MIHAIL, SADOVEANU
      OPERE
                              ACEASTĂ EDIŢIE APARE SUB SUPRAVEGHEREA AUTORULUI
4, MIHAIL SADOVEANU
                                                                        V?l
                                                                              '
                                                                         v.V/
OPERE
                       14
               PASTILE BLAJINILOR ★ CAZUL EUGENI-TEI COSTEA * ISTORISIRI DE VINA-TOARE * VALEA FRUMOASEI
  EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURĂ Si ARTĂ
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             {
   PASTILE
BLAJINILOR.
     ROMAN
1935
 I
            Filosof iile unui personagiu ridicul şi în acelaşi timp important.
   Cine şă fie acest personagiu ridicul ? se întreba duduia Constanţa.
   N-avea nevoie să-şi stăpînească un zîmbet, deoarece nu era deloc dispusă să fie veselă. Ca să nu-1 mai aibă în lumina ochilor, întoarse fruntea spre fereastra lîngă care sta. încercă să desluşească priveliştile ce se desfăşurau fugind îndărăt, ca pe razele unui cerc, în mersul trenului.
   Personagiul ridicul nu se opri însă. O privi în treacăt (era singură în compartimentul de clasa întâia) şi păşi rar spre cealaltă uşă, pe care o deschise cu autoritate, ieşind.
   Era vreun inspector ? Nu era nici un inspector, căci nu întrebase nimic şi nu ceruse nimic. Ce inspector aşa de important putea să umble pe o linie secundară, prin nişte vagoane vechi de la începutul companiei Oppenheim ? Acest nume, puţintel în genul personagiului, domnişoara Constanţa îl aflase de puţină vreme în hîrtiile tatălui său. Dintre multe pachete fără valoare, se aleseseră însfîrşit cîteva acţiuni şi titluri de rentă. Se mai găseau în confuzia moştenirii sale destule contracte, poliţi, scrisori comerciale
1
din care, poate, se va mai putea scoate ceva. Se mai aflase, însfîrşit, principalul: actele din geamanda-naşul de deasupra capului său; dar în moştenirea ei totul era încă tulbure; se găsea singură şi străină într-o tară în care nu mai avea nici o legătură; începuse a înţelege că-i trebuie răgaz şi tărie,-ca să descurce stăpînirea moşiei. Era pur şi simplu furioasă că nu putea alege, din ghemul acesta încurcat, nici un capăt, 'î^P atîta rea-credinţă şi tembelism nu se aştepta. Dac-ar izbuti să iasă din acest impas, clarificînd mai curînd totul, să se ducă iar peste graniţă, să răsufle o ajjua&feră civilizată!
   Iar se întoarce tipul. Dacă se întoarce iar, nu mai rămîne îndoială că e un inspector al drumului de fier sau, mai degrabă, un poliţist. E prea bătrîn, totuşi s-ar putea să fie poliţistul despre care i-a vorbit procurorul din capitala judeţului. I-a făgăduit să-i trimeată neapărat un agent, «care s-o apere de eventuale neplăceri».
   —     Mă ipot aştepta la orice, domnule procuror; chiar la ata^i.
   —     Atunci să vă apere de ai&curi, a zîmbit procurorul. (Era un bărbat tînăr, amabil şi cu înfăţişare destul de inteligentă.)
   Domnişoara Constanta urma să se uite pe fereastră, însă, după obiceiul sexului său, observa foarte bine tot ce se petrece în juru-i.
   Personagiul avea favorite cărunte, ca ale răposatului împărat Franz Iosef, şi un zîmbet extrem de binevoitor. Deasupra zîmbetului extrem de binevoitor, ochii verzi şi reci şi fruntea înaltă formau contrast, ca şi cum ar fi fost împrumutate de la altă fiinţă. Trupul uscat şi drept: ca să pară mai impozant, ghetele aveau călcăie de cinci centimetri.
8
 purta ghete ca altădată, cu tălpi groase şi cu elastic. Acelaşi spor de înălţime, la care individul tindea vădit, i-1 da pălăria cenuşie — jumătate de joben, cu marginile de sus rotunzite : modă de acum patruzeci de ani. Şi gulerul cămăşii era nalt, cu colţurile larg răsfrînte. Lavalieră în coloarea pălăriei. Pantaloni strimţi, formînd cîteva creţuri de armonică deasupra bpiinelor.
 Omul zise deodată, înclinîndu-se :
 —   Numele meu este Levi Tof!
 C-un gest larg, îşi scoase în laturi pălăria tare. Cu mîna stingă. In mîna dreaptă ţinea, oblic depărtată de pantaloni, umbrela.
 Domnişoara Constanţa tresări, cu inima bătînd. Glasul nu era displăcut; avea un ton discret dejba-riton. Ce pofteşte domnul acesta ? să facă bine să mă lese în pace!
 —     Mă rog? întrebă ea glacial, foarte de departe şi de sus.
 —     Numele meu este Levi Tof, reluă personagiul. Atenţiune, vă rog!
 Domnişoara Constanţa răspunse rar şi apăsat:
 —   Doresc să fiu lăsată în pace!
      Am înţeles, se închină domnul Levi Tof, acope-rindu-şi chelia lucie cu jobenul cenuşiu. Vă salut cu respect şi mă retrag. Achtung!
 —   Aţi spus ceva ? se răsuci brusc, şi furios fata.
      Nu. Mi-am permis numai să atrag asupra persoanei mele binevoitoarea dumneavoastră atenţiune. Nu vă supăraţi, vă rog; nu frămîntaţi aşa mînuţa dreaptă. Sînt un om de afaceri, la ordinele dumneavoastră.
 Pe eînd cînta cu blîndeţă aceste cuvinte, domnul Levi Tof cerceta şi cîntărea persoana.
9
   E o «doamnă» mare, fără îndoială; vreo fată de boier, căzută proaspăt de la Paris. Călătoreşte în clasa întăia ; e îmbrăcată după ultima oiodă, în colori închise şi sobre. Mănuşi negre de antilopă. Două picături de diamant în urechiuşe şi un coc bogat la ceafă: în zilele noastre de după război, pline de răsturnări şi de revoluţii, cînd bărbaţii şi-au lepădat bărbile şi mustăţile şi femeile şi-au scurtat pînă la genunchi rochiile şi pînă la ceafă părul, răzîndu-şi chiar ceafa, cu briciul, — o rochie ceva mai lungă şi un păr aşa de bogat dovedesc oarecare îndărătnicie şi caracter. Nu înţeleg de ce-i aşa furioasă, cînd are tot dreptul să fie veselă de cei douăzeci şi trei de ani pe care pare să-i aibă şi cînd în ochii aceştia castanii nu se distinge deocamdată răutatea.
   Contrariată de uşoara lui întîrziere, domnişoara îl interpelă bnigc:
   —  Mă cunoşti ?
   —  N-am această onoare.
   —  Ştii că am nevoie de ceva ?
   —  Vă mărturisesc că nu.
   —     Cu toate acestea, domnule, eu am înţeles că dumneata ştii cine sînt. Am înţeles şi al cui agenl poţi fi. Te poftesc să faci cunoscut caimacanului dumnitale că nu-i rămîne altceva decît să dea sama de cheltuieli şi inventar şi să nu mai stăruiască. Nu mă lăs intimidată de nimic, voi şti să-mi valorific dreptul şi mai ales doresc să fiu debarasată de înfăţişarea dumnisale oribilă ! Ai înţeles ?
   —     N-am înţeles nimica, mărturisi domnul Levi Tof. Insă, dacă-mi daţi voie să mă retrag în compartimentul meu, căci eu călătoresc într-un vagon mai modest, am să-mi dau toată silinţa să desleg enigma ce-mi propuneţi. De şi eu mai întăi şi mai
ttJO
fntăi sînt Levi Tof— Achtung! — totuşi mă ocup şi cu asemenea filosofii.
   Cu aceste cuvinte, urmărit de privirea tăioasă a domnişoarei Constanţa, tipul ridicul se retrase cu prefăcută umilinţă.
   —     Cine să fie această domnişoară ? se întreba domnul Levi Tof, grămădit într-un colţ al vagonului său de clasa a treia.
   îşi îndesă mai bine pălăria tare, aducînd-o puţintel pe ochi şi-şi aşeză cu grijă umbrela alături, ani-nînd-o cu cîrja de marginea ferestrei. Acea umbrelă, căreia el îi zicea ostentativ «cortel», era un obiect de care avea necontenit nevoie: întăi ca s-o privească fix, cînd îşi începea «filosofiile» lui; al doilea, ca să se apere de ploaie în necontenitele-i peregrinări; căci un «intermediar», cum spunea el, adică un misit, are nevoie nu numai de limbă ageră şi de o ţinută cuviincioasă, ci şi de picioare foarte bune. Cortel şi tălpi groase la ghete: cu asta poate cutreiera ţinutul în lung şi în lat, la Prut, la Jijia şi la Şiret, la toţi boierii mari şi mici, la cei venetici şi la cei de baştină, la cei statornici şi la cei trecători. Se dă jos din tren la o staţie, constată că nu i-a venit «faitonul», nici automobilul de 40 cai putere, şi se anină într-o haraba a unui jidov ori într-o căruţă a unui ţăran ; dacă aşa ceva nu se găseşte şi vremea-i potrivnică, aşteaptă alt ceas prielnic. Vehiculul oricărui om din acea parte de lume devine şi al lui. Dacă vremea-i frumoasă, n-aşteaptă nimic; porneşte bine dispus pe marginea drumului, plim-bîndu-se cu demnitate printre fînaţuri şi lanuri, pînă la boierul care poate să aibă nevoie de el. Asta se chiamă că face o promenadă pînă la un prietin.
 11
   —- Cine să fie această domnişoară nobilă? urmează el cu stăruinţă, întorcîndu-şi privirea gîndi-toare spre cortel, — fără să-l vadă. Cine poate să fie ?
   Asta-i una la mînă.
   De ce-i aşa de mînioasă ?
   De ce poate să fie imînioasă ?
   Cine-i acel căruia domnia sa îi zice «caknacan» ?
   Asta-i două la mînă.
   Unei persoane cu care ai relaţii de amor nu poţi să-i spui cu aşa dispreţ «caimacan». Dacă un «presupus» amant te abgjuieneiiză, nu umbli pe drumuri. Stai acasă, aşteptînd o scrisoare, după care scrisoare vine numaidecît şi dumnealui însuşi. Respingem pe acest presupus.
   Acel caimacan, al cărui emisar am fi noi, e oare o persoană din provincia pe care o conducem ? Poate să fie un proprietar, ori un arendaş cu care domnişoara noastră are proces.
   Această frumoasă domnişoară nu vine decît de la Botoşani: S-a urcat în tren la staţia de legătură. N-are alt bagai decît un geamandanaş; s-a dus ieri şi se întoarce azi. Vine de la un proces.
. Care proces ? Procesele la tribunalul Botoşani se judecă după-amiaza. Pe linia asta, ieri, n-a putut să aibă tren decît după ce se isprăvesc procesele. Dacă ar fi isprăvit, ieri, un proces — avea tren ca să se întoarcă imediat, tot ieri. Aşa că dumneaei a avut afacere chiar în astă dimineaţă. A avut afacere la domnu prefect. Insă domnu prefect e în concediu, iar domnul director al prefecturii la moşioara dumni-sale la Fîntînele: îşi vinde lui Şapira griul: o afacere bună pentru domnul Dumitriu, directorul prefecturii, pentru că vinde grîu de calitatea a doua ;
 12
mai bună afacere pentru Şapira, care e furnizor al armatei.
   ^e'aceea să fie dumneaei aşa de furioasă, pentru că n-a găsit pe cineva, ca să reclame ce are de reclamat ? Cine să-i deie pe samă moşie şi inventar ? Unde poate să fie de dat pe samă moşie şi inventar ? S-a putut oare clătina o frunză în provincia pe care o conduce Levi Tof, fără ca Levi Tof să ştie? Nu s-a vîndut şi nu s-a arendat nici o moşie de la 1 august pînă astăzi 1 septemvrie.                        '  '
   Am putea admite prin urmare, provizor, că persoana nu face parte din teritoriul nostru.
   Cu toate acestea, la Botoşani, domnişoara a văzut pe cineva : are aer de ameninţare la adresa «eai-macanului».
   Dacă s-a adresat parchetului şi i-a dat, cu delicateţă, toate asigurările acel procuror galant al nostru, pe care-1 chiamă Valentin Iovinade, poreclit, la Intim-Club, contele, atuncea să recapitulăm numele arendaşilor şi al proprietarilor nestatornici, liQ; iernaşi mărunţi, care mîni n-au să mai fie. Numai împotriva unora ca aceştia poate da asigurari domnul conte unei domnişoare elegante. pomeneală n-ar fi de cuconu Emanoil Melinte, fost prefect liberal ; nici de prietinul cel bun al lui Levi Tof, cuconu Gheorghiţă Vrînceanu, faţă de care stă tîrgul Botoşani cu pălăria în mînă. Ce Botoşani? Bucureştii stă cu pălăria în mînă ! Patru moşii, trei mii hectare de pădure — asta după expropriere! Dac-ar avea numerar numai cit ştim noi, încă ar fi de ajuns
la zece moştenitori cuminţi. Dumnealui are mai puţini, dar de o hărnicie nemaipomenită ca să cheltu-iaşcă în cel mai scurt timp posibil ceea ce a agonisit dumnealui.
 Î3
   Prin urmare, dintre cei mărunţei, care poate îi caimacanul ? cine-i, adică, acel care are de împărţit şj (jg descurcat cu o nobila domnişoara sosita din străinătate ? Numai după felul cum rosteşte dumneaei pe r, cînd se înfurie, se cunoaşte că-i sosită proaspăt. Dacă ar fi sosită imai de .demult, negreşit că Levi Tof ar fi avut ştiinţă cel dintăi.
   Cît poate să se ascundă cineva cunoştinţii lui Levi Tof? O zi ? trei zile? o săptămînă ?
   Domnişoara e sosită din străinătate de o săptămînă.
   E vorba de o moşie şi de un inventar ?
   Oamenii noştri se găsesc în bună rînduială. Unii au acţg, de proprietate, alţii au contracte de arendă.
   Bagă de samă, Levi Tof, să nu greşim. La Movi-leni nu este nici arendaş, nici proprietar. La Movi-leni este vechilul lui cuconu Dionis Corban.
   Aicea ne oprim şi am înţeles.
   Sîntem la marginea provinciei noastre, totuşi s-ar fi cuvenit să fim mai atenţi.
   Domnul Dionis Corban, fost consilier de legaţie la Paris şi, pe urmă, dintr-un capriciu, stabilit la Viena, a fost surprins de război în ţară inamică şi nu s-a grăbit să se întoarcă în patrie, fie din pricina nebuniei lui, fie din multe alte motive, care nu ne interesează în apargnţă, dar pe care grozav am dori să le cunoaştem. Am ştiut cîte ceva despre dumnealui în vremurile bune, pentru că se grăbea, prin vechilul său, adică prin caimacan, să vîndă recolta şi poftea să-i sosească în cea mai mare grabă un cec cu cît mai multe cifre. Din cînd în cînd, în «Neue Freie Presse», îl găseam la cronica mondenă, la balul unei legaţii, împreună cu doamna baroană
Eufrosina Corban. Veniturile Movilenilor le permiteau dumnealor să etaleze blazon la Viena.
  Ar putea cineva îndrăzni să susţie că doamna baroană Eufrosina Corban, de şi era numai nepoată de răzăşi, nu se afla vrednică de un titlu nobil ? Am văzut pe duduia de adinioarea cum îşi ridică nasul şi cum se uită de sus, întocmai ca,şi o baroană de la Viena.
  Deci am aflat pe caimacan. E domnul Gherasim Tulbure, vechil la Movileni.
  Bine-i să fii vechil la Movileni şi stăpînul să trăiască la Viena. Bine-i mai ales ca acest stăpîn să fie un spirit cam exaltat, care s-a hotărît definitiv să nu mai iasă din cel mai frumos şi mai civilizat oraş de pe pămînt, între oamenii cei mai muzicali şi mai politicoşi, şi nici nu mai vrea să ştie şi să mai audă de sălbătăciile de la Jijia şi de la Prut, decît la vremea cînd se vînd recoltele. La vremea cînd se vînd recoltele, vine Levi Tof ori Baruh Şa-pira ; hotărăsc cinstit un preţ, comunică boierului, la Viena,-cit chibzuiesc ei cu înţelepciune, şi baronii ies iar în trăsură poleită, ca să respire un aer delicios şi să asculte adiind, în frumoasa lună mai, valsurile vechi ale lui Lanner ori Strauss.
  Aşa încît caimacanul e stăpîn la Movileni. El face, el drege; nu întreabă pe nimeni. Mai mult decît atît: vine războiul. Intr-atîţia ani de război, cînd comunicaţia cu Viena şi cu valsurile era închisă, s-a deprins şi mai bine să fie numai el stăpîn.
  Dar după război, vine pace ; şi după pace, vine o scrisoare. Multă lume a fost nemulţămită în Europa de pacea de la Versailles. Domnu Gherasim Tulbure a fost mai nemulţămit decît oricine. Scri-
 15
soarea îi pretindea parale din urmă. Care parale din urmă ? Cine n-a fost în ţară în vremea războiului, înseamnă că s-a înstrăinat şi e un trădător, aşa că n-are nici un drept. Vine a doua scrisoare, ca de la un stăpîn. Chibzuind toate, domnu Gherasim Tulbure s-a executat în parte, neuitînd să ofteze şi să afirme încă o dată că aceasta e o nedreptate şi că, în vremurile nouă de revoluţie şi bolşevism, pă-mîntul e al aceluia care îl are şi-l munceşte. Ar fi putut, în definitiv, să susţie acest drept şi pentru cele două sate de clăcaşi, Şipote şi Movileni; însă aici Gherasim făcea deosebire, ştiind mai bine cum şi ce, întrucît se afla şi puţin neam cu boierul. Ne-muria dumnisale cobora pe scara de dindos, însă era îndestulătoare după părerea lui.
  Cu aceeaşi greutate a mai expediat ceva bani din două recolte, cînd, acum un an, boierul dă înştiinţare că, la nemulţămirile repetate pe care i le provoacă vechilul său, se adaugă alte nevoi neînduplecate, ce-1 silesc să vîndă moşia.
  Parcă ar fi căzut o bombă la Movileni, la domiciliul lui Gherasim Tulbure! Ce domiciliu? Curte în toată regula. Vechea casă vechilească era înflorită, împodobită şi crescută ; pe cînd lăcaşul din bătrîni al familiei Corban se înecase în dudău, cu storurile lăsate de mai bine de cincisprezece ani. O dată pe an, primăvara, cucoana Nataliţa a lui Tulbure deschidea pretutindeni şi făcea clacă cu femei din sat, alungind gîngăniile, painjenii, şi colbul; după aceea umbra rămînea iarăşi-stăpînă.
  Cînd s-a aflat de hotărîrea de vinzare a moşiei, cucoana Nataliţa a ţipat: Vai! vai! aşa de tare, încft
 16
     s-a auzit pînă Ia cucoana preoteasă, cu care dumneaei trăia de doi ani în duşmănie.
        —     O ajunge blăstămul meu, a zis cucoana preoteasă Eleonora. Mă tînguia dumneaei, rîzînd numai în măselele. cele bune din dreapta, că am fost bla-gosloyită cu şapte băieţi şi două fete în doisprezece ani: Dumnezeu să-i ţie sănătoşi pe toţi! Acuma o aud ţipînd ca de moarte: poate i-a venit şi dumnisale In d'ar o păreche de gemeni, ori batir jumătate.
        —     Taci, preoteasă, că n-are de unde fi, a răspuns părintele Constantin.
     . — Atuncea de ce adună Gherasim atita bănet, dacă n-are urmaş ?
        —     Asta o ştie numai unul care are nume leşesc, preoteasăi a răspuns preotul.
        —  Care-i acela, părinte ?
        —  Unul Caraoschi.
        Preoteasa Eleonora, bucurîndu-se şi mai tare la auzul acestui nume, a trimes pe bgba. Dochiţa să iscodească primprejurul curţii ce-i cu acele ţipete înfricoşate.
        Urma să-şi facă socoteală dumneaei: Dacă nu-i ceea ce credeam, atunci să ştii că vin boierii de la Viena.
        Profeţia aceasta nu s-a împlinit decît acum, zîmbi domnul Levi Tof cătră cortel; de ia Viena n-a putut veni insă decît o domnişoară.
        Cîţi ani să fie de cind domnul Levi Tof s-a închi- , nat respectuos în faţa acelei doamne distinse, care mai pe urmă a fost baroană la Viena şi se scria despre toaletele dumnisale în «Neue Freie Presse» ? Dacă nu se înşală domnul Levi Tof şi-i permite acest cortel aninat de fereastră să spuie adevărul, atunci de la acea zi celebră trebuie să fie şaptesprezece ori opt-
    2
C-J&â
 17
sprezece ani. Eufrosina Corban se alia în puterea frumuseţii, ceea ce se va întîmpla cu această domnişoară mînioasă peste zece ani poate. Avea nişte ochi ■— întocmai ca ai domnişoarei din clasa întăia. Era într-o adunare, pe terasă. Dumneaei vorbea necontenit şi, cînd tăcea, n-asculta pe nimeni. Sînt aşa unele femei. Domnişoara văd că tace: se vede că sa-mănă, în privinţa asta, domnului Dionis Corban. Omul acesta a tăcut toată viaţa, fără ca, prin asta, să dovedească vreo înţelepciune. Era un barbat elegant-, cu barbă blondă rotundă şi făcea gesturi mari cu mîna dreaptă, în care avea totdeauna o ţigară aprinsă. Trăgea din acea ţigară adlac de două-trei ori şi o arunca ; după asta aprindea îndată alta. împrejurul lui şi al cucoanei erau o mulţime de boieri şi doamne care socoteau că n-au altceva de făcut pe lumea asta decît să fie fără grijă şi să petreacă. Unii mîncau şi beau, de şi nu le era nici foame, nici sete ; alţii bateau cărţile ; alţii se duceau la vinătoare. Dormeau toţi pînă la aniigză şi, după ce şe sculau, căscau şi le era somn; totuşi aveau curaj să-şi urmeze iarăşi de la capăt lucrările lor aşa de importante. Duduia aceasta din compartimentul de clasa întăia avea atunci şase ori şapte ani. Dacă stă şi se uită bine la cortel (să se ştie bine că-i cortel şi nu umbrelă), dacă stă şi se uită cu luare-aminte la cortel, o vede cum era odinioară şi o compară cu cea de acum. Aude şi glasul lui cuconu Dionis Corban, chemînd-o cu dulceaţă şi cu dragoste. A strigat-o şi a zvlrlit ţigara peste balustrada balconului. Cum a strigat-o ? E ciudat că nu-şi aduce aminte. Cum a strigat-o ? Ea n-a răspuns. Era încă de pe atunci îndărătnică.
Deci domnişoara Corban are vîrstă douăzeci şi doi ori douăzeci şi trei de ani, întocmai ca această per-
 18
soană interesantă dar violentă, care vorbeşte de neînţelegerile ei cu uri caimacan.
   Ce-i bogăţia ? îşi urmă misitul reflecţiile lui. Bogăţia este avantajul pe care l-a avut cuconu Dionis Corban asupra lui Levi Tof. Cuconu Dionis a avut bogăţie şi bietul Levi Tof deşteptăciune. Dacă ar fi putut face intre dînşii oarecare schimb, nu s-ar fi în-tîmplat ceea ce a stat scris nu de multă vreme In toate gazetele.
   Care să fi fost pricina trecerii grabnice din viaţă a domnului Corban şi a baroanei ? Cine poate să ştie anume ? Astăzi au fost; au rîs ca mine şi ca dumneata, mini n-au mai fost, n-au mai rîs, n-au mai plîns, n-au mai poftit plimbări, banchete, toalete şi titluri.
   Să fi fost acel domn mare împins de curiozitate, ca să vadă ce-i aceea adulter, la o vîrstă cînd mai ales barbatul are nevoie de înţelepciune ?
   Ori să .fi încercat doamna baroană să întrebuinţeze barbaţii altor baroane, din spirit de economie, ca să cruţe pe al său ?
   Am avut, într-adevăr, d'upă război, o confuzie teribilă între ce-i al meu şi ce-i al tău, între barbat şi femeie, între nebun şi cuminte, încît ara ajuns să nu mă mai mir de nimic.
   Singurul om serios pe lumea asta cred că a rămas numai cuconu Gheorghiţă Vrînceanu de la Luncavăţ. După cît chibzuiesc eu, la dînsul am să mă duc să-i supun cazul şi să-i cer părerea şi în această împrejurare.
   I-am declarat eu odată lui cuconu Gheorghiţă că, după război, am început a mă dezgusta de felul cum se face la noi administraţia şi de ceea ce se petrece la ceaiurile boiereşti de la ora 5. A fost epoca aceea
 19
cînd s-au scurtat fustele şi s-au lungit anume dansuri. Bind ceaiuri şi dansînd după război şi aştep-tînd bani la Viena pentru griul de la Prut şi Jijia, a ajuns cuconu Dionis Corban în aşa stare, Incit a trebuit să puie revolverul la tîmplă şi să se împuşte. Ba nu; intăi a împuşcat cu revolverul pe baroană şi după aceea a ridicat arma asupra sa. Aşa că moşia Movileni nu s-a mai vîndut.
   A rămas între străini, fără nici un sprijin, o domnişoară orfană. Stă acolo un timp; împreună cu avocatul familiei adună şi clasează hîrtiile: după jumătate de an găseşte mijloace să se mişte şi să vie în tară, realizînd profeţia preotesei Eleonora. Cucoana Natalia a mai strigat o dată de mare uimire cînd a văzut acum o săptămînă coborînd dintr-un automobil o persoană aşa de mîndră, care s-a uitat cu ascuţime în juru-i şi a cerut, cu vorbe scurte şi aprige, sITTse deschidă casa. Casa aceea unde copilărise era plină de sufletul ei, adică de întuneric; pe terasele sparte creşteau otetari; în grădina de unde odinioară nu răspunsese la chemarea tatălui ei, pierise şi cel din urmă ecou al copilăriei.
   S-a sculat, din odăiţa din fund a casei lui, domnu Gherasim vechilul, puhav încă şi în coloarea vinului roş care-i place aşa de mult, şi s-a apropiat, încre-tind'u-şi obrazul şi ochii, să vadă cine-1 plictiseşte.
   Ce dracu! n-au pierit toti acolo, în ţara aceea nemţească ? Despre copila asta nu se mai auzise nimic multă vreme; de unde a răsărit ? Era vorba să se ducă c-un fecior de bani gata la America, ca să-i vie şi ei, de-acolo, numai numele. Acuma, ce-i trebuie ei Movileni ? Ce caută aici ? I se pare că la noi umblă cinii cu colaci în coadă ? Ducă-se de unde a venit.
 20
N-o cunosc; nu ştiu cine-i, n-am a-i da nici o socoteală.
   In timpul cît domnit Levi Tof vîntura asemenea gînduri şi-şi perinda pe dinaintea ochilor pe |uma-tate închişi asemenea imagini, zimbind pierdut in colţul lui, trenul ajunse la staţia Miorcani. După Miorcani, urma Luncavăţ; după Luncavăţ, Movileni.
   —     Domnişoara mea trebuie oprită la Luncavăţ, hotărî el pripit, cu jumătate de voce.
   Cînd' trenul se opri brusc proiectîndu-1 înainte, el urmă impulsiunea mişcării; smulgînd de la fereastră cortelul, năvăli tot înainte pe uşă ; coborî într-o clipă şi căută pe cineva dinaintea staţiei. Găsi îndată un alt ovrei în aparentă neatent şi distrat, care aştepta acolo să-i cadă ceva dinainte. Domnul Levi Tof îl apucă de umăr, zguduindu-1, şi-i spuse ceva grăbit şi năvalnic. Trenul, la Miorcani, nu stă decît două minute. Conductorul dădu semnalul. Domnul Levi Tof lăsă umbrela aninată de umărul cunoştinţii sale de pe peron şi se întoarse la vagonul său de clasa a treia. De la ferestrele altor vagoane îl biciuiră cîteva rîsete şi îndemnuri glumeţe. El se sui cu^lTemnitate şi pătrunse iar la locul său. In acea clipă se deştepţă deplin şi observă două lucruri: întăi, că nu mai are «cortelul» şij al doilea, că glasul cel de demult, che-mîncf pe copilă, îi răsuna desluşit în amintire.
 II
            Gîndurile domnişoarei Constanţa şi urmarea filosof iilor domnului Levi Tof.
ămasă singură, domnişoara stătu un timp cu sprinceana uşor încruntată ; apoi, după ce se linişti, avu, o clipă, curiozitatea să se ridice de la locul său şi isă arunce o privire prin uşile deschise în lung ale celor -cîteva vagoane, între care compartimentul său, împodobit cu pluş roş şi cu dantelă, ocupa locul din mijloc.
   Zîmbi, văzind pe tipul său : şedea aplecat şi ghemuit, dormitînd sau digerînd. Nu se mai interesă de dînsul. Rămase străină şi cu totul depărtată de sfatul dintre domnul Levi Tof şi umbrelă. Ochiul îi deveni iarăşi neguros, bîntuit de nouri lăuntrici.
   Afară, pe întinderi, lucea soare blînd de toamnă, aurind o zare de asfinţit cătră munţi în ceaţă. Pei-sagiul îi apărea nou, de şi-l mai observase, probabil, cîndva, foarte de demult. Ici erau mirişti; dincolo păpuşoişti neculese ; în altă parte căpiţi, în preajma unor sălcii pletoase. Un drum de ţărînă se desfăşura în preajma căii ferate, înclinîndu-se după o colină, cătră un cătun nevăzut: din aşezarea bănuită, se ridica numai pe jumătate turnul bisericii, între cîteva spice, de plopi piramidali. Căruţe încărcate nalt cu
22
snopi de păpuşoi înaintau foarte înceţ pe calea îngustă, cotită şi neregulată, trase de boi porumbi cu coarnele mari. Ţărani în straie albe umblau pe jos alături de boi, în stînga, ridicînd din vreme în vreme biciul, fără să lovească. Deasupra unei încărcături stătea un copil. La trecerea zgomotoasă a trenului se ridică atent şi vioi. Domnişoarei i se păru că rîde anume cătră dînsa. Numele acelor locuri era eufuntfat într-însa ca într-o apă tulbure; nu şi-l mai aducea              \
aminte.
   De la acea copilărie depărtată şi fericită pe care o petrecuse cîndva aici, trecuseră anii într-o înşirare monotonă, ca acele lungi şiraguri de cocoare care plutesc înspre sud prin aurul după-amiezii. In misterul vieţii ei abia începeau să înflorească neprevăzu-turile, între flirturi fără griji, partide de tenis, excursii şi serate, pînă ce izbucni acea absurdă tragedie pe care o scutură necontenit de pe pleoape. Fantoma ei învălmăşită îi revine neîncetat.
   Trebuie să se elibereze de ea mai ales printr-o activitate aspră. Intr-adevăr, zîmbi ironic cătră sine însăşi călătoarea tăcută ; după ce părinţii i-au aranjat acest act sîngeros pentru aniversarea a douăzeci şi treia a vieţii, corul — adică toţi pîletinii vienezi. cu care întreprindea în fiecare zi asaltul plăcerilor tinereţii — a cîntat un «ave, Maria» şi s-a risipit în patru puncte cardinale, arungipdu-i priviri oblice. Cel mai blond şi mai devotat amic, coborîtor din vechi nobili austriaci, s-a interesat îa domnul notar Roth despre depozitele de aur ale familiei Corban. Vai, acele depozite de mult nu mai existau. Puţinele fonduri rămase erau destul de încurcate.
   Atunci domnişoara Tanţa a avut cea dintăi mînie împotriva vieţii şi a: oamenilor. Acea mînie s-a în-
 23
 creţit şi s-a exasperat în curînd într-o serie de alte împrejurări. Fata le leapădă şi pe acestea de la sine, ca pe nişte supărătoare muşte albastre. Ar voi să poată rămînea cîndva într-adevăr singură, să poată dormi fără a înghiţi, sara, o pastilă de stupefiant. Ar dori să poată arunca din fuga domoală a acestui tren un bagaj tainic şi absolut personal. Nu cunoaşte nimeni aceste stropituri de noroi, căci ele au fost proiectate asupra fiinţii interioare. Cum ar putea face să le aibă tot mai puţin, ca pe o amintire tot mai ştearsă ? Să le închidă într-o cutie mică, neagră, să arunce întăi cheiţa, după aceea, cînd trece trenul peste aj5a~'aceasta pe care a uitat cum o chiamă, s-arunce în bulboană şi cutia. S-o ieie puhoaiele, s-o acopere mîluC într-un cotlon necunoscut al acestor meleaguri, între rămăşiţile mării sarmatice, prunduri şi scoici ale primelor perioade geologice. Ar dori să uite şi studiile ei universitare, care o fac să amestece în cugetările ei asemenea absurdităţi. Uitaţi să fie mai ales anii de canto la academia imperială, care au făcut-o să creadă o clipă, după catastrofă, că ar putea să-şi găsească un refugiu în arp^. Pentru femei, cariera dramatică şi lirică înseamnă, în primul rînd, supeuri cu bărbaţi cărunţi şi bogaţi. Să încercăm a uita toate cele lăsate în urmă, pentru că aici începem o campanie nouă. Să încercăm să ne păstrăm sîngele rece şi inteligenţa. A-şi păstra sîngele rece şi inteligenţa e o pretenţie mai mult bărbătească. In comedia în care are acuma rol, e nevoie imai degrabă să steie cu băţul în mînă, apărîndu-se* de tot felul de jivine. La urma urmei are dreptate să nu creadă decît în acest mijloc, pentru că în ea însăşi a adungt un respectabil depozit de răutate şi băjjuială. Au stropit-o şi spaimele războiului şi ale revoluţiei. Aşa de
 24
departe a rămas geana de lumină patriarhală a copilăriei ! Probabil că şi asta e mai mult o iluzie înşelătoare, cătră care e foarte dispusă să scoată limba, ori să rînjească.
   Trenul se opri; apoi porni din nou.
   In zarea asfinţitului se profilau păduri. Le urmări un timp linia de horbotă neagră pe azurul depărtat. Apoi tresări şi se întoarse. Cineva tuşise in preajmă.
   —  Iar dumneata ?
   îşi încreţi fruntea, cu nemulţămire.
   —     Domnişoară Tanţa, vorbi cu delicateţă domnul Levi Tof, plecîndu-şi capul pe umărul drept; îmi permiteţi să vă dau un sfat?
   —  Deci mă cunoşti ?
   —     Domnişoară Corban, reluă solemn, îndreptîn-du-şi statura, domnul Levi Tof; pînă acuma cîteva clipe n-am ştiut cine sînteţi. Punînd una lingă alta filosofiile mele, am aflat. M-am dat jos la prima staţie ca să găsesc pe un om al meu şi am lăsat la el cortelul; i-am poruncit, însă, acelui om al meu să telefoneze numaidecît din staţie, ori de la primărie, lui cuconu Gheorghiţă Vrînceanu. Trebuie să-l vedeţi neapărat.
   —     Cine-i acel cuconu Gheorghiţă Vrînceanu? Nu vreau să-l cunosc.
   —     Dacă nu vreţi să-l cunoaşteţi, duduie Tanţa, atunci nu-i nevoie să vă spun cine-i. Puteţi fi fără grijă ; nu vă ameninţă din partea domniei sale nici o primejdie. Dacă fac bine socoteală — şi eu nu mă înşel niciodată — dumnealui împlineşte şaptezeci şi opt de ani la octomvrie. Exact cu douăzeci de toamne mai în vîrstă decît mine. Pe cînd dumneavoastră n-aveţi decît douăzeci şi trei de primăveri.
   —     Recunosc că asta n-aveai de unde s-o ştii, mărturisi, mişcată întrucîtva, domnişoara Tanţa. Actul meu de naştere e în. geantă.
   —     Douăzeci şi trei ca să vă fac plăcere, duduie, zîmbi Levi Tof. Putem adăogi încă unul, ca să fim în concordanţă cu documentul.
   Domnişoara Corban îşi înălţă sprîncenele, fără supărare. Se uită atent la acel gîcitor care-i făcea o invitaţie ciudată.
   —     De ce trebuie să-l văd neapărat pe acel domn bătrîn ? Ce ştii dumneata, în definitiv, despre afacerile mele ?
   —     Am să vă spun numaidecît, duduie. îmi daţi voie să mă asez ? Eu, cînd n-am «cortel», nu pot sta în picioare; n:am de ce mă sprijini. Aşa că am să mă aşez, cu deosebit respect, punînd pălăria la o parte. Aici, subt această pleşuvie, să ştiţi că se află un filosof şi un filolog. Să nu vă spăriaţi de aceste cuvinte : aflaţi, duduie, că bătrînul om de afaceri care stă in faţa dumneavoastră, adică misitul acesta jidov, e absolvent al Liceului Naţional din Iaşi. In calitate
 f'de filolog am să statornicesc pentru dumneavoastră ' — o dată pentru totdeauna, nădăjduiesc, — că eu port un cortel, nu o umbrelă. Eu de soare nu mă păzesc niciodată. Soarele este binefăcătorul nostru al tuturora şi tatăl griului; n-am de ce mă apăra de el şi n-am de ipus nimic între mine şi dînsul; deci eu n-ara umbrelă ; eu am o unealtă care mă apără de ploaie, ca să nu se ruineze hainele, adică demnitatea mea profesională ; deci eu port un cortel. Acest cortel am obicei să-l uit din cînd în cînd, într-o staţie ; dar găsesc altul, în altă staţie. Cortelul meu este o instituţie de apărare. Avem să coborîm la Luncavăţ. După ce mă pun în rînduială cu instituţia mea, caut docarul
 m
 lui cuconu Gheorghiţă şi vă conduc la curte la dumnealui.
   —  Domnule...
   —    Levi Tof, dacă nu vă supăraţi. Atenţiune, vă rog !
   —    Domnule Levi Tof, zîmbi domnişoara Constanţa, amuzgtă ; dacă socoteşti că am Înţeles ceva, te înşeli.
   —    Puţină răbdare, ein bisserl Geduld, cum se spune la Viena, şi aveţi să înţelegeţi, duduie; părăsim filologia şi trecem la filosofiile mele. Intăi trebuie să vă explic de ce, atunci cînd v-am văzut, a trebuit să mă prezint numaidecît în faţa dumneavoastră. Asta nu se face printr-o nebunie; asta se face printr-un raţionament. Poate domnişoara aceasta străină are nevoie de ceva, zic eu. Poate are nevoie să-i dau o informaţie : cînd şi unde ajunge trenul, unde se schimbă vagonul pentru altă direcţie, la ce staţie se poate lua o gustare (s-a observat că persoanele tinere au mai mult apetit cînd călătoresc cu trenul); dacă n-are ne-voie de aceste cunoştinţi, îi pot da altele, ca să-i treacă mai uşor vremea. N-aveţi în mînă nici gazetă, nici roman. Atunci pot să vă spun eu cum a fost vremea în Moldova în vara asta, cum s-au dezvoltat recoltele, unde a bătut grindină, unde a fost asigurat de grindină şi unde nu ; la ce hambare a fost incendiu şi ce anume asigurări s-au plătit. De obicei, asemenea incendii se produc la arendaşi, din motive pe care eu n-am ajuns să le înţeleg. Pot detaila recolta regiunii, dacă e nevoie. întorcînd, ca să zic aşa, pagina, trecem la informaţiile politice. Pot arăta secretul ultimelor alegeri pentru parlament; cîte urne au fost substituite, cîte sate au fost oprite de la vot din pricina unei epidemii subite de febră aftoasă ori de tifos exantematic ; ce cuvinte pline de patriotism a pronun-
 27
ţat capul de listă al candidaţilor guvernamentali; care au fost termenii telegramei adresată de cătră opoziţie tronului: protest împotriva imposturii, furtului, sechestrărilor şi asasinatelor. Cea mai bună şi mai serioasă gazetă e Levi Tof; trecem la pagina a treia : mariajuri, divorţuri, înmormîntări. In secret, pot adăogi şi desluşiri delicate asupra motivelor de divorţ şi mariaj. Ştiu de ce a plecat la tăi numai doamna doctor Marian, iar medicul a rămas in cabinetul său, să scoată măsele la toţi, afară de unul, care-i plecat şi el, şi care singur merită asemenea operaţie. Insă, zic eu iarăşi după aceea, trebuie să presupunem că domnişoara aceasta străină n-are nevoie de ceva. Iţi spune o vorbă aspră, îşi frămîntă mînuţa dreaptă. Este posibil, vă întreb, ca o femeie, chiar tînără, să nu se intereseze macar de o mie de lucruri dintrodată ? Dacă-mi face semn să mă retrag, trebuie să aflu eu o informaţie despre domnia sa. Are
o supărare, ori o mînie. In împrejurarea mea specială de azi, a trebuit să cer concurs filosofiilor mele, de şi eu pentru asemenea îndeletnicire am prea puţină consideraţie. Mai mult produce o şoaptă la ureche, cînd este de tranşat o vînzare, decît toate fleacurile pe care le înşir eu aci. Toţi oamenii mari au însă slăbăciuni, şi am şi eu pe asta: îmi place să stau de vorbă şi să mă port frumos cu persoanele nobile. Prin urmare, după ce am aflat — de la umbrelă, duduie Tanţă, — după ce am aflat cine sînteţi, am ştiut în acelaşi timp şi de ce v-aţi ostenit pînă la Botoşani, ca să faceţi anume reclamaţie domnului procuror.
  —     Sînt curioasă să aflu ce reclamaţie am făcut domnului procuror. N-a fost nimene de faţă.
  —     Mai întăi, duduie, aţi produs toate dovezile dumneavoastră că sînteţi ceea ce sînteţi şi că aveţi
 28
plin drept de moştenire asupra moşiei părintelui dumneavoastră, răposat acum cîteva luni în împrejurări tragice. Gazetele au dat detalii la vreme şi domnul Levi Tof ceteşte regulat gazetele vieneze. După ce aţi înşirat actele pe care le aveţi In geantă, certificate de amanţii noştri şi stampilate de cancelariile Ministerului nostru de Externe, aţi arătat purtarea nemaipomenită a unui oarecare vechil cu numele Gherasim Tulbure. Acesta-i caimacanul dumneavoastră.
  —     Acesta-i! strigă plină de uimire domnişoara Corban, scînteindu-şi cerceii şi ochii şi îmbujorîn-du-se la faţă.
  —     Dacă bea vin roş din podgoria dumneavoastră de la Cotnari (trei pogoane.pe dealul Cătălinei), devenind tot mai puhav săptămînă cu săptămînă şi an cu an (una la mînă !) ; dacă-şi permite să adaoge la leafa sa de vechil sporuri din ce în ce mai mari, neînregistrate la contabilitate (două la mînă!); dacă-şi permite să împartă un comision cu intermediarul şi altul cu cumpărătorul la vînzările de grîu (trei la mînă!); nu urmează de aici că trebuie să uite existenţa stăpînului adevărat al moşiei, că n-are obligaţie să-şi deie samă, să explice, să ceară iertare ori să cadă la o tranzacţie; nu înseamnă că trebuie să se socoată el stăpîn, făgăduind în chip absurd drepturile vădite ale unei domnişoare tinere şi fără experienţă.
  —     Dacă crede aşa ceva, se înşală! şuieră ameninţător domnişoara Corban. Am cerut punerea mea în posesie.
  —     Domnişoară, interveni Levi Tof, aveţi nevoie de grabă, nu de întîrziere. Ca să pot povesti peripeţiile unor anume puneri in posesie, ar trebui să devin sul-
 29
tană şi să mă cheme Şaherazada. Mai este ceva, duduie Tanţa, îşi coborî dintrodată cîntecul de bariton domnul Levi Tof. De la asemenea caimacan beţiv, vă puteţi aştepta la orice. Faceţi bine că purtaţi actele cu dumneavoastră. Adică aţi făcut bine pînă acum. Dacă v-aţi coborî acuma la staţia unde sînteţi aşteptată de o simplă căruţă ţărănească, se poate să în-tîrziaţi pe drum din pricină că şchioapătă iapa gospodarului, ori se rupe capătul vehiculului în preajma unei fîntini dintr-o vale. Domnul Levi Tof cunoaşte drumurile din partea locului. Păpuşoaiele au crescut, anul acesta, slavă Domnului, cît nişte păduri. Iată, ies din păpuşoaie, din preajma fîntînii, nişte indivizi unşi pe obraz cu funingine, ridică ciomegele şi dau năvală, avînd misiune să caute şi să găsească anume geantă. Nu ştiu dacă misiunea lor nu poate merge şi mai departe, căci caimacanii sînt capabili de orice.
   —  Lîngă acte, am un revolver, domnule Levi Tof.
   —  Atunci au să ia actele cu tot cu revolver, duduie
Tanţă; asemenea indivizi unşi cu funingine n-au nici inteligenţă, nici respect. De aceea nu trebuie să cobo-riţi la staţia dumneavoastră şi trebuie    să       urmaţi un
sfat bun al    meu. Prin urmare,     după  ce      aţi arătat
dovezile şi plîngerile dumneavoastră domnului procuror Valentin Iovinade, un om aşa de simpatic, întocmai ca un conte dintr-un roman, dumnealui se înclină şi vă dă toate asigurările cele mai formale că va lua măsurile necesare ca~'Gherasim Tulbure să fie pus la locul său.
   —     Aşa este, consimţi, zîmbind cu puţină teamă, domnişoara Corban. Asta-i mai mult vrăjitorie, domnule.
   —     Acestea  nu-s decît filosofiile mele, oftă cu oarecare diisipreţ domnul Levi Tof. Ce         poate să facă dom-
 30
nul conte lovinade într-un guvernămînt ca al meu ? Aici, la Jijia şi la Prut, trăim într-u/l ţinut încă ne-atîrnat. Braţul justiţiei şi administraţiei abia ne pipăie. Aţi văzut pe subprefect ? S-au prezentat la dumneavoastră domnul primar, împreună cu domnul notar şi cu domnul perceptor ?
  —     Inchipuieşte-ţi că le-am cerut lor întăi şi întăi sprijin, mărturisi rîzînd cu amărăciune domnişoara Corban. Am rămas cu desăvîrşire indignată de răspunsurile lor.
  —     în sara aceea a fost petrecere la caimacan, zîmbi ascuţit domnul Levi Tofcucoana Nataliţa a tăiat curcanul cel mai gras. Dumneavoastră aţi mîn-cat puţine legume, cu lacrimi.
  —   Nu-i adevărat, domnule.
  —     Dumneavoastră, duduie, aţi mîncat cîteva legume şi ei au mîncat curcanul dumneavoastră şi au băut vinul dumneavoastră, rîzînd.
  —     De unde ştii dumneata asta ? Adevărul e că n-am mîncat nimic. într-un tîrziu, i-am auzit zbie-rind în cor.
  —     Cîntau un marş patriotic, duduie Tanţă. Se duceau acasă. Şi dumneavoastră aţi petrecut toată noaptea-, însă nu cîntînd. Nu-i nevoie să fiu acolo, ca să ştiu ce se petrece. Aş putea să mai sporesc reporta-giul meu şi cu alte fapte diverse de sensaţie, însă ne apropiem de Luncavăţ. Nu îndrăznesc să cer geanta dumneavoastră. Binevoiţi a o lua singură. Vă pot încredinţa că toţi procurorii, uniţi cu prefecţii, vor face pentru interesul dumneavoastră puţin lucru; iar justiţia stă în zodia melcului. Pîrîţii, delicvenţii şi avocaţii sînt cu mult mai harnici decît judecătorii ; iar aceşti judecători par a fi fost convinşi de cătră
 31’
cei interesaţi că e dumnezeiesc să se armia, un proces, din an„j[n an, pînă la judecata de apoi. Este, însă, acest boier bătrîn, care-mi face onoarea să-mi întindă mîna cînd1 mă întîlneşte. Acest prietin al meu, cuconu Gheorghiţă Vrînceanu, e singurul care ar putea încerca să realizeze o dreptate urgentă în provincia pe care o priveghez eu. Dumnealui n-are nevoie de domnul conte şi de domnul prefect. Omul meu de la Miorcani v-a şi anunţat prin telefon. Binevoiţi a primi sfat bun; coboriţi şi mergeţi cu mine la curte la Luncavăţ, ca să-i cerem protecţie împotriva asasinilor.
   —  Cum ai spus ? tresări domnişoara Corban.
   Acesta era gîndul ei cel mai ascuns. De cîteva zile
începuse să se teamă. Era singură pe lume şi fără protecţie, la discreţia răilor. Hotărîrea şi îndîrjirea ei de a sta cu băţul în mînă, veninul cu care îşi întărise firea începeau să cedeze nopţilor de nesomn şi unei spaime care-i creştea în jur îndată ce venea sara. De patru nopţi nu-şi mai luase pastila, ca să nu fie surprinsă prin somn. Se simţea slăbită mai ales de această enervare.
   —    Ce interes ai dumneata să fiu protejată ? întrebă ea, încă bănuitoare, înainte de a ridica braţul spre geamandanaş.
   —    Duduie Tanţă, răspunse domnul Levi Tof, dacă aş fi un om sentimental, aş putea să spun că am cunoscut pe părintele dumneavoastră şi l-am auzit, într-o sară, strigîndu-vă pe nume în parcul de la Movileni. S-a plecat peste balustrada balconului, şi-a rotunzit amîndouă palmele în jurul bărbii (tatăl dumneavoastră avea o frumoasă barbă blondă) şi v-a
 32
 strigat de două ori. Eraţi o copilă de şase ani. Insă eu sînt un om de afaceri şi nu spun asta. Pentru serviciul pe care-1 fac, eu înţeleg să fiu plătit, căci aceasta e meseria mea. Cînd veţi lua în mînă afacerile proprietăţii dumneavoastră şi veţi surîde cătră prima dumneavoastră recoltă, Levi Tof se va prezenta cu pălăria într-o mînă şi cu cortelul în alta, pp1ec.îndu-se cu respect. Dumneavoastră nu veţi înceta devâ“2îmbi şi vă veţi uita la el fără supărare. Aveţi să întrebaţi: Ce pofteşti, domnule Levi Tof ? Eu am să răspund : Nu poftesc nimic, duduie Tanţă. Insă dumneavoastră, pînă atunci, aveţi să aflaţi că domnul Levi Tof, care priveghează un ţinut întregi nu trăieşte cu aer. Că un bancher este ce este şi Levi Tof se află cît mai departe de situaţia unui bancher. Că trebuie, totuşi, să poarte o haină decentă şi să răspundă nu numai cu maxime la pretenţiile nevestei. Că a avut un singur fecior care-i plecat de opt ani, încercînd să facă milioane la dracu-n praznic, tocmai în Chili. Cînd Tof-junior va realiza un milion, Tof-senior va putea să se aşeze într-un jîlţ şi să ofteze cu satisfacţie. Dar dacă Tof-junior nu realizează un milion, Levi Tof bătrînul trebuie să rămîie pe poziţie, luptînd pînă la sfîrşit. Duduie, veti aprecia cît veţi binevoi truda şi filosofiile mele. Am să fiu mulţămit. Boierii de la noi sînt deprinşi să fie galantoni, de aceea au pierdut moşiile. Ii regret şi-i prefer caima-canului. De la caimacani noi nu putem scoate decît brutalităţi şi sudălmi.
   Trenul se opri.
   —      Eşti bun, domnule, să-mi ţii geamandanaşul cu hîrtii ? întrebă, deodată amabilă, domnişoara Corban.
ş&Ş&JîiBîese'****#- *
Ş — M. Sadoveanu — Opere, voi. 14
  33
 —      Cu cea mai mare plăcere, duduie, răspunse mi-situl, înclinîndu-se ceremonios. înainte de asfinţitul soarelui sîntem unde-i bine să fim.
 —      Fie, mergem la boierul despre care mi-ai vorbit. Trebuie să-mi cunosc vecinii.
 —      Aţi luat o hotărîre cuminte, duduie, suspină, obosit, domnul Levi Tof.
 III
             Cele dintâi informaţii despre cuconu Gheorghiţă Vrînceanu.
A
In staţia Luncavăţ, trenul avu aceeaşi oprire de două .minute, după care porni înainte, e-un zgomot de tampoane şi fierării, lăsînd pe misit şi pe domnişoara Corban singuri pe prundiş, în faţa blocului de cărămidă aparentă.
   Ceasul arăta ora 5.
   Pe ferestrele deschise de la etajul de sus, printre flori de muşcată, o cuconiţă brunetă înaintă plete scurt tăiate şi îngrijit drotate, privind cu mirare chip străin, necunoscut în partea locului. Intr-o clipă dispăru şi în scurt se întoarse iar, aducînd în sprijin, pentru deslegarea problemei, alt cap tînăr. Acesta era blond şi păru mai uimit.
   Zîmbind de sensaţia pe care o pricinuia la marginea unui cîmp pustiu şi a unei bălţi moarte, domnişoara Constanţa îşi urmă însoţitorul pînă la bancş verde de sub ceasornic. Impiegatul de serviciu îşi scoase şapca roşie şi salută cuviincios, după care se retrase. Din ţăcănit de aparate, telegrafistul întreba prin fereastra deschisă :
   —   Te sui sus, Vasilescule ?
 35
  Vasilescu nu-i răspunse. O sonerie de hţsMţ bătu de două ori nu departe de ceasornic. Prin sîrme subţiri, prin cabluri groase, treceau zbîrnîiri şi vibraţii. Clădirea era singură în cîmpie, cu orizonturi de dealuri împrejur. Peste mormăitul ei singuratic, vîsliră iarăşi cocoare, lepădînd globuri de sunete sub cerul sonor, pînă în baltă şi: pînă în sufletul călătoarei.
  Domnul Levi Tof aşeză cu grijă geamandanaşul lîngă domnişoară, pe banca verde, şi dispăru o clipă, întorcîndu-se numaidecît cu alt cortel.
  —     Am ş-aici unul, mărturisi el. L-am uitat data trecută. Dacă uiţi, găseşti. Vă informez, duduie, că nu vom aştepta decît cîteva minute ; docarul de Ia curte trebuie să sosească numaidecît.
  —   Poate nu s-a dat de veste.
  —     S-a dat; n-aveţi nici o grijă ; noi lucrăm serios. Şi chiar dacă nu s-ar fi dat, docarul trebuie să vie să mă transporte pe mine. Aduc lui cuconu Gheor-ghiţă o propunere serioasă pentru mazere. Dumnealui nu s-a grăbit să vîndă mazerea şi bine a făcut. Acuma ia un preţ mai bun.
  —   Bine, s-aşteptăm.
  —   Vă rog să nu vă supăraţi.
  —     Nu mă supăr deloc ; sînt consecventă cu hotă-rîrile pe care le iau. De altminteri nu-mi fac iluzii prea mari.
  Domnul Levi Tof oftă, sprijininduj-ise o clipă în cortel. Apoi îşi trecu cortelul la subsuoară, trase o bajtl&tă din buzunarul de la coada jachetei, cu stînga îşi descoperi pieşuvia şi cu dreapta se şterse îndesat, însă cu delicateţă, de sudoare. Transpira mai mult de enervare decît de căldură. Stătu un timp cu urechea atgntă. Nu s-auzi decît un huruit depărtat de căruţă ţărănească, crescînd o clipă în liniştea asfin-
36
4
fitului, apoi stîngîndu-se. Se făcu tăcere deplină sub cer în cîmp, în staţie. începu să ţăcănească telegraful, apoi s*a*u S* acela- Glasul telegrafistului sună deodată, cu totul straniu :
  — !
  Acelaşi glas dădu cîteva replici altor singurătăţi
depărtate.
  —     M9 • a* SPUS ceva ? N-ai spus nimica? De ce întîrzie 867? Alo? de ce întîrzie 867? Nu înţeleg bine S-a defectat maşina ? Alo ! atunci cînd socotiţi să-l urniţi din staţie? Ce Dumnezeu, bre omule, nu fiţi a?a de mameluci. Alo ! Răspunde, domnule, cînd îi daţi drumul ? Ce mameluci! ce mameluci! Nu înţelegi, omule, că trebuie să mă duc peste deal ?
  Domnul Levi Tof clătină capul cu melancolie, ascul-tînd aşa absurdităţi. Balta, cerul, orizontul depărtat, păpuşoiştile, pădurea, drumul care cotea de după deal, tăcerea în care susurau miliardele de tomniţi, mirosul cald de pelin care adia din cînd în cînd — şi acele strigăte ciocănind în goluri...
  —     Ce mameluc ! ce mameluc! îşi şopti misitul, ca şi cum ar fi fost singur, şi bucurîndu-se numai el de( descoperirea filologică. Tresări îndată cătră domnişoara Corban, ca s-o asigure că nu mai are mult de aşteptat.
  —     N-ai grijă, m-am învăţat cu răbdarea, domnule Levi Tof, rîse duduia Constanţa. După cît văd, boierul dumnitale nu e un om tocmai desăvîrşit. Te face să aştepţi.
  —     Pe mine poate să mă facă s-aştept oricît; oră fixă la noi înseamnă o toleranţă de două ceasuri. De data asta însă n-avem să aşteptăm, vă asigur. Pe lîngă asta, cînd am pretins eu, duduie, că boierul meu e desăvîrşit? Eu am afirmat numai că e sin-
 37
gurul om de aici care poate să vă deie sprijin. Principala dumnisale însuşire e că iubeşte dreptatea. Am uitat să vă spun că cuconu Gheorghiţă e doctor în drept de la Paris.
  —     Asta mă bucură ; trebuie să fie un bătrîn fin şi cultivat.
  —     Negreşit; am întîlnit însă la curtea dumnealui o babă pe care o chemase ca să descînte vitele bolnave. Am să vă arăt dumneavoastră şi o pădure misterioasă, pe lîngă care avem să trecem. Acea pădure are şi ea descîntec. Acum patru ani a cumpărat un automobil — marcă bună, Oakland, — pe care îl ţine însă închis într-o şură. Dumnealui se duce la Botoşani şi la Dorohoi tot cu caii, ca în vremea de demult. E adevărat că are nişte cai...
  —   Frumoşi?
  —     Frumoşi ar putea să fie, duduie, dacă i-ar hrăni mai bine. A strigat odată dumnealui: Dar cît ovăz vrei tu să le dau, bre Levi ? Mie nu-mi trebuie balauri, ca să mă trîntească într-un şanţ; mie îmi trebuie cai,, ca pentru vîrsta în care mă aflu ! După cît înţelegeţi şi dumneavoastră, domnişoară, dărnicia stă cea din urmă pe lista însuşirilor boierului nostru. Am putea întrebuinţa chiar cuvîntul propriu. Cuconu Gheorghiţă, prietinul meu, e cam zgîrcit. Jumătate din perii albi pe care-i am eu în aceste favorite mi i-a scos dumnealui. Nu mai vorbesc de chelie, pe care o datoresc dumnisale în întregime. Pe lîngă asta e şi destul de răutăcios şi nu se înţelege cu nepoţii. Ei ar vrea să cheltuiască tot; dumnealui ar vrea să nu le deie nimic. Aici are dreptate. Dumnealui îi chiamă : Veniţi şi vă luaţi în stăpînire părţile de moşie ; lăsaţi să vă ardă soarele; lucraţi cum au făcut bătrînii noştri, cum am făcut şi eu,
 38
carele stau aici în vînt şi-n soare de cînd eram copilandru. Dumnealor rîd. Feciorii au făcut politică; unul sha prăpădi-t, altul a înseninat prin străinătăţi; nepoţii şi ei tot cu politica, afară de unul care s-a ales cîntăreţ. Oricîtă politică ar face şi orioît ar cînta, sau ar dansa, tot la izvorul de parale al bătrînului se îndreaptă. Dumnealui se apără cu îndîrjire. In fond asta-i tristeţa vieţii lui, că toţi se împrăştie, lăsîndu-1 singur. Mîni moare şi dumnealui — şi gata ! se risipeşte totul; toţi vînd cu grabă şi cheltuiesc cu repeziciune. Banii strîngătorului în mîna cheltuitorului : la urma urmei şi asta e o funcţie socială. Cel mai tînăr dintre aceşti nepoţi s-a hotărît, însfîr-şit, să vie să se aşeze aici, ca să înveţe plugăria şi1 să rămîie în cuibul vechi. Trebuie           să ştiţi, duduie,
că Vrîncenii aceştia sînt     de demult.
  —     Nu mă îndoiesc, domnule Levi Tof. Cu toate observările dumnitale, încep să am stimă pentru cuconu Gheorghiţă.
  —   Dar de nepot ce spuneţi ?
  —     După cît înţeleg de la dumneata, e un figurant, menit să creeze o iluzie.
  —   Nu ştiu, duduie, îngînă misitul; n-aş putea să
spun încă nimica. Văd          la domnul doctor         Luca o
silinţă ; îi place să iasă,   primavara,     la pluguri; dar
după aceea o ia prin marginea pădurii cîntînd din frunză. Vă întreb pe dumneavoastră ce garanţii de seriozitate prezintă un tînăr care face poezii. Da, da, nu rîdeţi. înţeleg, duduie, la un boier, chefuri, aventuri şi alte prostii ale tinereţii; însă poezia e un vi ^iu cu consecinţi mai grave, duduie. Ei bine, cuconu Gheorghiţă e încîntat de asta. A mai descoperit domnul doctor Luca o fantazie a bătrînului şi-i place să-i găsească acestei fantazii argumente ştiinţifice. Bă-
 39
trînului nu-i; mai convin tractoarele. «Să ştii tu, Levi, strigă dumnealui la mine, şi, după ce vei şti, să înveţi şi pe alţii. Asociaţia cea mai bună este omul, vita şi pămîntul : sFmtreţin unul pe altul — omul realizînd cel mai mare avantaj. Tractorul tău nu-mi îngraşă mie ogorul.» Prin urmare dihăniile dumnealor de fier se odihnesc sub şoproane şi doctorul Luca îmi pretinde să le salut ea pe nişte antichităţi, cînd trecem pe lîngă ele. Aş dori mai degrabă ca domnul doctor să cunoască cît se plăteşte prăjina de arat şi cît prăjina de secere — adică să facă proză.
   Domnişoara Corban se aşeză mai bine în locul său şi-şi pipăi geamandanaşul.
   —     Am impresia că ai început a pierde răbdarea, domnule Levi Tof, zise ea.
   —     încă nu, duduie, răspunse misitul ; foarte cu greu mi-aş permite eu asemenea lux. Trebuie să vă mai adaog, în ceea ce priveşte pe cuconu Gheorghiţă, că mai are un defect. Puteţi zîmbi: am să-i mai găsesc şi altele dacă întîrziem ; cu toate acestea, dumnealui rămîne tot ceea ce este. Vreau să spun că acel defect mare este lipsa de pasiune politică. Cine nu se ocupă de asemenea lucru în ţara romînească, duduie? Toţi se ocupă, deoarece profesia asta e cea mai bună ; nu pretinde celor ce o îmbrăţişează riici studii, nici destoinicie. Şi cei doi feciori ai lui cuconu Gheorghiţă, şi cei şase nepoţi ai dumnisale, toţi au făcut şi fac politică. Cuconu Gheorghiţă se mulţă-meşte să facă agricultură ; dumnealui dispreţuieşte politica. Ce spune dumnealui despre politică nu vă pot repeta eu, duduie. Sînt vorbe pe care urechile unei domnişoare nobile nu trebuie să le audă. Totuşi, într-un rînd a rostit, într-o adunare, şi un cuvînt blajin, vrednic de luat în samă. Asta s-a întîmplat
 40
anul trecut, la sărbătorile de iama, cînd toţi nepoţii erau strînşi în păr. Cîţi nepoţi şi veri sînt în această familie, toţi se îndeletnicesc cu politica în felul cel jnai violent posibil. Ori de cîte ori sînt în opoziţie, pîrăsc pe ceilalţi de la guvern că ar fi cei mai neruşinaţi bandiţi din cîţi se află pe lume. Acelaşi lucru îl spun şi ceilalţi, cînd le vine rîndul de opoziţie. Bă-tfînul îi ascultă pe rînd şi are agerul că-i crede şi pe unii şi pe alţii. Infierbîntîndu-se nepoţii la petrecerea de Anul Nou, unii dintre dînşii au început iar să-i reproşeze lui cuconu Gheorghiţă, cum făceau în toţi anii, abţinerea lui sistematică de la treburile publice. Dacă nu-şi ipune dumnealui în serviciul ţării capacitatea şi cinstea pe care le are, atunci cine să cîr-muiască ? Nepricepuţii şi hoţii ?
   —  Care hoţi ?
   —    Cum care hoţi, uncheşule ? De patruzeci de ani auzi vorba' asta ; întăi ai auzit-o de la feciorii matale, acum o auzi şi de la noi. Au strigat alţii că se fură, strigăm şi noi că se fură. Dumneata continui să rămîi insensibil. Dumneata nj-ai nimic de spus ?
   —    Ba da ; mă mir şi spun : bre ! bre ! bre ! bogată ţară !
   Iată, domnişoară Constanţă, cine-i cuconu Gheorghiţă.
   —    Probabil că e un om trist şi singuratic, reflectă domnişoara Corban. Are ascuns în el puţin venin, ca şi mine.
   Domnul Levi Tof iprivi surprins pe clienta sa ; ar fi dorit s-o vadă mai bine rîzînd, decît s-o audă rostind asemenea cuvinte.
   Dintrodată, întorcînd urechea, păru a asculta, cu ochii pe jumătate închişi, o muzică cerească. îndată dudui pămîntul în preajma staţiei şi tropotiră cai.
 41
    Levi Tof îşi invită clienta cu închinăciunea-i respectuoasă şi galantă.
    —     Poftiţi, duduie, docarul a sosit la timp şi stă la dispoziţia dumneavoastră.
 Duse şi aşeză cu grijă geamandanaşul. Dădu domnişoarei mîna, ajutînd-o să se caţăre sus, în docarul galben. îşi permise să se aşeze şi dumnealui alaturi.
 Vizitiul, ţăran cu plete cărunte, bărbierit proaspat, întoarse un obraz amical spre misit, observînd cu coada ochiului pe duduia cea străină. Judecind şi cumpănind el în sine lucrurile, tuşi încet.
 —  Sărut mîna, duduie, rosti el, dînd din' cap.
 Asta era recomandarea. Apoi tuşi a doua oară,
 adunind hăţurile celor doi căluţi murgi în palmele-i aspre :
    -     Gata, duduie ? V-aşteaptă boierul şi se plimbă de colo-colo prin cerdac.
 Domnişoara Corban nu socoti vremea nimerită ca să răspundă slujbaşului. De altminteri, accentul acela de oarecare intimitate nu-i era tocmai agreabil.
 —     Pe mine mă chiamă Dumitrache Cîrloman, adăogi el însfîrşit.
 Duduia urma să tacă.
 —     Eu am fost întăi şi întăi vizitiu la tătuţă dumneavoastră. De-atuncea, trecînd vreme destulă, se chiamă că nu vă mai aduceţi aminte de mine. După ce s-a ridicat boierul nostru şi sŞ-a mutat la Pariz, m-a chemat nînaşul dumneavoastră şi de-atuncea am rămas la dumnealui în slujbă.
 Domnişoara găsi prilej să iasă din strîmtorarea în care se găsea. însfîrşit, putea da o replică unui asemenea slujitor prea vorbăreţ.
 —  Despre care naş vorbeşti dumneata ?
 42
      Despre nînaşul dumneavoastră, duduie. Acuma v-aşteaptă ; mi-a poruncit să nu care cumva să în-tîrzii. De-aceea am şi venit aşa de repede.
  __ Duduia a observat asta, se amestecă misitul, şj n-are să uite cele de cuviinţă.
  __ Ei, atuncea-i bun. La crîşma cea nouă a lui Qavriliţanu, chiar ieri s-a descărcat vin nou din Ţara-de-Jos.
  îşi aşeză mai bine căciula pe urechea stîngă, lăsa să-i cadă de pe umeri mantaua întunecoasă de pănură şi, lungindu-se puţin înainte, dădu drumul unui şuierat sălbatic, strîngînd hăţurile. Murgii puseră boturile în piept şi porniră cu mai mare putere. La cotitura unui muncel, gara dispăru dintrodată. Apăru o vălcea, c-un pîrău străjuit de sălcii vechi. Docarul durui înfundat pe un podeţ şi trecu îndată în altă cotitură, la un deal trăgănat. Fără să-şi moaie trapul harnic, caii suiră printre mirişti aurite de soarele pieziş. Sus, în laturea dreaptă a drumului, se desfăcea 0 pădurice cătră o ruptură de văi cu ponoare înfricoşate.
  Misitul puse pe neaşteptate o întrebare :
  —     Duduia ar vrea să ştie ce întindere are pădurea asta.
  Dumitrache Cîrloman găsi de cuviinţă să rîdă :
  —     Care pădure, domnule ? Asta-i pădure ? Să meargă duduia să vadă codrii boiereşti de la Valea Mare. Umbli fără sfîrşit printr-înşii de-a mai mare dragul. Acolo a fost în vremea veche salaş de hoţi. Las’ că şi acuma se găsesc unii care hălăduiesc acolo ; însă de noi se tem.
  —   De cine se tem, bade^Dumitrache ?
  —     De noi, adicătelea de boier. La stînile şi la standoalele noastre-i pace. Vine unul dintre aceia şi
 43
cere rnîneare ori hodină ; pe urmă se duce în treaba lui. Cum au ieşit din hotarele noastre, au alt coraj ; dar aici nu îndrăznesc, fiind lege tare.
   După o clipă de gîndire, Cîrlo-man îşi scutură uşor căciula într-o parte.
   —     Hm ! nu cumva vrei dumneata, domnu Livitov. să vinzi pădurea asta duduii ? iVscultă mata, duduie, ce ţi-oi spune eu, ca unul carele am fost slujitor la tătuţă matale şi am mîncat pîne în casa dumneavoastră. Cotlonul ista de pădurice e numai spinării şi tihărăi nestrăbătute. Aicea, duduie, e o lupărie care nu se mai află. Ist-an, au fătat şapte haite. Unde-i chip să se apropie cineva, noaptea, de domnia unor asemenea dihănii ? Are adicătelea cuconu Gheorghiţă un gust să nu se atingă nimene de sălbătăciile şi spinăriile de aici şi să lese lupii în pace. Apoi după ce se pune omătul, cam pe după Sfinţii Arhangheli, face dumnealui mare vînătoare. Vin boierii cei tineri şi ies satele de înconjură rătăcănile. Atuncea îşi dau lupii vama.
   —     Eu nu înţeleg, se amestecă misitul, cu o mirare prea pronunţată, cum de lasă boierul să se înmulţească fiarele în inima moşiei ?
   —     Aşi! cunosc eu de ce mă întrebi dumneata, cu şireclicvclespre asta, rîse vizitiul. Ca să afle duduia că lupăria asta e paza păşunilor lui cuconu Gheorghiţă ? Apoi care om din aceste sate îndrăzneşte să deie drumul vitelor, în vremea nopţii', la imaşurile şi la fînaţurile boiereşti ? Hd-he ! îşi scutură Cîrloman cu mare admiraţie căciula, eu n-âm cunoscut în viaţa mea boier mai chibzuit şi mai viclean. Precum se cuvine să fie ! o încredinţă el pe domnişoara Corban c-o privire piezişă,
 IV
             Unde se începe o anchetă şi se arată indignările şi mîhnirile bătrînului Vrînceanu.
 Drumul cobora acuma lin, cotind într-acelasi timp necontenit pe după un umăr de deal, pînă ce dădu într-o alai? lungă de tei bătrîni. La capătul alfiji., biserica şi curtea; pe vale, satul, cu fumuri nalte deasupra caselor acoperite cu stuh. Ici-colo scîn-teiau şi acoperişuri de tablă-. Duduia Tanţa cerceta în tăcere peisagiul; li părea cu desăvirşire străin, de şi, desigur, mai trecuse cîndva pe subt aceste şiruri de copaci rotaţi. In aceeaşi ordine sentimentală, pe care şi-o supraveghea, încerca să adune din sfărîmăturile trecutului imaginea aceluia pe care şi-l afla, cu surprindere, naş. «Trebuie să fie un .moşnegel nu tocmai simpatic, cugeta ea ; probabil că nu mi-a adus niciodată cadouri. Mii-e cu neputinţă să mi-1 înfăţişez, de şi această după-amiază de toamnă are în ea tot ce , poate aHgiejita o înduioşare. E o lumină dulce, ar zice poetul local, e o lumină dulce ca un regret al celor morţi...»
     Vizitiul găsi iarăşi ceva de spus, pe neaşteptate :
   —     Iaca, vedeţi dumneavoastră dincolo de sat şi de vale. un început de pădure ? Să ştiţi că şi acolo trăiesc oameni. Se ciiiamă Şipote. De-acolo sîntem noi.
45
Nu-i atîta departe, cît îi loc singuratic. Drumul merge pe ajurea, drept la Movileni, la cuconu Gherasim.
   —   Am înţeles, răspunse scurt duduia Tanţa.
   —     Eu am să vă mai spun una şi pe urmă tac, adaose Dumitrache Cirloman; să ştiţi că boierul nostru nu-i în toane tocmai bune; mi se pare că are o suparare; l-a şi trimes pe cuconaşul cel tînăr la tîrg la Botoşani, să-i aducă un răspuns.
   —     Ce răspuns poate fi ? mormăi misitul. Răspunsul i-1 aduc eu.
   Vizitiul îşi aşeză căciula drept, după o altă rindu-ială; trase in spate haina de pănură, legîndu-i baie-rele sub bărbie; luă, pe caipră, înfăţişarea cea mai cuviincioasă cu putinţă. După ce spusese toate cîte avea de spus, ca să i se rotunzească bacşişul cît mai bine, nu-i mai răminea decît să treacă fără primejdie pe sub privirile boierului celui bătrîn. Lăsă caii mai domol şi-i îngădui să joace prin florile de lumină ale aleii, apoi ocoli ieşind în soare, la o terasă largă de piatră. Cerdacul cel mare de taifasuri lungi era, în parte, cătră livadă. Aici era locul de primire. Stăpînul ieşi numaidecît. Era încă nalt şi dîrz. Avea păr alb tuns scurt şi mustaţa deasemeni, tuşinată drept, deasupra buzei. Privi cătră vizitatoare ţintă, cu ochi mici, grămădiţi" în pungile pleoapelor. Obrazu-i sever era de pergament boţii Şi roşcat.
   Domnişoara Constanţa se întreba nedumerită :
   —   Am mai văzut eu vreodată asemenea moşneag ?
   Făcu din cap un salut cît putu mai graţios.
   Bătrînul o aştepta să se coboare, cercetîndu-i înfăţişarea. Nici pălărioara de feutre sabie, nici mantaua în aceeaşi coloare, nici voalul, nici mănuşile, nici pantofii de piele de crocodil nu păreau a mulţămi gustul prdbabil din alt veac al acestui bătrîn; cu aceeaşi
 46
atenţie observa şi domnişoara Corban impresia pe care o putea face. Boierul mormăi cîrnind nasul. Se îţdreşâse vizitiului:
 —;• N-ai mînat prea tare ?
 —   Doamne-fereşte, cucoane!
 —   Măi Cîrlomane, pare-mi-se că ai umblat vîrtej.
 —   Unde se află una ca asta, cucoane!
 De la nemulţămirea încruntată pe care o arăta lui Cîrloman, coborînd cu două observaţii două trepte, cuconu Gheorghiţă făcu să urmeze, pe a treia treaptă, o înfăţişare cu totul nouă. Se sili să zimbească acelei tinereţi încă nedumerite. Aj^cîndu-i cu două degete mînuţa dreaptă, îşi îngădui să întoarcă pe vizitatoare cu obrazul spre soare, ca s-o înţeleagă mai bine.
 —• Da, da, aprobă el, ca şi cum ar fi fost vorba de o mîneare delicată. Să fii mata fata lui Dionis şi a Euîrosinei ? Asta mi se pare mie tare curios.
 —     Sînt Constanţa Corban, răspunse destul de rece vizitatoarea.
 —     Am înţeles ; nu mă îndoiesc de asta ; ara ţinut în braţe la botez pe mama dumnitale : au trecut cîtiva ani de cînd era ea un prunc — ca să te văd pe dumneata acuma mai înaltă şi, aş putea spune, mai frumoasă decît era ea.
 Levi Tof se amestecă destul de sfios :
 —     Se ştie şi se verifică încă o dată că obrazul unei dudui frumoase e cea mai bună scrisoare de recoman-daţie.
 Bătrînul întoarse capul peste umăr :
 —   Aici erai, Levi ?
 —   Aici. Vă salut cu respect.
 —     Ascultă, Levi. Ţie trebuie să-ţi mulţămesc că mi-ai procurat plăcerea asta.
                                                                                                    47
 —   Sînt bucuros, cucoane Gheorghiţă.
 —     Insă sînt nemulţămit de domnişoara asta care, ştiind că imă aflu aici şi că sînt în viaţă, m-a ocolit.
 —   Drept să vă spun, domnule...
 —     Te poftesc, duduie: eu nu sînt «domnule», căci te-am ţinut şi pe dumneata în braţe. Mărturiseşte că nu te-ai gîndit la asta ; dumneavoastră cei din ziua de astăzi aveţi alte preocupări. Dionis şi Eufrosina au fosTîn casa asta de atîtea ori; mi-au fost prietini şi i-am iubit ca pe copiii mei; dar crezi dumneata că, după ce s-au ridicat cu totul şi au plecat, mi-au mai dat vreun semn ? Prăpădiţi şi străini am rămas unii de alţii. Graba şi plăcerile : acestea-s resortul unor anumiţi oameni. Iată unde au ajuns. Cînd erai mică, te-au lepădat în sama unei 'J^one, pe urmă a unei guvernante ; după ce ai crescut, te-au lăsat pe socoteală proprie, după moda anglo-saxonă. Poftim rezultatul: eşti aci de zece zile ori de două săptămîni numai între duşmani, cum e firesc, şi stai deoparte, căci noi am murit, nu-i aşa ? Fumezi şi te plictiseşti.
 —   încă nu fumez.
 —     Nu ? Mă mir; este şi asta ceva. Vra să zică ai uitat complect!
 —     Recunosc, oftă fără convingere duduia Tanţa. Acuma însă am început a-mi aduce aminte.
 —     Să nu crezi dumneata, fetiţă, că un bătrîn de optzeci de ani poate fi înşelat cu uşurinţă.
 —   De şaptezeci şi opt, îiînaşule.
 —   Bine că mă întinereşti; îţi sînt recunoscător.
 «Mai mult vrea să pară vechi şi original, îl pîndea
 duduia Constanţa pe nînaşul său. E îmbrăcat corect şi are bine ar.an^ate cravata şi dantura.»
 Bătrînul îi lăsase mînuţa şi se întorsese în loc c-un strigăt puternic şi gros, parcă ar îi vruţ s-o sparie:
   —  Anică!
   .— Aici-s, cuconaşule, răspunse în aceeaşi clipă servitoarea, din umbra unei uşi arcuite.
   —  Ai deschis odaia duducilor ?
   —  Deschis, cuconaşule.
   —  Madama a descuiat scrinul ?
   —     Descuiat. Sînt toate gata. Duduia poate să facă şi baie- Este şi pudură de cea întunecată, pentru piele pîrlită de soare-
   Duduia Tanţa rîse, arătînd dinţi foarte frumoşi. Bă-trînul stătu la îndoială, apoi se hotărî să pară şi el vesel. Levi Tof însă îl cîntăres şi înţelegea foarte bine că trebuie să se fi întîmplat ceva neplăcut la Lunca-văţ. N-avea vreme să-şi puie dinainte cortelul şi să-şi înceapă filosofiile, căci trebuia să fie atent la cele ce se petreceau în clipa de faţă. Explicaţia urma s-o aibă, de altfel, fără întîrziere chiar din gura boierului. Caracterul lui cuconu Gheorghiţă era aşa, încît trebuia să dea pe faţă totul cu primul prilej, într-o explozie, sau chiar şi în mai multe explozii.
   —     Să arătaţi duduii drumul în cerdac, porunci bă-trînul cătră slujnicile nevăzute din dosul uşilor. Vină încoace, Levi.
   Boierul avea vocea lui puţin răguşită pe care mi-situl o cunoştea.
   După ce trecură în cerdacul larg, umbrit de meri încărcaţi de roadă, bătrînul Gheorghiţă Vrînceanu începu să se plimbe încolo şi încoace, bocănind pe du-şamele. Pufnea din cînd în cînd şi arunca o privire nemulţămită spre domnul Levi Tof. Misitul încercă să lămurească în puţine cuvinte năcazul domnişoarei Corban.
   Boierul părea plictisit.
 i
 49
 —     Trebuie să vă informez, cucoane Gheorghiţă, adăogi atunci Levi Tof, că vă aduc o ofertă destul de bună pentru mazere.-
 —   Ce ? cum ? aruncă posomorit vorbele bătrînul.
 Levi Tof tăcu.
 —   Ai spus ceva ?
 —   N-am spus nimic.
 —     Ascultă, Levi, se opri bătrinul, cu sprinceana încruntată. N-am eu supărări şi nacazuri destule ?
 Misitul încercă să se facă mai mic, pe un colţ de divan, şi tăcu prudent.
 —     Am destule supărări, nacazuri şi indignări, afirmă boierul. Acuma, poftim! tu îmi aduci şi beleaua asta pe cap !
 Domnul Levi Tof se holbă cu groază într-o lăture. Domnişoara Constanţa Corban apăruse chiar in clipa aceea, nesimţit, In cadrul unei uşi. Auzise desluşit observarea bătrînului Vrînceanu. Clipi din ochi, ca şi cum ar fi fulgerat, apoi ieşi în lumină, cu cel mai delicat zîmbet de răutate.
 —     Ce fel de tusă te-a agucat aşa de brusc, domnule Levi Tof ? se miră ea.
 Apoi se întoarse spre bătrîn:
 —     Am auzit perfect cuvîntul, domnule, şi sînt In-cîntată că l-am auzit. Cel puţin acum n-aveţi să tăgăduiţi că nu sînt deloc o pricină de plăcere, cum bănuiam de altminteri, şi că cea mai elementară datorie a mea este să mă retrag.
 —     Ce face ? Cum ? se încreţi hursuz bătrînul; şi ce-i dacă ai auzit ? parcă eu spun că n-ai auzit ? Am spus că mi-ai făcut plăcere şi te rog să nu mă înfrunţi ; însă desigur că eşti o povară pentru un om cu ajîtea nemulţămiri.
 50
 ___ Da ; şi vreau să trag consecinţile.
 —     N-ai a trage nici o consecinţă. Nacazu-i nacaz: trebuie să scăpăm amindoi de el. Fă bine, fetiţă, şi aşează-te pe divan, ca să stăm de vorbă.
      Nu.
 —     Ba da. Nu cumva vei fi avînd acuma intenţia să plîngi ?
 —     Nu, domnule, n-am nici o intenţie să plîng; de cînd slnt singură, n-am plîns niciodată.
 —     Asta nu-i rău. Te poftesc, fetiţă, să nu-mi spui «domnule»... Am mai făcut, mi se pare, observaţia asta.
 —     Am să spun cum cred eu că e bine şi am să rog pe domnul Levi Tof să mă întovărăşască.
 —     Aşi! Levi nu se mişcă din locul lui. Iar dumneata *aî să faci bine să te aşezi pe divan. Leapădă ghimpii; ia perne moi. Ei, ce vrei să-ţi fac? poţi să susţii că nu eşti bglea ?
 —  Fără îndoială, că sînt.
 —     Ei, atunci, dacă eşti, povesteşte-ţi încurcătura, ca să ştiu cum să te descurc. Altfel nu se poate. Am intrat la robie. Ce linişte mai pot avea eu — între atîtea altele — cînd ştiu că copila unui prietin vechi e persecutată de un bandit ca acela ? E un bandit, care trebuie spînzurat cît mai sus.
 —     Nu pretind, nînaşule, decît să plece şi să mă lese în pace.
 —     A, nu-i destul. Hai, fii cuminte; stai colea. Explică-mi toată afacerea. De la Levi am înţeles ceva, dar foarte puţin.
 Domnişoara Corban stătu puţin la îndoială, cu sprinceana nouroasă, apoi se aşeză cu hotărîre pe divan, însă în alt loc decît acel pe care i-1 arătase bătrînul. Domnul Levi Tof urma să tacă. Pîndea mo-
4*
51
1
 meritul ca să îacă o schimă cu obrazul, un semn cu mîna, îndernnînd pe clienta sa la linişte şi la supunere.
  Aşa-i boierul acesta ; trebuie să-l cunoşti şi să-i rabzi capriciile. Insă fetele frumoase nu sînt făcute ca să rabde capriciile altora ! suspină în sine domnul Levi Tof. Se frămîntă în locul lui, c-o voce cîntată în chipul cel mai împăciuitor :
  —     Poate domnişoara doreşte să înceapă cu întîm-plările de la Viena. Eu sînt de prisos, mă pot întoarce mai pe urmă, dacă veţi avea nevoie de mine şi veţi aprecia că pot să-mi dau şi eu o părere.
  Domnişoara Corban îşi scutură capul, făcînd să-i fulgere picăturile de la urechi.
  —     Nu, domnule. Poţi sta liniştit la locul dumnitale. N-am nici o intenţie să servesc un foileton de sensaţie. Părinţii mei au pierit in împrejurări tragice. Aş fi preferat să se întîmple altfel; dar ceea ce numesc unii destin şi divinitate şi ceea ce numesc eu o întîmplare stupidă a făcut din mine o fiinţă complect dezorientată. Am fost crescută rău, am fost obişnuită să nu-mi lipsească nimic şi să-mi satisfac toate capriciile ; am fost împresurată de zîmbete ; iată-mă ajunsă într-o chilie de la Movileni în care miroase a mucegai; în camera din dreapta plouă prin tavan ; în cea din stînga a crescut un pui de salcîm prin spărturile duşamelelor. Ca să ajung aici, am fost nevoită să trec pe subt alte furci: vă rog să mă scutiţi de toate aceste capitole, pe care vreau să le uit şi cred că am să ajung să le uit. Pot să urmez ?
  Bătrînul stătuse în loc, ascultînd acest exordiu rece. Cînd domnişoara puse întrebarea din urmă ri-dicînd brusc ochii, el îşi reluă plimbarea ; după cîţiva paşi se întoarse şi se opri din nou.
 52
  ____ poţi să urmezi, zise el c-o voce coborîtă, pe
care vizitatoarea o auzea pentru întăia oară. Dar înainte de toate doresc să ştiu dacă afacerile lui Dionis au rămas în bună rînduială.
  —^ Desigur, răspunse domnişoara Corban, întorcîn-du-şi privirile spre colţul cerdacului. Cele două moşii din judeţul Putna au fost vîndute îndată după
război.
  —   Dar pădurea de la Asău ?
  —     Aceea nu mai era de mult. Timp de cîteva luni, cît au durat socotelile şi verificările notarului Roth, om precis şi onorabil, am învăţat umilinţă şi răbdare. Eu nu existasem în preocupările părinţilor mei. După şase luni, am înţeles că trebuie să muncesc, ceea ce îmi părea o absurditate. Tnsfîrşit, Herr Roth a dat la lumină un sold de acţiuni de drum de fier şi bancnote în favoarea mea ; asta îmi permitea să plutesc la suprafaţă ; şi, însfîrşit, cu destulă îndoială, mi-a pus deoparte şi actele Movilenilor, care pare să fie moştenirea mea, de şi de cîţiva ani nu se mai văd intrări de sume sau măcar simple scrisori privitoare la această proprietate. Am stat la îndoială dacă trebuie ori nu să mă mai întorc într-o ţară cu care nu mai aveam nici o legătură. Un simplu fapt, cu totul neînsemnat în aparentă, trebuia să mă hotărască. Două femei, dadacele mele, ne însoţiseră în străinătate. Am vorbit cu dînsele vreme de zece ani limba lor şi le ceteam gazetele din ţară, care cădeau ne-destăcute de pe biroul tatălui meu. Am adresat o scrisoare domnului Gherasim Tulbure, pe urmă rn-am hotărît subit să vin eu singură la Movileni, să stabilesc raporturi directe şi vorbite : să cer conturile vechi, preţurile recoltelor şi celelalte. Dacă n-ar fi
 53
fost dadacele şi aş fi uitat limba, nu mai veneam. Acesta-i cazul meu ; nu e deloc faimos.
   Bătrînul Vrînceanu începu să se plimbe iar.
   —     Actele sînt în geamandanaş, dădu informaţia domnul Levi Tof. Văzute, recunoscute, ştampilate, parafate; traduse la Viena, înregistrate la Ministerul de Externe din Bucureşti; aduse la cunoştinţa autorităţilor de aici şi introduse în justiţie.
   —   Atuncea cum ? întrebă boierul.
   —     Iată cum, se grăbi să răspundă c-un fel de satisfacţie domnişoara Corban. M-am coborît în staţia Movileni; am lăsat bagajele la gară şi am făcut drumul pe jos pînă la curte. Aveam un băţ de excursie, un mic revolver în poşetă, o manta de cauciuc pe biaţ, o fustă scurtă de postav cafeniu şi ghete asortate, cu talpa groasă. M-a călăuzit un om din partea ldcului. Ca să mă informeze cine-i el, s-a recomandat că el e Dumitru, «cel care a prăpădit un proces cu nişte boi». Şi la ispitirile pe care le făceam cu privire la Movileni, mi-a dat încredinţările cele mai ferme că «asta-i moşia lui cuconu Gherasim».
   —   Ştii bine asta ? îl ispitesc eu.
   —   Da’ cum să nu ştiu ? întreabă mata pe oricine.
   —   Cînd a cumpărat-o ?
   —     Asta n-oi putea spune. Ar trebui să-l întrebi pe dumnealui.
   —   De la cine a cumpărat-o ?
   —     Apoi, duduie, s-aude că i-ar fi lepădat-o unu Corban. Ce zice acel Corban, fugit prin străinătăţi ? Măi Gherasime, dă-mi ce mi-i da pe moşie; tu ai lucrat-o, tu ai dus-o, tu o ştii, a ta să fie, după cuviinţă. Iaca, duduie, aici e curtea veche; iaca, dincoace, e curtea lui Gherasim. Ce să spun ? unii oameni au noroc de găsesc o comoară.
 54
 După ce a rostit aceste cuvinte enigmatice, omul care a prăpădit un proces cu nişte boi s-a dat la o parte şi a intrat intr-o grădină. Eu am bătut in poartă-, la «curtea» lui Gherasim.
 A ieşit o femeie şi s-a uitat cu multă curiozitate ja mine, cînd dintr-o parte, cînd din alta.
 ___Bună ziua.
 —  Mulţămim dumnitale. Ce poftiţi mata ?
 —  Caut pe domnul Gherasim Tulbure.
 —  Dar ce ai cu el ?
 .— Am cu dumnealui puţină treabă.
 —  Şi ce treabă ai mata cu bărbatul meu?
 —     Am treabă să poftească la mine; să-mi d'eie cheile de la curte, să-mi deschidă casa şi să-şi aducă socotelile.
 Cînd s-a auzit vorba asta, s-a iscat zvoană la curtea vechilului.
 Nevastă-sa, Natalia, l-a scos pe Gherasim numaidecît dintr-un dos şi mi l-a adus, împingîndu-1 de la spate.
 El s-a uitat la mine întăi din partea dreaptă, pe urmă din partea stîngă şi m-a lăsat tot dincolo de poartă.
 —     Care chei ? care socoteli ? Cine eşti mata ? cînd ai venit ? Noi nu ştim să fi avut cuconu Dionis moştenitor. Cine l-a pus să se ducă în străinătăţi ? Crezi dumneata că moşiile se poartă cu vorbe ? Moşiile se poartă cu parale. Şi crezi dumneata că moşiile produc venituri ? Cine crede că, în ziua de azi, moşiile produc venituri, se înşală. O moşie ca Movileni astăzi se lucrează în pagubă. Cine îmi răspunde mie banii pe care i-am pus ca să ar, să samăn, să întreţin acareţyri, să plătesc datorii şi ipoteci ? Dumneata ştii de asta ?
 55
   ■— Nu ştiu, domnule Tulbure. Te rog fii bun şi-mi deschide casa şi dă-mi socotelile de care pomeneşti.
   Nu mai înşir parlamentările care au urmat. Trebuia să vin din alte suferinţi şi umilinţi, ca să am înţelegerea unor asemenea împrejurări ridicole. îmi impuneam oarecum un rol de spectatoare, suprave-ghindu-mă. Mă amuzau replicile femeii şi ale bărbatului. Insfîrşit au trebuit să accepte în chip provizor catastrofa care se producea şi mi-au deschis casa in care m-am născut. Mă grăbesc să dau informaţia că n-am simţit nici o mişcare sufletească intrînd in mirosurile vechi şi nimic nu mi-a evocat trecutul.
   îndată ce am pus astfel piciorul în prag, m-am uitat în juru-mi. Am căutat sprijinul autorităţii. Pretorul era la douăzeci de kilometri distanţă. Primarul plecase de un sfert de ceas la Botoşani. Pe notar l-am găsit prinzînd muşte. Cum m-a văzut şi i-am spus cine sînt, a fost foarte curios să-mi cerceteze carnetul de identitate. In ceea ce privea treburile moşiei, s-a declarat cu desavîrşire incapabil să-mi dea vreo informaţie. Pe cît ştie el, Gherasim Tulbure duce de mulţi ani greutăţile şi nacazurile, şi tot el ar trebui lăsat să-şi vadă înainte de treabă.
   —   Nu e vorba despre asta, domnule.
   —   Dar despre ce, mă rog matale ?
   —     E vorba despre un bun al meu pe care vin să-l ian în stăpînire şi pretind să mi se înfăţişeze socotelile, inventarul şi hotarele.
   —     Au să se înfăţişeze şi au să se deie toate; să n-ai mata nici o grijă ; Gherasim e băiet detreabă şi-i din partidul nostru, care-i acuma la putere; la alegeri s-a luptat ca un leu şi domnul prefect ţine la
 56
dînsul ca la ochii din cap. Aşa că eu, duduie, te rog pe mata să te duci să vorbeşti cu «cel mare».
   L-am lăsat să-şi urmeze înainte exerciţiul cu muştele şi m-arn retras, amuzată întrucîtva de întorsătura pe care o luau lucrurile.
   Am văzut pe cel mare, adică pe domnul prefect. Domnul prefect e un om încredinţat că e bărbat frumos, ceea ce e adevărat, şi că, deci, datoria lui e să facă curte unei femei tinere. L-am făcut atent, în chip delicat, că vizita mea are cu totul alt scop. A rămas mirat de insistenţa mea. A! este o chestie cu Gherasim Tulbure? E un om pe care-1 cunoaşte; ar trebui lăsat să-şi vadă de treabă. Cum se poate ? Nu vrea să dea pe samă ? Nu-i nevoie să aşteptăm o punere în posesie formală ; am să-l chem la mine să-i bai din picior ! Auzi dumneata ? Ce ? a nebunit ?
—   Domnule prefect, nu cred să fi nebunit. — Ba, din cîte-mi spui mata, duduie, văd că a nebunit. Am să-l pun la rezon. Mai cu samă nu-mi place obrăznicia lui faţă de asemenea persoană. Să fii mata încredinţată că se va face cum porunceşti.
   M-am uitat de sus şi cu răceală la domnul prefect; cred că n-am făcut bine. In aşteptarea fulgerului său, m-am consultat din nou cu avocatul. Dumnealui mă îndemnase la asemenea demers, ca să scurtăm căile. De altminteri şi pe dumnealui îl alesesem bine: e decanul baroului şi personagiu cu inflyenţă. Ascultă zîmbind, înţelege perfect, încuviinţînd din cap cu gravitate. — Duduie, zice, eu sînt un doctor care nu mă înşel; boala e uşoară, însă va trebui să dureze. Dacă dumneavoastră intenţionaţi să plecaţi în străinătate, îmi puteţi lăsa o procură. I-am mulţămit frumos de sfat.
 57
 Domnişoara Corban tăcu dintrodată şi întoarse ochii spre amurg. Ar mai fi putut face comentarii; le înghiţi oarecum pe toate cu displăcere şi-şi strinse buzele.
 Bătrînul o privi gînditor. începu să se plimbe iar, cu mînile la spate. Din cînd în cînd ridica dreapta şi-şi freca energic tîmpla. Cu fruntea încreţită, domnul Levi Tof îi urmărea şi-i pîndea toate mişcările : era evident că nici atitudinea, nici mişcările lui cuconu Gheorghiţă nu-i plăceau.
 Boierul făcu ocolul cerdacului şi se opri în locul de unde plecase.
 —     Levi, zise el, tu nu pleci; rămîi aici; ai să joci cu mine trei partide de pichet.
 —     Cucoane Gheorghiţă, îndrăzni misitul, faceţi bine că trimeteţi mîni pe contabilul dumneavoastră la Movileni.
 -— Levi, ţi-am sipus ce ai de făcut. Tu taci din gură. E bine să te duci şi tu acolo, mîni, cu Iorgu contabilul.
 Porni iar să se plimbe, făcînd ocolul.
 Se opri iar.
 —     Să se trimeată răspuns lui Păun să nu plece! strigă el cătră stîlpii cerdacului încununaţi de capri-foi. Aţi auzit ?
 —     Da, cuconaşule, răspunse cineva de undeva, din lăuntrul casei.
 —     Să steie şi s-aştepte pînă ce l-oi chema. Aţi auzit ?
 —   Auzit, cuconaşule.
 După ce făcu şi a treia plimbare, frecîndu-şi cu energie tîmpla, rămase cu ochii holbaţi asupra domnişoarei Corban.
   —     In clipa asta să ştii că nu-s bun de nimic, fetiţă, zise el, zîmbind strîmb. Nu-mi place nici că nu-mi pot găsi loc, nici că sînt silit să vorbesc. Umblă fierea în xnine ia aşa: parcă mă săgetează. Sînt tulburat, nu vreau să hotărăsc, în sara asta, nimic. Am nevoie întăi să cetesc eu faptele şi după aceea să le lăs să destileze în mine acea otravă care mă limpezeşte deplin. Atuncea mi-am luat de-o grijă ; ce am hotărît se săvîrşeşte. Auzi dumneata ! pufni el cătră stîlpii cerdacului, mai făcînd o dată ocolul. Te rog să mă ierţi, se întoarse el posomorit cătră domnişoara Corban, şi să-mi dai voie să lepăd din mine celelalte supărări şi indignări pe care le am. La urmă am să rămîn numai cu boclucul acesta. Phe! auzi dumneata comedie ! Ai văzut ce poate ieşi dintr-un om detreabă ? Tatăl său a fost om cumsecade, duduie!
   —   Cine, nînaşule ?
   —     Tatăl lui Gherasim. L-am avut sub mîna mea ani de zile. De-atuncea-i mult; poate am uitat, dar mi se pare că şi-nitr-acela mi-a venit să trag cu puşca. L-am lăsat; am văzut că n-am eu dreptate ; nu mă înşelase la vînzarea griului, ci la vînzarea finului. Care socoteşti dumneata că este indignarea mea cea dintăi ? Indignarea mea cea dintăi este că Dionis
—   tatu-tău — a săvîrşit ceea ce se ştie. Stăi la locul tău, Levi; n-ai nevoie s-asculţi; nu te mişca. Sînt indignat că a fost prost (te rog, fată, să mă ierţi!). In tagma asta sînt destui, slavă Domnului; dar el a exagerat. Indignarea mea de-al doilea est& împotriva tinerilor din ziua de azi, care vor să le curgă aur în creştet fără să mişte un deget. Ce-a făcut, mă rog, Luca ? prin ce fapte şi-a creat drept la casa mea de bani ?
 59
   ■— Vai, ce nume de evanghelist, nînaşule! Cine-i domnul Luca ?
   —     E un tînăr care nu-mi este de nici un folos, fetiţă. îşi dă aere de savant şi de poet; dar nu-i nici una, nici alta. După ce s-a scris «Concertul în luncă», eu nu mai dau voie nimănui să înşire cai verzi pe păreţi! Iar medicina pe care pretinde dumnealui c-a învăţat-o la Universitatea din Cluj nu face doi bani, de şi am dat pe dînsa nici nu-ţi închipui dumneata cîte vagoane de grîu! nu-ţi poţi închipui cîte vagoane de grîu ! Ce-i, mă rog, un medic ? îl întreb eu şi te întreb şi pe dumneata. Un individ care vine la mine, îmi pretinde să scot limba şi socoteşte cu ceasornicul de cîte ori îmi bate inima ; după aceea mă laşa să mă însănătoşez, căci eu nu-s aşa de naiv să dau parale la spiţerie pentru reţetele lui. Asta-i un medic ; pe cînd eu îi pretind să ştie a recolta grîu de pe moşiile băfrînilor, mai ales după ce acei bătrîni s-or duce de aici, vindecaţi definitiv de supărările lor.
   începea să se întunece. Umbra livezii se albăstrea. Una dintre slujnicile dinlăuntru ciocăni uşor la uşă, apoi apăru. Era alta decît cele două pe care le văzuse pînă atunci domnişoara Corban. Acuma îi era şi mai greu să le deosebească, deoarece toate aveau cam aceeaşi înfăţişare şi aceeaşi îmbrăcăminte. Erau «femei stătute», cum ştia ea că se spune la ţară, adică trecute d'e patruzeci de ani. Mîncarea de la curte le îngrăşase îndestulător, ca să le puie în evidenţă unele proeminenţe şi bărbiile. Purtau şorţ alb şi cu-nuniţă de horbotă.
   —     Ce este, Anică ? întrebă brusc bătrînul. Fără să aştepte răspuns, adăogi: Porunceşte bueat irului să întîrzie masa, pînă ce-oi da eu semn.
 60
   —     Da, cuconaşule. Ani venit să vă poftesc la telefon.
   —     A, telefonul! Trebuie să fie doctorul Luca, evanghelistul dumnitale, rîse el strîmb cătră vizitatoare.
   —     Nu-mi recunosc nici un drept asupra doctorilor si evangheliştilor, se împotrivi domnişoara Corban, ca ŞÎ cum ar întors nişte corniţe.
   .— Cred ; nici eu nu vreau să-mi recunosc asupra lor vreun drept. Du-te tu, Levi, şi primeşte răspunsul pe care îl aştept. Fă-mi acest serviciu.
   Bătrînul se lăsă pe scaun. Păru dintrodată obosit. Figura lui încreţită, cu rîs strîmbat, era în legătură, probabil, cu tulburarea care-1 agita. Ochii lui păruseră, în prima jumătate de ceas, normali domnişoarei Corban. Acuma unul privea pieziş, înlăuntru. Nu era acelaşi. Era afectat de strabism cînd ochiul drept, cînd cel stîng. Din pricina asta obrazul boţit părea a avea un rictus ; era evident că bătrînul nu voia să zîmbească.
   Domnişoara Constanţa îl privea cu atenţie. De cum se ridicase Levi Tof şi ieşise, bătrînul boier căzuse într-un fel de reverie, privind într-un singur punct, în fundul cel mai întunecat al cerdacului. O altă slujnică intră şi depuse pe o masă două luminări în globuri de sticlă.
   Domnul Levi Tof se întoarse destul de curînd.
   —  Spune, Levi, murmură răguşit bătrînul.
   —     Cucoane Gheorghiţă, răspunse cu delicateţă misitul; domnul doctor Luca vă transmite această simplă informaţie, textual: «In noaptea de 31 august spre 1 septemvrie, ora . 12 şi un sfert».
   —  Cum ? ai auzit bine ?
   —     Exact, cucoane Gheorghiţă, întocmai precum v-am spus.
61
   Domnul Levi Toî se aşeză la locul său. Urmă tăcere. Bătrînul lăsă să-i atîrne mîna stingă pe marginea jilţului.
   —     Ascultă, fată, începu el, cu linişte aparentă, ri-dicînd ochi punctaţi de lumină spre domnişoara Corban. Asta-i supărarea pe care vreau s-o lepăd, pe lîngă indignările celelalte.
   Domnişoara Tanţa avu întăi intenţia să joace rolul ce se impune în asemenea împrejurări: să sară de pe divan, să se apropie de bătrîn şi să-i cuprindă o mînă. Avu plăcerea să constate că e mai bine să ră-mîie sinceră. Nu simţise încă născînd în ea sentimente deosebite pentru acest bătrîn, altfel destul de interesant. Era mai mult curioasă ; deci rămase in locul confortabil unde se afla.
   —     Iată ce este, în puţine vorbe, urmă bătrînul Vrînceanu.
   Sînt opt ori nouă ani de cînd s-a înfăţişat la mine un om străin, întrebîndu-mă dacă n-am nevoie de un slujitor bun la vite. Avea acte în regulă, vîrstă potrivită — barbat voinic şi cărunt — şi înfăţişare blîndă. Era de loc de peste munţi; dintr-un sat de pe lîngă Breţcu. Fusese la cătane; ştiinţă de carte n-avea ; se îndeletnicise cîndva şi cu ciobănia ; slujise şi la un grof; pe urmă groful pierind, el ieşise în lume după alt stăpîn. II căuta pe acest stăpîn de optsprezece luni. Se oprise ici-colea ; nu-i plăcea. La mine, cît stătuse în preajma curţii, observînd şi pîn-dind, văzuse vite frumoase şi auzise şi o larmă care-i plăcea, de tot felul de animale şi orătănii.
   —     Dacă mă primeşti, măria ta, zice el, eu am să cerc să rămîn aici. Numai să nu fiu prea tare asuprit şi să mă laşi, măria ta, să îngrijesc cum ştiu eu de vietăţi.
 62
   II lăs să-şi vadă de treburi şi-l priveghez.
   Ce-avea el care nu mi-a plăcut de la început ? dar pe urmă m-am deprins. Se ruga şi se închina, dimineaţa, cam mult. Mie nu-mi convine să-şi piardă slujitorii vremea. Fă-ţi repede cruce; pune mîna pe pîne şi pe brînză şi du-te la treaba ta. După ce se ruga, îşi rotea ochii împrejuru-i, observînd să nu-i fie straiul ponosit. Asta iar, după a mea părere, e pierdere de vreme. Şi o cămeşă totdeauna spălată şi curată e un lux de prisos pentru un servitor la vite. Să vezi, însă, ce se întîmpla după ce ieşea de la rugăciune şi de la inspecţie. La vite şi la paseri fusese el din zori, îndată ce sărise din aşternut; cum ieşea de la rugăciune, îmbrăcat şi pieptănat, — vacile, viţeii, mînzii şi iepele, porcii, juncii — care pe unde erau în ogrăzile lor — veneau cătră el şi-l salutau. Te rog să nu zîmbeşti.
   —  Nu zîmbesc, nînaşule.
   —    Te rog să nu zîmbeşti. Ceea ce spun e adevăr. Departe de a zîmbi, eu stăteam şi mă uitam cu nedumerire şi cu oarecare sfială. Pe urmă am văzut eu la el tot meşteşugul, care nu era decît blîndeţa. Şi mai era o cunoaştere secretă a naturii animalelor: cînd şi cum trebuia să le vorbească, în ce chip trebuia să le dea mîncare, unde-i partea cea mai sensibilă a pielii, ca să le mîngîie, Am văzut curcani venind la el şi prezentîndu-i capul, iar el îi scărpina uşor sub apendicele ciocului, trecînd delicat sub moţ degetul cel mic. Am stat mult şi m-am uitat cu interes cum dresează purceii. (Eu am instalaţii frumoase pentru porci de rasă York.) Omul meu întrebuinţa o vărguţă ca o baghetă magică. Abia îi atingea şi le spunea un număr ori un nume la fiecare. In legătură cu mîncarea şi cu boxele lor, administra aşa fel acea
 63
baghetă şi numele ori numărul care răspundea fie-caruia, incit petreceam ca la un teatru de varietăţi. Viţel, mînz, cucoş urmau aceeaşi administraţie şi educaţie. Aşa incit, in doi ani am avut 6 generaţie de făpturi ale lui Dumnezeu care-şi cunoşteau stăpînul, răspundeau îndemnurilor şi chemărilor lui, — umblau după el ca nişte adevărate animale domestice, aşa cum au ajuns pînă acuma să fie numai cinii; glasul lui era pentru ele tot aşa de neapărat trebuitor ca şi hrana. Ce să spun ? acest străin din munţi, cu numele Ambrozie, care nu ştia carte, era tata ogrăzilor mele; umblau toate vietăţile la vorbele lui, ca purtate de un farmec. De altminteri ştia să le vindece de multe boale. Pot să mai adaog că se ocupase şi de unii din cînii mei de vînat, pînă ce l-am oprit: căci nu voiau să mai stea decît cu dînsul. Singurele nacazuri pe care mi le mai pricinuia acest om al lui Dumnezeu erau reclamaţiile pe care mi le supunea, împotriva slujitorilor de la pluguri şi de la hărăbăli: cum că asupresc boii. — No, că dacă nu dai o poruncă, măria ta, să nu mai suduie, să nu mai duşmănească şi să nu mai ucidă vitele, eu îmi cer simbria şi mă duc în lume. Eu cu asemenea rînduială nu pot trăi. Am găsit un stăpîn bun, har Domnului, dar nu pot şuieri duşmani ca aceştia !
  Aşa a trăit omul meu Ambrozie în ograda mea de aici sănătos şi în putere pînă în acest an. In prima-vara asta, mi s-a părut că-i mai puţin vioi decît îl . ştiam.
  Aveam obicei să mă duc să-l cercetez din cînd în cînd. Pe vremea cînd era munca în toi la cîmp, îl cercetam mai rar. Nu-1 văzusem o săptămînă. II găsesc slăbit. Stătea într-un colţ al ogrăzii, să-l bată soarele. Era în Duminica Floriilor. Animalele li-
 64
 nistite, prin cotloanele lor. La poarta ogrăzii unde îşi avea chilia, muguri de iovă. Făcuse el două mănunchiuri şi le aninase unul în dreapta şi altul in stingă. După ce trec eu, ca să stau <ie vorbă cu dînsul, vine un juncan roş şi se tot năcăjea să ajungă cu botul mitişorii de iovă. Omul se ridicase din colţul Tuî7 ca să'-mi iasă întru întîmpinare. Vede juncanul ros. Ii pusese el singur nume : Zorilă. «Nu-i voie, Zorilă, zice; acele crengi sînt ale Domnului Isus. Feri. şi du-te la locul tău.» Juncanul l-a ascultat şi s-a dus.
   —     Ce ai tu, Ambrozie ? întreb. Mi se pare mie ori mă înşel ? dar te găsesc slăbit, parcă ai avea în tine o trudă.
   —     Stăpîne, răspunde slujitorul; m-ajunge o în-tîmplare veche; eu am fost puşcat prin coşul pieptului, de nişte hoţi, acu douăzeci şi doi de ani. Tînjesc citeodată, primăvara, şi tuşesc.
   —     De ce nu te duci la un doctor ? Iaca, să te trimet în tîrg la Botoşani, să te vadă doctorul Şeptelici, care vine de mă caută şi pe mine, cînd scîrţîi.
       Apoi, stăpîne, zice el, cînd o fi vorba despre asta, să ştii că-s gata. Mai beau eu nişte fierturi pe care le ştiu. Am s-o mai duc o vreme, dar nu mult. Is om destul de vechi.
   —   De cîţi ani eşti, Ambrozie ?
   —   Apoi am trecut de şaizeci.
   —   Te socoteam cu mult mai tînăr.
   —     Că nici prea bătrîn nu-s, dar am avut năcazuri pe care numai Dumnezeu le-a ştiut.
   Cu vorba asta, l-am lăsat între dobitoacele lui şi l-am văzut, după aceea, cătîndu-şi de treabă ca şi mai nainte. Au trecut muncile primăverii, au venit prăşi-
 Ş — M. Sadoveanu — Opere, voj. 14
  65
lele, secerile. Intr-o simbătă sara, aîlu de la slujnice : Ambrozie nu-i bine.
   Trec pe la el. Intr-adevăr, se încîrjoiase de şele şi tuşea.
   —  Mi-a venit vremea, imi zice el, fără supărare.
   —  Să te trimet la Botoşani, la spital, Ambrozie.
   —     Ba nu. Că m-am înţeles cu domnişorul doctor, nepotul domniei voastre. Mai şed aici pină la Schimbarea la Faţă.
   In ziua de 6 august, Schimbarea la Faţă, a stat el de vorbă cu toţi şcolarii lui ; nu ştiu ce le-a spus ; a venit la mine să-mi sărute mîna, a primit răvaşul cătră doctor, s-a suit in căruţă şi s-a dus, învălit !n sarică de şi soarele pălea cu putere.
   Femeile imi zic :
   —x Duceţi-vă, cuconaşule, şi vă uitaţi cum stă ograda întoarsă spre el : juncii, mînzocii, purceii, paserile. Parcă l-ar întreba numai cu ochii ce este.
   După ce s-a dus la spital, mî-a scris doctorul Şep-telici că încă nu s-a stabilit bine ce are ; că suferinţa omului meu e ca un fel de otrăvire lentă ; însfîrşit, au să mă ţie în curent ceilalţi medici, căci dumnealui-pleacă într-o misiune în străinătate. Medicii secundari s-au mirat numai, după cît am auzit, că cer rapoarte despre un oarecare om de rînd. Ceilalţi slujitori ai mei, care rămăseseră acuma mai mari la ogrăzi după ce căpitenia lor plecase, trimeteau vorbe prin femei cum că-i bine şi fără ungurean. Vitele mî-nîncă şi dorm ; sînt destoinici şi alţi oameni; ar face bine boierii să nu mai caute în coarne, aşa, veneticilor din toată lumea, Grăiau aşa, ei în de ei.
   Acuma, astă-noapte, iată ce s-a întîmplat. M-am. culcat devreme ca de obicei, şi am dormit un somn. Cîteodată am nopţi cu linişte puţină : atuncea pe-
66
depsesc pe doctorul meu de ia Ciuj ; îi trezesc, îi chem la rhine, stăm de vorbă, jucăm cărţi, îmi mai tace o cafea. Ca să nu i se pară nimica ciudat, opresc pendula din odaia mea, ori schimb arătătorul la o oră tîrzie. Astă-noapte, nu s-a întîmplat nimic din toate acestea. Dormeam destul de liniştit, cînd am fost trezit de un freamăt. Era ceva cu totul neobişnuit: lătrau cînii, mai mult urlau decît lătrau. Juncii ieşiseră din staulele lor şi mugeau. Nechezau subţire harmasaraşii mei de rasă. Guiţau purceii York.
   Ori au dat nişte lupi, mă gîndesc eu, ori năzuiesc la avutul meu nişte dihănii mai rele, adică oameni.
   Cîncî ies afară în cerdac, găsesc şi pe doctor. Auzise si el şi luase puşca. Trecem din cerdac în întăia ogradă. Atuncea au izbucnit cucoşii din găinării, şi, îndată după ţipătul cucoşilor, au prins a cotcodăci găinile. După frămîntările de zgomote, am înţeles că animalele sînt toate ieşite afară.
   Argaţii erau şi ei treji.
   —  Ce este? strigă doctorul Luca.
   —     Apoi ştiu eu, cucoane ? răspunde unul, din întuneric. Parcă noi ne pricepem la o poznă ca asta ? Zic unii că poate să fi murit ungureanu la spital; dobitoacele au avut înştiinţare.
   Astăzi a plecat doctorul la Botoşani; de aceea nu-i aici, de faţă. Ai auzit şi dumneata comunicarea lui telefonică. Ambrozie a murit astă-noapte, îndată după ora 12. Tocmai cînd s-a produs acel freamăt care m-a deşteptat.
   Isprăvindu-şi povestirea, bătrînul ridică fruntea, aşteptînd' o întrebare, ori o replică. Părea obosit, mîhnit; întărîtarea i se topise. Aştepta neliniştilor lui un sprijin. Dar domnişoara Constanţa găsi de cu-
 67
viinţa sa taca, ascultînd in sara aşa de liniştita, Iară nici un susur de vînt, răsuflarea îngreuiată a lui cuconu Gheorghiţă.
 Deodată se întoarse, zîmbind cu dulceaţă naşului său. Zise domol:
 —     Asemenea om mi-ar fi trebuit mie, ca să im-blînzească dobitoacele mele.
 Bătrînul mormăi:
 —     Are să se găsească altul, dintre cei care mai trăiesc.
 Se ridică încă hursuz, cu oarecare greutate, de la locul lui. Fata săltă sprintenă de pe divan şi veni lîngă dînsul, cuprinzîndu-i braţul drept.
 —     Bine, bine, rise el silit; am început a mă linişti. Să mergem.
 Strigă cătră slujnice:
 —   Daţi la masă.
 îşi conduse fina, cu galanterie, cătră o încăpere dinlăuntru, unde începeau să se audă ţăcănituri de tacîmuri.
 Levi Tof îşi părăsi colţul său de tăcere şi făcu şi el cîţiva paşi, ca să se desmorţească. Ingînă un început de cîntec, din două note false. Tăcu şi aplecă urechea, aşteptînd să fie chemat.
 —     Vă pofteşte cuconaşul! tresări glasul pripit al slujnicilor, în cadrul uşii; poftiţi numaidecît, ca să nu se supere iar.
 Pornise dintrodată mişcare de cătră cuhnii însipre odăile boiereşti. Slugile     se interpelau cu jumătate   de
 voce, umblînd cu mare            vioiciune.
 Stînd drept în jilţul       lui, bătrînul primea în faţă
 lucirea lămpilor sau buna-dispoziţie        —  apărută    pe
 neaşteptate — a domnişoarei Corban.
V
                Unde se arată cei dintâi oameni din ţara necunoscută şi se pomeneşte în treacăt despre personagiul nostru principal.
Cniar în sara aceea împrejurările au început a lua un alt curs, influenţate de îimblînzirea partenerilor. Se simţi asta întăi în situaţia domnului Levi Tof, care deveni zîmbitor, ieşi mai în lumină şi dădu drumul unei fraze întregi, fără să fie întrerupt de Vrînceanu. C-un obraz mai liniştit, bătrînul boier începea să intre în preocupări nouă. Ascultă destul de distrat oierta fermă, pentru mazere, a intermediarului; îl lăsă să isprăvească şi-l întoarse în altă direcţie, adică îndărăt, punîndu-i mîna pe umăr.
   Ii zise cu agerime şi întărîtare :
   —   Mîni, ştii ce ai de făcut, Levi.
   —     Desigur că ştiu, cucoane Gheorghiţă. Mîni eu sînt un parlamentar; nu port însă batistă albă într-un vîrf de bjjţ, ci duc inamicului un ultimatum.
   —     Levi, îl ameninţă bătrînul c-un deget lung, încep să mă îndoiesc de inteligenţa ta. Eu n-ara a trimete lui, Gherasim Tulbure nici un ultimatum. Se duce Iorgu contabilul în calitate de profesionist, ca să-şi arunce ochii în scripte, dacă poate. Are de tratat nişte afaceri inexistente, poate face nişte propuneri; poate
 69
bea vin roş cit pofteşte, ca să audă laudele şi argumentările acelui domn onorabil... Domnişoara bagă de samă, nădăjduiesc, că expresiile mele s-au Îmbunătăţit ; că nu mai există bandiţi, nici ştreang. Intenţia mea este să ajungem la sfirşitul cel mai mulţă-mitor cu delicateţă şi mai ales cu grabă. Mai cu samă ţie îţi place procedeul acesta, Levi, nu-i aşa ?
   —  Imi place, oftă domnul Levi Tof; îl presimt.
   —     Deci, întovărăşind pe Iorgu, urmă boierul-, eşti un simplu observator inofensiv, care te plimbi cu mînile în buzunar ;prin Movileni. Vreau să cunosc şi ce progres a făcut apelul acestei copile la spiritul de dreptate al reprezentanţilor stăpînirii.
   Domnul Levi Tof privea şi asculta cu admiraţie, solicitînd si pe domnişoara Corban să se asocieze la atitudinea lui.
   -^^TTucoane Gheorghiţă, zise el, dumneavoastră vorbiţi acum ca un onorabil gentleman în Camera Comunelor. Am să fac toate investigaţiile, să vedem in ce măsură puterea executivă are intenţia să se opuie justiţiei, şi voi depune în cel mai scurt timp impresiile mele privitoare la domnii care ne interesează.
   —     După cit înţeleg de la tine, Levi, reluă bătrînul, domnişoara Constanta are o aliată în doamna preo-teasă Eleonora. Treci pe acolo şi transmite salutările finei mele, adăogînd că fina mea are şi intenţia să-i facă o vizită. De la dumneaei se va şti dacă au mai avut loc adunări zgomotoase, sara, la Gherasim.
   —     înţeleg. Domnişoara Corban doreşte să ceară un sfat de la doamna preoteasă.
   —  Asta înţelegi tu, Levi ?
   —     Asta are să înţeleagă cucoana Eleonora. Duduia noastră are să binevoiască numai să aibă răbdarea s-o asculte vorbind două ceasuri.
 70
  ___Are să aibă răbdare, Levi. Şi are sa aibă fina
mea şi bunătatea s-o poftească aici în cerdac la noi pe cucoana Eleonora preoteasa. Vizita aici se va face cu oarecare taină, şi fără ca să fiu eu de faţă. Avem cafea bună şi tutun fin. Ai auzit, fetiţă ?
  __ Am auzit, nînaşule. M-am temut că ai să mă expediezi în astă-sară la Movileni, în odaia mea în .care plouă. Prefer să mă duc mîni-dimineaţă; în noaptea asta am să pot avea un somn fără vise. Acum două ceasuri, n-aş fi putut mărturisi că mă tem să mai dorm la Movileni; acuma mărturisesc. Totuşi, mîni am să mă înfăţişez la postul meu ; domnul Levi Tof are să-mi fie tovarăş.
  —    Ba asta nu se poate, hotărî bătrînul; şi domnul Levi Tof aprobă numaidecît. în sat la Movileni, dum^ neata cunoşti pe Levi foarte puţin. Te salută cînd treci, îi răspunzi uşor, şi atît. în sat la Movileni, la curtea veche, dumneata numaidecît trebuie să te înfăţişezi, deoarece, de mîni, meşterii mei din Luncavăţ intră la cele dintăi lucrări de reparaţii şi amenajări. Cărăuşii încep a aduce var şi năsip pentru păreţi, material pentru uşi şi ferestre, draniţă pentru acoperiş. Ajutoarele grădinarului meu intră în sălbătăeia par-cufeTşi degajează luminişurile şi vechile ronduri de flori. în fiecare zi te duci de aici, într-un paneraş al meu, c-un cal blînrî; vezi cum merg lucrările, te superi şi mustri cum se cuvine pe meşteri. Aceşti meşteri se ocupă de lucrările lor şi în acelaşi timp nu pierd din ochi pe duduie, ca să nu î se întîmple vreo neplăcere. Mai este ceva şi cred că am isprăvit deocamdată. în paneraş trebuie să ai un tovarăş. După ce ajungi acolo la Movileni, deasemeni. De aceea am dat poruncă lui Păun să nu plece. Să vie Păun!
 71
   Domnişoara îanţa aşteptă răspunsul obişnuit al slujnicilor din dosul canaturilor. Nu răspunse nimeni la poruncă. Bătrînul era deci prudent; Îndată ce trecuse la afacerea delicată urechile cerdacului dispăruseră. Descoperirea asta, într-adevăr surprinzătoare, i se păru fetei de bun augur. Bilanţul acelei zile nu reprezenta nimic pozitiv ; se rezuma într-un amestec de vorbe. Această simplă observaţie — că vorbele nu fuseseră ascultate de nimeni din ajară — valora mai mult decît speranţe şi făgăduieli.
   Bătrînul boier păşi pînă la colţul cerdacului şi strigă cătră ogrăzi:
   —  Să vie Păun!
   —     îndată, cucoane! se auzi un glas îndesat şi gutural.
   Pe o uşă îngustă, care dădea înspre ogrăzi, îşi făcu loc, fîşiind cu • picioarele încălţate cu cizme mari, un bătrîn roş la obraz şi gras, cu foalele strînse într-un chimir lat împodobit cu alămuri şi lanţuguri. Purta plete lu'ngi albe şi mustăţi. Obrazul ţăpos, neras de cîteva zile. Clipi cînd dădu cu ochii de lumini şi aşteptă poruncile boiereşti, mîngîindu-şi de două ori, îndesat, mustăţile cu mînicile largi ale cămăşii. Păun bătrînul era vătaful lui cuconu Gheorghiţă din vremuri de demult. Era un gospodar din satul dintre păduri care se chema Şipote, unde arătase şi Cirloman că-şi are bastina. N-avea deloc cunoştinţă de carte; ţinea pe răbuş toate socotelile şi însemnările. De treizeci şi cinci de ani nu ieşise de pe moşie. O vreme, nu voise să se înduplece a crede veştile despre tren. Apoi după ce se convinsese, după chiar vorba boierului, că într-adevăr a ieşit pe lume carul de foc, dădu o veste în jurul lui că s-apropie sfîrşitul timpurilor, însfîrşit, după război, se înfricoşase văzînd cu ochii
 72
iui pasSfeâ de fier prih tiourî. tndata pusese in minâ preotului comîndul şi-şi suise în pod sicriul.
 Pe cînd vătaful îşi făcea loc înspre vederea stăpî-nuluiy intră pe uşa îngustă încă un sătean, subţire, slab şi umilit, cu opinci în picioare, suman în spate şi taşcă la şold.
 Vătaful Păun II arătă cu capul :
 —   Iaca, l-am adus şi pe Ion Arvinte,
 Boierul cel bătrîn rînji:
 —            Vra să zică s-a întors de la Botoşani Arvinte al nostru ? Acest Ion Arvinte, lămuri el împrejurarea cătră domnişoara Constanţa, se năcăjeşte de vreo doi ani să se judece. Are el patima asta ; a auzit că se judecă oamenii; ş-a căutat şi el o pricină c-un alt năcăjit din sat de la Şipote. L-am sfătuit să steie liniştit; n-a fost chip să-l aştîmpăr; i-am d’at drumul să se judece. Ei, Arvinte, te-ai judecat ?
 •— M-am judecat, cucoane Gheorghiţă.
 —   Eşti mulţămit?
 —• Ştiu eu ? Cred că-s mulţămit. Am luat avocat eu; a luat şi Gavril Ursu.
 —     Care a fost pricina voastră ? Spune, s-audă şi duduia.
 —     Apoi care pricină alta să fie, cucoane, decît aceea pe care o ştiţi dumneavoastră ! Că Gavril Ursu a intrat Intr-o noapte în fînaţ la mine cu doi junei şi mi-a făcut prepagandă.
 —   Am înţeles. Spune cum te-ai judecat.
 —     M-am judecat, cucoane, precum se judecă, urmă omul. întăi s-a sculat avocatu meu şi a spus fel şi chip, cîte sînt în cărţile lui. După asta s-a sculat celalalt, al lui, ş-a bolborosit nu ştiu ce. Pe urmă s-au
 73
I
 uitat unul la altui şi şi-au făcut semn ; după aceeâ ne-au dat afară.
   —     Am înţeles şi mai bine. După toate acestea, spune repede ce pofteşti, că eu am treabă cu Păun.
   —     Apoi, eucoane Gheorghiţă, vă rog să nu mă lăsaţi. Ca să pot să mă duc eu la proces, după cum am vrut eu musai şi dumneavoastră n-aţi vrut, fiind tare bun sfatul dumneavoastră, a trebuit să vînd o juncă. Acuma îmi trebuie altă juncă în loc, căci plînge muierea de sare cămeşa de pe dînsa. Faceţi o bunătate şi-mi daţi două sute de lei, să cumpăr o jun-cuţă, ca să nu mai bocească nevasta.
   —     însamnă-1 cu două sute de lei, Păune, şi dă-i o juncuţă gîlcevitorului acestuia ! hotărî bătrînul Vrin-ceanu. Iţi mai trebuie judecată ?
   —     Dă, cucoane, răspunse vesel Arvinte ; cît oi fi ş-oi trăi, poate tot m-oi mai judeca o dată.
   După ce ieşi ţăranul, vătaful rămase neclintit şi tăcut, aşteptînd să i se vorbească.
   —     Apropie-te, Păune, îi hotărî cu glas scăzut Vrîn-ceanu. Uită-te colea la duduia asta şi bagă de samă. Duduia asta a căzut acuma aici la noi din ţări străine. Are nevoie de o fată vrednică, să steie pe lîngă dumneaei. S-o slujască şi să umble cu dumneaei. Mi-ai vorbit tu, odată, de una.
   —     Da, cucoane, este o fată la noi, la Şipote. E deşteaptă şi vrednică, numai nu ştiu dacă i-a plăcea duduii. E una care a făcut un copil de fată mare. Nu-i ea aşa de vinovată, deoarece n-a avut nici părinţi, nici stăpîn. Dacă-i trebuie slugă duduii, cred că-i bună.
   —     Duduia are nevoie de tovarăş, lămuri boierul; în fiecare zi trebuie să se ducă la moşia dumnisale, la
 74
jViovileni, ca să vadă cum merge lucrul la curte. Să nu iasă careva dintr-o rîpă, să nu se sparie calul.
 —   Atuncea se chiamă c-a venit stăpîn la Movileni ?
 __ Precum se vede.
 _____ De aceea umblă Gherasim Tulbure la toate hotarele, spăriţnd vîntul. De la binele în care şi-a făcut cuib ca guzganul, el nu s-ar da dus.
 —   N-a avea ce face, Păune. S-a duce.
 ____ Ducă-se, cucoane. Cu vorbele nu face nimica.
 Vra să zică, ce i-ar trebui duduii matale ? Precît înţeleg eu, mai ales de tovărăşie la drum are nevoie. Ei, atuncea luaţi-o pe fata asta, căci pentru aşa ceva nu i-ţi găsi dumneavoastră păreche în toată ţara. Vă rog să n-aveţi îndoială : am, eu ştiinţă despre un lucru pe care domniile voastre nu-1 ştiţi.
 Boierul privi ţintă pe vătaf.
 —     Asta-i Simioana lui Spirid’on Ignea ? întrebă el încet.
 —   îhî 1
 —   Bine, Păune; ad-o mîni-dimineaţă.
 In urma retragerii vătafului celui bătrîn şi burdu-hos, rămase un fel de oboseală domnişoarei Constanţa. Luminile pîlpîiau în globuri; pe dinaintea ochilor îi tremurau raze de painjeni. Căscă, ascunzîndu-şi obrazul în perini, apoi îşi scutură fruntea.
 —   Ce fac ? unde sînt ? întrebă ea rîzînd.
 —     Fii liniştită ; du-te şi te culcă, o îndemnă bătrînul. Mai ales fii cuminte şi ascultă.
 —   Aşa-i că sînt rea şi îndărătnică ?
 Stătu o clipă la îndoială :
 -— Nici dumneata nu eşti tocmai bun, nînaşule ; dar îmi place cum eşti. Ai putea să-mi explici de ce ?
 —     Nu-ţi explic nimic ; te fac numai atentă că blîn-deţa ori asprimea trebuie să răspundă scopului vieţii.
   —   Vorbe grave; scop în care nu cred.
   —   încearcă şi crede.
   Bătrînul îi rosti euvintele acestea ca de departe şi neglijent; în clipa următoare păru străin de ele. Domnişoara Corban crezu că ar avea dreptul să dea o replică ; însă era prea obosită. Primi să fie călăuzită de braţele slujitoarelor pînă într-un iatac alb, cu perine şi saltele moi, în care trupul i se cufundă cu deliciu. încercă să mai lege cîteva gînduri privitoare la luptele zilei. Credinţa aceasta într-un scop al vieţii, despre care i se vorbise, i se părea în orice caz o absurditate şi o prejudecată.
   «Mi-e suficient băţul cu care mă apăr energic», murmură ea înainte de a adormi.
   In aceeaşi poziţie în care o surprinsese somnul ad'înc, se trezi. Era linişte luminoasă şi albă ; storurile lăsate se umflau uşor de o adiere: deci ferestrele erau deschise. Nu erau, însă, deschise direct afară, ci într-un geamlîc în care i se părea că umblă, cu paşi de pîslă, cineva.
   Privi cu mirare asupra icoanei din unghiul zidurilor, la care ardea candela nopţii. Cîteva stampe şi covoare, pe care nu le văzuse niciodată... Se întreba unde se găseşte; apoi, încet-încet, începu să se lege cu întîmplările din ajun.
   Starea fizică plăcută în care se afla se asocia cu o încredinţare de izbîndă, încă nelămurită ; in acelaşi timp, cercînd să cuprindă impresiile, tablourile şi cuvintele cu tot ce avuseseră ele neobişnuit în spaţiul celor cîteva ceasuri, găsi că nu le poate atribui o logică şi un sistem. Rămîneau tulburi toate, într-un şirag întortochiat, vorbe de primitivi, ori de bătrîni capriţioşi.
 76
   Va trebui să desluşească ce e vag şi să călăuzească singură ce e şovăitor.
   Ce rol poate avea un intermediar puţin cam ridicol în inspecţia ce-i fusese ordonată ? Se va plimba ici-colo cu mînile la spate. Şi ce rost are acel Iorgu contabilul ? Adaogă la asta meşteri care bocănesc, sparg şi retează cu învierşunare. Trebuie să se mai arate si o fată pe care o chiamă Simioana. S-o apere de atacuri ori să-i spuie poveşti ? Nu mai rămîne decît ^Ifse înfăţişeze şi domnul doctor Luca, răsucindu-şi mustaţa şi declamînd versuri proaste. Să mă ridic si eu cu patos, zîmbi ea, ca să cînt o romanţă.
   In vremea asta Gherasim Tulbure umblă şi porunceşte pe moşia lui.
   Astfel, viaţa are un scop.
   Domnişoara Constanţa rîse cătră sine însăşi, tre-zindu-se deplin.
   Deveni atentă. In dosul storurilor umflate din cînd în cînd de adierile dimineţii, păreau a se schimba vorbe în şoaptă. Erau, probabil, servitoarele cele grase şi cuminţi, cu şorţ şi coroniţă, care o aduseseră la culcare şi acum îi pregăteau baia. Era desigur foarte dimineaţă şi o socoteau încă adormită.
   —  Cu cine crezi tu să fi vorbit ?
   —    Nu ştiu, Anică ; tu ştii; eu eram pe ceea lume; l-am visat pe Nastratin Hogea: pesemne unde m-am uitat la jidovul boierului.
   —    Vai, Ileană, n-a fi stat cumva de vorbă cu Ambrozie Ungureanul ?
   —  Dar ce spunea ?
   —    Nu ştiu, nu înţelegeam ; făcea numai: mor-mor, ca şi în alte nopţi cînd stă ca huhurezu. Trebuie să fi venit la el Ambrozie.
                                                              77
 —   N-ai auzit    că acela a murit ?
 —   Poate să fi murit.; dar     umblă      duhul lui;  fiind
 duh de vrăjitor, nu poate avea hodină.
 —      Nu cred ; s-ar fi zbătut iar dobitoacele şi ga-liţile.
 —   Atuncea a stat de vorbă cu cucoana Sultana.
 —      S-ar putea şi asta ; dar sarmana cucoană Sultana nu vine ea     bucuroasă la   sfat cu asemenea     tiran.
 Cît a chinuit-o     el în viaţă!   Batîr        acuma să  aibă
 linişte.
 —      Nu spune asta ; se împlinesc doisprezece ani de cînd a murit chiar în ziua de Probajeni. Dacă nu vine ea, o chiamă el. Ce crezi tu că face cînd n-are somn ? Spune el: mor-mor; dar acest boier are blăstăm de viaţă lungă şi nu moare. Pe lîngă altele, e farmazon. Cînd îi vin lui afcele nopţi, apoi stă şi se uită un ceas la portretul cucoanei; după aceea, într-un tlrziu, sufletul ei îl ascultă şi vine. Aşa a fost şi în viaţă : i-a făcut lui toate voile. Apoi cum s-a arătat soarele, a intrat în baia lui, la ploaia cea rece, de se încrîncenă carnea pe mine cînd aud curgînd' şiroaiele ; pe urmă a trezit pe domnu Levi ; pe urmă a strigat să-i puie calul la trăsurică ; înainte de a se duce, a vrut să scoale şi pe cuconaşul cel tînăr. Dar aflînd că a venit tîrziu după miezul nopţii, l-a lasat.
 —   S-a întors cuconaşu Luca ?
 —      S-a întors în ceasul cînd a adormit bătrînul: la cîntarea a treia a cucoşilor. Atunci n-aude nici tropot, nici puşcă, precum se ştie. Ce are să zică duduia asta cînd l-a vedea ?
 —   Pe cine ?
 —   Pe cuconaşu Luca.
 —      Ei, ce are să zică ? N-are să zică nimica. Un barbat ca toţi barbaţii; numai cît mai urît şi mai
 78
uscat, şi-şi rflde barba şi mustaţa, de parcă-i dracu. Are să se uite la d'însul şi are să rîdă ; asta-i mare
şerpoaică!
’ __ D-apoi că trebuie să fie bună poamă. Ai văzut {u cum îl înfrunta pe moşneag ?
   O    clipă de tăcere. O mină feri storul şi o privire se furişă spre pat. Duduia Constanţa întrebă brusc:
   —  Gata baia ?
   Cele două slujnice se feriră în laturi cu spaimă, cuprinzîndu-şi gura cu palmele. Chicotiră înfundat, fmpungîndu-se cu frunţile.
   —    Am întrebat de baie, stărui poruncitor domnişoara Corban. Fiţi fără grijă. N-am auzit prostiile voastre.
   —    Vai, duduie, se tîngui Anica, intrînd pe uşă şi umbrindu-şi ochii cu degetele ; nici nu îndrăznesc să mă uit la mata. Dar n-am spus nimica de rău.
   Duduia cea străină rîdea. Atunci îndrăzni să intre şi Ileana, umflată de rîs. Se veseleau acuma amîn-două, admirind-. desmierdînd şi pregătind prosoapele şi halatul. După aceea îşi făcură semne misterioase eu ochii.
   —    Duduie, îndrăzni Anica, să ştii mata că a venit de la Şipote nebuna ceea de Simioana lui Ignea. Aşteaptă să te scoli mata, ca să se înfăţişeze.
   —    Are un nume care-mi place, zise domnişoara Corban.
