I
                  AURIA SA PUIUL PĂDURII * NUNTA DOMNITEI RUXANDA * LOCUL UNDE NU S-A INTIMPLAT NIMIC * SOARELE IN BALTA
  EDITURA DESTAT PENTRU LITERATURAŞIARTA
                         r-----------------------------------------------------
                         i
                                                        Fotografie din anul 1956
                                                    maria sa
                                                 PUIUL PĂDURII
                                                                                                                   i
                                                       roman
                                                           1931
 T
  «Jost morminte tăcute, sas, stele eterne.*
 /
                                                               \
  i
                                                                                                                                                                                                                                                                                         f
fc
 i
 I
                                                                                                     i
                           Mergeau încet, ca s-ajungă departe.
                           Rideau, cîntau, beau şi mincau.
                           Se duceau
                           Spre-acelaşi sfirşit al tuturora.
Locurile în care s-a petrecut odinioară minunata intîmplare a doamnei Genoveva, şi mai ales a copilului domniei sale, şi-au schimbat demult înfăţişarea. Oamenilor de astăzi li se arată acolo alte privelişti. Soarele s-a întors de sute de ori la locul său in zodia primăverii, şi zilele au căzut fără număr, ca frunze moarte, In veşnicie.
   Astăzi, in părţile Rinului, cătră Marea Nordului, stă oraş lingă oraş şi horn de fabrică lingă horn de fabrică. Painjenişurile electrice ţes văzduhul şi pă-mintul. Pe drumuri de fier sună trenurile ; pe cana-luri lunecă vapoare. O mulţime înfrigurată de oameni viermuieşte sub soare, cu nelinişte şi hărnicie, bătînd in porţile viitorului şi sondînd necontenit tainele lui Dumnezeu. Menirea ei insă este să se ducă după zilele anilor şi după frunzele toamnelor, acolo de unde ni-mene nu se mai întoarce şi unde, cu veacurile, piere şi amintirea.
   Urmele vieţii de altădată au dispărut; totuşi în-tîmplarea doamnei Genoveva, aşa de veche, nu s-a uitat. Ca florile pădurilor ş-ale cîmpiilor, care se îm-
9
•■Til • Jb4______t+.JT*».
 prospătează necontenit şi trăiesc din moarte, amintirea a rămas şi infloreşte incă.
4—  Pe-atunci, in ţinuturile germanice, mai erau păduri nestrăbătute şi oamenii nu de mult trecuseră prin luminatul botez, lepădind ca pe nişte solzi păgînătatea. Propovăduitorii intraseră pe văile apelor şi-n cimpii, zidiseră sfinte mănăstiri, chemaseră noroadele la credinţă, invăţindu-le lucrul pămintului şi meşteşugul grădinăriilor şi livezilor : astfel se începea in domnia fiarelor o viaţă nouă.
    Armele războaielor tot stăteau in grindă ; privirile albastre ale oamenilor zbirliţi se imblinziseră însă ; şi copiii ultimei generaţii se jucau la soare intre căruţe şi pluguri, in poienile nouă, la marginea codrilor. Ici-colo scinteiau iazuri, şi turnuri ascuţite de biserici se răsfrîngeau răsturnat in oglinda lor.
    Pe un drum de ţară, cătră zarea asfinţitului, în după-amiaza unei zile de atunci, înainta o tabără de cară. Satul cel mai apropiat era incă departe, după aburii depărtării, in susul Meusei. Caii mari trăgeau greu în ştreanguri poverile cu preţioase roduri şi producte asiatice sosite pe mări la Antverpen. Din acel port le încărcaseră oamenii dinlăuntru şi le duceau spre iarmarocul de la Aachen, sub privegherea neguţătorilor groşi, cu bărbi lungi şi plete cirlionţate.
    La coada fiecăreia dintre cele zece căruţe păşea cite un dulău legat cu Ianţug de osia dindărăt. Cărăuşii, care struneau caii din hăţuri şi-i atingeau din cind in cind cu sfircul biciului, aruncau pieziş şi cîte-o căutătură spre suliţa ori sabia goală de-alături. Cărăuşia era, in acele timpuri, îndeletnicire primejdioasă. De multe ori ieşeau hoţii la drumuri; şi mai ales stăpînii de cetăţi, cavaleri nobili, aveau obicei să vămuiască, mascaţi, pe oamenii paşnici, trecători cu mărfuri la
10
iarmaroace. Citeodată se intîmpla ca obrăzarul cel negrii să acopere o faţă bisericească. Sub zale se găsea o sfîntă cruce cu chipul Mîntuitorului răstignit. Nu era de mirare ca, printre atiţia călugări şi stareţi cu frica Iui Dumnezeu şi plini»de pocăinţă, să se găsească şi oameni cu sînge iute, care înţelegeau să agonisească pentru biserică cu sabia. Lumea era obişnuită cu asta ; iar Domnul Dumnezeu a iertat fapte şi mai ciudate.
   Erau înarmaţi şi neguţătorii cei groşi, îmbrăcaţi cu straie lungi şi largi de şiac, de şi apărarea avutului lor o nădăjduiau mai mult de la sfintul Mercurie, patronul drumeţilor şi al neguţătoriei.
   Cind convoiul ajunse la o răscruce de căi prea bine cunoscută cărăuşilor, cinstitul staroste Matia, cel mai in virstă dintre neguţători, hotărî oprirea.
   —     Am ajuns, fraţilor, la cele trei şipote, vorbi el. Să poposim. Cărăuşii dau grăunţe cailor şi noi desfacem trăistile cu merinde. Şi dobitoacelor şi nouă nî se cuvine atita răsplată pentru truda zilei. Arşiţa de august mie unuia mi-a secătuit buzele şi mi-a lipit limba de cdrul gurii. Am drept să cerc vinul cel negru pe care ni l-au adus de la Sicilia corăbierii. Are gust de pucioasă şi-i cel mai bun leac pentru oboseli la drumuri lungi şi mai ales pentru durerile de şale, la vîrsta noastră.
   Fără să mai aştepte al doilea îndemn, cărăuşii, oprind, săriseră de la locurile lor. Dădură jos căpi-ţelele şi vîrîră pe după urechile cailor băierile sacilor cu orz.
   Se aflau într-o margine de pădure rară, lingă un tapşan prăvălatic, cu iarbă deasă,.verde ca buraticul. La marginea drumului, din tapşan, sub sălcii răsfi-
II
rate, curgeau trei şipote argintii pe jgheaburi lungi de tei. Subt arcurile fluide albeau cupe de piatră.
  Şi neguţătorii şi cărăuşii păşiră spre acel loc bine-cuvintat. Deasupra izvorului din mijloc se ridica o cruce de stejar neagră de vechime. Oprindu-se, oamenii se închinară cătră ea. Apoi se plecară spre apă şi băură prelung, cu pletele revărsate peste ochi.
  —     Iubite Matia, zise al doilea dintre fraţii neguţători, cu numele Marcu ; văd că soarele a trecut de amiază şi cale mai avem destulă pină la Binendorf. Iar în tîrgul Brabantului Nou, pe alt drum, n-avem ce căuta. Nu putem intirzia aici, ca să nu ne apuce noaptea.
  —     Dulce frate, răspunse zîmbind Matia, caii se află mai. trudiţi decit noi şi ar putea să-ţi facă mai bună intimpinare. Cărăuşii noştri sint oameni vrednici şi de credinţă, cu dinşii am mai străbătut şi-n alţi ani aceste căi. Ne putem opri în popas ş-aici, dacă altfel nu se poate. Dăm drumul la cîni şi înfingem săbiile şi suliţile in pămint, in preajma noastră. Rinduim străji şi ne lăsăm in sama Iui Dumnezeu, care are grijă de oamenii cinstiţi.
  —     Dumnezeu are grijă de toate lighioanele lumii, observă unul dintre cărăuşi ; prin mila lui se hrăneşte şi lupul şi lotrul.
  —     Aşa este, încuviinţă Matia. Atuncea ne rugăm lui Dumnezeu şi stăm cu armele gata, pentru ca bunăvoinţa lui să cumpănească spre cei drepţi.
■ Şi ceilalţi fraţi neguţători şi cărăuşi se împăcară cu acest cuvint şi traseră trăistile cu merinde de sub coviltirele căruţelor.
  Pe lingă cei doi fraţi care grăiseră, se mai aflau in tabăra de cară încă. doi, mai mici de ani, cu numele celorlalţi , sfinţi evanghelişti: Luca şi Ioan. Tuspatru
12
Sraii dintr-ufi neam' poreclit Roşu. Intr-adevăr, soarele bătea ca pe aramă nouă in bărbile şi-n pletele lor. Semănau toţi, de la cel mai in virstă pină la cel mai linăr, care n-avea decit douăzeci şi doi de ani; numai că cel mai mare avea proporţii *de uriaş in sus şi-n la turi, pe cind cel mai tinăr era incă subţire şi mlădios. Nădăjduia in ani, in bere şi-n carne friptă, ca s-a-jungă şi el gros şi respectabil ca Matia.
   Ceilalţi doi prietini neguţători, al cincilea ş-al şaselea, se mulţămiseră să încuviinţeze cu puţine vorbe hotărirea cuminte a lui Matia Roşu, şi se grăbiră la pajişte şi la trăisti, ca să nu li se ştirbească cu nimic drepturile lor din tain. Iinpungind săbiile in pămint lîngă ei, frînseră în mîni pită de secară şi începură a rupe cu dinţi albi din păstrămuri.
   După ce se traseră şi cărăuşii cătră merinde, se făcu linişte în marginea de pădure şi se auzi o vreme numai ronţăitul cailor.
   Curgind înspre drumul mare, cobora dintre păduri o potecă. Pe acea potecă se arătară doi călugări încă tineri şi voinici; purtind fiecare cîte două coşuri de nuiele pline şi învelite cu îngrijire. Se opriră o clipă departe incă, sub poala codrului, apoi, incredi.nţindu-se că popşsul de la drum n-ascunde in el primejdie, se apropiară.
   Cind ajunseră, se închinară cu voie-bună şi cu smerenie in acelaşi timp, lăsind jos coşurile şi incrucişin-du-şi braţele pe piept. Erau cu capetele neacoperite şi tunse, purtau rase cafenii de şiac şi picioarele goale le erau apărate de sandale.
   —     Binecuvintaţi cina noastră, cinstiţi părinţi, le zise Matia sculîndu-se de la locul său şi inaintînd spre ei. Veţi fi venind de departe, veţi fi fiind flăminzi.
13
Din ce ne-a dat Dumnezeu, poftiţi de gustaţi şi cuvio-şiile voastre.
   Monahii ridicară odată pleoapele, descoperindu-şi privirile. Pe obrazurile lor rase, apăru un zimbet .încremenit, care nu era •răsfrîngere a sufletului.
   Unul din ei părea mai in vlrstă, pentru că avea un nas mai mare şi mai lung.
   —     Cinstiţilor drumeţi, grăi el, nu venim de departe, căci mănăstirea noastră, a Maicii Domnului care a săvîrşit minunea din Valea Hoţului, se află numai la
o fugă de cal de-aici. Insă ne grăbim spre tirgul Bra-bantului Nou, la curtea ocrotitorului nostru prea înălţatul domn şi duce al Brabantului, măria sa Valentin.
   —     A, vă duceţi poate cu daruri la măria sa ducele Valentin ? Cunoaştem şi noi pe măria sa şi am avut cinstea să ingenunchem la scaunul dreptăţii sale incă de demult, pe cînd măria sa era mai tinăr. Şi ne-am bucurat totdeauna de bunăvoinţa măriei sale. Puţini domni creştini am cunoscut, mai milostivi şi mai drepţi decît măria sa. Aşa încît m-aş bucura s-aud veşti bune despre scumpa sănătate a măriei sale. •
   —     Măria sa e in deplină sănătate, răspunse monahul, şi-i ducem dar cele dintăi mere coapte din livezile sfintului nostru lăcaş. Prea sfinţitul nostru părinte şi episcop Hildolf a purces înspre mărita curte. Jar noi ducem în urma prea sfinţiei sale aceste daruri, după altele, cu mult mai scumpe, pe care prea sfinţia sa le-a luat cu sine. Căci, dacă n-aţi auzit, trebuie să aflaţi şi domniile voastre : măria sa luminatul domn şi duce îşi mărită copila.
   —     îşi mărită copila ? întrebă cu mirare nevinovată unul dintre neguţătorii cei cărunţi. Isprăvise de mes* tecat şi de înghiţit pastrama şi simţea nevoie să deschidă gura.
14
   Călugării întoarseră ochii spre el.
   —     Da, o mărită, răspunse cel cu nasul mare. Domniţa Genoveva a fost cea mai harnică ocrotitoare a noastră după luminatul domn şi după luminata ducesă. Ii ducem daruri si cuvinte de bucurie, dar inima noastră se întristează...
   —     De ce se întristează inima cuvioşiilor voastre ? întrebă cu interes Matia Roşu.
   —     Inima noastră şi a întregului sobor se întristează, căci domniţa ne părăseşte şi se duce după soţul său in depărtate locuri.
   —     Datoria sa este să-şi urmeze soţul său iubjt, observă Matia, cu seriozitate. Pentru prea cinstiţii săi părinţi plecarea ei totuşi nu poate fi decît prilej de bucurie. V-aş pofti, prea cuvioşilor, să nu vă întristaţi nici dumneavoastră. Şi ca unul care am avut multă milă şi prea plăcute amintiri din partea măriei sale slăvitul domn şi duce al Brabantului, cu dragoste vă poftesc să beţi cu noi o cupă dintr-un vin străin, pe care l-au adus marinarii tocmai din insula Siciliei.
   —     Cinstite frate, nouă nu ni se cuvine să petrecem şi să bem, răspunse cu hotărire monahul.
   Amindoi cuvioşii plecară pleoapele cu mare smerenie.
   Matia Roşu îi privi zîmbind şi vocea lui se făcu şi mai gravă.
   —     Admir rinduiala cuvioşiilor voastre şi stăpînirea pe care o aveţi asupra nevrednicului trup, urmă el. Aş dori să ştiu care vă sînt numele intru Hristos.
   —     Pe mine mă chiamă Ieronim şi pe tovarăşul meu Nicanor.
   —     Iubite frate Ieronime, iubite frate Nicanor, zise Matia Roşu ridicînd cupa de cositor ; dacă intr-adevăr
15
ave{i dragoste şi recunoştinţă pentru măria sa ducele Valentin şi dacă vreţi să cinstiţi nunta frumoasei fecioare a măriilor lor, atunci n-aveţi să depărtaţi cuvioasele voastre mini de această cupă plină şi de acest vin bun care-i tot un dar al Dumnezeului nostru. Vă poftesc să gustaţi din această cupă: jumătate şi jumătate.
   Monahii se fulgerară cu ochii ; apoi primiră cupa, cu aceeaşi smerenie.
   —     Mă bucur că mi-aţi ascultat rugămintea, se veseli Matia. Fiţi buni, fraţilor, şi ne spuneţi dacă prea sfinţitul episcop Hildolf s-a ostenit pină la curtea ducelui,’ca să binecuvinteze el însuşi pe tineri. Iar după ce veţi cinsti ş-a doua cupă, vă rog să ne spuneţi cum se va petrece această mare sărbătoare, care e numele mirelui, din ce neam este şi de unde vine şi în ce împrejurări s-a întîmplat această unire. Noi sîntem prea dornici să aflăm veste, ca să avem ce povesti noroadelor în iarmarocul cel mare de la Aachen. Ingăduiţi-mi, vă rog, să vă torn ş-a treia cupă, ca să vă încredinţaţi că vinul de-al treilea e cel mai bun !
   Privirile bunilor monahi luciră şi zîmbetele lor se făcură omeneşti. îndată vrednicul neguţător Matia Roşu şi însoţitorii aflară că mirele domniţei Genoveva e din părţile Rinului şi numele său e Sigfrid. E un comite încă tînăr, a avut insă vreme să-şi facă frumos nume in războaie. Fiind de bun neam şi bogat, măria sa ducele şi măria sa ducesa l-au primit cu dragă inimă şi i-au dat pe fiica lor, singură la părinţi şi tirziu născută din binecuvîntare dumnezeiască.
   La a patra cupă, dori ş-al doilea monah să vorbească.
   —     Nu-i numai asta, cuvîntă el înflăcărat dintro-dată. Astfel a binevoit Maica Domnului de la sfînta
 16
noastră mănăstire, căci fără voia sa nimic nu se poate face, şi ea a binevoit ca să aducă mire din părţile Rinului. Ca să se facă aşa, adeverindu-se puterea ei, s-a arătat încă de acum un an, în vis, prea sfinţitului nostru episcop şi, prin vorbe şi semne, i-a vestit fapta. Ceea ce este încă una din minunile sale.
   Neguţătorii şi cărăuşii se întoarseră cu uimire spre fratele Nicanor. Ieronim voi să-şi ţeie iar locul intăi in ochii drumeţilor, ridicind nasul său mare. Insă Nicanor se înfierbîntase de un duh sfint.
   —     Să nu vă pară asta de mirare! strigă el ; căci Maica Domnului din Valea Hoţului e cunoscută pînă la mari depărtări pentru minunile sale. Mai întăi zidirea sfîntului nostru lăcaş s-a săvîrşit prin cea dintâi şi mai mare minune. In locul unde ne aflăm aşezaţi noi robii lui Dumnezeu şi ai sfintei lui Maice, era, in vremea veche, pustie şi codru nestrăbătut, intru care hălăduiau numai fiarele şi furii. Un asemenea hoţ de drumul mare. făcînd multe nelegiuiri şi morţi, pe cînd se întorcea, într-o noapte, la vizunia lui, a văzut o lumină lină la un stejar vechi, unde îşi îngropa el'aurul. Apropiindu-se, s-a spăimîntat, pentru că, în acea lumină, a văzut pe sfînta Mamă a lui Dumnezeu privindu-1 cu milă, şi in urechi i-a sunat cuvint de îndemn, să intre pe căile cele bune. Atit de cumplit s-a spăimîntat acel fur, incit a căzut fulgerat la pămint. Iar după ce şi-a venit in fire, a scos aurul, s-a dus la meşteri buni şi i-a adus, ca să clădească sfintă aşezare. Cit au zidit ş-au lucrat meşterii, el a stat schivnic intr-o ripă de piatră, rugindu-se şi postind. La urmă, cînd au isprăvit, Dumnezeu a binevoit să-l cheme la iertarea sa şi meşterii l-au găsit mort.
2  C. I50b95
17
     Asemenea minune a săvirşit Maica Domnului din Valea Hoţului.
        —     Minune mare! încuviinţă cu glas ridicat Matia Roşu. Drept credinţă şi mărturie se cuvine, cinstiţilor fraţi, să deşertaţi încă o cupă de vin italienesc.
                                     II
                                     Oamenii cu dinţii ascuţiţi spun istorisiri frumoase.
        Cuviosul frate Nicanor rămase cu cupa in mină, ascultînd un vuiet deodată deşteptat in pădure. Iero-nim îşi întoarse nasul rumenit, care părea acum mai lung, şi ochii ii crescură sub sprincenele înălţate. Matia Roşu lăsă in lungul genunchiului .ulciorul de vin. Avu răbdarea şi grija să-l aşeze domol, ca să nu . se prăvale, şi întinse mîna spre spadă. Ceilalţi tova-, ■ răşi neguţători şi cărăuşi răsăriră in picioare. Zăvozii mormăiră în lanţuri. Cîţiva dădură glas, cu răsunet adine sub bolta pădurii.
        —      Ce să fie ? şopti fratele Nicanor. Dacă sînt duş-. mani, nu mai am curaj şi putere să sorb această băutură veselitoare. Maică a lui Dumnezeu, făcătoare de minuni a sfintei noastre mănăstiri, ai grijă de coşurile noastre cu mere.
        —         Intr-adevăr, s-aud tropote de cai... grăi A'latia
 1  Roşu, încruntat. După cit înţeleg, vin asupra noastră
     călăreţi. Dacă sint oameni răi, va trebui să ne apărăm avutul şi pielea. Dacă sint drumeţi liniştiţi, îi voi pofti să guste şi ei din ce avem mai bun'.
        —      Atuncea să-ţi dau cupa goală, băgă de samă fratele Nicanor.
18
    Ca in faţa unei adevărate primejdii, deşertă Cu mare grăbire vinul, se şterse la gură cu minicile rasei, apoi îşi făcu cruce cu umilinţă.
    Cinii băteau cu larmă. Neguţătorii şi cărăuşii ieşiră la drum. Primejdia părea a le veni din urmă. Călăreţi înarmaţi apărură deodată şi armele le luciră în soarele pieziş. In frunte sălta, cu mina dreaptă in şold, un cavaler oacheş, cu cuşmă cu pană in cap. De o parte şi de alta a genunchilor lui alergau cîni mari, vînători de mistreţi. După dinsul se îmbulzeau o duzină de călăreţi amestecaţi, cu arcuri şi suliţi.
    —     Trebuie să fie vinătorii prea luminatului nostru protector... strigă fratele Ieronim şi privi cu dragoste şi cu bucurie in jurul său.
    —     Intr-adevăr, se învoi Matia Roşu, pare a fi un vînător nobil. Să vedem.
    Zăvozii căruţelor lătrau cu îndirjire. Călăreţul cu mina in şold cuprinsese c-o privire toată priveliştea şi înţelesese că trebuie să deie încredinţări de pace. Ridică mina dreaptă in sus, iar cu stingă struni calul 1 frumos împodobit cu pielării galbene şi alămuri. Cei dindărătu-i opriră in clipă.
    —     Puneţi cînii în lanţuguri, vorbi cavalerul cătră tovarăşii săi; ca să nu fie război intre dobitoace, nici nemulţămire intre oameni. Aici văd că e potrivit să poposim, urmă el, apropiindu-se la pas de neguţători şi salutîndu-i. Putem sta de vorbă cu oamenii călători şi, în vremea asta, din urmă, ne-ajung slujitorii cu vinatul.
    Matia Roşu se înclină la salutul cavalerului şi-i răspunse cu prefăcută voie-bună, fără să-şi lese din mînă spada.
    —     După cit pricep, stăpine, aţi umblat la vină.- " toare cu bună izbindă.
2*-
 19
   —      Pot mulţâmi lui Dumnezeu, răspunse cavalerul. Domnul meu, măritul comite Sigfrid, va putea să ospăteze mistreţi tineri pe drum, ducîndu-şi la Trever soţia. Am găsit ş-am doborit o scroafă şi i-am prins, cu aceşti cini, cei patru godini. După a mea părere, puţine fripturi sint aşa de fragede ca friptura de mistreţ tînăr.
   —      Cit despre asta, pot să încuviinţez şi să mărturisesc şi eu, cu mina pe sfînta cruce... vorbi cu putere fratele Nicanor.
   îndată, puţintel ruşinat de acest cuvint, îşi întoarse privirea spre cupa din mina lui Matia, apoi spre ulciorul rămas in laturea drumului.
   —      Atuncea, grăi neguţătorul, văd că avetn plăcerea şi cinstea să ne închinăm înaintea unui nobil al prea măritului comite Sigfrid, care astăzi face nuntă la curtea luminatului duce.
   —   Auzit-aţi această veste de bucurie ?
   —   Am auzit-o de la cuvioşii părinţi de faţă.
   Cuvioşii monahi se ploconiră, cu minile la piept,
 apoi le lăsară să alunece pe pintece.
   —      Mă bucur, domnii mei, că aţi aflat vestea cea plăcută. Eu sint spătarul comitelui Sigfrid şi cel mai apropiat nobil al său. Mă chiamă Giuseppe Golo.
   —   Ne socotim fericiţi auzind acest nume.
   —      Cred, de şi poate îl auziţi întăia oară. Cel ce se chiamă astfel, domnii mei, şi-a cîştigat locul său cu braţul şi cu spada. Şi stă lîngă marele comite Sigfrid după ce s-a bătut cu duşmanii şi necredincioşii în multe rînduri. De şi încă n-am păşiţ în vîrsta bătrîneţii, am umblat împreună cu domnul meu pe mări, am suit pe munţi, iam văzut oameni de felurite colori şi de felurite legi păgîne. Eu uşor înţeleg că domniile voastre, ca neguţători ce vă aflaţi, lîngă po-
20
 veri de preţ, aţi, vrut întăi să mă primiţi cu ascuţişuri de fier. Dar eu, descălicînd, mai degrabă poftesc să-mi daţi o cupă din acel vin, întăi ca să închin pentru fericirea domnului meu, c!are se însoară astăzi cu cea > mai frumoasă domniţă ; al doilea, ca să-mi dau samă de bunătatea băuturii domniilor voastre-.; ş-al treilea, ca să mă răcoresc de arşiţa zilei.
     —      Asta face trei cupe... observă rîzînd Matia Roşu. Mulţămim lui Dumnezeu, domnule cavaler, avem de unde potoli setea ş-a domniei tale ş-a tovarăşilor domniei tale.
     —      Iar noi ne grăbim... suspină fratele Nicanor, strîngindu-şi rasa la piept.
     —      De ce vă grăbiţi aşa de tare, cinstiţilor părinţi ? întrebă cavalerul.
     —      Căci trebuie să fim la curte cu merele de la sfînta mănăstire.
     —      Asta mă bucură ; mergeţi cu noi, cinstiţilor părinţi, dar mai întăi tare mult vă poftesc ca să mai zăboviţi, spre a ne binecuvinta băutura şi gustarea.
     Toată lumea se arătă mulţămită de asemenea prea înţelepte cuvinte şi monahii pricepură şi ei, cu smerenie, nevoia acelui ceas. Vînătorii descălecară cu toţii şi-şi legară caii de copacii cei mai apropiaţi. Cinii vi-nători ii ţinură de lanţuguri lingă ei. Cărăuşii potoliră pe zăvozi. Şi-n locul cel potrivit de popas, lîngă arcurile izvoarelor, aprinseră foc, ca să lumineze prieti-nia. După ce băură vin şi gustară din pastrama friptă, cavalerul Giuseppe Golo lămuri cu cea mai mare plăcere tovarăşilor neguţători pricina pentru care domnul său corniţele Sigfrid avea în acea zi parte de o fericire aşa de aleasă.
     —      Iată, fraţilor creştini, cum s-au întimplat lucrurile. Stă pinul meu, corniţele Sigfrid, ca toţi străluciţii
T
 domni creştini, socoteşte cea mai mare, a sa datorie să lupte pentru biruinţa crucii. In acelaşi timp priveşte ca o prea mare umilinţă domnia necredincioşilor mauri asupra Ispaniei. Acea ţară, care de mult a cunoscut fericirea luminii lui Hristos, acuma e Întunecată de fărădelegile lor. Plinind piciorul pe grumazul creştinilor, au scuipat In biserici şi mănăstiri şi au cutezat să îndrepte şi asupra ţinuturilor noastre privirea lor spurcată şi rinjetul lor de diavol. Pentru aceste pricini şi spre a afirma tăria lui Isus şi a neprihănitei sale Maice, prinţii creştini au jurat să nu-şi isprăvească viaţa pînă ce nu vor pune lăncile lor în gitlejurile acelor necredincioşi. Deci se adună din vreme in vreme, sună din trimbiţi şi purced la război, precum aţi auzit.
   —      Da, într-adevăr, am auzit, confirmă Matia Roşu. Domnul Dumnezeu a făcut pe nobili pentru aceste treburi.
   —      Aşa. Prin urmare şi la începutul acestui an s-au strins cavaleri creştini de neam cătră ţinuturile de Ia miazăzi. Am urmat şi eu pe domnul meu, pe văile unei ape cu numele Ronul şi am ajuns in nişte cimpii fericite de unde se vedeau pină la cer munţi care se chiamă Pirinei.
   —      Am auzit şi despre asemenea locuri. Neguţătorii cunosc toate părţile lumii.
   —      Prea bine, cinstitule neguţător; asta se vede după vinurile cu care vă îndeletniciţi şi din care vei binevoi să-mi mai torni o cupă. Deci dar acolo s-au bulucit oştile noastre ş-au strălucit la soare din toate armurile. Şi s-a nimerit sa lupt alături de măria sa ducele Valentin cu stăpînul meu, avînd cavalerii şi oamenii lor in jur. Era, domnilor mei, într-o joi după Paşti, in ziua sfintului Adalbert. Şi stind încăHcaţi pe
22
 cai, cu lăncile aplecate şi cu vizierele ridicate, ne-am închinat toţi cătră răsărit spre sfintul Mormint. Apoi am ridicat lăncile, ain coborit obrăzarele şi trimbiţaşii au sunat războiul. Atunci au răspuns şi trimbiţile necredincioşilor şi au venit spre noi cavalerii lor. Şi iz-bindu-ne unii in alţii cu sunet, s-a învirlejit asupra noastră un nour de pulbere. Atunci s-a rupt in lorica unui păgin lancea domnului duce de Brabant Valentin şi, pină a primi de la spătarul său sabia cea mare, s-a găsit in primejdie, atacat fiind din laturi de doi călăreţi mauri. In această împrejurare, domnul meu s-a dovedit aliat generos şi bun creştin, îndrumîndu-şi nobilii săi in sprijinul ducelui. El însuşi, cu lancea, a doborit pe unul din acei necredincioşi. Am avut şi eu onoarea să dau o lovitură de spadă in subsuoara celuilalt. Această lovitură, al cărei secret l-am învăţat în patria mea la Ferrara, a deschis un şipot în trupul maurului, şi, pină ce a căzut jos, i s-a umplut armura de sînge, gîlglind prin toate încheieturile. Astfel văzin-du-şi apărată viaţa, luminăţia sa domnul duce Valentin, şi-a aplecat spre noi coiful cu pană, nuilţămin-du-ne. Iar după ce a stat războiul ş-au cintat trimbiţile iarăşi, domnia sa a poftit pe stăpînul meu în cort la sine, mulţămindu-i iar şi ospătindu-1. La acest ospăţ am fost şi noi, bînd vin de Provenţa foarte mult, pină ce ne-am îmbătat cu desăvirşire. Apoi, venind spre părţile noastre, măria sa ducele a binevoit a pofti pe stăpînul meu la curtea sa in Brabantul Nou. Ş-acolo au fost iar ospeţe mari şi petreceri. Şi cu toţii am admirat frumuseţa şi înţelepciunea domniţei Genoveva. Atuncea intre ducele Valentin şi stăpînul meu s-au schimbat vorbe de făgăduinţă. Ne-am întors la noi la Trever şi am făcut pregătiri şi pe urmă, precum se vede, am venit din nou la Brabant, cu straie de săr-
23
 bătoare, flamuri şi fanfare, ca să luăm cea mai preţioasă floare a acestor locuri şi s-o răsădim in grădina noastră. Astăzi, cătră sară, un prea sfinţit episcop binecuvintează nunta. Iar eu trebuie să mă grăbesc la cuhnii, cu vinatul pe care l-am dobindit.
     Domnul Giuseppe Golo îşi opri vorbirea năvalnică şi privi cu mindrie in juru-i.
     —     Binecuvintat fie numele Domnului Dumnezeu, 11 sprijini cu mare plăcere Matia Roşu, stareţul neguţătorilor, de trei ori fie binecuvintat, căci el toate le rin-duieşte şi le cumpăneşte aşa precum se cuvine. El tri-mete ploaie şi furtună, ca să putem apoi preţui cerul senin şi soarele. El a hotărît deci primejdie luminatului duce, ca să poată cunoaşte vitejia şi generozita-
, tea fratelui său Intru Hristos corniţele Sigfrid. Cu-noscindu-1 a putut găsi in el cel mai potrivit soţ pentru acea domniţă de a cărei frumuseţă umblă faima in toate ţările, pină la mare.
     —     Binecuvintat fie numele Domnului, adaoseră şi clericii, — in saecula saeculorum.
     ■— Amin ! rostiră cu pătrundere ceilalţi, neguţători şi cărăuşi.
     In tăcerea care se Întinse in marginea de pădure, la cele trei izvoare, se auziră alte glasuri amestecate şi cavalerul italian înţelese că l-au ajuns oamenii din urmă, cu vînatul. Sosiră intr-adevăr in curind cîţiva slujitori cu ţăranii din partea locului, care fuseseră rinduiţi ca hăitaşi. Oamenii aceştia din prostime erau mari şi pletoşi, cu capetele descoperite şi cu frunţile asudate. Purtau in păringă mistreţii, legaţi cu curmeie de picioarele de dinapoi şi atirnaţi in pari zdraveni, iar cu riturile colţate insemnind diră sîngerată prin pulbere.
   Opriţi in laturea drumului, localnicii priviră cu oarecare mirare la neguţătorii cei străini; dar cavalerul le porunci să treacă mai departe, fără intirziere. Cum trecură, se grăbi şi el să-şi ieie rămas bun de la tovărăşie.
   —     Rămineţi cu pace, prietinilor, şi să ne vedem sănătoşi cind va voi Dumnezeu să ne mai adune ! zise el cu voie-bună. Poate ar fi mai potrivit, ţinind socoteală de drumuri şi de vremuri, să nu intirziaţi In loc deschis, noaptea. Ne-am luat cu vorbele şi cu cupele şi iată, soarele lunecă cu grăbire spre asfinţit. Cetăţuia ‘ luminatului duce Valentin ar fi cel mai potrivit adăpost pentru domniile voastre şi pentru averile pe care le duceţi.
   —     Mai curind pentru sărăcia pe care o purtăm... in-tîmpină zîmbind Matiia Roşu. Am urma cu plăcere sfatul domniei tale, onorate cavaler, dar, după un popas aşia de lung, acuma ne grăbim.
   —   înţeleg. Graba, însă, nu-i totdeauna bun sfă-
 tuitor. Eu plec înainte, după ce mai beau cu domniile voastre această din urmă cupă frăţească. Mai cugetaţi ; poate veţi   urma aceeaşi  cale.
   —     Să   vedem,    prea onorate cavaler, să mai cugetăm. Am                           putea merge fără grijă înainte, căci încărcătura ni-i                                                  slabă. Am putea să mai zăbovim, dar ni-i
 în grijă să scăpăm cu un ceas mai devreme de o asemenea marfă. Iţi mulţămim de sfatul pe care ni-1 dai şi de cinstea pe care ne-ai făcut-o.
   —     Cinstea pe care v-iam acordat-o, domnilor, este egfală cu plăcerea pe care am simţit-o eu. Trebuie să ştiţi că eu am o pasiune să stau de vorbă cu oameni străini care cunosc lumea. Pe de altă parte, vinul dumneavoastră sicilian imi pare din ce in ce mai extraordinar şi înţeleg foarte bine de ce fraţii benedic-
                                                                                                                                                                   25
 tini au uit'at cu desăvîrşire poruncile abatelui lor. Văd că se desfată fără grijă şi împărţesc cu cărăuşii domniilor voastre merele pe care trebuie să le ducă dar la nunta domniţei Genoveva.
    Cuvioşiile lor tresăriră cu spaimă din mijlocul to-. vărăşiei şi, ridicind cu mare încordare coşurile pe umeri, apucară poteca, pe urmele de singe ale mistreţilor.
     Săltînd în şa, domnul ciavaler salută cu mîna în-mănuşată, şi vînătorii se rînduiră cu şpăngile şi arbaletele îndărătul său, stăpînind în lanţuguri cînii. Neguţătorii îşi scoaseră cuşmele şi le închinară pînă la genunchi. Apoi, cînd răm'aseră singuri, îşi potriviră iar cuşmele pe plete, se întoarseră unul cătră altul şi se priviră un răstimp în tăcere.
     —     Eu văd, după ochii tăi şi după vîrful nasului, care ţi-i părerea, Ioane, zise grav evanghelistul cel mai în vîrstă cătră mezin.
     —     Credeam, într-adevăr, că ai de gînd să urmezi îndemnul acestui cavaler detreabă, răspunse Ioan Roşu.
     —     Ştiu, ştiu ; ai vrea să vezi cum petrece lumea la nunţi domneşti. Poate chiar ţi-ai alege o brăbăntoaică de-aici pentru danţ. Ai lăsa cîniii singuri, să ţi-i otrăvească un meşter din piarlea locului, iar carăle să ţi le spargă şi să ţi le prade. Cînd am auzit acel îndemn prietinesc al Cavalerului, eu îndată mi-am ciulit urechile şi m-am uitat spre Marcu cu coada ochiului drept, iar cu coada ochiului stîng spre Lucia, şi i-am priceput că şi ei au acelaşi cuget ca şi mine. Cum rămînem singuri, strîngem merindele, suim în chilne damigenele şi cerem cărăuşilor să-şi strunească fără întîrziere caii, să-i facă să simtă biciul şi să nu-i cruţe pînă l'a popasul de noapte.
2G
   —     Insă mai avem o bucată bună de loc, băgă de samă starostele cărăuşilor, scărpinîndu-se după ureche, şi pînă ce vine întunericul n-avem decît două ceasuri. Calea-i lungă ; caii sînt trudiţi.
   —     Aşa-i, moşule, ai dreptate; dar e mai bine să fim noi în de noi cit de departe, decit pe loc aici, cu prietini pre care nu-i cunoaştem îndeajuns. Deci gătiţi armele şi făchiile şi să răzbim înainte cu ajutorul lui Dumnezeu.
   Neguţătorii ceilalţi încuviinţară, aplecîndu-şi bărbile spre pîntece, şi căruţele se urniră sunînd plin sub bolta pădurii. Vinul de Sicilia ii făcuse pe cinstiţii fraţi evanghelişti destul de veseli; acuma, lăsînd Bra-bantul Nou la coada căruţelor, se veseliră şi m'ai tare şi dădură chiote, oa să facă pe caii cei greoi să umble în trap.           '
   Dar nu se împlinise un ceas de la plecarea cavalerului Golo şi abia ieşiseră Ia drumul de cîmpie, între fîn'aţuri înflorite, cînd auziră un corn sunînd prelung în urma lor. Cu toţii îşi aplecară capetele în laturi, apoi le răsuciră, cu ochii holbaţi, îndărăt. Un călăreţ sprinten venea în fugă după ei şi le făcea semne, zbă-tînd în aer mîna dreaptă în care-şi ţinea pălăria cu pană.
   —     Ce facem ? Oprim ? întrebă Franţ bătrînul, starostele cărăuşilor.
   —     Daţi bice cailor ! strigă Matia cu asprime, şi ţineţi la îndămînă spadele şi suliţile ! Nu le ridicaţi însă decît la porunca mea.
   —     Daţi bice ! bateţi în cai ! răcniră înăbuşit ceilalţi cinstiţi neguţători.
   Cornul sună iar prelung, cu bătăi repet’ate de limbă. In urma călăreţului care-şi agita în aer pălăria cu pană, în pulberea de laur a soarelui pieziş, apărură
27
alti călăreţi. Apucaseră de-a dreptul prin fînete, înva-Iuindu-Ie ca-n spulber de vînt.                ,
   Matta Roşu grăi oftînd :
   —      Se pare că avem să trecem printr-un ceas de primejdie. Să aşteptăm, căci n-avem ce face. Slujitorii aceia vin in goană şi noi abia ne mişcăm. Să vedem citi sint şi ce anume au. De va fi nevoie vom plăti gloabă, dacă aşa ne-a fost soarta şi dacă cel pe care l-am socotit prietin nu-i decît un trădător spurcat. Staţi. Să cercăm întăi cu vorba, care-i arma cea mai de pret a neguţătorului.
   Carăle se opriră pe dată, bulucindu-se unele în altele. Cărăuşii se lăsară să dadă pe lîngă oişti sub roată şi sloboziră dulăii din lanţuri. Ieşiră apoi în laturea coviltirelor, lîngă cinstiţii neguţători, făcînd fată cu palmele goale, însă foarte apraape şi la în-dămînă îşi avea fiecare arma.
   —      Staţi, neguţătorilor! Staţi! strigă călăreţul care alerga. Nu îndrăzniţi a trece mai departe. Che-mati-vă cînii.
   Matia păşi în'ainte. Cărăuşii răcniră la cîni şi-i întoarseră îndărăt.
   —      Sluga domniei tale! vorbi starostele Matia Roşu, dîrz. Cu ce-ti putem fi de folos ?
   Se apropiară şi ceilalţi opt ori zece călăreţi din urmă şi se grămădiră in drum în urma celui dintăi. Nu înălţau săbii, nu cumpăneau suliţi. Păreau tineri şi veseli copii de casă. Cel cu cornul începu iar să sune. Cel din frunte îl opri, tinzînd spre el braţul. Apoi îşi îndemnă din pinteni calul cîţiva paşi încă spre Matia.
   —      Nu îndrăzniţi, cinstiţilor neguţători, a trece mai departe, strigă el. Măria sa luminatul duce Valentin ia atlat de la cavalerul Giuseppe Golo că sînteţi aproape, pe pămînturile sale, şi vă porunceşte să întoarceţi pe
28
loc, să intraţi la castel. Pofteşte să cumpere cu bani buni unele mărfuri pe care le iaveti de vînzare şi vrea să petreceţi la nunta fiicei sale, ca nişte buni fraţi creştini ce sînteţi. Deci legaţi cînii, daţi cărăuşilor poruncă să întoarcă şi apucaţi drumul cătră castel. Aşa-i bunăvoinţa măritului duce şi bunătale'a măriei sale va fi pentru domniile voastre tot aşa de plăcută ca şi lumina soarelui.
   —     Avem multe treburi, domnule, şi ne grăbim... încercă să se împotrivească Matia.
   —     întoarceţi, întoarceţi şi nu supăraţi pe un stă-pînitor bun cum e ducele nostru. Dacă vă împotriviţi, pun să zică anume viers din corn şi vin mulţi alţi tovarăşi ai noştri, înarmaţi, ca să batem cu dumneavoastră război. Pentru o plăcere a stăpinului nostru, la nunta copilei sale, putem să ne dăm şi viaţa.
   —     Să suferim lovitura oamenilor, nădăjduind intru mila lui Dumnezeu! oftă Matia, răsucindu-se spre căruţă. întoarceţi !
                                                                                             III
                           —   Spune-mi, băirtnule, cum de-al ajuns tinăr în ani aşa de Urzii ?
                           —   Nu m-am supărat niciodată ne viată.
   împresuraţi de stolul de curteni, neguţătorii intrară Ia reşedinţa ducelui Valentin, după ce trecură prin marginea Brabantului Nou. Poarta castelului era deschisă, podul lăsat, grapa înlăturată. Se vedea mişcare mare între ziduri, şi în afară de ziduri, cătră tîrg. Pe platforme, sus, străjerii, cu cască şi halebardă, pri-vegheau măreţi lumea paşnică, adulmecînd, cu ochii
29
pe jumătate închişi, mirosuri grase de mîncări. Pe vîr-ful turnului fîlfiia lin, în boarea sfinţitului zilei, flamura ducală cu stema: o cheie neagră pe fond roşu. Matia Roşu ceti, la poarta dinlăuntru, şi deviza măritului duce de Brabant: Cârpe mentem!
   După ştiinţa pe care o avea de la profesorul său, părintele abate Ambrozie, neguţătorul tălmăci aceste cuvinte în vorbirea de toate zilele cătră soţii săi, însu-şindu-şi-le numaidecît şi, în acelaşi timp, îndoindu-se că un prinţ războinic s-ar folosi de minte şi nu de sabie.
   —      Să vedem la ce taxe şi întîrzieri ne va supune... suspină el. Ii cunosc eu pe nobili, după multele mele năcazuri. Blîndeţa lor e fără statornicie, ca şi apa Rinului.
   Un slujitor fără arme, în strai de matasă, îi ieşi înainte şi-l întrebă dacă el e căpitenia neguţătorilor. Ii porunci să se înfăţişeze fără intîrziere la luminăţia sa.
   —      Ce fac cu carăle şi cu oamenii mei ? îl întrebă el cu îndoială.
   —      Carăle şi oamenii rămin aici, în cetăţuie, intr-un adăpost pe care nu l-au avut niciodată... îi răspunse rîzînd slujitorul. Matia oftă iar. îşi scutură veşmîntul larg, bătîndu-1 cu palmele, îşi mîngîie barba şi urcă, după călăuzul său, trepte de piatră, prin forfotă de curteni, murmure de glasuri şi acorduri de muzică.
   In sala cea mare, îrppodobită cu ghirlănzi de flori pînă la grinzile cele groase şi afumate de sus, sta în fund ducele pe tronul său, avînd alături, în stînga, pe prea sfinţia sa Hildolf episcopul, iar în dreapta pe luminata ducesă. Prea sfinţitul părinte era alb şi gîrbov şi purta odăjdii şi cîrjă, gata să binecuvinteze o slăvită nuntă ca aceea. Măria sa înălţatul domn şi duce
30
 Valentin era un bărbat care nu răspundea trupeşte acestor măreţe tituluşuri. Era mai mult scund şi gros şi cu obrazul bine rumenit. Tot astfel şi înălţata ducesă, era revărsată în laturi, într-o rochie cu arcuri largi; avea zulufi cărunţi şi dantelării măiestre sub cununiţa de nestemate ; şf subt aceste podoabe, faţa măriei sale părea mai trandafirie şi încă fragedă.
   Curtenii se feriră în laturi, lăsînd pe neguţător să treacă. Ducele Valentin îl văzu, surise şi-i făcu semn cu mîna să se apropie. Matia îşi plecă fruntea cu umilinţă, veni pînă la slăvitul tron şi îngeriunche. Se făcu tăcere. Matia îşi simţi ameninţată nu atît viaţa, cît averea.
   —      Tu eşti starostele de neguţători despre care mi-a vorbit cavalerul Giuseppe ? întrebă măria sa.
   —   Eu sînt, slăvite doamne.
   —   Care-ţi este numele ?
   —      Matia Roşu, măria ta. Am avut bucuria să îngenunchez şi în alte dăţi la acest binefăcător scaun.
   —      Da ; pare că îmi aduc aminte şi de faţa şi de numele tău, încuviinţă ducele. Spune-mi, neguţătorule, de ce nu te-ai înduplecat atunci cînd te-a poftit la curtea noastră, cavalerul Giuseppe ? Devreme ce ţi-a făcut cinstea să te cheme, trebuia să-l urmezi.
   —      Luminate doamne, rog să fiu iertat. Drumurile noastre sînt lungi şi trebuie să ajungem în anumite zile la iarmaroace. Aşa fiind, ne grăbim. Nici nu mi-am închipuit că ar fi nevoie de noi aici, la o curte aşa de îmbielşugată. Dar de bucurat, ne-am bucurat foarte, afllnd vestea slăvitei nunţi.
   —      Bine, ai dreptate. Află însă, neguţătorule, că la o curte aşa de îmbielşugată ca a noastră s-a întîm-plat, tocmai într-o zi ca aceasta, să se istovească aromatele. Deci înţelege tu singur că Dumnezeu nu în-
31
 găduie să treci pe lîngă asemenea nuntă fără a face popas. Ca să nu rămiie cu totul ticălos bucătarul nostru şi întrucîtva ruşinată .această curte, porunceşte ciracilor tăi să desfacă sacii cu aromatele de la Indii şi cîntăreşte pentru curte una sută dramuri cuişoare şi două sute dramuri scorţişoară. Numai astfel sosurile şi prăjiturile vor ieşi cum se cuvine. Să arăţi şi preţul — şi să treci la vistierul nostru să-ţi plătească cu dreptate.
  Matia Roşu îşi înălţă fruntea şi zîmbi alinat. în barba sa arămie.
  —     Mărite doamne, vorbi el cu îndrăzneală, să-mi îngădui a face dar slăvitei nunţi aceste puţine mărfuri.
  —     De ce ? intrînd pe pămînturile noastre, nu ţi-ai plătit vama ?
  —   Plătit pînă la un ban, slăvite doamne.
  —   Atunci pas la vistierul meu şi spune preţul.
  —   Şaptezeci   de groşi, măria ta.
  —   Bine. Să    te duci să-ţi plătească şaptezeci        de
  groşi şi să-ţi răspundă şi banii pe care i-ai plătit vămii mele.
  —   Un florin   am plătit vămii, măria     ta.
  —   Aşa. Să-ţi  dea un florin pe lîngă cei    şaptezeci  de
  groşi. Şi să slobozi pe loc marfa.
  Matia se ridică in picioare, gata să se retragă. Stătu puţintel în cumpănă şi se lăsă iar în genunchi.
  —   Ce este ?
  —     Măria ta, mă rog să ne îngădui ca să stăm şi noi neguţătorii de faţă la o asemenea ceremonie.
  —     Vă poftesc pe toţi, răspunse măritul duce. Şi nu întîrziaţi, căci dau poruncă trîmbiţilor să sune nunta.
  Gîfîind, cinstitul neguţător se grăbi pînă la căruţe, ca să împărtăşească soţilor săi bucuria. Dădu poruncă ce anume săcuşori de mirodenii să se deslege, sco-
32
  ţîndu-se marfa poruncită ; apoi, lăsînd pe cărăuşi Ia hodină sub roatele căruţelor, îşi duse tovarăşii la petrecerea nunţii.
   Soarele asfinţea şi'dungi subţiri şi lungi de aur pătrundeau oblic prin ferestrele nalte. Prin această lumină intrară slăviţii miri în sală, împresuraţi de strălucită adunare. Prea sfinţitul se ridică din scaun şi-i întîinpină. Apoi întreaga adunare se mişcă înspre capela de alături.
   Corniţele Sigfrid era un bărbat nalt, arătînd o mare putere trupească în înfăţişare şi mişcări. Era încă tînăr şi avea priviri blînde albastre. Domniţa Genoveva, în nouru-i de haină albă, cu părul revărsat pe umeri ca nişte şuviţe de lună, părea purtată în acele clipe de înşelarea unui vis. O singură dată îşi întoarse ochii de jos în sus spre soţul său şi Matia cunoscu în limpezimea lor o dragoste nemărginită.
   îndată ce prea sfinţitul dădu binecuvîntarea, trîm-biţile sunară din nou afară. Nunta intră iar in sala cea mare şi cuparii se înfăţişară. Unii împărţeau ha-năpuri, alţii turnau în ele bere, din ulcioare.
   Se aprinseră făclii de ceară şi se întinseră mese, pentru nobili. Cinstiţii neguţători se retraseră la petrecerea de-afară, unde cînta muzica şi se desfăta slu-jitorimea în danţuri. Acolo, la lumina faclelor, se su-muţară pentru prostime, cu vorbe şi mişcări deşănţate, nebunii şi piticii ducelui. Vrednicii evanghelişti se minunară şi de arătările măiestrite ale unui scamator de la Italia, care le scoase şi lor din bărbi cîte-un ducat veneţian de aur. Dar cele mai minunate isprăvi le cunoscură atunci cînd se ivi, pe un cal fără frîu şi fără şa, un călăreţ mongol îmbrăcat cu caftan bătut în fir de argint. Asemenea călărie, asemenea sărituri, asemenea zvîrlituri cu arcanul, prinzînd cînd gîtul fu-
3 — M. Sadovcanu — Opere II
33
garului, cînd un picior, cînd două, — nu mai văzuseră ei niciodată, de şi erau oameni purtaţi prin lume. De altminteri asemenea sărituri de fiară şi asemenea zbucium nu văzuse nici unul dintre acei oameni blajini şi greoi,-hrăniţi cu cărnuri grase şi adăpaţi cu bere. Alongolul se înmlădia ca o coardă de oţel, avea scîntei de fulger în ochii lui de miţă ş-un rîs cu dinţii lui ascuţiţi şi albi, care plăcea mai ales muierilor. Vrednicii evanghelişti aflară de la slujitorii curţii că acel călăreţ e fugar de la corturile lui, tocmai de la Marea Caspiei, fiind neamul lui prigonit de hanul cel nou ; şi acuma s-a oploşit la prinţii creştini ai Apusului, făcîndu-le plăcere la serbările şi petrecerile lor.
   In îmbulzeala aceea veselă, neguţătorii găsiră în-sfîrşit, cu ochii, şi pe domnul cavaler Giuseppe Golo şi simţiră o remuşcare ş-o bucurie egală cu părerea de rău că-1 socotiseră viclean. De aceea ii zîmbiră toţi cu gurile cît mai largi şi-i poftiră bună-sara, închinîn-du-i-se. Cavalerul veni la ei mai vesel decît cînd îi părăsise, mai ameţit de vin şi de bucuria acelui ceps, şi-i pofti la ospăţ.
   —      Acuma e rîndul meu, cinstiţilor neguţători, zise el, să vă pun înainte o băutură bună, alături de bucate îmbielşugate. Poftiţi deci cu mine la o masă a slujitorilor comitelui nostru. Iată, faceţi-vă loc subt acest gang şi umpleţi-vă întăi nările de mirozna fripturilor. Poftiţi cătră acele hartane de porc din capătul mesei. Să tragem între noi strachina aceea de grezie, în care se află butul cel mai mare. Scoţînd de la centură jungherul, să tăiem, împărţind la fieştecare. Acuma luaţi şi ridicaţi într-o mînă aceste bunătăţi, trăgînd cu cealaltă spre domniile voastre şi felii de pită. Iar în aceste căni cît nişte cizme de raiter să
34
 ştiţi că se găseşte bere proaspătă. Doresc să nu mai rămîie în preajma noastră nici o [ărîmătură şi nici o picătură. Ce ziceţi dumneavoastră, cinstiţilor neguţători, de domniţa mireasă ?
   —     Ce putem să spunem ? mestecă răspuns Matia Roşu. Nu putem spune decît că-i cea mai frumoasă fecioară din lumea asta. Cînd a văzut-o, fratele nostru cel mai mic Ioan era cit pe ce să-şifînghită limba. Se uită cu mare dragoste cătră soţul său.
   Cavalerul se aplecă spre ei, cu glas deodată scoborit:                                            *
   —   Vi s-a părut că se uita astfel ?
   —   Ni s-a părut.
   —     Asta mă bucură. Totuşi opinia mea este că în acea privire nu-i atît pasiune cătră stăpînul meu, cît o căldură ş-o lumină a fiinţii ei de fecioară — aşa cum soarele nu luceşte pentru noi, cît pentru sine. In fiinţa ei se găseşte, mai presus de toate, o credinţă ş-o jertfă pe care, venind ceasul, le închină cu plăcere cuiva. Cinstiţilor neguţători, vreau să vă spun că această slăvită frumuseţă ar fi trebuit să se nască sub cerul Italiei, să primească în sînge pasiunea, cum primeşte strugurele puterea care-1 face vin. Ar fi fost cu mult mai bine.
   —     De ce ar fi fost cu mult mai bine ? întrebă cu prefăcut interes Matia Roşu.
   —     Ar fi fost cu mult mai bine... suspină cavalerul şi rămase gînditor, privindu-şi ţintă cana de bere ; ar fi fost cu mult mai bine, căci frumuseţă ei ar fi do-bîndit o valoare şi mai mare. Dumneavoastră, cinstiţilor neguţători, nu cunoaşteţi femeile de la sud. Sînteţi deprinşi cu gospodine cuminţi, care vă fac mîn-cări bune şi copii frumoşi.
 I
   —      Noi ne mulţămim cu asta, mormăi unul dintre evanghelişti;
   —      Ştiu că vă mulţăiriiţi. Insă aliaţi că sînt oameni în vinele cărora nu curge apă, ci flacără. Ştiu dease-meni că ceea ce spun eu n-are noimă, căci Dumnezeu a pus în fiecare dintre făpturile sale temperamentul care i se cuvine; şi eu nu pot schimba nimic din cele rînduite. Mai ştiu iarăşi că stăpînul meu corniţele Sigfrid e mulţămit cît se poate de doamna care-i va fi tovarăşă. Şi amîndoi potrivindu-se, cade-se a le ura fericire fără sfîrşit, bînd în sănătatea lor tot ce se mai află în aceste vase.
   Neguţătorii îşi ridicară glasurile în cinstea mirilor cît putură mai tare. Cu mare străşnicie băură ce mai era de băut şi mîncară ce mai era de mîncat, neuitînd să caute după aceea mai cătră mijlocul mesei alte hartane şi alte căni, pentru oamenii lor, care, aşteptau cu credinţă Ia căruţe. Nu uitară nici de zăvozi. Purtînd fiecare în ambele mîni asemenea ' trofeie, mulţămiră domnului cavaler şi se retraseră, umblînd cu dosul înainte, mulţămind încă o dată şi iarăşi închinîndu-se.
   în jurul lor, mulţimea slujitorilor, a ţăranilor de la cîmp şi a tîrgoveţilor din Brabantul Nou se veselea tot mai întărîtat. Cel mai tînăr dintre fraţii neguţători, Ioan, rămase privind cu gura căscată la danţuri. II interesau mai ales femeile cu fustele creţe şi înfoiate, cu corsaje de catifea roşie şi pe cap cu fluturi enormi de pînză albă. Băteau pavajul de cărămidă cu sabo-ţii lor de lemn şi rîdeau din toată fiinţa, ca un lapte care se umflă.
   Tînărul evanghelist cugetă o clipă ce are de făcut. Vîrî într-un buzunar adine cît un sac hartanul de carne pe care-1 ţinea în stînga. Berea nu putea s-o
36
 toarne în celălalt. O gilgîi pe nerăsuflate. Lepădînd apoi cana, intră şi el între feţele aprinse, între chiote, în mirosul aţîţător de sudoare şi colb. Cînd se întoarseră cinstiţii lui fraţi; căutîndu-1 cu grijă prin colţuri întunecoase, se opriră ţintuiţi în preajma lui cu mare uimire, cuprinzîndu-şi în palme bărbile. Apoi dădură din cap cu îngăduinţă unul spre altul şi-l lăsară să se veselească în ceasul acela de tinereţă, cu brăbăn-toaica pe care şi-o alesese, asupra căreia unul dintre dlnşii prorocise.
   Fiind însă oameni cu desăvîrşită rînduială, unul din ei veni să-l caute cînd se zărea geană de ziuă în răsărit. II găsiră într-o stare de spaimă şi zbîrlire, dănţuind cu cîte două furtuni de fuste în braţe şi săru-tînd cu mînie obraze roşii ca vişinile. II traseră de după ceafă din învălmăşeala petrecerii şi-l mînară fără milă cătră căruţele gata de plecare.
   După ce ieşiră la drum înspre lucirea răsăritului, mai auziră o vreme murmurul şi zumzetul nunţii. Apoi se întinse In jurul lor, între cimpii tăcute, o lumină argintie şi proaspătă şi ciocîrliile îşi suiră înspre Dumnezeu rugăciunea pe scări de cristal.
   Dormitînd, merseră aşa în tropot domol pînă la un prim popas, pe un mal de pîrău, cînd cărăuşii dădură grăunţe cailor şi-i adăpară. Soarele verii bătea cu putere şi toată cîmpia suna de zvon de albine.
   La acel popas îndelung îi ajunse din urmă cavalcada nunţii măritului comite Sigfrid, mergînd cale depărtată tocmai la Trever, în valea unei ape care se chiamă Mozela. Aveau de făcut multe zile pînă acolo, insă umblau cu voie-bună. Toţi acei tineri nobili din valea superioara a Rinului erau veseli că fac strălucită tovărăşie unui mire falnic cum era corniţele Sig-
37
frid şi unei tinere doamne cu slăvită frumuseţă. Hainele lor bogate, podoabele cailor, armele, trimbiţile care sunau din cînd în cînd, flamurile care pîlpîiau deasupra coifurilor le dădeau o înfăţişare de măreţie cu mult deasupra proştilor oameni de rînd, pe care Dumnezeu i-a zidit nuinai pentru sapă şi plug. Genoveva doamna călătorea pe o pataşcă de brocart, aşezată pe un cal mare alb. Alături de ea, pe un roib mic, umbla camerista şi domnişoara sa de credinţă, pe care corniţele Sigfrid i-o adusese ca pe un frumos dar dintre supuşii săi de la Trever. Era o copilă cu înfăţişare străină, cu păr castaniu şi ochii căprii, şi corniţele îi zicea Berta, neîmpăcîndu-se cu numele pe c.are-1 avea ea de la naştere şi pe care-1 găsea absurd : Pavona.
   In nouri de pulbere, măreaţa escortă a mirilor se opri. Şi cavalerul Giuseppe, cunoscînd tabăra neguţătorilor, aduse aminte domnului său împrejurările din ajun.
   Zîmbind cu plăcere, domnul comite îşi împinse calul în laturea drumului cătră pîrău, unde neguţătorii îl salutară cu mare ceremonie şi-şi plecară frunţile.
   —     Iată cum Dumnezeu adună pe oamenii detreabă, binevoi domnia sa a le adresa cuvînt. Ţineam, cinstiţilor neguţători, să vă mulţămesc şi eu pentru cele cincizeci dramuri cuişoare şi o sută dramuri scorţişoară cu care s-a îmbunătăţit ospăţul nunţii mele.
   —     Bunăvoinţa măriei tale ne covîrşeşte... răspunse cuviincios starostele Matia.
   —     îmi pare bine că vă întîlnesc, urmă domnul comite, spre a vă îndemna să nu ocoliţi castelul meu, dacă va fi să treceţi cîndva peste apa Mozelei. Poale
38
  să avem şi noi nevoie de aromate de la India pentru
  ospeţe de botez.
     Domniţa Genoveva, ridicînd ochii spre neguţători, se rumeni la obraz .şi zîmbi cu mare bunătate ; iar măritul comite rîse cu hohot, aţîţînd şi pe soţii săi la veselie pentru acel potrivit cuvînt.
     —     Nu vom lipsi, prea puternice comite, să ne înfăţişăm la vreme, răspunse Matia Roşu. Noi acuma ne oprim la ţarmarocul de la Aachen. Iar dacă ne va ajuta Dumnezeu să împărţirii acolo toată marfa noastră, vom încărca de la Aachen postavuri pentru părţile Dalmaţiei. Din Dalmaţia noi aceşti patru fraţi am ho-tirît să trecem la Veneţia, ca să aşteptăm acolo alte corăbii de la India ; şi iarăşi vom pune în saci marfă de care avem acuma. Atunci ne vom folosi poate de
  marea bunăvoinţa a măriei tale.
     —     Prea bine, răspunse comitete. Atunci, în locurile depărtate unde sălăşluim, veţi aduce iubitei mele soţii
  , veşti din lume.
     La aceste cuvinte, domniţa de la Brabant aducîn-du-şi aminte de despărţirea din acea dimineaţă, de întristarea părintelui său şi de suspinele maicei sale, îşi simţi în pleoape iarăşi lacrimile şi cuprinse în mî-nuţele ei o parte din pumnul soţului său. Depărtată şi pierdută într-o ţară străină, nu-i rămînea nădejde de ocrotire şi de iubire decît de la acel pe care i-1 orîn-duise destinul. De aceea îndată zîmbi printre lacrimi şi soţul său avu în sine cuget de mirare pentru slăbă-ciunea pe care a hărăzit-o Domnul Dumnezeu femeii.
     —  Ramîneţi cu pace, neguţătorilor! vorbi corniţele
  şi-şi înţepă calul cu pintenii.
     Cinstiţii neguţători ridicară glasuri de binecuvîntare, pe cînd, cu zvon şi sunet, cavalcada trecea pe lîngă tabăra lor şi se pierdea departe, în pîclă de pulbere.
39
IV
                           A bătut un vînt ş-a sosit o veste. M-am bucurat.
                           —  Vinturile şi veştile să nu te bucure niciodată!
   Zece luni trecuseră de la această vestită nuntă şi, după o iarnă aspră, se arătase primăvară nouă în ţinuturile Rinului. Corniţele Sigfrid şi domniţa Genoveva petreceau cu pace în castelul lor de la Trever, între stînci şi brazi deasupra Mozelej, lîngă un pîrău care cobora cu vuiet dintre codri. Acestui pîrău cu drept cuvînt localnicii de-atunci îi spuneau Saltul Diavolului, căci se zbuciuma mînios de pe culme pînă în Mozela, pe trepte de spumă. Zyonul lui răzhea pînă în cetăţuia de piatră sură şi uneori, cînd purce-deau şi vînturi pe coama brazilor, clopotele de la capela castelului păreau că abia se îngînă cu sfială.
   Sub vulturi şi ţancuri sta cetăţuia. Sub cetăţuie se revărsa pe o clină satul ; şi la apa Mozelei începeau să se ridice lăcaşurile tîrgului Trever, sub protecţia împăratului cît şi a comitelui Sigfrid. De la cetăţuie se zăreau depărtările pînă la aburii Rinului. Iar în unele sfîrşituri de zi se luminau de soare şi săgeţile altor castele de baroni, cu care corniţele Sigfrid se găsea în bună petrecere şi înţelegere.
   Viaţa slăviţilor soţi avea o rînduială bine cumpănită după legea nescrisă a timpului. Doamna purta cheile cămărilor în tăşcuţa aninată la cingătoare şi-şi cerceta cuprinsurile stăpînirii ei de cum scînteia soarele dimineţii în Saltul Diavolului. Atunci vedea ce-i fac găinile şi stătea de faţă la mulsul vacilor, apoi venea în iatacul castelului, ca s-o sărute pe frunte domnul său încă somnoros. Avea grijă ca îndată
40
 după această sărutare să-i puie dinainte comitelui Sigfrid, pe masa de stejar, friptura în ţiglă şi oala de bere şi să-l înştiinţeze că şi cînii vînători şi-au primit tainul. Asta-l înveselea pe stăpîn şi-l îndemna să puie mai repede pe el straiele de vînătoare din piele de căprioară şi să-şi ia armele. Andrei Valahul, şeful vînătorilor, îl aştepta jos la scară cu copoii, cu pre-pelicarii şi cu şoimii şi primea cu bună-voie poruncile măritului său stăpîn. Acest Andrei era un om prea credincios şi priceput, venit la apa Rinului din locuri foarte depărtate, pe calea robilor de război. 1-1 dăruise comitelui Sigfrid un unchi al său care luptase cîndva în răsărit la Dunăre cu neamuri nomade. Cum îşi arăta castelanul dorinţa printr-un cuvînt ori printr-un gest, Andrei alunga poruncile cătră comişei şi soseau caii înşăuaţi şi încăpestriţi, bă-tînd cu copitele dalele lucii de piatră. Trîmbiţaşii dădeau semn spre văi, podul se lăsa peste şanţ şi trupa ieşea, ca să se întîlnească cu alţi vînători de la alte castele.
   Domniţa Genoveva rămînea singură între servele sale, rinduind stativele şi gherghefurile. Aşezîndu-se în scaunul ei nalt, priveghea cu grijă toate şi din cînd în cînd schimba vorbe cu domnişoara ei cameristă. Cînd tăcea, o învăluiau gînduri şi amintiri — ca şi cum s-ar fi aflat sub painjenişuri de lună pe ape ş-ar fi plutit departe în jos, spre Brabant, spre părinţii ei pierduţi şi spre copilăria moartă.
   Foarte rar, la anumite zile slăvite, primea vizitele unor doamne din vecinătate, care totuşi păreau că vieţuiesc în alte ţinuturi, la mari depărtări. Erau foarte mîndre şi-i cercetau cu prea amănunţită luare-aminte costumele şi frumuseţă, ceea ce făcea pe doamna Genoveva să le zîmhească dulce, dar să se
41
simtă cu totui despărţită de dînsele. Se îmbrăţişau la plecare, aplecîndu-şi capetele una pe umerii alteia şi privind pieziş într-o parte, ceea ce dovedea o mare părere de bine. Se duceau ca s-o clevetească şi s-o desfacă într-o mie de bucăţi; iar doamna Genoveva le privea o vreme de sus de pe terasă, agitînd de la buzele ei spre ele o floare. Apoi venea spre Berta şi-i plăcea s-o asculte cum îşi ascuţea limba cu multă dibăcie spre acele nobile doamne.
    Totuşi nici de această copilă a lui Andrei vînăto-rul nu se simţea îndeajuns legată. Avea împotriva ei ceva. Era o roabă de război, pe care tatăl său o purtase în braţe pe drumuri grele şi cu suferinţi înfricoşate tocmai din Cumania, sub biciul ugrilor. Avea atunci numai trei ani şi maica ei pierise sub copitele cailor vrăjmaşi. In bătălia cu prinţii apuseni, ygrii fuseseră răzbiţi îndărăt şi împrăştiaţi, iar robul, cu copila lui, îngenunchiase la picioarele altui stăpîn, nobilul şi biruitorul prinţ Conrad Negrul, unchiul comitelui Sigfrid. Deci fiind o astfel de hiată fiinţă din pulbere, stăpînei i se părea ciudat c-o vede sprintenă şi plină de un fel de veselie de pădure tînără cînd bate soarele primăverii asupra ei. Avea în ochi o agerime neliniştită şi găsea totdeauna vorbele cele mai potrivite, de şi prea cuviincioase, împotriva castelanelor care nu plăceau doamnei sale. Avea şi un păr foarte bogat, în coloarea coajei de castană, pe care-1 împletea în cosiţe groase. Doamnei Genoveva îi plăcea însă mai mult părul blond. De aceeaşi părere era şi Berta şi-i plăcea cu mult mai mult părul stăpînei sale decît al ei. Dar nici această mărturisire nu izbîndea s-aducă linişte doamnei Genoveva. Mai era o pricină. Doamna comitelui avea impresia că serva ei priveşte cu prea multă îndrăzneală spre bărbaţi.
 42
 Nu atît spre domnul comite Sigfrid, cătră care ar fi fost greu oricui să privească îndrăzneţ, cît spre alţii. Schimba vorbe şi zîmbete cu cavalerul Golo, şi nu se cuvenea nici asta, căci fiecare fiinţă se cade să-şi păstreze locul său orînduit de Dumnezeu în lume.
   Fiind o fiinţă cu inimă dreaptă şi crescută de părinţii săi în frica lui Dumnezeu, doamna Genoveva crezu, în neliniştile ei, că trebuie să se mărturisească părintelui Laurenţiu. Deci la una din îngenuncherile ei la confesional, se spovedi bătrînului capelan asupra unora dintre simţirile care o tulburau.
   Că le socotea pe doamnele baronese prea vorbăreţe, părintele Laurenţiu nu se miră deloc. Asta era şi părerea cuvioşiei sale, însă nu numai asupra doamnelor baronese. Această fericită însuşire o au chiar şi femeile de rînd. Ce-i mai ciudat, aceste femei de rînd au, ca şi doamnele nobile, pricepere deosebită în ceea ce priveşte gătelile şi rumenelile pentru faţă. Şi mai ales îşi permit să facă amorul în acelaşi chip. De aceea batrînul capelan îndrăznea să ceară îngăduinţă slăvitef comitese pentru serva sa Berta, care, pe lîngă multe cusururi, are calităţi de credinţă şi de supunere.
   —     Respectabile părinte Laurenţiu, mărturisi doamna Genoveva, eu nu pot avea nici o pornire împotriva servei mele. Acest sentiment e mai prejos de situaţia pe care o am, însă am socotit că trebuie să supun prin cuvioşia ta lui Dumnezeu unele din gîndurile care mă neliniştesc.
   —     Ce gînduri anume te-ar putea nelinişti, nobilă doamnă ? Eşti prea fericită cu soţul care ţi l-a hărăzit Dumnezeu şi datoria domniei tale nu este decît să înalţi mulţămire pentru aceasta.
43
   —      Nici nu fac altfel, respectabile părinte. Mulţă-mesc Domnului Dumnezeului meu şi dimineaţa şi sara. II iubesc pe soţul meu şi-n fiinţa lui, şi-n nobila generozitate pe care o dovedeşte în toate actele vieţii sale; deasemeni şi pentru lealitatea şi vitejia lui cavalerească. II iubesc şi-n pruncul pe Gare-1 simt miş-cînd în sînul meu. Neliniştile mele vin din alte părţi, ca nişte painjeni nevăzuţi.
   —   Poate eşti geloasă, nobilă doamnă ?
   —      Ah 1 s-ar putea aceasta ? împotriva unor fiinţi care se îndeletnicesc cu clevetirea şi sulimanul ? Ori împotriva unor fiinţi care-mi sînt inferioare ?
   —      Nobilă doamnă, răspunse cu blindeţă părintele Laurenţiu, nu fac eu presupunerea aceasta, ci mă sileşti s-o înţeleg însăţi măria ta.
   —      Nu se poate, n-am putut spune niciodată asemenea lucru, replică, plină de mirare, doamna comi-tesă. Poate am făcut aluzie la vorbe şi priviri ale servei mele cătră Golo, scutierul domnului comite, dar aceste nedelicateţi am ştiut eu singură să le înfrîng.
   —      Atuncea Dumnezeu e luminat şi mulţămit... încheie zîmbind părintele Laurenţiu.
   Bătrînul capelan al castelului era got de neamul lui, venit de tînăr în acele locuri din cealaltă margine a împărăţiei. Acolo se creştinase, în munţii cei mari ai Carpaţilor, şi învăţase buna rînduială a legii celei nouă. Albise între cărţi şi iubea pe Dumnezeu în toate frumuseţile şi bunătăţile vieţii. Ca un bun cărturar care cunoştea şi antichitatea, nu se putea împăca deloc cu ascetismul şi mizantropia cenobiţilor răsări-teni şi credea că Dumnezeu a făcut lumea ca să fie locuită şi a dat viaţa ca să fie trăită. îngăduinţa lui pentru toate se întindea de sus pînă jos şi ştia să judece cu blîndeţă şi ignoranţa marelui comite Sigfrid,
44
care nu socotise de demnitatea lui să înveţe meşteşugul scrisului şi al cetitului, şi stupiditatea prostimii, care amesteca pe Dumnezeu cel nou între idolii cei vechi. Dealtminteri a'ceastă curioasă înclinare o aveau şi nobilii.
   Văzînd că doamna Genoveva stăruie să rămîie în-genunchiată, o binecuvîntă a doua oară, făcînd asupra ei semnul misterios al crucii.
   —   Mai este ceva, slăvită doamnă ?
   —      Aş vrea să ştiu, respectabile părinte, dacă n-am nedreptăţit pe cineva.
   —      O nedreptate se poate repara, răspunse iarăşi zîmbitor părintele Laurenţiu. De şi serva măriei tale nu se trage din aceeaşi Evă şi din acelaşi paradis pierdut al nobililor, trebuie s-o socotim o fiinţă cuvîn-tătoare care are şi ea drept să se bucure de viaţă. Eu pe această Bertă a vînătorului Andrei o cunosc de pe cînd era pruncă şi a adus-o la castel tatăl său învălită în zdrenţe care fuseseră ţesute în Cumania. Omul acesta are o inimă dreaptă şi o credinţă nestrămutată. Aceste daruri le-a moştenit copila lui de la dîn-sul. Deci crede, nobilă doamnă, în aceste daruri pe care le-a pus Dumnezeu în fiinţa ei.
   —      Atunci am greşit, părinte... se tîngui doamna comitesă.
   —      Nobilă doamnă, răspunse bătrînul, dacă faci această observare, atunci greşala nu mai este şi cată să nu mai vorbim de dînsa. Mi se pare că e vremea cînd se întoarce domnul comite de la vînătoare şi, înainte de a se aşeza la ospăţ, am datoria să-i cetesc scrisorile pe care le-am alcătuit, în calitatea mea de cancelar, cătră unii din nobilii săi aliaţi.
   Doamna Genoveva se grăbi spre cuhnii, uitînd cu totul umbrele care pîlpîiseră asupra sufletului său.
45
 Dădu porunci, rindui fripturile şi băuturile şi, fiind foarte bucuroasă de apropiata sosire a domnului său, trecu cu vederea şiragul de mărgeanuri pe care-1 observase la gîtul cameristei sale. Era însă curioasă să ştie cel puţin de unde-1 are.
   Chemînd pe Berta ca să-i a iute să puie pe ea o rochie nouă, cu care să împodobească sosirea iubitului său stăpîn şi soţ, doamna comitesă pofti să adauge la găteala sa şi ghiordanul de olmazuri pe care-1 avea dar de nuntă de la corniţele Sigfrid, Po-trivindu-şi-1 pe piept, deodată observă cu mirare mărgelele servei.
   —   Mi le-a adus cineva în dar, lămuri Berta.
   —     Nu s-ar putea şti cine, domnişoară ? întrebă doamna Genoveva.
   —     Ba se poate şti, slăvită stăpînă, şi tocmai voiam, cu acest prilej, să dau măriei tale o veste bună.
   —     O veste bună ? se bucură comitesă. Spune repede.
   —     Spun, doamnă. Acest mic şirag de mărgeanuri mi l-a adus un neguţător tînăr.
   —   Socoteam că ţi l-a dăruit cavalerul Golo.
   —     Putea să mi-l dăruiască domnul cavaler fără să mi se pară mai frumos. Insă nu mi l-a dăruit decît un neguţător tînăr cu numele Ioan, dintre acei neguţători care au fost de faţă la nunta măriei tale.
   —     Au fost aici acei neguţători şi nu ştiu nimic ? Asta-i vestea ta cea bună ?
   —     Nu ; căci neguţătorii n-au fost. Ei şi-au oprit carăle cu mărfuri în tîrg, la bun adăpost. Şi au trimes pe fratele lor cel mai tînăr să vie să ceară învoire măriţilor stăpîni ca să se înfăţişeze la castel. Au făcut în acest răstimp, de cînd nu i-am văzut, drumul pînă la Veneţia şi îndărăt la Antverpen, şi acuma, la
46
 întoarcere, aduc carte de la măritul domn Valentin şi de la mărita ducesă Batilda, părinţii măriei tale.
   —     Vai, Berta, ai ştiut asemenea lucruri şi nu mi le-ai spus mai curînd ? De c.e nu mi l-ai înfăţişat imediat pe acel neguţător ?
   —     Măria ta, eu am socotit mai nimerit să-i poftesc să vie cu scrisoarea, pentru a cruţa pe măria ta de nerăbdare şi aşteptare. Chiar mai nainte i-am văzut urcînd spre castel. Atunci am cugetat că pot îndrăzni să pun Ia gît şiragul ce mi-a fost dăruit.
   —     Ai făcut bine, Berta ; trebuie să recunosc că uneori dovedeşti destulă înţelepciune. Dă numaidecît poruncă să fie lăsaţi să treacă şi să-mi fie numaidecît înfăţişaţi. Eşti sigură că aduc scrisoarea ?
   —   Sînt sigură, măria ta, zîmbi Berta.
   Stăpîna ieşi cu grabă pe terasa cea mare de jos, în soarele de după amiază al primăverii. Astfel avea simţimîntul că se apropie de veştile mult dorite. Cerul azuriu i se răsfrînse în ochi, cînd îi înălţă ca să mul-ţămea5că lui Dumnezeu pentru bunătatea lui. Şi în acel azur al ochilor ei palpitară ca luminiţi delicate şi florile unui măr bătrîn, răsădit de oamenii de demult la marginea terasei.
   Străjerul de sus din turn dădu deodată strigăt pentru slujitorii castelului :
   —   Vine măria sa corniţele!
   Doamna Genoveva simţi plăcerea florilor şi mireasma primăverii pînă în fundul liinţii.
   —     Draga mea Berta, zise ea cu însufleţire, dă fuga la cuhnii şi vezi dacă friptura de cerb, pe care am pregătit-o eu însămi, cu mîna mea, e destul de bine rumenită. Lasă poruncă pivnicerului pentru bere proaspătă. Şi stolnicul să nu fie cu nici o clipă de
47
 întîrziere. Ca totdeauna după vînătoare, măria sa soţul meu soseşte flămînd şi însetat.
    Trîmbita sună la întâia poartă şi în curind copitele cailor bătură pe lespezi de piatră. Cînii începură să latre cu îndîrjire spre bucătării, trăgînd de lan-ţuguri. Sigfrid salută pe doamna comitesă cu un aer grav, pe care ea încă nu i-1 văzuse.
    —     Frumoasă doamnă, zise el venind cătră ea şi luîndu-i mîna; — bucură-tel
    —     Mă bucur, domnul meu, răspunse ea zîmbind fericită, ca totdeauna cînd primesc veşti bune.
    —     Intr-adevăr, încuviinţă corniţele, îţi aduc o veste bună.
    —     O ştiu de la Berta, se mîndri Genoveva. Neguţătorii îmi aduc carte de la Brabant.
    Măria sa domnul comite se veseli.
    —     Asta este ? Fără îndoială e o bună veste şi mă bucur şi eu. Am şi eu însă una şi mai bună. Hotă-rîrea nohililor prinţi de pretutindeni ca să ne ridicăm iarăşi pentru cruce, spre a isprăvi cu fiinţa necredincioşilor de pe pămînt.
    Doamnei Genoveva îi crescură privirile de un cutremur lăuntric.
    —     Adevărat să fie ce-aud, iubitul meu soţ ? Mă părăseşti ?
    —     Numai atît cît trebuie, iubita mea. Datoria de creştin şi cavaler ne chiamă. Solul împărătesc m-a găsit pe cale şi s-a întîmplat să aibă unul din amicii noştri pe cancelarul său, care a cetit cu glas cuprinsul cărţii. Şi sfîntul părinte de la Roma ne trimete îndemn şi binecuvîntare. Ne ridicăm toţi nobilii acestor locuri chiar în noaptea asta şi pornim mîni în zori de 2i. Aşa încît dă poruncă să se gătească toate
48
 şi mai ales să se întindă desară masă îmbielşugată pentru toţi cavalerii care se întrunesc la mine.
   Doamna comitesă îşi plecă fruntea pe umărul soţului său.
   —     Sigfrid, are să-mi fie pustie viaţa fără tine, şopti ea. Dintrodată a căzut în mine presimţirea unei nenorociri.
   —     Copilării 1 zise brusc corniţele. Ai datoria, doamnă, să arăţi în asemenea împrejurări o inimă tare.
   —     Voi fi tare, desigur, suspină doamna Genoveva, înghiţindu-şi lacrimile.
   Se întoarse cu fruntea plecată şi se repezi spre cămările ei. Cum dădu în umbra coridoarelor se opri şi-şi şterse lacrimile cu mînica largă a hainei. Privi în jur, să vadă dacă nu-i observase nimeni slăbăciu-nea, şi plînse din nou singură, rezemîndu-şi fruntea de părete. Auzi paşi şi simţi îndată o pornire de ură împotriva celui care venea să-i tulbure durerea.
   Era Berta. Doamna comitesă făcu un pas spre ea, ca s-o înfrunte şi s-o alunge ; apoi îşi acoperi ochii cu palmele.
   —     Vai, doamnă, strigă camerista îngenunchind lîngă ea, nu-ţi tulbura sufletul mai ales în asemenea clipe.
   Doamna Genoveva o privi la picioarele sale şi socoti că trebuie s-o ierte pentru aşa îndrăzneţe vorbe.
   —     Mărită doamnă, urmă Berta cu taină, mai ales în asemenea clipe cată să arăţi stăpînului nostru un obraz mai frumos şi mai fraged decît oricînd.
   «Această roabă proastă pare a avea dreptate», se gîndi stăpîna şi-şi regăsi îndată zîmbetul.
   —     Spune-mi. Berta. urmă ea cu glas, a venit neguţătorul tău ?
4
49
    —      Al meu? se miră camerista. Eu n-am nimic în viaţă şi pe pămînt decît dragostea pentru stăpîna mea. Au venit, doamnă, neguţătorii, tuspatru oameni ai lui Dumnezeu, cu veşti bune de la Brahant.
    —   Ţi-au dat cartea ?
    —      Vor s-o puie ei singuri în slăvitele mîni ale măriei tale.
    —      Să vie grabnic şi să mi-o dea. Acuma n-am timp să stau cu ei, s-ascult toate cite au a-mi spune, lucruri dulci pentru urechile mele. Abia dacă voi găsi o clipă să cetesc, într-un colţ, cartea. Ii rog să se întoarcă la castel mîni, după ce va fi trecut această furtună, şi voi fi şi mai tristă.
    —      Cinstiţii neguţători aşteaptă cu umilinţă la terasa de dindos poruncile măriei tale. Dacă binevoieşti a te osteni pînă acolo, ei vor fi fericiţi să se închine şi să depuie în mîna măriei tale pergamentul în bună stare, cu pecetea nestricată.
    —      Da. să merg, negreşit. Vreau să le mulţămesc. căci sînt oameni cumsecade. Altfel ar fi fost mai bine să-ţi dea ţie cartea, ca s-o am mai curind şi să fiu cruţată şi de osteneală.
    Tînguindu-se cu voce trudită, doamna Genoveva se grăbi spre terasa de cătră apus ş-acolo văzu pe cei patru cinstiţi evanghelişti înşiraţi Ia rînd, de la căruntul şi bărbosul Matia, pînă la mezinul Ioan. care n-avea decît nişte tuleie ce se vesteau si ele în coloarea locului. Tuspatru se închinară adînc. măturînd dalele de piatră cu cuşmele. Indreptîndu-se toţi, Ioan rămase cu ochii aţintiţi asupra darului pe care-1 adusese dimineaţă şi care strălucea sub guşa delicată a Bertei ; iar Matia îşi dezbumbă domol haina şi scoase din nişte adîncimi calde scrisoarea de la Brabant. învălită într-o pînză albă de in. Punînd un genunchi
 50
 la pămînt, o întinse degetelor nerăbdătoare ale măritei doamne. Se ridică, se înclină şi-şi încheie la Ioc haina.
   —     Vă mulţămesc din toată inima, cinstiţilor neguţători, zise doamna Genoveva, şi sînt foarte doritoare să aflu ştiri de la iubiţii mei. Serva mea are să vă lămurească pricina pentru care nu pot să mai întîrzii o clipă. Osteniţi-vă mîni, vă rog, pînă la castel.
   învăluindu-şi rochia de matasă, doamna se retrase cu mare grăbire, ca s-ascundă alte lacrimi; iar Berta rămase cu cinstiţii neguţători, ca să le lămurească împrejurarea.
                                                                                   V
                            Numai Dumnezeul meu e bun: numai eu cunosc adevărul.
                            Tofi cei care cred altfel, să piară. Nu sint oameni; nu-mi sint fraţi; nu se trag din Adam.
   Dintrodată, în acel amurg de primăvară, ţinuturile Mozelei se umplură de buciumări de război. Călăreţi ieşeau din castel, cu veşti cătră baronii învecinaţi; alţii intrau cu ştiri despre porunci împlinite. Oamenii de credinţă ai comitelui din satele supuse dreptei sale se înfăţişară oa să se închine şi să primească din slăvită sa gură rînduielile cele de cuviinţă. Trebuiau pe de o parte provizii pentru castel, pe de alta bărbaţi vîrtoşi, ca să înlocuiască la paza cetăţii pe oştenii care urmau să întovărăşească pe stăpîn. Caii şi catîrii de poveri îşi primiră hamurile ; căruţele faurilor apărură ; armurile fură trase din arsenal la lumină şi meşterii
 51
 începură a le rîndui cu grabă. Suflau foi şi bateau ciocane. Oştenii bătrîni ascuţeau lăncile şi săbiile.
     Curînd începură a sosi, cu oamenii şi echip'ajele lor, nobilii comitelui Sigfrid. Pivnicerii desfundară butoaie de bere pentru oştimea de rînd. Iar cavalerii se strînseră în sala cea mare, la banchetul plecării.
     Doamna Genoveva priveghea de-apro'ape mişcarea slujitorimii. Deşerta pe tăvi mari de aramă multe din bunătăţile cămărilor ei: peşte afumat, grăsime de porc albă ca laptele, pandişpanuri cu miere; şi avea grijă ca m'ai ales fripturile să fie în must şi-n putere, ştiind gustul comitelui, care-şi avea preceptele lui în privinţa fripturilor. Toate bunătăţile fură grămădite pe mese şi oaspeţii binevoiră a gusta şi a se servi cu propriile lor mîni, ştergîndu-şi din cînd în cînd de coapse degetele îngrăş'ate de sosuri. Mîncare multă şi băutură şi mai multă : asta era legea culinară a celor care plecau să-şi puie viiaţa pentru Hristos. Căci în ţările străine pe care aveau a le călca poate găseau sărăcie, ori penate găseau ostilitate şi erau siliţi ca să poată frige un bem, să spînzure întăi pe stăpînul lui. Cu răcnete entuziaste înălţau cupe, închinau pentru nobilele gazde şi le deşertau dînd tare capul pe spate. Le umpleau iar şi le închinau pentru toţi domnii şi prietinii, şi pentru împăratul creştin, şi pentru sfîntul Papă de la Roma, şi pentru damele cărora le păstrau eternă credinţă şi iubire. S-ar fi putut spune că această petrecere aleasă avea acelaşi accent ca petrecerea unor oameni de rînd care mînîncă grozav şi beau enorm, dacă n-ar trebui să 'avem în vedere întăi nobilul sînge care curgea în vinele iluştrilor oaspeţi şi al doilea scopul cu totul dezinteresat care-i mîna spre jertfă. E adevărat că unii din vrednicii nobili scontau o plată în viaţa viitoare şi petre-
52
 ceri identice în grădinile paradisului; însă o atare tranzacţie nu poate fi pusă înaintea avîntului lor firesc şi neînduplecat pentru credinţă. Un adevărat nobil ştie, fără condiţie, să moară şi să ucidă pentru C-rist. Cam din acest izvor se alimentau discursurile domnilor cavaleri. Inălţînd hanapurile din cînd în cînd, se aţîţau ca să le deşiarte pînă la cea din urmă picătură, întorcîndu-le cu fundul în sus ; şi pe urmă iar se întindeau peste marginea mesei spre mîncări; apoi făceau semne de chemare cuparilor.
    Doamna Genoveva privea de departe pe soţul său în scaunu-i Înaît din fruntea mesei, primind închinările, răspunzînd cu voie-bună şi avînd o înfăţişare măreaţă şi bărbătească deasupra tuturor. Din cînd în cînd adresa vorbe serioase şi recomandări cavalerului Giuseppe Golo, care sta la stînga şi îndărătul stăpî-nului său. De cîteva ori îşi întoarse ochii şi spre iubita lui soţie, salutînd-o şi zîmbindu-i prin ceaţa care-i despărţea.
    Noaptea înainta cu grăbire. Doamna castelană, cu inima strînsă, dădu poruncă pajilor să înfăţişeze marelui lor sfăpîn armura. Curînd Sigfrid se înălţă în fier între oaspeţii săi şi, ridicînd braţul, păru că ţine fulgere în pumn ca Odin, zeul cel vechi. Un fulg mlădios îi juoa în boldul coifului.
    —     Domnilor ! striga el cu voce tunătoare; se apropie ora plecării. Vă mărturisesc că nu cunosc altă datorie mai sfîntă decît aceasta, de a străpunge gît-lejurile şi inimile necredincioşilor. Atît maurii, cît şi jidovii, cît şi schismaticii s-au dovedit nu numai închinătorii Diavolului, dar toată lumea ştie că se hrănesc cu mortăciuni, sărută în anumite locuri dobitoace spurcate şi amestecă în azimile lor sînge de fecioare creştine. Deci a-i dărîma şi a-i călca în picioarele cai-
 53
 lor este pentru mine bucurie. De aceea aştept cu nerăbdare sabia şi lancea din mînile iubitei mele.
   Doamna Genoveva nu întîrzie să dea urmare poruncii. Avînd lîngă ea copii de casă, care purtau cu braţele înălţate armele, înainta pînă la soţul său şi-i prezintă cu mînile ei delicate lancea grea şi sabia înfricoşată.
   —      Iubitul meu soţ, grăi ea cu voce mişcată, primeşte aceste larme şi le întrebuinţează bine întru dragostea de Dumnezeu, pentru apărarea creştinilor nevinovaţi şi pedeapsa nelegiuiţilor !
   Soţul prinse şi trase spre el armele. Doamna Genoveva căzu după dînsele. Ludovic, unul din paji, o sprijini. Măria sa domnul Sigfrid o primi la pieptul lui, leşinată şi ofilită.
   —      Aduceţi un jîlţ pentru doamna comitesă, porunci castelanul. Să vie numaidecît domnişoara cameristă, să-i dea îngrijire. Părinte Laurenţiu, te rog să fii bun a da binecuvîntare acestor arme pe care le-am primit din mîni curate.
   Berta îşi făcu loc cu iuţeală spre slăpîma sa, aple-cîndu-şi delicat palmele pe fruntea ei aburită şi pe ochii închişi ; iar părintele L'aurenţiu, privind pe Domnul Dumnezeu prin bagdadia neagră a sălii, îi ceru cu glas blînd sprijin pentru opera morţii. Atunci armele sunară din nou şi nobilii cavaleri răcniră spre gloriia credinţii drepte.
   La acest răcnet şi la sunetul scuturilor, doamna Genoveva deschise pleoapele c-un zîmbcl de suferinţă şi privi spre soţul său. II chemă cu glas moale.
   —      Doreşti ceva, doamnă comitesă ? întrebă el, venind la -dînsa.
   —      Iubite Sigfrid, murmură ea, poate Dumnezeu a hotărît să nu ne mai vedem în această viaţă.
    —     Se poale, doamnă, zîmbi -corniţele, însă am nădejde că Dumnezeu a hotărît altfel, deoarece sînt oşteanul său. Aşteaptă-mă în linişte, şi să nu ai nici
 o  grijă în privinţa treburilor cetăţii. Am lăsat oşteni destui şi conducător' vrednic. Am dat cavalerului Giuseppe Golo cele mai stricte porunci, aşa ca sa te găsesc, la întoarcerea mea, mai frumc?asă decît acum, dacă se poate, şi mai veselă.
    Doamna Genoveva găsi în sine, şi mai ales în braţul domnişoarei cameriste, destulă putere ca să se ridice şi să se lese pe pieptul soţului său. sărutind armura rece. Scoţîndu-şi coiful, domnul Sigfrid îşi aplecă faţa şi ea simţi de la el cel din urmă fior de dragoste şi-n acelaşi timp un miros aspru de curălării şi de bere, care-i umplu fundul gurii. Slăbi iar închizînd ochii şi Berta o primi din nou în braţe.
    Pater Laurenţiu 'îşi isprăvise rugăciunea.
    —     Iţi mulţămesc, respectabile părinte, se întoarse spre el domnul comite. Cred că ţi-ai pus în bună rîn-duială penele, călimările şi sigiliile. N-U uita nici cartea de astrologie, ca să ne poţi spune cînd sînt stelele prielnice pentru izbîndă. Adaugă-le toate în sacii de piele cu provizii. Ţi-a pregătit cavalerul Giuseppe un asin tînăr, dar cuminte, care te via purta foarte bine în urm'a noastră, însă în fruntea convoiului de căruţe. Te rog să ai deosebită priveghere asupra bucătarului meu.
    Părintele Laurenţiu se înclină şi se retrase, ca să-şi ia toiagul. De laltă armă n-avea nevoie; şi încă şi aceea er>a pentru asin.
    Intre acestea izbucniră trîmbiţările cucoşilor de la carăle convoiului, care aşteptau in curtea castelului. Conducătorii, oşteni bătrîni, se mişcară şi căutară caii, ca să-i puie în hamuri. Curînd se văzu mijind în ră-
 sărit cuptorul de aur 'al zorilor şi straja din turn sună din corn. Atunci de cătră grajduri zuruiră harnaşa-mentele cailor celor mari ipe care trebuiau să încalece nobilii cavaleri. Uşile sălii banchetului se deschiseră şi, odată cu larma oaspeţilor, năvăli lumina făchiilor, scînteind în zalele oştenilor şi 'ale comişeilor care ţineau, la rînd, caii de zăbale.              ’
    Cu zvon, trupa de cavaleri se mişcă, iar doamna Genoveva rămase în scaunul ei, încovoiată adînc asupna genunchilor şi suspinînd. Domnul comite o mai sărutase o dată în clipa ultimă, însă ea avea înlă-untrul său o disperare pe care nu şi-o putea stăpîni.
    Berta încercă să-i adreseze cîteva cuvinte de iubire şi mîngîiere. Dar doamna comitesă întoarse spre dînsa o privire de duşmănie; apoi răcoarea zorilor, pătrunzînd prin uşile deschise, o făcu să se înfioare. Camerista se grăbi în fugă spre odăile doamnei, da să-i aducă blăniţa de vulpe. Afară sunară trimbiţile plecării. Paşi repezi bătură după aceea dalele cu zomet de pinteni şi domnul Giuseppe Golo intră în sală. Aruncă o privire în juru-i şi zări pe doamna comitesă plîngînd în jilţul ei.
    Cu capul descoperit veni spre ea, se opri şi puse un genunchi în pămînt.
    —     Doamnă, vorbi el cu respect, să rugăm pe Dumnezeu să de)a mîngîiere sufletelor mîhnite. Sînt la ordinele măriei tale, gata să-mi jertfesc viaţa.
    Aplecîndu-se, prinse cu stîngia poala rochiei de ma-tasă ş-o duse la buze, sărutînd-o cu ochii închişi. Doamna Genoveva îl privi cu oarecare mirare ; apoi îşi stăpîni lacrimile, 'avu puterea să se ridice, îl salută şi trecu spre ieşire. Tocmai atunci sosea şi Berta şi aşeză blăniţa pe umerii stăpînei siale. Golo le urmă pe terasă.
56
   Zorile fulgerau apele şi cîmpiiie pline de rouă şi jucau ca nişte globuri de foc în armurile cavalerilor ieşiţi la drumul cel mare în marginea Mozelei. Trîm-biţile sunară un timp. D.upă aceea tăcură la o cotitură. Pe cavalerul din frunte, în armură brunată, doamna comitesă îl cunoştea bine şi-l ţinea în luminile ochilor. Insă cel dintâi dispăru el, la aceeaşi cotitură. Poa-te-i făcuse un semn ? Ea îi răspunse, agitînd spre dînsul mîna. Dispărură şi ceilalţi şi rămase stăpînind în liniştea cuprinsurilor freamătul de ape de la Saltul Diavolului.
                                                                                     VI
                           Spune-mi o poveste
                           ca să-mi aduc aminte de cind eram
                                                                                                                                                                       copil
                           şi incă nu cunoşteam suferinţa.
   I
   Doamna Genoveva dormi somnul adînc al durerii pînă la amiază şi avu visuri fericite. Atunci se deşteptă cu imagţnea soţului său în privire şi-şi răcori obrazul cu apă proaspătă. Asupra acestei ape neîncepute suflase Berta un descîntec misterios, a cărui lucrare se simţi îndată. Vrăjmăşia sufletească a nopţii se topi ca o pîclă. Doamna comitesă începu a se uita la lume cu seninătatea ei obişnuită. Avu chiar bunătatea să adreseze .un zîmbet încă mîhnit cameristei sale.
   Ieşi pe terasă, sub mărul înflorit, şi, aşezîndu-se în sciaun, putu ceti mai cu luare-aminte scrisoarea de la Brabant.
   «Pe prea iubita noastră copilă Genoveva, noi ducele Valentin şi ducesa Batilda o binecuvîntăm cu dragoste.»
57
     Aşa începea cartea.
     «Află, prea iubita noastră fiică, despre noi veste bună. Din mila prea bunului Ziditor o ducem potrivit cu sănătatea şi aflînd despre un doctor celebru la Colonia, am trimes de l-au adus oameni de credinţă ai noştri pînă aici cu mare cheltuială ; şi el ne-a pus lipitori din lacul Constanţa pe piept şi pe pîntece şi astfel neja uşurat astmul pe care îl aveam lamîndoi. Dease-meni acel doctor ne-a cerut să ajunăm în fiecare vineri cu stricteţă, scriindu-ne şi o rugăciune pe care o purtăm la piept în punguţe de piele de elan. Şi datorită mai ales acestor rugăciuni scrise cu slove haldeice, putem spune că sănătatea noastră progresează din zi în zi. Şi trecînd aceşti cinstiţi neguţători la afacerile lor în valea Rinului, iată le-am dat cartea noastră ca s-o Uucă la Trever. Şi dorim să aflăm ştiri despre sănătatea ta şi a soţului tău, şi a copilului vostru, dacă s-a milostivit Dumnezeu asupra voastră. Iar dacă mi, cere soţului tău corniţele să trimeată un om al său cu veste pînă aici, ca să vă întoarcem rugăciune scrisă dp la doctorul nostru pentru ceea ce vă lipseşte. Te îmbrăţişăm cu dragoste; şi am scris cu mîna noiastră, punînd noi înşine sigiliul nostru.»
   Doamna Genoveva rămase cu ochii duşi asupra cărţii desfăcute, chemînd în amintire chipurile vioaie şi rumene ale părinţilor săi. Ii vedea numai la masă şi veseli; altfel nu şi-i putea înfăţişa. Şi aceeaşi bună dispoziţie părea că a adus în ea şi cartea pe care o ţinea pe genunchi.
   —   Berta ? întrebă ea încet.
   —   Aicea sînt, doamnă, răspunse camerista.
   —      Unde vor fi fiind acumq cavalerii care au plecat ? Se duc fără îndoială departe.
58
  —     I-am ascultat cînd vorbeau, mărită doamnă. Au a umbla întăi cale lungă pînă ce intră în Franţa. După ce se unesc cu cavalerii din acele ţinuturi, se duc şi mai departe, pînă lia nişte munţi mari. Străbătîndu-i, se vor coborî în cîmpiile Spaniei. Se zice, doamnă, că se duc să se bată cu maurii la Ronceveaux, spre a răzbuna moartea cavalerului Roland, spulberînd de pe faţa pămîntului aşezările necredincioşilor.
  —  De unde ştii tu astia, Berta ?
  —     Despre asta grăiau, măria ta, 'astă-noapte, la masă, cavalerii. Insă măria ta erai prea tulburată şi nu ascultai.
  —     Aşa este, Berta. Deci se duc departe şi vor lipsi mult.
  Berta tăcu. Doamna Genoveva suspină.
  —     Stăpînă, vorbi cu glas învăluitor camerista ; nu porunceşti să chem pe neguţători ?
  —  Care neguţători ?
  —     Cei care au adus cartea. Să-i întrebăm ce-au văzut cu ochii lor la Brabant şi ce-au auzit cu urechile lor.
  —  Ai dreptate, Berta. Ii uitasem. Să vie.
  —     Ii chem îndată, stăpînă. Aşteaptă de mult. M-aş ruga să îngădui măria ta să se înfăţişeze cu ei şi părintele meu Andrei Vînătorul. Aş vrea ca, după ce vor vorbi şi vor spune ce au de spus neguţătorii, să povestească şi să spuie şi tatăl meu ceva despre neamuri străine şi ţări depărtate, ca să fie o petrecere pentru doamna mea în aceste ceasuri de mîhnire.
  —  Bine, Berta, să vie şi tatăl tău.
  Domnişoara cameristă se retrase; dar se întoarse
  curind, aducind la treptele terasei pe cinstiţii neguţători şi pe tatăl său. Veni şi domnul Golo şi aruncă
  o  privire scrutătoare asupna adunării. Doamna bine-
 59
  voind a-şi coborî asupra Lui privirile, el zîmbi şi i se închină adînc. Măria sa îi mulţămi pentru salut prinîr-o înclinare de pleoape şi-i făcu semn să steie. Era foarte elegant îmbrăcat în straie de modă italienească şi doamna comitesă avu imediat înţelegerea acestei găteli, zîmbind ascuţit spre Berta.
    Neguţătorii se arcuiră de şale, cu cuşmele în mînă, apoi tuşiră, lipindu-se cot l'a cot. Andrei Valahul îngenunche bătînd metanie ; după asta se retrase sub mărul înflorit.
    —     Spuneţi-mi, cinstiţilor neguţători, dacă aţi văzut pe slăviţii mei părinţi ? întrebă doamna comitesă.
    —     Ne-am înfăţişat, luminată doamnă, la scaunul măritului duce Valentin şi ne-am închinat, răspunse cu respect Mati'a Roşu. Şi am găsit şi pe măritul duce şi pe mărita ducesă în bună sănătate, numai cît tuşeau puţin. Dar au binevoit să cumpere de la noi o rădăcină binefăcătoare, pe care o fierb într-o litră de apă şi o beau. Aşa că acuma trebuie să se fi vindecat.
    Doamna Genoveva zîmbi, cu ochii duşi spre cetăţuia copilăriei sale.
    —     Luminata ducesă mi-a poruncit, urmă cinstitul evanghelist, să comunic măriei tale că ia fătat căţeaua cea mare daneză trei căţei, dar că au pierit doi şi nu i-a mai rămas decît unul. L-ar fi trimes aici bucuroasă, dar se teme să nu piardă sămînţa acelor ză-vozi ; şi nici noi nu ne-am fi putut lua răspunderea unui asemenea transport de preţ.
    —   Atîta ? zîmbi iar doamna comitesă.
    —     După cît m-ajută memoria, măria ta, mai am de înfăţişat o veste. A murit Rudolf.
  —  Care Rudolf ?
  —     Nu ştiu care ; ştiu numai ce mi s-a poruncit să spun, că a murit Rudolf.
 60
   —     Poate e vorba de curierul cel bătrîn al ducelui, care mă purta în braţe, şi mi-a construit odată o moară de vînt.
   —     Nu pot şti, măria ta, decît atît că ar fi murit Rudolf.
   Doamna comitesă suspină, cătînd şi vrăvuind oarecum în amintirile sale.
   Ioan, cel! mai tînăr dintre neguţători, zîmbi întăi ascuns cătră Berta, apoi ghionti pe fratele său din dreapta, îndemnîndu-1 să spuie ceva.
   —   Ce mai este ? întrebă doamna castelană.
   —     Măria ta, îndrăzni a ridica glas Luoa; fratele acesta mai tînăr al nostru ne îndeamnă să vorbim despre monstrul care a fost văzut în Dalmaţia.
   —   Bine, spuneţi, s-aud şi eu despre ce-i vorba.
   —     Putem spune şi altele măriei tale, reluă Miatia, căci în drumurile noastre aflăm multe. Deci să ştii, mărită doamnă comitesă, că noi am făcut în toamna trecută un drum pînă la ţărmul dalmatin. Şi la acel ţărm, intr-un iarmaroc, nişte neguţători care au văzut cu ochii lor ne-au vorbit despre o fiinţă cu totul neobişnuită, care ena om pînă la buric, iar de-acolo în jos peşte; şi partea cea mai din urmă se împărţea în două cozi. Avea barbă lungă şi coarne deasupra urechilor ; şi sîni ca muierile; ş-o gură prelungită în laturi, cu colţi; iar mînile din patru degete despicate la subsuori. Ş-avea şi două aripi de peşte sub vintre. Intr-o zi, muierile din sat aflîndu-se la malul apei cu rufele la spălat, ditoania s-a apropiat pe dedesubt de una ş-a cuprins-o, trăgînd-o la adînc din toate puterile. Apia era mică ; femeia a început a răcni şi a se lupta, lovind monstrul în cap cu maîul de rufe. Au sărit şi celelalte femei şi atîta 'au ţipat la el şi l-au bătut, pînă l-au omorît. L-au scos la mal şi pe urmă
61
 l-au transportat la Ferrana, ca să-l vadă doctorii de la universitate.
     —     E cu putinţă aşa ceva ? se uimi doamna Genoveva.
     —     E cu putinţă, interveni cavalerul Giuseppe, mîn-dru de aşa ispravă din patria sa.
     —     E foarte adevărat, măria ta, întări Matia, căci am 'auzit cu .urechile mele de la un neguţător respectabil, vrednic de credinţă. Iar în luna septemvrie, în iarmaroc la Lipsea, am aflat alta : că în regatul Franciei, lîngă apa Loarei, aproape de tîrgul Lionu-lui, a plouat cu sînge. Au rămas pietrele crunte ; iar creştinii s-au spăimîntat foarte. Aceasta s-a în-tîmplat chiar lanul trecut, în ziua de Sfîntul Panle-limon, în iulie 27, şi prietinul meu Bernard, cu care mă vedeam la Lipsea a paisprezecea oară, s-a jurat pe sufletul lui, ş-al muierii lui, ş-al pruncilor lui, c-a văzut el cu ochii asemenea minune.
     —     Ciudat 1 murmură doiamna castelană, pe gîn-duri.
     —     Intr-adevăr, interveni iar cavalerul Giuseppe ; dar mai vrednice de mirare socot că are să ţi se pară, doamnă, faptele pe care le-a povestit într-o zi Andrei luminatului nostru domn comite.
  —     I-a povestit ceva Andrei comitelui ? se interesă doamna Genoveva. Şi i-a plăcut ?
  —   I-a plăcut foarte mult.
  —   Atunci s-auzim şi noi.
  Cinstiţii neguţători se traseră cuviincioşi mai la o parte, vădind, cu toată stăpînirea lor de sine, nemul-ţămire pentru favoarea în care intra alt povestitor. Dar Matia zîmbi cătră Marcu, încredinţîndu-1 prin acest zîmbet că desfide pe orice muritor să ştie mai mari minunăţii decît cele care se cunosc la iarmaroa-
 62
  cele Europei. Andrei Valahul, vînătorul comitelui, nu păşi cu îndrăzneală înainte, ci rămase la locul său, sub -mărul înflorit. Era un om de cincizeci de ani, încă neîncărunţit, cu toate suferinţile robiei lui. Avea în ochi agerimea pe care doamna castelană o observase şi la domnişoara sa cameristă ; asta o făcu să bănuiască numaidecît o înţelegere între vînător, cavia-lerul Giuseppe şi Berta. Era însă o înţelegere pentru alinarea gîndurilor şi năcazurilor ei.
   —   Spune, omule, porunci ea.
   —     Luminăţia ta, vorbi vînătorul, ce pot eu să spun mai frumos decît acest cinstit neguţător? Eu am trăit în vremea mea la munţi, în hotarul cumanilor. Şi avînd noi acolo aşezare între nişte poieni, părintele meu, care era vînător ca şi mine, îmi arăta cum să prind şi să învăţ şoimii. Aşa fac şi aici, precum făcea părintele meu acolo. întăi prind cu laţul o p:asere care se chiamă botgros. Şi pe acea pasere care se chiamă botgros o pun sub reţele, după ce i-am astupat ochii cu două foiţi de ceară. In asemenea stare'ţipă şi chiamă, şi o aude eretele ori şoimul şi vine asupna ei s-o răpească în căngi. Atuncea hoţul acela intră în reţele şi se prinde. Eu ii leg ghiarele şi-l ţin în loc ferit trei zile, fără a-i da nimic de mîncare şi fără să vadă alt chip omenesc; aşa că numai pe mine mă vede şi mă cunoaşte. Din a patna zi îi dau apă şi carne. Dar carnea i-o dau fluierînd spre el şi chemîndu-1 s-o ieie de pe pumnul meu sting. Aşa il învăţ patruzeci de zile şi pe urmă vine cînd îl chem şi se duce cînd îi dau semn. După această învăţătură, ies cu el în fînaţ la potîrnichi. Şi-i leg cu cureluşe un zurgălău mic în creştet. Şi împreună cu cînii stîrnim o potîrniche şi-i dau drumul, s-o prindă. II caut în ierburi după sunetul zurgălăului, îl găsesc şi-i dau capul potîrnichei. Aces-
63
 ta-i dreptul lui: îl desface şi-l ciuguleşte cu pliscul. Vine cînd îl chem şi se duce cînd îi spun, căci şi o pasere, măria ta, învaţă orice ca şi omul, numai cît trebuie răbdare.
    —     De-aceea spune soţul meu că are cei mai buni şoimi de pe văile Mozelei şi Rinului, îşi aduse aminte doamna comitesă.
    —     Se poate, măria ta, dar eu toate acestea le-am învăţat în munţi la noi, de la părintele meu. M-am veselit mult, măria ta, cînd m-am dus cu el la urşi, fiind eu numai un băiat de optsprezece ani. Avea el obicei să aşeze în furca unui tei, în singurătăţile pădurii, un ştiubei gol, cu cîtiva faguri de miere. Ursul se zgrepţăna pe trunchiul teiului şi se aburca la ceea ce-i place lui mai mult. Dar între ştiubei, care era anume ridicat in sus, şi intre unghiul furcii, sta aninată in lanţug o căpăţină rotundă de lemn. Ursul da cu laba, ca s-o înlăture din cale; căpăţină se intorcea şi-l pălea peste bot. Ursul, mormăind, iar o da la o parte. Ea se întorcea iar şi-l pălea In cap. Pe cît se indirjea el mai tare, pe atît căpăţină îl pălea mai cu răbdare şi mai fără greş. Aşa se năcăjea el ca un dobitoc timp ce este, pînă ce-1 ameţea, doborindu-1 la rădăcina teiului. Acolo de multe ori părintele meu l-a omorît ori l-a prins viu.
    —   Ai prins şi tu qsemenea fiare, în acelaşi chip ?
    —     Am prins şi eu, măria ta, acolo la noi. Ş-am învăţat şi lupii isă-i urlu, într-o oală de lut. Ş-am urmărit cu părintele meu şi bouri, pe potecile munţilor, în locuri pustii. Şi cunoşteam unde sînt iazurile castorilor, ş-am deprins multe viclenii ca să-i pot prinde. Veneau cătră aceleaşi locuri la pîndă şi lupii, şi rîşii; şi mă învăţasem să mă strecor şi eu, ca să nu mă simtă aceşti vînători.
64
   Doamna comitesă era amuzată şi de graiul valahului. De şi întrebuinţa 'acelaşi dialect teutonic ca şi oamenii acelor locuri, vorbirea lui avea un fel de blîn-deţă şi rotunzime interioară. Chiar şi greşalele şi expresiile stranii pe care le întrebuinţa erau plăcute.
   —   Departe-i acea ţară de care vorbeşti ? întrebă
 domnia sa.
   —   Departe, măria ta.
   —      Mai departe decît aceea cătră care se duce soţul meu ?
   —      Cu mult mai departe, măria ta. Căci eu am umblat de-acolo, cu copila mea 111 braţe, o sută trei
 zile, măria ta.
   —   Şi sînt acolo munţi şi ape mari, ,şi locuri largi ?
   —      Sînt munţi mari, măria ta, de pe care, dacă teJai putea sui, ajungi cu mîna la podul cerului. In poienile acelor munţi îşi poartă păstorii oile. Ş-am auzit de unul din aceşti păstori în copilăria meia — pe care l-au z'avistuit doi tovarăşi ai lui şi l-au omorît în singurătatea muntelui. Iar înainte de a muri, s-a aflat o mioară a lui care i-ia vorbit cu glas omenesc şi l-a înştiinţat de pieire. Mai este, măria ta, spre graniţa Cumaniei o apă unde se adapă bourii, cu mult mai largă şi mai adîncă decît Rinul şi se chiamă Moldova. Iar dincolo de acea apă se întinde negura pustiei cine ştie pină unde, la un loc fioros. Acolo se află o peşteră afundă prin care se poate răzbate pe tărîmul celalalt. Stă in acel ioc, pe celalalt tărîm, căpcăunul cel mare c-un ochi în frunte, care-i domnul şi stăpînul seminţiilor rele. De-acolo vin toate; bat şi pustiesc locurile noastre. Pe unii creştini îi ucid, pe alţii îi prind şi-i coboară prin ace'a peşteră. Iar căpcăunul îi pune la îngrăşat, Ii taie şi-i minîncă.
5 —* M. Sacjovennu — Opere !!
 65
    Doamna Genoveva suspină cu plăcere şi îngăduinţă. Toate acestea poate erau basme, dar poate erau şi adevăruri. Lumea lui Dumnezeu e frumoasă şi înfricoşată.
    Ascultau şi neguţătorii, bucuroşi că află, — fără a mai păstra vînătorului domnesc nici un fel de duşmănie. Tinărului evanghelist Ioan ii plăcea zimbetul visător al Bertei. Iar cavalerul Giuseppe rldea cu dinţii ascuţiţi, necrezînd nimic, ori poate neascultînd nimic; căci domnia sa n-avea ochi decît pentru doamna comitesă, cătră care ar fi vrut iarăşi să îngenuncheze şi să-i sărute pătimaş piciorul cu conduraş galben, eliiberînd vorbele fără noimă care-i clocoteau în piept.
                                                                                         VII
                            Ştiam că minciuna scoate pui.
                            Cu toate accstea am adăpostit-o la mine.
                            Şi mi-a umplut casa, zilele şi nopţile de şerpi.
    Un timp doamna Genoveva aşteptă fără prea mare nelinişte veşti de la soţul său. înţelegea că drumul lung şi cele dintăi tulburări ale războiului nu-i dădeau răgaz să dicteze părintelui Laurenţiu mult dorita epistolă. O aştepta însă cu răbdare. Trebuia să-i sosească şi să-i aducă mîngîiere, intrînd în sînul ei ca un balsam. In singurătatea în care trăia, îşi spori îndeletnicirile din afară, priveghind treburile castelului, pînă la ograda cea mai depărtată a paserilor. Cobora şi pînă la satul din preajmă, ducînd alin'are unei femei sărmane s;au unor orfani din prostime. Cavalerul Giu-
 66
 seppe Golo îşi făcea o datorie s-o întovărăşească totdeauna în asemenea expediţii.
   Intr-o zi Berta o rugă pe slăpîna sa, din partea vînătorului domnesc-, să binevoiască a se osteni pînă la ogrăzile şi închisorile cinilor, ca să mingîie pe Gelo, favoritul comitelui Sigfrid.
   —     Tatăl meu te roagă, doamnă, zise camerista, să iei o mănuşă, dintre cele pe care le poartă măritul nostru stăpîn la vînătoare.
   Mirîndu-se de această dorinţă care-i păru a fi mai mult a cînelui decît a omului, doamna comitesă desprinse, dintre armele de vînătoare, o mănuşă dreaptă a lui Sigfrid şi urmă pe domnişoara Berta.
   Andrei îşi avea locuinţa în curtea exterioară, cătră partea muntelui, şi cînii vînători erau deosebiţi după tagme şi mărimi în ogrăgioare de ostreţe şi în căsuţe. Ajutoarele valahului erau necontenit în preajma lor, domolindu-i cînd făceau larmă şi se încăierau, vorbin-du-le ca unor fiinţi înţelegătoare, dîndu-le hrană şi apă.
   Vînătorul se înfăţişă numaidecît, c-o plecăciune umilită.
   —     Unde-i cinele domnului meu ? întrebă comitesă. Mi-a vorbit despre el Berta şi vreau să-l văd. Insă mai nainte fă-mă să înţeleg de ce ai cerut s-aduc mănuşa.
   —     Mărita noiastră stăpînă, răspunse Andrei, toţi cînii aceştia care se văd aici iubesc pe luminăţia sa şi se tem de glasul lui. Insă trebuie să mărturisesc că Gelo e mai înţelegător decît toţi şi are în ochii lui ceva de om. Ai să vezi singură, slăvită doamnă, de ce m-am rugat să binevoieşti a aduce un lucru al stăpînului nostru.
   Intorcîndu-se puţin în loc, Andrei Valahul repezi, de pe limbă printre buzele-i întinse, o fluierătură
5*
67
 ascuţită şi sfredelitoare. O repetă de două ori. Deodată. din dosul căsuţei, apăru în salturi un zăvod mare, negru şi zbîrlit ca un demon. Mai cu samă în jurul botului zbîrleala şi încîlcitura părului erau fantastice.
   Andrei mai fluieră o dată scurt, c-o înmlădiere mai joasă. Zăvodul deschise fălci enorme, zăpăind de două ori, apoi se opri şi se uită sever spre doamna comitesă.
   —      Uită-te bine, Gelo, ii zise Andrei, şi cunoaşte pe stăpînă ta.
   Gelo îşi înălţă capul, îşi încreţi pielea botului în chip comic, smîrcîind şi amirosind, apoi merse drept asupra doamnei castelane. Ea dădu drumul unui uşor ţipăt. Inţelegînd dintrodată, aplecă mănuşa, şi zăvodul îşi apropie capul de ea, scheunînd dulce. Gudurîn-du-se, se aşeză la pămînt lîngă picioarele stăpînei, cu capul între labele de dinainte şi dădu semne de mare bucurie, mişclndu-şi coada ciumpăvită.
   —      Tu înţelegi şi cunoşti, Gelo ? îl întrebă doamna Genoveva. mîngîirfdu-i cu mîna creştetul.
   —      înţelege, mărită doamnă, adăogi vînătorul. Stătea mîhnit şi abătut, căci nu mai vedea pe stăpînul nostru. Acuma el cunoaşte In măria ta pe cineva de aproape.
   —      Dacă ne-ar Ii îngăduit, observă doamna comitesă, am putea spune, văzînd asta, că şi dobitoacele au un suflet. D;ar nu se poate, căci Dumnezeu a deosebit pe om de toată zidirea, dîndu-i numai lui suflet.
   —      Iertat să-mi fie, măria ta, răspunse cu gravitate valahul, să spun că eu din copilăria mea am aflat că şi animalele pot vorbi, ca şi oamenii. E lade-vărat că asta se întîmplă acuma foarte rar şi că se întîmpla mai des în vremea poveştilor. Că unele do-
68
bitoace înţeleg ce le spunem, nu mai poate fi îndoială. Iar eu sînt încredinţat că această fiinţă necuvîntă-toare a fost în altă viaţă om.
   —     Acestea sînt prostii şi credinţi deşarte, observă rîzînd doamna Genoveva.
   Andrei Valahul tăcu, închizîndu-se deodată în sine. Stăpînă se aplecă şi mîngîie din nou cînele, făgădu-indu-i să vie să-I mai viziteze; apoi se retrase. Mănuşa pe care o ţinea strîns lingă şold păstra numai forma mînii şi braţului iubitului său ; totuşi părea că străbate din ea ceva viu. «Animalul — gîndea ea — are deci o simţire tainică, mult mai puternică decit a omului, căci el a cunoscut de la distanţă fiinţa nevăzută a stăpînului.»
   Porunci Bertei s-o lese singură şi intră in paraclis. Pătrundea prin vitralii, în umbră, o lumină lină şi-n fund, pe masa altarului, părea că luceşte răsăritul misterios al altei vieţi. Ingenunche la locul ei obişnuit şi se rugă pentru cei care umblă în locuri depărtate şi se luptă pentru credinţă. Stătu aşa mult, cu ochii închişi, visînd pe Si'gfrid, pînă ce-1 simţi lîngă ea şi-n fiinţa ei. Atunci suspină şi deschise ochii. Capela
i se păru mai întunecoasă.
   Cînd ieşi, găsi in uşă pe cavalerul Giuseppe Golo. El îi luase o parte din lumină, aşteptînd-o. Ii zîmbi curtenitor, ca totdeauna, înclinîndu-se. Straiul lui de matasă verde risipea un uşurel parfum. Toată atmosfera aceasta de învăluire, protecţie şi admiraţie, pe care doamna Genoveva o simţea de cîtva timp in juru-i de la comandantul cetăţii, nu-i displăcea cu totul. In acea clipă insă privirea lui Golo i se păru cutezătoare şi întrucîtva o jigni.
   —     Frumoasă doamnă, îi zise el, singurătatea nu-i bun prietin.
 fi9
   —     O prefer oamenilor, îi răspunse comitesă, privind mîndră înaintea ei.
   —     Totuşi şi intre oameni, doamnă, s-ar cuveni să faceţi o deosebire. Căci sunt unii care ar putea fi nefericiţi din pricina unei asemenea atitudini.
   —     Domnule cavaler, vorbi ea, cu linişte aparentă, nu ţi se pare că aceste cuvinte ar trebui adresate altcuiva ?
   Golo nu păru tulburat şi zimbi.
   —     Iată o primă izbîndă, zise el. Stăpina şi doamna acestui castel şi a tuturor sufletelor s-a oprit o clipă, ca să-i pot face o mărturisire. Află, doamnă, că eu sînt un om trufaş şi nu înţeleg să mă adresez decit acelei fiinţi pe care eu o socot cea mai sus şi cea mai desăvirşită prin nobleţă şi graţie. Rog pe frumoasa comitesă să nu se supere şi să mai rămiie puţin. Tn patria mea, doamnele socotesc iubirea drept cel mai preţios bun al vieţii. Nu putem da morţii care ne aşteaptă un răspuns mai inteligent şi mai plăcut.
   —     Fii bun, domnule cavaler, şi scurtează pe cît e cu putinţă această prelegere.
   —     Faţă cu un asemenea auditor, mi-e peste putinţă. Ai înţelege mai bine, nobilă doamnă, ce vreau să spun eu, dacă ai putea primi măcar o parte din căldura cuvintelor mele ; dacă mai ales s-ar putea face in fiinţa domniei tale revelaţia pe care o aştept de mult: că Dumnezeu dă un anume destin frumuseţii. Doamnă, Italia artelor şi a amorului de mult a învăţat pe urmaşii lui Adam unde trebuie să caute paradisul.
   —     Aş putea afla şi eu unde trebuie să-l caute ? întrebă cu ironie comitesă. Dumnezeu l-a pus in altă regiune pe cel din altă viaţă; iar pe cel de-aici ne-a ordonat să-l căutăm in datorie.
70
   —     Iluzii... suspină domnul Golo cu melancolie. Tinereţa şi amorul sint singurul adevăr şi singurul paradis. Vai de noi dacă nu-1 cunoaştem in clipa cind trebuie şi care-i unică in toată eternitatea.
   —     Ceea ce spui domnia ta e îndrăzneţ nu numai faţă de mine, ci mai ales faţă de Dumnezeu. Am impresia că ar fi bine să cer şi părerea soţului meu în această chestie.
   —  S-ar putea, doamnă, să fii atit de crudă ?
   —  Fără îndoială ; văd că e necesar.
   —     O, nu, doamnă ; iartă-mă şi să nu ştie nimeni cit de nemărginit e devotamentul meu.
   Cavalerul îngenunche; doamna Genoveva trecu pe lîngă dînsul cu bărbia înălţată.
   El o pindi o vreme cum trece ; o aşteptă să întoarcă ochii, să dea un semn. Văzind că aşteptarea i-i zadarnică, se zvirli aprig in picioare şi incepu să umble cu mişcări pripite pe urmele ei, ducindu-se, intorcîn-du-se şi iar revenind, ca şi cum ar fi voit să se pătrundă de fluidul subtil pe care ea îl lăsase.
   Pasiunea care creştea de mult în el ca o logică neînduplecată a destinului îl înăbuşea şi-i tulbura judecata. Ii tulbura judecata noastră obişnuită, ascuţind insă pe cealaltă a nenorocirii şi a nebuniei. In zbaterea lui furtunatică, scornea in sine, realizîndu-le în fantazie, felurite mijloace ca să frîngă voinţa aceleia pe care o dorea. Putea s-o surprindă în apartamentul ei, după ce se va fi îngrijit să nu fie decît ea singură ; insă era un om sensibil in raporturile de iubire şi ţinea să aibă la pasiunea lui răspuns, deci multiplicare a plăcerii. Se gindi să facă din cameristă o confidentă care să-i ajute încet-incet să biruiască rezistenţa stăpînei ei. Avea insă impresia că domnişoara Berta îl priveşte cu ochi dulci, prin urinare ar fi nefo-
                                                                                                                                                        71
 i
lositor, şi chiar primejdios, să Încerce a-şi alia o rivală de dragoste. Bine ar li, poate, Jnlr-nn chip oarecare, să sosească veşti din Franţa, ori din Spania, arătînd Înclinările comitelui pentru iemei brune din acele regiuni, şi chiar predilecţie pentru femei de rind. Asta mai ales işi închipuia el că ar jigni amorul propriu al nobilei castelane. Era necesar să găsească ceva neapărat, ca s-o deplaseze din linia statorniciei şi a datoriei — invenţii stupide ale moraliştilor căsniciei.
   Problema însă mai avea o faţă. Doamna comitesă putea să înştiinţeze pe soţul său despre ceea Ce i se pare ei o îndrăzneală. Dacă se găseşte în temperamentul ei cea mai mică posibilitate să cedeze cu timpul unei stăruinţi aşa de arzătoare, atunci acea posibilitate, ca un grăunte, va înflori şi va da roade fericite. Dar dacă, din nesimţire ori nedelicateţă, această fiinţă barbară işi închipuie că trebuie să-l pedepsească, şi, din lipsă de inteligenţă,"respinge pină la sfirşit singurul argument valabil al existenţei noastre pe pămînt ? — In acest caz, — se gîndea cavalerul Giuseppe — e nevoit să-şi ia măsurile de apărare.
   Astfel, în aceeaşi logică a pasiunii lui intrară toate evenimentele următoare de la castel. '
   Cetăţuia avea o garnizoană de şaizeci de oameni foarte buni şi disciplinaţi oşteni din cantoanele alpine. Pentru corvezi, corniţele lăsase treizeci ori patruzeci de oameni din satele domeniilor sale. Provizii îndestulătoare fuseseră depozitate în jitniţi. Cetăţuia era tare deasupra rîpii, cu ziduri înalte, porţi, şanţuri şi punţi în bună stare. Se alia pregătită împotriva oricărui duşman şi oricărei surprinderi, comandată fiind mai ales de un oştean dibaci şi viteaz, cum se dovedise de multe ori italianul.
72
   Nici o pricină de nelinişte nu se bănuia deocamdată. Deci, in lungul zilelor primăverii, străjile dormitau rezemate în halebardele lor, iar noaptea îşi adresau chemări prelungi şi cîntate, ca să nu adoarmă. Garnizoana n-avea altă grijă decît să se îngraşe. Punţile pentru intrare şi ieşire, ziua, erau cobori le, mai ales că doamna comitesă obişnuia să se ducă la bolnavii şi sărmanii ei din vale.
   Venise la castel în tot acest răstimp, în urma neguţătorilor, un singur vizitatbr, tînărul baron de Thun, care încă nu pornise spre Spania, în campania cavalerilor regiunii, din împrejurări pe care încercase a le explica doamnei Genoveva. Dar castelana îl asculta şi-l privea cu nepăsare. Un nobil care nu-i cel dintăi la datorie riscă să rămîie între oamenii de rind, ceea ce pentru un nobil e o adevărată catastrofă. Domnul Giuseppe Golo înţelesese mai biner motivele domnului de Thun şi le judecase valabile. Războiul căzuse tocmai în timpul cînd domnia sa îşi primea moştenirea — un castel în destul de proastă stare a bunicului său. Deci trebuia să-l restaureze întăi şi să-i aşeze în rînduială bună de apărare. Pentru revizuirea arsenalului, domnul de Thun ceruse cavalerului doi din meşterii lui armurieri. Golo i-i dăduse. Domnul de Thun venise şi a doua oară, să nnilţămească comi-tesei, însă, de şi era bărbat mare şi lainic, păru a interesa într-o măsură şi mai mică decit intăia oară pe nobila doamnă Genoveva. Era cu toate acestea un om agreabil şi prietinos, care stătu multă vreme la sfat cu Giuseppe Golo, bînd bere şi primind interesante învăţături cu privire la asediul cetăţilor şi femeilor.
 A doua zi după convorbirea din uşa paraclisului, cavalerul Giuseppe dădu poruncă să se ţie punţile ridicate. Castelul fu închis. Doamna Genoveva pofti să afle ce pricină a dat prilej unei asemenea mă-
73
 suri extraordinare. Domnul Golo se înfăţişă curtenitor şi-i lămuri că n-are 111 vedere decît apărarea castelului stăpînului său şi a depozitului scump care i-a fost încredinţat. Regiunea nu mai este sigură. S-au ivit vecini cu intenţii îndoielnice.
    Doamna Genoveva se mulţămi cu aceste lămuriri, fără să vadă in ele nici o ironie şi, printr-un gest, pofti pe cavaler s-o lese singură. Golo se retrase, fericit c-a mai avut o clipă prilej să-şi deslăteze pasiunea cu priveliştea filnţii unice în lume.
    Deci, in afară de el, nimene nu mai putea repezi veste pe cîmpul de război. Chiar in acea zi, un om de credinţă al său, oştean încercat, cu mintea şi cu limba ascuţită, pornea călare, ca să facă în cel mai scurt timp drumul spre corniţele Sigfrid. Bartolomeo primise în amănunt de la cavalerul Giuseppe instrucţii.
 I   le dăduse în dialect toscan, ca să nu priceapă nimeni dintre cei care s-ar fi prilejuit aproape ori cu urechea la pîndă. Nu-i dăduse scrisoare. Trebuia numai, îndată ce intră în cortul domnului lor şi pune un genunchi în pămînt, să-i adreseze aceste cuvinte, cu tărie întipărite în memoria lui. «Mările stăpîne, domnul cavaler Golo îţi face cunoscut că a fost nevoit să ia măsuri de închidere a castelului, în interesul onoa-rei măriei tale.» Măritul comite are să se mire şi are să-şi încrunte sprîncenele. Apoi, stăpînindu-se, are să întrebe dacă la castel e bine şi pace. Domnul comite se va interesa ce oaspeţi au binevoit să onoreze reşedinţa şa cu vizita lor. Bartolomeo va răspunde că, în afară de nişte neguţători în trecere, n-a venit Ia castelul măriei sale decît tînărul baron, domnul de Thun, care şi-a depus omagiile sale la picioarele doamnei comitese. Atunci, într-o mişcare viforoasă, se va zbîrli barba măritului comite. Apoi măria sa iarăşi se va stăpîni şi va mai pune cîteva întrebări, la care
 74
Bartolomeo va şti să răspundă ca un oştean vechi şi credincios. Şi stăpînul va da porunca sa, trimeUndu-I îndărăt.
   Plecării lui Bartolomeo îi urmară ploi lungi. Veneau de cătră miazănoapte, dinspre Marea Negurilor, şi aduceau cu ele o răceală ascuţită de la munţii plutitori de ghiaţă care, din regiuni necunoscute, călătoreau şi rătăceau pe ape. Din acele regiuni vin şi balenele. Şi, uneori, tot dintr-acolo, în asemenea vijelii umede, apare leviatanul ondulînd în pîclă pe faţa oceanului şi cumpănindu-şi capul triunghiular, cu ochi fosforescenţi şi creastă roşie. De el se înspăimîntă marinarii, căci e un semn de catastrofă. Vijeliile se înteţesc, prelungindu-se, şi pîntecele adîncurilor se hrăneşte cu multe fiinţi omeneşti.
   In această trisleţă şi-n această muţenie a singurătăţii şi a ploilor, doamna Genoveva petrecu multe zile. Apoi soarele se arătă iar. Dar o vreme munţii fumegară cătră el, învăluindu-1. Şi alte ploi şi puhoaie se iscară. Totuşi Bartolomeo se întoarse la vremea sorocită şi îndată se răspîndi în cetăţuie ştirea. Doamna Genoveva se bucură, nădăjduind carte de la iubitul său soţ.
   Se grăbi să-şi trimeată afară femeile cînd Golo îşi anunţă respectuos sosirea, şi-I primi cu oarecare plăcere.
   —      Domnule, zise ea zîmbind, nădăjduiesc că îmi dai veste bună despre soţul meu.
   —      Da, doamnă, răspunse cavalerul; Bartolomeo l-a văzut pe măritul nostru comite, se allă în bună şi înfloritoare sănătate şi aşteaptă să înceapă curînd luptele cu necredincioşii.
   —      Asta mă bucură. Aştept şi eu cartea pc care mi-a făgăduit-o cu primul prilej.
                                                                                                                                                             75
\
    —     N-ajin primit carte pentru măria ta, doamnă. N-a sosit decît o poruncă pentru mine.
    Genoveva îşi plecă ochii, încercînd zadarnic să-şi ascundă tulburarea.
    —     Mărită doamnă, urmă Golo, cu glas blînd ; iubirea mea nu poate inspira decît acte de delicateţă. Uneori poate ajunge la nebunie şi violenţă ; cînd lucrează astfel, însemnează că e exasperată. Iată cartea pe care mi-a adus-o Bartolomeo de la stăpînul nostru domnul comite. Ceteşte-o şi măria ta. Cuprinde puţine cuvinte.
    Cartea comitelui glăsuia astfel: «îţi poruncesc, Golo, să ţii cetatea mea închisă duşmanilor şi mai ales prietinilor, pînă ce voi putea să mă întorc eu singur acolo, ca judecător al tuturora».
    Doamna Genoveva păli şi-şi plecă fruntea, ca şi cum ar fi fost înjunghiată. Nu înţelegea desluşit despre ce este vorba, şi multă vreme încă tulburarea o ţinu într-un fel de întuneric al minţii. Sigfrid a primit desigur o ştire falsă despre împrejurările şi în-tîmplările de la castel. Numai Golo trebuie să fi fost în stare şi a avut şi interesul să strecoare supărarea aceasta, ca un venin, în sufletul stăpînului său.
    Vădit că vorbele cărţii fac aluzie la acel tînăr şi neînsemnat baron, care i-i tot atît de indiferent ca şi cînd nici n-ar exista. Tndîrjirea Iui Golo poate fi într-atît de primejdioasă ? Abia acum începea comitesă a înţelege că sînt pasiuni egale cu nenorocirile. Au în ele puterea morţii. Altfel nu putea categorisi nebunia scutierului. Era încredinţată că îndată ce Sigfrid va afla adevărul, — şi ea are datoria să i-1 arate, — trupul lui, fără cap, va putrezi în şanţul cetăţii. I se părea curios să constate totuşi că această pedeapsă cumplită îi va veni pentru un sentiment nobil în sine.
76
   Ar li dorit să împărtăşească cuiva gîndurile şi îndoielile sale. Nu credea însă potrivit să amestece o fiinţă de condiţie inferioară, cum era Berta, într-un proces dintre ea şi Goto şi mai ales dintre ea şi soţul său. Deci mîhnirea o împresură ca o negură. Din singurătatea în care se închisese de bună-voie, încercă în cîteva rînduri să evadeze cătră soarele de-afară. Pe terasă plutea aur invizibil şi fluid, dar florile mărului de mult se scuturaseră. Ca o umbră izvorîtă din neliniştile ei, Golo se înfăţişă numaidecît punîndu-i la dispoziţie serviciul şi devotamentul lui. Avea în mişcări încă supunere şi-n vorbe dulceaţă; dar adevărul firii lui era în ochii aprigi şi-n freamătul nărilor. Doamna Genoveva se retrăgea în camera sn, pregătindu-şi îndelung în minte acea scrisoare care avea să aducă lumină în rătăcirea comitelui Sigfrid.
   După o dreaptă bănuială şi judecată, aştepta numaidecît ceasul să poată trimete soţului său acel răspuns scris cu sîngele iubirii şi al datoriei.
   Ea cunoştea prea bine pe comite şi învăţase a cîn-tări mîniile lui. Le ştia trecătoare, ca şi furtunile. După asemenea mînie, provocată de o insinuare foarte probabil a lui Golo, judecata îl va face să se îndoiască cel puţin că a procedat bine lovind-o. Deci va căuta să se informeze deplin care-i adevărul. In afară de asta, se mai află în tabără, lîngă comite, bătrinu! pater Laurenţiu, care a scris cartea. Nu se poate să nu bănuiască şi el ce poate să fie. Negreşit că, după cel dintâi ceas de mînie, i s-a mărturisit şi Sigfrid.
 . Blîndeţa de inimă şi buna cunoaştere de oameni a bă-trînului nu se poate să nu vie în sprijin doamnei Genoveva. Corniţele va primi deci şi un îndemn din afară. Cu atît mai vîrtos şi cu atît mai curînd era de aşteptat un alt curier de pe cîmpul de război.
                                                                                                                                                           77
   Doamna comitesă cunoştea inima soţului ei şi iubirea lui. Dar şi Golo avea o ascuţită pătrundere a oamenilor şi înţelegea şi el ce poate urma după violenţa din prima clipă a unui 0111 mare şi blond cum era stăpînul său. Deci aştepta şi el un semn de la comite şi era pregătit.
   La o săptămînă după Bartolomeo sosi într-adevăr un trimes al lui Siglrid. Era tînărul Ludovic, unul dintre pajii cei mai viteji şi mai preţuiţi ai castelanului. Nu se cruţase pe el, nu cruţase nici calul. Plin de pulbere şi trudit de drum, bătu în poartă şi străjerul îl vesti.
   Ii ieşi imediat Golo înainte, îl pofti în camera lui ca să răsufle, porunci să-i fie îngrijit calul, porunci să se aducă puţină apă de spălat şi multă bere, şi se întoarse zîmbind cu bucurie şi întrebă numaidecit care este starea sănătăţii domnului comite şi ce poruncă i se trimete.
   —      Domnule cavaler, îi răspunse Ludovic, veştile de la noi sînt bune. Şi măria sa corniţele ar dori să cunoască ştiri mai clare despre cele ce se petrec la castel. Mai ales nădăjduieşte că temerile domniei tale nu corespund unor fapte precise. Fără îndoială îţi apreciază devotamentul; însă n-ar voi să pricinuiască suferinţi nemeritate nobilei doamne Genoveva.
   —      Domnul meu are tot dreptul să se îndoiască, răspunse zîmbind Golo. Acelaşi lucru l-a făcut şi cînd mi-a trimes prin Bartolomeo întăia poruncă. Căci eu nu mi-arn îngăduit, nici n-aş îndrăzni, să arunc o insultă stăpînei mele. Aflînd unele ştiri, pe care eram obligat să i le supun, măria sa a crezut de cuviinţă să-mi dea anume ordin şi eu l-am îndeplinit.
   —   De-atunci castelul stă închis ?
   —      Stă închis. Domnul comite ordonă acum să-l deschid ?
 73
   —      Nu. Domnul comite doreşte să-i transmiţi loate desluşirile de care are nevoie. Şi cere şi măritei doamne să binevoiască a da lămuriri. Bineînţeles le va da scrise, căci eu nu sînt confesor.
   Golo stătu o clipă gînditor.
   —      înţeleaptă hotărîre, aprobă el. In ce mă priveşte, am fost mirat de primul ordin şi trebuie să-ţi mărturisesc, Ludovic, că sufăr văzînd întristarea stăpînei noastre. Am fost nevoit să-mi fac datoria şi mi-am făcut-o, plecînd fruntea. Dacă e posibil să aducem linişte unor inimi nobile cu o clipă mai curînd, să nu pregetăm. Să mergem, şi voi avea plăcerea să te anunţ eu singur doamnei comitese.
   De şi tînăr, Ludovic ştia cum trebuie să înţeleagă frazele delicat întortochiate ale cavalerului. Se înclină, primind să fie înfăţişat pe loc doamnei comitese.
   Golo trecu înainte. Mîngîindu-şi părul blond şi răs-punzînd cu zîmbete bune curtenilor care-1 salutau, Ludovic trecu spre apartamentele doamnei Genoveva. Vestea sosirii lui îl precedase. Camerista aştepta în gang şi fu uimită, fără să arate, că domnul Giuseppe conduce el însuşi pe curier la stăpînă sa. Asta, după părerea ei, nu prevestea nimic bun.
   —      Doamna comitesă ne poate primi ? întrebă cavalerul.
   —      Fără îndoială. Stăpînă mea aşteaptă de un pătrar de oră pe domnul Ludovic.
   Domnişoara Berta ar fi dorit să spuie că, în acest pătrar de oră, doamna Genoveva sigilase o scrisoare, care nu era deloc menită să facă bucurie italianului. Dar se stăpîni, bucurindu-se şi mai tare de această veste pe care o comprima în sine.
79
   Doamna Genoveva aştepta pe Ludovic. Cu toate acestea Golo îşi luă libertatea să intre şi el. Găsi pe stăpînă sa in picioare.
   —      Doamnă, zise el încovoindu-se, iată veste bună de Ia măritul nostru stăpîn.
   Ochii comitesei luceau de o bucurie pe care el o înţelese lesne. Nu-i răspunse decît printr-o uşoară mişcare a capului şi urmă a rămînea în picioare. Ludovic păşi pînă în faţa ei, puse un genunchi pe covor şi-i sărută mîna. Aşteptă să lie întrebat. Doamna Genoveva urma să păstreze tăcere, dorind, în chip evident, să fie scutită de o prezenţă neplăcută.
   Cavalerul zîmbi şi se înclină.
   —      Doamna comitesă doreşte să rămîie singură cu tînărul nobil al stăpînului nostru... zise el uşor cătră Berta, ieşind şi închizînd în urma sa uşa. Domnişoară, fii bună şi treci acest ordin femeilor doamnei comitese. Chiar în această clipă vei fi bună să te retragi şi tu.
   Domnişoara Berta se retrase, contrariată. Femeile celelalte, care aşteptau ştiri felurite despre lucruri şi mai ales despre oameni, se grămădiră în capătul coridorului. Umbrele altor slujitori se bănuiau în lumină, pe terasa de serviciu. Golo trecu într-acolo şi porunci să se facă linişte, căci doamna comitesă doreşte să fie singură cu tînărul nobil Ludovic, de sosirea căruia s-a arătat deosebit de bucuroasă. Apoi intră iarăşi în umbra coridorului.
   După un răstimp, dintrodată, sub bolţile nalte şi sonore izbucni un răcnet, ca un tunet. Slujitorii cu-noscură toţi glasul cavalerului Giuseppe. Statură întăi ţintuiţi de nedumerire. Apoi se azvîrliră înainte. Femeile, cele dintăi îşi învăluiau fustele.
   Uşa de steiar de la camera doamnei Genoveva era larg deschisă. Golo agita spada, răcnind încă, în
 prag. Ludovic, străpuns prin coaste, stătea prăvălit pe covor şi-şi vărsa, odată cu sîngele, cea din urmă suflare. Comitesă căzuse în scaun fără cunoştinţă, cu privirile îngheţate.
   —     Trădare! urla cavalerul Giuseppe, într-un fel de nebunie. Stăpînul nostru este dezonorat. Am văzut cu ochii mei dovada şi am pedepsit pe unul dintre vinovaţi. Voi, toţi cei de faţă, sînteţi martori.
   Curtenii ascultau cu uimire, fără să înţeleagă deocamdată.
   —     Luaţi-1! strigă iarăşi Golo. Să fie îndepărtat cît mai curînd stîrvul acesta nedemn! Şi din această clipă doamna castelană rămine singură in camera ei, pînă ce va veni hotărîrea stăpînului nostru corniţele. Nici o femeie să nu mai pătrundă în acest gang, nici un slujitor. Voi pune un oştean al meu de strajă. Cine îndrăzneşte să înfrîngă consemnul, va fi lovit cu lancea. Ştergeţi sîngele şi vă retrageţi. Voi închide cu singur camera aceasta a ruşinii.
                             VIII
                             Am lovit in Nevinovăţie
                             ş-am rîs cind mi-ai spus
                             că e subt ocrotirea lui Dumnezeu.
   Cînd îşi isprăvi poruncile şi trebui să tacă, domnul Giuseppe Golo se găsi într-o stare de exaltare vecină cu nebunia. începu să cutreiere coridoarele castelului, căutînd un spion, ori alt pîngăritor al onoarei domnului său, ori un duşman personal. Işi ţinea spada sub braţ. O ştersese de sînge, însă o simţea tot pătată şi vibrînd prin Iarnă de ultimele tresăriri ale lui Ludovic. Nu văzu soarele radios şi ce-
6
81
rul înalt al lui Dumnezeu, căci toată fiinţa lui lăuntrică era aplecată înspre prăpastia sufletului său. — Care era rezultatul atîtor strădanii ? Pasiunea tresărind şi izbucnind în el ca o fiară necontenit o stăpî-nise, nădăjduind o potolire, ca-n strălucirea mării după furtună, lată rezultatul, datorit greşalelor lui şi prostiei femeieşti.
    Subt acelaşi clocot se întoarse în odaia doamnei Genoveva. O găsi încă în fotoliu, cu ochii închişi. Se opri în faţa ei, rîzînd.
    —     Destul, doamnă, zise el, să lăsăm prefăcătoriile. Dacă lucrurile au ajuns aici, vina este numai a domniei tale. Priveşte-mă şi vezi unde m-ai adus. Dacă n-ai fi fost de piatră şi ai fi avut în fiinţă nervi şi sînge omenesc, aş fi ajuns însfîrşit acel ceas la care tind din clipa naşterii mele. Viaţa mea plină de trudă şi întuneric s-ar fi luminat. Dar n-ai voit şi m-ai respins cu cruzime. Mi-ai pus în pericol şi viaţa şi a trebuit să mă apăr. Sîngele acestui paj îl lepăd de la mine. Să cadă numai asupra femeii perfide!
    Dar doamna Genoveva nu-i auzea vocea tremurată şi scrîşnirile, ori se prefăcea că n-aude. Atunci Golo începu să se învîrtă în jurul ei, ispitit s-o lovească, ori s-o smulgă din jîlţ şi s-o strîngă la piept, sub braţul cu care ţinea spada. Ieşi iar din cameră, străbătu în fugă gangul şi se opri pe terasa cea mică, poruncind celui dintâi soldat să-i trimeată pe temnicer în aceeaşi clipă. Sunîndu-şi cheile mari care-i atîrnau la cingătoare, bătrînul Barabas se înfăţişă gîfîind, cu trupul încovoiat şi cu pletele căzute în ochi.
    —   Vino după mine! îi zvîrli cuvînt aspru Golo.
    îl duse în camera doamnei comitese. Rntrînul se opri cu sfială în prag. Genoveva deschisese pleoapele şi-l privea stîns, ca dintr-o mare depărtare, fără a înţelege nimic.
82
   —     Barabas! treci înainte! porunci cavalerul Giuseppe. Doamna va trebui să te urmeze, altfel voi fi nevoit să-i dau eu ajutor. Pînă ce stăpînul nostru va afla cele întîmplate,- găsesc necesar, doamnă, să te aşez într-un loc ferit, de unde să nu mai ai nici o legătură cu oamenii. Acolo poate vei putea cugeta la greşala pe care ai săvîrşit-o.
   Doamna Genoveva îl privi ţintă, cu ochii în lacrimi. Apoi îşi plecă fruntea sub cotul stîng şi încercă să-şi stăpînească plînsul. Temnicerul şi Golo aşteptau fără a se privi. Cînd ochii ei se ridicară, oblici şi duri, cavalerul făcu fără voie un pas îndărăt.
   —     Golo, zise ea c-un glas uscat, aproape fără intonaţie, văd că de astăzi înainte nu poate fi judecător între noi decît Dumnezeu.
   Cavalerul Giuseppe încercă să zîmbească ; dar fră-mîntarea lăuntrică nu-i contenise încă.
   —     Toate sînt după voinţa lui! îi aruncă el răspunsul, ca o levitură de bici.
   Doamna comitesă încercă să se scoale şi i se păru că o ţin în loc ghiare. Dădu un ţipăt. Apoi văzînd pe Golo că-i gata s-o ajute, îşi strînse buzele şi-şi încorda fiinţa întreagă într-o încordare dureroasă, ur-mînd pe bătrînul Barabas. După ce trecu în gang, începu a se sprijini cu mîna dreaptă de umărul lui.
   Cavalerul îi aşteptă să se depărteze cinci paşi, apoi îi urmă încet. Coborî trepte de piatră, intră într-un fel de amurg subpămîntean, între uşi de stejar cu ferestruici zăbrelite. O clipă avu impresia că trebuie să-şi întoarcă hotărîrea şi porunca. Insă aceeaşi rînduială a fatalităţii din fiinţa lui îi poruncea să meargă înainte. «Nu-mi apăr decît viaţa mea, cugeta el ; sînt dator să ini-o apăr.» Şi-şi repeta mereu aceste
  6*-
 cuvinte, încolăcindu-şi-le ca pe nişte şerpi Iii juftli ■sufletului.
   După ce cu ochii lui cunoscu locul unde trebuia să zacă fiinţa în care îşi amesteca ura şi iubirea, după ce atinse încuietorile şi gratia, porunci cu străşnicie bătrînului Barabas să bage de samă ca să nu pătrundă în acel loc nici fiinţă, nici cuvînt, nici scrisoare, sub pedeapsă de moarte. Sui apoi treptele, fără să vadă strălucirea zilei; pătrunse în camera lui în neştire şi căzu într-un    scaun. II încercui pe loc, ca        o aureolă,
 acelaşi întuneric al disperării.              Cu fruntea în palme,
 cugetă ce-i mai rămînea de făcut.
   Nu-i rămînea de făcut alta decît să meargă înainte. Să trimeată iarăşi pe Bartolomeo pe cîmpul de luptă li domnul comite Sigfrid, cu carte bine alcătuită, ară-tînd cum s-au întîmplat toate. Doamna castelană, ur-mînd înclinărilor ei bolnave şi nestăpînirii, a găsit în tînărul paj Ludovic, abia sosit din Spania, prilej să calce cel mai       sacru legămint           social. El, Golo, n-a
 avut, în prima     clipă, alt gînd decît să pedepsească,
 ştiind că alta nu putea fi nici hotărîrea luminatului său stăpîn. Cum nu-’şi putea îngădui să acţioneze împotriva unei dame nobile, s-a mărginit să execute pe pajul trădător. Doamna Genoveva, izolată de slujitori şi femeile sale, aşteaptă hotărîrea soţului insultat.
   Domnul Giuseppe Golo cunoştea prea bine care va fi hotărîrea nobilului său stăpîn, mai ales cînd el va avea grijă să adauge că slujitorii şi oştenii au fost de faţă la acea îrttîmplare neplăcută. Deci primejdia, care atîrnase deasupra creştetului său sabie, urmează să fie înlăturată, ş-atunci va putea răsufla. Toată această dramă a sufletului său s-ar fi putut să aibă alt desnodăinînt. De pe ţărmul Italiei, barca lui l-ar fi dus, pe o mare calină, spre trandafirii unei insule
84
 cu dulce nume; dar aici, in asprele ţări nordice, numele Cytherei e ca şi necunoscut. Cavalerul oltă cu disperare, vărsînd lacrimi în paharul de vin pe care-1 ţinea în mînă. Cugetă îndelung la soarta-i tristă şi se înduioşă şi mai m'ult, pe măsură ce vinul din ulcior scădea. Apoi îşi alcătui cu grijă în minte cartea cătră corniţele Sigfrid.
   Bartolomeo plecă pe calea lui cunoscută chiar în acea sară. Scrisoarea pecetluită o avea în partea stingă a pieptului. Iar în taşca de la şoldul drept îşi suna din cînd în cînd cu cotul cîţiva frumoşi ţechini veneţieni. Cu ei putea mînca imbielşugat şi odihni bine la popasuri. Domnul Giuseppe Golo îi pusese în vedere să nu cruţe timpul şi nici, mai ales, banii, căci va găsi alţii Ia întoarcere. Această din urmă recomandare plăcuse mai ales oşteanului, căci cavalerul era deprins cu mînuirea oamenilor săi şi ştia pe unde duce drumul ia inima lor.
   Astfel, cu punţile ridicate, castelul de lîngă Saltul Diavolului apăru a doua zi mai pustiu în soarele strălucit al sfîrşitului de primăvară. Străjerii de pe platforme stăteau neclintiţi ca nişte stane negre, rezemaţi în halebarde, — căci cugetau încă la năprasnicele întîmplări ale vieţii, care nu cruţă nici pe oamenii de rînd nici pe nobili.
   în ogrăzi, curtenii nu apăreau decît pentru treburile absolut necesare vieţii, căci comandantul hotă-rîse, cu ochi neguroşi şi cu glas ameninţător, să nu se mişte nimeni din vizunia lui. Să nu umble nimeni după sfaturi, după vorbe şi.după petreceri; împrejurările nu îngăduiau nimic altceva decît mîhnire.
   . Lovite de această straşnică oprire, muierile celălii îşi plecară capetele cu groază. Apoi, în asemenea suferinţă, unele îşi simţiră limbile înspinate, altele picioarele, — şi îndrăzniră să facă ceea ce nici cei mar
 85
 dîrzi oşteni nu îndrăzneau. Se strecurară din cuhnii la ganguri, din ganguri la jitniţi şi la beciuri, îşi plecară urechile la porţile temniţii, işi înălţară nasurile în vînt, sfredeliră cu ochii în toate colţurile, şi astfel putură să aducă veşti unui sobor tainic, într-o chilie din casa vînătorului, unde le aştepta domnişoara Berta.
    Se petrecuse peste noapte un lucru nemaipomenit.
    —     Cu toate acestea, toată lumea îl ştia şi toată lumea îl aştepta, zîmbi domnişoara cameristă.
    De şi cu o clipă mai nainte plinsese pentru doamna sa, acum găsea de cuviinţă să zîmbească. Toate femeile castelului îl ştiau şi-l aşteptau acel lucru; totuşi era nemaipomenit. Ţinînd samă de socotelile oamenilor şi de rînduielile lui Dumnezeu, se putea spune că s-a întîmplat ceva peste fire. In cursul nopţii. în urma zguduirii şi spaimelor ei, doamna comitesă Genoveva dăduse luminii pruncul pe care-1 purta în sîn. Era neîmplinit şi firav, fără păr şi fără un-gfiii, şi mieuna abia auzit, ca un mîţişor care nu mai are multe zile. Cu toate acestea trăia şi răsufla liniştit la pieptul maicii lui, după truda pe care o pusese ca să iasă în această lume ticăloasă. II chemase mama lui cu răcnete şi cu durere, crezînd în el ca într-un ajutor de la Dumnezeu. Şi iată venise acest Făt-Frumos, dar abia sufla şi abia mîrîia, gata să sară dintrodată puntea vieţii, în întunericul celălalt. Maică-sa îl strîngea Ia piept şi era nespus de fericită în marea ei nenorocire. Toate aceste multe lucruri femeile le aflaseră de la baba lui Barabas temnicerul. Toată viaţa ei mătuşa Doroteea fusese claponăreasă şi operase zeci de generaţii de cucoşei. Acuma, Ia sfîrşitul vieţii, Dumnezeu îi rînduise răscumpărare ş-o pusese năprasnic, fără voia ei, moaşă, Ea primise
 86
pruncul cum se pricepuse, îl grijise şi-l dăduse mamei. Şi în cea dintăi clipă liberă, cu toată opreliştea domnului Golo, găsise mijlocul să împrăştie cu iuţeală vestea în tagmă feineiască. Nu vestea simplă, în două vorbe, ci împodobită cu amănunte nesfîrşite.
   In alinările pe care le avusese între muncile ei, doamna Genoveva se ruga cu glas cătră Dumnezeu, ca şi cum l-ar fi avut în apropierea ei într-un colţ al chiliei. Apoi şarpele vieţii începea iar s-o rupă şi s-o desfacă, spre a se libera într-o unitate nouă. Atunci, începea cu plîngeri şi lacrimi, să cheme pe corniţele Sigfrid, care era mai departe decît Dumnezeu, căci nu-i răspundea. Pe cînd bătrînul Părinte al nostru al tuturora o asistă nevăzut din umbra lui sfintă ş-o uşură, înlesnindu-i să sloboadă cel din urmă şi mai grozav răcnet, odată cu fiinţa cea nouă.
   —     II chema pe stăpînul nostru ? întrebă1 una dintre femei.
   —     Pe cine vrei să cheme din lumea aceasta? răspunse Berta, ştergîndu-şi nasul şi ochii de lacrimi, cu dosul mînii. Nu are pe nimeni altul, căci părinţii domniei sale sînt departe. Iar aici cei care o iubesc sînt ticăloşi şi slabi.
   —     Are să afle şi domnul comite, se ameslekă alt glas, şi cred că are să se bucure.
   Şi în privinţa aceasta mătuşa Doroteea dăduse informaţii unora dintre cele care alcătuiau soborul.
   Bătrînul Barabas nu cugetase să iasă de sub pămînt. Cum răsărise soarele, baba se înfăţişase la uşa domnului Golo, zgrepţănase şi ciocănise cu ghiara.
   îndată ce-o primi, scrulînd-o cu ochiul lui ager, comandantul castelului înţelese pe jumatate despie ce putea fi vorba.
   —   S-a întîmplat ceva ? întrebase el repede.
   ■— Da, domnule, s-a întîinplal astă-noapte, doamnei comitese.
   —     E bolnavă ? I-i viaţa în primejdie ? A lepădat făt mojt?
   —     Mulţămesc Iui Dumnezeu, răspunse mătuşa Doroteea, nu-i bolnavă decît atît cît poate fi. Acuma se hodineşte liniştită. Iar pruncul e viu şi, după cît se vede, are dorinţă să trăiască. Nădăjduiesc că stăpînul nostru, domnul comite, nu poate decît să se bucure aflînd această veste.
   —     Ha-ha! să se bucure ? aşa crezi tu, bătrînă nebună ce eşti? Te-ai grăbit să ne înştiinţezi, ca şi cum bastarzii ar putea pduce bucurie şi ar avea dreptul la viaţă.
   Bătrîna nu ştia ce însemnează vorba aceea, bastard, şi încredinţa pe domnul cavaler că pruncul doamnei Genoveva e copil ca toţi copiii, numai n-are încă pufuşor pe cap şi unghioare. Cu ajutorul lui Dumnezeu are să aibă în curînd şi ce-i lipseşte acuma. Ea credea chiar că are să semene foarte bine cu tatăl său.
   —     Vei afla tu cît de tare are să se bucure, rîse cu tristetă Golo, cît de tare are să se bucure domnul comite, cînd va primi ştirea pe care i-o trimet'printr-un curier nou. Du-te acasă, babă, şi nu te mai amesteca în afaceri care nu te privesc. O doamnă nobilă, atunci cînd s-a scoborît în temniţă, e ca şi o femeie de rînd şi n-are mai mult drept decît femeile de rînd. Nu mai deschide deci uşa ei şi mai ales ţine-ţi limba, daca nu vrei să-ţi fie tăiată.
   Baba se retrase, mormăind cu multă supunere. Iar convorbirea ei cu Golo era acum despicată şi răstălmăcită de zece guri.
88
i
   Domnişoara Berta avea gîndurile ei ascunse. Pen* tru sobor crezu însă că trebuie să vorbească în anumit chip :
   —     Domnul comite vâ alia în curînd ştirea, zise ea, şi nu va putea lua altă hotărîre decît aşa cum vrea Dumnezeu.
   Femeile erau încredinţate că pruncul îşi va salva mama. Această părere — reflex al nădejdii lor — n-avea legătură nici cu logica lucrurilor, nici cu vinovăţia ori nevinovăţia comitesei. Cînd rosteau 'numele stăpînei lor, îşi învăluiau şi-şi muiau glasul; cînd pomeneau de Golo, îşi strîinbau gurile şi-şi încreţeau ochii. Se despărţiră aţîţate şi îmbujorate la faţă, cu mişcări şi glasuri misterioase, purtînd’ fiecare în sine un sentiment ireductibil de partid.
   Berta trecu gînditoare în laturea casei şi găsi pe tatăl său lucrînd o zgardă cu ragilă pentru Gelo, cînele cel mare al comitelui. Ariciul acela de cuie de aramă era cel mai mare ajutor, apărare şi atac în acelaşi timp, pentru cine, in luptele lui cu dihăniile pădurii, mai ales cu lupii. Gelo era întins cuminte pe nămînt la picioarele vînătorului şi dormita într-o rază de soare.
   Domnişoara cameristă suspină, aşezîndu-se pe scăunaş lîngă vînător. Andrei Valahul ridică privirile.                          .  i
   —   Ce este?
   —     Tată, zise ea într-o limbă necunoscută acelor locuri; slăpîna noastră, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al babei Doroteea, a născut astă-noapte un prunc pe care l-a botezat singură Benoni, adică fiu al durerilor ei. L-a stropit cu apă din ulcior şi l-a binecuvintat singură, neavlnd nădejdea că un făi neîmplinit va putea apuca lumina zilei. Şi cu toate acestea Dumnezeu
89
 a binevoit ca acest prunc să apuce ziua şi să dovedească chiar că se ţine de viaţă cu tărie.
    Andrei Vînătorul primi în tăcere această veste. Tşi contenise lucrul şi asculta, cu capul uşor înclinat pe un umăr.
