i foarte bine, fetiţo.
Fata şopti c-o voce joasă şi c-o privire lungă in va<,r, prin ceaţa genelor ei cenuşii :
—	Ticălosul!
Mama tresări cu îngrijorare:
—	S-a întîmplat ceva ? Ce mai este ?
322
—	O, nu s-a întîmplat nimic ; acuma nu se mai
poate ti pi apia fle mine.
—	Pentru Dumnezeu, vorbeşte, Adelaido. Lste vreo piedică pentru căsătorie ? îmi închipui că un tînăr bine crescut e dator să tacă numaidecît o propunere onestă.
—	Dragă mamă, asta nu pare tuturor necesar; totuşi el nu vorbeşte decit de asta.
—	Minunat!
—	Ce găseşti tu minunat ? se întoarse fata, făcînd un botişor nemulţămit. Uiţi că totuşi sînt Adelaida Ignat ?
—	Aşa este ; dacă cere referinţi şi dă peste chestia cu moşia, stă pe loc. Ori îl pot hotărî să se retragă unii invidioşi care ştiu — şi care au fete de măritat.
—	Nu poate fi vorba de asta, îmă dragă. Prinţesa Adelaida închidea ochii de fericire la gîndul alianţei veşnice a două inimi : eu sînt sigură că, măritîndu-mă cu dînsul, îl pierd.
—	Am înţeles, fetiţă scumpă, şi am să-ţi răspund că prostia asta e o consecinţă a cinematografului.
—	Aşa este, suspină Ioana Cernea, a cinematografului şi a ştiinţelor sociale. I-am scris o scrisoare; mai bine să renunţăm.
—	La ce să renunţaţi ? la căsătorie ? Aş fi curioasă să aflu cum ai spus tu asta unui bărbat, într-o scrisoare. Are haz!
Fata rămase tăcută şi visătoare, eu faţa însorită de un zîmbet fin.
—	Mamă, şopti ea, in lumea asta şi în viaţa mea, el e pentru mine singurul bărbat. Acest adevăr 11 înţeleg şi-l stabilesc logic, aproape cu răceală. Vremea Adelaidelor clasice a trecut. Viaţa noastră nouă e aşa de aspră, încît ori o acceptăm cu laşitate, în
21*
323
toate consecinţele ei, ori ne izolăm iutr-o iubire mai tare decit moartea •— şi decit viaţa. Th toată neagra veşnicie, n-avem decit această clipă : dorind-o, ezit cu spaimă şi deliciu. Ca să nu mă înşel şi să nu greşesc, aş prefera să fug de Andrei. Decepţia ar fi mai amară decît orice ignominie. I-am povestit prin urmare, în scrisoarea mea, o întîmplare de pe cînd eram copilă, întîmplarea asta a rămas o taină pe care n-o ştie nimeni : nu ţi-am spus-o nici ţie ; mi-am adus-o aminte după aventura asta a mea.
Cind eram eu micuţă, a fost la noi, la Butenii de Jos, o petrecere mare în sărbătorile de iarnă. Sosiseră mulţi cunoscuţi de la oraş şi de la moşiile învecinate, în vederea unei vînători. însă vremea era moale, drumurile se desfundiaseră, curgea umezeală din ceaţă,
—	era timpul cel mai mizerabil cu putinţă pentru regiunea noastră de pămînturi grase.
Tata şi vecinii priveau din cînd în cînd pe ferestre, apoi înjurau, fără să mai ţie seamă de prezenţa mea. Pădurile sub ceaţă, drumurile de noroi, apele revărsate... Eram curioasă să pătrund sensul unor asemenea invective. La porunca tatei, mama Rada, doica, m-a luat şi m-a dus la culcare. I-am cerut explicaţii; ea a rîs şi s-a bătut cu palma peste gură...
— Culcă-te şi dormi, puişor, m-a îndemnat ea. Ascultă pe mama Rada.
—	O ascult pe mama Rada, i-am răspuns eu, dacă mama Rada îmi spune un basm...
—	îţi spune mama, puişorule.
■— Atuncea să-mi spuie mama Rada basmul cu Făt-Frumos care a fost purcel.
Mama Rada mi-a spus basmul şi am ascultat-o pînă într-un loc care îmi părea mie mai încîntat şi mai plin de minune.
324
Ca să dobîndească pe domniţa împărăţiei, Făt-Fru-mos săvîrşeşte trei isprăvi. Deschideam ochii mari şi-mi ascuţeam urechile la isprava a treia, cînd Fât-Frumos purcelul durează pod de nestemate peste apă şi schimbă în argint sălciile luncii.
Am închis ochii fericită şi n-am mai urmat a auzi In somnolenţa mea decît furtuna de afară.
Peste noapte, s-a întors vîntul de cătră nord, adu-cînd viscol şi îngheţ. Dimineaţa, cînd am ieşit la lumină în pridvor, am văzut o lume nouă stînd înlemnită de farmec pînă în zare, cu păduri de argint şi pod de smaragd.
Fata a tăcut. Alaică-sa o privea pieziş.
—	Ai scris tu băiatului toate acestea ? Cum vrei tu să le tălmăcească ?
—	I\Tu ştiu, măicuţă ; să vedem ce are să răspundă. Poate nu înţelege nimic şi socoate că sînt nebună. Mi se pare că scrisoarea mea nu face nici doi bani.
—	Eu sînt sigură de asta, o încredinţă doamna Ignat.
—	Totuşi, urmă fata, iluzia aceea din copilărie era o realitate, deoarece m-a făcut fericită. Şi eu nu-i cer decit realitatea unei iluzii.
Doamna Ignat a suspinat prelung şi şi-a şters ochii umezi. Apoi a întrebat cu îndoială :
—	Toate ca toate, dar ce spun eu lui Anghel ?
—	Să-i spui că mă chiamă Ioana... s-a alintat cu tristeţă fata.
—	Bine, bine, să lăsăm asta ; îl fac eu să priceapă cum şi de ce, de şi nici eu n-am înţeles tocmai bine. Intr-atîţia ani, l-am deprins eu cu capriciile mele, con-vingîndu-1 că nu este pe lumea asta om mai ciudat decît el.
325
După cîteva clipe de gindire, doamna Aglăiţa Ignat adăogi:
—	Insă cu podul e mai bine să-i explici tu. Mă mir de unde ai găsit tu asemenea vorbe. Parcă le ceteai.
—	Nu-i spun nimic, mamă dragă, se apăra Ioana, îmi pare rău că am trimes şi scrisoarea. Mă gîndesc că asta-i adevărata mea nebunie, ori prostie...
—	Aici îţi dau întru totul dreptate... se grăbi să confirme doamna Ignat.
Privea lung spre fată, cercetînd-o c-un fel de luare-aminte comică, parcă abia acum. o descoperea. Iar Ioana Cernea zîmbea cu dragoste şi cochet dintr-o altă generaţie.
★
După explicaţia aceasta, soţia mea a fost de părere să punem numaidecît la cale principalul — adică nunta fetei. Eu însă am fost de părere să chem întăi la faţa locului pe bătrînul meu amic şi client, ca să cunoască şi el pe fiinţa nouă care luase locul Adelai-dei. Era tot o prinţesă nefericită şi perspectivele viitorului ei erau dintre cele mai îndoielnice.
SALBATĂCIUNE
Minunat octomvrie La poalele munţilor, deasupra văii Şiretului. La miazănoapte drumul duce spre mănăstirea Caşinului ; la asfinţit, spre podgoriile cele mari. Soarele are o strălucire de prie-tinie, şi de apropiată despărţire. Toate îmi păreau, din pricina asta, mai bune şi le contemplam c-un ochi melancolie. Mai aveam de petrecut o săptămînă la conacul verişoarei mele Ana, căreia încă îi place să-i spui că are profil de împărătiţă bizantină. Avea ; — şi la patruzeci şi cinci de ani mai are întrucîtva acest profil, mai ales cînd persienele stăpînesc în parte lumina camerei celei mari, unde ne adunam cu toţii ca să punem ţara la cale. In acea umbră delicată, între portretele iubiţilor ei morţi şi stampe romantice, între mobile arhaice şi draperii de catifele, verişoara mea Ana se mişcă şi se aşează aşa fel încît să ne păstrăm şi, dacă se poate, să ducem cu noi acea iluzie a înfăţişării sale. In afară de această cochetărie, verişoara mea stă solid în realităţi, îşi conduce bine gospodăria şi copiii, şi ne oferă nişte prînzuri asupra cărora, în fiecare zi, am grijă să formulez un nou compliment. Mă interesez cum prezidează la elaborarea salmiei de raţă sălbatică, ad-
327
mir iineţa acelui .■•os misterios al gişiei domestice cu portocale. Mai are o taină a unor plăcinte cu brinză mici cît stridiile, care trebuiesc mincate la o temperatură aproape primejdioasă.
Ciudat mi se pare că toate acestea se bucură şi de lauda unchiului Aristid, fostul ministru la Roma, care e la vîrsta detestabilă a regimurilor alimentare. Lauda lui se referă la amintiri de două decenii, cînd absorbise aceleaşi bunătăţi, în huzurul aceluiaşi conac, pe cînd trăia Constantin, stăpînul verişoarei Ana. Vărul Constantin ne zîmbea acum din ramă neagră şi din trecut. Morţii ascultă îndelung şi atent pe cei vii şi au avantajul că nu sînt siliţi să răspundă. Pe lîngă Constantin, ascultau atent şi alte umbre nedesluşite, înşirate pe zidul cenuşiu. Pe cînd noi ceilalţi eram obligaţi cu toţii să răspundem unchiului Aristid. Mai întăi eram obligaţi să-l lăsăm să vorbească ; pe urmă eram obligaţi să-i dăm răspuns.
Cîteva zile fostul ministru ne-a întreţinut cu toate tainele diplomaţiei şi cu toate fineţele acestei tagme, fără de care omenirea s-ar simţi de bună samă profund nefericită. In ziua cînd au apărut pe masa sufrageriei plăcintele cele mici, faţă de care noi tinerii am avut o atitudine cu deosebire învierşunată, unchiul Aristid, zîmbind îngăduitor pentru slăbăcnmea noastră, a început să predice regimul alimentar, absolut necesar omului modern.
Trebuie să se ştie că unchiul Aristid e un bărbat impecabil in toată ţinuta şi înfăţişarea sa. Haina, batista, mănuşile, bastonul, inelul cu briliant, ceasul plat de aur, toate puneau in valoare fiinţa sa, adăo-gindu-i — credea el — ceea ce îi luase neînduplecat timpul. Ajunsese astfel să împlinească zece ani peste jumătate de secol, salvind din părul bogat altădată o
328
rămăşiţă pe care o administra cu un meşteşug riguros în faţa oglinzii. Bănuiesc că sprincenelor le da puţină tiiictură neagră, ca să-i pară ochii mai vii. Zîmbea ca şi în tinereţă, — pretindea verişoara Ana.
Vai, în curind vom zîmbi toţi din rame, reflectam eu cu ferocitate.
Vîrsta mea şi a celor două odrasle a verişoarei Ana
—	Bebe şi Kiki — e vîrsta cea fără de milă. De cîte ori deschide şedinţele unchiul Aristid, noi ne aruncăm unul altuia o privire furişată, şi îndată luăm o atitudine trează şi plină de atenţie. Din cînd în cind, inconştient s-ar putea zice, mînile noastre caută pe masă ceva picant ori ceva dulce. Dăm ticălosului nostru stomah de cremene tot ce pofteşte, pe cînd unchiul Aristid îşi dezvoltă predica de higienă alimentară, ori alte predici. Verişoara mea Ana întreţine cu noi din ochi o corespondenţă severă, căci unchiul Aristid e holtei şi n-are moştenitori decît pe Bebe şi Kiki. Nu e nevoie de această observaţie fundamentală, căci tinerii sînt amabili şi buni din însăşi firea lor, şi buna creştere le-a sporit aceste însuşiri. Totuşi verişoara mea supraveghează. Face asta din obicei faţă de toate ale vieţii.
La calităţile naturale ale tinerilor mei prietini şi rude, trebuie să adaog demnitatea şi prestanţa unchiului Aristid. Mi-e cu neputinţă să nu fiu înrîurit de demnitatea şi prestanţa sa. Băieţii mi-au făcut aceeaşi mărturisire.
Stînd la taifas numai noi într-un colţ de grădină, mi-am adus aminte de o vorbă foarte potrivită a unui vînător şi scriitor romîn. Acest vînător şi scriitor, cu numele C. Rosetti-Bălănescu, arată că un năcăjit şi păcătos buhnaci, pomenind despre un personagiu, proprietar mare şi om cu situaţii importante la Bucureşti,
329
l-a rezumat intr-un singur vocabul compozit: «milio-nistru». Acesta era cuvîntul care se potrivea cel mai bine şi unchiului Aristid. Miai mult ministru decît milionar ; totuşi milionistru. Dar milionistru însemna pentru noi şi toate celelalte facultăţi abundente ale unchiului Aristid. Nu era domeniu al creaţiei asupra căruia pătrunderea unchiului Aristid să nu se fi exercitat ; şi din această pătrundere multiplicată de experienţă eram chemaţi să ne împărtăşim şi noi.
—	Fericită vîrstă ! a zis deci protectorul nostru ; fericită vîrstă cînd ai dinţii toţi şi intacţi şi trupul îşi face arderile ca un furnal perfect. Insă e necesar să-ţi spun dumnitale, Amedeu, care eşti mai în vîrstă, şi dumneavoastră, Bebe şi Kiki, care sînteţi mai tineri, că cine are asemenea bun cată să-l păstreze cu grijă,
—	după preceptul că rămine sărac cine cheltuieşte tot. Preceptul acesta nu se verifică deplin cu moştenirea ce v-a lăsat-o Constantin, pe care voi aţi cron-ţăit-o şi aţi mistuit-o la Paris. Are grijă vara mea Ana să vă treacă ceva din averea ei. Pe lîngă acest ceva, va veni la vremea sa, în viitor, ceea ce rămine de la mine. Insă preceptul se verifică cu tinereţa aceasta splendidă a dumneavoastră. Cum veţi dilapi-da-o, — vă veţi resimţi. Nu imediat, ci la un termen fatal. Ştiu că voi vă credeţi nemuritori, însă la şaizeci de ani veţi abandona iluzia asta. Aşa încît să ştiţi că oamenii se împart in două : cei care mînîncă prea mult, şi cei care nu mînîncă îndestulător. Iar problema este să te poţi bucura de viaţă şi de stomah bun c« un om sărac, fără să ai dezavantajul mizeriei.
—	Problema ar fi să putem rămînea tineri... am îndrăznit eu.
—	A, da! a suspinat unchiul Aristid. Pînă acuma nu s-a găsit soluţia la aşa ceva. Sînt constrîns să mă
330
supun acum foamei sistematizate, pentru că altădată n-am cunoscut constrîngerea, cum nu o cunoaşteţi voi acum faţă de aceste delicioase cruste rumene. Eu v-aş consilia să încercaţi sistemul meu mai din vreme. La dreptul vorbind, nu-i un sistem, ci mai multe sisteme. Unul din sisteme e să eliminăm carnea. Omul poate trăi numai cu vegetale. Alt sistem e ajunarea. Am să vă explic altă dată în ce chip asceţii orientali au izbutit să realizeze performanţe uimitoare, postind fără alimente şi fără apă patruzeci de zile. Sistemul meu propriu e o combinaţie de alimentaţie vegetală şi ajtt-nare.
Vara mea Ana a zîmbit:
—	Ce facem cu cafeaua şi cu ţigara ?
—	In privinţa cafelei, dragă verişoară, am o idee a mea. Cît despre ţigări, aş prefera să nu le fumăm ; dacă nu-i cu putinţă asta, eu zic să acceptăm tempe-ranţa.
—	Dar cu cafeaua ?	Văd că	n-o elimini.
—	N-o elimin. Insă caleaua	pe care am băut-o eu
la Damasc, acum douăzeci de	ani,	e	cu	totul	altă
licoare decît cea pe care o bem	în	Europa.	Avem	de
învăţat de la asiatici încă multe lucruri.
—	Ce faci cu coniacul ?
—	Nu fac nimic ; nu-1 beau.
—	Ce faci cu fructele?
—	Aha ! cu fructele.	Cunosc	moda. Fructele	111 sus,
Iructele în jos. Fructe	dimineaţa, fructe sara.	Fructe
înainte de masă sau fructe după masă. Eu, personal, mă îndoiesc de eficacitatea unui regim de fructe. Nu-1 înlătur ; îl puteţi încerca dumneavoastră ; dar eu procedez cu atenţie şi aleg puţin, din ce mi se pare într-a-devăr fin şi savuros. Să nu exagerăm cu fructele. Am încercat mai cu succes un regim de sălăţi.
—	Vai, vere Aristid, e un regim mai degrabă că-presc.
—	Bine, bine ; rîzi dumneata, verişoară Ană. Nu rizi atit de sălăţi, cît rizi pentru că îţi stă bine. Ar trebui să fii de părerea mea ; sălăţile păstrează tenul. Ceea ce susţine medicul german von Miiller, că sălăţile dăunează, — e o eroare. Maxwell, în a sa «The Ali-mentation», arată precis, cu constatări şi statistici, că sălăţile păstrează tenul.
Verişoara Ana a răspuns cu vocea ei cea mai plăcută :
—	Ştii dumneata că mă pui pe gînduri, vere ?
Unchiul Aristid ne-a privit satisfăcut.
Feciorul a adus cafeaua. A ieşit şi s-a întors, depu-nînd discret lîngă tablaua cu ceşti două gărăfioare de cristal, cu mixturi colorate, care îndulcesc buzele şi ard agreabil împărătuşul, — operă a cuvioşilor părinţi benedictini. Vărul nostru Aristid a preferat să nu aibă nici o părere despre aceste licori.
Noi, cei trei tineri, ne-am mişcat ca să ieşim la lumina aurie a toamnei. Am sărutat mina catifelată a verei mele Ana. Cum au huruit scaunele noastre pe parchet, prepelicarul prietinilor mei s-a arătat în pragul uşii ce dă spre grădină, privindu-ne fix.
Vara Ana zise :
—	Pîrlea vă întreabă dacă nu ieşiţi astăzi la vînat.
Bebe s-a dus şi l-a apucat pe cine de o ureche, mîn-
gîindu-1.
—	Ba ieşim, Pîrlea, ca să-ţi facem şi ţie o bucurie, dar mai tîrziu.
—	Să vedem, dragii mei prietini, a intervenit unchiul Aristid, poate merg şi eu cu dumneavoastră.
—	Atunci te aşteptăm, unchiule, a hotărît Kiki. Mă duc să-ţi pregătesc puşca şi geanta.
—	Stai, stăi, nu mă lua prea repede, a protestat bătrînul nostru amic.
Tinerii au întîrziat o clipă în sufragerie, aţiţînd pe Pîrlea în jurul lor la joc. Au ieşit pe terasă şi s-au întors iar. Erau amîndoi bruni şi sprîncenaţi, cu trupuri sprintene şi mlădioase de sportivi. Mama lor îi privea cu ochi de lumină, pe cînd, precaut şi furişat, umplea cu lichid undelemniu un păhărel şi-l trecea la îndă-mîna oaspetelui său principal. Fostul ministru gustă distrat şi depuse păhărelul, apoi deodată îşi aduse aminte de ceva. Era mai mult un pretext de vorbă, după o pauză de tăcere.
—	Mă rog, ce-aţi făcut dumneavoastră cu iepurele ?
Vara Ana îşi înălţă întăi sprîncenele nedumerită;
după aceea îşi aduse aminte.
—	A! iepurele... mi se pare că Kiki i-a dat drumul.
■— Aşa este, confirmă tînărul, din prag ; i-am dat
drumul iar în sălbătăcia lui.
—	Hm ! reflectă unchiul Aristid, după ce mai sorbi o dată din păhărel ; mai întăi n-avea rost să primiţi un sălbatic între animalele domestice. Găinile se alarmau, cînii îl adulmecau de departe, poftind să-i croiască blăniţa ; gîştele au făcut complot să-l ciocănească cu pliscurile. Ce căuta el aici ? Sălbaticul e sălbatic; n-ai ce-i face. O sălbătăciune ca asta se mişcă in vremea nopţii şi doarme ziua ; pe cind curtea dumneavoastră trăieşte numai ziua şi doarme noaptea. Toate vietăţile curţii vin concentric spre stăpîn şi se încred în el ; pe cind sălbătăciunea aceea se pălea întruna cu capul de scîndurile închisorii lui, ca să fugă. Toate dobitoacele de aici vă sînt prietine ; el vă rămîne duşman şi are să vie la iarnă să roadă altoii din livadă.
—	Ba, unchiule, incercă să intervie Kiki ; să ştii că s-a deprins să mînînce pîne cu unt şi s-a împrietinit cu giştele. S-a Împrietinit şi cu Pîrlea.
—	Aşi! poveşti!
—	Nu-s poveşti, unchiule. Cînd mi l-a adus Miron vatavul... Să vezi. S-au dus argaţii să cosească lu-cernă în parcela din dosul hambarelor şi au dat acolo peste un covru cu patru pui. Trei au fugit; acesta a rămas şi l-au prins. Era fraged, din cel dintăi rînd de pui al iepuroaicelor. Cînd mi l-a tadus Miron vatavul, n-am ştiut ce să fac cu el. M-am sfătuit cu Bebe, am întrebat pe mama. Dumneaei zicea că să încercăm să-l alimentăm cu biberonul. De unde biberon ? Aicea, în sat, femeile nu cunosc asemenea aparat de alăptare...
—	Asta-i nostim... mormăi cu dispreţ ministrul.
—	Aşa că, pînă ce să trimetem la tîrg la Sascut după biberon, puiul putea să moară. Ne-am gîndit să-i dăm mai bine drumul. Insă pe maică-sa el n-o mai putea găsi; şi l-ar fi sfîşiat şi cînii.
—	Mare pagubă !
—	Ba, unchiule, eu şi cu Bebe ne-am gîndit să-l salvăm. Şi am ascultat de sfatul Mandei, găinăreasa noastră, să-l aplecăm la o hăituşcă a ei rămasă numai c-un căţel. O javră urîtă şi rea foc, cu numele Ţolişca.
—	Cred că Ţolişca Mandei s-a scandalizat.
—	Nu, unchiule ; l-a acceptat. Pe urmă nici nu ne-a mai făcut trebuinţă biberonul. L-am crescut; s-a făcut mare ; era jucăuş şi prietinos ; făcuse un pact de ami-< ciţie mai ales cu Pîrlea.
—	Ascultă, Kiki, zise unchiul Aristide întorcîndu-se spre nepotul său cu un zîmbet subţire ; în povestea ta eu cunosc un lucru — adică, mai bine zis, cunosc două lucruri: întăi că ai talent de a spune, şi al doilea că
334
eşti vînător. Toate sînt frumoase, dar toate sînt îanta-zii. Dă-mi voie, te rog, să-ţi afirm un lucru pe care specialiştii in materie l-au constatat mai demult. Fie specialiştii care reflectează asupra psihologiei popoarelor şi categoriilor sociale, fie naturaliştii care se documentează asupra firii animalelor — toţi constată că exista despărţiri fundamentale între oameni, că există despărţiri fundamentale între animale. Sînt animale care urmăresc şi mînîncă pe alte animale ; sînt altele care se lasă prigonite şi mîncate. Sînt oameni destinaţi să domnească, sînt oameni destinaţi să se supuie. Profilul verişoarei mele Ana, care are in el ceva acvilin, să nu vă închipuiţi că e o zădărnicie.
—	Eşti prea bun, vere... suspină împărătiţa.
—	E un adevăr, nu e o zădărnicie; dumneavoastră deasemeni sînteţi o realitate, de aceea stăpîniţi aici şi porunciţi altora. Aşijderea, numai printr-o neşansă nu mi-a fost dat mie in lume un rol mai hotărît. Sint deci oameni care domnesc şi alţii care-şi pleacă grumazul. Deasemenea sînt popoare de cuceritori. Din această despărţire a naturilor umane, rezultă neega-litatea socială şi războaiele, precum ştiţi. în sprijinul acestor afirmări, vin faptele, nu poveştile. Aşa, dragă tinere, cu iepurele dumnitale: trebuia de la început lăsat destinului său. Nu trebuia alăptat cu nimic; nu trebuia să te trudeşti a-1 domestici, cind el e iremediabil sălbatic. Nimic nu ţi-1 apropie ; mai curind sau mai tîrziu natura lui adevărată îl chiamă de unde l-ai cules. Ciclul domesticilor s-a închis ; cele rămase sălbatice vor rămînea în veci sălbatice. I-ai dat drumul ?
—	I-am dat drumul de mult.
—	Cred că mai bine i-ar fi stat cu măsline şi cu capere, pe această masă, in această sufragerie. I-ai
335
dat drumul, — să-l lăsăm în sama Domnului Dumnezeului său.
Isprăvindu-şi c-un gest rapid băutura undelemnie, unchiul Aristid se ridică de pe scaun, destinzindu-şi mădularele amorţite.
—	Merg cu dumneavoastră... se hotărî el. Mă duc să mă schimb. Ziua pare magnifică ; nu se ştie dacă mai apuc părechea ei din octomvrie viitor.
Kiki se duse să aducă unchiului geantă şi puşcă. Bebe trase cătră sine pe Pîrlea. Era un prepelicar cu cap mare, cu babinele dezvoltate, c-o înfăţişare naivă şi serioasă în acelaşi timp. Urechile-i lungi erau fine şi catifelate, de coloarea castanei. Restul trupului îi era alb, cu multe stropituri roşcate. Se lăsa cu voluptate mîngîiat, şi din cînd în cînd scheuna subţirel şi întorcea ochi buni spre tînărul lui stăpîn. După un timp veni şi cătră mine, ca să-l mingîi şi eu ; din-tr-asta am cunoscut generozitatea personală a lui Pîr-lea.
Vara mea Ana a aşteptat pînă ce toate au fost gata şi ne-am suit tuspatru vinătorii în docar. A constatat că s-au luat în recipientele anumite băuturile necesare, şi pe urmă ne-a dat drumul zîmbind şi făcîndu-ne gesturi mărunte cu mînuţa-i fină de şi puţintel cam gră-suţă.
Am lăsat conacul cu olane roşii în urmă ; am trecut pe lîngă livada bătrînească ; ne-am dus pe un drumeag de ţărînă spre o colină din fundul zării, unde îngălbeneau ciritei. Ziua era liniştită ; în aer curgea o adiere aşa de lină, încît funigeii pluteau abia, încli-nîndu-se şi ancorînd în spinăriilc imaşuhii. Ceru! părea nalt; miriştile şi ogoarele dormitau sub singurătate.
336
Cit am umblat cu docarul, unchiul Aristid ne-a întreţinut cu alte lucruri interesante ; între altele, ne-a dezvăluit un sistem al său administrativ şi un plan de irigaţie a zonei inundabile a Dunării. Planul său financiar şi generalizarea cooperativelor n-a avut cind să ni-1 expuie, căci Dima ţiganul a oprit caii lîngă fîntînă lui Iordan şi ne-am coborît. Drumul pînă la ciritei aveam a-1 face pe jos vînînd. Erau în regiunea aceea nişte vălcele cu porumbrei şi păiuşuri unde se ţineau obişnuit potîrnichile şi iepurii. In vale, curgeau şipote. De la şipote, se răsfirau suind în pantă tufişurile pitice de fag.
Cum am dat cătră vale, am găsit potîrnichi. Pîrlea le-a aretat într-un chip special, cu totul comic, tupi-lîndu-se, după care a început a se tîrî spre ele pe burtă. Unchiul Aristid a executat un dubleu, ceea ce i-a ridicat şi mai mult prestigiul în ochii noştri. Am făcut mic popas la şipote ; unchiul ne-a povestit ceva despre vînătoarea cu şoimi a persienilor. Apoi, nu înţeleg prin ce legături logice, şi-a adus iarăşi aminte de pensionarul lui Kiki.
—	N-ar fi de mirare, a spus el, să împuşc iepurele dumnitale. Nu avem nici un chip să-l deosebim, căci o sălbăticiune nu se deosebeşte de alta, şi iepurele va rămînea iepure pînă la sfîrşitul lumii.
Cum a rostit vorba asta înţeleaptă şi am purces de la şipote, au bîriit ca un tunet alte potîrnichi în dreapta ; iar în stînga, de sub bozi, a pornit cu mare vitesă un urechiat.
—■ Al meu urechiatul ! a strigat el vesel. Pe urmă s-a întristat puţin, amintindu-şi de ipoteza făcută c-o clipă mai nainte.
Verii tnei au tras în potîrnichi. A căzut una ; a apor-tat-o Pîrlea. Unchiul Aristid şi-a cules singur vînatul
22
337
şi a avut displăcerea să-l simtă zbătîndu-se încă şi să-l audă mehăind cu spaimă.
—	Ce-i de făcut ? a zis unchiul cu oarecare supărare cătră Kiki. Istoria ta îmi strică petrecerea. Orice iepure stîrnit devine fiul căţelei şi protejatul dumnitale. Renunţ să mai trag.
Am rîs totuşi cu toţii şi am început a sui prin ciri-tei. Doi iepuri au sărit de departe, la mijlocul costişei, şi i-am lăsat să se ducă. Intr-o poieniţă cu ovăs sălbatic, la un semn al unchiului Aristid ne-am hotărît să poposim iar ; cînd prepelicarul nostru căzu din nou in aret. Cunoşteam şi aretul lui de iepure : cu capul întors într-o parte şi c-o labă de dinainte ridicată.
—	Atacă! porunceşte Kiki.
—	Asta îmi place la dumneata, a zis lui Kiki unchiul Aristid ; îmi place că l-ai învăţat pe prepelicar romîneşte. Am să vă spun eu mai pe urmă altă istorisire, cu un cîne al meu, Nonda.
—	Atacă ! a poruncit Kiki.
La acest al doilea strigăt, s-a ridicat ghebos din ovăsul sălbatic iepurele. Eu eram cel mai aproape; dar n-am avut cînd trage ; mai harnic decît mine, Pîr-lea s-a repezit înainte ; şi tot aşa de harnic iepurele s-a întors înapoi, în loc să se ducă înainte; şi revenind la Pîrlea, l-a lovit cu laba. Recunoscîndu-se, prietinii au început să se joace subt ochii noştri.
Noi îndată am făcut haz şi scandal. Unchiul Aristid a rămas însă tăcut, căutînd un argument, o explicaţie şi o concordanţă cu ştiinţa şi cu statisticile. Iepurele şi Pîrlea s-au dus mai încolo, să se zbeguiască în legea lor.
—	Curioz lucru ! s-a mulţămit a exclama unchiul Aristid. Asta-i ca într-o adevărată poveste vînăto-rească. Cîte ţări am umblat, ceva la fel n-am văzut.
338
—	Probabil că fiecare ţară e cu ale sale, am încercat eu să-l consolez.
N-a mai fost chip să vinăm acolo; abia după un pătrar de oră s-a întors Pîrlea gîfîind. Scheuna cătră noi, răspunzînd la poruncile de rigoare, şi poftea să se ducă iar la joacă. A fost o comedie întreagă pînă ce l-am îmbarcat în docar ; şi ne-am dus în partea din potrivă a moşiei, spre aburul Şiretului.
22*
DIVANUL PERSIAN
POVESTE ORIENTALĂ
1940
[■
înainte cuviniare
Povestea cu feciorul de împărat şi filosoful Sin-dipa e veche cît şi împărăţiile răsăritene.
De cind lumea-i lume şi curtenii n-au putut lucra altceva mai bun la sindrofiile lor, poveştile vesele şi întrucîtva pildele înţelepte au fost pentru ei nu atît huzur, cît nevoie.
Au fost vremuri îndelungate cînd, trăind în mlaştina neliniştii, subt ameninţarea asupririlor, războiului şi molimelor, bietul muritor nu-şi putea găsi apărare fiinţii şi izbăvire sufletului decît în asemenea — de ce nu le-am spune pe nume ? — minciuni.
Astfel au pătimit şi părinţii noştri în veac şi Sindipa le-a fost şi lor mîngîiere.
întăi, divanurile acestea s-au ţinut la India, pe urmă la împărăţia Persiei; prin arabi, au trecut în vechea Spanie; de la siriaci şi ovrei s-au mutat la Bizanţ; au ajuns in forme schimbate la apuseni, fie în latineşte, fie în limbile proaste. In secolele trecute
343
s-au izvodit şi în manuscripte romineşti \ precum şi în tipărituri2.
In zilele noastre acest divertisment părea uitat. Moda literară s-a schimbat; schemele lui erau de fapt mai mult însemnări sumare, ale povestirilor vii ce se spun între bărbaţi, la un pahar de vin.
Iată însă că, datorită unor foi de învălit marfa ale neguţătorului meu de cafea Hogea Becîr3, şi unui prietin pripăşit de mult în Moldova, de neamul său din Persia, am descoperit versiunea cea bună a acestei povestiri.
Tălmăcirile europenilor au fost sau necomplecte, sau înghesuite în calupuri consacrate.
Hogea Becîr, a avut bunic care cetea Şah-Nameîn original; deasemeni bunicii prietinului meu persian cunoşteau limba literară numită deri. Nici prietinul meu, nici cafegiul nu cunosc o boabă din ce au ştiut bătrînii lor. N-are a face asta ; am descoperit noi un secret, după îndeletniciri cărturăreşti de patruzeci de ani, care, cu ajutorul lor, ne-a îngăduit să scoatem în vileag povestea cea adevărată.
Secretul îl ţinem pentru noi ; cărţulia o dăm contemporanilor. Se întîmplă că preţul ei străluceşte iar, întrucît zilele ce trăim acum noi fiii Europei sînt tot aşa de aspre ca şi zilele de demult.
1	Caută pomelnicul la Cartojan, Cărţile populare în literatura romînească (Fundaţiile Regale).
2	Istoria Sindipii filosofului, care mai întăi s-au întors din limba persiană în elinească, iar acuma din limba elinească prefăcută în romînească, dată la tipar cu cheltuiala lui Simon Pantea din satul Selcioa de Sus pe Ariaşi. Sibiu, Ion Bart, 1802. — La Academie.
3	Povestea Sindipii, adică Mişălia muierii, scrisă de mine cuviosul Chesarie ieremonah, şi cine o va fura să fie treclet şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie etc. — A fost în posesiunea noastră şi ni s-a furat şi nouă.
344
C A P I I u L U 1.	:
lnccputul, despre (aia Persiei şi Kira împărat şi cum i s-a născut lui Kira împărat cocon.
Iubite cetitorule, află că aici verbim despre o intim-plare a împăratului persian Kira şi mai ales a fiului său Ferid.
înălţimea sa împărătească voind să supuie morţii pe fiul său prea iubit, filosofii sfetnici împărăteşti s-au înfăţişat înaintea sa cu dovezi şi pilde iscusite, înlă-turînd acea faptă cumplită.
Se va vedea că o muiere a fost pricina năpăstuirii lui Ferid, după cum multe din cumpetele lumii şi durerile omeneşti s-au iscat şi se iscă tot din pricina amăgirilor dulci ale fiicelor Evei.
Să ştii că Kira împăratul persian a stăpînit în vremea veche, înainte de a fi răsărit în Vetleem lumina cea nouă a credinţii. După cît au arătat învăţaţii de odinioară Ctesia, Herodot, Dionisie, Diodor şi Tarik Fenai, cea mai mare împărăţie, după a faraonilor egipteni, a împăraţilor persieni a fost; însă în curgerea vremii inimile războinicilor se moleşesc de bunătăţile dobînzilor şi împăraţii trec de la sabie şi sînge la desmierdările păcii ; aşa încît împărăţia persienilor a slăbit cu timpul şi s-a împuţinat, strîmtîndu-şi hotarele ; dar huzurul vieţii şi ascuţişul minţii au sporit. La împărăţia lui Kira şi la curţile cele din nou clădite de la Babahan se arătau mai mult blînde obraze filo-sofeşti în loc de chipuri aspre ale căpitanilor cuceritori. Aceştia dormeau în jurul împăraţilor biruinţii, în mormintele cele mari, — la Pasargada, unde avea tihnă veşnică Kir cel mare, şi la Persepolis, unde a pus Alexandru Macedoneanul cenuşa lui Darie.
345
Kira Împărat se desfăta de toate bunătăţile păuiin-tului. La curtea sa cea nouă veneau darurile satrapiilor încărcate pe cămile şi catiri, de la marea Caspiei, şi de la malul Tigrului, şi de la Golful Persic, şi de la Şiraz unde, precum cunoşti, se află Valea Trandafirilor, şi se stoarce vinul cel mai bun din lume. Mai cu samă din acest vin dulce îi plăcea lui Kira împărat să-i toarne paharnicul în cupa sa de aur.
S-a întîmplat ca slujitorii împărăţiei să aducă împăratului lor, încă fiind el tînăr, o prea frumoasă fecioară de sub munţii cei mari ai Caucaziei. Aşa s-a aprins împăratul de dragoste pentru dînsa, încît n-a mai voit să cunoască altă femeie şi s-a însoţit cu ea înaintea lui Dumnezeu, dorind fiu. După cîţiva ani, văzînd că nu mai vine feciorul aşteptat, care să rămîie moştenitor al împărăţiei, măria sa a chemat pe filosofii săi de taină şi s-a sfătuit cu ei ce să facă.
—	O sfetnici ai mei prea înţelepţi, a zis Kira împărat, iată mi-am luat soţie, decît care alta nu se află mai frumoasă. Prea scumpă este inimii mele şi în dragostea ei am schimbat scaunul împărăţiei mele, clădind curţile acestea nouă de la Babahan. Cei mai slăviţi meşteri le-au împodobit şi le-au zugrăvit. Dumnezeu a binecuvîntat cu de toate pe domnia mea, şi nimic nu ne lipseşte din bunătăţile acestei vieţi. Bogăţiile împăraţilor persieni n-au scăzut; ci, după datină, păstrăm comoara de la părintele nostru Sasan neştirbită în iatacul nostru : cinci mii de talanţi în cămările de sus ale căpătâiului şi trei mii de talanţi în camara de cătră picioarele crivatului nostru ; şi pe divanul nostru de hodină se află via cu frunze de aur şi struguri de mărgăritare. Avem în şapte sipete ferecate rubinuri, smaragde şi olmazuri cit nu cunosc la un loc toţi ceilalţi domni ai pămîntului. Am toate şi
346
n-am nimic, căci din dragostea mea cu împărăteasa n-a ieşit încă fecior. Ce să fac, o filosofilor, şi cum să înduplec pe Domnul Dumnezeu ca să am roadă ?
Atunci şi-au amestecat filosofii bărbile şi s-au sfătuit, neînţelegîndu-se între ei. După care s-a ridicat Nuşrevan, cel mai greu şi mai mare dintre toţi filosofii, şi a grăit astfel :
—	O împărate, domn al domnilor lumii, se cuvine să porunceşti rugăciuni în toate templele împărăţiei şi să jertfeşti atîţia tauri bălţaţi la fiecare altar cîţi ani binecuvîntaţi numeri luminăţia ta pînă acum.
La aceste vorbe, Aban filosoful cel firav, carele postea şase zile din săptămînă, a zîmbit subţire.
—	De ce zîmbeşte fratele meu ? a întrebat filosoful cel mare.
—	Zîmbesc, a răspuns Aban filosof, căci jertfele şi rugăciunile au fost poruncite şi s-au săvîrşit în toată împărăţia, aşa să fii domnia ta sănătos.
—	La toate templele ?
—	Precum spui, şi precum doresc ca soarele împărătesc să te lumineze totdeauna.
—	Şi s-au adus jertfele în anumit număr ?
—	întocmai. Măria sa împăratul, stăpîn al lidve-lor omenirii, le-a poruncit în trei rînduri.
împăratul Kira a încuviinţat :
—	Aşa este, o filosoafe Nuşrevan. Domnia ta te trudeai cu rînduielile şi cărţile dăbilarilor împărăţiei ; iar Aban, fiind preot al Dumnezeului nostru Mitra, a poruncit din partea noastră rugăciunile şi jertfele în taină. Deasemenea celelalte femei ale curţii noastre an cercat şi s-au silit să ne deie nouă fecior. însă pînă acuma nici din partea asta nu ni s-a arătat bucurie.
Aban filosof s-a închinat iar şi a zis :
347
—	Prea puternice împărate, nu mai rămine decît o cercare. Se află sub munte în pustie, la un templu ascuns în peşteră, un preot bătrîn de la Egipet, care slujeşte Dumnezeului Osiris. II chiamă Amun-Sisi şi anii lui au trecut suta, totuşi mintea i-i luminată ca şi unui bărbat în putere. Se duce din cînd în cînd la dînsul un prietin al meu egiptean, filosof şi cetitor de stele, cu numele Sindipa, care a căutat sălaş şi pace întru această împărăţie. Vorbind cu prietinul meu Sindipa despre suferinţa împăratului, am înţeles că s-ar putea face întrebare sfinţitului Amun-Sisi şi numai la el măria sa ar putea găsi tămăduire.
—	Bine, a poruncit împăratul, să se facă întrebarea.
După cele hotărîte, Aban filosoful a căutat pe Sindipa egipteanul şi amîndoi au călătorit în pustie sub muntele Demavend cel mare, care din cînd în cînd se cutremură, ameninţînd temeliile pămîntului. Acolo au aflat, lîngă un izvor şi la o colibă, pe Amun-Sisi, cu stupii săi de albine. După ce i-au spus ei tot, bătrînul a pus felurite întrebări şi a făcut felurite ispitiri despre împărat, şi după aceea a zis :
—	Să poftească înălţimea sa împăratul la mine. Căci se cuvine să vie pătimaşul la vraciul său ; picioarele pătimaşului sînt mai tari decît ale vraciului, şi pătimaşul mai are catîri şi cămile şi se poate mişca mai repede. Iar dacă nu vine cu repeziciune, atuncea suferinţa sa întîrzie şi nu mai poate afla leac.
Deci împăratul s-a sculat şi a poruncit din nou. Şi s-a dus în pustie, la vraciul col bătrîn. Ajungînd la templu, cu puţini curteni şi cu sfetnicul său Aban, bătrînul l-a primit .şi l-a închinat Dumnezeului Osi-
348
ris. După aceea I-a pus să ajuneze noua zile şi l-a cercetat iu toate niadularele lui, ascultiiidu-1 şi cu urechea inîăuntrul trupului, care nu s-a mai auzit asta de cînd lumea. Iar într-a zecea zi, dimineaţa, l-a vîrît gol în apa pîrăului. Şi scoţîndu-1 l-a dus într-o chilie din peşteră. Acolo l-a cusut într-o piele crudă de tigru, proaspăt adusă de vînătorul împărătesc, şi i-a dat fum din nişte doftorii pe care numai el le ştia. Şi astfel l-a ţinut alte nouă zile, hră-nându-1 numai cu cîte puţintel lapte şi afumîndu-1 cîte un ceas de trei ori în fiecare zi.
După asta l-a mai ţinut alte nouă zile, alegîndu-i pentru mîncare numai buruieni şi miere, şi supu-nîndu-1 în templu cu îndelungate rugăciuni. Apoi l-a binecuvîntat să aibă urmaş şi l-a lăsat să se ducă.
Astfel, la nouă luni după această lucrare a vraciului, Miramir împărăteasa a născut prunc, bucu-rînd pe soţul şi domnul său.
Chiar în acel ceas, Aban, marele preot şi filosof sfetnic, a înştiinţat grabnic pe Sindipa în acest chip :
Aban cătră Sindipa înţeleptul.
Multă sănătate şi voie bună de la Domnul Dumnezeu pentru tine, o prietine Sindipa, şi să ştii că doamna Miramir împărăteasa a făcut dar de bucurie împăratului nostru, astăzi în a şaisprezecea zi a lunii Mesori, în ceasul al doisprezecelea.
Cotasur, vraciul curţii, a arătat prea luminatului' stăpîn pruncul şi am băgat de samă că avea semn roş la frunte în stînga, care semn s-a şters îndată ce părintele său l-a luat în braţe.
349
S-au cercetai degetele de ta mîni şi picioare, ochii si limba, luate fiind fura cusur şi in număr bun.
Măria sa a poruncit să-i fie numele Ferid, după un uncheş de bunic al măriei sale, ceea ce se chiamă, în limba veche, lumina lumii.
Au sunat trîmbiţaşii din trîmbiţi şi s-a slobozit oştenilor curţii vinul pregătit în antale. Şi au băut cu toţii pînă ce li s-au făcut fălcile de lemn.
Numai acest credincios al meu, fiind mai vrednic băutor, şi-a păstrat graiul şi umbletul şi-l trimet la domnia ta cu carte, ca să ştii că avem cocon şi să ceteşti în stele fără întirziere ceea ce e scris pentru el.
Dumnezeu să te lumineze.
îndată ce a primit cartea, la foişorul său din afara cetăţii, Sindipa a scris pe tabla sa ziua, ceasul şi semnele sfinte. Apoi a văzut că steaua Sothis era înălţată deasupra răsăritului şi a cetit pe cer zodia lui Ferid, găsind bună cumpănă a vieţii lui; numaicît nu a putut ceti în întregime, venind nour şi furtună în acea noapte, în al patrulea ceas al nopţii.
Naşterea fericită a pruncului s-a întîmplat în al optsprezecelea an al domniei lui Kira împărat.
După ce s-au desmeticit oştenii şi au întărit iarăşi străjile, s-au putut veseli cu vin şi danţuri şi dregătorii măriei sale. Apoi împăratul a poruncit să se zidească palat nou feciorului său, cu stîlpi de por-firă şi podoabe în chip de cap de taur, şi cu păreţii de cărămizi smălţuite. Şi în acel palat a strîns darurile ţărilor sale, rodin pentru împărăteasă şi pentru prunc. Au venit daruri şi de la India, şi din Ţara
350
Harapilor, şi din Hamagaş, unde ard focuri vii pe coastele munţilor. De la elefanţi la nestemate, toate darurile au fost aduse.
Iară Miramir împărăteasa nu s-a putut bucură de nimic. După ce şi-a dat rodul pîntecelui său, a căzut în arşiţă şi suferinţă şi nu tîrzie-vreme s-a petrecut din această viaţă.
Mare mîhnire a avut Kira împărat pentru pierderea iubitei sale împărătiţe. Şi suspinînd se tînguia cătră sfetnicii săi filosofi că pînă la amurgul vieţii sale nu va mai lua soţie şi nu va mai cunoaşte femeie. Iar filosofii săi îl mîngîiau că cel puţin a do-bîndit cocon din sîngele său, urmaş la împărăţie.
Deci după ce a suspinat o vreme împăratul, cu fruntea plecată, a ridicat ochii şi s-a uitat iarăşi la lume. Bucuros fiind de frumuseţa pruncului său, chema pe curteni la ospeţe şi închina vin de Şiraz în cupa sa cea mare de aur. Şi ca un împărat ce se afla, a poruncit să i se aducă soţie. Iar slujitorii săi i-au adus şi, nealegînd nici pe una din cele şapte aduse, le-a ţinut pe toate. Aşa că, la vremea întîm-plării noastre, să ştii, cetitorule, că Kira împărat avea şapte muieri.
CAPITOLUL II
Cum i-a ales împăratul dascăl fiului său prea iubit Ferid.
Ajunsese coconul împărătesc fecioraş frumos la chip şi deprinsese de la oştenii curţii călăria şi armele, precum şi vînătoarca cu cîni şi şoimi. Fiind fără mamă, se uitau mai ales femeile cu mare dulceaţă la el ; si cîteodată îl duceau slujitorii în că-
351
mările dinlăuntru ale palatului, ca să audă cîntcce şi să vadă danţuri.
A hotărît în acest timp împăratul să împodobească pe coconul său prea iubit cu toată ştiinţa filosofească. Deci a poftit la sine pe filosoful cel mare Nuşrevan şi i-a poruncit să ia pe copil şi să-l înveţe toate cîte sînt de învăţat, ca să nu-i rămîie nici o învăţătură neştiută şi nici o taină nepătrunsă.