   —    Vai, duduie, se miră Anica ; mie mi-ar îi ruşine să am aşa nume de barbat. Asta-i numai vina boierilor care au botezat-o. Le-a venit dumnealor aşa un gust şi au ales pentru fată un nume ca la neoameni. Ea zice că te ştie pe mata ; că aţi fost amîndouă botezate într-o zi, la curte la Movileni, cînd' trăiau acolo boierii, părinţii matale. Că au mai
 79
fost cu ea două fete de ţăran. Şi acelora le-au pus nume la fel. Dar fiind trei c-un nume, creştinate în acelaşi ceas, — două au murit, de vărsat. Aşa că a rămas numai asta. Din zestrea care i-au fost dat-o, vitele şi oile s-au părăduit; i-a rămas numai un şi-răguţ de mărgărintare.       Se frămîntă fel  şi   chip să-i
dăm voie să      intre să te vadă ; dar asta  nu se poate
fără poruncă     de la mata.
—   Spune-i    să vie, se învoi domnişoara Tanţa,    mi-
rată şi mişcată întrucîtva de aceste ochiuri de lumină care se deschideau din trecut asupra sufletului ei.
 VI
                Aici se înfăţişează unele dintre puterile locale.
 Ţ a ora 8 dimineaţa, se înfăţişau la curtea veche
 I   de la Movileni şase meşteri lemnari, care înce-.L'pură să cerceteze şi să măsoare. Doi se suiră pe casă.
 Atuncea îi văzu, din ograda lui, domnu Gherasim Tulbure.
 —   Măi, ce faceţi voi acolo ? strigă el de departe. Oamenii de pe casă nu păreau să audă ; nici nu se
 uitau prin împrejurimi. Se interpelau unul pe altul, apreciind starea acoperişurilor.
 Domnul Gherasim Tulbure, în îmbrăcămintea sumară în care se afla, trecu pe o portiţă ruinată în grădina boierească; ferindu-se de muşcăturile urzicilor nalte care luaseră în stăpînire aleile, ieşi în ograda pardosită cu troscot şi întrebă supărat pe meşterii de jos:
 —   Ce faceţi aici, bre ?
 Meşterii ţărani se uitară la el cu linişte. Văzîndu-1 că întîrzie vorbele consacrate, îl salutară ei, cuviincios :
 6                                                         8 li
 —   Buna dimineaţa, cucoane Gherasime.
 —      Care buna-dimineaţă ? Să-mi spuneţi acuma cine v-a permis să intraţi pe proprietate ?
 La asemenea întrebare, cu mult mai aspră decît cea dintâi, rostită de un om încă în cămaşa de noapte, nespălat şi cu părul zbîrlit şi căzut în ochi, bătrînul Păun răspunse cu un ton deosebit de salutul cu care meşterii îşi făcuseră prezentarea.
 Fără să se descopere, scoţîndu-şi înainte chimirul plin de podoabe, grăi îndesat:
 —   Porunca stăpînirii, domnule.
 —   Cum ? care stăpînire ?
 —      Porunca duduii Tanţa a lui răposatu cuconn Dionis. Pe cît ştim noi, nu este altă stăpînire decît dumneaei.
 Vechilul şovăi o clipă. Meşterii de pe acoperiş se uitau de sus la el. Asta pentru domnu Gherasim era o umilinţă de nesuferit.
 —   Da’ voi de ce v-aţi suit pe casă ?
 —   Şi ei, tot cu porunca, interveni bătrînul Păun.
 —      Cum ? se supără dintrodată domnul Gherasim. Ce-mi cîntaţi voi mie aicea de stăpînire şi «de poruncă ? Peste mine nu poate trece nimeni. Eu am aicea răspundere. Proprietatea asta mi-a fost încredinţată mie cu act în regulă, cu caiet de sarcini; eu o duc în spate 3e atîţia ani, Dumnezeu ştie cum; mă ostenesc, cheltuiesc, îmi vînd şi sufletul ca s-o ţin în fiinţă ; şi vine un copil să mă deie la o parte ? S-înteţi nebuni, bre ?
 —   Nu sîntem nebuni noi, domnule Gherasim.
 Vechilul se dădu doi paşi înapoi, congestionat şi
 holbat. Privi pe bătrînul Păun de la cizmele-i enorme pînă la căciula ţuguiată şi de la căciulă iarăşi la vîr-
 82
 ful cizmelor, apoi izbucni cu mînie, străpungîndu~l cu ochii:
   —     Cum îmi vorbeşti tu mie, bre? Eu nu-s domnu Gherasim. Aşa ai învăţat, în slujba ta, respectul cuvenit boierilor?
   —     Boierii îs boieri, răspunse complect nepăsător slujitorul.
   —     Măi, d-apoi cînd te-oi lua cu harapnicul, n-ai să-ţi aduci aminte de datoria ta ? Şi cînd te-oi strînge de berggată, n-ai să cîrcîi ? Acuşi n-au să te poată prinde zece ogari!
   —     Bine, domnule, daeă-i cu supărare şi cu război, eu m-oi duce ş-oi aduce pe cine m-a trimes. A veni cu stăpînă şi boierul de la Luncavăţ, pe care cred că-1 cunoşti domnia ta. Noi sîntem oamenii dumnealui şi împlinim o poruncă. Ce ştim noi de contracte şi de vechili ? Treaba dumneavoastră. Aveţi să vă descurcaţi, să vă daţi socotelile şi pace! Casa nu poate rămînea precum este; dacă s-a întors duduia, n-are să şadă ca o ţigancă, în bordei; trebuie să-i facem aşezare cuviincioasă, ca unei boieroaice. Dacă-i stăpînă, e stăpînă, n-ai ce-i face.
   —  Aşa ?
   —  Aşa.
   —  Şi cine plăteşte, mă rog ?
   —     Plăteşte boierul cel bătrîn, care-i nînaşul dumneaei. Iaca vin din urmă căruţele cu draniţă şi cu scînduri.
   —     Bine, asta înţeleg ; dar de ce eşti tu obraznic cu mine, moşnege ?
   —     Care obrăznic;e, cucoane ? unde poate fi la mine una ca asta ? Care eu mă aflu în slujba lui cuconu Gheorghiţă de patruzeci de ani şi asemenea ruşine eu n-am păţit, să fiu alungat cu harapnicu şi cu oga-
 83
rii. Eu oi spune lui cuconu Gheorghiţă asta, să vedem, ce-a zice şi dumnealui!
   Domnu Gherasim încerca să se liniştească, scrîş-nind din măsele. Privi grabnic în juru-i, ca şi cum ar fi căutat un loc de trecere îndărăt. Văzu în portiţa ruinată pe unde trecuse pe cucoana Natalia, care-i făcea semne disperate să se întoarcă, să-şi puie făptura în rînduială, ca oamenii. In drum, dincolo de grilajul vechi căzut, se opriseră muieri, dîndu-şi ghionturi şi lungi ndu-şi gîturile, ca să vadă mai bine. Bărbaţii, fiinţi mai grave, trecuseră înainte, dar acuma se întorceau îndărăt şi se îmbulzeau spre strigătele furioase ale lui Gherasim Tulbure. Vechilul îşi înţelese starea de inferioritate şi începu să bată în retragere.
   Acuma, însă, îl încleşta bătrînul Păun.
   —     Ce facem, domnule ? Noi vrem să ştim cum îi socoteala: dacă ne-alungă ori nu ne-alungă cineva.
   —     Bine, apucati^yă de treabă, se învoi domnu Gherasim. Dac-aşa-i gustul duduii...
   —     Nu-i gust, domnule; e poruncă. Unde vrei să steie ? Dacă cumva este vreo retragere, — pînă una* alta ar avea loc.
   —   Care retragere ? Ce vrei să spui ?
   —     Dacă este vreo retragere. Spun oamenii că dumneata nu mai stai.
   —     Care oameni spun asta ? se întoarse, iar holbat, vechilul.
   i— Nu ştiu care anume, dar aşa se vorbeşte.
   —     Apoi am văzut eu de la început, măi moşnege, că eşti unul de cei colţoşi. Dacă nu lipseşti din faţa mea, te fac bucăţi, ai înţeles ? Cum mă înfrunţi tu pe mine? După ce am muncit în pagubă, să vie alţii la folos de-a gata ? Mie mi se cuvin bani şi despăgubiri;
 etl nu mă clintesc de-aicea pînă ce nu mi se numără pînă într-un ban drepturile mele! Aşa crezi tu că merg lucrurile ? Doar nu-i ţara în pradă ! Nici nu-s veneticii stăpîni peste noi ! nici odraslele trădătorilor!
 De oîteva clipe înaintaseră în faţa curţii vechi doi oameni. Se coborîseră cu grabă dintr-o trăsurică şi se înfăţişaseră în laturea domnului Gherasim. Unul era Levi Tof. Celălalt era Iorgu contabilul: o mutră de ţîrcovnic slab, cu bărbuţă balaie şi cu bumbac în urechi. Avea şi el «cortel» ca şi misitul; era cam de aceeaşi vîrstă ; asculta ajeqt strigătele lui Gherasim Tulbure şi făcea felurite schime de mirare.
 Levi Tof interveni cu delicateţă, după cum îi era obiceiul.
 —   Domnule Tulbure, îmi dai voie ? Poate lumea
 asta ar fi curioasă să ştie care->s acei venetici     şi  acei
 trădători despre care se vorbeşte ?
 Vechilul întoarse capul peste umăr.
 —      Alţii acuma ? răcni el fără stăpînire. Dar ce-i, domnule, în dimineaţa asta ?
 —      Nu-i nimic, domnule; e o dimineaţă ca toate dimineţile. Am trecut ipe aicea şi am auzit scandal; am intrat şi noi să vedem ce este şi să dăm un ajutor.
 —   Ce ajutor ? cui să daţi ajutor ?
 —   Nimănuia; să dăm aşa un ajutor,          ca să se  facă
 linişte.
 .— Dar cum vrei, domnule Levi, să fie linişte, cînd te scot din sărite nişte nespălaţi, nişte obraznici şi nişte colţoşi ?
 —   Ei sînt trădătorii ?
 —      Lasă asta; vorbesc cu mine, ca şi cum eu n-aş fi nimica aici.
 —      Atunci n-au dreptate; pînă acuma noi te ştim administratorul Movilenilor ; cel puţin deocamdată
 85
 asta este situaţia ; deci dumnitale ţi se datoreşte respectul cuvenit.
  Vătaful Păun îndrăzni iar :
  —      Da* eu, domnule, nu mă aflu aicea din capul meu ; am venit cu poruncă boierească. Domnu Gherasim ţipă că nu este alt stăpîn decît dumnealui. Zice că duduii lui cuconu Dionis, dacă nu-i place aici, să se aşeze în bordei ca ţiganii.
  Asta era prea mult. Domnul Gherasim Tulbure se zvîrcoli, ca să se smulgă din pămînt, şi se repezi îa moşneag. Fu imobilizat pe loc de Levi Tot şi de ţîr-covnic; cucoana Nataliţa năvăli cu braţele în sus de la portiţă şi-l cuprinse strîns. îşi făcu intrare şi domnul notar Berbec, împrăştiind pe spectatori şi trime-ţîndu-i la treaba lor.
  —      Vai de mine, omule ! se tînguia înspăimîntată şi şoptit cucoana Natalia. Se poate să te faci aşa de rîs ? Doar eşti barbat în toată firea! Ţi-am spus de atîtea ori să Ieşi Necuratului sticlele acelea de vin roş. Parcă poate fi bună asemenea băutură cum te scoli din aşternut ? Ba că-i doctorie, Ba că-i tonic! Hai de te spaiă şi te linişteşte.
  —      Lasă-mă în pace, lasă-mă în pace ! se zvîrcolea Tulbure, lăsîndu-se, însă, dus la adăpost. Să le arăt eu tuturor cine-i aicea stăpîn. Cheltuielile mele! condicile mele ! munca mea ! dreptul meu ! Nici eu două moşii ca asta nu pot fi eu plătit pentru toate. Avem să stăm în faţa justiţiei! pîn-atuncea nu vreau să ştiu de nimeni.
  Levi Tof deveni cu totul amabil.
  —      Insă nu poţi opri pe stăpînă să-şi amenajeze locuinţa.
  —      N-are decît să şi-o amenajeze. Dar să-mi deie dreptul meu.
 86
   —      Apoi daca sînt condici sînt şi socoteli şi dreptul fiecăruia e vădit.
   —      Asta au să aibă a agrecia judecătorii! ameninţă mai liniştit domnul Gherasim.
   Se amestecă Iorgu contabilul, c-o voce unsuroasă şi subţire:
   —      Eu mu m-amestec, dar ar fi bine să se dea pe»' faţă condicile, balanţa şi actele justificative. Vorbim noi de asta, Gherasime, cînd om fi mai liniştiţi. Acuma am venit pentru altele.
   Vechilul se retrase mormăind, condus de cucoana Nataliţa şi urmat de omul cel slab cu bărbuţă.
   Vătaful Păun păşi înainte, întrebînd cu încăpăţî-nare îndesafa :
   —   Atuncea noi cum facem ?
   Xntorcîndu-se cătră lucrători, hotărî:
   —   Noi începem lucrarea noastră !
   —      începeţi! începeţi! sufla spre cei rămaşi m urmă cucoana Natalia, făcând semne de potolire cu mîna dreaptă, pe cînd cu stînga călăuzea pe omul ei.
   Cum intră în ogradă la el, Gherasim se deşteptă iar cu nişte sudălmi înfricoşate şi ruşinoase. Se rupse de braţul nevestei, întorcîndu-se la portiţă. Iorgu contabilul ridică spre el cortelul; femeia îl cuprinse iar, ducîndu-1 cu sine.
   —      Suiţi-vă, oameni buni, la treaba voastră, grăi vătaful Păun. Eu mă duc să îndemn carăle într-a-coace şi să dau samă duduii. Cînd a auzi boierul ce-a fost şi ce vorbe s-au spus, are să se supere tare. Mă gîndesc: să-i spun ? ori să nu-i spun ? Am ajuns zile urîte, ca lupul, cînd îmbătrîneşte şi-l hămăiesc javrele. Am încercat eu să-l îmblînzetsc pe acest Gherasim şi să-i arăt că trebuie să se supuie ca un slujitor ce este şi care a mîncat pînea stăpînului, ră-
 87
posaiiiî cufioliu Dionis. Dar surdului degeaba îi oînţi de jale!
   Rămas pe teren, moşneagul îşi tot sporea vorba. Apoi stătu dintrodată, ca şi cum şi-ar fi isprăvit rolul. Se descoperi cu supunere şi în acelaşi timp cu demnitate In faţa lui Vasile Berbec notarul şi se duse să-şi ideslege căluţul pag dintr-un cotlon. Incălecă pe şaua naltă, cu perină.
   —     Aşa-i, zise el dînd din cap şi destul de tare ca să-l audă cei de faţă ; prepeliţa se ţine că-i cu coadă !
   După aceea se duse să-şi deie sămile. -
   Notarul fusese un spectator atent al acestei scene. O privise în aparenţă indiferent, răsucindu-şi o ţigară. Stătu puţintel în cumpănă dacă trebuie să se ducă după Gherasim Tulbure şi după Iorgu, contabilul de la Luncavăţ. Apoi descoperi pe domnul Levi Tof şi-i făcu un semn cu capul. Misitul îi răspunse descoperin-du-se larg, cum îi era obiceiul.
   —     Atenţiune! zise el vesel. Levi Tof salută pe domnul notar.
   —     Am văzut şi m-am bucurat, răspunse notarul scărpinîndu-se la nas cu ţigara încă neaprinsă. (Iată un mijloc original de a-şi aprinde cineva ţigara, cînd are asemenea nas, cugetă Levi, urmărind mişcările fizionomiei domnului Berbec.) Cu ce afacere pe la noi, negustorule ?
   —  Cu nici o afacere. Am venit în plimbare.
   —  Cui spui asta, şefule ?
   —     Dumnitale, domnule notar; ca dovadă, am să te întovărăşesc pînă la primărie.
   —  Şi n-ai să propui nimic ? n-ai să dai nimic ?
   —     Dacă n-am pentru ce, domnule Berbec! Pe ziua de azi sînt liber şi independent.
 88
   —     Ia ascultă, negustorule! ai face bine să legi căţeaua, ca să nu bată degeaba.
   Domnul Tof se despărţi de tovarăşul său şi-l privi cu demnitate. Ii zise grav:
   —     Domnule, eu sînt obişnuit să vorbesc cu oameni subţiri. Resping asemenea expresi'.
   —     N-ai decît să le respingi. Faţă de mine să nu umbli cu ascunzişuri. Aicea se petrece ceva şi vatavul Păun n-a venit de capul lui, calare, la curtea din Movileni.
   —     L-a trimes cuconu Gheorghiţă. Mai bine zis, i-a poruncit duduia Constanţa. Dacă insişti, pot să adaog că duduia Constanţa îţi trimete şi dumnitale complimente şi-ţi mulţămeşte pentru amabilitatea cu care ai servit-o.
   —   Aşa ? Vra să zică aici vrei să ajungi dumneata ?
   —   Vreau să ajung mai departe, — la primărie.
   —     Apoi să-ţi spun, negustorule. De unde am ştiut eu cu cine am de a face? Afară de asta eu sînt un funcţionar independent, care nu sînt obligat să fac mai mult decît îmi impune regulamentul meu. Poate să fie şi o domniţă: dacă strîmbă din nas şi-mi vorbeşte de sus, înţelegi dumneata că eu îmi văd de treabă. Pe urmă, şi omul acesta...
   —1 Vorbeşti de Gherasim Tulbure ?
   —     Da. Pe urmă, şi omul acesta, Gherasim Tulbure, are arguflxefitele lui. Noi nu cunoaştem pe altcineva aici, de şaisprezece ani, deoît pe domnul Gherasim Tulbure. Noi ştim că a scos, a tot scos bani şi a trimes. Că i-ar fi dat şi lui cineva ceva, noi n-avem la ştiinţă. Judecata are s-aleagă.
   —     Te fa£ atent, domnule notar, că domnişoara e gata să-i primească socotelile şi justificările.
 89
   —  înţeleg, — şi pe urmă?
   —  Pe urmă, nu ştiu.
   —     Dacă nu ştii dumneata, negustorule, să-ţi spun eu. Pe urmă, Gherasim să plece!
   —  Se poate şi asta.
   —     Apoi nouă nu ne convine. Noi mai bine vrem să ne judecăm. Ai înţeles ?
   —     Am înţeles că asta ar ti şi părerea dumnitale, zîmbi Levi Tof. Dumneavoastră aici, la Movileni, observ că cunoaşteţi destul de bine cotiturile codului civil şi vă pricepeţi cum sa întârziaţi o punere în posesie. Află, domnule, că, după părerea mea, dreptatea e în afară de codice. Adevărul e adevăr şi oamenii oneşti au altă călăuză. Este întăi legea pe care a aşezat-o Dumnezeu.
   —     Ia lasă-mă în colo, negustorule. Vorbeşti cu mine fleacuri. Parcă n-aş fi făcut şi eu studii. Am făcut, slavă Domnului! Spune-mi de rege, — mă închin, salut şi zic: să trăiască ! Dar încolo, cultura ne arată că nu este decît electricitate. Prin unmare, slă-beşte-mă. Să-mi fie mie bine şi să trăiesc ani mulţi pe pămînt! Eu, aicea, mă împac cu Gherasim Tulbure, fac cu el politică, sîntem oamenii centrului. Ce avem noi cu o domnişoară care umblă cu nasul pe sus şi se uită cu dispreţ la popor ? Vine, trece, se duce iar în străinătate. Noi rămînem să ducem ţara. Astăzi a trecut vremea acestora, boieri sîntem noi, cu drepturile noastre. Boier poţi fi şi dumneata, cu munca dumnitale. Vii la mine şi te servesc; îmi dai şi-ţi dau. Domnişoara Corban se uită la mine de sus şi vrea să cad în patru laibe dinaintea dumnisale. Apoi să-mi deie voie, negustorule...
   Notarul se înfierbîntase puţin; mergea ceva mai repede decît de obicei, atîta oît îi îngăduia obezitatea
 90
timpurie. Era sincer încredinţat de argumentele pe care le opunea lui Tot.
   Ţărani de o structură fizică întru totul deosebită treceau pe lîngă dînsul, descoperindu-se. El răspundea autoritar, în baza rînduielii proaspete pe care o recunoştea. De fapt, la opt ani după război, lumea era inca in revoluţie ; răsunetul schimbărilor vremii ajungea şi în acel colţ de la Prut şi Jijia ; oamenii noi îmbrăcau atitudinea puterii.
   Ţăranii din acel colţ misterios de ţară nu erau încă afectaţi de acea stare pe care medicii o numesc artri-tism. Subţiri şi uscăţivi, bătuţi de vînt şi de soare, stăruiau într-un regim la care se întoarce, artificial, societatea cea mai evoluată. Acest regim din preistorie stă lîngă eresuri şi datine, înghiţite odată cu vitamina legumelor, şi lîngă o strictă rînduială a prejudecăţilor. Prima democraţie revoluţionară vine cu un prisos de viaţă, cu obezitate timpurie. Regimul de carne şi de congestie e al funcţionarilor, al morarilor şi crîşmarilor. Cîştigul de grăsime şi greutate, adăogit la ceea ce notarul de la Movileni numea cultură, impune o înlăturare a balastului moral arhaic. Fără prejudecăţi, omul nou pare că trece înainte; de fapt s-a întors îndărăt. Domnul Levi Tof nu putea să-şi desluşească acest fenomen decît prin constatarea simplă că domnul Vasile Berbec nu mai are Dumnezeu. Se grăbi să dea dreptate slujbaşului.
   —     Ai dreptate, domnule notar. Interesele sînt interese. Vom vedea ce are să iasă de aici; sînt şi eu curios. Cuconu Gheorghiţă Vrînceanu crede că domnul Tulbure nu poate face altfel decît să se supuie. Direct nu se amestecă dumnealui, însă are să vorbească la telefon cu domnul prefect. Dacă trebuie, scrie o scrisoare şi ministrului. Dacă nu ministrului
 91
actual, celui care are să vie. După cit s-aude, guvernul lichidează. Majestatea sa regele binevoieşte să cheme alt partid.
   —  Da’ nu mai cred eu asta, domnule Levi Tof.
   —     Ba macar asta ar trebui să crezi, domnule notar. Toate trec, cum zic turcii. Trece şi guvernul. Trec şi măririle. Asta-i o mîngîiere pentru cei sărmani.
   —     La urma urmei, n-are decît să vie cine pofteşte. Cine ce are cu mine ? Vie şi domnişoara Corban la dreptul ei, daeă-1 are. îmi fac datoria, sînt corect; nu-mi pasă.
   —     Aş putea să te fac atent, adăogi deodată domnul Levi Tof cu alt ton, că poate învăţa şi duduia asta străină să fie galantă cu oamenii vrednici. Răposatul Dionis Corban avea catastif de ce se cuvine fiecăruia
—   de la cel mai mare pînă la cel mai mic. Crezi dumneata că Gherasim poate face concurenţă unui asemenea catastif? Iar asemenea catastif e în posesiunea noastră, într-un geamandanaş negru, între alte hîrtii, unde se află şi actele timbrate în regulă ; şi s-au luat toate măsurile: să n-ai dumneata nici o grijă, domnule notar. Eu am admirat totdeauna pe oamenii cumirfţi şi aim avut despre persoana dumnitale o idee excelentă.
   Intrat în biroul său, în localul dărăpănat al primăriei, notarul privi destul de plictisit cele cîteva condici ; după aceea începu a urmări cu o nepăsare vădită zborul muştelor, care-şi depuseseră injuriile pretutindeni şi continuau să le depuie şi într-acea dimineaţă caldă de septemvrie.
   —  Ieşi afară ! strigă el, cu violenţă, vătăjelului.
   Omul zdrenţuros şi buged de somn ieşi afară cu o
nepăsare desăviîrşită.
 92
  —   Muştele acestea mă omoară ! zise pe gînduri notarul.
  începu să mormăiască, observînd din cînd în cînd pe misit.
  —   Vra să zică, asta-i ? întrebă el, evasiv.
  —   Asta-i, răspunse Levi Toî.
VII
                   Simioană Ignea, rol prim.
Două zile lucrurile au mers destul de bine la curtea veche din Movileni. Meşterii împestriţau de şindrile nouă acoperişurile ; uşile şi ferestrele erau păsuite în rosturile lor ; cerdacurile putrede erau înlăturate ; zidarii se mutau cu mistriile de la părete la părete, jupuind coşcoviturile şi împroşcînd tencuială ; grădinarii lui cuconu Gheorghiţă isprăviseră războiul cu dudăul şi cu copacii sălbătăciţi, începînd să elibereze grădina de odinioară. înspre partea vechilului era linişte. Portiţa veche atîrnată ca o aripă moartă fusese adusă la stîlpul ei şi legată. La gardul' de nuiele veneau din cînd în cînd slujitori ai gospodăriei lui Gherasim şi se uitau fără noimă jumătate de ceas la forfota de dincoace. Pe urmă îşi aduceau aminte că trebuie să beie o ţigară de tutun ; îşi răsuceau ţigara, o aprindeau c-o scăpărătoare şi o fumau, desfăşurînd din nas frînghioare de fum ; după care se duceau undeva, în altă parte, fără grabă. Apăruse în cîteva rînduri, la o ferestruică de sus de la podul caselor vechileşti, şi figura cucoanei Natalia : spiona cu grabă şi cu mare curiozitate ce se petrece alături. Intr-o joi dimineaţă, pe la ceasurile zece, adică după
94
prînzişor, dintrodată portiţa fu ruptă de la stîlpul ei şi înlăturată cu vrolenţă. Domnul Gherasim Tulbure făcu şase paşi şi se opri, uitîndu-se cu întărîtare la meşteri şi lucrători. Era o chibzuită reluare a ostilităţilor. Bocăniturile încetară o clipă, după aceea porniră din nou ; oamenii întoarseră capetele de cătră el şi-şi văzură înainte de treabă. Vechilul avea iar «har-ţag», cum îl judecau ei ; îi era albul ochilor scrijelat de ate de sînge.
   —     Ia ascultaţi, bre, strigă el cătră cei mai de aproape. Cît aveţi să-mi tocaţi voi mie, aicea, la cap ? Nu mă pot hodini de răul vostru.
   Cei mai apropiaţi lucrători de el erau grădinarii. Veni, la apelul vechilului, cel care se socotea cu mai multă răspundere: un oarecare Co:stac.he Ţocu, ani sprinten şi oacheş, eoborîtor din robii boiereşti de altădată. Ca fost fruntaş în oaste, la artilerie, salută cu mîna la frunte şi raportă domnului Tulbure cazul.
   ■— Vă rog să nu vă supăraţi, cucoane; noi sîmtem aicea în serviciu comandat.
   —     Foarte bine, încuviinţă domnul Tulbure ; dar eu ce sînt aicea ?
   —  Dumneata eşti domnu Gherasim.
   —  Cum ai zis, măi ţigane?
   —  Dumneavoastră sînteţi cuconu Gherasim.
   —     Aşa. Vreau să aflu dacă sînt ©ri -nu eu mai mare afici. Dacă sînt eu mai mare aici, atuncea de ce stau cei de pe casă cu căciula în cap dinaintea mea ? Şi cei care stupesc în păreţi cu tencuială de ce stau cu căciula în cap în faţa mea ?
   —     Precît înţeleg, ei îşi văd de treaba lor, cucoane Gherasim.
   —  Dar eu sînt ori nu sînt mai mare aici ?
   —  Dumneavoastră sînteţi mai mare decît noi.
 95
   —    Atuncea să mi se deie respectul cuvenit, ai înţeles ? Voi, bre, cu mine aveţi să trăiţi aicea la Movileni : eu sînt tata vostru. Noi sîntem pietrele ; apa trece şi se iezeşte mîni-poimîni iar la Viena, între iritici care mînîncă guzgani şi mite !
   —    Noi nu cunoaştem de acestea, cucoane. Noi sîntem la serviciu şi lucrăm ce ni s-a poruncit.
   —    Dar în faţa mea să vă scoateţi căciula. Eu, bre, sînt bolovan greu de urnit! Ei, brava ! văd c-ati înţeles.
   Oamenii îşi lăsaseră uneltele şi se descopereau. Vechilul avu numai o clipă iluzia că gestul era pentru dînsul. Văzu şi el numaidecît pe domnişoara Constanţa, ieşind dintr-una din camere. Păşea printre grămezi de moluz şi grinzi, ferindu-şi îmbrăcămintea de tencuieli.
   Gherasim Tulbure nu era deloc surprins de întîm-plare; cerca numai să pară. El ştia foarte bine că boieroaica sosise cu o jumătate de ceas mai nainte, în tpaneraşul ei cu cal alb, însoţită ide dama ei de onoare, Simioana lui Ignea. Expresia foarte potrivită, «dama de onoare», pentru asemenea prinţesă exilată, era inventată cu dibăcie şi plăcere de cucoana Na-talia. Prinţesa binevoise să se deranjeze, ca să vadă cum avansează lucrările. In altă zi venise ca să ridice geamandanele, dar probabil că erau nişte geamandane goale, pe care le purta de colo-colo, ca să sparie lumea ; însă lumea nu se sparie aşa de uşor. Dacă ar fi ceva în acele geamandane, n-ar umbla dumneaei cu aceeaşi pălărioară de pîslă trasă pînă la urechi şi cu acelaşi halat. Cînd schimbă, cum a făcut în dimineaţa asta, umblă cu straiul în care s-a înfăţişat întăia oară la poartă, ca o disperată. Deci Gherasim Tulbure, ştiind că bqjeroaica s-a înfăţişat iar, s-a prevăzut în
 9a
pripă cu oarecare curaj, fiind şi vremea prînzişoru-lui, ş-a trecut pe teren ca să-şi continue jocul politic. Scăpase de sub privegherea atentă a Nataliei: avea el ideea lui. Starea în care se găsea îi dădea drept să înfrunte şi pe regele.
  —     A! îngînă el, descriind arcuri neegale cu braţele ; iTsta era! Parcă eu nu ştiam ? Am venit să salut şi eu pe domnişoară.
  Domnişoara Corban încă nu era atentă spre el; întîrzia printre meşteri, informîndu-se de mersul reparaţiilor. Cu braţele atîrnînd fără treabă, o urma la doi paşi Simioana, ţărancă curat şi cochet îmbrăcată. Purta fustă de lînă vişinie vrîstată negru în falduri, cămaşă cu mînecile foarte largi încreţite strîns Ia încheietura pumnului. Capul cu păr pieptănat lins îi era împodobit cu casîncă albastră. Trupul, pînă la beţe îi era cuprins de un pieptăraş, fără mîneci, din pielcică de miel. în picioare avea pantofi. I se zăreau şi colţunii de matasă : cel dintăi dar de la stăpînă-sa. Era stînjenită de privirile care se încrucişau asupra ei. Nu ştia unde să se uite. Văzu cea dintăi pe Gherasim Tulbure. Duse la gură mînile-i pîrlite de soare, mirîndu-se de asemenea îndrăzneală şi grăbi spre domnişoara Corban.
  —   Duduie, duduie!
  —   Ce este, Simioană ?
  Urmărind privirea ţărancei, domnişoara descoperi si ea pe vechil şi se îndreptă numaidecît spre el. Meşterii se aplecară spre lucrul lor. Grădinarii singuri, oameni speciali ai lui cuconu Gheorghiţă Vrînceanu, rămaseră băgători de samă, sprijiniţi în hîrleţe şi tîrnăcoape.
  In acest mic răstimp, cît se produsese ieşirea şi trecerea domnişoarei Constanţa, Gherasim Tulbure
7 — M. Sadoveanu — Opere, voi. U
  97
îşi luă întăi o poziţie agresivă, adresînd, într-o mîrîire surdă, anume invective populare prinţeselor. Pe urmă stătu într-un fel de expectativă, neştiind încă bine în ce chip avea să-şi dezvolte atacul demonstrativ.
   —     Boniour. domnule, îi zise domnişoara Corban. Văd că oamenii merg repede cu lucrul lor. Faci bine că vii şi dumneata, să-i sileşti.
   —  Mda, răspunse vechilul.
   —     Nu cumva, domnule, voiai să treci mai departe, la gară şi la Botoşani ?
   —  Nu. Dar de ce ?
   —     Ca să te duci la un specialist de urechi. Cînd ţi se dă bună-ziua dumneata nu ştii să răspunzi ?
   Vechilul păru a se sfătui cu sine însuşi. Atunci domnişoara Corban avu bănuiala că se pune într-o situaţie ridiculă.
   —  Apoi iaca ce-i, duduie, mormăi Gherasim.
   —     Nu se poate să fie decît ceea ce spun eu, îl întrerupse fata, umflîndu-şi uşor nările.
   Gherasim făcu un gest evasiv. Simioana se plecă din urmă spre stăpîna ei c-o şoaptă pe care domnişoara Constanţa n-o desluşi în primul moment. Apoi avu înţelegerea că starea de atîtare a vechilului era voită. Fulgeră în jur o privire scurtă. Grădinarii aveau o atitudine liniştită şi respectuoasă.
   Tulbure îndrăzni să păşească înainte.
   —     Duduie, eu am să-ţi spun matale ceva, zise el, c-un fel de grijă în voce şi în ţinută. Te întreb, duduie, şi te rog să nu te superi şi să-mi răspunzi: am fost ori n-am fost eu slujitor cu dreptate aproape douăzeci de ani ? Pe lîngă asta, am făcut şi războiul. Ca om al datoriei din toate punctele de vedere, vă rog sincer să-mi spuneţi dacă merit asemenea tratament.
 98
Domnişoara Corban nu credea că trebuie să răs-
  —     întrebarea este, insistă Gherasim Tulbure, dacă aveţi ori nu aveţi încredere în mine. Aveţi ori nu aveţi încredere în mine ? Dacă aveţi încredere în mine, gata, 'batgm ipalma şi sîntem buni prietini. Aveţi ori nu aveţi încredere în mine ?
  Domnişoara nu se putu stăpîni.
  —     N-am a răspunde eu ; ai a răspunde dumneata, socoteli.
  —     Eu ? socoteli ? se sili Gherasim Tulbure să rîdă. Dar ce sînt eu, ca să dau socoteli ? Socotelile mele-s faţă. Alţii trebuie să-mi răspundă mie o avere pentru cît am robit ş-am cheltuit eu.
  —   De unde ai cheltuit, mă rog ?
  —     Am împrumutat; m-am îndatorat; mi-am pus numele meu şi cinstea mea în joc ! Altora ce le pasă ?
  Pomenind de nume şi cinste, se bătu cu pumnul stîng în piept iar cu mîna dreaptă descrise un cerc larg.
  Domnişoara Corban îşi muşcă buza, înţelegînd de-săvîrşit că intrase ca într-o cursă în conversaţie c-un om care — de şi atîţat de băutură — se silea să pară cu mult mai ametit decît era. Strînse în pumn basto-nul şi se făcu albă la obraz. Simioana lui Ignea o sprijini şi o întoarse, strîmbîndu-se urît cătră vechil:
  —   Ardă-te para focului de păcătos!
  Vechilul rămase holbat faţă de asemenea apostrofă neaşteptată. In primul moment făcu o mişcare, să se prăvălească din loc, mestecînd expresii pe care ar fi putut să le înţeleagă numai nişte autohtoni, dacă el ar fi cutezat să le expectoreze.
  Simioana Ignea îşi scutură cătră el coada fustei, zbătînd dintr-un umăr, ca şi cum ar fi lepădat ceva
7*
99
de ipe dînsa, şi, în acelaşi timp, grădinarii lui cuconu Gheorghiţă ridicară cît putură mai sus cazmalele şi le izbiră în pămînt.
 Vechilul se opri, cumpănindu-şi acţiunea diplomatică. Apostrofa avusese darul să-l desmeticească. Isi părăsi exagerarea privind în juru-i, mirat el singur de ce făcuse. Bătaia cazmalelor, sunetul hîrleţelor lovite unul de altul, scrîşnitul încălţărilor în pietrişul dat la lumină avură efect îndoit: apărau auzul delicat al duduii de nişte eventuale vorbe nechibzuite şi, în acelaşi timp, dădeau a înţelege acelui om tulburat că drumul nu-i slobod decît îndărăt. De la portiţă, sosi în sprijinul lui Gherasim şi cucoana Natalia.
 —     Vină, omule, înapoi. Iar te faci de rîs? Vină, că te-aşteaptă cineva.
 —   Cine m-aşteaptă ? întrebă vechilul.
 —     Vină şi-i vedea ; de cînd îţi spun eu că trebuie să lăsăm la o parte lucrurile de prisos ? Sînt afaceri mai importante şi mai grabnice.
 —   Cine m-aşteaptă ?
 —   Nu-ţi spun, omule, să vii să vezi ?
 —     Cum şi de ce să vin să văd ? Să mă lese-n pace! Nu vreau să văd pe nimeni oînd sînt supărat şi jignit în drepturile mele.
 —     Inţelege-mă, Gherasime, şi vină. Doar n-am a striga tare, ca să mă audă toată lumea. Dacă ai cugeta puţin, ai înţelege, că doar tu l-ai chemat.
 —   Aha ! înţeleg. A venit ?
 —     De oînd îţi spun ? Tu stai la conversaţie cu duducile,
 —     Ei, iaca vin. Nu te supăra. Las’ că ştiu eu ce fac.
 Toate aceste schimburi de vorbe le ascultase cu deosebită luare-aminte Costache Ţocu, grădinarul, ca
 100
 să le raporteze unui om curios. Acel om curios dorea să ştie numaidecît toate vorbele care s-aud la curtea veche şi, mai ales, ţinea să afle ce om îmbrăcat europeneşte intră la vechil acasă, în afară de slujbaşii primăriei. Acel om pînă acum nu se arătase. Costache Ţocu îşi făcu drum în preajma ogrăzii vechilului; dădu ocol gardului, se întoarse înapoi; după aceea îşi alese o poziţie din care putea să observe pe cel care venise, atunci cînd avea să iasă. Intr-adevăr, după o jumătate de ceas apariţia se produse, ftu era domnul notar Vasile Berbec; tiu era domnul perceptor Macovei; nu era domnul primar Todiriţă Hulub (acesta avea obicei să umble îmbrăcat jumătate ţărăneşte, jumătate orăşeneşte) ; nu era nici subprefectul. Ar fi putut să fie subprefectul, pe care Ţocu nu-1 cunoştea, fiind un obraz prea rar văzut la Movileni; însă nu se poate să fie subprefect un jidov. Omul cu cortel era fără îndoială din asemenea seminţie; informaţia, desigur, trebuia să facă mare plăcere domnului Levi Tof.
   Domnişoara Corban şi însoţitoarea ei ajunseră îndată la paneraşul cu căluţ alb, pe care-1 priveghea un băitanas ; duduia îsi trase mănuşile de piele şi se sui în dreapta, apucînd hăţurile; Simioana Ignea se ghemui cît putu mai la margine, în stînga. In tăcere, ieşiră din sat şi apucpră pe un drum de colină uşor prăvălatic, la un deal cu păduri, printre arături şi mirişti.
   Vremea era lină şi călduţă. Locurile singuratice. De la nişte girezi vechi în dreapta, pînă la hambare depărtate în stînga, se desfăcea în două laturi ale drumului moşia boierească. Ogoarele sătenilor, împărţite mărunt de haturi de mohor, erau pe deal şi-n ponoare. Acolo umblau băieţi cu vite albe şi cu cai.
 101
Suiau spre cerul limpede, de la sfaturile lor, cîteva coloane de fum. Dincoace, în părţile boiereşti, cît cuprindea ochiul, nu se zărea ţipenie de om. Pluteau domol aţe de funigei prin singurătate. Coborau din vînturile nesimţite ale Înălţimilor pufuri de năgară, rătăcite în şuvoaiele de sus din stepele ucrainiene şi căutînd sălaş pentru semincioarele lor în acel pămînt.
   —     Arăturile au stătut, zise deodată Simioana. S-aude că Gherasim ar avea boi de vânzare.
   —  De unde ştii ?
   —     Am auzit eu, duduie, de pe la oameni. Ce-i trebuie lui muncă pentru alţii ? Şi de ce să puie în arătură grîu, împuţinînd ce are în hambare ?
   —     Are dreptate, se învoi domnişoara Corban şi şfichiui colbul drumului. Insă am şi eu dreptate.
   —     Am dreptate mai ales eu, domnişoară, să-i spun ce i-am spus.
   Domnişoara Constanţa avea încă în ochi imaginea proaspătă care pusese capăt scenei de teatru, cu vechilul actor principal. începu a rîde dintrodată. Simioana o întovărăşi, întăi puţintel stînjenită, dar după aceea liber, arătîndu-şi toţi dinţii puternici şi albi. Intr-un răstimp fata se opri, observînd cu grijă că stăpîna ei nu mai conteneşte.
   —     Ce ai, dragă domnişoară ? o întrebă ea, cuprin-zînd-o abia de umăr şi voind s-o potolească.
   Domnişoara Corban se stăpîni o clipă; privi ţintă spre tovarăşa ei şi pufni din nou. Ţăranca se lăsă şi ea ispitită iarăşi de această veselie, însă rîdea mai potolit, privind furiş pe boieroaică.
   —     Vai, duduie, linişteşte^te ! strigă ea deodată, cu spaimă.
   —     Nu-i nimic, se apără cu aţîţare domnişoara Corban.
 302
   Dar Simioana lui Ignea pusese mîna pe hăţuri şi oprise. Ajunseseră la un boschet de sălcii, la un izvor, sub deal. Din preajma acelui izvor se risipeau ici-colc copaci rari, din pădurea de altădată. Apucînd pe duduie în braţe cu autoritate, ţăranca o coborî şi o aşeză pe iarbă, lîngă şipot! Apucă din iarbă o treucuţă de lemn, primi în ea apă, şi stropi uşor pe stăpînă-sa. Vîrînd după aceea mînile sub bătaia izvorului, apăsă lin pe pleoapele şi pe tîmplele domnişoarei, şoptind pripit vorbe de descîntec.
   —  Stai cuminte, duduie, zise ea cu seriozitate.
   Domnişoara Corban se lăsă moale în iarbă şi se
simţi dintrodată liniştită.
   închise un timp ochii. Apoi observă, în răstimpuri şi pe furiş, figura energică şi în acelaşi timp delicată a însoţitoarei sale. Intîmplarea aceasta îi alungase fetei sfiala în care stătuse închisă. Apăru deodată stăpînei sale alta. Avea ochi verzi cu prundiş mărunt, cu gene mari cîrligate.
   —    Apropie-te, îi porunci domnişoara Constanţa. Aşează-te lîngă mine.
   Fata veni alături. Pieliţa feţii şi a sînului îi era arsă de soare, însă curată şi fină. Mirosea plăcut a bu-suioc.
   Intr-adevăr, socoteala celor care o ocroteau pe boieroaică era deplin justificată de alegerea făcută în persoana Simioanei Ignea. Un însoţitor bărbat nu era potrivit să i se dea. Un domnişor ca domnul doctor Luca nu-i convenabil. Un oarecare individ din ograda curţii, nebărbierit şi rău încălţat, era exclus să-i fie asociat. Simioana trecea în fiecare zi prin fe-redeul boieresc. Se vedea de altminteri că n-are nu-maidecît nevoie de asta ; izvoarele şi pîraiele dintre păduri nu-i erau nesuferite. Ca o bună cunoscătoare,
 103
  domnişoara o detalia şi o preţuia în acea clipă de recunoaştere. Avu un fulger de dorinţă, s-o cuprindă şi să-i sărute ochii, ca unui bărbat.
  Continua să surîdă.
  —  Simioană a lui Ignea I
  —  Aud, duduie.
  —  Nu mi-ai spus că eşti vrăjitoare.
  —     Vai de imine, duduie, dar cum ţi-ai putut mata închipui una ca asta ?
  —  Te-atn auzit descîntînd.
  —  Cine nu ştie să descînte pentru atîta lucru ?
  —  Ce-ai rostit ?
  —     Nm se cade să spun, duduie, că după aceea nu mai am leac. Aşa-i că acuma te simţeşti mata mai bine şi mai bucuroasă ?
  —     Sînt bucuroasă mai întăi pentru că aud că muţii vorbesc. Mai ales de la vorba pe care ai adresaj^p caimacanului, observ că te-ai deslegat. Chiar ai rîs şi te-ai uitat de cîteva ori la mine.
  —     Duduie, nu te supăra ; eu sînt o biată fată; nu sînt proastă, dar is tare năcăjită.
  Stătu un timp uitîndu-se într-o parte şi smulgînd cu o mînă iarbă, semn că era încurcată în explicaţiile pe care voia să le mai adaoge.                           ,
  —     Duduie dragă, grăi ea, privind numai o clipă pe stăpînă-sa ; nimene nu-i mai năcăjită decît mine. Na-cazul matale e altul şi puţintel; dar eu am ajuns de nu-s nici cu fetele, nici cu nevestele.
  —  Multe dintre noi, femeile, au asemenea nacazuri.
  —     Ce să-ţi spun, duduie, alta ? Dacă m-a recomandat cineva, apoi numaidecît trebuie să fi vorbit de întîmplarea mea.
  —  Aşa este, se învoi boieroaica.
 104
 —      Ce puteam face ? Mi-a fost drag un barbat şi nu ne-am putut însoţi.
 Domnişoara Corban se întoarse cu faţa în sus şi privi azurul adînc al cerului acelei zile.
 —   Aceeaşi poveste... suspină ea.
 —      Duduie, se însufleţi Simioana lui Ignea, dacă am înţeles bine, apoi să ştii că şi eu m-am gîndit la asta : că inima nu şi-o pot apăra nici ţigăncile, nici împărătesele.
             Căci toate ne tragem dintr-un neam, de la Adam,
             cu frumuseţa din soare,
             cu ochii din mare,
             cu trupul din pămînt,
             cu vîrtutea din vînt,
             cu sufletul de la Duhul sfînt.
 Domnişoara Corban o ascultă atent, apoi se ridică din iarbă şi privi aţintit la asemenea tovarăşă. Se dovedea mai interesantă decît şi-ar fi putut închipui vreodată. Se lăsă iar cu fruntea lîngă o tufă de si-minoc, întorcîndu-se pe o coastă, ca să aibă necontenit în observaţie pe ţărancă.
 Fata tăcea.
 —   Ei, pe urmă ?
 —   Atîta-i, duduie.
 —   Mai spune-mi ceva.
 —      Multe n-am a-ţi spune, duduie. Eu n-am învăţat ca mata, la şcoli înalte. N-am învăţat nici la o şcoală mai mititică. Aicea între păduri, cum suim dealul, cu mult mai la o parte de şosea, între nişte sălbătăcii, se află satul nostru Şipote, pe care mata îl ştii din auzite ; îl şi vezi de departe şi ţi se pare frumos ; dar află mata că asemenea sat prăpădit n-are învăţător, nici preot, nici moaşă, nici agent sanitar. Nu s-a văzut nimene dintre cei mari îndrăznind să înainteze
TOS
 pînă la noi. Numai Macovei jperceptorul vine. El ne strînge de gît; împlineşte vitele şi lăvicerele şi se duce. Alţii ne-au uitat de tot; încaltea de ne-ar uita şi el; dar el nu ne uită, cum nu ne uită boalele şi nacazurile. Acu mă gîndesc eu cu mintea mea cîtă o am, că, dacă ia stăpînirea bir, apoi trebuie să ne deie ceva, cît de puţin, pentru acel bir. Ştiu eu? Văd că noi sîntem cei mai uitaţi, în cea din urmă sălbă-tăcie. Rămînînd eu fără de părinţi din pruncie, am crescut la o mătuşă a mea. De la dînsa am învăţat să ţes şi să cos. M-am mai oploşit o vreme pe lîngă cucoana preoteasă Eleonora de la Movileni: am deprins de la dumneaei meşteşugul horbotelor. Aşa că eu viaţa mi-o cîştig cu andreaua şi ingliţa. Ştiu să şi descînt, zîmbi ţăranca privind ţintă la domnişoară, dar meşteşugul meu cel adevărat e altul. Iaca, dacă aş fi învăţat carte, poate nu săvîrşeam prostia aceea.
   —   Te înşeli, Simioană.
   —      Aşa-i, duduie, răspunse fata cu acelaşi zîmbet plăcut, o săvîrşeam şi atuneea. Iar aşa cum sînt eu, trăind mai mult pe alături de lume, îmi vine cîte-odată să cînt singură. Cînd sînt între oameni, nu îndrăznesc. Vin aci la izvorul acesta ; ori mă duc în altă parte. Unde mă întorc, pădure. Stau şi zic:
                   Mă rog, codre, dumnitale Ca la un frate mai mare...
   Decît o fată amărîtă şi alungată, îi spun eu...
   —   Cui îi spui ?“’
   —      Ii spun eu codrului. Decît o fată alungată şi amărîtă, mai bine mă făcea mama un fecior. La un alean, m-aş fi suit sus
                       La vîrf de măgură,
                      In bură şi negură...
 100
   —     Iar n-ai dreptate, Simioană lenea, rîse scutu-rîndu-şi fruntea domnişoara Constanţa. Căci atuncea nu te-aş ti întîlnit eu. Hai, spune înainte.
   —  Nu mai am nimic de spus, duduie.
   —     Ba trebuie să-mi spui cum a fost cu dragostea ta.
   —     Lasă pe altă dată, duduie, cînd ne-a fi la amîn-două inima mai îmblînzită.
   Domnişoara Corban făcu un gest cu totul neaşteptat şi necugetat. Se întinse apucînd de după cap pe ţărancă şi sărută o geană cîrligată. Simioana Ignea fu puţintel ruşinată. Socoti că îndrăzneala e a ei.
   —     Frumos parfum ai mata, duduie, ingină ea, apucînd mînuţa stăpînei ei şi sărutînd-o. Este şi pentru asta cîntec, care arată cum judecă Domnul Dumnezeu florile la poarta raiului şi le întreabă unde li-s miroasele.
                  Le-au luat cucoanele,
                   Să-şi stropească straiele.
   Domnişoara se veseli de acest răsunet depărtat de la Şipote, căzînd înapoi în iarbă, cu braţele în laturi.
   —     Am să vin eu odată, Simioană Ignea, să văd satul tău.
   —     Da’ ce-ai să vezi, duduie, la urma urmei ? La noi e o sălbătăcie de te mînîncă lupu. Vai de capul rătăciţilor din acel loc. N-au sare, n-au gază. Trebuie să se ducă cine ştie unde. Printr-asemenea pustii, numai nişte ciobani şi nişte hoţi pot hălădui. Aşa, se vede o poiană cu flori, ori o baltă lină sub geană de pădure; dar n-avem nimica din cîte sînt pe la tîrguri.
   —  N-ai fost niciodată la oraş, Simioană Ignea?
   —     Ba am fost' de două ori la Botoşani. E frumos: se uită dughenile una la alta. Ştiu eu că şi acolo oamenii îşi au răutăţile lor ; dar tot ţi-i mai îndămînă
 107
 într-un tîrg. Cînd m-am întors aicea, tare m-am mai simţit departe.
   Simioana îşi coborîse glasul într-un oftat prelung, isprăvind tot ce avea de spus în acea clipă.
   Domnişoara păstră tăcerea, pînă ce se desluşi izvorul şi strănută căluţul cel alb, bătînd cu copita în pămînt.
   Idila aceea rurală ar îi urmat să se încheie, duipă tipic, întăi cu zvonul miriştilor şi ierburilor tîrzii încălzite de soare şi apoi cu o apariţie care deasemeni nu se putea să lipsească.
   Intr-adevăr, miliardele de elitre minuscule nu în-tîrziară să-i pătrundă subţire şi prelung în atenţia neclintită. Duduia simţi şi tropotul unui cal străin, departe încă, la deal, lîngă zarea pădurii.
   Simioana privi furiş spre stăpînă ei.
   —     Dacă vrei să ştii numaidecît, zise domnişoara sculîndu-se din locul ei şi împrăştiind liniştea, află că nici mie nu-mi plac doftorii fără mustaţă.
   Vorbind, bătu cu mănuşile groase iarba uscată, apoi scaunul paneraşului.
   —     Apucă hăţurile, Simioană, adăogă ea, şi ţine mănuşile. Mînă la deal.
   —     Ce să fac eu cu mănuşile, duduie ? Mi-s prea strîmte.
   —   Pune-le în sîn. Ai să înţelegi îndată.
   Se aşeză în stînga fetii. Căluţul porni cu hărnicie la deal, simţind apropierea amiezii.
   Cînd ajunseră cătră marginea pădurii din deal, se arătă doctorul Luca Vrînceanu, în costum îngrijit de călărie, cu obrazul umbrit de pălărie de paie. Salută şi sări numaidecît din şa, ca să sărute mîna domnişoarei Corban.
 108
   După ce căluţul alb se opri şi formalitatea aceasta fu îndeplinită, domnişoara Corban îşi privi mînile cu mirare.
   —     Simioană Ignea, zise ea, mi se pare că mi-am uitat mănuşile la izvor ; întoarce-te cu paneraşul înapoi şi mi le adă. Ne-ajungi din urmă ; noi mergem puţin pe jos.
   Doctorul Luca o privi cu îndoială. Ii era simpatică fata asta puţintel răutăcioasă, însă, după părerea lui, n-o putea trata decît ca pe un bun camarad. îşi putea permite luxul acesta, convins fiind că şi el e un bărbat destul de plăcut. Douăzeci şi şase de ani, o sănătate oţelită de aer şi soare, de călărie şi vînat; sprîncene mefistofelice, o suficientă cunoaştere a sexului advers.
   —     Ai dreptate să mă priveşti aşa, îi zise duduia Constanţa, pe cînd păşeau încet în lungul cărării, pe sub fagi rari. Simioana are mănuşile mele în sîn şi dumneata nu te poti lăsa înşelat de un asemenea ar-|i|iciu. Iţi mărturisesc că am vrut să fim singuri un sfert de oră.
   —     Sînt foarte încîntat şi foarte măgulit, duduie Constanţă.
   —     Cred. M-ai cîntărit însă destul de bine, evanghe-listule, ca să fii sigur că te-ai putea lipsi de fraze galante.
   —   De acord.
   —     Ei, atunci hai să fim numai buni prietini şi să rîdem, cînd ne găsim singuri, mai întăi de bătrînul meu naş, care mai crede în întîlniri romantice şi iubiri fulgerătoare. Pe- vremea lui, doi tineri în situaţia noastră erau iremediabil condamnaţi să se iubească. Fenomenele acestea de autosugestie erau cu deose-
 108
bire obişnuite la ţară. Cum intrau sub streşina unei păduri ca aceasta doi tineri, erau pierduţi.
   Doctorul Luca rîdea, amuzat.
   —     Nu exagera, duduie Tanţă. E adevărat că nu mai sîntem pe vremea crinolinelor; Dumnezeu şi iubirea eternă isînt astăzi noţiuni perimate. Generaţia mea priveşte viaţa direct în faţă, eliminînd adjţeeiivele de prisos şi exclamaţiile. Insă iubirea — fără adjectiv — rămîne iubire.
   —     A! ce trist lucru, evanghelistule, că, la vîrsta noastră, vorba pe care ai pronunţat-o nu mai are nimica sacru şi că reprezintă numai o viclenie a speciei ! Alături se adaogă şi viclenia unui bătrîn protector, şi noi ştim. Ce puţin plăcut e să-ţi mărturisesc că prefer să fiu singură.
   —   Intr-adevăr ?
   —   Negreşit. Imbătrînesc în chip mai suportabil.
   —     Ai dreptate, se veseli doctorul, fără convingere. Astăzi numai într-o comedie, pe scenă, se mai rostesc vorbe de dragoste.
   —     Ştiu; asemenea vorbe sînt un ecou al veacurilor naive; n-ai să mi le rosteşti niciodată, nu-i aşa ? Regret întrucîtva, de şi sînt otrăvită de răutăţi şi rănită de scepticism şi deci ar urma să fiu complect de acord cu dumneata.
   —     Ceva trebuie să ne deosebească, observă evanghelistul, ca să fim în armonie cu destinul sexelor noastre.
   Merseră un timp într-o tăcere pe care doctorul Luca o judeca mai plină de primejdie decît vorbele.
   —     Trebuie să adaog, se întoarse el, privind drept pe domnişoara Constanţa, că dacă aş încerca acuma să iiu într-adevăr sincer, aş deveni comic din pricina inepţiilor pe care le-am debitat. Nu protesta şi nu
 110
ride; propriu-zis nu sînt inepţii; sînt chiar adevă-rurile cele mai adevărate, însă pentru oameni mai gravi şi cu mult mai în vîrstă decît noi.
 —     Vai, mă simt cu mult mai în vîrstă decît sînt, suspină domnişoara Tanţa.
 Doctorul nu găsi răspuns. îşi aplecă asupra tovarăşei sale circumflexele sprîncenelor.
 —     Ştiu c-ai să-mi săruţi mîna, — poftim! se învoi duduia, privindu-1 vesel.
 —     Mă simt neliniştit, duduie Constanţă, deoarece pari prea veselă.
 —     Tocmai voiam să-ţi comunic, domnule, de ce sînt aşa de bine dispusă. Datoresc pentru asta recunoştinţă vechilului meu, domnul Gherasim Tulbure.
 —   S-a întîmplat ceva deosebit ?
 —     S-a întîmplat, oftă surîzînd domnişoara Constanţa.
 Povesti scena de la curtea din Movileni.
 Doctorul o privi încremenit. Nu găsea cuvinte ; îşi mişca întruna fălcile, rozîndu-şi măselele; lovi de cîteva ori cu cravaşa în carîmbul cizmei. Constanţa rîse, înfruntîndu-1.
 —   Aşa-i că ai vrea să-l ai în faţa dumnitale ?
 —   Am să-l am în faţa mea, rosti sumbru doctorul.
 —     Linişteşte-te, evanghelistule. Nu te sfătuiesc să te pui într-o situaţie ridiculă, cum am fost eu.
 —   Cu toate acestea...
 —     Ce-i cu toate acestea ? Noi sîntem nişte copii şi el e un şmecher, cum se spune la primăria din Movileni. E evident că provoacă. Vrea să complice afacerea noastră, adăogimdu-i un 'proces penal. Mi-a atras atenţia Simioana. Ea a spus cuvîntul potrivit şi ne-am retras.
   Domnişoara Corban fu apucată iarăşi de o convulsie de rîs nefiresc. Simioana Ignea se întorcea domol, în pasul calului, apropiindu-se treptat.
   Cu acelaşi aer întunecat, doctorul Luca vorbi mai mult cătră sine :
   —     Bunicul ar trebui să precipite lucrurile. E necesar să intervin.
   —     Ştii că mă miră, evanghelistule, hotărîrea dumnitale ?
   —  Nu înţeleg.
   —     Apoi dumneata, pe cît sînt informată, în afara de predicile pe care le-am ascultat, mai eşti producător de versuri. Afaceri de felul acesta, ca şi plugăria, nu-ţi sînt agreabile.
   —  Cine ţi-a spus asta ?
   —  Am eu informaţii bune.
   —     Nu cumva te-a informat bătrînul că sînt poet ? se veseli doctorul. Ce vrei să fac ? Pentru plăcerea lui, bunicul meu trebuie să rămîie convins că nimeni în afară de el nu cunoaşte secretul gospodăriei rurale. Dacă m-aş pune eu în evidenţă, s-ar simţi ofensat; am deveni îndată adversari. Aşa, eu trebuie să rămîn faţă de el în stare de ucenicie. Mă ocup în aparentă de literatură, de vînătoare, dau chinină ţăranilor. Sînt însă pretutindeni unde trebuie ; dispoziţiile dumnisale sînt îndeplinite cu stricteţă nu numai din pricină că dumnealui iese la cîmp. Vîrsta pe care
o  are nu-i mai îngăduie truda de altădată. A fost un om teribil.
   —  Am încredere în el.
   Doctorul privi pe domnişoara Corban fără să mai zîmbească şi tăcu, puţintel jignit.
   Din pisc, unde se aflau, se vedeau desfăşurate în soarele amiezii colinele de la Lunoavăţ, spre ceaţa
 112
prutului. Marele sobor de toamnă al cocostîrcilor avea loc în văzduh, deasupra. Toate cuiburile călătoarelor acestora, cîte erau în acele văi, se deşertaseră ; ş-a-cuma puii şi bătrînii se teşeau necontenit în zbor lin şi rotitor, hotărînd din nou pribegie cătră sud.
VIII
                    Unde lucrurile se încurcă.
Micul consiliu de război era din nou adunat în cerdacul cel larg de la curtea boierească din Luncavăţ. Bătrînul Gheorghiţă Vrînceanu se plimbase un timp după obicei; acuma se aşezase în jîlţ, dovadă că hotărîrile lui îşi urmau un drum liniştit. Domnişoara Constanţa îşi păstra pe divan locul pe care şi-l însemnase în primul ceas al sosirii sale acolo. Mai era de faţă, cît mai depărtat de domnişoara Corban, tocmai în celălalt colţ al cerdacului, domnul doctor Luca: şedea pe un taburet mic, proprietatea lui din copilărie; îşi sprijinea coatele pe genunchi şi tîmplele în palme; din cînd în cînd îşi ridica circumflexele şi observa ce se petrece în juru-i. Levi Tof avea cuvîntul. în această calitate, îşi părăsise pălăria, dar îşi păstra cortelul, în mîna stîngă ; de dreapta avea nevoie ca să desemneze gesturi discrete.                                        N~
   Erau patru ceasuri după masă. Domnul Levi Tof venea direct de la Movileni.
   —      Astăzi, însfîrşit, zicea el, l-am găsit pe domnul perceptor Macovei. Pînă acuma nu-1 văzusem pe dumnealui decît în treacăt; acum l-am cunoscut ceva
 114
mai bine. Ne-am salutat în faţa circiumei. Acolo-i locul principal, în sat, unde se întîlnesc oamenii onorabili-
   —     Buna dimineaţă, domnu negustor ! (La Movileni sînt cunoscut cu nuimele de domnu negustor.)
   —  Mulţămesc celui mai fericit om! răspund eu.
   —     Care fericit ? de ce fericit ? a strigat domnu Macovei cu dispreţ.
   —     Fericit, pentru că totdeauna ia şi niciodată nu dă.
   —     Ia lasă-mă, domnu negustor, că nu-i nimene mai năcăjit decît mine. (Am observat că fiecare om în parte e cel mai năcăjit.) Decît ai face glume, mai bine tratează-mă c-un păhărel de rom şi c-o felioară de salam.
   Fără să aştepte ordinul meu, cîrciumarul s-a executat.
   —     Dar dumneata, domnu negustor, ce faci ? mă întreabă Macovei.
   —  Fac ce nu vreau, răspund; îmbătrînesc.
   —     Am văzut pe Şapira, zice. (Eu am devenit foarte atent.) Am văzut pe Şapira ; dar n-am făcut cu el nici o treabă. N-are de unde da nici o trataţie. Spune că-i datoreşti de la o misitie nişte parale şi întreabă cînd ai să i le plăteşti.
   —     Se vede că-i bolnav de curiozitate. Eu, domnule Macovei, în fiecare dimineaţă mă rog aşa: Păzeş-te-mă, Doamne, de gura nevestei mele, de secetă, de glumele domnului perceptor de la Movileni şi de Ba-ruh Şapira.
   Macovei rîde şi pofteşte pe cîrciumar să-i mai toarne un păhărel de rom şi să-i mai taie o rondelă de salam — fără consimţămîntul meu. Eu tocmai la asemenea glume făcusem aluzie.
 8*
 115
   Ce poate căuta Baruh Şapira la Movileni ? mă întreb eu. Pun un deget la frunte şi-mi încep filosofiile. In vremea asta, Macovei explică o reformă politică prietinului său domnul Irimia cîrciumarul, şi dă şi a treia poruncă. Trebuie să-mi întrerup filosofiile, mă gîndesc eu ; altfel au să mă coste cam mult.
   —     Am şi eu treabă cu Şapira, zic. Mă grăbesc; mă duc la domnu notar.
   —     Ce să cauţi la notar ? rîde Macovei ; nu-1 găseşti pe Şapira la notar.
   —     Atunci mă duc la părintele Constantin; trebuie să transmit o veste doamnei preotese.
   —     Bine, te-i duce mai pe urmă ; dar n-ai să-l găseşti nici acolo pe creditorul dumnitale.
   —     Atuncea, domnule Macovei, du-te numai dumneata la domnul Gherasim Tulbure; eu nu mă pot duce, căci cu domnul Gherasim Tulbure eu am întrerupt, pentru moment, relaţiile diplomatice.
   —     Ai făcut rău, domnu negustor ; Gherasim Tulbure e de-ai noştri.
   —     Şi eu sînt tot de-ai noştri, răspund. Eşti dumneata amabil, domnu Macovei, să restrîngem conversaţia ?
   —     Cum nu ? Mergem. Chiar am treabă la cancelarie. Mă aşteaptă şchiopul meu, ca să-i plătesc leafa.
   Plătesc patru romuri şi patru felioare de salam şi plecăm. Trebuie să vă spun că şchiopul despre care vorbeşte el e agentul lui d«e percepţie. Un om în vîrstă ; invalid din război; îl chiamă Costilă. Cînd e de faţă agentul Costilă, domnu Macovei e de o vervă deosebită, variind pe aceeaşi temă — adică pe infirmitatea omului său. Aş îndrăzni să spun că, fără Costilă, domnu Macovei ar fi cu totul lipsit de spirit, îi place să şi petreacă cu invalidul, cînd îi dă leafa.
 116
 Atuncea, după ce-1 vede ameţit, îl pune să joace. Ori îi strecoară în buzunar, pe furiş, sarmale. Vă spun drept că nu eram dispus să-l văd pe Costilă ; mai ales că e un om cu demnitate şi cu cinci copii; pe lîngă asta, chel ca şi mine.
 îl întreb pe neaşteptate pe domnu Macovei, ca să-l supăr:
 —     Perceptore dragă, de cîţi ani n-a plătit Gherasim Tulbure dările ?
 —   Ce te priveşte pe dumneata asta ? Care dări ?
 —   Dările moşiei.
 —     Apoi ce am eu cu Gherasim, negustorule ? Eu îl am dator, la mine în registre, pe proprietar : domnu Dionis Corban. Cînd se va schimba partida şi va fi proprietar Gherasim, il apuc şi pe G'h'erasim. Să fii dumneata sigur că nu-1 iert.
 —   Ştiu; fiscul nu rămîne păgubaş niciodată.
 —   Dar de ce să rămîie ?
 —     Parcă eu zic să rămîie ? Să plătească deci proprietarul, sau mai bine zis moştenitoarea proprietarului.
 —   Vorbeşti de domnişoara aceea ?
 —     Vorbesc de domnişoara Constanţa Corban. Ca să plătească domnişoara Constanţa Corban, pe care dumneata vrei s-o urmăreşti...
 —   Da. Am să trimet pe şchiop s-o urmărească,
 —     Ştiu; însă, ca să plătească domnişoara Constanţa, trebuie să primească şi dumneaei de undeva: şi anume, să primească preţul griului, al vitelor şi al brînzei de la oi.
 —     Asta nu cunosc şi nu mă interesează. Ce ştii dumneata — dacă s-a făcut ori nu grîu ? de unde cunoşti că s-au vîndut vite? ce informaţii ai despre
 oi şi brînză ?
 117
 —   Vra să zică, toate acestea nu sînt?
 —   De unde să ştiu eu ? întreabă-1 pe Gherasim.
 —      Aş putea oare, domnule Macovei, să-l întreb şi pe acel escroc, care se numeşte Baruh Şapira ?
 —   întreabă-1 şi pe escroc şi dă-mi pace.
 Se ştie, cucoane Gheorghiţă şi domnişoară Constanţă, că tăcerea este o cuminţenie a proştilor. Ca să-i faci pe aceştia să-şi vie în firea lor adevărată, trebuie să-i provoci să vorbească.
 Eu m-am oprit. El s-a uitat urît la mine :
 —      Parcă voiai să mergi la cancelarie ? Ce afacere ai ?
 —      N-am vrut, nici n-am pretins vreodată asta, domnule Macovei. După sfatul pe care mi l-ai dat dumneata, mă duc la Gherasim Tulbure. Te salut. La revedere.
 L-am lăsat făeîn>d comentarii pe care nu ţineam deloc să le aud.
 Intr-adevăr, m-am dus la Gherasim Tulbure ; însă am făcut întăi o cotitură pe la curtea boierească. Am eu acolo un tînăr fruntaş, Costache Ţocu. Nu ştiu dacă lucrează. Am ideea că mai mult observă. I-am pus în mînă preţul convenţiei ce am încheiat între noi şi am aflat că, chiar în dimineaţa asta, a ieşit de la Gherasim Tulbure un jidov. I-am cerut să-mi precizeze ce înfăţişare are.
 Mi-a precizat: are o înfăţişare de jidov.
 —   Poartă cortel ?
 —   Da.
 —   Atunci e omul meu, zic. E Baruh Şapira.
 Am aflat cu acest prilej şi diversiunea dramatica a domnului Gherasim. N-am întîrziat. Am aşteptai numai să iasă de la percepţie invalidul meu Costilă. L-am întrebat despre băietul lui cel mai mic care are
 118
 mare succes la studii in clasa a patra primară ; după aceea am vrut să ştiu şi alte lucruri.
 E posibil oare să se afle dacă, în ultimele săptă-mîni, s-au făcut vînzări de grîu şi orz în Movileni ? dar de boi ? dar de oi ?
 —   Nu s-au făcut.
 —     Ei, dacă nu s-au făcut pînă azi, au să se facă de azi înainte.
 Domnul Levi Tof începu să numere pe degete :
 —   Atenţiune ! Vorbesc în numele unui aşa-zis cai-
 tnacan. întăi: am refuzat să recunoaştem pe stăpînă, sub felurite pretexte. Al doilea: am introdus o acţiune pentru felurite cheltuieli pe care le-am fi efectuat diri fondul nostru propriu. Al treilea : am mai introdus o acţiune de daune. Al patrulea : am alergat la protectorii noştri, protestînd şi cerînd dreptate : duşmani veniţi nu ştiu de unde vor să ne arunce pe drumuri! Al cincilea : provocăm scandal, ea să se adaoge şi un proces penal. Al şaselea : ne luăm măsuri contra intervenţiei unor portărei. Dacă ar sosi prea devreme, sîntem hotărîţi să le rupem picioarele. Toate acestea se plănuiesc şi se săvîrşesc, ca să avem timp să vindem boii, treizeci sau patruzeci de părechi; ca să vindem griul cît ne-a rămas în hambare,        şi ca  să
 trecem altora oile. Noi (adică Gherasim)        vindem
 precipitat; deci Baruh Şapira e încredinţat că e cea mai bună afacere a sa !
 —   Era bucuros acel jidov ? l-am întrebat pe Ţocu.
 —     Era cu chef, domnule; iparcă băuse o garafă de vin.
 Bătrînul Vrînceanu privise lung la misit tot timpul cît debitase, foarte volubil, acest discurs. Cînd îl văzu că a făcut popas, se ridică supărat din jîlţ.
 —   Vreau să ştiu, Levi, dacă ai isprăvit.
                                                                                                ura
   Tof îşi înghiţi răspunsul, făeînd numai un semn de încuviinţare cu capul.
   —    Dacă ai isprăvit, pune cortelul deoparte şi aşea-ză-te undeva. Cum ţi-am lăsat zabala slobodă, ai luat-o razna ; şi: tu ştii că aicea nu sîntem în parlament. Sîntem acasă la mine. Drept cine mă iei. să ascult eu palavrele tale ? Spune scurt: cucoane, vechilul vrea să înstrăineze averea.
   —  Asta am vrut să spun.
   —    Te poftesc să taci. Dacă ai vrut să spui asta, de ce mă faci să stau cu gura caseată la tine un ceas de vreme ? Narav rău ai tu, omule ! Poţi să te iei cu nepotu-meu de mînă. Şi el face literatură. Să vă puneţi amîndoi candidatura la alegerile viitoare. Eu n-am nevoie de vorbe.
   —    Faptele se impun, suspină -moale doctorul Luca. pe scăunaşul său.
   —  Cine spune asta ?
   —    O spun eu, uncheşule, dacă nu te superi. Şi faptele trebuiesc precipitate, ca să nu fie mîni prea tîrziu.
   —    Acest Levi care-i un vorbăreţ şiret, reluă bătrînul cu seriozitate, îndreptîndu-se spre doctor, ar fi trebuit să mai adaoge ceva, dacă ar fi perfect onest. Nevoie de grabă este ; sîntem de acord ; însă avem timp : poimîni intră cumpărătorii şi mîsiţii la sărbătorile cuştilor. In aceste zile, rezervate afacerilor lui Iehova, marfa de la Movileni stă pe loc. Ori la voi, misiţii, nu se opreşte ceasornicăria niciodată ?
   —    Din fericire, nu sîntem perpetuum mobile, în-gînă Levi. Totuşi de la un nelegiuit ca Şapira mă pot aştepta la orice! Voiam să mai adaog, cucoane Gheorghiţă, că vă mai vine un informator. Am trecut şi pe la doamna preoteasă Eleonora. S-a anunţat;
 120
vrea sâ vadă numaidecît pe domnişoară ; am impresia că dumneaei are să confirme concluziile mele.
   Doctorul Luca se ridică grăbit, zîmbind cătră Constanta. Apucă pe bătrîn de braţ, îndemnîndu-1 după sine :
   —     Bunicule, sînt de părere să ne retragem cît mai avem timp.
   —     Sfatul tău e bun, încuviinţă boierul, însă nu din pricină că ne ameninţă un nou discurs, ci pentru că trebuie să pornim imediat acţiunea decisivă. Duminică dimineaţa, domnişoara Constanţa trebuie să se prezinte la biserica din Movileni, ca să asculte pomenirea răposaţilor ctitori şi donatori.
   —  A ? tresări domnişoara.
   Bătrînul o privi ironic.
   —     Ai uitat şi asta ? Să umbli întăi pe unde au fost desişurile sălbatice. Poate te va interesa lectura unor pietre de mormînt ieşite la iveală. Nu rîz'i ?
   —  A, nu, bunicule.
   Bătrînul trecu la ea şi o bătu pe umăr îmblînzit. Apoi luă braţul evanghelistului. Ieşiră amîndoi pe uşa care da în ograda întăia. Se auziră îndată strigătele slujitorilor: Să vie panerul boierului! Chemaţi pe va-tavul Păun !
   Domnişoara Corban îşi acoperi cu mîna stîngă gura violent carmimată şi căzu cîteva clipe într-o visare adîncă. Levi Tof se strecură în ogradă, după boieri.
   Pomii din livadă oftară la o adiere, parcă ar fi fost vii. Un fruct prea copt căzu, cu zgomot uşor, în iarbă, f totuşi fiinţa străină tresări de amintirea acelui sunet familiar, de mult uitat cu desăvîrşire. Se zvîrcoli brusc şi sări în picioare, alungind înduioşarea ca pe ceva ruşinos şi îndepărtînd mila de aur a după-amiezii de toamnă.
 121
 Simioana Ignea intrase pe nesimţite.
 —   Erai singurică, duduie ? întrebă ea.
 —   Nu.
 Fata o privi cu îndoială, rîzînd.
 —     Am venit să spun că doamna preoteasă vă pofteşte s-o primiţi.
 —     Cum nu ? răspunse tare domnişoara, aşa ca să fie auzită din anticameră; roag-o pe doamna Costrăş să intre numaidecît. Pregătiţi cafea turcească.
 —     Am înţeles, duduie, o încuviinţă Simioana cu repeziciune, cîştigată de însufleţirea stăpînei ei.
 —     Stăi, puţin mai domol, se întoarse asupra ei, şopfit, domnişoara Corban, c-un zîmbet subţire, care-i lucea numai la coada ochilor. Să nu uiţi s-aduci şi chiseaua de tutun a nînaşului, odată cu cafeaua.
 —   Da, duduie. Am s-o cer de la Anica.
 —     Acuma poţi s-o aduci pe cucoana preoteasă. Simioană, tu ai văzut vreodată jucîndu-se teatru?
 —   Nu, duduie. Unde-a fi fiind asta?
 —   Atunci nu ştii nimic, nici despre cinema.
 —     Multe nu ştiu eu, duduie, se tîngui, cu fruntea încreţită şi cu ochii galeşi, fata.
 —     Teatru şi cinematograf e ceea ce s-a petrecut dimineaţă şi ce facem noi acuma.
 Simioana Ignea rămase neclintită, cu gura uşor întredeschisă, înspăimântată de săritura în gol pe care trebuia s-o facă inteligenţa ei. Se retrase ruşinată.
 Domnişoara Constanţa aşteptă o intrare zgomotoasă. Doamna Eleonora Costrăş, însă, o desminţi numaidecît, apărînd discret. Cel puţin rochia s-ar fi cuvenit să aibă anume accent. Preoteasa Eleonora nu era nici timidă, de şi avea mînile roşii şi asprite de lucru la vîrfurile degetelor. Constanţa Corban se re-
 122
 semnă să primească în întregime contradicţia, cu toate consecinţile ei de plictis.
   Se sili să învioreze de la început conversaţia:
   —     Doamnă, îmi aduci poate salutări amicale de la Natalia Tulbure?
   —     Mi se pare că s-a grăbit să vi le înfăţişeze ea singură.
   —   Intr-*adevăr.
   Conversaţia era isprăvită şi atacul eşuat. Simioana aduse cu cea mai mare luare-aminte, iprivind-o ţintă, tablaua cu dulceaţă. Se duse înapoi, s-aducă şi cafeaua. După aceea chiseaua de tutun.
   —     Natalia lui Tulbure, zîmbi preoteasa Eleonora, e o fiinţă care n-are să mă ierte pînă la moarte pentru o greşală. O greşală a mea.’ Cînd am vreme, între copii si stative, cetesc. Sînt absolventă de scoală normală. S-a crezut datoare şi Natalia Tulbure, încă de acuma cinci ani, de cînd ne cunoaştem, să-şi alcătuiască o bibliotecă şi să stea, duminica, la geam cu cartea în mînă. Mi-a cerut sfat; s-a supus acelui sfat şi a cetit cu plăcere cartea care îmi place mie mai mult: Contele de Monte-Cristo — într-o traducere. Băgînd de samă pe măsuţa mea de lucru aceeaşi carte, în original, s-a scandalizat, aş putea zice, de afacerea în sine; adică de ce Dumas scrie şi franţuzeşte ; sau de ce cetesc eu într-o limbă străină; asta e o punere la cale, care o umileşte. Deci eu sînt cea din urmă dintre femei şi mai ales sînt o proastă şi n-am avut nici' o zestre; trebuie convins preotul Constantin că e nefericit din pricina mea,
   —   Interesant, zîmbi domnişoara Corban.
   —     Ar fi fost poate mai interesant, urmă monoton şi blînd preoteasa Eleonora, dacă aş fi suferit cu resemnare războiul pe care mi-1 făcea. Insă trebuie să
 T23
petrec şi eu; căci spectacole şi baluri n-avem în Movileni. Domnii de la primărie şi ceilalţi domni nu se sinchisesc să ne ani uzeze. Aflăm numai din cînd în cînd, noi cucoanele, din cînd în cînd şi destul de des, despre aşa-zisele chefuri ale dumnealor. Natalia lui Tulbure s-a gîndit să concentreze la ea acasă asemenea manifestări şi să mă izoleze. Am fost nevoită să cuceresc rînd pe rind forturile pierdute şi să-mi fac aliate din femeia notarului, a perceptorului şi a primarului. Am început a le spune şi eu poveşti despre Natalia lui Tulbure, încît, în scurtă vreme, vechiliţa s-a tras la obraz şi a slăbit. Cu părere de rău (aici, duduie, spun o minciună), m-am văzut obligată să merg mai departe. Agenta mea principală, baba Do-chiţa, mă ţine la curent zilnic prin slugile vechilului de tot ce se vorbeşte şi făptuieşte împotriva mea. De puţină vreme aflu ce se pune la cale împotriva dumneavoastră.
  —     Din ce în ce mai interesant, suspină cu plăcere duduia Constanţa, aşezîndu-se mai bine în fundul divanului. Ce anume se pune la cale împotriva mea?
  —     Vă spun îndată. Că umblă cu ascunzişuri, procese şi vînzări, asta ştiu că aţi aflat. CretTcă nu i-a răbda Dumnezeu pe amîndoi să îndeplinească ceva. Este la vechil o slugă credincioasă, căreia îi place rachiul dulce. Săfticai asta iese, noaptea, şi se duce la baba mea Dochiţa. Dochiţa nu întîrzie şi vine la mine să se spovăduiască. Se întîmplă că Săftica asta are un fecior care a fugit de la oaste şi umblă laturile printre sate şi pe la Prut, făcînd negoţ de cai în vremea nopţii. Cîteodată, la lună nouă, sare gardul lui Tulbure şi întră ca să vadă pe maică-sa. Ea îl ocroteşte, îi dă schimburi şi mîncare: pentru dînsa, Gli-gore e feciorul ei. Trebuie să mai ştiţi dumneavoastră,
 124
  domnişoară, că se află în ţinut un hoţ adevărat, cu numele Siminicaru. Acela iese la drumul mare şi atacă pe negustori. Se arată cînd în drumul Ştefă-neştilor, cînd la Suliţa. Are obicei de păleşte şi curţi boiereşti. Pînă acuma nu s-aude să fi ucis ; poartă carabină ca să se apere. Ştiindu-se că pune glontele în vîrf de pc, toţi se tem ca de un demon de dînsul. Ei bine, aflaţi, vă rog, ce i-a dat în gînd Nataliţei. Am stat şi m-am sfătuit cu părintele Constantin şi el m-a jurat să tac, deoarece sfinţia sa nu poate crede una ca asta. Ce i-a dat în gînd Nataliţei lui Tulbure? Să cheme pe Gligore neguţătorul de cai, să-l îndemne a se duce să caute pe Siminicaru. Să vie Siminicaru într-o noapte cu tovarăşi, să sloboadă puştile în fereşti la curte, cînd veţi fi dumneavoastră acolo. După ce va face asemenea spaimă, să intre şi să prade. După aceea să treacă şi la Tulbure, să se facă a-1 prăda şi pe el. Plata lui de la Tulbure: cinci mii de lei. Iar Tulbure să strige a doua zi că i s-au ridicat condicile odată cu banii şi că nu se mai pot face verificări, dar lui i se cuvin atîtea şi atîtea sume, pentru care a şi pornit proces. Daeă-1 pradă şi pe el Siminicaru, nimene nu se poate gîndi că ar avea el vreun amestec. De ce i-a furat Siminicaru condicile? Nu ştie, dă din umeri. De ce să vă prade pe dumneavoastră ? ca să vă dezguste de locul acesta, să vă duceţi iar în străinătate. Ca într-un roman dintre acelea pe care le ceteşte Nataliţa. Eu mă gîndesc, duduie, că, după aceea, are să fie găsit împuşcat într-o rîpă şi acel Gligore, ca să nu mai rămîie în fiinţă mărturia lui. Pe urmă au să-l vîneze jandarmii şi pe Siminicaru, cum e soarta hoţilor ; aşa că au să se prăpădească toate urmele pe lumea asta. Cunoştinţa inimii
 125
lor s-o aibă numai Dumnezeu. Insă nici el, nici ea nu mai cred în Dumnezeu.
  Domnişoară, zîmbi doamna preoteasă, mi se pare mie că plăcerea dumneavoastră nu mai este aşa de mare.
  Constanţa Corban privea cu deosebită atenţie la doamna preoteasă Costrăş cu cîtă repeziciune răsuceşte ţigara şi ce picătură mică de cafea soarbe. Grozăvia anunţată i se părea suspectă. Dacă nu era ieşită dintr-un roman, apoi desigur! vinul roş contribuise ca să sporească elucubraţiile lui Gherasim Tulbure.
  —     In Dumnezeu nu cred nici ceilalţi, oftă cu uşurel glas doamna preoteasă. Ţăranii cel puţin îşi au eresurile lor.
  —     E posibil aşa ceva ? îritrebă ipe gînduri domnişoara.
  —     Mărturisesc eu că-i greu să trăim asemenea viaţă, răspunse doamna Costrăş rămînînd la preocuparea sai de căpetenie. La oraş ai cel puţin lumina felinarelor.
  —   Vorbesc, doamnă, de basmul cu Siminicaru.
  —     Siminicaru nu e basm, domnişoară. Puteţi întreba despre el pe cineva din apropierea dumneavoastră.
  —   Pe cine?
  Cucoana preoteasă Eleonora făcu semn delicat cu fruntea şi ochiul spre uşă. La nedumerirea Constanţei, mai repetă o dată semnul.
  —     A! vrei să vorbeşti de Simioana Ignea ? Adevărat ? Asta să fie suferinţa ei ?
  —     Bănuiesc, domnişoară. Florile din vara trecut^ s-au uscat; nu ştiu să fi odrăslit altele.
 IX
             Despre alt personagiu principal din tara blajinilor.
Si bătrînul şi doctorul erau de părere că ieşirea la stuh n-o puteau amîna, de şi ziua nu era întru totul potrivită pentru o expediţie vînăto-/ rească. Se răcise vremea .dintrodată şi trăgea un vîntişor subţire de cătră munte. Curgeau nouri întruna foarte pe sus, prigoniţi de mari curente ale înălţimilor. Arar se prevedea soarele ca o tipsie, fără strălucire. Cînd se întuneca soarele şi soseau deasupra locurilor nouri mai coborîţi, se scuturau stropi mărunţi.
   Vătaful Păun hotărîse:
   —   Nu-i vreme de ploaie!
   Ca să fie vreme de ploaie, după părerea lui, trebuia să contenească vîntoasa cea mare de sub cer, ş-apoi să se aşeze nouri care au în ei putere pentru sămînţa grîului. Deci plugurile în şase boi umblau brăzdind pe coasta de la Inţercătoare.                           —*
   Boierii trecură pe lîngă Standoale şi coborîră în valea cealaltă. Stuhurile crescuseră în anul acela dese ca peria şi mlaştinile erau zvîntate.
 La aşezările care se chemau Standoale, boierul cel bătrîn trimesese, cum era de mult rînduiala în curge-
                                                            127
   \
 rea anilor, o sută de curcanaşi în pensiune. Fuseseră întăi ridicaţi în ogrăzile curţii de cătră găinăreasă, pînă ce li se arătaseră mărgelele. La1 Standoale aveau lărgime ; se duceau chirăind şi grăind cu curcile cele bătrîne şi între dînşii, cît în mirişti cît pe imaş; după aceea se întorceau la felurite grăunţe care se risipeau cu îmbielşugare de la transporturi, de la coşare şi de la mişcarea şi prefacerea grînelor în hambare. Nici într-un an nu organizaseră vulpile atîtea atacuri asupra acestor protejaţi boiereşti. Veneau şi din altă parte veşti de oarecare dăjdii cătră hultan şi cătră dihănii: zece la sută e a făpturilor lui Dumnezeu. Insă aici, la Standoale, prădăciunile se înteţiseră în chip scandalos. Cînd humelnicul Garofin însemnă pe răbuşul lui treizeci şi două de capete de curcanaşi, Păun vătaful dădu de veste la curte că boierii trebuiau să iasă musai la război. Intîrziere nu pO'ate fi şi pentru alte pricini pe care le ştiu dumnealor. In alte zile apropiate, aşteaptă alte treburi.
   Bătrînul Vrînceanu ieşise singur în paneraşul său. Duduia Constanţa luase alături de ea, după obicei, pe Simioana. Mîna fata, — ca să-i fie duduii complect libere priveliştile. Doctorul Luca trecuse înainte că-^ laire. Copoii şi ogarii se aflau sosiţi 1a, faţa locului, cu oamenii lor şi cu vătaful Păun.
   Acţiunea, în asemenea localitate, era ştiută. Vulpile, forţate în stuh de copoi, nu ies spre Standoale. Acolo sînt cîni, oameni, puşti. Nici ,pe sub Standoale, în lungul clinei aceştia nu pot !trece, căci spre fund, unde se rotunzeşte dealul, au sălaş ciobanii. Deci scăparea lor obişnuită e pe versantul opus, pe costişă lină, înspre spinăriile dinţ marginea pădurii. Cele mai multe acolo îşi au şi vizunia.
 128
   Cercetarea începu din desimea cea mai mare, din marginea iazului. Vînatul urma să fie încet-încet deplasat spre coada stuhului. Şase ogari, stăpâniţi In lanţuguri de cătră slujitori, fuseseră trecuţi la locurile cuvenite. Păun dădu drumul în stuh la doi copoi. Erau «moşnegii boierului», cum le spunea el. Vînau de opt ani; erau urmaşii altor generaţii de moşnegi, care vî-naseră în aceleaşi locuri, sub privegherea lui cuconu Gheorghiţă, de pe cînd era dumnealui holtei.
   Moşnegii intrară în stuh, făcură un ocol în tăcere sa-şi arate boturile şi sprîncenele negre, cercetînd oarecum dacă este cel care nu trebuie să lipsească.
   Asta era interpretarea vătafului Păun.
   —      Arăta^i-vă, cuconaşule, vă caută moşnegii! striga îndesat vătaful.
   —      Han, moşnegilor, intraţi la datorie ! dădu îndemn bătrînul Vrînceanu, ridicîndu-se o clipă în picioare, în paneraş.
   Copoii dispărură în clipă la porunca lui şi nu mult după aceea sloboziră glas,
   Doctorul călărâ grabnic, ocolind coada mlaştinei, şi apăru îndată pe clina de sub pădure. Bătrînul Vrîn-ceanu- se puse şi el în mişcare. Domnişoara Constanţa îi trecu înainte, rîzînd. începuse -a picura. Ea îşi scoase cu entuziasm pălărioara şi îşi descheie mantaua.
   — Duduie, plouă ! observă Simioana.
   — Asta-i ploaie ? întrebă, biruitoare, domnişoara.
   —   Noi aşa-i spunem.
   Constanţa se aşeză rîzînd la locul ei. Atunci ieşi cel dintăi vulpan, cu coada tîrîş. Moşnegii urmau să îrămînte stuhul, ţăhnind cu întărîtare.
   Simioana opri. Constanţa lăsă să-i scape un ţipăt
 9 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 14
 129
scurt, lepădă mantaua de ploaie şi sări pe imaş, ca la un concurs de alergări.
   —   Duduie! duduie! o chemă din urmă slujitoarea.
   Doctorul Luca întoarse capul, o privi şi-i făcu de departe un semn teribil de ameninţare. Doi ogari fuseseră eliberaţi. Făceau salturi elegante şi alternative. Deodată se îngemănară, unul alb şi altul castaniu, în acelaşi ritm. Coada roşie fugea sfoară printre bolîn-
darii imaşului. Cînii vînătoni o ajunseră din urmă. Unul o smulse din fugă de după cap şi o aruncă în sus. Celălalt o primi într-o gură ca de crdcodil şi o zvîrli la o parte, cu şira spinării ruptă. Un slujitor fugea La deal cui lanţugurile. Agita o măciucă cu coadă lungă şi subţire, cu care trebuia să dea lovitura de graţie. Evanghelistul pusese o clipă piciorul în pă-mînt, apoi iar săltase în şa. Constanţa Corban rămăsese fascinată în locul ei; trăsurica o ajunse din urmă.
   începu să strige ceva; n-o auzea nici doctorul, nici bătrînul Vrînceanu. Avea în întreaga fiinţă ca o beţie uşoară. Simioana Ignea o îmbrăcă în silă cu mantaua. Picăturile reci stătuseră şi lucea un soare palid asupra stuhului.                                           ^
   înaintea amiezii, războiul era sfîrşit. Inamicul lăsa pe teren opt unităţi. Nespus de însufleţită, între biruitori, era mai ales domnişoara Corban. Ţinu să fie de faţă, fără sfială, şi la plata despăgubirilor, adică la jupuitul pieilor. încă nu erau bine căptuşite de iarnă ; bătrînul le judeca de puţină valoare. Cînd se desmetici şi privi în juru-i, domnişoara nu mai găsi în cercul privirilor ei pe evanghelist. Cîniii, rînduiţi în faţa bătrînului Vrînceanu, scoteau nişte limbi enorme şi el îi lăuda bătîndu-i uşurel pe capete.
 130
    In definitiv, din toată afacerea, nu rămînea decît puţină oboseală. I se iscase şi o foame grozavă. Vulpile au fost; le-a văzut alergînd cu vigoare; acuma din ele rămăseseră cîteva blănili întinse pe crăcăni.
    —     E adevărat că şi curcanaşii dumnitale, bunicule, au avut o situaţie identică faţă de vulpi.
    —   Nu cumva ţi-i milă acum de asemenea bandiţi ?
    —     A ! deloc! protestă rîzînd domnişoara Corban. Mă întreb unde poate să fie evanghelistul.
    —   Care evanghelist?
    —     Poetul nostru, doctorul Luca ; nu-i frumos să ne trădeze în felul acesta.
    —     Cred, fetiţă, că are să se întoarcă; are să ne ajungă din urmă ; a trecut după pădure cu vatavul Păun, ca să cerceteze locurile altor expediţii. E mai puţin poet şi evanghelist decît ne închipuim noi.
    —   Are să întîrzie mult ?
    —     Nu ştiu; poate să iasă de-a dreptul, prin alte drumuri, la curte.
    Cortegiul porni. Bătrînul fu cel dintăi sus, la Standoale. Făcu ocolul, stînd de vorbă cu humelnicul Ga-rofin şi cu slujitorii. După ce fură încărcaţi cînii în şarabane, îşi reluă şi el calea spre curte, îndemnînd de cîteva ori cu biciul pe murgul înhămat la paneraş. Nu mai cercetă loturile dindărăt, închipuindu-şi că domnişoara Corban trecuse şi ea. Insă domnişoara Corban avusese capriciul brusc să aştepte pe evan-. ghelist.
    —     Duduie dragă, interveni Simioana Ignea, mîn-gîind-o uşor pe umăr, cum avea obicei; noi am rămas cele din urmă. Să purcedem şi noi, ca să nu întîrziem.
    —   Ba de ce? 11 aşteptăm.
    •— Am rămas singure; cred că nu se întoarce aici.
 9*
 131
 —      De unde ştii tu, Simioană Ignea, că nu se întoarce aici ?
 —   Ştiu eu, duduie.
 —      Asta îmi pare suspect; trebuie să aflu. Ce-i la deal ?
 —   Pădure.
 —   Şi dincolo de deal, pe versantul celălalt ?
 —   Tot pădure.
 *— Sat, stîni — nu sînt ?
 —      Nu, duduie, de aici încep singurătăţile. Se află numai nişte poieni şi nişte colibe părăsite.
 —   Atunci ce caută doctorul ?
 —   Poate s-a dus să cerceteze rîmăturile mistreţi-
 lor, cătră lanurile de păpuşoi de dincolo. In pădurea asta sînt nişte prăpăstii: acolo-i tăria bursucilor şi a porcilor. Maii ales după aceştia îi place domnului doftor să umble ; ziua, cercetează stricăciunile pe care le fac ei in lanuri şr, noaptea, se duce şi stă la pîndă. E vînător mare; de aceea i-i drag bunicului dumnisale. Insă dumnealui se apără, cum că nici pe departe nu-i ajunge pe vînătorii bătrîni — mai ales pe bunici. De vorbele    acestea se  bucură boierul cel mare.       Se    mai j
 vede că    i-i drag şi după       alta: că-1 pîndeşte şi-i   cer-
 cetează urmele prin slujitori. Ştie tot ce face; îi place şi se bucură că-i harnic ; dar se preface că nu bagă nimica în samă şi-l tot împunge cu felurite vorbe, precum ai     băgat de samă              şi mata Amîndoi îs nişte
 vicleni.   'Dar eu aş  zice,         duduie dragă, să nu      mai
 stăm.
 —      Bine, Simioană Ignea, dă-mi mănuşile. Treci tu la stînga; aim să mîn eu.
 —      Să nu faci mata greşala, duduie dragă, să mii la deal. Dăm în locuri grele, pe unde numai cei cu piciorul, ori cei călări pot trece.
132
   —     Eu insă am să trec. Vreau să văd şi eu pustietăţile.
   —     Oi, duduiţă dragă, de ce nu m-asculţi pe mine, amărîta ? Ti-or fi părînd matale frumoase locurile acelea, 'dar viaţa rătăciţilor de-acoio se petrece cu amar. întoarce, duduiţă dragă, ca să nu ţi se întîm-ple primejdie!
   Domnişoara zîmbea cu nepăsare :
   —  Unde a trecut doctorul, pot trece şi eu.
   —     Duduie dragă, lasă mata jucăriile acestea. Dacă mă vezi imata că lăcrămez şi te rog, trebuie să fie la mijloc o pricină !
   Deodată fata îşi coborî glasul :
   —     I-am trimes răspuns lui Siminicaru să vie la locul care se chiamă Bour, ca să-l poată găsi acolo boierul cel tînăr. I-am spus lui Păun vatavul, iar Păun a spus lui domnu doctoraş Luca, unde-1 poate găsi pe Siminicaru. Eu am ascultat, duduie dragă, toate cîte a spus cucoana Eleonora preoteasa. Iaca, îţi sărut mînuţa şi mă rog de iertare ; am asemenea pacat de ascult la ţîţîna uşiii. Am auzit toate cîte a spus despre planul acelui Gherasim, eare-i cel mai rău între toţi răii. Acuma, daică se duce boierul cel tînăr la el, Siminicaru are să-şi deie samă.
   Domnişoara Corban strînse hăţurile şi-şi înălţă sprînceneîe cu mirare.
   —     Cum se poate, Simioana Ignea? Tu ai crezut acele fantasmagorii despre care mi s-a vorbit ?
   —     Vai, duduie, cred toate ; numai una nu. Nu cred că Siminicaru poate face asta. Dar dacă nu-i Siminicaru, se poate găsi altul. Lumea asta-i plină de ticăloşi. Numai dincolo, unde ne-om duce cînd om pune mînile pe piept, poate să fie aşa cum do-
 133
rim; dar aici sîntem împresuraţi de toate răutăţile. Este o vorbă, duduie :
                          Lumea asta-i cum o vezi ;
                            Ceealaltă, cum o crezi.
   —     Stai liniştită ; nu te frămînta aşa, Simioană, porunci domnişoara Constanţa.
   —   Mă liniştesc, duduie.
   —     Dacă ai încredere în acel căruia îi spui tu Sitni-nicaru, de ce te temi ?
   —     Vai, parcă poţi şti inima omului, în admcimea ei ? Mă tem să nu-i vie o prostie ori o nebunie. Nu pentru mine mă tem, duduie, ci pentru mata. Pentru mine n-am de ce mă maii teme. Am rămas destul de ruşinată şi cu inima arsă. Aşa îl judec eu, că o asemenea faptă n-ar putea săvîrşi: să despoaie ori să sechestreze o cucoană cum eşti mata. Ştiu că şi domnu doftor nu-i departe; sînt vrednică şi eu întrucîtva să-l stăipînesc ; dar poate să fie atins de-o sminteală ; poate fi beat.
   —   Are asemenea narav ?
   —     îl are, cum nu- ? E băutor vrednic. Ii cîntă ţiganii o noapte; el ascultă şi oftează pentru viaţa- lui prăpădită. A doua zi i se încruntă ochii şi sfarmă oala în dinţi. Atunci fug toţi de el. Nu se clatină; umblă puţintel ţapăn ; vrea să pălească pe cineva. Numai eu îl îmblînzeam. Se sprijinea cu fruntea pe umărul meu şi se tînguia.
   —   Ţi-a fost drag pe cît se vede.
   —     Ticăloasa de mine! mi-a fost drag. Am vrut să-l scot iar la lume şi n-am putut. Să iasă la tîrg, să se ducă la judecători, să-şi primească pedeapsa pentru greşeli. Doar moarte de om n-a făcut; a umblat voinicind. După ce-a sta închis cît i se cuvine
 134
după lege, s-a duce ş-a îngenunchia la Maica Domnului, făgăduind ispăşire pentru nebuniile săvîrşite. Atuncea nu mi-a fi ruşine de el. 11 cunosc că poate fi cel mai priceput gospodar; a lucra pămînt, ori a înmulţi nişte oi. N-a vrut ş-asculte; a rămas sălbatic.
  Domnişoara Constanţa rămăsese pe gînduri ascul-tînd pe Simioana Ignea.
  —     Să nu socoteşti mata, duduie dragă, că acest Ile Siminicaru s-ar trage din nişte proşti. Tată-său a fost fruntaş. A venit aşa vremea că mama lui, leliţa Ilinca, a rămas numai c-o vacă. Dintr-atîta se hrănea. La noi, la Şiipote, e loc depărtat şi sarac. Ile Siminicaru fiind la oaste la flotilă, cinci ani de zile n-a mai dat pe acasă. A fost în vremea asta şi războiul cel mare de care s-a. auzit şi la noi. El a stat la locul lui, la un vaporaş cu tunuri. In vremea asta domnu Macovei, perceptorul, a luat vaca leliţei Ilinca pentru datoriile pămîntului. Neajungînd preţul vacii, s-a gîndit domnu Macovei să plătească el datoria la stat şi să ia în stă-pînire pămîntul. Povestea asta o ştie toată lumea, că nu saa întîmplat cu: mulţi ani în urmă. Scrisorile leliţei cătră Ile Siminicaru, la flotilă, nu purcedeau de la primăria din Movileni, fiind aşa bună-voia lui Macovei, ca să nu mai întristeze inima flăcăului, el avînd a lupta pentru ţară : chiar i s-a şi dat decoraţie. Scrisorile băietajjplui veneau. La noi n-are cine le ceti; le punea lelea Ilinca la icoane. Se gîndea să vie la părintele Constantin Costrăş, să i le cetească. Aşa că bătrîn a s-a bolnăvit de tifos şi a murit, ca atîţia ailţid. Altceva bun nu ne-a venit din lume, dar tifos negru ne-a venit şi-n pustietatea noastră, la Şipote. Apoi cînd s-a întors Ile Siminicaru de la oaste, a aflat întăi de moartea maicei lui şi a zis: «Dumnezeu s-o ierte. I-a venit ceasul; n-avem ce
 135
face ; toţi sîntem în mîna lui Dumnezeu ; eu între cer şi apă şi printre gloanţe şi torpile, la Dunăre, n-am pierit; ei i-a fost dat să moară în sat.» A aliat de vacă şi de pămînt. întăi a băut cît a băut de şi-a făcut coraj şi apoi, după aceea, s-a înfăţişat la perceptor, eucoşindu-se şi suduindu-1. A fost o batjocură. Pentru prostia asta, Macovei a chemat jandarmii; l-au legat şi l-au dus la subprefectură. Cum îl duceau, fiind el beat şi înfierbîntat, a ajuns într-un loc care se chiamă Fîntîna-de-piatră, şi a cerut apă. Nu l-au deslegat; l-au pus pe brînci, să linchească apă din glod ; şi Macovei îl pălea cu călcâiul după cap, întocmai precum se spline într-un cîntec! de demult. De asta a ieşit Siminicaru dintre oameni şi a intrat în singurătate. A apucat a. face o nebunie, două ; acuma nu se mai poate opri. Mi-a spus odată rîzînd că are să se deie supus, după ce s-a mai intîlni o dată cu Macovei. A putut şi pînă acuma să se întîlnească cu Macovei. Poate să-i iasă înainte pe cale; poate să-l calce, într-o noapte, acasă la dumnealui. Nu vrea, duduie ; se teme să nu-1 omoare.
   Domnişoara clătină din cap cu neîncredere şi cu oarecare milă.
   —     Ce-i cu povestea asta, Simioană ? E pentru martorii lui Siminicaru, cînd el are să fie dus înaintea curţii cu juri ?
   —   Vai de mine! e adevărat, duduie.
   —- Ştiu; e adevărat pentru tine ; mă mir că povestea asia nu mi-ai cîntat-o. Domnu Ile Siminicaru nu-i decît ce-au fost vulpile de la stuh.
   —   Am văzut, duduie, că nu ţi-a fost milă de ele.
   Fata rămase mîihnită. Ducînd căluţul alb de frîu,
 urmă pe stăpînă-sa pînă la marginea spinăriilor. Ocoliră într-o poieniţă, punîndu-se la adăpost de vînt.
 136
   —     Eu atm să-ţi spun matale, duduie, o altă poveste adevărată, reîncepu Simioana Ignea. In cele din urmă zile din Săptămîna Patimilor, este în sat la noi un obicei. Cînd pregătim aluatul pentru pască şi cozo-naci, alegem gălbănuşul şi albuşul ouălor şi strîngem deoparte cojile. Trimetem pe o fetiţă, dintre cele care ne dau ajutor, să ducă acele coji de ouă şi să le deie drumul pe pîrău. Puhoiul de primăvară duce acele găoci ca pe nişte luntrişoare. Cînd s-aprind făcliile învierii, toate pîraiele care poartă găocile de ouă pe lumea asta curg pe tărîmul celalalt într-o apă mai mare. Acea apă le poartă nouă zile printre pustietăţi pînă într-un loc unde hălăduieşte un neam părăsit: poporul blajinilor. Cînd ajung găocile acolo, oamenii din acel ţinut înţeleg că, pe lumea asta, s-ai sărbăto-rit învierea Domnului şi o serbează şi ei, mai tîrziu, în lunea de după Duminica Tomei. Află, duduie dragă, că şi noi cei de la Şipote sîntem ca blajinii aceia ; încă nu ne-au venit semnele din cealaltă lume, unde ai trăit mata.
   Ochii fetei, cu gene cîrligate, aveau şiretenie şi bîîndeţă.
   —     Acuma ne întoarcem, duduie? stărui ea, îndrăznind să-şi lipească obrazul de umărul domnişoarei Corban.
   Din lumina poieniţei se vedeau întăi frămîntările pădurii. Cele dintăi brumăreîe schimbaseră coloarea frunzişurilor. Pe-alocuri erau tonuri de aramă ; prin alte părţi coroane de un verde palid. In şesuri lungi, se amestecau pîrloage cu şiraguri de porumbr^i şi cu fînaţuri uscate, pînă într-un zăgaz de negură, la Prut. Vîntul se umflă zvonind, cu o înfiorare aspră şi stropind ploaie.
 137
   —   Unde-i locul care se chiamă Bour?
   —      Asta a fost spaima mea, duduie. Locul e aici, în preajmă. Văd că în el nu-i nimeni şi m-am liniştit. Ile s-a sfiit să vie aşa de aproape. Vezi mata, duduie, hăt dincolo de marginea din vale a pădurii, subt o movilă, la un copac rotat ? învăluie vîntul un pămă-tuf de fum. Nu se arată nici o mişcare. Acolo este un adăpost de unde se văd toate cît cuprinde ochiul. De nicăieri nu se bagă de samă ascunzişul. Tocmai acolo trebuie să fi pogorît domnu doctoraş Luca. Aici la Bour, a avut Siminicaru alte întîlniri care n-au să mai fie niciodată. O dragoste şi o primavară : atîta este pentru fiecare viaţă.
   Simioana Ignea întoarse calul şi potrivi poclada din paneraş. Domnişoara priveghea singurătăţile. Nici fumul nu se mai zărea. Era o pustie cum nu văzuse niciodată ; veninul ei îl simţise numai în anume gol de spaimă al unui vis de febră. O singură pasere cenuşie, căreia nu putea să-i dea nume, venea cu repeziciune din văi pe valul pădurii : cînd cunoscu fiind străine, se abătu într-o lăture, lăsînd în urmă un • • •
ţipăt straniu.
   Intr-adevăr, acolo, la pădureţul rotat, coborîseră doctorul Luca şi vătaful Păun. Locul se chema Vatră. Nici ciobanii nu ajungeau pînă la, el, ori îl ocoleau, nici flăcăuaşiii din sate, cînd scoteau, în nopţile de vară, caii la păscut. Respingerea pe care o aveau pentru cotlonul acela nu era datorită nici vreunei anume cunoştinţi, nici vreunui eres. Se întîmplase să fie în preajmă, întăi, sărături în jurul dîmbului, apoi mocirle negre. Copiii din sate vorbeau şi de sorburi în acele mocirle, înfricoşîndu-se unii pe alţii. Intre păşuni şi mocirle creşteau, în anii ploioşi, bălării mai nalte decît omul. Ca să nu se puiezească în desimea
 138
lor lupii, ciobanii le pîrjoleau; însă focul nu le putea niciodată mistui în întregime.
   Şi copiii cu caii, şi ciobanii cu oile se simţeau cu desăvîrşire departe şi despărţiţi de toate în acea întindere scitică. De cîtăva vreme, după război, erau cîteodată stîrniţi din tihna lor de cătră paserea Roc, pe care o cunoscuseră străbunii lor din adîncimea vieţii. De mii de ani pajura cu clonţ de fier se prăpădise; acuma prindea să se arate iarăşi sub nouri. Sprijiniţi în bite, dădeau capul pe spate şi priveau acea trecere fioroasă, după care invectivau pe Roc într-un chip special. De fapt, absurditatea sudălmiii — preferinţă amoroasă imposibilă —“nu era decît o manifestare de admiraţie pentru minunile Diavolului, căruia îi zice «Iroplan».
   Vătaful Păun lăsă calul în voie printre mocirle. Animalul călca atenj; pe spinarea de pămînt bătut sprijinită pe alocuri de ţăruşi îngrădiţi.
   Doctorul urma după slujitorul său. îşi pipăi în buzunarul din dreapta al măntălii pistolul automat şi-i înlătură piedica de siguranţă.
   Nu vedea încă nimic. In dosul pădureţului, movila avea o surpătură circulară dedesubt. Pămîntul vegetal de deasupra, stăpînit de rădăcini şi ierburi, alcătuia un fel de streşină deasupra surpăturii. Subt acel covru ardea un foc slab de spinării. Aşteptau, cu spatele rezemate în mal, trei oameni. Unul din ei pîrpî-l'ea la flacără bucăţi de slănină în ţepuşă de lemn. Din cînd în cînd ridica ţepuşa; ceilalţi doi trăgeau cu degetele bucăţi, le înfulicau repede, mozolindu-le şi cîămpănindu-le, suflînd în acelaşi timp aburi de foc prin colţurile gurii. Cînd se arătă boierul, hoţii depu-seră pînea lîngă vatră ; cel de la jăratic înlătură
 139
ţigla; tustrei păşiră de sub mal. Armele rămaseră 111 adăpost. Caii, mai încolo, cap lîngă cap, cu şeile pe ei, aveau trăistile cu grăunţe trecute pe după urechi.
   Cel mai tînăr era Siminicaru. Purta mintean de pă-nură sură ; căciulă, opinci şi chimir. N-avea nici o podoabă, ca să nu fie cu nimic deosebit de oamenii de rînd care trec pe drum ori pătrund într-o crîşmă. Se arăta bărbat voinic. Fruntea îngustă era încreţită ca de o sforţare şi-i covîrşea cu mult ochii, care apăreau mici şi iscoditori. Avea o mustaţă păscută de foarfece ca să-l facă să pară mai tînăr decît era.
   Cei doi tovarăşi dovedeau, prin .coloarea întunecată a pielii, o obîrşie neîndoielnică. Păreau mai în vîrstă decît Ile Siminicaru. Cea mai mare osebire de căpitanul lor o aveau prin straiele strîmte, adunate de la negustori de vechituri din tîrguri. Acest port lămurea şi vechea lor meserie de artişti.
   Păun vătaful îi cunoştea foarte bine.
   —     Măi oamenilor ! se miră el. Voi sînteţi Lasca-rache Sarion şi Moise Udilă. Cînd aţi zvîrlit în şanţ cobzele ?
   Bandiţii negri păstrară o tăcere respectuoasă faţă de boier.
   —     Cît stau sub mîna .mea, sînt barbaţi viteji, îi recomandă Ile Siminicaru.
   După aceste vorbe, adresate vătafului, se mişcă din loc şi se descoperi. Doctorul Luca descălecase.
   —     Cucoane, grăi Siminicaru, am primit ordin că doriţi să mă vedeţi.
   Vătaful Păun îi atrase luarea-aminte, înălţînd un deget:
 140
 —   Bre Ile, ascultă ce are să te întrebe boierul.
 Doctorul Luca găsea că un stăpîn de pustie s-ar fi
 cuvenit să aibă o atitudine mai pitorească. Siminicaru îi apărea, în acelaşi timp, şi prea modest.
 Bătrînul Păun socoti nimerit să mai facă o reflecţie, înainte de începerea sfatului, pentru ca să nu mai fie nici o îndoială asupra calităţii şi drepturilor fiecărei puteri.
 —   Are lupul obicei înţelept, zise el fără să se adre-
 seze nici uneia din părţi, că nu (bîntuiejte locul unde şi-a ales sălaş.                         ^
 Siminicaru rîse tăcut, arătîndu-şi numai dinţii. Răspunse:
 —      In privinţa asta mărturisesc că n-am păcătuit întru nimica.
 —   Ascultă, Ile... vorbi cu îndoială boilerul cel tînăr.
 —   Da, cucoane, aşa mă chiaimă.
 —      Ascultă, Ile, şi răspunde fără înconjur şi cu dreptate.
 —      Da, cucoane; spuneţi-mi numai despre ce-i vorba.
 Doctorul Luca îl privi stăruitor:
 —      Ţi-a trimes vechilul de la Movileni un anume răspuns ?
 —   Nu mi-a trimes nici un răspuns, cucoane.
 — N-a venit la tine unul Gligore a Săfticăi ?
 — Gligore e un borfaş de rînd, cucoane; nu cutează el să se înfăţişeze în ochii mei.
 —      Ar putea veni altcineva de-acum înainte, ca să-ţi propuie acea afacere a lui Gherasim Tulbure, de care am aflat noi. Să prăzi pe cucoana de la Movileni.
 —      Domnişoara cea tînără ? dar de ce să fac eu asta?
141
   —     S-o prăzi ca să-i iei actele şi s-o sparii, ca să se ducă. Deasemeni să-l calci şi pe dumnealui Gherasim Tulbure, deoarece aşa ar fi interesul lui. Pentru asta ţine gata în acea noapte cinci mii de lei.
   —  Aşa ? bun !
   —     Te pot înştiinţa, Ile, că, dacă ai nevoie, îţi poate aduce suma asta vatavul Păun.
   Siminicaru rămase zîmbind; se descoperi a doua oară.
   —     Mulţămesc dumilorvoastră, boieri, pentru pîne şi sare. In preajma dumneavoastră am hălăduit fără frică. Eu n-am să fiu omul lui Gherasim Tulbure.
   Lascarache Sarion, ţiganul cel mai în vîrstă, se amestecă în vorbă :
   —     Eu nu ţi-am spus dumnitale, Ile, că ieri m-am întîlnit deasupra Movilenilor cu Ion Sîrbu, umblînd el spre tîrg şi ducînd eu nevestei mele treisprezece kilograme var şi un kilogram de carne. Cum m-a văzut, mă opreşte şi mă întreabă unde te afli, ca să primeşti o veste. I-am răspuns că te-ai făcut boier în ţara nemţască şi porţi pălărie vlrtoasă şi ciuboţele cu glanţ.
   Amîndoi ţiganii se veseliră rînjind ; apoi se întoarseră haitiş înspre oaspeţi şi începură a roade cîte o bucată de pîne uscată. Din cînd în cînd adăogeau slănină şi fire de usturoi sălbatic.
   Siminicaru veni mai aproape ide doctor, ca să nu-1 audă lămurit tovarăşii.
   —     Cucoane, zise el coborînd glasul, de multe ori m-am gîndit eu că amărîtă-i viaţa asta care o duc ; m-am săturat de dînsa. Poftesc să ies la lume..
   —     Vorba asta îmi place, Ile, răspunse doctorul Luca.
 142
      Vorba asta am mai auzit-o eu, mormăi vătaful Păun.
  —     Ba, moş Păune, nu mai turna dumneata otravă. Să zic că nu mă las mini, că-i prea aproape şi poate să-mi vie o toană ; dar cum a cădea frunza, vin într-o sară la boierul ist tînăr şi-mi plec grumazul.
  Doctorul Luca urma să păstreze o rezervă prudentă. Drept răspuns, trase tabacherea şi, deschizînd-o, lăsă pe om să-şi aleagă o ţigaretă fină.
  —     Asta face cît cei cinci mii de lei, rînji banditul. Eu numai atît nu pricep cum a crezut moşneagul acesta Păun că eu aş face cumătrie cu Gherasim.
  După ce vizitatorii ieşiră din ostrov,-trecură la poteca de sub poala pădurii.
  —     Mie flăcăul acesta îmi place, se hotărî însfîrşit să declare doctoraşul.
  —     Om detreabă, cuconaşule, se grăbi să răspundă vătaful. II cunosc de cînd era un ţine numai de-o şchioapă şi rîdea la mine. Acu din asta i s-a trage moartea.
X
                   Unde e vorba de bandiţi.
Printr-un fenomen asemănător cti reacţiunile explozibilelor, secretul doamnei preotese Eleoncra, pecetluit de porunca părintelui Constantin, se umflă deodată pretutindeni în Movileni, cu tendinţa de a se sparge spre hotarele vecine. La multe podeţe, în soarele «sărăcuţ», cum calificau ele lumina aceea de toamnă, după brumă, muierile în sobor melitau fără întrerupere cu glas mai mult şoptit. Bărbaţii în-temeiaseră cislă în preajma crîşmei şi dădeau puţină crezare unor aşa scornituri.
   Se spunea anume, cum că vechilul Gherasim Tulbure ar aştepta o vizită a lui Siminicaru; în cutare noapte.
   Vine hoţul de capul lui ?
   Nu. Ar fi încredinţaţi unii că vine chemat.
   Pentru care pricină ? Nu mai are ce face Gherasim cu atîţia bani cîţi a strîns ? şi vrea să-i dăruiască ?
   Nu se ştie gustul omului, oni nevoia omului.
   Se prevedea prin urmare, de cătră nevestele ţăranilor, că peste şase zile tocmai (astăzi e duminică), peste şase zile tocmai, Ile Siminicaru calcă în’ sat. Toată lumea stă închisă eu zăvor în casă şi s-au stîns
 144
luminile. Numai la cîntarea de miezul-nopţii a cuco-şilor s-aude chiot şi prind a bufni puştile.
   Siminicaru pradă pe vechil.^
   Se întîmplă asta într-o sîmbătă noaptea, rid unii ţărani cărunţi pe sub mustaţă, pentru ca să aibă ce vorbi, a dou*a zi, femeile. Ce vrei să facă omenirea într-o duminică ? Unii, care au de vîndut ori de cumpărat, se duc la tîrg. Babele nu pot lipsi de la biserică. Aşa că trebuie să fie o pricină de vorbă, ca sa petreacă lumea.
   Trebuie lămurită întrebarea : de ce are nevoie Gherasim să fie călcat de hoţi ?
   Apoi aflaţi toate cîte sînteţi de faţă (dar să nu spuneţi la nimeni) că vechilul are de răspuns banii mulţi domnişoarei care a venit din străinătate. Dacă~i prădat de Siminicaru, n-are de u-nde să mai deie ceea ce datoreşte.
   Fel şi chip se apără acest om. A ajuns chiar să înfrunte pe stăpînă cu obrăznicii care nu s-au mai pomenit. Se vede că ulciorul merge la apă numai pînă într-o vreme. Cucoana Nataliţa a-lui Tulbure, care s-a deprins a fi cucoană mare, şi-a mai coborî nasul. La urma urmei, dacă nu le place la Movileni, să se ducă de unde au venit. S-or găsi alţi slujitori. Fiind acei slujitori sub privegherea unei domnişoare tinere, s-or purta mâi cu blîndeţă. Ori măcar n-or sudui femeile şt copiii cum face acest Gherasim, încît e o batjocură faţă de unul Dumnezeu.
   Cu atîta precizie se Îmbinau toate calculele acestui eveniment, vestit din treaptă în treaptă, încît filosofii sceptici ai locului aveau datoria să reacţioneze.
   Cel dintăi care demonstră absurditatea unor asemenea divagaţii fu Macovei perceptorul, avînd auditor pe soţia sa.
145
   —     Ascultă, Agată, zicea el cătră doamna Macovei, bîndu-şi cafeaua turcească şi desfăcîndu-şi cravata şi curaua pentru odihna de după-ami-ază ; cînd pune la cale asemenea lucruri cineva, mai întăi nu bate darabana. Eu nu zic că asemenea combinaţii nu s-au mai făcut; au fost chiar perceptori cu puţină minte pe care i-au legat şi i-au jefuit hoţii; se văd deasemeni negustori asiguraţi care ard ; ori arendaşi în aceeaşi situaţie, pe care îi bate grindina; abia poate judecătorul de instrucţie să le descoase toate după ce s-au întîmplat, şi de multe ori ajunge să nu mai poată descoase nimic. Dacă s-ar şti aşai, de mai nainte, n-ar mai fi posibil nimic. Nici Tulbure nu-i nebun, nici banditul nu-i aşa de prost. Mai ales Siminicaru nu se dă el de bună-voiie în mîna jandarmilor. Dacă ar îi o prevestire astronomică, încă n-aş crede. Aşa a vorbit cîndva în gazete unul Falk, despre sfîrşitul lumii; A socotit el că vine o cometă. N-a venit nici o cometă. Dacă ar fi fost acel Falk un perceptor, rîse Macovei întinzîndu-se cît mai comod pe canapea, n-ar fi greşit cu nici o iotă socoteala. Trebuia să înveţe matematica la domnu Săvescu, la Iaşi, cum am învăţa t-o eu.
   Cucoana Agata rîse şi ea şi se duse să-şi vadă de treabă ; însă nu era convinsă de argumentele lui Macovei ; căci îşi avea şi dumneaei socotelile sale. Dacă ar fi fost numai aşa un zvon, ai fi avut dreptul să te îndoieşti. Se vorbeşte însă anume de ziua de sîmbătă, şi anume sîmbătă la miezul nopţii. Dacă ştie toată lumea, şi nu poate fi fum fără foc, atuncea e adevărat, întăi a ştiut cel care are interesul; pe urmă, numai dintr-o şoaptă, s-a dat lucrul pe faţă. Ştiindu-se cine-i vechiliţa, care nu-şi mai încape în piele de fudulie, se
146
înţelege cine a putut da asemenea sfat lui Gherasim Tulbure.
 Macovei doarme, cu gazeta pe obraz, ca să nu-1 supere muştele. Ar putea să-l trezească, însă nu îndrăzneşte, şi i-i şi milă de el. I-ar putea arăta că Ile Siminicaru n-are altă zi mai potrivită decît aceea de care se vorbeşte, deoarece sîmbătă după amiază şeful de post, aghiotantul de jandarmi Agafiţei, se duce la Botoşani, conform ordinului companiei, şi ia şi pe al doilea jandarm. Nu se întorc decît luni.
 —   Sîmbătă, aghiotantul se duce la Botoşani.
 —     Cum ? tresări ca de spaimă perceptorul, dînd gazeta la o parte; ce-ai spus de aghiotant ?
 —     Sîmbătă noaptea nu sînt în sat jandarmi, aşa că Siminicaru poate intra în voie.
 —     Lasă-mă în pace, Agată, şi nu mai crede toate prostiile. Jandarmii n-au urechi ? nu vorbesc şi ei acuma, cum vorbim noi ? Prin urmare, sîmbătă au să facă pregătiri şi au să mai aducă şi întărituri.
 —   Aşa este, încuviinţă cucoana Agata.
 După o clipă de gîndire, femeia se întoarse:
 —   Dar dacă nu cred nici ei, cum nu crezi tu ?
 —     Cu jandarmii e altăceva; ei au datoria să ia măsuri.
 —   Dar dacă au ordin să se ducă Ia Botoşani ?
 —     Ascultă, Agată, mai bine să lăsăm asta, că n-ajungem la nici un capăt. Aşează-te şi te odihneşte ; nu vine nici un hoţ. Desară sîntem invitaţi la Tulbure.
 —     Cum se poate ? asta-i încă una! Vor să ne deie cu colb în ochi.
 —   Ba de ce? vor să dovedească dimpotrivă. Ai să ********
 vezi şi tu .că avem să fim invitaţi şi în acea sîmbătă sara, ca să nu mai fie nici o pricină de îndoială.
 10*
 147
   —     Hm ! tu ai să fii, Alecule, cuminte atunci şi ai să stai cu mine acasă.
   ■— De ce ?
   —     Ştii tu de ce. Oricum ai întoarce-o tu, eu am o presimţire.
   In domeniul acesta delicat, Macovei nu putea să intre fără violenţe ce se dovediseră totdeauna zadarnice. Agata nu credea numai în presimţiri, ci şi în Dumnezeu, şi în sfinţi, şi în lumea cealaltă. Era din familie de preoţi şi nepoată de preoţi ; şcoala n-o putuse scoate dintr-ale ei. Avea toate celelalte calităţi de gospodină ; era şi răbdătoare şi supusă ; Macovei punea destul preţ pe compensaţie, ca să nu înceteze lupta.
   —   Ei, dacă-i pe presimţiri, nu mai am ce spune.
   Fără îndoială, îşi zicea el, urmînd să stea treaz; şi
Aglaia notarului are presimţiri. Femeile acestea sînt ca scuîurile de aţă încurcată ; nu le poţi găsi capătul.
   Agata trecu pe lîngă dînsul, culegînd ultimele fărî-mituri de pe covor. Cercetă din ochi păreţii, cadrele şi oglinda, ca să mai descopere vreo muscă. Trecu uşor prin cameră, cu fum de zahar. Nu poţi să nu-i recunoşti calităţile, acestei jumătăţi de om. (Are drept jumătate din greutatea lui.) Afară de cinematograf, cîteodată, n-are altă pretenţie, — pe lîngă toalete, bineînţeles. Dar einernatografu-i la Botoşani; pînă acolo e o adevărată expediţie.
   —     Femeia-i femeie, reflectă Macovei. N-are. de toate ? Ce-i trebuie cinematograf ?
   —     Te trezeşti vorbind, Alecule, răspunse Agata, zîmbindu-şi în oglindă. Ce vrei să facem noi în groapa asta ?
   —   Iar începi cu groapa ?
  —     Dacă-mi dai voie, încep iar. Ştiu că am destul teatru cu copiii şi cu pantomimele tale, în unele nopţi cînd te întorci tîrziu...
  —   Cîteodată, Agată.
  •— Cîteodată, destul de des.
  —     Ei lasă, o îmbună c-un rîs gras şi bun Macovei, ai să ai, în sara de care spui, teatru gratis.
  —     Tu să nu rîzi de asta, Alecule. Mai bine să ne ferească Dumnezeu î
  O petrecere la Gherasim Tulbure era un lucru dintre cele mai plăcute. Nu atît pentru femei, deoarece cucoana Natalia avea narav să le treacă pe dinaintea ochilor covoarele, horbotele şi juvaerurile ei; cît pentru bărbaţi. încă Aglaia Berbec ar fi suferit să vadă, să pipăie şi să admire, dacă Natalia n-ar fi început să afirme de la o vreme că juvaerurile sînt moştenire de familie; ca şi cum nu s-ar şti care-i acea familie* Mai supusă şi mai răbdătoare era Agata Macovei, de si pe ea o socotea Natalia Tulbure mai primejdioasă, ştiind-o că s-adună uneori cu preoteasa Eleonora. Dar tocmai de aceea trebuia să vadă, ca să se afle şi dincolo ; şi cea de dincolo să se umfle ca broasca, de invidie.
  O petrecere împrejurul mesei cu faţă de in şi sacîz, în cinci iţe ; cu blide de porţelan şi tacîmuri de argint; cu vinul în gărăfi de cristal şi-n cupe cu picioruţ; cu scaune comode şi rar aşezate, ca să aibă omul loc pentru coate, — în ziua de azi e absolut necesară, ca să uiţi grijile. Vorba lui Tulbure : Ce să facem şi noi ? Ca nişte oameni vai de capul nostru ! Mîncăm o leacă de icre, ş-acelea negre! bem nişte vin, ş-acela vechi! Noroc că mai are cîte ceva Natalia ; altfel am muri de foame.
 149
   Natalia Tulbure are cîteva specialităţi. Să pomenim puiul cu smîntînă, sau pătlăgelele vinete împănate ? Se serveşte pe masa dumnisale îndeosebi ceea ce nu se poate realiza nicăieri. «Natalia, explică vechilul, are un talent să facă sărmăluţe cît aluna. Ceva mai mari, ca să le simţeşti în cerul gurii. După rînduială, au fost învălite ieri şi au fost fierte şi scăzute cu vin întăia oară. Astăzi au cunoscut a doua fiertură. Le îmbrobodim cu smîntînă. Gustăm:1 o delicateţă!» Na-talda Tulbure mai are un secret al fripturii de curcan. Cel mai mare secret e, însă, muşchiul proaspăt de porc, împănat cu usturoi şi dat la cuptor. După ce scoate muşchiul, pune femeile să mai dea în cuptor un rînd de lemne. Vîră după asta la copt plăcintele cu brînză de oaie, aşa ca să fie aduse de-a dreptul şi prezentate ca un aur rumăn oaspeţilor: acesta e secretul cel mai neîntrecut. Ciudat e că, de şi dumneaei dă cu dragă inimă reţeta oricui o întreabă, nimene nu poate realiza eeea ce realizează ea. Asta-i de mirare pentru bărbaţi, pentru că femeile nu se miră deloc. Şi Agata Macovei şi Aglaia Berbec ştiu că reţetele acelea sînt false. Nu-i mai puţin adevărat că au şi alte femei asemenea secrete; se ştie că Natalia n-a izbutit niciodată un tort cu migdale. Dar asta-ii altă chestie.
   De-abia însera; încă era sîngerat cerul la asfinţit. Slujnicele puneau masa. Bărbaţii gustau nişte icre — ş-acelea negre — vai de capul lor, şi le dregeau c-un vin special de Cotnari, al cărui conservator înţelept era Gherasim Tulbure: căci nici el nu era de lepădat şi avea şi el ale sale.
   Sînt în Moldova bune datini boiereşti, cătră care tind toţi acei ieşiţi din nevoi şi opinci. Acele bune datini sînt mai ales ospeţiele. Un vin bun îmblînzeşte înfăţişarea oamenilor şi prezintă într-o ipostază nouă
 150
şi cu totul plăcută inimile. E de remarcat fenomenul întru toate de laudă că, în asemenea împrejurări, toţi convivii sînt oameni detreabă. Se privesc cu dulceaţă, se admiră şi se respectă ; sînt nişte copii, la care femeile se uită cu puţină ironie : ele cunosc mai bine relativitatea şi mizeria acestor stări trecătoare.
   Dorind să facă o plăcere gazdei, dind în acelaşi timp prilej lui Macovei să-şi puie în valoare demonstraţiile, Agata făcu aluzie la nişte zvonuri ab-surde care bîzîiau prin sat.
   Cucoana Natalia tocmai trecea şi prinse din zbor vorbele Agatei.
   —     Duşmanii sînt în stare de orice, răspunse ea neglijent, ridicînd cu dispreţ din umeri. In cinci minute vă poftesc să vă aşezaţi la masă. Să se aducă încă o lampă.
   Macovei ridicase capul, zîmbind. Avea încă vin în păhărel. Pe urmă, putea să-şi plaseze observările. Insă Berbec găsi mai curînd formulă definitivă.
   —   Fleacuri! hotărî el cu energie.
   —     Vorbă potrivită, încuviinţă Gherasim, împin-gînd pe măsuţă nişte jumătăţi de ouă cu maioneză, pe care i le trecuse, pe deasupra capetelor, Natalia.
   Nastasia, una dintre slujnice, aduse a doua lampă. Era o lampă nouă de bronz, cu picior. Agata şi Aglaia înţeleseră îndată, schimbînd numai o privire, de ce era adusă acea lampă.
   —     Vă rog să vă aşezaţi la masă, îndemnă cucoana de gazdă.
   In acel moment, de şi nu era încă întuneric deplin afară, trăsniră focuri de puşcă în cerdac. Cîteva ferestre deschise se sfărîmară, lepădînd cu sunet ascuţit cioburi.
 1151!
   —     Hoţii, cucoană ! strigă a doua slujnică, năvălind de dindos cu braţele înălţate şi cu ochii holbaţi.
   Un glas înfricoşător porunci de-afară :
   —   Nu vă clintiţi !
   La acest răcnet toţi cei din odaie se ridicară în picioare, lăsînd să le aţîrpe, lungi şi moi, braţele.
   Tactica banditului Ile Siminicaru era cunoscută. Casa era cuprinsă din spate şi de la uliţă. Vecinii trebuiau să se zăvorască în locuinţile lor, şi să agrindă opaiţele. Cei atacaţi n-aveau îngăduinţă să mişte un deget.
   —     Măi ! unde vedeţi mişcare, trageţi şi doborîţi! strigă banditul. Cu aceste cuvinte făcu o săritură sprintenă de-afară înlăuntru, pe fereastră. Rămase aplecat ameninţător asupra celor de faţă, cu cîte un revolver în fiecare pumn, deasupra centurei. Obrazu-i era contractat într-un rînjet crud.
   —     Bună sara, domnule Gherasim! zise el deodată. Am venit*, după cum ai avut gust.
   Cucoana Natalia dădu un ţipăt : Vai!
   —     Nu se poate! rosti scurt Siminicaru. Să nu crîcnească nimeni.
   Se făcu tăcere. Suna bietul l-ămpilor. Afară, detunară iar puştile: întăi în ogradă, apoi în uliţă.
   —   Bine — pace ! dădu înştiinţare un glas.
   —     Asgult'aţi ! îşi precipită banditul poruncile. Toţi — cu obrazurile la părete! Aşa. Domnule Ghe-r.asim, de ce-ai rămas cu limba încleştată în gură ? Doar ţi-am dat bună-sara. Fă bine şi păşeşte cătră mine.
   —     Eu nu pricep nimica, îndrăzni să îngîne vechilul. Era într-o stare de slăbăciune şi de desno-dare pe care o observa, cu disperare, şi la ceilalţi bărbaţi Înt6rşi cu spatele: nu putea nădăjdui din
152
 partea aceea nici un ajutor. Femeile nu mai putură răbda asemenea încordare; se lăsară la pămînt, zgrepţenînd păreţii.
   —     Ai să pricepi îndată ! hotărî Siminicaru. Fă bine dumneata şi scoate din buzunarul de la pantaloni cheile. Deschide dumneata caseta asta de fier şi dulapurile. Despătureşte de dincoace o faţă de masă. Mişcă-te mai repede. Leapădă pe faţa de masă condicile şi toate hîrtiuţile pe care le ţii aici. Pune şi cinci mii de lei pe care mi-i datoreşti. Fii multămit cu atîta. Sînt martori de faţă, că nu iau mai mult. Axuma închide. Dă cheile încoace. Deschide uşa la odaia de alături; nu umbla împiedicat, domnu Gherasim. Mai ai ş-acolo condici şi hîrtii, Cîte sînt, adă-le aici fără greşală şi fără să uiţi nimica. Mai ai ceva ?
   —     Ce să am? întrebă bîlbîind strîmb cu gura vechilul.
   —  Hîrtii şi condici.
   —  Nu mai am.
   —     Bine; cuprinde tot şi înoadă cruciş pînza. Dă-o la fereastră. Măi! caraula din cerdac!
   —  Aici-s, răspunse înăbuşit tovarăşul de-afară.
   —     Trage la tine legătura asta; potriveşte-o pe calul cel slobod; bagă de samă. Acuma, domnule Gherasim, treci şi dumneata la părete ; pune-te cu obrazul tocmai la colţ, noi am gătit afacerea noastră. Mai am numai o leacă de reprezentaţie cu altcineva. Tot m-am ferit eu de-acela; dar acuma nu se poate să-l ocolesc. Intoarce-te, domnule Macovei, să te văd cît eşti de frumos. Vină mai aproape !
   Pe cînd Ile Siminicaru poruncea, Macovei se supunea în tăcere, cum făcuse şi vechilul.
   —  Am gust sa beau un pahar de vin, pe care-1
 153
 văd gata turnat,         fu de părere hoţul.       Ce zici, bre
 Macovei ? N-ai auzit ce te întreb ? Răspunde!
 —      Dacă pofteşti, n-ai decît să bei, mormăi perceptorul, întorcînd obrazul în altă parte.
 —      Nu aşa, Macovei, nu cu supărare: uită-te la mine.
 Siminicaru trînti revolverul din stînga pe masă. Perceptorul se răsuci într-o comoţie dureroasă.
 —     Bun vin, n-am ce zice. îmi mai trebuieşte ş-o
 leacă de cîntec.         Eu aş zice, bre Macovei, să-mi
 cînţi tu. Ştii cîntecul     pe care-1 poftesc      eu ? Este un
 cîntec cu fîntîna       cea de piatră. De la      Şiret şi pînă
 la Prut toţi lăutarii îl zic. II ştii ori nu-1 ştii ? Răspunde, ca să nu mă supăr.
 —     II ştiu.
 —      Ce dracu, bre omule ? grăieşte desluşit; parcă ţi-i greaţă de vorbele pe care le mesteci în gură. Dacă-1 ştii, să cînţi. Dacă nu îndeplineşti porunca asta îndată, cît îs cu chef, — te detun !
 —     Cîntă! scînci dezolat una dintre femei.
 —      Iaca, ai auzit, te roagă şi alţii, se veseli Simi-nicaru. Cînd oi pune al doilea pahar la gură, tu să începi.
 Alecu Macovei avea dinlăuntru opinteli de venin, încercă totuşi să cînte.
                   La fîntîna cea de piatră...
                   Eu mă plecam să beau apă,
                   Tu-mi dădeai cu cizma-n ceafă.
 —      Cel care spune, îs adicătelea eu, se încruntă ile Siminicaru, şi reluă şi el versul, c-un glas destul de plăcut de bas:
                   Tu-mi dădeai cu cizma-n ceafă,
                   De beam apă sîngerată,
                   Cu măsele-amestecată.
154
  Urît glas mai ai, bre Macovei, bată-te Dumnezeu să te bată!
  Zvîrli conţinutul paharului în ochii perceptorului; îl păli cu clonţul opincilor ipeste ţurloaie, dărîmîndu-1 pe duşamea ; descărcă patru -cartuşe umplînd odaia de fum şi încălecă peste fereastră. Detunară ş-afară arme. Porniră tropote de cai; se făcu tăcere.
  Macovei se răsuci într-o rînă, gîfîind, după ce veniră cei de la părete cătră dînsul. Nu-i făcuseră bine gustările şis se elibera de ele. încolo, slavă Domnului, n-avea nimic.
  —      Ţi-am spus eu, îl mustra şoptit Agata, ţinîn-du-i fruntea; e bine s-asculţi cîteodată şi vorba nevestii.
  El făcea semne cu o mînă, să fie lăsat în pace, înlăturînd pe femei de lîngă dînsul. Nici ceilalţi nu-şi veniseră încă bine în fire. Notarul îşi pipăia însfîrşit nasul, stăpînindu-şi un rîs bolnav.
 XI
             Tn care afacerile merg bine, însă nu se poate spune acelaşi lucru, despre suflete.
Nu după multe zile în urma acestei întîmplări, într-o dimineaţă, Levi Tof făcu prin Movi-leni o inspecţie, cum o numea el, ca să-şi dea samă de felul cum se comportă punctele cele mai nevralgice ale locului.