    —      Dumnezeu, urmă Berta privind mai mult în sine şi adresîndu-se înţelegerii sale, ar fi putut să curme dintrodată toate suferinţile. Şi stăpînă noastră şi pruncul ei ar fi putut trece sub liniştea veşnică. Trăiesc amîndoi. Iar doamna comitesă are o bucurie. Să fie un semn ?
    —      Cine ştie? mormăi Andrei. După cît înţeleg, măria sa domnul comite o osîndeşte.
    —*Tată, se întoarse camerista, ca înţepată de ceva; ai cumva vreo îndoială de nevinovăţia stăpînei noastre ?
    —   Ştiu eu, Păună, ce să cred ?
    —      Dacă nu ştii nimic, nu crede nimic. Eu ştiu, căci mi-am petrecut zilele mai mult lîngă doamna Genoveva. Domnul cavaler poate lepăda o poreclă copilului care a sosit, dar eu ştiu ceasul şi ziua cind a fost conceput, şi cunoştinţa mea nu poate fi de nimic întunecată. Ştiu că nimeni altul nu s-a apropiat de doamnă, iar această ştiinţă n-o poate clăti nimic. Un biet barbat, cu puţină minte şi cu sufletul tulburat, îşi poate închipui altele, — dar adevărul nu-i de-cît unul.
  —     De cine vorbeşti tu, Păună ? Cine-i acel barbat cu puţină minte?
  —  E domnia sa corniţele Sigfrid.
  —     E cu putinţă să vorbeşti astfel ? îndrăzneşti să ridici judecata ta asupra lui ? Eu socoteam că vtai să vorbeşti de domnul Golo. Şi aceasta ar fi fost destul de mare îndrăzneală.
 90
  —   Nu vorbesc de domnul Golo. El ştie ca şi mine
  care-i adevărul.
  —   Atunci, daca-1 ştie, de ce nu-1 spune luminăţiei
  sale ?
  —   Tată, zîmbi Păuna, este la mijloc o taină.
  —   Ce taină ?
  —   Nu te-ai întrebat? N-ai băgat de samă?
  —     Se vede atunci că domnul cavaler urăşte pe măria sa doamna comitesă.
  —   Dimpotrivă.
  Vînătorul rămase cu gura căscată o clipă ; apoi îşi aplecă fruntea asupra ragilei.
  —     Aşa e, grăi el încet, ai dreptate. Eu n-am priceput, dar ai dreptate. Nu înţelegeam privirile acelea piezişe ale doamnei comilese cătră cavaler. Se temea de ceva dinspre partea aceea. Era dispreţ, ori frică.
  —     Era dispreţ, tată, dar acuma a învăţat să-i fie frică. Mă tem să nu fie prea tîrziu. După cum ai văzut ieri, domnul Golo a ajuns pînă la nebunie. Apă-rîndu-şi viaţa lui, e nevoit să meargă şi mai departe.
  Vînătorul înălţă fruntea şi privi pe fiica lui cu mirare :
  —     Toate acestea le ştii tu, Păună, şi le-ai înţeles singură ?
  —     Le ştiu şi le înţeleg, dar nu-mi foloseşte nimic. Mă tem de ziua de mîni, mai ales că nu putem nimic face. Nu putem trimete nici o veste unde trebuie; n-avem cum da, din vreme, nici o mărturie; ş-atunci cînd va veni ceasul, n-avem s-avem nici o putere.
  —     Aşa-i, înţelese Andrei, nu putem face nimic, căci e în primejdie şi viaţa noastră.
 91
   Domnişoara cameristă îşi plecă tîmpla pe umărul tatălui său şi începu a plînge cu disperare. Dar după vreme puţina, înălţă fruntea, îşi şterse ochii şi rămase cu privirile cufundate într-o cugetare adîncă.
                                                                                           IX
                            Dreptatea e o vorbă: interesul meu e totul.
                            Mori tu, ca să trăiesc eu.
                            Cine spune că mă înşel? Ha-ha!
                            —  Biruitorule, — de ce rizi cu alila ■ tristeţă ?
    La castel, limbile mergeau cu aceeaşi învierşunare, însă în van, ca risipiturile de furtună, purtate cercuit în viitoarea unei ape. Pe cînd lucrurile şi oamenii îşi aveau scris în ei şi înaintea lor destinul şi se duceau spre ţel cu pulsaţia indiferentă a timpului, domnişoara Berta găsea vorbe destule, însă nici o deslegare în mintea ei ageră. Andrei Vînătorul îşi mesteca nepăsător în aparenţă carnea friptă pe cărbuni şi pita de secară şi vedea dincolo de zare, într-un loc necunoscut şi depărtat, un munte mare cu sprinceană de nour. Acolo, deasupra nourului stă un bătrîn cu barba albă şi priveşte asupra pămîntului. Acela-i Dumnezeu şi se uită cu îngăduinţă şi fără să ştie încă. Dar dintrodată are să-i fulgere ochii şi are să i se răsucească în viscol barba, căci oamenii sînt răi şi varvari şi nu-i departe sfîrşitul lumii.
    Se ridica din locul lui oftînd, se găsea iarăşi în ograda cînilor şi-şi chema ajutoarele la munca zilei, băgînd de samă să nu se rostească nici o vorbă în legătură cu ameninţarea care atîrna asupra tuturora.
 92
    Domnul cavaler Giuseppe petrecea zile încruntate, aşteptînd hotărîrea stăpînului său. Pînă alunei pivni-cerul îi rînduia, într-un .colţ al odăii, ulcioare de vin, pe care le deşerta încet, cupă cu cupă. In licoarea aceea de coloarea sîngelui privea uneori îndelung, căzut pe gînduri, şi căuta să desluşească un viitor tulbure. Ii intra sufletul ca într-o peşteră fără ieşire ; un bold de ghiaţă îi împungea inima şi-l întorcea iarăşi la lume.
    Dind, Intr-un rind, la o parte cupa cu dosul minii şi râsturnînd-o. se sculă din scaun cu privirile încruntate şi ieşi. Trecu la porţi şi pe platforme, să vadă dacă oştenii sînt la datoria lor ; coborî pe scările răsucite şi se apropie cu paşi feriţi, lipindu-se de zid, de odăi, ca să desluşească ceva în zvoana glasurilor. Stătu aşa, cu urechea aţintită. Iri jurul lui ograda era pustie. Glasurile tăcură.
    Cu pintenii sunînd, Golo se desprinse atunci din umbra lui şi păşi spre gangurile de dedesubt. îndată îl întîmpină, cu pletele cărunte în ochi, bătrînul Barabas. Cînd se închină înaintea domnului cavaler, cheile grele îi sunară la cingătoare.
    •— Mergi înainte şi deschide ! îi porunci Golo.
    Bătrînul se cufundă sub boltă, păşind cu încălţările Iui de pîslă. Cheia scrîşni de două ori în broasca ruginită şi uşa scîrţîi.
    —     Lasă aici cheia, du-te şi aşleaplă-mă Ia ieşire, zise iar cavalerul, c-o voce mai coborîtă şi răguşită.
    Bătrînul se retrase. Golo împinse uşa cu umărul.
    Chilioara în care zăcea doamna Genoveva era îngustă cît îi putea atinge el păreţii din laturi cu braţele şi primea puţină lumină de sus, printr-o ferestruică zăbrelită. In acel sul Iimmriu al zilei, ochii lui putură deosebi pe-o cergă, asupra unui culcuş de paie,
 93
 o fiinţă palidă care tresărise în genunchi şi-l privea cu ochi mari. In clipa cînd îl cunoscu, doamna castelană se întoarse şi acoperi oarecum cu trupul său fiinţa mică a cărei viaţă palpita lîngă dînsa.
   —      Doamnă, fii liniştită, îi zise cavalerul cu mare stăpînire. N-am venit să-ţi fac vreun rău,
   —      Mi-ai făcut destul... şopti, ca dintr-o mare depărtare, doamna eomitesă.
   —      Ţi-am mai spus, doamnă, şi altădată cine poartă vina acestei nenorociri. Eu n-am cerut decît un drept al vieţii şi al pasiunii mele. Domnia ta n-aveai a jertfi decît prea puţin. Pe preţul acela puteam sa-mi dau viaţa. Acuma nu pot; am dreptul să mi-o apăr.
   Doamna Genoveva nu răspunse.
   —      Fără îndoială, doamnă, te întrebi ce caut eu aici. Nici eu singur nu ştiu ce caut. Am venit, nădăjduind poate într-o întoarcere. Am putea să ne mai salvăm vieţile.
   Doamna comitesă tăcea. Din scutecele sărace de lîngă genunchii ei, copilul începu să tremure un glas subţirel şi bizar. Golo tresări, ca de spaimă. Mama se încovoie, cuprinzînd pachetul de cîrpe şi se întoarse cu spatele spre străin. Tăinuindu-se în ungher, îşi desfăcu sînul şi-şi aplecă pruncul.
   Domnul Golo înăbuşi în el un scîncet de ură şi des-nădejde. Se smulse din locul lui şi ieşi trînfind uşa. Ecourile se alungară sub bolţi. Aruncat, smocul de chei zurui pe dale. Se amestecă o chemare furioasă. Apoi se făcu tăcere.
   A doua zi fiind pişcatul luminii şi fiind crugul vremii în preajma celor trei sfinţi de ghiaţă, începu un vînt mare din miezul nopţii. Acel vînt aduse întăi un viscol de grindină măruntă, după aceea o ploaie rece, dintre acele care au rînduiala lor trei zile. Ca şi cum
94
 ar fi fost semn, sosi, după acele trei zile, călărind cu barba în piept împotriva furtunii, Bartolomeo. Aducea carte de la măritul stăpîn domnul comite Sigfrid. Era o carte cuprinzînd puţine vorbe — lepădate însă dintr-o mînie înveninată :
   «ţlţi poruncesc, Golo, scria în acea carte, să dai fără întîrziere morţii pe femeie şi pe bastardul ei.»
   Bartolomeo, între îmbucături enorme de mîncare şi înghiţituri lungi de bere, povestea soţilor lui.
   Cînd a ascultat de la părintele Laurenţiu cuvîutul epistolei pe care i-a dus-o, domnul comite s-a înălţat în cortul lui, plin de furie şi de furtună, smulgîndu-şî, părul şi barba, şi a poruncit pe loc răspunsul. Apoi şi-a pus armura şi a ieşit la chemarea trîmbiţilor c-o pornire năprasnică. N-a dat oşteanului nici o clipă de răgaz. L-a repezit îndărăt, ameninţindu-1 cu lancea. Cu toate acestea Bartolomeo a trebuit să întîrzie la marginea taberei, ca să deie hrană şi odihnă calului. Ş-a stat faţă la acea lovire pe care au făcut-o cavalerii noştri cu maurii. A văzut nu mult după aceea pe domnul comite întorcîndu-se între pajii săi, şovăind şi sprijinit de braţe. Coiful îi fusese lovit şi rupt de buzdugan ; avea la cap o rană primejdioasă. Aşa rănit, întrebase cu mînie dacă a plecat curierul. Iar părintele Laurenţiu venise după aceea cătră Bartolomeo şi-l sfătuise să călărească nu cu prea multă grabă îndărăt, — căci miniile oamenilor sint trecătoare şi poate Dumnezeu va domoli Inima stăpînului şi-l va face să înţeleagă că hotărîrile năprasnice nu sînt bune — şi că nu este păcat mai greu decît uciderea unui nevinovat.
   —     Vra să zică, părintele Laurenţiu crede că doamna comitesă e nevinovată... se mirau oamenii, uitîndu-se unii la alţii.
    —     Aşa crede el... rise Bartolomeo şi-şi turnă altă cană de bere. Insă noi ştim altfel. Vă spun eu, care am fost căsătorit, că nu este, pe lumea asta, fiară mai primejdioasă decît muierea.
    îndată, în castel, se risipi ştirea şi clipi în toate ungherele. Femeile făcură iarăşi sobor. Şi în acelaşi ceas ieşi poruncă de la cavaler, rînduind şi ce anume oameni aveau a îndeplini hotărîrea stăpînului. Nu se ştia încă numele acelor gealaţi ; dar erau doi oameni numiţi în taină, care să ridice, în timpul nopţii, viaţa doamnei Genoveva şi a pruncului.
    Acele ceasuri, pînă la vremea înserării, i se părură domnişoarei Berta ca un vîrtej negru. Mai întăi crezu că nu-i rămîne decît să plîngă în chilia ei, cu faţa în jos pe pat şi cu fruntea îngropată în cerga de lînă. După aceea îşi dădu socoteală că lacrimile şi disperarea ei nu puteau folosi întru nimic doamnei sale. Deci îşi conteni plînsul. Se gîndi că ar trebui să se găsească cineva care să lovească în gîtlej cu jungherul pe acel italian blăstămat. Ori ar trebui să cadă asupra lui un fulger din cer. Dar ploile şi furtunile conteniseră. Şi vremea era chiar foarte liniştită şi senină.
    Se duse afară la tatăl său. Şi el sta liniştit în lucirea asfinţitului. Şi nu lucra. Se gîndea.
    —     Ai auzit, tată? întrebă ea şoptit, apropiindu-se lîngă el.
    —   Am auzit.
    —   Ştii cine-s călăii ?
    —     Nu ştiu, dar hănuiesc. Nu de mult m-am întors dintre oameni. Unii vorbeau, alţii tăceau. Doi au ieşit, ca şi cum ar fi avut a-şi spune o taină. S-au întors ş-au stat iar la o parte, bind întruna bere.
 —   Atuncea ii ştii ?
 —   Ii bănuiesc. Unul e Conrad. Celalalt e Bela, un-
%
 gurul. După ce au băut berea, pe care a poruncit-o domnul Golo oamenilor, s-au dus să-şi ascută săbiile. Ceilalţi au rămas pe loc.
 —   Ei sint. Ce e de. făcut ?
 —     Nu ştiu, Păună. Nu este de făcut nimica. Poate însă Domnul Dumnezeu să deie un potop, ori un cutremur, ori un pojar.
 —     S-ar putea şi asta, murmură Păuna, visătoare.
 S-ar putea să le cadă sabia, ori să le rupă cineva braţele. Căci nu poate Dumnezeu îrigădui să piară fără vină o zidire a lui. Şi piere şi pruncul, care-i curat ca neaua şi a fost creştinat. Cînd cuget astfel, mă liniştesc ; căci înţeleg că asemenea faptă nu-i cu putinţă.
 —     Să vedem, Păună, să cugetăm ; tot aşa cred şi eu. La miezul nopţii va veni pieirea lumii.
 Păuna ridică spre tatăl său privirile şi clătină din cap zîmbind.
 —   Atuncea e prea tîrziu.
 —     Intr-adevăr, e prea tîrziu... îngînă vînătorul şi rămase visînd, cu fruntea plecată, aşa cum stătuse Păuna cu cîteva săptămîni înainte, în acelaşi loc.
 Prin umbra inserării, domnişoara cameristă se strecură pîndind şi ajunse intr-un loc singuratic, la un corn de zid. Acolo se afla un turn, de care se alătură cu grijă. Bătu încet cu degetul într-o ferestruică zăbrelită. Apoi o desfăcu din cercevea şi-şi alătură gura de deschizătură.
 —   M-auzi, doamnă ? întrebă ea.
 —     Aud, Berta, ii răspunse de departe glasul doamnei Genoveva.
 —     Doamnă, am cugetat că trebuie neapărat să-ţi aduc vestea, ca«să te poţi pregăti.
 —     Ce veste, Berta ? Cred că nu poate să fie veste bună.
7 — M. Sfldovcanu — Opere |1
97
   —     Nu, doamnă. Mai bine ar ii sâ mor, ca să n-o pot aduce.
   Berta îşi aplecă urechea şi auzi piînsetul învălmăşit al stăpînei sale.
   —   Adevărat aud ? S-a întors curierul ?
   —     S-a întors, doamnă, şi a adus porunca stăpînului nostru. Prigonitorul măriei tale a hotărît să împlinească chiar în astă-noapte acea poruncă. Doamnă, fii tare, căci tot mai avem înaintea noastră timp pentru o minune. Uită-te la pruncul măriei tale. De bună-samă zîmbeşte prin somn şi Domnul Dumnezeu îl vede.
   In chilie, jos, doamna Genoveva plîngea îngenun-chiată asupra culcuşului şi asupra copilului. .Plînge-rea ei vibra în ziduri şi în turn pînă la inima domnişoarei cameriste. Şi o ascultau în aceeaşi clipă şi alţi prizonieri, în carcere mute, stăpînindu-şi lanţurile ca să nu zornăie şi stînd cu urechea atentă.
   Boţul cel firav de carne îşi gurguţă buzele, cerîn-dtt-i sinul.
   —     Aşteaptă, aşteaptă, îţi dau îndată 1 îi zîmbi doamna Genoveva printre lacrimi. Ascultă. Berta ! îndreptă ea glas spre ferestruică.
   —   Ascult, doamnă.
   —     Am scris cîteva cuvinte soţului meu pe hirtia pe care mi-ai adus-o. I-am arătat nevinovăţia mea. Ţi-o las ţie, ca să i-o dai cînd eu nu voi mai fi. Am o nădejde în această clipă că va putea fi salvat măcar copilul.
   —     Să nădăjduim, doamnă, lată, las firul de aţă cu piatră la capăt. Leagă scrisoarea, ca s-o trag la mine.
   Doamna Genoveva adăogi în pripă cîteva vorbe : «Ţi le şeriu, soţul meu, cu puţin înainte de a puiri;
98
şi să ştii că sint nevinovată.» tîdind cu lacrimi hîrtia, o anină de aţă. Trecu în sus după aceea, cătră Berta, pana şi călimara. Şi căzînd în genunchi, lîngă lumî-narea de seu, se rugă lui Dumnezeu, cerîndu-i aprig, din toată fiinţa, o minune.
   Nu trecuse decît un ceas după această vestire şi prin gangul subpămîntean sunară paşi amestecaţi. Prin urechi ii intră doamnei Genoveva groaza in toate mădularele. In uşa deschisă apărură doi oşteni mari şi bine legaţi, cu obrazurile bronzate de soare şi vinturi. Moş Barabas se mişca încovoiat din şale în urma lor. Apoi trecu printre ei c-o faclă, pe care o îngrijea şi o pregătea întruna, şi o aprinse de la luminarea de seu.
   —     Doamnă, ia-ţi copilul, vorbi unul dintre oşteni,
—   şi să mergem !
   —     Unde mă duceţi? întrebă cu ochii mari de groază doamna.
   —     Unde ni s-a poruncit, răspunse oşteanul, fără asprime. însă cu ochii întunecaţi de hotărîre. Pasă după ungur ; eu voi merge în urmă.
   Doamnei Genoveva i se păru că sună sus fereastra. Ca să nu bage de samă şi oamenii, se mişcă cu grăbire spre culcuş, îşi ridică pruncul, strîngîndu-1 la sîn şi învăluindu-1 într-o izbucnire de plîns.
   —     Nu plînge, doamnă, căci asta nu-ţi poate sluji la nimic, zise iar oşteanul. Rămîi cu bine, moş Barabas.
   —     Rărnii cu bine, moş Barabas... suspină abia auzit şi doamna comitesă.
   Bătrînul îşi plecă fruntea lîngă uşorul de piatră şi-i privi cum se duc.
   Oştenii o călăuziră pe doamna Genoveva mai adînc în pămînt, întoreînd spatele spre gangul de ieşire.
7*
99
Apoi începură a sui trepte. Merseră pe ioc drept iarăşi lui răstimp şi iar suiră trepte; şi într-un tîrziu răzbiră înlre nişte streşini de cătină, dincolo de ziduri, în rîpă, la marginea pădurii. Luna plutea în cer printre cetini de brazi şi un vînt lin susura, venind de la sud, împotriva cetăţuii. Oşteanul ridică dreapta şi atinse umărul doamnei Genoveva. Ea se cutremură.
   —     Staţi 1 hotărî el. Ascultă, ungurule, ce-am să-ţi spun.
   —     Ascult, domnule Conrad, răspunse celălalt oştean.
   —     Porunca noastră este să intrăm adînc în codru, pînă la un loc pustiu. Acolo va trebui să supunem morţii şi pe femeie şi pe copil. Va trebui să tragem la sorţi, pe drum. să vedem cui cade una şi cui alta.
   Doamna Genoveva căzu în genunchi deodată şi întinse spre ei pruncul.
   —     Ucideţi-mă pe mine, domnilor, se rugă ea plîn-gînd, dar lăsaţi-i lui viaţa. Trimeteţi-1 în Brabant, la părinţii mei, şi veţi primi bună răsplată. El n-are nici o vină : cum vă puteţi încărca sufletul cu asemenea păcat? Cum veţi răspunde în faţa lui Dumnezeu, la judecata cea mare ?
   —     Pînă atunci mai este, îi întoarse cuvînt oşteanul. Iar noi n-avem vină, căci împlinim o poruncă ce ni s-a dat. Dacă nu îndeplinim ce ni s-a poruncit, plătim cu capul. Domnul cavaler Giuseppe este un comandant cu care nu putem glumi. Domnia sa ne-a arătat şi hotărîrea scrisă a măriei sale domnului comite.
   —     Cu toate acestea, copilul n-are nici o vină. Şi ştiţi bine că nici eu nu sînt întru nimic vinovată.
   —     Asta nu ne priveşte. Sîngele nevinovat să cadă asupra celor ce poruncesc.
100
  Doamna Genoveva slăbi şi căzu în genunchi. Apoi se tîrî la picioarele gîzilor, îmbrăţişîndu-le c-o mîna, pe cînd cu cealaltă ţinea pruncul.
    —    Numai de dînsul să vă fie milă, gemea ea, căci n-aveţi inimile de piatră 1
    —  Să mergem ! zise nerăbdător Conrad.
    încruntat şi cu fruntea plecată, ungurul o luă înainte, pe cărarea pădurii.
                                                                                      X
                          Răspuns-a Isus şi a zis căirii
                                                                                                                                                                     Nicodim :
                          Adevărul adevărat î(i spun:
                          De nu se va naşte cineva din nou nil va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.
    In acelaşi ceas, in cetăţuie, trimbiţa sunase, che-mînd pe oşteni şi pe slujitori. Domnul cavaler Giuseppe poruncise să se înşiruie toată lumea la odăi şi-n ogrăzi, fiecare la rinduiala sa. Ii cercetă pe toţi şi-i numără ca să nu fie nimeni lipsă dintre ziduri în noaptea aceea. Apoi cu mare părere de rău vesti tuturora că a sosit poruncă de la măria sa domnul comite, hotărînd pieirea soţiei sale necredincioase. Deci fiecare să se retragă subt acoperişul ce i-i dat, să nu se clintească de-acolo şi să se închine, rugîndu-se de iertare la Dumnezeu pentru sufletul celei care în curînd nu va mai fi, şi pentru pruncul ei.
    Toţi tăcură şi nimeni nu clipi sub privirea neagră a domnului Golo. Fiecare, cu umerii încovoiaţi, se duse Ia datoria sa. Cea dintăi domnişoara Berta trecu
101
mlădiindu-se pe dinaintea domnului cavaler şi intra în paraclis, ca să îngenunche. Acest lucru plăcu domnului Golo : o salută, scoţîndu-şi din cap bereta. Vînătorul Andrei părea şi mai împăcat cu împrejurările ; şi cavalerul Giuseppe îi dădu dreptate, căci un -om mînîncă mai cu greu o bucată de pîne într-o ţară străină.
   —   Cum o duci cu sănătatea, bătrinule ? întrebă el.
   —     Bine, domnule cavaler, răspunse cu linişte valahul.
   EI avea nevoie de mai puţină rugăciune. Se duse să se culce. Dar, înainte de a se culca, îşi aduse aminte de un cuvînt al Păunei şi trecu în laturea casei, la adăpostul lui Gelo. Se apTecă asupra lui, strîngîndu-i mai bine in cătărămi ragila de la git şi-l slobozi din lanţ. In jur ograda era pustie.
   —   Vină după mine, zise Andrei cînelui.
   Gelo îl urmă pînă la portiţa de fier din zidul exterior. Vînătorul o desprinse din cîrlige, o deschise şi trecu spre pădure. Acolo, la lumina lunii, căută un loc cu desime de cătină.
   —   Vin-aici, Gelo ! porunci el în şoaptă.
   Zăvodul se apropie, vesel. Andrei valahul îi înfăţişă înaintea botului o hîrtie proaspăt împăturită şi încă umedă de lacrimi.
   —     Aceasta este cartea doamnei noastre, pentru nevinovăţia ei, vorbi el cătră Gelo. Adulmec-o. Du-te de-ţi caută stăpînă şi ajut-n, după dreptatea pe care o ştie Dumnezeu.
   Zăvodul amirosi lung scrisoarea, apoi, înturnîn-du-se spre pădure, îşi înălţă botul în boarea nopţii. Ca şi cum ar fi primit o veste din lungul cărării, mîrîi şi păru neliniştit.
102
   —  Du-te! îi porunci valahul.
   Cinele luă urina doamnei Genoveva şi, în salturi mari, se cufundă sub bolta de cetină. Iar vînătorul se întoarse pe unde venise, închise cu grijă portiţa şi se grăbi să se ducă la paraclis, să-şi ieie copila, salutînd adînc şi cu umilinţă pe domnul Golo, care şi el era acolo, rugîndu-se.
   In acest răstimp, în pustia pădurii oştenii duceau pe doamna Genoveva la osînda morţii. Insă Bela Ungurul avea de spus ceva soţului său. Cînd se opriră iar, ungurul se uită cu duşmănie in juru-i.
   —  Ce este. Bela ? îl întrebă Conrad.
   —     Ascultă, domnule Conrad, răspunse ungurul. Omoară tu pruncul.
   Doamna comitesă se aşeză la pămint, cu pruncul în braţe, plîngînd. Nu mai avea cuvinte, nu mai avea nădejde.
   —     Să fie pe dreptate, răspunse oşteanul celălalt, şi să hotărască norocul. Iată un ban de argint pe care-1 arunc, şi eu cer să cadă pajura.
   —     Nu arunca nimic, răspunse ungurul. Ucide tu pe amindoi. Căci eu. ca un prost şi străin care mă aflu în slujba acestor nemţi, nu pot înţelege să tai muieri şi prunci. Nici i-am judecat eu, nici mi-au pricinuit vreo pagubă. Fă tu ce ştii; eu mă duc în lume.
   Conrad se răsuci, plin de mînie.
   —     Nu aşa, nebunuje şi nălîngule. Tu nu înţelegi că noi sîntein numai sabia care loveşte ? Alt cap hotărăşte; acela să primească de la Dumnezeu pedeapsa. Ce ai tu să te duci şi să Ieşi toată răspunderea pe capul meu ? Te-am socotit prietin ; văd că eşti un tică-
103
los şi tlu îlleriţi să mal închin cu tine uil pahar de bere.
   Ungurul nu răspunse. Doamna Genoveva işi contenise plîngerea, aseultînd.
   —     Mai întăi, urmă cu mînie Conrad, de unde ştii că aş avea plăcere să vărs asemenea sînge ?
   —   N-am spus asta.
   —     Ba ai spus. Ai arătat că numai tu ai avea inimă şi simţire. Crezi că eu mă bucur să ucid o muiere ? După cît cunosc, toate sînt păcătoase şi se poartă la fel. A mea m-a înşelat de trei ori şi n-am omorît-o. Atuncea de ce s-o omor pe asta, care nu-i a mea ? Dar mă gîndesc că domnul cavaler ne-a poruncit să-i aducem ochii şi inima, drept dovadă că ne-am făcut datoria. Ce putem face ? Trebuie să-i ducem ochii şi inima.
   —   Du tu ; eu m-am săturat de pînea asta.
   Conrad lepădă tovarăşului său o sudalmă groaznică.
   —     Nebunule şi sălbaticule ! atuncea să-ti scot ţie ochii şi să-i duc ; ori să mi-i scoţi tu mie.
   In aceeaşi clipă, în marginea poienii, la lumina lunii, săltase din tufe o fiară sprintenă. In sfada lor, oştenii ocoliseră într-o parte, lăsînd pe doamna Genoveva în urmă. Fiara se ahătu clănţănind asupra ei şi a copilului.
   —   Lupul ! strigă ungurul şi trase sabia.
   Odată cu fulgerul săbiilor, apăru însă altceva neaşteptat între ei.'Zăvodul cel mare cu ragilă venea în lungul cărării ca zvîrlit din arc. C-un scheunat scurt de mînie se năpusti în fiară ; o lovi cu ţepii de aramă sîngerind-o şi îndată 0 puse cu coasta la pămînt, prin-zîndu-i gîtiţa cu colţii lui iuţi.
104
   In clipa cînd fiara îşi dădea, într-un rîgiit scurt, viaţa, Conrad îşi făcea, pentru sine, o judecată pe care o socotea destul de înţeleaptă. Mai întăi, nu rămînea îndoială că numai Dumnezeu trimesese pe zăvodul acesta mare al comitelui în ajutorul stăpînei sale. AI doilea, acuma doamna comitesă avea un apărător mai mult: acesta şi ungurul puteau să-i ia lui ochii şi inima. Al treilea, ochii şi inima de care era nevoie pentru dovadă se găseau în faţa lor, Î11 lupul doborît. Toate acestea şi le socotea Conrad şi le unea cu mila lui pentru pruncul cel care n-auzea, nici nu vedea nimic din ce se petrecea în juru-i.
   Cînele, gîfîind şi cu limba atîrnată, veni gudurîn-du-se la doamna comitesă, apoi stătu cu botul înălţcit, aduhnecînd pruncul.
   —     Gelo... îi zise, obosită, doamna Genoveva, şi-i mîngîia delicat capul mare.
   Cînele se culcă la picioarele ei.
   —     Doamnă, vorbi atunci cu hotărîre Conrad. Fără îndoială că n-ain să mă bat cu acest ungur nebun, ca să-mi scoală ochii. Mai bine luăm ce ne trebuie de la fiara asta moartă. Insă, dacă-ţi lăsăm viaţa şi ieşi cumva la lume, atunci sînt în primejdie vieţile noastre. Ce îndrăznim să facem noi acuma nu s-a pomenit niciodată. Poate să se fi pomenit în unele cărţi cu poveşti minciunoase. Dar în viaţa adevărată nu s-a pomenit. Do aceea, înduplecîndu-mă pentru copil, îţi cer să juri pe crucea săbiei aceştia că nu vei părăsi niciodată pustia şi vei rămînea aici în sama lui Dumnezeu, neprimejduind vieţile noastre.
   Atunci doamna Genoveva, cunoscind minunea pe care o aşeptase, jură pe sufletul lui Benoni să urmeze întocmai acea poruncă. Se supuse şi altor jurăminte
105
  cumplite, — insa nici nu mai ştia ce spune, căci truda spaimei şi a suferinţii o copleşea.
  —      Acuma să mergem mai înlăuntrul pustiei, urmă Conrad ; şi ungurul să-ţi deie, cînd ne vom despărţi, jungherul lui ; ca să-l ai la nevoie. Pe lup îl spînzu-răni îli crengi. Ii vom lua ce ni-i de lipsă la întoarcere. Iar doamna comitesă să binevoiască a ne lăsa nouă ghiordanul de nestemate, de care n-are nevoie aici, ca să fie şi aceasta o dovadă cătră domnul cavaler că ne-am împlinit datoria.
  Ungurul se învoi şi el cu acest schimb şi intrară, împreună cu zăvodul, mai afund, pînă la mari depărtări a pustietăţii.
                               XI
                               A intrat in umbra mortlt
                               şi s-a deşteptat in lumina minunii.
                               Suferinţa înflorea
                               şi grăuntele bucuriei îşi aştepta
                               vremea.
  A doua zi dimineaţa, cînd pătrunseră în camera domnului Golo, cei doi oşteni îl găsiră cu straiele boţite pe el încă din ajun, zbîrlit şi cu obrazul palid de veghere. Avea dinaintea lui o cupă, pe masa de lemn umedă şi înroşită de vin. Ridică spre ei ochi crunţi si rătăciţi.
  —   Ce este ?
  Oştenii păşiră înainte cu îndrăzneală.
  —      Ungurule, zise Conrad, întorcîndu-se cătră soţul său, trage mîna de la spate şi înfăţişează domnului cavaler talerul pe care-1 ţii. Iată, domnule cavaler,
inima şi ochii osînditei, după cum ne-ai fost dat poruncă.
   Domnul Golo începu a rîde, aţintindu-i cu ură.
   —   Eu v-am dat această poruncă ?
   —   Domnia ta.
   —     Ticăloşilor ! izbucni deodată domnul Golo, apu-cînd de pe masă spada. Cum îndrăzniţi a vă înfăţişa înaintea mea ? Ce faptă aţi săvîrşit ? Cine v-a dat asemenea poruncă ? Lipsiţi din ochii mei, căci vă străpung pe loc.
   Oştenii se priviră ca intr-o fulgerare ; se izbiră cu spatele îndărăt, apoi se grăbiră să iasă la lumină. In urma lor, domnul Golo incă răcnea. Cupa grea trăsni în uşă, îndată ce ei o închiseră.
   —     Ai văzut ? gifii Conrad cătră ungur. Cupa aceea de cositor era menită acestui cap dobitoc al meu. Noi nu mai avem de ce întîrzia aici, căci primejdiile se adună asupra noastră din două părţi. Una pentru că am împlinit porunca — şi alta cînd s-ar afla că n-am împlinit-o. Lepădăm de pe noi tot şi coborîm la un giuvaergiu din'Trever, jidov cunoscut mie. Acolo schimbăm pietrele .scumpe pe bani buni de aur şi ne ducem unul la apus, altul la miazăzi, să ne căutăm liniştea, ca nişte oameni delreabă.
   —     Aşa să fie, mormăi Bela Ungurul. Bună a fost treaba dintăi ; aceasta de-a doua va fi şi mai bună.
   Despre acestea şi de ce mai era la castel, doamna Genoveva nu putea şti nimic, căci ea murise pentru lume şi se alia într-un fund de codru, subt adăpostul unei peşteri" Zdrobită de trudă, căzuse pe un pat de muşchi în grabă alcătuit şi dormea cu pruncul strîns la sin, pătrunsă pînă in adîncul fiinţii de mila lui Dumnezeu. Cînele îi ţinea cald dinspre lumina nopţii
107
şi pădurea tăcea ca intr-o uimire pină ce incepu, cătră zori, a fremăta lin, dînd o veste. Cucoşii cei mici sălbatici, cu coada răsfirată ca o liră, începură a da sunet de pe virfuri de pini, ciugulind cucuruzi vechi. Apoi se făcu iar linişte cătră zori şi se auzi desluşit şuietul pîrăului din preajma peşterii, în vălcea.
   Intr-un timp, după ce ieşi din moartea celui dintăi somn, doamna Genoveva avu un vis în care-1 văzu pe Sigfrid aţintind-o cu mînie şi repezind asupra ei sabia. începu a suspina prin somn, punîndu-şi astfel iarăşi simţurile în legătură cu lumea din afară. Fiind aşa de departe şi moartă, nu mai putea şti nici despre soţul său nimic. El însuşi era ameninţat de pieire, in cortul lui, intr-o ţară depărtată ; era ars de friguri şi i se otrăvise rana. Doamna Genoveva era despărţită de el şi de toate.
   Dintrodată îşi dădu sama că-i trează şi trăieşte. Simţi lîngă inimă răsufletul regulat al pruncului. Cum sta neclintită, cu ochii deschişi spre bolta peşterii, simţi intrînd în ea viaţa prin pămînt şi prin lumina încă nevăzută a soarelui. O fulgeră bucuria de a trăi ca o insuflare divină. Pe această bucurie se statornici şi nădejdea în viitor. Căci Acel care săvîrşise întăia minune îi deschisese poarta spre alte multe minuni nebănuite.
   «(Dumnezeu va avea grijă de noi ca şi de paserile cerului», murmură ea, aducîndu-şi aminte de stihuri sfinte, învăţate în copilărie.
   Unul dintre oştenii care o aduseseră în acest liman spusese ceva în clipa cînd intraseră aici. Doamna Genoveva nu-şi amintea anume ce vorbe. închise ochii şi, incet-încet, le desluşi in sine ca pe o veche amintire. «Aici, zise acel glas, au mai hălăduit şi altădată oameni pribegi.»
                                                                                                                             i • i ' i 1 ‘ 1 ' • -
                                                                                                              Ochii ei, deschişi iar, deosebiră o lumină sub bolta
care o adăpostea. Această lumină lăptoasă spori, şi, curînd, în lucirile dimineţii, apărură în bagdadia de piatră florile de calcar ale stalactitelor.
   Se sculă cu mişcări uşoare de pe salteaua de muşchi, lăsînd copilul adormit. Păşi prin flori de lumină şi se opri la intrare. Viaţa din ea dintrodată o simţi vibrînd în' toată împrejurimea, pînă în profunzimi necunoscute. Soarele străpungea cu suliţi de aur desişurile umede ; pădurea răsufla de pretutindeni aburi calzi. Avea înainte-i o poieniţă ş-un tapşan prăvăla-tic. Trecu în stingă şi cunoscu pîrăul, în albie de stînci. Venea c-un sunet moale, apoi ocolea şi cădea mai la vale într-o duruitoare, frămîntîndu-se în spumă. Doamna Genoveva îl privi ca pe ceva nou şi tînăr. Cînd îl ajunseră razele soarelui, cunoscu şi-n el bucuria pe care o simţise in ea. Ingenunche la cascada cea mică şi-şi răcori obrazul, braţele şi picioarele. Rămăşiţa de trudă căzu de pe ea ca nişte solzi ai altei vieţi şi ai altei întrupări. Stătu aşa în genunchi, ru-gîndu-se cu ochii închişi. Ştia acum că-1 are pe Dumnezeu nu numai în sine, ci şi în toată împrejurimea.
   Cînd desfăcu pleoapele şi înălţă fruntea, văzu într-un brăduţ de aproape o pasere ciudată, în strai alb şi negru. Era o ţarcă. Privea curios c-un ochi, apoi întorcea pliscul şi o privea cu celălalt ochi. Avea in înfăţişarea ei un fel de prietinie şi bunăvoinţă. Circii, întrebînd ceva ori salutînd ; şi ţupăi din brăduţ la marginea apei, ca să-şi facă şi ea toaleta şi rugăciunea.
   Cu luare-aminte limpezită, doamna Genoveva işi lărgi cercetările şi cunoscu alţi vecini: două veveriţi care se jucau pe un trunchi de molid, alungindu-se cu
109
repeziciune de sus in jos şi de jos in sus, ca-n nişle spirale de flăcări. Cînd simţiră fiinţă străină în poiana lor, se opriră din joc, săriră în cetini şi începură s-o pindească cu ochişori de rubin.
   Deodafă se mistuiră în crengi. Ţarca dădu glas şi fîliîi In înălţime. Tresări şi doamna Genoveva, siin-ţindu-şi mina atinsă. Gelo, zăvodul cel mare, sosise şi el la pîrău şi-şi făcuse datoria de supunere cătră stăpînă lui. Lepăi apă, ca să-şi potolească setea, dis-preţuind altă întrebuinţare; şi veni iar la peşteră, ur-mîndu-şi doamna.
   Copilul dormea încă. In lumina sporită, mama ex-ploră de jur împrejur peştera, nădăjduind, după vorbele oşteanului, să găsească urma altor vieţi. Dădu intr-adevăr peste două vase de lut nears, între coji de alune şi jir. Sub frunzele uscate, piciorul ei, pipăind, găsi o lance de lemn, cu vîrful pîrlit şi întărit in foc. O ridică şi o rezemă de păretele peşterii. Atîta era toată zestrea aşezării. Alai avea cuţitul şi un amnar
—   pentru care dăduse plată ghiordanul de diamante.
   Astfel, aici ii era deocamdată rînduit ostrovul vieţii, îndărăt şi împrejur, dincolo de hotarul pădurii, se afla desigur moartea, dintru care se eliberase. Se legase pe sufletul ei şi al copilului să se pustiască aici. Dumnezeu o călăuzise aşa, trecînd-o dintr-un hotar negru în lumină. Sub braţul lui se oprea cu credinţă aici, aşteptînd viitorul. Hotărîrea aceasta era întovărăşită şi de ginduri de mare mîhnire. Soţul ei ii plătise dragostea, credinţa şi pruncul cu osindă. Era la mijloc o înşelare şi o uneltire ; putea să-i ierte rătăcirea, dar nu se mai putea întoarce cătră el, căci pentru dînsul ea era moartă. Şi chiar dacă ar fi găsit în sine putere să-l înfrunte, ea nu mai era a ei, ci a copilului. Dumnezeu şi viaţa porunceau deci într-un singur fel.
110
   Cu aceste cugetări, sub privirea inteligentă a cîne-lui, doamna Genoveva scăpără şi dădu viaţă unui alt prietin al singurătăţii, care era tot Dumnezeu, in altă formă. Făcu foc de găteje uscate în gura peşterii şi .stătu lingă el un timp, cugetind.
   Intr-un tîrziu, pruncul dădu semn. Ea îl luă în braţe, îl îngriji şi-l hrăni. Ţinindu-1 lipit la sin, se sculă apoi şi puse stăpinire de jur împrejur pe poiană, în lumina soarelui. Gelo o urina — cugetind şi el, căci umbla cu holul plecat lingă călcâiele ei. Din poiană, trecu între hăţişuri. Găsi in lungul pirăului alte poie-niţi. Dădu pesle tufişuri de alune. Se opri, culegînd c-o mină şi-şi umplu sinul. Intorcindu-se, o inlîmpi-nară paseri mărunte cu glasuri subţiri, dintr-un şirag roşu de căline. Culese din umbra de dedesubt cîteva fructe vechi, păstrate din anul trecut in crengi şi frunzişuri moarte, şi-şi răcori gura cu amărala lor plăcută. Apoi, auzind chemarea paserilor, intră mai adine in tufişuri şi zări zmeură coaptă in streşini compacte de coloarea mărgeanului. Paserile se depărtară cu gălăgie, apoi se apropiară tremurind din aripioare asupra strugurilor de fructe şi ciugulindu-le cu pliscuri agere. Doamna Genoveva îndemnă şi pe Gelo să mînînce, înfăţişindu-i in palmă o grămăjoară de fire din acest rod sălbatic şi parfumat. Zăvodul nu putea preţui asemenea hrană ; totuşi dădu semn din coadă, mulţămind de atenţie, şi se nevoi să înghită fructele, cu ochii inchişi. Astfel făcea şi .stăpînei sale plăcere. Insă în privinţa alimentaţiei el işi păstra ideile şi planurile lui.
   Stătu intr-adevăr cufundat in gînduri şi planuri tot timpul cît doamna Genoveva işi rîndui apărarea pe care o socotea necesară la gura peşterii. Aşezat pe laţi^ de dinapoi Ijngg popii, o urmărea cu ochii Iui
omeneşti cum se duce şi se întoarce purtînd cetini, crengi şi spini. Pentru intăia oară in viaţă doamna Genoveva săvîrşea asemenea lucrare şi i se dovedea că are in ea geniul strategic, după felul cum aşeza dărlmăturile acelea ale pădurii, cu boldurile şi virfu-rile in afară, spre duşmanii necunoscuţi ai copilului ei. Inlăuntru, la intrare, aşeză lancea de lemn. Spori focul cu găteje şi-şi luă iar copilul in braţe. Atunci şi Gelo dădu semn că a venit vremea să-şi valorifice planurile.
   Sculîndu-se din locul lui, stătu cu nasul înălţat în boarea dimineţii. Apoi dintrodată porni înspre desişuri, adulmecînd pămintul, şi dispăru. Doamna Genoveva avu o strîngere de inimă, temîndu-se să nu ră-mîie fără acel vrednic tovarăş. Apoi îşi aplecă urechea şi-i auzi chefnitul sonor. înţelese că a intrat în sihlă la vînat, — dovadă că aprecia puţin alunele şi zmeura. II auzi depărtindu-se. Semnalul lui cotea în depărtări. Intr-o vreme, tăcu. Doamna Genoveva îşi aţintea urechea cu mare atenţie, dar nu mai auzea nimic. In larga tăcere a pădurii luminate de soare, îşi asculta inima bătînd. Deodată cînele apăru din josul pîrăului, purtind în gură, de grumaz, un iepure cu capul şi picioarele atîrnînd intr-o parte.
   Doamna Genoveva nu simţi deloc milă, deoarece Domnul Dumnezeu îşi vădea ocrotirea prin acel cîne vînător. In afară de asta, în bielşugul vieţii ei fusese puţin deprinsă cu fructe ale pădurii. Sînt bune şi acestea, căci vin de la bunăvoinţa cea mare; dar părinţii domniei sale de la Brabant făceau, in privinţa fructelor, serioase rezerve. Gelo veni drept la stăpînă sa şi-şi depuse la picioarele ei vînatul. Era un iepure gras, din puterea căruia avea să se împărtăşească mai
112
ales Benoni. Şi avea ş-o blăniţă, bună de pus la'păstrare pentru vremuri aspre. Castelana deci işi căută oalele, işi suflecă mjnicile şi-şi pregăti cuţitul, ca oricare femeie vrednică din prostime.
   Pe cînd ea lucra cu destulă dibăcie, Gelo sta cu botul între labele de dinainte, cugetind. Au şi oamenii, după cît se vede, destulă deşteptăciune, căci ştiu să aprindă o bucăţică de soare orişiunde vor, şi au scornit felurite unelte. Se folosesc de vorbire şi înseamnă tu pana de gîscă nişte gingănii, cînd vor să socotească. Cercetează pămintul ; pun semne ; işi fac rin-duiala vieţii după soare şi după stele. Toate sînt bune. Insă aud foarte rău şi pînă nu văd pe cineva nu ştiu cine-i. Nu cunosc lumea fără s-o vadă şi fără s-o pipăie ; pe cind cînii o ştiu numai după adulmec şi după auz. Niciodată oamenii nu pot veni de unde au plecat, dacă nu calcă pe acele anumite semne, ori dacă nu întreabă pe alţii. Mai au şi alta, că numără şi socotesc pe degete şi cu cărţile, pe cînd cînii ştiu tot dintro-dată ; au în ei cunoştinţa numerelor, după cum au pe a foamei ori pe a setei, ori a luminii. Oamenii nu ştiu nimic despre vînt, despre schimbările de vreme. Se silesc numai să scornească ceva şi fac ipoteze. Insă o ipoteză şi cu nimic e tot una. «Un vrăjitor bătrîn cu barba albă i-a învăţat să facă dinţi, ghiare şi alte arme din materiale moarte. Cu acestea, au ajuns să aibă putere asupra lumii. Ş-acel copil care doarme, aşa de mic şi slăbuţ, arc să ajungă să se slujească de asemenea unelte. Are să-mi fie drag; şi mai ales am să-l admir.» Cu aceste cugetări, Gelo adormi cu botul intre labe, simţind în nări, prin somn, mirosul mîncârii de la foc şi avînd în urechea lui atentă toate zvonurile distincte ale pădurii.
8
113
                                      XII
                                  Era o floare de initmeric.
                                  Un glas din alte lunii, din alte vremuri.
                                  A vorbit: nimeni nit-l infelege;
          *                        A lăsat semn :  nimeni nit-l vede.
    După multe zile de căutări, doamna Genoveva găsi însfîrşit, intr-un fund de vălcea, izvoraşul de slatină de care avea nevoie, şi astfel putu să se folosească de alte daruri ale pădurii. Pinişoarele, rişcovii şi hribii apărură pe vetriţă in jurul focului şi in şiraguri lungi la soare pentru proviziile de iarnă. Comoara aceasta sporea mai ales în jir şi alune. Asistată de cine şi de copil, doamna aduna grămezi mari in marginile poienilor şi le căra incet şi cu grijă in peşteră. Cind se intimpla să aibă Gelo noroc mai mult la vinat, afuma o parte din carne ş-o punea la bătaia luminii, lingă hribi. Astfel îi poruncea Dumnezeu, prin înţelepciunea pe care o pusese în fiinţa ei. între armele cu care se pregătea să primească iarna, număra şi blăniţile : le potrivea cu grijă şi le încheia cu şuşăniţi de pielcică. La acelaşi soare care-i cocea proviziile, înşira bucăţi mari de saltele de muşchi, pe care le desprindea din umbrişuri, de pe spinările stin-cilor. Desimea aceea de verdeaţă măruntă, cti măiestrie înflorită şi ţesută, primi căldură in lungul zilelor de august. Doamna Genoveva aşeză această zestre nouă a singurătăţii in cotlonul cel mai uscat din peşteră, cugetind că poate tot aşa au făcut şi cei dintăi oameni săraci, şi astfel au început a învăţa de la lucruri şi de la nevoie meşteşugurile folositoare. Mai ales femeile, stînd în braţe cu pruncii la gura peşterilor, cum sta ea, aiţ deprins asta ; ipr bărbaţii s-ţm ţi]'
 deletnicit cu războiul împotriva sălbătăciuniior, avind tovarăşi cînii. Tot astfel şi acest prunc va creşte şi va invăţa războiul vieţii, dacă astfel va binevoi Cel ce ocîrmuieşte totul.
   In ceasurile de odihnă, doamna Genoveva nu se putea împotrivi gindurilor care o duceau îndărăt şi înainte, legănind-o ca pe valuri. Măi ales gindurile de viitor o purtau într-o mare neguroasă. Hotărîrea ei era tare şi credinţa deasemenea. Viitorul sta subt ocrotirea cea bună. Cu toate acestea îl sonda cu neliniştea ei de mamă. îşi agonisea în jur tot ce trebuie vieţii. Avea apă şi foc, odihnă şi hrană. Era ferită de boală ? Nu pentru ea se întreba, ci pentru prunc. Fără îndoială că va fi ferită, tot prin aceeaşi putere care o călăuzea. Nu cerea nevoia vieţii ei aceasta, ci nevoia acelei flori de viaţă pe care o ţinea pe genunchi şi care trebuia să se deschidă în faţa lui Dumnezeu.
   Cugetul i se purta în depărtări şi în întunericuri şi isprăvea prin a se întoarce ca o pasere obosită, aşe-zindu-se pe fruntea lucie a copilului, intre ochii albaştri. Acei ochi începeau s-o înţeleagă, căci începeau să-i zimbească.
   Intr-o după-amiază stînd astfel, auzi o chemare răsunătoare sus, pe deasupra vîrfurilor de brad. Cînd ridică ochii, văzu doi corbi care se alungau cu repezi bătăi de aripi şi lunecări line pe-o coastă. Unul chema şi striga ; celălalt fugea şi cotea ferit. Ctifun-dîndu-se deodată spre peşteră, acesta din urmă dădu cu ochii de femeie şi de cine, care-1 priveau de jos. F.ra un corb bătrin, cunoscind foarte bine şi de mult locurile. Aici, !a peştera aceasta, stăpîneau din vechi zile pustia şi singurătatea. Trăiau intr-un timp, in adăpostul ei, nişte pribegi bărboşi, vînători şi ucigători de oameni ; pe urmă pieriseră într-o ripă la măr-
fi*
115
g/nda codrului, hăituiţi şi bătuţi cu suliţile de alţi o;i-meni veniţi din cetate asupra lor ; de-atunci era mult, şi aici nu se mai arătase nimeni. Cine sint aceste fiinţi nouă care-1 privesc, şi ce caută în împărăţia corbilor ?
   Cugetind astfel, corbul cel bătrîn se simţi ajuns din urmă de cel tinăr. Se răsuci din zbor şi se înălţă. In nedumerirea lui, dlnd glas, scăpă din clonţ un măr roşu pe care-1 aducea de la castel şi pentru care II urmărea corbul celălalt. Se repezi să-l prindă şi-l izb'i de sus in jos cu pliscu-i negru ; dar nu-1 putu apuca. Sucindu-se iarăşi pe-_o coastă, săgetă spre potrivnic. Nemaiavind nimic a apăra, acuma putea dovedi celuilalt că clonţul şi ghiarele vechi au o putere mai mare şi sînt rinduite să bată pe cele mai nouă. Lovi pe tinăr, care se duse ţipînd de spaimă şi mirare. Revenind in cerc lin deasupra poienii, corbul bătrin îşi sticli ochii asupra oaspeţilor străini şi-i întrebă: hra ! hra! — ce caută acolo.
   Femeia II privi o clipă, dar nu-i răspunse. Punln-du-şi deoparte copilul, se sculă din locul ei şi căută fructul străpuns de plisc. Era un merişor de coloarea sîngelui şi doamna Genoveva înţelese că trebuie să fie din pomul de lîngă terasa ei. II privi cu ochii aburiţi de lacrimi şi se aşeză iar la pămînt, gînditoare.
   Corbul ocoli din nou poiana, întrebîndu-se iar. In aceeaşi după-amiază, cind şi-a dat drumul din înălţime, ca să fure acel rod preţios şi ciudat, dintr-un pom necunoscut In codrii lui, a văzut stînd sub fructele sîngerate o femeie tînără şi un bătrin, care sfătuiau in şoaptă, privind furişat in jurul lor. Primiseră de undeva vreo veste ? Căci mai ales cind primesc veşti, oamenii se întristează. Femeia cea tinără plin-gea şi-şi abătea întruna lacrimile, cu degetele, spre timple.
116
   —      Hra ! hra ! dă-mi dreptul meu ! strigă iar corbul, revenind.
   Atunci se sculă de lingă foc cînele cel mare cu ra-gilă la gît şi, dlnd glas şi el de două ori, ii porunci să se ducă.
   Doamna Genoveva începu a rîde de această sfadă. Dar corbul înţelese şi se duse. Era bătrin şi cuminie. Era şi viclean şi-şi propunea să vie să-şi caute odorul, cînd peştera' va rămine iar pustie. Pină ce ajunse la cuiburi, in satul familiei lui, intimplarea se amestecă In capul lui bătrin cu nişte ospăţuri mari, pe cîmpuri de luptă, in vremea unui împărat vechi. Oamenii In-genunchiau sub sabia lui şi-i ziceau Carol. Şi-l saluta şi corbul din înălţime, mulţămindu-i: Caar ! Caar !
   Doamna Genoveva privi iar mărul şi-şi aduse aminte de toate suferinţile. Apoi se linişti şi-l mincă pe gînduri, alegînd sîmburii şi aruncîndu-i. Trezin-du-se din gînduri, căută mărul şi nu-1 mai găsi.
   —      Dacă ţi-ar plăcea fructele, aş fi crezut că l-ai mîncat tu, zise ea lui Gelo, zîmbind.
   —      Nu-mi prea plac, răspunse cînele, mai mult pentru sine. Ia ! tresări el, mîrîind scurt.
   —      Ce este ? şopti stăpina. Stai liniştit, Gelo. Vină lingă mine.
   Cînele se întinse ca un şarpe şi se firi pe pîntece, punîndu-şi fruntea sub palma doamnei Genoveva. Era tulburat; tremura pe el blana şi-i vibra carnea sub piele. Dar sta supus. Se deprinsese să înţeleagă şi s-asculte poruncile stăpînei.
In lumina de aur a asfinţitului, Genoveva Işi săltase uşor capul şi privea una din minunile pe care le rnai observase şi altă dată în poiana ei. Gelo n-avea nevoie să privească. Lui ii venea înţelegerea prin nări
117
din adierea împrejmuitoare ; din amestecul de miros de pămint, miresme calde de Hori şi răcoare a apei, el putea deosebi curat emanaţia unor animale care se opriseră de cealaltă parte, la malul pîrăului. Erau trei: un căprior şi două căprioare. Ţapul sta cu corniţele înălţate şi cu botişorul negru in vînt, iar soaţele se adăpau. O clipă, tustrele animalele işi plecară capetele şi le ridicară, lăsind să le curgă scîntei de aur de pe boturi, in soarele pieziş. Stătură un timp ascul-tind iar, cu ochii plini de sfială înlăcrămată. Băură iar aur din pîrău. După aceea, lin şi graţios, săriră dincoace. Apucară iute un smoc de iarbă ; se opriră lingă un molid bătrin, presate de o nevoie firească şi lăsind la rădăcina copacului amintiri trecătoare; apoi se duseră la vale săitfndu-şi dosurile pătate cu alb.
   Cînele răsuflă prelung. Dihăniile acelea, asupra cărora el avea drept de prigonire, erau ocrotite de stăpînă, şi el se supunea, nu însă fără suferinţă.
   Năcazul încă nu i se isprăvise. Iar dădu semn mî-rîind şi doamna Genoveva îl potoli iar. Venea în fiecare amurg şi o cerboaică singură, de pe plai, şi se adăpa mai jos de duruitoare. Era mai puţin fricoasă decît căprioarele, ţin cîteva rânduri încercase chiar să vie la peşteră, dar simţise îndată că au sosit acolo oaspeţi străini şi se suise pripit în sihla ei.
   Se adăpă şi ea în pîrău, privi poiana, o amirosi lungind giîtul şi mugi încet. Sări cu grijă de pe piatră pe piatră. Genoveva o observă iar. Era greoaie şi plină. Voi să treacă spre peşteră şi se opri..
   —     Vrea să-şi facă aici, la noi, puiul şi nu se poate... şopti cinelui doamna.
   Gelo mîrîi. Cerboaica se întoarse prin locul pe unde trecuse şi se mistui în desime.
118
   Se făcu iar pace ; dar la pîrău se apropiau la ceasul acela şi alLe animale pe care doamna Genoveva nu !e vedea. Le bănuia după atitudinea oînelui. In răstimpul acela al slăbirii luminii, pirăul părea că tace şi se mişca împrejurimea de un freamăt nesimţit şi misterios.
   Zăvodul se supunea şi înţelegea din toate că amurgul aducea un ceas de armistiţiu pentru toate vietăţile pădurii. Pe lingă jivinele care trecuseră, se duceau la apă bursucul, veveriţile şi jderii. Aveau şi iepurii un vad al lor, în alte părţi, la tăuri joase, mistreţii se îndemnau să strice limpezimea apei, g.rohăind, covi-ţînd şi bătîndu-se cu sfîrlele şi colţii. Lupii şi vulpile nu ţineau desigur pactul şi puteau să-l calce oînd voiau ; dar, la ceasul acela, abia îşi părăseau vizuniile şi uitau războiul, privind cu ochi mari cum si-cufundă la asfinţit Dumnezeul luminii. Gelo mai pricepea că locul lui de vînătoare trebuie să fie cît mai depărtat — ca să nu-şi pustiască vecinătatea şi s-o aibă populată la vremuri grele. Toate aceste raţionamente le avea prezente şi definitive dintrodată, în fiinţa lui.
   Cînd putu înălţa fruntea spre cerul încă fulgerat de lumini, văzu şi pe stăpînă sa privind în sus. Treceau prin văzduh, pe deasupra poienii, şiraguri după şiraguri de dumbrăvenci, cu fîlfîiri scurte, sdîntein-du-şi în raze penele de azur ale aripilor. Se duceau în aceeaşi direcţie, stoluri după stoluri. După ce trecură dumbrăvencile, cerul se umbri în coloarea violetelor şi apărură hulubii sălbatici, repeziţi în zbor aprig, vîjîind pe deasupra brădetului.
   Atunci doamna Genoveva avu fără voie o întristare şi simţi, ca toate vietăţile locului aceluia, că se apropie marile schimbări ale anotimpului.
119
 Aţîţă şi spori iar focul cu găteje din vraful cel mars de la intrarea peşterii, şi se aşeză în genunchi, cu Fruntea plecată spre Benoni, la rugăciunea de sară.
                                                                                      XIII
                          Cine-a spus     că timpul .fuge?
                          Vremea cea      mai adincă stă de [a(ă
                          Ca umbrele      mor/ilor care se întorc
                                                                                Cînd noi trecem.
 De cîteva zile cerboaiea fătase departe de pîrău, într-un ponor singuratic. Locul cel vechi din peşteră, unde avea obicei să-şi adăpostească în fiecare an puiul, acuma nu mai era slobod. O fiinţă străină venise şi-l ocupase, întovărăşită de un cîne groaznic cu coama ghimpoasă. Asemenea tiară nu se mai văzuse în acea împărăţie.
 In şase    toamne, acolo fusese    adăpostul ei. Acuma,
 de cite   ori se      furişa la pîrău şi întindea gitul, simţea
 mirosul fumului şi zărea şi pe celălalt tovarăş al omului. scînteind, frămîntînd limbi şi braţe şi răsuflînd abur. Acel diavol care apare şi dispare, creşte şi descreşte, care se preface în furtună şi balaur pustiitor, numai de om poate fi scornit prin meniri, descîntece şi suflări. De el se tem toate vietăţile pădurii. Cu toate acestea zăvodul i se închină şi se bucură de el ca de soare. Cînii au legămînt de prietinie cu oamenii şi au învăţat de la ei multe.
 Acolo, în ponor, cerboaica alesese locul cel mai bine căptuşit cu iarbă veche, subt o streşină deasă de fag. Avea cărări de scăpare la timp de primejdie înspre
120
 două văiuge. Fagul începea să-şi scuture cele dintâi foiţi galbene şi ea sta cu picioarele subpuse şi cu urechea atentă, avînd lingă pulpa caldă puiul. Simţea miresmele pădurii umbjînd în jurul ei ca nişte zboruri de vietăţi. Auzea stîns în funduri de văi un scheunat de vulpe ori o chemare de lup şi înţelegea că acei duşmani îşi încep vînătorile. Dar ea era departe de ei şi bine adăpostită. Din cînd în cînd sosea la subsuorile fagului celui bătrîn ciocănitoarea şi duruia în scoarţă cu clonţu-i negru, apoi bătea, ciocănea şi rupea, deschizând rănile lemnului şi fulgerînd spre larve limba-i lungă şi fină. In tufele de sînger de aproape sta aninat, ca o punguţă albă de lînă, un cuib de auşel. II ţesu-seră două păsărele în primăvara trecută şi ţîrîiseră în el două rînduri de auşei. Acuma se împrăştiaseră în pădure ca nişte raze de lumină şi cîntec şi cuibul rămăsese deşert. Prin lumina liniştită, deasupra tufelor de sînger, zburau prin aer înşurubîndu-se grăbit seminţe de frasin cu aripioarele lor răsucite.
   Din oînd în cînd ciuta îşi trezea puiul atingîndu-1 cu botul. Ridicîndu-se în picioare cu închinări şi cumpăniri, îl ducea atent după ea, ca să-l înveţe locurile. Puiul o urma termurind încă pe picioarele-i strîmbe şi întindea după dînsa botişoru-i umed. Intr-o parte era vale, in cealaltă parte altă vale ; şi pădurea se odihnea în soarele de toamnă. In alţi ani, la peşteră, puiul era mare pe vremea asta. Acuma, împrejurările vieţii şi ale iubirii hotărîseră altfel.
   Intr-o noapte, intră vîntul în pădure sunînd în crengi. Apoi crescu în furtună, cu roiuri de ploaie şi zloată. Sub streşina fagului uriaş în cuibarul de iarbă şi muşchi, era destul de bine ; ciuta avea în ea ştiinţa vieţii, pe care o pusese în ea Ziditorul ca în toate făp-
 121
'turiîe, şî locul ce-şi alesese era dosit atît cît trebuia de răutăţile miezului nopţii şi deschis anume spre blîndeţa amiezii. Soarele se arătă puţin, străpungînd o zi leşietieă ; după aceea nourii se îmbulziră iar, în-vălmăşindu-se.
   Astfel a venit asupra codrului cel dintăi glas al toamnei. Vîntul se domoli încet-iîncet, stîngîndu-se sub cercul soarelui, cătră mările de la sud şi cătră acea Spanie depărtată la care cugeta, cu sufletul împovărat de mihnire, doamna Genoveva.
   Gelo se sculă în ziua a treia şi dădu ocol focului, adunînd căldură în blană, apoi veni lîngă stăpînă şi linse rnînuţa copilului. In peşteră era o lumină lăptoasă, mai dulce decît cea de-afară cernută prin nouri de cenuşă.
   —     Ce este, Gelo ? te duci la vînat ? întrebă doamna Genoveva.
   Zăvodul se gudură sub mina ei, scincind cu prie-tinie. Era hotărît să se ducă la vînat. Pădurea era umedă şi, după zilele rele, toţi iepurii trebuiau să iasă flămînzi din covruri. Dădu întăi ocol peşterii, amiro-sind proviziile şi blănile, ca şi cum-ar fi fost răspunzător de ele, apoi ieşi prin laturea îngrămădirii de spini şi ţepi care închideau intrarea. Cîteva vîrfuri clumpăvite de brad astupau această trecere In vremea nopţii. Cum se făcea ziuă, doamna Genoveva le trăgea la o parte. Uneori şi cinele singur se năcăjea să facă lucrarea aceasta, apucind cu gura uscăturile şi silin-du-se să le înlăture. Nu putea ajunge la deplin sfîrşir şi se trudea gemînd şi gîfîind. Stăpînă-sa nîdea şi-l ajuta, alegînd şi ferind crengile din încleştările în care se ţineau. îndată calea se elibera şi Gelo era fericit de izbîndă. Admira puterea doamnei Genoveva şi, în
122
acelaşi timp, era încredinţat că fără el nu s-ar fi putut face nimic.
   Ajuns sub cerul pădurii, cinele işi scutură blana, după aceea înălţă nasul, întrebînd adierile. Porni la vale cătră pîrău şi luă în lung malul, în cursul apei. Din cînd în cînd se oprea şi trăgea în el, prin nări, cunoştinţă deplină despre tufişuri. Dar domeniul lui nu era aici, ci mult mai la vale, într-o poiană largă, unde iepurii aveau sate şi ieşeau noaptea la lună ca să se alunge, să se zbenguiască şi să se ridice unul asupra altuia la luptă, în două picioare.
   Aşa merse un timp, pînă ce zvonul apei se domoli. Acolo se forma un ochi de cer în cupa unei stînci. Gelo îşi observă, cu aceeaşi atenţie necontenit nouă, imaginea răsturnată. Era poate un duşman, — ceva ca din vis. Ştia că, dacă se retrage, duşmanul dispare. Deci îl făcu să dispară şi coti pe o potecă. Nu era o potecă bătută, ci' o potecă de mirosuri de jivine. Fiecare miros era un nume.
   Dintrodată se opri, ascuţindu-şi urechea. De cealaltă parte de pîrău urcau vînători la deal. Coti într-o parte prin tufe, sub vîntul lor. Ii cunoştea. Era o familie de lupi : mama şi cu trei lupani. Ei umblau mai mult de cealaltă parte de pîrău; acolo era domnia lor. El umbla mai mult de partea asta. Insă de multe ori se nimerea să-i abată clte-un iepure din hăituiala lor şi el sta în hăţaşul cel bunr aşteptînd. Acuma însă el dădeau altfel de glas : se chemau cu icnituri înăbuşite. După iepuri slobozeau ascuţit chefniri rare. Urmăreau deci altceva.
   Gelo stătu în preajma lor o Vreme, căutînd să-i desluşească. Nu-i mai auzi chefnind. Se duceau repede ca nişte demoni, fără să facă nici un zgomot pe pămîntul moale şi pe covorul umed.
123
   —     Oiule s-or fi ducind ? se întreba, neclintit, cînele. Au undeva o treabă grabnică, în care nu mă pot amesteca. Avem rînduielile noastre. Pe lîngă asta, ei sînt mai mulţi deoît mine.
   Işi urmă poteca şi-i lăsă să se ducă la deal.
   Haita cea bătrînă, cu urechea dreaptă zdrenţuită, îşi purta lupanii spre un loc bine ştiut şi bine împresurat de cercetările ei. O cerboaică fătase un pili tîrziu intr-un ponor, subt un fag vechi. Dacă-şi răsfiră vînătorii aşa cum trebuie şi dacă atacă toţi odată cu putere, la un semn, atunci trebuie să cadă sub colţii lor şi ciută şi pui. Ea ştia sama unui asemenea vînat. O ciută n-are coarne, n-are deci cu ce se apăra. Dacă-i la vreme asupra ei, i s-anină în grumaz, îi rupe beregata şi-i bea cel dintăi sînge.
   Unul dintre lupani, cel din stînga ei de lîngă pîrău, se opri ca să linchească apă dintre pietrele din margine. Scîrici căscînd, cu lenea lui obişnuită. Haita cea bătrînă o luă spre el pieziş, îl ajunse, îl izbi cu pieptul şi-i dădu o lovitură de colţ în ceafă. Lupanul rînji şi hîrîi. Lupoaica îi repezi a doua lovitură ; el se supuse pleoînd botul şi o luă tăcut la deal, în copce, pe drumul care-i fusese hotărît.
   Aproape de ponor, haita se opri şi se lipi cu pînte-cele de pămînt. Lupanii o observau din preajmă. Se opriră şi ei la fel. Stătură aşa pînă ce începură a suna iarăşi în crengi ţîrîiri de paseri, şi pînă ce bătrînei îi veni în nări miros călduţ de lapte. Acuma era vremea cea mai bună să strîngă împresurarea, căci puiul zbă-tea ugerul şi mama îl lingea în lungul spinării.
   Deci porniră nesimţit, ca nişte transformări ale umbrei, oprindu-se şi înaintînd iar, pînă ce, din patru părţi, cu toţii auziră mugetul dulce al mamei îndem-nindu-şi viţeluşul.
124
   Atunci haiia cea bătrînă chelălai scurt lin îndemn şl' cu toţii se năpustiră asupra fagului. C-o zbatere înfricoşată şi c-1111 răcnet care i se stinse în gitlejul dintrodată întins şi încordat, ciuta se smulse din locul ei şi săltă printre tufe, cu capu-nălţat, ca să atragă asupra ei atacul. Puiul rămase lipit de pămînt între frunzişuri, ca o blăniţa ruginie.
   înaintea cerboai.cei se înfăţişă dintr-o lăture lupanul cel lînsetat. Din pisc, cerboaica sări peste el într-o arcuire măreaţă. El se tupilă la pămînt, uimit. Din urmă, lupoaica urlă cu mînie, azvîrlindu-se crîncen pe urina ei. Dar era prea tîrziu.
   O alungau lupoaica şi doi din lupani. Rămaseră curînd în urmă, chelălăind şi adulmecînd. Apoi se întoarseră asupra cuibului. Acolo găsiră pe lupanul cel leneş îndîrjit asupra puiului. II rupsese la gît, îi lem-păia şi-i clefăia sîngele. Sprijinindu-şi labele de dinainte în leşul lui, îl trăgea cu colţii, voind să-l rupă într-o mie de bucăţi şi să-l înghită în acelaşi timp dintrodată. Viţeluşul atîrna într-o parte, cu botul negru şi ochii umezi, şi palpita încă. Cum năvăliră şi ceilalţi, căzură întăi asupra leneşului, bătîndu-1; apoi dintrodată îşi înfipseră colţii în pradă, sfîrticînd-o in patru părţi.
   In vremea asta, cerboaica fugea. Din oînd în cînd se oprea, înălţa capul, asculta în urmă. Semnalele urmăritorilor conteniseră. Ştia că era alungată din cea dintăi clipă ; aştepta îndemnurile cunoscute de glasuri, care sună prelung sub bolta pădurii. Lupii vînează ca şi cînii oamenilor. Adulmecă şi merg pe urme, dînd semnal. Pădurea tăcea în jurul ei. O porni iarăşi la fugă spre vale, speriată de acea tăcere.
   Făcu un ocol larg; după aceea, cu mare fereală, oprindu-se şi pornind iar, începu să suie clina prin
125
 alte hăţ aşuri. Ţoale drumurile o duceali sjjre acelaşi sălaş al puiului. Dar regiunea era încă primejduită şi stătu un răstimp îndelungat neclintită, în marginea unui luminiş, amestecată cu trunchiurile copacilor. Tîrziu îndrăzni să înainteze, cu aceeaşi fereală şi cu aceeaşi luare-aminte a tăcerii.
   Două luminiţi îi jucau în ochi şi blăniţa ei avea înfiorări. Era vremea cînd puiul trebuia să-i uşureze ugerul. Se oprea, ca şi cum l-ar fi aşteptat să-i treacă sub pintece. El însă nu era acolo, rămăsese în altă parte. A rămas în salaşul lui, lipit de pămînt, ş-o ■aşteaptă. Trecu spre fag şi se opri iar în preajmă însă încă departe, cu urechea atentă, cu nările înfiorate, cu toată fiinţa pătrunsă de ameninţarea unei primejdii. Işi dădu samă tiîrziu că vînătorii plecaseră şi boarea zilei spălase urmele lor. Se apropie mai tare şi mugi blînd, abia auzit. Puiul nu răspunse şi nu veni. Dar nu se înălţă nici un strigăt de duşman. Ea îndrăzni să se apropie deplin ; dădu numai peste stropituri de sînge.
   In aceeaşi clipă, din urmă sunară chelălăiturile lupilor. Ii găsiseră deci urma şi iar o căutau. Unde era însă puiul ei ? Trebuia să-l afle. Toată fiinţa ei îl cerea. Fierbea în fiori şi-l cerea, să-i deie dreptul vieţii lui.
   Cu lumini de singe zbătindu-i-se sub pleoape, ciuta făcu iar săritura dintăi. Instinctul o ducea sigur spre salvare, aineslecînd şi încălecînd urmele şi mirosurile. Dar cum toată făptura ei cerea puiul, obiceiul altor ani o făcu să încline spre pîrău şi spre adăpostul vechi al peşterii. Acolo o supsese cel dintăi viţel, care acuma-i cerb cu coarne în cinci crengi.
126
   Suflind aburi fierbinţi, ciuta făcu iar saltul cel mare peste pîrău, intră în poieniţă şi pătrunse în peşteră. Acolo se opri tremurînd, mi.rosi în juru-i şi gemu.
   Văzu, în lumina lăptoasă, o fiinţă omenească. O ţintea cu ochi buni şi înlăcrămaţi. N-avea, în înfăţişare nimic duşmănos. Se simţi o clipă supusă acelei priviri. Apoi avu un spasm de săritură îndărăt. In gura peşterii apăruse cînele cu coamă de spini. Voi să se zvirle înainte.
   —     Gelo, fii cuminte, porunci şoptit doamna Genoveva. Culcă-te la pămînt. Pe ciuta asta ne-o trimete Dumnezeu. Copilul se uită la ea şi se bucură.
   Cuvîntul acesta moale, supunerea şi îmblânzirea cînelui şi, mai presus de toate, instinctul fără greş ţintuiră pe sălbătăciune în loc. Nu izbi cu capu-n stîncă, nu îndrăzni să se prăpăstuiască spre ieşire. Avea în ea ş-o fierbinţeală bolnavă, a cărei uşurare o cerea de la umbra puilor acelei peşteri.
   —     Ce s-a întîmplat cu tine, ciută ? o întrebă doamna Genoveva. Te văd slăbită şi subţiată şi fără pui. Te-au atacat răii şi ţi l-au furat ? Ş-acuma îl cauţi ! Iar Dumnezeu te-a trimes ca să te uşurezi de lapte la acest prunc al său.
   Mîngîind sălbătăciunea, doamna Genoveva o îm-bliînzi. Apoi îi pipăi ugerul şi-l găsi vîrtos şi fierbinte. Trase de lîngă focul adormit în spuză o ulcică şi, cu degete delicate, începu să mulgă cerboaica. Animalul simţea o uşurare ş-o dulceaţă în toată fiinţa şi, întorcînd capul, mugea încetişor şi voia să lingă tîmpla femeii, cum îşi lingea viţeluşul. Dar încă mai avea într-însa un rest de.-sfială.
   Cînele dormita la gura peşterii şi copilul repeta 0 silabă nedesluşită, tinzînd spre ea minuţa-i albă.
127
XIV
                             A venii un poci injelept.
                             Mi-a cintat bucuria luminii. Sufletul meu s-a îmbrăcat in raze, Comunicind cu Acel pe care in alt chip
                             Nu-l pot cunoaşte.
    Acest semn nou al lui Dumnezeu lumină şi mai mult sufletul doamnei Genoveva in noaptea gindu-rilor şi amărăciunilor ei, intărind-o pentru viitor. Argumentul vieţii ei era copilul; — altfel, legătura sa cu Sigfrid şi cu lumea fiind căzută, ar fi puiuţ să-şi plece fruntea şi să se ducă fără murmur şi cu ochii închişi acolo unde se duceau frunzele pădurii. Treceau vînturi, ca suflări ale durerii, şi podoaba crengilor cădea, sunînd plnă-n fundul sufletului său. Virtejuri de foi galbene fugeau tremurind, căutau un adăpost, se alinau intr-un fund de ripă ca intr-un lintirim şi dintrodată, inlr-un amurg de linişte, pluteau asupra lor funigei şi fosfene. Asupra lor era veşnicia morţii şi a renaşterii ; iar in sus, cătră plai, întunecimea brăde-tului, simbol îndoielnic. Destinul său — cugeta doamna Genoveva — era să cadă undeva, şi de lingă ea să se înalţe, ca un brăduţ din foi moarte, un nou Sigfrid asemănător celui din legendele cele vechi ale Nibe-lungilor, care să ridice braţ puternic împotriva răilor şi să stea In lume ca un răzbunător al mamei sale. Ea II visa astfel in viitor, încununat de raze, infăţi-şîndu-se la castel şi rostind soţului ei vorbe potrivite, care tremurau şi se alcătuiau încă nedesluşit în sine.
   Pentru această izbîndă a dreptăţii ei Domnul Dumnezeu îi mai trimesese un semn. Se temuse întruna de ameninţarea iernii. Acuma începea să se teamă mai puţin, Cugetînd îndelung, înţelegea că nu trebuie
128
să se teamă deloc. Totuşi nu putea să alunge deplin din sufletul ei umbra.
   Aştepta iarna şi grămădea in peşteră cele din urmă provizii. Ciuta se lăsa.mulsă de două ori pe zi pentru puiul ei cel nou, dar doamna Genoveva n-avea incă siguranţa că o va supune deplin. O vedea incă neliniştită, căutînd ceva pierdut, atrasă ca de o putere spre desimile pădurii. Firul acelei puteri se rupea deodată şi iar o vedea intorcîndu-se. Doamnei i se părea că vine anume să-i alăpteze copilul. Incet-incet se statornici In peşteră. Ca unui animal domestic, -stăpînă ii alcătui şi ei, in bătătura locuinţei, provizia de fin pentru vremea rea.
   In cele din urmă zile blînde se produse evenimentul care o întări şi mai mult pe doamna comitesă în credinţa că se afla pe calea unui destin dumnezeiesc. Um-biînd după alune, jir şi hribi, se opri în marginea de cătră soare a poienii, aproape de pîrău. De-acolo vedea gura 'peşterii, focul, cînele şi copilul aşezat in sus, între blăniţi. Erau clipe de pace, cind pădurea rărită, parcă stătea şi ea ascultînd cu puţine frunze rămase şi privind cu ochi de goluri. în aceste răstimpuri doamna Genoveva simţea că este ceva in ju-ru-i, un susur misterios, pe' care-1 bănuise şi-n alte dăţi, încă din vremea verii, şi-l lăsase să treacă. Acuma luarea-aminte îi era chemată din nou şi nu înţelegea despre ce putea fi vorba.
   Deodată, în acel ceas al liniştii de toamnă, înţelese. Ochii ei, înălţîndu-se, văzură deasupra, Intre poiană şi cerul curat, zbor de albine. în timpul verii tot văzduhul suna de gîze şi în aer se încrucişau mii de zboruri. Acuma toate erau căzute, itnplinindu-şi rolul. Numai aceste harnice gospodine mai umblau după
9 — M. Sadoveanu — Opere 11
 129
T
apă şi după răşină. îşi astupau crăpăturile şi urdinişurile, pregătindu-se şi ele de iernat.
   Cu luare-aininte mama le urmări, nădăjduind incă o comoară pentru fiul ei. Le găsi locul într-o scorbură de fag. Era sus, dincolo de furca copacului. Doamna Genoveva cunoscu, in această împrejurare, că are o putere şi o agerime pe care nu şi le bănuia. La nunta ei se minunase de agilitatea acrobaţilor italieni. Acum văzu că poate îndeplini şi ea numere vrednice să fie văzute. N-avea insă spectatori decît veveriţile, dar ele puteau şi ştiau ceva mai mult. O priveau din crengile de sus, aproape imblinzite şi obişnuite cu această fiinţă nouă a pădurii.
   Doamna aplecă urechea şi ascultă murmurul roiului. Scorbura se prelungea in sus. Lucrătoarele se urcaseră în creierul ştiubeiului lor, dar fagurii se coborau pînă jos, la deschidere. Pipăindu-i, doamna Genoveva ii găsi plini, dar simţi şi fulgerul unui ac. Cunoştea din copilărie durerea aceasta care săgetează pînă la ceafă şi pînă la inimă. Acuma o îndură cu tărie, inchizînd ochii. Cu luare-aminte scoase din vîr-ful degetului celui mare de la dreapta acul şi gustă picătura de miere rămasă în acelaşi loc. Avea parfum şi gust de floare de tei, şi era călduţă : avea incă in ea soare.
   Coborînd, se întoarse lîngă copil la foc şi stătu mult pe gînduri, plănuind cum să-şi scoată partea -ei şi unde s-o depoziteze. îndată luă o hotărire, căci in tot ce-o înconjura nimic nu era fără rost şi fără soluţie. Căută în peşteră, in păretele de stincă, o scobitură pe care o ştia. In şiraguri nesfîrşite de ani picături de apă bătuseră in vatra înclinată şi săpaseră un început de cupă. Doamna Genoveva adinei calcarul c-o piatră mai dură, îl spălă şi-l curăţi cu îngrijire. A
130
doua zi îşi alcătui meşteşugurile aşa cum îşi aducea aminte că văzuse cîndva, in copilărie, la prisăcari bătrîni. îşi ascuţi bine cuţitul, aprinse putregai, îşiîn-văli obrazul şi se sui iar la roi. II prigoni cu fum in susul scorburii şi-şi luă partea care i se cuvenea. N-avea nici un drept scris : avea însă dreptul copilului, care era mai tare decît orice.
   A doua zi după acest furt, hrăniţi cu dulceaţa luminii şi a florilor, stăteau ea şi copilul în mîngîierea soarelui auriu. Avea în trup o odihnă deplină, un echilibru pe care parcă nu-1 mai simţise pînă atunci. Cerboaica rumega în laturea peşterii. Cînele dormita lîngă foc. Nimene nu făcea nimic ; toţi incorporau soare. Doamna Genovevia avu credinţa că ziua aceea era o duminică. Incă din închisoarea castelului pierduse socoteala timpului. Acuma o începea iar, cu semnul pe care-1 avea de lia Dumnezeu. Se hotărî să zgîrie pe un colţ curat de stîncă aceste zile ale vieţii ei nouă. Şi fiecare duminică nouă s-o serbeze la fel, odihnindu-se cu pace şi cugetînd la Stăpînul văzutelor şi nevăzutelor. Acea zi se întîmplase a fi o marţi în 28 septemvrie. Cu toate acestea Dumnezeu a binevoit să fie o duminică. Duminici au fost şi toate celelalte marţi care au urmat. După socoteala lor, doamna Genoveva preţuia creşterea lui Benoni. Ca dovadă că nu putea fi decît o duminică şi nici într-un chip nu putea să se înşele, veni pe o crenguţă de sînger, aproape, un stigleţel. Cîntă repede un cîntec vioi şi scurt şi se duse pîlpîind cu aripioarele-i stropite roş. Nu trecu mult şi se întoarse iar. Ii sticleau mărge-luşele ochilor. Işi deschise pliscul fin şi începu să fărime in mărgăritare şi fiori alt cintec. Ţupăi mai sus pe crenguţă şi cîntă iar oaspeţilor.
9*
131
   II băgase de samă copilul, căci pentru el se înălţase.
   —  Puiu... îi dădu lămurire doamna Genoveva.
   Copilul răspunse c-un sunet. Işi închipuia că repetă cuvîntul.
   ■După ce se duse stigletele, veniră alte fiinţi din pădure Ia privelişte şi petrecere. Trecură ţărci şi gaiţi. Aceste paseri spionau întruna peştera de cită-va vreme. Se aşezară în crengi veveriţi castanii cu cravată albă. Işi schimbaseră .blăniţa, fără îndoială, fie că era sărbătoare, fie că suna vestea de apropiere a iernii.
   Cînd sosi amurgul, fîlfîiră cu aripi de puf huhurezii şi bulinele. Şi aceste paseri mari leneviseră în odihna duminicii. Acuma, trecînd în zbor aproape, le luceau ochii de lumina focului. Liliecii se izbeau în linii rupte, ca şi cum se zbăteau în unghiuri de cristal. Şi mai sus lunecau tăcut sitari, ca alţi lilieci enormi.
   Deodată, deasupra brazilor şi a fagilor sunară glasuri de cocoare şi fîlfîiri. Era un convoi care se lăsa în tăul din vale. Trecuseră şi poposiseră acolo cocoare şi în alte seri de toamnă. Ospătau, sfătuiau, se hodineau şi-şi ciuguleau penele. Doamna Genoveva ştia că se duc la apa Nilului.
   Cînd se întinse noapte deplină, prinseră a cînta pe sub cer găgăiri de gîşte. Se duceau cîrduri după cîrduri. Curgeau fără întrerupere, în zboruri etajate, glăsuind nevăzute. Aşa treceau în fiecare noapte, venind dinspre Carul mare şi plutind pe sub Găinuşă, spre alte stele, ale sudului.
   Astfel doamna Genoveva intră în prima iarnă, c-un sentiment de încredere şi siguranţă.
   Cînd sosiră viforurile cu zloată, se închise în peşteră şi ţinu focul necontenit treaz. Pădurea vibra ca
132
o orgă a marei întristări, căci se oprea pulsaţia unei generaţii. Dar doamna Genoveva simţea viaţa în inima pădurii, cum o simţea în sine şi în copil. Zilele picurau sure una după alta; însă miracolul renaşterii sta în toate. •
   Provizia pe care o adunase cu disperarea grijii îi ajunse şi-i prisosi. Ciuta se domestici deplin. Oaspeţii care-i vesteau duminica se ţinură credincioşi în tot cursul iernii în zilele cu soare. Binevoi Domnul Dumnezu să nu deie în acele locuri o iarnă aspră, ocrotind astfel pe mamă şi pe fiu. Izvorul avea o limpeziciune ş-un sunet de cristal. Cătră el, cu oalele, în îinbrăcămintea-i bizară de piei, se ducea doamna comitesă în fiecare dimineaţă şi-n fiecare amurg.
   Gelo îşi agonisea vînatul în văiugile de aproape. Acuma numele vlnatului îl putea ceti şi pe urmele însemnate în pojghiţa de omăt. II urmărea şi cu nările, dar îl cetea şi cu ochii. Căci urma lor iepurii obişnuiesc a o pune cu trei sernne: două pentru labele de dinainte şi unul pentru labele de dinapoi. O scriu aşa în lungul unei costişe ori a unei poteci. Apoi cum începeau minciunile, cu zigzaguri, încrucişări, întoarceri, adică iscălitura şi parafa, zăvodul ştia că se apropie de locul de popas al iepurelui care-i era destinat pe acea zi. Sta atent. Căuta înainte şi era gata să se repeadă în urmă. C-un salt, animalul se arunca spre un vîrf de rîpă, dar cădea sub colţ şi sub ragilă înainte de a face copca a treia, căci Gelo îl avea in nas şi-l ştia că-i acolo; ii simţise destinderea de arc şi-şi încordase şi el muşchii în direcţia anumită, Cînele îşi aducea triumfător trofeul la peşteră. Indiferenţa pe care o avea el pentru moartea altei fiinţi, o avea întrucîtva şi doamna Genoveva. Luminatul
133
duce Valentin, părintele său, avea obicei să spuie din cînd în cînd, că mai ales acest vînat al dihăniei care se chiamă iepure este poruncit de Dumnezeu, deoarece altfel s-ar înmulţi aşa de cumplit încît ar copleşi pe om şi l-ar roade ca pe iarbă şi ca pe arbor. Conştiinţa acestei datorii a omului şi a tovarăşului său cînele începea să treacă şi-n prunc. Benoni se veselea de cîte ori vedea pe Gelo sosind c-un iepure şi depunîndu-1 lîngă foc. II plăcea şi cum s-aşează vînătorul pe labele dindărăt şi gîfîie, cu limba scoasă şi cu gura mare descHîsă. închidea ochii de plăcere cînd copilul îl atingea cu mîna.
   Cînele cunoştea de stăpîn pe copil şi aştepta să-l vadă umblînd în picioare, ceea ce se şi întîmplă cătră începutul primăverii.
                                                                                         XV
                                     Prin tine, copile, merg spre
                                     Dumnezeu
                                     Şi spre veşnicie.
   In vremea negurii şi a somnolentei de iarnă, doamna Genoveva cugeta ades la situaţia ei tragică. Dorea s-o descopere în pustia ei un grup de vînători ori de meşteri lemnari, care s-o îndrumeze apoi spre depărtata ţară a Brabantului. Acolo şi-ar fi salvat deplin copilul şi viaţa. Visa uneori şi o hotărîre îndrăzneaţă pe care ar lua-o .într-o zi, odată cu întoarcerea timpului frumos : să evadeze din codru spre lume, căutîndu-şi singură scăparea spre miazănoapte. Dar îndată după aceste gînduri şi visuri i se ridicau în faţă îndoielile. Putea fi ea sigură că, în afară de
134
   acest sălaş ce-i fusese hărăzit, n-o pîndea pieirea ? Făcuse un jurămînt grozav pe crucea unei săbii, pe semnul morţii ei, pe sîngele lui Hristos, pe viaţa copilului. Domnul Dumnezeu o ocrotea aici. In afară de acest loc, de acest legămînt şi de această ocrotire, nu putea fi decît în primejdie. Astfel, cînd copilul se ţinu. pe picioruţe ş-o privi rîzind, venind cu mînile întinse cătră ea, această nouă bucurie spori o credinţă care lua formă tot mai desluşită în fiinţa ei. Dumnezeu binevoise ca acel copil să fie, cu vremea, sprijinul şi izbăvitorul ei. Căpuşorul acela cu păr balai era soarele viitorului. Strălucea în peşteră, sub strugurii de flori ai stalactitelor, ca însăşi lumina Domnului.
     Soarele se întoarse biruitor in zodia berbecului ca un* simbol al acestui adevăr. Pădurea începu să fumege, larma pîrăului crescu. Doamna Genoveva auzea din peşteră acest cîntec al apelor. După furtuni şi zloate, fuseseră fixate de îngheţ în regiuni mai înalte. Acuma se întorceau iar la cîmpie, ca să fecundeze raiurile florilor. Zvoneau spumlnd; însăşi spumele şi zvoanele lor erau un fel de fiori ale acelei pustii.
     Veniră piţigoi In gura peşterii, sticlindu-şi ochii în lumină şi cîntînd frîntura lor de melodie, care anunţa acest mare eveniment al renaşterii. Cîntecul lor era numele soarelui nou. II înţelegea şi Gelo care dormita în bătaia razelor şi clipocea într-o somnie plăcută.
     Necontenit şi nesimţit pădurea îşi schimba colorile. Iar într-o noapte, pe un vînt măre de la sud, sosi o ploaie viforoasă şi caldă. Dimineaţa vîntul contenise
*  şi codrul sta neclintit, scînteind diamante. Mugurii fagilor se umpluseră şi se rumeniseră. Doamna Genoveva găsi în apropiere cele dintăi flori albastre.
                                                                                                                                                                      135
Subt acest semn al nădejdii — căci in flori era .albastrul ochilor copilului — doamna comitesă îşi petrecu anul al doilea ial pustietăţii. Supusă poruncii, aştepta o altă minune, în care bănuia pentru sine o bucurie fără samă. Munca zilelor, pregătirile proviziilor, născocirile nouă pentru îmbunătăţirea vieţii, raporturile cu ciuta şi cu Gelo, îngrijirile ştiubeiului din furca fagului, toate erau subordonate acelei nădejdi. Timpul îşi bătea pulsaţiile în inima ei care aştepta. Convoiurile de paseri călătoare trecuseră pe sub ce,r întorcîndu-se de la sud, pădurea dădu flori, -apoi îşi încheie roduri. Toate evenimentele mărunte, toate dramele, toate petrecerile sărbătorilor se urmară ca într-un vis pînă la altă primăvară cînd, însfîrşit, Be-noni putu lega vorbe şi da răspunsuri mamei sale*.
   Ş-acesta era un rod al suferinţilor şi al statorniciei. Doamna Genoveva îi gustă toată dulceaţa. In-sfîxşit, i se alcătuia feciorul aşa cum îl dorise. Stătea drept ca o steblă de floare, se mişca mlădios şi pronunţa vorbele cu gravitate. Deocamdată încă se înşela asupra înţelesurilor şi se socotea în drept să scornească şi el cuvinte : asta însă nu putea să fie decît o petrecere delicată pentru mamă. Copilul se forma repede; avea în el lumina soarelui liber şi agerimea sălbătăciunilor pădurii. In el toate darurile păreau grăbite şi accentuate, eăci fusese nedreptăţit la naştere şi sosise pe lume ca un şeptelici neisprăvit şi firav.
   Era Gcuma de trei ani şi vorbea cu Gelo la gura peşterii. Cînele îi răspundea clipind din ochi. Doamna Genoveva asculta fasonînd un ac grosolan dintr-o ► aşchie de corn. Ciuta hodinea mai la o parte, în bătaia soarelui, culcată cu puiul cel nou lîngă coapsă.
136
 —      Gelo, zicea Benoni, ieri am fost cu tine în locul nostru, pe pîrău la vale, ş-am căutat florile noastre, însă nu le-am mai găsit.
 —      Ştiu, răspunse tăcut cînele. Au fost şi nu mai sînt.
 —    De ce au fost şi nu mai sînt ?
 .— Florile trec,        interveni doamna      Genoveva, căci
 aşa-i rînduiala lor ; şi nasc     altele.
 —    Intr-adevăr,        am văzut altele sub pădure.    Erau
 mai mari şi roze,      ca obrajii domniei         tale.
 —    Acelea-s flori de răsură, copile.
 —    Aşa se chiamă ?
 —    Aşa.
 —      Pînă în ziua asta de ce nu s-au arătat ? Căci eu nu le-am văzut niciodată.
 —      Ele erau, Benoni { însă nu erai tu, acolo, în alţi ani.
 —    Şi mîni n-au să mai fie?
 Mama zîmbi. Cînele clipi iar din ochi.
 —      Ştiu. Le face Dumnezeu noaptea şi le aşează acolo. Nu le poate face pe toate dintrodată şi le face pe rînd.
 Mama aprobă. Cînele clipi iar din ochi.
 —    Tu ce zici, Gelo ?
 —    Şi eu zic că altfel nu poate să fie.
 Copilul se gîndi iar un timp, cu gravitate.
 —      Ce mai este ? îl întrebă* doamn'a Genoveva, plină de iubirea lui ca de primăvară.
 —      Iată ce mai este. Domnia ta, mamă, mi-ai spus, într-o sară, o poveste frumoasă, cu fiul lui Dumnezeu care a venit între oamenii cei răi, să-i facă buni. L-a trimes tatăl său din cer pe pămînt. Din pricina acelor oameni răi am fugit şi noi aici. Şi cum l-au prins acei oameni răi, l-au răstignit şi l-au omorît. Dar el a
137
 înviat şi s-a suit iar în cer la tatăl sau şi Ia maica sa. CUeodată însă iar vine pe pămînt, nu-i aşa ?
   —   Cred că vine.
   —   Domnia ta, mamă, nu l-ai văzut niciodată?
   —   Ba da ; l-am văzut în vis şi-n rugăciune.
   —   Eu l-am văzut chiar în dimineaţa asta, în lac.
   Doamna Genoveva se miră.
   —     De ce te miri, mamă ? L-am văzut şi era aşa cum mi-ai spus domnia ta. După ce m-am uitat la acele flori de răsură, am venit la pîrău, pe urmă am coborît mai departe, pînă în locul unde se adună apa. Mi-ai spus să nu m-apropii, căci sînt mic şi pot să cad. Astăzi sînt mai mare şi nici nu mă tem. M-am apropiat şi m-am uitat. M-am mirat întăi că văd apa stînd. Pe urmă am băgat de samă pe fiul lui Dumnezeu. Semăna puţintel cu domnia ta. Se uita la mine şi zlnibea, cum zîmbeşti domnia ta.
   —     Ai dreptate, copile. De data asta a fost fiul lui Dumnezeu. Avem să mergem amîndoi la malul lacului. Chemăm între noi şi pe Gelo şi ai să vezi altceva.
   —     Apoi am văzut şi pe Gelo în lac; dar acela era al lui.
   Doamna Genoveva cuprinse şi aplecă fruntea lucie a copilului. îi sărută ochii ca floarea de inişor.
   Era şi ziua aceasta a sfatului o zi de duminică. Sosiră cîntăreţii şi veveriţile şi soarele vibra cu putere in poiană. Copilul simţea nevoie să ştie toate. Numele acelor glăsuşoare, numele blăniţilor, a arborilor, a lianelor, a florilor, a gîzelor. Ostenit de vorbă, pe urmă începu să dormiteze. Pe coama pădurii sosi deodată vîntul, cu şuiet sonor. Acesta era alt cîntăreţ. Cu ochii pe jumătate închişi, Benoni voi să-i ştie şi lui numele.
138
  —     Acesta e vîntul care se chiamă austru... îi zise doamna Genoveva. Vine de pe mările de la miazăzi.
  —   De departe ?
  —   De departe.
  —     Poate de acolo de unde mi-ai spus că stă tatăl meu în război cu oamenii necredincioşi.
  —   De acolo.
  —     Eu am văzut în vis pe acei oameni necredincioşi, mamă. Au bot de vulpe şi tin ochi în frunte. Din pricina lor trăim noi despărţiţi de tatăl meu. El îi tăia cu sabia. Avea o sabie de foc.
  Doamna Genoveva oftă, cu ochii în lacrimi, plină de o iamară fericire.
  —     Aşa suna războiul şi glasul păgînului, cum sună acuma vîntul. Deci austrul vine de-acolo.
  Se învăluiau nouri grabnici cătră soare. Toate aceste lucruri nouă trebuiau lămurite copilului, căci el era in primul an al înţelegerii proprii ş-al experienţei. Curind sosi, pe vînt, ploaie; trecu duruind pe văi şi stătu şi vîntul. Soarele reveni. Apoi se arătă curcubeul cătră răsărit.
  —     Curcubeu... murmură copilul. Aşa era sabia aceea ia părintelui meu, pe care am văzut-o în vis. Era aşa cum mi-ai povestit domnia ta despre oşteni de demult, viteji ca tatăl meu. Mai spune-mi, mamă, povestea cu balaurul, cu Sigfrid şi cu faurul cel bă-trîn care trăia într-o peşteră sub pămînt ş-a bătut c-un ciocan greu o sabie mare. Tu ştii, Gelo, că se chiamă curcubeu ?
  —   Ştiu, clipi cinele.
  Copilul ascultă cele dintăi accente ale poveştii vechi, apoi adormi, rezemat de pieptul mamei.
139
XVI
                         Mamă, hai să vorbim de rău oamenii, Căci noi sintem altceva.
   Educaţia unui aşa copil se dezvolta, făr'ă îndoială, altfel decît în cetăţile oamenilor. Trupul lui, scăldat ades în apa şuvoiului, era curat şi fraged, dar în acelaşi timp avea o carne vîrtoasă, cu pielea brunată de soare şi bătută de vînt. îmbrăcămintea îi era din pielcele de iepure şi de vătui, potrivite şi încheiate pe piept şi şolduri. Braţele şi picioarele îi erau goale în vremea sezonului cald. Umbla desculţ şi i se formase un fel de talpă de corn, în care nu pătrundeau ghimpii şi ciulinii. Se căţăra cu uşurinţă pe copaci, fugea cu repeziciune, se tîra eu agilitate în patru labe. Făcea sărituri şi întoarceri ca oricare dihanie a pădurii. Avea miros pentru toate emanaţiile şi privire pătrunzătoare pentru semiobscuritate. Era o fiinţă care stătea cu totul altfel decît semenii săi în faţa lui Dumnezeu. învăţa să descifreze lumea din alte feţe ale ei, decît cele cunoscute copiilor de rînd. Mirosurile şi colorile aveau semnificaţii precise. Glasurile paserilor erau chemări şi răspunsuri, nu sunete vagi. Fjecare vecin, veveriţă, corb, alunar, vulpe ori jder era identificat; avea nume propriu. Direcţiile vîntului, murmurul albinelor aveau schimbări şi corespondenţe, ca şi toate celelalte glasuri şi ecouri ale codrului. Din tot ce era bogăţia pădurii învăţa a cunoaşte ce-i bun : fructele, ciupercile dulci, rădăcinile. Era deprins să cunoască şi veninurile şi să se ferească de ele ca de nişte vietăţi rele. Acestea erau încă mai primejdioase decît lupii şi rîşii, căci pentru fiare avea pe Gelo, avea fuga, peştera de aproape, ochiul şi mirosul, pe oînd veninurile aveau o viclenie
140
ascunsă şi tăcută. Incet-încet deprinse şi ceti toate ale pămîntului, ale apei şi ale pădurii. Află şi numele paserilor străine care călătoreau prin cer. Cunoscu luceafărul de sară şi .steaua dimineţii. Ascultă în zori de ziuă, într-o poiană ferită, sub braţul maicei sale, chemările găinilor sălbatice. Cunoscu negura toamnei şi muşcăturile iernii. Cunoscu şi altceva — nedesluşit şi fantastic : lumea care era dincolo de pădure şi de orizont, lumea din pricina căreia suferise mama lui, oamenii răutăţii, împotriva cărora pregătea el necontenit o pedeapsă. Işi întocmea in fiecare anotimp o lance dintr-un vîrf de brăduţ, pe care o ascuţea şi o pîrlea în vîlvătaia focului. Aştepta să dobîndească ş-o sabie de la faurul cel de sub pămînt şi din poveste.
   Intr-un rînd se suia la deal din cupa de devale a pîrăului. Se scăldase sub lumina puternică a amiezii. Ca de obicei, oînele nu arătase plăcere pentru asemenea joc. Stătuse la mal pe partea de dinapoi, sprijinit în labele de dinainte şi-i urmărise în tăcere zbe-guirile în unda limpede. Copilul evolua graţios, ca-n-tr-un element al lui. Din cînd în cînd se cufunda şi privea cu ochii deschişi pietrele fundului. Trecea uşor pipăind stînca şi mîlul şi încerca să prindă păstrăvi, pitiţi lîngă lespezi. Ii scăpau, căci avea mişcări pripite şi maică-sa îl învăţa necontenit că trebuie să-şi lunece lin degetele spre ei, să-i pipăie şi să-şi strîngă mîna ca un cleşte asupra branchiilor. încerca necontenit de cîtăva vreme această vînătoare şi nădăjduia să izbutească într-o zi şi să ducă mamei lui unul din acei peşti argintii punctaţi cu fum şi sînge.
   —      Mîni am să prind ! hotărî el lui Cîelo, trăgîndu-şi pe trup blăniţa.
   Cînele .bătu din coadă cu simpatie. Şi el era sigur de asta.
141
   Acuma se duceau la deal.
   —   Stăi! ii zise tovarăşul.
   Benoni se opri atent, aducînd lancea cu vîrfu-i negru în sus. în faţa lor aveau tufele de zmeură pe care doamna Genoveva le descoperise întâia oară. Dincolo de tufe era un colţ de pajişte, luminat de un snop de soare. Prin iarba tînără umblau cu mare vioiciune, subt unghiul de lumină, puişori de găină sălbatică. Erau negri şi aveau la ochi ineluşele de mărgean. Cloşca dădea din cînd în cînd chemare de subt o tufă de alun.
   Copilul socotea că Gelo priveşte şi el puii şi cloşca. Deci îi plăceau şi cînelui, cum îi plăceau lui. Insă Gelo nu vedea. El simţea altceva. Ii dăduse veste în nări adierea caldă a zilei:
   Dintrodată, în colţişorul tainic al paserilor izbucni vulpea ca şi cum ar fi căzut de sus. Dar mai degrabă părea că a săltat din pămînt. Se năpusti asupra puilor şi înhaţă trei, unul după altul. Cloşca cîrcîi ascuţit şi se zbătu în sus în crengi, iar puii într-o clipă se făcură nevăzuţi în frunzare. Fuseseră toţi acolo. Nu mai era nici unul.
   «Trei siînt în vulpe», cugetă Benoni. Vulpea era un duşman ş-un hoţ. Prejudecata aceasta şi-o însuşise de la maica lui, împreună cu multe alte învăţături.
   —   Gelo ! şopti el cu hotărîre.
   Ii cerea ajutor. Cînele se hotărîse singur. Nu din pricina puilor de găină ; dar din pricină că avea în el, pe lîngă instinctul obscur, şi motivele stăpînului său omul. Se izbi în tufe. Vulpea se frămînta încă în preocuparea ei, cercetînd în juru-i cu ardoare. Gelo căzu asupră-i năprasnic. O dobori ş-o zugrumă. Străbătu după el şi Benoni, cu lancea aplecată.
   Chelălăiturile dihăniei sunaseră pînă sus, întovărăşite de mormăirile de tunet ale zăvodului. Dăduse strigăt de război şi vînătorul cel mic.
   Se auzi de deasu'pra, de lîngă peşteră, glasul îngrijorat al mamei:
   —   Benoni 1
   —   Aicea sîntem ! răspunse copilul cu semeţie.
   —   Ce este ?
   —     Am vînat o vulpe. A doborît-o Gelo şi eu am lovit-o cu lancea. Ai spus că ţi-ar trebui cinci pentru o blăniţă. Acuma ţi-aducem întâia.
   —     Ai să fii mare vînător înaintea Iui Dumnezeu, ca şi Nemrod, zise doamna Genoveva, ieşindu-i în cale.
   Gelo trăgea dihania moartă, de după grumaz, prin tufe. Copilul o apucă de coama spinării, o opinti în sus şi o aruncă Ia picioarele mamei sale. Doamna Genoveva înţelese incă o dată cu mare bucurie că-şi poate pune nădejdea în acel suflet şi în acel braţ. Benoni avea o semeţie şi o încruntare de sprinceană care-i aducea aminte de altă fiinţă ce-i fusese dragă şi căreia nu-i mai păstrase decît credinţa. Dragostea, sporită ca un flux, curgea numai cătră acea putere a lui Dumnezeu care creştea şi se desăvîrşea în preajma sa.
                                                                                     XVII
                                     Se zice că şi lupii s-ar fi
                                     duşmănind
                                     Ca şi oamenii.
                                     Nu fi se pare ciudat ?
   Benoni înţelesese de la mama sa că-i stăpînul acelor locuri. Doamna mama sa era o principesă şi tatăl lui un comite. De aceea, fără îndoială, şi anima-
143
 lele şi fiarele pădurii îl socoteau ca atare. Nu i se închinau cum s-ar fi cuvenit şi cum făcea Gelo, insă cele mai multe se temeau de dinsul. Altele nu arătau că se tem, dar se fereau domol şi ocoleau pe alte cărări. Astfel se întîmpla cu mistreţii care hălăduiau la tăul din vale. Acolo doamna Genoveva îl învăţase că-i un loc. de primejdie, deci nu înainta intr-acolo decit atit cît trebuia. Se întîmpla, în unele zile, să suie unii dintre porci pe costişe, după jir. El îi vedea de departe şi le simţea mirosul urît. Dacă s-ar fi năpustit asupra lui cu colţii, ştia că putea să se aşeze dintr-un salt deasupra lor în furca unui arbore. Dar mistreţii nu făceau asta ; şi după asemenea lucru mai ales îşi preţuia Benoni drepturile lui de stăpîn : stăteau cu sfîrla înălţată întrebînd adierile şi zgomotele. Mai ales zgomotul, oricît de mic, îi înştiinţa, căci au urechea nespus de ageră. Pufneau deodată scuturîndu-se — parcă ziceau : Vine! el este! ş-o apucau pe coastă înotînd prin tufe şi mărăcinişuri, zbîrlindu-şi coama plină de slim şi răşină şi dînd în dreapta şi-n stînga lovituri cu colţii.
   II ocoleau şi lupii. In vremea verii fiarele acestea erau foarte atente şi viclene mai ales asupra vînatului lor obişnuit pe care-1 urmăreau. Lupanii se deprindeau la popîndoci şi la guzgani, la cuiburi de găini sălbatice şi de ierunci. Iar lupii urmăreau iepurii de la margine, vătuii de căprioară şi viţeii ciutelor. Pădurea era îmbielşugată în hrană pentru dînşii. Benoni îi simţea în apropierea lui; îi da de veste şi Gelo c-un glas anumit cu mormăki încete, dar nu-i vedea decît prea rar, căci şi ei îl socoteau stăpîn şi se sfiau de el. In nopţile cu lună stăteau la sfat, la vetrele lor sub sihlă. Alcătuind planuri de vînătoare, vorbeau despre doamna pădurii şi despre fiul ei.
144
   —     Să ştiţi, grăi într-un rînd unul, că acel domnişor nu se teme de nimeni şi are o lance binecuvîntată. Iar cînd va intra în peştera faurului, care se află undeva pe tănîmul celălalt, *şi se va întoarce cu sabia cea mare, atuncea noi toţi cei din pădure, împreună cu mistreţii şi cu urşii, trebuie să-l urmăm în lume, ca să batem război asupra oamenilor.
   —     De ce să ieşim la lume? a întrebat un lupan dintre cei mai tineri.
   —     Trebuie să ieşim, răspunse lupoaica, pentru că aşa va fi porunca lui. Nu ştiţi voi ce i s-a întîmplat doamnei Genoveva de la oamenii din cetate ? Au prigonit-o pe nedrept ş-au supus-o morţii şi numai prin mila lui Dumnezeu a scăpat aici la noi, în pădure. Acuma toţi cei vinovaţi de nedreptate trebuie să-şi primească osînda.
   —   Cum e acolo şi unde-i acel loc ?
   —     Acel loc e departe, dincolo de marginea pădurii şi de streşina cerului. Ş-acolo să ştiţi că oamenii zidesc case şi cetăţi. Nu pot să vă spun bine cum sînt alcătuite, dar le zidesc. Şi ei locuiesc în acele ciase şi cetăţi, căci n-au peşteri, nici vizunii, cum avem noi. Ş-apo^ ies unii asupra altora şi se bat. Se pălesc cu lăncile'şi se taie cu săbiile.
   —   De ce se pălesc cu lăncile şi se taie cu săbiile ?
   —     Aşa, cum ne batem noi cu ghiarele şi cu colţii, cînd închide iarna izvoarele vieţii şi hrana se împuţinează. Iepurii fug la cîmpii, "puii ciutelor şi căprioarelor au crescut; găinile şi ieruncile nu mai fac cuibare; hirciogul şi popîndocul stau la căldură sub pămînt, lîngă jitniţile lor de grîu şi orz. Atunci şi viaţa noastră e mai grea. Tot astfel fac şi oamenii şi se bat.
10
145
    —     Bine, mormăi lupanul, să mergem, dacă aşa-i porunca şi aşa ziceţi domniile voastre. Insă eu mai degrabă aş sta aici, cu maica mea, în pădure, la umbră şi la hrană bună.
    —     Să nu îndrăzneşti să faci asta, i-a hotărît haita, lovindu-1 cu laba ; căci el e stăpîn şi porunca lui nu se poate să n-o ascultăm.
    De urs, Benoni avea sfială, deoarece încă nu-1 văzuse şi doamna Genoveva îl încredinţase că-i cea mai mare fiară din acelc locuri. Totuşi era bine încredinţat că, atunci cînd îl va vedea, iare să-l înfrunte şi are să-l supuie. Nu-i nici ursul aşa de prost, cugeta el, să nu ştie hotănîrile lui Dumnezeu şi să nu-şi cunoască stăpînul.
    —     Eu cred că are să mă cunoască... zi.se el mamei sale.
    —     Are să te cunoască. Dacă vine spre tine să nu te temi, dar nici să nu te sui în copac. Să-i arăţi mai ales oît de repede ştii s-ajungi aici la peşteră. După asta îndeosebi are să te preţuiască.
    —   De ce să nu mă      sui în     copac ?
    —   Pentru că asta face şi el cu uşurinţă.
    —   Dar de fugit, nu    fuge ?
    —   Fuge, Insă nu ca    tine. Şi are să  steie in loc, pri-
 vindu-te cu admiraţie.
    —     Domnia ta eşti şireată, dragă mamă, totuşi să ştii că aşa am să fac.
    Copilul rîdea frumos, cu dinţişori albi, şi doamna Genoveva îl trase la sin, imbrăţişîndu-1. Era intr-adevăr domn, căci Dumnezeu pusese în el ascuţimea inteligenţei. Avea şi imaginaţie, care-1 fura spre o lume alcătuită arbitrar, ansă inteligenţa răzbatea din el ca puhoiul argintiu de-aproape, din umbra şi sihla stîncilor.
146
   Celelalte vietăţi se tupilau în calea lui, ori ţupăiau în crengi zburdînd, ori îi făceau sărbătoare de cîn-tece. De multe ori se oprea subt arcul unui fag, chema veveriţile cu glas şi le dădea porunci. Ele se iţeau prin crengi şi-l priveau cu ochişori veseli, apoi săltau dintr-un copac în altul, plutind pe cozile lor stufoase. Iar se întorceau şi-l priveau pîndindu-1 şi-i răspundeau c-un hîrîit subţirel şi moale.
   Observase într-un rînd, deasupra poienii, un hultan care se rotea în cercuri line. Soarele străbătea prin penajul dungat al aripilor lui. 'Işi mişca pliscul negru. Ii lucea spre pajiştea de jos cînd un ochi, oînd altul. Dintrodată, ca şi cum s-ar fi scufundat cu plumb în aripi, veni asupra pămîniului, vîjîind. Un iepure ţupăi în aceeaşi clipă din marginea poienii, zvîrlindu-se în fugă, cu urechile plecate pe grumaz. Hultanul îl ajunse. II ciocni cu pliscul şi-l bătu cu aripile. Iepurele se întoarse pe spate şi-şi repezi spre duşman ghiarele picioarelor de dinapoi. Paserea se retrase o clipă   în sus,       fîlfîind. Se pregăti să atace iar.
   —   Du-te!          îi strigă copilul, din   bătătura peşterii.
   Privea cu sprinceana încruntată şi c-o mînă în şold.
   Iepurele se răsuci pe picioare, încercând iar să scape în fugă. Duşmanul îl lovi din nou.
   Atunci Benoni smulse de lîngă stîncă lancea şi se repezi. Gelo fu intr-o clipă alături. Astfel au arătat hultanului a cui e acea stăpînire. Şi cînele aduse lîngă foc iepurele ciugulit de clonţ şi străpuns de căngi. Paserea se sui în zbor oblic deasupra poienii; se roti
o  dată şi ţipă mînios, c-un glas ciudat de om.
   La cîteva săptămîni după solstiţiul de vară, într-o sară    cu lună plină, nouri cu forme ciudate             începură
să izvorască             dinspre orizontul de   miazăzi.   Aveau o
coloare albăstrie şi erau tiviţi cu argint. Se desfă-
147
şurară lîn sus, înspre lună, pînă ce-i acoperiră lumina, apoi înaintară cătră creştetul bolţii. Curînd tot ccrul se căptuşi şi coloarea aceea frumoasă dintru început se posomori ca o funingine. Era o linişte ca niciodată şi pădurea sta fără un tremur de frunză, aşteptînd cu înfricoşare. Globuri de foc tresăreau la sud, în această tăcere împietrită. Copilul le observa din gura peşterii. Stătea şi mama lui alături de el, în picioare, privind. Cîteod-ată parcă clipeau depărtările, zbătîn-du-şi pleoapele.
   —  Vine furtună şi ploaie, zise doamna Genoveva.
   Intr-adevăr, la această observare începu a-i răspunde tunetul, mormăind la foarte mari depărtări. După un timp, fulgerul se desluşi în linii rupte. începu să detune podul cerului, cu huruiri prelungi. în lucirea albă a fulgerelor, Benoni văzu dintrodată fagii din marginea poienii privindu-se şi mişcîndu-şi în fior frunzele. Toată pădurea din preajmă începu să şuşuie cu spaimă şi el o pricepu pînă în fundul sufletului lui, fără să-şi desluşească ce se întîmpla, ce duh al fricii intră în fiinţi şi în lucruri. Brusc sosi furtuna ca o revărsare de puhoi. Codrul se zbătu prelung şi-şi ridică în spulber şi-n foc braţele-i nenumărate spre cer. Pocnete de crengi rupte se amestecară cu mugete. Sclipirile erau ca nişte fulgere de soare şi răneau ochii, iar tunetul copleşea imediat cuprinsurile.
   Copilul avea un simţimint pe care nu şi-l bănuise. Era în el spaimă, ca şi în toată pădurea. Stăpînindu-şi bătăile inimii şi strîngîndu-şi buzele, cu toate acestea se îndărătnicea să privească. Doamna Genoveva se lăsă în genunchi, cu palmele împreunate în rugăciune. II atinse cu fruntea şi-l îndemnă c-o privire să facă şi el acelaşi lucru. Cu toată vrednicia şi semeţia Iui de domn, acuma începea să înţeleagă acele lucruri
148
nedesluşite despre care-i vorbea doamna maica sa, la rugăciunile lor de sară.
   «Pînă acuma nu l-am cunoscut»...""îşi şoptea el, tresărind la sfîşierile măreţe ale fulgerelor.
   închidea ochii ^aşteptînd trăsnetele; apoi iar iîi deschidea, curios să vadă toată întîmplarea. tn zbuciumul din preajmă păru că naşte o volbură. Pădurea se deschise pînă lîn adînc, cerul se despică subt o sabie de flacără şi tunetul fu mai mult un .răcnet rupt ş-un cutremur1 al stihiilor. Doamna Genoveva îşi plecă fruntea la pămînt. Benoni începu a scînci. In marginea poienii ardea, despicat, un brad vechi.
   —      Ce este, mamă ? întrebă copilul, cuprinzînd pe doamna Genoveva şi lipindu-se de ea.
   Ea îl mîngîie cu lacrimi. Şopti mai 'mult cătră sine :
   —      Astfel va lovi pe cei păcătoşi, iar drepţii îi vor primi în faţă lumina.
   De şi nelămurit, Benoni simţea în mama lui o durere tainică şi veche pe care i-o ascunsese, ori nu fusese el in stare să i-o pătrundă. Deci mama lui suferea în acest loc, unde el se socotea fericit. Stătea deasupra un ajutor mai mare deoît al lui, care o înfricoşase, dar întru care nădăjduia.
   Tăcu, privind cu ochi uimiţi pojarul bradului.
   Ploaia sosi în vîrtejuri sucite, pe cînd tunetele se depărtau şi fulgerele se scriau în zigzaguri curate pe bolta nourilor. Vîntul se alină ; ploaia spori în bulbuci calzi. La lumina bradului păreau că sar, în bătătura de piatră, broscuţe fantastice. Cu toată curgerea de apă, b.radul ardea cu grabă, pîrîind şi împroşcînd scintei.
   —      Dacă ne-ar trebui foc, zise rîzînd Benoni, ne-am duce să luăm dintr-.acela al lui Dumnezeu.
149
   Doamna Genoveva îl îmbrăţişa şi-l sărută.
   —   Ţi-a fost frică ?
   —   Mie ? Nu mf-a fost frică.
   Doamna Genoveva era foarte dispusă să-l creadă, de şi-i simţise carnea tremurind sub degetele ei. El Însuşi era acuma bine încredinţat că nu se umilise, deoarece mînia măreaţă desfăşurată în faţa lui era pentru cei care făceau să sufere pe maică-sa. Simţi nevoia să-şi dovedească şi altfel această tărie. Desfăcu de pe el blăniţa de vătui şi, în pielea goală, trecu sub ploaia caldă, întinzînd braţele in laturi, înăl-ţînd fruntea şi rîzind. Se duse cătră făclia bradului, lunecînd prin tină şi bălăcind cu picioarele. Strigă pe cine. Gelo veni îndată după el, apoi fu de părere că-i mai bine Ia adăpost decît cu blana udă. «Ar trebui să şi-o dezbrace şi el ca mine», se gîndea, rîzînd, Benoni, şi-l chemă iar. Dar Gelo nu vroia să lepede blana.
   Ploaia stătu şi pojarul bradului se risipi în fluturi care zburau prin poiană şi-şi căutau loc la întuneric.
   In acea noapte, mama şi fiul se culcară tîrziu, după ce închiseră peştera, şi dormiră neliniştiţi. Mai ales doamna Genoveva se răsucea întruna pe culcuşul ei de muşchi. Intr-o vreme ochii i se ţintiră fără somn spre bagdadie, în lumina misterioasă pe care luna de afară o răsfrîngea în strugurii de stalactite. Tresă-rise ceva, în noaptea aceea, în fiinţa ei: o teamă nouă, ori o nădejde? Era un semn al eliberării apropiate? Plinse lingă copil, nădăjduind cu ardoare să se îndeplinească prevestirea trăsnetului.
   In altă parte a codrului, în sihlă, lupii stăteau tupi-laţi în culcuşuri, cu boturile pe ghiare, avînd în ei spaima pămîntului. După ce trecu furtuna şi durui în frunzare ploaia, începură să se mişte, simţind, după
150
groază, foame. Ieşiră la marginea vetrii lor familiare, se aşezară pe cozi şi înălţară boturile spre lună, scîn-cind. Acolo, în discul de aur sus, stătea zugrăvită umbra strămoşului lor şi ei îl chemau încet, scîrţîind din gîtlejuri.
  —     Acuma-i vremea să ieşim la vînătoare, zise haita cea bătrînă. Ploaia stă ; conteneşte vîntul. Pe boare proaspătă, simţim bine iepurii şi vătuii.
  —   Să mergem, răspunseră lupanii cei mai vechi.
  —   Eu nu merg, mormăi leneşul.
  —     De ce nu mergi ? Fiecare ins din pădure e dator să lucreze. Numai cînii, care sînt nişte bastarzi de demult, au găsit mijlocul să nu facă nimic şi sa trăiască robi în cetăţuile oamenilor.
  —     Cred că nu fac aşa de rău pe cît se pare. Dumnezeu ne-a blăstămat să ne cîştigăm hrana prin muncă şi suferinţă, iar cînele, fratele nostru, a găsit raiul primordial.
  —   Unde ?
  —   Lîngă om, care-i fiul lui Dumnezeu.
  —     Aşa ţi se pare ţie, leneşule. La viclenii de acestea te pricepi. Insă fă bine şi te supune legii care a fost dată lupilor. Altfel te batem, te zugrumăm şi te lepădăm dintre noi.
  Lupanul rînji şi chelălăi cătră strămoşul său din lună.
  —     Aş vrea să văd cine îndrăzneşte să se măsoare cu mine. Eu sînt cel mai vechi lupan şi am ceafa cea mai groasă.
  —   Ai să vezi îndată.
  Inălţîndu-se în sus, încordîndu-şi spinarea cu coama zbîrlită, haita îi hîrîi aceste ameninţări şi veni asupra lui. Lupanul se ridică şi el domol de la pămînt şi rînji iar. Lupoaica îl izbi cu colţii. El se feri într-o parte.
151
Apoi, c-o repeziciune care era incă necunoscută de toţi în fiinja lui, se întoarse brusc şi încleşta urechea mamei lui, sîngerind-o.
   Bătrînă slobozi un urlet. Căscînd • gura-i enormă, îşi sticli dinţii galbeni şi se izbi la atac din nou. Lupanul însă era mai sprinten şi nu voia să-şi primească pedeapsa. La urletul mamei, năvăliră trei generaţii de lupani şi se învălmăşiră, scrijelind şi scriind cu sînge blana sură a leneşului. II rostogoliră la pămînt; clămpăniră asupra lui; îl răsuciră cu pînte-cele în sus şi voiră să-i deie afară măruntaiele. Cu încordarea disperării, leneşul izbîndi să se puie iar pe picioare, primind cu mare vrednicie asalturile fraţilor lui. Judecata îi era făcută şi osînda dură. Trebuie să piară sub colţi. Piciorul drept de dinainte îi era acuma încleştat de lupoaică. Simţi cum maica lui i-a rupt şi i-a smuls laba. C-un urlet nebun sări peste învălmăşeală şi, numai în trei picioare, cu montul sîn-gerînd, se năpusti în tufişuri, apoi pe-o cărare, apoi în pîrău, apoi în lungul apei la deal.
   Cei din urmă îl prigoniră încă o bucată de vreme, adulmecînd pe urmele lui, asmuţindu-se şi chelălăind. Pedeapsa trebuia îndeplinită cu desăvîrşire. După ce-i rup gîtul şi pîntecele, îl împart şi-l hăpăiesc. Astfel folosul justifică şi mai bine osînda. Dar lupanul, de şi leneş, ştia să fugă. Lenea lui era compensată şi de o ascuţime deosebită a minţii. Din cînd în cînd se oprea, întrebînd lumina lunii, boarea nopţii şi tăcerea. Fără călăuz şi' mai proşti din fire, urmăritorii se opriră de la o vreme. Se uitară spre discul de aur şi spre strămoş, dar acela nu le da nici un semn. Auziră urletul lupoaicei din urmă şi-şi aduseră aminte că acolo-i toată nădejdea de dobîndă şi numai sub porunca ei pot fi buni vînători. Decî se întoarseră.
152
   Lupanul sui la deal pînă sub duruitoare. Acolo feri pe după tufărişuri dese de brăduţi încîlciţi în rugi de mure. Larma apei nu se mai auzea. Se deschidea inainte-i o poiană în lumină. In celalalt capăt al poienii clipea încă, subt uşoare fîlfîiri de spuză, jarul unui brad. Intre rugii de mure şi acel brad, în bătaia discului de aur de la miazăzi, era intrarea peşterii, unde locuiau oameni, stăpînii acestei păduri. O femeie subţire şi înaltă, cu pletele pe umeri, care cunoaşte taina focului, ş-un prunc îndrăzneţ de care au început a se sfii sălbătăciunile pădurii. Cu acel prunc care poartă lance, iese totdeauna şi zăvodul cu spini la grumaz. Asemenea cîne ghimpos n-au văzut lupii •de cînd ţin ei minte. E aşa de mare şi de groaznic, încît nimene nu-i poate sta împotrivă. Şi e şi bun şi viclean vînător. Dar mai ales îi plăcea lupanului că vorbeşte cu omul şi trăieşte cu el în bună înţelegere.-Femeia şi pruncul îl mîngîie şi-i dau cu mîna lor mîn-care trecută prin foc. După ce mînîncă, se aşează şi el în preajma acelui zeu misterios cu limbi şi braţe roşii, şi dormitează. Leneveşte fără grijă şi duce o viaţă fericită. Umblă la vînat din cînd în cînd şi numai de petrecere. Atuncea îi dă ajutor şi pruncul. Viaţa aceasta i se pare lui cu mult mai bună decît a celor din fundul sihlei, care l-au osîndit, l-au bătut, l-au sîngerat şi i-au rupt laba.
   Aşezîndu-se pe pîntece, lupanul întinse înainte montul şi începu a linge sîngele. Apoi ţinu neclintit laba ruptă, pînă ce sîngele se închegă. Atunci începu să dormiteze clipocind, cu ochii aţintiţi în jurul bradului, şi-l cuprinse un somn uşor ş-o slăbăciune.
   A doua zi dimineaţa, într-o mare izbucnire de soare, doamna Genoveva şi copilul, urmaţi de cîne, trecură
                                                                                                                                                               153
 i
la pîrău, ca să se spele şi să-şi ia provizia de apă. După ce se întoarseră şi se cinchiră la gura peşterii, izbucni, între plete de crengi şi vreascuri, focul, acea minune, pe care n-o pot pătrunde niciodată fiarele.
   Gelo îşi înălţă botul în vînt şi stătu un timp între-bînd adîncurile umbrei, apoi porni singur, luînd-o, după obiceiul lui, în lungul pîrăului, la vale. Merse aşa un timp cătră domeniile lui. Auzi într-o vreme strigătul lui Benoni şi se opri. Strigătul nu se repetă. Auzi în urmă paşi. Poate vine copilul după dînsul. Pe urmă nu mai simţi nimic şi porni iar înainte. Iar se opri, căci iar se simţea urmărit. Atunci i se îndoi luarea-aminte. Urechile-i erau ciulite; făcea ocoluri scurte, ca să primească în nas emanaţiile din urmă: Supraveghea furcile fagului şi arcurile cetinilor de molizi, ca să vadă' dacă nu cumva ii vine primejdia de sus, de la linx. Căci simţise cindva, în expediţiile Iui, putoarea acelei dihănii. Nu era nimic deasupra. Pe pămînt însă, din susuj apei, venea pe urmele lui altcineva decît copilul.
   Ocoli tăul porcilor. In regiunea aceea era un iniros aşa de aspru, încît se simţea necontenit în primejdie. Nu mai era în stare a adulmeca nimic altcevia. Subt
o  muche de stincă, într-un loc ferit, o scroafă a fătat şapte purcei. Intr-o dimineaţă, cînd va fi prilej bun şi scroafa s-a coborî la scăldătoare, poate să deie o raită la ascunzişul acela şi s-aducă la peşteră un vînat nou. Apucă pe purcel dintrodată de rit, ca să nu coviţe, şi-l duce in salturi la deal prin marginea pîrăului, prin apă, ca să-şi piardă urma.
   Acuma-i lasă pe mistreţi in legea lor şi-n domnia lor. Intre ei nici lupul, nici ursul nu pot intra fără primejdie de moarte.
154
   Cînd răzbi în luminişul din vale, în locul unde avea obicei să vîneze, Gelo auzi un semnal străin de vînătoare. înţelese dintrodată că-i un lup. Ii abătea un iepure, care venea ţupăind, cu urechile înălţate, prin hăţaş. Se izbi împotriva* lui şi-l lovi, doborîndu-1. După ce-1 scutură de grumaz şi-l zugrumă deplin, lăsîndu-1 întins la picioare, cînd întoarse pieziş capul, văzu pe cel care-i abătuse vînatul. Era lup, aşa după cum primise înştiinţare. Stătea neclintit, privindu-1 de la douăzeci de sărituri. N-avea în înfăţişare nimic duşmănos. Dimpotrivă. Laba dreaptă, de dinainte şi-o ţinea ridicată ş-o agita întruna, parcă-i făcea un semn.
   Gelo porni cu luare-aminte cătră el. Lupanul îl aştepta, cu coada subpusă. Apoi se tupilă, cu laba lui ruptă necontenit în neastîmpăr. Cum s-a petrecut această recunoaştere între rude depărtate şi cum a lămurit cînelui lupanul întîmplarea lui şi dorinţa care-1 stăpînea, Gelo a spus mai tîrziu lui Benoni, într-un chip destul de desluşit. Cu mult mai tîrziu, cînd laba ruptă se vindecase şi cînd amîndoi vînau în bună înţelegere pe vale. Lupanul sta încă ferit de peşteră şi ieşea numai cînd Gelo cobora pe pîrău. Intr-o vreme copilul simţi această tovărăşie, o urmări şi o observă. începu a spune despre ea doamnei Genoveva, ş-atuncea lupanul cel străin dobîndi numele pe care l-a purtat mai tîrziu pînă la sfîrşitul vieţii. Benoni i-a zis Lup-Ciung. Atuncea şi Gelo începu a-i lămuri întîmplarea. Abia cătră iarnă Lup-Ciung îndrăzni a se arăta, pe vine şi bătînd din coadă, în preajma peşterii, şi Benoni îi adresă de departe, de lîngă foc, cea dintăi chemare.
   —  Vină la mine, Lup-Ciung.
   Lup-Ciung a venit; însă culcuşul lui şi l-a păstrat în pădure, într-un loc anumit, numai de el ştiut.
155
XVIII
                                Fratele meu orb mi-a dovedit, Cu drept cuvînt,
                                Că nu există soarele.
                                E o invenţie a celor care văd.
   In locuri foarte depărtate, dincolo de munţii Pi-rinei; în cimpiile Spaniei, corniţele Sigfrid zăcuse îndelung. înainte de a cădea cu desăvîrşire copleşit, încercase părintele Laurenţiu să-i aprindă în suflet şi-n minte o lumină. Venise in cort şi fusese faţă la schimbarea legăturilor, după aceea aşteptase acel oftat de alinare care precede unui răstimp de tihnă. Atunci ceruse slujitorilor să fie lăsat singur, se aşezase la căpătâiul bolnavului şi-i cuprinsese mina.
   —      Luminate domnule comite, i-a zis bătrînul, dacă te simţeşti mai bine, ingăduie-mi să-mi fac datoria spunindu-ţi cit mai degrabă cîteva cuvinte.
   —      De ce cît mai degrabă, părinte ? îmi este cumva viaţa în primejdie ? zîmbi corniţele. Şi-ţi este teamă de soarta sufletului meu ?
   —      Nădăjduiesc că Dumnezeu va binevoi să te păstreze în putere pentru slava sa, domnule comite, răspunse bătrînul. Vreau să vorbesc despre scrisoarea pe care ai primit-o şi de porunca pe care ai dat-o.
   —      Vai, părinte, aceasta-i a doua rană. care nu cred să se mai vindece. Am crezut în soţia mea ca într-un înger şi văd că m-am înşelat. Fapta ei insă îşi va primi fără intirziere plata.
   —      Au îmi vei îngădui, luminate domnule comite, să te întreb din ce vezi că te-ai înşelat ?
   —   Văd din cartea pe care mi-au cetit-o.
   —   Eu n-am văzut tot astfel, luminate doamne.
   —   Se poate ? Dar Golo este credinciosul meu. L-am
156
 ridicat din tină şi l-am aşezat la loc de cinste. Ar fi cu putinţă oare să se facă vinovat de asemenea uneltire ? Şi cu ce scop ? Cu ce i-am greşit, ca să-mi dea o lovitură mai gl-ea decît cea pe care o am la tîmplă ?
 Părintele Laurenţiu tăcu o clipă.
 —      Luminate domnule comite, începu el iar blind, dă-mi voie să-ţi amintesc că şi ucigaşii au drept la judecată şi la apărare şi osînda vine după aceea. Ascultat-ai pe doamna comitesă ? N-ai ascultat-o, căci <* te-ai aprins de mînie şi ai lovit in aceeaşi secundă. Totuşi trebuie să dai răgaz măcar inimii domniei tale
 şi gîndului, să ţi-o înfăţişeze. Ai cunoscut-o în iubire şi credinţă. Nici odinioară nu ţi-a dat dreptul să te in- , doieşti de curăţia ei. N-ai găsit, in aceste gînduri şi-n inima domniei tale, măcar o clipă de îndoială ?
 Corniţele întoarse spre bătrîn ochi uimiţi. Parcă se trezea dintr-un somn.
 —   Ar fi oare cu putinţă să fie nevinovată ?
 —      E nevinovată, domnule comite. -Ieşi din negura mîniei, lasă judecata să pătrundă faptul şi vezi că nu se poate să fie vinovată.
 Rănitul incepu a se frăminta cu mare nelinişte.
 —      Nu se poate; am hotărit; Golo e un om în care mă pot încrede.
 —   Dar dacă domnul Golo se înşeală ?
 Corniţele Sigfrid rămase dintrodată cufundat într-o
 tăcere întunecoasă.
 —      Dacă se înşeală, urmă şoptit pater Laurenţiu, ori e într-o stare^de nebunie, ori va fi fost îmboldit de alte pricini pe care noi nu le cunoaştem ? Ingă-duie-mi, luminate domnule comite, să-ţi spun, cu tot respectul, că ai dat o poruncă pripită. Din moarte,
157
niniene nu se mai întoarce. Cînd vei afla adevărul, ori îl vei bănui, va fi prea tîrziu.
   Corniţele se ridică in culcuşul lui cu mişcări pripite şi voi să-şi rupă legăturile.
   —   Părinte, strigă el, încredinţat eşti de ce spui ?
   —     Sint încredinţat, luminate doamne, şi te rog să stai liniştit. Dacă Domnul Dumnezeu binevoieşte a face lumină in noaptea domniei tale şi-n minia care te-a copleşit, atunci este vreme să repezi alt slujitor, care să oprească porunca dintăi.
   —     Este vreme, părinte, este vreme. Ai dreptate. Trebuia să cuget, trehuia să cercetez, trebuia să aştept. In asemenea împrejurare niciodată nu poate fi prea tîrziu. Domnia ta, părinte Laurenţiu, îmi cunoşti calităţile şi cusurul. Sint bun şi blînd din fire ; insă supus violenţei. Atunci, ca şi-n clipa cînd sună trimbiţa de război şi înalţ sabia, văd roş înaintea ochilor. Aş fi vrut ca asupra soţiei mele să nu cadă nici umbra unei bănuieli. Şi dintrodată sosesc pînă la mine veşti ca acelea pe care mi le-ai cetit. N-am putut face altfel, căci am fost în natura mea şi-n dreptul meu. Dai recunosc că mai bine era s-aştept. In acea clipă n-aş fi recunoscut, dar acuma recunosc. Poate-i nevinovată, ai dreptate, ş-iatunci va pieri Golo.
   Bătrînul clătină din cap cu întristare.
   —     Nu vreau asta ; se va vedea ce vei binevoi a hotărî cînd vei judeca, luminate doamne.
   —     Aşa este. Să plece numaidecît Vincenţiu Scutierul. Scrie poruncă să nu cuteze a se atinge nimeni de doamna comitesă pînă ce nu mă voi întoarce eu la castel. Să fie lăsată în cămările, ei şi să i se deie cinstea cuvenită. Asta scrie; şi să nu îndrăznească nimeni altfel. Iar porunca dintăi să fie ca şi cum nici n-ar fi fost. Hotărăsc să incalice pe loc slujitorul;
158
 să i se deie cal bun şi bani şi să nu se oprească pînă ce n-ajunge pe Bartolomeu. Dacă nu-1 ajunge, atunci cînd se va apropia de castel, să deie semn de departe din corn. Asta să faeă şi să plece pe dată. Adă-mi cartea, să pun sigiliul cu mîna mea. Să vie şi Vincenţiu, să-i întăresc şi prin grai poruncile.
   îndată sosiră slujitori. Se făcură pe dată pregătirile. Părintele Laurenţiu alcătui cartea. Corniţele puse sigiliul. Tezaurarul aduse în pungă de piele duca ţii de aur. După aceea se făcu linişte. Bolnavul încercă să adoarmă, dar nu putea şi, într-un tîrziu, chemă iar pe părintele Laurenţiu la căpătâiul său.
   —      Cind am greşit, părinte ? il întrebă el cu ochii in friguri; astăzi ori ieri ? Am îndoieli şi nu-mi pot găsi
 • linişte. Dar dacă soţia mea va fi fiind totuşi vinovată ? A călcat în picioare onoarea mea fără pată. Am dreptul s-o ucid I
   —      Luminate doamne, vei judeca şi vei ucide la timp.
   —      Aşa este : am timp. Ai încercat să mă încredinţezi că e nevinovată. Ai vrut să-mi alini suferinţa ; află insă că am intrat într-un iad al nehotăririi.
   —   E nevinovată, luminate doamne.
   —      Atunci va cădea capul lui Golo. Vreau numal-decit să aflu adevărul.
   —      Acesta e in stăpinirea lui Dumnezeu, luminate domnule comite.
   —      Aşa este, aşa este... şopti gîfiind Sigfrid, in-trind cu desăvlrşire in febră.
   Citeva zile şi nopţi trăi intre vedenii tulburi. Slujitorii aduseră, călare pe un catîr, un medic din tîrgul cel mai apropiat. Purta o pălărie naltă, care mergea ascuţindu-se cătră virf, ş-un săcuşor de piele cu unelte misterioase. După ce privi pe bolnav din partea
159
 dreaptă a căpătâiului, trecu dincolo şi-l privi şi din partea stingă. Atunci clătină din cap, incruntind sprinceana, dovedind prin asta că a descoperit adevărul. Rosti chiar citeva cuvinte necunoscute, ceea ce umplu de respect pe slujitori. Hotărî apoi că bolnavul trebuie dus numaidecît la tirg, într-o locuinţă închisă, deoarece toate bolile, mai ales cele de stomac, se agravează in atmosfera plină de curenţi conlrari a unui cort. Părintele Laurenţiu luindu-şi libertatea să atragă luarea-aminte a învăţatului că domnul comite sufere mai ales de o rană la timplă, medicul îl privi din înălţime.
    —     Ştiam asta ; se şi vede, zise el, cu demnitate. Voi adăogi că, în asemenea împrejurare, prescripţia mea trebuie îndeplinită şi mai grabnic. Pentru sufe-rinţile interne camera e necesară'. Pentru leziunile externe camera este indispensabilă.
    —     Se pare că măria sa are friguri... işi permise a observa părintele Laurenţiu. Are friguri şi aiurează.
    —     Asta e rezultatul umorilor mefitice. Trebuie să le eliberăm. Am o lanţetă bună, cu care voi da drumul singelui priq braţul sting.
    Slujitorii, purtară cu grijă pe domnul lor pînă intr-o ' locuinţă de zid. Acolo medicul işi puse în lucrare lanţeta. Adăogind şi alte ştiinţi şi vorbe, izbuti să alunge febra. Domnul comite se întoarse dintre vedenii în lumea obişnuită şi privi în juru-i c-un zîmbet stins. Se minună întrucitva de aşezarea durabilă întru care se afla şi de patul larg, cu polog; apoi înţelegînd, după înfăţişare, că are de-a face cu un savant chirurg, ii ceru să-i comunice dacă a împăiat capul trădătorului.
    —   Care trădător ? întrebă, cu semeţia lui, medicul.
    —   Capul lui Golo.
160
   Modicul se înclină şi declară că l-a împăiat. Apoi isi împărtăşi in şoapla, faţă de părintele Laurenţiu, convingerea că boala merge bine şi bolnavul, în orice caz, dovedeşte o mare tărie de caracter.
   Domnul comite mai intră de cîteva ori între vedenii, apoi binevoi să le abandoneze cu desăvîrşire. După patruzeci şi nouă de zile de călătorii, făcu popas şi pofti să minince o friptură de batal şi să beie o cupă de vin de Alicante. Mestecă de citeva ori din friptură şi gustă în vîrful limbii vinul, apoi rămase gînditor pe spate, palid, cu fruntea lucie şi cu barba rară. Era slab şi întristat şi încerca să-şi aducă aminte de întim-plări bizare dintr-o rătăcire pe alte lărinuiri.
   După citeva zile văzu însfîrşit că are in el o întrebare. Făcea legătura cu trecutul şi dorea, să afle ştire despre soarta soţiei sale.
   Părintele Laurenţiu ii mărturisi ca incă nu ştie nimic. Dar bolnavul fu atît de neliniştit in zilele următoare. incit învăţatul doctor porunci să fie eliberat de această pedeapsă a îndoielilor. Astfel domnul comite află că scutierul s-a întors ş-a adus veste cum că a ajuns prea tîrziu. Doamna comitesă fusese supusă morţii impreună cu pruncul său, intr-un loc ascuns, in pădure.
   Medicul avusese dreptate. Bolnavul primi vestea fără nici o mişcare. închise ochii şi rămase aşa, scuturat numai de o uşoară înfiorare. Apoi îi apărură lacrimi la colţurile pleoapelor. într-un tirziu porunci cu glas slab să fie lăsat singur, şi pofti pe doctor să binevoiască a nu se. mai înfăţişa niciodată la paiul lui. Astfel poate va izbuti să moară.
   —      Sint încredinţat că are să trăiască, şopti părintelui Laurenţiu, învăţatul. Aş dori să nu uiţi, respectabile părinte, că mi se datoresc trei ducaţi. Acuma
\ J — M, Sadoveanu — Opere n
161
îţi pol spune că un meridional al nostru, cu asemenea rană şi febră, de mult ar fi trecut în paradisul strămoşilor. Aceşti uriaşi de la nord au două inimi. Cind îşi încetează una bătăile, porneşte cealaltă. Daţi-i friptură şi vin şi se va face bine. Şi lăsaţi-1 să taie şi să impăieze capul despre care vorbea.
   După cuvîntul învăţatului, de şi foarte cu încetul, sănătatea domnului comite s-a restabilit. A stat multă vreme, in zile lungi de gînduri, într-un scaun, sub florile şi sub fructele unui portocal carc-i încununa balconul, încălzindu-şi la un soare străin rana. Uneori aştepta să intre în el deplin puterea vieţii, ca să se întoarcă din nou în vîrtejul războiului, să piară acolo într-o învălmăşeală eroică. Alteori cugeta să întreprindă o' călătorie de trei ani la locurile sfinte, ca să îngenuncheze Ia mormîntul Mîntuitorului, cerînd izbăvire pentru greşala ce săvîrşise. Iar în alte dăţi se surprindea nădăjduind că hotărîrea lui a fost dreaptă, îndată insă îşi scutura fruntea, apoi rămînea neclintit, şi doamna Genoveva îi apărea ca o vedenie curată şi albă sub .florile portocalului.
   Cînd putu să încalece, îi veni veste că războiul cu necredincioşii s-a încheiat şi prigonirea maurilor va începe în altă campanie, cînd domnii regi şi baroni vor putea strkige iar bani şi oşteni şi sfîntul Papă de la Roma îşi va da iarăşi binecuvîntarea sa. Domnul comite işi adună slujitorii şi soldaţii şi porunci întoarcerea la Trever.
   Sosi astfel in valea Mozelei, cătră domeniile sale, pe neaşteptate, înspre sfîrşitul toamnei. Poposi sara, in cel dintăi sat de .sub stăpinirea sa. Slujitorii des-călecară şi rămaseră tăcuţi în jurul său, cum le era de mult obiceiul. Vestea sosirii stăpînului se răspîndi fulgerător şi ţăranii se grămădiră în jurul suitei, cu
cuşmele în mină şi pletele în ochi. Măritul stăpîn plimba o privire fără zimbet in jurul său. Lumina amurgului se răsfringea in ochii lui ca intr-o apă tulbure.
 —      Cum aţi trăit aicea, oameni buni, în vremea lipsei mele ? a întrebat domnia s:a corniţele.
 —      Am trăit bine, luminate stăpîne, a răspuns unul dintre bălrîni ; dar am fost întristaţi de multe veşti rele.
 —      A venit cumva zvon despre moartea mea ? zîmbi Sigfrid.
 —      A venit asemenea zvon, prea luminate, şi ne-am temut de alţi stăpîni răi în locul celor buni, şi de vremuri cumplite., Am mai fost loviţi in inimă, doamne, şi de vestea altei morţi, care ş-aceea ar fi fost bine să nu se adeverească. Dar s-a adeverit, şi pentru asta muierile noastre poartă ş-acuma broboadă cernită.
 Domnul comite aţinti spre bătrin privireă-i neguroasă.
 —      Cum te chiamă, bălrînule ? întrebă el, c-un glas schimbat.
 —   Numele meu e Toma, luminate doamne.
 —   Ce ştii tu ?
 —      Ştiu ce ştie lot poporul adunat aici, măria ta, îndrăzni bătrînul. Veştile umblă prin lume, măria ta, şi am aflat şi despre porunca de oprire a morţii, care a sosit în grabă de la război; dar acea veste a căzut prea tîrziu, cind doamna noastră pierise.
 Corniţele Sigfrid stătu o vreme in tăcere, cu bărbia in piept.
 —   Să vie aici părintele Laurenţiu ! porunci el.
 Vestea trecu in urmă şi părintele Laurenţiu inaintă
 pe asinul lui. Prăvălindu-se intr-o parte de pe spinarea animalului, trase dintr-unul din desagii de piela
11*
163
Cartea de rugăciuni şi veni lingă domn. Se inelir 1 ă şi-şi mărturisi prin glas prezenţa.
   Corniţele Sigfrid tresări.
   ■— Părinte Laurenţiu, zise el cu blîndeţă, vei binevoi să faci o slujbă pentru cei morţi, in bisericuţa satului. Mergem s-o ascultăm. Şi dăruim oamenilor din acest loc scutire pe un an de biruri şi îndatoriri cătră domnia mea. Aceasta pentru iertarea unor gre-şale a celor vii şi poate şi a celor morţi.
   Sătenii îngenunchiară şi părintele Laurenţiu îi bine-cuvîntă cu cartea.
   —     Doamna noastră, îndrăzni iar bătrînul Toma, a fost nevinovată ca şi pruncul său. Şi au pieriLamîndoi de sabia gealaţilor.
   Corniţele Siglrid suspină. Cu capetele plecate în ţarină, unele dintre muieri începură a plînge şi a se tingui.
   După slujba parastasului, corniţele Sigfrid rupse popasul alaiului său. Porunci brusc înaintarea. Trudiţi şi flămînzi, slujitorii şi oştenii încălecară. Corniţele trecu înaintea scutierilor şi călărea singur. Dintr-o lăture, un copil de casă ii lumina calea c-o faclă, prin <noaptea fără lună. Nu bătea vîntul, .dar aerul era umed şi rece. Negura*care . apăsa sufletul domnului era asupra tuturor.
   înspre zori, suiră la castel. Trimbiţile sunară numele domnului comite. Străjile răspunseră de pe platformele de sus. Deodată se trezi glasul de ape de la Saltul Diavolului. Lanţurile punţii sunară, porţile scrîşniră, strigăte se încrucişau prin ogrăzi, lumini începură a alerga pretutindeni, cetăţuia deschise ochii şi dădu zvon. Cind pătrunseră spre locul unde îşi lăsase soţia în lacrimi, domnul comite se opri şi des-călecă. Trupa puse şi ea piciorul la pămint şi rămase nemişcată.
164
   —     Ce este ? întrebă corniţele, întăritat. De ce v-aţi oprit ? Treceţi la odăile voastre. Să vie aici, la porunca mea, domnul Giuseppe Golo. De ce nu l-aţi trezit incă ?
   —     Măria ta, răspunse unul dintre slujitori, domnul cavaler Giuseppe nu doarme. Stă ca totdeauna fără somn, aşteptîndu-te.
   —     S-a aflat poaie c-aş fi murit? întrebă rînjind domnul comite.
   —     S-a vestit asta, măria ta, însă unii dintre noi n-am crezut. N-a crezut nici domnul cavaler. Acuma ne bucurăm cu toţii de sosirea stăpînului nostru.
   Slujitorul tăcu, inchinîndu-şi fruntea, sub lumina roşcată a faclelor de răşină. Pinteni şi paşi sunară pe dalele de piatră. Domnul Giuseppe Golo se înfăţişă în haină de sărbătoare şi cu spada încinsă, puse un genunchi la pămint şi-şi înclină fruntea.
   Corniţele îl privi cu luare-aminte, parcă atunci il vedea întăia oară.
   —     Luminate stăpîne, zise domnul Giuseppe Golo, bine-ai venit! Mă bucur că te-ai întors în deplină putere şi sănătate. Vegheam, cind am auzit semnalul trîmbiţilor.
   —   Şi te-ai grăbit să te înfăţişezi ?
   —   M-am grăbit, luminate stăpîne.
   -—  Prea bine. Să se retragă toţi ; să    rămiie    numai
părintele Laurenţiu. Vreau să-ţi vorbesc       in  acest   loc
şi-n această clipă.
   Domnul Golo rămase în genunchi. Oştenii şi slujitorii dădură îndărăpt, dar §e opriră,lipiţi de ziduri şi-n unghere, ca nişte fantasme. Tn coridoare şi pe terase se buluciseră deodată muierile, izvorîte de pretutindeni. Tşi virau pliscurile una in urechile alteia, şo-potind.
165
 —     Ce s-a îritîmplat aicea, Golo ? întrebă domnul comite.
 —     Măria ta, răspunse cavalerul, am împlinit cu mare durere o. poruncă a stăpînului meu.
 —   Doamna comitesă a pierit ?
 Domnul Giuseppe Golo îşi ■ încovoie fruntea spre pămînt.
 —   A pierit vinovată ?
 Cavalerul ridică fruntea. Domnul comite începu a-i adresa vorbe pripite :
 —     In faţa părintelui Laurenţiu şi subt ochiul lui Dumnezeu care nu poate fi înşelat, şi pe sufletul tău nemuritor, răspunde-mi, Giuseppe, dacă ai avut ştiinţă de vinovăţia doamnei comitese ; dacă ai auzit cu urechile şi ai văzut cu ochii.
 Cavalerul plecă fruntea iar şi nu răspunse.
 —   Te întreb incă o dată : A fost vinovată ?
 Golo tăcu.
 —     Atunci mărturiseşte, Golo, urină domnul comite c-o ciudată blîndeţă, ce rău ţi-am făcut eu ţie în această viaţă, ca să-mi răpeşti împăciarea de dincolo de moarte-? Erai un mercenar pribeag şi te-am ridicat lîngă mine. Ţi-am dat insignele oamenilor aleşi şi am crezut in lealitatea ta. Şi tu îmi răsplăteşti ca şi curn ţi-aş fi zugrumat părinţii ?
 Golo stătu închis în aceeaşi îndărătnicie.
 —     Să vie temnicerul ! porunci domnul comite. Să
 i se ieie spada şi pintenii, ca unui netrebnic. Nu vreau să piei pe loc fără judecată. Pînă la judeţ, să te ducă Barabas in carcera cea uiai de jos de sub turnul cel mare.
 Intre muieri se stîrni un fior ş-o şoaptă. Intr-adevăr, acolo aşteptau ele să-l vadă coborît pe domnul Giuseppe Golo, in mocirla de la fund, unde se pre-
166
 ling din zid solomîzdre galbene care abia se mişcă, parcă s-ar trezi din îngheţ.
 —     Acolo n-ai nevoie de hrană vreme de cinci zile, urmă domnul comite, însă apă ai cu îndestulare.
 —     Măria ta, tresări domnul Giuseppe Golo, loveş-te-mă şi mă ucide aici pe loc.
 —   De ce ?
 Golo căzu pe amîndoi genunchii şi mărturisi cu zdrobire :
 —     Luminate doamne, loveşte-mă şi ia-mi viaţa, căci n-am nimic a mărturisi împotriva doamnei Genoveva.
 Domnul comite puse mîna pe sabie ; dar nu lovi. începu a ride, rătăcit.
 —     Bine, Golo. Să te ducă Barabas in lăcaşul tău. Dar in fiecare zi să mi te inlăţişeze, ca să te văd, să te admir şi să-ţi mulţămesc de binele pe care mi l-ai făcut.
 Slujitorii ieşiră din umbră şi smulseră lui Golo haina şi semnele de cavaler. Apoi îl duseră spre hrube. Domnul comite îşi întoarse chipul palid, cu buzele albe, spre lumina zorilor, şi dădu drumul prin gura închisă şi prin nări unui gemăt de desnădejde.
                              XIX
                              Am căzut zdrobit ;
                              Ani blăstămat viaţa şi lumea,
                              Am ptîns şi m-am adăpat cu fiere Ca să mă pot bucura pe urmă.
 Corniţele stătu astfel o vreme pironit în locul său, cu grumazul încovoiat, pină ce părintele Laurenţiu îi dădu veste că poruncile i-au tosl îndeplinite. Atunci
167
 porni spre terasa cea mare de dinîaţă a castelului. Asupra ei fulguiau primele lumini ale dimineţii. Totul, în faţa lui, era pustiu şi gol. In urmă-i insă, din toate colţurile şi de după toate zidurile, răsăreau capete care spionau, îşi tăceau întrebări şi-şi dădeau răspunsuri cu privirile.
   Pintenii sunară sub boltă. La uşa odăii unde locuia odată doamna Genoveva, aştepta o umbră umilită. Domnişoara Berta ridică frunteia din mantila ei neagră şi se închină stăpînului său.
   —     Tu eşti, Berta ? binevoi a o întreba domnul comite.
   Camerista işi şterse lacrimile cu dosul mînii stingi şi-n acelaşi timp prezintă, cu dreapta, cheia camerei.
   —  Ce îăceai aici ?
   —     Te aşteptam pe măria ta, domnule comite. Din acea vreme, nimene n-a mai intrat aici. Domnul Giuseppe Golo a ţinut la el cheia ş-am socotit-o pierdută. Cum am dobîndit-o de la moş Barabas, am venit în fugă aici, aşteptind.
   —     Ai dovedit, domnişoară, că eşti înţeleaptă, ca totdeauna, vorbi blind domnul comite. Fii bună şi deschide uşa.
   Domnişoara Berta se luptă o clipă cu cheia şi uşa scîrţii in bălămăli. Lumina dimineţii descoperi deodată odaia. Cîteva scaune stăteau în poziţii felurite de ne-prietinie unul faţă de altul. In preajma lor se produsese o învălmăşeală. Covorul avea un colţ răsfrînt şi abătut, pe care se cunoştea încă pata sîngelui. Partea cealaltă a odăii, fundul din preajma ferestrei, păstra alcătuirea paşnică a unor zile pentru totdeauna pierdute. Veşca de sită, c-o lucrare de gherghef aproape să fie isprăvită, o carte de rugăciuni cu tartaji de piele lucie şi încuietori de argint, pernuţe cu faţa de
 matasă, în care se păstra urma de sprijin a cotului, şi ghitara. Aplecindu-se asupra locului de şedere, un-de-i plăcea-stăpînei sale să lucreze şi să cugete, domnişoara cameristă 'lovi strunele discordate ale ghitarei.
 Domnul comite tresări.
 —   Nu te atinge de nimic, domnişoară, zise el.
 Stătu în picioare, privind. îndărătul lui, părintele
 Laurenţiu, cu mînile împreunate pe pintece, contempla un altar părăsit. In jurul frunţii comitelui pîlpîiau nesimţit fluturii amintirii. Rana lui de la timpla stingă se făcu trandafirie.
 —      Spune-mi tu, Berta ! strigă deodată corniţele cu violenţă. A fost vinovată stăpînă ta şi a necinstit in adevăr acest cămin ?
 Berta dădu un ţipăt şi căzu in genunchi.
 —      Nu, nu, nu 1 plîngea ea, înălţînd braţele şi apă-rîndu-se ca de o fantomă. A pierit nevinovată 1
 Corniţele se aplecă şi-i atinse umărul.
 —   Ridică-le.
 Berta se sculă cu vioiciune de la locul ei şi dădu la o parte cuvertura din fund şi perina din colţul divanului. Acolo, dedesubt, se afla o taşcă lată din două foi groase de piele de Cordova. Desfăcînd foile, domnişoara cameristă descoperi ciorne de scrisori.
 —   Ce sînt acestea ? întrebă domnul comite.
 —      Sint cărţile pe care le-a scris doamna mea. Pe unele se cunosc încă urme de lacrimi. De pe ele a făcut copii pentru stăpînul nostru.
 —   Eu nu le-am primit.
 —      Da, n-au fost primite, căci curierul care trebuia să le aducă a pierit.
 —   De ce ?
168
169
   —     Mărite stăpîne, Dumnezeu va binevoi să lămurească deplin acest lucru. Eu îl înţeleg din cele scrise. Să fie bun şi părintele Laurenţiu să privească aici.
   Bătrînul făcu un pas :
   —     Porunceşti, domnule comite, să cetesc acestc cărţi ?
   Domnul comite privi rătăcit la tovarăşii săi, apucă scrisorile şi le închise în foile de piele ca pe o taină.
   —     Respectabile părinte, zise el, cu pornire, intur-nindu-se spre bătrin, să cetim împreună aceste rin-duri. Să mă înveţi a le deslega.„Pînă acuma n-am avut nevoie de acest meşteşug şi l-am dispreţuit. Acuma vreau să-l deprind ; vreau să pătrund eu singur spre sufletul celei care nu mai este şi să încerc a dobîndi iertare.
   Domnul comite se retrase îndată cu cancelarul său, ne mai dorind să ştie nimic altceva. Şi chiar din acea zi începu a-şi spori cunoştinţile puţine pe care le avea, pînă ce izbuti a deslega, cu uimire, scrisorile de credinţă şi de iubire ale doamnei Genoveva. I se părea astfel că intră în comuniune cu sufletul moartei. Trecea în el ce mai rămăsese din spiritul şi din căldura acelei fiinţi iubite. înţelese, in una din scrisori, şi pricina prigonirilor lui Golo. Trimeţînd poruncă bătrinului Barabas şi oştenilor de pază să-i înfăţişeze iar pe vinovat ca şi in alte zile, il privi cu aceeaşi neclintire desnădăjduită pe care o avea totdeauna faţă de el, visînd o răzbunare şi o pedeapsă cumplită şi negăsind decît aceeaşi crudă şi zadarnică desfătare.
   —     Duceţi-1 înapoi, în iadul lui, porunci el şoptit, c-un gest de respingere. Şi rămase privind ţintă în visul durerii lui, cu fruntea rezemată în pumn.
   După cea dintăi cetire a cărţilor, hotărîse oamenilor săi de credinţă să caute locul unde pierise doamna
170
Genoveva. Dar fu înştiinţat că acel loc nu se cunoaşte şi n-are de el ştire nici mişelul din carcera de jos. Gealaţii care au avut însărcinarea ascunsă de a împlini porunca lui Golo s-au făcut nevăzuţi puţine zile după intimplare. Incălecă el singur şi făcu cercetări. II întovărăşea Andrei Valahul pe poteca dinspre munte, care pornea din locul tăinuit. Căutară po-noarele şi poienile. Nu găsiră nici oase, nici rămăşiţi de îmbrăcăminte. Atunci află domnul comite că, in noaptea omorului, a dispărut şi Gelo, zăvodul cel mare vînător al măriei sale. După îndelungi cercetări,
ii rămase domnului comite Sigfrid încredinţarea că doamna sa şi pruncul au fost îngropaţi după ce au pierit.
   Trudit şi întristat, lot mai urma să caute. După aceea, în preajma Sfintei Naşteri a Mintuitorului hotărî mare parastas pentru odihna nevinovaţilor. Suspină singur intr-un ungher al paraclisului, cu fruntea plecată în umbră. Şi sculîndu-se din locul său, porunci să se împartă bani de argint norodului adunat, dînd tuturor satelor de sub judeţul său scutire de dări şi corvezi pe un an. Mai ales scutirea zilelor de vînătoare bucura pe prostime. înainte vreme domnul comite avea foarte des nevoie de haitaşi. Acuma vîna-torile lui erau încheiate. Jivinele codrului puteau hălădui liniştite în sălaşul lor. Domnul comite sta atent numaUcătră fiara care-i rodea inima.
   Mai porunci domnia sa să-i fie adus la castel un meşter pietrar de la Trever. Ii fu adus un bătrin meşter cioplitor in piatră, căruia ii ceru să-i alcătuiască din marmoră, pentru capela castelului, o amintire a doamnei Genoveva. Ii hotărî să i-o înfăţişeze cu pruncul la sin. Şi să i-o aşeze într-o anume boltitură,
171
in păretele din dreapta, ca să ingenunche lingă ea, in rugăciunile lui-de fiecare zi.
   După aceea se închise in castel şi-n întristarea sa, ne mai dorind să vadă pe nimeni dintre vecini. Işi făcea rugăciunile, cetea scrisorile şi se purta ca o umbră. Intr-o vreme, tresărind oarecum din amorţire, porunci chinuri lui Golo : să i se rupă unghiile, să i se desfacă mădularele, să-i fie strîns in ghiare de fier pieptul, să-i fie cetluit între doage de stejar capul. HI sta în odaia doamnei Genoveva, ghemuit intr-un colţ al divanului, cu urechea aplecată, dorind să audă, din fundul pămîntului, gemetele osinditului.