A stat fiul împăratului la Nuşrevan înţeleptul trei ani şi a învăţat multe lucruri, între altele cum se alcătuiesc cele mai grase şi mai dulci plăcinte, şi care sînt cele mai alese vinuri; cît se cade să doarmă bărbatul după prînz şi la cîte ceasuri după răsăritul soarelui să se scoale înţeleptul. A mai învăţat că înţeleptul împărătesc trebuie să se uite supărat cînd iese în norod şi să fie vesel cu prietinii la ospeţele sale. A mai aflat că toate sînt deşertăciune, mai ales filosofia, şi că stăpînitorii se cuvine să treacă peste toate cu inimă uşoară. Astfel că, după trei ani de zile, cînd a chemat împăratul pe fiul său, şi a pus pe ceilalţi şase sfetnici de l-au ispitit, s-a văzut că pricepe multe dintr-ale vieţii, dar ştiinţă filosofească are prea puţină. Căci filosofilor li-i dat să ştie toate pildele şi să răzbească toate tainele, iar coconul său prea iubit ştia prea puţin.
A hotărît Kira împărat :
—	Dacă fiul meu nu ştie nici măcar cea dintăi taină filosofească : dacă a fost întăi oul, ori a fost mai întăi găina, — înseamnă că sfetnicul nostru Nuşrevan e mai mult înţelept şi mai puţin filosof; poate strînge birurile împărăţiei, dar nu poate învăţa ştiinţa lumii pe fiul meu. Deci trebuie să caut lui Ferid un dascăl mai harnic şi mai priceput în ceea ce doresc eu.
352
A chemat împăratul pe filosofii săi şi le-a cerut sfat.
—	Cine ar putea oare să dea fiului meu prea iubit toată ştiinţa cîtă a fost şi este pe lumea asta ? Mulţămit mă aflu cu slujbele înţeleptului nostru sfetnic Nuşrevan, dar am băgat de samă că fiul meu s-a întors la noi neîmplinit întru ştiinţa filosofească. Am înţeles că sfetnicul nostru Nuşrevan crede mai mult în pătrunderea firească şi în arătările adevărate ale vieţii, decît în iscodirile logicei şi parabolei; dar noi poftim şi acestea din urmă pentru măria sa Ferid. Cine i le poate da fără întîrziere ?
înţeleptul Nuşrevan a zîmbit închinîndu-se adînc în faţa stăpînului său ; ceilalţi filosofi au tăcut, bănuind la împărat o firească nerăbdare.
împăratul s-a întors cătră Aban :
— Domnia ta ce zici, filosoafe Aban ?
— înălţate domn al domnilor lumii, a răspuns Aban ; slabă este puterea noastră, fragedă şi necunoscută mintea coconului împărătesc. Grijile noastre, ca sfetnici, multe sînt, cît nu dormim nici ziua, nici noaptea şi abia le putem birui. Cind oare să mai găsim noi vreme, între atîtea strădanii, să să-vîrşim o faptă atît de anevoioasă ? De şi sîntem ajunşi la vîrsta cărunteţii, nu dorim să ne scurtăm anii nici să înfruntăm nemulţămirea stăpînului nostru. S-ar cuveni ca asemenea lucrare gingaşă s-o săvîrşească un	înţelept care n-are asupra	sa	şi	grijile cele aspre	ale împărăţiei.	Unul este	acel prea
învăţat şi luminăţia ta îl ştii. Sindipa n-are alte griji decît ale fiiosofiei sale. Să vie aici, la poalele slă-vitei măriri, să	arate dacă nu	s-ar prinde	el	să	dea
învăţătura cea	deplină măriei	sale Ferid.
împăratul a poruncit să vie înţeleptul Sindipa.
23 - S adoveanu — Opere, vo). 15
353
Cînd ]-au văzut curtenii pe Sindipa filosoful, unii din ei s-au mirat, căci era uscat şi întunecat la chip şi straiele lui albe de	in n-aveau	podoabe.
—	Cum s-ar putea,	murmurau	unii, ca un	filosof
aşa de sărac îmbrăcat să fie dascălul coconului împărătesc ? Ce ştie el,	cînd noi îl	putem cumpăra	cu
un singur inel de la degetul nostru cel mic?
Sindipa a ascultat porunca şi s-a închinat.
L-a întrebat Kira împărat:
—	Te bizuieşti să faci asemenea lucrare, o filosoafe ?
—	Mă bizuiesc, înălţate.
—	Poţi învăţa pe fiul meu toată învăţătura ?
—	Pot, stăpîne.
—	In cel mai scurt timp ?
—	In şase luni, mărite doamne.
—	Cum se poate ? a strigat împăratul ; să faci tu, în şase luni, ce n-au putut săvîrşi alţii în treizeci şi şase ?
—	Fac, măria ta, a răspuns dascălul, căci coconul luminăţiei tale în trei ani şi-a adaos, pe lîngă vîrstă, înţelegere.
—	II cunoşti ? de unde îi ştii mintea lui şi buna lui voinţă la învăţătură ?
—	II cunosc, stăpîne, căci l-am văzut la vînat în dumbrăvile unde trăiesc eu. Pe chipul lui am cetit semnele dumnezeieşti ale cunoaşterii. Pe lîngă asta, măria ta, eu am cercetat stelele la naşterea pruncului şi ce am văzut în zodia sa mi-a dat încredinţarea oă va1 fi spre cea mai mare bucurie a împăratului nostru.
—	Bine, a răspuns împăratul, vorbele tale îmi plac, dascăle. Ce zic sfetnicii mei filosofi ?
354
Şase sfetnici n-au zis nimica ; s-au închinat cătră măria sa. Nuşrevan filosof a surîs :
—	Slăvite stăpîne, a zis el, plăcută e făgăduinţa dascălului ; ar trebui poate să-i îngăduim vreme mai îndelungată.
împăratul s-a răsucit spre dascăl.
—	O împărate, a răspuns Sindipa, cuvîntul meu rămîne neschimbat. Dacă în şase luni măria sa Ferid nu va şti tot ce se cuvine să ştie ca să fii mulţămit luminăţia ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele.
Nuşrevan filosof atunci a zis cu blîndeţă :
—	Dascăle, bine este să nu se joace gătejele cu focul.
Sindipa s-a plecat spre împărat, apoi spre sfetnic. A răspuns :
—	La vorba blîndă, iese chiar şarpele din pămînt, o prea înţelepte. învăţătorul meu îmi spunea că cine vrea să aibă pîne pe masă, trebuie să doarmă puţin. Săptămîna mea n-are şapte sărbători ca săp-tămîna leneşului. Cui nu ştie juca, odaia i se pare strimtă.
—	O dascăle, a zîmbit fără bunăvoinţa Nuşrevan sfetnicul, bagă de samă să nu-ţi fie vorbele şi făgăduielile o aţă de painjen, în care să te prinzi singur, ca musca.
—	Cinstite sfetnice, vorbele trec; vor rămînea faptele, să mărturisească pentru mine. Ele au să mă cufunde ori au să mă izbăvească.
—	Ce fapte altele decît cele ştiute, dascăle? Dacă ar fi un copil de rînd, i s-ar putea măsura învăţătura cu nuiaua ; însă fiind cocon împărătesc, asemenea bună lucrare nu e îngăduită. Deci trebuie să
23*
samcni şi dumneata ca şi alţii, aşteptînd roada cu răbdare.
—	Roada va să vie la timpul său, prea înţelepte.
—	Insă, dascăle, pămînturiie împărăteşti nu bine-voiesc a primi totdeauna sămînţa filosofiei.
—	Ba eu nădăjduiesc bună roadă.
—	Hm ! văd că ziua pofteşte s-o laud cînd abia a făcut ochi ; iar eu vreau s-o aştept pînă ce va însera.
—	Mă plec cu umilinţă, a adaos Sindipa, şi poftesc pe măritul împărat să aştepte peste şase luni, aici, ori doi filosofi, ori nici unul.
—■ Bine, aşa să fie, a poruncit Kira împărat.
—	Prea puternice stăpîne, a urmat Sindipa, îngăduie ca fiul măriei tale prea iubit să nu doarmă pe saltea de puf şi mîncarea lui să fie ca a unui sărman supus al împărăţiei.
—	Bine, aşa să fie !
—• Atunci în şase luni am vreme, stăpîne ; pot săpa fîntînă cu acul şi pot spune ca broasca ţestoasă : Agale şi înainte !
—	Prea puternice, a zîmbit iar Nuşrevan filosoful ; trimete copilul la pomul cu roade, dar fii şi măria ta aproape.
—	Bine, bine, s-a veselit împăratul ; să lăsăm pa-rimiile, ca să nu întîrziem învăţătura copilului ; văd că nebunia înţelepţilor are mai multe cotloane decît a nebunilor. Să vie măria sa Ferid, să-l îmbrăţişez şi să-l dau dascălului său. Iar de se va întoarce ucenicul meşter, răsplăti-voi pe dascăl împărăteşte.
Astfel a luat Sindipa pe coconul împărătesc şi l-a supus rînduielii sale, dîndu-i învăţătură filosofească.
356
C A I’ITOLUL III
Cum a învăţat Ferid şi ce-a iscodit Sindipa; pe urmă ce-au iscodit Şatun şi. filosofii.
Se afla casa dascălului într-un loc încîntat şi liniştit, nu departe de cetatea împărătească Babahan. Lîngă sine ţinea Sindipa doi slujitori muţi, care-i ştiau toate obiceiurile vieţii. Avea clădit deasupra acoperişului foişor, de unde, în vremea nopţii, cerceta cerul şi zodiile. Din foişor, ziua, se vedea o apă curgînd dincolo de dumbravă ; şi era atîta pace lîngă acel mal încît veneau fiarele să se odihnească acolo fără frică şi fără duşmănie. Iar un pui de leu, rămas de mama sa, se deprinsese a se apropia de casă şi învăţase să asculte de filosof, purtîndu-se blînd şi cuviincios. De Ia o vreme se juca şi în preajma catîrului care, împrumutînd ceva din firea blîndă a stăpînului său, îl suferea cu filosofie.
—	Priveşte, fiule, la catîr şi la leu, zise într-o zi Sindipa ucenicului său. îi vezi că trăiesc în bună înţelegere ; şi leul ridică ghiara asupra catîrului cu blîndeţă, fără să-i dăuneze şi jucîndu-se numai. S-ar putea, însă, într-o zi, să-l lovească, căci i-ar căşuna să-şi arate puterea. Aşa sînt şi eu, sărman filosof, sub braţul împăratului. Dacă nu ţi-aş da învăţătura cuvenită, ar avea drept să mă lovească ; însă ar putea să mă lovească şi după ce i te-aş duce plin ca un stup. S-ar îndulci din tine ca din faguri şi pe urmă m-ar lovi ca pe un catîr nevolnic.
—	Asta n-ar fi după dreptate, a strigat Ferid cu iuţeală.
•— Bine ai răspuns, fiule ; văd că Domnul Dumnezeu a pus în inima ta cel mai mare bun pe care
357
se cuvine să-l aibă împăraţii. Căci nici sabia, nici mărirea nu preţuiesc cît dreptatea.
In casă, dascălul a ales o chilie mare şi a pus pe slugile sale s-o pregătească, văruind-o şi lăsîndu-i goi păreţii. Avînd pe ucenic alături, învăţătorul a început a scrie pe alb semnele gîndirii. După aceea, zi cu zi, a scris cerul, pămîntul şi toată zidirea lui Dumnezeu. Şi, scriind, dădea învăţătură coconului împărătesc. A urmat a scrie numerele de aur şi geometria şi toată învăţătura acelei vremi. De patru ori pe zi scotea pe cocon la lumină şi-i arăta cîmpul şi pădurea şi toate frumuseţile lumii, cu florile, gîzele, paserile şi animalele. I le spunea pe toate şi i le tălmăcea, ca să le cunoască bine. I le spunea şi i le tălmăcea cu plăcere şi cu bucurie, ca să fie învăţătura nu silnicie, ci desfătare a vieţii. Cînd se întorcea singur Ferid în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele şi cu semnele gîndului, adîn-cindu-le şi pătrunzîndu-se de ele. Atît de avîntată era mintea lui şi atît de deschis sufletul cătră minunile lui Dumnezeu, încît, în mai puţină vreme decît făgăduise, dascălul a dat toată învăţătura sa coconului împărătesc. Deci a rămas răgaz ca toată învăţătura să se coacă în mintea şi în sufletul ucenicului ; şi nici trupul nu i-a slăbit, nici ochii nu i s-au trudit. Avea vreme să fie bucuros şi zburdalnic ca leu! cel tînăr. După asta l-a mai învăţat Sindipa pe cocon să-şi stăpînească mînia şi să-şi infrîneze poftele.
—	Aceasta, fiule, este cea mai anevoioasă didahie dintre toate, zicea dascălul. Puţini împăraţi pot rîndui în sine o cumpănă a liniştii. Mai puţini pot struni desfătările trupului. Nefiind schivnici, Dumnezeu nu cere prea mare asprime pentru fiinţile lor;
358
căci Ziditorul a pus în noi carne şi sînge ; ci împăraţii au datorii mari şi griji crude, cind mintea cată să se limpezească şi cele trupeşti să se înlăture. Tu să înveţi însă a iubi viata şi oamenii.
Ferid se mira.
—	Dascăle, zise el, cunoscînd toate acestea, pari mai presus decît stăpînitorii, şi totuşi te văd trăind fără bogăţii şi fără strălucire.
—	Fiule, răspunse filosoful, Dumnezeu pune darul înţelepciunii şi într-un om sărac; nu crede că mărirea şi puterea sînt mai de preţ. Cînd la putere se adaogă înţelepciune, atunci a fost scris muritorului în zodia sa cunună de lumină. Cînd îţi va veni vremea, asta să fii tu, fiule, pentru noroadele acestei împărăţii, ca să poţi fi scutit la bătrîneţă de scîrbă
—	viermele inimii. După ce ţi-am deschis toate tainele, îţi doresc s-ajungi la împărăţie, şi, cînd vei ajunge la împărăţie, să nu omori pe dascălul tău.
—	Asta nu se poate ! a strigat ucenicul. Cum l-aş putea omorî ?
A suspinat filosoful, răspunzînd :
—	Dacă n-ai fi vrednic de învăţăturile sfinte, aş muri!
Atunci coconul l-a îmbrăţişat pe dascălul său cu dragoste.
Cînd a sosit ajunul zilei sorocite, Sindipa a trimes la împărăţie pe ucenicul său. Şi s-a înfăţişat Ferid împăratului, grăind astfel :
—	Prea slăvite doamne şi tată, iată mă trimete dascălul meu Sindipa să-ţi dau de ştire că învăţătura mea s-a sfîrşit şi, dacă binevoieşti a porunci, venim mîni în faţa măriei tale, la ascultare. Hotărăşte măria ta adunare, şi să dai dascălului meu răsplata după cele ce se vor vădi.
359
S-a bucurat împăratul şi a sărutat pc coconul său. Apoi i-a poruncit :
—	Intoarce-te la dascălul tău şi vino, mîni, cu el la curtea noastră. Vor fi de faţă curtenii şi sfetnicii mei, ca să asculte şi să se bucure. Iar plata nu va fi după nevoia dascălului, ci după dărnicia împăratului.
Veselindu-se feciorul, a ieşit, ca să încalece pe ca-tîrul filosofesc. înştiinţaţi fiind de sosirea sa, l-au întîmpinat în grădina palatului sfetnicii şi căpitanii, şi se îndulceau întrebîndu-1. Iar de la zăbrele, de la cămările din fund, îl priveau femeile şi rîdeau la el, cu buzele vopsite şi sprînceneie încondeiate, cum e rînduiala femeiască. Iar Ferid grăia cu toţi fără se-meţie şi cu voie bună, încît toţi i se închinau cu dragoste şi binecuvîntau haru] lui Dumnezeu asupra împărăţiei persieneşti.
Cînd s-a întors Ferid la casa de lîngă dumbravă, ziua se întunecase deplin şi asfinţise luceafărul de sară. Sindipa înţeleptul era în foişor şi cerceta stelele, cetind zodia ce se pregătea feciorului de împărat.
Ucenicul s-a suit la el vesel şi l-a găsit în jîlţul său, cu fruntea plecată şi cu privirile mîhnite.
A zis :
—	Tatăl meu împăratul porunceşte să ne înfăţişăm mîni dimineaţă la curte.
Sindipa îl privea în tăcere.
—	Ce ai, dascăle ? d,e ce eşti mîhnit ?
—	Fiu al sufletului meu, a răspuns filosoful, sînt mîhnit, căci am cetit în stele şi am cunoscut acum ceea ce mi-a ascuns un nour altădată, la naşterea ta. Nu poţi dezvăli mîni, fără primejdie, podoaba minţii tale. Mi s-a arătat în stele cumpănă de moarte
360
pentru viaţa ta. Abia într-a şaptea zi, începtnd de mini, va ieşi pe cer luna nouă ; acea sabie subţire de aur e semnul duhului tău şi al biruinţii tale. Pînă atunci trebuie să fii mut. Abia atunci poţi vorbi.
Ferid a zîmbit.
—	Părinte al meu, a zis el, voi face cuin hotărăşti şi voi fi mut şapte zile.
—	Atunci izbîndă va fi nu numai a ta, ci şi a mea, s-a bucurat înţeleptul Sindipa.
A luat pe cocon şi l-a dus cu sine în chilia sa, unde avea altar al zînei Isis. L-a supus în genunchi, l-a binecuvîntat şi l-a pus să jure că va fi mut şapte zile. Cînd a ridicat ochii, Ferid a văzut pe idoliţă zîmbindu-i, cu arătătorul mînii stîngi pe buze — îndemn la tăcere.
A doua zi, la răsăritul soarelui, fiul împărătesc a pornit pe jos cătră cetatea tatălui său, urmat de slujitorii muţi, care aveau a cunoaşte întimplările şi a duce în taină veştile unde ştiau ei. învăţătorul a încălecat pe catîr şi s-a îndreptat spre munte. Cînd soarele a luminat dumbrava, s-a întors fiecare în loc, oprindu-se şi privind în urmă. S-au închinat spre lumină. Au văzut pe puiul de leu stînd dinaintea pridvorului şi păzind căsuţa, ceea ce a dat bună nădejde lui Ferid şi filosofului, că se vor mai întoarce acolo. Şi-au mai făcut un semn cu mîna şi s-a dus fiecare în calea sa.
împăratul Kira dăduse poruncă să se facă mare adunare a curtenilor şi să fie împodobită cu flori sala cea mare a divanului. Cum s-a arătat Ferid, l-au întîmpinat slujitorii şi l-au dus la baia împărătească ; i-au luat toiagul ; au scos de pe el straiele de filosof, care, cum se ştie, sînt straie de puţin preţ. L-au scăldat şi l-au uns cu miresme, l-au îm-
361
brăcat cu mantie albă şi i-au pus cunună de trandafiri. Li se părea însă de mirare tuturor slujitorilor că măria sa Ferid tace.
Ei nu conteneau să-l întrebe felurite lucruri ; măria sa Ferid se uita la ei cu blîndeţă şi tăcea.
—	Poate îşi păstrează cele dintăi vorbe pentru părintele său împăratul, grăiau ei în de ei curtenii.
La al treilea ceas al dimineţii a dat sunet gongul şi Kira împărat a păşit la jîlţul de aur şi nestemate, întru toată a sa strălucire. Spatarul îi ducea spata şi scutierul îi ducea stema cu smalţul leului şi al soarelui ; cuparul îi ducea cupa şi pivnicerul purta ulciorul de vin.
Asemenea arătare curtenii o tălmăceau astfel : bucură-se împăratul de puterea şi mărirea sa ; dar mai vîrtos se va veseli de fiul său, bînd vinul desfătării.
Au intrat şi s-au aşezat împrejur şi cei şapte sfetnici filosofi ai împărăţiei. Fiecare avea toiagul său şi fiecare îşi mîngîia barba sa.
A cuvîntat împăratul Kira :
—	Să se înfăţişeze fiul nostru prea iubit.
A strigat şi pristavul porunca.
Slujitorii au purtat de subsuori pe cocon şi l-au adus înaintea împăratului.
împăratul l-a privit cu plăcere pe Ferid ; l-au privit cu plăcere şi filosofii, încuviinţînd cu frunţile. Adică : Bine, foarte bine.
înălţimea sa a mai aşteptat puţin ; apoi s-a săltat din jîlţ şi s-a uitat asupra adunării.
—	Unde e dascălul Sindipa ? a întrebat măria sa. Poftesc să vie şi dascălul Sindipa.
Curtenii şopoteau între ei : N-a venit dascălul Sindipa.
362
Filosofii au întors unul cătră altul nasurile, întăi într-o parte, pe urmă în altă parte. Nuşrevan filosof a îndrăznit a tuşi uşor. Nici unul n-a scos cuvînt.
—	Unde-i Sindipa ? s-a mirat împăratul.
S-a păstrat tăcerea.
împăratul şi-a întors privirile cătră fiul său. L-a cercetat cu blîndeţă :
—	Unde e dascălul ? de ce n-a venit ?
Mare mirare a fost în acea împărătească adunare cînd s-a văzut că Ferid stă încremenit. Nici nu şi-a mişcat buzele ; nici n-a clipit din ochi.
—	Te-am întrebat, a stăruit cu nelinişte împăratul ; răspunde părintelui tău.
Ferid a stat mut.
—	Ce este ? de ce nu răspunzi ?
Pe obrazul împăratului s-a zugrăvit întăi uimire , apoi s-a arătat spaimă. Cu mîna dreaptă a dat la o parte pe spatar, cu mîna stîngă a dat la o parte pe scutier; a săltat din jîlţ, făcînd doi paşi înainte Şoaptele curtenilor se alungau iute prin toate colturile ca nişte gîngănii veninoase ; îndată au ajuns şi au răscolit cămările dinlăuntru, unde femeile gătite aşteptau să iasă şi ele la lumina zilei.
împăratul a coborît la coconul său şi i-a pus mîna dreaptă pe umăr :
—	Fiule al nostru prea iubit, ce ai ?
Ferid pare a înţelege glasul tatălui său, dar nu dă răspuns. A fost numai o părere că ar fi întele-gînd. Nuşrevan filosof îşi mătură pieptul cu barba Fiecare barbă a fiecărui filosof se nelinişteşte,
împăratul, însfîrşit, s-a întors spre ei :
—	Sfetnicilor, puteţi domniile voastre pătrunde această taină ? puteţi oare da împărăţiei mele vreo
863
lămurire ? Credinciosule al nostru sfetnic Nuşrevan, domnia ta ce spui ?
—	înălţate împărate, a răspuns Nuşrevan filosof, ce-aş putea eu îndrăzni să cuget, cînd împăratul meu este de faţă? Mintea strălucirii tale e cu mult mai pătrunzătoare decît a oricăruia dintre noi şi decît a tuturor la un loc; într-o clipă măria ta poţi face să scapere cremenea cclei mai negre taine. N-aş îndrăzni deci să alătur prepusurile mele acolo unde luminăţia ta dintrodată ai înţeles că dascălul Sindipa, ca un vrăjitor egiptean ce se află, neputînd îndeplini legămîntul său şi temîndu-se de pedeapsă, a incuiat cu farmece glasul coconului, iar el insuşi a fugit.
—	Am înţeles asta ! a strigat cu tărie Kira împărat ; dar vicleanul nu va scăpa de dreapta noastră mînie. Să vie căpitanul străjii mele !
—	Aici sînt, strălucite stăpîne !
—	Aicea eşti ? ai venit ?
—	Aicea sînt, strălucite soare al vieţii, şi ascult porunca ta ; să mă duc în clipă cu o sută de călăreţi să caut pe dascălul Sindipa.
—	Să încaleci şi să te duci în clipă cu o sută de călăreţi ! a poruncit cu mînie împăratul.
—	Unde să-l caut, strălucite stăpîne ?
Kira împărat s-a întors cătră sfetnicii săi.
—	Unde să-l caute ? s-a mirat măria sa.
Filosofii au venit mai aproape şi s-au sfătuit;
după asta au fost de părere că vicleanul dascăl Sindipa să fie căutat pretutindeni.
—	Să iei o sută, să iei o mie, să iei o mie de mii, s-a mîniat împăratul ameninţînd pe căpitanul stră-jilor, şi să-mi găseşti pe ticălos. Vreau să-l văd în faţa mea şi să vie gîdea nostru Hurda să-l jupoaie
364
înainte de a-i reteza capul cu paloşul. Ce ai tu, copile ? s-a întors după aceea măria sa la Ferid ; încearcă de grăieşte, ori îă un senin, ca să înţeleg ceva.
Au venit la Ferid şi filosofii, pipăindu-1.
—	Pare a fi întreg, numaicît nu scoate cuvînt, a zis cu încredinţare Nuşrevan. Am putea să cercetăm dacă are simţirea toată înfingîndu-i un bold în coapsă ori în grumaz ; dar nu se cuvine să împungem cocon împărătesc. Dacă ar fi un mişel de rînd, ar putea scoate gîdea adevărul spînzurîndu-1 în cîrlige şi bă-tîndu-1 cu harapnicul, dar asemenea lucru nu s-a pomenit pentru odraslă domnească de cînd e lumea. O fiinţă din os sfînt poate pierde căpăţîna prin sabia gîdei, dacă binevoieşte a porunci împăratul, dar pîngărită de bici ori de alte cercări mişelnice nu se cuvine a fi în veci.
S-a mirat împăratul :
—	Cum să facem atunci ?
—	Nu este alta de făcut, luminate împărate, decît să aşteptăm voia lui Dumnezeu. Numai sfinţia sa stă deasupra împăraţilor.
—	Aşa este; dar pînă cînd să aşteptăm?
Filosofii s-au sfătuit iar, chibzuind să afle cît este
de aşteptat. In vremea asta Ferid sta singur la o parte, tăcut şi mîhnit. Muierile se mişcaseră curioase din cămările dinlăuntru şi veniseră în preajma lui, uitîndu-se la el cu milă. Cutezaseră să se furişeze chiar lîngă dînsul, atingîndu-1 cu niînuţele lor cu unghii roşii şi mîngîindu-1.
In supărarea sa, Kira împărat s-a întors spre piv-nicer şi spre paharnic, poruncind să i se dreagă vin în cupă. înainte de a primi cupa, a stat privind pe Şatun, cea mai iubită soţie a sa, dintre cele şapte
365
soţii pe care le stapînea măria sa în camarile din-lăuntrul palatului.
Satun se oprise o clipă lîngă Ferid, apoi a venit cătră stăpînul său. Paharnicul a luat credinţa, după acea a trecut împăratului cupa. Măria sa a sorbit de două ori şi a făcut cu oarecare mulţămire : A! a !
—	Stăpîne slăvite, a vorbit Şatun, îngăduie să stau o clipă în cel mai plăcut adăpost, lîngă măria ta.
împăratul a zîmbit, încuviinţînd. A mai sorbit o dată, făcînd iarăşi : A !
Şatun era cea mai frumoasă muiere a împărăţiei persieneşti; de şi era tînără, se afla bine împlinită, după gustul împăraţilor vechi. Purta feregea de ma-tasă de coloarea macului sălbatic. Cum cîntase un poet al timpului, gura ei părea rodie coaptă, ochii ei erau pui de lostun ; pielea ei lucea ca un ban nou.
Locul de naştere al frumoasei Şatun era departe, dincolo de munţii din miazănoapte care se chiamă Streşina-Lumii. Puii de lostun stăteau puţin pieziş, cu cozile spre tîmple. Călăreţii turcomani care o aduseseră împăratului Ii dăduseră nume nou: Altin-Ghiul, adică Trandafir-de-aur. Curtenii nu îndrăzneau să-i spuie decît Şatun; numai împăratul îşi luase îngăduinţa să rostească urechiuşelor ei, în iatac, numele cel nou.
—	Ce-ţi este voia, Şatun ? a întrebat măria sa.
—	Puternice stăpîne, a zis prea iubita lui soţie cu glas dulce; înainte de a se duce la pedeapsa aceea care se mai chiamă şi învăţătură, Ferid, coconul domnului meu, obişnuia să vie în chilie la mine, ca să caute jucării şi să audă cîntece. Lipsit fiind de dragostea maicii sale, găsea o petrecere şi o mîngîiere acolo. Stăpîne, socot că numai eu aş putea, cu blîndeţă şi gingăşie, să-l fac să vorbească
366
—	dacă muţenia lui e prefăcută ori poruncită. Iar dacă e legat prin vrăji, vom găsi o femeie bătrînă să-i desfacă.
—	Bine, a poruncit împăratul, fă precum spui,
Şatun s-a închinat înaintea stăpînului său. S-a
întors spre Ferid, luîndu-1 de mînă şi ducîndu-1 cu ea. Adunarea a rămas pe loc, aşteptînd, împăratul a mai poftit o cupă de vin de Şiraz.
După ce l-a dus în camara sa pe cocon, Şatun l-a aşezat pe un coltuc de puf lîngă sine, alăturea de divan.
—	Dragul meu Ferid, a zis ea cu dulceaţă, uită-te la mine, îinbiînzeşte-te şi vorbeşte.
Coconul tăcea după rînduiala lui.
Şatun i-a mîngîiat puful bărbii şi mustăcioara.
—	De cînd veneai în această chilie, a urmat ea, a trecut atîta vreme cît ţi-a trebuit ca să creşti şi să fii bărbat falnic. Nici nu te-aş fi cunoscut, dacă te-aş fi întîlnit undeva pe cale, ori într-un loc străin. Dacă m-ai fi cuprins, aş fi ţipat; dar dacă ai fi vorbit, te-aş fi cunoscut după glas.
Ai fost prietin cu mine, urmă ea văzîndu-i neclintirea ; mă mir că astăzi te arăţi duşman al meu. Ştiu că-ţi plăceau danţurile mele ; dacă doreşti, lepăd haina şi danţez numai pentru tine. Iţi plăcea să simţeşti mireasma sînului meu. Dacă îţi pleci spre mine obrazul, vei simţi că e aceeaşi.
Unind la vorbă fapta, Şatun cuprinse pe Ferid, făcîndu-1 să simtă mireasma oleului de roze.
El se trase îndărăt. Ea rîse cu plăcere şi-l cuprinse iar.
—	Nu-ţi cer atîta să vorbeşti, s-a întors ea cu glas scăzut, cît să mă asculţi. Eu am înţeles că ai asupra ta o poruncă a tăcerii. Cînd vei avea iar
367
glas, aş dori ca vorbele tale să fie prea olăcute urechilor mele. Dacă pofteşti, sînt a ta. Dacă porunceşti, bătrînul nu va mai fi. Cunosc o doftorie şi, desară, poate să bea cea din urmă cupă de vin. Tuturora le eşti drag şi toţi te slăvesc; toată Persia va fi bucuroasă de împărat tînăr, frumos şi viteaz.
Ochii lui Ferid s-au aprins. Şatun a crezut să s-au aprins de plăcere pentru dînsa şi s-a alăturat mai strîns de el, cuprinzîndu-1 de după grumaz.
Coconul a răsărit în picioare şi a respins-o.
A răcnit cu mînie :
—	In şapte zile vei afla răspunsul meu !
Pe urmă, dintrodată şi-a muşcat limba cu spaimă, avînd înaintea ochilor vedenia dascălului său. In aceeaşi clipă Şatun s-a rostogolit în lungul divanului, rupînd de pe ea feregeaua, smulgîndu-şi părul şi vîrîndu-şi în lostuni unghiile. A ţipat de trei ori, din ce în ce mai tare şi mai ascuţit :
—	Vai ! vai! vai!
Au răspuns murmure de întrebări : s-a stîrnit mişcare în sala divanului ; au pătruns slujitori în tinda chiliei. S-a arătat şi măria sa împăratul, cu mare uimire.
—	Vai ! s-a zvîrcolit Şatun cu disperare, căzînd în genunchi şi tîrîndu-se pe covor cătră domnul său ; nu mă lăsa, stăpîne al meu prea iubit. Am crezut că duc în chilia mea un copil blînd, şi am cunoscut cu spaimă un tigru, care m-a cuprins voind să pîn-gărească bunul tatălui său.
•— Cum ? ce ? a răcnit împăratul cu înfricoşare ; cine şi unde ?
—	Fiul măriei tale, împărate, plîngea Şatun, a voit să mă ruşineze ! Ia-mi viaţa, măria ta, căci nu mai putem trăi amîndoi lîngă tine.
368
împăratul a zvîrlit cupa de aur în capul slujitorilor celor mai apropiaţi. A apucat de grumaz, fără să-i vadă, pe doi filosofi ai săi. A răcnit cu turbare :
—	Luaţi-1 pe nelegiuit, închideţi-1 la întuneric. Gîdea să-şi ascută paloşul ; desară să-i taie gîtul.
Curtenii stăteau ca-n cămăşi de ghiaţă. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon, căci tuturora le era drag. împăratul a bătut din picior :
—	Luaţi-1 !
L-au- cuprins slujitorii şi l-au dus. El nu arăta nici ură, nici spaimă, şi urma să tacă, ceea ce cu nespusă mirare au băgat de samă filosofii.
împăratul nu înceta să se frămînte şi să bolborosească, holbîndu-se cu mînie asupra tuturor celor din juru-i, încît frumoasa Şatun s-a îngrozit, închi-zîndu-se în chilia ei. S-au tras cu sfială toţi curtenii afară. S-au oprit numai filosofii în divan, aşteptînd pe domnul lor şi ştiindu-1 că va avea nevoie de ei.
Măria sa se plimba singur prin tinda îngustă, oprindu-se din cînd în cînd şi mormăind cu obidă.
—	O, domnilor şi fraţilor, a cuvîntat în divan, cel dintăi sfetnic, Nuşrevan filosof; ce facem noi acum ? împăratul nostru prea puternic a dat poruncă să fie stricat coconul său, şi s-ar fi cuvenit ca porunca aceasta să nu fie dată năprasnic şi fără cercetare, învăţăturile noastre arată că orice pricină are două înfăţişări şi două întrebări. La învinuirea femeii, se cuvine să răspundă coconul.
—	Insă coconul nu vrea să răspundă, a grăit din locul său Aban filosof.
—	întocmai precum spui, iubite frate filosoafe, coconul nu vrea să răspundă. Dacă muţenia lui este vrajă, să aşteptăm pînă ce l-or deslega vracii şi va răspunde atunci. Dacă muţenia lui şi-a poruncit-o el
24
369
singur, trebuie să aşteptăm ziua cînd se va deslega de această rînduială şi va vorbi. Atunci iarăşi va putea fi întrebat. Ori va mărturisi, ori va tăgădui, — părintele său va hotărî cu bună ştiinţă. S-a trecut, domnilor, vremea cînd tiranii Persiei tăiau capetele fără întrebare. De cînd s-a statornicit divan filoso-fesc, împăraţii au învăţat a face judecată cu cercetarea cuvenită.
—	Aşa este, a amestecat cuvînt Mitrida filosoful; ai dreptate, iubite frate al nostru Nuşrevan. Dar dacă împăratul ridică sabia, ce poate face filosoful ? In-drăzni-vom noi să înfruntăm pe măria sa ?
—	Nu ştiu ; să vedem, a zis Nuşrevan filosof, cu îndoială ; de aceea am deschis acest sfat. Din sfatul filosofilor numaidecît va să iasă lumină.
Intre cei şapte sfetnici ai împărăţiei se afla şi Lidra, care era mare iubitor de vin şi i se rumenea nasul în fiecare zi de la al doilea ceas al dimineţii. A rîs Lidra filosof şi a zis :
—	Iată de ce, domnilor, trebuie să înfruntăm pe măria sa. Căci dacă nu-1 înfruntăm şi îl lăsăm să strice pe cocon, mîni îi va părea poate rău şi se va întoarce asupra noastră mustrîndu-ne că am tăcut; datori sîntem să cerem iertare ori amînare, cum e totdeauna obiceiul nostru, cînd osîndeşte măria sa pe cineva la moarte. Un singur moştenitor are împărăţia ; dacă acesta piere, sufletul părintelui ne-mîngîiat va fi, însă al împăratului se va încrîncena punîndu-ne nouă îndoită vină. Mă tem să nu fie mustrarea măriei sale aşa de înfricoşată, încît să rămînem scurtaţi de capete. Cel puţin eu aş dori să nu mi se împuţineze zilele, cît mai am vin bun în ulcioarele mele.
370
Era între filosofi şi Urga, de neamul sau de la Mongolia.
—	Dacă lăsăm pe împărat în voia mîniei sale, a grăit Urga filosof, atuncea eu vă poftesc să-mi daţi drumul, ca să încalec în pripă şi să mă duc spre miazănoapte.
—	Ba să nu te duci, l-a oprit Nuşrevan filosof, şi să stai cu noi, ca să facem legămînt cu toţii să oprim pe măria sa de a săvîrşi asemenea faptă.
—	Dar dacă Ferid e vinovat? a întrebat Cos, filosoful cel roşcat.
—	O, Cos filosoafe, i-a întors răspuns atunci Aban ; domnia ta eşti între noi cel mai tînăr, şi cunoaştere a patimilor omeneşti ai mai puţină decît noi. Noi cei mai vîrstnici ne-am mirat că Ferid avea pe el straiul în cea mai bună rînduială, iar răsuflarea sa nu era ca a unui harmasaraş înfierbîntat. Deci poate că femeia tăinuieşte alt adevăr. Iar dacă Ferid nu e vinovat şi piere, nu vă întreb ce vom răspunde împăratului acestuia de pe pămînt, dar ce vom răspunde unui judeţ mai înfricoşat, cînd va veni vremea să se facă cercetarea faptelor noastre.
Nuşrevan marele sfetnic a suspinat :
—	Iată deci, domnilor, că sfatul nostru s-a luminat. Am înţeles că bine este să fim cu toţii într-o înţelegere ; că bine este deasemeni să nu ne pierdem mai tîrziu căpăţînile ; am mai înţeles că vina poate să fie a muierii şi nu a coconului. Să ridicăm cuvînt şi sfat la împărăţie, să nu piară coconul. E lesne să ne închipuim că, mîni, femeia va cere iarăşi osîndă pentru Ferid. Poate ar fi mai bine să îndemnăm pe împărat ca să taie numai pe Sindipa ; aşa poate îşi va izbăvi mînia. Dar iarăşi mă întorc şi zic că Sin-
24*
371
dipa nu-i aici, ca să poată fi tăiat. Deasertienea, muierea nu cere capul lui Sindipa, ci al lui Ferid. Aşijderea s-ar putea ca măria sa împăratul să nu găsească nici o vină filosofului ; de şi eu, ca drept judecător, l-aş putea găsi vinovat pentru toate şi mai ales pentru naravul ce are ca să înfrunte sfetnicii împărăţiei cu limbă ascuţită şi primejdioasă.
S-a sculat iarăşi Lidra :
—■ Bagă de samă, o Nuşrevan, să nu se facă dîră prin barbă şi să nu-i căşuneze măriei sale narav rău asupra tagmei noastre. De-atîta vorbă mi s-a uscat înghiţitoarea şi m-aş grăbi să mă duc la ale mele. Intr-o zi nu se pot face toate ; să rămîie fiecărei zile răutatea ei, cum a spus Pramata, cel mai de demult învăţător al nostru de la India. Să înlăturăm deocamdată astăzi sabia de deasupra lui Ferid. Mîni ne vom nevoi s-o înlăturăm iarăşi. Iată, vine măria sa împăratul. Cel dintăi şi cel mai gros dintre sfetnici să vorbească. Cere învoire de la măria sa şi dacă măria sa îţi îngăduie cuvînt, ştiu că filosoful va birui pe împărat, deoarece limba e mai ageră decît sabia.
Intr-adevăr, împăratul obosise de atîta umblet şi mînie. Văzîndu-se singur, îşi căuta filosofii. Cum intră în divan, cu toţii i se închinară în tăcere. Măria sa îşi lăsă trupul să cadă în jîlţ şi se uită încruntat în jurul său.
O silabă — stiglete al mirării — i-a zburat de pe buze :
—	Hm !
Atuncea sfetnicul Nuşrevan cu grabă a făcut un pas înainte, voind parcă să prindă acea stranie şi nevăzută vietate.
372
CAPITOLUL IV
Istoria lui Nuşrevan	filosof,	întăi
sfetnic al împărăţiei,	despre	urma
leului şi despre neguţător, muiere şi papagal.
r- O prea mărite stăpînitor al Răsăritului şi al Apusului, a grăit filosoful, îngăduie umilitului tău rob să spuie două cuvinte.
împăratul s-a uitat la el, l-a cunoscut şi a zis îngreţoşat :
—	Ai	văzut	ce-a	făcut copilul ?
—	N-am	văzut,	măria ta, a răspuns	filosoful. Şi
n-ai putea spune nici măria ta că ai văzut. Obişnuiţi am fost noi toţi fericiţii robi ai măriei tale să cunoaştem la această împărăţie nu numai mila, dar şi o înaltă pătrundere a faptelor. Niciodată împărăţia n-a osîndit fără cercetare. Cînd judecăm, să nu ascultăm numai pe unul ; să auzim şi pe celălalt, cum a spus filosoful Pramata. Dacă celălalt nu poate vorbi azi, să aşteptăm, poate vorbeşte mîni. Amî-nînd judecata, trebuie să amînăm şi osînda. Să nu-i pară, mîni, rău împăratului nostru că a lăsat împărăţia fără moştenitor.
—	Cum?
—	Să nu-ţi pară rău, măria ta, că ai lăsat împărăţia fără moştenitor.
—	Aşa este. Dar cum rămîne fapta ?
—	Fapta o despică măria ta şi o cercetează cu de-amănuntul, dînd puţin ajutor şi filosofii. înşelătoare sînt înfăţişările vieţii, slăvite stăpîne, şi vorba omului nu-i făcută să spuie numai adevărul. De aceea nu crede tot ceea ce auzi, şi tot ceea ce vezi.
Să îngădui, măria ta, să spun o întîmplare.
373
Fost-a un împărat tot la India, unde au fost toţi împăraţii şi toate întîmplările, căruia împărat îi erau dragi muierile. Ii umblau ochii după ele ca furului după pietre scumpe. Aşa, într-o bună zi, intrînd călare în cetate de la una din vînătorile sale, a zărit la o zăbrea o femeie prea frumoasă, şi îndată a fost înjunghiat de dorinţă pentru dînsa. Intrebînd pe şoimarul său, care umbla alăturea de dinsul, al cui e acel palat, pe lîngă care treceau, a aflat că acel palat e al unui sfetnic al său tînăr, slujitor la vistieria împărătească. Huşrev îl chiamă ; iar pe soţia lui Piruze.
Ajungînd la palatul împărăţiei, măria sa pe loc a poruncit să vie înaintea sa sfetnicul cel tînăr. Şi cum a sosit sfetnicul cel tînăr Huşrev şi i s-a închinat, i-a şi poruncit să plece fără zăbavă la cetatea Caşmirului, cale de patru zile, să-i aducă şalurile şi covoarele pe care le-a fost neguţat şi poruncit în acea cetate. Huşrev vistiernicul a adunat slujitori şi a purces numaidecît la Caşmir. Iar a doua m, după ce a ieşit el din cetate, împăratul s-a dus să vadă pe nevasta care-i plăcuse.
Muierea i-a ieşit întru întîmpinare şi foarte s-a bucurat văzînd pe împăratul său şi i-a stat înainte cu dulceţuri şi răcoritoare; însă împăratul poftea alte dulceţuri, la care nu se mai sătura a privi. Cuprinzînd-o de mînă, a tras-o cătră sine, mărturi-sindu-i că s-a aprins pentru dînsa de mare dragoste ; că de ieri nu mai are linişte şi pace şi s-a frămîntat în aşternut ca pe jaratic ; şi tare o roagă să-i fie milă de suferinţile sale.
Piruze muierea s-a înspăimîntat, căci era curată la suflet şi credincioasă soţului săli;
374
—	O, prea puternice, zice ea, roabă mă aflu în faţa măriei tale şi nu cutez a mă împotrivi poftei măriei tale. Dă-mi răgaz numai o clipă, şi pînă atunci deschide măria ta această carte şi ceteşte într-însa nişte poveşti pe care eu le socot plăcute şi bune.
împăratul a deschis bucuros cartea. A început a ceti în ea rînduielile legii vechi, începînd mai întăi şi mai întăi cu datoriile stăpînitorului, care sînt datorii mai mari decît a celorlalţi muritori. îndată a văzut poruncile dumnezeieşti împotriva desfrî-nării. Cum a cetit aceste porunci, a rîs şi a aruncat cartea sub pat.
—	Acolo-i locul ei, a zis el vesel, iar pe pat e locul meu lîngă tine, frqmoasă Piruze, deoarece mă topesc de dragoste. Nu-mi da apă, căci nu vreau să mă răcoresc, şi plăcută îmi este arşiţa mea.
Muierea se apăra cu vorbe cuviincioase, iar el cerca s-o cuprindă jticîndu-se cu dînsa. Şi avînd ea, pe lîngă curăţie sufletească, şi multă înţelepciune, a ştiut să se apere cu blîndeţă, fără să-l supere şi fără să i se supuie. Patul a rămas neîntinat; numai-cît, din acel joc primejdios, a rămas inelul cu pecete împărătească la o margine, şi nu a ştiut nici el, n-a băgat de samă nici nevasta.
La o săptămînă, s-a întors vistiernicul la împărăţie cu cele poruncite şi, dînd totul pe sama stăpînului său, s-a grăbit să se ducă acasă. Şi-a sărutat nevasta şi s-a aşezat pe pat după obicei. Pipăind lîngă sine, a găsit inelul şi l-a strîns în pumn, fără să spuie nimic. îndată după asta a cunoscut pecetea împărătească şi de mare spaimă s-a cutremurat. A plecat de lîngă soţia sa şi s-a închis singur într-o chilie, suspinînd. «Vai mie, plîngea el în sine, îm-
375
paratul a trecut pe aici, şi viaţa mea se află în primejdie.»
Atit s-a înfricoşat, incit n-a îndrăznit nici măcar să mai sărute pe femeia sa. Nici n-a cutezat să spuie un cuvînt despre ce i se părea lui. Umbla înstrăinat de casă şi nu mai avea popas în locul unde găsise inelul.
Piruze a bănuit ceva despre înşelarea lui, dar a tăcut şi ea. înţelepciunea ei firească a îndemnat-o să se ducă la tatăl şi la fraţii ei, să se sfătuiască cu din-şii. La acel sfat, a spus ea cu de-amănuntul toate cîte s-au întîmplat şi au înţeles că trebuie să cadă la mila împăratului, ca să aline acel năcaz.
S-a sculat	deci	tatăl şi s-a înfăţişat la	împărăţie,
pîrînd foarte	tare	pe ginerele său
—	împărate luminate, a zis bătrînul, am dat vis-
tiernicului măriei tale Huşrev o ţarină înţelenită, s-o are şi s-o samene. Iar el s-a nevoit după învoiala noastră şi a îngrijit-o o vreme. Iar acum a lăsat-o în paragină. Mă rog în genunchi înălţimii tale ; porun-ceşte-i să nu	lese	în părăsire pămîntul ce	i-am	încredinţat, ori să	mi-1	dea îndărăt.
A chemat împăratul pe vistiernic, ca să asculte şi el pîra. După care l-a întrebat:
—	Adevăr să fie oare ce spune acel cinstit boier al nostru ?
—	Intr-adevăr, slăvite stăpîne, a răspuns Huşrev cu băgare de samă ; mi-a dat boierul acesta o ţarină şi am lucrat-o cuviincios o bucată de vreme, dar nu de mult am cunoscut pe ea urmele leului şi n-am mai cutezat să mă mai duc la ce mi se dăduse în stăpinire.
—	Am înţeles, a grăit împăratul, şi teama ta îmi place ; însă întoarce-te la bunul tău şi ia aminte că acea ţarină e bine împrejmuită, iar leul a trecut pe
lîngă ea fără să strice nimic. Deci ia-ţi în stăpinire iarăşi locul şi-l lucrează ca şi pină acum.