   Despre săteni nu putea fi vorba; ei se arătau indiferenţi, îşi vedeau de coşere şi de glugile de stru-jeni. In zilele de lucru, nevestele n-au cînd sta la sfat. într-o vreme ca aceea, după ce «a trecut vara ca o pîne şi vine iarna ca un cîne», se îmbulzesc treburile de-ţi stupeşti sufletul ; nu mai ai cînd sta de vorbă despre Gherasim şi Siminicaru, că te apucă romînul dumnitale de cînepa dracului. Insă în alte părţi rămăseseră prelungiri ale cutremurului şi emo-ţiunii.
   La Gherasim Tulbure porţile erau închise cu lanţ şi ferestrele aveau storurile lăsate. Rar ieşea între argaţi, în ograda de dindos, cucoana Natalia, legată strîns la frunte cu griimea albă. Din pricina aceea, şi din alte pricini mai de pe urmă, nu-i mai contenea durerea de cap.
156
  Plutonierul de jandarmi făcuse întăi o cercetare sumară, apoi se oprise nedumerit, întrucît domnul Gherasim Tulbure nu dovedea nici o vioiciune într-o acţiune care-1 interesa în primul rînd pe dumnealui. Pe de altă parte lipsea prefectul de la reşedinţa judeţului. Directorul de prefectură, de şi nu era în con-cediu, avea neapărate interese la moşioara lui şi nu putea ii 'găsit nici într-un chip. Procurorul Iovinade era de părere că trebuie să se aştepte intervenţia directă a celor jigniţi. Singură autoritatea ierarhică, domnul căpitan Spirea, fost pilot aviator în vremea războiului, hotărîse fără întîrziere urmărirea bandiţilor. De altfel era o reluare a acestei operaţii; de doi ani toate sforţările împotriva lui Siminicaru nu duseseră la rezultat.
  La curtea boierească veche erau deschise uşi şi ferestre şi umblau sluj.nice nouă, alese dintre fetele sărace din sat. Domnişoara începea să se aşeze; dormea acolea de cîteva nopţi. Simioana Ignea era şi ea de faţă.
  —      Duduia nu-i acasă, grăi ea hursuză cătră misit, fără a mai aştepta întrebare.
  —      Eşti dumneata bună să-mi spui unde poate fi găsită duduia ?
  —. Nu ştiu.
  —   A plecat la  Luncavăţ ?
  —   Poate să se  fi dus şi acolo.
  —      Aş vrea să am un răspuns, stărui domnul Levi; trebuie s-o găsesc numaidecît; e în interesul dumni-saîe.
  —   Caut-o şi dumneata, pînă     ce-i găsi-o.
, —   Atuncea-i la hambarele de    cătră    Şipote?
  —      O găseşti acolo, se învoi însfîrşit fata. Dar dacă nu te grăbeşti, se tot duce înainte.
 157
   Retrăgîndu-se, Levi Tof observa, prin ferestrele şi uşile deschise, aranjamentele odăilor. Erau covoare şi mobile de altădată, care astăzi nu se mai văd. Multe s-au ruinat; trebuiesc găsiţi şi aduşi meşterii care să le repare. Să vedem; să-i căutăm.
   Deocamdată patru fete, sub comanda Simioanei, freacă şi lustruiesc fără încetare; numai cînd şi cînd ridică obrazurile îmbujorate şi-şi aruncă îndărăt şuviţele de păr balan care le cad în ochi.
   Misitul se grăbi spre ieşirea satului. Mergea cumpănit, fără grabă mare, la o 'plimbare cu care era obişnuit. Pînă la hambare, avea doi kilometri. Cunoştea locul; cumpărase griul de la Movileni nu numai o dată. îşi descheie paltonul cu gaică; îşi împinse pe ceafă pălăria. întinderile se luminaseră de un rest de vară; prin soare începuseră a umbla pluguri, în miriştile vechi din dreapta drumului.
   Domnul Levi Tof îşi compunea în minte, pentru domnişoara Corban, gazeta cu ultimele ştiri şi impresii.
   Vra să zică, jandarmul nu poate face raport.
   Notarul Berbec ar fi zis numai atît : îmi pare rău de bunătate de mîncare; n-a fost chip ; a trebuit să ne ducem acasă. Şi rîde, pentru că Aglaia nu regretă masa. Ea se miră cum de nu i-a venit în minte hoţului să ieie lampa de bronz.
   S-a aflat şi ce-a zis doamna preoteasă. Cucoana Eleonora preoteasa a rostit şi ea puţine vorbe, şi anume:
   —  A avut Agata Macovei cinematograf.
   Iată acum adevărul asupra situaţiei lui Gherasim Tulbure.
   în dimineaţa de marţi, într-o supărare mare ca aceea şi într-un avînt, vechilul a poruncit să se puie
 158
caii la trăsură, ca să plece numaideclt la Botoşani. Pe cînd îşi căuta mantaua şi şapca şi-şi făcea socoteală de ce pleacă şi ce ispravă poate face la Botoşani, iată, se arată în cerdac Iorgu, contabilul de la Luncavăţ-
   Era ca totdeauna, cu bjîrbuţa lui şi cu bumbac în urechi, cu obrazul unsuros şi frecîndu-şi imîrHIe.
   —   Bună dimineaţa, Gherasime, îngînă el, intrînd.
   Fiind prietin vechi al vechilului şi om mai în vîrstă,
îi zice pe nume.
   Gherasim ridică fruntea şi se uită la el. Iorgu îşi pune cortelul într-un colţ. In cîrja cortelului, îşi potriveşte pălăria. Aşează cu grijă geanta pe masă.
   Se întoarce:
   —     Să vezi ce mi s-a întîmplat ieri, zice el, cu vocea-i moale şi bolnavă. Stînd la masă şi adunînd în condici precum fac de atîta vreme (am împlinit douăzeci şi nouă de ani la Sfîntu-Pantelimon de cînd slujesc la Luncavăţ), pe cînd stam la masă şi adunam, cum spun (mai bine-i să aduni şi să sporeşti, decît să scazi)...
   —     Da’ spune odată, cucoane, ce ai de spus ! izbucni deodată Gherasim, cu obidă.
   —     Aşa-i frate, uitasem, zîmbeşte cu mîhnire Iorgu, frămîntîndu-şi întăi mînile şi pe urmă frecîndu-şi obrazul drept cu mîna stîngă. Am aflat de întîm-plare; bine că n-a fost nimica grav.
   —     Cum n-a fost ? d-apoi ştii ce spaimă a tras Natalia ? Nici acuma nu şi-a venit în fire.
   —     Ferească Dumnezeu de mai rău, suspină cu mîhnire Iorgu contabilul, frecîndu-şî cu mîna dreaptă obrazul stîng; apoi, cu amîndouă mînile, îşi mîngîie în jos bărbuţa rară de tuberculos vechi. Cum îţi spun, pe cînd adunam la condici, iaca văd
 1
un om străin c-o bucQpa în spate. Deschide uşile fără să bată, fără să întrebe; intră la mine şi pune legătura jos.
 —      Dumneata eşti contabilul de la Luncavăţ ? întreabă el.
 —      Eu sînt. Ce pofteşti dumneata ? Cum intri aşa, fără voie ?
 —      Nu ştiu eu de asta, răspunde ei. (Părea un om din părţile noastre; nu-1 mai văzusem, încă, niciodată.) Iaca, am adus legătura asta. Poate-ţi face trebuinţă.
 —      Nu-mi face trebuinţă nimica, zic ; nu-mi trebuie legătura dumnitale ; ia-o şi du-o de unde ai luat-o.
 El se uită la mine, avînd îndrăzneala să rîdă :
 —      înapoi de unde am luat-o n-am s-o duc; po-runca-i s-o lăs aici. Să fii dumneata sănătos.
 Cum a spus vorbele acestea, a ieşit, s-a dus, nu l-am mai văzut.
 Am umblat eu o vreme în jurul legăturii ş-am observat-o. Ce să fac eu cu dînsa?
 —      Spune mai degrabă, cucoane, intervine cu nerăbdare Gherasim Tulbure, că era faţa de- masă a nevestei, cu condicile şi hîrtiile mele !
 —      întocmai, zîmbeşte palid contabilul Iorgu. Am adus faţa de masă, ca să fac o plăcere cucoanei Nataliţa.
 —   Dar ce plăcere îi mai poţi face ei acuma !
 —      Nu ştiu. Eu am adus-o. Cred că dumneaei n-are să se supere.
 Omul trage cătră sine geanta de piele, scoate din ea faţa de masă şi o pune cu grijă deoparte.
 —      Credeam că în geantă ai adus unele acte care-mi sînt de trebuinţă.
160
   —     Nu, n-am putut aduce nici o condică şi nici un act; nici n-am putut alege cele care-ţi trebuiesc de cele de care ai fi bucuros să te desfaci. Mi-a poruncit cuconu Gheorghiţă să i le pun toate pe birou, să le răsfoiască şi să le cerceteze una cîte una. Dar mai întăi şi mai întăi, le-am cercetat eu.
   —     De ce ? dacă-mi erai prietin, mi le trimeteai înapoi şi gata. La dreptul vorbind, nici nu-mi fac trebuinţă.
   —     Ba nu vorbi aşa, Gherasime. Unele hîrtii îţi fac trebuinţă, după cum am observat cetindu-le. Datoria mea a fost să atrag atenţia boierului. S-a uitat şi el la dînsele ! îi fac şi dumnisale trebuinţă.
   Gherasim îl privi ţintă :
   —   Care hîrtii ?
   —     Sînt nişte hîrtii, îngînă molcom Iorgu contabilul. Gîndeşte-te puţintel; ai să-ţi aduci aminte numaidecît. Eu nu înţeleg ce gust ai avut tu şi ce idee ţi-a venit să chemi pe Siminicaru.
   —     Dar nu l-am chemat, cucoane, pentru numele lui Dumnezeu! Nu l-am chemat!
   —     Asta zic eu: ce gust vei fi avut tu să chemi pe Ile Siminicaru ? Iar dacă a venit ca un hoţ, să te prade, de ce i-ai dat acele hîrtii? Mai de mirare ar fi fost dacă le-ar fi ales el; însă Ile Siminicaru nu ştie carte. Şi mai este o întrebare pe care n-o pot deslega. După ce le-a luat, de ce nu le-a lepădat pe drum, ori pe un cîmp; şi de ce le-a adus un om necunoscut la mine ? Am adus faţa de masă ; despre hîrtii vreau să stăm de vorbă, ca să-mi mul-ţămeşti după aceea şi pentru una şi pentru alta. Că ai avut interes să se piardă registrele, înţeleg. Nu le puteai distruge ; nu te lăsa inima să dai foc casei.
Jl — M= Şadoveariu — Opere, voi. 14
 161
     —      la lasă-ma, cucoane, răcni cu mînie Gherasim. Doar nu eşti judecător de instrucţie. A venit hoţul şi le-a luat — asta-i; ce pofteşti dumneata mai mult? Cum am să-l pun eu să facă una ca asta? Mai degrabă l-ai pus dumneata, căci dumnitale ţi-au fost aduse.
     —      Ba eu, Gherasime, n-aveam nici o nevoie să se facă asemenea descindere, ca să zic aşa. O putea face un procuror, ori un portărel, unul dintre acei despre care s-a auzit că are să li se rupă picioarele. Vra să zică, registrele existau; se ridicau — şi luam cunoştinţă de ele. Noi chiar am vrut să le cunoaştem ; am fost şi eu aici, în numele domnişoarei Corban, stăpînă moşiei. Nu mi s-au pus la dispoziţie nici registre, nici socoteli. Nu ştiu ce răspuns mi se poate da mie, Gherasime. Nu ştiu, în orice caz, ce răspuns s-ar putea da unui judecător de instrucţie. Ţi-o spun eu: afacerea-i încurcată. De descurcat, se descurcă. Numai nu pricepeam de ce ai dat şi acele hîrtii.
     —      Care hîrtii ? nu mă fierbe, cucoane, şi vorbeşte lămurit. Ne cunoaştem de atîţia ani de zile; ai fost şi ai petrecut în casa mea ; nu ţi-am făcut nici un rău, ba pot spune că numai bine ţi-am făcut; atuncea cum vii dumneata, după cîte s-au întîmplat, să răsu-
j ceşti cuţitul în rană ? Care hîrtii ? Straţa mea personală a oilor?
     —   Aşa. Era şi asta.
     —   Apoi eu am oi ale mele, cucoane.
     —      Ştiu; n-arn să te întreb cum şi unde le hrăneai; numai am să observ că se constată, făcînd comparaţii, adunări şi scăderi, cu ce bani au fost plătite acele oi ale dumnitale.
 162
   —  Âm împrumutat bani de la o banca.
   —  De la care bancă ?
   —     Numaidecît de la o bancă ? Mi-a dat o persoană particulară.
   —     Se poate, numai nu i se cunoaşte numele. Şi nici nu rezultă de nicăieri că s-ar îi împrumutat sume de la o persoană particulară. Dar mai sînt altele.
   —  Care mai sînt ?
   —     Ascultă, Gherasime, — ce să mai vorbim ? Sînt destule. S-a găsit mai cu samă o scrisoare comercială proaspătă şi o ciornă de răspuns — acte particulare : vînzare şi cumpărare — dispunînd de un avut străin. Ai să-mi spui că încă nu ţi-ai depus mandatul şi socotelile şi că puteai trata vînzări de grîu. Am să-ţi răspund că, din termenii scrisorilor, rezultă o operaţie care stă alături, în codul penal, cu ceea ce face Ile Siminicaru. De altminteri Baruh Şapira nu se dă în laturi să declare ceea' ce este, aruncînd asupra dumnitale toată răspunderea. De asfa^i-am spus eu că, oricît am stat ş-am cugetat, nu m-am dumirit cum de ai dat tu într-o mînă străină asemenea petece de hîrtie. Poate erai într-o tulburare mare, ori după prea multe pahare de vin.
   Gherasim Tulbure fusese prea mult hărăţit şi împuns, ca să mai poată rezista. Cu ochii ieşiţi din orbite şi sîngeraţi, începu să răcnească fără sine, izbind scaunele în dreapta şi în stînga şi scuipîrnl înjurături oribile.
   —     Dar ce am făcut eu, mă rog, pe lumea asta ? ce pacate am săvîrşit şi ce blăstăm ispăşesc ? Am omorît pe mama şi pe tata ? Atu ajuns în aşa stare, de pot spune că mă tăiaţi bucăţică cu bucăţică, mă puneţi în ţăpuşă, mă frigeţi şi mă mîncaţi!
 163
   însfîrşit, se trîntx pe un scaun şi slăbi cu desa-vîrşire, încovoindu-se într-o tînguire;, cu fruntea în palme :
   —  Lasaţi-mă, saracul de mine!
   Iorgu contabilul tuşi încet:
   —  Linişteşte-te, Gherasime.
   >— Cum să mă liniştesc? urlă Gherasim, holbîn-du-se în tavan.
   —     Intr-adevăr, nu te poţi linişti, îşi făcu socoteală cu sînge rece Iorgu contabilul. Nu te poţi linişti decît trăeîndu-te la o parte, ca un om cuminte, cum te-am ştiut odată. Nu poate o oală de lut să se pălească fără primejdie de un cazan; nu te poţi tu pune cu nişte boieri.
   —  Dar nu poate fi şi pentru mine o dreptate ?
   Iorgu îşi potrivi bărbuţa şi îl privi zîmbind.
   —     Vrei să-ţi spun eu care-i dreptatea ta ? Vrei să-ţi spun? Te rog să mă asculţi fără supărare. Potrivit cu articolul 622 şi articolul 714 şi articolul 715 din codul civil ; şi articolul 1560 şi articolul 2002 din codul penal, dreptatea ta e într-un loc unde n-am să mai pot veni să-ţi dau sfaturi. Ai tu noroc că sînt şi eu pe lume. Acuma slujitorii lui cuconu Gheorghiţă iau în stăpînire hambarele; vatavul a venit cu haidăi şi a luat boii de la ocoale, ca să-i puie la pluguri; deasemenea oile au fost trecute în hotarul Luncavăţului şi scoase la imaşurile de pe Şiret. Tu taci din gură, ca să nu se mai facă alte măsuri şi numărători. Mulţămeşte-te să rămîi c-un ochi, ca să nu ţi-i scoată pe amîndoi. Roagă-te domnişoarei să-ţi deie drumul cu gospodăria ta, după cît va aprecia domnia sa că trebuie să-ţi lese.
   —     Am bani în casetă, dar mi-a luat Siminicaru cheile.
 164
  —     Lasă cheile; ai trimes după un lăcătuş la Botoşani, dar acela n-are să vie. Ce-ţi trebuiesc chei? Şi caseta, şi toate cîte sînt boiereşti să rămîie aici. Eu zic că-ţi ajunge ce-ai depus la Centrala Cooperativelor. Avem la mînă bonierpul, Gherasime.
  —     Vai şi amar! încaltea daţi-mi c-un par în cap şi mă omorîţi!
  —     Da’ nu te omoară nimeni, Gherasime. Unde se află una ca asta ? Cînd vei îi acasă la tine în Botoşani, strada Poştei, după ce veţi aşeza toate ale voastre la locurile lor şi vă veţi însenina, eu am să vă fac o vizită ş-am să-ţi întind pe marginea mesei chitanţa Centralei Cooperativelor. Am să-ţi spun aşa : primeşte al tău la tine, Gherasime. Bine-i aici; s-ar fi cuvenit să fii la poarta verde, pentru delictul care se chiamă abuz de încredere; însă ce să-i faci ? aşa-i viaţa !
  Prin urmare, murmura domnul Levi Tof şi-şi făcea socoteală, ca şi cum ar fi fost în faţa domnişoarei Corban; pe cînd Iorgu contabilul era gazul asfixiant în adăpostul blindat, la cîrnp se produceau operaţiile concentrice pentru luarea în stăpînire a moşiei Movileni cu toate ale sale.
  Ridicînd ochii în lungul drumuşorului care trecea printre mirişti la coşere, misitul văzu căluţul alb ; deci domnişoara Constanţa se afla la hambare. Mai văzu şi calul murg; prin urmare se afla în acelaşi loc şi bătrînul Vrînceanu. Cu atît mai bine, reflectă domnul Levi Tof, grăbind paşii. Pe lîngă recomandarea pe care am făcut-o de mult, încă din tren, domnişoarei Corban, după ce i-am expus filosofiile mele şi situaţia mea dependentă de republica Chili, trebuie să mai aibă domnia sa în consideraţie că Baruh Şapira, escroc de profesie, nu mai are ce
căuta aici şi că numai Levi Tof trebuie să vîndă grîul de pe Movileni.
   Domnişoara venea de la hambare, c-un pas măsurat, cu fruntea înălţată şi zîmbind cătră ceva depărtat. Se îndreptă întăi spre paneraş; apoi părăsi direcţia şi veni spre un mamelon înverzit de o perie deasă de grîu tînăr, şi urcă acolo, ca să vadă plugurile urmînd unele după altele pieziş, înspre zare.
   —     Levi Tof are onoarea să vă salute respectuos.... zise misitul, descoperindu-se cu stînga, iar cu dreapta îndepărtînd oblic cortelul.
   —     Cum ? tresări domnişoara Corban. A ! dumneata erai?
   — Atenţiune, vă rog, se înclină Levi.
   — Arh auzit, am auzit, răspunse cu oarecare nerăbdare domnişoara. Poate ai să-mi comunici ceva?
   —     Desigur, duduie Tanţa ; am venit să vă comu> nic ultimele ştiri şi impresii.
   —  Privitoare la...?
      Privitoare la caimacan, desigur!
   —     N-am vreme acum, răspunse bnisc domnişoara Corban.
   Se întoarse şi coborî mamelonul, îndreptîndu-se cătră hambare. Lucrătorii se fereau din calea ei în-chinîndu-se cu umilinţă.
   —     Am ştiut eu de mult, suspină Levi Tof, că nerecunoştinţa este copilul legitim al binefacerii. Ach-tung! Această domnişoară nobilă are iarăşi o nelinişte. Trebuie să începem .din nou cu filosofiile noastre, ca să descoperim ce este. Deasemeni am înţeles de ce un doctor în medicină şi agronomie poate avea dureri subite de cap, pentru ca, după un sfert de oră, să fie extrem de bine dispus. Am văzut doi cîntînd la piano : e deja grav; iată nişte tineri veseli,
 166
făcîndu-şi unul altuia declaraţii exagerate de amiciţie şi meniţi să devie duşmani nu peste multă vreme.
   Domnul Levi Tof oftă şi ocoli cu totul prin altă parte, ca să iasă din nou, din întîmplare, în preajma domnişoarei Corban. Vînturătorii şi ciurarii lucrau în hambare. Indepărtîndu-se de cătră zgomot, ieşea de sub şoproane cuconu Gheorghiţă, venind înspre lumină. Domnişoara era încă nevăzută. Dar cuconu Gheorghiţă Vrînceanu avea un tovarăş care-1 urmărea, tăcut şi la aceeaşi distanţă, ca o umbră.
   Misitul stătu uimit în loc. Umbra era Gherasim Tulbure. In cîteva zile vechilul slăbise şi se încovo-iase din grumaz. Cînd boierul cel bătrîn se opri, Gherasim ridică ochi în cearcăne vinete şi un obraz scoîîlcit şi nebărbierit.
   —     Ţi-am spus că eu nu m-amestec în afacerea asta, Gherasime, hotărî boierul cu bărbia în piept, privind holbat pe vechil, ca şi cum s-ar fi uitat peste ochelari.
   Gherasim luase cizmele şi căciula de altădată. Ţinea cu mîna stîngă la coapsă căciula şi-şi alipise călcâiele, în semn de cel mai desăvîrşit respect.
   —     Ştiţi că toate au mers bine cît a trăit răposatul boier, urmă Gherasim. Numai după toate acele nenorociri, a dat un vînt rău peste mine. încă o dată, vă rog să mijlociţi pe lîngă duduia ca să nu mă depărteze.
   —     Nu ţi-am spus, Gherasime, câ n-am nici un amestec ? Am venit să văd şi eu ce este aici, ca orice om curios ; însă nu mă amestec şi nici nu vreau să mă amestec. Adresează-te domnişoarei.
   —  Domnişoara nu mă sufere să-i vorbesc.
 167
 *— Apoi dacă domnişoâfâ fiu te suîefe să-i vorbeşti, ce pot să-ţi fac eu? Cu părere de rău nu pot să-ţi fac nimica.
 —   Vă rog, cucoane Gheorghiţă.
 Bătrînul îşi încruntă sprinceana şi-şi zbîrli mustaţa. Se dădu un pas înapoi, fulgerînd pe om de jos în sus.
 —   Lipseşti! izbucni el deodată, scurt.
 Gherasim plecă fruntea, covîrşit.
 —     Să mulţămeşti lui Dumnezeu, mormăi cavernos Vrînceanu, că am intervenit la fina mea, care-i persoană sensibilă, să nu ducă lucrurile mai departe. Ţi-ai încărcat boclucurile ?
 —   Le încarcă acuma Natalia.
 —   Se află de faţă Iorgu ?
 —   L-am lăsat seolo; cînd mă întorc, îl găsesc.
 —     Pofteşte şi pleacă ; doresc să nu ne mai vedem ! hotărî, neînduplecat, Gheorghiţă Vrînceanu.
 —     Am înţeles, cuconaşule, murmură umilit Gherasim.
 Se întoarse în loc: după cîţiva paşi, Levi Tof îi observă albul sălbatic al ochilor.
 îmi place mărinimia boierilor mei, suspină în sine misitul. Ar trebui, poate, să-l trimeată pe Gherasim legat în pădurea de la cotitură, să-l mînînce, la noapte, lupii. Cine-i, mă rog, Gherasim, ca să fie tratat astfel, ca un egal ? E un biet om ieşit din sărăcie. Virtutea e uşoară cînd ai ce-ţi trebuieşte. Ce vreţi dumneavoastră de la Gherasim Tulbure? Dacă ar fi corect şi cultivat, ar fi el boier în locul dumneavoastră. Aş dori să cunosc unde-i perfecţia unor boieri mari, care uită de ieri pînă astăzi jertfe şi servicii ?
 168
      Pe ciriS cauţi, Levi ? întrebă boierul, cu Vocfiâ lui normală. Nici nu te observasem.
 ___ Vă salut cu respect, cucoane Gheorghiţă. Am
 venit sâ găsesc pe duduia Constanţa, răspunse cu grabă ovreiul. Am vrut să-i servesc ultimele ştiri.
 i— E aici; n-a putut suporta prezenţa mişelului aceluia.
 Levi oftă.
 —     Cucoane Gheprghiţă, reluă misitul; am întîl-nit-o şi am fost nevoit să bat în retragere. Am vrut să-i propun şi un preţ bun pentru grîu. Dumneaei nu vrea să mă mai cunoască.
 —     Tu eşti cam alintat, Levi; te-ai învăţat rău şi ai felurite pretenţii. Vină după mine.
 Misitul urmă pe boier, înspre paneraşul cu cal alb. Domnişoara Constanţa plecase.
 Cuconu Gheorghiţă zîmbi ironic.
 —  N-ai noroc, Levi.
 Misitul surîdea şi el privindu-şi cortelul, intrat deodată în metoda lui specială de aflare a adevăru-lui, prin deducţii şi eliminări. In definitiv, convingerea lui cea mai dedesubt era că toate întîmplările nu se orînduiseră pentru alt motiv, decît ca să-i aducă lui un comision cît mai apreciabil în toamna acelui an 1926.
 La sfîrşitul lui octomvrie, după căderea frunzelor, într-o sară de ploaie mocnită, Simioana Ignea se ceru duduii pînă în sat la Şipote. Avea o treabă grabnică.
 —     Pe ploaie, Simioană Ignea ? întrebă cu mirare domnişoara Corban. Aşteaptă să se îmbunătăţească vremea, ca să merg şi eu cu tine în satul acela.
 —     E departe, duduie, pînă acolo, surise cu puţină mîhnire Simioana; e pe celalalt tărîm.
 169
      Cu toate acestea, făgăduiala pe care arn făcut-d în duminica dintâi cînd am fost la biserica noastra de-aici, trebuie să mi-o îndeplinesc numaidecît, Simioană. Părintele Constantin mi-a şi vorbit de un loc potrivit pentru bisericuţă.
  —     Da, duduie, deasupra satului, în pisc, în preajma unor mesteceni.
  —   Atunci aşteaptă-mă şi pe mine.
  —     Pînă atunci trece vremea, duduie, şopti deodată cu glas tainic şi scăzut fata. Oi merge şi eu în urma matale, cînd vei bigevoi să te urci sus, ca să pui cu mîna matale semn pentru locul sfintei mese. Dar pînă atuncea nu pot întîrzia : mi-i rînduit să mă duc numaidecît acuma.
  —     Bine, răspunse scurt şi contrariată domnişoara. Du-te. Să nu întîrzii.
  —     Numai mîni lipsesc, duduie, răspunse cu supunere Simioana Ignea.
  Atitudinea ciudată a ţărăncii trezi abia în sara următoare gîndurile şi curiozitatea domnişoarei. Ploaia încă bătea în geamuri. Curtea era liniştită ; slujitoarele umblau cu paşi moi prin camere. Din cînd în cînd se deştepta în întunericul de-afară un vîrtej uşor care precipita stropii în fereastră, ca o bătaie de degete.
  Pe sofaua cu tonuri de aur stîns doctorul Luca îşi sorbea în tăcere ceaiul. Domnişoara Corban îl observa, cu codiţele ochilor încreţite.
  Acest evanghelist n-are îndrăzneala să înceapă o altă serie de predici, se gîndea ea. Experienţele noastre proprii, emanciparea pe care trebuie să ne-o impunem, libertatea pe care tindem să ne-o rezervăm fiecare, iată lucruri asupra cărora ne-am înţeles deplin, urma să cugete domnişoara Tanţa. Cel mai bun
 170
 lucru e să ne păstrăm poziţiile şi să nu ne lăsăm înşelaţi.
 ___.Nu trebuie să se uite, urmă ea cu glas tare,
 că Adam şi Eva au fost singuri, de aceea au săvîrşit cea mai mare prostie, pe care o ispăşim noi. Ne aflăm şi noi izolaţi şi singuri, cu perspectiva de a avea în curînd în jurul nostru raiul, sub forma celei dintăi primăveri a vieţii mele.
 Doctorul îşi sorbea ceaiul cu înghiţituri mari, mor-măind ceva nedesluşit.
 —■ Eşti bolnav cumva, evanghelistule ?
 —  Negreşit.
 Domnişoara Constanţa rîse :
 —     Nu-i primejdie, deoarece am pus diagnoza. S-ar părea că nu eşti în stare să te împotriveşti unei iubiri cum n-a mai fost niciodată. Nu fi copil şi du-te la culcare, ca să nu se facă prea întuneric afară. Pînă la Luncavăţ ai un drum destul de lung.
 Doctorul făcu un bot copilăresc. Ea îl observa furiş. De şi avea cîţiva ani mai mult decît dînsa, era cu mult mai tînăr. In jucăria aceasta îndeosebi, era cu totul neîndămînatic şi drăgălaş.
 —  Pleci ?
 —  Fără îndoială, de vreme ce mă alungi.
 —  Foarte bine faci, zise ea cu seriozitate.
 Sună un clopoţel de argint. Una din slujitoare apăru şi ajută boierului să-şi îmbrace impermeabilul. Un argat aduse calul. Lumina dinlăuntru izolă în întuneric mişcarea sprintenă de încălecare a doctorului Luca. Duduia Constanţa îl salută solemn şi oarecum definitiv.
 Se închise uşa. Odaia rămase goală. începură să bată iarăşi în geam degetele nevăzute ale amintirii şi ale trecutului. Nu erau amintiri; nu mai exista
 171
trecut. Nu mai este trecut, pentru că voim să-l înlăturăm cu orice preţ ca pe o fantomă dezagreabilă, şi el revine necontenit. Acel interesant personagiu, cu numele Levi Tof, ar propune o soluţie anumită pentru înlăturarea trecutului: să combin un descîn-tec, şi-n tot timpul cît îl debitez să nu mă gîndesc la evanghelişti. Cu toate acestea uneori e necesar să mă gîndesc la trecut — ca să pot înlătura unele ademeniri ale prezentului. Nu m-ar putea nimeni convinge că doctoraşul nu mi-i simpatic; însă ştiu că e trebuitor să mă desmint faţă de mine însămi. Tot astfel trebuie să înlătur presimţirea    acelei primăveri
unice, după care nu va mai fi alta.
   Nu rezulta din aceste cugetări severe    decît  că  doc-
torul Luca plecase prea devreme.
   La un ceas tîrziu, bătu un cucoş din aripi şi trîim-biţă stîns în apropierea casei.
   Se auziră tropote afară şi paşi. Ar fi destul de neplăcut dacă s-ar întoarce evanghelistul pentru că ar fi silită să-l primească cu bucurie.
   Servitoarea apăruse, nesimţit.
   —  Cine-i ?
   —     Duduie, s-a întors Simioana. Trebuie să fie bolnavă ; e pătrunsă de ploaie şi-i ard ochii.
   —     Daţi-i haine de schimb şi o băutură fierbinte. Pe urmă să vie la mine.
   Păstrase pentru ţăranca aceasta un sentiment viu. Simpatia ei nedesminţită era ţinută însă în loc de rezerva în care fiinţa aceea se închidea uneori. Grija pe care i-o purta, curiozitatea nesatisfăcută, lipsa de explicaţii pentru această plecare intempestivă îi aduseseră bănuieli şi prepusuri care subsistaseră şi-n timpul convorbirii cu evanghelistul. Stînd visă-toar-e şi urmărind pe doctorul Luca prin ploaie şi
 172
 âscuîtind vmtul, dorindu-i maliţios i'ntoarcefea, âŞ-tepta pe Simioana Ignea. Ochii ei tragici îi apăruseră numai după ce fata plecase.
 Ochii aceia tragici ieşiră din umbra uşii. Ţăranca avea însă şi un zîmbet ciudat.
 Domnişoara Corban o cercetă îndelung, apoi îi zise cu blîndeţă :
 —  Stai colea.
 Simioana Îngenunche lîngă stăpîna ei.
 —  Mărturiseşti ?
 —  Mărturisesc, duduie.
 —  Ştiam, zîmbi domnişoara, că încă îl iubeşti.
 —  Pe cine, duduie? pe Ile Siminicaru? Nu.
 —  Atuncea unde ai fost ?
 —     Duduie, suspină fata ; alaltăieri după amiază, după ce a început ploaia, a venit la mine unul din oamenii lui, să-mi spuie că Ile se prăpădeşte. E puşcat în coastă; se năcăjeşte să moară şi nu poate. M-a cerut să vin, ca să mai mă vadă o dată şi să-l iert.
 Domnişoara se cutremură de glasul monoton şi liniştit al fetii.
 —     Cînd a fost împuşcat, Simioană Ignea? Nu s-a vestit nimica, nicăieri.
 —     Nu s-a vestit pentru că nu s-a ştiut. Dar el a fost puşcat, fiind în salaşul pe care-1 cunoşti mata, la mărul rotat, între smîrcuri. A stat, săptămînile acestea, în locul acela pustiu. Uneori, în cîte-o zi, trecea un aeroplan. Se uita şi el la minunea aceea. Din asta i s-a tras sfîrşitul. Cei de sus chiar pe el îl căutau. Au trecut sub soare; ş-apoi a doua zi l-au împresurat jandarmii. S-au împuşcat unii pe alţii pînă sara : el cu tovarăşii lui trăgeau din vatră ; ceilalţi trăgeau de dincolo de smîrcuri. L-au lovit în partea stîngă înainte de a se face întuneric, dar el a
 173
Urmat a se apăra.     Cînd  s-a înoptat   deplin, unul    din
ţigani l-a luat în    spate şi l-a scos   la  liman printre
spinării şi pîrloage. Celalalt a urmat să detune, ca să nu se bănuiască retragerea. După aceea s-a dus şi el. Cel dintăi l-a dus pe Ile într-o vizunie, în pădure. Acolo a spus el că-şi vede sfîrşitul şi a trimes după mine. A cerut să fie ridicat mai sus, la Bour. M-am dus la Bour şi l-am găsit. Ploua şi el se uita asupra pustiei. Acuma acolo era linişte; nu se mai vedea, nu se mai      auzea nimic.
   Mi-a cerut să-l    iert.
   L-am iertat. Şi-a rezemat fruntea de umărul meu, cum avusese odată obicei. A stat aşa o vreme şi a închis ochii.
   —   Atîta-i ? întrebă şoptit duduia Constanţa.
   —     Nu-i numai atîta, duduie. Eu am ştiut că mă chiamă şi pentru alta, cum a fost jurămîntul nostru, cînd ne-am fost dragi, ştiind el bine- că i-i scris să moară precum s-a întîmplat. M-am sfătuit cu ţiganii şi l-am învălit strîns în dulama lui; după aceea, de la Bour, l-am purtat pe cal, în puterea nopţii, la Şipote, tocmai sus, în preajma mestecenilor. L-am aşezat deoparte ; am scos întăi brazde cu cuţitele ; pe urmă am săpat groapă adîncă, după rînduială. I-am pus han de vamă şi o cruciuliţă de clomburele pe piept. L-am astupai ş-am potrivit la loc brazdele.
   Acolo, duduie dragă, urmă cu însufleţire şi cu bucurie Simioana Ignea, acuma-i un loc singuratic. Dar mata ai să binevoieşti să te sui într-o zi, cînd va fi, să alegi locul sfintei mese, precum mi-ai făgăduit, pentru o bisericuţă. Preotul are să facă slujbă morţilor matale şi are să împrăştie apă sfinţită. Au să ajungă şi asupra sălbaticului rugăciunile şi aghiasrna.
  CAZUL EUGENITEICOSTEA
       ROMAN
          1936
 I
uiţi prietini tineri, între care se numără şi
copiii mei şi unele rude, mă îndeamnă să
scriu, dacă nu pentru toată lumea, măcar
pentru uzul lor personal, viaţa rpmanţată a Eugeniţei Costea. Pentru ei Eugeniţa Costea fusese o mare personalitate.
  Cum am obiceiul să mă instruiesc din gazete şi am cetit toate foiletoanele criticilor contimporani, le-am expus îndoiala mea cu privire la vieţile romanţate, care n-ar fi operă serioasă, ci ceva hibrid, impus de moda literară de după război.
  Cu toate argumentele mele împrumutate, e greu să am linişte.
  —     Da-că o viaţă romanţată nu-i nici istorie, nici roman, mi se răspunde, atunci scrie mai mult istorie. Ai amintirile noastre, ai observaţiile şi constatările personale, ai scrisori şi un jurnal intim. Dacă nici din asta nu se poate alcătui istorie, atunci nu mai credem în nimic. Trăim în vremuri de democraţie şi declarăm, cu violenţă, dacă e nevoie, că nu numai Ludovic al paisprezecelea are dreptul la un istoriograf.
 12
 177
   —      Liniştiţi-vă, tinerilor, le răspund eu, şi mat ales încercaţi a fi înţelepţi. Orice aţi spune, dreptul la un istoriograf nu-1 are oricine şi asta o hotărăşte mai ales posteritatea. Chiar dacă noi am încerca să vîrîm în istoria omenirii pe cutare şi pe cutare, porţile panteonului admiraţiei nu se deschid decît tîr-ziu şi nu se deschid decît pentru foarte puţini; cei mai mulţi rămîn zgribuliţi afară, în atitudine de cerşetori, cu foile de intrare în mîna dreaptă întinsă şi ţapănă. Din deceniu în deceniu solicitatorii devin umbre tot mai schilave, pînă ce se amestecă cu pulberea tatălui nostru pămîntul. Oricît de violent aţi declara dreptul vostru la nemurire acuma, nimic din cele rînduite nu se schimbă ; după al patruzeci-lea an al vieţii, veţi înţelege că trebuie să muriţi şi,
 • ce e mai trist, că cei mai mulţi va trebui să muriţi fără nici o glorie, în chipul cel mai meschin. Euge-niţa Costea a fost o persoană interesantă cît a strălucit tinereţa ei; voi veţi fi oameni cumsecade: admit asta ; nu acestea sînt criteriile istoriei şi faimei. Pe lîngă asta, veţi cunoaşte mai tîrziu că chiar disciplina istoriei, la care faceţi apel, e mai puţin serioasă decît se crede : pune importanţă exagerată la stabilirea unei zile şi a unui an, ceea ce mi-e indiferent; pe cînd probleme sufleteşti, evenimente culturale şi sociale sînt în funcţie de părerile personale ale autorilor, care prezintă o comedie a măştilor adecuată pasiunilor şi intereselor lor de o clipă. Nu s-a văzut mai mult arbitrar decît în istorie. O istorie a unei copile, aşa de simpatică şi, dacă vreţi, aşa de excepţională, nu poate fi decît o interpretare a mea ; fiecare dintre voi o vede în felul său, deci ni-mene nu ar fi mulţămit.
178
   —     Dacă nu sîntem mulţămiţi noi, mi se răspunde, poate va fi mulţămită lumea cealaltă, care n-a cunoscut-o de-aproape pe Eugeniţa Costea. Deci scrie pentru public. De vreme ce editorul cere şi lumea ceteşte, înseamnă că genul e bun, chiar dacă unii şi alţii se îndoiesc de legitimitatea lui şi nu vor să-i facă loc în săltăraşele retoricei. Scrie o viaţă roman-tată, dacă numai Ludovic al paisprezecelea şi Ghin-ghis-Han au dreptul la istorie.
   —     Chiar şi dreptul acesta e contestabil, răspund eu. Unii încearcă să scoată pe acesta din urmă din năsipurile negre ale Mongoliei, unde i s-a prăpădit mormîntul şi unde-i piere amintirea. Viscolul uitărilor viitoare va troieni poate şi pe cel dintăi. Cred că nu voi scrie ce-mi cereţi. Eugeniţa Costea a fost o cunoştinţă a noastră, o prietină pe care am iubit-o, am apreciat-o şi am socotit-o interesantă. Eugeniţa Costea înseamnă ceva pentru noi; nu înseamnă nimic pentru restul lumii, mai precis: pentru restul publicului cetitor. Pentru ai mei nu e nevoie de o asemenea poveste scrisă, căci o avem în noi; pentru lumea cealaltă nici atît. Lumea cealaltă se poate interesa de viaţa romanţată a unui Napoleon, a unui Bismarck,-a lui Disraelli ori Benvenuto Cellini; să zicem că publicul nostru patriot şi binevoitor ar accepta un Mihai Viteazul ori Domnul Tudor, — însă Eugeniţa Costea nu-i spune nimic. Eugeniţa Costea a fost o fetiţă oarecare ; am admirat-o o clipă ;
           Et, rose, elle a , vecu Vespace (Tun matin...
   In interesul meu de azi, criticii au demonstrat fragilitatea genului epic ce se chiamă viaţă romanţată. Dacă totuşi editorii plătesc bine marfa, au grijă s-o şi aleagă. Titlurile acestui soi de cărţi trebuie să fie
 179
sehzaţîonaîe; cuprinsul deaseriieni. Dacă nu e vorba de un erou al umanităţii, ceea ce e mai puţin interesant, să fie prezintat cel puţin un mare cuceritor, un mizerabil îmbrăcat în purpură, un mare criminal, ori o curtezană faimoasă. Cele mai mari tiraje sînt legate de asemenea tipuri.
   —     Ai dreptate în aparenţă, intervin iarăşi prietinii mei. Oricum ar fi scrisă istoria, adevărul nu e decît unul şi el va trebui să se aleagă. Oricît ar fi de hibridă istoria romanţată şL de ciudat gustul publicului, noi pretindem că poate interesa pe semenul nostru de azi, în orice caz trebuie să intereseze pe semenul nostru de azi, viaţa romanţată a anonimului. Nu roman, — ci viaţă romanţată, adică document istoric al epocii. Viaţa unui copil al vremii noastre, a tipului reprezentativ, nu excepţional, viaţa de toate zilele, viaţa noastră a tuturor, viaţa nenorociţilor de după război. Primăvara domniei tale, domnule Sava Dumitrescu şii respectate prietine, a înflorit într-un răstimp de tihnă şi fericire s-ar putea zice; domnia ta singur mărturiseşti asta ; pe cînd viaţa noastră a tinerilor de după război e numai zbucium şi tragedie. Această viaţă totdeauna de zbucium şi ades de tragedie să ne-o descrii. Eugen iţa Costea e ceea ce sîntem noi întrucîtva. E romanul nostru şi ne interesează mai mult decît orice; deci scrie-1 pentru noi. Dacă nu pentru noi, scrie-1 pentru alţii de după noi, ca să cunoască tris-teţa în care vieţuim.
   E greu să mă las convins, cu toate că insistenţele sînt întovărăşite şi de alte argumente. Tinerii mei prietini se înşală crezînd că ei trăiesc o epocă grea şi sînt
o generaţie cum n-a mai fost. In general fiecare om se
 180
analizează complezent şi se socoate un tip excepţional. Iar această generaţie atît de nenorocită ride şi se agită mai mult decît cea care a precedat-o. Pretinde, poate mai mult decît trebuie şi, în împrejurări deficitare economice, e mai îndemnată să fie turbulentă. Deasemeni, între cataclismele istorice, e dispusă să stea în afară de cetatea instituţiilor consacrate şi de autoritate. Scăderea spirituală a vremii a făcut-o să fie mai flămîndă de cele materiale. Vrea totul, pretinde totul; socoate că de la ea porneşte lumea şi la ea se sfîrşeşte. Toate generaţiile tinere, la toate epocile, au avut această înflorire explozivă. De cele mai multe ori aceste generaţii au fost puse în situaţia de a-şi vedea roadele. Cîteodată, ca şi acum, furtuna in care se zbat le ameninţă să rămîie sterpe. Eugeniţa Costea n-a fost o realizare definitivă, deci nu-i recunosc dreptul să mă ocup în asejnenea măsură de ea.
   In orice caz viaţa acestei tinere persoane ar putea să servească numai ca document romancierului. Tinerii mei amici însă cer o istorisire-raport. In orice caz cer adevărul istoric în romanul meu, pe cînd un roman nu trebuie să fie decît ficţiune. Viaţa îşi are eroii ei; literatura creează o altă serie. Viaţa n-are nevoie să se justifice şi poate fi absurdă în scenariile ei; pe cînd literatura n-are acest drept. De aceea viaţa poate da elemente disparate, pe care romancierul, in ficţiunea lui, le argumentează, păstrînd însă ficţiunea ca o lume a sa proprie. Deci acel rudiment simpatic care a fost prietina noastră aşa de curînd dispărută ar trebui, dacă ar fi vorba de un roman, să apară într-o interpretare cu totul personală. Aş îndrăzni să spun că asemenea interpretare ar fi mai interesantă pentru că n-ar fi mai adevărată. Fapt est©
 că nu mă pot ocupa de subiectul prietinilor nici ca poet, pentru că i-aş nemulţămi cu desăvîrşire, desfi-gurînd totul.
 Nu scriu aşa ceva, ferească Dumnezeu !
 Şi la urma urmei, ii poftesc pe toţi să-mi deie, bună pace.
                                  II
A
1ntr-o zi, pe cînld toţi aceşti inamici ai liniştii mele erau mai aprigi In susţinerea drepturilor lor, le-am pus următoarea întrebare:
   —   Ce fel de ochi avea Eugeniţa Costea ?
        —i Cum ? nu ştii ? Doar a fost de atîtea ori aici.
   —     Nu e vorba de mine, am zîmbit eu ; vă întreb pe dumneavoastră.
   Pusesem1 o întrebare maliţioasă. Cineva a răspuns, după puţină ezitare, că tînăra noastră prietenă, care nu mai era printre noi şi în această lume, avusese ochii negri. îndată, i s-a dat o replică ageră, în înţelesul că alţii sînt mai buni observatori ori au avut prilejul să cunoască mai bine lucrurile. După aceasta a doua părere, Eugeniţa Costea ar fi avut ochii de un castaniu umed şi cald.
   Iată cum se scrie istoria.
   —     E adevărat, am intervenit eu, că prietina noastră n-avea ochii negri. Nu le-aş putea preciza nuanţa ; niciodată n-am căutat s-o definesc ştiinţific ; pot însă adăogi că acei ochi păreau totdeauna negri, neliniştiţi şi pasionaţi, învăluiţi în ceaţă ori într-o bură de lacrimi.
 183
, Partenerii mâi âu convenit că aşa trebuie sa fie şi au urmat a defini şi a contura pe eroina lor, izbutind să dea foarte puţin din înfăţişarea ei, care fusese bruscă, dramatică şi gravă. Bruscă şi dramatică prin apariţie şi mişcări, cum şi prin aruncătura violentă sau languroasă a privirii; gravă prin vocea moale, cu intonaţii de contraltă. Gura ei cam mare cu buze sensuale violent carminate părea a da un contur misterios cuvintelor. Cînd protesta sau se precipita într-o discuţie absurdă, apoi se avînta cu toată inteligenţa şi mai ales cu toată forţa tinereţii şi cu toată pasiunea, ca şi cum s-ar fi avlntat într-o ascensiune, ori ar fi lunec'at într-o prăpastie.
   —     Era fermecătoare, zise cineva cu un regret care părea o durere fizică.
   Toţi rămaseră tăcuţi, evocînd pe dispărută. Pentru toţi fusese un punct de întrebare şi o taină. Poate plecase la timp şi făcuse mai bine aşa.
   Intr-adevăr, ochii ei mi-au părut totdeauna negri şi pasionaţi.
   Erau ochii tatălui ei.
   L-am cunoscut pe tatăl ei, Laurenţiu Costea. Era şi el un om interesant. Anume, l-am cunoscut în preajma izbucnirii războiului european, prin 1913. Pe cînd se punea la cale această catastrofă planetară, Laurenţiu Costea sconta pentru el cea mai mare fericire. Aştepta să i se nască cel dintâi copil. Acest copil era chiar fiinţa despre care vorbim. Darul i-1 făcea soţia sa Agripina, venită la ţară la părinţii ei, ca să se uşureze. Soţia sa Agripina: frumuseţă epocală, cum spunea Costea, d« altminteri cu dreptate. Agripina Costea, fată de învăţători de ţară, oameni modeşti şi fără înfăţişare deosebită, se nimerise să fie un fel de regină a sexului, model sculptural, cap
mic, fofme târî, zîmbet de Gioconda. Ca s-o dobîfl-dească, Laurenţiu Costea, simplu casier general la Iaşi, făcuse sforţări mari. Sosită, pentru evenimentul aşteptat în căsuţa părinţilor săi, în sat la Vlădeni, în peisagiul poetic al rîului Moldova, Agripina se pregătea să dea soţului său nu numai o bucurie, ci şi o garanţie de viitor că acel exemplar splendid al speciei va continua să rămîie proprietatea lui, printr-o legătură în plus.
  Costea venise pentru o săptămînă la Vlădeni la mijlocul lui august şi plecase numai pe două zile la Iaşi, ca să-şi aranjeze un nou concediu. Chiar în acele două zile de lipsă a apărut pe lume Eugeniţa. Din prima clipă mama sa Agripina, obosită şi indignată de tratamentul pe care specia i-1 impunea fiinţii sale nobile, s-a întors cu spatele spre progenitura sa şi a refuzat s-o alăpteze.
: întors de la Iaşi şi scoborît din trăsura cu doi cai în faţa porţii, Laurenţiu Costea dintr-o singură aruncătură de ochi asupra lucrurilor şi oamenilor, asupra cucoanei Aneta, moaşa, asupra Savastiţei Cărăbuş, fata fierarului, care făcuse un copil de fată mare; asupra socrului său Gheorghiţă Popa care rîdea şi asupra soacrei sale Smaranda Popa care plîngea, înţelese că idealul i s-a îndeplinit.
  —      Idealul meu s-a îndeplinit! a strigat el într-adevăr, ca un actor dramatic; şi lăsînd toate amestecate, bomboanele, pălăria, tacîmurile de vînătoare, prepelicarul, trandafirii, dădu busna spre odaia unde ştia că trebuia să se producă marele eveniment.
  Cucoana Aneta, moaşa, îi puse mina în piept.
  ■— Nu se poate, domnule!
  Cucoana Smaranda urma să Jăcrămeze :                #
 185
       Vai de itiine şi de mine ! nu vrea cu filei un chip şă deie lapte copilei!
 .— Fii rezonabilă, cucoană Smarandă, interveni Gheorghiţă Popa făcînd cu ochiul spre ginerele său şi urmînd a rîde. Nu-i aici Savastiţa Cărăbuş ? Uita-ţi-vă ce piept are. li plesneşte polcuţa !
 Cuvîntul «piept» e un eufemism. Gheorgihiţă Popa, bărbat oacheş şi cărunt, întrebuinţa cuvîntul propriu, ceea ce scandaliza în chip deosebit pe doamna Sma-randa Popa, educatoare îndărătnică şi strictă.
 —     A, da ; a, da ! exclamă fericit şi aiurit Laurenţiu Costea, pipăind pieptul moaşei. Moaşa era însă naltă şi uscată ca o scoabă.
 —     Nu se poate, domnule ! hotărî ea, lovind peste mînă pe casierul general.
 —   E fetiţă ? Spuneţi-mi dacă-i fetiţă ori băiet.
 —   E fetiţă, răspunse cu îndoială moaşa.
 *— Ce fericire! exclamă iar actoriceşte Laurenţiu Costea.
 —     Da’ nu mai este, domnule, nici o fericire... îi observă cu răceală moaşa, privindu-1 pieziş.
 Costea pipăi însfîrşit pe Savastiţa Cărăbuş, fata fierarului, care începu să rîdă gîdilit, ferindu-se pe sub braţul lui. Doamna Smaranda Popa il privea uimită.
 —   I-aţi pus numele ? întrebă el.
 —     Nu, frate dragă, îi răspunse brusc cucoana Smaranda ; te-am aşteptat pe dumneata. Ii eşti tată; trebuie să te duci s-o declari singur; asta e datoria dumnitale.
 —     Aşa este, aşa este, se dumeri casierul învîrtin-du-se în loc. Unde mi-e pălăria ? Trebuie să mă duc numaidecît. Ce nume-i punem ?
 186
      Lasă asta, ginere dragă. De-ar avea biata fetiţă atîta noroc şi atitea mii de galbini, cîte nume sînt in * sinaxar; avem de unde alege şi pentru dînsa unul. Deocamdată văd că-i saracă de mamă.
 —  Cum saracă de mamă ?
 —     Saracă de mamă, precum spun. Agripina nici nu vrea să se uite la dînsa.
 Interveni Gheorghiţă Popa, cu blîndeţă :
 —     Ei, lasă şi dumneata, Smarandă, că are să se uite.
 Costea îi privea nedumerit. Apoi începu să arunce din trăsură, cu violenţă, toate buclucurile în cerdac. Prepelicarul îi stătea necontenit în cale. îl lovi cu piciorul. Hcctor scheună ascuţit. Moaşa apăru numai
 o  clipă în cadrul unei ferestre, ca o marionetă, cerînd linişte c-un deget la gură.
 —     Mă duc ori nu mă duc ? întrebă Costea. Să-mi spui, cucoană Smarandă, dacă trebuie să mă duc numaidecît ori nu trebuie să mă duc numaidecît.
 —     Vai de mine şi de mine, se tingui soacra. Liniş* 'teşte-te întăi, frate dragă; pe urmă stăm la masă, şi după aceea ai vreme să te duci şi la primărie.
 —  Eu vreau să mă duc acuma.
 —i De ce ?
 —     Aşa. Vreau întăi să văd pe Agripina şi după aceea mă duc numaidecît la primărie, să declar copilul. Idealul meu s-a îndeplinit. Numele e,i va fi Eugenia.
 —     De ce Eugenia ? Noi credeam că să-i punem numele Cireşica.
 —     Cireşica? se'miră casierul. Intr-adevăr, frumos nume. Dar hotărîrea mea e luată şi numele copilei mele va fi Eugenia. De altminteri, primarele şi notarul m-aşteaptă. I-am văzut la Bercu.
                                                                          187
   iDoamna Smaranda înţelese abia în clipa acestei declaraţii purtarea întrucîtva neobişnuită a ginerelui său.
   Casierul făcuse un mic popas la Bercu Prinţu crîş-marul şi schimbase cîteva opinii de cea mai mare im-* portanţă cu notabilii satului, care îşi aveau acolo cartierul lor general.
   La orînda lui Bercu Prinţu, poreclit şi Dreptarul, din pricină că era veteran din războiul Independenţei, se găseau întăi odăi curate ; după aceea unele opinii de bună calitate : cîteva de la Nicoreşti şi altele de la Cotnari.
   Cucoana Smaranda, soacra, femeie modestă dar severă, scoase un A! plin de înţelesuri.
   —     Trebuie să mă duc fără întîrziere, hotărî Laurenţiu Costea, dînd o nouă mişcare învălmăşită lucrurilor.
   —  A! făcu a doua oară soacra.
   ■— A, b, c! îi răspunse ginerele:
   După acest început de lecţie practică, Laurenţiu Costea lovi iarăşi cinele cu piciorul, dîndu-1 la o parte din cale.
   —■ Ce dracu caută cinele ista în calea mea ? se miră el.
   —     Parcă dumneata nu ştii ? ii răspunse aoru cucoana Smaranda. Vrea să zvîrli un lucru în drum, ca să ţi-1 aducă. E un cine cu educaţie.
   •— Aşa este. De o sută de ori i-1 zvîrl şi de o sută de ori mi-I aduce. Aşa cîne n-am văzut de cînd sînt!
   —  Cîne vrednic de stăpînul lui.
   Costea se întoarse spre ea,, tot vesel şi fără supărare:
 188
   *- Â, b, c! cum vine âsta ) Hectar, Vino î'hcââce ! se răsuci el imediat cătră prepelicar. Vezi pălăria asta ?
   Cînele deveni atent. Vedea pălăria.
   —     Ei bine, dac-o vezi, eu am s-o zvîrl în drum şi tu ai să mi-o aduci numaidecît.
   Intr-adevăr, pălăria de paie zbură peste poartă în drum. Cinele se repezi ca un nebun după ea şi o aduse numaidecît, depunînd-o la picioarele stăpînului său. Apoi rămase iar încordat, în poziţie de aşteptare, cerînd pălăriei să zboare din nou peste poartă.
   —     Cine a mai văzut asemenea cîne! strigă plin de admiraţie Laurenţiu Costea. Mai vrei s-o mai aduci o dată ? Bine; du-te şi o mai adă o dată.6
   Interveni cucoana Smaranda, cu glas de o mare delicateţă, însă c-o privire oblică :
   —     Parcă era vorba, dragă ginere, să te duci să declari fetiţa.
   —     Aşa este, conveni cu voie-bună casierul; era vorba, şi mă execut numaidecît. Acest Hector e un tip imposibil; vrea să zvîrl iar pălăria în drum, cînd eu nu-mi văd capul de treburi.
   —     Negreşit; eşti teribil de ocupat, suspină cucoana Smaranda ; încă n-ai avut vreme să-ţi vezi soţia.
   —     Cum n-am avut vreme ? Mi s-a spus că nu se poate.
   ■— Ba acuma se poate. Pe urmă stai la masă ca un ora serios şi tată de familie ce te afli, iar după aceea se poate face şi declaraţia. Primarele şi notarul să facă bine să vie la slujbă la ora două.
   —     Ba eu mă duc înainte de masă, cucoană Smarandă. Iţi sărut mîna şi te rog să nu te superi. Ca să fiu tată de familie, trebuie să am un copil; iar acest copil nu-i al meu pînă ce nu-1 declar. Aşa că
 189
întăi trebuie să-l declar şi atunci devin tată de familie. Numele copilei mele va fi Eugeniţa. Se împotriveşte cineva ?
   —  Nu se împotriveşte nimeni.
   —     Dacă nu se împotriveşte nimerii, atunci e bine. îmi dai voie să scot ceasul, ca să văd cite ore sînt ?
   I   se dădu voie. Şi chiar dacă nu i s-ar îi dat voie, tot ar fi scos ceasul de aur, ca să-l observe grabnic.
   După ce-1 puse în buzunarul jiletcii, îl mai scoase o dată, ca să cunoască abia acum ora unsprezece şi jumătate. Prepelicarul se aţinea iarăşi, cu aceeaşi încordare, ca să zboare şi obiectul acela strălucitor peste poartă în drum şi el să se repeadă, să^fapor-teze cu cea mai mare iuţeală.
   —     Am vreme, îşi făcu socoteală Costea, devenind grav. Se poate intra la doamna Agripina Costea ?
   —  Ţi s-a mai spus. Se poate.
   —     întreb încă o dată dacă se poate intra şi cer să fiu anunţat.
   Se cercetă cu luare-aminte, dînd cîteva lovituri cu dosul palmei hainelor sale elegante, îşi pipăi cravata, frizura şi barbişonul. Socrul, Gheorghiţă Popa, se amuza nespus mai cu samă de această gravitate subită a ginerelui său. La urma urmei, de ce să nu-şi mărturisească sie însuşi ? îi plăceau toate la acest om galant şi cultivat, care ştia să trăiască pe lumea asta. Intr-aşa împrejurare, cînd i se năştea primul copil, se cuvenea să fie şi vesel, şi puţintel nebun.
   Cucoana Smaranda îl văzu cu mirare că rîde într-un chip cu totul neobişnuit, chiar cu hohot. Surprins de ochii ageri ai tovarăşei lui de îndelungaţi ani, Gheorghiţă Popa deveni iarăşi grav, într-o clipă.
   Casierul ceru din nou să fie anunţat ducesei.
   —     Pretinde cineva că soţia mea nu e ducesă? întrebă el, cu patos şi c-un gest larg al mînii drepte.
   Nimene nu pretindea aşa ceva ; numai Hector ii sta în cale, cu îndărătnicie, cerîndu-i să mai zvîrle ceva peste poartă.
   —     Nu se poate, răspunse serios Laurenţiu Costea. Ce am eu aici, în buzunarul din stînga al hainei, aparţine stăpînei noastre şi nu se poate azvîrli în drum. Dă-te la o parte, nenorocitule cine!
   Tocmai cind era în cerdac, la pragul antretului, gata să intre, Costea fu nevoit să.se oprească. Ieşea manca Savastiţa Cărăbuş, cu copila. O ţinea strîns şi o apleca la sîn. Buzele lacome ale puiului de om sugeau cu lăcomie.
   Costea avu un gest de spaimă.
   —   Asta-i ?
   După asemenea întrebare, se uită pripit la cei din juru-i, rîzînd fără rţoimă. Copilul întoarse ochişorii
spre umbra enormă care-i astupase lumina soarelui.
   —     Are întocmai ochii boierului, observă cu glas moale şi dulce Savastiţa.
   —     Aşa ? Hm ! se bucură Laurenţiu Costea. Stătu Ia îndoială dacă trebuie să-şi sărute progenitura. Se mulţănii s-o atingă cu degetele uşor peste obrăjori.
   —     Ai putea s-o săruţi. Iţi este fiică legitimă, hotărî soacra, care-i urmărea neînduplecată orice mişcare.
   Costea se plecă şi sărută un fir de busuioc de la sînul mancei. Dovada vicleniei lui îi apăru în mustăţi, spre hazul nespus al lui Gheorghiţă Popa. Tre-cînd cu mîna pe faţă, fericitul părinte se grăbi să intre la soţia sa. Se aştepta s-o vadă rîzînd. Ea era palidă şi supărată, întinsă pe spate în crivat, cu plapoma pînă sub bărbie. Era palidă, însă tot frumoasă, ca un portret. Cînd îl văzu pe Costea, întoarse capul spre
                                                                           iyi
părete.. Rămase neclintită ; părea indiferentă. Piciorul sting numai i se mişcă şi ieşi de sub plapomă puţin, dînd la lumină degetul cel mare trandafiriu. Era un picioruş divin, căruia Costea îi alegea singur pantofii : pantofi numărul 33, cum nu poartă nici Alexandra Feodorovna, împărăteasa Rusiei. Aplecîndu-se repede, soţul, mai fericit decît tatăl, sărută trandafiriul acela. Apoi ca şi cum şi-ar fi cerut iertare pentru îndrăzneală, scoase, din buzunarul stîng al hainei, o cutioară neagră. O deschise o clipă, făcînd să scîn-teieze juvaierul, apoi o strecură sub pernă lîngă obrazul lehuzei. Cufundînd a doua oară mina în buzunar, Costea trase şapte ori opt bancnote albastre pe care le alătură cutiei. Atunci Agripina îi zîmbi slab şi el se simţi bărbatul cel mai fericit din lume. Ea totuşi tăcea, cu botişor îndărătnic; sub fruntea lucie ca de marmoră, ochii stăteau neclintiţi, fără să clipească.
   —     Eşti supărată ? întrebă cu grijă Laurenţiu Costea.
   Ea făcu un uşor semn afirmativ cu genele. Era supărată.
   —   Pe mine ?
   Ea răspunse clătinînld capul. Nu era supărată pe el.
   —   Ducesa dă voie soţului său s-o sărute ?
   Ducesa nu dădea voie; întorsese iarăşi spre părete
îruntea-i îngustă tăiată în marmoră lucie. El se aplecă şi-i sărută urechiuşa, ţinîndu-şi răsuflarea. El era vesel, dimpotrivă, şi simţea în el dorinţi dezordonate: să se dea tumba ; să îngenuncheze şi să se închine, bătînd metanie. Se stăpîni însă, ca un bărbat cu demnitate. îşi consultă iar ceasul, de două ori, şi. ieşi păşind îndărăt şi împiedicîndu-se de prag. Lehuza tresări, deschizînd ochii ei mari. Avea ochi de căprioară, în care se adîncea umbră de pădure,
' —i Nu-i nimic! o salută Costea înclinîndu-se din prag. Ieşi destul de mulţămit de sine şi privi biruitor ziua de afară. Şesul Moldovei era plin de o pîclă uşoară. Intr-acolo, cu un interes susţinut dar nesincer, privea Gheorghiţă Popa.
 Ginerele său îl atinse, punîndu-i mîna pe umăr.
 —   Mergem! hotărî Costea.
 Domnul Gheorghiţă Popa tresări.
 —   Unde ?
 —   Mergem să declarăm fetiţa.
 —   Imposibil, răspuns© învăţătorul.
 —     Ah! glumeşti, socrule ? Am nevoie de martor. Nu mă pot duce numai cu Hector.
 —     Aş merge, dar nu ştiu ce spune cucoana Smaranda.
 Cucoana Smaranda privea ironic din jilţul ei.
 —     Eu vreau să întreb pe iubitul nostru ginere numai un lucru, zise ea cu delicateţa pe care i-o impunea acea zi unică. Vreau să-l întreb dacă îl aşteptăm ori nu cu masa. Dacă socoate să nu-1 aşteptăm, găsesc de prisos să aibă altă tovărăşie decît prepeli-carul. Martorul de care are nevoie poate veni să-l caute şi mai tîrziu, după ce rînduiala mesii s-a îndeplinit. Aş ruga pe iubitul nostru ginere să afle că, în treizeci şi unu de ani de căsnicie, barbatul meu n-a lipsit nici o singură dată de la masă. Numai cînd dumnealui era în alt tîrg, ori în altă ţară, mi s-a întîmplat să stau singură.
 Costea ascultă cu atenţie lecţia. Plecînd fruntea, se apropie de soacra sa, îi luă mîna şi i-o sărută cu respect.
 —     Cucoană Smarandă, rosti el solemn; cred că mă cunoşti. Ştii că ai de-a face cu un om de cuvînt.
 13 — M. Sadoveanu — Opere, voi, 14
 193
 La era unu punct, sînt aici. Ne-am înţeles ? Bun cuvînt ?
 —      Bine, bine, duceţi-vă, suspină doamna învăţătoare. Ai dreptate ; de cuvîntul dumnitale nu mă pot îndoi. Asta mi-a plăcut mai mult la dumneata: nobleţă şi educaţia. De aceea ţi-am dat pe Agripina. Ca s-o Iaci fericită.
 —      O voi face, cucoană Smaranda : ai parola mea de onoare.
 Luă pe bătrînul învăţător de braţ şi-l trase după sine. Prepelicarul li preceda : vition de i se vedeau coastele şi bolnav de aceeaşi încordare atentă. Stăpânul său îşi ducea pălăria. în mînă : cinele avea o idee fixă a lui în ceea ce priveşte rostul ipe lumea asta a acelui obiect.
 De la poartă, Costea se întoarse cîţiva paşi îndărăt. Avea de făcut o rectificare.
 —   Le voi face, cucoană Smarandă.
 —   Cum ?
 —      Pe amândouă le voi face fericite, cucoană Smarandă.
 —      Bine, bine, suspină iar mama lehuzei; duceţi-vă şi nu întârziaţi. Ah ! Doamne! abia îmi văd capul de nacazuri şi de treburi. Iar te-ai întors ? ce mai este ?
 —* Cucoană Smarandă, nu te supăra. La unu precis, noi sîntem aici. Ştii bine că eu mi-am onorat totdeauna poliţa şi cuvîntul. Rămîne stabilit că-i punem numele Eugeniţa ?
 —   Da.
 —   Nu-i nici o obiecţie ?
 —   Nu.
 —   Atuncea ne putem duce ?
 —   Da, da.
 194
      Ei, cucoane Gheorghiţă, acuma putem merge. După ce am stabilit şi acest pact, sînt complect mul-şi fericit şi nu mai am nici o grijă. Dar ai văzut că fără diplomaţie nu merge ? Te Încredinţez eu, cucoane Gheorghiţă, că fără diplomaţie nu merge ! Hector ! unde-i Hector ? Haide şi tu, Hector ! fără tine n-are haz.
 III
Bercu Prinţu Dreptarul, om cărunt şi necontenit gînditor, işi avea aşezată crîşma în vechea orîndă boierească. La Vlădeni acuma nu mai trăiau boieri; moşia era de aproape două decenii intrată definitiv în patrimoniul sătenilor. Atît preotul cel bătrîn, părintele Atanasie Bogrea, cît şi învăţătorul pensionar Gheorghiţă Popa contribuiseră, cu multă strădanie şi bătaie de cap, la întocmirea şi organizarea obştei de cumpărare de odinioară. O primă împărţire a pămîntului se şi făcuse între copiii cooperatorilor vechi şi opera de emancipare fusese uitată. Tot avîntul cel dintăi căzuse ; magazia comună de aprovizionări şi de desfacere fusese desfiinţată; curtea boierească fusese lăsată să se ruineze definitiv ; numai unele acareturi şi hambare rămăseseră în bună stare, in mînile cîtorva dintre cloncanii satului. Totuşi, din toată operaţia şi din toată însufleţirea de atunci, se alesese o mai bună stare a tuturor, Diserica mai îngrijită şi mai cercetată, şcoala bine populată şi o administraţie băştinaşă. Vlădenii, răzăşi vechi, nu iputeau suferi venetici. Primar, notar, perceptor, pînă la cel din urmă scriitor trebuiau să se
 196
 ridice şi să se aşeze dintre băieţii satului. Preotul mai ales, învăţătorul deasemeni, n-aveau ce căuta de aiurea. Parohul cel bătrîn se hodinea în gospodăria lui, ca şi învăţătorul vechi ; la biserică şi la şcoală slujeau nepoţi ai lor. Acelaşi neam şi aceeaşi rînduială — era deviza satului. Aceleaşi năcazuri şi aceleaşi duşmănii mai stăruiau din vechi; însă din cînd în cînd parcă se lămureau toate, fie întru iertări şi împăcări, fie întru încuscriri, fie într-o nădejde a unor stări şi mai bune
 —   deoarece erau acelaşi neam şi aveau aceeaşi rînduială. In mijlocul acestui sat mare de oameni destul de vrednici, îşi găsise sălaş un singur individ de lege şi naţie străină, acest Bercu Dreptarul, care luptase alături cu feciorii satului, la 77. Era o rămăşiţă din şdecurile boiereşti. Era un jidov detreabă, care-şi măntase cele cinci fete după cinci bărbaţi din cinci tîrguri, şi n-avea a lăsa nici un moştenitor la orînda veche. Trăia în huzur cu soţia lui; el nu izbutise să se îngraşe; ea era umflată ca o chilotă şi-şi petrecea vremea mai mult călătorind la cele cinci tîrguri: Dorohoi, Podu Iloaiei, Sascut, Tecuci şi Galaţi, de 'cîîe ori se petreceau evenimente ca acel de care era mîndru,, mulţămit şi fericit, în ziua aceea, casierul general de la Iaşi. După ce se întorcea de la una din fetele ei madama Sura, Bercu Prinţu avea obicei să însemne pe uşorul uşii, cu cretă, încă o linie — adică o nouă progenitură. Muşteriii lui de prima calitate observau asta şi-l felicitau numaidecît, după care orîndarul le mttlţămea, în forma cea mai plăcută, sco-ţînd opinia lui cea mai bună, un Cotnar verziu, In vîrstă de mulţi ani : recoltă de la Paraclis 1891.
   Pentru liniştea bătrîneţelor lui, Bercu Dreptaru luase două măsuri: mai întăi această prietinie, destul de generoasă în ceea ce îl privea, cu administraţia
comunală ; şi -pe urmă complecta lui «curăţire», cum spunea el rîzind. Dăduse fetelor tot, ca să nu mai aibă nici un ban şi să nu mai apese asupra nopţilor lui nici o spaimă. De oamenii lui din Vlădeni nu se temea; însă orîndele sînt atacate de bande din locuri mai depărtate. Făcuse el aşa să se ştie pînă departe că-i despoiat cu desăvîrşire şi că urmează să se despoaie în folosul celor însemnaţi cu cretă pe uşorul uşii. Astfel putea dormi cu uşile descuiate. Aşa zicea el; însă dormea totdeauna cu toate uşile bine zăvorite ; iar la ferestre avea gratiile de cetate de demult.
   Camera în care stăteau de vorbă primarele, notarul şi perceptorul satului se afla îndată în dosul odăii celei mari a crîşmei. Prin geamurile ei se putea vedea desluşit intrarea orîndei şi mişcarea uliţii. Era o încăpere curată, cu divan moale, masă şi scaune şi cu cromolitografii pe păreţi. Intre tabloul clasic al vînătorii de urşi şi al lui Hamlet cu evantaliul, mi lipsea portretul suveranului. Cum deschideau uşa, oamenii stăpînirii se descopereau în faţa acestei imagini auguste.
   —: Vă spun eu că jidovul e un om şiret şi cu minte, observa uneori primarele, după ce saluta pe regele Carol cel bătrîn.
   în odăiţa aceea, care ţinea loc de club şi de sală de lectură a gazetelor, nu se întîmpla de altminteri nici un fel de ticăloşie. Chiar în toiul celor mai ascuţite duşmănii politice, adică la schimbările de guvern, se păstra în acel sat de vechi răzăşi o cumpănă a bunei-cuviinţi. Şi chiar cînd oamenii stăpînirii, în anumite zile de entuziasm, pierdeau socoteala pa'h'arelor, nimene nu-i vedea umblînd strîmb pe uliţi la lumina zilei. Se ştia numai că au fost chemaţi la orîndă Chirică şi Turcu, ţiganii lăutari, cei mai uriaşi şi mai
 Î98
urîţi lăutari din cîţi s-au văzut. Gospodarii zîmbeau intrînd în crîşmă şi ieşind din crîşmă. Storurile la camera din fund erau lăsate şi uşile închise cu grijă, aşa încît ţiganii îşi sunau vioara şi cobza lor în surdină. Mai era o rînduială, din veacul popei celui bătrîn: că păstorul turmei omeneşti n-avea ce căuta acolo. Bercu Prinţu îl saluta adînc, numai cînd îl vedea trecînd pe uliţă, pe dinaintea orîndei. Asta ajunsese acuma o «tocmală» peste care nu se putea trece fără scandal. Acestei tocmeli se supusese şi Învăţătorul Gheorghiţă Popa. Pentru el nu era oprelişte; opreliştea şi-o făcuse el, sau mai bine zis i-o făcuse doamna Învăţătoare Smaranda Popa.
   —     Ai obicei, cucoane Gheorghiţă, să te aduni aici din clnd în cînd ? îl întreba Laurenţiu Costea, pe cînd mergeau cătră orîndă.
   —     Foarte rar, dragă ginere, extrem de rar. Eu am ale mele; n-am timp pentru aşa ceva.
   —     Totuşi, -din cînd în cînd, ca un om şi ca un barbat care se respectă, mai vii şi aici.
   —   Foarte rar, extrem de rar.
   —   Asta mă miră. Nu eşti bine cu primarele ?
   —     Ba sînt foarte bine cu primarele. Nu-i vorbă, el e cu mult mai tînăr decît mine; e feciorul presviterei Paraschiva. E om şi cu ceva carte ; a făcut cinci clase la liceul din Piatra.
   —1 Aşa ? Atunci îmi pare foarte bine. Am discutat prea puţin cu el, dar mi-au fost destul cîteva cuvinte, ca să-l apreciez după cum merită. Atunci nu-ţi convin ceilalţi ?
   —     De ce să nu-mi convie ? Au fost elevii mei; îmii sînt şi puţintel neamuri. E bine să ştii dumneata «ă notarul şi perceptorul sînt fraţi gemeni. Au mers
                                                         ? 199
în şcoala una —■ ca nişte mînzoci: în fiecare an premianţii întăi.
 —     Iţi sînt şi neamuri ? se miră nespus Laurenţiu Costea. Şi cu toate acestea nu vrei să-i vezi la o întîlnire amicală, la un pahar de vin ?
 —     N-am asemenea obicei, răspunse cu severitate învăţătorul. Preocupările şi obiceiurile mele sînt altele.
 Costea se opri surprins, înlătură cu piciorul cînele, şi stătu cîteva clipe cercetlnd şi pe o parte şi pe alta pe socrul său.
 —« Cucoane Gheorghiţă, tresări el cu glas schimbat, pot să spun că mă uimeşti cu desăvîrşire.
 învăţătorul începu să rîdă cu bunătate şi conveni că a exagerat.
 —   Ei, nu-i chiar aşa cum se pare.
 ■— Vra să zică ai luat parte ?
       Am luat.
 —   Nu numai o dată     ?
 —   Cred că am fost     în două     rînduri. Fără   ştirea
 Smarandei.
 —     Dar bine că-i aşa, frate dragă, oftă satisfăcut ginerele. Mi s-a luat o piatră de pe suflet.
 Ginerele urma a privi din cînd în cînd cu interes pe socrul său, pe cînd     bătrînul învăţător  trecea   de la
 gravitate la oarecare      nelinişte.  Orînda, zidărie ma-
 sivă, se zărea la cotitura drumului. Toate căsuţele gospodarilor erau retrase după garduri streşinite, în grădini; pe cînd clădirea boierească ieşea singură la drum, cu uşa boltită deschisă. Era vremea amiezii; săteni nu se aflau în preajmă ; bătrînul învăţător binecuvîntă în sine pe Domnul Dumnezeu pentru această potrivită împrejurare.
200
  Orăşenii prezumţioşi şi necunoscători să nu-şi închipuie că se poate petrece o oră plăcută numai într-un stabiliment cu faimă, în oraşele celebre. Metodele lui Bercu Prinţu erau dintre cele mai civilizate si autoritatea lui călăuzise gustul nu numai al unei generaţii în acel sat de frunte. Bercu Prinţu este cel dintăi crîşmar din ţară, şi mi se pare că a rămas singurul, care a pretins ca vinul lui să fie absorbit cu delicateţă şi fără apă gazoasa. Tot la al treilea «păhărel dulce» cum îi spunea el, avea grijă să aducă ceva de gustat: puţin şi foarte bun : ficat de pasere, creier de viţel, urdă proaspătă. Avea o sistemă a lui şi în ceea ce priveşte lăutarii: le dădea drumul «înăuntru» numai 'în anume zile. Avea dreptate domnul Neculai Cumpănă, primarele. Asemenea priceput crîşmar merita medalia serviciului credincios din partea onoratului guvern.
  Primarele şi ceilalţi doi: Temistocle Foişor şi Aristide Foişor, stăteau de vorbă. A sta de vorbă" în acel loc însemna mai ales a te supune îndeletnicirilor ritualice. Cum aveau paharele numai pe jumătate pline, problema era ca să le deşerte şi să le umple din nou : în acest răstimp, însă, trebuia să se dea treburilor publice importanţa cuvenită ; nu atit treburilor satului, cît treburilor celor grave ale ţării întregi, căci numai acelea nu pot găsi niciodată doctor şi doctorie.
  Domnul Cumpănă îşi cerceta din cînd în cînd ceasul şi părea nemulţămit, strîmbîndu-şi într-o parte mustaţa.
  —     Mi se pare mie că musafirul nostru nu-i om de cuvînt, observă el.
  Dar în aceeaşi clipă, figura lui roşcovană se lumină. Gostea apăruse, cu cînele. Şi avea şi un tovarăş.
 201
  —  Neaşteptat eveniment! se miră primarele.
  —     Ce este ? Ce se întlmplă ? se grăbiră să întrebe cei doi fraţi, grămădindu-se asupra geamului.
  învăţătorul intra, eroic. Bercu Prinţu îl salută cu respect, apoi rămase rezemat de stîlpul tejghelei, ea o statuie a mirării, cu sprîncenele arcuite pînă în mijlocul frunţii. Temistocle Foişor se rupse brusc din locul lui, deschise uşa ce da în crîşmă şi strigă cu glas puternic spre Dreptar, făcîndu-1 să tresară :
  —     Repede, domnule Bercu ! Ieşi în drum şi te uită în sus.
  Dreptarul fu pe punctul de a executa porunca. Totuşi dori să cunoască întăi motivul.
  —  Da’ de ce, mă rog, să mă uit în sus ?
  —     Ca să vezi dacă nu s-a făcut o bortă în cer. Domnul învăţător ne face onoarea !
  —     Onoarea-i de partea mea, domnilor, răspunse grav Gheorghiţă Popa.
  Funcţionarii făcură în picioare primirea, cu voie-bună. Erau destul de veseli, întrucîtva la diapazonul lui Laurenţiu Costea.
  —     Dar bine c-ai venit, cucoane, se linişti primarele. Poftim!, şedeţi. Bercu Prinţu ar fi adus încă două pahare, dacă şi-ar fi venit în fire. Aşa de spă-riat nu l-am văzut de multă vreme. Nu luaţi loc ?
  —  Ba da, ba da.
  Domnul Cumpănă se feri puţintel într-o parte. Sosise şi pentru domnia sa clipa uimirii :
  —     Mă rog, ce-i cu prepelicarul acesta ? Văd că se uită cu insistenţă la mine şi mă provoacă. Vrea poate să-i dau lui paharul de vin ?
  —     Aşa mi şei pare, răspunse rîzînd casierul general. Vrea să-l arunci, ca să ţi-1 aducă numaidecît. Bineînţeles, întăi trebuie să-l deşerţi.
 202
 —   Aşa ? Curios lucru !
 Atunci i se deslagă şi Dreptarului limiba :
 —     Eu l-am văzut de-acum şi l-am admirat, lămuri el. Cînd a venit mai nainte boierul, cinele a stat afară şi l-a înconjurat toată vecinătatea. A sărit peste toate gardurile şi a adus toate vreascurile.
 —   Atunci e un artist ?
 —     E mai mult un specialist, oftă Costea ; priveşte viaţa numai subt un singur aspect, ca şi mulţi savanţi pe care am avut onoarea să-i cunosc. Intăia oară cînd am ieşit cu el pe cîmp, s-a spăriat de un iepure şi a fugit acasă. Acuma vreau să-l încerc a doua oară.
 Vorbind, casierul general se distra să arunce o mănuşă într-un colţ al camerei şi cinele i-o aducea numaidecît, cerînd să i-o arunce iar, ca s-o aducă din nou.
 —■ E un eomedianţ, declară şi Dreptarul, aducînd pahare şi vin proaspăt.
 —^ Hm! suspină cu plăcere primarele, în orice caz e o minune a timpului modern. Te felicitez.
 —     Primesc felicitările, se întoarse cu mîndrie şi cu paharul plin domnul Costea, însă nu pentru asta.
 —■ Atuncea este ?
 —     Este. Presupunerile dumneavoastră au fost juste. Sînt cel mai fericit om şi tată. Numele copilei mlele va fi Eugenia. Vă rog să binevoiţi a primi declaraţia. Am adus şi un martor.
 —     S-a făcut, cucoane, suspină iar cu plăcere primarele. Al doilea pahar nu binevoieşti să-l cercetezi ? Dreptarul şi-a făcut datoria şi l-a umplut.
 Bercu Prinţu îşi freca mînile. Felul lui de exprimare era puţin deosebit de al elitei:
 — Se cuvin trei pahare, zise el, pentru o căruţă nouă care s-a răsturnat acasă la domnul învăţător.
 203
   Bătrînul învăţător sorbi subţire al treilea pahar şi catadicsi să se imblinzească întrucîtva.
   In asemenea atmosferă veselă s-a făcut declaraţia acelei fiinţi nouă, care venise numai de cîteva ore în lume, pentru un destin necunoscut.
   :Nu numai atît. Acuma venea rîmdul ‘notarului, care era o limbă subţire a comunei.
   —     Pentru bună rînduială, zise Temistocle Foişor, eu am adus şi al doilea martor, pe fratele meu perceptorul (perceptorul zîrnfoi şi se închină spre Costea), precum şi registrul ca să eliberez imediat buletinul. Pecetea-i în buzunarul din dreapta, cutia cu tuş In cel din stînga. Registrul iese la iveală indată ce mă scol de pe scaun. Noi aceşti trei, pe care ne vedeţi aicea, avem obicei să nu întîrziem nimic; servim1 prompt poporul.
   Interveni şi mîrîitui Dreptarului:
   —   La noi, graba nu strică treaba.
   —     La noi, urmă notarul, saltarele sînt goale, registrele ţinute la zi. La toate inspecţiile ni se făgăduieşte cîte-o decoraţiei, pe care in-o primim niciodată, însă nu face nimic. Astfel de oameni sîntem noi, stimate domnule Costea. Aş putea zice că acestea sînt singurele noastre defecte.
   Dreptarul îşi scutură rîzînd capul cărunt tuns scurt şi barba încă neagră :
   —     Aici, eu defectele, dădu el lămurire, domnul notar bate-n mine, adică mai degrabă In fiica mea Paulina, măritată acum la Galaţi şi deja fericită. Parcă ce are a face numele lucrului ? Să fie lucrul în sine bun.
   —     Nu înţeleg, declară Costea, clipind des din ochi. Ştiu că sînt tată fericit şi atît, Asta însă n-o înţeleg,
 204
 I
j-       __- Ai să înţelegi îndată, cucoane, zîmbi notarul
      Teniistocle, scoţînd registrul dintr-un loc încălzit de partea cea mai groasă a trupului său şi deschizîndu-1, ca să scrie numele unui om nou. Vorbim toţi ca nişte oameni detreabă ; bine ar fi să şi fim. Asta se potriveşte şi pentru defectele Paulinei, fiica cea mai mdeă a negustorului nostru. Am de la Paulina, pe cînd era domnişoară, un document, o carte poştală ilustrată pe care a trimes-o unui logodnic al său din acel timp. Afacerea nu s-a făcut la Paşcani; afacerea s-a făcut la Galaţi. Cartea poştală este adresată domnului Isac Goldman, grande rue, Paşcani. Cuprinsul ei, pe care-1 stiu pe de rost, e următorul: «A iubi este o plăcere. A fi iubit este o fericire: Iubeşti şi eşti iubit, iubesc şi sînt iubită. Iată ambele defecte pe care noi le posedăm. A ta, pour toujours. Paulinica.» Deci acestea sînt defectele noastre, la care se adaogă şi nişte lucruri mărunţele bine fripte de Dreptar, şi plăcerea să fim împreună. Mai cu samă am să alcătuiesc ud tablou şi am să-l anin în părete în sala de şedinţe, în care tablou am să scriu că astăzi s-a întîmplat un mare eveniment.
        —   Naşterea copilei mele ?
        —    Da; şi încă unul : domnul învăţător în odăiţă la Bercu Dreptaru.
        Laurenţiu Costea îşi sorbi paharul, primi buletinul şi îmbrăţişă entuziasmat pe slujbaşii comunei.
        —    Domnilor, vorbi el cu însufleţire, aruncînd încă o dată mănuşa într-un colţ, lumea asta e plină de lucruri bune, pe care noi nu voim să le cunoaştem. Pre-pelicarul meu e un tip ridicol, ca şi toţi savanţii specialişti pe care am onoarea să-i cunosc şi să-i respect. Dreptarul dumneavoastră e un negustor ca toţi ne-
 *205
gustorii. Chiar iubitul meu socru tiu-il decît un pensionar onorabil, care nu cunoaşte bucuriile vieţii.
   —  Dă-mi voie, ginere, le cunosc.
   —     Iţi dau voie, însă nu le cunoşti. Chiar eu, acesta care mă vedeţi, de şi sînt ceva, în realitate nu sînt mare lucru. Insă cel mai extraordinar din toate lucrurile de pe lumea asta şi din toate timpurile, sînteţi dumneavoastră domnilor, care mi-aţi eliberat în trei minute un buletin şi nu1 adunaţi stoguri de hîrtii nerezolvate la primăria dumneavoastră.
   —  Acestea sînt singurele noastre defecte.
   —     Da, domnilor, acestea sînt singurele dumneavoastră defecte. Caut să-mii dau samă, cărei împrejurări se datoreşte acest fapt insolit şi cu totul extraordinar, şi nu găsesc. Nu-i adevărat că şcoala face pe omul om şi altoiul pe pomul pom. Nu-i destul învăţătorul, nu-i destul preotul, nu-i destul neamul. Nu înţeleg nimic, căci ţara-i plină şi de casieri generali, şi de primari, şi de notari, şi de perceptori: ei bine, toţi sînt fără defecte. Care-i pricina că dumneavoastră, domnilor, care-i pricina că noi, domnilor, dacă-mi daţi voie, posedăm asemenea defecte? Stau şi mă gîndesc şi nu găsesc decît o singură explicaţie. Numai fiii de văduvă pot poseda asemenea defecte. S-a observat că fiii de văduvă, crescuţi în dragoste, grijă şi suferinţă, sînt singurii care răzbesc, ajung unde se cuvine şi-şi fac datoria. Dovadă domnul primar Neculai Cumpănă. Dovadă eu. Subsemnatul, domnilor, e feciorul văduvei locotenentului Ion Costea, care a murit în războiul Independenţei. Nu vă voi spune în ce condiţii mizere am crescut şi cu ce greutăţi am învăţat. Asta vă interesează, poate, puţin. Fapt este că am ajuns ce sînt şi unde sînt din suferinţa mamei mele şi pentru dragostea ei. Ca s-o fac să se bucure cu un an mai de-
 206
vreme, am părăsit studiile universitare şi am intrat în serviciul Ministerului de Finanţe. Am făcut bine: biata cucoana Sofiica a apucat cel puţin doi ary de linişte şi de bielşug. Poate, zic eu, să fie asta pricina. Insă nu cred să fie adevărat, deoarece aceşti fraţi, notarul şi perceptorul, nu sînt fii de văduvă, sînt deci persoane suspecte.
   —     Dacă-ţi face plăcere, cucoane, sîntem şi noi feciori ai unei mame văduve, răspunse destul de serios notarul.
   —     Dacă e nevoie, îndrăzni Bercu Prinţu, pot să aduc şi eu pentru mâne asemenea mărturie.
   Laurenţiu Costea deveni teribil de uimit de propria sa descoperire:
   —     E ceva cu totul extraordinar. Lucrul merită scris şi studiat.
   In răstimpul care urmă acestei uimiri, Dreptaru găsi potrivit să lese pe cei doi lăutari ciolănoşi şi nalţi să intre. Insă cum începură Chirică şi Turcu a-şi suna instrumentele, Costea deveni atent, ca la o sonerie de alarmă. îşi trase din buzunarul vestei ceasul.
   —     E unu fără cinci, zise el cu glas mai liniştit. Cucoane Gheorghiţă, trebuie să mergem. Mi-am dat cuvîntul şi nu mă pot dezonora. Aşa sînt eu.
   Primarele, cu biîndeţă şi în cea mai desăvîrşită euforie, se ridică şi ţinu şi el un discurs scurt, în care îşi permitea să întrebe cui rămîn abandonaţi ceilalţi fii de văduvă, ce se va întîmpla cu lăutarii, ce se va întîmpla cu vinul.
   —     Ultimul pahar de vin îl bem, răspunse cu hotă-rîre Costea. Domniile voastre veţi binevoi să mă întovărăşiţi pînă acasă la socrul meu, unde ne aşteaptă cu masa cucoana Smaranda. Pe ţigani îi oblig să vie
 207
în urma, noastră şi le permit să cînte, ca să se ştie că sînt astăzi un om fericit. Deci plecăm, ca s-ajungem la timp. Stimate domnule negustor, scrie pe masă, cu creta, socoteala. Nimene n-are voie, astăzi, să plătească ; îmi însuşesc eu acest drept. Cît face ? Una sută douăzeci lei. Foarte bine. Adaugă data zilei de azi: 17 august. Adună: face o sută treizeci şi şapte. Iţi dăruiesc eu trei: face o sută patruzeci. Poftim. Să ne grăbim, ca să se vadă stricteţa cuvîn-tuluii meu.
   Plăcerea acelei zile s-a desăvîrşit în casa încununată de viţă de vie a bătrînului învăţător. Convoiul a trecut pe uliţa satului în sbună dispoziţie, avînd în urmă pe lăutari, care cîntau marşul lui Boulanger. între toţi, mai puţină stare bună avea învăţătorul.
   —      Am să-ţi mărturisesc ceva, ginere, zise el lui Costea, cu limba cam grea. Dumneata ştii, poate, ce are să se întîmple, eu însă nu-mi dau sama. înţelegi dumneata că întăia oară fac una ca asta ? Eu am fost omul datoriei şi a fost şi soţia mea cam, aprigă şi foarte geloasă. Eu n-am cunoscut o prietinie la un pahar de vin, n-am fost şi eu beat o dată, aşa ca să-mi cînte lăutarii. Of! nu pot spune că n-am fost fericit, însă am dus o viaţă «mizarabilă»...
   —      Nu-i nimic, ai vreme, încercă să-l mîngîie ginerele.
   —      Crezi dumneata că am vreme ? Asta n-oi cre-de-o eu niciodată. De altminteri nici nu mă lasă Smaranda. Nu pot să spun: admirabilă şi virtuoasă muiere, însă nu m-a slobozit din hăţ nici un pas. în privinţa stricteţii, cred că Agripina îi samănă.
   Alaiul a ajuns la ceasul unu punct, nu spre întreaga satisfacţie a cucoanei Smaranda. Copiii din sat veneau după ţigani, petrecînd de minune cu Hector,
208
dîndu-i necontenit îndeletnicire c-o pălărie veche, pînă ce acea pălărie veche a căzut într-o fîntînă, întru disperarea cinelui şi a gospodinei. Acea gospodină n-a întîrziat să iasă în drum, c-un copil în braţe şi cu unul de mînă, rostind violent felurite lucruri amestecate pe tonul cel mai înalt cu putinţă.
 IV
 Viaţa la Iaşi a domnului Laurenţiu Costea se cuprindea în marginea acestei îndoite mîndrii: soţia sa şi copila sa.
   Lumea putea să-şi dea samă' chiar acum despre splendoarea celei dintâi. Celei de a doua deceniile viitoare îi rezervă o situaţie vrednică de inteligenţa şi frumuseţa pe care le moşteneşte: inteligenţa se ştie de la cine, iar fruimuseţa de la o ducesă divină. De aceea şi numele ei care, în limba olimpică, în-samnă «bine născută». — Potenţial şi progres, explica domnul Costea într-o formulă fericită ; astfel o generaţie întrece pe cealaltă, urmînd spirala de îmbunătăţire a umanităţii.
   Ducesa era instalată deocamdată într-o casă destul de frumoasă, pe strada Romînă. Acolo soţul său îi depunea la picioare şi iubirea, şi leafa lunară, şi moştenirile succesive. Se întîmplase în viaţa lui, tocmai la vremea şi vîrsta potrivită, acest lucru aşa de plăcut: să moară nişte mătuşi, care, prin această trecere a lor pa un plan spiritual, înlesneau viaţa materială a unui nelpot. Departe de a le plînge pentru ieşirea lor din valea pilîngerii, el era gata să le felicite.
 210
   —     Minunat lucru o moştenire, cînd poţi s-o întrebuinţezi bine, zicea el cătră unii şi cătră alţii.
   Unii şi alţii erau prietinii lui. Aceşti prietini apăreau 'mai cu samă la ora amiezii în localurile unde se găseşte vin bun. Se ştie că Iaşii e renumit pentru vin, castraveţi muraţi şi monumente istorice (asta e tot reflecţia casierului general).
   Puţin lucru de altfel îşi însuşise el din aceste daruri neaşteptate ale norocului său. Dreptul cel mare nu era 1UI- Totuşi îşi împodobise panoplia cu o puşcă din cele mai bune şi cu o torbă dintre cele mai elegante. îşi cumpărase şi nişte piese de şah de abanos, căci de-o bucată de vreme îşi propusese să devie şi un şahist eminent. însfîrşit adusese pentru grădină, care nu avea păreche în cartier, cinci sute de trandafiri din speciile cele mai renumite. Propu-nîndu-şi să devie şi un bun grădinar amator, întreţinea aceşti altoi fie prin operaţii asupra sălbaticilor, fie crestînd pe cei vechi care se şălbătăceau. Avea iscusite instrumente şi pentru asta, însă, ca şi pentru vînătoare şi şah, meşteşugul îi era cu mult inferior dorinţii; aşa încît trebuia să vie pe urmă şi Ghiula Farcaş, un bătrîn şi vechi slujitor ungur, care cresta şi el cu un cuţit ieftin.-Mugurii «domnului» continuau să doarmă, pe cînd ai bătrînului făceau creangă şi floare, umplînd de admiraţie pe Costea pentru propria sa dibăcie, dobândită aşa, dintrodată.
   —     Eu la toate am noroc şi toate îmi merg bine, continua el să filosofeze.
   Totuşi avea şi el motive să nu fie perfect mulţă-mit. La vînătorile noastre de pădure, la care lua parte regulat, necontenit promitea să facă cele mai celebre dubleuri. Le făcea necontenit, de cîte ori se prezenta vînatuil pe linie, în sectorul său. Dintr-o mie
şi unu de motive, vulpea, lupul şi mistreţul şi mai cu samă iepurele se duceau. Lăsau urme de păr sau de sînge, pe care domnul Costea le vedea precis. Tovarăşii săi din dreapta şi din stînga acceptau şi ei în-trucîtv-a că s-ar vedea ceva vag. Faptul extraordinar era că vînatul nu cădea şi că lucrul se repeta.
   —      Asta-ii una din contrarietăţile mele, mi-a mărturisit el într-o sară, la Bîrnova, după al şaptelea pahar. Insă ce vrei d-ta ? daca chiar toate, toate ar merge perfect, aş avea dreptul să mă tem de-o catastrofă, ca nu ştiu care rege din antichitate. Totuşi vă desfid pe toţi vînătorii care aţi luat parte azi la goană şi care veţi lua parte şi mîni, vă desfid să-mi arătaţi o puşcă mai bună decît a mea. Sînt sigur că va veni ceasul cînd voi executa şi eu dubleul meu în plin. Căci şi faptul că necontenit mi se întîmplă ce mi s-a întîmplat astăzi dovedeşte că voi intra şi eu într-o serie bună vînătorească.
   —      Tot ce se poate, am răspuns eu. Aş putea spune chiar că sînt sigur de asta.
   —      Nu, şi-a scuturat fruntea, cu energie, domnul Costea ; nu aşa. Lasă mai bine să meargă lucrurile cum sînt. Dacă aş face, dubleul la mistreţi, s-ar putea întîmpla să se ivească deficitele altor nemulţă-miri, în altă parte, în zona unde sînt cu adevărat mulţămit şi fericit. Nu, nu ! să rămînem aşa. Să ştiţi că şi Hector, de la care n-am împuşcat nici o prepeliţă şi care a fugit iarăşi de un iepure, e un fel de gaj al norocului meu. Lasă-1 să trăiască şi el şi să-şi facă exerciţiul lui unic pînă la moarte. Să-mi înflorească mie trandafirii, pe care-i altoiesc eu cu mîna mea, să crească Eugeniţa la sînul ţigăncuşei şi să surîdă ducesa.
212
   Să surîdă ducesa... urmă după o pauză, cu oarecare melancolie, domnul Laurenţiu Costea. Eu pro-Pun. domnule si iubite prietine, să mai bem un pahar de vin. Totuşi stau şi mă gîndesc, şi iar mă întorc şi zic, că mistreţul de mîne musai să-l împuşc eu-; căci nici fericirea aceea despre care pomenesc nu-i întru totul nealterată. Să nu te miri că sînt întrucîtva bucuros făcîndu-ţi această mărturisire.
   Ascultă-mă pe mine. Ducesele sînt cîteodată fiinţi dificile. Pe ducese e greu să le mulţămeşti totdeauna.
   Ca unui bun şi leal prietin, pot să-ţi fac unele confidenţe, cu condiţie să fii şi dumneata de părere că mistreţul de mîne trebuie neapărat să iasă la mine şi eu să-l împuşc.
   Aş putea spune că, în unele discuţii, ducesa are afirmaţii bruşte şi concluzii ciudate. Mai întăi, ce discuţie şi care discuţie? Eu vin de la birou şi din oraş aducîndu-i, ca totdeauna, un buchet de flori ori un pachet de prăjituri, şi-i spun că am avut mult de lucru, în vederea! inspecţiei ce se anunţă. Ca răspuns logic, doamna Agripina Costea îmi declară dintro-dată că bucătăreasa noastră, pe care o avem de la începutul căsniciei şi care-i o persoană cumsecade, trebuie numaidecît dată afară.
   —   De ce ? eşti nemulţămită de felul cum prepară ?
   —   Nu..Găteşte foarte bine.
   —   Atunci de ce s-o dăm afară ?
   —     Am să-ţi spun îndată. Mai întăi are tupeul s-o cheme ca pe mama.
   —     Schîmibă-î numele; zi-i Ileana; pe toate bu-cătăresele le chiamă madama Ileana.
   —     Acuma-nu se mai poate, e tîrziu. Pe urmă e ceva scandalos, cu copilul. Are m copil de zece ani,
  —     Ce are a face ? îl ţine la o soră a ei; pe noi nu ne incomodează cu nimic.
  —     Aşa spui dumneata, însă pe mine mă incomodează. E un adevărat scandal: e un copil din flori.
  —  Eii şi ?
  —     Cum «ei şi» ? E um copil din flori, făcut c-un vizitiu.
  —     Trebuia să fie făcut cu Grigore Ghica Domnul Moldovei ?
  —     Lasă-mă cu Grigore Ghica ; nu vreau să ştiu cine-i acela. Trebuia să nu-1 facă cu nimeni.
  —  Totuşi l-a făcut.
  —  Văd.
  După începutul acesta de conversaţie — care e oarecum un răspuns la inspecţia financiară pe care am anunţat-o eu — s-ar putea crede că trebuie să telefonez biroului de servitori. Nicidecum. Nu înţeleg niciodată cum şi în ce chip, prin ce mister şi tranziţii, concluzia este că doamna Costea, de fapt, nu mai poate suferi pălăriile pe care le are şi că vrea să primească vizita doamnei Fany cu cele mai noi modele, sosite de la Paris.
  —  Dar cu madama Ileana cum facem ?
  —  Care madamă Ileană ?
  —  Cu bucătăreasa.
  —     Mai întăi n-o chiarnă madama Ileana ; o chiamă Smaranda şi-i o biată femeie foarte cumsecade. Nu înţeleg ce ai cu dînsa.
  Eu zîmbesc şi trec în altă odaie, ca să văd pe Eugeniţa la sînul Savastiţei Cărăbuş.
  Cîteodată, domnule şi stimate prietine, după o discuţie de felul acesta, aflu, nu cu puţină surprindere, că ducesa a intrat în tratative pentru o rochie.
  —  O .rochie de bal ? Mai era vreme pînă la iarnă.
 214
  —     N-am spus rochie de bal. Am spus rochie de stradă. înţelegi -dumneata că nu ipot umbla în zdrenţe, ca o cerşetoare.
  Pentru numele lui Dumnezeu! Ce fel de vorbe sînt acestea ? Soţia mea în zdrenţe ? Aş putea să fac numai doi paşii şi să deschid două garderobe ticsite, de rochii de toate colorile, cu care soţia mea a făcut deliciul zilelor mele şi pedeapsa tuturor cucoanelor din acest oraş.
  —   Care garderobă ticsită ? Acelea sînt rochii ?
  —   După părerea mea, nu pot fi altceva.
  •— Cu toate acestea sînt altceva. In orice caz nu sînt rochii. Mai bine zis sînt rochii care nu se mai poartă. Alta-i moda, altu-i gustul. însfîrşit, ce multă vorbă ? Cred că n-am ajuns zilele acestea, ca să mi se precupeţească o rochie ?
  — Nu precupeţesc nimic; îţi fac ce pofteşti.
  — Ba văd că precupeţeşti. Toată ziua stai cu nasul în hîrchiî... despre nevoile mele habar n-ai.
  Auzi dumneata! despre nevoile ducesei n-am habar !
  Asta-i una. Dar mai este ceva. In asemenea împrejurare şi numai în asemenea împrejurare, cînd se enervează şi se tînguieşte, ducesa pronunţă «hîrchie» şi «carche». Nu ştiu după care dicţionar. Fapt este că pronunţă «hîrchie» şi «carche». Şi '«levorver».
  De multe ori cad în cursă: încerc să-i dovedesc că se spune hîrtie, carte şi revolver.
  —     Mai întăi nu spun hîrchie şi carche, se revoltă ea. Ce vrei să arăţi cu asta ? că nu ştiu să vorbesc ? Aş fi mâi dispusă să cred că dumneata pronunţi aşa. Eu n-am pronunţat de cînd sînt hîrchie şi carche. Iar levorver ce are a face ? Levorveru-i levorver. Ai să spui că nu-i levorver ?
 215
  —   Ba nu. Spun cum pofteşti,
  ■— Asta este; am ajuns umilită şi batjocorită: spun «levorver» ca madama Ileana de la bucătărie. N-ai să spuii acuma c-o chiamă Smaranda.
  —   Nu.
  —   Ba sipui.
  —   Bine ; spun.
  In acest loc, glasul ducesei se umple de lacrimi, îmi aminteşte, cu lux de amănunte, că vreau s-o umilesc şi în alte chipuri pentru o presupusă ignoranţă, de şi domnia sa a urmat cursurile complecte la Sfîn-tu Sava, şi slavă Domnului! nu ştie să coase un nasture.
  —   Ai ceva de spus că nu ştiu să cos un nasture ?
  —   Ferească Dumnezeu. Sînt chiar bucuros.
  —     Nu-i adevărat, nu eşti bucuros şi susţii că un metru cub are o mie de decimetri eubi.
  —     Susţin, pentru că aşa-i adevărat şi aşa scrie la aritmetică.
  —     Ba susţii ca să mă umileşti. Aritmetica aceea unde: scrie aşa prostii s-o zvîrli pe foc.
  —     îmi dai voie să-ţi explic, dragă 'ducesă, chestia metrului cub?
  —   Nu dau voie nimic. E aşa cum am spus eu.
  —     Bine, fie aşa, şi să chemăm pe madama Rositta pentru rochie.
  —   Care rochie ?
  —   Rochia de care      vorbeai.
  —   Eu ? am vorbit      de o rochie ?
  Nu mai insist asupra unor asemenea discuţii şi tratative. Ai subînţeles că ducesa avea nevoie de două rochii şi uneori     de trei rochii,     ca să nu    umble
  în zdrenţe pe stradă,     ca cea din urmă cerşetoare.
 216
  Domnul Laurenţiu Costea zîmbea, amuzat singur de asemenea ciudăţenii ale Agripineli. Cu cit se gîn-dea mai bine la toate şi descoperea mai multe ciudăţenii, cu atît părea mai stăpîn pe o fericire fără păreche, de care-1 putea invidia o lume. Acest piper, în bucăţica totdeauna gustoasă care era partea lui pe lume, îşi avea rostul lui.
  —     Mi-i foarte dragă... suspina el, melancolic, la cel din urmă pahar. Idealul meu e s-o servesc în genunchi. E ca un idol, căruia tnă închin dimineaţa şi sara. Toate aceste toane ale ei trebuie să ştii că nu mă contrariază. Ducesa face parte dintre acele Minţi privilegiate care-şi pot permite orice. Oricît ar repeta «hîrchie» şi «levorver», înfăţişarea ei rămîne delicioasă. Şi oricît multiplii şi submultiplii metrului cub ar rămînea pentru dînsa o enigmă, înfăţişarea ei e mai presus decît orice, cu mult mai presus de comprehensiunea filosofică şi ştiinţifică, mai ales cînd priveşte vag ca printr-o ceaţă şi cînd gura ei mică se strînge ca un circumflex de floare. Toate înir-însa stau deasupra celor obişnuite şi desfid logica şi înţelepciunea. Uneori are un aer aşa de spiritual, încît sunetele glasului ei cad în fiinţa mea ca nişte picături de esenţă eternă. După toate acestea, stimate prietine, ipoţi să-ţi dai samă cît ide amorezat sînt de dînsa. Sînt amorezat într-u-n chip ri-dicul şi, cu toate acestea, îmii dau samă de toate aceste amănunte de care îţi vorbesc şi care contribuie la desăvîrşirea fericirii mele. Bag de samă, de exemplu, şi cît e de prudentă şi cum, ca o simplă burgheză, care n-ar avea nimic dueal în fiinţa sa, imaginează felurite artificii ca să strîngă zestre Eu-geniţei mele.
 217
   Am să-ţi spun asta altă dată ; acum n-avem vreme ; e tîrziu şi, mîni, ne sculăm în zori-de-ziuă. A nins de eu sară şi vremea e splendidă; pădurarii recunosc urmele mistreţului meu. Ascultă dumneata ce imaginează această micuţă ducesă fără aritmetică.
   Pentru a-i face cît mai agreabilă camera ei principală, unde primeşte musafirii, precum şi camerele din preajmă, în care eu de multe ori stau la pîndă, admirînd-o eu deliciu, ca 'pe vînatul cel mai rar şi mai scump al vieţii mele, am făcut multe nebunii. Mă-tuşile mele, fără voie, mi-au îngăduit asta. Din moştenirile lor aim achiziţionat felurite obiecte de preţ, am să-ţi coniiez încă o slăbăciune a mea : sînt un pasionat anticar. După căderea în deconfitură a multor case boiereşti din Iaşi, s-au îimiprăştiat .în comerţul acesta special multe juvaeruri şi obiecte de artă, lucruri mici şi netrebnice, însă foarte souanpe. Le cumpăr de la un jidov al meu, care ştie să mă servească, şi 4e-arain;jez pe etajere şi pirin colţuri, nu ca să înfrumuseţez camerele, ci ca să valorific apariţiile ducesei.
   Intr-o zi, văd că una din aceste rarităţi a dispărut, întreb în ce loc se găseşte: îmi închipui că ducesa a avut capriciul să-i schimbe aşezarea. Ducesa întăi nu ştie nimic şi-şi încreţeşte guriţa; apoi, cu destulă nepăsare, îşi aduce aminte că s-a jucat copila cu acel fleac mic şi preţios şi l-a distrus.
   Mă interesez: unde e, totuşi ? Chiar în bucăţi fiind, un onix se poate restaura.
   Nu se ştie unde-i; a dispărut.
   —      Păcat, zic eu ; e un lucru preţios şi mai ales frumos, care dădea distincţie unui colţ al căminului nostru.
   —   Cine dădea distincţie ?
 211
   ___Vorbesc despre onix, însă, scumpa mea ducesă,
   mă grăbesc să recunosc că aici totul trebuie să se subordoneze unui alt element. Sînt toate frumoase pentru că eşti tu aici; aşa că valoarea lor e cu totul
   relativă.
   —  Găseşti? se miră ea.
   ___ Desigur.    Cred  că nu te superi1 de     observaţia
   mea.  S-a jucat copila, n-a fost supravegheată,       a spart
   obiectul de artă; nu face nimic.
   ___ Aşa crezi dumneata ? Cine s-o supravegheze pe
   copilă ?
   —  Savastiţa Cărăbuş.
   ___Cu toate acestea Savastiţa Cărăbuş nu-i mama ei.
   —  Din fericire.
   —  Cum «din fericire» ?
   —     Aşa; am spus bine; sînt fericit că mama copilei mele e altcineva.
   —  Cine, mă     rog?
   —  Să lăsăm     asta, scumpa mea ducesă.      îţi  cer ier-
   tare că s-a stricat obiectul. Să fiu eu sănătos şi tu frumoasă ; mi-e de ajuns.
   Ea a scos o exclamaţie mică, melodioasă dar fără înţeles precis, iar eu, bineînţeles, n-am mai dat nici o replică. Mă simţeam realmente vinovat. Am căutat pe ‘jidovul meu şi am găsit la el un mic crucifix de abanos cu un Isus de argint: am înlocuit golul ; Agripina mi-a zîmbit la masă între două boabe de ' strugure ; totul a trecut.
   Se imai .aflau pe etajere, -de o parte şi de alta a salonaşului, două vase vechi vieneze, porţelan cu zugrăveli de smalţ şi aur. Intru acolo. Dacă ar fi fost ducesa în salonaş, n-aş fi observat nimic. Insă ducesa ' nu era’ în salonaş. Deci arn văzut lipsa vaselor, înainte de a pune întrebări, am cercetat prudent alte
  camere. Am intrat în sufragerie. N-ai idee cît de agere sînt uneori femeile.
  Agripina a* zîmbit cătră copila noastră, care se afla în braţele Savastitei, după aceea a zîmbit cătră mine, ceea ce mi-a provocat o delicioasă bătaie d© inimă.
  —   Cauţi vasele? a întrebat ea.
  —   Da; vasele de Viena.
  —     Aşi! nu mai erau de nici o Vienă. Erau nişte ulcele ca toate ulcelele. După cum ai observat, nu mai sînt.
  —   Ce s-a întîmplat ?
  —     Ce să se întîmple? Nu1 se poate susţine că au făcut picioare şi au plecat ele singure. întreabă pe copila ta.
  —   Care copilă ?
  —     Hm! mă miră asemenea întrebare. Ai mai multe ?
  —   Ba nu, una singură, şi numele ei e Eugenia.
  —     E«i bine, copila dumnitale unică, numită Eugenia, a stricat oalele.
  — Vorbeşti despre vasele de Viena ?
  — Vorbesc despre oale. S-a jucat cu ele şi le-a spart.
  —   Mă mir ; copilul nu poate ajunge cu minutele
  aşa de sus.
  —     Cred ; nici nu susţin asta ; totuşi, cum vezi, le-a spart. Le-a cerut de la Savastiţa.
  —   Şi Savastiţa i le-a dat ?
  —   I le-a dat, desigur. Se putea să nu i le deie?
  —   Pe amîndouă odată ?
  Ducesa a luat o atitudine gravă, clipind din ochi şi neînţelegmd :
  —     Mă rog dumnitale, latirenţiu; de ce mă întrebi pe mine ?
220
 —   Am greşit ? trebuia să Întreb pe altcineva ?
 —   Nu ştiu, întreabă pe cine pofteşti.
 Eu nu credeam necesar să întreb pe altcineva.
 —      întreabă pe Savastiţa, urmă Agripina. Răspunde, mancă. Te întreabă boierul. A stricat duduia hîrburile acelea ?
 —   Da, cuconiţă, le-a luat şi le-a stricat.
 —      Le-a luat ea singură ? urmă a întreba ducesa. Ori ţi-a cerut să i le dai ? Căci, singură, n-ajunge pînă în raftul de sus.
 —   Ba din braţele mele ajunge, cuconiţă.
 —      Ai auzit? se întoarce biruitoare ducesa spre mine. Din braţele mancei, ajunge. Le-a luat şi le-a stricat. Ştiu că ai să pui iar o întrebare fără rost. îţi voi răspunde că nu le-a luat pe amîndouă odată, ci pe rînd. întăi a stricat una şi după aceea a stricat şi pe cealaltă. Eşti mulţămit?
 —      N-aş putea afirma asta. Nu era necesar să strice şi pe al doilea.
 —   Lasă întortocherile. Eşti mulţămit de răspuns?
 —      De răspunsurile ducesei sînt mulţămit totdeauna, am oftat eu, sărutindu-i mînuţa.
 —      Foarte bine ; şi dacă mai ai nevoie de o dovadă, întreabă şi pe Eugenia dumnitale.
 —   Cum se poate? vorbeşte?
 —      Desigur. Altfel, cum ar fi putut să ceară oalele? însfîrşit, acuma ai aflat totul.
 Savastiţa Cărăbuş se uita pe fereastra deschisă, fără să vadă nimic. Bănuiam în ea o tulburare şi o roşaţă aprigă pe obrazu-i brun. Din braţele ei, Eugenia rîse dintrodată cătră mine c-un muguraş de dinte.
 —   A, am întrebat-o eu, îţi creşte cel dintăi dinte ?
 Copila întinse mînuţele spre mine.
221
 —     Eşti neliniştită şi pîîngi, noaptea ? Eşti capricioasă, ziua, şi ceri obiectele de pe etajere ?
 —     Tata! răspunse copila, cerîndu-se în braţele mele.
 —     Ceea ce era de demonstrat, am spus eu luînd-o în braţe şi întorcîndu-mă, încîntat, spre mama ei.
 —     Cum «ce era de demonstrat»? mă întrebă, aprig, ducesa.
 —   Ceea ce era de demonstrat; copila a mărturisit.
 Savastiţa Cărăbuş îşi acoperi, cu palma dreaptă,
 nasul şi gura cît putu mai discret şi ieşi din sufragerie.
 Din această minusculă comedie, stimate amice, ai putut înţelege ceea ce eu am bănuit întrucîtva la al doilea accident. După al treilea am fost aproape sigur. Pe urmă, într-o zi, am văzut la jidovul meu vasele de Viena.
 M-a întrebat:
 —     N-aţi fost poate mulţămit de ele, domnule casier general, şi le-aţi cedat cuiva ?
 L-am informat că vasele fuseseră furate; i-am povestit îndelung, şi In ce anume împrejurări. Bătrînul Kiva s-a spăriat şi mi le-a oferit numaidecît fără despăgubire. Le-am refuzat.
 Copila continua să distrugă. într-o zi, am poruncit Savastiţei Cărăbuş să nu mai arunce cioburile vaselor în fîntîna părăsită, deoarece eu am meşteri care le încheie la loc şi le lipesc de nici nu se cunoaşte că au fost sfărîmate.
 —   Eu asta n-o cred, a replicat, cu energie, ducesa.
 Deci Agripina agonisea zestre copilei noastre. Au
 trecut aşa toate porţelanurile. Acuma sînt curios să aflu ce metodă va întrebuinţa pentru antichităţile mele incasabile.
222
V
asierul general mi-a mai făcut şi altă dată ase-
menea confesiuni. Odată în tren, pe cînd ve-
neam amîndoi din Bucureşti. De cele mai multe
ori la un pahar de vin înainte de ora unu, la o erîşmă înţeleaptă, al cărei patron avea numele Solomon. Aici se spuneau foarte interesante lucruri, mai ales cînd prezida Laurenţiu Costea. După ce'îşi debita o parte din repertoriu, fie cu privire la ducesă, fie cu privire la Eu-geniţa, ne împărtăşea şi ultima întîmplare interesantă : în chiip neaşteptat a dobîndit o gratificaţie, ori o mătuşă a sa de departe a avut bunul gust să treacă într-o lttme mai bună, lăsîndu-i ori trei case în 'tîrgul Botoşanilor, ori o curte de ţară cu treizeci de perechi de boi şi multe vaci mulgătoare, ori un depozit în aur la o bancă din Lemberg.
   —     Trebuie să cunoaşteţi, mi-a explicat el într-un rînd, că mătuşile acestea ale mele după mamă sînt ar-mence şi fiinţa lor pe lume n-ar fi avut rost dacă n-aveau inspiraţia să testeze în folosul nepotului lor. Acest nepot a avut şi bunul gust să-şi ia tovarăşă de viaţă o ducesă adevărată ; altfel, ce-ar fi făcut cu bani şi juvaeruri ? Vă încredinţez că e ducesă verita-
 223
bilă. Se cunoaşte asta mai cu samă dimineaţa, cînd deschide ochi languroşi, se uită cu m’rare în juru-i, face botîşor şi-şi propune, ca unică problemă, dacă trebuie să se ostenească şi să întindă mînuţa spre sonerie.
   Intr-un rînd, la o asemenea şedinţă de la crîşmă lui Solomon, domnul Laurenţiu Costea ne-a relatat dialogul pe care îl avusese în ajun, lîngă o fîntînă şi lîngă o dumbravă, pe cînd se întorcea de la Mănăstirea Neamţului, un dialog sprijinit din partea cealaltă de nişte bîte enorme şi de două carabine încărcate.
   —     Ei bine, ne da el informaţie, după schimbul de cuvinte, domnii în chestie m-au salutat şi s-au retras. Apăruse patrula de jandarmi la cotitură. Aveam la mine zece mii de lei. După cum vedeţi, suma aceasta am economisit-o ieri şi am dreptul să plătesc azi tot ce s-a consumat.
   Şi poveştile celelalte, cu gratificaţiile ori moştenirile, ne erau servite în acelaşi scop, pentru ca dumnealui să aibă asemenea drept. Intr-un rînd a luat ca pretext ziua de 10 mai, sărbătoare naţională, cînd nu lucra la birou şi deci avusese un avantaj.
   Adunarea de la Solomon se pricepea, su'b preşedinţia domnului Laurenţiu Costea, să descopere gustările cele mai fine şi vinurile cele mai generoase; la asta colabora şi înţeleptul crîşmar. Acea adunare, uneori, îşi întrerupea dezbaterile, aşteptînd cu simpatie şi în tăcere, ca domnul Laurenţiu Costea să-şi dea girul, iscălind, aş putea zice cu entuziasm, în dosul unei poliţi şi refuzînd orice fel de explicaţie.
   —     Cu plăcere, spunea el simplu, ridicând condeiul şi apoi făcîndu-1 să alerge pe hîrtia scorţoasă, isprăvind într-o parafă elegantă.
 224
   Şi asta era pretext ca să nu îngăduie nimănui plata consumaţiei în ziua aceea.
   Gînd s-a prezintat domnul Golumbaru, în biroul oficial al domnului Costea, şi i-a strîns domnului Costea mina cu afabilitate şi s-a aşezat cu satisfacţie şi zîm-bind într-un fotoliu, d'iscuţiunea în chestia pentru care venise domnul Columbaru a început din laturea aceasta. întăi domnul Micu Columbaru a arătat, cu neglijenţă şi nonşalanţă, o delegaţie specială pe care binevoise a i-o da domnul ministru. Privind atitudinea întru totul amicală a domnului Columbaru, Laurenţiu Costea nu găsea în sine însuşi nici cel mai mic motiv ca să fie neliniştit.
   —     Deci dumneata, ai obiceiul, de altfel plăcut, de a servi pe prietini, dînd giruri de complezenţă ?
   —     Am uneori acest obicei şi-, într-adevăr, îmi face plăcere, conveni casierul general.
   —     Insă dumneata, domnule Costea, eşti personagiu proeminent într-o instituţie financiară şi ai asupra pieţei bancare oarecare drepturi pe eare ţi Ie conferă situaţia dumnitale. Cine poate refuza o iscălitură a dumnitale ?
   —     Nimene, desigur, şi foarte bine fac cei care nu refuză, răspunse, satisfăcut, domnul Costea.
   —     Chiar oînd cel care prezintă poliţa oferă o garanţie egală cu zero ?
   —     Prietinii mei, domnule Columbaru, sînt oameni care oferă garanţie morală suficientă. Au plătit şi pînă acuma poliţile lor, de altminteri mici, şi le vor plăti şi de acuma înainte.
   Domnul Micu Columbaru privi cu plăcere pe domnul Laurenţiu Costea.
   Domnul Laurenţiu Costea primi cu simpatie această privire cu totul amicală. Domnul Micu Columbaru era
 ţŞ •— M. Sadoveanu — Opere, vqî. |4
 225
un om 'mare şi gras, cu mustăţi blonde şi cu puţin păr pe creştetu-i proeminent. Obrazu-i rumăn zîorbea necontenit, ceea ce mai ales făcea lui Costea o bună impresie; însă ochii verzi ai acestui inspector cu delegaţie specială aveau o lucire liniştită şi rece de metal.
   —     Imi pare bine, stimate domnule Costea, că ai siguranţa girurilor dumnitale ; asta dovedeşte că eşti un om de bună credinţă şi onest. Sînt informat, însă, că unele poliţe mai însemnate vor trece la protest.
   —   Da ? N-aş crede.
   —     Te rog să crezi; informaţia mi-a fost dată astăzi. Imi închipui că ai în carnetul dumnitale o mică listă a tuturor acelor domni care au luat bani cu împrumut pe iscălitura dumnitale ?
   —     Nici nu mă gîndesc să am asemenea listă ! Am dat eîteva giruri unor persoane onorabile şi atît.
   —     Dacă ai fi întocmit o listă, stimate domnule Costea, mi-ai putea refera acum cuantumul girurilor.
   —   Cred că nu e nevoie ; nu sînt sume însemnate.
   —     Imi dai voie ? După lista pe care o am eu aici, dumneata eşti angajat ca girant cu salariul dumnitale pe zece ani de astăzi înainte.
   —     Cum se poate ? exclamă cu mirare nemaipomenită domnul Laurenţiu Costea. Probabil că e o greşală !
   —     Este o greşală, însă nu a mea... zîmbi amical domnul Columbaru. Girant cu salariul dumnitale pe zece ani de azi înainte, dacă ne putem permite să scontăm această perioadă de timp.
   —   E posibil ?
   —     Da, domnule Costea, e posibil. Binevoieşte a-ţi arunca ochii pe această listă. E destul de lungă şi sumele sînt destul de importante. Unele din aceste
 226
poliţe sînt bune, după cît mî se spiine; pefsoaneie cit care dumneata ai de-a tace, fie la vînătoare, fie la un mic popas de amiază, sînt în general onorabile şi cu osebire simpatice. Totuşi sînt sume care nu vor fi plătite. Mi se atrage luarea-aminte că sumele care nu vor fi plătite covîrşesc pe celelalte «cu asupra de .măsură», cum a spus un mare poet.
   —     Nu cred să fie cu putinţă aşa ceva. In orice caz voi răspunde eu. Se ştie că situaţia mea e bună ; am avut în ultimii ani trei moşteniri şi mai am două sau trei în perspectivă. Presupunînd, prin imposibil, că persoanele cărora le-am acordat încrederea şi iscălitura vor abuza, ceea ce e exclus, ori nu vor putea să răspundă împrumuturile, băncile să fie liniştite, voi achita eu. Şi de astăzi înainte am motiv suficient ca să nu mai pun iscălitura mea pe dosul unui atare petec de hîrtie.
   —     Nu-i aşa? Am sau n-am dreptate? Te întreb cu toată simpatia şi cu toată prietinia.
   —   Aveţi dreptate, domnule inspector delegat.
   —     Atunci totul e aranjat şi nu mai vorbim de asta. Adică putem vorbi încă puţin, în sensul că cele trei moşteniri ale doamnelor răposate, mătuşile domniei ‘tale, nu mai sînt în fiinţă ; au fost lichidate aşa fel încît a rămas din ele extrem de puţin : mi se pare că un loc viran, în oraşul Botoşani.
   —     Ba, mă rog ; au fost juvaerurile; sînt obiectele de artă, căci eu sînt colecţionar de antichităţi.
   —     Nu ştiam asta ; îmi pare bine, de şi eu, în general, nu colecţionez. Casa ai trecut-o soţiei dumnitale ?
   —     Casa de pe strada Romînă ? da, am trecut-o soţiei mele.
 15*
227
      Ai şi alta ?
   —  Nu.
   —     Deci casa ai trecut-o soţiei dumnitale cu mobile, tablouri şi obiecte ?
   —  Da, cu tot ce aCeastă casă a ducesei cuprinde.
   —     Prin urmare, stimate domnule Costea, strict vorbind şi legal considerînd lucrurile, nu se pot plăti petecele acelea de hîrtie, cum foarte bine le spui, cu un bun de care nu dispui dumneata singur.
   Laurenţiu Costea se veseli nespus, apoi privi pe interlocutorul său cu ochi umezi, care parcă dintrodată crescuseră sub sprîncenele-i tufoase.
   —     E interesant ce spuneţi dumneavoastră, domnule inspector delegat, dar între mine şi soţia mea iubită slnt aşa raporturi, încît. aş socoti ca o insultă numai gîndul că s-ar putea discuta între mine şi ducesă , chestia bănească.
   —' Cine e, mă rog, ducesa ?
   —     A, dumneavoastră nu ştiţi. Ducesa e soţia mea Agripina.
   —     Am înţeles. Primesc cu aceeaşi simpatie explicaţia dumnitale şi nu-mi voi permite nimic care ar putea să jignească raporturile dumneavoastră, excelente îmi închipuiesc. Mai este ceva.
   —  Ce mai este, vă rog, domnule inspector delegat ?
   —     Mai întăi te-aş ruga, iubite domnule Costea, să mă slăbeşti cu acest «domnule inspector delegat». Spune-mi simplu «domnule Columbaru». Sînt prietinul dumnitale; te rog să mă tratezi cum înţeleg să te tratez eu pe dumneata.
   —     Mulţămesc, domnule Columbaru, răspunse emoţionat Laurenţiu Costea, strîngînd cu efuziune mîna inspectorului. Ziua de azi va trebui s-o însemn cu o piatră albă..
 22$
    Inspectorul rămase o clipă concentrat în sine, în-cercînd, în suvenirele sale şcolare, să identifice piatra albă despre care era vorba.
    —   Dumneata, domnule Costea, ai studiat în liceu ?
    —     Da, domnule Columbaru, am şi doi ani de universitate. Am urmat şi la facultatea de litere.
    —     Mă bucur din nou că stau de vorbă cu un om aşa de cultivat, de şi literatura şi filosofia sînt de puţină întrebuinţare în chestia nouă, pe care vreau s-o pun pe tapet, şi căreia te rog să binevoieşti a-i acorda toată atenţia.
    —   Despre ce-i vorba, domnule Columbaru ?
    .— Nu îndrăznesc să te întreb, stimate amice.
    —     De ce, domnule Columbaru ? te rog întreabă-mă. Iţi voi răspunde imediat, dacă asta atîrnă de mine.
j — Numai de dumneata atîrnă, absolut numai de 'f dumneata.
    —     Atunci binevoieşte de întreabă şi voi răspunde imediat. Nu am nimic ascuns. Sînt un om perfect leal.
    —     Nu mă îndoiesc; am înţeles asta de la prima vedere; aşa se explică de ce oficiul meu special s-a transformat într-o simplă convorbire prietinească.
    —      Iţi mulţămesc, domnule Columbaru. Aştept în-' trebarea.
    —     Aşa. Atunci, dacă eşti dispus să acorzi întrebărilor mele toată atenţia, am să te rog să-mi lămureşti la cit crezi dumneata că se ridică datoriile dumnitale ? Nu este aşa că ai contractat cîteva împrumuturi pe de o ţparte, iar pe alta eşti debitor cu sume destul de importante la diferiţi negustori ?
    —     Iţi răspund imediat, domnule Columbaru, că am oarecare datorii, pe care le-am făcut cu prilejul căsătoriei mele.
 229
   —   Un prilej fericit, zîmbi inspectorul.
   —     Da, domnule Columbaru, foarte fericit prilej. E nevoie să adaog că ducesa...
   —   Vorbiţi de doamna Costea ?
   —     Da. E nevoie să adaog că doamna Costea a avut buna inspiraţie să-mi dăruiască şi o fetiţă, al cărei nume e Eugenia. Cu acest prilej iarăşi am avut nevoie de cîteva sume. Insă o parte din datorii le-am plătit din moşteniri. Restul îl plătesc din venitul meu obişnuit. Dacă moştenirea ce mai aştept se prezintă mîni, atunci toţi ereditarii mei se vor putea bucura mîni; de şi, după cît ştiu, faţă de mine creditorii mei nu sînt prea grăbiţi, fiind absolut siguri că nu vor rămînea păgubaşi.
   —     Ai dreptate, stimate domnule Costea şi iubite amice, raţionamentul dumnitale e perfect; însă totalul sumelor ce dumneata datoreşti se exprimă printr-o cifră destul de importantă.
   —     Nu cred, m-aş mira să fie aşa cum pretinzi dumneata.
   —     îmi dai voie, stimate prietine ? Eu mă mir că nici de data asta n-ai avut buna idee să le scrii una subt alta într-un carnet special. Ca şi la celalalt capitol, al girurilor, şi de data asta ar trebui opt ori zece ani de salariu ca să acoperi ceea ce datoreşti. E cam mult.
   —     Se poate ; dar voi plăti. In primul rînd de ce să nu mărturisesc că sînt surprins : mai întăi că am fost atacat brusc, ca să zic aşa, şi al doilea că s-au găsit aşa de prompt informaţiuni.
   —     Iţi voi răspunde, iubite domnule Costea, că nu eşti atacat brusc. Al doilea, că informaţiile nu sînt rezultatul unei- acţiuni rapide. Se adună de doi ani informaţii la minister în privinţa dumnitale şi oameni.
 230
binevoitori care să refere se găsesc destui. Să sperăm că doamna Barean, mătuşa dumnitale din Botoşani, va imita gesturile altor rnătuşi, şi vei imoşteni.
   __ Mda, răspunse Costea, cu inima dintrodată încleştată în ragile de ghiaţă.
   _1_ pînă atunci va trebui poate să mai treacă timp.
   ___Mda.
       Ori ai putea să te duci să-i prezinţi situaţia, ce-rîndu-i să intervie acum ?
   —     Imposibil, n-am văzut-o decît de două ori în viată. Aşa ceva nu se poate cere unei mătuşi care e dispusă să testeze pentru tine.
   —     Ai dreptate ; eşti un om delicat; de aceea te stimez şi-mi eşti drag. Eşti bun să deschizi casa, ca să constatăm după scripte valorile ce sînt în sama dumnitale ?
   Acestea erau ragilele de ghiaţă. Apăruseră ca o bănuială-; acum continuau să-l strîngă ca o realitate înfricoşată. Toate cercetările celelalte erau preliminarii; fusese un copil dacă nu se gîndise din prima clipă că, la urma urmei, va fi constrîns să deschidă şi casa. Cu atît mai vîrtos trebuia să se aştepte la asta cu- cît, de doi ani, nirnene nu venise să-i facă un con--trol. După doi ani se cuvenea să primească o vizită ca aceasta. Cu cît domnul acesta Columbaru pare un om mai amabil şi mai amical, cu atît situaţia domnului Laurenţiu Costea e mai grea. Iată onestitatea şi delicateţa lui puse la grea încercare, după atîţia ani în care fusese socotit model între semenii săi şi dat ca exemplu. Are în casă o lipsă de cîteva mii de lei. Ce-i de făcut ? Nu-i de făcut nimic. Cu toată jena, e necesar să previe uimirea la care se aşteaptă din partea inspectorului delegat.
 231
   —     Să iacem Casa, domnule Columbaru, zise el fără să se mişte din scaun. Aş voi să vă comunic un lucru.
   —  Sînt la dispoziţia dumnitale. Despre ce-i vorba ?
   Domnul Laurenţiu Costea privi pe fereastră, fără să
vadă, o creangă de tei, care se agita de vînt, scutu-rîndu-şi primele frunze galbene. Inspectorul Columbaru îl fixa pieziş cu ochii lui mici.
   *— Vreau să dau o lămurire prealabilă, urmă Costea suflînd dintrodată pripit.
   —  S-auzim.
   —     Domnule Columbaru, urmă cu tristeţă casierul general, întorcînd ochii spre delegat; ceasul acesta e crîncen pentru mine. O viaţă întreagă am putut privi cu mîndrie la superiorii mei. Cred că veţi constata o lipsă în casa mea. E un împrumut pasager, aş putea spune; e o sumă destul de mică; în cîteva zile urma s-o pun la loc; totuşi, vedeţi acum înaintea dumneavoastră pe omul cel mai nenorocit din lume.
   Domnul Columbaru zîmbi, se sculă de pe scaun şi veni lîngă domnul Costea, bătîndu-1 uşurel de două ori pe umăr, cu palma mînii stingi.
   —     Dragă domnule Costea, zise el cu blîndeţă; cred că nu mă înşel: dumneata exagerezi; eşti o natură foarte impresionabilă. Cît îţi lipseşte ?
   —     Puţin: opt mii de lei. Am pus o chitanţă provizorie.
   —     Eşti bun să deschizi casa ? N-ai dreptul să fii aşa de tulburat.
   Casierul general se ridică oprindu-şi cu greutate un suspin care-1 zugruma şi trecu la casa de fier. Scoase cheile şi prăvăli în laturi uşa grea de oţel a casei. Se întoarse la birou şi deschise jurnalul. Domnul Columbaru sta în picioare cu mînile în buzunar, zîmbind vag.
 232
   Âmîndoi bărbaţii schimbară puţine cuvinte. Domnul Columbaru controlă chitanţa provizorie de opt mii de lei.'^ăpoi însemnă pe un petec de hîrtie valorile constatate. Casa era deficitară cu patruzeci de mii de lei. Inspectorul delegat emise două note înalte însă false; un fel de uimire pe două tonuri, fără cuvinte.
   ___ Na-a ! Ce facem, mon cher ami ? ittlrebă el, cu
voce scăzută.
   Domnul Laurenţiu Costea cugeta adînc, încercînd să identifice, în întunericul sufletului său, celelalte lipsuri. De şase luni nici el nu controlase casa. Ce făcuse el în aceste şase luni cu atîţia bani ? E adevărat că luase într-o zi pentru o plată grabnică şi a d’oua zi înlocuise lipsa ; că răspunsese apelului unui prietin făcînd să iasă într-un plic cinci mii de lei, dar avusese toată grija ca să înlocuiască în douăzeci şi patru de ore lipsa. Cadourile pe care avea obicei să le ducă în fiecare sîmbătă ducesei, ca s-o facă să fie bine dispusă în cursul zilei de duminică şi s-o ajute să strălucească cu ceva nou între prietinii şi prieti-nile care le făceau vizite de etichetă ; notele de plată la modistă şi la croitoreasă şi alte multe lucruri mici, toate acestea nu le lua de aici, ci din buzunarul său propriu. Foarte rar le-a luat de aici. Ştia bine că se •va mai găsi o lipsă pe lîngă chitanţa de opt mii de lei, — însă o diferenţă de treizeci şi două de mii e ceva fantastic! Ciudat casier! îşi spuse el singur, fără cuvinte, zîmbindu-şi ironic. Nimic însemnat n-a plătit cu acei bani. Sume mici uitate au ieşit după sume mici uitate şi acuma îl copleşesc. Auzi dumneata ! treizeci şi două de mii de lei diferenţă. Te fe-licitez, onorate domnule Costea!
   —    Am întrebat ce facem ? îşi repetă întrebarea inspectorul delegat.
 233
       Nu pricep nimic! strigă cu o uimire pfeâ fliafe domnul Laurenţiu Costea. Cum înţelegi dumneata chestia ?
   —     Eu înţeleg să facem o încheiere scrisă, răspunse cu linişte domnul Columbaru. O semnăm noi şi o mai semnează, dacă vrei, şi ajutorul dumnitale. După aceea, ca săţff dovedesc pînă la sfîrşit prietinia mea, dragă domnule Costea, te sfătuiesc să cauţi această sumă de patruzeci de mii de lei şi să acoperi lipsa. Vei binevoi să semnezi şi o cerere a dumnitale de mutare într-un post unde nu vei avea pe samă valori. După aceea vom vedea ce va mai fi. Pînă mîni la amiază poţi acoperi lipsa ?
   —   O voi acoperi desigur. Am de unde.
   —   Ai bani în altă parte?
   —     Domnule Columbaru, răspunse cu însufleţire Laurenţiu Costea; odată cu fericirea mea cea mai mare s-a produs şi această zăpăceală inexplicabilă. Sînt aşa de amorezat de soţia mea, încît aş putea spune că nu mai sînt om în toată firea. Dacă mă gîndesc bine, văd că toate se trag de aici. Sînt amorezat şi zăpăcit şi de aceea n-am ţinut acel carnet stupid de tot ceasul şi de toată ziua, ca să mă pot călăuzi în mînuirea banilor mei şi a banilor ce mi s-au încredinţat. N-aş putea afirma că-mi pare rău de această suferinţă; abandonez orice, numai ca să păstrez asemenea bun fără preţ. Nu-mi mai trebuie nimic altceva. Sînt gata să semnez şi demisia la care dumneata te gîndeşti. Gîndul meu e s-o am necontenit ’lngă mine pe Agripina şi s-o fac fericită.