   Vremea curgea nesimţit, ca o apă neagră. Astfel trecură ierni şi primăveri peste pustia acestei vieţi. Domnul comite slăbise. Slujitorii şi oştenii se făcuseră rotunzi şi graşi, in plictiseala lenei. In lungul zilelor de vară străjije de pe platformele de sus nu mai apăreau semeţe. Trecuseră toate la o stare orizontală, în umbra scuturilor.
   înspre iarna a şaptea, sosi la castel un călător de departe.
   Hra un monah cu toiag alb, cu glugă şi mantie sură, cu picioarele desculţe şi sîngerale de pietrele drumurilor. Se opri sub poartă, îngenimehe şi ceru să i se deie găzduire. Dar nu-I văzură nici slujitorii de sus, care dormitau în cotloane, nu-1 auzi nici portarul care se îndeletnicea c-o rnîncare grasă în chilia lui. Atunci călugărul se retrase, coborînd indărăPcalea înclinată şi ocoli locurile cătriă pădure şi munte, pe lingă ripa pîrăului. Sui prin zvonurile apei şi abătu în mărăcinişuri dese, apoi se strecură la poarta cea mică a vinătorului. Toate acestea le făcu anevoie şi cu luare-aminte, ferindu-se dc privirile de sus, pitindu-se şi zăbovind în şanţuri.
172
 După lungă aşteptare şi bătăi discrete în poarta de fier, veni Andrei Valahul şi-l cercetă c-un ochi, prin gratia îngustă.
 II întrebă, cu glas'neprietinesc :
 —   Cine eşti ? ce vrei ?
 —     Frate creştine, răspunse monahul, sînt un pribeag de departe şi te rog să ai milă de mine, primin-du-mă subt acoperişul tău.
 Vînătorul il cercetă în tăcere. Văzu că-i un călugăr străin, şi-l primi. I se păruse numai ciudat sunetul glasului. Urrnindu-1 la căsuţa lui, işi punea necontenit intrebarea, cu nedumerire, tinde şi cînd a mai auzit asemenea voce.
 Berta sta aplecată, lingă fereastră, asupra gherghefului.
 —     Păună, ii zise valahul, lasă lucrul şi aprinde focul. Avem un oaspete pe care ni-1 trimete Dumnezeu.
 Domnişoara cameristă puse deoparte lucrul şi privi ascuţit pe străin. Obrazul ii era astupat de o barbă căruntă. Salutase cu glas umilit. Apoi se aşeză ge-mînd pe un scaun scund, în preajma focului. Işi depuse toiagul, işi desfăcu mantia.
 —     Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă răsplătească... oftă el.
 Vinătorul îl întrebă :
 —   Vii de departe tare ?
 —   De departe.
 —     Tată, interveni Păuna, să dăm oaspetelui nostru apă praaspătă şi să-i punem dinainte pită şi fiertură. După aceea ne va da toate răspunsurile.
 Oaspetele oftă şi-şi plecă fruntea. Mestecă în tăcere mincarea şi bău apă proaspătă.
 —     Vă mulţămesc iarăşi, inimi bune, vorbi el după aceea. Şi să ştiţi că eu vin de la Fgipet.
173
 —   De la Egipet ? se miră, nu prea tare, valahul.
 —     Tocmai de la Egipet. Şi din acele locuri pină aici am umblat eu, pe jos, optsprezece luni.
 —   Aşa-i de departe ? la capătul lumii ?
 —     E mai departe, tată, decît Cumania, zîmbi Păuna ; insă nu-i la capătul lumii.
 —     Dimpotrivă, acolo-i buricul pămintului, urmă călugărul. Iar mai înainte de a mă opri la Egipet, am fost la locurile sfinte şi m-am închinat Răscumpărătorului. M-am dus acolo ş-am îngenuncheat, cerînd iertare pentru fapte cumplite.
 —   Cine eşti dumneata ? tresări deodată Păuna.
 —     Socot c-aveţi să mă cunoaşteţi cînd am să vă amintesc de o poruncă ce s-a dat aici, acum şapte ani, pentru osînda la moarte a doamnei comitese.
 Domnişoara cameristă şi vînătorul se traseră dintrodată îndărăt, cu spaimă.
 Valahul işi încruntă sprinceana.
 —     Tu eşti Bela Ungurul. Acuma te cunosc după glas. Ce cauţi subt acoperişul meu, căci eşti ucigaş ? Ai venit poate să-ţi primeşti osînda ? Te iau de umeri şi le împing intre zăvozii mei. Au să-ţi cunoască inima, ş-au să-ţi deschidă pieptul, ca s-o minince.
      Om bun, nu sint ucigaş... răspunse umilit călugărul.
      Cum îndrăzneşti a vorbi astfel, cind noi am ştiut care au fost călăii ?
 —     Ni s-a poruncit să ridicăm cu sabia viaţa osîn-ditei şi a pruncului, insă n-am ucis-o.
 Valahul scuipă cu mînie :
      Lîngă păcatul cel groaznic s-adaoge şi minciuna !
 La foc, Păuna îşi frămînta palmele şi-şi muşca buzele. I se aprinseră şi-i fulgerară privirile.
174
   —     Spune, ce-a fost? gemu ea, Iremurînd. Tată. lasă-1 să vorbească.
   —     Minte! strigă iar vînătorul, căci doamna noastră a pierit în acea noapte. Nu s-a mai întors la castel. Cum nu s-a mai întors ea, aşa nu vei mai ieşi de-aici tu !
   —     Creştine, se umili iar călugărul, milostiveşte-te şi m-ascultă. Eu nu spun că stăpînă noastră trăieşte. Mărturisesc numai, în faţa lui Dumnezeu care ne vede şi ne aude, că n-am supus-o morţii.
   —  Atuncea unde-i ?
   Călugărul işi plecă fruntea şi-şi clătină capul.
   —     Pe cît înţeleg, nu rămîne îndoială că s-a prăpădit. Vă povestesc îndată cum am legat-o, eu şi tovarăşul meu, cu grozav jurămint că va sta ascunsă în codru şi nu va mai ieşi la lume. ca să nu ne punem noi vieţile în primejdie. I-am dat jungherul meu, i-am luat ghiordanul, am dus-o in afundul pădurii, am lăsat-o acolo şi ne-am întors.
   —     Spune în amănunt cum a fost... ceru cu lacrimi Păuna.
   Monahul povesti totul în amănunt.
   —     Am lăsat-o astfel... sfîrşi el suspinînd şi pe urmă am înţeles că şi în acest chip am supus-o morţii. în pustie şi între fiare, fără de nici un ajutor, nu se putea să aibă alt sfîrşit. Asta am înţeles-o eu mai tîrziu, cînd mi-a venit căinţa. Atuncea, hotărîndu-mă împreună cu Conrad să fug, ne-am coborît pînă la Trever ş-am vindut jidovului nostru cunoscut ghiordanul, cu şase sute de ţechini. Ne-am schimbat straiele şi ne-am pierdut urma din tîrg in tirg, călătorind că-tră marea de la sud. Aşa, într-o noapte, stînd noi ascunşi la o margine de dumbravă, soţul meu a rămas pîndind pînă ce-oi adormi şi a venit asupra mea
175
cu stiletul, ca să-mi ridice viaţa şi partea xnea de ţechini. Dumnezeu a binevoit să-l facă a lovi în aur, pe care îl ţineam în sîn. Am tresărit din somn, i-am cuprins cu stingă braţul înarmat, iar cu dreapta l-am apucat pe duşman de gitlej, dindu-i cu unghiile o strînsoare crîncenă, pe care o aveam eu de mult învăţătură. L-am răsturnat lingă mine şi l-am ucis. I-am luat eu partea lui de bani şi pe loc am pornit mai departe, avînd norocul să scap, pînă ce-am ajuns unde trebuia. Am petrecut o vreme la Veneţia şi am cheltuit tot acel aur în desfrinări. Atunci răminind singur şi sărac, am primit în inima mea împunsătura înţelegerii. Am văzut că prin fapta mea n-am cruţat viaţa doamnei comitese ; că ticăloşia noastră ne-a dus pe unul la pieire şi pe celălalt la mişelie. Deci 111-am întristat şi m-am zdrobit, hotărind in mine să mă răs-cumpăr. M-am dus pe jos, aşa cum v-aim spus, la sfintele locuri. După cfe mi-am atins fruntea de mormîn-tul lui Hristos Dumnezeu, m-am sculat ş-am străbătut lungă cale pînă la Egipet. Acolo, am intrat ucenic in pustia Tebaidei, pedepsindu-mă pentru faptele mele. Aşa a binevoit Dumnezeu să-mi primească osînda şi am devenit chinovii după rînduiala sfîntului Vasilie, iar pe urmă pustnic, Şi numele meu este acuma Benedicl.
  In căsuţă se făcu linişte şi întuneric. Focul se stingea. Valahul vorbi încet, cu mîhnire :
  —     Astfel a pierit doamna noastră cu pruncul ei, în singurătate, de foame şi sub colţii jivinelor.
  —     Eu nădăjduiam că poate n-a pierit, murmură călugărul. Veneam s-o văd şi să mă închin la picioarele ei ; căci, atunci cînd sabia noastră a fost înlăturată, am socotit că este o minune a Iui Dumnezeu.
  Tustrei tăcură.
176
  —     De ce nu s-a întors cînele? întrebă încet, ca în vis, Păuna.
  —     Da, Intr-adevăr, urmă călugărul, a venit în acea noapte un zăvod de care am uitat să vă spun. Avea ragilă la gît ş-a dobdrît un lup. Eu şi într-aceasta am văzut semn.
  —     Rămas-a cînele cu doamna noastră ? vorbi iar domnişoara cameristă.
  —     Cînele a rămas cu doamna comitesă... mărturisi monahul.
  Tăcură iar un răstimp. Vînătorul oftă cu năduh.
  —  Nu s-a mai întors. A pierit şi cînele.
  —  N-a venit nici un semn, nici o ştiinţă ?
  —  Nimic.
  —     Tată, interveni Păuna, semnele poate sînt şi noi nu le cunoaştem. Dacă Dumnezeu a acoperit-o întăi, poate o ţine încă subt aripa lui. Se poate să fie ceva in zvonurile care umblă de o vreme in sale, că sufletul doamnei noastre rătăceşte prin codru, căutind oasele risipite de fiare. Ar Ii spus un ţăran prost, care-şi căuta o vacă rătăcită în alundul pădurii, că s-a spăimîntat de o fiară năprasnică, cu coamă de spini. Au venit, în vara asta, pe pîrău, semne — coji de ouă şi cioplituri de lemn şi femeile spun că de mult se află sălăşluit în codru un pustnic.
  —     Să spunem ţoale acestea luminatului nostru stăpîn... hotărî vînătorul, ridicîndu-se din locul său.
  —     Să nu-i spunem nimic, tată, ca să nu-1 înşelăm. Dacă nu se aliă nimic ş-au- fost numai vedenii min-ciunoase, i se va aţiţa iar durerea ca pentru a doua moarte a stăpînei noastre.
  Vînătorul oltă.
  —  Bine, atuncea să nu-i spunem nimic.
  —  Totuşi, trebuie, tată, să ne întoarcem cătră Dum-
177
  nezeu, cunoscînd ajutorul său. Să vedem şi în sosirea acestui nenorocii schivnic Benedict un semn. Cred că e bine să aţîţi cumva pe domnul comite să înceapă iar vînătorile lui de altădată. Să te osteneşti şi pînă la vecinii noştri domnii baroni, să’-i rogi să vie să-l îndemne. Trebuie cercetată mai în amănunt şi mai afund pădurea, — pînă ce ne vom linişti. Iar de toate cele ce s-au dat pe faţă aici, nimene de pe lumea asta să nu afle nimic. Şi schivnicul să nu se vădească nimănui, ci să steie ascuns.
                                                                                               XX
                                      Revederi neaşteptate, bucurii aprige !
                                      Cită otravă de melancolie E in fundul cupei voastre I
   Cătră sfîrşitul iernii doamna Genoveva se îmbolnăvi. Umbla incă pe picioare, dar avea dureri in încheieturi şi tuşea. Ci suferinţa ei nu era atît din umezeala iernilor, muşcăturile frigului şi oboselile unei vieţi cu care nu fusese deprinsă. Se adunase în ea drojdia de venin a întristărilor ; o rodea o nelinişte ca de moarte; toată fiinţa ei tînjea după lume; ar fi vrut să-şi scoată cu o zi mai înainte copilul spre orizontul locuit de oameni. Işi trecuse tot scopul vieţii în Benoni şi sta la îndoială, dacă nu trebuie să-şi calce jurămîntul. Gemea noaptea prin somn, lovită de fulgerele unor vise care o duceau ori la Buabant, ori ia Trever. Stătea apoi trează, plîngînd. Din cînd în cînd se oprea şi asculta respiraţia regulată a puiului sălbatic de alături. El înflorea sănătos şi ager şi era cu
178
totul apărat de nostalgia doamnei Genoveva; pădurea îi era a doua mamă.
   In unele zile cu soare de martie, doamna ieşea în gura peşterii. îi plăcea să privească şi să întrebe, ca pe un semn nou, un merişor care biruise tufărişul, săltîndu-se în anii din urmă şi dezvoltîn'du-se la lumină. Unul din sîmburii mărului adus de corb prinsese rădăcioară şi acuma îşi făcea loc în viaţa pădurii. Avea pe cîteva crenguţe muguri de flori. Acei muguri îi privea cu atenţie doamna Genoveva, ca pe un simbol dumnezeiesc. Se îngrijea şi Benoni de pomul acela tînăr, străin între pomii pădurii. Ştia că-i me-rişorul lui şi aştepta să-i vadă cele dintăi flori roz-albe.
   Şi mai plăcea doamnei Genoveva să privească, în aceste zile cu soare, pe ciută. O urmărea cum caută în marginea poienii cele dintăi fire de iarbă fragedă şi chiamă la ele pe viţel. In curind şi acest pui are să treacă de la peşteră la lumea lui în codru, urmîn-du-şi destinul. Tot astfel şi Benoni trebuie să treacă între oameni. Acolo îl duce dreptul şi destinul lui. Numai astfel se va mai putea întoarce în sufletul ei împăcarea. Intre asemenea dorinii şi îndoieli îi soseau pe tufele de sînger stigleţej cu ochi de bolduri şi-i dădeau cu bucurie felurite veşti neînţelese.
   In vremea asta prinţişorul intra tot cu mai multă ardoare în îndeletniciri nouă. Vedea pe maică-sa întristată şi slăbită şi hotărîse să îndeplinească el unele din slujbele cele mai grele ale peşterii. Aducea apa şi proviziile de lemne pentru foc, închidea şi deschidea peştera, tocmea măturiţe din crengi fine de mesteacăn şi le întrebuinţa cu energie în fiece după-amiază. Şi căuta tot cu mai multă pricepere provizii proaspete. Acuma, însfîrşit, găsise meşteşugul de pri-
12*
179
măvarâ al păstrăvilor, cînd apa venea rece pe pîrău, abia scăpată din închisorile de omăt ale rîpilor de sus. Umbla prin margine şi bănuia păstrăvul subt anume lespegioare late şi subţiri. Cu bolovanul pe care îl ţinea în mîna dreaptă dădea o lovitură puternică în lespede, iar cu stînga deschidea locul şi uneori se întîmpla să-i sticlească pe-o coastă, în lumină, peştele ameţit. Păstrăvii aceştia fripţi proaspăt pe cărbuni şi stropiţi cu salamură plăceau doamnei comitese. Ii plăceau şi lui şi nu se întorcea la peşteră pînă ce nu-şi vîna şi partea sa.
   Ştia în anume locuri cuibare de ierunci şi găini în tufărişuri dese, la faţa pămîntului. Acuma erau goale. Aştepta ouă proaspete ca să-şi ia din ele tributul. Ştia să se aburce şi-n crengile de sus, la panerele ţărcilor, frumos ţesute din fire de rădăcini. De multe ori paserile, filfîind in juru-i, îl certau cu îndărătnicie. El le lua totuşi dijmă, căci se ştia domn al locurilor.
   In cea dintăi noapte caldă de martie se trezi înainte de ivirea zorilor. Bătuse toată noaptea austrul, chitind şi bubuind în crengi. Cătră ziuă, deodată vîntul conteni şi Benoni se trezi ca şi cum i-ar fi dat un semnal tăcerea. Avea de întreprins o expediţie despre care vorbise în multe rînduri cu maică-sa. El se hotă-rîse şi-n alt an s-o facă, însă niciodată nu-şi putea birui somnul de dimineaţă, iar doamna Genoveva, fericită văzîndu-1 că doarme bine, îl lăsa să-şi îndeplinească isprăvile în vis. Acuma, cum căzu Ia pămînt şi se linişti vîntul cel mare de la miazăzi, el deschise ochii şi cunoscu dintrodată că i-a venit vremea să' să-vîrşească o vrednicie, «aşa cum fac numai oamenii cei mari care trăiesc dincolo, în lume». El n-avea dragoste pentru aceşti oameni mari de care-i vorbea ades
180
doamna, mama sa ; deci voia s-o încredinţeze că el e mai presus.
   Se strecură din culcuşul lui şi-şi căută lancea de lemn. Prin lumina uşoară a peşterii, umbra lui Gelo
i  se alătură de coapsă. Afară era lună plină. Clădi vreascuri deasupra vetrei adormite de jar. Apoi desfăcu ieşirea. Deodată tresări. Doamna Genoveva îi vorbea din umbră:
   —     Fii cu luare-aminte, Benoni. Să nu te sui mai sus decît locul de care ţi-am vorbit.
   —     Să n-ai nici o grijă, mamă, răspunse cu demnitate copilul. M-am sculat singur.
   —     Am văzut, răspunse mama, zîmbind în întuneric.
   Copilul ieşi, potrivi iar cu grijă închisoarea intrării şi, cu Gelo alături, sui o potecă pînă în poieniţa de deasupra. Pădurea sta neclintită şi o privea luna, de la asfinţit.
   Din alte zile ale anului trecut şi ale anului acestuia cercetase şi cunoscuse locul unde trebuia să se aşeze. Pe pospaiul proaspăt de omăt, ori pe bruma frunzelor moarte, urmărise, în vremea zilei, urma dihăniilor pe care voia să le vadă acum. Observase şi semne de bătălie : fulgi şi zdrenţe ale luptătorilor. Ştia că avea să vie numaidecît ce aştepta. Deci se tupilă lîngă un fag bătrin, între frunze uscate rămase în tuf ari. Grămădi lîngă el pe Gelo, ca să-i ţie cald şi aşteptă.
   Curînd auzi glasul cucoşilor sălbatici. Parcă bătea un zvon ciudat de strună. Se oprea din cînd în cînd şi iar zvonea, apropiindu-se.
   Deodată sunară pîlpîiri de aripi în cer şi cucoşul veni să se aşeze pe o crenguţă de molid, în cealaltă parte a poienii. Benoni tresări năprasnic, apoi rămase neclintit, cu inima bătîncl.
181
   Paserea îşi întinse gîtul, îşi desfăcu uşor aripile şi trimese o chemare, care pluti în văi în pădurea adîncă. Stătu aşteptînd, apoi iar se umflă şi se întinse în atitudinea-! ciudată, chemînd.
   Bătură iar aripi şi sosiră găini, căzînd pe alte cetini. Benoni le cunoştea după gîrîitul lor sonor şi după formă. în urma lor sosi al doilea cucoş, care se lăsă în poieniţă de-a dreptul pe frunzele moarte. Cum căzu, îşi resfiră coada în evantaliu şi începu a păşi într-un fel de joc semeţ sub'galeria de găini. Atunci veni asupra lui din molid potrivnicul. înainte de a începe lupta, rămaseră neclintiţi unul asupra altuia, în poziţie de ameninţare. Pe urmă, cînd începură a se rupe cu căngi de fier şi a se ciocni cu clonţurile, Benoni se sculă supărat de la locul lui şi dădu drumul lui Gelo. Petrecerea era mai puţin plăcută decît îşi închipuise.
   Găinile se zbătură în crengi cu bătăi mari de aripi şi dispărură. Gelo năvăli asupra cucoşilor; dar ei nu fugeau. Umflaţi în pene, se învălmăşeau orbi şi surzi, cu urechile astupate şi ochii închişi. Abia după ce se treziră şi săltară într-o parte şi zbucniră apoi cu spaimă în sus, Benoni înţelese că ar fi putut să-i străpungă. Admiraţia pentru frumuseţă cucoşilor pădurii lui scăzu. Erau nişte dobitoace proaste. Rîdeau veve-riţile de ei.
   La răsărit, creşteau zorile, în cunună de aur. Se auzi, de cătră peşteră, glasul mamei chemînd.
   —     Aicea sînt, strigă Benoni, vin numaidecît să-ţi aduc apă.
   Mama-i mai spunea ceva. Nu înţelegea bine ce. Probabil n-avcn numaidecît nevoie de el. Dorise numai să-l ştie aproape. Benoni sc opri pe cărarea pră-vălafică. Auzea in pădure, departe, aH zvon, acesta
182
cu totul neînţeles pentru urechea lui. Vorbise în citeva rînduri doamnei Genoveva despre el. Stătuse şi ea uneori cu urechea aţintită. N-auzea insă nimic. Numai pentru urechea lui vibrarea aceea fină şi depărtată era trează. Acuma auzea din nou, ceva mai desluşit şi mai aproape. Era sunetul unui corn de vînătoare.
   Se coborî la peşteră. Focul ardea afară, intrarea era deschisă. Ciuta se dusese undeva la păşune. Doamna Genoveva stătea singură în umbră, pe culcuşul ei.
   Copilul veni ş-o sărută. Ii povesti despre isprava acelor dihănii nebune care se bat fără noimă.
   —     Am să-i spun lui Lup-Ciung, ridea el, să se ducă să facă între dînşii pace.
   —     Atuncea au să-şi caute alt loc do bă talie, zise doamna Genoveva. Aşa le place lor şi, mai ales, găinilor.
   Benoni rămase un timp gîndindu-se. Aşa îşi alcătuia el ideile şi judecăţile despre lume. După aceea luă vasele şi se duse s-aducă apă. Doamna Genoveva îl învăţă unde să caute hribii uscaţi, pentru fiertură. După ce-şi isprăvi ajutorul pe care i-1 datora, o lăsă iar şi se coborî la pîrău, ca să-şi încerce din nou norocul.
   In acel ceas, fiind soarele dimineţii înălţat deasupra pădurii, doamna Genoveva auzi în singurătatea ei pentru întăia oară chemarea de corn. Se sculă în culcuş, o ascultă trernurînd, şi, după ce n-o mai simţi vibrînd nici în urechi nici în inimă, căzu pe muşchi, plîngînd.
   Printre brădăţei şi prin luminişuri, un călăreţ, desfăcut şi rătăcit de ceata vînătorilor, urmărea la deal o ciută. O avea necontenit înaintea ochilor. N-o alungau cînii şi ea nu părea prea înfricoşată. în codru era pace de multă vreme dinspre partea omului. Sălta
din loc in loc, apuca un smoc de iarbă care se chiamă barba caprei şi fugea mai departe. Vînătorul o urmărea încordat. Ţinea în dreapta lancea aplecată iar cu stînga strunea şi conducea calul în spume.
   Vînătorul acesta călare era domnia sa corniţele Sigfrid. Ieşise din nou în pădure la îndemnul vecinilor săi prietini şi vechea lui patimă îl înfierbînta iar, as-cuţindu-i privirea şi trezindu-i în suflet plăceri uitate. Se desfăcuse de tovarăşi şi urmărea ciuta. In prima clipă i se păruse că-i rănită. Acuma înţelegea că-i validă, dar se incăpăţîna s-o ajungă.
   Sui astfel trăgănat un timp, apoi văzu desluşit animalul săltîndu-şi dosul într-o fugă domolită, în lumina unei poieni. Drept înainte, în fund, se deschidea o gură de peşteră. Ciuta intră acolo. Era deci a lui. Dădu pinteni, făcu grabnic cele cîteva salturi, descă-lecă în pripă, îşi încordă braţul pe lance şi se năpusti înspre vînat.
   Cînd făcu doi paşi înlăuntru, se opri ca izbit în piept şi arma-i căzu din mînă. O fiinţă înfăşurată în plete bălăi încărunţite şi-n blăni de dihănii se înălţase din umbră şi-l privea neclintit. întinse spre el braţele şi dădu drumul unei chemări stinse, ca de dincolo de moarte. II strigă pe nume de două ori:
   —   Sigfrid ! Sigfrid 1
   Corniţele simţi pe el zale de ghiaţă. Răcni:
   —   Cine eşti ?
   Işi duse mînile la ochi.
   —   Sînt eu, Sigfrid. Sînt Genoveva.
   —     O, suflet al moartei! suspină corniţele, dărîmîn-du-se asupra pămintului. Iartă-mă pentru nedreptatea mea şi pentru păcatul meu!
   Răsufla din gură spaimă asupra stîncii pe care în-genunchiase.
184
   —     Eu sînt, Sigfrid! strigă doamna Genoveva îngenunchind alături şi atingindu-1. Nu te înşela ! Sint în viaţă, căci m-a ocrotit Dumnezeu în această peşteră.
   Mînile erau fierbinţi şi uscate de febră. Domnul comite înălţă fruntea asudată şi ochii în lacrimi. Credea că este încă într-o nălucire a visurilor lui de singurătate. Dar fantoma care se alăturase de el era vie. Ii simţea tremurul şi plînsul. Fiinţa aceea cu înfăţişare sălbatică era doamna Genoveva întoarsă din moarte. Işi plecase fruntea pe umărul lui şi-şi istovea în plîns cea din urmă putere. Atunci o cuprinse ş-o scoase la lumină. Ii atîrna în braţe uşoară ; închisese ochii; dar avea un zîmbet fericit. Fulgerat de bucurie, domnul comite o depuse lîngă foc ş-o contemplă în tăcere. Nu-i venea a crede. Era totuşi soţia lui. Se apleca asupra ei c-o întrebare. Ea deschise ochii, aţintindu-1. Chemă c-o voce puţintică şi abia auzită:
   —   Benoni.
   «îşi chiamă pruncul...» cugetă, cu inima strînsă de presimţiri triste, domnul comite.
   înspre peşteră sosi cu grăbire feciorul doamnei Genoveva. Trecu pe neaşteptate lîngă mama sa, aplecîn-du-şi suliţa cu vîrful ars. Incruntînd sprinceana, privi cu îndrăzneală înspre străin.
   —     Mamă, vorbi el, cine-i omul acesta rău îmbrăcat şi cu păr pe obraz? Spune-mi dacă trebuie să-l străpung.
   —     Benoni, zise mama îmbrăţişîndu-1, cruţă-1, căci e tatăl tău, domnul comite Sigfrid.
   Aplecîndu-se asupra pruncului, corniţele îl îmbră-ţjşă cu uimire, sfîşiat de altă bucurie. Benoni îşi feri la o parte din barba lui fruntea.
185
    II privea acuma dintr-o lăture. Era un om cu arme . de fier, de care totuşi nu se temuse. Se uita blînd şi săruta mîna mamei lui, spunîndu-i vorbe delicate. Inâlţîndu-se de lîngă dînşii, trase de la şold cornul şi-l lăcu să vibreze îndelung deasupra pădurilor. Acesta era cîntecul pe care-1 auzise el în cîteva rîn-duri.
    —     Asta auzeai tu, Benoni, îi zîmbi doamna Genoveva. Domnul Dumnezeu îşi desăvîrşea asupra noastră minunea.
    —     Asta auzeam, răspunse copilul, ş-acuma cunosc şi calul pe care domnia ta îmi vorbeai că a încălecat tatăl meu cînd s-a dus la război. Nu l-am văzut niciodată pînă acum, dar îl cunosc.
    Domnul comite cuprinse pe copil de sub braţ şi-l ridică în sus c-o mînă. II admira şi-i plăcea mai ales că nu preţuieşte această desmierdare copilărească. Era grav şi se purta cu demnitate în blăniţa lui de sălbătăciune.
    Benoni dori să alle numele instrumentului aceluia care cînta.
    —     Mamă, zise el după aceea, te rog pe domnia ta să întrebi pe domnul comite tatăl meu de ce a cîntat din corn.
    —     Mi-am chemat oamenii şi vînătorii, răspunse Sigfrid. In curînd au să vie aicea cu toţii, la poruncile mele.
    Doamna Genoveva se bucura. Cu toate acestea copilul ştia că maica lui suferise şi plînsese din pricina acelor oameni care trebuiau să vie. Acuma se bucura, iar lui i se părea ciudat.
    —     Am şi eu slujitori, vorbi el cu semeţie, înturnîn-du-so spre Sigfrid. Am să-i chem ş-au să vie.
186
   Dar înainte de a chema el c-un strigăt şi c-un şuier, Gelo venea la glasul cornului. Adulmecînd o urmă. intră in poiană, veni la gura peşterii şi se supuse in faţa domnului comite, >aplecîndu-şi capul pe labe.
   —   Mă recunoaşte, se bucură domnul comite.
   Se bucura şi doamna comitesă.
   —   Gelo, vin-aici 1 porunci Benoni.
   Cînele ascultă şi veni cu grăbire la copil. Ii linse mîna ; după aceea ridică botul şi-i linse obrazul.
   —     Pot sa chem şi pe Lup-Ciung, domnule comite, se fuduli iar Benoni.
   Chemă de cîteva ori, strigînd asupra sihlei. Dar Lup-Ciung nu veni. Ca şi stăpînului săli, nu-i plăceau oamenii.
                                                                                XXI
                              <rLâsafi orice speranţă, voi care inimii.»
   Pe unii din aceşti străini lupanul ii observa şi-i pîndea de cîtăva vreme. Umblau cu nelinişte din rîpă în rîpă şi din culme în culme, chemîndu-se de departe, dîndu-şi semnale şi căutînd ceva pierdut. Apoi începură a sui pe felurite poteci la deal, cînd auziră sunînd sus chemarea unui corn. Veneau spre peşteră, unii ducînd caii de căpestre, alţii cînii vînători în lan-ţuguri. In poienile de jos rămăseseră pe năsălii mistreţi străpunşi şi spînzurau în crengi lupi. Pe aceştia din urmă oameni cu plete mari, cu glasuri şi rîsete puternice, ii dezbrăcan de blăni. Ceilalţi siliră clina, căutînd pe corniţele Sigfrid cătră peşteră.
   Unii ajunseseră. în convoiul celor care întîrziau deodată se întoarse de sus o veste ca o bătaie de vînt.
187
  Era ceva de necrezut. Era o minune a Domnului Dumnezeului nostru. Astfel se vădeşte El cîteodată ori în pustie, ori între oameni, pentru a se dovedi prin veacuri slava lui. Domnul comite urmărea o ciută. Dar ea, înlorcîndu-se spre el, a căzut din picioarele de dinainte şi i s-a supus, apoi i-a grăit cu glas omenesc, îndemnîndu-1 s-o urmeze. Sculîndu-se, a apucat la deal şi l-a dus la o peşteră, unde domnia sa a găsit pe doamna Genoveva, trăind acolo ca o pustnică, de şapte ani, cu pruncul. Despre aşa minune nu s-a mai pomenit din zilele cele de demult.
    Trăgînd de căpestre şi de lanţuguri, oamenii se îmbulzeau cătră peşteră, gîfîind. Ajungeau acolo, din alte părţi, şi unii din domnii baroni, pe caii lor fru* mos încăpăstriţi.
    Era adevăr strălucit ca soarele acelei zile de martie. Doamna comitesă Genoveva sta acolo, în gura peşterii. De şi era săracă, înfăşurată numai în nişte piei de sălbătăciune, avea o cunună de lumină şi părea mai frumoasă decît în ziua cînd sosise la castel cu bogate vestminte şi podoabe. Iar fiul ei era năltuţ şi mlădios. Privea în juru-i fără sfială; ca un adevărat prinţişor. Oamenii se grămădiră în poiană. Ţinîndu-şi de-aproapc caii şi cînii, căzură în genunchi, îşi scoaseră cuşmele şi se închinară. Domnii baroni descă-lecară, înaintară pînă lîngă foc şi puseră pe rind un genunchi în pămînt, cerînd doamnei comitese să bi-nevoiască a Ie întinde mîna ca s-o sărute.
                                                                                                      Pe loc domnul comite porunci unora dintre călăreţi să se întoarcă cu mare grabă la castel. Să deie acolo veste şi să aducă cu ci pe domnişoara Berta, cu hainele cele de cuviinţă pentru doamnă şi pentru copil.
 188
   Călăreţii plecară. Domnul comite se sculă şi, din spinările cailor de povară, trase el singur blăni şi covoare. Desfăşură aproape de foc un covor şi potrivi el singur pe trupul doamnei sale o blană scumpă. Apoi hotărî stolnicilor să întindă merindele şi să destupe ulcioarele. Toate se făcură. Şi domnul comite cu domnii baroni închinară vin din cupe de cristal. Doamna Genoveva binevoi a gusta şi ea ceva în vîr-ful buzelor. Benoni se smunci intr-o parte de cătră mîn-cări. Apoi stătu privind furiş cum sorb oamenii un fel de lumină din bucăţi de ghiaţă.
   Domnul comite Sigfrid se înălţă în picioare şi se închină cătră doamna Genoveva.
   —     Doamna mea, zise el, în faţa prietinilor acestora ai mei şi în faţa slujitorilor noştri, vreau să-mi mărturisesc greşala care am făcut-o, rugîndu-te cu umilinţă să binevoieşti a ierta.
   —     Domnule comite, răspunse doamna Genoveva, să mulţămim lui Dumnezeu. Ceas cu ceas şi clipă cu clipă, zi şi noapte, am crezut în puterea lui. După destulă suferinţă, iată, el m-a izbăvit.
   Rostind aceste vorbe, doamna comitesă şi-a înclinat fruntea pe genunchi şi a început a plînge fără oprire, ca şi cum deşerta amărăciunea şi veninul anilor.
   Cătră amiază sosi domnişoara Berta cu hainele. Cuprinzînd genunchii stăpînei sale, plînse şi ea; — după ce se veselise şi vorbise fără astîmpăr tot drumul. Se retrase cu doamna Genoveva în peşteră, ca s-o îmbrace. Cînd ieşi, găsi pe Benoni în umbră, pîndind. îl apucă de-o mină şi voi să-l sărute. El o lăsă, dar domnişoara Berta nu îndrăzni. Băgă de samă că blăniţa şi pletele copilului miroseau plăcut a fum şi ri-
189
şină. îl pofti, să-l îmbrace şl pe el în strai de nlâ-tasă.
   El stătea la îndoială. întrebă:
   —     Domnia ta eşti Berta, despre care mi-a vorbit mama ?
   —  Eu sînt, zîmbi domnişoara cameristă.
   —     Atuncea îţi dau voie să mă săruţi. Dar hainele pe care mi le-ai adus nu-mi iac trebuinţă.
   Domnişoara Berta încercă să-i dovedească, cu viclenie, că fiul unui comite, mare domn şi stăpîn, se cuvine să îmbrace straie lucii şi să încalece cai cu ţar-ţamuri. El o asculta şi-i plăcea dulceaţa glasului ei. Ii făgădui să poarte hainele, însă nu în ceasul acela, ci mai tîrziu.
   Domnişoara Berta se alătură de el şi întinse un braţ spre adunarea de oameni.
   —     îl vezi pe bătrînul acela vînător, care stă la o parte, sprijinit în arc ?
   —     II văd. De ce-i supărat şi-şi şterge ochii de lacrimi ?
   —     Nu-i supărat, domnule. Oamenii plîng şi de bucurie. Să ştii că acela-i tatăl meu, Andrei Vînătorul. El ştie frumoase istorisiri şi poveşti pe care le-a spus cîndva şi mamei domniei tale.
   — Am să-i spun şi eu lui ce-am văzut în pădure.
   — Să-i spui, căci îi place. Şi el, ca şi domnia ta, şi-a făcut copilăria în codru.
   —  Atunci du-mă la dînsul.
   —     Acuma nu se poate; lasă-1. Dar după ce te vei îmbrăca cu straie şi te vei aşeza Ia castel, are să vie, sara, în odaie, Andrei Vînătorul şi are să-ţi spuie în-tîmplări frumoase.
   —  Du-mă Ia dînsul! porunci Benoni.
190
  —     Nu îndrăznesc, domnule. Trebuie să te îmbrac întăi.
  —   Atunci îmbracă-mă şi du-mă la dînsul.
  Astfel a făcut Benoni cea dintăi prietinie cu oamenii din lume.
  Vînătoarea s-a coborît în vale cu tot alaiul ei, în zvon de trîmbiţi şi cornuri. Pretutindeni în laturile drumului aştepta norodul îngenunchiat. Veste fugea în toate cotloanele ţinutului ca săgetări de foc. Şi o purtau crainici gonind călări, încrucişîndu-se la lîn-tîni, la răspîntii de drumuri, în capetele satelor. Se îmbulzeau mai ales femei, unele cu copiii de mînă, altele cu copiii în braţe. Soseau de la castelele vecine şi doamnele baronese, cu suită de slujitori şi copii de casă.              ^
  Doamna comitesă trebuia să se închine şi să vorbească tuturor. După întâiul sfert de ceas, nu mai avea bucurie. Simţea că din iubirea ei de odinioară nu mai rămăsese decît cenuşă. Sigfrid era soţul ei, căruia îi păstrase credinţa, şi se întorcea la cămin, însă fiinţa ei nu mai vieţuia decît pentru copil, cel întru care nădăjduise şi prin care comunicase cu Dumnezeirea.
  O întîmpină la poarta cea mare părintele Laurenţiu şi intrară în paraclis, ca să aducă mulţămire şi laudă Celui care stă etern în fiinţi şi-n suflete. Ieşind de la Te-Deum, domnul comite porunci desfătări şi mese norodului, ca la o nuntă. După aceea hotărî lui moş Barabas temnicerul să elibereze pe toţi prizonierii lui, pînă la cei mai din fundul turnurilor.
  Cînd ieşi în lumină turma aceea de robi, unii vinovaţi de ucideri, alţii de viclenie, alţii prinşi în război şi nerăscumpăraţi, toată lumea îşi conteni cîntecul şi danţurile şi oştenii coborîră de la gură, pe lîngă bărbi,
191
cupele de cositor. Apoi toţi se îmbulziră, încălecîndu-şi capetele cei din urmă peste cei dinainte, ca să vadă mai ales pe unul, pe care-1 ştiau în mocirla cea mai de jos.
   II văzură într-adevăr pe Golo. îl sprijineau doi slujitori de subsuori, căci îi erau picioarele dislocate şi nu le mai putea purta. Capul îi atîrna pe un umăr şi braţele îi erau moi. Era cenuşiu la obraz, c-o barbă sălbătăcită pe piele veştedă. Privea de departe, din umbra infcrnuiui. Cînd dădu cu ochii de lumină, închise pleoapele, rănit.
   Asculta şi el, ca şi ceilalţi prizonieri, cu gura căscată, vorbele de iertare ale domnului comite.
   —     Plecaţi în lumea voastră, zicea Sigfrid, şi să ştiţi că v-am iertat pentru toate. Să jjă deie intendentul haine şi hrană şi să vă duceţi.
   Golo păru că n-aude, ori nu înţelege.
   Slujitorii împinseră pe captivi înainte. Ii îngenun-chiau şi le plecau frunţile. Doamna Genoveva le spunea cîte-un cuvînt bun şi întindea asupra lor mîna, pe care unii o sărutau ţuguindu-şi după ea buzele.
   Cînd Giuseppe Golo trecu şi auzi acest glas, se în-cordă între braţele care-1 susţineau şi se cutremură. O clipă i se zbătură pleoapele, apoi ochii i se închiseră. Stătu Infrînt, ascultind oarecum vibrarea unei amintiri din altă lume.
   —   Acesta-i Golo, zise cineva.
   Doamna Genoveva nu-1 mai cunoştea. Robul spunea ceva precipitat, frămîntîndu-şi buzele la urechile slujitorilor.
   —     Te-am iertat, Golo, vorbi doamna Genoveva, tn-torcînd de cătră el faţa.
   El se încordase iar, ca şi cum ar fi vrut să se oprească.
192
    —  Ce spune ? interveni castelanul.
    —     Luminate doamne, răspunse unul din slujitori,
 —   mişelul acesta cere să fie tăiat cu sabia ori străpuns cu lancea. El singur nu mai are putere să-şi deie moartea.
    —     Să fie întors îndărăt! hotărî brusc domnul comite.
    Doamna Genoveva suspină.
    După ce se petrecură astfel robii, desfătarea slujitorilor, a oştenilor şi a prostimii porni iar. Doamnele ' baronese şi domnii baroni fură poftiţi în sala cea mare de banchete, unde mai fusese masă îmbielşugată cu şapte ani în urmă. Inconjurînd pe doamna castelană şi vorbindu-i cu mare dragoste, doamnele se mirau în sine de mîhnirea ei. îşi propuseră să deslege cumva şi această taină şi nu mai osteneau punînd felurite întrebări despre minunata şi ciudata petrecere a comi-tesei în pustie. Hotărîră să întreprindă o expediţie la peşteră, să cunoască pe cerboaica şi să întemeieze acolo o bisericuţă în amintirea minunii.
    Insfirşit doamna Genoveva se putu odihni în camera ei şi rămase singură cu Benoni. Această primă noapte la castel dori s-o petreacă în rugăciune şi în-frîngere. A doua zi rugă pe soţul ei să repeadă un curier Ia Brabant, cu veste cătră luminatul duce Valentin şi doamna Batilda.
    Viaţa îşi reîncepu cursul fără să aducă oamenilor mai multă bucurie decît puteau suporta. Iar într-o dimineaţă se vestiră la poarta castelului cinstiţii neguţători din neamul Roşu. Domnul comite îi primi cu bunătate şi doamna Genoveva le ieşi înainte, pe terasa cu acelaşi măr înflorit. Avea lîngă ea pe Benoni şi pe cameristă. Domnul comite stătea la o parte într-un jîlţ, zîmbind.
13 — M. Sacfoveanu — Opere 11
193
   După ce se descoperiră şi atinseră lespezile de piatră cu cuşmele, cinstitul neguţător Matia luă cu-vîntul:
   —      Prea luminate domnule comite, zise el, şi prea bună doamnă comitesă. Iată, au trecut şapte ani de cînd nu ne-am învrednicit ca să avem cinstea a ne pleca în faţa măriilor voastre. In vremea aceasta, luminate domnule comite şi luminată doamnă comitesă, noi am umblat iarăşi la Brabant şi la Dalmaţia. Ne-am oprit la Antverpen, la Lipsea şi la Veneţia. Şi ne-am dus departe, înspre ţinuturi barbare, întemeind iarmaroace. Astfel, în aceşti din urmă patru ani, avînd mare rîvnă de a cunoaşte, am umblat noi pînă în-tr-acele locuri despre care vorbea vînătorul măriilor voastre Andrei Valahul. Am ajuns în ţara ungurească ş-am desfăcut mărfuri, cerînd privilegiu să întemeiem şi iarmaroace. Dîndu-ni-se acest privilegiu de marii domni şi stăpîni de acolo, am făcut ştire la toată breasla noastră a neguţătorilor să se adune într-un loc peste munte în zilele'verii următoare, Ia Sfîntu Ilie. Şi într-adevăr, la anul, în această sfîntă zi, mulţi neguţători din împărăţie am trecut cu poverile noastre prin munţi, ş-am dat de acel loc, lîngă o apă care se chiamă Moldova, ş-am găsit alţi mulţi neguţători din părţile Sarmaţiei şi dinspre Bizanţ. Făcînd noi bune afaceri, ne-am întors; ş-atuncea am aflat despre întîmplările de la castel. Iar acuma, venind să cunoaştem şi noi minunea, ne ducem s-o împrăştiem în lume, ca s-o afle ţările, şi tîrgurile, şi iarmaroacele, pină la acele ţinuturi depărtate unde am fost şi unde avem să ne mai întoarcem.
   —      Ai fost înspre locurile lui Andrei ? întrebă pe gînduri doamna comitesă. După cît spunea el, sînt locuri prea depărtate.
194
   —     Intr-adevăr, sînt locuri depărtate, însă noi ne ducem şi ne întoarcem, mărită doamnă.
   Cel mai tînăr dintre fraţii evanghelişti tuşi: se mişcă şi încercă să aibă şi el glas. Acuma era mai voinic, mai nalt şi mai gros, şi-i crescuse barba roşă. Văzin-du-1 că şovăieşte, doamna comitesă îl îndemnă.
   —   Cinstite tinere, vrei să ne ceri ceva?
   —     Se roagă de ocrotirea măriei tale, doamnă, interveni starostele Matia, pentru o afacere. Dar fiind cel mai tînăr, se sfieşte încă şi nu-i deprins destul de bine cu meşteşugul vorbirii. Altfel, nu s-ar putea spune că nu-i dibaci cînd dezbate preţurile şi cercetează marfa. Deci, doamnă comitesă, acest frate al nostru Ioan a adus daruri nouă pentru domnişoara cameristă a măriei tale Berta, voind să i-o daţi in legiuită căsătorie. I-a venit vremea şi lui să-şi ieie soţ. Şi încă de acum şapte ani a avut acest gînd şi a aşteptat cu răbdare pînă acum. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu bunăvoinţa măriei tale, avem nădejde să isprăvim şi această treabă cu bine.
                                                                                     XXII
                                       «Aceasta e ultima clipă în care ne mai vedem.*
   Aici isprăvim noi istorisirea întîmplării doamnei Genoveva, prinţesa de la Brabant.
   Am căutat să luminăm întunericul trecutului prin dovezi, unele scrise, altele nescrise, ca să scoatem pentru generaţia noastră adevărul.
   Mă găsesc printre acei care susţin că cerboaica a rămas în pustie şi şi-a îndeplinit menirea, căzînd la
13*
195
Urmă, într-o iarnă grea, sub colţii fiarelor. Zăvodul H urmat pc oameni în lume, dar slăviţii stăpîni nu i-au arătat o recunoştinţă deosebită. Dealfminteri el nici n-ar îi ştiut ce să facă cu dînsa. Totuşi vînătorul valah a învăţat pe copil să-i spuie la ureche vorbe pe care nu le înţelegea nimeni alară de Gelo. Zgarda cu ghimpi de aramă se păstrează şi se mai poate vedea şi astăzi la muzeul din Brno.
   In ce priveşte slîrşitul doamnei comitese şi al domnului comite, trebuie să atragem luarea-aminte că marele Ziditor l-a pus, ca în toate, în afară de sufe-rinţi şi bucurii. Dacă ne raportăm la ştiri vechi, pe care le găsim în Ioan de Praga, în ale sale Mirabiles Vitae, tristeţa doamnei Genoveva a rămas iremediabilă în această vale. Singura justificare a vieţii i-a rămas copilul durerii sale, care a crescut şi a înflorit ca şi mărul de lîngă peşteră.
   Acest copil a devenit comite şi a fost altcineva. A stătut în faţa lumii ca vînător iscusit, şi, la timp, a fîlfîit peste el a doua oară corbul destinului.
   Prea fericitul Iacob, episcop de Genova, acum şapte sute şi ceva de ani, a povestit cel dintăi această în-tîmplare rămasă unică în Europa noastră. In Legenda aurită, cu drept cuvînt se preamăreşte puterea lui Dumnezeu care a sălăşluit în sufletul unei femei slabe. Sîntem în drept a crede totuşi că a sălăşluit şi în florile şi sălbătăciunile pădurii.
   Ca să lămurim unele lucruri, am simţit nevoia să cercetăm şi alt izvor, care a fost şi contimporan şi a rămas în acelaşi timp în putere şi-n floare pînă astăzi. Pietrele mormintelor s-au măcinat; codrul a rămas, inoindu-se necontenit, şi-n el am regăsit sufletul nemuritor al copilului.
196
   Despre cei patru fraţi neguţători avem iarăşi deosebite informaţii. Unele din istorisirile lor, pe care le-au făcut doamnei comitese la terasă, pe cînd ea visa la soţul ei plec'at departe, se găsesc inserate şi într-o carte celebră a lui Poggio Bracciolini, secretar apostolic şi cancelar al Republicii Florentine în al cincisprezecelea veac, deci au fost prea adevărate. Nunta lui Ioan Roşu cu domnişoara Păuna s-a să-vîrşit cu mare alai şi zvon la curtea comitelui Sigfrid. Iar nu mult după aceea aşezarea acestui vrednic şi gras neguţător a fost în locul acela de iarmaroc nou la Sîntilie, despre care s-a pomenit: anume, dincolo de munte, la apa Moldovei, în marginea Cuma-niei. S-a ridicat apoi acolo şi tîrg de piatră cu numele Baia. Au venit aici unii neguţători şi tovarăşi ai lui Ioan, din împărăţie.
   Iar doamna Păuna, după ce a rămas văduvă, a întemeiat alături altă aşezare cu sat, care s-a chemat Sasca, după porecla pe care i-au dat-o ei localnicii moldoveni, oameni foarte pricepuţi şi harnici Ia porecle.
   Aceste aşezări, Baia şi Sasca, durează şi astăzi, în partea de miazănoapte a ţării care se chiamă Romî-nia. Oamenii acolo au ochii albaştri şi părul ca fuiorul de cînepă. Intre ei mai trăieşte neamul care se chiamă Roşu, purtind pînă in zilele noastre stigmatul cinstiţilor evanghelişti.
   Prin Ioan cel de demult şi prin fraţii lui, vestea minunatei întîmplări a doamnei Genoveva şi a puiului ei a pătruns pînă la limbile păgîne. Iar în părţile moldoveneşti cel dintăi povestitor a fost Andrei Vînătorul, carele n-a avut odihnă pînă ce nu s-a întors, la bă-trîneţă, în locul său de baştină.
 o
                                          NUNTA DOMNITEI RUXANDA
                                                ROMAN
                                                 1932
I
      In acest capitol se arată începutul mărturisirii unui tînăr care pare a trăi în zilele noastre. Vorbeşte despre babaca şi neneaca lui de la ţinutul Romanului şi mai ales despre un unchi care nu-i ca alţi muritori de rînd.
Domnule, îţi scriu aici, după cum ţi-am făgăduit, întîmplarea extraordinară pe care am avut-o împreună cu un uncheş al meu, Ştefan Soroceanu.
   Acest uncheş, pe care domnia ta l-ai cunoscut numai o clipă în treacăt, pe cînd se afla încă în viaţă, n-aş putea spune că era un om simpatic. Eu încercam în faţa lui totdeauna mai mult uimire, fără dragoste. Era destul de urît, cu ochii verzi privind aprig. Din gura lui strîmbată uşor într-o parte ieşeau prea ades vorbe usturătoare. Rîsul lui ascuţit nu de puţine ori m-a săgetat pînă în moalele capului.
   Era unchi, după barbaţi, al tatălui meu ; trăia singur cuc la o răzăşie a lui în ţinutul Bacăului şi obişnuia să vie să petreacă sfîrşitul lunii august la o moşie la noi, nu departe de Roman.
   Sosea dimineaţa, într-o droşcuţă uşoară, trasă de cai mărunţi cu zurgălăi. Mîna de pe capră un ţigan bătrîn şi posac, pe care nu l-am auzit vorbind decît în silabe. Ciun apărea în balcon zîinbetul răutăcios şi slrimb al lui uncheşul Ştefan, mama ofta dînd ochii peste cap şi se retrăgea în iatacul dumnisale, să se
201
 gătească. Nu-1 putea suferi. Nu-i înţelegea judecata şi spiritul. I se părea că-şi bate joc de dumneaei şi de lume. O plictiseau scorniturile lui bizare. Tata il suporta cu răbdare, fumind ţigară după ţigară cu el şi sorbind cafea din filigene cu zarf, ştiind că are să-l moştenească.
   în vara trecută însă, cînd s-a întîmplat ce vreau să spun, uncheşul Ştefan i-a dat şi tatei o lovitură piezişă, cum îi era obiceiul.
   —     Ascultă, nepoate Dumilrache, i-a zis el punîn-du-i mîna pe umăr, am să-ţi încredinţez o taină, numai ţie. Prin urinare, desară, cînd vei intra în iatac, ca să te întinzi în divanul cel larg, lîngă cucoana Ama-lia, numaidecît să-i spui ce-ai s-auzi îndată.
   —   Se poate una ca asta, moşule? protestă tata.
   —     Dragă Dumitrache. am obiceiul să mă indoiesc de multe ; de asta însă sînt sigur.
   —     Ei nu, moşule, ştii câ-mi pare rău... Pe onoarea mea că mă jigneşti. Pe onoarea mea că nu spun.
   —     Dumitrache, nu vreau să te jignesc. Dacă-ţi dai cuvîntul de onoare, pot fi liniştit. Pentru întăia parte a convorbirii mele, ai fi avut într-adevăr un regret că n-o poţi împărtăşi consoartei domniei tale, care mă iubeşte atit de mult.
   —   Să ştii că te iubeşte, moşule.
   —     Da, ştiu. Ai fi putut să-i spui, dar mi-ai făgăduit c-ai să taci.
   —   Se-nţelege c-am făgăduit.
   —     Bine. Ai fi putut să-i spui că acest sfîrşit de august, pe care l-am petrecut cu pace la voi, e cel din urmă pentru mine.
   —   Imposibil! protestă tata.
   —     Nu mă întrerupe, îi replică destul de blînd uncheşul. Această petrecere a mea la voi e cea din urmă.
Nădăjduiesc să nu mai apuc altă vară. Am semnele mele.
  Tata crezu de datoria lui să se veselească.
  —   Glumeşti, moşule.
  —     Se-nţelege, răspunse cu tristeţă uncheşul Ştefan ; nu ştii tu că eu am obiceiul să glumesc totdeauna ? Deci, cucoana Amalia ar fi putut avea pricină de bucurie, dacă tu nu te-ai fi legat pe onoarea ta că n-ai să-i divulgi această taină. A doua parte a comunicării mele, însă, ar fi bucurat-o mai puţin. Află că eu am alcătuit un testament. Bătrînii noştri aveau obiceiul să-şi” lege ' asemenea act solemn cu blăsteme grozave. Eu l-am legat cu texte de lege, aşa încît nu-I poate desface decît Dumnezeu. Oamenii nu pot, aflîn-du-se în oarecare stare de inferioritate faţă de cod şi mai ales faţă de mine. V-am desmoştenit, dragă nepoate, şi pe cucoana Amalia şi pe domnia ta. Nu păli şi nu fuma atît de pripit ţigara; lasă ceaşca de cafea, căci ai isprăvit-o. Nenorocirea nu-i aşa de cumplită. Vieţuiţi în bună înţelegere, ceea ce-i lucru mare ; sînteţi sănătoşi şi n-aveţi decît patruzeci de ani : tu-i mărturiseşti; Amalia nu. Aveţi cu ce trăi din bielşug, deci vă puteţi lipsi de puţinul meu. Ceea ce vă rămîne, dacă scădeţi datorii, dobînzi şi ipoteci, vă ajunge ca să vă încheiaţi veleatul ; băietului vostru Bogdănuţ n-aveţi să-i lăsaţi decît binecuvîntări. Aşa că voi mîn-caţi ce aveţi ; iiar eu îi testez băietului, cu bună rîn-duială, ceea ce am : douăzeci de mii de galbini la bancherul Mihel Daniel din Iaşi, răzăşia mea de la Pojorîta, ţinutul Bacăului, ş-o bucată de pădure în munte lîngă Schitul Pîrcaliabului. Asta nu i-i de folos : pădurea n-o poate tăia şi veniturile de acolo sînt cu blăstăm legate Schitului; dar banii de la bancherul jidov sînt buni şi răzăşia fără nici o para de'daTbrie,
203
cu gospodăria bine întemeiată, casa tare şi acareturile înoite. Optsprezece părechi de boi, pluguri de fier, căruţe şi unelte, patru cai şi două droşte, precum şi două bivoliţe cu lapte. Are să aibă copilul ce mînca pină la sfârşitul vieţii lui. Iar dacă va fi un barbat vrednic, cum mi-i nădejdea, a întocmi şi el o diată ca a mea altui urmaş din neamul nostru, ea să nu se stîngă pomenirea lui Ştefan, pîrcalabul de la Soroca.
   Eu cunoşteam ceva despre acest bătrîn al nostru din vremea lui Vasilie-Vodă Lupu. Tata nu ştia, ori uitase. Privi întrucîtva nedumerit spre uncheşul nostru. Voi să spuie ceva şi se mulţămi să tuşească. Eu, din colţul meu de cerdac, ridicasem ochii de deasupra cărţii franţuzeşti pe care o ceteam şi mă uitam atent la uncheş. Descoperisem în glasul lui un accent pe care pînă atunci încă nu-1 primisem în inimă.'Mă ridicai din locul meu, mă apropiai de dînsul, îi luai mîma uscată şi încreţită şi i-o sarutai.
   El îmi mîngîie fruntea. Eu am zîmbit. O clipă m-am văzut în oglindă. Aveam ca şi el zîmbetul puţintel strîmb.
   —     Asta nu-i pentru moştenire, i-am şoptit eu la ureche.
   Şi i-am sărutat mîna a doua oară.
   Atunci el m-a cuprins la piept şi m-a îmbrăţişat. Barba lui ţăpoasă şi straiele de şiac miroseau plăcut a tutun de Smirna.
   —     Acuma urmă uncheşul, după ce m-am deşertat de vorbele mele, nu mai am de ce sta la voi. Cu toată onoarea ta, iubite nepoate Dumitrache, eu înţeleg că în mintea ta, acuma, nu-i altă problemă decît cum să transmiţi cui se cuvine cele de cuviinţă. Aşteaptă, însă, te rog, ceasul culcării. Altădată n-aveai nevoie de poveşti. Acuma ai. Eu am şi dat poruncă lui Ilarlon
204
 ţiganul meu să pregătească droşca şl caii. Pînă in jumătate de ceas are vreme şi nepotul acesta să-şi împacheteze cîteva rufe şi să tragă ciubote de vînătoare. II iau cu -mine' la Pîrcalab. Stăm acolo trei zile şi pe urmă ne întoarcem, să-i dau in primire răzăşia de la Pojorîta.
 Nu mult după aceea, ca şi cum o altă poruncă ar fi străbătut nevăzută la odăi, tresăriră dulce clopoţeii căluţilor şi droşca bătrînului sună moale şi plin pe caldarîm, cu ţiganul cel morocănos pe capră.
 —      Gata, Ilarioane ? întrebă uncheşul de sus, din cerdac.
 —   Ihî! icni ţiganul.
 —   Ai pus buclucurile în lădiţă ?
 —   Pus.
 —   Dar puşca şi torba ?
 —   Lîngă mine.
 —   O garafă de rachiu ai cerut de la camară ?
 —   Ihî!
 —      Bine, Ilarioane, văd că eşti om vrednic. Am să stăruiesc să-ţi deie o decoraţie. Iaca-i gala şi cuconaşul.
 Eu eram gata. îmi aduceam pe mine şi în jurul meu lucrurile, cu smuncituri. Mama în camizol alb şi cu păru-i cărunt şi frumos atunci eliberat din cîrlige, sosi grăbită, pocnind din palme şi ridicînd ochii în bagdadie.
 —      Cum aşa, frate dragă ? Cum să pleci fără să-mi spui nimica ?
 —      Am spus ! se îndîrji, cu demnitate, uncheşul Ştefan.
 —   Cum să plecaţi aşa, fără să mîncaţi ?
 —   Am mîncat ! se îndîrji iar bătrînul.
205
  —     Dar băietul ce-ţi trebuie'? Ce ai să faci oii el ? Nici nu l-am pregătit, n-are nici straie nouă ; are treabă acasă.
  —     Uncheşule, m-am amestecat eu eu umilinţă ; am straie şi n-am nici o treabă.
  —     Vai ! vai ! se tînguia mama. Parc-ai fi pui de cuc în cuib străin. Cum îndrăzneşti, răule, a vorbi astfel cu neneaca ta ? Aşa te-ai uitat la mine şi aşa ai spus, parc-ai fi uncheşul tău. N-aş putea să spun că asămănarea asta a fost bucuria vieţii mele. Du-te, dacă ţii numaidecît, dar să ştii...
  —  Mă duc cu uncheşul la vînat, mamă, şi la Schit.
  —     La vînat şi la Schit ? Poftim ! Du-te, dar să ştii că sînt tare supărată pe tine.
  —     Mai este o supărare, adăogi uncheşul; o supărare pe bătrin. Aceea trece mai greu.
  —     Vai, moşule, cum eşti şi dumneata ! Aşa vorbeşti dumneata totdeauna.
  —     Aşa-i în viaţa asta, Amalie, nu ştii mata ? O bucurie şi o supărare.
  —  Care supărare ?
  —  Că pleacă băietul.
  —  Şi care bucurie ?
  —  Că plec eu.
  —  Vai de mine, oameni buni, auziţi-1 cum vorbeşte 1
  —     Asta nu-i nimica. Să-l auzi pe Dumitrache cum vorbeşte !
  —     Ce să vorbească ? El nu-mi spune nimica. Se culcă şi doarme dus.
  —     Acuma însă are să-ţi spuie. Rămîneţi cu bine, nepoate şi nepoată. Dacă-ţi dori să mă mai vedeţi, poate-a trebui să vă osteniţi pînă la Schit. Acolo mi-am alcătuit lăcaşul cel din urmă.
206
   —   Ciare lăcaş ?
   —      Lăcaşul cel din urmă între patru seînduri şi-ntre patru păreţi, în pămînt.
   —   Vai, lume dragŞ, ascultaţi-1 cum vorbeşte !
   —      Să m-asculte. Parcă eu mă supăr ? Bogdănuţ, pupă mîna babacăi şi neneacăi, şi suie în droşcă. Nu plînge, Amalie; nu te teme, că nu-1 iau cu mine pe ceea lume. Vine el singur mai tîrziu. Fiţi fără grijă ; aveţi să veniţi şi voi.
   —      Vai ! viai ! urma a se tîngui mama, scandalizată, pe cînd eu cu moşul ne suiam în droşcă şi ieşeam pe poartă, în zvon de clopoţei.
                                                                                         II
                                                                Despre o călătorie şi o vînătoare la munte şi despre şapte pădurari de demult.
   Uncheşul Ştefan tăcu o bucată de vreme, dus pe gînduri.
   Era o dimineaţă de început de septemvrie, cu cerul fără nouri, cu valea Moldovei înecată de lumină, cu ceaţă uşoară pe păduri şi pe munţi. Pluteau pajuri în înălţimile cele îngheţate. Săgetau rîndunici în lungul drumului, apoi se adunau şi se ţeseau în stoluri, gă-tindu-se de cale lungă, peste Marea. Nu adia vîntul şi strălucirea soarelui avea în ea ceva de‘aur, nespus de dulce şi de prietinos. Ilarion, de pe capră, începu să îngîne şi să mormăiască ceva : lucru de neînchipuit! Uncheşul întoarse spre el, pe sub sprinceană, un ochi maliţios, apoi îmi cuprinse mîna dreaptă. Eu stam în stînga lui.
207
    —     Nu-i urîtă asemenea dimineaţă, Bogdănuţ, zise el, nu-i urîtă mai ales pentru cineva care se pregăteşte să iasă din lume.
    —     Intr-adevăr, valea asta s-arată ca o minune a lui Dumnezeu, uncheşule ; însă vorba pe oare o spui mă întristează şi n-are noimă.
    —     Ai dreptate, Bogdănuţ; pentru un mînz ca tine, douăzeci de ani! şi douăzeci de bani sînt lucruri fără sfîrşit. Am fost şi eu nemuritor. Pe urmă am înţeles că trebuie să pun un termen. Am învăţat asta fără supărare, ceea ce va fi bine să faci şi tu cînd ţi-a sosi vremea. Dumnezeu dă bătrînilor asemenea zile cia să-i pedepsească pentru nelegiuirile lor.
    —     Ai săvirşit domnia ta vreo nelegiuire în viaţă, uncheşule ?
    —   Eu nu ştiu dar trebuie să fi săvirşit, căci altfel
 ziua aceasta ar fi mai puţin frumoasă. Să mă bucur totuşi, ca să nu mînii pe Cel care m-a trimes aici să-mi fac veleatul. Aşa că noi umblăm acuma în trapul cailor, aşa fel potrivit după socoteala lui Ilarion, ca să fim după amiază la Schit. Trecem Moldova pe la Tu-piliaţi, dăm în sat la Războieni şi pe urmă intrăm între brazi, pe un drumuşor, pe care-1 cunoaşte puţină lume. Cum am intrat sub munte, pot zice că sîntem pe alt tărîm. Acolo ne aşteaptă pădurarii mei, pe care i-am înştiinţat ou răvaş şi, înainte de a răzbate la Schit, ei dau    drumul copoilor,     ca să stîrnească    nişte
 vulpi şi nişte   iepuri pentru plăcerea     ta.
    —   Domnia    ta eşti vînător    mai vechi     şi   cu  mult
 mai bun decît    mine, uncheşule.
    —     Sint; însă plăcerea va fi pentru tine. Paharul tău e plin. Al meu l-am isprăvit.
    —   Uncheşule, vorbeşti astăzi cu întristare.
                                                                                                                       Cu puţină întristare, Bogdănuţ, nu pentru că
208
am să las lumea, ci pentru că am să mă despărţesc de tine, după ce abia te-am cunoscut. Ştiu ce ai să-mi răspunzi: că ne cunoaştem mai de mult. Eu însă nu te-am socotit cu adevărat al meu decît cind ai zimbit niaicei tale şi mi-ai şoptit un cuvînt. Acest cuvînt ar fi putut fi răutăcios, fără să mă supăr. A răzbit Insă cu gingăşie nu numai la inima mea, ci pînă in întunericul morţilor, la alţi uncheşi ai tăi şi pînă la pircalabi.il pe care ai să-l vezi zugrăvit la Schit şi care zîm-beşte cum ai zîmbit tu azi, cînd te spionai în oglindă.
   —   Ai văzut şi asta, uncheşule ?
   —     Am văzut nu numai asta ; >am văzut pînă în fundul tău. Eu te pîndesc de mult. Cel mai bun vînat al meu de azi eşti tu. Sălbătăciunile cătră care mergem, ţi le lăs ţie.
   Era 'adevărat ori mi se părea că bătrînul e pătruns de un fel de oboseală ? In ochiul lui dur părea că se încălzeşte o lumină, ca şi a soarelui de septemvrie. Se strînse în sine, întorcîndu-se în tăcerea şi în gîndul lui ca într-o umbră. Droşcia ne legăna prin aerul de. toamnă, pe sub plopi tremurători,, pe sub cele dintăi fluturări de frunze galbene. Tn lungul drumului celui mare domnesc nu întîlneam pe nimeni; părea o zi de odihnă, închinată amintirilor ori lui Dumnezeu. Şi ogoarele şi miriştile se desfăşurau pustii. Era sărbătoarea Sîntămăriei de toamnă.
   Am trecut podul de la Tupilaţi înaintea amiezii. După ce am lăsat Războienii fără să ne oprim la crîşmă şi la horă, am intrat pe un drumeag, drept cătră apus. Am poposit puţintel la o fîntînă. Ilarion ţiganul a adăpat caii, i-a mîngîiat, i-a tras de urechi şi le-a dat grăunţe. Eu am coborît lăsînd pe uncheş cu gîn-durile Iui. Privetam la zborul dumbrăvencilor deasupra
14
309
unor poieni, în margine de pădure. Veneau cătră mine adieri bine mirositoare de fîn încălzit.
    Vizitiul tuşi; caii îşi scuturară zurgălăii. M-am întors lîngă uncheş. Părea că dormitează, cu ochii închişi. Cînd am pornit, a ridicat o clipă pleoapele şi a oftat.
    Droşca a prins a urca la deal ; in jurul nostru s-a încheiat deplin codrul, cu poalele arse de cel dintăi hrumărel. De pe smicele mlădioase zburau mierle, cîr-cîind. Printre cetini de brazi fîlfîiau gaiţi şi alunari. Simţeam în preajma drumului felurite pasări şi animale. Din tăul unei vălcele zbucniră raţe sălbatice. De la un izvor porniră în fugă, pe o costişă oablă, două căprioare.
    Bătrînul deschisese ochii şi privea toate.
    —     Acuma încă toate-s frumoase, zise el, cu oboseala pe care o avea în acea zi; dar după Sfinţii Arhangheli rămîne pădurea singură şi începe să-i fie urît.
    —   Cred că-i mai mult o părere, uncheşule.
    —   Se poate, îmi răspunse el şi închise iar ochii.
    După ce am coborît o vale şi am urcat iar un ponor,
 am ajuns într-un loc de unde, prin rărituri de pădure, se prevedeau depărtările şi fulgerau apele de lia cîmp. Ne-am oprit în preajma unei căldări adînci, în care păreau că se frămîntă rîpile cu pădurea. Acolo cobona drumeagul.
    —     După ce trecem valea asta, îmi lămuri bătrînul, urcăm la Schit prin locuri pustii pe unde oamenii ceilalţi nu obişnuiesc să umble. Acolo sălăşluieşte monahul nostru Filaret. Pe pripoare, în şapte locuri, au pădurarii case. Hotarul nostru e aici, în marginea căldării, merge de jur împrejur, coboară în rîpă şi suie pină in virîul muntelui, deasupra Schitului. Iar pâ-
210
 durarii au fost aşezaţi şi stau aşa, din tată în fiu, ca să păzească locul, ca şi cum ar fi o grădină, ori un ţintirim. Fără ştirea lor nu intră aici nici om pămîn-tean, nici dobitoc. Pojjte trece numai paserea măiastră.
 Moşul zîmbi spre mine, cu căutătura-i vicleană.
 —      Iţi place aici, ori mai degrabă te-ai întoarce la neneaca acasă ?
 M-am răsucit spre el cu oarecare semeţie. El s-a veselit.
 —   Bine, bine. Nu te supăra. Iată, vin pădurarii.
 Intr-adevăr, din rîpă suiau pe cărări felurite şapte
 oameni bărboşi şi cărunţi, cu pletele revărsate pe umeri, cu căciulile aplecate pe ochi. Aveau chimiruri şi tăşti de piele, înflorite cu ţinte de alamă. Purtau pe umeri cojocele, netrase pe mînici.
 Veni întăi cătră noi cel mai în vîrstă, chihaia, un om înalt şi uscat, cu ciubote mari care bocăneau pe stîncă. Ducea după el, în lanţuguri, doi copoi roşcaţi, sprîn-cenaţi negru. Scoţîndu-şi de pe plete căciula, se închină cătră domnul său şi-i sărută dreapta. Vorbi c-un glas gros :
 —   Bine ai venit Ia noi, stăpîne.
 —      Bine v-am găsit, Ile, răspunse uncheşul. Ce-ţi face neamul ?
 —   Ce să fiacă ? Bine, mulţămim măriei tale.
 La aceste vorbe, tot neamul, adică ceilalţi pădurari, se înfăţişă cu supunere domnului său, sărutîndu-i mîna, fără a îndrăzni să adaoge un cuvînt.
 —      Acesta-i neamul lui Macovei, îmi lămuri uncheşul Ştefan ; l-a aşezat aici pircalabul cel bătrin. Breasla celor care stau aici, pustiiţi în codri, e pădurăria. Cei care ies la lume, înapoi nu se mai' pot întoarce. Cei rămaşi nu-i mai primesc.
14*
211
    Chihaia dădu din cap dindărăt Înainte, repezindu-şî căciula pe ochi. Voia să spuie : Aşa este. Insă nu rosti nici o vorbă.
    Am întrebat:
    —  Aveţi cu ce trăi aici ?
    —  Slavă Domnului! răspunse chihaia.
    —  Au lemn, poieni şi vite, întări uncheşul meu.
    Chihaia făcu iar semn din căciulă : Aşa este.
    Caii stăteau neclintiţi, cu capetele înălţate deasupra
 văii. Ilarion ţiganul, ca o momîie, cu mînile pe genunchi, adormise.
    —     Trezeşte-te, Ilarioane, îi striga uncheşul, şi treci la Schit. Noi ne luăm numai puştile. Spune părintelui Filaret că nu întirziem mult. Să ne Iacă paturi şi să pregătească masa.
    După ce zurgălăii de la cai se auziră pe vale numai ca un ţiriit, moş Ile, chihaia, dădu drumul copoilor şi pădurarii intrară in sihlă. Eu şi cu uncheşul coborirăin priponii. Uncheşul se opri intr-un ţanc. Moş Ile mă duse şi pe mine la o ţiitoare, ştiută din veci şi de vînători şi de fiare. Am stat aşteptînd pînă ce porniră ţăhniturile copoilor şi sună cornul într-un fund de rîpă.
    Din locul meu, priveam de sus poiana unde sta, neclintit, cu puşca în mînă, uncheşul Ştefan. Depărtarea mi-1 arăta micşorat, însă îl vedeam foarte lămurit, în soarele oblic. Cum minau cînii in văi colite, cu glasuri cînd înalte, cînd stînse, deodată îl văzui pe uncheş tresărind. Cînd apăru vulpea, în unghiul de la viale al poienii, el o şi avea în ţel. Observai întăi fumul, pe urmă sălbătăciunea zvircolindu-se, apoi ajunse la mine bubuitura, urmată de ecouri succesive, din ponor în ponor.
212
  Pădurarul din preajma se repezi. Vulpea lovită făcea acrobaţii comice, in salturi şi tumbe. Pădurarul îşi înălţă în preajma ei baltagul.
  —     Să nu-i strici blana. Gheorghiţă, îi strigă bătrînul.
  Gheorghiţă se opri. Vulpea se puse pe patru picioare şi se năpusti ca o nălucă în tufe.
  Gheorghiţă îşi făcu cruce şi feri în laturi. Uncheşul rămase neclintit în locul lui.
  îndată răsări, tot în acelaşi unghi de poiană, soaţa vulpei. Uncheşul Ştefan o fulgeră. Ea bătu din coada-i lungă, scheunâ de două ori şi se duse. Bătrînul rămase iarăşi neclintit. Copoii sosiră, adulmecînd indelung putoarea dihăniilor, apoi începură a ţăhni întăritat spre
  ţiitoarea mea.
  Au ieşit pe rind vulpile la mine şi le-am ucis cu cîte un foc. Moş Ile le ridică de coadă în sus, cerce-tîndu-le cu luare-aminte.
  —     Hm ! mormăi el; cum le-ai dat semnal cu puşca, s-au pus la pămînt şi gata 1 Nu mai vor să cunoiască stăpînirea veche.
  Cind pornirăm spre Schit, comunicai uncheşului meu observaţia glumeaţă a chihaiei.
  —  Are dreptate Ile... îmi răspunse el serios.
  —     Ca niciodată, uncheşule, ai în domnia ta astăzi o întristare, i-am zis eu, alăturindu-mi capul de umărul lui.
  El nu-mi răspunse.
  Ga să-i luminez nourul care-i împresura fruntea, i-am descris atunci cum am văzut căzînd vulpea, odată cu fumul armei, şi cum, destul de tîrziu după aceea, am auzit pocnetul puştii, urmat de ecouri.
  El mă ascultă alent.
  —  Aşa-i, grăi el, am văzut şi cu asta de multe ori.
213
    Cîteodală stînd noaptea singur şi ne avînd nici ce face, nici cu cine schimba două vorbe, mă gîndeam că s-ar putea să scornească oamenii de azi, care au scornit atîtea, ar putea să scornească o maşină care să zvicnească şi să treacă mai repede decit sunetul — ceea ce nu-i lucru peste putinţă. Aşa că, de pildă, dînd eu glas aici, mă reped apoi cu acel aparat în depărtare şi aud acolo ce am spus dincoace. E adevărat că n-ar fi un lucru de mare folos.
    La vorbele acestea ciudate n-am găsit cu cale să-î răspund.
    El mă privi pieziş, cu zîmbetu-i strîmb.
    —      In definitiv, asta-i o prostie, nu o nebunie. Sunetul n-are putinţă de propagare decît în atmosfera pămîntului nostru. Dincolo n-ar putea trece decît pe calea undelor electrice. Lumina străbate însă spaţiile interstelare şi trece în infinit, purtînd imaginea clipelor. Asta d;acă s-ar putea face: să revezi ceea ce lumina păstrează şi duce în zborul ei fără sfîrşit. In acest chip am putea vedea viaţa strămoşilor noştri. Şi la asta mă gîndeam noaptea, stînd singur. Chihaia din urma noastră, adaose el in franţuzeşte, fără îndoială că mă socoate nebun. îmi închipui însă că tu nu eşti de aceeaşi patere.
    —    Cum s-ar putea una ca asta ! am protestat eu.
    —      Cu toate acestea, cînd ţi-oi mai spune la ce m-am gîndit în nopţile mele de singurătate, ai să stai poate la îndoială, între mine şi între chihaie. Află că la noi, la Schit, unde ne ducem acuma, este un clopot. Insă un clopot care de obicei tace. Rînduiala lui, de Ia ctitorul cel bătrîn Ştefan Soroceanu, pîrcalabul, este să nu bată decît pentru morţii noştri, adică pentru ctitorii şi stapînii succesivi. A bă lut pentru el, cînd a murit. A mai bătut pentru trei Soroceni, la vremea
214
lor. Acum are să bală penlru mine. Nu te speria ; nu bate singur. II poartă călugărul care slujeşte Schitului, avînd aşa rînduiala'slujbei lui. Eu m-am gîndit deci că fiecare bătaie, pentru fiecare mort al nostru, rămîne imprimată în instrumentul sonor, printr-o anumită rînduială armonica a moleculelor, după o lege de fizică. Deci veştile succesive de moarte stau scrise In clopot pe de o parte, iar pe de alta fiecare bătaie are altă melodie, adică alt nume.
   —     Ceea ce spui, uncheşule, mi se pare interesant, i-am răspuns eu ; şi mă simţeam pătruns de glasul lui deodiată încălzit de o pasiune lăuntrică, pe care niciodată nu i-o bănuisem.
   —     Dacă ţi se pare interesant, cbine, îmi răspunse el. Iată, am ajuns la Schit. Totdeauna cînd intru aici, mă simţesc agitat. Nu se poate să nu-ţi mărturisesc asta. A fost singura mea slăbăciune. Te rog să mă ierţi; dar nu încerca să fii tu altfel, dacă vrei să te iubesc şi dincolo de moarte.
                                                                                                                      III
                                                                        Despre rădăcinile din alt veac ale povestitorului nostru.
   Cu aceste vorbe am intrat în cerdacul unei căsuţe, în laturea de miazănoapte a bisericii. Streşina se apleca foarte jos şi stîlpii erau încununaţi de rouruscă ruginie. Era un adăpost care se pitea de înălţimea muntelui si revărsarea brazilor. Bisericuţa, si ea mă-runtă, însă alb văruită, părea tînără, de şi şindrilele turnului, rînduite în solzi şi-n coadă de rîndunică, se zbîrleau negre de vechime.
215
   Părintele Filaret, schivnicul, ne întimpină cu mîni-cile largi ale rasei încrucişate la piept şi cu camilafoa bine îndesată pe pletele-i creţe. Işi ţinea fruntea aplecată, inclinindu-se ; din cînd in cînd se sălta in sus şi-i fulgera albul ochilor. Era un om voinic, cu înfăţişare de haiduc, şi-şi stăpînea glasul, ca să nu detune. Spunea ceva subţiratic şi fals.
   —     Bine-aţi venit, cinstite şi prea iubite cucoane Ştefane.
   —     Bine te-am găsit, părinte Filaret. Cum petreci aici ?
   —   Bine, mulţămim Domnului Dumnezeului nostru.
   —   Cum te-mpaci cu pustia ?
   —     Bine ; de ce să spun că nu mă împac, dacă mă împac ?
   —   Toate sînt în rînduială ?
   —     Toate, sliavă lui Dumnezeu. Şi toate-s gata, ca să petreceţi aicea cu pace, domnia voastră şi nepotul domniei voastre. Văd că-i un domnişor frumos şi fudul.
   Uncheşul Ştefan se uită zîmbind cătră mine. Mie nu-mi plăcea glasul schivnicului.
   Plecîndu-ne frunţile, intrarăm într-o tindă strimtă, apoi într-o odaie. Umbra amurgului pătrunsese înaintea noastră. O candelă ardea subt icoanele răsăritului. Deasupra unui divan, care cuprindea întreaga lăture a asfinţitului, atîrna, în mijlocul unei scoarţe, portretul unui barbat care avea o viagă şi ciudată asemănare cu uncheşul meu. Era imaginea unui om de altădată, învestmîntat cu straie de moda leşască a veacului XVII. Părea de patruzeci de ani. Avea ochii bol-_ diţi şi capul ţuguiat. In ochi şi-n colţul stîng al gurii păstra o lucire — aerul de familie, pe care-1 observasem şi la bătrînul meu. In prima clipă nu mi-am dat samă, căci omul cel vechi era urît şi părea strîmb, cu
216
 umărul stîng mai nalt. Miai tîrziu am înţeles însă ce este.
   Părintele Filaret rămase lingă uşă. Uncheşul meu făcu cîţiva paşi cu repeziciune şi se opri în faţa portretului, privindu-1 cu luare-aminte. Parcă ar fi vrut să-i spuie ceva, ori ii spunea ceva fără cuvinte. Chipul, din rama lui neagră, îl aţinti pieziş.
   Uncheşul se întoarse cătră mine, rîzînd. Apoi deveni serios şi se înclină spre icoanele de la răsărit, făcin-du-şi de trei ori semnul crucii.
   —   Părinte Filaret, aprinde luminile, porunci el.
   —   îndată, îndată ! suspină schivnicul.
   In cele din urmă luciri se vedeau afară, prin ferestruici, pădurarii cu căciulile şi baltagurile lor.
   —      Oamenii să se ducă la salaşuri, porunci iar bâ-trinul. Cind oi avea nevoie de ei, suni cuvioşia ta din bucium.
   —      Am înţeles, oltă părintele Filaret, şi ieşind o clipă, îşi amestecă barba-i neagră între capetele slujitorilor. Chihaia şi pădurarii se retraseră. Părintele Filaret se întoarse c-un fir subţire de cetină, îl apropie de candela de la icoane şi-l făcu să deie flacără. Aprinse cinci1 făclii de ceară într-un sfeşnic de alamă cu cinci crengi, pe măsuţa de lîngă sobă.
   Uncheşul Ştefan îşi lepădă mantaua şi se plimbă de două ori, cu mînile la spate, de la icoane la portret. Eu îmi aşezai lucrurile mele şi hainele în cămăruţa de lîngă sobă. In grajdul de lîngă căsuţă, se auzea mormăitul lui Ilarion, care spunea cailor puţine cuvinte.
   —      Chihaia mi-a dat patru ierunci, zise schivnicul. Le-am pus la fript pentru domniile voastre. Alaltăieri am trimes la măcinat devale un tăbultoc de mei tătă-răsc, ca să nu vă lipsească mămăliguţa, după rîn-duialn ştiută.
217
   Uncheşul Ştefan făcu semn cu capul: bine. Părintele Filaret ieşi. îl auzirăm Îndată bocănind in cărbuni cu cleştele In chilia lui de alături.
   —      Avem rachiu de afine şi vin bun, zise uncheşul, oprindu-se înaintea mea. Cred că ţi-i foame. Pînă ce-s gata toate, însă, eu nu pot răbda să nu-ţi arăt cele de cuviinţă. Iată, am adus cu mine actul de danie a Schitului. De acuma rămîne la tine, şi poartă-1 o vreme în dreptul inimii, cum l-am purtat eu. In el se cuprind rinduielile de care ţi-am vorbit şi blăstămul Iui vlădica Gherontie de la Neamţu. Iscălitura e a lui Ştefan, pîrcalabul de Soroca, cel care se găseşte aici în faţa noastră şi se uităc.la tine. Iar blăstămul sună precum urmează. Ascultă şi ia aminte. «Iar cine s-a ispiti a strămuta a noastră danie şi orînduire, acela să fie treclet şi proclet de cătră Domnul Dumnezeu şi de doisprezece sfinţi apostoli, şi de patru evanghelişti şi de trei sute optsprezece părinţi de la Nichei a-cetate şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie şi să i se risipească pulberea lui şi a feciorilor lui în patru vîn-turi.» Ai auzit ?
   Ştefan pîrcalabul se uita la mine batjocoritor.
   —   Am auzit, am şoptit eu, nu fără sfială.
   Cu mîna lui osoasă, uncheşul îmi trecu în buzunarul din lăuntru al hainei pergamentul.
   —      Acuma să luăm făcliile, vorbi el, şi să ne apropiem de portret. Aici, pe partea de jos a cadrului, scrie cînd a fost făcută această zugrăveală şi cine a făcut-o. Macar că mai degrabă ai vrea să treci la mirozna mîncării, unde învîrte ţigla părintele Filiaret, eu tot am să te silesc să ceteşti cele însemnate aici.
   —   Le cetesc cu plăcere, uncheşule, am răspuns eu.
   Mirodenia ieruncilor îmi ajungea într-adevăr pînă
 în nări.
218
  îmi plecai fruntea sub braţul uncheşului şi sub luminile pe care le purta. Deslegai fără greutate inscripţia : «.Hanc iltustrissimi Domini Stephani Percolabi imaginem pinxit lohannes Toktnikunnonak anno 1650».
  Uncheşul irni asculta cu atentie glasul.
  —     Bun. Acuma mergi cu mine sus, în clopotniţă, să vezi cealaltă inscripţie de pe clopot şi pe urmă putem mînca.
  M-am arătat dispus să mă sui şi-n clopotniţă.
  Cu aceleaşi lumini iam trecut prin noaptea de toamnă fără vînt, am păşit în bisericuţă şi am suit treptele scării sucite. Se afla sus un clopot nu mai mare de o sută de ocă, atîrnat în legăturile-i de grinzi încrucişate.
  Uncheşul se feri, să nu-1 atingă. întinse făcliile. Cetii, săpate în aramă pe partea de jos a buzei, cuvintele sacramentale : Mortuos ooco.
  Cîteva clipe am rămas tăcuţi, alături eu şi uncheşul. Prin firida deschisă a clopotniţii, pătrunse de afară, din răceala'şi întunericul opac al muntelui, un şuiet de apă; Am întrebat:
  —   Ce s-aude, uncheşule ?
  —   In fund, drept sub munte, îmi răspunse bătrî-
  nul, este o cascadă, adică o duruiţoare, cum ii spun muntenii. Cade un izvor tocmai de sus şi pune o perdea   de  apă drept în faţa peşterii. Intrarea       în acea
  peşteră   are un fel de ascunziş cotit, pe care trebuie
  să-l  descoperi printre stropii Ai să mergi cu       mine şi
  am    să ţi-1 arăt. Insă nu acuma. Cei oare         locuiesc
  aicea ştiu că prin acea peşteră poţi răzbate pe tărîmul celalalt — unii zic in altă lume, alţii zic în alt veac. Tu însă nu crede nimica şi haide să-ţi astîmperi foamea. La vîrsta ta omul are stomah şi dinţi de lup.
21'9
Filaret a răsturnat mămăliga de mei şi a rezemat de prichiciul hornului ţigla. Totuşi, înainte de a ieşi din bisericuţă, opreşte-te in locul unde te-ai Împiedicat şi erai să cazi. Aici e lespedea sub care zac oasele celui pe care l-ai văzut zugrăvit în odăiţă ; el ia iscălit pergamentul pe care-1 porţi la piept. Cu toate cele auzite şi văzute, sînt încredinţat că ai să mînînci cu aceeaşi poftă.
                                                                                                   IV
                                                                        Despre pustnicul Filaret şi despre duruitoare, dincolo de care se găseşte peştera amintirii.
   Am mîncat într-adevăr cu poftă şi cu inconştienţa vîrstei. Am gustat rachiul de afine. Am băut două ulcele de vin vechi. Abia după ce am isprăvit, am băgiat de samă că uncheşul meu stă la o parte de jarul din vatră, neguros şi, mi se părea mie, dispreţuitor. Abia atinsese mincarea. Gustase puţintel vin. Schivnicul îndrăznise să îmbuce de frupt. îndrăznise dease-meni, cu multă hărnicie, să umple şi să deşerte ulcica, o ulcică a lui, mai burduhoasă decît ale noastre. Dintrodată observai cu~mTrăre că glasul lui scîncit, subţiratic şi ticălos creşte, ca şi cum l-ar fi umflat vintul ori zvonul dinspre duruitoare. După ce mai deşertă, cu deosebită sete şi poftă, încă o ulcică, al cărei număr de ordine îl prăpădisem, fără să fi fost rugat şi fără să ne întrebe, îşi desfăcu rasa la git şi începu să deie viers, privindu-ne pieziş ca un vameş de drumul mare şi arătînd dinţi ascuţiţi de lup :
                      Să-mi cinji, cuce,
                      Cînd m-oi duce,
                      Să 'te prind frnle de cruce.
                      Tu-i umbla pe sus cîntînd,
                      Iară cu pe jos plîn^înd.
220
  Atunci îşi umplu şi uiichcşul meu Şielan ulcica şi pofti alte cîntece. Trăgînd de sub laiţă cimpoiul, cu-vioşia sa părintele Filiaret umflă burduful şi-l strînse la subsuori şi atunci îijţelesei de unde a deprins glasul cel subţire. A cintat o vreme uncheşuiui meu cîntece de lume şi cîntece hoţeşti; după aceea, îmbl.nzin-du-i-se aleanul, porni a zice cîntări din psaltichie şi din schivnlcia întru care sălăşluia.
  In zvonul glasului său, am simţit că mă cuprinde somnul, şi-mi intră ca plumbul în toate mădulările. înainte de a adormi deplin, l-am simţit tot pe părintele Filaret că mă sprijină cu braţe tari şi cu vorbe bune care miroseau a vin, călăuzind-mă dincolo în odaia boierilor, la divanul de sub portret.
  Am odihnit aşa un timp, pînă la un ceas tîrziu al nopţii. Atunci asupra mea s-a aplecat uncheşul Ştefan, ca şi cum s-ar fi coborît din ramă, şi m-a apăsat de trei ori pe umărul stîng.
  —  Scoală, băiete, îmi zise el, c-un glas poruncitor.
  —  Ce este, uncheşule ? am tresărit eu.
  —  Scoală, Bogdănuţ, şi vină după mine.
  M-am sculat şi l-am urmat. Am ieşit amindoî in întunericul cerdacului. îndată mi-a zvonit in urechi du-ruitoaraa.
  —  Auzi ?
  —  Aud, uncheşule.
  Am stat ascultînd.
  Părintele Filaret s-a furişat în preajma noastră şi ne-a privit dintr-o lăture, arătîndu-şi dinţii. Ne-a întrebat iarăşi cu glasul lui scîncit :
  —  Vă duceţi la peşteră ?
  Uncheşul se întoarse spre el. Ii răspunse :
  —     Ne ducem ; dar nu ştiu dac-a venii ccasul. Incă n-am auzit a treia cînlare a cucoşilor.
221
   —     Aveţi s-o auziţi numaidecît, se ploconi schivnicul.
   întorcindu-se şi aplecindu-se pe parmacllcul cerdacului, izbucni deodată prelung şi ascuţit, ca un cucoş tînăr. Bătînd din palme de cîteva ori, izbucni înc-o dată. îndată îi răspunseră de aproape bătăi de aripi şi cucoşul schitului îşi înălţă trfmbiţarea-i melodioasă în noapte. După aceea pe rînd, de la şapte case de pe măgurile dimprejur, dădură semnale cucoşii pădurarilor.
   —     Acuma vă puteţi duce în pace... se închină cuvio-şia sa părintele Filaret.
   Ne binecuvîntă cu dreapta ridicată şi se întoarse în chilia lui ; iar eu cu uncheşul Ştefan am coborît din cerdac şi am străbătut în tăcere, prin neguria nopţii, poteca spre cascadă.
   Am umblat pe sub cetini neclintite. In fundul umbrei luceau rubine şi arnetigte: ochii jigăniilor.
   înţelesei într-o vreme că bătrînul îmi comunică ceva. Cu toate astea nu-i auzeam glasul.
   —     Eu ştiu la ce te gîndeşti tu acuma, Bogdănuţ. Osîndeşti pe părintele Filaret. Dar să ştii că n-ai dreptate. De şi e un biet om din sălbătăcia noastră, are în el duhul credinţii. Mîni are să se blastăme şi are să se umilească pentru ulcelele băute şi carnea mîncată şi are să steie în post negru şi-n rugăciune trei zile, pînă ce-a simţi că i-a intrat în măduva oaselor truda şi mila lui Dumnezeu. Auzi vîntul ?
   II auzeam; însă pădurea în jurul nostru stătea neclintită.
   —   Nu-i vîntul ; e fîşîitul cascadei. O vezi?
   Deodată o văzui într-adevăr, licărind în curgeri de
mărgele şi-n plete fumurii. Tremurau în ea stelele înălţimilor.
222
   —      Poteca pe carc am intrat şi pe care cotim acuma, urmă uncheşul Ştefan, nu-i de nifrneni cunoscută. Aici sînt stînci de calcar, ca şi cele de deasupra Sorocei. Le-a cercetat cu răbdare pîrcalabul. Le-am cercetat şi eu şi am descoperit intrarea. Dar nimeni altul pe lume n-o ştie. Trecem o clipă prin ploaia duruitoarei. Acuma am intrat şi ne-am despărţit de lumea ştiută.
   Uncheşul era călăuz înaintea mea, ca o umbră pe păretele cenuşiu de stîncă. Şuietul de vînt al cascadei căzu. Eram într-un tărîm al tăcerii desăvîrşite.
   De şi nu percepeam curgerea clipelor, am mers aşa mult, îmi închipui, fără să-mi aud paşii. Şi văzul îmi era tulbure, pînă ce-1 simţii ascuţindu-se cel dintăi. In preajma mea apărură oameni pe care nu-i cunoşteam. Erau boieri cu işlice şi anterie, cu bărbi mari şi cu înfăţişare gravă. Coborau din carîte şi-i sprijineau de subsuori robi, desculţi şi cu capetele goale. Işi făceau temenele, se apropiau unul de altul, îşi scoteau işlicele, ca să-şi poată săruta unul altuia, solemn, măturile. M-am înveselit. Ei au trecut gravi.
     S-au arătat apoi tineri cu turbane,t în straie de atlaz colorate plăcut, încălicînid cai focoşi cu zorzoane şi tacîmuri de modă turcească. Călăreau cu scări scurte, cu genunchii la botul şelei. I-am salutat c-o înclinare a capului. Ei mi-au făcut ccle trei semne de prietinie, ducînd cu gesturi largi mîna dreaptă la inimă, la buze şi la frunte. Aveau mustăcioare care îmi aminteau cîrligele de la coada răţoilor mamei.
     Se deschise o zare de dumbravă. Mi se desfăcu şi
   auzul, cînd ajunsei la un izvor.
     —     Dacă ţi-i seie, coboară şi bea, îmi porunci uncheşul Ştefian.
223
   Avea un glas uşor schimbat.
   —   De ce rîdeai ? mă probozi el.
   —   De mustăcioarele acelor coconi... am răspuns eu.
   —      Coboară din şa şi priveşte-te în fîntîniţa de sub fag, mă îndemnă uncheşul.
   Am lăsal calul; m-am aplecat asupra fîntîniţii. Aveam în cap gugiuman de sobol ; purtam pe trup haină de brocart cu ceaprazuri şi mantie în falduri. Aveam şi eu mustăcioară în cîrlige.
   Uncheşul rîdea deasupra mea. Intorsei nasul cătră dînsul. Şi îmbrăcămintea lui era de modă leşască. Se înclina din şa pieziş, privindu-mă puţintel răutăcios.
   —   Bea apă, îmi porunci el, din acca fîntînă lină ca
   să uiţi un veac viilor şi să te întorci într-o viaţă trecută.
   M-am aplecat şi am simţit pe buze şi pe gene răcoarea izvorului, care tresărea în fund în vîrtejuri mărunte de nasip.
   —      Mai avem mult pînă la Iaşi, uncheşule ? am întrebat eu, săltînd în şa.
   —      Mai avem două popasuri. La cel din urmă, la malul Prutului, trebuie să aşteptăm slujitorii. De ce eşti grăbit ? Parcă tu nu cunoşti drumul ?
   —   Nu sînt grăbit, uncheşule.
   —      Cu toate astea, te-ai zvîrlit cu repeziciune în şa. înţeleg eu că te-ai lipsi bucuros de popas. Te înşeli, Bogdănuţ, dacă îţi închipui că eu nu cetesc în inima taca-n carte. Mărturiseşte-te uncheşului, ca să alini arşiţa din tine.
   Eu tăceam. Am pus apoi şi eu calul în pas după al uncheşului şi am mers aşa o vreme pe sub streşina pădurii.
224
V
                                                             Sfat de drum, pe cînd un uncheş urît şi un nepot care-i seamănă călătoresc spre scaunul măriei sale Vasilie-Vojevod, poreclit Lupul.
                t
 —      Ascultă, Bogdănuţ, îmi zise rîzînd uncheşul meu pîrcalabul. Vrei să-ţi spun o istorisire, care ţie ţi se pare frumoiasă, mie însă nu ? Taci — adică nu vrei să ţi-o spun, căci o cetesc în tine. Istorisirea asta nu-i lucru bun şi e primejdia vieţii tale, băiete. Am făcut rău că te-am lăsat la Ţarigrad, cînd a trimes măria sa Vasilie-Vodă alai, ca să-i aducă la Iaşi pe domniţă.
                                                            Inima a prins a-mi bate în piept cu grăbire.
 —   N-ai făcut rău, uncheşule.
 —   Ba am făcut rău. Tu eşti un prunc de douăzeci
                                                        de ani. Doamna Ruxanda e femeie împlinită. ,
 —   N-are decit douăzeci şi doi de ani, uncheşule.
 —      Ba să mă ierţi domnia ta.* Socotind bine pe degete, văd că are douăzeci şi trei. Stă departe de tine. Tu abia ai ieşit dintre fustele mamy tale serdă-reasa Irina. Iţi miroase încă botişorul a lapte, macar că-ţi răsuceşti cu atîta fală cozile de răţoi. Incă îţi sună în urechi poveştile şi prostiile dadacelor ţigănci. E adevărat că ştii să învîrţi sabia şi să încordezi arcul; macar atîta a fost în stiare să te înveţe răposatul serdar Nastase, tatu-tău, dar încolo ce ştii ? nu
 ştii nimica.
      —     Am fost la Liov, uncheşule, ş-am învăţat scrisoare latinească.
      — Cu asemenea învăţături, băiete, nu te poţi tu
 descurca în dragoste. Pe cînd fata măriei sale — ehe-he !
 15 — M. Sadoveanu — Opere ) I                              225
   —     Cum ehe-he ? de ce che-he ? E mai mare cu trei ani ca mine ş-atila. Dar abia mi-ajunge la umăr cu fruntea.
   —     Hm ! te-ai supărat ? E mai mare ea cu mai mult; dar să zicem cu trei. Intr-un an a învăţat mai mult decît line gătelile şi suUmanunle şi horbotele şi toate vicleniile frumuseţii. De aceea, macar că-i o fată ca toate fetele, tu o socoteşti coborită din cer cu hir-zobul. In anul al doilea a învăţat la Bizanţ toată înţelepciunea minciunoasă a retorilor. Aşa că ea taie cu vorba mai bine decit tai tu cu sabia. înainte de a cugeta tu lia ceva, ea te-a preţăluit,. te-a vîndut şi a şi pus în sîn preţul. In acel loc tu ai vrea să-ţi pleci fruntea. Eu nu zic că nu te-ar primi, dar pe cînd tu suspini, ea rîde deasupra ta. Rîde cu nişte dinţişori de şoricuţ. Iar în anul al treilea, ehe ! măria sa domniţa a învăţiat a cunoaşte şi deşertăciunile acestei simţiri, căreia .i se robesc numai cei tineri şi proşti.
   M-am simţit jignit. M-am întors cu trufie.
   —     De ce vorbeşti astfel, uncheşule, despre o domniţă ?
   —   Vorbesc despre o femeie, Bogdănuţ.
   —     Domnia ta, uncheşule, n-ai cunoscut dragostea in tinereţa domniei tale ?
   —     întrebarea asta e pusă cu umilinţă, Bogdănuţ, dar tu vrei să mă străpungi cu ea. „Inchipuiresuta este că un om slut ca mine n-a putut‘<avigâ parte jje harurile libovului. Ţie ţi se pare că e^i ■Ridică frumos şi falnic şi numai ţie ţi se cuvine asta» Află, nepoate, că tocmai asemenea lucruri le judecă le pricepe mai bine domniţa pe care ai adus-o de 1$ Ţarigrad. Măria sa a învăţat de la înţelepţii de demult şi s-a încredinţat că barbatul, ca să placă muierii, nu trebuie să fie numaidecît frumos şi tînăr. Să fie ceva mai puţin
226
urlt decît Diavolul — şi tinereţa deasemeni să i-o poată ea preţui cu ochii închişi. Fiind aşa precum mă vezi, am cunoscut în vremea mea multe femei frumoase care mi-au mărturisit asemenea adevăr. Deci pot să-ţi întorc cuvînt că se văd mai multe piei de miel în grindă, decît de berbece.
   —     Spune-mi insa, uncheşule, m-am umilit eu, cu ce greşesc dacă rni-i dragă ?
   —     Eu nu spun că greşeşti că ţi-i dragă. Greşeşti cind iţi închipui că ea îşi aduce aminte de mustăţile tale răsucite. Domnia sa tinjeşte in Curtea de la Iaşi. Oftează după Bogdan-serai şi după Cornul-de-aur. Stă cu ochii deschişi fără să vadă nimic din ce-i aici şi priveşte spre străluciri de pe alt ţărm. Măria sa a văzut pe Sultan Murad cînd se întorcea de la războiul Vavilonului, cu surguei de aur la turban şi cu piele de leopard pe umeri. Erau atilea smaragduri şi olma-zuri pe el, incit săgeta lumină. O frumuseţă ca aceea împărătească, de şi nu-i numaidecît trebuitoare, nu se vede de două ori într-un veac. Iar în jurul lui toate săbiile viteze şi toţi oamenii falnici ai împărăţiei. Şi tu vrei să-şi aducă măria sa aminte de coconul serdă-resei de la Bira, ţinutul Romanului ?
   Atit m-am simţit de umilit, Ia asemenea cuvinte, Incit mi-am înghiţit lacrimile.
   —     Ştiu, a urmat uncheşul meu Ştefan, că ceea ce ai tu in tine nu se poate scoate cu cleştele şi că-i o ticăloasă boală ; insă dacă ai fi un barbat şi n-ai fi ce eşti, ai ajunge să înveţi că dragostele sînt bune numai cînd îs împărtăşite. Cind încalici tu pe calul pe care ţi l-a adus un ţigan, să fie dincolo, la dînsa, în iatac, o ţigancă : să-i înşire bobii pe sită şi să-i vestească drum de sară şi dragoste la aşternut, iar domnia ei să se bucure.
15*
227
    N-am avut ce răspunde. Uncheşul meu ridea, cum
  ii era obiceiul, cu gura mai mult intr-o parte deschisă: Ehe-he !
    M-am simţit iar biciuit şi mi-am adunat trufia.
    —      Fiecare om, uncheşule, zic eu, trăieşte şi moare c-o credinţă. Aşa eu mă gîndesc că dacă eu bat şi iar bat şi ciocănesc, are să mi se deschidă.
    —   Hm ! ai cetit tu asta in ochişorii ei negri ?
    —      Mai întăi, uncheşule Ştefan, nu-s negri şi nu-s ochişori.
    —   Aşa ? Cum is atunci şi ce-s ?
    —      Nu-s ochişori. M-am văzut întreg in ei. Şi-s că-prii, nu-s negri.
    —      Ştiu, Bogdănuţ. Samănă la ochi cu răposata maică-sa, doamna Catrina, fata lui Bucioc. Am văzut şi eu odată la aceea o sticlire înşelătoare. îmi pare bine de îndrăzneala ta. Ai cutezat să te oglindeşti in ochi vicleni, ca să-ţi vezi mustăţile cu care te fuduleşti. Nu le mai răsuci. Cind vei pătimi, astfel precum ţi-i scris şi-ţi pregăteşti singur, au să rămiie pleoştite. Şi cînd ai săvirşit asemenea iaptă, băgînd de samă că are ochi căprii, măria sa nu şi-a încruntat sprînce-nele ?
  —     Nu mi s-a părut, uncheşule. Are sprincene subţiri şi arcuite.
  —     Is lungite pînă la tîmple ? Le face cu meşteşug învăţat la Ţarigrad. Iar genele ii bat ca nişte aripi de fluturi negri. Ştiu eu toate. Ţi-a zîmbit ?
  —  Aşa mi s-a părut, uncheşule.
  —     Aha ! Se poate ; insă gindul ei era aiurea. Tu ştii că pentru dinsa au venit la Curtea Domnească din Iaşi soli de la măria sa Gheorghe Racoţi-Voievod de la Ardeal, ca să peţească fata pentru Jicmont, feciorul măriei sale. Iar despre acel Jicmont s-auzea că-i
228
vorba să-l amestece Racoţi bătrînul in treburile Lehiei ca să-l aşeze crai la Lehia. Deci tu umblai in jurul ei ca un păunaş cu durere de inimă, iar ea se gîndea la pofala şi alaiurile crăieşti, despre care i-a vorbit şi soră-sa doamna Maria a lui Ianuş Ragivil.
   —   Asta s-a trecut, am răspuns eu.
   —   Ce s-a trecut ?
   —     Peţitorii s-au întors cu vorbe. S-au dovedit nişte neciopliţi şi nişte beţivi, aşa cum s-aude c-ar îi fiind ş-acel Jicmont vestit. Unii sint beţivi cu adevărat, care beau ce-i in pocal şi pe urmă sfarmă in măsele pocalul, precum lăcea unul dintre acei soli, cu numele Boroş ; insă măria sa Jicmont e tatăl lor şi voievodul lor, cu mult mai presus decit ei în atare meşteşug.
   —     Mi-a plăcut cum mi-ai intors vorba asta, s-a înduplecat uncheşul meu Ştefan, dar eu am să-ţi răspund că, dacă nu-i acel crai în fundul ochilor ei, apoi poate fi altul. Căci o domniţă trebuie să rîvnească sus, iar tu nu eşti decit un boiernaş de rînd.
   —     Uncheşule, eu îmi am nădejdile mele, cu care mă culc şi mă scol.
   —     Fericiţi anii întru care te afli! a suspinat pîrcă-labul. înţelepciunea mea nu face două parale pe lîngă prostia ta. Tu socoţi că Vasilie-Vodă n-a dat-o pe domniţă după Jicmont pentru acele pricini de care vorbeai ? Vasilie-Vodă îşi are socotelile lui şi e viclean ca dihania al cărei nume îl poartă. El ţine pe domniţă in vedere ca pe o marfă de mare frumuseţă şi de mare preţ. Neguţători umblă la neamuri şi o laudă. Acea marfă însă el o ţine ca s-o deie pe preţul cel mai bun la vremea potrivită. Nu te supăra, Bogdănuţ. Află că asta-i soarta domniţelor. Ele n-au voie la dragoste şi nu trebuie să viseze decit la mărire. De ce rizi ?
   —      Rid, uncheşule, căci îmi place ce spui. N-au voie, dar şi-o pot lua ele singure. Firea nu poate ii biruită.
   —      Da, da ; iar tu te culci şi te scoli cu nădejdile tale. Ai văzut tu vreodată oi care ies la Sfintu-Gheor-ghe frumoase şi curate, cu puf lins pe ele, fără să le fi atins foarfecele ciobanului ? Acelea-s oi care şi-au prăpădit lina In spini. Nu mai sînt bune dccit de tăiat. Asemenea şi tu cu nădejdile tale.
   Glasul uncheşului meu se imblinzise. Fără să întorc obrazul, am simţit că se uită cu dragoste la mine. Şi-a alăturat calul de al meu şi m-a bătut pe umăr.
   —      într-adevăr, mi-a zis, cînd m-am întors spre el; ai mustăţi destul de arătoase, însă ochii ţi-s albaştri ca ai tatălui tău. I-aşi fi dorit negri şi răi ca ai maicei tale. Cum ai face tu, băiete, să pari ghimpos, cînd te vei arăta din nou înaintea acelei domniţe ? Ştiu ce gindeşti tu : să cazi cu fruntea în pămînt înaintea ei, să-i cuprinzi genunchii, să te apleci apoi şi să-i săruţi condurii. Atuncea ea îndată îşi pune piciorul pe grumazul tău. Dacă vrei să ia aminte la tine, atunci uită-te numai o dată ascuţit şi pe urmă nici să nu-ţi mai pese.
   —   N-aş putea face asta, uncheşule.
   —      Ştiu ; de asemenea vitejie puţini sînt vrednici, încearcă totuşi, pentru binele tău. Am să fiu şi eu aproape şi n-aş vrea să-mi pară rău că-mi eşti nepot. De aici se vede cu cît e mai mare decît tine, de şi-ţi ajunge cu fruntea numai pînă la umăr. .
   Uncheşul meu a oftat ca şi mine. Insă el a răsuflat prelung, pe cînd eu m-am stăpînit, cu durere şi venin. Tn multe din nopţile mele îmi era palul de jaratic, din pricina domniţei inimii mele. înţelegeam prea bine sfaturile uncheşului ; de şi aveam nădejdea
230
T
 tinereţii, în această nădejde aveam şi veninul îndoielii. îndată am căzut în gînduiri pline de mîhnire şi visuri, pe cînd caii ne duceau la umblet cătră cetatea Domniei.
   Din cînd în cind, de sub pădure ieşeam la poieni largi, unde înverzeau în primăvară ogoare de malai tătărăsc şi grîu. Acuma ciocîrlia nu se mai zărea din ele. O vedeam numai cînd izbucnea în sus, tremurin-du-şi aripile şi plutind in lumină ca pe o apă a înălţimilor. Zăream departe margini de sate. Ne întîlneam cu ţărani în cară cu boi cri călări. Erau veseli şi bine hrăniţi şi se închinau cătră noi cu cuşmele a mină. Se zvonise despre o vorbă a prea sfinţitului Gheron-tie, vlădica de la Neamţu : că ar fi aflat el adică, într-un gromovnic veohi, ş-ar fi cetit în zodii, cum că iacei ani întru care trăiam sînt scrişi cu mare bielşug de vite, miere şi grîu. De aceea lumea-i veselă şi buiacă, iar satele ţăranilor proşti şi chiar a răză-şllor se ţin numai de nunţi, cumătrii şi beţii. într-ase-menea destrăbălare, preasfinţia sa nu vedea nimica bun. Adevărat — se mai adăogea şoptit — că pildă de asemenea desfătări trupeşti, uitînd cu totul de Dumnezeu, dădea întăi şi întăi măria sa Vasilie-Vodă, sau mai pe scurt Alvanitul, cum îl porecleau boierii de ţară. Şi el şi nepoţii lui se ţin numai de rele. Cu dreapta deşartă cupa, iar cu stînga strîng la 'piept muierile cu care se află în petrecere. Fac şi alte blăstă-măţii, despre care nu se poate vorbi cînd sînt duduci de faţă. Deci nu-i departe vremea cînd are să tri-meată Dumnezeu ţării Moldovei cuvenita pedeapsă.
   —      Vor fi fiind adevărate unele din acestea, îmi lămurea uncheşul Ştefan, după ce-mi destăinui toate; iar altele vor fi fiind scornituri; însă ştiut este din vechi zile că bielşugul nu face mai bun pe om. Prosti-
231.
  mea se îmbuibă şi uită de Dumnezeu. Iar boierii şi domnii nu se lasă mai prejos. Deci fiind Ismailitea-nul, adică Murad-Sultan, în război atîţia ani cu oazîl-başii în Asia şi bătîndu-se acolo păgîn cu păgîn, au rămas hotarele creştinătăţii liniştite. După Murad a urmat Sultan Ibraim care a urit războaiele şi i-au plăcut mai mult desmierdările. Ocrotit de linişte acest pămînt şi-a dat roadele şi creştinii s-au îndestulat. Ar trebui să mulţămească pentru asta Domnului Dumnezeu; ei însă Iac altfel, căci pintecele ii in-greuie ca pe rîmătoni şi-i trage în .glod.
  Unii din acei,gospodari pe care-i întîlneam se uitau cu prea multă veselie la noi şi se legănau pe cai.
  —     Macar că azi e sărbătoare, aceştia nu vin de la biserică, rîdea răutăcios pîrcalabul.
  Cînd am ajuns la Hanul Pîrlitei, nu departe de Prut, am descălicat şi am aşteptat să ne vie din urmă slujitorii.
                                                                                     VI
                                                              S-arată domnifa Ruxanda şi s-aud înţeleptele staturi ale luminatului divan al măriei sale.
  După cel din urmă popas la Sculeni, pe Prut, am răzbit întins pînă la Iaşi, unde am intrat cu mare bucurie, căci nu-1 văzusem de mult.
  —     He-he! mi-.a răspuns tovarăşul meu la această mărturisire ; ştiu eu cît ţi-i de dor de tîrg.
  —   Mi-i dor, uncheşule.
  —   Ştiu ; pentru că are ochii căprii.
  Intr-adevăr îmi zvîcnea inima pină în timple.
                                                         Răsărea soarele, cu toate acestea vedeam tulbure
                                                       în juru-oni. Intram prin mahalaua muntenimii, pe
232
 drumul zis al sării. Gospodarii îşi scoteau vitele cătra imaşul lui Aron-Vodă. Cînii zăpăiau la noi de după zaplazuri. De şi trecerea noastră nu se făcea cu îmbulzeală, căci nu umblau in urma noastră decit patru slujitori cu arme, femeile găseau vreme şi pricină să-şi înalţe capetele pe după uşi şi de după porţi, 1 scormonindu-ne cu ochii. Chiar işi făceau semne şi ţipau una la alta după ce treceam şi se cîrduiau în mijlocul uliţii. După fiecare val de femei s-arăta ş-un şirag de gîşte.
   Asta o băgase de samă pircălabul, căci eu eram tulburat de cele din lăimtrul meu.
   La o răspînlie ne întîmpinară darabani ai Domniei, aplecîndu-şi asupra noastră suliţile.
   —   Staţi 1
   Uncheşul meu păru a-i cerceta cu luare-aminte.
   —     De ce ne vor fi oprit ? mă întrebă el. Ca să-i vedem că au straie nouă —cepchene albastre şi comanace cu pană de păun ?
   Unul din ei îşi .semeţi spre noi glasul :
   —   Cine sînteţi domniile voastre ?
   Uncheşul meu nu găsi de cuviinţă să răspundă. Işi sprijini numai mîna stingă în şold, înturnînd' într-o parte capul. Atunci îşi mînă înainte calul Filip, oşteanul lui de credinţă, care-i purta sabia şi cele două părechi de pistoale aduse din Ţara Nemţască. De şi era un o.m cu barba z)b.îrlită şi înfăţişarea fioroasă, se purta blînd şi grăia potolit.
   —     Vrednicule ceauş de darabani, zise el; porunceşte oamenilor tăi să ferească in laturi, căci trece la porunca lui Vodă domnia sa domnul Ştefan, pîrcalabul de la Soroca.
   Ceauşul ,a dat porunca şi oştenii s-au Ferit în marginea drumului.
233
    —     De cînd a ieşit, mă rog, asemenea rînduiala în tîrgul Iaşilor ? întrebă pîrcalabul, privind pe deasupra oştenilor.
    —     Prea cinstite şi mărite jupîne, răspunse ceauşul, rînduiala asta nu-i pentru măririle lumii, nici chiar
  ' pentru oamenii deireabă. Dar săptămina trecută, joi noaptea, au pălit ho.ţii la moara domnească de devale şi la rateşul de alăturea, unde îşi aşteaptă gospodarii rîndul îndeletnicindu-se cu băutură, după cuviinţă. Atîta l-au muncit pe orîndarul jidov, spînzurîndu-1 în cîrlige şi vărsîndu-i jar a tic pe piept, pînă ce l-au omorît. Au străpuns toate cotloanele, pînă ce au găsit banii. Ş-acuma slujitorii domneşti cercetează întruna şi au poruncă să oprească şi să întrebe pe oricine intră în tîrg.
    —     Bine, m-aţi oprit, se veseli uncheşul meu ; acuma întreabă-ne.
    —     Ce să întreb, prea cinsti le şi mărite jupîne pir-calabe ?
    —     Nu ştiu; dar dacă ai asemenea poruncă, întreabă.
    —     Bine, să întreb dacă nu cumva i-aţi văzut ori dacă n-aveţi vreo ştiinţă despre acei lotri.
    —   N-avem.
    —     Ştiu că n-aveţi. Mă închin cu sănătate şi vă rog să nu păstraţi împotriva mea nici o supărare.
    —     Spune-i, Filipe, că nu sîntem supăraţi, mormăi rînjind pîrcalabul; numai cuget că paza asta era mai bună înainte decît după înlîmplare.
    —     Intr-adevăr, măria ta, aşa s-ar părea... se veseli Filip, zbîrlindu-şî şi mai tare barba spre un umăr şi spre celalalt, cu degetele răşchirate.
    Am trecut mai nainte, am coborît la cetăţuia mâ-năsLirii Golia, pe lîngă tîrgul de peşte, ş-am stat in
234
preajma Curţii Domneşti, la hanul lui Eleîterie, în uliţa rusească. Acolo avea poruncă să tragă şi căruţa care venea din urmă cu bo-clucurile noastre.
   Pentru un boier mare şi vestit ca uncheşul meu, s-a grăbit să vie la poruncă grecul, cu toate slugile. Ne-a deschis, dînd uşa de părete, o odăiţă cu divan lung la zidul din fund. Două ţigănci, care nu erau nici [rumoase, nici tinere, au venit lepăind cu picioarele desculţe, purtincl lighemî de alamă şi ibrice. Au ţinut înlr-o mină li.ghenele şi ne-au turnat cu cealaltă apă din ibricc, ca să ne curăţim de toată pulberea drumului.
   Uncheşul îmi zise, ştergîndu-se c-un prosop lung şi pufnind :
   —      Acesta e bun obicei la hanul lui Eleflerie, pe care l-a învăţat de prin alte părţi grecul şi l-a adus şi în tîrg la Iaşi. Acuma, după ce ne vine căruţa, scoatem ce avem acolo şi mîncăm, după astia punem straie de ţeremonie şi ne înfăţişăm la măria sa.
   Grecul asculta din prag, cu umilinţă şi supunere, aceste vorbe.
   —      Vodă ţine astăzi mare sfat, băgă el de samă. Tncepîndu-şi divanurile de luni, apoi are să le ţie toată săptămîna.
   —      Asta te bucură pe line, Elefterie ? întrebă pîr-calabul.
   —      Mă bucură, mărite jupîne, căci cînd s-adună toţi dregătorii şi toţi boierii la curtea luminăţiei sale, şi cînd se înşiră toată oştimea şi cîntă muzica şi cînd iese măria sa întru tot acest alai, ou mare fală, atunci văd cu adevărat că asemenea strălucire împărătească la o curte drept-credincioasă, n-a mai fost de pe vremea Bizanţului. Aşa mă bucur în inima mea, incit îmi pare că înghit nectar şi ambrozie.
235
    —      îmi place, Elefterie, ceea ce spui, încuviinţă uncheşul.
    Iar hangiul se ploconea adînc din toată grosimea lui scundă, cu obrazul uns de bucurie ca de undelemn.
    La al treilea ceas, a tras înaintea uşii noastre căruţa de Ia Soroca. Dichisindu-ne cu toate cele de cuviinţă, am încălicat iar şi am trecut foarte aproape, la Curtea Domnească, străbătînd pe sub bolta turnului şi printre şiraguri de* slujitori — dragam, darabani şi siimeni. Sub ferestrele spătăriei celei mari aştepta muzica. Cătră odăile drăganilor ardea foc, intre saca-luşurile umplute bine cu pulbere şi bătute pină la gură cu cărămidă. Cel care stăpînea acolo, un ţigan destul de buzat, cu strai roş, ţinea gata sîrma aprinsă.
    Boierii soseau unul după altul, fiecare cu alaiul său, descălicînd la scară şi intrind in spătăria cea mare. Era în acea vreme, după cît îmi lămurea uncheşul, o rînduiala nouă în privinţa boierimii, la care Vasilie-Vodă ţinea foarte mult. Măria sa dorea să intre la curtea sa fieştecare boiarin întru toată bogăţia şi frumuseţă, ca să cad aspreşti mea pe spate de mirare şi să prindă frică. Iar însuşi măria sa ţinea sfaturile cele mari cu straşnică rînduiala, poruncită şi scrisă în condică, arătîndu-so cu straie măreţe şi cu privirea încruntată.
   Dregătorii săi de mina intăia erau înşiraţi fiecare după sama Iui. Şi nu cutezau cei de a doua treaptă să se aşeze, în cinstea mesei ori a divanului, mai sus decit le era îngăduit. Cu toate acestea pîrcalabul de la Soroca, şi pentru neamul lui vechi, şi pentru ascuţimea priceperii lui, şi din pricina împrejurărilor in care se afla ţara Moldavei, avea scaun foarte aproape de măria sa Vasilie-Vodă, între boieriile dinţăi.
236
   —     Tu, Bogdănuţ, să stai lingă mine, îmi şopti uncheşul, pînă ce intră în divan măria sa. După ce te-a cunoaşte şi i-i săruta mîna, te retragi cu ceilalţi slujitori. Nu trebuie să strici cu nimica rîndHielile. Hotărînd măria sa ta'ină la dîvanurile sale politieeşli, niimene să nu cuteze a-i înfrînge porunca. Numai cel scris pe izvod poate să steie în preajma sa şi să se bucure de strălucirea sa şi de dulceaţa cuvintelor sale. Iar ceilalţi, care nu au asemenea noroc, între care te numeri şi tu, stau pe de laturi, în gangurile palatului ori în nişte cămări de lîngă divan, unde-şi pot pleca urechea şi lipi ochiul, ca s-audă şi să vadă, î;mpărtăşindu-se şi ei din fericirea celor mari.
   Am urmat deci întocmai acest îndemn al pîrca-labului.
   Cînd s-a arătat măria sa Vodă, coborînd din cerdacul odăilor Doamnei, spatarul al doilea, care mergea în urma măriei sale, a înălţat sabi'a domnească şi muzica a pornit cu dobele şi fluierele, iar ţiganul cel îmbrăcat în roş a pus cu sîrma foc pe rind la cele douăsprezece sacaluşuri. Boierii îmbulziţi spre treptele casei celei mari, au ridicat glasuri de slăvire, repezindu-şi în sus gugiumanurile. Doamna Teodosia, care păşea în dreiapta lui Vodă şi domniţa Ruxanda, care păşea în stingă, nu-şi puteau stăpîni sfiala, astu-pîndu-şi auzul cu palmele şi clipind apăsat din pleoape. Dar pînă ce n-a trăsnii al doisprezecelea sacaluş, nu li s-a făcut nici o cruţare. Iar măria sa Vasilie-Vodă păşea fără a căla nici în dreapta, nici în stingă, avînd înălţată fruntea cu mare trufie, clă-linîndu-şi numai surguciul şi făcînd să strălucească floarea de pietre scumpe în care era prins.
   Am privit numai o clipă Ia măria sa. Sufletul meu s-a strîns toată vremea cătră acea copilă cu ochii
237
   umbriţi şi cu mişcările line. Tresărea de cite ori izbucneau sacaluşuri. Inima mea avea bătăi tot aşa de puternice şi aş Ii dorit să tresară pentru ele.
   Doamna Teodosia a petrecut pe măria sa pînă la spătărie, s-a închinat cătră prea cinstiţii boieri ai divanului şi a trecut pe o altă ieşire înspre odăile sale. Eu am aşteptat pînă ce măria sa a binevoit a mă cunoaşte şi mi-a întins mîna spre sărutare. M-am retras în fundul gangului şi m-am furişat la o camară din dreapta, aşa cum înţelesesem de la uncheşul meu că trebuie să fac. N-aş fi îndrăznit atît de mult dacă n-aş fi simţit în jurul meu aceeaşi mişcare din partea unora dintre curteni, şi mai ales dacă n-aş fi adulmecat, cu toate simţurile, urma domniţei. Se vede că măria sa, copila Domnului, avea acest bun obicei de a lua parte, dintr-un loc tainic la sfaturile curţii, ca să-şi sporească înţelepciunea. Poate dorea să afle chiar cu urechiuşele sale lucruri în legătură cu dorin-ţile obişnuite ale fetelor. Poate în preajma ei, lumea biziia din nou de planuri de nuntă.
   Poate şi îndemnurile uncheşului meu, poate şi asprimea patimei mele, m-au iăcut să iau o hotărire îndrăzneaţă. Am trecut mai departe decit ceilalţi curteni, i-am lăsat să intre în cea dintăi camară din laturea spătăriei, iar eu am deschis ş-am închis cu fereală o uşă pitică, la cămăruţa în care se strecurase cu iuţeală domniţa.
   Simţind pe cineva în urmă-i, tresări şi dădu un ţipăt uşor.
   —   Ce este ? Cine-i ?
   Eu mi-am încrucişat mînile pe piept şi m-am închinat cu umilinţă.
   —     Măria ta, eu sînt: robul măriei tale, dacă-ţi mai aduci aminte de mine.
 2-38
 —      A ! Bogdănuţ Soroceanu ! Domnia la erai! Cum aş fi putut uita un tovarăş care a venit să mă ridice din Ţarigrad şi să mă aducă într-un loc atît de în-cîntat ?
 In glasul ei era o amărăciune şi o imputare; cu toate acestea eu am fost pătruns de dulceaţă.
 —      Măria ta, alţii, din pricina asta, se socotesc fericiţi.
 Ea îşi încruntă sprîncenele.
 —      S-c poale. Răspunde însă deocamdată ce cauţi domnia ta aici ?
 —      Măria ta, am greşit. Pot să trec în camara de alături, unde am văzut şi pe alţii intrînd.
 —   Da ? Cum se poate ? Cine a intrat ?
 —      Curteni, măria ta, care se vede că n-au scaun în divan.
 —      Nu ştiam de aşa îndeletnicire. Vor s-asculte ce se spune dincolo ?
 —      Da, măria ta ; mărturisesc că şi eu am asemenea dorinţă.
 Domniţa nu-şi putu stăpîni rîsul. De şi număra douăzeci şi trei de ani şi după părerea uncheşului meu, avea adunată în ea multă înţelepciune, mie mi s-a părut o copiliţă şi m-am bucurat.
 —      Pune zăvorul la uşă, îmi porunci ea, ca să nu mai intre alţii.
 Am pus zăvorul şi m-am întors.
 Ea se aşezase cu luare-aminte într-un cotlon. Dăduse la o parte o perdeluţă de matasă. Privea şi asculta. N-a mai întors spre mine nici o privire. Am aşteptat o vreme, m-am mişcat în locul meu ; ea a înălţat un deget subţirel însă ameninţăte.r şi m-am astîmpărat. Mi-am oprit mişcările dinafară, însă în mteefera tumult.
239
   Tmi puneam felurite întrebări şi-mi făceam felurite planuri. Zvîeneam între îndoieli, îndrăzneli şi înfrîn-geri. Pînă ce o auzii pe domniţă oftînd şi aşezîndu-se mai bine în scăunaşul ei. Atuncea am început a fi cu luare-aminte la tăcerea care se statornicise şi dincolo în sala divanului. Se auzea de acolo un glas gros, plin de măreţie. Am cunoscut că vorbeşte Vodă. Mi-am plecat fruntea, am căutat un loc de unde să pot privi şi eu şi am găsit îndată al doilea ochi de geam acoperit cu perdeluţă d'e malasă. Aici trebuie să fie ferestruica Doamnei, mi-am făcut eu socoteală. Femeile au dreptate să-şi alcătuiască astfel de ochi şi urechi, dacă n-au loc in sfaturile barbaţilor.
   Am rîs in sine-mi şi mi-am intors iar ochii spre domniţă. Ea însă nu era cu mine ; era cu adunarea de dincolo.
   Vodă vorbea posomorit şi cu barba în piept. Ţinea mina stingă in şold, pe straja bătută în mărgăritare a săbiei, iar piciorul drept înainte. Cu dreapta făcea semne asupra adunării. Dădeau fulgere pietrele nestimate în care îi erau îmbumbate ceaprazurile, iar ftori-spătar, în dosul lui, îi ţinea neclintit ca un stîlp semnele domniei. Odaia spătăriei toată strălucea de atlazuri şi aurării. Pe dinafară palatul nu se arăta cu măreţia clădirilor de la Bizanţ, insă inlăuntru se dovedea întru totul împărătesc. Boierii stăteau cu toţii în picioare, ascultînd'u-1 cu mare luare-aminte pe Vodă, cu urechile întoarse spre dînsul. Cel mai aproape era Toderaş, logofătul cel mare, sprijinit cu barba în toiagul lui nalt, încrestat cu romburi de fildeş şi aur.
   —     Astăzi, prea cinstiţi şi prea iubiţi ai mei boieri, cuvînta măria sa Vasilie-Vodă, v-am chemat la divan pentru două pricini de căpetenie. întăi să vă aduc la
240
 cunoştinţă că a doua oară am primit solie de la domnia sa Bogdan Hmelniţki, hatmanul cel nou al căzăcimii care, precum ştiţi prea bine, a burzuluit toată ţărănimea din Ucraina asupra boierilor ei Ieşi. Nu s-a mulţămit domnia sa numai cu aceste izbînzi pe care le-a avut; ci acuma vrea alta. Doreşte noră pentru fiul său şi şi-a adus aminte că este o domniţă la Moldova.
    De şi ştiau mai de mult despre ce este vorba, boierii au întors bărbile unul cătră altul şi s-au privit unii cu spaimă, alţii cu uimire.
    —     Văd, prea iubiţilor boieri, a urmat Vasilie-Vodă, că inima domniilor voastre s-a cutremurat întocmai ca şi a mea, la asemenea veste. Cine şi-ar fi închipuit vreodată asemenea cutezare! Se pare că trăim, iubiţilor fraţi creştini, la sfirşitul vremii, cind e însemnată cu blăstăm domnia lui Antihrist. Cînd am văzut cartea de la hatman, n-am vrut să cred ochilor. Cînd iam auzit vorba solilor, n-am crezut în ce aud cu urechile.
    Măria sa a pufnit şi s-a uitat cu străşnicie în juru-i. S-a aşezat în jilţul domnesc, mîngiindu-şi barba.
    S-au aşezat şi boierii. Apoi s-au sculat pe rînd Can-tacuzineştii : Toma vornicul şi Iordachi vistiernicul. Nici ei nu ar fi crezut, dacă n-ar fi aflat din gura slăvită a lui Vodă, că e cu putinţă un lucru ca acela. Au mai fost şi alte vremi cînd domni mari străini au peţit doamne de la Moldova. Orişicit de mari au fost acei domni, domniile lor Toma şi Iordachi au socotit că trebuie să caute la credinţa lor întăi, pe urmă la slavă şi Ia putere. Dar acei domni, cum au fost măria sa Ianuş Ragivil, care in ceie din urmă a do-hîndit pe doamna Maria, şi cum a fost măria sa Jic-
1G
241
 mont care n-a putut dobîndi pe doamna Ruxanda, acei domni sînt coboritori din neamuri ce-au stat pe tronuri slăvite din tată în Fiu ; sînt bogaţi şi vestiţi întru toată lumea ; pe cînd cine sînt aceşti ţărani abia ieşiţi din robia şleahticilor ? Abia şi-au lepădat zdrenţele şi încă nu s-au spălat pe obrazuri. Să Facă bine să steie Ia bordeiele lor şi să nu îndrăznească.
    —     Aţi vorbit, iubiţi ai mei dregători, după inima mea, a încuviinţat Vodă Vasilie.
    Toma vornicul şi Iordachi vistiernicul s-au veselit îndesîndu-se mai bino în anteri.e şi cuibarindu-se în jilţuri.
    Sub braţul sting al tronului măriei sale s-a ridicat, de la masa lui de scris, cu multă cuviinţă şi cumpănire, domnul IosiF Kotnarski, diacul de lătinie al măriei sale.
    Dacă măria sa îi îngăduie să adao.ge cu sfială două vorbe, a îndrăznit el, atuncea domnia sa ar crede că se poate alcătui o carte în care, sub vorbe dulci, să se ascundă cel mai otrăvit răspuns. Căci nu-i cu putinţă să ne închipuim macar că fiarele din pustie se pot împărechea cu domniţe de sînge împărătesc. Acele fiare cu chip de om nu numai s-au sculat asupra stăpînirii fireşti, dar au dat foc, au jefuit, şi legînd între scînduri pe bo.ierii lor, i-au tăiat cu îie-răstraiele.
    La aceste vorbe spuse delicat, Insă cu şuier de obidă, divanul întreg a dat freamăt, întorcîndu-se barbă că-trn barbă. Domnul Iosif Kotnarski îşi muşca încă buzele la locul său şi-şi frămînta între degetele albe şi subţiri pana de gîscă. Era un barbat încă tînăr la înfăţişare, de şi fruntea-i naltă înflorise de cărun-teţă. Am ăuzit pe domniţa Ruxanda oftînd a doua
 242
 oară şi am sim[it-o mişcindu-se cu oarecare nelinişte
 pe scăunaşul ei.
   Dar m-am întors cătră divan. Se sculase, după un semn al lui Vodă, uncheşul meu Ştefan Soroceanu. Avea zîmbetul pe care i-1 cunoşteam.
   —     Intru toate slăvite şi luminate Doamne, a început el cuvînt; judecata .măriei tale nu poate suferi de la supuşii măriei tale scădere. Hotărîrea unui domn trebuie să steie deasupra tuturor, ca şi o hotă-rîre a lui Dumnezeu. Un domn poate fi chiar om cu scăderi; insă Dumnezeu ii pune întotdeauna în minte cumpăna cea fără greş. Deci stăpînitarul nu poate cugeta decît drept, iar supuşii lui trebuie să-l asculte. Aş îndrăzni, slăvite Doamne, să mă îndrept numai asupra altuia dintre cei care au grăit. I-aş putea spune domniei sale domnului Iosif Kotnarski, prea iubit mie pentru învăţătura sa, că prostimii nu-i putem cere înţelepciune chiar cînd e în toată firea ; iar cînd nebuneşte, nici atît. Pentru cite au săvirşit ţăranii ucrainţi, vor primi pedeapsă ori de la stăpînii lor, ori de la Dumnezeu. Au tăiat cu fierăstrăul ori cu toporul : mîna lor poate a împlinit o pedeapsă a înţelepciunii celei mai presus de toate. Cind Dumnezeu dă o biruinţă unui nemernic, este un semn pe care trebui să-l şlim a ceti. Să ne ferească Domnul Dumnezeu de cugetul unei asemenea împărecheri. Totuşi, slăvite Doamne, dă-mi voie să aduc aminte cinstitului divan că, anul trecui, tot in acest loc, eu am strigat să nu ne punem în calea furtunilor pustiei ; căci acele furtuni sînt fără hodină şi pline de volburi. Şlim că ITmil a făcut legătură cu sultanul din Crini pentru război şi pradă în Lehia. Iar anul trecut, cind s-au întors din Lehia ccambulurile lui Kalga şi au trecut dincoace de Nistru, ca să aibă scurgere mai liniştită pentru
243
 plean şi dobîndă — socotiţi că bine aţi sfătuit, boieri dumneavoastră, pe măria sa să lese pe pănn'ntenii noştri ţărani şi oşteni, care-s buiaci ca totdeauna şi fără judecată, să bată, să risipească şi să prade pe tatari ? Acuma, lîngă cererea lui I-Imelniţki, stă şi supărarea hanului.
   La aceste verbe, Domnul a rămas pe gînduri, mai încruntat decît înainte, iar boierii au tăcut.
   Domnul Kotnarski a îndrăznit iar cu vorba-i blîndă.
   —      Măria ta, noi am scris cărţile cele de cuviinţă cătră han, la Crîm. Şi n-am primit de acolo nici o veste rea.
   —      I-Imelniţki e un mişel, a hotărît Vodă, răsărind în jîlţ, iar hanul de la Crîm un păgîn fără lege. El jură şi pe urmă loveşte. In ticăloasa fire omenească nu putem avea credinţă. Una îmi scrie Crîmleanul pe faţă şi alta poate săvîrşi în taină.
   —      Măria sa vorbeşte prea înţelept, s-ia închinat vel logofătul Toderaş'.
   —      Are dreptate pîrcalabul Ştefan, s-a întors Vasi-lie-Vodă. El atuncea a dat bun sfat; dar ceilalţi sfetnici nu mi-au fost cu priinţă. Fiind după masă şi înfierbîntaţi de băutură, unii iau putut săvîrşi această greşală. Acuma primejdia noastră e din două părţi. Dacă ne gfndim şi la vechiul nostru potrivnic Matei-Vodă de la Ţara Romînească, putem spune că-i din trei laturi. De aceea asta-i a doua pricină pentru care cer sfat.
   S-au ridicat Ia îndemnul măriei sale doi boieri bătrîni pe care nu-i cunoşteam ; pe urma a adaos ceva înalt prea sfinţia sa părintele mitropolit. Puţine a spus, însă bune. Să se facă rugăciuni în toate bisericile şi să se tragă clopotele. Iar soborurile mănăstirilor să facă vecernii, în şapte sîmbete una după alta.
244
   —     Bine este să se facă astfel, a încuviinţat Vodă ; însă iarăşi e potrivit să scriem o carte de frăţească dragoste lui Matei-Vodă. Dacă ni-i vrăjmaş, să-l facem să doarmă. Dacă nu mai are în inima lui nimic împotriva Domniei noastre, să-l îndemnăm a ne da ajutor împotriva duşmanului la vreme de primejdie.
   —     Bine este, a încuviinţat şi uncheşul meu, zîm~ bind într-o parte.
   Atunci diacul de moldovenie şi-a tras pana de după ureche, a muiat-o în cerneală şi a însemnat, slovă cu slovă, cuvinte poruncite de însuşi măria sa Vodă.
   «Prea luminate, prea înălţate şi drept credincia-sule Domn, slăpinitorule a toată Ungro-Vlahia şi Ţara Oltului, Matei Basarab-Voievod, al nostru prea dorit şi iubit Irate, aducem luminăţiei tale frăţească îmbrăţişare. Şi să ştii, măria ta, că noi îţi sîntem bun prietin şi sîntem gata a sta în slujba măriei tale cu toată oastea şi eu toată ţara noastră.»
   A mai adaos şi domnul Iosif Kotnarski vorbe foarte potrivite şi măgulitoare şi măria sa Vasilie-Vodă şi-a sprijinit barba în palma stingă şi cotul mînii stingi pe braţul jilţului, zîmbind cu mulţămire. Zimbctul viclean i-1 pîndea din locul lui şi uncheşul meu Ştefan.
   —   Acuma, a început iar Vodă, ce facem cu păginul ?
   Şi-a întors ochii spre pircalab. Uncheşul meu s-a
 ridicat la poruncă.
   —     Măria ta, a dat el răspuns ; bag de samă iarăşi înţelepciune la stăpînul şi Domnul meu. înţeleg că este folositor să trăim bine cu duşmanii noştri, închi-puindu-ne că într-o zi, ar puica să ne fie prietini. Am ascultat cartea cătră Matei-Vodă şi mi-a plăcut. Potrivit ar Ii să alcătuim una, hi limba tătărască şi pentru han. Cit folos ne-a aduce una, atît folos ne-a aduce şi cealaltă.
245
   ■— Intr-adevăr, a ris măria sa Vodă, Dumnezeu a pus In capul domniei tale, pircalabe, o minte mai ageră decît a altora. Şi vorba domniei tale ştie să mîngîie şi să taie. Se va alcătui deci cartea, însă vei binevoi să te duci cu dînsa chiar domnia ta. Cartea vorbeşte numai una. înţelepciunea domniei tale va putea scorni miai multe.
   Sfatul s-a mai prelungit cu alte vorbe şi cu alcătuirea acelei măiestrite cărţi împotriva marelui stăpîni tor al seminţiilor, strălucind ca luceafărul, bucu-rîndu-se de toate harurile lui Dumnezeu şi de bunurile pămînteşti, măcinătorul noroadelor, biciul sfînt, prealuminatul mare Sultan-Han.
   Domniţa Ruxanda se ridicase de pe scăunaşul ei ; îşi întinsese braţele in sus şi in laturi, fringîndu-se uşor din mijloc şi căscînd ca o mîţucă. Apoi se ferise intr-o parte învăluindu-şi fustele şi sunindu-şi mărgăritarele. Mă privi mirată, parcă atunci mă vedea întăi. Uitase d'e mine.
   —   A 1 Domnia ta erai, Sorocene 1
   —   Eu eram, măria ta.
   Măria sa rîdea, arătîndu-şi dinţişorii. E adevărat, ascultasem şi eu sfatul domnesc, dar stăteam treaz şi asupra treburilor mele, judecînd îngăduinţa pe care o avusese Ruxanda pentru mine şi socotind-o un început al fericirilor. Ea însă rîdea clătinîndu-şi-capuh apoi mă privi ţintă.
   —   Eu cunosc ce gîndeşti domnia ta, Sorocene,
 vorbi ea. îţi cetesc în ochi încă de pe cînd umblai calare lîngă carîta mea şi ieşeam din      Ţarîgrad,      pe
 poarta Odriiului. De la Ţarigrad şi pînă      la  Moldova
 acei ochi au spus destule. Să ştii însă că trebuie să mai aştepţi.
246
   Nu înţelegeam bine; insă am bolborosit că ştiu să aştept.
   —      Ai socotit, urmă domniţa, cu acelaşi rîs dulce, că după cele de dincolo, poţi începe şi- domnia ta aici divan şi vorbă. So.rocene, eu nu te-am lăsat să ieşi, după ce-ai intrat, ca să nu te vadă carcv'a. Iar acuma, după ce m-oi duce eu, să stai pe loc cît ai număra pînă ia o mie. Să nu cumva să te simtă vreun aprod, că-i primejdie pentru capul domniei tale. Ai văzut pe măria sa Vodă cum 'bate şi alungă de la mina mea pe feciori de împăraţi şi crai.
   Cu asemenea vorbe, măria sa Ruxanda s-a dus, uitindu-se numai o clipă la mine. Dar acea privire, prin coada ochiului stîng şi pe sub sprînceana-i arcuită, mi-a fost îndestulătoare ca să-mi umple de nădejde fiinţa. Uncheşului m-am hotărît să nu-i spun nimica de întîmplarea asta. îmi era groază de limba lui ascuţită şi de rîsul lui strimb.
                                                                                     VII
                                                              Cei doi prietini ai noştri călătoresc la Crîm şi văd pe Sefer-Gazi aga, mare vizir al hanului celui mare, stăpînul luriiii.
   L-am găsit pe pîrcaiab în divanul cel mic, aşteptînd de la diecii măriei sale cartea cea cu vorbe şi încîntări cătră Han-Tatar cel mare de la Crîm. După ce au gătit diecii scrisoarea, uncheşul meu a trecut cu dînsa în chilia de alături la măria sa Vodă, ca să-i mai asculte o dată măria sa cuprinsul. A întors-o la dieci ca să-i anine fringhioară de malasă verde şi pece-ţile Domniei, una cu fum şi alta cu ceară roşie. După
 247
  aceea iar a intrai la Vodă, ca să primească cele din urmă porunci.
  —     Am avut nevoie mai mult de bani de drum decit de vorbe, imi spunea el după aceea. Acuma trebuie ■să plecăm numaidecît.
  —   întăi trebuie să te pregăteşti, uncheşule.
  |   — Ba sînt pregătit. Tu crezi că eu am purces de Ia
  Soroca fără să fi întors şi pe fată şi pe dos ravaşul măriei sale, căutînd să-l pătrund în ceea ce nu avea scris ? Aşa că am pus în căruţa 'noastră toate dte ne trebuiesc şi mi-am luat şi slujitori, pentru cale lungă. Mai ales dacă l-am luat pe Filip, apoi trebuie să-ţi închipui că asemenea obraz nu-1 port eu pe drumuri numai pentru moldovenii noştri. Te iau şi pe tine, ca să-ţi împlineşti învăţătura despre lume. Ţi-ar fi părut mai bine să rămîi în Iaşi.
  —     Nu, uncheşule, de ce să-mi pară bine ? Merg cu domnia ta.
  —     Ai fi fost mai bucuros să stai în preajma Domniei ?
  —   Nu spun astia, uncheşule.
  —     După cît înţeleg, ai sămănat şi, pînă ce te vei întoarce, aştepţi roadă.
  —     Nu ţi-am vorbit nimic despre aşa ceva, uncheşule.
  —     Cu gura nu, Bogdănuţ; însă mi-ai vorbit cu ochii. Cind i<- durea, dădeai glas. Acuma, tăcerea ta are înţeles.
  Socoteam să-mi pot păstra pentru mine nădejdea şi biruinţa. A trebuit să spun îndată şi pe loc tot ce aveam de spus. Eram în chilia de la hanul lui Elef-lerie. Uncheşul mi-a făcut semn să mă potolesc şi să vorbesc şoptit. M-a ascultat cu luare-aiminte. Apoi
248
 fără să adaoge nimic, şi-a tras pe el straiele de drum. Mi-a lepădat pe divan şi pe ale mele.
   —   Imbracă-te, Bogdănuţ.
   Pe cînd mă îmbrăcam, cu capul greu de visuri, pîrcalabul dădea porunci slujitorilor. Apoi mă îndemnă
 să ies şi să încalic.
   —     Umblăm în două sau trei locuri, îmi lămuri el, ca să ne găsim tovarăşi de drum.
   Aşa l-am întovărăşit în Beilic, unde s-a oprit, stînd, din şa, de vorbă cu neguţători armeni. Apoi am cobo-rit la Carvasara. La hanul de acolo am aflat de greci şi turci care mergeau in calea noastră. A des-călicat numaidecît şi a intrat la ei.
   Sara, în chilia noastră, pîrcalabul a vîrît, în punga de piele pe care o purta la vedere, doi gaibini venetici de aur şi douăzeci de florini de argint; şi m-a pus să cos alţi zece gaibini în căptuşala contăşului meu. Şi-a cercetat de aproape pistoalele. Mi-a dat şi mie, în-tr-o cutioară de argint, o parte din irul pe care-1 avea domnia sa, pentru împunsături de suliţă şi tăieturi de sabie. Fiind astfel gata, ne-am culcat îmbrăcaţi şi am dormit pînă ce a bătut ceasornicul din turn de la Treisfetite zece ceasuri din noapte. A bocănit în uşă Filip. Cînd am ieşit afară, se înroşea zarea răsăritului cătră drumul Bugeacului.
   Am trecut în uliţă cu caii şi cu căruţa şi am aşteptat vestire de lia Carvasara. Ne-am adunat îndată cu neguţătorii şi am caborît pe drumul tătărăsc în lungul Prutului. Cînd s-a făcut ziuă, ne-am uitat unii la alţii şi ne-am cunoscut. Turcii erau trei şi grecii trei, după cît îmi spunea uncheşul. Aveau căruţe ferecate pline burduf cu pinză de matasă, postavuri şi mirodenii. Slujitori arnăuţi, cu arme, purtau căruţele. Stăpînii călări s-au amestecat cu noi. N-am ştiut deocamdată
 249
 care-s turci şi care-s greci ; purtau toţi fesuri şi turbane şi grăiau cind o limbă, cind alta ; iar uncheşul meu le răspundea cu uşurinţă, cînd turceşte cînd greceşte. îndată m-am învăţat şi eu să fiu vesel şi prieti-nos şi m-am simţit bine în tovărăşia lor ; dar eu nu puteam vorbi curat decît limba creştinească ; turceşte ştiam puţin şi încurcat şi cu toţii făceau haz mare de alcătuirile mele, mă bateau pe umăr şi mă mîngîiau cu bunăvoinţă. Erau nişte neguţători foarte cumsecade. La popasuri, mă pofteau turcii să mininc scrob de ouă cu luminări de seu, iar grecii rîdeau şi mă îmbiau cu chefial murat şi.vin dulce. Eu mîncam mai bucuros brinză de burduf cu mămăligă de mei şi pastrama friptă pe cărbuni, întru care meşteşug se pricepea mai cu osebire Filip, slujitorul cel bărbos al uncheşului.
   Aşa cu vorbe bune şi cu popasuri lungi, am străbătut noi Ţara-de-Jos pe o vreme minunată de primăvară. Nu ploua, nu bă te au vînturi, nu ardea prea tare soarele. Finaţurile înfloreau pretutindeni ; In dumbrăvi cinta cucul. Prin sate oamenii ne ieşeau înainte cu vin şi cu pită, ispitindu-ne despre veşliţp Jin lumea asta şi de pe tărimul celalalt, unde se zice că trăieşte un neam blăstărraat 3e oameni cu cap de cîne şi coadă de cal.
   Aşa umblind noi, am inceput a uita grijile din lă-untrul meu şi am prins a asculta cu mai multă luare-aminte cele ce se spuneau in juru-mi. Şi la unele din popasuri nu cu puţină mirare am inţeles că pîrcalabul nu cunoaşte numai cele două limbi ale neguţătorilor. Cunoştea şi malieza ccrăbierilor din mările apusene, şi leşeşte şi ruseşte şi l-am auzit spunind şi vorbe latineşti, ceea ce m-a mirat mai mult ca orice.
   —     Nu trebuie să te miri aşa, Bogdănuţ, m-a mustrat pe moldoveneşte uncheşul. Vor crede aceşti străini
250
«
 că nu-mi eşti nepot. Iar tu n-ai de unde şti toate. Eu, preii cinstiţilor neguţători şi prietini, a urmat el în-torcîndu-se spre adunare, am învăţat toate acestea de care se miră nepotul meu şi le-am cunoscut, deoarece in tinereţa, pe cind eram in virsta lui, am inceput a umbla prin lume, la toate neamurile. Cum stăm noi acuma in această poiană şi lingă acest izcor, aspă-. tînd şi grăind, aşa am stat de multe ori şi în ţara talie-nilor, şi-ntr-a leşilor, şi la muscali, şi la turci şi m-am imprietinit cu oamenii. Iar la virsta de treizeci de ani am trecut de la Ţarigrad in Anatolia şi cu o caravană de binecredincioşi creştini şi musulmani, am ajuns la locurile sfinte. Fccarte bine am petrecut, umplîndu-mi-se sufletul de dulceaţă, şi am stătut acolo un an. Iar de acolo am călătorit Ia Eghipet şi m-am oprit în cetatea Alexandriei patru ani. Fiind eu cu multă dorinţă de învăţătură, acolo mi-am găsit dascălii. Erau acolo greci şi jidovi care cunoşteau toată ştiinţa lumii şi aveau taine ale învăţăturii lor pe care oamenii de rînd nici nu le bănuiesc. Am fost învăţăcel la ei şi m-am supus lor cu credinţă. De la ei am cunoscut mult adevăr. Iar mai ales două lucruri le-am cunoscut eu bine. f întăi că oamenii sînt fraţi, însă au în ei demonul prostiei şi al neînţelegerii. Şi al doilea că este un singur Dumnezeu asupra tuturona. Fiecare neam se închină altfel şi-i dă alt nume în altă limbă, dar Dumnezeu este acelaşi. Nu limbile pe care le-am deprins mi-au folosit, ci mai cu samă aceste adevăruri. De aceea mă găsesc prietin şi frate au domniile voastre.
    Atit călătorii turci, cît şi cei greci s-au bucurat de aceste vorbe şi au făcut temenele cătră uncheşul meu, mfngiindti-şi bărbile. S-au arătat guta să-i dăruiască din merindea lor şi din avutul lor lot ce i-a pofti inima.
                                                                                                                                                                            2511
 I
 I-au înfăţişat un iatagan, ori un hamger, ori un inel; şi ar fi fost în stare să-i înfăţişeze pe palme inimile lor.
    Cînd l-am văzut pe uncheş zîmbind, am înţeles că asta-i numai o pregătire pentru treburi mai grele, care îi aşteptau la Crîm.
    Cînd am ajuns în hotarul Bugeacului, am dat de •locuri pustiite de oameni şi de altele pustiite de lăcuste. Apele erau puţine ; am trecut pe lîngă sate dă-rîmate şi pîrjolite. Ne-am grăbit umbletul şi ne-am scurtat popasurile. Aproape de Akerman-Cetiate ne-au înconjurat slujitori ai măriei sale luminatului sultan de la Stambul şi călăreţi ai sultanului de la Bugeac.. Neguţătorii au plătit puţină vamă şi le-au dăruit bucăţi de postav. Uncheşul le-a pus şi el înainte îndreptările, spunîndu-le vorbe meşteşugite şi plăcute. Fiind sol, l-au lăsat să hălăduiască fără plocoane.
    După ce am trecut Nistrul, am văzut o vreme aria Mării. Apoi-am intrat iar în pustie, prin locuri goiale şi fînaţufi fără sfîrşit. Noaptea, în preajma focurilor " noastre, scheunau dihănii. Se stîrnise un vînt de arşiţă care batea cît era soarele sus. De aceea pu-rce-deam prin întuneric şi umblam de lia cîntarea a doua r a cucoşilor pînă la ceasul al patrulea din zi, cînd ne opream în popas, îndată ce găseam apă. Atuncea am cunoscut ceasornicul pentru acele singurătăţi. Se afla lia căruţa noastră. Era un cucoş pe care-1 agonisise Filip dintr-un aul tătărăsc şi-l ţinea într-o cuşcuţă, în chilna dindărăt. El da semnalele nopţii. Cum cînta a doua oară, ne mişcăm şi porneam la drum.
    La poştele rînduite de stăpînirea crîmlenilor, găseam străji călări. La aşezările cîrmuitorilor ne opream şi făceam temenelele cele de cuviinţă. Şi uncheşul meu şi neguţătorii ştfau că n-avem a ne teme de răutăţi şi de hoţi, fiind tatarii oameni foarte paşnici şi cuviin-
 252
 cioşi ; numai la război au obicei să deie spaimă şi să verse sînge.
   Astfel la 29 a lunei lui mai, anul 1650 de la Hristos, după douăsprezece popasuri miari, am ajuns la Crîm şi ne-am apropiat de seraiuri. Pentru noi, creştinii, era sărbătoarea sfintei înălţări ; la păgîni însă lumea lucra, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic şi nu s-ar fi ştiut nimic de asta.
   Marea se clătina în larg şi pe coastă erau înfloriţi smochinii sălbatici. Clădiri după clădiri se îmbulzeau în locaşul marelui stăpînitor, acoperişuri boltite, minarete cu bold în virf, cerdacuri’şf foişoare de care atîrnau trandafiri. Robi cu capetele rase, îmbrăcaţi in caftane lungi cafenii, se ţeseau încolo şi încoace la felurite slujbe. Am auzit cintări de balalaică şi zuruit de dairale şi am înţeles că şi necredincioşii cunosc petrecerile, şi danţul. Uncheşul meu rîdea de mine şi mă încredinţa că nu numai acestea se găsesc la ta-tari, ci şi femei cu frumuseţă slăvită, îmbrăcate în mătăsuri şi împodobite cu juviaeruri. Să cînte'şi să joace ca tatarii şi tatarcele, puţine neamuri sînt destoinice. Am şi văzut femei îmbrăcate cu şalvari. Nu-şi ascundeau obrazurile. Au şi rîs la mine, ceea ce nu puţin m-a mirat.
   Ne-am despărţit de neguţătorii turci şi greci, îmbră-ţişîndu-ne. Ca să aline mihnirea uncheşului meu, s-au sfătuit ei să-i înfăţişeze în dar trei bucăţi frumoase de atlaz : una galbenă, alta verde şi alta albastră. N-au vrut să primească plată. S-au apărat, mîngîindu-şi bărbile ; apoi s-au închinat din nou cătră noi şi s-au
 dus la treburile lor.
   Uncheşul meu a vestit prin slujitori pe Sefer-Gazi aga, vezirul măritului han, că aduce carte de la Moldova, şi am aşteptat răspuns la Caravan-serai. Ne-am
253
 rinduit căruţa şi caii la adăpost ş-am lepădat armele. Uncheşul n-a luat asupra sa altă putere decit cele trei bucăţi de atlaz, plocon pentru măritul vezir.
   Cum aşteptam, ajungea pină la noi o miroaznă de chebap. Şi apropiindu-ne de ospătăria Caravan-sena-iului, am văzut Iriptura de batal foarte cu meşteşug clădită într-o ţiglă care se învîrtea în picioare lîngă un părete de jar. Vîrful ţiglei intra jos tntr-o scobitură lucie de cremene. Capătul de sus avea ajipioare, pe care le putea purta adierea vîntului. Jarul tremura in sclipiri şi Iriptura de berbece cu coada grasă sfîriia împrăştiind o futnegare plăcută care pătrundea pînă în fundul nărilor.
   Am îndemnat pe uncheş să cerem, pe plată dreaptă, stăpînului, partea noastră din acea friptură. Uncheşul m-a sfătuit zîmbind să mai aştept, pînă ce soseşte vremea. Nu înţelegeam.
   —   Aşteaptă, ş-ai să înţelegi, mi-a poruncit el.
   Fiind vremea amiezii, mă gîndeam că n-am de ce
aştepta şi nimeni nu mă poate împiedica să cunosc gustul batalului.
   —     Te poate împiedica rînduiala împărăţiei Grî-mului, mi-a întors cuvînt pîrcalabul.
   Intr-adevăr dinspre seraiurile cele mari, unde ni-mene nu poate privi decît cu cutremur, s-au auzit sunînd tobe şi ţimbale ş-un crainic s-a ridicat intr-un foişor şi a strigat o veste, la auzul căreia toate noroadele care erau acolo de faţă — oşteni, neguţători şi robi — s-au bucurat. Uncheşul îndată mi-a lămurit că acuma pot să gust din chebap, deoarece, după rîn-duială, hanul cel mare, binevoind a se îndestula la masa măriei sale, dă voie neamurilor şi împărăţiilor lumii să le fie foame şi să minince.
254
   Pe cînd mă pregăteam şi-mi ascuţeam în gînd dinţii, iată îşi înfăţişă barba-i zbîrlită slujitorul de credinţă al uncheşului meu. Purta Ia subsuoară ceasornicul lui cu aripi şi privea pieziş cînd într-o parte cînd într-alta.
   —     Filipe, i-a zis uncheşul, bine este să-mi înfăţişezi astfel cucoşul tău; însă nu privi împrejur în asemenea chip. Au să înţeleagă şi asinii, rămaşi din vechi de la Şaaran Gherei han şi pe jumătate orbi, că vii cu vorbe. Pe cine ai tras de limbă ?
   —     Stăpîne, a răspuns Filip, pieptănîndu-şi barba cu degetele ; am găsit un rob de la Moldova, care-i slugă la grajd. A învăţat tătărăşte şi iare bune urechi. El spune că Hmil hatman e aici în Crîm. A avut intrare ieri la Han-Tatar ; s-a dus şi azi.
   —     Hm ! a mormăit uncheşul meu. Du-te înapoi la căruţă cu cucoşul şi-l păzeşte, ca să ue întoarcem cu el sănătos în ţară. Acuma, s-ia îndreptat el spre mine, să vedem de-ale mîncării.
   Cînd a spus vorba asta bună, s-a arătat la cerdac un mîrzac tînăr, care s-a închinat din partea lui Sefer-Gazi şi ne-a. privit cu semeţie, .poftindu-ne la cortul măriei sale vezirului. El a trecut înainte, sunîndu-şi lanţugurile- şi armele, iar noi l-am urmat. Am intrat după un zid de piatră albă şi am văzut dormind în soare un palat scund, întins în laturi, cu multe cotloane şi cu zăbrele de fier la ferestre. In cerdacul cu stîlpi de lemn umblia un cocor singur, care s-a oprit dintrodată şi ne-a aţintit cu mărgelele ochilor şi cu pliscul. . Nu se zărea nici o fiinţă omenească. Mi-am închipuit că robii şi roabele stau în ogrăzile din dos. Era în toată împrejurimea însă.o tăcere desăvîrşită. N-am intrat în casa de zid. Mîrzacul ne-a dus înainte. S-a desfăşurat privirilor noastre Marea, mişcîndu-şi valurile. Pe rîpa ţărmului se inşirau grădini în trepte.
255
Pe un tapşan, deasupra acestor locuri desmierdate, se ridica un cort de pislă. In jur stăteau, sub soarele amiezii, cu capetele goiale, ctţiva slujitori. Acolo avea plăcere bătrînul Sefer-Gazi să sălăşluiască în vremea verii.
   Cum am intrat, ne-am închinat adine. întăi pîrcalabul şi eu în dosul lui. Ridicînd fruntea, am văzut un bătrînel cu capul ţuguiat, chel şi privindu-ne numai c-un ochi. Cel din dreapta era stîns, însă cel viu ne privea cu ascuţime. Purta o barbă lungă albă şi zîmbea cătră' noi cu obrazul încreţit. Aveia pe el un strai uşor şi lung de matasă galbenă.
   Ne pofti pe covor şi se aşeză şi el jos, cu picioarele încrucişate sub dînsul. Făcu semn celor doi dieci de la măsuţele din dosul lui să se ducă. Se trase îndărăt şi mîrzacul.
   Pîrcalabul îi înfăţişă lui Sefer-Gazi, cu vorbe unsuroase, cele trei bucăţi de atlaz. Vezirul le primi, le mîngîie cu degetele lungi şi uscate şi le puse alături de el. Apoi îl întrebă pe uncheşul meu ce doreşte.
   —     Măria ta, ii răspunse pîrcalabul, eu nu doresc nimica pentru mine. Pentru alţii, fie oameni de rînd, fie stăpînitori, doresc pace.
   —   Bun cuvînt, răspunse bătrînul Sefer, şi zimbi.
   —     Aduc o carte, urmă uncheşul, de la stăpînul meu Vasilie-Vodă pentru prea luminatul şi prea puternicul hian, biruitorul noroadelor.
   —   Unde este cartea aceea, cinstite pîrcalabe ?
   —     E la pieptul meu, mărite Sefer-Gazi, în'dreptul inimii, e o scrisoare de prietinie.
   —     Scrisoare de prietinie de la Moldova ? se miră vezirul. Nu-i intăia ; am mai primit şi altele ; dar cum pot crede vorbele, cînd faptele sînt potrivnice lor ?
   —   înţeleg despre ce vrei să vorbeşti, mărite Sefer-
256
Gazi aga, şi ai dreptate. Insă nu pune acele fapte asupra ţării şi asupra Domnului meu, cînd ştii prea bine că vinovaţii de anul        trecut, de la Brătuleni, au
fost nişte desmăţaţi, nişte      nebuni  şi nişte  hoţi.
   —   Au fost pedepsiţi ?
   —   Cîţi au fost aflaţi au fost       pedepsiţi ; au fost
oameni din pustie.
   Sefer-Gazi a zîmbit iar.