Sfîrşind povestea, Nuşrevan filosof a adaos :
—	Stăpîne, judecata acestui om era bună, dar ochii săi cunoscuseră numai o înşelare.
—	Bună poveste... a încuviinţat împăratul. Îmi place. Mai ştii una ?
—	Dacă te milostiveşti a asculta, mai pot spune una, înţelepte stăpîne.
—	Spune-o numaidecît şi pe aceea, a poftit împăratul.
—	Slăvite stăpîne, era odată un om împărătesc care avea o pasere măiastră ce se chiamă papagal. O moştenise de la părintele său, filosof iscusit, şi era deprinsă a grăi ca un om. Cînd se ducea de acasă pe unde avea el treabă, punea pe papagal să păzească pe muierile casei lui. Cînd se întorcea, se închidea în camara sa cu papagalul şi papagalul îi spunea toate.
Intr-un rînd s-a dus iarăşi şi a lipsit trei zile. In vremea cît a lipsit el, venea, sara, un bărbat străin. Slujnica îl primea şi-l ducea în chilia stăpînei pe furiş. Nimene dintre ceilalţi ai casei nu simţea ce se petrece, numai papagalul a văzut şi a ţinut minte.
După ce s-a întors, bărbatul a făcut sfat tainic cu papagalul şi l-a întrebat ce a văzut. îndată papagalul a început să spună, arătînd unele din cîte auzise şi văzuse. Vreme de două ceasuri a tot spus papagalul, iar bărbatul se învenina de scîrbă şi mînie. A doua zi umbla posomorit şi grăia în pilde cu vrăjmăşie, încît nevasta a crezut că slujnica va fi destăinuit ceva soţului.
A chemat la sine pe slujnică şi a înfruntat-o.
—	Ticăloasă fiinţă, tu trebuie să mă fi pîrît lui băr-batu-meu, căci îl văd mînios şi poate va să săvîrşească
377
V
ceva cumplit Împotrivă-mi. Cite foloase, cite daruri ai avut de la mine, şi iată cum imi răsplăteşti!
—	Vai, dragă stăpînă, a răspuns slujnica ; unde se află una ca asta ! Să crăp şi să mor în clipă dacă te-am pîrît! Să ştii că paserea a spus tot. Poate măria ta încă n-ai băgat de samă că stăpînul nostru stă de vorbă intr-ascuns cu papagalul.
Eu cunosc de mult naravul acestei paseri ; aş putea spune că-i mai degrabă demon decît pasere. Nu ştiu de unde l-o fi agonisit stăpînul cel bătrîn, răposatul, dar văd că mare pacoste a adus la curte. Mai cu samă pe noi femeile ne spiona numai cu un ochi, încît imi venea să-i sucesc gîtul. A murit bătrînul, dar a rămas papagalul. După ce stăpînul acesta tînăr te-a adus pe domnia ta aici, l-a lăsat pe papagal părăsit o vreme la o altă moşie; acuma, cînd dragostea domniei sale s-a mai răcorit, văd că a pus pe viclean să ne spioneze.
—	Aha ! a înţeles muierea, aşa-i povestea ? Ei lasă tu, meştere papagal, că ţi-o coc eu ţie.
—	Dragă stăpînă, a zis slujitoarea, teme-te de paserea dracului, căci n-o poţi învenina, nici bate; cunoaşte otrava şi dac-o loveşti te spune; iar de murit, am auzit că nu moare niciodată.
—	N-o omor, nici n-o lovesc, a rîs stăpînă.
Cum a plecat bărbatul său, sara, a adus la dînsa colivia papagalului. Şi nu mult după aceea a primit şi pe ibovnic. In preajma chiliei, cum îi poruncise stă-pînă-sa, slujnica a adus rîşniţa şi o tot învîrtea, cît făcea un zgomot ca de tunet. In răstimpuri, sta, şi atunci potrivea o oglindă in lumină, ca să dea sclipiri în ochii paserei. Deasemenea stropea asupra coliviei apă dintr-un burete. Cu rînduiala asta, papagalul a socotit că tună, fulgeră şi plouă şi s-a ascuns în-
378
tr-un ungher al căsuţei lui, virindu-şi capul subt aripă; iar nevasta petrecea cu străinul.
A doua zi, venind iarăşi soţul de la slujba sa împărătească, a luat la sine papagalul şi l-a întrebat:
—	Spune-mi, papagal, ce s-a întîmplat.
A ţipat papagalul:
—	N-am văzut, n-am auzit, n-am văzut, n-am auzit!
—	De ce, papagal ?
—	N-am văzut, n-am auzit, căci toată noaptea a fulgerat, a tunat şi a plouat.
Ştiind omul că noaptea fusese senină şi cu cerul spuzit de stele, şi-a tăcut socoteală în gîndul lui că paserea înşiră vorbe mincinoase şi minciuni i-a spus şi altădată. Deci i s-au luminat ochii şi i-a pierit scirba.
Adîncă învăţătură găsesc eu, stăpîne, in această întîmplare. Cîteodată dreptatea se acopere de minciună.
împăratul s-a gîndit o vreme şi a oftat.
—	Aşa este, a încuviinţat măria sa. Daţi de la mine poruncă să nu mai taie pe coconul nostru.
CAPITOLUL V
Ce au istorisit Şatun şi Aban filosof şi altă intimplare cu o muiere şi trei bărbaţi.
S-a bucurat intr-acea sară curtea, auzind de porunca împărătească, şi filosofii s-au sfătuit să nu lipsească a doua zi din preajma împăratului, ştiind că Şatun cea frumoasă nu se va lăsa biruită. Căci dacă rămîne întreg coconul, se primejduieşte viaţa ei.
Deci, a doua zi, abia era soarele ridicat de o suliţă asupra cetăţii cind ea a intrat in grădină ca să intim'
9
379
pine pe domnul său. De grijă şi tulburare măria sa împăratul dormise rău şi ieşise mai curînd ca de obicei, ca să asculte zvonul cel dulce al paserilor.
Şatun s-a abătut în calea măriei sale şi a căzut în genunchi, plîngind :
—	Stăpîne ial iubirii mele, a strigat ea, nu este cu dreptate şi cuviinţă să se întoarcă o hotărîre a unui împărat; căci de aceea este împărat, ca hotărîrile sale să rătnîie statornice. Rănită am lest şi ruşinată pînă in fundul fiinţii mele.
Ceea ce spunea ea era adevărat ; de aceea şi lacrimile dragostei ei dispreţuite nu erau fără temei.
—■ Dă-1 morţii pe cel ce m-a batjocorit! plîngea ea, îmbrăţişînd genunchii stăpînului său. Ştiu c-au venit filosofii — bată-i Dumnezeu ! — să supuie înţelepciunii măriei tale pildele lor ; dar ştiu şi eu o istorisire adevărată, pe care te poftesc s-o asculţi cu răbdare, stăpîne.
împăratul s-a înduioşat văzînd pe Şatun aşa de frumoasă şi a mîngîiat-o.
—	Ştii şi tu poveşti, Altîn-Ghiul ?
—	Ştiu, măria ta.
—	Premelege! place-mi să te ascult; spune.
Frumoasa Şatun a rîs uşurel, cînd a apucat-o măria sa de sub bărbie.
—	Luminate împărate, a zis ea, era la noi un stă-pîn de aul, care poposise cu căruţele supuşilor săi la o margine de lac; unde cădea şuvoiul din munte. în-tr-un rînd, stăpînul acesta al nostru se afla la ţărmul
apei, spălînd lînă. Copilandrul său, mai încolo, se scălda şi se juca. După durăul pirăului se făcea o volbură într-o mare adîncime ; pe de o parte se sorbeau valurile în afund, iar pe de altă parte ieşeau iar în faţa lacului. Erau valuri vii. A nimerit copilandrul •
380
acolo zbeguindu-se ; l-a îmbrăţişat un val şi l-a scufundat. Cînd a răcnit fecioraşul, tatăl său a lepădat lina şi s-a năpustit în apă, să-l scape. Ajuns la volbură, l-a cuprins alt val. A slobozit şi el răcnet, de s-a auzit pînă la iurta ; femeile şi slujitorii au ieşit şi s-au grăbit spre mal.
Copilandrul, fiind sprinten înotător, a scăpat din îmbrăţişarea valului, a trecut pe subt undă şi a răzbit în locul de alături, unde un val din fund l-a săltat pe luciu. Iar mîrzacul nostru s-a dus tot înainte, s-a tot dus vîrtej, pînă la nişte stînci, unde era poartă cătră tărîmul celalalt. Valul viu l-a împins pe sub bolta acelui loc ; apoi s-a alinat şi s-a limpezit şi mai tare; trupul mortului a lunecat pe o pajişte de sidefuri la picioarele lui Baba-Noor, adică Tata-Liacului, care aştepta acolo, cu barba lungă de matasa broaştei, cu-obraz străveziu şi ochi bulbucaţi.
—	Ce-i asta ? a zis Baba-Noor cătră valul viu ; eu am cerut să-mi aduceţi pe prunc.
—	Eu iam prins pe prunc, Baba, a răspuns valul ; dar s-a răsucit şi a scăpat; mulţumeşte-te şi cu bătrînul.
Baba-Noor s-a supărat:
—	Proşti slujitori am eu aici, care nu pricep rîndu-ielile mele. Acest om a avut blîndă inimă şi i se cuveneau ani de tihnă ; îşi iubea pruncul, femeile şi slujitorii şi lucra pentru ei ; mai du-1 o dată sus, ca să vadă ce se întîmplă după dînsul şi pe urmă aduceţi-1 înapoi.
Valurile vii l-au luat şi l-au suit pe luciu ; şi în ochii acelui om s-au oglindit o clipă toate cîte rămî-neau în urma lui. Copilandrul ridea bucuros, şi femeile îl îmbrăţişau ; iar slujitorii îi sărutau picioarele ; şi nimene nu se mai gîndea la stăpînul cel bătrîn. De
381
şi era pierit, ochii lui s-au înegurat de mai mare mih-
nire ; apoi îndată a fost dus iri jos la pajiştea de pe celalalt tărîm.
Sfîrşind istorisirea, Şatun a suspinat şi şi-a şters o lacrimă. Iar împăratul s-a tulburat iarăşi de mînie, aducindu-şi aminte de cele petrecute. Cu paşi mari a intrat la divan şi a strigat să vie gîdea ca s-asculte poruncă, după care numaidecît să supuie morţii pe Ferid.
Dar gîdea Flurda avea înştiinţare de la curteni şi a întîrziat. Iar sfetnicii cei şapte s-au grăbit să se arate ; şi al doilea din ei, Aban, a păşit înainte cu îndrăzneală, după legămîntul filosofesc ce se făcuse între dînşii.
—	O, doamne al zodiilor, a cuvîntat Aban, tu care eşti numai cu o muche de cuţit mai prejos decît Or-muz în înţelepciune, dacă ai fi avut o sută de coconi, nu s-ar fi cuvenit să omori pe nici unul. Unul singur ai, şi vrei să-I pierzi şi pe acesta? Dimpotrivă, stăpîne, trebuie .să-l aperi şi să-l păzeşti cel puţin pînă ce vei ispiti toate şi vei dezvăli adevărul. Nu cutez a spune că prea frumoasa Şatun ar fi vicleană, dar ne este îngăduit să ne îndoim de ce spune ea. A putut să aibă o rătăcire a minţii, ori o vedenie, cum s-a mai întîm-plat. Nu-ţi agonisi, prea luminate stăpîne, zile negre de căinţă. Aşteaptă, pînă ce va grăi măria sa Ferid.
Kira împărat şi-a scuturat barba şi a mormăit cu îndoială :
—	împăraţii nu trebuie să aştepte ; hotărîrea lor nu trebuie să se clatine.
—	Ba statornic e numai Dumnezeu, iar împăratul e om, slăvite stăpîne. Să nu se întîmple măriei tale ce s-a întîmplat neguţătorului.
—	Cum ? ce i s-a întîmplat neguţătorului ? Care neguţător ? Să-mi spui numaidecît.
—	Ascult porunca înălţimii tale, doamne. Neguţătorul de care vorbesc eu trăia chiar în această cetate a măriei tale; îl chema Cajdamir şi l-au cunoscut toţi cîţi se află aici de faţă. Aşa este ?
—	întocmai aşa ! au strigat bărbile.
—	Deci îndoială nu mai rămîne, măria ta. De cîte ori bea şi mînca acest neguţător, cerceta de zece ori vasele şi punea pe slugi să le cureţe şi să le frece, si după aceea iar le cerceta şi zicea că nu-i plac şi nu sînt destul de curate. Aşa este ?
—	întocmai aşa !
— Bun. Intr-un rînd s-a dus cu neguţătoria sa la ţiară. De acolo de unde era, a trimes pe sluga lui în cetate ca să-i aducă pine. Intrînd sluga pe o poartă a cetăţii, a găsit nu departe de ziduri o copilă care avea două pite de vînzare. I s-au părut slugii aşa de frumoase şi atît de curate acele pite, Incit le-a plătit două parale şi le-a adus stăpînului său. Le-a mîncat neguţătorul şi tare i-au plăcut, încît a poruncit slugii să se ducă şi a doua zi în acelaşi loc, să cumpere alte două pini la fel ; şi să se ducă in toate zilele să cumpere pine din acelaşi loc.
A cumpărat sluga într-acelaşi chip pini de la copilă cîteva zile. Iar într-o dimineaţă n-a mai găsit. S-a întors deci la neguţător şi i-a dat răspuns că pini de acelea nu mai sînt.
S-a supărat Cajdamir şi a poruncit slugii că, dacă nu mai găseşte aşa pini, cel puţin să-i aducă pe omul de la care le cumpără, să-l întrebe în ce chip le fră-mîntă şi le coace, de ies aşa de dulci şi de frumoase.
S-a întors sluga in cetate şi a căutat pe copilă. A luat-o cu el şi a dus-o la stăpînul său, care a ispitit-o:
383
—	De unde luai tu acele pini, copilă ?
—	Le coceam eu, jupine.
—	In ce chip ?
—	Ia.tă în ce chip. Stăpînă mea ne mai fiind tînără,
a aflat meşteşug de la o babă ca să-şi păstreze fru-museţa. Deci se scaldă în fiecare zi în apă călduţă. După ce se scaldă, se unge cu aluat din făină bună albă, amestecată cu miere şi stă aşa învălită un ceas. După asta leapădă aluatul. Cît a stat în cetate stă-pîna mea, eu luam aluatul şi-l coceam. Acuma stă-pîna mea s-a dus la moşie,	la	un	frate al său. De
aceea nu mai am de vînzare	pîne.
Mai auzit-ai una ca asta, slăvite doamne ?
—	Ba, îţi spun drept, filosoafe, că nici n-am auzit, nici n-am văzut! Ştii cum mă mir ? Straşnic ! îmi vine să zvîrl pe fereastră cuca şi buşmachiii, aşa de tare mă mir. Bre ! bre ! bre ! Mă rog, şi ce-a făcut neguţătorul acela cum îi zice...
—	Slăvite împărate, neguţătorul acela Cajdamir
foarte s-a mîniat, s-a amărît	şi	s-a	scîrbit, zicînd	în
sine: Gura şi mînile poţi să	le	speli, deasemenea	şi
vasele ; dar lăuntrul meu să-l curăţ nu mai pot.
Hotărîrea cea năprasnică măria ta tu ai primit-o inlăuntru ca pe acele pîni frumos rumenite; iar mai apoi lăuntrul măriei tale nu-1 vei mai putea curaţi.
—	Aha ! a mormăit împăratul, clătindu-şi fruntea şi înourîndu-se.
Aban filosoful s-a grăbit să urmeze :
—	Nu atît de asta voiam să grăiesc, slăvite, cit despre vicleşugurile muierilor, care sînt nesfîrşite şi minunate. Ascultă, împărate strălucite.
Era o femeie frumoasă...
—	Cum o chema ?
384
—	Nu pot să spun, stăpine, căci o cunosc toţi curtenii măriei tale. Era o femeie frumoasă şi avea prietin pe un sutaş împărătesc care ii era drag tare şi dorea să-l vadă cît de des. Intr-o zi trimete sutaşul pe slujitorul său la dînsa, ca să vadă dacă lipseşte soţul şi s-o întrebe de e potrivită vremea să vie el la dînsa.
Se duce slujitorul, intră în casă şi spune ce are de spus.
—	Dragă doamnă, stăpfnui meu sutaşul se închină cu sănătate nurilor dumnitale şi te întreabă dacă-i potrivită vremea să vie să te vadă.
Frumoasa ridică ochii la el şi se miră :
—	Care stăpîn ? Un fecior falnic ca tine poate avea stăpîn ?
—	Am stăpîn, doamnă, şi-l slujesc cu credinţă.
—	Nu mă îndoiesc; numai nu	te	cunoşteam.	Imi
place	cum grăieşti şi cum te porţi.	Al-aş bucura să-mi
slujeşti şi mie.
—	Porunceşte-mi, stăpînă.
—	Am să-ţi poruncesc. Stai lîngă mine.
—	Ce răspuns să duc, stăpînă ?
—	Să nu dai încă nici un răspuns.	Să-mi spui	cum
te chiamă.
—	Susan.
—	Frumos nume ; aş pofti să cunosc dacă eşti gustos ca numele ce porţi.
—	Vai, doamnă, sînt amar, de cînd umblu căutînd lucruri dulci.
—	Ei, atunci să vedem amărăciunea ta şi caută dulceaţa care-ţi lipseşte.
—	Stăpînă dragă, a zis feciorul, se vede că Dumnezeu s-a milostivit asupră-mi, ca să-mi dea şi mie ceas fericit. Ce va zice însă stăpînul meu sutaşul ?
25	Op<*rc.	voi.	l!î
385
—	Nu se poate şti, a ris femeia. Neinţeleaptă aş fi sâ nu tocmesc grădinii mele un grădinar mai vrednic. Cel ce m-a slujit pînă acum n-a fost rău, dar se vădeşte altul care-1 întrece.
Cu vorbe de acestea şi cu altele, femeia şi slu jitorul au intîrziat o vreme ; pînă ce sutaşul, nerăbdător, s-a hotărît să se ducă singur să vadă ce e şi de ce nu i se întoarce sluga.
Muierea l-a văzut pe fereastră că vine.
—	Treci, Susan, pe colea şi intră în casa din fund, ca să cunoşti drumul, zice ea rîzînd. Ascunde-te şi aşteaptă pînă ce pleacă stăpînul tău.
După ce a ascuns pe slugă, femeia a întimpinat pe oştean cu bucurie. Dar nu trece mult şi iată şi soţul. In fund nu-1 mai putea ascunde pe sutaş, că acolo era sluga.
—	Scoate-ţi sabia, i-a zis cu grăbire, şi prinde a striga cu mare mînie, chip că m-ai mustra pe mine ; după aceea ieşi şi treci pe lîngă bărbatul meu fără să-i vorbeşti, ca şi cum nici nu l-ai vedea.
Astfel a făcut oşteanul, după învăţătura ei. Soţul a stat şi s-a uitat neînţelegînd nimica ; după aceea, intrînd la nevastă-sa, a întrebat-o :
—	Mă rog, ce căuta aici nebunul acela cu sabia şi de ce răcnea aşa ?
—	Dragul meu soţ, a răspuns femeia, află dumneata că puţin mai înainte sluga acestui străin, un fecior care pare destul de vrednic, a venit în fugă cerînd adăpost şi ocrotire, căci stăpînul său vrea să-l taie. M-am milostivit şi l-am ascuns într-o camară din fund. Nu mult după asta a sosit şi nebunul cu sabia scoasă, strigînd împotriva celuilalt si ameninţind că-1 omoară. L-am oprit să treacă în fund şi el răcnea
386
olt ce putea in mitic. După asia s-a cius, precum ai văzut.
—	Bine ai tăcut, a încuviinţat soţul ; unde e sluga ?
—	In odaia din fund, i-a arătat femeia.
Soţul a ieşit întăi afară, să se încredinţeze că ostaşul cel mînios s-a dus intr-adevăr. După asta s-a întors la camara din fund şi a găsit pe slugă.
—	Poţi să ieşi din ascunzătoarea ta, băiete, i-a zis el cu bucurie. Mulţămeşte femeii mele că e miloasă şi ţi-a făcut un bine ca acesta. Te poţi duce; stăpînul tău nu se mai vede. Deasemenea, femeia mea a făcut un bine tot aşa de mare şi smintitului aceluia, îrnpie-dicîndu-1 de la vărsare de sînge. Deşteaptă muiere ca a mea nu se găseşte în toată cetatea. Hala! să-mi fie ; am cu ce mă lăuda.
Prea puternice împărate, iată cum sînt faptele şi lucrările femeilor.
împăratul a rămas pe gînduri ; apoi a zis :
—	Am să cuget la noapte şi voi vedea mîni ce am de făcut. Acuma poruncesc să nu fie omorît fiul meu.
CAPITOLUL VI
Cind zineîe pădurii au poftit să cunoască pe un fecior dc împărat.
A treia zi împăratul a intrat la divan şi s-a aşezat în jîlţ. Nici n-a apucat măria sa a porunci paharnicului să-i umple cupa, ca să poată gîndi mai bine ; şi nici chemarea cătră adunarea sfetnicilor de taină nu ieşise ; cînd Şatun cea prea frumoasă a năvălit sunîndu-şi brăţăriie şi i se zbătea sînul ca de un vifor al durerii. A îngenunchiat şi a plîns iar, strigînd :
387
—	O, stăpîne al trupului meu, de ce mă părăseşti ? prea înţelepţii măriei tale filosofi au minte puţină şi mult nărav rău. Nici unul din ei nu-ţi doreşte binele. Priveşte-mă şi primeşte-mă : numai eu îţi sînt cu priinţă şi dragoste.
Kira împărat s-a tulburat şi a privit-o îndelung. Atunci ea s-a sculat şi i-a zîmbit cu dulceaţă.
—	Stăpîne, a grăit ea, filosofii măriei tale scornesc; adevărul numai la mine îl afli. Pe cei ce scornesc să-i apuce demonul Ariman cu căngile de beregată ; iar pe cea ce spune adevărul s-o des-mierde domnul şi stăpînul său. Vreau să spun măriei tale o întîmplare ciudată.
—	Altîn-Ghiul, a ameninţat-o împăratul cu degetul, dacă vrei să-mi spui o poveste, bagă de samă să fie mai frumoasă decît cealaltă.
—	Frumoasă, măria ta, şi mai ales adevărată. Era odată un împărat care avea cocon. S-a întîmplat ca fiul împărătesc să aibă mare patimă pentru vînă-toare. Cum nu pot trăi eu fără bunăvoinţa măriei tale, aşa nu putea trăi el fără această petrecere. Intr-o zi, a spus coconul cătră sfetnicul pe care îl avea lîngă sine ca învăţător :
—	Doresc foarte să mă duc la vînătoare : îndeamnă pe părintele meu împăratul să-mi dea voie.
S-a dus sfetnicul la împărat şi i-a vorbit despre dorinţa lui şahzade.
—	Să se ducă, a încuviinţat împăratul, dar nu singur ci cu tine, dascăle, ca să-i fii povăţuitor.
Aşa s-a făcut. A încălecat coconul cu slujitorii săi şi cu sfetnicul şi au suit la munte. Au dat drumul cînilor şi îndată copoii au slobozit glas. S-a arătat într-o poiană un măgar sălbatic foarte frumos, care se chiamă colun.
A zis sfetnicul :
—	Ia-te, măria ta, după acest colun şi-l goneşte
Astfel coconul a început a goni vînatul, care fugea
înaintea sa cu sprinteneală. In curînd şahzade s-a văzut singur, despărţit de soţii săi. Cînd a ajuns în altă poiană, s-a oprit, neştiind încotro va fi apucat colunul. Cum sta, a văzut nu departe de el o fecioară. S-a dus spre dînsa. Era frumoasă şi plîngea.
—	De unde eşti ? a întrebat şahzade cu milă ; şi de ce plîngi ?
A răspuns copila :
—	Fată de domn mare sînt şi am ieşit în petrecere pe elefantul meu, cu alai. Ajungînd la marginea pădurii, am lunecat de pe elefant şi m-am încurcat într-un bunget. Cînd am ieşit la luminiş, n-am mai găsit nici elefantul, n-am mai văzut nici slugile, şi de atuncea rătăcesc. Nu ştiu încotro să mă îndrept. Nu mă lăsa, Făt-Frumos ; scoate-mă la lume.
S-a milostivit fiu] de împărat cătră dînsa şi i-a zis :
—	Aburcă-te în şa, îndărătul meu.
S-a aşezat fata în dosul fecioraşului şi l-a apucat cu braţele de după mijloc. Cum umblau pe potecă, fetii i se părea că vede arătări ale pădurii şi se înfricoşa, alăturîndu-se mai tare de cocon şi, de la o vreme, şi-a pus obrazul ei lîngă urechea lui şi i-a şoptit şoaptă de dragoste. Apoi a întins ea mîna spre frîu şi a călăuzit calul spre o gură de peşteră.
—	Potrivit ar fi să opreşti aici, a zis ea ; doresc să mă cobor.
Cum a vorbit, s-a şi coborît de pe cal. L-a îndemnat pe băiat cu ochii să vie după ea şi a intrat în peşteră. Coconul s-a îndemnat, deocamdată în sine,
să descalece, dar auzind dintrodată glasuri, a apropiat numai calul şi a întins urechea ca să asculte.
Atuncea a înţeles că acolo sălăşluiesc zînele vînatului.
Spunea tata cătră cea care era domniţa lor :
—	Stăpînă: am amăgit pînă aici pe fiul împăratului.
—	Adă-rni-1 numaidecît ! a poruncit domniţa.
Infricoşîndu-se de cele ce auzea, şahzade a întors
în loc, a pus pinteni fugarului său şi s-a dus cu mare grabă. Dar îndată a simţit îndărătul său pe fată. L-a cuprins iar de după mijloc şi rîdea, în-trebîndu-1 :
—	De ce fugi, iubitule ?
—	Mi-e frică, a răspuns fecioraşul, fără să întoarcă ochii.
—	Poate eşti prea tinere!, rîdea ea. încă nu cunoşti învăţăturile cele bune.
—	Ba le cunosc, căci am dascăl.
—	Ce fel de dascăl ? Dacă-i un dascăl bătrîn şi gîrbov, învăţătura lui nu face parale. Hai cu mine; te aşteaptă domniţa noastră.
—	Nu mă duc.
—	Vino şi n-are să-ţi pară rău în toată viaţa ta.
—	Ba, de asemenea ispite am învăţat a mă teme.
—	Prostule ! acuma te temi şi pe urmă are să-ţi placă prea mult. Să rogi pe babacul tău împăratul ca s-aducă vraci, şi mai cu samă vrăciţe, să te tămă-duiască de asemenea fel de spaime.
Atunci coconul a închis ochii şi a rostii fără glas, în sine, cuvîntul cel tainic pe care îl ştia de la tnaică-sa, împotriva ispitei demonului. îndată a simţit că in dosul său nu mai stă nimeni.
Se vede din asta cil de amăgiţi>r a foyl sfetnicul care l-a îndemnat pe cocon sa alunge colunul. Amăgitori şi minciunoşi sînt toţi, iără de nici o îndoială.
O dulce al meu stăpîn, uită-te la ochii mei, căci în curînd n-au să mai vadă strălucirea fiinţii tale!
Induioşîndu-se împăratul de tulburarea prea frumoasei sale, a dat poruncă să fie tăiat coconul său.
CAPITOLUL, vii
Aici Lidra filosof spune ceva despre o întîmplare a lui Birliban grădinarul.
Curtenii pîndeau în preajmă şi într-aceeaşi clipă au intrat la divan sfetnicii. După tocmeala lor, a păşit înainte Lidra, carele îşi cercase la vreme ulcioarele, ca să-şi limpezească înţelepciunea.
—	O tu, puternice stăpîne, cel ce eşti pecetea biruinţii, a cuvîntat el ; am înţeles şi m-am mirat că iarăşi ameninţă moarte asupra fiului măriei tale unul-născut. Dacă pentru o minciună ai hotărît măria ta astfel, căci toate poveştile adevărate sînt minciuni, apoi totuşi vei binevoi să schimbi, după ce-ţi voi spune şi eu minciuna mea.
împăratul a scuturat cu nemulţămire din cap :
—	O, filosoafe, a zis măria sa, împărăţiile stau pe adevăr, nu pe minciună.
—	Aşa este, slăvite stăpîne, a zîmbit Lidra, dar de unde am cunoaşte noi adevărul, dacă n-ar fi minciuna ? Şi cum ar putea fi dreptate, fără cele nedrepte ? Dumnezeu a pus în cumpănă cele potrivnice, ca să aibă bietul om cu ce să se joace şi cu ce să biruiască zădărnicia vieţii. De aceea, doamne, temeliile împărăţiilor sînt tocmai nedreptatea şi ne-
391
adevărul, ca să poată împăraţii sa le bată şi să le biruiască. Dacă n-ar fi nedreptate şi neadevăr, n-ar mai fi nevoie de puterea împăratului. Deci îngăduie, doamne, să spun minciuna.
—	Spune, s-a înveselit împăratul.
—	înălţate împărate, într-o zi cum n-a mai fost alta, s-a sculat Bîrliban grădinarul şi, trăgînd din brîu punga, a deschis-o şi s-a uitat într-însa c-un ochi. A văzut o para ; a scociorît-o cu degetul şi a scos-o.
—	Nevastă, a strigat el, isprăveşte-ţi gătelile şi oglindirile. Ia paraua asta şi du-te în tîrg de-mi cumpără orez. Astăzi am chef să nu lucru şi voi să mînînc pilaf.
—	Dar zahar nu pofteşti ? a rîs femeia.
—	Ba aş pofti ; dar oricît aş cotrobăi prin pungă, paraua a doua n-o găsesc.
S-a dus femeia în tîrg să cumpere orez. Cînd a ajuns la bolta neguţătorului, n-a găsit alţi muşterii. Neguţătorul şedea pe covor şi dormita, iar ucenicul prindea muşte.
A zis femeia :
—	Dragă neguţătorule, fă bine şi dă-mi orez de
o	para.
Neguţătorul s-a ridicat şi s-a uitat la dînsa.
—	Numai orez pofteşti ?
—	Ba poftesc şi altele, dar n-am decît o para ; atîta a găsit în pungă soţul meu Bîrliban grădinarul.
—	Aşa e, acuma te ştiu, tu eşti nevasta cea frumoasă a lui Bîrliban şi pînă acuma n-ai venit la mine; iar acuma mă bucur că ai venit. «Veselescu-mi-se ochii şi inima», cum zice cîntăreţul nostru Areş. «Dă-mi cireşele, dă-mi murele şi merele», cum zice acelaşi lăutar al nostru Areş. Să-ţi pun orez ;
dnr, d;u';"i pofteşti şi porunceşti, îţi pun şi zali^r şi stafide.
—	Am venit să-mi dai orez de o para, a rîs femeia.
—	De ce numai de-o para, şi de ce numai orez ? Păşeşte înlăuntru, ca să te văd mai bine şi grădinarul cred că n-are să se supere de mîncare dulce.
—	Insă are să mă întrebe cu ce am cumpărat zaharul.
—	Am să te învăţ eu ce să-i răspunzi.
—	Bine, s-a veselit nevasta, învaţă-mă. Dar mai nainte de a intra la învăţătura dumnitale, iată na-frama. Cîntăreşte orezul, dacă socoţi că trebuie să-l cîntăreşti, şi adaogă zaharul. Neguţătoriile drepte sînt cele mai bune.
—	Aşa este, a încuviinţat neguţătorul; ai dreptate şi fac precum doreşti, ca să ţi se îmblînzească inima.
Au rîs amîndoi şi au intrat în camara din fund, pentru învăţătură. Atunci ucenicul a contenit din-trodată de a mai prinde muşte. A venit şi a pus urechea la uşă ; apoi s-a dus şi a desfăcut năframa. A scos orezul şi zaharul şi a pus ţărînă în loc. A legat iar naframa şi a lăsat-o la locul ei.
Iese femeia :
—	Bine mi-a plăcut învăţătura dumnitale, neguţător harnic. Rămîi sănătos.
—	Mergi cu pace, a răspuns neguţătorul.
Ajunge nevasta acasă. Lasă lîngă Bîrliban naframa plină şi trece în camara de alături, să caute oala. Aude pe Bîrliban mormăind şi întoarce ochii. Bîrliban desfăcuse naframa şi găsise ţărîna. Atunci femeia lasă oala şi apucă ciurul.
—	Vai, bărbăţele, ce mi s-a întîmplat ! zice ea. Ducîndu-mă la tîrg, m-a ajuns din urmă un călăreţ
393
şi m-a palii calti!, cu copita tir dinapoi, in şold. Am căzut şi am scăpat paraua. Atunci am adunat ţarină dimprejur şi am umplut naframa, pe de o parte ca s-o ciuruiesc şi să găsesc poate paraua, iar pe de alta să-mi fac o cataplasmă la pălitură.
—	Vra să zică, paraua n-ai găsit-o.
—	N-am găsit-o.
—	Bine ; atunci mîncăm bob. Aşa a fost scris în cartea cea mare a lui Dumnezeu, să nu mîncăm astăzi orez. Dă încoace ciurul să cern şi să aleg ţă-rîna. Dacă găsim paraua, muiţămim sfîntului. Şi întinde naframa, ca să facem catapiasma.
Lidra filosof s-a oprit ; marele împărat binevoia să rîdă.
—	Iată, prea puternice, a zis filosoful, cum şi-a colbăit Bîrliban barba şi cît dc viclene sînt femeile. Care nu se mai află !
—	Hm ! a făcut măria sa ; dar neguţătorul ?
—	Neguţătorul nu poate fi viclean, a răspuns înţeleptul, căci neguţătorul e bărbat.
—	Aşa este, a încuviinţat luminăţia sa ; e foarte logic şi îmi place filosofi a domniei taie.
Ridicîndu-se cu bună-voie din jîlţ, împăratul a poruncit ca să nu mai omoare pe fiul său.
CAPITOLUL VIII
Aici se arată ce lucra Şatun, cum şi povestea ei cu slujnica sa, ce fusese grădinar.
Sara. cînd s-a dus împăratul ca să-şi caute basmaua pe patul prea frumoasei Şatun, în camara ei, a stat în prag şi s-a uitat cu mirare, căci soţia sa
suspina singură, fără să-l ştie că vine. Era întoarsa cu spatele spre uşă şi lacrimile ei picurau pe un jungher mic de argint cu rnîner de fildeş, pe care îl ţinea în mînă. Iar basmaua galbenă de matasă era pe umărul ei.
—	Al cui e acel jungher ? a întrebat împăratul,
Ea a tresărit şi s-a întors :
—	Al meu, stăpîne.
—	Ce faci cu el ?
—	Vreau să-l dau măriei tale. Ia-1 şi ridică-mi cu el viaţa.
—	Asta nu se poate, a zis împăratul, căci îmi eşti dragă, Trandafir-de-aur,
—	O, nu mai sînt trandafir de aur, a îngînat Şatun ; sînt gunoi prost, şi filosofii măriei tale mă calcă în picioare. Chiar în acest ceas, stăpîne al trupului meu, slujnica mea cea bătrînă, care-i grădinar, mi-a spus cea mai ciudată istorie despre un prea cinstit sfetnic împărătesc.
—	Care grădinar? spui că-i slujnică bătrînă. Eşti tulburată şi amesteci vorbele, Altîn-Ghiul.
—	Ba ai să cunoşti îndată, stăpîne, că slujnica cea bătrînă, care-i chioară de un ochi, a fost grădinar.
—	Ph ! de mirare lucru şi de necrezut. Şi despre care prea cinstit sfetnic e vorba ?
—	Ai să afli şi asta fără întîrziere, stăpîne bune. Binevoieşte a te aşeza lîngă mine şi ascultă.
Acum patruzeci de ani trăia un împărat în împărăţia de dincolo de munţii Lun şi acest împărat avea fiu. De mult dorea să-l însoare ; şi într-o vreme i-a găsit mireasă într-o ţară depărtată, la malul mării. Au umblat solii încoace şi încolo ; s-au scris
cărţi de la o împărăţie la alta ; şi împăratul cel cu fecior s-a înţeles cu tatăl fetei să trimeată pe fiul său la mireasă pentru nuntă. Şi după ce-or nunti, va aduce coconul mireasa la moştenirea lui.
Cînd a purces la drum tînărul, împăratul cel bătrîn i-a dat povăţuitor pe cel mai iubit al său sfetnic.
—	Du-te cu fiul meu, i-a zis împăratul ; ai grijă de dînsul ca de ochii tăi din cap. Călăuzeşte-1 bine, nu întîrzia pe cale, cruţă-1 de oboseli. La fiecare popas să nu-i lipsească nimic, mai ales să nu sufere de sete. Sara, spune-i o poveste, ca să aibă somn plăcut. Nu uitaţi a rosti rugăciunile cele de cuviinţă, ca să vă scoată Dumnezeu cît de degrabă la liman. Iar vărului meu împăratul, tatăl fetei, spune-i că-i doresc sănătate şi mă bucur de noră frumoasă, trimeţîndu-i ginere ales şi viteaz. Nu întîrziaţi mult acolo şi întoarceţi-vă cu bine.
—	Ascult, stăpîne, şi voi face toate precum îmi porunceşti, a dat încredinţare sfetnicul.
—	Domnul Dumnezeu aude vorbele tale, a urmat împăratul, şi-ţi va da după inimă, iar eu te voi răsplăti pentru slujba aceasta ca şi pentru celelalte pe care le-ai îndeplinit pînă acum. Erai un om sărman şi te-am înălţat dregător împărătesc. Din mila mea ţi-ai agonisit averi şi moşii. Din mila mea vei avea şi mai mult, dacă vei împlini bine poruncile mele ; dacă nu le vei împlini bine, teme-te.
—	Mărite stăpîne, s-a închinat credinciosul dregător, mă jur pe barba mea şi pe mormintele părinţilor mei să nu înlătur un dram din povara pe care măria ta binevoieşti a o pune pe grumazul meu.
■— Bun dregător şi bine a grătt, a băgat de samă împăratu! Kira.,
395
—	Se va vedea îndată, slăvite stăpîne, şi cum a făptuit, a răspuns zîmbind frumoasa Şatun.
A încălecat alaiul ; au trecut înainte suliţaşii; şahzade era prea frumos împodobit pe calul său, cu strai de fir şi pană de struţ la gugiuman. Au dat noroadele glas de slavă. S-au dus coconul şi credinciosul sfetnic şi au mers lungă cale pînă la hotar, iar într-a rîoua zi s-au pregătit să treacă printr-un deşert.
—	Scoate-ţi podoabele, măria ta, i îndemnat prea credinciosul sfetnic pe feciorul de împărat, şi dă-le slugii mele să le păstreze pe cămila lui. In acest deşert soarele arde cumplit şi bat viscole de năsip şi trebuie să ne înfăşurăm în mantii proaste. Cată să ne schimbăm şi înfăţişarea, ca să nu se îndemne împotriva noastră hoţii care umblă rătăcind.
Au făcut aşa ; şi străbătînd în deşert, au umblat ziua aceea întreagă şi nu puteau face popas, negăsind fîntînă. Numai pe la chindie prea credinciosul sfetnic şi-a grăbit calul spre călăuz şi l-a făcut pe călăuz să ocolească după nişte stînci de bazalt.
A zis sfetnicul cătră feciorul de împărat:
—	Măria ta, după cît am eu ştiinţă, aici, lîngă stîncile de bazalt, s-ar fi aflînd fîntînă. Insă n-o văd. Trudit eşti de cale şi însetat. Fă puţintel popas, pînă ce mă duc eu mai departe şi împînzesc toţi slujitorii ca să cercetăm şi să găsim apa. Cum aflu, cum îţi dau înştiinţare.
Aşa că feciorul a descălecat şi a rămas singur. Şi-a priponit calul de un ciulin şi a stat privind cum coboară lumina lumii la asfinţit.
Prea credinciosul sfetnic a dus alaiul înainte cu grăbire. La amurgit, a pus tabără. între smochini
397
batrîni, ahcunşi într-o văieta, a grkit o iîntînă cu trepte de marmoră aibă. îndată au băut oamenii şi pe urmă dobitoacele.
—	Eu mă duc sâ aduc pe măria sa, a zis sfet-nicui.
A luat pe omul său şi s-a întors pe cale. La al doilea ceas al nopţii, slujitorii l-au văzut că se întoarce fără cocon. A dat mare strigăt, cu lacrimi :
—	Vai nouă ! cumplită nenorocire ! pe fiul împăratului l-au sfîşiat leii.
A fost tulburare şi plîngere în slujitorime. Pe urmă, prea credinciosul sfetnic a luat alaiul şi s-a întors la împărăţie. Şi ajungînd la împărăţie a căzut la picioarele împăratului, arătînd ce s-a întîmplat şi dînd mărturie atît pe sluga sa cît şi pe toţi oştenii.
Insă fiul de împărat nu pierise de ghiara leilor. Numairit binecredinciosul .sfetnic îl lăsase aproape de fîntînă cu trepte de marmoră neagră. Ştia prea credinciosul sfetnic că acea fîntînă cu trepte de marmoră neagră are o apă limpede, însă grea ca de plumb. Şi cine bea dintr-însa pe loc îşi schimbă firea trupească, şi dacă e bărbat, se preface în femeie. Mai ştia deasemeni prea credinciosul sfetnic, că este cu putinţă şi întoarcerea la bărbăţie; dar nădăjduia că nu se va găsi nici om cunoscător care să ajungă pînă acolo, şi nici nu va sta pe loc feciorul de împărat. Iar dacă se mişcă dincolo de stînci, ori îl vor mînca fiarele, ori, după cum se afla rînduită vraja, va uita cu desăvîrşire cine a fost şi ce i s-a întîmplat.
Răsărise luna plină şi vărsa văpaie asupra deşertului. Mişcîndu-se feciorul de împărat din locul lui, a dat de o potecă între stînci şi i s-a arătat curînd
398
fîntînă. Strălucca marmora neagră şi apa sta lină. Cum era însetat, a luat apă în pumni şi a băut. I s-a părut că n-a mai băut niciodată asemenea apă bună şi răcoritoare. Dar în acelaşi timp dintrodată a băgat de samă că i se subţiază mijlocul şi i se umflă sînii. Pipăindu-şi obrazul, l-a simţit fără barbă ; părea a fi pe el numai ca un puf de piersică.
S-a înfricoşat.
Ce fac eu acum ? se gîndea el. înţeleg că m-am înveninat de o vrajă. Puţin ar fi asta, dacă nu m-aş teme să nu urmeze şi altă schimbare. S-ar putea să şi mor. Deasemeni n-ar fi nimic dacă n-aş fi cocon împărătesc şi dacă n-aş avea de făcut nuntă la cealaltă împărăţie, unde mă aşteaptă mireasa şi nuntaşii.
Urmînd a cugeta, a înţeles că lucrul e şi mai rău ; deoarece nimene dintre slujitori nu s-a întors să-l caute. Alaiul s-a tot dus. Deci sfetnicul l-a înşelat şi l-a lăsat acolo ca să se piardă de moştenirea împărăţiei, ori să piară. Poate să fie amestecată în această uneltire a doua soţie a tatălui său, care are şi ea fiu, şi care a pus la cale cu prea credinciosul sfetnic asemenea faptă.
In acea clipă şi-a adus aminte de cîteva întîm-plări de la curtea împărăţiei, pe lîngă care trecuse ca un cocon buiac ce se afla. Iar acuma, fiind muiere, le despica şi le pătrundea cu agerime.
Sta singur şi suspina.
—	Acuma toate le văd limpede, se tînguia el cu glas nou. Acum înţeleg că toate le-a pus la cale maştiha mea pentru coconul ei, ca să mă lipsească de dreptul meu de întăi născut. Vai mie ! De aici nu cred să mai pot ieşi ; aici au să mă sfîşie fiarele şi au să mă ciugulească huitanii ! Pricep acuma toate
309
tertipurile sfetnicului. Chiar din cel dintăi ceas gîndul lui a fost să mă piardă. Cum arn intrat în pustie
i	s-a schimbat căutătura şi a prins a scorni poveşti şi primejdii, ca să mă abată din cale spre locul pieirii mele.
Aşa s-a jeluit toată noaptea, şi vărsa atîtea lacrimi că se mira el singur de unde le mai scoate. In trupul lui de femeie se aşeza o spaimă nouă, pe care încă n-o cunoscuse în starea lui bărbătească.
A dat Dumnezeu de a răsărit soarele. Iată că vede departe, pe cărare, un om străin.
—	Om bun ! om bun ! a strigat cu glas subţire, de se minuna el însuşi de glasul său; te rog opreşte-te din cale şi te abate încoace.
Omul a cotit spre fîntînă :
—	Ce este ?
—	Te rog, om bun, nu trece mai departe; opreşte-te şi ascultă ce poznă mare mi s-a întîmplat.
—	D-apoi eu n-am vreme de poveşti ; mă grăbesc să mă duc la răzoarele mele, să le ud.
—	Eşti grădinar ?
—	Sînt biet grădinar sărac, pe cînd domnia ta văd că eşti domn mare, ce nu cunoşti nevoia.
—	Vai şi iar vai ! acuma nu mai sînt domn mare ; am fost fiu de împărat şi mă duceam la nunta mea în împărăţia de la Mare ; dar m-a viclenit sfetnicul pe care mi l-a dat părintele meu ; m-a părăsit aici şi s-a dus cu alaiul şi cu slujitorii ; şi fiind însetat de arşiţa zilei de ieri, am băut apă din această fîntînă şi pe loc din bărbat m-am schimbat în muiere.
—	Cum se poate ! a strigat grădinarul. Mira-m-aş dar nu prea tare, căci noi grădinarii din această margine de pustie cunoaştem că apă bună nu se află
400
decît la fîntînă albă ; iar aici, la fîntînă neagră, e primejdie.
—	Vai, n-am cunoscut asta, om bun, şi iată în
ce stare am ajuns. Să ştii că eu am o maştihă, pe care tatăl meu împăratul o iubeşte ; iar mama mea a murit de mult. Şi maştiha asta are prunc, şi vrea să-l facă moştenitor împărăţiei. Deci s-a tocmit cu sfetnicul pe care-1 aveam călăuză şi a pus la cale fapta ce se	vede. De multe	ori i-iam văzut şopotind
în chioşcul	cu rouruscă ; şi	cînd treceam eu,	ei	tă-
ceau. Atuncea nu înţelegeam ; acuma înţeleg. Să-i bată Dumnezeu şi să-i ardă para focului, şi n-ar mai ajunge !
—	Hm ! a zîmbit grădinarul, după asemenea ameninţări cunosc că ţi s-a întîmplat într-adevăr pozna.
—	Vai, om bun, mi s-a întîmplat şi nu ştiu din care pricină.
—	Apoi, dacă nu ştii, să-ţi spun eu. Fîntînă asta
are o vrajă,	pe care noi grădinarii am aflat-o.
—	Ce fel	de vrajă ?
—	Ce fel de vrajă anume nu ştim, căci fîntînă aceasta s-a iscat de cînd strămoaşa noastră Eva a înşelat pe soţul său Adam. Cunoaştem numai că cine bea din ea îşi schimbă firea. Şi dacă iese de la fîntînă în pustie, uită tot şi nu mai ştie nimic din ce-a fost.
—	Noroc că eu am rămas aici şi-mi aduc aminie. Aşa poţi şti cine sînt şi mi-i aduce vraci de la împărăţie ca să mă deslegc şi mare mulţămită vei avea de la mine şi de la părintele meu împăratul. Ţi-a da babaca dregătorii şi bani să-i vînturi cu lopata.
—	D-apoi vracii, măria ta, nu ştiu deslegarea de farmec; însă eu o ştiu. Dacă măria ta îmi dai apă
din pumni şi eu beau, măria ta îndată te schimbi cum ai fost şi mă prefac eu în femeie.