   —     Cu asemenea preţ, dragă domnule Costea ? în-tiebă Columbaru, trecînd spre el privirea-i piezişă.
   —   Care preţ ?
 234
   .— preţul dezonoarei dumnitale. Aici s-amestecă procurorul şi judecătorul de instrucţie şi urmarea neîndoielnică o cunoşti bine.
   Laurenţiu Costea se îndîrji deodată, privind ofensat la interlocutorul său.
   —     Nu poate fi vorba de asta. Sînt un om onest. îmi recunosc neglijenţa, dar o voi repara imediat. Pînă mîni lipsa va fi acoperită.
   —     întreb încă o dată, dragă prietine. Ai un depozit în altă parte ? Nu mă îndoiesc că eşti un om de bună credinţă; de aceea, bănuind neglijenţele pe care le constatăm amîndoi, am continuat să am despre dumneata o părere bună. Această părere bună o păstrez ; înţeleg că s-a produs în viaţa dumnitale o criză; mi s-au semnalat anume ciudăţenii; de aceea sînt eu aici. Ai bani în altă parte ?
   —     Domnule Columbaru, răspunse Laurenţiu Costea, în prada unei agitaţii extraordinare; pînă mîni la amiază lipsa va fi acoperită. N-am nici un depozit nicăieri. Dar vă afirm că lipsa va fi acoperită.
   —     Bine, domnule, eu nu doresc altceva. Te-ai încredinţat de sentimentele mele amicale ?
   —  Da, domnule Columbaru.
   —     Atuncea sînt mulţămit, căci viaţa şi liniştea dumnitale îmi sînt mai preţioase decît formele care mă obliga la anumite măsuri. Totuşi, în marginea acestor măsuri, voi face tot ce-mi stă în putinţă ca lucrurile să aibă pentru dumneata soluţia cea mai bună.
   Aceasta a fost convorbirea cu domnul Columbaru. Uitîndu-şi pălăria pe birou, domnul Costea s-a repezit spre ieşire, ca să găsească patruzeci de mii de lei de care avea absolută nevoie. Aceasta era expresia care i se vântura în creierul său bîntuit de furtună, Avea absolută nevoie de această sumă de patruzeci
 235
de mii de lei. Totuşi nu se putea duce s-o caute fără pălărie. Se întoarse deci cu cea mai mare repeziciune din stradă în camera unde avusese loc acea discuţie aşa de interesantă între el şi domnul Columbaru, şi-l găsi pe inspector într-o conferinţă severă cu ajutorul de casier Qhiţă Dumitrescu. După discuţia «aşa de interesantă» cu mine, îşi făcea socoteală Costea, domnul Columbaru va vedea numaidecît că Qhiţă Dumitrescu e un prost şi un incult; pe lîngă asta e şi mic, şi chel : deci cu totul ridicol. Şi are o femeie naltă şi grasă, ceea ce îl face şi mai ridicol. Insă nu asta-i chestia principală; chestia principală e că trebuie să găsească neapărat şi imediat suma de patruzeci de mii de lei.
   Ziua de septemvrie era liniştită, c-un soare biînd şi prietinos, care-i strecura în trup o încredere că toate se vor sfîrşi cu bine. Se afla pe strada Ştefan cel Mare, în apropiere de Mitropolie, un bancher evreu cu numele Marcus, căruia Laurenţiu Costea îi era deosebit de simpatic. De multe ori Emil Marcus îi mărturisise asta şi totdeauna Emil Marcus avea obicei să spuie despre girurile lui Costea : «iscălitură de aur».
   Deci Laurenţiu Costea intră zîmbind în încăperea boltită unde era instalată afacerea lui Marcus şi-i ceru două minute de convorbire confidenţială. Emil Marcus era un om de patruzeci de ani, fără mustăţi şi fără barbă, cu zîmbet amabil şi ochi prudenţi. Conducînd în camera lui din dosul ghişeurilor pe casierul general, Emil Marcus îl privea în chipul cel mai prudent.
   In cîteva cuvinte, foarte simplu şi foarte liniştit, domnul Costea îi explică bancherului că are nevoie de patruzeci de mii de lei.
 236
  —     Iată ce mi s-a intim plat şi de ce afli nevoie de această sumă... urmă Laurenţiu Costea.
  —     Mă rog, n-am nevoie de nici o explicaţie, răspunse imediat Emil Marcus; voiţi patruzeci de mii de lei, mi-e de ajuns. Ce necesitate am eu de altă lămurire ? N-am necesitate de nici o altă lămurire ; iscălitura dumneavoastră valorează aur. Insă nu dispun în acest moment de suma ce-mi cereţi.
  —    lini trebuie pînă mîni dimineaţă.
  —     Nu cred, domnule casier general, să am asemenea sumă nici pînă mîni dimineaţă.
  —    Atuncea Ce ne tăcem ?
  Bancherul ridică din umeri.
  —     Ştiu eu ? poate să găsiţi la Spaniol, de şi ne aflăm acuma în oarecare criză de numerar. Dacă *aţi putea aştepta cîteva zile, v-aş pune cu plăcere la dispoziţie suma fără nici o dobîndă. Pentru cit timp aveţi nevoie ?
  —     Asta nu importă. Pentru puţin timp ; am neapărată nevoie.
  —     Atuncea să încercăm la Spaniol. Să oprim o birjă. E ora unsprezece jumătate. Vă pot întovărăşi.
  Spaniolul era la două sute de metri depărtare, pe aceeaşi stradă, dincolo de Mitropolie. Cu birja, ajunseră în două minute.
  —     Nu vreau să-l pierdem cumva... explica Emil Marcus.
  Spaniolul, cu numele adevărat Ih'il Canter, era un om negru, bărbos şi ginditor. Avu nevoie de ceva mai mult timp pentru lămuririle accelerate şi gesticulate pe care i le da Emil Marcus. Intorcînd, foarte aproape de piept, palmele în laturi, Canter dădu un verdict pe care Laurenţiu Costea îl înţelese brusc şi dureros din cealaltă cameră. Cînd amîndoi bancherii întoar-
 237
 seră In acelaşi timp privirile spre el, se simţi umilit şi dintrodată obosit şi cu sufletul gol.
   Marcus îl apostrofa pe tovarăşul său cu violenţă. Canter dădu un pas înapoi, spăriat.
   —  N-am ! dacă n-am, ce să fac ?
   —  Eşti un nerecunoscător! strigă Marcus.
   —     Pentru ce ? se apăra cu voce joasă Canter, ri-dicînd iarăşi palmele lîngă piept. Dacă n-am, ce pot să fac ? Tu ai ? N-ai nici tu. Nu putem face nimic. Se va găsi desigur în altă parte; la «Banca Romînească», ori la «Banca Iaşilor».
   —1 Dar de fraţii Kopel ce zici ?
   —     Ce să zic de fraţii Kopel ? Nu cred să aibă nici ei, dar să încercăm.
   Cum ambii bancheri se grăbeau prea tare, lovin-du-se unul în altul ca să intre mai curînd şi să vie în ajutorul domnului Costea, acesta îi salută cu răceală şi grav.
   —     Am înţeles, domnilor, că n-aveţi şi mi-e de ajuns. Mă voi adresa în altă parte.
   Intorcîndu-le spatele, ieşi în stradă şi se urcă- în trăsură. La «Banca Romînească» n-avea ce căuta : Constantineseu-Hărăpilă era un tip pe care nu-1 putea suferi. Intr-un rînd îşi 'permisese şi un cuvînt îndoielnic la adresa lui Costea: «Ducesele costă cam scump». Ar fi putut încerca, deoarece se simţea om onorabil şi solvabil, însă nu-1 mai putea suferi, de la vorba aceea, pe Hărăpilă. Pe lîngă itoate, era urît foc, şi negru întocmai după cum îl arăta porecla.
   Se opri la «Banca Iaşilor». Era aproape de ora 12. Se închideau ghişeurile. Domnul director Burcă era la Bucureşti.
 238
   —     Aşa că tot trebuie să-l aşteptaţi, dacă aveţi eeva personal eu domnia sa, îi explica unul din contabili. Aveţi ceva personal ?
   —     Da, aveam ceva personal, răspunse maşinal Laurenţiu Costea.
   De cum părăsise pe bancherii evrei, care-i apăruseră dintrodată suspecţi, casierul general se agăţase de o altă soluţie. Nu înţelegea cum nu găsise ieşirea asta chiar din prima clipă.
   Porunci birjarului să-l ducă repede acasă, pe strada Ronnnă.                                                 —— -
 ■'""'tlL Mama-i în odaia ei ? întrebă el pe fetiţă.
   Eugeniţa îi răspunse rîzînd graţios şi cerîndu-se sărutată.
   Trecuse de doi ani. Vorbea corect, c-o voce melodioasă şi subţirică. Savastiţa Cărăbuş rămăsese într-o situaţie subalternă de servitoare. Lîngă copilă se afla acuma necontenit o guvernantă elveţiană. Nu se afla departe însă nici Savastiţa ; rîse şi ea cătră boier. Insă pe urmă, văzîndu-i înfăţişarea bolnavă, îşi strînse gura cu uimire.
   — Tătuţă, nu mă săruţi ? întrebă Eugeniţa.
   — Ba da, ba da, se grăbi domnul Costea. Mama e în camera ei ?
   —    Da. Vin şi eu, oa să mă mai săruţi o dată.
   —     Ba nu, drăguţa mea. Stai aici. Am de vorbit ceva numai cu mama.
   Copila se întoarse nemulţămită lîngă guvernantă. Un timp se jucă liniştită şi cuminte, în colţul ei de cerdac; după aceea dori să-l vadă iarăşi numaidecît pe tătuţă.
   —     A uitat să-mi dea bomboanele, spuse ea făcînd botişor. Mă duc să cer bomboanele mele.
    Tătuţă şi ducesa vorbeau amestecat. Tătuţă vorbea mai tare ca de obicei. Mama avea un aer liniştit şi plin de mirare.
    —   Nu înţeleg nimica, zicea ea.
    —      Ba trebuie să înţelegi, scumpa mea, că am nevoie neapărată de aceşti bani; căci mini după amiază va fi prea tîrziu.
    —   Asta înţeleg, dar nu înţeleg de ce mi-i ceri mie.
    •— Cum vrei să-ţi explic ? Aş putea să-ţi spun că
  tu eşti prima fiinţă căreia trebuie să mă adresez eu. ! Mai întăi pentru că eşti soţia mea ; al doilea, pentru | că ştiu că ai sume puse deoparte, sume pe care ţi le-am dat eu, pe lîngă juvaerurile pe care tot eu le-am dat. Aşa încît, într-un accident brusc, ca acela pe care l-am suferit, am nevoie şi trebuie să mă ajuţi...
    Pe cînd domnul Laurenţiu Costea vorbea, cu părul vîlvoi şi ochii tulburi şi rătăciţi, ducesa îşi păstra liniştea, ascultîndu-1 cu atenţie şi, în acelaşi timp, um-blînd cu pas uşor .prin odaie, atingînd lucrurile şi rîn-duindu-le cu degete delicate. Cînd domnul Costea făcu o pauză, ea răsuci uşor fruntea, privindu-1 oblic, căci în acea clipă, cînid' el pronunţase ultimul cuvînt, ea era întoarsă cu spatele. Copila se arătase în prag. Doamna Costea o întrebă c-o voce indiferentă :
    —   Ce este, domnişoară ?
    —   Am venit să mă sărute tătuţă încă o dată.
    —      A! e masa gata ? îngînă ducesa c-un glas sfîrşit de postire îndelungată. Venim numaidecît. Pofteşte la masă, adaose ea cătră Costea; a trecut ora obişnuită şi eu sînt deprinsă să nu îniîrzii nici o clipă.
    Laurenţiu Costea se cutremură ca şi cum l-ar fi lovit în faţă.
    —      Doamnă, fii bună şi stai aici, porunci el. Am nevoie de dumneata ; binevoieşte a-mi da un răspuns.
 240
  Doamna Costea se întoarse cu graţie.
  —   Mie îmi vorbeşti ?
  —   Da. Ai înţeles ori mai înţeles ce se întîmplă ?
  ■ ■ Ce să înţeleg ? înţeleg că trăim în vreme de criză, că mîni-poimîni intrăm în război, că banii şi juvaerurile nu se dau din mînă. De altminteri nici nu le am la mine. O parte s-au cheltuit, o parte s-au dat; chiar dacă aş avea la dispoziţie sumele de care vorbeşti, înţelege şi tu că e mai bine să le păstrăm pentru zilele negre ce au să vie. Iar fetiţa! Domnişoară guvernantă, fă bine dumneata şi ia copila ; du-o în sufragerie! venim şi noi numaidecît.
  Se întoarse cu zîmbetu-i neclintit spre Costea. El o privea cu o uimire spăimîntată.
  —     Nu vrei să înţelegi că mini pot fi dat pe mîna procurorului ?
  —     Of, dragă, lasă asemenea vorbe; fii barbat serios, suspină ea.
  —> Eşti nebună ?
  —     A, acesta e cadoul tău de sîmbătă ? Eram deprinsă altfel, se întoarse ea, jignită.
  —     Aşa e... murmura el, rămînînd oarecum singur, copleşit însfîrşit de lovitură ; aşa e, astăzi e sîmbătă, nu se lucrează în birouri; băncile sînt închise. Şi mîni e duminică ? Răspunde dacă mîni e duminică !
  —     Aşa mi se pare. Ce ai ? vină-ţi în fire. Hai la masă.
  Laurenţiu Costea izbuti însfîrşit să răcnească cu străşnicie:
  —     Lasă-mă în pace cu masa. Nu-mi trebuie nimic. Sînt un om dezonorat şi tu mă pofteşti la supă şi friptură.
  —    Avem pui cu smintînă.
  —    Tu nu-ţi dai socoteală de nimic? Trăim de patru ani şi n-am ajuns să le cunosc ? Nu-ţi dai socoteală că-mi lipsesc bani din casă ? Nu-ţi dai socoteală de asta ?
  —    Ba da.
  —    Nu-ţi dai socoteală de asta ? Nu-ţi dai socoteală de asta ?
  —    Vai, cum răcneşti, Laurenţiu. Da, da, îmi dau socoteală.
  —    Atunci ? Dacă-ţi dai socoteală, atunci cum ? Răspunde!
  —    Ce să răspund ? îmi dau socoteală, dar cred că exagerezi. S-au mai văzut de acestea. Se vor aranja lucrurile.
  —i Despre asta e vorba ?
  —    Aşa cred. E vorba despre altceva ?
  —    E onoarea mea în joc, asta este! E şi onoarea ta şi a copilei! In faţa acestei situaţii nimic nu contează, nimic nu mai are nici o valoare.
  —    Ba are.
  El rămase cu gura căscată. Apoi se reculese:
  —    Ce are ? Vrei să spui că are valoare altceva ?
  —    Vreau să spun că trebuie să mergem la masă.
  Bărbatul începu să spumeze neputincios, repezind
  în laturi covoarele cu picioarele şi răsturnînd lucrurile de pe mese.
  —    Asta erai ? asta erai ? gemea el, izbind, spăr-gînd şi rupînd. Asta erai ? Ha-ha ! cum vine asta ? Unde te duci ? Stai aici! răspunde !
  —    Vai ! seinei ea dintrodată, cu lacrămile şiroaie.
  Căzu o clipă pe canapea.
  El şovăia. Ea se ridică, făcîndu-i faţă.
  —    Ai înebunit?
 242
 —     Da, am înebunit, rînji el. Văd că n-am cum face altfel.
 —   Ce n-ai cum face altfel ?
 ____Dacă n-ai carte n-ai parte... şopti el mai mult
 pentru sine. Dacă nu dădeam, aveam ; dacă am dat, n-am; cine-a face ca mine, să păţească la fel; dacă n-am la mînă carche, n-am parche...
 Şoaptele lui erau misterioase şi sinistre ca ale unui ventriloc.
 —     Vai, dragă, zise ducesa cu milă, poate oare nebuni un om pentru că-i lipsesc cîteva mii de lei ?
 —     Nu din pricina aceea, fiinţă fără inimă, răcni el, sfîşiat pînă în măruntaie; nu din pricina asta, ci din-tr-o pricină pe care n-ai s-o înţelegi niciodată; căci te-am adorat mai mult decît orice pe lume şi văd că m-am înşelat.
 —   Bine, fie ; te-ai înşelat. Nu-i nimica.
 —     Nu-i nimica ? îngînă el cu cea din urmă sforţare, căzînd într-un scaun. Nu-i nimica ? Lasă-mă, du-te ; lasă-mă, du-te; n-avem să ne mai vedem decît tîrziu, la sfârşitul timpurilor !
 Despre acest spectacol, pe care copila de trei am îl (primise în suflet înfricoşată şi neînţelegîndu-1 încă, scria ea mai tîrziu, în jurnalul de la şaisprezece ani: «Ducesa a refuzat să salveze pe tata, cu o nepăsare feroce»
 VI
u-te şi pofteşte pe tătuţă la masă...
Aude, însă nu mai cunoaşte! glasul; e un glas străin', căci glasul aceleia care nu mai
are nume nu poate fi decît străin, nici faţa celei fără nume nu poate s-o mai vadă, de şi el însuşi stă pe un scaun, în aceeaşi sufragerie unde, în atîtea rinduri, acum cîteva veacuri, a fost aşa de ridicol de fericit. Şi fetiţa nevinovată e micuţă şi depărtată... pe un seăunaş cu picioarele nalte. E într-un observator, de unde priveşte cînd spre el, cînd înspre un loc unde nu-i nimene. Poate să fie în acel loc o persoană străină ; însă mai degrabă nu-i nimene» Stă o fetiţă sus, într-un scaun cu catalige. Cine să fie fetiţa asta, de i-i lui aşa de milă de dînsa ? E o fetiţă care, după cît a spus o ţigăncuşă cu numele Savastiţa Cărăbuş, are
ochi ca ai lui. Deci e Eugeniţa.
   înainte de a ieşi de-aici, să nu uite s-o mîngîie.
   —   De ce nu mînînci ?
   A întrebat cineva, ceva ? Oftează, cu totul străin şi indiferent.
   —     Spune tatălui tău să minince; n-avem1 să stăm aici pînă mini.
 244
 Se spune ceva fetiţei din observator ; însă noi n-auzim. căci stăm departe, la sfîrşitul timpului şi la capătul lumii, şi de acolo vedem cum se ridică un răsărit de lună într-o primăvară, deasupra ruinii ce se chiamă cetăţuia Goliei, într-un oraş cu numele Iaşi. In lungul unui zid sur, încununat cu plante acă-ţătoare, umblă doi tineri singuri, braţ la braţ, strînşi unul de altul. El şopteşte cuvinte fierbinţi şi versuri; ea tace misterios, cu fruntea plecată pe umărul lui.
         Cînd s-au petrecut acestea ?
                                   la o mie patru sute ?
 —     Cuconaşule, vă aşteaptă un domn, în birou la dumneavoastră.
 —   A, tu eşti, Savastiţă ? Ce este ?
 —     Vă aşteaptă un domn, în birou la dumneavoastră.
 —   Pe mine ?
 —   Da. Aşa spune dumnealui.
 —r Ce pofteşte ?
 —   Nu pot ca să ştiu, cuconaşule.
 —     M-aşteaptă pe mine un domn ? E foarte curios asta. Să vedem de ce m-aşteaptă pe mine un domn.
 Domnul Costea îşi scutură fruntea şi oftează ; iese singur. Desigur, viaţa-i viaţă şi afacerile sînt afaceri. Cine poate să fie ? Poate să fie domnul Columbaru, care vine să-i spuie un singur cuvînt ce valorează patruzeci de mii de lei. Se poate. Acel cuvînt de patruzeci de mii de lei are o valoare foarte mică.
 Nu-i domnul Columbaru. Nu-i un domn; sînt doi domni.
 —     Dacă sînt doi domni, rîde singur Costea, atunci unul e al Moldovei şi altul al Munteniei.
   Unul, e Misalian, comerciantul de mobile, celalalt e antreprenorul Toni, cel care i-a inoit casa. Misalian are un obraz oacheş, aburit cu cenuşă ; mustaţă neagră şi barbă sură. Pe acesta il aşteaptă Laurenţiu Costea să vorbească întăi: cînd vorbeşte, îşi arată dinţii mari de fildeş galben. Misalian nu vorbeşte însă ; îl salută în tăcere ; dar a zîmbit şi i s-au^văzut dinţii.
   Vorbeşte Toni, italianul. Toni e extrem de volubil, ca totdeauna ; e puţintel aţîţat şi congestionat, ca un vrednic băutor de vin ce se dovedeşte a fi. E sigur că domnul Costea şi-a adus de multe ori aminte de el; probabil că şi-a adus aminte şi astăzi; e o zi de sîmbătă, cînd se fac plăţile lucrătorilor.
   ■— Aşa e, astăzi e sîmbătă, consimte, cu voce joasă, casierul general. Ai nevoie de bani ? Cît iţi mai dato-resc ?
   —     O nimica toată, răspunde vesel antreprenorul. Patru mii de lei.
   —     Numai atîta ? zîmbeşte blînd casierul. O nimica toată, intr-adevăr. Ai nevoie de toţi banii ?
   —  Dacă nu vă supăraţi, domnule casier general.
   —     Nu mă supăr deloc; se întîmplă să am suma aceasta la mine. Eşti bun să-mi dai o chitanţă în bună regulă ?
   —     Cu cea mai mare plăcere, domnule casier general. Am adus chitanţa.
   —     Poftim banii. Aş fi doritor să ştiu cu ce pot servi r pe domnul Misalian.
   Italianul a primit banii, i-a numărat, i-a strecurat într-un buzunar, şi-a luat pălăria, a salutat, a plecat. Toate acestea într-o clipă ; pe cînd domnul Misalian se întinde iar în fotoliu, cu oarecare lene, asigurat în-trucîtva. Dinţii mari i-au reapărut.
246
 ____ Ara şî eu o sumă... ceva mai mare... suspină el,
 cU o cuviinţă deosebită.
 —     Ai dreptate s-o (pretinzi, îi răspunde Costea, din-trodată limpezit şi revenit la realitate. Scaunul pe care stai e din prăvălia dumnitale; cel pe care stau eu e tot din prăvălia dumnitale ; unul cred că e plătit; al doilea nu.
 —     Domnul casier general glumeşte, însă gluma corespunde adevărului.
 —  Nu-i aşa ? îţi mai datorez jumătate din bani.
 '—■ Exact, domnule casier general.
 —  Ei bine, vei avea dreptul d'umnitale.
 —     Sînt prea bucuros, rîse cu plăcere negustorul de mobile, mă ajutaţi într-un moment destul de greu.
 —■ Nu te pot bucura prea repede, domnule Misalian ; am spus că vei avea dreptul dumnitale. Sînt ho-tărît să lichidez tot şi cu toţi; trebuie să mi se dea, însă, răgaz. In după-amiaza aceasta de sîmbătă nu se poate face nimic, mîni e duminică ; deci trebuie să mi se acorde un răgaz pînă luni.
 —  Intr-adevăr, veţi plăti oare luni ?
 —     Da. Nu înţeleg de ce ţi se pare ciudat. Luni toată chestia e tranşată. Eşti mulţămit ?
 —     Sînt mulţămit, domnule casier general; am deplină încredere în cuvîntul dumneavoastră. Vra să zică, luni ?
 —1 Desigur, domnule Misalian. Dar ai putea fi aşa de bun să-mi sptif, domnule Misalian, de ce ţi-a venit dumnitale aşa să mă vizitezi chiar azi, şi chiar la ora 3 ? Ai o nevoie într-adevăr aşa de mare ?
 —     Am, domnule casier general, însă pînă luni pot să rabd.
 —  Ai fost avertizat de cineva ?
 247
 De şi făcută Cu V6c6 domoala, întrebarea iui Laurenţiu Costea fusese bruscă şi tăioasă
 Misalian bolborosi:
 —      Nu vă supăraţi, domnule casier general. Voi veni luni. Vă salut.
 —      Nu, nu. Mai întîrzie puţin. Fii amabil şi dă-mi un răspuns. Eu ţi-am răspuns la cerere; răspunde şi dumneata la întrebare. Ai fost avertizat ?
 —      Intr-adevăr, mărturisi ruşinat negustorul armean.
 «E un om detreabă ! suspină în sine domnul Laurenţiu Costea. Acest Radu Negru, Domn al Munteniei, pare a fi un om detreabă.»
 —   Intr-adevăr, am fost avertizat.
 —      De cine ? Eşti bun dumneata să-mi spui de cine ai fost avertizat ?
       N-aş putea spune de cine. Uneori, la noi negustorii, umblă aşa vorbele. Am auzit spunîndu-se una şi alta la. Cafeneaua Bursei. Oraşul nostru nu e mare ; se află îndiată orice.
 —      Ce s-a aflat, mă rog ? stărui Ccstea cu oarecare veselie. Că mi s-a făcut o inspecţie ?
 —   Da.
 —. Şi că mi s-a găsit o lipsă ?
 ■— Intr-adevăr.
 —   Si că sînt încurcat şi nu găsesc bani ?
 —   Da. Insă asemenea vorbe nu sînt totdeauna de
 crezut.                                 •                   ,
 —      De ce, domnule Misalian ? Crede-le. E adevărat. Mi s-a găsit o lipsă în casă, am datorii. însă voi achita totul. Voi achita totul, luni. Dacă e absolută nevoie, pun toate în regulă şi azi. Te rog să mă crezi —■ înţelegi dumneata ? — te rog să mă crezi — şi poţi să spui şi altora — te rog să mă crezi că pot pune toate
 248
in reguiâ chiar azi. Ai înţeles, domnule Misalian? Poi pune toate in regulă chiar azi.
   —     Asta, domnule oasier general, ar fi lucrul cel mai bun. Nu vorbesc de banii mei; eu pot aştepta pînă luni; pot aştepta şi pînă marţi, însă, dacă faceţi cum spuneţi, s-ar curma toate.
   Misalian se opri. Costea îl privi atent, cu o bună dispoziţie sporită.
   ~— Parcă mai ai ceva de spus, stimate domnule Radu Negru ? Ce este ?
   —i Orice-ar fi, domnule casier" general, acuma nu mai am grijă. Columbaru a fost de acord să acoperiţi suma ? Dacă a fost de acord Columbaru, atuncea celelalte vorbe nu mai au nici un rost.
   —     A fost de acord, desigur. Domnul Columbaru e un om civilizat; îi sînt recunoscător.
   —■ Asta zic şi eu, rîse cu bunătate şi cu dinţi enormi de fildeş Radu Negru, Domnul Munteniei; dacă domnul Columbaru a fost de acord, s-a isprăvit. Ei spuneau că a şi sosit telegrama înlocuirii dumneavoastră şi că? luni, veţi fi citat la parchet. După părerea lor şi mai ales după cîte ştiu eu, acest Columbaru e un tip neînduplecat, care n-a iertat niciodată nimănui nimic. Cîmpul lui de activitate pînă acum a fost Oltenja, unde a făcut nenumărate victime, între casieri şi perceptori. Acuma a venit şi la Iaşi.
-  — Se spune asta despre domnul ColurriBaru ? Hm!
   —  Se spune; dar văd că nu-i adevărat.
   —     A venit, vra să zică, telegramă de înlocuire ? şi voi fi citat la parchet, luni? Ţi-am spus, mi se pare, că sînt în stare să aranjez chiar astăzi ? Ei bine, îţi afirm asta din nou. Ce este ?
 249
   Intrase Savastiţa Cărăbuş.
   —     Mai sînt nişte domni, cuconaşule, care poftesc să vă spuie nu ştiu ce.
   Laurenţiu Costea făcu un semn uşor cu ochiul spre Radu Negru.
   —     Ai văzut ce Iac zvonurile ? întrebă el, rîzînd. Cu ce vă pot fi de folos, domnilor ? întrebă el tare, ieşind în cerdac, cu desăvîrşire degajat şi liniştit pînă în cele din urmă fibre. E curios, îşi zicea el sieşi, în acelaşi timp ; e curios cît de repede se poate birui pe sine însuşi o fiinţă omenească ! Vreau să fiu liniştit şi tare, şi iată, sînt liniştit şi tare ; în realitate prezint spectatorilor mei numai un calm de suprafaţă.
   Cu ce vă pot fi de folos, domnilor ? Dacă mi-aţi făcut cinstea să veniţi aici în calitate întrucîtva oficială, atunci v-aş ruga să scurtăm pe cît e cu putinţă această întrevedere. Domnul Misalian, aici de faţă, vă va referi că sînt la dispoziţia dumneavoastră luni. Cine are un titlu de creditor faţă de mine, în ziua de care vorbesc va găsi deplină satisfacţie. Acestea spuse, cred că ne putem despărţi buni prietini. Vă rog, vă rog; manifestaţiile dumneavoastră amicale mă mişcă^însă îmi sint într-o măsură oarecare indiferente. Nu vă’ supăraţi : astăzi am motive să fiu aşa cum sînt, deoarece astăzi e ziua cînd se cunosc adevărurile. La revedere, domnii mei; vă salut.
   Domnii anunţaţi de Savastiţa Cărăbuş fură nevoiţi să se retragă. Se înşelau ei, ori domnul Costea era prea vesel ? Se înşelau unii, simţind în glasul lui ceva dogit ? E ciudat că ştie despre telegramă şi se pare eă nici nu i-ar păsa. Dacă nu-i adevărată chestia telegramei, nu e adevărată nici a procurorului. Lui domnul Misalian îi e indiferentă telegrama ; dease-menea lui domnul Misalian îi e indiferent procurorul;
 250
ge ştie că domnul Costea e un om onest, de şi puţintel carn împrăştiat; şi, dacă se ştie asta, atunci fiecare poate fi sigur de dreptul său, în măsura posibilităţilor.
   ___Vă încredinţez, încheia domnul Misalian, condu-
cînd cătră vale grupul de negustori, că eu sînt absolut liniştit; ştiu că am de-a face cu un om cumsecade. Luni veţi avea cu toţii ocazia să fiţi liniştiţi şi mul-tămiţi- Şi eu personal sînt liniştit, numai nu înţeleg de ce-mi-a spus Radu Negru.
   Domnii nu erau nici liniştiţi, nici mulţămiţi ; fiecare avea un motiv special, fiecare îşi făcea în sine o părere despre acei ochi, despre acea înfăţişare, despre acel glas; ce-i poţi face însă omului ? Se ştie că sînt momente cînd debitorul îşi poate bate joc de creditorii săi. Debitorul e atunci un personagiu important şi redutabil.
   După-amiaza era liniştită şi aurie. Domnul Laurenţiu Costea părea că priveşte depărtările şi simte ttiîngîierile prietineşti ale soarelui. Ieşind iarăşi pentru un răstimp din întunericul său lăuntric, văzu pe strada pustie un singur om: venea de cătră centrul oraşului. Nu umbla grăbit; se plimba cercetînd clădirile şi grădinile cînd la dreapta, cînd la stînga. Păşea pe trotuarul acesta ; cînd se apropie pînă în dreptul portiţii de la grăd’ină, domnul Laurenţiu Costea îl recunoscu :
   —     Ce întîmplare plăcută pentru mine! zise el cu afabilitate. Cu ce prilej pe strada noastră, stimate domnule Columbaru ?
   —  Mă plimbam, răspunse domnul Columbaru.
   Era surprins nu că a dat peste casa lui Costea, deoarece această casă era ţinta plimbării lui ; era surprins de atitudinea senină şi degajată a fostului casier general. Acum Costea nu era decît un fost casier ge-
tteral. Domnul Micu Columbaru avea în buzunar telegrama de la minister.
   —   Nu pofteşti înăuntru, domnule Columbaru ?
   —■ Nu, domnule Costea, răspunse dintrodată rezervat inspectorul delegat, c-un ton al .cărui termometru amical era în evidentă creştere. Te rog să mă ierţi; eram numai în trecere.
   —     Atunci nu insist, stimate domnule inspector delegat, zîmbi Costea c-un fel de biruinţă absolut inexplicabilă; eu socoteam că ai binevoit a te osteni pînă aici numai ca să-mi vezi casa. E o casă destul de convenabilă, nu-i aşa ? Pot să-mi petrec liniştit în ea anii bătrâneţii mele, nu-i aşa, domnule Columbaru ? Eu am socotit că ai să-mi faci plăcerea să intri. Aş îndrăzni să spun că înlăuntru e mai frumos decît afară. Ai putea cerceta şi unele obiecte de preţ, însă dumneata nu eşti colecţionar ; regret că nu te-ai bucura cît mă bucur eu. Am aflat de telegramă.
   —     Inchipuieşte-ţi! strigă cu o adîncă părere de rău domnul Columbaru.
   —- Am aflat şi de procuror : asta îmi place mai puţin.
   —     Stimate domnule Costea, se apăra inspectorul delegat, te rog să crezi că eu sînt alături de dumneata şi te voi ajuta cu toate puterile mele ca să te degajezi din această încurcătură neplăcută.
   —     Ba mă degajez eu singur cu cea mai mare uşu- . rinţă.
   —     Aşa ? Sînt atunci nespus de bucuros. Ne vedem mîni ?
   —     Da. Ne vom putea vedea şi azi, însă ceva mai tîrziu, cătră sară.
   Laurenţiu Costea îşi făcu în minte încă o dată soco* teală.
  —     Da. Aşa este. Nu cred să ne putem revedea înainte de a se face sară.
  La uimirea pe care această asigurare eu totul neaşteptată o aducea inspectorului delegat, se adaose într-o clipă alta, aşa încît domnul Columbaru căscă de două ori gura încercînd să rostească ceva potrivit cu situaţia, şi nu izbuti. In cadrul unei ferestre deschise apăruse numai un minut o femeie care-1 privise fix, cu nişte ochi extraordinari. Abia se pătrunsese ca de un fulger mistic de acea apariţie — şi fereastra rămase iar neagră, ca o ramă goală a unui portret neuitat.
  D-l Laurenţiu Costea îi făcea gesturi afabile, şi repetate cu mîna, ca la o despărţire, într-o gară :
  —     La revedere, domnule Columbaru! la bună-ve-dere, stimate domnule Columbaru!
  —   Hm! făcu domnul Micu Columbaru.
  Costea intrase în casă; domnul Columbaru se întoarse în loc vădit contrariat, şi porni la vale. La colţul grădinii, unde se aflau înfloriţi bogat o parte din trandafirii la care lucrase Laurenţiu Costea, secundat de bătrînul Farcaş, inspectorul delegat se opri întorcînd fruntea şi mai cercetînd o dată în urmă. Grădină, cerdac, casă cu acoperiş roş, împrejmuire, totul sta cufundat într-o linişte însorită şi într-o vibrare necontenită a cosaşilor din toate grădinile uliţii. Acea vibrare părea însăşi liniştea.
  Laurenţiu Costea ieşise în cerdacul de/dmdos. Bătrînul Ghiula Ungurul sta la o umbră de şopron, pe un scăunaş, ascuţind atent, pe o piatră, un cuţit de altoit. Cînd simţi că stăpînul pofteşte să-i vorbească, grădinarul părăsi piatra, ridicîndu-se cu oarecare greutate în picioare, strînse cuţitul, şi veni, mîngîin-du-şi mustăţile cărunte.
 253
   —  Domnul pofteşte ? întreba el.
   —     Moş Ghiula, îi răspunse zîmbind Laurenţiu Costea, domnul pofteşte o trăsură. Să fii bun să mi-o aduci într-o jumătate de ceas. Şi domnul pofteşte să cauţi pe Hector.
   —  Domnul se duce la vînătoare ?
   —  Da, moş Ghiula.j
   —     Domnul are dreptate ; vremea e minunată ; sara, aud de-aici pitpalacii chemîndu-se pe dealul de la Şorogari. Aşa că eu fluier pe Hector şi-i dau de mîn-care. Ş-apoi după aceea m-oi duce s-aduc birja. Domnului nu-i trebuie birja înainte de ceasul patru, şi domnul nu se duce decît pînă la marginea tîrgului, ca de obicei ?
   —  întocmai aşa, moş Ghiula.
   —  No, tare bine ; cuţitul îl ascut eu după aceea.
   Grădinarul Farcaş s-a dus să îndeplinească poruncile. Domnul Laurenţiu Costea a intrat în camera lui, să-şi schimbe hainele. A încălţat bocanci, şi-a pus ghetre, a tras pe mînici o bluză de doc, in cap şi-a îndesat o pălărie de paie în formă de clopot. A privit cu plăcere geanta nouă de piele fină, cu reţeaua încă nepătată de sîngele vreunei sălbătăciuni; şi şi-a tre-cut-o pe după umăr, în stînga. Şi-a încins cartuşiera. A. scos din toc puşca : o foarte bună puşcă englezească, fără cucoaşe, calibrul 12. A rezemat puşca de o lăture a biroului. S-a uitat la ceas; mai avea vreme destulă ca să scrie o scrisoare. Această scrisoare trebuie neapărat să plece astăzi, deci trebuie pusă la cutie înainte de ora 6. Se aşeză la birou, cu pălăria îrj cap, cu toate halaturile vînătoreşti pe el şi, pregătind toate dina-inte-i, rămase visător un răstimp. Apoi, ca şi cum ar fi găsit în această reverie ceea ce-i convenea, oftă şi
 254
se puse să scrie, într-o întinsoare şi fără nici o ştersătură. Dovadă că era liniştit şi cu spiritul limpede.
   Trăsura cu un cal aştepta nu în faţa casei, ci în faţa porţilor. Ieşi pe dindos ; prepelicarul îl întîmpină cu manifestaţii comice, zvîcnind de bucurie, fugind pînă la şopron şi întorcîndu-se în goană, dîndu-i ocol şi cerînd geanta. Geanta i se părea lui că e obiectul cel mai potrivit de aruncat şi de adus ; de aruncat iar şi de adus din nou. Domnul Costea trecu prin ogradă apărîndu-se de asalturile prepelicarului, ţinînd cu dreapta curaua puştii şi puşca pe umăr şi cu stînga, între degete, scrisoarea.
   •Grădinarul îl petrecu pînă la poartă. După ce boierul se sui în trăsură, cu cînele, şi birjarul dădu bici calului, ieşi din casă, în cerdacul de dînfaţă, Savastiţa Cărăbuş, care urmări un timip cu ochii trăsura. O văzu ducîndu-se la deal. La colţul uliţii, birjarul opri. Boierul coborî şi puse la cutie scrisoarea. S-a suit iar în trăsură şi s-a dus.
   —     Tătuţă s-a dus la vînat, zicea ea apoi după cîteva minute, ieşind cu copila în braţe, în cerdacul de dindos.
   Copila repetă, puţintel peltic :
   —   Tătuţă s-a dus la vînat.
   —     Ş-are s-aducă fetiţii un iepure... urmă cîntat Savastiţa Cărăbuş.
   —     Are s-aducă un iepure... îngînă Eugeniţa din braţele doicii.
   Ghiula Farcaş se aşezase iar pe scăunaşul lui, sub şopron, ca să isprăvească de tras cuţitul pe piatră. Fetiţa se ceru cătră el. Savastiţa Cărăbuş trecu numat-decît într-acolo şi se opri neclintită lîngă un stîlp al clădirii, cu copila, şi ea atentă, lîngă umărul ei stîng. Bătrînul Ghiula cînta încet, în soarele oblic şi blînd,
 255
în tăcerea ogrăzii şi a grădinii. Avea o voce învăluită şi caldă, cu mult mai tînără decît înfăţişarea lui. Ridică ochi umezi spre ţigăncuşă şi spre fetiţă şi Ie zîmbi; apoi îşi isprăvi versul c-o întorsătură pasionată.
   —     Ce cînţi dumneata, Ghiula Farcaş ? întrebă Savastiţa.
   —   Cînt un cîntec de demult.
   —     Aud eu că-i cîntec ; dar nu-1 înţeleg. Spune-1 pe • limba noastră.
   —     Apoi moldoveneşte vine aşa... Cum să-ţi spun eu, Savastiţă ? Eu sînt chiag bătrîn, dar cîntecele mele au rămas tinere.
   —   Văd. Ce spui ?                            .
   —   Apoi eu spun aşa :
                Frumoasă ţară-i Ardealul...
                Acolo am iubit eu în tinereţele mele...
   —     Frumos cîntec, suspină Savastiţa Cărăbuş, strîn-gînd lîngă sîn pe Eugeniţa; mai zi-1 o dată...
   Bătrînul Farcaş începu să cînte iarăşi cu jumătate de voce.
   După ce dădu drumul birjei în marginea de dincolo a tîrguşorului Copou, domnul Laurenţiu Costea coborî sprinten înspre iazul de da cîrlig. Cînd trecu opustul, soarele se lăsa cătră asfinţit. Umblă un timp prin marginea cealaltă a iazului, apoi sui pieziş spre o mirişte. Era cu puşca pe braţul stîng, încărcată. Cînele aştepta din clipă în clipă să se întîmple ceva în legătură cu rînduielile lui de comediant; totuşi ca la o chemare a instinctului strămoşilor lui, smîrcîia din cînd în cînd lîng-o tufă, şi urmărea puţin timp o putoare vagă de sălbătăciune. îndată îşi aducea aminte
25?
 că datoria lui e alta şi venea lîngă jambierele stăpînu-lui, solicitînd geanta.
   —     Numai să nu sară cumva un iepure, şi să fugi iar acasă... îi zise, amuzat, vînătorul.
   Hector chelălăi de plăcere la glasul stăpînului, sco-tînd o limbă lungă.
 • O prepeliţă zbîrnîi de sub piciorul domnului Costea. chiar în brazda de mohor din marginea miriştii. Cînele rămase indiferent. Vînătorul tresări, apoi o lăsă să se ducă.
   Miriştea mirosea a pai cald. Cerul, deasupra, era curat şi înalt, de un azur spălat. Susurau miliardele de cosaşi. Trecură pe departe turturele în zigzag. La cinci sute de metri depărtare de marginea miriştii, se înălţa un zarzar bătrîn singuratic. Calea într-aeolo urca uşor la deal. Priveliştea se îngusta din laturi şi afundul cerului, în sus, părea că se înalţă.
   —     Ascultă, comediantule, zise cînelui său domnul Laurenţiu Costea. Pîn-acuma mi-ar fi fost greu să lămuresc care-i rostul tău pe lume. Acuma l-am găsit.
   Cînele-i răspunse activ, dîndu-i ocol şi biciuind miriştea naltă, cu coada.
   —     Văd c-ai înţeles; să facem popas aici, sub zarzar, urmă domnul Laurenţiu Costea, rezemînd arma de pom. Mă miram eu de ce ţi-s indiferente prepeliţile. Asculţi tu, Hector ? Mă miram de ce nu te interesează zborul raţelor. Cred că nici o fiinţă pe lume nu-i mai înfricoşată decît tine, atunci cînd sare din ţărînă pe neaşteptate iepurele. Mă sparii şi eu, însă tu eşti cuprins de panică şi te-ai salva tocmai la antipod, dacă aşa ceva ar fi cu putinţă. Vrei să zvîrl pălăria asta în mirişte, ca s-o aduci?
   Cînele primea cu entuziasm propunerea, înţele-gînd-o după gesturile stăpînului său.
 17 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 14
 257
   —     Aşteaptă puţin şi fii atent... îi porunci domnul Costea. Am de îndeplinit întăi o mică operaţie.
   Vorbind, domnul Costea executa acea mică operaţie. Scotea din geantă sfoara, cu care îşi propusese odinioară să dreseze cînele în sensul obişnuit şi vînă-toresc. Pînă acuma n-o putuse întrebuinţa. Acuma trecu carabina dintr-un capăt al acelei sfori în zgarda lui Hector. Cu celalt capăt al sforii făcu, atent, un laţ în unul din trăgaciurile armei. Cind încheie laţul pe trăgaci, aplecă uşor arma spre sine, şi aruncă pălăria în mirişte, cît putu mai departe. Hector se zvîrli după dînsa ; după cîteva salturi, poticni, smulgînd sfoara ; puşca izbucni dărîmînd pe vînător la pămînt sub zar-zar ; îndată, din rana enormă, deschisă între coaste, la inimă, gîlgîi sîngele în mirişte, subt omul căzut cu faţa în jos.. Hector ad’use triumfal pălăria pleoştită şi
o  depuse lîngă fruntea aplecată care împungea pă-mîntul, aşteptînd o clipă, cu limba scoasă, ca să se repete jocul. Apoi avu, direct şi brusc, simţirea nenorocirii, şi o luă la goană într-o parte, cu urechile pălălăind. La o sută de paşi se opri, se aşeză pe coadă şi începu să urle lugubru cătră asfinţitul soarelui.
VII
A
I ntr-un tlrziu, sara s-a stîrnit zarvă şi forfotă la casa din strada Romînă şi doamna Agripina Costea a ţipat de trei ori c-un glas sfîşietor, după care a început a spune felurite lucruri despre cea mai mare nenorocire care s-a putut întîmpla vreodată unei femei pe lumea asta în decursul veacurilor. Asta să scrie scriitorii pe hîrtie şi să se publice în cărţi, nu fleacuri ca acelea pe care le cetesc bărbaţii. Biroul lui Laurenţiu e plin de asemenea prostii, care, cu drept cuvînt, nu valorează nimic. Ce-ţi poate da pe ele anticarul cel bătrîn, jidovul Kiva ? Nu-ţi poate da nimic ; asta nu-i carte ; asta e hîrtie stricată. Rînduiala lucrurilor o făcea pe Agripina să nu mai spuie nici «carche», nici «hîrchie» ; deoarece asemenea vorbe îşi au politica lor la timp şi cel cu pricina, ca s-audă, nu se mai află între oamenii vii din această lume. S-a împuşcat pe un deal, lîng-un copac. Foarte mirată a fost doamna Agripina Costea şi profund înfricoşată, cînd a aflat că soţul său s-a împuşcat cu altceva decît c-un revolver. De obicei, bărbaţii întreprind asemenea lucrare c-un revolver, sau, cum se mai spune cîteodată, însă foarte rar, c-un levorver. Bietul Laurenţiu spunea
 17*
 259
aşa uneori : «un levorver», şi vorba i-a fost fatală, de şi nu şi-a ridicat viaţa cu aşa ceva. Cum poate să-şi ridice un om viaţa c-o puşcă de vînat ? asta e ceva nemaipomenit şi nemaivăzut, se miră poliţaii, se miră procurorul. Cînd au dat peste el cei doi ciobani, acolo pe deal, lîng-un copac, l-au găsit cu faţa în jos şi cu mîna stingă sub frunte. Iar prepelicarul cel nebun urla fără oprire. Cum s-a făcut de a contenit şi n-a mai urlat dintrodată, iarăşi nu se ştie. Zic ciobanii că să-l fi mîncat cînii oilor, dar nu s-a aflat nici o urmă ; spun alţii că să se fi dus pe lume, cum se întîmplă cîteodată cu asemenea animale. Acasă nu s-a întors.
   —     Nice s-a mai întoarce... zice bătrînul Farcaş Ungurul, umblînd cu paşi mari, ca un zănatic, prin ogradă, şi căutînd felurite lucruri prin întuneric.
   întăi au venit aşa veştile; după aceea urma să sosească şi alaiul ; dar alaiul nu soseşte degrabă, cu toate pregătirile ce se fac, căci întăi va să vadă un doctor ce este şi să constate un procuror. încă în zvoana dintru început a discuţiilor, comisarul cel tînăr Balaban se arăta încredinţat că ciobanii trebuie să fi orflorît pe Laurenţiu Costea ; şi mai cu samă pentru comisarul Balaban era absolut neînţeles ce s-a făcut prepelicarul.
   —     Ce s-a făcut prepelicarul ? întreba el învîrtin-du-se în loc şi uitîndu-se împrejur ; ce s-a făcut prepelicarul ? Cum îl chema ?
   —   Hector.
   —     Ei bine, tocmai asta este: ce s-a făcut Hector, prepelicarul ?
   Nimene nu ştia că acel cîne comediant a urlat pînă ce s-a întunecat înserarea ; atuncea, văzînd că iese din răsărit o lună enormă şi roşie ca sîngele, s-a repezit cătră ea. Nu era departe ; era sus, rezemată de vîrful
 260
dealului. A fugit pînă în vîrful dealului, şi s-a căţărat în lună. O altă soartă nu putea să aibă un asemenea cîne excepţional şi o ispravă mai neaşteptată nu putea săvîrşi.
   După toate, în acel vîrtej al spaimei care bîntuia la casa din strada Romînă, cea dintăi şi mai cuminte măsură pe care a luat-o doamna Agripina Costea a fost să trimeată în pripă copila.
   Unde s-o trimeată ? Rude in Iaşi n-avea ; valoarea prietiniilor în asemenea împrejurări era cît ş-a cărţilor din biblioteca bietului Laurenţiu. Pe urmă, chiar dacă s-ar găsi cineva care să se îndure să primească pe cîteva zile un copil orfari, trebuie, lîngă acel copil să adauge şi pe guvernantă, care-i o povară. De mult nici domnia sa nu poate suferi pe fiinţa asta cu nasul lung şi ascuţit, care învaţă pe Eugeniţa să vorbească franţuzeşte. Parcă de aşa ceva are nevoie un copil fără tată şi cu mamă singură şi aşa de năcăjită ? Un copil fără tată şi cu mamă singură şi năcăjită, dacă e vorba să fie ferit de spaima acestei întîmplări, apoi trebuie trimes la ţară la Vlădeni, la bunici. Acolo guvernanta nici atît n-are ce căuta. Guvernanta, din clipa aceasta, nici nu mai există ; poate să-şi ia geamandanaşul şi să seducă. Bine ar face de s-ar duce chiar din noaptea asta, să nu i se mai vadă nasul în lumina făcliilor ; să nu mai fie o simbrie şi o gură în plus. Savastiţa Cărăbuş a fost pregătită în grabă şi copila ridicată din somn. Farcaş grădinarul le-a dus c-o birjă la gară şi le-a îmbarcat într-un tren, la miezul nopţii.
   Asta e cea dintăi călătorie fericită a Eugeniţei, într-o căsuţă care umblă şi între oameni mulţi. Acesta e trenul. Ia! s-aude o maşină fluierînd şi gîfîind. E o fiinţă enormă şi vie care trece pe aproape, făcînd să tremure împrejurimea. Ş-aceasta e clasa p treia, unde,
                                                        26E
                                                                                                                                          /•>
    spre marea ei plăcere, se clatină sus o lumină roşcată, iar pe bănci de lemn stau unii oameni care se prefac că dorm. Alţii nu se prefac că dorm ci şopotesc: aceia spun poveşti; unii rid şi fumează ; cătră cei care au cărbune sub nas şi scot fum se cere fetiţa.
      E un miros greu înlăuntru; pe o fereastră deschisă intră din cînd în cînd răcoarea nopţii.
      Savastiţa Cărăbuş a aşezat într-o parte o boccea enormă în care au fost grămădite în pripă toate bo-clucurile fetiţei; iar în cealală parte o legătură cu mîncare şi garderoba ei proprie: un paltonaş cenuşiu şi o casîncă de matasă. Cele şase fuste le poartă pe dînsa : e o varză înfoiată. E ca o varză înfoiată de la mijloc în jos, însă în partea de sus e tot ţigăncuşa cu obraz fin. Din cînd în cînd Savastiţa oftează şi varsă lacrimi, apoi îşi aduce aminte că trebuie să fie veselă, şi e veselă.
      La început, după ce a prins a umbla şi a se legăna trenul, a fost o tocmală pentru somn : adică să fie aşezată şi rezemată Eugeniţa între boccele şi să doarmă. Fetiţa s-a cuibărit şi s-a prefăcut c.ă doarme. După jucăria asta, s-a răsucit în sus, privind cu atenţie cum un om bărbos, cu căciulă şi cu cojoc, trage dintr-o pipă. După ce trăgea din pipă, scotea pipa şi zvîrlea ceva din gură c-un zgomot ciudat. Zvîrlea departe. Eugeniţa a încercat şi ea să scuipe şi doica a trebuit să-i şteargă îndesat bărbia cu podul palmei.
      S-au trezit şi cei care se prefăceau că dorm : soldaţi ori ţărani, negustori ori femei, şi au prins a scormoni ^ prin geamandane vechi legate cu sfoară, prin lădiţe \de lemn şi prin~trăisti. Au prins a mînca nişte mîncări pe care Eugeniţa nu le văzuse niciodată şi i-a fost îndată foame. Savastiţa a scos o sticlă de lapte şi co-zonăcel. Insă Eugeniţei îi era foame de ceea ce vedea
 262
că mînîncă oamenii din vagonul de clasa a treia, la miezul nopţii. Intr-un vagon de clasa a treia, la miezul nopţii, se deşteaptă şi mînîncă toţi cei care nu se satură ziua. Cei care au, dau celor care n-au. La acest banchet al sărmanilor a participat şi fetiţa. După ce a lepădat cozonăcelul, a primit într-o mînuţă o bucată de brînză şi în cealaltă o prună. Aşa a adormit.
   Atunci a devenit cu desăvîrşire tristă Sevastiţa Cărăbuş ş-a plîns o vreme. După care, oamenii din vagon, continuînd să mînînce, şi-au încetat zvonul şi au ascultat-o cum istoriseşte cea din urmă întîmplare de pe lumea asta.
   Cea din urmă întîmplare de pe lumea asta, Savastiţa Cărăbuş o istorisea repede şi pătimaş. Ar fi vrut să fie ea un judecător, ori să fie un procuror, ori să fie un comisar, ca să descurce toate; şi mai ales ar fi dorit să fie un bărbat, ca să judece pe o femeie.
   —     Să fie pe mîna mea şi să fiu eu un barbat. Să fiu eu un barbat cum a fost Danciu Spînu, la noi în sat, la Vlădeni. Şi cînd cască dumneaei clonţul mai mult decît se cuvine, să-i dau peste clonţ; şi cînd pofteşte trei rochii, că nu-i ajunge una, şi trei pălării, că una nu i-i destul, să-i dau eu rochii şi pălării; şi să-i dau şi şapte părechi,,,de ciuboţele, să-i dau umbrele, să-i dau batiste de matasă. să-i dau cercei şi inele, să-i pun t®ate dinainte ca unei împărătese, — că toate
i le dau, cum da Spînu, să-i fulgere ochii şi să-i scapere măselele.
   —     Aşa sînt .unii oameni, reflectează cel cu pipa, scuipînd lung într-o parte; poate să le mînînce oricine din strachină.
   Se află în vagon un călugăr cuvios, care are o părere potrivită:
 263
 —      Dumnezeu a umplut lumea cu ce-a putut. Cel de care vorbeşte fata asta n-a fost decît un prost.
 —i. Da’ unde se află, cuvioase părinte ? A fost omul cel mai învăţat!
 —   Ascultă-mă ce-ţi spun eu. Cum te chiamă ?
 —   Pe mine ?
 —   Da, pe tine.
 —   Pe mine mă chiamă Savastiţa Cărăbuş.
 —      Ascultă-mă ce-ţi spun eu, Savastiţă Cărăbuş. Boierul acela de care vorbeşti a fost un prost, cu toată învăţătura lui. Dac-a fi să te măriţi şi tu, cînd ţi-a veni vremea, tu să nu cauţi pe Danciu Spînu ; tu să cauţi unul ca acesta, ca să-ţi fie bine. Şi să-i faci şi tu toate răutăţile, ca să nu mai ştie încotro să se ducă, şi să-şi ieie lumea în cap.
 —   Ba              să mă ferească Dumne£eu,    părinte!
 —   Ba să faci cum îţi spun, ca să              se plinească vor-
 bele cele adevărate, că femeia şi diavolul au făcut contract şi tovărăşie. Ştiindu-se de asemenea contract şi tovărăşie, sfinţii părinţi de demult au vestit pieirea lumii şi au chemat pe barbaţi în pustie, ca să fie schivnici.
 —   Asta este, aprobau             cei de faţă, rîzînd.
 —   Ba              rînduiala asta n-a făcut-o  Dumnezeu pentru
 mine, nici pentru ţigăncile noastre, hotărî cu energie şi cu ochi scăpărători Savastiţa Cărăbuş... Am să mărturisesc eu toate.
 —   Ce-ai să mărturiseşti ? o ispiti călugărul.
 ■   — Am să mărturisesc toate cîte cunosc. Acuma nu pot, că nu ştiu cum să spun. Dar atuncea am să stau în genunchi în faţa lui Hristos, fiind şi eu luminată în acea zi de apoi a judecăţii, ş-am să spun toate, ca să se rostească osîndă cui se cuvine.
 264
  Oamenii din jur îşi încetaseră o clipă mestecatul fălcii or, ca s-asculte acea extraordinară declaraţie; apoi continuară să macine, pe cînd Savastiţa aşeza cu mişcări violente în jurul său boclucurile, şi-şi strîngea «ura cu oţărîre, hotărîtă să tacă.
  In mai puţin de un sfert de ceas limba Savastiţei Cărăbuş umbla iarăşi cu hărnicie ; aşa încît la Paşcani, unde ea trebuia să coboare cu copila în braţe şi eu boclucurile învăluite în juru-i, se vădea că e cu totul departe de a fi isprăvit toate cîte avea de spus. Tovarăşii de compartiment o ajutară să se dea jos, re-ntinţînd însfîrşit de a înţelege desăvîrşit ce se întîm-plase cu boierul, cu cînele, cu ciobanii şi cu cucoana. Frumos barbat, îi încredinţase în ultimul moment Savastiţa Cărăbuş. Iar despre dînsa, ce să spun? Unora le place, mai cu samă barbaţilor, şi mai cu samă a plăcut unuia. Mie, drept să vă spun, nu-mi place. Dar de deşteaptă e deşteaptă şi poartă cercei de diamante în urechi. Insă acuma i-a scoate ş-a umbla şi fără cercei !
  La Paşcani, fetiţa s-a deşteptat din toropeală cînd a pornit trăsura cu doi cai. Atunci a auzit clopotele cailor şi a simţit în pleoape lumina lăptoasă a faptului zilei. Apoi, învălită în şaluri, a adormit iar în braţele mancei. S-a trezit în soare şi în mireasmă de fînaţuri cosite. Trăsura intra în sat la Vlădeni; apele Moldovei licăreau în prund; dincolo de Moldova, în fundul zării, se lămureau munţii din pîclă.
  La vîrstă aceea fragedă, abia doi ani trecuţi, domnişoara Eugeniţa Costea nu cunoştea că e un mesager al unor întîmplări năprasnice. Cu atît mai puţin putea cunoaşte şi înţelege asta, cu cît bunicii arătau cătră ea numai zîmbet şi dragoste. Obrazurile lor palide nu se încrîncenau de grijă şi lacrimi decît cînd fetiţa
nu se afla in preajma lor. Fetiţa lui Laurenţiu Costea găsi la bunici o ogradă tihnită, unde, sub privegherea Savastiţei, îşi făcu cîţiva prietini: un cîne mare şi flo-cos, legat în lanţ, pe care îl chema Cotoşman; un motan roş cu numele Miron, care nu era niciodată laolaltă cu cînele ; un cucoş cu creasta bătută, care cînta bătînd din aripi de cîte ori o vedea pe fetiţă, şi, după aceea, o privea cînd cu un ochi, cînd cu celălalt ochi. Era în colţul ogrăzii o poiată, unde se deprinsese să caute două ouă: acele două ouă Savastiţa i le fierbea la mîncarea de dimineaţă. Mai era o babă surdă, cu numele Manafa, slujitoarea bunicilor. Aceea i-a spus, într-o sară, o poveste c-un Făt-Frumos. In altă sară, i-a spus aceeaşi poveste.    Pe urmă,  altă   dată,  din  nou
i-a spus aceeaşi: alta nu    ştia.
   —   Spune alta, babă Manafă !
   —   Să-ţi deie baba o     plăcintă  cu smîntînă ?       Am
ascuns de cucoana Smaranda o plăcintă cu smîntînă pentru mata.
   —   Nu. Să-mi spui altă poveste.
   —     Ce spui mata ? Dacă vrei s-aud, strigă tare, pentru că baba-i cam surdă.
   —     Altă poveste, babă Manafă, altă poveste ! striga Eugeniţa cătră urechea întoarsă a babei.
   Baba zîmbea Într-un dinte.
   —     A! altă poveste ? Altă poveste nu-i şi nici nu ştiu.
   E curios că din această poveste de multe ori repe- ' tată, n-a mai rămas nimic mai tîrziu în amintirea domnişoarei Eugeniţa. Insă gustul pentru clătitele cu smîntînă s-a păstrat.
   La sfîrşitul lui octomvrie a sosit la Vlădeni doamna Agripina Costea.
 266
  După cele dintâi îmbrăţişări, doamna Costea a lepădat de pe sine hainele de călătorie, şi-a potrivit în pripă obrazul şi părul, a chemat pe Savastiţa să scoată afară copila, şi s-a aruncat după aceea la sînul doamnei Smaranda Popa, îmbrăţişînd-o strîns şi plîngînd cu suspine.
  Domnul Gheorghiţă Popa aştepta mai la o parte în picioare, palid şi mîhnit. Agripina s-a smuls de lîngă mama sa c-un gemăt de desnădejde şi a venit să-şi plece fruntea şi pe umărul tatălui său, apoi, întrebuinţînd necontenit batista pentru nas şi pentru ochi, între care se stabilise comunicaţie de lacrimi şi ape, a început a da toate lămuririle pe care le credea interesante în asemenea tristă împrejurare.
  —     Aţi aflat şi din gazete tot ce-a fost, îngînă ea, luînd loc pe un scăunaş, între părinţii săi. Acesta e scaunul meu de fetiţă, pe care stăteam eu, cînd am fost fericită. Acuma nu mai există pentru mine linişte şi fericire. Toate, toate au ieşit rău. Nu înţeleg ce-a avut bietul Laurenţiu, să se poarte aşa cu mine, să mă lese într-asemenea încurcătură. Mai întăi, de ce-mi ascundea toate ? Niciodată n-am ştiut nimic de afacerile lui. A avut leafă bună, a avut moşteniri; eu n-am ştiut nimic de felul cum le-a cheltuit şi le-a plasat. N-are importanţă că-mi dădea din cînd în cînd mie un cadou, cum se cuvine ca fiecare barbat să dea soţiei sale, dacă are pentru dînsa un sentiment de iubire ; asta nu se pune în socoteală, deoarece nu e o sumă aşa de importantă ; însă a făcut lucrări la casa din strada Romînă, a schimbat, a adaos ; a mobilat, a umplut etajerele de obiecte pe care el le socotea de preţ: eu am văzut toate, fără ca să fiu pusă în curent cu nimic: cum şi cît. Pe urmă a pus gir pe poliţi ale străinilor. Eu nu înţeleg
 267
să iscăleşti tu, să ia alţii banii, tu sa nu te foloseşti cu nimica, şi la urmă să fii obligat să plăteşti tu. Asta nu m-ajunge pe mine mintea de ce-a făcutj-o el. Ca să vie acuma băncile să mă sechestreze şi să-mi facă proces, şi să nu mai am linişte ? Pe urmă, de ce i-au lipsit bani din caseta lui, unde nu trebuia niciodată să fie lipsă ? Nici asta n-am ştiut-o. Să-mi spuie : uite, aşa şi aşa ; am făcut cutare cheltuială ; am făcut cutare greşală ; am cutare lipsă. Să ne înţelegem ce-i de făcut: să stăm de vorbă, ca un barbat cu soţia lui. Iată cum am fost eu tratată, şi n-am ştiut nimica. Ş-acuma toate vin împotriva mea ; toţi mă ameninţă; statul vrea să mă execute; încît am să rămîn saracă lipită pămîntului; chiar dacă ar îi să-mi mai rămîie ceva, trebuie să plătesc avocaţilor, să dau la apeluri, la recursuri. Cînd aud de timbre, mă apucă o groază ! V-a spus şi dumneavoastră Savastiţa Cărăbuş de scrisoare ?
  —1 Nu ne-a spus nimic, se grăbi să răspundă doamna Smaranda Popa.
  —     Ba cred că v-a spus. Dacă vs-a povestit toate cîte au fost în ziua aceea, — n-ar mai fi fost să ajung ziua aceea de nacaz şi de blăstăm ! ; dacă v-a povestit, apoi atunci v-a spus că, atuncea cînd s-a suit la deal cu birja, avînd cu sine puşca şi cînele...
  —     Vorbeşti de Laurenţiu ? Vra să zică *e adevărat, cum se spune, că s-a dus la vînat ?
  —     Da. De cine altul ? şi e adevărat că s-a dus la vînat. Avea împotriva lui telegrama revocării, lipsă în casă, acel inspector delegat îl ameninţase cu procurorul ; şi el se suie în birjă, ca să se ducă la vînat. Asta nu-i fapta unui om întreg.
  = De ce nu l-ai oprit?'
268
  —     Cum să-l opresc ? N-am ştiut nimica. Am vorbit puţin înainte de masă; am stat la masă. După masă a avut nişte vizite. -Poate din vizitele acelea să i se fi năzărit ceva. S-a îmbrăcat cu straiele de vînat : vă rog să-mi spuneţi cum a avut inimă şi răbdare sâ mai facă şi asta ; Farcaş Ungurul i-a adus o birjă ; s-a suit în birjă şi s-a dus. Să nu-mi uit cuvîntul. La capătul de la deal al uliţii, s-a coborît şi a pus la cutie o scrisoare. Asta s-a aflat în ceasul cel dintâi, în sara aceea, de la Savastiţa Cărăbuş. A confirmat şi birjarul, întocmai. Au întrebat poliţaii, a întrebat procurorul. Cătră cine putea fi adresată acea scrisoare ? Cine să ştie ? S-a crezut că e adresată acelui inspector delegat. S-a văzut că nu. Inspectorul a mărturisit că n-a primit nimica. Poate autorităţilor. Nici o autoritate n-a primit vreo scrisoare. Au aşteptat trei-patru zile : n-a venit nimic. Inspectorul a plecat la Bucureşti. De acolo a dat vestire că nici la minister nu s-a primit nimic. Zice c-au întrebat şi pe ministru : poate să se fi tînguit Costea de ceva ministrului, dîndu-i explicaţii; nici ministrul n-a primit nimica. Atuncea s-a făcut cercetare la poştă de cătră un expert caligraf. Nu-i nici în depozitul poştei. Procurorul, văzînd că nu găseşte nimic, a părăsit cercetarea. Dar eu stau şi mă gîndesc că scrisoarea a fost tri-measă, prin urmare cineva trebuie s-o fi primit.
  —     Aşa este, confirmă cucoana Smaranda, pe gîn-■duri. Cineva trebuie s-o fi primit; insă cine?
  —     Ba se poate să n-o fi primit nimeni, fu de părere domnul Gheorghiţă Popa. Eu am trimes în viaţa mea nişte scrisori care nici acuma n-au ajuns la adresă.
  —     Lasă, Gheorghiţă, se întoarse spre el cucoana Smaranda ; acelea erau nişte scrisori de felicitare
269
cătră fratele dumnitale; şi fratele dumnitale a murit de mult. Era frate mai mare, avea situaţie bună, s-a prăpădit între străini şi putea să-ti lese şi dumnitale ceva. Nu ţi-a lăsat nimica.
  —   Ce are a face una cu alta, cucoană Smarandă ?
  —     Are, căci acuma sîntem mai năcăjiţi decît ori-cînd şi o moştenire ne-ar fi prins bine.
  —     Ah ! nu vă încredeţi în moşteniri, îşi reluă tîn-guirea doamna Costea, suspinînd şi întrebuintînd iar batista. Din trei sau patru moşteniri pe care le-a avut Laurenţiu, nu sţ-a ales nimica. Mult ai, mult cheltuieşti, şi după aceea rămîi cu deprinderea, de şi nu mai ai moşteniri. Să lăsăm asta şi să ne întoarcem la scrisoare. Vra să zică, dacă scrisoarea a fost trimeasă şi cineva trebuie s-o fi primit; şi dacă nimene dintre cei ştiuţi, şi dintre cunoscuţi, şi din autorităţi, n-a primit acea scrisoare, atuncea scrisoarea aceea poate să fi fost trimeasă la o bancă.
  —   La o bancă ? se miră cucoana Smaranda.
  —     La o bancă, da, încuviinţă doamna Costea. Aşa spune moşu Iorgu Meşter şi aşa trebuie să fie.
  —   Văru-meu, doctorul Iorgu ?
  —     Da, la altcineva n-aveam la cine mă duce. Atîta rudă avem şi noi în Iaşi. Mi-a dat el mai multe sfaturi. Şi el a fost de părerea asta, că scrisoarea aceea a fost trimeasă la o bancă. Banca n-o dă pe fată, pentru că, în scrisoare, s-ar fi cuprinzînd o dispoziţie privitoare la copilă. A pus pe numele Euge-niţei banii şi a dispus plata lor la o anumită dată, poate la majoratul ei. Acuma vedeţi dumneavoastră ce om ascuns a fost Laurenţiu ? Iată de ce a fost capabil!
  Interveni Gheorghiţă Popa :
  —   Asta e o simplă presupunere.
 270
     —     As-cultă-mă, tătuţă, un om ca el a fost capabil de asta. Ştii cît ţinea la fetiţă ? Nu exista pentru el, pe lume, altă comoară mai scumpă decît fetiţa, şi-i prezicea un viitor aşa şi pe dincolo.
     —     Asta e firesc; Costea a fost un om care mie mi-a plăcut.
     —     Desigur, eu nu spun că nu era un om plăcut şi sentimental, s-a văzut asta de cînd a venit aici la dumneavoastră, în odaia asta, şi mi-a cerut. Nu plîn-gea el, sărutînd mîna mamei ? şi! spunea că viaţa fără mine îi e cu neputinţă ? E adevărat că a ţinut la mine şi mi-a dat dovadă ; asta însă nu l-a împiedicat să facă ce-a făcut. In ultimul moment, de mine n-a mai ţinut samă, însă de fata lui cred că şi-a adus aminte. Scrisoarea aceea e la o bancă şi, într-o bună zi, poate să iasă paralele, dacă cei de la bancă n-or tăinui toate.
     —     Ş-aici am să-ţi răspund, Agripină, că, dacă a avut ideea asta, apoi a ştiut ce face şi cum face.
     —     Ah ! tătuţă, ar fi bine să fie cum spui dumneata şi nu cum ştiu eu.
     —   Ştii ceva ?
     —     N-aş putea spune că ştiu ceva anume; dar ştiind toate la un loc, îmi pot face idee numai de una. Gîndeşte-te, dragă mamă, că mi-a umplut garderobele cu rochii şi, cînd mi-a trebuit, n!-am avut o haină de doliu. Unele le-am putut da la vopsit şi preface, dar cu altele nu mai era nimic de făcut. Cumpără pălărie neagră, cumpără mănuşi, cumpără atîtea ; a trebuit să-mi fac, deoarece sînt în rînd cu
' lumea ; cheltuielile s-au adunat, s-au tot adunat; acuma s-au adaos şi procesele; vă spun drept: nu ştiu cum am să ies din această încurcătură. Aş fi
 271’
bucuroasă să ies cu puţin; tare mă tem c-am să ies cu nimic!
   Cucoana Smaranda întoarse spre fiica sa faţa-i liniştită şi severă :
   —     Ascultă, Agripină, îhtîmplarea asta a fost şi pentru noi o mare lovitură. Eu ţi-am spus de la început. de cînd a venit Laurenţiu să te ceară, că eşti prea tînără şi ar trebui să mai aştepţi, gîndindu-mă la o partidă mai bună, — acuma pot să-ţi spun, — la o partidă potrivită nu atit cu zestrea ta, cit cu altele.
   —  Asta mi-a spus-o şi moşu Iorgu Meşter.
   —  Ce ţi-a spus ?
   —     Mi-a spus că puteam să mai aştept. Şi poate nici acuma mi-i vremea trecută pentru o femeie tînără.
   —     Aşa este într-o privinţă ; acela-i un bătrîn cuminte, care ştie ce spune şi a petrecut în viaţa lui patru neveste, punîndu-le pe toate în pămînt. Deci pentru o fată frumoasă ca tine, acuma pot să-ţi spun că aşteptam o partidă anumită. Ei, dar am avut cu cine vorbi ? O fată, după ce trece de optsprezece ani, are pe dracu-ntr-însa. Ai plîns, te-ai zbătut şi ai făcut cum ai poftit. La urma urmei, nu se vedea că faci rău ; Costea a fost un om distins şi totdeauna amabil, orice-ai spune tu. S-ar putea spune chiar că a fost un soţ cum nu sînt mulţi.
   Agripina izbucni în plîns, alăturîndu-se iarăşi de pieptul mamei sale.
   —     Draga mamei, o mingîia cucoana Smaranda, adevărul e c-ai fost tu fără noroc. Alţii fac mai mari greşeli şi trăiesc, slavă Domnului ! Aşa că eu m-am împotrivit, avînd poate o presimţire. Dar m-am împotrivit mai cu samă din pricina nevoilor şi greută-
 272
ţilor noastre. S-ar fi cuvenit să-ţi dau altă zestre ; n-am avut de unde ; Costea a pretins să te ia cu cît ai pe tine. Te-a luat; dar acuma eşti iarăşi în situaţia dintăi. Dacă te afli într-asemenea încurcătură, să ştii că într-adevăr e greu ; de la noi nu poţi nădăjdui mare lucru. Nenorocul tău porneşte de la noi, dar ce-ţi putem face, drăguţa mea ? Amîndoi, şi eu şi tatăl tău, am muncit o viaţă întreagă, zi cu zi şi an cu an, cu dreptate şi cu cinste. Cu dreptate şi cu cinste, n-am putut aduna decît prea puţin, lipsin-du-ne, eu şi tatăl tău, de multe plăceri. Află tu acuma că tatăl tău Gheorghiţă Popa n-a fost o dată la o petrecere cu lăutari şi cu chef, aşa cum obişnuiesc bar-baţii.
  —     Am fost o singură dată... suspină Gheorghiţă Popa c-un zîmbet trist.
  Doamna Smaranda Popa îl privi o clipă cu mirare, apoi îşi aminti de acel eveniment şi i se umplură ochii de lacrimi.
  —     Tatăl tău a fost o singură dată la asemenea pe>-trecere, cînd ai născut tu copila. Aşa că noi am avut o mare nădejde încă înainte de a te mărita pe tine. Dacă ar fi trăit fratele tău doctorul, acuma poate am fi mai puţin înfricoşaţi. Cînd am primit de la el cea dintăi scrisoare iscălită «doctorul Tudor Popa», am îmbrăţişat şi am sărutat pe tatăl tău. De zece ani nu-1 sărutasem şi nu-1 îmbrăţişasem. Ştiu că el nu se plînge de asta, nici nu s-a plîns de asta vreodată, fiind un viclean care iscodeşte în alte părţi, oricît l-aş struni şi l-aş ţine ; însă atuncea l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat. Acuma scăpăm la altă viaţă... am zis eu. Fratele tău mai avea nevoie încă de o silinţă din partea noastră, ca să se ducă la Berlin, să se specializeze. Atuncea ne-am îndatorat pe o viaţă. Cu nădej-
 is
273
dea şii cu siguranţa pe care o aveam, puteam să ne îndatorăm şi mai mult. Cînd l-am pierdut, mort în două săptămîni, acolo, de o pneumonie, s-ău risipit toate şi am rămas mai saraci decît totdeauna. Ş-acuma, după ce primim pensia, răspundem întăi rata lunară a datoriilor contractate atunci. De aceea nădăjduiam eu altceva pentru tine. De aceea spun că tu n-ai avut noroc. Nouă ne-ajunge puţinul ce ne ră-mîne, pe tine, însă, drăguţa mea, nu te putem ajuta. Copila o putem ţine aici o vreme ; dar mai tîrziu, cînd vine timpul sj-o purtăm la şcoli şi în lume, noi nu mai avem putere.
   —     Aşa este, consimţi Agripina. Să vedem, poate va fi ceva cu scrisoarea aceea.
   —     Draga mea, nu-ţi mai pune speranţă în asemenea închipuiri.
   —     Atunci ce să fac ? De ce m-a lăsat în felul acesta ? Toată lumea a fost cuprinsă de uimire pentru fapta lui. Parcă nici n-a fost lucru curat la mijloc. Cînd l-au ridicat de-acolo din mirişte, în căruţă, a holbat ochii, şi a făcut: Ha !, încît oamenii l-au lepădat jos şi au fugit speriaţi. Socot că din pricina asta mi s-a arătat şi mie o vreme, în toate nopţile. Se uita la mine cu nişte ochi cum nu pot să vă spun, şi parcă avea o părere de rău. Acuma, de vreo zece zile, nu mai vine. Poate s-a liniştit.
   Cucoana Smaranda clătină din cap.
   —     Păreri. Nu face şi tu ca Savastiţa Cărăbuş. Şi ea zice că-1 visează pe stăpînu-său, încît ştie cum a fost întîmplarea cu banii lipsă.
   —^ Ştie ea cum a fost cu banii ?
   —■ Nu ştie, dar îşi închipuie. Casa de bani, după părerea ei, e o casă ca toate casele; cu păreţi, cu acoperiş, cu cerdac şi cu uşă, însă fără ferestre. Cînd
274
vrei să scoţi bani, deschizi uşa şi intri. Iei o găleată de bani şi ieşi. închizi uşa şi te duci. Savastiţa Cărăbuş a visat că galbinii din casa aceea singuratică s-au deşteptat într^-o noapte, îiind fermecaţi, au făcut picioare ş-au ieşit. Nu toţi galbinii, ci numai acei care erau dintr-o     comoară. Au stat o    vreme  liniştiţi
în casa de bani,      însă, cînd le-a venit    timpul,    s-au
dus.
   Agripina rîse cu puţină convingere de prostia ţi-găncuşei, apoi căzu un răstimp pe gînduri, căutînd să-şi reconstituie asemenea ciudată întîmplare.
   —   Cine ştie, reflectă ea, cum s-au întîmplat lu-
crurile ! Eu n-am crezut niciodată că Laurenţiu ar fi sustras banii din casă. El spunea că din neglijenţa lui, din pricină că nu-şi întocmise un carneţel. Ce are a face carneţelul cu banii ? Toţi spun că era un om onest ; deci banii nu i-a luat el. Dacă i-ar fi luat el, aş fi putut să-mi amanetez bijuteriile, şi să-i dau să acopere lipsa. Acuma le-am amanetat ca să dau bani avocaţilor şi    să cumpăr chimbre.
   —   Vorbeşti de    timbre, Agripină ?
   —     Da, mamă dragă. Discutînd cu moşu Iorgu Meşter, eu îi spun că trebuie să-mi asigur un venit şi să intru într-o slujbă. El rîde : care slujbă ? Tu n-ai nevoie de slujbă, zice moşu Iorgu doctorul. Ce-ţi trebuie slujbă ? Uită-te în oglindă : asta-i slujba ta. Ba eu zic că să intru să urmez doi ani cursurile de acolo ; şi după aceea pot să intru în serviciul spitalului şi să am un venit. — Uită-te în oglindă şi aşteaptă ocazia, se întoarce iar cătră mine, rîzînd, moşu Iorgu Meşter. Nu mi-i greu să înţeleg la ce face dumnealui aluzie. Dar frumuseţa pe care mi-ai dăruit-o dumneata, mamă dragă, în ziua de azi poate nu mai are căutare...
 275
   —     Frumuseţa are căutare pretutindeni şi oricînd, îi observă cu blîndeţă doamna învăţătoare. Eu nu-ţi cer, drăguţa mea, decît să fii cuminte şi înţeleaptă şi să nu ne veştezeşti bătrîneţele. Ai înţeles ?
   —     Cred că da. Nebunia de la optsprezece ani a trecut.
   —   A trecut aceea ; poate veni alta.
   —     Nu cred. Mi-ai reproşat mata de multe ori deficitul meu de inteligenţă, cum îi spuneai. Mi-ai dat în schimb bun-simţ. In ziua de azi, asta poate să-mi servească mai bine. Să nu se supere tătuţă : cred ca asta le lipseşte barbaţilor.
   —     De ce să mă supăr ? se apără bătrînul învăţător. Eu nu-ţi pot dori decît binele, ca şi greutăţile noastre să nu fie sporite. Urmează îndemnul şi pilda mamei tale şi fii înţeleaptă.
   —     Vă încredinţez, declară cu însufleţire şi cu curaj Agripina, că n-am să fac nici o prostie.
   —     Foarte bine ; de şi virtuţile nu răsplătesc şi nu hrănesc totdeauna pe slujitorii lor, sînt mulţămit de cele ce spui.
   Doamna Smaranda tresări, cu grijă :
   —     Gheorghiţă ! domnule Popa ! ce vorbe spui dumneata acestei copile ?
   —   Ce-a spus, a spus bine, zîmbi tînără văduvă.
   învăţătoarea o privi pieziş. Plînsul doamnei Costea contenise; lacrimile i se uscaseră ; ţinea strîns în mîna stîngă batista udă ; părea sigură de sine. Mama ei îi admira în tăcere, cu puţină gelozie, fru-museţa, mai plină de strălucire în hainele cernite.
   —   Acuma ce ai de gînd să faci, drăguţa mea?
   —     Deocamdată fac aşa cum am hotărît, se trezi cu încăpăţînare Agripina, îmi urmez procesul, ca să apăr şi să salvez tot ce voi putea ; în acelaşi timp
 276
 urmez la şcoala de care am vorbit. Moşu Iorgu Meşter mă protejează ; n-am nevoie de cine ştie ce studii. La examen, am să mă uit frumos la domnii doctori şi ei au să-mi dea notă.
 —   Aşa crezi tu ? e destul atîta ?
 —     Pot să le zîmbesc : toţi sînt bătrîni, ca şi moşu Iorgu. După aceea m-am mai gîndit că trebuie să strîng cheltuielile din toate părţile. închiriez casa şi eu rămîn într-o odaie. Dăm drumul Savastiţei Cărăbuş, deoarece nu mai am nevoie de dînsa.
 —   Tu n-ai nevoie, are însă copila.
 ■— Insă eu n-am de unde plăti.
 —     Crezi că noi avem ? N-avem nici noi. Totuşi copilei îi trebuie. Eu sînt singură în gospodăria asta mare, numai cu baba Manafa, şi nu pot fi în orice clipă cu Eugeniţa. De altfel copila e drăguţă şi cuminte. Poate ea va avea noroc mai mult decît tine. Am vorbit cu Savastiţa şi ea zice că nu-i trebuie nimic. Mai stă cu fetiţa o vreme, numai s-o hrănim şi s-o îmbrăcăm. Zice că i-i milă de copil orfan.
 —   N-am nevoie de mila ei.
 —     Nu e vorba de tine, e vorba de copilă, care o cere necontenit. Ai văzut cît e de drăguţă şi cum a crescut ?
 —   Cine ?
 —   Eugeniţa.
 —     Am văzut; dar acuma, precum am spus, am alte gînduri şi alte nacazuri.
VIII
Mai tîrziu, după doisprezece ori treisprezece ani, tînără eroină a prietinilor mei a început a-şi nota impresiile şi amintirile. Din acestea din urmă, cu totul sentimentale, se poate observa uşor că realităţile ei erau altele decît ale oamenilor de rînd. Bunicul şi bunicuţa se aplecau asupra ei în fiecare dimineaţă, întrebînd-o cu glasuri domoale despre lucruri nedesluşite ; erau palizi ca nişte sfinţi şi cu coroană de lumină în jurul frunţilor. Gesturile lor erau moi şi încete: bunicul îi punea o mînă pe umăr şi o săruta în creştet; bunicuţa o cuprindea cu amîndouă braţele de după umeri şi o strîngea la sîn, făcîndu-se şi ea mititică, lîngă acea nepoţică vioaie şi drăgălaşă. Fetiţa avea ochi mari şi umezi: într-adevăr ochii tatălui ei. Bătrînii îşi făceau din cînd în cînd, în şoaptă, observaţia aceasta şi clătinau din cap. Nu le plăceau ochii aceia ; i-ar fi vrut mai puţin aprigi. Savastiţei Cărăbuş însă îi plăceau şi-i săruta în ascuns, cînd nu erau bunicii de faţă. Ii săruta uşor, aşa ca să simtă zbaterea pleoapelor şi a genelor. Apoi o strîngea pe copilă cu patimă la sîn, şi o ducea într-un fund de grădină, subt un măr
 278
bătrîn, prin frunzişul căruia se filtrau flori de lu mină. Toate erau bune şi blînde în acea casă liniştită ; împrejur, satul se resfira cu căsuţe albe şi zgomote familiare la ore anumite. Mai cu samă după asfinţitul soarelui era frumos : cînd se împrăştia un fum uşor în toată valea, şi mugeau la porţi vitele ce se întorceau de la imaş şi lătrau cîni. La înserat, se auzea cîte-un glas chiuind şi strigînd de departe peste tihna satului. Această imagine a sfîrşitului zilelor de vară se prelungea ca într-un vis cătră dumbrăvile de lîngă apa Moldovei : într-acolo se mişcau oameni mici îmbrăcaţi alb, fulgerînd cu coasele ; grupuri de arbori, poieni, o ceaţă subţire cătră pădurile de pe culmi. Ceva misterios înfăşură toată acea parte depărtată a lumii : dincolo de munţi era sfîrşitul pămîntului.
   —     Spune-mi, dadacă, a întrebat într-un rînd Eugeniţa, sub măr ; aşa-i că dincolo, peste acele păduri înalte şi peste nouri, nu mai este nimica ?
   —     Ba mai este, puiule ; acolo nu-s nouri, acelea-s pîcle, pe munţi. Iar dincolo de munţi sînt alte văi cu sate, unde trăiesc alţi oameni, ca şi aici. Ş-apoi numai de-acolo, dacă umbli nouăzeci şi nouă de zile, fără popas, ajungi la Marea, ş-acolo e capătul lumii. Dar printr-acele locuri, vreme de nouăzeci şi nouă de zile, nu putem umbla noi; acolo pot intra numai barbaţi vrednici, şi încă unii din ei îşi1 lasă acolo carpetele.
   —  De ce, dadacă ?
   —     Apoi află mata mai întăi că, pe acele meleaguri, trăiesc nu ştiu cîte seminţii rele : trăiesc acolo, mai întăi şi mai întăi, căpcăunii.
279
  —   Ce-s aceia căpcăuni ?
  —      Căpcăunii, duduie, sînt nişte arătări de oameni nu înalţi, dar spătoşi, c-o gură mare cu dinţi de greblă şi numai c-un ochi în frunte, Rînduiala lor e să se hrănească cu carne de om pămîntean, cum aş fi eu, ori cum ai fi mata.
  —   Insă noi, dadacă, n-avem ce căuta acolo.
  —      Nu. Acolo se duc numai barbaţi vrednici, care bat război cu acei căpcăuni. Cîteodată biruiesc căpcăunii, îi pun în ţiglă pe oamenii vrednici, îi prăjesc la pojar şi-i mînîncă ; iar cîteodată biruiesc oamenii vrednici, cu anume meşteşug: iau cu ei cîte o traistă cu sare amestecată cu piper; cînd ies la luptă, zvîri piper cu sare în ochiul căpcăunilor ; după ce i-au chiorît astfel, pe cînd aceia zbiară cumplit umblînd nebuni încolo şi încoace, oamenii vrednici scot paloşele şi le rătează capetele. Capetele acelea le zvîrl pe foc. Aşteaptă pînă ce pocnesc ochii de dogoarea pojarului. Pocnesc acei ochi ca din puşcă. După asta acei barbaţi vrednici pot trece mai departe. Pe urmă se întîlnesc cu alte seminţii rele.
  —      Şi de ce umblă pe acolo oamenii, dacă sînt atîtea primejdii?
  —      Nu se ştie, duduie. S-ar crede că umblă după comori, dar s-a dovedit că nu-i adevărat c-ar umbla după comori; comorile nu se găsesc în pustietăţile seminţiilor, ci stau ascunse în tainiţile pămîntulu: în apropierea oamenilor. Ferice de cine ştie să le găsească şi să le descînte. Acei oameni vrednici se duc aşa, prin lume, după isprăvi minunate, şi mulţi îşi răpun capetele pentru nebunia asta a lor. Mult ar fi mai bine săj-şi caute aici o nevastă cuminte şi să dureze o gospodărie bună.
 280
   —  Unde ? aici în sat la noi?
   —     Aicea, se-nţelege. Dar s-ar putea şi-n altă parte. La Iaşi.
   —  Unde-i acel Iaşi, dadacă ?
   —     He-hei, e departe, puiule. Trebuie să mergi pînă acolo şi c-o căruţă de foc, care se chiamă tren. De-acolo te-ajn adus eu pe mata, după ce s-a prăpădit tătuţă matale.
   Fetiţa tace şi se gîndeşte. A aflat şi înainte de povestea dadacei că tatăl ei nu mai este. S-a întîmplat cu el ceva — ce ? A plecat undeva. A murit, se zice; dar asta nu-i aduce o lămurire deosebită.
   —     Ascultă, dadacă, zice fetiţa deodată atentă şi însufleţită ; să-mi spui unde-i dus tata. Eu îmi aduc aminte de el şî-1 văd cîteodată în vis : rîde la mine, însă e nedesluşit şi nu-1 cunosc. Cînd vine mama la noi, nu mai îndrăznesc si-o întreb. Am întrebat-o o dată şi s-a uitat urît la mine; a vrut să mă bată. Acum sînt fetiţă mare; am patru ani; ştiu să număr pînă la o sută, am învăţat Tatăl Nostru; să nu crezi tu, dadacă Savastiţă, că mă poţi înşela pe mine cu poveştile pe care mi le spui; ştiu eu că poveştile sînt mai mult minciuni; mai ales de la bunicuţa am aflat eu asta; însă îmi place să mi le spui. Tu trebuie să ştii ce te întreb.
   —  Da, puicuţă.
   —  Atuncea spune-mi.
   —     Da, duduie, însă mata să nu sufli la nimeni ce-ai aflat, nici să greşeşti cumva, să mărturiseşti că ţi-ar fi spus dadaca. Ai înţeles ?
   —  Am înţeles. N-am să spun la nimeni.
   —     Nu aşa, trebuie să juri înaintea lui Dumnezeu, care ne vede şi ne aude, că n-ai să spui nimic la nimeni. Trebuie să faci cruce şi să juri.
 ?8r
   —     Fac cruce, dadacă. In numele Tatălui, al Fiului şi al sfîntului Duh, amin. Şi jur. Acuma spune.
   —  Dar n-ai să mărturiseşti la nimeni ? la nimeni ?
   —     Am jurat, şopti copila cu plăcere, înfiorată în acelaşi timp de frică.
   —     Atuncea, duduie dragă, află că tătuţă matale nu s-a dus în acele locuri unde trăiesc căpcăuni şi alte seminţii rele. A trăit în tîrg la Iaşi şi a fost un barbat frumos şi fudul. A avut mai multă semeţie decît noroc. Ş-au venit din pustii locuri asupra lui oamenii răi. A venit asupra lui ş-o femeie rea. Atîta l-au chinuit, pînă ce a-a hotărît să-şi puie capăt zilelor.
   Fetiţa nu se putea desluşi bine din vorbirea plină de imagini â Savastiţei Cărăbuş. Totuşi simţea o catastrofă şi o dispariţie, în legătură cu acel chip iubit şi depărtat, pe junjătate umbrit de uitare. Lăsă lacrimile să-i curgă cu deliciu, ştiind că asta este soarta fetiţelor părăsite; apoi deodată se întoarse spre Savastiţa, care lăcrima şi ea.
   —     Ascultă, dadacă Savastiţă, eu cred că femeia cea rea a fost mama.
   Ţiganca o cuprinse de după umeri:
   —     Vai de mine, duduie, vai de mine! să nu care cumva să spui vorba asta cătră cineva !
   —  N-am să spun la nimene, dadacă.
   Erau unele zile lungi şi cenuşii de ploaie, cînd Eugeniţa stătea în odaie cu bătrînii. Savastiţa atunci lipsea ; era trimeasă la anumite treburi, în gospodărie. Intr-un rînd, copila şedea la fereastră şi privea cum curg rîuşoarele de apă în lungul geamurilor. Prin ceaţa care împresura acele rîuşoare de apă se vedea o lume îngustă, mărginită numai la gardul streşinit al gospodăriei bunicilor. Motanul păşea pe
 282
lîngă cerdac, scuturîndu-şi din cînd în cînd de glod lăbuţele ; apoi făcu o săritură şi trecu în cerdac, după aceea se căţără pe un stîlp şi intră în adăpostul streşinii. Cotoşman, în cuşca lui, privea cu dispreţ şi cu plictis curgerea ploii. Găinile erau strînse subt un şopron. Baba Manafa trecea la pivniţă plecată din şale, sutjt o glugă alcătuită dintr-un sac. In odaia cu lumină puţină, lîngă cealaltă fereastră, bunica împlelea e şuşăniţă de lînă. In asemenea împrejurare bunica purta ochelari cu cercurele de fier. Cînd se uita la fetiţă, apleca fruntea şi privea peste ochelari. Bunicul se plimba cu mînile în buzunări prin odaie; umbla cu paşi de pîslă, ca să nu tulbure pe cucoana Smaranda. Intr-un tîrziu se opri şi luă a doua oară gazeta. El cetea fără ochelari.
   —     Aşa sînt unii barbaţi, observă zîmbind cucoana Smaranda. Au ochi buni pînă tîrziu, şi văd toate. Aş putea spune că văd şi pe dracu. Ar trebui să şi vorbească, nu numai să vadă. De văzut văd numai pentru ei, dar cînd vorbesc, poate asculta şi afla şi altă fiinţă, care a rămas singură în pustietatea asta.
   —     Ce vrei să-ţi mai spun, cucoană Smarandă ? se întoarse cu mirare învăţătorul, dînd la o parte gazeta. Ce am avut de spus, ţij-am spus asară, cînd m-am întors. Mi-ai poruncit să mă duc numaidecît să văd ce mai este cu fata dumnitale. M-am dus ş-am văzut că lucrurile merg destul de bine; te-am informat cu preciziune, aş putea zice; cred că-i destul.
   —     Ţi-am poruncit eu ? se miră doamna Smaranda Popa.
   —     Aşa spun eu; totdeauna orice dorinţă a dumnitale, cucoană Smarandă, a fost pentru mine o poruncă. Dacă pofteai să nu mă duc, nu mă duceam.
 283
 Dacă pofteai să te duci dumneata, te duceai, şi ră-mîneam eu în pustietate.
 —     Eşti viclean, Gheorghiţă. Crezi că-i destul cît mi-ai spus ?
 —     Aşa cred eu. Dar sînt gata să dau orice amănunte pofteşti, numai întreabăi-rnă.
 —     Nu te teme, Gheorghiţă, zîmbi cu îngăduinţă învăţătoarea ; n-am să te întreb ce-ai văzut la cinematograf.
 —     Ba dacă vrei, pot să-ţi spun. N-am văzut nimica, pentru că nu mai este cinematograf, de cînd cu războiul.
 —     Atuncea ai fost la teatru; ştiu eu ce se poate vedea acolo. Şi mai ales ştiu ce-ţi place să vezi.
 Domnul Gheorghiţă Popa se aşeză mai bine în fotoliu şi înlătură cu desăvîrşire gazeta. O lăsă chiar să cadă jos. După aceea o ridică, o împături şi o aşeză pe un colţ al mesei.
 —     Nici n-am să te întreb cu ce prietini te-ai întîl-nit într-un anume restaurant.
 —     Ba, cucoană Smarandă, ştii foarte bine că eu, la Iaşi, nu mai am prietini. Aveam plăcere să văd acolo din cînd în cînd pe cineva, dar acuma plăcerea asta s-a isprăvit de ani de zile.
 Acel «cineva» avea nume ; însă bunica îi făcuse un semn din ochi spre fetiţă. Fetiţa observase semnul şi se întoarse spre ei; apoi îşi reluă atitudinea atentă, la geam.
 Bătrînul clătină din cap, cu uimire; bunica oftă.
 —     Dacă Eugeniţa vrea să vadă lădiţa din pod a bunicuţei, eu pot să-i dau cheiţa.
 Copila întoarse spre bătrîni profilu-i inteligent:
 —     Bine, bunicuţă Anda, dacă vrei mata să vă lăs singuri, eu mă duc. Ştiu unde-i cheiţa.
 284
   Cheiţa era într-o răcliţă, subt icoane. Copila trecu de la icoane printre mîngîierile bătrînilor, închise cu grijă uşa în urma ei şi tropăi semnificativ pe scara de lemn. La mijlocul scării se opri, hotărîtă să se întoarcă tiptil» s-asculte la uşă. Apoi se răzgîndi şi pătrunse în locul tainic din pod, unde era o lădiţă veche zugrăvită albastru, sub lumina unei ferestruici a acoperişului. Acolo se aflau amestecate portrete vechi, stampe şi cărţi ilustrate de demult, din tine-reţa bunicuţei Anda. Mai cu samă portretele o interesau pe copilă : domni în vîrstă, cucoane cu rochii ciudate, copii pieptănaţi cu grijă. Copiilor acestora pieptănaţi cu grijă Eugeniţa le punea nume. Acu-ma-i desmormînta iar din întunericul lădiţii, interpe-lîndu-i şi discutînd cu ei, fără cuvinte. Mai petrecu o dată prin mînă stampele viu colorate, peisagii imaginare, cu lacuri, bărci, lumină de lună, după aceea se opri, ascultîndu-şi micul ornic al inimii. Pe acoperişul de şindrilă ploaia îşi urma freamătul monoton.
   In odaia de jos, bunica urma să ispitească pe călător :
   —  Nu-ţi cer, Gheorghiţă, să te spovedeşti. Asta
s-o faci cînd te-i duce la .părintele Atanasie, dacă vei crede de cuviinţă să te duci. Spune-mi şi mie ce-ai văzut şi ce-ai vorbit cu unii şi cu      alţii; aşa   mi se
pare că am făcut şi eu călătoria.          Lasă la o  parte
ceea ce crezi că trebuie să ascunzi. De treizeci de ani sînt deprinsă cu asta.
   —  Nu ţi-am spus, cucoană Smarandă,          că am vă-
zut întăi şi întăi pe Agripina ?
   —     Ştiu, mi-ai spus; mi-ai adus şi bucuria că a prăpădit aproape toate procesele şi se poate socoti fericită dacă va rămîne cu casele. Mai are noroc că
 285
execuţiile sînt suspendate din pricina războiului. Ce-i şi cu războiul acesta! Nu putea să mai întîrzie? Are nevoie biata omenire de aşa ceva ?
 —     Este nevoie şi de război, cucoană Smarandă. Sînt interese mari, le ştii prea bine ; le-am predicat de pe catedră vreme de treizeci de ani.
 —  Ştiu ; ai văzut binefacerile lui la Iaşi.
 —     Am văzut spaimă, lipsă, spitale şi morţi. Pe asta se clădeşte ţara de mîne. Fără jertfă nu se face nimic.
 —     Iţi ascult vorbele şi ştiu că rămîn vorbe, Gheorghiţă. N-ai fost un om sîngeros şi n-ai   dorit asta
 niciodată. Acuma văd că am intrat şi-n     asta. Să   ne
 rugăm lui Dumnezeu s-ajungem la un sfîrşit. Proro-ciţă nu sînt, dar pot afirma că asemenea calamităţi nu pot aduce bine. Văd că eşti de altă părere ; ştiu că voi barbaţii sînteţi eroi neînduplecaţi; am cunoscut de la tine că vă clădiţi viaţa mai mult pe iluzii.
 —     La mine ai cunoscut asta ? Mă vezi foarte uimit. Care au fost iluziile mele?
 —     Bine, bine, Gheorghiţă, fie cum spui dumneata ; ştii că ţi-am dat totdeauna dreptate.
 —  Mi-ai dat totdeauna dreptate ?
 —     Desigur. Aşa este cum spun eu. Totdeauna ţi-am dat dreptate. M-am supus şi? ţi(-am dat dreptate. Să lăsăm asta.
 —  Bine, să lăsăm.
 —     Să lăsăm asta, şi să-mi spui pe cine ai mai văzut acolo ?
 —     Pe cine puteam să văd, cucoană Smarandă ? Am văzut pe doctorul Iorgu.
 —     A, pe văru-meu. Observ că ai subiect de vorbă, numai cît îl ţii în rezervă. Ce spune doctorul Iorgu Meşter, vărul meu ?
286
   —     Ce să spuie ? Despre război, el spune că deo camdată toate merg destul de rău.
   —     Nu întreb de asta, Gheorghiţă. Ce spune despre Agripina. Asta mă interesează.
   —     Despre Agripina spune că merge bine. A dat examenele uşor. Are întrebuinţare in spitalul lui. Zice că e o fată serioasă şi cuminte, care merită altă soartă. Insă ce să-ţi spun, cucoană Smarandă? mie vărul acesta al dumnitale nu mi-a plăcut deloc. Acuma l-am văzut întăia oară. E un om mărunţel şi cu capul mare. Rîde întruna. Spune două vorbe şi rîde. Spune d’upă aceea patru vorbe şi iar rîde. Face o gură mare, Incit i se văd toţi dinţii. Ha-ha ! zice, — ha-ha-ha ! mi se par® că sîntem puţintel neamuri... Nu-i aşa, domnule, — ha-ha ! — că sîntem neamuri ?
   :— Da, domnule doctor, sîntem neamuri după ne-vastă-mea, cucoana Smaranda. Dumneavoastră sînteţi veri.
   —     Aşa este. Ha-ha! Ce face cucoana Smaranda? e tot aşa de frumoasă ?
   —   Desigur, domnule doctor, ca după vîrstă ei.
   —     Ha-ha ! să-i transmiţi felicitările mele. Ai auzit ? Ha-ha-ha!
   —   Pentru ce, domnule doctor ?
   —     Ştie dumneaei pentru ce. I-am mai spus, cînd ne-am văzut. De două ori ne-am văzut, de cînd mă aflu în Iaşi. Ne-am văzut pe cînd venea să-şi cerceteze fata la şcoală. Ha-ha ! poţi s-o felicitezi — de şi nimic nu-i etern pe lume.
   —   Despre ce-i vorba, vă rog ?
   —     Dumneata nu-i nevoie să ştii. Feliciteaz-o şi gata! Ha-ha ! Atît şi nimic mai mult. Ha-ha-ha !
   învăţătorul se opri şi se uită cu îndoială la: doamna Smaranda Popa.
 287
   —     Eu socot, zise el, că vărul acesta al dumnitale nu-i în toate minţile. împrejurul lui, boală şi mizerie. In tot laşul, lipsă şi grijă. Spaimele şi durerile sînt partea ţării noastre şi asta se vede in fiece om şi în fiece împrejurare. Dumnealui rîde şi-ţi trimete felicitări. Nici nu l-am luat în serios. Dacă nu mă întrebai anume, nu-ţi spuneam. Era supărător şi prin faptul că tot îşi arăta dinţii pînă în fundul gurii. Pe urmă am aflat că-s falşi.
   —   De la cine ai aflat ?
   —     De la Agripina. Ridea şi ea spunîndu-mi asta. Ce au oamenii la o vreme ca asta, de rîd ? Gînd‘ rî-dea, — vorbesc de doctorul Iorgu Meşter — cînd ridea, îşi scutura pletele. E ras pe obraz şi zbircit, însă cu nişte plete negre-corb. Am aflat tot de la Agripina că aceea-i o perucă. Un doctor aşa de mare şi om aşa de puţin serios! A chemat-o pe Agripina, s-o văd. A apucat-o de bărbie şi mi-a adus-o, ca şi cum voia să mi-o facă plocon. A bătut-o încet pe umăr: Ha-ha ! Fata asta merită altă soartă. — Ce vrea să spuie el cu asta ?
   —     Vrea să spuie că fata merită altă soartă. Felicitarea de care vorbeşte e pentru Aeripina.
   —   Cum pentru Agripina ?
   —     Pentru Agripina. Pentru frumuseţa ei. Cred că şi dumneata ai ochi. Aşa ceva nu se vede in fiecare zi şi pe toate drumurile.
   —     Ascultă, cucoană Smarandă, dumneata ai fost totdeauna o femeie cuminte şi înţeleaptă. Este o vorbă: frumuseţa nu se taie pe talger. Frumuseţa trece.
   —     Tocmai de asta ; frumuseţa trebuie să înflorească la vremea ei. Mi-a spus fata, cînd a fost aici, că doctorul întruna o îndeamnă să fie îndrăzneaţă, să treacă
 288
 înainte, să se arate. Dac-ar ii el tînăr, dacă n-ar avea dinţi falşi şi perucă...
   —   Ha-ha ! ha-ha 1
   —     Aşa este, nu rîde ; dacă n-ar avea dinţi falşi şi perucă, ar fi în stare să încerce dacă nu poate pune şi a cincea nevastă in pămînt.
   —   Ha-ha !
   —     Intr-adevăr, situaţia e destul de comică ; el nu vorbeşte însă pentru dînsul. Lumea-i plină de oameni bogaţi. Unul 'din drepturile oamenilor bogaţi e să-şi asocieze o femeie frumoasă.
   —   O ducesă.
   —     Lasă asta şi nu rîde în felul acesta. S-ar putea crede că nu ai nici o delicateţă. Să lăsăm trecutul. Să vorbim serios. Care alta, la urma urmei, poate fi răsplata noastră, o răsplată şi dreaptă şi morală, decît să vedem aşa cum dorim pe acest copil al nostru ? să scăpăm şi noi de griji ? să aibă un viitor şi copi-liţa asta aşa de drăguţă. Cît ai răbdat dumneata, de şi am căutat să te fac cît se poate de fericit; cît am suferit eu... Nu este şi pentru noi un Dumnezeu ? n-avem şi noi dreptul să răsuflăm ? Mai cu samă n-am eu dreptul să mă duc undeva să mă îngrijesc ? Ştii foarte bine că sînt bolnavă de un reumatism vechi, că n-o duc bine cu inima şi cu ficatul. în vara asta cred că am început a suferi şi de rinichi. Mai ara alte două boli asemene, despre care dumneavoastră barbaţii ştiţi foarte puţin lucru. Ce pot face în starea în care ne aflăm? Cînd te duci la Iaşi ca acuma — destul de rar, din an în an — îmi aduei unele doctorii. Mă mai meremetisesc puţin, dar după aceea încep iar arsurile, junghiurile, greutăţi şi nădu-şeli. Nu ţi se pare dumnitale curios că nu sîntem în stare să mai ţinem o slujnică ? Foarte greu, foarte
19 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 14
 289
cu greu am răzbit pînă în această zi. Puţintel noroc să aibă fata, cum spune doctorul Iorgu...
   —  Asta spune el adică ?
   —    Asta spune: puţintel noroc, şi să fie cuminte. Ea ce spune ? întreb de Agripina.
   —    Ce să spuie ? Se tînguieşte că n-are. De la chiriaşi, scoate foarte puţin la o vreme ca asta. Războiul e motiv pentru unii să acapareze, pentru alţii să nu plătească. Strînge şi ea cît poate banul, a învăţat de la mama ei şi acest meşteşug. Şi zîmbeşte. Zice că are nădejde. Doctorul acela care rîde întruna mi-o arată : O vezi cum trece ? e în strai de soră de cari-' tate; zîmbeşte şi trece: e o adevărată regină. Mă uitam şi eu la dînsul... Orice-ai spune, cucoană Smarandă, dar eu tot cred că nu-i în toate minţile vărul acela al dumnitale. S-a dus într-o altă odaie, îl chemaseră nişte interni. Mi-a mai îngînat ceva Agripina de procesul ei. Iaca vine un ungur bătrîn, grădinarul pe care-1 avuseseră ei.
   —  Vă sărut mîna, cucoană.
   —    Ce este, moş Ghiula ? Parcă erai într-un lagăr de concentrare. Te-ai întors ?
   —    Sărut mîna, cucoană. Am fost într-un lagăr de concentrare, precum se cuvine. Acolo, în acel lagăr, nu departe de Prut, au mai fost şaizeci ca mine. După ce au murit toţi de tifos şi am rămas numai eu, mi-au dat drumul, nemaiavînd ce face cu mine. Au murit şi concentraţi, au murit şi soldaţi, şi ofiţer. Eu, fiind un bătrîn fără nici o valoare, am rămas şi am venit să vă rog să mă primiţi iarăşi în slujbă.
   Atunci am văzut-o pe Agripina stînd, cugetînd şi cumpănind. N-are de unde; e văduvă năcăjită; nu poate să-l ieie; să se ducă cu Dumnezeu ! Spun drept că eu, barbat, n-aş fi avut curajul să tai aşa. Bătrî-
 290
nul lăcrăma. S-a închinat; a zis: sărut mina, cucoană ! şi s-a dus
   învăţătorul se opri:
   —- După ce ţi-am spus şi asta, cucoană Smarandă, cred că-i destul.
   Toc-toc-toc!
   Toc-toc-toc!
   Dă fetiţa semnal din pod, bătînd cu piciorul în bagdadie. Vrea să se coboare; să vie iar în odaie la bunici.
   —     Nu pot să spun că-i destul, Gheorghiţă, răspunde cucoana Smaranda soţului său ; avem să mai stăm noi de vorbă, desară ; noaptea a început a creşte, avem cînd vorbi, avem cînd dormi. Mai am eu a te întreba multe şi mărunte; eşti deprins dumneata şi cunoşti că mă pricep să descos toate. Acuma trebuie să lăsăm pe copilă să intre. După aceea fă bine dumneata şi vezi ce ispravă a făcut omul acela, Haralam-bie Gît-Gros, pe care l-am pus să taie lemne. Şi n-ar fi rău să te abaţi pe la dugheană, pentru o leacă de sare care ne lipseşte, pentru o litră de undelemn şi nişte petrol. S-a duce după aceea Savastiţa să le aducă. Dacă vezi pe Nastasă Cumpănă, întreabă-1 de brînză : cînd1 ne-o trimete ? Nu ştiu ce este : cum mă întorc, parale la lucrători; cum mă sucesc, parale la dugheană. Mă întreb cîteodată cînd avem să avem o linişte dinspre partea asta, şi tot eu răspund că, dacă nu se întîmplă o minune, liniştea ceea nu poate fi alta decît unde-i liniştea tuturor, la sfîrşitul sfîrşitu-lui. Uite cheile: scoate dumneata, Gheorghiţă, paralele din saltar : ia douăzeci şi trei de lei. M-aş ridica eu-, dar parc-am înţepenit. Dă-mi şi doctoria ceea de la Iaşi, pe care mi-ai adus-o asară. Să nu întîrzii.
   Tic-tic-tic.
 18*
 291
  Fetiţa cere intrare, sunînd cu unghiuţa în lemnul uşii.
  —  Care-i acolo ? o întreabă gros bunicul.
  —  Om bun! răspunde fetiţa.
  —  Dacă eşti om bun, intră.
  Fetiţa intră. înainte de a ieşi din odaie, bătrlrml o sărută în creştet, ca de'obicei; apoi se închină spre învăţătoare :
  —  La bună vedere, cucoană Smarandă !
  Vine şi Eugeniţa la bunica ei.
  —  Sărut mîna, bunicuţă Andă.
  Bunicuţa o sărută pe obrăjori.
  —  De ce ţi-s fierbinţi obrajii ?
  —     Am venit repede pe scară, bunicuţă Andă. După ce am închis lădiţa şi m-am întors cu spatele, mi-a fost dintrodată frică ; şi am venit de-a dura la vale.
  —  Cum se poate una ca asta ?
  —     Nu te teme, bunicuţă Andă, nu m-am lovit; 111-am lăsat eu să lunec... Am văzut pe băieţii cei cu părul lins din fotografie. Unul are nasul strîmb: pe acela trebuie să-l fi chemat Costăchiţă.
  —  De unde-ţi vine ţie în minte asta ?
  —     Nu-mi vine în minte ; mă uit şi văd că aşa este ; pe acel băiet cu părul lins şi cu nasul strîmb nu-1 poate chema decît Costăchiţă.
  —     Hm ! ciudat! suspină bunica. Intr-adevăr, aşa l-a chemat. Acela a fost fratele mai mare al bunicului. Celalt, care nu are nasul strîmb, e bunicul. îl chiamă Gheorghiţă.
  —     Poate te înşeli, bunicuţă Andă; acela e alt Gheorghiţă şi bunicul e altul. Ac.ela era un obraznic ş-un încăpăţînat. Bunicul e cuminte şi ne-ascultă, orice i-am porunci.
292
 —     Intr-adevăr, poate e altul, zîmbeşte bunica. Şi ce-ai mai aflat acolo, în sipetul din pod ?
 Copila se gîndi un timp ; veni pînă la fereastră şi deschise in aburul geamului un ochi. Privi pe acolo şi rămase gravă.
 —     Am văzut o pustie, vorbi ea încet. Pe-acolo umbli zile nouăzeci şii nouă şi nopţi nouăzeci şi nouă. După ce ai trecut de căpcăuni ajungi la oamenii c-un picior; pe urmă la uriaşi; după aceea la fîntîna balaurului. Acolo iese, în fiecare zi, la amiază, un balaur şi strigă că pofteşte trup de fecioară.
 Bunica lăsă împletitura şi-şi pocni palmele cu mirare:
 —     Fetiţă dragă, cine-ţi vîră ţie în cap asemenea prostii ?
 —     Acestea nu-s prostii, bunicuţă Andă ; le-am văzut in tabloul matale d'in lădiţă.
 . — Ai văzut tu asta ? este aşa ceva acolo ?
 —     Nu acolo în tablou, bunicuţă, ci dincolo. Mă gîndesc că poate să fie dincolo şi tata. După ce a intrat cineva în acel loc, greu se mai poate întoarce la lume. Nu-i aşa ?
 învăţătoarei i se muiară privirile in lacrimi. Trase lîngă sine pe fetiţă şi-i ţinu îndelung căpşorul lîngă tîmpla sa căruntă.
 —     Drăguţa bunicăi drăguţă, de-acolo nu se mai întoarce nimeni.
 —   Asta se chiamă cînd moare cineva ?
 —     Da, drăguţă, acuma eşti mare şi trebuie să ştii că tatăl tău nu se va mai întoarce.
 —   S-aude că a avut o moarte năprasnică, bunicuţă?
 —     Asta ţi-a spus-o Savastiţa ? întrebă cu blîndeţă învăţătoarea.
 293
 Copila Întoarse ochii şi bănui ghiaţă In privirea bunicuţei Anda.
 —     Mi-a spus mama, răspunse ea c-un glas firesc şi moale ca al bunicuţei.
 —   Da ? a putut să-ţi spuie mama asemenea lucru ?
 —   Dacă-ţi spun, bunicuţă Anda...
 —   Bine, avem să vedem noi şi avem să cercetăm.
 —   Zău, bunicuţă !
 —     Ştii să şi te juri ? Şi asta tot mama te-a învăţat ? Mi se pare că am să împuţinez cu desăvîrşire cărările Savastiţei Cărăbuş în casa mea. Ce-ai înţeles tu d'in vorba aceea proastă ? Intr-adevăr tatăl tău şi-a pierdut viaţa într-o împrejurare nenorocită. Tu deprinde-te să uiţi şi să* nu vorbeşti de asta.
 —     Da, bunicuţă Anda, aşa am să fac, şi să ştii că dadaca nu-i vinovată.
 Intr-o zi de primăvară, dadaca,şi fetiţa ieşeau cătră o gîrlă a Moldovei, printre căsuţe albe şi printr-un soare puternic. S-auzea in livezi cîntînd cucul.
 Aproape de orînda Dreptarului, domnul primar Neculai Cumpănă opri pe Savastiţa în drum.
 —     Tu eşti Savastiţa lui Cărăbuş fierarul ? întrebă el.
 Dadaca zîmbi clătinîndu-şi capul frumos pieptănat şi se ploconi în faţa domnului primar.
 —     După cît ştiu eu, urmă domnul Neculai Cumpănă, te-ai fost dus la Iaşi în serviciu ?
 —   Da, domnule primar. După aceea m-am întors.
 —   După aceea ?
 Savastiţa îşi holba în felurite chipuri ochii ei frumoşi cătră domnul primar, ca să-l facă să înţeleagă.
 —     A, da, confirmă domnul Cumpănă-, te-ai întors după aceea, însă pînă acuma eu nu te-am văzut. Ai fost aici, în sat ?
294
 —     Am fost. Dacă porunciţi, pot să vin să spun toate.
 —     Bine, bine, ar fi fost interesant să se ştie, urmă primarele, căci se spun multe şi felurite.
 Atunci băgă de samă domnul Cumpănă că fetiţa asculta cu cea mai mare luare-aminte. Ii zîmbi şi o salută ca pe o domnişoară.
 —   Mata eşti duduia Eugenia ?
      Da.
 —     Iar eu sînt domnul primar Neculai Cumpănă. Eu, duduie Eugenia, te-am cunoscut pe mata chiar din ziua intăia cînd ai sosit pe lume. N-am ştiut că eşti de atîta vreme musafirul nostru aici în sat; dacă ştiam, veneam să-ţi fac o vizită.
 —     Domnule primar, răspunse fetiţa cu isteţie şi cochet, pînă acuma am fost mititică şi nu mă băga în samă nimene.
 —     Cu toate acestea tot aş fi aflat, duduie, dar am lipsit eu din Vlădeni. Am făcut campania, dădu el lămurire Savastiţei, care se prefăcu a înţelege, răs-punzînd la cuvîntul «campanie» cu zîmbetul cel mai plăcut. Au fost vremuri grele, urmă primarele. Am slăbit cu douăzeci şi două de kilograme. Dar dac-a da Dumnezeu, poate tot n-am să mă prăpădesc pînă la ziua aceea cuvenită.
 —   Mata ai cunoscut pe tata ? întrebă Eugeniţa,
 —   L-am cunoscut, în alte împrejurări.
 Domnul Neculai Cumpănă oftă. Straiele ii atirnau pe el, şi mustaţa îi era pleoştită.
 —   Acuma ai ieşit cu domnişoara la plimbare ?
 Asta se vedea; Savastiţa nu crezu de cuviinţă să
 răspundă. Domnul Neculai Cumpănă păru deodată mai întristat, urmîndu-şi un gînd al lui şi privind pe deasupra pălăriei de paie a copilei, ca şi cum acea
 295
 domnişoară, pe care cu o clipă mai înainte o remarcase, nici n-ar mai îi existat.
   —     La revedere, zise el, descoperindu-se şi salu-tind. De cîţi ani eşti mata, duduie Eugenie ?
   —  De cinci.
   —     Aşa este, de cinci ani. De atunci mi se pare că au trecut cu mult mai mulţi ani. Deci, dacă mata eşti de cinci ani acuma, cred că tot avem s-ajungem amîndoi la anul 1929.
   «Mi se pare că domnul primar nu-i în toate minţile, îşi tăcu deodată socoteală, cu oarecare frică, Savastiţa Cărăbuş. Dac-a fost la război, cum s-aude, apoi numai că de-acolo s-a întors cu lipsă.»
   Strînse mîna copilei şi o indemnă să vie repede după dînsa. Neculai Cumpănă rămase în urmă, fă-cîndu-şi socoteală.
   —  Aşa este: la 1929, mormăi el.
   Savastiţa avea şi o grabă a ei; deci nu putea în-tîrzia mult. Cucoana Smaranda îi făcuse cunoscut că numai pînă la sfîrşitul acelei luni o mai poate ţine. A venit aşa răspuns de la «duduca Agripina», de la Iaşi, că atunci cînd dumneaei a veni la Vlădeni, să n-o mai găsească pe Savastiţa. S-ar fi aflat de unele vorbe nepotrivite şi necugetate care s-ar fi spus domnişoarei Eugeniţa. Savastiţa ar fi putut să se jure pe ce avea ea mai scump, pe mormîntul şi pe sufletul mamei ei, pe viitorul ei, pe viaţa ei, fă niciodată şi în nici o împrejurare n-a suflat duduiei un cuvînt despre chestia aceea, însă băgase de samă în ochii doamnei Smaranda Popa o hotărîre neînduplecată.
   La urma urmei, nici n-avea atîta nevoie să se jure. Dumnezeu e sus şi el ştie să cîntărească adevărul şi faptele oamenilor. Ştie Cel-de-sus cît de dragă i-a fost copila. La judecata cea din urmă, toate se vor
vedea aeve, şi cele de-atunci, şi cele de-acuma. Pe lingă asta, i-a venit ş-o scrisoare de la Iaşi, pe care întrucîtva i-a deslegat-o Haralambie Gît-Gros. Acuma, ieşind cam pe fugă şi cam fără ştirea cucoanei Smaranda în plimbare, trebuie să se abată pe la părintele Atanasie. Preotul cel bătrin are să cetească scrisoarea întocmai şi are să-i dea şi un sfat bun, dacă va fi nevoie.
  —     Haide, domnişoară Eugeniţă, pe hudiţa asta, Ia dreapta, hotărî ea, ca să ne piard'ă urma domnul Neculai Cumpănă. Cu asemenea oameni săltaţi, ca acesta ce vine din război, numai degeaba ne prăpădim vorbele şi vremea.
  —     Ba mai stai puţin, o opri domnişoara ; ţie ţi-a cîntat un cuc, ş-am aşteptat eu. Acuma s-aştepţi tu, să auzim şi pe al meu.
  Se opriră subt o salcie înaltă, într-un loc mai singuratic, de unde, după o cotitură, se zărea casa preotului celui bătrîn. In liniştea care învăluia tihna aceea a ceasului al patrulea al dimineţii, zvoneau pe sus albine, venind de la prisaca popei spre zăvoiul Moldovei şi întorcîndu-se de la zăvoi cătră prisacă. Un fluture roş juca în jurul ramurilor pletoase ale răchitei, apoi se auzi un cîntec întreit de cuc : cu-cu-cuc! cu-cu-cuc!
  —     Vine! zise domnişoara Eugeniţa, cu inima bătînd.
  Intr-adevăr, cucul venea d’in livezi, cîntînd. Eugeniţa îl văzu în lumină, lunecînd ca un erete cenuşiu, apoi, după un scurt răstimp, cîntecul lui sună ca un flaut drept deasupra, în spicul copacului. Acuma viersul sună lin şi moale de două ori: cu-cu! cu-cu! In clipa următoare, paserea întoarse în jos un ochi
 297
de topaz trandafiriu, fulgerat de soare, şi-şi reluă brusc zborul, răsfirîndu-şi in evantaliu coada.
   Domnişoara Eugeniţa se minuna, neinţelegînd toate, şi zise cătră ţigancă :
   —  Ce-i asta ?
   —     Cînd' se opreşte cucu deasupra ta şi cîntă cu aşa plăcere, a răspuns Savastiţa Cărăbuş, insamnă că toate au să fie bune şi frumoase, cum se şi cuvine unei copile ca mata.
   —  Dar ţie cum ţi-a spus, dadacă Savastiţă ?
   —     Mie mi-a spus gînd împlinit şi izbîndă, dragă domnişoară, după cum are să se vadă şi din scrisoare.
   —     Dacă e adevărată acea scrisoare, dadacă Savastiţă, şi dacă e adevărat şi ee-ţi spune ţie cucul, apoi atunci îmi pare rău că ne despărţim.
   —     Lasă, duduie, că nu rămîi singură ; ş-a da Dumnezeu să ne mai vedem. In cîţiva ani eşti domnişoară mare şi au să te împresoare dragostele. Şi are să te ceară un domnişor frumos şi nobil. Şi atuneea ai să-mi triimeţi un răspuns şi ai să mă chemi la mata. Căci eu ţi-am dat ţîţă, duduie dragă* — ţi-am fost ca şi o mamă. Ş-au mai fost şi altele, pe care nu-i nevoie să le mai spun, încît mi-ai fost şi mai dragă, dacă se poate spune asta. Căci eu ştiu că ori ţi-i drag, ori nu ţi-i drag cineva ! S-a în,tîmplat acuma că ochii mei nu mai plac nici cucoanei celei bătrîne, nici duducăi celei tinere. Nu-i nimica, să fii mata sănătoasă, s-ajungi zilele pe care le doresc eu şi să-ţi aduci aminte de Savastiţa Cărăbuş.
   Ţigăncuşa îşi smîrcîia nasul şi-şi şterse ochii cu o fustă uşoară de dedesubt, apoi işi potrivi faldurii fustei creţe de lînă roşie, pe care o avea pe deasupra, şi-şi aduse pe frunte casînca de rnatasă nohotia, căzută pe urneri. Căută în sîn scrisoarea şi grăbi cu
tovarăşa ei cea mititică spre casa părintelui Atanasie Bogrea.
   Părintele ieşise la soare şi îşi pusese obrăzarul, ca să intre în prisacă. Observînd că-i vin musafiri, îşi scoase masca şi aşteptă să vadă ce este. Dădu fetiţei şi ţigăncuşei mîna să i-o sărute şi-şi potrivi mai bine ochelarii încleiaţi cu ceară roşie.
   —    Asta-i nepoata lui Gheorghiţă Popa, pe care ani botezat-o eu ? Ce mai faci mata, finuţă ? Ai crescut mare. Apoi atîta treabă ai deocamdată. Dacă m-aş-tepţi puţintel, îţi aduc un făguraş de miere. După cit ştiu eu, ai nevoie de o leacă de dulceaţă.
   Dadaca oftă, gata să-şi şteargă iar ochii. Părintele se pipăi la briu, să vadă dacă are la el custura. Era îmbrăcat cu straie albe ţărăneşti şi c-un mintean roşcat. Barba-i albă nu cunoscuse niciodată foarfec, după moda cea din veac, şi acuma i se învăluia în fuioare neegale. Părul cărunt îl avea împletit într-o coadă care-i atîrna pe spate. Eugeniţa privea cu interes toate aceste lucruri, pe care le descoperea întăia oară, de şi mai văzuse pe preot. I se părea ciudat acel obraz roş, aproape in coloarea racului fiert.
■  — Află tu, fetiţă, zise preotul, pe cînd se pregătea potrivindu-şi masca din nou, că preoteasa mea Ca-tinca, care te-a ţinut în braţe cînd ai primit sfîntul botez, ne-a lăsat sănătate şi s-a dus, într-o marţi din săptămînă luminată, acum un an. I-a venit veste că s-a prăpădit feciorul în rezbel. Unul am avut şi am rămas fără el. Ce să facem ? împotriva lui Dumnezeu nu ne putem pune. După acea veste dumneaei n-a mai vîrît în gură decît nafură. A zis : of! ş-a mai durat o săptămînă. Aşa că ai rămas şi fără nînaşă. într-o bună zi am să mă duc şi eu; dar să.ştii, dragă finuţă
 299
şi dragă fetiţă-, că Domnul Dumnezeu are grijă şi de-o gîză.
   Domnişoara Eugeniţa simţi delicateţa acelor cuvinte, însă era nedumerită că abia acuma înţelegea unele legături şi cuvinte care-i fuseseră întunecate in cealaltă parte a vieţii. Deci primăvara care creştea şi înflorea în juru-i o lumina cu ceva sfînt şi nou.
   Simţi în ea o evlavie, aşteptînd pe un scăunaş în cerdac să-i aducă părintele Atanasie miere caldă.
   După aceea bătrînul a cetit scrisoarea Savastiţei, în cuprinsul următor:
   «Savastiţă Cărăbuş ! am auzit că ai să rămîi fără serviciu şi tatăl tău nu te mai primeşte acasă, luîn-du-şi altă muiere; şi eu, precum ştii, nu mai sînt grădinar acolo, şi am avut de suferit destule; dar acuma am făcut o grădină de trandafiri tovărăşie şi este nevoie de o fată care să vîndă trandafiri şi să aibă milă şi de Ghiula Farcaş; n-are cine-1 coase, nice ciine-l spăla. Compliment şi respect la domnişoara cea micuţă, care acuma trebuie să fie mare. Să ştii că la ţinYirim nu se mai duce nimeni, numai Farcaş se duce o dată la două săptămîni, duminică după amiază, şi aranjează florile. Scris de mine Filaret Frunză, cîntă-reţ la Vovidenie, prietinul lui Ghiula Farcaş la grădină.»
 IX
 L a mijlocul lui iunie, în acelaşi an 1918, sosi la Vlădeni o scrisoare în care Agripina îşi anunţa sosirea pentru foarte puţină vreme. Era prea ocupată, spunea ea, totuşi va veni «pentru două-trei zile».
 Cucoana Smaranda făcu o observaţie la primirea acestei scrisori:
 —     Agripina a început să nu se mai servească d'e cărţi poştale pentru corespondenţa ei.
 Privi în zarea ferestrei filigranul hîrtiei, după aceea se lăsă iarăşi în fotoliu, gînditoare.
 —     Ce deduci din asta ? întrebă domnul Gheorghiţă Popa.
 —     Deocamdată nu deduc nimic; fac o constatare numai. De vreme ce vine Agripina aici, însemnează că am să aflu.
 —     Probabil că ai să afli un secret, ca totdeauna, cucoană Smarandă.
 —     Dacă va fi să nu rămîie secret, Gheorghiţă, ai să afli şi dumneata.
 —     Asta ştiam, mormăi învăţătorul; secretul e o regiune a vieţii locuită numai de femei.
 301
   —     Locuită de marne cu fetele lor, rectifică învăţătoarea. Ai ceva d© spus ?
   —     N-am de spus nimica, protestă Gheorghiţă Popa ; dimpotrivă, slnt cel mai mulţămit om d'in lume, ca totdeauna.
   învăţătoarea îl privi lung :
   —  De ce vorbeşti aşa, Gheorghiţă ?
   —     Vorbesc şi eu ca un om care nu mă pricep despre un lucru pe care nu-1 ştiu.
   —     Ba în curînd ai să-l ştii, Gheorghiţă, şi cred că n-ai să ai a reproşa nimănui nimic. După năcazurile ei, Iţi închipui că o femeie ca Agripina nu-i dispusă deloc să facă prostii; doar nu-i o fetiţă oarecare de rind. Hîrtia asta de scrisoare e un cadou de la cineva.
   învăţătorul văzu pe Eugeniţa venind prin soare, cu motanul după ea, cătră cerdacul unde avea loc această convorbire, şi nu mai dădu nici o replică. Tuşi semnificativ, ca să atragă cucoanei Smaranda atenţia.
   —     La urma urmei ar fi şi vremea, mormăi el în surdină, întorcîndu-se cătră gazetă ; fetiţa creşte şi are nevoie de şcoală şi de multe altele.
   —     Nu-i aşa ? aprobă învăţătoarea, întorcînd spre el, peste ochelari, o păreche de ochi mai mari decît de obicei.
   Agripina sosi c-o înfăţişare de grabă. Cum coborî din trăsură, sărută întăi pe fetiţă de multe ori pe amîn-doi obrajii. Copila îi răspunse cu oarecare rezervă.
   —     Ţi-am adus o păpuşă, ii zise ea după aceea, rîzînd. Uită-te cît e de mare; d’u-te şi te joacă cu dînsa.
   îi puse în braţe o miniatură de copiliţă moartă îmbrăcată în albastru. Eugeniţa o lăsă să atîrne ţi-nînd-o numai de o mînă. Agripina strînse cu entu-
 802
ziasm la piept pe mama ei, schimbind o mulţime de sărutări cînd pe dreapta cind pe stingă obrazului, îmbrăţişarea cu tatăl său fu ceva mai demnă. Păşind in cerdac, tînără femeie, intactă ca un juvaer în silueta şi-n frumuseţa ei, îşi lepădă mantilaMe drum şi rămase într-o rochie simplă, strînsă bine pe dînsa. Părăsise doliul. Pe haina-i cenuşie n-avea decît un singur punct negru : o agrafă de jad1 la guleraş.
   —     Hah! răsuflă ea cu plăcere, aruncînd la o parte grijă, năcazuri şi dureri, odată cu mantila.
   în cîteva minute mama şi fata se instalară în fundul divanului, alături, rezemate cu spatele de perina de părete, şi începură a vorbi în şopot.
   Bătrînul rămăsese în cerdac. Eugeniţa îşi abandonă păpuşa într-un colţ umbrit şi păşi cu luare-aminte dincolo de prag. îndată glasul mamei ei o respinse:
   —     Lasă-ne acuma ; du-te la păpuşă; avem de vorbit.
   Fetiţa ezita. Glasul Agripinei se îmblinzi.
   —     Du-te şi o întreabă cum o chiamă ; mi se pare că-i zice Lizuca ; dezbrac-o ş-o culcă : trebuie să fie obosită de drum ; daoă nu vrea să doarmă, cîntă-i un cîntec, ori dă-i vreo două la spate.
   Bunicuţa Anda rîdea într-un chip neobişnuit, cum n-o văzuse rîzînd altă dată: Eugeniţa se retrase, fă-cînd boiişor şi ducîrtdu-se mînioasă la păpuşă. N-avea gust să cînte; alese deci, faţă de Lizuca, metoda a doua. Apoi lepădă jucăria, aducîndu-şi aminte că e domnişoară şi că nu se mai cuvine să se joace cu asemenea înşelări.
   Bunicul o spiona de după gazetă, amuzat. Trăgea în acelaşi timp şi cu urechea cătră uşa deschisă, dar din odaie nu răzbea decît un murmur confuz.
 303
   După ce au mai ieşit în cerdac să privească soarele şi să se încredinţeze, după pîclele munţilor, că vremea are să rămiie frumoasă, bunica şi Agripina şi-au căutat alt colţ de stat şi n-au mai contenit vorba pînă în desară.
   A doua zi, îndată după gustarea de dimineaţă, domnişoara Eugeniţa văzu cu mirare că se opreşte altă trăsură dinaintea porţilor. Coborî din acea trăsură un musafir străin la bunici.
   Acel musafir străin dadu o poruncă vizitiului, fă-cîndu-i semn cu mănuşa.
   —   Du-te şi trage la han.
   —     Am înţeles, cucoane, a răspuns vizitiul, scoţln-du-şi pălăria.
   Din cerdac, răsună glasul cucoanei Smaranda:
   —   Poftim, poftim !
   Deci musafirul era al bunicilor ; nu se înşelase in-trînd pe poartă.
   Eugeniţa se răsucise cătră glasul bunicuţei, râmi-nînd aşa, în acelaşi cerc al nedumeririi şi mirării. Bunica era îmbrăcată într-o rochie neagră de matasă. Agripina ieşise în prag la glasul bunicei.
   —   Ce surpriză plăcută! zisese doamna Costea.
   Musafirul era un om nalt, blond, îmbrăcat într-un
 costum complect cenuşiu de o corectitudine englezească. Avea pardesiu, baston şi umbrelă în mîna dreaptă, o geantă mică în mîna stingă. In mîna cu umbrela şi cu bastonul, o cutie. In mîna cu geanta, un buchet de trandafiri. Foarte sprinten în mişcări, păşi pînă la cerdac şi depuse totul, scoţîndu-şi pălăria tare şi salutînd.
   —     Dacă numele meu nu se cunoaşte încă, zise el c-o înfăţişare deschisă şi prietinească, adresîndu-se bătrînului, atuncea am onoarea să mă recomand:
 304
 Mihai Columbaru. Mi se pare că am aici ceva pentru o mică domnişoară, adause el îndată, prezentînd fetiţei cutia de bomboane. Şi dacă îmi permite doamna Costea, îi depun la picioare omagiile mele.
 întinse doamnei Costea buchetul de trandafiri.
 Eugeniţa privea fix toată scena şi înfăţişarea de sărbătoare pe care o avea cerdacul căsuţei bătrîneşti.
 —     Nu mulţămeşti domnului Columbaru ? o întrebă zîmbind maică-sa.
 Fetiţa tăcu.
 —     Dă domnului Columbaru mîna şi spune-i «mersi».
 Fetiţa lăsă să i se ia mîna, păstrînd o atitudine ţa-pănă şi nu scoase nici un cuvînt.
 —     E cam sălbatică, zise doamna Costea. Poftim în caslă, domnule Columbaru.
 Doamna Costea avea o voce sigură şi melodioasă ş-o faţă foarte tînără, cu frunte lucie, pe care jucau şuviţe fine de păr castaniu.
 Cucoana Smaranda făcu loc musafirului. învăţătorul surîdea eliberînd o formulă amicală.
 —   Agripina ne-a vorbit de dumneavoastră.
 Musafirul era un om cu deosebire simpatic, mişcîn-
 du-se uşor, îndreptîndu-şi amabilităţile spre cucoana Smaranda. Era domnul Micu Columbaru mai subţiat, mai fin şi miai elegant. Părea întinerit. Părea mai ales un biruitor al vieţii. îndată, odaia în care intră păru mai plină.
 Rămasă singură în cerdac, domnişoara Eugeniţa strînse sub braţ cutia şi trecu cătră scara de dindos. Din uşa bucătăriei, baba Manafa insă privea, cu mîna la gură, înţelegînd şi aprobînd în totul ceea ce numea ea nedesluşit, în sine, «planurile boierilor».
 20
 305
   —   Unde te duci mata, duduie ? întrebă ea pe fetiţă.
            Mă duc să dau mincare la gîşte, babă Manafă.
   —     Bine, puişorule, răspunse baba Manafa, fără să audă despre ce-i vorba.
   Fetiţa căută gîştele la balta de lîngă fintină, deschise cutia, le-o puse dinainte şi se retrase. Inapoin-du-se la cerdac, privii pe sub sprîncene cu neprietinie, într-o anumită direcţie, şi se hotărî să treacă mai departe, în livadă.
   —     Ce-ai făcut mata cu cutia aceea ? întrebă baba Manafa.
   Fata îi făcu un semn teribil de expresiv, astupîn-du-şi guriţa cu amîndouă palmele, cerîndu-i deci cu tărie o tăcere complice. Negăsind îndestulătoare măsura aceasta şi stînd la îndoială dacă trebuie să lase in urmă o dovadă a faptei, se întoarse brusc, năvăli în larma gîştelor, apucă iar cutia, o acoperi iar cu capacul, şi se duse «s-o îngroape undeva».
   Baba rîdea în dintiele-i singur, înţelegînd întrucîtva şi asta şi hotărîtă să-şi puie lacată la gură.
   tn salonaşul de primire, mirosind a flori uscate şi lucru vechi, domnul Columbaru îşi explica «trecerea» pe la Vlădeni.
   —     Am nişte afaceri la Botoşani, zicea el. Ştiind că doamna Costea a venit ca să vă vadă, în cîteva zile de vacanţă pe care însfîrşit le-a căpătat de la spital, mi-am permis să mă abat pe cîteva ceasuri s-o salut cu respect şi în acelaşi timp, cu acelaşi respect, să mă prezint şi domniilor voastre.
   Interveni doamna Costea.
   —     Domnul Columbaru mi-a făgăduit să se ocupe şi de afacerea casei: crede că mi-o va putea elibera definitiv de încurcături.