   —     Dacă n-ai fi sol, ciuslile pîrcalabe, şi n-ai avea datoria să vorbeşti astfel, aş putea să-ţi întorc vorbe neplăcute. Eu te cunosc mai de mult şi te ştiu om ager. Dacă mă cunoşti şi domnia ta, atuncea îţi închipui că eu ştiu toate, ca şi cum aş fi fost la faţa locului. Ştii şi domnia ta. Anume că oamenii noştri din Crîm şi de la Bugeac, întoreîndu-se de la război din Polonia, şi-au ales drum prin miarginea Moldovei. E un pămînt unde au avut drept să intre, fiind al sultanului de la Stambul. Deci poposind lîngă Rezina, au stătut acolo în odihnă. Fără ştire şi fără pricină au intrat în ei moldovenii cu săbiile. I-au tăiat pe toţi şi le-au luat prada. Spun unii de-ai noştri să fi cunoscut, între duşmani, oşteni şi căpitani ai Jui Vasilie-Vodă. Dar dacă domnia ta zici că nu se poate, eu sînt gata să cred. Am fost gata şi pînă acuma, căci Vasilie-Vodă a mai trimes cărţi prea luminatului şi prea puternicului meu stăpîn, scuturîndu-se de acea faptă şi osîndind-o. Sint gata să mai cred o dală ş-acuma, Inchizind ochii asupra adevărului adevărat. Prea puternicul şi prea luminatul meu stăpîn doreşte paceia. Doreşti şi domnia ta învoire bună înlre oameni, cum mi-ai spus. Doresc şi eu. Deci să zicem că uităm, nădăjduind să nu mai auzim despre asemenea întîm-plări. Fii bun, cinstite pîrcalabe, şi dă în mîna mea cartea.
17 — M. Spdovcnnn — Opnrc | [
257
   —     Aş Fi dorit, puternice Sefer-Gazi, s-o înfăţişez eu singur măritului han.
   —     Măritul han, pircalabe, imi lasă mie plăcerea de a stia de vorbă cu domnia ta şi de a primi cartea stăpînului domniei tale. Măritul han a purces cătră miazănoapte în petrecere de vînătoare. Şi-a luat şoimii şi cînii şi slujitorii cei mai dibaci într-o asemenea treabă. Iar acum, strălucirea sa, cînd a fost soiarcle drept la amiază, a ospătat friptură de potîrnichi în vale la Merdcvenli-punar, cale de două zile de aici.
   —  Aş putea să mă duc să-l găsesc ?
   —     Nu, căci strălucirea sa trece şi mai departe şi nici nu-i place să fie tulburat cînd vînează.
   Amîndoi vorbitorii au tăcut şi s-au privit cu plăcere. Eu îmi uitasem foamea, avînd înaintea mea o petrecere aşa de frumoasă şi doi oameni aşa de urîţi. îmi înghiţeam veselia şi mă uitam cu luare-aminte Ia armele scumpe atîrnate deasupra pieilor de urs ce alcătuiau culcuşul lui Sefer-Gazi. Infăţişiarea mea trebuia să fie a unuia care nu cunoaşte limba tătărască : într-adevăr o cunoşteam puţin ; dar înţelegeam tot.
   Pîrcalabul Işi descheie haina şi trase din sîn, învă-lită în pînză, cartea lui Vodă. O dezvăli şi o aşeză pe măsuţă, lîngă Sefer-Gazi. Talarul îşi puse degetele asupra ei, mişcîndu-le uşor şi făcînd să sune pergamentul.
   Cu cealaltă mînă atinse o foaie de aramă atîrnată într-o frînghioară de matasă. îndată intrară doi robi, laducînd şerbet. Uncheşul meu încercă să aducă iar vorba despre luminăţia sa hanul; dar Sefer-Gazi ştia să-şi închidă împotrivirea în cele mai prietineşti vorbe. Cu toată dragostea pe care o mărturisea pentru un-cheşul meu, vezirul ii atrase luarea-aminte că rînduie-
258
 Iile marelui han nu ingâduiau solilor sa Iacă mai mult decît o zi popas în serai.
 —      Voi pleca mîni, înaintea amiezii, mărite Selef-Gazi, răspunse uncheşul. Poate rîndui'ala asta e numai pentru solii, moldoveni, dar eu plec încredinţat de bunăvoinţa măriei tale.
 —      Nu numai cu bunăvoinţă şi prietinie de la noi ai să pleci de aici, cinstite pîrcalabe, dar am să-ţi dau şi răspuns la cartea lui Vasilie-Vodă.
 —   Răspuns de pace ?
 —   Fără nici o îndoială, cinstite pîrcalabe.
 —      Sufletul meu se bucură, Sefer-Gazi. Aşteptam asemenea cuvînt de la un înţelept care judecă slăbiciunile puterii şi deşertăciunea războaielor.
 Zîmbind, Sefer-Gazi s-a închinat cătră uncheşul meu ; uncheşul meu s-a închinat cătră Sefer-Gazi. Am ieşit şi ne-am dus la gazdă.
 Mi-am potolit foamea cu friptură de batal şi pită de grîu. Uncheşul meu n-a alins mincarea.
 —      Ia şi mînîncă, uncheşule, l-am îndemnat. Trebuie să fii vesel, căci ai avut izbîndă.
 —      Tu behăie.şti acuma ca mielul cel prost pe care-1 mîngîie casapii... a suspinat el.
                                                                                  VIII
                                                            Aici se vede cil în Ţara Moldovei prostia găseşte siilaş, iar tinereţa n-arc întru nimic de a face cu înţelepciunea.
 în vremea cîtă a mai rămas, a trebuit să ne gătim de drumul întoarcerii. Sefer-Gazi n-a mai avut cînd întocmi alt sfat cu pircalabul ; i-a trimes însă la
17»
259
 gazdă carte pentru Vasilie-Vodă şi îndreptări pentru ţinuturile hanului, împreună cu alte vorbe bune de prietinie.
   —     Cînd a răsări luceafărul de sară, noi trebuie să înturnăm spatele spre seraiuri, a hotărit uncheşul meu.
   Intr-adevăr, la al doilea ceas al serii, am incălicat ş-am ieşit. Cînd s-a zărit geană de ziuă, am făcut popas ş-am aşteptat căruţa cu Filip şi cu cucoşul, într-un loc poruncit, la Aslanchioi. Am găsit acolo foarte bună mîncare, cu plăcut miros de seu. In vremea cît ne îndeletniceam cu bcrbecele, ceauşul poştelor slăvitului mare han ne-a cercelat hîrtiile, găsin-du-le fără greş şi ploconindu-se înaintea noastră ca înaintea unor musafiri împărăteşti. Uncheşul meu l-a poftit să se aşeze la masă şi i-a împins înainte, pe talgerul de lut, partea cea mai grasă. Intr-o clipă, degetele şi barba slujbaşului măriei sale hanul au strălucit ca de-o bucurie. Uncheşul meu îl privea în tăcere.
   —     Omul acesta mînincă cu hărnicie, îmi lămurea pîrcalabul; şi aşteaptă să-l întreb, ca să-mi răspundă vorbe pe care le are pregătite. Dacă nu-i destul de deştept, l-aş putea face să-mi spuie adevărul; dar Sefer-Gazi trimete in urma noastră un agă care are să steie cu dînsul de vorbă. De aceea, îT'las să se sature şi nu-1 înlretb nimica.
   —     Ce-ar putea să-ţi spuie, uncheşule ? Dacă hanul este ori nu dus la vînătoare ?
   —  Asia q ştiu      eu mai bine decît dînsul.
   —  Dacă Umil        hatman a intrat in Crîm ?
   —  Asta o ştie      el mai bine decît mine, dar    o ştiu
.şi eu. Aş vrea să cunosc, dar nu-1      întreb, dacă    la
260
         tabumirl n-a venit poruncă să se deie mai mult orz cailor.
           Am stat puţin pe gînduri, ca să pătrund înţelesul acestor vorbe.
           —     Vra să zică, uncheşule, domnia ta nu crezi in cartea lui Sefer-Gazi, pe care o duci lui Vasilie-Vodă ?
           —     Să zicem că cred ; însă nu-i destul atît. Trebuie să creadă şi Sefer; trebuie să creadă şi hanul ; trebuie să creadă şi Hmil hatman. Eu şi Gâzi n-avem nimica de împărţit; în prielinia noastră omenească este credinţă. Insă eu mai înfăţişam pe măria sa Vasilie-Vodă şi Sefer pe prea puternicul han. Iar subt această înfăţişare noi am fost ca acele muieri care se sărută cu bucurie cînd se despart, părîndu-le bine că au să poată mai degrabă vorbi rău una de alta.
•n          Am  crezut  că trebuie să zîmbesc, ca să socoată
         uncheşul că şi eu am ştiinţă de înşelăciunile vieţii. Dar pîrcalabul a zîmbit de zîmbelul meu şi m-am tulburat.
           —     Uncheşule, am vorbit eu iar; peste domni şi împăraţi este cineva mai mare, întru a cărui dreptate trebuie să nădăjduim.
           —     Ştiu. Ne rugăm loţi lui Dumnezeu să ne deie izibînda; iar Sfinţia Sa, soco.lindu-ne pe toţi fii şi neştiind cum să facă, ne lasă să ne descurcăm cu săbiile.
           Tatarul îşi isprăvise bucata de berbece şi ne asculta cu mare luare-aminte, cînd c-o ureche, cînd cu alta De dala asta am arătat şi eu pîrcalabului că am oarecare pătrundere, cunoscînd că ceauşul nu pricepea limba în care vorbim. Uncheşul m-a mîngîiat, bătîn-d'u-mă pe umăr.
           După ce ne-a ajuns Filip şi a odihnit caii căruţei, uncheşul l-a pus să ceară hangiului orz şi să întrebe
                                                                                                                                                                 2G1
L
 de preţ. Nu i s-a părut preţul schimbat. Semn că are să mai ţie vremea bună, m-am gîndit eu.
   Am încălicat şi am trecut mai .departe. Filip a lăsat căruţa şi ne-a ajuns din urmă, călărind în dosul nostru. Pîrcalabul n-a întors cătră el privirea, insă i-a dat poruncă :
   —   Spune, Fiii pe.
   —   Stăpîne, a răspuns slujitc.ru!, robul meu de la
 grajd are un prietin genovez care stă la un mîrzac in prinsoare, aşteptînd banii de la ţara lui, ca să se răscumpere. Aşteaptă de un an şi e ameninţat să facă şi el slujbă la cai, ca să-şi plătească pita pe care o mînîncă. Acest prietin genovez are un alt prietin genovez care a ajuns tălmaci în serai la Han-Tatar cel mare. Acuma mai este acolo în serai unul care nu ştiu bine cine-i şi ce-i. Va fi fiind franţuz, ori turc, nu ştiu. Zice c-o vede pe tatarca cea tînără de la Caucaz, la care Han-Tatar cel mare intră în fiecare sară. De la tatarca asta tînără pe care o chiamă Biul'biul...
   —   Asta înseamnă pe turceşte privighetoare, Filipe.
   —     Aşa ? Atuncea privighetoarea asta poate a rîntat. Ori acel străin pe care eu nu-1 ştiu a aflat pe altă cale... De la dînsul ar fi oblicit .genovezul cel din serai ; de la acesta a înţeles genovezul cel de la mîrzac ; şi de la acesta ştie robul nostru moldovan. Ştie anume că Han-Tatar cel mare a dat deslegare lui Tobai bei de la Or şi lui Kalga han să meargă de iznoavă la război în tovărăşie cu Hmil.
   —   Unde la război ?
   —     Asta nu se poate şti, stăpîne. Atîta rni-au spus numai că Han-Tatar cel mare a făcut cu capul semn întăi lui Kalga — adicătelea : du-te ! Pe urmă lui Tobai — adicătelea : du-te. Atîta ! Nimene să nu afle,
 nirnene să nu ştie. Cine află îşi pierde viaţa. Dară, precum se vede, sînt privighetori care cîntă, iar oamenii îşi ascut urechile.
   După laceste vor.be ale slujitorului, pîrcalabul a cugetat îndelung; şi a' umblat el aşa multă vreme gîn-dindu-se. Venea cînd şi cînd la viaţa din juru-i, după aceea iar se retrăgea în lăuntrul său.
   într-o sară, pe cînd ne făceam sălaş pentru mas la un izvor ştiut şi erau caii cu boturile in chilna de dinapoi şi oamenii la foc, pîrcalabul s-a uitat la cer unde năşteau stelele şi puzderiile. Mi-a arătat carul-mare, şi fusul şi gemenii — pe urmă m-a pus să bag de samă drumul robilor — din răsărit, prin creştetul bolţii, pînă în zarea cealaltă, a asfinţitului. Acolo, în răsărit, sînt hoardele cele fără număr. Iar în fundul zării apusului, Ţara Moldovei. Din pustiuri, ordiile bat acolo unde se coc grînele şi se leagănă ierburile. Pradă şi duc în ştreang şi-n căpestre noroadele. Iar robii nu cunosc alt drum de întoarcere, decît cel pe care l-a însemnat Dumnezeu din veci.
   Oamenii ascultau lîngă izvor, hrănind focul cu ciurlani şi bolîndari.
   —      Tatarii singuri spun, urmă uncheşul, că Atolli-itorul i-a trimes pe ei pedeapsă noroadelor pămintu-lui. Trăiau odinioară alungaţi do alţii ca nişte nemernici, printre năsipuri şi mlaştini. Se băteau cu lupii de la oasele mortăciunilor. Dar iată că s-a sculat dintre ei unul Ghinghiz care i-a stăpînit şi i-a purtat la război, crescîndu-le din an în an puterea, pînă ce-au spîrcuit toate împărăţiile, în patru vînturi. Unii dintre urmaşii acestor războinici s-au aşezat aici. Ei sînt genună de furtuni în coasta Moldovei. Iar diecii măriei sale Vasilie-Vodă scriu cărţi şi măria sa trimete soli, ca şi cum ar fi o putere de slove şi de vorbe împotriva unei
263
 stihii. Dupa ce au vorbit şi aii scris, oamenii se întorc la ale lor, luîndu-şi grija. Vasilie-Vodă se aşează iar la mesele sale, între petreceri şi pahare de vin ; domnia sa domnul Iosif Kotnarski, diacul de lătinie, îşi lustruieşte unghiile şi-şi drotează părul, iar domniţa se uită Ia dînsul cu plăcere.
   —   Care domniţă ?
   —     Domniţa Ruxanda, Bogdănuţ. Pentru tine nu este decît una. Iar tu te întorci de la stele, de la veacuri şi de la împărăţii la suferinţa ta. Mari sînt toate, dar tu nu poţi cunoaşte decît cele mici, căci eşti un cocon alintat.
   M-am răsucit cătră pîrcalab; am vrut să-l mai întreb, dar el zîmbea, privindu-mă într-o parte. Am înţeles că abia acum îmi dă răspuns Ia mărturisirea mea despre divan şi domniţă. Era un răspuns tîrziu şi chibzuit, o lovitură tare ; totuşi am rămas în picioare. Mi-am strîns buzele, am scrîşnit şi, din durere, a înflorit nădejdea din nou.
   Nu după multe zile ceasornicul nostru cu aripi a strigat cea din urmă deşteptare şi în ziua care a urmat, am văzut de departe Iaşii, cu clopotniţile mănăstirilor lui. Uitasem multe din cîte-mi spusese uncheşul, dar sporise în mine încredinţarea că, atunci cînd voi descălica la Curtea Domnească, unul dintre slujitori are să-mi deie tristă veste despre diacul de lătinie al măriei sale. A pierit de bubă neagră, ori l-a năruit calul într-o rîpă. Dacă nu se va fi întîmplat nici una nici alta, atunci trebuia să-i hotărăsc eu un sfîrşit de mîna mea, ca să înveţe minte toţi veneticii care caută procopseală în ţara asia.
   —     Lasă in pace straja săbiei, Bogdănuţ, vorbi uncheşul meu, privindu-mă pieziş, căci se poale întîmpla
264
3'a găseşti la pisarul leşesc o sabie mai tare decît a ta.
   Mi-am muşcat buzele şi am cugetat că, dacă uncheşul meu are vreo taină de vrăjitorie ca să afle orice, atunci Vasilie-Vodă va putea fi întru totul mul-ţămit de solia pe care i-a încredinţat-o.
   Ajungind în tîrg, ne-am oprit la han ca să ne schimbăm straiele şi să ne spălăm de pulberi cu apa din ibricele ţigăncilor ; apoi, fără nici o intîrziere, am intrat in curte.
   —     Aşa sîntem de înfierbîntaţi pentru slujba măriei sale, îmi zicea uncheşul, Incit nici mîncare nu ne trebuie.
   —     Asta e prea adevărat, uncheşule, am spus eu, cu destulă mihnire ; găsim însă noi pe alţii la ospăţ.
   —     Ai să găseşti, Bogdănuţ, dar nu pe cei pe care-i doreşti.
   Intr-adevăr, aprozii ne-au vestit că măria sa binevoieşte să steie la •masă, avînd în jur pe nepoţii măriei sale precum şi pe unii curteni şi boieri. Luminăţiile lor Doamna Teodosia şi domniţa nu puteau şedea la asemenea petrecere. Au să aifle însă de sosirea noastră, mă mîngîia uncheşul şi au să dorească să audă veşti din lume. Astfel se amestecă în viaţa noastră supărările cu bucuriile.
   Am urmat pe pîrcalab in casele cele mici. Erau în l gang, înaintea sufrageriei, ciţiva slujitori medelniceri şi cupari, foarte veseli pentru plăcerea lui Vodă. Au deschis uncheşului meu uşa şi măria sa din jilţul cel mare din fund'a şi ridicat asupra noastră cupa, ca şi cum ar fi vrut s-o arunce pîrcalabului. N-a aruncat-o, ci a adus-o frumos şi rotund cătră sine. A gustat din ea, după aceea, cînd s-a apropiat uncheşul de jilţul
2(35
  inăriei sale, Vasilie-Vodă i-a dai băutura sîinjită de slăvitele sale buze.
  —   Crcdinciosule al meu dregător, Ştefan pîrcalab,
  bea întăi pentru sănătatea Domnului tău, după aceea
  să dai samă de solia pe care ai avut-o, la necredincioşi.
  Boierii care erau la masă s-au simţit datori să se veselească puţin cam tare de aceste vorbe. Uncheşul meu a zîmbit cu plăcere, încercînd să nu pară dedesubtul adunării. Şi-a luminat faţa ca să nu pară bătută de gînduri. Şi-a întins buzele, ca să pară bucuros de petrecerea domnească.
  Măria sa binevoind a mă băga în samă şi pe mine, mi-a făcut semn să mă apropii, ca să-i sărut mîna, apoi mi-a poruncit să mă aşez la coada mesei, unde-i locul tinereţii.
  Pîrcalabul a închinat cupa cea de argint cătră măria sa, cu vorbe potrivite de slavă. A băut vinul şi şi-a şters cuviincios barba. Apoi s-a aşezat în scaun, într-o lăture şi-n dosul măriei sale, ca să poată grăi la urechea stingă, cu care măria sa auzea mai bine.
  Cum a început a spune pîrcalabul, Vodă a încruntat sprîncenele, iar curtenii s-au posomorit şi ei.
  —      Lasă, pîrcalabe, alte poveşti. Intui şi întăi vreau să aflu ce a spus hanul.
  —      Dacă luminăţia ta pofteşte să spun tot chiar acum, atunci trebuie să arăt că stăpînul crîmlenilor nu era în serai.
  —   Cum aşa ? pentru care pricină ?
  —   Era dus ca să-şi înveţe şoimii la vînat, măria ta.
  —   Ţ 1 Asta nu-mi place. Dar vezirul ce-a spus ?
  —      Sefer-Gazi, luminate Doamne, s-a închinat cu vorbe bune cătră măria ta şi mi-a dat carte de pace.
  —   Unde-i cartea, pîrcalabe?
2G6
   —     E pe masă, înaintea măriei tale. E în bună rîn-duială şi cu peceţile întregi.
   —  Bine ; dacă spune vorbe de pace, avem s-n cetim.
   —  Măria ta e prea înţelept ca să creadă în vorbe.
   —  Cum ?
   —     Măria ta, slăvite şi luminate Doamne, are prea multă înţelepciune ca să creadă in vorbe.
   —     Fără îndoială că eu nu pot clădi biserici pe vorbele necredincioşilor. împăraţii păgîni stau sub semnul lui Antihrist.
   —     Toţi domnii răi, slăvile stăpîne, şi cei binccre-dincioşi şi ceilalţi, stau sub semnul Apocalipsului, penlru că vorba lor e lumină şi sufletul întuneric.
   —     Da. Aşa că eu nu cred în vorbe. Eu cred în Dumnezeu şi stau subt ocrotirea sa. De aceea nădăjduiesc că păgînii nu vor cuteza a săvîrşi ceva împotriva mea şi a ţării mele. Pe lîngă asta, am avut grijă să trimet alte cărţi, cu vorbe mai bune care se ohiamă daruri, la împărăţie la Stambul.
   Curtenii au rîs cu plăcere şi nu tras spre ei cupele.
   —     Măria ta a lucrat cu dibăcie, ca totdeauna, a luat iar cuvînt pîrcalabul. Deasemeni eu am crezut de a mea datorie să nu mă întorc numai cu deşertăciuni. Unii şi alţii de acolo au lăsat să cadă felurile vorbe. Ei nu ştiau de ce-rni trebuiesc ; iar eu le-am adunat. Am a'flat că Hmil e la hanul.
   —     Cum ? Vestea asta să ştii că nu-mi place, a hotărît măria sa, indesindu-şi barba in piept. Ce-ai mai aflat ?
   —     Am mai oblicit, mărite şi slăvite Doamne, cum că hanul cel mare ar fi dat poruncă lui Kalga şi lui Tobai, ca să gătească de oasle coşurile, caii şi oamenii. M-am gîndit, măria ta, că poale să fie oaste de apărare împotriva Ieşi lor.
267
   Luminăţia sa a făcut semn de încuviinţare cu capul.
   —     Poate să fie asta, măria ta, însă eu am băgat de samă în tabunuri, pe unde am trecut, caii tatari-lor. I-am văzut pe unii slabi, alţii cu pîntecele umflat de iarbă. Preţul grăunţelor n-a crescut. Orzul de anul trecut stă încă în gropi. Deci, măria ta, socotesc cu că porunca lui han nu-i grabnică,-deci nu-i ajne-ninţă nimeni pe dînşii. Iar dacă au ei un gînd asupra ţinuturilor dimprejur — de pildă asupra ruşilor, ori a leşilor — atunci au să steie pe loc pînă ce creştinii strîng holda şi o pun în jitniţi.
   Măria sa Vasilie-Vodă şi-a deşertat cupa şi a părut că se gîndeşte îndelung.
   —     Aşa este, a încuviinţat el ; drept ai grăit, pîrcalabe Sorocene; dacă au vreun gind necredincioşii, împreună cu acel căpcăun din pustie pe care-1 chiamă Hmil, apoi gîndul nu poate fi decît împotriva leşilor. S-ar putea să fie ceva chiar împotriva moscoviţilor. Cu leşii are de împărţit Hmil; cu moscoviţii are de împărţit hanul. Mă gîndesc, că dacă Hmil rîvneşte pentru feciorul lui mîna domniţei noastre Ruxanda, apoi nu-i poale trece prin gind să pornească împotriva noastră cu duşmănie. Noi nu putem gîndi despre dînsul decit ce se cuvine ; însă el, faţă de noi, cată să-şi plece grumazul dacă doreşte să-l ascultăm. Chiar hanul n-ar putea să îndrăznească prea mult, căci asupra lui stă împărăţia de la Stambul. N-ar fi Încă numai sfiala de împărăţie, ci şi frică de această sabie a noastră. Deci dacă ei aşteaptă, iubite al nostru dregător, să se coacă rodurile pămîntului ca să vie asupra lor in pradă, eu socot că s-or duce cătră alţii ; iar drumul la Moldava îl vor uita.
   —     Da, măria ta. Numai cît aici miroase incă a sînge de-al lor.
268
   —     Să miroase, Sorocene, ca o tămiie cătra Cef atotputernic. Şi dacă nu şi-or aduna minţile, va mai mirosi, cit va sta suflet în piepturile noastre şi vîrtute rn aceste braţe 1 Să se ştie de cătră taţi că noi nu ne temem 1 Avem pavăză credinţa noastră în sfînta cruce. Ştim a întrebuinţa şi paloşul. Dacă vine lupul din Crîm, avem cu ce-1 lovi. Dacă vine Cazacul, ne vom pricepe a-i subţia îndrăzneala. Dar nădăjduim că înaintea noastră vor fi leşii harnici să pălească unde trebuie şi mai ales să puie ştreang acelui viclean, înălţindu-I intr-o creangă de copac.
   Nu pot spune că nu mi-au plăcut aceste vorbe ale măriei sale. Ea pot spune că mi-au plăcut foarte mult. La urma urmei, toate cotiturile şi toate cirtirile uncheşului meu mă înţepau pînă la inimă. Dacă avem o viaţă de plătit, încalţe s-o plătim cu cinste. Mi-a mai plăcut şi ce a mai strigat şi după aceea măria sa, inăl-ţînd pînă la tîmplă o altă cupă plină. Ţara asta — zicea Vodă Vasilie — are cu ce-şi imbrăca şi hrăni copiii. Deci se va găsi şi pentru prea iubita odraslă a luminăţiei sale strai şi pilă ; şi mai bine o chilie la mănăstire, dccit însoţire cu mişei care abia au lepădat
 din mină sapa.
   Toţi cei din jurul mesei au strigat cu putere şi au
 sunat din săbii. Iar pîrcalabul s-a făcut mai mic la locul său şi s-a întristat o clipă, dar pe urmă îndată a zimbil strîmb şi şi-a înălţat fruntea. Am băut şi eu cu curteni tineri două cupe una după alta ; iipoi ca şi cum tn-ar ii chemat cineva, m-am strecurat pe uşă şi m-am dus s-o caut ori pe domniţa Ruxanda ori
 pe domnul Iosif Kotnarski.
   M-aş fi mirat să nu-i găsesc; m-am mirat că i-am găsit la un loc. Era la odăile Doamnei un pridvor cu
 269
   laţa cătră va!c şi căiră dealul de dincolo de Bahtui. Se vedea din acel pridvor spre Păun şi spre Bucium. In accle zile de primăvară înfloriseră citiva Ira rida firi lîngă parmaclic şi puţin mai încolo două tufe de bu^ jori. Domnia sa domnul diac de lătinie avea fără îndoiala treburi cu măria sa Vodă Vasilie, ca să primească vreo poruncă. Deci venea dinspre casa cea maro, unde îşi ţinea penele şi hirţoagele. Cum s-a arătat el cu paşi uşori şi-n strai sprinten de catifea neagră, a ieşit, nu pot înţelege de unde, in pridvor şi între trandafiri, copila măriei sale. Cînd m-a zărit pe mine, mi s-a părul că vrea să se retragă ; totuşi a stat pe loc. Mi-a zimbil o clipă ; mi s-a părut că mă aşteaptă să mă apropii ; dar s-a întors dintrodată spre leah. L-a oprit şi l-a înlrebat ceva. El s-a închinat adine, s-a îndreptat, şi-a întors urechea şi asculta cu luare-aminte ce-i spunea domniţa. Apoi a zimbit ca unei copile răsfăţate. Ea a ţiriit subţire! asupra lui. El a zîmbit din nou, a trecut pe alături şi a intrat la măria sa în sufragerie, iără a privi cătră mine. M-am uitat în urmă, întoreînd numai Irunlea în jos, subt umăr, ca şi cum aş fi vrui să-l împung, ceea ce in adevăr era dorinţa mea. N-aveam însă vreme de pierdut. Domniţa ciufulea un trandafir şi-l desfoia ; se pregătea poate să treacă la camara ci; i-am aţinui calea şi am pri-vil-o cu îndrăzneală.
   Ea a ridicai spre mine ochi plini de dulceaţă :
   —      îmi parc bine că te-ai întors, Sorocene. Spune-mi dacă-mi aduci veşti bune do la Crîm, ca să mă pol bucura.
   —      Eu n-aduc nici o veste de la Crîm, măria ta, i-am răspuns. Veştile şi scrisorile le-aduc cei bă-trini. Cei tineri nu pot aduce decit inima lor, cu multă mîhnire.
270
   —   Vai, Sorocene, ţi-am mai spus să Ieşi mîlmirea.
   —   Nu mi-ai spus, măria ta.
   —     Nu ? atunci iţi spun acuma. Lasă mihnirea, căci te faci nesuferit şi boJ_os. Dacă vrei să-mi fii drag, să mă Ieşi singură ca să pot spune două vorbe supărate lui pan Iosif Kotnarski.
   —   S-a tăcut vinovat cu ceva cătră măria ia ?
   —   S-a făcut.
   —   Atunci să-l lovesc cu sabia, măria ta.
   —     Nu, Sorocene. Lasă-mi numai mic pedeapsa lui. Eu ştiu ce i se cuvine. In afară de asta, mi-ar părea rău dacă te-ar lovi el pe domnia la. Lăsaţi fierul. Mult mai bine slujeşte cuvîntul. Nu te duci ?
   —   Ba mă duc, măria ta, dacă aşa porunceşti.
   —     Aşa poruncesc, Sorocene, să mă Ieşi singură aici.
   Am lăsat-o ciugulind alt trandafir. Mă bucuram pe de o parte de vorbele ci prielineşti, iar pe de alta îmi pregăteam supărarea împotriva acelui leah trufaş, care trece pe lingă oameni îără să-i bage in samă. M-am plimbat un răstimp între pridvor şi rasele cele mari ale curţii, rumegind în mine o pornire, o duşmănie împotriva domnului Kotnarski. Nu-mi dădeam prea desluşit sama ce vreau ; dar ii doream tot rău!. în acelaşi timp sufeream inchipuindu-mi-1 în locul unde stătusem eu. Bănuiam ce vorbe de mustrare poale asculta. Am auzit o clipă glasul domniţei şi m-am grăbit călră ea ; dar treceau slujitori şi m-am oprit. Domnul Kotnarski venea liniştit cătră mine. M-am aşezat în calea Iul. El m-a ocolit. I-am aţinut calea din nou. El a ridicat fruntea şi m-a privit. Am văzut în ochii lui blîndeţă şi mirare. Totuşi nu voi;im în nici un chip să-l iert şi eram hotărît să-I lovesc cu umărul — cind am auzit chemarea domniţei. M-am întors spre
271
ea. Tini făcea semne cu arătătorul mînii drepte, încfr-ligîndu-1 cu grabă şi depănind parcă o aţă care mă trăgea cătră dînsa.
   —     Domnia ta, Sorocene, pari un om primejdios, mă intimpină ea rizînd. Nu cumva vrei să omori pe pan Kotnarski ?
   —   Ba da, domniţă.
   —     S-ar putea însă să te omoare el pe domnia ta şi mie să nu-mi pară rău. De aceea am urît totdeauna pocalurile acestea mari de vin de îa mesele măriei sale.
   M-a privit într-o parte, ca şi cum ea era sus şi eu jos. Am rămas umilit şi uncheşul Ştefan m-a găsit cu părul zbîrlit, cu dinţii scrişnind şi cuşma căzută. Dti-cîndu-mă spre han, i-am arătat toate cite s-au întîmpla I, pînă ce mi-a răguşit glasul.
   —   Ţi-a spus că eşti un om primejdios ?
   —   Mi-a spus, uncheşule.
   —     Şi că nu i-ar părea rău dacă ai cădea sub mîna lui Kotnarski ?
   —   Da ; aşa încît mă tem că i-i drag.
   —     Cine? Kotnarski? Dacă i-i drag, băiete, atunci primejdia e asupra Iui, nu asupra ta. Tu să faci bine să te linişteşti şi să te pregăteşti de întoarcere la Soroca. Nu te uita crunt la mine şi nu-mi mai spune nimic. Am supărări cu mult mai mari decit a ta, şi am nevoie de tine ca să-mi pun in rînduială acest păcătos suflet. Din pricina unor ochi vicleni s-ar putea să cadă leahul; ori s-ar putea să cazi tu ; însă amindoi să ştiţi că mai degrabă are să cadă un bătrin care nu-i vinovat cu nimica.
   Abia atunci am băgat de samă scîrba din ochii pir-calabulu/, c,a un întuneric gl sufletului lui-
272
   —   Ce ti s-a întimplat, uncheşule ?
   —     Nu mi s-a intîrnplat lucru mare, băiete, fără decit socotesc nerozia mai rea decit o lovitură de puşcă. Pe un om il poţi străpunge cu sabia şi scapă. Biruin-du-1 cu prostia, l-ai doborit fără greş. Spunea cineva la masa lui Vodă că s-ar fi aflat o minune : o viperă încolăcită in jurul unei săbii. Toţi se minunau, dar mai de mirare ar fi fost să se găsească sabia încolăcită in jurul viperei. Aşa, toţi la masa de unde ies, stînd cu paharele in mină, răcnesc că tatarii şi cazacii tremură cind cugetă numai la mărirea şi puterea lui Vasilie-Vodă. Că ştiind aici şi ţară bogată şi avînd şi pricină de duşmănie, le vine aşa gust să se ducă asupra altora, cu care n-au nimic şi care-s şi saraci.
   —     Cum, uncheşule ? domnia ta chiar crezi că Tobai şi Kalga împotriva Moldovei au primit poruncă de gă-tire ?
   —   Tu nu crezi asta ?
   —   Eu nu cred, uncheşule.
   —     Ai dreptate. Unii sint beţi de vin, alţii de dragoste. Fericit eşti tu ; fericiţi sint ei. Numai eu sint ticălos şi înţeleg că mi se apropie veleatul. Deci, după ce-mi pun in rinduială treburile de la Soroca, cit ai şi tu vreme să te desmeticeşli, te iau cu mine în munte la ţinutul Neamţului, unde un schivnic harnic isprăveşte ctitorie pentru tot neamul nostru şi loc de ho-dină pentru mine. Este acolo, într-un colţ tainic, unde nu poate ajunge nici rnînia lui Vodă, nici pojarul no-hailor, cel mai potrivit salaş pentru veacuri ca acele care se pregătesc. Au fost in ţara asta a Moldovei fericite vremuri a celor şapte vaci grase; acuma dacă se întoarce pringul, vor ţipa pruncii în sinul mai-c.elor lor,
13
273
IX
                                                              Unde sc arată sccerişuI semănăturilor Ini Vasilie-Vodă, cu mare bine pentru această săracă ţară.
                                                              Unde sc arată Hmil hatman şi pune la calc. o nuntă cum nu s-a mai pomenit.
   Abia tîrziu, pe drum, am înţeles bine amărăciunea pîrcalabukii, cînd mi-a arătat în amănunt cum l-a înfruntat cu vorba măria sa pentru prorocirile lui şi cum toţi mesenii, împresurîndu-1 cu cupe pline, l-au mustrat rîzînd pentru frica lui şi pentru sluţenia cu care-1 împodobise Domnul Dumnezeu. Ca să nu cadă Jos de obidă, ori ca să nu-i străpungă, a socotit că-i mai înţelept să fugă. Ştia că Vodă are să-l cheme iar, cind i-a veni judecata cea limpede. Dar cînd s-a întoarce de la Soroca să primească o mîngîiere pentru asemenea jignire, are să-l găsească iar la masă, în sufragerie, cinstind vin de Cotnari,'care vin e mai mult spre osînda si ruşinea moldovenilor decît pentru lauda lor. Ca să nu-1 nimerească acea poruncă a lui Vodă, n-am poposit la Cetatea Sorocei decit o zi. Lă-sînd vechilului său porunci şi putere, pîrcalabul m-a luat îndată cii el in munte şi m-a dus calare prin locuri necunoscute, avînd după noi pe Filip cu căruţa lui.
   —     Am să-l lăs pe acest slujitor la Schit, zicea uncheşul, ca să înveţe rînduiala şi să ieie după aceea metanie. Eu socot că i-a şedea bine călugăr, avînd asemenea barbă. Unui călugăr nu-i trebuie atit învăţătură, cit înfăţişare. Chiar dacă i-a veni cumva în minte, în acele singurătăţi, să iasă asupra lumii, la vreun vad, să hoţească, pe urmă are să se pocăiască şi rugăciunea lui are să fie mai bine primită. Călugăr adevărat e mai ales acel care a cunoscut pacatul şi
274
s-a întors de cătră el. Cel nevinovat e ca piatra ; Dumnezeu habar n-are de dinsul.
   Cu asemenea vorbe amărite am umblat pină la Schit, in munte, şi am petrecut acolo două săptămini, cît uncheşul a chibzuit toate cîte mai avea de făcut. A minat pc Filip la Liov, pentru clopot, dîndu-i bani şi carte cătră meşterul care se legase să i-1 toarne pînă in ziua de Sîntilie. A privegheat cum se zideşte hruba lăcaşului său din urină, vestindu-şi astfel singur sfîrşitul. Eu îl lăsam să facă toate, însă nu credeam nimic. Nu credeam nici în vreo primejdie a lumii nici în vreun sfîrşit năprasnic al său.
   Intr-adevăr, lumina soarelui era ca un abur de aur asupra pămîntului şi zilele păreau a avea în ele-sfinţenia lui Dumnezeu. Cînd am răzbit din poienile codrilor la valea Moldovei, am văzut holdele unduind ca valuri care răsfringeau soarele. Ieşiseră satele şi secerau cu hărnicie, iar pe alocuri, mai în pălişte, gospodarii înşiraseră caii la ’treierul orzului. Cum am simţit acea mireasmă a bielşugului şi am înţeles că umblu cătră scaunul Domniei, ini s-a aprins iar închipuirea dragostelor mele şi a început a-mi sosi în visuri o solie. Iar începeam să am ginduri împotriva lui pan Iosif — dar mă temeam de domniţă. Mă ameninţa întruna cu degetul.
   Cînd a intrat pîrcalabul la Vodă, dis-dc-dimineaţă, măria sa l-a întîmpinat rîzînd şi i-a arătat veste scrisă de Ia 1 lotin, de la pîrcalabul Ionăşcuţă, cum că nu mai poate fi îndoială asupra mişcării de oşti a crimlenilor şi cazacilor. Aşa le-a venit lor o hotărire de la Diavolul să calce ţara muscalilor. Au şi purces intr-acolo. Deci uncheşul meu poate să se bucure şi să se întoarcă, la Cetatea Sorocei cu bine, ca să doarmă in pace sfîrşitul verii şi să-l răcorească o adiere de pe Nistru.
19*
275
   Oilclieşul meu a săriital cu umilinţă mina lui Yod’a. S-a bucurai el însuşi că agerimea minţii lui s-a dovedit iară lolos. Primind dc la măria sa postav pentru giubeaua de iarnă, unchcşul n-a socotit că trebuie să mai zăbovească la Iaşi. Am încălicat ş-am pornit iarăşi la drum. Dar cum am trecut Prutul, sara, am văzut în fundul miezului nopţii gene de foc, semne ale primejdiei. La popasul pe care l-am făcut cu nelinişte, întrebînd întruna cu ochii zarea, am primit cea dintăi veste vorbită de Ia un năcăjit pămîntean care venea în goana calului, cu ochii holbaţi şi cu părul vîlvoi, de cătră răsărit. Vra să zică era adevărat; norodul începea să se mişte; însă era prea tîrziu. Din vechi zile se ştia ee însemnează năvala hoardelor. In clipeala aceasta s-au arătat la Nistru şi peste un pătrar de ceas acoperişurile de paie ale satelor de dincoace au şi ridicat vălvătaie. Se umple de fum toată marginea şi dacă vîntul bate dinspre pustie, vestea jertfei şi a spaimei trece de pe creastă pe creastă la munte. Atunci noroadele înţeleg că le-a venit pedeapsa. Unii o aşteaptă cu fruntea în pămînt, alţii năzuiesc la păduri, încărdnd în căruţe copii, femei şi puţine lucruri. Clopotele bat, pojarurile înaintează, tresărind la Răut, pe urmă la Prut: unele sună în văzduh, altele scriu pe cer numele seminţiilor rele care vin pentru pradă şi robire asupra creştinătăţii. Ţăranul cel prost, dacă a avut la vreme noroc să-şi ascundă în gropi arse holda, se duce în văgăunile fiarelor nu cu prea mare părere de rău pentru bordeiul lui clădit din nuiele şi glod. [îl ştie din veci că nu trebuie să-şi întemeieze altfel de salaş decit al sălbăticiunilor, care stau cu urechea trează şi cu nările în vînt spre vînător. După ce a trecut puhoiul de fier şi foc, fugarii se întorc închinin-du-se şi mirosind, ca să-şi cunoască vetrele ; şi într-a-
276
celaşi loc ori alături ridică în puţine zile alt bordei. Dar neamurile cele statornice ale ţării, boierii şi ră-zăşii, care îşi au gospodăriile şi bisericile durate din bîrne ori clădite din piatră, primesc cu mare cutremur al inimii vestea că dau tatarii. Pe muieri şi pe copii ii trimet în bejenie, dar barbaţii stau cu arma ca să-şi apere aşezarea lor şi a Iui Dumnezeu. Nu dau înapoi decît după ce-s răzbiţi. Mulţi pier, alţii cad în robie. Ş-apoi se duce vestea din loc în loc, din codru în codru şi din bejenie în bejenie pînă la mănăstirile de sub brazi şi pînă în cetăţuile munţilor despre risipa cutăror case .boiereşti, despre stingerea cutăror neamuri de pămînteni, despre robia unor cneaghine şi coconi de care, pe urmă, nu mai vine nici o veste din Răsărit; despre pojarul lăcaşurilor lui Dumnezeu şi a tîrgurilor ; despre crunte ucideri; despre toată pedeapsa pe care
o  însemnează astfel Atotputernicul, din veac în veac, ticăloşilor moldoveni. Căci cu toate semnele care li se arată, ei nu învaţă a cătare minte ; de şi ştiu a deosebi cele bune de rele, se robesc desmierdărilor trupului şi uită de cuvîntul sfînt; de şi slobod dintre ei pe pămînt barbaţi înţelepţi, covirşeşte semeţia celor proşti iar înţelepciunea rămîne de ocară ; de şi intru acest pămint curge miere şi lapte, ei se îngreţoşează de bunătate şi-şi umflă ca nişte burdufuri, cu vin, trupurile lor ; iar mintea puţină pe care o au atuncea o întrebuinţează şi mai rău, ca într-acea împrejurare de anul trecut, cind au lovit la Brătuleni pe oamenii hanului din Crîm, fără nici o pricină, zdrobindu-i. Acuma crimlenii vin să-şi ieie plată cu dobindă.
   Astfel vorbea, cu neagră supărare, lîngă mine, pîrcalabul, şi-i era obrazul înlemnit şi pălit ca dc otravă.
   în grabă ne-ain întors spre Iaşi, cu slujitorii şi căruţa.
277
   —     Acuma eu ştiu, vorbea iar uncheşul meu cu obidă şi rizind strîmb, eu ştiu că tu ca un prost ce ie a fii şi nebăgind samă decit la tine, te bucuri de asta.
   —  Cum îţi închipui aşa poznă, uncheşule ?
   —     Te bucuri c-ai să vezi un obraz cu ochi sprînce-naţi ş-un picioruş în condur. Ştii că femeile de la curte au să trebuiască să fugă în bejenie, la munte. Ai să le aperi şi tu, împreună cu alţii pînă la Cetatea Neamţului ; şi după ce s-or închide în Cetate, ai să stai strajă. Iar dacă s-a întîmpla ca pan Iosif să rămîie lîngă măria sa Domnul, cum se şi cuvine, căci îi este de trebuinţă măriei sale, apoi ai să fii şi mai bucuros. Tu n-ai să ştii pieirile, şi risipele şi morţile de om, şi jalea care bat asupra ţării. Tu ai să te bucuri pentru ochii Ruxandei. Insă bucuria ta n-are să fie lungă.
   —  De ce, uncheşule ?
   —     N-are să fie lungă, căci, cu nohaii, vine şi Hmil hatman ; şi el nu vine degeaba.
   —  îşi aduce cazacii în pradă.
   —  Ba vine pentru nuntă. Desrneticeşte-te şi înţelege.
   —     Aşa lucru nu-i de crezut, uncheşule ; nu s-a mai pomenit de cînd lumea.
   —     Ştiu. Ţje mai degrabă ţi-i în grijă acuma de straiele tale de matasă .şi podoabele care ţi-au rămas la Soroca.
   Intr-adevăr mai degrabă mă gîndisem la asta. Ca şi cum nohaii — mă rîdea iar uncheşul — au venit pentru război şi pentru pierdere de vreme la impresurarea cetăţilor. Iar cazacii intre straiele mele şi între fata măriei sale, n-au să steie la îndoială să aleagă straiele.
   —     ...Dar prostia tinereţii e o boală care trece, ca şi vărsatul de vînt... suspina pîrcalabul.
   Am intrat în Iaşi tocmai cînd răsărea luna şi simţeam în faţă o adiere de dulceaţă din văi cătră coline.
278
Nu-mi venea încă a crede nimic, din ce trebuia să se întîmple. Insă la Curtea Domnească am găsit mişcare. Slujitorii umblau cu făchii in jurul c.arălor ferecate. Domniţa şi Doamna, cu o parte din odoare şi blănuri, chiar în noaptea aceea' trebuiau să purceadă cătră Cetate. Cîteva rinduri de cai de schimb porniseră înainte. Feciori de boieri, strînşi in grabă, aşteptau săîncalice. Puseseră pe ei coifuri şi zale. Uncheşul a cerut şi pentru mine asemenea tacîmuri de la căpitanul de nemţi şi cînd m-am împodobit, m-am simţit mai tare'şi mai niîndru.
   Măria sa Vasilie-Vodă priveghea din pridvor gătirea. Avea glasul liniştit şi privirea tare. Se auzeau de la Golia şi de la Treisfetite clopotele bătind pentru slujba de noapte. In tot tîrgul Iaşilor pornise un freamăt şi o zarvă care îmi pricinuiau nu prea mare întristare. Aş putea mărturisi că mai curind îmi venea să zimbesc de bocetele scîrţîite ale muierilor, de răcnetele falnice ale unor oameni din prostime, care băuseră ca să prindă coraj la acea vreme de cumpănă ; de iezăturile de căruţe îmbulzite, în care slujitorii trebuiau să intre cu suliţilc şi cu harapnicele. Uncheşul mă învăţa că la vreme de primejdie lumea se prosteşte şi mai tare.
   —     Tu du-te, mă sfătuia pîrcalabul, şi adă după a:eea veste în locul umle vei auzi că şi-a ales salaş măria sa Vodă.
   —   Am înţeles, uncheşule.
   —     Fii cuminte, nu bea vin, nu răcni şi nu trage sabia fără folos. Iţi dau asemenea sfat deoarece ştiu că ri-ai să-t urmezi.
   — Ba am să-I urmez, uncheşule. Pot să jur.
   — Nu jura, băiete, ca să nu ţi se lungească urechile.
279
   Nu trebuia sa jur, căci nu' iîi-âm ţinui de cî'ivînt. Am' fost bucuros că beau vin şi pot să mă uit cu fală la domniţă. Nu mi-au crescut urechile, ceea ce a fost a doua plăcere. Toate s-au alcătuit pe dos de cum trebuiau să fie. Şi eu am fost încredinţat că uncheşul intru nimic n-a avut dreptate. Acele zile ale nenorocirii obşteşti mi-au adus mie cele mai lumina le ceasuri.
   A doua zi, înaintea amiezii, am ajuns sub Cetatea Neamţului, pe potecile ferite dinspre Valea Oglinzilor. Am lăsat căruţele intr-o rîpă şi am suit pe cai poverile. Cum s-a ridicat după noi puntea şi grapa, am dat toţi laudă lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să aducem la adăpost nu atit odoarele cele moarte, cit mai ales cele vii. De sus, de la meterezuri, plăieşii înturnau furiş capul cătră măriile lor şi se bucurau văzînd acele obrazuri sfinte despre care umblau veşti in lume. Erau munteni cu căciuli şi cu plete; aveau chirniruri late şi săneţe lungi.
   Cînd au fost să intre in paraclis, în faţa măriilor lor a îngeminchiat Leonte, căpitanul cel bătrîn, şi a poftit pe măriile lor să-şi întindă cătră el mînile, ca să le sărute.
   Domniţa Ruxanda a ris cătră plăieş şi pe fruntea lui pleşuvă a părut că trece soarele. S-a închinat; după aceea, ridicindu-se, s-a suit în chindie şi a dat un semnal de bucium. Dc-acolo de sus se vedeau, într-o pl-clă uşoară, văile şi spinările munţilor. Zarea avea lumină dc pace şi cătră Plcşu şi cătră Branişte, şi-nspre drumul cîmpiilor. Dar satele primiseră veste de primejdie şi se auzeau sub cerul liniştit bătînd în depărtări clopote.
   Abia făcuse domnia sa ftori-postelnie Simion Gălă-ţnnu cele dintăi orînduiri în privinţa Doamnelor, şi dinspre Oglinzi, străjile vestiră altă bejenie de cară
2S0
boiereşti cil cneaghine şi duduci. S-a iăsai piinlea pe lanţuri şi au intrat pe sub boltă o mulţime de obrazuri plînse. Erau jupînese de-ale dregătorilor măriei sale, neamuri de Cantacuzineşti şi Sturzeşti, c-un roi de ţigănci care s-au adaos la slujitoarele Domniei, pornind unele mare găgăială, iar altele bocet.
  . îndată am aflat veşti: că la acea prădăciune şi la acel pîrjol al ţării au năvălit în adevăr, îritr-o unire, cazacii cu tatarii. S-au prefăcut a porni cătră Mosc, ca să-l înşele pe Vasilie-Vodă ; dar într-o singură noapte s-au învîrtejit şi a doua zi au şi pălit la Nistru prin mai multe locuri, cu mare spaimă şi măcel. Cu căzăcimea vine însuşi Hmil hatman ; iar deasupra ceainbulurilor stă Kalga, cel care a avut, anul trecut, paguba şi uciderea de la Brătuleni. Şi aşa, unde ajung aceşti căpcăuni din pustie, pradă, robesc şi dau foc. Atîta spaimă vine de cătră ei, îneît creştinii fug, cu părul zbiriit, şi dau cu capu-nainte in prăpăstii. Lasă pe muieri să le spintece, pe copii să-i ieie în suliţi, hergheliile să le abată, pînea s-o încarce. Năvălitorii au aprins case boiereşti, au robit jupînese şi cucoane. S-a auzit de Smaranda Slolniceasa, a lui Miron Cio-golea, că au şi pornit-o la Crîm împreună cu copila lor cea mai mare. Au să fie înfăţişate cele dintăi Iui Han-Tatar cel mare. Au bătut în Orhei, în Lăpuşna şi în Făleiu şi alte aşezări vestite; au ucis mulţi boieri; iar Sltirza jitniccrul abia a scăpat cu suflet şi cu jumătate de barbă arsă, pină la Domnie, îngenunchind la măria sa Vasilie-Vodă.
  Din pragul paraclisului, Teodosia-Doamna asculta toate aceste veşti suspinate şi, stînd dreaptă şi cu ochii închişi, îi curgeau şiraguri de lacrimi pe la coada genelor. Nu era cu mult mai naltă decît Ruxanda şi se ţinea incă tînără şi frumoasă, cu pieliţa albă şi. cu
281
părul pană de corb. Pe cînd ea plîngea de jalea ţării şi a norodului, domniţa privea în juru-i cu sprînccana uşor încruntată şi cu nările iremătînd. Părea că se zbate in ea o mînie.
   Am ridicat sabia şi i-am sărutat straja cu o mişcare furişată, însă pîndind ca să fiu văzut de ea. Intr-adevăr, i-a plăcut. M-a şi chemat cu degetul. M-am apropiat cu inima zbucnindu-mi in piept.
   Mi-a zîmbit:
   —  Ai auzit, Soxocene ?
   —     Am auzit, măria ta. Mi-i jale de lacrimile luminăţiei sale Doamna.
   —     Măria sa a adus de la Circazia o iriimă prea blîndă ; dar eu am moştenit de la maica mea altfel de suflet, şi aş dori acum să fiu un fecior.
   —     Măria ta, ani oftat eu, spune-mi ce trebuie să fac şi unde să mă duc. Inchipuieşte-ţi că braţul acesta şi sabia aceasta sînt ale măriei tale.
   —     Ştiu, Sorocene ; pot să-mi închipui; însă nu sînt ale mele.
   —  Sînt ale unui rob al măriei tale.
   —     Da ? m-a întrebat măria sa şi şi-a înălţat sprîn-cenele cu mirare. Vină cu mine, Sorocene ; vreau să mă sui şi eu in turnul plăieşului celui bătrin, să mă uit şi s-adulmec cum face el. Să înţeleg dacă este chip să întrebuinţezi acea sabie pe care o strîngi în piunn.
   A pornit răpejor cătră zid, părăsind jelania femeilor. Am urmat-o. M-am suit după măria sa în cerdacul de sus. Am văzut de jur-imprejur aceeaşi linişte. Apa Ozanei clipea in vale; parcă rîdea.
   —     Pe aicea poţi trece, a început măria sa, c-un glas uşor şi subţire, parcă mi-1 şoptea la ureche. Cît încă nu s-arată semnele neprietinilor, poţi ieşi. Noi, In Cetate, n-avem grijă. Străjerii au săneţe, ripile sint oa-
282
ble, zidurile nalte ; nimenc nu poate îndrăzni să se caţere aici. Domnia la încă poli trece, ca să duci veste măriei sale cum că am hălădiiit cu pace la Cetate şi să fie fără grijă. Şi dacă ai putea să te întorci cu veste bună de la Vodă, cred că şi-ar conteni lacrimile şi măria sa Doamna.
   La privirea ei deodată încălzită de rugăminte, am răspuns cu învăţătura uncheşului meu, rîzind şi ridi-cînd din umeri. Insă mi se strîngea inima.
   —     Sint robul măriei tale, am zis, ş-am să plinesc întocmai porunca. Am să aduc veste despre măria sa Vodă şi despre slujitorii măriei sale.
   —   Numai să poţi ajunge acolo, Sorocene.
   —     Am s-ajung, măria ta. Pot s-aduc despre asta dovadă de la pisanii de lătinie al măriei sale Vodă.
   Domniţa m-a săgetat cu ochii, dar eu am privit-o fără sfială şi am coborît, ca să mă pregătesc de plecare. Am simţit-o că rămîne sus, urmărindu-mă cu în-dîrjire. Aveam îndoială dacă am făcut ori nu bine dîrid astfel cu băţul îri baltă, cum ar fi spus uncheşul. Am ris singur, hotărindu-mă să aduc şi altă dată inimii sprijinul îndrăznelii. Bine ar fi fost să pot aduce şi pe al minţii : dar cu marfa asta — mi-ar fi răspuns tot uncheşul — nu mă prea puteam lăuda.
   îmi trebuia hotărîre ca să părăsesc Cetatea. Nu mă sfiam atît de ce puteam găsi înainte, cît de ce lăsam în. urmă. Călărind spre drumul mare, visam la acei ochi căprii, a căror trufie doream s-o supun.
   Cînd am ajuns în valea Moldovei, am găsit multă lume în răscoală şi în bejenie, frămîntînd veşti de tot felul care veneau cu aripi de furtună şi din Ţara-de-Jos, şi din Ţara-de-Sus, şi de la scaunul Domniei. Bătrînii cei mai vechi nu-şi aduceau aminte să se fi pomenit pe acest pămînt atîta silă, pîrjol şi sabie. Unde
283
ati ajuns sălbălăciunile ati dărimat lot. Au pus în frigare pruncii şi i-au mîncat. Au băut vin în ţestele acelor boieri pe care i-au oblicit că ar fi fost la Brătuleni în prigoana de anul trecut. Ţăranii de la focurile de popas, se scuturau cu groază povestind şi-şi ştergeau cu dosul palmelor buzele de greaţă.
   în puterea nopţii am avut destulă îndrăzneală ca să-mi împing calul mai departe, spre Şiret. Ani găsit oameni ascunşi prin văgăuni şi sihle, care m-au îndreptat spre poteci ferite. Tonte locurile deschise în care ieşeam păreau deşerte ; dar în pădurile ori dumbrăvile de aproape stăteau la pindă ţărani cu topoare şi cu coase. Cum ii simţeam mişcindu-se, dădeam glas, ca să ştie că-s pămîntean. Aşa treceam din loc în loc, numai prin văi acoperite şi prin pustie; şi la fiecare popas aflam grozăviile lumii şi minunile veacului.
   Zice că la mănăstire Ia Aron-Vodă, unde s-a adăpostit înalt preasfinţitul Varlaam, au bătut tatarii în poartă cu buzduganele. Au bătut de două ori. Cînd au bătut a treia oară şi au prins a sudui, s-a arătat pe zid părintele mitropolit, purtat de subsuori de călugări. A ridicat mîna dreaptă şi a făcut asupra necredincioşilor semnul sfintei cruci. Şi toţi au înmărmurit aşa cum se aflau, cu săbiile scoase, cu buzduganele înălţate. Cînd au văzut ei şi au înţeles asemenea minune, au prins a se jălui şi a se ruga de sfinţia sa să-i sloboadă din pedeapsă, căci se vor duce în treaba lor^i-nu vor mai cuteza nimic asupra sfinţiei sale. Deci înalt preasfinţitul Varlaam a făcut alt semn şi le-a dat drumul, iar ei s-au închinat spre el si s-au întors la pră-dăciunile lor.
   Zice că la ţinutul Faldului, înlr-un loc care se chiamă Stejarii lui Cîrlomau, se află im schit dc maici. Cum au auzit de groaza care vine, monahiile au scos
în ialurea inănăslioarei o icoana pe care o au ele, a Maicii Domnului, şi au aşezat-o la un copac bălrin şi singur, iar ele s-au închis în Jpiserică. Au dat asupra acelui loc tatarii. Peste ei, îndată, au venit cazaci. Călugăriţele care pîndeau în clopotniţă nu i-au cunoscut şi nu i-au deosebit dintrodată. Au văzut pe unii cu cuşme buhoase şi pieptare de piele minjile de sirige ; alţii cu suliţi împodobite sus cu plete de om ; alţii care poartă în mîna stingă harapnice şi la încălţări pinteni lungi; şi unii dintre dinşi au şi la cai îmbrăcăminte şi mască de fier cu corn în frunte. Aşa că au venit buluc şi unii şi alţii asupra mănăstirii. Dar între cazaci s-ar fi fost aflînd Hmil. Cum a ajuns Hmil hatman în dreptul icoanei de la copacul cel bătrin, s-a oprit şi a rămas cu ochii holbaţi. Şi-a scos cuşma şi s-a dat mai aproape. Icoana Maicei Domnului se uita la el cu milă şi vărsa lacrimi. îndată a dat poruncă să abată pe tatari într-o parte, iar el a descălicat împreună cu toţi cazacii de pe lingă sine şi s-au închinat. Atuncea a dat ştiinţă la tot oşteanul său să nu se atingă de locurile sfinţite, unde stă semnul crucii. Odor bisericesc cine a fura îl topeşte în faţa lui şi i-1 toarnă pe gît. Cu calul cine a îndrăzni să intre în sfînt lăcaş, să fie legat de cal şi spînzurat de gît, cu calul atîrnînd subt el, de policandrul cel mare din boltă, unde-i zugrăvit Domnul Dumnezeu binecuvinlînd noroadele.
  Printre asemenea poveşti, pe care le depăna prostimea la focurile de pribegie, am umblat cu luare-a-minte spre Iaşi. Abia a treia zi dimineaţă am înţeles că măria sa Vodă Yasilie nu se mai află la scaunul Domniei. Mă apropiasem de tîrg cătră mănăstirea Ga-latei, prin pădure. Bătea dinspre Prut vînt şi-mi aducea în nări miros de fum. N-am îndrăznit să ies la luminiş şi am aşteptai un prilej să pol întreba veşti. Am
285
găsit intr-adevăr călugări de la Galata, care călăuzeau slujitori domneşti cu căruţele prin locuri ascunse, unde se ştia că neprietinii nu îndrăznesc să intre. Căci ei vin în graba cea mai mare, se reped din zbor în pradă, ca să poată apuca de grumaz lumea nepregătită. Intr-o clipeală adună robi şi încarcă holde şi averi. Cine poate scăpa la pădure, apoi hălăduieşte bine. Astfel şi aceste din urmă căruţe ale măriei sale au putut trece dincoace. Dar au avut un ceas de primejdie, nu atît de la tatari ori cazaci, care puteau să le ajnice, ci chiar de la siimenii Domniei. Aceşti blăslămaţi, lepădătur/ de neamuri, văzînd primejdia ţării şi năcazul lui Vodă, în loc să păzească poverile şi să ajute boii şi caii şi pe slujitorii care bateau din bice şi răcneau la locuri grele, s-au sfătuit să spintece căruţele şi să prade averea domnească. Le-au apărat slugile cele proaste cu beţe şi cu bicele. Acuma cuvioşii monahi do Ia Galata le duceau pe urinele lui Vodă, într-un Ioc ştiut, în nişte poieni din codrii Căpotcştilor.
   De la monahi am aflat ce era acel fum inecăcios, care venea de cătră Prut.
   Cazacii au năvălit spre tîrgul Iaşilor dinspre Po-pricani. Tatarii l-au apucat dinspre drumul Bugea-cului. Unii l-au aprins dintr-o parte, alţii din alta. Lumea, cită nu putuse fugi, s-a bulucit în medeanuri ; au venit asupra ei tatarii şi şi-au ales robii. Căzăci-mea a intrat în pradă la curţile boiereşti, dărîmînd întăi şi întăi uşile pivniţilor. O parle din orăşeni au năvălit între zidurile mănăstirilor, închizîndu-se acolo. La metereze s-au suit slujitorii cu săneţe. In alte părţi, cum s-auzea că s-a întîmplat la Sfîntu-Sava, se aţineau muierile cu uncrop şi cu tăciuni aprinşi. Necredincioşii n-aveau nevoie să se puie la harţă cu oameni care se îndirjeau şi care, intr-un cutremur ca acela,
286
erau hotărîţi să-şi vîndă scump viaţa. Cazacii aveau poruncă de la Hmil hatman nu numai să se ferească de sfintele lăcaşuri, dar să îndepărteze şi pe păgîni de la ele. Deci tîrgul ardea cu mare palalaic şi în puţine ceasuri s-a aţîţat pîrjolul dintr-un capăt în altul. S-a zbătut în foc şi Curtea Domnească : au sărit seîntei de aici pînă la Treisfetite stirnind flăcări şi acolo. Unii spun să fi aruncat tatarii asupra acestei slăvite mănăstiri şumuiacc cu catran aprins, ca să se mistuie şi să i se topească aurul. De dogoarea focului, lîrgoveţii ascunşi acolo au zbucnit prin portiţi ori au sărit de pe ziduri spre iazul Bahluiului ; şi tatarii i-au împresurai şi i-au prins cu arcanele. De văzut eu nu vedeam nimica din cele ce mi se povesteau, dar auzeam ca înlr-o mare depărtare bubuitul pojarului şi zvonul de spaimă al norodului.
   Călugării au stătut pînă ce slujitorii au rînduit căruţele, apoi s-au închinat cătră Dumnezeu, îngenunchind. Au cerut izbăvire pentru norodul cel drept-credincios şi au lepădat din gură blăslăm asupra duşmanului.
   —     Plăteşte-le. Doamne, după fapta lor, se ruga cel mai bătrin ; jaraticul pe care l-au slîrnit aici să le fie pat de hodină în veci pe lumea cealaltă ; şi urmaşii lor să aibă tihna vîntului şi a puhoiului. Dă-Ie stăpîni-tori care să le împrăştie măselele pe toate căile. Ceasul mîncării să-l afle cu biciul. Să se întoarcă cerşetori la vadurile apelor pe unde au trecut. Să nu poată dormi decît în creştet şi cu picioarele pe păreţi, şi atuncea să aibă la subsuoară purici şi la tălpi scorpii.
   De aceste vorbe s-au răcorit ca de apă rece pămin-tenii şi cărăuşii care se aflau faţă. Au îndrăznit chiar a rîde, cînd cuvioşii monahi au mai adaos ceva pentru siimenii cei fără credinţă. Iar aceste blăsteme pen-
287
tru siimeni erau furci dc fier pe care le-au luat pe umeri şi săbii pe care le-au încins peste anlerie.
   Al-am alăturat acelei tabere şl am purces spre Că-poteşti, in locul unde se afla măria sa Vasilie-Vodă. Acel loc ferit şi cotit se chema Poiana Mînzului. Ani ajuns noaptea şi am stătut in preajmă, deoarece slujitorii ne opreau să intrăm la salaşul măriei sale. Dar din urmă a răzbit peste noi cu sila domnia sa Pintilie Ciogolea, spătar. Odată cu oamenii lui, am trecut şi eu.
   Măria sa a binevoit a-şi părăsi culcuşul dintre căruţe şi dintre focuri. Cum dormea îmbrăcat, s-a arătat îndată. Numai sabia a trebuit să şi-o încingă, pe cînd venea spre noi. In dreapta şi-n stingă luminăţiei sale au ridicat slujitorii făchii de răşină. Atunci încrun-tîndu-se asupra noastră, Vodă ne-a cunoscut şi pe Ciogolea spătar şi pe mine. A strigat:
   —     Tu eşti, Sorocene? Spune grabnic veste de Ia Cetate, ca să cunosc: că Dumnezeu nu şi-a întors cu dcsăvirşire de la mine faţa !
   Am păşit înainte. I-am sărutat dreapta.
   —     Măria ta, Doamnele noastre trimet luminăţiei tale veste bună şi sănătate.
   Vodă şi-a înălţat fruntea şi a răsuflat cu putere, ca uşurat de o povară.
   —     Spune-ne şi domnia ta, credinciosule al nostru spatar, un cuvînt care să ne uşureze mihnirea. Căci in noi s-a strins toată plingerea ţării ca un venin şi nu ne îngăduie să dormim. Neprietinii au căzut ca din senin. N-am avut cind aşcuţi săbii, cind rindui apărare. Pentru asta, poate va plăti Dumnezeu celor vicleni ; poate ne va învrednici să plătim noi; pînă atunci însă nu ne putem găsi astimpăr. Nu ştiu ce va fi izbindit domnia sa George Ghica, vornic de Ţara-de-Jos, pe
288
         lîngă Kalga. Primim a ne slngera ; îi dăm ceva din zestrea pe care o pregăteam mănăstirilor noastre, numai să uşurăm ţara — nădăjduind să-i fie păginului acest dar al nostru cq o otravă.
            Ciogolea spatarul, tăcînd s-a închinat cătră măria sa, aşteptindu-1 să se deşerte de toată obida. In preajmă era bulucită multă sliijitorime şi căruţele stăteau chilnă lîngă chilnă, ca o tabără de jur împrejurul poienii, iar caii erau cu hamurile pe ei şi boii lîngă proţapuri'. Copiii de casă ai Domniei se treziseră din somn şi împresuraseră pe măria sa, cu armele. Unul din cupari adusese, după obicei, măriei sale un pahar ca să se răcorească de arşiţa acelor ceasuri cumplite. Au venit şi călugării de la Galata sunînd din fierele lor ruginite şi s-au închinat, iar măria sa i-a privit cu mirare, fără să le spuie nimic. Numai înţelegînd că toţi vor să-şi puie viaţa pentru Domn, i s-au umplut privirile de lacrimi.
1           — Măria ta, a vorbit cu supunere vel spatarul ; cu
         toţii plătim dajdie, unii cu ce ni-i drag, alţii cu ce ni-i
|          scump ; alţii cu viaţa. Aşa ne-a fost rînduită pedeapsa.
         Aceste vorbe le-am învăţat de la Ştefan pîrcalabul, pe care luminăţia ta l-ai rînduit să se înfăţişeze lui Kal-ga-Sultan. Ştefan pîrcalab l-a căutat deci pe Georgie Ghica vornic, şi amîndoi s-au dus la Kalga-Sultan, cu solie. Fiind Kalga un 0111 fudul pentru straiele lui de matasă şi pentru cunoştinţa limbii persieneşti, pîrcalabul Soroceanu s-a hotărît să-i grăiască intru această limbă, ceea ce are să-i placă prea mult tntarului. Adăo-gind Ghica vornic şi daruri, se poate să-l înduplecăm, rămînînd, precum spui măria ta, să plătim cu altfel de bani amărăciunea de azi. Dar eu avînd a mă duce 111 altă parte şi fiind un om care ştiu a cunoaşte şi a preţui băutura, am luat cu mine vin vechi roş de la Pîh-
UI — M. Sariuvcnmi — Opere 11
289
  neşti, pus în poloboc de cătră bunicul meu în domnia lui Aron-Vodă, şi cu acest dar m-am înfiinţat la Hmil hatman. Cînd i-am pus dinainte ploconul, întăi a strîmbat din buze, arătînd că domniei sale nu-i place decît vinarsul: să fie limpede ca ziua şi tare ca focul. L-am rugat să cerce şi din băutura noastră de la Moldova, cu care se îndeletnicesc la noi voievozii şi boierii. Cum a gustat, cum i-a plăcut.
  —  I-a plăcut ? a zîmbit Vodă, mişcat.
  —     Cum a gustat, măria ta, cum i-a plăcut. A cerut un pocal de argint destul de mare. Frumos pocal. L-a ţinut cu amîndouă mînile şi i-am turnat în el. L-a băut, măria ta, cu dreptate. De ce să spun că nu l-a băut ? Nici n-a răsuflat. Numai la urmă a făcut: ha ! şi şi-a scuturat barba. Apoi s-a închinat cu smerenie, mulţă-mind de asemenea bunătate, care în ţara Moscului nu se găseşte. De aceea, zice el-, I-a îndemnat Domnul Dumnezeu la Afoldova. Mai bînd noi o toană,'eu cu ulcica şi el cu pocalul cel mare, fără să-I trag de limbă, mi-a spus, luminate Doamne, că el n-a venit cu nici o duşmănie în ţara asta. Că el se mulţămeşte cu vin de Pihneşti şi cu noră pentru feciorul său Timus.
  Măria sa a mormăit, cu barba în piept.
  —  A spus hatmanul asta ?
  —  Aşa a spus, măria ta.
  —  Şi       unde se află poposit Hmil hatman ?
  —  Măria ta, Hmil hatman şi-a         oprit căruţele    pe
  Vladnic.       Iar Kalga şi-a pus cortul Ia Ţuţora.
  —  Şi        de la apa Vladnicului nu vede Hmil  pojarul
  Iaşilor, risipa curţii mele şi a lăcaşurilor creştineşti ?!
  —     Ba le vede. măria ta, dar el spune că nu-i vinovat. Tatarii săvirşesc toate ticăloşiile, iar el se pune pe cît poate împotrivă.
290
  —  De asta a venit el ? ă rîs cu amărăciune măria sa.
  —     El aşa spune, luminate Doamne, dar poate n-am înţeles eu bine. Am băut atîta vin de al bunicului, că mi s-au făcut picioarele de lemn, iar mintea a ieşit din cap, s-a pus alăturea pe un pămătuf de trestie şi ţî-riia la mine ca o pasere. Nici acuma nu mi-am venit în fire, măria ta. Iar hatmanul s-a purtat cu vrednicie. De ce să spun că nu s-a purtat cu vrednicie ? Şi el se mira că măria ta ai părăsit scaunul. Noi am venit pentru petrecere! striga el. Eu am venit să leg prietinie cu Vasilie-Vodă şi să ne încuscrim.
    —   A spus el asta ?
    —   A spus, luminate Doamne, pe viaţa mea c-a spus.
    —   A avut el asemenea îndrăzneală ?
    —      A avut', măria ta, căci stă la porunca lui căză-cimea, cîtă frunză şi iarbă.
    Vasilie-Vodă a oftat cu amar. Cuparul i-a mai înfăţişat un pahar de vin.
    —      Domnia ta, vel spatar, încă nu te-ai desmeticit, dar gura domniei tale grăieşte adevărul. Şi-n inirna domniei tale ştiu că este credinţă. N-ai înţeles batjocura ucraineanului. El spune asemenea vorbe ri-zînd ; iar în mine e neagră inima ca cerneala. Kalga-Sultan se mulţămeşte cu dobînda lui, cu robii şi cu darurile. Hmil îmi cere copila.
    —   Trebuie să i-o dai, măria ta, căci o cîştigă cu
  sabia.
    —   Aşa a spus el ? Ori aşa ai spus domnia ta ?
    —      Am spus amîndoi. Măria ta, să mă ierţi, căci oricît eram de ameţit, nu am avut în mine decît dragoste pentru stăpînul meu. Ş-acuma, desmeticindu-mă, pricep că nu se poate face altfel.
    Vasilie-Vodă a stat cu fruntea plecată.
    —   Aşa este, aşa este, a suspinat el.
13*
 291
    La aceste Voi'be spatarul a îndrăznit iaf :
    —     Luminate Doamne, hatmanul a mai spus o vorbă.
    —   Ce a mai spus ?
    —     Că poate încredinţa el singur pe măria ta că n-a venit pentru altceva. Să ierţi neajunsurile şi să-i dai pe doamna Ruxanda noră pentru feciorul său.
    —     Cum ? să uit prădăciunile ? şi pojarurile ? şi ucisurile ? şi să-l socot creştin cind vine ca tovarăş al păginilor ? Nu se ruşinează ? Nii cugetă la Dumnezeu ? N-are nici o lege ?
    Cu paharul gol în mină, măria sa Vodă întreba cu mînie pe cei din juru-i şi pe cei mai de departe : prostimea bulucită la căruţe, între animalele care hodineau în întuneric. Părea că întreabă şi copacif care se zugrăveau pe cer în marginea poienii. Nimene nu îndrăznea a-i răspunde. Slujitorii schimbară făchiile şi âţî-ţară focurile.
    Vel spatar a mai avut destulă cumpănire ca să lese pe luminăţia sa Domnul să-şi lepede toată supărarea pi să-l suduie cu vorbe aspre pe Hmil hatman. După ce l-a văzut că osteneşte şi s-a făcut noaptea tîrzie, i-a arătat repede că Hmil vine la Fîntîna lui Iordan la al treilea ceas din zi, miercuri, adică chiar mîni — şi pofteşte pe măria sa Vasilie-Vodă acolo, ca să-i spuie chiar el singur ce are de spus. Să nu aibă grijă măria sa şi să vie.
    —   I-am spus că măria sa nu se teine.
    —     Să se teamă el de supărarea noastră ! a strigat Vasilie-Vodă : iar noi ne-am bucurat cu toţii, auzin-du-i ameninţarea.
    —     Nici el n-are de ce se teme, măria ta, a îngînat Ciogolea spatar.
292
   —   Cum ?
   —     N-are de ce se teme, macar că vine numai cu doi asauli.
   —   Numai cu doi cazaci ?
   —     Numai cu doi cazaci, măria ţa. Aşa a spus el. Şi fiind om ciudat, se ţine de cuvînt.
" — Şi nu -se teme ?
   —     Nu se teme; căci tatarii şi cazacii, în acel ceas, stau toţi ou mîna pe căpăstru şi cu picioru-n scară, fiecare unde se află, şi întind urechea ş-ascultă. Cum aud ceva, sar în şa şi dau pinteni. Dacă într-un ceas n-aud nimica, deasemenea sar iii şa. Stau ca nourii şi ca trăsnetul.
   —   A spus el asemenea vorbe ?
   —     Luminate stăpîne, el mi-a poruncit să nu suflu nimic, cunoscind că măria ta le poţi judeca singur toate cu înţelepciune. Deci ştie că ai să binevoieşti a-1 aştepta Ia Fintîna Iui Iordan, cu toţi slujitorii şi boierii pe care-i ai pe lîngă măria ta. Vine cu vorbe de pace.
   Vodă a mai deşertat o cupă şi a hotărît să i se pregătească straiele. După ce a mai stat o vreme gindin-du-se sub cortul său, a bătut din palme şi a dat pairilor poruncă să puie cele mai frumoase tacîmuri pe harmasarul cel negru de Misir. In vremea asta s-au auzit cucoşii de Ia pădurărie cîntînd şi s-a înroşit geana răsăritului, ca şi cum dintrodată ar fi crescut pojarul de Ia scaunul Domniei. Acel pojar era asupra unei ţări întregi şi-l avea şi măria sa în trupul său, căci n-a mai putut închide ochii.
   La răsăritul soarelui s-a mişcat slujitorimea gătind toate ale Domniei ; cărăuşii au primit de la vel postelnic rînduiala să treacă mai adine în codru ; pădurarii au înfăţişat ierunci şi căprioare pentru prînzul măriei sale; copiii de casă şi oştenii şi-au încins
293
săbiile şi au încărcat cu grijă săneţele, mişcîndu-se cătră Fîntîna lui Iordan şi aşezîndu-se cu mare fereală în preajmă, pentru paza vieţii măriei sale.
   Am' încălicat şi eu din vreme cu Adam, feciorul vel spatarului Ciogolea, şi, luind tovarăşi alţi coconi, am străbătut la drumul mare. Am umblat pînă la fîntînă, cale de un ceas. Am trecut şi mai departe de Iaşf, găsind locurile pustii. Lumea, cită avusese vreme să treacă în bejenie, se astîmpărase în păduri. Duşmanii se opriseră şi ei în cîmpii, cu cît putuseră apuca şi încărca in căruţe şi cu ciţi robi putuseră grămădi între suliţi. Ei nu veniseră pentru război, ci pentru risipă şi pradă. Intre văi, păduri şi munţi, nu puteau răzbi decît cu fereală şi cu tabere legate. Pilcurile singuratice le puteau împresura pămîntenii, grămădindu-le în vreo rîpă şi căsăpindu-le cu topoarele. Judecind noi toate acestea, am ţinut sfat şi cu pădurarii care împresuraseră pădurile şi potecile la mari depărtări, negăsind nici o urmă proaspătă de copită fără potcoavă. Ştiind ei să urmărească orice fel de vînat, şi cumpănind noi cu mintea noastră adevărul, am fost fără de nici o grijă şi am întîmpinat pe Vodă care sosea cu puţin alai Ia fîntînă. Erau acolo ghizdele de piatră şi o furcă groasă de stejar cu cumpănă înaltă ; iar în furcă o streşină, cu icoana Botezului Domnului nostru Hristos.
   Pădurea se desfăşura în vialuri cătră înălţimi şi văi in partea de unde veneam noi, iar în faţa noastră, in lungul drumului, zarea era curată, cu finaţuri ne-cosite; şi-n lumina dimineţii toate stăteau neclătite, ca-ntr-o pace binecuvîntată, ascultînd parcă zuzuitul albinelor care umblau cu hărnicie la flori.
   Dintr-acolo s-a arătat un pîlc de călăreţi, care a stătut, privind şi adulmecînd.
294
  Dintr-acel pîlc de călăreţi s-au desprins trei, care şi-au repezit caii. Doi dintre dînşii au venit ca-n furtună şi s-au oprit în preajma noastră. Şi-au. ridicat cuşmele cătră măria sa şi au rămas în şa, fără a privi nici la dreapta nici la stânga, pînă ce a sosit al treilea, mai bătrin decît ei, mai gros şi mai bărbos. Acesta am înţeles că-i hatmanul Hmil. Şi-a împins calul la mijloc, între cei doi asauli şi s-a închinat şi el uşor cătră Vodă. Măria sa~ducînd mîna domol cătră gu-giuman, el şi-a înălţat mai repede braţul şi şi-a tras cuşma din cap. Era ras pe toată tidva şi avea numai un moţ. S-a închinat iar, cuviincios, apoi s-a uitat cu mîndrie în jurul său. Avea ochii mici şi foarte ageri înfundaţi sub sprîncene. Obrazul şi nasul, cît se vedeau din barba căruntă, erau fierte de vînturi şi arşiţi. Purta strai roş, cu ceaprazuri de aur; la cuşmă pene de stîrc alb. Toate aceste podoabe de stăpînitor nu erau nimica ; le purta cu dispreţ; dar în toată fiinţa lui păreau a sta in cumpănă puterea, furtuna şi înţelepciunea. Cum i s-a deschis faţa, rîzînd cătră măria sa, am înţeles că stătuse la masă de cum se luminase de ziuă.
    Dînd pinteni calului, s-a apropiat mai tare de Vasilie-Vodă. Asaulii au rămas la locurile lor. Hmil s-a înclinat iar în şa; apoi a vorbit, în limba ucraineană, pe care o înţelegeam şi eu.
    —      Rog pe măria ta să mă ierte, dacă vin aici, într-un loc pustiu. Aş fi dorit să mă înfăţişez la scaunul unde stăpîneşte cu slavă luminăţia ta.
    —      Prea puternice Bogdan Hmelniţki, hatman al Ucrainei, a întors cuvînt Vasilie-Vodă; nu-i vina noastră dacă nu te-am putut primi unde trebuie, dîn-du-ţi cinstea care ţi se cuvine. Dumnezeu a rînduit altfel.
  Hatmanul a clătinat clin cap şi a oftat.
  —      Mărite Vasilie-Vodă, a început el iarăşi. Să nu fii supărat pe noi. Pe cît am putut, am apărat ctitoriile măriei fale. N-am dovedit a opri îndestul supărarea lui Ivalga-Sultan împotriva pămîntenilor. Căci pămîntenii s-au făcut vinovaţi anul trecut, pe cît se spune, împotriva unor slujitori ai hanului, care treceau cu pace şi cu oarecare dobîndă spre Bugeac şi Crîm. Vinovaţi se pare că ar îi fost şi unii boieri ai măriei tale, care au dat sfat neprielnic. Unii din ei şi-au primit pedeapsa. Dar eu, mărite Vasilie-Vodă, am venit la Moldova nu numai ca să apar lăcaşurile lui Dumnezeu,
  dar ea să arăt şi altfel gîndurile mele de prietinie cătră luminăţia ta.
  Vasilie-Vodă ia părut că se gîndeşle. Hatmanul Hmil a zîmbit, apoi a încreţit din sprîncene.
  —      Mărite Vasilie-Vodă, prietinia mea eu n-o mărturisesc acuma. Ţi-am mai dat ştiri despre dînsa ; iar solia aceea n-a fost numai pentru prietinie, ci şi pentru încuscrire.
  Vasilie-Vodă s-a ploconit cătră hatman, fără să-i răspundă.
  —   Toată lumea laudă frumuseţă şi cuminţenia
  doamnei Ruxanda, a urmat Hmelniţki ; dar Ucraina
  dă laudă acestor daruri mai mult deoît toate ţările.
  Toată lumea deasemeni laudă slava şi bogăţia de la
  curtea măriei tale. Noi, fiind oşteni săraci, nu ne
  putem lăuda cu bogăţie şi cu fală ; n-avem decît sabia
  noastră. Celui înţelept această sabie 'îi poate fi de
  folos — ori să-şi sporească bogăţia, ori să-şi sporească mărirea.
  Hmil a aşteptat răspuns.
  —      Ceea ce spui e adevărat, prea puternice hatman, a mărturisit Vasilie-Vodă.
 296
   —     Iată cc bine ne înţelegem, a zîmbit iar Hmil. Mă socotesc vesel pentru acest răspuns, pe cînd pricină de întristare ar putea să aibă Racoţi de la Ardeal şi Matei-Vodă de la Ţara Romînească.
   Vasilie-Vodă şi-a ridicat fruntea şi şi-a aţintit urechea.
   —     Mărite Vasilie-Vodă, noi larn aflat despre unele vorbe pe care alţi sfetnici răi le-au spus la divanurile luminăţiei tale. Adevărat este că noi ne-am ridicat de jos ; dar Dumnezeu ne ţine unde sin tem şi de aceea nu ostenim a-i mulţămi dimineaţa şi sara. Mulţi şleah-tici semeţi lai leşilor au rostit asemenea vorbe despre noi, şi le-am tăiat limbile, ca să nu mai grăiască în veci. Ne-am ridicat de jos, mărite Vasilie-Vodă, şi am cunoscut sila şi prigonirea celor care-şi socotesc pe degete neamurile. Le-am plătit cu această sabie şi i-am adăogit morţilor. Pe măriia ta te rog să chibzu-ieşti unde-i sfatul cel bun. Pentru cei cu rău sfat, avem leac. Şi să ştii că n-am venit decît cu priinţă, de şi alaiul cu care am trecut Nistrul nu s-a mai pomenit niciodată într-o împrejurare ca asta, cînd s-au făcut peţiri. Să ştii mărite Vtasilie-Vodă, a sfîrşit hatmanul, arătîndu-şi dinţii, că peste hotărîrile mele nu poate trece nimeni, fărădccit numai Dumnezeu.
   Vasilie-Vodă a căutat, fără să găsească, o ţintă pentru privirile sale. Negăsind-o şi-a întors numai zîmbetul silnic spre Hmelniţki.
   —     Milostive Doamne, a vorbit iar, trăgănat, cazacul ; putem să dăm mîna ? Nu scriin, nu punem peceţi. Pe unde iese cuvîntul, iese şi sufletul. Cînd va binevoi Dumnezeu să se facă însoţirea pe care o doresc, această sabie va fi în slujba măriei tale. Dacă îmi tinzi acuma dreapta, nu mai tîrziu decît mîni şi cazacii mei şi ceambulurile lui Kalga se trag îndărăt.
297
    Vasilie-Vodă şi-a încredinţat lui Dumnezeu fiinţa, înălţînd ochii cătră albastrul cerului, şi s-a supus la acea poruncă blîndă, însă neînduplecată. A întins mina. Bogdan Hmelniţki şi-a împins; calul, s-a alăturat de Vodă şi i-a cuprins-o. Apoi, trăgîndu-şi sabia, a făcut cu dînsa semnul crucii fulgerind in patru vînturi şi i-a sărutat straja împodobită cu mărgăritare.
                                                                                   X
                                                            Despre durerile de dragoste, care au fost ţi vor fi în toate veacurile aceleaşi.
    Toate aceste întîmplări le-am povestit uncheşului meu cînd s-a întors de Ia Kalga. Niu s-a mirat deloc şi ini-a amintit vorbele pe care mi le spusese despre scopul lui Hmil hatman. Asemenea vînătoare, a adaos el, se întâmplă rar şj cu mult mai rar izbindeşte. Ucraineanul goneşte doi iepuri: se poate să-i prindă pe amîndoi odată.
    —      Nu ştiu cum va primi măria sa această scădere, a zis el iar. Va strigia la Stambul; îşi va întoarce nădejdea cătră Ieşi ? Deocamdată a căzut într-o supărare neagră şi tace. Doresc să mă înşel tn privinţa măriei sale cînd cuget că aşa pornesc uneori în risipă munţii cei înalţi, ca şi domniile. Cincisprezece ani a fost fericită şi îmbielşugată Ţara Moldovei, iar acum fumegă între Prut şi Nistru şi noroadele privesc cu spaimă la locurile unde au fost sate. Adevărat este că, îndată ce se va trage puhoiul, Dumnezeu dă putinţă pămîntenilor, după pilda roilor, să umple iar şt i li -belele. Le trebuie numai un an de ploi şi de soare şi iar se întind toţi pe spate, cu pînteeele pline cătră
298
 Dumnezeu. Totuşi, ciudate vremuri de logodnă pentru măria sa domniţa Ruxanda 1 Acuma trebuie să te grăbeşti să-i duci veste: frumoasă veste 1
    Uncheşul meu rîdea cu oarecare răutate, împun-gîndu-mă acolo, undg socotea că mă ustură. Dar nădejdile mele nu erau istovite, şi am mărturisit îndată pîrcalabului că deocamdată mă socotesc mulţămit. Mini va fi ce va hotărî Dumnezeu. Pînă mini se pot dărîma toate semeţiile căzăceşti. Eu mă tem mai mult de Ieşi.
    —     Aşa este, a încuviinţat uncheşul ; mai ales de unul dintre Ieşi. Poţi să spui măriei sale domniţei că pan Iosif se află sănătos lingă Vodă, dar şi-a pierdut pe drum călămările şi penele.
    Fără să stau mult în cumpănă, m-am dus să caut între taberele de căruţe ale Domniei pe pan Kotnarski. Nu eram încă in stare să-mi cunosc durerea, de şi ea clocea în mine. Luminăţia sa Vasilie-Vodă stătea între diecii moldoveni, poruncind scrisori la toate ţinuturile. Era încins cu sabia şi gata să se întoarne să-şi apuce scaunul Domniei. Dăduse ştire căpitanului de nemţi să-şi puie în rînduiială oamenii şi să purceadă înainte. Sosiseră cele dintăi iscoade, care mărturiseau că Hmil şi Kalga au trecut Prutul şi se trag spre Nistru.
    Cu înfăţişare prietinoasă, m-am apropiat de pisărul leah, închinîndu-mă. El îmi zîmbi fără prefăcătorie, părînd că nu-şi aduce aminte de harţagui meu. Părea a 'nu şti nici cum mă chiamă. I-am amintit de uncheşul meu pîrcalabul Ştefan.
    —     Sînt bucuros, postelnicele Sorocene, mi-a zis el, că pot să-ţi mărturisesc şi domniei tale plăcerea pe care mi-o face pîrcalabul de cîte ori îl aud vorbind. E un om pe care l-am dorit totdeauna prietin ; în lipsa
299
  lui mă mulţămesc cu domnia fa, clacă asta nu te supără.
      Am stat puţin în cumpănă, ca să-mi dau samă dacă nu se găseşteT în aceste vorbe, vreun ascuţiş. Pan Iosif era alb la obraz, cu ochii păliţi de mîhnire; numai straiul şi-l purta întru totul nehrentuit şi curat. M-am uitat la barba lui balaie prea scurt tăiată, la tîmplele-i cărunte. Nu puteam găsi în el nici o pricină do dragoste pentru o fecioară; deci şi pentru domniţă l-am dat deoparte. Poate se înşală ca singură .şi nu va întirzia să vadă adevărul.
      —  Pan Iosif, am vorbit cu. cunoşti şi domnia ta
  ce fel de nuntă s-a pregătit măriei sale domniţei
  Ruxanda. Sint rinduit să duc, la Cetatea Neamţului, veste.
      —     Du vestea, ia zâmbit domnul Kotnarski. După o peţire ca ăsta, nu poate urma decit o mintă şi mai înfricoşată.
      —  Mai bine aş dori să-mi retez limba cu dinţii.
      —     Să nu faci asta ; eşti încă tinăr şi-ţi rămîu multe alte' lucruri mai bune de făcut în viaţă. Măria sa doamna Ruxanda e destul de înţeleaptă ca să se su-puie soartei, dacă nu se va putea altfel; însă ştie că Vodă nu se va învoi la o asemenea coborîre înainte de a încerca totul şi înainte de a căuta să dobîndească sprijin fie de la Dumnezeu, fie mai ales de Ia oameni.
  —      La asta mă gîndesc şi eu, pan Iosife. Domnia ta cunoşti meşteşugul epistoliilor. Scrie hatmanilor celor mari din Lehia. scrie Craiului şi şleahticilor; iată cc se pregăteşte. Ca să-şi grăbească pedeapsa lor asupra varvarilor. Să-i stingă de pe faţa pă-mîntului.
  —     Aceste cărţi s-au scris şi se scriu, a zîmbit pan Iosif.
300
   —   Şi ai nădejde să se ridice vreo putere ?
   —     Am nădejde, postelnicele Sorocene. Nu este în lumea asta mai mîndră tagmă decît a nobililor Poloniei. nici mai vitează. Cum socoteşti că ar putea răbda ei în veci asemenea umilire, ca accea pe care le-a bătut-o în frunte Umil ? Noroadele Ucrainei s-au sculat ca viermii ipămînlului. Dar ci vor fi vrednici să zdrobească in picioare viermălul.
   —   Eşti încredinţat de asta, pan Iosife ?
   —     Sînt încredinţat ca de Dumnezeu, a hotărît Kotnarski, şi obrajii-i s-au rumenit de puterea lăuntrică din care izbucniseră aceste vorbe.
   Mi-a plăcut ceea ce mi-a spus şi am fost deplin încredinţat de acest adevăr. Am mai fost încredinţat că nu trebuie să am clin partea lui nici o teamă în alte privinţi. Ca .un bărbăcuţ tînăr m-am -pus cu coarnele împotriva pîrcalabuliii, care cerca să-mi dărime nădejdile şi încălţările. I-am sărutat mîna ; el mi-a binecuvintat prostia : şi m-am repezit cit puţini slujitori la Cetate la Neamţ, ca să duc măriilor lor veste de la Domnie şi să Ie deşert dinainte un sac dc ştiri şi de vorbe.
   Cînd a auzit de întîmplarea de'la fîntînă. Doamna Teodosia şi-a plesnit palmele şi a înălţat ochii la cer. Domniţa Ruxanda a pufnii de rîs.
   —   Cum îi zice acelui Făt-frumos fecior de cnaiu ?
   —   Timoşa, măria ta.
   —   Şi ce se ştie despre el ?
   —     Măria ta, nu se ştiu multe lucruri. Uncheşul meu Ştefan Sorocea nu zice că ar fi fiind un flăcău de cincisprezece ani, care acuma se află ostatic la hanul cel mare din Crîm. Vitejia nu şi-:a arătat-o ; frumuseţă mai bine şi-ar ţine-o ascunsă. Iar pan Iosif Kotnarski spune şi el la Fel.
                                                                                                                                                                    301
    —   Se poale ? Spline şi pan Iosif ceva ?
    —     Spune şi el, măria ta, din cînd în cînd. Zice că n-are decît chip de om.
    —     E destul şi asta pentru o domnită, a răspuns cu un ris amar Ruxanda. Şi ar fi şi frumos să se întîlnească soţul meu cu al surorei mele Doamna Maria. Să miroase pan Ianuş Rag'ivil sîngele neamurilor lui in straiele lui Tiinoşa ! Aşa-i că ar fi frumos, Sorocene ?
    —     Măria ta, Dumnezeu n-ar putea să încuviinţeze asta. Am aflat de la pan Iosif că cei mari îşi scriu cărţi, ca să împiedice asemenea nelegiuire.
    —     Aşa ţi-a spus pan Iosif, că cei mari scriu cărţi ? Ar trebui să ştie domnia sa că împotriva sălbătăciu-nilor din pustie cărţile nu folosesc. Iată, stau în jurul nostru domnii şi boierii şi vine la Moldova lupanul, adică feciorul lui Hmil. Şi nimene n-are să'crîcnească ; căci oile au a se supune puterii lupilor.
    Am simţit că mă străpunge rîsul măriei sale şi mi-am plecat cu umilinţă fruntea.
    —   Ne punem toţi viaţa ! am strigat eu.
    Eia m-a privit cu. milă.
    —   Tot aşa zice şi pan Iosif ?
    —     Măria ta, am răspuns ; ce spune pan Iosif nu ştiu ; dar ce spun eu să crezi.
    S-a oţărît, a închis ochii, a stat aşa neclintită o vreme, apoi s-a întors şi a intrat pripit în paraclis, ca să plingă acolo şi să se roage.
    Cind s-a arătat iar, m-am aşteptat s-o văd ofilită şi moale. Dimpotrivă, a trecut pe dinaintea mea cu îndîrjire, zrmbindu-mi, ca şi cum tot ce se întîm-plase şi tot ce vorbisem se scufundase sub picioarele noastre.
302
   Am slujit-o aşa cu supunere cît am stat la Cetate, aşteptînd pentru credinţa mea şi' pentru dragostea mea un semn. Gîteodată mi se părea că izbîndesc ; pe urmă înţelegeam că mă înşel. Intr-o vreme m-am încredinţat că cel puţin urăşte pe pan Kotnarski. Se hotărîse a mă trimele la Iaşi, ca să-i spun numai lui, în taină, că doreşte să nu-1 mai viadă niciodată. Bă-gind de samă că-mi face plăcere asemenea poruncă, a rîs, m-a oprit şi nu m-a mai trimes.
   Cînd a venit carte de la Vasilie-Vodă să ne întoarcem la scaunul măriei sale, Doamnele s-au bucurat. Ruxanda mi s-a părut că se bucură chiar prea mult, de şi eu aveam pricină de întristare. Isprăvindu-mi slujba, Vodă mă putea trimete Ia Soroca, unde stam de obicei, sub mîna uncheşului. Am cercat să înţeleg dacă domniţei nu i-ar părea rău să mă depărteze aşa de tare, tocmai la Nistru. Mi-a răspuns suspinind că se va simţi foarte supărată. Cu toate acestea m-a lăsat sa mă duc şi mi-a zîmbit cu viclenie, la despărţire.
   Venise asupra ţării o vreme de toamnă timpurie. Fulguise pe munţi, căzuseră brume la văi. In satele dărîmate de pojar, norodul se îngropase cu grăbire în bordeie. în Iaşi, din risipituri, se înălţaseră iarăşi căsuţe. Meşteri bocăneau întruna cu bărzile şi tăiau cu fierăstraiele la Curtea Domnească. Zidarii isprăviseră de văruit. Oştenii înţesau ograda. Asupra lor sta cu străşnicie căipitanul neamţ Bibiţ — cel care pedepsise, la porunca Iui Vodă, pe siimeni pentru spartul carălor domneşti; pe unii îi bătuse cu toiege plumbuite, pe alţii ii trimesese la ocnă. Se vădea împrejurul lui Vodă o putere nouă ; şi măriia sa însuşi ee arăta mai trufaş şi mai posomorit în văzul mulţimii.
   Aici începe în viaţa mea un răstimp lung de suferinţă. Am simţit întăi un dezgust pentru alaiuri şi
303
  pentru bucuria pe care voiau s-o dovcdească muzicile şi sacaluşurile la întoarcerea Doamnelor. Venise şi o carte plină de îneîntări din partea lui Hmil hatman-şi unii dintre curteni se bucurau pe {aţă crezînd că lac plăcere lui Vodă. Cu puterea lui Hmil, şopteau ei, măria sa Vasilic va putea însfîrşit pune jos pe Matei-Vodă ; va putea îndrăzni'şi mai departe, la trecăto-rilc Ardealului şi va putea statornici o tărie vrednică de vremea de demult a ţării, cind bătrinii noştri trăiau slobozi, cu sabia 111 mină. Eu îi ascultam, scrişnind şi mă frămintam singur, înghiţind venin, căci vorbele lui Hmil hatman nu dovedeau decît batjocura curţii noastre ; căci vor veni venetici nespălaţi din Ucraina şi vor ridica un odor. Ei puteau numi asemenea faptă încuscrire, ori cununie ; eu ii dădeam numele cel adevărat, lără a folosi însă cu nimic nici domniţei, nici durerii mele. Aş fi simţit poate puţină uşurare, dacă m-aş fi putut încredinţa că Ruxanda întoarce fruntea de la asemenea cuvinte. Dar măria sa avea pe obraz un zîmbet şi în ochi o nedeslegată taină femeiască. Mai degrabă m-aş li împăcat acum cu duşmanul meu cel blind pan Iosif: amindoi doream s-o păstrăm ţării. Uncheşul meu avea de ce rîde de asta ; eu însă aş mai Ii putut păstra o nădejde. Altfel pierdeam lot. In aceeaşi vreme mi-a sosit de la maica mea o veste de mîh-nire ; că părăsind moşia de la Bîra şi văduvia, işi ia cu totul rămas bun de la lume şi se ducc să-şi aştepte ceasul morţii la slînia mănăstire Agapia, inchinîndu-şi cei din urmă ani Iui Hrislos. M-am dus acolo la domnia ei să mă ierte, şi să-mi iau rămas bun pentru această viaţă. Intr-adevăr n-am mai văzut-o.
  întors la Iaşi, am găsit poruncă de Ia uncheşul meu să mă duc fără intirziere la el.
304
   Ceea ce clocea în mine, pe cind încă nu-mi dam samă, scosese şerpi. Frămintat in {el şi chip in tot lăuntrul meu sufletesc şi în toată fiinţa, am străbătut calare la Soroca. N-aveam tovarăş decît un slujitor, tînăr ca şi mine, cu numele Mitriţă. El îmi adusese ravaşul de la pîrcalab. Mă îngrijea la popasuri, îmi aducea apă, îmi dădea hrană, şi se mira de ce voi fi fost avînd, căci mă cunoştea altfel. Mă ştia ca şi el, ori ca şi un minzoc din herghelie, ori ca şi o pasere in primăvară. Deodată căzusem.
   —      Ce vei fi avînd măria ta, cucoane Bogdănuţ ? Poate eşti bolnav.
   —   Se poate să fiu bolnav, Mitriţă. Se vede?
   —      Ştiu eu ? De mîncat văd că minînci, de băut iarăşi văd că bei. Numai somnul nu’ţi-i bun. Poate ţi-a dat cineva ceva. Ori ţi-a trimes fapt. Ori te-a deo-chiat.
   —   S-ar putea ; eu n-am de unde şti.
   —      Atuncea cum ajungem, căutăm o babă meşteră şi-o punem să-ţi desfacă. Dar poate să fie altceva.
   —   Ce să fie altceva ?
   —   Poate să fie altceva, măria la.
   Eu nu i-am răspuns şi el n-a mai îndrăznit. Era un flăcău voinic şi ars de soare, cu tuleie de mustăţi şi barbă, cu ochii castanii şi buni care păreau umezi şi femeieşti sub sprîncenele arcuite. Mă ştia din copilăria noastră, şi de la el învăţasem trînta ciobănească şi piedicile. Poale-şi simţea un drept să dezvălească ce era în mine, dar din privirea mea nepriclinească, înţelegea că nu trebuie să cuteze. A inccrcat atunci să-mi atragă luarea-aminle asupra împrejurărilor şi lucrurilor plăcute mie odinioară. Din loc în loc, prin acea lucire de aur care înflorea zilele toamnei, in marginea miriştilor, a pirloagelor, a finaţurilor, caii noştri
20
305
    stirneau iepuri ori stoluri de potîrnichi. De pe costişe îşi luau zborul dropii care se înşirau pe zare. In margini de spinării rătăcea In preajma noastră cite o vulpe, care dispărea ca o umbră. Şi nu departe de fintini ieşeau pe moşiroaie popindoci; se aşezau drept şi-mi făceau semne cu lăbuţele de dinainte.
    Aceste semne mici şi tainice au părut că mă deşteaptă într-o vreme. Am vorbit cătră flăcău :
    —      Ascultă, Mitriţă. Ţie ţi-a fost dragă pină acum vreo fată ?
    —   Mi-a fost măria ta, de ce să nu-mi fie ?
    —   Şi ce faci ?
    —      Nu fac nimica. Dar cînd mi-a veni vremea, mă duc la bătrîni ş-o cer. Adicătelea nu mă duc eu. Se duc dintre ai noştri, care-s oameni aşezaţi şi în vîrstă. Se chiamă că se duc impeţit.
    —   Ei, şi ţi-o dau ?
    —   Mi-o dau. Dacă nu mi-o dau, o fur.
    Asta mi-a plăcut. Ştiam eu acest obicei al prostimii; mie însă nu-mi era îngăduit să-l intrebuinţez.-
    —   Dar dacă nu vrea fata ?
    Mitriţă m-a privit cu mirare şi şi-a arătat dinţii Ştiam ce vrea să spuie; însă eu trăiam în altă lume. Totuşi el avea dreptate şi ceea ce era in socotinţa lui se potrivea cu sfaturile pe care mi le dăduse cîndva uncheşul meu. Am luat in clipa aceea o hotărîre, pe care tot atunci ştiam că n-am s-o pot îndeplini. Cu toate acestea îmi plăcea macar hotărîrea: să îndrăznesc ceea ce nimeni nu-mi închipuiam că poate îndrăzni. S-o prind şi s-o string pe măria sa domniţa ;
 să nu fie pentru mine decît fata la care se gindea, zîm-bind, Mitriţă.
    —   Cum o chiamă, Mitriţă ?
   —     Pe cine ? pe-â iriea ? Are riutiie frumos, măria ta. O chiamă ca pe fata lui Vodă.
   M-am uitat cătră şl cu coada ochiului, să văd dacă n-a înţeles ceva cumva. Nu cred să fi înţeles. Privea cu luare-aminte in lungul drumului, înspre aburul Nistrului.
   La Soroca, uncheşului meu nu i-a fost greu, chiar din cel dintăi ceas, să înţeleagă ce boală mă roade. Cîţi şerpi aveam în mine, atîtea limbi cu două săgeţi mă înţepau.
   M-a lăsat să mă hodinesc, mi-a dat vin bun, ca să prind inimă, şi m-a luat cu el in plimbare pe sub peşterile din stincile de deasupra tîrgului. Am umblat calare, dîndu-le ocol ; ne-am suit deasupra şi pîrcala-bul s-a uitat îndelung cătră Iampol şi depărtările pustii ucrainiene.
   —     De-acolo, mi-a vorbit el cu zîmbetul lui, ţi-a venit ţie această boală grabnică. Tot de-acolo are să-ţi vie şi leacul.
   —   Crezi, uncheşule, că poate fi vreun leac ?
   —     Orişice boală are leac, Bogdănuţ. Prostia trece cu virsta ; bătrineţa cu moartea. Eu îţi doresc ţie un leac; ai să-mi doreşti şi tu mie îndată altul. Boala de dragoste trece şi ea ; ori poţi s-o stăpineşti, ori te doboară. Dacă n-ai murit, ţi-a trecut. Aici, unde ai tu durere, se poate întîmpla să nu mai vie mirele cel aşteptat. Se poate insă întîmpla să şi vie.
   '— S-ar putea întîmpla să nu mai vie, uncheşule?
   —     Se-nţelege că s-ar putea. Intîmplările de război sînt ca vîrtejurile puhoaielor. Pot lua totul cu ele, chiar şi pe miri. Dar leacul cel mai bun este celălalt. Să vie Timuş, să-şi ieie dreptul lui şi pe urmă tu ai să te tămăduieşti de istov.
20*
307
    Pentru aceste vorbe otrăvite, i-am dorit îndată pîr-calabului leac la boala bătrlneţii. Cum l-am blăstărnat In gfndul meu, m-a fulgerat o căinţă neagră, căci il socoteam pe uncheşul Ştefan ca pe un părinte al meu. M-am întristat amar şi am intrat cu fruntea plecată la Cetate.
    Acolo am petrecut eu vreme care mi s-a părut multă, zile după zile şi ceasuri după ceasuri. Şi zilele şi ceasurile veneau şi fugeau, fără să le înţeleg, pe undele Nistrului. Citeodată sub ploile de toamnă, apele creşteau posomorite; pe urmă se alinau, se limpezeau şi jucau iarăşi in creţuri line. Cind acea apă mişcătoare s-a prefăcut în pod de ghiaţă, au prins a veni viscole din răsărit. După acele viscole, treceau in vremea nopţii, pe podul luciu, sub lumina lunii, cîrduri de lupi. Străjerii de pe ziduri mi-i arătau intinzînd baltagul spre ei; apoi se invăleau in cojoace şi mă priveau numai cu un ochi care scînteia in ger.
    Cu cit se apropiau sărbătorile de iarnă, cu atît viaţa mea era mai in suferinţă ; pînă ce uncheşul Ştefan s-a ^ hotărît să plece c-o săptămînă mai degrabă la scaunul Domniei, cu veştile, plocoanele şi vama Sorocei. Eu trebuia să-l însoţesc, fără îndoială ; şi el nu se ducea pentru dînsul, nici pentru măria sa, cit pentru un nepot ajuns mai rău decît cel din urmă dintre mişei.
    Slujitorii Cetăţii au pregătit întăi săniile cu poveri; le-au învălit cu rogojini, le-au strîns în curmeie şi lanţuri şi le-au pornit înainte, pe pirtie. Am băgat de samă multe blăni scumpe şi asta a fost pentru mine altă amărăciune, arătînd gătire de nuntă. In sania lui Mitriţă, am văzut, supus sub cojoc, şi un pui de căprioară din primăvara trecută. Se îmblînzise la odăile oştenilor şi se uita fără sfială la lume, întinzind boti-şorul umed şi amjrosjnd.
308
  A doua zi după poveri, am purces şi noi, cuibăriţi intr-o sanie uşoară şi adăpostiţi in sumane căptuşite cu lup de dincolo de podul de ghiaţă. La cei patru cai inhamaţi doi cîte doi, suna cîte un clopoţel cu glas deosebit. Tuspatru soYiurile păreau că se veselesc odată şi fug jucindu-se pe omături, cătră zări.
  Din cind in cînd, uncheşul cerca să mă trezească din muţenie şi-mi spunea pilde de ale lui, care mie nu-mi mai făceau nici o plăcere.
  —     Tu stai ca bufniţa cînd o bale soarele, îmi vorbi el insfirşit. Eu am să-ţi spun însă ceva, la care ai să ciuleşti urechile. Dar atuncea am să tac îndată.
  M-am întors cătră el cu neprietinie, aşteptîndu-mă la o împunsătură.
  —     Ştii tu de ce călătoreşte la Iaşi acea căprioară, în sania lui Mitriţă ?
  —     Va fi fiind plocon pentru masa lui Vodă, uncheşule, şi are să se uite la ea de aproape baş^bucătar.
  —     Ba căprioara e înainte şi tu eşti in urmă. Mă aşteptam să nu înţelegi că e un dar al tău.
  —   Un dar .al meu ?
  —     Aşa — pe care ai să-l înfăţişezi cui nu s-aşteaptă să-l primească.
  Dintrodată am cunoscut că acel pui de căprioară e dragostea mea.
  —     Aşa este, e dragostea ta, a urmat uncheşul, ca şi cum mi-ar fi cetit gîndul. Domniţa are să-l primească neştiind nimic, ori ştiind ce este. Iar tu întăi ai arătat bine unde poale să-i fie sfîrşitul.
  Am cugetat cu sfişiere că uncheşul meu are dreptate. Totuşi m-am hotărît să scot din acel dar, cît mai mult folos pentru patima mea.
  Călătorind cu mare iuţeală în sanie, pe pirtie bună, am ajuns poverile la Prut şi a doua zi dimineaţa, am
300
  intrat odată cu ele in Iaşi. Pretutindeni toate erail albe, ascunzind semnele pojarurilor. Iar In marginea tirgului, oameni nevoiaşi jertfeau sflntului Ignat ri-matorii şi rinjeau la noi dintre stîlpi de fum, ascuţin-du-şi dinţii pentru praznicele sărbătorilor. După ce am lepădat de pe noi, la han, la Elelterie, straiele cele grele, ne-am înfăţişat la curte, unde am găsit, mai cu samă în preajma cuhniilor, mare hărnicie. Sosiseră chiar în aceea dimineaţă sănii cu poloboace de la Cotnari şi unii dintre slujitori se dovedeau a fi prea veseli. Fiind insă toate spre slava şi sănătatea luminăţiei sale Vasilie, al cărui patron cădea chiar în fruntea lui ianuarie, la o săptămînă după Crăciun, uncheşul socotea că trebuie să-i iertăm.
   —      Afară de asta, ţara a fost in mare năcaz, adăoga el ; şi pămintenii s-au deprins a-1 uita, cu ajutorul băuturii. Adevăr este că, la bucurie, tot cu vin se îndeletnicesc. Nu-i putem schimba ; deci să-i lăsăm cum sînt.
   Măria sa Vasilie-Vodă era sirguitor ca totdeauna la treburi ale divanului. S-a arătat bucurosde plocoane ; mai ales de blăni şi mai presus de sama vămii de Soroca, unde era bun vad al neguţătorilor. A dat poruncă vistieriei să primească şi să numere întocmai aurul şi argintul şi a bătut pe umărul cel mai nalt pe uncheşul meu, juruindu-i un strai deosebit de catifea italienească. A fost mulţămit şi de puiul de căprioară, mirîndu-se că nu-i adus pentru masa măriei sale.
   —      Dacă-i pentru domniţă, îmi pare şi mai bine, a binevoit a-mi spune luminăţia sa. Postelnicele Bogdănuţ, să i-1 duci tu singur. Să-i daţi salaş şi sare, să se bucure şi o biată lighioană la curtea Domniei mele. Trebuie să-ţi spun, pîrcalabe Sorocene, a adaos Vodă
310
 întorcîndu-se cătră uncheşul meu, că după atîtea îngenuncheri şi rugăciuni, ţinînd întregul post al Sfintei Naşteri, vreme de cinci săptămîni şi cinci zile, se pare că Dumnezeu milostivul începe a-şi întoarce cătră noi lumina feţei sale. Am primit, pîrcalabe Sorocene, din Ţara Leşască, bună veste, cum că, indată ce-or zburda mieii in primavară, se porneşte de cătră boierii de-acolo mare vînătoare la apa Niprului.
   Uncheşul meu a încuviinţat din cap, privind într-o parte, şi a arătat oarecare bucurie.
   —   Asta-i veste bună, măria ta. Să vedem.
   —     Nu te îndoi, o filosoafe ! a strigat Vasilie-Vodă. Şi a bătut iar pe uncheşul meu, cu palma, peste celalalt umăr.
   în aceeaşi vreme, am suferit în firea mea o altă_ schimbare. De obicei, nimic din ce mă împresura nu scăpa privirilor mele; toate intrau în mine ca nişte săgeţi. Acuma nu mai era'm cu luare-aminte decit pentru ceea ce se petrecea în lăuntrul meu.
   Am privit aproape fără să văd şi am ascultat hursuz jocurile, cabazllcurile şi cîntecele slujitorimii la ziua măriei sale. N-aş putea arăta dacă întîmplarea mea cu domniţa s-a petrecut înainte de ele, ori după ele. După ce-i înfăţişasem darul meu, faţă de măria sa Doamna Teodosia şi faţă de jupînesele care se aflau la odăile Doamnei, intru una cercam şi căutam prilej ca să găsesc singură pe domniţă, să-i spun ceva. Nu ştiam anume ce trebuia să-i spun, dar aveam nevoie să-i vorbesc. Aşa, Intr-o după-amiază, cind mi se pare că bătea soarele pieziş in gangul unde am intrat, am văzut căprioara mea căutînd să apuce cu botişoru-i negru un smoc de lumină, ca şi cum ar fi fost iarba unei poieni; şi îndată după căprioară, s-a arătat şi Ruxanda.
                                                                                                                                                                     Sil
  S-a mirat că mă vede. Totdeauna se mira de asta.
  —   Ce cauţi aici, Sorocene ?
  I-am răspuns că o caut pe măria sa.
  S-a mirat iarăşi.
  —     Măria ta, să nu le miri, i-am zis, căci eu, de cind m-am întors de la Soroca, nici n-am altă îndeletnicire.
  —   Cum se poate ?
  —     Da, măria ta. Puiul acesta de sălbălăciune mă înţelege; de aceea se uită astfel la mine.
  —   Văd; eu insă nu mă pot uita ca el.
  —     Ştiu, măria ta ; din pricina asta, de multe ori îmi doresc moartea.
  —     Sorocene, să ştii că de vorba asta m-am spăriat; să n-o mai spui. De ce te uiţi aşa la mine ? Parcă aş
  'Ii un duşman. Dacă ai avea puţină judecată, ai lepăda asemenea gînduri şi vorbe. Domnia ta nu eşti decît un copil. Eu am să înibătrînesc în altă ţară.
  Cînd a lăsat să cadă vorba asta, cu amărăciune, eu m-am risipit la picioarele ei ; i-am cuprins genunchii; mi-am plecat fruntea şi i-am sărutat condurii; am ridicat ochii şi am văzut-o frămîntindu-se în strîn-soarea mea; şi-a proptit palmele în obrazul meu şi m-a respins ; eu m-am suit în sus fără să-i dau drumul şi am săruta t-o pe umăr şi subt urechea stingă. Atunci a tresărit cu mînie şi m-a respins a doua oară.
  S-au auzit paşi. S-a smuncit îndărăt, ieşind din braţul meu mai uşor decît mi-aş fi putut închipui. Subt ameninţarea sprîncenelor ei, m-am simţit pierdut. Ca să Iac ceva, am prins de după gît vătuiul şi abia îmi stăpîneam răsufletul greu, neştiind ce are să se întîmple. Cunoscusem paşii şi auzisem glasul lui Vodă.
312
  Cînd am îndrăznit a privi spre ddmniţă, am văzut-o liniştită şi zîmbind. Măria sa Vasilie-Vodă a ieşit de după colţ şi s-a oprit.
  —     A venit Soroceam să-şi vadă puiul de capră sălbatică, a zis domniţa. Ii spune la ureche stihuri ' elineşti şi i-i jale că s-a despărţit de el.
  —   E un copil, a binevoit a-şi da părerea măria sa. Ruxanda a rîs.
  —   Aşa i-am spus şi eu.
  Şi a rostit, ca şi cum ar fi mestecat miere in virful buzelor două stihuri sapphice:
                Poate în alt veac un suflet 'Işi va aduce aminte de noi...
  —     Cunoaşte asemenea lucruri nepotul lui Soro-ceanti ? s-a mirat Vodă. Eu socoteam că uncheşul lui nu l-a învăţat decit pilde.
  —     Cunoaşte, l-a încredinţat Ruxanda. Poţi să ai nădejde in ştiinţa lui şi să-l trimeţi, dacă ai nevoie, sol la unguri şi la Ieşi, chiar şi la Ţarigrad. Să fii încredinţat, măria ta, că nu te dă de sminteală.
  —     Bine, să vedem, a încheiat cu bunătate măria sa Vodă. Vină după mine, postelnicele.
  Domniţa a rămas singură, cuprinzînd sălbătăciunea cum o ţinusem eu şi s-a uitat într-o parte şi pe sub sprîncene după mine, cu o privire batjocoritoare, în care eu am găsit ceva şi pentru fundul sufletului meu.
  Asta, cred eu, a fost pricina drumului meu în Lehia, cu o carte de mare taină. Acea carte, al cărei cuprins nu-1 cunoşteam, o alcătuise pan Iosif Kotnarski. Am plecat cu ea, cu bani destui, cu porunci straşnice a Iui Vodă şi cu sfaturi multe de la uncheşul meu. Insă nu plecam bucuros, de şi o asemenea slujbă era începutul norocului meu de curtean. Mulţi dintre coconii
313
  de case mari îmi zîmbeau şi mă firitiseau, inţeleglnd ceva. La asemenea vorbe şi zîmbete, uncheşul mă învăţase că trebuie să tac, să mă închin şi să par şi eu vesel, iar mai ales să tiu încredinţat că fiecare pă-• reche de ochi care mă petrece nu e a unui prietin.
    Călărind spre Liov şi pe urmă spre Varşovia, cu cei doi slujitori de la curte care-mi ţineau tovărăşie şi strajă, puneam la cale în felurite chipuri, în mintea mea, pieirea pisărului leah. Pe el îl găseam deocamdată vinovat de toate durerile mele, eram încredinţat că domniţa are pentru el o anumită privire; deci trebuia să cadă undeva într-o rîpă, la un război, străbătut de o săgeată a mea, ori trebuia să-l pîndească Mitriţă, cu suliţa lui scurtă, intr-o sară, şi să-i deie o lovitură la subsuoara stingă. Mă încăpăţinam să-l văd murind în deosebite feluri, fără ca asta să-mi răcorească sufletul bolnav.
    După ce am pus în mîna lui pan Ianuş Ragivil, în cetatea Varşoviei, cartea de la socrul său Vasilie-Vodă, am mai rămas o vreme in graniţele Lehiei şi am putut vedea cu ochii mei mare pregătire a hatmanilor Coroanei împotriva lui Hmil şi a cazacilor de la Pragurile Niprului. îndată a purces zvon la toate ţinuturile cum că s-au mişcat pretutindeni tabunurile hanului de la Crîm şi s-au strîns cătră păşunile dinspre Lehia o sută de mii de călăreţi nohai. Şi cu acea sută de mii de necredincioşi s-au împreunat taberile lui Hmil hatman, cu praporele şi carăle de război — mare putere şi silă. Ar fi strigat crainicii lui Hmil în toate tîrgurile Ucrainei că a dat Dumnezeu însfîrşit să vie cel din urmă an al boierilor Ieşi; că nici unul n-are să mai rămiie sub soare, iar cenuşa lor, amestecată cu a palatelor are să fie cernută şi viscolită de vînt. Pe cînd se spuneau acestea în toate părţile şi prostimea
 314
 aştepta sfîrşitul lumii, a ieşit Cazimir-Crai cu iuţeală la trei zile depărtare în sus de Cameniţă, avînd cu sine pedeştri bine legaţi şi căiărimea cea îmbrăcată în fier a şleahticilor. Faţă de puzderia tatarilor şi cazacilor, Craiul n-avea decît a treia parte. Pe Ioc au strigat trimbiţile năvală şi au bătut tîmpenele. Craiul însuşi a înălţat sabia cea mare. Şi aşa fel au fost loviţi necredincioşii şi ucrainţii, încît 111 clipă au căzut pe spate şi au pornit în risipă. I-au tăiat pedeştrii Craiului cum au vrut; i-au măcinat în copitele cailor şleahticii trei ceasuri fără oprire, încît a fugit şi hanul, a fugit şi Hmil şi nu s-au mai oprit pînă la marginea pustiurilor; iar acolo au stătut şi au stupit sînge, de scîrbă.
    Cînd am aflat această bună veste, am sărit pe cal. Am întrebat în toate părţile ca să mă întemeiez mai bine; am cerut deslegare şi la curtea lui pan Ianuş Ragivil şi însăşi doamna Maria, cu glasul său, mi-a răspuns că Maica Domnului s-a milostivit asupra creştinilor şi asupra casei lui Vasilie-Vodă. îndoială nu poate fi; singur pan Ianuş i-a trimes cu bucurie răspuns de pe cîmpul de biruinţă, scriind cartea calare şi privind cum fug sălbaticii.
    Am pornit la Moldova. Dar ştirea ajunsese la Iaşi înaintea mea; şi în ziua în care o primise, măria sa Vasilie-Vodă dăduse poruncă să se desfunde, pentru slujitorime, două antale de vin. Se dusese în rugăciune la sfînta mănăstire Golia şi cînd se întorsese, vizitiii şi aprozii şi copiii de casă umblau parcă erau de lemn în preajma măriei sale, aşa erau de bucuroşi şi de beţi. Măria sa a zîmbit a rîde şi i-a iertat pe toţi poruncindu-le numai cîte cinci toiege la partea cu care se aşează omul pe scaun.
 315
    Deci ra-am bucurat şi eu, văzînd obrazul domniţei Ruxanda mai luminat. M-am bucurat că a binevoit a mă primi ca să-i spun veşti de Ia Maria doamna. I-am spus toate cîte am ştiut; şi am îndrăznit a cuprinde sub braţ capul căprioarei, sărutîndu-i ochii. Domniţa şi-a închinat puţin sprîncenele, apoi a părut că nu mă vede şi a rămas ca într-o visare, cu gîndul dus la cele ce-i spusesem. In mintea mea puţină îmi tăceam o socoteală că am scăpat de Timotei, feciorul Iui Hmil. Mu-mi mai rămînea decît pan Iosif şi-mi pregăteam, în cugetările mele bolnave, felurite mijloace ca să-l tac să treacă din viaţă înainte de ceasul scris de Dumnezeu. Nu mă puteam, însă, opri la nimic hotărît. In mine tremurau, ca ape bătute de vînt, îndoielile şi nehotărîrile.
    Văzîndu-mă uncheşul meu pîrcalabul atît de slăbit şi cu ochii tulburi, a rugat pe măria sa Vodă Vasilie să se milostivească a-mi da alte slujbe, cu osteneli îndelungi şi drumuri depărtate. M-am supus fără îndoială şi poruncii părintelui meu şi hotărîrii lui Vodă, dar îi amestecam cu pan Iosif în gîndurile mele duşmănoase. Astfel mi-am purtat alt răstimp de vreme suferinţa, ne mai nădăjduind pentru viaţa mea nimic altceva decît întoarcerile la Iaşi.
                                                                                                                     XI
                                                                           Ce înseamnă in accastă lume şi in această via(ă o floare şi o sărutare.
 Tntr-o zi de duminică, pe vreme de ploaie, am auzit, destul de dimineaţă, prin uşa deschisă, glasul unche-şului meu. In acea lună de vară, în toiul căldurilor şi
310
 a! secerişului, erau puţini musafiri la hanul lui lileite-rie. îndată după glasul pîrcalabului au sunat copite de cai şi huruire de căruţe pe caldarîm. Nu m-am mişcat ca-n alte dăţi, cu bucurie, spre cel care era sîngele meu, cum obişnuia să spuie uncheşul. De multă vreme eu eram întruna nemulţămit şi ghimpos. Totuşi, cînd i-am auzit pasul în faţa chiliei mele, m-am sculat şi l-am întîmpinat, sărutîndu-i mîna. Apoi m-am tras un pas indărăt şi l-am privit. Nu era schimbat în înfăţişarea lui dinafară ; nici nu slăbise, nici nu se îngră-şase. Lumina diri ochii lui era tot aşa de ageră. Insă dincolo de acea lucire a duhului său, eu am ştiut să cetesc una din întristările care-1 rodeau din vreme în vreme.
   Mi-a cuprins dreapta între palmele lui, şi-a pus buzele uscate pe fruntea mea şi a oftat.
   —      Băiete, a vorbit el strîmbîndu-şi o mustaţă, arată-mi pe ce colţ de divan pot sta, ca să-mi hodinesc ciolanele. Vin într-o întinsoare, de la Soroca. Nu m-am oprit decît la uşa iatacului măriei sale, ca să-l trezesc pe măria sa din somn, să-i spun ce-aveam de spus. Căruţa a ajuns din urmă şi m-a aşteptat, ca la o vreme de bejenie. A intrat la han odată cu mine. Socoteam să mă bucur la vederea ta. Te găsesc cu fruntea fierbinte şi cu ochii cufundaţi în cap. îmi închipuiam că trudele la care te-a supus măria sa, drumurile necontenite la ispravnicii de ţinuturi, hotarnicele la care ai fost, împlinirile pe care le-ai săvîrşit din porunca prea înaltă a măriei sale, să-ţi fi alungat alte osteneli şi nesomnuri; dar bag de samă că m-am înşelat, aşa cum se înşală toţi pe lumea asta. Eu nădăjduiam să-ţi văd suferinţa scăzînd ; tu nădăjduiai să-ţi vezi dragostele izbîndind: amîndoi ne înşelăm.
317
    Eu mă lăsasem în faţa lui pe un scăunel şi-mi plecasem fruntea.
    Uncheşul şi-a aşezat mîna lui dreaptă pe umărul meu stîng. Am tresărit.
    —      Eşti tot bolnav, a zis el încet. Acu-i vremea să le isprăveşti toate. Am insă credinţă că Dumnezeu va face să fie bună rînduială. întăi trebuie să trec eu dincolo, pe celalalt tărîm, şi pe urmă tu, după ce vei fi lăsat o urmă, ca să nu se stîngă acest neam al Sorocenilor.
    Am izbutit să vorbesc:
    —   Văd, uncheşule, că ai veşti rele.
    El a dat din cap. Aşa era : avea veşti rele.
 . Afară ploua mărunt, cu învăluiri de vînt. Negura aceasta de ploaie o văzusem în fundul ochilor lui.
    —      Ascultă, mi-a zis el, îndîrjindu-se şi scuturîndu-se de slăbăciune. Anul trecut, cînd a dat Dumnezeu lui Cazimir-Crai acea mare biruinţă, Ionăşcuţă, pîrcalabul de la Hotin, s-a pornit cu mare vîlvă să aducă lui Vodă cel dintăi vestea. Cum a auzit luminăţia sa acea veste, s-a bucurat nespus, s-a ridicat din jîlţ, a bătut din palme şi a poruncit să i se aducă haină de sobol, ca să îmbrace pe Ionăşcuţă. A îmbrăcat o veste, crezînd că îmbracă o faptă. M-am bucurat şi eu atuncea, pe cit se poate bucura un om' care cunoaşte schimbările lumii, în treburile împăraţilor multe sînt ca bătăile de vînt care poartă năsipurile, astăzi ici şi mîni dincolo. Deci m-am bucurat, temîndu-mă de bucuria mea. Iată că, anul acesta, s-au sculat crîmlenii cu mai mare silă. A mişcat şi Hmil toate taberile căzăceşti; a scos ia război noroadele de ţărani cu topoarele şi căzăcimea de la Pragurile Niprului cu săbiile. Şi rupînd pacea pe care o tocmise cu leşii la Biserica Albă, a stîrnit un război mai crîncen decit celalalt. Nu numai a rupt
318
 pacea cu creştinii, dar s-a sfătuit cu Han-Tatar cel mare şi cu sultanii să doboare sub fier tot ce-a fi viu şi să nu mai primească nici un rob. Asemenea război au făcut. Şi de unde ne aşteptam la altă izbîndă a oştilor Craiului, iată vine veste că toate armiile leşilor, şi pedestrime şi călărime, au fost sfărîmate şi trecute sub sabie, aşa că n-a mai ieşit nimeni cu viaţă dintre cei prinşi şi căzuţi ori alungaţi. A pierit şi Kalinovski hatmanul cu feciorul său, singurul pe care-1 avea : deci i s-a stins neamul. Cum am primit ştire, eu m-am repezit ş-am venit s-o spun măriei sale, după cuviinţă. Luminăţia sa Vasilie-Vodă trebuia să se supere pe veste, dar s-a supărat pe mine; şi eu am plecat fruntea cu umilinţă. Deci fiind eu pricina în-frîngerii leşilor cum a fost Ionăşcuţă a biruinţii, am căutat să fac eu un dar măriei sale, închipuindu-mi că-i mai de preţ decit o haină de sobol.
   —     Slăvite Doamne, i-am spus eu, caută şi scoate din această împrejurare neplăcută tot binele care se poate. In urma mea, vine solie de la Hmil pentru nunta domniţei. Primeşte-o bine; la urmă fă chiar nuntă copilei măriei tale, ca să te aperi de primejdie
 —   şi să poţi folosi mai pe urmă, pentru treburile măriei tale, puterea Cazacului.
   —   Ai putut da domnia ta asemenea sfat lui Vodă ?
   —     I-am dat. Asta iese dintr-o rînduială a retoricei. Dar Vodă n-a vrut să ştie nimic şi s-a supărat.
   —   Foarte bine ; luminăţia sa Vodă are dreptate.
   —     Da. Aşa i-am spus şi eu că are dreptate să se supere. Atuncea m-a întrebat măria sa dacă mi-i drag cumva Hmil hatman. — Să mă ferească Dumnezeu, măria ta, zic. Nu poftesc să am scaun alăturea cu hatmanul la o desfătare. Mie îmi place vinul şi hatmanului ii place horilca. — Dar Timotei Hmel-
319
 niţki îţi place ? a rîs atunci măria sa Vasilie-Vodă.
 —   N-am nimica, măria ta, cu Timotei Hmelniţki, am răspuns. Eu Is bătrin, el e tînăr ; şi nu mi-i nepot. Măria sa a rîs iar şi a zis : Bine, bine. După aceea s-a gîndit, s-a gîndit şi a hotărît că altfel nu se poate şi numaidecît trebuie să facă domniţei nuntă.
    —   A hotărît asta măria sa ? Nu se poale !
    —     A hotărît după o rînduială a retoricei, precum ţi-am spus, Bogdănuţ. Eu i-am arătat că lucrul nu trebuie săvirşit chiar cît ai bate în pa'lme. — Ba Ia ce-ar fi bună intîrzierea ? m-a mustrat măria sa. Din acest sfat a mai ieşit ceva. Vodă a împărtăşit boierilor vorbele inele despre Hmil hatman şi despre Timotei, feciorul lui Hmil ; şi boierii rid şi le spun altora. Şi toată lumea pricepe că eu am fost cu duşmănie împotriva lor, pe cind măria sa a hotărît altfel, cu mare cuminţenie pentru binele ţării. Văzîndu-te acuma şi pe tine în starea în care eşti, poţi pricepe cîte pricini de bucurie mi se adaogă.
    Mi-am lăsat fruntea pe umărul bătrînului şi am închis pleoapele grele ca de plumb.
    —     Uncheşule, am grăit eu, văd că toate ale vieţii şi ale lumii sint împotriva mea. Dă-mi un sfat: ce pot face ?
    Pîrcalabul mi-a cuprins fruntea cu palma şi mi-a ţinut strîns lîngă inima lui capul.
 -   — Ascultă, Bogdănuţ, a zis el încet; amărăciunea ta mă înveninează mai mult pe mine. Căci dacă tu te prăpădeşti, nu pier numai eu. Piere tot neamul nostru cel viilor. Şl iu eu că tinereţa ta nu poale pătrunde asemenea adevăr. Cearcă însă şi-l înţelege. Fă ori şi ce. Suie-te in lună f cufundă-le în pămînt; însă năstrează-ţi fiinţa. Dumnezeu îţi va da alinare. Ai să vezi cît de înşelătoare sint toate ale tinereţii şi ale
320
 iubirii. Statornică e numai această simţire care mă leagă pe mine de tine şi care, la vreme, are să te lege şi pe tine de altul ieşit din sîngele tău. Mi-a spus odată un învăţat de la Eghipet că omul, In acest chip, se poate socoti fără moarte şi numai aceasta e dragostea cea adevărată, cu prelungiri în viitorul necunoscut şi-n fundul mormintelor.
   Nu pot spune acuma dacă acestea întocmai au fost vorbele pîrcalabul ui. Poate mai mult am simţit ce voia să-mi spuie. Ori poate din inima lui trecea Intr-a mea ca un sînge al durerii lui.
   Am văzut în ochii lui lacrimi. Şi dintrodată mi s-a părut mai slab şi mai îmbătrinit. Mi-a fost milă de el şi i-am sărutat pe rînd mînile. Erau reci, cu degetele lungi.
   —     Spune-mi, uncheşule, ce trebuie să fac ? am întrebat eu şoptit.
   El a tăcut un timp, aşteptînd să-i vie liniştea. Apoi
 a ridicat fruntea pleşuvă.
   —     Ascultă, Bogdănuţ, a grăit el. întăi trebuie să vezi pe măria' sa domniţa Ruxanda.
   —   Nu, nu se poate, uncheşule.
   —     Ba da, Bogdănuţ. Dacă se plineşte voia lui Dumnezeu, atunci domniţa se duce şi se poate să nu se mai întoarcă în acest pămînt. Rămine străină şi prăpădită, ca şi cum ar muri. Trebuie să te înfăţişezi, ca să te ierte pentru îndrăzneala ta. I-am şi vorbit şi am rugat-o să nu se supere că tu nu poţi petrece la
 nunta măriei sale.
   —   Cînd i-ai vorbit, uncheşule, de asemenea lucruri ?
   —     Am avut vreme pentru toate, băiete. Am inceput treaba de dimineaţă şi ain limbă harnică, precum ştii. Deci cunosclnd că trebuie să pleci, ca să nu vezi fru-museţa şi vrednicia lui Timotei Hmelinţki, am hotărît
gj — M. Sadtivcmiu — Opere U
 321
 să stai gata Ia porunca mea. Cind a ajunge cinstitul mire pe Nistru şi va trece hotarul, tu Incalici şi te sui in munte, la schitul nostru. Ai să duci acolo diata mea, scrisă cuviincios şi intărită de măria sa Vasilie-Vodă. Spun eu In această diată despre păduri şi despre rinduiala veniturilor, şi cite rugăciuni să se facă pe an, şi cînd anume, pentru sufletele Sorocenilor. Am legat-o şi cu blăstăm de la vlădica Glierontie din sfinta Mănăstire Neamţu. Ai s-o ceteşti de la alfa la omega şi ai să cugeti, stind sara la masă cu dinsa dinainte. După ce te vei hodini o zi la schit ai să te înţelegi cu monahul de acolo şi cu fratele Filip : şi aveţi s-aduceţi din tirg de la Roman ori din Suceavă un meşter care să deschidă şi să zidească gropniţă sub naosul bisericuţei. Acolo, într-o firidă, să mă închideţi pe mine cind va binevoi Dumnezeu să-mi de-ie drumul la hodină. Acest ceas — ţi-am mai spus şi altădată — să ştii că nu-i departe.
   Am stat cu uimire ascultînd toate aceste rînduieli şi nu credeam nimic. Nu credeam nici in sosirea lui Timotei, mirele din Ucraina. îmi venea încă greu să cred in altceva decit in dorinţele mele, îndoindu-mă In acelaşi timp de cele ce credeam.
   —      Bine, â vorbit iar uncheşul, tu ascultă ce spun eu $i îndeplineşte întocmai. Dacă rinduiala lumii va fi alta, toate vor fi depărtate şi schimbate. Dar tu să ştii că, de la începutul oamenilor şi pină în zilele noastre, nu s-a văzut încă tinăr înţelept, nici proroc. Să făptuiască tinerii insă numai ceea ce le vor porunci bătrinii.
   —   Bătrînii cei înţelepţi, uncheşule.
   —      Aşa este, căci sint şi bătrini nebuni. Aş crede că şi eu astăzi am fost nebun, dacă nu mi-aş fi dat sama de nebunia mea. Fiecare prostie cu ispăşirea ei.
 îmi va veni deci şi mie ceasul să-mi plătesc neînţe-lepciunile. Iar tu să faci cum te sfătuiesc.
    —     Voi face cum porunceşti, uncheşule, m-am supus eu.
    Cit a stat pircalabul la scaunul ţării şi in preajma luminăţiei sale Vasilie-Vodă cu acel prilej al pregătirilor de nuntă, a poftirii solilor, a alcătuirii ţeremo-niilor, a izvoadelor de musafiri, mincări, petreceri şi pehlivănii, n-a lipsit o zi să nu stea lingă mine ca un bun dascăl, iar mai ales ca un părinte, priveghindu-mi inima. Mi s-a părut in acel timp că pentru mine îşi prelungeşte diata, vorbind şi de treburile ţării şi de oameni. Toate au fost ca seminţe, din care a înflorit mai tirziu şi în mine o parte din înţelepciunea lui. Au fost un fel de împărtăşanii blinde, in care mă simţeam din ce in ce mai bine şi din ce in ce iarăşi mai apropiat de el. Multe nu le desfăceam de împrejurări ; înţelesul altora mi-a părut mai tirziu, ca acele izvoare care intră sub pămint şi ies undeva, departe, iarăşi la lumină. Aşa mi-a povestit el într-un rind despre nişte nebune cuvinte pe care le-ar fi rostit după multă băutură de vin Ciogolea spatar, intr-o
 adunare de boieri.
    —     Gardul se lăuda intr-o zi că are proptele, ar fi zis Ciogolea, rizind. Dar dacă le are azi nu le mai are mini. Pot să cadă ori să facă picioare şi să se schimbe din loc. Pe o proptea ca aceasta ar fi chemînd-o
 Gheorghiţă logofăt.
    Boierii, ameţiţi şi ei, dar'buni prietini ai lui Ciogolea, l-au întrebat dacă pe cealaltă proptea care-i incă in pădure, n-o chiamă cumva Hrnil hatman.
    —     Se poate... se poate... a ris el. Asta are să fie mai greu de dat jos ; dar dacă s-a întimpla să pă-
  21*.                                                       323
 lească într-insa leşii cu piciorul, atuncea domniile slăvite pot cădea cu sunet.
   —   Parcă vorbeai de gard... l-a înţepat cineva.
   —   Aşa este : gardurile nalte cad cu huiet. Aşa scrie
la psalmist.                                       !
   —     Mai întăi, mă învăţa pircalabul, la psalmist nu scrie astfel. Al doilea, boierul, cînd se îmbată şi se află în adunare, iar trebui să aibă un slujitor anume care ,să-i puie lacată la gură şi să îmvîrtă cheia de două ori. Al treilea, de aici poţi vedea că o răutate nu vine niciodată fără tovărăşie. Vra să zică, cel mai apropiat sfetnic al măriei sale, Gheorghiţă mare logofăt, nu-i mai este cu priinţă. Chiar dacă n-am crede vorbele băutorilor de vin, destul semn rău este că aceste vorbe se spun.
   Intr-alt rînd mi-a arătat cum merg soliile peste Nistru. Trec şi se întorc şi par a nu se mai isprăvi. Dar cum s-a dus Ciogolea spatar, care-i băutor vîrtos, încît pot sta noroadele ca să-l privească şi să-l laude, toate au ajuns la sfîrşit bun. Mirele zice că vine, dar se teme de capcană, ca un lupan care a cîştigat înţelegere. Deci trebuie să treacă în Ucraina, la, Cehrin, o samă de boieri moldoveni şi să rămîie acolo sub mîna lui Hmil hatman, cît va ţine veselia de la Iaşi. Dacă nu trece şi Ştefăniţă, nepotul măriei sale Vodă Vasilie, nici Timuş nu se apropie de Nistru. Dacă nu se mai adaogă şî alţi nepoţi, şi alte rudenii ale Domnului, Timuş nu se mişcă de la Iampol. Aşa, măria sa, după ce a jurat faţă de sfînta evanghelie şi faţă de prea sfinţitul Varlaam mitropolitul, a trebuit să ’trimeată şi boieri zălog. In Ucraina nu au unde se ţinea jurămintele; e loc deschis ; trec în zare, se suie în sus ; nu se mai ştie nimic de ele. Pe cînd zăloagele le vezi, le poţi apuca de grumaz şi le poţi scurta.
324
     Cînd a ipurces Ciogolea, grăia uncheşul meu, eu l-am învăţat ce să spuie lui Hrnil hatman. Mărite hatman Hmil, să-i spuie, nunta se începe sub privigherea lui ) Dumnezeu ; şi macar la nuntă, ca şi la botez, creştinul trebuie să creadă în fratele său. Nunta se începe cuviincios şi se isprăveşte eu haz. Iar măria ta începi cu sffrşitul.
     —   Şi Ciogolea a spus aceste vorbe ? am întrebat eu.
     —      L-am întrebat pe Ciogolea după ce s-a întors. Mi-a răspuns că atîta s-a îndeletnicit cu paharul, încît n-a avut vreme să deschidă ipentru altceva gura. Aşa că a rămas tot cum binevoieşte Hmil. El nu-i creştin; e cazac; rîde şi habar n-are de cărţile noastre. îşi face cruce şi taie cu sabia ; pe urmă iiar îşi face cruce.
     La sfîrşitul săptămînii a doua din luna lui august, anul 1652, pîrcalabul mi-a poruncit să mă înfăţişez la casa cea mică a Doamnei, la ceasul al şaselea din zi. Atuncea măria sa Vodă Vasilie era încă la masă ; dar slujba ce aveam a primi trebuia să mi-o încredinţeze domniţa. Deci am înţeles, cu mare sfîşiere a inimii că, după ce s-au încheiat toate orînduielile şi au trecut la Cehrin toate încredinţările şi toţi ostaticii, Timuş, feciorul lui Bogdan Hmelniţki hatman, s-a pornit să vie la Iaşi, la veselia nunţii.
     Am intrat, cu fruntea plecată, Într-un gang unde mai fusesem şi unde stătuse mărturie între mine şi Între domniţă un pui de sălbătăciune din pădurile Nistrului. Am găsit pe Ruxanda la firida unei ferestre desfundate, trăgînd spre ea, dintr-un răzor de afară, o steblă de rujă încărcată de flori. Căprioara nu mai era.
     Auzind paşi, măria sa a întors puţin fruntea, a rupt o floare,, pe care o mîngîia cu degetele urmînd s-o privească şi a aşteptat să mă opresc.
     M-a întrebat, de şi mă vedea :
325
     —  Domnia ta eşti, Sorocene ?
     Mi-am închipuit că mă schimbasem şi slăbisem şi nu mă mai cunoaşte.
     —  Eu sînt, măria tia.
     Ştiam că n-are ce-mi spune ; îmi bătea inima grăbit. Soarta rînduia dragostei mele numai înşelare. Erau pe lume oameni pe care măria sa îi putea privi cu mai multă bucurie. Cu toate lacestea, aveam o mîngîiere, de vreme ce stăteam şi eu in faţa măriei sale. Avusesem cîndva o izbîndă, cînd atinsesem acel trup, care nu trebuia să fie al meu niciodată. De şi în mine aţîrnau lacrimi, ochii îmi erau uscaţi. Şi de şi ştiam r.ă pierd tot, încă mai nădăjduiam într-un cutremur, într-o revărsare de ape, intr-un vîrtej al lui Dumnezeu.
     Domniţa mă privea cu luare-aminte, aşteptînd poate să-i vorbesc. Se mira că întîrzii în nehotărîre şi gînduri. Nu eram în stare să-i spun nimic. M-am apropiat c-o mişcare iute, i-am cuprins mîna şi ,am îngenunchiat, cum mai făcusem o dată. Ea m-a oprit şi am simţit cum mă trage, c-o mişcare uşoară în sus.
     —      Sărută-mă, Sorocene, a zis ea zîmbind şi, după ce m-oi duce, adă-ţi aminte de mine. Am înţeles, de la uncheşul domniei tale pîrcalabul, că ţi-am făcut rău ; dar eu nu sînt vinovată cu nimica. Şi nefiind întru nimic vinovată nici pentru altele, iată-mă cu mult mai mîhnită decît domnia ta.
  N-am îndrăznit să-i ating obrazul. Ea m-a împuns cu privirea şi a bătut din picior.
  —     Fă cum îţi poruncesc; se poate întîmpla să nu ne mai intilnim niciodată iu această viaţă poate nici într-o viaţă viitoare.
  Cum ridea, i-am zărit lacrimile. Atuncea a tresărit in mine demonul pe care 11 moştenisem de la.neamurile pîrcalabului.
 326
   —     Măria ta, am suspinat, iacrimile acestea sint poate pentru Ţara Moldovei, ori poate mai degrabă pentru Ţiara Leşască.
   —     Sorocene, mi-a răspuns ea cu trufie, sint pentru toţi cei cu care am fost bună şi cărora le-am fost dragă.
   Abia atunci m-am hotărît s-o sărut ori pe unul din acei ochi ascuţiţi ori la coada de rîndunică a unei sprîncene. Dar ea s-a retnas smulgîndu-şi mîna. Mi-a rămas Intre degete floarea de rujă. Am vrut să mă reped. Ea m-a oprit cu privirea.
   —  Măria ta, am ingînat cu spaimă, iartă-mă.
   —     Poate voiai să vezi căprioara, a rîs ea. Am aflat astăzi veste rea. N-are să se mai arate decît pe talgerele cazacilor.
   Au să minînce căprioara, pe urmă au să ia talgerele de argint şi au să se ducă, mă gîndeam eu, fără să înţeleg de ce am rămas singur. Priveam rătăcit in juru-mi. Nu vedeam ; auzeam numai umblet cătră sufragerie şi glasurile slujitorilor medelniceri. Ştiam că: nu trebuie să mă duc intr-acolo. Am făcut totuşi cîţiva paşi, hotărît să întreb, rîzînd, pe cineva, dacă nu s-a risipit tumul Goliei. Atunci, fără să înţeleg cum, şi de unde, s-a arătat uncheşul, cu zimbetul lui pieziş. Lîngă el, cu privirea mînioasă pe care i-o cunoşteam, măria sa domniţa Ruxanda. întăi a deschis uşa de la ciamara ei ; apoi a venit repede cătră mine.
   —  Porunceşte-i! a zis ea cătră uncheş.
   Eu am înţeles ce fel de 'poruncă trebuie să primesc. M-am plecat să-i sărut de rămas bun mînuţa. Măria sa m-a cuprins cu zece degete de cap, smulgîndu-mi părul in laturi, înainte şi îndărăt. In acelaşi timp m-a sărutat. N-a fost o sărutare de tovarăş, ori de prietin,
ori de ruda ; ci sărutare de ibovnic. M-a părăsit, â intrat în camară şi a închis uşa. Pîrcalabul rîdea.
    Nu puteam, în clipa aceea, lămuri vălmăşagul din mine. Aş îi putut să-l asemuiesc cu o întîmplare pe care am avut-o într-o noapte de ger, cînd a trebuit să stau cu pădurarii afară sub cetină, în preajma unui foc mare. Pe o parte simţeam fierbinţeala jarului şi a vâlvătăilor, iar pe de alta îngheţul întunericului. Uncheşul mă scotea la soare; închideam pleoapele, orbit, şi mă scuturau fiori. Am aruncat floarea de rujă pe care o păstram în pumn, ca s-o calce alaiul nunţii. Am dus mîna la gură, pipăind buzele, cercînd să prind ceva din ceea ce-mi lăsiase fiinţa pe care o părăseam.
    —      Grăbeşte-te, Îmi zise uncheşul. Te-aşleaptă fratele Filip şi cu Mitriţă, ca să porniţi la Schit.
    Am trecut înaintea lui, ameţit, şi el m-a mînat din urmă pînă la hanul Iui Eleiterie. Acolo am încălical şi am purces ca un rob, între cei doi paznici ai mei.
                                                                                       XII
                                                                  Cînd s-arată Timotei Bogdanovici Hmelniţki,
                             mirele.                           1
    Fratele Filip făcea socoteală, numărindu-şi sub barba mare degetele, şi uitîndu-se din ctnd în cînd în bagdadie, că am ajuns la Schit într-o joi sara. Intr-a treia ori intr-a patra zi după asta, zicea el că am sărit din pat în puterea nopţii şi am dorit să încalic şi să mă duc numaidecît la Iaşi. Pe urmă au mai trecut şase zile şi am auzit sus, deasupra căldării de unde începe a cobori drumuşorul, sunînd cornul lui Ghi-
328
 nea Macovei, chihaia pădurarilor. Am înţeles că vine uncheşul meu Ştefan şi m-am bucurat.
    Era într-o sîmbătă, cătră asfinţit, şi monahul Aga-pie intrase la slujba* de vecernie. Prin uşa deschisă a bisericuţei îi auzeam murmurul ca într-o miare depărtare ; din cînd în cînd ii creştea glasul, ieşind in lumină şi parcă venind spre noi. Stăteam în cerdacul arhondaricului, jos pe o blană de urs, şi mă uitam la valurile neclintite ale codrului şi la cerul înalt de august, gindindu-mă cu destulă linişte la ce se va fi petrecut în Iaşi, la Curtea Domnească. După ce a tăcut cornul, s-a întins peste toate cuprinsurile linişte ca din altă lume. A ieşit de la slujbă şi părintele Agapie, uscat şi adus de şale, şi a intrat pe o potecă, ducîndu-se la izvor, ea să pregătească apă proaspătă pentru cel care sosea.
    Incă se vedea bine, cind uncheşul a descălicat înaintea mea. M-am ridicat repede, ca să-i sărut mina. M-a îmbrăţişat, apoi m-a depărtat puţin de cătră el, ţinindu-mă de umeri şi privindu-mă cu luare-aminte.
    —     Te găsesc destul de bine şi de liniştii, a zis el; numai puţintel tras la obnaz.
    —     Acuma-i potolit, slavă Domnului, a încuviinţat Filip. Numai intr-o noapte am avut o leacă de nacaz ; dar eram lîngă domnia sa eu şi cu Mitriţă.
    —  Ce s-a întîmplat ?
    —     Nu s-a întâmplat nimica. Fărădecit a poltit să in-calice şi să se ducă la Iaşi. Noi l-am rugat să nu facă una ca asta ; iar domnia sa a vrut să ne taie cu sabia. Atuncea noi l-am legat, măria ta, şi l-am udat cu apă.
    Am început a rîde. Uncheşul m-ia aţintit cu îndoială, clătinind din cap. S-a aşezat lingă mine şi eu mi-am lipit fruntea de umărul Iui.
329
   —      Uncheşule, i-am lămurit eu, cuprinzîndu-i mîna ; apa cea rece a adus-o de la izvor, ca şi acuma, părintele Agapie. După aceea m-a supus sub patrafir şi mi-a cetit. Mi-a spus şi din gură vorbe înţelepte; că nu-i alt chip decit să mă lăs de acuma in sama lui Dumnezeu. De atuncea am început să mă liniştesc, înţeleg că altfel nici nu se ipoate.
   Pîrcalabul m-a bătut pe spate, mîngîindu-mă.
   —      De şi lumea-i aşa de miare la despărţire, oamenii nădăjduiesc totdeauna c-au să se mai întîlnească. Am venit să stau două zile aici şi pe urmă te iau cu mine la Soroca. înţeleg că treburile pe care ţi le-am rînduit încă nu le-ai plinit.
   Eu am suspinat.
   —      Bine, bine... m-a mîngîiiat iar uncheşul; nu te tulbura ; le facem amîndoi.
   Monahul s-a mişcat, ca să aprindă focul de cină. Fratele Filip şi Mitriţă s-au retras, după ce au lăsat la marginea cerdacului o cană de iapă şi una de vin.
   Uncheşul tăcea. Am început să fiu neliniştit.
   —      înţeleg ce doreşti, mi-a vorbit pîrcalabul, stînd foarte aproape. Să nu crezi că am pregetat să-ţi înşir toate, întocmai cum s-au petrecut. Dimpotrivă, am venit anume pentru lasta. Aşa că nu mult după ce te-ai porni tu într-acoace au sosit"slujitori ai Domniei, ară-tind lui Vodă că măria sa Timolei Mmelniţki a binevoit a descălica la Sculeni, pe Prut. Dar mai nainte de asta noi am ştiut cit de greu s-au hotărit cazacii să treacă Nistrul, ca să vie la nuntă. Intru întîmpinarea lor s-a fost dus Toma Cantacuzin, cu alai mare de oaste. Timuş l-a poftit lia sine. Cantacuzin a trecut apa pe plute, cu trăsură cu şase cai şi cu daruri domneşti. După ce l-a văzut acolo, domnia sa feciorul lui Hmil a mai dorit să vadă lingă sine şi pe Gavriluţă
330
 medelnicer, nepot de frate al măriei sale. A trecut la Iampol şi Gavriluţă medelnicer. Insă tabăra lui Timuş a stat legată şi nu s-a mişcat. De multe ori, la vină-toare in pindă, am av.ut asemenea privelişte, cind vrea să iasă din sihlă, la poiană, lupul. îşi prelinge trupul printre tufe, înaintează cu fereală şi se opreşte cu bo-tu-n margine, insă destul de ocrotit de desime. Stă, ascultă, priveghează. îşi ciuleşte urechile, primeşte pe boarea vintului mirosurile şi nu se clinteşte. Numai viffîîl cozii bate pămîntul. Aşa, după ce şi-a ţesut cărările in marginea Ucrainei, Timuş a stat la Iampol, adulmecind şi mişcindu-şi numai alergătorii, după veşti. Toate acestea erau poruncile şi rihduieliie lui Hmil cel bătrin, căci lui Timuş abia încep a-i răsări tuleie sub nas şi-n jurul fălcilor. Călăuz de la hatman avea pe Vihovski, oştean de care auzisem. Cum au prins intre ei pe Toma şi pe Gavriluţă, cazacii s-au simţit veseli şi gala de nuntă ; şi abia atunci au trecut Nistrul.
   Deci, după ce au poposit la Bălţi, joi sara au fost la Sculeni, unde n-au închis ochii, căci au avut slujbă să deşerte antalele de vin trimese acolo de Domnie. Vineri dimineaţa au încălicat. Trei mii de oşteni cazaci au dat prin vad, iar Timuş a trecut cu Vihovski pe şăici, cu căruţele de arme. La Popricani l-au inlim-pinat opt călăreţi ai lui Vodă, în strălucite straie cu ceaprazuri de aur, închinîndu-i cel dintâi plocon : opt cai cu tacîmuri bogate turceşti. La cotitura de sub dealul Podgoriei, i-a ieşit înainte însuşi Vodă Vasilie cu mare alai — avînd după ei, îmbulziţi sub Copou, opt mii de călăreţi. In dreapta şi in stingă măriei sale^ stăteau boierii, care de care mai bărbos şi mai fudul, cu gugiumanuri scumpe şi cu straie pentru care încă' nu s-a născut meşter croitor în pustiile cazacilor.
331
   Cînd s-a înfăţişat Timus, oastea de pe culme a dat glas. L-am cunoscut numaidecît. Era in frunte, avînd în stingă pe Vihovski ataman. S-a arătat ca un flăcău cu mijloc subţire şi pieptul lat călărind! falnic. Ii bătea ca o aripă pe umeri o mantie de catifea. Pe straiul de matasă roş-cirmiz străluceau aurării şi arine. Frumoase straie. Mi s-au părut prea largi. Am înţeles îndată că au fost croite in altă ţară, pentru alt călăreţ, care căzuse undeva, străpuns de războinicii lui Hmil. Era un strai de şleahtic subţire ; iar feciorul hatmanului avea un obraz stricat de vărsat, iar privirile-i şterse, grămădite sub frunte, ii luceau ca nişte solzii Am cunoscut ochii lupului de care ţi-am vorbit. Nu i s-au clintit trăsăturile feţei, n-a slobozit glas.
   Vasilie-Vodă a dat semn, descălicînd. A descălicat şi Timuş. Vihovski atiaman, barbat cu înfăţişare ageră, l-a adus, împingîndu-1 cu umărul, în braţele lui Vasilie-Vodă. Măria sa l-a sărutat, apoi a spus ruseşte vorbe de bună primire. Feciorul lui Hmil a ascultat, cu ochii la ciubotele lui de marochin, frămîntînd cu stînga straja săbiei şi cu dreapta minerul junghiului. Atunci a deschis gura Vihovski ataman şi am înţeles că are vorbă dulce. A alcătuit oarecum în faţa măriei sale, ca un chip prietinesc care rîde şi se închină.
   —     Venim să cunoaştem florile din grădina Moldovei... ia zis el; şi mai cu samă o floare mai vestită şi mai aleasă între toate.
   Timuş asculta, cu urechea întoarsă cătră dînsul; însă n-a ridicat ochii, nici nu şi-a arătat dinţii.
   Vihovski ataman se uita la noi drept şi-i plăceau şi lui vorbele pe care le spunea. In urmă, zaporojenii soseau pilcuri, prin marginile drumului, pe imaşul de lingă iaz; se opreau bulucindu-se, se înălţau in scări şi se uitau unii peste capetele altora. Care de care
332
r
 aveau frlie şi şăi mai împodobite cu argint, pietre albastre şi mărgăritare. Purtau pe ei mătăsuri. Aveau pe capetele rase cuşme cu surguciuri. Nu sămăna un strai cu altul, şi o şa cu alta, şi o podoabă cu alta. Unul se fălea c-un lanţug de aur. Altul a scos din sin un ceasornic rotund şi s-a făcut că-1 ceteşte. Toate pră-zile de război erau pe ei. Se uitau la noi cu fudulie; aşteptau să ne minunăm ; izbucneau din cînd în cînd în rîs şi ne priveau pieziş. Erau nişte războinici de vitejia cărora se cutremuraseră noroadele. Insă mi s-a părut că se uitau ei mai cu uimire la curtenii lui Vasilie-Vodă, care cunoşteau şi ei meşteşugul straielor şi le aveau pe laie lor ; iar mai cu osebire se holbau la luminăţia sa, care avea, numai în ceaprazuri, în loc de fiecare bumb, cîte patru olmazuri îngemănate.
    Am şoptit la urechea lui pan Kotnarski:
    —     După cit au ridicat ei din Ţara Moldovei, se aşteptau să ne găsească cu pielea goală, ori în zdrenţe.
    Kotnarski a rîs. Timuş, Incăliclnd, a întors coada ochiului spre el. Mi s-a părut că vrea să zimbească. Insă n-a zîmbit şi n-a scos nici o vorbă.
    Vodă şi-a pornit calul în pas, avînd în stînga pe Timuş. îndată după ei s-au înşirat boierii şi trei ata-mani cazaci, cu Vihovski. Pe urmă au prins a sălta în şăi, cu mîna slîngă In şold, zaporojenii. Aveau halaturi scumpe ; însă caii cam slabi.
    —     Incă n-au avut vreme s-apuce din iarba de la noi... am socotit eu.
    Cum ne-am mişcat, pe costişă au sunat trîmbiţi. Apoi au izbucnit puştile. După laceea drăganii au pornit a-şi descărca unul după altul, cli repeziciune, săneţele. Şi s-au învăluit deasupra tîrgului clopotele de la biserici şi mănăstiri.
333
    Cu asemenea alai împărătesc am intrat în tîrg şi am mers pînă la Curtea Domnească. Stătea lumea în priveală pe garduri şi pe case, veselindu-se ; se grămădeau prin hudiţi şi pe marginile uliţilor ; iar mai ales muierilor le plăceau cazacii, numai cît îi rîdeau că aveau capetele rase chilug. După ce am intrat la curte, postelnicii au poftit numaidecit pe asauli şi pe fruntaşii cazacilor la gazde, iar grosul zaporojenilor a trecut înainte ca să-şi lege căruţele şi tabăra unii pe la Han-Tatar in vale, iar alţii la deal, pe la Drumul Oilor.
    Curtenii, ploconindu-se cuviincios, au ipoftit pe domnul mire să se aşeze în jîlţ. El s-a uitat întăi împrejur şi pe după speteaza jilţului. L-au împresurat boieri mai tineri şi i-au spus vorbe de prietinie. El a stat aşa, privindu-şi degetele şi fără să răspundă. Erau de fiaţă şi unii din coconii Cantacuzinilor şi Sturzeştilor şi au îndrăznit a-1 întreba dacă nu pofteşte cumva să se ducă la feredeul turcesc al măriei sale. Iorgu Cantacuzin, feciorul lui Toma, a cutezat chiar să adaoge că laşa obişnuiesc mirii Ia Moldova. Dacă ar fi întins un deget, ar fi putut să-i scrie numele pe obraz, aşa era de aburit de colbul drumului. Dar Timotei nu s-a clintit, nici şi-a mişaat buzele. Sucindu-se în jîlţ, s-a întors cu umărul cătră boieri, a tras din cingătoare un junghi subţire cu plasele de fildeş şi a găsit de cuviinţă să-şi taie şi să lepede arcurile negre de la unghii. Atunci coconii s-au retras încet; dar Vihovski ataman le-a făcut faţă, întrebîndu-i despre straie şi despre cai, găsind că, la Moldova, straiele sînt mai frumoase decît la Ieşi, iar caii mai strălucit împodobiţi decît la per-sieni.
   —     Aş dori să cunosc, domnilor mei, a adăogat el, unde se găseşte feredeul măriei sale. Pentru unele lucruri pe care nu vrea să le facă Timotei Hmelniţki,
 334
 doresc să-i fiu ajutor şi să-l înlocuiesc eu, ca să se găsească toată lumea mulţăniită.
   Atuncea coconii s-au bucurat. Unii l-au dus pe Vihovski, alţii s-au întors, aşleptînd pe mire să-şi isprăvească lucrarea pe care o începuse. Cum a băgat însă de samă domnul mire, privind pieziş în dreapta şi-n stînga, că-i lipseşte ceva, s-ia ridicat şi a strigat să-i vie Vihovski. Coconii au poftit îndată în preajma lui pe unii din ceilalţi cazaci, pe Hriţko ataman şi Saşa Popovici, barbaţi în putere, cu musteţi lungi şi cărunte. S-a înfăţişat însuşi vel postelnic Stamiatie. Cînd l-a auzit vorbind subţire, ca un hadîmb ce este, mirele s-a înseninat puţin la obraz şi s-a liniştit. Pe urmă, cind Stamatie Hadimbui a vorbit iar. Timuş a ridicat privirile şi s-a uitiat cu nedumerire la atamanii lui.
   —      Timoşa, a grăit în şoaptă Hriţko ataman, care era mai bătrin ; să ştii că boierul acesta de la Moldova se chiamă mare postelnic şi-i lipsesc trei lucruri, pe care dacă le-ar avea, n-ar putea să fie ce este. Ii lipseşte glas, bărbăţie şi muiere...
   Cei de faţă n-au înţeles malorosieneasca ce se vorbeşte la Pragurile Niprului. Mirele iar s-a uitat pieziş în juru-i, apoi şi-a vîrît în teacă junghiul. Atunci au sosit dulceţuri şi apă rece, laduse pe tablale de argint de cătră aprozi; iar alţi slujitori au înfăţişat straie de atlaz domnului mire din partea măriei sale, poftin-diT-1 în camara lui, ca să binevoiască să se schimbe.