—	Vai, atuncea te rog frumos, om bun, bea numaidecît apă din pumni de !a mine, ca să mă fac iarăşi bărbat; şi mare plată vei dobîndi, precum am făgăduit.
—	Stai puţin, a răspuns omul rîzînd; afacerea asta e bună pentru măria ta, însă nu e bună pentru mine. Nu-ţi place măriei tale să fii muiere; dar nu-mi place nici mie. Cred în făgăduinţile măriei tale, dar deocamdată nu văd nimic şi aud numai vorbe. Nici mireasă nu ţi-aş putea fi, deoarece ai pe alta, cum spui. Mă duc să-mi ud grădina.
—	Vai de zilele mele! mi!ostiveşte-te, om bun, şi nu mă lăsa. Mă leg cu straşnic jurămînt să-ţi răsplătesc.
—	Cînd ? dacă rămîn muiere şi ies de aici, am uitat tot ce-am fost şi tot ce-aş dori ; nu mai ştiu pe nimeni, şi nimeni nu mă ştie. Rămîn femeie şi eu nu vreau asta.
—	Fie-ţi milă de mine.
—	Mi-e milă, măria ta, şi iată cum am putea face.
—	Vai, spune repede şi nu mă lăsa !
—	Mai întăi, măria ta, să te juri cu legămîntul cel mare de moarte, pe care omul numai o dată îl poate face în viaţă. După ce te vei face bărbat, în-toarce-te la împărăţie şi într-ascuns arată-te împăratului ; şi în acelaşi ceas să-i zboare sfetnicului viclean căpăţîna. Nu uita că trebuie să cadă şi alt cap ; şi să nu mai vadă lumina nici coconul cel tinerel de care vorbeşti. După aceea ia-ţi oastea şi du-te de nunteşte. Iar cînd te vei întoarce, vino aici cu un rob al mărioi tale, ca să-i dau apă din pumni. Un rob nu-i nimica ; îl schimbi, îl tai, faci cu el ce vrei.
Va rămînea ei muiere, iar plata mea să fie precum ai spus. Jurâ-lk, măria ta, cu toată rînduiala.
Feciorul de împărat s-a legat cu jurărnînt cumplit, de no;uă ori. A dat apă grădinarului şi grădinarul pe loc şi-a schimbat firea şi s-a făcut muiere.
—	Mă rog, măria ta, a zis femeia, treci chiar acum pe la grădinile noastre şi spune celorlalţi grădinari să aducă mîncare la aceste stînci, cît aştept eu aici, în asemenea ticăloasă stare.
S-a dus coconul, a trecut pe la grădinari, lăsînd veste; s-a întors într-ascuns la împărăţie şi s-a înfăţişat părintelui său la vreme de noapte. L-a găsit jelindu-1 cu amar şi socotindu-1 pierit.
îţi închipui, prea mărite stăpîne, că s-a făcut îndată judeţ pentru viclenii vinovaţi şi mai ales bine-credinciosul sfetnic a fost urcat cu ştreangul în furci, ca să-l vadă noroadele şi să ia aminte.
Apoi luind oşti, şahzade s-a dus de a nuntit frumos în împărăţia miresei sale.
La întoarcere, n-a uitat să se oprească la fîntînă, după făgăduinţa jurată.
Muierea era în bună stare ; grădinarii îi duseseră mîncare şi o cercetaseră. Numaicît nu i-a fost greu coconului împărătesc să vadă că e îngreunată.
—	Ţi-am adus rob, ca să-i dai apă din pumni, i-a zis şahzade, dar acuma bag de samă că lucrul e cu neputinţă. Ai să rămîi muiere ; te iau cu mine şi-ţi pregătesc moaşă. De dregătorii şi aur nu mai ai nevoie, căci acuma eşti din altă tagmă. Cum vei ieşi de aici, ai să uiţi toate şi va fi mai bine aşa. Eu îţi muiţămesc pentru bărbătească facere-de-bine; iar tu vei rămînea cu bucuriile de muiere.
Atunci a începui a plînge cu amar grădinarul şi s-a zgîriat cu unghiile. De mare foc ce avea şi
26*
403
Cunoscînd ca mana sa arc dreptate, şi-a scos un ochi. A rămas femeie şi a tăcut de-atunci şaptesprezece copii ; nouă feciori şi opt fete. Acuma e slugă la cuhniile mele. O chiamă Bostana.
împăratul se mira şi rîdea; apoi a apucat de mînă pe Şatun :
—	Dă-mi jungherul, Altîn-Ghiul, a zis el. Şi să vie armaşul să afle porunca mea.
După acest cuvînt, a găsit pe umărul prea frumoasei basmaua.
In asemenea chip a dat di.i nou poruncă împăratul ca să taie pe coconul său.
CAPITOLUL IX
Istorisirea lui Urga filosof cu feciorul împărătesc cel prea gras şi alta cu căţeluşa babei.
Mare mîhnire s-a stîrnit la curte în dimineaţa zilei a patra, cînd s-a aflat schimbarea cumpenei, iarăşi cătră vărsare de sînge. Dar înţelepţii vegheau şi l-au pîndit pe măria sa, împresurîndu-l. Cum a ieşit din iatacul său, măria sa împăratul a poruncit să se facă pregătire de vînătoare ; iar mai înainte de a porni la vînătoare, măria sa a poftit să vadă camara cu dobînzile de război ale strămoşilor săi. Ii plăcea din cînd în cînd să intre acolo şi să se desfăteze de mărturiile de biruinţă ale împăraţilor săbiei. Se găseau acolo prapori şi steaguri pe care se aflau scrise mărirea şi puterea şi ameninţarea. Erau ninse de colb. Se mai găseau săbii ruginite şi ştirbe, şi baltaguri şi buzdugane. Mînile care le purtaseră erau oale şi ulcioare. Se mai găseau arce
discordate şi săgeţi in tolbe sparte, iar în nişte rafturi, căpăţina lui Aoa han şi căpăţina lui Hunşah, şi a lui Karapati inaharagea, legate în aur şi prefăcute în cupe, din care băuseră cîndva biruitorii persieni.
Aşa îi plăcea împăratului Kira să se mîndrească între mărturiile de străşnicie ale strămoşilor săi ; însă măria sa era blajin şi iubea pacea, cu ale sale desfătări.
Cînd l-au împresurat sfetnicii, el s-a uitat împrejur şi şi-a încruntat sprinceana. După aceea s-a aşezat pe treapta de porfir a odăii şi a aşteptat să vie un filosof să-i spuie o snoavă.
A păşit deci înainte Urga, cel de neam de la Mongolia.
— Puternică pavăză a noroadelor, o împărate, a grăit Urga ; rău era la Bogoz-noor, unde bătrînii mei au trăit fericiţi; bine este la împărăţia măriei tale, unde am eu atîta mîhnire.
—	Care mîhnire, Urga ?
—	Am mîhnire, s-a îndîrjit prea cinstitul înţelept, căci va să piară fiul cel prea iubit al' împărăţiei persieneşti. Şi să nu păţească împărăţia aceasta ca împărăţiile de demult.
—	Lasă asta, Urga filosoafe; spune povestea.
—	Pot s-o spun, măria ta. Insă tare-s eu supărat şi nu-mi găsesc astîmpăr.
—	Linişteşte-te, Urga, l-a mîngîiat măria sa, şi să nu-ţi fie povestea după cum ţi-i căutătura. îmblîn-zeşte-ţi ochii.
Urga a oftat şi a clătinat din cap. Apoi şi-a dres glasul.
—	Slăvite stăpine, era odată la Bogoz-noor un fecior al hanului pe care maică-sa şi, curtenii îl în-
405
dopaseră cu baclavale şi cozi de berbece. Cînd a ajuns în vîrsta fecioriei, atîta de tare se încălase !a trup şi atîta carne spînzura pe dînsul încît era mai gros decît toţi mandarinii ; iar la feredeu, într-o zi, băiaşul s-a uitat lung la el din toate părţile şi n-a mai cunoscut dacă-i băiat ori fată.
De aceea băiaşul s-a întristat şi tot ofta.
—	De ce oftezi, omule ? l-a întrebat feciorul hanului.
—	Oftez, măria ta, a zis băiaşul, căci cuget ia viaţa pe care o duceau fiii hanilor cînd părinţii noştri trăiau în pustie ; atuncea noroadele mongolilor erau sprintene, umblau fără astîmpăr după do-bîndă ; cutreierau pămîntul şi băteau împărăţiile; coconii hanilor de atunci aveau căutătură de pajură şi puterea leului ; nu se despărţeau de cal şi platoşă ; îi puneau şi în mormînt călare şi cu armele pe dînşii; iar de cînd au biruit domnii noştri pe kitai şi ne-am aşezat în case zidite, ne-au covîrşit carnea şi osînza. Uitîndu-mă eu cu amîndoi ochii, nu văd la măria ta ceea ce se cuvine să aibă moştenitorul împărăţiei, pentru ca moştenitorul să-şi ia soţie şi să aibă urmaşi. Dumnezeu să te binecuvin-teze ; cel mai sărac dintre supuşii luminăţiei tale are ce-i trebuie ; jale îmi este să fii lipsit măria ta.
Auzind aceasta, tînărul a fost cuprins de mare nelinişte. A stat gîndindu-se un răstimp, apoi a luat o hotărîre.
—	Bagă de samă, omule, a zis el, la ceea ce am să-ţi poruncesc. Caută în straiul meu şi scoate zece galbini. Numaidecît du-te şi iscodeşte şi-mi adă o femeie isteaţă, ca să cunosc şi eu dacă sînt lipsit ori am ce-mi trebuie. N'u întîrzia ; eu te aştept. Ai înţeles ?
406
Ani înţeles, stăpîne.
Băiaşul s-a închinat cătră cocon, apoi s-a dus şi a luat gaibinii. Cînd i-a sunat în palmă, i-a plăcut cîntecu! lor şi a zis în sine : De ce să mă duc să caut în cetate o femeie ? Ii aduc pe muierea mea şi n-am a mă teme. Unde nu-i nimic, nici Dumnezeu nu poate găsi pricină. Măria sa se alege cu zăbava şi eu cu gaibinii.
Aşa a făcut. A adus pe muierea lui şi i-a poruncit să intre la coconul domnesc. Femeia sta la îndoială.
—	Nu întîrzia, i-a poruncit bărbatul, intră şi găteşte măriei sale feredeul. Iar eu mă duc în cetate ca să plinesc fără întîrziere alte porunci pe care mi le-a dat măria sa.
Nevasta s-a înduplecat, iar după aceea el s-a dus la treaba lui, cu cuşma pe-o sprinceană. Intr-un tîrziu a ajuns acasă şi a mai aşteptat acolo o vreme pînă ce nevasta lui s-a întors. Cînd a văzut-o,' el a şi început să rîdă. Insă femeia părea supărată şi cu iaşmacul tras pînă subt ochi. A început să cerceteze prin casă şi să adune lucruri ; a făcut o boccea ; a tras în mijlocul cămării sipetul.
Bărbatul s-a mirat :
—	Ce faci, dragă nevastă ?
—	Mă mai întrebi ? s-a mîniat ea. Nu ţi-e ruşine obrazului să faci cu mine asemenea batjocură ? M-ai cumpărat ca să mă vinzi ? Mă duc la părinţii mei chiar în sara asta.
—	Nu-i vînzare, nevastă, ci dăruşag. Credeam ca să rîzi cu mine de întîmplarea vătuiului aceluia. Nu-ţi place şi ţie cîştig fără trudă ?
—	.Cum şi-o face omul singur, nu i-o face nici dracul, sărace bărbate. Mă întorc de la vătui şi te găsesc pe tine cerb cu multe raze 1
407
Auzind întimplaroa asta, împăratul Kira s-a veselit cum se veselesc toţi bărbaţii cînd aud asemenea istorisiri.
—	Nu te veseli, împărate luminate, s-a burzuluit Urga filosof; căci acest om a avut ochi şi n-a văzut; degete, şi n-a pipăit; minte, şi n-a judecat.
—	Bine-bine, rîdea împăratul. Aştept să mi-o spui şi pe-a doua.
—	S-o spun, luminate stăpîne. Dar să ştii măria ta că-s tot supărat.
Am cunoscut odată un neguţător bogat, care-şi luase nevastă legiuită. Amîndoi soţii erau tineri şi aveau dragoste unul pentru altul. S-a întîmplat că neguţătorul trebuia să plece la Industan cu o caravană. înainte de a pleca el lungă cale, amîndoi soţii şi-au jurat unul altuia să se păstreze întru credinţă şi curăţie. Au făcut mari jurăminte şi s-au ameninţat cu blesteme tari; după aceea soţul, săru-tîndu-şi nevasta, s-a dus. Nevasta a rămas singură-singurică, fără fraţi şi fără rude.
A trecut vreme de trei luni şi se apropia ziua întoarcerii neguţătorului. Nevasta începuse a ieşi în fiecare zi în marginea cetăţii la poarta Industanului şi privea în lungul drumului, aşteptînd cu dor.
Intr-una din zile, pe cînd ea se întorcea de la ziduri, spre casă, a văzut-o un tînăr bogat dintre cei care n-au ce face şi taie cînilor frunză. A început să umble în laturea ei şi să-i spuie vorbe de dragoste. Foarte cu blîndeţă i le spunea şi cu dibăcie, însă femeia îşi grăbea paşii, nu întorcea ochii, nu da răspuns, păstrîndu-şi credinţa şi iubirea pentru cel aşteptat.
A urmărit-o aşa tînărul pînă ce femeia a ajuns acasă. A intrat, a încuiat uşa. Lui i s-a părut că
nu-i rămine decît să se aşeze dinaintea casei ei în uliţă şi să moară. Aşa era de înjunghiat de dorinţă.
Gîndindu-se el ce să lucreze ca să o poată birui, s-a sculat şi a început a umbla încolo şi încoace. Intrînd pe o ulicioară, a văzut nu departe o căsuţă săracă, şi, în pragul acelei căsuţe sărace, o babă.
—	Dumnezeu să te binecuvinteze, mătuşă, ca să fii de folos năcăjiţilor, zice el. îngăduie să te întreb ceva.
—	Intreabă-mă, domnule.
—	Nu cumva, mătuşă, ai visat ast’ noapte că ai să te îmbogăţeşti ?
—	Ba asta n-am visat ast’ noapte ; ci asta visez de patruzeci de ani şi încă nu mi s-a împlinit visul.
—	Ei, mătuşă, află atunci că poate să ţi se împlinească acum.
—	Ştiu eu, domnule ? Doar dacă e la mijloc o femeie frumoasă pentru care ai căzut la patimă şi de care nu te poţi apropia.
—	Aşa este. Căzut-am la grea suferinţă într-o clipă. Şi femeia care mi s-a arătat e nemilostivă şi nesimţitoare. Casa ei e chiar aici, după colţul uliţii. Dacă uşa acelei case se deschide pentru mine, mătuşă, şi dacă găsesc pe frumoasa mea zîmbindu-mi cu bunăvoinţă, să ştii că visul dumnitale se izbîndeşte numaidecît.
—	Am înţeles, a zis bătrînă ; arată-mi casa, şi, dacă va binevoi Dumnezeul dragostelor, acea uşă se va deschide şi ce rîvneşti vei avea. Dă-mi numai răgaz ca să gătesc cele de cuviinţă.
—	Bine, mătuşă ; mă duc cu nădejde şi mă întorc cu bucurie.
După ce s-a dus tînărul, bătrînă s-a apucat să meşterească. A cernut făină de grîu şi a muiat-o.
409
A amestecat in aluat piper mult, a împletit un colace! şi i-a cupt. A. chemat după aceea căţeluşa pe care o avea la căsuţa ei şi, cu colăcelul subsuoară, s-a dus la nevasta cea tînără. înainte de a intra în casa nevestei, a dat căţeluşei colăcelul să-l mînînce. A intrat ea înainte ; căţeluşa după dînsa. Cînd s-a cinchit baba pe covor, căţeluşa a început să schiaune încet şi să lăcrămeze.
—	Ce are căţeluşa dumnitale, mătuşă ? a întrebat cu grijă nevasta.
—	Vai, draga mea, a suspinat baba ; vai, rurne-nito şi ocheşico, cum se poate să nu ştii povestea căţeluşei mele? Nu ţi-am spus-o încă?
—	Nu mi-ai spus-o, mătuşă, s-a mirat nevasta.
—	Atuncea să ţi-o spun. Această căţeluşă, amar de mine, e fiică-mea. Fragedă şi frumoasă era, şi s-a amorezat de dînsa un tînăr. Umbla după ea pe uliţă şi cerşea cu vorbe potrivite dragoste ; dar ea nicidecum nu se îndupleca. I-a trimes flori, a pus să-i cînte lăutari, — ea nu şi nu ! Atunci bietul om a căzut la zăcere de inimă rea şi a simţit că moare, înainte de a se prăpădi, s-a dus la un vrăjitor şi a blăstămat-o pe fată, iar vrăjitorul a turnat în apă fermecată ceară topită ; şi chip de căţeluşă alegîn-du-se, într-aceeaşi clipă fiica mea în căţeluşă s-a schimbat. Acuma, de cîte ori ies de acasă, căţeluşa se ia după mine, schiaună şi lăcrămează, iar mie mi se rupe inima ! Ce zici, draga mea, de asemenea întîmplare ?
Auzind nevasta una ca asta, s-a înfricoşat carc nu se mai află.
—	Mătuşă, a grăit ea, povestea dumnitale mă pune pe gînduri. Am să-ţi spun o taină mare, şi, afară de dumneata, nimeni să n-o mai ştie. Chiar
410
astăzi, un tînăr in-a văzut ia o poartă a cetăţii, aşteptînd pe soţul meu, şi s-a aprins într-atîta de patimă, încît s-a ţinut tot drumul de mine, înşirîn-du-mi verzi şi uscate. Frumos şi cuviincios mi-a vorbit şi nu are altă dorinţă în viata lui decît să-mi sărute degetele. Eu însă nu-1 pot primi.
—	Ştiu, draga mea, a zis bătrînă ; foarte bine faci să nu-ti dai degetele, căci dragostea e vicleană şi caută şi altele.
—	Foarte bine fac într-o privinţă, mătuşă dragă, însă pe de altă parte mă tem de suferinţa pe care o arată tînărul acela. S-ar putea să cadă la grea patimă şi să moară.
—	Aşa ţi se pare ?
—	Nu mi se pare ; aşa am văzut cu aceşti ochi şi am auzit cu aceste urechi.
—	A ! apoi atunci se schimbă treaba şi, după cît înţeleg, nu-i bine.
—	Vezi, mătuşă dragă, că nu-i bine ? Cum aş mai putea trăi, ştiind că se prăpădeşte omul, şi avînd şi frica blestemelor ? Ce te-aş ruga eu cu mare stăruinţă ? Tînărui trebuie să fie aici aproape, cu ochii la casa mea ; du-te şi adă-mi-1, ca să nu se bolnăvească, şi eu în veci nu te-oi uita, nici ţi-a fi degeaba.
—	Vai, drăguţa mea sprîncenată, cum îţi închipui că ţi-aş lua eu ceva pentru o facere-de-bine ca asta ? Mă duc numaidecît să-l caut. In vremea asta tu de retică toate şi pregăteşte cele de cuviinţă ; căci, de cînd e lumea lume, dragostea cere pîne şi vin. Află asta de la mine, căci şi eu am fost milostivă în zilele mele.
S-a dus baba. Nevasta s-a învîrtit într-un picior pregătind toate.
<(U
A stat preţ de un ceas baba acasă ; tînărul nu s-a arătat. Vreme de întîrziere nu era ; nu erau de pierdut nici foloasele unei aşa trebi. Prin urmare, mişauca de babă a ieşit în tîrg şi s-a uitat cu agerime la unul şi la altul. A văzut un bărbat tînăr şi frumos care părea şi bogat. S-a alăturat de el şi i-a şoptit :
—	Tinere, ştiu într-un loc ferit o femeie frumoasă, cu buze de rouă. Dacă doreşti, e a dumnitale.
—	Unde e ? a întrebat străinul.
— Vină după mine în uliţa salepgiilor; ai să vezi, are să-ţi placă şi ai să lepezi un dar potrivit pentru sărăcia mea.
—	In uliţa salepgiilor ? s-a mirat străinul ; să mergem şi să vedem.
—	Dar îmi făgăduieşti un bacşiş bun ?
—	Iţi făgăduiesc.
—	Aş vrea să văd şi să pipăi un ban de aur, a suspinat baba.
—	Bine, iată banul, du-mă unde spui.
Baba l-a dus la casa neguţătorului ; l-a vîrît în cămară ; l-a poftit să şadă pe pat.
A venit femeia, şi, cum a intrat, a cunoscut pe soţul său.
Fără să steie o clipă la îndoială, a strigat apu-cîndu-1 de barbă :
—	Vai ! aceasta îţi este credinţa, ticăloase bărbate ? Nestatornicule şi stricatule ! uitat-ai făgă-duinţile şi jurămintele ? Te întorci pe furiş în cetate ? şi socoţi că eu n-am aflat? şi socoţi că eu n-am avut pe cine pune ca să te urmărească? Şi umblai căutînd prilej ca să mă înşeli ? Cum ţi-a şoptit cu-vînt această biată bătrînă, te-ai şi prins, crezînd că te duce la o străină. Dar eu te-am adus aici, ca să
412
iiu-ţi mai poti acoperi iapta cit minciună. l)c o sap-tămînă ies în fiecare zi Ia poarta Industanului şi te aştept ca o soţie curată şi tu intri ca hoţul.
—	Ba nu, nevastă, am	intrat pe	poarta	Persidei,
odată cu toată lumea.
—	Aşa ? ocoleşti ca înşelătorii.
—	Nu ocolesc, ci aceasta mi-a fost calea la întoarcere.
—	Şi nu numai atît! a strigat iar femeia ; după ce intri pe furiş, întîrzii căutînd desfătare străină. Pe cînd eu, aflînd că ai venit şi întîrzii, totuşi am dereticat chilia noastră şi am pregătit bunătăţile ce ştiu că-ţi plac.
—	Intr-adevăr, a adaos bărbatul, mi se părea ciudat că văd asemenea gătire şi credeam că jurămintele le calci tu.
—	Apoi, dragul meu,	nu-i	mai	crede	de-acuma
înainte, căci eu cu tine pîne şi	sare	nu mai mînînc,
şi chiar din acest ceas mă scol şi mă duc la mama şi la tata.	Vai şi	iar vai !	trăsniţi-1, nouăzeci	şi nouă
de îngeri,	pe cel	ce calcă	jurămintele !
Atunci a început să se roage şi baba, ca s-o îm-blînzească. Şi soţul a început să numere şi să juru-iască soţiei lui şal şi feregea de matasă, şi comanac ţesut cu fir de aur, şi conduri roşii de pielcică de ied, şi două ocă de acadele, şi alte frumuseţi şi bunătăţi, numai să se milostivească să-l ierte.
—	Iată ce fel de poamă sînt muierile ! a strigat Urga, isprăvindu-şi povestea.
—	Bună	istorie a fost	asta, s-a veselit	împăratul
Kira, dar	tot nu	înţeleg,	filosoafe Urga,	de	ce eşti
supărat şi zbîrlit, parcă ai fi strămoşul motanilor.
—	Sînt supărat, doamne, căci la împărăţia asta se dă osînda morţii fără de judecată,
413
Prea puternicul imparul s-a gîndit adine ; dupa asta ,s-a milostivii de l'rga, ca să nu-! mai vadă supărat, şi a poruncit să nu mai omoare pe fiul său.
C A P I T O L U L X
Cînd a fost vînătoare împărătească şi baba chioară aduna buruieni pentru frumoasa Şatun.
Cum s-a aflat vestea bună, a ieşit cu mare bucurie la soarele dimineţii alaiul de vînătoare. Copiii de casă au adus împăratului straiele de schimb. I-au scos papucii şi i-au pus încălţări cu carimb şi cu pinteni. L-au dezbrăcat de halat şi i-au potrivit platoşă de piele de inorog. I-au aşezat pe cap comanac negru rotund din aceeaşi piele, împodobit cu aripă de gaiţă. Şi l-au suit pe cal cu tacîm de argint, înflorit cu ţarţamuri. Au dat sunet trîmbiţaşii şi s-au arătat curtenii, împresurîndu-1 pe măria sa. Unii vînători erau călări pe cai, purtind suliţi în mînă şi junghiuri la coapsă. Alţi slujitori stăteau pe cămile, stăpînind pe genunchi copoii. Pe cămila cea mai bătrînă era un slujitor vechi, care ţinea în lanţug, în foişorul lui de trestie-bambu, pe vulturul ce! mare care se chiamă bercut. S-au adus şi şapte asini pentru cei şapte sfetnici; şi mulţi catîri care purtau samare grele, cu gustarea de prînz a măriei sale şi a alaiului.
Astfel s-au dus cătră o cimpie sub munte, unde se vedeau lunci rare şi desişuri de trestii. Pe sub trestii şi printre lunci curgea o apă leneşă, oglindind un cer ca peruzeaua. Ici-colo, în chiparoşii luncilor, clămpăneau stîrci albi cu moţ. împăratul se desfăta întru toată fiinţa de frumuseţa acelor locuri ; iar sfetnicii,
414
amesteclndu-şi măgarii, nu conteneau să se sfătuiască fel şi chip, spunînd şi inforcind în dreapta şi in stingă bărbile, şi iar spunlnd, incit nu mai aveau parte de acea dulceaţă a priveliştii.
Chihaia vinătorilor împărăţiei a dat înştiinţare ri-dicînd steagul, şi slujitorii cinilor au coborît de pe cămile copoii, călăuzindu-i spre desişuri şi slobozin-du-i din funioare. Iar vînătorul cel vechi a ieşit la vedere cu bercutul.
Nu mult a trecut şi cînii au simţit putoarea cerbilor şi au şi început a căuta cu hărnicie într-un smîrc, la umbră de sălcii mari. Doi copoi tineri au dat glas: chiau-chiau ! ş-un cerb cu douăsprezece clenciuri a ieşit în luncă ; şi-a culcat pe spinare coarnele ş-a năzuit la cîmpie. Vînătorul cel vechi a dat drumul bercu-tului. Vulturul s-a învăluit în văzduh, a plutit în înălţime, apoi s-a lăsat vîjîind asupra cerbului, pălindu-t cu aripa şi ciugulindu-1 cu clonţul la stinghie. Din urmă, zoreau călăreţii cu jungherele trase. Cînd au ajuns şi au descălecat, cerbul îşi dăduse suflarea. îndată l-au deschis, au scos ficatul şi l-au dat bercutu-lui. Au sosit şi filosofii cu împăratul ca să vadă isprava, cînd alţi copoi, în altă parte, au prins a ţăhni, adulmecind, altă sălbătăciune. A ieşit o ciută, lîngă o desime mare de ierburi şi spinării. N-a fugit cătră lărgimea cîmpiei, ci se ţinea sub streşina luncii; cotea prin tufişuri şi iar se întorcea la desime. Un vînător a pălit-o cu suliţa ; iar altul, descălecînd, a intrat cu copoii în desime şi a găsit subt adăpost incilcit de crengi pe viţelul cerboaicei, încă plăpînd.
Intr-o vreme, simţindu-se împăratul trudit, vînătoa-rea a făcut popas şi slujitorii anumiţi au aprins focul, au desfăcut samarele, au scos ţiglele, au înşirat bunătăţile, şi au purtat burdufurile cu vin la bătaia iz-
415
voarelor, subt o stincă. Le-a plăcut filosofilor cu deosebire această parte a vinătoarei, la tihna umbrei, cu cele de cuviinţă pentru nevoia ticălosului nostru trup.
Sara, s-a Întors alaiul la palat. Măria sa împăratul era trudit; totuşi nu putea dormi. S-ar fi sculat, să se ducă pînă la iatacul prea frumoasei sale Şatun, dar parcă-i erau încheieturile frînte şi spatele bătut cu vergi, căci de opt luni nu încălecase măria sa pe cal şi nu ieşise în petrecere, ca să-l bată vîntul şi să-l ardă soarele.
«Aşa-s de multe treburile la o împărăţie...» cugeta măria sa.
Ah-ah! greu meşteşug este meşteşugul împărătesc, care mai greu nu se află alt meşteşug pe lumea asta.
Simţindu-1 slujitorii de la uşi că se frămîntă căutînd linişte trupului său, s-au sfătuit trimeţînd înştiinţare lui Nuşrevan filosof, care, căutînd în condica rînduie-lilor, a poruncit să intre doi copii de casă la măria sa şi să-l scarpine la tălpile picioarelor pînă ce va adormi.
Făcîndu-se întocmai, împăratul nu tîrzie vreme a adormit şi a avut plăcut vis, de care nu şi-a mai adus aminte cînd s-a deşteptat.
Dormise bine şi ar mai îi dormit; dar îi bătuse lumina în pleoape şi auzea glasuri în grădină. Unul din acele glasuri îl cunoştea, căci era al prea frumoasei Şatun.
Şi-a aruncat pe umeri halatul, şi-a vîrît picioarele in papuci şi s-a dus lîngă fereastra deschisă, ca s-audă mai desluşit.
In grădină începca să aurească soarele pe deasupra zidului. Zorelele se deschiseseră ; trandafirii adiau mireasmă. Un păun îşi resfira coada ochioasă pe pajişte şi păşea fudul spre Şatun, care-1 chema spre ea, zvîr-lindu-i boabe. Lîngă Şatun, plecată din şale şi cerce-
416
tind cu luare-aminte pajiştea, se mişca o roabă bătrînă. ■'
—	Mai fericit eşti tu decit mine, păune, suspina Şatun cătră pasere.
Apoi se întoarse spre roabă :
—	N-ai mai găsit, mătuşă, ce-mi trebuie mie ? Gră-beşte-te cit e iarba neumblată şi roua nescuturată.
—	Am găsit, stăpînă, şapte ieluri şi mai trebuiesc două.
—	Ce lipseşte ?
—	Stăpînă dragă, lipseşte, somnul-pămîntului şi limba-şopîrlei. Nu tc îngriji, căci le găsesc îndată, şi chiar le-am găsii
—	Ai ales cîte nouă fire ?
—	întocmai.'
—	Atuncea numaidecît să aţiţi Ioc în vatră şi să le pui în oală nouă, cu apă neîncepută. Ah ! mătuşă, rău imi pare că am să părăsesc această viaţă, dar cel puţin fiertura acestor ierburi mi-a da moarte fără durere ; şi voi adormi pe totdeauna visind la stăpînul meu prea iubit împăratul. Fire-aş fi fost moartă mai bine din pîntecele maicii mele, decit să îndur cîte am îndurat la curtea domnului meu. Un desfrînat a vrut să mă ruşineze într-o clipă ; şapte filosofi necuviin-cioşi mă batjocoresc în toate zilele. Frumoasă a fost pentru mine lumea asta şi acum s-a întunecat. Dulce a fost viaţa cu domnul meu şi acuma mi-i amară. Gă-sit-ai ce-ţi lipsea ?
—	Am găsit, stăpînă.
—	De nouă feluri ?
—	De nouă feluri, stăpină.
—	Atuncea du-te şi fierbe cum am spus şi să găsesc paharul plin. Mai stau puţin, ca să-mi iau bun-rămas de la toate.
27 - Sarlrv./rami -• Ql.icrc, \n1. 1’
417
—	Mă duc, stăpînă, şi voi face precum porunceşti.
După ce s-a dus roaba, împăratul n-a mai putut
răbda şi a scos capul pe fereastră.
—	Şatun, a întrebat el, roaba asta a ta e grădinarul despre care mi-ai povestit ?
Mai întăi prea frumoasa Şatun s-a spăriat văzind pe împărat; apoi a venit la fereastră, s-a aşezat jos lingă dafini şi a început a plinge.
—	Ce faci, Şatun ? s-a mirat împăratul ; stringi ierburi ?
—	Strîng, măria ta, ca să-mi fie bine şi să se isprăvească toate.
—	Ba să nu iaci una ca asta, Şatun, căci tu mie îmi trebuieşti.
—	Vai, stăpîne, dacă ţi-aş trebui, nu ai îngădui să fiu de rîsul filosofilor.
—	Nu vorbi aşa, prea frumoasa mea, căci tu nu ai nimica de-a face cu filosofii; ci ai de-a face cu mine.
—	Intr-adevăr, mărite stăpîne, eu n-am nimic cu ei, însă au ei cu mine. Nu mai pot răbda ; am să mă duc unde se duc toate femeile.
—	Unde ?
—	Undeva, mărite stăpîne, unde nu sînt filosofi.
—	Ţi ,s-a urît lîngă mine, Şatun ?
—	Ba, măria ta, acolo unde e dragostea mea aş sta o veşnicie ; dar hojma mă schimb pe jar aprins şi îngenunchez sub minciuni şi înfruntări. Mai bine mă duc, măria ta, şi să se isprăvească toate.
—	Nu te duce, Şatun; mai stai să te privesc.
—	Mai stau, măria ta, priveşte-mă. Cind mă voi duce, mă duc unde am spus, ca să nu mai fac umbră pămîntului. Va binevoi Dumnezeu să mă vezi poate iar, mai tîrziu, pe tărîmul celalalt, unde vom avea mai multă tihnă.
418
—	Prea iruinoasa mea, iapta asta iţi poruncesc sâ n-o săvlrşeşti.
—	Chiar de te-aş asculta, stăpîne, — ceea ce se şi cuvine să lac, fiind roabă, — totuşi la acelaşi sfîrşit aş ajunge. Căci eu sînt ca şi mistreaţa din poveste, care a aşteptat smochinele.
—	Care mistreaţă ? Şi nu tni-ai spus nici dacă roaba aceea e grădinarul din poveste.
—	E grădinarul, măria ta.
—	Şi care mistreaţă ? şi ce smochine ?
—	E o întîmplare, slăvite doamne, pe care eu aş putea-o spune, dacă mai am trecere şi îngăduinţă la iubitul meu stăpîn.
—	Spune repede, Şatun.
—	Spun îndată, stăpîne.
Era o scroafă sălbatică. Umblind ea prin pădure după hrană, a găsit un smochin căruia începea să i se pîrguiască roada. Sufla cîte-o boare de vînt, se mişcau crengile, cădea cîte o smochină coaptă şi mistreaţa o mînca, plăcindu-i foarte mult. Intr-o zi a trecut pe acolo o maimuţă, a văzut smochinul şi s-a aburcat în el. După ce s-a suit măimuţa în smochin a sosit şi mistreaţa la rădăcina pomului.
—	Dă-mi şi mie o poamă ! s-a rugat ea de smochin.
A atins măimuţa o creangă, a căzut o smochină
coaptă ; mistreaţa a apucat-o şi a mestecat-o in fălci cu plăcere nespusă.
Măimuţa s-a uitat bine şi a văzut cît de tare îi plac mistreţei smochinele coapte. Rînjind, s-a tras în crengi cu multă băgare de samă, ca să nu scuture roada, şi a început a alege şi a mînca fructele pîrguite una cite una. Iar mistreaţa aştepta cu ritul înălţat şi cu ochii stecliţi să-i mai cadă o bunătate de sus.
—	Mai dă-mi! se ruga ea.
27*
419
Dar aştepta zadarnic, căci şi maimuţei ii plăceau smochinele coapte şi avea grijă să şi le culeagă ei. A stat mistreaţa şi a stat, şi iar a stat, neclintită, pînă ce i-au înţepenit şi i s-au uscat vinele grumazului, a căzut jos şi a pierit.
Astfel, stăpîne, şi eu, chiar dacă nu beau fiertura, aşteptind smochina cea coaptă, am să cad jos şi am să mor.
—	Ba asta nu se poate, Şatun, a strigat întăritat împăratul. Să vie la mine armaşul !
A bătut de trei ori din palme. S-au Înfăţişat slujitorii ; au chemat pe armaş.
Măria sa a poruncit ca, în aceeaşi zi, cătră sară, să se adune curtea în priveală şi să fie tăiat coconul său.
CAPITOLUL XI
Ce spune Cos filosof despre Coadă-scurtă şi povestea lui despre corbii înţelepţi de la Vavilon.
Iarăşi s-a împrăştiat vestea la odăile lefegiilor şi la cămările curtenilor, şi la colibele robilor în fundurile grădinilor, şi la vînători, şi la pescari, şi la cuhnii, şi pretutindeni în cetate, că Ferid va să fie omorit.
Insă sfetnicii filosofi nu erau departe şi curtenii nu încetau să uneltească. Abia s-a dus Şatun cu veselie la iatacul său, şi filosofii s-au înfăţişat poftind la divan pe măria sa.
Precum se cuvenea, Kira împărat i-a lăsat să aştepte. L-au spălat slujitorii la îeredeu, l-a ras pe la tîmple bărbierul, l-au uns cu mirodenii şi l-au îmbră-
cat alţi slujitori, şi abia după aceea s-a arătat cu toată măreţia in adunare.
Era rindul lui Cos cel roş să păşească înainte şi să vorbească.
Cind a ieşit Cos din bulucul celorlalţi sfetnici şi a făcut doi paşi, împăratul a ridicat fruntea şi s-a uitai la el posomorit. Cos filosof a cutezat totuşi să mai facă un pas ; apoi s-a oprit.
—	O, prea puternice stăpîne! a strigat el; umbră a lui Dumnezeu pe pămînt! poftesc măriei tale să trăieşti ani mulţi întru strălucire şi dreptate, avînd lîngă măria ta pe fiul cel prea iubit.
împăratul şi-a clătinat fruntea, rămînînd închis într-aceeaşi posomorală.
—	S-a aflat iarăşi, o împărate, de hotărîrea cea nouă ! a îndrăznit Cos filosof.
împăratul simţea încă in trup truda vînătoarei şi a căscat, cu ochii umezi.
—	Care hotărîre nouă ? a întrebat măria sa apoi.
—	Hotărîrea în privinţa coconului împărătesc !
—	Ei, şi ce-i cu hotărîrea aceea ? Asta-i o hotărîre veche.
—	Măria ta ! a strigat Cos cu spaimă, dacă piere, coconul, nu-1 mai putem învia !
Aşa a răcnit Cos, încît împăratul a tresărit ca şi ceilalţi muritori de rînd care erau de faţă, şi dregătorul îmbrăcămintei a păşit la spatele jilţului împărătesc, ca să potrivească iarăşi bine turbanul pe prea slăvită ţeastă.
—	Măria ta, a urmat Cos, alaltăieri s-a întîmplat aici în Babahan, cetate de scaun a străşniciei tale, o faptă pe care, auzind-o, cu toţii am fost cuprinşi de mîhnire. Bahzad, sutaş în oştirea de strajă a măriei tale, are casă în mahalaua cazangiilor. Acasă are
421
nevastă şi copil, pe care foarte Ii iubeşte. Bahzad avea deasemeni şi un cine, poreclit Coadă-scurtă, căci păstorii ii tăiaseră coada de mic. De la păstori l-a cumpărat sutaşul şi il crescuse invăţindu-1 cu dibăcie felurite învăţături, încît umbla in două labe ca omul, găsea lucruri ascunse şi le aducea la poruncă ; ştia să facă o mulţime de meşteşuguri de mirare şi înţelegea tot ceea ce ii spunea stăpînul său.
Alaltăieri dimineaţa, nevasta lui Bahzad s-a dus la părinţii săi, dincolo de ziduri. Bahzad, avind zi slobodă, a rămas cu copilul. S-a juc.at cu el, l-a hrănit şi l-a adormit in leagăn. Iată, însă, că-i trimete căpitanul străjilor un oştean, cu poruncă să se înfăţişeze numaidecît la palat, avînd a-i spune ceva grabnic.
Bahzad sutaşul a chemat atunci cinele şi i-a poruncit aşa:
—	Coadă-scurtă, să ştii că eu mă duc la mai-ma-rele meu şi nu voi întîrzia mult. Tu să te aşezi lingă leagăn şi să păzeşti pe copil, să nu cadă ori să nu i se intimple ceva rău.
Cinele s-a uitat ţintă la stăpîn, ciulind urechile şi dînd înştiinţare, cu tuiul cozii, că a priceput porunca.
Bahzad s-a dus ; Coadă-scurtă a rămas lîngă prunc. Din cînd în cînd ridica botul şi cerceta înspre leagăn, inţelegînd că copilul urinează a dormi liniştit.
Iată că, dintrodată, s-a făcut mişcare înspre uşa grădinii şi, pe spărtura de lingă uşă care se chiamă firida miţei, a intrat un şarpe mare. S-a desfăşurat în sus înălţînd capul, a aţintit pe copil şi şi-a fulgerat spre el furca limbii, trăgindu-se in lungul leagănului.
Atunci cinele, care îl pîndea cu luare-aminte, a sărit asupra lui fără a da glas, ca să nu se deştepte puiul stăpînului său. Şarpele s-a întors de cătră leagăn, încolăcind pe Coadă-scurtă. Cinele a pîndit clipa po-
422
"V
invita ca să apuce pe şarpe cie gii; şi a fost între ei război, răminind biruinţa a lui Coadă-scurtă.
Intr-o vreme s-aud şi paşii sutaşului dinaintea casei. Cinele, bucuros de întoarcerea stăpînului, se duce şi deschide clampa uşii cu laba, cum avea obicei, şi iese înainte scîncind. Bahzad îl vede cu botul plin de singe ; crede că a zugrumat şi a mîncat pe prunc ; se aprinde de mînie cumplită, trage sabia şi-l omoară.
Intrînd în casă, găseşte pe copil în leagăn. Se deşteptase, zîmbea şi întindea minuţele. In acelaşi timp vede şi trupul sîngerat al şarpelui. înţelege ce s-a in-tîmplat.
—	Amar mie, a răcnit el; am omorît pe credinciosul meu.
A dat fuga afară, să vadă dacă nu cumva cinele mai suflă. Cinele nu mai sufla. Cînd intră iar în casă, aude şi glasul pruncului chemînd pe Coadă-scurtă să se joace cu el.
S-a apucat cu minile de tîmple, văitîndu-se ; dar zadarnic se văita, căci, oricît dorea el şi oricîtă căinţă arăta, Coadă-scurtă nu putea să se mai scoale.
Rău îi părea şi se căia pentru cîne; dar ce ar fi fost dacă ar fi omorît, printr-o înşelare, pe fiul său ?
—	Bahzad e la palat, putem să-l chemăm, ca să-l vezi şi măria ta, dacă binevoieşti.
—	Nu binevoiesc, a răspuns împăratul şi a urmat a se uita întunecat într-o parte.
—	îngăduie atunci, milostive stăpîne, a zis filosoful privind pieziş spre ceilalţi ?ase dregători ; îngăduie atunci, milostive stăpîne, să-ţi spun altă întîmplare.
—	Bine, n-ai decît să spui.
—	Mărite doanne, trăia la Vavilon un neguţător putred de bog-t, care îşi cumpărase grădini mari la
423
malul Eulratului. Din cind in cind, după ce încărca mărfurile ce avea a trimete şi după ce descărca mărfurile care-i soseau în corăbii; după ce se neguţa şi plătea, după ce primea aurul şi mulţămea pe vameşii şi slujbaşii împărăteşti, se simţea trudit şi se ducea să petreacă şi să se desfăteze In grădinile lui. Acolo nu mai avea in jur viermăt de oameni ; îl împresurau numai pacea şi murmurul dumbrăvilor. Şi de Li roţile aşezate la malul Eufratului curgeau veşnic pîraie, şopotind şi umezind grădinile. Pe cit era de trudnică viaţa lui de neguţător, pe atîta de bine ii sporeau cîş-tigurile şi pe atita de tare i se îmbielşugase trupul, incit trebuiau să-l ducă robii pe scaun in păringă pînă acolo. Şi cum mergea acolo, se bucura şi i se părea că e sprinten. I se părea că e şi tînăr, deoarece îl întovărăşea şi soţia sa, oare era luminată la chip şi plină de duh. Şi mai cu samă femeii ii plăcea să vie să petreacă în acele grădini, aşa încit, din dragoste pentru dînsa, neguţătorul părea de două ori şi de nouă ori fericit. Pe femeie o chema Kiosern; pe bărbat Peroz.
Zice într-o zi Kioseni soiului său :
—	Dragul meu soţ, mîni e ziua naşterii mele şi aş pofti să mergem la grădinile noastre de pe malul Eufratului. Luăm cu noi vin şi mîncările ce-ţi plac ţie şi ne veselim singuri, fără neamuri şi fără prietini.
A răspuns Peroz :
—	Dragă nevastă, sînt prea împovărat de trebi şi am de descărcat o corabie. Nu pot merge şi rău îmi pare.
—	Atuncea cum să facem, dragul meu Peroz ? căci atîta zăduf şi atîta colb e în cela tea asta a Vavilonu-lui încît, dacă nu mă răcoresc mîni, mi se împuţinează sănătatea.
—	Iată cum să facem, frumoasă Kiosem, a răspuns soţul, Eu stau la socotelile mele pînă ce isprăvesc; iu du-te ; îţi dau pe omul meu de credinţă, ca să te slujească ; şi, cum gătesc descărcatul şi mă alcătuiesc c.ti vameşii, pun lacătele la bude şi vin şi eu după tine.
Femeia s-a bucurat. Peroz neguţătorul a chemat pe omul său de încredere şi i-a spus ce are de făcut, poruncindu-i să păzească pe Kiosem cum ar păzi o comoară.
Sluga a luat aminte. Cum a înserat, a făcut pregătiri, intr-ascuns, a încărcat coşuri pline pe catîr şi le-a dus in grabă unde ştia el. La al treilea ceas al nopţii a fost înapoi; nimene n-a băgat de samă lipsa lui. La răsăritul soarelui, a fost in picioare şi a ciocănit la geamul stăpinei.
—	Gata sînt, doamnă, a zis el încet, ca să nu deştepte pe neguţător. Am pus chilim pe ca tirul domniei tale. Dacă grăbim plecarea, scăpăm de arşiţa soarelui.
Kiosem n-a întîrziat; a ieşit bucuroasă, sluga a pus genunchiul în pămînt şi a ajutat-o să se aşeze pe samar ca într-un leagăn, după moda de la Vavilon; şi s-au dus. Poua se zvîntase şi florile erau deschise în grădini; i se părea frumoasei Kiosem că acele flori rid la ea.
Au trecut din grădina întăia într-a doua, pe urmă într-a treia, unde se aflau platani bătrîni şi tufişuri umbroase. Cîntau gangurii în iasomii înflorite. Din platani zburau corbi negri şi stîrci albi.
—	Mi-e foame, a zis rîzînd Kiosem. Mi se pare, omule, că te-ai prea grăbit şi ai uitat să iei mîncare.
—	Am uitat, a răspuns sluga. Iartă-mă, stăpînă ; gîndul meu nu era la mîncare.
Femeia s-a uitat la el cu luare-aminte ; 1 se pareâ că glasul lui era intrucitva mîhnit.
—	Ţi s-a întîmplat ceva, tinere ?
—	Nu, doamnă.
—	Ai primit cumva carte cu veşti rele de la părinţi ?
—	Nu, doamnă ; n-am părinţi ; mă aflu singur pe lume.
—	Cu toate acestea, eşti încă tînăr.
—	Nenorocirea şi moartea n-aleg, stăpînă. Nici părinţii mei nu erau prea bătrîni; s-au prăpădit înainte de vreme, cum am să mă prăpădesc şi eu.
—	De ce ? ai cumva vreo mîhnire ?
—	Mîhnire am, stăpînă, căci am uitat să iau merinde ; dar poate vei putea răbda pînă ce vine stăpînul nostru ; cu el sosesc şi bunătăţile.
—	Am să încerc să rabd pînă atunci, a răspuns femeia cu oarecare asprime.
Vorbind aşa, au ajuns la malul fluviului şi s-au uitat o vreme cum trec damuri şi corăbii cu pînzele umflate de o boare uşoară. După aceea s-au întors sub platani.
Femeia se uita la tînăr şi îl vedea îmbrăcat c-un strai nou de matasă. Nu i se părea slut. Vorbea puţin poate din pricina mîhnirii pe care o mărturisise.
—	Ascultă, omule, a zis stăpînă, lasă la o parte supărarea şi spune-mi ceva, ori cîntă-mi, ca să-mi treacă de foame.