 306
  __ Aşa nădăjduiesc, zîmbi domnul Columbaru, $i
  am obicei să-mi ţin promisiunile.
  ___ îţi mulţămim, domnule, zise învăţătorul, pentru
  prietinia pe care o arăţi tetei noastre.
  Domnul Columbaru tu cu deosebire satisfăcut de aceste vorbe ale bătrînului Gheorghiţă Popa.
  în după-amiaza aceleiaşi zile domnul Columbaru mulţămi doamnei Agripina că i-a dat prilej să-i spuie numai ei cîteva cuvinte, in salonaşul cu miros vechi şi plăcut, lîngă o fereastră cu perdele albe, de unde se vedea un colţ de grădină.
  —    Prea stimată doamnă Costea, îi zise el c-o voce respectuoasă şi în acelaşi timp învăluitoare, am avui de multe ori intenţia să-ţi fac o mică mărturisire şi am ezitat întruna. Nu e vorba de mărturisirea la care dumneata ai dreptul din partea oricărui bărbat; fac şi
  . eu parte din cercul celor care te admiră ; desigur am pentru dumneata ş-un sentiment mai viu decît admiraţia, aşa cum ai putut înţelege şi de la alţii; şi ai avut drept să fii tot aşa de rezervată faţă de mine, cum ai fost rezervată totdeauna faţă de toţi; nu e vorba de acea mărturisire, ci de alta mai gravă.
  Doamna Costea îl privi atent:
  —    Mă vezi întrucîtva neliniştită, domnule Columbaru, zîmbi ea.
  —    Mă explic îndată, prea stimată doamnă, reluă domnul Columbaru. într-o zi din luna lui august, acum trei ani...
  — E o poveste veche, vra să zică ?
  —i Da, destul de veoh'e. într-o zi din luna lui august, acum trei ani, mă plimbam încet, ca un om care n-avea altă treabă, mă plifnbain la deal pe strada Ro-mînă. în dreptul casei în care locuieşti şi acuma,
  m-am oprit. Am schimbat cîteva cuvinte cu răposatul dfumnitale soţ, cînd am fost izbit de o apariţie, aş putea zice ireală. Te-ai arătat numai o clipă în cadrul unei ferestre. Acea apariţie cu totul surprinzătoare a rămas neştearsă — precizez cuvîntul — a rămas ne-ştearsă în sufletul meu. Vorbesc precis. Puteam să spun: în amintirea mea. Insă am spus : în sufletul meu. Aceasta e o parte a mărturisirii mele, prea stimată doamnă Costea. Am să adaog numaidecît că în dimineaţa aceleiaşi zile, avusesem o discuţie destul de blîndă cu domnul Laurenţiu Costea şi stabilisem, de acord cu el, anume împrejurări care au provocat lipsa constatată în casa de bani. Sînt un om sincer : stau la îndoială dacă nu trebuie să-mi atribui şi eu o parte din răspunderea catastrofei ce s-a produs chiar în ziya aceea. Am ezitat dacă e prudent să vorbesc sau nu despre asta ; mi s-a părut că dumneata n-ai fi fost izbită de numele meu, cînd am avut plăcerea să-ţi fiu prezintat, acuma după război. în împrejurările de atunci m-am arătat foarte puţin; n-am fost văzut de dumneata ; rolul meu de altminteri a fost cu totul lateral.
   —     Numele dumnitale, domnule Columbaru, nu-mi este necunoscut, răspunse văduva. Dumneata n-ai avut nici o răspundere în catastrofa aceea, cum destul de bine îi spui. Vinovat a fost singur bietul Costea. Şi vina lui s-a întors asupra întregii mele vieţi, pînă acuma. Partea aceasta a mărturisirii dumnitale dovedeşte că eşti un om deosebit de delicat.
   —     Mă aflu mai mult decît mulţămit de răspunsul dumnitale, prea stimată doamnă. Am impresia că am trecut peste partea cea mai dificilă a mărturisirii mele.
 308
   —   Mă aşteptam la o poveste.
   —     Nu, doamnă ; din nenorocire e o mărturisire, sau, mai degrabă, o expunere a unor fapte reale. In vremea aceea eram insurat.
   —   Da? cum se poate? Sînt foarte surprinsă.
   —: De ce?
   —     N-aş putea spune de ce. Mi s-a părut că dumneata n-ai fost încă însurat. A fost o părere a mea.
   —     Ba am fost însurat, stimată doamnă. O căsătorie de tinereţă, c-o fată destul de bogată ; n-aş pytea afirma că avantajele ei fizice erau în raport cu zestrea pe care o avea şi cu moştenirile pe care le nădăjduiam ; o căsătorie de interes ca multe din căsătoriile din ziua de azi şi de totdeauna. Trebuie să mărturia sesc că am fost şi eu vinovat aici, nu numai rudele şi prietinii care m-au îndemnat cu entuziasm să fac ase* menea pas. N-am să insist asupra vieţii mele intime din această perioadă. E uşor de înţeles că am fost nefericit. Căsătoria aceasta cu o moştenitoare atît de bogată şi atît de urîtă (sînt obligat să întrebuinţez termenul precis), căsătoria aceasta a fost o şcoală a durerii şi a înţelepciunii. Numai asemenea contraste provoacă reacţiunea. Numai pustia te face să apreciezi deliciul oazei. Eu eram în acea pustie şi începusem să visez deliciul unei oaze inaccesibile. Te rog, stimată doamnă, să ierţi asemenea acces de entuziasm; declar că am şi acest cusur, al entuziasmului. Au fost şi alte motive care au provocat şi au grăbit lichidarea căsniciei mele. Divorţul meu e un fapt îndeplinit, sînt om liber, însă om cu experienţă, care, înainte de a reflecta din nou la pierderea libertăţii lui, îşi reaminteşte de apariţia de acum trei ani.
   —   Trei ani... suspină doamna Costea,
   —   Mărturisirea mea nu s-a isprăvii
809
   —   Expunerea dumnitale...
   —     într-adevăr. îmi place zîmbetul cu care rosteşti cuvîntul. Expunerea mea nu s-a isprăvit. Eram, la acea epocă, un funcţionar superior bine notat, în Ministerul de Finanţe. Aveam prietini şi protecţii. Ultimele grade îmi erau asigurate în cariera mea : trebuia s-ajung neapărat secretar general. Ce nebunie !
   —   Cum nebunie ? Nu înţeleg.
   —     Ce nebunie, doamnă ! Viaţa mea trebuia să fie a unui birocrat. A venit catastrofa războiului. Asta e adevărata catastrofă ! M-am dus la unitatea mea ; eram căpitan rezervist la artilerie. Am fost în primejdie de moarte de multe ori; am fost rănit; însfîrşit şi-au adus aminte de mine cei care mă cunoşteau şi m-au trimes într-o misiune. Eram însărcinat să aduc efecte militare americane de la Arhanghelsk, unde sosise un vapor pentru ţara noastră. Am călătorit în Rusia în vremea (guvernului Kerenski. Cînd am încărcat primul transport şi trenul a plecat, guvernul Kerenski a căzut şi au urmat în Rusia evenimente groaznice. Nu ştiu din care pricină oamenii regimului comunist, adică poliţia de siguranţă de acolo, au cunoscut în mine pe un oarecare agent provocator burghez cu numele Neculai Andreici Doroşcenko. Mi-au pus sub nas fotografiile acelui Neculai Andreici Doroşcenko ; am scos şi le-am pus şi eu sub nas actele mele, cu fotografia mea, în straie milităreşti. Ei au rîs şi rn-au vîrît la puşcărie. De la miazănoapte, m-au transportat la Moscova, pe urmă la Odesa. Am răbdat de foame şi de căldură. Mai cu samă de căldură şi de sete e greu să rabzi. Am răbdat şi de toate celelalte mizerii ale închisorii în vremea revoluţiei. M-au mîn-cat insecte necruţătoare, stimată doamnă. Pot afirma, fără să greşesc aprecierea, că mi-au supt jumătate din
310
                                     r
sîngele fiinţii mele. într-o anumită epocă, umblam încălţat c-un şoşon şi c-o opincă de coajă de tei, şi eram îmbrăcat c-un anteriu al unui preot asasinat subt ochii mei. Subt acel anteriu desigur nu aveam cămaşă. In schimb, în cap purtam un joben, pe care-1 străpunseseră paznicii mei, ca să-tni ţie răcoare. Căutam com-plectarea hranei mele în gunoaie.
   —   Ce grozăvie ! se cutremură doamna Costea.
   —     Ce bine ! ce fericire ! suspină domnul Micu Columbaru. Cîte n-am învăţat în acest răstimp, stimată doamnă ! Cît mai ales am apreciat libertatea şi viaţa ! Eram aşa de slab cînd, însfîrşit, s-a recunoscut că nu sînt Neculai Andreici Doroşcenko, eram aşa de transparent, încît puteam pluti pe-o apă, ori m-aş fi putut înălţa la cer pe vînt, ca o zdreanţă. Intre actele pe care mi le-au înapoiat agenţii comunişti, se aflau şi documentele de cale ferată ale trenului meu. Nici trenul meu n,u era prea departe de Odesa. Am fost informat că din zece vagoane, cinci au fost rechiziţionate pentru copiii rămaşi fără mamă în sudul Rusiei. Erau cinci vagoane de pesmeţi şi de lapte condensat. Din celelalte cinci vagoane, a trebuit să sacrific unul, ca vamă. Am sosit în ţara mea, stimată doamnă, cu patru vagoane. Documentele mele, însă, vorbeau de zece. Deasemeni, documentele mele vorbeau de alimente, şi eu izbutisem să aduc, nu înţeleg cum, patru vagoane de pielării de prima calitate. Nu mai intru in amănunte. N-a fost posibil să conving pe nimeni că avusesem o misiune şi că suferisem atît, nici că încărca-sem la Arh'anghelsk zece vagoane. Dacă au fost vagoane cu alimente, atunci e o greşală, deoarece de la noi nu s-au cerut niciodată alimente americanilor, ţara noastră fiind şi agricolă şi îmbielşugată. Dacă ar fi fost muniţii, le-ar fi confiscat guvernul revoluţionar
rusesc, deci nu era cu putinţă să mai rămîie un singur vagon in fiinţă pe traiectul Arhanghelsk-Odesa. «Deci ai umblat şi te-ai plimbat; foarte bine ai lâcut; dacă ai suferit, te felicităm că ai scăpat şi-ţi urăm să te in • graşi cît de degrabă. N-ai avut de adus alimente, n-a fost posibil s-ad'uci muniţiuni. Locul de la minister, în lipsa dumnitale, a fost ocupat, căci nimene n-a anunţat că ţi s-ar fi dat un concediu, şi de atunci a trecut războiul şi sîntem pe cale de a încheia o pace separată. Dacă vrei să faci un negoţ cu vagoanele dumnitale de piele, sîntem gata să-ţi procurăm o furnitură.» Asemenea discurs, prea stimată doamnă, mi l-au ţinut doi prietini ai mei, foşti funcţionari superiori la ministerul meu. Iată cum ara devenit neguţător fără voie, aducînd, pe numele şi riscul meu, un transport de piele de la Arhanghelsk, despre care nimene pe lumea asta n-a ştiut nimic, nici nu va şti vreodată.
  —     Aşa s-a întîmplat? zise Agripina. Vai, ce întîmplare nostimă !
  —     Intîmplarea e nostimă, într-adevăr, stimată doamnă, încheie zîmbind plăcut domnul Columbaru, însă ea nu e chiar o întîmplare oarbă, ci e un răspuns pentru insectele care m-au mîncat, pentru drumurile pe care le-am străbătut rupîndu-mi picioarele, pentru nesomn, foame, ameninţări de moarte şi tot convoiul de orori al pribegiei mele forţate în ţara rusească. Dumnezeu a Vrut să am şi eu o răsplată ; după ce am plîns, să rîd ; după ce am flămînzit, să mă satur. Deci, acuma, fiind un om destul de bogat în înţelesul precis al cuvîntului, am hotărit două lucruri.
  Agripina îşi plecă pe un umăr capul, foarte interesată :
  —     Care sînt acele două lucruri ? Aş putea să le cunosc şi eu ?
312
                                               r
 —      Mai întăi m-am lăsat de tutun, urmă a zîmbi domnul Columbaru. Al doilea, m-am hotărît să nu mai fiu singur.
 —      Glumeşti. Nu eşti niciodată singur. Despre petrecerile dumnitale a început a se vorbi la Iaşi.
 —      O ! sînt foarte singur, doamnă, suspină domnul Columbaru. Iartă-mă, te rog, întrebuinţez o expresie poetică : singurătatea inimii mele durează de trei ani.
 —   Ne întoarcem la poveste.
 —      Ba depinde de dumneata, ca să fie realitate. Pot avea o nădejde ?
 —1 Nu ştiu, domnule Columbaru.
 —   Nu pot primi nici un răspuns ?
 —   Deocamdată, nu.
 —   Este vreo piedică ?
 —      Nu văd nici o piedică, domnule Columbaru, şi mă simţesc onorată de atenţia dumnitale, îwsă am suferit şi eu atîta în viaţă, încît am dreptul să stau la îndoială.
 —      Totuşi stăruiesc să primeşti, pe mîna asta mică,
 o  amintire. Poate cîndva nu mi-o vei întinde ca unui străin.
 Doamna Costea lăsă să-i curgă din ochi două lacrimi limpezi şi rămase privind cu melancolie în asfinţitul de soare, mai frumoasă decît oricînd.
 In odaia de alături, bunicuţa Anda se sfătuia cu bunicul despre pozna ce săvîrşise fetiţa, mîncînd o cutie întreagă de bomboane. Să trimeată după doctor ? să întrebuinţeze imediat un medicament violent ?
 —      întăi, am crezut că a lăsat undeva cutia. N-a lăsat-o nicăieri; a zvîrlit-o peste zaplaz, după ce a mîncat toate bomboanele. Un kilogram şi jumătate de bomboane. Inchipuieşte-ţi dumneata !
                                                                       313
  Fetiţa era în cerdac, liniştită ; nu părea incomodată de nimic; bunicii o priviră ca pe un fenomen.
  —     E tare ca maică-sa, observă cucoana Smaranda ; are stoma'h' de oţel. Nu te uiţi dumneata la Agripina ? Toate au trecut peste ea ; n-a slăbit, nu s-a îngrăşat. Poate-i ceva mai frumoasă. Iţi spun sincer, Gheorghiţă, sînt mama ei şi poate păcătuiesc vorbind aşa, însă am momente cînd o invidiez. Pot să-ţi comunic acuma secretul pe care mi-1 reproşai ieri. Fata dumnitale e destul de stăpînă pe sine, ca, după ce a permis acestui domn Columbaru s-o viziteze aici, să nu-i dea nici un răspuns, pînă ce domnul Columbaru nu va vorbi în prealabil cu mine. Cred că greşeşte tratîndu-1 aşa. Se vede că e un om galant. Ea ţine însă numaidecât să i se asigure o dotă. Hm ! la urma urmei poate are dreptate.
  —     Bre! bre! bre! se minună încet domnul Gheorghiţă Popa. Teribile sînteţi dumneavoastră femeile !
  —     Ce ştii dumneata, Gheorghiţă! oftă bunicuţa Anda. Poate ni se cuvine şi nouă să ajungem la acele zile de linişte pe care încă nu le-am avut.
 (
X
Ţ a sfîrşitul verii, «înfine!», doamna Smaranda
1      Popa s-a învrednicit să tacă acel drum la Iaşi, de J—j care vorbea întruna de cîtva timp. Mai multe motive impuneau, ca absolut necesară, asemenea expediţie. Mai întăi, unele din cele şapte ori opt boli ale dumnisale ajunseseră într-un stadiu neliniştitor, cerînd neapărat o consultaţie serioasă a unor buni specialişti. Pentru unele din acele suferinţi, care trebuiau să rămiie totdeauna ascunse lui Gheorghiţă Popa, s-ar îi putut să fie necesară o intervenţie hirurgicală. învăţătorul o privea totdeauna cu oarecare teamă pe doamna Smaranda Popa, auzind-o cum vorbeşte de liniştit de atare complicaţii. El se simţea tare încă în toată fiinţa lui; niciodată nu luase o doctorie ; de cîte ori nu se simţea bine, se punea în pat şi refuza orice fel de mîncare. Din lipsă de alimente, rîdea el, indispoziţia era forţată să cedeze. Ii era peste putinţă să-şi închipuie că ar putea avea în el boala ca pe o vietate străină, dezvol-tîndu-se oarecum independent, aşa încît să fie nevoie de medic, ca să deschidă şi şă extirpeze. I se parea extraordinară suferinţa unei tăieturi simple la un deget. încă să te spintece hirurgul! — numai ideea îl în-
 315
crîncena. Pe cînd cucoana Smaranda vorbea despre aşa ceva cu o linişte impresionantă. Tăria aceasta îl umplea de admiraţie. Poate cucoana Smaranda îşi face numai o părere, cugeta el revenind asupra acestor chestii; poate, din cele opt suferinţi, patru ori cinci să fie imaginare. Rămîn încă destule, pentru o fiinţă debilă cum s-a arătat ea toată viaţa. Puterea ei n-a fost fizică ; puterea ei s-a exercitat în alt domeniu, şi încă în chip redutabil. E destul să fie bolnavă numai de inimă, ca să fie necesar să se ducă la Iaşi.
   Amănunţind şi enumerînd simptomele acestei boli principale, doamna Smaranda Popa devenea de o mare vioiciune. După ce isprăvi lecţia de medicină, trecu fără tranziţie la o altă chestie, de care era legată călătoria sa la Iaşi. Venise în cele din urmă şi vremea să fie dusă Eugeniţa la mama ei. Iată o primă uşu-rlare în nevoile lor, de care au a se felicita, de şi copila le-a fost o mîngîiere în singurătatea lor. Negreşit că asemenea mîngîiere, dacă s-ar fi prelungit, ar fi devenit costisitoare. Deci mai bine s-o ducă pe copilă la Iaşi: ca mîni, vine vremea şcolii, cheltuielile de îmbrăcăminte vor fi altele decît cele de acum. Iarna, are nevoie de şoşoni. S-ar fi părut că pricina pentru care copila urmează să plece, şi problema principală a toaletei ei viitoare, se concentrează în aceşti şoşoni de care va aveai nevoie în vremea iernii. Aşa fel rostea cuvîntul doamna Smaranda Popa, încît învăţătorul fu impresionat în chip deosebit. Avea nevoie şi de palton, de bună-samă ; însă mai ales de şoşoni. Deci Eugeniţa trebuia să plece numaidecît la Iaşi cu bunicuţa ei.
   —     Trebuie să se deprindă şi c-o viaţă nouă, sfîrşi ea cu satisfacţie.
   —     Desigur, consimţi Gheorghiţă Popa, s-ar putea spune că a fost mai mult copila noastră. Acolo-i altă
 316
casă, cu altă rînduială ; Agripina e mai mult la serviciu ; copila e cam capricioasă şi spărioasă ; are să treacă oarecare timp pînă ce se vor acomoda.
   —     E mama ei; s-a pricepe ce să facă cu dînsa... zîmbi învăţătoarea.
   —     Noi am deprins-o c-un regim mai blînd, cucoană Smarandă.
   —     Pînă azi a fost o copiliţă ; adevărata ei educaţie Începe abia acum. Probabil că maică-sa are s-o puie într-un pension.
   —  De ce, cînd e mai simplu s-o ţie acasă ?
   —     Eu cred că are s-o puie într-un pension, stărui doamna Popa, şi încă unul dintre cele mai bune. Are s-o vadă o dată pe săptămînă. In unele vacanţe, o tri-mete şi aici cîte o săptămînă, două. O trimete c-o guvernantă, bineînţeles.
   —     Ba pentru mine nu-i înţeles bine deloc. De ce complicaţia asta şi de unde să găsească bani pentru aşa cheltuieli ?
   —     Se vor găsi, Gheorghiţă, oftă cucoana Smaranda. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Agripina n-are să rămîie chiar aşa, într-o stare, ca să zic astfel, umilitoare. N-a fost greu de văzut că domnul Columbaru are intenţii serioase. După ce a stat de vorbă cu mine, s-a dovedit că e dispus chiar să fie cît şe poate de galant cu Agripina. L-am lăsat, să vedem cum au să se desfăşure lucrurile. Constat că omul stăruieşte. Din scrisoarea din urmă a Agripinei, Înţeleg că, însfîrşit, chestia se aranjează. Am sfătuit-o să facă numai căsătoria civilă, în chip discret. Cea religioasă o vom face poate aici, la sărbătorile de iarnă.
   —     Am cetit şi eu scrisoarea Agripinei şi n-am înţeles nimic din toate acestea. Sînt foarte mirat de unde le scoţi dumneata.
 317
   —     Ba da, Gheorghiţă, Agripina spune, de la început chiar, că mă aşteaptă cu bucurie. Vorbele acestea «cu bucurie» — reprezintă, cucoane Gheorghiţă, o adevărată notă diplomatică. De ce te minunezi aşa ?
   —     Pentru că sînteţi atîta de ascunse, frate dragă, îmi spui că te duci la Iaşi pentru bolile dumnitale.
   —     Fără îndoială, Gheorghiţă. A venit, şi pentru mine, vremea să-mi văd de sănătate. A venit vremea şi din pricina acelor două vorbe importante. Ai să mă întrebi de ce nu spune pe faţă : «aşa şi aşa». Nu spune pe faţă pentru că mai este ceva la mijloc. Pentru că ea e fată cuminte şi eu sînt mamă cu experienţă. Pentru că înţelegerea mea cu viitorul ei soţ —1 dacă va fi să fie...
   —  Cum «dacă va fi să fie» ?
   —     Aşa : dacă va fi să fie. înţelegerea mea cu viitorul ei soţ priveşte o donaţie sau o dotă destul de importantă, cu care domnul Columbaru s-o asigure pe Agripina înainte de a se efebtua căsătoria civilă de care vorbesc. Poate stau puţintel în cumpănă, deoarece sînt condiţionate de anume aranjamente. Dacă toate se desăvîrşesc şi dacă nimic nu se mai opune în ultimul moment, atunci eu voi asista la căsătorie în una din zilele acestea, cît staii la Iaşi. Probabil că nu se va opune inimic; şi chiar dacă va fi nevoie săimi fac o operaţie hirurgicală, o voi amîna. Deci căsătoria se va face.
   —1 Vra să zică, de asta te duci la Iaşi ?
   —     Nu ; eu voi fi acolo din întîmplare, pentru că am dus pe Eugeniţa la mama ei.
   —  Dumnezeu să vă înţeleagă, cucoană Smarandă.
   —     Dumnezeu şi Maica Domnului să ne ajute, Gheorghiţă!
   —     Bine, fie şi aşa ; Dumnezeu să vă ajute. Poate, de data asta, treaba va ieşi mai bine.
   —     De asta nu te îndoi dumneata. Dacă lucrul se face, şi n-am nici un motiv serios, să mă îndoiesc; doar dacă s-ar amesteca intempestiv cine ştie ce fapte extraordinare; dacă lucrul se face, atunci e mai mult decît bine. Banul e o cheie cu care deschizi toate porţile viitorului. Mihai Coluimbaru, ginerele dumnitale, e o persoană care are această cheie. Pe lîngă asta, ştie să se folosească de dînsa. Şi, pe lîngă toate, e un om inteligent, capabil să creeze resurse nouă. E ceea ce se chiamă în ziua de azi un adevărat om de afaceri. Ţara s-a mărit, treburile merg bine; e vremea celor destoinici; milioanele nu se fac numai în America.
   înainte de a încheia definitiv, c-un răspuns, această convorbire de altfel destul de plăcută, învăţătorul se plimbă de cîteva ori prin odaie, cu mînile înfundate în buzunările surtucului şi cu umerile înălţate. Rămăsese foarte impresionat de cele auzite.
   —     îţi atrag atenţia, cucoană Smarandă, vorbi el înfine, oprindu-se, că nici lui Costea nu i-au lipsit banii. Şi ştii foarte bine că a fost ş-un om onest.
   —     Să lăsăm asta, Gheorghiţă. M-am gîndit la toate. Costea a fost un naiv. Vremea naivilor a trecut. O femeie îşi poate da samă mai bine despre, asta, decît barbat ii. Agripina a ales bine.
   —     E un om onest? N,u vreau să am bocluc şi nelinişte.
   —     îţi repet, Gheorghiţă, că Agripina a ştiut să aleagă.
   Doamna Smaranda Popa a făcut deci drumul la Iaşi şi Eugeniţa a abandonat fără părere de rău cea mai frumoasă zonă a vieţii sale, cea cătră care mai
 319
  Pufi, sînt un cadou de la cineva căruia îi eşti simpatică şi care ţine să-ţi facă plăcere.
  —  Pufi e al meu ?
  —  Da, drăguţa mea.
  —  Ce plăcere! vină încoace, domnule Pufi.        Pof-
  teşte încoace, domnule Pufi.
  Pufi rămîne în rezervă, dincolo de fereastră.
  —     Cred că ai să fii amabilă cu domnul Columbaru şi ai să-i mulţămeşti.
  —  A, domnul care a adus      la ţară flori ?
  —  Da; care ţi-a adus ţie     bomboane. Ai   înţeles  ce
  spun eu. Îmi faci plăcere. Ai să vezi mai pe urmă că aşa e bine şi pentru tine. Deschide dulapul. Ai să găseşti rochiţe nouă. Are să vie fata-în-casă să te ajute să te speli şi să te îmbraci fruimos. Să pui o rochiţă a'lbă. Avem ila cină pe domnul Coktmlbaru.
  —     Mamă, zise fetiţa venind cătră doamna Costea şi îmbrăţişînd-o c-un elan sincer ; aş fi dorit să fim astăzi singure.
  —     Să faci cum îţi spune mama, îi răspunde cu blîndeţă doamna Gostea. Ce ciudată eşti! de ce te uiţi aşa la mine ?
  —     Eşti aşa de frumoasă... îngînă Eugeniţa, întru-cîtva ruşinată, fără să înţeleagă de ce.
  Rămasă singură, Eugeniţa închide fereastra lăsînd dincolo, cu totul departe, pe domnul Pufi. Era cîndva, la casa aceasta a copilăriei ei de demult, un cîne acrobat pe care-1 chema Hector. Domnişoara îl uitase complect. Acuma şi-l aminteşte zîmbind, apoi se întristează, căci, tovarăş acelui acrobat, în reveria în care ea s-a cufundat deodată cu pleoapele închise, a apărut o umbră vagă pe care deasemeni o uitase cu desăvîrşire. Acuma s-a ridicat din moarte cel care a
 822
  îost «tătuţă» şi vine aşa de aproape, încît îl simte cum o atinge, o mîngîie şi-i şterge lacrimile.
  —     De ce plîngi mata, duduie dragă ? o întreabă servitoarea.
  Domnişoara Eugenia a răsărit în picioare, priveşte neprietinos pe tata cu şorţ alb şi cu scufă la fel.
  —   Lasă-mă în pace! porunceşte ea, dur.
  —     Am venit să vă spăl şi să vă îmbrac, duduie. Acuşi trebuie să poftiţi la cină. Vă rog să nu fiţi supărată pe mine, duduie dragă. Sînt o biată fată care muncesc ca să-mi cîştig pînea. Dacă aş fi avut şi eu un noroc, ar fi fost altfel.
  Fata era bălaie, blîndă şi umilită.
  —   Cum te chiamă ? o întreabă domnişoara Eugeniţa.
  —     Mă chiamă Aglaie, duduie. Dar mata spune-mi Mariţa, cum îmi zice cuconiţa.
  —   Ba eu am să-ţi spun Aglaie.
  —   Bine, duduie.
  —   Şi să prăpădeşti pe Pufi.
  —     Vai de mine! Ce spui mata! Una ca asta nu se poate. Se face cuconiţa foc pe mine.
  —     Ascultă ce-ţi poruncesc eu, Aglaie. Ori să-l prăpădeşti, ori să faci aşa ca să nu-1 văd niciodată.
  In timpul cît se spală şi se îmbracă, domnişoara Eugeniţa află în grabă că acea casă a fost de curînd mobilată din nou; că, de vreo două săptămîni, de cînd domnul Columbaru vine destul de des ;— căci pînă acuma era stabilit la Bucureşti, iar acuma are intenţia să-şi schimbe domiciliul la Iaşi — de vreo două săptămîni, masa de sară se chiamă «cină». Aşa că Aglaiie o pofteşte pe domnişoara Eugeniţa la cină.
  —   Poftiţi la cină, duduie.
  înainte vreme se poftea la «masă». Acuma se pofteşte la cină, şi mai cu samă cuconiţa s-ar supăra
 21*
 328
dacă s-ar întrebuinţa altă expresie. Domnul Columbaru a adus şi alte obiceiuri în purtare şi-n vorbire. Cucoana o învaţă pe Aglaie să spuie «ciorap» şi «plapomă», «varză» şi «pepene galben» şi altele, care, desigur, aşa trebuie să se spuie. In ziua cînd a învăţat să spuie «pepene galben» şi «ac cu gămălie» şi-a pus şi şorţul şi boneta, ceea ce e foarte cuviincios. Şi dac-a da Dumnezeu, are să fie şi mai bine. Poftiţi la cină.
   —     Ba am să poftesc la masă, răspunse rîzînd cu răutate domnişoara Eugeniţa. Să te interesezi tu, Aglaie, de puţină otravă pentru domnul Pufi. Nu pot să-l sufăr!
   în socoteala ei intimă domnul Pufi se numea altfel şi avea înfăţişarea de om nalt şi blond, aşa cum îi apăru îndată domnul Columlbaru. El o întâmpină c-o afabilitate deosebită, luîndu-i amîndouă mînuţele. Ea îl salută cu răceală. Agripina schimbă o privire repede cu bunicuţa Anda, ceea ce nu scăpă domnişoarei Eugeniţa.
   La cină, s-a băut şampanie. Bunicuţa Anda, îmbujorată la faţă, a luat pe copilă şi a ieşit cu ea, în trăsura cea largă de dimineaţă, ca să-i arate străzile, la lumina vitrinelor, şi după aceea s-o ducă la cinematograf.
   îndată ce rămase singur cu Agripina, domnul Micij Coluimlbaru îi cuprinse mîna şi i-o sărută ceremonios.
   —     Deci de mîni la amiază această mînuţă va fi a mea ?
   —     Cred că pînă mini nu voi muri, răspunse Agripina, închizînd o clipă ochii. Aştept şi eu cu nerăbdare ziua asta. După ce iscălim contractul de căsătorie la starea civilă, mă abat pe la spital şi-mi depun demisia. N-am să aştept felicitările nimănui;
 324
am să mă întorc în loc ş-am să ies ; am fost destul de nenorocită şi de umilită acolo. Aş vrea să uit complect, complect această epocă a vieţii.
   —     Totuşi acolo te-am întîlnit, cînd m-am întors din peregrinările mele. Domnul Columbaru strînse la sine între amîndouă palmele mîna ei mică împodobită cu inele ; o privi în ochi c-un entuziasm reţinut şi o păstră la distanţa pe care o răbdare îndelungă i-o impusese.
   —     Doamnă, îi zise el zîmbind, mi-atn impus faţă de dumneata o atitudine pe care o meniţi, pe care ţi-o aduc ca un jomagiu şi frumuseţii pe care o ai şi virtuţii pe care ai dovedit-o în acest lung răstimp de război şi mizerie. Bagi de seamă că, cu toată pasiunea mea, am vorbit totdeauna cu dumneata lucid şi n-am uitat să atac chestiile şi dintr-un punct de vedere practic. Ţi-am mai tăcut mărturisiri şi vreau să-ţi mai tac din nou. Ceea ce am spus eu în privinţa virtuţii dumnitale nu e un simplu compliment, ci e un rezultat al investigaţiilor mele pînă la o anumită dată, şi al spionajului pe care l-am organizat în jurul dumnitale de la acea dată.
   —     Da? nu«mi închipuiam aşa ceva din partea dumnitale.
   —     Cu toate astea, aşa e cum spun eu, drăguţă doamnă. Asta m-a şi. hotărît să redactez, în anumite condiţii, dota pe care am constituit-o pe niurtele dumnitale, în ziua atît de fericită şi atît de aşteptată a unirii noastre. După cum vezi, doamna mea, sînt un om înamorat la nebunie, însă cu mintea întreagă. Am suferit atît, după cum ţi-am povestit, încît mi-am putut însuşi asemenea privilegiu, să fiu cu mintea mea întreagă în orice împrejurare.
 325
   îmi îngădui să mai deschid o sticlă de şampanie şi să te rog să-mi ţii ‘tovărăşie şi să-mi faci faţă, la acest ceas în care ne găsim singuri. Vreau să urmez mărturisirile mele, ca să nu am a-mi reproşa nimic.
   —     îmi place s-ascult poveştile dumnitale, zîmbi Agripina, cu fruntea rezemată în palmă şi cu cotul sprijinit pe masă. înainte de a deşerta cupa, îţi dau voie să mă săruţi. Acuma, începe. E foarte bine aşa; îmi place şampania.
   —     întăi sorb acest lichid mai puţin ameţitor decît clipa pe care ai binevoit a mi-o dărui. E bine să fiu puţintel mai ameţit, ca să mă exprim tocmai aşa cum trebuie. Unele din lucrurile pe care ţi le-am spus n-au fost, din nefericire, sau din fericire, poveşti; suferinţa mea a fost o realitate îngrozitoare. Altele însă au fost împodobite cu puţină fantazie. Au fost împodobite cu fantazie chestiile privitoare la transportul meu de la Arhanghelsk. Vreau să fac rectificarea că transportul meu de la Arhanghelsk nu era aşteptat cfrar de persoanele, de altfel onorabile, cu care m-am întreţinut şi care mi-au dat sfaturile cele mai bune cu putinţă. Acel transport avea, drept vorbind, o destinaţie nedesluşită. Dacă aş fi stăruit mai mult, poate aş fi găsit în vreun birou al Ministerului de Război vreo urmă oarecare despre acea corespondenţă privind acest transport. Aparent, transportul nu mai era. In momentul cînd eu am fost arestat de agenţii noului guvern rus, transportul s-a anulat şi a fost în parte confiscat. Eu nu mai eram răspunzător de el. Faptul că totuşi un rest din acel transport mi-a revenit, prin-tr-o întîmplare ciudată, nu mai constituia pentru mine o răspundere. înţelegi ?
   —   înţeleg, răspunse zîmbind doamna Costea.
   —     E ca şi cum aş îi cîştigat la o loterie, urmă domnul Columbaru ; mai bine zis, e ca şi cum aş fi găsit o comoară. Nu eram obligat cătră nimene cu nimic. Un transport oarecare de piele a devenit al meu, printr-o întîmplare, printr-o greşală, ori ca o răsplată pentru cîte suferisem. O răsplată căzută din stele; e ciudat, dar e aşa' cum spun eu.
   —     Eu găsesc că e ceva natural, urmă a zîmbi doamna Costea, renunţînd să mai urmărească argumentaţia întortochiată a domnului Columbaru.
   —     Totuşi, reluă acesta, am avut oarecare scrupule. Mărturisesc că am avut. Poate au fost un rest din disciplina cu totul rigidă în care mi-am trăit cealaltă parte a vieţii mele. E bine să ştii că eu am fost un om de o exactitate — ridicolă, aş putea spune; şi în funcţia mea de inspector n-am avut niciodată prilejul să fac vreo concesie. încă nu ajunsesem la o înţelegere reală a vieţii. Trăim şi murim oneşti, adică convenţional, deoarece rigiditatea şi onestitatea noastră nu sînt decît ceva cu totul relativ. Nimene nu se simţeşte mai fericit prin asta, nici tu însuţi nu-ţi agoniseşti mulţumire; trăieşti şi mori mediocru. La urma urmei viaţa poate fi trăită şi aşa, de oameni de rînd, pe cînd neegalitatea e singurul lucru bun, din care putem înţelege adevărul. Unul găseşte o comoară; altul se naşte inteligent. Cel cu comoara şi-a cîştigat o serie de drepturi în chip absurd. Cel inteligent are o comoară care-i creează drepturi mai fireşti. M-am uitat cu milă la viaţa mea din trecut, am dat-o la o parte ca pe o omidă strivită şi am hotărît să trăiesc normal, în timpul meu, între contimporanii mei, dînd acestei vieţi ceea ce ea pretinde şi acestui sărman trup dreptul său. Mai puţină minciună convenţională
 327
 şi mai mult adevăr omenesc, deci mai multă libertate; mai ales libertate să trăiască fiecare după comoara pe care a găsit-o sau după inteligenţa pe care-o valorifică.
   Deci, doamnă, contemplînd trecutul, mi-a fost milă de acel om romantic care trăia înainte de frămîntă-rile războiului. El s-a numit Costea sau Columbaru. întîmplarea face ca unul din ei să-şi supravieţuiască. Se găseşte acum situat altfel în viaţă ; are relaţii bune cu oamenii din locuri înalte; a putut face avantajos schimbul de ruble şi de coroane; s-a bucurat şi s-a folosit de o cantitate oarecare de devize ; a avut buna inspiraţie să trateze pentru nişte furnituri, care i-au sporit cîşti'gurile; a avut şi cîteva idei ingenioase care s-au putut traduce în valoare aur; însfîrşit e pe cale de a deveni un om care poate spune, la un moment, banului : destul! Are satisfacţia să ajute operele de binefacere, să contribuie pentru credinţă şi cultură ; nu face nimănui nici un rău, nu păgubeşte pe nimeni. Iată situaţia acestui domn Micu Columbaru, care ar fi slîrşit prin a fi un biet pensionar, dacă nu băga de seamă că merită altă soartă şi că adevărata împărţire a oamenilor nu e după talent, sau după onestitate, sau după rang, sau după sînge. Oamenii se împart, simplu, în două : inteligenţi şi proşti.
   Toată această sforţare, drăguţă doamnă,^:a să adun bunuri trecătoare, pe care rugina le poşte roade şi hoţii le pot fura, n-am făcut-o în chip stupid, cum se obişnuieşte. Nu sînt un acumulator. înţeleg să pun într-o circulaţie largă venitul meu şi chiar fondurile de care dispun, ca să trăiesc, răscumpărînd suferinţa idioată prin care am trecut, şi trecutul meu nu mai puţin idiot, pe care l-am lăsat în urmă. înţeleg să mă
 328
 bucur de toate cît      mai am timp. Viaţa e scurtă.         De
 aceea întîi şi întîi,   am ţinut să devin     soţul celei mai
 frumoase fiinţi din cîte există astăzi sub soare.
 Doamna Costea zîmbi obosit:
 —      Am să observ, domnule Columbaru, că ai făcut foarte bine.
 —   Asta ştiu. Şi    am să fac şi mai       bine  arzînd   cu
 ea cît mai intens acest oleu al vieţii.
 —   De acord.
 —   Averea mea nu e un scop, ci un mijloc.
 —      Omul trebuie să fie însă şi prevăzător, obiectă doamna Costea.
 —      Nu ; eu nu vreau să fiu prevăzător; vreau să trăiesc. Aceasta este mărturisirea mea: vreau să trăiesc.
 —   înţeleg, aî dreptate. Vorbeşti însă prea tare.
 —      Vreau să trăiesc, să iubesc şi să mă bucur de toate!
 Doamna Costea se retrase puţin cu scaunul, intimidată de exaltarea bruscă a domnului Columbaru.
 El reluă:
 —      Sînt bucuros că am asigurat celei pe care o iubesc o dotă vrednică de calităţile ei. Dacă eu aş trece mai curînd decît doresc...
 —   Cum spui ?
 —      Dacă eu aş trece din această viaţă mai curînd decît doresc, ea se găseşte la adăpost de orice înjosire.
 —   Să ferească Dumnezeu de aşa ceva !
 —      Cu toate acestea, doamnă, Dumnezeu însuşi pune punct timpului nostru. Poţi să mai suspini o dată, căci eşti mai frumoasă cînd pari întristată. Va trebui să îmbătrînim, adică va trebui să murim ; iată
 329
 al doilea motiv al meu ca să întrebuinţez bine banii pe care-i cîştig. Nu ştiu dacă m-ai înţeles bine.
   —   Foarte bine, şi-ţi dau dreptate.
   —     Atunci să precizăm şi altele. Viaţa de azi cere să ne mişcăm, să ne arătăm la staţiuni climaterice şi la casinouri, să jucăm tenis şi să înotăm, să ne cobo-rîm dintr-un tren şi să ne suim într-un vapor.
   —   Intr-adevăr ? Asta ar fi cea mai mare plăcere
a mea.                           *
   —     Nu numai atît. Interesele mele cer ca să ne aflăm la Paris şi Viena, dar mai cu seamă la Bucureşti. Vom trăi în cel mai luxos hotel, vom lua cina în cel mai scump restaurant; va trebui să pui toaletele cele mai străvezii şi să fumezi privind languros pe oamenii cu care mă întîlnesc eu.
   —   Doreşti asta? Mi se pare foarte curios.
   —     Doresc, doamnă, să faci asta întrucît interesele noastre cer. Accept chiar să intri în restaurant pe o fereastră deschisă, purtînd rochia cea mai scurta posibil şi dedesubturile cele mai străvezii ; însă, dacă m-ai înţeles bine, trebuie să rămîi soţia cea mai onestă dintre cîte sînt astăzi şi-n vechiul şi-n noul continent. Acest bun al meu înţeleg să-l cruţ pentru mine, căci, în definitiv, eu vreau să mă bucur, şi, în definitiv, sînt un om onest şi cu demnitate.
   —     Nostim eşti dumneata, dragul meu. Am înţeles şi asta; e mai simplu şi-mi convine, dacă îţi face şi dumnitale plăcere. îmi convine să mă şi tund; m-a sfătuit coaforul.
   —     Neapărat. Nu opunem nici o rezistenţă lumii. Trecem cu veacul, plutind şi rîzînd.
   La sîîrşitul acestei convorbiri şi la ultima cupă, doamna Costea se simţea în starea cea mai plăcută cu putinţă, vibrînd prin toate simţurile, în stare să
 330
facă orice fel de prostie cu asemenea om interesant şi plăcut. Domnul Columbaru privi pendula : ceasul nu era tîrziu ; începu să se plimbe prin sufragerie ; se opri un timp şi-şi mai turnă o cupă.
   —   Poftesc şi eu. oftă zîmbind doamna Costea,
răsturnîndu-se pe jumătate în scaun şi întinzînd mîna în lungul mesei. Văd că-mi eşti drag şi simpatic mai mult decît mă aşteptam. Poţi să te superi ; eu, însă, mărturisirea asta trebuie s-o fac. Am şi eu dreptul să fac o mărturisire, nu-i aşa ? Am şi eu dreptul să fiu fericită, nu-i aşa ?        •*
   —     Ai toate drepturile, suspină cu ochii în lacrimi Columbaru venind asupra ei, cu pasiune ; ai toate drepturile, căci nu trăieşti decît o dată şi mîni fru-museţa aceasta nu va mai fi.
   —     Aşa este, se trezi doamna Costea, gîndindu-se întăia oară că şi asta putea fi adevărat.
 XI
 7 I ucrurile au mers şi merg foarte bine, informa \\ I doamna Smaranda Popa, printr-o scrisoare, pe -“Hsoţul său ; am cuvînt să fiu mulţămită, şi blana cu guler de vidră, pe care o rîvneşti dumneata de Ia 1899, îţi va da şi dumnitale un prim motiv să rosteşti aceleaşi cuvinte. Am văzut şi pe vărul meu, doctorul, care m-a complimentat din nou. Fetiţa opune oarecare rezistenţă, pentru o pricină uşor de înţeles, -dar va Itrece şi asta, timpul vindecă toate. Adică timpul vindecă toate ale tinereţii; eu voi avea nevoie de intervenţia unui medic.»
   Acea «oarecare rezistenţă», de care vorbea doamna Smaranda Popa, însemna o serie de manifestări ostile faţă de domnul Columbaru, adică o mulţime de «mutre* şi de «fasoane», cum le numea mai simplu Agripina. Ori nu voia să-l întîmpine cînd dumnealui venea de la Bucureşti, ori refuza să vie la masă, ori dacă, însfîrşit, venea la masă, nu dădea nici cea mai mică atenţie locului unde acest şef totdeauna bine dispus al familiei stătea; nu binevoia să răspundă frumos la întrebări ; fusese surprinsă maltratînd pe domnul Pufi, ceea ce explica rezerva pe care acest
 332
căţel inteligent o manifesta la apariţia micii sale stăpîne ; se dovedise că aruncase afară flori şi bomboane, pe care i le prezintase Micu Columbaru, necontenit bun cu ea şi prevenitor.
  Doamna Popa încercase să scuze pe fetiţă şi să domolească accesele de supărare ale Agripinei.
  —     Bine, ştiu, a răspuns foarte indispusă, în una din acele discuţii, doamna Columbaru, nu-i tatăl ei adevărat; dar se poate oare spune «tată vitreg» unui asemenea om amabil ? Aş voi să ştiu ce are a-i reproşa. Tot ce pofteşte dumneaei, are. E aşezată ca o boieroaică, umblă cochet îmbrăcată, iese numai în trăsură pe stradă ; cînd nu te duci mata cu dînsa la cinematograf, o întovărăşeşte o servitoare; de cîte ori vine Columbaru de la Bucureşti, primul cuvînt e pentru dumneaei: ce face fetiţa? Şi ea, poftim! numai tresăriri de umăr, numai ochi de hoţ, numai spate întoarse. Ce însemnează asta ? O întreb ce vrea,
—   spune că nu vrea nimic. A fost jignită cu ceva de domnul Columbaru ? — N-a fost jignită cu nimic.
—   Nu are tot ce-i trebuie ? —-Ba are. Atunci de ce nu-i drăguţă, aşa cum se cuvine unei fetiţe să fie?
  —   Nu-i tatăl ei, Agripină.
  —     Ce are a face asta ? E soţul meu; e tatăl ei de al doilea. Asta se vede orişiunde, şi de cînd e lumea.
  —     De unde vrei să ştie un copil ce-a fost şi ce este pe lumea asta ?
  —     Care copil, mamă dragă ? acesta-i copil? Asta-i o spioană, care ştie şi înţelege toate. Iţi spun eu că are pe dracu-ntr-însa. Dacă n-ai fi mata aici, s-o aperi; şi dacă n-ar fi Columbaru, cu blîndeţa lui? i-aş arăta eu cum se cuvine unei domnişoare bine crescute să se poarte cu mama şi cu tata.
333
 —     Totuşi eu stăruiesc în afirmaţia mea. Nu-i tatăl ei. Incet-încet, are să se deprindă cu ideea că trebuie să-l accepte. E la mijloc şi o gelozie de copil ; simte că eşti mai puţin a ei.
 —• Nu înţeleg bine. E geloasă ea ? Asta vrei să spui ?
 —   Da.
 —     Dac-ar fi aşa, înseamnă că mă iubeşte pe mine. N-am prea observat asta. Nu mă tratează cu dragoste, nici nu-i docilă.
 —   E supărată pe tine.
 —   Bine, dar cît are să ţie supărarea asta ?
 —   Ţi-am spus că trebuie să ai răbdare.
 —     Trebuie să am o răbdare de sfîntă, a suspinat doamna Agripina Columbaru. Vra să zică, ea are toată dreptatea, iar eu n-am nici o dreptate.
 —   Tu eşti mamă şi trebuie să înţelegi, Agripină.
 —   Bine.
 Acest «bine», pronunţat cu buzele subţiate şi cu ochii îngheţaţi, a părut suspect doamnei Smaranda Popa. Ca să înlăture o neplăcere într-o casă nouă, în care toate mergeau aşa de bine în alte privinţi, bunicuţa Anda a încercat, cu delicateţă, tratative de pace din partea cealaltă. -
 Domnişoara Eugeniţa era deosebit de harnică, la măsuţa ei cu cărţi. Nu mai era un copil; era într-adevăr o mică domnişoară precoce, care întreprinsese singură descifrarea lui Robinson Crusoe.
 Bunicuţa se aşeză în fotoliul cel mic, cu împletitura ei de lînă şi cu ochelarii. Acuma cerculeţele ochelarilor erau de aur.
 —     Ai alţi ochelari, bunicuţă Andă, zîmbi domnişoara Eugeniţa, întorcînd spre bătrînă fruntea-i uşor bombată şi ochii magnifici.
 334
 ^    — Da, răspunse bunicuţa ; sînt un dar al ginerelui
   meu.
   —  Mie, bunicuţă, îmi plăceau mai mult ceilalţi.
   —  Serios ?
   —  Da, bunicuţă.
   —     Am impresia, fetiţă, că nu eşti sinceră; ar însemna că n-ai gust.
   Domnişoara Eugeniţa întoarse nasul spre cărţile ei.
   —  De ce nu te uiţi la mine ?
   Domnişoara Eugeniţa tresări din scaunul ei şi veni la bunicuţa Anda.
   —  Ra mă uit, bunicuţă, şi-mi eşti dragă. Să nu te
   superi pe mine, am      ascultat ce-ai vorbit  cu    mama.
   —      Cum se poate ? Sînt uimită cum nu-ţi  pot  spune.
   Aşa te-am învăţat eu ?
   —     Nu m-ai învăţat aşa, bunicuţă Andă, însă am ascultat la uşă. Ce să fac ? Sînt cea mai rea dintre toate fetele de pe lumea asta şi am ascultat la uşă. Şi mama are dreptate să fie supărată pe mine, cum eşti supărată mata acuma.
   —     N-aş putea spune că sînt aşa de supărată; sînt mai mult uimită; aş dori să nu se mai întîmple una ca asta ; şi mai ales aş dori să-ţi schimbi purtările.
   —  Da, bunicuţă Andă, ştiu că aşa-i de dorit. Iţi
   spun sincer, bunicuţă Andă, că-mi plăceau mai mult ochelarii ceilalţi, deasemenea îmi plăcea mai. mult odaia de la noi de la ţară. Asta pe care o vezi, aşa de frumoasă, în care mama se extaziază în fiecare zi, e tot     un dar al lui Columbaru.
   —        Cum ai spus?
   —     Am spus bine : e un dar al lui Columbaru, ca şi ochelarii matale.
   —     Găseşti că nu-i frumoasă şi nu-i cu gust aranjată ?
 335
 —     Ba da, ba da, bunicuţă ; însă mata ştii că nu-i vorba de asta.
 Bunicuţa tăcu un timp, purtînd cu hărnicie degetele subt ochelari.
 —     Bunicuţă Andă, vrei să mă mustri şi mata ca mama : să nu-i spun Columbaru.
 —   într-adevăr.
 —   Cum să-i spun, bunicuţă ?
 Bătrîna îşi simţea şi ea ochii umezi, cum erau a:i domnişoarei Eugeniţa.
 După ce domnişoara plînse şi-şi şterse de zece ori nasul, ca să-l înroşească bine, se duse iar la scăuna-şul ei.
 Afară, în cerdac, lătră de cîteva ori domnul Pufi.
 —   Nici el nu-i vinovat... suspină copila.
 —   Vrei să spui că-i vinovat soţul mamei tale ?
 —   Nu, bunicuţă, nu vreau să spun asta.
 —   Atunci de ce te porţi aşa cu Columbaru ?
 —     Poate din răutate, bunicuţă Andă. Mai am zece zile şi mă duc la maici. In şcoala aceea, am să cuget eu mai bine la toate şi cred că am să mă întorc cu gînduri mai bune. Acolo am să am ocupaţii mai multe, şi prietine, şi au să-mi treacă şi supărările.
 —     Ce supărări poţi avea tu, fetiţă ? înţeleg că nu poţi fi nici prea veselă; îmi pare rău pe de o parte că ai o memorie aşa de bună şi ţii minte ceea ce ar fi bine poate să uiţi; dar pe de altă parte mă bucur că ai să fii întăia, la institutul unde te trimete mama ta.
 —     Am supărări, bunicuţă Andă. Socoţi că eu n-am dreptul la supărări ?
 —     Vorbeşti ca o persoană mare ; aş dori să fii mai serioasă.
 336
  ^ Fetiţa se întoarse brusc, cu faţa plină de rîs; bunica şi nepoata se priviră o clipă şi izbucniră în hohote; apoi copila veni şi îmbrăţişă pe doamna Smaranda Popa.
    —    Am să încerc, bunicuţă, să fiu mai serioasă decît o persoană mare şi să dovedesc mai cu samă mamei că n-am în mine pe dracu.
    —  Vra să zică, ai să fii amabilă cu tatăl tău?
    —  Bunicuţă!
    —  Cu tatăl tău de al doilea, atunci ?
    —  Am să încerc să fiu cît se poate de amabilă.
    După ce-şi îndeplini această misiune diplomatică,
  dînd fiicei sale numai o parte din amănuntele convorbirii cu Eugeniţa, doamna Smaranda Popa observă că Agripina cunoaşte ceva mai mult, ceea ce dovedea că ascultatul la uşă nu era un păcat numai al persoanelor mici.
    Era o zi frumoasă şi uscată de început de iarnă. Domnul Micu Columbaru sosi cu sunet de zurgălăi la vremea mesei de amiază, aducînd un musafir ca şt domnia sa de vesel şi de bine dispus. Era doctorul Iorgu Meşter.
    După ce doctorul sărută, vesel însă foarte ceremonios, mîna doamnelor, se răsturnă într-un jîlţ, se bătu cu palmele peste genunchi şi întrebă pe stăpîna casei:
    —  Stimată şi frumoasă doamnă, ce ne dai astăzi?
    —  Nu ştiu, zîmbi Agripina.
    —    Ha-ha ! îmi permiţi' atunci să întreb pe bucătăreasă ? Ha-ha-ha ! încerc să deosebesc cu acest nas, deprins cu fineţele culinare, ce bunătăţi mă aşteaptă; însă — ha-ha ! — nu pot percepe decît un parfum suav. Cum se numeşte parfumul dumnitale, frumoasă doamnă ?
    —  E un secret.
 22
 337
 —   Un secret al dumnitale?
 —   Nu. Al lui Columbaru.
 —   Ha-ha ! foarte bine. Ha-ha-ha ! minunat!
 Columbaru veni Între soţia sa şi doctor, proaspăt,
 curat şi corect, cu mustaţa rasă şi cu părul pieptănat lins peste pleşuvie. Hainele lui, perfect mulate, n-aveau o cută ; acul de cravată îi strălucea în lumina oglinzii ca o lacrimă azurie; purta un singur inel cu diamant mare la degetul cel mic al mînii stîngi. După ce privi o clipă cu mulţămire rochia foarte elegantă a soţiei sale, domnul Columbaru explică, în puţina cuvinte, lista de mîncare.
 —     In special îţi atrag luarea-aminte, doctore, că s-au făcut, pentru dumneata, sărmăluţele ca re--ţi plac.
 —   Foarte mici ? Ha-ha !
 —     Foarte mici, după reţeta ce ai binevoit să ne comunici.
 —   Scăzute cu vin alb ?
 —   întocmai.
 —     Date un sfert de ceas la cuptor, ha-ha ? Cu smîntîna cuviincioasă ? Ha-ha-ha !
 Columbaru aprobă din nou.
 —     La aşa ceva trebuie ş-un vin potrivit. Secretul acesta, am dreptul eu să nu-1 divulg. Ha-ha!
 —     Ba, doctore, interveni Agripina, cu toate că numai secretele barbaţilor sînt secrete adevărate, cum îmi spunea ieri Columbaru, nouă nu ne-a fost greu să-l aflăm pe al dumnitale. Soţul meu a vorbit astă-dirnineaţă numai două minute cu poliţia şi, după o oră, am avut adresa negustorului dumnitale de vin.
 —   Eu ? negustor de vin ? ha-ha ! vă înşelaţi.
 Doctorul Meşter îşi scutura pletele, rîzînd cu plăcere.
 338
 —   Ba da, ba da, interveni serios Columbaru.
 Doamnele rîdeau amuzate, ştiind despre ce-i vorba.
 —     Care negustor de vin, vă rog ? Ha-ha ! Eu n-am negustor de vin ; vinul meu e în pivniţă la mine. Ha-ha-ha!
 —     Tocmai de asta e vorba, replică domnul Micu Columbaru, cu aceeaşi seriozitate. Eu nu încurc niciodată treburile. Am dorit să am informaţie de unde-ţi procuri dumneata vinul dumnitale. Domnul Botez a avut amabilitatea să mă informeze că întrebuinţezi un vin foarte bun, din propria dumnitale pivniţă.
 —     Intr-adevăr, foarte bun vin, ha-ha! Te desfid să ai aşa ceva. Urmează.
 —     Numaidecît. Domnul Botez a mai avut amabilitatea să-mi comunice numele majordomului dumnitale.
 —     A! laborantul meu Chiriţă? E un bătrîn care mă serveşte de treizeci şi cinci de ani.
 —     Da; am aflat; şi cheile pivniţii dumnitale sînt în mîna lui ?
 —   Desigur.
 —     Foarte bine. îndată ce am aflat asta, urmarea n-a întîrziat a se produce. Vei cunoaşte vinul dumnitale pe masa Agripinei şi nădăjduiesc că-1 vei bea cu aceeaşi plăcere.
 —   Cum asta? he-he ! Nu înţeleg, E adevărat?
 —   E foarte adevărat.
 —   Poţi să-mi explici ? hm !
 —     Nu ; nici nu-i nevoie; e destul să-ţi spun că vinul dumnitale a fost o problemă pe care am desle-gat-o. Te-ai convins şi altă dată, doctore, că nu-i problemă care să-mi reziste.
 Cu aceste vorbe, domnul Columbaru sărută, galant, mîna soţiei sale.
 22*
 339
  Servitoarea blondă intră în salon, anunţînd pe doamnă că prînzul e servit. Doamna îi porunci să cheme şi pe domnişoara Eugeniţa la prînz.
  Pe cînd se aşezau la masă şi doctorul continua să rîdă, însă puţintel fals, preocupat deodată de nişte gînduri pe care nu le avea cu un sfert de oră mai înainte, domnişoara Eugeniţa intră şi salută cu graţie pe cei de faţă.
  —     Aha ! tresări doctorul, scuturîndu-şi fruntea şi pletele; ce mai face mica mea prietină ?
  —   Bine, răspunse Eugeniţa.
  —     Nu pofteşti aici, ca să te îmbrăţişeze unchiul doctor ?
  1— Ba da, unchiule.
  Domnişoara veni şi dădu doctorului mîna. Bunica, în treacăt, îi pîndi privirea, şi-i făcu un semn uşor cu ochii. Fetiţa trecu şi la Columbaru şi-i făcu o reverenţă.
  Agripina o privi cu mirare. De unde a mai învă-ţat-o şi pe asta ? Probabil, la cinematograf.
  Copila îşi luă locul lîngă bunică. Doctorul aşteptă cu grijă pînă ce se ivi pe masă prima sticlă de vin, cu eticheta lui: «Vin alb. Cotnari. 1890».
  Făcu numai: Ha-ha !
  —     Mîngîie-te, doctore, îi zise Columbaru ; la aşa sarmale nu se cuvenea alt vin.
  Erau nişte sarmale mici, într-adevăr, şi foarte meşteşugit întocmite. Fie bunătatea lor, fie amintirea unor vremuri eroice, fie preocuparea problemei vinului, domnişoara Eugeniţa numără, cu uimire, şaptezeci şi cinci de unităţi trecute pe rînd din farfuria cea mare în talerul doctorului.
  —     Bunicuţă, şopti domnişoara Eugeniţa, doctorul matale a mîncat şaptezeci şi cinci de sărmăluţe.
340
 Doctorul a băut şi o sticlă întreagă de vin, ur-mînd să rîdă.
 —     Bunicuţă, şopti iar spionul, doctorul matale a băut singur o sticlă de vin ; şi-a pus-o întăi alături, şi pe urmă a băut-o toată.
 Agripina avu, cu acest prilej, o primă şi o a doua nemulţămire. Avea ureche fină şi Columbaru. El zîm-bea, privind cu coada ochiului pe fetiţă.
 La sfîrşitul .mesei veni cătră fiica lui vitregă şi-i prezintă o cutioară cu fructe zaharisite. După obiceiul ei, Eugeniţa ezită o clipă ; apoi întinse mîna.
 Columbaru retrase cutia:
 —     O dau, zise el, dacă-mi spui şi mie ce-ai spus bunicuţei Anda...
 Domnişoara Eugeniţa îl privi de jos în sus:
 —   Domnule...
 Era ofensată, însă rostise numai cu jumătate de voce acest cuvînt. Se întoarse în loc şi ieşi, înainte de a i se fi dat voie.
 Agripina veni imediat în urma ei.
 —   Domnişoară, eşti bună să mă aştepţi o clipă ?
 —   Da, mamă.
 —   Eşti bună să vii cu mine pînă în bibliotecă ?
 —   Da, mamă.
 După ce au intrat în bibliotecă, doamna Agripina Columbaru a închis cu grijă uşa şi a întors cheia în broască. Domnişoara Eugeniţa privea cu oarecare indiferenţă la aceste pregătiri, care anunţau o lichidare violentă. Se vedea asta şi din presiunea care creştea necontcnit în fiinţa doamnei Columbaru, precipitîndii-i răsufletul. Liniştea afectată a fetei irita şi mai mult pe mamă.
 în urma unei serii de întrebări, puse cu cea mai mare repeziciune, însă cu voce scăzută şi şuierată,
 341
îa care întrebări domnişoara Eugeniţa părea a ră-mîne cu totul nepăsătoare, privind pe fereastră, ori scriind cifra 5 pe marginea prăfuită a mesei de care stătea rezemată, doamna Agripina Columbaru îşi pierdu cumpătul.
  Trase brusc perdeaua, ca să nu se mai vadă afară. Odăiţa veche, rămasă neschimbată nu se ştie de ce, şi pardosită cu rafturi de cărţi de sus pînă jos, se umbri deodată ca de un fel de amurg. Atîrnat în-tr-un cui al unui dulap de cărţi, sta tot de atunci un bici de piele împletită, pentru dresajul unui'cîne comediant. Doamna Columbaru, privind în juru-i ca să vadă cu ce armă putea să exercite represaliile, observă biciul acela şi-l desprinse cu mîna dreaptă. Stînga o întinse apucînd pe domnişoara Eugeniţa de un umăr şi smulgînd-o spre sine.
  Copila primi cu o linişte aparentă mînia îndelung reţinută a mamei sale. îşi strînse buzele şi-şi muşcă limba, venind cu un fel de complezenţă ironică spre pedeapsă, ceea ce aduse altă zbucnire de sînge în ochii doamnei Columbaru. Stătu neclintită primind loviturile. îşi apăra numai faţa. Intr-un timp dădu numai un răcnet şi căzu pe duşamele, ghemuindu-se acolo.
  Cineva încercă ivărul uşii, apoi bătu de două ori. Se auzi glasul domnului Columbaru, liniştit, dar cu o nuanţă de severitate ce nu i se cunoscuse pînă atunci în casa aceea.
  —   Doamnă, eşti bună să deschizi?
  ■— Da, am să deschid, răspunse înăbuşit Agripina,
  Privi rătăcit în juru-i ; anină la loc biciul ; ridică de jos pe copilă şi o puse în fotoliu. Se uită la ea şi o văzu inertă, cu pleoapele pe jumătate închise* în
care luceau mort globii albi ai ochilor. O strînse la piept, plîngînd dintrodată cu disperare.
   —     De ce ai tăcut tu asta mamei tale, copil rău şi îndărătnic! uite ce ai făcut din mine! în ce stare m-ai adus !
   —     Te rog, deschide, Agripină, se repetă stăruitor porunca din afară.
   Doamna Columbaru deschise, însfîrşit. Micu Columbaru intră şi se opri, cercetînd în juru-i. Prin lumina împuţinată văzu copila prăvălită pe scaun ; rochiţa îi era sfîşiată în cîteva locuri; pe antebraţ şi pe grumaz se cunoşteau arsurile trandafirii ale loviturilor. Erau şi părţi ascunse mai dureroase, la a căror identificare domnul Columbaru renunţă.
   —     Pentru Dumnezeu, ce însemnează asta ? întrebă el deodată cu uimire şi indignare. Eşti într-o stare de nedescris, aranjează-ţi numaidecît obrazul.
   —     Fii bun şi nu te amesteca aici, răspunse doamna Columbaru. îmi pare rău, dar n-am avut ce face; e un caracter imposibil.
   Columbaru îi cuprinse mîna şi o conduse la uşă.
   —     Du-te şi linişteşte-te. Vin numaidecît şi eu. Cred că n-ai făcut bine. Fetiţa are pînă la un punct dreptate ; nu-i putem pretinde stăpînire şi disimulaţie. Mie mi-i foarte simpatică şi am răbdare; cred că are să-şi schimbe atitudinea faţă de mine.
   Doamna Columbaru se lăsă mîngîiată şi plînse aplecată pe braţul soţului său. După ce o scoase din cameră, domnul Columbaru se întoarse numaidecît la fetiţă, mîngîindu-i fruntea şi pipăindu-i pulsul.
   Simţind că s-a trezit, dar se îndărătniceşte să nu deschidă ochii, îi zise cu bunătate, aplecîndu-se asupra ei:
 848
  —   Domnişoară, vrei să-ţi trimet pe bunicuţa Wnda ?
  Fără să aştepte un răspuns rostit, domnul Columbaru ieşi. Fetiţa începu a plînge încet, cu o disperare nouă şi necunoscută pînă atunci, a lucrurilor eterne şi ireparabile. Intre mama ei şi dînsa totul i se părea sfîrşit, ceea ce era cu totul neadevărat. întinse mînuţa lungă şi slăbuţă şi atinse biciul comediantului. Acest bici şi acest loc plin de cărţi, pe care le descoperea atunci, îi dădeau totuşi o sensaţie de plăcere amară în umilinţa şi-n nenorocirea ei. Auzi paşii bunicuţei Anda. Ce-ar putea să-i spuie bunicuţei Anda ? Nu-i spune nimic; are să plîngă ; are sa se lase îngrijită, are să ceară lîngă ea, în odăiţa ei, pe domnul Pufi. Are să se ducă poate la ţară ? Dacă poate stărui bunicuţa pe lîngă Micu Columbaru să grăbească trecerea ei la institutul maicilor catolice, are s-o roage să depuie stăruinţa aceasta, întăi să se vindece urmele biciului pe care nu trebuie să le vadă nimeni.
  —     Bunicuţă, bunicuţă Anda ! sînt foarte nenorocită, se tîngui ea, abătîndu-se la pieptul bunicei.
  Bunicuţa îngenunchiase lîngă dînsa, cercetînd-o de aproape. Acel strigăt înăbuşit şi disperat nu era cu desăvîrşire sincer; avea în ea în clipa aceea o stare trecătoare de plăcere care-i anula durerea fizică.
 XII
Presupunînd, lucru extrem de puţin probabil, că totuşi, cîndva, aş face această carteţ, prietinii mei sînt de părere că partea din viaţa eroinei noastre care a fost destinată mănăstirii de maici nu poate pretinde o dezvoltare deosebită. E o epocă larvară, cu puţine peripeţii semnificative. In taina somnolenţei ei, nimfa se distruge pe sine însăşi pregă-tindu-şi zborul viitor în lumină. In acest răstimp şi părinţii domnişoarei Eugeniţa abandonaseră scena mediocră unde li se părea că ţin un rol prea modest şi ieşiseră cătră o viaţă de intensă activitate. Din tren în vapor, din vapor în rapid, din rapid în Palace şi pe un ţărm de mare, viaţa era pentru domnul Columbaru şi^ pentru Agripina un caleidoscop pururi înoit. Pentru domnul Columbaru, îndeosebi, viaţa aceasta, aşa cum o presimţise şi o vestise el, era o răscumpărare aproape tragică. Fiecare durere pe care el încă o simţea vie în trupul lui, fiecare injurie care încă ii sîngera în suflet, fiecare clipă de întîrziere în ceea ce fuseseră anii lui tineri trebuia să-şi găsească o corespondenţă în această cursă a plăcerii. Nu se înşelase nici în fiinţa ce-şi asociase. Cu totul rară ca
843
aspect exterior, Agripina era o mediocră parteneră de filosofie, ceea ce era un prim cîştig pentru domnul Columbaru. Intimitatea ei era aprigă şi multiplă, dş
o  inteligenţă pe care, în solilocurile oboselilor sale, domnul Columbaru o califica de primară. Cîteodată era revoltat; dar îndată după aceea era iarăşi entuziasmat.
   Din filosofia divină a înţelepţilor şi a asceţilor, care au călăuzit şi au dogmatizat umanitatea, se înţelege că amorul ar fi avut pînă astăzi, în starea de evoluţie în care ne aflăm, cinci trepte de iniţiere. O oarecare preoteasă din Mantineea a definit cele dintăi din aceste stadii şi a spus foarte potrivit ceea ce trebuia despre atracţia sexelor şi nebunia instinctului, trecînd după aceea la scopurile ascunse ale acestui mecanism exterior. Amorul e o viclenie a speciei; oamenii de sex deosebit se chiamă în vis, se caută în trezie, spun versuri şi cîntă prostii, vin unul cătră altul, fug unul de altul, se urăsc, se doresc şi nebunesc, pentru ca să se continue seria.
   Nici domnul Columbaru nu înţelegea să treacă de aici cătră iubirea de glorie şi de frumos, cătră iubirea de oameni şi cătră iubirea de toată zidirea, ceea ce ar fi întotdeauna cătră însuşi izvorul de inteligenţă şi iubire eternă ; nu înţelegea să treacă, pentru că domnia sa avea o răfuială cu viaţa asta pămîn-tească. Nu i-ar fi dat posibilitatea să treacă nici partenera sa, rămasă în stadiu primar, după propria lui calificare, pentru ca fericirea şi răscumpărarea lui să fie desăvîrşite.
   Intr-adevăr, specia e vicleană cu noi, argumenta domnul Columbaru cîteodată, destul de rar; însă tot oamenii au întors asupra ei o viclenie identică, ridi-cînd voluptatea la un înalt potenţial, fără obligaţia
 846
iniţială cătră generaţiile subsecvente. Mai ales femeia. cred eu, a făcut aşa ca să cedeze cît mai puţin timp pentru altceva. 'In definitiv, amorul nostru se opune morţii cu trecătoarele lui clipe de eternitate, căutînd un drept al plăcerii şi abandonînd ceea ce s-ar putea chema datorie.
   Agripina, prin urmare, practica o filosofie mută şi instinctivă de cel mai mare preţ în această deşertăciune a deşertăciunilor. Domnul Columbaru avea dreptate să ofteze, căci şi aceasta e o deşertăciune; anii vieţii noastre nu sînt fără număr ca ai zeilor de odinioară. încă şi aceia şi-au istovit timpul lor. Cu atît mai mult avem drept să ne bucurăm noi, cu cît nu ne rămîne altă resursă decît o întristare ultimă şi definitivă.
                      Le ciel sourit,
                             Le chatnp ţleurit
   Să uităm deocamdată că «La mort moissonne». E bine că, cu toate străduinţile, doamna Columbaru n-a izbutit să vorbească şi să cetească franţuzeşte; astfel ochii ei pot zîmbi limpezi fiecărei zile, fie la Viena, fie la Paris, fie la Biarritz, fie la Saint-Malo, fie la Bucureşti, fie la Constanţa.
   —     Cîte rochii a îmbrăcat ş-a lepădat fata asia, se gîndea cucoana Smaranda, la Iaşi ; cînd mă gîn-desc, m-apucă groaza !
   în răstimpurile în care soţii Columbaru lipseau, doamna Popa se instala în casa din strada Romînă, guvernînd patru servitori, ţinînd sera verde, iarna, grădina înflorită, vara, camerele umbrite şi mobilele lustruite. în fiecare sîmbătă sara îşi primea nepoata cu cea mai mare bucurie posibilă, o împresura cu mîngîieri, îi punea dinainte lucruri dulci, apoi o în-
 347
făşura într-o manta violetă şi o ducea pe furiş la cinematograf. Maicile care dădeau educaţie nouă copilei condamnau asemenea localuri de perdiţiune, însă doamna Smaranda Popa, ceva mai sceptică decît ele, avea alte idei în privinţa asta. «Copilul e bine să cunoască toate ale lumii», zicea domnia sa. Deci nu-i nepotrivit să-şi ducă nepoţica la cinematograf. Cu acest prilej se ducea şi domnia sa, avînd tovărăşie o domnişoară simpatică şi foarte inteligentă. Erau oprite la şcoala maicilor catolice şi unele cărţi, potrivit unui «index» al sfîntului nostru părinte papa de la Roma. Cu o maliţie vrednică de disciplina materialistă a veacului, doamna Smaranda Popa îngăduia nepoatei sale toate cărţile celebre, aşa încît, pînă cătră paisprezece ani, domnişoara Eugeniţa Costea s-a silit cu nesaţiu să devoreze poezii de la Mus-set pînă la Eminescu şi romane de la Paul şi Virgi-nia pînă la M-me Bovary, — o serie destul de res-trînsă de divagaţii poetice şi o serie nenumărată de istorisiri neadevărate care exaltează mintea copiilor între şase şi şaizeci de ani. Căci, cu acest prilej, îşi făcea şi bunicuţa Anda educaţia literară.
  Cînd soţii Columbaru, meteori conjugaţi, îşi făceau arar apariţia, ferestrele şi uşile casei din strada Ro-mînă se deschideau larg, apăreau trăsurile şi furnizorii de delicatese şi vinuri scumpe. într-o duminică oarecare, ce s-ar putea numi mirată, se supunea luminii lor zîmbitoare şi domnişoara Eugeniţa, întîm-pinată cu exclamaţii aproape scandalizate. întăi era îmbrăţişată şi sărutată strîns şi des de mama sa; apoi apăreau şi se reluau exclamaţiile. Uneori domnişoara Eugeniţa era prea grasă ; în alte epoci devenise subţire, naltă şi palidă. Era greu de recunoscut de la un anotimp la altul. într-o iarnă, devenise de o melan-
 348
colie aproape incurabilă; încît Agripina, discutînd cu doamna Smaranda Popa, pusese cu seriozitate următoarea concluzie:
   —     Mamă dragă, cînd o văd aşa, îmi vine să mă stric de rîs. Ce are ? îi lipseşte ceva ? e bolnavă de ceva ?
   —     Fii fără grijă, Agripină, îi răspunse cu linişte bunica ; tata n-are nimic. Creşte.
   —     Dar de ce-i supărată aşa de tare, încît parcă nici nu vede lucrurile din lumea asta ?
   —     Dragă Agripină, eu bănuiesc că e amorezată de contele de Monte-Cristo.
   —     N-am înţeles bine. De cine spui mata că e amorezată ?
   —   De contele de Monte-Cristo.
   —     A ! se veseli fără noimă doamna Columbaru ; desigur că e un tip de cinematograf. Ştii că are haz ? Mi se pare foarte curios. Cum ai spus ?
   —   Contele de Monte-Cristo.
   —     Mda, îmi aduc parcă aminte de aşa ceva. Am să povestesc lui Cokiimbaru.
   —   Nu-i povesti nimic, Agripină ; îasă fata în pace.
   Bunica Anda putea fi liniştită. Nici Agripina n-avea
cînd şi-aduce aminte de aşa ceva, nici domnul Columbaru n-avea vreme s-asculte. Erau veniţi la Iaşi numai pentru patru zile, timp strict în care se producea, în acest municipiu celebru, vizita unui proeminent personagiu ministerial. Doamnele din Iaşi se puteau încredinţa în acest răstimp că e posibil să se poarte o rochie şi mai scurtă decît cea din ultimul jurnal de modă. In adevăr că aşa exagerări duc la ridicol; ar trebui şi în asta o măsură ca în toate, de şi se pare că e ultimul model de pe Coasta de Azur. Sînt iiinţi care au norocul nemeritat de a fi pretutindeni, sînt
 349
fericite fără a-şi da sama, salută viaţa în fiecare zi c-un păhărel de alcool colorat în mîna dreaptă şi c-o ţigaretă în mîna stîngă. In această atitudine de studio, frumoasa Agripină trecea cătră alt orizont.
   Insă domnişoara Eugeniţa nu mai era amorezată de Edmond Dantes, conte de Monte-Cristo. Era amorezată de Marcel, fratele prietinei şi colegei sale de pension Carolina.
   In unele duminici, Carolina Bruno o cerea pe Eugeniţa de la bunicuţa Anda şi o ducea acasă la dînsa. Inginerul Amadeo Bruno avea o casă foarte frumos decorată, cu mobile florentine şi veneţiene, şi 1 â masa lui se serveau uneori bucate picante ca la Padova, de care doamna Matilda, soţia sa, nu voia să se atingă. Această doamnă Matilda era o fiinţă subţire şi străvezie, în care o suflare de viaţă mai întîrzia din pură complezenţă. Această suflare de viaţă întîrzia de mulţi ani; ca să nu părăsească această suflare puţină de viaţă acel trup firav, era nevoie de toate menajamentele, de toate florile în vase rare, de discreţie, penumbră şi tăcere.
   Mama era în ‘fotoliul ei din salonaşul albastru şi cetea întorcînd foile c-un deget lung şi subţire. Copiii treceau în vîrful degetelor într-o cameră din celalt capăt al clădirii. Marcel Bruno o ducea de mînă pe domnişoara Eugeniţa, strîngîndu-i uşurel degetele. De aceea dintrodată nepoata bunicuţei Anda, printr-un fenomen de mimetism, iubea cu tristeţă nesfîrşită şi compunea scrisori care niciodată n-ajungeau la adresă.
   Suferinţa n-a fost de lungă durată. Printr-o întîmplare, domnişoara Eugeniţa a observat că tînărul se ocupă de mecanică şi că e destinat să repare automobile. Deasemeni a observat că Marcel Bruno iubeşte
 350
bucatele picante de la Padova întocmai ca şi tatăl său; mai mult decît atît: le mînîncă lacom şi repede ca şi inginerul Amadeo, deci e destinat să devie tot aşa de gras şi de congestionat. Departe de a tace versuri, tînărul Marcel rîdea cu neruşinare de asemenea ocupaţie. îşi permitea uneori să apară zgîriat, contu-zionat şi cu straiele sfîşiate de la partidele lui de fotbal. In marginea vieţii domnişoarei Eugeniţa apăru atunci un tînăr tăcut şi palid, aşa cum îl dorise. In măsura în care acest tînăr, nelipsit de la cinematograf, rămînea mai singuratic, mai taciturn şi cu ochii mai aţintiţi asupra ei, în aceeaşi măsură copila îşi redobîndea colorile.
   N-a ştiut niciodată cum îl chiamă, căci niciodată acel tînăr enigmatic n-a îndrăznit să se apropie de dînsa. Probabil că-i era frică de bunicuţa Anda. Se aşeza cu trei ori patru bănci îndărăt şi privea cu stăruinţă spre obiectul pasiunii lui. Cel puţin aşa îşi închipuia domnişoara Eugeniţa. La dreptul vorbind era sigură că privirile lui stau toată vremea ţintite înspre locul fix pe care ea îl ocupa în spaţiu. In pauze, tînăra făcea zîmbind controlul sălii. Cum întorcea ea fruntea în direcţia anumită, ochii tînărului fugeau în altă parte. Acel tînăr trist avea şi obiceiul să-şi pipăie din cînd în cînd creştetul capului cu palma mînii drepte, ca şi cum acolo, dintrodată, ar fi căzut o picătură de apă rece.
   Primăvara întreagă a acelui an domnişoara Eugeniţa a aşteptat o scrisoare pasionată, care n-a venit, în mai...                                                    ;
   Domnişoara Eugeniţa fredona, aducîndu-şi aminte de întîmplarea asta:
                  în mai, cînd xozele-nfloresc...
 851
 In mai a apărut o poezie în «Moldova literara^, dedicată «necunoscutei de la cinematograf». Domnişoara Eugeniţa Costea a cetit-o cu atenţie, şi a fost îndată foarte bine dispusă.
 —    Bunicuţă Andă, şopti ea, în pauză, observi mata pe tînărul acela palid !
 —    II observ de multă vreme, zimbi bunicuţa Anda.
 II găsesc cam suferind. Mi se pare că te interesează.
 —    Pe mine ? se miră Eugeniţa. Te rog, ceteşte poezia asta.
 Cu mişcări pripite, bătînd-o cu dosul palmei, nepoata puse foaia pe genunchii bunicuţei ^ Anda. O ajută pe bătrînă să-şi potrivească ochelarii şi rămase pindind, ca să observe efectul lecturii.
 —    In mai, cînd rozele-nfloresc... începu iar a fredona, zîmbind, copila.
 Bunicuţa citi numai un vers :
                   Mă simt ca un zimbru...
 şi întoarse ochii să vadă fiara anunţată.
 Tînărul îşi pipăia creştetul capului. Fetiţa îşi întrerupse îngînarea de cîntec, observîndu-1 atent, cu coada ochiului.
 îndată după acest incident, atenţia i s-a întors cătră  domnul  Pufi, a     cărui sănătate declina. In fiecare
 zi,  una din servitoarele din strada    Romînă îi aducea
 un buletin redactat de bunicuţă, în care domnişoara Eugeniţa cetea cu strîngere de inimă condamnarea micului său prietin. însfîrşit doctorul nu mai dădu nici o speranţă. Tînără stăpînă a lui domnul Pufi avu cîteva zile de durere adevărată, apoi îşi aduse aminte că   ar fi trebuit să   spuie bunicuţei Anda să îngroape
 pe   domnul  Pufi în    colţul grădinii cu flori, între cei
852
 patru trandafiri albi. Primi răspunsul că soarta ho-tărise altfel: trupuşorul inert al căţelului trecuse în-tr-o căruţă de gunoaie a Municipiului, după care nu se mai ştia ce devenise. Domnişoara Eugeniţa îl plinse din nou, nebănuind că şi umbra domnului Pufi era in lună, făcînd umbra unui sluj, cumpănindu-şi lăbuţele şi aşteptind în eternitate umbra unui zăhărel.
   După treisprezece ani împliniţi, domnişoara Costea s-a îmbolnăvit de un tifos primejdios. Doctorii au evacuat-o de la internat şi i-au alcătuit o supraveghere specială la un sanatoriu, unde s-a instalat şi bunicuţa Anda, numaidecît. De data asta s-a văzut că bunicuţa e în stare să conducă o casă aşa de complicată ca cea din strada Romînă, şi cu telefonul, fără a-şi părăsi, în acelaşi timp, ochelarii cu cerculeţe de aur şi împletitura de lină.
   Doctorul Iorgu Meşter venea în fiecare zi, la ora 11, să-şi vadă nepoţica.
   —     Ha-ha ! o întrebă domnia sa, după multe zile; ai putea să-mi spui dumneata unde ai fost pînă acuma ?
   Copila îl privea limpede, c-un zimbet ca o părere, dar n-avea putere să răspundă.
   ■— Ha-ha ! urmă doctorul, bine dispus ; am fost şi eu în depărtarea asta, dar de-atunci e mai bine de jumătate de secol. Ce zici, verişoară Smărăndiţă ?
   —     Intr-adevăr, de-atunci e destul de mult, oftă bunicuţa Anda.
   Ochiul întunecat al nepoatei ii privea dintr-o depărtare de dincolo de viaţă.
   —     Am fost departe, şopti domnişoara Eugeniţa ; pînă acolo sînt zile nouăzeci şi nouă şi nopţi nouăzeci şi nouă.
 23 ~ M. Sadoveanu — Opere, voi. 14
 353
   Bătrînii o ascultau atenţi, fără; a îndrăzni să se privească. Copila închise ochii; o rurneneală uşoară îi apăruse în obrajii palizi.
   Din această suferinţă, Eugeniţa Costea ieşi cu totul slăbită, cu nasul subţiat şi cu mînile ca nişte lăbuţe de painjen. Ii căzu complect părul. Fenomen ciudat şi arar observat, după cît spunea doctorul Meşter, îi căzuseră şi genele. După o convalescenţă de opt săptămîni, bunica o aduse acasă, la deal, în strada Romînă. Se întrema cu repeziciune, Avea o poftă de tnîncare surprinzătoare; părul capului îi crescu bogat şi de un castaniu mai închis; genele cele nouă erau cîrligate şi de un negru lucios ; vocea ei căpătă deodată o rezonanţă stranie.
   I'n altă lună mai, cînd rozele înfloreau iarăşi, după
o  lungă lipsă, domnul Micu Columbaru şi doamna Agripina Columbaru sosiră la căminul lor cel vechi pe neaşteptate. Trandafirii erau în toată splendoarea ; ferestrele deschise; strada tăcută. Soarele puternic se fidica spre amiază. Trăsura se oprise încet; domnul Columbaru coborîse cel clintăi şi făcuse un pas cătră poarta de serviciu a casei, ca să cheme pe cineva. Un munte de bagaje venea intr-a doua trăsură. Se oprise şi aceea, domol.
   Agripina II făcu deodată atent, c-un deget înălţat spre năsuşoru-i fin.
   —  Ascultă, Columbaru ! îi zîmbi ea;
   Pătrundeau acorduri d'e piano pe ferestrele deschise. Amîndoi călătorii de departe îşi înclinară frunţile, ascultînd. Fugeau pe clapele instrumentului degete sigure. - ■
   Doamna Columbaru îşi arătă dinţii foarte frumoşi, deosebit de plăcut surprinsă. Voi să-şi manifeste în
cuvinte sentimentul: Dâr ti o lovitură* bruscă şi ;drar-' matică,’ izbucni o voce străină întovărăşind 'coardele. Era un glas plin şi pasionat, cîntînd aria cea mare din Tosba.
   Domnul Columbaru avu şi el mişcarea lui, căci muzica lui Puccini se dovedise a îi una d’in marile lui slăbăciuni, de cînd fusese in Italia.
   —     A cui e vocea asta ? întrebă el, îneruntînd uşor sprinceana şi încercînd să fie şi mai atent.
   In acea clipă o domnişoară năltuţă se arătă în cadrul ferestrei deschise. Avea un păr strins artistic într-un coc. îmbielşugat, o privire umbrită, sprîncene înălţate.
   Sprincenele-i erau înălţate de mirare şi de bucurie.
   —   Mama ! strigă ea.
   Era vocea de contralto, care cîntase cu o clipă mai nainte.
   Uşi trîntite, strigăte, chemări, îndemnuri, bunicuţa Anda, servitorii care alergau, îmbrăţişări nenumărate. Domnul Columbaru, mişcat, veni cu ochi umezi cătră tînăra lui fiică.
   —   Imi dai voie să te felicitez ? îi zise el.
   Ea îi scutură mîna prietineşte, ca unui bun camarad regăsit.
   —     Dacă acestea sînt consecinţele tifosului dumnitale, urmă el cu oarecare ezitare, atunci felicitez şi pe cei care au inventat această maladie.
   Eugeniţa rîdea cu plăcere, revenind la mama sa ca s-o îmbrăţişeze şi întorcîndu-se lîngă bunicuţa Anda ca s-o cuprindă iar de umeri, ca şi cum ar fi voit s-o protejeze. Era ceva mai naltă decît bunicuţa Anda. Agripina nu se putea opri să n-o cerceteze cu o luare-aminte din ce în ce mai surprinsă. Părerea ei era că fetiţa se aşează astfel, puţin în dosul bunicuţei Anda,
23*
355
ca să-şi mascheze sinii. Intr-adevăr, Eugeniţa se Întoarse grăbită in casă ca şi cum ar fi uitat ceva şi se întoarse cu mijlocul înfăşurat într-o bluză cărămizie de lînă subţire, care i se încheia sub bărbie.
  Aşa pare şi mai cochetă şi mai nostimă, o judeca mama sa.
XIII
A
In vara care a urmat, am cunoscut-o şi am văzut-o destul de des, pînă cătră sezonul de iarnă, cînd a dispărut cu părinţii săi, în cea dintâi călătorie de cunoaştere a staţiunilor la modă. Pe urmă, a apărut iar şi, in scurt timp, a devenit o mică celebritate a laşului nostru, răspîndind în juru-i simpatia şi uimirea. Era nelipsită dintre dumneavoastră şi din cercul acelei părţi a lumii ieşene, căreia răposata mea mătuşă doamna Aneta Mavrocosti îi spunea, acum patruzeci de ani, «la jeunesse doree». Mătuşa mea doamna Aneta Mavrocosti ar fi fost stupefiată, ca să zic aşa, dacă s-ar fi deşteptat în timpul dumneavoastră. Dumneavoastră sînteţi mai filosofi şi vă mulţămiţi numai a zîmbi de amintirile unui trecut pentru totdeauna scufundat. Demoazela Nitouche a acestui trecut avea numai viclenia ochilor, pe care-i ţinea totdeauna plecaţi, şi îndrăzneala unui picioruş în pantof fin pe care-1 făcea să aptfră, abia văzut, în josul unei rochii ce o acoperea în totul ca pe o comoară, ca pe o primejdie ; pe cînd nostimele dumneavoastră prietine nu pregetîî să arate cît mai multă piele brunată, prezintîndu-se cu toţi dinţii înflorind
 357
 de ris, cu mina dreaptă ţinind’ un păhărel, de licitare ■şi cu stingă-o ţ igăretă. Domnişoara Eitgeniţa Costea se amuza să arunce fumul acestei ţigarete pînă în ochii tinerilor săi parteneri.
   Bunicuţa Anda era şi ea uimită de asemenea progres. Părerea ei era că şcoala bunelor călugăriţe ar fi putut pune o mai temeinică temelie de rezistenţă întru rînduielile cele bune, — bune mai ales pentru că sînt vechi şi consacrate. Totuşi era destul de fină ca să înţeleagă că lumea, nu numai din ţara noastră, ci din toată Europa, era intrată într-o fierbere extraordinară, din care urmează să iasă vinul de viaţă nouă. Şi domnul Micu Columbaru o sprijinea în ideea aceasta. Europa, încerca să demonstreze domnul Micu Columbaru, a pierdut în catastrofa războiului multe milioane de bărbaţi şi e înţeles de ce femeia, care e în primul rînd mama bărbaţilor, tinde inconştient să puie Ia loc pierderile. Conştient, face altceva, cu binevoitorul nostru concurs, corijînd voinţa eternă. Agonisin-du-şi acest exces de plăcere, totuşi omenirea se reface. Tot aşa albinele, după ierni aspre, în care au suferit pierderi mari, au tendinţa de a; roi excesiv, cînd soarele, zeul vieţii, suie cătră solstiţiul de vară.
   —      Adică ce vrei să spui dumneata, cu asta ? a întrebat doamna Agripina Columbaru; dumneata desigur aprobi.
   —      Eu nu vreau să spun nimic, nici nu vreau să aprob; eu explic.
   —      Lasă, dragă Columbaru, asemenea explicaţii ; era mai bine dac-o lăsai pe fată să-şi isprăvească studiile la maici. Aşa, a ieşit prea de tînără în lume, şi, natural, face şi ea ce fac alţii.
   —      Face, vrei să spui, mai întăi şi mai întăi, ce facem noi ?
 358
   —  Da ; asta vreau să spun. Mie nu-mi convine.
   —     Ce anume riu-ţi convine, draga mea Agripină ? şi de ce nu-ţi convine ? Aş dori să cunosc obiectul şi motivele nemulţumirii tale.
   —     Nu ştiu eu de obiect şi de motive ; mie nu-mi convine să ies pretutindeni cu o fetiţă care-i cît mine de naltă, şi care face ce face eâ.
   —  Ce face, mă rog ?
   —     Nimic deosebit; dar se arată unde ne arătăm noi, a luat obiceiul fumatului, rîde prea mult; la urma urmei nu-i cuviincios să se comporte ca o persoană mare.
   —     Nu înţeleg ce vrei să spui, Agripină, replică domnul Columbaru cu seriozitate. In primul rînd’, ţin să observ că domnişoara Eugeniţa a ieşit în Iunie după dorinţa ta ; a plecat în străinătate cu noi, după rugămintea ta ; s-a îmbrăcat, intrucîtva extravagant, după sfaturile tale; petrece deci ca toate fetele din vremea ei pentru că ai vrut tu să se întîmple aşa, ca să nu rămîie o biată fetiţă prostuţă. Acestea sînt chiar cuvintele tale: «Să nu rămîie o biată fetiţă prostuţă». Atunci de ce trebuia să las eu pe fată să-şi isprăvească studiile ? Eu n-am avut aici nici un amestec. Poate m-aş fi opus la abandonarea şcolii, dacă acele aşa-zise studii ar îi avut vreun scop. Insă domnişoara Eugeniţa nu urma un program în linia oficială şi universitară; destinaţia ei în acea şcoală era în sensul limbilor moderne şi a nruzicei. Progresul ei a fost de aşa natură şi izbucnirea talentului ei muzical aşa de bruscă, încît cererea ta mi s-a părut firească. Domnişoara nu mai avea nevoie decît de puţină şcoală a vieţii. Poftim, face şcoala vieţii.
   Doamna Columbaru întrebă, cu ochii dintrodată măriţi de uimire :
 —   Atunci sînt vinovată eu?
 —      Drăguţa mea Agripină, eu n-am spus asta niciodată.
 —      Atunci sînt vinovată eu ? continua să întrebe Agripina cu voce stinsă şi cu genele muiate în lacrimi.
 Columbaru veni la dînsa, luindu-i mînuţele şi săru-tîndu-le pe rind.
 —      Draga mea Agripină, ştii că nu-mi place să văd plîngînd asemenea ochi frumoşi. Ţi-am dovedit şi altădată că sînt în stare să accept orice fel de presupunere a ta, ştiind' că adevărul nu-1 putem schimba, orice-am face noi. Nici eu nu mă supăr, nici tu nu-i nevoie să pllngi; avem altceva mai bun de făcut. Dacă-i nevoie să mărturisesc că am eu toată vina, pentru ca indispoziţia ta să înceteze, declar că eu am făcut tot, că eu am scos pe domnişoara Eugenia din şcoală, că eu am pretins să plece cu noi, şi celelalte.
 —      Nu-i adevărat asta ! nu-i adevărat asta ! continuă să suspine doamna Columbaru.
 Domnul Columbaru tăcu.
 —      De ce nu spui nimica ? se întoarse spre el, cu pasiune, Agripina.
 —   E necesar să spun ceva ?
 —   Desigur.
 —      Atuncea am să-ţi spun că-mi eşti tot atît de dragă că în cea dintâi zi a întîlnirii noastre.
 —      Ah! îşi reluă suspinele doamna Columbaru ; nici asta nu poate fi adevărat.
 —      Nimic mai adevărat decît asta, stărui domnul Columbaru. Declar că aici nu pot face nici o concesie. Sînt gata să fac orice sacrificiu, chiar să te las să plîngi pînă la ora 4, cînd începe spectacolul de cine-
 360
 rnatograf, însă nu pot accepta să tac astfel d'e declaraţie. Imi eşti mai scumpă decît oricind.
 Doamna Columbaru rîse cochet:
 —   Pentru că cheltuieşti aşa de mult cu mine ?
 —     Asta e o obligaţie pe care mi-am luat-o eu singur, ca să fiu eu însumi mulţumit. Mai mulţumit sînt eu decît tine.
 —     Asta e adevărat; însă eu nu pretind să te ruinezi, şi nu înţeleg să-ţi sporeşti în chip absurd cheltuielile, ţinind în permanenţă cont deschis la croitoreasă şi pentru fata mea. Ar fi fost mai bine ca chestia asta s-o aranjez eu.
 •— Accept orice; aici nu ţin să mă amestec; e un drept al tău.
 —   Totuşi mi-ai spus că ai intenţia s-o înfiezi.
 —     Am înţeles, oftă domnul Columbaru, că asta ţi-ar face plăcere ţie. In vederea asta i-am făcut şi donaţia la care te gîndeşti. Am greşit cumva ? Imi aduc aminte că s-au vărsat, pentru asta, lacrimi de recunoştinţă.
 —     Eu ? am vărsat lacrimi de recunoştinţă ? Cred că te înşeli. Normal era ca acele lacrimi de crocodil să le verse altcineva.
 —   Adică Eugeniţa ?
 —     întocmai. Ai obiceiul să deslegi foarte bine ghi-citorile şi cuvintele încrucişate. Eu nu sînt în stare să fac asta niciodată. Pe cînd domnişoara dumnitale le desleagă. Staţi amîndoi şi le deslegaţi.
 —   Vra să zică n-ai plîns ?
 —   N-am plîns.
 —r Iar Eugeniţa, care rîdea şi mă tachina că-mi fac. testamentul, a plîns ?
 S61
   —  Da. Ai ceva de spus?
   —    Am de spus, scumpa mea Agripină, că după informaţiile ce-mi dai, accept versiunea ta.
   Abia acum începu pentru domnul Micu Columbaru acel sfert de ceas teribil, vorbit şi plîns, după care simţea că dragostea lui se înoieşte într-un chip curios.
   Asemenea scenă, cu acompaniamentul orchestral potrivit, în variante diverse, s-a repetat în mai multe rînduri, mai cu samă după ce domnul Columbaru. plictisit însfîrşit de atita străinătate, hotărî a face la Iaşi un popas mai îndelungat. Doamna Smaranda Popa, martoră fără voia sa cîteodată, dădea dreptate ginerelui ei, după cuviinţă şi fără o judecată mai aprofundată, înte'tegînd totuşi că fiica sa avea dreptate dintr-un anumit punct de vedere : anume, domnişoara Eugeniţa Costea era din ce în ce mai înconjurată şi mai măgulită de lumea in care însăşi doamna Columbaru îşi crease drepturi suverane.
   Concluzia aceasta intimă a sa, doamna Smaranda Popa încercă s-o împărtăşească şi domnului Gheor-ghită Popa, cu unul din prilejurile din ce în ce mai dese ale vizitelor lui la Iaşi.
   De mult, doamna Smaranda Popa era deprinsă cu vicleniile soţului său. încă din tinereţă, Gheorghiţă Popa se dovedise iubitor de noutate şi petrecere ; dacă n-ar fi fost ea atentă, cine poate şti ce catastrofă s-ar fi petrecut in viaţa lor! Grija şi atenţia au fost totdeauna partea sa in viaţă ; deci cu aceeaşi grijă şi atenţie, doamna Smaranda Popa observa şi acum pe Gheorghiţă Popa cum vine destul de des la Iaşi, mai cu samă cătră vremea iernii, cînd poate face să i se vadă blana cea nouă cu guler de vidră. La Vlădeni nu sînt petreceri, la Iaşi se poate găsi aşa ceva ; la Vlădeni nu este cinematograf, la Iaşi sînt cinemato-
 362
 ■grafe ; la Vlădeni omul e nevoit să se ocupe de treburile gospodăriei ; cînd ajungi la Iaşi, Iţi pui cuşma pe-o sprinceană şi nu te mai gînd'eşti decît la felurite drăcii.
   —      Mă rog, de ce-mi spui dumneata toate acestea, cucoană Smarandă ? a intrebat Gheorghiţă Popa. Vin la Iaşi acuma, pentru că am isprăvit treburile gospodăriei. Vara, n-am răgaz o zi. Iarna, pot şi eu răsufla.*
   —    înţeleg, inţeleg.
   —    Ce înţelegi, mă rog ?
   —      înţeleg că vii la Iaşi cu nevinovăţie, şi ca să iei aer. Să nu crezi însă că, ştiindu-le toate ale dumnitale, şi cetindu-le foarte bine, cum am ştiut să te cetesc toată viaţa, am să mă tulbur prea tare. Am eu mai multă minte decît Agripina.
   —    Ce-i cu Agripina ?
   —      Stăi, nu te grăbi să întrebi. Vrei să schimbi vorba şi să .mă faci să lăs la o parte crailîcurile dumnitale? Dacă cel puţin, pe lîngă aceste crailîcuri, ai fi avut ş-o idee bună, ca să opreşti la timp pe fata asta să facă greşelile ce-a făcut. Departe de a face aşa ceva, dumneata ai îndemnat-o. Ţi-am spus despre înzestrarea Eugeniţei ? Mi se pare că ţi-am spus. Ţi-am spus că Micu Columbaru e foarte generos cu fata, purtînd-o ca pe o mică ducesă ? Ţi-am spus şi asta* şi iar mi-am adus aminte de nişte lucruri vechi din trecut. Din toate rezultă că Agripina e supărată. Supărată, sînt şi eu pe dumneata, Insă nu sînt geloasă. Pe cînd Agripina cred că e geloasă.
 .    — Asta-i; încă una. Ce ? e nebună ?
   —      Nu, De la începutul începutului, iţi aduci aminte că nu putea suferi pe fetiţă ? Ei bine, nebunia asia a ei a rămas. S-a.părut-o vreme că i-a trecut. Ş-acum a
.363
are zile cînd se pare că fetiţa i-i dragă. Pe urmă iar ii vine. La urma urmei, poate nu-i chiar aşa de nebună. Este o vorbă : că dracul nu face biserici. Toate aceste încurcături n-ar fi fost, dacă dumneata erai mai prevăzător. Copila trebuia să rămîie la noi.
   —     Eu n-am prevăzut! Ha-ha ! mi se pare că aşa rîde vărul dumnitale doctorul. Ha-ha! n-am prevăzut eu ? Cine a spus că toate trebuiesc făcute cum s-au făcut, şi că să n-am nici o grijă, deoarece toate au să iasă bine?
   —     în orice caz, Gheorghiţă, n-am spus eu. Ştii dumneata unde ai avea dreptate ?
   Bătrînul învăţător zîmbi.
   —     Aş fi curios să aflu. Am şi eu dreptate vreodată ?
   —     Nu te grăbi, Gheorghiţă ; ai putea să ai dreptate, dacă m-ai sfătui să atac chestia asta prin altă parte. Dumneata nu poţi da o soluţie, pe cînd fetiţa ar putea da. Ar trebui să vorbesc cu dînsa, nu-i aşa ?
   —     Mă mir că nu te-ai gîndit la asta mai de mult. Eu mă grăbesc, trebuie să mă duc, am o întîlnire.
   —     Lasă întîlnirile, Gheorghiţă, şi acordă-mi şi mie puţină atenţie. N-ai dreptate nici aici, pentru că eu, cu Eugeniţa, am vorbit. Adică, am încercat să vorbesc. Ştii dumneata, Gheorghiţă, că-i foarte greu aşa ceva ? Cum pot eu, bunicuţa Anda, să-i spun fetiţei că-mama ei e geloasă? Am mustrat-o că fumează: ea a rîs. Am mustrat-o că-şi cheltuieşte tot timpul numai în jocuri şi petreceri. Ce vrei să facă altceva ? E tînără, e sănătoasă ; acuma e vremea ei. De ce şi-a tuns părul ? Şi aici îmi răspunde rîzînd că, atunci cînd va fi bunică, are să-l lese să crească. De ce poartă rochie aşa de scurtă ? Zice că moda părului şi a rochiei merg îngemănate. De ce-i spune tatălui ei
 364
vitreg pe nume ? — Aşa-i porunca domnului Columbaru... a zis ea. La toate mi-a răspuns ca un dră-cuşor. Numai corniţe n-are încă, dar încolo-i un dră-cuşor. — Poate se supără mama ? a întrebat ea, la rîndul ei. N-am îndrăznit, Gheorghiţă, să mă opresc asupra acestei întrebări; e singura lecţie practică pe care n-am îost in stare s-o ţin. M-am gindit că poate ar îi potrivit să vorbeşti dumneata cu Columbaru.
   —     Cum îţi închipui una ca asta, cucoană Smarandă?
   —     Ţi-i ginere, sînteţi barbaţi, am impresia că e mai uşor.
   —     Să vedem, oîtă învăţătorul, gînditor ; am să mai cuget ce am de făcut. Deocamdată mă grăbesc, căci am întîrziat. Cucoană Smarandă, nu cred să pot face aşa ceva. Mai întăi eu nu cred nimica. Cred că toate sînt o invenţie a Agripinei. Doar cu dînsa să vorbesc.
   —     Nu, nu, nu ! strigă spăriată doamna Smaranda Popa. N-o stîrni. Văd că n-am de la dumneata nici un sprijin, Gheorghiţă, şi numai dumneata ai să ră-mli răspunzător de ce s-ar putea întîmpla.
   —     Acuma te încredinţez eu pe dumneata, cucoană Smarandă, că are să fie bine.
   —     De ce ? îiindcă te duci la o petrecere cu pensionari de-ai dumnitale şi nu vrei să-ţi strici buna dispoziţie ?
   Gheorghiţă Popa se duse, clătinînd din cap cu mirare. Totdeauna le gîcise pe toate femeia .asta.!..
XIV
 *
 1ntr-o după-amiază de sfîrşit de dechemvrie, pe o adiere care tăia uşor-îngheţat dinspre Crivăţ, domnişoara Eugeniţa Costea cobora cătră patina], Ca-n toate zilele irumoase ale iernii aceleia. Era înfăşurată în flanele albe de lînă miţoasă şi purta pe umărul stîng bocancii cu patine. Pasul ei elastic, rapid şi moale în acelaşi timp din pricina şoşonilor, scrîşnea scurt pe zăpada bătucită. Cerul era nalt deasupra oraşului, de un azur deschis. Strada aproape pustie; două umbre nedesluşite trecură pe departe, la o răspîntie. Era intr-a patra zi de Crăciun ; mişcarea începea după aprinsul luminilor. Tînără fată a casei din strada Romînă era într-o dispoziţie cu totul deosebită: echilibru dulce al întregii fiinţi, pe care-1 avem poate o dată ori de două ori în viaţă. Atuncea toate ne par desăvîrşite şi sîntem siguri de nemurire. Intr-asemenea ceas armonios era domnişoara Eugeniţa şi- zîmbea fantomei fericirii ei, coborînd la vale. Fredona o arie veselă, în ritmul mersului. Intr-un timp începu să fluiere subţirel aceeaşi arie, printre buzele uşor rotunzite.
 366
   In apropiere de Medeanul Sfîntului Spiridon, cineva ieşi d'intr-un gang şi-i veni împotrivă. Era o femeie destul de voluminoasă îmbrăcată c-un palton negru şi c-o beretă de lină tricotată de aceeaşi coloare, îndesată în cap pînă peste urechi. Cînd femeia aceasta, înălţînd nasul, dădu cu ochii de domnişoara Eugeniţa, trase repede din buzunări mînile gros in-mănuşate şi ie ridică în sus c-un strigăt ascuţit, ca şi cum s-ar fi predat.
   —    Domnişoara noastră ! strigă ea c-o veselie subită.
   C-o clipă mai nainte fusese tristă, urmărindu-şi gîndurile prin zăpada uliţii. Acuma d’introdatâ era veselă.
   —    Domnişoara noastră ! urmă ea c-o modulaţie mai domoală. Tocmai mă gîndeam la mata ; voiam să mă duc la deal, să te caut; îmi închipuiam că poate n-am să te găsesc acasă.
   —    Ce faci, dadacă Savastiţă ? o întrebă Eugeniţa apropiindu-se şi privind-o aţintit. Eşti supărată ?
   întrebarea aceasta, oricît s-ar fi stăpînit, domnişoara Eugeniţa n-o putea pune decît cu buna dispoziţie de care eră plină în acea zi unică.
   —    Vai, duduie Eugeniţă, tare sînt supărată şi otrăvită ! izbucni deodată cu lacrimi în glas dadaca. Am fost eu năcăjită destul anii aceştia doi din urmă şi am mai venit la mata, găsind un ajutor, care m-am rugat din pricina asta dimineaţa şi sara la Maica Domnului pentru sănătatea matale; dar ca acuma, duduiţă dragă, n-am fost niciodată. E neagră inima in mine ca tina, şi mai degrabă aş fi cu morţii decît cu viii!
   —  Dar ce este, mă rog, dadacă ?
 367
   —     Ce este, duduie dragă, nu-i bine, urmă Savas-tiţa Cărăbuş c-o voce ceva mai împăcată. Dar nu te opri mata în drum din pricina mea şi nu-ţi întîrzia petrecerea, căci viaţa şi lumea sînt acu a tinereţii matale. Urmează mata a umbla înainte şi eu oi veni mai înapoi, spunîndu-ţi toate. Cînd ajungi mata la patinaj, eu am isprăvit.
   —  Bine, dadacă, eu merg şi tu spune.
   —     Vai, duduie dragă, mă uit la mata şi creşte inima în mine ca o pine albă. Pe zi ce trece, te faci tot mai îrumoasă ; stă lumea şi se uită la mata ca la o floare scumpă ; încît domnişoarele Grigoriu, la care mă duc în fiecare săptămînă o zi ca să le calc bluzele de matasă, căci au înţeles acuma dumnealor că nu este, în tot tîrgul, alta să calce mai frumos si mai curat decît Savastiţa Cărăbuş... Uneori îmi fac mutre, de aceea m-am şi hotărît să le lăs... Incit domnişoarele Grigoriu, cînd te văd pe mata şi cînd aud vorbindu-se de mata, se fac verzi şi li se lungesc mai tare nasurile. Nu numai domnişoarele Grigoriu (mai cu samă Coralia), ci şi alte multe domnişoare şi chiar cucoane, pe unde mă duc eu, n-au linişte din pricina matale şi,nu-p.ot dormi. Cîte spune şi cîte înşiră, aş putea purta cu vorba lor o piuă de bătut sumane. N-am văzut de zilele mele atita invidie şi atîta gelozie. Aşa şi trebuie să îie, mă gîndesc eu, căci e departe griva de iepure.
   —     Ce anume lucruri pot spune, dadacă ? o întrerupse Eugeniţa, fără a-şi întoarce în jos privirea de cătră un zbor depărtat de ciori, care se depanau neîntrerupt şi mărunt pe limpezimea cerului.
   •— Parcă mata nu ştii ? şi unele nu ţi le-am mai spus ? Au ce au ele cu glasul matale. Zic că are să se schimbe cu vremea. închipuieşte-ţi! In loc să plîngă
 368
rum am plîns eu cînd te-am auzit întăia oară, dumnealor cîrtesc. Şi de ce anume are să se schimbe ? Din pricină că ai năravul, fumatului. Asta, însă, nu-i adevărat. Ghiula Farcaş a fumat o viaţă întreagă, şi, cit priveşte glasul, slavă Domnului, a cîntat pînă în ceasul din urmă, cînd a zis şi el aleluia, cu popa lui cel catolic. Aşa că mata poţi să fumezi fără grijă. Mai cu samă fac dumnealor caz că zvîrli fumul în rotocoale mărunţele pînă în ochii celor care îţi înşiră verzi şi uscate. Foarte bine faci, duduie, şi aşa li se cuvine, pentru că tinerii din ziua de azi nu se uită la obrazul unei domnişoare; ei caută, scociorăsc şi te descheie prin alte părţi; încît bine face cine-i chiorăşte cu fum. Mai au dumnealor un motiv, că ai fi cu nasul şi mai sus decît duduca Agripina şi că nu catadicseşti să onorezi macar c-o privire de amor pe nici un tînăr din ziua de azi. Asta-i încă şi mai bine, zic eu ; parcă m-ai fi întrebat pe mine, duduită dragă. Barbaţii din ziua de azi sînt cu totul altfel decît cei de altădată, pe cînd era încă Dumnezeu pe lume. Acuma s-aude c-ar fi fost scoşi de la locurile lor şi Dumnezeu şi împăraţii. Aşa că şi eu, după ce-a murit bietul Ghiula Farcaş, precum ştii, am încercat fel şi chip să stau şi să plutesc deasupra nevoilor, păstrîndu-mi onoarea, cum se cuvine unei dad'ace care a hrănit cu laptele ei pe o duduie nobilă ca mata ; am încercat ba o negustorie de tutun; ba una de fructe; s-au găsit barbaţi înşelători care mi-au luat banii ş-am rămas goală. Şi asta o ştii. Atuncea am căzut la pragul domniilor voastre şi am cerut un sprijin, pe care l-am găsit numai la mata, căci duduca Agripina nu vrea să mă primească în serviciul casei dumneavoastră cu nici un preţ. Văzînd asta, n-am mai îndrăznit decît cînd şi cînd şi numai Ia mata, nădăjduind să mă sus-
 24
 369
ţin. Dar In ziua de azi şi într-o lume ca asta, nu mai merge. Acuma idealul meu...
   —  Cum ai spus, dadacă ?
   —  Am spus «idealul meu». Am greşit ?
   —  Ba nu.
   —     Vorbesc şi eu ca lumea de azi. M-aş fi putut mărita c-un şofer, dar asta-i naţia cea mai rea de oameni din cîţi se află. S-ar fi putut c-un geambaş, dar ş-acela Incalică şi se duce. Alţii nu vor după lege; au numai gînd de petrecere. Aş fi dorit o casă şi o gospodărie, să am şi eu o tihnă. Parcă mata nu înţelegi ? că doar acuma eşti o domnişoară în putere. Bine faci mata că-i joci pe toţi ca pe momiţi. Iaca aşa ! izbucni deodată în suspine înecate Savastiţa Cărăbuş ; m-au păgubit toţi şi m-au înşelat ca pe cea mai proastă. Am fost şi am Ingenunchiat şi la Maica Domnului, am bătut metanie şi m-am rugat să le deie liniştea apelor şi hodina vîntului; să-i fulgere junghi de moarte, şi numai o sticlă de doftorie să se găsească în tîrgu ista, şi aceea să fie plină cu otravă. Dacă nici acuma n-oi găsi unde să-mi plec fruntea şi să mă alin şi eu după atîta zbucium, atuncea nu-mi mai rămîne decît una.
   .— Nu vorbi aşa, dadacă Savastiţă ; ai vreme să fii fericită; şterge-ţi nasul, scoate-ţi puful şi te pudrează. .
   —     D-apoi crezi mata, duduie dragă, că n-am şi eu cele de trebuinţă în ciuda duşmanilor ?
   Intr-adevăr, Savastiţa Cărăbuş trase din buzunar un săcuşor de piele fină şi scoase tot ce-i trebuia ca să repare dezastrul unui sfert de oră de mare amărăciune.
   —     Şi punguţa asta cu toate cele de trebuinţă tot de la mata o am. duduiţă dragă. Nimene altul pe lu-
 370
 \
mea asta tiu m-âjuta ; la picioarele malale cad şi atîia nădejde mai am. Nu mă lăsa !
   —     Cum crezi tu, dadacă Savastiţă, c-am să te lăs ? Numai nu eşti destul de statornică, Te-am văzut cam rar.
   —     Ba-s statornică, duduie, dar am cercat şi eu, ca o femeie ce mă aflu. Nu-s chiar aşa d’e bătrină.
   —     Ba eşti tinără, dadacă. Ar trebui să mai slăbeşti puţin.
   —     Nu cred că se poate asta, duduie, de şi cunosc că gustul boierimii din ziua de azi e pentru piele pe ciolănele. Eu îs rămasă din cealaltă lume, de dinainte de război. Nu-mi mai trebuie, curn spun, decît puţină tihnă şi s-ar putea găsi asta pentru mine in casa dumneavoastră, dar nu înţeleg ce are împotrivă duduca Agripina şi de ce mă persecută. Din ceasul dintăi, cînd te-am aplecat eu pe mata la sînul meu, duduca Agripina s-a uitat urît la mine şi de atuncea nu i s-a mai Îndulcit căutătura.
   —     Destul, dadacă, zise deodată domnişoara Eugeniţa, oprindu-se. Am ajuns la destinaţie, dar nu cred să întirzii aici mai mult decît o jumătate de ceas. Intră şi tu în cantină şi te încălzeşte, pînă ce-mi pun patinele şi fac citeva ocoluri pe ghiaţă. Văd că azi e foarte puţină lume, mă aşteaptă cîteva cunoştiriţi, ca să-mi spuie cîteva prostii şi să ridem ; vîntul se înăspreşte...
   —   Cătră sară are să viscolească, duduie.
   —   Crezi ?
   —   Cum să nu cred, dacă mi s-au arătat semnele?
   —     Cu atît mai mult n-âm să întîrzii şi mă întorc după aceea acasă, ca să vorbesc cu domnul Colum-haru. Cred c-am să-l hotărăsc să te primească el, pentru serviciul meu personal.
 24*
  —     Crezi mata, duduie, asta ? Ce are să spuie duduia Agripina ?
  —     Avem de-a face cu o hotărîre ceva mai tare, dadacă. Dacă ai noroc şi-l găsesc acasă pe domnul Columbaru, atunci se tace treaba pînă în sară.
  —     Vai, duduie, atuncea nacazul meu face aripi de bucurie.
  Dadaca părea veselă şi-i scăpărau ochii. Insă în fundul sufletului ei avea o drojd'ie de îndoială. Totuşi măcar un ajutor trecător trebuia să iasă pentru dînsa din toată această afacere. Dacă n-ar intîrzia mult duduia ! Poate i-a veni un gînd bun să se mulţămească numai c-o ţigară. Este destul fum într-o ţigară şi pentru mai multe părechi de ochi de bărbaţi. «N-ar mai ajunge şi i-ar lua dracu ! şi să li se stîrpească sămînţa pînă în primăvară!»
  Domnişoara Eugeniţa părea tare în hotărîrile ei. Se întoarse fără multă întîrziere, îmbujorată la obraji şi cu privirile scînteind. Dadaca o ajută să-şi scoată patinele şi să-şi puie pantofii şi şoşonii. Un băiat de la bufet dădu fuga, la porunca domnişoarei, s-aducă o sanie cu doi cai.
  Aici, în acest loc, ar trebui intercalată o convorbire Columbaru-domnlşoara Costea. Numai aşa eventuala noastră istorisire ar avea o legătură şi o cheie. O asemenea convorbire, inventată din punct în punct, ar desfide prioritatea oricărui adevăr. Nu numai adevărul, dar şi necesitatea ei ne-ar fi dovedite de o serie de fapte, dintre care unul mai ales e extrem de important şi semnificativ. Ar Ji părînd că viaţa domnului Columbaru a fost destinată plăcerilor uşoare ; pe cînd, în realitate, destinul lui a fost să ţie discursuri familiei Costea. Prima sa predică a fost ţinută numitului Laurenţiu Costea, după cum s-ar putea do-
 372
vedi cu un pasaj de la anume pagină; a doua şi â treia predică au fost ţinute Agripinei, cum s-ar putea constata la paginile cutare şi cutare; şi, ca să se încheie seria predestinată, numaidecît acest domn trebuie să ţie un discurs şi ultimului reprezentant al familiei amintite.
   Cînd domnişoara Eugeniţa coborî în faţa casei, vîntul de miazănoapte suna în zurgălăii cailor şi puterea lui sporită vîntura vîrtejuri de zăpadă; soarele se învăluia ca de un abur deasupra asfinţitului.
   Domnişoara Costea ştia că Micu Columbaru trebuie să fie acas-ă. La ora cinci şi jumătate avea © în-tîlnire cu cineva pentru o afacere oarecare. In vederea acestei întîlniri şi a acestei afaceri, urma să ră-mîie închis în biroul lui, ca să studieze hîrtiile ce-i fuseseră încredinţate. Doamna Columbaru se afla la teatru, cu bunicuţa Anda.
   Domnişoara Eugeniţa bătu de două ori, ferm, în uşa biroului.
   Auzi o întrebare. îşi luă permisiunea să intre fără explicaţii.
   Cînd o văzu luminînd brusc penumbra camerei, domnul Micu Columbaru se ridică cu grabă de la biroul lui şi-i veni întru întîmpinare.
   —  Ce este ? S-a întîmplat ceva ?
   —     Nu e nimic, Micule, îi răspunse zîmbind copila; am venit să te văd’; am nevoie de dumneata, vreau să-ţi cer ceva.
   —     Vorbeşte imediat; îţi stau la dispoziţie. Eşti bună să iei loc ?
   —     Cu plăcere. Observ că eşti puţintel cam ceremonios.
   —     Crezi ? Poate nu te înşeli. Despre ce-i vorba, domnişoară ?
373
   Domnişoara Costea începu să explice puţintel cam Jncurcat situaţia dădacei sale Savastiţa. Are nevoie de un ajutor.
   —     Bine, să-i dăm acest ajutor, consimţi domnul Micu Columbaru.
   —     Are nevoie de un ajutor mai statornic, Micule. Doresc s-o iau in serviciul meu. ,
  ---A! doreşti s-o iei in serviciul dumnitale?-
   —     Da. Cu toate că mama se împotriveşte, nu înţeleg pentru ce, doresc s-o iau în serviciul meu.
   Domnul Columbaru privi fix, zîmbind, pe copilă. Era întrucîtva neliniştită aşteptînd răspunsul; în acelaşi timp era luminoasă, fericită şi încrezătoare.
  . —: Bine, răspunse domnul Columbaru, după puţină ezitare. S-a făcut!
   —   Adevărat ? strigă cu bucurie Eugeniţa.
   —   Adevărat.
   —     O, cît mă bucur, Micule. îmi dai voie să te sărut?
   —     Desigur, răspunse domnul Columbaru, luîndu-i şi păstrîndu-i rnînuţa. Eşti bună să te aşezi iar pe acest-scaun, în preajma biroului şi să mă asculţi?
   —     Sînt burtă, replică Eugeniţa, plecîndu-şi spre el fruntea. Te-ascult.
   Domnul Columbaru oftă.                       j
   —     Cum să-ţi lămuresc eu, draga mea, ceea ce am pe suflet ? Am voit de multe ori s^-mi iau îndrăzneala asta şi am ezitat.
   —     Sînt mulţămită că te-ai hotărît, Micule. îndrăzneşte. Sîntem prietini.
   —     Nădăjduiesc, într-adevăr, că sîntem destul de buni prieteni, ca să mă înţelegi şi de ce am ezitat, şi de ce am luat brusc hotărîrea să-ţi vorbesc, urmă Columbaru, păstrînd încă, în exprimarea lui, şovăire.
::374
îmi dai voie să-ţi spun «tu», ca unei prietene adevărate ?
   Eugeniţa închise ochii, încuViinţînd de două ori cu fruntea. îşi retrase încet braţul de pe biroul lui Columbaru şi rămase dreaptă, cu rnlnile încrucişate pe sîn.
   —     Eugeniţă, urmă domnul Columbaru, trebuie să-mi mărturisesc faţă de tine o mare vinovăţie. Mama ta a observat mai din vreme lucrul şi mi-a făcut mustrările de cuviinţă. Te-am scos dintr-un loc de linişte, unde tinereţa ta se forma, şi te-am făcut să intri într-o viaţă absurdă. E viaţa mea şi a mamei tale; te încredinţez, însă, că e o viaţă absurdă.
   Domnişoara Eugeniţa se miră nespus :
   —   Asta voiai să-mi spui ?
   ■— Da. Ţi se pare ciudat ?
   —     Desigur. Viaţa asta îmi place, n-o găsesc deloc absurdă, trăiesc şi mă bucur în timpul meu.
   —     Cu toate acestea, draga mea, trebuie să afli că există si altceva decît asta.
   —   «Asta» adică e viaţa noastră ?
   —   Da. E viaţa noastră fără noimă.
   —     Nu cumva eşti bolnav puţin de indigestie, Micule ? Te poftesc să crezi că apetitul meu este intact. Nu cumva vrei să-mi evoci preceptele de la şcoală? Le-am evacuat şi le lăs să doarmă în cărţi ca-n morminte, odată cu oamenii care le-au alcătuit. Cunosc procedeul şi mi se pare că se repetă şi acum. Viaţa trebuie să fie jertfă şi datorie, bineînţeles pentru alţii, pe cînd noi o gustăm din plin ! Eu n-aş avea dreptul să trăiesc cum înţeleg şi cum vreau ?
   —     Nu-ţi neagă nimene acest drept, draga mea, însă vreau să spun că nu e asta viaţa.
375
   —      Dar care-i ? Să împletesc ciorapi ? să ajung la ani bătrlni şi regrete zadarnice, ca bunicuţa Anda ? Ascultă, Micule, am auzit eu toate aceste predici. Te scutesc de a-mi mai inşira argumente grave. Sint o iată destul de serioasă şi destul de cuminte, ca să trăiesc o viaţă normală după legea fiinţii mele. Ai înţeles? Mama mea are acest drept şi eu nu-1 am? Tu, Micule, ai acest drept, şi pe mine mă înlături? Ah ! aşteptam cu totul altceva de la tine, decît asemenea discurs. Fără noimă e numai discursul dumnitale, nu viaţa de care vorbeşti. Dreptul meu e chiar ceva mai tare decît îţi închipui, domnule Columbaru.
   —      Ascultă, Eugeniţă, suspină iar domnul Columbaru, linişteşte-te şi rabdă să-mi urmez predica. Asta e pentru mine, probabil, o ispăşire.
   —   Te rog, iartă-mă ; nu vreau s-ascult.
   —   Cu toate acestea îţi vorbeşte un amic bun.
   —      Nici asta nu-i adevărat. N-am nevoie de amiciţia dumnitale. îmi dai voie să-ţi spun acum eu ceva dumnitale ? Iţi aduci aminte care au fost începuturile mele sentimentale faţă de dumneata ? Poate nu ştii că am îndemnat gîştele bunicuţei Anda să consume cele dintăi lucruri dulci pe care mi le-ai oferit ? Neizbutind să le distrug aşa, le-am îngropat. Am persecutat după aceea un timp pe domnul Pufi. Cu toate acestea, la un moment dat, m-am întors cătră dumneata cu toată încrederea. Nu numai cu încredere, ci cu altceva mai delicat. Cred că înţelegi întrucîtva ce vreau să spun, căci eşti un om fin. Nu m-aşteptam să-mi negi astăzi, într-o zi aşa de splendidă, în care credeam că am tot dreptul ; auzi dumneata ! în care eram sigură că am tot dreptul; nu m-aşteptam să mă respingi de la viaţa dumnitale şi să-mi ţii predici. Nu sînt bătrînă, nu vreau să dorm, n-am nevoie de predici.
 378
 —   îmi dai voie să-ţi spun că vorbeşti prostii ?
 —     Iţi dau voie. Numai dumnitale îţi dau voie. Poa-te-i prostie ce spun ; insă e adevărat.
 Domnul Columbaru suspină iar.
 —     Eşti un copil, reîncepu el ; viaţa pentru tine n-are decît un singur sens... Greşala nu-i a ta, ci a mea. Am urmat şi eu o lege simplă şi minoră ; m-am bucurat de tot ce mi s-a părut frumos, am consumat tot ce mi s-a părut plăcut, şi am rămas c-un gust de cenuşă în toată fiinţa. Viaţa nu-i asta, nu-i instinctul şi animalul. Ştiu că vorbesc zadarnic şi că trebuia să fac eu altfel; aş vrea să-ţi servească insă experienţa mea, căci şi eu am pentru tine un sentiment cu totul, cu totul delicat. E altceva decît crezi tu. Ar fi fost mai bine să păstrezi ceea ce-i mai durabil.
               A l’otnbre d'un crotin J’vis l’ombre de mori destin...
 —   Ah! de cine    sînt aceste versuri oribile ?  Cine-a
 spus asta?                                       *    v **
 —   Asta o spune   Micu Columbaru. Şi ca să      vezi că
 acest Micu Columbaru     ar mai   putea să-ţi tacă  o mică
 destăinuire la sîîrşitul carierii lui, am să-ţi adaog un fapt. Dar mi se pare că nu e nevoie.
 —     Care fapt ? vorbeşte; sînt nespus de curioasă şi în acelaşi timp indignată.
 —     Mi se pare că vom avea plăcerea să ascultăm şi opinia mamei tale. Sînt încredinţat că-ţi va servi ea comunicarea.
                          XV
 A
 Intr-adevăr, s-auzea pe sală, venind, glasul mî-nios al doamnei Agripina Columbaru.
 —     Ce-nsamnă, mă rog, asta ? Pînă cînd am să văd aici la mine toate dadacele şi toate ţigăncile?
   Domnişoara Eugeniţa s-a ridicat în picioare şi a făcut un gest, ca şi cum şi-ar sufleca mînicile, pentru o luptă. In fiinţa ei zvîcneşte o putere nebiruită. S-o vedem pe mama asta care a lepădat-o de la. sînul ei şi a părăsit-o ca s-o brutalizeze pe urmă şi s-o umilească ! Să îndrăznească să ridice glasul şi să poruncească în faţa lui Micu Columbaru. II desfide şi pe el să procedeze altfel decît e în firea lucrurilor şi a adevărului. Căci el singur a mărturisit acum cîteva clipe că n-6 mai iubeşte pe această femeie aşa de frumoasă. Ceea ce-i mai durabil nu i-a putut da ea. Glasul eî, care se aude venind întărîtat pe sală şi lingă uşă, trivializează acea mască aşa de splendidă şi aşa de înşelătoare. C-o privire ascuţită şi ironică domnişoara Eugeniţa Costea ceteşte toate aceste lucruri nu numai în ochii, ci şi în toată fiinţa lui Micu Columbaru. E o comunicare ascunsă între acest om pe care, la urma urmei, ar avea tot dreptul să şi-l însuşească ; e o co*
 378
 municgre ascunsă intre-el şi ea Însăşi, In aşteptarea aceleiaşi întimplări dezagreabile.
   —  Se poate intra ?
   —  Mă rog, pofteşte.
   Vocea lui Columbaru a sunat cu un fel de oboseală indiferentă.
   Agripina a intrat; s-a oprit ca şi cum ar fi fost lovită,in piept ; a clipit.de cîteva ori din ochi şi a dat un strigăt înfricoşat, ridicînd braţul sting în sus şi pră-vălindu-se cătră dreapta.
   —  Ah !
   Columbaru a făcut doi paşi spre ea, cu grabă, sprijinind-©. Ea s-a smuls şi s-a îndîrjit, retrăgîndu-se şi sehiţind-un gest de respingere.
   —     Ce-ii asta ? ce însemnează asta ? a strigat ea. Vra să zică ce am bănuit -eu şi ce mi s-a arătat în drojdia dfe cafea, e aici de faţă ! Ce faci aici ? se întoarse'ea aprig şi brutal spre fată.
   —     Lasă pe Eugeniţa în pace, porunci Columbaru cu linişte reţinută. Ce gînduri nebune îţi vin în cap ? Ce îndrăzneşti să imaginezi ? Fata a venit sa-mi ceară un ajutor pentru dadaca ei. ...
   —     Care dadacă ? a strigat cu putere doamna Columbaru. Lăsaţi-mă în pace cu dadacele voastre! Mamă! mamă! vină, te rog, şi vezi cea mai interesantă întîlnire din cite pot fi. Domnişoara noastră-r la patinaj ? Ba nu ! domnişoara noastră e acasă şi conversează cu soţul meu !
   ■ Columbaru a apucat-o de braţ, scrişnind :
   :— Nu Înţelegi, femeie ? Lasă pe maică-ta în pace. Te rog, cucoană Smarandă/fii bună şi dă-mi răgaz să lichidez singur o mică neînţelegere; fiica dumnitale are năluciri primejdioase ! Stai liniştită.
 379
   Agripina se zbătu de două ori, apoi se supuse cu scîncete de disperare, lăsîndu-se să lunece cătră braţul şi cătră inima soţului său.
   —    Vai, Micule, vai! am ştiut asta. Ştiu că nu eşti vinovat tu, ştiu că vipera asta cloceşte numai venin împotriva mea. Ar vrea să mă vadă mai degrabă moartă !
   —    Mamă, o întrerupse cu răceală domnişoara Eugeniţa, mi-i ruşine să calific aşa cum ar trebui asemenea purtare şi asemenea cuvinte.
   Agripina se răsuci spre ea, strimbîndu-şi faţa, încer-cînd s-o imite c-o voce schimonosită şi piţigăiată:
   —    Ce-ce ? cu-cu-cum ? dar eu n-am ochi să văd ? dar eu n-am minte să pricep ? Ruşine şi calificare ? Să-ţi spun eu acuma ce-i purtarea ta ?
   —  Agripină ! porunci Columbaru.
   —. Lasă-mă. Să-ţi spun eu acuma care-i purtarea ta, mădămuţă ? Purtarea ta e o purtare pentru trei pastile de sublimat eoroziv sau pentru altceva: ştii tu la cine mă gîndesc!
   La aceste cuvinte lepădate cu greaţă de gura mică a soţiei sale, Columbaru a răspuns printr-un gest neaşteptat ; lovind-o cu dosul palmei peste faţă, apoi cu-prinzînd-o strins şi imobilizînd-o.
   Ea se lăsă moale asupra lui, ca şi cum ar fi fost sărutată, cuprinzîndu-1 de după grumaz. îşi reluă plîn-gerea, intr-un bocet copilăresc.
   —• Am s-o omor ! se tînguia ea. Mai bine-i suceam gîtul cînd era mică ! Mai bine-i vîram pe gît biciul lui tată-său altădată. Ce-ce? cu-cum ? calificare? îmi pun mîna în foc că nu-i vinovat el în chestia asta, cum n-a fost vinovat că nebunul cel de tatu-tău şi-a ridicat viaţa.        .
 @80
 Domnişoara Eugeniţa se făcu albă la obraz. întrebă, tot cu stăpînire de sine, pe Columbaru :
 —     A ! asta era ?... Dumneata ai fost atunci acela eare...
 —     Da, eu am fost acela care... răspunse cu aceeaşi stăpînire de sine domnul Micu Columbaru.
 *— Ce scenă absurdă şi complect ridicolă !... zise domnişoara Eugeniţa.
 —     Intr-adevăr, ii răspunse Columbaru, privind-o cu milă şi cu tristeţă.
 —     Da, da ; încep să cunosc viaţa cealaltă, adică cea adevărată.
 Cu aceste cuvinte, domnişoara Eugeniţa Costea făcu cei cîţiva paşi pînă la uşă, supraveghindu-se atent să nu se clatine. închise uşa în urma ei şi, reculegîndu-se o clipă, văzu că n-are putere să meargă la odaia ei. Pipăi o uşă mai apropiată şi intră în odaia pardosită cu dulapuri de cărţi. Nu găsea destulă energie în braţ, ca să aducă spre sine canatul, să se închidă acolo şi să rămîie singură, ca într-un mormînt.
 Tresări în'să, găsind în sine o ultimă rezervă. Cineva păşea pe sală. Era un om străin, care cerceta cu lua-re-aminte în dreapta şi-n stînga. Era un om cuviincios Îmbrăcat şi simpatic la înfăţişare, însă foarte slab şi de o paliditate neobişnuită. Poate era omul pe care-1 aştepta Micu.
 întoarse comutatorul şi făcu lumină.
 —   Căutaţi pe domnul Columbaru ?
 —     Nu, duduie; caut pe domnişoara Eugeniţa Costea.
 —   Eu sînt.
 —     A. atuncea-s vesel de cunoştinţă. Am a vă fâce o comunicare.
 381
   —  Mie ? Probabil că .-vă ;înşelaţh-,
   —1 Nu mă înşel deloc, duduie.'Să vă mai întreb o< dată dacă sînteţi intr-adevăr domnişoara Eugeniţa Costea.
   —  Da-, domnule, v-ain mai spus; eu sînt.-
   —    In acest caz, sînt vesel de cunoştinţă şi am a vă face o comunicare.
   Eugeniţa nu se miră prea mult de sosirea acestui necunoscut. Orice mesagiu i-ar aduce şi ori de la cine, i-i absolut indiferent. Se lăsă pe un scaun, invitînd c-un semn din ochi, pe necunoscut, să intre şi el. Musafirul intră, închise uşa cu grijă, îşi scoase-paltonul şi începu să caute ceva cu atenţie într-un buzunar secret al hainei sale celei mai din apropierea cămăşii.
   —    Eu sînt Temistocle Foişor, fostul notar, explică el c-o intonaţie simpatică. Cel, puţin deocamdată şi, pentru scurt timp, eu sînt Temistocle Foişor.
   Domnişoarei Costea îi era cu totul indiferent că acel domn e un fost notar. Dinspre partea ei, putea să fie şi papa de la Roma. Prin fereastra cu storul încă ridicat, se vedea lucirea violetă a iernii de afară. Ih zbaterea de fulgi care fulgerau mărunt sub becul electric din uliţă, apăruse un convoi bizar de regi cu coroane şi oşteni în zale. Era procesiunea Irozilor, în zilele sfinte ale Crăciunului.
   La vederea aceasta stranie şi ireală, imaginaţia domnişoarei Costea nu răspunse cu nimic. Apoi i se păru că pluteşte pe o apă de întuneric. Se pare că totuşi mai este cineva în apropierea ei.
   —  Cine eşti dumneata ? întrebă ea.
   —    Hm ! zîmbi musafirul ; ai dumneata dreptate* stimată domnişoară, să mă mai întrebi o dată. Nu s-ar putea afirma cu . preciziune, dacă . eu sînt, chiar eu în carne şi oase, Temistocle Foişor, notarul eare a operat
382
în registrul comunei Vlădeni buletinul dumnitale de naştere.
  Domnişoara Eugeniţa clipi uimită.
  —      Fratele meu Aristide Foişor, perceptorul, a fost martor. Al doilea martor a fost Gheorghiţă Popa. Tatăl dumnitale Laurenţiu Costea ne-a făcut declaraţia, faţă fiind şi domnul Neculai Cumpănă, primarele.
  —      Dumneata eşti notarul ? întrebă leneş domnişoara Costea, fără-să găsească vreun interes în explicaţia ce trebuia să urmeze.
  —      Nu se ştie bine... zîmbi misterios oaspetele. Ani aici o scrisoare, urmă el, ţinînd, între două degete ale mînii stîngi, un plic îngălbenit de vechime, însă cu peceţile intacte. Această scrisoare, dragă domnişoară, a sosit la Vlădeni cam în vremea războiului, fiind închisă într-alt plic — acela era galbăn — pe adresa domniei sale domnului Neculai Cumpănă, primar. Plicul e acesta, cu adresa lui deosebită. In scrisoarea adresată domniei sale domnului Neculai Cumpănă, era scris cutare şi cutare lucru.
  —   Ce era scris ?
  —      Era scris, domnişoară, cutare şi cutare lucru, adică o poruncă de la un mort. Neculai Cumpănă a fost bolnav în vremea războiului de tifos ; l-a pălit peste piept-ş-tm mal risipit de un obuz de mare calibru; a trăit ce-a trăit şi a murit. Dar, înainte de a muri, a chemat pe perceptor : să-i zicem fratele meu perceptorul; şi i-a spus : uite să faci aşa, şi să mai faci aşa. Şi i-a dat scrisoarea asta.
  —   Ce-i cu scrisoarea asta ?
  —      Asta-i scrisoarea poruncită de mort să fie dată la timpul său, în mîna cui se cuvine. Aşa că şi perceptorul Aristide Foişor, frate,al notarului, a pierit prigonit de răutatea oamenilor. Fiind cinstit şi cu drep-
 383
tate, domnişoară, a pierit in mizerie şi în închisoare. Dar înainte de a muri, mi-a dat mie scrisoarea, cu porunca aceea anumită. Acuma, dacă mai ai vreme, domnişoară, să mă asculţi, eu am să-ţi spun că scrisoarea asta poruncită de mort trebuia să fie adusă aici în ziua de 1 septemvrie a anului 1929. Insă la 1 septemvrie 1929 nu se putea să fie adusă ; aşa că e adusă acuma. Poftim : «domnişoarei Eugeniţa Costea». Cer scuze de întîrziere. La 1 septemvrie 1929, eu nu eram aici; eram, cred eu, dincolo.