   Vorbeau pe urmă slujitorii că i-au adus lui Timotei Hmelniţki lighean şi apă în ibric. Iar el a luat apa în gură şi a stropit din ea asupra mînilor ; a mai luat iar şi a stropit-o in pumni, dind pe obraz; a mai luat şi a treia oară, întrebuinţînd o parte ; iar cîtă i-a mai rămas a împroşcat-o prin casă, pe duşamele, ferind cu mîna la o parte ligheanul pe care i-1 înfăţişa sluga.
335
Apoi s-a îmbrăcat cu straiele cele nouă de atlaz şi i-a plăcut să se uite multă vreme în oglindă. Din pricina asta a întîrziat la masă. Au venit coconii cu aliai, să-l ridice. Nu s-a dus pînă ce nu l-a scos Vihovski din camară.
   La masă au fost faţă tofT boierii. S-au petrecut îmbielşugate vinuri şi alese mîncări. Dar s-au veselit numai atamanii, care s-au dovedit buni băutori, mai ales Hriţko bătrînul. Cîntau lîngă fereastra deschisă lăutari ţigani; au venit apoi muzicanţi turci, cu ţimbale şi flaute.
   Vel spatar a bătut cu spada domnească în duşumele ; au stat sacaluşurile care zbucneau din cînd în cind afară ; au tăcut muzicile.
   A venit lîngă măria sa, cu pocal de argint, marele, paharnic. A turnat vin, a gustat el întăi, şi a înfăţişat măriei sale băutura.
   îndată mirele s-a plecat la urechea lui Vihovski şi l-a întrebat ceva. După ce ne-am sculat noi cu toţii, s-a sculat şi domnia sa. Vodă a închinat pentru prea puternicul Hmil hatman, dorind lărgirea puterii lui pînă la marginea pămîntului. A poftit sănătate şi voie-bună domnului mire şi a băut din cupă. Atunci a bubuit sub ferestre balimezul cel mare al slujitorilor nemţi. Atamanii s-au spăriat şi au rîs cu voie-bună. Timuş s-a aşezat la locul său, Vihovski s-a închinat cuviincios cătră măria sa şi a ridicat glas.
   —     Măria ta, a spus el, noi toţi cîţi am venit aicea, cu mire tînăr de la Ucraina, pentru cea mai frumoasă domniţă din lume, avem poruncă să înfăţişăm închinare de la hatmanul nostru cel nebiruit, batiuşca Hmil, şi să te încredinţăm pe măria ta că ai prietini buni pe toţi zaporojenii, care vor sta oricind pentru măria ta cu săbiile.
  Asemenea închinare a plăcut prea mult lui Vodă; iar cazacilor le-a plăcut vinul. Cum l-au sorbit, au întins îndată cupele cătră păhărnicei. Atuncea s-au arătat în ogradă, sub ferestre şi pehlivani in straie galbene, cu felurite meşteşuguri minunate.
  La această masă din spătăria cea mare au stătut numai barbaţi ; aşa că domniţa şi-a văzut mirele din locul pe care-1 ştii. Pe cît am înţeles, s-ar fi bucurat întăi văzînd şi auzind pe Vihovski ataman ; dar după aceea şi-a adus aminte că mirele măriei sale e flă-căuaşul cel stricat de vărsat care tace. Vin îi plăcea să beie, însă deocamdată îşi descleşta cu greu fălcile pentru vorbă.
                                                                                            XIII
                                                                    Aid se povesteşte despre nunta domniţei şi despre druştele domnului mire.
     —      Eu ştiu ce vrei tu, a urmat pîrcalabul, poposind o clipă şi simţind in mine nelinişte. Tu nu îndrăzneşti să mă întrebi, însă vrei să afli dacă la acea masă dinaintea nunţii a fost şi pan Iosif Kotnarski. Eu arh să-ţi spun c-a fost. De ce să nu fie ? Mai doreşti să cunoşti dacă era vesel ori supărat. Eu am să-ţi spun că nu era vesel, dar nici supărat, fiind un barbat cu stăpinire asupra sa însuşi. Mai întăi, nici el, nici nimeni de pe lumea asta nu s-a bucurat ca tine de sărutarea miresei. Dacă ar oblici măria sa Vodă una ca asta, îmi închipui că te-ar trimete la ocnă. Nu ştiu dacă domniţa s-ar ruga să te scoată de acolo. Cred că s-ar ruga. Dacă ar afla mirele, te-ar tăia cu sabia. Poate l-ai tăia tu pe el, insă nici atunci n-ar fi bine.
22
337
   Unele şi altele iiind vorbe şi prepusuri, tu mai degrabă decit orice vrei să cunoşti dacă nu s-a întors soarele de la amiază cătră răsărit şi dacă nu s-a cutremurat pămîntul, oprindu-se însoţirea. Nu. Nu s-a intîmplat nimic din acestea şi însoţirea s-a făcut, cu voia lui Hmil hatman, cu nevoia lui Vasilie-Vodă, fără a-i trece prin minte cuiva să întrebe pe fată. Domniţa e un juvaer cu care Hmil împodobeşte pe feciorul său, ca să aibă laudă in lume. La urma urmei şi Vasilie-Vodă cugetă că domniţa a fost aur cu care plăteşte săbiile zaporojenilor, pentru socotelile lui înţelepte. Tu ai zvîrlit in tină floarea de rujă, însă ai dobindit in suflet alta, vie, care are să aducă tinereţii tale mai uşoară tămăduire. Tu singur te alegi cu ceva. Eu înţeleg că şi socotelile lui Hmil hatman şi ale lui Vasilie-Vodă pot fi şubrede ; că pan Iosif rămîne sterp; că nici Timuş nu se alege cu nimica ; şi că acel ataman vorbăreţ cu numele Vihovski poate singur să aibă o bucurie — şi aceea scurtă. Poate chiar pieri înainte de a o avea.
   Nu te tulbura. Păstrează ce ai dobindit in lăuntrul tău şi întăreşte-ţi puterile cu pine şi vin. Lasă vîntul să bată şi femeile să cugete.
   Unii zic să se fi sfătuit atamanii, în noaptea de vineri spre sîmbătă, să lege in aşternut pe Timuş, să-I vire in sac şi să-l ducă In spate la feredeul măriei sale. Dar asta nu cred să fie adevărat.
    S-au burzuluit cazacii la căruţele lor şi au pus mîna pe săbii, intrind cu mare larmă in tîrg, pină la Beilic. Dar nu s-au mişcat pentru mire, ci pentru Domnul nostru Isus Hristos, prinzind pe jidovi de bărbi şi in-grozindu-i, spărgîndu-le şi prădîndu-le dughenile.
                                                                                                          Sîmbătă au cintat lăutari la odăile Doamnei şi duducile au venit la curte să pregătească zestrea slăvitei
338
mirese. S-au întins danţuri in ogradă ; la odăile slujitorilor s-au desfundat poloboacele de vin. Vihovski ataman a trecut cătră un han, lingă biserica Sfîntu Lazăr, şi-a strigat dirj şa, cu mîna stingă în şold şi inălţind dreapta, să se ştie cum că nu se află pe pă-mînt mireasă mai frumoasă decit domniţa Ruxanda.
—   Asta am s-o spun leşilor, zicea el, arătîndu-şi colţii ; şi pe cel ce n-a crede am să-l pălesc in frunte cu buzduganul. Numai o clipă am zărit-o la fereastră şi vreau să se cunoască ce doamnă am dobindit noi pentru Ucraina.
   La glasul lui, au ieşit din odăile hanului druştele pe care le adusese mirele, in căruţele căzăcimii, grămădite sub coviltire. Toate aveau pe ele caţaveici de soboli şi jderi, broboade şi fuste negre, parcă veniseră să fie faţă la o mare întristare. Au prins a striga la Vihovski şi a-1 întreba. Atamanul le-a sfătuit cu bunătate să se întoarcă acasă la ele şi să se suie pe cuptor; nici să îndrăznească să-şi puie obrazurile lor in preajma domniţei, ca să nu se sparie lumea. Atuncea ele au prins a-1 blăstărna şi a-1 ameninţa cu ghia-rele. El s-a dus rizînd să treacă altora vestea.
   Duminică, domnul mire a pus pe el al doilea rind de straie dăruite de măria sa Vasilie-Vodă şi s-a uitat In oglindă şi din faţă şi din laturi, răsucindu-se, ca să-şi vadă dinapoia şi călcâiele. Şi după ce a ieşit de la camara lui, a stat intre atamani şi asauli şi a aşteptat să se arate doamna mireasă cu toF”alaiul ei de jupinese şi duduci. Au coborit din divanul cel mare boierii cu Vodă. Iar mireasa şi mirele s-au închinat unul cătră altul. Au prins a detuna sacaluşurile, a suna muzicile şi a bate clopotele ; şi toată oştimea înşirată flutura cuşmele cu pană. Astfel alaiul a trecut la Sfintu-Neculai Domnesc
22*
339
   O clipă atamanii şi-au adunat nasurile şi mustăţile laolaltă şi s-au sfătuit in privinţa druştelor domnului mire.
   —     Au să vie, a ris Vihovski; să n-aveţi nici o grijă. Am să mă duc să le aduc eu.
   Trebuie să-ţi spun că eu am văzut In viaţa mea multe nunţi. Asta insă a vrut Dumnezeu să fie singura la care mireasa, plecînd fruntea la altar, să audă intăia oară glasul mirelui. Un glas ciudat care atunci se schimba şi era puţintel răguşit. Domniţa şi-a muşcat buza de jos, ca şi cum s-ar fi stăpînit să nu ridă ; apoi şi-a adus aminte că trebuie să plingă ; şi au şi inceput a-i picura din ochi lacrimi pe papucii înalt preasfinţiei sale părintelui mitropolit.
   Nuni au stat, cu făclii inalte de ceară, măria sa Vodă şi luminăţia sa Doamna Teodosia. Au ţinut cununiile ; iar părintele Varlaam a binecuvintat. A poruncit domniţei să se teamă de soţul său şi să aibă de pildă pe strămoaşa noastră Leia in ceea ce priveşte înmulţirea seminţiei.
   Atuncea au pornit iar muzicele de afară, clopotele din turn, sacaluşurile de la Curte, puştile siimenilor şi drăganilor din uliţă. Toate mergeau odată. Şi prostimea, iezită in toate cotloanele, atirnată pe garduri şi clădită pe acoperişurile caselor, striga hol-bind ochii; pină ce s-au rupt nişte streşini şi s-au prăvălit cei de sus peste cei de jos.
   Cu mare alai şi urale doamna mireasă şi domnul mire s-au intors la Curte şi au intrat la masa cea mare in spătărie. S-au întocmit şi mese mai mici in alte încăperi. Iar cind a bătut puşca cea mare a nemţilor, a stat muzica şi măria sa Vodă a primit de Ia marele paharnic pocalul de argint, inchinînd pentru prea puternicul Domn Bogdan Hmelniţki, hatman al
340
 Ucrainei. Au fost şi alte închinări. Şi-au deslegat cu hărnicie unii şi alţii graiurile. Am băgat de samă că Timuş işi păstrează puterea de a-şi stăpîni limba, dînd paharului dulce toate drepturile, ceea ce mi-a plăcut intrucilva. Doamna mireasă a stat liniştită o vreme, aşteptind de la el glas. Cu toate închinările sale imbielşugate, Vihovski priveghea şi a împins cu cotul pe domnul său, indeinnîndu-1 să-şi descleşte fălcile. Deci mirele s-a intors cătră mireasă, spunînd ceva. Cum a auzit acel mormăit neaşteptat, doamna mireasă şi-a pornit iar lacrimile.
   A fost, după cit se vede, o prea plăcută petrecere, la care s-au adaos druştele domnului mire. Băgin-du-se de samă o prea mare întirziere din partea unor femei şi fecioare care se cuvine să fie harnice, a mai pornit după ele un rind de slujitori. Carita cu opt cai albi aştepta de mult lingă Carvasara, iară ele încă nu se puteau hotări să vie, ca să împodobească veselia. Deci s-a sculat Vihovski de lingă Timuş şi s-a dus să le poftească, c-o vorbă tainică de la domnul mire.
   Lingă Carvasara este o crişmă vestită, cu vinars domnesc, unde stă la tejghea văduva lui Pricop ungureanul. Ne-au adus slujitorii veste că de-acolo le-a scos atamanul şi le-a virit una peste alta în carita domnească. Se alia, intre acele druşte, una mai vestită pentru glas şi limbă ascuţită. Cum a coborit din carilă cu cele cinci tovarăşe ale ei după dînsa şi a intrat între jupinesele de la curte, a început a se veseli — m'inunîndu-se pe de o parte de asemenea haine ciudate pe care le poartă pe ele boieroaicele tnoldo-vence, iar pe de alta bătînd in pumni şi indesindu-se In şolduri — cu vorbe foarte potrivite pentru mireasă.
341
   —      Aţi avut şi voi o floare şi v-am cules-o! O singură fată frumoasă este in ţara asta păcătoasă şi v-au luat-o voinicii noştri cu sabia. Ce vă hliziţi aşa şi vă prefaceţf că nu înţelegeţi ? Lua-v-ar dracul şi crăpa-v-ar sulimanul de pe obraz !
   Au sporit şi celelalte druşte cintecele şi vorbele. Hriţko bătrînul şi-a împins la o parte paharul şi a venit să le înduplece.
   —      Haska Karpiţa, hulubiţa moşului, fii cuminte şi le linişteşte. Aşa este cum spui, dar mai bine ar fi să-ţi legi clonţul.
   —      Nu se poate, batiuşca Hriţko, striga Haska, trâ-gînd de pe ea caţaveica ; să nu se fudulească cu straiele lor boiereşti şi să nu se socotească frumuseţile lumii.
   —      Aşa este, hulubiţă, tu eşti cea mai frumoasă, dar trebuie să arăţi că eşti şi cea mai cuminte. Bea un pahar de vin şi du-te de te culcă.
   —      Nu mă duc ! nu mă duc ! striga cu îndîrjire druşca; pînă ce au luat-o pe sus asaulii şi au dus-o.
   Mireasa nu s-a clintit din locul ei, cu bărbia rezemată în piept şi cu fruntea plecată. Iar curtenii se uitau stînjeniţi unul la altul şi rideau intr-un dinte.
                                                                                          XIV
                                                                  Dintr-o sărutare şi o floare rămine totuşi ceva.
    Astfel am petrecut prea frumos noi curtenii lui Vasilie-Vodă. Ne-am îndestulat cu mîncări şi băuturi şi am aşteptat, fără să le auzim, vorbele slăvitului mire. Părea a nu se simţi tocmai la îndămină in straiele de
342
 catifea de Veneţia, pe care i le făcuse plocon măria sa Domnul. Părea că nu cunoaşte nici o limbă dintre cele care se vorbesc sub soare ; nici o înţelegere dintre cele care nasc între tineri, cînd un fecior şi o fecioară stau alături. Mina lui nu ştia să alunece pe marginea mesei, ochii lui nu căutau aceea privire luminată de lacrimi ca de diamante. Asta ţi-o spun nu pentru ca să te liniştesc, ci ca să te fac să înţelegi că plînsul miresei nu era dintre cele hotărite de năravurile şi datoriile muierilor din ţara asta. Se fac a plînge şi in ele ţipă rîsul. Acele picuşuri care cădeau in păhărelul ei de cristal, dacă le-ar fi băut, socot c-ar fi căzut înveninată. Ţiganii lăutari totuşi ii cintau «Taci, mireasă, nu mai plînge», aşteptind să se arate zîmbete de plăcere pe obrazurile .cinstiţilor meseni. Dar cinstiţii meseni ascultau in tăcere şi fără să ridă ; iar unii rideau ca să ascundă altceva. De aceea lăutarii mai ales cătră mine s-au închinat, aşteptind să le lepăd un zlot de aur, căci mai ales eu păream că mă desfătez.
    N-am a-ţi mai spune decit că veselia a urmat in tot tirgul şi la curie. Au chiuit şi au bătut din săneţe cazacii, după care au arătat noroadelor cită sete au războinicii din pustie. Solii şi-au închinat darurile şi au primit altele de Ia măria sa pentru stăpinii lor. Au fost soli de la Matei-Vodă şi de la Racoţi-Voie-vod. Şi au petrecut curtenii toată ziua aceea şi toată noaptea, subt oblăduirea vel postelnicului. Pe acest Stamatie Hadîmb l-au prins înspre zori femeile sluji-torimii intre ploşte şi i s-au ploconit ca unui dregător ce era, insă i-au cintat stihuri necuviincioase ca la o vreme ca aceea, cind mirii erau singuri, despărţiţi de lume.
343
   Cît au urmat desfătările după asta, adică trei zile, Ruxanda a slat ascunsă de soare. Iar joi, Ia al patrulea ceas din zi, Timuş s-a arătat la fereastra iatacului doamnei lui, sprijinindu-şi coatele pe prichici şi privind în ogradă, la curteni şi ostaşi. Atunci a descă-licat In dreptul său Vihovski, şi-a scos din cap cuşma, şi l-a firitisit zîmbind. Timuş i-a răspuns puţine vorbe şi s-a tras îndărăt de la fereastră. O clipă s-a arătat doamna Ruxanda şi atamanul a stat cu capul descoperit, privind-o în tăcere.
   A fost in ziua aceea plimbare cu rădvaneie, intre călăreţi. A ieşit toată curtea, cu măriile lor Domnul şi Doamna şi cu însurăţeii. Era alai întins şi norodul striga din toate părţile. Am mers şi eu calare şi am văzut cum se bucură lumea pentru asemenea ticăloşie. Prostimea de aceea umblă cu pălărie spartă, ca să-i iasă pâ acolo mintea : asta-i o podoabă care nu-i foloseşte ; o leapădă şi stupeşte după dînsa.
   După plimbare a fost altă petrecere la curte şi domnul Timotei Hmelniţki a danţat cu doamna sa în faţa măriilor lor. Lăutarii s-au priceput să cînte Horodinca, după îndemnul lui Vihovski, apoi au stat cind doamna Ruxanda a ţipat, trăgindu-şi piciorul de sub talpa soţului său. Vodă s-a ridicat şi a pus în palma ginerelui său un ban de argint, plată pentru danţ. Timuş s-a uitat la ban, pe urmă in jur, şi n-a ştiut că trebuie să se ploconească şi să mulţămească.
   Ţoale aceste întimplări nici nu era nevoie să ţi le mai înşir, căci tu aştepţi să afli cum a plecat spre Nistru copila măriei sale. A plecat cum se pleacă, intre druştele de la Ucraina. Au stătut alaiurile la Podgorii, sub pădurea Copoului; şi doamna Ruxanda s-a închinat suspinind cătră părintele său şi s-a agăţat
344
 plîngînd de grumazul Doamnei; apoi şi-a ferit cu mîna stingă şuviţele de păr de pe ochi şi tinzînd dreapta cătră ataman, s-a lăsat săltată in rădvan. S-a dus poate pentru o viaţă de om. Astfel se desfoiază
 florile primăverilor.
   Vrei să-mi spui ceva ? a isprăvit dintrodată pîrcalabul.
   —      Nu vreau să spun nimica, am şoptit eu, cu gît-lejul uscat.
   Eram rănit în suflet de împunsăturile necontenit răutăcioase ale unei povestiri care mi se părea că nu
 mai are sfirşit.
   —   Credeam că vrei să spui ceva, Bogdănuţ.
   —      Nu, uncheşule, mă mulţămeam s-ascult... am oftat eu. Socoteam că mai este. Pină la sfirşit poale va fi rinduit Dumnezeu să sune pentru rnine clopotul cel nou. Mi-a plăcut întăi că din viaţa domniţei au ieşit leşii; dar pe de altă parte nu pot fi bucuros că intră cazacii. Pare că este unul care are prea mult dar al vorbirii.
   —      Intr-adevăr, Bogdănuţ, văd că ai fost cu luare-aminte.
   Uncheşul meu a rămas tăcut un răstimp, privind in noaptea neagră ca funinginea, din cer pină-n păduri. Am rămas şi eu gîndiior, mestecind în mine otrava pe care bătrînul mi-o picurase vorbă cu vorbă pînă în fundul fiinţii. Totuşi vorbirea lui fusese întristată; totuşi acel afion care-mi ostenise trupul părea că mi-a deschis înţelegerea. Mă judecam cel mai nefericit dintre muritori, dar simţeam că vine cătră mine o uşurare. O bănuiam şi o aşteptam ; şi acea suferinţă de dragoste ce-mi fusese o pedeapsă se desfăcea, lăsind
 345
 loc mîniei, care şi aceea trebuia sâ se aline. Un lucru îmi era lămurit deplin : că se rupsese pentru totdeauna legătura care mă ţinuse de acea copilă fără simţire şi cu puţină cugetare. Pe cărările stepei, gura ei zîmbea acelui ataman tainic cu numele Vihovski.
    Abia acum lămuream in înţelegerea mea un lucru. Pîrcalabul vorbind despre florile care se desfoinză, nu cugetase la făptura vicleană a Ruxandei, ci la acea bucurie a mea care se deschisese numai o clipă. Atita fusese norocul meu intr-o viaţă.* înaintea mea poate nu mai aveam nimic.
    Mi-am plecat fruntea spre uncheş.
    —   Ce spui ?
    Am tresărit.
    —   înaintea mea poate nu mai am.nimic, uncheşule.
    —     Ascultă, băiete, s-a intors pîrcalabul cătră mine. Are să-ţi treacă şi acest gust de amărăciune, care ţi-a rămas in fundul gurii. Mai este insă ceva, la care tu incă nu te poţi gindi. Trece asta ; trec şi oamenii ca frunzele toamnei; însă nebunia aceea a ta, pe care se pare c-o lepezi călcind-o in picioare, aceea să ştii că rămîne. Puţintel în tine, dar mai ales in cea care s-a dus poate pentru totdeauna. Nebunia aceea se suie poate şi luceşte in stele. Cu lacrimi se va îndrepta spre acea lumină, intr-un veac viitor, un urmaş din singele tău.
    Am închis ochii pătruns de acea suferinţă tainică, pe care o mai simţisem trecind de la uncheşul meu la mine.
    Din întunericul nourilor de deasupra, in tăcerea pădurii, a început să cadă ploaie rară, şoptind în cetini. Mi se părea că mă cufund în trecut şi că acel glas uşor suna pentru oameni care incă nu erau.
346
 XV
                                                          Cînd încep să se surpe munţii cei mari şi încep a se dovedi zădărniciile înţelepciunii.
   Uncheşul meu m-a dus la Soroca. Acolo am început iar o viaţă ca altădată, cu mai puţin zbucium, însă cu mai multe gînduri. Tămăduindu-mă de rana mea, încercam să ridic fruntea şi să privesc ca pe ceva nou depărtarea Ucrainei. Aşteptam să-mi vie ceva dintr-acolo. Deocamdată nu primeam decît veşti tulburi despre năvăliri, prădăciuni şi porunci de alte războaie. De unde veneau aceste porunci nu putea şti nimeni. Nu erau scrise, nu le strigau crainici; dar dintrodată porneau în lungul pustiei şiraguri de călăreţi aplecaţi pe oblincuri şi cercetind depărtarea, cu palma cozoroc deasupra ochilor. Spuneau unii robi care scăpau dintr-acolo şi treceau Nistrul, că Hmil împinsese solii de cazaci şi de tatari de-ai lui Tobai bei pină la smircurile Siberiei şi pină sub munţii Altai, acolo unde stau stăpinii cei adevăraţi ai pământului.
   De acolo s-ar fi ridicat, cu patru sute de ani in urmă, acel Ghinghiz-Han despre care auzisem in Crim, cind am fost la Sefer-Gazi. Nu era in tine-reţa lui decit un bulucbaş sărac, cu puţine căruţe şi cu puţini cai slabi. Nu ştia meşteşugul scrisorii, nici nu-şi închipuia că se întinde o altă lume dincolo de smircurile lui şi de munţi, şi că pe alte meleaguri, unde n-ajungi decit umblînd săptămini şi luni, trăiesc alte noroade, cu obrazuri albe şi cu locuinţi clădite. Cuprinzindu-se din ce in ce mai mult din an in an — după cit imi arăta pîrcalabul — a tot supus grămezile care umblau după vint cu caii şi cu căruţele şi a făcut din capul lui o lege : că toţi oamenii cu faţa in un-
347
 ghiuri şi cu barba rară ; şi care au ochii struniţi spre tlmple ; şi care stau pe cal toată viaţa lor, incit au gleznele încovoiate şi nu mai pot umbla bine pe pămint; şi care ştiu a zvîrli arcanul la o sută de paşi; şi obişnuiesc să mînînce carne crudă frăgezită sub şa; şi pot trage din arc cu arnindouă mînile, şi înainte şi îndărăt, lăsind calul să fugă şi cîrmuindu-1 numai din pulpe; şi care pot lua din zbor cu suliţa un inel de pe pămint; şi care pot călări in picioare pe cal, şi sub pintecele calului; şi care pot umbla fără întrerupere în şa nouă zile; toţi aceştia să se cunoască fraţi; şi să nu-şi fure calul ori muierea, sub pedeapsă de moarte ; şi o poruncă s-o îndeplinească chiar dac-ar fi să piară. Şi orice altă seminţie s-ar afla împrejur, cit pot umbla ei cu caii, s-o supuie cu viclenie, cu fier, cu prigonire şi moarte. Aşa s-au adunat din toate pustiile, roind fără sfirşit, acei mongoli care n-au cunoscut truda şi mila pină ce n-au supus toate seminţiile —■ cetate după cetate şi împărăţie după împărăţie ; întăi kitaii, pe urmă India, pe urmă Vavilonul şi toate ţinuturile turceşti; după aceea Ţara Rusească pină la nemţi şi peste nemţi, pină la veneţieni. După ce au împlinit asemenea poruncă de la Dumnezeu in vremea lui Ghinghiz, acei călăreţi au stătut. Unii au rămas în daturile Asiei, alţii au aşezat stăpinire la Crîm. Insă oamenii lui Hmil şi ai Iui Tobai bei se duc pînă la locul cel vechi, in smircurile sălbatice, şi aduc de acolo pe cei care au inceput iarăşi a flăminzi şi a-şi ascuţi nasul spre marginile pămlntului. Deci sub tîrgurilo leşilor au venit in pradă războinici învestmintaţi numai in piele dubită negru, pe cai mărunţi şi linoşi. Vin, se retrag, se răsucesc şi ocolesc şi iarăşi s-arată; întrebuinţează sabie, suliţă şi laţ, şi dintrodată dau glas înfricoşat; după aceea încep a zvîrli din şpăngi
348
/
 cîlţi aprinşi în streşinile caselor. Cum au supus ţinutul şi l-au pus cu fruntea in ţărină, hanul lor împunge, pe o movilă, incrucişindu-le, două suliţi cu flamuri: acesta-i semn[că se dă oştenilor acel pămînt in pradă trei zile. Iar călugări de-ai lor, îmbrăcaţi galben, vin la saivanul hanului, întind covoraşe şi ingenunchiază pe ele cu luminări in mină şi se închină într-o limbă bolborosită.
   —     Deci, mă învăţa uncheşul, ai putut să vezi cum Dumnezeu împărăţiile ca pleava le vîntură. Pune putere in cel slab şi ingenunchiază pe cel semeţ. Asemenea s-a intiinplat şi cu Hmil hatman, asupra căruia striga cîndva măria sa Vasilie-Vodă că are palmele bătătorite de sapă şi ţărănie. Nu era decît un cazac din Ucraînă, ajuns pisăr al oştirii şi avind in folosinţa lui, din mila boierilor, un tirguşor lingă Cehrin. Iar după ce au început a fi strînşi in chingi şi pedepsiţi cazacii de la Praguri de cătră stăpinirea Lehiei ca să nu mai iasă la război şi-n pradă pe coasta Mării cu şăicile şi dubasurile lor, s-a întimplat să aibă domnii de la Cehrin asupra acelui om din prostime cu .'numele Bogdan Hmelniţki o zavistie şi o duşmănie care i-au îndemnat să-l puie la bătăi şi la închisoare şi să-i hotărască şi osinda morţii. A vrut Dumnezeu să se găsească un prietin care să-l sloboadă din lanţuri şi să-i deschidă loc pe unde să treacă şi să iasă din temniţă. Cum s-a văzut, a stupit in palme, a pus mina pe sabie şi se vede ce'ispravă face, incit acuma numele lui bate asupra Lehiei ca viscolul.
   Aceste pilde ţi le-am dat, zimbea cătră mine pirca-labul, întăi ca să înţelegi de ce a trebuit să treacă Nistrul o domniţă aşa de vestită ca Ruxanda. Al doilea, ca să vezi că, de la nimic, stăpinii din Lehia au scornit ei singuri o silă aşa de cumplită. Au spart un ou
349
 şi a ieşit din ei un balaur care creşte zi cu zi şi-şi înmulţeşte limbile. Al treilea, ca să pricepi că însuşi Vasilie-Vodă n-a avut altfel de minte decit leşii, stir-nind acele seminţii care stau din veci pe cal, cu suliţa şi cu juvăţul. Găsind astfel de meşteşug ca să pornească furtuna, acuma stă cu mirare şi nu ştie cum va opri-o. Se înşală dacă se gîndeşte că preţul pe care l-a plătit cu domniţa e îndestulător. Nu-i decît o arvună. Va trebui să mai plătească, pină la sfîrşitul sfîr-şiturilor, căci împrejurările cele tainic alcătuite de Dumnezeu s-au mişcat. Iată, călăreţii mei care se duc la Domnie şi se întorc de'acolo îmi spun unele lucruri. Ei nu le Înţeleg, însă eu le pot despica, deoarece ştiu mai multe. Cel mai de aproape sfetnic al măriei sale, Gheorghiţă Ştefan vel logofăt, a început să privească din coada ochiului şi să-şi întoarcă urechea îndărăt după ce a trecut pragul. Cit a fost ţara in bielşug şi huzur, toate au stat liniştite. Cum s-au clătit cele rele, se găseşte îndată un vataman care să le călăuzească.
   Lucruri de acestea şi altele îmi spunea uncheşul în zilele de toamnă, cînd ploua îndelung şi se prelingeau neguri pe Nistru.
   —     Aştept şi alte veşti, a adaos el într-un rînd, şi trebuie numaidecît să-mi vie. Dacă faptele sînt, veştile nu pot Intîrzia.
   Intr-adevăr,, după ce au curs ploile multă vreme des-fundind hleiurile şi umflînd puhoaiele, într-o bună zi s-a întors un vînt de cătră Ţara Moscului şi au venit omături pe spulber de furtună. Acele omături s-au amestecat cu glodurile şi s-au prefăcut in grunztiri de fier. După aceea a început a ninge in noaptea Sfîntu-lui Andrei, ca să se astupe urmele lupilor şi strigoilor şi, dimineaţa, m-am deşteptat într-o ţară albă pe care n-o mai văzusem niciodată.
350
t
   Cum s-a butucit cea dintăi pîrtie, s-au auzit într-o zi, nu cu mult înaintea sfintei Naşteri a Domnului Hristos, sănii cu clopoţei, şi au făcut popas boierii de la Iaşi care se duceau la Cehrin cu daruri pentru Doamna Ruxanda şi soţul său şi cu carte pentru Hmil hatman. Din sania din frunte au coborît la Cetate, pentru odihnă, vel spatar Ciogolea şi Ştefăniţă paharnic, nepotul măriei sale Vasilie.
   îndată ce au intrat în odăi la căldură şi şi-au lepădat şubele, pîrcalabul a bătut din palme şi a poruncit slujitorilor să puie la foc, intr-o oală nouă, vin roş, adaos cu miere, cu scorţişoară şi cuişoare şi nu-maidecît să-l înfăţişeze aburind prea cinstiţilor oaspeţi, ca să-l beie şi să-i primească puterea şi căldura pină în fundul mădularelor.
   Foarte mulţămind uncheşului meu, boierii au băut vinul fierbinte şi s-au simţit mai bine. Au mai poftit altă oală nouă, cu alt vin, şi pe loc slujitorii noştri le-au împlinit porunca. Apoi a venit rîndul lor să veselească pe pîrcalab cu felurite veşti.
   Veşti multe n-aveau ; aşa că numaidecît şi-au deşertat sacul. Atunci uncheşul meu a bătut iar din palme.
   —      Domniile voastre aţi isprăvit, a rîs el; eu insă mai am. Mitriţă, dă strigăt la cuhnie să iasă unul afară cu cele două oale care au fost aici şi să le spargă de zid, s-auzim noi din casă. Şi într-o clipeală s-o caute pe a treia s-o umple şi s-o aducă după ce-a începe să sloboadă nouri. Eu socot că a treia are să fie cea mai bună.
   Intr-adevăr, a treia oală a părut cea mai bună ; dar pe urmă lui spatarul Ciogolea i-a venit în minte să cerce şi pe a patra. Cind a fost la a cincea, a început să rîdă, privind cu fudulie in jurul său.
                                                                                                                                                                          351
     —      Am înţeles şi acuma, a zis domnia sa, că oamenii se împart în două : cei care rămîn pe drum şi cei care ajung la capătul drumului. Dacă aş pofti eu acuma să mă sui in sanie şi să mă duc la Cehrin, dumnealui Ştefăniţă paharnic are să-mi spuie că nu-i volnic să se scoale şi să facă doi paşi.
     —      Nu-s volnic, a răspuns Ştefăniţă paharnic, cu limba trudită; însă dacă damnia ta treci Nistrul, pînă î-n ziuă te mînincă lupii ; şi eu te-ajung din urmă şi-ţi găsesc numai ciubotele.
     -— Asta nu se poate, căci nu-i în rînduiala ifirii, s-a împotrivit spatarul; barbatul beţiv nu cade de pe cal şi-l ocolesc şi lupii. Să vie sania la scară, căci eu mă duc în noaptea asta la Cehrin.
     —      Domnia ta du-te la Cehrin, a încuviinţat Ştefăniţă ; iar eu mă duc la culcare.
     Au venit slujitorii paharnicului şi l-au purtat pe braţe în iatac. Iar Ciogolea s-a răzgindit. Mai degrabă a poftit vin alb nefiert, ca să se răcorească de cel roş. După aceea s-a duce şi la Cehrin. Cit despre lupi, se poate pune rămăşag cu oricine că mai degrabă îi mînîncă el pe ei, decît ei pe dînsul.
  Cum a început a bea vin alb, Ciogolea spatar a părut că se limpezeşte şi a început a-şi aduce aminte despre nişte întîmplări tainice din tîrgul Iaşilor.
  —     Nişte întîmplări despre care paharnicul Ştefăniţă habar n-are. Nici nu trebuie să le ştie.
  —     Nu trebuie să le ştie nimeni, l-a îndemnat uncheşul meu.
  —     Ba sînt unii care le ştiu, şi alţii care nu le ştiu, a lămurit Ciogolea.
  Văzînd că uncheşul tace, a mai băut un pahar şi s-a uitat la noi cu mare dragoste.
352
 i
 —      Domniilor voastre pot să vă spun că acei care şliu au jurat pe sfinta evanghelie să nu iafle nimeni pe lume ; iar mai ales să nu afle Vodă, nici oamenii lui.
 Pîrcalabul a încuviinţat.
 —      Nici Vodă, nici boierii. Nici, mai ales, Gheor-ghiţă Ştefan logofăt.
 —   Cum spui ? s-a veselit Ciogolea.
 —   Nici mai ales Gheorghiţă Ştefan logofăt.
 —      Asta aşa-i, a pufnit vel spatar ; Gheorghiţă logofăt nu trebuie să ştie. Nici eu nu trebuie să ştiu. Nici Ion Kemeni, din Ţara Ardealului, nici Diicul spatar din Ţara Muntenească.
 —      Dacă nu ştiu aceştia, apoi ştiu eu, a grăit pîrcalabul, cu mare încredinţare.
 Ciogolea s-a înţepenit, cu ochii rotunzi, şi l-a privit ţintă.
 —   Cum ?
 —   Ştiu eu toate ; şi mai ales ştiu o pildă nonă.
 —   Aşa ? Eu cred că nu ştii nimica.
 —      Bine, dacă ,nu ştiu eu, atuncea ştii domnia ta, cu Gheorghiţă logofăt şi cu Ion Kemeni din Ţara Ardealului.
 —   Nu ştim nici noi, dar pi'lda poftesc s-o ascult.
 —      Bine. S'ubţiază-ţi gustul cu vin, ca să-ţi placă. De o bucată de vreme, de cînd creşte deşteptăciunea pe toate ogoarele şi pe toate imaşurile de-o culeg oamenii şi o pasc dobitoacele, şi se împărtăşesc din ea şi jivinile, nu mai este chip să te ascunzi, şi -pe puţini îi mai poţi în'şela cu vorba. Aşa am auzit astă primăvară, la o margine de dumbravă, cum se ostenea o vulpe să linguşească pe un co.rb, care avea o bucată de caş în clonţ. Corbul şi-a ferit subt aripă caşul şi-a zis vulpei: Ia să mă Ieşi in pace ; nu mai umbla cu
23 — Sacfovannu — Opere 11
353
 asemenea viclenii ; cunosc de la pîrcalabul Soroceanu povestea lui Esop. Du-te Ia măria sa Vasilie-Vodă, căci măria sa încă n-o cunoaşte. A vrut să i-o spuie pîrcalabul, dar măria sa nu l-a ascultat.
    Ciogolea, tulbure de vin, a stat puţin cu capul strîmb privind într-o parte -şi strîmgînd din buze. A prins a se minuna.
    —     T-ţ-ţ! ai auzit domnia ta un corb grăind ? Eu nu cred una ca asta.
    —   Totuşi am auzit.
    —   Vorbea de Vasilie-Vodă?
    —   întocmai precum am spus.
    —     Atuncea-i mare poznă. însă eu fiind aşa de beat, socot că n-am înţeles bine. Potrivit ar fi totuşi, cinstite pîrcalabe, să nu spui povestea asta şi lui Şte-făniţă paharnicul.
    —     Nu i-o spun, căci eu numai pe domnia ta te socotesc vrednic s-o asculţi.
    —     Aşa este, a încuviinţat cu înduioşare spatarul ; cu toate că nici eu .n-am înţeles tocmai bine; însă eu sînt un om de credinţă şi de cuvînt. Dacă şi domnia ta eşti ca mine, apoi aFlă că a venit vremea să se întoarcă, în Ţara Moldovei, o stăpînire din os de domn vechi pămîntean. Poţi să-i spui şi corbului domniei tale asta, numai ŞteFăniţă paharnic să nu afle.
    Uncheşul meu s-a mirat, nepricepind cu desăvîr-şire nimic. Atunci spatarul Ciogolea s-a trudit să-l înveţe că acel os de domn vechi pămîntean, tocmai de la -Alexandru-Voievod cel Bătrin, e Gheorghiţă vel logofăt. Nici atunci pîrcalabul n-a înţeles şi Ciogolea s-a arătat prea supărat, începînd din nou ia-1 învăţa şi sporindu-şi învăţătura cu pahare de vin, pe care le împingea cătră pîrcalab şi după aceea le trăgea la sine şi le deşerta tot el.
354
   Astfel am aflat, in acea noapte de iarnă, că prorocirile uncheşului meu sînt în mers. După ce s-au desmelecit de vin oaspeţii noştri şi au plecat, cu slujitori şi arme, pe pîrtia dreaptă, în pustia lupîlor,- am stat de vorbă cu uncheşul şi l-am întrebat dacă nu se duce să vestească măriei sale primejdia care-1 ameninţă.
   —     Băiete, mi-a răspuns el; ascultă să-ţi spun altă pildă, pe care n-a povestit-o Esop. într-un rînd stăteau la malul bălţii, în vreme de noapte, nişte ţărani proşti şi sfătuiau ifeluri de feluri despre căpcăuni şi vîrco-Iaci. Sus în cer şi jos în fundul bălţii, stră'lucea luna plină. Cum grăiau ei, a sosit un asin de la păşune şi a început să se adape. Pe cînd îi curgeau lui de pe bot ifărîmături de aur, s-a intîmplat să înceapă sus, la luna di,n cer, 'întunecime, adică eclipsis. Pe loc, ţăranii au pus mîna pe furci şi au omorît pe asin, căci mînca luna ; după cum se şi vedea. Deci arătîndu-i-se lui Vasilie-Vodă faptele şi adevărurile, eu am să fiu ca asinul. Chiar cînd le judec şi 'le arăt, tot eu sînt vinovat, căci, în nacazuri, omul are nevoie să găsească
o  pricină. După cum s-a vă.zut, dacă n-aş fi vorbit de primejdie, Kalga han şi Hmil hatman n-ar >fi venit asupra Moldovei.
   —  Atunci ce-i de făcut, uncheşule ?
   —     Nu-i nimica de ifăcut, Bogdănuţ, decît să-mi plec fruntea la pămînt. Acolo-i linişte.
   Aceste vorbe aşa le-a rostit uncheşul meu încît au răspuns pină în inima mea şi m-am înfiorat. De ele mi-am adus aminte cu multă vreme după aceea.
   După Bobotează, solii măriei sale Vasilie-Vodă au trecut înapoi de la Cehrin şi s-au oprit iar, la vin roş, fiert cu scorţişoară. Numai cît Ciogolea spatar a fost cu multă luare-aminte la pahare, stînd cuviincios şi
23*
355
tăcînd. Chiar după ce a ospătat ou îmbielşuigare şi a fost nevoit să adaoge mîncării ceea ce i se cuvine, îndată punea mina la gură, apoi işi mîngiia barba domolindu-şi vorbele pe care le-avea' într-însul. Pe departe şi cu meşteşug a cercat să vadă dacă ne-adu-cem cumva aminte de nişte poveşti şi de nişte isopii. Nici eu, nici uncheşul nu nc-aducearn aminte de nimic, ceea ce i-a făcut plăcere deosebită. Ca să ne arate cît ne iubeşte pentru asta, ne-a spus veşti .de la Cehrin.
   —     Măria sa doamna Ruxanda, zicea el, stă ca o crăiţă pe un jilţ aurit, in casele lui Hmelniţki. Ridică un deget şi cazaci! se închină în ‘faţa măriei sale. Cînd spune ceva cu .glas subţire, Hmil stă şi o ascultă rîn-jinci cu plăcere, apoi îşi pune mînile la piept şi pleacă fruntea. Chiar cî,nd se îmbată, prea rar o suduie.
   —     Ba mie îmi place Timuş, a adaos cuvînt Ştefăniţă paharnic. Cit stă lingă doamna sa, nu mai îndrăzneşte să beie nici horilcă, nici vin, căci nu-1 sufere. Numai cînd se duce la tabără, îşi îndeplineşte şi legea asta a cazacilor. Iar după aceea, cum ajunge în starea de mînie şi de fală, hotărăşte să-şi facă datoria de barbal după datina Ucrainei. La ruşi, după nuntă, numaidecît nevasta trebuie să tragă soţului său din picioare încălţările, iar el trebuie s-o bată, ca să-l cunoască de stăpîn. Iată, au trecui cinci luni şi încă nu-1 cunoaşte de stăpîn.
   Ciogolea rîdea şi făcea cu ochiul.
   —     Este acolo un ataman cu numele Viihovski, a adaos el, care o păzeşte şi zi şi noapte. Dacă ar fi nevoie, ar trage sabia chiar şi asupra lui Timuş.
   —     Am auzit şi am şi văzut, a vorbit uncheşul. Acel cazac e un banbat cu credinţă şi cu iubire pentru Doamna lui ; deci işi va primi simbria.
356
   Uncheşul a întors capul spre mine, să vadă dacă nu-1 pîndesc cu duşmănie.
   —     Care simbrie şi ce 'fel de simbrie ? a tresărit Ştefăniţă paharnic.
   —     Eşti văr drept al măriei sale şi poţi să m-apuci de piept, a răspuns zîmbind pîrcalabul, dar vorbele mele nu pot feşteli o faţă domnească. Atamanul işi va primi simbria care i se cuvine, de la domnul său, deci trebuie să-şi gătească din vreme pomenile şi parastasele.
   Boierii a'U prins a rîde iar eu am oftat, mulţămind in sine-mi tincheştilui pentru acest judeţ.
   In primavara acelui ian 1652, pîrcalabul a început a se uita la mine cu zîmbetul lui cel strîmb. Incălicam prea des pe un cal mărunt şi roib, însă cu umblet foarte iute, şi mă duceam să văd cum se încheie dumbrăvile Nistrului şi s-aud cum cîntă cucul abia sosit de la ţara Eghipetului. Cinta singuratic şi mîhnit, ca di,ntr-o mare depărtare a anilor, aşa cum a cînlat şiragurilor de tinereţi de la impărătiiele cele de demult pînă la fetele mazililor care stăteau subt ocîr-muirea pîrcalabului. Mă întovărăşea Mitriţă ; şi el mă ducea pe nişte cărări ştiute de dînsul la poieni ascunse, unde prinsese puiul cel de căprioară. Era într-un loc
o  pădurărie, unde totdeauna se vedea ieşind fum. In altă parte o vă'găună ş-un şipot unde s-auzea cite-od'ată un cîntec subţire. Tinereţa mea simţea plăcere şi-n aerul curat, şi-n miresmele celor dintăi flori şi-n cîntec ; şi cu o viclenie neîncetat nouă, simţurile îmi dădeau hrana imbielşugată a anilor mei. Din durerea mea cea veche irni răminea ceva care nu era lipsit de plăcere. lini cîştigam din ea şi învăţătură, cunoscînd iubirea veşnică şi în acelaşi timp trecătoare a unei fete : avea un nume frumos, pe care I-am uitat. Vicleniile pe
357
care le deprindearn nădăjduiam să le întrebuinţez cînd va fi sosit vremea pe care tot o mai aşteptam.
   De la Ucraina încă n-aveam ştiri. Aveam în schimb de la Iaşi. Uncheşul îmi dăruise straie nouă, bucu-rindu-se de sănătatea şi de plimbările mele, şi se pregătea să se ducă la 'Domnie, să cerce a spune măriei sale cum a auzit .grăind un cerb. Dorea numai să vadă trecute sărbătorile Paştilor. Dar chiar in preajma sărbătorilor s-a împrăştiat în ţară vestea despre isprava lui Gheorghiţă Ştefan vel logofăt.
   In soliile lui la Ardeal şi la Ţara Muntenească, acest boier vrednic îşi agonisise bune înţelegeri pentru planurile sale, Vărsase şi ughi de aur lui Kemeni Ianaş pentru 'husari şi lui Diicul spatar pentru levinţi. Avea tovarăşi credincioşi şi în jurul măriei sale, însă prea buni băutori de vin şi prea vorbăreţi.
   Se apropia Armindenul, cînd moldovenii obişnuiesc a minca miei fripţi tâlhăreşte în gropi cu jar şi a bea vin-pelin. Se scot mesele la verdeaţă, sub streşină de pădure, şi lăutarii cîntă de se varsă dulce zvon în toate văile. La această zi, obiceiul este a sc încura caii, iar mai ales a se intrece din pahare. Mare laudă dă acest neam biruitorilor şi-i cinsteşte pe beţivii care-şi păstrează cumpăna pînă la afîrşît. Deci Gheorghiţă Ştefan vel logofăt, ştiindu-1 pe Ciogolea spatar luptător la întrecerile Armindenului, s-a temut că iar a spune unora şi altora felurite vorbe. A grăbit lucrul său, trimeţînd cărţi unde trebuia, şi s-a hotărît să lepede în Iaşi şi pe spatar, şi pe fratele acestuia, şi po Ştefan serdar.
   Lucrurile temeinice se fac cu oameni tăcuţi, aşa că în preajma Floriilor, i-a căzut veste de. la Bogdana, unde jupineasa domniei sale zăcea bolnavă şi trăgea
358
să moară. într-un suflet a alergat la măria sa Vodă Vasilie, tînguindu-se pentru asemenea nacaz şi ce-rînd deslegare să plece numaidecît; poate-a mai apuca-o în viaţă, să se ierte cu dînsa şi s-o lese să freacă împăcată în lumea cea de veci, unde ne vom duce cu toţii.
   Cu aşa glas supărat a grăit, vărsî.nd lacrimi, încît măria sa Vasilie s-a înduioşat şi i-a poruncit să plece numaidecît.
   Cum a ieşit vel logofăt din valea Şiretului şi a apucat calea muntelui, pe Trotuş în sus, a şi început a bizîi zvon.în ţară despre oşti de la Ardeal şi de la Ţara Muntenească.
   Atunci, de spaimă, văzîndu-se lepădaţi, Ciogolea spatar şi fratele său Gavril au slobozit iglas şi căzînd la genunchii măriei sale, au mărturisit taina.
   Abia în ceasul acela a înţeles Vasilie-Vodă ceea ce ştiau de mult corbii de fa Soroca. Umflîndu-şi glasul cu minie, a răcnit ca un leu in divan şi a trimes sub satîrul igealatului pe Ciogoleşti. A dat poruncă la slujitori să-şi gătească săneţele şi să-şi ascută săbiile ; a rinduit crainici care să cheme oameni de pretutindeni in leală ; a trimes vestitori la satele dc răzăşi şi de mazili ; a norun’cit rugăciuni în te.ate mănăstirile şi privegheri neîntrerupte la ctitoriile măriei sale ; şi a nădăjduit că, ajutîndu-1 Dumnezeu, va izbîndi să slărme măselele vicleanului. în acelaşi timp şi-a adus aminte şi de unele vestiri şi prorociri ale pîrcaîabului Soroceanu, găsi.ndu-le peste fire de ciudate.
   —    Astfel Cel înţelept şi Atoateştiutor, a cuvîntat măria sa in divan, imi vădeşte cele bune şi cele rele. Pa voi toţi cei credincioşi şi cuminţi vă cuno.sc, căci aţi ascultat cuviincios şi aţi îndeplinit cu credinţă.
359
 Cei eu limbă neliniştită să se teamă însă, căci vorbele lor s-au potrivit prea mult cu înţîmplările. Unii au mărturisit pă'ginilor cele ce s-au petrecut la Rezina. Alţii s-au împotrivit la încuscrirea noastră cu prea puternicul Bogdan Hmelniţki hatman. Acuma sabia hatmanului va cădea greu asupra neprietinilor noştri. Vom şti să plătim unora viclenia, altora prostiile.
   Pîrcalabul a stat pc loc, dîndu-şi samă că înţelepciunea măriei sale e primejdioasă.
   —      Ascultă, băiete, mi-a zis el, pregătindu-şi căruţele şi slugile pentru cale lungă. Muntele cel nalt se năruieşte mai degrabă decit chibzuiam eu. Tu fii cu luare-aminte şi dă trupului meu hodină la Schit, după ce asinul îşi va fi primit pedeapsa nelegiuirii lui.
   —      Uncheşule, i-am răspuns eu cu supărare, întîmplarea cu vel logolăt poate să fie păgubitoare pentru măria sa, însă n-are legătură cu noi. Ne ducem, ne pustiim in munte şi aşteptăm. Nădăjduiesc că măria sa Vodă va ieşi biruitor; atunci va înţelege adevărul şi-şi va schimba vorbele.
   Bătrînul m-a cuprins lingă sine, rîzînd, cu faţa slăbită.
   —      Ai dreptate să vorbeşti astfel, băiete, m-a certat el cu blîndeţă. Tu eşti ca via, care-şi întinde lăstarii pretutindeni, acoperind şi biruind totul. Abia la urmă, cind toată această putere a căzut veştezită, din lamura soarelui se alege puţintel vin. Acuma tu ai în tine acea tinereţa fără moarte pe care am avut-o şi eu. Din nacazurile dragostei tale ai ieşit tot tare. Tu nu poţi Înţelege nici lucrurile în sine, nici sHrşitul lor. Află că ceea ce va fi cu mine nu e o întîmplare singuratică ; şi de ea mi eşti legat numai tu. Noi to.ţi — şi măria sa Vodă Vasilie, şi vel logofăt Gheorghiţă cu
360
 ■V
 fol neamul, şi cazacii din Ucraină, şi toţi cei care au fost dintru început — sîntem amestecaţi î,ntr-o nuntă care va mai dura. Au dănţuit la dînsa de două ori latarii lui Kalga ; mai dănţui zaporojenii lui Hmil hatman. S-amestecă Ţara Muntenească şi Ţara Ardealului. Vin în petrecere şi leşii. Asta, Bogdănuţ, e nuntă domnească şi ţine lung. Bătrînii rămin în urmă şi cei tineri se duc cu dînsa înainte.
   Ascultă, băiete, a urmat el, tu ia pe Mitriţă şi porneşte cu el la Domnie. Infăţişează-te la măria sa şi spune-i c-ai venit să-l slujeşti cu sabia, după a mea poruncă. în vremea asta, căruţele cu slujitorii mei vor ajunge la adăpost în munte, la Schit. Iar eil stau aici la datorie, pînă ce te vei întoarce tu. Doresc să n-aibă dreptate nebunii, adică cei care se bucură de schimbări. Orişicuin va fi, să ne plecăm frunţile şi s-aşteptăm judeţul lui Dumnezeu.
   :După porunca uncheşului, i-am sărutat mina şi am purces spre Iaşi cu Mitriţă.
   Am luat cu mine numai schimburi uscare şi arme. Mitriţă purta şpangă. Eu aveam un arc scurt, pe care mă deprinsesem a-1 încorda cu săgeţi subţirele cu vîrf dc aramă. Aveam în cucura de la oblînc patruzeci de săgeţi. Pe lîngă şpangă, slujitorul meu avea buzdugan. Pentru vălmăşag eu aveam sabia, dăruită cu doi .ani în urmă de uncheş. Tmi venise deci vremea să ies de sub mîna bătrînului şi să slujesc singur. Eram bucuros de asta şi am uitat curind de întristarea pîrcalabului, rămas singur la Cetate. Vremea era strălucită, cu desăvîrşire nepăsătoare de războaie, înflorind ceas cu ceas.
   Cum am trecut Prutul, m-am alăturat de pilcuri de boieri din ţinutul Botoşanilor, care grăbeau cu slu-
                                                                                                                                                                       361
 I
jitorii lor Ia şleaihul cel mare din valea Moldovei. Umblau întruna zvonuri de oşti ale lui Gheorghiţă Ştefan dinspre Focşani şi Trotuş şi Domnia se grăbise a-şi adăposti o parte din averi spre munte. Ştefă-niţă paharnic primise de la măria sa poruncă să aibă in grijă a scoate din Cetate de la Neamţ alte odoare grămădite din vreme acolo. Deci drumul Romanului trebuia păzit. Toţi acei boieri de la ţinutul Botoşa-
i  nilor mi-au vestit trecerea în grabă a lui Stamatie Hadîm'bul postelnic la Hmil hatman.
     Fiind tînăr şi buiac, m-am lăsat dus de vînt şi de alţi coconi nebuni ca şi mine. Nu m-am grăbit la scaunul Domniei, ca să îngenunchez Ia măria sa Vasilie-Vodă. Am socotit slujba mea mai folositoare unde-i primejdia, unde chiar măria sa dăduse poruncă de apărare. Pe lingă asta erau şi popasuri bune la acel drurri domnesc, pe care eu întăia oară le cunoşteam, cu vin bătrîn şi hangiţe tinere. Aş putea spune că două zile de umblet mi-au fost numai o incintare, pină ce am văzut lucind turlele bisericilor din tîrg de Ia Roman.
                                                                                                  XVI
                                                                        La căpătâiul morţilor arde făclia sufletului lor şi stau de pază Dumnezeu şi un morar.
     Despre întimplările iuţi ale acelor ceasuri ini-au rămas în amintire destule lucruri : toate au fast însă copleşite de o bătaie de aripă a morţii, care m-a dobo-rît iarăşi, ofilindu-mi inima.
                                                         Umblam fără grijă între coconii aceia prea vorbăreţi. Mă înfrăţisem cu unii din ei. Le eram drag şi
362
t
mă ocroteau la mîncare şi băutură, pe Ia vornicii de prin sate, ori la hanuri cu nume bun. Eram ca prigoria care se lasă legănată de soare şi pluteşte sticlin-du-şi penele.
   Cum iam trecut de tîrgul Romanului, localnicii au prins a da veste anumită de oştire ungurească. Ştiau că suie in susul Şiretului şi că unele pilcuri au ajuns nu departe de acolo. Aveam între noi cîrmuitori cuminţi ; mai ales ne bizuiam într-o barbă căruntă a lui Sandu Catargiu. Adevărat că din acea 'barbă ieşeau şi doi ochi bulbucaţi şi un glas gros şi plin de mînie. Cum s-a aflat de pîîcuri ungureşti, barba s-a întors cătră Iaşi, ca şi cum ar fi vrut să se închine. Coconii au stat din vorbă şi şi-au pipăit săbiile. Pe urmă unii iau poposit la nişte budăie subt un deal, ca să-şi adape caii. Alţii au tras pită şi brînză din desagii de la oblînc.
   —     Ţineţi caii şi lăsaţi mîncarea, a strigat cu aceeaşi minie barba căruntă, holbîndu-se. Călăreţul trebuie să-şi păstreze pină sara pintecele deşert şi dobitocul vition.
   Cum a strigat asemenea cuvinte, s-au şi arătat călăreţi pe clina prăvălatică. Erau doi, unul după altul. Unul fugea înainte, sprinten. Celalalt in urma, la o sută de paşi, bătindu-şi calul cu pana săbiei. Iar mai în urmă chiuiau după dînşii, în limbă străină, husari unguri. Doi dintre aceştia se apropiau cu fiecare copcă lot mai mult de cel care-şi bătea calul şi întîrzia.
   Unii dintre tovarăşii mei i-au cunoscut pe dală. Cel din frunte a şi sosit in dreptul nostru, lipind :
   —     Scăpaţi-1 pe lacomi. Şi-a lăsat la Roman caii lui şi ia încălicat cal de olac,
363
    —     Acesla-i Alexandru Coslin, işi vorbeau unul altuia coconii ; şi celalalt e lacomi, valavu! de aprozi. , Au pus mina pe arme şi au săltat cu caii Ia drum.
    Cei doi care-1 ajungeau pe lacomi au bălul asupra lui din pistoale. La a doua păreche          de focuri l-au
 ■ doborît. A lunecat într-o      parte din   şa şi a     rămas
 atîrnat intr-o scară, cu picioarele crăcănate şi mînile răstigni le. Calul a abătut peste cîmpuri.
    Cum ne-au zărit, ungurii au slrîns Iriiele, au ocolit în scurt şi au întors. Cei de pe deal s-au învîrtejit mai repede ; cei doi de pe clină, cu pistoalele goale, au poticnii, înlîrziind. Am auzit lingă mine pe Mitriţă slobozind un fel de răcnet subţire parcă se mira. Roiibul meu cel mărunt şi-a repezit înainte botul, fu-rindu-mi dintre degete frîul, şi pînă să-l stăpînesc, era în goană asupra husarilor, lîngă tovarăşul Iui, pe care Mitriţă îl mîna drept       în primejdie.  Fără     să-mi
 dau bine sama ce fac, am         scos arcul  în faţă     şi am
 ales o săgeată din curară. Mi-am adus aminte, nu înţeleg de ce, de istorisirile uncheşului cu războinicii lui Ghinghiz-Han, care trăgeau cu arcul în toate felurile. Am tras asupra celor doi, Fără să nemeresc. Mitriţă urma să ţipe cu mirare. Am mai pus o săgeată în strună şi am tras iar fără izbîndă. Tovarăşul meu şi-a încordat deodată braţul ridicindu-se în scări, şi a aruncat şpanga. Clonţul de fier a trecut printre
                ..........părînd în cremeni. Am tras a
                                                                                                                                                    :înd fugarii treceau dealul. Am n picior din faţă, sub genunchi, fruntea înainte, calul a rămas ncrucişale sub pîntece. îndată ului şi l-am cules de-o aripă,
            i la vale, unde ne aştepta rîzînd jiu.
   co
   CD
   CO
 reţi. j. 362
  Lingă acea barbă s-a alăturat îndată alta, a Iui Alexandru Coslin stolnic. Amindouă m-au învăluit şi m-au îmbrăţişat.
  —     Aşa viteaz îmi place şi mie, striga Catargiu. Iar coconii mă băteau cu cuşmele. Făceau bine că mă răcoreau de fierbinţeală. Rîdeam şi căutam să-mi dau samă cum am putut prinde pe ungur. L-am prins bine, cuigetam eu, cu oarecare ajutor al lui Mitriţă^ Mai ales ţipătul lui mă împunsese şi mă repezise. M-am uitat la el pe furiş. El nu rîdea. Stătea de vorbă cu ungurul, mai mult in semne ; uneori se strimba, ca să se Iacă mai bine înţeles; şi tot îi dădea să mînînce dintr-o bucală de pită. Dar ungurului nu-i era foame. Respingea pita cu mina, iar Mitriţă o mînoa singur, închipuindu-şi că hrăneşte şi pe prins.
  Boierii şi coconii se veseleau, privind. Apoi barba a rostit cu multă cuminţenie poruncile care se cuveneau şi ne-am întors iarăşi pe drumul pe care venisem. Nc-am întors călărind cihiar cu mai multă iuţeală. Drumul nu mai era al nostru tot. Avea şi alţi stăpîni, cu pistoale. Şi venea şi sara.
  Vremea de noapte aduce popas. Deci, închipuin-cîu-ne că husarii se opresc, noi ne-am împins caii mai departe, ca să punem între noi şi duşman cît mai multă vreme şi să pulem vesti de sîrg pe măria sa.
  —     Aşa fac boierii războaiele, mormăia Mitriţă. Noi ne bizuim mai mult pe labele noastre ; ei se bizuie mai mult pe cai. Dacă ne dă măria sa un zlot pe ungur, apoi avem bani de cheltuială.
  Apropiindu-mă de scaunul Domniei, mi se părea că trebuie să mă arăt semeţ şi c-o mină in şold, ca să mă privească lumea de la ferestre şi din cerdacuri. Am aflat insă îndată că tîrgul e pustiu. Slujitorii
365
domneşti de Ia mănăstirea Balicăi se lăudau că ei au aiîlat mai degrabă decît noi veşti de la unguri şi chiar de la munteni. Deci măria sa Vasilie-Vodă, cu boierii şi cu unii din tirgovfeţi, s-au mişcat spre Prut.
   —   Foarte bine, a încuviinţat barba cea căruntă.
   Mitriţă se arăta cu totul .nedumerit. Atuncea eu
i-am lămurit că măria sa Vasilie-Vodă nu fuge. Dim-.potrivă, vrea să bată răz'boi. A luat cu sine slujitorii toţi; şi darabanii şi drăganii, şi siimenii şi nemţii, neuitînd puştile. Stau în jurul lui toţi boierii, care de care cu sabia mai grea. S-au adunat şi gloate în leafă, după obiceiul pămintului, cîtă frunză şi iarbă.
   —     Atuncea de ce nu stă aicea, ca să se bată ? se mira Mitriţă.
   —     Nu sta, după cit înţeleg de la bărbi şi de la slujitori, am răspuns eu, ca să nu se pîrjoiească iarăşi tîrgul. Abia l-au clădit din nou oamenii, din topor şi din bîrne şi acum iar să ardă ? Pe urmă, mai bine este sa bată război lîngă apa Nistrului, pentru că dincolo-i ţara lui Hmil hatman.
   Asta era o cuminţenie a măriei sale şi a dregătorilor, care mie mi-a plăcut. Mitriţă mormăia că nu-i place; ştia că de Ia malul Nistrului poţi zvîrli cu căciula şi stupi în Ucraina, însă, la noi la Soroca, asemenea cuminţenie are alt nume.
   Totuşi s-a supus şi a urmat să-şi ducă ungurul în juvăţ şi legat pe cal, nădăjduind să cîştigc pe el bani de cheltuială.
   Am umblat pe urmele măriei sale din popas in popas, pînă ce l-am ajuns la un sat ce se chiamă Potîr-nicheni, în drumul Hotinului. Cum ne-am amestecat cu oastea Domniei, am aflat alte zvonuri decît acele care ne sunaseră nouă la urechi. Noi veneam cu ştire că logofătul Gheorghiţă Ştefan ar fi apucat scaunul
366
\
Iaşilor ; iar aicea unii spuneau că slujitori orheieni de-ai vicleanului au şi purces în căruţă pe vlădica Ghedeon de Ia Episcopia Huşilor, ca să vie să-l miruiască şi să-l binecuvinteze, la Sfintu-Neeulai Domnesc, pe Gheorghie Ştefan-Voievod. Se aflase chiar că Gheorghie Ştefan-Vodă primeşte slujitori cu lefi mai bune decît la alte Domnii, şi iartă slujbe trecute, la alţi domni. Noi mai oblicisem pe drum cum că Hmil hatman numaidecît va să repeadă pe feciorul său Timuş, cu oaste de frunte, ca să vie în sprijin lui Vasilie-Vodă. Dar slujitorii rîdeau. Ei aflaseră că Timuş nu vine în Ţara Moldovei decît cînd s-or coace cireşele, plăcîndu-i domniei sale, ca şi cucului, prea mult aceste roduri.
   Aflînd măria sa Vasilie-Vodă de războiul nostru, adică al meu şi al lui Mitriţă şi de izbînda ce avusesem, a dat poruncă să fim aduşi înaintea slăvitei sale feţe. Ne-am înfiinţat numaidecît, eu înainte iar slujitorul meu îndărăt, cu robul. Cum m-a văzut, măria sa Vasilie-Vodă m-a cunoscut şi s-a bucurat.
   —     Ha-ha ! tu eşti, Sorocene ? Tu ai săvîrşit asemenea ispravă ?
   Am îngenunchiat la măria sa fără frică. Se aflau de faţă, sub cortul deschis, pe lîngă boieri de credinţă, şi Boj, căpitanul de lefegii, şi căpitanul de darabani Gara. Stăteau rezemaţi .în săbii şi mă priveau zîmbind.
   —     Milostive Doamne, am zis eu cu smerenie, am făcut ceea ce se cuvenea, pentru stăpînul meu, după poruncile pe care le-am primit de la pîrcalab.
   —     Care pîrcalab ? a tresărit Vodă, privindu-mă pieziş.
   —     Uncheşul meu, pîrcalabul de Soroca, luminate Doamne.
                                                                                                                                                               367
 — El te-a trimes ?
 — El m-a trimes în slujba măriei tale.
 Vodă a tăcut puţin. S-a uitat la boieri şi la căpitani cu mirare ; in urmă s-a întors cătră oşteanul lui Ke-meni, după aceea iar a venit cu privirile spre mine.
 —      Am auzit că l-au doborît cu pistoalele pe lacomi.
 —   Aşa, milostive Doamne.
 —   Şi numai tu ai ieşit asupra lor?
 Eu am tăcut. Ungurul de lîngă Mitriţă, pe care noi îl cunoşteam mut şi tîmp de pe drumul Romanului, deodată a început a grăi moldoveneşte, încît am răsărit spre el ca spre un duh necurat.
 —      No, că vrednic fecioraş de domn, a strigat el. Numai domnia sa şi cu sluga au îndrăznit a veni asupra noastră.
 Mitriţă l-a privit urît şi I-a pălit cu colul.
 —      Măi nebune, i-a şoptit el ; ai început a grăi ? Hm ! pîn-acuma era ungur... a lămurit el măriei sale.
 —      Am fost în leafă la Kemeni Ianoş, s-a amestecat iar robul ; dar acum mi-i voia să am alt stăpîn.
 —      Vrei să intri în leafă la mine? s-a veselit Domnul.
 —      Apoi da, ca să nu mă vîndă fratele ista al meu pe-un ban de aur. De aceea am şi tăcut pînă acuma. După război îmi iau paralele ce mi se cuvin şi mă întorc iar la ciobănie.
 Măria sa Vasilie-Vodă s-a mirat de aceste vorbe şi i-au plăcut. Ne-am veselit şi ne-am mirat şi noi. Apoi măria sa a poftit să afle cum a fost întîmplarea şi a întrebat şi pe mocanul cel viclean cele ce dorea să ştie. M-a bătut pe umăr.
368
   —     Ascultă, Sorocene, rni-a grăit cu bunătate măria sa ; întîmplarea asta ca toate a fost orînduită de Dumnezeu. Şi tot rînduită este şi cartea pe care am să ţi-o dau la mină, porundndu-ţi să te cobori la Soroca, întru întîmpinarea uncheşului tău.
   M-a bucurat porunca îără să o înţeleg.
   —     Stamatie postelnic, a urmat măria sa, n-a putui trece la Cehrin. Spune că l-ar ii slătuit pircalabul să nu treacă. Iar eu am avut nevoie să vestesc pe cuscrul meu. Deci am poruncit să-mi fie adus Ştefan Soroceanu, să-şi deie samă. Tu du-te cu această carte pe care ţi-o dau la mînă şi rrii-l adă ca pe un prietin, înţeleg că Stamatie l-a pirit cu duşmănie. Dar Dumnezeu dă pe faţă adevărul.
   Acuma pricepeam. Am sărutat mîna lui Vodă. Luminăţia sa a poruncit pisarului să aşle_arnă pe hîrtie, cu pana, aceste vorbe: «Noi Vasilie Voievod, poruncim să nu cuteze nimene a aduce vătămare credinciosului nostru boier Ştefan pîrcalab de la Soroca».
   Am strîns hîrtia la sîn şi am cerut învoire măriei sale să mă grăbesc. Am încălicat în grabă cu Mitriţă, lăsînd luminăţiei sale, în dar, robul nostru.
   —     Auzi, a dracului cioban, mormăia Mitriţă pe cînd ieşeam afară din tabără. Tace, se uită pe sub sprîncene şi învaţă a vorbi omeneşte. Se chiamă că am prăpădit un zlot.
   Eu îmi făceam socoteală că am cîşligat in schimb viaţa uncheşului.
   Am intrat fără înlîrziere în drumul Sorocei, făcînd popasuri oriunde găseam slujitori şi oameni de rînd. Ii întrebam întruna de veşti din jos, aşteptînd cu stringere de inimă s-aud rostind numele pircalabului. Ascultam veşti după veşti, ba de la tîrgul Iaşilor, unde se aşezase în scaun şi împărţise dregătorii nouă
24
369
măria sa Gheorghiţă Ştefan ; ba de la unguri şi de la munteni, care aveau de răscumpărat nacazuri multe de la măria sa Vasilie-Vodă ; ba de la Hmil hatman care mişcase o samă de zaporojeni şi repezise poruncă grabnică la cei mai tari atamani de la Pragurile Ni-prului. Cum s-or aduna împrejurul lui Timuş, trec de-a dreptul cu caii prin Nistru şi după ce suie la ces-talalt mal, trag săbiile şi nu se mai opresc decît la Iaşi. Aşa că domnia lui Gheorghiţă Ştefan-Vodă se arăta trecătoare şi noroadele trăgeau tot cătră Vasilie-Vodă, nădăjduind leafă, dobîndă şi scutire de dabile.
   A doua zi am început a afla veşti despre pîrcalab.
   Spuneau unii că l-ar fi găsit Stamatie Hadlmbul cu scrisori de la Gheorghiţă Ştefan-Vodă şi de la Kemeni. Alţii, că însuşi Vodă Vasilie i-ar fi simţit viclenia. Alţii, că l-ar fi pîrît fraţii Ciogoleşti înainte de a-şi pune capetele sub sabia călăului. Alţii, că Ştefăniţă paharnic l-a apucat de grumaz şi-l duce legat în căruţă la măria sa, unde-1 aşteaptă fără întrebare şi judeţ osinda. Alţii, că s-ar fi supărat pe el Hmil hatman pentru felurite vorbe purtate din hotar în hotar şi Vodă il chiamă pe pîrcalab la el, ca să-l ocrotească.
   Ştefan Soroceanu pîrcalabul era barbat cunoscut de mult în toate ţinuturile Moldovei. Şi unele din vorbele lui le purtau oamenii din gură în gură. Umblau pe sama lui şi cuvinte pe care nu le spusese niciodată. Privirea lui răutăcioasă şi zîmbetul lui într-o parte nu prea plăceau multora dintre boieri. De unele vorbe de ale lui făcea haz prostimea ; de altele se veseleau curtenii. Cum s-a zvonit de ridicarea lui Gheorghiţă Ştefan cu oşti, pîrcalabul ar fi spus cum că începe de acuma hăituiala lupilor. Cind s-a aşezat
370
Doamna Teodosia în Cetate la Suceavă, tot el ar fi zis că a intrat lupoaica cu puii la ghizunie. Pe boieri li tălmăcea pîrcalabul cum că petrec pe măria sa cu cinste la hotar şi pe urmă se ploconesc cu smerenie, se încălărează şi grăbesc să se întoarne cătră domn tinăr. Cu ochiul de cătră Nistru pling şi cu cel de cătră Iaşi rîd. Alţii sînt mai harnici şi se întorc de pe acuma la casele lor, să-şi caute sub divan papucii. Numai prostimea e cu credinţă. Se duce la Vasilie-Vodă, ca să primească lefe. îndată ce vistierul le-a lepădat o simbrie, ţăranii incep a se scărpina după ureche şi se duc peste noapte la domn nou, ca să găsească acolo parale mai bune. La asemenea iepuri, bun domn a fost asemenea lup.
   Unii rîdeau şi spuneau o ghicitoare, la focurile de popas:
   —     Dă, Doamne, două domnii, să mîncam doua simbrii.
   Spuneau şi alte prostii şi zicale, care stătuseră, în vremea stăpînirii lui Vasilie-Vodă, la clocii, iar acuma ieşiseră din găoci şi fugeau prin lume.
   Cum e în astă-sară, la Mişcoreni, am aflat că-1 aduc pe uncheşul meu slujitori cătră Hotin, la măria sa. A doua zi m-am sculat foarte de dimineaţă şi am pornit întru întîmpinarea lui, cu Mitriţă, pregătin-du-mi în mîna stîngă cartea Domniei. îndată am prins din gura oamenilor un zvon, întăi nelămurii, cum că l-ar fi ajuns pe uncheşul meu, din urmă, cazaci de-ai lui Timuş şi l-au ridicat, să-l ducă la stăpînul lor. Pe urmă, dinlrodată am înţeles, că uncheşul meu s-a oprit pe cale şi trebuie numaidecît să mă grăbesc eu singur cătră dînsul, deoarece el nu mai are putere să vie cătră mine. Slujitori de-ai Hadîmbului
24*
371
şi de ai paharnicului Gheorghiţă l-ar fi despoiat de banii pe care-i avea asupra lui şi de unele odoare care-i mai rămăseseră şi cu care-1, aduceau. Am întrebat dacă pot găsi pe Stamatie postelnic şi pe paharnic să le arăt cartea domnească. Oamenii nu puteau şti dacă acei dregători au îost cu uncheşul meu. Alţii spuneau că Hadîmbul a trecut în Ucraina şi paharnicul Ia Hotin. Pîrcalabul a rămas singur la o margine de sat, prădat şi lovit. Acel sat, Drobuşor, nu mai era depărtat de mine decît cale de două ceasuri, cînd am aflat vestea. Ne-am împins caii cu repeziciune şi am ajuns la o margine de crîng, pe un tapşan. subt un deal cu moară de vînl în vîrf.
   Era o vreme lină de primavară. Lîngă măcieşi înfloriţi, cîntau cu hărnicie păsărele mărunte. Morarul din deal coborîse Ia tapşan şi sta neclintit lîngă un trup de om acoperit în întregime c-un lăvicer vrîstat negru şi roş. Era un moşneag uscat cu bărbuţă albă. Pusese în iarbă, între flori de păscute şi loporaşi o tătărcuţă în care ardea o făclioară.
   Cînd am descălicat, păsărelele au tăcut, apoi an sfîrîit din aripi cătră moara de sus. Moşneagul s-a mişcat ca şi cum ar fi vrut să-şi apere mortul. M-am repezit în genunchi şi am dat la o parte lăvicerul. Pîrcalabul stătea cu faţa în sus, privindu-mă fără zîmbet, cu ochii îngheţaţi. Tîmpla slîngă îi era zdrobită de o lovitură de buzdugan ori de muche de topor.
   Abia am putut îngîna :
   —  Uncheşule 1
   Mi-am aplecat fruntea spre pieptul lui, simţind în mine un deşert al spaimei. Nu puteam încă plînge.
   —  Ce s-a întîmplat, uncheşule? am întrebat.
   Pîrcalabul a tăcut, urmînd a mă privi din noaptea
lui încremenită.
372
   —     Ce-a fost ? am strigat eu cătră moşneag, ame-ninţîndu-1 cu scrisoarea lui Vodă. Spune-mi ce-a fost. Ai aflat ? ai văzut ?
   —     Am văzut... am'văzut... a prins a se tingui morarul. c,u voce puţintică.
   —   Spune. Altfel le pun şi pe tine alături.
   —     Spun, de ce să nu spun ? Nu vă supăraţi pe mine, căci nu sînt cu nimica vinovat. Au stătut aici slujitori domneşti în popas, avînd cu ei pe acest boier. Au poruncit să le dau făină. Le-am dat făină. Au aprins foc şi au gătit niîncare. Cum ospătau, iaca vin din urmă cazaci. Erau cu ei şi doi boieri moldoveni, dar au rămas deoparle. Asaulul a venit cu patru zaporojeni la foc şi a întrebat, ploconindu-se, dacă acel boier care merge cu slujitori la Domnie nu-i cumva pîrcalabul de la Soroca. — Ba el este, au răspuns slujitorii. Iar acel boier pfrcalab n-a spus nimica. Nici s-a veselit nici s-a întristat. — Domnia ta eşti acel pîrcalab ? a întrebat asaulul. — Eu sînt, a răspuns boierul. — Apoi dacă eşti domnia ta, noi avem poruncă de la stăpînul nostru Timuş, a zis asaulul, pe care trebuie numaidecît s-o aducem la îndeplinire. — Care poruncă ? a întrebat boierul. — Ai să vezi numaidecît, a răspuns asaulul. — Bine. a primii pîrcalabul, şi a oftat încrucişindu-şi mînile pe piept. Asaulul a făcut semn şi zaporojeniî de lîngă el au lovit dintrodată pe boier cu toporaşele, în ceafă şi la tîmplă. L-au lăsat »şi s-au dus. Slujitorii Domniei i-au luat ce au crezut ei de cuviinţă, bani şi scule. Am rămas numai eu cu măria sa şi i-am adus această făclioară. Sufletul ia dintr-însa lumină şi poate trecc prin vămile întunericului, la Dumnezeu.
   Bătrînelul vorbea cu un glas moale, dar fără nici o întristare. Eu aveam în mine ceva, ca şi cum inima
373
mi-ar fi fost ghemuită intre clonii de spini. Mi se golise fruntea de orice fel de gînd. înţelegeam numai că nu pot plînge şi nu pot face nimic. Cînd am întors ochii in laturea mea, unde auzeam un fel de zgomot ciudat, am văzut pe Mitriţă ştergîndu-şi cu putere şi necontenit obrazul potopit de apele ochilor lui femeieşti. In acelaşi timp smîrcîia cu putere şi pyfnea. Amesteca din gură, într-un ţipăt stăpînit şi scheunat, sudălmi împotriva vrăjmaşului. M-am uitat la el cu mirare — mirat mai mult de pustiul din mine. Pe loc a început a trage cu minicile minteanului, într-o parte şi-n alta, pe obraz şi pe ochi.
   —     Stăpîne, mi-a vorbit el, cu alt glas, liniştit; nu-1 putem lăsa pe măria sa aici. Trebuie s-aducem un preot, să-i cetească o moliftă, după aceea îl ducem la odihna lui pe care a poruncit-o.
   —     Aşa este, A'litrită. Pîn-acolo-i loc depărtat. Ar tiebui să-l ducem la Schit.
   —     Ştiu, măria ta. Să-l ducem acolo. Trebuie chiar să-l pornim fără întîrziere, să nu vie neprietini să-l caute.
   —   Nu mai au ce-i lua, Mitriţă.
   Flăcăul nu mi-a răspuns. Şi-a tras pe sprînccne cuşma ; apoi a lepădat-o. S-a intors la cai şi le-a legat frîiele de o răsură*înflorită. Şi-a scuturat de pe mînici şi straiul de şiac, a venit la moşnegel şi l-a tras după sine, punîndu-i întrebări şoptite şi dîndu-i porunci.
   Eu am rămas singur cu uncheşul privindu-1 în tăcere. Cîtcodată mă miram că nu i se arată pe obraz zîmbetul lui strîmb. Stam cu aceeaşi inimă înghim-pată şi cu aceeaşi secătuire a întregii mele fiinţi. Cînd s-au întors tovarăşii mei, atn început a mă mişca şi eu, dîndu-le ajutor. Preotul din sat nu era acasă.
374
  —   Nu-i nimica, zicea Mitriţă ; avem noi călugăr la
Schit.             •
  A întins pe iarbă al doilea lăvicer. Deasupra lui au adus şi au aşezat cu grijă pe pîrcalab în lung, înfăşurîndu-1 strîns în pături. L-au legat şi într-al doilea lăvicer şi au cusut cu ţepuşi toată această alcătuire. Sarcina au purtat-o la drum şi au întins-o într-o cărucioară, sub fîn. Mitriţă ia dus calul lui între hulube. I-a scos şaua şi celelalte halaturi şi le-a grămădit lîngă mort. I-a potrivit calului hamuri de frîn-ghie şi cerc. A rupt o nuieluşă de sînger, şi-a ridicat de jos cuşma, şi-a tras pe mînici minteanul şi s-a arătat gata de drum. A întors spre mine obrazul:
  —     Stăpîne, dă creştinului acestuia un ban de argint pentru cărucioara lui; dă-i şi un bănuţ pentru lumînărică ; şi să nu mai stăm pe loc.
  Am pus în palma morarului plata. El a primit-o închinîndu-se şi sărutîndu-mi mîna. A suspinat o vorbă pe care n-am înţeles-o. Am încălicat şi m-am luat după cărucior.
  Flăcăul umbla pe jos, îndemnîndu-şi calul cu văr-guţa de sînger.
  Am mers aşa pînă-a doua zi sara, cu puţine popasuri. Rupeam în dinţi, din mers, pastramă şi pită. Popririle le făceam mai mult pentru cai şi alegeam locuri cu izvoare, ca să ni se potolească arşiţa. Am umblat pe drumuri cotite, abătîndu-ne din şleahuri. Cum am ieşit dincolo de apa Moldovei, nu mai aveam frică de slujitori ai lui Vasilie-Vodă. Lumea îşi vedea de treburi şi popii îşi ascuţeau penele de gîscă, pre-gătindu-se a însemna în ceasloave domnia cea nouă, cu toate semnele ei. Mai ales un semn neîndoielnic era ştiut: că se arătaseră pe cîmpivri, în acea prima-vară, ţistari fără număr.
375
  Am intrat noaptea sub brad şi ne-am călăuzit drumul cu cetini aprinse. Intr-o tîrzie vreme, cînd s-a suit jumătate de lună asupra codrilor, am chiuit din deal pădurarii şi ei mi-au răspuns buciumînd. La miezul nopţii am intrat la Schit şi am dat jos povara noastră, sub pridvor. Fără întîrziere, fratele Filip s-a suit în turn şi clopotul cel nou de la Liov s-a auzit bătînd o singură dată în dungă, prelung, întăia oară. Am stat ascultind pînă ce s-a stins zvonul şi am scos pe pîrcalab din stnînsoarea lăvicerelor.
  Chiar în acea noapte pădurarii au alcătuit sicriul, pe cînd noi ceilalţi stăteam în priveghi' iar cuvioşia sa monahul Agapie cetea din carte vorbe de mîngîiere. Cînd a răsărit soarele aurind florile din poieni, am deschis gropniţa din mijlocul bisericii şi am zidit pe uncheş în cotlonul lui. L-am închis cu cărămidă şi var. Iar chihaia şi doi din feciorii lui au sunat din cornuri, vestind şi ei singurătăţilor trecerea din viaţă a stăpînului. Muierile pădurarilor boceau afară stînd în genunchi pe iarbă, cîntînd şi legănîndu-şi capetele.
  Abia cînd s-a isprăvit îngropăciunea, şi mi-au căzut braţele în lungul trupului, m-a înjunghiat o durere pe care de mult o aşteptam. Mi s-a suit sîngele în ochi, cu lacrimi. Am început a rupe de pe mine straiele şi a striga împotriva ucigaşului. îmi spuneau pe urmă oamenii că urlam întruna :
  —     Să n-am somn, să n-am hodină, pină ce n-oi plăti moarte pentru moarte.
  Atîta am ţipat, pînă ce-am răguşit; atîta m-am scrijelat cu unghiile, pînă ce mi-am sîngerat tîmplele. Mitriţă m-a cuprins în braţe stăpînindu-mi mînile şi m-a virit în biserică la altar, ţinindu-mă sub patrafirul călugărului. Au venit slujitorii şi muierile lor, ca s-asculte cetania monahului. Apoi s-au pus lîngă
376
mine, din a dreapta şi din a stînga, Mitriţă feciorul şi fratele Filip, au ingenunchiat şi mi-au sărutat mînile, jurînd să nu cunoască nici ei pace, pînă ce n-or răscumpăra sirigele pircalabului. Abia atunci spun ei că mi-ar fi căzut capu-n piept şi m-aş fi lăsat moale în braţele lor zdrobit de trudă crîncenă.
                                                                                           XVII
                                                                       Aici se arată sfatul pădurarilor de demult.
   Pe după Sînpetru, cînd prind a se micşora zilele, s-a suit din vale de la Schit fratele Filip pînă în plai, la stîna lui Coman, unde petreceam eu, să se încredinţeze că mi s-a urcat iar roşaţa in obraji. Stăteam acolo de cum ieşisem din friguri, avînd tovarăş pe Mitriţă. începuseră să-mi miroasă straiele a fum şi a caş. Mă hrăneam cu lapte de capră roşie, după porunca lui Coman baciul, şi cu jintiţă fierbinte. Simţeam iar cum suie din pămînt în toate încheieturile mele putere.
   Ascultam clopotele oilor în funduri de rîpi. Priveam de pe ţancuri, cătră miazăzi, depărtări aburite, îmi veneau plutind pe cetini, cotind pe văi, de la Schit, sunetele de cornuri ale pădurarilor mei. Acum erau pădurarii mei, de cînd uncheşul mă lăsase singur în această lume. Nu făceam decît o treabă în tot lungul zilelor, împreună cu Mitriţă. Mă deprindeam să trag fără greş din arc şi mai ales să azvîrl o suliţă cu miner scurt căreia ii zicem şpangă. Intru această din urmă îndeletnicire, tovarăşul meu dovedea destulă putere şi mă aţîţa întruna să mă iau cu el la întrecere.
377
Filip m-a găsit repezind intr-o tisă bătrină acea armă cu boldul de fier şi coadă sprintenă de brăduţ.
   îmi îndoiam mijlocul îndărăt, cumpănindu-mi mîna dreaptă. Şpanga se ducea vijiind în trunchiul uscat. Mitriţă îşi scutura pletele rîzînd. Şi eu şl el aveam încredinţarea, încă nedesluşită, că această jucărie a noastră avea o socoteală şi un ţel.
   —     Poftesc sănătate la codru tînăr, a zis fratele Filip inchinîndu-şi comanacul pînă la picioarele mele.
   —     Bine-ai venit, frate Filip, am răspuns eu. Spune-mi veşti din lume, căci în această sălbătăcie n-aud decît tălăncile oilor şi buciumele.
   —     Pentru asta am şi venit, măria ta, mi-a întors cuvînt Filip. întăi te-am căutat la stînă, dar acolo n-am găsit decît pe Coman care dormita la foc. L-am întrebat unde-i stăpînul. Mi-a răspuns că se bale în suliţă cu trunchii cei bătrîni, aici in poiana asta. — Las’ să străpungă trunchii, moş Comane, i-am dat eu învăţătură, căci va veni vremea să străpungă şi om.
—  Care om, Filipe ? zice. — Este un om, moş Comane, numai unul singur pe lumea asta şi va binevoi Dumnezeu să ni-1 scoată în faţă, cînd va ţine stăpînul nostru suliţă în mîna dreaptă. Baciul a stupit în spuză şi a făcut: Aha.! Dar el e un prost şi nu ştie despre ce-i vorba.
   —  Aha ! am lăcut eu şi cu Mitriţă odată.
   Am început a rîde tustrei; însă eu simţeam cum se zbîrlesc înlăuntrul meu ghimpii unor vechi dureri şi mînii. M-am dus să-mi iau şpanga şi m-am întors cu fruntea în piept şi dus pe gînduri.
   M-am aşezat pe un colţ de stincă, in marginea ripii. Mi-am intors o clipă ochii spre o pajură care a fulgerat vijiind într-o rarişte de molizi. Veştile din lume stă-
378
teau lingă mine ; părea că le poartă Filip în taşca lui de piele. Le aşteptam cu întristare.
   —   Spune, Filipe.
   —     Măria ta, întăi şi întăi trebuie să dau samă că am fost la acel meşter zugrav de la Iaşi din ograda bisericii papistaşilor şi am luat icoana stăpînului nostru pe care l-am avut. Am plătit cinci ughi, după cum fusese tocmeala. De la Curlea Domnească, sănătate. Slugile au azi un stăpîn şi mîni altul. Pe unul îl aduc ungurii, pe altul îl aduc cazacii. Dacă nu s-ar afla Dumnezeu deasupra tuturora, ar fi stingerea lumii. Cînd a venit întăi măria sa Gheorghiţă Ştefan, a tăiat un rînd de oameni ; pe alţii i-a iertat. Cînd apoi s-a întors Vasilie-Vodă, a împărţit iertare tuturor, însă Timuş, ginerele măriei sale a săvîrşit atîta răutate, să-l pomenească douăsprezece rînduri de prunci care încă nu s-au născut.
   Măria ta nu te uita aşa la mine, căci eu nu-s vinovat pentru faptele lui.
   —   Spune, Filipe.
   —     Acel ginere din ţara căzăcească, stăpîne, are, după cit înţeleg, in briul lui un răbuş. întăi şi întăi l-a însemnat pe pîrcalab. După ce l-a adus pe măria sa Vasilie-Vodă şi a dat voie cazacilor să iasă in pradă asupra br.eşlei neguţătorilor, s-a aşezat la mănăstire la Galata şi a poftit la sine, pentru sfat de taină, pe pan Iosif pisărul. Pan Iosif s-a grăbit să răspundă la asemenea poftire şi cinste şi a incăiicat, suind la mănăstire. Acolo s-au ploconit înaintea lui cazaci slujitori şi l-au dus la arhondaric. La uşa chiliei unde găzduia Timuş, l-au oprit. Alţi cazaci care stăleau acolo, au scăpărat din săbii şi intr-o clipă l-au răsturnat pe lespezi desfăcindu-1 în bucăţi şi-n sînge. Auzind căderea trupului şi sunetele fierului, feciorul Iui Hmil a
 379
ieşit, rizind. Era cu părul zbîrlit şi cu obrazul buhav. A lepădat paharul cu băutură şi a tras de la cingătoare răbuşul, să mai cresteze un potrivnic al său. El ştie de mult câ şi pan Iosif a strigat împotriva lui, poftindu-i să rămiie mai bine acolo, la dînşii, intr-un stuh, decit să vie mire la Moldova. După ce a crestat al doilea semn, a minat răspuns lui Vasilie-Vodă să nu se supere prea mult şi să binevoiască a-i trimete macar doi boieri Cantacuzini, pe Toma vornicul şi Iordachi vistiernicul. Are a le spune şi lor cite o vorbă. Vasilie-Vodă a plecat cu obidă fruntea şi i-a curs din ochi venin. După aceea s-a ridicat strigind că nu va suferi niciodată o tiranie ca aceasta. Că el pune trupul său înaintea boierilor lui de credinţă. Iar Toma vornicul şi Iordachi vistiernicul, înfricoşindu-se de răbuş, stăteau mai mult prin pivniţi şi veneau la divanurile Domniei noaptea, intrind cu straie schimbate, ca nişte cerşetori, pe poarta cea mică a drăganilor, din dreptul odăilor Doamnei.
   Am întrebat ca de departe
   —  Vra să zică, l-a tăiat pe Iosif Kolnarski ?
   —  L-au hăcuit cazacii cu săbiile, stăpine.
   Mi-ain amintit că-i dorisem şi eu cindva moartea.
Acuma mă gîndeam la el ca la un prietin prăpădit şi-1 vedeam aev^e în mine cu ochii lui blînzi şi faţa pălită de mihnire. L-a ucis tot acel demon din pustie cu obrazul ciuruit şi stacojiu şi cu fălcile totdeauna scriş-nind.
   —  Ce s-a mai intimplat, Filipe ?
   —     S-au mai intimplat şi altele, stăpine. După ce m-am întors, eu, am trimes pe feciorul cel mai mare al lui chihaia Macovei, să meargă el in lungul ţării, după oşti. Acuma s-a intors. Am venit la măria ta să
380
te poftesc devale, la sfat. S-auzim ce spune el şi să vedem ce-i de făcut. Cum vei porunci, aşa vom lucra.
   Mitriţă s-a bucurat dintrodată de veste bună. In mine, bucuria a crescut itjai încet, ca un jar care arde înăbuşit, tinzînd cătră aer. înţelegerea lucrului era de mult in mine. Stătuse întunecată de slăbăciune şi de boală. Acuma sporea, ajungînd şi ea la lumină. Toate cîte mi se intimplaseră in zilele căderii unche-şului meu îmi rămăseseră tulburi, îmbucătăţite şi rupte. Nu le mai puteam rindu'i in amănunte. Dar strigătul meu de zdrobire, cînd juruisem moarte ucigaşului, copleşea totul şi subt el se aşezau cele trecute şi cele viitoare.
   Am coborît la Schit; am ajuns la inserat; am găsit pe chihaie cu cei şase pădurari stînd la un foc de vreascuri, înaintea cerdacului de la arhondaric. Se aşezaseră de jur împrejur, pe trunchiuri şi bolovani. Lăsaseră locuri şi pentru mine şi tovarăşii mei. Erau curat îmbrăcaţi, cu pletele pieptănate şi unse, cu capetele descoperite. Cornurile le aveau la un şold ; tăş-tile Ia altul ; baltagurile pe braţe.
   Cînd m-am arătat, s-au ridicat toţi in picioare şi mi s-au închinat. Apoi s-au aşezat la locurile lor, in tăcere. M-au privit cu luare-aminte, pînă ce am venit la locul meu.
   Monahul Agapie era intrat la rugăciune, in bisericuţă. Chiliile încă n-aveau aprinse lumini. Un vînt uşor suna pe virfurile brazilor. Din cînd in cind creştea cătră noi zvonul de la Duruitoare.
   M-am sfiit de tăcerea acelor oameni cu obrazurile neclintite. Am întrebat:
   —   Ce este ?
   îndată s-a şters la gură chihaia Ghinea Macovei şi mi-a răspuns :
381
   —     Măria ta, se chiamă că s-a întors din ţară feciorul meu Pavăl, care-i pădurar şi el aici cu noi şi se află de faţă, lingă mine. El arată cum că Vasilie-Vodă a intrat cu război la Ţara Muntenească, dar s-a intors de-acolo cu ruşine, rămînind biruinţa a lui Matei-Vodă. Dumnezeu s-a pus şi împotriva măriei sale şi împotriva lui Timuş, bătîndu-i in obraz cu sloată şi grindină, la I-linta. Au trebuit să fugă călări, ca să-şi scape vieţile. Asa, pierzind acel război, Vasilie-Vodă a cătat a lăsa şi domnia, ajungindu-l din urmă, cu alte oşti, măria sa Gheorghiţă Ştefan. Acuma războiul, după cit s-aude din om în om, se mută la Cetatea Sucevii. Acolo stă închisă măria sa Doamna Teodosia cu averile şi i-au sosit cazacii intru ajutorinţă. Iar Gheorghiţă Şlefan-Voievod, cu leşii şi ungurii, bate cetatea cu puştile, dar pe cazaci nu-i poate scoate din gropi.
   Chihaia a tăcut, mingîindu-şi cu dosul mînii mustăţile cărunte.
   Am întrebat:
   —  M-aţi chemat ca să-mi spuneţi asta ?
   Chihaia a tuşit încet.
   —     Da, .măria ta. Spun oamenii cu oare a grăit Pavăl cum că feciorul lui Hmil hatman, cum şi-a adus zaporojenii, le-a şi dat drumul să prade sfînta mănăstire Dragomirna. Au luat odoarele, au ucis pe boierii şi pe neguţătorii adăpostiţi acolo, au ruşinat femeile şi jupînesele.
   —  Ş-acuma unde-i Timotei Hmelniţki ?
   —     Acuma-i îngropat şi el cu cazacii lui, la Cetatea Sucevii. Iar împrejur stă oastea lui Gheorghiţă Ştefan-Vodă.
   —     M-aţi chemat ca să-mi spuneţi că-1 putem găsi acolo ?
382
   —   Da, măriia ta.
   Chihaia a tăcut. Pădurarii ceilalţi au oftat, diar au rămas neclintiţi. Asupra obrazurilor lor jucau umbrele şi luminile focului. Cu înţelegerea deplină, mi-a venit şi un fel de bucurie sălbatică a nădejdii.
   —      Măria ta, a grăit iar chihaia, noi n-am uitat cu-vîntul pe care l-ai spus cînd am coborît în gropniţă pe stăpînul nostru cel vechi. Boala pe care ai avut-o nu s-a putut uşura decît cu rugăciunile părintelui Agapie. Şi să ştii că nu se poate izbăvi, decît dacă-ţi plineşti jurământul. Dumnezeu l-a scris în cartea sa şi stăpînul nostru, pe ceea lume, aşteaptă săvirşirea lui. Noi am băgat de samă că, atîta vreme cît ai stat pe plai n-ai contenit să-ţi pregăteşti braţul. Acuma ştiu c-ai să porunceşti să ne ridicăm, să luăm baliagurile şi să venim după măria ta.
   —      Aşa este, am poruncii eu. Dumnezeu îl dă pe ucigaş în mîna noastră. Am eu şi alte vechi răfuieli cu dînsul.
   Pădurarii s-au sculat din locurile lor şi s-au închinat la această poruncă. Iar 'Chihaia a sunat din corn de trei ori, cu bătăi grabnice de limbă, ca să ştie muierile de pe cele şapte pripoare să pregătească trăistile cu merinde.
   După ce s-a spiart sfatul, Mitriţă a trecut la cai, iar Filip mi-a scos straiele de catifea şi pieptarul de zale de pus dedesubt, şi sabia ; iar lingă ele a aşezat arma mea, cu care mă deprinsesem a bate in trunchiuri, sus pe pliai.
   Mi-am tras ciubotele cu pinteni de fier, mi-am rîn-duit toate pe mine şi mă pregăteam să mă las într-un cot, ca să fur puţintel somn pînă în zori-de-ziuă, cînd am simţit că se frămintă afară, deasupra codrului, stihiile.
t
                                                                                                                                                                                                                         383
      Am ieşit în cerdac înfiorat de nelinişte. Vuitul spo-, rise şi acuma suna ca valuri de ape. Nourii se îmbulzeau din asfinţit spre creştetul bolţii, venind cu mare repeziciune. Sub perdelele lor, in fund clipeau globuri de foc. Brădetul, lovit de tresăriri şi vîrtejuri, bufnea, pîrîia, în sfărîmări de ramuri, ca şi cum ar fi ţipat. Tunete şi trăsnete s-au amestecat în 'căldarea văii. Apoi deodată vîntul s-a alinat şi nourii s-au rupt în potop.
      Stam privind cu uimire în întuneric, aşteptînd să văd, in cunună de flăcări, pe judecătorul cel din veci al oamenilor. Mă umileam in sine-mi, intrebîndu-1 cu toată inima. A trecut cu mărire, in nouri şi-n fulgere. A rămas ploaia, curgînd din zăgazuri rupte.
      In bisericuţă se aprinseseră lumini şi zăream prin uşa deschisă umbra monahului purtîndu-se în preajma altarului. Pe urmă a rămas nemişcată, în rugăciune; am~văzut-o pe un colţ de zid, ingenunchiată. Cind s-a aliniat ploaia şi s-a dus după puterea dumnezeiască acolo unde mai făceau semne ochi de foc, părintele Agapîe a ieşit in pridvor, aplecindu-se pe parmaclîcul unei firide şi privind in răsărit ceru! spălat, îmbujorat de lucirile zorilor. In aerul curat şi liniştit, se auzeau pîraiele ploilor zgomotînd pe trepte de rîpi.
      Monahul şi-a întors făptura înaltă şi uscată cătră mine. Intăi s-a ploconit, apoi şi-a ridicat din umbră barba argintie şi obrazul pălit. Mi-a spus cu glas stîns, care a ajuns, însă, pînă la urechea mea :
      —     Domnul Dumnezeu porunceşte puhoaielor din munte să iasă la cîmpie.
      Astfel, la răsăritul soarelui, am ieşit cu Filip, cu Mitriţă şi cu pădurarii mei. Eu şi cu flăcăul ne aveam caii noştri de la Soroca. Tot astfel şi F'Iip. Dar pădurarii încălicaseră pe nişte căluţi care umblau slobozi prin poieni şi se apărau singuri de lupi cu copitele ne-
384
    potcovite. Enau lînoşi şi cu cozile încîkite de scai ; aveau ochii spărioşi şi vicleni; săreau cu tuspatru picioarele odată în laturi ca nişte capre. Cu toate acestea purtau cu vrednicie trupurile mari ale stăpînilor lor, cu buzduganele de rădăcini pîrlite, eu şpăngile, cu topoarele cu coadă lungă, cu trăistile încărcate şi con-tăşurile. Pădurarii mei umblau şirag unul cîte unul în urma chihaiei; toţi purtau cuşme grele de oaie aplecate pe ochi şi aveau plete. Se uitau cu supărare, fiecare în spalele celui dinaintea lui şi aveau în ei sălbă-lăcia singurătăţilor de la Schitul Pîrcaliabului.
                                                                                           XVIII
        Bogdămiţ Soroceanu mărturiseşte cum şi-a împlinit jurămîntul viefiî Iui; după aceea, ieşind din peşteră, a regăsit pe uncheşul său cel de odinioară.
    Am intrat în valea Moldovei şi lam mers toată ziua. Am trecut în valea Şomuzului şi am făcut popas la iezerul cel mare al Călugărului, o poştă depărtare de Suceava. Acolo am descălicat la moară şi am stat de vorbă cu oameni care veneau din sus. Măria sa Gheorghiţă Ştefan-Vodă se afla în preajma Cetăţii, cu Kon-draţki leahul şi cu Kemeni Ianoş. Primise ajutor şi de la Cazimir-Crai opt sute de nemţi cu patru puşti şi o pivă mare. Cu ceea ce avea măria sa pînă la venirea nemţilor cu meşteşugurile lor, dăduse mare dezghin şi strinsoare căzăcimii, de nu-i mai lăsa să iasă din şanţuri şi ajunseseră să-şi roadă caii morţi. Iar cum a sosit Dinof polcovnicul, au pus nemţii de au aşezat la loc puştile şi piva, într-un pisc deasupra drumului, care coteşte din tîrg pe sub Cetate ; şi au prins a stupi glon-
25 — M- Sadoveanu — Opere II
385
 ţuri de-i ajungeau pe cazaci pînă în fundul vizuniilor in tabăra de lingă Cetate, tinde se ingropaseră. Acum puţin îi mai trebuia măriei siale să-i răzbească.
   —      S-apropie şi acel ceas, a grăit un călugăr pribeag, cu sacul de pomeni la şold şi cu toiag alb ; căci asupra zaporojenilor stă acuma blăstămul mănăstirilor. S-au adunat în toate părţile soborurile şi l-iau pîrît pe Timuş lui Dumnezeu pentru fărădelegile lui. Căci n-a pălit numai la Dragomirna, jefuind, ci şi-a lăsat cazacii să umble ca nişte pilcuri de lotri şi la alte sfinte lăcaşuri, dărimînd altarele, răpind aurul şi odoarele. Au intrat în biserici cu caii, au luat în suliţi ca-n frigare pe sfinţi părinţi. Au spart beciurile şi au găsit antalele de vin, deşertîndu-le şi nelăsînd nici
 o picătură pentru cuminecături. Astfel de isprăvi a făcut Timuş şi s-:a întors la tabără fără să-i pese, cu cuşma pe-o sprinceană. Am auzit că-i viteaz oştean şi mare beţiv, însă asemenea fărădelegi n-au îndrăznit a săvîrşi nici tatarii. Era acolo în tabără un mîrzac, care avusese rinduit de la Crîm să umble alături de Timuş. L-a probozit pentru faptele lui şi a cerut să plece, ca să nu piară în tabără caii oştenilor lui. Căci noi trebuia să batem război, nu să ne lăsăm prinşi in capcană, zicea el. Şi dacă n-ar fi fost zaporojenii în pradă la mănăstiri, adică în război cu Dumnezeu, noi puteam să izbindim împotriva lui Gheorghiţă Ştefan. Cînd a auzit asemenea vorbe, Timuş ia rîs. A cerut un pocal de vin ca să-şi potolească setea, după aceea a tras sabia şi ia pălit în grumaz pe mîrzac ucigîndu-1 pe loc.
   Ghinea Macovei, chihaia, asculta cu luare-aminte.
   —   Şi tatarii ce-au făcut ? a întrebat el.
   —      Tatarii au ieşit peste noapte cu caii şi s-au dus, a răspuns călugărul.
  386
t
   ■— Hm ! a făcut chihaia. Vra să zică el nu-! în Cetate.
   —   Cine ?
   —   Acel Timuş care omoară cu asemenea uşurinţă.
   —      Nu, precum am spus. Are tabără în afară de ziduri şi stă îngropat j'n pămînt. Au zaporojenii asemenea meşteşug, încît prea rar au putut fi răpuşi.
   Pădurarii mei au mormăit, rnirîndu-se şi uitîndu-se unul cătră altul.
   Mi se pare acum mie însumi ciudat că, pe cînd călugărul vorbea despre nelegiuirile feciorului lui Hmil la sfintele mănăstiri, eu mă bucuram, înţelegînd că Dumnezeu nu va lipsi să-l lovească, in această lume, prin mîna cuiva, ca să-l laibă cît de curînd la judeţul său.
   Dintre drumeţii amestecaţi, care se găseau sub şandramaua morii în jurul focului, a socotit cu cale să se vădească un cerşetor de iarmaroace, un barbat lat în spate şi cu pîntece, cu ceafa plină şi obrajii rumeni. Purta, atîrnată după gît, o lăută. Invîrtea o coarbă ; o rotiţă suna în strune, pe cînd el potrivea cu degetele mînii stîngi frumoase şi jalnice cîntări pentru creştinii milostivi. După vorbire, am înţeles că-i malorus.
   —      Lume dragă, a spus el privindu-ne cu dulceaţă, eu sînt un mişel care n-am nimic pe lume, fiind şi săriman de părinţi. De patruzeci de ani cînt şi cer pomană umblînd ţările şi împărăţiile pravoslavnice. Irni duc viaţa de azi pe mini subt ocrotirea lui Dumnezeu. N-am pe mine decît flenduri, însă'mă mulţămesc să aibă pîntecele meu pe dinlăuntru îmbrăcăminte bună. Aşa, aflaţi, creştinilor, că şi eu l-am cunoscut pe Timotei Bogdanovici, feciorul lui Hmil, cînd am stat lia sfînta mănăstire Suceviţa, ca să sărut icoa-
25*
387
heie. Abia petrecusem jitmătale clin sfinţi, cînd aiti auzit mare zvoană afară din biserică. Am ieşit şi am văzut zaporojenii în cuvioşii părinţi cu gîrbacele. Să le deschidă pe loc pivniţele şi să le întindă mesele. Părinţii s-au supus, suspinînd. Au deschis pivniţa şi s-au nevoit să întindă mese. Iar mai ales pentru Timotei Hmelniţki iau întins o masă ca pentru un fecior de crai. Deci, aşteptîndu-i pe oşteni să ieie din sfînta mănăstire ce-au socotit ei că le trebuie, odoare şi nestimate şi cutia milelor, m-am ridicat şi m-am înfăţişat la feciorul lui Hmil, oînd se gătea să se puie la masă. I-am cîntat frumos din lăută şi l-am rugat să îndestuleze pe un flămînd ca mine. — Bine, a zis el, rîzînd, să te îndestulăm. După ce a spus vorba asta, eu am aşteptat, mulţămindu-i cu umilinţă. S-a înfăţişat în ograda sfintei mănăstiri un călăreţ falnic cu numele ataman Vihovski, care aducea ştire de la doamna Ruxanda. A descălicat şi s-a închinat domnului său. Stînd cu cuşma în mină, i-a spus zîmbind ce face domniţa şi că trimete soţului său multă sănătate şi aşteaptă să se sfîrşească mai curînd războaiele. Feciorul lui Hmil asculta fără să răspundă nimic, privind în pămînt. Numai de două ori s-a uitat furiş spre Vihovski, pe sub sprinceană. Cînd atamanul a sfîrşit ce avea de spus, Timuş nu i-a întors cuvînt. A intrat într-o chilie a arhondaricului şi îndată un slujitor a poftit înlăuntru pe Vihovski. Atamanul a intrat şi el, şi, nu tîrzie vreme, Timuş s-a arătat singur, ştergîndu-şi de coapse şi de fundul nădragilor minife stropite. Căpitanii de faţă s-au uitat unii la alţii. El ne-a privit cu ochi albi şi a strigat cu glas mînios să vie călugării să slujească la masă. Văzîndu-mă şi pe mine iar cum ştiam umilit şi ticălos, mi-a hotărît să mă ipun jos, în preajma lui şi mi-a zvîrlit în braţe
388
          un talger de cositor de pe masă. M-am bucurat peri- -tru pîntecele meu. A nînduit stolnicului de lîngă el, să-mi umple talgerul cu bucate. Bune bucate, asupra cărora am holbat ochii ca un lacom ce sînt. P:ană de
I         somn cu usturoi şi mămăligă de        hrişcă îngrăşată cu
          unt. Am înfulicat repede, ca să nu se răzgîndească şi să-mi răpească ce-mi dăruise. Cînd am isprăvit, am oftat închinîndu-mă. îndată stolnicul, după poruncă, mi-a umplut iar talgerul c-o bucată de căprioară friptă şi deasupra a turnat un linguroi      din zama fripturii,
          îmbunătăţită cu piper. Am 'mîncat     repede şi asta, aju-
          tîndu-mă cu pită proaspătă de grîu. Cînd am gătit, îmi simţeam limba ca Inlre ace de foc şi am început să mă uit cătră ulcioarele de vin, -care se petreceau la ’         masă, trecînd din mînă în mîna. N-am avut cînd spune
          o vorbă ; stolnicul mi-:a mai lepădat altă bucată de friptură, care s-a aflat mai grasă. M-am silit s-o mî-mînc şi pe asta. Pe urmă, am scîncit cătră el. cerînd un pahar de băutură. Cum am cerut băutură, mi-a t         umplut iar talgerul de clătite cu     smîntînă îndulcită.
          —   Măria sa te roagă să mîniînci fără întîrziere, mi-a întors stolnicul poruncă. Am mîncat şi am dorit iar vin. îmi ieşea foc din fălci ; dădusem chimirului lărgime, sîobozindu-1 din toate cătărămile. Aşa de tare mă umflasem, încît abia puteam pufni. îndată stolnicul a venit cu altă mîncare dulce. Am început să mă rog, să-mi deie un ulcior de vin, ori macar un cofăiel de apă, ori să mă lese să mă dau de-a dura pînă la pî-rău. — Of! iubiţilor fraţi! nu mă pedepsiţi astfel ! Timus s-a uitat intr-o parte la mine şi-a( arătat un dinte, şi a poruncit să-mi umple iar talgerul. Pină ce n-am început ia bolborosi, a gîfîi şi a mă preface mort nu m-a lăsat. Atunci m-au împins oştenii la o parte cu picioarele, dîndu-mă de-a rostogolul ca pe o bute.
389
După ce a rămas mănăstirea singură, arn intrat în biserică şi m-am tînguit sfinţilor şi am stat trei zile în post şi în rugăciune. Numai la apă mă duceam, bînd înfricoşat, cu capul cufundat în izvor. Iar mă întur-nam în biserică şi-l blăstămam pe feciorul lui Hmil, să-l ardă şi pe el setea şi să-i calce trupul oşteni străini.
   —     Dar cu Vihovski ataman ce s-a îăcut ? am întrebat eu.
   —     Pe ataman l-au îngropat monahii, în ţintirim la Suceviţa. Iar eu i-am cîntat ş-am plîns la mormînt, ca unui trup părăsit şi fără de prietini.
   Sfatul nu s-a sfirşit cu această poveste. Gospodari din Ţara-de-Jos, care veniseră la deal cu furtuna şi se întorceau la vetre sătui de atitea harţuri, s-au sculai şi au început a spune altele, din războiul în Ţara Muntenească. Cît a umblat cu zaporojenii lui încolo şi-ncoace, feciorul lui Hmil a avut o petrecere a sa, de care se desfăta mai cu osebire. Se oprea undeva, la o curte boierească, ospăta şi dormea, şi cînd punea piciorul in scară ca să plece, oameni ai lui, cu poruncă ştiută, puneau foc. Işi făcea astfel lumină pentru cale, pîrjolind pe cei care i se închinaseră, primindu-1 ca pe un frate creştin. I:ar în războiul de la Hinta, a lăsat singur pe Vasilie-Vodă cu moldovenii. Sta deoparte, cu căzăcimea iezită, şi se veselea, văzînd cum răzbeşte Matei-Vodă. A vrut să arate astfel că, fără el, nu-i izbîndă. Cum se ridicau asaulii cei bătrîni cu sfaturi asupra lui, se încrunta şi răcnea, trăgînd siabia. Bohul asaul şi acuma umblă cu mîna cîşă din-tr-o asemenea lovitură de fier. Nimene nu-i poate sta înainte. Totdeauna e ameţit, vede verde şi spumegă, uitîndu-se in juru-i ca fiara şi crîşnind. Astfel e acest
390
fecior al lui Hmil şi soţ al domniţei Ruxianda ; şi n-are decît şaptesprezece ani virstă.
   Unii dintre cei de fiaţă întinseseră masă. Işi părăseau bucăţica în miînă şi ascultau cu gura căscată asemenea blăstămăţii care nu s-au mai pomenit pe lumea asta. Iar mai ales stăteau cu luare-iaminle şi încruntaţi chihaia şi pădurarii. Uitaseră trăistile, colacii şi bujeniţa de capră. Stupeau din cînd în cînd cu greaţă într-o parte şi-şi făceau cruce.
   A doua zi, cu mult înaintea amiezii, ne-am oprit la străjile măriei sale Gheorghiţă Ştefan. Am poftit să mă înfăţişez la luminăţia sa, să mă închin, cu oamenii mei. îndată s-a dat de ştire că cere irîlrare la Domnie nepotul lui Ştefian pîrcalab şi Vodă a dat poruncă să-mi fie lăsată slobodă trecerea.
   Deci, cu oamenii mei, am intrat într-o tabără bine rînduită. într-o parte erau corturi, intr-alta caii la conovăţuri. Pilcuri de oşteni Ieşi şi lefegii moldoveni se mişcau în preajma zidurilor. Tîrgul era :în vale, sclipind din turlele bisericilor. Sunau clopote. Dintr-un medean întărit, bufneau puşti spre Cetate. Acolo, în laturea zidurilor şi a unei rîpi, cazacii îşi legaseră tabără, răsturnaseră asupra căruţelor valuri de pă-niint şi se îngropaseră in moşiroaie.
   In bparea dimineţii, fîlfîiau la meterezurile cetăţii flamuri roş-ialbastre şi din cînd în cînd băteau dintr-acolo săneţe.
   Am cunoscut pe măria sa numaideeit, între hatmani. Privea cu luare-aminte, din locul depărtat unde se afla, cătră nemţii lui Dinof polcovnicul, care la acel ceas trebuiau să înceapă iar a bate din pii'ă şi din puşti, de dincoace de drum, din tancul unde şedeau înfipte.
391
   Pilcurile de oşteni pe lîngă care umblam se uitau la noi, minunîndu-se mai ales de căluţii pădurarilor. Am trecut cu toată tăria şi cu toate armele noastre şi ne-am oprit în preajma Domniei. Măria sa era într-un sfat tainic, barbă lingă barbă cu hatmanul Kondraţki leahul — după cit îmi spunea la ureche aprodul care mă călăuzea. Am descălicat. Au descălicat şi tovarăşii mei. Măria sa Gheorghiţă Ştefian s-a întors cătră mine.
   Mi-a arătat o faţă prelungă şi uscăţivă, cu sprîn-cenele arcuite sus, parcă a mirare. Avea pe el contăş de postav albastru şi gugiuman de sobol, cu fulgi de struţ. Era nalt şi părea subţiratic, c-un fuior nu prea bogat de barbă. Nu străluceau pe el bogăţiile Alvani-tului, dar se purta ca un coborîtor din os de domn. S-a uitat cu linişte şi cu pătrundere la mine.
   Oamenii mei s-au aşternut cu fruntea la pămint. Eu am îndoit un genunchi şi lam sărutat măriei sale dreapta.
   M-a lîntrebat :
   —  Domnia ta eşti nepotul Soroceanului ?
   —  Sînt, prea luminate Doamne.
   —     îmi pare bine că vii la mine. Uncheşul domniei tale a fost un om cum se găsesc puţini în această ţară. a urmat măria sa, privindu-mă cu bunăvoinţă.
   —     L-au doboril răii, luminate Doamne, am strigat eu.
   —     Şti-u. Am aflat de întîmplare ş-am fost mîhnit. Făptaş e tot acest Timuş, care stă îngropat lîngă Cetate.
   La acest nume, hatmanul Kondraţki a ridicat fruntea, căutînd să pătrundă înţelesul vorbelor noastre. M-am întors atunci şi spre el şi am vorbit leşeşte, ca să mă înţeleagă.
392
   —     Da. milostive Doamne; Timuş a trimes răufăcători care l-au lovit cu topoarele. L-am dus pe uncheşul meu în munte şi i-am făcut inmormîntare cinstită. Pe urmă, de inimă rea, jim zăcut bolnav o vreme. Acuma vin împotriva acelui tiran, după un jurămînt pe care l-am făcut.
   Kondraţki încuviinţa, plecîndu-şi spre mine ochii mari, obosiţi de vegheri. Işi sprijini mina cu prietinie pe umărul meu.
   —     Zilele lui Timotei Hmelniţki sînt în mîna lui Dumnezeu, mi-a zis el zîmbind.
   —     Eu cer încuviinţare să mă duc asupra lui cu aceşti nouă oameni ai mei.
   —     Te vei duce cu mai mulţi. Fii răbdător. Eu am cunoscut bine pe bătrînul domniei tale, căruia sălbaticul i-a poruncit pieirea. Am fost prietin cu Ştefan Soroceanu pîrcalab. Am învăţat amîndoi Ia Bar, în ti-nereţă. Şi ne-am văzut şi acum in urmă. El mi-a spus despre Timuş o vorbă dreaptă, pe care trebuie să o afle şi alţii. Acest fecior al ţăranilor Ucrainei, zicea el, are într-însul toată drojdia muncilor, prigonirilor şi asupririlor. Acest Timuş, zicea el, a ieşit din plămada urii. Cînd noroadele rup legea şi rînduiala — leapădă lumii asemenea balaur al răzvrătirii. Eu iţi doresc, tinere prietine, să fii norocos ca sfîntu Gheorghe. Măria sa binevoieşte a încuviinţa să-ţi plineşti ju-rămîntul.
   Măria sa a încuviinţat cu capul, mi-a lins iar mîna şi mi-a dat drumul. Oamenii mei au oftat, sculîndu-se şi urmîndu-mă. îndată, din urmă, m-a ajuns un slujitor al hatmanului Kondraţki, care avea poruncă de la stăpînul său să mă ducă la gazdă in labăra leşilor şi mi-a împărtăşit şi hotărîrea hatmanului să mă înfăţişez la el, la al doilea ceas după miezul zilei.
303
   Astfel am intrat în slujba domniei nouă, sub mîna Ini Kondraţki hatman. Mi-a rînduit deocamdată ceasuri de strajă cu oamenii mei şi mi-a dat bune învăţături despre aşezările oştilor. Era un om cu inima blîndă, de care m-am lipit cu dragoste ; aveam însă împotriva lui o nemulţămire, căci întruna mă sfătuia să aştept. Acuma îmi pare rău că-1 asupream în inima mea ; căci nu mult după războiul lacela s-a petrecut şi hatmanul Kondraţki din această viaţă.
   —     Ascultă pe oştenii bătrîni, mi-a zis el într-un rînd, luîndu-mă după sine, pe cînd mergea calare să privegheze dacă i s-au împlinit poruncile. Priveşte cum se supun alţii şi învaţă de la ei că oşteanul cel bun nu trebuie să bată cu coarnele ca berbecii. Astăzi sîntem într-o marţi. Fii cuminte pînă sîmbătă. Iar sîmbătă dimineaţa du-te la biserică la Sfintu Ion şi te spovedeşte. După aceea să stai gata cu oamenii domniei tale pină la un ceas cind vei auzi trimbitile mele. Să nu mîncaţi in ziua accea pină Ia acel ceas, şi să nu beţi. Dă oamenilor atunci numai cîte un pocal de vin. Cind vei auzi triinbiţile a doua oară, du-te şi le aşează în rînd cu nemţii lui Dinof, in lalurea puştilor. Să le ţii de ei — şi dacă vor sparge vizuniile cazacilor, atunci ai să poţi sta in faţa lui Timuş, ca să-l judeci. Atunci lasă cuminţenia şi fii nebun.
   Kondraţki hatmanul era oştean vestit al lui Crai, cunoscut pentru vorba lui puţină. După ce mi-;a grăit atît de mult, a ziîmbit şi am înţeles că se îndoieşte de puterile mele. De aceea mă punea subt ocrotirea altora mai vechi, intru care se bizuia mai mult. Deodată mi s-a părut lumea mai puţin bună. iiar hatmanii Ieşi nişte vicleni.
   M-am dus cu fruntea încreţită la oamenii mei şi am chemat Ia sfat pe Filip şi pe Ghinea Macovei,
394
chihaia. După ce le-am spus nacazul meu, i-:am întrebat dacă n-ar fi mai bine să ieşim din tabără şi să ne ducem în lumea noastră, să lucrăm cum ne-a-junge capul.
   —      Ba da, ar fi bine cum spui măria ta, ia încuviinţat Ghinea, dar mă tem că, după ce am intrat aici de bună voie, să nu putem ieşi decît cu pagubă. Liftele acestea care fac cruce striîmb nu-mi prea plac mie, măria ta. Eu cu aşa iritici nici nu stau de vorbă. Mi-i în grijă să nu ne strîngă mai tare şi atunci rămînem ca într-o iezătură. Aşa — eu socot, măria ta, că s-aş-teptăm pînă sîmbătă. Şi să ieşim noi cu nemţii odată. Iar dacă ni s-a părea nouă că nu facem cu dinşii ispravă, ne-om duce unde om vedea cu ochii şi unde ni-i porunci.
   —   Tu ce zici, Filipe ?
   —      Eu ce să zic, măria ta ? Mie nu-mi place cînd îi văd pe nemţi mîncînd guzgani
   —   Zici că să ne ducem ?
   —      Unde să ne ducem, măria ta ? Nu ne mai ducem nicăieri diac-am venit aici. S-aşteptăm pînă sîmbătă. Pîn-atuncea blăstămaţii aceia au să se usuce şi mai tare de sete. Au să isprăvească de mestecat şi pieile de cai pe care le mai au. Iar nemţii prind putere. Şi batîr că-s de o altă lege, ce să facem ? Să mergem cu dînşii.
   După acest sfat de război, am aşteptat. Ceas cu ceas îmi număram bătăile inimii. Mă aşezam In preajma puştilor şi a pivei şi băgăm de samă la vizuniile cazacilor. Pe urmă mă culcam la umbră de cort şi cercam să văd, ca-ntr-o icoană, acel ceas pe care mi-1 rînduise Dumnezeu pentru ziua de sîmbătă. Poate era cel din urmă. Dacă izbîndesc s-ajung unde trebuie,
395
sa fie cel din urmă ; pot trece cu inima împăcată pe celalalt tărîm, cătră cei care mi-au fost dragi.
   Atîta m-am gîndit şi atîta m-am înşurubat în vedenia mea, încît am ajuns la o adevărată suferinţă. M-am bucurat cu durere de răsăritul*'soarelui de sîmbătă. Filip mi-a adus apă neîncepută, de m-am spălat pe mîni şi pe ochi : să ţintesc drept şi să lovesc bine. M-am coborît la biserică la Sfîntu-Ion cel Nou, după porunca hatmanului. M-am suit iar la tabără şi am aşteptat vestirea trîmbiţilor. Am dat pădurarilor mei vinul. Ei l-au băut din ulcele ; au lepădat la pămînt ulcelele şi le-au zdrobit cu călcâiele ciubotelor ** apoi şi-au făcut cruce, inchinîndu-se cătră soare.
   Nu vorbeam eu       ; nu    vorbeau ei.  Am      aşteptat
trîmbiţa de al doilea. Ne-am rînduit sub puşti. Apoi, după cel dintăi şirag de nemţi, ne-am strecurat şi noi la drum, şi de la      drum în marginea     rîpii.   La acel
ceas, piva mugea din cind in cînd, rar; iar puştile bufneau mai des. Simţeam fiori în pămînt, sub paşii noştri. Aveam in mină topoarele şi şpăngile. Cind am cunoscut că alţii înaintea noastră se mişcă, am' cercat să răzbesc şi să-mi fac loc. Pădurarii m-îiu împresurat şi m-au slrins între piepturi.
   —     Măria ta, mi-a zis Ghinea, încreţindu-şi sprin-cenele ; se cuvine s-aştepţi ceasul rînduit.
   —   Care ceas ? am strigat eu.
   —     Ceasul rînduit de hatman... m-a lămurit, cu oclii posomoriţi, Filip.
   Am vrut să ridic    braţul, ca asupra unor vrăjmaşi.
După semnele din       jur, ei s-au mişcat  spre    şanţuri.
Săneţele şi pistoalele nemţilor dinaintea noastră au inceput a ■ pîrîi. M-am simţit purtat. Minia mi-a căzut. Sufletul mi s-a liniştit; parcă mi s-ar fi deşertat fiinţa de toată amărăciunea. A pornit ca un vifor strigarea
Celor şîclse su(e de oşteni; au sărit dintrodată la nă-Vală, căţărindu-se pe valul de pămint.
   Intr-o scăpărare am fost şi eu sus, fără să pot ieşi din cercul pădurarilor. Am scoborit tot cu ei în şanţ. Am văzut înaintea mea spinări încovoiate fugind. Nemţii năboiau de pretutindeni cu mare putere. Intr-acea clipă am înţeles că toată viaţa mea, cu toate împrejurările, şi cele vechi şi cele nouă, stă numai subt acest semn. Pentru asta mă născusem ; toate cădeau in iuru-mi, ca să pot să mă înalţ, cu mina încleştată pe suliţă.
   Avintul nostru n-a ţinut insă mult. Zaporojenii au inceput pe loc a-şi dovedi hărnicia la război. Au lăsat jos săneţele nefolositoare şi au pus mina pe pari şi pe hulubele căruţelor. Au tresărit ca un-furnicar scormonit, bătind in năvălitori, impungindu-i şi dărîmîndu-i îndărăt peste val. Din zvîrcolirea aceea aprigă, dintrodată s-a ales un războinic tinăr, cu privirea alburie rătăcită, cu obrazul stacojiu şi cu părul filfiind întreb parte de sub cuşmă ca un pămătuf de trestie. Avea un strai roş de matasă pe el. Invirtea în mina dreaptă sabia ca un fulger şi răcnea c-o mînie sălbatică. L-am cunoscut numaidecît. Am dat semn, cu un glas răguşit de spaimă. Pădurarii mei s-au mişcat in tăcere ca un zid, luîndu-mă înainte cu ei. Bateau cu topoarele în jur şi-şi făceau Ioc cu repeziciune. împotriva noastră s-au prăvălit cu străşnicie cazaci nebuni. Oamenii de Ia Schit i-au ţinut la lungimea suliţilor.
   Gifîiam apropiindu-mă de feciorul lui Hmil. îmi spuneam, ca Tm smintit, că acela-i soţul domniţei Ruxanda. Pe urmă păream a-mi aduce aminte că-i cel care a poruncit pieirea pîrcalabului. Slam atîrnat de ochii lui, de răcnetul lui groaznic. Era în el o mînie şi o putere înfricoşată ca a balaurului fătat de un pă-
397
mint al răzvrătirii — aşa cum il înfăţişase hatmanul Kondraţki. In jurul lui cădeau şi se risipeau nemţii lui Dinof.
   Cind mi-arn încordat braţul, pădurarii deodată şi-au zvirlit asupra lui şpăngile. El s-a ferit. Unele au căzut înaintea lui; altele pe de laturi; arma lui Mitriţă l-a izbit in braţ. El a lepădat-o intr-o parte rin-jind. Cum şi-au repezit armele, pădurarii s-au ferit şi s-au plecat, lăsindu-mi slobodă loviiura. Mi-am aruncat boldul de fier aşa, incit l-am auzit .vijiind şi mi-a rămas sunetul în braţ. Timuş a căzut, străpuns în stinghie.
   Atunci oamenii mei mi-au făcut drum îndărăt, apă-rîndu-se cu topoarele. Am sărit pe mal ; ne-am lăsat In marginea ripei. In jurul nostru insă era mare zvon dc glasuri. Se prăvăleau trupuri sîngerate. Zaporo-jenii sfărmau cu pocnete de pari pe cei rămaşi. Oamenii lui Ghinea gifiiau, lepădind cu palma stingă, de pe frunte, sudoare şi singe şi se retrăgeau, cu mişcări iuţi de jivine de pădure. Astfel rn-au purtat înapoi in tabără. Acolo am stătut. Eu incă nu-mi venisem in fire şi rideam privind în juru-mi, cind au venit să mă vadă şi să mă privească cu mirare măria sa Gheorghiţă Ştefan şi Kondraţki hatman.
   Am stat aşa, încă rătăcit, pină in ziua a treia, cind am înţeles de la cei din juru-mi că solii zaporojenilor cer măriei sale încetarea războiului. Lasă Cetatea, cu averile şi cu Doamna si coconul lui Vasilie-Vodă, şi se duc, deoarece au rămas fără stăpîn. Timuş s-a înveninat de rană şi a pierit în vizunia lui. Astfel am închinat uncheşului legămîntul meu. Am răsuflat scu-turindu-mi fruntea şi răcorind-o in vint şi m-am dus să mă închin măriei sale Gheorghiţă Ştefan-Vodă.
398
   N-am vrut să primesc decît un bănuţ de aramă pentru slujba mea. Am poruncit oamenilor mei să în-calice pe căluţii lor şi arn purces fără întîrziere ca să pun pe mormint fruntea mea şi vestea izbăvirii mele. Umblînd cu repeziciune, am ajuns, a doua zi la amiază, la Schit. Am descălicat; am ingenunchiat deasupra gropniţei ; şi am pus să se facă slujbă şi să se aprindă făcliile pentru al şaptelea parastas al pîrca-labului.
f
                                               LOCUL UNDE NU S-A INTIM PLAT NIMIC
                                                        SAU
                                              TlRG MOLDOVENESC DIN 1890
                                                                      1933
  26
La 27 septemvrie 1890, fiind o vreme prietinoasă, cuconu Lai Cantacuzin a ieşit cu docaraşul său pe cîmp, la vînat. Cunoscuţii l-au văzut toţi, rînd a trecut pe uliţa mare, şi l-au salutat cu grabă şi cu gesturi largi, apoi s-au uitat fericiţi unii spre alţii.
   Domnul Neculai Cantacuzino, doctor in drept de la Paris, urmaş al împăraţilor de la Bizanţ, avea această slăbăciune : să iasă la vînat in împrejurimile destul de pitoreşti ale oraşului nostru de reşedinţă, să ia aer, cum spunea domnia sa, şi să mînuiască o puşcă scumpă. Insă nu împuşca niciodată nimic. Flăcăuaşul care dormita pe capră la o umbră de salcie, lîngă un izvor, auzea din cind in cînd focuri pe după colnice ori pe văi, dar nu înălţa capul decît cînd se apropia ţăhnitul unui prepelicar corcit, care, desigur, — ce oroare! — nu era al stăpînului său. Atuncea vedea iepurele fugind în lungul unui ogor, spre zare. Vedea citeodată şi pe boier stînd cu mîna streşină la ochi şi admirind de departe iuţeala sălbătăciunii. Calul pufnea ; el recădea în somnul lui, iar Cantacuzin pornea iar in preajma tufărişurilor de porumbrei şi-n lungul haturilor. Işi trecea puşca in spate, îşi aduna la piept
   pelerina de postav de Loden şi, cu fruntea plecata, păşind domol prin singurătate, avea viziunea unui tren care-1 întorcea in capitala Franţei, in locul unde-şi cheltuise tinereţa fericită şi averea moştenită de la babaca, vel vornic Iordache, şi de la neneaca, vorniceasa Smaranda, născută Ruset. Intr-adevăr, fuga iepurelui avea ceva din alura unui accelerat. Cuconu Lai îi recunoştea acest merit, zîmbea şi-l ierta că nu consimţise să se deieipeste cap şi să se destindă sin-gerat şi cu ochii ficşi lingă o tufă de boz. După un alt răstimp de umblet, tresărea cu spaimă. Un stol de potirnichi făcea explozie intr-un capăt de porumbişte. Nici n-avea cînd pune mîna pe armă. Sultan, perfect dresat, se tupila în poziţia de arret, executînd acel dowti, fără de care nu se poate spune că un prepe-licar e bine dresat, şi aştepta focul de armă. Nici un prepelicar din regiune nu ajunsese la această disciplină savantă ; toţi se repezeau după vinat c-o pasiune scandaloasă, impiedicind de multe ori focurile vinăto-rilor ; dar vînătorii izbuteau să tragă şi greşeau destul y de rar, de şi aveau cîni vrednici de dispreţ şi nişte puşti fără valoare. Cuconu Lai işi admira cinele, ii mîngîia fruntea proeminentă şi ridea singur de spaima sa. Intr-adevăr, un stol de şaisprezece potirnichi poate înfricoşa pe omul cel mai brav. Cine s-ar fi putut îndoi de curajul lui Lai Cantacuzin ? Insă tocmai în clipa cind sălbaticele îi simţeau şi-i pindeau apropierea, el avea de rezolvat o mică problemă de sociologie. El işi avea părerile lui, destul de ciudate, asupra multor chestii privitoare la lumea care-1 înconjura. Consimţise să se inmorminteze în această capitală de judeţ din nordul Moldovei, in locul copilăriei şi-n casele părinteşti; accepta, ca o diversiune, situaţia de prefect, cind se întorcea la putere, totdeauna pentru
 404
 scurtă vreme, partidul conservator ; se resemna să-şi vadă in oglindă părul din zi in zi tot mai cărunt fără a,se hotărî să răspundă marilor speranţe pe care şi le pusese in el generaţ-ia lui, cu care studiase la Paris. Calităţile lui cu totul excepţionale le rezerva pentru o muncă obscură, de- observaţie minuţioasă a unui exemplar de aglomeraţie urbană, care trebuia neapărat fixat într-un manuscript şi-ntr-un argument. Acest exemplar de aglomeraţie urbană era însuşi tîrgul in care locuia, capitală de judeţ, centru negustoresc al vieţii rurale a ţinutului. Ce este un asemenea tîrg moldovenesc e necesar neapărat să se ştie, căci mîni nu va mai fi ; in orice caz nu va mai fi ce este astăzi. Trebuie deci fixat într-o monografie sociologică, spre a servi istoricului de mine. Acest istoric de mine îşi va pune' multe întrebări şi la unele poate va fi in stare să dea răspuns, după ce Lai Cantacuzin ii va fi sugerat să considere pe autohtoni ca pe nişte copii ai propriului lor pămînt, iar tîrgurile de azi să le asocieze fenomenelor vechi de invazie. Autohtonii şi-au spus odinioară traci, îşi spun astăzi moldoveni; ei constituie o lume aparte, şi la marginea acestei lumi stau tirgurile heteroclite, cum stăteau odinioară campamentele de barbari. Toate aceste observaţii interesante aşteptau de ani să fie traduse in cuvinte scrise. Cuconu Tai schimba din cînd în cînd teancurile de foi albe, se aproviziona cu peniţi fine şi cu condeie îndă-mînoase, insă nu izbutea decit să iasă la vînat în zile line de toamnă. In aceste zile mai ales, sub zborul funigeilor, işi relua visurile şi ideile lui. Astfel treceau nu numai toamnele ci şi primăverile, şi raporturile sale cu acea lucrare întru totul remarcabilă aveau o ciudată asemănare cu expediţiile-i cinegetice.
405
    Mai deseori trăgea pe masa de scris înaintea sa un caiet căruia domnia sa îi spunea jurnal inii/n. In el nota fraze pe care avea slăbăciunea să le recitească şi să le socoată poetice. Le cugeta şi le scria în franţuzeşte. Multe din asemenea notaţii erau ecotiri ale tristeţii lui, adică ale virstei. încercind să biruiască marasmul anilor, acest bărbat distins prefera de multe ori mijloacele triviale, vorba. «Cu vorbe şi cu imaginaţie, notase el cindva, poţi muri mai uşor.»
    In această zi de 27 septemvrie, Cantacuzin urma să vîneze cu tovarăşi. Le dăduse întilnire în Ţarna Mare. A oprit deci docaraşul într-o vălcică, la umbră potrivită, a dat calul in sama lui Costache, băitanaşul lui cu şapcă şi tunică, şi-a potrivit pe el halaturile şi a chemat pe Sultan.
    —     Vină aici, lia datorie, zise el cînelui. Nu-mi umbla fără rost. Unde-i locul tău ?
    Sultan îi răspunse privindu;-l cu ochi inteligenţi, şi, îndată ce vînătorul porni, el se aşeză in urmă.
    —   Foarte bine, îl aprobă cuconu Lai.
    Se auzi un foc de puşcă. Prepelicarul tresări, abă-tîndu-se într-o lăture.
    —   Stai pe loc, îi porunci stăpînul său.
    Sultan işi luă locul, scheunînd încetinel, cu oarecare nervozitate.
    —     Ai răbdare, il sfătui vînătorul; toate vin la vremea lor. Să vedem unde sint oamenii noştri. Dumnealor sînt ca şi tine de impacienţi. N-au catadixit să m-aştepte. Parcă nu-i destul vînat in Ţarna Mare şi aveam să Ie împuşc eu toţi iepurii. Dacă ar consulta amintirile lor şi ale mele, şi-ar găsi temerile cu totul nejustificate.
  Sultan suspină iar.
406
   Vînătorul ieşi pe un dimb şi văzu mirişti de orz, al-ternînd cu porumbişti. Intr-o vălcea, se resfira o dum-brăvioară. Din desimea de la capătul din vale porneau tufărişuri, in terenuri mlăştinoase. In fund, pe culme, cătră zarea răsăritului, înegreau ajjturi de gr/u ; pe urmă se desfăceau pîrloage nalte, in care ar fi putut hălădui şi lupii. Vinătorii cu care avea a face partida în tovărăşie coborau cătră tufărişurile mlăştinoase. Erau aproape de el ; abia începuseră. Erau doi. Cu-conul LâPvazu cu mirare iepurele asupra căruia se trăsese focul de puşcă. Nu-1 văzu proiectat pe orizont, cu urechile înălţate, ci la şoldul unuia dintre tovarăşii săi.
   —     Ciudat! Vra să zică I-a împuşcat, zise el cătră Sultan.
   Tovarăşii îi făcură semne, cu pălăriile pleoştite, fără insă a da glas. Lai Cantacuzin le răspunse politicos.
   Dintrodată înţelesese planul lor strategic. întăi coboară Ia vale, ca să răscolească tufărişurile şi stuful, cu cînii. La asta mai ales Sultan e meşter. Cum i-a porunci, cum se duce. Dar dacă nu-i porunceşte, stă lingă picioarele stăpînului său. Pe cînd prepelicarii celor doi tovarăşi umblă cu totul nedisciplinaţi şi la întlmplare. După ce se vor cerceta aceste locuri joase, de unde s-ar putea să sară sitarii, o iau tustrei spre culme, căutînd vrîstat cind mirişti, cînd porumbişti, pînă ce ajung la arătură şi la pîrloagă. Acolo fără nici o indoială au să găsească iepuri.
   —     Mergem întăi cătră vale, şi după aceea suim la pîrloagă, işi umflă el glasul, pe care-i plăcea să-l facă să cinte în limpezimea aeruho de toamnă.
   Cei doi ii făcură semne de potolire. Afirmară din capete, îndesat: da ! da ! — fără a slobozi cuvînt.
 407
   —     Ciudat! zise a doua oară Cantacuzin şi porni cătră ei.
   Chiar in acea clipă observă că Sultan a căzut in arrei, neclintit, ca un bloc de piatră. Nici n-avu vreme să-l admire, căci iepurele" sări de pe pămintul gol de la cinci paşi, ş-o tuli la deal. Cuconu Lai işi dădu la o parte pulpanele pelerinii şi frînse arma, căutînd la centură cartuşe. In preajma lui, se iscă mare scandal. Prepelicarii prost educaţi ai tovarăşilor se întinseră şi ei la deal în fugă disperată, hotărîţi dintrodată să vîneze pe cont propriu. Stăpinii lor prinseră a urla şi a le adresa sudălmi, chemindu-i îndărăt. Ei se duceau ţăhnind ca nişte adevăraţi copoi, absolut insensibili la orice retorică,'pe cînd cuconu Lai mai aprecia o dată, cu vorbe blînde şi mîngîieri, pe Sultan, aşezat cu botul pe labe, într-un down executat după cele mai precise canoane englezeşti. «Dîrlăii» ceilalţi, cum îi batjocoreau vînătorii, se întoarseră gîfîind şi cu limbile atîrnînd de un cot. Primiră lovituri de călcâie şi de harapnic, se rostogoliră chelălăind în ţarină, apoi porniră iar să caute, adulmecind cu nasuri aprige.
   Unul din vînători, cel care avea voce de bas şi înjurătura mai pitorească, era un bărbat cărunt,'simpatic la înfăţişare, de şi cam prea lat în spate şi pornit spre obezitate. Acesta îşi bătuse cînele cu cizma şi Cantacuzin îşi iăgăduia să-i facă observaţia cuvenită pentru asemenea accese de brutalitate. Celălalt era subţire şi nalt. Prea'^nâlt, observa în sine cuconu Lai. Cum intră într-un ogor de păpuşoi, pare a umbla călare. Are un harapnic lung, pe care-1 ridică pînă in cer şi-I ajunge pe bietul prepelicar cine ştie de unde.
   Spătosul era Irimia Ortac, proprietar al acelor locuri, maior în rezervă, erou din vremea războiului
 408
cu turcii. Cel mai simpatic om din tîrg şi cel mai bun tovarăş de petrecere.
   —     Vinător... hm 1 aşa şi aşa... il aprecia, cu simpatie, Cantacuzin.
   Pe cind celălalt, căpitanul Cataramă, «era puşca cea mai eminentă», din ţinut. Era un om cu mişcări leneşe. Aducea ca de după deal arma la ochi, părea că adresează o invectivă specială iepurelui înainte de a se Hotărî să ajDese pe trăgaci. Toate erau numai o părere. Iepure, prepeliţă, sitar, potirniche, orice fel de vînat cădea negreşit, în timpul cuvenit, în spaţiul permis de bătaia armei lui. Nu făcea aprecieri, nu spunea poveşti; asculta c-o faţă melancolică ce spuneau alţii, mirîndu-se şi ştergindu-şi de abur chelia, şi mai ales avea buna cuviinţă şi bunul gust să găsească expli- _ caţii foarte potrivite la toate loviturile greşite ale prinţului. Pentru el, fecior de ţăran, Cantacuzin rămăsese prinţ, iar titulatura cuconu Lai o primea nu cu displăcere, de şi foarte des afirma că nu recunoaşte altă nobleţă decît a caracterului şi a inteligenţei. După ce-i spunea prinţ şi-i expunea respectuos motivele pentru care iepurele a izbutit să treacă dealul, Cataramă îşi mai aducea aminte şi de trei întimplări ^ aidoma ale lui, cînd scăpase vînatul.
   Boierul ii era recunoscător pentru această delicateţă şi-i plăcea să-l pollească la el acasă, la unele petreceri, de altfel destul de rare şi cu foarte puţini invitaţi.
   După ce se înşirară cătră dumbrăvioară, la vale, soarele scăpătă Ia chindie şi, din tîrgul revărsat pe costişa cealaltă peste apa Coştilei şi peste iaz, veniră sunete moi de clopot de la cele patru biserici. Cantacuzin privi visător spre acea neînsemnată şi cenuşie aglomeraţie urbană, cum îi zicea el, fără stil,
409
 fără plan şi fără caracter, şi o dispreţui pentru a suia oară tocmai cînd se ridica sitarul fîlfiind din marginea arinilor.
   —     Trage, prinţule! ii strigă căpitanul Agapie Cataramă.
   Cantacuzin începu a rîde, apreciind că paserea şi-a luat o distanţă prea mare. Chiar făcea cu mîna un gest nobil de renunţare, cind lunganul se înălţă deasupra porumburilor şi, cu mişcări blînd rotunzite, duse puşca la ochi.
   —     Fii bun, prinţule, îngînă după aceea Agapie, cu modestie, fii bun şi dă ordin lui Sultan s-aducă sitarul căzut. Era al domniei tale. îmi datoreşti un cartuş.
   —     Atunci, căpitane, vei fi amabil să vii de astăzi în opt zile la dejun la mine, ca să-l mîncăm tovărăşie, răspunse Cantacuzin. Bucătăreasa mea îţi cunoaşte gustul şi se pricepe cum să-l prepare. Ne mai trebuie unul, ca să-l putem pofti şi pe maiorul Irimia Ortac.
   —     Dumnezeu are grijă de noi ca şi de sitarii săi... îngînă căpitanul Cataramă cu vocea-i melancolică. Iţi mărturisesc, prinţule, că n-am văzut in viaţa mea un cîne mai perfect. Priveşte cum aduce vînatul. II ţine numai de-o aripă, abia îl ţine ca să nu-1 strice, şi parcă zîmbeşte la noi.
   —   Lasă jos 1
   Sultan depuse vînatul la picioarele lui Cantacuzin, care-şi însuşea cu bunăvoinţă laudele pline de admiraţie ale tovarăşilor săi, ca şi cum i se cuveneau lui, personal. Deodată prepelicarul întoarse botul in laturi şi rămase într-o poziţie împietrită, puţintel comică.
   Cuconu Lai întrebă nedumerit:
   —   Ce este ?
410
   —     Trebuie să fie părechea... îi atrase atenţia, cu glas scăzut, Cataramă.
   Sitarul al doilea se şi ridicase şi zbura tupiluş pe sub dumbravă. Ortac II scăpă cu două focuri repezi. Cînd Agapie Cataramă înţelese că prinţul are intenţia să renunţe iar, puse el punct episodului c-un singur foc şi Cantacuzin trimese pe Sultan să aporteze şi a doua piesă.
   —     Am plăcerea să invit şi pe maiorul Ortac la dejunul hotărit... adaose el, afabil.
   Salută pe ambii tovarăşi, făcindu-le semn amical cu mîna, trecu şi a doua pasere Ia torbă şi scoase ta-bacherea ca să-şi răsucească o ţigară. Agapie şi Irimia se simţiră şi ei îndemnaţi să fumeze din acel tutun parfumat, care venea numai pentru prietinul lor, de la Bucureşti, in cutii speciale.
   După ce aprinseră, boierul aşteptă laudele cele de cuviinţă. Apoi decretă îndeplinirea planului de bătaie pe care ei îl pricepuse şi-l aprobase din prima clipă.
   —     Aici am făcut ce s-a putut, explică el. Iepurii probabil că avem să-i găsim la pîrloaga din deal.
   —   Cu iepurele ii lucra ciudat, bolborosi Cataramă.
   —     De ce-i lucru ciudat ? întrebă zîmbind cuconu Lai.
   Privea încă cu admiraţie la statura nemăsurată a tovarăşului. Cataramă era un om incă tinăr, cu toate acestea umbla pleşuv şi girbovit sub pălăria lui pleoştită. Pe cind cuconu Lai avea sprinteneală de criţă, cu toţi cei patruzeci şi opt de ani ai săi şi, intre buclele cărunte ale timplelor, nişte ochi de o mare agerime. Erau totuşi nişte ochi care căutau mai mult îri lăuntrul său, călăuziţi de altceva decît de contingenţele brutale ale vieţii.
 411
    —   De ce-i lucru ciudat cu iepurele ?
    —      E ciudat, prinţule, pentru că niciodată nu ştii de unde sare.
    —      Se poate, acceptă Cantacuzino. Insă aici sintem trei oameni care judecăm ; precum şi trei cîni care adulmecă. Am răsucit ţigări, le-am aprins şi le fumăm. Am stat de vorbă. Clnii ne-au dat ocol. A mai pretinde că stă iepurele intr-un fotoliu şi se amuzează ca să se uite la noi prin ochelari, mi se pare intru-cîtva hazardat. Dumnitale nu ţi se pare hazardat ?
    —      Ba mi se pare hazardat, acceptă cu indiferenţă căpitanul Agapie. Ca să dau dovadă de sinceritate, am să-mi trec cureaua pustei pe umăr. Insă pe dumneata am să te rog să fii atent, căci Iţi sare dihania de la picior.
    Acest anunţ cu totul extraordinar, Cataramă îl lepădă cu lene, cum ii era obiceiul; dar Cantacuzin, de uimire, avu o clipă impresia că trebuie să-şi lepede puşca şi să puie la ochi ţigara. Dar se stăpini şi lepădă ţigara. Iepurele fugea în lungul unui hat.
    —      Intăi trebuie să-l sudui in gînd... îl sfătuia Agapie, după aceea să-i pui ţelul înaintea botului.
    Cantacuzin se veseli de aceste vorbe înţelepte, însă înlătură procedeul violenţei verbale, ca nedemn de un nume cu blazon şi de un doctor în drept de la Paris; şi cu toate că hotărî In sine să fie liniştit şi extrem de atent, maiorul Ortac n-avu cînd să lepede ţigara şi s"a tragă de pe umăr puşca. Minunata armă engleză a lui cuconu Lai îşi făcu efectul la o distanţă enormă. Maiorul şi căpitanul rămaseră cu gura căscată.
 —      Aşa puşcă mai zic şi eu... îngînă Agapie. Şi ce lovitură de maistru ! Iepurele şi-a executat tumba şi s-a aşezat sub boz.
   Intr-adevăr, făcuse tumba şi se ăşezase sub boz, întocmai ca-n visurile vinătoreşli pe care Cantacuzin le purta de atîţia ani, în zile de toamnă, in lungul ogoarelor şi miriştilor. Pînă acuma le purtase in el ca o plăcere ; acuma înflorise din ele bucuria unei realizări. Dintrodată se simţi sigur de sine, mulat pe un alt plan al vieţii.
   Desigur: instrumentul fragil pe care-1 purta în mină conţinuse totdeauna această forţă, dar era nevoie de împrejurări speciale ca s-o elibereze. Abia acum se armonizase cu el şi cu natura înconjurătoare, realizlnd minunea. Abia acum se dovedea a fi un Bosvvel adevărat şi-şi plătise dintrodată toţi banii.
   —      înţelegeţi dumneavoastră ? se adresa el tovarăşilor săi; înţelegeţi dumneavoastră că asta e ceva ca o nouă tinereţă ? Pină acum mă îndoiam de mine însumi. Acuma nu mă mai îndoiesc. Intre mine şi armă abia acum s-a încheiat alianţa.
   încerca să le explice cu vorbe şi exclamaţii ceea ce nu se poate explica. Simţea născind in el rezerve şi posibilităţi. Agapie Cataramă şi Ortac îl ascultau cu atenţie prea încordată şi din cind în cînd îşi aruncau priviri de înţelegere, constatind ambii, fără cuvinte, că prinţului îi lipseşte un şurub. IfTipseşte un şurub la partea cea mai frumoasă a fiinţii lui. E inteligent, e cult, e fin, dar ii lipseşte şurubul. Nu face nimic. In
 schimb are tutun bun.
   —      Poftim, domnilor, răsuciţi-vă ţigări. De ce să spun că nu sint vesel de această inlimplare ? Vă mărturisesc că sînt foarte vesel. E al treilea iepure al meu, la o distanţă, după cum vedeţi, cu totul neobişnuită. La dreptul vorbind, e al doilea.
   Agapie se mira încă : într-adevăr, o distanţă nemaipomenită !
413
     indiferent de distanţă, adăogeâ el iri sine ; Sultan trebuie să fie cu mult mai mirat decit noi toţi.
     Sultan insă nu părea mai mirat decit altă dată. Aduse iepurele la picioarele stăpînului său, încredinţat că lui i se datoreşte totul şi puşca n-are nici un rol. Dind voie tovarăşilor să admire pe Sultan cit vor voi, cuconu Lai se întoarse spre soare şi-l vă?u risipind o ceaţă de aur deasupra tîrgului. Nu adia nici cel mai uşor vînt. In oglinda neclintită a iazului, departe, se răsfringea un cer azuriu, deschizind ca un orizont ■ nou unui ostrov fermecat, pe alt tărim. Cantacuzin bănui că se află intr-un ceas unic al vieţii lui, clipă intru totul delicată, trecătoare ca toate bucuriile. Fără să înţeleagă bine de ce, dori pe cineva lingă el. Era fără îndoială o femeie. Dar nu era nici una din cele pe care le iubise, fără pasiune, intr-o tinereţă destul de Hncedă. Nu era nici ultima lui prietinie : inteligenta, capriţioasa şi puţintel ridicola doamnă Argintar, soţia generalului. Era o fiinţă destul de interesantă, căreia parcă nu îndrăznea să-i înlăture vălul. O voia incă necunoscută, pentru multe motive. Curios i se părea însuşi faptul că fiinţa lui interioară declanşase acea umbră vagă şi vană.
   —     Dumneavoastră, domnilor, vă luai duceţi pînă la pîrloaga din deal ? întrebă el c-o voce dintrodată obosită.
   —   Cum, prinţule ? nu mergi cu noi ?
   Cantacuzin oftă.
   —   Trebuie să mă întorc mai devreme in tîrg.
   Ceilalţi doi vinători se priviră.
   —      Insă numaidecît se cuvine să sărbătorim acest mare eveniment, adăogi el, rizind cu bunătate; căci sa vă mărturisesc adevărul adevărat: e intăiul.
 414
  —   Nu se poate ! strigă cu spaimă maiorul Ortac.
  —     Ba se poate, încuviinţă Agapie. De ce să nu se poată ? E cel dintăi, însă nu-i cel din urmă.
  Cantacuzin privi cu rlobleţă şi recunoştinţă pe omul cel mai înalt din lume. Ajunsese cu capul pînă în cer
  in dreptul soarelui.
  —   Deci, domnii mei, sfirşi el, vă aştept acasă la
  mine, îndată ce vă întoarceţi de pe cîmp.
  Scoase cartuşele, Işi trecu puşca pe umăr şi se gătea să se îndrepte înspre văleica popasului, cind auzi tuşind, în urmă, pe Agapie Cataramă. Cei doi se adunaseră o clipă la sfat: maiorul cu fruntea lîngă umărul lui Agapie şi Agapie cu fruntea aplecată spre
  maior.
     —  Mai este ceva ? întrebă cuconu Lai.
     —     Mai este... răspunse căpitanul. Noi mai întăi şi mai întăi ne-am opri la o binecuvintată crişmă. Cu voia dumnitale, prinţule, căci ne întoarcem însetaţi şi colbăiţi. Să nu te superi, te rog. La domnia ta ne simţim cam jenaţi... Avem noi un local de mîna întăi, ş-o odăiţă unde sîntem singuri...
     —     Aveţi aşa ceva ? rise Cantacuzin. Mi se pare că am şi eu cunoştinţă de ace! loc. celebru.
     —     Da, prinţule, locul se chiamă «La şapte fete». Vinu-i bun ; fleica la grătar şi mai bună, iar domnişoara Ţipra ar fi în stare de mare suferinţă dacă nu l-ar vedea pe domnit maior Ortac. Intre dinşii se tratează un amor nemaipomenit.
     Cantacuzin rîdea. Rîdea cu plăcere, căci toate In acel ceas erau bune. Ştia de locul de petrecere al elitei masculine a tîrgului, avea cunoştinţă nu numai de domnişoara Ţipra, ci şi de celelalte surori ale ei In număr de şase, toate sprîncenate, toate cu ochi negri şi cu părul ca pana corbului. Erau surori nu numai
 415
  prin asemănare, ci şi prin acelaşi puternic parfum de musc In care se distingea vag miros de petrol. Negreşit că în alte împrejurări ar fi ridicat puţin din na-su-i subţire la o atare propunere; însă de citeva minute intrase definitiv in tagma vînătorilor şi fu obligat să accepte locul lor de adunare.
     —     Bine, poate am să vin şi eu, declară el ; în orice caz, cafeaua îmi veţi face plăcere s-o luaţi la mine.
                                                                                        II
     Boierul se făcu a nu observa mirarea feciorului, cînd acesta boldi oohii in umbra sălciei şi primi iepurele din mina măriei sale. Negreşit, zîmbea Cantacuzin în sine, tovarăşii mei, ca nişte ticăloşi ce se află, au înţeles că vreau iă intru î,n tîrg pe lumină, ca să mă vadă lumea ce ispravă am făcu't. S-au uitat unul la altul semnificativ. Am să fiu văzut intrînd c-o biată sălbătăciune ucisă. Iată din ce material inferior sînt alcătuite unele bucurii ale oamenilor.
     —     Mi se pare că şi tu te bucuri, Costache, se întoarse el cătră fecior.
     —   Mă bucur, măria ta ; de ce să nu mă bucur ?
  —      Şi tu eşti un viclean, Costache. Bine ; ai să capeţi bacşişul Ia care ie gîndeşti.
  Costache îşi ridică o mînă la obrazul spînatic şi-şi astupă rîsul tăcut, cu palma. Lîngă el, pe banchetă, trona foarle serios Sultan. Costache potrivi puşca mai bine şi scoase vînatul mai la iveală. Stăpînul şfichiui calul îndată ce trecură iezălura. Tîrgul era aproape; se proiecta pe incendiul măreţ al asfinţitului.
416
   Cantacuzin îşi ridică încă o dată oc-hii, ca în alte multe dăţi, cătră priveliştea neplăcută pe care i-o oferea acel tîrg fără formă, fără plan şi fără caracter. Cel mai de mirare lucru dintre toate i se părea, în asemenea clipe, faptul că el a putut să trăiască aici o viaţă de om. Cum s-a putut face asta, nu înţelegea încă. A vrut să evadeze de atîtea ori, şi.an-cu an s-a resemnat să aştepte. Astfel mor unii oameni, în colţuri uitate de lume... suspină el.
   Ba încă şi-a impus o.sînda să amănunţească şi să explice această aglomeraţie. In loc^ă* se detaşeze de ea şi să n-o mai’vadă niciodată, niciodată, pînă la ceasul morţii, o împarte, o subîmparte, o priveşte din faţă şi din profil, îi ia pulsul, îi pune diagnoza ; cînd cel mai simplu lucru era să nu fie el aici. Să fi fost tîrgul copilăriei lui o amintire — o vaigă amintire pe care o explozie imaginară o întoarce în pacea eternă.
   Vai, nu e o amintire. E o realitate mai ales mirositoare.
   Din Broscărie şi din mlaştinile iazului Coştilei, aşezările săreau unele peste altele spre culmea dealului, ferindu-se din ce în ce mai mult de elementul umed ; aşa încît, de deasupra, cursurile de apă se zăreau sticlind departe. Probabil că după ce au observat din deal aceste oglinzi miraculoase, tîrgoveţii au socotit că n-ar fi rău să sape cîteva fîntîni. Au chemat deci de la ţară meşteri care, c-o artă şi cu mijloace preistorice, au pus în legătură rezervele sub-pămîntene cu setea de deasupra. Toată lumea a fost mulţămită, mai ales ca, pe lîngă apa lui Dumnezeu, se găseau*pe ici pe colo, în crîşme, şi vinuri destul de bune din Ţara-de-Jos. O boieroaică ciuda'tă, mătuşă a lui Cantacuzin, lăsase prin~cfiată' un fond, pentru crearea unei cişmele lîngă primărie. Tîrgoveţii
27 — M. Sadovenmi — Opere II
417
 veneau mai mult în petrecere pînă la acest şipot, însă nu înţelegeau ce rost practic ar putea să ai'bă. Singura baie pu'blică o aveau ovreii, pentru că le era poruncită de legea lor. Căpitanul Cataramă şi maiorul Ortac o socoteau necesară şi pentru că într-adevăr ovreii au nevoie să se cureţe. Făceau mare haz, după ce stabileau acest' adevăr şi mai ales după ce, personal, se declarau partizani ai băii interne cu vin, fiert şi nefiert.
   Tocmai era în ajunul uneia din zilele cînd, la iere-deul ritualic, se înfierbmta cuptorul cel mare cu bolovani. Cantacuzin mai văzu o dată pe băiatul cel desculţ şi flenduros dintre desmoşleniţii lui Israel umblînd pe uliţi şi pe hudiţi şi sunînd dintr-o talanca. Publicaţia evenimentului avea intr-adevăr hazul ei; dar partea pravoslavnică a localnicilor nu-i acorda nici atenţie, nici valoare; pentru ea existenţa unui atare aşezămînt era cu desăvirşire indiferentă ; pe lîngă asta se ştie că ovreii au răstignit pe domnul nostru Isus Hristos, deci nici o baie din lumea asta şi din cealaltă nu-i poate curăţi de păcat.
   Cuconu Lai zimbea, urmind a stabili pentru a mia oară geografia plictisului său.
   In mijloc, pe drumurile principale care se încrucişau spre alte ţinuturi, se înşirau prăvăliile în cea mai mare parte ale celor cu baia, cuprinzind mărfurile trebuitoare ţăranilor. In preajma acestor uliţi şi a barierelor cu tract mare rural se îmbulzeau mahalalele lui Savaot, cu magherniţi şubrede, unde viermuia o populaţie harnică, neliniştită şi săracă, de ghetto.
   Intr-o altă regiune, dominată de citeva biserici, de clădirea Prefecturii, ia Primăriei şi a Gimnaziului, se întretăiau citeva străzi mai curate cu locuinţile mai-marilor aşezării, a urmaşilor unei boierimi în declin
 418
 şi a citorva bogătaşi suspecţi, cafe-şi aveau obirşla dincolo. Puţintel duşmăniţi, intrucîtva toleraţi, fără drepturi politice, fără slujbe, n-aveau alt chip să trăiască decit urmind a se îmbogăţi. Stăteau încă bine legaţi de comunitatea .lor şi de sinagoga cea mare, insă erau in relaţii cu creştinii, găsindu-se, în mijlocul societăţii acestei capitale, cei mai in curent cu mişcarea politicii timpului şi mai ales cu cotele burselor. Această iniţiere se datora celor cîteva exemplare din Neue Freie Presse care soseau zilnic de la Viena şi pe care funcţionarii de la Poştă le întorceau pe faţă şi pe dos o clipă, apoi le lepădau cu dispreţ.