Tînărul a clătinat din cap şi a oftat. In acea clipă, într-un vîrf de platan, un corb bătrîn şi-a desfăcut aripile cîriind de două ori.
Tînărul a ridicat capul şi l-a întrebai:
—	Ce zi ci ?
— lira ! hra ! hra ! a răspuns corbul.
— Bine, i-a întors cuvint tînărul ; îţi mulţămesc.
Femeia a strigat cu uimire:
—	Ce înseamnă asta ? Vorbeşti cu paserile ?
—	Da, stăpînă, a răspuns sluga, corbul mi-a dat o înştiinţare care mă bucură.
—	Ce fel de înştiinţare ?
—	Zice că să caut sub tufa de zmeură, la rădăcina platanului, căci am să găsesc mîncare pentru stă-pîna mea.
—	Cum se poate una ca asta ? Fu nu cred nimic. Cine a adus-o şi de unde ştie el ?
—	El ştie, stăpînă, căci e paznic vechi aici; zice c-a adus-o şi a ascuns-o un om, astă-noapte. Iată, într-adevăr, mîncarea, într-un coş de papură. Binevoieşte a gusta.
Femeia s-a mirat nespus şi a gustat cu poftă : pine, halva şi naramze.
Au pătruns pe altă cărarc a grădinii. Acolo alt corb a croncănit:
—	Hra ! hra !	hra !
—	Dar tu ce	ai a-mi	spune	?	a	strigat	cătră el
sluga.
—	Cra-caha !	cra-caha !
—	Aşa ? foarte bine;	îţi	mulţămesc	frumos. In-
tr-adevăr, stăpînei mele trebuie să-i fie sete. Acestalalt corb .spune — s-a întors el cătră Kiosem — cum că sub muşchi, în dosul copacului, se află ascuns ulciorul cu vin.
Tînărul s-a dus şi a scos de sub muşchi ulciorul. Tot aşa de mirată şi de bucuroasă, Kiosem a gustat vinul dulce şi i s-a părut că însoţitorul său ar trebui să fie mai vesel.
—	Cîntă ! i-a poruncit ea.
427
—	Nu pot, stăpînă, căci am o suferinţă. Aştept pe al treilea corb, să-mi spuie cum aş putea să mi-o alin.
A trecut intr-adevăr al treilea corb, şi a dat larmă mare prin crengi.
—	Acuma l-am înţeles şi eu ! a rîs Kiosem.
Tînărul a zîrnbit:
—	N-aş crede, stăpînă.
—	Ba l-am înţeles prea bine. Spune că ţi-s dragă şi că să ne grăbim ; căci poate sosi stăpînul grădinilor şi nu trebuie să găsească nici ulciorul, nici mîncarea.
După ce au ospătat, doamna a chemat lingă ea pe slujitor, zădărindu-1 şi impungîndu-1 cu glume, pinâ ce a venit şi al patrulea sol al acelor locuri îneîntate, un măcăleandru, care s-a aşezat deasupra pe o crenguţă cîntînd harnic desmierdărilor lor.
După un timp, iată s-a auzit zvon de glasuri, şi neguţătorul s-a arătat cu alai, încărcat de toate bunătăţile. A găsit pe soţia sa cu faţa in sus şi cu ochii închişi, tînguindu-se încet. Tînărul părea îngrijorat.
—	Ce este? ce s-a întîmplat? a strigat cu mînie neguţătorul.
—	Stăpînei i-i rău... a răspuns sfios slujitorul.
—	Cum se poate ! nu ţi-am dat-o în grijă ca pe juvaerul cel mai scump ? Acum ai să răspunzi cu viaţa ta !
Atunci s-a auzit suspinul femeii:
—	Peroz, soţul meu, vino lîngă mine, vreau să-ţi vorbesc.
Neguţătorul a venit aproape.
—	Soţul meu, a zis cu glas moale soţia, să ştii ca omul tău nu e vinovat; mi-a fost de folos cît a putut.
Am venit aici singură să mă odihnesc şi m-a cuprins un somn ; şi am visat. Mi s-a arătat un bătrîn negru la chip, cu coarne la timple, care m-a ameninţat şi a zis : Din acest loc nu te vei mai putea scula şi pătrunsă de junghiuri vei zăcea la pămînt; şi nu are să-ţi vie putere să te mişti pînă ce iubitul tău soţ nu se va duce singur să aducă jertfă viţelului de aur, din toate clştigurile lui de azi. Din fiecare cîştig de bani să cumpere o vietate curată, ori pasere ori dobitoc, şi s-o jerfească la altar. Şi dacă nu se grăbeşte să isprăvească arderile pînă la asfinţitul soarelui, tu ai să mori aici.
Dragul meu, astfel mi-a vorbit omul cel negru. Şi cînd m-am trezit, m-am simţit plină de junghiuri. Trudită de moarte sînt şi nu mă mai pot mişca. Vai ! vai! ah!
Neguţătorul a început a răcni cu străşnicie la oamenii săi, chemindu-i, ie-a poruncit să-l poarte cu graba cea mai mare înapoi la Vavilon; a mai strigat
-	la soţia sa că, la asfinţitul soarelui, numaidecît va fi înapoi cu cenuşa jertfelor; s-a dus şi a lăsat pe muiere şi pe tînăr singuri, numai cu corbii care aveau glas şi cunoşteau aşa de bine toate.
înălţate împărate, a isprăvit Cos, eu sînt cel mai puţin virsinic dintre sfetnici; măriei tale, dar viclenia muierilor am cunoscut-o din tinereţă, căci sluga care grăia cu paserile am fost chiar eu ; Insă femeia s-a arătat cu mult mai destoinică. N-o crede, măria ta, chiar cind o vezi bolnavă de moarte.
Auzind aceste cuvinte, împăratul n-a stat mult pe gînduri şi a poruncit ca să nu mai omoare pe fiul său.
CAPITOLUL Xli
Altă istorie minunată a prea frumoasei cu un hoţ care a călărit un leu.
Kira împărat dorea s-o vadă iarăşi pe Şatun, şi ea intirzia să i se arate. Socotea măria sa că o va găsi plînsă şi pălită la obraz, şi ghemuită într-un ungher al iatacului, cu straiul învălmăşit pe ea şi boţit. Dar ea, dimpotrivă, i s-a arătat mai frumoasă decit totdeauna, cu feregea galbenă şi condur roşu. Şi-i erau unghiile date cu lac, ca să fie mai tari, să poată mai bine încleşta bărbi filosofeşti. Galbenul feregelei însemna ciuda. Roşul era dragostea; o călca în picioare. Aceste înţelesuri i le-ar fi putut desluşi împăratului altă femeie. Insă în acele zile nu se putea oploşi lingă măria sa Kira decît cea care-i era mai scumpă.
A zîmbit şi şi-a înălţat sprîncenele, adică mirin-du-se că domnul său îşi mai aduce aminte de dînsa şi vine s-o cerceteze.
—	Aşează-te pe acest divan, iubite stăpîne, a zis ea cu dulce glas. De murit, încă n-am murit, căci aşa a fost porunca ce mi-ai dat măria ta. Şi doream, înainte de sfîrşit, să mai povestesc ceva domnului şi împăratului meu.
împăratul s-a aşezat. Cu apărătoarea de cozi de păun, ea a făcut vînt spre căţuia cu cărbuni în care ardeau aromate. împăratul a tras în piept mireasmă subţire. Iar Şatun a povestit:
—	Stăpîne, se află într-un loc, la marginea pustiei, un caravan-serai, unde se adunau în popas neguţătorii călători. Intr-o sară descălecaseră acolo oameni mai mulţi decit de obicei, şi s-a făcut zarvă mare şi veselie pînă ce s-au liniştit cu toţii şi s-au aşezat la
430
odihnă. Slug.ile au îngrijit calini şi s-au aciuat deasemenea prin poduri cu fin. Omul de strajă a fost uitat poarta deschisă. Noaptea — întunecoasă şi fără lună. Un leu care rătăcea în preajmă după dobîndă a intrat pe poarta deschisă şi s-a furişat între calîri, aşteptînd vremea potrivită ca să jertfească pe unul. In acelaşi timp, îndată după leu, a intrat un hoţ, tot pentru un catîr, să dibuiască prin întunecime şi să aleagă pe cel mai mare şi mai gras.
Pipăind în dreapta şi în stingă între dobitoacele legate la iesle, hoţul a socotit că găseşte ce caută. A apucat pe leu, l-a încălecat, i-a dat călcăie şi a ieşit cu el pe poartă, încredinţat că a furat un catîr.
Leul se gîndea în sine : Numaidecît trebuie să fie Şeitan, stăpîn al nopţii, în spinarea mea, de vreme ce m-a apucat cu atita îndrăzneală şi mă strînge in pinteni.
Prin urmare se supunea şi fugea întins şi lin înaintea lui. A umblat aşa cu supunere toată noaptea. Cind a început a se zări de ziuă, hoţul a băgat de samă pe ce fel de catîr stă călare şi i s-a zbîrlit barba de groază. Se ţinea totuşi bine, aşteptînd un prilej să scape cumva. Tocmai s-a întîmplat ca leul să treacă pe subt o streşină de pădure şi pe lingă un copac cu crengi groase. Hoţul a ridicat deodată minile, a prins
o	creangă, s-a ridicat în puterea braţelor şi a săltat în furca de deasupra lui.
Uşurat de povară, leul a fugit mai tare, ca să se depărteze de ceea ce socotea el că e mare primejdie. Insă nu departe de acolo sta o măimuţă care văzuse pe om săltînd in copac şi se mira de ce fuge leul.
—	De ce fugi ? a întrebat ea.
-	Fug de dracu ! a răspuns leul.
431
—	Stăi, nu fugi ; nu e drac ; e un biet om ca toţi oamenii.
—	Ba eu am socotit că e diavolul, care m-a încălecat şi m-a călărit prin întuneric.
—	Dacă ar fi ştiut el ce încalecă, ar fi fugit de şi-ar fi scos ochii. Cum a aflat, a cerut degrabă ajutor copacului. Hai îndărăt şi-l prinde; pe cit ştiu, carnea de om îţi place tare.
—	Imi place ; şi, de cînd fug, am flămînzit.
Cînd a văzut hoţul că leul face calea-ntoarsă, a fosl cuprins de răcoarea morţii; s-a pitit în scorbură. S-a uitat leul în sus, n-a zărit nimic. S-a căţărat măimuţa şi a prins să cerceteze creangă cu creangă ; a văzut pe om şi s-a răsucit să dea înştiinţare leului. Atunci hoţul a întins o mînă, a apucat pe maimuţă de coadă şi, smuncind-o, a făcut-o ,Să cadă din crengi. Opintind-o apoi cu amîndouă mînile spre sine, a izbit-o de mar-ginea scorburii. Dîndu-i drumul, măimuţa s-a dus de-a rostogolul pînă jos, moartă. Văzînd leul că se intim-plă asemenea treabă fără să se arate cineva în copac, a fost mai încredinţat de adevărul pe care îl ştia el de la început şi n-a mai stat nici o clipă în preajmă ; în curind i s-a zărit numai pămătuful cozii în zarea pustiei.
Astfel a scăpat omul de viclenia maimuţei şi de puterea leului, cum nădăjduiesc eu de la împăratul meu şi de la Dumnezeu să scap de puterea filosofilor şi răutatea neruşinatului.
Rugatu-m-am şi mă rog lui Mitra, Dumnezeul nostru, să-i prefacă pe filosofii măriei tale în oi, şi să vie lupii să-i zugrume ; să-i prefacă in viermi ; să treacă copiii şi să-i strivească cu piciorul; să-i prefacă în bostani şi să-i spargă măgarii cu copita ş-apoi să-i rmnînce ; să fie şapte vrăbii şi să le sfişie eretele:
foc să fie şi să-i stingă apa ; apă să fie şi să-i bea dobitoacele ; dobitoace să fie şi să-i taie casapii; casapi să fie şi să piară de bubă-neagră ! Să le cadă toţi dinţii şi să le rămiie numai cite o măsea, să aibă ce-i durea. Şi să umble fără hodină, ca banii de aramă. Şi să alerge după ei catârii împărăţiei.
—	De ce să alerge, Şatun ?
—	Căci îi menesc să le crească bărbi de fin, stă-pine.
—	Destul, Şatun, destul! s-a mirat împăratul.
—	Iubite stăpîne, a îndrăznit Şatun, dă-mi viaţa desfrînatului.
—	Ţi-o dau, Şatun, a zis măria sa, nuinai lasă-mi sfetnicii.
După aceste vorbe, împăratul a dat poruncă să taie pe coconul său.
CAPITOLUL XIII
Frumoasa-jrumoaselor şi credincioasa-credincioaselor.
Pe al şaselea sfetnic al măriei sale îl chema Ofa-ron şi toată curtea îl cunoştea că e cam tare de urechi. Pesemne că din această pricină părea totdeauna încruntat şi, din cind în cînd, pindind cu ochii la cei ce porneau a vorbi, adăogea de o parte şi de alta a capului palmele, dînd ajutor auzului. Deseori înţelegea rău şi întrerupea cu asprime ; alteori lăsa pe toţi ceilalţi să spuie şi el părea că dormitează.
—	Intr-adevăr, obişnuia el a zice prietinilor; nimic nu e mai bun pentru un înţelept decît să fie surd, ca să nu mai audă atîtea prostii cîte se spun pe lumea asta. Nu ini-ar plăcea să fiu orb ; însă aş muliămi lui Dumnezeu pentru surzenie.
28
433
Ofaron a început încet, «um e obiceiul surzilor să grăiască :
—	O, doamne, pavăză a năcăjiţilor şi obijduiţilor, aş putea să-ţi urez şi eu ca alţii viaţă veşnică, dar ştii şi măria ta că asemenea urare n-ar îi decit sunet minciunos. Săraci şi goi ieşim din sinul maicii noastre; săraci şi goi trecem din această lume ; ce-i al pămintului aici lăsăm ; semeţie şi fală aici lepădăm ; ne ducem pe celălalt tărim numai cu sufletul şi acolo ne cutremurăm subt ochiul neînduplecat al Celui Etern.
Măria sa împăratul Kira a căscat cu lacrimi şi a făcut semn lui Ofaron să lase asemenea retorică.
—	Ofaroane filosoafe, spune-mi ceva care să-mi placă.
Ofaron n-a auzit, dar a înţeles; a stat puţin pe gîn-duri şi şi-a adus aminte :
—	Mărite stăpîne, a zis el, bunicul meu după mamă era marinar şi a umblat cu corabia pe ţărmuri depărtate, poposind prin locuri necunoscute şi ostroave minunate. Era om frumos şi îndrăzneţ şi nu pot spune că nu-i plăceau muierile. «Bărbatul vrednic, avea el obicei să spuie, găseşte femeie şi într-o pustie de piatră.»
Intr-un rînd l-a apucat o furtună năprasnică pe mare. înainte de a ajunge corabia într-un liman ferit, cum lupta el pe punte ca să strîngă pînzele, l-a pălit un talaz şi l-a azvîrlit în vîrtej. Abia şi-a putut scăpa viaţa înot, ajungînd la un ostrov cu palmieri. Era încă dimineaţă şi furtuna începea a se potoli. Ca să-şi zbicească straiele de pe el, bunicul meu a scăpărat şi a aprins un foc, într-o gură de peşteră.
Cum sta el privind marea şi asculta cîntecele paserilor din ostrov, mulţămind în sine lui Dumnezeu că
434
a scapat cu viaţă, deodată vede bulbucind adîncuriie nu departe, sub stînci. lese în lumină o arătare uriaşă, bărboasă şi cruntă, cu paloşul intre dinţi. Ducea în braţe o raclă de mărgean. Şi-a scuturat de sare pletele verzi şi a aşezat cu luare-aminte racla pe năsip, la umbra pomilor. A aninat într-o creangă paloşul şi a deschis mărgeanul. A grăit cu glas gros, încît bunicul meu s-a cutremurat:
—	Ieşi la lumină, frumoasa-frumoaselor şi credin-cioasa-credincioaselor !
Marinarul a rămas înlemnit şi a astupat cu piciorul puţinul jar ce mai rămăsese lîngă el. Cu sufletul la gură, aştepta să vadă ce are să se mai întîmple. întăia oară în viaţă vedea pe acel ştiut demon al mării, despre ale cărui lapte groaznice pomenesc basmele. Pe urmă s-a mai liniştit, înţelegînd, din ceea ce auzea, că uriaşul nu-1 simţise şi socotea locul cu totul singuratic.
—	Ieşi la lumină, frumoaso şi credincioaso, zicea el. N-am bucurie cu tine decît in asemenea ascunzişuri, unde nu-i ochi să te vadă şi ureche să te audă. Nu-i bărbat pe lume care să nu se teamă de înşelările muierii. Iar eu nu mă tem de asta, căci te port cu mine în linişte şi in volburi. Şi te scot unde nu calcă picior de pămîntean. Cîntă-mi şi desmiardă-mă, ca să aibă bucurie suîletul meu !
Pe cînd mormăia el astfel c-un glas ca de tunet, frutnoasa-îrumoaselor şi credincioasa-credincioaselor ieşea din racla de mărgean şi se mlădia în lumina dimineţii. Era o muieruşcă subţire cu ochii codaţi şi c-un rîs înflorit, cum nu mai văzuse niciodată în viaţa lui bunicul meu. Era învestmîntată numai într-un văl subţire de matasă, Incit i se străvedea boiul. La gît purta o salbă de bănuţi de aur. S-a uitat spre soare.
28*
435
s-ă uitat spre dumbrava, s-a uitat spre peşteră. Cum sta tupilat, bunicul a simţit acea privire ca pe o vietate şi a prins a-i bate inima.
—	Cîntă-mi! a poruncit uriaşul.
—	Ce să cînt, stăpîne ? a întrebat femeiuşcă, alin-tîndu-se.
—	Cîntă-mi ca să am odihnă, după furtuna pe care am purtat-o.
Muierea a cîntat cu dulce glas, încît toate paserile din dumbrava ostrovului au tăcut, ascultînd.
—	Aşa ; acuma cuprinde-mă şi mă mîngîie, a cerut
uriaşul.	♦"
Frumoasa-frumoaselor l-a cuprins de după grumaz, jucindu-şi degetele ei sidefii în pletele lui de alge. 11 mîngîia şi-l scărpina uşor, domolindu-1, pînă ce trupul lui s-a desfăcut din încordare. S-a întins cu ceafa pe
o	rădăcină şi a adormit. Femeia a urmat să-l domolească, suflînd asupra lui şi pipăindu-1, pînă ce l-a amorţit în afundul somnului. Cum l-a auzit sforăind ca un hirşîit de fierăstrău, frumoasa-frumoaselor a răsărit în picioare, s-a întors spre peşteră, şi a făcut bunicului meu semn cu mîna.
Cînd i-a făcut semn a doua oară, marinarul n-a mai stat la îndoială ; a ascultat porunca şi s-a dus lîngă ea.
Gredincioasa-credincioaselor i-a zîmbit, apoi l-a întrebat şoptit:
—	Uită-te la mine şi spune-mi dacă-ţi plac.
—	Imi placi, a murmurat marinarul ; pentru o clipă de dragoste cu tine, îmi dau viaţa.
—	N-am nevoie de viaţa ta, a răspuns frumoasa ; să-mi dai numai doi bănuţi de aur. Nici să te grăbeşti, căci uriaşul meu doarme pînă la amiază.
—	Dar s-ar putea trezi şi mai curind, nu-i aşa ?
436
—	Pară îndoială ; şi îndată ar pune mina pe paloş, ca să ne ia viaţa. Te temi ?
—	Mă tem, dar mă simt cuprins de vrajă de dragoste.
—	Ce spui imi place, tinere, a zis ea. Primejdia dă preţ iubirii. Cuprinde-mă şi mă îmbrăţişează, şi să bagi de samă numai cind il vei auzi că nu mai sforăie. Atuncea i se isprăveşte răstimpul lui de hodină.
Cind s-a ridicat soarele spre amiază şi s-a alinat deplin marea şi sta neclintită dumbrava, sforăitul a contenit. Marinarul s-a închinat cătră frumoasa-fru-moaselor şi i-a pus in pălmuţa trandafirie doi bănuţi de aur. Ea i-a aninai într-al şaptelea riu al salbei, apoi, c-un deget la gură, i-a făcut semn să se depărteze.
Cind bunicul meu s-a pitit iar în peşteră, a auzit pe uriaş căscînd şi grăind :
—	Ah ! bun somn am dormit.
—	Să-ţi fie de bine, stăpîne, l-a firitisit c.redincioa-sa-credincioaselor.
Cînd l-a cuprins de grumaz, el a băgat de samă sporul de la salbă.
—	Iar ai găsit doi bănuţi de aur, prea frumoaso?
—	I-am găsit pe năsip, lîngă tine, subt acest palmier, stăpîne.
—	Nu înţeleg cum găseşti tu bani de aur în locuri pustii, a grăit el cu mirare. în ce pustie, în ce ostrov, pe ce ţărm neştiut de nimeni te-oi duce, tu găseşti bănuţi de aur, aşa încît, în trei ani de zile de cînd te-am dobîndit, ţi-a sporit salba şirag după şirag.
—	Nu sînt numai credincioasă, sînt şi norocoasă, s-a alintat rîzind frumoasa-frumoaselor.
Bunicul meu a ascultat cu altă mirare glasurile lor, apoi a văzut cum uriaşul a deschis racla de mărgean
437
şi şi-a aşezat in ea comoara. A luat-o la subsuoară, a desprins din creangă paloşul şi s-a invirtejit ca un fum în genunea mării.
După ce a isprăvit povestea, Ofaron filosof s-a întors la locul său oftînd şi clătinîndu-şi căpăţina. N-a avut nevoie să mai spuie altceva, ca să sporească uimirea măriei sale.
—	Surdul povesteşte cu meşteşug, s-a bucurat Nuşrevan.
—• Htn ! a făcut împăratul. Adevărată să fie intim-plarea asta, filosoafe ?
Surdul n-a răspuns ; a rămas tăcind, c-o mulţămire ascunsă, că înţelesese şi auzise ce povestise el singur.
împăratul, fără să se mai ridice din jîlţ, a poruncit să fie cruţată viaţa coconului său.
CAPITOLUL XIV
Cînd a voit prea frumoasa Şatun să ardă de vie.
Se apropia ziua a şaptea. Ziua aceasta era ca orice altă zi pentru toţi cei de atunci şi de acolo ; şi numărul ei nu le spunea nimic. Numai pentru trei fiinţi ale acelei împărăţii numărul şapte avei un înţeles.
Sindipa filosoful, în ascunzişul peşterii lui de sub pădure, socotea ceasurile pînă la răsăritul lunii nouă şi se bucura în inima sa de veştile pe care muţii i le aduceau în fiecare zi. O clipă coconul îşi călcase pe jumătate legămîntul şi sabia stătuse spînzurată de un fir de păr asupra creştetului său în fiecare zi. Dumnezeu înlăturase necontenit primejdia. Dacă o înlăturase de şase ori, armonia numerelor cerea să fie. înlăturată şi a şaptea oară.
438
’Deasemeni Ferid, văzind că-i sosesc veşti bune după veşti rele, cugeta in tăcerea lui neclintită că va păşi cu bine şi peste cea din urmă zi. Totuşi, simţin-du-se vinovat de călcarea legii, avea şi îndoieli amă-rîte.
Numai prea frumoasa Şatun avea mai mult spaimă decit nădejde, căci ziua a şaptea putea să fie cea din urmă a vieţii sale.
Suna în ea ca un murmur din umbra morţii : Mîni, Ferid va să vorbească.
«Ce mai pot iscodi ? se întreba ea. Ce se mai poate face? Să otrăvesc pe Ferid, nu-i chip; am încercat, dar II păzesc curtenii cu străşnicie. Să mai încerc vrăji, nu cred să mai folosească, deoarece are el vrăjitor mai tare pe Sindipa, filosoful şi vraciul, care veghează asupra lui. De cîte ori vrăjitorul meu a făcut ameninţările, a cunoscut că nu mai are nici o putere.
Să mai cerc o dată bătălia poveştilor şi pildelor ? urma a gindi Şatun. Dar cei şapte sfetnici s-au arătat mai vicleni decit mine ; ceea ce dovedeşte că sînt nişte minciunoşi. Căci ei întruna spun că muierea e mai vicleană, iar adevărul este că cel mai prefăcut şi mai şiret dobitoc al zidirii lui Dumnezeu tot filosoful rămine.»
Cunosc aceşti filosofi, pe lîngă asta, şi meşteşugul depărtării farmecelor ; căci şi pe dînşii a încercat ea să-i încurce, să-i muţească, să-i încremenească, şi n-a fost cu putinţă prin nici un fel de vrajă. I-au pîndit femei ale ei, ca să-i ademenească, să-i întîrzie, să-i scoată afară din cetate ; dar s-a dovedit că filosofii au deasemenea şi o alcătuire ce nu cunoaşte libovul. Blăstămaţi prin urmare să fie în vecii vecilor filosofii de cătră tagma muierilor!
439
«Ce-mi rămine de iăcut ? Vai, puţine îmi mai râmin, căci în a şaptea zi Ferid va vorbi, după cum m-a ameninţat, Adevărat este că pînă la clipa cea din urmă a primejdiei tot mai am o nădejde la împăratul meu, însă pînă astăzi cercările mele s-au dovedit zadarnice. De-ar veni o întîmplare nouă, pe care am aju-ta-o să se prelacă în minune! Am dus iarăşi daruri popilor ; nouăzeci şi nouă de glasuri se roagă pentru izbîndă mea. Dacă, pe lîngă glasuri, aş găsi un braţ care să lovească in Ferid cît mai e vreme ! Bune sînt rugăciunile, dar mai bune-s laptele. Să cerc a mai pune o dată în mişcare braţul împărătesc. Să chem deasemeni pe oamenii mei de credinţă pe care i-am miluit şi care mînîncă pînea mea, şi pe slugile mele cele mai pricepute, şi să ţin sfat cu ei.»
După îndelungată chibzuinţă cu sine însăşi, prea frurpoasa Şatun a chemat pe toţi ai săi, împărţindu-le daruri, ca înaintea morţii. Şi s-a sfătuit cu dînşii, că tot mai rămine o nădejde la dragostea împăratului
—	într-o mie de desnădejdi. După cum li s-a poruncit, au ieşit toţi de la chilia ei şi unii au clădit vatră, iar alţii au adus lemne pentru rug. Iar apoi au înge-nunchiat în preajmă jeluindu-se cu mare întristare şi bătîndtt-şi pieptul cu pumnii.
Cînd s-a sculat din somn măria sa Kira, curtenii care aveau slujba îmbrăcămintei i-au spus numaidecît de pregătirile prea frumoasei Şatun.
—	Slăvite stăpîne, prea frumoasa Şa iun vrea să se jertfească singură pe rug !
—	Ce clămpăniţi voi din gură ? a strigat împăratul sărind în sus. Cine v-a spus una ca asta ?
—	Am văzut noi singuri cu ochii noştri, slăvite stăpîne; şi am şi auzit; s-a stîrnit mare zarvă in toată cetatea.
4-10
—	Lipsii din faţa mea ! a răcnit iar măria sa Kira; daţi fuga |i opriţi toate; puneţi împrejur slugi cu căldări de apă. Şi să vie numaidecît în faţa mea Şatun !
Prea frumoasa n-a întîrziat şi a venit cu supunere la porunca domnului său. A intrat la divan gătită cu toate podoabele, zîmbind dulce şi mîhnit in acelaşi timp. I se umbrea linia fiinţii printre văluri şi o rttme-neală uşoară îi îmbujora obrazul. Purta brăţări la mini şi inele în degete, şi în cununa părului avea ol-mazuri. Părea mai frumoasă decît oricînd ; era însăşi patima iubirii; şi dorea să moară astfel.
A întrebat măria sa împăratul cu blîndeţă:
—	Ce este, Şatun ?
—	Stăpîne al fiinţii mele, nu este nimic alta decît că roaba ta doreşte să treacă din această lume. Vă-zîndit-se o dată batjocorită şi de şase ori umilită, totuşi ar mai fi pregetat dacă domnul său iubit s-ar fi milostivit să-i găsească dreptate. Şatun se gîndeşte că nu mai face trebuinţă stăpînului său.
—	Ba imi faci trebuinţă, Şatun.
—	Atunci, stăpîne, îţi fac trebuinţă ca un colb netrebnic pe care îl calci sub slăvitele tale tălpi.
—	Ba nu, Şatun. Nu îndrăzni a vorbi astfel domnului şi solului tău.
Şatun a tăcut şi şi-a plecat genele lungi şi cîrli-gate, ca să nu mai vadă pe domnul şi soţul său.
—	Răspunde, Şatun.
—	Nu pot răspunde aici, măria ta. Vreau să mă mărturisesc numai domnului meu, find singură numai cu el. Apoi mă rog să fiu lăsată să pier. Aşa a fost scris : să trăiască ce! vinovat şi să moară nevinovata.
441
—	Vin să te ascult, Altin-Ghiul, a murmurat împăratul.
Atunci a ieşit iar poruncă să fie tăiat coconul domnesc.
CAPITOLUL xv
Aici Mitrida filosof spune întîmplarea iscusitului care scrisese toate vicleniile muierilor.
Şatun s-a intors la iatacul său cu oarecare nădejde, aşteptînd. Dar divanul nu se putea incă isprăvi, şi soarele se urca pe cer cu mişcarea sa tainică şi nebiruită.
A păşit înaintea împărăţiei al şaptelea filosof cu numele Mitrida. Era uscat, părea bolnav şi fără putere. Nuşrevan avea slabă încredere in destoinicia lui. însuşi împăratul s-a uitat la el pieziş.
—	Ce pofteşti, filosoafe Mitrida ? împărăţia se grăbeşte.
—	Puternice stăpîne, nu poftesc nimica. Şase tovarăşi ai mei filosofi s-au bucurat de mila măriei tale. în fiecare zi cîte unul, ca să-ţi spuie cîte-o pildă, chiar şi cîte două. Aştept şi eu poruncă să vorbesc, dar pînă atuncea tac.
—	Poţi să vorbeşti, a îngăduit împăratul, dacă n-ai mult de spus.
— înălţate stăpîne, eu nu doresc a vorbi.
— Insă iţi poruncesc eu, Mitrida filosoafe.
—	Nu voi grăi, stăpîne, cît ştiu că gîdea îşi ascute sabia.
—	Bine ; să stea gîdea şi să nu-şi aseută sabia ; are destulă vreme pe urmă.
—	Mulţămesc, stăpîne.
442
Era odată un tînăr bogat şi vrednic, care destule văzuse şi multe învăţase. Ii mai rămăsese să cerceteze meşteşugurile muiereşti; şi atuncea s-a jurat să nu mai facă negoţ, să nu mai ia slujbă împărătească, să nu se însoare, pînă ce nu va pătrunde şi nu va Înţelege acele meşteşuguri.
Drept aceea a dat o parte din avere săracilor şi a postit, cu rugăciuni, într-o sihăstrie de la Tibet.
După ce a.dat în mîna lui lama cel mare legămîn tul scris -şi pecetluit, a pornit şi a prins a umbla din
1	loc în loc, nădăjduind să afle ceea ce poftea. Aşa a străbătut el împărăţiile răsăritene pînă ce a dat peste un înţelept bătrîn, care l-a povăţuit:
—	Străine, ce doreşti tu să afli e adînc şi nesfîrşit ca marea şi ca cerul. Nu poţi număra vietăţile mării, nici stelele cerului. Nu este pe lumea asta om care să aibă atîta ţiere-de-minte. Deci fă un popas şi scrie tot ce ai aflat şi, după ce vei umbla iarăşi, fă alt popas şi scrie din nou. Numai aşa vei aduna puţin din prea mult.
—	Bună învăţătură, a zis călătorul; îţi mulţămesc, prea înţelepte. Cu aşa rînduială, nădăjduiesc într-a-devăr să pătrund şi să scriu pe hirtiile mele toată viclenia tagmei care ne este nouă bărbaţilor vrăjmaşă.
—	Du-te cu Dumnezeu şi fă acest bine omenirii, l-a binecuvîntat înţeleptul.
După acest îndemn, s-a dus tînărul acela într-un loc unde nu era tulburat de oameni şi de petreceri. Era lingă o livadă de smochini şi la un pîrău. Apa învirtea o moară. A stat sub smochini, pină ce i s-a părut huruitul morii ca un murmur al liniştii. Şi a început a scrie.
443
A scris el şi a scris, vreme de patruzeci de zile, multe din cele ce văzuse şi auzise de cînd era pe lume. A umplut cu scrisoarea lui multe suluri de hir-tie. Pe urmă s-a ridicat din locul acela şi a pornit mai departe. A trecut printr-un iarmaroc, a tăcut popas la hanul neguţătorilor şi a mai aflat alt rînd de întîinplări. S-a oprit pe o coastă de munte, la sălaşul unor ciobani, şi a aflat şi acolo istorisiri pe care le poartă păstorii din loc în loc, tr.ecîndu-le din ţară în ţară şi din veac in veac. A stat la acea vatră patruzeci de zile şi a scris iar, pînă ce i s-a tăcut negru înaintea ochilor.
—	De-acuma îmi ajunge, s-a gîndit el. Cred că nu mai rămine nimic altora care ar vrea să facă ce-am făcut eu. Toată această ştiinţă ce am agonisit am să mă duc s-o pun în biblioteca cea mare de la Alexandria cetate. Mulţărnesc lui Dumnezeu că am isprăvit cu bine.
A socotit sulurile şi le-a aliat în număr de nouă sute optsprezece ; fiecare sul cuprinzînd zece istorii şi zece poveţe. A Încărcat toată această bună lucrare pe şapte asini; a legat asinii pe unul de coada celuilalt şi pe cel dintăi de coada catîrului pe care îl încăleca el, şi a coborît iar între oameni, părîndu-i-se oarecum că este un trimes al cerului, ca să facă bine seminţiei bărbăteşti.
Umbllnd aşa spre tîrgul său lungă cale, a ajuns Intr-un sat, unde un gospodar făcea prăznuire. Poftise destui oameni la petrecere şi minase la răspinteni pe slugile sale, să cheme şi pe străinii călători care vor trece.
S-a dus călătorul nostru acolo. Şi-a aşezat subt un şopron animalele. S-a spălat la fîntînă. După aceea a intrat cuviincios în adunarea celorlalţi oaspeţi.
444
—	\ a poitesc la toţi v-oie bună şi sănătate! s-a in-chinat el.
—	Bine-ai venit la noi, a răspuns gazda.
După aceea l-a întrebat:
—	Dincotro eşti, prietine, şi unde te duci ?
—	Străin şi călător sînt, a răspuns el. De departe vin şi multă lume am umblat. Din cîtă învăţătură agonisisem, mă puteam socoti înţelept; numaicît am băgat de samă că îmi mai rămînea să iscodesc tertipurile femeieşti; Deci am umblat şi am cercetat tertipurile acestei tagme şi cineva m-a îndemnat să scriu. Le-am scris ; abia pot duce cei şapte asini pe care i-ai văzut atîta tărhat de scrisoare cît am întocmit eu. Mă duc cu ele la Alexandria cetate, iar după aceea acasă.
—	Asta-i marfa ce ai încărcat şi duci ? s-a mirat stăpînul casei. Multă marfă duci ; nu ştiu dacă va fi toată bună. Şi mai ales nu ştiu dacă nu va fi o marfa cu primejdie.
Străinul a rîs. Stăpînă casei ascultase pe furiş vorbele lui şi îndată i s-a arătat, cu înfăţişare cuvioasă, poftindu-1 înlăuntru.
—	Ospătează-1 bine, femeie, a încuviinţat bărbatul, căci e străin călător. Şi e un oaspete de preţ cum nu se află pe lume la un veac. Ai auzit ?
—	Am auzit şi să n-ai grijă, bărbate, a răspuns femeia, ştiu care este datoria mea de gazdă. Şi nici străinul să nu se sfiască, ci să primească; din ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Şi de va binevoi, mi-a spune şi mie ce meşteşuguri a învîrtit pe unde a fost.
Drumeţul a intrat în casă. Femeia i-a pus dinainte bune bucate, pită şi vin. Apoi l-a ispitit cu blîndeţă :
—	Străine, a zis ea, am auzit ce ai mărturisit bărbatului meu. Te rog să-mi spui cu adevărat dacă ai
întocmit tot izvodul meşteşugurilor noastre, aie te* meilor.
—	Aşa socot că l-am întocmit, jupîneasă dragă, a răspuns călătorul.
—	Totuşi poate să îi rămas unele nescrise.
—	N-aş crede.
—	Ba ai să crezi cînd vei afla şi de la mine unele. Ascultă ce întîmplare a fost aici în sat. Era un om care întruna suduia femeile şi zicea că nu este să-mînţă mai rea pe lumea asta decît neamul muieresc ; cînd se scula şi cînd se culca le suduia pe muieri chiar cătră nevasta lui.
Iar ea se apăra :
—	Bărbate dragă, nu sînt toate femeile la fel.
—	Ba toate sînt rele, nevastă.
—	Şi eu ?
—	Şi tu ai fi, dacă nu te-aş struni. Dar ian uită-te şi ascultă la megieşii din dreapta, şi uită-te şi ascultă la megieşii din stînga, şi spune-mi dacă n-am dreptate. Atitea cîrcote şi atîtea răutăţi iscodesc femeile vecinilor, încît, dacă ar fi pe mîna mea, le-aş tăia capul cu toporul.
—	Bărbate dragă, nu grăi aşa de femei.
—	Ba grăiesc, şi am dreptate.
—	Nu te temi că mă voi supăra ?
—	Nu mă tem, căci eu sînt soţul şi stăpînul tău.
—■ Bine, dragă bărbăţele.
A doua zi, după vorba asta, omul trebuia să se ducă la arat, în ţarină. Porunceşte îemeii să nu întirzie cu mîncarea de prînz şi porneşte la treaba lui. Nevasta cumpără peşte din tîrg, găteşte iahnie de crap şi duce soţului său mîncarea.
—	Bună prînzare am avut şi vrednică muiere mă îngrijeşte, a zis plugarul.
416
—	Rămii sănătos, bărbate, grăieşte soţia, eu mă grăbesc, că am treabă multă acasă.
Trecind ea prin brăzdăturile pe care le trăsese omul, a scos din desagă crapi pregătiţi anume, necurăţiţi de solzi şi nespintecaţi, şi i-a zvârlit ici-colo.
Sculîndu-se indată după aceea plugarul, a înjugat şi a început din nou a brăzda. Cînd a ajuns pe unde trecuse îemeia, a văzut peştele, l-a cules şi l-a pus în traista Iui; a mai trecut de cîteva ori încolo şi încoace şi s-a grăbit şi el să se întoarcă acasă.
—	Uite, nevastă, zice, am găsit între brazde nişte crapi. Găteşte-i repede pentru cină.
—	Bărbate dragă, eu ţi-am fost fiert linte.
—	Lasă lintea; frige crapul, cum iţi poruncesc eu.
—	Bine, dragă bărbate.
Trece un ceas de vreme ; bărbatul îşi isprăveşte treburile prin ogradă. Intră in casă, gîndindu-se cu poftă la peştele lui. Se apropie de masă ; vede linte fiartă în talger.
—	Ce-i asta, femeie ?
—	Linte, precum se vede, dragă bărbate.
—	Apoi	de ce n-ai adus crapii ?
—	Care	crapi, dragă	bărbate ?	Crapii	i-ai	mincat
la amiază.
—	Nu-i vorba de aceia, femeie; e vorba de crapii pe care ţi i-am adus eu ; i-am găsit pe brazde.
—	Pe brazde ? s-a uimit femeia. Acu aud întăi de una ca asta ; peşte prins pe arătură !
—	întăi	ori pe urmă,	— tu să	faci	bine	şi	s-aduci
peştele, că	altfel dai de	dracu !
Cum a rostit bărbatul vorbele acestea cu mînie şi a suduit punînd mîna pe băţ, după feleşagul bărbaţilor, nevasta şi-a pus ghiarele la tâmple şi a şi început să ţipe.
447
—	Vai! Săriţi, oameni butii şi vecini, că a nebunit bărbatu-meu!
Au năvălit megieşii din dreapta şi din stînga.
—	Ce este ? ce s-a întîmplat ?
—	Vai de mine şi de mine, dragilor mei vecini, nu ştiu ce să fie cu omul meu. Nu mi-i că mă suduie şi vrea să mă bată, dar şi-a prăpădit minţile, cum prăpădeşte făina cind vine de la moară. Ascultaţi-!, vă rog, ce spune.
—	Hm!.'ce vei fi spunînd tu, omul lui Dumnezeu şi ce vei fii avînd ?
—	N-am nimica! striga cu străşnicie plugarul; lăsaţi-mă s-o măsor c-un capăt de băţ şi s-o croiesc cu celălalt capăt; mt-s eu nebun, ci ea e nebună., că nu mă ascultă. I-am dat peşte să-mi frigă şi ea îmi pune pe masă linte !
—	Nu spun eu? întrebaţi-!, dragilor vecini; ce
peşte ?	'
Vecinii au întrebat:
—	Ce Şi care peşte ?
—	Peştele pe care l-am prins pe ogor ; era încă viu.
—	Pe care ogor ?
—	Pe ogorul meu, în brăzdătură ; doar nu pe ogoarele voastre.
Femeia iar s-a spăriat:
—	Ascultă-1, lume dragă, ce spune! Cine a mai auzit de peşte prins unde spune el. Noi căutăm peştele în iaz ; el îl caută pe ogor.
—	Apoi dacă a fost acolo — acolo l-am prins ! urla omul. Muiere îndrăcită, îndrăzneşti să spui că nu l-am adits şi nu ţi l-am dat ?
—	Vai şi iar vai ! ce fac eu ? ain rămas fără om la casă ! Legaţi-1, oameni buni, să nu facă vreo poznă !
448
Vecinii s-au dat pe lîngă soţ cu blîndeţă :
că nu s-a auzit niciodată de peşte pe ogor ;
că să lese asemenea poveste bună de spus la pri-veghiuri;
să-şi vie în fire cît mai este vreme ;
poate a avut arşiţă în somn şi s-a trezit cu vedenii...
Numai ce se ridică omul cu supărare asupra vecinilor şi sare la ei. Atuncea gospodarii l-au cuprins şi l-au cetluit in funii. De ce-1 strîngeau mai tare, de ce el mai tare răcnea că nu vrea să ştie de nimic şi să i se puie dinainte friptura lui de peşte ! Că dacă nu i se aduce într-o clipă fript peştele de pe brazdă, apoi taie muierii capul cu toporul.
S-a stîrnit zvon în tot satul ; au venit la faţa locului alţi săteni; s-a ostenit pînă acolo şi preotul. îmbulzeală ca la comedie. Era vădit pentru toată lumea, şi mai cu samă pentru preot, că în bietul om a intrat un drac şi-l munceşte.
—	Nu ştiu care drac anume, îşi făcea socoteală preotul ; dacă aş şti care-i, l-aş striga pe nume şi l-aş alunga! Trebuie să se ştie că sînt nouăzeci şi nouă de demoni mari, afară de cei mici.
—	Atuncea să dăm cu vergile, şi cuvioşia ta pomeneşte toate numele cîte le ştii, pînă ce-1 vei nimeri pe cel care-i într-însul, — erau de părere vecinii.
Atîta a strigat omul şi atîta l-au frămîntat cei ce-1 judecau, încît de la o vreme a ostenit de istov şi abia mai putea fîsii ca gînsacul :
—	Să-mi deie peştele... peştele meu... peştele de pe brazdă... Mi-a mîncat căţeaua peştele!
Cei care se năcăjeau să-i scoată diavolul l-au mai asuprit o vreme, după aceea l-au pus în butuc şi l-au închis intr-o bască.
25!
Sfl^ovearn) - Opr-re,
449
A intrat abia a doua zi femeia la dinsul. L-a găsit lat. Erau numai ei singuri.
—	Sărmane bărbate, ţi-a fi fiind foame... îi zice ea cu blindeţă.
—	încă mai cutezi ? s-a opintit el ; se-nţelege că mi-i foame, aspidă veninoasă! Dă-mi peştele !
—	Ţi-1 dau, ţi-1 dau, drăguţă, numai linişteşte-te.
I-a adus peştele; i l-a pus dinainte ; i-a adaos pîne.
După ce a mîncat, i-a strins blidele şi fărmăturile.
—	Dă-mi vin ! a poruncit el.
Ea se dusese şi-şi vedea de treabă.
—	N-auzi, muiere ? a prins a răcni el intăritat iarăşi. Ţi-am poruncit să-mi aduci vin. Am să-ţi arăt eu ţie şi ai să mă cunoşti tu pe mine de stăpîn cînd
oi	scăpa de aici. N-auzi tu s-aduci vin ? Cine a mai auzit să mînînce omul peşte şi să nu beie vin ? Adă vin!
A strigat pină ce au venit iarăşi megieşii.
—	Ce vrei, bre omule ?
—	Poftesc vin ; mi-i sete ; după peşte, nu se cuvine să bea omul decît vin.
—	Care peşte ?
—	Cum care peşte ? Peştele care l-am prins ieri pe brăzdătură, şi tni l-a fript muierea.
—	Iar începi, nebune ?
—	Cum să nu încep ? I-a venit mintea la cap şi mi l-a adus.
—	Ţi-a adus peştele acela ?
—	Dar care ? Mi-a adus peştele meu pe care l-am prins pe ogor ; pe acela mi l-a adus, căci altul nu era, peştele de pe brăzdătură, aţi înţeles ? Ş-acuma ii cer vin şi ea se face că n-aude. Daţi-mi drumul să mă duc s-o apuc de cînepa dracului şi s-o judec.
450
p
—	Ba ai să stai tu aici în butuc pînă ce-a ieşi necuratul din tine... au hotărît vecinii.
Văzîndu-1 că răcneşte şi spumegă iar, unii din doftori l-au pălit.
însfîrşit, n-a mai putut şi s-a pus iar cu tîrnpla la pămînt, gemînd.
Intr-un tîrziu, după ce a rămas iarăşi singur, a venit nevasta şi i-a adus vin. I-a ţinut fruntea şi l-a adăpat.
—	Sărace omule! iar ai vorbit de peşte !
—	Se-nţelege ; dar acuma văd că mai bine aş tăcea. Cu asemenea oameni nătîngi nu e chip să mă împac. Eu spun una, ei alta. Cel puţin bine că ţi-ai venit tu în fire. Ajuiă-mă să ies de la năcaz, căci sînt soţul tău legiuit. De m-aş vedea scăpat din butuc, să-mi caut de nevoi şi treburi...
—	Să mai	găseşti alt peşte în	brăzdătură ?
—	Nu mai	găsesc ; rni-ajunge ;	nu-mi mai	trebuie.
•—	Insă ai	găsit ieri.
—	N-am găsit nici ieri ; a fost o vedenie; numai să-mi deie drumul.
—	Să mă apuci pe urmă de cînepa dracului, cum te lăudai ?
—	Nu, nu mai am cu tine nimica.
—	Nici cu celelalte, care-s aşa de rele ? Mi se pare că voiai să le tai!
—	Nici cu	acelea ; nu le tai!
—	Nici nu	le mai sudui ?
—	Nici nu	le mai sudui, amăritul de mine !
Atuncea nevasta a chemat pe vecini şi pe preot, să
vie să asculte mărturisirea bărbatului şi să se încredinţeze că, har Domnului! a ieşit dracul dintr-insul.
Călătorul cel iscusit a ascultat povestea femeii de gazdă şi i-a plăcut.
*9*
451
—	Cunoscut-ai întîmplarea asta ? a întrebat ea.
—	N-am cunoscut-o.
—	Atuncea scrie-o. Dar mai nairite de a o scrie, ascultă ce am să-ţi miai spun. Precum ai băgat de samă, soţul meu e bătrîn. Om bun şi milostiv, dar nu-i vrednic a ţinea nevastă tînără. Aflîndu-mă, din pricina vîr,stei lui, lipsită de desmierdările dragostei, îmi place să văd chip june, precum este al dumnitale, şi n-aş fi deloc supărată dacă m-ai cuprinde şi m-fii săruta.