  Domnişoara Costea întinse mîna cătră scrisoare, urmînd a asculta fără nici un fel de mirare.
  Deci, la 1 septemvrie, omul acesta era dincolo. Foarte bine. Ce scrisoare poate să fie asta ?
  —      La 1 septemvrie, eram dincolo şi mă aflam a fi Por-împărat; aveam mare bogăţie şi putere. Cînd mă aflu a îi Por-împărat, eu nu ştiu nimica de scrisoare. Cînd mă aflu a fi Temistocle Foişor, ştiu că am datoria să aduc scrisoarea. M-am gîndit s-o aduc cît sînt în starea asta, domnişoară, ea să nu am iarăşi accesul de nebunie. Poate însă aceea-i viaţa mea adevărată şi s-ar putea să fie mai bine. Şi mie mi se trage asta tot din război. Cum se vede, războiul e o fericire; fără el n-aş fi ajuns Por-împărat; Dumnezeu să dea sănătate celor ce l-au scornit. Poftim, duduie, să fii dumneata sănătoasă ; eu mă întorc la împărăţiile mele.
  Ce-i asta ? Ce ţine ea în mînă ?
  Asta-i scrisoarea unui mort.
  «Scumpa mea Eugenită, singura bucurie a vieţii mele...»
  Ciudat! Asta-i scrisoarea celui uitat.'De două ori i-a văzut mormîntul într-atîţia ani, şi după aceea a uitat cu desăvîrşire. Era dreptul ei să uite.
384
   «Scumpa mea Eugeniţă, singura bucurie a vieţii mele!
   Cînd vei ceti aceste rinduri, pe care le scriu cu cîteva ceasuri înainte de a părăsi această lume, vei îi o fată mare şi frumoasă, aşa cum am dorit şi am visat eu. împrejurările tac să nu te pot vedea decît în această proiecţie a dorinţilor mele. Am această ultimă mîngîiere, visîndu-te de şaisprezece ani, albă.şi castă. Vreau să fiu uitat de toţi, după o catastrofă pe care nu e nevoie să ţi-o explic; numai tu să-ţi aduci aminte de mine cîndva, după ce vei cunoaşte aceste rinduri, şi să ştii că tatăl tău a fost un om onest. Onestitatea lui şi sufletul lui curat, atîta îţi poate lăsa; altă zestre nu s-a învrednicit să-ţi facă. Cunoaşte cel puţin tu cine am fost; ştiind că vei zîmbi amintirii mele, pot trece fără nici o şovăire dincolo.» Domnişoarei Eugeniţa Costea, să i se dea în mînă, personal, după ziua de A septemvrie, 1929.
   Ce-i cu scrisoarea asta sentimentală şi puţintel ridicolă ?
   Nebunul şi irozii se mişcă prin vîrtejul ninsorii la o depărtare nemăsurată, pe urmă se apropie, cu capete monstruoase rînjind. Se depărtează iar într-o umbră misterioasă; se face tăcere; se apropie altcineva.
   —   Am sosit, să-ţi aduc opt pastile de veronal.
   Acest cineva i s-a aşezat în partea dreaptă a frunţii,
făcînd să-i atîrne capul spre braţ. A dispărut, s-a înşurubat în sus ; se întoarce iar nesimţit.
   —   Am venit să-ţi aduc un, ca să zic aşa, levorver.
   Biciul stă la locul lui; atîrnat de un cuier al dulapului.
   Acolo unde se duc toţi aceştia, şi cel cu scrisoarea, şi alţii, e peste munţii cu pîcle, dincolo de nouăzeci şi
25 — M. Sadoveanu — Opere, voi, 14
 385
nouă de zile şi nopţi. Fericit cine poate plînge aici, fericit cine poate trece rîzînd dincolo.
   Ce-i cu scrisoarea asta ? adică ce-i cu acest spin care-i împunge inima ? Ce-i în acest tumult înfricoşat care-i bate în tîmple ?
   Biciul stă la locul lui; atîrnat de un cui.
   Aici, reţetele literare ale timpului ar pretinde un monolog interiorizat mai întins.
   Finalul acestei povestiri ar fi cel mai interesant dacă el s-ar putea preciza; căci nici astăzi nu se ştie cum a murit această copilă. Lovitura de revolver nu i-a pătruns decît superficial în umărul stîng, din care au picurat trei puncte de sînge pe volumaşul «Domnişoarei Elsa» a lui Arthur Schnitzler, In marginea biroului. Doctorii au afirmat că moartea ar fi fost provocată de un stupefiant toxic absorbit în cantitate mare. In preajma ei nu s-a găsit nici armă, nici vreo cutioară suspectă medicinală. Nu s-a auzit din camera aceea nici detunătură, nici strigăt. Tînără noastră prietină a fost găsită în jîlţ stînd uşor răsucită şi privind mirat cu ochii ei îngheţaţi fereastra, unde din cînd în cînd apăreau rînjind măştile de carnaval.
   Chemarea de alarmă a fost a bunicuţei Anda. Doamna Agripina Columbaru s-a precipitat, a răcnit agi-tînd în sus mînile şi căzînd îndărăt în braţele lui Columbaru, care a pus-o atent însă cu răceală deoparte şi a rămas privind cu o linişte bizară spre trupul fetei arcuit în forma singurului semn mistic al scrierii moderne.
   S-au făcut felurite ipoteze; nu s-a ajuns la nici o clarificare. Misterul a fost dus dincolo. Dincoace numai notarul Temistocle ar putea da, poate, vreo lămurire ; însă el acuma e Por-Irnpărat şi se ocupă de alte chestii mult mai interesante şi mai vaste.
      ISTORISIRI DE VINATOARE
       1937
 25*
                                                      f
    DESPRE ACEASTĂ ŢARĂ ŞI DESPRE VÎNAT ŞI PESCUIT
Âcum oîţiva ani, d-1 Bădăuţă a tipărit o foarte frumoasă carte. Puţini au văzut cuprinsul ei; e o carte de ilustraţii fotografice. Puţini cunosc materialul de inspiraţie al acestei cărţi, pentru că ro-mînul, fiind din naştere esenţial şi integral patriot, n-are nevoie să-şi cunoască ţara. Patriotismul verbal se poate lipsi de faptă, chiar atunci cînd ea ne leagă de trecut şi de Dumnezeu ; iar albumul d-lui Bădăuţă e o asemenea faptă.
   In această carte vorbesc priveliştile şi oamenii acestui pămînt. Munţii în care au împietrit parcă îndrăzneli de gîndire singuratice; pîclele care acopăr liniş-tile văilor; apele care zvonesc cîntarea vieţii etern Inoite; codrii care suie rîpile şi coboară văgăunile, deschizînd luminii poieni şi grămădind întuneric în sihle nestrăbătute; satele înşirate pe coline, cu bisericile poetice; Dunărea şi Marea ; oameni în costume pitoreşti rîzînd clipei care trece : cartea aceasta e un tribut de pietate Celui care eliberează necontenit minunile, de la mărgăritarul din scoica oceanului pînă la zîmbetul delicat al unei fecioare din munţii Bucovinei                                                  ’
 389
 Psalmistul cel din veacuri a spus frumos cu vorba ceea ce d-1 Bădăuţă exprimă cu imagini fotografice:
 «Doamne, Dumnezeul meu, zic chipurile şi priveliştile aceste, ca şi David regele-poet; mare şi minunat eşti tu : cu slavă şi cu strălucire împodobit!
 Te îmbraci în lumină ca-ntr-o haină ; întinzi cerul ca un cort.
 Tu din ape îţi faci lăcaşurile cele de sus; nourii sînt căruţa ta şi te porţi pe aripile vînturilor.
 Tu faci vînturile trimeşii tăi şi flăcările focului sînt slugile tale.
 Cît de minunate-s lucrurile tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut şi e plin pămîntul de făptura ta!
 Toate de la tine aşteaptă să le dai hrană la vreme:
 De le-o dai, ele-o primesc; de le iei duhul, mor şi în ţărînă se prefac.
 De priveşti pămîntul, el tremură ; de te-atingi ăe munţi, ei fumegă.
 Cînd trimeţi tu, însă, duhul tău, toate iarăşi se zidesc şi se înoieşte faţa pămîntului!»
 Răsfoiţi aceste planşe, ca să vedeţi cîte frumuseţi cuprinde pămîntul romînesc. Să nu aveţi, însă, nici o clipă de mîndrie, căci toate sînt ale Celui ce clădeşte, preface şi înoieşte. Omul zgîrie îndeobşte faţa pămîntului şi o pătează. Cele etern-frumoase sînt numai ale lui Dumnezeu.
 Uitaţi versurile proaste pe care le-aţi învăţat cîndva în şcolile primare:
                  Ţara mea are cîmpii mănoase,
                 Dealuri înalte cu mîndre flori...
 Uitaţi paginile de antologie ieftină, discursurile de lirism şi prezumţie, căci nouă nu ni se datoreşte nimic
 390
 din ce-ii frumos pe acest pămînt romînesc. Nu ni se datoreşte nici măcar păstrarea a tot ce-i primitiv, căci, unde s-a putut, sondele au spart scoarţa pămîntului, fierăstraiele au ucis pădurile. Unde au spart, n-au adus nici o compensaţie ; unde au ucis, n-au aţîţat din nou viaţa ; au rămas munţi desgoliţi şi dealuri care se risipesc în văi. Minunea priveliştilor primitive s-a păstrat în afară de voinţa şi tendinţa oamenilor trecători. Aceşti oameni trecători niciodată n-au cunoscut-o ; au preferat ţinuturile şi priveliştile la modă din alte ţări, unde au risipit averile agonisite de alţii. Cătră minunile acestea primitive nu sînt drumuri; în preajma lor nu se află locuri de popas, omul trecător n-a cheltuit pentru ele nici dragoste, nici inteligenţă.
   Aşa încît, iubiţi prietini şi fraţi, să nu cădeţi în păcatul mlndriei. Numai după ce vom fi adaos ceva al nostru la frumuseţa lor, după ce le vom recunoaşte şi le vom împresura de iubire, după ce pionierii vor tăia şi vor aşterne drumuri, după ce oameni detreabă vor deschide hanuri romantice şi prietineşti drumeţilor, după ce, lăsînd în raft cartea, vom merge cu piciorul cercetînd toate ca într-o călătorie de ispăşire, după ce ne vom închina şi vom simţi intrînd în noi dragostea acestui. pămînt ca un suflet al strămoşilor, numai atunci vom avea dreptul să ridicăm ochii şi să mulţă-mim cu umilinţă Celui pe care-1 invoca regele psal-mist de demult.
   Răsfoiţi aceste planşe numaî în tihna chiliei voastre ; după aceea nu lăsaţi să treacă zadarnic anii voştri. Dacă nu sînteţi vânători şi pescari, puneţi mîna pe toiag şi colindaţi moştenirea aceasta fără păreche. Nicăieri în lume nu sînt locuri mai frumoase. N-am spus că avem cele mai alese frumuseţi din lume, ci că şi aici sînt privelişti tot aşa de frumoase ca cele mai
 391
lăudate de aiurea. Cel carâ vede Delta înţelege singurătăţile Africii. Cel care suie în Călimării ori pe Retezatu, ori pe Ceahlău a trecut în zona fără de pri-hlanaT" a "altei lumi.
   Cei care sînteţi vînătoriori pescari n-aveţi nevoie de îndemnul meu ca să ieşiţi In mijlocul naturii. După ani de rătăciri şi practică, văd că încă îmi mai rămîn totuşi destule, necunoscute, şi vă îndemn pe cei de la cîmpie să vă suiţi la munte, să ascultaţi cerbul la începutul toamnei, iar pe tovarăşii vînători din munte îi sfătuiesc să încerce farmecul unei zile cu luntrea în singurătăţile pruteturilor ori dunăriţelorj
   Fără îndoială că vînatul şi pescuitul sînt cele mai vechi sporturi, cu observaţia că s-au născut sub presiunea necesităţii şi n-au devenit divertisment decît cu timpul. Pescuitul primitivilor era agerime; vînatul
—   forţă şi rezistenţă.
   Omul de azi nu mai întrebuinţează aceste însuşiri ca să-şi agonisească hrana. Cu peşte de undiţă şi cu mămăligă de rîşniţă nu te îngraşi, cum foarte potrivit observă dictonul popular. Pămîntul şi animalele domestice răspund îndestulător nevoilor lui de hrană ; munca se cheltuieşte în alte direcţii, în domenii diverse cu meşteşuguri nouă ; vînatul şi pescuitul au rămas o patimă, cum spun ţăranii noştri.
   Cît de departe, din trecut, vin pornirile care dorm în noi şi ne deşteaptă în anume împrejurări cu nebănuită putere, poate oricine să mărturisească aducîndu-şi aminte de primele impulsii vînătoreşti. Copilul doreşte să întovărăşească în expediţie pe tatăl lui ori pe fratele mai mare; pe urmă devine neliniştit In dorinţa nebiruită de a poseda o armă ; după aceea, cătră şai-
iîpfezece ani, porneşte acele expediţii fără siirşit diti zori şi pînă în noapte pe coclauri şi în preajma apelor.
   In această strădanie nu-i decît plăcere pură. E o cheltuială enormă de energie, din care lipsesc cruzimea şi foamea ancestrală. In visurile acestei epoci a vieţii mele, eram copleşit de un fel de febră, în care îmi apăreau în cantităţi impresionante vinaturile pă-mîntului paradisiac din preistorie. Din somnul puţin şi agitat astfel, mă trezeam ades, ca să ascult dacă nu s-a stîrnit o vreme rea afară ; ieşeam uneori ca să privesc stelele nopţii; îmi făceam socoteală dacă am suficiente muniţii pentru ziua unică — izolată — deve-njită scop suprem al existenţei.
   începutul acestei pasiuni are totdeauna ceva dramatic. Imi aduc aminte că aveam mai puţin de cincisprezece ani cînd am ieşit, într-o primăvară, cu puşca, spre revărsările de apă ale Şiretului, la Paşcani. Am dat, dincolo de calea ferată care merge spre Roman, de o baltă nouă. Dezgheţ deasupra, ghiaţă dedesubt, şi un luciu de apă în cîmpie, în lungul căii ferate, pe distanţă de cîţiva kilometri. In fulgerările soarelui pe undele verzi, am văzut în depărtare raţe. Erau, desigur, sălbatice; primele care îmi apăreau. M-am îndreptat spre ele direct, răscolind valuri pînă la genunchi. Cînd m-am apropiat, s-au ridicat în zbor şi s-au aşezat mai departe. Le-am urmărit şi în popasul lor nou. S-au ridicat iar şi au făcut un ocol înalt pe sus, cătră partea de baltă de unde pornisem. M>-am întors cu aceeaşi pasiune cătră locul dintăi, pe podul de stincă şi prin dezgheţ, fără să ţin samă că, de mult. cizmele îmi erau pline de apă şi că gleznele mele deveniseră sloi.
    Prima raţă am împuşcat-o în acest sezon, la 27 martie, pe un braţ vechi al Şiretului — adică pe un
 393
sîreţeî — la adînc. Abia trecuse zăgorul. M-am dus înot, să scot captura mea extraordinară şi nepreţuită. Nici cu cîrdul de raţe, nici cu înotul meu în martie nu mi s-a întîmplat nimic; n-am avut nici măcar un guturai ; dovadă că pasiunea mea venea dintr-un veac mai vechi, cînd oamenii se puteau lipsi de medicină. Poate îi şi o altă explicaţie. Şi-n prima, şi într-a doua împrejurare, nu m-am oprit ca să examinez şi să admir starea în care mă aflam, nici nu reflectam că ar fi cu putinţă să mi se întîmple ceva neplăcut: mă simţeam purtat înainte nebiruit, tot înainte, cătră aburii rîului, cătră viziunile de vis, cătră luncile misterioase, cătră zborurile sălbătăciunilor aripate venite de cătră sud şi întorcindu-se la patria primitivă, in dezgheţurile polului nordic. Ochii trebuiau să vadă, nervii să tremure; nu era timp pentru guturai şi pneumonie. Atît e de adevărat că omul însuşi e o putere elementară.
   Mă grăbesc să adaog că pe copiii mei i-am ferit de asemenea experienţe.
   In anii care au urmat, petreceam vacanţele pe malul Moldovei, într-un sat al neamurilor mele de pe mama. Colindam prundurile, gîrlele şi luncile Moldovei, urmărind fără încetare acea umbră a visurilor după care alergăm întreaga noastră viaţă : atunci era o pasiune, mai tîrziu a fost alta, iar mai tîrziu o altă formă a înşelărilor. In vara aceasta din urmă, am fost tot aşa de ahotnic, ucenic-păstrăvar cu undiţa în' valea Sebeşului, călăuzit de un prietin meşter, inginerul Ianosi. Mai am de învăţat de Ta Ieronim Stoi-■’hiţă meşteşugul cerbilor. Aşa înoindu-mă necontenit m elementele primare, voi ajunge pînă la asfinţitul meu. De atunci, de la malul Moldovei şi al Şiretului, fiinţa mea întreagă se armoniza cu cerul, cu apele, cu
 394
toate peisagiile. învăţătura mea era că lăsam să pătrundă în mine taina tuturor acestor lucruri nouă. Poposeam Ia un izvor, mă odihneam pe o brazdă de fîn, intra în mine puterea vieţii nemuritoare; eram fericit şi inconştient ca însăşi creaţia.
  Vînatul e sport numai în această ipostază.
  Este o epocă a tinereţii cînd asemenea derivativ e absolut necesar. Adolescentul care stă pe gînduri şi caută singurătate, care e neliniştit şi învins de melancolie, să ştiţi că cloceşte în el o primejdioasă otravă. Nu-i alt medicament mai bun decît truda plăcută a umbletului, lumina nemărginită, aerul curat, somnul adînc, frate cu tihna stîncii.
  Slnt şi alte înfăţişări ale vînătoarei. Partidele cu tovarăşi rftulţi, la pădure, după ce a căzut frunza co drului şi s-a aşezat cel dîntăi omăt de noemvrie, sînt cele mai agreabile expediţii de petrecere, în care oamenii maturi îmbrăcaţi bine, transportîndu-se comod, avînd pregătite sălaşuri şi ospeţe, aşteaptă vînatul în ţiitori, pe cînd hăitaşii îl stîrnesc cu larmă de chiote din singurătăţi. Asemenea fel de a vîna nu cere multă trudă.
  Numai cînd expediţia se face în munte la cerbi şi la cucoşi sălbatici, plimbarea cere picior vinjos şi respiraţie bună. Trebuie să vă mărturisesc la ureche că şi aici mijloacele moderne înlesnesc oamenilor să se pî-cîlească ei singuri: automobile, cai, valeţi şi toate celelalte ; bănuiesc că s-a găsit pentru «domni mari» şi mijlocul să li se abată vînatul la ţava puştii.
  Nu; dacă nu simţeşti pe fruntea aburită vîntulînălţimii, dacă nu-ţi trece prin toate încheieturile acea trudă plăcută, soră cu frămîntările prăpăstiilor, şi dacă nu adormi în descîntecul pămîntului, — eliberarea ta din monotonia vieţii nu-i decît o minciună. A
 395
duce sus, cătră stele, viaţa mică de toate zilele, e o profanare.
   Cele mai agreabile plimbări vînătoreşti în aer liber sînt toamna, la iepuri.
   Ogoarele şi miriştile au o tonalitate aurie; dealurile şi văile ondulează şi se înclină graţios; în fundul peisagiilor se zăreşte un iaz ori un sat; pe o costişă înegresc tufişuri bătute de brumă. Ai pornit în strălucirea soarelui de dimineaţă, căutînd răzor cu răzor, străbătînd porumburi neculese, alăturîndu-se cu luare-aminte de arături. Iţi ţii cînele aproape ; stai cu atenţia încordată; în ochi ţi se răsfrîng toate detaliile terenului şi toate mişcările vietăţilor mărunte; cînd, deodată, ca şi cum l-ar făta pămîntul, sare pe neaşteptate iepurele.
   Te-ai oprit, dar numai o clipă. Simţeşti truda în picioare şi în braţe ; dar treci înainte şi vei umbla încă multe ceasuri, c-un fel de beţie a sănătăţii în toată fiinţa. Ai trecut dealuri si văi, te-ai strecurat pe sub costişe, ai străbătut un rediu; ai ieşit pe o culme străină; observi că soarele se înclină spre asfinţit şi cerul îşi schimbă coloarea. Te îndrepţi din şale, respiri adînc, cuprinzi cu ochii întinderile, judeci şi cumpăneşti unde poate fi locul de adunare cu tovarăşii. Trebuie să te întorci iar peste dealuri şi peste văi. Ai puncte de reper un arbore singuratic, lucirea unei bălţi, unghiul unui deal. Ai încă destulă putere să străbaţi o distanţă bună, îndărăt. Ai umblat opt cea: suri; ai străbătut douăzeci şi ceva de kilometri; te-ai mulţămit, la amiază, cu o gustare frugală, nu te simţeşti flămînd; nu te simţeşti prea obosit; eşti în starea aceea specială de euforie, pe care nimic nu ţi-o poate da în celelalte împrejurări ale vieţii.
  Plăcui e şi cu luntrea la sălbăticiunile de baltă. Plăcut e la stuf, cu copoii, urmărind lupi şi vulpi. Plăcut e la sitari, primăvara, cînd crapă mugurul pădurii.
  A'h'! viaţa aceasta e frumoasă şi prea scurtă. N-am aflat încă toate tainele munţilor. Şi abia acum mi-am alcătuit scule iscusite pentru păstrăv şi lipan, ca să încep o carieră în care străluceşie prietinul meu Ion Al. Brătescu-Voineşti.
  Doamne, binecuvintează cu zîmbet isprăvile mele trecute şi îngăduie să ajung a povesti prietinilor mei pe cele viitoare!
                                               1 octomvrie, 1936
  VÎNĂTORI MOLDOVENI LA BRAŞOV, ACUM UN VEAC
      răia In veacul trecut, la Iaşi, un om distins şi
      cultivat, fost mare logofăt al Moldovei în dom-
     nia lui Mihalache Sturdza : numele lui era bei-
zade Neculai Suţu. Fiu al fostului domnitor Alexandru Suţu, fanariot prin naştere, beizade Neculai a devenit moldovan prin adopţiune, după obiceiul pămîntului, căsătorindu-se cu o fată de boier autohton. în Moldova se spune, în asemenea împrejurare, că bărbatul «se mărită», adică vine la bunurile miresei.
   Beizade Neculai a dovedit în toată viaţa lui o patimă neostenită pentru vînătoare. In «Memoriile» lui, publicate în franţuzeşte la Viena, subt îngrijirea răposatului Dimitrie Sturdza, se găsesc pagini interesante despre acest sport nobil, pe care l-a practicat la munte, la cîmpie şi la baltă, în toate ţinuturile romî-neşti în curs de jumătate de veac.
   S-a întîmplat ca, acum o sută zece ani, beizade Neculai Suţu să se afle la Braşov. împreună cu alţi pribegi munteni şi moldoveni,~îugiţi acolo în urma Ete-riei. Era tînăr şi avea tovarăşi buni, şi vîna în acele regiuni chesaro-crăieşti, obţinînd rezultate frumoase, după cît mărturiseşte el însuşi în pomenitele memorii.
 398
   Tovărăşia braşoveană a pribegilor se alcătuia din beizade Neculai şi din alţi patru fraţi, beizadele mai tinere, la care se adăoga Alecu Racoviţă, un boier muntean Florescu şi bătrînul vînător al casei cu numele Mario.
   Acest bătrîn vînător Mario era vechi braconier de la Constantinopol; creştea şi dresa cînii şi deprindea pe băieţii casei la vînătoare îndată ce le venea timpul, îşi făcea datoria şi la Braşov, avlnd discipol pe beizade Scarlat, pe care se silea să-l fasoneze după chipul şi asemănarea sa. Pureegînd în doi, de acasă, pe jos, de la trei ceasuri dimineaţa, se întorceau şara la zece, cu treizeci-patruzeei de prepeliţi, o jumătate de duzină de potîrnichi şi doi, trei iepuri sau raţe. Astfel bătrînul vînător şi dascăl făcuse fiecăruia' dintre fraţi, la rînd, picioare de criţă.
   în sezonul de prepeliţi compania de vînători de care vorbesc mai sus, îndată ce ieşea din cetate, se răspîn-dea în cîmpie, în felurite direcţii, dîndu-şi întîlnire la amiază în locuri anumite de popas, la o fermă lîngă malul unui pîrău, ori într-o dumbravă.
   Intre toţi tovarăşii aceştia tineri, se deosebea prir excentricitate Alecu Racoviţă. Era un băiat amabil, cu suflet bun în toate celelalte împrejurări ale vieţii; însă la vînătoare nimeni nu-i putea intra în voie, aşa arăta de certăreţ şi de rău. Din pricina asta tovarăşii se fereau de dînsul. El însuşi, dealtminteri, prefera să umble răzleţ şi nu voia să ceară asistenţa nimănji dintre ceilalţi la o nevoie.
   Intr-o zi, în vremea prepeliţilor, după ce intrară în locuri depărtate de tîrg, un sătean le dădu ştire despre nişte cîrduri de potîrnichi. Au început a le căuta. Au stîrnit multe prepeliţi ; însă potîrnichile nu săreau.
 399
   Focurile de puşcă începeau să se rărească. Beizade Neculai se afla într-un capăt de ogor, în vecinătatea unor tufărişuri rare. Aude două detunături una după alta. înalţă capul, priveşte şi recunoaşte de departe pe Alecu Racoviţă. Bănuieşte că potîrnichile au fost descoperite şi se îndreaptă într-acolo.
   Găseşte pe Alecu Racoviţă agitat, năcăjindu-se să încarce şi să descarce puşca. In grabă, pusese halicele peste pulbere, amestecîndu-le, ş-acuma scotea furtu-iala. De smunciturile-i grăbite, plesnise şi varga1. O legase cu sfoară şi o întrebuinţa sacadat, privind mî-nios numai la ceea ce făcea şi fără să întoarcă ochii spre noul venit. Mustăţile lungi atîrnau pînă la cravată. Părea otrăvit de mînie. Amestecase încărcăturile ; dar — lucru mai teribil — scăpase şi vînatul!
   Era o clipă de întîlnire dintre cele mai puţin potrivite. După cîteva minute de tăcere şi de îndoială, beizade Neculai, foarte respectuos şi cu puţine cuvinte, încearcă să afle dacă au fost potîrnichi.
   Alecu Racoviţă tace încruntat, năcăjindu-se cu varga.
   încă o întrebare, mai delicată.
   —   Da! potîrnichi! răspunse brusc vînătorul.
   —   Nu s-ar putea şti în ce direcţie s-au dus?
   —     în colo! — mormăi Racoviţă, fără nici un gest şi fără nici o privire.
   Beizade Neculai lasă să mai treacă o clipă.
   —   In care parte anume, cucoane Alecule ?
   —     In colo ! în colo! — răcneşte cu disperare Racoviţă, făcînd semn cu varga.
   Violenţa gestului desăvîrşi .dezastrul. Varga se rupse. Cînd îl văzu numai c-un crîmpei în mînă şi cu restul vergii aruncat la cîţiva paşi în ţărînă, beizade Neculai nu mai aşteptă urmările catastrofei. O luă re-
 400
pede în direcţia potîrnichilor, pe care le găsi nu după multă vreme. Alecu Racoviţă, într-o stare lesne de înţeles, scrîşnind şi drăcuind, se duse în tufărişuri să-şi caute o vargă lungă, pe care a purtat-o ziua întreagă aninată de centură ca pe o spadă donchişotească. Ceilalţi vînători îl interpelau de departe, rîzînd şi glumind pe socoteala lui, însă ţinîndu-se în afară de bătaia armei.
   Intre vînătorii paraziţi care se alăturaseră acestei bande era şi unul cuconu Miluţă Mavrodin, om ceva mai în vîrstă decît fraţii, vesel şi spiritual, însă foarte distrat — aşa cum sînt de obicei naturile prea vioaie. De şi din punct de vedere vînătoresc făcea numai pozne şi comedii, ştia să scoată din întîmplările expediţiilor tot umorul şi să dea năcazurilor o întorsătură, verbală plină de comic, ceea ce-1 făcea plăcut şi simpatic tuturor.
   Intr-o zi erau la iepuri, cu copoii, într-un rediu. Cînii purtau vînatul departe încă şi puşcaşii erau înşiraţi deasupra unei rîpi.
   Beizade Neculai bagă de samă că de data asta n-are noroc. La dreapta se întîmplase să-i fie vecin cuconu Miluţă. Incapabil să stea liniştit o clipă, neînchipuin-du-şi de ce-ar trebui să stea liniştit, Mavrodin îşi lăsase la o parte arma — accesoriu cu totul inutil — şi se deda la fel de fel de îndeletniciri. Zadarnic îl ruga beizade să stea cuminte: omul, urmîndu-şi impulsiu-nile firii, se desmierda mişcîndu-se în pas de dans, fre-donînd şi fluierînd. în vremea asta ţăhnitul copoilor se apropia din ce în ce. Beizade Neculai se mai întoarse o dată spre tovarăş, ca să-i facă un semn, să fie cu luare-aminte şi să se astîmpere.
   Ce-ţi pare dumnitale ? îl vede pe cuconu Miluţă cufundat cu totul într-ale sale; îşi scosese tabacherea, o
 26
 401
deschisese şi apucase între degetul cel mare şi arătător o priză de tabac. Totuşi, cum se întîmplă de obicei în asemenea împrejurări, ca să se dovedească pe de o parte norocul brînzoilor şi pe de alta existenţa unui sîînt protector al bietelor sălbătăciuni, iepurele se înfăţişează înaintea lui şi se ridică în două labe. Vede îndată pe Mavrodin şi face un salt în lături. In aceeaşi clipă cuconu Miluţă se repede la armă, o apucă şi aruncă la întîmplare focurile: pac! pac! Leapădă puşca şi începe a fugi după iepure, strigînd cît putea : L-am pălit în cap! L-am pălit în cap ! Iepurele- se duse în treaba lui; iar boierul se întoarse între ceilalţi vînători, ţipînd din cînd în cînd cu mirare, parcă ar îi avut cobe: L-am pălit în cap!
   Pe îaţa lui congestionată era exaltare şi entuziasm. Cum se opri însă şi se uită în juru-i la zîmbetele ironice ale tovarăşilor, expresia chipului său se schimbă brusc. Păru cuprins de o greaţă. Şi îndată după aceea îl apucă un rîs nebun. In hohote, începu a explica celorlalţi vînători ce i se întîmplase. Cum dăduse cu ochii de iepure, înţelesese că cel dintăi lucru de care are nevoie e arma. Ca să aibă arma, trebuia să-i fie liberă mîna. Mîna ţinea însă priza de tabac. Nu mai era timp de raţionament. In loc să lepede praful, îl vîrî în gură, fără să-şi dea sama, şi astfel mîna putu să apuce arma. Dar după ce o lepădase, după ce fugise şi se întorsese, îi apăru sub limbă amărăciunea şi greaţa tabacului.
   Prepelicarii pe care-i întrebuinţa grupul lui beizade Neculai erau ieşiţi dintr-un «epagneul», bătrîn pensionar al familiei şi dintr-o căţea proastă, cumpărată de acolo de la Braşov. Urmaşii acestei perechi aveau fel de fel de calităţi excentrice. în prima linie, însă, memorialistul pune pe Leu, îără rival între soţii lui şi
 402
neîntrecut de urmaşii pe care i-a avut, în ce priveşte docilitatea, nasul şi inteligenţa.
   Pentru dresaj, fusese încredinţat lui Mario. Bătrînul vînător îl scosese la cîmp, purtîndu-1 o zi. Apoi îl adusese şi-l dădu tînărului său stăpîn, ca să se folosească de el. Din acea clipă Leu a servit pe beizade timp de doisprezece ani fără încetare, dîndu-i prilej să admire necontenit instinctul lui minunat. Leu avea în cel mai înalt grad calitatea, între toate cea mai preţioasă, de a şti că trebuie să lucreze numai pentru vînător, şi nu pentru a-şi satisface pasiunea proprie. Cu cît era mai departe de vînător, cu atît era mai cu luare-aminte, ca să nu sparie vînatul. Lăsa între aretul întăi şi al doilea oarecare distanţă, aştepta <pe puşcaş, îl consulta cu privirea, ponta din nou şi aştepta atît cît n-auzea glasul de comandă. Astfel vînătorul avea uneori vreme să-şi încarce ambele ţevi ale armei, să puie încărcăturile, să bată furtuiala, să aşeze capsele. Pe cîmp de la mari depărtări adulmeca potîrnichile. Cea dintăi pasere căzută de la orice vînător el trebuia s-o aducă şi s-q depuie la picioarele stăpînului său. In apă, ca să urmărească o raţă aripată, întorcea din cînd în cînd capul, ca să înţeleagă după gesturi îndrumările vînătorului.
   Unul dintre ceilalţi fraţi, beizade Scarlat, avea un cîne pe care-I chema Fazan. Acesta săvîrşea alte isprăvi de mirare. Se cufunda în apă adîncă de un metru şi mai bine şi aporta piatra aruncată — pe care mai întăi o mirosise. Căuta şi găsea negreşit în ierburi o cheie pierdută ori un cucoş de puşcă. într-o sară, pe cînd vînătorii se întorceau în tîrg la Braşov, grămădiţi într-o căruţă, beizade Scarlat se aşezase la coadă punîndu-şi dedesubt blăniţa, ca să-i fie mai moale. întunericul crescînd, vremea se răcori bine; vînătorii
 26+
 403
începură a-şî trage pe mînici hainele. Beizade Scarlat, vrînd să se îtribrace şi el, nu mai găsi blăniţa: în zguduirile căruţei, îi lunecase printre picioare. Au' oprit îndată, începînd să caute. Dar noaptea era fără lună. Nu era nici un chip să umble îndărăt, punctînd la fiecare pas pulberea şoselei cu nasul. Atunci le veni în minte vrednicia lui Fazan. La comanda stăpînului său, prepelicarul porni ca o săgeată. Trebuie să li umblat o distanţă bună. Căci nu s-a întors decît după o jumătate de ceas ; dar aducea blăniţa. Totuşi la vînat îi fusese stăpînului său cu neputinţă să-l domolească. Era de o iuţeală excesivă şi de o vioiciune nespusă. Ponta de la depărtări de neînchipuit. De multe ori tovarăşii anunţau pe beizade Scarlat că Fazan stă în areÎNcine ştie unde, pe cîmp. Pentru aceasta cînele a Tăcut din vînătorul său un umblător fără rival.
   Astfel societatea asta de oameni tineri, veseli şi bine dispuşi se îndeletnicea cu vînătoarea la Braşov în preajma anului 1822.
   Intr-un rînd, la sfîrşitul toamnei, cînd vînatul începe să devie mai rar, deci mai preţios, vînătorii moldoveni hotărîră să facă o expediţie într-un sat aşezat cam la zece mile de Braşov, unde aflaseră că s-ar fi găsind becaţine. Rînduindu-se cu tot calabalîcul şi cînii în două căruţe, vînătorii porniră într-o după-amiază spre acel loc. Vremea însă era îmbrobodită a ploaie, drumul glodos, şi căruţaşii nu prea cunoşteau drumul cel mai scurt. La jumătatea distanţei, căzu înserarea şi un întuneric orb îi învălui. Căruţele se împotmoliră într-o băltoacă din preajma unei mori. Satul nu părea a fi departe: se auzeau chemări de glasuri şi lătrături de cîni. In preajma morii dădură peste han. Sfătuindu-se, socotiră cu toţii că nu au altceva mai cuminte de făcut decît să petreacă noaptea acolo. Că-
 404
 rutele deci au intrat în ogradă şi vînătorii în crîşmă. Era o încăpere mare, afumată, lipită cu lut pe jos. Umezeala în care lunecau mirosea a vin. în tot acel cuprins nu se aflau decît cîteva lăiţi de lemn, lustruite, roase şi murdare, pe care, încet-încet, începură să se aşeze gospodari din sat, cu ciubote enorme unse cu dohot.
 Simţind mai ales cu nasurile că nu puteau sta mult acolo, boierii porunciră hangiţei să-i ducă la camerele lor.
 —   Care camere ? se miră stăpîna hanului.
 —   Phe! ce întrebare! Camerele noastre de dormit.
 —   N-am, domnilor, decît camera asta.
 —     E cu putinţă aşa ceva ? Asta-i cameră ? Cum îţi închipui, femeie, c-avem să stăm toată noaptea aici ? Dă-ne un cotlon, unde să ne odihnim ciolanele. Am văzut în ogradă cîteva odăi.
 —     Veţi îi văzut dumneavoastră, dar nu puteţi dormi în ele.
 —   înţelege, femeie, că-ţi plătim cinstit.
 —   înţeleg. Poftiţi singuri şi vedeţi că nu se poate.
 Luînd între ei pe gazdă, vînătorii ieşiră în ogradă şi
 cercetară una după alta încăperile cu pricina. întăia n-avea uşă nici ferestre; umbla prin ea în voie vîntul. A doua adăpostea doi bivoli; vînătorii strîmbară iar din nasuri, trecînd mai departe. A treia n-avea sobă şi era plină de toate cioveiele şi sfărîmăturile gospodăriei. însfîrşit, beizade Neculai bătu cu pumnul şi cu piciorul într-o uşă închisă cu lacată. Fereastra avea numai două ori trei geamuri sparte.
 —     Dă-ne-o nouă pe asta, femeie, astupăm spărturile cu nădragii.
 —   Nu se poate.
 —   De ce ?
 405
 —      Apoi, domnilor, aicea ţin cartofii, cum le spuneţi dumneavoastră.
 —   Să scoatem cartofii şi să ne aşezăm noi în loc.
 —      Chiar de-aţi căra toată noaptea, nu puteţi dovedi cîte crumpene am eu înlăuntru.
 —   Deschide, sa vedem.
 —   Bine, deschid.
 Cînd a deschis hangiţa uşa şi a ridicat lumînarea deasupra capului, boierii au rămas cu gura căscată. De cînd erau-ei nu văzuseră atîta nomol de cartofi. Ce pot face oamafiii cu atîţia cartofi ?
 Mai mult ae jumătate din pardoseala odăii era acoperită de un morman care se ridica pînă sus la înălţimea omului. Rămînea cealaltă jumătate a încăperii, care era ocupată de un horn şi de o gură de hrubă.
 Hangiţa îi privea pieziş, aşteptînd ce-or să spuie domnii.
 Totuşi vînătorii izbutesc întotdeauna şi în orice împrejurare să-şi alcătuiască odihna. Chiar dacă nu-i destul de confortabilă, i se adaugă plăcerile tovărăşiei şi hazul năcazului. Aşa încît boierii noştri, punîndu-se grabnic pe lucru, răscolind cartofii, potrivindu-i şi căptuşindu-i cu mantalele, îşi orînduiră nişte culcuşuri minunate, de şi cam noduroase. Focul tresări deodată în vatră şi înveseli locul.
 —      Ei, acum, nevastă, să ne dai ceva să mîncăm. Sîntem lihniţi de foame.
 —   Ce să vă dau, domnilor, că n-am nimica.
 —      Iar ? Se poate să nu se găsească într-o gospodărie cîteva ouă, puţin unt, o găină ?
 —   N-am, domnilor.
 —   Nu-i cu putinţă.
 —      N-am, domnilor, nici pe dracu. Doar să mă înjunghiaţi pe mine.
 406
   Ce era 'de făcut ? Poate era la mijloc rea-voinţă, poate era o lipsă lucie. Nu era de făcut nimic! După un scurt sfat de război, vînătorii se rnultămirăsă ceară un pumn de sare. Cartofi aveau suib ipat, focul ardea cu vioiciune; era singurul lor prietin în atare împrejurare.
   După un ospăţ potrivit, înflorit cu glume, vînătorii noştri găsiră puţintel timp şi pentru somn. Cînd se sculară, foarte de dimineaţă, ca să pornească spre locul cu becaţine, îi cam dureau coastele.
   Poftiră pe hangiţă să le facă socoteala. Somnul, sarea şi cîteva duzini de brandaburce.
   —     Apoi, domnilor, hotărî hangiţa, să-mi daţi cîte un florin de persoană.
   —     Glumeşti, femeie: somnul pe măntălile noastre
—   o lingură de sare — şi cîteva duzini de bulughene. Ai dumneata la ştiinţă că numaii la Viena, în cel mai prima hoiel, se plăteşte asemenea sumă ? Cum poţi cere dumneata, pentru ce ne-ai dat, doisprezece florini ?
   —     Iaca cer! se îndesă muierea în şoldurile-i grase. Dacă nu plătiţi, nu ies căruţile din curte. Am şi poruncit slugii să închidă bolta.
   Inţelegînd că lucrurile se încurcă iar, vînătorii ţinură din nou sfat, barbă lingă barbă. La urma urmei ar fi putut să numere banii şi să lese în plata Domnului asemenea loc de ticăloşie. Dar erau tineri ageri şi nu înţelegeau să se lase jumuliţi de o hangiţă, care nici nu era măcar frumoasă. Trebuie să se găsească în sat, undeva, cumva, cineva, care înfăţişa autoritatea chesaro-crăiască. Trebuie trimes un delegat să caute acea autoritate şi să-i ceară sprijinul. E adevărat că-i întîrziau vînătoarea, dar războiul trebuia dus pînă la sfîrşit.
   De neînchipuit şi uluitoare li se părea pretenţia.
 407
      Femeie, ştii dumneâta ea doisprezece fîofini fac treizeci şi şase de sfanţi ?
   —   Ştiu! se îndărătnici, batjocoritor, hangiţa.
   Alecu Racoviţă îşi tufli cuşma în cap şi se duse să
caute autoritatea chesaro-crăiască. Ceilalţi îl aşteptară o jumătate de ceas, apoi un ceas. Văzînd că nu se mai întoarce, cei rămaşi hotărîră să expedieze pe al doilea delegat. Tocmai cînd ţineau ei conciliabulul, Alecu Racoviţă apăru, cu ochii aprinşi, îmbujorat la obraz şi cam clătinîndu-se pe picioare.
   —■ Ei, Alecule ? ce-ai făcut ?—dădu strigăt asociaţia.
   —     Am făcut bine — răspunse solul, cu limba cam moale; plătim un sfanţ şi gata !
   —   Un sfanţ de căciulă ?
   —   Nu. Un sfanţ toată lumea.
   —     Bine, bre omule, dar cum ai putut ajunge la asemenea minunat rezultat ?
   •— Am putut ajunge după cum am să vă spun numaidecît. Autoritatea locului e reprezentată de un Herr maior mare şi gras, pe care l-am găsit luînd gustarea de dimineaţă, o gustare copioasă însoţită de vin amestecat cu şliboviţă. M-am prezentat şi m-a primit cu braţele deschise. M-a poftit la masă. Am ciocnit mai mult decît un pahar, ne-am împrietinit, ne-am îmbătat, ne-am sărutat şi i-am spus întîmplarea noastră. Atunci maiorul a hotărît: un sfanţ! Şi a trimes pe caporalul care mă însoţeşte ca să execute ordinul. Un sfanţ, nici un crăiţar mai mult! Gata !
   Hangiţa n-a suflat un cuvînt şi a primit sfanţul. Caporalul a deschis porţile. Vînătorii i-au strecurat un florin în palmă, împreună cu complimentele lor pentru maior, şi el a mulţămit frumos, salutînd şi bătîndu-şi călcâiele. Căruţele au pornit duoînd banda cătră smîrcurile eu becaţine.
            SINGURĂTATE
A
Îmi daţi voie să vă povestesc cum — anul acesta — nu am împuşcat un cerb «capital».
O mică societate vînătorească, din care făceam parte şi eu cu bunul meu prietin Murat, a luat de curînd în arendă un teritoriu cu nume bun odinioară : se chiamă Rîşca ; e în ţinutul Baia, la hotarul judeţului Neamţu. Munţişori care nu trec de 1200 m, văi poetice care toate dau în apa Rîştei.
   Aici acum douăzeci şi nouă de ani, într-o iarnă aspră, de — 20°, am făcut o expediţie, cînd am văzut pentru prima oară cerbi. Trăia atunci pe aceste meleaguri un pădurar cu laimă, numit Boboc, care s-a înfăţişat la întîlnirea noastră cu un frumos copoi de rasă ■— «cine de neam boieresc», cum îi zicea el, pe care îl purta în desagă, ca să nu-1 ostenească, şi-l hrănea cu luare-aminte din fruntea fainei. Despre acel copoiaş sprîncenat, cu numele Cîrtiţă, ne-a spus Boboc nişte istorisiri minunate. După douăzeci şi nouă de ani, după cutremure şi războaie, nimeni nu-şi mai aduce aminte de acele fiinţi extraordinare, Boboc, pădurarul, şi Cîrtiţă, cînele lui. Astfel trec faimele, ca şi măririle lumii.
   Aici, sub sihla Deleleului, a murit bătrînul meu puşcaş Calistru,Tnîr^o colibă de cetină, ascultînd, cu ochi îneguraţi, cum ţăhnesc cînii departe, pe sub pripoare. Şi amintirea acestui Nemrod s-a stîns.
   Aici e valea Moişei, loc de bejenie al părinţilor monahi de la sfînta mănăstire Rîşca şi al oamenilor din Bogdăneşti. De mai multe ori, în alte veacuri, au răzbit pînă aici tatarii, dînd foc lăcaşului dumnezeiesc; de mai multe ori au suit In rîpi şi pe plaiuri oamenii din zilele vechi: şi aceste întâmplări, toate, s-au uitat. Mănăstirea înalţă turnuri nouă în prundul pîrăului şi clopotele ei cîntă necontenit trecerea celor pămînteşti şi înoirea necurmată a lucrurilor.
   Nu sînt două decenii de cînd aceste paşnice singurătăţi au fost împuşcate de muscali anarhizaţi; cerbi şi căpriori, cu familiile lor spăimîntate, au fost izgoniţi din desime, scoşi la poieni şi mitraliaţi. Mîni, şi asta se va uita.
   A fost aici, cindva, un bun teritoriu de vînătoare. După războiul muscalilor, venind cel al braconierilor, ţinutul s-a pustiit de cerbi. Acuma, societatea de care vorbesc a început a pune rînduială; au apărut paznici ; pacea reintră în domnia sălbătăciunilor, căprioarele şi ciutele au început a se întoarce adulmecînd tainele şi căutînd din nou sălaş tihnit, unde să-şi de-puie vătuii şi viţeluşii.
   —     In primăvara aceasta, îmi lămureşte prietinul meu, care organizează regiunea, au mai intrat în teritoriu cîţiva cerbi, coborîţi dinspre munţii cei mari. Totuşi nu avem încă destui masculi, ca să se poată produce acele conflicte despre care tratează vînătorii ardeleni în excelenta revistă «Carpaţii», sub numele generic de «boncănitul cerbului»... Avem ciute destule, însă cerbi puţini.
 410
   —     Aici, în Rişca, îi răspund eu, drama aceasta amoroasă se chiamă altfel: îi zice «boncăluit» saui «muget». Să nădăjduim că va veni vremea să punem şi noi în valoare vocabularul nostru. Pînă atunci sîntem în vădită stare de inferioritate faţă de fraţii noştri. Acuma douăzeci şi nouă de ani, pe vremea lui Boboc, meşteşugul nostru se bizuia pe cîni şi pe «ţiitori», practicam adică braconajul franc fără ca nimeni, de altfel, să se simtă ofensat de asta. îmi place mai mult să vin astfel, să aud glasul cerbilor, la începutul toamnei.
   —   Iţi place să-i auzi boncăluind ?
   —   îmi place să-i aud boncăluind.
   —     AII right\ îmi răspunse tovarăşul meu, englez prin temperament.
   Vorbeam astfel, venind cu maşina spre Rişca, pe splendida şosea din valea Moldovei, avînd la stînga, în ceaţă, priveliştea munţilor.
   Gine n-a cunoscut sentimentele pe care le încerci cînd ai pornit în asemenea expediţie, care n-a ascultat cu bunăvoinţă şi n-a povestit la rîndul lui întîmplă-rile cele mai extraordinare cu putinţă, a fost sărăcit de una din rarele bucurii ale vieţii. Vai! mîni veţi muri, nefericiţilor, şi n-aţi cunoscut avantajul de a vă întoarce în copilăria lumii. Numai acolo — scăpaţi din viitoare — putem găsi echilibru şi tihnă.
   —     Spune-mi nişte poveşti 'adevărate despre cînii dumnitale, îl îndemn eu pe prietinul meu Murat. După aceea am să-ţi spun şi eu nişte lucruri nostime despre un renumit cîne al meu, cu numele Cezar, pe care, de altfel, ai avut onoarea să-l cunoşti. Acest Cezar — care şi-a încheiat cariera reumatic şi surd — avea uneori agerime umană. Intr-un rînd, a venit la mine un vînător cunoscut, ca să mă ia la cîmp. Avea cu el un corci, pe care dintrodată l-am judecat de puţină valoare;
 411
cu toate acestea, şi eu şi Cezar l-am lăsat să intre în camera mea. Cezar încercase întăi să protesteze; eu i-am spus două vorbe împăciuitoare şi s-a liniştit. Cordul, deci, se plimba de colo-colo, mirosind lucrurile şi mobilele, urmărit de privirea inteligentă a lui Cezar. Dintrodată, catastrofă ! Corciul ridică un picior şi stropeşte necuviincios arma mea, rezemată de un scaun, într-o clipă a fost răsturnat şi scrijelat de colţii lui Cezar. Iată ce fel de cîne am avut eu !
   —     Iată ce fel de cîni avem noi, vînătorii, a zîmbit cu îngăduinţă prietinul meu Murat. Am avut şi eu unul, pe care-1 chema Lord Byron.
   —   Un nume cam îndrăzneţ.
   —     Nu-i mai îndrăzneţ decît al altora. Şi Cezar al dumnitale, şi Lord Byron al meu trebuie să intre în istorie cu dreptul pe care-1 au de a nu se chema altfel. Lord Byron îşi primea mîncarea la o familie de prietini ai mei, unde luam masa obişnuit. La ora 1 precis, Lord Byron se prezintă la bucătărie. Uneori, de pe înălţimile de la Copou, unde se afla în plimbare, cînd venea ceasul, sărea pe platforma unui tramvai; călătorea pînă în dreptul străzii Asaki; la colţul acestei străzi sărea jos şi venea în strada Lascar Catargi, la locuinţa prietinilor mei. Cîteodată se afla în altă regiune a oraşului, în preajma unyi alt prietin al Aieu — cu care fusese în cîteva rinduri la vînat. Acest prietin, T. Z., avea obiceiul să prînzească mai devreme. Deci, în asemenea împrejurare, Lord Byron socotea nimerit să se prezinte şi să aştepte un aperitiv ce i se cuvenea, după a sa părere. Tot aşa socotea şi prietinul meu, şi acel aperitiv îi era servit lui Lord. Dar, câteodată, prânzul prietinului meu întîrzia. Atunci Lord îşi echilibra aşa timpul, încît să aştepte la limită dreptul său ; chibzuind că s-ar putea să piardă dincolo 'o mîncare
 412
mai îmbielşugata, abandona âpârifivul şl se grăbea să fie prezent în strada Lascar Catargi. Prietinia lui pentru mine era reală; nu mă neglija decît la anumite epoci, consacrate reproducţiei; atunci îşi Infulica în pripă mîncarea, îmi tăcea un simplu salut grăbit şi se întorcea iar în fugă la robia zeului speciei. Intr-un rînd, trecînd pe strada de sus, m-am întîlnit cu un asemenea convoi, la care participa şi Lord. Cum mă vede, se opreşte; vine să se bucure şi să sară în juru-mi de două-trei ori, — îndată apoi iar o ia la goană după societatea lui (veselă, aş putea zice, după convenţionalismul nostru omenesc; însă animalele îndeplinesc aceste ceremonii cu o seriozitate tragică). Pot să-ţi mai spun următoarele, despre o căţeluşă cu numele Lora, care se deprinsese într-un timp să devasteze cuibarele de ouă, intrînd pe furiş în poiată, cînd portiţa era deschisă. Intr-un rînd, vrea să intre, ca să caute oul ce-i făcea trebuinţă. Dintr-o precauţiune firească la un animal inteligent, care ştia că nu-i voie să fure ouă, întoarce capul, cercetînd dacă nu-i cineva în preajmă. Mă vede în uşa casei; surprinsă asupra faptului, se repede undeva, să se_ ascundă. S-a pitit într-un cotlon de hambar ; de şi am chemat-o de cîteva ori, nu mi-a răspuns. Cînd am găsit-o, tupilată în ungher, i-am adresat cîteva vorbe de mustrare şi am lovit-o uşor cu palma. După un timp, şi-a părăsii ascunzişul şi a venit la mine cu toate semnele pocăinţii şi umilinţii.
   Am urmat a vorbi despre asemenea lucruri plăcute cît am avut în lumina ochilor priveliştea fermecată pe care numai acea vale, deschisă subt un cer tînăr de azur, ne-o putea oferi. Printre şiruri de poieni de odinioară şi printre gîrle limpezi ca oglinzile au venit odată vînătorii maramureşeni după bour. Aici S-au mai păstrat elemente ale legendei descălecatului iptăi al
                                                    \
                                                           413
Moldovei. Este un sat Boureni, şi un pisc Boura, şi alt sat Drăgăşani, şi altul Bogdăneşti. La cîntecul acestor vocabule, priveliştile se confundă parcă în trecut şi aerul limpede ne pătrunde de o beţie uşoară.
   Trecem podul Moldovei de la Dumbrăviţa şi, printre gospodării frumoase, pătrundem cătră valea ptrăului Rîşca. Lăsăm la stînga, în prund, mănăstirea cea veche şi trecem tot înainte, în lungul văii, printre brăde-turi, pînă la casa de vînătoare. Acolo aşteaptă paznicii noştri şi şeful pădurarilor, Qafencu.
   Fără îndoială, toţi se arată bucuroşi de sosirea noastră. Veştile sînt dintre cele mai bune.
   Doamna Smaranda R. se află deja instalată de cîteva zile în munte, întovărăşită de paznicul Alexandru Bacalu. Intr-o noapte, a venit cerbul şi a pufnit în spuza focului.
   ■— Vra să zică, au început a da glas ?
   Paznicii ridică mînile în sus, luînd mărturie cerul. Gafencu îşi scutură fruntea rîzînd:
   —      D-apoi bine, domnilor, astă-noâpte au făcut atîta larmă, încît n-a putut închide lumea ochii de răul lor. Unul a stat şi a boncăluit aici, în vale, la cîteva sute de metri depărtare. Alexandru Bacalu, pogorţîndu-se de la coliba d-nei R. după provizii, s-a întîlnit cu unul la gura pîrăului Curmezişa. Ion Şchiopu a găsit în astă-dimiheafa urma altora, coborîtă tot de acolo şi trecută pe costişa dimpotrivă. E adevărat că, ziua, e linişte. Dar cam de cătră miezul nopţii începe a suna tot muntele. Dac-ar da o ploaie şi s-ar răcori vremea, ar începe a boncălui şi ziua şi atunci v-aţi apropia de ei. Noaptea, nu ştiu cum s-ar putea face asta. Ce să spunem ? Vînat este, slavă Domnului, şi la anul are să fie mai mult. Cum ştie domnul inspector (prietinul meu Murat e inspector de vînătoare), pentru cîte ciute
 414
avem, nu sînt destui boi; dar au să fie după cum au mai fost în vremea de demult. Aici e un teren de vînat cum nu se găsesc multe. Binevoiţi a ne întreba dacă sînt mistreţi ? Sînt, cum să nu fie ? La sfîrşitul lui august au ieşit întruna la porumbiştile lui cuconu Take Slăvescu. Să vedeţi dumneavoastră ce stricăciune au făcut acolo! Parc-ar fi fost o oaste! După ştiinţa noastră, avem şi trei urşi. Anume, o ursoaică cu pui, în valea MoifgjL; un urs mare şi unul mai mic, dincoace. Despre căprioare nu mai vorbim. Deasemeni despre lupi: la iarnă, avem nevoie numaidecît de otravă pentru ei. După aceea, trebuie să se mai ştie că sînt trei ori patru rîşi.
   Prietinul Murat mă priveşte zîmbind.
   Vai, nu mai sîntem tineri, ca să ne entuziasmăm de asemenea poveşti. Cu toate acestea, oamenii noştri sînt de bună-credinţă; au plăcerea să spuie boierilor adevărul într-o formă extraordinară, după adevărata tradiţie a pămîntului. Cerbi sînt, — însă nu mugesc ziua. Sînt mistreţi şi urşi, dar cu aceştia, de data asta, ne aflăm în armistiţiu. Pădurea şi muntele sînt pline de dihănii, căci acolo-i sălaşul lor, dar vînătorii de la oraş vin pe cîteva zile; pe cînd oamenii noştri acumulează, într-un singur raport entuziast, toate cercetările lor de oameni care intră zilnic în codru.
   —     Intr-o toamnă, îi povestesc eu lui Murat, aflîn-du-mă pe un cîmp, la vînat de iepuri, am întrebat pe un îecioraş care păzea vitele dacă se găsesc prin preajmă asemenea urechiaţi. — Cum nu, domnule! mi-a răspuns el, convins. Sînt o mulţime! Este colo, la cotitura drumului, un capăt de ogor; anul trecut, umblînd cu vitele ca şi acuma, stîrneam în fiecare zi doi.
 415
   Entuziasmul amical al oamerfilor noştri era justificat deci de viziunile suprapuse ale anilor. Totuşi, foarte plăcut lucru acest prim expozeu, la întllnirea celui dintâi popas. Zilele şi nopţile în singurătatea muntelui se deschid înaintea noastră misterioase, însă înflorite de nădejdi.
   După prînz, ne despărţim. Prietinul Murat se duce într-o parte, eu în alta. Vom trăi fiecare deosebit o săptămînă, într-o sihăstrie, fără să vedem alt chip omenesc decît al paznicilor noştri.
   Oamenii mei, Ion Petrea a Catrinei şi Vasile Rusu, încarcă în spate boclucurile mele şi pornim, ca să ne oprim undeva, într-un post provizoriu, într-un cotlon al pîrăului Curmezişa, — «unde s-au cunoscut, în aceeaşi dimineaţă, urmele unui bou bătrîn».
   Ce-i interesant şi frumos în asemenea expediţie ?
   Am mai spus şi altădată, la adunările noastre vî-nătoreşti. In alte părţi mai civilizate ale Europei şi mai bine îngrijite sub raportul cinegetic, casele de vînătoare au tot confortul şi sînt aşezate la capătul unor şosele foarte bune. Cînd am fost la o Vînătoare de cucoşi de munte, în Ardeal, în valea Sebeşului, îmi aduc aminte că ne-am suit cu automobilul pînă la 1200 m înălţime ; şi Ardealul e binecuvîntat de Dumnezeu şi nu-i prea civilizat. In alte părţi, statistica pieselor din revir e adusă la cunoştinţa «domnilor» în chipul cel mai precis. Dacă e nevoie, se aduce să-mînţă de vînat din alte regiuni. Lucrurile sînt întocmite cu meşteşug astfel încît, cu cel mai mic efort posibil, poţi dobîndi cele mai numeroase trofee. E un sport puţintel trucat, într-un pare cu animale pe jumătate domestice. Cînd e vorba de civilizaţie în acest domeniu, să tăcem şi să mulţămim Domnului că putem încă intra in singurătăţile codrilor lui, unde na-
 416
tura a rămas ca la începutul zidirii şi unde, de pe un ţanc oblu, un căprior cu ochi mari şi umezi stă şi ascultă tăcerile şi aude pentru prima oară pasul omului.
   De şi nu sîntem în munţii cei mari, în teritoriul de la Rîşca n-avem drumuri nici de automobil, nici de trăsură. Abia calul munteanului poate trece prin stîn-cării, bolovani de puhoaie şi gloduri. Deci, intrat sub pădure, mă bucur că mă depărtez cît mai mult şi nu mă mai poate găsi nimeni. Voi dormi în colibă şi pe pat de cetină. Am să-mi gătesc singur mîncarea la toc, ca şi strămoşul meu, şi am să mă cobor la pîrău, ca să simţesc pe obraz şi pe trup apa rece a torentului. Cînd am să mă întorc acasă, are să intre cu mine, în odăi, miros de fum şi răşină. Am să mă uit cu uimire la birou, pe care mă aşteaptă instrumentele de supliciu.
   Cum ajungem în cotlonul hotărît, în pîrăul Curme-zişa, oamenii mei leapădă poverile şi aprind focul. După aceea întocmesc coliba şi patul.
   Vînătorii ştiu, însă oamenii ceilalţi nu ştiu cum se alcătuieşte, în cel mai scurt timp, o colibă în pădure. Paznicii întăi se consultă din ochi şi aleg locul. Ion Petrea vine la bradul pe care se va sprijini lucrarea lor şi înseamnă cu toporul cu coadă lungă (arma şi unealta munteanului) o cruce în scoarţa trunchiului. In jurul acestui semn sfînt, apărare de duhuri, amîn-doi oamenii înşiră trunchiuri subţiri de fag şi carpăn (lemn fără nici o valoare aici). Pe această schele aşează cetină, de la poale spre vîrf, în solzi. Tot în solzi se alcătuieşte şi patul, ascunzînd sub vîrfurile de cetină clomburile. In cepii bradului atîrnă carabina şi mantaua. Pe patul de cetină s-au întins cergile. La focul puternic a fost aşezat în cujbă ceau-
2~] — M. Sadovşany — Opere, voi. 14
 417
naşul. Friptura a început a sfîrîi în ţepuşile înfipte în pămînt şi aplecate cătră jar.
   Ştiu că e în sara de 25 septemvrie 1935 dar mă hotărăsc să abandonez timpul convenţional.
   Focul uriaş deschide o poiană de lumină în întunericul adînc al pădurii şi într-o linişte «de pe tărîmul celălalt».
   In pădure, «tot meşteşugul e focul», au afirmat, cu convingere şi dreptate, tovarăşii mei. De şi noaptea de toamnă e destul de rece, ei s-au dezbrăcat complect, ca să poată primi de la pojar cît mai nemijlocită căldură. S-au întins la pămînt în preajmă, acoperindu-se numai pe partea de cătră întuneric. După un somn, se răsucesc pe partea cealaltă. Intr-un tîrziu, unul se ridică şi alimentează focul; stă un timp în picioare, cu spatele întors, dogorindu-şi şalele, apoi iar se aşează la pămînt. In alt răstimp al nopţii, se ridică celălalt tovarăş ca să hrănească vatra minunji celor dintăi strămoşi ai noştri. Ca să pot adormi şi eu, tîrziu, după miezul nopţii, lepăd de pe mine păturile şi las să mă ajungă bătaia vîlvătăilor.
   Cînd am deschis ochii, începea să se lumineze liliachiu cerul deasupra, printre coroanele arborilor uriaşi. După liniştea intactă a nopţii, la răsăritul soarelui, cerbul a mugit dintrodată în două răstimpuri.
   In dimineaţa aceea şi în cursul zilei, am căutat trecători şi urme. Găsim în două locuri treceri proaspete. N-auzim însă muget; codrul tace.
   După amiază, a venit de cătră asfinţit o ploaie grăbită, cu tunete. Vîntul a rămas un timp sunînd şi curgînd pe coama pădurii, pe urmă a contenit. După ce s-a înoptat, am văzut printre cetini cerul înstelat; însă în pădure toată noaptea a urmat să cînte din streşini picăturile. După-amiaza a doua, cerul s-a în-
 418
tunecat iar şi ploaia a reînceput; a ţinut douâ-trei zile, fără să mă incomodeze întru nimic.
   Am urmat a circula cu oamenii mei pe cărări şi pîraie, mi-am schimbat în două rînduri locul; în două rînduri mi s-au clădit colibe în alte chipuri — fără ca să simţesc curgerea apelor de sus. La întoarcere, în văi, am găsit drumurile desfundate. Sub streşina pădurii şi în colibe mi-am urmat normal noua viaţă şi îndeletnicire, aşteptînd, odată cu răcoarea, să mugească cerbii în cursul zilei. Cerbii noştri, cu haremurile lor, umblau : le găseam necontenit urmele; însă nu dădeau glas în vremea zilei.
   Aşteptînd la locurile de pîndă să-mi răsară, într-un arc de lumină, coarnele cu douăsprezece raze ale boului fantastic, mă gîndeam la felurite lucruri sau nu mă gîndeam la nimic, ceea ce era cu mult mai bine. Unul din oameni era dus în recunoaştere în altă vale ; altul căta în pîraie peşte pentru prînz: păstrăvi, zglă-voace şi grindele. In tăcerea nesfîrşită a codrului auzeam, din cînd în cînd, pe sub cer, strigătul cocorilor călătorind spre sud.
   M-am mutat din Curmezişa pe Faţa Pietrăriei; pe urmă deasupra pîrăului Arinul; pe urmă am coborît pe pîrăul Văii Colibei. Am suit în ţancuri înalte, de unde âm văzut fie pîcla Moldovei, fie sate depărtate, în Bucovina. N-am întîlnit cerb; un singur căprior roşcat s-a suit la deal, subt ochii noştri, pe o costişă.
   Coborînd în Valea Colibei, am găsit în huma pîrăului urme de cerb singur, trecute spre Forestiera Baia. La trei sute de metri după aceste urme, mai fă vale, am găsit trecute ciutele cu cerbul cel bătrîn. Am hotărît să rămînem pe loc, ca să le simţim trecerea în vremea nopţii.
 27*
 419
                                                   \
   într-âdevăf, noaptea, de subt un brad străvechi, unde aveam colibă şi vegheam, am auzit destul de aproape boncăluitul cerbului tînăr. Din preajma focului, oamenii, stînd treji în capul oaselor, îl ascultau şi ei ca pe o muzică delicioasă.
   —     Aista, a observat Ion Petrea, e un tinerel care cere dreptul lui.
   La al treilea strigăt al celui tînăr, s-a auzit răsu-nînd în adînc boul cel tare, cu glas de tunet.
   S-a făcut după aceea tăcere şi n-am mai simţit nimic. Am aşteptat pînă tîrziu după miezul nopţii, cînd au tresărit sub cer găgăiri de gîşte sălbatice. Atunci, scuturîndu-şi somnul, Ion Petrea, paznicul cel mai în vîrstă, şi-a adus aminte că, odată, în tinereţa lui, tot aşa la miezul nopţii, fiind cu oameni mai bătrîni în pădure, a auzit trecînd pe sus un om fermecat călare pe tîrş. Se ducea cu vuiet de cînt şi striga : a-pă ! a-pă !
              CERBUL MEU
Cum ştii, iubite prietine, sîntem o mică tovărăşie de opt puşti, care ţinem o pădure foarte frumoasă în judeţul Baia, la apa Rîştei şi a Moişei. Intre acest teritoriu şi sfînta mănăstire Neamţu se înalţă culmea Pleşului. In cuprinsul acestui teritoriu se rotunjeşte piscul Deleleului, unde a murit, în glasul cornurilor de odinioară ale braconierilor, moş Calistru. înălţimi mici şi moale conturate. Numai Deleleul trece de o mie de metri. Pîraie, prăpăstii, runcuri,: de cîţiva ani s-a pus stavilă puştilor neleale ; sălbătăciunile au găsit aici sălaş, unde hălăduiesc în tihnă.
   Bradul şi fagul se amestecă. Fagul ţine adăpost brădetului tînăr. După ce se ridică şi se întremează pădurea de brad, fagul bătrîn se împuţinează, cel tînăr nu mai poate răzbi (ajutînd şi omul). Cît umblu printre fagii uriaşi, văd dedesubt puzderia bră-duilor şi brădanilor năzuind în sus. Replantarea aceasta de la Dumnezeu e încă în putere în aceste locuri; oriunde răzbeşte o pală de soare, se întreţes rugii de mure, cu socii şi cu celelalte plante plăcute caprelor şi ciutelor ; în tăieturi mai mari creşte în
                                                         421
0
abundenţă zburătoarea, cum i se zice bisacănului în Moldova nordică.                                    x
   In toamna asta au început tăieri. Bradul bătrîn şi fagul străvechi cad pe mari întinderi sub fierăstrău şi topor : ceea ce însamnă la dv. tăiere rasă aici e o tăiere a pădurii bătrîne : în urmă, subarboretul în serie de vîrste, îşi urmează creşterea :      aici va fi,
însă, în anii ce vin, paradisul căprioarelor şi cer-boaicelor ; aici au hrană şi adăpost, iar liniştea de atunci va fi cu totul alta, cînd după războiul fierului, pădurea va rămînea singură, să se crească pe sine însăşi.
   Sînt în Rîşca locuri mai singuratice decît acolo unde am intrat eu, unele depărtate, altele mai înalte, unde e linişte desăvîrşită şi ziua şi noaptea. Unii din tovarăşii mei, care au sosit înaintea mea, se şi află acolo, în pîrăul Arinului, ori Pietrărie, la colibele lor. E ciudat că şi acolo cerbii mugesc numai noaptea, ca şi aici, în Rechihna. Şi de şi nu se mai aude acolo de mult topor şi fierăstrău, e ciudat ca nu par a se ţinea mai mult acolo cerbii, decît dincoace, unde ntc-i linişte ziua.
   Suind poteca în Rechihna cătră un glod, paznicul Vasile Rusu îmi spune în amănunt ultimul eveniment al Rîştei.
   Unul din tovarăşii mei, tînărul locotenent M., sosit cu cîteva zile înainte şi suit în munte, la locul de pîndă ce i-a căzut prin sorţ, s-a bucurat de un noroc deosebit. Acest noroc l-am şi văzut la casa de vînătoare, sub forma a două piei mari, întinse şi presărate cu sare.
   Abia ajuns sus, tovarăşul nostru şi-a lepădat bagajul la colibă şi, cu păzitorul, s-a instalat într-un hăţaş. Nu mult după ce s-a aşezat acolo, adică pe
422
la7 orefe 5 după amiază, aude foşnet în frunza căzută de fag şi observă îndată, suind la deal pe o coastă împotriva sa, un pîlc de mistreţi.
   De cîţiva ani, de cînd vînează, locotenentul M. mi-a mărturisit el singur că a stat în pîndă şi a luat parte şi la goane de mistreţi în multe păduri. Niciodată nu a avut noroc să-i vie acest soi de vînat. Acuma i-au venit mistreţii singuri, pe cînd el aştepta să audă mugind cerb.
   Deci a împuşcat o scroafă de vreo sută de kilograme.
   De cîţiva ani, deaseme'ni, tovarăşul nostru, fie; la Borsec, fie în alte terenuri, a aşteptat să-i iasă ursul. L-a aşteptat în bătaie, l-a aşteptat la hoit. N-a avut norocul să tragă în asemenea fiară impozantă.
   Ei bine, la un ceas după ce a împuşcat scroafa, d-1 M. aude un nou zgomot prin frunzişul coastei. Ursul venea pe urmele porcilor. Ajunsă la locul unde se răzleţise scroafa care căzuse de glonte, fiara s-a oprit, adulmecînd, apoi a apucat pieziş spre vînător. D-1 M. i-a trimes şi ei un glonte la douăzeci de paşi. Era o ursoaică mare, gulerată, de toată fru-museţa.
   Iată două lovituri într-un ceas.
   In restul zilelor şi nopţilor cît a mai stat la colibă (între 17 şi 23 septemvrie), d-1 M. a auzit cerb mugind, fără să-l vadă. Ziua, şi în acest sezon, cerbul prea rar dă muget, aşa că n-ai putinţa să te duci la el. Intr-o sară, însă, auzind iar tropot şi foşnet, tovarăşul nostru a descoperit, la lumina proiectorului, oprită la cinci paşi, o fantasmă cu barbă şi cu coarne, înconjurată de alte trei fantasme. O clipă, d-1 M. a avut impresia că ar avea înaintea sa un suliţar : atît
 423
i-a fost suficient ţapului, ca să sară în rîpă şi'-ii întuneric, cu caprele, coarnele şi iluzia bărbii.
   De-acolo a brăhnit cătră vînător de cîteva ori şi s-a tot dus.
   In această parte a ţării, nu se spune despre ţap că latră, ci că «brăhneşte».
   Onomatopee perfectă : brah ! brah !
   Vasile Rusu imita strigătul, uitîndu-se pieziş şi încrucişat spre mine şi luînd atitudinea războinică a ţapului.
   Ajunşi sus, pe culme, stăm o vreme lîngă glodul unde vin cerbi să se scalde!
   Mocirla e frămîntată fel şi chip ; desişurile din preajmă stropite şi> frecate cu noroi. Nu observăm, însă, urmă proaspătă. Ne schimbăm locul pe un bol de rîpă, la o trecătoare.
   Singurătate deplină ; linişte relativă. Soarele înclină spre apus.
   Se alungă mierle prin tufişuri, duruie ciocănitori în scoarţa brazilor ; din cînd în cînd detună arborii curmaţi de fierăstrău, într-un parchet din vecinătate. Sună sirenele joagărelor în valea Rîştei.
   Apoi lumina se împuţinează. Lucrătorii din parchetul pus în exploatare au stat. Pe un ţanc, o buhă dă cîteva semnale misterioase, cu glas aproape omenesc. Deodată, într-o desime de sub noi, sună mugetul cerbului. Deci s-a odihnit aici, în vecinătatea lucrului, a fabrîcelor, a căruţelor de pe drumul văii.
   Acuma, însă, e linişte deplină. Glasul «boului» se dezvoltă mai puternic şi mai sonor.
   Iţi aduci aminte de sara aceea de primăvară, cînd mă aflam în Branişte, într-o tovărăşie aşa de plăcută ? Eram în căsuţa care priveşte spre cîmpia Sălanelor şi a Frumoasei, la o înălţime de o mie două
 424
sute de metri. De acolo japele încep a purta numele Sebeş. Acolo mi-am agonisit aşa de frumoase suvenire. Toţi cîţi ne aflam acolo ne tăcuserăm expediţia în revir, şi aveam cîte un cucoş de munte atîrnat în cetina brazilor de afară. Prietinul Ieronim Stoichiţă, vorbindu-ne cu pasiunea lui aşa de simpatică despre cerb şi despre feluritele lui chemări în vremea aceasta a fierbinţelii anotimpului, a început să şi «facă» întocmai ca cerbul. Neavînd la el scoica, şi-a improvizat chemătoarea dintr-o sticlă mare de lampă. A făcut în toate felurile. Am auzit glasul cerbului trecînd de la dragoste la mînie războinică, în felurite feluri, cu modulaţie şi variaţii pe aceleaşi teme.
   Vasile Rusu a murmurat lîngă mine:
   —   I-auzi ce frumos cîntă !
   Cerbul din Rechihna zicea, într-adevăr, de dragoste, prelung şi dulce, amintindu-mi acea memorabilă sară cînd îl interpreta Ieronim Stoichiţă. Era absolut acelaşi bariton: atunci am avut evocarea subită a adunării noastre de la Braniştea Domnului.
   Intr-un tîrziu am auzit cerbul meu răgînd sălbatic, întrerupt, patetic şi tragic ; cunoşteam accentul.
   Coborînd cătră pîrăul Rîşca Mare, ne opream din cînd în cînd, ascultînd. Pe urmă, a tăcut.
   —     Ne întoarcem mîni, în zori-de-ziuă, aici, am zis eu cătră tovarăşul meu.
   I-am povestit apoi istoria cu sticla de lampă. Vasile Rusu se mira. El ştia că se urlă lupii, într-o oală. Despre una ca asta, să chemi cerbul în toate felurile, să te înţeleagă, să-ţi răspundă, să vie la tine, încă n-auzise! I-am făgăduit că am să rog odată pe Ieronim Stoichiţă să vie la Rîşca să înveţe şi pe oamenii din această parte de ţară meşteşugul lui. Ar
 425
putea să vie şi1 cu ocazia expediţiilor lui politice, căci e un pasionat luptător şi în arena politică.
   In acea sară de primăvară, după audiţie, vorbeam de proiecte viitoare şi regretam că trebuie să ne despărţim aşa de curînd. A doua zi era o duminică, chiar Duminica Tomei, mi se pare. D-l Stoichiţă era cel mai îndatorat să plece, avînd a prezida o adunare poporală.
   —     Acuma mă cuget că ce drac’ să le vorbesc oamenilor ! reflecta el, cu fruntea sprijinită în palmă. Doar să le fac şi lor ca cerbul.
   A doua zi, cu mult înainte de zori, suiam în acelaşi loc şi ascultam boncăluitul cerbului meu. Aflasem, atît de la Vasile cît şi de la ceilalţi paznici, care-1 identificaseră, că e un animal mare şi mîndru cu optsprezece raze. Aici, în Rîşca, sînt două feluri de cerbi: unii mai scurţi în trup şi plini, cu gîtul şi coarnele foarte puternice şi groase : aceştia se numesc ragazani; alţii mai înalţi şi mai lungi, cu coarnele crescute în proporţie, însă mai fine. Cerbul meu era din soiul acesta, al doilea.
   începeam să-l cunosc. Mi-1 închipuiam. Urmărindu-1 şi suind necontenit în pisc după el, îi auzeam glasul din ce în ce mai aproape. Se făcuse ziuă în pădure; ciuta lui îl dusese pînă într-o aşezătură, pe opcină. Aflasem şi asta : că are numai o ciută, şi, lîngă ciută, un viţel de un an, care umblă în preajmă, păscînd ici-colo, indiferent încă la chemarea teribilă a speciei.
   La ora 7, era între mine şi cerb un spaţiu de cincizeci de paşi. Insă nu-1 vedeam. îmi trebuia o clipă, ca chemarea lui să tacă, pentru totdeauna.
   Acea clipă nu s-a produs. Precis Ia acea oră 7, cti un ultim muget, cerbul s-a lăsat într-o rîpă şi s-a
 426
dus. Atunci am auzit şi vuietul de glasuri şi joagăre din parchetul vecin.
  Iţi voi adăogi că l-am căutat şi în amurg — l-am mai auzit dînd glas o dată — şi a doua zi în zori, fără să-l mai aud. N-aş putea spune că regret eşecul, tocmai pentru că animalul devenise aproape al meu.
  II    voi asculta cu emoţie de prietin, în acelaşi loc poate, în toamna viitoare. Dar voi urmări în altă vale şi în alt munte pe altul, străin şi necunoscut.
    XII*me RA^lye AUTOMOBILE
U
nn dintre ştim                                                 c sem“
t , ^naţii noştri cetitori cunos^ nele de mai               ^                               , cînt   un
        ,  „ pi ^Us. Cei       pentru care        ele
secret sa afU ~ u ,                    , u                  îrtterna-
,     ,          ca e vorba    de un  club *ri
ţi^al automobil,st,o şj de a douasprezecea ;„trecere
care se ace in re 'v;jF(., j ni:jlazI[e^ j maşini ^erl 10 p. d,umor,le Europy. înlr.u„ circuit ca;e porneşte de la ucureş ,, rece prjn [aşj ..j Lemberg şi -l)UI'^e
la Monte Carlo ; si r.                     - . . c. - inţfiobile
                   V Pe     urma înapoi. Si Auto
International Cub şi Xn_me m se'cetesC englezeşte. Aţi văzut la cinematograf cum rostesc cU limba
în ceru    gum  şi  cum  ţ- strîmbă fălcile lateral rnar”
inierpreţ1  e   1 me ca  s~ ng jac- auzjm dulc’,e                      °‘.
dialoguri- ncercaţi     şj <jumneavoastră şj                   veţi iz ^ 1
aproximativ, cunoscî^,                 cg în englezeste se sCr»e       in’
tr-unfel * se ceteşte cu ^ aUfel/
Deci in ziua e 21 ianuarje ce]e maj frumoaSe
şini din re ci e s au Vâzut erau prezente in prea^a
locului care începe a-cym a se numj: Fundaţi 6
gele Ferdinand. JmPrejmuirea era pavoazata. Auţ°““>-
bilele aşteptau înşirai *                                      , -rii.  Le
        .   .   i    !      in ordine ora plec#rl                        .
străjurau jandarm, Seved A?.. care par(icipi>u la
   Xllme Rallje Aula,iOWfe se aflau jnsta|ati |;, cate-
 428
              r
lleâtla «Corso», uri Internaţional local foarte confof* tabil, şi consumau felurite lucruri, unele plăcute, altele întăritoare.
  Asupra Iaşilor cădea ninsoare abundentă. Ninsese toată ziua şi tqată noaptea liniştit. La Copou, era o minunată feerie a iernii cu toţi copacii încărcaţi de extraordinare înfloriri albe. Pîrtie se rupsese puţină, căci lumea nu se mişcă prea mult în aceste locuri. Tramvaiele îşi împingeau din cînd în cînd mătură-torile care spulberau zăpada de pe linie; săniile şi căruţele umblau pe o singură urmă, care se adîncea din ce în ce. Partide de tineret se mişcau mai mult pe jos, pentru a improviza bătălii în preajma grădinilor fermecate.
  A nins întruna, toată noaptea.
  Organizatorii locali ai plecării şi autorităţile avuseseră grijă să trimeată căruţaşi, pentru a aprecia dacă drumul poate fi străbătut cătră Podul Iloaiei şi Tîrgul Frumos.
  Nu era mare nevoie de aceste expediţii de avangardă, care nu puteau merge decît pînă la marginea tîrgului. Toţi pămîntenii care se aflau întîmplător aproape de locul pavoazat, admirînd maşinile, exprimau îndoieli categorice asupra izbîndei expediţiei.
  Era într-adevăr o expediţie de primul ordin. La capătul liniei ce aveau de parcurs îndrăzneţii membri ai A.LC. se leagănă palmierii şi florile de pe Coasta de Azur ; aici însă voiau stihiile, tocmai în această zi importantă, să lepede un potop de ninsoare, îne-cînd, nivelînd, întorcîndu-se la primitivul peisagiu scitic şi la vechiul nostru rege Boerebista. Acuma trebuie să se supuie — cel puţin pentru o noapte, o noapte de basm — şi şefii de staţii şi trenurile ; toate ale veacului mecanic trebuie să stea, pentru a onora
 429
puterea cea mai presus de toate şi, mai ales, pentru a ne întoarce cu sufletul cătră strămoşii noştri de acum cinci mii de ani; căci froi nu ne tragem de la Roma, noi ne tragem de la Carpaţi.
   —• Aşi! ce vorbiţi dumneavoastră ! replicase, la orice prognosticuri, partizanii lui Xll-me Rallye Automobile. Mai întăi trebuie să ştiţi cu ce oameni aveţi de^a face şi, al doilea, uitaţi-vă ce maşini au. Acestea sînt maşini de record, pentru reclama fabricilor respective. In fiecare din ele nechează o sută de cai putere. La fiecare din ele sînt adaose sculele de mare expediţie, lanţuri, lopeţi, tîrnăcoape etc. Cu acestea nu te joci. Noi ne-am deprins să ne supunem cerului. Dacă ninge, dacă plouă, noi stăm pe loc. Ei nu se supun, şi bine fac. Astfel dovedesc tăria naţiei lor şi plasează în primul plan marca fabricei. Acuma se întăresc cu mîncare îmbielşugată şi cu vinuri generoase. La ora 7 fix, pornesc ; mîne trebuie să fie la Lemberg.
   La ora 7 fix, motoarele au mormăit şi au demarat. Oamenii cu pipă şi cu uniforme speciale de piele şi cu mănuşi enorme şi-au aruncat cîteva glume şi cîteva rîsete şi au plecat spre bariera Păcurari. Foarte frumoase şi puternice automobile. Au trecut măreţ.
   Ninsoarea n-a mai ţinut mult.
   —    Staţi, oameni buni şi vechi pămînteni, staţi, surori ale noastre, stihiilor, să vedem ce se petrece cu aceste limbi străine.
   Deci stihiile au stătut. Ninsoarea a contenit. Lupii au ieşit din sihlă şi s-au aşezat în zarea drumului, inspectînd cu ochii şi nările întinderea mută şi neclintită. Apoi au dat un semnal, un urlet scurt şi trist modulat, cerînd îngăduinţă de la Dumnezeu să-şi agonisească hrana cea de toate nopţile.
 430
   A douăsprezecea întrecere de automobile a mormăit pînă la bariera Păcurari, pe urmă a început a pufni. Apoi a început a stopa. Unul a stopat în drept cu Valea Lupului,, cum i-a prezis cuconu Cristache Gor-gos, altul a stopat ceva mai încolo.
   S-au pus în lucrare uneltele, s-au dezvoltat toate energiile, s-au dat toate semnalele de alarmă. Toate fantomele din veacuri au rîs cuviincios în bărbile lor de ninsoare. O parte din XII-ine Rallye Automobile a rămas blocat în zăpezi şi rătăcăni celebre ; altă parte a izbutit să se întoarcă sub drapelele care fîlfîiau liniştit la «Corso».
   La Lemberg a ajuns o telegramă. La Monte Carlo se leagănă palmierii şi rid în soare florile.
 /
         CÎND VORBIM DE LUP...
       ît a fost iarna goală, cu neguri şi poleiuri, la
       ceasul înserării, cînd se adună şi stau de vorbă
oamenii bînd ceai ori cafea şi spunînd bazaconii, n-am auzit pomenindu-se de acest demon al copilăriei noastre. Ca şi cum n-ar trăi în păduri şi rediuri, destul de aproape de noi. Ne facem a-1 uita ; el însuşi are grijă să dea extrem de rar veste de existenţa lui. Vorbim de economia de lemne, de holda viitoare, care-i totdeauna pornită să fie bună ; ne întristăm şi ne bucurăm mai ales acum, cu prilejul unui proiect de lege a conversiunii, că nu se plătesc datoriile. Statul nu şi le plăteşte pe ale lui, nu le plătesc nici eu pe ale mele, însă prea bine ar fi să mi le plăteşti d-ta pe ale dumnitale ; aşteptăm o soluţie din lună, ca să se îndrepte dintrodată, ca prin farmec, toate nevoile timpului.
   Cineva, cum e azi, mă încredinţează că iarna moale va mai ţine cîtva timp, spre bucuria săracilor.
   —     Ba, iarna n-o mînîncă niciodată lupul, îi răspund eu, dorind din toată inima ca această vorbă veche să se desmintă.
 432
   —     Aşi! reia interlocutorul meu, ai să vezi dumneata că vom scăpa fără geruri şir viscole. Aşa a fost în 1890, aşa a fost în 1903, aşa s-a întîmplat în 1911, fără să-ţi mai vorbesc de alţi ani de care mi-au vorbit oameni mai bătrîni decît mine, şi de alţi ani care au mai fost fără ca să fi rămas despre ei amintire.
   —     Mă îndoiesc, stăruiesc eu, zîmbind, în împotrivirea mea. Nu cred nimic; iernile sînt ierni. Cea din 1890 a fost teribilă.
   —     Cum se poate ! atunci a fost uşoară cea din 1891. In orice caz, îmi dai voie să-ţi mai număr o dată pe degete epocile în care minunea asta a avut loc ? Iţi afirm încă o dată că nici în anul acesta nu vom avea iarnă.
   Ne despărţim, şi, a doua zi, dintrodată, ne găsim în peisagiu alb şi în trîmbe de viscol. In patruzeci şi opt de ceasuri se statorniceşte un ger care făgăduieşte să realizeze alte zicale, atunci cînd va sosi vremea ştiută. Intr-adevăr, în faur crapă ouăle corbului, anunţă aceeaşi antică înţelepciune. Luna plină se ridică pe cer senin de noapte. Dealurile ninse sclipesc într-o lumină înşelătoare. In văgăuni, la îndoituri de drumuri, la poduri şi lîngă fîntîni, se strecoară fantomele nopţilor de iarnă.
   La sindrofiile cunoscuţilor mei, neapărat trebuie să se vorbească de lupi. Ritualul este să se aşeze întăi un decor alb asupra lumii. Sub bolta de ame-tist a cerului, prin uşoara şi luminoasa negură a nopţii, sună cea dintăi chemare a acestui duşman din veacuri. Şi sfaturile, anecdotele şi poveştile se întorc cătră el.
   Dacă aţi băgat de samă, totdeauna cînd se vorbeşte despre lupi, unul dintre asistenţi vrea să ştie daca această dihanie atacă pe om. Cînd e în bandă, de-
 28
. sigur, atacă- întrebarea e dacă atacă atunci cînd se află singur. Mai precis : dacă un lup singur atacă un om singur.
   părerile sînt împărtite. De şi am ajuns în al douăzecilea veac, domeniul acesta e încă al conjecturilor. Se istorisesc felurite întîmplări, la care nimeni n-a luat parte. Unele din aceste întîmplări sînt de-a dreptul absurde. Un vecin voia să mă convingă odată că el însuşi a fost mîncat de lup. Toată controversa, aceeaşi la toate taifasurile de iarnă, nu reapare decît ca să provoace poveştile. In veacurile trecute, acesta era cinematograful generaţiilor. Nici astăzi, la ţară, n-avem altfel de divertisment. Cine se duce la ţară şi la pădure, mai ales iarna, se duce în veacul al optsprezecelea, ori al şaptesprezecelea. In unele regiuni, poţi deveni contemporan chiar cu Lăcustă-Vodă.
   Ca un cunoscător care n-am fost încă atacat de această fiară, vă pot asigura că lupul nu atacă pe un bărbat valid. Dacă-1 găseşte căzut de băutură ori de frig, nu-! atacă, ci îl sfîşie pur şi simplu. I-a dat tîrcoale, l-a urmărit ca o umbră şi a aşteptat cu răbdare acest moment. Asupra unei femei, ori a unui copil năvăleşte fără greş, de unde se vede că fiara aceasta ne cunoaşte mai bine ea pe noi, decît o cunoaştem noi pe dînsa.
   Lupul e sălbătăciune deosebit de inteligentă şi are curaj în măsura necesităţii. Acei care-1 socotesc laş, fac greşala de a-i atribui o psihologie umană. Să ştiţi că fiarele nu fac prostii, şi de multe ori curajul şi eroismul oamenilor nu merită altă caracterizare. Ce fel de bravură poate arăta lupul cînd e încercuit de hăitaşi şi cînd locul spre care se simte minat e împănat de puşti ? îndată ce simte că poate scăpa
 434
înapoi ori în laturi, nu stă nici o clipă la îndoială, şi chiar se salvează destul de des în acest chip. Nu-i vînător care să fi văzut lupi Ia gonile de pădure şi să nu fi păstrat amintirea ochilor lor inteligenţi. îşi dau sama desăvîrşit de primejdie şi în privirile lor arde o disperare care seamănă foarte mult cu a noastră. Intr-o situaţie identică omul devine şi el ceea ce e acel biet animal care se frămîntă în hăţişuri, care tresare, ciuleşte urechile şi adulmecă de cîte ori izbucnesc detunături de puşcă pe linia vînatorilor. De mult a învăţat el ce e acel instrument de distrugere.
   In anume lupte contra lor, viclenia strategică a fiarelor se desfăşoară aşa de favorabil, încît, în cîteva minute, trupa întreagă se găseşte la adăpost în alte văi şi în alte rîpi. Alura lor e sigură ori şovăielnică ; deci îşi dau samă de situaţie. In ce fel îşi dau samă, s-a văzut, anii trecuţi, la T^csabaţii, într-un cot al Prutului, unde, prinşi la mijloc, fără posibilitate de scăpare, s-au comportat exact ca oamenii în derută Chelălăiau sub focuri, se frămîntau şi se zbuciumau în cerc închis, cereau iertare. Bineînţeles, omul i-a executat cu cruzime. Au căzut optsprezece într-o singură bătaie. Topîrceanu cunoaşte mai bine întîmplarea asta şi am să-l rog s-o povestească el.
   Inteligenţa lupului se dovedeşte, de pildă, în felul cum fură el porcul din ograda romînului. Vine astfel încît nici nu-1 simt cînii. Recunoaşte spărtura în gard ori pîrlazul pe unde va trebui să treacă. Intră şi caută godacul şi-l duce foarte repede cu sine. II ţine de o ureche cu colţii şi-l bate dinapoi cu coada, ducîndu-1 spre sălaşul său. Porcul coviţă o dată ori de două. ori, pe urmă tace şi se supune, fugind alături cu noul lui stăpîn.
 28*
 435
 , Pînă ce ies oamenii cu furcile şi se intilnesc unit cu alţii, privindu-se cu ochi somnoroşi şi spăriaţi şf adresîndu-şi Întrebări absurde, hoţul s-a dus. Cînii fac larmă în.tot satul, dar nu îndrăznesc să înainteze de lîngă colţul prispei.
    —   Lupu, măăă ! strigă oamenii.
    N-am înţeles niciodată de ce-1 strigă. înţeleg însă de ce lupul nu răspunde.
    Tot inteligent e felul cum vînează aceste fiare. Nu vînează altfel decît oamenii, însă Ie trebuie mai multă dibăcie, pentru că n-au arme de foc. Unii lupi înconjură şi abat vînatul — iepuri ori căprioare — şi alţii stau în ţiitori; cum ajung în preajma acestora animalele alungate, ei se azvîrl împotrivă şi le doboară. C-o singură lovitură de colţ le deschid carotida ori le rup grumazul.
    Iarna-i lungă ; gospodarul îşi închide şi-şi apără din ce în ce mai bine avutul; iepurii şi căpriorii, după ce şi-au dat tributul, nu mai pot fi jertfiţi cu uşurinţă ; zăpezile s-au subţiat, lupii sînt nevoiţi să-şi întrebuinţeze destoinicia şi puterea în aventuri neprevăzute, unde instinctul nu-i călăuz sigur şi viclenia poate da greş, ca la semenul lor de meserie, omul. Deveniţi din nevoie borfaşi, vin şi fură gîştele şi raţele din marginea tîrgurilor şi satelor. Cîteodată, într-o ogradă de gospodar cuprins, ies din şoproane, forăind, boii lăsaţi slobozi; dau ocol hoţului, îl apucă în coarne, îl leapădă la pămînt frămîntîndu-1 în copite. Alteori cade între scroafele pădurarului, care îl înconjoară clefăind şi ridicînd coama ca mistreţii. îi . trebuie un resort puternic, ca să facă saltul trebuitor şi să scape. Tocmai cînd sare gardul, se întîmplă că pădurarul îi trimete focul de puşcă. Şi a doua zi
 436
pielea lui e întinsă şi bătută în ţinte pe uşa de intrare.
   Cred că foamea şi împrejurările tot mai grele, adică epocile succesive de criză, i-au ascuţit lupului mintea, întocmai ca şi omului. Cînd nu-i va mai fi cu putinţă să găsească altă soluţie mai bună, va lua desigur hotărîrea să treacă în masă la civilizaţie, transformîndui-se în cîne-lup, aliat al duşmanilor de pînă acum. Va fi fidel soldat în războiul fără milă al viitoarelor invazii răsăritene, iar pomenirea sălbaticului va rămîne numai în legendă, aşa cum am avut, în poveştile copilăriei noastre, amintirea nedesluşită a animalelor preistorice.
             CHEILE BICAZULUI
 Iată cum a fost vînătoarea asta, care s-a sfîrşit cu cea mai extraordinară captură din cîte am făcut în cariera noastră. Tovarăşul meu era doctorul Ion Mi-ronescu de la Tazlău.
   In vremea aceea ieşise în lumea literară europeană un nume nou, lansat cu prestigiu de Romain Rolland. Acest domn cu nume frumos, în afară de profesiunea sa nobilă de scrib, adică diac, cum spuneau puţintel dispreţuitor părinţii noştri, a mai putut fi îmblînzitor de oameni, însă vînător n-a fost deloc. In părţiln acelea ale Apusului s-a prăpădit rînduiala lui Dumnezeu, odată cu peisagiul primitiv. Acolo sînt hoteluri, trenuri suspendate, şosele pînă în adăpostul de odinioară al caprelor negre. Cînd se iveşte şi cîte o capră neagră, se dau telegrame în patru zări. Acolo cerbii stau în parc şi fazanii în voliere. Oamenii s-au civilizat şi s-au rînduit aşa de strict în fosta branişte liberă, încît pribeagul din altă parte a lumii, neînregistrat şi neetichetat, nu poate găsi nicăieri nici pat de hodină, nici blid de mîncare, ca în Orientul înapoiat.
 438
     Numele nou, lansat cu prestigiu, era al unui balcanic, al unui pribeag din părţile noastre, cu numele Panait Istrati. Hărţuit întruna, de pe cînd era flă-căuaş, de dorul de a umbla şi a cerceta Răsăritul, Istrati evadase în multe rînduri din sărăcia şi mediocritatea vieţii brăilene, năzuind cătră «O mie şi una de nopţi». In ţara veche şi splendidă a lui Harun-al-Raşid şi a lui Nastratin Hogea, tînărul brăilean se îmbătase de cer şi de soare. Sărăcia era acolo uşoară; sărmanii, în Orient, nu mor niciodată de foame ; cei mai umili îşi permit chiar să facă filosofie, subt un smochin carej-i hrăneşte. Acolo Dumnezeu încă n-a fost scos din funcţia lui normală.
     După o serie de astfel de rătăciri şi scurte popasuri brăilene (căci aici, la Brăila, îl aştepta totdeauna pe pribeag o mamă), însetatul după altceva nou s-a avîntat în altă regiune a lumii şi a nimerit în Apus. Acolo nu se văd oameni desculţi hodinind la umbra -grădinilor de naramze şi filosofii nu se plimbă în mantii zdrenţuite, făeînd morală regilor. Acolo trebuie să ai un depozit la o bancă ; altfel eşti un om de nimic. Astfel fericitul rătăcitor Panait n-a găsit acolo nici blană de capră într-un colţ de han, nici
- blid de linte într-o mînă milostivă ; prigonit de sindicate şi poliţie, a trebuit să-şi taie gîtul cu briciul, în vecinătatea hotelurilor somptuoase şi a mării albastre.
     Din această întîmplare, a ieşit alta. Romain Rol-land avea o scrisoare a pribeagului, din care se putea vedea că vagabondul are drept la un loc sub soare, între poliţie, hoteluri şi automobile luxoase. Vinde-cîndu-i-se tăietura, Panait Istrati a fost îndemnat să scrie şi a devenit pe de o parte celebru, pe de alta a început să fie înconjurat de cătră toţi cei care
 439
iubesc şi urmăresc curiozităţile. Era un vînat, pe-care îl urmăreau mai ales snobii.
   De aici, a urmat altă întîmplare. Celebritatea lui Panait în Apusul civilizat a jignit pe unii oameni din ţara lui de baştină, ca să se adeverească încă o dată vorba că «proroc în patria lui cinste nu are». Istrati fusese socialist, meseriaş, om neînsemnat, vagabond : e permis ca aşa ceva să devie o celebritate pariziană ? Prin urmare, cînd celebrul parizian s-a gîndit să vie să îngenunche la mormîntul mamei lui la Baldovi-neşti, foarte mulţi oameni din această bună ţară s-au grăbit să-l respingă. Toţi aceştia, însă, nu erau vî-nători.
   Vînători s-a întîmplat să fim noi doi, eu şi tovarăşul meu doctorul Ion de la Tazlău. Deci noi am primit pe fiul rătăcitor şi, în locul mamei lui, care dormea somn fără vise la Baldovineşti, i-am spus vorbe bune. Pe mormîntul moartei de la Baldovineşti crescuse o floare pe care noi am cunoscut-o : dpr neostoit ca acel copil neliniştit să se întoarcă aici şi să afle hodina.
   Cumpănind omul în toate pornirile lui aprige şi aflînd că el cercetase Orientul şi Occidentul, însă din ţara mamei lui nu cunoaşte decît drumul de la Brăila la Bucureşti, l-am invitat în haiducie ca să descopere ţara strămoşilor. Aşa că de la Iaşi ne-am dus cu Istrati la Tazlău. A văzut acolo unele lucruri de la Ştefan-Vodă şi altele de la Dumnezeu. Ne-am suit în fund de munte la Prelunci, unde strămoşii doctorului, ciobani, au poposit cu turmele, dulăii şi măgăruşii, venind din Ţara Ardealului. Am văzut prăpăstiile Duruitoarei şi piscurile depărtării. Coborînd de acolo, am făcut vatră de foc sub pădure, am mîncat miel fript tâlhăreşte şi am spart în măsele jir. Era
 440
 foarte departe de Paris şi de Coasta de Azur, de Nastratin Hogea şi Harun-al-Raşid. Era într-o ţară complect necunoscută pentru pribeag : era totuşi tara lui şi a sărmanei moarte de la Baldoyineşti.
 Nişte lăutari negri cu dinţii albi s-au arătat în preajma noastră sunînd dulce din strune şi spunînd versuri surprinzătoare :
                     Sub zare de codru verde,
                     Mititel foc mi se vede,
                     Mititel şi potolit,
                     Tot de voinici ocolit,
                     Nu ştiu zece-s ori cinsprece,
                     Ori peste sută că trece.
 Istrati a rămas ascultînd atent şi i s-au adîncit şi înegrit ochii pînă în fundul sufletului. Cîntăreţul cel bătrîn cu cobza, care era mai întunecat decît cel cu «bivoara» şi cu «varguşul», şi-a isprăvit balada cu un fel de frenezie diabolică :
                     Să prind pe ciocoi de barbă Şi să-l pun să pască iarbă...
 —      Cum n-am cunoscut eu asta ? s-a întors cătră noi pribeagul şi străinul. N-am cunoscut munţii şi apele şi sufletul trecutului. Eu văd că sînt haiduc. Ce-am căutat în Asia şi la Riviera ?
 —      Stai, că mai este, l-a mîngîiat doctorul, nepotul oierilor, pe cînd cobzarul cel fioros cînta alta *
                     Măi Codrene, măi Codrene,
                     Te cunosc după sprincene Că eşti făcător de rele...
 După ce a intrat astfel în trecut şi sub pădure, cu prietinească viclenie, noi vînătorii l-am dus pe celebrul străin şi pribeag cătră muntele nostru cel mare Ceahlăul, trecînd întăi prin cheile Bicazului.
 441
   începuse să se facă oarecare faimă în ţară, cu privire la acest loc. Amatorii tindeau cătră el. Pînă atunci aveau faimă mănăstirile nemţene, valea Bistriţei, Ceahlăul, Mestecănişul şii Prislopul, şi alte locuri cu nume mare din alte părţi ale ţarii. «Cheile» acestea erau ceva nou.
   «Nou» e numai o vorbă. Căci locul e din cele mai vechi ale pămîntului: atît cît i-a trebuit apei Bica-zului să rupă şi să roadă stîncile din plaiul de sus pînă într-o adîncime de cîteva sute de metri, pe un parcurs de cîteva ceasuri cu piciorul. Poţi intra acolo din Ardeal pe la Gheorgheni; ori din valea Bistriţei pe Ia satul Bicaz.
   Drumul al doilea, din regatul vechi, a rămas ca în vremea de demult. Pe potecile de aici, printre bolo-vănişuri, poate păşi numai calul munteanului. Drumul de dincolo, de la Gheorgheni, a fost meremetisit de vechea administraţie ungurească, după pilda apusenilor. Lucrarea, rămasă neisprăvită la intrarea în chei, aduce şoseaua printr-un tunel la gura pră-pastiei.
   Aşa era cînd ne-am prezentat noi acolo. De atunci lucrurile s-au mai stricat. Cheile au fost şoseluite, îndrăznesc şi automobilele să se avînte înăuntru. Ştiu că într-o primăvară puhoiul are să sfarme totul restabilind adevărul; dar se poate întîmpla ca opera omului totuşi să reziste. Vă încredinţez că era mai frumos atunci, fără şosea.
   Ne aflam, noi şi cu Panait Istrati, pe drumul da la Gheorgheni. Ieşit din fundul Tazlăului şi al trecutului, prietinul nostru ne privea cu oarecare nedumerire. Pe şosea, umblau automobile cu 60 km pe oră ; clacsoanele lor alungau într-o parte şi-n alta oameni, animale şi paseri, treceau vîjîind pe lîngă
 442
mizerabile căruţe şi case. Undeva într-o vale, unde s-a prăbuşit un munte şi s-au grămădit apele într-un tău enorm, care se chiamă Balta Ucigaşului, un automobil s(-a oprit într-un scurt popas.
 Ce pot vorbi călătorii, într-un^ scurt popas cu automobilul ?
 Iată un om din veac. cu straie albe, suman şi căciulă. Stop.
 —   Se găsesc aici păstrăvi şi raci ?
 —   Se găsesc; numai cît trebuie să-i prinzi.
 —   Am fi doritori să cumpărăm.
 —   Se poate; însă mai bine e să-i prinzi.
 —     Am fi găsit, reia vorba domnul care o începuse ; am fi găsit şi de vînzare, dacă nu întîrziam. Cu cucoanele, însă, e destul de greu la drum.
 —     Ştii că ai haz ? răspunde doamna cu multă dreptate ofensată. Trebuie să mă scol cu noaptea în cap pentru păstrăvii dumnitale ? Să arunc pe mine toate cu grabă ca pe o căpiţă, să mă opăresc cu cafeaua ? Aşa sînteţi dumneavoastră bărbaţii totdeauna. întreabă pe om dacă nu găsim la întoarcere.
 —     Ce să găsim şi ce să întreb ? Omul a rămas la cîţiva kilometri în urmă. Pentru un Chrysler ca al nostru nu există distanţă. Alaltăieri eram în Bucureşti.
 —   Pardon, alaltăieri eram la Braşov.
 —     Ce are a face, tot una e. Astăzi facem cheile Bicazului; pînă în sară sîntem lă Piatra Neamţu.
 —   Te alungă cineva?
 —     Nu m-alungă nimeni, dar aşa îmi place mie şi altfel n-are haz.
 Urcînd, coborînd, cotind şi umplînd văile munţilor de muget, imperialul îşi face datoria cu uşurinţă, aş
 443
 putea zice cu naivitate. Fără cea mai mică sforţare â -făcut distanta de la Gheorgheni la tunel şi aici se opreşte.
   —     Aici e tunelul ? întreabă doamna, încă puţintel jignită.
   —   După cum se vede.
   —   Şi dincolo sînt cheile ?
   —   Pe cît se pare.
   —     E frumos, zice doamna, deschizîndu-şi poşeta şi căutînd în ea lucruşoare importante.
   Un excursionist prăfuit, asudat şi obosit, cu bocanci enormi în picioare şi cu sac în spate, urcă din rîpă. Politicos, dă informaţii. Se pare că nu-s aici cheile. Trebuie coborîtă rîpa, şi după aceea mai este
 o bucată de mers prin albia pîrăului, pînă în defileu. Pînă spre satul Bicaz nu se poate răzbi decît cu piciorul. :
   Cum ? A, nu ! Asta niciodată. Asta s-o facă alţii. Cu rochie strimtă şi pantofi cu tocuri nalte ?
   —     Mai sînt şi punţi de trecut, adaogă puţin malf-ţios drumeţul ; unele au fost rupte de puhoi şi eşti nevoit să sari din piatră în piatră.
   —     Asta-i treaba caprelor negre ! rîde soţul doamnei. Noi, desară, trebuie să fim la Piatra. Ce-am să văd altceva decît stîncă, rîpă şi apă? Am venit, am văzut, gata ! Intr-adevăr, e destul de frumos.
   Imperialul mormăie din nou şi în curînd ne spulberă. Pe urmă se face linişte în peisagiu. Am reconstituit, împreună cu Istrati, drama şi dialogul, s-a alinat pulberea, s-au stîns mirosurile Chryslerului. Grăbim pe cît putem ca să trecem de tunel şi să ne găsim singuri în rîpă, cu opera lui Dumnezeu.
 : Intre tunel, unde rămine lumea domniilor voastre, şi între Şugău, care vine spumînd din cotlonul negru
         «să****»
444
al muntelui ca să se izbească în rîpa Bicazului, perspectiva se îngustează între ţancuri şi bolduri de piatră care împung cerul. Păreţii de stîncă sură se apropie, stau drepţi şi lustruiţi ca nişte păreţi adevăraţi, sînt aşa de apropiaţi, cît însăşi albia pîrăului, încît nu putem păşi pe marginea apei, trebuie să păşim prin apă, şi spărtura lor în sus e aşa de înaltă încît brazii din lumina depărtată de deasupra par minusculi, iar pajurile trec de la un zid la altul ca nişte gîngănii. Dintre aceşti păreţi de stîncă dreaptă pînă în cer, scapă cu vuiet de tunet Bicazul. Ca să-i vedem convulsiile dramatice, bătaia In stînci, furoarea spumată, trebuie să străbatem în locul acesta al miilor de veacuri de bătălie.
   Punem piciorul de pe piatră colţurată, pe piatră colţurată, ne clătinăm pe punţi şubrede, ne învăluie aerul rece al talazului, nu s-aude nici în cer, nici în pămînt; ne facem semne cu ochi uimiţi şi, cu mîni nesigure, ca oamenii cei dintăi din vechimea lumii, ne lepădăm o parte din straiele tărîmului acestuia, ca să trecem prin torentul rece care taie ca briciul; ne ducem încet prin zvon spre tărîmul celălalt. Sînt într-adevăr aici colţuri, cum e rîpa Bicăjelului, unde n-a călcat picior de om de la începutul creaţiei. Numai paserea măiastră trece pe acolo prin tunetul furtunii. Acolo hălăduiesc poate umbrele bătrînilor noştri, stăpînii de demult ai Daciei, visînd în negură şi în inima muntelui.
   Coborînd, ne oprim o clipă. S-a arătat, printr-o spărtură în zimţii stîncilor, o privelişte măreaţă şi dulce în acelaşi timp:          Ceahlăul, în asfinţit de
soare.
   Abia acum începem să grăim în limba oamenilor de azi. Pribeagul nostru ne priveşte ca după o iniţiere
divină, după ce s-a coborît şi în prăpastia propriului său suflet.
   —     Nicăieri n-am aflat asta, zice el c-o voce tragică.
   A fost cuprins de un spasm, i-au izbucnit lacrimi în ochi, a îngenunchiat şi a sărutat stînca.
   Acest vînat a fost cel mai frumos din cîte am dobîn-dit cîndva, în cariera mea de vînător. L-am închinat umilitului mormînt de la Baldovineşti.
                                ir
   P.S. In fevruarie 1934, Panait Istrati, între altele, Tmi scria următoarele de la Nisa :
   «Nu mai am nici un prietin în Occident, adică printre javrele literare cu ifos de moralişti. Nu mai 'am decît pe doctorul care mă îngrijeşte aici cu devotament, de cinci luni, şi pe care îl cunosc de mult. Mai am o admirabilă inimă şi un mare suflet în persoana unui camelot, fotograf ambulant, cu care am împărţit binele şi răul în Elveţia din vremea războiului.
   Aşa că tare aş vrea să mă regăsesc în ţară printre ai mei, chiar printre cei ticăloşi. Nu mai ara nimic de reproşat nimănui. Viaţa e o hienă care te înge-nunche oricît ai fi de tare. Acum m-a cuprins şi mă stăpîneşte o mare milă de toţi cei care au fost siliţi să facă toată viaţa lor acele concesii morale pe care eu nu le-am făcut decît acum în urmă şi sub formă de floare la ureche. Ce trist e să-ţi creezi obligaţii şi răspunderi; să ştii că fiinţe sănătoase şi incapabile aşteaptă pîne zilnică de la tine, om învins de boală.
   Te-aş ruga ceva : dacă totuşi se va întîmpla să mor brusc pe-aci, să rogi tu pe cei în drept să-mi aducă oasele în ţară şi să le îngroape lîngă ale ma-
 446
mei. Dar să sperăm că voi mai avea cîteva zile. Şi apoi, în august viitor, cînd împlinesc 50 de ani, va trebui să fiu în Iaşi...»
   împrejurările au făcut să nu fiu lîngă Istrati la eliberarea lui definitivă din suferinţă, sau mai curînd la evadarea lui dintr-o lume în care a căutat, pentru cei obijduiţi, din care se trăgea, dreptatea. Himera aceasta cu două capete L-a îndemnat să se mire o clipă de formulele comunismului, pe cînd el era un individualist pînă în cea din urmă fibră, şi să creadă că atitudinile naive de copii răzvrătiţi ale artiştilor pot aduce schimbări imediate în iarmarocul vicleniilor şi răutăţilor timpului.
   Noi romînii avem cusururile şi calităţile sentimentalismului nostru, şi prin acest sentimentalism Panait a fost fratele nostru cel mai bun. Istrati avea şi calitatea sau defectul de a nu fi discret; din pricina asta şi-a atras duşmănii şi prietinii care s-au răsucit şi s-au contrazis : el, însă, a rămas statornic, credincios impulsiunilor inimii şi sincerităţii.
   Aş fi vrut să-i strîng mîna şi să-i spun : Ia revedere. La revedere, într-o creangă, într-un zbor de pasere, într-un zîmbet de floare din locurile pe care le-am văzut împreună, cînd el s-a întors din pribegia lui din străini.
   Aş fi vrut să-i pun mîna pe frunte, ca să nu plece dincolo neliniştit. Intr-o mie de veacuri, lumea va fl ceva mai evoluată în înţelegere şi iubire. Vom avea timp să aşteptăm asta împreună, în somnul cel mare, pe cînd lumina ochilor noştri, în forme noi, se va desfăta la acelaşi soare.
   I-aş fi spus, în clipa odihnei: Ai iubit mult; trebuie să ţi se ierte. Iartă-i şi tu pe cei care te-au îm-
 447
brăţişat întăi ca să te lovească pe urmă, şi pe cei care te-au lovit fără a te cunoaşte şi ţi-au întins după aceea mîna, cunoscîndu-te tot aşa de puţin. Iartă-i, pentru că sînt şi ei oameni şi nu ştiu ce fafc. Cum Dumnezei nu pot fi, vor rămîne totdeauna aşa. Iartă-1 şi pe cei care se bucură de bunurile lumii pe nedrept, In dauna umiliţilor şi ofensaţilor, căci, în noaptea asta, sau în alta, va veni asupra lor îngerul negru şi li se va opri bucuria. Iartă-i pe cei care nu guvernează    bine, căci şi ei vor trece. Iartă-i pe toţi; uită
toate;   adă-ţi aminte numai de acea    clipă    cînd, um-
blînd pe drumurile munţilor Moldovei, ne-am oprit în preajma Ceahlăului, şi cînd, cunoscînd însfîrşit ceea ce este inefabil şi fără scădere în viaţă şi-n moarte, ai îngenunchiat cu ochii în lacrimi şi ai îmbrăţişat pămîntul. Cu această imagine în ochiul îngheţat poţi trece dincolo, ca să-ţi rămîie argument şi apărare.
   Romînii noştri răzleţi din valea Timocului, prigoniţi în datinile şi limba lor, de cătră fraţi ai lor oameni, au obicei de pun în sicriu, morţilor' un băţ, «ca să   aibă cu ce se apăra, pe ceea   lume,   de sîrbi».
Astfel   această dulce imagine te va    apăra    de fraţii
tăi romîni, care te-au batjocorit şi te-au lăudat.
	
              EXCURSIE LA MĂNĂSTIRI
       Două dintre cele mai frumoase şi mai obişnuite excursii ale moldovenilor, încă înainte de întregirea graniţilor noastre, erau una în valea Bis-
  itriţei, începînd de la Dorna, şi alta la mănăstirile din ţinutul Neamţu.
  Astăzi mijloacele de locomoţiune rapidă înlesnesc
  i   vizitarea frumoaselor ctitorii Neamţu, Varatic şi Aga-
  t   pia, într-o jumătate de zi. Călătorii trebuie să vîreîn
       această jumătate de zi — şi fac asta cu plăcere — ora prelungită a unui prînz copios. După ce văd cu cea mai mare grabă tot ce este de văzut şi abandonează tot ceea ce le-ar putea cere o sforţare a picioarelor proprii, salută mai mult cu entuziasm decît cu regret peisagiile istorice şi schimbă într-un ceas orizontul, căci numai la Vatra Dornei pot găsi un hotel bun şi, de la Vatra Dornei, trebuie să ia, a doua zi, valea Bistriţei în sus la Cîrlibaba — Prislop-Sighet, munţii Maramureşului, caleidoscop accelerat din care, după ce automobilul a înregistrat un circuit de o mie de km, nu-ţi mai rămîne decît o viziune convenţională şi fumurie.
  29 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 14
 449
   Cercetînd acum cîţiva ani muzeele şi pinacotecile olandeze, cu popasuri îndelungi şi întreruperi necesare, am aflat de la un localnic, om cultivat şi inteligent, că metoda aceasta de a vedea mult şi repede au introdus-o în Europa americanii. împărţind Europa în tranşe, orînduindu-şi expediţiile în chip strict, în anume zile şi între anumite trenuri, călătorii de peste ocean negreşit nu puteau acorda marilor pinacoteci cte pictură flamandă şi olandeză decît un timp minimal. Acei cîţiva kilometri de galerii, în care stau una lîngă alta capodoperile veacurilor, trebuiau totuşi realizaţi; deci era necesară o viteză de record. Astfel grupele americane vizitau fără să vadă. Moda şi practica aceasta a oamenilor grăbiţi s-a introdus şi în ţara noastră. Se observă deci şi la noi spectacolul bizar al unor tipi care nu cunosc hărnicia decît în această ipostază, realizînd distanţe fără scop.
   Dacă n-ai timp acum pentru cele sufleteşti şi frumoase, aşteaptă vremea. Găci îndată ce ai intrat în anume zonă, la fiecare colţ de privelişte şi în fiecare fundal de orizont vei găsi lucruri care se pot adînci nu numai în trecut ci şi în propriul tău suflet.
   Nu ştiu cum ai să ajungi la Neamţu, căci drumurile scumpei noastre patrii sînt din ce în ce mai puţin bune. Nu le-aş dori excelente decît ca să nu ne sfărî-măm oasele la trecerea gropilor şi ca să nu ne muşcăm limba; să putem avea ochii deschişi ca să vedem, şi limba nedureroasă ca să putem lăuda perspectivele. După ce treci de pădurea de la Moţe a, faimoasă odinioară prin bandele de hoţi care instalaseră vamă la acel drum mare, se deschide lumina din valea Moldovei şi munţii sub văl de ceaţă se apropie. Treci podul de la Timisesti: ai impresia că aerul s-a subţiat: satele iau tonuri de acuarelă; copiii au mai multă
450
sprinteneală ; femeile au pus pe ele culori mai vii şi par mai tinere. O clipă, ai trecut prin Tîrgu Neamţu.
   Ce poate să te intereseze aici ? Un popas de aperitive la Tomovici ? O provizie de pachete de ţigări ?
   Fugiţi cu grăbire mai departe, spre linia sumbră a brazilor.
   Opreşte şi adă-ţi aminte. Ştiu că nu vă opriţi şi nu vă aduceţi aminte. Viaţa e Scurtă, lumea e mică, alegerile din Franţa vă furnizează elemente interminabile de discuţie ; sexul trumos cască şi îşi inspectează din cînd în cînd o poşetă cu oglingioară şi dresuri magice.
   Opriţi-vă, oameni buni şi patrioţilor, pentru numele lui Dumnezeu! Asta e apa Ozanei. Ozana cea «limpede-curgătoare» a lui Ion Creangă. Dacă te-ai bucurat în viaţa ta o clipă de paginile acestui minunat artist, dacă «Amintirile din copilărie» ţi-au înflorit sufletul, atunci coteşte la stînga în mahalaua cea nouă a tîrgului, in ceea ce a lost odinioară un sat de răzăşi, şi caută casa unde a trăit Smaranda Creangă, soţia lui Ştefan a Petrei Ciubotarul. Această ageră fată de la Pipirig a făcut neamului şi veacului cel mai uimitor"' 3ar, în fiinţa unui incomparabil artist. N-ai să stăruieşti mult în căsuţa aceea ca toate căsuţele de ţară, ca să nu ţi se arate, mai ales de cătră urmaşii Smarandei, mobilă nouă şi gramofon. Lasă cele trecătoare şi şubrede, ca să ieşi iar spre orizontul dantelat albastru sub cerul Înalt, lîngă sclipirea rîului: din acestea şi-a luat alimentul fără moarte copilul de altădată. Alungă din dumneata în această clipă pe d-na Colette şi pe d-nul Pierre Benoit şi pe toţi cei ale căror nume împodobesc cărţile pe care le-aţi luat cu dumneavoastră în geamandane. Scoateţi chiar aceste cărţi, ca să le aruncaţi nu în apă, ci în şanţ;
 451
purificaţi-vă dacă e cu putinţă, armonizaţi-vă cu cerul şi cu pămîntul, pregătiţi-vă pentru alt popas sentimental. Pe coasta risipită din dreapta se înalţă, «acoperită de fulgere şi îngrădită cu pustiu», Cetatea Neamţului. Ruina aceasta cu profil de coroană voşvb-dală a încetinit mersul multor generaţii de călători moldoveni, boieri şi boierinaşi, umezindu-le privirile şi înduioşindu-le glasurile:
              Pe o stîncă neagră, într-un vechi castel...
   Clopotele cailor sună deodată melancolic.
   Am uitat să vă spun ceea ce e absolut necesar, ca să vă puteţi integra peisagiului. Trebuie să abandonaţi automobilul. Ştiu că asta e imposibil, dar dacă n-aţi abandonat automobilul, farmecul mistic nu se săvîrşeşte. Trebuie neapărat să întrebuinţaţi, în această regiune, vechea şi romantica trăsură din veacul trecut.
   Birjarul ţuţuian se întoarce pe capră spre dumneata şi caută cîrlig de vorbă : e un bărbat încercat, din seminţia lui moş Nechifor Coţcariul.
   Pentru el, graba e fără rost; lucrurile plăcute au nevoie de tihnă. Din cînd în cînd se execută opririle ritualice, ca să se audă modulaţia unei privighetori.
   Numai o trăsură veche, cu nişte cai cuminţi şi un automedon sfătos te poate conduce în trecut. Pe aici Petru-Vodă Muşat a umblat cu soţii săi călare, urmat de slujitori panţiri, pînă ce a ajuns în Branişte, de unde s-aud aşa de melodios de dulce clopotele mănăstirii. Valea Nemţişorului între costişele înflorite se deschide ca un rai.
   Treci încet legănat, copleşit de soare, linişte şi evocări. Dacă toate au pătruns în tine, îţi bate inima cînd intri pe sub boltă în cetăţuie, ca să vezi biserica
.452
cea mare-cu podoabele de smalţ de la Ştefan-Vodă. Dai ocol acestei realizări elegante de artă, apoi începi a întîrzia fie sub cupole în tezaure şi hrube, fie în umbra misterioasă a naosului.
  Nicolae Iorga a cercetat cu atîta amănunţime şi zăbavă această rămăşiţă nobilă, încît a găsit şi iscălitura unui căpitan din oastea lui Ian Sobieski, din vremea cînd acesta a întreprins în Moldova cunoscuta-i expediţie.
  Intră şi d-ta subt arcul trecutului, spre strămoşi, privind imaginile sfinţilor schivnici, mormîntul stareţului Paisie, odoarele scrise şi cusute, clopotele turnate, smalţurile scoase iar la lumină, şi numai după aceea treci Ia odihnă într-o cameră boierească de la stăreţie, unde se găsesc atîrnate pe ziduri stampe de demult.
  Ai avea şi altele de văzut: grădini, prisăci, tiparniţa sfintei mănăstiri, — căci acest lăcaş e o disciplină şi nu o vană desfătare. Insă d-ta nu eşti singur; doamnele poftesc să vadă călugării, tovarăşii d-tale sînt mai flămînzi decît oricînd. Nu v-aţi luat timp, n-aţi intrat aici aşa cum vă sfătuiesc; de mult toate au trecut ca şi cum nici n-ar fi fost, ori ca şi cum ar fi fost o comedie amuzantă ; automobilul vă poartă spre altă mănăstire.
  Ori eşti vinovat d-ta, ori e vinovată vesela tovărăşie în care eşti prins, — dar n-ai făcut nimic din toate cîte trebuiesc făcute. Nu te-ai oprit nici la Humulesti ; n-ai ascultat nici ţipătul paserei cu ochi mari din cetatea pustie; ai dispreţuit trăsura ţuţuianului cu cai cuminţi şi cu clopote. Şi acuma dormitaţi, pe cînd automobilul american împrăştie în peisagiu fie mugete oribile, fie mirosuri puţin plăcute.
 453
   Vorba vine că vă duceţi la mănăstirea Secu. Calculaţi minutele şi vă hotărîţi să înscrieţi, în carnetul dv. de excursii, şi Secu ; deci fugiţi într-acolo pe un drum sămănat cu bolovani, drum al indignării şi invectivelor.                                                    \
   Nu te indigna şi nu profera invective. Peisâgiul zîmbeşte şi drumul e cuminte, căci opune rezistenţă capriciului dv. Aici se intră altfel: sub semnul celor sufleteşti.
   După ce te-ai oprit în cetăţuia de la Secu, unde s-au închis luptînd pînă la cel din urmă eroicii ete-rişti de la 1821, tradiţia te-ar obliga să intri mai afund în taina lucrurilor. Tovarăşii d-tale au calculat iar orele şi aţi pornit îndărăt, reîncepînd o goană penibilă cu trăsura americană a d-lui Ford. In vremea asta, uitînd măsura timpului, tradiţia îţi impune să treci înainte, pe poteci ale tăcerii, ca să ajungi cu piciorul sau călare la Sihla şi la Cetate — lăcaşuri
                             ...AiiaWswiMtto^                *
unde sihaştrii îşi caută tihna şi murmură, în toate clipele vieţii pe pămînt, laudă lui Dumnezeu, aştep-tînd veşnicia şi lumina cea fără de amurg. Aici, în această Tebaidă a altor veacuri, în singurătatea codrilor de brad, găseşti din loc în loc poieni, unde licornul ascultă cu ochi mari aţintiţi tăcerea, iar florile în pajişte te împresură cu mii de ochi şi nenumărate zîmbete.
   Pentru această regiune tainică Gheorghe din Moldova a scris acea epigramă delicată, pe care au rostit-o toţi excursioniştii de acum treizeci de ani:
                    Secu, Sihla ş; Cetatea —
                    Locuri sfinte şi uitate :
                    Am venit întreg aicea Şi mă-ntorc pe jumătate..,
 454
   Printre păduri, pe poteci, peste culmi, este un loc de trecere la Agapia. Agapia din deal, Agapia din vale; Piatra luTXron-Vodă. Aici, la Piatra lui Ăron-Vodă, uncheşul ieromonah Silvan a surprins pe Aron-Vodă, pe cînd era fecior tînăr şi buiac, la învăţătură la mănăstire; l-a surprins cetind ochi sprînce-naţi şi «l-au certat pre el destul de tare cu toiagul».
   Agapia a fost alcătuită ca să fie cuib de linişte şi de înfrîngere pentru acele fete de boieri care n-aveau destulă zestre, ca să se mărite şi să devie cucoane. Aveau destula, ca să se aşeze cuviincios aici. Intre aceste,jertfe tinere, veneau şi văduve vîrstnice, întru ispăşirea unor grele păcate adevărate. Şi unele şi altele aceste monahii petreceau viaţa nu întru prea mare tristeţă. Vioiciunea,,şi agerimea limbii cuvioşiilor lor persistă şi astăzi şi din acest punct de vedere cuvioasele .fiinţi pot, interesa în chip deosebit pe trecătorul profan. în, afară de asta, pioasa colonie dezvoltă o hărnicie curată şi artistică în cadrul unui locaş foarte frumos şi a unei naturi încîntătoare. Găseşti şi aipi zugrăveli, morminte, inscripţii, cărţi, legende. A lucrat aici, în tinereţa lui, meşterul zugrav Nicolae Gri-gorescu. Un serviciu de vecernie sub bolţile slab luminate, în fumegarea de miresme, în cîntările monahiilor, are ceva unic, ce te desparte de prezent şi te transpune în Răsăritul bizantin.
   Cred că n-ai avut timp, cu tovarăşii d-tale şi cu automobilul, să aştepţi acest ceas al rugăciunii de sară. După ce asfinţitul a fulgerat în brădeturile de pe culmi iar în jurul clopotniţilor au zburat lăstunii lăsînd să curgă mărgăritare fine în cupe de cristal, o cuvioasă monahie a trecut în jurul sfîntului locaş, cîn-tînd cu ciocănaşul în toaca de lemn sonor...
 455
   Dar dv. sînteţi departe. Aţi plecat de mult, căci tre-buie să încheiaţi ciclul. Aveţi un program bazat pe «mult» şi pe «repede».
   Ceea ce e frumos a rămas în inima pădurilor şi a munţilor. N-aţi pătruns nici la Sihla, nici. la Cetatea. Aţi ocolit pe drumurile mari. Sînt şi în acest traiect de văzut lucruri pe care nu le-aţi văzut. Deci acuma vă depărtaţi cu grăbire spre Varati^..
   Este şi acolo o aşezare de măicuţe şi o sfîntă biserică, cu odoare. Ştiu ; n-aveţi cînd întîrzia ; atiia găsiţi vreme să mai puneţi ceva pe o măsea. Se află acolo nu numai un vizitator tihnit de modă veche, care trece domol pe cărările de sub cetină : ar putea să vă debiteze basmul romantic care se leagă de Poiana Ţigăncii. Nu-i vreme; nu-ii vreme; preferaţi in-formăţfiîe de gazete pe care le găsiţi în drumul pripit al întoarcerii, la Tîrgu Neamţu.
   Puteţi fi liniştiţi. N-a căzut guvernul: Ceea ce se petrece în Europa constituie un adevărat soâftdal. La Bucureşti e căldură insuportabilă. înainte! Aţi străbătut în vîrtej una dintre cele mai încîntate regiuni ale ţinutului Neamţu. Frumuseţile sînt sporite aici de amintiri. Aici totul e stăpînit de «ceea ce a fost şi nu mai este». Mai mult: aici poţi găsi şi trecutul însuşi dacă eşti în stare să-l ceteşti. Dv. aţi trecut împrăştiind pulberi ; aţi ieşit intacţi.
   Te sfătuiesc numai pe d-ta, să-ţi abandonezi tovarăşii şi să te întorci singur, cu bocanci şi cu toiag şi cu sacu-n spinare, ca să cercetezi pas cu pas locurile sacre, să te pui în acord cu toate şi să simţi cu bucurie cum se desfac şi cîntă în tine izvoarde misterioase ale trecutului.
             BISTRIŢA ŞI CEAHLĂUL
TC rată şi Cantemir, în a sa Descriptio Moldaviae, /-\ că Ceahlăul se vede de la Cetatea Albă, adică J. '\de Ta ţărmul mării. In asfinţituri limpezi de octomvrie silueta de biserică a muntelui celui mare se vede din toată cîmpia Moldovei şi a Basarabiei. înfăţişarea aceasta impozantă nu l-o dă Ceahlăului înălţimea : avem, în vîrfurile Garpaţilor piscuri situate cu mult mai sus.' Mărimea lui aparentă şi prestigiul lui ţin de ansamblu. Toţi munţii moldoveneşti din preajma Bistriţei sînt la o mică înălţime, căptuşiţi de păduri de brad, cu linii moi care scriu poetic zarea sinilie. Ceahlăul singur se înalţă brutal în cer, stîncă enormă, goală şi cenuşie. Plutaşii, păstorii zic simplu: muntele, — numai Ceahlăului. Pustietatea şi singurătatea lui n-au păreche decît dincolo, în înfăţişarea aspră a Călimanilor. Şi-n Ceahlău şi-n Călimani poporul şi-a pus legendele din preistorie. Misterul lor stăruieşte încă. In pîcla lor vînătă se strecoară fantomele bourilor domneşti pe lîngă turma împietrită unde veghează jţînca Dochiei. Aceeaşi amintire de basm leagă Călimanii de Ceahlău; şoapta ' amintirilor curge pe cetina codrilor venind din: Călimani şi din trecutul
 457
                                                        \
eel mai adînc. Aburii Bistriţei fac popas în pisc învăluind Toaca şi Panaghia ; aşa sufletul întregului popor din văi învăluie în taină tot ce-i legat de această cetate de stîncă a lui Dumnezeu şi a neamului.                                                    ^
   Este o sărbătoare a Ceahlăului: 6 august. In ziua aceasta a Schimbării la Faţă au moldovenii obicei să facă ascensiunea muntelui, pornind din popasul de la schitul Durăului ori de la Buhalniţa. Excursioniştii pot veni din mai multe direcţii. Pot veni de cătră mănăstirile nemţene — pe drumul Pipirigului şi prin valea Largului. Pot veni pe Bistriţa, cu plutele, coborînd de la Dorna şi oprindu-se la Călugăreni, la Piatra Teiului. Insfîrşit pot veni de la vale, dinspre Piatra, ori din Ardeal, prin Cheile Bicazului.
   Durău însemnează cascadă. Nu departe de o cădere de apă din munte, s-a întemeiat acest schit înalt, într-o poiană, deasupra rîpii pîrăului. Clopotele pirită mărirea Domnului vestind în văi rugăciunile monahilor. Sînt aici cîţiva călugări, cîteva chilii, sub stîn-cărie şi sub negură. Iama cade curînd, primăvara vine tîrziu. Jumătate de an stă schitul despărţit de lume. După aceea încep a se arăta păstorii; pe urmă vin şi drumeţii mai de departe.
   Cei care veneau dinspre mănăstirile cele mari întrebuinţau odinioară trăsura cu cai. Drumul era domol, printre munţi şi printre păduri. Se afla un popas încîntător într-un loc în preajma piscului Pătru-Vodă. Bistriţa era aproape; i se vedeau soînteierile ; aşezări vechi şi faimoase cu nume sonore se descopereau în valea cotită: Călugăreni, Hangu. Drumeţii cărturari îşi aduceau aminte de alte călătorii asemenea, în alt veac, ale lui Vasile Alecsandri, Alecu Russo şi
•458
Mihail Kogălniceanu. Ceahlăul se vede de acolo încă albastru, înălţat în cer, distant şi solemn.
   Astăzi automobilele umblă cu grăbire comercială spre destinaţia lor strictă, neîngăduind nefericiţilor oameni închişi în cutie să vadă văi, ape şi dumbrăvi. Automobilul te serveşte luîndu-te dintr-un punct şi depunîndu-te în altul. El nu face legătură ; face sărituri. Se întîinplă uneori că pîraiele din ace'le locuri, umflate de puhoaie năvalnice, cară bolovani în cantităţi neaşteptate, mehizînd trecătorile. Atunci călătoria monotonă e animată de incidente absurde şi ri-dicule. Cînd te afli cu vehiculul vechi, care nu umblă sub semnul grabei, găseşti o soluţie de trecere amu-zîndu-te. Automobilul se opreşte dramatic şi clacs©-nează împrejmuirilor pustii, care-i trimet înapoi sunetele, neounoscîndu-le şi neavînd ce face cu ele. In asemenea împrejurare e agreabil să te culeagă un car cu boi şi să te scoată la liman prin bolovănişuri şi re-pezişuri de ape. îndată buna dispoziţie îţi revine; toate îţi zîmbesc şi te privesc cu prietinie. Din crengi de molid te salută gaiţa, alunarul şi veveriţa. Ciocă-nitoarea cea mare de codru duruie sonor, vestind oaspeţi care sosesc cu încetineală şi blîndeţă, ca în veacul vechi.
   Aş îndrăzni să-ţi repet acest învăţămîht: că e bin© să te integrezi peisagiului şi să te armonizezi în toate, ca să-ţi cînte fiinţa de puterea acestui pămînt şi să simţi că te adaogi neamului tău. Binecuvintează boii porumbi care te-au scos din vitesă.
   Din acest punct de vedere al pregătirii sufleteşti, e cu mult mai nimerită sosirea cu pluta pe apa Bistriţei. Te-ai suit la Dorna, te-ai instalat cu tovarăşii pe catargurile de brad destul de şubred legate, ai schimbat cîteva cuvinte amicale cu dacul atent şi voinic
 459
                                                                                                        \
 care te călăuzeşte, şi deodată te trezeşti mînat de unde, printre sate aninate pe coline, prin trecători devenite celebre. Ici s-a sfărîmat odată o plută, dincolo a fost altă întîmplare năprasnică ; dincolo locul merită să fe cunoscut pentru o istorie romantică de dragoste ; aşa luneci pe la Cojoci si Chinla. pe la coltul Aurei şi Toance. Se ridică m dreapta părete de stmca ; se deschide în stînga o poiana fericita : s-aude picur de tălănci pălind lin în blîndeţa zilei; decorul se trage brusc într-o parte ca să-ţi deschidă numai o clipă o adîncime de zare unde a apărut şi a dispărut silueta Ceahlăului. Nahlapii Bistriţei bat în cotituri, pluta trece printr-o rapidă, glasul plutaşului strigă to-^ varăşului său de la pluta din urmă cu care sîntem legaţi. Comanda lui întrebuinţează acelaşi vocabular ca acum patru sute de ani : dreapta se chiamă «ia pădure», stînga se chiamă «la cîmp», coada convoiului se chiamă altfel, cu un cuvînt de care fac haz cu- ^ coanele fără să se supere; iar prora se numeşte «ţap,
 —   ca dovadă că cel care călăuzeşte are nevoie de aşa ceva ca să umble toate în rînduială, pe cînd partea cealaltă n-are nevoie decît de supunere. Acolo ştă un plutaş mai tînăr, ori nevasta plutaşului, muntearlcă strînsă în catrinţă şi cu cămaşa albă ca helgea, în-iăţişare cochetă şi energică în acelaşi timp, cu rîsul ca o floare de romaniţă. Munteanca nu-i slabă, osoasa şi umilită ca ţăranca de la cîmp; e femeie care are) răgaz, care cunoaşte găteala şi pune în dragoste şuvoi şi vifor. Aceeaşi înfăţişare de libertate şi sprinte- ' neală a Bistriţei o are şi munteanul plutaş. Mînuind drma şi strigînd porunci la locuri grele, desface din ; el aceeaşi forţă pe care o au elementele. Cînd s-a apropiat soarele de amiază şi plutele au trecut în locuri line, se sprijină în coada toporului înfipt în- j
460
tr-ilrt catarg ŞI ââ apleacă §pfe brazdele de pămînt, potrivite la mijlocul ambarcaţiei, aţîţînd îocul şi ani-nînd ceaunul în cîrlig, după ce l-a umplut cu apă din rîu. Insolite în peisagiu, pe plută şi pe apă, sînt numai hainele d-tale orăşeneşti, şi termosul d-tale, şi cutiile de conserve. Celelalte vin din veac şi merg la vale spre cetatea de stîncă ce simbolizează acest trecut copleşitor, cu mişcări şi rituri din adîncimea vieţii.