   Tineretul studios şi unele din femeile. şi fetele acestei nobjeţi financiare vorbeau o limbă corectă autohtonă, de şi puţintel cîntată, şi se aiflau în curent cu tot ceea ce apărea în librăriile de la Iaşi şi-n publicaţiile periodice ale-ţării. Putuseră servi Dariei Mazu, se gîndea cu maliţie Cantacuzin, cărţi de împrumut nu numai în limbile localnicilor,* dar şi în limbile apusene. Aşa încît convertiseră la o adevărată destrăbălare intelectuală pe una dintre cele mai nostime şi simpatice fiinţi din tîrg. Operaţia aceasta se făcuse cu discreţie şi modestie, pentru ca îumea Dariei Mazu să nu se simtă deloc jignită în mîndria ei primitivă.
   Lumea aceea cu totul specială trăia între livezi, în mahalalele de cătră miazănoapte şi asfinţit. Era acolo un domeniu al vechilor plugari mărginaşi de odinioară. Acuma cea mai mare parte din ei părăsise breasla muncii cu braţele, avînd încredinţarea de a se fi ridicat pe o treaptă mai de cinste. Aproape toţi, cei din generaţia nouă, erau slujbaşi la felurite instituţii ale statului. Ciţiva din primii pionieri ai penei de gîscă ajunseseră la finele carierei şi acum îşi mă-
 419
   cinau eele din urmă zi'le într-o tihnă meschină de pensionari, fădndu-şi ostentativ tabietul în cerdac şi în jilţ, cu ţigară şi cafea. Acolo mai stăruiau şi cîţiva cultivatori de ogor şi crescători de vaci cu lapte — element tranzitoriu, precum şi_o parte din meseriaşii lemnari şi zidari, serioşi clienţi ai crîşmelor.
   Vînătorul îşi lăsase calul în voie. Nu se .grăbea. Ajungea la timp, într-o lumină mare de aur, în care jucau pulberi uşoare. Era în preajma unor terenuri vagi. Aici, în timpul ploilor toamnei, se frămîntau gloduri imense. Carierele de năsip şi lut se umpleau atunci de apă şi deveneau, în vremea nopţii, căpcăni pentru umbrele care ieşeau de la crîşme şi urmăreau în zigzag un drum al destinului. De obicei le ieşeau în preajmă cîni care-i lătrau călăuzindu-i printre primejdii. Acei cîni fără număr, de rase şi mărimi felurite, adevărate fantazii zoologice, se găseau şi acuma la faţa locului. Se găseau şi viţei, şi porci. Era şi o larmă- ascuţită de copii, de felurite neamuri. Capete goale, picioare desculţe, batiste duble, în faţă şi în spate. Aici ar fi ,locul pentru un teatru comunal, t gîndea Lai. Aici se aşează panoramele şi joacă Vasi:-lache, în vremea iarmarocului celui mare al verii. Aici se aruncă gunoaiele şi leşurile ; viermuind asupra lor, cele mai multe din animalele adunate îndeplinesc un oficiu sanitar. Totuşi. în vremea verii hoardele de cotei şi dulăi devin primejdii vaigabonde, aşa încît părinţii comunei, cu puţină cheltuială, fac din cînd in cînd contract c-un individ fără.naţionalitate, abando-nîndu-i pieile acestor prietini ai umanităţii. "
   La acest unghi al impresiilor şi al gîndurilor, cuconu Lai avu simţirea că se deşteaptă în el pentru a doua, ori a treia oară imaginea nedesluşită pe care o dorise, oarecum fără noimă, în clipa cea mai plă-
 420
 culă a zilei, cînd încheiase alianţă cu arma lui englezească.
   Nu cumva dorea să vadă pe copila aceea neînsemnată şi totuşi aşa de' simpatică ? Adică, mai bine zis, nu cumva dorea să fie văzut de dînsa în situaţia nouă pe care şi-o crease în tagma vînătorilor? Cantacuzin rîse de propria lui vanitate. Era un naiv dacă-şi închipuia că eleva lui avea alte preocupări decît cele pe care i le dictau sexul şi vîrsta. Era o fiinţă totuşi nostimă. Cuconu Lai era dispus să-i acorde un epitet şi mai avantajos. Intr-adevăr, copila aceea cu numele Daria Mazu se diferenţiase cu desăvirşire de «geografie». Avea dispoziţii fine pentru muzică şi literatură, ştia ce-i un teatru fără să-l fi văzut vreodată. Ştia că este o lume civilizată fără s-o fi cercetat şi fără să aibă speranţa de a o cerceta cîndva. O descendentă de mahalagii mediocri, cu zestre puţină şi orizont hermetic închis, nu putea avea altă soartă decît aceea care-i era de mai înainte .dictată. O situaţie fără înl-doială tragică. Poate mai bine ar fi rămas în lumea ei.
   Domnul Lai nu-şi mai aduce bine aminte în ce chip anume intrase acesta copilă a tîrgu'lui provincial în zona lui. O descoperise doamna Argintar, se ocupase un timp de ea, apoi i-o prezentase ca pe-o mică minune. O scosese din mediocrilatea-i oribilă, îi dăduse noţiunile elementare ale unui alt standard de viaţă, îi fusese profesoară în adevăratul înţeles al cuvîntu-lui, iniţiind-o într-o limbă de cultură ; după ce-o auzise ciripind franţuzeşte, o făcuse să descifreze o sonatină la piano. Ce anume experienţă încerca doamna Argintar ? «E o milostenie a plictisului tău...» îşi formulase diagnoza faţă de prietina sa domnul Lai, şi-i dăduse tot concursul său în aparenţă foarte
42.1
 dezinteresat. Doamna Argintar părea încîntată de rezultatele obţinute; domnul Lai Cantacuzin era maf puţin încîntat. In definitiv, fata-i plăcea pentru că era tînără, frumuşică şi destul de vioaie; aşa-zisa iniţiere îi părea domnului Lai mai mult un reflex al doamnei Argintar decît o .valoare în' siife. Apariţia ei îi făcea plăcere domnului Lai din pricină că în acei ochi frumoşi descifra admiraţie pentru propria lui persoană.
   Aici, în acest loc viran, îi spunea ea odată ca a asistat la cel dintăi spectacol. Alt teatru adevărat nici nu-i era dat să vadă. Era o copiliţă de nouă ani, amestecată între copiii mahalalelor. Dintr-un ungher de zid, la marginea tîrgului, observa cu ochi rotunzi pe omul cel bărbos şi negru cu care edilii încheiau contract din vreme în vreme. Umbla tiptil, privind pieziş cotloanele şi pregătind juvăţul. In urma lui se îmbulzea cortegiu de copii. Din hudiţi şi ulicioare lătrau cotei, vestind speciei, cu intonaţii misterioase, numele ucigaşului. Deodată se arăta cel căruia îi sosise ceasul. Era un corceag tîmp, ori un leneş, ori un flămînd. Cînd' simţea primejdia şi zvîcnea într-.o lăture, arcanul îl ajungea din urmă şi-i rupea fuga smuncindu-1 îndărăt şi rostogolindu-1 în pulbere. Capiii înălţau răcnet în cor, apei tăceau şi ascultau fără milă bătaia de bîtă şi chelălăiturile stinse, şi priveau zvîrcolirile năprasnice şi ocîiii care se rostogoleau crunt în moarte. Copila stătuse în locul ei cutremurată de un plîns disperat. Alaiul trecu prin roiul de colb şi lumină înspre operaţiile ultime, lîngă aceste gropi. Aici, după ce elimina prisosurile, omul negru rămînea stăpîn pe preţul oficiului său. Privirea lui piezişă de asasin fata mărturisea că a revăzut-o multă vreme în vis. In alţi ani, îndată ce auzea che-
422
 mările lugubre ale cînilor, îugea să se cufunde intr-o saltea, într-un fund de odăiţă, neîndrăznind decît tîrziu să se arate la soare.
   De şi cugeta şi visa, Cantacuzin era atent la toate din juru-i. Nu fu prea surprins cînd văzu sus, în capătul uliţii, aproape de grădina publică, un grup colorat şi pălărioare înflorite. I se mai întîmplase şţ-n alte rînduri să i se realizeze întîlniri pe care le dorea. Avea ochi bun. Ochi de vînător, rîdea el în sine. Era sigur că în acel grup de tinereţă, va vedea pe Daria Mazu.
   Erau numai două fete. Una era într-adevăr drăgălaşa lui elevă. Purta destul de elegant o rochiţă cenuşie şi pălărioara simplă îi era punctată cu puţin roş. Se mişca distins, privea îndrăzneţ. Nu era prea frumoasă, dar avea caracter. «E ceva care te prinde de inimă», suspină Lai. Fiinţa aceasta cu c.ohi magnifici e condamnată la ceva mai rău decît moartea. Dumnezeu a pus în ea elementele altei evoluţii. Mîni totuşi va fi soţia unui copist de prefectură.
   Cantacuzin nu acorda acestei categorii nici un fel de consideraţie. Slujbaşii tuturor oficiilor statului ocupau, în teoria lui despre lumea locadă, o zonă impură. El accepta că asta poate fi şi o prejudecată şi poate greşeşte, dar se simte mult mai bine cu rudele Evei Goldman, tovarăşa din sara aceea a Dariei Mazu, decît cu desrădăcinaţii vieţii rurale. Era o fiinţă destul de interesantă şi domnişoara Eva ; avea un fel personal de a holba ochii cind vorbea. Avea calitate de bună prietină mai cu samă. Era mai cu samă admiratoare a elevei lui. Deci vinătorul îi acordă mai ales domnişoarei» Eva toată atenţia şi se informă despre perfecta ei sănătate.
     —      Domnişoară Eva, eşti o fiinţă încîntătoare, declară el coborîndu-se din docar.
     Daria Mazu rîdea, amuzată. Situaţia lui 'Cantacuzin faţă de tineretul Jeminin al tîrgului era un fel de privilegiu nobil, convenţie fără urmări efective. Se spuneau vorbe elegante, se produceau mulţămiri pline de cochetărie. Primăvara îşi urma cursul, iar Cantacuzin rămînea în regiunea celei dintăi brume de toamnă.
     Era ceva delicios şi trist în acelaşi timp. Cuconu Lai îşi întoarse faţa umbrită de o preocupare spre ceea ce numea el eleva lui. Avea ochi mari, bruni, încununaţi de păr castaniu. Rîdea cu nişte dinţişori albi. Aştepta şi ea complimentele lui şi nu voia cu nici un chip să se uite la iepurele pe care-1 ţinea în braţe Costache.
     —   Am împuşcat un iepure... ii declară el.
     Ea se sperie. Se aştepta Ia.altceva. Avu o exclamaţie de milă pentru biata sălbătăciune inertă. Cantacuzin se simţi intrucîtva dezamăgit, totuşi îi rămase convingerea că în după-amiaza aceea s-a produs unul dintre cele mai însemnate evenimente ale vieţii lui. Femeile însă sînt solicitate de alte impresii şi preocupări. Mai ales femei'Ie acestea, care nu sînt femei, ci femeiuşte. Aglaie Argintar desigur îl va ruga sa-i povestească amănunţit întîmplarea.
  —      Să-mi spui, duduie, ce-ai cetit, ce-ai cîntat şi ce-ai gîndit, o întrebă el c-o arnab'jita'te exagerată.
  Ea îl privi atent, găsind Îti înfăţişarea lui ceva nefiresc şi puţintel ridicol. Cuconu Lai simţi şi el că e mai bine să fie singur, cu imagini nedesluşite, salută cu curtoazie pe fete şi se sui în docar.- Auzi în urmă rîsete subţirele şi fu o aiipă jignit, apoi avu un zîm-bet de îngăduinţă şi ajunse liniştit acasă,
424
9
   Ce fel de tîrg e acesta ? îşi continua el solilocviul, urmînd a desfăşura geografia propriei lui mizerii şi încercind să înlăture nelinişti care-i pipăiau fundul fiinţii. Se face noapte, sîntem întri-un oraş, şi omul e nevoit să se lese condus de instinctul animalului ori să-şi dibuiască drumul cu băţul, ca orbii. Edilitatea a întemeiat puncte cărora'li se spune felinare; însă de obicei nu produc lumină, fie din pricină că scrie lună la calendar, fie pentru că s-au furat lămpile, fie pentru că s-a isprăvit petrolul la magazia comunei. N-ar însemna mult asta, dacă ulicioarele de mahala n-ar ascunde gropi şi curse. Punctele acestea luminoase au şi altă particularitate. Işi mută-locul de cîte ori se schimbă guvernele şi se primenesc edilii.
   Cantacuzin rîdea prin întunecimea înserării. Costache coborî şi deschise poarta. In curînd bucătăreasa primi în triumf iepurele; od;aia boieru'lui, care dădea în uliţă, înfăţişă îndată două panouri de lumină. Umbra subţire şi fină a lui Cantacuzin se arătă într-un tîrziu în redingotă, după moda timpului. îşi făcuse repede .baia, işi stropise cu apă parfumată părul cărunt; acuma dădea bună sara prietinilor, adică tomurilor care se înşirau în bibliotecă, celor cîteva stampe şi pianului.
   —      Iată ecouri şi epave ale unei lumi de pe alt tărîm, suspină el, fără glas. Ce caută aici toate acestea ?
   Se înclina spre ele ironic.
   —      Sîntem nişte anacronisme. Funcţia noastră e să dispărem. Ceea ce nu vom face însă, pină nu vom împlini o datorie a răzbunării divulgind, lumii şi istoriei, adevărul.
425
   Trase un săltar şi răsfoi nole risipite. Ca foarte
   deseori, ar fi dorit să se puie la lucru. Meditaţia şi
   lenea erau plăcerile lui cele mai evidente. Erau o
   preţioasă însuşire de familie, plutită cu risipa totală
   a uncvr mari averi. Sara aceasta însă era făgăduiiă
   tovarăşilor lui vînători. Pe lîngă asta, lenea lui şi
   meditaţia ii aduceau unele nemulţămiri şi nedumeriri
   pfl-care ladarnic cerca să le evite. Erau în el şi punctau în sus capete de şarpe.
   începu sl umble aţîţat prin odaie. N-ar fi frumos, se întrebă el deodată, să vadă un oarecare profil delicat stînd în scaunul nalt al pianului şi privind spre legăturile preţioase ale unor volume care nu se găsesc decît aici şi-n cîteva biblioteci apusene ? El n-are dreptul să primească şi ea n-are dreptul să intre. E prizonieră nu numai a prejudecăţilor şi a unei lumi brutale, ci şi a vîrstei, şi a curăţiei ei sufleteşti. Iată cum poate creşte o floare în gunoi şi cum grădinari cu mîni impure izbutesc să-i dea o strălucire virginala. E şi el unul din grădinari. Primul e Aglae Argintar. Această doamnă cu avînturi cam romantice şi cu oarecare proporţii fizice s-a aşezat prea des în acel loc acuma gol, cînd storurile odăii erau cu grijă coborîte. Insă el n-o mai doreşte acolo, de şi, desigur, o mai iubeşte încă.
   Tovarăşii lui de vînătoare nu întîrziară mult. Sosiră tropăind şij-1 priviră pieziş.
   Cafelele erau gata ; le aduse numaidecît madama Roza, adăogind lîngă ele sticla de rom.
   —     Am găsit un vin nemaipomenit şi am mîncat o fleică număru unu... explică, gîfîind, maiorul Ortac.
   Am mai fi stat noi, dar trebuia să venim ; ne-am dat parola. S-a aflat in tot tîrgul de iepure.
 426
   —     îmi închipui, consimţi Cantacuzin ; probabil că e o bucurie generală. Nu cumva e vorba să mi se organizeze şi un banchet ?
   Cataramă îşi sorbea cu melancolie cafeaua. Ii adăogea necontenit rom şi nu izbutea s-o isprăvească.
   —     Bun, bun ! declară el. Am să-ţi dau o veste, prinţule, adăogi apoi. Am prins pe domnişoara Ţipra într-un colţ şi i-am declarat şi eu amor. Mă aştept la accese de gelozie din partea domnului maior.'
   Ortac făcu un gest de mărinimie.
   —   Intr-adevăr, cafeaua a fost bună, declară şi el.
   —     Dacă poftiţi, zîmbi Cantacuzin, am ş-un pahar de vin, ceva mai bun decît la «şapte fete». Madama Roza ne poate improviza imediat fripturi. Ştiu că în asemenea împrejurări joacă rol însemnat atmosfera. Şi eu nu vă pot pune la dispoziţie nici ochii drăcoşi ai domnişoarei Ţipra, nici lăutarii. Totuşi vă sfătuiesc să gustaţi vinul şi să cercaţi muşchiul fript. Am să mă silesc şi eu să vă ţin tovărăşie, căci incă n-am mîncat în astă-sară.
   —     A, dacă prinţul n-a mîncat, atuncea sînt la dispoziţia domniei sale, declară cu grabă căpitanul.
   Nu prea tîrziu, î,n sufragerie, după un oarecare număr de pahare, Cataramă îşi părăsi melancolia şi trecu într-un stadiu de entuziasm. Făcu unele declaraţii patriotice, la care maiorul Ortac nu- dădu răspunsul dorit. Maiorul Ortac părea mai ginditor şi mai obosit. Atunci Cataramă se întoarse spre prinţ. Cantacuzin îi răspunse. Ciocniră amîndoi încă un pahar.
   —     Eu aş putea spune că mai doresc să mînînc o friptură... mărturisi căpitanul Agapie.
   —     Se poate ! răspunse numaklccît cuconu Lai şi bătu în palme. Apoi, inlr-o ajîţare şi-ntr-o luciditate de spirit de care se bucura fflfli n!0? ’F! asemenea
  ceasuri tîrzii ale nopţii, începu să se plimbe prin faţa partenerilor săi, adunînd elementele preocupărilor lui principale.
     Ortac îşi plecase fruntea pe manginea jilţului.
     —     Valeu, mamă, valeu, tată 1 suspină Cataramă alăturîndu-se de el. De ce m-am temut n-am scăpat. Să ştii că prinţul ne ţine iar conferinţa lui.
     —■ Poate vă plictisesc puţin? îşi aplecă spre ei sprîncenele Cantacuizin. Se poate. Insă v-aş ruga să vă scoateţi din cauză întăi pe dumneavoastră, care purtaţi nişte veohi nume de răzăşi. Şi să-mi daţi voie | să vă fac o nomenclatură a tuturor locuitorilor de pe j strada aceasta. E o stradă oarecum naţională şi creş-' tină. La număru unu stau eu. Insă eu sînt, precum se ştie, coboritor de la Bizanţ. Peste drum, la numărul doi, stă domnu ajutor .de primar Alecu Miibailov. La numărul trei, domnul avocat Nicolaid'e. La numărul patru, inginerul Artur Fait. Avem apoi pe doctorul Barboni. Mai stă pe uliţa asta Gron^u, farmacistul. Numără-i pe toţi. Aş voi să-mi aduci în cîte o epru-betă sîngele lor.
     —     Să mă ferească Dumnezeu! suspină iar Cataramă.
     i— Ba să-mi aduci în cîte o eprubetă sîngele lor, pretinse Cantacuzin. Este aici, în tîrgul acesta curat moldovenesc, o fată, urmă el. Pot să-ţi spun cine-i. Domnişoara Mazu. Ea mi-a povestit o altă întîmplare nostimă...
     —     Cum altă întîmplare ? întrerupse Agapie, privind la maior. Văzîndu-1 pe jumătate adormit, se linişti. Cum altă intîm'plare ?
     —     Da. O altă întîmplare, căci mi-a povestit mai multe. E vorba de o întrunire şi de rtişte declaraţii a acestor autohtoni ireductibili, Să lăsăm însă asta şi
428
 să ne uitam mai de aproape la această adunătură pe care, după cum ştiţi, eu o numesc campament barbar. Aş putea tot aşa de bine să-i spun campament cosmopolit. S-au adunat aici toţi, s-au organizat oarecum ca să pradie pe plugari şi s-au încorporat rînduielii generale a statului. Ce fac, mă rog, aceşti oameni ? Unii vînd, alţii cumpără cu folos, alţii dau bani cu dobîndă. Alţii sînt dezertori ai agriculturii, ruşinîn-du-se de părinţii lor în straie albe, urînd munca de la ţară, dispreţuind vechea disciplină a unei societăţi • primitive cu tărie fixată în rosturile sale. S-au aşezat ! aici într-un popas al nedumeririi. Nu ştiu decît să i zgîrie în condici cuvinte fără ortografie. Nu ştiu să cetească decît o gazetă; uneori se lipsesc şi de asta. Din ce-a putut rumega înţelegerea lor, rezultă întăi şi întăi că nu este Dumnezeu, că lumea d-a fost creată în şase zile, că descîntecele sînt o prostie, şi că tunetul este electricitate, adică ceva fără sens. Rîd Cînd îl aud şi privesc ironic spre femeile care-şi fac cruce cu spaimă. Au dispreţ pentru tot ce nu cunosc. Literatura lor o găsesc la debitele de tutun şi se chiamă Misterele Parisului. Pe lîngă ovrei, oameni fini şi vicleni, mai trăiesc aifci şi nişte urmaşi de boieri, străini de toate şi într-o situaţie destul de comică, aşa cum sînt eu de pildă. Nu-i nevoie să protestezi. înţeleg că te plictiseşti, însă te voi obliga să mai asculţi puţin. Ei bine, aşezarea socială a acestui tîrg este aşa de factice, încît, dacă statul n-'ar plăti lefurile, se produce catastrofă. Asemeni dacă neguţătorii ar închide prăvăliile trei zile, tîrgul ar cădea în sincopă. încă ceva. Această capitală, ca şi alte tîrguri din Moldova, poate consuma carne numai graţie comunităţii ovre-ieşti. Hahamii, după rînduieli ale lor, aleg anume vite şi anume părţi din jertfe. Israel consumă cuşer
429
  şi partea anterioară a vitei. Ceea ce nu-i cuşer şi partea de dinapoi merg la îndestularea populaţiei care formează obiectul preocupării mele. Este ceva şi mai grav. Oamenii mei, cu toată trufia ignoranţei lor, n-au izbutit a invăţa, in puţina lor şcoală, operaţiile elementare de aritmetică. Niciodată nu-şi tratează contabiliceşte lefurile. Nu sînt în stare să facă o adunare ori o balanţă. Ticăloşii evrei galiţieni, -în veacuri de trudă, s-au deprins să nu mînînce decît din do-bîndă. In zilele cînd agonisesc importanta sumă de patruzeci şi cinci de centime, pun cinci centime la o parte, cu procent. Asemenea sistem simplu îi face milionari. Pe cînd oamenii majestăţii sale au găsit mijlocul să cheltuiască în fiecare lună ceva mai mult decît leafa. In consecinţă, pentru acoperirea deficitului, urmează nişte operaţii complicate de împrumut, care se chiamă scontul simbriei, cu chitanţăjn regulă şi cu dobinda de zece bani la franc pe săptămînă. Pentru consolidarea unor atari operaţii financiare se mai adaogă un chef cu lăutari, subt ochii protectori ai domnişoarei Ţipra. De altminteri instituţia domnişoarei Ţipra este absolut necesară, deoarece înlocuieşte teatre, concerte şi biblioteci. Teatru, concert şi bibliotecă ? mă întrea'bă un întreg popor. Toate acestea sînt nişte prostii. Deci, voi conchide, aici trăieşte o lume fericită, pentru că n-are nici o preocupare. Singur nefericit sînt eu, care-mi propun probleme de rezolvat. Toţi îşi duc viaţa cu uşurinţă şi fără aritmetică ; eu singur îmi scornesc tot felul de răuTăţi. Am mai făcut şi greşala să produc aceleaşi nelinişti şi-n capul unei biete fete, faţă de care am acuma o răspundere. Ce vrei dumneata să facă ea în asemenea
lume ? Cum vrei să-şi poată echilibra viaţa cind ceea ce-i trebuie ei e dincolo de orizont ?
 430
 Căpitanul Agapie oftă şi deşertă un pahar de vin:
 —      Nu cumva e vorba despre aceeaşi persoană, prinţule ?
 —      Ei da, e vorba de Daria Mazu. Ce vrei să facă ea în acest tîrg ? Te întreb pe dumneata. Ce vrei să facă ?
 —   Să nu facă nimic, prinţule. Să se mărite.
 —      Ai spus ceva ? se întoarse scandalizat Canla-cuzin.
 —      Am spus, prinţule. Şi chiar are să se mărite. Putem vorbi în voie, căci domnul maior Ortac doarme.
 —      Imposibil 1 Imposiibil I strigă boierul. Să nu-mi spui mie fleacuri.
 —      Ba nu spun fleacuri deloc. Aş mai mînca puţină brînză.
 —   Poftim.
 —      Nu spun fleacuri deloc. Am aflat vestea de la domnul maior chiar astăzi. Fericitul cîştiigătar e dumnealui în persoană. Nimic de spus. Fata e cît se poate de bine. Să n-ai nici o grijă, prinţule, are să găsească ce-i trebuie.
 Cantacuzin rămase deocamdată înlemnit. V'ăzu tulbure înaintea ochilor. Apoi făcu un gest mic, semn că şi-a isprăvit conferinţa şi se aşeză pe scaun palid, înturnînd o privire spre odaia de alături, unde erau pianul şi biblioteca. Dar, în asemenea împrejurare, de-acolo nu-i putea veni nici un ajutor.
                                                                                   III
 Madama Roza era o întrupare a devotamentului feminin. Fără îndoială însuşirea aceasta era în natura ei; îl iubea pe stăpîn cu entuziasm ; însă nu uita nici
                                                                                                                                                                     431
 o clipă că salariul ei destul de ridicat atirna de buna ^ stare fizică a lui «buier». Acest boier trebuie să trăiască astfel în viafaV; ocolit de îngrijirile cele mai atente, incit să-şi* aducă aminte şi după moarte de madama Roza. Cel ce scrie întruna pe bucăţi de hirtie in seri lungi de iarnă, şi ceteşte atitea cărţi care-i vin din străinătate, nu poate uita să compuie şi un foarte frumos testament. Şi nu poate lăsa, în acest testament, la o parte, pe sluga cea mai devotată, care-i ţine loc de părinţi şi fraţi. Acest «buier» e un copil orfan ; nu mai are aici pe nimeni din'neamul lui ; nu are nici in altă parte decit foarte depărtate rude cu care nu ia contact decit cu totul intimplător, in alte colţuri de lume. In orice clipă a vieţii Iui acest orfan de patruzeci şi opt de ani avea să recunoască in juru-i ordinea cea mai meticuloasă, o curăţenie care străluceşte ca un aur nou, o cafea cu lapte cum nu se bea nică-iri, o masă combinată anume pentru natura lui delicată, după prescripţiile doctorului Barboni, baie toi-deauna gata, pat care miroase a cearşaf proaspăt. Ar fi deci o nenorocire nu să moară, ci să-şi piardă memoria. Devotamentul Rozei era legat şi de faptul că stăpinul său avea în biblioteca lui cărţi nemţeşti şi-i adresa din cînd in cind vorbe intr-o limbă care-i aducea aminte de tirgul ei galiţian. Era şi madama Roza
 o orfană de vîrsta boierului ei şi ştia să aprecieze nu numai un ştrudel, ori o friptură. Raportul sentimental mai avea şi o altă lăture : a contrastului. Stăpînul era un om nalt şi subţirel. Madama Roza avea proporţii mai mult în laturi.
   Cu toate acestca era o fiinţă sprintenă. Pe cînd Can-tacuzin se afla incă in baie, ea cerceta cu mişcări aprige, trecind repede dintr-un loc in altul, iatacul şi biblioteca. Patul era învălmăşit; pe măsuţă, în scru-
432
melniţă, se adunase un număr prea mare de capete de ţigară ; altă grămăjoară era la birou. Hîrtiile de aici erau în dezordine. Dincolo erau lepădate cărţi lingă pat. Lucrul acesta nu-i plăcea madamei Roza. Boierul ei avea un năcaz.
    Pe cînd deschidea ferestrele, să intre aerul dimineţii de toamnă, şi rinduia totul cu repeziciune, bătînd pernele cu palma şi ghiontind chilotele cu minie, avea, în treceri şi întoarceri, o privire ascuţită spre o fotografie de femeie frumoasă, de şi cam grăsuţă, aşezată pe piano, cătră lumină. Madama Roza scoase chiar limba cătră ea şi-i adresă citeva vorbe neplăcute, mormăile in dialectul ei teuton.
    Cînd auzi paşi, se retrase cu grabă ; dar lăsă uşa deschisă puţin, aşa încît să poată pune un ochi de observaţie. Din acest Ioc văzuse ea destule lucruri. Observă deci ş-acum şi încercă să puie o diagnoză. Nu
 i se părea să fie vreo suferinţă fizică. Boierul părea numai obosit, avea un fel de umbră in jurul ochilor. Ei i se pare mai frumos aşa, însă femeile sînt blăstă-mate să ceară de la bărbaţi altceva decit ochi cenuşii. De-aceea nu poate ea suferi fotografia de pe piano. Frau Argintar trebuie să fi arătat iarăşi vreun capriţiu.
    Aduse la timpul hotărît cafeaua. Udă florile din fereastră.
    Cantacuzin nu-i adresă nici un zimbet şi nici un cu-vint. Aşa ceva se întimpla foarte rar. Trupul madamei Roza se umflă şi mai mult de invective, pe care Ie vărsă, cu lacrimi, lîngă maşina de bucătărie. Işi şterse ochii şi nasul cu şorţul şi rămase gînditoare. Poate Frau Argintar l-a trădat pe boier şi l-a abandonat. In acest caz n-avem de-a face cu o nenorocire, ci cu o veste bună. Deci madama Roza trase din buzunăraş o oglindă şi-şi cercetă în ea zimbetul plăcut.’
28
433
   Boierul ieşea. O privi şi-i vorbi:
   —   Roza, trimete pe Costache după mine în piaţă.
   Nu s-a schimbat deci nimic in viaţă. Oamenii umblă,
vorbesc şi mînîncă.
   —     Am înţeles, domnule, răspunse ea, salutînd c-o înclinare de cap şi făcind o reverenţă.
   Cantacuzin trecu in uliţă, coti hudiţi, călcă pe bucăţi de trotuare, sări peste noroaie. Era vechiul lui război geografic. De şi dispreţuia profund acest simulacru de capitală, consimţi totuşi să găsească ceva pitoresc in amestecul dintre dezordine şi nobila lumină eternă. Era peste toate aceste mizerii trecătoare o ceaţă de aur.
   Văzu de departe pe cuconu Vasilică Mazu, tatăl Dariei, şi-l ocoli cu grijă. După ce dădu neguţătorilor din piaţă poruncile sale, lăsă pe Costache, cu panerul lui enorm, şi se întoarse cătră mahalaua boierească. Se opri la o casă cochetă, cu balcon şi grădiniţă. Era cochetă din pricina răzoarelor ~de îtori şi a plantelor acăţătoare ; din pricina globurilor colorate şi a unei femei cu figură proaspătă şi ochi negri foarte vii. încolo odăile se înşirau în laturi şi-n adincime, fără nici un stil. De altminteri în regiunea as'ta a pămintu-lui locuinţile se construiesc in pripă, din lemn şi glod. In alt sezon iţi mai trebuiesc trei ori p^tru încăperi : pui pe ţărani să ţi le înalţe şi pe ţigani să ţi le lipească. Singura lor frumuseţă adevărată o provoacă incendiile.
   E adevărat că nu sint lipsite cu totul de interes, işi urmă Cantacuzin -reflecţiile, mai ales în asemenea dimineţi de toamnă, oînd femeia care te iubeşte te aşteaptă şi-ţi zîmbeşte înălţind intre degete un trandafir tîrziu.
  Doamna Argintar il lăsă să-i sărute mîna cu trandafirul, apoi îl privi cu atenţie.
  —   Ce se-ntimplă ? il întrebă ea.
  —     Nu se-ntimplă -nimic, răspunse Lai Cantacuzin. Se cunoaşte probabil că n-am dormit bine.
  —   Intr-adevăr. Şi din ce pricină, mă rog, nu dorm
  oamenii bine ?
  —   Cîteodată din pricină că aşteaptă in zadar,
  scumpă doamnă.
  —   Scumpul meu domn, n-ai idee ce plăcere imi
  produc cuvintele dumnitale.
  După acest schimb de vorbe, pe care Cantacuzin le aprecie ca fără noimă şi în complet dezacord cu «geografia» lui, doamna Argintar ii trecu la butonieră trandafirul, şi suiră in-balcon pe cele două trepte de lemn.
     —     Ne punem puţintel la adăpost ele ochii vecinilor, vorbi ea calm. Dacă veneai cu un sfert de ceas mai devreme, găseai pe general.
     —  A plecat ?
     —     Da. Ar fi fost bucuros să te vadă,*ca să-ţi ceară părerea în privinţa operaţiei de la picior. Nu e prea bătrin ; eu cred că merge. Am insistat să se ducă neapărat la Viena. De şi nu mă jenează intru nimic, fiin-du-mi un simplu bun prietin şi aş putea accepta chiar că ştie de legătura noastră, nu mi-ar displăcea să ră-inînem in toamna asta singuri noi doi o lună de zile.
     —     Desigur, aş fi ineîntat, frumoasă doamnă, consimţi Lai, de şi ar trebui să fiu sincer...
     —     Spune-mi imediat, te rog. Ca totdeauna, nu va fi ceva plăcut. De aceea ini s-a bătut pleoapa stingă,
  în dimineaţa asta.
     —  Trebuie să fiu sincer şi să-ţi comunic un lucru
  dezagreabil, dar e o observaţie pe care o fac ades faţă de mine însumi.
 28*
 435
    Cantacuzin rămase ginditor.
    —   Spune, îl îndemnă doamna Argintar.
    Lucrul nu era uşor de spus. Legătura lor dura de mulţi ani. Prima întilnire avusese loc subt un cer fericit, la insula Capri. Trecuseră împreună la ruinile de la Pompei şi ascultaseră vocea aceluiaşi cicerone. In altă primăvară se revăzuseră la Veneţia. Ei bine, în acele decoruri clasice stringerile de mină sint altceva şi vorbele au altă rezonanţă. Sentimentul se amplifică brusc de toată seva amintirii altora. Acolo simţeşti în tine toată poezia de dragoste a veacurilor. Adierea dumbrăvilor sacre, cerul de la Grota de Azur au fost intr-o lume care a rămas dincolo de orizont. Iubirea vibra in toate, de jos pină la stele. Pe cind aici, la marginea lumii barbarilor, unde joacă pulberile şi nesiguranţele, unde a poposit o hoardă nomadă numai pentru' o clipă, iubirea se restrînge in sine şi se dezbracă de toate.
    Doamna Argintar ridea.
    —      Ştiu ; in definitiv o iubire nici nu trebuie să facă altceva. Pe dumneata te jigneşte atmosfera aceasta de provincie plată. Toţi ochii te pindesc, şi te impung. Toată lumea crede a şti că la cutare ceas doamna in chestie şi-a desfăcut corsetul in odaia domnului Cantacuzin : o odaie care are două ferestre mari la stradă. In Ioc să se bucure de asta, gospodrriele se privesc cu spaimă, bărbaţii rămîn trişti şi lumea întreagă s-a mai scufundat de un metru in ticăloşie. Cu toate acestea, domnule Lai, eu imi păstrez şi toate amintirile acelor ceasuri delicioase. Şi cînd m-am substituit destinului şi am făcut lui Argintar surpriza galonului de general şi a unei comande in Moldova de Nord, am lucrat cuminte. Am simţit că trebuie să-mi apăr acest ultim bun. Pentru asta am venit să pun stăpînire pe el.
436
 —   Ai făcut bine, frumoasă doamnă, suspină Lai.
 —   Nu ştiu dacă eşti sincer în această apreciere.
 —   Foarte sincer.
 —      Atunci nu-i nevoie să-ţi cer declaraţia de ri; goare ?
 —   Nu-i nevoie.
 —   Cu toate acestea ţi-o cer.
 Cantacuzin se înclină, sărută mîna doamnei Aglae Argintar şi:i declară că o iubeşte.
 Ea-i reţinu degetele intre ale ei.
 —      Ascultă, Lai, zise ea. Eu n-am nevoie de decoruri clasice şi de fraze romantice din cărţi, pentru amorul meu. Şi ştii foarte bine că intimitatea noastră nu se isprăveşte neapărat aşa cum işi imaginează lîr-goveţii noştri scandalizaţi. Pot să stau şi corect îmbrăcată lîngă bărbatul pe care il iubesc. Afecţiunea mea e mai profundă şi mai complexă decit işi închipuie chiar el. Că facem întruna prostii, rise ea cu din-ţişori mărunţi, asta e mai mult din pricina ta.
 —   Se poate. Mă îndoiesc întrucitva.
 —      Ba să ştii că-i din pricina ta. E nevoia de a te păstra. E viclenia femeii. Poate de la tine la mine nu este de fapt altă legătură ; insă mie mi-i drag tot ce este naiv şi copilăros in tine. Eşti neprevăzut şi bun ca un copil, dar in acelaşi timp de un egoism nemaipomenit.
 Cantacuzin fu cuprins de uimire :
 —   Eu egoist ? Asta n-am ştiut-o.
 —      Desigur ; n-ai să ştii niciodată, insă eşti un mare egoist. Tu nu dai şi nu faci aproape inimic pentru dragostea noastră. Eu dau şi fac totul. Nu protesta ; nu-ţi adresez nici un reproş. Dacă nu te-ai simţit bine, dacă erai plictisit asară, de ce n-ai venit pînă aici ?
437
  —      Am avut musafiri pe tovarăşii mei de vînat. Ieri după amiază am împuşcat un iepure.
  —      După* ce ţi-au plecat musafirii, trebuia să faci o plimbare.
  —   Au plecat tîrziu.
  —   Bine, bine.
  Lai Cantacuzin fu contrariat că doamna Argintar nu se interesează mai de aproape de evenimentul din ajun. Deci i-1 povesti, destul de sumar şi destul de neglijent. Pe lîngă iepure, adusese şi doi sitari.
  Doamna Argintar zîmbi şi ceru amănunte mai ample, pînă ce partenerul său se înfierbîntă şi deveni foarte drăguţ, ca totdeauna. Atunci 'îi acoperi gura cu mînuţa ei moale.
  —      Totuşi ar fi trebuit să vii să mă vezi. Ai avut, pe cît înţeleg, ieri, numai motive de bucurie. Cînd ai sosit, însă, păreai contrariat. De aceea te-am întrebat ce se întîmplă.
  Ca să  ocolească răspunsul, Lai       îi sărută iar mîna.
  Apoi recita, cu vocea-i agreabilă       de bariton :
                    Et qui dans l’Italie N’a son grain de folie,
                    Qui ne garde aux amours
                    Ses plus beaux jours?               V
  Mi-am adus aminte, urmă el, de-atîtea şi atîtea lucruri trăite împreună, şi m-am întors spre acest gunoi nevrednic, pe care sîntem osîndiţi a sta.
  —      Nu te supăra ; sîntem ca Iov. Am fost bogaţi; trebuie să ispăşim.
  —■ Nu  rîde, draga mea.
  —   Nu rid. Cunosc resentimentul pe care-1           ai  faţă
  efe această biată aşezare. Ai chiar intenţia să scrii o epopee a mizeriei, clacă nu mă înşel, ori un studiu-
438
  de sociologie, ceea ce e acelaşi lucru. In orice caz, e un lucru îngrozitor. Unele din ceasurile pe care le pierzi cu aşa ceva mi le-ai da mai bine inie; în definitiv ţi le dai tot ţie.
   Acest «ţie» doamna îl spusese c-o gură rotunzită şi sensuală. Lai se simţi mişcat pînă în fundul fiinţii lui de bărbat şi schiţă un gest de alintare cătră partenera sa. Ea îi înlătură mîna cu delicateţă ; însă fiinţa ei deveni deodată mai înflorită.
   Părea că petrece, risipind vorbe uşoare, cu vocea ei moale, însă era vie şi atentă, ca nu cumva să-i scape ceva din ascunzişurile acestui copil mare. De şi
                     v»»- ■-
se simţea încă tînără, contabilitatea secretă a anilor ei se aşeza cătră finele deceniului al treilea, şi era încredinţată că nu va supravieţui acestei ultime legături. Avea pentru Lai iubire şi milă în acelaşi timp ; îl iubea şi pentru că era prinţ, şi pentru că era un bărbat plin de atenţii în orele de intimitate; şi pentru ca era un poet ş-un om din altă lume complect dezarmat intre contimporanii lui ; pentru că avea agerime intelectuală, lîngă stupidităţi şi capricii puerile; îl iubea pentru că interpreta pe Chopin la piano ca nimeni altul, pentru că ştia pe Musset pe dinafară, pentru că în «geografia» aceasta absurdă ei doi se aflau în situaţia unor naufragiaţi. Sînt singuri şi ho-tărîţi să rămîie alături pînă la sfîrşit. Cel puţin aceasta era intenţia ei. Dacă el ar cerca să evadeze, ea trebuie să-l ţie cu orice preţ, mai mult pentru interesul lui decît pentru nevoia ei sufletească şi fizică.
   —      Ce se întîmplă ? reveni ea tremurîndu-şi buclele şi ochii asupra Iui.
   —      Peste trei luni, zise el, împlinesc patruzeci şi nouă de ani.
439
  —     Domnule Lai, eşti cochet. Vrei să-ţi fac un compliment. Ei bine, n-am să ţi-1 iac. Intr-adevăr, astăzi eşti mai puţin tinăr decit alaltăieri.
  —     Fără îndoială. Ce pot să mai inventez ? Că am văzut nu numai tîrgul şi i-am simţit mireazma, dar m-am întîlnit şi cu domnul Vasile Mazu.
  —     Asta se poate. Unde se ducea domnul ajutor de primar ? Să-şi ia birul în natură de Ia brutari şi casapi ? Ori să facă socoteli de dobînzi cu tovărăşii Iui ?
  II ocolesc şi eu, ca pe un painjen.
  —     Chiiar samănă cu bestia asta. E nalt, subţire, uscat; se agită atent, se repede brutal. Poate se ducea unde spui; dar acuma are în vedere altă afacere.
  Doamna Argintar deveni mai atentă.
  —   Sînt curioasă să aflu.
  —   A găsit un bărbat pentru fată.
  —   A ! Ţi-a spus ea ?
  —   Nu. Am aflat de la unul din vînătorii mei.
  —     Cînd ? Probabil nu înainte de a împuşca iepurele.
  —   Nu. Asară.
  —   Cum se numeşte mirele ?
  —   Ar fi vorba de maiorul Ortac.
  —     Hm ! E posibil asta ? Ortac e un om aproape bătrîn...
  —   Desigur. Fata încă n-a împlinit douăzeci de ani.
  —     Observ, domnule Lai, că eşti prea amănunţit informat. Şi ce ţî-ai spus, mă rog, cînd ai aflat această veste ?
  —     N-am spus mare lucru. Am fost întrucîtvia contrariat. De trei ani aş putea spune că domnişoara Mazu e eleva noastră. A fost zilnic aici. Ai protejatVo ; ai instruit-o ; ai pus în valoare toate calităţile ei de suflet şl de inteligenţă. Ieri era o biată fiinţă fără
  orizont. Acuma piatra preţioasă e şlefuită, însă o vinde Mazu lui Ortac. Am impresia că am făcut o faptă rea.
  —   Nu te înţeleg bine.
  —     Am greşit! Am făcut o faptă rea. Descifreiază muzică la pianul dumnitale. Cărţile pe care le ceteşti dumneata au trecut şi-n mîna ci. Am scos-o şi am depărtat-o din mlaştină. Acuma alţii o împing îndărăt.
  —     Domnule Lai, nu pune atîta pasiune într(-o chestie oare nu te interesează direct. Ori te interesează ?
  —   Mă interesează întrucît am o răspundere.
  —   N-ar fi fost mai bine să aflăm mai întăi pă-
  rerea domnişoarei Mazu ? Ea poate se simte bine, şi în acest caz va asculta cu mirare tirada dumnitale. Regimul la care am supus-o te încredinţez eu că nu-i strică. O   plasează ceva mai sus,    de      unde poate vedea
  mai bine    în viaţă. Fii    mulţămit că    la opera de binefacere ai                                                     contribuit şi dumneata. îndată ce vine fata
  la mine,    o întreb, şi    lucrurile se     lămuresc imediat.
  Vei vedea că ea e departe de a ilustra tragedia ce tai compus. De asta aveai înfăţişarea asta curioasă ?
  Doamna Argintar se ridică din locul ei, îl ocoli pe domnul Lai şi-l privi atent din mai multe părţi.
  —   Hm ! Vra să zică asta a Fost ?
  —   Da.
  —   Nimic altceva ?
  —   Nimic altceva.
  —     Pentru asemenea lucru mic n-ai dormit dumneata, domnule Lai, o noapte mare ?
  —     Mai întăi, draga mea, lucrul nu-i aşa de mic. E’ vorba de viaţa unei fiinţi omeneşti, cu care noi ne-am jucat desrădăcinînd-o şi dezechilibrînd-o. Al doilea, am dormit, însă nu deajuns.
441
   —   După cît mi-ai mărturisit, ai simţit lipsa mea.
   —   Desigur.
   —   Am dreptul sa nu te cred.
   —   Ai dreptul, Monna Lisa.
   In clipa cînd Lai rosti aceste cuvinte, doamna Argintar avea o Fată mai prelungă şi oarecum absentă, ca şi cum toate ale lumii îi deveniseră indiferente. Ochii se depărtaseră şi zîmbetuf îi pierise. Era o Giocondă fără zîmbet, cum o caracterizase şi-n alte rînduri Cantacuzin. Era tot frumoasă, dar păstra pentru ea toate vorbele agere de care era plină, ceea ce nu putea, fi rău, căci rare ori, în afară de starea .. care se numeşte moarte, femeile izbutesc să realizeze această ipostază. Astfel, devenea totuşi mai primejdioasă, căci tot ce era în ea esenţă verbală se transforma în venin. Sta închisă în ea şi un sfert de ceas plănuia pe cine să otrăvească cu privirea, cu fapta, cu epigrama.
   Cu palmele reci, doamna îşi mîngîie fruntea şi tîmplele. Se hotărî să cînte cîteva cuvinte, într-un stil cu totul nou, mai mult fluierat:
   —   E adevărat deci că nu mă mai iubeşti.
   —   Nu-i adevărat deloc, scumpo.
   —   Ba-i adevărat.
   Replica era forte, întovărăşită de un pumnişor în masă.
   —   Nici prin gînd să-ţi treacă.
   —   Ba-i adevărat.
   —      Protestez ! pronunţă cu tărie domnul Lai, ca şi cum s-ar fi simţit ofensat.
   Se ridică în picioare, pipăindu-şi cravata ; îşi încheie un bumb de la pardesiu. In loc să plece, se plimba agitat pe dinaintea doamnei Argintar.
 442
  —      Ai avut de alitea ori dovezi, pufni el, că n-ai de-a face c-un om de rind. Să zicem că, in amor, cu-vîntul unui gentilom n-are nici o valoare, ca şi al unui sclav; dar atiţia ani de prietinie nu-ţi spun nimic ? Legătura noastră s-a întemeiat mai ales pe sentimentul prietiniei şi nu inţeleg s-o tratezi ca pe-un raport de-o clipă. Mi-ai făcut şi lalte dăţi aceleaşi scene, pentru femei care-mi erau perfect indiferente. Acuma procedezi la fel. De la mine la copila aceea nu poate fi decît milă şi simpatie. Altceva e absolut imposibil.
  —      De ce absolut imposibil ? se miră doamna Argintar.
  —   Absolut imposibil, pentru o mie de motive.
  —   Aş voi să cunosc unul.
  —   Am unul care valorează cît o mie. Iubesc pe
  altcineva.
  Doamna Argintar tăcu.
  —   Pe urmă, e mult mai tînără decit mine.
  —   A, nu. Acesta nu-i motiv.             >
  —   Ba e un motiv serios.
  —      II socoţi dumneata serios. Aprecierea de vîrstă trebuie s-o facă domnişoara.
  Cantacuzin fu izbit de acest argument şi se simţi în sine încîntiat.
  —   Aşa-i că n-ai ce-mi răspunde ?
  El păstră o demnitate rece şi urmă a se plimba.
  —   De ce nu răspunzi ?
  —      Nu răspund, se opri el, pentru că e zadarnic. Aştept să te linişteşti şi să devii cuminte. înţelege că tot ce faci acuma mă agasează şi mă jigneşte.
  Doamna Argintar îşi strînse buzele.
  Lai Cantacuzin simţi în sine fineţia diplomatică a strămoşilor săi, Bj'fl agasat şi jignit nu de bănuielile
443
 absurde ale prietinei sale, ci de atitudinea pe care ea' o lua faţă de o fiinţă absolut nevinovată şi cu totul vrednică de compătimire. După ce i-ai arătat dragoste şi i-ai fost călăuză, după ce ai făcut-o să fie  altceva decît semenele ei    din acest mizerabil              oraş
 de   provincie, acuma o lepezi    de         la tine,     îi devii duş-
 mană, şi o laşi să se scufunde. Doamna Argintar nu-i va   întinde o mînă de ajutor,    nu-i va d;a             un sfat, nu-i
 va   rosti o mîngîiere. O va privi           ostil şi o va lăsa să
 plece nedumerită. Nu-1 bănuieşte pe el, cît pe ea. La urma urmei, chiar dacă nu bănuieşte nici pe domnişoara Mazu, îşi ia astfel toate măsurile de apărare.
 Cu vorbe delicat împăciuitoare, Cantacuzin puse înainte aceste explicaţii şi dovedi că ştie să cetească în gîndurile şi-n intenţiile doamnei Argintar.
 Doamna Argintar işi arătă însfîrşit dinţişorii.
 —     Eşti foarte fin, domnule Lai. Pe duduia am s-o primesc, dimpotrivă, foarte bine ş-am s-o sfătuiesc să se mărite, bineînţeles dacă dumneaei e bucuroasă de asta. Eu sînt furioasă numai pentru că ai avut o noapte agitată.
 El se opri înaintea ei.
 —    Dragă prietină, te înţeleg din ce în ce mai puţin.
 Ea dădu din cap. Ii era indiferent. Putea să nu
 înţeleagă nimic. Din acest moment era hotărită să tacă.
 Cantacuzin începu iar să se plimbe, descurcînd şi reducînd la nimic toate bănuielile şi divagaţiile doamnei Argintar. întăi avea dumneaei aerul că bănuieşte pe fată. Acuma îi atribuie lui intenţii pe care nu le-a lavut niciodată. Care e preocuparea lui ? Preocuparea lui de om onest priveşte o situaţie cu totul specială. Să i se dea voie să aibă conştiinţă şi scrupul,
 444
  In tîrgul acesta, în care niciodată nu se petrece şi nu se înlîmplă nimic, să apară o manifestare de viaţă adevărată, măcar subt acest aspect. Cum ? nu-i posibil ca o femeie să se; înalţe cît de puţin deasupra intereselor şi pasiunilor ei ?
  —     N-am nevoie să mă înalţ! izbucni doamna Argintar. Vreau să rămîn unde sînt, adică lîngă tine.
  —   Da, însă eu vreau să mă înalţ.
  —   Să faci bine şi să stai aici, adică lîngă mine.
  El încercă să pară sever. Ea făcu spre el bolişor:
  —   Răutăciosule I
  —     Cu femeile pe care le iubeşti nu-i nimic de făcut, oftă Cantacuzin.
  —   Ba da, ba da ! se agită vesel doamna Argintar.
  El rămase într-un jîlf, biruit, cu ochii aţintiţi asupra
  fantomei .pare-1 persecuta. Era fantoma acestui tîrg, din care nu se mai putea elibera ; era doamna Argintar care ieşea din aburul fantomei şi-i adresa o privire pătrunzătoare. Era osteneala fizică a raporturilor lui cu o tovarăşă de care "nu se putea lipsi. Era nevoia unor scene care erau frumoase, pentru că produceau plăcere, «fie şi trecătoare», — îl asigura ea. Era înfrîngerea pe care o simţea în el. Totuşi, în secret, părea că naşte într-însul o ultimă tinereţă, însetată de o iubire nouă şi fragedă. Simţise că ar avea acest drept, de oînd biruise marasmul său de
  vînător tîrziu.
  —   Dia-da... suspină el, ca şi cum ar fi fost singur.
  Doamna Argintar îl privea cu ochii mieşuraţi, clă-
  tinînd din cap şi cetindu-1. Veni asupra lui c-un gest de lene, cuprinzîndu-1 brusc.
  El îi răspunse numaidecît şi-i ceru, la el acasă, întiîlnirea de care aveau nevoie.
445
IV
    In ceea ce numea Cantacuzin «geografia» lui, exista şi o fundaţie spitalicească, naţională şi creştină, insă in afară de stat şi municipalitate. Un oarecare boier de demult, Tudose Istrati, după ce cheltuise multe parale prin străinătăţi şi săvirşise în viaţă foarte multe lucruri de mirare, isprăvise prin a inscrie in testamentul său rînduielile acestui aşezămint. Clădirea, avusese prevederea s-o alcătuiască el singur, de la paraclis şi saloane pină la cele din urmă cămări. Lumea il privea cum făptuieşte, nu cu recunoştinţă, ci cu nedumerire. Spuneau unii, care cunoşteau amănuntele vieţii lui, dă ar fi fost francmason : şi asta era destul să explice spitalul, cum situaţia de păcătos învechit ori ucigaş explică zidirea unei fintini. Tudose Istrati, murind, lăsase un statut bine alcătuit eforiei aşezărnintului său. Nici unul din reprezentanţii comunei 'Ori statului, nu-i putea fi mulţămitor pentru grija strictă şi amănunţita priveghere pe care acel om bizar le exercita de dincolo de pragul întunericului, in puterea unui drept supravieţuitor care se chiamă inteligenţa. Un simplu slujbaş, insă, intendentul Gavril Mazu izbutise să înlăture orice fel de piedici şi orice fel de prevederi testamentare. Adăo-gînd în fiecare zi, de la fîntînă din ogradă, puţină apă in laptele bolnavilor, descoperise un secret de alchimie care-i ingădui şi alte transformări. Bolnavii nu se simţiră mai rău, iar el se simţi mai bine; pină ce, ajungind la sfîrşitul atacurilor de epilepsie, părăsi şi el această vale, lăsind iubitului său fiu Vasilică sporul muncii sale sub forma unei sume rotunde, aşezată in bună ipotecă de primul rang cu 12%.
446
   In epoca pe care Lai Cantacuzin o fixa în cartoanele sale, cuconu Vasilică Mazu, personagiu de mina a doua în tîrg, era ajutor de primar şi locuia pe uliţa Ştefan cel Mare. Casa lui, ca a multor altor slujbaşi, era clădită din lemn şi vălătuci de meşteri ţărani şi ţigani. Pardosită deplin spre miazănoapte şi împresurată in celelalte trei părţi de cerdac, c-un acoperiş de draniţă in patru ape, văruită curat şi privind prin geamuri limpezi in grădiniţa cu garoafe şi crini, era o aşezare tihnită şi modestă, luînd primăvara, între florile de zarzar, chiar un aer zglobiu. Din balcon şi an-tret treceai intr-o săliţă care răspundea dindos şi împărţea clădirea in cite două odăi simetrice de o parte şi de alta. In cele de dindos locuiau stăpînii cu copiii, amestecat. In cele din faţă nu locuia nimeni; intrau numai musafiri la zile mari ori la sindrofii. Mobilierul salonaşului era alcătuit din divanuri, perdele şi scorţuri, din cîteva cromolitografii cu vînători de lei şi urşi, scara vieţii, şi o fotografie de la nunta domnului Mazu, a doua nuntă, cînd pusese frac. Citeva şervete de borangic şi cîteva baletiste de hirtie colorată, întocmite de fetele cele mai mici ale casei, desă-vîrşeau podoaba păreţilor albi. Pe-un scrin, sta aşezată o lampă de petrol c-un. joc de cărţi pătat şi gras alături. Pe măsuţa din mijlocul odăii, un album fotografic ş-o scrumelniţă. Mici podoabe de horbotă şi fioncuri de cordele erau presărate ici'-colo, înveselind ochiul. Nu ena nevoie nici de dulap de cărţi, nici de pendulă, spre a nu complica viaţa şi pentru a lăsa timpului tot dreptul său.
   Din cerdacul de dindos stăpînii comunicau pe un podişor de scinduri, cu bucătăria : o încăpere deosebită, mică şi joasă, in care trebuia să te apleci ca să intri. Acolo gemea şi blăstăma întruna o babă c-un
447
 singur ochi, năcăjindu-se cu oale şi craiiţi la un horn care ocupa jumătate din loc şi pe vatra căruia fumega un foc de trei lemne încălecate. Acolo era şi spălătoria, cotlonul miţelor ş-al cinilor, putina de apă în care baba afunda necontenit mina c-o ulcică. Gunoaiele, blidele şi zoile făceau apropiată megieşie cu două cloşte care dormitau pe ouă in nişte panere vechi. Faţada casei şi grădiniţa erau pentru ochii trecătorilor. Insă dindos, fundul ogrăzii era invadat de o pădurice de morcov sălbatic şi stevie, avînd in laturi şi podoaba măreţ-spinoasă a ciumafaiului. Era bun adăpost pentru puii cloştelor în vremea arşiţelor verii. Şandramaua pentru lemne era deschisă vînturilor pe 3e laturi şi ploilor pe deasupra. Intre ea şi ciumafai se aşeza un fel de cutie de scinduri negeluite, acaretul cel mai depărtat, mai dispreţuit şi mai ticălos. Era un semn de civilizaţie intr-o primă etapă, insă cam indiscret prin situaţia şi emanaţiile lui.
    Intr-o asemenea gospodărie trăia Vasilică Mazu. Nu s-ar putea spune că era deplin mulţămit, deoarece nimene pe lumea asta nu se poate bucura de asemenea privilegiu. Insă era împăcat cu ale sale şi ştia să-şi poarte căruţa prin îmbulzeală. Era un om dibaci, cu ochii foarte vii, pe care însă nu-i ridica asupra omului decit rar. Nalt, deşirat, cu capul mic şi pleşuv, şi c-un git necontenit răsucindu-se într-un guler prea larg. In acest gît firav mărul lui Adam făcea mişcări convulsive, ca o fiinţă cu viaţă proprie. ^Cercetindu-şi calea pe dedesubt şi prin laturi, Mazu părea că urmăreşte un cotlon pe unde să se inconvoaie şi să se înşurubeze. Intr-acelaşi chip furişat dădea drumul şi glasului, voind parcă să-l prindă şi să-I economisească. Era un om remarcabil prin spiritu-i de rin-duială măruntă şi economie sub cheie. Moştenirea părintelui său intendentul ştiuse s-o valorifice destoinic.
448
   După pilda bătrinului, descoperise şi el o alchimie.
   In tîrg se afla un corp al pompierilor, alcătuit din şapte indivizi cu nasuri roşii ş-un căpitan cu nasul vînăt. îndată ce s-aUzeau răcnete de foc, alergau la faţa locului c;o saca şi două căngi, ca s-asiste la desfăşurarea evenimentului, in îmbulzeala şi văicărelile lumii. După ce pojarul se alina, se duceau iar să se culce, în nişte atenanţe ale primăriei. Se afla, pe lingă pompieri, şi un corp de cincisprezece vardişti. Unii îşi numărau, ziua, paşii pe uliţi; alţii fluierau, noaptea, pe la răspîntii, înainte de a se hotărî deplin asupra unui loc de odihnă. Se adogeau acestor două grupe cîţiva fanaragii şi aprozii de la instituţiile statului. Acest cin al celor mai mărunţi slujbaşi, după legea locului, avînd a-şi sconta leafa în primele zile ale lunii, se înfăţişa in bună rînduială, pe categorii, la domnu Artimon Iacovlev, negustor balan şi gras, foarte îndatoritor şi foarte detreabă. Domnu Artimon făcea înlesnirile de bani cu dobinda ştiută de zece bani la franc pe săptămină, şi cuconu Vasilică avea grijă ca, tot cu bună rînduială, casierii să ţie samă de chitanţele slujitorimii aflate in mîna negustorului. Asupra acestei operaţii de 520% pe an, domnul Mazu exercita un drept de redevenţă, cinstit, liniştit, insă în taină. Socotelile cu Iacovlev erau momentele lui cele mai fericite. Avea indată după aceea o înfăţişare extraordinară, parcă ar fi voit să cinte. Insă nu cînta, căci n-avea voce; şi nu îmbrăţişa pe nimeni căci era persoană cuviincioasă. Pe lîngă asta, urmărea, de ani, şi citeva procese încurcate, pe care nădăjduia să Ie cîştige cu timpul, cu vorbe suspinate şi cu mlădieri respectuoase. Mai ales urmărea stăpinirea unor case de zestre a primei lui soţii decedate, hărţuindu-se şi
29 — M. Sadoveanu — Opere U
449
 clănţănindu-se c-un bătrin răzăş Matei Dumbravă, socrul.
   Toate aceste Însemnări topografice şi amănunte sociologice Cantacuzin le avea trecute pe foi şi le ţinea închise in săltarele biroului. In noaptea de nesomn le cercetase. Acuma le verificase .oarecum"din nou, tre-cind pe uliţa Ştefan cel Mare, pe dinaintea căsuţei domnului Mazu. Se despărţise destul de bine de doamna Argintar, după ce-i făcuse o nouă declaraţie şi-i sărutase mina, ocolise prin uliţi liniştite in cartierul livezilor care se desfrunzeau, şi nu se putuse opri să nu treacă prin locul primejdios, unde ar fi putut sa dea piept cu cuconu Vasilică.
   Cantacuzin încerca faţă de această arahnidă o respingere fizică. Nu voia să-şi mărturisească sie-insuşi că trecea nu atît pentru casă, cit pentru unul din locuitorii ei. După ce trecu, înţelese că acel locuitor trebuie să fie in alte regiuni ale tîrgului; poate la grădina publică, poate la domnişoara Eva Goldman, poate chiar la doamna Aglae Argintar, de şi asta l-ar contraria. S-ar putea însfirşit să fie şi la cucoana Frosa, nevasta doctorului Barboni.
   Cercetind bine, vedea că n-are nici un motiv serios să intilnească pe cine căuta : nici n-ar avea ce să-i spuie dacă ar intilni-o ; cu toate acestea o căuta, din curiozitate, şi din nevoia pe care o simţea de a anunţa o primejdie. In realitate poate nu-i nici o primejdie, zîmbea singur Cantacuzin, cu oarecare tristeţă ; poa-te-i o părere exagerată a sa, cum crede şi doamna Argintar ; fata lui A'lazu se va acomoda cu viaţa şi se va supune legii locului. Aici, in acest tîrg, e exclus să se petreacă vreodată o dramă. Aici nuise întîmplă niciodată nimic ; fatalitatea supune totul sub visco-lu-i cenuşiu. O singură dată s-a ivit o intenţie de fapt
450
senzaţional, atunci cînd a fost zugrumată bătrînă doamnă Mihailidi. Ar fi trebuit să urmeze <o eră de zbucium, de cercetări, de urmăriri a ucigaşilor. Nimic. Nu s-a găsit nimeni să raporteze gazetelor. Poliţia a avut trei zile de spaimă. In vremea nopţii toţi trecătorii erau arestaţi. Nimeni nu-şi imagina cum poate fi găsit un asasin. De douăzeci de ani nu se întîinpla-s'eră in tîrg decît bătăi la crişme. Despot, poliţaiul, a avut buna idee să se adreseze unei cărturărese. Ţiganca i-a comunicat că adevărul nu se poate arăta dectt în prezenţa unui ban de argint, şi acest adevăr nu poate privi decît duşmănii, amoruri, şi în general diverse afaceri femeieşti. După o săptămînă, lucrurile erau aşa, încît parcă nu s-ar fi întîmplat niciodată nimic. In realitate nici nu se intimplase. Fusese o iluzie.
   La grădiniţa publică, sub cei cîţiva arbori ciumpă-viţi, nu era nici o fiinţă omenească. Nu-1 intîmpină pe Cantacuzin decit un cotei străin, cu botişor de vulpe. Era un pribeag din vreun sat din apropiere, pripăşit aici. Se supuse, dînd din coadă şi scheunin-du-şi dorinţa de a găsi un stăpin. Cantacuzin nu-i răspunse; trecu înainte cu gîndurile lui. După douăzeci de paşi ii ajunse în ochi şi la înţelegere imaginea de suferinţă a animalului. Se întoarse. Grădina era complect pustie. Acel pribeag cu ochi fricoşi fusese un sol misterios.
   Pe strada mare, umblau patru fiinţi. Un ţăran bătrin care ducea un cucoş de vînzare, doi băieţi cu capul gol, care se alungau în zigzag, şi un vardist impasibil. Cantacuzin se găsi al cincilea. Stătu pe loc in capătul de la deal şi-şi făcu socoteală că plimbarea tinereţii feminine şi a elegantelor are loc cam cătră ceasul amurgului. Se întoarse în loc şi ocoli pe uliţi tăcute. De
29*
451
pe la ferestre ieşeau capete femeieşti frumos pieptănate, care-1 spionau absolut fără nici un scop.
   Lai zimbi. Observase şi la casa domnului Mazu, foarte bine, pe cele două fete mai mici, cu mama lor, care alergaseră; imediat şi se plecaseră peste ostreţele gărduţului de la stradă. Fetele erau cu totul neîni-semnate, ca nişte păpuşi de cînepă ; însă doamna Mazu a doua avea o coafură măreţ clădită, obraji foarte rumeniţi c-un meşteşug propriu şi cercei lungi ca Despina lui Neagoe-Vodă.
   La acest ceas al amiezii, Cantacuzin ştia că găseşte acasă pe doctorul său. II văzu de departe, aşteptînd in cerdac un oaspete obişnuit. Barboni era un om blind şi dolofan, cu pistrui pe obraz şi cu capul chel. Era un prea iscusit doctor de la facultatea vieneză, care se pripăşise aici şi nu mai putea pleca, nu atit din pricina vinaţurilor, cit din pricina cucoanei Frosa.
   ■— Salut, doctore ! zise Lai Cantacuzin, din stradă.^
   —     Mă inchin cu plecăciune şi cu toată cinstea, prinţule ! răspunse doctorul.
   Pe lingă nas roş, chelie şi meteahna vinului, doctorul Rudolf Barboni avea ş-o înclinare de a vorbi popular şi arhaic. In tirg, el era cel mai aprig apărător al vechei Moldove.
   Cantacuzin intră in cerdac, strinse mina doctorului, se aşeză pe scaunul lui obişnuit şi întoarse o ureche atentă spre odăile interioare. N-auzi decît glasul violent al cucoanei Frosa, care mustra slujnicele. In curind se simţiră paşi apăsaţi şi in cerdac se arătă o fiinţă care s-ar fi cuvenit să fie grenadir. I-ar fi trebuit pentru asta ceva mai multă mustaţă şi o uniformă. Avea ochi sprincenaţi şi energici. Cantacuzin trebui să-i stăpînească mina, care era grea şi ofen-
452
sivă. Cucoana Frpsa era intr-adevăr o femeie tare, dar avea delicateţi cărora Barboni nu putuse rezista cu douăzeci şi doi de ani in urmă. C-o voce moale de contraltă, cinta romanţe vechi de amor, intovărăşin-du-se cu ghitara. Căuta in cafea absolut fără greş. Făcea vişinaturile şi păstrărnurile cele mai bune din lume.
    —     Ieri n-ai fost pe la noi, prinţule, zise ea, aşe-zindu-şi in jilţ trupu-i mare.
    —     Intr-o zi acest sărman jilţ are să se revolte şi are să se desfacă într-o mie de bucăţi... observă Barboni.
    —     Fă bine, neamţule, şi Iasă fleacurile, îl mustră cucoana Frosa. îngăduie prinţului să vorbească. N-am cind sta prea mult; trebuie s-aduc cele de cuviinţă.
    —     Dragă Frosă, ţi-a ieşit un sfint din gură... se veseli doctorul.
    Cantacuzin aşteptă pe doctor să-şi spuie vorbele in cea mai dialectală formă, apoi tuşi uşor, pipăin-du-şi cravata.
    —     Scumpă doamnă, zise el, ieri a fost zi de vină-toare. De aceea n-am avut plăcerea să vă văd.
    —     Plăcerea-i pentru noi, prinţule. Am auzit că te-ai intors cu mare izbindă.
    —   In acest tirg, doamnă, nu se poate ascunde nimic.
    —     Succesele nici nu trebuiesc ascunse, prinţule. Am aflat de la fata lui Mazu. Copila asta are pentru dumneata o mare admiraţie.
    Cantacuzin nu primi lovitura cu destulă tărie. Se arătă nedumerit. Cucoana Frosa începu a ride.
    —     E eleva dumnitale, prinţule. S-ar cuveni să ai mai multă grijă de viitorul ei.
453
   —     Cum ? ţi-a vorbit şi despre asta ? întrebă cu voce schimbată Cantacuzin.
   — Mi-a vorbit de toate, sărăcuţa. în dimineaţa                 s asta chiar, maiorul Ortac s-a prezentat la Vasilică Alazu. N-a ţinut să vadă pe fată. Avea o afacere urgentă cu Mazu. Ca femeie ce se află, Daria a izbutit
 să asculte la o uşă, pe cînd la cealaltă asculta mama ei vitregă. Cei doi barbaţi n-au vorbit decit de casele fetei.
   —   Care case ale fetei ?
   —     Casele fetei, moştenite de la mama ei şi de In bătrînul Dumbravă. Dumnealor fac o negustorie.
   —   Nu înţeleg.
   —     Ba ai să înţelegi îndată, prinţule. Numai să-mi dai voie să mă reped pină la camară. Văd că Rudi al meu şăde ca pe ghimpi. S-aduc rachiul, pastrama şi pinişoarele proaspete şi te pun în curent cu toate. Mă mir că nu ştii nimica.
   Cantacuzin suspină.
   —     înţeleaptă muiere ! reflectă doctorul, trecîndu-şi palma peste dhelie şi peste nasu-i trandafiriu.
   Cucoana prosa se întoarse numaidecît.
   —     Pastrama şi rachiul au să vă placă mai mult decît povestea, zise ea. Poftim, îndemnă ea îndeosebi pe Cantacuzin. Chestia asta a lui Mazu e o boală veche, pe care nici neamţul meu, cu toată destoinicia lui, n-o poate curarisi. E o boală de uscăciune şi de zgircenie, să ştiţi ; toate de la asta se trag. Ascultă, prinţule, să-ţi spun. Cum a ajuns in vîrstă legiuită, feciorul lui Gavril Mazu a părut că se lungeşte şi se subţiază şi mai mult, cercetind ici şi colo ca o viperă. Şi-a făcut socoteală că o căsnicie e o afacere. Deci şi-a însemnat, intr-un carnet ieftin, cite fete de măritat sînt in tîrg. A înţeles bun folos în cutare loc şi
454
s-a înfăţişat. A uitat două lucruri : să ducă o cutie de bomboane şi să inspire simpatie fetei. Aşa încît s-a ales cu un rînd de încălţări rupte. Una dintre domnişoarele de pe vremuri, şi aceea era nevrednică de mine, i-a atras atenţia că cravata i se mişcă spre umărul drept şi spre ureche. Urind deci tîrgul, a făcut o tranzacţie cu cucoana Elencu Mălăiescu, vestită stărostoaie de atunci ; şi şi-a găsit îndată mireasă la nişte răzăşi de la Adîncata : o fată fără ştiinţă de carte şi cu puţine pretenţii, insă frumuşică şi cu destulă zestre. Asta-i mama Dariei. Era intr-adevăr ce-i trebuia iui : o fiinţă timidă şi robace. Soţul şi-l socotea stăpîn, ales de părinţi şi de Dumnezeu. Bun, rău ; frumos ori urit; darnic ori zgîrcit, acesta era. Cu dinsul trebuia să-şi ducă povara vieţii. Refuză pălărie şi sindrofii, rămase închisă in îndărătnicii de sălbatică, îndată ce a putut să-şi concentreze toată pasiunea asupra copiilor.’Iertă lui Mazu umilinţile, meschinăriile şi infirmităţile, numai să poată răminea în robia copiilor ei. S-a ofilit astfel şi s-a stins de oftigă. Fata şi băietul au rămas singuri, cu baba cea chioară. După cîţiva ani, cu ajutorul cucoanei Elencu, omul şi-a agonisit altă soţie. I-aducea şi aceasta zestre şi l-a împodobit cu două fete. Insă cucoana Amalia e o fiinţă dibace, care a pus meşteri să-i facă chei la toate dulapurile secrete ale lui Vasilică Mazu. Zestrea şi-a pus-o la adăpost. Deci Mazu n-are linişte pînă ce n-a putea deocamdată să înghită complect clironomia Dariei. După aceea a găsi el mijloace să supuie şi pe cucoana Amalia. Toată chestia cu maiorul Ortac se poate aranja şi la cafeneaua negustorilor. Ortac ia fata, însă trebuie găsit mijlocul să-i rărniie lui Mazu casele fetei.
   —      Brava ! halal să le fie ! declară doctorul Barboni. Unlii asemenea om ştiu eu ce i s-ar cuveni.
455
• — Ştiu şi eu, adăogi aprig cucoana Frosa. Are să vie şi asta cifid va binevoi Dumnezeu.
  —      Spune repede, cit gustăm noi al doilea păhărel, o Îndemnă neamţul.
  —      E vorba de dibăcia lui Mazu,, zîmbi cucoana Frosa, care de atîţia ani aude că aici este cineva meşter să caute în cafea. Fără să fi avut nici îndemn nici pricină, ne-am trezit că vin în vizită, dumnealui şi cucoana Amalia. Şi astfel a adus lucrurile cu zîmbiri şi vorbe dulci, incit, mai mult in glumă, mi-a prezin-tat ceaşca întoarsă, cu cele mai încîlcite desenuri de drojdie. M-a întrebat rinjind ce scrie acolo. M-am uitat, am cetit, şi pot spune că o clipă nu mi-a venit răsufletul. I-am răspuns, fireşte, că are să-şi mărite fără zestre fetele, ceea ce I-a bucurat; insă ce am văzut eu, nu se poate spune.
  —      înfricoşată vedenie I se veseli doctorul, la al treilea păhărel. Horresco referens. Adică, pe moldo-veneşte : mi se ridică părul măciucă in virful capului.
  —      Intr-adevăr, confirmă cu seriozitate cucoana Frosa. Toate cred eu că se trag de la fîntînă din ograda spitalului.
  —   Dar ce este, mă rog ? intrebă Lai.
  —      Prinţule, nu se poate spune. Să vă mai aduc puţină pastramă.
  —      înţeleaptă muiere, precum am spus, reflectă Barboni in lipsa cucoanei; însă cam obscură.
  —      Vra să zică, acuma, neguţează casele răzăşului de la Adîncata, reluă cucoana Frosa, după ce depuse alte felioare de pastramă. Fata nu ştie ce i se pregăteşte decît din ce a prins stînd cu urechea la uşă. Eu socot că, la urma urmei, fetei ar putea să-i convie orice aranjament, numai să scape de unde se află acuma. Nu protesta, prinţule. S-o auzi întăi vorbind
456
şi aducîndu-şi aminte. E o natură mîndră, de şi sfioasă în acelaşi timp. Nu ştiu dacă ţi-a spus vreodată ceva despre umilinţile copilăriei, cînd nu-i era cu putinţă să poarte o rochiţă bună, un colţun întreg ş-un pantof. Era ocara altor fetiţe In şcoală ; sufletul ei era o rană. A crezut că trebuie să-i fie ruşine şi de înmor-mîntarea extrem de economicoasă a mamei ei, şi de bunica de la Adîncata, care umbla bocind ca la ţară după sicriu. Şi de frate-său Emil care n-a putut isprăvi trei clase primare, cu tot şirul de bătăi şi asupriri la care l-a supus Mazu.
   —     Intr-adevăr, a încercat ea odată să-mi vorbească despre asta. Ce-i cu fratele acesta al ei ?
   —     Nu se ştie nimic. Era un fel de ruşine a familiei. Tatăl său l-a dat la o meserie. A dispărut.
   —     După cit văd, reflectă doctorul, interesul era să dispară, nu pentru că era o ruşine, ci pentru că era o cheltuială. Putem presupune că bunul său părinte l-a ucis.
   —   Prostii.
   —     Dragă Frosă, nu te pronunţa pînă ce nu pătrunzi înţelesul cel tainic, ca şi-n ceaşca ta de cafea. Din ce-am priceput in sfaturile dumneavoastră foarte lungi, fratele fetei se afla moştenitor fără voie al uncheşului său cel cu spitalul. Epilepsia are nevoie de îngrijiri atente. Dacă Mazu l-a lăsat pe copil in voia soartei, e ca şi cum l-ar fi condamnat la moarte.
   Cucoana Frosa împunse cu privirea pe cei doi bărbaţi.
   —   Rudi are dreptate, hotări ea.
   —     Eu am totdeauna dreptate, suspină doctorul Barboni. Ţi-am spus şi despre fată că nu-mi plac agitaţiile ei. Umblă întruna de-a frunza frăsinelului.
   —   Ba fata-i sănătoasă ! proclamă cucoana Frosa.
457
 Dar după ce a înţeles că        este cu putinţă şi    altfel de
 viaţă, urăşte locul unde a      suferit.
 —   Explicaţie bună... consimţi şi Lai Cantacuzin.
 Cucoana Frosa işi trase      scaunul    lîngă el şi se făcu
 a nu observa că Barboni         îşi mai     turna, pe furiş, un
 păhărel.
 —      Prinţule, zi?e ea lainic, îmi dai voie să-ţi fac o întrebare ?
 —   Mă rog.
 —      Aş vrea să ştiu la care ceas, desară, ori mîne-sară, te poale cineva găsi singur.
 —   Nu înţeleg bine, stimată doamnă.
 —      Vrea să ie viziteze cineva, prinţule, dar trebuie să ie găsească singur. Deci să fii bun să ridici storul de la biroul dumnitale. Se vede lumina de aici. Cum observ fereastra luminată, vin la dumneata cu Daria Mazu. Eu socot că ea are a-ţi spune ceva şi dumnitale.
 —      Crezi că e necesar ? întrebă cu mare nelinişte Cantacuzin.
 —   Cred.
 —   Atunci aş putea să vin eu aici.
 —      E chiar mai bine aşa, interveni Barboni c-o privire vicleană ; pe mine mă puneţi într-un colţ ca să n-aud ; ori mă duc să văd ce fac generalul şi stimata lui doamnă. Iar după ce spuneţi ce aveţi de spus, să nu uiţi să cauţi in cafea şi prinţului.
                                                                             V
 Sîmbătă n-a fost o zi bună ; cel puţin aşa i se părea domnului Neculai Cantacuzin. Prăvăliile tuturor neguţătorilor ovrei enau închise, tîrgul avea un
458
aer sinistru sub cerul înourat. Sătenii cunoşteau de la distanţă această lege a nemişcării şi o respectau. Peste peisagiul vînăt se învăluiau ciori, croncănind cu mirare. Unele îşi coborau zborul în lungul uliţii mari, pînă la nivelul streşinilor şi-şi oglindeau clon-ţurile de fier şi ochii de mărgele in geamuri. Nimene nu ieşea să le răspundă. In regiunile înalte, adică în mahalalele binecredincioşilor, oamenii se mişcau domol în ogrăzi şi grădini, rînduind strînsura de toamnă, dar uliţile ş-aici erau goale, căci ele, în definitiv, după socoteala lui Cantacuzin, nu reprezentau decît cana-luri de legătură cu tîrgul de jos. Ici şi colo ţipau copiii şi se hirjoneau la răspîntii ; dar şi glasurile lor se stînseră, îndată ce porni un vînt rece dinspre asfinţit.
   De ce ţinea Daria Mazu să-l vadă ? Ce putea să-i spuie ?
   Aceste întrebări domnul Neculai Cantacuzin şi le punea cu destulă sinceritate. El singur dorea s-o vadă, ca să înţeleagă de la ea ce atitudine adoptă faţă de complotul pus la cale împotriva ei. Ştia deci cam care ar putea să fie conţinutul lacestei convorbiri, al cărei prolog se deslăşurase între el şi doamna Argintar. Cu toate acestea tot îşi punea întrebarea, ca să aibă plăcerea cu totul secretă şi personală de a presupune şi altceva.
   Acea fiinţă nouă, minunat înflorită, nu se poate să nu respingă tranzacţia care se face pe socotealîi ei. Ochii ei indignaţi vor fi cu atît mai mari şi mai frumoşi, iar paloarea feţei îi va da o nobleţă pe care întăia oară o realizează neamul lui Gavril Mazu.
   O realizare unică şi cu totul întimplăto;are. S-ar fi cuvenit ca acest tîrg s-o elibereze cu douăzeci de ani mai devreme. Totuşi, poate nici acum nu-i prea tîrziu.
459
 Subt anume raporturi, domnul Cantacuzin recunoaşte el singur că a fost un răsfăţat al soartei şi, înainte de doamna Argintar, au fost foarte multe femei care şi-au mărturisit dorinţa de a-i cunoaşte locuinţa. Atare curiozitate femeiască se produce în serie fată de lanume bărbaţi. Cantacuzin îşi acorda acest prestigiu. Din puiine consideraţii, destul de precise, putea deduce in chip logic că Daria Mazu nu vine să-i notifice că respinge o împărechere silnică. Asemenea declaraţie trebuie s-o facă celor în drept. Diacă vine pentru altceva, atunci de ce-o întovărăşeşte soţia doctorului Barboni ? După reflecţii îndelungi, ajunse, zîmbind, ia concluzia că Daria Mazu va fi adusă numai pînă la uşa de intrare. Cucoana Frosa se va retrage imediat, cu o discreţie pentru care el îi este de mai înainte recunoscător.
   Stînd singur şi concentrat în jîlţ, dinaintea biroului, ori plimbîndu-se prin odaie, cu mînile la spate, domnul Neculai Cantacuzin retrăia unele scene de o mare delicateţă sentimentală. Avea dreptul să noteze cu acest epitet, în amintirea lui, anume atitudini şi priviri ale elevei lui. Totul se petrecea în preajma doamnei Argintar, la pianul ei, sau într-un colţ al salonaşului ei albastru. Nu numai privirea ageră, dar chiar şi persoana doamnei Argintar era cîte o clipă absentă. In aceste scurte răstimpuri, Lai ar fi putut lua o mînă fină, care s-ar fi lăsat mîngîiată, s-ar fi putut apleca spre o ceafă care se asociază cu un calificativ din vocabularul gurmanzilor. Desigur că fata aştepta să se întîmple ceva, căci închidea ochii, ca-n-tr-un fel de vis al dorinţii. Iluzia pierea, îndată ce revenea doamna Argintar.
   Poate fusese numai o părere ia Iui. Deci abia'acum va putea deschide şi răsfoi această carte, căreia nu
460
r
 i-a văzut decit prima pagină. Cum poate să facă acest lucru e mai greu de prevăzut. Cum poate o asemenea împrejurare să procure o soluţie problemei care se numeşte viaţa domnişoarei Daria, iarăşi e greu de^ răspuns. Ce se întîmplă cînd neapărat trebuie să .adaogi ascuţimea şi violenţa doamnei Argintar? In definitiv el însuşi e dispus să accepte că sentimentul lui pentru Aglae e inatacabil.
   Toate acestea nu erau făcute cia să-l liniştească, în acea zi posomorită. Totuşi era un om care era sigur că va putea împuşca ş-al doilea iepure. Viaţa îi rezerva încă perspective şi neprevăzuturi. însă tîrgul era de faţă. Aici sint excluse dramele şi exploziile. Aici nu se poate întîmpla nimic. Poate avea loc cel mult un raport sentimental bine amenajat, consimţit întrucîlva şi de un terţiu. Dar o piesă romantică de aşa amploare e imposibil să se joace. Nici nu s-ia jucat vreodată. Nici nu-i sală de spectacol. Desigur toată lumea s-ar sui pe, acoperişuri şi şi-ar puncta nasul spre casa cu cele două ferestre mari la uliţă. Nu i-ar rămînea atunci decît să se facă vînător de profesie, să se exileze din geo-gnafie şi să se stabilească la una din pădurile lui.
   La ora şase jumătate sara, se făcu întuneric şi începu să ploaie subţire, ca dintr-o pîclă. Veni un soldat de la domnul general să-l poftească pe prinţ. Domnul general nu se simţea bine ; dorea să-l vadă pe domnu prinţ. Domnul general i-a poruncit să aducă şi pe domnul doctor Barboni. A fost pe la domnul general şi unul din domnii doctori militari, însă domnia sa nu se simţeşte mai bine decît după ce vede pe domnul doctor Rudolf Barboni.
   Trecînd spre casa generalului, Lai Cantacuzin sta-ţionă o clipă, sub cortel, în uliţă, pînă ce ieşi doctorul. Cînd se deschise uşa, aruncînd’ lumină în balcon, răzl-
                                                                                                                                                                 46 li
bătu glasul cucoanei Frosa. Pe storul coborît, se proiectară din interior două siluete. Una din ele era fină. Cantacuzin îi adresă în gînd un salut amical, mai mult ca să-şi înşele neliniştile. Era de văzut dacă via putea fi liber în sara aceea.
   Strînse mîna doctorului. Făcu, rîzînd, observaţia că iar nu sînt aprinse felinarele. Apoi tăcură amîndoi, fiecare sub corlelul lui, atenţi la p:aşii pe care-i făceau prin mîzga lunecoasă.
   Găsiră pe generalul Argintar în odaia lui, întins intr-un fotoliu, acoperit cu pleduri. Piciorul sting era cu grijă ocrotit în perini. Ii privi un cap sever de leu cărunt, cu ochi foarte buni şi c-un zîmbet puţintel silit. Generalul era singur.
   —     Vine şi Aglae numaidecît... zise el c-un glas de suferinţă care contrasta cu înfăţişarea-i majestuoasă, însă era în acord cu zîmbetul. Informaţia o dădea lui Cantacuzin, cărui a îi strînse în treacăt mîna. Reţinu mai îndelung în palma lui largă degetele grăsuţe ale doctorului.
   —     Despre care inamici e vorba, genenale ? întrebă acesta.
   —     Anian, doctorc, suspină Argintar. De şi la şaizeci şi opt de ani aş avea dreptul să nu depun încă armele, se pare că trebuie să mă predau.
   —     Dragă domnule general, îi răspunse Barboni, de cuţit să se teamă mielul, nu berbecele. Eu nădăjduiesc că ai să mai faci o campanie.
   —   Nu ştiu, doctore.
   —     Bine înţeles că e necesar să călătoreşti întăi la Viena. Cînd te întorci, să fie calul gata, ca să încalici.
   —■ O, doctore, piciorul meu nu poate aprecia vorbele dumnitale bune. Mă doare îngrozitor. Numai dumneata ştii să-i impui.
462
 —     Intr-adevăr, am ac de cojoc şi pentru el... zîmbi Barboni.
 Generalul închise o clipă ochii, alinat. Barboni îşi desfăcu taşca, pregătindu-şi sculele.
 Aglae Argintar intră uşurel, în vîrful degetelor. Cantacuzin îi sărută mînuţa şi o păstră între palmele lui, atît cît era decent.
 —     Dragă domnule Lai, zîmbi ea, generalul a ţinut să te vadă. Rămîi şi dumneata un sfert de oră cu doctorul, ca să bem un ceai. Pe urmă devin prizonieră. Injecţia doctorului nu face efect decît dacă m-aşez lîngă piciorul bolnav.
 —     Capricii de om suferind şi bătrîn... suspină Argintar deschizînd o clipă ochii şi privindu-i ; apoi îşi închise iar pleoapele. Gata, doctore ?
 —   Numaidecît.
 Aglae Argintar îl trase pe Lai în laturi, doi paşi.
 —     A trecut astăzi pe la mine domnişoara Mazu... zise ea. De ce mă priveşti aşa, ca şi cum nu te-ar interesa ? Vreau întrucîlva să-ţi potolesc neliniştile.
 —     Să nu exagerăm... răspunse ou prefăcută indiferenţă Cantacuzin.
 —     Intr-adevăr, să nu exagerăm. Mi s-a părut că fata nu priveşte lucrurile tragic.
 —   Se poate, răspunse el c-un zîmbet vag.
 Se considera destul de mulţămit că ştie ceva mai mult decît doamna Argintar.
 Cia să primească răspuns la anumite întrebări, ar putea să se oprească dintrodată la doctor. Pentru motive nedesluşite insă, poate nu-i bine să procedeze aşa. Doctorul Barboni va da informaţiile necesare ; iar el aşteaptă acasă la el. Generalul a avut o criză foarte oportună.
463
    Aglae Argintar îl privi lung.
    —  Pari preocupat, domnule Lai.
    —  Eu ? deloc. Sînt numai contrariat.
    Ea-i mulţămi din ochi pentru acest cuvînt şi păru liniştită ; insă Cantacuzin avu convingerea că e cu putinţă să aibă în sara aceea şi alţi musafiri decît cei anunţaţi.
    Ieşi împreună cu doctorul, prin aceeaşi ploaie neguroasă. Felinarele erau tot oiarbe şi solemne, aşteptînd pe trecători să dea peste dînsele : ceea ce se şi întîmplă lui Rudolf Barboni, care se feri politicos, cerîndu-şi iertare. Se veseli, strîngînd mîna tovarăşului său, după aceea intră acasă Ia el. Cantacuzin stătu o clipă la îndoială ; văzu geamurile întunecate, şi trecu mai departe. îndată ce ajunse în dreptul casei lui, se simţi întovărăşit. După ce sună şi fecioraşul veni să deschidă, i se aşezară la dreapta şi la stingă două fiinţi mascate de corteluri. Porunci servitorului să se ducă la culcare. Făcu loc vizitatoarelor. Intră după ele şi închise. Toate se petrecuseră într-o tăcere impresionantă. Numai ploaia se auzea ţîrîind.
    In odaia lui de lucru ardea o candelă, la o iconiţă de argint. Era un lucru sfînt şi scump al unei bunici de odinioară. Luă de la fiinţa aceasta din trecuf lumină şi aprinse lampa de pe birou, ca să vadă obrazul palid şi ochii mari şi speriaţi ai Dariei Mazu.
    —     Bună sara, zise ea. Rog pe profesorul meu să mă ierte că am îndrăznit să-i cer această întîlnire.
    Era tulburată. Vocea ei era mai moale decît în alte daţi, însă avea un accent pătrunzător.
    Işi dezbrăcă mantaua. Doamna Barboni îi luă umbrela şi-i aşeză o şuviţă de păr care i se desprinsese la tîmplă.
 464
   —     Domnişoară Daria, te rog să stai, zise Lai Can-tacuziin cu bunătate. îmi faci plăcerea să guşti un păhărel de porto ? Pari obosită.
   —  Mulţămesc. Nu iiau nimic.
   Privi în juru-i. Se mişcă. Făcu gesturi nesigure. Cantacuzin îi oferi un scaun. Ii atinse ca din întîmplare mîna. Era rece ; -părea o mînă insensibilă.
   —     Domnule Cantacuzin, vorbi ea deodată, pri-vindu-1 c-un fel de hotărîre bruscă, îmi dai voie să te socotesc nu numai profesorul meu ?
   —     Desigur, duduie Daria, zîmbi domnul Lai. Sînt prietinul dumnitale.
   —     Te rog să nu te superi şi să găseşti un sfat pentru mine în situaţia în care mă aflu.
   —  Iţi dau cu plăcere orice sfat, duduie.
   Doamna Barboni se mişcă. Dădu ocol domnişoarei
Daria, ca să-i inspecteze ţinutia. Ii potrivi guleraşul drotat al rochiei şi o admiră găsind că-i stă foarte bine haina cafenie. Ii zîmbi şi se arătă grăbită.
   —     Drăguţa mea, mă întorc numaidecît. Mă duc să pun şi eu în rînduială pe omul meu.
   Cantacuzin se sili să pară minat; domnişoara Mazu însă nu părea să fie mai neliniştită. Işi mîngîie c-un gest maşinal tîmpla dreaptă şi aşteptă pe Cantacuzin să se întoarcă de la uşa de intrare. Atunci îşi lăsă mînile în poala hainei şi rămase nemişcată, într-o poză hieratică. Faţa îi era calmă. Buza de jos avu un fior, în clipa cînd se pregăti să vorbească din nou.
   Lai Cantacuzin o privea din toate părţile. N-o privea făţiş ; se plimba pe dinaintea ei necontenit, şi o observa fără să pară, mărturisindu-şi că o fiinţă ca domnişoara Mazu devine şi mai interesantă într-o situaţie dramatică. începea într-adevăr să fie femeie; deşi era subţire, avea rotunzimi ferme. E bine s-o lese
 30
465
   să-şi verse întăi năcazul, ca să i se coloreze obrazul şi buzele. Buzele îi erau acum subţiri, palide şi strînse şi ochii i se adîneeau într-o fixitate inlerioară.
   —     Domnule Cantacuzin, zise ea deodată, împungînd uşurel cu tîmpla dreaptă, îmi dau foarte bine samă că nu trebuie, în acest moment, să-ţi mulţămesc prea mult pentru îndemnul ce ai dat Aglaei ca să facă din mine altceva decît ceea ce eram osîndită să rămîn.
   Domnişoara Daria se opri o clipă. Lai Cantacuzin o privea cu simpatie.
   —     Poate nici doamnei Argintar nu trebuie să-i fiu mai recunoscătoare, urmă Daria, pentru că m-a iniţiat în ceea oe dumneata ai spune decenţa propriei mele fiinţi.
   Domnişoara Mazu se opri iar. Avu impresia că n-a început bine tratativele-i diplomatice.
   Discursul ei ar fi urmat să intre în detalii umilitoare. A fost învăţată de Aglae Argintar să se îmbnace şi să fie curată. De la mama ei care fusese ţărancă şi nu ştia deoît să sufere şi să plîngă, nu cunoscuse nimic din această decenţă elementară ; iar tatăl ei, domnul Vasilică Mazu iar fi fost bucuros să poarte
   pe ea un strat de murdărie, ca să facă economie de o haină groasă iarna.
   Cum îi trecuse prin minte — îşi făcea reproş Daria
   —   că ar fi putut da asemenea amănunte umilitoare pentnu ea unui bărbat cătră care vine cu intenţii agresive. Işi aducea chiar în clipa aceea aminte de un precept capital al doamnei Aglae Argintar:
   —   Drăguţa mea, o învăţa doamna Argintar, faţă
   de un barbat să nu te pui niciodată într-o stare de umilire 'fizică...
   —     Aştept, domnişoară, o îndemnă domnul Lai zîmbind.
 466
   —     Te rog să mă ierţi, reluă Daria, tulburată. Voiam să spun că am i*ost o copilă fără mamă ; naşa mea, cucoana Daria Prăjescu a murit şi ea prea devreme şi nu mi-a lăsat decît acest nume, predestinat să nu accepte diminutiv şi mîngîiere. Salvatoarea mea a fost Agliae; ea mi-a fost prietină şi mamă. Dar explicaţiile acestea poate nu interesează.
   —     Duduie, te ascult, zise domnul Lai, cu bunăvoinţă. Aş dori numai să-mi explici, dacă socoti necesar, de ce contribuţia mea, foarte modestă, nu se bucură din partea dumnitale de apreciere.
   —     N-aş putea să-ţi explic bine de ce, domnule Cantacuzin.
   —  Chiar dacă aş stărui ?
   Fata tăcu o clipă.
   —     Se pare, începu ea din nou, că, în raporturi ca ale noastre, unul din parteneri are interes, urmăreşte ceva.
   Cantacuzin zîmbi amabil :
   —     Găseşti, domnişoară Mazu, că n-am fost dezinteresat ?
   —     Nu ştiu. Observaţia ini se poate aplica şi mie. în aceste momente e nevoie să încerc a mă lămuri eu însămi. Aş fi vrut să mă ajuţi dumneata.
   Domnul Lai urma să se plimbe, sitnţindu-se dintrodată pradă unei nelinişti nouă şi ciudate. Această nouă nelinişte avea un caracter dublu. Avea ceva din simţirea cunoscută atît de des, cînd trăgea două focuri unul după altul în Ţarna Mare şi iepurele continua să fugă. Avea ceva şi dintr-o teamă că tot ce putea fi agreabil în asemenea convorbire ameninţă să se învenineze printr-o sosire intempestivă, — alta decît a doamnei Barboni
30*
467
    Păru ca ascultă sunetul ploii în burlane şi zgomotele străzii. Erau zgomote imaginare. Un pas real, grăbit şi furişat ar fi marcat poate un început de catastrofă.
    —   Aştept, domnule Cantacuzin... zise Daria Mazu.
    —   Să vedem, zise Lai.
    —   Ce?
    II privi mirată. Avu impresia că nu-1 poate scoate dintr-o preocupare proprie, cătră fiinţa ei. îşi plecă fruntea, suspinînd:
    —   Bine.
    Rămase aţintită, în sine, incă un răstimp.
    —      Te rog, domnişoară, vorbeşte, se întoarse, precipitat, domnul Lai.
    —      Să încerc, zise Daria; Aş putea să recapitulez unele lucruri pe care dumneata nu le-ai cunoscut niciodată prea bine. Sint departe de a mulţămi domnului Mazu pentru iubirea care a arătat-o cătră mine şi cătră fratele meu. Ani de zile viaţa mea a fost umilinţă şi spaimă, ca şi a mamei. Nu-mi dduc aminte absolut de nici o bucurie. Nu e nevoie să mai explic cu ce lupte am izbutit, împreună cu bunicul meu de la Adin-cata, să-i smulgem strictul necesar ca să pot avea o îmbrăcăminte cuviincioasă. A contribuit la asta desigur şi ruşinea faţă de dumneavoastră ; căci tatăl meu e un om ruşinos. Mi-a pus deci Ia dispoziţie o parte din drepturile mele, ca să nu fie chemat in faţa justiţiei.
  —     Ceea ce spui dumneata e cu desăvirşire fantastic... declară Cantacuzin, oprindu-se numai o clipă.
  —     Este întrucîtva ; însă cforesc să cunoşti şi regimul la care a fost supus fratele meu Emil, pentru ca vorba dumnitale să-şi aibă intr-adevăr toată justificarea. Fratele meu a fost un biet bolnav. Asupra atacu-
468
  rilor lui de epilepsie mă aplecam numai eu cu groază şi cu* dezgust. Cu timpul m-am resemnat, şi, nopţi întregi, suferinţa lui a circulat de la dînsul la mine. Ştiam că nu e voie să-l vadă vreun doctor. Totuşi l-au cercetat şi doctori, după ce a început a umbla la şcoală. Pentru asemenea indiscreţie tata a găsit de cuviinţă să-l închidă în pivniţă şi să-i aplice un număr de lovituri cu fringhia udă. Cite, nu s-a putut şti; băietul nu le-a putut număra decît pină la un timp. Leşinase de mult, pe cînd omul pe care îl urăsc il ţinea încă între genunchi, îl incălica şi-l bătea cu
 învierşunare.
   Cantacuzin se opri iar, aproape înfricoşat:
   —   Ai spus că-1 urăşti ? t
   —      Am spus. II urăsc, declară fata cu linişte, fără a-1 privi. Acea frînghie udă şi plină de sînge a servit deseori pentru, asemenea pedepse. Am furat-o în-tr-o zi ş-am aruncat-o într-un anumit loc. Am fost chemată şi eu in pivniţă, ca să răspund cu viaţa, pentru asemenea faptă. In locul frînghiei am cunoscut un băţ de corn. Acum înţeleg că era necesar să murim ; insă eu m-am îndărătnicit a trăi, şi pentru asta nu pot fi niciodată-iertată. Iar Emil e iertat şi mai puţin pentru că a fugit în lume, acoperind de ruşine un consiliu comunal. Acesta era răcnetul tatălui meu. Ruşinea se răsfrîngea şi asupra consiliului comunal. De la această fugă sînt patru ani. Tatăl meu încă suspină, nemîngiiat că nu s-a găsit cadavrul.
   —      Care cadavru ? unde s-a întîmplat asta ? bolborosi domnul Lai cu uimire.
   Domnişoara Mazu privea fix într-un ungher al camerei, ca şi cum ar fi fost singură.
   —   Care cadavru ?
 469
      —     Cadavrul lui Emil. Numai atunci partea de moştenire a copilului ii este asigurată.
      —     Eu înţelesesem altceva, bolborosi domnul Lai, perplex.
      —     E acelaşi lucru, domnule Cantacuzin, zîmbi domnişoara Mazu.
      —   Dar, in acest caz, moştenitoarea eşti dumneata.
      —      Ştiu ; insă trebuie să mor şi eu într-o formă oarecare. Te încredinţez că e o dorinţă fierbinte. Poţi fi sigur, domnule Cantacuzin, că nu sint nebună, şi vorbesc liniştit; de aceea, acum citeva clipe, cînd ţi-am cerut un sfat şi dumneata nu mi l-ai dat, m-am hotărît să accept mîna domnului maior Ortac. Nu fac asta cu plăcere, însă ţin să mă eliberez dintr-o atmosferă pe care n-o mai pot suporta. Dumneata ai fâcut totul, ca să-mi adînceşti suferinţa. Poate că n-ai făcut
  rău ; totuşi, cum am mai spus, nu te aştepta la recunoştinţă.
    Tot timpul domnişoara Daria vorbise stăpînit. Pasiunea care era dedesubt se simţea numai in accentul sacadat şi-n singurătatea pe care şi-o crease dintrodată, desfăcindu-se de Lai Cantacuzin. Venise acolo, desigur, cu dorinţa de a nu fi singură şi acum domnul Lai se vedea în afară de radiaţia de întuneric a sufletului ei. Se simţea dezolat că nu putuse rosti cuvintele necesare, care se aflau prezente şi adum în fiinţa lui. Poate ar fi rezultat altceva. Din alt dozai, în eprubetă s-ar fi precipitat cristali irizaţi, în loc de această otravă neagră. Are înaintea lui etalată o mizerie, a cărei intensitate niciodată n-o bănuise ; totuşi aşa trebuia să fie, pentru armonia lucrurilor din lumea aceasta ; e argumentul cel mai plin al geografiei lui. Se oprise şi privea cătră acel mic şi sumbru arguj ment care stătea neclintit in fotoliu ; avea faţă de acel
470
argument o mişcare sufletească pînă la lacrimi. Mai făcu'un ocol. Cum domnişoara Mazu rămînea îndîr-j'ilă, se stăpîni şi el şi găsi alte vorbe :
   —     Duduie, nu’e -necesar să iei holărîri iremediabile. Orişicînd, o clipă ne poate procura schimbări şi surprize.
   —     Iremediabil e vorbă poate prea tare. Insă n-am nimic de schimbat. La casa domnului Mazu nu mă mai întorc. Am rugat pe doamna Barboni să mă ocrotească, pină ce voi intra la ceea ce se poate’numi căminul meu ş-al soţului pe care tni-1 dă Dumnezeu. Dumneata crezi că e cu putinţă să fac altceva? Nu crezi. Prin urmare voi face ceea ce mi-i scris. După aceea am s-aştept să mi se îndeplineasqă şi celelalte pedepse, pentru greşale de care nu sînt vinovată. întăi am s-aştept să vie Emil.
   Văzind-o că se opreşte, domnul Lai stătu şi el din plimbarea-i agitată.i
   —     Am aflat prin Eva Goldman, urmă ea, izolîn-du-se iar, că unul din voiajorii negustorilor de la noi a văzut in toamna asta, in două locuri, pe fratele meu. Era desigur într-o stare de suferinţă care la el e obiş,-nuită şi într-o mizerie indescriptibilă. L-a văzut întăi la Galaţi, in port, şi nici n-a cutezat să se apropie de el, să-i vorbească. După o lună l-a revăzut în gară la Bacău. Deci se mişcă spre miazănoapte. L-am şi visat, slab şi palid, aşa cum era cînd ne-am despărţit. Atunci a vrut să mă sărute şi m-a respins ; apoi a revenit grabnic, m-a cuprins şi mi-a şoptit că trebuie să plece, dar se întoarce cînd va sosi timpul. Care timp ? Nu ştiu. Cînd va sosi timpul. Acuma sint sigură că vine. Se tirîie poate pe sub pămint din loc în loc; aşa l-am visat. într-o zi, cînd nimeni n-are să ştie, va fi aici.
                                                                                                                                                                     471
l
    Cantacuzin primi de la fotoliu un zîmbet straniu' care-1 pătrunse pină in adînciriule fiinţii. Era un zim-bet şi totuşi punea in el o apăsare de plumb. «Ce pot face?» se întreba el, cu sufletuFimpovărat de nemul-ţămire. Nu putea face nimic. Desigur, in fiinţa aceea fusese tinereţa şi dorinţă ; şi una şi alta stătuseră in preajma lui; acum insă o învăluia umbra ca pe un spectru. I se păru că s-a micşorat lumina lămpii şi nu îndrăzni s-o sporească. I se păru casa încremenită în tăcere. Paşi se furişară în uliţă. Auzi o singură bătaie in uşă.
    Respiră uşurat. Desigur, e doamna Barboni. Altcineva ar fi zgiriat la fereastră.
    Se produse o destindere.
    Domnul Lai trecu in antret, ca să deschidă uşa de afară. Cînd se întoarse, întovărăşit de cucoana Frosa, Daria Mazu se ridicase din scaun. Avea mişcări febrile. Privise în juru-i, văzuse într-o oglindă imaginea doamnei Argintar,; se strecurase la piano şi întorsese fotografia cătră zid ; pe urmă o aşezase la loc cu o înfiorare ca de frig şi gemuse scurt, ca de o împunsătură bruscă. Cuprinse braţul doamnei Barboni.
    —   E tîrziu. Să mergem. Mă simt obosită.
    —      Mergem îndată, drăguţa mea, ii răspunse cucoana Frosa privind-o cu atenţie. E bine să ştii, prinţule, se întoarse ea cătră Cantacuzin, că doamna Argintar s-a arătat de aşa nobleţă, incit nu m-am putut opri să n-o sărut. Chiar am şi rîs de asta, căci era tot o sărutare cu mustăţi.
  —     Confunzi pe Aglae Argintar cu doctorul; stimata doamnă ; eu ştiam că te-ai dus acasă.
  —     A, nu. M-am dus puţintel mai departe, pină la generalul, ca să văd ce se intimplă acolo şi să spun
472
 4
  citeva vorbe de consolare cuconiţei. E contra acestei căsătorii, ca şi dumneata, Insă recunoaşte că nu este altă soluţie. Hotărîrea dumnitale care a fost ?
  —      Domnul Cantacuzin a ridicat din umeri, se veseli Daria.
  Domnul Lai se întoarse cu uimire:
  —   Eu ? am ridicat din umeri ?
  —   Desigur ; căci, Intr-adevăr, altă ieşire nu este.
     —      Bine, bine... zîmbi cu îngăduinţă cucoana Frosa. Aţi ajuns cu toţii la cuvintul meu. Eu aşa am decretat — că trebuie să se facă o căsătorie. Cu cine ? Cu un barbat. Fără să ştie despre cine e vorba, bunica de la Adîncata are să se bucure. E adevărat că are să fie singura bucurie, dar eu zic să ne mulţămim şi cu atîta. Acuma iată ce face doamna Argintar. Primeşte să facă parte dintr-o comisie, împreună cu mine, ca să trateze cu domnul Vasile Mazu chestia trusoului ş-a cheltuielilor, precum şi a zestrei. I-am atras eu luarea-aminte. Mazu vrea să-şi mărite fata, însă ştie de la mine că asta se va face fără cheltuială şi fără zestre. Eu insă nu pot garanta că adevărurile se găsesc în drojdia de cafea, aşa că trebuie să dea asigurări.
     Daria se opri dinaintea ei, cu faţa crispată de un rîs silit :
     —   In loc de asigurări, ar fi bine să preferaţi parale.
     După ce-şi spuse aceste vorbe, trecu lingă păretele
  din fund şi rămase cu privirea aţintită asupra portretelor care înfăţişau pe părinţii lui Lai. Vornicul şi vorniceasa zîmbeau, dar ea nu răspunse la acest zîmbet din trecut.
     Doamna Barboni urma să facă rinduieli.
     —   Prietina noastră te roagă să mergi cu noi.
     —   Unde ?
473
      —      La Mazu. Poate va fi de ajuns simpla dumnitale intervenţie.
      —  Nu găsesc că e necesar... se apără Lai.
      —      Nu e nevoie şi nu se poate, hotărî domnişoara Mazu, intorcindu-se de cătră portrete.
      Ca şi cum totul s-ar ii isprăvit brusc, fata îşi aruncă pe ea mantaua, luă cortelul şi adresă lui Cantacuzin un salut fără cuvinte, numai cu fruntea, aplecindu-şi totodată pleoapele.
                                                                                                                    VI
      Vasilică Mazu era un om harnic; se scula totdeauna foarte dimineaţă. Cum mărturisise într-atitea rin-duri, nu voia să piardă niciodată nimic. Fiecare zi işi dă astfel, nesilit, beneficiul ei. Sluga doarme mai puţin, paserile ies la scurmat mai devreme. Casapii, la piaţă, n-apucă a-şi vinde bucăţile cele mai bune. E adevărat că încearcă să le puie deoparte, insă dumnealui ştie unde să Ie descopere. Dacă se petrece ceva in tîrg, află el cel dintăi. Dacă este vreo pricină de afacere, n-o scapă din mină. Se poate bucura şi de veştile rele care privesc pe alţii: a ars o clădire, s-a furat o vită, a murit un porc. Cei interesaţi au nevoie de ceva bani cu dobîndă ; dumnealui e in preajmă.
  —      N-am ; de unde să am ! suspină el subţire, pufnind pe nări şi bătindu-se cu palmele peste coapse. Banul, in ziua de azi, e iot mai rar şi mai scump.
  Dar, c-o dobindă potrivită, totdeauna ajunge să găsească.
  Dacă se scoală mai dimineaţă, isprăveşte mai cu-rind şi dezbaterile cu nevasta.
474
  Cucoana Amalia e o femeie care ştie să-i ţie piept. Puterea şi dreptul ei, în această privinţă, merg destul de departe. Merg destul de departe din pricină că, pe lingă hărnicie, Mazu adaogă la calităţile sale şiretlicul, şi, mai ales, prudenţa. Se intimplă ca această a doua soţie să se tragă din oameni de soi. Cucoana Amalia are mai ales un frate care a ajuns la rangul de subprcfect. Umblă, în inspecţiile plăşii lui, c-o trăsură cu arcuri şi cu doi cai repezi. Are pe capră, lingă birjar, un călăraş, cu carabină. Subprefectul Iancu Vo-roneanu e un om cu glas puternic şi jovial ; unde poposeşte se iscă totdeauna o petrecere ; gesturile lui mari chiamă prietinii din toate orizonturile. De aceste gesturi prea largi şi prea violente, cu ochii aprinşi, Vasile Mazu nu face nici un haz ; se fereşte de ele, le lasă să treacă. Insă cucoana Amalia ştie să le evoce
  Ia timp potrivit.
     —      Să nu uiţi de zahar, Vasile, îi aminti, în dimineaţa aceea de duminică, doamna Mazu.
     —      Care zahar? se răsuci cu ochi tare miraţi cuconu Vasilică. Nu înţeleg cum se isprăveşte aşa de
  repede zaharul.
     —      Se isprăveşte pentru că aşa i-i dat lui să se isprăvească, ridică din umeri, cu indiferenţă, cucoana
  Amalia.
     —   Mare poznă! pufni Mazu. Să vedem, să facem
  socoteala. Am adus zahar joi.
     —   Nu-i nevoie să faci nici o socoteală, replică
  doamna Mazu. Cred că e destul să te anunţ că s-a isprăvit. îmi închipui că nu-1 aduci ca să-l ţin la
  icoane.
     Una din fetiţe intră şi şopti ceva la ureche mamei.
     —   Da, drăguţă, ii răspunse cucoana Amalia. Felele
     au nevoie de caiete de caligrafie.
475
   —     Nu le-am adus caiete de caligrafie ? se tîngui Mazu. Eu ştiu că le-am adus caiete de caligrafie.
   —     Te rog, Vasile, să fii rezonabil. Nu ştiu cine ţi-a dăruit colecţiile acelea de hîrtii sugătoare. Profesoara lej-a zvîrlit la gunoi şi a avut dreptate. Fă bine şi adă caiete cumsecade. In familia mea am fost obişnuită să mă înfăţişez cuviincios. Nu vreau ca fetiţele mele să fie de risul nimănui. Cine a mai stat în casa asta a putut suferi orice, asta nu mă priveşte pe mine. Eu am alte norme de conduită. Copiii alteia au putut umbla cu picioarele şi cu alte părţi ale trupului goale : n-am a mă amesteca. Fetele mele insă sint fetele mele şi te rog să binevoieşti a le cumpăra caiete de caligrafie.
   —   Bine, am să le aduc, mormăi plictisit Mazu.
   —     Cu vorba asta nu mă împac. Nu-i destul să le aduci lucruri cu care negustorii n-au ce face şi le leapădă. Să cumperi caiete model.
   —   Ce-ţi pasă dumnitale ? Au să fie caiete-model.
   —     Avem să vedem. Pe lîngă zahar, nu uita că s-a isprăvit sarea. Ne trebuie şi făină.
   —   De care făină ? de grîu ori de păpuşoi ?
   —     Iţi închipui că e nevoie şi de una şi de alta. Pe lingă asta, pînile vezi să fie proaspete. Ieri, a strecurat negustorul în coşul babei Zamfira o pîne veche.
   —     Sînt bune şi pinile vechi, Amalie. Aşa e convenţia.
   —     Treaba dumnitale, cu convenţia dumnitale. Eu am fost obişnuită cu pîne proaspătă. Copiii sănătoşi nu se cresc cu pîne veche ; asta s-o ştii dumneata de la mine. Copilele mele n-au să fugă în lume ; au să se mărite in casa mea.
   —   Să lăsăm asta, Amalie. Mie inii convine aşa.
   —   Şi mie imi convine, dar pentru un părinte nu-i
476
 lucru onorabil şi pentru o domnişoară nu-i frumos, îmi stătea aici toată ziua c-o carte in mină, ca o prinţesă, şi nu făcea nimic. Nu se pricepea decit să-şi ridice clonţul şi să-mi întoarcă vorbele. De trei ani a intrat, mă rog, în relaţii cu lumea mare şi i s-a subţiat nasul. Pretinde poate că ştie franţuzeşte şi cîntă la piano ? Şi eu am Învăţat aşa ceva la maici şi nu mă socotesc coborită cu hirzobul din cer. Dacă mi-a ajuta Dumnezeu, fetele mele au să-şi facă educaţia complectă acolo. Eu am fost nevoită să întrerup, ca să putem ajuta pe frate-meu Iancu să-şi isprăvească liceul. Acuma a da şi el o mină de ajutor pentru fetiţe.
     —  Are să facă foarte bine, încuviinţă Mazu.
     —      Ştiu că are să facă bine, dar asta nu te scuteşte pe dumneata de datoria pe care o ai. Ca să nu umble iar vorbe prin tirg cum au umblat şi cum umblă.
     —  Care vorbe ? Ce-mi pasă mie de vorbe ?
     —     Dumnitale nu ţi-a fi păşind, dar mie imi pasă.' Două săptămini n-am scos capu-n lume şi nu m-am putut duce la vizite. In toate părţile întrebări: Ce-i cu băietul lui Mazu ? S-aude c-ar fi murit, ori ar fi fugit de-acasă. Degeaba l-ai pedepsit; n-ai putut pune în el minte. Acuma socoteşti dumneata că gurile femeilor tac ? Te rog du-te şi ascultă la toate uşile şi la toate ferestrele de pe uliţa asta şi de pe alte uliţi. N-ai s-auzi decît asta : că fata lui Mazu, fata cea mare, bineînţeles, s-a oploşit la prietinii ei din tîrg. A fugit
    de-acasă.
       —    Dar nu-i adevărat asta, frate dragă. Mi-a spus fata că se duce. Ne-am înţeles; am consimţit; are a-şi face trusoul; am scăpat de pacoste; îmi spăl mi-nile; nu vreau să mai ştiu de nimica ; bucuros sint că rămin c-o grijă mai puţin. Lumea să facă bine să-şi vadă de nacazurile ei, nu de ale altora.
     —        Gura lumii numai pămîntul o astupă, declară . sentenţios doamna Mazu. Ţi-am spus "că-mi convine şi mie acest aranjament. Chiar dacă s-ar scandaliza tîrgul, eu sînt bucuroasă că am scăpat de un duşman. Insă nu se poate să nu-ţi arăt că vina nu e a mea, nici a altora. Acestea sînt dobinzi la un capital de greşeli, cum zici dumneata. Să nu-mi spui că n-aveai cum face altfel. Acuma-i mai greu decît la început. Acuma te păleşti de încăpăţînarea dumneaei ca de un fier. Cît m-a măcinat domnişoara asta pe mine şi cît venin mi-a pus la inimă, numai eu ştiu ; binele pe care mi l-a făcut nu-1 doresc decît duşmanilor mei şi prietinilor dumni-sale. Crede dumneaei că n-am înţeles-o eu, din vorbe şi din purtări, ce-a urmărit ? Ha-ha ! n-a lipsit mult să ai ginere din os sfînt. Atîta îmi mai lipsea, ca să-mi fie bucuria deplină. L-am văzut şi ieri pe dumnealui, dis-de-dimineaţă, plimbîndu-se pe aici şi oglindin-du-se în geamuri. A dat de veste în tîrg că se duce pe cîtnp şi împuşcă iepuri, însă dumnealui are întîlniri cu altcineva. Nu-i nevoie să mă întrerupi. Are de-a face una cu alta ; căci lucrurile au ieşit cum trebuie, nu ca în romanele pe care le ceteşte dumneaei. Nu te grăbi, Vasile ; să nu te aperi şi să nu dai din mîni; de asta te-ai sculat dimineaţă şi m-ai stîrnit şi pe mine, ca să stăm de vorbă. Insamnă-ţi în minte că n;e mai trebuie de la piaţă şi o mătură. Ce ne mai trebuie ? Ne mai trebuie puţintel rom.
   —      De ce ne trebuie rom? Eu nu beau rom. înţeleg mătură. Insă nu înţeleg de ce trebuie rom.
   După ce izbuti să puie astfel şi el cîteva vorbe, Mazu îşi pipăi cravata şi-şi îndesă în cap pălăria tare. Era încreţit la obraz şi îngreţoşat. I se răcise şi cafeaua turcească. O bău cu displăcere : n-avea zahar. Cu-
 478
 coana Amalia îl pîndise anume ca să-i vadă mutra şi se veselea, clătinîndu-şi cerceii lungi.
  —     Nu uita că lui Ortac şi lui Cataramă le place cafeaua cu rom, şi ei umblă nedespărţiţi, explică ea lui Mazu. Se cuvine să-l primim pe Ortac ca pe un binefăcător al nostru. Să nu uiţi prin urmare să aduci şi un sfert de kilo de cafea. Cred că ar fi nimerit, Vasile,
  să le scrii toate pe-o listă.
  —  Ştii că nu uit niciodată nimic... zise el, privind
  lucrurile din jurul soţiei lui.
     Spectacolul pe care-1 prezenta fiinţa cucoanei Amalia era deosebit de agreabil, însă el nu-1 privea
  direct niciodată.
     Se răsuci în şuruburile lui de cauciuc şi porni, arun-cînd o privire iscoditoare pînă în fundul ogrăzii, în dudăul ofilit de cea dintăi brumă de toamnă. De acolo fără îndoială iese un nou duşman al lui. Acela nu-i cere parale şi cumpărături. E un dihor care i-a distrus
  o  mulţime de paseri.
     —  îmi închipui că poate ar trebui reparată poiata
  găinilor... oftă el, cu grijă.
     Tocmai trecea în cerdac şi de-acolo avea să scape spre poartă, cînd glasul cucoanei Amalia îl opri din nou. Desigur, era o nouă cerere. Era făcută în ultima clipă, ca s-o apere de discuţie. Era făcută cu gingăşie diplomatică, dar c-o hotărîre neştirbită.
     —     Vasile, zicea cucoana Amalia, călcînd cu pantofi de pîslă pe umbra lui lungă, cred că nu-i nevoie să-ţi mai spun că, la nuntă, surorile miresei se cuvine să
  aibă toalete nouă.
     Cucoana Amalia se aştepta să-l vadă revenind în apărare, cu zvîrcolire de braţe şi gemete. Ii cunoştea privirea holbată şi scîncetul: Doamne, Dumnezeule! Aştepta şi se ţinea tare, cu ascuţime de limbă şi cu
479
   puteri hărăzite oricărei mame de cătră Cel Atotputernic. Dar cel mai neaşteptat lucru din lume se produse în acea clipă.
     Mazu se înturnă numai pe jumătate şi confirmă cererea legitimă a soţiei sale.
     —     La asta m-am gîndit eu dinainte. Să n)-ai nici o grijă.
     Cucoana Amalia rămăsese cu gura căscată, gata să arunce o replică. Mazu trecuse în uliţă şi se strecura pe lîngă zaplazuri, ca s-ajungă din urmă pe baba cea c-un singur ochi. Cu nedumerire şi neîncredere, doamna Mazu reveni in odaie, scuturîndu-şi cerceii. Cu toate acestea, Vasile nu părea lovit de vreo nebunie subită şi ea a auzit cu urechile ei.
     Fără îndoială că Mazu era în toate minţile; dar în ziua aceea avea privilegiul să provoace o uimire nouă. O clipă i se luminase faţa ca de o urmă de zîmbet, pe urmă se concentră în preocuparea lui unică. Motorul vieţii lui era un vierme neadormit, care oscila în întunericul din lăuntru, cînd scurmînd, cînd ridicînd ochi orbi, ca doi bănuţi de argint. Nimic din ce-i lume şi Dumnezeu nu-1 mai interesa pe Vasile Mazu ; viţiul agonisirii celei fără de margini se ascuţise la el atît, încît îl făcea invincibil şi ireductibil. In calea lui toţi ochii omeneşti se tulburau, toate nasurile se întorceau la o parte, ca şi cum scria în mers o dungă de fum cu anumit miros.
   La prăvăliile şi tărăbile din piaţă, în acest fel se vesti trecerea lui. Negustorii îl simţeau de departe şi-şi făceau semn. Fiecare urma să-şi lepede birul, în panerul cel mare al babei. Erau convenţii secrete, de toţi cunoscute. Baba verifica aplecîndu-şi nasul şi ochiul şi-şi făcea observaţiile. Cuconu Vasilică plătea ceea ce
 i se părea lui că se cuvine cu dreptate. Negustorii pri-
480
 meau fără a privi. După ce trecea acest muşteriu matinal, se producea o destindere şi soarele îşi dădea toată lumina.
   Se aflau, între căsăpii, doi cotei foarte inteligenţi. Unul era cu picioarele răsucite, altul cu botişor de vulpe. Amîndoi făceau o primire dintre cele mai ostile ajutorului de primar. II lătrau cu îndîrjire de la o distanţă potrivită, aşa încît Mazu nu-i putea atinge niciodată, cînd repezea înspre ei, îndărăt, piciorul. Erau reprezentanţii tagmei lor. De unde ştiau aceşti cotei păcătoşi, se întrebau negustorii, că între omul negru cu juvăţ şi ghioagă şi între cuconu Vasilică era un raport direct de asociaţie ? La epocile anumite, după prigoniri şi morţi, hingherul îşi plătea şi el birul în mîna cu degete cîrligate a domnului ajutor de primar. Deci şi de data asta Mazu îi privi pieziş din dreapta şi din stînga, şi zîmbi în sine, hotărît să cheme asupra lor destinul.
   După ce-şi isprăvi tîrguielile, îşi făcu în gînd socoteală amănunţită şi oltă cu mulţămire. Se îndreptă spre primărie, trecînd prin uliţile negustorimii şi răs-punzînd la saluturi. Era atent la mişcarea sătenilor, la oficiul încasatorilor comunali ş-al vardiştilor. Fără să pară, încorpora în el esenţa tuturor afacerilor şi tranzacţiilor, pîndind şi scontînd tot felul de posibilităţi personale.
   Nici unul dintre consilieri şi dintre funcţionari nu se ostenea într-o zi ca aceea. El singur se credea dator să fie neadormit. Era zi de autorizaţii felurite şi-l aşteptau o samă de negustori, privindu-1 într-o parte, cu ochii pe jumătate închişi.
   Aprodul se plecă adînc în lata lui. Vasilică Mazu era tata aprozilor, al pompierilor şi al celorlalţi mici funcţionari. Toţi aveau chitanţe de aprobat şi de scon-
_ Al. Saduvcaiiu — Opere 11
481
 tat. Şi asta era ceva de mirare cu cită blîndeţă şi grabă iscălea şi aproba asemenea hlrtii cuconu Vasi-lică Mazu.
 —      Domnule primar, a venit un soldat de la domnul general c-o scrisoare, îl informă aprodul.
 —   O scrisoare, pentru mine ?
 —   Pentru dumneavoastră.
 —   A, da, ştiu... răspunse el, pufnind cu importanţă.
 Nu ştia nimic, însă era bine să tragă un folos din
 orice. Trecînd la birou, privi oblic scrisoarea. Ce putea să fie în acel plic închis ? Nu putea sa fie nimic bun. In orişice scrisoare pecetluită, te pîndeşte un duşman.. Fără s-o atingă o privi a doua oară, din altă poziţie. E scris de femeie. Ii cere ceva, deci, doamna Argintar. O contribuţie Ia o binefacere, ori la un bal. Să mai steie deci acolo; nu-i nici o grabă pentru asemenea veşti.
 —   Cum ? ai spus ceva ?
 —      Să trăiţi, domnule primar, soldatul aşteaptă răspuns.
 —      Ce? a, da, ştiu... să dau răspuns. Să vie negustorii, să vedem ce vor, şi dau răspuns numaidecît.
 —      Aşteaptă de mult, domnule primar. V-a căutat ş-acasă.
 —      Bine, bine, dau răspuns numaidecît. Să vie cei doi negustori.
 Pe cînd negustorii îşi explicau afacerea, şopăcăind la urechea Iui dreaiptă, el îşi întoarse ochiul stîng spre colţul biroului. C-o mînă furişată întinse dege-tele-i lungi şi apucă plicul. II desfăcu dintrodată şi dădu ia lumină foaia, luind cunoştinţă dintr-o singură aruncătură de ochi de cele cîteva rînduri, — oa şi cum ar fi dat peste cap un hap de chinină. Nu era nimic, nu era nici o cerere, era a simplă poftire. .
 —   Doamna (general Argintar doreşte sa mă vadă,
 zise el negustorilor.
 Evreii îl priviră spăriaţi. El se întoarse spre aprod.
 —   Spune soldatului că vin numaidecît.
 —     Ce facem noi,‘cucoane Vasilică? întrebară, îngrijoraţi, negustorii.
 —     Faceţi bine, totu-i în rînduială... le declară el spre marea lor uimire. In dimineaţa aceea domnul Mazu continua să-şi menţină privilegiul, pe care-1 întovărăşea chiar de zîmbete. Negustorii însă rămaseră nedumeriţi şi înfricoşaţi.
 —     înţeleg eu bine despre ce poate fi vorba, le zise el.
 Negustorii se priviră co.nslernaţi. Fără a-i băga în samă, Mazu îşi acoperi iar capul mic, îndesind pină la urechi pălăria tare, şi se duse la ceea ce era, după părerea lui, o întîlnire diplomaticească.
 Ziua era cenuşie, îmbrobodită de nouri. Clopotele de la biserici sunau sfîrşitul sluj'bei religioase. Mazu nu le auzi. Do.amna Aglae Argintar şi doamna Barboni îl văzură de departe, cum vine pe strada pustie, lungindu-se în mişcările-i agitate. îşi făcea necontenitele lui socoteli, insă nu părea deloc îngrijat.
 —     Nu ştie despre ce-i vorba... zise zîmbind doamna Argintar.
 Cu acelaşi surîs subţire şi ironic îl întîmpină pe domnul ajutor de primar în cerdac şi-l întrebă dacă binevoieşte să se ostenească pînă în salonaşul ei. Se găseşte în acelaşi salonaş şi doamna Frosa Barboni.
 —     Vă sărut mîna, cuconiţă, se ploconi cu zim:betu-i palid Vasile Mazu. Se află aici şi cucoana doctorului ? Asta mă bucură faarle mult. Ce face, mă rog, domnul general ? Am auzit că-i puţintel suferind.
31*
483
  —   E ceva mai bine, răspunse doamna Argintar.
  —      Răspunsul dumneavoastră mă bucură foarte mult. Vă spun drept, eram îngrijat.
  —   E cu putinţă, domnule Mazu ? Din ce pricină ?
  —      N-aş putea să spun de ce ; însă eram îngrijat. O veste bună este pentru mine ca un dar de la Dumnezeu-
  —      Domnule Mazu, îi zise doamna Argintar, observ că conversaţia dumnitale astăzi e deosebit de agreabilă ; sînt mîhnită că -nu pot să-ţi fiu o parteneră potrivită. Chestia pentru care te-am chemat eu nu-i tocmai plăcută.
  —      Asta nu-i cu putinţă, se veseli Mazu. Mă uit la cucoana Frosa şi văd că nu-i cu putinţă.
  —      La mine ? se miră doamna Barboni. In împrejurarea de faţă, cucoane Vasile, eu n-aş putea să te sfătuiesc decît să nu crezi în prognosticurile mele.
  —   Care prognosticuri ?
  —      Anume prognosticuri pe care le-am făcut eu cîndva şi care pe dumneata te-:au bucurat.
  —      Vă spun drept, cuconiţele mele, că nu înţeleg mult : se vede că, duminica, sînt mai puţin atent decît în alte zile. Nu m-aţi chemat pentru o binefacere ?
  —   Ba da, răspunse doamna Argintar.
  Zimbetul Iui Vasilică Mazu se stinse o clipă.
  —      Te-am chemat, cum spui, pentru o binefacere, întăi te rog să ne ierţi pentru indiscreţia noastră, dar, ştiind' că ai hotărît căsătoria Dariei şi aflînd că ea primeşte, de şi cu destul regret, să se despartă de căminul părintesc, ne-am gîndit să alcătuim acest sfat, pentru un anumit scop.
  Mazu privi cu linişte pe cele două femei.
  —      Copila aceasta mi-a produs destule supărări, declară el. Sînt muiţămit că-i pot face fericirea. Mulţă-
484
  mese că aţi ocrotit-o pînă acuma. Imi pare bine c-o adăpostiţi şi o pregătiţi de nuntă, de şi nevastă-mea se simte întrucîtva jignită, iar eu sînt destul de contrariat.
   —     Hotărîrea de a se despărţi de dumneavoastră Imediat a fost luată de domnişoara Daria, explică soţia doctorului. Nu mă îndoiesc că a făcut asta cu foarte mare regret, cum spune doamna Argintar, dar caracterul fetei îl cunoşti şi dumneata.
   -— II cunosc, oftă Mazu.
   —     Aşa încît, urmă cu însufleţire doamna Argintar, acceptînd faptele aşa cum sînt, e necesar să desluşim chestia zestrei şi a trusoului.
   —   Asta e dorinţa iubitei mele fiice ?
   ■— Desigur, domnule Mazu, şi te încredinţăm că e o dorinţă foarte îndărătnică. Lîngă ea stăm noi. In dosul ei stă răzăşul de la Adîncata, cu procesele lui începute.
   —     înţeleg, înţeleg... încuviinţă Mazu, clipind din ochi. Ei bine, cuconiţele mele, nu era nevoie de o stăruinţă aşa de mare. Dacă eu m-aş fi împotrivit, aş înţelege. Dar eu nu mă împotrivesc la nimic. Zestrea e un drept al fetei, moştenire de la răposata ei mamă. Cele două rînduri de case vor fi trecute, cu bună rînduială, în foaia respectivă.
   —     E vorba şi de trusou, stărui doamna Argintar. Aş putea spune că acesta e obiectul principal al discuţiei noastre.
   —     A, e vorba de trusou. Dacă e vorba de trusou, atunci mă grăbesc să spun că-s gata să fac orice jertfă pentru copilul meu. Mai mult decît atît. Vă rog să binevoiţi a hotărî dumneavoastră suina. In marginile acestei sume las pe fată să-şi lucreze şi să-şi facă tot ce crede de cuviinţă.
485
     Mazu privi cu modestie, însă pe Furiş, pe cele două doamne. Le văzu şi pe ele uimite şi fu destul de bucuros în sine. Le sărută mînile cu deosebită plecăciune şi vorbe respectuoase. Se retrăsese cu spatele înainte ; se înşurubase de mult în golul uliţii şi doamna Barboni privea încă, încremenită, pe doamna Argintar, care-şi muşca buzele, cu sprinceana încruntată.
     —     E într-adevăr o minune, zîmbi nedumerită aceasta din urmă ; clar asemenea lucru nu e absurd decît in aparentă, şi explicaţia lui- trebuie să existe.
     Aceeaşi cu'getare cucoana Frosa o traduse în stilul autohton al doctorului:
     —Va fi fiind un drac la mijloc.
                                                                                 VII
     Jurnalul pe care domnul Lai Cantacuzin îl scria foarte corect in limba franceză nu era ţinut in prea bună rînduială. După naravul autohton, acest bărbat distins n-avea in toate zilele chef de lucru, ca să-l scoată din saltarul lui secret; şi chiar cînd se intimpla să-l scoată, nu era tocmai dispus să scrie ; iar cînd ar fi avut timp şi dispoziţie, nu găsea material prea interesant in legătură cu colţul de lume in care se resemnase a-şi purta crucea vieţii. Negreşit, fuseseră ani în care intimitatea lui cu doamna Argintar produsese îndestulătoare energie pentru observaţii interesante şi pentru fixarea unui material de amintiri fermecătoare. In general, era dispus să noteze mai ales acele lucruri care mai puteau dovedi incă o dată însuşirile nobile ale personalităţii sale. Cînd această •operaţie devenea întrucîtva penibilă, domnul Lai, fără
486
  să-şi dea samă, desigur, era dispus la tranzacţii şi la lene.
   Explicaţia armonizării lui cu puşca de marcă-engle-zească a încredinţat-o deci, fără intîrziere, jurnalului său. A adăogit şi Ceva din discuţia cu Aglae Argintar, insistînd puţin asupra accesului ei de gelozie. Poate această atitudine a prietinei lui era justificată, dovadă vizita aceea bizară din sara cu ploaie. Insă aici domnul Lai ar fi trebuit să constate o scădere a sa faţă de sine însuşi, deci caietul nu cuprindea nici o aprofundare a sentimentelor sale.
   Era greu să-şi dea singur o lămurire scrisă. Că iubea încă pe Aglae Argintar nu putea fi discuţie. Nu ştia ce numire să dea atitudinei sentimentale faţă de eleva lui. Nu-i displăcea să descurce in favoarea sa frazele nedesluşite, reticenţele şi tăcerile pe care ea Ie avusese in sara aceea faţă de el. Situaţia aceasta nu poate fi pentru el displăcută decit.la gindul că ea ar putea să se lichideze printr-o căsătorie lamentabilă. Dar ce ar fi putut să iasă dintr-o asemenea discuţie spinoasă ? Sosirea bruscă a doamnei Argintar ar fi transformat-o intr-o scenă de tragicomedie, şi această perspectivă era făcută să-i anuleze orice fel de avint generos. Se mai aflau şi alte pricini, care atunci operau nedesluşit în subconştientul său. Perfecta lui lealitate ar fi trebuit să-l ducă la riscul unei mezalianţe. Era imposibil să treacă peste această consideraţie, mai ales cind era vorba de Mazu, fiinţă, după aprecierea sa, eminamente respingătoare. Dar poate chiar fata se inşală in sentimentul ei, de şi ipoteza aceasta i-ar conveni mai bine să n-o accepte.
     Deci caietul n-a înregistrat decît extrem de puţin din această dramă, şi asta s-a făcut într-o formă convenabilă ainoruliii-propriu al domnului Lai.
 487
      In ziua aceea plutea o strălucire liniştită asupra tîrgului, subt un cer de azur. Lenea era In toate ca o plăcerâ. Domnul Lai simţi nevoia să se împace cu sine însuşi pentru lucruri pe care nu şi le mărturisea, deci ieşi ca să mai cerceteze o dată mizerabila geografie a osîndei sale. Odios tîrg, în care niciodată nu se întîmplă nimic, — cugeta el, repetîndu-se, ca într-un leit-motiv comic. Cu toate acestea tîrgul avea o frumuseţă neprevăzută, pe care i-o da acel ceas unic, al aurului fluid şi al funigeilor. De şi totul părea neclintit, curgea peste lucruri o boare abia îngînată, mai mult o intenţie. Lai Cantacuzin se simţi deodată pătruns de binefacerea vieţii, apoi, după o clipă, avu o destindere. Văzu în capătul străzii pe Daria Mazu umblînd repede. Venea spre el. In dreptul casei doctorului Barboni coti şi intră pe poarta grădiniţii. Atitudinea ei era aşa, încît Lai fu încredinţat că nu-1 văzuse. Totuşi, în clipa cînd ea făcu mişcarea de întoarcere ca să închidă, el se crezu dator să-i adreseze un salut discret. Domnişoara Mazu ii răspunse imediat. După o mică ezitare, işi urmă mişcarea iniţială şi dispăru. Balconul doctorului era gol. «Astăzi e ziua unor laborioase tratative», zîmbi domnul Lai.
   Trecu pe la grădina publică şi ajunse in uliţa mare.
  In ajun, duminică sfîntă, tîrgul fusese plin ca un stup ; sătenii invadaseră oborul şi dughenile. Toată lumea dezvoltase o activitate înfrigurată, de la negustorul cel mai mic pină la jălbar şi doctor. Făcuseră alaceri bune misiţii, crişmarii şi calicii. Trecuse un val de bielşug, apoi se retrăsese. Acuma, după ce-şi socotiseră ciştigurile, negustorii ieşeau la odihnă şi petrecere. In colţuri de uliţi, în soare, nu se vedeau decît siluetele lor negre. Luni era ziua odihnei şi a ştirilor amuzante.
488
         Lai Cantacuzin avea cîţiva prietini între acei bancheri corecţi şi discreţi, care, după părerea sa, reprezentau, in acel colţ de lume, Occidentul. Se intilnise cu ei şi la Karlsbad şi la Monte-Carlo; erau la dispoziţia sa la orice împrejurare cind avea nevoie grabnică de numerar; erau totdeauna, faţă de el, intr-o postură de respect, aşa încît Cantacuzin ii vedea şi-i asculta cu plăcere în asemenea după-amiezi tihnite. Pe lingă asta, ii erau agreabile zîmbetele grupului femînin al acestei tagme. In.acest mediu putea să plaseze cele mai extraordinare poveşti de vînătoare, căci era admirat mai cu samă în ipostaza de vînător. Deci işi începu plimbarea intre catedrală şi primărie, şi in jurul său se formă îndată grupul obişnuit, pe cînd de la ferestre deschise la etaj, îi urmăreau, cu destula curiozitate, ochi femeieşti. Se găsea, între cei cîţiva însoţitori, Marcu Goldman, tatăl Evei, un om cu barba roşie, foarte jovial. Era şi Lupu Mendel, tot roşu, insă fără barbă, dar cu pistrui. Natan Finkel era din ramura brună a neamului. Avea ochi holbaţi şi totdeauna In lacrimi. Se păstra liniştit şi se mărginea să asculte zîmbind, cu mîna stingă în dreptul inimii lui bolnave. Obezitatea lor profesională con-j       trasta         cu silueta de tinereţa a prinţului. Şi pentru
         aceşti tovarăşi, Lai era «prinţul».
|            Ca          totdeauna, Lupu Mendel servi ultimele veşti
         externe ale tîrgului. Aceasta era gazeta săptămînală.
J Goldman, după aceea, dădu ştirea, aflată de la copila lui, că maiorul Irimia Ortac a tranşat definitiv cu domnul Vasile Mazu chestia căsătoriei.
(             —                 Care căsătorie ? întrebă domnul Lai.
           —     Căsătoria domnului maior cu prietina Evei, zîmbi bancherul. Ştiu că dumneata, prinţule, ai aflat
                                                                                                                                                                 489
   asta printre cei dintăi şi nu ţi-a făcut o deosebită plăcere.
   —     Mă aşteptam la altă alegere, consimţi Cantacuzin.
   —     De ce ? maiorul se dovedeşte a ti un om generos. E adevărat că domnişoara Daria pare o fiinţă deosebită. Eva are pentru dînsa o mare admiraţie.
   —     Singurul bun e că se eliberează de tatăl ei, murmură Cantacuzin.
   O clipă, evreii păstrară o tăcere neutrală.
   —     E un om remarcabil, suspină bolnavul de inimă, înţorcînd un zimbet fin şi plin de suferinţă cătră boier.
   Marcu Goldman avea de dat şi alte ştiri.
   —     Sintem intr-o săptămînă a veştilor bune, ridea el. Se fac in tîrgul nostru şi alte căsătorii. S-a găsit o partidă extra şi pentru domnişoara Ţipra. Deci iatăl ei Herşcu ii porunceşte să-şi înceteze risul şi să devie o balabustă cuminte.
   —     După cit văd, observă prinţul, în geografia mea căsătoriile silite sint In mare cinste. Te sfătuiesc, Goldman, să nu procedezi la fel cu domnişoara Eva. Am pentru dînsa o mare simpatie.
   —     Pentru simpatia dumnitale ea îţi este foarte recunoscătoare, prinţule, şi se simţeşte onorată, însă nu poate face altfel decit porunceşte legea. După cum am să-ţi arăt îndată, legea noastră socoteşte căsătoria drept o datorie socială şi nimic mai mult. Dacă lîngă datorie se adaogă şi sentimentul, cu atît mai bine.
   Cantacuzin deveni serios:
   —     Ai avea dumneata, prietine, îndrăzneala să spui asta domnişoarei Eva ?
   —     Eva ştie. Dacă cineva nu ştie, i se spune, cînd vine vremea. Lucrul se verifică si cu cel din urmă, mai
490
 nefericit şi mai puţin înzestrat din comunitate. Tocmai voiam să-ţi comunic, prinţule, ultima noastră anecdotă. E autentică şi o puneam la punct cu aceşti prietini ai mei, cind. ai sosit domnia ta. E vorba., de
 Moişe Luzer.
   —   Nu-1 cunosc.
   —     Ba-1 cunoşti, prinţule. E gliganul acela desculţ şi ticălos care umblă teleap-teleap pe uliţi şi sună dintr-o talancă, îndată ce-i gata încălzit cuptorul de la feredeul nostru. E băietul lui Leiba ; bătrinul e om întreg la minte, dar foarte sarac. Văzînd că Dumnezeu i-a pus în sarcină asemenea copil, a făcut şi el ce-a putut şi l-a aşezat in slujbă la rabinul comunităţii. Neputînd învăţa carte, cum se cuvine, a rămas slugă pe lîngă un cărturar; şi îndeplineşte şi altă slujbă folositoare, după cam se vede şi se aude. Ei bine, legea porunceşte să-şi iele şi el soţie. Deci comunitatea i-a căutat o fată orfană şi saracă şi i-a dat soţie. S-a făcut serviciul ritualic acum citeva zile. Moişe Luzer s-a uitat ca un prost la fată şi s-a supus. După aceea tatăl său Leiba, care-i ţinea loc de naş, avînd obligaţia să-l iniţieze, l-a luat deoparte şi i-a comunicat porunca lui Dumnezeu, că fiecare fiu al lui Israel trebuie să-şi ieie nevastă. Gliganul, neşliind ce-i asta, se uita la tatăl său ca un prostalău ce se află. — Acuma ai săl-ţi faci datoria cătră ea... continuă Leiba.
 —   Care datorie ? eu nu ştiu ce datorie 1 mormăieşte Moişe Luzer. Eu mă duc să-mi caut talanca. — Ba să te duci să-ţi cauţi nevasta, Moişe Luzer. — Nu vreau ; nu ştiu. — Ba să te duci, Moişe Luzer, s-o cauţi şi să te culci cu dînsa, după rînduială. — Nu-mi trebuie, nu vreau, nu ştiu, nu mă duc... mîrîie gliganul, în-torcind spre bătrîn umărul. — Ba să te duci, Moişe Luzer, căci e «miţvă». Auzind că-i obligaţia legii,
 49 E
  lunganul se spâne, totuşi se împotriveşte. — Cum ? — E «miţvă», Aloişe Luzer. Trebuie. — Cum ? mormăie Moişe Luzer, dacă trebuie să se ducă numaidecît cineva la fata aceea, du-te dumneata, şi lasă-mă in pace ca să găsesc talanca...
    în stradă, Cantacuzin nu-şi îngăduia să rîdă zgomotos ; deci rîse aşa cum i se cuvenea unui om ca el, ceea ce făcu plăcere deosebită domnului Marcu Goldman. Se veseliră şi ceilalţi. Domnul Lai observă că se veselesc şi obrazurile de la ferestrele de sus, dovadă că întîmplarea era obiect de discuţie în tot tîrgul.
    —      Domnule Goldman, povestea dumnitale are haz, rîse prinţul, şi, pină la un punct, înţeleg această disciplină. Sint gata să accept că ea poate fi valabilă şi pentru domnişoara Ţipra. însă o copilă educată europeneşte cum e Eva se cuvine să beneficize de alt tratament.
    —      Care tratament ? zîmbi Marcu Goldman. Să fii dumneata sigur, că, la momentul oportun, Ţipra n-are să se împotrivească deloc. Să fii deasemeni sigur, prinţule, că eu nu urmăresc nefericirea fetei mele. Aş voi să ştiu unde-i fericirea domnişoarei Mazu. Am auzit-o suspinînd pe umărul fetei mele. O întreabă oare cineva dacă-i place ori nu-i place şi dacă-i in drept să aibă un sentiment al ei ?
    Cantacuzin tăcu şi rămase gînditor ; a-r fi vrut să întrebe şi să ştie ce se poate cunoaşte din secretele acestor enigme vii care se numesc domnişoara Eva şi domnişoara Daria. Nu cumva acel bancher vesel şi bine hrănit a făcut investigaţii ? Tovarăşii lui aveau o privire nedefinită, printre gene, şi păreau a supraveghea. Ca să umple acea pauză deşartă, domnul Lai işi răsuci o ţigară, Pe cind şi-o aprindea, întoarse
492
  o ureche atentă spre văzduh. Se auzeau chemări depărtate. In fundul cerului, deasupra asfinţitului, vîslea un şirag de cocori. Spuse citeva cuvinte poetice despre aceste călătoare ale cerului. Tovarăşii săi rămaseră indiferenţi, observînd împrejurimea imediată, unde începeau să se adune alte consfătuiri.
  Dinspre grădina publică, străbătură sunetele rnu-
  zicei militare.
  —   Asta-i plăcerea mea şi a domnului general, zise
  Natan Finkel, cu mîna pe inimă. Astfel ne luăm adio
  de la tîrgul nostru.
     —      Intr-adevăr, domnul general Argintar pleacă la Viena pentru operaţie... confirmă Lupu Mendel. Se duce şi Natan Finkel, pentru suferinţa lui. Au să se
  mai ducă şi alţii.
     —      După cit văd, dumneavoastră aveţi bun birou de informaţii, zise Lai, bănuind o provocare maliţioasă şi încredinţat că nu se cuvine să tacă.
     —   Aşa sînt ei... suspină Finkel.
     —   Care ei ?
     Bancherul cel brun făcu semn spre soţii lui şi spre întreg cartierul. Intr-adevăr, în asfinţitul de soare se stîrnea mişcare febrilă. Ciuta muzica la grădina publică. Era poate cel din urmă concert al anului. Era un omagiu cătră bătrînul general care pleca la Vicna. Uliţa se umpl.ii mai ales de femei. Cantacuzin -se simţi spionat de o mie de ochi. Cine Ie vestise tuturor că va pleca şi el? In acest tîrg nu se întîmplă nimic, dar se ştie totul.
     Se desfăcu de tovarăşii lui, lăsîndu-i să statornicească o statistică a afacerilor din ajun. Era aproape sigur că vor vorbi şi despre chestiile pe care el nu socotise de cuviinţă să le încredinţeze jurnalului. Vor vorbi despre toate, căci lor nu se cuvine să le scape
 493
  ceva. Ştiu de mai nainte şi ce sume vor trebui să puie la dispoziţia lui Lai Cantacuzin In schimbul unor poliţi foarte bune. Vor cunoaşte ziua plecării generalului şi a doamnei Argintar şi vor şti să socotească la clte zile după aceea urmează să plece el. După trei zile e prea curînd. După şapte e prea tirziu. Deci Lai va pleca la cinci zile după dinsa.
    Ca să nu le dea dreptate in toate previziunile lor, domnul Lai se hotărî deocamdată să pl^ce după zece zile. Insă doamna Argintar ii va pretinde neapărat să nu schimbe nimic din planul iniţial. Negreşit, in acest aranjament se cuprinde şi necesitatea de a nu lua parte ia nunta ietei lui Mazu. Aglae Argintar dezvăluie o intensă activitate ca totul să se aşeze cît mai curînd şi trusoul să fie cît mai elegant; dar socoate necesar ca nunta să se olicieze după plecarea lor. Aşa încît n-are să poată întîrzia ; va trebui să plece după cinci zile; evreii au dreptate.
    Silueta-i naltă străbătu de două ori aleile grădinii strimte. Se simţea urmărit de priviri; in lumina de asfinţii işi urmărea el singur umbra proiectată pe pajiştea ofilită. Aşa a urmărit-o ani, dorind totdeauna să n-o mai vadă aici. Această umbră pare incă mlădioasă şi zveltă ; el se întreba Insă cit timp işi va mai putea rezerva situaţia aceasta de biruitor al toamnelor ?
    Uşoara lui melancolie era sporită şi de sentimentul singurătăţii. Grădina era plină şi animată,'dar el venise probabil să vadă pe cineva .şi nu vedea pe nimeni. Nu se aflau acolo nici măcar anume prietini ai prietinilor noştri. Era necesar să se sustragă atîtor priviri iscoditoare. Se duce la doamna Argintar ; poate găseşte acolo o mică societate feminină.
494
  Aglae Argintar nu era acasă. Generalul asculta singur, din balcon, în jilţu-i larg, un vals vienez.
  Deschise ochii, zîmbi şi întinse lui Cantacuzin mina. Păru mirat, pe urmă fu bucuros.
  —     Aglae a ţinut numaidecît să iasă, explică el. Credeam că la adunarea unde se duce, participi şi dumneata.
  —  Care adunare ?
  —  Adunarea in care se desăvîrşeşle opera pe care
  aţi Inceput-o.
  —     în ceea ce spui, stimate domniile genera!, simţesc puţină ironie. Asta mă bucură, deoarece dovedeşte
  că eşti bine dispus.
  —     Mai puţină ironie şi mai multă mîhnire, iubite prietine, căci, orice aţi spune dumneavoastră, nu pregătiţi nimic bun bietei fete pe care o protejaţi. Am văzut-o aici, mărturisindu-şi Aglaei hotărîrea. Crede că altfel nu se poate, că e necesar neapărat să se despartă de familia ei, — ciudat lucru! Spunea toate acestea cu prea multă însufleţire, aşa că nu m-am putut înşela. Cred că e bolnavă de inimă.
  —     Nu înţeleg bine, îngînă domnul Lai. Am impresia că domnişoara Mazu face o alegere liberă.
  —     Negreşit; n-o constrînge nimeni; vei fi însă de acord că o fată ca ea nu poate să viseze pe maiorul Ortac. Aglae s-a pronunţat contra unei asemenea uniri. Atuncea am observat în ochii domnişoarei A'lazu lacrimi. Dar asta, în loc să-i slăbească, i-a întărit hotărîrea. Desigur e vorba de un sentiment neîmpărtăşit. Dumneata n-ai înţeles pe cine iubeşte ?
  —  Mărturisesc că nu.
  —     Cred că Aglae ştie chiar de la dînsa. Am observat la Aglae un spor de afecţiune şi de grijă pentru viitorul fetei. Cum Insă femeile sint citeodată insăşi
 495
  contradicţia, rezultă cele mai accelerate pregătiri de nuntă.
  — Lucrul e bizar şi, in acelaşi timp, interesant,
  mărturisi Lai Cantacuzin, cu o uşoară stringere de inimă.
  Fanfara incepu din nou, in asfinţitul de soare, să interpreteze frumuseţă morbida a acelei neuitate zile cfe toamnă. Ordonanţa aduse cafele. Amîndoi bărbaţii se învăhiiră In fum de ţigări, cugetind fiecare pentru sine.
  Cind ajunse la doctorul Barboni, începea să înop-teze. Era călduţ şi pe dealurile din răsărit se arăta luna plină. Adunarea feminină se afla în cerdac, era insă o adunare cu totul neobişnuită, căci tăcea. Din cele trei umbre pe care le deosebise cu ochiul lui ager de vînător, Cantacuzin             nu mai putu   număra decit
  două, cind deschise portiţa. Cucoana Frosa şi Aglae II primiră cu voie-bună.
  —      Poate căutai pe doctor ? întrebă rîzînd doamna Argintar.
  —   Mărturisesc că nu, zise Cantacuzin.
  Ii        sărută mîna şi i-o       ţinu o clipă, cum îi era
  obiceiul.
  —      Am stat pînă acum cu generalul, adăogi el. Am vorbit puţin ; am stat ş-am ascultat.
  —   Atunci ai petrecut bine.
  —   Da ; fiecare a fost atent la muzica sa interioară.
  —   Ş-acum ai venit să afli ce spun două femei ?
  —       S-ar putea să aflu ?
  —         Desigur, căci e un mare secret.       Aşteptăm pe
  mire, ca să avem cu dînsul o conferinţă privitoare la o serie de chestii interesante. îndată ce se va prezenta, e posibil să-l punem in legătură cu simpatica noastră prietină, care-i devine, logodnică.
496
  —   Domnişoara Daria e aici ?
  —   Natural. Era cu noi. A auzit paşi şi a făcut o
  confuzie regretabilă.
  Lai Cantacuzin 'era încredinţat că silueta lui nu poate fi confundată cu a maiorului Irimia Ortac. Cucoana Frosa găsi de cuviinţă să rîdă şi anunţă că aduce cafele. Ieşi o clipă, atît cît îi trebuia lui Lai ca să strîngă iar mina doamnei Argintar şi s-o ridice in tăcere la buzele lui. Se pregătea să-i facă şi mica declaraţie de rigoare, Insă fereastra deschisă era aproape, cu storul scoborît. Lai işi închipui că-n dosul storului putea să fie cineva.
     Cînd cucoana Frosa reveni, aducind o luminare în glob închis, răsunară paşi neegali în uliţă şi glasuri învălmăşite.
     —  Vine probabil maiorul, socoti doamna Barboni,
  Insă nu e cu doctorul.
     Strigăte vesele se amestecară Ia portiţă:
     —  Nu-i cu doctorul; hu-i cu doctorul.
     —     Ortac e cu prietinul său căpitanul Cataramă, şopti Cantacuzin, cu oarecare nelinişte. Cred că nu mă înşel, doamnele mele, afirmînd că ambii vin direct de la cea mai celebră crîşmă a geografiei mele. Acolo au aflat că domnişoara Ţipra se mărită.
     —     Cine-i acolo ? mormăi Cataramă. Dacă domnişoara Mazu e aici, eu pretind că trebuie să ne amînăm pe mini vizii a. Nu ţi-ai hiat nici tunica de ceremonie,
  nici mănuşile albe.
     —     Fii cuminte, căpitane, ii zise Ortac. Logodnica mea văd că mi e aici. Am fost convo.at in interesul ei de aceste respectabile doamne. Intră, stai deoparte
  şi taci din gură.
     Căpitanul Cataramă se scobori pină la urechea lui
  Ortac :
 32
 407
  —      Valeu, lată-! valeu, mamă! şopti el. E prinţul aici. Iar ne ţine o conferinţă.
  Irimia Ortac era încă sigur de sine. Păşi in cerdac
  şi sărută mina doamnelor. Strînse mina prinţului.
  Supraveghe şi intrarea lui Cataramă. Acesta se aşeză
  pe un scaun, stătu citeva clipe liniştit, apoi deodată
  începu a rîde. Cantacuzin era consternat. îl apucă de braţ.
  —      Dumneata eşti, prinţule ? zise cu plăcere Agapie Cataramă. Să nu crezi că n-am auzit ce spuneai de domnişoara Ţipra. De aceea rid. Vreau să-ţi declar numaidecît ceva în privinţa asta. Vreau să-ţi declar că, îndată ce am aflat că are logodnic, m-am aşteptat s-o văd căzind cu suspine la pieptul maiorului, ori la pieptul meu, dar mai ales la pieptul maiorului. Ea însă are alte procedee.
  —      Căpitane, şopti Cantacuzin, ar fi poate mai potrivit să-mi dai aceste informaţii in altă parte şi puţintel mai tîrziu, după ce veţi binevoi să veniţi la mine.
  —      Venim şi la dumneata, dar acum avem treabă aici. Ea Insă are alte procedee. S-a arătat veselă şi ne-a preparat fleici bine pipărate ; cele mai pipărate fleici din lume. Am început a scoqte foc pe gură, aşa că ne-a trebuit şi vinul cel mai bun, în mare cantitate.
  Ortac se ţinea serios. Făcea semne de potolire prietinului său. După ultimele cuvinte ale lui Agapie, pufni cu mirare.
  —      N-am crezut niciodată, căpitane, să te văd in asemenea stare, zise el intinzind braţele in laturi.
  Aglae Argintar apucă strîns mina cucoanei Frosa şi se retrase cu ea discret, cu sprinceana uşor încruntată. Doamna Barboni reveni, cu cafele, şi se aşeză in scaun, hotărită să deschidă conferinţa.
498
   —   S-ar cuveni să fie, insă, şi doctorul, hotărî ea.
   Ortac deveni atent.
   —   De ce ?
   —     S-ar cuveni să, fie şi doctorul, urmă cucoana Frosa. Aşa că sint silită, domnule maior, să te poftesc mai tîrziu, după masă, ori mai degrabă mini.
   —     înţeleg, zîmbi Ortac. Te încredinţez, cucoană Frosă, că sînt în foarte bună stare şi cu mine se poate discuta. Doresc să-ţi mai spun că am pus la cale totul cu cel în drept. Am făcut scrisoare, am iscălit act, am dat poliţă. Nu, nu-i nevoie să-mi faci semn. E aşa cum spun eu. Dar dacă e nevoie să vie numaidecît doctorul, bine. Greşala mea poate e că l-am luat cu mine pe Cataramă, ori poate sîntem amîndoi intr-o stare de umilinţă, cum ar spune prinţul. Poate ai dreptate; îmi cer scuzele mele şi mă retrag. V-aş ruga să credeţi că întăi şi întăi eu sint
 un om de onoare.
   Domnul Lai încerca să-şi imagineze ce se petrece dincolo de storul ferestrei şi, cu toată gravitatea momentului, nu-şi putea stăpîni puţină veselie faţă de isprava prietinilor săi vînători.
                                                                                  VIII
   Dincolo, intr-adevăr se afla domnişoara Daria, dar ea nu se veselea deloc. Cu toate că intervenise brusc doamna Argintar şi o îmbrăţişase pe după umeri, ca s-o treacă in altă cameră, întrebuinţînd, pentru a o convinge, vorbe fără noimă, domnişoara Mazu avusese vreme ca să-şi primească pedeapsa propriei curiozităţi.
 32*
 499
    —     Daria, 2ise doamna Argintar, aşezind-o alături şi ţinînd-o încă ; este nevoie să tăcem programul zilei de mîni. Vreau să fie toate gata înainte de plecarea mea. Să ştii că eu am vrut şi astăzi să propun o întîrziere, dar doctorul Barboni e neînduplecat. Susţine că e in pericol viaţa generalului. Imi pare nespus de rău că nu pot asista la nunta celei mai dră'guţe mirese, dar avem să te sărbătorim cînd ne întoarcem, cu mai bună dispoziţie. Atunci generalul speră să danseze, şi, la balul Crucii Roşii, te roagă să-i rezervi lui primul vals.
    —     Iţi mulţămesc, răspunse încet domnişoara Mazu. Vreau să-ţi spun, Aglae, că am fost martoră aproape fără să vreau la scena care a avut loc.
    —     Draga mea, tu nu cunoşti barbaţii; să nu te simţeşti jignită.
    —     Nu mă simţesc jignită. Am fost mirată. Pină acuma am cunoscut felurite manifestări ale acestei specii de fiinţi. Şi eu şi fratele meu le-am simţit pe trupul nostru, şi-n foame, şi-n lipsa îmbrăcămintei ; toată copilăria mea am fost supusă meschinăriei şi cruzimii unui om pe care vreau să-l lepăd complect din sufletul meu. M-aş înfricoşa numai dac-ar fi să trec lîngă o fiinţă asemănătoare. Prefer un om vesel.
    —     Ce triste lucruri spui tu, drăguţa mea ! suspină doamna Argintar. Ce-i în sufetul tău ?
    Domnişoara Daria işi plecă numai o clipă fruntea pe umărul prietinei sale, apoi îşi înghiţi amărăciunea ca pe o hrană obişnuită şi privi cu îndirjire înaintea ei, fără a vedea nimic.
    —     Ce poate să fie in sufletul unei mirese ? vorbi ea cu vocea-i coborîtă. Ce poate să fie decit flori şi fluturi ? Crede-mă, Aglae, că sînt mulţămită de bar-batul pe care mi-1 dă Dumnezeu. încă nu ţi-am spus
 500
 cum a fost prima noastră întîlnire. S-a prezintat destul de ceremonios, în odaia noastră — adică mai bine zis în odaia lor cu scara vieţii şi vinătorile de lei, şi mi-a mărturisit că de luni de zile se află intr-o stare de mare nefericire, din pricina unei iubiri pe care nu nădăjduia s-o facă împărtăşită. Nu-mi venea să cred că s-a putut uita cineva la mine. în orice caz eu nu observasem nimic şi i-am spus asta. «Noroc că a observat tatăl dumnitale», mi-a răspuns Ortac. Auzind această veste, n-am mai fost capabilă să dau nici o replică. Asta a fost desigur o prostie. Prostie a fost şi faptul că am venit la dumneata, să mă tîngui. Mi-am pus fruntea şi pe umărul Evei, şi am lăcrămat. E nevoie să mă dezbar de mania asta. Maiorul mi-a dovedit că e şi un galantom. La a doua întîlnire mi-a adus flori şi o broşă cu rubinuri veritabile. Astfel am primit cel dintăi dar în viaţa mea. Nu vorbesc de ceea ce am primit de la dumneata şi de la domnul Cantacuzin: ceea ce mi-aţi dat dumneavoastră e mai mult: e ca o moarte şi ca o altă viaţă. Acest om străin a avut amabilitatea să-mi zîmbească şi să-mi prezinte o podoabă de preţ. îmi oferă şi un refugiu. Cum aş putea să nu-i fiu recunoscătoare ? El îmi dă tot ce poate ; eu nu-i pot oferi nimic în schimb.
     —  îi dai tinereţa ta, dragă copilă.
     —     Nu-i dau nimic, căci n-am nici un sentiment pentru el; mi-e indiferent.