Străinul văzuse într-adevăr tinereţa şi nurii nevestei de gazdă. Acuma şi glasul ei îl ademenea ca un cîntec. Bun fusese vinul ce băuse ; sărutarea ei o socotea băutură şi rnai dulce. Ha urma să-l împungă cu ochii, pătimaş.
—	Nu ne vede nimeni ! a şoptit ea însfîrşit.
După atîta schivnicie, i-a plăcut cărturarului nostru această poftire la dragoste şi s-a tras cătră muiere precum se trage şarpele spre lapte dulce.
Dar abia a cuprins-o şi nevasta a ţipat înfricoşat trăgîndu-se de păr :
—	Vai de mine! Ce faci!
Călătorul a rămas încremenit ; s-a făcut pe obraz ca ceara.
Soţul şi oaspeţii au năvălit în camară.
'— Ce s-a întîmplat ?
—	Mare spaimă am avut ! a răspuns femeia. Bietul acesta străin, mîncînd cu foame, s-a înecat c-un os. Am crezut că moare. Dar la ţipătul meu i-a sărit osul; acuma, mulţămesc lui Dumnezeu, îl văd scăpat de primejdie.
Cînd au rămas iar singuri, femeia a zis cătră călător :
—	Ce zici ? o scrii şi pe asta ?
452
—	Nu mai scriu nimic, a răspuns cărturarul; mâ duc afară, să fac un foc mare, în care vreau să arunc povara pe care o poartă zadarnic cei şapte măgari ai mei.
CAPITOLUL XV!
Cind s-a arătat pe cer crai-nou şi i s-a dvslegat lui şahzade graiul.
După ce i s-au liniştit veselia şi risul, măria sa Kira
împărat a zis :
—■ Nostimă istorisire !
Apoi s-a uitat la filosoful său Mitrida şi l-a văzut că nu rîde. Atunci a stat şi a cugetat, înţelegînd unde bătea al şaptelea sfetnic al său. Bătea în ce bătuseră şi ceilalţi şase.
Nu se poate bine înţelege de ce pe ceilalţi şase îi ascultase cu îngăduinţă şi se înduplecase a opri pie-irea coconului său. Dintrodiată, însă, la acesta al şaptelea, care se ostenise pentru aceeaşi treabă, i-a venit aşa măriei sale o îndîrjire : că împăratul e împărat şi poate face orice pofteşte. Mai ales că trebuia să se ducă la un sfat tainic cu prea frumoasa Altîn-Ghiul, în iatacul ei.
Părea a cugeta adînc; însă cu coada ochiului .îl pîndea pe Mitrida filosof şi-l lăsa să aştepte. Zîmbea în sine, bănuind cum au să se zbîrlească într-o clipă, la un cuvînt al său, cele şapte bărbi din juru-i.
In vremea asta, ziua curgea cu grăbire spre sfîrşitul ei, şi Hurda gîdele sta cu sabia gata întru îndeplinirea poruncii.
Mai lasă măria sa să treacă atîta vreme cită ii trebuie ca să deşerte o cupă de vin; pe urmă face un
453
semn cu degetul, ori ridică numai dintr-o sprinceană, —- şi gata !
—	Să vie cuparul şi pivnicerul	să-mi dreagă	un
pocal de vin, a poruncit luminăţia	sa.
Hm ! cu toate acestea nu-i tocmai bună treabă să rămiie împărăţia fără urmaş.
Greu lucru şi ciudată pricină. Atiţia ani s-a rugat lui Dumnezeu pentru această jucărie ce se chiamă Ferid, — iar acuma, după ce a dobîndit-o, vrea s-o strice !
—	Ah — ah! bun e vinul persienesc, murmura măria sa, şi bune sînt hotărîrile împăraţilor !
Să vedem, poate ne-om putea nevoi să facem al! urmaş, mai bun, căci acesta a poftit locul părintelui său înainte de vreme.
Dacă vrea Dumnezeu se poate, — ajutînd întru-cîtva şi noi. Iar dacă nu se poate, au dreptate aceşti filosofi care îmi dau a înţelege că şi împăratul e supus legii oamenilor de rînd. Bucuros aş crede că n-au ei dreptate şi totuşi mă tem că au.
Oare cum să facem ? Să schimbăm ori să nu schimbăm hotărîrea noastră ? Trebuie totuşi o hotărîre înţeleaptă, căci numai cu înţelepciune se fac toate. Cu înţelepciune a zidit Domnul Dumnezeu pămîntul; cu pricepere a statornicit cerurile ; cu iscusinţă a deschis adîncurile. Deci înţelepciunea e pom de viaţă lungă pentru împăraţi; numai din roadele ei trebuie să se hrănească împăratul în toate zilele sale. Şi iarăşi se mai spune în scripturile noastre vechi : «înţelepciunea ta să fie fapte, nu vorbe».
Aşa că să ni se mai dreagă o cupă de vin dulce.
Poate ar fi mai bine să mai cercăm şi altfel, (dacă nu sînt eu totul şi se află o hotărîre în afară de mine).
454
Să numărăm cite firide şi meterezuri are zidul curţii, cit se vede din această sală a divanului. Dacă firidele şi meterezurile sînt în număr păreche, să fie tăiat Ferid. Ori să facem tocmai dimpotrivă ? Dacă-s păreche, să-l iertăm ; şi dacă-s nepăreche, să-l tăiem.
Gîndul acesta al nostru trebuie să îndeplinească un destin ; hotărîrea e a Celui mai mare decît mine ; filosofii spun că nu s-ar îndoi de fiinţa lui; şi totuşi stau între păreche şi nepăreche neclintit, cu cupa în mîna dreaptă, iar Mitrida filosof se uită ţintă la mine.
Ce-ar fi dacă i-aş porunci acestui Mitrida să mai spuie o poveste ?
Ca să treacă vremea. Să nu ne mai gîndim. Gîndul e duşmanul omului.
In vremea cît se tulbura astfel împăratul, soarele se cufundase după cîmpiile depărtate şi în văzduhul înalt mai plutea ca o pulbere de aur ; iar cătră zare aburul amurgului era vioriu.
Deodată, prin arcadele ferestrelor, Intr-acele depărtări, s-a arătat crai-nou sub luceafărul de sară.
Dinspre temniţa palatului a pătruns pe neaşteptate zvon de glasuri. Alergau slujitorii dintr-acolo, vîntu-rînd semne cu braţele. Glasuri mai tari şi mai ascuţite au izbucnit în dosul acelor slujitori, şi şase femei învestmîntate cu feregele împărăteşti au năvălit peste slujitori, i-au pălit cu palmele, ca să rămîie în urmă şi au îndrăznit să intre de năprasnă la divan şi să cadă dinaintea împăratului.
Erau cele şase femei ale înălţimii sale, pe care înălţimea sa le ţinea mai depărtate de sine, din pricina prea frumoasei Şatun.
—	De ce răcniţi aşa ? a întrebat supărat împăratul. Dacă vă spăriaţi de gîdea cind taie capete, faceţi bine şi nu ieşiţi în privelişte.
455
—	O, milostive stăpine, înaltule turn al puterii ! au strigat amcstecat muierile, fiul măriei tale... Ferid...
—	Ei, ce-i cu fiul nostru Ferid ? Fiul nostru să aştepte pedeapsa cuvenită.
—	Fiul măriei tale Ferid a vorbit!
—	Cum ? ce-aţi spus ? a ţipat împăratul, binevoirid a sălta în picioare din jilţ. Nu găgăiţi toate odată. Staţi în genunchi, cum se cuvine, şi numai una să grăiască. Vorbeşte tu! a poruncit măria sa celei mai de aproape.
Femeia îşi pierduse glasul, de sfială. Apoi şi-a venit in fire şi a zis limpede, ca să audă toată adunarea divanului:
—	Fiul măriei tale a grăit şi a spus tot.
—	Cum a grăit ? şi pentru ce a grăit ?
—	A grăit pentru că a răsărit luna nouă ; numai pînă într-această clipă i-a fost sorocul muţeniei. Soare al vieţii noastre, mare poznă am auzit de la Ferid. L-a ademenit Şatun în ziua aceea şi 1-a îndemnat la păcat; şi l-a mai îndemnat şi la altă ticăloşie, împotriva vieţii măriei tale. Iar şahzade a strigat atunci că va să vorbească şi să-i dea răspuns în ziua a şaptea, adică astăzi. Dar ameninţînd-o astfel, şi-a pus în primejdie viaţa, căci fusese legat tăcerii de cătră dascălul său. Intr-adevăr, precum s-a văzut, Şatun s-a silit să-l piardă, ca să nu se mai descopere fapta ei. Iar gîdea sta cu sabia gata. Noroc de înţelepciunea măriei tale, care ai lăsat să treacă timpul... Noroc de Domnul Dumnezu, care a poruncit să iasă pe cer semnul deslegării coconului...
—	Ce spui tu că am lăsat să treacă timpul ? mormăi cu înfricoşare şi uimire împăratul. Timpul trece fără mine, şi fără tine, şi fără de filosofii mei...
456
—	Aşa este, măria ta... s-a uimit femeia, spăimîn-tată de privirea domnului său.
Zarvă se stîrnise printre sfetnici ; se buluceau pe la uşi curtenii ; prindeau să se audă şi mormăirile norodului în uliţi. Străjerii nici nu se gîndeau să oprească prostimea şi mulţi din prostime îndrăzniseră să puie scări pe cealaltă parte şi se arătaseră la creasta zidului, holbindu-se.
—	Poruncesc lui gîdea Hurda să lepede sabia ! a strigat cu putere împăratul. Cine îndrăzneşte să spuie altfel ?
Mu îndrăznea nimeni. Măria sa a pufnit cu scîrbă. Şi-a tras barba cu degetele din dreapta ; după aceea din partea stingă. S-a uitat rînjind strîmb la Mitrida:
—	Hm! nu-mi mai spui o poveste, filosoafe ? Ha-ha ! n-ar fi bună şi asta de scris ?
Deodată a strigat cu străşnicie :
—	Să vie numaidecît aici înaintea noastră muierea !
Porunca împărătească a zburat din gură in gură : Să vie numaidecît Şatun în faţa măriei sale ! Unii curteni adăogeau în taină : «Gîdea să-şi facă sabia mai ageră !» Filosofii plecaseră capetele cu supunere.
—	Staţi! a strigat iar împăratul Kira, domolin-du-se; să vie întăi şi întăi înaintea noastră Ferid, fiul nostru.
Porunca a străbătut prin palat iarăşi, ca un murmur de tunet. Pe urmă s-a făcut tăcere ; sfetnicii şi-au ridicat privirile şi au făcut un pas înainte. Curtea aştepta întimplările cu mare plăcere.
Iată că, înainte de a sosi Ferid, s-a împrăştiat altă veste. A fost văzut în grădina palatului Sindipa filosoful, dascălul coconului.
457
—	Ce faceee ? cuum ? Ce caută aici acest viclean ? căci noi poruncisem să-l găsească căpitanul de străji şi să ni-1 aducă viu aici, să fie dezbrăcat de piele. Unde-i căpitanul ? Dacă l-a prins, de ce nu ni l-a adus fără întîrziere ?
—	Nu l-a prins, mărite stăpîne, a răspuns Mitrida filosof; Sindipa a venit el singur.
—	Atunci e bine că are pe cine tăia Hurda.
—	Noi sfetnicii, a zimbit Mitrida, rugăm pe luminăţia ta să ierte pe căpitanul de străji; şi să bine-voieşti măria ta a te milostivi asupra dascălului, care vine să îngenunche la domnul şi binefăcătorul său. Am Înţeles cu toţii că măria ta ai judecat după rînduiala logicei; dacă nu-i vinovat Ferid, nu-i vinovat nici Sindipa.
împăratul a tuşit uşor şi s-a încruntat:
—	Numaidecît m-am gîndit la asta. Dacă îl iert pe Ferid, nu voi osîndi pe dascăl. Insă căpitanul de străji trebuie tăiat.
—	Iartă-1, stăpîne, dacă binevoieşti a socoti că nici isprava lui nu e rea.
—	Atuncea s-o taie pe Şatun ?
—	Nu se cuvine nici ea sa* moară, măria ta, decît dacă e găsită vinovată. Ai s-o cercetezi măria ta şi ai să hotărăşti cu înalta înţelepciune a măriei tale.
—	Aşa este şi aşa hotărîm ! a întărit împăratul ; şi nu înţeleg de ce nu vine coconul nostru, cînd i-am dat poruncă să se înfăţişeze!
—	Iată-1 vine, prea puternice stăpîne, a încredinţat Mitrida filosof. A luat şi pe dascăl şi-l aduce cu sine.
Iar s-a făcut mare zvoană ; pe urmă iarăşi tăcere.
împăratul a stat in picioare. Ferid, aducind subt aripă pe învăţătorul său, a înaintat cu grăbire pînă
la poala strălucită a prea puterniciei persieneşti , amîndoi — coconul şi dascălul — au ingennnchiat, în-chinîndu-se şi atingînd cu fruntea smalţul pardoselei.
A întrebat împăratul:
—	Adevărat să fie oare, iiul meu, că ai vorbit ?
—	Am vorbit, stăpîne, căci a venit ceasul. Dascălul meu a cetit în stele primejdie pentru viaţa mea in aceste zile ale înfăţişării mele la curte şi mi-a pecetluit gura cu jurămînt pînă într-un ceas.
—	Aşa este, filosoafe Sindipa ?
—	întocmai, stăpîne. S-a hotărît aşa printr-o voie mai presus decît a noastră.
—	Bine. Spune acum, fiul meu, dacă e adevărată întîmplarea despre care am auzit, cu Şatun.
—	Ce-am spus e adevărat, stăpîne.
—	Te-a ademenit şi tu ni respins-o ?
—	Da.
—	Şi a rostit uneltire împotriva vieţii mele ?
—	Da, măria ta.
—	Atunci e nebună ?
—	Aş fi putut crede asia, stăpîne, dacă Şatun nu s-ar fi dovedit după aceea plină de minte, făcind tot ce trebuie ca să mă piardă.
—	Atunci să-şi mărturisească blăstămăţia şi să piară.
—	Stăpîne. zhribi Ferid, dascălul meu Sindipa spune că, dacă Şatun mărturiseşte, ar putea fi iertată.
—	Cum ? de ce îndrăzneşte a spune asta dascălul tău ?
—	Prea puternice şi prea luminate, s-a inchinat Sindipa, ori aşa — ori aşa, hotărîrea măriei tale nu
poate fi dccît bună. Totuşi ea e scrisă în stele de mai nainte.
—	Ce e scris ?
—	Nu ştiu, mărite soare al vieţii ; asta e taina lui Dumnezeu.
—	Vra să zică, Şatun va mărturisi ?
—	S-ar putea să nu mărturisească, strălucite doamne, şi hotărîrea măriei tale să fie la fel.
—	Phe ! ce-mi înşiri mie, dascăle, vrute şi nevrute? Acel care e vinovat, să ispăşească. De unde imi scoţi mie asemenea răstălmăcire ? Mai bine ne-ai răspunde, filosoafe Sindipa, cum tu, care eşti ca pulbere sub picioarele noastre, ai cutezat să nu te laşi găsit de căpitanul nostru de străji ?
Dascălul a răspuns cu blîndeţă:
—	Mărite şi înţelepte stăpîne, unde mă căuta căpitanul nu eram eu ; şi unde eram eu nu mă căuta căpitanul.
—	Hm ! ştii că nu-mi displace răspunsul tău, o filosoafe, a răspuns cu zimbet împăratul. Dar dacă te-ar fi găsit, trebuia numaidecît să urmeze învăţătura proverbelor vechi: «bate fierul pînă-i cald» şi «lucrul de azi nu-1 lăsa pe mine», şi te-ar fi tăiat Hurda.
—	De aceea nu m-a găsit căpitanul, slăvite împărate, urmind altei învăţături vechi, că «graba strică treaba».
—	Se potriveşte şi aşa şi am ştiut-o şi pe asta — a încuviinţat prea puternicul împărat Kira.
Pe urmă a zis coconului său, întorcînd spre el obraz vesel:
Fiul meu, ridică-te şi vino să te sărut. Pierdut păreai şi te-am aflat.
r
CAPITOL U L XVII
Unde se vede mai ales bună prietinii între Sindipa şi ucenicul său.
Fiind poruncită adunare mare a divanului pe a doua zi, Kira împărat s-a dus la iatacul său. Se simţea prea trudit de năcazurile măririi sale, căci judecăţile împărăţiei sînt foarte anevoioase.
Bucuros era de Ferid; greu îi venea să judece pe Altîn-Ghiul, plăcere a anilor lui omeneşti. Irnpăcind bucuria cu mihnirea, măria sa a ţinut cu sine numai pe cupar şi pe pivnicer, după aceea s-a culcat, odată cu găinile.
In vremea asta, Ferid a mulţămit sfetnicilor pcmru slujba lor bună. Toţi se luminaseră de ieşirea lui la lume. Numai Urga, in această bună-voie, se păstra posomorit.
—	Ascultaţi, a zis el.
Trăia la noi, la Balta Neagră, un vînător vestit, Bubuc, pe care oamenii din satul său îl iubeau, căci adeseori se împărtăşeau din mistreţii şi cerbii pe care el îi aducea din munte.
Intr-o zi, Bubuc găseşte la marginea unei dumbrăvi un roi sălbatic de albine ; l-a afumat şi i-a luat trei faguri. A pus fagurii într-o scoarţă de tei şi a venit cu ei la tîrg, ca să-i vîndă unui neguţător. A intrat In prăvălie cu copoiul său; neguţătorul a gustat mierea din scoarţă, i-a plăcut şi a primit-o. Cînd a gustat, o picătură s-a prelins din faguri şi a căzut jos.
Cîteva muşte s-au adunat cu grabă la picătura de dulceaţă. Mîţa neguţătorului s-a repezit ca să le bată cu laba. A pălit de trei ori şi a omorît muştele. Neguţătorul şi vînătorul se uitau şi rîdeau.
•ţfil
Fără de veste a sărit copoiul de lîngă glesnele vină-torului, a apucat mîţa în fălci şi i-a frînt spinarea. Cînd a văzut una ca asta, neguţătorul a pus mîna pe un buzdugan şi a doborît cinele.
—	Ce faci, nelegiuite ? a răcnit Bubuc. Ai să răspunzi cu viaţa ta pentru moartea copoiului.
In acelaşi ceas vînătorul a ieşit din tîrg, dînd înştiinţare sătenilor săi. Oamenii de la Balta Neagră au apucat armele, au încălecat pe tasini şi pe cai şi au purces să judece pe neguţător.
Cind au văzut tîrgoveţii o oaste ca aceea venind asupra lor, au pus şi ei mîna pe arme şi au ieşit la război. S-au tăiat şi au pierit unii dintr-o parte şi alţii din altă parte. Toate acestea pentru o picătură de dulceaţă, adică un fleac de nimic. Aşa că fleacul acesta de muiere care se chiamă Şatun numaidecît să fie supusă săbiei ! Altfel înţelepciunea sfetnicilor e glod, iar eu încalec şi mă duc la Bogoz-noor.
—	Ba te rog, frate filosoafe, încă nu te duce ! II domolea zîmbind Nuşrevan. Povestea asta trebuia să i-o spui măriei sale, la vreme.
—	Ba am să i-o spun acuma ! s-a burzuluit Urga.
Cînd coconul împărătesc a rămas numai cu dascălul său, a zis :
—	Părinte al meu, am greşit; căci n-am păstrat tăcerea şi am fost în primejdie.
—	Ba a greşit astronomia, a răspuns Sindipa ; căci, după semnele ei, îndată ce ai fi scos cuvînt, ţi-ai fi pierdut viaţa ; — şi totuşi te văd viu înaintea mea.
—	Atuncea cum să tălmăcim întîmplarea, dascăle?
—	S-o tălmăcim cu frică, iubite copile. Timpul curge; viaţa omului se poate opri în orice clipă. Intr-o împrejurare ca asta, uneori se poate găsi un fir călăuzitor care să ne scoată din labirintul necunoaş-
terii. Dacă ai scăpat in şapte zile, trebuie să mai stai cu pază în şaptezeci şi şapte şi în şapte sute şaptezeci şi şapte. La noapte, bine este să pui la intrările palatului tău străji credincioase şi în acelaşi timp muţii mei să ferece bine uşile. Să băgăm de samă să nu se tr.imeată în iatacul tău un şarpe veninos. Nici să zboare asupra somnului tău un liliac cu clonţ. Nu bea vin; nu gusta mîncări. Femeia încă trăieşte.
—	Mîni nu va mai trăi.
—	Dacă apucăm ziua de mîni, vom vedea, a sus pinat Sindipa. Cît am şezut în pustie cu cei trei prietini ai mei focul, apa şi sarea, am cugetat că tălmăcirea poate fi şi intr-alt fel ; că piere fiul Împărătesc, dar rămîne Ferid. Gîndindu-te la toate cîte ai îndurat şi la toate cîte sînt legate de trecătoare măriri, de înfăţişări minciunoase şi vorbe sterpe, te vei părăsi poate de ele, căutînd tihna înţelepciunii, adică libertatea. Pe de o parte aceasta este o moarte, şi pe de alta începutul altei vieţi.
Ferid a stat tăcut un răstimp.
—	Părinte al meu, a zis el, am avut şi eu asemenea gînduri, în ceasurile ameninţării. In fiecare zi pieream ; chinul meu s-a prelungit şi pedeapsa a fost crîncenă. Lucram cu cugetul şi n-aveam spor, ceream şi nu mi se dădea, mă culcam şi nu dormeam. Pe aceşti duşmani îi aveam lîngă mine.
—	Intr-adevăr, a încredinţat Sindipa, zilele acestea şapte au fost un adaos al învăţăturii tale.
—	Mă gîndeam că şi dascălul meu iubit se află în primejdie de moarte.
—	Cred ; şi aveai dreptate să te gîndeşti. Treaba mea dăscălească n-a fost dintru început bună, căci am făcut tocmeala cu unul mai mare şi mai tare decît mine.
—	Totuşi, dascăle, s-a spus că de primejdia amî-nată să nu te temi.
—	Adevărat, numaicît la curţile Împărăteşti nu toate adevărurile vechi sînt bune. In asemenea loc adevărul se schimbă hojma. Ai văzut că in şapte zile, după pilda prea puternicului împărat, toţi sfetnicii şi-au tăiat bărbile în chip de mătură. Pe cînd eu mă păstrez ras ca părinţii mei egipteni. Aici semnul adevărului nu-i în inimă şi în minte, ci în bărbi.
-- Să	se schimbe toate, dascăle.
—	Nu	se schimbă nimic, Ferid. Degeaba	dai	săpun
harapului şi sfat curtenilor.
—	Atuncea să ne ducem unde aşteaptă leul cel tînăr.
—	Să vedem, Ferid; vom face cum va hotărî Dumnezeu, căci el stă şi peste Şatun şi peste astronomie.
CAPITOLUL XVIII
Ferid spune istoria cu şarpele şi altă istorie cu trei neguţători şi o văduvă.
Măria sa Kira a venit la divan în straiele sale cele grele şi a şezut în jîlţ cu strălucire, avînd în apropierea sa stema, spata şi amfora. Poftind să cunoască ce fel de lucrare a săvîrşit Sindipa filosoful şi ce fel	de iscusinţă va fi dobîndit	de	la	dînsul
Ferid, a	aruncat cu dibăcie o întrebare	sfetnicilor săi
de taină :
—	O, filosofilor, a zis măria sa, dacă s-ar fi întîmplat (bine c-a ferit Dumnezeu!), diacă s-ar fi întîmplat să fie tăiat fiul nostru prea iubit în aceste şapte zile, cine ar fi fost vinovat de moartea lui ?
S-a ridicat Nuşrevan filosof şi, sprijinindu-se în toiag, a dat răspuns :
—	Mărite stăpîne, a cui ar fi fost vina dacă nu a prietinului nostru Sindipa ? Căci Sindipa a cetit în stele şi a înţeles că fiul măriei tale va pieri dacă vorbeşte în aceste şapte zile. Deci ar fi putut să-l poprească la sine şi să nu-1 trimeată la curte. De vreme ce l-a trimes, vina ar fi fost a sa. <
Ar fi putut deasemeni să scrie sfetnicului măriei tale Aban carte în care să arate răutatea şi primejdia săptămînii ce a trecut. Iar Aban ar fi arătat celorlalţi sfetnici cartea, şi cu toţii am fi căzut la picioarele măriei tale, arătînd că întîrzierea e pricinuită de cunoaşterea lui şi de cetirea stelelor. De vreme ce n-a scris carte şi nu s-a făcut aşa, vina ar fi fost a lui.
împăratul a privit spre Ferid şi a părut a se mira :
—	Aşa să fie ?
—	S-ar putea să fie aşa, stăpîne, a îndrăznit a se amesteca Ferid ; însă ar putea să fie şi altfel. Căci dascălul a avut tocmeală cu împărăţia şi trebuia să aducă pe ucenic tatălui meu la soroc anumit. Dacă nu trimete pe ucenic în zi şi ceas după legămînt, îşi pune în primejdie căpăţîna ; pe lîngă asta, înţeleptul ar fi părut lumii şi nevrednic şi minciunos.
—	Adevărat, a murmurat măria sa.
A urmat Ferid :
—	Pe lîngă asta, dacă-i mustrat acuma pentru faptă, cu atît mai vîrtos ar fi fost mustrat şi osîndit atunci. Trebuie apoi să mai înţelegi măria ta că ceea ce a săvîrşit dascălul meu n-a fost din nebunie sau nepricepere, ci pentru că aşa întocmai a fost rîn-duiala cea scrisă în lumina stelelor.
30
—	Aşa este, a încuviinţat împăratul.
—	Acuma, a urmat Ferid, ştiinţa lui se poate vădi, căci din ziua primejdiei am ieşit de sub mîna sa, şi mă aflu în faţa măriei tale ca şi în ziua dintăi, cînd trebuia să se facă cercetarea lucrării dascălului meu. Deci se dovedeşte cu prisosinţă şi în mai multe feluri atît buna-credinţă cît şi nevinovăţia dascălului Sindipa.
—	Coconul nostru grăieşte bine, s-a veselit împăratul. Nu mai rămîne îndoială că dascălul n-ar fi avut nici o vină pentru pieirea coconului nostru. Deci îl iertăm.
S-a sculat Mitrida filosof ca să vîre şi el răspuns.
—	Prea puternice stăpîne, a grăit Mitrida ; aş putea spune : neasemuite doftor, căci cu a ta ştiinţă cunoşti şi cu a ta artă vindeci toate bolile împărăţiei persiene; într-adevăr, coconul a răspuns filoso-feşte şi vinovat n-ar fi fost Sindipa. Ci poate ar fi fost vinovat împăratul, cel prea bun şi iubit; căci ar fi tăiat pe copil fără să facă cercetare şi fără să-l aducă la scaun de judecată.
—	Ba, înţelepte Mitrida, a pus împotrivire tot Ferid ; împăratul nu se poate să fie vreodată vinovat. Fiinţa sa trebuie să stea totdeauna deasupra noroadelor, neamestecată cu greşelile omeneşti. Ar fi fost de vină mai degrabă sfetnicii că n-au pus destul meşteşug şi nu s-au silit din toată puterea lor ca să-l sfătuiască bine. Dumnezeu însă a voit ca ei să fie buni sfătuitori, iar măria sa a arătat a toate înţelegere şi milă. Lăsaţi împăratului cununa sa fără de prihană.
—	Bine grăieşte băiatul nostru iarăşi, a încuviinţat bucuros împăratul.
A ieşit dinaintea împărăţiei şi Urga.
466
—	Vinovată ar fi fost muierea, a strigat el. Ce mai calea-valea ? Doar ştim cu toţii că zi cu zi a uneltit la împărăţie, cerînd moartea coconului. Şi la nevoie aş putea spune alte nouăzeci şi nouă de poveşti pe lîngă cele ce s-au spus, ca să dau dovadă că muierea e vinovată totdeauna şi de orice se întîmplă pe lumea asta.
—	Să mă ierte înţeleptul nostru Urga, s-a amestecat din nou Ferid ; n-ar fi fost vinovată muierea de moartea mea, căci ea n-a făcut decît ccea ce fac de obicei femeile cînd sînt cuprinse de patimă. Se zice că harmasarului tînăr să-i dai îmblînzitor bătrîn ; însă muierii îi place mai curînd să se supuie îmblîn-zitorului tînăr. Dacă împlinea ceea ce poftea Şatun, tînărul despre care e vorba ar fi săvîrşit păcat cumplit, însă nu pierea. De vreme ce n-a primit cererea ei, tînărul se cuvenea să moară, ca să scape ea. Şatun deci s-a apărat. Răul şi binele se cuvenea să-l deosebească cei ce judecă şi osîndesc; să nu se ceară adevăr de la cea care are trebuinţă să-l tăi-nuiască.
—	Iarăşi grăieşte bine băiatul nostru, a încuviinţat împăratul. Ciudat mi se pare, domnilor mei şi sfetnicilor credincioşi, că într-o pricină ca asta nu se găseşte nici un vinovat.
Ferid s-a închinat cu supunere :
—	Stăpîne, îngăduie-mi să spun eu cine ar fi fost vinovat, după socotinţile omeneşti.
—	Spune, Ferid.
—	Stăpîne bun, vinovat aş fi fost eu, căci n-am ţinut porunca tăcerii, după cum a fost scris în stele. Vinovat aş îi fost eu că n-am avut destulă înţelepciune ; vinovat aş fi fost eu, căci n-am dovedit stă-pînire de sine.
30*
467
A stat curtea fără grai, mirîndu-se de asemenea vorbe. Numai filosofii au cunoscut în Ferid agerimea cît şi dibăcia tagmei lor.
—	Totuşi n-am pierit, a urmat Ferid, căci sufletul meu a fost curat şi strigătul meu a pornit mai mult din dragoste cătră împăratul decît din mînie; iar decît stelele, împărăţiile şi sfetnicii, se află o orîn-duire mai înaltă.
Stăpîne, binevoieşte a asculta ce-a păţit un om bogat şi înţelept, care şi-a chemat într-o zi prietinii la ospăţ. După ce au ospătat multe feluri de mîncări şi au băut vin, omul a poruncit unei slujnice să se ducă la plăcintărie cu tava, să aducă baclavalele anume gătite pentru acel ospăţ.
Femeia s-a dus şi a aşteptat puţin, pînă ce simi-giul a scos baclavalele şi le-a aşezat cu multă miere în tavă. A cerut apoi ajutor ca să-şi aşeze tava pe creştetul capului în bună cumpănire şi s-a grăbit spre casa stăpînului. N-avea de făcut drum lung, trebuia să treacă însă printr-o livadă de migdali. Un stîrc dintre cei care cuibează în arbori prinsese un şarpe în plisc şi-l aducea la pui. Şarpele se zvîrcolea să scape. Pe cînd stîrcul plutea în zbor drept pe deasupra femeii, şarpele, în zvîcnirile morţii, şi-a lepădat veninul asupra tăvii. Slujnica a ajuns acasă ; stăpînul şi oaspeţii s-au bucurat la vederea bunătăţilor aduse; au mîncat toţi şi au murit otrăviţi. Cine-i vinovat de această pieire ? întreb eu.
Unii ar răspunde că omul cel bogat, deoarece a făcut masă şi a chemat numaidecît în aceeaşi zi pe prietinii lui, însă el i-a chemat pentru viaţă şi veselie, nu pentru moarte.
Alţii ar socoti că vinovat e şarpele, care şi-a lăsat veninul. Dar şarpele şi-a lăsat veninul murind, şi nu de voia lui se afla în înălţime deasupra tavei.
însfîrşit unii ar pune vină stîrcuîui ; dar stîrcul îşi urma zborul de totdeauna pe deasupra grădinii, la cuibul său. Şi ei nu ducea şarpele ca să-l facă să lepede venin în tavă, ci 11 ducea hrană puilor. Aşa li-i dat stîrcilor şi puiior de stîrc să-şi aleagă hrana dintre broaşte şi tîrîtoare.
Să nu te miri, puternice stăpîne, că nu se găseşte vinovat, şi nu pare vinovată nici femeia care ducea tava. Toate au fost rînduite şi scrise de o putere mai presus de noi ; oamenii să se adune la anume ceas, femeia să umble pe sub migdali şi chiar atunci să treacă im stîrc cu şarpele în plisc. Pricina morţii tuturor acestora ar fi să fie Dumnezeu, dacă Dumnezeu n-ar însemna înţelepciune şi dreptate. Deci trebuie să ne închipuim furtişag şi sînge la temelia averii bogatului, şi şapte rînduri de bogaţi care au huzurit în silnicie ; deasemeni cred că se vor fi ales la fel cei care au fost meniţi să se întîlnească la asemenea ospăţ. De aşa moarte mulţi sărmani se vor fi bucurat. Am aflat că nişte noroade din ţara geţilor au o vorbă cu înţeles ascunr : «Dumnezeu nu uită niciodată». Dar omul trăieşte numai o clipă, iar Dumnezeu are veşnicia.
Deci nu se găseşte aici vinovat, căci vinovaţii au pierit. Asemenea şi în împrejurarea noastră, nu s-ar fi găsit vinovatul, dacă m-aş îi prăpădit eu.
Filosoful Sindipa a zîmbit:
—	Aşa este, fiule, vinovat n-ar fi fost nimeni de pieirea ta ; iar că trăieşti, e vinovat Domnul Dumnezeu.
<169
Sfetnicii s-au uitat unii !a alţii lung, neplâcîndu-le asemenea vorbe.
împăratul a poftit vin, a sorbit din cupă şi a cu-vtntat :
—	Mă aflu mulţămit de înţelepciunea fiului meu.
Sfetnicii s-au închinat :
—	Slăvite doamne, a zis Nuşrevan, rînduiala bună e ca fiul să samene părintelui său.
—	Intr-adevăr, aceasta e rînduiala cea mai potrivită, a încuviinţat împăratul. Mai poftesc o cuţ)ă. închinînd-o filosofului nostru al optulea, căruia îi cerem să-şi spuie povestea.
Ferid a stat puţin gîndindu-se. După ce a privit pe dascălul său, a povestit împăratului această întîmplare :
Au fost trei neguţători de la Angora, care s-au întovărăşit să ducă la Samarcand lînă. După ce au vîndut la Samarcand lîna cu bun preţ, au scos în iarmaroc şi cămilele caravanei. Au socotit banii tovărăşiei şi au venit călări pe asini pînă într-această fericită ţară a Persiei. Au făcut popas în scaunul cel nou al împărăţiei, la Babahan. După ce au venit şi au stat în priveală dinaintea palatului şi s-au mirat, cît se umflaseră de atîta mirare, s-au întors >a gazda lor. Gazda asta a lor era o văduvă bătrînă, curată şi harnică. I-a îngrijit bine în privinţa mîncării şi i-a întrebat ce mai poftesc domniile lor să vadă în scaunul împărăţiei.
—	Am văzut, mătuşă, toate minunile de aici, a răspuns unul dintre neguţători. Acuma am pofti ca să ne ducem la baie, să ne scăldăm.
—	Prea bine, a răspuns văduva ; baia e aproape ; chiar după colţul uliţii,
470
—	Atuncea ne ducem fără întîrziere, a urmat neguţătorul cel mai vîrstnic ; şi dumneata, mătuşă, fii aşa de bună şi ne păstrează banii pînă ce ne întoarcem noi de unde ne ducem. Avem noi obicei de ne păstrăm la un loc, într-o singură pungă, banii negu-ţătoriei noastre ; îi cheltuim cu sfat şi scriem socoteala. Nu umblăm la bani decît cînd sîntem cu toţii la un loc. Dumneata primeşte-i; noi pecetluim gura pungii şi punem semn cu inelele noastre, şi tot în această stare să ne-o dai, cînd ne-om întoarce şi vom fi tustrei la un loc.
—	Am înţeles, cinstiţilor neguţători, a zis bă-trîna ; faceţi cum spuneţi şi eu vă păstrez aurul pînă ce vă întoarceţi şi veţi fi, aşa cum spuneţi, cu toţii la un loc.
Au făcut călătorii aşa cum au spus. Au lăsat văduvei punga pecetluită. Au ieşit şi au pornit cătră colţul uliţii, la baie. Pe drum, tot cel mai vîrstnic şi-a adus aminte că au uitat să-şi ia pieptene, pentru bărbi.
S-au oprit o clipă şi s-au sfătuit ca să se întoarcă cel mai tînăr dintre ei la gazdă, să ia pieptenele.
Doi s-au mişcat înainte; cel mai tînăr s-a întors la bătrînă.
—	Mătuşă, a zis el, am cugetat noi că, înainte de baie, mai avem de făcut un drum pînă în bazar, pentru nişte cumpărături de juvaeruri, şi ne trebuieşte punga. Fă bine şi ne-o dă.
—	Cinstite neguţător, a răspuns bătrînă, nu-ţi pot da banii decît cu rînduiala ce aţi întocmit; trebuie să fiţi tustrei de faţă.
—	Ba te rog să dai punga. Spre încredinţare, n-ai decît să ieşi pînă în prag, să vezi şi pe tovarăşii mei şi s-auzi şi de la dînşii porunca.
471
—	Aşa da,	s-a învoit hangiţa.
Au ieşit în	prag. Neguţătorul cel	tînăr	a	strigat
cătră soţii săi :
—	Gazda spune că nu vrea să	deie !
—	Ba să-i	dai, că ne trebuie,	au	strigat	ceilalţi
doi tovarăşi, de depart'e, făcînd semne şi cu capul şi cu mînile.
Femeia s-a plecat :
—	Bine, atuncea să-ţi dau punga.
Cinstitul neguţător a pus mîna pe pungă şi s-a tot dus pe o portiţă de dindos.
Ceilalţi doi negustori aşteaptă un răstimp, şi, vă-zînd că tovarăşul lor întîrzie cam mult, se întorc la gazdă, să vadă de ce nu se mai găseşte pieptenele ce le făcea trebuinţă.
Cînd întreabă pe ijătrînă, află că punga lor a făcut picioare.
—	De ce ai dat punga, femeie ? a strigat cel mai în vîrstă. Cum ne-a fost tocmeala ?
—	Ştiu cum a fost tocmeala, a răspuns hangiţa, însă aţi strigat şi aţi făcut semne că să-i dau aurul.
—	Ba noi am făcut semne şi am dat glas pentru pieptene, nu pentru banii noştri. Acuma rămîi răspunzătoare pentru ceea ce ţi-am încredinţat, şi să ne înapoiezi avutul nostru.
—	Săraca de mine ! dar de unde să vă dau eu bani, cînd sînt o ticăloasă văduvă ! Ce sînt eu vinovată de asemenea înşelăciune ? Cereţi, vă rog, avutul dumneavoastră de la cel care şi l-a însuşit; dar nu cereţi de la o muiere care cu greu îşi tîrîie viaţa de azi pe mîne.
—	Ba, pînă una alta, noi îţi poruncim să ne întorci tu paguba, mătuşă. Haide la judecător; după
4/ A
ce va hotărî şi judecătorul, vinde-ţi casa, dă-te roabă, fă ce ştii ; noi nu te lăsăm.
—	Vai de zilele mele ! se tînguia bătrînă. Se poate întîmplă şi asta, să văd judecător care să mă osîn-dească pe mine pentru paguba pe care v-a făcut-o altul !
Neguţătorii au luat-o cu puterea şi au dus-o în faţa judecătorului.
Era un judecător care abia îşi mîncase cuşchebapul de batal şi alunele prăjite şi se tolănise pentru bună mistuire subt o umbră de pom, lîngă răcoarea unui zid. Cum li-i dat oamenilor din tagma asta, picura de somn şi din cînd în cînd îi asfinţeau ochii. Foarte mare nemulţămire a avut că l-au tulburat împricinaţii. împăratul nu plăteşte pe judecătorii săi ca să fie întruna tulburaţi, mai cu samă după ce au ospătat cuşchebap de batal.
—	Ce este ? a zis el, ridicîndu-se pe jumătate din locul său.
—	Uite, aşa şi aşa, au arătat călătorii. Femeia asta a primit banii noştri cu anume rînduiala ; trebuia să ne dea punga numai cînd am fi fost împreună ; şi ea a dat punga nymai unuia. Iar acest unul s-a dus cu aurul.
Judecătorul s-a încruntat şi a cugetat.
—	Femeie, a grăit el, să-mi spui dacă sînt adevărate vorbele acestor străini.
—	Sînt adevărate, judecătorule.
—	Ca să poată lua banii, trebuiau să se înfăţişeze tustrei ?
— întocmai aşa, dreptule judecător.
— Iar tu ai dat numai unuia banii?	\>) ]
1
473
—	Da ; însă mi-au făcut semn aceştialalţi şi au şi strigat să dau.
—	Am făcut, am făcut semn, s-au apărat străinii, însă nu pentru pungă, ci pentru pieptene. Ne duceam la baie şi aveam trebuinţă de pieptene pentru barbă.
Judecătorul s-a întors spre văduvă.
—	Aşa este ?
—	Aşa va fi fiind, dreptule judecător al nostru ; dar eu am înţeles, precum îmi spunea celălalt, că e vorba de bani.
—	Vra să zică. aceşti neguţători străini au rămas lipsiţi ?
—	Da, însă nu din vina mea.
—	Ba din vina ta, femeie, pentru că n-ai făcut întocmai cum v-a fost tocmeala. Să plăteşti paguba !
—	Vai de mine, amărîta şi văduva ! de unde să iau şi să dau ? fie-vă milă !
—	Judecata nu ştie de acestea ; te-a lumina Dumnezeu. Du-te.
La această judecată stătuseră de fată şi mahalagiii, cu muierile şi copiii lor. Judele a rămas ca să se odihnească sub smochin ; iar văduva plîngea cu amar, pe cînd neguţătorii cei doi puneau stăpî-nire pe dînsa.
Unul dintre copii, care auzise tot, s-a milostivit de ea. A lăsat arşicele şi tovarăşii, şi-a făcut loc pînă lîngă dînsa şi a şoptit :
—	Nu plînge, dragă mătuşă. Rămîi puţintel în urmă, căci vreau să-ţi spun ceva.
—	Vai, copile, n-am de unde-ţi da nimic; ce am nu mai este al meu ; străinii aceştia vor să-mi ia şi sufletul.
—	Nu e vorba de asta, mătuşicâ; vreau să-ţi dăruiesc eu dumnitale un sfat. Intoarce-te numaidecît la judecător, pînă ce nu adoarme iarăşi la umbră. Spune-i aşa, că dai punga cu aur, numai sâ fie tustrei neguţătorii la un loc, aşa precum v-a fost tocmeala.
Auzind femeia asemenea cuvinte cum nu s-au mai auzit de la un prunc de şase ani, desculţ şi in cămaşă, pe loc s-a întors, să găsească pe judecător. Neguţătorii au venit şi ei asupră-i, ca s-o apuce de grumaz.
—	Judecătorule, a strigat femeia ; fă-mi dreptate : m-am răzgîndit; să vie tustrei neguţătorii şi, cînd or fi la un loc, le dau avutul lor.
Judele şi-a pălit fruntea cu palma, trezindu-se :
—	Aşa este !
S-a răstit la călători :
—■ Lipsiţi din faţa mea ! Şi să veniţi tustrei, după tocmeală.
Miraţi au fost neguţătorii. S-au dus. Uimit era judele. A ispitit pe femeie, să afle cine i-a dat asemenea sfat isteţ; căci se vedea că în acea pricină s-a amestecat un înţelept.
—	înţeleptul meu e un copil de şase ani, a răspuns bătrînă. Nu-1 mai văd ; s-a dus să se joace.
După ce a isprăvit istorisirea, împăratul a zis :
—	Imi place întîmplarea, mai ales că s-a petrecut în cetatea noastră de scaun.
Dascălul Sindipa a rînjit într-un dinte, care ş-acela era negru :
—	Mie îmi plăcea mai mult, dacă era scos judele din locul său, ca să fie pus copilul,
CAP1T0LU I- XIX
Altă istorisire cu un neguţător care s-a dus să vindă santal la Basora.
—	Ascultă stăpîne, a zis Ferid, să mai spun o întîmplare.
De cînd eram prunc ştiu că la această împărăţie plac poveştile. Şi vor plăcea şi la alte împărăţii în vecii vecilor. De şi cunosc de la dascălul meu că această marfă n-are decît preţul vorbelor şi cîntăreşte cît fumul, totuşi filosofii fac mare negoţ cu dînsa.
A fost cîndva un neguţător adevărat, de marfă bună, cu numele Asamanaf, care a aflat prin oameni pribegi cum că în cetatea Basora, la malul mării, are preţ mare lemnul de santal. La acea cetate Basora ar fi venind, după cît se spunea, neguţători din mari depărtări, din împărăţiile negurii, care plătesc însutit acest lemn aromat.
A încărcat deci pe cămilele lui santal şi, călătorind multă vreme, cu greutăţi şi năcazuri destule, a ajuns la Basora şi a tras la un han. S-a odihnit şi a dat răspuns vameşilor împărăţiei despre treburile ce are şi marfa pe care o duce. Le-a pus deoparte, cuviincios, şi peşcheşul ce li se cuvine lor pentru că se ostenesc a vămui. Pe urmă a poftit să afle cum stau preţurile.
—	Străine, i-a zis hangiţa cea bătrînă la care găzduise, să ştii că Basora e mare cetate între cetăţile lumii ; şi are bun pîrcălab. Insă bagă de samă cu cine vorbeşti. Nicăieri ca la Basora nu se găsesc mai buni meşteri de înşelăciune.
—	D-apoi, mătuşă, nici neguţătorii din alte părţi nu sînt mai prejos, s-a semeţit străinul. Eu vreau
>176
să aflu numai dacă treburile negustoriei merg bine şi dacă la Basora umblă spornic banul.
—	Umblă, să fii dumneata sănătos, şi-ţi doresc frumos cîştig. Insă iarăşi îţi spun să iei aminte, că unde e negustorie multă, e şi hoţie multă.
—	De asta nu mă tem, mătuşă.
A ieşit dumnealui Asamanaf in tîrg. Feluri de feluri de neguţători umblau încolo şi-ncoace, vorbind de felurite mărfuri din toate ţările pămîntului. De lemn mirositor nu vorbeau, deci marfa era rară, se gîndea neguţătorul, şi se bucura.
L-au cunoscut cîţiva localnici că e străin şi l-au oprit, întrebîndu-1 cu glas blînd :
—	Cinstite prietine, ai venit la noi în petrecere ori cu treburi ?
—	Ba cu treburi, căci sînt neguţător.
—	A! atunci ne bucurăm, că eşti din aceeaşi
tagmă cu noi. Ce fel de	marfă ai adus ?
—	Am adus santal de	la Ofir.
Cei care se adunaseră	împrejurul	lui	au	stat	şi
s-au uitat unii la alţii. Pe urmă s-au	împrăştiat	uriii
încolo, alţii încoace.
Iar cei ce-1 opriseră n-au părut uimiţi de o marfă aşa de scumpă.
—	Cîştig bun ! i-au urat ei, şi s-au dus, lăsîndu-1 în mijlocul uliţii.
A mai umblat el prin tîrg, n-a mai venit nimene să-l întrebe ce şi cum, după obiceiul negoţului. S-a întors la han şi a cercat să tragă de limbă pe bătrînă despre preţuri. A răspuns hangiţa :
—	Dragul meu oaspete, rogu-te să nu te nelinişteşti ; în acest tîrg preţurile sînt ca vîntul, cînd tari, cînd domoale. Numai să fii cu băgare de samă, cum ţi-am spus.
477
—	Insă, a întors cuvînt Asamanaf, oamenii de aici îmi par cam moi şi leneşi.
—	Poate încă n-ai dat peste cei harnici, a rîs hangiţa.