   După un timp îndelung de plutire, cînd valea Bistriţei se deschide, începi a avea persistent înainte şi în coada ochiului drept muntele cel /nare. După cotiturile variate, aspectele lui se piodifică necontenit, ca să-ţi rămîie după aceea statornic pe retină şi în suflet. în astinţit, cînd deasupra Ceahlăului se arcuieşte nimb de purpură şi aur, ai coborît la podul Călugărenilox, te-ai instalat In apropiere de Piatra Teiului, despre care a vorbit aşa de frumos acum un secol Alecu Russo, şi aştepţi să se aprindă focurile de sară, ca s-ascylţi şi d-ta povestea de odinioară.
   In vremea de demult diavolul s-ar fi pus rămăşag cu Domnul Dtimnezeu că are să Înece valea Bistriţei. Intr-o noapte, pe furtună şi şuvoaie de apă, îngerul răutăţii a rupt din cea mai naltă culme a Muntelui această stîncă şi a purtat-o în zbor ea s-o aducă mai la vale s-o puie zăgaz aici, să închidă apele Bistriţei şi să înalţe asupra aşezărilor din sus potop şi pustiire. Purtînd astfel piatra aceea sub zimţii aripilor lui, întunecatul demon era să ajungă la locul ce hotărîse, însă au cîntat cucoşii straja de ziuă. Atunci necuratul a scăpat stîncă din braţe chiar la malul rîu-lui ; şi aici a rămas pînă în zilele noastre mărturie de ce catastrofă erau să pătimească oamenii din zile vechi. Deasemeni au rămas de atunci oucoşii în mare
461
cinste la munteni şi din ei se face borşul cel mai bun, iar Diavolul n-â mai făcut a doua încercare, cunoscînd puterea Domnului Dumnezeu. S-aude, îţi spune un meşter de la Călugăreni, aşezat în preajma d-tale şi a focului, s-aude că s-au stîrnit nişte ingineri de la Bucureşti, care vor să facă aceeaşi lucrare ca şi Diavolul, iezind Bistriţa, dar să afle domniile lor că tot mai sînt cucoşi în aceste părţi de lume şi n-a murit nici Dumnezeu cel de demult carele ne ocroteşte.
   Asupra muntelui celui mare s-adună odată cu sara nouri de taină, ca dovadă că nimic din cele trecutej nu s-a schimbat în acest colţ de lume. Meşterul vor-j bitor de la focul de popas poate să-ţi spuie altă poveste despre asemenea nopţi, cînd se învăluie muntele. In una dintr-asemenea nopţi"— în care anume, după calendarul nostru nu se ştie, — se scoală diri moarte sihastrii cei de la începutul lumii şi fac slujbă, tocmai în pisc aproape de Dumnezeu. Atunci s-âude ca în depărtare de vis o toacă. Şi cîntă clopote din măruntaiele muntelui pe care unii oameni le aud iar alţii nu le pot auzi... La miezul nopţii, schivnicii vechi trec la locurile lor; se închid mormintele şi nu se mai aude nimic, iar negura se ridică încet-încet cătră stele, şi muntele rămîne limpede şi tăcut sub lună.
   Fără asemenea privegheri, care se fac pretutindeni sara în locurile de popas în jurul Ceahlăului, nu se cuvine să întreprinzi urcuşul a doua zi în zori. E nevoie să-ţi pregăteşti sufletul şi să visezi la cele trecute; numai astfel, urcîndu-te în aerul pur al înălţimii, toate ţi se vor înfăţişa cu dulceaţă şi într-o lumină de legendă.
   Dacă vii dinspre Ţara Ardealului, prin Cheile Bicazului, şi ai poposit la ieşirea din chei, ori ai venit
 462
mai departe, la Buhalniţa, ai în privire alt aspect fantastic al muntelui. Abia s-au scrijelat în răsărit zorile, şi eşti în picioare avînd în mînă toiag alb. Unii dintre tovarăşii d-tale au cerut cai şi flăeăuaşi munteni ori fete codane, care să ducă frîiele cailor. Cei pedeştri se simt mai în putere şi mai siguri de sine.
   Sînt şapte cărări cunoscute, pe care poţi urca în înălţime. In afară de acestea şapte, mai sînt încă altele trei pe care nimeni nu le cunoaşte. Poate au fost ştiute odată; acuma ,nu le mai ştie nimeni. Acestea duc pe subt arcade de la începutul lumii, pe la izvoare ascunse, pe la trecători deasupra prăpăş-tiilor. Sînt cele mai de samă treceri din lumea noastră în cristalul înălţimilor şi al iluziei. Poate oameni cu credinţă adevărată să le descopere iarăşi cîndva; dar mă îndoiesc.
   Deci pe cele şapte poteci ale oamenilor de rînd, urci şi d-ta, domol, pas cu pas, treaptă cu treaptă. Laşi regiunea brazilor şi a smeurei; te ridică pînă unde cresc afinele, pînă la jnepeni, şi mai sus, pînă la jepi. Acolo începe să se simtă între stînci adierea cea fără hodină. Prin limpezime cunoşti ţara pînă în nişte depărtări de aburi — sate, oraşe, ape, —-tîrgul Pietrei, tîrgul leşilor. Intorcîndu-te cătră tine însuţi din acea depărtare, te regăseşti singur într-o tăcere luminoasă. Dedesubt în prăpăstii şi codri abia bănuieşti sunete de cînt ori de cascade. Acvile se rotesc peste săgeţi de brădeturi. Subt acestea, în ţancuri, e sălaşul urşilor şi al cerbilor.
   Ai găsit o cărare şi ajungi la o colibă, într-o încreţitură a stîncăriilor muntelui. Coliba asta de ciment legat în-fier, pitită pe brînci şi acăţată de piatră cu căngi ascunse, îţi poate da azi un adăpost nesi-
gur, cît stihiile stau în cumpănă pe marginea genu-nelor. Dar mîni. cînd se vor produce deslănţuirile, lucrarea îndărătnicilor se va clăti şi se va prăbuşi. Aşa, într-un veac s-au risipit cîteva din aceste adăposturi tari ca cremenea muntelui, care păreau fără moarte. In veacul viitor se vor mai risipi şi altele
—   după ce rînduri de călători se vor fi oprit cu plăcere sub streşina lor.
   Opreşte-te şi te adăposteşte acolo sus şi fii fericit o clipă.
   Am să-ţi spun ceva. Industria omului modern a ajuns la aşa putere, încît în locul acestei umilite colibe, pe care muntele o acceptă temporar, nu va fi cu neputinţă să apară un hotel american sau nemţesc, cu restaurant, cu slujitori cu şepci şi fireturi. Iar pînă la acest hotel, oamenilor celor noi le va fi dat să ajungă într-o clipă cu un funicular electric.
   Iată de ce mă tem. Atunci nu vor mai fi priveghiuri în noaptea de 5 spre 6 august. Negura misterioasă va fi gonită de sori artificiali. Nu va mai fi nici o taină, nu va mai bate nici toaca în stîncă, nu, vor suna clopote de vis, căci inima muntelui sfînt va fi biruită şi moartă. Cerbii şi urşii vor fi numerotaţi şi se va plăti intrare la parcul unde clocesc acvilele regale.
   Foarte civilizaţii, după ce distrug animalele pe care le-a pus Domnul de la început în codri şi pustietăţi, se întorc pe urma răutăţii lor şi creează rezerve. E nevoie de rezerve şi pentru noi oamenii. Turismul asociat cu negoţul să meargă şi să ocupe tot ceea ce este de ocupat şi de valorificat; să ne rămînă însă ceva şi nouă. Să nu se facă trafic * din inima noastră^ din cîntecul şi legenda sufletului nostru, din zeul nostru cel intim.
464
\
   Asta mai am să-ţi spun. Să ne vedem sănătoşi la un 6 august numai al nostru. Am tăcut toate concesiunile pe care ni le impune secolul modern şi viaţa nouă ; cu privire la acest ultim refugiu nu vreau să ştiu de nimic; Ceahlăul să rămîie ca la început, cum scrie în «Cartea Facerii» : Dumnezeu l-a zidit, l-a privit şi a văzut că-i bine aşa cum l-a zidii.
30
                PRIETIN UNIC
Acum cîteva zile mă aflam cu un prietin^_în nişte locuri ascunse, în ţinutul Cahulului, în-tr-un cotlon al bălţilor Prutului, cu numele CriihanigK Soarele lucea splendid şi divers în ochiurile 3e apă şi în cotiturile canaturilor stufurile misterioase se întindeau pînă la mari depărtări; luntraşul vorbea încet spunînd felurite lucruri despre cele o sută şi una soiuri de raţe care cuibează pe acele meleaguri ; diin cînd în cînd zburătoarele acestea felurit şi măiestrit colorate zburau cu zgomot mare de aripi, prin ghioluri, ori ocoleau în curbe graţioase pe deasupra noastră ; în unele răstimpuri izbucneau greoi gîştele; cînd se făcea linişte suna adînc glasul buhaiului bălţii. Vîntul şuşuia lin prin foltane (aşa se chiamă acolo masivurile de stuf). Pe unul din luntraşi, moldovan vechi, îl chema Ion Zgîrciu-Babei. Eram într-o dispoziţie sufletească întru totul deosebită, de entuziasm liniştit aş putea spune, de care aşa de bine se pătrundea prietinul nostru Ibrăileanu şi pe care, de aceea, atît de ager o înţelegea în opera mea. In ceasurile de tăcere ale acelei zile, l-am evo-
 466
cat în mine şi îri trecut pe îbrăiieanu, i-am auzit glasul, i-am văzut ochii "expresivi şi mi-am amintit de o mică dramă a debutului meu literar la care a participat şi care a fost prilej legăturii noastre amicale.,
   Poate nu-mi amintesc bine anii şi nici nu vreau să-i controlez. Era în 1906 şi apăruse la Galaţi, sub direcţiunea d-lui H. Sanielevici, revista «Curentul nou». Intr-un studiu destul de întins, d. Sanielevici vroia să dovedească imoralitatea operei mele. «Adul-ter-crimă-beţie», — aceasta^ rezulta din tot ce prezentam eu în literatură. Aveam un suflet de primitiv şi de plutonier major, conchidea d-sa. Asemenea operă a unui asemenea individ trebuie să cadă la rebut. Era un articol de o deosebită violenţă, tinzînd să dărime dintrodată şi răsunător un succes nu numai brusc, ci şi brutal.
   Mai tîrziu, mult mai tîrziu, mi-am dat sama de unde porneau pricinile ascunse ale acelui atac; am înţeles şi motivele de alt ordin. Nu mai aveam nimic împotriva d-lui Sanielevici; puteam să-i mulţămesc caiar pentru s serviciul ce-mi făcuse. In primul moment, surpriris de lovitură şi de nedreptatea ce mi se făcea (credeam că mi se face o nedreptate!) am dat o replică prea puţin înţeleaptă, publicînd în ziare cîteva rînduri oribile. Atunci, pentru întăia şi ultima oară am făcut această copilărie, pe care îndată am regretat-o. Dar cuvintele ieşiseră şi gestul se produsese.
   Iq definitiv, era, totuşi, o nedreptate. La o vîrstă aproape de copilărie, fără influenţa îndelungată a unui mediu intelectual evoluat, căci pînă la «Semănătorul» mă dezvoltasem cu totul singur şi nu
 467
eUîiosciiââffl .pe îiîmeni dintre âcriitorii noştri conââ» crati (nici pe Vlahuţă, nici pe Coşbuc, nici pe Ca-ragiale, nici pe Delavrancea; pe nimeni), nu mi se putea cere cumpănă şi discernămînt. Eram un artist care îmi căutam subiectele exclusiv în ceea ce mă înconjura, îndeosebi în natură ; cunoaşterile pe care le, aduc anii, experienţele şi cultura îmi ^lipseau ; lecturile mele fuseseră numai literare şi de curiozitate ; sufletul omenesc era pentru mine încă
o  problemă care mă aştepta s-o desleg la un timp mai potrivit. Omul social din mine era încă la începuturile lui; mai tîrziu, treptat, acest om şi-a făcut evoluţia ; căci fiecare din noi repetă în fiinţa sa fizică şi morală evoluţia umanităţii. După treizeci şi mai bine de ani, abia mă socotesc ajuns la o iniţiere. D. Sanielevici nu ţinea samă că acel poet tînăr şi sălbatic e la începutul evoluţiei lui şi îl trata ca pe un scriitor definitivat, punîndu-1 în cumpănă cu Tolstoi ori Balzac.
   In numărul următor al revistei «Curentul nou», G. Ibrăileanu a publicat un articol de apărare a acelui tînăr scriitor. Nu uita, într-o notă, să mă mustre pentru ieşirea mea. îndată i-am dat bucuros dreptate cu privire la actul lipsit de nobleţă ce săvîr-şisem şi i-am mulţămit pentru binele sufletesc ce-mi făcea.
   Nu era nevoie de d. Sanielevici ca să zguduie încrederea ce aş fi avut în mine. Mă îndoiam şi atunci de fragilitatea mijloacelor mele; mă îndoiesc şi acum. Aş fi gata — dacă s-ar mai putea — să înlătur multe din cîte am publicat. Nu de un asemenea reconfort mulţămeam lui Ibrăileanu, ci de înţelegerea imediată şi surprinzătoare a literaturii
468
mele. Cu tot tumultul ei tînăr, în care se rostogolea mult pietriş şi spumă, în această literatură se resîrîngea o parte din poezia acestui pămînt şi a acestui popor. Literatura aceea era valabilă, pentru că pornea din iubire şi din sinceritate.
  După primul schimb de scrisori, au urmat între noi alte lămuriri, după care am fost solicitat să' colaborez la «Viaţa Romînească».
  Intre anii 1903 şi 1906 trăisem la Bucureşti. La 1906, m-am hotărît să mă întorc în Moldova şi să mă aşez la Folticeni, ca să fiu liber numai pentru literatură şi ca să-mi pot împrospăta necontenit materialul principal al operei mele. Intorcîndu-mă în Moldova, am cunoscut personal pe îbrăiieanu şi am legat cu dînsul o prietinie ale cărei avantaje le-am avut eu mai cu samă. Totdeauna aveam o simţire ciudată şi delicioasă în acelaşi timp cînd, în convorbirile noastre îndelungi, mă simţeam pătruns şi explicat pînă în adînc, cu o simpatie în care omul şi nu numai artistul îşi căuta partea. In epoca aceasta îbrăiieanu exercita — îmi dau sama — o presiune delicată şi fină asupra mea, orientîndu-mă. Astfel mi-a fost învăţător, pînă ce legătura mea cu viaţa şi cu lucrurile, la vîrstă de care vorbeşte Dante, s-a desăvîrşit.
  Mi-am amintit de aceste lucruri în bălţile singuratice de la Prut, pentru că nu ştiu dacă am în-tîlnit în cariera mea un înţelegător mai ager decît îbrăiieanu al poeziei infinite ce ne lega de peisa-giul în care pluteam. Tot ce era special şi specific al pămîntului acestuia şi al poporului acestuia avea în el rezonanţă. Aici stă şi o altă explicaţie a nedreptăţii pe care a făcut-o unui tînăr scriitor, cîndva,
T
                d. Sanielevici, — dacă a fost nedreptate. D. Sanielevici a rămas probabil fixat în sentinţa sa, care nu atîrnă atît de cele din afară, cît de cele dinlăuntru! său. Scriitorul de azi încă ţine de rău pe cel tînăr de ieşirea intempestivă, mulţămindu-i totuşi că asta a dat prilej unei prietinii, lucru rar şi scump în valea aceasta a trecerii noastre.                     I
                 ÎNCHINARE
                   drept epilog
Lumea de azi merge cu vitesa aeroplanului şi automobilului spre un ţel necunoscut. Preocupări nouă, afaceri, speculaţii fantastice prefac sufletele şi le depărtează tot mai mult de vechea simplicitate. Dacă un om din lumea aceasta nouă, îndopat de fumul oraşelor şi cifrele registrelor, s-ar rătăci într-o tovărăşie ca a noastră, adică într-un cerc de vînători, ar putea să constate mai multe lucruri vrednice de mirare.
   Mai întăi principala îndeletnicire a unor asemenea tovarăşi, din asemenea societate, nu este politica. Asta ar fi deajuns ca să le asigure admiraţia şi respectul generaţiilor viitoare. Apoi se simţesc mai în largul lor la pădure şi la cîmp, în mijlocul naturii. Cînd trec pe strada Lăpuşneanu, mulţi au psihologia unor oameni din alt veac. Şi cu toate că par vechi, n-aş exagera afirmînd că fac concurenţă asiduă celor mai moderni oameni de ştiinţă, în special naturaliştilor.
   Oricare dintre noi poate afirma şi dovedi uşor că a întîlnit, în cariera lui, animale sălbatice din regnuri la rigoare cunoscute, însă de dimensiuni cu totul fantastice, aşa cum nici un cercetător savant n-a cunoscut. Aceste capre minunate, aceşti mistreţi şi
 471
lupi, aceşti iepuri şi vulpoi, aceste paseri rare aveau iuţeli de fugă şi zbor extraordinare şi un fel de a se purta cum nu s-a mai văzut. Cu toate acestea — vă fac atenţi ! — toate au căzut sub plumbul omo-ritor, şi totdeauna la nişte depărtări neînchipuite.
   Ar mai putea constata străinul intrat în tovărăşia vînâtorească şi alte lucruri. Fiecare în parte posedă un instrument de vinat numit puşcă. Fiecare puşcă, de fabricaţie nouă ori hleab vechi, este un juvaer, este cea mai bună cu putinţă — fără discuţie că nu
i se poate găsi părechea pe continent. Datorită unor asemenea arme, cei mai mulţi dintre aceşti oameni ciudaţi nu greşesc nici o lovitură, mai ales cînd vi-nează singuri.
   Trăind în tovărăşia lor, ar mai constata că, de la Nemrod din Biblie pînă astăzi, sufletul omului vînător a rămas aproape acelaşi. Fabuloasa cifră dc nouă sute şi nu ştiu cîţi ani pe care şi-a atribuit-o acest strămoş al nostru în ora morţii a fost ultima lui fantazie — ca să zic aşa.
   Dar de la Nemrod pînă la noi, această virtute de a transforma realitatea a făcut chiar progrese. Aşa-zisele «palavre vînătoreşti» sînt minunate lucruri care tind să înfrumuseţeze puţin lumea aceasta ajunsă aşa de ticăloasă şi aşa de banală.
   Pe lîngă toate aceste calităţi şi virtuţi, străinul ar mai constata o tovărăşie plină de cordialitate, cum, vai! nu se mai găseşte între ceilalţi muritori ; ar vedea simplicitate şi voie-bună în mijlocul naturii veşnice, ar vedea egalitate şi democraţie şi s-ar încredinţa, însfîrşit, că ceva din copilăria şi bunătatea omului de altădată a rămas în sufletul vînătorilor. Si ar închina şi el cu dragă inimă un pahar de vin pentru specia aceasta de oameni
   VALEA
FRUMOASEI
      1938
  ÎN LOC DE PREFAŢĂ. INTRODUCERE ÎNTR-UN LOC PLĂCUT PESCARILOR ŞI VÎNĂTORILOR
La dîteva zile după ce m-am aşezat în această încîntătoare regiune lorenă, am aflat că unul dintre cele mai de căpetenie divertismente ale vizitatorilor sosiţi aici e pescuitul cu undita. Fără îndoială, nu a tuturor vizitatorilor, ci numai a celor puţini, a celor iniţiaţi, care înţeleg să dea un sens nobil tristului emistih:
                 *fugit irreparabite tempus»...
   Căci chiar retras la Vittel şi dornic să dobîndească, însfîrşit, tihnă şi răgaz, bietul om e persecutat, în zilele noastre, fie de nefericirile Spaniei, unde bubuie întruna tunul şi nu mai conteneşte măcelul, fie de ameninţările viitoare, ce stau asupra Europei ca nouri de furtună, fie de atîtea probleme sociale, venin al ceasurilor noastre de gînduri. Avînd la orizont nesiguranţa ca un punct de întrebare fix, pescarul singur poate încerca diversiunea şi uitarea, aşezîn-du-se cu undiţa la malul apei şi suprimînd a patra dimensiune.
 Lorena e numai cîmpii dulce-ondulate şi dealuri line. Ici şi colo cîle o înălţime modestă încununată
 475
de păduri. In toate părţile unde bate ochiul, buchete de arbori şi colţuri de dumbravă. Drumurile străjuite de şiraguri de plopi. Canalurile, întovărăşite de linii de sălcii răsfirate. Rîurile leneşe împodobite cu lunci. Sate pitite în vălcele — clădiri sure şi roşcate, acoperişuri ascuţite, ferestre cu obloane verzi, ziduri pe care se caţără meri şi peri în spalier. Copii mulţi; femei care rîd; bărbaţi serioşi ducînd prin margini de fînaţuri căruţe la care sînt înhămaţi cai enormi. Grădini de zarzavat îngrijite meticulos. Livezi aliniate. Toată această margine de lume pare o încercare a omului de a reconstitui raiul primitiv.
   Mici scene şi tablouri intercalate la toate acestea dovedesc, însă, că vremurile biblice nu se mai pot întoarce. Grupe de vaci greoaie, bălţate negru şi alb, se ridică la trecerea trenurilor, în marginea păşunilor, şi au aerul că salută. O cloşcă a ieşit cu puii foarte de dimineaţă de la un canton ; a cetit pe orarul păretelui că trenul nu va trece decît peste două ceasuri: aşa că îşi poate duce puii în lungul şinelor, să ciugulească maci roşii.
   ...Deci pescari veniţi din felurite colţuri ale pă-mîntului, din Madagascar şi Guadelupa pînă în Canada şi Indochina, din Egipt şi Romînia pînă în Scandinavia, se uită în jurul lor şi pipăie oarecum locurile, prubuluind ca să găsească colţuri fericite şi îmbielşugate — anevoie de găsit subt orişice latitudine.
   După o explorare sumară a acestui proiect de eden, mulţi trebuie să înţeleagă că — toate fiind relative
—   nu li se poate pretinde frumuseţilor de afci şi acest adaos. Pîraiele de păstrăvi rămîn la munţii mari, fluviile vaste şi-au croit calea prin altă parte a continentului, marea şi oceanul îşi sună talazurile
476
 i
departe în miezul nopţii şi asfinţit. Aici âîlăm într-un dulce şi poetic ţinut, unde rîurile şi bălţile pot avea farmec, fără a tinde spre proporţii exagerate.
   Aici pescuitul e mai mult o artă. Aici, după vorbele lui Alphonse Karr, pescuitul e o foarte plăcută îndeletnicire chiar cînd nu prinzi nimic.
   Mai întăi, locurile unde îşi exercită pescarul meşteşugul său au nişte nume de o mare delicateţă, ceea ce dovedeşte că sălbătăcia primitivă, care a ocrotit poate şi aici, odinioară, acest sport, de mult nu mai este măcar o amintire.
   Aici drumul care coteşte la dreapta se numeşte al Rozelor. La marginea unei pădurici se ridică o colină — o colină mică, pe cît de modestă pe atît de înflorită : e dealul Greieruşilor. Mai în colo, după cotiturile drumuşorului asfaltat, stă pitită cea mai cochetă şi mai încununată de trandafiri moară de apă : c’est le mouLin de la demoiselle. Mai în colo o căsuţă, după o împrejmuire de ziduri rectilinii: <rCharmettes» — ceea ce s-ar putea tălmăci pe romi-neşte : drăgălăşie, îneîntări. Aşa ceva nici nu se poate traduce.
   Lacurile se găsesc foarte aproape de staţiunea termală : unul e Lacul Lebedelor. Celălalt e Iazul Zî-nelor (VEtarig des fees). Aici am văzut exercitîn-du-se pescarii.
   E uşor de înţeles pentru noi, care ne ducem din cînd în cînd la apa Frumoasei, ce poate însemna meşteşugul lui sfîntu Petru la această baltă a Zî-nelor — de o bătaie de puşcă în lung şi de o zvîr-litură de băţ în lat. Nuferi delicaţi de la Nil, de o coloare roză, lucesc fin cizelaţi în bătaia oblică a soarelui...
477
   ; La noi în tară, badea Tonla a auzit din bătrînî altfel de nume pe meleagurile lui. Colo-i Gîrla Lupului,-' dincolo Pietrăria Urieşilor ori Pîrăul Şerpilor, ori Curmătura Hoţilor, ori Dealul Balaurului, ori Cioaca Jinarilor, ori «rîpa unde a mlncat ursu iapa lui Ipate». La valea Frumoasei, în Hunedoara, e ca şi la Ceahlău şi Rîşca în Moldova. Apele noastre se tălăzuiesc sălbatice, rup şi dărîmă; va mai trece un veac pînă s-or domestici primind un nume delicat: Puntea Florilor, ori Jocul Rîndunelelor, — în loc de Balta Bolovanului şi .stîncile de la Tartarău. Atunci, acolo unde mugeşte ursul şi brăhneşte căpriorul, se vor găsi poate hoteluri şi restaurante, la o staţiune termală ca cea de aici, din Lorena.
     Aşa că omul de la Frumoasa sta şi se uita cum se îndeletnicesc cu arta undiţii unii muritori de la Balta Zînelor. Aveau toate sculele cu ei; genţile deschise, coşurile pregătite, vergi perfecte cu cele mai fine sfori de matasă şi cele mai sensibile plute. Erau îmbrăcaţi cu costume speciale, cu cizme anume pentru treaba asta şi cu o haină deosebită trasă de jos în sus peste cealaltă — ca să nu se stropească omul de plescăirile apei cînd va trage peştele, nici să se murdărească de rime şi solzi. Şi cuşmă deosebită aveau, pe lîngă cizme şi salopetă. Şi dispozitive bine' articulate şi bine înfipte în mal, ca să stea vergile singure şi potrivit deasupra luciului. Ş-un scaun la îndămînă, ca să stai cu mînile încrucişate, contem-plînd şi aşteptînd minunea. Fumau cu răbdare. Aş-teptau cu linişte. Plutele odihneau neclintite, într-o p- linişte impresionantă.
     Un mierloi tînăr încerca din cînd în cînd, în platani, o frîntură de cîntec. Mierloiul acesta învăţăcel era întocmai ca şi cei de pe la noi. Vrăbiile şi piţi-
 478
goii, însă, beneficiau de civilizaţie. Din crenguţă în crenguţă ţupăiau pînă la pescarii neclintiţi şi ciuguleau bucăţele de pîne din genţile deschise.
   Locul era plăcut, umbros şi paşnic. Vizitatorii ceilalţi ai staţiunii treceau cu respect mai pe departe, ca să nu tulbure pe acei oameni ciudaţi, dar, în definitiv, inofensivi şi cumsecade. Liniştiţi în ceea ce priveşte rezultatul şi împăcaţi de odihna complectă a gîndului nestatornic şi duşman, oamenii cu undiţa consumau timpul. In civilizaţia noastră modernă aşa de trepidantă tot mai mult se simte nevoia unui asemenea medicament.
   Nu i-am văzut niciodată scoţînd un chitic. Se spune că unul ar fi prins cîndva un crap. Se poate. E o legendă ca oricare alta.
   Trecînd încet cătră o margine a Lacului Zînelor, am văzut consemnate pe o tablă şi orînduielile Administraţiei.
   Anume: Fiecare onorat pescar trebuie să aibă asupra sa dovadă de plata taxei.
   Nici un pescar nu are voie să dea nadă sau smead nici să întrebuînţeze mai mult decît o undiţă.
   Nici un onorat pescar nu are îngăduinţă să prindă mai mult decît trei piese într-o şedinţă.
   Insfîrşit, orele de pescuit: de la 7 la 11 dimineaţa şi de la 2 la 5 după amiază.
   Cine-i cît de puţin pescar observă că aceste ore de pescuit corespund cu ceasurile de odihnă ale peştelui. Ar mai fi trebuit să se adaoge că nu-i voie să dai cu undiţa pe vreme frumoasă.
   Intr-adevăr, înainte de ora 7 dimineaţa şi după ora 5 după prînz, am văzut peştişorii din Iazul Zînelor umblînd fără grijă după treburile lor, adică după mîncare. Cît timp stau pescarii pe mal, cu sculele
 479
lor impresionante, peştii se retrag la adînc inaccesibil şi între liane.                                   „
  Astfel civilizaţia împacă meşteşugul acesta vechi cu tihna, cu peisagiul admirabil creat de om şi mai ales cu blîndeţa moravurilor.
  Cum mă întorc. îmi propun să mă sui numaidecît în sălbătăcie, la Frumoasa şi la Sălane, în ţara Ardealului.
  Acolo, între codri, la 1200 de metri înălţime, se deschide şesul acestor două ape ; tot acolo în şesul acela înalt ajunge şi pîrăul Şerpilor. Aceste ape limpezi în care joacă păstrăvul şi zglăvoaca vin din depărtări şi adîncimi de codri — unele din coasta Parîngului, în hotarul Gorjului. După ce curg spu-mînd între rîpi de stîncă, aici, în acest loc încîntat unde îmi place mie să mă pustiesc, se adună oglindind £acea unui cer azuriu; apoi se împreunează şi se duc să se frămînte într-un defileu măreţ de cîteva zeci de kilometri.
  Apelor îngemănate, oamenii mai noi le-au pus numele Sebeş — .adică Repedea. Băştinaşii au păstrat însă tot porecla cea de demult.
  Toate aşezările de mai la vale, pînă la Şugag şi Laz, şi dincolo în trei ţinuturi : Inidoara, Alba şi Sibiu, toate sînt romîneşti. Cîndva, timporar, unele din localităţile de deva le au fost înstrăinate. Lancrăm, adică Langendorf, a fost sat săsesc. Acuma trăiesc în eî numai romîni de baştină, de şi pe unii din aceşti romîni de baştină îi chiamă Maier.
  Binevoiţi a cunoaşte că şi sus, în locurile curate şi în munţii singurei, au pătruns odinioară venetici, aduşi de administraţia maghiară la lucrul lemnului.
 480
 După trei generaţii Rudi, Berta, Lois şi mulţi altiî ,au devenit băştinaşi şi drept-credincioşi; au uitat de Carintia şi mărturisesc rînduiala naţiei vechi, păstrînd o parte din terminologia meşteşugului lor de lemnari, într-o limbă necunoscută — ceea ce va constitui mirare şi zdruncin pentru istorici şi filologi. Aceşti istorici şi filologi vor înţelege foarte puţin din toate, nefiind pescari şi vînători şi necu-noscînd drumurile din valea Frumoasei.
   Din locurile acestea unde am petrecut şi am stat privind, cu sufletul îmblînzit de dulceaţa lor, se desfăşură păduri după păduri, şi iarăşi păduri nesfîr-şite. Acolo-i împărăţia sălbătăciunilor, cît ţin munţii şi sihlele. Intr-o parte se suie cătră Dumnezeu vîrful lui Pătru; mi se părea aproape, dar pînă la el umblă păstorii două zi'le, şi în rîpile lui goale stăruiau încă
 —  la vreme de vară — zăpezile dintr-o iarnă trecută. Mai departe, se scria pe cer linia Sudanului. Se lămureau şi alte piscuri cu pete de omăt. Munţi, ripi, codri, goluri: spre ele trec pe drumul de lîngă apa Frumoasei oierii din Poiana Sibiului, ca să-şi aşeze stînile. Se duc cu caii, asinii şi tărhatul, mînînd ciurdele ţigăi, cîntînd lin în singurătate din tălăn-gile de aramă. Mişcarea aceasta de la vale în piscuri o fac de mii de ani generaţiile păstorilor, de la De-cebal-Crai şi de la străbuni şi mai vechi.
   Este acolo pe o costişă lină, drept în marginea priveliştii apelor, şi o aşezare pe care au clădit-o prietinii mei. Popas de vînători şi pescari. Aici se povestesc, la adunările de sară, isprăvi unice.
   Cîndva locul se chema Oaşa Mică. Precît se ştie, vorba aceasta nouă, Oaşa, înseamnă în graiul nostru moldovenesc Branişte, adică rezervă domnească.
 31 — Mf Sadoveanu — Opere, voi. 14
m
                                                       «
   Prietinii rriei Ieronim Stoichiţă şi Ionel, Pop au cîştigat dreptul de vînătoare şi pescuit al întinselor teritorii din valea Frumoasei. De ani de zile aceşti doi vînători cu dragoste de sâlbătăciuni şi de codru au organizat aşa fel protecţia vînatului nobil încît numele «Branişte» devine o realitate şi ei înşişi se înfăţişează aici nu ca purtători de unelte distrugătoare, ci ca nişte buni slujitori ai Celui care ţine sub mîna sa toate. Sălbătăciunile blînde din aceşti munţi fiind cele mai prigonite, ei s-au aşezat aici ca să facă pace şi frumuseţile să fie mai frumoase. De zece ani, in unele locuri pe unde am umblat, în stînga Sălanelor şi prin rîpa pîrăului Şerpilor, cerbii şi căprioarele n-au mai auzit asupra lor lătratul puştii.
   Din dragostea adevăraţilor vînători s-a statornicit aici o Branişte a lui Dumnezeu.
   Am avut tovarăş, în cercetările mele dintr-o vară, pe un alt vînător blînd din acele locuri, un fel de sihastru de la Branişte, căruia eu îi spun Pavel-baci. El m-a dus pe poteci în tăieturi şi la margini de poieni, ca să văd sălbătăciunile. De ani de zile Pavel-baci a făcut armistiţiu cu ciutele şi căprioarele. Puşca n-o poartă decît pentru fiare.
   Prietinul meu Pavel Ianoşi e slovac maghiarizat. Prietinul meu e întăi şi întăi un om blînd şi detreabă. Uscăţiv şi subţire, e încă sprinten, de şi a ajuns la cărunteţă şi numără ani cincizeci şi şase. A poposit la apa Frumoasei acum treizeci şi cinci de ani; a fost în slujba acestor păduri ca inginer silvic; a rămas la Frumoasa legat de pămînt, de păduri, de amintiri. A prins rădăcină ca brazii. In vremea din urmă s-a aşezat la Branişte.
   Are tocmai hăt devale, la cîmpie, în Sebeşul săsesc, casă şi familie. De cîte ori mă sui la munte, mă opresc
 482
şi pe la ai săi — şi stăm de vorba un ceas despre sihastru. Cîteodată doamna şi feciorii lui Pavel-baci se duc la deal să vadă dacă omul lor n-a prins muşchi.
   Poate Pavel-baci s-a răsleţit în codru ca să-şi răscumpere isprăvi vechi cinegetice. Se spune că a fost aprig şi tare vînător. Poveştile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus; dar are să mi le spuie cîndva.
   Organizînd apărarea pădurii şi apei de duşmani, Pavel-baci stă aici cu grijă şi cu osîrdie. Datorită lui Pavel-baci şi paznicilor lui, Braniştea lui Dumnezeu hălăduieşte în pace. Căprioarele, ciutele, ţapii şi cerbii ies în poieni ca într-o domnie a lor. Braconierii şi lupii s-au retras biruiţi. în singurătăţi, au reapărut zînele liniştii; în nopţi cu pulbere de lună se întruchipează şi trec să mîngîie pe boturi şi pe och'i puii cerboaicelor şi căprioarelor.
   M-am suit la Branişte şi în primăvara trecută, ca să petrec acolo sărbătorile sfinte ale învierii. Pătru şi Şurian îşi ridicau vîrfurile ninse la o mie de metri deasupra Frumoasei şi Salanelor. Cum am ajuns sus, am simţit în nări aer rece cu mireasmă de iarnă. Bradul se tălăzuia într-o neclintire neagră; mugurii foioaselor erau încă în somn ; abia ici şi colo creşteau linioare roşcate.
   După ce m-am aşezat în casa noastră cu mare bucurie, împreună cu prietinii, au început să cadă în răstimpuri ploi învîrtejite de vînturi aspre. Ploua de mai multe ori în aceeaşi zi; erau ploile întîrziate ale echinocţiului primăverii.
   Loc minunat acea Branişte a Domnului, unde n-ajungeau răutăţile oamenilor. Nu ceteam, nu
 483
scriam ; nu primeam veşti. Dacă răzbea mai tare volbura ploii, ne aşezam în adăpostul nostru la taifasuri lungi. In răstimpurile de răgaz, cînd se lim-s pezea cerul nopţii, mă suiam pe poteci ca să ascult în locuri tihnite chemarea cucoşului de munte. Mă duceam dincolo de 1500 metri, şi fiecare cotl.on pe care-1 cercetam adăogea retragerii mele distanţe incomensurabile.
   înainte de asfinţitul soarelui, dacă-mi era îngăduit de cer, mă suiam nu departe de aşezarea noastră, ca să observ cu binoclul căprioarele şi ţapii, în poieni. Ori aşteptam, în amurg, zborul sitarilor. Femeiuştile şi-au ales sălaş şi au făcut cuib aici în munte. Bărbătuşii zboară încă, în zori şi în amurg, în tot cursul lunii mai. Coborîndu-mă într-o dimineaţă de la cucoşii cei mari, am auzit strigătul subţire al eucoşelului de ieruncă.
   In noaptea sfîntă, am aşteptat cu toţii să se deschidă portiţa ceasornicului şi să iasă cucul, ca să anunţe miezul nopţii. Atunci am rostit cuvintele legii şi am vestit învierea. Intre nopţile senine, aceasta s-a întîmplat să fie cea mai înaltă, cu toate constelaţiile licărind ca nişte flori de ghiaţă. Toţi prietinii care ne aflam acolo, urmaţi de paznici şi de oamenii aşezării, am ieşit cu făclii de brad, în-conjurînd cu lumini şi cîntări casa. S-a proclamat pentru ziua sfîntă pace deplină în păduri şi ape.
   Aş putea să adaog acestor însemnări o întîmplare idilică, foarte potrivită cu decorul şi împrejurările. Mi-aş putea aduce aminte de una din acele întîm-plări cu dihănii cum n-au mai fost altele — rezerve ale vînătorilor într-o zi de repaos. Sfîrşitul petrecerii noastre se tulbură însă, de şi cerul s-a limpezit şi străluceşte ca în copilăria lumii: căci din mlaştina
cea părăsită jos, cu răutăţile şi urile ei, s-a lîrît că-tră înălţimile noastre curate dihania veştilor rele.
   Această dihanie vine subt înfăţişarea unei scrisori pe care o aduce cu întîrziere un paznic de la Tău^ Acelui paznic de la Tău i-a lepădat-o un poştaş de la Şugag. Ajunsă aici la noi, această dihanie face pui — şi nu mai avem linişte. Trebuie să ne coborîm devale: acolo ne aşteaptă interese, procese, comitete, consilii, bolnavi, corecturi şi alte multe. Viata noastră modernă e complicată şi mizerabilă; ceasurile noastre de tihnă se împuţinează, locurile unde mai putem hălădui se îngustează.
   Dihania neliniştii vine şi-n clipire de fulger, căci unul dintre ai noştri a avut ideea nefericită să aducă sus un aparat de radio. Cît ne-a bucurat altădată, la început, această întocmire isteaţă a geniului omenesc, grăindu-ne amical şi cîntîndu-ne cu dulceaţă ! Dar după cum vorbirea primitivă şi frăţească a oamenilor a fost curînd întoarsă cătră înşelare şi viclenie, deasemenea născocirea aceasta nouă a început să fie pedeapsă şi tulburare în scurt timp. Nu mai putem trăi fără veşti şi comunicate.
   Vai de zilele sihăstriei noastre! Toate calamităţile ne sînt servite regulat de cîteva ori pe zi. De veşti hune n-avem parte ; veştile bune n-au haz. Dar cîte răutăţi toate — boli, foamete, incendii, înecuri şi cutremure, ameninţări catastrofale, de toate avem parte şi înainte de masă şi după masă, şi înainte de ceasul păstrăvilor şi după ceasul păstrăvilor.
   Hotărîm izgonirea aparatului de radio. Totuşi această alcătuire a veşnicei nelinişti moderne şi-a făcut lucrarea; nu ne mai simţim tihniţi şi nestri-caţi ca acei munteni de la Gange, cînd a ajuns la
 485
ei — cum spune o legendă orientală — marele împărat Alexandru Macedoneanul.
  împăratul cuceritor se suise în munte pînă Ja o * populaţie blîndă, care trăia după legea iubirii. Ajun-gînd într-un sat, dă peste un judecător care asculta doi împricinaţi. Unul vinduse un ogor şi celălalt 11 cumpărase. Cumpărătorul, săpînd pămîntul, găsise o comoară. Neînţelegerea era aceasta : că cel care găsise comoara voia s-o dea vechiului stăpîn, deoarece el cumpărase pămîntul de deasupra, nu şi valorile din adînc. Iar vînzătorul refuza comoara, deoarece el înţelesese vînzarea în totul lui tot.
  Marele Alexandru s-a mirat şi a rîs : ciudată pricină !
  —     De ce rîzi, o împărate ? l-a întrebat judecătorul. In părţile de unde vii măria ta, ce se face în asemenea împrejurări?
  —     In lumea civilizată, răspunse Machedon, este lege că împăratul ia In stăpînire comorile. Cei care le ascund îşi pierd capul. Dacă nu se înjunghie între ei pricinaşii, îi omoară gîdea.
  —     Aşa-i acolo ? Se ucid oamenii pentru asta ? s-a mirat judecătorul. Şi într-o asemenea ţară, plouă ? într-o asemenea ţară, soarele încăbeşte ? Pămîntul îşi dă roada ? Nu bat molimile pe cei răi şi sîn-geroşi ? nu cad trăsniţi proştii şi nelegiuiţii ?
  —     Nu se întîmplă nimic din acestea, a zîmbit subţire marele împărat. Şi acolo sînt toate binecu-vîntate ca şi aici şi pămîntul îşi dă roadele sale.
  Judecătorul a cugetat un timp.
  —     înţeleg, a încheiat el. înţelepciunea lui Dumnezeu e nemărginită, ca şi bunătatea lui ; Dumnezeu dă aoolo bielşug pămîntului, căci în acele ţări trăiesc şi animale necuvîntătoare.
                  URSUL
 Din piscul de cătră Valea MgCfe se văd depărtări la deal pe apa Frumoasei, sau dincolo de ape. ■pe clina dimpotrivă, unde suie alte înălţimi. încă nu cunosc bine locurile. In amontele rîului se chiamă «la Tartarău»: nume redutabil, aspru şi colţuros. E vorba să mergem într-o dimineaţă într-aci>lo, la păstrăvi. Pe culmile de dincolo se află şi Cioaca Jina-rilor, nume tainic al unor adîncuri nestrăbătute. Acolo colonelul R.B. a împuşcat, astă-primăvară, doi cucoşi de munte. Au căzut şi în alte părţi exemplare frumoase de tetrao urogallus, totuşi — pentru că încă n-am văzut-o — Cioaca asta a Jinarilor rămîne pentru mine ceva cu totul aparte, lîngă o hrubă de unde te cobori pe celălalt tărîm. Pavel-baci rosteşte domol sunetele altor cotloane ale munţilor şi codrului. Peste toate bate acum soarele de dimineaţă tot mai covîrşitor, în explozii de puzderii de aur, risipind cele din urmă pîlcuri de negură în văgăuni.
   Pe unda Frumoasei au început să treacă buşteni, cu opriri, repezişuri şi întoarceri de înotători vii. Sălanele, limpede, îşi străluceşte plăcile de cristal care se fugă-
 487
f6Sc Încălecîndu-Se, lovindu-se şi fărîmîndu-se; în'cioburi: Din umbra rovinelor, pe elina din laturea noastră se strecoară în cotituri furişate pîrăul Şerpilor. Intre, Sălane şi pîrăul Şerpilc&, paşte o mică ciurdă de junei, sub călăuza unui păstor care se ridică numai puţintel de la pămînt în sus. E un copil de zece ani; îl chiamă Petrică. Are în mînă toiag. Chiuie la vitele lui, ca să nu treacă la plantaţii. Le mînă în anume locuri mai grase,,în cotiturile pîrăului. Se aud, stînse de depărtare, două tonuri de clopot; unul mai jos, altul mai înalt. Juncile şi-au prelins într-un ungher depărtat şi nevăzut mişcările încete. De pe înălţimea noastră nu le mai văd. Intr-un timp mi se pare că adie din vale un zvon de trişcă. Petrică păstorul învaţă rînduiala cea din veac. Curînd nu-1 mai aud; s-a pus între el şi noi depărtarea şi lenea soarelui. Vîntul a contenit cu desăvîrşire. Cerul bolteşte un albastru curat. In juru-ne pretutindeni, pe costişa plantată, strălucesc steblele de bisacăn, încărcate de floare vînătă.
   Am auzit ori ni s-a părut că auzim un strigăt in depărtare ? Un strigăt foarte slab, pe care l-am confundat cu tăcerea. A fost strigăt omenesc ? Boncălui-tul juncii l-am auzit, însă, aproape desluşit.
   Pavel-baci a stat atent, întoreînd urechea şi asculţi nd :
   —  Dumneata ai auzit ceva ?
   —  Am auzit ceva vag, răspund eu.
   —     Dacă ai auzit, atunci trebuie să se fi întîmplat ceva; dacă a mugit vita, nici strigătul copilului n-a fost părere.
   —  Ce poate să se întîmple ?
   —     Nu ştiu. Socot că avem să aflăm după ce ne co-borîm devalc.
 488
   într-adevar, în fund, ia marglft^^                  rîpa,
se întîmplase o dramă. Strigătul copilului şi mugetul izbucniseră In singurătate. Răsunetul lor plutise vag pînăi la noi. In vale nu auzise nimeni.
   Insă in jumătate de eeas s-a ştiut ce a fost. Petrică păstorul a nimerit la casa prietinilor noştri din Braniştea Domnului, cu capul gol, cu părul vîlvoi şi cu ochii rătăciţi pe obrazu-i stropit de pistrui.
   —   A dat ursul la juncile noastre ! a strigat el.
   —     Cum ? Ce spui tu ? l-a întrebat cu uimire Berta, nevasta lui Petini paznicul.
   —     A dat ursul! A dat ursul! A ieşit din rîpă şi a sărit peste Joiana noastră cea roşie. De-acu mă mustră şi mă bate mama că a stricat dihania juninca noastră cea mai frumoasă.
   —     Cum se poate una ca asta ? Ce spui tu, copile ? A omorît-o ?
   —     N-a omorît-o, strigă păstoraşul, că nu l-am lăsat eu. Dar de trăit nu cred să mai trăiască. Cînd am văzut că a apucat-o, m-am dus asupra lui, cu bîta. Şi atunci ursul a vrut să mă mînce pe mine!
   —   Vai! Isuse Hristoase !
   —     Cînd am ţipat în el bîta, urmează Petrică, şi-am zbierat la el să lase pe Joiana pentru că-i a noastră, el a stat şi a întors capul cătră mine.
   —   Cine a întors capul ?
   —     D-apoi cine ? dihania ! A lăsat juninca şi ia aşa s-a uitat la mine. S-a uitat ţintă. Ce-a zis ? Dacă las juninca, musai să te îmbuc pe tine. A lăsat juninca şi a venit după mine. Eu am dat fuga la brad şi m-am suit în brad. Dar nu era chiar un brad ; era un brădui. De-aeuma, îi zic eu în sinea mea, ai să mînci pe dracul ; pe mine nu mă mai ajungi tu aici, în vîrf. Grăia
 489
                                                         \
şi ursu, niormaind. Nu ştiu ce spunea. Vine la brad şi prinde să-l scuture. — Scutură tu, că nici nu-mi pasă, zic eu. Dar pe urmă am văzut că el nu scutura.* El se suia în brădui. Să ştii dumneata că ursul se suie în brad ca şi omul. însă eu, atuncea, nu ştiam. Credeam că stă jos şi scutură. Cînd numai ce-1 văd sub picioarele mele. Pînă atunci tăcusem şi mă strînsesem ghem şi vorbeam eu singur în gînd cu mine şi cu dînsul. Tăcuse şi el. Cînd am văzut că vrea să mă apuce cu laba, mi-a venit aşa o spaimă de la Dumnezeu şi am răcnit din rărunchi cît am putut eu de tare : «Vîi! mamă !» Cît ce-arn răcnit eu «vîi mamă !», ursu n-a mai fost sub mine. Şi-a dat drumul jos şi s-a dus'la dracu !
   Berta şi paznicii, şi domnii de la Branişte ascultau pe copil iără să-l creadă. Părea că intrase într-o rătăcire. Acuma zîmbea fără noimă, ca şi cum nici el singur nu înţelegea şi nu credea asemenea întîmplare.
   —  Cum ai zis ? rîde Berta.
   —  Am zis: Vîi, mamă!
   Rîde şi Petrică, arătîndu-şi toţi dinţii.
   —  Să mergem să vedem, zic domnii.
   Se duc cu copilul în lungul pîrăului Şerpilor. Nu găsesc în cotlonul depărtat decît junca cea căzută. N-a murit ; zace pe coastă, cu greabănul rupt. Trebuie s-o înjunghie cineva, ca să nu se mai chinuiască.
   Iată urmele fiarei, în albia pîrăului. Iată brăduiul în care s-a căţărat Petrică păstorul. De cătră vîrî pînă^ la poale,-trunchiul bradului e zdrelit de ghiarele ursului, cînd s-a lăsat să cadă cu repeziciune la răcnetul neaşteptat. S-a dus in rîpă, sărind alternativ cu dinaintea şi cu dinapoia, şi îuge şi acuma. S-a temut de mama lui Petrică : se pare că-i aprigă muiere. Nu
 490
 ştiu cum va răspunde Înaintea ei băiatul de fapta sălbătăciunii.
 Pavel-baci îl sfătuieşte :
 —     Cînd va fi să fie asupra ta primejdia astălaltă, chiamă şi tu ursu. Atunci are să fugă maică-ta. Iar tu vină iarăşi la pîrău şi-ţi vezi de treabă.
                BADEA TOMA
Căsuţa de pază a lui badea Toma Orăşanu e aşezată pe Gotu, cu mult mai la vale de locurile unde sălăşluim noi acuma — eu şi Pavel-baci.
   După ce trece prin clici .sălbatice, cu tunet şi zbucium de talazuri, după ce grămădeşte rînduri după rînduri de buşteni în etaje încîlcite înCstîncafIO la marginea şoselei înguste, Frumoasa se domoleşte în-trucîtva la locul ce se chiamă Tău. Acolo a fost odinioară OMşzătura a celor dintâi exploatări. In lărgimea văii, acum, se găsesc aşezate cîteva case şi un joagăr. Deasupra, în stînga, cum intră la Tău Sebeşul, se înalţă muntele Gotu. Şi sus acolo, într-o poiană, în sihăstrie, se duce badea Toma ca să privegheze locurile.
   Acolo, sus, n-ajunge ţipătul strident al fterăstrău-lui. N-ajung nici strigătele lăzurenilor care lucrează la descîloitul plăviilor de buşteni, mînînd lemnele la vale în sforul apei. Nici chemările muntenilor poienari, care trec tot mai la deal şi mai la răcoare cu turmele lor, căutînd păşunile de văratic.
 492
  Cînd arn făcut scurt popas cu Pavel-baci la a zecea ori a douăsprezecea cotitură a potecii trăgănate, deodată ne-am simţit desfăcuţi de toate cele din vale şi ne-am adaos oarecum albăstrimilor curate, unde plutesc scamele nourilor. Peste streşina făgetului trece cînd şi cînd, cu opriri şi şuiete, o aburire de vînt.
  Mai departe, după alte zece zigzaguri ale potecii, am pătruns între brazi, într-o lumină amurgită care cuprinde în ea taina unor singurătăţi mai adînci, spTe rîpi şi ponoare.
  Acolo ne oprim un răstimp mai lung. Eu şi Pavel-baci am întreprins această expediţie ca să îngînăm şi să chemăm ieruncile de pe Gotu. Ne-am aşezat cu spetele rezemate în trunchiuri bătrîne de brad. Cînd unul, cînd altul sunăm subţirel, cu mlădieri anumite, din fluiericea de os, chemarea cucoşului de ieruncă ; după aceea ne aţintim urechea cătră tăceri, aşteptînd răspunsul. Dintr-o rovină se va deştepta ţiuitul, perceptibil numai pentru auzul nostru încordat. După ce dăm iar semn, răspunsul se mută mai aproape. Intr-un tîrziu paserea cu penele de coloarea frunzelor uscate de fag şi cu ochii cercuiţi roş se va arăta într-oi dungă de soare, înaintîncf şi oprindu-se, pe jos; apoi va fîlfîi cătră un cotlon de umbră.
  Abia la amiază am pătruns în poiana închisă cu răzlogi, unde stă tupilată aşezarea paznicului. E o căsuţă puţintică şi scundă ; îi ajungem cu palma la streşină. Are hogeag din care iese fum : deci badea Toma e acasă. Are prispă unde putem sta la hodină, primind în plin puterea soarelui. Are şi două ferestruici, pe unde badea Toma observă împrejurimile : vede în lumina cea dintăi a dimineţii căprioarele şi ciutele, ieşite cu vătuii şi cu viţeii în marginea lumi-
 493
nişului. După ce trece toamna şi omăturile ierniuîn-chid văgăunile, badea Toma ascultă de aici, de pe prispa unde stăm noi, glasul împrejurimilor. In ceasul amurgului, acest glas se înşurubează cătră stele, jăluind foamea neistovită din veac a lupilor.
   Fum iese din hogeag ; uşa nu-i închisă decît cu clanţa ; dar badea Toma nu-i aici ; e prin apropiere. Poate s-a. dus la izvorul de pe povîrniş, unde avea obicei, intr-o toamnă, să-l aştepte, într-un tuîăriş de soc bătrîn, o ieruncă. Asta-i o poveste pe care badea Toma nu uită niciodată s-o spuie cînd poposesc aici oaspeţi. Pavel-baci are s-o mai audă o dată, fără să se supere. Trebuie s-o ascult eu, care m-am suit intăia oară pe Gotu ; deci Pavel-baci va zîmbi, lăsîndu-se într-o rînă şi încnizînd ochii, şi ascultînd aceleaşi intonaţii monotone ale aceluiaşi gîas moale şi parcă totdeauna trudit al lui badea Toma.
   Poate-i dus mai în fundul pădurii, ca să observe ceva. Ca să observe dihăniile umbrei, cu ochii lui rotunzi.
   Badea Toma Orăşanu e un om vechi al pădurii şi al muntelui. Casa lui, cea cu adevărat a lui, înscrisă în condicile funduare, e într-un sat la vale pe Sebeş. Acolo are muiere şi fecior, şi gospodărie. Dar viaţa lui şi-o petrece de multă vreme mai mult aici, sau la Prigoana, sau la Branişte, subt acoperemîntul codrului. Din vreme în vreme, cînd se aude că au trecut pe aici domni, muierea se înfăţişează, ceroetînd cu viclenie cele ce-au fost şi cîte s-au petrecut; pînă ce badea Toma se scobeşte în şerpar, scoate şi-i pune în palmă ceea ce ştie că-i trebuie şi ceea ce urmăreşte şi doreşte ea. După ce s-a încredinţat că a luat tot, punînd astfel rînduială, femeia iese iarăşi la lume, lăsîndu-1 singur pe Toma. Nu-1 întreabă dacă are nevoie de
 494
ceva ; nu mută o cergă din loc ; nu clăteşte un blid. După ce a d’escîntat şi a scos ce-i trebuie, se duce ; iar Toma, dacă are vreo lipsă, n-are decît să pogoare devale.
   —     Rînduiala asta nu mi-a plăcut mie niciodată... zice cu părere de rău Pavel-baci. Muierea asta e mai mult un duşman decît un prietin şi un tovarăş pentru Toma al nostru.
   —     Ar trebui să-i aleagă poate o zi de judecată... insinuez eu.
   —     Nu cred să se poată aşa ceva... mă încredinţează tovarăşul meu. Dacă a răbdat atîţia ani, are să mai rabde şi cît îi mai rămîne pînă la sfîrşit. Toma e un om care priveşte viaţa nu ca pe un dar, nici ca pe o bucurie.
   II    văd în curînd. E un om cu înfăţişare liniştită şi mai mult tristă, cu ochii îngropaţi sub frunte, ochi vii în lucirea cărora se simte parcă totuşi o uşoară maliţie. Sub mustaţa tuşinată, gura cu buzele încreţite şi stăpînite. In făptura 'lui măruntă, nervoasă şi atentă este ceva din sălbătăciunea de pădure. A zîm-bit o clipă ; apoi a devenit iar serios şi reţinut. E curat şi cuviincios îmbrăcat. Şi-a lepădat haina groasă şi pălărioara verde. Hrăneşte focul. Umblă cu luare-aminte ; răspunde domol.
   E o<mul cel vechi al muntelui şi al codrului. Cunoaşte mersul anotimpurilor, crugul lunei, mişcarea stelelor, semnificaţia vînturilor. Ştie obiceiurile dihă-niilor, cunoaşte şi orînduiala domnilor de la oraşe, care vin aici în petrecere.
   Domnul baron Karl von Hacken şi doamna baroană Hilde von Hacken au avut onoarea să fie călăuziţi de badea Toma, la muget de cerbi, în cealaltă toamnă. Cu douăsprezece vorbe nemţeşti, cu care a
ttiai rămas de cînd a fost cătană, Toma Orăşanu'a făcut pe oaspeţii din Germania să cunoască tot ge era de cunoscut, fie în ceea ce priveşte muntele, fie' în ceea ce priveşte sălbătăciunea pe care o urmăreau.
   Chiar în ziua întăia a aşezat pe nobilii vînători cum se cuvenea, aşa încît vîntul să vie de la cerb spre domniile lor.
   Asta e o măsură tactică prea bine cunoscută de vînători şi domnul baron o confirma în cuvinte străine, pe care Toma le asculta grav.
   Nu înţelegea nimic, însă ştia despre ce-i vorba.
   —     Nu-i bun, răspunde el; suflă vîntul cam tare. Azi nu vine cerb.
   Ca părerea lui să poată fi înţeleasă, a avut nevoie de un singur vocabul : «Hriş» ! — adică cerb «în limba lor» — şi de o negaţie, gesticulată deosebit de energic.
   Doamna a zîmbit, amuzată de acest sistem de exprimare. In curînd a fost încîntată de alte «sisteme» ale lui badea Toma.
   Vîntul era potrivnic nu numai vînatului ci şi chibriturilor.
   Doamna Hilde von Hacken luase cu sine o cutie întreagă. Aşteptînd în colţul de tăietură^ unde se aflau, doamna baroană şi-a potrivit într-un tubuşor de chilimbar o ţigaretă şi a tras pe cutie un chibrit, care s-a stins numaidecît. Toma a stat şi a privit, cu lucirea particulară a ochitor lui, cum doamna trage al doilea, şi al treilea, şi al cincilea, şi al zecelea chibrit. Vîntul le-a stîns pe toate.
   Atunci şi-a pus în mişcare degetele-i negre, a scc> ciorît în şerpar şi a scos pe rînd cremenea, amnarul, iasca. Potrivind un firişor de iască pe zburătura de
 496
silex, a zbătut o singură dată cu oţelul şi a prezentat, politicos, doamnei baroane cărbunaşul.
   Doamna baroană a făcut cu plăcere unele reflecţii cătră soţul său, cu privire la civilizaţia străveche din aceşti Carpaţi, care produce focul cu mai multă seriozitate decît acele «lemnuşe» moderne. Nu înţelegea de ce badea Toma a întîrziat s-o servească, aşteptînd zece eşecuri. înţelepciunea şi delicateţa lui Toma erau la înălţimea sistemului său arhaic : legile civilizaţiei moderne prigonesc cu «ştraf» pînă în fundul muntelui concurenţa pe care instrumentul vechi o face fabricilor de chibrituri. Strict logic ar fi fost ca sistemul arhaic să rămînă în chimir, — însă badea Toma era, întăi, om şi, al doilea, cavaler. Cînd a înţeles mai pe urmă doamna baroană aceste lucruri de la Pavel-baci, admiraţia şi stima sa pentru badea Toma au sporit nespus.
   După ce a împuşcat cerbul în a cincea zi, baronul a devenit şi el entuziast pentru acest autohton ; însă Toma a primit manifestările domnului cu destulă răceală. Iar răsplata, în monedă bună, după ce au plecat oaspeţii, a venit şi a scos-o cu viclenie muierea. Paznicul a rămas cu privirile cfuse şi cu buzele strînse, singur şi aşteptînd, pe muntele Gotu, ploile putrede prevestitoare de iarnă.
   După ce mîncăm în căsuţa scundă, lingă foc, ne mai odihnim «o ţîră». Apoi ne gătăm să ne suim mai sus, spre Cornan. unde se află alt adăpost şi unde «trebuie să se fi tras astăzi ieruncile». Badea Toma ne întovărăşeşte. Intăi s-a pregătit: adică a rezemat puşca de uşă şi a căutat un toiag; după aceea a trecut spre izvor şi a prins de coamă un căluţ murg, aducîndu-1 şi închizîndu-1 intr-un grăjduţ tot aşa de mic cît şi căsuţa. II tot îndemna cu băţul.
 32
 497
                                                              r"
   De adăpat, murguleţul e adăpat. Toma i-a grămădit in iesle un braţ de fin, «ca să aibă şi el cu ce petrece».                                                  ^ ş
   —   De ce nu-1 laşi în poiană ? întreb eu.
   —     Pentru că, după ce trecem pe la Coman, mă las şi eu devale cu domniile voastre.
   îmi explică Pavel-baci. Dacă nu-i om aici in noapte, vin lupii şi mînîncă pe murguleţ.
   Toma a făcut numai semn cu ochii : «aşa-i».
   Căluţul nechează în întunericul grăjduţului. Ştie şi el despre ce-i vorba.
   Badea Toma îşi reia puşca. Mai intîrziem puţin : cît fumează Pavel-baci o ţigară. Vorbim despre nişte vremuri trecute şi despre nişte suferinţi ale lui Toma.
   Dealtminteri, cît a trăit şi cît a slujit, ba la cătănie, ba în sat la muiere, ba în codru, badea Toma n-a avut a se plînge de sănătate ; slavă Domnului !
   Numai o dată l-a apucat o durere de cap. Vedea aşa verde înaintea ochilor, şi-l durea capul, şi-l durea capul, cît i se părea că i se desface ţeasta în bucăţi. Văzînd el că trec trei -zile şi nu-i bine ; şi trec cinci zile şi-i tot rău, s-a dus, după sfatul unora şi altora, la o babă într-un sat. Ş-acea babă l-a închis într-o şură şi l-a descîn-tat şi i-a dat să bea o băutură, şi iar l-a descîntat pînă la şapte ori într-o zi, şi «i-a scos soarele din cap».
   —     Apoi de atuncea, mulţam Celui-de-sus, n-am mai avut nici atîta ; fărădecît am mai păţit c-o măsea. Aşa-i rînduiala : cînd se înmulţesc anii, se împuţinează măselele. Eu am avut semn cu cea dintăi.
   Eram aici, în căsuţa asta, singur. Ieşeam într-o dimineaţă şi mă găteam să mă sui mai sus : numai ce mă fulgeră ! Parc-ar fi intrat din afară în mine ceva. M-a fulgerat — şi m-am pus îos. Gata, zic eu :
498
trebuie s-o scot. Dacă mă doare un ceas aşa şi dacă nu mor, musai să caut un meşter să mi-o dezbată.
   Aşa, domnule, la Sebeşul-săsesc, la doftor de dinţi, nu mă pot duce: pîn-acolo-i cale lungă. Pe urmă, nici n-am fost eu om purtat şi desmierdat pe la doftori. Să caut un meşter de-a noştri, mai aproape.
   Aflasem că s-ar fi găsind un cleşte pentru aşa treabă la un cioban, sub Patru. Umblu cu mare grăbire şi ajung cătră sară la acel loc unde auzisem că este stîna şi la care stină ar fi trăind acel cioban. După ce ajung, aflu că ciobanu-i dus. E dus cine ştie unde, departe; după cît îndur, nu mai am eu răbdare să-l cat pînă ce l-oi găsi.
   îmi spune un creştin cu milă ce se afla la acea stînă sub Pătru, să nu Intirzii mult şi să caut pe unul Neculai Joldu, brigadier silvic. Acela se pricepe mai bine decit ciobanul, şi are un cleşte nou. Cit ce-a apucat măseaua, a şi dat-o afară ; şi cum a dat-o afară, gata, stă durerea, ca şi cum nici n-ar fi fost.
   —     Mulţămesc, creştin bun, zic eu ; hai să mă duc la Neculai Joldu.
   Apoi de acolo pină la Joldu m-am dus eu iar cale lungă, vreo treizeci de kilometri. Am întrebat intr-un loc pe nişte lăzureni care împingeau cu ţapinele buştenii pe Sebeş — parcă dădeau cu ţapinele în falcă la mine. Mi-au spus încotro. M-am dus şi am nimerit. Am găsit nevasta singură. Neculai Joldu nu-i acasă ; e dus la un proces la Sebeşul-săsesc. Era într-o joi; de-acu tomna duminică dac-a fi înapoi.
   Cînd am auzit, să cad jos ! Dar n-am căzut. Aflu de la muierea Joldului că s-ar fi zvonind de alt cleşte, Intr-un sat tocmai peste Măgură. Acel cleşte ar ti fiind în stăpînirea unuia cu numele Simion Ciu-chendea.
499
   De dormit nu puteam dormi, că nu mă lăsa măseaua. De mîncat nu puteam minca. Am luat o gură de vinars şi m-am dus iar vreo treizeci de kilometri/, pînă ce am ajuns la badea Simion, carele m-a primit ca un binefăcător. — Dar acuma-i sară şi s-a întunecat, zice. Pe întuneric n-om putea face nimica. Aşa, frate creştine, zice, îi aştepta dumneata pînă mini-dimineaţă.
   Am aşteptat pină a doua zi dimineaţa, fără să lipesc geană de geană. Numai mă legănam aşa ca ursu — şi mîrîiam. Nu îndrăzneam să ţip, ca să nu trezesc pe cei care dormeau.
   A doua zi dimineaţa, cum s-a arătat soarele, mi-am făcut cruce şi m-am aşezat pe scăunaş, afară. A venit nevasta lui Simion Ciuchendea şi m-a apucat de cap. Pe urmă s-a gindit Simion Ciuchendea să cheme ajutor un vecin: şi a strigat la el, să vie numaidecît să dea ajutor pentru o faptă bună. A sărit vecinul gardul şi a venit. Deci muierea lui Ciuchendea m-a ţinut: vrednică femeie. Iar badea Simion a pus bine cleştele. Cînd a început a trage, s-a aninat de el, dînd putere, şi vecinul. Ş-aşa ne-am desfăcut unii de alţii; eu am căzut într-o parte cu muierea, el a căzut în alta cu vecinul. Am căutat măseaua pe jos; am găsit-o; m-am bucurat şi mi-a stat durerea.
   Asta am pătimit, a zîmbit badea Toma. Acuma cu voia domniilor voastre, eu zic să suim cătră Coman, ca s-ajungem înainte de asfinţitul soarelui şi să vedeţi ieruncile.
                    RAIUL
A
In munte, la altitudinea aceea unde ne duceam să găsim cucoşii sălbateci, seva primăverii încă nu pornise, de şi ne aflam la începutul lunii mai. Sub brazi erau încă pete de omăt şi, sub bălţile mlaştinilor, gheţari. Tufărişurile arbuştilor păreau moarte în umbra cetinilor, soarele nou încă nu le făcuse să scoată ace de muguri. In trecere, spinăriile încercau să ne oprească, cu ghiare de fiinţi vii.
   După ce urcarăm rîpa o vreme, prin scobitura unui jilip sec, trecurăm în pădurea cea bătrînă, la Cioaca Jinarilor. Abia se simţea la răsărit geana de ziua; lucirea ei slabă se resfrîngea în fîşia de brumă a scocului de lemn prin care ne strecurasem în tăcere la deal, eu şi cei doi tovarăşi ai mei. Cum intrarăm sub brădet, se făcu iarăşi noapte; apoi se luminară poieni de zăpadă veche.
   Am stîns lămpile; ne-am oprit, ca să ascultăm. Adîncurile muntelui tăceau. Nu adia boare de vînt. Printre spicele brădetului neclintit, în văzduhul înalt, clipea argintul viu al cîtorva stele.
   Tovarăşii mei erau Pavel-baci şi badea Toma. Inginerul Pavel avea liniştea lui blîndă şi călăuzea co-
 501
 Ioana pe cărări de mult cunoscute, făcîndu-ne. din cînd în cînd semne misterioase. Badea Toma Orăşanfli venea după mine ; părea cu totul străin de expediţie, cufundat într-un gînd de piatră.
   Cu toate acestea el se opri cel dintăi. L-am simţit că a rămas atent în cărare.
   Am stătut şi eu. Pavel-baci a întins urechea. Am înţeles din atitudinea lui că aude. Pentru el şi pentru badea Toma pădurea nu mai era încremenită. Se deşteptase odată cu fulgerul zorilor. Deci mi-am desfăcut din mine toată atenţia cătră acele depărtări necunoscute, pripoare şi rîpi, în care stăruia încă obscuritatea sfîrşitului nopţii. Pavel-baci s-a apropiat de mine şi a înălţat un deget spre coada ochiului său drept. Mi s-a părut că aud ceva nedesluşit; mai curînd n-auzeam nimic. Desigur că n-auzeam.
   —   Auzi ?
   —   Aud, am răspuns eu în şoaptă, cu inima bătînd.
   Ne-am reluat ascensiunea, ocolind omăturile, păşipd
 larg peste trunchiuri moarte şi vreascuri.
   Am mers un răstimp lung. Tovarăşii mei s-au oprit iarăşi. Din urmă, badea Toma a lungit spre mine gitul şi mi-a arătat cu degetul arătător al mînii drepte Intăi înainte, apoi spre dreapta. înainte, se lungea spinare de colnic; spre dreapta, se adîncea un ponor.
   I-am răspuns, clătind nedumerit din cap. El îşi desfăcu două degete, în chip de corniţe, în dreptul nasului.
   —   Doi! îmi suflă el spre ureche, abia auzit.
   ■— Doi cucoşi ?
   El încuviinţă din cap.
   Pavel-baci, însă, arăta trei degete de la mîna lui dreaptă.
502
   Eram deci în vestita Cioacă a dinarilor şi cucoşii îşi dădeau semnalele. Dar urechea mea încă nu se acordase cu tăcerea adîneului şi cu sunetele lui. Căci acele sunete ciudate sporesc tăcerea în loc s-o sparie. Dintrodată, ca şi cum s-ar fi produs un contact radio-electric, coln'cul şi rîpa au dat sunet şi pentru mine. Era un sunet la care nu mă aşteptam ; era ceva cu totul deosebit, dintr-un departament obscur al notelor muzicale. Era bătaie de strună şi cloncănit uscat în acelaşi timp. Se producea destul de aproape — pe cînd eu căutam acea emisiune la o foarte mare depărtare.
   Am rămas surprins şi zguduit.
   Nu era întăia oară ; mă mai suisem şi în alte primăveri după acel măreţ tetrao urogallus al muntelui, şi totuşi aveam iarăşi surprinderea şi uimirea veche în apropierea lui. îndată după cloncănitul discret-borborosit, îmi pătrundea în auz a doua strofă, cînd cîntăreţul îşi ascute pe un fel de tocilă stranie chemarea de amor. In acest scurt răstimp al dublei chemări, tetrasul ia un fel de poziţie oratorică, desfăşurîndu-şi coada în evantaliu şi întinzîndu-şi gîtul cu penele în-foîate. Cînd prinde să ascută, ochii lui tiviţi cu roş se închid de extaz şi urechile i se astupă. Se cufundă în deliciul înşelător al prelinrnariilor dragostei.
   Prin urmare nu departe de noi, pe cloambe înalte de brad, cucoşii cîntau, provocîndu-se. Odată cu revărsarea zilei vin şi găinile, cocoţîndu-se în preajmă ori aşezîndu-se jos, în poieniţi. Cucoşii atunci se coboară ; cîteodată se întîlnesc într-un duel sîngeros. Au şi ei parte, ca şi oamenii, de acelaşi zeu viclean.
   Vînătorii au datoria să-şi grăbească apropierea, ca să ajungă sub cîntec înainte de fuga nopţii. Cînd între pămînt şi cer .rămîne numai ca un fum, trebuie
 503
să fii acolo şi să descoperi pe cintareţ în desimea de sus a bradului. Dacă ai întîrziat şi găinile sînt sosite, dau ele îndată strigătul de primejdie şi, cu bătăii. mari de aripi, nunta îşi schimbă locul în mari depărtări.
   Ca să ajungem la brad isub cîntec, trebuie să stăm cu urechea atentă la strofa întăia. Cînd strofa primă s-a isprăvit şi porneşte ascuţitul, trebuie să înaintăm brusc trei ori patru paşi, într-un fel de dans. Această înaintare precipitată printre primejdii şi brusc oprită în poziţii întîmplătoare, de multe ori tot aşa de.absurde ca ale unui model de sculptură, se repetă într-un ritm neregulat, căci, dacă am atins un vreasc sau am scrîşnit cu încălţămintea într-un gheţar, cîn-tăreţul pare a voi să cunoască ce se întîmplă în preajma lui. Deci tace, aşteptînd. Tace, ca să poată vedea şi auzi. Cît tace el, ca să poată vedea şi 'auzi, eu stau în poziţie sculpturală şi ridicolă, cu un braţ înălţat lîngă ureche şi cu un picior în aer. Nu mă pot da înapoi, nu pot trece înainte. Abia' suflu. Şi Pavel-baci şi badea Toma mă privesc cu severitate, temîn-du-se de catastrofă.
   Imi păstrez echilibrul şi catastrofa nu se întîmplă. Cucoşul îşi reia bătaia strofei întregi; dar, cu şiretenie, o curmă la jumătate. O rupe brusc şi iar stă atent. Deci eu rămîn tot cu piciorul în aer şi cu braţul întors. înainte şi în urma mea tovarăşii mei s-au identificat cu brazii şi cu stîncile. Ar trebui, poate, să zîmbească de starea în care mă aflu; dar ei nu zîmbesc. Ar trebui să mă compătimească, dar ei sînt cu totul străini de acest sentiment. Ei aşteaptă, cu încordare, să reînceapă cucoşul.
   A reînceput. Respir. Trec înainte, dansînd.
 504
   Astfel ajungem sub brad înainte de â se lumina zîuâ. Badea Toma a rămas în urmă, înlemnit. Mă conduce numai Pavel-baci. Şi cînd am ajuns acolo, trebuie să găsesc în care brad anume şi-a ales loc cîntăreţul meu. Şi după ce am găsit bradul unde sună chemarea, trebuie să văd tetrasul. Trebuie să-l văd dintre crengi, cucuruzi'vechi şi muguri noi. Cînd îşi roteşte cele optsprezece pene din coadă şi îşi înfoiază guşa, face o mişcare; l-am găsit ca o umbră vagă. In clipa următoare, şi-a schimbat puţin locul şi trebuie să-l descopăr iar.
   După ce împuşcătura a răsunat, tunînd prelung prin valea din preajmă şi pe urmă în văi succesive, tot mai depărtat şi mai stîns, ascultam căderea paserei uriaşe pe treptele crengilor de brad. Jos, a pălit din aripi de cîteva ori şi a contenit. Stăm neclintiţi, ca să nu tulburăm pe ceilalţi doi, care se află în vecinătăţi. Nu s-au clintit din vîrfurile lor de brad. Trăsnetul unei arme îi impresionează mai puţin decît o şoaptă ori un pîrîit de vreasc. Nu se aude şoaptă, nici pîrîit de vreasc. Totuşi ceva neobişnuit s-a întîmplat în preajmă — şi ei urmează a tăcea. Uneori, în zilele verii, pădurea fîşîie, brazii se încovoaie prelung; prin negură scapără fulger şi bubuie trăsnet. Aşa a fost acest sunet; de şi nu-i nour negru deasupra codrului, de şi adîncul se luminează de o dimineaţă liniştită şi limpede.
   Ceilalţi doi caută un timp să simtă în aripi umezeala care însoţeşte descărcările zgomotoase ale nourilor, aşteaptă cutremurul de furtună al molizilor. Nedumerirea lor şi memoria generaţiilor acumulată în instinct îi face să ia într-un tîrziu hotărîrea cea mai potrivită. Ii aud desfăcîndu-se din vîrfuri de brad şi fîlfîind cu aripi puternice spre alt liman de linişte.
 505
   —     t^înduiaia asta e bună, îmi şopteşte Pavel-baci ; e bine să plece, ca să nu ne vadă şi să nu ne cunoască. Astfel, cîndva se vor reîntoarce iarăşi în acest loc.
   Ziua a intrat deplin în pădure. Tovarăşii mei, vînători vechi, hotărăsc retragerea. S-ar părea că, după succes, o asemenea retragere trebuie să se îndeplinească fără grijă, cu tropote şi glasuri.
   A, nu. Retragerea noastră trebuie să lase pădurii aceeaşi pace, întru care hălăduieşte din veacuri cu sălbătăciunile ei. Am intrat să luăm vamă. Ne retragem discret, fără să tulburăm nimic.
   Intr-un coborîş, la o poiană străjuită de mesteceni cu crengi subţiri, ne-am oprit brusc. Badea Toma, care merge înainte, mi-a făcut semn. Badea Toma s-a pitulat cercetînd cu grijă vecinătatea imediată. încredinţat că toate sînt în stare bună în apropiere, badea Toma ne chiamă cu degetul. Ne punem la pămînt şi ne tragem spre el în brînci, ca să avem subt ochi priveliştea dintre mesteceni.
   Crengile subţiri au primit în ele cel dintăi vaf*de sevă, !care le-a colorat uşor. Lovite de sclipirile soarelui, coloarea lor aurie sporeşte lumina poienii. Un cucoş se roteşte jos. Trei găini stau atente. Stau atente pentru el. Căci în el instinctul de conservare al sălbătăciunii face loc unei alte puteri covîrşitoare. Flacăra primăverii lucrează în fiinţa lui, îl face să-şi desfăşure penajul, <să-şi sticlească pieptul metalic. E în el o bucurie care-1 saltă din cînd în cînd într-o săritură fără noimă. Pare eă face ghiduşii de ale lui. Nu face nici o ghiduşie. Comicul e un viţiu omenesc; animalele pun în actele lor numai seriozitate.
   Pavel-baci mă împinge uşor cu cotul. întorc ochii spre el şi înţeleg că îmi atrage atenţia mai cătră
 508
vale, în (celălalt colţ al poienii. Acolo se afla al doilea cucoş, care se dedă aceloraşi manevre, inepte în aparenţă. Aceşti doi amorezi se provoacă. Cartelul lor se va lichida în lumina splendidă a acestei dimineţi îngheţate , de mai.
   Punem toată grija ca să ne retragem cît mai nesimţit. Ne ducem într-o rîpă şi de acolo în alta. Ne oprim în apropierea jilipului sec prin care am urcat la deal. Acolo facem popas. Pădurea posomorită a rămas într-o lăture ; din această lăture se prelungeşte în depărtări nemăsurate, cu toate tainiţile ei, în care omul niciodată n-a putut străbate deplin.
   Stăm în bătaia soarelui. .Tovarăşii mei au aprins ţigări, îndrăznim, însfîrşit, să vorbim.
   —     Badea Toma vrea să ne spună o poveste... zîm-beşte Pavel-baci.
   —   Nu cred asta, răspunde paznicul.
   —     Ba da, întăreşte Pavel-baci. Te-am văzut cum te uitai la cucoşi.
   —     Cum mă uitam? Mă uitam, domnilor, ca la o frumuseţă a pădurii.
   —   Aşa este. Şi ştii o poveste.
   —     Se poate, consimţi paznicul, dar e o poveste de demult. Dacă dumnealui vrea s-o afle (dumnealui eram eu), dacă vrea s-o afle, atuncea pot să spun că şi eu o ştiu de la un uocheş al meu, pe care-1 chema Ignat Barbă-lată.
   Acolo în apropiere de pîrău, lîngă jilip şi lîngă tetrasul ucis, care-şi strălucea toate penele în soare, badea Toma Orăşanu mi-a spus cea mai frumoasa poveste din cîte am auzit eu în acei munţi de la apa Frumoasei. N-a fost o poveste lungă, nici cu multe peripeţii. Era o întîmplare de demult a uncheşului celui vechi.
   Se spune că acel uncheş s-ar fi aflat, cu zeci şi zeci de ani în urmă, gornic, adică pădurar, tot în acele locuri, slujind pe stăpînul său, domn mare pe lumea asta. Părerea lui Pavel-baci era că acel domn mare ar fi fost contele Samuil Teleki, celebru vînător de acum jumătate de veac. Insă badea Toma nu-i mai ţinea minte numele. Bâdea Toma îşi aducea aminte numai de bătrînul său, care i-a spus întîmplarea într-o iarnă, pe cînd era căzut de bătrîneţă şi reumatism şi nu se mai putea purta.
   A povestit acest bătrîn Ignat Barbă-lată, privind în foc şi scuipînd din cînd în cînd în jar, că aici, în acest munte dincolo de locul care se ciramă Cioaca Jinarilor, s-ar fi aflînd o punte de trecere necunoscută altor pădurari şi vînători. El, bătrînul, era tînăr cînd, din întîmplare, a descoperit trecerea, şi s-ă aflat din-trodată într-o singurătate înfricoşată. Era acolo o lumină care curgea de sus, — fără să se vadă soarele nicăieri. In altă parte a muntelui mugurii erau pretutindeni încă închişi; iar aici, în această lumină lină, mugurii toţi de la mesteceni şi de la tufâri şi smeu-rişuri erau deschişi; aşa că acolo se alcătuia un loc cald şi blînd. Ieşiseră ciutele în margini, să pască. Iar cucoşii sălbatici zburau cu sunet din umbra din fund şi veneau să se aşeze la vedere, rotindu-se şi fudulindu-se. Erau atîţia cucoşi, cît bătrînul s-a uimit şi a vrut să-i numere ; dar nu i-a putut cu nici un chip număra. Mirîndu-se de toate acestea uncheşul, s-a tras înapoi şi a dat prin nişte rîpi străine, ajun-gînd la pîrăul Curpătului. S-a dus acasă, s-a gîndit trei zile şi trei' nopţi, şi a trimes răspuns domnului său de toate cele cîte văzuse. Aşa că a venit domnul său ca să cunoască şi el locul. A fost mare ruşine pentru uncheşul cel bătrîn că n-a mai nimerit calea.
 508
A cercat unghiuri de trecere încolo şi încoace ; în nouă rînduri a cercat şi n-a nimerit. A cercat' în toţi anii după aceea şi n-a mai nimerit, pînă la bătrîneţă.
   In acel loc înoîntat pe tărîmul celălalt, de mulţi ani, din tinereţa lui, vrea să răzbată şi Toma acesta, tovarăşul nostru. Pînă acum n-a izbutit să treacă; odată şi odată are să găsească, însă, cărarea cea bună.
   —     Este undeva, dincolo de Cioaca Jinarilor, un rai al cucoşilor sălbatici, a isprăvit paznicul istorisirea lui, şi a rămas cu privirile duse.
   —     Crezi că se află aşa ceva ? l-a întrebat, cu zîm-betu-i îngăduitor, Pavel-baci.
   —     Este numaidecît şi trebuie să-l găsesc eu odată şi odată, a suspinat badea Toma. Dar s-ar putea să mor şi acolo să nu pot trece; asta e după voia Iui Dumnezeu.
   S-a uitat ţintă înspre păduri; pădurile erau cît lumea asta, pînă în soare şi pînă în pîcla cea trandafirie a depărtărilor.
     PESCUIT CU UNDIŢA LA APA FRUMOASEI
 um spun, se află undeva, în ţara Ardealului,
 roasă. Oamenii dinsprecîmpieîi spun Sebeş;
cei vechi de pe înălţimi îi zic încă Frumoasa.
  In cea mai mare parte a cursului ei, care numără 80 ori 100 de mile (simţesc nevoia şi plăcerea de a nu însemna aici o cifră exactă), rîpile împădurite ale muntelui se urcă oblu spre cer. Pe un pricind îngust, oamenii au tăiat un drumeag, care trece pe poduri de lemn cînd în dreapta, cînd în stînga şuvoiului: în unelocuri a trebuit scurmat muntele, în altele a trebuit umplută cu parcane prăpastia apei; poienarii (adică oierii din Paiona Sibiului) îşi înşiră pe aici ciurdele cătră văratic, spre piscurile cele mari ale Pătrului ori Şurianului ; muntenii din Şugag, ultimul sat al văii, îşi duc şi ei în sus gospodăriile de vară încărcate pe căluţi sau pe asini; au în cotloanele înalte ale Frumoasei odăi pentru vaci şi stîni pentru oi.
  Volbura apei tună între codri. Au trebuit sute de mii de ani puhoiului să spargă stîncă şi s-o lucreze
 între ţinuturile Inidoarei şi Albei, o apă viîo
 510
cu bătaia-i nedomolită, fasonînd-o cu o fantazie veşnic înoită.
   Stăteam într-un rînd într-un punct din aceste locuri
—   la kilometrul 39 al drumului — observînd cum se tălăzuiesc vangori enormi, — harmasari spumaţi care saltă din veşnicie în aceste singurătăţi. Prin zvonul talazurilor, am auzit deasupra, în apa lină a cerului, ţipătul pajurei.
   Mi-arn înălţat ochn ; am văzut acvila împărătească plutind pe aripile-i largi, întoarse zimţuit la sfîrcuri : se ducea cătră stînca din înaltul cel mai de sus al pustiei. Acelei stînci îi zic pămîntenii de aici Masa Jidovului.
   Tot ce se vede în regiune e mărturie că a trăit pe aceste meleaguri, în vremuri afunde, neamul acelor uriaşi cărora localnicii de la Alba, ca şi cei de la Cîmpulungul moldovenesc, le-au spus Jidovi. Locurile unde au hălăduit, rîpi ale singurătăţii îşi morţii, le-au spus «Jidoune». In ţancul de sub cer al prăpastiei, cătră care plutea pajura, se afla într-adevăr o tabla de stîncă lucie, în care bătea cu putere soarele. Pe acea masă a uriaşului încă stă împietrită din veac o şopîrlă-dinosaur, cu botul întors spre cer, oprită din zvîrcolire în mînile celui care o jertfea pentru ospăţul său de amiază. Uriaşul nu mai este ; mărturia existenţei lui a rămas.
   După ce acvila s-a amistuit în stîncării, m-am întors, cu un suspin, spre cele mai apropiate de mine. Suspinul meu marca distanţa în timp de la dinozaur la cele prezente. Insă îndată am văzut că mă aflu tot departe, în rămăşiţi de epoci geologice. Pe o aşchie de piatră neagră, nu prea departe de mine, sta într-o perfectă neclintire o pasere ciudată şi rară. Locul ei era aproape de apă, dar lumina nu-i punea umbra pe
511
luciul mişcător al rîului. Cufundată ca într-un adînc, copleşită de secole, singuratică în aceste timpuri nouă de decădere, părea străini peisagiului. Avea un cap mare cu clonţ puternic. Partea aceasta a fiinţii ei era în desăvîrşită contradicţie cu restul puţintel al trupului. Coada nu-i făcea trebuinţă. Coada, acest minunat echilibrator al zborului înalt, probabil că încă nu fusese descoperită în epoca îndepărtată de încercări ale faunei aripate : căci acea pasere de proporţii modeste era o rămăşiţă vecină cu veacul dino-saurului de sus. Era un pescărel — căruia franţujfi îi spun «Martin pecheur». Acest «Martin pescărelul», indiferent şi trist, se însufleţi deodată de o viaţă extraordinară. Cu un ţipăt scurt şi strident îşi desfăcu aripioarele şi se răsuci într-o rază, arătînd cele mai minunate colori de pietre preţioase în penajul său. Bijuteria aceasta căzu în unda Frumoasei, dusă -la fund de greutatea clonţului de fier. Intr-o clipă bijuteria fu iar la suprafaţă. «Martin pescăruşul» ţinea zglăvoaca în plisc şi rubinurile ochilor îi luciră în soare, şi ametistele, smaragdele şi safirele penajului său rămaseră curate de diamantele apei, cînd aripile, precipitat, îl porniră la un cuib sub malul prăpastiei, unde îl aşteptau martinaşii cei mititei.
   Iată deci unul dintre cei dintăi învăţători ai noştri, ai pescarilor. Omul de atunci, de demult, a văzut la Martin pescăruşul răbdarea inertă, poziţia care să nu-1 trădeze şi mişcarea de fulger. Deci şi-a confecţionat o ostie, s-a aşezat pe un colţ de stîncă, aşa ca lumina să nu-i proiecteze umbra pe luciu, şi a aşteptat cu braţul încordat pînă ce primul salmonid al apelor reci din munte şi-a arătat în limpezime, destul de aproape, silueta sinistră. Căci şi acela pîndea şi vîna. Căuta peşti mai mici decît el, pe care-i înhăpa fulge-
 512
rător, cu dibăcie şi lacom. Omul de demult şi-a declanşat ostia cu vîrfuri cîrligate şi a adus cu un rîn-jet cătră sine pe banditul apei.
   Omul de demult a învăţat de la vidră alt meşteşug al pescuitului.
   Am văzut acest meşteşug acum douăzeci şi doi de ani la Fîîntîna Mare, la malul Moldovei, unde se afla o bulboană vie — adică bulboană cu izvor la fund. Doi flăcăii de la Pipirig înotau lin, cu ochii deschişi, în fundul bulboanei, şi căutau păstrăvii la izvorul cel rece. Ieşeau la mal cu cîte un păstrărv în gură şi unul în mînă. îmi explicau că mişcarea lor la adînc e blîndă şi) pipăitul mîngîietor ca al unei liane. Această viclenie aducea la focul nostru de popas, în ţepuşă de sînger, o duzină de păstrăvi. Aşteptîndu-i să se frigă, priveam ceaţa munţilor şi ascultam buciumul de la stîni depărtate, de pe celălalt mal al Moldovei.
   Am mai văzut de la ce paseri a mai învăţat omul de demult alt meşteşug pescăresc. Am văzut la gîrlele din Delta Dunării cum cormoranii, înşiruindu-se şi pălind cu aripile în apă, abat peştele în cotloane puţin adînci, unde îl împresură apoi şi îl prind cu repeziciune, făcîndu-şi provizii. Aşa abat pescarii cu ghionderele crapii la plasă.
   Cine să fi învăţat oare (pe meşterii noştri cei bătrîni să răstocească apa ? Unde rîul se bifurcă în două gîrle, opresc pe una, lăsînd apa să curgă numai pe un crac. Iar în gîrla secată peştele rămâne fără apă şi e urmărit şi prins cu uşurinţă.
   Dar ce răufăcător al lumii vechi a observat că la malul Frumoasei creşte o buruiană cu foaia lată, care se chiamă lipan, care buruiană a lipanului cuprinde în ea moartea peştelui ? Căutînd o gîrlă ferită, ori un capăt de plrău, acel om fără Dumnezeu dospea şi
33 — M. Sad#veanu — Opere, v«l„ 14
 513
frămînta în apă, într-un sac, buruiana ucigaşă. După care, dînd drumul lipanului pulverizat în cotlonul ales, îşi culegea roada crimei. Culegea cîteva duzini de păstrăvi frumoşi cu branehiile îmibîcsite şi lăsa să curgă la vale puzderiile distruse ale unei generaţii.
   —     Asta se face şi acum pe aceste meleaguri, mă încredinţează tovarăşul meu ; şi numai din ochi îmi arată pe Martin pescăruşul revenit la locul lui de pîndă.
   —     Sînt aici şi vidre ? îl întreb eu, după ce ne suim la drum şi pornim iarăşi în susul apei.
   —  Sînt şi vidre destule, mă încredinţează el.
   —     Insă cormoranii îşi au locurile lor cătră limanul mării, în apele cele mari ale fluviului, şi în singurătăţile Deltei. Apa Frumoasei e păzită cel puţin de acei borfaşi nesăţioşi.
   —     Ba uneori ne sosesc soli şi de acolo, reia prie-t:nul meu. Sînt stîrci care vin şi fac inspecţie şi în apele de munte. Sînt foarte pricepuţi şi aceştia şi caută giîrlele scăzute: de la ei au înţeles începătorii breslei noastre meşteşugul răstocirii. Avem în preajmă şi alte reprezentante ale paserilor care se ocupă de peşti.
   Le-am observat îndată şi pe acestea. Erau două mierle de apă, asemănătoare întrucîtva cu mierlele de pădure. în loc să dea concert, însă, urmăreau cu interes mişcarea apei la dolii. In viiturile acestea line, după o ieşitură de mal, sau în dosul unei stînci hălăduieşte peştele mărunt. Spre acele locuri umblă cu precauţiune păstrăvul adult, devenit fiară pentru semenii săi mici. Acolo năzuiesc şi mierlele de apă. Acolo năzuieşte şi pescarul cu undiţa. Mierlele de apă caută chiticii. Pescarul cu undiţa îşi aruncă musca măiestrită ca să acaţe păstrăvul adult.
 514
   —     Iată-ne, zic eu, la un meşteşug pe care părinţii poştri din epocile preistorice nu l-au învăţat de la paseri şi animale.
   —   Intr-adevăr, confirmă tovarăşul meu.
   Dacă prima invenţie utilă, cu totul extraordinară, a fost pentru oamenii cei dintăi focul, apoi undiţa a fost poate cel dintăi divertisment.
   Mijloacele învăţate de la paseri şi animale au asigurat oamenilor vechi agonisiri îndestulătoare. Răs-tocind, punîod o leasă, întinzînd o plasă, pescarul scotea din aipă mai mult decît îi trebuia. Focul îi crease căminul şi-l deprinsese cu plăcerea huzurului, alungind întunericul nopţii şi frigul iernii. Acelaşi foc îi luminase şi îi aţîţase imaginaţia.
   Ca să prindă peştele, trebuia să intre în apă. II lovea cu un instrument ascuţit, ori îl surprindea într-un cotlon, apuandu-1 cu degete agile ca nişte ghiare. Undiţa e o ghiară de os ori de metal, care îndeplineşte de departe acelaşi oficiu, scutindu-te în sezonul rece de contactul apei. In zece mii de aini, încercările au putut aduce pe om la perfecţionarea rudimentului prim.
   Poate chiar în douăzeci de mii de ani. Nu trebuie să ne mirăm. Focul a fost prima instituţie. Vînatul şi pescuitul a doua. încetineala progresului o constatăm şi azi la urmaşii lui Adam. De pildă, nu putem pretinde contimporanilor noştri înţelegerea orientării cătră viitor decît într-un mileniu. Ştiu eu ? Poate chiar în două milenii. Aşa e de greu să-i faci să înţeleagă că nu trebuie să tindă înapoi la vidră şi la cormoran.
   înarmaţi deci cui acest instrument al lenei, mişeii aceia desculţi, care au fost strămoşii noştri pescari, s-au instalat la malul apei vînînd peştele cu un vi-
33*
515
clean meşteşug. In răstimpurile cît pluta undiţii sta neclintită, pescarul de demult îşi contempla imaginea hirsută în oglinda bălţii. Pentru întăi,a oară, compa-rîndu-şi imaginile proprii în cursul anilor şi înţelegînd mizeria timpului care trece iremediabil, a avut intuiţia că se poate continua prin cei cărora le du'cea hrana. Meşterul acesta e deci primul muritor care începea să sondeze cu un ac de lumină întunericul sufletului . şi minţii lui ; acesta a pescuit într-un ocean necunoscut şi a scos în faţa lui Dumnezeu în undiţa lui ipeştele de aur al lumii viitoare.
   Avem dreptul să ne mîndrim faţă de cei ce ne spun că undiţa e un instrument care are la un capăt un animal mic şi la altul un animal mare.
   Intr-adevăr, pescarul cu undiţa are atitudinea cea mai absentă şi în aparenţă cea mai nulă. Vă rog să nu credeţi nimic din ce vedeţi şi să-l apreciaţi după cum merită. Numai cugetarea dezinteresată şi liberă are valoare nobilă pentru bieţii oameni.
        DOUĂ FELURI DE UNDIŢI
 A
 Înainte de a pătrunde în această pustie fericită şi depărtată de oameni, practicasem pescuitul cu undiţa la malul unor ape tihnite.
   Am mai vorbit eu cândva despre iazurile Şomuzului, care au fost întemeiate de oamenii cei vechi acum cîteva secole. In înţelepciunea lor, bătrînii noştri aşezau opusturi şi mori în preajma fiecărui sat. Peştele nu lipsea din căsuţa nici unui sărman la zilele consacrate : un bătrîn sau un copil se prezentau la un ochi de baltă şi zînele locului făceau aşa ca traista lor să nu rămîie goală. Regimul de umiditate al verilor era în această rînduială sporit; toate ale văzduhului şi ale pămîntului se echilibrau mai bine; gîngăniile, sălbătăciunile şi omul îşi aveau sălaşuri de împăcare.
   Oamenii noi, care nu cercetează direct natura şi ştiu aşa de puţin din pricina cărţilor, au stricat opera de demult şi iazurile au fost sparte pretutindeni- în ţara Moldovei; în locul lor au rămas nu pămînturi arabile, ci mlaştini pentru ţînţari; uneori aceste mlaştini devin gloduri uscate în arşiţile caniculare. Cumpăna văzduhului şi a vieţii multiple a fost ruptă.
 517
Convoiurile imense de paseri aeuâtice, care trec, primăvara, la poli şi se întorc, toamna, spre ecuator, acuma ocolesc aceste vechi popasuri. Unele vietăţi ale umidităţii au pierit din această pricină ori s-au dezvoltat catastrofal. Zburătoarele şi lighioanele mărunte ale stufului şi-au încetat lucrarea lor fără hodină. Toate fijnd în legătură şi armonie, peisagiul a sărăcit şi s-a redus ; din pricina asta s-a resimţit şi omul, care întreabă stihiile ce s-a petrecut şi nu înţelege nimic.
   Acum o jumătate de veac, oînd era încă în Ţarna Mare, la Şomuz, luciul cel larg deschis de la Nada Florilor, mă aflam şi eu acolo pe o plavie, înainte de a se crăpa genele zorilor. Eram cu tovarăşi zbîrliţi şi desculţi — oameni ai vechimii breslei. Ne aşezam tăcuţi, fiecare iîn locul ştiut şi cu dreptate stăpînit de la începutul verii. Ne desfăşuram undiţi le de vargă de alun şi sfoară de cînepă, cu cîrligi meşteşugite de Gavril Fauru; puneam rimă ori mămăligă şi dam la adînc. Plutele rămîneau neclintite pe un luciu calm ca o oglindă neagră, subt uşoare neguri despletite care se prelingeau spre stufuri. Deodată privighetorile de baltă dădeau de veste cu cîrcîituri ascuţite că fulgeră răsăritul pe dealuri depărtate. Balta îşi schimba nu-maidecît faţa şi o viaţă extraordinară pornea în jurul meu, din mâluri în ape şi foltame de stuf, supravegheată atent de poliţia aeriană a vulturilor şi a ere-ţilor.
   Din oînd în cînd unul dintre pescarii de pe plavie trăgea la lumină un costrăş ori o plătică, îi dădea drumul în reţeaua din apă de lîngă picioarele-i desculţe ; adăogea iar nadă în cîrlig şi rămînea din nou încordat. In apropiere ieşeau lişiţi printre flori de
 518
nufăr şi puzderia de aur a răsăritului ne învăluia ca pe nişte mumii hieratice.
   Cîteodată veneam după amiază acolo şi rărnîneam în misterul plăviei pînă ce se cufunda amurgul şi asfinţeau deasupra lui şi cele din urmă zări ale zilei.
   In neclintirea aceasta leneşă a practicii vechi cu undiţa, cîte un crap ruginit amesteca un episod dramatic. îl priveam o clipă uimiţi cînd apărea pe luciu, tras de la adînc. Dar numai o clipă. Acel vechi locuitor al bălţii, de la Petru-Vodă Rareş, bătea o dată din coadă azvîrlind stropi spre cupele de argint ale nuferilor, şi se făcea nevăzut întorcîndu-se la tainiţile lui,
—   ducând, bineînţeles, cu el cârligul şi sfoara ruptă, cîteodată cîrlig, sfoară şi jumătate de vargă.
   De obicei zilele de iulie se desfăşurau lin şi toţi aveam bucuria unei pescuiri minunate. Dacă nu o realizam în ziua aceea, o visam pentru o zi următoare. Atitudinea noastră părea fixată de o preocupare unică şi simplă ; cu toate acestea ochii mei nu erau deschişi numai în afară ci şi înăuntru, unde fiece clipă îşi depunea caleidoscopul.
   Cărţile din bibliotecă nu-ţi spun nimic. Pot fi uneori prilej de rezonanţe, dacă ai fost martor fără viclenie al uzinelor misterioase comandate de soare. Zi cu zi şi clipă cu clipă, a pătruns în fiinţa mea în aparenţă insensibilă, prin ochi, prin auz, prin miros, în forme infinite, jocul vieţii înoit prin moarte ; imens etajat şi inextricabil amestecat în cicluri pentru care timpul nostru omenesc e indiferent.
   Vidra, vultanii, gîngăniile mîlului, paserile stuhu-lui, peştii care consumă larve şi răpitorii care consumă pe semenii lor nu stau în tabere adverse, ci reprezintă un tot îngemănat. De multe ori omul se amestecă şi strică. A cetit o carte a unui savant neamţ
 519
şi crede că poate să-i aplice concluziile la Nada Florilor. Distruge ştiucile şi bibanii din lac şi răpitoarele din aer. Urmează o catastrofă egală cu cea produsă de spargerea iazurilor.
   De la asemenea metode, liniştite şi în aparenţă absente, de a practica pescuitul străvechi, am trecut în această vale a Frumoasei. Nici unul din gesturile vechiului ritual nu mai era valabil în acest peisagiu nou. Mai întăi apa era de o limpeziciune de cvarţ şi mişcarea ei era de vifor. Deci îmi trebuia o strună fină de matasă crudă — aşa de fină şi aşa de potrivită cu verdele de cer al valului, încît să devie complect invizibilă pentru ochiul expert al acelui hoţ isteţ ce se numeşte păstrăv. Meşterii breslei noastre au izbutit să realizeze aceste condiţii dintr-un fir pe care-1 extrag din larva fluturelui de matasă. I se spune «crin de Florence». Struna aceasta cît firul de păr are o tărie de care doresc să vă miraţi măcar o dată în viaţa domniilor [voastre. Atunci veţi avea prilej să observaţi altfel de cinematograf decît surogatul pe care vi-1 oferă neguţătorii de la Hollywood şi de la noi.
   In vârful acestei strune ai legat, cu un meşteşug în care trebuie să te iniţiezi, o muscă specială. Musca aceasta imitează în apă fie aspectul muştei domestice, fie a burlăului, fie a altor neamuri care se prăsesc în buruienile stîneilor ori în crengile molidului, oră sub frunza fagului şi a arinului. Deprinşi să-şi primească hrana de la dumnezeii lor frunzoşi, păstrăvii stau atenţii spre înălţime. Cu mişcare de fulger se reped ca să apuce darul întîmplării, cu gura lor enormă garnisită de dinţi ageri. Intr-o fracţiune de secundă, apucă musca falsă. Dacă braţul pescarului n-a reac-
ţionat într-aceeaşi fracţiune de secundă, victima simte primejdia şi leapădă darul înşelător*
  Ca să poţi să-i oferi acest dar păstrăvului, e nevoie să fii şi invizibil faţă de el. Deci trebuie să-i arunci momeala ori în suisul 'apei (peştele stîmd întors cu botul în amonte), ori după un obstacol, unde se formează doliile alinate în care stă el la ipîndă. Ca să poţi să-i arunci acest dar, trebuie să ai o vargă foarte mlădioasă. Ca să poţi arunca o strună cît un fir de păr — trebuie s-o ai legată de o sfoară destul de grea de matasă impermeabilă. Această sfoară trece prin inelele vergii pînă la o morişcă fixată la mîner. Inelele şi morişca îţi îngăduie să lungeşti şi să scurtezi sioara; s-o arunci mai departe sau mai aproape, uneori pînă la malul celălalt. Această sfoară îţi îngăduie să menţii în apă peştele agăţat şi să-l aduci cătră mal cu delicateţă, ca să-l culegi într-un mincioc. Altfel puterea curentului, ori frăgezimea buzei agăţate, ori greutatea prea mare a piesei, pot produce o desfacere între tine şi pradă. Se poate rupe buza, se poate rupe struna. Un asemenea păstrăv scăpat devine îndată păstrăvul cel mai frumos dintre cîţi păstrăvi ai văzut în cariera domniei tale de pescar.
  Mai este ceva. Păstrăvul este un căpcăun al semenilor sâi, care stă la pîndă într-un loc potrivit ce şi-a ales şi unde nu îngăduie altui păstrăv vînător să stea. După ce ai prins un exemplar într-o dolie, trebuie să te mişti, să treci în altă parte, ca să cauţi alt loc, unde, probabil, se ţine ascuns alt căpcăun.
  Deci nu numai instrumentul se schimbă şi se perfecţionează la apa Frumoasei. Se schimbă şi atitudinea. Pescarul de păstrăvi la aipa Frumoasei păşeşte din stîncă în stîncă, se Încovoaie pe sub cetini, ocoleşte marginile, îndrăzneşte să facă în apă cîţiva paşi,
 521
ca să ajungă cu şfichiul muştei pînă în alinătura de sub malul de dincolo. Pentru a-şi putea exercita în toată voia aceste umblete cotite, pescarul de la apa Frumoasei încaltă nişte cizme enorme de cauciuc pînii la coapse, ori se vîră în pantaloni impermeabili. Atunci toate cotloanele rîului sînt ale lui.
   Pescuitul acesta ce implică mişcare violentă şi timp obositor, prezenţă de spirit, agerime şi reacţiune imediată, dă însfîrşit breslei noastre un prestigiu pe care pînă ieri nu l-a avut.
   Desculţii care aşteptau pe plavie, în poziţii neclintite, răsăritul zeului luminii erau nişte umiliţi ai vieţii. Tagma aceasta era cea mai de jos. în viaţa noastră socială. Pe cînd pescuitul sportiv devine o modă preţuită: deoarece oamenii politici ai Angliei obişnuiesc, în zilele de vacanţă, să caute cu asemenea îndeletnicire repaos minţii şi soluţie unor înoîlcite probleme.
   într-adevăr, nu numai metoda de tihnă orientală şi de încremenire te poate pune în contact cu izvoarele cele mai curate ale înţelegerii. Am simţit şi la apa Frumoasei, trudindu-mi trupul în stîncării şi între volburi, că spiritul rămîne atent pentru cele frumoase şi eterne.
   Cele eterne sînt frumoase şi prin armonia lor care mi-a fost relevată, întăi tulbure, apoi mai limpede, cu ani în urmă, la Nada Florilor. Regăseam în Valea Frumoasei acelaşi mister în timpul neclintit.
   —     Din ce pricină, întreba un prietin într-o zi, în casa de la Branişte, din ce pricină, în condiţii normale de îngrijire, păstrăvii dintr-o apă ajung la o înmulţire de apogeu, şi după aceea, în cursul altui număr de ani, scad pînă la o limită minimă — pentru a-şi relua iarăşi sporul ? Tot din punct de vedere pescăresc, pro-
 522
blerha se pune la iei şi pentru crapul din bălţile Dunării şi din Deltă. In afară de amestecul nepriceput al omului, natura însăşi impune acest ritm categoriilor ei de creaţie.
   Fenomenul se poate vedea şi în viaţa sălbătăciuni-lor pădurii* şi) a vînatului din cîmpii. El e în legătură cu posibilităţile majore de hrană.
   La sfatul acesta între pescari, prietinul nostru Aurel Comşia arăta că tovarăşii noştri păstrăvari din Canada şi Statele Unite au; alcătuit în ultimele decenii tabele ritmice ale acestor creşteri şi descreşteri. E o sistematizare a tainelor de la Nada Florilor. Cresc şi descresc ideasemeni iepurele şi căprioara ; într-o măsură identică descresc duşmanii acestor animale.
   J. H. Fabre arată în una din cărţile lui de entomologie de ce, după invazii enorme de omizi, urmează primăveri aproape fără fluturi. Căci la înmulţirea anuală treptată a omizilor răspunde înmulţirea ihneu-monului, parazitul omildei. înmulţirea necontenit mai spornică la ihneumon ajunge să determine distrugerea omizilor. Flagelul ihneumonic devine o binefacere pentru grădinile şi pădurile omului, însă păstrăvul nu va mai avea fluturi şi decadenţa lui începe. Pieirea omizilor aduce pe a ihneumonilor — şi ciclul se organizează de la capăt.
   Consideraţiile acestea ale păstrăvarilor de la apa Frumoasei pot fi valabile şi pentru societăţile şi civilizaţiile oamenilor. Civilizaţiile aduc denatalitate şi sporul morţii asupra vieţii. Popoarele ajunse în asemenea stadii de descreştere, adică acele care mor apărîndu-se de moarte, care mor din prudenţă şi plăcerea de a trăi eît mai intens — ajung copleşite de rase prolifice, primitive, care, atrase de rezervele de bogăţii şi hrană, s-au adaus neamului nobil ca slugi
 523
şi ostaşi. Aşa a căzut Egipetul prin hixoşi şi Roma prin barbarii germanici.
 Incredinţaţi-vă că şi inerţia de gîndire a pescarului de păstrăvi de la apa Frumoasei ;nu-i decît aparentă.
 Suind sus, în regiunile curate de la Branişte, eu şi tovarăşul meu simţeam bucurii pe care oamenii de jos le-au uitat.
         CEASUL PĂSTRĂVILOR
Eram trei păstrăvari convinşi. Ne pregătisem cu grijă umditile de bambu; alesesem muştele pe care le socotisem mai potrivite; eram hotă-rîţi să săvîrşim isprăvi importante, care să rămîie înscrise în analele breslei.
   Ne aflam însă puţintel încurcaţi şi nedumeriţi, deoarece îndată ce am fi ieşit la Frumoasa, ar fi trebuit să ne despărţim şi să ne urmăm fiecare destinul în tăcere. Să ne despărţim şi să tăcem, cînd aveam de dezbătut şi de descurcat atîtea evenimente !
   Evenimentele de care e vorba nu făceau parte din seriile dumneavoastră. Nu erau lucruri trecătoare şi vane, ci chestiii legate de însuşi misterul existenţei noastre. Le dezbătusem în două zile de ploaie atît, încît prietinul nostru doctorul Sivu nu mai putea avea linişte din cauza lor.
   Ne sculasem în ziua a treia cînd se îngînă lumina cu noaptea. Dimineţile, la 1200 m înălţime, sînt reci. Se întîmplase, după miezul nopţii, să mai treacă iar cîteva ropote, scuturînd halice pe acoperiş. Fulgerul zorilor, o clipă izbucnit, fusese acoperit de îmbulziri negre de nouri. Ne suisem totuşi, pe cărări asupra
                                                        525
cărora atîrnau pale de ierburi îngreuiate de apă, cătră pătulurile de observaţie. în plantaţiile tinere de brad, prin vegetaţia mlădioasă a gramineelor şi printre bisacănul care înroşea costişele, am deosebit cu binoclul, ici-colo, căprioare. In două locuri am observat ţapi alergînd neostenit după păreche. într-un cotlon al muntelui, am recunoscut vătui care năzuiau numaidecît spre mama lor, cerînd lapte de prînzişor, iar ţapul îi alunga. In altă parte, dintr-un pîlc de brădui, s-a ridicat un ciopor de patru ciute şi cerbul le-a lăsat să treacă; el a rămas la urmă, ob-servînd; apoi şi-a ros de cîteva ori coarnele’ încă îmbrăcate de un trunchi aspru şi s-a dus şi el în singurătate după soaţele lui.
   Dimineaţa a rămas mohorîtă ; ne-am coborît spre Branişte uzi, ea să ne schimbăm îmbrăcămintea. Tovarăşul nostru doctorul Sivu părea nemulţămit. îşi mărturisea impresia că ţapii nu se prezintă în condiţii superioare, şi cerbul cu douăsprezece raze e mai prejos de aşteptări. Era preocupat şi căuta explicaţii.
   In Branişte, tovarăşul nostru Ieronim S. care urcase pe cealaltă parte a muntelui, peste apă, ne-a înfăţişat un trofeu rar. Un rîs.
   Dorisem, se înţelege, a cunoaşte împrejurările acestei isprăvi. Şi Ieronim ne amănunţise totul cu deosebită plăcere. Noi, cu undiţile pregătite, nu uitam că se apropie ceasul nostru, totuşi nu puteam abandona unul dintre cele mai importante capitole ale cronicii vînătoreşti din Branişte.
   Din pătulul de pe Oaşa Mică, prietinul nostru Ieronim prinsese în binoclul său o păreche de capre roşii: un ţap şi o căprioară, care-şi aşteptau şi îşi pregăteau clipa solemnă a speciei, sub streşina unui molid singuratic. Dintrodată ţapul dădu semn, brăh-
 526
nind scurt. Capra îi răspunse numaidecît. Intr-o clipă, tovărăşia lor se desfăcu. Căpriorul fulgeră ia deal sub poala codrului ; căprioara în stînga, printre smeurişuri.
   Prietinul nostru se întreba nedumerit: Ce să fie? La o depărtare de cinci sute de paşi, sălbătăciunile nu-1 putuseră simţi; nu le era prielnică nici adierea aerului, ca să adulmece prezenţa omului.
   Trăian, paznicul, care-i stătea alături lîngă cotul stîng, îi şopti deodată la ureche:
   —  Rîsul, domnule doftor.
   Intr-adevăr, era rîsul, care se arcuia în sus pe un trunchi, din pînda lui neclintită. Se apropiase prea tare de căprioare şi-l simţiseră. Ca să dobîndească ce-i trebuia, duşmanul însă n-avea alt mijloc decît să se apropie. După ce căprioarele se desfăeură de sub streşina molidului, el se înălţă pe arcurile-i mlădioase, cercetînd neclintit cu privirile lui teribile.
   Linxul, ca toate felinele, n-are miros fin ; are însă ochi de o agerime fără păreche şi îi sînt foarte atente pîlniile auzului.
   Prietinul nostru Ieronim avu o inspiraţie genială, ca toate inspiraţiile vînătorilor, chiar cînd nu duc la izbîndă. Dădu cîteva semnale timide din chemătoare, imitînd gemătul dulce-fluierat parcă al căprioarei.
   Rîsul deveni atent şi, în clipa următoare, se cobori de pe buşteanul lui. Apăru pe o buturugă la o sută d-e paşi mai aproape. Iarăşi o chemare. Lunecînd nesimţit şi nevăzut prin încîlciturile de ruguri ale plantaţiei, veni pînă la jumătate de distanţă. Acolo se opri mai îndelung pe un trunchi căzut de brad, poate neîncrezător, cercetînd, ascultînd. Inima vînătorului se învălmăşea, căci într-o clipă apariţia putea să se scufunde. II prinse în punctul central al lunetei şi-i
527
trimese glonţul. A căzut într-o lăture. Fusese străbătut prin furca pieptului şi prin greabăn.
   Era o fiară puternică, suletică şi cu toate încheieturile moi, cu labe de pîslă şi ghiare de criţă. Blana îi era roşcată pe spinare şi punctată de rondele albe pe pîntece. In sfîrcul ascuţit al urechilor, canafuri; de o parte şi de alta a fălcilor, favorite bălăi. Era vesel în liniştea lui definitivă; nu-şi desminţea numele.
   Nu-i mai era foame; patrulările disperate şi pîn-dele de ceasuri îndelungi se încheiaseră.
   —Trebuie să-i facem o mică operaţie chirurgicală, înainte de a-1 dezbrăca de blană, zise cu grijă Sivu.
   Autopsia dovedi că în stomah nu avea decît păr de cerb.
   —     Cea din urmă jertfă a lui a fost un viţel de ciută, hotărî tovarăşul nostru.
   Asupra acestei constatări reveneam acuma, pe cînd ne apropiam de ţărmul Frumoasei, pregătin-du-ne undiţile.
   —     Paznicii arată, îşi făcea pentru noi socoteală doctorul Sivu, — că în anii din urmă apariţiile rîşi-lor sînt mai frecvente. Deci căprioarele şi cerbii au ajuns în aceste teritorii înalte la o dezvoltare numerică maximă. Mai înainte nu pot merge, căci domeniul lor liber e împresurat şi strîmtat de cîteva zeci de mii de oi, care vărează aici. îmi explic astfel în chip firesc de ce n-am văzut în dimineaţa asta exemplare puternice. Am dreptul să afirm că ţapii capitali sînt în scădere. Asupra contingentului reacţionează mai violent şi sălbătăciunile : lupii şi rîşii. Nu numai aceşti duşmani sîngeroşi se înmulţesc. Scăzută în vitalitatea ei, căprioara ori ciuta petrece mai greu iarna şi criza celei dintăi luni de primăvară
începe să-i devie fatală. Intr-o generaţie apropiată, mai pregătită pentru asta prin debilitare, nu e exclus sa izbucnească o molimă, care va reduce populaţia la posibilităţile normale ce mai rămîn.
   —     Se poate să ai dreptate, am răspuns noi, ceilalţi doi pescari cu undiţa; eram însă grăbiţi să facem alte descoperiri.
   Ne-am căutat locuri potrivite în lungul Frumoasei. Eu am rămas pe malul stîng; tovarăşii mei au trecut pe malul dimpotrivă. In tăcere, încordaţi şi atenţi, ca şi rîşii, ca şi lupii şi ca şi alţi vînători, am aruncat strunele cu muscă în locuri cunoscute şi celebre, care de mult sînt înscrise pe tabelele pescarilor de la Branişte.
   După o jumătate de oră eram tot aşa de atenţi, însă apa părea pustie atît în lumină cît şi subt umbra brădetului. Am schimbat muştele o dată; am încercat din nou, cu acelaşi rezultat.
   Mă pregăteam să schimb muştele a doua oară, cînd apa Frumoasei începu să vie cu sunet sporit, crescîndu-şi valurile. In cîteva minute limpezimea ei dispăru. întăi avu o coloare de vin bun, pe urmă de vin îndoielnic; pe urmă deveni tulburelul cel mai autentic, adică cel mai falsificat, aşa cum numai cîrciumarii bucureşteni ştiu să-l înfăţişeze omenirii.
   La deal, la Ţărtărău, se dăduse drumul lacului; buştenii din tăieturile din sus începeau să vie săltînd la vale pe grumajii nahlapilor.
   Ne-am adunat iar. Prietinul nostru Sivu era tot mai nemulţămit şi tot mai sigur de rezultatul reflecţiilor şi constatărilor sale.
   —     Cum vrei dumneata să aibă rîul păstrăvi ? ne interpela el. Cum vrei dumneata să aibă rîul păstrăvi cu asemenea regim ? Miile de buşteni, zecile de mii,
 34
 529
sutele de mii de buşteni care plutesc de două ori pe zi, dînd lovituri de berbece în maluri şi în stînci, care se rostogolesc, se frămîntă şi se încalică, iezin-du-se la greble, detună o parte dm peşte; cel nedetunat fuge unde vede cu ochii. Vă încredinţez încă o dată că aceste regiuni merg în scădere din punctul de vedere al căprioarei şi păstrăvului. S-au vădit toate semnele. Meşteşugul aruspicilor vechi cuprinde mai mult adevăr decît s-ar putea închipui. Ceea ce prezic eu n-am cetit numaii în stomahul linxului. Alaltăieri, poposind într-un sat din văile, la un cunoscut al meu, preotul Octavian Lazu, am asistat la un fapt fenomenal : o mîţă cenuşie a fătat nouă pui. Veţi recunoaşte că asta nu se vede în fiece zi.
  —   Desigur. Recunoaştem.
  —     Recunosc, am adaos eu, însă nu înţeleg legătura între păstrăvi, capre şi cei nouă mîţişori.
  —     Cîndva lumea va ajunge să înţeleagă din nou asemenea lucruri, oftă Sivu. In Canada, de pildă, s-a constatat, domnilor, că, în epocile lor de prosperitate, iepuroaicele dau asemenea dovezi de vîrtute, iar cînd vine vremea scăderii, numărul puilor lor se reduce la doi. Cei nouă mîţişori de la preotul Octavian Lazu semnifică înmulţirea şoarecilor în (regiune. După legile biologice de care mi-aţi împuîat capul în două zile de ploaie, la înmulţirea şoarecilor trebuie să se adaoge neapărat înmulţirea prigonitorilor de şoareci. Trebuie să mai spun că înmulţirea şoarecilor înseamnă prosperitate de cereale în ţinut. Am şi vestit pe preot că lăzurenii şi căpîlnarii vor *avea holde bune şi la anul. Curînd însă vor veni şi acolo cele şapte vaci slabe, după rînduiala pe care o face soarele în răstimpurile lui de activitate, răstimpuri astronomice de unsprezece ani şi de treizeci de ani.
530
   M-am întristat:
   —     Ai cumva motive, stimate prietine, să decretezi realmente decăderea în vînat a acestor codri şi pustiirea acestui rîu ?
   —     Din nefericire, am motive, a suspinat tovarăşul nostru Sivu. Nu vedeţi, s-a îndîrjit el, că stau degeaba cu undita în mînă ?
   Rîul ducea precipitat la vale trunchiurile albe de brad pe tulbureala-i de valuri. Lacul mai avea să curgă un ceas. Cu undiţile netrebnice pe umăr, ne-am îndreptat spre un cotlon de sub pădure, unde fumega un foc de uscături.
   Ştiam pe cine vom găsi la acest foc singuratic. Stava de cai păştea în şesul mlăştinos al Frumoasei şi al Sălanelor. Păzitorul stavei de cai din toate aşezările vecinătăţii era un bătrîn venetic şi mişel cu numele moş Popaciuc. Era un sărman de mulţi ani venit aici de prin părţile Maramureşului. Slujba lui era grea mai cu samă în nopţile de ploaie ale muntelui, cînd sta clipocind sub cetină, cu nasul în fum şi în scîntei, ascultînd în somnia-i penibilă zvonul tălăngilor de la caii împrăştiaţi printre moşiroaiele moi şi verzi ale mărghilelor, unde piciorul omului scapătă şi se scufundă pînă dincolo de coapse. In unele din aceste nopţi, moşneagul răsărea cu spaimă lîngă focul lui scăzut, simţind în urechi cum îi ţipă şi îi scrîşnesc ciolanele reumatice. Deschizînd ochii, zărea în mlaştini fantasma fosforescentă a celei care se mai putea apropia de el, şi îşi făcea cu grabă cruce, stupind în jar.
   Moş Popaciuc sta zgribulit lîngă foc, cu dulăul lui alb alături. Dulăul acesta îl slujeşte şi se duce pînă departe să împresoare şi să întoarcă la stavă caii rătăciţi. Moşul ne-a dat bună-dimineaţa, foindu-şi
 34*
 531
 trupul slăbănog în jarchila-i de piele de berbec. A primit ţigările noastre şi a mîrîit o mulţămire.
 —    Ce mai faci, moş Popaciuc? l-am întrebat eu.
 —      D-apoi ce să fac? a irinjit el. Aştept    pe cea cu
 dinţii ştirbi.  De-acuma nu mai am        mult,    domnilor ;
 încă iarna ce vine, şi gata!
 A oftat, privind în colo, spre Sălane.
 Prietinul nostru Sivu îşi urmărea ancheta lui:
 —    Moş Popaciuc, află-se păstrăvi în apa asta ?
 —    Ba.
 —    Dar mai înainte vreme, fost-au ?
 —    Fost.
 —       Spune drept, prins-ai mulţi ?
 —      Prins, cum nu. Bune ţigări      pipaţi      dumnea-
 voastră, domnilor deputaţi.
 —    Şi cu ce-i prindeai, moş Popaciuc ?
 —    Apoi cu leasa. Da’ acuma nu mai am voie şi nu mai prind nici pe dracu.
 O pauză, moş Popaciuc iar admiră ţigările, pri-vindu-ne cu un ochi pe jumătate deschis şi cu celălalt boţit sub sprinceană.
 —    Moş Popaciuc, urmează tovarăşul nostru; dar cu cerbii, cumu-i ?
 —    Apoi cum să fie ?
 —    Sînt cerbi ?
 —    D-apoi or fi. Dar erau mai mulţi înainte vreme. Am avut eu un frate la Maramureş, care intra în codru şi apoi ştia să-i vrăjească. Spunea ce spunea, pînă ce veneau cerbii la el, de-i apuca de coarne. Da’ acu fratele acela al meu e mort. Mi se arată cîteodată, .noaptea, cînd stau la foc — şi grăieşte cu mine, dar eu nu-i răspund. Mai am pînă la prima-vară, şi apoi mă duc şi eu unde trebuie. Iţi fuma dumneavoastră singuri ţigări domneşti.
 532
   —     Vra să zică, s-au împuţinat cerbii şi căprioarele ?
   —     Aşa. D-apoi eu ce pot şti? Că eu stau aici cu stava, cu focul şi cu cînele ista.
   Inţelegînd asemenea adevăruri de la bătrînul pribeag rutean, ne-am întors la apa Frumoasei. Lacul trecuse, apa se limpezise. Era ca vinul cel bun ; am aşteptat-o să devie ca lacrima.                          ✓
   —  Acuma ce facem ? am întrebat eu cu îndoială.
   —     Ce să facem ? a zîmbit spre noi Sivu. Cercăm. Asta-i numaidecît datoria muscarilor.
   Ne-am depărtat; unul în sus, altul pe celălalt ţărm; eu m-am lăsat la văile. Am oficiat cu credinţă şi cu solemnitate, tăcînd şi fiind cu mare băgare de samă. Vremurile sînt într-adevăr în scădere, însă datoria breslei noastre este să nu se lese niciodată biruită.
   Oprindu-mă subt un molid vechi, din care atîrnau zdrenţe de barba caprei, am ales un loc unde apa întâi se învîrtejea, apoi se ducea lin. Am desfăcut sfo'ară de pe morişcă, am făcut mişcarea cu braţul şi am trimes muştele pe acel luciu. Trăgînd spre mine, săltătoarea a început a zgîria apa întocmai ca o gînganie vie. Din pînda lui, păstrăvul s-a repezit fulger. In clipa următoare, varga vibra. II aveam subt undă, şi-l lăsam să evolueze. Apoi l-am adus lin cătră mal.
   Am tras cu coada ochiului spre tovarăşii mei. Erau departe, — dar nu păreau că stau degeaba. Am avut încredinţarea că păstrăvii lor sînt mai mari decît ai mei.
   Am trecut înainte, căutînd alte locuri potrivite. Bandiţii apei nu se lăsau solicitaţi îndelung. Vreme de jumătate de oră le-am ţinut socoteala; pe urmă,
 533
contabilitatea mi s-a părut de prisos. Dobîndisem cîteva exemplare deosebite, pe care le cumpăneam cu deliciu în vîrful degetelor. Aveam impresia că a venit pentru noi ziua minunată şi anumită pe care o aşteptăm necontenit. Mă depărtasem simţitor. Tovarăşii mei nu se mai vedeau. Exact după un ceas, mişcarea păstrăvilor se întrerupse. Frumoasa rămase iarăşi pustie.
  Am încercat cele mai şirete tertipuri. Păstrăvii nu mi-au mai răspuns. Ştiam că în tot lungul rîului, pe optzeci ori pe o sută de mile distanţă, ca la o comandă a stihiilor, lucrurile s-au petrecut la fel.
  M-am înturnat spre locul de întîlnire, unde se înălţa în cer stîlpul de fum de la focul lui Popaciuc. Mai aveam încă destul pînă la vremea mesei şi trebuia să comentăm îmbielşugat şi această întîmplare cu totul nouă, care mai avusese loc de multe ori în cariera noastră de păstrăvari. Trebuia să dezbatem iar şi să sfătuim, şi să trezim din nou fantaziile neguroase ale bătrînului maramureşan.
           SINGURĂTATE
Acum două veri mă aflam pe întinderea lacului Razelm, într-o singurătate desăvîrşită. Cît bă-tea ochiul, sticlire de apă spre Babadag — alt lac, — şi spre Dranov — alt tlac, — şi spre Portiţa, loc de trecere la Mare. Venisem cu o barcă pescărească din gîrlele înguste ale Deltei, din stufurile imense ale acelei regiuni unde foşgăie viaţa şi moartea fără istov în mîluri nouă şi în cuibare de soare copleşitor. Barcagiii dormitau între vîslele căzute şi dubasul negru luneca lin, ducîndu-şi imaginea gemene răsturnată în oglinda neagră a bălţii. Era ' înaintea amiezii, ceas de tăcere şi odihnă. îndată după acest răgaz trebuia să trecem în Mare spre locurile unde pescarii îşi aveau reţelele de carmace pentru pescuitul morunului şi nisetrului. Aici, în limanul unde pluteam, ne împresura linişte. Insă dinspre Pontul Euxin adia o boare sărată şi un zvon de tunet de talazuri, care intrau uşor şi furiş în urechea mea ca într-o somnie ş-un vis.
       In văzduhul înalt ochiul meu a deosebit deodată cu surprindere un zbor d'e fulgi. Nu era un zbor lin.
Era un zbor, aş putea zice, neastîmpărat, ca şi cum
 535
  în acele regiuni extreme se împleteau şi se înodau vînturi. Din neastîmpăr, zborul fulgilor se înşuruba în vifor spre zenit, apoi cădea domol într-o regiune mai joasă, scînteind argintiu. Am întrebat pe un pescar ce puteau fi acele paseri cu zbor aşa de puternic şi de sprinten. Erau pelicani.
    Vra să zică, dihăniile aripate şi guşate pe care le observasem în gîrlele Deltei pălind unda cu aripi enorme şi înghiţind fără saţ cîte un sac de peşte la vaduri scăzute, care umblau strîmb şi penibil şi zburau urît cu sforţări bolnave, aveau puterea să se suie deodată spre soare. Ceas după ceas şi zile după zile înghiţeau tărie din baltă, şi apoi dintrodată se producea un miracol: îşi ieşeau din forma lor monstruoasă şi evadau într-o altă lume a înălţimilor, de unde nu aveau a se mai întoarce. Se învălmăşeau graţioase, eliberate pentru totdeauna.
     Am urmărit zborul lor un timp. La ora amiezii, în puterea cea mai mare a luminii, s-au înălţat şi mai sus şi s-au dus pe unda unui vifor spre nord-vest. Fulgii lor albi s-au amestecat cu ailbăstrimea prea , curată; nu i-am mai văzut; n-au mai reapărut.
    Acuma ştiu că au trecut peste Pătru şi Şurian. Subt ele au sticlit apele Frumoasei şi Sălanelor. Au trecut peste aceste păduri pe care le privesc, luminate de un soare tot aşa de copleşitor ca cel de la bălţile de lîngă Mare. Zborul lor s-a oglindit o clipă şi în această îruga; ila malul căreia m-am oprit.
    Imi place să-mi închipui că a fost aşa şi mai ales că acele paseri albe, care nu mai erau pelicani, s-au dus tot înainte şi tot mai sus şi nu s-au mai întors la munca groaznică a nomolurilor natale.
    Ştiu că nu e aşa, după cum ştiu <«ă eu însumi mă voi coborî iarăşi între semenii mei de jos, unde nu
 536
mă aşteaptă bucurii. Totuşi păstrez cu plăcere această iluzie; imaginea acelui zbor, pierdută un timp, a revenit în mine tocmai în aceste ţinuturi înalte şi tocmai într-o oră de singurătate şi de soare biruitor.
  De la cotitura unde scapătă în irugă pîrăul Şerpilor, nu se mai văd aşezările Braniştei, nici cele trei poduri, nici drumul.. Valea Sălanelor se desface singură pe o lungime de cîţiva kilometri. Aşezări nu sînt; numai undeva, în îund, poate s-a clădit în vara asta o stînă, care se va pustii la iarnă, rămînînd cu amintirea focurilor de sară. Pe o costişă de un verde metalic, au apărut oi plăvăi, micşorate de depărtare şi împrăştiate în poiană ca nişte flori albe. In unele zile umblă pe aici stava lui moş Popaeiuc, pribeagul maramureşan. Astăzi însă tălăngile cailor lui nu se aud. Aşa încît înaintez în linişte, sub cer şi prin margine de pădure, preocupat numai de problemele nouă pe care le am de deslegat în dimineaţa aceasta.
  Pîrăul Şerpilor se rostogoleşte clocotind din întunecimi de pădure şi saltă peste un prag, în cascadă. E ultima lui săritură. Unii din stropii lui cei mai fini s-au aninat în cetina unui brădui, care a crescut la acest punct de îmbinare a pîraielor. Intre curcubeele lor minuscule se joacă un grup de păsărele pe care pînă acum nu le-am cunoscut. Cea dintăi pe care o observ, îmi apare cu o diformaţie a ciocului — partea de sus încrucişată strîmb peste cea de dedesubt. Toate celelalte mărunte şi vesele tovarăşe au această particularitate ciudată. Recunosc în ele pe «forfecuţe», cum le spune poporul. Acel ciocuşor voinic şi cu dispoziţie specială le e foarte folositor în pădurea de brad. S-au oprit din zvon şi
 537
mă privesc cu ochişori de raze. După ce ne-am cercetat un răstimp reciproc, deodată cu o singură bătaie de aripi trec peste irizările cascadei şi au dispărut în rîpa pîrăului Şerpilor.
   Eu îmi ridic iarăşi varga undiţii şi cercetez cele două muşte artificiale ale strunei. Problema ce mi-am propus să soluţionez e în legătură cu unditul în contra curentului. Problema nu-i nouă şi a fost dezbătută în scris de mulţi pescari, dintre care unii şi-au dobîndit prin asta celebritatea meritată; însă pescuitul în susul apei descris de un specialist celebru e una, şi practica pe teren e alta. Eram în stare să demonstrez şi eu avantagiile sistemului înainte de a fi încercat; cu undiţa în mînă, vedeam că am înaintea mea problema întreagă ca şi cum n-aş fi cetit nici un rînd.
   Apa de pe jrugă era perfect limpede. Inig#, pe de altă parte, nu era mai lată decM doi paşi. Deci îndată ce mă apropii de ţărm, păstrăvul mă vede. Nu e nevoie să mă vadă numaidecît pe mine; e destul să vadă umbra mea, care pare că dă o lovitură în apă: fantome de păstrăvi săgetează spre cotloane.
   Acest curs îngust, domol şi necontenit cotit al unui braţ al Sălanelor mă învaţă prin urmare el singur să adopt o altă tactică decît acea pe care o obişnuiesc la malul Frumoasei. Acolo apa are lărgime mare, valuri, stînci şi volburi. Acolo trebuie să des-făşur undiţa departe spre celălalt ţărm şi să las curentul să ducă la vale muştele ; devin vizibil pentru păstrăv numai după ce s-a aruncat asupra prăzii. In clipa cînd a lovit musca, ochiul lui ager m-a descoperit — însă de multe ori m-a descoperit prea tîrziu ; oţelul cîrligat l-a prins, braţul meu s-a încordat şi lupta noastră începe. Nu orice păstrăv agăţat în
538
cîrlig e un păstrăv adus la ţărm. Şi chiar un păstrăv adus la ţărm are şanse să se mai întoarcă în elementul lui, chiar din mîna pescarului, care îl pipăie, îl admiră şi-l cîntăreşte din ochi: cu o lovitură de coadă şi cu un scandal de stropi, un păstrăv se poate întoarce de unde a venit şi, datorită experienţei prin care a trecut, poate rămînea încă multe anotimpuri în sălaşurile-i umede.
  Aşa că aici, pe iruga Sălanelor, trebuie să mă aşez aşa fel încît peştele să aibă coada spre mine şi botul spre viitura apei. Eu stau prin urmare îndărătul lui; arunc struna cu muştele înainte şi curentul apei o aduce. Păstrăvul vede venind muştele fără să vadă pe cel care le-a aruncat. Cel care le-a aruncat are grijă să păşească lin, să nu tuşească, să nu fluiere arii de operete. Comportîndu-se astfel ca într-un salon, aducînd omagiul cuvenit cerului, apei, şesului şi pădurii, poate avea surprizele pe care le aşteaptă.
  Am uitat cu desăvîrşire articolele foarte frumoase ale autorilor mei şi mă năcăjesc să fac să vie în chipul cel mai natural muştele mele minciunoase de la deal cătră mine. De la un pas, chiar de sub braţul meu, păstrăvul a apărut pe luciu, înhăpînd una. M-am spăriat, am tras brutal struna, am aruncat peştele pe mal. îmi fac mustrări pentru mişcarea precipitată, îmi caut prada, o pun în siguranţă. Arunc iar struna, hotărlt să nu mă lăs surprins şi, într-o împrejurare identică, să execut mişcările cele mai cumpănite şi mai elegante.
  Dar aceeaşi întîmplare nu se mai repetă. In orice caz aceeaşi împrejurare se prezintă cu variaţii multiple, încît hotărîrile mele dau rezultate foarte relative. La asta contribuie şi peisagiul, care mă soli-
539
cită necontenit, furîndu-mi o parte din atenţie. Trece o gaiţă, trece un alunar. Din zbor mă ceartă cu cîr-cîiri; tocmai în clipa aceea trebuia să fiu cu luare-aminte asupra luciului. Am întors privirile; şi cînd le readuc spre strună, păstrăvul evoluiază săgetînd spre adăpost. Zadarnic îi arunc iar muştele : rămîne într-o rezervă înţeleaptă, pe care ar trebui s-o admir.
   Mă duc înainte, hotărît să nu mai răspund la interpelarea gaiţelor. Insă din loc în loc, la scurte răstimpuri, mi se opune alianţa altor împrejurări pro-tivnice. La malul gîrlei cresc tufe de ierburi înalte, care au în vîrful lor spice sau pămătufuri aspre. Aceste spice ori aceste pămătufuri îmi pîndesc struna şi reţin muştele cu o putere aşa de mare, încît sînt nevoit să mă apropii, să cercetez, să aleg şi să desfac. De cele mai de multe ori încîlciturile par rezultatul unei maliţii a unei inteligenţe vii. Cu atît mai vîrtos sînt dispus să cred asta, cu cît între mine şi asemenea coliziuni se interpun mlaştini sau măr-ghile înşelătoare în care piciorul alunecă pînă la genunchi. Uneori se interpune chiar lăţimea irugei. Sînt nevoit, în acest din urmă caz, să depun undiţa pe mal, să mă întorc îndărăt pînă la o punte primitivă, să trec dincolo, să caut amestecul muştelor mele cu ierburile, să soluţionez conflictul în favoarea mea şi, după aceea, să mă întorc pe aceeaşi cale la undiţă. Atare şcoală a răbdării poate forma pe un om; însă un pescar n-o poate accepta repetat; e dispus să tragă struna violent, să smuncească şi să abandoneze muştele artificiale cu bucăţi de strună; e tocmai ceea ce voiau ierburile maliţioase.