     Domnişoara Mazu surise. Făcu o observaţie subţire :
     —     Dacă eşti contra maiorului, cred, Aglae, că ar fi trebuit să mă Ieşi la postul meu de observaţie.
     —  Sînt aliata ta, suspină doamna Argintar.
     —     Negreşit. Am să mai adaogcă din locul meu nu-1 puleam vedea pe domnul Cantacuzin. Nu te supăra ; ştii cît sînt de răutăcioasă. Vreau să te încredinţez
 501]
 că n-aveam ochi decit pentru logodnicul meu. In starea de veselie e mai plăcut decît în cea solemnă ; are ceva copilăresc.
   —   Toţi barbaţii sînt puţintel copii.
   —      Nu ştiam asta. Cred că nu toţi. Unii sînt prigonitori de animale şi de fiinţi omeneşti.
   In toată făptura fragilă şi încă neîmplinită a domnişoarei Daria era o încordare bolnavă ; o clipă, ochii ei avură o căutătură fixă, de ura, apoi se aburiră iar. în pupilele mărite doamna Argintar îşi văzu imaginea dublă, micuţă şi îndepărtată. Intr-adevăr, în curînd se va desface de-aici şi se va duce subt un alt cer, cu domnul Lai. îmbrăţişa deci pe prietina ei, care avea să rămîie singură. Daria îi răspunse c-un gest brusc, cuprinzîndu-i întăi mîna şi sărutîndu-i-o. Pe cînd amîndouă îşi repetau alintările, domnişoara Mazu se întreba dacă Aglae ştie ceva despre vizita ei acasă la Cantacuzin. Dacă nu ştie, are timpul să-l scurme pe domnul Lai, cît vor fi singuri, şi poate să afle. Strînse braţul doamnei Argintar, şoptindu-i cu mîhnire, însă c-un zîmbet care avea înfăţişarea celei mai curate sincerităţi :
   —   Cine ştie ! Poate nu ne mai vedem.
   —   Vorbeşti prostii, Daria.
   Domnişoara Daria fredonă c-o voce Talsă :
              L'ultimo instante e questo...
   —      Te-am auzit cîndva pe tine, cîntînd asemenea vorbe jalnice. Se poate să se adeverească. îmi mai rămîne doamna Barboni. De Eva nu mai sînt sigură, pentru că probabil se mărită şi ea în toamna asta, şi pleacă într-o adevărată călătorie de nuntă. Călătoresc şi eu, însă într-o altă regiune.
502
 —   Vezi c-am avut dreptate să mă împotrivesc?
 —     A, nu. M-am hotărit. Mă zvirl cu capu-n jos, fără să mă mai uit îndărăt la domnul Vasile Mazu şi la cucoana Amalia.
 Aglae se cutremură :
 —   Cu ce glas spui asta !
 —   Cu glasul fratelui meu, care poale a murit.
 —     Drăguţa mea, vină-ţi în fire. Ne mai vedem şi mîni şi poimîni. Ai aici şi o altă prietină bună. Au să vie să te vadă bătrînii de la Adîncata. De vreme ce te'ai holărît, primeşte viaţa aşa cum e.
      O primesc.
 Aceste cuvinte, mai mult clănţănite decît spuse, Daria era încredinţată că trebuie să fie cele din urmă adresate unei bune prietine. A doua zi era hotărîtă să facă un salt pînă Ia Adîncata. Porneşte pe furiş, înaintea amiezii. Peste trei zile oamenii fericiţi vor fi plecat; atunci se poale întoarce să-şi reia locul lîngă logodnicul ei şi între şoaptele de mirare ale tîrgului.
 Cu toată uimirea şi împotrivirea de a doua zi dimineaţă a cucoanei Frosa, Daria rămase neînduplecată în hotărîrea ei de a vedea neapărat pe bătrînii de la Adîncata. Hotărîrea şi fapta deodată tresăriseră în ea, cu ascuţime şi duritate. Doamna Barboni o mîngîie şi o îmbrăţişa ca pe o bolnavă şi porunci vizitiului să
 înhame caii la droşcă.
 —     Aş merge şi eu cu tine, Daria, îi spunea ea, însă nu vreau să rămîie aici toate baltă. întreagă după-amiaza voi fi nevoită să dau explicaţii maiorului, care va fi totuşi neconsolat.
 —   îmi convine să-l revăd şi mai puţin vesel, zise
 domnişoara Mazu.
503
     —     Am să-i dau atunci a înţelege cele de cuviinţă, o încredinţa cucoana Frosa, înlăşurînd-o în pleduri şi privind-o ca pe un exemplar miraculos al speciei.
     Adîncata era dincolo de iazul Coştilei, peste dealul din Ţarna Mare. Nu era decît jumătate de poştă depărtare şi trăsura o duse repede, în trapul susţinut al cailor, prin aerul răcoros şi curat al toamnei. Cufundată în cugetările ei încîlcite şi dureroase, domnişoara Daria nu da nici o atenţie conversaţiei care se angajase între bătrînul vizitiu Iordache şi balanii doctorului nu mai^puţin bătrîni. Erau dintr-o parte reproşuri şi sfaturi, amintiri şi impresii din felurite epoci nedesluşite, iar din alta puîniturj, cu urechile ciulite. Erau şi aluzii transparente la dărnicia doctorului în popasuri, căci crîşmele sînt o binefacere a drumurilor ca şi fîntînile; însă la înţelegerea duduii nu ajungea nimic din aceste probleme exterioare. Din cînd în cînd numai fulgerări de o clipă o legau cu peisagiul. Văzu, în trecerea pe dig, bulboana neagră a luciului Coştilei, prelungindif-se între*stufuri şi plăvii misterioase. Un gind abia sensibil, ca un ac de nelinişte, o făcu să-şi întoarcă privirea încă o dată de pe culme, spre acel loc. Atunci un stol de grauri pluti într-o dungă între ea şi iaz, lăsîndu-se pe vale.
  Din viriul dealului văzu, departe încă, aşezările celor douăzeci de răzăşi de la Adîncata. Ochiul îi fu călăuzit într-acolo de fulgerul acoperişului bisericii. Aproape de lăcaşul dumnezeiesc, într-o livadă întinsă şi-ntr-o ogradă cu porţi de cetate, era căsuţa şindri-lită a bătrinului Matei. In clipa cit privi acel loc, Daria nu simţi în sine nici o înduioşare. Copilăria ei nu era legată nici de acel loc, nici de biata bunicuţă An-ghelina. Bunicuţa Anghelina arătase o înfăţişare neobişnuită şi întrucîtva ridicolă la înmormîntarea ma-
 504
mei Dariei. Era copila ei. otrăvită de străinătate şi răpusă de oftigă într-un loc străin. O bocea ca la ţară, cîntînd şi urmărind cu fruntea plecată sicriul, în straiul ei de lînă aspră. Bătrînul umbla semeţ şi încruntat, cu obrazul ţăpos, parcă ar fi ţinut în gură un arici.
   Daria zîmbi.
   Totuşi sînt bătrînii ei, care au ocrotit de mai multe ori pe Emil, cînd se făcea nevăzut din tîrg, după bătăile crude ale lui Mazu. I se părea că are oarecare admiraţie mai- cu samă pentru bătrin, care de atîţia ani scorneşte proces după proces şi urmăreşte cu în-vierşunare pe Mazu. N-are nevoie de nici un avocat; cunoaşte legile pe degete; chiamă martori, provoacă cercetări şi anchete, şi rîde zvîcnit şi răguşit în barbă, privind pieziş pe potrivnicul lui.
   Un ha“idău cu părul spăriat deschise porţile ; moş Iordache dădu, cu vorbe anumite, cel din urmă îndemn cailor, şi bătrînă bunică Anghelina se arătă în cerdac, uitîndu-se cu mirare la cuconiţa care-i zîmbea din trăsură.
   —   Nu mă mai cunoşti, bălrînică.
   —   Ba cum nu, drăguţa mamei?
   Cu toate acestea bunica n-o cunoscuse. Ochiul ei îmbrăţişase, în chip vag, o imagine de tîrgoveaţă, cu zorzoane străine, pălărie şi voal. Intr-un an, Daria izbucnise dintrodată, şi în faţa bătrînei se cobora o adevărată «persoană», faţă de care nu se putea opri să nu simtă sfială.
   —     Poftim, se înclina ea, spionînd-o cu ochii ei mici, ca să se încredinţeze deplin. Dumneata eşti, draga bă-trinei ? Puteam să nu te cunosc, aşa te-ai făcut de mare şi de frumoasă.
505
    Mîna bătrînei, pe care Daria trebuia s-o sărute, era aspră, cu toate acestea ştia să mîngîie moale obrazul catifelat şi pudrat al nepoatei. Şi glasul îi era blînd, însă n-avea ce să întrebe, căci singura ei legătură cu lumea tîrgului se rupsese, şi între ea şi nepoată se aflau necunoscuturi. De aceea, rechemînd amintirea moartei, începu să plîngă. îşi ştergea lacrimile cu un capăt al tulpanului, suspina şi călăuzea pe Daria în odaia musafirilor. O privi curioasă cum îşi dezbracă mantaua, cum îşi scoate voalul şi pălăria. Deodată era alta şi-i zîmbi altfel.
    —      Vine şi moşneagul, zise ea bucuroasă, aplecînd urechea spre tropăiturile de-aîară. S-a dus Gligore să-l cheme.
    Bunicul era un om mărunţel, cu straie de şiac şi cu ciubote. După ce se opri dîrz în prag, veni grav cătră nepoată, îi dădu mîna şi-o înţepă cu barba pe frunte.
    —      Asta-i Daria noastră, zise bătrîna. Ai cunoscut-o ?
    —      Se-nţelege c-am cunoscut-o. Eu nu stau înfundat în bîrlog ca dumneata, nici nu gein de dimineaţă pînă în sară. Eu îs în fiecare săptămînă la tîrg. Mă trag în degete cu jidovii şi cu boierii şi bat război cu ginerele meu. Stau şi cuget cum de te-a lăsat să vii la noi. Altădată nici nu voia să ştie. Aşa om duşmănos n-am văzut de zilele mele. Că să-i dau o casă ; numai aşa trimete pe copilă s-o vadă bunică-sa. Ce i-a venit acuma? S-a îmbolnăvit de bunătate? Ori nu-i mai trebuie proces ?
  —     Mă mărit, bunicule, ş-atuncea numaidecît am venit să vă spun.
  —     Aha! te măriţi. Asta se poate. Ai zestre frumoasă, moştenită de la răposata maică-ta.
  Bunica socoti nimerit să plîngă iâr
  —     Ânghelină, se întoarse spre ea răzăşul, şterge-ţi ochii şi întreabă mai bine pe nepoată cine-i mirele, întăi şi întăi se cuvine să-l văd şi eu, să mă înţeleg cu el. Eu procesul nu-1 dau din mînă decît lui, după ce i-oi arăta ce şi cum să facă.
  —   Ce băiet te-a cerut, draga bunicuţei ? se interesă
  bătrîna.
  Daria zîmbi.
  —     Bunicuţă, băietul de care întrebi e flăcău toni’ natic.
  —     Asta nu-i rău, drăguţa bunicăi. E oin cu slujbă bună ?
  —     A fost maior în armată. Are moşie în Ţarna Mare.
  —     Atuncea ştiu cine e, interveni cu respect răzăşul. E Irimia Ortac. Om vrednic şi cu stare. Mă miram eu de ce m-a oprit el odată, la tîrg, şi m-a ciocănit cu nişte întrebări pe care eu nu le pricepeam. Eu socoteam că doreşte să cumpere ceva. Iată cumpărătura lui. Să fie cu noroc; dobîndeşte frumoasă
  marfă.
  Bunicii se uitară unul la altul, bucuroşi.
  —     Dacă-i place fetei, e bine, clătină din cap bătrîna.
  —     îmi place, zise Daria. Dacă mai stăteam o jumătate de an în casa tatei, trebuia să te osteneşti pînă la tîrg, ca să mă boceşti şi pe mine.
  Bătrîna tresări şi privi cu nelinişte în juru-i, apoi
  îşi aţinti ochii la icoane.
  —     Vezi, moşnege, suspină ea, că visul meu se iz-bîndeşte ? Te-am visat, drăguţă, în trăsură cu tatăl tău. Asta însemnează supărare şi sfadă. Nu cumva el se împotriveşte ?
507
  —      Nu se împotriveşte. S-a înţeles foarte bine cu maiorul Ortac. Tata e mai vesel chiar decît mine; eu nu sînt bucuroasă decît că scap din suferinţă. -
  —   Ai fost bolnavă, draga bunicăi ?
  —   Am fost, bunicuţă.
  —      Boala fetei o ştiu eu, mormăi bătrînul. Cu acel om hapsîn am eu multe daraveri: De moartea fetei mele nu-1 pot apuca, deoarece acolo a fost şi voia lui Dumnezeu ; dar am să-i deschid încă un proces, ca să-mi deie nepotul. Să-mi spuie unde-i şi ce-a făcut cu el. Să deie samă în faţa judecăţii. Iar acuma, numaidecît să-mi puie pe masă socotelile clironomiei, pînă-ntr-un ban. In noemvrie trei, avem iar înfăţişare l-a tribunal, pentru case.
  —      Bunicule, interveni Daria, eu nu te pot înşela. Bine-mi pare să dobîndeşti dreptul meu, dar îmi închipui că logodnicul meu, care-i om cu destulă avere, nu ţine numaidecît să aibă toată zestrea de la mine.
  —   Crezi tu asta ? Ai înţeles de la cineva ?
  —      Am înţeles. în chestia asta se amestecă cel pe care-1 cunoşti. Cred că s-au iscălit poliţi, ori altfel de hîrtii.
  —      Ei şi ce-i dacă s-aiî iscălit? Procesele mele sînt în fiinţă. Eu nu lăs nimic. Ii descopăr eu şurubăriile. Are să aibă de-a face cu Matei Dumbravă.
  —   Insă maiorul e om de cuvînt.
  —   Aş! tu    eşti un copil. Las'   că   vorbesc      eu cu
  dînsul. Cunosc eu tertipurile tîrgoveţilor. Mă judec de o viaţă de om. îi iau hîrtiile pe sama mea; aduc martori şi dovezi şi mă judec cu Mazu pînă ce-1 istoî-vesc. Am să-l    fac să se încîrlige şi mai tare. Spune-mi
  cînd e nunta,    ca să mă pregătesc     să vin şi eu    acolo,
  cu baba.
508
  Daria nu ştia încă bine data ceremoniei, îi încre-dinţă însă că se va face cît de curînd. Poate n-ar fi rău să se facă aicea la ţară, cu mai puţină lume şi zvon.
  —   Nu; lasă să se facă acolo, hotărî bătrînul. La
  tîrg se petrece altfel.
  —      Petrecerea mea va fi aceeaşi, răspunse domnişoara Mazu.
  Bunica oftă.
  —      Asta într-adevăr e ziua cea mai frumoasă. Pe urmă vin grijile şi nacazurile. Barbalu-i barbat; se mai depărtează, ori te loveşte; dar pe urmă se întoarce la ce-i al lui.
     —   Nu se poate, bunică, rîdea Daria ; eu îi scot ochii
  cu acul.
     —      Vai, drăguţă, cum spui tu asta! Sameni la căutătură şi la glas cu bunicu-tău. De la biata măicuţa ta n-ai decît aluniţa din colţul gurii, în stînga.
     Fata se uită cu recunoştinţă la bunic. Apoi rămase cu privirile aţintite subt icoane. Acolo, în lumina candelei, într-o cununiţă de nemuritoare, atîrna de părete o fotografie veche a mamei ei. Era tînără şi subţire, în strai de mireasă, cu ochii ei supuşi şi sfioşi. Privea de dincolo de moarte. Daria se simţea privită. Aşa o privea şi Emil, în ceasurile de suferinţă. Aşa
  era privirea lui din vis.
     Zîmbi vag bătrînilor. Nu mai avea ce le spune. Bunica Anghelina_ începu a-şi aduce aminte şi a depăna petrecerile de la nunta ei de demult, cu toate datinile din veac.
     —   Acuma, ofta ea, miresele, ca şi nunţile, sînt
  altfel.
     —   Şi mirii sînt altfel, bunicuţă.
     —   Da. Sint mai in virstă, mai frumoşi şi mai bo-
 509
  gaţi. Boierul de la Ţarna Mare a fost în citeva rin-duri pe la noi, cu vînătorile lui. Vesel oin. Petrece şi mînîncă bine; îi plac sarmalele.
    —      Mă-nţeleg eu cu dînsul... o încredinţa şi bătrî-nul Matei, făcîndu-i seinn cu ochiul.
    —      Am să te învăţ cum să i le faci, adaose bătrîna; avem şi astăzi, la masă.
    Desfăcîndu-se de bătrîni, domnişoara Mazu stătu singură, cu gîndurile ei, subt icoane, privind din cînd în cînd imaginea miresei de altădată. Ii păru că o chiamă cineva de departe. închise pleoapele; avu mîngîierea să plîngă în sine şi-n singurătate; după aceea îşi Înîlori iar obrazul cu puiul de pudră şi ieşi în cerdac, apoi în grădină, în tihna aurie a zilei.
    După masă, bătrînii o lăsară să se odihnească. Bunicul avea treabă la pădure. Bunica Anghelina avea a aşeza stativele de ţesut. Daria căută în raftul de cărţi de pe dulap şi nu găsi decît cîteva tomuri din vieţile sfinţilor şi un gromovnic. Cătră sară porni vînt cu stropituri de ploaie. Cum amurgi, bătrînii îşi cău-tară culcuşurile. Mai stătură o vreme cu nepoata, ca să-i ţie de urît, însă căscau întruna, cu genele grele.
    Rămase singură un timp, cu mireasa cea tristă din abur-ul de lumină a candelei; apoi desfăşură pe masă pachetul vechi de cărţi de joc al bunicăi. Identiîică pe Lai Cantacuzin cu riga de pică. îl găsi departe de ea, cu drum lung, lîngă dama de treflă. Deci bărbatul acela, pe care-1 admirase şi-n care crezuse,- o abandona fără nici o şovăire. N-avea pentru ea nimic; atitudinea lui, pe care ea o observase atent, nu era decît un joc al vanităţii lui. Era în el ceva nehotărît şi fugitiv; era, poate, şi teroarea Aglaei Argintar? în visurile-i tulburi, şi-l închipuise altfel; trebuia să fie caracterul cavaleresc din romanele pe care i le îm-
510
 prumuta. Se înfăţişase înaintea lui astfel încît s-o poată ceti pînă în adîncul sufletului. El întorsese capul şi închisese ochii.
   Cu toate acestea, ea avusese prevederea să judece şi să cîntărească relaţiile dintre el şi Aglae. Intre ei nu mai era decît obişnuinţa. Se adăogea la asta strategia de fiecare clipă a doamnei Argintar, care se străduia să-şi păstreze un bun, valabil pentru anumite împrejurări. Din atitudinea şi reticenţele lui, domnişoara Mazu avusese drept să tragă concluzii favorabile pentru jocul ei. Intrase în scenă cu holărîre, dar se retrăsese inlrintă, c-o minie ascunsă, care se ascuţea întruna.
   Fugise_şi de prefăcătoriile Aglaei şi de prezenţa zveltă' a acelui cavaler fără nerv. L-ar fi dorit la genunchii ei cerîndu-i iertare, pe cînd ea ar fi îndreptat asupra lui o privire grea. Şi unul şi altul se duc departe, purtînd în ei o minciună sentimentală. Zîmbe-tul ironic al domnişoarei Mazu îi urmări într-o zare nedesluşită. Cu mîni febrile, smulse de pe masă pe riga de pică şi-l aruncă într-un colţ al odăii. Cartea repetă zborul oblic al graurilor şi căzu aproape. Domnişoara Mazu se ridică din locul ei şi o călcă energic cu pantoful. "Dama de treflă, aruncată şi ea, descrise o parabolă şi căzu după sobă. Domnişoara Daria ceti în asta un semn nou, şi păru mai liniştită. Strînse cărţile, refăcu pachetul, aşeză pe Cantacuzin într-un capăt şi pe Aglae Argintar în altul şi-i împinse în locul de unde-i ridicase, c-un gest lin şi c-o intenţie de des-cîntec.
     In cele două zile de plictis pe care le mai petrecu la Adîncata, aşteptă veşti de la tîrg. Poate Cantacuzin nu mai pleacă. Poale doamna Argintar se duce singură, cu generalul. Sînt pro’iecte care se amînă ;
511
  sînt altele care se rup, din împrejurări nebănuite. Oamenii de la tîrg o aşteptau şi nu-i trimeteau nici o veste. Ii sosi numai un buchet de trandafiri tîrzii. 1-1 aducea moşneagul Iordacîîe, trimes cu droşca s-o ducă înapoi pe duduie.
  Cine-a trimes buchetul ? Cine-a plecat din tîrg ? Cine-a sosit?
  Moşneagul nu ştia nimic. N-a plecat nimeni, n-a sosit nimeni; buchetul i l-a dat cucoana domnului doftor.
  —   Ce face cucoana domnului doctor ?
  —   Ce să facă ? bine.
  —   Dar cucoana domnului general ?
  —   Cucoana domnului general ? Bine. Se chiamă
  c-a plecat, cu domnu general.                  '   .
  —   Dar prinţul ?
  —      Apoi prinţul se chiamă c-a plecat mai întăi şi mai întăi. El a plecat cum îi în astă dimineaţă — într-o parte. Domnul general şi cucoana au plecat sara, în altă parte.
  —      Foarte bine au făcut, moşule. Acuma spune-mi ce face domnu maior.
  —      Ce să facă ? bine. Bea cafea şi cucoana noastră-i cîntă de jăle.
  —      Foarte frumos. Să-i spui domnului maior că-i mulţămesc pentru buchet.
  —   Apoi nu, duduie, că trandafirii îs din altă parte
  —   De unde? de la cucoana domnului general?
  —      Nu, duduie. De la cucoana domnului general am
  o  scrisoare.
  Domnişoara Mazu se veseli de scrisoare. Căută în juru-i buchetul. îl găsi şi-l cercetă cu luare-aminte, zîmbind. Apoi ceti biletul. Aglaei Argintar îi părea rău că a plecat fără să'îmbrăţişeze de şapte ori pe dră-
  512
\
 gălaşa ei prietină. O ruga să-i scrie neapărat şi să-i dea toate veştile posibile pe adresa Continental Hotel, Viena. Adăogea afectuoase salutări de la generalul, care-i cerea să nu uite de valsul promis.
    Daria Mazu intră în odaie, căută cele ce-i trebuiau şi se aşeză la masă, ca să dea imediat răspuns iubitei sale prietine. Simţi mirosul fin al unui trandafir galben pe care-1 zărise înflorit între cele două ferestre mari ale lui domnul Lai şi adresă cele mai dulci
 cuvinte doamnei Argintar.
    «Draga mea Aglae, sînt mai hotărîtă decît oricînd, nu numai să dansez cu generalul la balul Crucii Roşii, dar să mă şi mărit imediat. Chiar astăzi văd pe logodnicul meu, care s-a întors întristat în locul în care a fost vesel, şi-i fac declaraţia că sînt gata să-l urmez în faţa legii şi a oamenilor şi-i stau la dispoziţie în
 particular.»
    I   se părea că s-ar cuveni să fie veselă. După socoteala ei, în trei săptămîni totul putea fi gata. Se pregăti repede de plecare. Bunica o găsi stînd cu ochii aţintiţi în gînduri, adică în ceea ce numea ea «lucruri necurate». îngădui bătrînilor s-o sărute, luă cu ea un singur trandafir, acel care avea. încă suflet, şi rugă pe moş Iordache s-o întoarcă la tîrg şi s-o lepede logodnicului ei. Această rugăminte o făcu, bineînţeles, în gînd, privind cu duşmănie drumul dinainte-i, adică necunoscutul.
                                                                                   IX
    Pentru asemenea tîrg, timpul este indiferent, îşi zicea domnul Lai, în legănările docaraşului card-1 ducea la întîlnirea vînătorească. Apa Coştilei îşi schimbă aspectele şi colorile în fiecare anotimp ; tîrgul însă oglin-
             Snduvcniiu — Opere 11
513
 deşte în ea, de pe culme, aceleaşi unghiuri. Oamenii care locuiesc în el par a avea pasiuni; in realitate e numai o iluzie a lor. Natural, cugetătorul ţinea socoteală, în aceste consideraţii, şi de o excepţie binecu-vîntată, în-persoana domniei sale. A revăzut Viena, apoi Zell în munţii Tirolului; a evocat amintiri, a trezit în sine regrete.
   Desigur toate erau altele. Erau altele pentru că nu mai primeau de la oameni aceeaşi putere misterioasă de încîntare. Tovarăşa lui avea un zîmbet puţintel sceptic pentru toate; el purta în sine un regret ascuns. Cind, după şase stăptămîni, s-a întors, nădăjduia să găsească aici un grăunte de neprevăzut, care să modifice cursul stihiilor. Nimic. Oamenii îşi primesc destinul cu fruntea plecată ; ochii au o răceală de mlaştină, în care putrezesc trandafirii toamnelor.
   Totuşi poate se înşală, suspina în sine domnul Lai. Poate n-a avut încă vreme să pătrundă dincolo de aparenţe.
   Simţi pe obraz o picătură rece. Işi scutură gîndul, alungîndu-1 ca pe un ţînţar care trebuia să revie. De şi cerul era îmbrobodit de nouri cenuşii, experienţa lui de vechi vînător îi spunea că nu are a se teme de ploaie. La faţa pămîntului trăgea un vînt uşor dinspre miazănoapte; sus, nourii lunecau în direcţia contrară. Pînă la amiază, are vreme să cerceteze, cu tovarăşii lui, locurile cele mai bune din Ţarna Mare.
   II şfichiui a doua şi a treia picătură.
   —     Are să ploaie, măria ta, observă Costache, privind pieziş în sus, c-un ochi pe jumătate închis.
   Cantacuzin îndemnă calul.
   Ar fi fost foarte contrariat să nu poată cerceta cîteva arături şi pîrloage. Avea încredinţarea, pe care voia s-o verifice, că acordul Iui cu puşca e valabil pen-'
514
  tru toate expediţiile. îşi simţea în braţ elasticitate şi
  în ochi agerime.
  —   Nu plouă, hotărî el flăcăuaşului.
  In realitate, hotărîse nourilor. Cei care scuturaseră grăuncioarele de apă treceau în lungul Coştilei spre nord ; cei care veneau îşi stăpîneau umezeala în vîntul tot mai repede al înălţimii. Cantacuzin duse docarul pînă în deal şi porunci slujitorului să-l aştepte acolo pînă la amiază. Dacă nu plouă pînă la vremea amiezii, să treacă la dreapta pe drumuşorul comunal, pînă la aşezarea de ţară a domnului maior Ortac.
  —   Ai înţeles ?
  —   Am înţeles, măria ta.
  Dacă plouă, se poate întoarce la drum şi e mai aproape de tîrg.
  —   Ai înţeles, Costache ?
  ■— înţeles, răspunse Costache, care nu înţelesese nimic.
  Domnul Lai pregătea puşca, pe cînd Sultan îi da ocol, scheunînd nervos ; trecu în ţevi două cartuşe, şi porni domol în lungul unui ogor, spre culme. Cînele căuta cu hărnicie haturile şi spinii. Cîmpul se desfăşura pustiu în toate părţile. S-auzea numai susurul vîntului, în beldii. De pe culme, privi îndărăt şi văzu pe Costache pornind cu docaraşul pe drumuşor, cătră gospodăria din Ţarna Mare a lui Ortac. Dădu un răcnet, făcind semn cu mîna şi cu arma.
  —   Stăi acolo, aşteaptă acolo!
  —   Da, da! răspunse flăcăuaşul şi grăbi umbletul
  _ calului.
  Mai strigă o dată şi-i răspunseră, din valea de pe
  clina cealaltă, vînătorii.
  —      Iată cum înţeleg oamenii lucrurile, se veseli deodată domnul Lai
33*
 515
  Salută pe vînători, care stăteau pe haturile lor respective şi-l priveau.
  Ii făcură semn să vie la vale.
  —      Fie şi aşa, oftă domnul Lai; eu aveam alte intenţii ; să lăsăm lucrurile să meargă ele singure, poate e mai bine.
  Astlel s-a aliniat în faţa unei pîrloage, în stînga lui Ortac. In dreapta lui Ortac era căpitanul.
  —      Domnule maior, zise Agapie, să te ţii bine, aici e puterea pămîntului.
  Cantacuzin se veseli. Ortac privi plictisit cătră nouri.
  —   Nu plouă! se grăbi să-l asigure prinţul.
  Ortac dădu neîncrezător din cap. El era cu totul de
  altă părere. Nu spunea, dar se vedea după chipul lui că se aşteaptă, din partea cerului, la cea mai neagră blăstămăţie.
  Domnul Lai privi pieziş spre cînii tovarăşilor săi, apoi porunci lui Sultan, cu vorbe englezeşti, să nu se _ depărteze şi să fie rezonabil. Sultan nu se depărta şi era rezonabil; însă ceilalţi doi îşi menţineau probabil părerea că oamenii cu puştile sînt nişte auxiliari ai lor, întrucîtva de prisos.
  —      Ce pot să fac eu cu asemenea javră! strigă deodată Ortac c-un glas schimbat şi subţiat. Vină încoace, dîrlăule, că altfel trag cu puşca în tine!
  Dîrlăul avea memorie. Se întoarse tupilat, cu coada tîrîş, spre biciul vînătorului.
  —   Fii liniştit, prietine, îl sfătui domnul Lai^
  După ce ajunseră la capătul pîrloagei, maiorul privi -
  în urmă, cu dispreţ, la pădurea de buruieni uscate.
  —   Unde-i puterea pămîntului ? întrebă el pe Agapie.
  —      Dacă nu-i iepurele la pîrloagă, îl găsim Ia arăj tură, încercă să-l îmbuneze căpitanul.
516
 înaintea lor se întindea un Ian de grîu nou, abia răsărit.
 Porniră iar, împotriva vîntului. Totul părea fără viaţă în întinderi şi-fi toamna pustie. Insă iepurii erau acolo. Aşteptau ghemuiţi în covruri. Pe cel dintăi îl pontă Sultan. Sări la douăzeci de paşi, în sectorul maiorului Ortac. Primi de la acesta două descărcături de halice, scutură dintr-un şold şi-şi porni goana spre stînga. Lai îi adresă în gînd invectiva învăţată şi-l luă în ţel. Iepurele căzu.
    Nimic mai simplu, cugetă în sine, cu satisfacţie, Cantacuzin. Şi totuşi am suferit din pricina asta o
 viaţă întreagă.
    Işi trecu victima în reţeaua torbei, îşi reîncărcă
 arma şi porni iar, în linie cu tovarăşii.
    Ortac scăpă ş-al doilea iepure, pe care-1 doborî Agapie la o mare distanţă.
    Cînd ajunseră în capătul celălalt al griului, prinţul şi căpitanul purtau poveri duble. Ortac avea o înfăţişare de umilinţă. Işi chemă cu glasu-i gros şi violent cînele, ca să-l judece; îi repezi cele mai înfricoşate sudălmi şi-l trimese, cu vîrful cismei, să se rostogolească între nişte bolîndari. De la cincizeci de paşi, de pe loc gol, porni pe furiş, cu urechile pe spate, un iepure bătrîn şi trecu dealul fără prea mare grabă. Din nourii coborîţi începu să curgă burniţă.
    Se adunară cuşmă lîngă cuşmă, ca să-şi răsucească ţigări.
    —      însurăţeii ar face mai bine să steie pe lîngă casă... observă, moale şi blînd, căpitanul Agapie.
    —      Hai-hai! se holbă la el Ortac. Mai otrăveşte-mă şi dumneata.
    Ce era de făcut? Prognosticurile prinţului nu se realizau. Se pregătea de ploaie adevărată de toamnă.
 517
 Un sto! de ciori veni învăluindu-se la o mare înălţime, între nouri.
    —     Ba e cu putinţă să ne apuce şi viscolul pînă în sară, observă Ortac, cu plăcere, ca şi cum orice năcaz era destinat, din acea clipă, să-i ofere o nouă bucurie.
    —     Nu ne rămîtie decît să ne resemnăm, acceptă prinţul.
    De la lanul de grîu pînă la hambare şi casa moşiei nu erau decît doi kilometri, adică cel mult jumătate de ceas de umblet, prin locuri rele, care deveneau lunecoase sub burniţă.
    Cînd ajunseră în ograda largă, plină de grămezi de pleavă şi de resturi de instrumente agricole, ploua îndesat. Docarul era la adăpost, într-o şură. Calul necheză cînd îşi recunoscu stăpînul,
    —     Ai avut dreptate, măria ta... rînji flăcăuaşul, din adăpost.
    —     Dreptate au numai întîmplările şi cerul, consimţi domnul Lai; dînd însă, în sine, dreptate instinctului animalului şi stupidităţii slujitorului.
    Casa de ţară avea cerdac cuprinzător. Sufrageria în care intrară era o odaie mare, cu masă largă şi scaune de lemn. Soba părea un rudiment de locomotivă, prevestită, din cărămizi, de un inventator din .alt secol. Cum bătu din palme Ortac, aruncînd răcnete în dreapta şi în stînga, se iviră două ţigăncuşi desculţe şi cu capetele goale, una cu jaratic, alta cu un braţ de lemne, şi întocmiră rîzînd cu voie-bună un foc mare.
    Boierii îşi depuseră uneltele de vînat şi desfăcură de pe ei curelăriile. Ţigăncile se întoarseră, cu faţa de masă şi cu tacîmuri. La răcnetul gros al lui Ortac dispărură iar într-o clipă şi apărură una cu o tabla de gustări, alta cu o gărăfioară pecetluită şi CU păhărele, Continuau să-şi arate dinţii,
518
  —   Spune madamei că sîntem grăbiţi! răcni Ortac.
  —      Madama Ileana-i gata cu toate... cîntară ţigăncuşi le.
  —      Imi place rînduiala de aici, zîmbi prinţul, după ce ţigăncuşile se făcură iar nevăzute. Imi place mai ales să consfat înfăţişarea cu care se răspunde răcnetelor dumnitale, ceea ce dovedeşte că în zadar încerci să fii fioros.
  —      Cu toată inima lui bună, interveni Agapie, maiorul nostru ştie să şi pălească.
  —      Altfel, zîmbi mai împăcat Ortac, n-ar îi aşa de bun rachiul, iar slănina ar fi cu totul altceva decît ceea ce este.
     —      Rachiul excelent; slănina minunată... declară Lai.
     —      Toate sînt bune, oftă Irimia Ortac. Pentru mine însă mai au nevoie de ceva. Le lipseşte puţină sare, ori, dacă vrei domnia ta, puţină dulceaţă.
     Tovarăşii îl lăsară să ofteze fără a-i cere să intre în explicaţii, pentru a nu umili cea mai plăcută jumătate de ceas a vînătoriei. In această jumătate de ceas se consumă cea mai gustoasă mîncare şi se beau cele dintăi trei pahare de vin fără asemănare cu altele, îndată după masă, la cafea, înaintea flăcărilor sobei, Ortac'reveni la atitudinea lui de nemulţămire.
     —      Nu mai ţin minte de cînd nu mi s-a întîmplat o poznă ca asta, mărturisi el. Am scăpat patru iepuri
  unul după altul.
     —      Se întîmplă... îl consolă filosofic domnul Lai, ca un bun cunoscător al chestiei.
     —      Acestea-s fleacuri, zise căpitanul Agapie, rî-zînd. E vorba de un vînat mai mare şi mai primejdios. '
519
     Ortac icni un fel de protest dintr-o singură silabă, apoi hotărî să se elibereze de năduful care-1 zugruma.
     —     Intr-adevăr, mărturisi el, umplîndu-şi cu rom ceaşca; se împlineşte o vorbă înţeleaptă. Cum şi-o face omul singur, nu i-o face nici dracul.
     Cantacuzin zîmbi fin cătră amîndoi prietinii săi.
     —     Vă rog, domnilor, să binevoiţi a-mi comunica dacă e vorba de o enigmă pe care mi-o propuneţi ca s-o desleg, şi dacă deslegarea e însoţită de un premiu.
     —     Prinţule, reluă Ortac, cred că nu-i nevoie -de mare agerime ca să înţelegi ce se petrece cu mine. Am socotit să-mi îndulcesc viaţa şi în fiecare zi simţesc în mine gust de otravă.
     —  Dar ce este, mă rog? nu eşti fericit în căsnicie?
     —     Cum pot să fiu? izbucni maiorul, făcînd un gest într-o parte. Apoi rămase privind cu îndărătnicie în sobă, unde jucau limbile de foc ale iadului său lăuntric.
     Căpitanul Agapie interveni.
     —     Cu toate acestea, popa Zaharia şi-a făcut datoria. A cetit şi a cîntat frumos slujba. A rostit cum se cuvine acele vorbe de toţi aşteptate: «...Iar femeia să se teamă de barbat...» Le-a rostit mai ameninţător şi s-a holbat peste ochelari, ca să vadă cum îşi dau coate şi chicotesc cucoanele şi domnişoarele. Biserica era plină mai ales de sex slab. Cînd a auzit că trebuie să se teamă de barbat, a zîmbit şi mireasa, dovadă că a înţeles şi a luat aminte.
  —     Parc-aici e vorba de teamă ?... îngînă Irimia Ortac.
  —     Nu ştiu ce-i ceri dumneata, domnule maior. Eu ţi-am văzut casa de la tîrg, unde v-aţi aşezat, frumos orînduită şi înflorită. Nevasta-i tînără ; am văzut-o zîmbind. Friptura nu era arsă. Cafeaua bună.
    —     Se-nţelege, căci nu mi-am schimbat bucătăreasa. Zîmbetu-i plăcut pentru dumneata, dar eu n-am ce face cu zîmbete silite.
    Ortac îşi încruntă sprîncenele-i tufoase.
    —     Ascultă, prietine, interveni cu blîndeţă prinţul; eu cunosc pe acea persoană distinsă, care e acum doamna Ortac. Am înţeles că are pentru dumneata stimă şi, întrucîtva, recunoştinţă. Cred că ceea ce-i pretinzi dumneata în plus nu se poate obţine cu metode violente. Natura ei se împotriveşte la aşa ceva.
    —   Vai de capul meu 1 izbucni Ortac, zgîriindu-şi
 tîmpla. Dar nu-i pretind nimica şi nu întrebuinţez nici o metodă violentă. Dimpotrivă, cred că sînt mai blînd decît toţi mieii oilor mele. Sînt gata să-i intru în toate voile. Mă uit la ochii ei şi caut să înţeleg orice semn şi dorinţă.                              s
    —   Atunci are motiv să fie mulţămită.
    —     Ştiu ; însă eu văd că nu-i mulţămită. Nu-i pot reproşa nici c-ar manifesta vreo respingere. Insă nu mi-a fost greu să observ că ea-mi dă dreptul meu de soţ cu indiferenţă, ca şi cum aş fi un lemn. In primele zile poate m-am înşelat, ori poate s-a înşelat ea; însă acuma nu mai pot avea îndoială. Eu, prinţule, sînt un om drept şi cinstit şi nu mă pot preface. Dacă sufăr, trebuie să gem, de aceea mă mărturisesc unor prietini. I-am spus şi ei, cu delicateţă.
    —     Intr-adevăr, mormăi Agapie, cu delicateţă şi cu două pahare de cristal sfărîmate.
    —   Ei da. Cu toate acestea am fost delicat.
    Domnul Lai zîmbi iar, amuzat. Desigur maiorul Ortac a băut un pahar mai mult decît se cuvenea, deoarece tinde să intre în amănunte conjugale, care interesează numai două fiinţi. Afirmaţia delicateţii lui era făcută c-un obraz congestionat"; amorul lui pro-
 521
 priu jignit părea* a avea o înfăţişare exagerată poate şi pentru a explica patru lovituri proaste de puşcă. Vrednicia vînătorească era lauda cea mai de căpetenie pe care şi-o însuşea maiorul.
  —     Să nădăjduim, maiorule, zise el, că la viitoarea noastră partidă ai să ai numai lovituri fericite.
  —     Nu, prinţule, nu-i asta, se întoarse nemulţamit Ortac.
  —  Asta este! strigă cu tărie Cataramă.
  —     "Bine, asta este, consimţi cu descurajare maiorul. Dacă voiţi dumneavoastră, asta este.
  Renunţînd deocamdată la interpretări şi explicaţii, maiorul încercă să-şi răsucească o ţigară, din tutunul prinţului. Făcea asta cu cea mai mare atenţie şi cu linişte aparentă ; însă îi tremurau mînile. După ce aprinse, pufni fumul cu tărie pe nări, se ridică şi se plimbă de două ori pe dinaintea tovarăşilor. Se opri la masă, turnă vin şi bău singur, apoi umplu trei pahare şi pofti şi pe soţii săi. Declară, fără a privi spre ei:
  —  Totuşi poate fi...
  Prinţul nu răspunse. Cataramă clipi dintr-un ochi.
  —  Totuşi poate fi, continuă singur, Irimia Ortac.
  Fără pricină, găsi de cuviinţă că e nevoie să mai
  înghită două bucăţi de friptură. Era poate o nouă temelie pentru alte pahare de vin, după o veche rînduială vînătorească. Cu toate acestea, strigă spre odăile din fund, să vie numaidecît alt rînd de cafele. Madama Ileana, zeiţă bătrînă şi invizibilă, eliberă în clipă ceea ce i se cerea, prin cele două divinităţi inferioare, desculţe însă cu dinţi de preţ.
  Afară vremea devenea tot mai închisă şi lumina părea că merge în scădere. Ploaia se subţiase iar, des-pletindu-se pe vîrtejuri de vînt. Morinăindu-şi vorbele
 522
 bizare ca pe o formulă definitivă, maiorul Irimie se duse la odăile slujitorimii unde aştepta de trei ceasuri vătaful, ca să primească poruncile stăpînului. Ceilalţi doj vînători stătură tăcuţi, privind pe fereastră înspre^ zarea pustie a unui deâl. După jumătate de oră, cînd plecară, prinţul părea mai preocupat decît Ortac. Trebui să se întoarcă de la şură, ca să lase bacşişuri fetelor şi madamei. Cu două degete apucă de guşă pe una din ţigăncuşe, ca să-i facă probabil plăcere. Pe urmă înţelese că gestul îl aştepta şi cealaltă, dar nu se mai putea întoarce încă o dată. Se grămădi în trăsura cu poclit a maiorului. Costache trebuia să vie în urmă, cu Sultan.
   Cînd ajunseră în tîrg, însera. Geamurile aveau ferestre luminate, insă pe uliţi nu se zărea ţipenie de om.
   Ortac intră prin ogradă şi pe uşa de serviciu. Era încă întunecat, însă aerul rece şi umed îi răcorise privirile. Starea fizică tulbure a după-amiezii i se uşurase. Servitorul, ordonanţă veche, îi luă arma şi torba. Fără a rosti un cuvînt, Ortac deschise cu oarecare precipitare uşa de la camera soţiei lui. O văzu singură, adăpostită într-un şal şi ghemuită pe divanul ei. Cetea, la lumina lămpii. închise uşor — înainte ca ea să fi întors fruntea.
   Ii auzi glasul:
   —   Cine-i
   —   Eu sînt, răspunse el. Mă întorc îndată.
   —   Bine, răspunse doamna Ortac.
   El mai aşteptă un cuvînt, ori o mişcare. Se retrase cu fruntea încreţită. După cinci minute, însă, glasul lui ajunse la înţelegerea Dariei. Lepădînd şalul şi de-punînd cartea pe măsuţa de alături, doamna Ortac se coborî de pe divan, îşi întinse trupul subţire ga şâ-1
 523
   desmorţească ; se privi în oglindă şi, ieşind în antret, se alătură de uşa camerei lui Ortac. Auzi mişcare şi zgomotul apei. Zgrepţenă Ia uşă.
   . — Sînt eu, zise ea cu prietinie. Ai nevoie de ceva ?
   —     N-am nevoie de nimic, sînt gata numaidecît, răspunse glasul dinlăuntru cu un accent nou.
   Doamna Ortac se întoarse iar la locul ei şi îşi luă cartea. însă o lepădă îndată şi trecu la fereastră. Storul era lăsat. Işi vedea imaginea în geam. Nu era o imagine veselă.
   Această imagine cu ochi mari şi vagi rămase aceeaşi, cu toate ca buzele încercau să schiţeze un surîs, cînd Irimia Ortac păşi de la uşă, nădăjduind să găsească altceva decît ceea ce-i era teamă că găseşte.
   —  Ai stat acasă toată după-amiaza?
   —  Desigur. Ploua. Te-am aşteptat.
   —  Atunci a fost pe-aici doamna Barboni?
   —  Da.
   Doamna Ortac îşi înălţă sprîncenele, aşteptînd explicaţia întrebării.
   '— Dacă nu venea ea, te duceai dumneata la dînsa, zise Ortac, observînd-o atent.
   —  Intr-adevăr, aşa este. Nu-mi săruţi mîna?
   Ortac Iu fericit o clipă să-i sărute mîna. Totuşi urma
   să se întrebe ce rost au nişte vizite aşa de numeroase.
   —  Ţi-a adus vreo veste ?
   —     Nu mi-a adus nici o veste. Veste am din altă parte.
   ■— De unde ?
   —     De la tatăl meu. S-a oprit o clipă ca să amintească de scadenţa unor anumite poliţi, despre care presupune că eu nu ştiu. N-am avut deci ce răspunde şi am tăcut. L-am lăsat să se ducă. îţi atrag, Irimie,
524
    atenţia să nu taci nimic pînă ce nu întrebi pe bunicul de la Adîncata. Tatăl meu a avut obligaţii şi are de dat socoteli.
    Ortac admiră seriozitatea acelei femeiuşte de douăzeci de ani. Ii spunea pe nume cu o voce de care atîrna fericirea vieţii lui. ■
    —    Bine, să fac cum spui, consimţi el; însă domnu
    Mazu ţipă tare.
    Daria făcu un gest de indiferenţă. Maiorul se miră:
    —    Hml
    —    De ce te miri ?
    —        Crezi că nu am de ce să mă mir ? E tatăl dumni-, tale.
    —    Ar fi trebuit să te miri cind te-a pus să iscăleşti poliţele.
    —    Ce ştii dumneata ? Intre noi au fost alte afaceri.
    —    Ba a fost afacerea pe care o ştiu. Totuşi împotriva dumnitale n-am nimic.
    —    Eu văd totuşi că ai ceva.
    —    N-am nimic.
    —    Aş fi dorit să fie, însă, ceva, ca să nu mă simt
    aşa de nenorocit.
    Daria întoarse fruntea şi privi în geam. Văzu acolo pe Ortac întinzînd braţul. Făcu o mişcare de retragere. El totuşi o ajunse, cuprinzînd-o de după umăr. O atrase cătră el. Ea stătu liniştită ca şi cum ar fi fost singură. Continua să fixeze oglinda neagră a geamului.
    —    Sînt aşa de vinovat? întrebă Ortac cu descurajare.
    —    N-ai nici o vină, Irimie. îţi sînt recunoscătoare pentru ce ai făcut.
525
  —   Eu însă vreau altceva decît recunoştinţă.
  Ea plecă fruntea, acceptînd că e în dreptul lui să ceară, ştiind însă, în acelaşi timp, după o experienţă destul de scurtă, că i-i destul un cuvînt ori o mişcare, ca să paralizeze efuziunile agresive ale lui Ortac. Se desfăcu liniştită ; trecu pînă Vă divan şi-şi luă cartea. Apoi lăsă cartea şi ocoli spre uşă.
  —   Mă duc să poruncesc Ilenei să.puie masa*.
  —   Mai stai, îi ceru Ortac.
  Ea oftă, resemnată :
  —   Bine, mai stau.
  In Ortac dintrodată tresări mînia.
  —      Care masă ? N-am nevoie de nici o masă. Sînt sătul de masă! răcni el.
  Doamna Ortac îl privi cu frică şi se ghemui la locul ei.
  —      Totuşi trebuie să fie ceva, adaose Ortac ameninţător.
  Ea zîmbi de departe, dintr-o regiune a nedumeririi. Maiorul ieşi, trîntind uşa. I se auzi glasul în celelalte camere învăluindu-se asupra servitorilor. Uşile se izbiră pe rînd. Cea de la stradă se auzi cea din urmă. Maiorul se ducea să-şi caute prietinul ca să se mîngîie cu el, la un pahar de vin. Se întoarce cătră miezul nopţii, obosit. Intră în camera lui cu paşi furişaţi, ca să n-o tulbure, şi a doua zi e un om bun, care revine iarăşi la .metodele blînde.
  Ileana, servitoare înţeleaptă care ştia să cetească întimplările, intră cu pantofi de pîslă şi dădu ocol culcuşului stăpînei sale, spionînd-o.
  —      Ştiu că nu mînînci, cuconiţă. Am adus căniţa cu lapte.
  —   Bine, Ileană. Puteţi să vă culcaţi.
526
   Doamna Ortac se întoarse la cartea ei. Ileana o privi un timp, aşteptînd un semn ori o vorbă, ca să spuie toate istoriile de pe lumea asta. Văzînd că stâ-pînă-sa a uitat-o, se retrase, clătinînd din cap. «Halal cucoană şi halal boier!» îşi pregătea ea discursul cătră bucătăreasă şi cătră fecior.
   In jurul Dariei Ortac se înşurubă singurătatea. Se simţi desfăcută de lume şi întristată de moarte. Vîntul urma să arunce din cînd în cînd în geamuri" stropi rari. Era un vînt de asfinţit, cu învăluiri neregulate, trezind ecouri sonore şi glasuri neomeneşti.
   Cufundată în carte, doamna Ortac se depărta de el, apoi iar revenea ascultindu-1 cu ochii mari aţintiţi în gol.
   Intr-un tîrziu, auzi două ciocănituri uşoare în geam. Tresări. Se mişcă vioi din locul ei şi trecu la fereastră. Sunetul se repetă. Stătu la îndoială dacă trebuie să-şi ia şalul. Haina o acoperea însă îndestulător, pînă la bărbie şi pînă la încheietura mînii. Era o haină strategică. Deschise furişat uşa, trecu la ieşirea din stradă şi dădu drumul. Fiinţa cu care se întorcea intră în urma ei, în odaie, fără nici cel mai mic zgomot. Işi făcu loc cu capu-nainte, ca şi cum s-ar fi prelins pe urma ei.
   Era un tînăr subţire şi deşirat, palid Ia obraz. Gura îi era ca o linie, cu buzele strînse. Deasupra nasului ascuţit ochiul drept privea strîmb înlăuntru. Era un ochi albastru, fără strălucire, însă mai vioi decît cel normal. Işi trase din cap pălăria plouată, descoperind un păr umed lipit de tîmple şi de frunte.
   —   Stai pe un scaun, Emil, îi zise Daria. Poate vrei
 să mînînci ceva.
   —      Nu mi-i foame, răspunse tînărul, cu glas stîns şi pleoape obosite. Am văzut că n-ai venit la doctor.
527
     —      Astăzi e miercuri, Emil. Eu ştiam că ai obicei să vii joi. A fost pe la mine cucoana Frosa şi nu mi-a spus nimic.
     —      Nu ţi-a spus,.căci eu am ajuns în urma ei. Am găsit numai pe domnul doctor şi i-am arătat că iarăşi încep să am neliniştile mele, cu visuri negre. Mi-a recomandat doctorul că dacă văd în vis gîndacii, să vin numaidecît.
     —   Atunci ai făcut bine c-ai venit.
     —      Da. Mi-a dat doctoria. M-a ţinut la el două ceasuri, în care timp te-am aşteptat. Pe urmă, am ieşit şi m-am gîndit să plec la Adîncata ; însă ploua. M-am dus numai pînă la moara de devale. După cum ştii, sînt prietin bun cu morarul cel bătrîn.
     —   Da, Emil.
     Doamna Ortac îi vorbea c-o voce cîntată, ca unui copil. Tînărul îşi întinse gura într-un rîs tăcut şi atunci îi sticliră, în lumina lămpii, tuleiele balane ale obrazului.
     —      Cînd m-am întors în toamna asta, am tras la el. Mă cunoşte de demult, de cînd îmi da luntrea, ca să mă duc la plăvii. E un om dibaci, şi l-am trimes să afle dacă trăieşti. De la el am aliat că te măriţi, ş-atuncea m-am ţinut ascuns.
     —      Ştiu, Emil, mi-ai spus. Făceai bine să te araţi chiar de-atunci.
     El scutură din cap şi făcu semn cu arătătorul drept, fără a o privi. îşi avea ideile lui. Era şi-ntr-un acces de vorbă, după lungi ceasuri de tăcere bolnavă.
  —      Cînd am ajuns, s-a întîmplat să se întoarcă asupra iazului zile de vară. M-am bucurat ca atuncea cînd fugeam de-acasă. Cînd mă bătea, mă sculam ca de pe moarte şi fugeam la morarul cel bătrîn. De-acolo ajungeam la Adîncata, la bunici, dar ei nu se
528
  bucurau cînd mă vedeau. Ş-acuma moşneagul zice că să mergem să ne judecăm.
  —   Cu cine ?
  —     Cu dînsul, şopti Emil, punînd un accent deosebit pe ultimul cuvînt.
  Doamna Ortac oftă.
  —     Aşa că am ajuns pe vreme frumoasă, urmă bolnavul. Mi-am alcătuit undiţi, am luat ciobaca şi m-am dus la plăvii. Acolo este un loc al meu, pe care nu-1 ştie nimeni. Pun undiţa de ştiucă într-un cotlon, între stufuri, ş-apoi nu trece vreme multă şi vine o ştiucă ; intră pe porţile cele mari şi vine drept la ocheana din cîrlig. Totdeauna acolo prind o ştiucă, de care se bucură morarul. O vinde şi cumpără băutură.
  —   Care porţi, Emil ? Despre ce porţi vorbeşti tu ?
  —     Vorbesc despre ce este. Tu nu ştii că eu, cît am stat şi m(-am uitat în adîncimea bălţii, am văzut ce se află acolo ? Acolo în fund, cînd e luciul lin, se văd stîlpii porţilor şi pe urmă zidurile. Intre stîlpii aoelo.7 porţi, e loc slobod şi lumină. Pe-acolo poţi intra şi trece pe tărimul celalalt.
  —   E răsfrîngerea stufurilor. Emil.
  El privi pieziş, cu milă, spre pantoful Dariei şi făcu semnul lui, cu degetul.
  —     Ascultă-mă ce-ţi spun eu. Acolo se duc şi cufundării, cînd dispar de pe luciu. Aşa că, dacă mă dau afund pînă la porţi şi trec dincolo, am ajuns într-un Ioc fericit.
  —   Te-ai gîndit tu la asta?
  —   M-am gîndit, cînd prindeam peşte pe plavie.
  Daria oftă şi-i mîngîie fruntea, potrivindu-i, cu degetele, părul.
34
529
  —      Trebuie să-ţi spun de ce-am venit, începu iar băiatul. Cînd mă coboram spre iaz, în colţ cu uliţa primăriei m-am întîlnft cu dînsul.
  —   Cu cine ?
  —      Cu dînsul. Eu am socotit că nu mă cunoaşte, dar el m-a cunoscut. Ştii tu, Daria, cum s-a uitat la mine? Grozav s-a uitat, cum se uita altădată. Insă eu nu mă mai tem de dînsul. Am rîs ş-am cotit pe altă uliţă. El s-a luat pe urma mea. M-am oprit şi i-am spus: să nu te iei după mine. Atuncea m-a lăsat. M-am dus pînă cătră moară; pe urmă m-am întors să-ţi spun.
  —   Nu ţi-a vorbit nimic?
  —      Ba da. Zicea că eu sînt un blăstăm pentru viaţa lui. Cînd l-am auzit grăind aşa, m-am bucurat. Se teme de mine, că-1 ruşinez. Acuma-i dau pace, după cum mi-ai poruncit tu. Insă, de şi m-am ferit să nu mă vadă, acuma ştie.
  —      Nu-i nimic; ai să stai o săptămînă la Adîncata şi n-ai să te arăţi.
  —   Dar doctoriile ?
  —   Ţi le trimet acolo.
  —      Insă moşneagul zice că să ieşim împotriva lui, cu proces.
  —   Să mai aştepte şi bunicul, pînă ce te faci bine.
  —      Dacă spui, te-ascult, însă numai pînă cînd are să vie timpul.
  O uşă bufni deodată, izbită de mînă de om ori de
  vînt. Era izbită de vînt. O lăsase omul deschisă. Cu
  paşi furişaţi, acelaşi om venise pînă la odaia soţiei
  lui şi-şi plecase urechea. Se întorsese în loc, ca să
  caute ceva. Cînd reveni, bufni uşa de-afară şi-ndată
  după asta el deschise odaia, în care auzise murmur de voci.
530
   Dădu un strigăt, cu obrazui congestionat, şi întinse arma. înfricoşat de moarte, bolnavul se răsuci, ca şi cum ar fi vrut să se înşurubeze într-un ascunziş. C-un ţipăt slab, sora îl acoperi cu palmele întinse.
   —     E fratele meu, suspină ea după aceea, lăsîndu-şi în jos braţele, c-o tristeţă nemărginită în privire.
   Ortac era ameţit şi ridicol. Căuta unde să lepede arma. Rîzîn'd, o prezentă lui Emil. Acesta se lăsă moale Ia marginea divanului, intr-un acces, cu clăbuci de spumă la colţurile gurii.
                                                      X
   Intr-o zi de toamnă fusese vîlvă în ttîrg din pricină că sosea generalul, şi pentru că fanfara îi ieşise întru întîmpinare. Zvonul de alămuri, tobe şi piculine părea că nu încape în lungul uliţii mari, se ridica în valuri şi vîrtejuri cătră cer alungînd vrăbiile de pe acoperişuri. La geamurile care se deschideau de pretutindeni apăreau capete de femei frumos pieptănate ; în uşile prăvăliilor se înşirau neguţătorii, maiştrii şi ucenicii. Moişe Luzer însurăţelul îşi strângea la subsuoară talanca şi încerca să-şi potrivească 'paşii greoi cu ritmul marşului. El grăbea cu mulit înaintea tuturora, întovărăşit de un buluc de copii deveniţi deodată războinici, ca pe vremea lui Iosua. Cînd muzica se întoarse de cătră gară, trotuarele uliţii mari furnicau. Se în-tîmplase să fie o după-amiază lină ; îmlădierile muzicii se amestecau cu soarele şi cu zîmbetele. Generalul şi doamna Argintar trecură repede cu trăsura, salutaţi de pretutindeni. Fianfara rămase în faţa primăriei, ca să facă bucurie poporului pînă la asfinţitul soarelui.
34*
531
     Generalul zărise la cofetăria lui Iozef, la măsuţele înşirate afară, un ob'raz pe care-1 dorea. Ii făcuse semn de prietinie agitînd mîna înmănuşată lalb lîngă mus-tăţile-i cărunte. Apoi se aplecase cătră Aglae, comuni-cîndu-i o impresie surprinzătoare. Intr-adevăr, Daria Mazu, de şi devenise doamna Ortac, nu părea scăzută şi umbrită de situaţia-i nouă. In contradicţie cu tot ce ar fi trebuit să se întîmple şi cu datinile ttrgului, arăta cea mai înflorită strălucire a anului al douăzecilea, în care se afla, împlinindu-şi rotunzimile şi cum-pănindu-şi delicat mlădierile, ca şi cum deodată fiinţa ei era menită unui destin neprevăzut.
     O văzuse şi domnul Lai şi-şi mărturisea, în sine, o uimire mai mare deoît a generalului. De cînd sosise, adică de o săptămînă, avusese prilej s-o privească o dată la fereastra locuinţei ei, altă dată in balconul doctorului Barboni. Abia acum însă o contempla întreagă şi nouă, luminată pieziş de soare. Intrucîtva ciudiat i se părea că o vede veselă şi, mai ciudat, că nu-1 observă. Trecuse de patru ori la deal şi la vale pe trotuarul celălalt şi necontenit se pregătea s-o salute. Zîmbetul era nevoit să-l adreseze altor persoane, indiferente, adăogînd şi gestul lui foarte elegant cu pălăria. Cînd simţi răcoarea asfinţitului, părăsi trotuarul lui obişnuit,*de pe care nu se abălea niciodată, lucru remarcat de mulţi lani de zile de toţi cetăţenii şi apreciat ca foarte distins, şi, .împotriva rînduielii, se abătu prin partea cofetăriei domnului Iozef. Doamna Ortac era foarte ocupată să comunice ceva, la ureche, cucoanei Frosa. Deci prinţul fu nevoit să salute zîm-bind şi să facă gestul cu pălăria numai cătră doctorul Barboni şi cătră Alexandru Mărcuş, un tînăr moşier şi vînător dintre cunoştinţile sale, nepot al soţiei doctorului. Chiar în lacea clipă ieşea din cofetărie, cu o
   prăjitură pe o farfurioară, domnul maior Ortac. Răspunse şi el la zîmbetul prinţului şi depuse prăjitura, aleasă de propria lui mînă, dinaintea tinerei sale soţii.
   O  întrebă dacă a văzut pe Cantacuzin. Doamna Ortiac nu-i răspunse imediat.' Prinţul se grăbi cătră casă, pentru a nu fi expus eventualităţii unui guturai.
   —  Ai spus ceva, Irimie ? .întrebă doamna Ortac.
   —  Da. A trecut prinţul. Mă mir. Plimbarea lui e
   pe partea cealaltă.
   1— Să ştiţi că se face o bortă în cer, zise doctorul
   Barboni.
   —     Nu l-am văzut, mărturisi doamna Ortac. Nu-i nici o nenorocire. Merci, pentru savarină.
   —  Am stropit-o şi cu puţin rom.
   —  Merci de două ori.
   Maiorul ar fi dorit ca această drăgălăşie a soţiei lui să se exercite în altă parte şi fără martori. Totuşi fu plăcut latins şi deveni vesel. Ceru lui domnu Iozef, neamţ nalt şi solemn cu păr alb, încă un coniac bun care se găsea numai la el şi fu de părere că, după aceea, oamenii ar face bine să se ducă pe la casele lor.
   —     Desigur, zise Daria. Doctorul şi cucoana Frosa se duc la casa lor şi noi ne ducem cu dînşii.
   —  Nu ştiam asta şi nu cred.
   —  Ba da. Sîntem invitaţi la masă.
   —  Bine, daca-ţi face plăcere, n-am nimic de zis. Doamna Barboni se răsuci, punîndu-şi mîna grea
   pe umărul lui.
   —  Vra să zică, dumnitale nu-ţi face plăcere?
   —  Ba da, ba da ; îmi face. Tnsă nu ştiam.
   —     Nu face nimic. Deocamdată eşti în anul de robie. După aceea ai să baţi din picior şi ai să fiaci cum îţi place.
533
   Maiorul Ortac oftă.
   —     Dacă n-ar fi salba dracului, îi explică doctorul, nu ţi s-ar fi întîmplat acest nacaz.
   —   Nu pricep, mormăi Ortac.
   —     Ai să pricepi, zîmbi cucoana Frosa, dacă te uiţi la acest ticălos nepot. Voim să-i sărbătorim amărăciunea. Să i-o mîncăm şi să i-o bem.
   —   După obicei-ul pămîntului, adăogi doctorul.
   —   Tot nu pricep.
   —     Ai să pricepi, reluă cucoana Frosa, cînd ţi~oi mai spune că asară a fost nunta Evei Goldman, la care te-ai prezentat şi dumneata cu soţia.
   —   Da. Şi ?
   —     Abîta-i. A fost nunta Evei Goldman, c-un văr al ei de-a! doilea de la Galaţi. Prin urmare Alexandru crede că are dreptul să se socotească nenorocit.
   'Doctorul spori nedumerirea lui Ortiac :
   —     Dacă trăieşte încă şi nu s-a dat cu capu într-o fîntînă, nu-1 putem socoti aşa de nefericit.
   Daria interveni cu prietinie, de şi părea că se deşteaptă dintr-o preocupare :
   —   Lăsaţi omul în pace. II iau sub protecţia mea. Atinse mîna tînărului, pe care el o ţineia alîrnată
   în lungul spătarului scaunului.
   Mărcuş tresări. Ridică fruntea şi privi în.juru-i cu ochii mari, frumos sprâncenaţi. Cucoana Frosa îl fixă ironic, admirîndu-1 în toată structura lui mlădioasă şi puternică. Avea mustăcioara neagră, părul luciu şi buclat. Era un copil; abia împlinise douăzeci şi cinci de ani. Frumuseţă cucoanei Frosa şi a surorei ei Agata se realizase în acest fiu şi nepot. Le semăna lor. Ele rămăseseră mai bărbătoase, foarte asemănătoare una cu alta. El se alesese mai feminin. Era însă un bărbat care făgăduia, vrednic stăpîn de moşie, căci rămăsese
534
 devreme orfan, şi bun vînător. Era cel mai neobosit dansator al regiunii şi adorai, în secret, mai ales de femeile măritate. Asta o ştia cucoana Fros:a nu numai din cărţi şi din drojdia -de cafea. Iată că bietul băiat luase în serios vorbele, şi mutrele Evei Goldman. Acuma ea, după ce s-a măritat, se duce la Galaţi şi-şi vede de treburile ei. Iiar el, după ce a dansat-o ca un adevărat amorez nemîngîiat şi a băut în onoarea ci mai multe pahare decît se cuvenea, arată acuma o mutră de care un bărbat care se respectă ar trebui să se ruşineze.
    Alexandru Mărcuş se ruşina înlr-adevăr, uitîndu-se cu recunoştinţă la doamna Ortac, prietină a Evei şi confidentă a acestui greu ceas. Numai vorbele ei blind şoptite il scoseseră din toropeala In care căzuse. II îndemna să aibă curaj. Nici el nu dorea altceva.
    Maiorul Ortac se veselea, înţelegînd, însfiîrşit, aventura destul de comică a tînărului.
         w
    —     Numai în ţara asta, observă doctorul Barboni, oamenii se veselesc de accidente. Dumneata, maio-rule, crezi că asta-i de rîs. Aşa procedaţi şi iarna, cînd cad oamenii pe ghiaţă. Paceţi un haz nemaipomenit. Pe urmă neamţul e chemat să opereze luxaţii şi fracturi. Eu găsesc că ceea ce s-a întîmplat băietului nu-i deloc de rîs.
    —   Nu-i aşa ? întări şi doamna Ortac.
    —   Ba să-mi daţi voie să nu fiu prea supărat; asta-i
 boală care se tămăduieşte.
    In sara aceea Alexandru Mărcuş s-;a dovedit a fi mai ales obosit, iar în altă zi s-a arătat mai puţin trist. Era într-o zi de joi, cînd venea de ia Adîncata Emil, adus de bătrînul Dumbravă în trăsura lui cu podit. Bătrînul se împrăştia dis-de-dimineaţă la afacerile şi la procesele lui. Barboni supunea pe tînăr
 535
    unei atente observaţii, în cabinetul său. Stătea îndelung de vorbă cu el, îi adresa întrebări, îl asculta istorisind. II punea să lucreze la o treabă măruntă şi migăloasă : să împacheteze prafuri şi săruri pentru oamenii sărmani care veneau la consultaţiile dimineţii, şi el se ducea să-şi îndeplinească datoria la spital. Cînd se întorcea, avea prilej să bage de samă forma neliniştilor lui Emil, durerile de cap, gîndurile negre şi săriturile spiritului lui în necunoscut. De cîte ori venea, bolnavul trebuia să vadă pe sora lui şi, pînă ce se arăta ea, ochiul lui strîmb fugea întruna într-o parte şi el părea întruna pe punctul de a-1 urma, ca pe o gînganie independentă.
    în acea zi de joi, după ce plecă Emil, doamna Ortac îşi avu şi ea bolnavul ei.
    In zilele cînd cînta muzica la grădina publică, acest tînăr moşier socotea că mersul lucrurilor lumii s-ar opri dacă n-ar veni s-asculte şi el. De fapt nu se opreau decit plugurile ori secerătorile de la moşioara lui, iar argaţii, fumînd ţigări răsucite în pănuşă de păpuşoi, îşi aduceau aminte de poveştile auzite de la bătrînii lor. Bălteni era dincolo de Adîncata, la trei kilometri. Cu doi cai iuţi, la paneraşu-i uşor, Mărcuş era in tîrg în mai puţin de un ceas. Trăgea la mătuşa sa doamna Barboni, se gătea în pripă şi făcea numai un pas pînă la grădina îmbulzită de lume. Era o grădină cît palma mînii. Dintr-o aruncătură de. ochi, vedea obiectul pasiunii lui şi i se ducea întru întîmpinare.
    Domnul Lai Cantacuzin arăta destulă simpatie tînă-rul'ui Mărcuş, dar agitaţiilor lui amoroase nu le putea acorda decît un zîmbet. In jurnalul lui, dacă ar fi avut timp să noteze orice, le-ar fi caracterizat drept roman'tism vag. Tînărul Mărouş n-avea multă cul-
 536
 tură ; din clasele mijlocii de liceu se întorsese la plu-găria părintească ; deci poate n-ar fi fost în stare să susţie o discuţie privitoare la asemenea terminologie; realiza însă cel mai reuş.it amorez din cărţile pe care nu le cetea. Femeile se oglindeau cu plăcere în ochii lui orientali. In vara aceea îl urmăreau furiş în toate evoluţiile lui în jurul Evei. Fata îl primea cu simpatie şi-i asculta atentă discursurile. Totdeauna lîngă dînsa se afla şi Daria Mazu şi s-ar fi putut părea că tînărul moşier Ie confundă, oferindu-le vorbe şi zîmbete ca
 unor divinităţi gemene.
    Evocînd această nevinovată idilă, Mărcuş părea că sufere încă, de şi recunoştea uşor că între el şi Eva nu putea să se dezvolte alt raport şi altă concluzie.
    —      Tu să fii cuminte şi să-ţi vezi de treabă, îl sfătuia cucoana Frosa. Lumea-î plină de fete, iar tu ai ochi
 destul de mari.
    —   Asta-i spun şi eu, zise doamna Ortac.
    —      Insă vă rog să recunoaşteţi, se îndărătnicea iar Mărcuş, că purtarea Evei e un fel de trădare. Să spuie doamna Ortac dacă n-am dreptate.
    —      N-ai dreptate, domnule Mărcuş. Pină la căsătorie nu era posibil să mergeţi, căci cucoana Agata nici n-ar fi vrut să audă ; şi nu poţi admite că o fată ca prietina mea putea să înlăture acest destin al nostru, al tuturor femeilor bine crescute.
    —   Dar vorbele care s-au spus, scrisorile care s-au
 scris...
    —      Vorbele nu mai sînt. Scrisorile ai avut bunătatea să i le faci dar de nuntă.
    Mărcuş oftă, cu ochii lui mari aţintiţi asupra doamnei Ortac.
    In acel răstimp de tăcere, doamna Barboni îşi părăsi cărţile pe care le înşirase la marginea divanului
 537
 pentru nepotul său şi luă chitara. Geamurile se întunecau şi lumina încă nu era aprinsă.
     —     Nu mai pot deosebi un rigă de o damă, zise rî-zînd cucoana Frosa. Se vede că drumurile dragostelor tale sînt încîlcite.
     Acest oracol nu displăcu domnului Alexandru Mărcuş. Văzînd că doamna Ortac tace, tăcu şi el. Iar cucoana Frosa, după cîteva acorduri moi, începu să cînte cu vocea-i plăcută de contraltă una din romanţele acelui timp.
     Doamna Ortac, ascultînd, urmărea în sine un proces identic cu cel din experienţele de fizică, atunci cînd vibraţiile sonore transformă grămezi indiferente de pulbere în figuri geometrice armonioase. Contribuia desigur şi semi-întunericul odăii, şi tihna acelui pătrar de ceas după convorbiri agitate, şi însuşi obiectul dis-^cuţiîlor care avuseseră loc, şi alte elemente obscure de care ea nu-şi dădea sama : romanţa aceasta pe care o mai ascultase şi în alte rînduri, şi zvonul coardelor alcătuiau ceva cu totul nou, ca o bănuială
  de suferinţă, ca o suvenire a unei bucurii pe care n-o avusese niciodată.
     Cînd se aprinse lampia, găsi de cuviinţă că poate să mai lîntîrzie, ca să asculte o istorisire fără rost a Iui Mărcuş, despre nişte întîmplări de la Bălteni.
     —     E frumos la dumneata la moşie ? întrebă ea. Nu ştiu cum se face că n-am văzut niciodată aşezarea dumnitale, de şi de la Adîncata îmi închipui că e foarte aproape pînă la Bălteni. Ori poate am văzut-o şi nu-mi mai aduc aminte.
  —     E frumos, desigur, răspunse, tînărul ; însă eu n-am vorbele potrivite, ca să-ţi explic. Ar trebui să vii să vezi. E o curte veche, cu parc şi cu iaz. Se văd cătră vale nişte dumbrăvi poetice.
538
  Doamna Ortac îşi făcea, fără voie, o imagine încîn-tată despre acel loc, care îi apărea totuşi la o distanţă inaccesibilă. Auzi o pendulă bătînd ora şapte şi se
  grăbi să plece.
  Acesta a fost începutul' unei intrigi nouă in viaţa
  ei. Ena un mic secret, pe care nu-1 mai putea 'împărtăşi nimănui, o cutioară al cărei căpăcel voia să-l deşuru-beze numai ea. In alte cutioare izbutiseră a-şi vîrî năsuşorul şi alte partenere ale jocului vieţii şi urmările nu erau făcute să-i aducă linişte.
  Aglae Argintar i se mărturisise ca cea mai bună prietină. Cum o revăzuse, se grăbise s-o înfăţişeze generalului ca pe uri obiect de preţ, apoi, după alinarea efuziunilor, începură a se întreţine despre lucruri curente ale zilei.
     I  se părea ciudat doamnei Argintar că cea dintăi
  veste pe care o aflase în tîrg la sosirea ei privea tot
  chestia pe care o lăsase la plecare.
     —  Care chestie ? se interesa doamna Ortac.
     —  Chestia aranjamentului între Mazu şi maior.
     —     Dragă Aglae, mi se pare că e o simplă afacere între doi oameni. Ce-i interesează pe ceilalţi ?
     —     Desigur, însă lumea vrea să cunoască semnificaţia unor anumite poliţi. Toată dărnicia domnului Mazu, de care noi aproape ne-am spăriat, s-ar fi da-
  torînd maiorului.
     —     Crezi, dragă prietină, că-mi face plăcere să ascult asta ? Spune-mi mai bine cum ai petrecut la Vierna, povesteşte-mi în ce direcţie te-ai deplasat.
     —     Avem să vorbim şi despre asta dacă te interesează. Dar ceea ce-ţi spuneam nu-i ca să te tulbur, ci ca să te liniştesc. Celor care se ocupă prea insistent de afacerea aceea le-am făcut, fii sigură, rugămintea
 539
  s-o lese în sama interesaţilor. Justiţia, cu ajutorul ba-trînului Matei Dumbravă, va clarifica totul.
  —      E adevărat. Bătrînul va pune rinduială şi vorbele vor trebui să contenească.
  —      O, nu, vorbele nu contenesc. Reiau micile afaceri ale lui Vasile Mazu din altă parte. Se spune că iar fi făcut o nouă tranzacţie cu comunitatea evreiască în ceea ce priveşte vitele respinse de la sacrificiul ritualic. Nu o tranzacţie a comunei, ci o tranzacţie personală. Lai Cantacuzin are dreptate ; nu-i nici satisfacţie, nici onoare, să ai relaţii cu domnul ajutor de primar.
  Daria îşi muşcă buzele.
  —      Dumneata, dragă prietină, crezi că din pricina asta am rupt eu legăturile cu tatăl meu ? Afacerile lui personale îmi erau cu totul străine. Făcînd reflecţia aceea, cred că domnul Cantacuzin nu s-a gîndit nici un moment la mine.
  —      Atunci poate nu. Sînt pentru asta alte momente, mai potrivite.
  Doamna Ortac tăcu o clipă, gânditoare.
  —      Imi închipui, zise ea zîmbind şi privind ţinta la doamna Argintar, că prietinul nostru s-a hotărît să-şi facă o confesiune generală. A avut un confesor plăcut, care s-ar cuveni să fie şi înţelegător.
  —   Este, draga mea, rîse doamna Argintar.
  —      Dacă este, nu-mi explic picăturile de otravă care mi se servesc.
  —      Dnagă fetiţă, iartă-mă, suspină Aglae, cuprinzînd mîna prietinei sale. Nu sînt neliniştită dinspre partea lui Lai Cantacuzin ; ştiu să descifrez ceea ce e între el şi mine. Aş voi să înţeleg ce rost are aerul de rezervă şi oarecum de ostilitate pe care i-1 arată
540
  altcineva. L-am ..văzut nervos — cred că din pricina asta.
    Daria Ortac se arătă nespus de mirată. Dacă profesorul său se simte jignit cumva, ea e gata să-i dea toate explicaţiile şi mai ales să-i ceară toate scuzele.
 E absolut străină de asemenea chestie. Viaţa ei s-a pecetluit definitiv în preocupări de altă natură. Poate face mărturisirea, de necrezut, că e mulţămită de Ortac. Natural, a fost nevoită să se coboare cu mult mai prejos de nivelul pretenţiilor ei de altădată, dar se pare că viaţa ne obligă pe toţi la asemenea concesiuni.
    —     Despre ce-i vorba ? care rezervă ? care ostilitate? urma ea să întrebe. Cînd şi cum ţi-a comunicat
 domnul Cantacuzin asta ?
    —     Nu-i nimic, dragă prietină, nu fi agitată. A fost desigur o părere. Ai să vezi pe Cantacuzin şi ai să-i explici.
    —   Cu condiţia să fii şi dumneata de faţă.
    —     Nu ştiu dacă e nevoie să fiu şi eu de faţă. Se va vedea atunci dacă nu sînt de prisos.
    —     Adevărul e, surîse doamna Ortac, că de prisos pare a fi numai această prietină care se grăbeşte să
 te îmbrăţişeze şi să plece.
    —     Nu mai stai ? Vine generalul să-ţi sărute mina. Dintr-o clipă în alta poate să sosească chiar Cantacuzin.
    Tînără doamnă Ortac simţi în ea o nevoie spăi-mîntătoare de a pleca imediat, însă era necesar să mai stea, cia să înlăture ceea ce, în închipuirea ei, era cu siguranţă o cursă. Totuşi, domnul Lai Cantacuzin trebuia să se arate şi doamna Argintar nu ţinea deloc să se producă explicaţia pe care o propusese. Aşa încît amîndouă se înveseliră cînd apăru
541
 generalul şi fură de acord, în chip tacit, să se îndeplinească numai întăia parte a programului. Deci bă-trînul general păşi cu vioiciune silită spre simpatia lui, sărutînd galant o mînuţă, pe care o privi cu admiraţie, şi decliarînd că-şi pretinde drepturile lui Ia primul bal.
  —   Sînt drepturi vechi, declară el.
  —   Nu uit niciodată nimic, îi zîmbi doamna Ortac.
  —      Eşti ca şi mine, se crezu Aglae datoare sa adaoge.
  —      Dragă domnule general, urmă doamna Ortac cu inima bătînd, ne vom revedea la serata care se dă în onoarea dumnitale. Cred că s-a fixat definitiv.
  —   Săptămîna viitoare. Ultima zi a lui noemvrie.
  Prietinele se îmbrăţişară şi se despărţiră. Poate era
  o despărţire definitivă, cugeta Daria Ortac, împunsă de bănuieli şi resentimente. In orice caz, dorinţa intimă a doamnei Ortac era să nu mai vadă asemenea prietină decît la judecata din urmă, cînd se spun adevărurile.
  In stradă, în asfinţitul de toamnă, se orienta o clipă, respirînd prelung, ca şi cum ieşea dintr-o închisoare, îşi zbătu pleoapele ca să alunge lacrimile şi se îndreptă spre casă. Nici acolo n-o aşteptau
  bucurii, dar cel puţin se putea izola cu gîndurile ei ascunse.
  Maiorul încă nu sosise. Işi aprinse singură lampa, îndată ce lăsă storurile, se auzi clopoţelul de la intrare sunînd. Servitoarea o înştiinţă, cu oarecare taină, că a venit tatăl cuconiţei şi că l-a poftit în salonaş. 'Doamna Ortac se simţi mai sigură de sine în odaia ei, deci pofti pe Vasilică Mazu şi se încredinţă că uşile de cătră odăile servitorilor sint închise.
542
  Tatăl şi fata trăiseră douăzeci de ani împreună şi se cunoşteau. De şi nu se văzuseră de mult, ambii socotiră de prisos vorbele şi atingerile obişnuite între fiinţi cu legături aşa de apropiate. Mazu se aşeză pe o margine de scaun, ca să nu pară prea nalt. Doamna Ortac, rămasă în picioare, işi găsi deodată reci degetele mînilor şi începu să le frămînte.
  —      Cred că ar fi tare potrivit să vorbeşti numaidecît cu maiorul, zise Mazu, fără a o privi.
  —   De ce numaidecît ?
  —      Tare bine ar fi să vorbeşti, îşi subţie cuconu Vasilică glasul, ca să-l convingi să onoreze nişte poliţi ce se află în mîna mea.
  —   Chestia nu mă interesează.
     —     Ba eu socot că te interesează, drăguţă, mai mult decît îţi închipui. Dacă, după cît aud, se amestecă bătrînul de Ia Adîncata, atuncea să ştii mata că se porneşte un proces care poate provoca scandal.
     —   Nu mă interesează nici procesele.
     —   Crezi că nu ?
     —   Cred că nu.
     —     Crede ce -pofteşti, tresări, deodată agitat, Mazu. Răbdarea mea are margini. Moşneagul acela a fost o altă pacoste în viaţa mea. Mă urmăreşte cu îndîrjire, ca şi cum i-aş fi tăiat punga de la brîu. Acuma şi-a adus şi nepotul. II pune şi pe acesta împotriva mea. Insă băietul încă nu-i major; am să cer autorităţilor
  să mi-1 predeie.
     Fără a avea aerul, doamna Ortac pîndeia pieziş pe tatăl său. Mazu lovea just, în dragostea şi mila ei pentru Emil ; voia să folosească asta pentru veşnicele şi iar veşnicele lui interese de bani.
543
  —      N-ar fi oare mai bine, vorbi ea cu linişte apa;-rentă, să-l aştepţi pe Irimie, să vorbeşti singur cu dînsul ?
  —      De ce? n-am nevoie numaidecît să vorbesc eu. Te rog pe mata. De aceea sînt aici.
  —   Vine Ortac, zise încet Daria.
  Auzise uşa de la uliţă.
  Mazu aplecase urechea. Cînd înţelese că, într-ade-văr, a intnat cineva, se desfăşură în sus şi privi în juru-i cu grabă, căutînd ceva. încercă să se apropie de Daria ca să-i vorbească şoptit. Ea se feri, ca şi cum atingerea lui i-ar fi provocat o suferinţă fizică. Suferinţa îi era în inimă şi în măruntaie şi se şpăi-mînta de dînsa, înţelegînd că n-o poate opri cu nici un chip. Cu toate acestea era tatăl ei. Era omul care se culcase într-un pat cu fiinţa cea tristă şi moartă, a gărei imagine o văzuse în cununiţa de flori uscate.
  —      Pe unde pot să ies ? N-am vrut 'să vorbesc decit cu tine, işi încovoia trupul şi şoaptele Mazu.
  Dar maiorul Ortac intra. împingea Înainte pe bă-•trînul Matei Dumbravă şi el venea în urmă.
  Privi cu mirare peste umărul răzăşului. Amîndoi se opriră, veselindu-se ca de o comedie de la iarmaroc.
  —      Cum se poate ? strigă Ortac. Ce caută aici Mazu ? II găsim tocmai cînd vorbeam de el.
  Mazu tăcea, cu tresăriri fulgerate pe obrazu-i uscat.
  —      Ar fi fost mai potrivit să te înfăţişezi lia proces... îi zise bătrînul Matei, cu glasu-i îndesat. Stăi pe loc; pe acolo nu se poate ieşi; acolo-i soba.
  —      Mă înfăţişez eu şi la proces, fluieră cuconu Vasile, într-un fel de şopot.
  —      Cînd ! aş vrea să ştiu cînd. Nici pc acolo nu poţi ieşi; acolo-i fereastra.
  —   Este vreme.
544
    —     Ştiu ; dar eu nu vorbesc de judecata de apoi. Atuncea eu am să tfiu numai martor şi, după ce te-a osîndi Domnul Dumnezeu, eu am să vin să mă uit printre zăbrele la iad, ,cum te amestecă diavolii, cu furcile, în cazanul cu smoală. Eu vorbesc de judecata în faţa oamenilor. Ca să dai samă de paralele muncile de răzăş, pe care le-a pus în două case din acest tîrg, şi-n acareturile lacesto.r două case. Să dai samă de cîştiurile chiriilor, pe care nu le-ai întrebuinţat în folosul copiilor. Să dai samă de zestrea în bani şi lucruri pe care am dat-o în mîna (fetei 'mele. Faţă de' judeţul cel înfricoşat de apoi ai să dai samă şi de fiinţa ei pe care ai pus-o in pămînt înainte de vreme, şi de un copil sărman şi bo.lnav pe care l-ai arsupriţ şi l-ai izgonit în lume. Dar aicea, la judecătorii pă-mîntului şi a lumii, să dai samă de banul meu muncit cu cinste.
    Mazu împungea cu fruntea în laturi, căutînd o ieşire.
    —     Nu cumva ai venit să-ţi încasezi poliţile ? rînji maiorul Ortac.
    Se întoarse o clipă şi spre soţia lui, intrebînd-o din ochi.
    —  Pentru asta a venit, confirmă ea.
    '— Mă 'bucur atunci foarte mult şi sînt la dispo-. ziţia dumnitale, îndată ce-mi pui în mînă zestrea şi socotelile de care vorbeşte bătrînul. Apoi de o lună şi mai bine am aflat eu de la negustori, şi de la meseriaşi, $i de la slujbaşi, ce daraveri învîrleşti dumneata in tîrg. Oricît de ascunse le-ai ţine, se află. Pînă acuma nu m-au interesat; acuma mă interesează.
    Mazu îl înfruntă, încordîndu-se deodată.
    —     Cu dreptul meu scris şi cu legea în mînă, n-am a mă teme de nimeni.
(J5 — M. Sndoveanu — Opere-1]
545
   Răzăşul tşi înainta obrazul, cu aohi răi şi barba {apoasă, ridicind un deget ameninţător.
   —      Temc-te de Dumnezeu macar, uscăciune a pămîntului !
   —   Ba eu aş crede că n-am a mă teme 'de nimic.
   Maiorul îl privi de jos în sus, de la vînfurile ghetelor pînă în creştetul ţuguiat; pe urmă veni cu privirea în jos, cu aceeaşi repeziciune.
   —   Nu? întrebă el cu prefăcută blindeţă.
   Deodată porni asupra lui, luîndu-1 în piept. Mazu
se poticni îndărăt. Ortac îl lovi iar cu pieptul. II dădu cu spatele în uşă, apai în antret, apoi în uşa de-afară.
II  ruga cu aceeaşi 'blindeţă să-i mai spuie o 'dată că nu se teme de nimic şi-l ducea în salturi şi-n linii frînte, pe cînd răzăşul făcea un haz copilăresc.
   Daria se ghemuise în colţul ei de divan, muşcată de o nouă suferinţă. iNu-şi veni multă vreme în fire. Suferea pentru că se bucurase şi ea ca ibătrînul Matei ; simţea că-i cresc şi ei ţepi; suferea pentru ce bănuia că i se poate întîmpla lui Emil. Suferea de unul din aspectele ruşinoase ale vieţii şi de ce presupunea că se mai ascunde dincolo de cunoştinţa ei. Era umilită pină în cel din urmă ascunziş. Se întreba, în acelaşi t-imp, dacă poate găsi în sine explicaţie logică pentru a justifica atitudinea ei cu totul insolită ifaţă de cel care-i era tată după registrele stării civile. Ar fi fost aproape bucuroasă să descopere, printr-un concurs ciudat de împrejurări, necredinţele bielei moarte. Intr-adevăr, pol ‘fi oare îndestulătoare cruzimile şi turpitudinile lui Mazu pentru a crea acest holar şi a pune acest blăstăm ? In (amintirile ei, după ce rămase singură şi ascultă de trei ori pendula însemnînd orele, găsi o veche întîmplare, de pe cînd era copilă, şi de pe cind Mazu îşi exercita asupra ei şi a fraleUţî ei
546
drepturile legale. Era o pedeapsa pentru un lucru cu desăvîrşire neînsemnat. Pentru o farfurie împinsă cu cotul de pe masă, căzută jos şi sfărimală înlr-a mie de cioburi mărunte.- Era de vină Emil, şi Mazu îl lovise peste obraz cu toată palma, dărîmîndu-1 la pă-mint de pe scaun. Atunci ea, ca împinsă de un resort _ irezistibil, zvîcni cu cotul şi dădu jos farfuria tatălui său cu tot cu mîncare. Faţă de o atare catastrofă, pedeapsa luă aproape o formă de sacrificiu religios, cu procesiune şi unelte înfricoşate. Frate-său sezvîrcolea bolnav; ea zvicnea de ură neputincioasă sub lovituri. Copiii uită uşor ; ea însă n-a uitat o clipă cît a stat în pat, ca să i se tămăduiască rănile loviturilor, nici după ce s-a coborit din pat clătinîndu-se. A furat, în amurg, cutia cu chibrituri din ocniţa sobei şi a ieşit pe furiş afară, ducînd şi pe Emil. Se uita urît în juru-i, seîncind cu duşmănie. S-a tupilat cu frăţiorul ei Ia un colţ din dosul casei, hotărîtă să incendieze clădirea. Aprindea una după alta ifăclioarele, oferindu-le păretelui şi vînlului înserării, pe cînd Emil o privea îngrozit, însă foarte satisfăcut şi el că se vor pîrjoli toţi cei dinlăuntru. Chibriturile s-au isprăvit. Ei sl-au aşezat în dosul păretelui, singuri. Erau copiii fără mamă din poveste. Emil îi propunea să pornească lamîndoi în lume, să se ducă, să se ducă, pînă ce vor ieşi undeva, pe tărîmul celalalt. Acolo nu este nici un duşman. Intr-adevăr, în acea clipă, pe care daamna Ortac o retrăieşte cu intensitate, pentru ei nu era nici o îndoială că au un duşman «care urmăreşte să le ridice viaţa». Acesta este poate adevărul, işi mărturisea ea, înfricoşată, adevărul care, fără să-şi deie ea sama, a rămas într-însa ca o dihanie activă.
                                                                                                               Copiii mîncau la masa aceea străină. Ea îi vede de aici, proiecta ţi în trecut. Omul acesta, care .a ieşit
 împins din colt în colt de maior, ii pîndea. Le ntilliara îmbucăturile ; regreta fiecare înghiţitură a Iar. Nu rămîne nici o îndoială asupra acestei stranii situaţii de duşmănie ; omul acesta le dorea dispariţia. Iată, însfîrşit, au dispărut. Au dispărut ei din viaţa lui ; .el insă se Moarce asupra sufletului lor. In nici un chip nu poate înlătura din ea dezgustul acestui venin.
   Nourii care s-au adunat astăzi deasupra asfinţitului s-au risipit împrăştiaţi de curentele înălţimilor. Oamenii care s-au adunat o clipă în preajma ei s-au desfăcut. Dar lacrimile acelor ochi ai copiilor trişti şi disperarea acelor clipe stau suspendate într-o eternitate proprie ; tot astfel cum se izolează de timp mica dramă sentimentală a ultimilor ei ani, pregătindu-şi stăruinţa singuratică între stele, cînd ea însăşi nu va mai fi pe pămînt. Singurul om de Ia care a avut în adevăr daruri de bucurie a fost acest Lai Cantacuzin. Cu el a privit odată, în cealaltă primăvară, florile unei livezi din marginea tîrgului şi păstrează intacte în ea, cu intonaţia lor, vorbele pe care el i le-a rostii. I-a spus vorbe importante despre acel ceas strălucit care chiamă la dreptul lor de viaţă toate florile pămîntu-lui. El s-a desfăcut de acele cuvinte ; ele însă au continuat să trăiască în ea, şi vor trăi şi ele singure, fără dînsa, căci sînt adevăr, adică suferinţă a ei. Ar fi dorit de la acest om altceva decît vorbe sibilice. Şi n-ar fi crezut niciodată că, amintindu-şi înfăţişarea lui distinsă, va fi silită să zîmbească.
   Asemenea gînduri risipite tresăreau în ea ca draperii de fulger în nopţile înăbuşitoare. Stătea cu faţa în sus şi avea în ceafă o durere apăsătoare şi deasă care o atirna spre pămînt. Cu toate acestea, deasupra fiinţii ei materiale, umilită de răni trecute şi de compromisuri actuale, simţea că se desprinde ea însăşi
548
 ca o fantasmă uşoară, plutind în văzul uimit al tuturor celor care au ifăcut-o să sufere. Pe unii îi urăşte, pentru alţii are sentimente cu totul deosebite. Pluteşte deasupra adunărilor, deasupra muzicilor, deasupra Aglaei Argintar, deasupra lui Lai Cantacuzin. El înalţă ochii şi ea întoarce 'fruntea ca o zeiţă ofensată. Preferă să plutească, pe cind durerea de cap rămine lot mai jos şi se scurge în pămînt, prin bara dc metal lingă care şi-a lipit fruntea.
   Servitoarea a intrat de idouă ori şi s-ia retras. Intr-un tîrziu sună tropote în sală. Apare maiorul. Işi lungeşte capul spre soţia 'lui care stă neclintită cu faţa în sus şi cu ochii închişi. S-arată şi 'bătrînul Dumbravă. Işi fac semne şi se apără unul pe altul cu braţele, retrăgîndu-se in vîrful degetelor. 'Doamna Ortac i-a văzut şi-i lasă. Zîmbeşte de deasupra ei şi a lor.
   Deschide pleoapele. A sunat un clopoţel între stele. Zgreapţănă la geam un trup bolnav în jurul căruia moartea latentă s-a organizat într-un joc de spirale.
                                                                                     XI
   Sînt flori din gunoi şi din umbră care ies' deodată la lumină şi au un ceas de înflorire numai al lor. -Domnul Lai' Cantacuzin verifica uimit acest adevăr în apariţia doamnei Ortac.
   Probabil că înlîrziase anume în faţa oglinzilor, pe cînd maiorul îşi rodea mustaţa. Socotise în gind cit trebuie invitaţilor ca să se adune în număr îndestulător în sălile vechii case boiereşti care era astăzi prefectura judeţului. Era necesar desigur să ajungă acolo, intăi, unii prietini. Orchestra muzicii militare
549
  tşi începuse pregătirile şi murmurul. Doamna Argintar intra la 'braţul generalului, distribuind surîsuri. Deodată domnul Lai fu muşcat 'dulce de inimă. Un ■adverb mai potrivit nu avea, ca să traducă impresia. Doamna Ortac purta o rochie de un cenuşiu argintat, cu o garoafa subt umărul stîng, unde începea albeaţa sînului. Dar acel ceva distinct şi anumit nu i-1 dădea nici îmbrăcămintea, nici pieptănătura, nici înălţimea graţioasă dobîndită desigur printr-un artificiu al pantofi lo.r, ci si'guranţa că acestea sînt clipele ei. Veşnicia se armonizase aşa ca să i le procure; se vedea asta în strălucirea vagă a privirii, care nu se putea fixa asupra nimănui. Lunecă şi asupra domnului Lai, deci el nu putu să se încline, nici nu cuteză să-i iasă întru întîmpinare. Insă, înainte de a trece în alt salon, întorsese o clipă ochii aceia minunaţi crescuţi de cercuri de umbră. Erau ochi vicleni, căci îl căutau fără să aibă aerul.
    ■Cantacuzin zimbi şi se mişcă din locul lui, urmă-rind-o.
    Fti silit să şovăiască şi să întîrzie, deoarece il saluta, cu plecăciuni repetate, domnul Vasilică Mazu. Tşi pusese fracul cu care era şi în fotografia de acasă, şi împingea în laturea lui stingă, c-un deget lung, pe _ cucoana Amalia, cu cerceii ei de domniţă veche. Domnul Lai se grăbi să le spuie o vorbă amabilă şi se găsi în faţa doctorului şi a doamnei Barboni.
    —     Nu cumva îţi cauţi eleva, prinţule? zîmbi cucoana Frosa. Chiar acuma a intrat, odată cu noi ; şi-a lăsat mantila în cabinetul doctorului. Acolo e un loc de refugiu, cînd avem dureri de cap.
    —     Am zărit-o pe doamna Ortac, răspunse Cantacuzin. Nu părea să aibă nevoie de refugiu.
550
   —     Nu-i aşa ? Ai observai şi dumneata ? Apariţia ei a făcut sensaţie. Nevasta lui Mazu s-a grăbit să treacă în alt salon. Barbatu-său o păzeşte, ca să nu cadă intr-o sincopă.-
   Doctorul Rudi rîdea cu loală figura-i pistruie. Domnul Lai se socoti şi el dator să zîmbească.
   Trecu mai departe. Orchestra începea primul vals. Un şirag de şoapte ii trecu prin preajmă. Generalul se înclinase în faţa doamnei Ortac, cerînd executarea unui contract. Ea acceptase ridicîndu-se sub braţul lui şi se lăsase condusă cîteva tacturi. Generalul se opri in locul de unde porniseră, se înclină alăturîn-du-şi pintenii şi sărutîndu-i mîna. Ea se lăsase în scaun, agitindu-şi evantaliul. In acel sfirşit de secol, evanlaliile grele şi rochiile cu trenă erau la modă.
   Domnul Lai crezu strategic să evolueze întăi spre Aglae Argintar. EI nu dansa. Socotea asta una din distincţiile lui. Aşteptă pînă ce se înfăţişă cel dintăi locotenent ca să-i ia tovarăşa, şi-şi urmări planul de a deslega punctul de întrebare care agita febril penele de struţ. II pîndea dintr-acolo o jumătate de obraz pudrat, c-un ochi.
   —     Mă închin în faţa celei mai gentile fiinţi, şopti el aşa fel ca să nu fie auzit decît de o singură urechi uşă.
   —   A, profesorul meu ? se miră doamna Ortac.
   —     Da, profesorul dumnitale, dezolat că nu te-a pulul saluta mai curind.
   —     Sînt ‘bucuroasă să-l văd şi mai tîrziu, ciripi doamna Ortac.
   —     Să nu fii mirată dacă-ţi declar că am întreprins o adevărată urmărire.
551
 =—  Cred. E o obişnuinţă    vinatoreâscă.
 —   De ce eşti răutăcioasă ?
 —   Găseşti ?             -
 —   Găsesc. In orice caz,   vînătorul   devine victimă.
 —„  Domnule Cantacuzin,     asta nu-i   în  firea   lucru-
 rilor.
 —   Dacă s-ar întîmpla altfel, n-ar fi nimic de mirare.
 Domnul Lai aprecia puţin favorabil acest schimb
 de vorbe uşurele. In altă parte poate ar fi putut rosti lucruri ceva mai grave. Ar fi vrut să-şi dea samă de ce-1 evită sistematic această prietină, înflorită deodată splendid. Viaţa eliberează uneori asemenea minuni cu caracter sacru.
 —      Nu ştiu la ce se gîndeşte profesorul meu, zise doamna Ortac. Bănuiesc că poate să-mi ceară o explicaţie. Nu-i aici locul şi, în orice caz, ar trebui să-i cer eu lui, întăi, una. Nu mă întreba, nu mă întreba, şopti ea la gestul de nerăbdare al lui Cantacuzin. N-am vreme, deocamdată, decît să-ţi mulţămesc 'pentru flori. Au fost cumva flori de înmormîntare ?
 —   Cum poţi crede asta ?
 —      Nu cred nimic. Văd venind un inamic al dumnitale, adică partenerul meu de dans.
 Sosea Alexandru Mărcuş, cotind cu dibăcie printre scaune şi dansatori. Lui Cantacuzin nu-i trebui decît o aruncătură de ochi ca să cetească adevărul, în toată atituiîfnea noului venit. Se apropia c-o bucurie pasionată in toată fiinţa lui, ca înspre o pradă. N-aducea vorbe şi tncîntări, ci puterea lui de animal tînăr. Pentru prima oară Lai Cantacuzin regretă că nu se îndeletniceşte cu paşi măsuraţi şi viraje ridicole. Această rezervă măreaţă îl punea, de data asta, în stare de inferioritate.
552-
 De şi voia să-l ţintuiască în loc cu privirea, vînătorul care înainta nu se sinchisi defel. îl salută rizînd fericit; poate nici nu-1 recunoscu, şi se înelină in faţa doamnei OFtac. '                                             •
 —   îmi dai voie ? zise ea graţios cătră domnul Lai.
 Mărcuş o cuprinse şi, la prima întoarcere, ea îşi
 lăsă lîmpla pe umărul lui drept. Astfel au fost totdeauna femeile, îşi zicea filosoful, întorcîndu-şi privirile de la ceea ce nu mai voia să vadă. Vorbele acestor ifiinţi uşoare de multe ori sînt numai simboluri, care pot da naştere la felurite interpretări.
 Insă în direcţia în care se întorsese, dădu peste un alt aspect al preocupărilor lui. în el născuse deodată o amărăciune. în uşile saloanelor laterale, capete ieşite ca din apă urmăreau cu interes, cu mirare, cu zîmbete, evenimentul. începeau să-l dezbată dîndu-i soluţii imediate. E adevărat că nepotul doctoresei nu poate trăi fără o pasiune ; dar de-aici se poate întîmpla să iasă un drac.
 Cu mai mult interes decît alţii, privea însăşi doamna Frosa Barboni. Trase de mînă, lîngă ea, pe neamţ şi-i arătă din ochi părechea. Nu făcu deocamdată nici un comentar vorbit. Lepădă de la sine numai o simplă exclamaţie înăbuşită : Hm 1
 Domnul Vasile Mazu privea peste umărul ei. Răspunse şi   el ca un ecou acestei  silabe.
 —   Ai  spus ceva, domnule     Mazu ?     întrebă   soţia
 doctorului.
 —      Nu 1 Nevastă-mea voia să plece acum cîteva nvnute. 0 durea capul.
 —   Poate din pricina cerceilor, sugeră   doctorul  Rudi.
 —   A,  nu, rise Mazu. Află,   doctore,   că sînt   nişte
 cercei de aur, cu topazuri, de la bunică-sa. Acum însă
553
 i-a trccul durerea de cap şi nu mai vrea să plece cil nici un preţ.
    —   Văd, se veseli doctorul.
  .  — Vedem cu toţii, îşi subţie glasul, dîndu-i drumul
  pe nas, domnul Mazu. Cred c-ar fi potrivit să i se puie în vedere lui Ortac că are a-şi apăra bunul lui, cum am eu de apărat pe al meu. Să facă bine să-şi plătească poliţile. Astăzi am introdus acţiune.
    —     Să-l urmăreşti, cucoane Vasile, pînă în pinzele albe, îl sfătui doctorul; şi să-i vinzi şi cenuşa din vatră.
    —     Crezi că sfatul dumnitale e rău ? Nu-i rău deloc, îi răspunse cu aceeaşi desmierdare de glas Vasile Mazu.
    Cu toate acestea, îşi făcea socoteală cucoana Frosa, aceasta e cea mai frumoasă păreche din cîte pot fi. Celelalte părechi se opresc pe rînd şi trec în partida privitorilor. iDacă n-ar fi, poate, o jignire pentru prinţ, ar fi dispusă să aplaude şi ea, cum vede că se pregătesc să facă alţii. Cind doamna Ortac lunecă, în ultimul rond, prin dreptul său, îi văzu ochii iluminaţi de ceva nou, care-i dădea dreptul să fie cuprinsă de îngrijorare.
    Trase după ea pe doctor, într-un spaţiu liber.
    —     Să ştii, neamţule, zise ea, că fata-i în stare să facă o prostie.
    —   Tot ce se poale, mormăi doctorul.
    —     Văd, Rudi, că vorbeşti înţelept ca totdeauna şi laşi lucrurile să meargă singure; dar eu, ca şi soră-mea Agata, avem obiceiul să stăm citeodală împotrivă.
    —     Dumneavoastră aveţi dreptate totdeauna. Lăsa-ţi-1 şi pe băiet să aibă o dată.
554
        Nu-i vorba de băiet, Rudi. E vorba de dînsa. Ea aşteaptă .poate palate incinlate şi nu poate găsi decît o ogradă cu porţile căzute. După ce trece de purcei şi . viţei care pasc, dă peste soră-mea. E în stare să bală din picior şi să ia pe băiet de urechi.
     —     Ştii că ai haz ? Ai văzut asta în drojdia la de cafea ?
     —     Am văzut-o eu în altceva. Mai ales în oohii ei. Stau şi pîndesc de multe zile.
     —     Bine, atuncea pas şi-ţi fă datoria. Eu mă duc să inspectez bufetul. La dreptul vorbind, eu socot că-ţi Faci nălucă şi nu poate să se întîmple nimic.
     —  I-ai văzut ochii ? Vorbesc de ochii ei.
     —     Nu. îi cunosc pe ai nepotului tău şi mi-i de ajuns.
     Doctorul găsi pe Ortac la bufet, în tovărăşia lui nedespărţită. Şi el şi Cataramă se inţeleseseră asupra celui mai bun vin şi se grăbiră să ofere un pahar şi lui Barboni. Alexandrii' Mărcuş veni, suflind pripit, ca să caute două cupe de şampanie.
     —  Mai încetişor, băiete, îi şopti neamţul.
     Băiatul avu zîmbetul fericit al vîrstei lui şi al clipei
  extraordinare prin care trecea. Primi pe o tavă mică de cositor ceea ce dorea şi se retrase cu grabă. Oferi doamnei Ortac acea dintre cupe care avea încă spumă şi vîrtejuri mici de mărgele, apoi depuse tava şi aşteptă, în extaz.
     —     Ca să mă poţi privi aşa, e nevoie să fim singuri, zise ea. Eu trec pe terasa dinspre grădină. Dumneata fii bun şi-mi adă, din cabinetul doctorului, mantila mea.
     — Sint acolo într-o clipă, şopti el fericit.
     — Fii prudent, Mărcuş, îi /,isc doamna Ortac rîzînd.
555
   Rămasă singură, privi în juru-i şi înţelese că affe nevoie să-şi apere retragerea. Ar fi vrut să se asigure de locul unde se afla Cantacuzin. Nu crede să fi plecat, însă nu-1 vede nicăieri. Aglae Argintar îi ieşi. întru intîmpinare deosebit de veselă şi-i luă braţul. Prin ilrmare i-a urmărit şi doamna Argintar evoluţia ei în braţele celui mai frumos exemplar bărbătesc din acel loc şi, desigur, a aplaudat şi ea. Fără să-şi părăsească nimic din reseimmentele-i ascunse, Daria îi răspunse cu zîmbete şi vorbe amicale şi amîndouă trecură spre alt salon, braţ la braţ. Lumea putea fi liniştită. După cinci minuîlfdoamna Ortac se strecură în colţul terasei, unde Mărcuş a aştepta nerăbdător.
   —   Am crezut că nu mai vii, îi şopti el.
   Ea-i cuprinse braţul, în tăcere, apoi se desfăcu încet. Işi potrivi pe ea haina, c-un fior.
   Noaptea de toamnă tîrzie era neobişnuit de blîndă. Arborii goi ai grădinii stăteau neclintiţi sub lumina lunii. Nu era nimeni în preajmă. Totul era pustiu. Numai cînele cu botişor de vulpe tipăi prin frunzele uscate şi se opri în preajmă, adulmecîndu-i şi sti-dindu-şi dinţii.
   —   E un căţel oare rîde, îşi zise doamna Ortac.
   Nu i se părea nimic de mirare. Şi asta făcea parte
 din fantaziile care începeau să se clădească în juru-i
   Orchestra contenise din nou înlăuntrul clădirii. în pacea deodată crescută a împrejurimilor pătrunseră, dinspre stele, chemări de paseri călătoare. Urechea atentă ia iDariei percepu cîteva clipe zvonul de vijelie înaltă a raţelor sălbatice.
   —   Ai auzit ? întrebă ea.
 - —^N-aud decît un glas dulce, mărturisi el cuprin-zindu-i minile.
556
%
1/
  fia-1 respinse liş6f.
  —   Nu.
  —   Atunci ce voiai s-aud ? *
  —      Trec pe sub cer paseri. Se eliberează înspre mările de la miazăzi.
  Rămase iarăşi ascultind. Era latent şi Mărcuş, cu răsufletul oprit.
  —      Ai fi în star6 să faci ca ele ? îl întrebă ea •deodată, cu exaltare.
  —   Desigur, zise el, căci îmi eşti dragă.
  * — Ai putea să mă iei şi să mă duci, împotriva oamenilor şi a lui Dumnezeu ?
  Ea îl ptivi aşa, încît el se simţi deodată înfricoşat. Desigur, ar fi în stare să facă orice, numai să nu i se întîmple nimic neplăcut. Necesitate imediată ar Ii să-şi găsească un cuib de întîlnire.
  Doajnna Ortac rîdea deodată, dînd'u-i pe faţă gîn-duriie, dorinţile şi vorbele pe care le pregătea. Nu-i aşa că, întăi şi întăi, trebuie să vadă unde se pot în-tîlni singuri ?
  —      Asta ar fi foarte potrivit, răspunse el întrucîtva nedumerit.
  —      Nu-i aşa ? Insă eu aş vrea mai degrabă să ne suim sus şi să zburăm cu raţele sălbatice.
  El voia să-i cuprindă iarăşi mînile. Ii căuta mijlocul. Ea se retrase brusc; îi porunci cu asprime:
  —   Te rog, du-te. Vreau să rămîn singură.
  Mărcuş căută explicaţie în cupa de şampanie, ori
  într-un acces subit de nebunie. Are să-i treacă. Va vedea el ce are de făcut. Stătu la îndoială mai aşteptînd un cuvînt, apoi se retrase. Doamna Barboni îl în-tîmpină :
  —   Ce este ?                                  .
557
   —   Vrea să rămîie singura, zise tînărul.
   Doctorul Rudi ar fi găsit, în acel glas nehotărit,
toate explicaţiile ticăloşiilor lumii. Cucoana Frosa se mulţă'iTii să rîdă amuzată.
   —      Bine, s-o lăsăm acolo, vorbi ea, să se răcorească.
   Doamna Ortac stătu singură un timp. Orchestra reîncepu.
   Pe o ieşire lăturalnică, ce dădea în aleile grădinii publice, se slrecurară două umbre. Daria n-avu nevoie de nici o sforţare, ca să le recunoască. Deallmin-teri, îndată ieşiră în lumină, pe cînd ea se lipea de un pilastru, plecîndu-şi fruntea fierbinte pe piatră. Era silueta înaltă şi uşor încovoiată a lui Mazu. Lîngă el foşnea repede prin frunze cucoana Amalia. Căţelul cel fără de stăpîn începu să latre. Mazu mormăi ceva neplăcut.
   După ce soţii • trecură douăzeci de paşi, înspre poarta grădinii, căţelul latră iar. Mazu se întoarse în loc, arălîndu-i bastonul. Atunci, în apropiere de căţelul nevăzut, se desfăcu în lună altă umbră. C-a zvicnire violentă de inimă, Daria cunoscuse pe fratele său. Ce căuta aicL ? Poate în zilele acestea calde, ca nişte rămăşiţi ale verii, a intrat cu luntrea pe iaz, la pescuit. A înlîrziat la moară. S-a urcat în tirg intrînd Ia doctorul Barboni, cum îi era obiceiul. Nu l-a găsit şi a căutat-o pe ea, acasă. A aflat de bal şi rătăceşte şi el, aşteptînd-o. Dă ocol în preajmă, lîngă boţişorul de sălbătăciune. Mazu a stăruit in poziţia lui de ameninţare, apoi şi-a lăsat băţul tn lungul coapsei, urmînd a privi cu mirare. L-a cunoscut şi Mazu. A şovăit o clipă spre el. Apoi s-a întors pripit, şi-a luat nevasta de 'braţ şi a scos-o din grădină, în uliţă, mînînd-o dindărăt, spre casă.
558
 Un 'glas prietinesc, ca o amintire plăcută, o făcu să tresară.
 —     Eşti singură aici, scumpă doamnă ? Desigur nu m-aştepţi pe mine.
 Ea se desfăcu de stîlp, scuturindu-şi fruntea. Avea o voce slabă, ca de departe, dintr-o lume a ei.
 —     Dumneata eşti, prinţule ? Totuşi, să ştii că te aşteptam.
 —     M-a trimes doamna Barboni, zise domnul Lai Nu pot să-ţi ascund că mi-a dat a înţelege şi unele lucruri cu totul neprevăzute de mine. Se pare că debutezi printr-o dezamăgire. Poale mă-nşel ?
 •— Nu te înşeli, domnule Cantacuzin, însă nu e întăia.
 —     Aş putea să-ţi declar că nu înţeleg tocmai bine, ori că n-am auzit bine.
 —     Ai auzit bine ş-ai înţeles. Ceea ce s-a întimplal acum o clipă, nu-i nimic. Poate am prevăzut eu însămi, şi e mai bine să fie aşa. Faptul poate avea şi altă explicaţie. Dumneata eşti un om fin şi bănuiesc că nici acuma nu ţi-au scăpat vicleniile unei biele* femei. Intăia mea dezamăgire a fost atunci cînd m-a respins cel pe care l-am iubit totdeauna.
 Domnul Lai respiră cu greutate, copleşit dintrodată de o mare emoţiune.
 —   Draga mea copilă, aă fie asta cu putinţă ?
 —   Este cu putinţă şi dumneata ai ştiut.
 El se apropie de ca, luîndu-i mînile. Muzica tăcuse iar.
 —     Foarte ciudat ! 'murmură domnul Lai visător. M-aş înşela pe mine însumi dacă aş spune că am Ştiut,
559
    —   N-ai ştiut, ai fost sigur.
    —      Se poate, inşii împrejurările nu mi-au îngăduit să desluşesc bine ce era între noi.
    —   N-ai vrut.
    —      Se poate şi asta. Viaţa ne supune la obligaţii de mu1!le ori crude. Dumneata eşti destul de ageră să înţelegi că-mi era imposibil, atunci, să accept situaţia ce mi se oferea. Un gest al meu cerea sa -fie urmat de o legitimare. Era cu neputinţă. Erau şi al te piedici. Cu lot ceea ce s-a întîmplat, sînt convins că şi dumneata ai putut ceti în mine. Ceea ce a fost în mine, subsistă încă. Aş putea spune că n-am avut incă pentru nimeni un sentiment asemănător.
    —      Vrei să spui că mă iubeşti, domnule Cantacuzin ?
    —   Astă o ştii   de multă vreme.
    —   Şi vrei să    spui că acum se    pot găsi      acomodări
    pentru situaţia noastră ?
    Prinţul zîmbi. Nu găsi necesar un răspuns.
    —      Vai, prinţule, urmă doamna Ortac, deodată înveselită, atunci tot ceea ce am clădit eu în jurul pro-
. fesorului meu, pe vorbele lui, toată acea nobleţă a vieţii, acea divinitate cătră care aspiră exemplarele rare ale umanităţii, au fost poveşti pentru simplicitatea mea ?
    —      iNu, n-au fost poveşti. Sînt principii sacre. Noi sîntem însă oameni.
    —   Nu înţeleg    bine, oftă doamna  Ortac, descurajată.
    Işi înălţă un deget lîngă lîmplă     :
    —   Auzi ?
    Sunau iar zborurile înălţimii.
    Domnul Lai voi să fie atent, însă zvonul trecuse.
    —      Bine, hotărî doamna Ortac. Să fie aşa. Dar poate să nu mă supun,
560
 —   Ce vrei să fa'ci ?
 —      Ce fac raţele sălbatice. Nu căuta să înţelegi numaidecît această prostie. Fii numai încredinţat că nu te-am iubit decit pe dumneata.
 —   Atunci putem pecetlui un tratat de înţelegere?
 —   Putem.
 In clipa cind trebuia să-şi îmbrăţişeze eleva, domnul Lai constată că e deosebit de emoţionat şi că, desigur, viaţa lui dobîndeşte o complicaţie delicioasă.
 Paşi grăbiţi se apropiau prin frunzele uscate ale grădinii. Doamna Ortac îşi plecă fruntea. Prinţul se retrase, cu inima zvîcnind de o fericire nouă. Biata lui inimă, care de mult aşteaptă acest moment I
 Doamna Ortac recunoscuse pe Emil. Avu putere să păşească spre el şi să coboare treptele.
 —   Ce este ?
 Primi în braţe un trup care tremura. La urechi îi bolborosiră silabe gîfîite.
 —   Ce este ? S-a întîmplat ceva ?
 —      Da, s-a întîmplat. După ce a ieşit din grădină şi s-a dus la deal cu femeia lui, eu am aşteptat. Am vrut să te văd şi să-ţi spun că mă întorc la Adîncata. Dar am ştiut că el are să vie înapoi.
 —   Cine ?
 —   El.
 —   Ei şi ?
 —      A venit, aşa cum am bănuit eu. N-ai auzit cînele lălrînd din nou ?
 O      trăgea de mină după dinsul. Incă tremura din toate mădularele; îşi clămpănea vorbele ; parcă voia să le înghită şi nu putea. Ii explica ce s-a întîinplal cu cinci minute înainte, în apropierea ei, după zidul des al boschetelor, într-un ]oc retras. A venit asupra
30
561
 lui cu băţul. I-a 'hotărît să plece şi să dispară. I-a poruncit să-l urmeze.
    Are să-I deie pe mina judecătorilor, pentru că s-a unit cu duşmanul dc la Adîncata să-l facă de rîs tn faţa lumii şi să-l sărăcească. Dar ştie el să-şi apere împotriva oricui paralele lui muncite şi dreptul lui. L-a luat într-o coastă ; l-a împuns cu băţul, îndru-mîndu-1 spre ieşire. Bolnavul se retrăgea Intre boschete, pîndind cu ochiul lui strîmb. Mazu veni din nou asupra lui. Atunci, cu două degete de la mina dreaptă, arătătorul şi inelarul, dispuse tn chip de furcă, 'băiatul îi dădu ci lovitură scurtă în ochi. Mazu strigă o dată răguşit, răsucindu-se, complect orbit şi căutîndu-se pe sine cu mînile întinse. Băţul îi căzuse. Al doilea strigăt nu mai avu cînd să-l sloboadă. Căzuse, lovit la tîmplă de un calcar ascuţit. Zăcea ^acolo între tufele de lilieci. Gemea încet. Făcea : Ha !
 —   Ha ! Trăgea să moară.
    —   Ce-ai făcut! gemu Daria, cu voco înfricoşată.
    —     Asta am făcut... îngînă, rătăcit, bolnavul şi-şi agita mînile în jurul ei.
    Doamna Ortac ridică un braţ al tatălui ei şi-l lăsă să cadă. Se răsuci în Ioc, căutînd un sprijin, o idee. Nici o clipă nu-i veni în minte soluţia să se precipite în bal, să dea alarma.
    Luă pe fratele său de mînă şi făcu doi paşi în Taturi. Apoi îl trase hotărît după dînsa.
    —     Ascultă, Emil, vorbi ea c-un glas schimbat, însă dintrodată liniştită.
    —   Da, scînci, copilăros, nebunul.
    —     Ascultă. Nu mai sta aici; chiar acuma să te întorci la Adîncata. Pş urmă, de-acolo, să te duci iar,
    —   Unde ?
 —      Unde-ai mai fos't. Nu-ţi aduci atninle de povestea de demult, cind am hotărît să ne ducem amln-doi în lume? Acesta-i blăstămul copiilor fără mamă.
 Nebunul plîngea.-
 —   Nu mă duc singur.
 —      Vin şi eu după tine, Emil. Insă tu du-te întăi singur, la Adîncata. De ce s-a întîmplat aici, acum, să nu ştie nimeni, auzi tu ? Nimeni !
 —   Nimeni.
 —      Şi după ce ajungi la Adîncata, te odihneşti şi pleci.
 Işi strîngea pe ea mantila şi-l ducea cu grăbire la vale. Zvonul depărtat al orchestrei se stinse. Luciul iazului se deschise la lună. Moara sta neagră in partea cealaltă a opustului.
 Ea il împinse pe fratele său de la spate fără să mai adaoge nici un cuvînt şi rămase privindu-1 cum se depărtează.
 Deodată apoi se mişcă iarăşi înainte şi îl ajunse în fugă. II opri ; se agăţă de el.
 —      Nu te duce singur, îi şopti ea cu voce spăimîn-tată. Nu mă lăsa aici. Crezi c-a murit ?
 —   Ha-ha ! cred. .
 Părea că se bucură. O apucă de după umeri.
 —   Ştii unde mă duc ? Vrei să mergi cu mine ?
 —      Merg cu tine, Emil, hotărî ea brusc, clănţănind din dinţi. Du-mă. cu line. Nu mă mai întorc înapoi.
 Nebunul rîdea domol, trăgînd-o la vale, spre opust.
 —      Ha-ha ! Acolo nu ne găseşte om pămîntean ; prin acele porţi «ei» nu pot intra. Numai eu ştiu să te duc acolo lin şi departe. Lunecăm cu ochii deschişi; pe urmă, cînd ajungem, închidem ochii, ne punem tîmpla pe brădiş şi ne odihnim, ne odihnim... Nu vrei? Te tragTîndărăt ? Ţi-i frică ? Stai.
36*
563
   —     Nu mi-i frică, nu mi-i frică... se apăra ea, pe cînd braţele fratelui său o cuprindeau pe după coate, imo-bilizind-o.
   Cind a ţipat, sfişietor şi liolărit, n-a auzit-o nimeni. Bulboana s-a săpat, apoi s-a astupat, împrăştiind in jur surisuri viclene.
   Cel mai ciudat fapt, dintre cele consemnate de domnul Lai Cantacuzin în jurnalul său, a fost dispariţia bruscă şi cu totul neexplicabilă a doamnei Ortac.
   Cunoscuţii şi prietinii au început s-o caute îndată, şi o căutau şi cătră ziuă, cind începuse a sufla dinspre miezul nopţii cel dintăi vînt al iernii.
   Accidentul lui Mazu, care i-a adus o îndelungă şi complectă paralizie în beneficiul soţiei lui, insfirşit stăpînă pe toate discursurile, n-a emoţionat prea mult obştea tirgului. Dispariţia unei femei aşa de tinere trebuia să dea Insă mult material de vorbă sindrofiilor şi multe tribulaţii agenţilor poliţiei. Nimene n-a putut să divulge accesul ei la «porţile cele inari».
   In amintirea ei cîteodată cucoana Frosa suspina o romanţă absurdă, despre o albă floare a primăverii. Iar prinţul a îrnbătrinit mai curînd decît se cuvenea, convins că in geografia lui e imposibil să se inlimple vreodată ceva de samă.
O
    SOARELE IN BALTA
                                                              SAU
                                                      AVENTURILE ŞAHULUI
                                                             1933
                                                              In acest prim capitol sînt prezentate personagiile secundare ale aventurilor de care ne ocupăm, domnul Temistocle Cantaraga, sofia sa Elisabeta, căpitanul Liviu Colţ şi cuconu Grigorijă.
Vreau să vă vorbesc, între altele, despre memorabilele conferînţi, dezbateri şi lupte care au avut loc între prietinii mei căpitanul Liviu Coli şi boierul de baştină orheiană Temistocle Canta-raga, în anul mîntuirii 1922.
   Eram, în epoca aceea, călător în ţinuturile de peste Prut şi am văzut întăia oară la un loc simpaticele obrazuri ale acestor personagii în tîrgul de la Că-preşti, în ziua de 24 iunie, care se chiamă Sînz[ene.
   Umblînd din loc în loc şi Făcînd uneori popas mai îndelungat in sate de răzăşi, ceteam, în adunări bine populate, pagini din minunatele istorisiri ale lui Ion Creangă. Bucuria pe care o aveam la aceste îinpreună-împărtăşiri întru cuvînt moldovenesc mi-a rămas ca o dulce răsplată, căci, ca şi doftoria cuvioşilor Cosma şi Damian din sfinte vremuri, slujba mea era fără de argint.
   Mă mişcăm într-o căruţă modestă, trasă de doi cai destul de slabi, pe care-i mîna un ţăran de la Prepeliţa. Lucrul cel mai de căpetenie în înfăţişarea acestui automedon nu era atît barba Iui zbîrlită, din care priveau ochi rotunzi şi spăriaţi, cît căciula, pe care o
purta incă în dricul verii. Era o căciulă roşcată cdie se arătase la iarmaroacele multor Sînziene. TjUul năcăjitului meu conducător era Iacov. Ca şi omonimul lui din Biblie avea doisprezece feciori, ale căror nume nu le-am putut ţinea minte; el, însă, mi le recita în fiecare zi, avînd nădejde în braţele lor şi în înmulţirea seminţiei prepeliţene.
   In dimineaţa de 24 iunie 1922, pe cînd Iacov îşi adăpa roibii la o fîntînă în preajma tîrgului, m-a ajuns din urmă, în vifor de colb, o droşcă uşoară purtată de trei cai murgi înhămaţi în troicii. După rin-duiala moschicească, cel din mijloc umbla în trap, cu capul ridicat suî> cerc, zvîrlind copitele pînă la înălţimea botului; iar prăştierii, de statură ceva mai măruntă, galopau cu gîturile întoarse în laturi, realizînd imaginea pajurei bicefale a împărăţiei roiieneşti.
   Eram coborît din căruţa mea. Cercetam o tufă de sulcină a cărei mireasmă caldă plutea în aerul neclintit. M-am întors cătră droşcă, admirîndu-i alura. S-a sucit spre mine o figură cu barba învălmăşită. Sub panamaua pleoştită şi în mantaua albă de doc, am identificat numaidecît o cunoştinţă, fără a putea preciza de cînd şi de unde.
   Cînd am auzit însă strigătul puternic de bas, care poruncea vizitiului enorm de pe capră oprirea, şi cînd, coborîndu-se, călătorul a venit cătră mine zîmbind şi cu braţele întinse, îndată am pus acelei înfăţişări impozante numele care i se cuvenea.
   —    Ce mai faci, cucoane dragă ? a strigat omul meu venind la atac şi scuturîndu-mi cu putere mîna. Mă mai cunoşti, ori m-ai uitat ?
   —    S-ar putea să uit ? i-am reproşat eu, veselin-du-mă dintrodată.
568
   —     Cum nu ? Cum să nu ? Dumneavoastră cei de la Bucureşti uitaţi numaidecit. Dacă-ţi aduci aminte, atunci fă-mi plăcerea şi spune unde ne-am cunoscut.
   —     Această onoare- am avut-o la Chişinău, i-am răspuns; eu. Numele domniei tale e Teinislocle Can-
   ~ taraga.
   —     Vezi în faţa domniei tale un om cu desăvîrşire încîntat ! strigă cu admiraţie călătorul, scuturîndu-mi a doua oară dreapta. Precît înţeleg, întîlnirea de-acum are o rînduială de la Dumnezeu şi un scop. Te duci la Căpreşti ?
   —   Da ; întrucîtva.
   —     Ai vreo afacere ? Vinzi sau cumperi ? Faci o inspecţie ? Cauţi pe cineva ?
   —     N-am nici o afacere. Nu sint nici un fel de inspector.
   —     Foarte bine, foarte bine, aproba domnul Can-taraga. Atunci te-ai rătăcit ?
   —   Nu. Călătoresc de plăcere.
   Domnul Cantaraga privi semnificativ spre Iacov, spre căruţa fără arcuri şi spre roibii cei slabi.
   —     Bun şi asta, ingînă el cu îndoială. Chiar, serios, nu faci nici o cercetare financiară ?
   Am încercat a ride, ca să-tni ascund jignirea ; simţeam insă că interlocutorul meu cearcă să dibuiască etichetele fiinţii mele.
   —     Nu te supăra ; am glumit! adăogi el îndată, bă-tîndu-rnă pe umăr. Vra să zică nu te opreşti în tirg ?
   —   Nu.
   —     Aş putea îndrăzni să aflu în care parte te îndrepţi ?
   —     Bine nu ştiu nici eu. Insă am la mine nişte însemnări. Dacă-mi dai voie să Ie consult, pot să-ţi răspund imediat.
569
       13a, rlonlhtil tutill, fiu-li dau dicl o voie şi rlii-nil trebuie nici un răspuns.
  —   Totuşi...
  —   Nu-i nici un totuşi.
  —   Insă, onorate Temistocle Arcadieviei... ■_
  —      Cum îndrăzneşti dumneata a crede, răcni deodată entuziasmat domnul Cantaraga, că aş putea să lăs la voia inlîmplării pe un om care a păstrat în amintire şi numele părintelui meu ? Iţi declar, iubile domnule, că te sechestrez.
  —   Cu toate acestea...
  —   Nici un cuvint. lini eşti ori nu prietin ?
  —   Nu cutez să...
       Ba te rog să cutezi. Un prietin nu-mi poate refuza o invitaţie. Mergi cu mine la Mârunţeni. Nu mă opresc in Căpreşti decit două secunde, ca să iau pe căpitanul Colţ. Insfirşit I-am prins. Cunoşti pe Liviu Mihailovici ?
  —   N-am plăcerea.
  —      Nu-i nimic. II vei cunoaşte imediat. Insfirşit a venit timpul să mă măsor cu el şi i-am trimes o pro-vocare scrisă. Astăzi începem lupta. Dumneata vei fi martor.
  L-am privit cu oarecare nelinişte. Domnul Canta-raga şi-a lăsat mina sa pe umărul meu slîng, punînd astfel stăpînire pe mine.
  —   Ne-am înţeles ?
  —   Nu cred, m-am întors eu, deodată grav.
  —   Cum ? Ce face ? Nu tii să nsisti In luptă ?
  —   Nu !
  —      A ! se veseli dornnul Cantaraga, ce-ţi închipui dumneata despre războiul la care te poftesc ? Te previn că locul e dintre cele mai plăcute, la umbra teilor, in cerdacul casei bătrîneşti. Am bucătar bun şi pivniţă
570
 adincă. Vreau să dovedesc căpitanului Colţ că sini mai tare la şah decit el. Vreau să mai însemn in carnetul meu o partidă şi să mai sporesc cu unul numărul celor pe care am obiceiul să-i biruiesc.
 —     Domnule Cantaraga... am urmat eu a mă împotrivi.
 —   Ba, dacă mă iubeşti, te rog să-mi spui altfel.
 —     Onorate Temistocle Arcadievici, iţi fac cunoscut că sint un mediocru jucător de şah.
 —   Nu-i nimic"; în tovărăşia mea vei face progrese.
 —     Sint un mediocru jucător de şah ; pe lîngă asta, aş îndrăzni să te rog, onorate Temistocle Arcadievici, să binevoieşti a pune in invitaţia dumnitale toate formele.
 —   Mă rog, mă rog, care forme ?
 —     Vreau să aud din gura dumnitale numele meu şi al tatălui meu, potrivit cu moda provinciei.
 —   Dar, scumpul meu prietin...
 —     Hm ! pe cît înţeleg, scumpului dumnitale prietin
 i s-a uitat numele.
 —     Dumnezeule ! izbucni deodată, cu lacrimi şi cu glasul cel mai desnădăjduit, Temistocle Arcadievici; ce-aş putea face, ca să pot dobîndi de la dumneata iertare ? Sînt un ticălos fără memorie.<(ln toate clasele^ liceidui am rămas repetent. Am fost o ras ine a familiei Ijbacă nu mă ierţi şi nu mergi la mine la Măritn-ţeni imediat, sint capabil să-mi ridic viaţa. Vrei să-ţi sărut mîna ? să cad in genunchi ?
 Vizitiul cel gras şi omul meu îşi răsuciseră ţigări cit degetul şi Ie fumau in preajma noastră, schimbind păreri şoptite şi privindu-ne pieziş.
 —     Cucoane Mistocle, interveni Iacov, cînd socoti că amestecul lui se poale face fără primejdie; pe boierul acesta al meu îl chiamă domnu Grigoriţă.
571
     —  A ! Grigoriţă ! exclamă cu încintare boierul.
     —     Domnule Grigoriţă, vorbi iar Iacov, făcindu-mi uşor semn cu ochiul, măria sa, precit înţeleg, şugu-ieşte, căci nu s-a pomenit niciodată să sară la bătaie. Nu se află pe lume boier mai blajin decit dumnealui. Pe lingă asta, totdeauna a fost cu milă şi cu dreptate cătră,sărmani. Ii place vinătoarea... care nu se mai află ! şi bea virtos.
     Declinîndu-mi îndată numele şi primindu-i invitaţia, am dat prilej domnului Cantaraga să fie fericit, să mă îmbrăţişeze şi să mă sărute pe amindoi obrajii.
     Am intrat in Căpreşti alături de el. Tîrgul acesta, veche colonie agricolă a administraţiei ruseşti, e unul din locurile cele^nâi interesante din Basarabia. Lucrarea pămîntului a rămas totdeauna o simplă ficţiune birocratică, deoarece împrejurările locale şi înclinarea firească au obligat de mult pe Israel să-şi împlinească oficiul pe care-1 are între neamuri. Un ovrei din Căpreşti ori cumpără, ori vinde, ori face misitie. Locurile virane din preajma aşezării ar oferi o măreaţă colecţie de buruieni şi spinării unui bota-nist. Cînii, porcii şi ciorile îndeplinesc slujba de cură-ţitori şi agenţi sanitari. Pe uliţa cea mare a tîrgului, cjn jurul 'măgherniţilor, se îmbulzeau sătenii în nour de pulbere şi intr-o căldură înfricoşată.
     Este ş-un salcîm. Ne-am dus drept acolo şi am găsit pe căpitanul Colţ. Am văzut un om scund, cu capul mare şi obrazul pătrat. Era un fel de Napoleon blond cu figura gînditoare şi plictisită. A răspuns cu mişcări cumpănite şi cu vorbe moi la manifestaţiile zgomotoase ale lui Temistocle Cantaraga. După ce s-au făcut prezintările, m-am socotit dator să fac aluzia la asemănarea cu marele corsican. Colţ nu păru mişcat de complimentul meu.
572
 —     Mda, Se spiiiie că aş fi samanind, îrigină ef; asta însă nu-mi uşurează nacazurile şi sărăcia.
 —     Dumneata sameni cu Napoleon ? întrebă vesel Cantaraga. Păzeşte-ţi treaba ; nu crede nimic; dealt-minteri n-ar fi nici o onoare pentru dumneata. Poate şahul il vei fi jucind tot aşa de slab ca acel celebru «comediante». îţi voi.dovedi că nici asta nu-i mare lucru.
 —     A, suspină căpitanul ştergîndu-şi c-o batistă udă fruntea de sudoare ; ar fi bine să pot mînui caii ca dînsul.
 —   Ce idee !
 —     Cum ce idee ! Dumneata, domnule Cantaraga, ai avea pretenţia să te măsori cu Napoleon ?
 —     Fără îndoială, şi chiar dindu-i un avanta j. Eu să joc numai c-un cal şi majestatea sa cu doi.
 —   Greu de crezut.
 —   PI!
 —     Totuşi e greu de crezut. Un împărat e un împărat. Cînd joacă şah, trebuie să ciştige. Curtenii trebuie să se aranjeze aşa, ca să-i facă plăcere.
 —     Curtenii lui, da ; însă nu Temistocle Cantaraga. Eu îl bat, îmi scot pălăria şi-i spun: la revedere.
 —   Cum «la revedere» ? faci numai o partidă ?
 —     Nu. Joc şi două şi trei, cum am să joc şi cu dumneata.
 —   Cu mine joci la egal.
 —     Cu dumneata joc la egal, însă împăratului îi dau avantaj o mirţoagă.
 Căpitanul Colţ clătină din cap cu mîhnire şi plictiseală, apoi oftă, suindu-se in droşcă şi grămădindu-se între minf» si Temistocle.
573
   —     Dumiirache! striga dcdsia, adreşindu-se ţiganului celui gras de pe capră ; ce avem noi de cumpărat din tîrg ?
   —     Nu pot să ştiu, măria ta, ri-avem de cumpărat nimic.
   —     Ba avem de cumpărat ceva ; vreau numaidecît să-mi aduc aminte. Să nu pleci pină ce nu-mi aduc aminte.
   —     Poate mai ai nevoie de o carte de şah... sugeră, cu blindeţă, căpitanul.
   —     Cum ? se veseli prietinul nostru. Se poate şi asta, ca să ţi-o împrumut dumnitale.
   —     Precum am avut onoarea a-ii mai declara, eu n-am nevoie de cărţi, Temistocle Arcadievici. Eu şahul 1-ain învăţat aşa, uitindu-mă colo şi colo, cum face lăutarul care-şi deprinde meşteşugul cu urechea. Eu n-am nici o pretenţie; m-au băiut şi alţii ; dar mă mir prea mult de cele ce spui dumneata despre împăratul Napoleon.
   —     De ce să te miri ? Nu trebuie să le miri deloc, căpitane. Acel «tragediante» e deprins să piardă în regiunea noastră partidele lui de şah. A pierdut-o pe cea de la 18J2.
   —     Cum se poate, domnule, să vorbeşti in asemenea chip despre Napoleon ? se tingui Colţ, şlergîndu-sc iar de sudoare.
   Iarmarocul se adunase in jurul nostru, ascultind cu nedumerire. Am văzut şi pe Iacov, caro-mi făcea semn cu ochiul.
   —     Dar ce-i aicea, mă rog? strigă deodată Canla-raga, zbîrlindu-se şi uitindu-se posomorit in jur. E iarmaroc ?
   —     Numaidecît, cucoane, alia nu poate pentru ca să fie, rîse unul dintre ţărani, relrăglndu-se.
574
 —     Care-i acela, bre ! îşi îndîrji Temistocle Arcadievici glasul. Şi tu, măi, eşti ajlmirator al lui Napoleon?
 —     Să mă ferească Dumnezeu, cucoane, răspunse gospodarul, întrucîtva ruşinat.
 Moşierul se întoarse spre căpitan:
 —   Ai auzit adevăr ? ai văzut modestie ?
 —     Am văzut, acceptă Colţ. E cald tare. Ar trebui să pornim.
 —     Hm ! te grăbeşti aşa de mult ? Nu ţi-e teamă de acel ceas ?
 —   Care ceas ?
 —     Ceasul în care ai să pierzi o partidă, pe urmă două, pe urmă trei.
 —   Nu mi-e frică.
 —     Aha ! începi a tremura. Acel ceas vine, să fii bine încredinţat. Porneşte, Dumitrache ; mi-am adus aminte că n-avem nimic de tîrguit. Binevoieşte a lua Ia cunoştinţa dumnitale, stimate Liviu Mihailovici, că domnia mea, acesta care mă aflu de :faţă, nu numai că am cetit toate cărţile speciale, dar am umblat şi-n toate ţările Europei, luptîndu-mă cu toţi şahiştii tuturor naţiilor. Am eu un catastif, în care se cuprind partidele pe care le-am jucat. Am rostit formula sacramentală in toate limbile. Italienilor le-am spus Sca-cco matto; spaniolilor: Xaque y mate, franţujilor : Echec et mat; englezilor : Chech mate, nemţilor: Schach Matt.
 —     Bine. Acuma are să se audă formula şi In limba moldovenească.
 —     Corn ? Pretinzi poale c-ai s-o rosteşti dumneata ? Iţi spun drept, mare îndrăzneală !
 —     Nu pretind nimic; nici nu îndrăznesc. Dar in jucăria asta toţiil e cu putinţă-
                                                                                                                                                                   §75
     —      Hm ! dacă aş purta bumbac in urechi, m-aş sili să mi-1 scot; aş aşiepia insă pină la judecata din urmă.
     —      Domnilor, am îndrăznit eu cu blindeţă, suspendaţi, vă rog, ostilităţile verbale, pină ce vi se vor desfăşura pe tablă oştile. Pină atunci, aveţi bunătatea să mă iniţiaţi in elementele prime ale acestui joc al regilor şi rege ale jocurilor. Vă mărturisesc că sînt un ucenic care ştiu aşa de puţin, incit bucuros aş fi să ciştig de la domniile voastre cele dintăi secrete.
     —      Nu este nici un secret, mormăi Colţ. De la mine n-ai ce învăţa.
     —      Ba sint secrete pe care nu le cunoaşte oricine, mă incredinţă cu deosebită satisfacţie boierul.
     —      Mă aflu şi eu printre cei ce nu le cunosc, se supuse căpitanul, şi nici nti'ţin să le cunosc. Nu-mi plac nici definiţiile poetice. Mă declar de mai înainte învins.
     —   Nu aşa, nu aşa.
     —      Mă declar de mai înainte învins şi prefer un cerdac răcoros şi o masă bună.
     Ridicind obrazul lui plictisit, căpitanul aştepta să vadă ceea ce dorea. Trăsura ne ducea cu grăbire printre lanuri de grîu, în zăpuşeala forfotitoare a amiezii. Holdele susurau din milioanele de gize, adunind in spice puterea soarelui. Deodată, dintr-o cotitură, zgripsoml trăsurii dădu năvală asupra curţii boiereşti. Din goană, vizitiul opri brusc caii, c-un meşteşug vrednic de mirare, care ne prăvăli pe unii asupra altora, ciocnindu-ne de căpăţîna napoleoniană a lui Colţ. Sub tei, era răcoare. Cerdacul işi avea pregătite jilţurile.
576
   —      Asta-i casa bătrînilor iţiei 1 cintă domnul Cantaraga. Binevoiţi, prietinilor, a intra cu inimă bună, le-pădind grijile şi uitind nacazurile.
   Feciorul, bătrînel alb şi cuviincios, se ploconi in faţa noastră, ne luă buclucurile şi ne călăuzi in odaia de baie. După ce ne aduse înapoi şi ne aşeză în jilţuri, întrebă cu smerenie pe stăpînul său :
   —      Temistocle Arcadievici, Uinevoieşli a-mi porunci dacă trebuie să aduc numaidecit căişorjj.
   —      Nu se poate, Analol, strigă boierul; întăi zacusca, pe urmă vine şi vremea să învăţăm pe domnul căpitan şahul.
   Bătrînelul privi vesel şi ager spre noi, recunoscînd după uniformă pe victima stăpînului său. De data aceasta nu înţelegeam cum putusem atribui lui Colţ înfăţişarea napoleoniană. Partea de dinfaţă a centurii îi era ridicată prea sus, deasupra pîntecelui precoce. N-aveam de a face nici cu un călăreţ, nici c-un viteaz. Unele amănunte ale uniformei dovedeau că n-aveam in faţă decit un ofiţer de administraţie, dintre acei pentru care s-a admis titulatura curentă de «ofiţeri de ată:>. îşi lăsă chipiul să-i cadă jos, fără să-l mai ridice. Işi zbirii părul cu degetele minii drepte. Ii era sete; ii era foame. Abia caladixi să-şi arunce ochii asupra etajerei de abanos pe care stăpinul locului ne-o înfăţişa c-un gest larg.
   —      Aici, in această sulă de tomuri, sînt secretele pe care doreşti a le cunoaşte, cucoane Grigoriţă, îmi zise el cu bunăvoinţă.
   Ofiţerul de glă păru a face o socoteală, in gind :
   —      Nu sînt o sută, rectifică el placid ; sînt şaizeci şi opt.
   Zacusca ne fu prezentată de bătrînel pe o tabla enormă. Căpitanul întinse numaidecît mina, alegînd la
37 — M. Sadoveanu — Opere U
577
   intimplare ceva şi cercetând cu ochii ce bunătăţi şi-ar mai putea însuşi îndată după aceea. De la brînzeturi de paisprezece feluri pînă la icre negre şi sardele, de la ficat de giscă şi muschisor de porc pină la nisetru marinat, ţinînd socoteală şi de ridichile de lună şi tomatele trufanda, precum şi de foamea noastră, toate bunătăţile lumii erau de faţă. Vinul avea lucire de chilimbar. După chipul cum îl turnă domnul Cantaraga in păhăruţele de cristal cu pic]or.uş fin şi după felul religios cum îi luă credinţa, am înţeles că numai-decît trebuia s-aduc laudă şi să cer informaţii. Căpitanul dădu păhărelul de duşcă, fără să se sinchisească şi întinse gîtu-i scurt după altă gustare.
     —     Minunat vin! am declarat eu, făcînd cu mîna gestul ritualic. Sp.une-mi, te rog, Temistocle Arcadievici, dacă e un produs al viilor dumnitale.
     —     Nu cred, mormăi căpitanul, ţipînd pe gît al doilea păhărel.
     —     Ba să mă ierţi, prietine, e un vin din via care se vede. N-are vîrstă decît patru ani. A fost supraveghea! şi îngrijit de mine personal ; e o combinaţie de struguri pe care n-am intenţia s-o comunic nimănui.
   —     Multe secrete şi minuni sînt pe lumea asta, suspină Colţ; n-am s-ajung să le pălrund niciodată.
   —     Cu toate acestea, ele alcătuiesc frumuseţa vieţii, stimate Liviu Mihailovici.
   Căpitanul n-avea cind răspunde. Eu am tras spre mine citeva din cele aproximativ o sută de tomuri, examinîndu-le de aproape. Erau tratate de şah şi colecţii de reviste in felurite limbi europene. Legătura lor, in marochin castaniu, cu cifrele şi armele domnului Cantaraga, era o friimuşeţă,
   —     Asta-i doctoria plictisului şi a zilelor rele la ţară, ne lămuri cu paloş amfitrionul nostru. întind tabla de şah, deschid un volum : desliinţez timpul.
   In tihna cerdacului' se produse puţin tumult. într-un paneraş uşor, purtat in trap iute de un cal alb, sosi o femeie voinică, cu înfăţişarea energică. Argatul de la grajd veni în goană,să apuce frîul calului; Cantaraga se grăbi să-i iasă întru întîmpinare c-o exclamaţie franţuzească. După intonaţia delicată şi respectuoasă, cu care rosti el vorbele: «ma chere amie», sărutindu-i mîna, înţelesei că mă aflu în faţa stăpînei locului. De şi, probabil, trecuta de mult în al patrulea deceniu, doamna Cantaraga era încă o frumuseţă brună, cu ochi mari şi bogat sprîncenaţi. Proporţiile ei întrucâtva prea impunătoare n-o âmpiedicau să fie de o deosebită sprinteneală şi vioiciune în mişcări. Ne întinse numaidecît mîna să i-o sărutăm, ascultă cu luare-aminte numele noastre arătîndu-şi dinţii fără cusur şi observă că tablaua avea nevoie de reaj)rovi-zionări.
   —     Anatol, strigă ea c-o voce agreabilă de cori-traltă ; te rog s-aduci şi pâlcurile. Fii atent la ce se petrece aici.
   Bătrinelul fu intre noi înlr-o clipă.
   Astfel am cunoscut pe Elisabeta Gavrilovna, doamna prietinului nostru Cantaraga. Intr-o clipă am respectat-o şi am iubit-o şi nu mi-a trebuit multă vreme să aflu că această stăpînă a Mărunţenilor ştie să vadă, să privegheze şi să poruncească. Puţina moşie cită le mai rămăsese după expropriere devenise, sub mîna ei energică, o grădină irigată. Iazul avea peşte. Moara măcina şi ziua şi noaptea. Era, cum ispunea Cantaraga, o adevărată strănepoată de răzăşi, fata lui Gavril Minzu, şi slrănepoata lui Amfilohie Minzu
37*
579
 cel care suduise in guniinare, la curlea domnească în Iaşi, pe Vodă Aloruzi. Sărulindu-i a doua oară mina, i-am cerui voie să-i spun : cucoană Lisavetă, şi ea, rîzînd plăcut, nu s-a împotrivit. Ca dovadă că-i făcea chiar plăcere, mi-a comunicat în taină că avea la masă sărmăluţe cu smintină. M-a întrebat dacă-mi plac.
    —   Imi plac, i-am răspuns eu, cu respect.
    Auzind despre acest ultim mister, căpitanul Colţ se
 învioră dintrodată şi veni să sărute mîna stîngă a cucoanei Lisaveta.
    Cantaraga se simţi mindru de supunerea pe care o arătam cu toţii soţiei sale.
    —     Elisabeia Gavrilovna, zise el aprinzindu-şi ţigara ; iţi fac cunoscut că voi avea onoarea şi plăcerea să bat la şah pe Liviu Mihailovici Colţ, căpitanul de faţă.
    —     Foarte bine, răspunse cucoana Lisaveta ; insă mai întăi vă rog să luaţi zacusca, iar după aceea ne aşezăm la masă.
                                                                                            II
                                                                  Unde se arată originea şi primele isprăvi ale eroului care ne interesează, împreună cu cîteva socoteli filosofeşti.
    Stăpînă locului ne ceru voie să se retragă, deoarece are de rînduit şi de poruncit. I-am şi auzit îndată glasul în odăile dinlăuntru. Trebuia sa deie jos de pe ea şi pulberea locurilor pe care le inspectase. Auzirăm într-o cămară de aproape vîjîitul unui duş. Trebuia să se înfăţişeze după aceea şi-n rochia pe care o
580
    socotea mai elegantă. Deocamdată Cantaraga rămase mai mare in cerdac.
   —      Amicii mei, zise el, aprinzîndu-şi altă ţigară ; ca să pot răspunde la unele dintre mirările dumneavoastră, pe cane nu le mărturisiţi, dar eu le bănuiesc, trebuie să vă declar că secretul succeselor mele la şah, şi nu numai la şah, ci şi în alte manifestări ale vieţii, dar mai cu samă la şah ; secretul succeselor mele slă în faptul că nu beau decît vin. Imi place cu deosebire vinul pe care-1 pregătesc eu singur. Am urît totdeauna naravul muscalilor; nu mi-a plăcut dintre ale lor decît felul cum îşi spun unii altora pe nume. încolo, am mai adoptat şi ceva mîncări. Altceva nu. Dacă vreţi să mă credeţi, eu, de neamul meu vechi, sînt armean. Chestia cu şahul are ş-aici legătură. Strămoşii mei asiatici s-au delectat cu această nobleţă acum o mie cinci sute de ani, şi au transmis-o şi strănepotului lor, moldovan ruginit de la Orhei. Dacă binevoiţi să mai credeţi încă şi altceva, aflaţi că eu ştiu ruseşte aproape cit ştiţi şi dumneavoastră. Şcoala am făcut-o romîneşte, la Cernăuţi. Vacanţele aveam obiceiul să le petrec la verii mei din ţinutul
 .Fălclului de peste Prut, unde se află cele mai bune terenuri de vînătoare pe care le-am văzut vreodată şi cele mai frumoase dumbrăvi pentru popasurile de sară. Stimate Liviu Mihailovici, mai doreşti o gustare ?
   —   Da.
   —   Nu te miri deloc de ceca ce spun eu ?
   —   Nu.
   —      Bine, s-aşteptăm prima partidă; ai să te miri atunci. Dar dumneata, Grigorie Alexandrovici, nu mai doreşti o tartină ? nu mai pofteşli un pahar de vin ?
581
    —      Im, iubite Temistocle Arcadievici, mărturisesc că prefer să răsfoiesc lomurile dumnitale de şah. Sînt o minune. Binecuvintez vinul care te-a împins la asemenea desfătare.
    —      Aşa-i ? îmi faci o bucurie nespusă, dragă prietine. Recunosc în dumneata un elev destoinic şi un alia.t, pe cînd căpitanul rămîne inamicul nostru. Ai putea să-mi spui ce anume te interesează in volumul pe care I-ai ales ? Îmi dai voie ? A, e ceea ce nu va şti niciodată Liviu Mihailovici Colţ, deoarece domnia sa ţine să rămîie un ignorant. Primeşte acest păhărel de vin, Grigorie Alexandrovici ; ţine şi această felie de muşchi de mistreţ. E ultimul meu vînat de astă-iarnă : un solitar de o sută patruzeci de kilograme. Poţi lăsa cartea; îţi spun eu ce doreşti să ştii. Anatol!
    Anatol, fii bun şi mai adă o sticlă.
    Ascultă, Grigorie Alexandrovici, istoria pe care doreşti s-o afli şi pe care ţin să ţi-o .adresez confidenţial, deoarece se află aici şi persoane care refuză s-o audă.
    Căpitanul Colţ mormăi ceva neînţeles.
    —      A fost odată ca niciodată, la India, urmă Cantaraga, un împărat care s-a urcat tînăr pe tronul părintelui său şi care, necunoscînd pînă atunci decît desmierdările vieţii, socotea ţara şi poporul drept o jucărie a sa. Argumentul stăpînirii lui şi-l căuta în bunul său plac, neţinînd samă nici de suferinţile no-
^ rodului, nici de înţelepciunea sfetnicilor celor bătrîni. Neştiind că un domn trebuie să se împresoare de dragoste, se bucura să adauge numelui său mai curînd o 'faimă înfricoşată. Aşa incît curînd s-a aflat singur la curtea sa, numai cu femeile şi cu robii, cu linguşitorii şi cu măscăricii, căzînd în întristarea plic-
582
tisului. Bănuind că vina împăratului nu-i din inima ci din necunoaşterea vieţii, un brahman înţelept cu numele Sisa a intrat în pustie şi a stal subt un smochin, la un izvor, o sulă de zile, cugetînd adînc ce-i de făcut. După trecere de o sută de zile, s-a sculat şi s-a inlors la împărăţie, poruncind curtenilor să-i dea drumul la stăpînul lor.
   —     O, împărate slăvite, a cuvînlat el inchinîndu-se, află că eu sînt un sol al lui Dumnezeu. Ţi-am adus un joc, ca să-l înveţi şi să înlături suferinţa de care eşti cuprins. Iată această tablă care cuprinde şaizeci şi patru de căsuţe în două colori alternative. In faţa ei se aşează doi jucători: unul de o parte şi altul de alta. Fiecare îşi rînduieşte pe două linii piesele sale : împărat, sfetnici, călăreţi, soldaţi de rînd. Unul are şaisprezece bucăţi, celalalt şaisprezece. Fiecare piesă cu rînduielile şi mişcările ei: împăratul cu ale sale, sfetnicii cu ale lor, oşlenii de asemenea, întocmai ca în împărăţia cea adevărată a măriei tale. Mişcînd fiecare la rîndul său cîte o piesă, jucătorii se silesc să atace, să slăbească şi să distrugă cealaltă oştire, ca să prindă pe regele de ccalaltă coloare.
   —     Foarte frumos lucru, înţeleptule brahman, a răspuns împăratul ; .învaţă-mă jocul tău.
   Sisa a stat cîteva zile lîngă domnul său, învăţîn-du-1. Au privit şi curtenii, învăţînd şi ei. S-au bucurat cu toţii şi împăratul n-a mai fost înegurat de plictis.
   —     înălţate împărate, a zis alunei Sisa, milosti-ve.şte-te a cugela că acest joc ne arată anumită învăţătură : că un domnitor nu poate domini şi purta războaie fără sfetnici şi fără oşteni ; că aceşti sfetnici şi oşteni se jertfesc şi cad pentru folosul împăratului lor. Dacă n-ar fi ei, domnul ar fi fără nici o putere, ca ş-un om de rînd.
583
    împăratul a stat şi a cugetat la asenletlea Vorbe înţelepte şi i-a dat dreptate lui Sisa.
    —      O filosoafe, i-a zis el eu bunătate, se cuvine să te răsplătesc pentru învăţătura ta şi mai ales pentru jocul tău. Cere-mi un dar şi ţi-1 voi da. De mi-i cere juvaeruri şi pămînturi, ale tale să fie. Eşti vrednic.
    —      Doamne, a răspuns Sisa, jocul meu nu poate fi plătit.
    —      Cere-mi orice, brahmanule ; sînt în stare să răspund la orice dorinţă.
    —      Doamne, binevoieşte atunci a afla că cer un bob de grîu pentru cea dintăi căsuţă a acestei table de joc; două boabe pentru a doua căsuţă, patru pentru a treia, opt pentru a patra şi tot aşa, :în progresie geometrică, pînă la a şaizeci şi patra căsuţă. Cine-mi va putea plăti ?
    —      Jitnicerul meu îţi va da ceva mai mult, se veseli împăratul. Să-ţi verse o baniţă din igrîul cel mai bun.
    —      înălţate împărate, te rog să nu te superi pe slujitorul tău, care e un brahman sărac. O baniţă de grîu n-ajunge.
    —   Să-ţi dea două.
    —      Aş fi de părere, împărate prea luminate, prea slăvite şi prea îndurător, să dai poruncă vistierilor măriei tale să facă socoteala pe o foaie de papirus. Să scoată penele şi să socotească. împărăţia trebuie să le facă toate cu rînduială şi cu dreptate. Nu-mi trebuie nici un bob mai mult decît .va arăta socoteala.
    —    Facă-se voia ta, a încuviinţat împăratul. Vistiernicii s-au înfăţişat. Au stat ş-au socotit; au
 stat ş-au socotit; s-au uitat unii la alţii şi iar au socotit. Jitnicerii au numărat în vremea asta boabele de grîu cîte se cuprind într-o măsură, şi au văzut şi cîte măsuri se cuprind într-o baniţă.
584
  împăratul se desfăta jucind şah cu brahmanul său. Avea o partidă în care nădăjduia să biruiască.
  —     Ce-aţi făcut? întrebă el vesei pe vistieri şi pe slujitori.
  Curtenii îşi aplecară nasurile în pămînt.
  —  Aţi socotit?
  —  Am socotit, stăpîne.
  —  Ce aţi aflat ?
  —     Stăpîne, nu îndrăznim să-ţi arătăm socoteala noastră ; trebuie s-o mai facem o dată.
  —     Cum ? ce înseamnă asta ? se încruntă împăratul. Aţi aflat un număr ?
  —     Am aflat, înălţate împărate. Numărul nu spune mare lucru ; sînt douăzeci de cifre una după alta : 18 446 744 073 709 551 615. Dar după ce am socotit cîte boabe cuprinde o baniţă şi am făcut împărţirea, am aflat lucrul cel mai înfricoşat dintre toate: că într-o sută de ani împărăţia Indiei nu poate aduna în jitni-tile ei atîta grîu.
  Atunci tînărul împărat s-a scărpinat după ureche.
  Iar înţeleptul Sisa a zîmbit:
  ■— Să se socotească totuşi, a zis el, dacă e vorba de o sută de ani ori de o mie.
  Vistiernicii au îngălbenit, căci socoteala acestui număr e înlr-adevăr ciudată.
  Dacă regatul dunărean dă recolte de 300.000 vagoane de grîu anual, ar trebui, pentru plata brahmanului Sisa, îngrămădite recoltele a 280.000 ani. Plata acestei cantităţi, dacă ar fi să se facă prin contribuţia întregii populaţii a globului pămîntesc, astăzi, ar necesita o acumulare de vărsăminte de cîte 120.000.000 lei pentru fiecare din cei două miliarde de oameni. Cînd vistiernicii au raportat Ia vremea de atunci ase-
585
  itteneâ socoteli fanttislice, măritul împărat şi-a pus mînile în cap.
   —     Judecăţile şi făgăduinţile muritorilor sint uşoare, l-a rnîngiiat brahmanul. Dacă un joc nevinovat nu
   poate fi plătit, îndură-te, prea puternice, a cugeta la preţul unei jertfe.
   —     Aşa este, a încuviinţat împăratul, întorcîndu-se cătră tabla de şah. Cine joacă ?
   —  Măria ta.
   —     Apoi, precît văd, înţelepte filosoafe, ai pierdut partida.
   —  îndrăznesc a fi de altă părere, slăpîne 1 Intr-adevăr, în cîteva mişcări, marele monarh s-a
   văzut biruit de un simplu filosof, ceea ce l-a mîhnit şi chiar l-a supărat. Din acea vreme artiştii şi cărturarii cată să se muiţămească cu făgăduielile împăraţilor. De altminteri ceea ce li se cuvine e prea mult, în raport cu posibilităţi chiar imperiale. Tot de atunci nici unui supus nu i-i îngăduit să se arate mai deştept ori mai dibaci decît domnul său. Cînd îndrăzneşte, chiar dacă i s-ar cuveni recoltele veacurilor, să se muiţămească a-şi păstra capul pe umeri. Anatol 1 Anatol, mi se pare că vinul s-a încălzit, ceea ce e cu totul necuviincios. Precît ştiu, avem în stăpînirea noastră două gheţării, aşa că putem manifesta pretenţia de a-1 bea rece. Vei fi aşa de amabil, scumpul
   meu. să schimbi intr-o clipă asemenea stare de lucruri ?
   —     Bre, bre, bre! grozav de mult .bănet! se minună căpitanul, clătinând din cap şi fluierînd încet cătră sine.
   —  Care bănet ?
   —  Milioanele de miliarde !
 586
  —     Hm! Nu înţelegi oare, Liviu Mihailovici, că iluzia aceasta este numai expresia simbolică a unei învăţături ? întemeietorul şahului a rămas sărac; prestigiul lui nu se cuvine să-l punem în domeniul vieţii materiale. Pînă astăzi discipolii n-au drept să joace şah pe bani. Să preaslăvim pe cuviosul brahman Sisa nu numai pentru asta. Au pierit împărăţiile, s-au risipit aşezările oamenilor, s-au schimbat alcătuirile noroadelor, s-au primenit zeii ; şahul a rămas; e o instituţie divină. Ar părea o ştiinţă, dacă n-ar fi aşa de mult joc. Pare joc, însă e cu mult mai mult decît atît. îndrăznesc a afirma, onorate Grigorie Alexandrovici, că brahmanul cel vechi a pus în jocul lui nu numai învăţături pentru timpul său, ci şi prorociri
  pentru viitorime.
    Pionul umil, care înaintează pe tablă şi ajunge la casa a opta devenind mare dregător, arată dreptul valorii personale, înlr-un timp cînd nobleţă afirma
  alte argumente.
    Un asemenea pion pune totdeauna într-o situaţie
  tragică pe un rege de şah, spre a dovedi regelui lumii că trebuie să-şi plece fruntea în faţa unei mari personalităţi.
    Dar faptul că doi jucători stau de o parte şi alta a tablei, cu mijloace * materiale egale, nu înseamnă oare egalitate in faţa celor pămînteşti ? Mai mult: nu înseamnă oare neegalitate în ccca ce priveşte cele
  spirituale ?
    Doi jucători se cuvine, după legea şahului, să stea cu blindeţă şi cu îngăduinţă unul în faţa altuia. Să nu arate nerăbdare, să nu rostească vorbe nepotrivite, să nu se supere. Slăpîneşle-ţi, deci, pornirile violente !
    ne porunceşte Sisa.
                                                                                                                                                                      587
 4
    Cînd ai făcut o mişcare la şah, nu se cuvine s-o retragi şi să faci alta. Gîndeşte-te întăi bine la ce ai de făcut şi după aceea mişcă pionul, sau porunceşte calului să sară. Deci întăi cugetare şi pe urmă hotărîre şi statornicie 1 porunceşte Sisa.
    Calul de şah are sărituri capriţioase. Nu te poţi aştepta la altceva de la un animal, îţi şopteşte bătrînul înţelept.