Străinul s-a hodinit puţintel, apoi a ieşit iarăşi în cetate. Intr-un medean, nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. Unii cinsteau mied. Alţii vorbeau cu aprindere şi se certau. Alţii căscau gura ori se scărpinau şi nu făceau nimica.
îndată ce a ajuns acolo neguţătorul, nici n-a avut cînd să se uite ori să asculte ; s-a neliniştit, căci în medean mirosea a fum de santal. S-a întors să vadă de unde vine vîntul. Vîntul adia dinspre han. A dat să fugă într-acolo, să vadă dacă nu i s-a aprins cumva marfa. S-a încurcat printre oamenii adunaţi. A încercat să-şi facă loc. Cineva 1-a întrebat :
—	Unde fugi aşa, omule ?
—	Mă duc la hanul meu, a răspuns cu grăbire Asamanaf; am adus marfă lemn mirositor şi simţesc în nări fum, parcă ar fi chiar de la marfa mea.
—	Ai adus	aici lemn de santal ?	s-au mirat	unii.
—	Da, s-a	fudulit neguţătorul.
—	Ciudat	om eşti dumneata !	i-a	zis cel	care
părea diacul	medeanului, căci purta la	brîu pană şi
cerneală.
—	Hm ! a făcut un tovarăş al diacului.
Neguţătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la
taclale. Şi-a făcut loc, iar tîrgoveţii l-au lăsat să se ducă. In fugă a ajuns la han; a găsit toate în bună stare şi locul paşnic. S-a întors numaidecît în medean. Acuma se simţea acolo şi mai cu putere mireasma.
478
r
S-a dus împotriva oamenilor cu care stătuse de vorbă.
—	Mă rog dumneavoastră, oameni buni, a întrebat el, spuneţi-mi ce fum cu miros plăcut este acesta ?
—	E un fum ca toate fumurile şi un miros ca toate miroasele, i-a răspuns un cetăţean. Aşa-i la noi la Basora.
—	Nu cumva e santal ?
—	Ba da.
—	Atunci de ce v-aţi mirat cînd v-am spus ce marfă am adus la Basora?
—	Mai .întăi, nu ne-am mirat de marfă, prietine străine, ci de neguţător. Aşa ne mirăm şi acuma de mirarea dumnitale.
—	Oameni buni, a zis Asamanaf, bănuiesc că arde undeva lemn de santal.
—	Se poate, i-a răspuns cel mai bătrîn şi mai cuviincios dintre tîrgoveţi. La noi, prea cinstite străine, să ştii că toată lumea arde santal la un loc cu alte lemne.
—	Aşa ?
—	Apoi da; cînd ţi-oi spune că la noi santalul se găseşte în toate huceagurile şi se află zvîrlit pe toate drumurile, ai să înţelegi şi mai bine de ce ne-am mirat de neguţător.
—	Se poate oare una ca asta ?
—	Precum vezi şi precum ai mirosit.
—	Atuncea cum fac eu cu marfa mea ? Am adus o povară mare de santal, auzind că la Basora se plăteşte bun preţ pe asemenea marfă.
—	Asta e adevărat, se plăteşte bun preţ la Basora, cînd vin cu corăbiile neguţătorii de Ia miazănoapte. Dar acei neguţători vin la şapte ani o dată. Au fost acum patru ani : abia peste trei ani au să se în-
479
toarcă. Dacă aştepţi pînă atunci, povara dumnitale are să aibă căutare.
Auzind asemenea vorbe, neguţătorul s-a întristat. Umbla de colo-colo şi nu mai avea chef de sfat.
A venit la el tîrgovăţul cel cuviincios.
—	Ingăduie-mi, cinstite străine, a zis el, să te întreb : de ce eşti mîhnit ?
—	Cum să nu fiu mîhnit, cînd aflu că santalui meu n-are preţ.
—	Altfel de marfă n-ai adus ?
—	Nu.
—	Atunci e destul de greu. Cunoaşte, domnule, că eu sînt staroste al neguţătorilor de lucruri scumpe. Văzînd năcazul dumnitale, m-am gîndit să-ţi fac un bine. Cum te vei încredinţa, în această cetate se găsesc şi oameni detreabă, pe lîngă destui şmecheri. Sînt în această cetate şmecheri cît păr ai dumneata în cinstita dumnitale barbă.
—	Am auzit de asta.
—	Insă, a urmat starostele, dumneata ai avut noroc să dai şi peste un neguţător cumsecade — aşa cum mă aflu eu, din mila lui Dumnezeu. Dacă socoteşti că nu poţi aştepta trei ani, atuncea lasă marfa în sama noastră. Ţi-om da un schimb potrivit, după vremuri; dumneata te duci şi noi om aştepta aici cîştigul ori paguba.
Din una în alta, neguţătorul s-a învoit. Schimbul a rămas să-l ia străinul a doua zi, alegînd din lucrurile scumpe ale starostelui atît cît îi va încăpea în doi desagi.
I-a mai venit năcăjitului inima la loc. Pîrcălăbîa era aproape, în celălalt capăt al medeanului, şi au făcut zapis.
480
«In doi desagi se gîndea cu viclenie Asamanaf, pot încăpea multe lucruri scumpe.»
După această bună afacere, neguţătorul a început iar să se plimbe prin îmbulzeală, privind şi ascul-tînd. A văzut într-un loc, pe un covor la pămînt, un meşter care sucea şi schimba trei cărţi ; una era cartea împăratului, celelalte două cărţi închipuiau pe împărătiţă şi pe diavol. Ţinînd acele cărţi pe faţă, omul le arăta pe rînd ; apoi le întorcea pe dos şi le aşeza : una în dreapta, alta în stînga, alia în faţă ; după aceea le schimba o dată ori de două ori, şi întreba : Unde-i diavolul ?
Dintre oamenii ce stăteau în priveală, se alegea cîte unul şi se aşeza în faţa meşterului. Se uita cu luare-aminte la mişcarea cărţilor şi gîcea :
—	Acesta e diavolul !
îndată ce diavolul era aflat, meşterul scotea din sîn un galbăn şi plătea. Dacă se întîmplă ca omul să nu nimerească, se răscumpăra dînd numai jumătate de galbăn. De mirare i se părea străinului ce fel de afacere învîrtea meşterul acela, căci mai mult păgubea. Tot se scobea în sîn şi scotea galbini. Şi nu era chip să nu piardă, deoarece nu era nici o greutate să găseşti care-i diavolul.
Băgînd de samă asta Asamanaf, s-a gîndit să-cerce şi el. Ii era milă de bietul meşter cu asemenea slab meşteşug ; cu toate acestea, fiind el însuşi păgubaş la povara de santal, nu i-ar strica măcar un galbăn cîştig într-adaos, cît să plătească hanul ş] să-şi cumpere o păreche de iminei.
S-a aşezat şi el pe covor în faţa bietului meşter. A cîştigat un galbăn şi s-a bucurat; însă nu s-a mulţămit cu atîta. Incercînd înainte, spre uimirea
31	— Sadoveanu — Opere, voi. 15
481
lui nespusă, a pierdut unul după altul toţi gaibinii pe care îi avea cu sine.
Privind la degetele meşterului, a zis cu mare întristare :
—	Nu mai am la mine bani.
—	Nu face nimic, a răspuns meşterul ; dumneata eşti neguţător străin, care mai ai pe lîngă dumneata şi altele.
—	Lemnul mirositor l-am vîndut, a răspuns străinul. Schimbul mărfii mi se face mîni.
—	Se poate, a adaos meşterul ; putem aştepta pînă mîni. Mai ai dumneata şi cămilele. Ai straiele. Ai inelele din degete. Mai ai şi averea dumnitale de-acasă. Pe urmă ai cinstea dumnitale de neguţător. Numai dacă binevoieşti, jocul nostru poate merge înainte.
—	Hm ! în ce chip ?
—	Intr-un chip prea mulţămitor pentru dumneata ; ca să te încredinţezi că oamenii de la Basora au inimă şi ştiu să se poarte cu străinii. Eu zic iaşa : jucăm de trei ori. Dacă mă biruieşti o dată din trei, tţi dau înapoi tot ce ai pierdut. Dacă nu mă biruieşti ■(niciodată din trei, atunci nu-ţi cer alta decît să-mi -spui o vorbă care să-mi placă. Iar dacă nu mi-a plăcea nimic din ce mi-i spune, să-mi rămîi zălog pe o sută de galbini. Bun cuvînt ?
—	Bun ! aşa să fie ! s-a învoit străinul.
Era bine încredinţat că va birui măcar o dată din trei. Ochii lui au fost ţintă la cărţi şi la degetele şmecherului. N-a biruit niciodată.
—	Ai pierdut şi rău îmi pare, a zîmbit meşterul. Să-mi spui vorba care să-mi placă : îţi dau răgaz pînă mîni, la acelaşi ceas. Martorii sînt de faţă ; mergem să facem înscris la pîrcălăbie,
482
Cum se afla încă ameţit străinul de asemenea întîmplare, după ce a ieşit de la pîrcălăbie, dă în uliţă peste un om nalt şi slab, care-i aţine calea. Vrea să-l înconjure ; omul nalt şi slab îl aţinteşte cu singurul ochi pe care îl avea, dă un ţipăt şi îl apucă de strai :
—	Stăi pe loc! te-am prins !
—	Dar asta ce mai este ? a strigat neguţătorul ; dă-mi drumul, omule, să mă duc la năcazurile mele.
—	3a nu ţi-oi da drumul, a răspuns omul beteag, pînă ce nu mi-i întoarce ochiul pe care mi l-ai furat. Doi aveam şi tu unu! ; şi ducîndu-mă eu în cetatea de unde vii, m-ai împresurat cu vrăji şi mi-ai luat un ochi. Se şi cunoaşte că nu-i al tău, căci ţi l-ai aşezat strîmb.
Intr-adevăr, grămădindu-se tîrgoveţii şi privindu-I de aproape, au cunoscut că străinul se uita încrucişat cu ochiul stîng.
Ruşinat şi mînios în acelaşi timp, Asamanaf s-a întors cu toată droaia după el la pîrcălăbie, ca să caute acolo dreptate.
Pîrcălabul a ascultat plîngerile părţilor şi, după ce a înţeles pricina, numaidecît a poruncit neguţătorului să dovedească pînă a doua zi că n-a răpit cu vrăji ochiul beteagului. Dacă nu poate dovedi, atunci să dea înapoi ochiul ; ori să răscumpere ochiul cu două sute de galbini ; o sută de galbini pîrîşuiui şi o sută pîrcălăbiei.
S-a făcut iar înscris.
«Minunat merg afacerile în această cetate Basora !» se gîndea acum cu obidă Asamanaf.
Mai mult mort decît viu, s-a întors la han.
Cind l-a văzut, gazda cea bătrînă şi-a pocnit palmele una de alta.
483
■— Vai, cinstite neguţător, a zis ea, de ce eşti aşa de ofilit? N-ai găsit cumpărători pentru marfă?
—	Cum să găsesc, cînd neguţătorii de santal vin abia peste trei ani ? Aşa că am dat toată povara mea în pagubă. Dacă ar fi numai atît ! Dar m-am tocmit cu alt priceput ca să-i spun ceva care să-i piacă, şi dacă nu i-a plăcea, să mă zălogească pentru o sută de galbini.
—	Vai de mine, prietine străine ; eu număr destui ani, dar de asemenea negoţ încă n-am auzit.
—	Stăi, că mai este, a strigat iar, cu desnădejde, neguţătorul. Am mai pierdut şi tot ce avesm la mine la jocul dracului; şi m-a judecat pîrcălăbia să dau înapoi ochiul meu stîng unui chior ; zice că-i a lui şi i l-aş fi răpit eu cu vrăji. Dacă nu i-1 dau înapoi, să mă răscumpăr cu două sute de galbini. Iată care sînt foloasele mele în această vestită cetate Basora.
—	Of! prietine! s-a tînguit baba; doar ţi-am spus să te păzeşti de tîrgoveţii noştri; căci nu se află în toată lumea şmecheri mai mari. In această cetate a noastră Basora au trăit odată filosofi cu faimă, care au învăţat pe oameni să se slujească în chip cinstit de agerimea minţii lor ; şi ne lăudam cu acei filosofi. Insă răii cetăţii şi-au' ascuţit mintea spre ticăloşii ; de unde se vede că învăţătura filosofească e cu primejdie. Lauda noastră acum e şmecheria. Ce-i de făcut ?
—	Ştiu eu, mătuşă ? Mă gîndesc fel şi chip. Să mă sui în stele nu pot; nici să mă cufund în pămînt. Dacă pînă mîni nu pier, trebuie să mă dau cu capu-n jos într-o fîntînă ! Abia acum înţeleg, ticălosul de mine, că altă scăpare n-am !
—	Stăi, nu grăi aşa, l-a povăţuit hangiţa. Li-nişteşte-te. întinde mîna şi ia de colea bucate gus-
484
r
icase şi ospătează, ca să ţi se pară lumea ceva mai bună. Şi cît Vei mînca dumneata, eu am să mă gîndesc cum ar fi mai bine de lucrat. Cunosc eu un meşter mai mare decît ei toţi, care, dacă n-ar fi om cuvios, le-ar putea fi dascăl întru blăstămăţiiie lor.
După ce a mîncat, străinul a băgat de samă că hangiţa zîmbeşte.
—	Fie-ţi milă de mine, mătuşă, s-a spăriat el, nu mă vîrî şi dumneata în vreun năcaz; mi-e destulă ruşinea şi moartea la care am ajuns.
Bătrînă a clătinat din cap :
—	Sărace omule !
Apei i-a poruncit :
—	la-ţi toiagul şi vino cu mine.
L-a dus la marginea cetăţii, lîngă mare.
Acolo, într-o chilie săracă, vieţuia dascălul meu prea iubit Sindipa, înainte de a se oploşi la împărăţia tatălui meu. Dădea puţin trupului, ca să rămîie duhului său îmbieişugarea.
Femeia s-a închinat, punînd pe poliţa chiliei un şirag de smochine uscate. Apoi a înfăţişat pe neguţător.
—	Prea înţelepte, am adus la dumneata pe acest străin care a venit de departe şi se află astăzi în cetatea noastră, ca o biată oaie între fiare cumplite. Milostiveşte-te de dînsul şi scapă-1.
Dascălul a făcut cercetare şi a pus întrebări neguţătorului. A aflat toate, una cîte una.
După aceea, a grăit zîmbind :
—	înţeleg.
Asamanaf de la Ofir A venit să vîndă santal la Basora.
In loc să găsească aici chilipir,
A ajuns dator şi rob tuturora !
465
—	Aman ! s-a văitat neguţătorul.
—	Prietine, fii liniştit, a adaos dascălul meu. In» fâţişează-te mîni la pîrcălăbie, şi dă-ţi răspunsurile cum am să te povăţuiesc eu.
După ce a ascultat învăţăturile înţeleptului, străinul a mulţămit cu umilinţă şi s-a întors cu bătrînă acasă. S-a culcat şi a dormit liniştit.
A doua zi, starostele negoţului de scumpeturi s-a înfăţişat cu martorii lui ca să ia în stăpînire lemnul bine-mirositor.
—	Laudă Domnului ! a zis el cu veselie. După ce îmi dai povara de santal, binevoieşte, străine, sâ vii ca sa-ţi alegi ce-ţi place din lucrurile mele.
—	Voi veni după rînduiala zapisului nostru, a dat încredinţare neguţătorul. Dar mai întăi te-aş ruga să-mi spui ce mi-ai putea da.
—	Bucuros îţi voi răspunde, prietine, a întors cu-vîntul tot cu veselie starostele scumpeturilor. Ani la mine acasă ceva moloz vechi de la palatul iui Darie împărat. Dacă pofteşti, găsim într-o camara zdrenţe de la curtenii aceluiaşi slăvit stăpînitor, care a ţinut sub picioarele sale Apusul şi Răsăritul, încolo ţi-aş mai putea da o piatră de la rîşniţa lui Noe. Dar mă tem că n-a intra în desagii dumnitale ; pe lîngă asta ar trebui să te mai trudeşti ca s-o fereci.
Neguţătorul a zîmbit şi a clătinat din cap :
—	Ba, cinstite staroste al scumpeturilor, eu aş pofti altceva.
—	Ce anume ? alegerea dumnitale, neguţătoruîe, n-o poţi face decît din puţine. Dumnezeu a vrut ca singurele mele lucruri scumpe să fie acestea pe care ţi le-am spus.
486
—	Insă, cinstite staroste, eu aş pofti o marfă mai nouă şi, pe lîngă asta, mai uşor de purtat pînă la locul meu.
—	Nu văd ce-ai mai putea găsi la mine ! a suspinat starostele. Ce altă scumpete aş putea avea ?
—	Ştiu eu ? Pe cît văd că întrebuinţezi unghiile ca să te scarpini, poate se găsesc purici în scumpele dumnitale zdrenţe.
Starostele a rînjit :
—	Purici ?	*
—	Da, staroste, dacă nu te superi.
—	Asta da, a izbucnit de rîs starostele, asemenea marfă am cu îmbielşugare.
—	Apoi, cinstite staroste, să ştii că asta-i bine şi ne-ain putea lesne înţelege; deoarece puricii de la Basora îmi par de soi mai bun decît cei de la Ofir.
Starostele îşi ţinea vintrea cu palmele, ca să poată hohoti mai în voie. Aşa mucalit păgubaş încă nu întîlnise.
—	Iţi dau bucuros cît şi cum pofteşti, a strigat ştergîndu-şi lacrimile, şi santalul să-mi rămîie mie.
—	Să-ţi rămîie, după ce-mi pui dinainte marfa ce-ţi cer, după zapis, adică doi desagi — într-unul purici bărbaţi şi într-altul purici femei, şi să fie jumătate negri şi jumătate castanii.
Auzind acestea, starostele s-a oprit din bucuria lui şi a înghiţit greu, pricepînd că şi-a găsit stăpîn.
—	Unde-i cetăţeanul care pofteşte ochiul meu stîng ? a strigat apoi neguţătorul. Să meargă cu mine la pîrcălăbie, ca să se facă dovada dreptăţii.
S-a înfăţişat toată adunarea şmecherilor la pîrcălăbie.
—	Dreptule pîrcălabe, a cuvîntat neguţătorul, chiamă slujitorii, să-mi scoată mie ochiul stîng iar
487
«
mai întăi să scoată şi cetăţeanului ochiul pe care-1 mai are. Să se puie ochii la cîntar, să se vadă dacă-s de-o măsură, şi, prin urmare, dacă cererea ce s-a făcut e întemeiată. După dovadă, judecata se va încredinţa că dreptatea e a mea.
Chiorul, dorind foarte să-şi păstreze ochiul ce mai avea, a încercat să deie dos la faţă. Slujitorii pîrcălăbiei l-au oprit.
—■ Acuma îmi mai rămine meşteraşul cu cărţile, a grăit iar neguţătorul. Tocmeala noastră este să-i spun ceva care să-i placă.
—	Intr-adevăr, a încuviinţat pîrcălabul.
—	Atunci am să-i spun că luminatul împărat care stăpîneşte şi cetatea Basora şi marea a izbîn-dit în război şi a doborît pe toţi duşmanii împărăţiei.
Meşterul cu cărţile a încuviinţat numaidecît, căci gealatul împărătesc era la uşă. Bătîndu-se în piept cu palma, a strigat :
—	Imi place şi mă bucur de asemenea veste.
După aceste socoteli, străinul a cerut pîrcălăbiei
să împlinească întocmai zapisele şi şmecherii să-i plătească ce i se cuvine şi să-i întoarcă ce i-au luat.
Aşa că, înainte de a vinde, dumnealui Asamanaf a şi avut dobîndă. Iar lemnul intrînd iarăşi în stă-pînirea sa, au venit la han neguţătorii cei adevăraţi şi i-au pus la picioare preţul cuvenit santalului.
CAPITOLUL XX
Vulpea frumoasei Şatun la divan, şi istorisirea Sindipei filosof cu vătaful de hoţi.
I-au plăcut măriei sale împăratului poveştile filo-sofeşti ale coconului său şi l-a lăudat. A lăudat
488
întrucitva şi pe dascălul Sindipa. I-ar fi plăcut poate şi mai mult dacă, în vorbele de la urmă ale lui Ferid, nu s-ar fi aflat un îndemn vădit la cercetare şi la judecată. Iar această cercetare şi această judecată priveau pe frumoasa Şatun. Mare mînie avea domnia sa împotriva muierii şi se trezise din pricina asta. în vremea nopţii, o dată, la cîntarea a doua a cucoşilor ; dar în sufletul său cumpăneau în partea ceaiailă amintirile desmierdărilor ei. De şi filosofia măriei sale nu era prea îmbielşugată, totuşi măria sa venea că timpul nostru nu-i decît unul ; că ziua care se duce nu se mai întoarce ; că plăcerea bietului nostru trup e o candelă ce arde tot mai slab, pînă ce piipîie şi se stînge. Puţinul oîeu cît îl mai avea domnia sa, poftea să-l istovească în tihnă.
—	O, voi filosofilor, a cuvîntat luminăţia sa marele stăpînitor al stăpînitorilor lumii, bucurie mare simte sufletul meu văzînd pe fiul nostru înflorind întru înţelepciune. Dreaptă răsplată i se cuvine dascălului Sindipa pentru osteneala ce şi-a dat. Ne putem mîndri că după noi rămîne bun cap să judece, şi braţ vrednic să taie. în toată domnia noastră griji multe ne-au bîntuit; una mai aspră am avut acum cu fiul nostru ; am dovedit-o şi pe aceea; astăzi am pus popas scîrbelor. Cît ne va mai îngădui Dumnezeu putere, mă gîndesc că s-ar cuveni s-o petrecem în chef şi huzur.
—	întru mulţi ani cheful şi huzurul, măria ta ! au strigat curtenii.
împăratul Kira a mulţămit dînd din cap de sus în jos, şi a urmat, cu glas mai scăzut:
—	Bag de samă că oarecare painjeniş mai rămîne gîndului şi sufletului nostru, pînă ce vom istovi şi cercetarea pe care ne-o cere fiul nostru şi pînă ce va
489
ieşi judecata cea mai potrivită. Dumnezeu să ne ajute, ca să nu greşim.
—	Amin ! amin ! s-au închinat curtenii.
—	Să fie adusă înaintea noastră Şatun, vinovata, a poruncit măria sa Kira.
Au adus armăşeii pe Şatun. Era mîhnită, însă tot zîmbea şi frumuseta ei părea neveştezită. Era aşa de frumoasă, încît şi privirile sfetnicilor s-au îm-blînzit şi, de mare tulburare, chiar Urga filosof a mormăit:
—	Asemenea ispită trebuie numaidecît să piară !
Kira împărat a lăsat pe vinovată să se apropie
cît mai mult de jîlţul său. I-a făcut semn cu degetul ; ea a îngenunchiat. Apoi a cerut cupa şi a mai sorbit din ceea ce, în grai filosofesc, se chiamă laptele bătrîneţei.
Prea puternicul stăpîn şi-a dres glasul şi a grăit :
■— Ascultă, femeie...
Din genunchi, muierea şi-a ridicat spre măria sa lostunii ochilor.
—	Ascultă, Trandafir-de-aur. Ai fost adusă aici în faţa noastră ca vinovată. Ai înţeles ?
—	Am înţeles, iubite stăpîne.
—	Dacă ai înţeles, atunci să ne răspunzi de ce ai strigat şapte zile împotriva dregătorilor noştri ?
—	Pentru că mă ponegreau şi mă înfruntau, iubite stăpîne.
—	Intr-adevăr, te-au ponegrit şi te-au înfruntat. Dar te-au ponegrit şi te-au înfruntat pentru că cereai moartea fiului nostru prea iubit.
—	Mărturisesc, domn al fiinţii mele, că am cerut moartea lui Ferid. Moartea coconului tău, doamne, n-am cerut-o din răutate, ci din spaimă. Văzînd muţenia lui, de care curtea întreagă se mira fără s-o
490
înţeleagă, l-am cerut eu, precum ştie măria ta, ca să-l ispitesc şi să-l fac să vorbească. Am cercat cu bîîndeţă ; el n-a răspuns. Am cercat în felurite alte chipuri; el a păstrat aceeaşi tăcere. Atunci am cercat un meşteşug pe care îl au numai femeile, — şi Ferid a dat glas. El a crezut că am pentru dînsul patimă adevărată şi s-a înşelat. Tn mînia lui m-a ameninţat. Atunci am priceput cît de primejdios a fost meşteşugul meu, şi am fost cuprinsă de mare spaimă. Să nu te superi, stăpîne, cînd voi mărturisi că nu m-am gîndit atunci decît să-mi scap viaţa, şi viaţa nu puteam să mi-o scap decît prin moartea lui Ferid. Iar viaţa aceasta a mea n-o ocroteam numai pentru .mine, ci si pentru stăpînul meu, ca să se desfăteze de dînsa.
De aceea m-am zbătut şapte zile, stăpîne. Şi acuma, în ziua a şaptea, arn ajuns să fiu ca vulpea din poveste.
Stăpîne, era odată o vulpe, care, în fiecare noapte, se furişa în cetate, printr-o fereastră a unui tăbă-car. Casa tăbăcarului fiind la zidul din afară, vulpea se strecura în tăbăcărie şi rodea pieile crude. Inţe-legînd meşterul de unde îi vine paguba, a pus o cursă, şi într-o noapte vulpea s-a prins. îndată ce a înţeles că viaţa ei e în primejdie, sărmana vicleană a stat şi a cugetat. A scornit în sinea ei un meşteşug şi s-a prefăcut moartă. Cînd a venit tăbăcarul, a văzut-o întinsă pe capcană, fără suflare. I-a dat cu piciorul ; ea a rămas ţeapănă. A pălit-o c-un băţ, ea nu s-a trezit. Atuncea a scos-o din colţii de fier şi a zvîrlit-o pe o movilă de dubală. Cum s-a întors el într-o parte, căutînd o custură ca s-o jupească, vulpea a zvîcnit din locul ei, s-a strecurat pe uşă,
491
a dat în uliţă şi a luat-o la fugă prin cetate. S-a năpustit în urma ei tăbăcarul, chiuind şi strigînd la vecini să aţie dihăniei calea, — vulpea fugea din răspîntie în răspîntie, din răspîntie într-o grădină, dintr-o grădină într-o ogradă, din ogradă în altă uliţă, şi căuta ori un ascunziş, ori un loc de trecere la cîmpie, printr-o poartă deschisă a cetăţii.
A trecut pe la poarta întăia; era încă închis. A trecut pe la poarta a doua ; tot închis. începea să se audă prin măhălăli îndemnuri de glasuri pe urma ei şi lătrături de cîni. Soarele era aproape să răsară. S-a repezit cătră a treia poartă, s-a tupilat în gunoaie şi s-a prefăcut iarăşi moartă, aşteptînd deschiderea. Poate va avea prilej o clipă : îi era destul să facă numai cîteva sărituri, şi atunci biruinţa era a ei. Biruinţă pentru viaţa ei de sălbătăciune. Ce preţ are pentru noi viaţa asta ? însă pentru dînsa era totul.
Cum sta ea în gunoi, cu botu-ntre labe şi ochii închişi, au venit străjerii ca să descuie şi să dea în laturi canaturile.
Cu străjerii era şi un morar, care îşi aştepta trecerea în afară de ziduri. în vreme ce straja desfăcea lanţurile, el a văzut vulpea.
—	Aha ! a zis el, iaca ş-o cumătră vulpe. I-aş lua pielea, dacă aş avea vreme. Pentru că mă grăbesc, am să-i tai numai coada. E bună de şters cu ea pietrele, după ce le ferec.
Aşa a zis, aşa a făcut. Pe cînd se dădea in laturi
o	poartă, nevasta morarului, care venea din urmă cu măgăruşii încărcaţi cu grîu de măcinat, a strigat :
—	Bărbate, dă-mi cuţitul să tai urechile vulpii; îmi fac trebuinţă pentru descîntec de plînsori la pruncii noştri.
Vulpea a răbdat să i se taie şi urechile.
Pe cînd morarul, nevasta şi măgăruşii cu griul ieşeau pe poarta cetăţii, iată că a venit la faţa locului şi fierarul din colţ; s-a uitat la vulpea ciuntită şi a zis :
—	Vin la mine oameni să le scot măsele cu cleştele ; de cîte ori trag eu, de atîtea ori ei răcnesc cît ce pot şi vor să ia în grumaji fierăria. Leac să nu-i doară nu se află altul mai bun decît să ţie în gură dinte de vulpe. Din moşi-strămoşi cunoaştem şi întrebuinţăm acest leac, numaicît pînă azi nu-1 găsisem.
A dat cu ciocanul peste botul sălbătăciunii şi i-a rupt cîţiva dinţi; i-a luat şi i-a strîns în chimir.
A venit şi calfa faurului, cu un jungher.
—	Mie îmi trebuie inima dihăniei, a zis el, ca s-o duc la vraci să-mi facă farmec de dragoste, să nu mai fie potrivnică şi înşelătoare muierea care mi-i dragă. De opt săptămîni mă poartă pe degete şi mă fierbe. Acuma, dacă i-am găsit leacul, gata ! Cum mă vede, cum îmi cade în braţe.
Zicînd aceste cuvinte, a pus jungherul să spintece. Atuncea vulpea n-a mai suferit să treacă nici o clipă. A fulgerat din locul ei, a făcut cîteva copce şi s-a dus pe poarta cetăţii, la lărgime.
Stăpîne bune, — asemenea Şatun. A răbdat toate ale filosofilor, însă n-a vrut să-şi piardă inima.
Am spus tot şi împăratul meu să se milostivească de mine !
După ce a isprăvit frumoasa de vorbit, împăratul a rămas pe gînduri, privind-o cum plînge. Apoi s-a întors cătră Ferid :
493
—	Ce spune fiul nostru prea iubit ?
A răspuns Ferid zîmbind :
—	Stăpîne, Şatun are dreptate în ce spune. Noi vedem toate ale vieţii ca bărbaţi; ea le vede ca vulpea. S-a spus că sfatul femeilor foloseşte. Iar mintea femeilor e la inimă, adică nu-i minte.
—	Prin urmare, cum zici să facem, Ferid ? Să chemăm pe gîdea Hurda s-o taie ? Gîndeşte-te bine şi răspunde-ne cu dreptate.
—	Nu, stăpîne ; încă să n-o taie ; să-i lăsăm sorţii ce i-a avut vulpea, cînd a scăpat pe poarta cetăţii,
împăratul s-a gîndit iar :
—	Ferid, ce-ai spune dacă ţi-aş dărui-o ţie ?
—	Nu, stăpîne, mie nu-mi face trebuinţă şi vreau să-mi păstrez înainte viaţa.
—	Atunci ce să facem cu dînsa ?
—	Stăpîne, dascălul meu Sindipa se gîndeşte s-o trimetem la camara ei, să-şi taie unghiile şi să aştepte bunăvoinţa luminăţiei tale. Ne plecăm la porunca măriei tale, oricare ar fi, căci numai măria ta porunceşti bine.
împăratul a poruncit prea, frumoasei să plece în clipă din faţa sa. Apoi şi-a mîngîiat barba şi a grăit:
—	Tot mai bună se dovedeşte a fi înţelepciunea fiului nostru prea iubit.
S-a uitat la sfetnici. Sfetnicii îşi mîngîiau şi ei măturile cărunte şi încuviinţau cu capul.
—	Totuşi, a urmat măria sa, mi se pare mie că pricina încă n-am descurcat-o. Să ne mai gîndim şi s-aşteptăm de la Dumnezeu îndemn. Bine le pare vinovaţilor cînd judecăţile se amînă şi judecătorii ascultă poveşti. Filosoafe Sindipa, tu ce părere ai ?
A răspuns egipteanul :
—	Eu am părere că împăratul nostru face bine
494
cum face. Şi povestea i-o pot spune măriei sale, dacă binevoieşte a asculta.
Era odată, doamne, un stăpînitor care avea lîngă sine mulţi filosofi. Intre aceşti filosofi, unul era sfetnic mai mare ; iar altul se întîmplase să fie astronom.
I	s-a născut sfetnicului celui mare un fiu ; şi împăratul l-a poftit la curte, ca să-l firitisească.
—	Vină, o filosoafe, a zis împăratul, vină la picioarele măririi noastre de ne spune veste bună, ca să ne bucurăm şi noi.
—	Milostive doamne, a răspuns sfetnicul, nu mă
pot învrednici să mulţămesc stăpînului meu pentru gîndul bun ce binevoieşte să aibă şi pentru mila ce-mi arată; însă eu n-am bucurie de naşterea pruncului. Căci astronomul, cercetînd zodia copilului şi cetind stelele	în ceasul ieşirii lui	pe	lume, a
cunoscut că va avea	parte în viaţă răutatea,	şi	firea
sa îl va purta cătră	tagma tâlharilor.
—	Cu putinţă să	fie oare asemenea	lucru,	sfet-
nice ?
—	Nu ştiu nici eu ce să cred, stăpîne. Din ceasul acesta teamă mi-este de cetitorii de stele.
—	Să vie astronomul aici, să-l aud şi eu, a poruncit împăratul.
Cel chemat s-a înfăţişat.
—	Ai spus marelui nostru sfetnic, o astronoame, a întrebat măria sa, că feciorul său va fi tălhar ?
—	Am spus ce-am cetit, slăvite stăpîne. Frumos ■va fi la chip acel copil şi va bucura ochii părinţilor săi ; şi anii vieţii lui se vor îndelunga pînă la nouăzeci. Insă într-a! treisprezecelea an al vieţii sale va să săvîrşească cea dintăi răutate.
împăratul a stat şi a cugetat, apoi a grăit :
495
—	Oare adevărul să fi ieşit din gura ta, astro-noame ? Nu cumva ai o vrăjmăşie ascunsă împotriva sfetnicului nostru cel dintăi. — de pui în bucuria lui atîta otravă ?
—	N-am vrăjmăşie, stăpîne; adevărul grăiesc, precum mi s-a arătat.
—	Fi-va copilul hoţ ?
—	Aşa se arată, împărate. Nu numai hoţ, ci vătaî de hoţi.
—	Iţi dai, pentru acest adevăr, capul ?
—	Viaţa mea, împărate, e întăi în stăpînirea lui Dumnezeu şi după aceea în mînile măriei tale.
—	Bine, să vedem, a hotărît împăratul. Milă îmi este de sfetnicul meu întăi şi vreau să-l povăţuiesc ce să facă. Să stea pruncui numai cu maica lui. Iar după ce va începe a vorbi, să-l ţie Ia o parte de robi şi de oameni de rînd. Şi de la al şaptelea an să-l aşeze într-un turn, ca să nu ajungă pînă la dînsui veştile din lume, nici să vadă în jurul său răutăţile şi suîerinţile vieţii. La dînsui să se ducă numai mama lui, ca să-l îngrijească şi să-i dea de mîncare ; şi numai părintele său, ca să-l înveţe frica de Dumnezeu şi rînduiala cea bună a vieţii. După asta mai fi-va tălhar ?
—	Dumnezeu va hotărî, s-a închinat astronomul.
—	Mai fi-va tălhar ? a rîs împăratul ; ori vei rămînea scurtat, o filosoafe ?
—	Va hotărî Dumnezeu, s-a închinat iarăşi astronomul.
Sfetnicul cel mare a făcut întocmai aşa cum a fost porunca împăratului său. A aşteptat să crească pruncul, l-a pus în turn şi i-a dat cu dragoste de părinte învăţăturile cele bune. Cînd a intrat copilul într-al paisprezecelea an, sfetnicul s-a înfăţişat !a
496
împărăţie şi s-a lăudat cu pruncul său, cît este de supus, de cuvios şi de înţelept.
—	Mă bucur, a răspuns împăratul. Iar astronomii! nostru mi se pare că se întristează. Acuma ce vrei să faci ?
—	Mă gîndesc, stăpîne, să-l aduc la genunchii
măriei tale, să-l	cunoşti şi să se bucure	de	slava	ta.
—	Prea bine,	sfetnice ; adă-mi-1.
Sfetnicul cel mare a scos pe copil din turn şi l-a vestit că se vor duce amîndoi la împărăţie.
—	Te vei bucura, fiule, nu numai de slava împăratului nostru, ci şi de mila măriei sale. Căci toate bunătăţile şi bogăţiile sînt în mîna împăraţilor, iar noi curtenii trebuie să ne plecăm împăratului, ca să ne împărtăşim şi noi din bunătăţi şi bogăţii.
—	Cum ne vom înfăţişa, tată ? a întrebat copilul.
—	Ne vom înfăţişa cuviincios, fiule. Iar cu îi voi duce daruri.
—	Care daruri ? parcă spuneai că toate	bunurile
şi bogăţiile sînt	ale împăratului, şi noi	nu	dăm,	ci
primim.
—	Ba dăm şi noi puţin, ca să primim	mai	mult.
—	Atuncea se cuvine să dau şi	eu.
—	Tu eşti încă prunc şi n-ai de unde. Vei da mai tîrziu, cînd vei fi dregător şi vei fi îndestulat din toate ale pămîntului oamenilor împărăţiei.
Copilul a rămas gîndindu-se şi îi părea rău că el nu va putea duce daruri împăratului său. Hotărînd în sine că totuşi va trebui să ducă plocon la cea dintăi înfăţişare a sa, a pus cuţit la cingătoare şi a ieşit din camara sa în puterea nopţii. A ascultat zvonurile întunericului şi a sărit	zidul	fără să-l
simtă nimeni. S-a şupurit lîngă un	alt zid,	s-a	căţă-
rat cu iscusinţă şi pe acela ; a sărit într-o grădină
32	~ Sadovcanu — Opere, voi 15
497
şi a stat un timp la pîndă în aesiş. După aceea a luat în dinţi cuţitul şi s-a tîrît lîngă o fereastră deschisă. Dormea sub fereastră un străjer. A trecut pe lîngă străjer, a păşit peste fereastră. A văzut la lumina candelei o odaie scump împodobită. In fund, în crivat, dormea un bătrîn. Copilul a păşit la crivat, a văzut pe un coltuc aruncat un strai de matasă ţesută cu fir. I-a plăcut straiul şi l-a luat. In aceeaşi clipă, bătrînul s-a deşteptat şi l-a privit cu uimire.
—	Ce faci acolo ? şi cum îndrăzneşti ?
Copilul a pus mîna pe cuţit. A zis :
—	Bătrîne dragă, închide ochii şi dormi iar, dacă vrei să-ţi fie bine.
Bătrînul a înţeles ameninţarea crudă a furului şi a închis ochii, nădăjduind că totuşi îl vor simţi cînii şi străjile şi-l vor prinde.
Dar nici cînii nu l-au mirosit, nici străjile n-au simţit; băiatul s-a strecurat cu băgare de samă Ia zid, a trecut în uliţă şi s-a întors la locul său, de unde plecase. A strîns cuţitul ; a ascuns straiul. S-a culcat şi a adormit fericit şi fără grijă.
A doua zi, l-a luat tatăl său, să-l înfăţişeze la împărăţie.
S-au dus printre slujitori, printre sfetnici, au intrat la divan, între podoabele puterii împăratului. Măria sa sta în jîlţ. Sfetnicul s-a închinat şi a pus pe covor darul său — cartea puterii împăraţilor, legată în piele de crocodil şi ferecată cu argint.
—	Mărite stăpîne, a adaos el cu bucurie, mai aduc un dar de preţ; pe fiul meu, — care numai prin înţelepciunea strălucirii tale a ajuns ceea ce se vede.
—	Să vie mai aproape, să-l cunosc, a poruncit împăratul.
498
r
Copilul a înaintat cu îndrăzneală ; şi, trăgînd de dedesubtul straiului său haina cea scumpă de tnalasă şi tir, a pus-o subt ochii împăratului.
—	Puternice stăpîne, binevoieşte a primi şi darul meu ! a rostit el.
Atunci împăratul i-a cunoscut glasul; a văzut şi a cunoscut în aceeaşi clipă şi haina sa de ceremonie ; şi şi-a adus aminte cît de groaznic îl privise acel copilandru care acuma se uita la el cu blindeţă.
—	O, iubite al meu sfetnic, a oftat împăratul, darul tău cel bun — copilul — e hoţul care mi-a furat lastă-noapte haina ce se vede. După cum a cetit acum paisprezece ani astronomul, vrednic este acest prunc al tău să fie vătat de hoţi.
După ce înţeleptul Sindipa a isprăvit povestea, împăratul Kira l-a întrebat:
—	Ce-i pilda asta, filosoafe ?
—	Stăpîne, a răspuns egipteanul, folositoare sînt; cunoaşterile şi învăţăturile, dar mai presus de ele trebuie să aibă omul, în fiinţa lui, bună cumpănă a înţelepciunii şi a inimii. Astronomii cetesc in stele norocul şi nefericirea fiinţilor noastre ; iar norocul ori nefericirea le purtăm în noi din pîntecele maicii noastre, moştenire de la părinţii părinţilor şi strămoşilor. Dumnezeu se vădeşte în noi şi în acest chip. Cum vătaful de hoţi îşi avea scrisă în el soarta, aşa Ferid poartă în sine lumina adevărului şi dreptăţii, moştenire bună de la cei pe care el nu i-a cunoscut.
—	Moştenire de la mine ! a dat încredinţare împăratul.
—	Da, stăpîne ; omul sub destin ca rima sub piatră.
Egipteanul s-a închinat şi măria sa a binevoit a-1
bate pe spate.
32*
499
CAPITOLUL XXI
Istorisirea dascălului Sindipa cu înţeleptul de la Damasc, după care urmează sfîrşitul tntîmplărilor.
A zis Sindipa cătră ucenicul său :
—	Iată am ajuns cu bine la casa liniştii noastre şi slujitorii muţi şi-au luat iar rînduiala. Paznicul nostru cel fără simbrie stă culcat cu botul pe labe, dinaintea pridvorului, şi toarce. Soarele se înclină spre asfinţit; în curind răcoarea va trimete pînă la noi mireasma migdalilor înfloriţi a doua oară. In cedrul cel strîmb, un cuc îşi cîntă singurătatea.
O, Ferid, bucură-te de viaţă.
—	Dascăle iubite, a răspuns coconul, mă bucur, de şi i-am simţit zădărnicia.
—	Zădărnicia, fiule, e unde s-au amestecat oamenii. Bucuria ta pune-o în cele fără prihană.
Ferid a suspinat.
—	Fiu al sufletului meu, de ce suspini ?
—	Dascăle, a grăit ucenicul, ca să fiu fericit cu adevărat, văd că ar trebui să mă întorc in taina stin-cii ; firea mea să fie cristal şi răsfrîngeri; însă Dumnezeu ne-a dat simţire, deci pricină de suferinţă.
—	Totuşi, Ferid,' Dumnezeu a dat unora dintre Iiii omului puţintică înţelepciune. Iar unii dintre noi pot, cu această armă şubredă, să biruiască întristarea cea mare a trecerii noastre pe pămînt.
Eu am fost cel dintăi fulger între viaţă şi moarte, zice înţelepciunea. Eu am fost aşezată din veşnicie înaintea tuturor începuturilor.
Cea dintăi fărîmă de pulbere a lumilor încă nu se mişca, şi eu cutreieram necuprinsul.
Am fost meşterul Domnului Dumnezeu în toate ; am fost desfătarea lui, zidind lumea, despărţind apele,
500
cerurile şi uscatul ; şi m-am jucat, ca să dau suflare păpuşilor ce am alcătuit. Eu sint întristarea şi bucuria ; slăbăciunea şi puterea ; ridic pe om în cerul tinereţii, ca să-l cufund în mlaştina vieţii tîrzii, dînd tinereţii nebunii plăcute şi bătrîneţii pricepere amară.
Eu am despărţit breasla prostiei, zice iarăşi înţelepciunea, pentru ca cei înţelepţi să nu se îngîmfe. Am dat pe cei aleşi pămîntului, ca să întîrzie Dumnezeu urgia sa asupra mişeilor.
Mîngîie-te, Ferid, de durerile tale, căci binefăcătoarea aceasta ţi-a suflat asupra frunţii.
Uită că vei fi împărat; adă-ţi pururi aminte că, în sara aceasta, o privighetoare a cîntat, într-o clipă unică, prietiniei noastre.
Cîndva, după viscolul anilor, un semen al nostru v? pomeni de trecerea noastră, şi, din veacul vieţii, va zîmbi umbrelor noastre trecute pe alt tărîm.
—	Părinte al meu întru spirit, a suspinat iar Ferid, m-am liniştit, căci pot avea înşelarea unui vis.
Dascălul Sindipa a tăcut un răstimp.
—	Ferid, răspunde-mi, a şoptit el apoi, dacă n-a rămas în tine otrava de dragoste a muierii.
Coconul a suspinat a treia oară şi n-a dat răspuns.
Atunci Sindipa l-a îndemnat să asculte o poveste ciudată a altui om de demult, din tagma lor.
Trăia la cetatea Damascului un învăţat vestit; numele lui era Elazar ben Durdia. Acest învăţat Elazar ben Durdia era şi foarte bogat ; şi în viaţa lui i-au plăcut iscusinţile dragostei întru aşa chip, încît nu se afla în ţinuturile Siriei nici o curtezană s-cumpă căreia să nu-i fi plătit vama şi să n-o fi cunoscut.
501
Se dusese vestea despre dinsul şi veneau la el străini ca să-l cerceteze. Unii din aceştia se lăudau şi ei cu desfătările trupului lor. Iar învăţatul îi asculta zîmbind, căci el nu căuta numai aceasta ; ci voia să afle toată bucuria, înainte de a face popas la «hanul întristării anilor», cum îi zicea el.
De la un călăuz de caravane, Elazar ben Durdia a aflat veste despre o muiere frumoasă între cele prea frumoase care ar fi trăind la Bagdad, depărtată cale
—	două sute de parasange — peste munţi, ape şi deserturi. Preţul ei ar fi un burduf de bani de aur. Puţini dintre muritori se puteau lăuda că au pătruns în iatacul ei. Numai domnii lumii îşi îngăduiau asemenea dulceaţă.
—	Am s-o cunosc şi eu ! s-a lăudat învăţatul.
S-a gătit de cale ; a încărcat pe cămilă tributul ; cu călăuz bun şi străji tocmite a străbătut drumurile şi, după multă trudă, a ajuns la Bagdad. Acolo s-a oprit la baie, unde oameni pricepuţi l-au gătit şi l-au uns cu oleu aromat. Şi călăuzul său s-a dus la palatul acelei muieri cu faimă, poftind intrare pentru un călător bogat.
—	La mine nu intră decît puţini aleşi, i s-a răspuns. Ce doreşte omul de la Damasc ?
—	Doreşte să închine celei mai frumoase femei aurul pe care îl aduce.
—	în îndestulătoare greutate ?
—	Aurul pe care îl aduce prea bogatul şi prea învăţatul Elazar ben Durdia covîrşeşte îndestularea, a răspuns călăuzul.
—	Atunci să poftească ; uşile palatului meu i se vor deschide, s-a înduplecat curtezana.
Elazar ben Durdia s-a înfăţişat. A fost uimit de strălucirea podoabelor casei; a văzut în camara dra-
502
T
gostelor pat de purpură sub baldachin cu sfîlpi de palisandru. A păşit pe covoare tivite cu rubinuri. Străluceau toate ; dar cea mai frumoasă şi mai strălucită era însăşi femeia.
Elazar i-a închinat dreptul frumuseţii ei. Ea s-a lăsat îmbrăţişată. Şi înţeleptul s-a simţit fericit întru semeţia lui. Cind iată, pe cînd o stringea la pieptul său, Elazar a auzit un sunet al trupului ei, un sunet cu totul străin de plăcerea lui, un suspin al putreziciunii vieţii. Zadarnic roabele au sporit bătaia cozilor de păun, ca să aţîţe jarul din căţui şi miresmele, înţeleptul simţise nu numai în urechi, ci şi în nări sarcasmul ticăloşiei noastre.
Dintrodată i s-au răcorit măruntaiele ca o apă, toamna, şi a rămas singur, covîrşit de întristare.