   Se întîmplă că operaţia ierburilor cu spic ori canaf o execută o cetină de brad. Orice i-aş spune bradu-
 540
lui, cetina lui nu răspunde. Din lupta mută care urmează, aproape totdeauna pescarul rămîne biruit.
  Am ajuns la o iezătură, a irugei. Apa cade într-o cascadă mică şi destul de adîncă. Şi într-o parte şi în alta observ alinături prielnice unde sînt sigur că se ţine păstrăvul. Arunc deci muştele în colţul din dreapta şi păstrăvul răspunde imediat; curentul apei mi-1 aduce. II desfac şi arunc struna în stînga: răspunde numaidecît şi al doilea; îl trag şi pe acesta cătră mine. Toate umbletele cotite, trecerile peste gîrlă şi întoarcerile, cufundările pînă la glezne în smîrcuri, lupta cu ierburile şi cu cetina, toate au fost cu prisos răsplătite. Insfîrşit pot face un mic popas şi zîmbi propriei mele imagini din apă; e o imagine arsă de soare şi străină, dintr-un veac mai fericit decît cel de acum. Căci peste două zile, ori peste patru zile va trebui să părăsesc această vale, ca să mă cobor iarăşi spre oameni. Bucuros am fost \ cînd am urcat muntele, mîhnit mă simt că trebuie să cobor şi că o. zi ca aceasta trece aşa de curînd.
  Am ieşit pe irugă la ora 9. Am umblat cotit cerce-tînd şi luptîndu-mă; am trecut de cîteva ori pe celălalt mal şi m-am întors ; am ajuns subt o noapte de brădeturi misterioase; m-am încurcat prin nişte revărsări de ape ; -am ieşit iarăşi la lumină şi am continuat să pescuiesc cu succes contra curentului, în-văţînd din fapte şi pe teren şi uitînd cu desăvîrşire cărţile; soarele şi-a schimbat poziţia, s-a urcat şi apoi a scăpătat dincolo de amiază; nu am cu mine ceasornicul oamenilor, nici n-am nevoie să măsor timpul; nu simt trudă, nu simt foame. Totuşi sînt prietini care mă aşteaptă la Branişte şi trebuie să recunosc că toate cele bune au un sfîrşit.
 541
   Să mai înaintez pînă la zăgazul cel mare al Săla-nelor, de unde se desparte această irugă pe care am urmat-o. Ajung la zăgazul cel mare şi găsesc şi acolo păstrăvi care mă aşteaptă. Ocolesc peste zăgaz şi mă aflu la malul pîrăului principal. Ca să ajung la un drum mai scurt şi mai bun pentru întoarcerea acasă, e nevoie să trec dincolo. Sălanele e un pîrău repede, lat şi destul de adînc. Puvoaiele lui dărîmă şi iau cu ele toate punţile. In toată valea cît văd cu ochii, nu se află punte adevărată. Se găseşte numai un catarg de brad pe care, cu ani în urmă, apa crescută l-a lăsat în curmezişul albiei, din prundul de dincoace pînă la malul înalt de dincolo. Nu e o punte, e un prilej de echilibristică.
   Cum soarele înclină spre al treilea ceas de după amiază şi cum demonul care mi-e tovarăş îmi sugerează o serie de raţionamente în legătură cu graba ce trebuie să pun, cu lenea de a mă dezbrăca şi a trece prin apă, cu îndrăzneala firească omului de a înfrînge rînduielile inerţiei, — pun piciorul pe trunchiul cel vechi. De pe grosimea din prund a catargului fac echilibristică spre vîrful de pe înălţimea malului de dincolo. înaintez cu siguranţă, pînă ce se produce întăi un balans neliniştitor. îndărăt nu mă mai pot întoarce. Mai fac un pas şi balansul devine catastrofă ; vîrful catargului se rupe şi trece ca zvîrlit de catapultă spre baza din prund. Trebuia să vie un pescar aici, ca această minune să se producă. Pescarul a căzut pînă la brîu în apa Sălanelor, dar minunea aşteptată cu răbdare însfîrşit s-a produs; unda ia resturile bradului vechi şi le mînă la vale. Pescarul iese la mal rîzînd şi se scutură în soare.
   După ce a îndeplinit acest oficiu predestinat, se poate întoarce mulţămit la prietinii lui din Branişte.
\
          CUC ŞI PĂSTRĂVI
Este la noi la Branişte, în sufragerie, un ceasornic cu cuc. Sufrageria cuprinde o masă lungă, două bănci cu spătar şi cîteva scaune. Pe cele două bănci pot intra mai mulţi sau mai puţini tovarăşi. Cîteodată sînt mai mulţi. Mai ales la vremea cucoşilor de munte, cînd pe acele înălţimi se prelungeşte coada iernii şi petrecerile sînt mai plăcute înlăuntru, în preajma sobei. Atunci se întemeiază celebrele priveghiuri, în care vînătorii vechi îşi istorisesc isprăvile. In vremea verii, cînd apare cucul din căsuţa lui ca să anunţe orele, sala e mai mult goală, cu uşile şi ferestrele deschise şi cu dungi de soare pe podele.
   Pereţii acestei simpatice încăperi, în care s-au rostit cele mai extraordinare întîmplări, sînt căptuşiţi cu fel de fel de stampe şi trofee ale vînatului de munte.
   Ceasornicul cu cuc prezintă o particularitate şi particularitatea probabil are un sens, care pînă acuma a rămas ascuns. Cucul nu-şi cîntă regulat numele; are cîteodată ezitări. Cînd sunetul metalic a vestit ora, portiţa se deschide şi, cu aripioarele des-
 543
făcute, cucul cel mic salută. Toţi cei uin sufragerie sînt Întăi atenţi să-i vadă clonţişorul care se deschide şi se închide. Apoi sînt atenţi şi chiar ^.emoţionaţi la greşelile lui.
   Cu-cu!
   Cu-cu!
   Cu!
   Cu-cu!'
   Acest Cu ! străin nelinişteşte pe vmători, învese-lindu4 totodată. Acel Cu ! puţintel răguşit reţine răsuflările. Cînd s-a produs, toţi cei din jurul mesei se privesc semnificativ. însfîrşit, cucuşorul din ceasornic şi-a rostit greşala şi toate sînt în rînduială. La dreptul vorbind, rînduiala ar fi ca pasărea să emită fără greş modulaţia-i mecanică : da>r atuncea nimene n-ar mai fi atent. De unde şi cum a aflat acea dihanie mică meşteşugul să rămîie întruna interesantă, nu înţeleg. Dacă ar fi un cuc ca toţi cucii ceasornicelor cu cuc, după două zile nimene dintre oaspeţi nu i-ar mai fi arătat vreun interes. Pe cînd aşa, nu-i oră în care, adunarea fiind de faţă, să nu se aştepte sughiţul cucului. Uneori cîntecul merge fără şovăire; dar atunci are haz mai puţin, de şi are haz, căci toţi siîntem convinşi că trebuie să auzim şi un Cu! Cucuşorul se retrage, făgăduindu-ne pentru ora următoare plăcerea aşteptată.
   Care să fie misterul resorturilor lui ? ne întrebăm noi.
   Nu insistăm, căci, dacă am avea o explicaţie precisă, atunci n-ar mai fi mister.
   Poate să fie în legătură acel sughiţ răguşit cu atmosfera uneori prea încărcată de fumul pipelor şi ţigărilor.
 544
   Nu e asta ; căci silaba comică o auzim şi în vremea verii, cînd ferestrele şi uşile stau deschise.
   Să fie o influenţă electro-magnetică a soborului omenesc ?
   Nu. II auzim de afară, cînd cucul cîntă singur, în legea lui. Atunci îşi dă chiar el singur plăcerea de
2  sughiţa de două ori. Nu totdeauna, — ca să nu putem trage noi vreo concluzie.
   N-a rămas — cel puţin pînă acum — decît o supoziţie, în legătură cu vremea. Poate acea silabă stranie semnalează apăsarea atmosferică şi ploile. Se poate, căci nu totdeauna silaba e rostită la fel. Uneori e mai clară, alteori mai răguşită. Sînt unele zile cînd are o tranziţie spre chemarea întreagă a cucului; alteori cuculeţul o rosteşte scurt şi brusc, parcă n-ar avea ce face cu dînsa şi o leapădă cu dispreţ.
   In vara trecută m-am îndeletnicit cu descifrarea acestei enigme — în legătură cu vremea. Fiind păstrăvar pasionat, singura mea dorinţă, în fiecare zi lăsată de Dumnezeu, era să am un soare strălucit şi un cer albastru; sau cel puţin o vreme lină uşor-învăluită. Asemenea vremi line şi uşor învăluite cătră amiază, cînd bănuieşti numai soarele dincolo de perdelele de nouri, s-au dovedit cele mai prielnice meşteşugului nostru.
   Deci ascultam cu luare-aminte cucul: reţineam ezitarea lui şi o apreciam în legătură cu meteorologia.
   Mai ales oamenii de ştiinţă au acest nărav de a emite o teorie şi de a-i aduna toate dovezile. N-aveţi idee cîtă bunăvoinţă pun dovezile ca să se adune în jurul teoriei — aplaudînd-o cu entuziasm şi decre-tînd-o cea mai genială şi mai fără greş teorie. Dacă
 35 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 14
 545
un savant poate găsi atîta bunăvoinţă la fapte aşa-zise precise şi într-un domeniu căruia ne-am obişnuit a-i spune experimental, cu atît mai vîrtos păstrăvarul poate găsi legi ale vremii bune şi ale ploilor în legătură cu strigătul cuculeţului din sufrageria de la Branişte:
   Cu-cu !
   Cu-cu !
   Cu!
   —     Ce ziceţi de vremea de azi ? întreb eu pe prietinii mei.
   1— Dimineaţa e ceaţă pe munte, îmi răspunde Ionel Nemo din capul mesei, dar la ora 10 vom avea un soare splendid.
   —  Sînt de aceeaşi părere, accept eu.
   —  Ţi-a dat cucul semn ?
   —     Da. Asta e o dovadă. Aţi auzit şi domniile voastre un Cu ! scurt şi clar. Cînd cucuşorul nostru din ceasornic iese vesel şi emite un asemenea Gu!
—   am dreptul să aştept cea mai frumoasă vreme. Dar nu e numai atît. Buletinul meteorologic, rostit aseară la radio de cătră unul din acei binefăcători din Bucureşti, care ne dau ploaia şi seceta, bucuria şi întristarea, războiul şi pacea, s-a pronunţat tot aşa de clar ca şi cucul. «Cer senin în cea mai mare parte a ţării, a rostit binefăcătorul; temperatura în creştere; ploi parţiale sub formă de averse în sudul Basarabiei.» Domniile voastre credeţi în radio ? Eu de mult am învăţat să nu-1 mai ascult; nici surogatele lui muzicale, nici conferinţele cu greşeli de sintaxă, nici comunicatele, nici reţetele culinare, — nu mă mai amuză ; numai cînd sînt eu la munte şi tipul simpatic vorbeşte de ploi sub formă de averse în altă parte decît locul precis unde mă găsesc, simţesc plă-
 546
cere şi îndemn să-i trimet o scrisoare de mulţamire. Cucul şi timpul fiind, deci, de acord, mă pregătesc să ies cu undiţa.
  Prietinul Ieronim a ascultat cu răbdare discursul meu. Dă din cap cu un aer sceptic.
  —     Nu ştiu, — zice el — dacă un cuc aşa de capricios şi un speaker de la Bucureşti pot hotărî asupra vremii din Branişte. Aş fi vrut să ies şi eu astăzi după amiază să împuşc un ţap, căci avem nevoie de carne; însă mie semnele nu mi se arată bune.
  —   Care semne ?
  —   Semnele mele.
  —   Dă-mi voie. Cucul nu-i un semn ?
  —     Ba da ; aş fi foarte bucuros să cred în silaba lui. Dar muntele mă învaţă altceva. Negurile lunecă din ,Frumoasa cătră creste; pipăie brădeturile şi se duc în sus. De jumătate de ceas le privesc; semnul acesta e mai vechi decît cucul şi decît radio; eu cred în el şi ştiu că n-am să mă pot duce la ţapi.
  —     E posibil asta ? Văd la răsărit limpezişuri de cer. Pe alocuri pătrunde şi soarele. Salut cu respect semnele din veac, dar îmi voi permite să mă duc, deoarece păstrăvii mă aşteaptă cu mare nerăbdare.
  Prietinii mei au zîmbit cu îngăduinţă. Pavel-baci îşi dă părerea :
  —     Pe lîngă undiţă, poate ar fi bună şi o manta de ploaie ?
  Eu mă împotrivesc; nu am nevoie decît de o undiţă sprintenă. Am legat la strună două muşte faimoase, fabricaţie a casei Hardy. Mă duc întins cătră Sălane. Cerc bulboanele de la poduri; am satisfacţia unei biruinţi uşoare, îmi aşez în geantă cei dintăi doi păstrăvi şi îmi făgăduiesc o pescuire
 35*
 547
minunată, mulţămind din inimă cerului înourat dar prielnic.
   Privesc încă o dată atent spre acel cer înourat. Se limpezeşte. Nu rămîne îndoială. Lacuri albastre apar. E adevărat că aceste lacuri albastre se tulbură îndată, covîrşite de treceri grăbite de nimbuşi, însă apar limpezişurile în alte părţi.
   Ciudat. înălţimea cea mai de deasupra a bolţii cerului face întruna aceste încercări de limpezire; dar piscurile Pătrului şi Şurianului rămîn nevăzute, cu desăvârşire dispărute din peisagiu. A dispărut deasemenea şi culmea Fetei, cătră Prigoana. Nu se zăreşte nici Oaşa Mică, unde vrea să se ducă prietinul nostru Ieronim ca să găsească un ţap capital — adică un ţap tare, cu nişte coarne cum nu s-au mai văzut. De deasupra Frumoasei întruna se caţără pîclele pe zimţii codrului. Ce o fi fiind cu aceste pîcle? De unde va fi avînd fundul Tărtă-răului atîtea pîcle ?
   Să nădăjduim în cuc şi în «buletin». Cu toate că priveliştea s-a îngustat, liniştea neclintită în care umblu îmi sprijină entuziasmul. Fără credinţă şi fără entuziasm nu se poate face nimic. Datorită lor, adaog încă doi păstrăvi în geantă.
   Cercetînd în toate bălţile şi în toate zănoagele, am ajuns într-un loc care deodată îmi pare străin.
   Iruga Sălanelor trece printre gheburi moi de ierburi amestecate cu apă mocirloasă. Iarba aceasta şi moşiroaiele acestea au aparenţă de şes şi de imaş, însă într-o zi cu soare am făcut zece paşi pe acolo şi am pus jumătate de ceas pentru asemenea muncă înfricoşată. Ca să scoţi un picior din asemenea mărghilă, trebuie să cufunzi adînc pe celălalt. Te soarbe o mocirlă rece şi cleioasă şi te îm-
 548
presoară ierburi de un verde vechi, ierburi cu aparenţă de brad minuscul şi compact. Ştiu că‘ nu trebuie să mă abat de la malul gîrlei.
   Dincolo de irugă îmi apare o desime de jepi. Pinul acesta pitic şi cu ramuri răsucite şi strîmbe are astăzi o strălucire nouă în verdele cetinei şi în roşul scoarţei — o strălucire umedă. Mă mir din nou că acest arboraş trist şi chinuit, locuitor al marilor înălţimi de unde încep golurile alpine, se găseşte lîngă smîrcurile Sălanelor. Podişul acesta de ierburi înşelătoare şi de ostroave de jepi e o contradicţie geologică. Văd şi al doilea ostrov, pe care altă dată nu l-am observat. O lumină pustie şi mohorîtă s-a coborît în şes. Aici trebuie să fi fost cîndva un sălaş al monştrilor acuatici.
   Am trecut înainte pescuind absorbit, refuzînd cerului şi nourilor altă soluţie decît aceea pe care mi-o indicase silaba cuculeţului. Mergeam înainte fără să observ că vine împotrivă-mi o negreaţă ca o înserare. Dinspre Tărtărău sosi ploaia.
   Intăi am auzit-o sunînd asupra pădurii. Cînd ridic ochii văd scînteieri posomorite de suliţi oblice. De la pădure, depărtare de cîteva sute de metri, răbufnesc pînă la mine vîrtejuri de vînt. Mă ajung şi cei dintăi stropi. După cei dintăi stropi rari, mă copleşeşte brusc o ploaie masivă.
   N-am ascultat sfatul lui Pavel-baci, muntean încercat, şi nu am manta. Ostroavele de jepi contorsionaţi nu oferă nici un adăpost. Intre streşinile celor dintăi brazi şi mine, se găsesc mărghilele şi sorburile unde au trăit odinioară reptilele uriaşe. Din labele, ghiarele şi osemintele lor au ieşit jepii.
   Nu-i trecere înainte, nu-i întoarcere directă înapoi; ziua a asfinţit. Ciudat că n-a venit asu-
 549
                                                          *
pra-mi o ploaie ca toate ploile, cu care să pot face tranzacţii şi acomodări. Se desfăşură în peisagiul îngust, de sus în jos, frînghioare lichide. M-am integrat potopului, am devenit şi eu lichid.
   Şovăiesc îndărăt spre o cărare cotită pe malul gîrlei. Curînd gîrla se umflă spumată şi şerpi de apă îmi caută urmele şi îmi ies în cale. In pădurea din dreapta, la apa Frumoasei, începe într-un timp un zvon măreţ. Nu văd ce e acolo ; dar ştiu că vin pe rîul cel mare rostogoliri de valuri şi bolovani.
   Ce oră poate să fie ? Nu mai ştiu. De mult trebuie să fi trecut amiaza. Probabil că în sudul Basarabiei e cer de secetă. Poate ici-colo, cătră ţărmul Mării, trec uşoare averse. Prietinii mei de la Branişte mă aşteaptă. Portiţa ceasornicului s-a deschis şi cucuşorul a ieşit rostind o singură silabă veselă :
   Cu!
      MACAZURI ALE PĂSTRĂVILOR ŞI PĂSTRĂVARILOR
 e la începutul ciclului de anotimpuri în care
 trăim noi oamenii din această zonă temperată
şi de cînd păstrăvul s-a suit la munte în apă limpede, rece şi oxigenată, valea Frumoasei s-a proslăvit în tihnă. In mii şi mii de ani, codrii de brad s-au întins, au căzut şi iar au crescut în preajma puhoiului, ocrotind misterul vieţii. A fost o perioadă fără număr, fiindcă nu era amestecată acolo asistenţa omului. Vocile singurătăţii însemnau sau bucuria iubirii sau criza morţii; moartea acumulată se supunea vieţii biruitoare ; Frumoasa cobora la cîmpia oamenilor fără să divulge nimic din taina hermetică a acelui
   Abia ieri — sînt de atunci numai şapte decenii — au intrat oamenii în văile pîraielor şi au început a tăia brazii. Nu oamenii din preajmă, care aveau un vechi tratat de pace cu codrul, ci străinii cărora le trebuiau convoiuri fără sfîrşit de buşteni. Atunci au fost puse pîraiele pe scocuri, ca să săgeteze pe ele trunchiurile albe în valea cea mare a rîului; atunci au fost durate jilipurile — uluce uscate pe care buştenii alunecă tunînd cătră acelaşi sfîrşit; de atunci au fost
hotar.
 551
închise lacurile şi se dă drumul apelor ca să .repeadă la vale pe Frumoasa îmbulzelile bradului ucis.
   De atunci păstrăvul nostru aici are o viaţă nouă dintre cele mai nefericite. Nu pentru că l-au prigonit şi l-au vînat oamenii noi cu diverse instrumente, dintre care cel mai nevinovat e undiţa. Nici pentru că a fost înveninat cu dresuri şi detunat cu granate. Duşmanii aceştia feluriţi pot fi loviţi şi ei de pescuitori mai aprigi. Ci din pricina plutitului. Exploatatorii dau lemnele în Frumoasa: un asemenea convoi de buşteni înotători şi scufundători, uneori fugind pe gre-bene de vangori, altă dată bătîndu-se în capete şi bufnind ţărmurile, tulburînd unda, hîrîind bolovanii, desţelenind stîncile, e o catastrofă sistematizată şi repetată zilnic de două ori.
   In vechile zile, păstrăvul susţinea bătălia zăporu-lui o dată, şi a ruperilor de nouri o dată (în unii ani era cruţat de încercarea aceasta a doua). Avea răgaz să se refacă şi rămînea destul răstimp de tihnă ca să-şi plinească legea, în cel mai încîntător peisagiu. Mai era ceva: atît zăporul, cît şi marile furtuni de apă ale verii erau presimţite de el după norme necunoscute nouă; deci îşi putea lua măsurile de apărare, refugiindu-se în bulboane şi sub stîncării. Pe cînd rînduiala oamenilor e cu totul arbitrară, străină şi complect despărţită de simţul lui de prevedere.
   Abia s-a limpezit apa în ceasurile după-amiezii, abia a ieşit păstrăvul la locul lui de pîndă şi, fără noimă, sub cel mai albastru cer şi mai străpungător soare, pentru ochiul lui brazii cei bătrîni de pe mal dispar în tulbureală, stîncă vulturilor se cufundă într-o noapte cenuşie. Cele dintăi unde ale lacului proaspăt aduc sunînd alte convoiuri de buşteni. Inteligenţei speciei îi trebuiesc milenii pentru o nouă
 552
adaptare. într-un mileniu pot interveni alte so!utu exterioare, sau păstrăvii vor găsi mai potrivit să abandoneze albia aceasta a Frumoasei, căreia încă îi sînt podoabă.
   Umblam într-o zi de august, cu prietinul şi tovarăşul meu, de la vale în susul Frumoasei. N-aş putea spune că admirasem la greble clădăriile imense şi zbîrlite de trunchiuri, care în partea locului se chiamă plăvii. Fiind cu undiţile în niînă, eram partizanii păstrăvilor, a căror soartă vitregă o argumentam amîn-doi cu învierşunare. Ajunşi la un jilip sec, m-am oprit privind cu atenţie un spectacol nou şi ascultînd cu mirare un dialect neaşteptat. Prietinul meu, mai vechi în regiune, mi-a dat lămuriri şi mi-a făcut destăinuiri.
   Cînd capitalurile fără patrie au determinat căderea sistematică a brădetului din aceşti munţi, poteca din lungul Frumoasei a devenit drumuşor. Din loc în loc, la guri de pîraie, s-au întocmit şandramale de adăpost. Lucrători din Carintia, Tirol şi Craina au suit la deal cu gospodărie puţină. Ei au dat jos cu topoarele şi joagărele cele dintăi şiraguri de brazi şi au încheiat primele scocuri şi jilipuri.
   De şaptezeci de ani, maşina merge aşa. Carintie-nii şi tirolezii au băut apă din valea Frumoasei şi nu s-au mai întors la baştina lor. La plăvii, ca să le des-lege din îneilceală cu ţapinile, au obişnuit a veni şi localnicii de la vale, căpîlnari şi lăzureni, care s-au dovedit tot aşa de buni meşteri ca şi veneticii. Ames-tecîndu-se unii cu alţii, urmaşii carintienilor şi tirolezilor s-au deprins a mărturisi întru ortodoxie, şi vorbesc fără greş cea mai frumoasă limbă a lăzure-nilor şi căpîlnarilor. Insă expresiile speciale şi consa- •
 553
 Cfate ale meşteşugului âu rămas de la descălecători şi au lost adoptate în toată valea.
 Vehiculul nostru se oprise. De cătră valea înaltă a muntelui venea în curmezişul drumului jdlipul sec, pe care, unul după altul, fulgerau cu tunet înăbuşit buştenii. Ajunşi în capătul jilipului, făceau o săritură în aer, şi cădeau în mormanul din rîpa rîului. Săritura de berbece se arcuia uneori pe deasupra drumului îngust. Uneori buşteanul rădea faţa drumului. Alteori bradul uşor arcuit, răsucit pe jilip în salturi neliniştite, sărea din uluc înainte de vreme, provocînd proteste şi sudălmi din partea străjilor care supravegheau sosirea tumultuoasă a materialului.
 Straja de la gura jilipului veni cătră noi cu bunăvoie, salutîndu-ne.
 —- Vă poftim să îngăduiţi puţin pînă ce oprim lemnele şi acoperim podul.
 Podul care trecea peste jilip fusese deschis.
 Inturnîndu'se cătră munte, lăzureanul dădu drumul unui strigăt puternic:
 —   Bau!
 Străjile din lungul jilipului îl repetară ca nişte ecouri credincioase.
 Pe. cînd aşteptam răspunsul de sus, simţirăm că se alină huruiala buştenilor în uluc.
 Răspunsul de sus veni la vale din om în om:
 —   Ohi 1
 Curgerea buştenilor conteni. Lucrătorii de la gura jilipului aşezară puntea. Automobilul nostru trecu in susul apei.
 —   Ohi! drecea! veni altă strigare de sus.
 Tovarăşul meu îmi tălmăci:
 —     Pauză mai mare! Cei de sus adună în creştet tot ce mai au gata de aruncat la vale.
 554
   Era răstimp potrivit ca oamenii cu ţapinile să puie rînduială în grămada învălmăşită la rîpă şi încîlcită în marginea apei. Tocmai venea lacul, slobozit din închisorile de sus, tulbure şi sunînd plin.
   Lucrători voinici şi sprinteni, cei mai mulţi tineri, intrară în rîu. Lucrarea lor de degajare a trunchiuri-lor se făcea într-un tempo ritmat şi melodios.
   —  Ho-o! strigau in cor, prelung, cîntînd.
   Cu ţapinile înfipte în trunchiul de brad, făceau mişcarea de ansamblu ca să salte lemnul. Vătaful, cel care comandă, face cu ţapina lui pîrghie, adică paiţ. Cînd buşteanul ce voiau să elibereze era împovărat în capătul din amonte, toată luarea-aminte şi toată puterea se puneau ca să-l împingă spre vale, dîndu-i o mişcare de răsucire.
   —     Asta se chiamă fux! ne explică zîmbind cu superioritate straja noastră.
   In grămădirea încîlcită de la malul rîului, se puneau toate problemele. Trunchiul trebuia sucit în lungul axei longitudinale: asta se numeşte «volta»! Tras într-o parte de la capăt: «marina»! Un trunchi rău aşezat e sprijinit fix la mijloc şi întors cu capătul gros la vale : «canta» !
   Şeful de echipă, zaviţul, dădea comenzile şi lăzu-renii, cu stricteţă şi simultan, băteau întăi cu clonţul ţapinii prinzînd lemnul, apoi opinteau mişcarea potolit, cu acelaşi cîntec armonios: o-ho! Unii erau intraţi în apă pînă mai sus de genunchi. Alţii se cumpăneau pe trunchiurile prinse şi fixate în plavie. Intr-o clipă, unul dintre tineri scăpătă pe un buştean neîndestulător fixat şi se duse în apă pînă în creştet. Zaviţul dădu un strigăt. Tovarăşii nu se preci-
 555
pitară după cel căzut; îl lăsară să vie la suprafaţă ferind de cătră el buştenii.
   —     Fii cuminte, Neculai! îl mustră zaviţul. Insă băiatului i se dusese pălăria pe valul tulbure şi nu se cuvine unui lăzurean să-şi prăpădească acoperemîntul, cînd lucrează la buşteni. Deci se duse înot să-şi prindă pălăria, după care coti la mal printre buşteni, lâsînd să-i şiroiască apa din toate cusuturile straielor.
   Era un fecior negricios şi voinic. Din cînd în cînd arunca spre noi o privire furişă, să vadă cum preţuim isprava lui. îşi arătă dinţii prin mustăcioara de coloarea matasei uscate de porumb. Tovarăşul meu avea la îndămînă o sumă de istorisiri tragice, în legătură cu trecerea buştenilor din munte la vale. Bărbaţii aceştia din Laz orii Căpîina, care caută cîştig puţin în primejdie, n-au prilej să rîdă totdeauna. Feciorii aceştia veseli, curat îmbrăcaţi şi mîndri, nu se cufundă totdeauna după o zgărdiţă de fată mare fixată la pălăria lor.
   Munca la buşteni se face şi pe vreme rea, pe nouri şi furtună, cîteodată în bătaia gheţoasă a nahlapitor. încurcăturile plăviilor ghimpoase sînt desfăcute de ei cu o pricepere vrednică de mirare. O lovitură de ţa-pină, desfacerea a trei buşteni curmezişi deschide închisoarea şi toată îmbulzeala merge la vale. Insă uneori caturile se dărîmă brusc şi nainte de vreme ; alteori valul năprasnic dărîmă un părete abia întinat ; elementele neînsufleţite devin active şi ostile şi mulţi lăzureni şi căpîlnari şi-au amestecat sîngele cu viitoarea apei şi a trunchiurilor. Se întîmplă în unele veri să se deslănţuie marile cumpene de nouri şi ape asupra unor asemenea clădiri enorme de lemnărie: atunci vin stîncile peste lemnării ; potopul între-
 556
buinţează lemn şi stîncă drept proiectile ajutătoare. / drumurile se rup, aşezările oamenilor cad ca într-un joc sinistru, îngustimea văii ia oamenilor surprinşi şi animalelor prigonite de groază orice putinţă de scăpare. Analele Frumoasei, recitate la priveghiurile de sară ale localnicilor, pomenesc multe asemenea bătălii ale puhoiului, tot aşa de crîncene ca şi războaiele oamenilor.
    Astfel, de şaptezeci de ani de cînd, pe culmile de deasupra Frumoasei, au intrat exploatatorii de lemne, ca're taie întruna şi prăvălesc trunchiurile moarte la rîpa rîului, s-a aşezat aici, pentru păstrăvi, duşmănie sistematică. In cursul verii bat de deuă ori pe zi asupra lui furtunile şi negreţile lacului. După ce trec anotimpurile liniştite, bîntuie asprimea iernii şi vijeliile începutului de primăvară. Cînd înmugureşte pe costişe bisacănul şi prinde a cînta la margini de tăieturi cucul, porneşte iar bătaia neîncetată a toporului şi prind a hurui jilipurile.
    Bunul Dumnezeu, care e etern, ştie că lucrarea oamenilor va să contenească odată într-un anumit ceas. Dar păstrăvul e prea trecător şi nymără puţin; de-asemenea noi păstrăvarii sîntem trecători şi legaţi de timp scurt. Dreptatea de peste o sută de ani nouă nu ne surîde, şi am dori o rînduială bună pentru frumu-seţa acestei văi, chiar în vara care vine, căci în alt an şi altă vară şi oasele noastre şi ale păstrăvilor se vor duce de-a valma pe apele cele mari şi pe vînturile fără oprire ale eternităţii.
    Sîntem în urmă, îmi explica prietinul meu. înţelegerea cea mai elementară a unei bune gospodării şi a păstrării a ceea ce e frumos, ne obligă să facem şi noi ceea ce de multă vreme au realizat alţii. Păstră-
 557
  varîi, care poartă aceste vergi aproape inofensive, îşi răscumpără expediţiile protejînd cu bună credinţă depozitul lor. Apele ca Frumoasa, în ţări evoluate, sînt amenajate cu apărări şi refugii pentru păstrăvi. Plutitul este un mijloc barbar de transport; lemnul plutit are o valoare coborîtă. Dar chiar dacă îl tolerăm, cerem să nu strice ţărmului, păstrăvului şi celor puţini pustnici care vin aici la jivinile lui Dumnezeu ca să mai uite de răutăţile semenilor lor din cetăţi.
   Astfel a grăit prietinul meu, privind posomorit apa tulbure a Frumoasei. In acel ceas rîul nu-şi mai ilustra numele pe care i l-au dat vechii pămînteni în vremi mai fericite.
   De pe costişa depărtată şi înaltă, în lungul jilipului, începură a se auzi strigăte. Din strajă în strajă, comanda Veni pînă jos:
   —  Varda!
   Lăzureanul nostru binevoitor, care asistase la convorbirea noastră şi o înţelesese, subliniind-o cu aprobări mute şi suspine, ne salută iar.
   —  Vă rog frumos, domnilor, începe iar comedia.
   Podeţul era alcătuit iarăşi peste jilip. Lăzureanul
confirmă că toate sînt gata, cu un strigăt nou:
   —  Garga!
   Strigătul trecu în sus.
   După varda! şi garga! jilipul prinse iar a tuna de buşteni.
   Ne-am dus la deal, aşteptînd alinarea lacului şi limpezirea Frumoasei. Nu vă închipuiţi domniile voastre ce înfăţişare are apa asta după ce se limpezeşte. E ca aerul şi în acelaşi timp ca vioreaua. După tulbureala îi place şi păstrăvului să iasă spre luciu din cotloanele lui adinei şi se repede cu deliciu spre muştele care tremură pe jimbătura valului. Să-i dăm o muscă
 558
potrivită cu cele care circulă la sfîrşitul acestei zile. Şi să facem în acelaşi timp un plan, să ademenim în breasla noastră pe cîţiva grămătici de la Cluj, ca să vie aici să puie orînduială şi în cele ce se aud, ca să cunoaştem şii noi şi păstrăvii noştri, ce-i cu varda ! şi ce-i cu garga!
        PĂSTRĂVII SE DUC CĂTRĂ IZVOARELE VIEŢII
Fără îndoială ziua era cea mai frumoasă din cîte zile frumoase avusese luna august. Se simţea asta în liniştea desăvîrşită care stăpînea munţii, cerul şi apa; în strălucirea blîndă pînă la mîhnîre a tuturor celor din jurul nostru: cetină, undă şi văzduh ; în strălucirea noastră interioară, care era un reflex al celor ce ne împresurau. Intre Sălane şi Frumoasă auzisem zvonul tînguitor al tomniţilor care ieşiseră de curînd la lume, în ierburi. O ciocănitoare neagră, un erete — îşi încrucişaseră ţipătul melancolic printre boschete de brădet. Pe undele cele mai înalte pluteau pajuri — păreau ieşite dincolo, peste un număr incomensurabil al miciior unităţi omeneşti de distanţă. De acolo, ni s-a părut, mie şi prietinului meu, că a coborît o chemare abia perceptibilă. N-a fost o părere, căci la această chemare am ridicat ochii şi am observat pajurile. Şi după această chemare am privit în jurul nostru şi am fost atenţi că lumea se schimbă. Că toate s-au schimbat.
  —     Semne de toamnă, a rostit încet prietinul rneu Ionel Nemo.
  ■■ In aerul pur, în lucirea delicată a ceasului al cincilea al după-amiezii, era ceva de veşnicie, adică de-o clipă. Sentimentul veşniciei părea că mă învăluie isvorît din lucruri; clipa era tristeţa celor iremediabil şi cu desăvîrşire pierdute.
      —      Intr-adevăr, am suspinat eu fără voie; semne de toamnă.
      Mergeam cătră o greblă din susul apei, spre Tărtă-rău, nu departe de aşezarea noastră din Branişte.
4  Grebla  este opritoarea buştenilor în vremea plutitului.
    La un  zăgaz al rîului, oamenii aşează acest dispozitiv, ca să reţie trunchiurile de brad pînă la vremea
    cînd trebuie să le dea drumul mai jos. în Frumoasa trunchiurile intră coborînd pe jilipuri, de pe coastele unde se Iac tăieturile.
      Grebla cătră care mergeam nu mai era greblă, căci nu mai reţinea nimic. Buştenii trecuseră mînaţi cu ţapinele de căpîlnari şi lăzureni. Locurile se limpeziseră de năvala lor. Şi acesta era un semn de apropierea toamnei. Rămăsese podul şi opustul. Apa Frumoasei se aduna la lacul podului şi pe urmă cădea în zanoaga printr-o revărsare arcuită de cascadă argintie. hra o cascadă destul de înaltă, de întinsă şi de puternică. Mai îusesem acolo în cursul lunii august ca să aruncăm undiţa în bulboană. Se întîmplase să scoatem — eu şi prietinul meu — păstrăvi frumoşi şi lipani de lîngă volbură.
      Ba chiar acolo la Greblă, am scos cu undiţa cel dintăi lipan al meu, şi i-am simţit uşorul parfum de cimbru pe care îl are trupul lui argintiu. Acest sal-monid le pare unora mai delicat decît păstrăvul. Mărturisesc că înclin şi eu să cred asta, mai ales după ce am prins doi sau trei lipani remarcabili şi prietinii mei n-au la activul lor decît păstrăvi.
 36
 561
   Cînd ne-am apropiat de pod, lacul şi cascada erau ./ învăluite de cea mai prielnică şi mai dulce lumină. Pădurea de brad stătea solemnă în jur. Apa Frumoasei frămînta juvaeruri coborînd de la Tărtărău şi detuna la opust in revărsări spumate. In pulberea lină a cascadei am văzut cîteva curcubee trecătoare. Ne-am apropiat încet pregătindu-ne verigile şi strunele. Apoi ^ ne-am oprit, ca să observăm un spectacol rar.
   Nu mai rămînea îndoială că după-amiaza aceea splendidă vestea toamna. Păstrăvii începeau să se ducă la locurile lor de boişte. Cuvîntul acesta înseamnă trecerea adulţilor la izvoarele reci, unde generaţiile anterioare s-au adunat în bătaie, ca să-şi depună icrele şi să-şi amestece lapţii. Locurile unde se produce această lucrare a speciei mi le-au arătat uneori muntenii, cînd suiam la deal pe lîngă pîraie. Prundul se vede mai luciu şi mai curat pe alocuri prin transparenţa apei. In acele locuri şi-au frecat păstrăviţele pîntecele ca să-l uşureze de ouă. E o operaţie lungă şi anevoioasă de vreme ce, în decursul ei, pietrişul se curăţă de mîzgă şi se albeşte. împrejur păstrăvii asistă legănîndu-se şi eliminînd şi ei fermenţii vieţii. Aventura aceasta are loc cătră mijlocul lunii septemvrie.
   In limanurile calde ale Dunării unde intră, la sfîr-şitul primăverii, crapii pentru o lucrare identică, vegetaţia şi viaţa larvelor sînt într-o explozie prodigioasă. Crăpoaicele depun sute de mii de ouă. Ca să poată deşerta atîta greutate, se adună în jurul lor crăpuşteni, care le împung şi le bat cu boturile în pîn-tece. Pe urmă vin căldurile prielnice şi balta se umple îndată de puzderia puilor de crap. Această puzderie găseşte îndată hrana. Cătră sfârşitul toamnei crăpuş-teanuî e cît palma. în vremea asta, miliardele lor au
 562
dat tribut furtunilor, volburilor, şalăului, havatului, ştiucei şi somnului, tuturor paserilor şi gîngăniilor de apă. Mai rămîne destul pentru ca viaţa speciei să urmeze echilibrul ei instabil şi misterios.
   Deasemenea boiştea celuilalt salmonid al apelor noastre de munte are loc primăvara. Lipanul, însă, nu mînîncă pe semenii săi.
   Păstrăvul e un răpitor. Cine crede că existenţa lui e o greşală a Creatorului se înşală cel puţin din nouăzeci şi nouă de motive. Nici existenţa păstrăvului, nici existenţa celorlalte răpitoare din apă, de la ştiucă la somn, nu sînt datorite arbitrariului; după cum nu se datoreşte unui capriciu arbitrar existenţa răpitoarelor din aer şi de pe pămînt. In balta fără ştiucă, peştele se leneveşte şi degenerează. Ştiuca biciuieşte, dă agerime şi vitesă peştelui prigonit, înlăturînd în acelaşi timp bicisnicii, monştrii şi mişeii.
   Salmonidul nostru din pîraiele munţilor e un tip feroce şi un distrugător emerit al faunei ce-1 împresoară. Proverbul lui de căpetenie, pe care l-au învăţat de la el oamenii, s-ar putea exprima în cuvinte aşa: că păstrăvul cel mare are totdeauna drept să înghită pe semenul lui cel mic. Atunci înţelepciunea echilibratoare face ca boiştea lui să aibă loc asupra anotimpului aspru în condiţiunile cele mai puţin prielnice cu putinţă. înţelepciunea mai face ca păstră -viţa să nu elibereze decît cîteva sute de ouă — cel mult opt sute. Bătute de valuri necontenit vii în puterea iernii şi necontenit oxigenate, aceste ouă durează luni, împuţinate de intemperii şi duşmani. Dacă cele mai bune condiţii ale conservării lor s-au îndeplinit, atunci ceea ce rămîne primeşte săgeţile soarelui nou care se ridică în cer după solstiţiul de iarnă şi puiul de păstrăv apare purtînd încă la pîntece de-
 86*
 563
pozitul de hrană al oului : cu această trăistuţă mizerabilă trebuie să ajungă în luna mai, cînd porneşte zăporul şi cîntă în munte glasurile primăverii. Atunci puii supravieţuitori îşi rezorb sărăcia, se întăresc şi încep o carieră dramatică uneori destul de lungă. Din puişorul de la izvoarele vii se poate alcătui cu anii un monstru pe care-1 jinduiesc pentru undiţa lor toţi tovarăşii mei păstrăvari.
   Deci eu şi prietinul meu am rămas cu undiţile uitate în mină, privind cum păstrăvii din Frumoasa se duc cătră izvoarele vieţii. Veneau pe subt undă pînă la cascadă şi acolo executau deodată, brusc, o săritură împotriva curentului, înşurubîndu-se în pînza de apă şi încercînd să ajungă deasupra pe podina opus-tului.
   Fiecare în parte îşi avea săritura lui. Unii intrau în puterea cea mai mare a curentului şi erau respinşi. Alţii săreau în partea astălaltă a masei lichide, rămî-neau o clipă în aer vibrînd şi cădeau. Cîteodată săriturile păreau acrobaţii sticlind divers în soarele oblic; uneori mişcarea atingea un maximum bine cumpănit, păstrăvul părea că ezită o secundă în arcul cascadei, apoi trecea. Acela îndeplinise o etapă a destinului său.
   Nu voi amănunţi sentimentele şi gîndurile care s-au asociat acestui spectacol unic. în ceasul acela n-aveam timp îndestulător decît pentru a privi. Pe cînd priveam cu uimire, se producea în noi fără îndoială acea lovitură ce trebuia să aibă rezonanţe mai tîrziu; însă atunci nu puteam sta decît solemni şi gravi în faţa Acelui care fulgeră din măruntaiele pămîntului pînă în creştetul văzduhului.
   Unii dintre păstrăvi treceau; alţii rămîneau. Cei ■ care rămîneau biruiţi se reîntorceau însă după un timp.
 564
   Bătălia aceasta a salmonidului ca să ajungă la locul său de boişte nu se produce numai aici la grebla noastră dinspre Tărtărău, ci la toate pragurile Frumoasei. Şi nu numai în Frumoasa, ci în toate apele de munte ; şi nu numai la noi, ci într-o vastă zonă a pămîntului. După săritură păstrăvul, ajuns sus pe podină, îşi alină mişcarea şi trece înspre un cotlon liniştit. Cel căzut deasemeni caută un loc unde să se refacă. Sforţarea de a realiza acel salt e aşa de istovitoare, încît peştele are nevoie de multă reculegere, — uneori de ceasuri. Cel căzut adună tărie şi încearcă iar. Dacă rămîne aici, e destinat pieirîi. Deci saltul lui e de la moarte la viaţă; căci trecerea lui înseamnă continuitatea speciei.
   în apele supravegheate, păstrăvarii fac adevărate trepte de trecere în locurile dificile şi păstrăvii sar de pe treaptă pe treaptă la deal. Insă în locurile sălbatice peştele singur îşi croieşte drum, călăuzit de forţa lui interioară.
   Ne aflăm într-un domeniu încă ascuns omului. Cercetările acestui mister al întoarcerii la locul de baştină încă n-au fost adîncite şi cele începute n-au clarificat nimic. De ce porumbelul călător, scos întăia oară din sălaşul lui şi dus într-un sac la zeci de kilometri distanţă, se întoarce direct la locul unde a fost cuibarul cu ouăle din care s-a născut?
   De ce paserile călătoare vin la baştina lor ? Căci, de la cocoare la prepeliţi, toate se întorc în locul de naştere unde, probabil, odinioară nu existau anotimpuri. In alt compartiment al sutelor de milenii trecute, călătoarele acestea erau statornice ; temperatura regiunii acesteia le era prielnică în tot cursul anului; iarnă, deci foamete, nu exista pentru ele. In vremea iernii, acum, se duc să caute seminţele,, gîzele şi fauna
 565
acuatică în regiunile calde. Cum încep a sufla spre noi vînturile primăverii, se grăbesc şi ele să se întoarcă. S-a constatat că uneori generaţia ultimă se întoarce fără pilot, pe altă cale aeriană decît cea urmată de părinţi.
   Crescătorii de păstrăvi au încercat să aclimatizeze în apele noastre de munte un păstrăv american mai prolific şi cu creşterea mai grabnică, aşa-zisul păs-trăv-irideu. încercările au fost zadarnice; după cîţiva ani aceşti străini dispăreau. Secretul se cunoaşte acum. Locul de boişte al irideului, în continentul de unde a fost adus, e cătră apele reci ale miezului nopţii, cătră gura fluviilor arctice. Deci cînd îi sosea timpul, irideul căuta drumul în jos spre marea arctică şi pierea în apele calde insuficient oxigenate ale rîurilor -noastre.
   Somonii din mările nordice intră, in al şaptelea an, în fluvii, ca să îndeplinească boiştea. Se luptă cu aceleaşi greutăţi şi pun aceleaşi sforţări istovitoare ca şi păstrăvii noştri de la greblă. După ce au depus ouăle şi lapţii, în locul lor propriu, în fluviu, încetează de a mai mînca şi pier. După ce şi-au împlinit destinul, căptuşesc albiile apelor natale cu osemintele lor. Mai pretinde omul să trăiască o mizerabilă viaţă egocentrică ?
   Ţiparii cei mari din rîurile tributare Mediteranei şi Atlanticului, la al şaptelea an, îmbrăcînd colorile strălucite ale călătoriei ultime, trec în apele oceanului şi călătoresc pe fund o distanţă colosală, pînă în preajma insulelor Bermude, unde, la 1500 de metri adîncime, boiştea lor are loc. Din această călătorie nu se mai întorc. Fiecare femelă a lăsat abisului două milioane de ouă. Din aceste ouă iese un animal tranzitoriu, cît unghia degetului celui mic, un animal
 566
vitros căruia 1 Se spune leptocefal. In cincizeci şi patru de luni, călătorind pe apele oceanului, miliardele de leptocefali, rămaşi din miile de miliarde, ajung la estuarurile fluviilor europene şi, intraţi în apele dulci, devin ţipari — care după şapte ani vor întreprinde şi ei călătoria supremă la Bermude. Acolo pare să fi fost apele de baştină ale ţiparului; însă continentul acelor ape dulci scufundîndu-se, leptocefalii au dibuit un drum al întîmplării şi au ajuns în Europa în cincizeci şi patru de luni. Cei care fac calea spre estuarurile americane pun ca să ajungă acolo numai douăzeci şi opt de luni. Hărţile geologice ale mărilor vechi confirmă existenţa unui continent în acea regiune depărtată a oceanului Atlantic.
   Japonezii pun la clocit în acvarii mari ouăle unui anume soi de peşte preţuit de ei. Puii trec în Ocean, şi, la timpul predestinat, se întorc In locul de naştere
—   ca să fie pescuiţi, bineînţeles.
   Ca să ajungă într-o apă curgătoare şi apoi în Atlantic, ţiparii străpung iezăturile de pămînt. Acolo unde dau peste zăgazuri betonate, ies în vremea nopţii din apă şi trec peste cîmpuri, ca şerpii, pînă la primul pîrău. Ca să se împlinească destinul, nimic nu pare imposibil.
   Vreme de o oră, cît am stat la grebla Frumoasei, am asistat la bătălia păstrăvului cu imposibilul. Imposibilul trebuia biruit, ca să crească o generaţie nouă la izvoarele reci de sus. Ce importanţă aveau cei biruiţi, cei rămaşi ca să moară făfă a-şi fi împlinit destinul ? Dumnezeu vrea selecţia şi în acest domeniu, după cum o urmăreşte şi în ascensiunea necontenită şi penibilă a umanităţii. Leptocefali şi pui de păstrăvi, pui de lup şi de om au de realizat destine. Pentru ascensiunea păstrăvilor trebuie o zi splendidă şi
 567
unică — dea fîiâi fruffioâsâ zi a lunii’ august. Crede cineva că primăverile şi toamnele vieţii noastre sînt zadarnice? Cine nu se pătrunde de sensul lor, chiar dacă are în cap întreită mitră, e un profanator al Divinităţii.
   Venea amurgul şi spectacolul nostru încă nu luase sfîrşit. Păstrăvii mai luptau cu cascada şi săgetările lor spărgeau din cînd în cînd rezistenţa şuvoiului. Fiecare trecere o salutam cu bătăi de inimă ; simţeam pe prietinul meu că întoarce fruntea; întorceam şi eu ochii spre el şi schimbam un zîmbet.
     DRAMĂ ÎN MARGINEA PĂDURII
Intr-un rînd, la Branişte, Husar Şandor, şoferul prietinului nostru, meşterea nu ştiu ce la motorul automobilului. Meşterea într-o parte joasă şi ascunsă, încît oamenii ceilalţi ai noştri, adunîndu-se în jur ca să observe ce şi cum, trebuiau să-şi plece adînc nasurile şi capetele. Cel mai de la urmă a venit Hîr-şoveanu. El ştie că nu se poate aşeza în rîndul întăi al spectatorilor. Cel mai de la urmă a venit Hîrşovea-nu şi s-a plecat peste umerele şi capetele tuturor celorlalţi, aşa încît era cu fruntea drept lîngă fruntea lui Husar Şandor. Aşa fel de om e Hîrşoveanu.
   Cît o cumpănă de fîntînă.
   Comparaţia aceasta, însă, Hîrşoveanu n-o poate înţelege, căci el nu s-a coborît niciodată la cîinpie şi pe bărăganuri, el s-a adăpat întotdeauna la izvoarele din munte.
   Prietinii, cu bună-voie şi fără răutate, spun mai multe istorisiri în legătură cu această însuşire excepţională a fiinţii lui. Aşa, zice că, într-o împrejurare oarecare, coborînd de pe înălţimile de la Bistra şi nimerind undeva cătră văi, într-un sat din ţinutul Alba, şi întîmplîndu-se a fi sfîntă duminică, badea
 569
llie Hirşoveanu a intrat la biserică, sâ asculte letuf-ghia, care lui foarte îi place. Aşa-i place leturghia şi aşa-i plac cîntările, cît sade uitat, şi numai din cînd în cînd îi dă din ochi o lacrimă. Fiind el acolo în lăcaşul dumnezeesc între multă lume, se simţea tare bine. Numai nu înţelegea de ce popa, de cîte ori iese din altar, se tot uită la dînsul, ca şi cum l-ar cunoaşte ori ar pofti să-i spuie ceva. Insă domnul părinte nici îl cunoştea, nici poftea să-i spuie ceva, fărădecît era cuprins de mare uimire cum poate veni astfel un străin în biserică şi, în loc să stea în rînd şi umăr la umăr cu ceilalţi creştini, s-a suit pe o masă.
   Pînă la urmă popa nu s-a mai putut stăpîni şi "a făcut semn unui gospodar mai bătrîn, să vie lîngă el la uşa cea mică din stînga.
   —    Mă rog dumnitale, bade, i-a zis, vezi de ce s-a suit acel creştin pe masă. Asta-i una care n-o înţeleg. Al doilea1 nui înţeleg de unde are masă. Că alta, afară de cea pe care stau pomenile, noi n-avem în biserică. Trebuie că umblă el cu masa după dînsul.
   —    Asta numaidecît e aşa, a răspuns gospodarul cel bătrîn şi cuminte. Acel om străin llie Hirşoveanu are
o masă lăsată de la Dumnezeu şi se suie pe dînsa, ca să stea mai sus decît toţi oamenii de pe lumea asta.
   Altădată, —• spuneau oamenii noştri din Branişte,— s-a fost dus Hirşoveanu pe un plai cătră muntele Pătru. Era un loc greu şi ferit, pe unde arar suie vînătorii şi paznicii. Umblînd el pedestru prin acele singurătăţi, era cu mult deasupra tufărişurilor de bisacăn, şi din cînd în cînd se oprea ca să se uite să vadă vreo jivină. llie Hirşoveanu n-are nevoie de «hoştand». Cînd stă pe două picioare şi mai întinde şi gîtul, el singur e hoştand. Iaca s-arată o ursoaică. Stă şi se uită la el. Pleacă. Mai întoarce capul şi iar
 570
se uită. După aceea se duce să spuie ursului ce-a băgat de samă şi să-l întrebe cum ar îi de făcut să mînce-calul. Cu omu-i mai greu, că omul are măiestrii primejdioase şi mai ales ştie să stupească fulger printr-o ţeavă. Dar, după ce omul lasă la păscut calul pe care umblă călare, poate ar fi chip să-l împresure şi să puie brînca pe acest cal.
   Se mai spune la Branişte, cînd n-au alta oamenii noştri de vorbit, că badea Ilie s-ar trage din neamul cel vechi din valea Frumoasei, carele s-a fost chemat Jidovi. Cîndva, o fecioară din acest neam vechi a ieşit să culeagă muguri de brad şi de urzici. Pe vremea aceea, unde era mugurul bradului era şi al urzicii. Iar fata urieşilor culegea şi punea într-o sită cît roata morii. Umblind acea fecioară cătră vale, a ajuns in puţină vreme la Şugag şi a văzut un fel de gîngănii care umblau la faţa pămîntului. îşi scoteau Şugăgeriii vitele la păşune, lingă o dumbravă. Fecioara de urieşi s-a aplecat şi a cules vreo cîţiva şu-găgeni şi vreo cîteva şugăgence, punîndu-i în sită, după care s-a întors cu grabă mare la maica ei, să-i arate minunea.
      Uită-te dumneata, maică, ce-am găsit eu mai la vale, pe apa Frumoasei.
      Vai, suflete, i-a răspuns jidoviţa cea bătrînă, să ştii tu că ai găsit amară otravă. Aceştia sint oamenii şi blăstămul lor este să moştenească pămîntul. Noi urieşii ne vom petrece, şi după noi vor veni ei, săvîr-şind multe răutăţi. Să nu-i stîrneşti, că nu este altă gînganie mai ghimpoasă. Du-te de-i pune de unde i-ai luat şi la vale să nu te mai duci niciodată. Locul nostru e sus şi în singurătăţi.
   Dintr-acele făpturi vechi se trage Ilie Hîrşoveanu. De aceea tinde el tot cătră potecile cele mai de sus.
571
într-un răstimp al anilor vieţii lui îşi lăsase o barbă mare, ca să se poată căţăra plnă la el muierea, să-i spuie la ureche un sfat. Sfatul acela n-a fost altul decît să facă şi soţul ei ca toţi oamenii din vale, să se aşeze la mulţime şi la petrecere şi să bată războaie şi politică. Apoi venind la înţelegerea minţii lui cuvîntul cel bun al bătrînei din veac, a lepădat toate ale oamenilor, împreună cu barba. De-atunci se poartă badea llie ras. Nu s-a mai purta el cît a fi ş-a trăi ca oamenii de la cîmp şi nici n-a mai sta la sfatul muierii. Unde-i barbă mare trebuie grijă multă şi pieptene. Pe lîngă asta, se uită la tine ciudat căprioarele şi nu te cunosc.
   Badea llie face parte dintre acei paznici care cetesc tare bine locurile pe care le au pe samă. Şi ştiu de-asemenî să spuie ce-au cetit.
   La un sfat din Braniştea Domnului, iată în ce chip a grăit, explicînd' semnele ascunse pe care oamenii de rînd nu le ştiu cunoaşte.
   —     Domnilor, binevoiţi a cunoaşte că, în dimineaţa asta, m-am suit pe Runcul Cailor căutînd urme de jder.
   Trebuie să se ştie că fiarele răpitoare, de la ţap şi rîs la jder, sînt lăsate paznicilor noştri. (Asta o spun pentru profani, nu pentru vînători.) Iar paznicii noştri, în vremea iernii, urmăresc mai cu samă jderii, a căror blană preţuieşte, după cursul de astăzi al banului, cinci mii de lei. Blăniţa aceea castanie, nu mai mare decit a unei miţe, are asemenea valoare pentru frutnuseţa şi coloarea ei, pentru acea dulce' apă castanie şi fumurie, şi pentru puful ei moale, şi pentru spicele ei negre. Jderu-i scump şi pentru că-i rar şi se prinde greu. Oamenii noştri nu-1 dobîndesc cu puşca, pentru ca să nu-1 strice. Alcătuiesc în pă-
 572
dure, la locurile unde găsesc umbletul lui, nişte căp-căni simple şi ingenioase în acelaşi timp. Nu sint căpcăni de fier; ci teascuri de lemn. La o dihanie mică dispozitivul e foarte mare. Pentru că o fiară mică nu poate deosebi decît o capcană mică. Aşa încît se aşează o capcană mare — ca acele pe care le alcătuiau vinătorii de acum o mie de ani. Şi acum o mie de ani jderul era blăniţa cea mai de preţ a voievozilor şi domnii din Ardeal ori din Moldova o căutau şi puneau asupra ei oprelişti, ca să împodobească în-tăi şi întăi slăvitele lor fiinţi. In capcana aceasta vînătorii de jderi pun o veveriţă, ori o gaiţă, în lungul unei punţi înguste, pe unde jderul trebuie să treacă numaidecit şi numai într-un anumit chip, ca să poată lua nada. Cînd a venit lîngă nadă şi a apucat-o, dac-a tras-o numai de un fir de păr ori de o peniţă, — rîn-duiala lemnelor se desface, ş-un trunchişor fulgeră şi loveşte atît cît trebuie. Vînătorul găseşte jderul sus, între lemne, — unde nici vulpea nu-1 poate ajunge, iar bufniţa nu-1 poate vedea.
  —      Domnilor, binevoiţi a cunoaşte că, în dimineaţa asta, m-am suit pe Runcu Cailor, căutînd urme de jder. Astă-noapte a nins uşor — parcă ar fi curs puţintel pospai de zahar.
  Ducîndu-mă la locurile mele, mă opream din cind în cînd, precum se cuvine, şi cercetam. Stînd la o margine de tăietură, am băgat de samă două ciute.
  Trăgeau din cînd în cînd' din clomburi de brad smocuri de barba-caprei. După ce le mîncau, ieşeau mai în luminiş. Acolo alegeau din zăpadă cîte un rug de mure. Uneori scobeau cu piciorul şi-şi aplecau boturile. Pe urmă ridicau capetele şi primeau în nări adierea de dimineaţă.
 573
   încă nu răsărise soarele şi cerul era senin. Pădurea stătea neclintită. In tăietură părea a îi linişte deplină. Eu nu mă mişcăm de la locul meu. Aveam aşa o dorinţă să petrec cu ochii acele ciute, să văd ce vor şi ce-au să tacă. Mai pe urmă am văzut anume de ce trebuie să stau.
   Fiind astfel toate liniştite şi albe şi stînd eu aşa cu ochii acolo şi cu gîndul în altă parte, mi s-a zbătut inima. Ciutele fuseseră lovite de ceva. Fuseseră lovite fără îndoială, dar nu vedeam de ce anume. Una a făcut o săritură mare într-o parte şi-a apucat-o în goană la deal spre streşina brădetului. Cealaltă s-a dus la vale, c-o spaimă mai mare decît a celei dintăi.
   M-am înălţat în «hoştandu» meu, pe care-1 am de la Dumnezeu, să văd mai bine ce este. Nu vedeam nimic decît fuga lor ruptă în două părţi. Nu era acolo urs, nu era lup. Dacă ar fi fost, s-ar fi arătat şi aş fi văzut.
   Insă numaidecît trebuia să fie ceva. Nici o spaimă fără pricină.
   Am pornit îndată, cu deosebită grijă, de la locul meu. Am mers repede trei sute de paşi. In preajmă m-am oprit, ca să nu stric urmele şi semnele. M-am uitat cătră deal: am văzut urma întăi curată. Am împresurat urma de la vale şi am observat îndată ceea ce ştiam că trebuie să găsesc. Era urmă de sînge. întăi stropituri rare ; pe urmă dîră groasă.
   M-am lăsat cu grăbire la vale pe acele semne crunte. Ciuta năvălise întăi printr-o desime de crengi, ca să se cureţe de ce avea pe ea. Dar ce era pe ea nu se lepădase. Stropiturile de sînge împroşeau zăpada şi dincolo de crengărit.
   Prin urmare — îmi fac eu socoteala — e un rîs înţelept, care ştie sama vînatului. Dacă s-aruncă în
 574
grumazul ciutei şi ciuta e voinică şi bătrînă, îl duce şi îl izbeşte în clomburi; crengile şi rugii se caţără de el, îl bat în tigvă, îl prăvălesc într-o parte, pe urmă pot veni cerbii să-l calce în copite şi să-l ieie în coarne. Aşa, el a ştiut că trebuie să se anine d'e di-napoia ciutei, punînd ghiarele şi colţii într-o pulpă şi lucrînd acolo pînă ce rupe vina pe care o cunoaşte el; atunci cerboaica slăbeşte şi cade : e a lui.
   Intr-adevăr aşa a fost. Ciuta a mai fugit o toană, iar dihania o mînca dindărăt. Intr-un loc a căzut. Ucigaşul a simţit că vine duşman pe urmele lui. Stînd cu urechea aţintită o clipă, a auzit pasul meu prin zăpada veche şi s-a dus. Ştiam că stă deocamdată în preajmă lingîndu-se de sîngele proaspăt. Dar după ce m-a văzut că am intrat şi eu în afacerea lui, s-a retras. Cunoştea că este deasupra sa o putere mai mare.
   Cerboaica s-a mai zbătut puţină vreme, după aceea
i s-au umbrit ochii de moarte, a suspinat şi a murit.
   I-am pus între pleoape un clomburel de brădui. Şi m-am întors la locul de unde pornise întîmplarea. Trebuia să cetesc şi acolo semnele.
   Am căutat urmele ciutelor din pădure în. tăietură. Le-am găsit. Au venit încet ciugulind de ici, ciugulind de colo. Am trecut împrejur: n-am găsit urmele rîsului.
   Locul lui de pîndă l-am aflat pe o clada. Aşa că el se aşezase acolo, domnilor, de cu noapte, înainte de a cădea pospaiul. Ninsoarea proaspătă i-a astupat urmele. Ninsoarea proaspătă a căzut şi pe el. S-a lăsat nins, a stat neclintit ca un lemn mort sau ca o piatră. Ciutele n-au văzut nici urmă, nu puteau simţi nici aburul trupului lui.
   El ştia drumul lor de fiecare dimineaţă. Căci animalele acestea se obişnuiesc cu locurile lor, au o bă-
 575
telişte a lor, o plimbare obişnuită cu care s-au dedat de cu toamnă şi-şi aduc aminte de ea. încît rîsul, ştiind asemenea obicei, le-a tot urmărit.
   Dar le-a urmărit cu luare-aminte, nevădindu-se niciodată. Le-a privegheat aşteptind un ceas potrivit, ca să le jertfească. A mai stat şi în alte dimineţi pe cladă, dar ciutele ori nu s-au apropiat destul, ori au primit in nări miros neplăcut şi s-au tras cătră alte locuri ale lor. Adulmecînd putoarea unei jivine primejdioase, poate nici n-au mai dat pe aici o vreme. Pină ce au uitat primejdia. După ce au uitat primejdia, au venit din nou la plimbarea lor cea plăcută.
   Duşmanul era tot în vecinătate. Le aşteptase cu stăruinţă — trei zile, ori o săptămînă, poate şi mai mult.
   Ciutele s-au mişcat în apropiere — dar nu destul de aproape pentru socotinţa săriturii lui.
   Iată însă că în noaptea asta a dat Dumnezeu o ninsoare uşoară şi i s-au astupat cu desăvîrşire urmele. Ninsoarea a fulguit şi asupra lui şi l-a ascuns deplin. S-a mai întîmplat ca ciutele să se apropie îndestulător nu pentru foamea lui, care e totdeauna cumplită, ci pentru arcurile lui de criţă. Deci a sărit şi s-a agăţat de dinapoia uneia şi a sîngerat-o şi a mîncat-o pînă ce a doborît-o.
   Asta cetind eu, m-am întors iarăşi la cerboaică. Ce înţeles poate să aibă asemenea jertfă, domnilor, decît că puii acelei rîsoaice schiaună de foame şi pier dacă n-au carne. Mama lor şoricăreşte puţin în cursul zilelor, după ce n-a avut nici o izbîndă la pînda de dimineaţă, dar ei cresc şi au nevoie tot mai multă. Cresc şi au nevoie de carne de viţel, ori de ciută. Şi atuncea s-a întîmplat ce am văzut eu şi ce am cetit în tăietură, la Runcu Cailor.
               ÎNŞELĂRI
   Ha-ha-haa! Muntele e limpede şi văile-s în ceaţă, zice cu plăcere şi cu ironie prietinul meu doctorul Sivu.
   Intr-adevăr-, o ceaţă lăptoasă acoperea văile depărtate. O ceaţă care stătea asupra văilor în puterea greutăţii. O ceaţă din care curgea burniţă şi răceală. O recunoşteam noi ceaţa aceasta, ca unii ce eram pescari şi vînători. Pe cînd locul nostru de sus rîdea de lumină ca un cristal curat. Cerul era scobit în safir; în ape împungeau săgeţi orbitoare de aur. Era bine şi călduţ; ne aflam la jumătatea lunii iulie. Tot aşteptasem vremea bună şi vremea bună întîrziase; o riădăjduisem cu ardoare două săptămîni şi trăisem aici ca-n nişte zile ale Dochiei; cînd iluminare de soare, cînd întunecare cu stropituri repezi; cînd linişte, cînd furtună de zloată. Cum ne desfăşuram undiţile la apa Frumoasei, ademeniţi de înşelările albastre ale văzduhului, cum purcedea de la Tărtărău, despletindu-se oblic, un nour posomorit. Aşa încît acum ne răzbunam şi noi. Ne îngăduiam să fim superiori, ca şi cum văile şi-ar fi făcut un merit din situaţia lor într-o regiune mai blîndă. La ironia adre-
37 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 14
 577
sată de cătră prietinul Sivu văilor, m-am simţit şi eu plin de trufie, faţă de locuri pentru care, obişnuit, am simpatie.
   Acel «Ha-ha-haa !» aruncat cu glas puternic şi răsunător de doctorul Sivu prin limpezimea dimineţii, peste ponoare, are şi el povestea lui, ca să poată fi Înţeles intru toată semnificaţia.
   Prietinul Sivu e un bărbat cu înfăţişarea simpatică, însă proporţiile staturii lui nu l-ar aşeza chiar între oamenii nalţi. S-ar putea zice că e mai mult bondoc. Pe cînd amicul său doctorul Ţupa, cu care el a săvîrşit multe isprăvi in anii tinereţii, e cu mult mai nalt decît ar trebui. Dacă doctorul Sivu are com-plectări laterale, complectările şi prisosurile doctorului Ţupa sint în lung. Dacă ne-am îngădui să grăim ca oamenii de rind, am spune că i-a pierdut dracul măsura.
   Îndată după război, pe care l-au purtat cu vrednicie nedespărţiţi, s-au întors acasă şi au constatat că lumea nu s-a schimbat. Cei săraci rămăseseră tot săraci. Mulţi dintre bogaţi sărăciseră. In orice caz ei nu se aflau în categoria privilegiată. După ce s-au bucurat întru spirit de unirea Ardealului lor cu celelalte ţări romîneşti, au stat ş-au cugetat, — unul mare şi altul mic, unul privind de sus in jos şi altul de jos în sus, au stat ş-au cugetat cum ar putea să agonisească ceva cîştig, ca să li se pară viata ceva mai bună şi lumea mai puţin ticăloasă.
   Dintre amîndoi, doctorul Sivu era tipul vesel.'Tipul gînditor şi inventiv era doctorul Ţupa. Deci doctorul Ţupa a cugetat adine trei zile şi a aflat că mijlocul sigur şi prompt de îmbogăţire — îmbogăţire onestă
—   ar îi cîteva geâmandane de mosoare de aţă, pe care să le cumpere ieftin de unde se găseau în abun-
578
denţă şi să le vîndă cu mare folos în satele ardeleneşti, unde această marfă nu se mai găsea de multă vreme. Cum suiai nişte coline prin Alba şi Inidoara, găseai lume care uitase de mosor şi aţă, şi muierile de-acolo pomeneau cu jale că a fost cîndva pe lume asemenea marfă, iar acuma se va mai fi găsind in celălalt capăt al pămintului, dar la noi nu mai găseşti de ai plăti cu aur — greutate pe greutate.
   —     Eu am să descopăr la Bucureşti negustori cu care am mai făcut treburi, a hotărît Ţupa. Umplu burduf patru geamandane şi le aduc in locul unde marfa trebuieşte, deci se plăteşte. Aplicăm una din axiomele cererii şi ofertei. Cumpăr cu potrivit preţ şi vindem cum se cuvine, aşa ca să alcătuim un capital respectabil. Pe urmă, avînd capital, trecem la alte afaceri. Altă ambiţie n-am, decît să adunăm intr-un an un milion, ca să nu ne mai simţim umiliţi faţă de atîţia proşti.
   Zis şi făcut. După ce au pus capăt la capăt rămăşi-ţile de finanţe ale amîndurora, destul de firave, doctorul Ţupa a trecut în regat şi a găsit mosoare de aţă.
   Cînd le-au adus la munte, prietinii s-au privit cu bucurie şi s-au gratulat. Dar pe cînd ei puneau la cale ofensiva desfacerii, iată că sosesc două companii de demobilizaţi din armata de la Piave, graniţa Italiei, cu raniţile pline de mosoare de aţă. îndată marfa n-a mai avut preţ. S-au gîndit să deplaseze piaţa de desfacere şi au aflat că în toată ţara Ardealului s-a împrăştiat cu îmbielşugare marfă italienească.
   După primul moment de descurajare, doctorul Ţupa s-a înălţat în sus şi a propus să se vîndă marfa cu preţ redus, ca să poată fi salvat capitalul. In aceste
 37*
 579
împrejurări doctorul Sivu, făgărăşan de baştină* de la Porumbacu, a crezut mai nimerit să alcătuiască nişte stihuri, care au avantajul asupra poeziei moderne că se cintă şi se joacă. Se cîntă pentru că asta e singura soluţie bună la năcaz, şi se joacă, dease-meni, ca să fie plăcerea omului deplină.
   Deci pe cînd doctorul Ţupa cugeta amărît cu nasul aplecat asupra mosoarelor, Sivu îşi executa producţia poetică, adăogîndu-i muzică şi danţ.
                    Eu sînt Ţupa-negustorul...
                    Ha-ha-haa ! — poc-poc !
   Ha-ha-haa! — exclamaţie de rrmlţămire şi veselie. Poc-poc! — două bătăi succesive, una cu palma dreaptă în coapsa dreaptă, şi una cu palma stîngă în coapsa stîngă. Căci pe cînd se enunţă muzical şi ritmat stihul, Sivu a început dansul, împrumutînd atitudinea mîndră şi provocătoare a feciorilor de la Porumbacu ; iar Ha-ha-haa ! — poc-poc ! complec-tează în contrapunct recitativul melodic. Dacă nu se supără persoanele nobile sau americanizate de radio şi ciriema, asta se chiamă o chiuitură populară. In loc de poc-poc !, se poate introduce un sunet din gură şi altul din degete, sau altă pereche de lovituri potrivite; totul este să se întărească ritmul, adăogînd noutatea unei variaţii.
                    Eu sînt Ţupa-negustorul...
                    Ha-ha-haa — clic-clac !
                    Şi vînd aţa — cu mosorul —
                    Ha-ha-haa — clic-paf !
                    Vînd mosorul cu doi Ici —
                    Ha-ha-haa ! — cioc-poc !
                    Şi ţi-1 dau — vrei ori nu vrei —
                    Ha-ha-haa ! — cioc-boc !
 580
   £înd a bătut Sivu — cioc-boc ! în carîmbul cizmei şi-n marginea mesei, doctorul Ţupa a început să zvirlă cu mosoarele de aţă după el.
   —     Ha-ha-haa! Muntele e limpede şi văile-s în ceaţă ! striga cu plăcere, cu veselie şi ironie prietinul nostru Sivu. Cred că n-am îace rău dacă ne-am coborî la Frumoasa şi am încerca să dăm la păstrăvi.
   —     Plan bun, am răspuns eu. Pînă cătră ora 11, avem vreme. înainte de ceasul 11, păstrăvii nici n-au obicei să iasă la vînătoare.
                   Am şi albă, am şi neagră...
   Am pornit să cîntăm amindoi. Era vorba tot de mosoarele de aţă ale lui Ţupa, negustorul.
                   Am şi albă, — am şi neagră
                   —  Ha-ha-haa ! — Clic-clac!
                   Asta mi-i averea-ntreagă,
                   —  Ha-ha-haa ! — Clac-clic !
   După ce ne-am bucurat amîndoi cîntînd .şi dansînd fără spectatori această negustorie celebră, am mai cercetat o dată depărtările vrednice de dispreţ şi pline de ceaţă, şi am ocolit cărarea, pe sub streşina pădurii, cătră observatorul din tăietură.
   Ne-am suit in pătul, ne-am pregătit puştile si am zîmbit împrejurimilor. Nici nu se poate alia, în altă parte de lume, mai încîntată margine de singurătate. Chiar dacă s-ar afla, se adăogea acelui loc tihna, lumina şi momentul între toate ales, moment care nu seamănă cu altul în toată veşnicia. Ne aflam într-ase-menea moment de farmec, cu bucuria că l-am găsit şi cu regretul că va trece degrabă. Primeam în toată făptura mea farmecul lui. Eram şi foarte bine pregătit de cîntecul prietinului Sivu. Eram bucuros şi de su-
 581
perioritatea pe care o avea muntele asupra acelor văi umilite.
   Fără a se clinti, prietinul Sivu mă împinge uşor cu cotul. îmi şopteşte:
   —   Fii atent.
   I-am răspuns, c-un semn de aprobare, că văd şi eu ceea ce vede el. O căprioară apăruse in tăietură foarte aproape de noi. Poiana era încărcată de bisacăn înflorit roşu. Căprioara ciugulea cu botişoru-i fin ste-blele înalte ale florilor.
   —   Fii atent, stăruia prietinul Sivu.
   Am văzut şi eu, în aceeaşi clfpă cînd îmi venea a doua înştiinţare. In dreapta, la două sute de paşi, subt o scorbură, într-o golişte, o vulpe aurie ca un jaratic adulmeca adierea dimineţii. Sta întoarsă cătră căprioară şi trăgea in nări înştiinţare. Am cercetat-o cu binoclul; se vedea lămurit cît e de interesată de vecinătatea aceea bine mirositoare; o puncta întruna cu botu-i ascuţit. Fără a întîrzia mult se puse furişat' în mişcare.
   Gindul meu era şi al doctorului Sivu. Dacă izbuteşte dihania să se apropie nesimţită, va ataca pe căprioară. Tovarăşul meu îşi pregăti arma, ca să facă dreptate. L-am aprobat din ochi. Dimineaţa aceea ne făgăduia o satisfacţie în plus.
   Vulpea se oprise de două ori. Cînd pornise a treia oară, avea bine lămurită situaţia şi ştia precis unde se găseşte căprioara. Mergea întins, fără nici o şovăire.
   Cînd dihania iu la treizeci de paşi, căprioara deodată deveni neliniştită. Sivu întîrzia să ridice arma. Poate era doritor să vadă în ce chip anume se va desfăşura atacul. Ori înţelegea că totul se va rezolva printr-o retragere precipitată a căprioarei şi
 582
aştepta să vadă cum se va întîmplă asta. Pe vulpe o avea oricind la îndămînă.
   Cînd vulpea ieşi de sub rugi de smeură şi liane, intr-o revărsare de soare, căprioara o zări. Poate n-o zărise anume. Dar o ştia cine-i şi unde-i. Mă aşteptam s-o văd salvîndu-se. Dimpotrivă, ea luă o poză de in-dîrjire şi începu să bată în pămînt cu piciorul drept de dinainte. Bătea cu putere — boc! bic! buc! îşi cumpăni în jos fruntea şi porni cu mînie la atac. Vulpea coti în tufe şi se făcu nevăzută.
   Doctorul Sivu nu-şi putu stăpîni exclamaţia de mulţămire:
   —  Ha-ha-haa !
   Căprioara tresări, se întoarse şi porni în copce spre streşina brazilor.
   —     Ne aşteaptă păstrăvii! mă îndemnă tovarăşul meu.
   Ne-am coborît, fredonînd, la apa Frumoasei. Am trecut pe acasă şi ne-am luat cele mai iscusite scule. Cînd ne-am prezentat la malul rîului, am văzut res-frîngîndu-se în unda un cer alburiu. Exact la al doisprezecelea ceas, cînd, după cît se spune, păstrăvii vînează mai frenetic fie subt undă, fie deasupra undei, — am simţit că soarele acelei zile se învăluie şi ne părăseşte. Ceaţa nourilor se urca spre noi şi tindea şi mai sus.
   Nu-i riguros exact, credeam atunci, că păstrăvii apar numaidecît la vînătoarea lor în ceasul amiezii. Eram gata să mă încredinţez că nu au obicei niciodată să iasă. Aveam sentimentul covîrşitor că ora de aur care trecuse e pierdută cu desăvîrşire, pentru totdeauna pierdută. Tristeţa este că toate ceasurile vieţii noastre trec şi rămîn căzute iremediabil. Aveam însă atunci cu putere în mine conştiinţa absurdităţii
 583
acestui fenomen, parcă aş fi descoperit deodată In mine morbul cel mai grav. Suportăm clipă cu clipă moartea, fără $ă ne alarmăm. Şi dintrodată avem demenţa zădărniciei vieţii şi constatarea aceasta — clipă trecătoare — emite in noi otrava subtilă a disperării.
   Ne-am trezit rizind strîmb. Cînd am ajuns la convingerea că amindoi, — eu şi doctorul Sivu — trebuie să cintăm şi să jucăm isprava mosoarelor lui Ţupa negustorul, am simţit pe fruntea mea obosită şi pi-căturile ploii ca nişte halire. Pădurea de brad începu să şuşuie.
                       BROZ
Umblînd la păstrăvi in Valea Frumoasei, am învăţat multe năravuri şi rînduieli ale peştilor. In legătură cu păstrăvii şi lipanii, am cunoscut cîte ceva despre gîngăniile care zboară la faţa apei — ele fiind' tăcute nu numai ca să împodobească de colori schimbătoare lumina zilei şi umbra cetinei, ci ca să hrănească pe păstrăvi şi lipani. Urmărind fluturii, am dat de larve, şi, căutînd larvele, am ajuns să văd că colorile lor sînt gemene cu ale florilor ; iar florile şi ele nu sînt atît pentru ochiul nostru cit pentru unele sălbătăciuni ale singurătăţii. Deci în legătură cu florile am pus căprioarele. Iar de la căprioare şi cerbi am trecut la om care, în definitiv, a ajuns sus în urma lupului şi ursului, cel din urmă, izbutind să se menţie în primul plan, de şi, la dreptul vorbind, nu-i nici o nevoie de el aici. Am aflat de la oamenii trecători istorisiri despre cele mai statornice decît ei. Din qind în cînd a trebuit să mă supun şi să accept, şi alte istorisiri decît despre urşi, cerbi şi căprioare; istorisiri despre oameni. Aşa am aflat o întîmplare a lui Broz.
 585
  Broz era urmaş al unui pribeag carintian, poposit între aceste păduri şi rămas în valea asta. Pe bătrînul cel vechi se zice că l-ar ti chemat Loiz. După o viaţă destul de lungă şi de grea, cînd i-a venit vremea să închidă ochii* a poftit să cinstească o cupă de vin şi a închinat-o cătră apa Frumoasei. «Aicea mi-a fost drag să mor», a cuvintat el — şi s-a uitat întunecos la toate cîte se prevedeau, dulci şi blinde, intr-o zi strălucită de vară. Avea nişte ochi fioroşi, streşiniţi de sprîncene groase, acel Loiz bătrînul, cît lelei Victoria, munteancă de baştină şi soţia lui dreaptă, îi fusese frică toată viaţa de acei ochi. Feciorul carintianului şi al Victoriei şugăgeanca s-a nimerit să fie un bărbat balan şi luminat la înfăţişare ca maică-sa ; toată viaţa lui, părea c-a rîs şi s-a bucurat cu apele şi cu pădurile. Dar cel mai mare fecior al lui Ile — cu numele Ambrozie — adică Broz — a prins a se uita la toate ca dintr-o adîncime şi dintr-un întuneric, întocmai ca şi uncheşul lui ca-rintianul.
  Părea că întruna îi ninge şi-i plouă. Parcă nu-i erau boii acasă, de şi nu era plugar. Ori neguţător, închipuindu-ne că ar fi fiind, parcă i s-ar fi înecat corăbiile în Marea Neagră — adică la capătul lumii, unde el nu fusese niciodată. Amară îi era apa de la izvorul din stîncă, şi smeura din tăietură acră. Ursul pe care-1 descoperise întăia oară, ca paznic, spre muntele Pătru, fusese cea mai bătrînă şi mai crîn-cenă dintre fiare. Avea nărav acest Broz să pîndească şi să identifice numai un cerb cu optsprezece crengi, al cărui glas pare tunet în nopţile de sfîrşit de septemvrie, cînd boncăluiesc taurii muntelui. Ştia să prindă şi păstrăvi. Care erau mai mari şi mai negri păstrăvi pe aceia îi prindea. Altfel era bărbat frumos.
 586
nalt şi trufaş, cu două mustăţi negre, tuîoase 8i ro-tunzite şi cu sprincenele dese. Din mustăţi rar îi sticleau dinţii puternici; de sub tufele sprîncenelor se deşteptau numai cînd şi cînd ochii castanii.
   îşi durase casă lîngă Prigoana, şi-n casă avea ue toate, căci, fiind bun meşter de căpcăni şi teascuri şi priceput la aşezarea stîrvurilor otrăvite, scotea în fiecare primăvară destule piei de vulpe, jder şi lup, pe care le neguţa cu pricepere în tîrg la Sebeş.
   Numai un lucru nu-1- nimerise bun între podoabele casei lui — nevastă după vrednicia pe care o avea el.
   Şugag e locul unde oamenii noştri găsesc muieri după plac. Nici nu se află pe lume alt loc unde să se găsească atîtea femei frumoase ca la Şugag. Care de care mai frumoase. Cum iese fata la lume şi ride, vin muntenii din cotloanele cele de sus ca să se uite la dînsa. Aşa că alesese şi Broz una. Dar Nastasia lui se nimerise a fi ca o floare trecătoare. înflorise într-o dimineaţă şi se ofilise prea curînd. Intr-al doilea an al căsniciei lor, Nastasia s-a îmbolnăvit de piept şi a mers tot în scădere. Aşa încît ochii casei de lîngă Prigoana s-au întunecat ca şi ai lui Broz.
   După ce Nastasia s-a dus unde ne ducem toţi, cu păstrăvii, căprioarele şi bisacănul din curături, Broz a lăsat căsuţa pustie şi şi-a alcătuit o colibă în cea mai depărtată rîpă, ca să-l uite toţi şi să nu se mai ştie nimica de dînsul.
   Stăpînii lui l-au cău ca pe o sălbătăciune şi, gă-sindu-1, i-au spus mai multe vorbe de mîngîiere, pe care piaznicul părea că nu le aude. Lîngă' acele vorbe' de mîngîiere, prietinii mei au adaos un căţelandru vînător, castaniu şi fumuriu la blăniţă, liniştit şi înţelept. Cum l-a văzut Broz, i-a zîmbit puţin, numai din partea dreaptă a obrazului. Şi luînd sub mîna sa,
 587
  In singurătate, pe acel căţel vînător, l-a deprins felurite lucruri de mirare, aşa fel că, ieşind cu el după o vreme la lume, stăteau stăpînii şi se uitau cu plăcere atît la Broz care se întorsese la viaţa oamenilor, cit şi la Aiax, care devenise cel mai prima urmăritor al cerbilor şi ţapilor răniţi.
     Chiar în aceeaşi zi a ieşirii la lume, suind prietinul meu Ieronim pînă la un pătul în coasta Prigoanei, avînd cu sine pe Broz şi pe Aiax, a tras cu carabina într-un ţap tare — şi, cercetînd' locul, a aflat urmă de sînge.
     —   Ce facem, Broz ? a întrebat prietinul Ieronim.
     Broz a clătinat din cap.
     —   Facem bine.
     A fluierat uşurel şi Aiax a venit la piciorul lui.
     —   Pune nasul... i-a poruncit Broz lui Aiax.
     Aiax a pus nasul. A ridicat apoi capul şi a tras vint în nări. A atins după aceea iarăşi de două ori, scurt, urma ţapului.
     —   Este ? l-a întrebat Broz.
     —      Este, mă rog, a răspuns Aiax. «Este, mă rog», era un răspuns pe care căţelandrul obişnuia să-l deie cu coada. Iar Broz a trecut stăpînului său răspunsul, cu glas:
     —   Este, mă rog.
     S-au dus pe urma ţapului. — Aiax înainte şi Broz după Aiax. Iar după Broz şi Aiax venea prietinul Ieronim. Au suit la deal un timp; pe urmă au coborît într-un pîrău. Urmă de sînge nu mai era ; dar căţelandrul se ducea liniştit şi întins după semnele lui, care sînt o taină necunoscută nouă. A coborît în pîrău şi a trecut dincolo; a făcut un ocol şi a revenit . la pîrău. A intrat în apă străbătînd o desime. După ce a ieşit din desimea de rugi ghimpoşi, s-a oprit,
 588
  aşteptînd pe oameni. Vremea era înăbuşitoare şi zările pădurii se întunecau de nouri. Au scăpărat fulgere şi a detunat tunet. A trecut o ploaie repede cu vifor răsucind tufişurile şi aplecind adînc brazii tineri. Prietinul Ieronim, Broz şi cînele au stat sub cetini, aşteptînd să curgă la vale puhoiul neaşteptat, amestecat cu bolovani.
    A trecut puhoiul. S-a făcut linişte. A lucit iar lumină sub poala pădurii.
    —  Acum să ne întoarcem, a zis prietinul Ieronim.
    —  Ba, a răspuns Broz.
    Prietinul Ieronim a priceput că mai .aveau de mers «o ţîră».
    Aiax a trecut peste risipiturile pirăului şi iar a prins a umbla în lungul costişei. S-a dus aşa vreme îndelungată ; parcă umbla fără rost. Insă el era tras de o aţă nevăzută ; pînă ce a răzbit într-o poieniţă. Acolo s-a oprit ş-a dat glas o singură dată : Ham ! Ţapul cel tare era acolo; nu _ mai avea putere. Se întinsese pe o lespede, cu capul spre deal. Ciîrîa ploii îl spălase de sînge.
 • De atunci Aiax a început a se bucura de mare cinste la vînătorii din Branişte. Iar Broz şi-a venit în fire, deschizînd iarăşi ochii spre lumină.
    Lumina aceea era mai ales în jos, în partea unde merge lărgindu-se valea Frumoasei. însuşi Aiax trăgea într-acolo, înţelegînd ce pofteşte stăpînul său.
    într-o sfîntă zi cu soare, Broz a pus pe el straie nouă şi şi-a încălţat bocancii cei mari cu clonţuri de oţel. L-a întrebat pe Aiax dacă cunoaşte drumul.
    —  II cunosc, i-a răspuns căţelandrul.
    —  Insă tu n-ai fost niciodată acolo.
    Aiax n-a catadicsit să răspundă la atît de multe cuvinte ; Broz nu obişnuia decît prea rar să lege la
  38 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 14
 589
 un loc şapte vorbe. Afară de asta, un cîne vînător ca el n-are nevoie, ca oamenii, să se ducă să cunoască locul şi fiara anume ; el cunoaşte toate ale lumii în alt chip cu mult mai sigur.
 A pornit el, deci, înainte. Cînd a ajuns la gura Prigoanei, n-a ocolit la deal, ci a tras cătră vale. Broz a mormăit cu mulţămire. Dincolo de arcul de spumă al Prigoanei, la o bătaie de puşcă pe vale, se afla o colibă de lucrători. Dinaintea colibei ardea foc de brad ; mirosea toată împrejurimea a răşină. Lucrătorii erau la lucrul lor, la mînatul buştenilor pe unda rîului; numai caimanul se afla acasă şi pregătea prînzul.
 Cînele s-a oprit lîngă foc. Caimanul a ieşit din colibă.
 —   Doamne-ajută ! a zis Broz.
 —   Mulţam, a răspuns caimanul.
 —   Găteşti mîncare soţilor ? a întrebat paznicul.
 —      Gătesc, a răspuns caimanul. Asta e rînduiala caiinanultii. Doarme un somn. Bea o gură d'e răchie. Aprinde focul şi se gîndeşte la cîte în lume. Eu, de cînd am venit de la Marmoroş în valea asta, o duc ca în rai. Am doi feciori; n-am să-i fac nici deputaţi, nici miniştri; eu zic să-i fac tot caîmani, că altă breaslă mai bună nu-i. Oricîte-ar spune unii şi alţii, nu se află breaslă mai bună decît breasla lenei.
 —   Ie! a răspuns Broz, pe gînduri.
 Caimanul a rîs.
 —   Dar ce-am spus eu ai ascultat ?
 —   Ţ!
 —   Vra să zică, te duci la vale ?
 —   M-ihî!
 —   Ai treabă la Bistra ?
 —   Nu.
 590
   —   Atunci te cobori tocmai la Şugag.
   —   Aşa-i.
   Caimanul şi-a pregătit pipa şi a scuipat în toc.
   —     Ai tu dreptate. Am uitat eu, pentru că au crescut dealurile. Breasla tinereţii e mai bună decît a unui caiman bătrîn. Du-te şi petrece cît ţi-i vremea. Numai vezi să n-aibă semnul Diavolului.
   —   Cine ?
   —   Fata aceea.
   —   Care -fată ?
   —     Fata aceea pe care ai s-o găseşti devale-, la Şugag.
   Broz a zîmbit din partea dreaptă a obrazului şi a cinstit cu o ţigară pe maramureşan.
   —   Rămîi cu bine, Costea-baci.
   A coborît la vale. Cînele l-a dus întins, intr-acel sălaş d'e oameni, unde sînt case una lîngă alta, unde se adună cinci şi chiar şase oameni la un loc, şi unde, stînd cit ai fuma o ţigară la podul de peste Frumoasa, te socoteşti ca un stăpîn şi ca un vameş, vămuind din ochi fetele.
   Sînt vreo două-trei, urîte; acelea păşesc repede şi le place să meargă la un loc, vorbind. O ţarcă le răspunde dintr-o salcie căprească. Cea frumoasă vine singură. Umblă cam alene şi se mlădie din mijloc. Care să fie semnul Diavolului ? ca să-l ştie el ceti. Cum îl ceteşte, cum înţelege că trebuie să se ferească. Frumuseţa însă nu poate fi semn blăstămat. Nici ochii care, ageri şi neliniştiţi, s-au pus asupra lui.
   Broz îşi simte inima zvîcnind. Inima aceea o socotea îmbătrînită şi pustie. Cum îşi simte inima întinerind, află că soare ca în acea zi de vară n-a mai fost niciodinioară pe lume, aşa de auriu şi aşa de
 591
dulce. Deodată a cîntat un cuc în dreapta iui şi fata a rîs.
   Văzîndu-1 că tace, a grăit ea :
   —   Mi-a cîntat în stîngă.
   Broz a urmat să tacă, cercetînd-o stăruitor cu ochii lui umbriţi. Aiax s-a dus la dînsa. Ea a arătat îndată căţelului unde se duce şi i-a spus şi cum o chiamă şi a mai adăogat că se sfieşte de oamenii care privesc într-asemenea chip neprietinos.
   Paznicul a îndrăznit să păşească înainte ; ea s-a alintat:
   —   Poate nu-ţi place numele meu ?
   —     îmi place, a răspuns Broz. Şi a rostit numele ei întăia oară : Turia, umplîndu-se in toată fiinţa de un fior de dulceaţă. Ea a scos din straiţă un măr şi i l-a întins.
   Cu mult mai tirziu s-a gîndit Broz că acel măr, ru-măn pe o parte ca şi obrazul ei, ar fi putut să fie semnul de care pomenise Costea-baci, după pilda strămoşului nostru Adam, care a pătimit de la soţia sa Eva dintr-o pricină asemănătoare.
   Bun şi dulce măr.
   Cînd s-a întors a doua oară la Şugag şi s-a abătut într-o margine ferită de dumbravă, i-a auzit şi glasul cîntînd. A stat cu gura căscată ascultînd, ca să intre acel cîntec în toate simţurile lui. S-a rezemat de un brad, socotind că nu mai are putere să treacă înainte. Totuşi a trecut. A păşit un pîrău, pe o punte îngustă. Dincolo, în poiană, erau unsprezece oi plăvăi. Şi Turia se ascunsese, aşa ca s-o vadă el şi s-o găsească.
   Toate acestea au fost şi s-au petrecut într-o vară. Cum cînta fata aceea de la Şugag ?
                  Bădişor de la Bihor,
                  Te-am iubit, eram să mor.
592
   Foarte frumos cîntec a fost ş-acesta. Ş-au fost frumoase vorbele care s-au spus. Le-a spus mai mult ea. Căci el nici acuma nu era prea vorbăreţ. In ziua de Sîntilie, Broz s-a înfăţişat şi la părinţii ei, ca să-i cunoască. A găsit un gospodar cam slăbănog, cu numele Irimie. Insă Ana, mama Turiei, era o muiere cum sînt puţine pe lumea asta: vrednică şi aprigă. Avea o aruncătură de ochi întocmai ca a Turiei.
   După Sîntilie au prins a tot veni domni la Branişte şi Broz a avut treabă cu căţelandrul său Aiiix. In septemvrie au fost ploi rele ; apoi, cînd s-a luminat iar vremea, a început în munte boncăluitul cerbilor şi domnii s-au suit la pătuluri şi la colibe.
   Pădurea de brad era mai frumoasă decît oricînd în toamna aceea. In casa cea singură a lui Broz se afla o măsuţă cioplită şi încheiată de mîna lui. Pe măsuţă, aruncată o horbotă. Deasupra, într-un pahar d'e sticlă verzie, o floare roşie, care înfloreşte pînă tîrziu in tăieturi. Floarea aceea se duce s-o caute Broz în fiecare dimineaţă, în plantaţiile noi de brad. O aducea şi o aşeza în pahar schimbînd pe cea veche. Ieşind apoi la datoria lui, sta cu mintea aţintită la vremea cînd — după legămîntul jurat — avea să urce sus la el fata de la Şugag. Avea să urce cu zestrea şi cu cununia, să-i îmblînzească singurătatea.
   Cîteodată se trezea rîzînd şi-l întreba şi pe Aiax ce părere are. Aiax avea o părere foarte bună.
   Mai fusese vorba ca să se repeadă Turia pînă sus, în vremea asta cît Broz era învăluit de treburile lui de paznic. Fusese vorba sa vie măcar de două ori. El ar fi fost tare mulţămit s-o vadă venind măcar o dată ; pentru asta stăteau florile aşezate in pahar de mîna lui in fiecare dimineaţă.
 593
  Ea însă întîrzia. Broz ii trimesese vorbă stăruitoare. Costea-baci, caimanul, om înţelept, tălmăcise cît se poate de bine chemarea lui Broz: coborîndu-se într-o zi de sărbătoare la Şugag, găsise pe fată şi îi spusese că numaidecît să alerge la deal, ca să vadă ea singură cu ochii ei cum ard codrii de brad.
  —  Şi ea ce a spus ?
  —     N-a spus nimic, fărădecît a rîs. Am văzut şi semnul.
  —  Care semn ?
  —  Semnul de care te-am vestit eu.
  Broz a oftat cu mare năduf.
  Semnul acela s-a dovedit a fi; iar rîsul a dat şi mai mare dovadă că treburile nu merg bine. Cînd s-a pregătit cu mare fierbinţeală Broz, ca să se coboare cu Aiax la locul de fericire unde îi cîntase cucul în dreapta, a venit la el caimanul.
  —  Te duci la vale, Broz ?
  —  Mă duc.
  —  La Şugag ?
  , — La.
  —  Apoi nu te mai duce.
  Lui Broz i-au scăpărat ochii; s-a uitat în jur, să vadă dacă n-a crăpat pămîntul, ca să-l repeadă cu un picior pe caiman în acea prăpastie, cătră focul tartorului. Prăpastia nu s-a deschis; caimanul du-hănea cu înţelepciune din pipă.
  —  S-a întîmplat ceva?
  —  Tîmplat.
  Broz s-a făcut negru ca pămîntul. A început să gîfîie.
  —  A murit ?
  —  Da’ n-a mai murit, a rînjit caimanul.
  —  Cum ?
594
 —   Tune draeu-n coşul ei: n-a murit; s-a dus.
 Broz a rămas fără glas. S-a lepădat pe scaun, —
 netrebnic şi ticălos. Apoi a răsărit din uimire.
 —   Nu se poate !
 ■— Ba se poate! s-a îndîrjit Costea-baci.
 —     Iţi spun eu că nu se poate, răcnea Broz. A făcut jurămînt.
 Caimanul a scuipat cătră uşă :
 —   Aista-i jurămîntul lor!
 întăi bătrînul a crezut că n-are să mai scape cu viaţă din casa lui Broz. Aşa ridea Broz şi aşa nebunise, dărîmînd scaunele, dărîmînd patul, dărîmtnd masa, izbind paharul cu floarea roşie într-un părete. N-a nebunit, însă, şi maramureşanului i-a venit răsufletul la loc. Broz a cules floarea de jos ş-a ţinut-o în mîna stîngă, fără s-o vadă. S-a lepădat iar pe scaun, pînă ce i-a contenit gîfîitul. Pe -urmă, încet-încet, s-a alinat. Pe uşa deschisă a intrat înserarea posomorită de toamnă.
 —     Dă glaja d'e pe poliţă, a cerut într-un tîrziu Broz ; şi toarnă rachiu.
 După ce au băut al treilea rînd, paznicul a îndemnat pe caiman să spuie cum s-a întîmplat acel cutremur şi acel sfîrşit de lume.
 Nu fusese nici cutremur, nici sfîrşit de lume. La Şuga'g oamenii se veselesc şi fac nunţi.
 A venit de la noi, de cătră Maramureş, un văduvoi, decît care nu este altul mai bogat pe lumea asta. Are oi O' mie, şi vaci douăzeci, şi cai patru, şi slugi opt, şi bani la bancă nouăzeci şi cinci de mii. Muierea i-a murit acu trei ani. Şi acel văduvoi fiind acuma cărunt şi vrînd să se bucure de drojdia care a mai rămas în el, a venit să caute la Şugag o nevastă nu
 595
  după vîrsta, cît după starea lui. A căutat, a răscolit Şugagul şi a găsit. II chiamă Neculai Pîntea.
  —   Neculai Pîntea ?
  —   Da.
  —   Ş-a găsit-o pe Turia ?
  —   întocmai.
  —   Şi pe urmă ?
  —   Pe urmă a nuntit tot satul
  Broz a rîs amar.
  —   Fără să le pese de mine ?
  —      Fără să le pese de tine. Şi după c» au nuntit, au suit pe mireasă în căruţa mirelui şi Neculai Pîntea mirele a dus-o la Ţara Ciucului. Din ce avea ea zestre, nu i-au trebuit lui Neculai Pîntea decît straiele ei şi cele unsprezece oi plăvăi.
  —   Ş-a dus-o ?
  —   A dus-o. Gata.
  —   La Ciuc ?
  —   Da : la muma dracului, la Ţara Ciucului.
  —   In ce loc ?
  —   In casa lui.
  —   In ce sat?
  —      Numele satului nu-1 ştiu; dar îl putem afla. Zice că ar fi într-un munte.
  —   Departe e acel ţinut ?
  —      Departe. Umbli pînă acolo o săptămînă. Te duci o vreme cu ţugu. Pe urmă umbli pe jos. Se duce acolo cine are treabă. Dacă n-are treabă, n-are ce căuta, că doar nu-i nebun.
  Broz l-a lăsat pe Costea-baci să •grăiască singur şi el a prins a se gîndi. Aşa i se părea lui, că se gîndeşte, dar numai gînduri nu erau toate cîte se în-cîlceau în el; erau mai degrabă şerpi veninoşi. Din cînd în cînd gemea şi-şi mai turna o cupă de bău-
 596
 {ura. Maramureşanui împingea şi ei paharui, ca sa-ş{ primească dreptul, apoi, bind, îl observa îstr-o parte pe Broz.                                          |  ,
 «Dacă nu nebuneşte acest om, mare minune», îsi făcea socoteală Costea-baci.
 Ca un caiman ce se afla, ar fi tfebuit să fie; cel puţin el, mai înţelept. Căci caimanul şade degeaba la colibă şi n-are alta de făcut decît să se uite încolo şi încoace; să cîntărească vorbele şi faptele altora, să socotească şi iar să socotească. Iată, n-a ştiut să cîntărească şi să socotească nimic, dovedind că au dreptate şvabii să-l poreclească precum l-au poreclit
 —   «Keinmann». I s-a năzărit cu îndărătnicie caima-nului că Broz vra numaidecît să pornească la Ciuc, şi a început să-i numere pe degete de ce nu trebuie să se d'ucă Broz la Ciuc.
 Mai întăi, pentru semnul care se ştie. AI doilea pentru că n-au ce căuta oamenii mîhniţi la cei veseli. Al treilea, pentru că aşa a fost voia Celui-de-sus; al patrulea, pentru că nu se mai poate face nimica.
 —   Cum ?
 —1 Nu se mai poate face nimica, a întărit caimanul.
 Broz s-a răsucit pe scaun ş-a făcut numai: Ha-ha !
 Al cincilea, pentru că au să se supere domnii.
 —   Cum?
 —   Au să se supere domnii că pleci aşa în lume.
 —   Ha-ha !
 —     Al şaselea, a urmat caimanul, se poate tîmpla o poznă.
 Pe cînd Costea-baci arăta al şaptelea şi al optulea temei, Broz s-a ridicat de pe scaun şi a început a umbla prin chiMe, zvîrlind cu vîrful cizmei încolo şi încoace cînd un ciob de pahar, cînd o haină. Intr-un tîrziu şi-a ales cîteva lucruri, şi-a strîns cureaua pe
 597
 el şi a poftit pe caimâti sa se         ducă îa Colibă. Poate
 să ia cu el şi glaja, cu ce a mai rămas         în ea.
 Atunci a văzut Costea-baci că vorbirea oamenilor e o faptă vicleană şi că mai bine ar fi fost să tacă.
 Foarte îngrijat de urmările nenorocirilor lui Broz, moroşanul s-a dus la coliba lui şi a isprăvit sticla, după care s-a culcat pe urechea dreaptă, dormind trei ceasuri. Trezindu-se după trei         ceasuri, s-a întors  pe
 cealaltă parte şi a mai dormit           patru.
 In vremea asta, Broz cobora cătră tîrgul Sebeşului, cu Aiax după el. Ajungînd la tîrgul Sebeşului, s-a înfăţişat, cu rînduială şi cuminte, la unul din stăpînii lui, arătînd că are nevoie numaidecît de opt zile de concediu, ca să-şi puie în rînduială nişte treburi încurcate şi nişte procese. Pentru acele treburi încurcate şi procese cată să ajungă pînă la Sibiu,— şi poate şi mai departe. Poate chiar şi la Braşeu. în-tîmplarea poate să-l mîie şi mai departe decît Braşeu.
 Dacă domnii vor să afle care-s încurcăturile lui pentru o moştenire, poate să le spuie. Este o moştenire de la bunicul Loiz.
 Insă domnii n-aveau vreme să asculte istorisiri vechi. I-au dat lui Broz ce-i trebuia şi l-au lăsat să se ducă. Deci Broz, lăsînd căţelul vînător în mîni bune la Sebeş, s-a pornit şi s-a dus cum a priceput el pînă la Blaj. Acolo a întrebat şi a aflat că este un tren pînă la Praid, unde Încep munţii pe care vrea el să-i vadă.
 —     Te duci să vezi munţii ? l-a întrebat un om de-ai noştri.
 —   Aşa.
 —   Vrei să-i măsori ? Eşti inginer?
 —   Numaidecît.
 A rîs şi Broz şi s-a suit în tren.
 598
   Depărtată cale pînă la Pxajd. Şi la tren înhămate nişte iepe nebune, care fug cîte o toană şi se toi opresc pe la staţii. Şi căruţele acestea acoperite şi cu ferestre atîta se zbat pe şine, încît zvîrl pe om "cînd în colţul acesta, cînd în celălalt. Eu cred că nu mai este pe lumea asta, cît îi ea de mare, alt tren mai învrăjbit decît trenul acesta din ţara secuilor. In alte părţi, vagonu-i vagon, bunăoară la Blaj, care-i ţară romînească ; dar aici vagonu nu-i vagon, ci hudubaia hurducăturilor. Pe lîngă toate, nu sînt nici oameni în aceste 'hudubăi, ca să ai cu cine schimba o vorbă. Şi umbli şi opt ceasuri. Cînd să aţipeşti, te păleşti cu tîmpla de o scîndură.
   Dac-ajunge la Praid, se duce pe jos, ca să se tămă-duiască de tren secuiesc. O ia pe sub poală de codru şi, pînă ce or sta anii, a nimeri el în acel munte Ţara Ciucului şi la cea aşezare unde s-a oprit muierea aceea, care acuma cîntă altora. Acea aşezare se chiamă Macavei, după porecla văduvoiului.
   Cînd a căzut din trenul secuiesc la Praid, a dat laudă Domnului Dumnezeu. Uitîndu-se el Supărat încolo şi încoace, a aflat pe nişte gospodari cu care a intrat în vorbă. Pe unul îl chema Fekete şi pe altul Kis. Tare detreabă oameni, şi creştini şi ei ea mine şi ca dumneata. Uitîndu-se ei la străin, l-au cunoscut numaidecît că are o mîhnire şi l-au întrebat dacă nu-i bolnav.                                       ■         '
   —  Nu-s bolnav, a răspuns Broz.
   —i Dacă nu eşti bolnav, vei fi avînd vreo supărare.
   —     N-am nici o supărare, a adaos Broz. Mai bucuros decît mine nu poate fi nimeni.
   Gospodarii l-au bătut pe umăr, înţelegîndu-1, şi l-au luat între ei. Iaca şi noi ne ducem la Faierag, a lămurit Fekete; unde avem un nepot. Mare năcaz
s-a întîmplat acelui nepot. Ieri, suindu-se în munte, l-a muşcat de pulpa piciorului o viperă.
 —   Şi eu am păţit asta, a suspinat Broz.
 —   Şi ce ai făcut ?
 —   N-am făcut nimica.
 —     Atunci n-a fost viperă ; va fi fost altă dihanie, de care am cunoscut şi noi în tinereţele noastre. Aşa că noi ne ducem ca să doftorim pe acel nepot al nostru Ferenţ.
 —   Este leac ? a întrebat Broz.
 —     Este, cum să nu fie ? i-a întors cuvîntul Fekete-baci.
 Vorbind, au ajuns în sat. Fiind vreme de sară, Broz a tras în gazdă la casa cu năcaz, unde zăcea Ferenţ feciorul, cel muşcat de viperă. Doftorii cei bătrîni ai secuilor îl împresuraseră. Ii făcuseră subt un şopron groapă şi-l îngropaseră în acea groapă, în picioare, astupîndu-1 pînă la gît, ca să sugă puterea pămîntului din el veninul. Şi îi dădeau să bea pălincă. Tot să bea pălincă, să se înfierbînte trupul şi să asude. Iar feciorul se ruga să nu-i dea atîta spirt, că ard în el măruntaiele ; însă doftorii ştiau mai bine decît el ce-i de făcut.
 A stat Broz     şi a privit acea  adunare. A băut     şi el
 cu fraţii lui creştini şi a    spus într-un tîrziu  :
 —   *Aşa sint     eu, cum e acest fecior.
 A stat el la      acea casă secuiască, cinstind  şi închi-
 nînd pahare pînă ce a aflat de la localnici pe unde e drumul pe care trebuie să-l umble şi unde-i satul pe care îl caută. După ce a aflat toate cîte îi trebuiau, şi-a luat straiţa şi băţul şi s-a închinat cătră cinstita adunare. S-a închinat şi cătră Ferenţ feciorul, fiindu-i milă de el.
 S-a dus.
 600
  Â umblat tot pe sub pădure şi-i plăcea sâ audă cum îi scrîşnesc bocancii pe poteca muntelui. Cerul era senin şi aerul îngheţat. Stelele păleau înaintea zorilor.
  A umblat ziua aceea, fără popas. A ajuns la Ma-cavei. Cum a ajuns la Macavei, a văzut o casă mare şi a cunoscut că-i casa pe care o caută.
  Un fecioraş, slugă la viţei, umbla prin preajma porţii inturnîndu-şi ciurda la culcuş, căci era vreme de Inserat. Luminile, însă, încă nu se aprinseseră în casă.
  Broz a oprit pe fecioraş :
  —  Aici şade stăpînul tău Neculai Pîntea ?
  —     Aici, bade, a răspuns copilul, dar acuma nu e acasă. S-a dus după oi în ţară.
  —• Aha ! nu-i acasă ?
  —     Nu. Dar dacă ai vreo pricină, este doamna. Căci stăpînul nostru şi-a adus soţie.
  —  Aşa ?
  —  Aşa, a răspuns cu trufie copilul.                  .....
  Broz s-a bucurat şi a intrat în ogradă. Din ogradă,
  a urcat trei trepte. A văzut chilia de dindos, unde ardea foc în vatră, şi a nimerit îndată acolo. Dumnezeu a vrut aşa. Turia era singură. Broz s-a simţit liniştit dintrodată.
  A deschis uşa.
  —  Buna vremea.
  Femeia a întors fruntea. A vrut să ţipe şi n-a avut putere. A rămas cu gura căscată şi cu oc/hii înfricoşaţi. A venit Broz al ei s-o omoare!
  Ochii aceia i-a privit Broz. Şi gura care cîntase pentru el a privit-o.
  —     Ascultă, Turia, a zis el, am venit să-ţi spun trei vorbe şi pe urmă mă duc la ale mele. Să te bată Dumnezeu...
 601
   î-a mai adăogat o vorbă pe care ne sfiim s-o scrieni. Să te bată Dumnezeu, muiere !... Să te bată Dumnezeu, dihanie. Nu. Nici aşa. Vorba pe care i-a spus-o cuprinde In ea sunete aspre — dar mai ales pe c, pe r, şi pe v, Broz le-a scrîşnit, rostogolindu-le ca- din-tr-un tunet lăuntric.
   După care s-a alinat. Şi-a indesat pălăria pe ochi, s-a răsucit fără să se mai uite înapoi şi a luat drumul îndărăt spre apa Frumoasei, trecînd întăi pe la secui, unde a găsit pe Ferenţ feciorul ieşit din groapă şi tămăduit de muşcătura de viperă.
                   NOTE
   Din turnu-i pătrat de la Copou, de unde se văd în patru zări împrejurimile pînă departe — înspre Prut, Repedea şi Galata, Tîrgul Frumos şi Breazu — cobora mai în fiecare zi cuconu Mihai Sadoveanu. Ca să ia un aperitiv, la simpatica bodegă a lui Podgo-reanu ori peste drum la Fraţii Smirnov, se întîmplă arareori, cu toate îndemnurile entuziaste ale unora dintre tovarăşii de vînat şi pescuit; mai ales că la vremea aceea a amiezii, plăcerea lui era să se plimbe^ prin livadă ori să stea cu sprinceana încruntată în faţa tăbliei de şah. In ce priveşte după-amiezile, cînd nu se ducea la redacţia Vieţii Romlneşti, intra la Jo-ckey Club, unde era întotdeauna întîmpinat cu urale; ba, uneori, — după cum am mai spus, mi se pare, undeva — primit cu cîte-o oală de sarmale preparate după celebra reţetă dată cu veacuri în urmă de şâtra-rul Griga abatelui de Marenne.
   E drept că prietinul Sadoveanu ştia să aprecieze ca nimeni altul o mîncare bine pregătită, o brînză fină, un fruct de calitate şi-un vin generos; dar asta nu înseamnă nimic. Asta nu-1 împiedeca să dojenească cu asprime pe cei care plăteau acestor plăceri lumeşti un tribut mai mare decît s-ar fi cuvenit, în dauna sănătăţii. Uneori, ca să întărească cele spuse, se abţinsa să guste din bunătăţile cu care se delectau cei din jurul lui; cum s-a întîmplat şi cu oala de sar-
 603
male, acea formidabilă surpriză pregătită iui cuconu Mihai de cătră un tovarăş din breasla vînătorească.
   Pe aceşti epicurei — obişnuiţi ai bodegilor şi cîrciu-mioarelor — i-a descris de nenumărate ori în opera lui Sadoveanu, începînd de la Vasile, credinciosul client al lui madame Trifanov din Floare ofilită, pînă la simpaticul Laurenţiu Costea, unul din personagiile principale care au fost amestecate în Cazul Eugeniţei Costea K
   Să gireze poliţi unor buni prietini, care l-au lăsat debitor c-o sumă impresionantă, i s-a întîmplat chiar scriitorului, cam la aceeaşi epocă, cu puţin înainte de-a fi scrisă cartea de mai sus. Mînia înghiţită silnic atunci în faţa unui fapt socotit de el nedrept, dar sprijinit de litera legii, a răbufnit cu deosebită violenţă în slcena halucinant de vie, cînd Laurenţiu Costea are cu inspectorul delegat Micu Porumbaru acea convorbire amicală, care îl face să se întrebe dacă e realitate ori vis.
   Era realitate. Laurenţiu Costea, în faţa logicei absurde dar neclintite a ducesei, sfarmă şi schilodeşte mobila din căminul cu o clipă Înainte aşa de drag; Sadoveanu, pufnind ca un mistreţ rănit, iese amenin-ţînd cu revolverul pe perceptorul care venise să-i puie sechestru pe casă şi pe mobile. Atîta doar că Sadoveanu a putut umple golul dezamăgirii cu venitul de la două trei volume ale sale, — pe cînd eroul cărţii noastre, în împrejurări cu mult mai complicate şi mai dramatice, şi-a îndreptat puşca de vînătoare asupra inimii şi, apăsînd pe trăgaciul destinului, a sombrat în noaptea cea misterioasă şi fără de sfîrşit, în care avea să-l urmeze atît de curînd şi dezamăgita noastră domnişoară Eugeniţa.
   Dar şi multe amănunte sugestive işi au rădăcina tot în realitate. Aşa, să dai un kilogram şi jumătate de bomboane de şocolată la raţe ori să le-ngropi ca să nu Ii se mai ştie urma e un fapt care nu poate fi
  1 Cazul Eugeniţei Costea, Naţionala Ciornei, noemvrie 1936 ; apoi în volumul Focuri în ceafă, dimpreună cu Locul unde nu s-a întîmplat nimic, Cartea Romînească, 1942.
 604
inventat decît de un copil îmboldit de ura contra celui care vrea să umbrească chipul unei icoane dragi ; dar Sadoveanu a ştiut să-l culeagă şi să-l întrebuinţeze acolo unde se potrivea de minune, ilustrînd un temperament deosebit de impulsiv.
   Dintre portretele strînse în decursul anilor în imensa şi aşa de bine asortata lui magazie, a scos pentru uzul Eugeniţei Costea pe una din mancele lui Mihuţ — mezinul său — şi anume pe Savastiţa Cărăbuş. Atîta doar că adevărata Savastiţă a fugit după cîteva luni c-un Danciu Spînu, lăsînd pe odrasla lui cuconu Mihai plîngmd şi cerind cu vehemenţă altă protecţie şi alt sîn al lui Avram.
                                  *
   Despre însuşirea de-a culege ce întîlnea interesant în jur, mi-a spus odată Sadoveanu:
   —   Eu sînt ventuză ! întrebuinţez tot.
   Intr-adevăr, ca să scrie Pastile Blajinilorl, a fost de-ajuns să pigmenteze c-o intrigă uşor senzaţională un material bine cunoscut din colindările lui la vînat şi pescuit. De acele ţinuturi de la apa Jijiei şi a Prutului, în nişte singurătăţi unde vor fi sălăşluind acei blajini care cunosc la vremea primăverii c-a fost în lume învierea Domnului după cojile de ou viu colorate care sosesc săltînd pe apele pîraielor, mai vorbise şi altădată, în Bordeienii. Acuma*, însă, meşterul le mai adaogă tot felul de podoabe şi pete de coloare că, slavă Domnului, are de unde!
   Aşa, de pildă, filmuleţul de scurt metraj înregistrat cîndva într-o gară zvîrlită la un colţ de ţară, în nişte pustietăţi dezolante, se potrivea de minune cu starea sufletească în care se găsea domnişoara Constanţa Corban. Tăcere deplină peste bălţi, păpuşoişti, păduri şi drumuri cotite. Şi deodată acele strigăte ciocănind în goluri:
   «— Alo — Alo!... De ce întîrzie 867 ?... Ce dumnezeu, bre omule, nu fiţi aşa de mameluci!... Ce ma-meluci! Ce mameluci!...»
   1 Pastile Blajinilor} Cartea Romînească, noemvrie 1935.
 39
 605
   Pentru afacerea încurcată în care se afla angrenată duduia Tanţa, erau necesare deducţiile unui detectiv. Ori ce detectiv mai bun decît un Levi Tof, un spirit talmudic, era în stare să despice firul în patruzeci şi să tragă concluzii logice, dejucînd planurile unor răufăcători ? Există o anecdotă — pe care desigur mulţi dintre dumneavoastră o cunoaşteţi — cu un om de afaceri care, în trenul de Dorohoi, reuşeşte să identifice în cele mai mici amănunte pe tînărul cu care se află în compartiment. Ei, Sadoveanu nu s-a sfiit să se slujească de acest model, după cum a făcut şi cu alte mici probleme-enigme cunoscute în lumea întreagă. (De pildă problema cu neguţătorii din Creanga de aur.)
   Cît despre Levi Tof, nu era greu să-l scoată din sac, unde se afla în tovărăşia multor semeni de-ai lui, la fel de ageri şi interesanţi. Aici, făcînd o mică paranteză, aş spune că a-şi boteza personagiile a fost întotdeauna o mare distracţie pentru nepotul lui Gheorghe Ursaki de la Verşeni. De multe ori ne amuzam împreună să punem nume caselor, clădirilor ori chiar unor lucruri în aparenţă inanimate şi care în nici un caz n-ar fi avut limbă să protesteze că le chiarnă altfel:
   —     Ia spune mata, Profiriţă, oare cum s-o cheme pe maşina care staţionează în colţul uliţii ?
   Rîdeam amîndoi. De obicei eram cam de aceeaşi părere.
   Cu Levi Tof l-am văzut ades stînd de vorbă despre felurite lucruri subtile — uneori1 despre Cîntarea cîn-tărilor, din care scriitorul a şi tradus un psalm pe care îl puteţi găsi publicat în bucata Despre această ţară şi despre vînat şi pescuit din volumul Istorisiri de vînătoare1. Vă mai pot spune că înţeleptul om de afaceri şi îndîrjitul moldovan, care i-a slujit de modal, avea un nume la fel de original ca al lui Levi Tof şi cu aceeaşi rezonanţă, fiind alcătuit tot din trei silabe : două pentru numele mic şi una pentru cel
 1    Car păţit, 1936, nr. 12 ; Istorisiri de vînătoare, Cugetarea, iunie 1937.
 606
ihare. Şi vă rog să mă credeţi că personagiul nostru n-a pierdut nimic prin schimbul făcut.
   Trecînd la altă categorie de ornamente presărate în Pastile Blajinilor, pot afirma că, ajungînd la a 145-a pagină a cărţii, am rămas visînd la unele imagini de demult, din vremea cînd se izvodea Nopţi de Sînziene. Hoaţa cea de ţarcă tocmai aterizase în' balconul dinspre miazăzi a casei de la Copou. Pe cînd micul nostru musafir ne ciugulea cu delicateţă brînza etalată pe palme, s-a auzit dintrodată larmă de strigăte şi hămăituri: erau doi băieţei străini ogrăzii veniţi pentru întăia oară «la deal» cu fratele lor mai mare — coleg de-al lui Mihuţ; se hîrjoneau cu Nero, sărind şi ţupăind.
   Ţarca şi-a luat numaidecît zborul, strigîndu-ne în grabă un «la bună vedere» răguşit. în schimb, unul din cei doi tovarăşi de joacă ai prepelicarului — un bondoc de-o şchioapă cu ochi negri, mari şi bulbucaţi — a urcat vitejeşte scările şi, la îndemnul nostru, a celor trei fete, a intrat fără jenă înăuntru. De intrat a intrat cum a intrat, ca să înfulece bomboanele pe care i le pregătisem ; dar de ieşit ştiu că a ieşit în trombă, strigînd eu însufleţire cătră fraţii lui de-afară :
   —  Măi, am fost la Sodoveanu în casă, măi!...
   Atunci, intrînd Sodoveanu şi întrebîndu-ne de ce
rîdeam cu atîta poftă, i-am povestit pe lîngă ieşirea hazlie a piticuţului de patru ani şi despre altă celebră replică dată de măicuţa viteazului nostru inosafir de cu o clipă înainte :
   —     Cum? Dumas (pronunţat fonetic) scrie şi-n franţuzeşte ?
   Şi, după cum aţi putut singuri constata, celebra replică a fost considerată demnă de-® cucoană Nataliţa Tulbure.
                                  *
   Pe meleagurile dinspre Rîşca, pe unde cu ani înainte hălăduise moş Calistru cu capauca lui, Vidra, — se ducea adesea cu prietinul Murat să asculte brăhni-
 39*
 607
tul cerbului1 şi să vîneze acea pasere măiastră care se chiamă Singurătate.2 Lăsînd lumea de azi «care merge cu vitesa aeroplanului şi automobilului spre un ţel necunoscut» — după cum spune singur în închinare3 — intra în sihla lui, odinioară nestrăbătută decît de îiare şi de cei din breasla vînătorească în sufletul cărora a rămas ceva din copilăria şi bunătatea omului de altădată. Aici, sub fruntea Del'eîeului, de unde se vede, de partea cealaltă a muntelui Pleşu, valea Nemtişorului şi Mănăstirea Neamţului, n-aveau să urce niciodată acele dihănii metalice cu miros de benzină şi lătrat strident, care înotau pufnind prin colbul drumurilor străvechi, cu cel puţin şaizeci de jkilometri pe oră.4 Omul civilizat se credea zeu avînd aliat pe acest cal năzdrăvan al erei moderne ; dar fantasmele din veacuri, la vreme de iarnă, rîdeau în bărbile lor de ninsoare, văzîndu-1 cum se trudeşte zadarnic să-şi croiască pîrtie prin troiene.5
   Rîdea şi Sadoveanu odată cu stihiile; apoi îşi încrunta sprinceana privind la doamnele din Chrys-ler-ul imperial, care profitau de popas ca să scoată din poşetă cîteva lucruşoare, fără de care nimic n-ar mai îi avut rost pe lumea asta.6 Căci, nu-i aşa, în îaţa siluetei de biserică a muntelui celui mare se cade să fim cu năsucul nepudrat ? Nu-i astăzi 6 august, sărbătoarea Ceahlăului ? Ei, atunci, să mai dăm şi cu puţin roşu pe buze şi să ne dregem pieptănătura făcută permanent la cel mai bun coafor din Bucureşti. Şi, în definitiv, lasă aburii Bistriţei să se cocoaţe sus pe munte, făcînd popas în piscurile Toacei şi Panaghiei! E tîrziu şi abia e vreme de ajuns
  1    Cerbul meu, Car păţii, 1936, nr. 11; Istorisiri de vînătoare, Cugetarea, iunie 1937.
  2    Car păţii, 1935, nr. 12 ; Istorisiri de vînătoaret Cugetarea, iunie 1937.
   3 Istorisiri de vînătoare, Cugetarea, iunie 1937.
  4   Excursii şi mănăstiri, Adev. Ut. şi artistic, 1936, seria II, n>r. 818 ; Istorisiri de vînătoare, Cugetarea, iunie 1937.
  5   A. /. C. XlI-me Rallye Automobile, Istorisiri de vînătoare, Cugetarea, iunie 1937.
  6   Bistriţa şi Ceahlăul, Adev. lit. şi artistic, 1936, seria II, nr. 820 ; Istorisiri de vînătoare, Cugetarea, iunie 1937.
 608
pînă-n amiază la restaurantul din Piatra, unde li s-â rezervat o masă şi li s-a pregătit un prinz delicios.
   Cătră tancurile caprelor sălbatice, odată cu aburii Bistriţei, n-are decît să se urce cuconu Mihai Sadoveanu, că el e amator de acele regiuni unde străjuieşte legenda şi visul. Lasă-1 pe el, care e vînător mai ales de impresii neuitate, să se înfunde în singurătăţile trecutului, la sărbătorile fantastice de pe alt tărlm, ca să culeagă pietrele preţioase ale tradiţiei şi ale mitului popular. Lasă-1 pe el să cadă între nuntaşi, botezuri ori sindrofii de iarnă, cînd se vorbeşte de lup1, de vînători moldoveni din alt veae^1 şi de tot felul de palavre vînătoreşti, care în definitiv nici nu ne prea interesează.
   Lasă-1 pe el să se iluzioneze că străbătînd Cheile Bicazului3 cu Panait Istrati şi Jenică Mironescu, a capturat cel mai frumos vînat din cariera lui. Lasă-1 pe el şi pe alţii asemenea lui să cadă în genunchi să-rutînd pămîntul Moldovei, cum a făcut acel Panait Istrati, cu care s-au prins fraţi de cruce — el şi Ion Mironescu — în acel ceas de iniţiere sublimă al unui pribeag. Lasă-i pe ei să ospăteze miel fript tâlhăreşte şi să bea vin de Cotnar, în vreme ce la ureche un seripcar bătrîn cu faţă tuciurie şi ochi bulbucaţi «le zice» o baladă haiducească, în care e vorba de trecutul sîngeros al acelor locuri singuratice.
   Lasă-i pe ei şi pe alt visător ca îbrăiieanu — prietin unic4 — să discureze despre farmecul poeziei in- ^ finite, dorind ca 'Ceaîîlăul şi Cheile Bicazului să ră-mîie aşa ca dintru început în Cartea Facerii: Dumnezeu le-a zidit, le-a privit şi a văiut că-*i bine aşa cum le-a zidit. Lasă-1 pe îbrăiieanu să participe la toate excursiile în lumea singurătăţii şi a tăcerii: într-un cotlon al bălţilor Prutului, cu numele Crihana ; în codrii merei din ţinutul Vasluiului, la un punct
 1   Cînd vorbim de lup..., Adev. Ut. şi artistic, 1937, seria III. nr. 844; Istorisiri de vînătoare, Cugetarea, iunie 1937.
 2   Vînători moldoveni la Braşov, acum un veac, Car păţii, 1933, nr. 12; Istorisiri de vînătoare, Cugetarea, iunie 1937.
  3 Istorisiri de vînătoare, Cugetarea, iunie 1937.
 4   Prietin unic, Viaţa Rom., 1936, nr. 4—5; Istorisiri de vînătoare, Cugetarea, iunie 1937.
 609
care se chiamă Cueoara; în poiana raiului de la Po-crov ori în sălbătăciile de la schitul Sihla ; la Durui-toare, în apropierea Izvorului Alb sau pe pîrăul Moişei sau al Rîştei...
   Lăsaţi-i pe ei să creadă că sub tîmpla Ceahlăului ori în viforul neistovit al Bicazului, se poate lega o frăţie de cruce indisolubilă, rămasă pe vecie în acel odinioară, care aşa de des a încununat visurile lui Sadoveanu.
                                    *
   Şi, mai ales, lăsaţi-1 pe Sadoveanu — stabilit din toamna anului 1936 la Bucureşti — să evadeze spre Valea Frumoasei *, pe care-a descoperit-o de curînd şi de care se simte totuşi atît de legat, că plănuieşte să-şi ridice acolo o casă.
   Da, ştiu la ce vă gîndiţi. De cînd îşi luase obiceiul acestor drumuri în ţara Ardealului, la Oaşa Mică, noi, cei de-acasă, la întoarcere, îi primeam poveştile cu neîncredere. Degeaba ne arăta cu ochi ceţoşi fotografii aduse de acolo. Noi le priveam c-un zîmbet strîmb:
   —      Prea sumbru. Numai brad şi munte. Monoton. Tot mai frumos e în Moldova noastră. La Neamţ... la Ceahlău... la Cheile Bicazuiui...
   Aducea de-acolo, de la Frumoasa, păstrăvi şi lipani afumaţi, mirosind a cetină de brad; cîte-un tetrao urogailus pe care îl dădea la împăiat şi-l atîrna în so-fragerie ori în odaia lui de lucru ; aducea hribi uscaţi la soare de Berta — nevasta paznicului Pitini; dar mai ales venea; încărcat stup de impresii şi poveşti din acea sihăstrie, în care stătuse uneori trei zile, alteori o săptămînă.
   Despre drumul greu şi despre cîte erau de pătimit pînă ajungeai acolo sus, la 1200 de metri, în singurătăţile de la Branişte2, degeaba ne povestea; că pînă n-am urcat şi noi cei optzeci de kilometri în zece ceasuri, pe drumuşorul care îşi croieşte cale printre to-
  1 Valea Frumoasei, Cartea Rotnînească, iunie 1938.
 2   In loc de prefaţă. Introducere Intr-un loc plăcut pescarilor şi vtnătorilor, Valea Frumoasei, Cartea Romînească, iunie 1938.
 610
  (
              -1
fente, pereţi înalţi de stîncă, prăpăstii, bolovani şî trunchiuri de copac aduse de şuvoaie, nu ne-am putut da samă de adevărul celor spuse. Dar vorba lui An-ghel — simpaticul as al şoferilor — care în vara anului 1945 a întovărăşit c-un Jeep camionul şi cele două turisme care ne uimeau la Bradu Strîmb :#
   —   Cînd ai ajuns sus, uiţi de toate necazurile...
   Intr-adevăr, cum să nu uiţi de furnicarul încins de
soare şi bătut de colburi, pe care l-ai părăsit jos în văi, cînd Valea Frumoasei te primeşte, într-un sfîrşit de iunie, cu tot felul de năzdrăvănii.
   —     Vreau apă de la ghiaţă! a strigat cuconu Mihai, îndată ce s-a descotorosit de hamuri şi tar-haturi şi-a ieşit în cerdacul din faţa casei.
   îndată, ca la o comandă, din cerul bolborosit de nouri vineţi, a prins a bate o piatră mărunta şi deasă, care într-o clipită a înzăpezit întreaga vale a Frumoasei. Parc-ar fi spus:
   —     Puneţi repede sticlele lui cuconu Mihai la răcit !...
   Lucruri de mirare se întîmplau la tot pasul în Raiul1 de la Branişte. Uneori eroul poveştii era Ursul*, alteori rîsul, care se pregătea să sfîşie o căprioară în marginea pădurii3; eroi erau şi oameni de soiul lui badea Toma4 ori Broz5.
   De mirare era şi sprinteneala lui Pavel-baci — om trecut de şaizeci de ani — care în unele împrejurări se purta întocmai ca băieţandrii din partea locului. Am fost de faţă cînd, aninîndu-se cîrligul undiţei hăt sus într-un clomb de brad, Pavel-baci — fără a sta o clipă la gînduri — a prins a se aburca pe trunchiul înalt, cu o repeziciune uimitoare. A ajuns cu mîna
   1 Valea Frum,oasei, Cartea Romînească, iunie 1938.
  2 însemnări ieşene,    1937,  nr. 7 ; Valea Frumoasei, Cartea
 Romînească, iunie 1938.
 3   Dramă în marginea pădurii, Valea Frumoasei, Cartea Romînească, iunie 1938.
  4   Viaţa Rom., 1937, nr. 6; Valea Frumoasei, Cartea Romînească, iunie 1938.
  5   Viaţa Rom., 1937, nr. 11 ; Valea Frumoasei, Cartea Romînească, iunie 1933.
611
drîigul, l-a desprins din cui şi a fost jos tot aşa de repede cum se urcase.
   Şi-n ce priveşte pescuitul cu undiţa pe apa Frumoasei \ vă pot spune o întîmplare năstruşnică, din care se vede că in acea singurătate2 se întîmplă tot felul de năcazuri ale păstrăvilor şi păstrăvarilor3 şi mai ales năcazuri ale acelor mosafiri nepoftiţi în partea locului.
   Puteţi crede ce vreţi, dar eu am să vă spun că apa Frumoasei a alungat într-o vară pe doi tineri, care căzuseră pe neaşteptate la Branişte, hotărîţi să prindă toţi păstrăvii şi toţi lipanii din apele Sebeşului. Fără să ţie seama de ceasul păstrăvilor4, fără să da aminte că sălbătăciunea din partea locului nu-i deprinsă cu asemenea tarhat după modelul catalogului Hardy: haine cu fermoir, cuşme cu vizieră, coşuri, genţi, cizme pînă la şold, vergi colorate, mincioaee enorme atîr-nate la cingătoare, manta de ploaie şi alte nenumărate accesorii care fac din pescar un fel de cămilă, ca să nu spun o dihanie cu totul necunoscută acelor ţinuturi de care vorbim. Pavel-baci intra în apă cu bocanci; colonelul R. B. încălţat cu pantofi uşori de tenis ; alţi pescari întrebuinţează opinca pusă peste un colţun de lînă. Un simplu coş la şold ori o geantă de pînză. O haină uşoară de balonseide ori de doc, în cap o pălărioară vînătorească.
   Nepoftiţii noştri, însă, numai cu imaginea lor fantastică răsturnată în luciul apei izbuteau să alunge numaidecît păstrăvii în adîncul bulboanelor ori sub pietrele unde-şi aveau sălaşul, de unde, numai după ce treceau acele vedenii de groază, îndrăzneau să iasă iar la lumină şi să sară după gîze şi muscuţe.
   Degeaba se mirau pescarii noştri savanţi, zadarnic etalau în faţa celorlalţi tovarăşi de breaslă colecţia de
 1   Pescuit cu undiţa la apa Frumoasei, Valea Frumoasei, Cartea Romînească, iunie 1938.
 2   Singurătate, Valea Frumoasei, Cartea Romînească, iunie 1938.
 3   Năcazuri ale păstrăvilor şi păstrăvarilor, Valea Frumoasei, Cartea Romînească, iunie 1938.
 4    Ceasul păstrăvilor, Valea Frumoasei, Cartea Romînească, iunie 1938.
612
muşte artificiale comandate în străinătate şi cele mai mult de două feluri de undiţi1. In zadar decretau că apa Frumoasei n-are păstrăv şi nu înţelegeau cum de Pavel-baci a izbutit să prindă patruzeci şi două de bucăţi într-o singură dimineaţă. Şi-aşa, într-o bună zi, supăraţi, au trecut cu tot bagajul la vale, spre aşezarea de la Tău, în speranţa că acolo vor fi mai norocoşi. Dar, ca să le arate că n-au ce căuta pe acele meleaguri, chiar după o zi, apele Sebeşului, venind cu putere din munte, au luat şi cabană şi haine şi bagaje şi bani, ducîndu-le undeva într-un fund de rîpă. Astfel, cei doi mosafiri nepoftiţi au bătut însfîrşit în retragere şi, după cîte ştiu, nu s-au mai intors niciodată în acele locuri de pomină.
   Dar, după cît se pare, toate sînt înşelări2; aşa păţea şi cuconu Mihai cu ceasornicul din perete care îi dădea o proastă înştiinţare asupra ţimpuluii care se pregătea 3. După cum tot spre o înşelare a speciei se duceau şi păstrăvii cătră izvoarele vieţii4, atunci în asfinţitul acela unic, cînd i-a privit povestitorul cum se luptă cu cascada de la Greblă, ca să se împlinească destinul şi să crească o generaţie nouă la izvoarele de sus.
   Pădurea de brad stătea solemnă în jur. Apă Frumoasei fremăta giuvaeruri, detunînd la opust In revărsări spumate. Pentru asemenea spectacol unic, trebuia cea mai frumoasă zi din miezul lui august. Şi mai trebuia să se întîmple la faţa locului Sadoveanu, ca să ne povestească apoi şi nouă despre acele lucruri neverosimile, de pe un alt tărîm, unde nu este dat oricui să pătrundă.
                                                    PROFIRA SADOVEANU
18 ianuarie 1958, Pelişor.
 1   Două ţeluri de undiţi, Valea Frumoasei, Cartea Romînească, iunie 1938.
  2 înşelări, Valea Frumoasei, Cartea Romînească, iunie 1938.
 3   Cuc şi păstrăvi, Valea Frumoasei, Cartea Romîneasca, iunie 1938.
 4   Păstrăvii se duc cătră izvoarele vieţii, Valea Frumoasei, Cartea Romînească, iunie 1938.
CUPRINSUL
                                                                Pag,
  A.I.C. XII-me Rallye Automobile..............................428
  Cînd vorbim de lup.....................................      432
  Cheile Bicazului (în care e vorba de marele scriitor
                                           Panait Istrati) .   438
  Excursie la mănăstiri........................................449
  Bistrifa şi Ceahlăul.........................................457
  Prietin unic................................................. 466
  închinare....................................................471
                         VALEA FRUMOASEI
  In loc de prefaţă. Introducere într-un loc plăcut
  pescarilor şi vînătorilor.................................... 475-f
  Ursul........................................................ 487 o
  Badea Toma.........................................          492
  Raiul........................................................501
  Pescuit cu undiţa la apa Frumoasei .              .    .   ; 510
  Două feluri de undiţi........................................517
  Ceasul păstrăvilor..................................            525
7 Singurătate ...............................       .    .   . 535
  Cuc şi păstrăvi.....................................              . 543
  Năcazuri ale păstrăvilor şi păstrăvarilor         .    .   . 551
  Păstrăvii se duc cătra izvoarele vieţii ....                 560
  Dramă în marginea pădurii .           ...         .    .   . 569
  înşelări.....................................................577
  Broz.........................................................585
          Responsabil de carte r G. Rădulescu Tehnoredactor :         S. Maicas
                   Corector :   D. Gruberg
Dat la cules 21.02.58. Bun de tipar 7.08.58. Tiraj 20.150 ex. Hirtie velină mată de 65 gr. m.2 Ft. 540X840116. Coli ed. 26,19. Coli de tipar 38,75. Ediţia I. Comanda 3954. Planşe tipo 1. A. nr. 4752. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8 R — O
         Tiparul executat sub comanda Nr. 80308 la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii ,„I. V. STALIN“, Bucureşti — R.P.R.