—	Ce ai ? a zîmbit femeia. Preţul ţi se pare prea mare pentru ceea ce ţi se dă ?
Străinul a plecat fruntea.
—	O, filosoafe, a urmat ea batjocoritor ; precum ceea ce ai auzit tu nu se mai poate întoarce la locul de unde a pornit, aşa nici Elazar din Damasc nu va fi primit la Dumnezeu intru pocăinţă.
Vorbele curtezanei i s-au părut învăţatului cel mai înfricoşat adevăr. A părăsit tot şi s-a retras umilit. Şi-a chemat călăuzul şi a ieşit în acelaşi ceas din cetate.
S-a dus departe, în pustie, şi a stat singur, cătînd cătră cele ce i se păreau zidite pentru vecie.
A privit spre munţi, care-şi povîrneau pădurile şi s-a tînguit:
—	O, munţilor ! ajutaţi-mă şi cerşiţi pentru mine milă!
I-au dat munţii răspuns, pe care l-a auzit lăuntrul său :
503
—	Decit să ne rugăm pentru tine, mai bine ne-am ruga pentru noi, căci scris este in cartea sfîntă: «înlăturaţi ii-vor munţii, şi colinele se vor prăbuşi».
Atunci s-a răsucit Elazar ben Durdia spre pîcla deşertului :
—	O, ceruri şi pămînt, rugaţi-vă pentru mine păcătosul !
I-au răspuns negura cerului şi năsipul pustiei :
—	Decit să ne rugăm pentru tine, mai bine ne-am ruga pentru noi, căci spune prorocia : «Cerurile ca fumul se vor risipi, şi pămintul ca un strai se va destrăma».
—	Tu soare, şi tu lună ! a urmat să strige înţeleptul, puneţi voi glas pentru mine!
—	Decît să ne rugăm pentru tine, au răspuns soarele şi luna, mai bine ruga-ne-am pentru noi, căci scris a fost: «Va roşi soarele şi ruşina-se-va luna».
—	Atunci nu mă lăsaţi voi, planetelor şi stelelor!
—	Ba, decît ne-am ruga pentru tine, mai bine pentru noi ne-am ruga. S-a spus : «Topi-se-va toată oastea cerurilor».
—	Atunci unde să găsesc sprijin ? a strigat des-nădăjduit Elazar ben Durdia.
Plîngind s-a lăsat pe piatră şi s-a încovoiat ca un vierme, cu tîmplele între genunchi.
—	Au unde a pus Domnul Dumnezeu tăria mea şi sprijinul meu ?
Numai în mine însumi, şi-a răspuns el singur ; numai în acest stîrv şi in această înţelegere puţină !
Astfel şi-a putut răscumpăra înţeleptul de la Damasc mila şi iertarea.
încheiere
Sfîrşitul acestei istorisiri părea cu totul nelămurit, din pricina învăţaţilor persieni care s-au străduit să amestece aşa iei adevărul cu prepusurile, încît au împuţinat viaţa şi au umflat fabula.
Nepotul lui gîdea Hurda s-ar fi lăudat cîndva, la un ospăţ de nuntă, că bunicul său ar fi tăiat pe Şatun ; aşa spune Nuşif, cronicar împărătesc.1
Dar neguţătorul Batic-Mosiva, care venea cu mătăsuri şi mai ales afion de la kitai, în anul al treizeci şi optulea al domniei lui Kira împărat, ar fi fost oprit de hoţi nu departe de poarta răsăriteană a cetăţii Ba-bahan; şi slujitorii lui făcînd faţă, ar fi răzbit pe hoţi, prinzind nouă dintre dînşii. între aceşti nouă se afla şi un slujbaş vistiernic — ceea ce nu-i de mirare.
1	Cronica slăviţilor împăraţi pînă la Kira împărat, foi în număr de 3, biblioteca Hogea Becîr, cafegiu şi rahatgiu.
Acest hoţ Împărătesc ar ii mărturisit, cind ii puneau juvăţul oamenii caravanei, că el însuşi ar ii dus pină la hotar pe Şatun şi ar ii izgonit-o dincolo de Stre-şina-lumii, după judeţul divanului. Din asta Cuşira scoate că prea inimoasa n-a pierit.
Insă alţi istorici nu vor să ţie samă de mărturia lui Batic-Mosiva ; de şi s-a arătat anume in ce an, lună şi zi a intrat Batic-Mosiva la Babahan 1; şi in ce catastif a fost scrisă vama ce trebuia să plătească2; şi care e ziua naşterii şi care sint numele părinţilor acelui vistiernic3; căci atiţia vistiernici s-au îndeletnicit cu meşteşugul armelor la drumul mare4, incit este nevoie să statornicim de cine anume e vorba. S-a spus şi in ce condică anume a divanului s-a scris judecata prea frumoasei3.
Avem dreptul să nu credem nimic, adaugă tot Cuşira, de şi acestea ar îi dovezi destule că Şatun n-a pierit.
La moartea lui Kira împărat s-au scos două epistole dintr-un sunduc, în care epistole s-au cetit bune vorbe cătră împărat şi urări de petrecere «cu toată curtea măriei tale». S-ar vedea aici o urare a lui Ferid călător in ţări străine. Vorbele «toată curtea măriei tale» şi pribegia coconului împărătesc ar fi dovadă destulă pentru viaţa prea frumoasei.
Dar un cirac al lui Cuşira întreabă pe fostul său dascăl: Unde sînt acele epistole ? Poftesc să !e cu-
1	An 407 al împărăţiei, luna Mehir, săptămîria întăia ; ziua şi ceasu! nu se cunosc.
2	Terfelog al vămilor de la Babahan, al o sută treizecilea ter-felog, faţa 8532; s-a primit vamă 8 groşi, pe paie de orez, de la dumnealui Mosiva.
3	Nu se ştie ; a fost copil din flori.
4	In Tabla Căpuţinilor nu se găseşte însemnat că s-ar fi tăiat vreun vistiernic, dintre cei optsprezece sute cîţi au fost prinşi la drumul mare; poate să fi murit de frînghioară de matasă.
5	S-a căutat şi nu s^a aflat.
5U6
T
riosc şi eu. Epistolele nu s-au aflat şi Cuşira s-a supărat. Iar Mohabin ciracul a zis : Nu se cuvine să se supere Cuşira. Iar Cuşira s-a tinguit prea tare împotriva ciracului său, încredinţînd pe toată lumea că Mohabin a rămas dator unei văduve sănace cu cinci parale, pentru cusutul unui turban.
S-a amestecat în dezbaterea istoricilor şi unul din epigramiştii vremii, spunind :
Dumnezeu să binecuvinteze pe istorici,
Ca să trăiască şi ei în bună înţelegere ca ceilalţi oameni.
Dumnezeu să binecuvinteze pe poeţi,
Ca să nu fie ca istoricii.
S-a sculat în vremurile mai dincoace un învăţat mai iscusit decît toţi: toată lumea ştie că e vorba de Musa-ben-Omer Cirnul.
«In fiecare adevăr, zice el, se află o poveste; şi in fiecare poveste un adevăr. Se poate pune temei pe ce s-a scris ; dar se poate pune temei şi pe ce nu s-a scris. Despre tot neamul meu care se trage din mişeii persieni nu s-a scris niciodată nimic, şi cu toate acestea strămoşii mei au fost, deoarece sînt eu. Adevărate sînt stihurile sus pomenite, de vreme ce se află scrise. Adevărat este că Ferid nu se află scris în şiragul împăraţilor Persiei ; dar nu se poate dovedi că Ferid n-ar fi fost.»
A venit în sprijinul lui Musa-ben-Omer un poet şi a scris :
Voi istoricii vă îndoiţi de cele ce au fost,
Noi poeţii iscodim cc putea să fie ;
Şi r.e bucurăm de basme
Mai mult decît de întîmplări adevărate.
N-ar-fi fost bine, o Musa-ben-Omer,
Să îi lipsit Persiei şi lumii Ferid.
507
Chiar de n-ar fi fost, ar fi trebuit născocit;
Avem nevoie de el ca de lumină Ca lumea să ne pară mai puţin urîtă.
Iar dac-a fost Ferid, au fost celelalte toate,
Ş-a fost nevoie să fi trăit Şatun,
Ca să fie pildă
Cum trebuie să se isprăvească întîmplările adevărate,
Nu cu sînge, ci cu blîndeţă şi pace.
Asta o spun eu bătrînul poet Arun-el-Azid.
După părerea înţeleptului Musa-ben-Omer Cîrnul, Ferid a părăsit curtea părintelui său; deci Şatun a rămas, ca figura lui şahzade să se lumineze şi mai mult in umbra trecutului.
Ferid — ne Încredinţează Musa Cîrnul — s-a dus după părintele său întru duh Sindipa, dorind să iasă din amestecul minciunii, ,spre leul cel tînăr al sufletului său.
Părea că ar fi fost scris in stele ca împărăţia Persiei să aibă pe cel mat luminat împărat al dreptăţii ; şi totuşi nu i-a fost dat să-l aibă. De mii de ani noroadele îl aşteptau şi nădăjduiau in el ; tot aşa au urmat să-l aştepte şi nu mai nădăjduiesc.
Aşa că Ferid n-a fost stăpînitor înfricoşat, biruitor fără scădere, mare împărat al tuturor Împăraţilor, stăpîn al tidvelor; soarta lui a fost să ajungă un înţelept sărac.
Bine i-a priit să fie înţelept; mai puţin bine să fie sărac. Hotărîrile lui Dumnezeu fiind sfinte, n-avern dreptul să le tiîcuim.
Fcvniarie, 1939.
NOTE
Ca orice fiinţă sau lucru, fotografiile işi au şi ele o viaţă a lor: mai bună ori mai rea, mai lungă ori mai scurtă, mai strălucită ori mai obscură. Unele mor de accident îndată ce-au fost scoase la lumină. Dispariţia misterioasă a altora — unice la părinţi — iasă un dulce şi neconsolabil regret. Cele debile din naştere, vestejindu-se şi pălind într-o lună ca altele într-un an, se înmormîntează sub foaia albă ca subt o placă de marmoră pe care uneori nu-i scrisă măcar data venirii pe lume. Sînt şi care au norocul să-şi doarmă bătrîne-ţile într-un fund de sertar al unui birou ori al unui scrin vechi ; trezite din somn arareori, li se poate în-tîmpla ca un nepot ori o nepoţică — neţinînd sama de friabilitatea lor — să se joace cam brusc cu ele şi să le mai schilodească un pic ; dar trece şi asta şi se pot iar cuibări c-un oftat în culcuşul lor ferit.
Bine o duc cele de pe pereţi, dacă stau sub sticlă şi n-au suferit insultele muştelor ; acestea pot ajunge la o vîrstă impresionantă şi singura lor durere e că se simt uneori stinghere între mobilele şi cadrele altui secol.
Dar cel mai dulce e traiul celor care au fost cu grijă aranjate din vreme în imobilul unui album cu multe etaje şi multe apartamente numerotate şi datate : zîm-besc din fereastră rudelor şi cunoştinţelor şi se uită puţintel ruşinate la noile generaţii care se perindă prin faţa dumnealor. Alcătuirea aceasta din urmă
509
poate ti ridicată cîteodată la rangul de muzeu şi vă închipuiţi de cîtă preţuire se pot bucura locatarii acestui fericit complex. Şi bine înţeles că au şi toate şansele să ajungă vîrsta lui Matusalem.
Mihail Sadoveanu a avut de-a face cu mai toate speciile de fotografii mai sus amintite, afară de cele atîr-nate pe pereţi ori puse în rame de lemn pirogravats sau împletite în inacrameu. Albumul istoric — fie-i ţărîna uşoară, că de mult s-a lărîmiţat într-un pod ori a mucegăit în vreo pivniţă — avea la sîîrşit cîteva preţioase fotografii de familie. Imi aduc aminte cît de ciudat mă priveau de pe cartonaşele îngălbenite bunicii, străbunicii şi strămoşii aceia cu ţăcălie, sabie şi pantaloni de coloare deschisă strînşi pe picior şi cît de neverosimile mi se păreau imaginile celor doi bucă-laţi Mihai Sadoveanu de la vîrsta de optsprezece şi douăzeci de ani 1 Cîteva din aceste scumpe amintiri, schimbîndu-şi la vreme categoria, au trecut la odihnă în safe-ul scriitorului alături de alte cîteva fotografii mari făcute în casele de la numărul 40 de pe aceeaşi stradă Rădăşeni.
Pe unul din aceste cartonaşe cu chenar lat cenuşiu, îl putem vedea pe cuconu Mihai alături de cucoana Catincuţa stînd pe treptele scării de dindos a casei ; amîndoi închiingaţi în straie de duminică, — ca la fotograf! Uriaşul blond e rotund şi voluminos, atin-gînd la acea epocă cea mai mare greutate din viaţa lui: nu mai puţin de 127 de kilograme. Spune singur că la vremea aceea nici nu se putea pleca să-şi încheie ghetele şi că se nevoia tăind lemne cu ferăstrăul, spre marea compătimire a proprietarului său din strada Toamnei 89 :
—	Păi dă, cucoane, la vîrsta dumitale L
—	Dar cîţi ani crezi că am ?
—	Păi, să tot ai vreo cincizeci, cincizeci şi cinci de ani!
Două imagini ni-1 arată ca director al Teatrului Naţional din Iaşi, în 1910 : important, cu palton şi pălărie şi cam tot aşa de voluminos. într-un document al anului 1903, îl vedem cu cei de la redacţia Semănătorului: Chendi, Scurtti, St. O. Iosif, Pîrvan şi Lepe-
510
datu. într-altă parte e fotografiat cu prilejul unei şezători la Folticeni, în 1920, alături de Nicuşor Beldi-ceanu, G. Topîrceanu, M. Codreanu, Q. Rotică, Hortensia Papadat Bengescu şi Anicuţa Cîrjă.
Din nefericire, însă, mai toate aceste clipe fugitive au fost tratate de către Sadoveni ca nişte dihănii şi zvîrlite claie peste grămadă în cuşca unei cutii mari de carton, unde nu putem spune că stăteau prea confortabil. Alcătuită în decurs de patruzeci de ani şi cu-prinzînd numere senzaţionale, această menajerie era adesea oferită publicului doritor s-o cunoască. Şi nu arareori s-a întîmplat ca spectatorii — iertat să le fie păcatul pornit din dragoste şi admiraţie — să-şi însuşească cîte un exemplar care-i uimise cu deosebire.
Cum să rezişti unei scene care are drept decor grădina de la Copou şi drept actori pe cuconu Mihai, cucoana Catincuţa, Otilia Cazimir şi G. Topîrceanu ? Stau la masa de subt arţarul uriaş, în plină lumină de vară. Quconu Mihai e numai în cămaşă, cu păru-i buclat învălmăşit de vînt.. Cucoana Catincuţa mititică subt aripa lui. Otilia Cazimir şi G. Topîrceanu în ţinută orăşenească, aproape de ei şi de inima lor, cum au fost întotdeauna. Operator al numărului: Miti Sadoveanu. Acuma: alei-hop!... Ei au făcut frumos şi aparatul i-a aplaudat c-un ţăcănit scurt. Doi dintre actorii de atunci nici nu mai sînt în viaţă, aşijderea şi dresorul acelui număr rar ; tustrei s-au destrămat în aburii trecutului.
Ori, cum să nu rămîi cu gura puţintel căscată în faţa acelui fekir, brahman sau maharajah cu turban alb în cap ? Nu-i nici fakir, nici brahman şi nici maharajah, e Mihail Sadoveanu în vara anului 1927, ars de soarele de la Budachi, cu cazacă alunie şi legat c-un prosop la cap pentru că se lăuse. Totuşi, ca şi asiaticii cărora le copiase acoperemîntul, avea să se aplece în clipa următoare pe tăblia de şah, şi, aruncind oştirea cu călăreţi şi tunuri în luptă, să dea şah si mat la rege, obţinînd o victorie strălucită.
Şi iată-1 şi-n grădina din strada Barbu Delavran-c.ea 47, unde l-a dus turneul întîmplării. E-aşa cum a venit «din oraş» ; şi-a lepădat numai pălăria şi bas-
511
tonul şi s-a lăsat în scaunul de pînză. Alături, în rochie de catifea neagră, cu păru! dat cuminte pe după urechi, ucenica lui, Profira. Cuconu Mihai e cu mult mai sprinten ca-n 1904 şi-o lumină lăuntrică îi îndulceşte chipul. Se uită, vag, într-o parte, — poate la lalelele tinere abia îmbobocite, care-1 străjuiesc din două părţi, ca o armată de suliţi.
*
Cei care l-au cunoscut pe Sadoveanu in bucolica-i livadă de la Folticeni ori în măreaţa-i sihăstrie de la Copou, cu greu şi-l pot închipui în Bucureşti, în cadrul strimt al casei din Barbu Delavrancea 47. Şi totuşi, dictată de evenimente, monstruozitatea s-a produs şi bourul şi-a găsit sălaş între zidurile Capitalei, de unde, de cîte ori putea, evada spre munţi, ape, codri şi cîmpii, — să răsufle văzduh şi să bea din izvoarele neîntinate ale singurătăţilor.
Bucureştiul — în cei treizeci şi mai bine de ani de cînd fugise cu întreaga gospodărie din strada Toamnei, refugiindu-se în tihnitul Folticeni — îşi schimbase desigur destul înfăţişarea ; îşi pierduse şi din pitorescul lui de pe vremuri, diar nu atît de mult ca să nu mai răsune pe străduţele lui lăturalnice strigătele de :
—	Haine vfchi! Haine vichi!
—	Hai la căşuleanu, măi, hai la căşuleanu !...
Sughiţul iaurgiilor încă mai trezea dis-de-dimineată
din somn pe locatarii de pe strada Barbu Delavrancea şi răcnetele celor care vindeau cozi de lemn încă te mai făceau să tresari uimit:
—	Coda la topore!... Coda la topore!...
Mai umblau chivuţele cu farfurii şi castroane şi căruţele cu zarzavat, cărbuni, lemne şi pămînt de flori, încă mai erau grataragii în stradă şi cetele de spoitori mai băteau pe la porţi oferindu-şi serviciile. Mai tresărea boncăluitu! butnarilor ambulanţi :
—	Bofoaie! Reparăm botoaie!...
Oltenii cu cobii iţă pe umeri intrau prin curţi să aducă clienţilor trufandale. Ursarii băteau toba cu
512
zurgălăi adunînd gloată în jurul lui moş Martin. Flaşnetele chemau copiii şi slujnicele pe la porţi, să le împartă bilete de papagal.
Forfota asta a tîrgului, chiotele neîntrerupte ale cetelor de copii jucîndu-se în uliţă, curţile închise între pereţi de piatră, clădirile înalte asc.unzînd ploile şi ninsorile, aerul îmbîcsit de colb şi zgură, soarele înăbuşitor al Bărăganului vara şi umezeala neagră a iernilor fără zăpadă, — toate erau suferinţă pentru cei care trăiseră o viaţă întreagă la ţară, în tihnă şi lărgime, — cu ochii sfredelind pîclele munţilor ori mîn-gîind izvoadele de pe spinarea celor şapte coline ale Ieşilor.
Pînă şi mobila monumentală de la Copou protestase contra odăilor cu tavanul scund, ferestre înguste, uşi cu sticlă. Stătuse în casa de la Iaşi cu măreţie, ca într-o catedrală ; aici, în Barbu Delavrancea 47, cum se mişca puţintel în dreapta ori în stînga, dădea sau de-o" uşă, sau de-o fereastră, sau de-o sobă.
Masa lui Ştefan cel Mare, la care scrisese cuconu Mihai viaţa marelui Apărător al Creştinătăţii, ajunsese într-o vreme în odăiţa băieţilor de la mansardă ; la ea a scris Mihuţ romanul: Ca floarea timpului...
Lampadarul roşu cu glob od~c. s-a mutat din odaie în odaie urmînd pe cuconu Mihai. Nu-şi mai găsea locul, sărmanul ! Acelaşi lucru s-a-nFmplat cu cărţile,
—	puţinele care au ţinut să însoţească numaidecît pe scriitor la Bucureşti: au fost, între 1936 şi 1942, întruna cărate în sus si-n jos pe scări şi ghiontite din colţ în colţ.
—	Toată lumea la clacă ! Se mută biblioteca în hali!...
Dar, oricît şi-ar fi schimbat locurile, mobilă şi oameni nu-şi puteau afla hodină, ca şi cumetrele ţărci ce săreau din plop în plop, de pe-o casă ne alta, dintr-un horn într-altul.
—	Ticăloaselor !... le striga de la geam cuconu Mihai, ameninţîndu-le cu condeiul, ca altădată, la Copou, pe cucoşii prea guralivi.
între zidurile îmbrăcate în trandafiri acăţători şi viţă de Canada, curtea de două sute cincizeci de metri
'3
pătraţi oferea noilor sosiţi ciţiva pomi bâtrîni şi puţină iarbă. Ca să varieze această strimtă scenă, noii locatari schimbau necontenit decorul : într-un an a iost pădure de dalii, într-altul cultură de lalele ; a venit la rînd ricinul şi bumbacul, apoi cactuşii, curmalii... Ba, într-o vară, cuconu Mihai a avut plăcerea să mînînce roşii şi castraveţi de pe straturile lui.
Doritori să scape de privirile trecătorilor, — dacă de cele ale vecinilor nu era chip —, tăbluiseră gardul dinspre uliţă. Se zăvorise poarta, se închisese portiţa, se pusese sonerie. Şi în această mică închisoare dintre ziduri, se zbătea copilărimea de la Copou, pe care Bucureştiul nu putea cu nici un chip s-o dreseze.
Ah, babacule vişin, tu care îţi întindeai, primăvara, umbrelă de flori albe, potolind cît de cît setea Sado-venilor după livezile din trecut! Sub coroana ta — singura umbră mai deasă din ogradă — de cîte ori n-a stat cuconu Mihai aplecat deasupra tăbliei de şah ! Demult ai dispărut şi tu, moşnege, şi — după datina din bătrîni a neamului tău — ai ars în crematoriul sobelor şi cenuşa ţi-a fost împrăştiată în patru vînturi. Doar imaginea ta a rămas în cutia de carton dimpreună cu celelalte dihănii ale amintirilor şi acea icoană te păstrează veşnic tînăr şi veşnic înflorit — ca-n vremurile tale de albă strălucire...
*
Ca să poată seri, de cele mai multe ori Sadoveanu pleca la Iaşi, unde camera lui de lucru rămăsese neschimbată : biroul între cele două ferestre privind spre pădure, divanul cu covoare basarabeneşti, secretarul roşu în colţul de la sobă, aceleiaşi cadre pe pereţi, acelaşi coupe-papier, acelaşi condei... Totuşi, de şi livada şi via urmau să fie îngrijite — sub supravegherea lui — de şi Nero îl întîmpina sărind ca altădată, o stranie linişte şi o degradare lentă şi abia simţită a casei şi a tuturor lucrurilor îl făceau să se simtă ca-ntr-un cuib părăsit. Pleca întotdeauna sara la drum, ajungea în zori. Se întorcea la fel, noaptea. Iaşii! lui de pe vremuri, laşul lui drag nu-1 mai întîm-
514
pina cu prietinie. Vinturiie i se păreau duşmănoase. Zăpezile misterioase, pline de umbre şi primejdii. închis în biroul lui e-o carte in mină ori cu tăblia de şah dinainte, inedita la cîte iuseseră mai înainte şi nu mai erau, şi gîndul i se scufunda în vechime, ca-ntr-o bulboană a uitării.
Răscolea mormintele uitate, amintindu-şi cum erau Iaşii, primăvara...1 în trecutele zile ale altor vremi. Evodnd cu dragoste şi duioşie pe rnoş Gheorghe Coşbuc şi nopţile cu lună albă ale vechii cetăţi intelectuale, se gîndea cu gîtul ros de amărăciune la hotărîrea luată de a nu mai ceti şi a nu mai ţine nici o con-ferinţă pe vreo scena a unui ateneu ori a unui teatru.
Zvîrlind la coş o scrisoare de insulte şi ameninţări, se întorcea cu gîndul la Rădăşenii2 lui şi la obiceiurile acelui colţ binecuvîntat de Moldovă.
Aprinzînd lumina tainică de pe birou într-o noapte de insomnie, aşternea pe hîrtie c-un zîmbet înduioşat peripeţiile senzaţionale ale acelei expediţii, de care vinovat a fost cel de al treisprezecelea3 tovarăş de vînătoare. — In vreme ce troienile puneau zid de netrecut în jurul casei, se cufunda în una din temele lui favorite: iarnă şi lupi -, amintindu-şi de toate poveştile în legătură cu aceste două dihănii înfricoşătoare.
Ori, evocînd una din imaginile şi mai vechi, — cîm-pia Şiretului —, istorisea despre un om prea civilizat şi despre o sălbătăciune 5 care a săvîrşit un lucru de necrezut.
Cu cît aduna mai multă furtună sub sprinceana uşor încruntată, cu atît mai des evada în vechime6, se căţăra în amintire pe piscurile din Făgăraş7, înso-
1	Iaşii, primăvara: însemnări ieşene, 1940, nr. 5; Vechime, Cartea Romînească, 1940.
2	Rădăşenii: Vechime, Cartea Romînească, 1940.
3	Al treisprezecelea: Însemnări ieşene, 1939, nr. 1 ; Vechim Cartea Romînească, 1940.
4	Iarnă şi lupi: Vechime, Cartea Romînească, 1940.
5	Sălbătăciune:	Viaţa Romînească, 1939, nr. 5; Vechime,
Cartea Romînească, 1940.
6	Vechime : Viaţa Romînească, 1938, nr. 3 ; Vcc’iime, Cartea Romînească, 1940.
7	Făgăraş: Viaţa Romînească, 1939, nr. 1 ; Vechime, Cartea Romînească, 1940.
33*
515
ui de pnetinui Aurei Comşia şi de prea vrednicii paznici de vînătoare cu nume originale : Dănilă Vasu, Haşu, Lom ; •— urca împreună cu Ionel Nemo pe valea Modoraşttlui \ să prezinte publicului cetitor pe părintele Isidor şi circul lui de animale îmblînzite ;
—	şi se arunca înot în străfundurile trecutului, cerând să-şi închipuie ce era înainte prin locurile pe care luceşte acum Lacul Roşu*, pe vremea cînd mai existau balauri zburători şi viteji ieţi-îrumoşi care îi răpuneau cu sabia.
«Cîteodată şi unu dmtre cei cuminţi se pot pune de acord cu nebunii — spune textual Sadoveanu în una dm bucăţile lui — intrebuinţînd anume otrăvuri binefăcătoare : amor, alcool şi morfină. Poate nici eu nu sînt nebun, şi am numai facultatea de a mă supune influenţei unui asemenea filtru. încercaţi şi domniile voastre, ca să vă puteţi măcar din cînd în cînd elibera de obişnuita mizerie a vieţii... Bineînţeles că domeniile misterioase în care poţi evada sînt multe şi diverse. Poţi pieca într-o expediţie fericită fără să te mişti din fotoliu. Insă te poţi mişca în timp şi-n spaţiu cum obişnuiesc să fac eu.»
Zis şi făcut. Apucînd pe un drum de ţărînă — la doi paşi de Bucureşti — şi înfundîndu-se în glodurile lăsate de ploile poznaşului aprilie, — şi ţinînd-o tot
Pe Argeş în jos Pe un mal frumos...
cuconu Mihai se întoarce spre obîrşie, spre voievozi şi spre daci, întîlnindu-se c-un morar de la 1400, care-i spune că apa la care au ajuns se chiamă Neajlov3.
Intr-alta din expediţiile lui fantastice rătăceşte pe Iacul Sinoe prin colbul vechii cetăţi Histria 4, impre-
1	Modoraş: Vechimi, Cartea Romînească, 1940.
2	Lacul Roş: Viaţa Rcmînească, 1939, nr. 12 ; Vechime, Cartea Romînească, 1940.
3	Neajlov : Viaţa Romînească, 1938, nr. 3 ; Vechime, Cartea Romînească, 1940.
4	Histria: Viaţa .Romînească, 1938, nr. 11; Vechime, Cartea Romînear.câ, 19-10.
.«li;
ună cu soţii Lambrino şi inginerul Coliu. Ca să nu
mai vorbim de Deltă	în care cred c-ar li nimerit şi.
prin vis cu ochii închişi.
■k
Cînd se-ntorcea în Capitală, unde îl aşteptau destule treburi şi osteneli, cea mai mare plăcere a lui era să se pregătească în orele libere pentru vînat şi pescuit. La ţapi şi cucoşi sălbatici se ducea arareori şi atunci mai mult de petrecere. Pescuitul, însă, de cînd descoperise lansatul la păstrăv, devenise sportul favorit.
—	Aş avea nevoie de vreo zece backsman şi cam tot pe-atîtea whitemoth, a comandat el !a fabrica din Barbu Delavrancea 47.
îndată minghinea mică de ceasornicar fixată pe-o tăblie de lemn îşi făcea apariţia. Alături de ea cleşti-şoarele, pensetele, forfecuţele, cuţitaşele, aţele şi mă-tăsurile felurit colorate, sticluţele cu sherlack, răşină şi terebentină, penele de cucoş erau inşirate cu grijă de cătră meşteri — Teodora şi Paul — amîndoi ucenici pescari sub mîna maestrului.
—	N-ar strica şi cîteva red-palmer şi poate că şi ceva burlăi, viespi şi potîrnichi... adăoga cuconu Mihai.
Se făceau — după modelul celor de la Hardy et C-ie
—	şi red-palmer Fi burlăi, şi viespi şi backsman, si whitemoth şi potîrnichi, — să fie... căci e ştiut că aceste accesorii indispensabile păstrăvarului au o deosebită predilecţie a rămîne în clomburi de brad, pietre, rădăcini şi plante de apă.
în zilele acelea de dinaintea unei expediţii la pescuit, casa din Barbu Delavrancea e plină de forfotă. Se scot din cotloanele lor : puşca, geanta, undiţile, mulinetele, minciocul, cizmele, cutiile şi cutiuţele de tot soiul...
—	Păzea !... strigă Mihuţ, lansînd ca la păstrăv în Neculai, feciorul, c.are trece cu tablana pHrm spre so-
1 Delta : Vechime, Cartea Romînească. 1940.
517
fragerie. Mezinul e încălţat cu cizmele de cauciuc ale tatii, care îi vin pînă aproape de şolduri ; o pălărie cu bouri largi îi cade pînă peste urechi.
Miti a fiert ceasuri întregi în parafină, la bucătărie, firele pentru mulinetul de ştiucă — cum i-a comandat tata — şi acum ie-nşiră prin toată casa, ba şi prin curte, la uscat. Pe după scaune, pe după mese, pe după toate fotoliile şi canapelele; după stîlpi, pe după copaci, prin toate cotloanele numai fire şi iar fire. Uf! Barbu Delavrancea 47 e un mic şantier, în care nu te poţi mişca fără să nu te-mpiedici... Acelaşi lucru se-n-tîmplă la întoarcerea din expediţie, cînd firele trebuiesc uscate şi depănate strîns pe mulinete şi mosoare.
Iată, sîntem in iunie 1937. Cînd s-a auzit o maşină care opreşte şi-o portieră trîntindu-se, s-au repezit cu toţii în uliţă, să-ntîmpine pe cuconu Mihai, care de data asta s-a întors de la o baltă a Dunării. Neculai a scuturat ş-a periat hainele, punîndu-'s cu solemnitate pe fiecare la locul ei. Miti a şters puşca ş-a aşezat-o în cui ; apoi împreună cu Paul a desfăşurat mulinetele ş-a întins firele la uscat. Fetele au transmis la bucătărie reţetele după care dorea să fie preparat peştele cuconu Mihai şi s-au interesat dacă raţele şi gîştele sălbatice au fost atîrnate la vînt, după rînduiala lor. Şi-ndată ce călătorul s-a spălat de pulberea drumurilor ş-a pus o haină uşoară de casă, cei care fac pe gazdele şi-l poftesc în sofragerie îl tot întreabă '«cum a fost», — cercînd să-l descoase fel şi chip.
—	Cum să fie ? Foarte bine, foarte frumos... răspunde zîmbind mucalit cel bombardat de întrebări.
—	S-a prins mult peşte? — întreabă cineva.
—	Dovada-i pe plita şi-n cuptorul de la bucătărie.
—	A fost vreme frumoasă ?
—	Care nu se mai află.
—	Ei, vezi cum eşti mata, tată ? Niciodată nu vrei să spui nimic !
—	Păi, ce să vă spun ? Aţi fost şi voi cu mine la baltă data trecută şi aţi văzut cum e pe-acolo : apă, soare, peşie şi pascari, ţînţari destui şi colb cit pofteşti.
51.8
—	Hai, hai !... îi ameninţă comic cu degetul arătător din celălalt capăt al mesei mezinul cel obrăznicuţ. Parcă văd că te-aşezi acuşi la birou şi scrii cincizeci de pagini dintr-o suflare, inventînd cîte-n lună şi-n soare despre ce-ai văzut şi ai auzit în bălţile Dunării în ziua de 24 iunie!
Şi-aşa a rămas titlul bucăţii, cum a spus Mihuţ : 24 iunie
Apoi cuconu Mihai a scris într-adevăr — nu cincizeci, ci o sută de pagini — despre uncheşu Mitrea Pescăruş şi de povestea Rarucăi rudăreasa ş-a lui Gogu Dălcăuş. Dar nu în anul acela, ci în cei urmă-t®r, pe zile calde şi senine de iulie; şi nu în Delavrancea, ci la Copou.
—	Eu n-arn nici un merit, — .se apăra el faţă de cei care lăudau cu drept cuvînt bucata asta deosebit de frumoasă. — Am spus toate aşa cum s-au întîmplat şi atîta tot.
a
Ziua de 5 noemvrie sosea potolită — nu zgomotoasă ca la Copou — şi se-nvîrtea puţintel stingheră prin casa în care rîsul îşi pusese surdină. Dintre moldovenii care-1 urmaseră la Bucureşti, cuconu Ştefan Lu-paşcu, Ionel, Lili şi Păstorel Teodoreanu, Demostene Botez, Sevastos, Mihai Şerban veneau să ciocnească cu el un pahar de vin, urîndu-i noroc şi sănătate. Prietinii rămaşi în vechea cetate a leşilor — G. Topîrceanu, Otilia Cazimir, Mihiai Codreanu, Lucia Mantu, Dan Bădărău — îi trimeteau cîteva cuvinte calde. Cei mai de departe — incomparabilul prietin şi nobilul cărturar Artur Gorovei, distinsul poet G. Tutoveanu, camaradul de vechi zile Neculai Dunăreanu — îi scriau epistole lungi şi sentimentale.
1	24 iunie: însemnări ieşene, 1938, nr. 4 şi nr. II ; Ochi de urs, Carte.i Romîneasi’â, !93S, octomvrie.
r,iu
Cumnata şi credincioasa lui amică Izabela Sadoveanu, cea dintâi care venea să-l iiritiseascâ, se aşeza in scaunul leagăn din odaia cucoanei Catincuţa şi, dinaintea unei cafeluţe, prin rotocoalele de turn ale ţigăni, prindea a se legăna uşor înainte şi-ndărăt, de parcă şi-ar li pompat debitul lăuntric. Prietinul Mihai o asculta amuzat, — uneori o contrazicea. Vorbeau ceasuri întregi, ca şi pe timpuri în strada Toamnei. Cîteodată evocau pe cei dispăruţi: St. O. losil, D. An-ghel, Scurtu, Chendi.-.. îşi aminteau de Ion Dragoslav şi de farsele pe care i le făcea iVicuşor Beldiceanu. Cucoana Catincuţa, din fotoliul ei, zîmbea dulce amintirilor.
Cîteodată se întîmplă să intre neaşteptat pe uşă — masiv ca un luptător de greco-romane — nenea Va-silică. Copiii îl întîmpinau cu urale.
—	Să trăieşti, bădie!...
Cei doi fraţi se sărutau de două ori pe-o faţă şi pe alta, ruseşte. Privirile ochilor albaştri se încrucişau scurt, într-o mută şi instantanee înţelegere.
—	Ce-ai mai făcut? Ai mai fost la pescuit? La vînat ?
—	Dar tu, Vasilică ?
—	Eu ? Eu la baltă, ca pascarii cei proşti. — Mai bine istoriseşte-mi mata povestea cucoşului istuia atîrnat cu capul în jos pe perete. Unde l-ai împuşcat ? La Oaşa ?
—	Hai să-ţi cetesc.
Se suiau sus în birou. Se făcea linişte. După un lung răstimp, cînd se deschidea însfîrşit uşa, ieşeau de-acolo deşertaţi de vorbe şi de gesturi. Tngînduraţi, coborau scările, unul după altul. Cîte şi-or fi spus fraţii între patru ochi ? Fraţi şi buni prietini de-o viaţă întreagă...
La plecare, nenea Vasilică nu uita să dea în grijă nepoţilor :
—	Băieţi, să nu lăsaţi pe bădia să umble singur, întovărăşiţi-! la plimbare. Aţi înţeles ?
Primind în toamna anului 193G direcţia ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, ştia că-şi asumă şi riscuri ; dar asta, în loc să-l înspăimînte, mai degrabă îl aţîţa.
—	Dacă ziarul are nevoie de mine, e de datoria mea să primesc, orice s-ar întîmplă! — hotărîse el cu străşnicie, surd la toate argumentele celor care credeau că trebuie să-i deschidă ochii.
—	Gîndeşte-te la cucoana Catincuţa şi la inima ei suferindă ! — ziceau unii.
—	Gîndeşte-te la copii! — îi implorau alţii, nemai-găsind alt argument.
Cu sprinceana încruntată, ca şi Culi eroul său, înfruntase cu îndărătnicie negurile în care-1 pîndeau ochi de urs *. Ameninţarea aceea care avea să crească cu fiecare clipă spre anul 1940, revolta contra unei soarte nemeritate, otrava care se acumula picătură cu picătură, — toate aveau să răbufnească în mînia homerică a paznicului de vînătoare înhămat la sania în care se află nevasta iui pe moarte.
—	Cu ce-am greşit? — «Se învierşuna de cîtva timp asupra lui o putere străină. Fără pricină îl făcuse fărîme, ca pe-o oglindă... îl împung duşmănii, îl învăluie ceaţa, îi vuieşte în urechi singurătatea, îl strînge ca o ghiară pustia. E otrăvit şi i-i greaţă ; e strivit şi nu mai poate. S-ar da cu fruntea înainte, ca să se mîntuie toate — dar mai are încă îndărătnicie.»
Hah ! urlă el, răguşit. Hiahh ! — făcînd semn spre cer cu securicea.
Toate drumurile îi erau cu primejdie. I se părea că trăieşte un roman de sensaţie. Că-i urmărit. Ca şi avocatul Emanoil Modru, — eroul din povestirea Morminte 2 —, tresărea ia chemarea stridentă a telefonului :
—	Hello!
1	Ochi dc urs, Cartea Romînească. 1938, octonivrie.
2	Morminte, Cartea Romîncasc.ii, 1939, iulie.
Dar în loc de glăsuşorul dulce al domnişoarei Cire-şica Demetrian, care să-i şoptească :
«Drumuri. E vremea drumurilor...» — o voce dură îi arunca vorbe neplăcute şi uneori invective.
Ca şi avocatul poet, avea impresia că-1 pîndeşte o capcană. Lăsîndu-şi testamentul închis într-o casetă solidă «marcă bună» şi luîndu-şi servieta subsuoară, pleca la druin cu sentimentul că cine ştie dacă se va mai întoarce acasă.
«Am avut grijă să observ — spune el în Morminte ■— dacă nu se află postat în preajma locuinţii mele un tip suspect, care fumează căscînd gura spre acoperişurile caselor. Asemenea tip nu se afla ; strada era goală. Insă la cea dintăi răspîntie, un om subţire şi nalt, cu gambetă şi lavalieră, părînd puţintel cu chef, m-a întîmpinat zîmbind ironic şi m-a lăsat să trec, după asta şi-a potrivit pasul după al meu.
La prima staţie de automobile am avut bucuria să constat că aşteaptă un singur vehicul. Deci voi face aşa ca omul cu gambetă şi lavalieră să n-aibă cînd se căţăra pe bara de la spatele caroseriei... M-am uitat pe geamul din spate să văd dacă omul meu rămîne în urmă. Omul meu se urca şi el într-un automobil care-i sosise la timp. Acest automobil a virat şi a apucat-o spre Cotroceni, pe cînd eu mă grăbeam într-o direcţie contrară.
Am respirat. Insă am rămas pîndind, să văd dacă inamicul nu revine.»
*
Toate astea însă se întîmplau în tainiţile lui, neştiute de nimeni, mărturisite doar foilor de hîrtie. Cuconu Mihai urma să se ducă cu regularitate la redacţia ziarului, să cetească explorări şi călătorii, să joace şah, să-si vadă de gospodăria de la Copou, să plece cît putea mai des la vinat şi pescuit.
Din cînd în cînd se mai muta dintr-o odaie în-tr-alta ; ori măcar schimba aranjamentul mobilei. In-
522
cerca un regim alimentar nou. Experimenta un sistem de gimnastică miraculos.
Apoi mai erau sindrofiile, căzînd uneori pe neaşteptate, la ore nepotrivite:
—	Toată lumea în odaie la mama ! — trîmbiţa glasul Profiriţei. Ne ceteşte tata !...
Lăsîndu-şi care încotro : pensule şi colori, cărţi şi hîrtii, ace şi cusături, locuitorii casei se adunau în grabă. Intre pernele divanului — sultană mică şi albă
—	cucoana Catincuţa zîmbea bucuroasă. In jur, aşezaţi pe scaune, fotolii ori chiar turceşte pe covor, copiii aşteptau curioşi.
—	Ascultaţi povestea lui Păunaş... le spunea tata în copilărie.
—	Am început Divanul persian 1, a dat el vestea cea mare.
A vîrît mîna în buzunar, zăngănindu-şi, după obicei, cheile. Şi-a dres de două ori glasul, emoţionat:
«De cînd lumea-i lume şi curtenii n-au putut lucra altceva mai bun la sindrofiile lor, poveştile vesele şi întrucîtva pildele înţelepte au fost pentru ei nu atît huzur, cît nevoie.
Au fost vremuri îndelungate cînd, trăind în mlaştina neliniştii, subt ameninţarea asupririlor, războiului şi molimilor, bietul muritor nu-şi putea găsi apărare fiinţii şi izbăvire sufletului decît în asemenea — de ce nu le-am spune pe nume ? — minciuni...»
Asemenea minciuni despre Kira împărat, Sindipa filosoful şi ucenicul său Ferid, precum şi despre prea frumoasa Şatun a spus cuconu Mihai toată iarna aceea pînă în fevruarie 1939. Atunci Ferid căpătînd grai şi scăpînd de sub sabia gîdelui şi seria acestor poveşti orientale a luat sfîrşit.
Acum începea editura „Cartea Romînească" să nu doarmă de grijă ca ediţia de lux, pe care o scotea în
1 Fragmente în : Viaţa Romînească, 1939, nr. 3, nr. 9 — 10 şi 1940, nr. 4; însemnări ieşene, 1940, nr. 1, ianuarie; în volum: Cartea Romînească, 1940, septemvrie.
5000 de exemplare numai, să iasă în condiţii optime. Ilustraţiile, după modelul miniaturilor persiene, le făcea pictorul Aurel Bordenache. Formatul era cel de album, hîrtie de coloarea pergamentului, litera mascată ca-n scrierile vechi.
Mihail Sadoveanu a deschis cu satisfacţie cartea proaspăt ieşită de sub tipar, a cetit cîteva pasagii, apoi a aşezat-o în raftul bibliotecii, alături de celelalte surori ale «ale. Pe urmă, neaşteptînd cutremurul cel mare, care avea să izbucnească curînd semănînd multă spaimă şi multă durere în ţară, — a plecat spre singurătăţile de la Oaşa Mică, de unde, îndemnîndu-1 să-şi clădească mai iute căsuţa de lemn cu cerdac, de mult îi făcea semne de chemare Bradu Strîmb.
PROFIRA SADOVEANU
12 noemvrie 1958, Bucureşti.
C U P R!NSUL
OCHI DE URS	Pag.
Ochi de urs......................................	7
24 iunie.............................................	89
MORMINTE......................................................125
VECHI31E
Vechime..................................................223
Făgăraş..................................................231
Lacul Roş................................................241
Modoraş..................................................248
Histria..............................................	255
Iaşii, primăvara.........................................264
Rădăşenii................................................271
Delta................................	....	270
Neajlov..................................................286
Iarnă şi lupi............................................295
Al treisprezecelea .	.	........................303
Adelaida.................................................314
Sălbătăciune.............................................327
DIVANUL PERSIAN
înainte cuvîntare.............................................343
Cap.	I — începutul, despre ţara Persiei şi Kira
împărat şi cum i s-a născut lui Kira
împărat cocon...........................345
Cap.	II — Cum i-a ales împăratul dascăl fiului
său prea iubit Ferid ....	351
357
373
379
887
391
394
404
414
420
430
433
438
442
453
461
UI — Cum a imaţat Feric! şi ce-a iscodit Sindipa; pe urma ce-au iscodit Saturi şi filosofii.............................
IV	— Istoria lui Nuşrevan filosof, întăi
sfetnic al împărăţiei, despre urma leului şi despre neguţător, muiere şi papagal....................................
V	— Ce au istorisit Şatun şi Aban filosof
şi aită întîmplare cu o muiere şi trei
bărbaţi....................................
VI — Cind zîiide pădurii au poftit să cunoască pe un fecior de împărat .
VII — Aici Lidra filosof spune ceva despre o întîmplare a Iui Bîrliban grădinar VIII — Aici se arată ce lucra Şatun, cum şi povestea ei cu slujnica sa, ce fusese
grădinar...................................
IX — Istorisirea lui Urga filosof cu feciorul împărătesc cel prea gras şi alta cu
căţeluşa babei.............................
X — Cind a fost vînătoare împărătească şi baba chioară aduna buruieni pentru
frumoasa Şatun ............................
XI — Ce spune Cos filosof despre Coadă-scurtă şi povestea lui despre corbii înţelepţi de la Vavilon .
XII — Altă istorie minunată a prea frumoasei cu un hoţ care a călărit un leu .
XIII	— Frumoasa-frumoaselor şi credincioa-
sa-credincioaselor.........................
XIV	— Cînd a voit prea frumoasa Şatun să
ardă de vie................................
XV — Aici Mitrida filosof spune întîmplarea iscusitului care scrisese toate vicleniile
muierilor..................................
XVI — Cînd s-a arătat pe cer crai-nou şi i s-a deslegat lui şahzade graiul . XVII — Unde se vede mai ales bună prietinie între Sindipa şi ucenicul său
Cap. XVIII — Ferid spune istoria cu şarpele şi alta
istorie cu trei neguţători şi o văduvă \ţ\rL Cap.	XIX	—	Altă istorisire cu un	neguţător care
s-a dus să vîndă santal la Basora .	476
Cap.	XX	—	Vulpea frumoasei Şatun la divan
istorisirea Sindipei filosof cu vătaful
de hoţi......................................488
Cap.	XXI	—	Istorisirea dascălului	Sindipa cu în
ţcleptul de la Damasc,	după care ur
mează sfîrşitul întîmplărilor .
încheiere
Note
500
504
509
Responsabil de carte :	G.	Rădulescu
Tehnoredactor :	S. Malcaş
Corector : E. Găvănescu
Pat la cules 29.10.58. Bun de tipar 13.01.59. Tiraj 20.150 ex. Hirtie velină mată de 65 gr..-/».* /•'/. 540x8-10 16. Coli ed. 22,63. Coli de tipar 33. Ediţia /. Comanda 4244. Planşe iipo 1. A. nr. 01303. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8 R—O.
T:purisl executai sub co;n. nr. 81512 la Combin.il'.îl Poligrafic Casa Sclnteii „I. V. STALIN“, Piaţa Scînicii nr. 1, Bucureşti — R.P.R.