    Sfetnicului de lîngă părechea regală unii îi zic nebun, alţii episcop. Intr-adevăr, nebunul are viclenii şi priviri piezişe, iar clericii dau lovituri ascunse. Numai împăratului i se cuvine să se folosească de ele; oamenilor de rînd sînt totdeauna vătămătoare.
    Turnul de şah, care exprimă forţa, merge drept şi dă lovituri teribile, dar e cel mai depărtat de măria sa ; căci împăratul nu trebuie să folosească forţa decît cind a istovit celelalte mijloace.
    Pionii stau înainle. Ei sint prostimea, împinsă totdeauna la .sacrificiu.
    Insfirşit,* onorate Grigorie Alexandrovici, întregul dispozitiv şi drama necontenit repetată arată regilor care le este sfîrşitul fatal şi colectivităţilor că merg la cutia comună.
    Alte generaţii şi alte probleme. Se ştie că niciodată o partidă nu samănă cu alta. Băgaţi de samă, o învăţaţilor şi istoricilor, zice deci Sisa, istoria nu se' repetă decît în aparenţă. Fiecare moment al umanităţii îşi are înfăţişarea lui particulară. Băgaţi de samă, o voi ticăiţilor doftori ai politicei, zice iar brahmanul, că’nu sînt boli decît în dicţionare; în viaţă nu sînt decît bolnavi; nu daţi poporului vostru legi şi leacuri aduse de la alţii. Adevăr zic vouă, fiecare partidă de şah îşi are rezolvarea ei proprie şi problema ei, care e unică.
588
   C!ea mai mare învăţătură este că numai ceie spirituale durează : intr-adevăr, şahul a supravieţuit împărăţiilor ; că numai cele divine sînt eterne : intr-adevăr ceea ce a supravieţuit nu-i decit un joc ş-o iluzie.
                                                                                     III
                                                              Intră în scenă persienii cu regele lor Cosroe, Ma-vrichie, împăratul de la Bizanţ şi Harun-al-Raşid, vestitul calif de la Bagdad, împreună cu iubitul său fiu Al Amin.
   —      Iubite prietine, sînt dator să-ţi comunic numai domniei tale, aşa ca inamicul nostru să nu audă, că, după trecere de multă vreme, printr-o întîmplare minunată, s-a ridicat şi-n ţara persienească de demult un învăţat care a stat şi a cugetat adînc, nu o sută de zile, ci o sută de săptămîni, ca să afle taina puterii şi măririi împărăţiei indiene. Pămintul şi cerul erau la fel şi dincoace de munţi şi dincolo de munţi; soarele şi luna luminau deopotrivă; în codri erau aceleaşi fiare ; oamenii erau împărţiţi în săraci şi bogaţi, în domni şi robi: cum se face atunci că acolo stau împăraţii întru atîta strălucire şi noroadele se bucură de atîta îmbielşugare ? Stăpînitorii de la India n-au nici macar oşti mai înfricoşate ; în loc de sabie întrebuinţează, cu alte împărăţii ale pămîntului, mai mult meşteşugul blîndeţii; atunci cum de-au ajuns indienii a fi neamul cel mai vestit?
                                                                                                                S-a sculat deci acel învăţat persian şi s-a îmbrăcat cu haine de cerşetor, pornind pe jos depărtată cale, la hotarul împărăţiei sfinte. Cît a trecut prin ţinuturile măriei sale şahului, s-au uitat la el cu
                                                                                                                                                                         589
r
  străşnicie slujitorii cei mari, i-au cerut vamă de trecere slujitorii cei mărunţi, n-a găsit poduri peste ape nici drumuri printre munţi, l-au lovit hoţii răpindu-i burca din spate, s-a înfricoşat de spînzurătorite din marginea tîrgurilor, a auzit pretutindeni tîngui-rile sărntanilor. Cînd a ajuns în împărăţia Indiei, a văzut flori şi pomi cu roadă în marginea drumurilor. Copiii care se jucau în capătul uliţii la marginea satului nu zburătăceau paserile cu praştia, ceea ce era ispravă prea plăcută părinţilor persieni ; iar o tabără de căruţe, venind din cîinpiile cu holde, s-a oprit în faţa jocului acelor pui de om, pînă ce cărăuşii s-au adunat, rugîndu-i cu blindeţă să le deie voie a trece.
    îndată înţeleptul persian a înţeles de ce aceeaşi lumină poate părea mai dulce, şi aceleaşi cîmpii mai fericite. Rînduială cea bună era în inima oamenilor, nu în sabia gîdelui.
    Poposind sara la o slîntă mănăstire, l-au primit brahmanii cu dragoste, fără să-l cerceteze de unde-i, cum îl chiamă şi încotro se duce. Intrebînd dacă poate ajunge pînă la împărăţie, i s-a spus că oricine are îngăduinţă să intre acolo, dacă poate alcătui douăzeci şi patru de stihuri pentru slava lui Dumnezeu şi poate propune împăratului o problemă de şah. Dar acele stihuri să fie frumos cîntate şi să nu samene cu nici unele din stihurile miilor de poeţi care s-au petrecut în lume de la începutul împărăţiei: deasemeni problema să fie ca un juvaer unic. Darul trebuie deci să fie vrednic de împărat şi atunci intrarea e slobodă.
  Astfel învăţatul persian a trebuit să stea trei ani la ucenicie în acea mănăstire de brahmani, ea să înveţe şahul. Iar după ce a învăţat şahul şi l-a pătruns, a înţeles că nu mai are nevoie să se ducă la împărăţie.
590
In acest joc se afla cheia tainelor pe care rîvnise el să le des lege.
   —     Binecuvintaţi-mă, sfinţi părinţi brahmani, a zis el părăsind mănăstirea-; căci mă duc să fac fericit pe împăratul meu şi pe supuşii săi din ţara persienească.
   —     Binecuvîntat Iii şi mulţămeşte lui Dumnezeu, a răspuns stareţul. Potrivit este să înveţe împăratul vostru acest joc; dar bine nu va fi decît atunci cînd va învăţa să-l joace şi robul croitorului împăratului vostru.
   îngenunchind, persianul a primit binecuvântare şi s-a întors la curtea domnului său Nuşirvan, căruia scriitorii bizantini i-au zis Cosroe cel Mare.
   Cînd au ajuns ucenicii şi robii croitorului strălucirii sale împăratului Cosroe să joace şah şi să se des-făteze fără răutate, au început să se întrebe învăţaţii altor neamuri mai dincoace care ar putea fi taina înălţării Persiei. Aşa că s-a sculat un cărturar de la Bizanţ cu numele Serghie şi a venit să slujească la curtea împăraţilor persieni, fiind tălmaci grec al lui
Nuşirvan-Şah.                                           t
   Sosind şi pentru măria sa ziua cînd trebuia să-şi plece morţii fruntea, ceea ce în limba persiană se spune «mat», Nuşirvan-Şah a chemat pe un nepot iubit al său, punîndu-i mîna pe frunte.           * t
   —     Tu să fii împărat, i-a poruncit el, căci eşti destoinic.
   Astfel, la anul mîntuirii 591, s-a suit pe tronul Persiei Cosroe cel tînăr. Dar ridicîndu-se asupra sa un înfricoşat vizir, căpitenie a nemulţămiţilor, şahul cel tînăr a pribegit la Bizanţ cerînd ajutor împăratului grecesc Mavrichie. Fiind frumos la obraz şi falnic la înfăţişare, persianul a căzut drag fetei împăratului Mavrichie, pe care o chema Măria. Astfel tîflăra re*
591
                                                  \
 gină de şah a dus oştile bizantine în ajutorul iubitului său soţ, şi Cosroe şi-a redobîndit tronul. Tălmaci între el şi fată, după ce s-au uitat unul la altul, n-a fost nimeni, după cît se înţelege din letopiseţi; însă pentru şah, faţă de boierii bizantini şi faţă de strălucirea sa marele Basileus, tălmaci a fost Serghie. Deci au început a trece peste marea Propontidei la Bizanţ frumoase jocuri şi piese sculptate în fildeş şi în pietre rare.
    S-a întîmplat, nu mult după aceea, că împăratul Mavrichie a fost ucis de Focas, căci croitorii încă n-ajunseseră a învăţa jocul cel nou. Ucigaşul avînd drept răsplată a faptei sale tronul Bizanţului, Cosroe cel tînăr s-a mirat şi şi-a ridicat oştile împotriva lui. Vreme de douăzeci de ani persianul a cucerit provincie după provincie pînă în Asia Mică, Armenia şi Egipt, punînd cort împărătesc în Calkedonia, pe o înălţime de unde se vedea Bizanţul. Din cînd în cînd Nuşirvan-Şah tînărul venea aici cu împărăteasa şi cu învăţaţii săi, întinzînd tabla la umbra platanilor. Pe ■această tablă marele vistier depunea cele două rînduri de piese: unele tăiate în rubine, altele tăiate în sma-ragde. Cea mai mică piesă, adică un pion sărman, costa trei mii de dinari de aur, pe cît arată zarafii din acele'vremuri.
    Dar aşa cum dovedeşte înţelepciunea acestui joc divin, că toate partidele sînt trecătoare şi că uneori cîştigă rubinele, iar alte ori smaragdele, după trecere de vreme au învăţat şi arabii secretele persienilor. După ce au învăţat a cîştiga partide de şah, le-au cîş-tigat şi împărăţia ; iar la anul 800 de la Hristos se afla mare jucător de şah în luine şi stăpînitor peste noroadele Răsăritului, vestitul Harun-al-Raşid.
592
 I
   Nikifor, împăratul de la Bizanţ, avînd o supărare de bani, i-a trimes, c-un sol, această carte la Bagdad : «...Împărăteasa Irina, în locul căreia am fost aşezat de Dumnezeu, te-a ‘socotit, o califule Harun, ca piesa cea mai tare de pe tabla de şah, punîndu-se fală de tine în situaţia unui biet pion. De aceea s-a supus ca să-ţi plătească tribut; pe cînd s-ar fi cuvenit să-i plăteşti tu ei, şi încă unul de două ori mai mare. După ce a trecut de la împărăţie asemenea slăbăciune de muiere, rrtă aflu în dreptul meu să-ţi cer a-mi da înapoi tot ceea ce ai primit de la împărăteasa Irina. Dacă stai la îndoială, allă că te voi sili cu sabia...»
   Califul Harun s-a încruntat, şi, întorcînd foaia, a scris cu pană de vultur, cele ce urmează:
   «In numele lui Allah cel prea mare şi prea bun, Harun, căpitenie a credincioşilor, cătră Roman Nikifor, cînele.
   Am cetit cartea ta, făt al unei mame necredincioase. Răspunsul meu n-ai să-l auzi, ci ai să-l vezi.»
 ' Intr-adevăr, Nikifor-împăratul şi-a văzut în curînd temele asiatice pustiite, oştile alungate, încît a trebuit să trimeată în drumul califului, la Iraclea-Cetate, soli cu altfel de carte şi slujitori cu două sute de ca-tîri, purtînd tributul de care fusese vorba.
   In aceeaşi vreme, iubite Grigorie Alexandrovici, s-a vestit în toată lumea despre un prea puternic împărat al Apusului, pe care însuşi sfîntul Papă l-a încununat la Roma. Deci Car ti, căruia i s-a zis cel Mare, a trimes soli, la nu mai puţin vestitul Harun ; şi acei soli ajungînd la Bagdad, s-au înfăţişat la curte, cu armele şi slujitorii lor. Erau patru baroni în zale, cu coifuri cu pană de cocor în vîrf. Au stătut semeţi în faţa califului; armurile lor nu le îngăduiau să se închine.           ~   "
38
593
     Tălmaciul arab s-a pus înlre ei şi calif, glăsuind astlel:
     —      Strălucite stăpîne, tu cel ce eşti întocmai ca soarele ; aceşti oameni nalţi şi îmbrăcaţi în iier spun că vin de la riga cel mare din Apus căruia-i zice Carol şi aduc de la el o carte cu vorbe de prietinie. lată această carte cu trei peceţi. în preajma strălucirii tale stau o mie de învăţaţi. Nouă sute nouăzeci şi nouă dintre ei o vor putea deslega cu uşurinţă.
     —      Numele Iui Allah să fie binecuvînttit într-o mic de limbi 1 a răspuns califul zîmbind şi mîngîindu-şi barba. Poftesc pe aceşti oaspeţi să binevoiască a intra în casa prietiniei. Vor găsi baie care să-i cureţe de pulberile drumului şi băuturi dulci care să le însenineze ochii.
     Auzind despre ce-i vorba, domnii baroni au mormăit vorbe pe care le-au socotit potrivite şi unul din ei a înfăţişat cartea ţinînd-o cu mănuşa de fier. Apoi robii palatului învestmîntaţi în mătăsuri uşoare, i-au călăuzit la apartamentele lor. Văzînd ei acele grădini Incîntate şi clădirile care păreau nişte flori de marmură şi auzind sclavi care le vorbeau în limba lor, s-au mirat. S-au hotărît la urmă să intre în baia cu aburi de piatră şi s-au spăimîntat, socotind că intră la o osîndă poruncită de calif. Au strigat la slujitori să le aducă armele, ca să-şi vîndă scump viaţa; dar, dupa ce robii negri i-au stropit cu apă răcoritoare, s-au îmblînzit şi au simţit o dulceaţă în toate mădu-lările.
  După ce au pus pe ei straie subţiri şi au ieşit subl arcade, în preajma unui havuz, marele calif a venit cătră ei salutîndu-i. I-a întrebat prin tălmaci cum le e cheful şi ei au răspuns că e bun. I-a întrebat ce face marele împărat Carol, prietinul său: ei au făs-
m
puiis că şade pe tron şi porunceşte ; după ce coboară de pe iron, încalecă şi se duce la oştile lui ca să bală
 război.
 Califului i-a plăcut răspunsul, căci a rîs.
 —      După cil bag de samă, a vorbit el, prietinul meu marele împărat Carol are mîndri oşteni, cu înfricoşate arme.
 —      Oho! a strigat cu îndrăzneală baronul Eghin-liard scuturîndu-şi barba; greutatea armelor împăratului nostru au cunoscut-o toţi craii Europei şi nădăjduim .e-o cunoască şi alte părţi de lume. Dacă măria ta doreşte să vadă, îi putem arăta un lucru ce-1 va umplea de mirare.
    —   Sînt doritor să văd acel lucru, a răspuns califul
 Harun, cu bunăvoinţă.
    Atunci baronul, înălţkidu-şi grumazul de zimbru, a strigat la slujitorii săi să-i aducă sabia cea mare care nu se poate purta decît cu amîndouă mînile.
    —      Măria sa califul, a zis el luînd fierul, va vedea că dintr-o singură lovitură pot reteza acest pom gros
 cît piciorul măriei sale.
    —   O, nu doresc să văd aşa ceva, s-a grăbit a da
 răspuns califul Harun ; căci acest pom e un curmal, pe care l-a răsădit aici părintele meu. Atunci eu încă nu eram >pe lume. Iar cînd Allah va porunci acestui pom să înflorească şi să dea roadă, vor fi răposat de mult copiii nepoţilor mei. Astlel folosul unui sîm-bure pe care l-a pus în pămînt dragostea unui om pentru fraţii săi oameni se va arăta abia după şapte generaţii. Să binevoiască acest viteaz să ne arate în alt
 chip puterea lui.
    —   Bine, s-a învoit baronul; atunci am să lovesc
 piatra de lîngă acest havuz şi am s-o desfac.
 38*
 595
  —      Asia sc poate, a încuviinţat califul. în locul acelei pielre de marmoră, lucrătorii mei vor ciopli alta.
  Atunci nobilul Eghinhard, înălţînd sabia cea groaznică, o făcu să vîjiie. Lovitura dădu scînteie. Marmora se desfăcu.
  —      Fericit împăratul care are în slujba lui asemenea braţe şi asemenea săbii... a zis Harun.
  Şi-a mîngîiat barba zîmbind şi a bătut din palme.
  —      Să poftească aici Al Amin, fiul meu iubit, cu sabia lui, a dat el poruncă.
  S-a înfăţişat numaidecît un fecior mlădios, cu ochi mari femeieşti, subţire-sprîncenaţi, îmbrăcat cu şalvari galbeni, cu caftan albastru şi conduri trandafirii. Turbanul, tot de matasă, era de coloarea încălţămintelor. Purta atîrnată de brîu, cu lanţug de aur, o săbioară cu straja bătută in nestemate.
  —      Al Amin, porunci califul, arată acestor nobili de la Apus puterea săbiei tale.
  Cînd aflară despre ce-i vorba, baronii împăratului Carol nu se putură opri să nu rîdă, ghiontindu-se. La un cuvînt al califului Harun, un rob aduse un fulg lung de struţ. Al Amin trase sabia, robul zvîrli în aer pana. Fulgerind arma de jos în sus, tînărul desfăcu în două puful.
  Nu se poate spune că nu le-a plăcut domnilor baroni asemenea ispravă. Harun şi-a mîngîiat feciorul.
  —      Părinte al meu, a îndrăznit atunci Al Amin, înălţînd spre tatăl său ochii migdaiaţi, te rog în genunchi să binevoieşti a-mi face un dar.
  —   Să vedem despre ce-i vorba, răspunse califul.
  —      O mărite stăpîne al bine-credincioşilor, glăsui tînărul, căzînd la genunchii părintelui său; acum un ceas stăteam cu învăţătorul meu Omar în foişor. Cetisem o sulă de stihuri din cartea sfîntă; bătrînul
596
 mi-a scos din ele dulceaţa lor. Am întins după aceea tabla şi am început cu el o partidă de şah. .In puţine mişcări piesele mele au fost puse într-o stare vrednică de milă. Stăteam cugetind, cu fruntea în palme şi cu coatele pe genunchi; nu vedeam ce aş putea face. Prin laturea foişorului, au trecut oşteni, ducind între ei pe un osîndit. S-au oprit o clipă în preajma noastră. Au privit şi au clătinat din cap. — Kutar, a zis căpitenia ostaşilor cătră osîndit; regele lui Al Amin e ameninţat, întocmai ca şi tine. — Domnule, i-a răspuns rîzînd osînditul, îţi doresc s-ajungi mare cadiu, dar să judeci mai bine decît în împrejurarea aceasta. M-aş învoi să am soarta partidei Iui Al Amin, căci în patru clipe aş fi slobod şi biruitor al morţii, binecuvîntînd pe marele nostru calif Harun. Dumnezeu să-i dea slavă în vecii vecilor! Auzind acestea, am ridicat ochii şi m-atu uitat la acel osîndit. E un om tînăr, cu înfăţişare blîndă. — AI Amin, mi-a zis el, porunceşte calului tău din dreapta să facă o săritură. Am mişcat calul. Partida mea dintrodată a luat altă înfăţişare. Oştenii şi prizonierul au stat privind pînă ce am biruit pe învăţătorul meu. Venindu-mi veste de la strălucirea ta că mă chemi, le-am poruncit să stea pe loc pînă ce mă întorc. Milostive stăpîne şi părinte,
 dăruieşte-mi viaţa lui Kutar.
     —  Cine e acest Kutar? a întrebat califul. Ce faptă
 a săvirşit ?
     îndată s-a înfăţişat un cadiu, îngenunchind.
     —  Cine e acest Kutar, cadiulc ?
     —      Stăpîne al lumii, umbră a lui Allah pe pămint! Kutar e un rob din seraiul măriei tale.
     —  Care-i vina lui ?
     —      A fugit, strălucite doamne. Nu i s-a dat voie să se ducă în satul lui şi a fugit.
597
  —     S-pr putea şti anume de ce a fugit ? a urmat a întreba Harun.
  —     Coranul, slăvite stăpîne, nu ne porunceşte să urmărim pricina. Un rob, fiind lucrul stăpînului său, nu se poate mişca din locul unde a fost pus. Pe lîngă asta, acel rob este al califului: vina lui e de nouăzeci şi nouă de ori mai mare. Aşa că a fost osîndit să i se taie capul.
  —     Eu, totuşi, aş dori, o judecătorule, a urmat califul zîmbind cătră fiul său Al Amin, aş dori să aflu pentru care pricină robul a fugit. Aduceji-1 aici, vreau să fie întrebat în fala mea.
  —     Se va face, mărite stăpîne, aşa precum hotărăşti.
  Slujitorii au adus pe Kutar. Au îngenunchiat cu toţii.
  —     Să răspundă robul de ce a fugit de la domnul său, a poruncit Harun.
  —     La Allah, ila Allah ! a strigat Kutar. Sufletul meu se bucură că stăpînul se milostiveşte a întreba. Pot deci să mor cu această bucurie. Am primit veste de la mama mea că se află în ceasul morţii şi doreşte să mă vadă.
  —  Nu l-a întrebat nimeni ? a cerut califul răspuns.
  —     Nici nu se cuvenea să mă întrebe, stăpîne al stăpînilor!
  Harun s-a întors cătră fiul său :
  —     Al Amin, a zis el; partida ta de şah cuprinde în ea două lucruri ascunse. Unul a fost săritura calului. Ai doilea e învăţămîntul, pentru judecători, să nu osîndească fără întrebare. Ţi-1 dăruiesc pe Kutar.
  Aslfcl, iubite Grigorie Alexandrovici, din acest joc a născut cel mai generos principiu de drept.
598
   —     Despre ce fel de joc e vorba ? se interesau tlolll-nii baroni, neînţelegînd bine cum stau lucrurile. Nobilii de aici se bat pedeştri, cu săbiile? ori incalică
 şi se împung cu lăncile?
   Li s-a înfăţişat tabla -lui Al Amin cu piesele de fildeş.
   —     Unui stăpînitor de popoare, a zis Harun, nu i se cuvine să nu poată ceti în jocul nebunilor şi dregătorilor : copile, dăruieşte marelui împărat acest joc,
 cu învăţămintele lui.
   Astfel tabla şi piesele lui Al Amin au călătorit în Apus şi prea onoraţii baroni şi prea sfinţii episcopi au văzut că pot să-şi însuşească acest joc.
   Se pare că oamenii n-au devenit mai buni decît înainte, jucîndu-se. Lucrul nu-i decît în parte adevărat. Jocul rămînea în Orient. Apusenii au făcut la început din el un război adevărat, cum am să-ţi dovedesc îndată, iubite Grigorie Alexandrovici, după ce Anatol îşi va mai face o dată datoria cătră noi.
                                                                                      IV
        In accst capitol e vorba despre Carol cel Mare împărat de Ja Apus, despre Garin prinţ de Acvitania şi despre Şahul nostru, la care se adaogă şi o istorisire nouă despre amanţii nemuritori Tristan şi Isoldn.
   —      Grigorie Alexandrovici, reluă amfitrionul nostru, dacă nu te plictiseşti de istorisirile mele, pot mai întăi şi întăi să-ţi arăt ce a spus marele şi puternicul împărat Carol, cînd a văzut darul pe care i l-au adus din ţări depărtate baronii săi.
599
 I
      —     Anatema ! a răcnit el, zbir(indu-şi barba şi hol-bîndu-se. Ce-i asta ? Ce sînt aceşti idoli şi aceste ciolane? Vor îi fiind bune pentru necredincioşii islamiţi să se închine la ele ; eu nu cunosc alt Dumnezeu decît cel din cer împreună cu prea curata Fecioară, şi cu Fiul său iubit carele s-a răstignit pentru a noastră mîntuire !
      —■ Sire, s-a mirat baronul Eghinhard, aceste chipuri nu sînt pentru rugăciune, rînduiala lor e să le pui pe tablă şi să te joci cu ele.
      —  Ce fel de jucărie ?
      —     N-aş putea cuteza să fiu învăţător al maiestăţii voastre, s-a închinat uriaşul războinic; dar dacă maiestatea voastră doreşte să afle cum umblă pe tablă soldaţii, caii şi dregătorii, am putea întreba pe solii califului Harun, pe care el i-a rînduit să poarte darurile şi cartea cu peceţile şi iscălitura lui. Acest joc, maiestate, e în chip de război.
      —     Atunci imi place, s-a învoit împăratul. Vara, isprăvim de bătut războaiele cele adevărate şi de cuprins cetăţile. Avem ce face deci şi in vremea iernii. Cum ii zice jocului acestuia ?
  —   Ii zice şah, sire.
  —      Foarte bine. Şi unde-i maşinăria ca să sară caii şi să se mişte soldaţii ?
  —   Maiestate, a îndrăznit a rîde Eghinhard, mi se
  pare că această maşinărie trebuie să lie in capul omului.
  A binevoit a rîde şi împăratul. Curtenii s-au veselit adunîndu-şi obrazurile deasupra căişorilor. A venii cătră împăratul, cu mişcări domoale, un prea sfinţii episcop.
  —     Mările şi de Dumnezeu iubitule împărat, a zis clericul ; dacă ai plăcere de această desfătare a jocului •
 600
 care se chiamă şah, pofuilceşie şi-ţi pot irimete doi călugări din sfintele noastre mănăstiri, care-1 cunosc de mai multă vreme, de la cuvioşi monahi călători la
 sfinţii! mormint.
    —     Bine, prea sfinţite, trimete-i la curtea noastră, ca să ne inveţe pe noi şi pe nobilii noştri. E mai cuviincios să primim învăţătura de la părinţi drept-credin-cioşi, decit de la nişte închinători ai lui Mahom.
    După ce au venit la curte, cuvioşii monahi au binecuvintat piesele şi tabla ca să le curăţe de spurcăciune, şi nu le-a trebuit decit puţină vreme ca să înveţe pe maiestatea sa şi pe curteni mişcarea jocului.
    In acel timp, pe cit se povesteşte, Garin, feciorul ducelui de Acvitania, s-a înfăţişat la curtea marelui împărat, rugindu-se să fie primit cu armele, caii şi slujitorii săi în slujba împărăţiei, ca să lupte alăturea de baronii cei înfricoşaţi şi să înveţe de la ei meşteşugul războiului.
    —     Fii binevenit, iubite vere, la curtea noastră, a încuviinţat împăratul. învaţă războiul pentru slava creştinătăţii.
    Garin s-a bucurat şi şi-a început slujba. In scurtă vreme s-a dovedit a fi nu numai viteaz, ci şi cu inimă nobilă. Şi nu numai cu inimă nobilă, ci şi cu înfăţişare frumoasă şi obraz plăcut. Aşa că doamna împărăteasă s-a simţit arzind de dragoste pentru el. După ce a încercat cu rugăciuni să îndepărteze de la ea demonul pasiunii, fără să izbindească, a înţeles că n-are altceva de făcut şi a trimes un copil de casă la nobilul ac vi ta -
 nian, să-l poftească la ea.
    Cum l-a văzut, i s-au îmbujorat obrajii şi a întins
 cătră el braţele.
601
       ^ O Garin, â strigat măria sa, află că mi-am pierdut liniştea nopţilor şi numai domnia ta mă poţi ajuta s-o redobindesc.
       —     Cum pot să fac asta, doamnă ? a Întrebat cavalerul.
       —     Venind lingă mine, Garin, cind sînt singură, şi răspunzind Îmbrăţişărilor mele.
       Auzind acestea, tînărul s-a lăcut palid. In faţa sa era o primejdie mai cumplită decît săbiile maurilor spanioli. S-a! dat un pas înapoi. împărăteasa a voit să-l cuprindă ; el i-a lăsat Intre degete mantia şi a fugit. Iată că intră împăratul. Vede mantia străină, obrazul împărătesei tulburat, scaunele răsturnate.
       —     Ce-a fost aici ? Ce s-a întîmplat ? întreabă el incruntîndu-şi sprîncenele.
       împărăteasa cunoştea istoria lui Iosif şi a nevestei
  lui Putifar, dar măria sa iubea cu adevărat pe tînărul
  cavaler. Pe lingă asta, se temea de Dumnezeu şi mai cu samă de augustul ei soţ.
       —     O, domnul meu, s-a tinguit ea ; nu mai sînt vrednică să-ţi fiu soţie, căci am fost cuprinsă de patimă înfricoşată pentru tînărul cavaler Garin de Acvitania.
  Nu pot mînca ; nu pot dormi ; nu pot sta trează. Insă află că el n-a ştiut nimic pînă acum, nici nu-i întru nimic vinovat. Cum 1-ain chemat şi i-am mărturisit, m-a mustrat cu purtarea sa, şi s-a depărtat numaidecît. Pune, domnul meu, gîdele să-mi ardă ochii; ori porunceşte-i să mă coase intr-un sac şi să mă arunce
  într-o apă adlneă : sint prea vinovată şi vrednică de orice osîndă.
  Cu aceste vorbe şi cu multe lacrimi, doamna împărăteasă a căzut la picioarele soţului său. împăratul
  Carol a privit-o cu sprîncenele încruntate şi n-a rostit nici un cuvîfti. S-a întors şi s-a dus.
   Au trecut astfel trei zile. împăratul ieşea neguros din cămările lui, privea pe curteni, dorea să vadă pe cineva şi nu-1 vedeai Se înturna şi intra iar de unde ieşise. Prietini buni, care aflaseră de cele petrecute, trimeseseră răspuns cavalerului că se găseşte în primejdie.
   In ziua a patra, Carol a poruncit armasului său să cheme numaidecît, in acea clipă, la curte pe acvitanian.
   Cavalerul s-a înfăţişat, avînd grijă să se facă întovărăşit de rude şi partizani care purtau arme ascunse.
   —     Iubite vere, a zis împăratul privind ţintă pe feciorul ducelui de Acvitania ; ai putea oare să-mi spui de ce nu te-ai arătat trei zile la palatul nostru ? De unde vii acum ?
   —   Maiestate, vin de-acasă de la mine.
   —   Ce făceai acasă la tine, Garin ?
   —   Jucam şah cu prietinii mei, maiestate.
   —     Ah ! jucai şah ! Prea frumos şi prea bine. Eşti amabil să joci şi cu mine o partidă ? Să se aducă tabla şi piesele. îţi poruncesc, Garin, să le aşezi şi s-asculţi ce am să-ţi spun înainte de a începe.
   Jur pe moaştele sfinţilor că, dacă mă faci «mat», iţi dau ţie tot ce am : comorile, împărăţia şi nevasta, afară de cal şi arme. Dacă rămîn eu biruitor, aici, alăturea şi pe loc, iţi va cădea capul.
   Cavalerul a tăcut, s-a închinat şi a aşteptat să se aducă tabla. Şi-a încredinţat lui Dumnezeu fiinţa şi a făcut cea dintăi mişcare. împăratul a atacat cu grăbire; el s-a apărat cu linişte. Partida s-a desfăşurat cu peripeţii diverse, părind cind a unuia, cînd a altuia. La urină înţelepciunea jocului a rînduit aşa cum cerea dreptatea ideală. Căci, după rinduielile lumeşti, capul lui demult trebuia să-i cadă la picioare.
603
      împăratul îşi văzu partida pierdută. Privirile i se înegurară.
      înainte de a deschide gura spre»a rosti matul, Garin îşi ridică ochii şi văzu întristarea domnului său.
      —      Sire, zise el, să contenim partida. Dumnezeu să mă ferească de a rosti acel cuvînt.
      —   O, Garin, a răspuns împăratul, 'fă cum crezi. Observînd umilinţa domnului său, acvitanianul nu-şi
  putu stăpîni lacrimile.
      —      Stăpîne, a strigat el, niciodată n-aş săvîrşi ruşinea de a despoia pe împăratul meu. Cred însă. doamne, că n-ai cugetat cu dreptate, dorindu-mi pieirea. Pentru nebunia unei femei nu se cuvine să-ţi pierzi prietinii cei cu credinţă ! Greşit-ai, împărate, şi m-ai obijduit. Blăstămată fie femeia care a îndepărtat de la mine dragostea ta ; blăstămată fie stră-
  < moaşa noastră Eva, femeia dintăi, căci a fost urîtă pildă tuturor celor de după dinsa ! Ca dovadă, împărate, că în mine nu-i decît >gînd curat, te rog să bine-voieşti a asculta ce am să mai spun. Pe cînd măria ta petreci aici cu bencheturi şi cu jocuri de şah, în ţara părinţilor mei Acvitania necredincioşii mauri prigonesc norodul, pustiesc ogoarele şi pradă sFintele biserici. Este acolo un turn, cel mai nalt din lume, cu numele Monglave ; marele Cezar l-a zidit; necredincioşii mauri l-au cuprins întărindu-1 din nou ; dacă îl voi răpi de la ei, cu ajutorul Iui Dumnezeu, .dă-mi mie senioria de Monglave. Chiar în această clipă voi părăsi curtea maiestăţii tale, cu dulcile ei desfătări, şi mă voi duce să-mi agonisesc moşia d'c la ticăloşii închinători ai profetului mincinos.
                                                                                                          împăratul şi-a plecat fruntea încuviinţînd ; astfel jucăriile de fildeş au făcut dreptate feciorului ducelui
 604
  de Acvitania, punîndu-1 din nou în moştenirea pari 11-tească.
   Ascultă acuma, cucoane Grigoriţă, alta.
   Cu vorbele acestea, domnul Temistocle Cantaraga se pregăti să mă ducă în ţinuturile neguroase ale Septentrionului, lunecînd cu repeziciune pe aria înşelătoare a mării.
   Dacă îşi închipuie cineva că întâmplările pe care
  le-am înşirat pină aici sînt expresia curată a boierului meu orheian, se înşală. Nimic şi nimeni n-ar putea reproduce coloarea, faconda, jocul şi patosul acestui artist. Ceea ce încerc să pun eu aici e ceva cu totul palid. Focul vinului de Orhei şi buna dispoziţie extraordinară au produs o combinaţie «pe care dealtminteri n-am mai văzut-o la Temistocle Arcadievici. Era o beţie preţioasă şi subţire, care-1 valoriifica aişa cum nu i se întîmplase poate niciodată. Aceasta a fost cel puţin explicaţia lui de mai pe urmă, cînd am devenit prietini foarte buni, fără să mai am plăcerea de a-1 mai vedea în starea dintăi. încîntat de arta lui unică, după ce am devenit intimi cum spun, l-am îndemnat să puie numaidecît pe hîrlie ceea ce debitase cu atît succes în cerdacul casei bătrîneşti de la Mărun-ţeni, în acea zi memorabilă de 24 iunie. I-am prezis lucruri mari în cariera literară. S-a lăsat uşor convins, şi, din tot ce-mi spusese el atunci, mi-a prezintat un manuscript de douăzeci de pagini mîzgîlite cu slove enorme. Am cetit şi am rămas cu mult mai uimit de cele scrise, decît fusesem de cele rostite. Iată una din anecdotele Iui pe care o jucase, o zugrăvise şi o împodobise cu focuri de artificii, îh cerdac. Pe foaia de
   hîrtie se sleise un sos nedemn:
                                                                                                           «în frumoasa ţară a Bavariei, scria prietinul meu
   Temistocle, şi, pe cînd ceteam, el mă priven încîntat;
 605
   Se afla un prinţ numit Oldar. El a trimes la curtea iui Pepin, craiul Franţei, pe fiul său numit Gustav care, ■împrietinindu-se cu fiul lui Pepin, juca cu acesta şah. Insă Gustav cunoştea de la tatăl său jocul şi în fiecare zi cîşliiga şase ori şapte partide lui Pepin cel mic. Intr-o zi Pepin cel mic s-a înfuriat aşa de teribil din această pricină, încît a omorit pe Gustav, pălin-du-t în cap cu piesa care se chiamă turn.»
      —   Aşa-i că e nostim ? m-a întrebat el rîzînd.
      —   într-adevăr, am răspuns eu cu întristare.
      Atunci mi-a venit gindul să încerc eu a statornici,
   din resturi şi amintiri fosile, o slabă înjghebare a disertaţiei de la 24 iunie. Desigur că prietinul meu n-o poate cunoaşte în paginile mele, de vreme ce o credea transpusă în paginile lui. Voi continua deci să modelez pe sama mea acest monument funerar.
      Chilimbarul lucea în păhăruţele cu picioruş şi în ochii lui Temistocle.
   —      Este în Anglia un ţinut care se chiamă Cor-nouailles, urmă prietinul meu. Şi în vremea cînd îşi căutau caii de şah drum într-acolo, domnea într-acel loc regele Marc. Era un rege bun şi bătrîn, care dorea să-şi ia soţie tînără.
   A chemat în jurul său sfetnicii cu bărbile de pro-moroacă.
   —       Domnii mei, le-a zis el, cunoaşteţi că de douăzeci de ani sînt stăpîn pe acest pămînt. Tatăl meu a fost ucis de regele Enric al Scoţiei şi prima mea grijă a fost să plătesc vărului meu Enric aşa cum scrie în cartea legii. Deci mi-am înarmat solii şi supuşii şi am bătut război douăzeci de ani. Alaltăieri 8 iunie, am pus piciorul pe pieptul lui Enric şi i-am trecut spada mea prin beregată, ţinhiindu-1 de pămînt. Ştir-
                         --J*
 606
  vul lui a rămas lîngă Stînca Neagră, hrană corbilor. Ieri m-am odihnit şi m-am închinat Domnului Dumnezeu mulţămindu-i. pentru izbindă. Astăzi, avind linişte după douăzeci de ani, cuget că am cătră poporul meu o datorie, să-mi iau so.ţie, ca să las moştenitor tronului.
    —   Alt mijloc, ca să fie poporul fericit, nici nu
  vedem, au încuviinţat sfetnicii.
    —     Drept aceea, a urmat, măria sa regele Marc, m-am .gîndit la prietinul nostru şi ruda noastră, măritul rege al Islandei. Ne-a trimes veste despre copila lui, care s-a născut în ziua morţii părintelui meu. O chiamă Isolda şi a văzut douăzeci de primăveri fericite, pe cînd eu mă pregătesc să văd abia acum pe întăia. Răspunzînd cărţii măritului rege Harold, voi ruga deci pe nepotul nostru iubit Tristan să ducă răspunsul şi să primească în locul meu, în faţa altarului, pe Isolda. îndată după aceea, po!ftind-o în corabia .noastră, cu toată zestrea şi cu doamnele ei de onoare, ne-o va aduce aici, ca să ne silim a împlini datoria. Răspunde, prea iu’bite Tristan, dacă eşti gata.
    —     Sînt gata, sire. Mini în zori de zi plec. Corabia aşteaptă în ancoră. Avem pînze nouă pentru vînt şi robi in lanţuri, ca să vîslească atunci cînd e marea
  lină.
    Pe Tristan şî pe Isolda de mult i-au cîntat poeţii veacurilor. El era un hărbat tînăr de cea mai curată frumuseţă, cu ochii albaştri şi părul roşu, aşa cum se cuvi.ne să fie nobilii păminiului englez. Iar Isolda avea pletele ca soarele şi privirile ca cea mai limpede ghiaţă. Dar ghiaţa aceea trebuia să se topească în lacrimi, aşa cum coama roşie în curînd' i s-a părut o cpnnrifl de foc lui Tristan. Astfel a hotărît destinul, ca
607
  cel mai mistuitor amor al lumii să se nască sub neguri, în regiunile glieţei. Venea de cătră miazăzi cel dintăi vînt de pe flori, cînd Isolda a ieşit, din biserică între prinţi şi clerici, după ce primise cunună de rubine din partea soţului său de departe, regele Marc. Alături de ea era solul saţului său. Ti dădea mîna şi umbla tăcut şi sever lingă ea. Avea ochi frumoşi, pe care însă nu-i întorcea cătră dînsa.
     —     Domnule, a suspinat ea, spune-mi dacă-ţi sint displăcută.
     —     O nu, doamnă. Abia acum se iarată lumii cea mai frumoasă Fegină din cîte au ifost vreodată.
     —     Cuvinte ceremonioase şi înşelătoare, a răspuns doamna Isolda, căci încă nu te-ai uitat la mine.
     El n-a răspuns. Amîndoi au văzut marea dintrodată eliberată de neguri. Soarele avea o strălucire, pe care ei erau departe de a o socoti vicleană. Con-voiuri de gîşte sălbatice zburau cătră apele libere de la Pol, chemîndu-se ifără încetare.
     —     Soaţele se strigă una pe alta... zise doamna Isolda.
     —     Vin de pe ţărmul unde ne ducem noi, a răspuns nobilul Tristan.
  Toţi acei care rămîneau pe ţărm, începînd cu regele şi cu regina, au cuprins-o pe rind de după grumaz şi au sărutat-o pe amîndoi obrajii. La urmă, regina cea bătrînă cu zulufi albi a mai îmbrăţişat-o o dală plîngînd, iar regele a mormăit, trăgîndu-şi cînd' cu dreapta cînd cu stingă mustăţile cărunte care-i ajungeau pînă la umeri.
                                                                                                            Foarte ciudat este că, despărţindu-se de locul ei de naştere, doamna Isolda nu s-a simţit prea mîhnită,
608
 E adevărat că. din cînd în cînd, suspina gîndindu-se la regina cea mică şi cu zulufi care era mama sa ; dar îndată după aceea zimbea soarelui, mării şi tovarăşului său. în acea&tă lungă călătorie de la Islanda la Cornouailles, regina Isolda şi cavalerul Tristan au găsit mijlocul de a sta necontenit alăturea fără a vorbi, avînd între ei tabla de şah şi piesele şi jucînd partide fantastice. Se ştie că un nebun şi o regină do işah fac cu cea mai mare uşurinţă mal pe regele advers ; ceea ce s-a întîmplat cu .măria sa Marc, rigă de Cornouailles. Aceste partide au continuat şi după ce doamna Isolda a ajuns într-o ţară verde şi fermecată pe care n-o văzuse pînă atunci decît în vis. Privighetorile anului cintau în dumbrăvi iubirea eternă : ascultindu-le, tînără regină le înţelese 'numaidecît, rîzînd şi plîngînd. Lăsind pe bunul rigă in jilţul lui să doarmă după masa, prea frumoasa islandeză se grăbea cătră partida do şah. în povestea acestor amanţi nefericiţi, cu dragostea sporită şi aţîţată de remuşcări, se spune că toată vina pasiunii lor violente trebuie căutată într-o cupă, din care au băut fără să-şi dea samă amîndoi, pe cînd se dedau jocului lor favorit. în acea cupă se afla un filtru, extras din anume buruieni în proporţii misterioase, fiert, amestecat şi descînlat. Pe cînd jucau şah, înfierbîntaţi fiind, au întins pe rînd mîna şi au băut din cupă, punîn-du-şi buzele în acelaşi loc. Piesele de şah, îngrămădite în poziţii imposibile şi aşteptînd să fie rînduile şi comandate, au făcut în acea clipă sobor, au născut la viaţă prinlr-o magie a lor proprie, s-au închinat unele cătră altele, au zîmbit şi şi-au făcut semn de tăcere.
 39 — M. S.nlovcami — Opere |1
V
                                                                 Aici e vorba de o întîmplare de la faimoasa osterie «La Calul Şchiop» a renumitului Andrea Barba-rossa.
         La zece mile de Florenţa, pe drumul care vine de cătră miazăzi, se a'fla în acea vreme, anul de la fericita naştere 1061, o ospătărie veche cu firma zugrăvită de .meşterul Andrea Barbarossa, stăpîn el însuşi al locului. Firma arăta un cal şchiop : intr-adevăr, cum ajungea drumeţul la zece mile de Florenţa şi ridica ochii, calul său lua îndată înfăţişarea celui zugrăvit şi nu mai putea merge înainte; în acelaşi timp îi pătrundea în nări şi o mirodenie plăcută, a cărei faimă, iarăşi, se răspîndise în toată Italia noî-dică. Meşterul Andrea era nu numai zugrav ci şi foarte priceput 'bucătar. O găină bine îngrăşată cu boabe de grîu muiate în lapte, şi jertfită fără sînge, adică înecată, era curăţită de el frumos şi cenătuită, după care era aşezată într-o oală de lut, cu toate onorurile, legumele >şi aromatele şi cu atît oţet cît trebuia ca s-o cuprindă pînă la jumătate. După ce adăuga sarea şi boabele de piper, punea capacul pe oală fixîndu-1 şi astuplndu-1 cu lut moale. Această armătură mergea la cuptor. Găina absorbea aburul oţelului şi mirodeniilor şi se rumenea. Orice bun creştin mărturisea, gustînd, că nu va muri înainte de ia se mai întoarce încă o dată în acel loc. Vinul era tocmai cel potrivit. Slujitoarele aveau ochi negri şi rîdeau uşor. Angaţii- nu uitau să dea grăunţe calului şi să-l panseze. Deasupra sălii celei mari şi afumate de jos erau odăi de oaspeţi cu paturi largi şi taşier-; nuturi de puf. A!şa se explică de ce însuşi ilustrisimul
610
domn cardinal Pietro Damiano, cu suita sa de clerici, s-a oprit la osteria meşterului Andrea cerînd mîn-care şi găzduire. Ograda era plină de trăsuri, 'grajdurile de cai, sala cea mare de musafiri. Obloanele erau deschise, ca să intre parfumul de roze, căci era in luna mai şi grădina de aproape era înflorită. La fereastra cea mai de lîngă drum şi ogradă, stăteau doi bărbaţi cărunţi, mustăcioşi şi pîrliţi de soare. Păreau, după îmbrăcămintea lor sprintenă, doi .munteni. Aveau la brîu junghere şi cîte o sabie la îndămînă. Beau puţin din cupele de cositor pe care le aveau dinainte şi priveau mult. Din locul lor, puteau interveni in orice clipă înlăuntru la cel dintăi strigăt ori puteau- sări pe geam afară la chemările argaţilor. Erau apărătorii «Calului Şchiop», oameni încercaţi, după cît arătau cicatricele lor de pe obraji. De şi aveau un trecut îndoielnic, ceea ce-i făcea mai respectaţi, meşterul Andrea ştia că se poate bizui pe ei. Din cînd în cînd, le adresa semne de prietinie cu ochii, mîngîindu-şi barba mare şi înălţîndu-se întru toată măreţia umerelor sale şi a pîntecelui său respectabil.
■  După ce însuşi el ieşi ca să salute pînă la pămînt pe înaltul şi prea sfinţitul oaspete, dădu răcnet cătră slujitori, pentru cele de cuviinţă. Conduse cu bereta în mînă pe scări, pină sus, aleasa adunare de clerici şi primi poruncă în privinţa mîncării, din care nu se putea să lipsească găina â la Barbarossa, şi în privinţa vinului care nu se cuvenea să fie mai tînăr decît douăzeci de ani.
   După ce cardinalul şi prelaţii se aşezară în odăi, meşterul Andrea se pregătea să se coboare, cind îl opri un prea sfinţit episcop cu fiigură ‘fină şi ascetică.
   —   Iartă-mă, meştere Andrea, zise el închizin’3 cu
39*-
611
  grijă Uşa în urma lui ; voiam să mal stai puţin, ca să răspunzi la o întrebare.
     —      Sînt la porunca excelenţei voastre, răspunse Barbarossa zîmbincl. Sînt chiar prea fericit să văd încă o dată la mine pe domnul şi episcopul meu de Florenţa, pe care-1 stimăm şi-l iubim toţi credincioşii creştini din acest ţinut. Sînt gata să răspund la orice. Magaziile şi pivniţile mele sînt la dispoziţia strălucitei societăţi pe care aţi binevoit a mi-o aduce.
     —      Nu e vorba de asta, meştere Andrea. Domnul nostru cardinal va 'fi faarte mulţămit cu găina dumnitale şi cu vinul de Umbria ; e un sifînt părinte care pune cele spirituale .mai sus decît cele trupeşii. De-asemenea şi cuvioşii prelaţi care sînt cu eminenţa sa ; vei avea grijă să fie vinul proporţional cu gustul, pofta şi volumul fiecăruia. Mie nu-mi vei servi decîl o felioară de .brînză, puţină pine şi un pahar de apă rece. Le voi găsi jos, căci mă cobor.
     —  A, excelenţă, totdeauna am fost mîhnit că nu
  mi se face onoarea cuvenită de cătră sfinţia voastră. Insă mă supun, căci e pretutindeni cunoscută slric-teţa vieţii domnului nostru episcopul Gerardci. E un monah vrednic de Tebaida din fericite şi sfinte vremuri. In astă sară, excelenţă, veţi găsi jos adunarea mai animată decît totdeauna. Neguţătorii care au poposit ieri la mine n-au mai plecat. Proprietarii vecini s-au 'grăbit şi ei să vie. Sfinţii părinţi de la Castel Giovanni au îndrăznit şi- ei să participe, în haine schimbate:       asta o mărturisesc excelenţei
  voastre, deoarece ştiu că nu le 'faceţi din asta o crimă.
  O adunare de şah e lucrul cel mai dnest din lume.
  —     Ai dreptate, Andrea. în privinţa aceasta ilustrul domn cardinal Pietro Damiano .rtu e în totul de acord
 612
  cu mine. O partidă de şah e o faptă nevinovată,
  meşlere Andrea.
  —   Asta am susţinut-o şi eu totdeauna, excelenţă, şi
  o voi susţine pînă la ceasul .morţii. Deci vă aştept jos fo.arle bucuros, însă jignit şi umilit pentru paharul
  de apă şi fărămitura de brînză.
  —     Vin numaidecît. Ţineam să te mai întreb dacă ai jucători şi sînt angajate partide interesante.
     —     Sînt nebun sau am îmbătrânit, excelenţă. De un sfert de oră ţineam să vă imformez despre lucrul cel mai important şi eram să mă cobor ifără să-l >fi spus. Neguţătorii, proprietarii şi sfinţii părinţi de la Castel Giovanni s-att adunat tocmai pentru acest prilej extraordinar, pe care trebuia să vi-1 comunic din prima clipă. A poposit în osteria mea, alaltăieri, un sarasin.
  E un om tînăr şi amabil. Se pare însă că-i cel mai teribil jucător de şah de la Cordo.va şi din toată Spania. Joacă cu trei adversari deodată, fără să vadă
  tabla de şah.
     —  Nu înţeleg 'bine.
     —     Veniţi jos şi vedeţi, excelenţă. Stă de vorbă cu mine şi cu excelenţa voastră. Spune cele ce-a văzut în călăto.ria lui. Dacă poftiţi, vă poate vorbi despre rînd'uielile curţii sarasine, aşa de vestită prin blindeţă şi eleganţă. Se pare că cei mai buni medici şi jucători de şah se află la Cordova.
     —  De ce medici şi jucători de şah ?
     —     Pentru că şi şahul e o medicină, excelenţă şi prea sfinte. Stă deci de vorbă cu noi despre toate, căci e şi medic; pe cînd jucătorii se uită pe tablele lor la piese, făcînd' toate combinaţiile. Cînd au găsit cea mai bună lovitură, o anunţă. Atunci sarasinul răspunde fără să se întoarcă, numind piesa şi mişcarea lui, şi iar urmează a se întreţine cu noi. Asta
  este. Joacă trei partide deodată în asemenea chip şi le cîştigă pe toate.
  Ochii prea sfinţitului episcop de Florenţa luciră de bucurie.
  —   Zici că e un sarasin, meştere Andrea ?
  —   Din nefericire, da, excelenţă.
  —   Cum îl chiamă ?
  —   Abu-Selim, excelenţă.
  —      Te rag să mi-1 prezinţi, Andrea. Nu io mira. De şi- pare un necredincios, din ceea ce săvirşeşte, se vede că e un favorit al Iul Dumnezeu.
  —      /Desigur, excelenţă. M-am gîndit şi eu la asta din prima clipă. Poftiţi jos; vi-1 prezint imediat.
  Cuviosul părinte episcop Gerardo coborî, călăuzit de uriaşul Barbarossa. La un cuvînt al acestuia, comunicat repede celor din preajmă, murmurul sălii conteni dintrodată. Oaspeţii se ridicară, salutînd. Episcopul le dădu ibinecuvîntarea. Cei doi păzitori de la fereastră, luîndu-şî săbiile, veniră să îngenuncheze o clipă, plecîndu-şi adine frunţile. 'Maurul se feri din calea sfinţiei sale, inclinîndu-se respectuos. Andrea il pofti, c-un gest larg, să înainteze.
  —      Onorate doctore, excelenţa sa doreşte să-i fii prezintat.
  Atunci Abu-Selim veni şi se închină adîno; arătînd, în cea mai curată italiană, că stă gata, cu tot devotamentul, pentru serviciul excelenţei sale. Are nevoie de un sfat medical ? ori de un leac ?
  —      O, nu, doctore, răspunse episcopul, n-am nevoie decît de mila lui Dumnezeu pentru scăderile mele omeneşti. Sînt un incorigibil amator de şah.
  —      Cum ? zîmbi sarasinul; prea sfinţii a voastră crede că Dumnezeu prigoneşte din raiul său pe jucătorii de şah ?
Bl 4
   —     Nu cred, prietine Abu-Selim, dar Se spune. La curtea califilor din Spania, precît ştiu, acest joc e în
 mare cinste ?
   —   Este, prea sfinţite, şi cu drept cuvînt. In vremea
 lui Abderam, al optulea calif omiad, acum o sută de ani, s-a întîmplat un lucru cu totul neobişnuit. Un om sărman cu numele Ali-Amru, excelent jucător de şah, într-o zi a murit. L-au îngrijit rudele lui tinguindu-se, însă bucuroase într-o privinţă că iau scăpat de el, şi l-au privegheat în noaptea întâia. S-au mirat, obser-vînd că .mortul zîmbeşte. Au dat veste despre asta în cetate şi au venit oamenii să-l vadă. Soarele zilei a doua s-a ridicat pe cer şi razele lui au pătruns pînă la mort. Cînd au ajuns la nas, gîdilîndu-1, Ali-Amru a strănutat şi s-a sculat din linţoliu, uitîndu-se cu gravitate şi cu mîndrie spre neamurile lui şi spre lumea adunată. Unii s-au spăimîntat. Alţii, înţelegînd că s-a întîmplat o minune, au venit cătră el, inconju-rîndu-I.
   —     Ce s-a întîmplat, Ali-Amru ? De ce zimbeai astă-naapte ?
   —     Astă-noapte, fraţilor, a răspuns omul, m-am aflat faţă cu Dumnezeu. Cum m-a văzut, m-a chemat la el. Eu am căzut cu fruntea în pulberea de la picioarele lui, bucurîndu-mă. — Scoală, Ali-Amru, mi-a spus Allah cu bunătate ; aşea.ză-te în faţa mea şi joacă o partidă de şah cu prorocul nostru Mahomed. Vreau să văd întrucît reputaţia ta e întemeiată. — O. Do.amne, am răspuns, eu sînt cel mai sărman om din Cordova. Cum pot îndrăzni să joc şah cu prorocul ?
 —   îndrăzneşte! a poruncit Dumnezeu. Am îndrăznit şi am cîştigat prorocului partida. 'Dumnezeu s-a veselit. Mahomed, prorocul .nostru, m-a bătut pe spate.
   —   Domnul Dumnezeu îţi mai porunceşte, a zis el, s‘ă
615
  te întorci la Cordova şi să intri- la curtea Iui Abderanl, al optulea calif omlad, să joci şah cu toţi dregătorii şi să le cişiigF toate partidele. Provoacă şi pe calif. Aşa să fie. — Asemenea întîmplare extraordinară s-a vestit numaidecît şi slujitorii califului au venit să ridice pe bietul Ali-Amru. S-a făcut cercetare să se vadă dacă într-adevăr murise; a venit şi hogea să mărturisească ; deci porunca de sus a trebuit numaidecît îndeplinită. Ali-Amru a jucat şah cu dregătorii şi i-a bătut pe toţi. ‘Cind a venit vremea ultimei partide, strălucirea sa marele şi înţeleptul Abderam a zis sărmanului : — Ali-Amru, ca să ai dreptul să joci cu califul, trebuie neapărat să ‘fii cel mai mare dintre dregători. Poruncesc să fii îmbrăcat cu caftanul de vizir şi atunci vom juca. Din această istorisire foarte adevărată, se vede, sfîrşi doctorul Abu-Selim, se vede că în fericitele locuri eterne se joacă şah şi nici unui bine-credincios nu i-i îngăduit, in această lume, să nu se pregătească pentru cealaltă în chip cuviincios, învăţînd acest joc.
  Excelenţei sale episcopului i-a plăcut în chip deosebit povestea şi s-a împrietiinit numaidecît cu maurul, urmărind partidele pe care le juca, cu spatele întors spre adversarii săi. După ce s-au isprăvit acele partide, excelenţa sa a poftit să se măsoare şi el cu sarasinul şi toţi oaspeţii de faţă au făcut în jurul partidei o .frumoasă galerie în patru etaje. Unii erau jos, cu bărbiile lîngă tabla de şah, alţii în picioare, alţii pe scaune, alţii pe mese. Cei de jos întindeau celor de sus cupele de vin şt răbdau să le curgă în creş.lete picături de 'băutură. A ifost o memorabilă
partidă, pe care meşterul Andrea a notat-o în registrul său de oaspeţi.
616
  Urmarea acestei neuitate seri a fast mai puţin plăcută. Căci sfînlul Pietra Damiano, marele cardinal, aflînd de ciudata ispravă pe care o săvîrşise episcopul Florenţei şi despre imposibila adunare întru care se amestecase, s-a mîhnit 'foarte şi l-a mustrat cu asprime :
    —     Cum e cu putinţă, a zis sfînlul cardinal, ca un cleric lăudat pentru ascetism şi curăţie, să se înjosească într-o asemenea adunare proastă şi să aibă plăcere a sta 'faţă în faţă cu un infidel; şi nu numai să stea faţă în 'faţă cu un infidel, dar să se delecteze cu un joc neanest, absurd şi murdar (inhonestum, cibsurduin foeduinque ludibriuni) I Se cuvine oare, a urmat majeslatea sa cardinalică, se cuvine oare ca aceste mîni, care oferă credincioşilor trupul Domnului Hristos, să atingă murdăria unor piese de şah ! Se cuvine ca aceste 'buze, care trebuie să fie mijlocitoare între Dumnezeu şi oameni, să pronunţe cuvinte sacrilege şi fără noimă ?
    —   Stăpîne, a răspuns cu nevinovăţie episcopul
  Gerardo, după cît ştiu, nicăieri în sfintele scripturi această petrecere curată a şahului nu e oprită ; cel puţin nicăieri nu se vorbeşte de ea ; pe cînd lumeştile păcate sînt toate pomenile. Dacă ar fi să credem
  istarii adevărate, atunci se pare că...
    —     Ştiu ! ştiu ! ştiu ! a strigat cu durere sfînlul cardinal. Am aflat şi de anecdota aceea caraghioasă, care poale fi pusă pe sama unui zeu al necredincioşilor şi a unui profet vrednic de el. Numai intenţia de a o apropia de puritatea inefabilă ia adevăratului
  Dumnezeu e o impietate.
    —     E o glumă nevinovată, ca şi jocul, a încercat a protesta episcopul. Dacă sfinţia ta îmi îngăduie, îi voi explica uşor de ce şahul nu poate fi comparat cu
 617
    'zarurile, cu cărţile şi cu alte jocuri de noroc. Resortul acestui divertisment se reazemă pe inteligenţă, care e de esenţă divină.
      —     Destul ! destul! a strigat sfintul Pietro Dami-ano, ridicînd ia cer braţele. Voi tace cunoscut stăpinu-lui nostru al tuturor, Papa de la Roma, fapta aceasta, cerşind pentru sfinţia ta iertare. Binevoieşte a cunoaşte pedeapsa pe care ţi-o dau. Vei plăti o sută de ducaţi amendă, in folosul casetei noastre particulare pentru săraci, şi, după ce-ţi vei săvîrşi rugăciunile de umilinţă, vei spăla picioarele a doisprezece cerşetori din oraşul sfinţiei tale de reşedinţă Florenţa 1
                                                                                                  VI
                                                                       Aici întîmplarea precedentă în care au rol monseniorul Gerardo episcop de Florenţa, doctorul Abu-Selim şi eminenţa sa cardinalul de Ostia, se prelungeşte într-un chip foarte curios.
   Istoria asta nu se isprăveşte aici. Cum s-a zvonit in Florenţa despre pedeapsa prea sfinţitului episcop, au prins a se mişca ici-colo breslele. întăi şi întăi s-au burzuluit cerşetorii, pentru care cuviosul prelat era ca un adevărat părinte. Suta de ducaţi cu care era amendat ieşea din patrimoniul lor. La liturghiile duminicilor, în preajma lăcaşurilor dumnezeieşti, burghezii trebuiau să se oprească, spre a le asculta tiri-guirile.
   —      Am fost sărăciţi, respectabililor domni 1 strigau ei. Miluiţi-ne domniile voastre cu ceea ce ne răpeşte cardinalul de Ostia 1
618
   —      La urma urmei, cerşetorii au dreptate, ziceau neguţătorii intorcînd unul cătră altul bărbile.
   —      Afară de asta, onoraţi domni, cine va îndrăzni să intre la părintele episcop, ca să i se spele picioarele ? Am dori să ştim cine îndrăzneşte să intre ! rin-jeau ei pieziş, uitindu-se cu mînie unul la altul.
   Chestia aceasta le era mai mult indiferentă respectabililor tîrgoveţi, insă muierile lor găsiră in ea pricină de indignare, căci prea sfinţitul Gerardo avea mînile albe şi fine. De la femei, zvoana se întinse cu .mare bogăţie de dezbateri. Era vorba ca senatul să fie obligat a trimete o întimpinare sfintului Părinte de la Roma. Multe doamne tinere cercetară cu acest prilej pe părinţii conscrişi. In privinţa aceasta lucrurile n-ajunseră la nici un rezultat; insă nu se găsi nici un cerşetor care să îndrăznească a intra la episcopie. Gărzile breslei, înarmate eu ciomege, vegheau tn preajmă, semnificînd tuturor că orbii, cîşii, ologii sînt ameninţaţi să devie cu adevărat orbi, ologi şi cîşi.
     —      Excelentissime seniore, zise Abu-Selim doctorul, înfăţişîndu-se într-o zi la prea sfinţitul Gerardo; cum am intrat in acest frumos oraş am avut impresia că se află în stare de război. Sint mai ales nişte domni zdrenţeroşi care strigă şi se ameninţă foarte rău. Cer-cetind, am aflat că nevinovatul şi paşnicul nostru joc
   ar fi siîrnit atare vîlvă.
     —  Intr-adevăr, a zimbit părintele episcop.
     —    Am mai aflat, urmă Abu-Selim, că îndată ce s-au aflat cuvintele ofensatoare ale cardinalului de Ostia, la adresa jocului nostru, nobilii şi tîrgoveţii din această cetate, care nu-1 cunoşteau, au fost prea doritori să-l cunoască ; aşa că cei care-1 cunoşteau s-au făcut profesori celorlalţi. Nicăieri pe unde am trecut, în Italia, n-am văzut atîta pasiune pentru jocul nostru.
 619
 Sculptorii in lemn şi-n os fac afaceri minunate, mut-tămind lui Dumnezeu pentru buna rînduială a lucrurilor din această lume.
    Părintele episcop a devenit serios :
    —     Doctore, a zis el. să nu amestecăm chestii aşa de mici cu ceea ce este etern şi'incomensurabil.
    —     Rog pe excelenţa voastră să mă ierte, s-a împotrivit maurul, pentru Cel-Etern nu este nici mare, nici mic. Suprema înţelepciune şi Suprema Cunoaştere cuprinde tot: «En to pan», cum spuneau cîndva iniţiaţii elini de la Eleusis. Unul-tot! Aşa fiind, jocul nostru face parte din rinduiala lui Dumnezeu. Am mai avut cinstea şi prilejul să dovedesc asta excelenţei voastre, in osteria lui Barbarossa, unde se minîncă aşa de bună friptură. Dacă binevoiţi a-mi acorda răgaz, pot să vă mai dovedesc asemenea adevăr printr-o altă întîm-plare, tot aşa de ciudată ca şi cealaltă. Putem juca şi o partidă de şah in acest răstimp, pentru a onora veşnica înţelepciune.
    —     Sint dispus să primesc propunerea dumnitale în cea mai mare taină, a rîs cu voie bună prea sfinţitul episcop Gerardo. Eu joc deci albele, dumneata negrele. Eu am făcut prima mişcare, dumneata răspunzi şi începi povestea.
    Intr-adevăr părintele episcop trebuia să joace piesele albe. însuşi excelenţa sa avea obrazul şi straiul In această coloare. Pe cind doctorul maur, oacheş şi
 smead, purta haină neagră de catifea de o eleganţă desăvirşită.
    —     Seniore, începu el a povesti, la noi la Cordova au Ioc din cînd în cînd, după un vechi obicei, mici răfuieli între membrii familiei domnitoare. Privilegiul de a avea in vine .singe regesc se plăteşte, in asemenea caz, cu moartea. Deci, pe cind era calif Abu-Ferida,
620
coborilorii direcţi ai marelui Abderatn-Caiif erau prigoniţi. Mulţi îşi găsiseră liniştea definitivă in moarte; alţii trecuseră in Africa. S-a intimplat ca Abderam cel tînăr să fie cruţat prinlr-un capriciu. Era filosof şi poet şi mai cu samă jucător de şah, deci nu prezintă pentru domnii lumii nici o primejdie.
   Era şi frumos, cu o expresie de mare blindeţă în ochi. Inlr-o împrejurare, insă, un cuvint de spirit a părut a dezvălui ceva din natura Iui intimă, ceea ce arăta că şi filosofii pol fi primejdioşi, mai cu samă cînd sint filosofi de circumstanţă. Abderam tînărul a fost deci închis la castelul Borna, in stincile Guadal-chivirului, şase ore depărtare de Cordova. Pe cînd el sta închis, aşteplfndu-şi osinda, agenţii lui Abu-Ferida urmăreau din loc in loc toate partidele de şah ale filosofului şi mai ales toate faptele lui şi toate vorbele pe care le rostise. N-a trebuit prea mullă cercetare, ca să descopere între jucătorii de şah o adevărată conspiraţie. Cea mai mare dovadă de conspiraţie era că toţi jucătorii de şah de la Cordova şi din alte cetăţi _ nu spuneau nici un cuvînt cînd jucau cu Abderam filosoful. Din cînd în cînd oftau şi mişcau o piesă.’Partida se sfirşea invariabil cu şah şi mat. Poate fi ceva mai semnificativ decit asta ?
     Cu toate aceste dovezi, Abu-Ferida stătu la îndoială şaple săptămini. După şapte săptămini, făcu ceea ce putuse face în prima zi. Trimese comandantului de la Boma o carte în cuprinsul următor:
     «Iţi poruncesc, o Soliman-ben-Muhamed, să iei măsurile cuvenite împotriva iubitului nostru nepot Abderam. Sabia să fie bine ascuţită. Ingăduie-Î cea din urmă partidă de şah.»
     De la Cordova la castelul Boma sînt şase ore cu calul. Sînt şi cai care fac zece ore, ceea ce s-a înlîmplat
 621
 cu calul lui Aii. Curierul înţelesese că duce o vesle foarte grea şi ar fi fost mai bucuros s-o arunce în Gua-dalchivir decît s-o ducă la castel Borna. Nu se afla om, la Cordova şi în toată tara, care să nu iubească pe filosof, pe cind Abu-Ferida nu cunoştea îilosofia şi n-avea alt argument decît sabia. Deci, după zece ore, Aii ajunse la Boma şi înfăţişă cartea. Soliman-ben-Mu-hamed li sărută peceţile, o deschise, îi văzu cuprinsul şi suspină. Se duse numaidecît la chilia filosofului şi bătu la uşă, trezindu-1 din somn.
    —  Ce este, moşule ? întrebă Abderam dinlăuntru.
    —    Iţi aduc o veste, măria ta, răspunse Solîman-ben-Muhamed.
    —    O veste bună ? Invrednicî-mă-voi să văd iarăşi soarele ?
    —    Binevoieşte a-mi îngădui să intru, măria ta. Vestea nu-i bună.
    Cînd filosoful văzu pe bătrînul Soliman-ben-Mu-hamed plîngînd, îi luă cartea din mînă şi o ceti la lumina făcliei.
    —    Sa mulţămim lui Allah, moşule, suspină el. Mai •• avem noaptea asta şi partida de şah de mîni dimineaţă. In curgerea vremii, nu samănă o clipă cu alta.
    Se zice că osîndiţii dorm bine. N-am avut încă prilejul să verific această minciună.' A doua zi dimineaţa prinţul pofti în faţa tablei lui de şah pe bătrînul Soli-man-ben-Muhamied.
    —    Moşule, i-a zîmbit el, poftindu-1 să şadă pe cul-tucul de puf, un filosof elin a spus cîndva că viaţa e visul unei umbre, aşa încît singura realitate ce-mi ră-mîne e această ultimă partidă de şah. S-o facem cît mai interesantă : ia negrele şi fii campionul lui Abu-Ferida, ca să am plăcerea de a fi eu totuşi biruitorul lui. AL pus să se ascută bine sabia ?
 622
  —     Măria ta, fii îngăduitor cu bătrînul Soliman-ben-Muhamed. Eu am fost slujitor bunicului măriei tale, care a stăpînit cu mare strălucire şi blîndeţă. Am cunoscut şi pe tatăl măriei tale, care a pierit pe nedrept, lovit în ascuns de mîna celor răi. Destinul vrea să-ţi fiu acum adversar la şah. Ochii mei nu văd piesele din pricina lacrimilor.
  —  Cu toate acestea trebuie să joci şi să te aperi,
  Soliman-ben-Muhamed.
     —  Mă apăr, măria ta.
  Vă încredinţez, excelenlissime seniore, că a fost o
  partidă lungă.
     La urmă bătrînul văzu că nu mai poate evita matul împotriva regelui său. Slujitorii castelului se adunaseră în jur şi priveau foarte interesaţi. Ceasornicul de năsip se deşerta încet. Soarele era cătră amiază.
     Atunci s-a văzut că drumul de la Cordova la castel Boma poate fi străbătut în trei ore. Umbra călăreţului se proiecta ca o fantomă nebună pe undele Guadal-chivirului. Bătrînul Soliman-ben-Muhamed era la ultima lui mişcare, cînd curierul sună din corn, cerîncl intrare.
     Era în înfăţişarea lui ceva cu totul extraordinar. Străjerii îi dădură drumul. Omul slobozi un strigăt care răzbătu pînă sus.
     —  Unde-i măria sa ?
     —  E sus, răspunseră unii slujitori. îşi face ultima
  partidă de şah.
     —    Mărire lui Allah şi prorocului său ! zise curierul, căzînd cu fruntea în pulbere.
     Apoi se ridică şi se repezi pe trepte:
     —    Faceţi loc 1 răcnea el. Veniţi şi vă închinaţi lui Abderam-Calif. Prin voinţa lui Dumnezeu, în această
623
  dimineaţă a pierit Abu-Ferida. AI nouălea Omiad e chemat pe tronul părinţilor săi.
    Astfel a voit Cel Atotputernic să se joace această vestită partidă, seniore. Dacă mi se îngăduie, pot să vă arăt pe tablă finalul ei. E o adevărată problemă, pe care numai un filosof putea s-o deslege, şi numai c-un ajutor divin. Partizanii prinţului 'executau matul, pentru ca partida să aibă armonie.
    Prea sfinţitul părinte Gerardo asculta cu plăcere istorisirea maurului, fără a bănui că şi propriei sale afaceri i se pregătea un final interesant prin amestecul lui Dumnezeu în partidele de şah de pe pămînt.
    Serenissimul domn cardinalul de Ostia, prinţ şi sfînt, şi în acelaşi" timp judecător sever al slăbăciuni-lor omeneşti, aflînd despre burzuluiala calicilor şi ne-mulţămirile orăşenilor şi 'mai cu samă despre vizita unui necredincios într-o cetate reputată pînă atunci prin evlavie, şi-a sporit supărarea. A întors o pedeapsă nouă asupra episcopului, quonia/n multiplicatae sunt iniquitates ejus. I s-a pus în vedere, deci, că va ăVea să verse din nou, la anume termen, trei sute de ducaţi, pentru caseta particulară de binefacere a sfinţitului cardinal. Părintele Gerardo şi-a plecat fruntea, dorind cu nevinovăţite să joace o partidă de şah cu
 sfîntul Pietro Damiano şi să i-o cîştige. Altă resursă n-avea.
    Departe de a linişti patimile, hotărîrea cardinalică a stîrmt, mai ales în vulgul cetăţii, o adevărată stare de duşmănie. Oameni cu înfăţişarea fioroasă au pus la cale fapte nemaipomenite, despre care au rămas re-laţiuni în cronicile timpului.
 La două mile depărtare de Florenţa, drumul se îngusta între desimi de pădure, Caleaşca prea sfintului
 624
 cardinal dădu într-o groapă proaspăt săpată în apropierea pădurii ; caii rupseră ştreangurile, roatele sufe-riră stricăciuni. (Jn călăreţ porni la cetate după ajutor. Eminenţa sa cardinalul binevoi a umbla un timp pe jos, prin umbra plăcută a arborilor, ascultînd ciripitul paserilor şi amuzîndu-se cu jocul veveriţilor.
    Iată, la o cotitură, un om bărbos, care sta aşezat pe pămînt, eu coatele pe genunchi, părind absorbit
  de o cugetare adîncă.
    —     E un cerşetor, ori un penitent, se gîndi în sine sfîntul Pietro Damiano şi se apropie cu milă şi bună-
  . voinţă de om.
    Care nu-i fu mirarea, cînd văzu pe gepunchii lui o tablă de şah, cu piesele desfăşurate.
    —   Ce faci aici, omule ? întrebă el.
    Omul ridică privirile şi păru uimit şi umilit.
    —     O prea sfinte, o eminenţă ! strigă el. Te rog iar-tă-mă că nu mă pot mişca din locul meu, ca să îngenunchez şi să-ţi sărut mîna. Dar joc această partidă de şah, sînt la sfîrşilul ei şi daloresc partenerului meu
  respectul cuvenit.
    —   Care partener ? Te văd singur. Cu cine joci ?
  rîse cardinalul.
    —     Iartă-mă, eminenţă. Partenerul meu e Dumnezeu. Te rog nu le supăra, ai bunăvoinţă şi m-ascullă. Joc din cînd în cînd asemenea partide şi mărturisesc că le joc pe bani. Această partidă o joc, de pildă, pe treizeci de ducaţi. E uşor de văzut că o pierd. Ai! ai 1 sînt şah şi mat. Rog pe eminenţa voastră să binevoiască a primi treizeci de ducaţi. Cînd pierd, Dumnezeu are grijă să-mi scoată în cale pe cel căruia trebuie să-i dau banii. Astfel cutia milelor eminenţei voastre sporeşte cu acest cîşlig,
 <10
 625
       —   Ciudat om şi ciudată partidă ! zîmbi cardinalul.
       In orice caz, recunosc că voinţa lui Dumnezeu trebuie împlinită.
       —   Atunci iată banii, zise bărbosul.
       Scoase din taşcă treizeci de ducaţi şi-i depuse, cu respect, în mîna eminenţei sale.
       întîmplarea a fost observată, negreşit, de toţi clericii şi slujitorii care urmau la cinci paşi în urma domnului şi părintelui lor. Cind alaiul a ajuns la Florenţa, într-o clipă s-a răspîndit în oraş istorisirea minunatei întîmplări, din care se vedea mai ales bunăvoinţa lui Dumnezeu pentru iubitul său prelat, căci îl. făcuse să treacă pe un drum singuratic şi printr-o pădure, tocmai în clipa cînd un maniac pierduse o partidă de şah. Tainele lui Dumnezeu sînt nesfîrşite şi nebănuite.
       In faţa eminenţei sale, cuviosul episcop domnul Gerardo a oficiat întru pedeapsa ce i se hărăzise, spă-lînd picioarele a doisprezece nefericiţi, pe care ■halebardierii' republicei îi vînaseră prin surprindere în ascunzişurile lor; căci nimeni nu voia să se înfăţişeze de bună voie, pentru asemenea onoare, la palatul episcopal. Cînd au ieşit de-acolo, i-au primit în tăcere şase sute de cerşetori din breaslă. I-au luat şi i-au dus într-un convoi solemn, la o judecată crudă a unui rege în flenduri, într-un loc necunoscut.
   Eminenţa sa, in prea aleasa adunare pe care o provocase, a rostit sentinţe pline de înţelepciune şi de duh creştinesc, pretinzînd, pentru cutia miielor sale, adaosul de trei sute de ducaţi. Binecredincioşii s-au grăbit să adune suma, zîmbind cu dragoste episcopului lor, şi iubindu-i slăbăciunile. Toată lumea îşi făgădui, în
 după-amiaza aceea, partide de şah, după plecarea sfîn-tului cardinal.
 626
   Insfîrşit neînduplecatul întru credinţă ilustrul domn de Ostia fu petrecut cu cinste pînă la poarta cetăţii şi acolo a binecuvintat pe episcop şi pe florentini, dorind pentru sufletul lor harul dumnezeiesc. S-a suit în ca-leaşcă şi a plecat.
   Cînd a ajuns in pădure, şi-a adus aminte 3e maniacul din ajun. Scoase capul prin deschiderea din dreapta şi-l văzu într-adevăr la locul său, eu tabla pe genunchi, cufundat într-o atenţie din care nu dorea desigur să fie tulburat de nimeni.
   —     Să vedem cît pierde astăzi acest bizar şi fericit jucător, zîmbi eminenţa sa şi porunci să se oprească o clipă trăsura. — Treceţi înainte, porunci el. Eu am de schimbat două vorbe cu acest om detreabă.
   Alaiul trecu. Sfîntul Pietro Damiano se apropie de jucătorul de şah.
   —     Prietine, i se adresă el, cum merge partida ? Pe cît joci astăzi ?
   —     A, astăzi joc pe o sumă importantă, răspunse maniacul. Joc pe patru sute treizeci de ducaţi, exact. Precum se viede, am o situaţie deosebit de bună. Cred că nu mă înşel, afirmînd că în patru mişcări sfinţia sa Domnul Dumnezeu e mat. Intr-adevăr : şah ! — şah !
—   mat 1
   Episcopul rîdea.
   —   E un cîştig iluzoriu, prietine.
   —     Deloc, eminente stăpîne. Cînd pierd, plătesc cinstit. Pretind să fiu şi eu tratat onest, atunci cînd cîştig. Dumnezeu a trimes pe eminenţa voastră aici, ca să plătiţi în locul său.
   —   Vrei să glumeşti, omule.
   —     Te încredinţez, părinte, că nu glumesc. In sprijinul pretenţiei mele,am'şiciţiva tovarăşihotăriţi, care ştiu jocul jungherului şi al săbiei. Binevoieşte a mă
40*
627
Urma ; vei sta la sălaşul nostru zălog, pină ce tezau-rarul eminenţei tale se va înfăţişa, ca să plătească patru sute treizeci de galbini.
   Maniacul dobîmlise deodată o înfăţişare de bandit ca toţi bandiţii. îşi strînse tabla şi piesele, hotărînd să dea revanşă lui Dumnezeu în altă zi, şi pofti pe domnul cardinal să-l urmeze.
   Trebuie adăogit, .spre cinstea lui Dumnezeu şi a bisericii, că maniacul a jucat partida următoare chiar cu părintele episcop Gerardo şi a pierdut-o cu multă voie bună, sărutînd mîna cuvioşiei sale şi depunînd în ea patru sule de galbini, exact cîntăriţi 1
                                                                                            VII
                                                                   Unde se vede mai bine relaţia între divinitate şi eroul nostru, printr-o întîinpiare a prinţesei Matilda şi a prinţului Erenfrido.
   Toi în acele vremuri-de demult, pe cînd era împărat in Germania Othon, al treilea cu numele, s-a dovedit fără nici o putinţă de desminţire cum că Dumnezeu cunoaşte şahul şi că prea sfinţii popi şi cardinali păcătuiai! izgonind jocul acesta dintre îndeletnicirile noastre.
   Ne vine greu să acceptă,in ipoteza, susţinută de doctori ai credinţii, la Roma, că asta ar fi adevărat pentru zeul infidelilor care se chiamă Allah, însă nu c adevărat pentru Domnul Dumnezeu creştin.
   Cartea sfîntă glăsuieşte despre un singur Dumnezeu. Dacă-i numai unul, şahul nu-1 poate privi decit numai pe el unul. Dacă ar ffdoi, cu atit mai vîrlos ar fi adevărat şi n-ani vedea în ce chip mai agreabil s-ar
  putea petrece după-amiezile cereşti. Dacă am accepta ,doi, nu înţeleg de ce n-am accepta un club întreg. însă totdeauna s-a dovedit că nu-i decît unul. De acesla fiind legate omnipotenţa şi omniştiinţa, cu ce drept şi pe ce temei pot pretinde dodorii de la Roma şi de la Ostia că asemenea manifestare a spiritului uman i-ar
  fi străină ?
    Sînteîn nevoiţi să înlăturăm şi insinuarea că închinătorii lui Mahotn, prin basme ridicole, ar avea interes să răspîndească atare credinţă, deoarece tocmai voim să arătăm dovezi şi din lumea noastră drept-credin-
  cioasă.
    Nu putem admite nici ipoteza diavolului, cum-că el ar fi jucătorul de şah. între cele nouăsprezece chemări ale lui, numele Domnului Dumnezeu lipseşte. Intr-adevăr, in această ţară a moldovenilor, Satana sau Diavolul, sau Dracul sau Scaraoschi, sau Michiduţă, sau Ucigă-1 Toaca sau^Naiba, mai are, după cît arată scriptele bogumilice, încă optsprezece nume: Avestiţa, Sana, Auvezuha, Hazna, Grapalia, Navadihaia, Mălina, Tilina, Ospriva, Nadrana, Sodomia, Şacra, Sliza-laia, Mihra, Brala, Tira, Huba, Globina şi Bruna. Să • îndrăznească cineva a susţine că asemenea dihanie, cu atîtea nume înfricoşate, ar putea să mute calul sau turnul, pe tabla de şah ! Asemenea dihanie, se ştie de la începutul timpurilor, nu se poate amesteca, decît intr-un interes ori ticăloşie, pe cînd şahul este o îndeletnicire nevinovată.
                                                                                                             Iată, într-adevăr, cum glăsuieşte scriptul mai sus
    pomenit.
       . «în numele Tatălui şi al Fiului şi a! sfîntului Duh. Amin.
       Eu Arhanghelul Mihail, voivod-îngerul, pogorîn-du-mă din muntele Sionului spre cetatea Nazaretului,
 629
    am intilnit pe Avestiţa aripa Satanei, căreia ii era părul capului pină la călcâie şi ochii ca scînteile, şi mi-nile de catran şi unghiile ca secerile şi ţiţele pină la genunchi, şi cu pielea goală ; şi văzînd-o am întrebat-o aşa : — Cine eşti tu şi cum te chiamă ? de unde vii şi unde te duci ? Iară ea a zis: — Eu sint Auzaviţa, Avestiţa, aripa Satanei împăratului nostru Verza ; şi arn auzit de o fată fecioară care va naşte prune- şi mă duc s-o smintesc pe ea, să nu nască. Iar eu Arhanghelul i-am strigat: — Stai, Satano! Şi-am luat-o de părul capului, şi am legat-o, şi i-am pus paloşul în coastele ei cele de moarte şi am bătut-o cu harapnic de foc şi cu toiag de fier. Iar ea a ţipat foarte tare, rugindu-se :
  —   Mă rog, Arhanghele A^ihaile, sloboade-mă puţin din legătură şi din bătaie şi ţi-oi spune toate meşteşugurile mele cele diavoleşti. Iar eu slobozind-o din bătaie şi legătură, ea a început a mărturisi astfel:
    —     Află, Arhanghele, că eu, cind intru în casele oamenilor, mă fac ogar, mîţă, muscă, iepure, painjen, şoarece, şarpe şi iau tot chipul de năluciri şi aşa intru in casele oamenilor de smintesc femeile cele ingreu-
- nate; şi pe copiii lor cei mici, cînd dorm, pe mulţi îi strîng de grumaz şi-i omor, şi le fac pagubă multă şi în dobitoace ; şi eu am nouăsprezece nume şi cu aceste nume fac toate răutăţile şi de casa in care se află scrise aceste nouăsprezece nume nu mă pot apropia cale de şapte mile de loc.»
    Se vede şi se dovedeşte deci c'ă Satana nu se îndeletniceşte cu jocul nostru sub nici un nume şi sub nici o înfăţişare. Se poate preface în dihănii rele. In cal de şah nu. De casa unde e această carte, cuprinzătoare de pomelnicul său spurcat, Avestiţa nu se va apropia cale de şapte mile de loc. Insă, la mănăstirea Fecioarei la Essen, unde trăia prea cuviincioasa şi prea fru-
 630
  moaşa Matilda, sora marelui împărat Othon, acum nouă sute de ani, aceste nouăsprezece nume nu se aflau scrise, aşa că Avestiţa s-a apropiat de lăcaşul călugăriţelor şi a făcut intre ele multă sminteală.
    Frumoasa Matilda -a văzut in vis pe un prinţ’ tinăr cu numele Erenfrido şi a început a fi neliniştită nu numai in somn ci şi in trezie. Cu orice preţ a voit să se apropie de el, şi, ieşind cu însoţitoarele sale in dumbrava de la Cornul Bourului, l-a văzut. Venea călare, cu mîna dreaptă în şold şi cu stînga pe friu. Bereta ii era aplecată pe o sprinceană, cu pana de cocor filfîind. Purta strai de catifea vişinie, centură de argint şi un jungher cu miner de fildeş. Cum a văzut-o pe Matilda, s-a oprit cu uimire, întocmai ca în vis. A descălicat cu grăbire, zvirlind slujitorilor frîul, a pus un genunchi în pămînt şi şi-a plecat fruntea, uimit şi pătruns de frumuseţă fecioarei împărăteşti, căci Matilda era nepoată, fiică şi soră a trei împăraţi.
    —     Prea mărită doamnă, a îndrăznit a vorbi tînărul; într-un vis fericit am primit solie să mă înfăţişez aici. Am venit de şapte ori, in şapte zile. Abia astăzi am bucuria să pot ingenunchia înaintea aceleia cdre mi-i mai scumpă decît viaţa şi decit onoarea.
    —     M-ai văzut intr-adevăr şi domnia ta în vis, Erenfrido ? întrebă cu mirare prinţesa Matilda.
    —     Prea mărită doamnă, întâi am avui această plăcere la încununarea prea puternicului nostru împărat. De atunci timpul meu are altă numărătoare. Nu trăiesc cu adevărat decît din acea clipă, cînd te-am văzut şi cind, ca şi acum, mi-am apropiat buzele de această rnînuţă de crin.
    —     A, da ! a, da ! a suspinat prinţesa Matilda. Credeam că am uitat; insă văd că-mi aduc aminte foarte bine.
631
  —     £)e alunei nădăjduiam să le mai văd, doamnă; însă ai dispărut de la curte şi viaţa a încetat pentru mine de a mai avea noimă.
  —   E cu putinţă, Erenfrido ?
  —     'E foarte cu putinţă, şi foarte adevărat, mărită doamnă. Am avut intenţia să mă duc la locurile sfinte, să-mi vărs sîngele în război cu necredincioşii.
  —     Nu te-ai gîndit nici o clipă, Erenfrido, să dai vieţii domniei tale alt scop ?
  —     Ba da, doamnă. Am părăsit ideea războiului. Am găsit o femeie bătrină şi înţeleaptă, care s-a hotărît să străbată drumul pină la sfinta mănăstire a Fecioarei, indatorindu-se a face cunoscut cui trebuia suferinţa mea de moarte.
  —     Aşa este, a suspinat din nou frumoasa prinţesă. Imi aduc aminte că o femeie bătrînă mi-a vorbit, după ce am ieşit de la sfînta slujbă.
  —     Da, doamnă ; şi prin ea eu am primit poruncă să mă apropii de această dumbravă.
  —     Şi asta e adevărat, Erenfrido. Credeam c-am uitat ; insă văd că-mi aduc aminte foarte bine. Te-am chemat, Erenirido, să-ţi spun că nu trebuie să te mai gîndeşti la mine.
  —   Pot să cred asta, doamnă ?
  —     Trebuie să crezi, Erenirido. Niciodată împărăteasa, mama mea, nu se va învoi să lese inimii mele liberă alegerea. Deasemeni nici fratele meu împăratul Othon nu-i de altă părere. Amîndoi ar consimţi să vadă venind la curte soli care m-ar cere pentru un rege. N-ar voi să audă de cineva care ini-i drag.
  —     E posibil, însă, doamnă, să iubeşti pe un rege, şi atunci, împărăteasa mamă şi împăratul s-ar învoi.
  —     Nu-j posibil să iubesc pe un rege, Erenfrido, pentru că iubesc pe altcineva.
 632
  —    Inima deci ţi-e dală, doamnă ?
  —    Dai’
  —    Atunci mă voi depărta, doamnă, şi nu se va in-loarce la măria ta decit numele meu, cind eu nu voi
  mai fi între vii.
  —    Nu, Erenirido. Nu te depărta. Ţi-am spus că nu
  trebuie să te mai gîndeşti la mine.
  —    Refuz, doamnă, să înţeleg asemenea ciudat supliciu. Dacă n-ai pentru mine nici un sentiment, de ce mă reţii ?
  —    Am uitat, Erenfrido, să-ţi spun ce e esenţial ; că te iubesc şi te visez în toate nopţile.
  —    O, fericire dumnezeiască I
  —    Ceea ce numeşti domnia ta fericire, e neiericire şi moarte, Erenfrido, căci împărăteasa mama mea şi fratele meu împăratul nu vor consimţi niciodată la
  unirea noastră.
  —    Ştii asta, doamnă ?
  —    Ştiu.
  —    Ţi s-a spus, expressis verhis?
  —    O, Erenfrido, mi s-a spus, de aceea nu am mîn-gîiere decît in vis. îndată ce încep a cugeta, la lumina zilei, imi înţeleg nefericirea şi pling. Te-am chemat să
  vedem ce esle de făcut.
  —    Să ne punem nădejdea în Dumnezeu, doamnă.
  —    Ai dreptate, Erenfrido. Să ne punem nădejdea în Dumnezeu şi mai ales în sfatul aceiei bătrîne înţelepte pe care mi-ai trimes-o. Doamnă, mi-a spus ea, tînărul prinţ Erenfrido e prea iubit la curie. împăratul il vede in fiecare zi. îl chiamă totdeauna la toate petrecerile şi la toate partidele de vînătoare. La petreceri sc arată a fi cel mai sprinten intre toţi domnii, şi, cind se spun glume, e cel mai spiritual. La vînători el e cel mai ager, aţîţînd cînii, minuind şoimii, sflgelînd paserile
633
şi străpungind cu suliţa dihăniile. Deasemenea esle un joc cgre se chiamă şah, care place prea rflult Împăratului. Cel mai indeminatic curtean la acest joc este deasenieni tot prinţul Erenfrido. Eu aş spune, mărită doamnă, mi-a zis bătrina, să convingi pe cel ce te iubeşte că, pe lingă vitejie şi destoinicie, potrivit este a Întrebuinţa şi vicleniile obişnuite femeilor.
   —     Mă supun iubirii mele, doamnă, a declarat Erenfrido, şi fac tot ce-mi porunceşti.
   La aceste vorbe doamna Matilda s-a arătat prea bucuroasă şi a ingăduit cavalerului său să-i sărute poala rochiei şi unghia trandafirie a degetului celui mic de la mina dreaptă. După care, indemnindu-1 să se ridice şi să-i ia braţul, a poruncit însoţitoarelor sale să rămîie pe loc. A trecut cu Erenfrido pe o cărare a dumbrăvii, intr-un loc unde era un tei Înflorit şi se auzea o privighetoare bătind din cind in cind în desimea lianelor.
   Curn s-a aflat în lume iubirea acestor doi tineri, s-au născut vorbe şi întrebări :
   —     Cine are să poată astupa prăpastia care-i desparte ? împăratul zimbeşle şi nu vrea să creadă nimic; împărăteasa mamă nu vrea să audă şi e furioasă.
   Dumnezeu însă a zis :
   —     Am să fac eu bună rînduială, căci eu nu cunosc prăpastie. Precît îmi aduc aminte, cînd am zidit lumea, am făcut o singură păreche de oameni. Cine oare îndrăzneşte a iscodi deosebiri de neam ? Oamenii nu pot fi decît de două feluri: cei care cîştigă partide de şah şi cei care pierd partide de şah.
   Deci împăratul Othon, într-o zi cind era bine dispus, văzînd pe Erenfrido, i-a zis:
634
   —     Să jucăm şah.
   —     Sire, i-a răspuns cu respect tînărul prinţ, se ştie că maiestatea voastră e cel mai tare jucător din împărăţie. Eu nu sînt decit un învăţăcel ; rareori îndrăznesc să mă măsor cu maiestatea voastră şi atunci pierd
   negreşit.
   —     Nu face nimic, Erenfrido, ai să joci cu mine. Aşa este bunul nostru gust. Aşează-te în faţa mea. Bea acest pocal de bere şi fă-ţi curaj.
   —     Voi încerca, sire.
   —     încearcă. Dacă mă biruieşti, iţi făgăduiesc tot ce pofteşti.
      —  Nu m-am îndoit niciodată, sire, de bunătatea
   maiestăţii voastre.
      —  Foarte bine ai făcut, Erenfrido. E bună berea ?
      —  E bună, sire.
      —  Atunci de ce nu faci ca mine şi nu bei ? De ce
   stai aşa cu ochii în bagdadie ?
      —  Mă recomand lui Dumnezeu, sire. Căci fără un
   ajutor dumnezeiesc n-aş îndrăzni să ciştig.
      împăratul Othon a binevoit a ride la aceste vorbe
   ciudate.
      A răspuns la o mişcare, a pus iar pocalul la gură ; cînd l-a coborit, a văzut altă mişcare şi s-a mirat foarte mult scărmănîndu-şi în unghii barba. Erenfrido
      i’-a ciştigat prima partidă, cu modestie.
      —  Să vedem a doua ! să vedem a doua ! a strigat
      împăratul. Jucăm trei partide.
      Erenfrido s a înclinat.
      —     Sa mi se aducă alt pocal ! a pc.runcit împăratul. Deschid eu jocul. Apără-te, Erenfrido, şi fii cu
      luare-aminte.
 635
  Tînărul s-a uitat iar în bagdadie, lăsînd berea sa se încălzească în pocal, Ungă cotul drept. In scurtă vreme a fost victorios a doua oară.
  —      Ha, ba ! a exclamat împăratul, e ceva de necrezut ! Să vedem cea din urmă. Coada-i grasă, după cit spun cunoscătorii în ale fripturii de batal. Vă rog, prietinilor, să nu mă lăsaţi cu pocalul deşert. Vreau să cîştig această partidă lui Erenfrido, ca să nu-mi ceară împărăţia, cum ar *fî putut face acvitanianul cînd a jucat cu strămoşul nostru Carol.
  —      Nu voi cere domnului meu decît bunăvoinţă, a răspuns delicat prinţul Erenfrido. Declar că nu-mi arog nici un merit. împăratul este ccl dintăi maistru din împărăţie la acest joc. M-am pus însă sub protecţia lui Dumnezeu. Numai astfel pot cîştiga şi acum. Şah şi mat, sire.
  -- Intr-adevăr, s-a învoit suveranul, aici se vădeşte
  o putere mai presus de împărăţie. Se vede. Erenfrido.
  că ai a-mi'face o cerere dreaptă şi Dumnezeu mi-a
  poruncit de trei ori să ţi-o îndeplinesc. Despre ce-i vorba ?
  —   Sire, cererea mea îti va părea fără îndoială prea
  îndrăzneaţă. Mă încred însă în Dumnezeu şi în mila
  măriei tale. Sînt supus adorator al surorii măriei tale
  şi doresc să mă însoţesc cu dînsa.
  Auzind acestea, împăratul a stat şi s-a gîndit. Era
  un lucru deosebit de greu, însă unui om care cîştiga
  împăratului trei partide de şah nu i se poate refuza nimic.
  —      Să vedem ce spune împărăteasa mamă, a dat el răspuns. Eu nu pot fi împotrivă. Probabil că va trebui să ne luptăm de trei ori şi cu mama. Cu puteri unite nădăjduiesc că-i vom birui împotrivirea.
636
   Aşa s-a întîmpial ; astfel lumea veche a văzul cea mai potrivită unire, fericită şi în acelaşi timp bine-r.uvîntată ; căci doamna Matilda a dat lui Erenfrido’ trei fii şi şapte'fiice, care.la rîndul lor au dat naştere altora ; iar aceştia, în curgerea veacurilor, au umplut Germania de prinţi şi prinţese de la un capăt la altul.
                                                                                         VIII
                                                                 Unde prinţ Erenfrido arată cu limbă de moarte primejdia cea mai mare în căsnicie.
     Binecuvîntată şi bună căsnicie nu atît din pricina copiilor; nici din pricină că şi unul şi altul au ajuns la adînci bătrîneţe, nici din pricină că n-au făcut nimic, uinblînd numai la petrecerile curţii şi la moşiile lor (căci prinţii care nu fac nimica, nici nu bat ră?.-bo.aie, nici; nu guvernează par a 'fi cei mai fericiţi prinţi), ci dintr-o taină pc care n-au cunoscut-o îndelungă vreme fiii, nepoţii, rudele şi prietinii domnului Erenfrido. Cînd a fost aproape de ceasul morţii, ba-trinul prinţ a chemat preotul să se mărturisească şi a luat sfînla împărtăşanie. Atunci abia a hotărît să sloboadă lumii taina sa şi, primind la căpătâiul său pe toţi cei care îi erau aproape, a grăit astfel:
     —      Copiii mei şi prietinii mei! iată vine şi pentru mine clipa cînd mă voi duce acolo unde este ziua cea fără de înserare. Vreau să vă descopăr o taină, ca să fiţi şi voi fericiţi în timpul vostru, dacă sînteţi jucători de şah. Taina aceasta nu o am decît pentru jucătorii <ie şah, căci e» cu acest joc mi-am făcut cale în lume, iar cei care nu cunosc şahul să se descurce
 637
   cum of putea, lor nu atn a ie da htci o îhvăţătUrâ. Să se despartă cei care nu practică şahul şi să se ' ducă.
     A (fost mirare că nimeni nu s-a clintit din preajma bătrînului prinţ. Cîţiva bărbaţi au vrut să plece, Femeile i-au reţinut.
     —      Bine, a zîmbit bătrînul, pe cît înţeleg, toţi sînteţi luptători cu piese albe şi negre ; deci aflaţi ce vreau să vă spun. Cîştigînd pe soţia mea doamna Matilda, prin trei partide de şah care au rămas celebre, domnia sa a dorit să joace cu mine o partidă, ca să aibă plăcerea să mă vadă luptînd cu domnia sa. Deci am pregătit tabla şi piesele acum cincizeci şi doi de ani, într-o chilie care dă spre fluviu. De atunci acea chilie nu s-a mai putut deschide, nu i s-a mai aflat cheia.
_ Am tot aşteptat să se găsească şi nu s-a mai găsit. Nu s-a găsit dintr-o pricină pe care vreau să v-o descopăr : aceasta e taina.
     In ziua cînd m-am pregătit să fac această plăcere scumpei mele soţii doamna principesă Matilda, s-a dat zvon la curte că va avea loc un asemenea plăcut război şi domnii şi doamnele curţii s-au anunţat că vin să asiste. Chiar împăratul a poftit să se aşeze in rîndul întăi al galeriei. Partida trebuia să aibă loc la patru ceasuri după prînz. Pocalurile de bere pentru maiestatea sa şi pentru domnii baroni erau pregătite şi butoaiele se răceau în pivniţă. Iată că, la un ceas după amiază, un copil de casă ia îndrăznit să mă trezească din somn, căzînd în genunchi şi spunîndu-mi aceste vorbe :
     —      O, nobile stăpîne, dacă nu aş fi ştiut că eşti blind şi iertător din fire, n-aş f* cutezat să săvârşesc asemenea faptă, tulburîndu-ţi odihna.’
638
   —    Ce este, Ludovic ? l-am întrebat.
   —    Stăpîne, a urmat el, s-a înfăţişat jos la scară un necunoscut, care ţine numaidecît să vorbească cu măria ta la acest ceas. Pe.urmă, zice el, e prea tîrziu.
   Şi adaugă că e vorba de liniştea şi fericirea măriei
   tale.
   —    Ce fel de om e acel necunoscut, Ludovic ?
   —    E un sărman, măria ta, rău îmbrăcat; însă poartă saibie şi priveşte aşa încît se cunoaşte că nu e
   un om do rînd.
   —    Bine, chiamă-1 aici. Nu poate să fie decît un
   prietin, căci eu nu-mi cunosc duşmani.
     Copilul de casă mi l-a adus. Era un bărbat pe care mi se părea că nu-1 văzusem niciodată pînă atunci. S-a închinat cuviincios. Cind l-am auzit grăind, am avut impresia că-1 mai întîlnisem cîndva.
     Ludovic s-a retras.
     —    Prinţule, mi-a zis atunci omul, acuma poafe eşti supărat de tulburarea ce-ţi pricinuiesc; cind vei cunoaşte însă ce vreau să-ţi' spun, ai să-mi strîngi
   mîna cu recunoştinţă.
     —  Vorbeşte, domnule; însă mai înainte te rog
   să-mi arăţi cine eşti.
     —  E uşor de înţeles, prinţ Erenfrido, că nu mă mai
   cunoşti în starea în care mă aflu. Eu am fost marele maistru de vînătoare al regelui Suediei şi numele meu este contele Donato. M-ai cunoscut cînd iai fost cîteva zile In petrecere la curtea regelui meu, in calitate de sol al împăratului. Sint de neamul meu Un mic şi sărac conte italian, dar am învăţat multe lucruri folositoare, care m-au făcut iubit şi preţuit la curtea Suediei. Avînd şi un obraz simpatic, am plăcut prinţesei Esma, aşa încît am avut cinstea de a deveni
 639
 cumnat al maiestăţii sale. în epoca aceasta de mărire şi de înflorire m-ai cunoscut domnia ta întăia oară. M-ai mai văzut o dată, prinţule, în războiul Flandrci. Sînt puţini ani de atunci. Eram rănit, pe urmă am căzui captiv. M-ai găsit la o margine de pădure. Eram singur, numai c-un slujitor al meu ; pierdeam sînge din umărul stîng străpuns, aveam arşiţă şi sete ; te-ai oprit c-o vorbă de prietinie şi ai poruncit oamenilor domniei tale să-mi dea de 'băut. Ai trecut mai departe, însă eu această faptă bună n-am uitat-o. Am scăpat cu viaţă, de şi mi-am pierdui un timp libertatea. A venit vremea să’ plătesc binefăcătorului meu.
    Incă nu înţelegeam.
    —     Cum se face, conte Donato, că ai putut ajunge în aşa stare, fiind cumnat şi frate al unui rege?
    —     Totuşi am ajuns, prccum se vede, zîmbi contele. Iţi voi istorisi, prinţule, că una din patimile vieţii mele a fost şahul. La curtea Suediei eram socotit chiar ca unul dintre cei mai buni jucători. Această calitate a 'fost preţuită îndeosebi de prinţesa- Esma. Una din plăcerile ei, după ce i-am devenit soţ, a fost să se măsoare cu mine în acest răziboi plăcut şi fără vărsare de‘sînge. Soţia mea, prinţule, era o jucătoare destul de ageră, însă extrem de ambiţioasă. N-a putut răbda decit puţină vreme să fie bătută. Dintrodată un demon i-a şoptit că singurul scop al vieţii sale este să-şi biruiască soţul Ia şah. Demnitatea mea nu-mi îngăduia să accept o asemenea situaţie. Aşa că, îndată ce a trecut anul alintărilor, doamna mea a fost cuprinsă de o suferinţă crudă, ne mai dorind altceva în această viaţă decît să fie biruitoarea soţului său. Pot să-ţi spun încet, prinţule, căci sîntem singuri şi între bărbaţi, că, in cîteva rînduri, a apucat şahul cu tot cu piese şi mi l-a aruncat în cap. Scrişnea şi
640
 avea în ochi vipere. Cu toate acestea cea mai •elementară înţelepciune îmi ordona să nu mă lăs bătut. Astfel, după ce am avut-plăcerea de a te cunoaşte pe domnia ta la curte, am mai cîştigat puţine partide, căci a izbucnit războiul. In Flandra am căzut prins şi am intrai în captivitate. Pentru eliberarea mea era necesară o sumă oarecare, aşa cum se obişnuieşte, după importanţa captivului. Imi închipuiesc că nu vei fi, prinţule, prea mirat aflînd că prinţesa Esma, soţia mea, a refuzat să verse aurul pentru eliberarea mea. Mi-a trimes răspuns că e deosebit de satisfăcută să ştie că va putrezi în carcerele Normandiei un om ca mine, lipsit de cea mai elementară politeţă. N-a servit la nimic nici intervenţia regelui, fratele său, nici stăruinţije prietinilor noştri. Am avut ceasuri triste în captivitatea mea, cînd am blăstămat şahul; pe urmă l-am binecuvîntat, căci mi-a rămas singura mîngîiere. Dealtminteri cu ajutorul pieselor am izbutit să-mi fac alţi prietini acolo unde 'am stătut în prinsoare, Printr-un concurs de împrejurări, pe care nu e nevoie să le explic, am ajuns să văd iar soarele şi să mă bucur de libertate. M-am iferit însă să mă întorc la curtea Suediei, înţelegînd că acolo am de înfruntat primejdia morţii. Deci am rămas un cavaler sărac şi pribeag, căutindu-mi iar norocul şi Incercind să-mi refac viaţa în preajma puternicului împărat Olhon. Cunosc meşteşuguri secrete de a lovi cu spada, am învăţături despre atacul şi apărarea cetăţilor tot aşa de puţin cunoscute de marii conducători de oşti; am folosit regelui sved, voi folosi de acum .împăratului şi mă voi aşeza pentru sfîrşitul vieţii aici, bă-gînd de samă să nu mai săvîrşesc greşala cea mare. Am aflat, în aceste zile ale sosirii mele la curtea împăratului, despre însoţirea domniei tale şi m-am bucu-
4 J — h\. Sn.doveanu — Opere 11
641
 rat, dorindu-ţi, cu inimă leală, tot binele posibil. Am socotit însă de a mea datorie să plătesc binefăcătorului meu, care m-a salvat de la moarte, dîndu-i un sfal bun la vremea cea mai potrivită. S-a zvonit în toată capitala despre partida de şah de astăzi. După cele ce ţi-am povestit, prinţ Erenfrido, cred că e absolut necesar să renunţi la ea.
   Astfel mi-a vorbit acum cincizeci şi doi de ani prietinul mau contele Donato. I-am strîns mîna şi l-am tratat cuviincios. După puţine zile a devenit maistrul nostru de vînăiloare, aşa cum l-aţi cunoscut şi l-aţi admirat multă vreme. Şi chiar în acea clipă, după ce i-am strîns mina, am păşit pînă la uşa odăii unde era pregătită tabla de şah, am scos cheia şi am aruncat-o pe fereastră în fluviu.
   Nu vreau să spun, doamnelor şi domnilor, că m-am temut o clipă de doamna mea. Să ştiţi însă că strategia e ştiinţa cea mai folositoare nu numai în război, ci şi in căsnicie. Contele Donato a avut prilej să-mi explice după aceea formula psihologică a principesei Esma. Era greu ca o strănepoată a regelui Kanut             şi
 a altor regi normanzi să se comporte altfel.
   Acest rege Kanut, după cît îmi explica Donato, era un înfricoşat jucător de şah. Şi-n acest joc ca şi în alte îndeletniciri, un om nu poate găsi decît propria sa personalitate. Era la curtea maiestăţii sale regele Kanut un conte cu numele Ulf, care. îndrăznea să se măsoare cu maiestatea sa. Deci într-o zi, cînd jucau, regele a făcut o mişcare 'greşita. Contele Ulf s-a folosit de acest prilej cîştigîndu-i-un cal.
   —   Nu admit, a replicat regele Kanut; a fost              o
 mişcare greşită...
   —     E posibil, maiestate, însă eu am dreptul să mă folosesc de ea. Legile şahului sînt ca şi ale războiului.
 Piesa jucată e bine jucată. Mlşcarca nu se liiai poate retrage.
   —     Ba se poale, a stăruit regele. Evident că am o mişcare mai bună, care îmi permite să cîştig.
   —     Legea e lege, a ridicat glas contele Ulf, trebuie să i se supuie şi regele, chiar cind e o lege de şah.
   —     Te previn, Ulf, că şahul îţi prescrie pentru rigă un tratament special.
   —     Insă îmi prescrie, sire, şi formula «şah şi mat», pe care voi avea plăcerea să ţi-o servesc imediat.
   —     Asta nu se va întîmpla, căci îmi retrag lovitura şi-mi reiau calul.
   Contele Ulf a pus mîna pe cal; regele a pretins să-i ia piesa din mînă. Ca doi simpli parteneri din prostime, nobilii jucători s-au uitat furioşi unul la altul. Contele Ulf a lovit tabla de şah cu genunchiul răsturnînd piesele, s-a ridicat şi a plecat cu sprinceana încruntată.
   —   Ulf, eşti un poltron ! i-a strigat maiestatea sa.
 Fugi, pentru că altfel pierzi partida.
   —     Eu, poltron ? s-a întors normandul cu ochii furioşi. Ai uitat, rege Kanut, cine a fugit în războiul cu suezii ? Ai fi dat cu capu-n jos în apa Helga, dacă nu veneam în ajutorul tău. Duşmanii te prigoneau şi te bateau ca pe un cîne. Atuncea nu eram poltron 1
   Regele a apucat Ia întîmplare o piesă de şah şi a rupt-o în măsele, spumînd. Apoi a început a umbla în jurul tablei, mormăind. A strigat să-i vie slujitorii de credinţă. S-a uitat la ei crunt şi le-a poruncit să-i aducă numaidecît capul contelui Ulf. Astfel slujitorii, trăgînd săbiile, s-au dus şi au găsit pe contele Ulf, luindu-i capul. Aducîndu-1, l-au pus pe tabla de şah şi regele l-a lovit cu piciorul rînjind.
41*
643
   Dintr-asemenea jucători de şah se trăgea prinţesă Esma, soţia clintăi a prietinului nostru contele Donato. Puteam uşor să-mi închipui că strămoşii doamnei mele prinţesa Matilda aveau o mai blîndă lege a acestui joc. Totuşi am preferat să ascult sfatul lui Donato. Cînd Domnul Dumnezeu va 'binevoi să mă cheme la sine, aduceţi un lăcătuş iscusit, să deschidă chilia. Veti găsi tabla şi pe ea piesele, care au stat în bună armonie mai bine de jumătate de veac. Luaţi aminte la această învăţătură şi lăsatî-o moştenire urmaşilor voştri.
                                                                                                                         IX
                                                                    Despre Demonul care a apărut în Europa în vremea unor mari împăraţi şi regi.
   In anul 1770, a ieşit în Europa vestea unei minuni nepomenite : un automat jucător de şah. întăi se arătase la curtea de la Viena. întregul alai al arhiducilor, fn frunte cu maiestatea sa Maria Tereza-Impărăteasa, îl admirase. Clătiseră capul cu uimire mareşalii şi bătrînii demnitari. Filosofii .şi fizicienii, întinzîndu-şi braţele în laturi, se declarau biruiţi, în neputinţa de a înţelege asemenea lucruri contra naturii. Cu toate acestea erau de fată, vedeau cu ochii lor şi trebuiau să se plece evidentei. însuşi cancelarul prinţ Kaunitz se întunecase la obraz şi încruntase sprîncenele.
   O păpuşă de mărimea unui om matur era înfăţişată de domnul baron de Kempelen. Acest om cu turban şi cu înfăţişarea orientală stătea pe scaun în fata unei măsute-dulăpaş, pe care erau depuse piese de şah.
644
 Putea angaja oricine cu el o partidă. Juca precis, mormăia şi cîştiga negreşit.
   Herr Windisch, cronicar fin al epocii, martor şi el al celor dintăi exhibiţii, mărturisea cu naivitate că, în primul moment, cînd văzuse dulăpiorul din fata ‘automatului, nu se putuse opri să nu presupuie un şiretlic. Desigur, în acel dulăpior, era ascuns cineva : un copil ori un pitic. Deci, c-un meşteşug oarecare, acel copil ori iacei pitic regula mişcările automatului. Dar domnul baron de Kempelen, nalt şi uscat în redingota lui corectă şi cu zîmbetu-i îngheţat, părea a cunoaşte de .mai înainte gîndurile şi prepusurile spectatorilor acelei curţi sceptice. Deci inaintă pînă la omul său, îi ridică haina lungă de matasă, lăsă să se vadă că n-are dedesubt decît picioare ca şi noi, şi deschise saltarele şi portiţele dulăpiorului ca să observe oricine că în saltare erau piese de şah, iar în dosul portiţelor (felurite pîrghii, mosoare şi rotiţe. Intr-unul din compartimentele dulăpiorului, sub două sferturi de cerc, se mai vedea o cutie şi o pernută. Domnul baron scotea cutia şi o punea pe un scrin. Scotea şi pernuţa şi o a.şeza sub braţul drept al automatului. Mai scotea din saltare şase -tăbliţe pe care erau fixate piese reprezentînd şase finaluri de partidă. Automatul se oferea să joace acele finaluri ori cu piesele albe, ori cu piesele negre şi să cîştiige în orice chip. Mai mult decît atît. Ca să nu fie absolut nici cea mai mică bănuială de şarlatanie, domnul de Kempelen deschidea în acelaşi timp şi portiţele din faţă şi cele dindărăt, vîrînd rind pe rînd, în interior q lumînare aprinsă, ca să se bage bine de samă toate acele măruntaie metalice. Luminarea rămînea aprinsă pe o mobilă de alături. Domnul baron închidea portiţele şi deschidea cutia. Din cînd în cînd se uita în
                                                                                                                                                              645
 cutie; din cînd în cînd sporea flacăra luminării; din cînd în cînd' rămînea neclintit, mai ales în clipele cînd automatul trebuia să pregătească o mişcare importantă. Herr Windisch s-a spăimîntat puţin şi de faptul ca domnul baron n-a ridioat numai haina orientalului. De şi erau doamne de faţă, i-a desfăcut şalvarii, ară-tînd şi acolo resorturi şi rotiţe, nu atît ca să exprime o răutate la adresa atîtor doamne elegante şi vestite prin galanterie, cît mai ales ca să lichideze şi cu acei increduli care ar fi dat a înţelege că s-ar putea ascunde o persoană chiar în corpul păpuşei.
   Şahişti1 dibaci veneau în faţa automatului, jucau cu el şi erau bătuţi. Forţa aceasta teriibilă, care ţinea mai mult de spirit decît de materie, putea într-adevăr să dea de gîndit. De unde venea această păpuşă ? Domnul baron de Kempelen refuza să dea orice informaţie. înfăţişarea ei ar fi putut îndreptăţi presupunerea că originea îi era din Asia şi anume din India. Numai acolo, In acel Orient misterios, unde fachirii cerşetori îşi bat joc de legile fizice, se va fi putut găsi formula, la care de multe ori Fac aluzie istorisirile din «O mie şi una de nopţi». Dincolo de ce numim noi materie, se găseşte o poartă a misterelor, ermetic închisă pentru profani. In acel domeniu unde s-a exercitat odinioară magia, în care s-a mişcat Apolo-nius din Tyrana, în care au rămas taumaturgii Asiei necunoscute, e cu putinţă desigur şi o reali'zare ca aceasta. In orice caz numai acolo e cu putinţă. Forţa tainică şi demonică era evidentă în păpuşa cu turban.
   Că domnul baron de Kempelen întorcea resorturile automatului cu o cheie pe care i-o introducea prin spate, era adevărat, însă nu era greu de înţeles că făcea asta numai ca să încurce lucrurile. Un resort putea pune în mişcare braţul şi degetele ; putea pune
646
 în mişcare buzele, căci automatul îşi mişca buzele pronunţînd «şah» ori, «mat» ; însă partida în sine, organism viu şi de sine stătător, desminţea acest truc. Chiar dacă aveau şi resorturile rol pentru ochi şi pentru a impresiona' vulgul, atenţia filosofului trebuia să meargă cătră fenomenul spiritual. Ar fi fost tot aşa de uimitor dacă piesele, printr-o putere proprie, s-ar fi mişcat singure pe o tablă izolată. Insă atunci domnul de Kempelen, s-ar fi expus să fie ars pe rug ca vrăjitor. Combinaţiile materiale deci păreau a fi comandate mai mult de prudenţă. Era insă probaibil să fie şi altceva. Celebrul Cagliostro dovedise cui voise a-1 crede că, în ştiinţele oculte, a fost totdeauna prezentă preocuparea de a alcătui un asemenea monstru, un simulacru uman, cu mult superior omului, deoarece e deşertat de pasiuni şi se mişcă precis şi sigur ca un astru. Un asemenea simulacru poate fi alcătuit în vederea serviciului domestic . poale fi alcătuit, ca în împrejurarea de faţă, ca să joace şah şi să fie invincibil; poate fi alcătuit şi In vederea amorului. Nefericitul care a încercat această primă realizare, un anume Molitor, savant ascetic şi absurd de la Padova, a pierit nebun, arzîndu-şi propria operă de care se amorezase. Avînd ca funcţiune absolută dragostea fizică, păpuşa deslănţuia asupra creatorului ei o tiranie înfricoşată. Ceea ce oamenii numesc .în limbaj curent demoni şi diavoli, nu sînt decît asemenea tentative ale savanţilor care vor să facă lui Dumnezeu concurenţă. Operele lor produc în lume apariţii sporadice, n-au însă decît un destin infim. Eterni nu pot să fie decît ticăloşii oameni, care sînt legaţi de divinitate printr-un complex de fenomene, şi îndeosebi prin facultatea de a se reproduce. Absurditatea lor aparentă, adică mariajul materie-
647
 spirit, opune logicei şi morţii o lorţă incomensurabilă, pe cînd creaţiile unilaterale şi demonice sînt cu totul efemere. O asemenea creaţie e ca un vînt care sună şi trece, ca o licărire de apă în amurg, ca un ecou între stîncile munţilor; e Mephisto ademenind pe Faust, e curtezana care intră cu mişcări legănate în chilia schivnicului din Tebaida. O asemenea apariţie a avut fiecare dinitre noi o dată în vi'aţă. Nu ne-am oprit asupra ei din pricina logicei. Demonii, adică homunculii, adică născocirile absurde ale savanţilor eretici, au existai insă în toate timpurile, şi vor mai exista.
   Deci slujitorul domnului baron de Kempelen n-avea altă funcţiune decît să joace şah, punînd în uimire şi stupefacţie curtea marei Impărătese Maria Tereza. Cum îl întorcea baronul cu cheia pe la spate, cu zgomotul caracteristic al ornicelor cărora li se remontează greutăţile, automatul îşi pleca ochii asupra tablei şi a pieselor. După cîteva clipe de aparentă meditaţie, ridica domol braţul drept, îl îndrepta 'asupra piesei pe care voia s-o apuce, a prindea strîns între degete şi o ducea la locul cuvenit. S-au găsit adversari lipsiţi de seriozitate care au încercat mişcări anume greşite, ca să încurce jocul. Automatul nu permitea nimic din toate acestea. La cea mai uşoară greşală contra regulei, clătina capul cu nemulţămire, punea piesa mişcată greşit în locul unde trebuia să steie şi-şi juca şi el apoi lovitura. Cînd, după o mişcare neaşteptată, dar profundă ca o problemă, automatul mormăia cuvintul «şah», partenerul avea tot dreptul să se simtă înfiorat. Ca o forţă fatală, cădea apoi vonba «mat». Instinctiv jucătorul ridica ochii cu spaimă. Era, tn articulaţia hotărîtă a păpuşii şi în ochii ei aţintiţi, ceva într-adevăr drăcesc.
648
  —     Ce este, domnule baron ? a întrebat foarte curioasă împărăteasa, căci era femeie.
  —     Doamnă, a răspuns cu umilinţă domnul de Kempelen, e un automat, precum se vede.
  —     Văd într-adevăr că are mişcări repezi .şi uşoare, a convenit majestatea sa. Trebuie să existe in el o forţă directrice.
  ‘ — Admir fineţa -majestăţii voastre, a răspuns de-monstratorul.
  —  Dar care e acea forţă, asta aş vrea să ştiu.
  —     Intr-adevăr, asta e mai dificil de explicat, ma-jestate.
  —     Totuşi o explicaţie trebuie să 'fie. Eşti bun să mi-o dai ?
  —     Vă încredinţez, doamnă, că e mai bine ca secretul să răimie secret.
  ■  •— Se pare că secretul rezidă tn 'acele rotiţi şi resorturi pe care le-am văzut.
  —     Nu pot nega asta. Am şi prezintat pe jucătorul meu ca pe un automat. A pretinde altceva ar .fi neelegant. S-ar supăra doctorii universităţilor. S-ar supăra mai ales eminenţa sa cardinalul, care nu ar putea permite minuni în afară de epocile sifinte. Aşa că aveţi înaintea majestăţii voastre un automat.
  —  înţeleg, aşa l-am caracterizat şi eu.
  —■ Totuşi, a intervenit cu seriozitate domnul Kaunitz, se poate oare admite ca un automat să combine şi să judece cu atîta pătrundere şi repeziciune ? Un automat trebuie să execute mişcări mecanice, nu poate emite judecăţi umane.
  —     Convin, a răspuns baronul, că lucrul e ciudat. Dacă n-ar fi ciudat, nici nu mi-aş fi permis să-l prezint la curtea majestăţii sale.
619
   Poate să fie o influentă magnetică, opina domnul Fink, fizicianul majestăţii sale imperiale.
   Nu se poale să fie influenţă magnetică, conchidea la urma urmei insuşi domnul Fink. Ca să fie o influenţă magnetică directă, ar trebui ca domnul de Kempelen să se găsească într-un fel de comunicare directă şi neîntreruptă cu păpuşa sa. Gestul, privirea, un aparat regulator pe care l-ar avea asupra sa, ar trebui să se găsească în aco.rd cu automatul. Dar domnul de Kempelen viră mînile în buzunări cu indiferenţă, pentru a le scoate în acelaşi chip indiferent. Pnveşte în cutie, după ce automatul şi-a executat mişcarea ; uneori priveşte înainte ca această mişcare să se fi executat; iar alte dăţi nu priveşte deloc. Domnul de Kempelen îşi permite să se arate chiar plictisit şi să-şi reţie un căscat, pe cînd păpuşa execută o mişcare pur şi simplu genială. Domnul de Kempelen se plimba chiar, părăsind partida. Eminenţa sa nunţiul papal priza din cînd în cînd tabac, cu mişcări furişate, cum .îi era obiceiul şi în privirile sale înlăcrimate era o bănuială care nu prevestea nimic bun pentru situaţia civilă în cealaltă lume a domnului baron.
   —     Aş Ii de părere, a opinat domnul Fink, să deplasăm automatul şi masa sa.
   —     Nimic mai uşor, a răspuns ibaronul de Kempelen.
   A împins automatul şi dulăpaşul care erau prevăzute cu rotile. A deplasat şi scrinul cu lumînarea.
   —     Scrinul şi lumînarea ar trebui să rămîie la locul lor, a continuat domnul Fink.
   —   Bine, a răspuns placid baronul.
   —   Insa lumînarea să fie schimbată pe un scaun.
   —   Nimic mai uşor, a urmat a consimţi domnul de
650
 Kempelen. Onorate domnule consilier Fink, vă rog s& binevoiţi a executa chiar domnia voastră această schimbare.
   Toată curtea a putut dbserva că mîna fizicianului imperial tremura, în vreme ce executa deplasarea luminării.
   —    Şah ! mormăia ,în acelaşi timp automatul. Mat I adăoga el.
   Domnul de Kempelen se uita pe fereastră, în marele pătrat al Hofflburgului, unde tocmai se schimbau gărzile.
   Cei cîţiva seniori, cu peruci pudrate, care bine-voiseră a pierde partidele de şah, se adunaseră într-o consfătuire penibilă, aruncînd priviri oblice asupra păpuşii cu turban.
   —    Să jucăm o partida în consultaţie, au hotărît ei. Sîntem la un loc, aliaţi, patru din cei mai buni jucători din Viena. Nădăjduim că acest indian ridicol va trebui însfîrşit să cedeze.
   Indianul ridicol n-a cedat. A mişcat cu uşurinţă piesele; şi-a desfăşurat nebunii şi caii.
   —    Nici intr-o capitală din Europa nu se poate vedea asemenea spectacol, a murmurat domnul de Kempelen, venind de la fereastră şi făcînd' aluzie la soldaţii majestăţii sale.
   —   Şah ! mormăia indianul — Şah-Mat!
   Nobilii domni cu peruci se retraseră consternaţi.
   Această ispravă a automatului a fost reluată în
 toată lumea civilizată. Pe toate drumurile Europei, Ia hanurile mari, unde se opreau poştalioanele burgheze şi echipajele măreţe ale nobililor, In tlrguri, in castele, la reşedinţile princiare şi regale, de Ia Petersburg pînă la Lisabona, nu se vorbea, în 1770, deoît despre această minune.
   Domnul baron de Kempelen a urmat a vizita capitalele, precedat de o faimă extraordinară. A intrat cu automatul său la curţile prinţişorilor ‘germani, a trecut pe la Londra şi pe la Paris. Pretutindeni surpriză, admiraţie şi nedumerire. Ins'firşit, cînd' ‘fenomenul se manifestă şi la Berlin, regele Frederic, unul dintre cei mai mari amatori de şah ai timpului, fu cu totul răpit şi transportat.
   —      E ceva care trece dincolo de sfera filoso'fiei şi a poeziei, zicea majestatea sa cătră generalii care îl înconjurau. Imi închipui că inventatorul care a dat lumii pe acest mic zeu cu turban 'al şahului, ar putea să combine un general-adjutant care să urmeze pe rege pe cîmpurile de luptă. Un asemenea automat, mai bine ,zis un asemenea demon, nu poate greşi niciodată. Aşa că există mijlocul de a cuceri fără greş întreaga Europă, şi, dacă ar fi nevoie, întreg pă-mîntul.
   —      Domnule de Kempelen, a urmat majestatea sa zîmbind, s-ar putea oare alcătui într-acelaşi chip un general-adjutant perfect ?
   —      Mă îndoiesc, sire, a răspuns politicos domnul de Kempelen. Cît timp pe tronul Prusiei stă Frederic al doilea, lucrul mi se pare chiar de prisos.
   —      Nu te cred decit pe jumătate, domnule, a replicat regele. Lucrul pe care mi-1 înfăţişezi e aşa de măreţ, incit sînt tentat să-i cunosc numaidecit taina. Sint gata să cedez pentru şahistul domniei tale o parte din contribuţiile de război care au căzut în caseta mea particulară. Sînt doritor, domnule de Kempelen, sa cumpăr automatul şi taina. Te avertizez că ţin să-mi păstrez sufletul şi umbra ; comunică-mi de la început dacă eliminezi asemenea tranzacţii. Fără primejdia
652
 unor influenţe magice, sînt gata să dau pentru păpuşa domniei tale oricît.
   Domnul baron de Kempelen s-a făcut palid’ şi s-a înclinat cu respect.-
   —      Sire, nu pot refuza ; sînt la ordinele majestăţii voastre.
   A doua zi a fost ziua emoţionantă oînd Frederic cel Mare a intrat Intr-un sifat tainic cu domnul de Kempelen şi cu homunculul indian. Generalii şi curtenii aşteptau să nască, din această întrevedere, miracole şi catastrofe. Tezaurarul majestăţii sale plătise în prealabil baronului o sumă enormă. De la sfat a ieşit von Kempelen singur, încheindu-se la redingotă şi privind oblic cu zîmbetu-i îngheţat. Majestatea sa a întîrziat trei ceasuri. Cînd s-a arătat, avea şi el zimbetul lui von Kempelen. N-a spus absolut nici o vorbă despre automat. Deci se pregăteau lucruri înfricoşate.
   Nu s-a întîmplat însă decît faptul dispariţiei complecte a indianului. Nimene nu l-a mai văzut, nimene n*a mai auzit vorbindu-se de el. Meteorul splendid care a fost marele Frederic a trecut pe cerul Europei; în urma lui- Apusul s-a aprins de revoluţie; apoi a lucit alt meteor. Cînd Napoleon a intrat în Berlin cu pajurile sale, deodată indianul cel misterios şi-a făcut apariţia din nou.
   De astă dată il prezintă un nou stăpîn, domnul Maelzel. Treizeci de ani de odihnă ,şi de obscuritate nu alteraseră nimic din calităţile eminente ale ho-inunculului şahist. Biruitorul de la Austerlitz binevoi să se măsoare cu el şi pierdu partida.
   —      Şah ! Şah-Mat! a mormăit indianul ; iar împăratul l-a privit cu surpriză, neînţelegînd cum poate pierde în chip aşa de rapid şi simplu o partidă.
653
   indianul îi dăduse o prima iovitură profetica. împăratul a zimbit, în mijlocul rumoarei generale, tre-cînd cătră destinul său ; iar automatul şi-a reluat plimbările prin Europa, sub conducerea domnului Maelzel. Marile capitale Londra şi Paris l-au revăzut cu plăcere, amintindu-şi de isprăvile lut de odinioară. Acuma se prezintă lumii tinere cu un titlu nou de glorie, de biruitor al împăratului Napoleo-n. Doctorii în ştiinţe oculte căutau din nou explicaţii acestui fenomen. Astfel indianul automat a ajuns la curtea Ba-variei. Aii rămas amănunţit descrise, în analele timpului, surprizele şi extazurile spectatorilor. Au fost doamne care au leşinat, cugetînd la cursele infernale ale magiei, care ar putea transforma elixiruri şi formule în asemenea slujitori plini de virtute dar şi de primejdii .în alte domenii decît ale spiritului.
   Prinţul Eugen n-a putut rezista ispitei de a dobîndi asemenea operă şi mai ales de a fi iniţiat în ştiinţa ocultă care eliberase această iforţă.
   Ca şi predecesorul său, domnul Maelzel s-a închinat dorinţii princiare. Vînzarea s-a făcut pentru suma de treizeci de mii de franci şi a fost imediat urmată de iniţiere.
                                                                                     X
                                                             Unde se arată resortul tainic al marilor minuni din această lume.
   —      Alteţă, a zis domnul Maelzel, aducind pe prinţul emoţionat in faţa indianului său ; preambulul descoperirii mele e alcătuit dintr-un adevăr valabil pentru .. toate timpurile. Anume: cînd un secret Încetează de a mai fi secret nu mai are nici un farmec.
654
   Binevoiţi, alteţă, a observa cită simplitate a prezidat la alcătuirea acestui şahist incomparabil.
   Cu aceste cuvinte domnul Maelzel deschise dintrodată cele două portiţe ale dulăpaşului. Maşinăriile dinăuntru dispăruseră. In locul lor sta un om, ghemuit destul de incomod pe o tabletă cu rotile.
   Buza de jos a alteţei sale prinţului Eugen se răs-frlnse cu dezgust.
   Această simplă scamatorie era deci totul ? Ce mizerie !
   Cu toate acestea rămăsese deschisă curiozităţii sale o serie întreagă de întrebări. Cum vorbeşte, cum clipeşte, cum mişcă piesele acea păpuşă, cum vede de unde să le ia şi unde să le aşeze ?
   Bine; toate acestea sînt probleme de mecanică. Toate acestea rămîn pe al doilea plan. Fiastrul imperial aştepta o revelaţie supranaturală ; un atac asupra marelui necunoscut. De la Prometeu, omul a riv-nit să fure divinităţii scînteia misterioasă ; străduinţa lui rămine o suferinţă neîncetată, încununată de dezamăgiri. Ceva pare posibil şi nu-i decît o iluzie. Părea posibilă realizarea acelui domeniu închis, rezer-* vat unei tagme extrem de restrinse, in care puterile oculte să fie captate pentru o supremaţie fără risc in această lume. Nu să stirneşti virtejuri de pulberi o clipă, ca Alexandru şi Gingis-Han, ci să-ţi pui rădăcini in eternitate; să revii prin tine însuţi; să stai deasupra primăverilor şi toamnelor vieţii; să nu cunoşti foamea, nici durerea, nici ridicolul amorului. Jucătorul de şah al baronului de Kempelen şi al domnului de Maelzel era o simplă maşinărie ingenioasă.
   Intr-adevăr foarte ingenioasă şi foarte dibace.
   —     Binevoiţi a observa, alteţă, işi urma explicaţia neguţătorul de curiozitate ; că toate resorturile, pîr-
655
ghiile şi rotiţele care apar atenţiunii spectatorilor se pot deplasa şi stringe ca nişte foaie, cu uşurinţă, după voinţa omului meu dinlăuntru. In timp cit se cercetează pe rind dulăpaşul despărţit in două, omul se refugiază cînd intr-o parte, cînd în alta. Cind deschid ambele portiţe, el se retrage şi se ghemuieşte in trunchiul automatului. Citeva repetiţii sînt indestulătoare, să se deprindă cu aceste evoluţii, cu minuirea coar-bei care mişcă braţul indianului, a resortului elastic ce imprimă mişcarea degetelor şi a sforii care răspunde la foiul generator al monosilabelor. Poftim : Şah 1 Mat!
   Pe cind indianul mormăia, omul dinlăuntru ieşi cu modestie şi se retrase intr-un colţ. Era un individ firav, subţiratic, mlădios. Avea ochi mari şi fruntea naltă. Era jucătorul adevărat care ciştiga toate partidele. Prinţul nu catadixi să-i arunce o privire măcar. Omul palid zimbi cu mihnire şi cu fineţă in acelaşi timp.
   —     Stînd acolo in dulap, omul meu are subt ochi o tablă de şah specială, cu piesele înfipte în pătratele corespunzătoare. Pe această tablă urmăreşte jocul. Deasupra lui, in plafon, stă altă tablă, cu pătrăţele numerotate, corespunzînd invers tablei pe care se execută -partida publică. Piesele, puternic magnetizate la bază, fac să se mişte pe patratele plafonului mici bascule de metal. Directorul jocului trebuie să le urmărească atent. îndată ce adversarul său ridică o piesă spre a o juca aiurea, bascula, eliberată de atracţia magnetului, se apleacă. Cînd piesa e aşezată pe un alt patrat, bascula corespunzătoare se ridică trasă de magnet. Deci şahistul înţelege perfect toate mişcările care se operează deasupra. Reproduce pe tăbliţa sa mişcarea ce s-a făcut şi imprimă automatului comanda
656
pentru răspunsul său. Ca să vadă în cutia lui, are nevoie de lumină. într-adevăr işi aprinde o luminare. Dar ca să nu pătrundă nici o lucire printre intersti-ţiile dulapului stîrnind vreo bănuială, e necesar ca luminarea cu care s-a făcut inspecţia interioară să rărnîie aprinsă pe o mobilă alături, acoperind lumina dinlăuntru.
   Iată, deci, alteţă, toată afacerea, explicată in puţine cuvinte.
   —      Pare a fi intr-adevăr o bună afacere, domnule, răspunse cu uşor dispreţ prinţul Eugen. Nu înţeleg ce-aş putea face eu cu meşteşugul dumnitale. Cumpă-rindu-1 am devenit pur şi simplu ridicol.
   —      înţeleg, alteţă ; insă veţi conveni că nu puteam să livrez decit marfa negociată. Dacă alteţa voastră aţi nădăjduit să cumpăraţi şi altceva, nu sînt eu de vină. Trebuie să recunoaşteţi, alteţă, că o reţetă de alchimie ori o formulă magică nu se poate dobindi cu treizeci de mii de franci. Un alchimist şi un mag au la indămină toate bogăţiile pe care le poftesc; insă n-au ce face cu ele. După rînduială, secretul lor nu se plăteşte decît cu sufletul, sau cu viaţa. Vă încredinţez că e o bună rînduială. Pentru banii alteţii voastre, eu n-am făcut decit să vă satisfac o curiozitate. Recunosc că preţul e puţin exagerat.
   —      Aha ! aha ! recunoşti, domnul meu, că preţul e puţintel exagerat.
   —      Preţul curiozităţii, ca şi al amorului, e totdeauna exagerat, alteţă. E de observat că nu numai alteţa voastră pierdeţi din această afacere, ci şi eu. Beneficiile mele sînt cu mult mai serioase dacă imi urinez demonstraţiile, dccît dacă vind fondul. Trebuie să vă fac mărturisirea, şi alteţa voastră va binevoi să mă ierte, că domnul Mouret, acest amabil, modest şi excelent şa-
42
657
 hist care stă deoparte şi ne ascultă, a prevăzut întocmai ce se va Intimpla. Alteţa sa prinţul Eugen, mi-a zis el, are să-ţi vindă Înapoi automatul, căci n-are ce face cu el. Va suferi neapărat o pagubă relativă, dar 11 va vinde, ca să nu scoată din circulaţie o curiozitate de care lumea are nevoie, şi ca să ne lese nouă putinţa de a ne urma afacerile.
   —      Pe cît văd, domnul Mouret e un şahist admirabil, a consimţit prinţul.
   Domnul Mouret s-a înclinat.
   Reluindu-şi in stăpînire automatul, domnul Maelzel şi-a început din nou peregrinările, avînd pe şahist părtaş la beneficii. Ori in ce loc ajungeau şi-şi stabileau cortul, lumea venea grămadă ca să privească minunea.
   —      Onorat public, işi începea discursul stereotip de-monstratorul, făcînd un gest teatral spre indian; iată cel mai uimitor fenomen al timpului. Acesta e şahistul automat, care a avut onoarea să joace acum treizeci şi unu de ani cu regele Frederic cel Mare şi acum un an cu majestatea sa împăratul Napoleon. Se oferă să joace cu fiecare dintre dumneavoastră, dîndu-vă avantaj trăsătura şi pionul, şi vă încredinţez că veţi fi biruiţi. Veţi avea in schimb mîngîierea augustei tovărăşii a celor doi mari monarhi, care au binevoit şi ei a pierde.
   Indianul cîştiga partidele şi partea domnului Mouret.
   După ce părăseau locul ultimei isprăvi, amindoi tovarăşii se opreau la un han pitoresc, admirau peisa-giul, glumeau cu slujnicuţa, se reconfortau cu fripturi savuroase şi vin excelent şi împărţeau cu scrupulozi-tate beneficiile.
658
   Printr-un mecanism lent, tot aşa de dibaci ca cel al automatului, domnul Maelzel a început o operaţie de intirziere de plăţi faţă de asociatul său. Voia, zicea el, să asigure astfel trăiqicia asociaţiei, să nu se intîmple la un moment dat ca domnul Mouret, mare amator de subrete, să rămîie în urmă ori să dispară într-o dili-genţă, in tovărăşia unei crinoline. Această măsură de precauţiune, acceptată la început cu zîmbete de îngăduinţă de domnul Mouret, a devenit un fel de sistem de guvernămînt. In general aceasta e semnificaţia de limbaj a fiscului: îţi iau tot şi-n schimb nu-ţi dau nimic.
   De la o vreme, domnul Mouret a început a pretinde tot cu mai multă energie dreptul său. Domnul Maelzel găsea de cuviinţă să-l tot amine.
   A trecut astfel un an; pînă ce, într-o zi, domnul Mouret a dovedit că şahiştii sînt şi ei oameni de spirit.
   Tovărăşia era la Amsterdam. Majestatea sa regele Olandei reţinuse de dimineaţă sala şi poruncise să se verse la birou suma de trei mii de franci. Curtea se pregătea în toată splendoarea ei să facă onoare indianului.
   Domnul Maelzel se duce bucuros la hotel, ca să comunice asociatului său vestea bună. Porunceşte o masă substanţială şi un pahar de vin vechi. îşi freacă mînile şi se felicitează, făcîndu-şi în gînd socoteli; apoi aleargă să aranjeze totul cum se cuvenea, pentru ora douăsprezece jumătate, cînd majestatea sa işi anunţase sosirea.
   Automatul aşteaptă in odăiţa din preajma salonului, in dosul perdelelor. Ornicul bate de douăsprezece ori. Domnul Mouret, care era foarte harnic de obicei, de data asta se face aşteptat. Neliniştit, domnul Maelzel
42*
659
  Sâ plimbă de citeva ori In stis şi In jos, face indianului său citeva ocoluri, apoi Îşi smulge de pn dulăpaş pălăria şi se repede la hotel. Bate la uşa tovarăşului său ; intră ; II găseşte în pat, zvîrcolindu-se asudat şi palid.
  —   Ce este, scumpul meu amic ? ce s-a întîmplat ?
  —     Nu ştiu, domnule Maelzel ; dar presimt că mi-a sosit sfîrşitul. Am o febră îngrozitoare.
  —     Cum se poate ? Doar nu ne-am despărţit decit acum un ceas. Erai perfect sănătos.
  —     Am fost doborît ca de o lovitură de trăsnet. Mi se pare că acesta e un mat adevărat, domnule Maelzel. Trebuie chemat un notar ca să-mi fac ultimele dispoziţii testamentare.
  —   Dar soseşte regele într-o jumătate de ceas.
  —   Ce pot să-i fac ? Va binevoi să se întoarcă.
  —   Ce-i spun eu ?
  —   Ii spui că automatul e bolnav de friguri.
  —   Hm ! crezi că îmi vine a glumi ?
  —   Nu glumesc deloc.
  —     Bine, omule, dar am încasat o sumă importantă. Mă nenoroceşti!
  —   Ce pot face eu ? Nu pot face nimic.
  —   Are să trebuiască să dau banii înapoi.
  —   Să-i dai.
  —   Te rog, dragă prietine, scoală-te şi vină cu mine.
  —   Cu neputinţă.
  —   Mă duc să aduc un doctor.
  —   E inutil.
  —     Ce-i de făcut atunci ? Dumnezeule, nu-i nici un mijloc ?
  —   Ştiu eu ? Poate să fie.
  —   Care ?
660
   —     Să-mi pui in palmă o mie cinci sute de franci, pe care mi-i datorezi.
   —     Numai atît ? Fii absolut sigjur. Desară iţi număr banii pină într-o centimă.
   —   A, nu. Să mi-i numeri imediat.
   Cum i-a fost servită doctoria, domnul Mouret s-a restabilit. Intr-o clipă a sărit din pat şi s-a dus să-şi ia locul. Automatul a avut un joc din cele mai inspirate.
   Majestatea sa nu juca personal ; călăuzea însă cu sfatul pe ministrul de război ; aşa că înfrîngerea rămase numai asupra acestuia.
   Regele se mulţămi să surîdă enigmatic, deoarece miniştrilor le incumbă toate responsabilităţile.
   Din Europa, indianul a fost poftit în America. Tmbarcîndu-se la Rotterdam, a călătorit deci cu pace pe undele mişcătoare ale oceanului şi ia ajuns în lumea nouă. A fost primit prea bine in oraşele din Est şi americanii au apreciat după justa ei valoare comercială maşinăria, fără a se mai preocupa de complicaţia ei ocultă. Domnu] Maelzel era felicitat cu energie, apoi părăsit cu indiferenţă. Tn vremea aceea, New-Yorkul n-avea zgîrie nouri, metropolitan, căi suspendate şi furnicar de şase milioane de cetăţeni. Locurile de spectacol aşteptau pe fermierii din împrejurimi ca să se complecteze şi Mr. Iosua Lincoln, scamator de profesie, îşi văzu împuţinaţi spectatorii săi din pricina indianului şahist. Toată lumea se grămădea spre dînsul. Ca om cuminte, îşi părăsi intr-o zi şandramaua goală şi trecu la vecin, să vadă cărui lucru aşa de extraordinar i se datoreşte îmbulzeala. Asistă la demonstraţia închiderilor şi deschiderilor dulăpaşului, privi cu atenţie partidele şi nu-i fu greu să înţeleagă că avea într-adevăr un concurent din
661
breaslă. Surise cu dulceaţă domnului- Maelzel, apoi, trăgînd din buzunar un cartuş inofensiv, il făcu să izbucnească într-un soare frumos deasupra privirilor. Strigăte urmară exploziei:
   —   Foc !
   Europenii ar fi fost mai atenţi la ce se intimplă cu şahistul. Americanii n-au avut în prima clipă de panică decît hotărîrea de a se salva, brîncindu-se unii pe alţii, lovind ca să-şf menajeze salturile spre ferestre, călcînd pe femei şi pe copii. In rumoarea şi-n învălmăşeala aceea, numai Mr. Iosua Lincoln era liniştit, cu pipa în gură, şi se amuza de viaţa bruscă şi dezordonată pe care o manifesta dintrodată indianul. Avea o tendinţă de a se ridica din poziţia lui de oriental, de a se lungi, de a se zvîrli din sine însuşi. Păstrîn-du-şi înfăţişarea gravă, nebunise dintrodată, încercînd să facă ceea ce-i era imposibil. Tablă de şah, dulăpaş, automat dansau pe loc. Domnul Maelzel avu prezenţa de spirit să tragă o perdea asupra acestor manifestări mai mult suspecte decît miraculoase. Lucrurile se liniştiră îndată. Mr. Iosua Lincoln aflase ceea ce dorea. Lumea reveni ca să urmărească altă partidă.
   Sara, Mr. Lincoln veni să găsească pe domnul Maelzel şi-i oferi un pahar de whisky and soda. Apoi ii ţinu următorul discurs :
   —     Am înţeles, tny dear Mr. Maelzel, că ai intenţia să te transporţi, cu interesanta domniei tale demonstraţie de şah, mai departe. Te previn că înspre vest viaţa orăşenească e mai puţin bine aşezată decît aici. Poţi ajunge în locuri unde fermierii sosiţi călări la iarmaroc, văzîndu-ţi maşinăria, ar :fi cuprinşi de un atare antuziasm, încît ar trage în ea cu revolverul. Ar fi mai bine să rămîi aici, ori să te întorci în Europa, în orice caz e bine să nu ne găsim amîndoi în
662
acelaşi loc. Nu-mi place concurenţa. In sănătatea domniei tale. Good btj.
   Prognosticurile funebre ale scamatorului s-au împlinit. Automatul şi-a găsit sfîrşitul într-un incendiu, intr-una din bărătcile-improvizate pentru serbările de binefacere. Domnul Maelzel a rămas şi el acolo, ca să sporească, împreună cu indianul, pulberea noului continent.
                                                                                  XI
                                                                      Despre adevăratele automate.
   —     Ascultă, Petre, a zis într-o zi Domnul cătră chelarul său, văd că, pe pămînt, sărmanii urmaşi ai lui Adam se străduiesc să inventeze felurite lucruri de petrecere ori de folos, minunîndu-se ei singuri de ceea ce fac şi închipuindu-şi că le-iau născacit ei exclusiv. Au făcut roata şi pîrghia, 'au descoperit focul, au captat aburul, se năcăjesc să degajeze forţa electrică, joacă şah. Au iluzia că homo-artifex a alcătuit şi alcătuieşte toate acestea şi sînt dispuşi să tacorde acestor două vocabule o prerogativă divină.
   —     Ştiu eu ce să cred, Doamne ? a răspuns sfîntul Petre. Iluzia de multe ori e mai puternică decît realitatea.
   —     Fără îndoială. Am dat acestui joc al imaginaţiei putere, pentru ca maşina primă pe care am acordat-o umanităţii să aibă oleul care-i trebuie.
   Muritorii admiră roata şi aburul, uitînd în .primul rînd să admire inteligenţa elastică pe care le-am hără-zit-o. Orice aşa-zisă invenţie există virtual în lucruri. Inteligenţa numai o degajează, cînd' a sosit ora.
663
 Oamenii .foc caz mare, astăzi, de abur, pe care au să-l întrebuinţeze ca să mişte roţile. Mîni vor găsi electricitatea, transformind-o In lumină. Va veni un timp cind se vor vădi şi undele cărora ei le var spune herţiene. Infinitul posibilităţilor şt forţelor va rămînea încă întreg cînd ei vor socoti că stnt aproape să-l istovească. De cîte ori vor degaja ceva, vor fi în situaţia copiilor, care igăsesc un obiect şi-şi închipuie că e al lor. Cu cit vor înainta spre insondabil vor avea iluzia că sînt ei totul; pe cînd' în realitate totul e esenţa eternă din care ei deţin numai o infimă scînteie. Cu cît se lărgeşte domeniul a ceea ce numesc ei ştiinţă, cu atît mai mult ar trebui să înţeleagă forţa supremă. S-au mărginit să-mi dea un nume, să mă imagineze bătrîn cu barbă, nu ştiu de ce ; să-mi acorde o tovărăşie ca cea din prezenta anecdotă, să puie în sama mea poveştile revelaţiilor, cînd lumina le-am acordat-o pentru o înţelegere mai înaltă.
   Iată, au născocit o păpuşă-automat care joacă şah, umplînd lumea de zvoană şi uimire. Ei bine, forţa pe care o visează ei în această direcţie, şahistul înfricoşat şi invincibil, e între ei. Nu e nevoie de maşinării şi de trucuri ca să realizeze isprăvile cele mai uimitoare.
   Sfîntul Petre s-a coborît pe pămîn" ca să se 'niire şi el. A văzut succesiv pe Philidor, Morphy şi Pilsbury şi şi-:a pus mînile în cap. Automatele sînt de prisos.
   Reluînd isprăvile lui Aii Şatranji de odinioară, ale lui Abu-Selim şi Greco, muzicantul parizian cu numele Philidor juca trei partide dintrodată, fără să vadă tablele de şah. După el s-a arătat, căiră 1850, americanul Paul Morphy, care îndeplinea aceeaşi ispravă cu opt table de şah. Cei mai tari jucători ai Londrei şi Parisului au stat la aceste table, cuge-
 664
 tînd şi combinînd. Americanul cerceta tablourile de pe păreţi, ari se uita pe fereastră. Cînd i se anunţau loviturile, răspundea imediat. Pe opt mese, partidele se isprăveau în favoarea lui, fără ca el să-şi arunce o singură dată ochii asupra lor. Mai minunat automat nu se poate ; şi totuşi ceva mai bun decît un automat, căci din cînd în oînd o partidă ieşea remiză. S-a întîmplat din cind în cînd şi faptul extraordinar să piardă, printr-o înţelepciune superioară care se află totdeauna prezentă în lucruri. Mai mult decît Morphy, adevărul că automatele sînt de .prisos, l-ia dovedit alt american, un avocat cu numele Pilsbury. Acest individ firav şi ticălos la înfăţişare reproducea isprava, însă cu patruzeci de mese de şah. In vreme ce la cele patruzeci de partide jucătorii îşi sfărîmau capul, el putea amuza pe cei de lîngă el şi cu alte jucării. Punea să se scrie un şirag de o sută de nume proprii pe o hîrtie, le asculta o dată şi le rostea imediat şi el. Amesteca un pachet de cincizeci şi două de cărţi şi le trecea în revistă foaie cu foaie. Apoi le spunea exact una cîte una, în ordinea în care fuseseră în pachet. I se anunţau apoi loviturile de la cele patruzeci de mese. Răspundea mesei nr. 8, sau mesei nr. 17, sau mesei nr. 31. După ce se isprăveau partidele, i se cerea să debiteze, de pildă, partida nr. 20. Debita rînd pe rind loviturile partidei 20, alternativ albele şi negrele, de la cea dintăi pînă la cea din urmă şi pînă la mat.
   Astfel se dovedeşte că fabricatele lui homo artifex sînt inferioare alcătuirilor divine şi este de neînţeles ce doreau regele Frederic, ori prinţul Eugen. Cînd undele herţiene duc imaginea şi sunetul în eternitate şi-n nesfârşit, singurul (gînd care te mai poate preocupa este numărul nesfirşit al altor combinaţii încă
665
ascunse, care se pot vădi cindva omului. Nu se vor putea vădi toate, căci omul va trece. Cele mai multe vor rămînea ca seminţe nefecundate în viscolul forţelor contrare.
                                                                                XII
                                                          Capitolul ultim în care intră în acţiune eroii secundari, cu intenţia de a continua isprăvi Ia a căror relatare nu ne angajăm.
   Toate aceste poveşti şi anecdote, unele datorite amfitrionului nostru, altele înşirate sumar de mine, s-au adaos vinului, îmbunătăţind lucrurile savuroase care alcătuiau zacusca. Trecuseră aproape două ceasuri de cînd începusem. Cucoana Lisaveta se întorsese in preajma noastră şi arăta oarecare nerăbdare. Anatol vira din cînd în cînd capul pe uşă, făcînd stăpînei sale semn cu ochiul. Cînd am văzut că semnul se repetă cu disperare, am înţeles că bucătarul e gata să-şi trîntească boneta de pămînt dacă nu contenim, să-şi deie demisia şi să plece în lume.
   —      Dragul meu, zise cu seriozitate doamna Cantaraga, sînt de părere să amînaţi în continuare conferinţa dumneavoastră.
   —      A, da, desigur, Elisabeta Gavrilovna ; s-o amî-năm ; ai perfectă dreptate. Sint ceasurile două şi jumătate. Te rog să ne ierţi. Porunceşte-ne .să ne aşezăm la masă şi ne vom supune cu cea mai mare plăcere. II previn însă pe Liviu Mihailovici Colţ că, după aceea, are. să aibă de-a face cu mine. Cred că n-are să mai rămîie nimic din reputaţia dumnisale. Am să i-o fac ferfeniţă !
6G6
   —     Care reputaţie ? întrebă, cu destulă linişte, căpitanul de aţă.
   —     Cum care reputaţie? Reputaţia dumnitale de şahist.
   —     Dar n-am, cucoane, nici o reputaţie, lasă-mă în plata lui Dumnezeu, 'm-am săturat de atîtea poveşti de demult şi din ţări străine; bine că a venit şi vremea sarmalelor.
   —     Iţi atrag atenţia, Liviu Mihailovici, că aceste poveşti au importanţă. Mai ales dumnitale îţi vor folosi. Ai nevoie de instrucţie. Bag de samă că eşti un fel de autodidact al şahului. E necesar să-ţi însuşeşti şi literatura acestui divertisment. Ai observat, cred, că vinul e mai bun cînd îl bei dintr-o cupă de cristal.
   —  N-am observat.
   —     Atunci eşti un om pierdut. Nu se poate face nimic cu dumneata.
   Colţ se înclină cu umilinţă. Era şi el încredinţat de asta, însă n-avea ce face. Deocamdată era vorba de nişte sărmăluţe cu smîntînă, menite să facă viaţa noastră suportabilă într-un ceas al acelei după-amiezi de iulie; după aceea om vedea ce-a mai ii. Ne-om cufunda în fundul pămîntului, ne-om sui la stele ; se poate întîmpla să jucăm şi o partidă de şah.
   —De asta nu scapi, Liviu Mihailovici, să fii sigur...
   —     Nu putem şti nimic, domnule Cantaraga, cum nu ştie pămîntul...
   —     Oameni buni, interveni cucoana Lisaveta, împăcaţi-vă.
   —  Imposibil! strigă cu glas mare Cantaraga.
   —     Eu sînt gata împăcat, zise domol Colţ, sărutînd cu supunere mîna stăpînei.
667
   Acea mînă puternică şi protectoare o trecu sub braţul său. Astfel intrarăm în sufragerie : Colţ cu doamna Cantaraga ; eu şi cuconu Mistocle. Prietinul meu îmi făcea semne cătră nefericitul căpitan. Eram şi eu, ca şi domnia sa, într-o stare plăcută, datorită vinului de Mărunţeni. Ba domnia sa era într-o stare mai plăcută decît mine. Aşa că schimele lui cu fruntea, cu ochiul, cu buzele, pe care le făcea în dosul lui Colţ, îl veseleau mai mult pe domnia sa decit pe mine. Totuşi trebuia să mă arăt şi eu vesel, izbutind să fiu mai vesel decît se cuvine.
   Anatol ne aştepta solemn în sufrageria scîntcie-toare, în redingotă albastră cu nasturi auriţi şi cu mănuşi albe de bumbac. Se înclină profund. Se precipită spre jilţul doamnei Cantaraga, trăgîndu-1 la o parte şi împingîndu-1 iarăşi înainte, în vreme ce stăpînă se aşeza. Călcă riiărunt şi repede pe covorul moale, ca să facă semne spre oficiu. Ferestrele erau larg deschise spre livadă. Prin sita de sîrma, care punea între noi şi gîngăniile de afară o oprelişte prielnică, pătrundea o uşoară undă de răcoare. Arborii se prevedeau ca-ntr-o ceaţă. Intr-un nuc uriaş făcea exerciţii nesigure de flaut un mierloi tinăr. Emitea citeva note şi se oprea, mirîndu-se el singur de dînsele.
   —     Anatol, zise domnul Cantaraga, du-te şi-i spune să tacă.
   —     Imediat, Temistocle Arcadievici! se grăbi bătrî-nelul, fără să ştie despre ce-i vorba.
   —   Ori să tacă, ori să cînte ceva cum se cade.
   Anatol se sili să rîdă. Eu îi făcui semn spre fereastră. El păşi într-acolo şi întinse gîtul, fără să vadă nimic.
   —     Anatol, porunci sever doamna Cantaraga, fii atent, s-aduci sarmalele îndată ce Ileana răstoarnă
6(58
 mămăliguţa. Avem un bucătar, mă informă eă, îritof-cîndu-se spre mine, care nu vrea să facă mămăliguţa. Pretinde că asta i-ar scădea prestigiul. Aşa că sîntem nevoiţi să chemăm o femeie dintre slugile ogrăzii.
   —     Trebuie numaidecît mămăliguţa? se miră cuconu Mistocle.
   —     Trebuie. Rînduiala asta am păstrat-o de la tătuţă şi de la bunelu. Iar ei spuneau c-o au de la Am-filohie Mînzu cel bătrin. Dealtminteri şi căpitanul Liviu Colţ îmi declară că mămăliguţa face parte din ritualul sarmalelor. Dacă nu-i mămăliguţa, se scoală de la masă şi pleacă.
   —     Numaidecît, zîmbi căpitanul de aţă; dar după ce plec, mă întorc imediat, căci nu pot părăsi cu una cu două o tovărăşie ca aceea pe care o am.
   In această atmosferă agreabilă de veche provincie moldovenească, am săvîrşit lucrarea principală a zilei, adică ospăţul, alcătuit din nouă feluri. Colţ s-a mulţămit cu sarmalele, rezistînd eroic la toate celelalte feluri franţuzeşti şi nemţeşti. S-a mulţămit şi cu prea puţin vin, ceea ce l-a scăzut şi mai mult în ochii noştri. Nu ştiu de ce cucoana Lisaveta părea a-i fi recunoscătoare.
   —     Poate pentru.că Liviu Mihailovici ii sărută din cînd în cînd mîna, îmi şopti la ureche domnul Cantaraga. Să ştii, iubite Grigorie Alexandrovici, că asta-i asămănarea Iui cu Napoleon. E un cuceritor.
   Cătră ora cinci am băut caleaua în cerdac.
   —     S-aduc oare căişorii, Temistocle Arcadievici ? întrebă respectuos bătrînul Anatol.
   —     S-aduci, Anatol, s-aduci, îl îndemnă cu blîndeţă boierul.
   Servitorul aduse tabla de şah şi o puse între noi. Aşeză piesele, apoi se dădu la o parte, fără să se de-
 669
 părtâze prea iiiutt, iiu inlenţiă evidenta de a fi şi el spectator.
  Cucoana Lisaveta părea cu totul nepăsătoare.
  —      Domnule Colţ, întrebă ea, cu intonaţia cea mai plăcută, dumneata eşti ieşan ?
  —      Vechi ieşan, doamnă. Am copilărit, ca şi tatăl meu, în mahalaua Zlataust.
  —      Cum se poate 1 Acolo şi-a avut aşezarea şi Am-filohie Mînzu, străbunelul meu.
  —   Asta mă bucură foarte mult, doamnă.
  —   De ce te bucură ? se miră, cu ironie, Cantaraga.
  —   Nu ştiu.
  —   Atunci, dacă nu ştii, de ce te bucuri ?
  —   Se vede că sînt şi bucurii fără pricină aparentă.
  —      Decît ai fi asemenea filosof lamentabil, iubite Liviu Mihailovici, mai bine ai pune mîna pe o carte de şah.
  —      Să mă ferească Dumnezeu. Nu cunosc in materie de cărţi decît cartea mare a contabilităţilor mele. Am lîngă patul meu acasă şi cîteva tomuri ferfeniţoase, pe care le întrebuinţez ca să-mi vie somnul. Cum ai spus domnita ta foarte bine, sînt un autodidact. Am deprins şahul practicindu-1, în unele după-amiezi şi seri, la o cafenea celebră din oraşul meu, numită cafeneaua Traian. Am stat şi am privit multă vreme, fără să îndrăznesc a atinge o piesă. Luptau acolo campioni a căror celebritate nu trecea de Păcurari şi Socola ; cred insă că erau tot aşa de valoroşi ca Phi-lidor şi Morphy ai dumnitale. Jucau într-o vreme, la «Traian», profesorul Burlă, care ne preda la liceu limba elină, izbutind să nu ne înveţe pe nici unul a ceti pe Omer în original, şi bătrînul Bonciu, un om întunecat, mare şi 'gros, care sosea întatdeauna intr-un cupeu tras de un cal tot aşa de bătrîn ca şi el,
670
c-un vizitiu pe capră rămas din vremea zaverei lui Ipsilante. Amîndoi de proporţii impunătoare, Burlă şi Bonciu se aşezau la o masă, care trebuie să fie acum în muzeul comunal, şi jucau partide lungi, meditînd profund cu bărbia rezemată în pumn, pe cînd galeria din jur păstra a linişte respectuoasă. Această galerie era compusă şi ea din figuri .neuitate ale vechiului Iaşi. Se aflau acolo profesorul Neştianu, bătrînul profesor Novleanu, cuconu Ghiţă Botez poreclit Şală, Ostersetzer şi Şmilo.vici. Aceştia din urmă n-aveau alt titlu de glorie decît şahul : erau cei mai tari amatori din capitala Moldovei, pe cînd ceilalţi aveau renume şi-n viaţa publică. Cuconu Ghiţă era faimos printr-un discurs neuitat, la o întrunire publică.
   —     Noi toţi, domnilor, se adresase domnia sa întrunirii, noi toţi care ne aflăm în această «şală».
   —     Sală, cucoane Ghiţă, încercaseră a-1 corecta profesorii de romină.
   —     Bine, fie şi sală. Noi toţi, domnilor, care ne aflăm adunaţi in această «şală».
   —   Sală, cucoane Ghiţă.
   —     Ia să mă lese-n pace valahii... Noi toţi ciii ne aflăm în această «şală»...
   La partida de şah de după-arniază, cuconu Ghiţă a dat tovarăşilor săi rezoanele filologice cu privire la cuvîntul contestat. N-au ascultat însă decît piesele. Se mai afla în acel club select şi bătrînul poet Mihai Ce.dreanu. Acesta mi-a fost mie profesor ; cu el am îndrăznit a juca prima partidă. Ziua aceea neuitată a fost emoţionantă şi prin alte împrejurări.
   Bătrînul Bonciu sosise ca de obicei în cupeul lui, se suise la cafenea, şi echipajul rămăsese să-l aştepte, cum era porunca. De ani şi ani, in fiecare zi, vizitiul
671
şi calul nu făceau alt drum decît acesta clin Păcurari la hotel Traian, unde era cafeneaua, şi de la hotel Traian în Păcurari. Cît timp bătrînul cel negru şi întunecat juca, întru totul absorbit, calul îşi pleca botul spre genunchi şi moşneagul dormita sus pe capră. Cînd bătea ora zece, Bonciu cobora, urca în cupeu şi pleca.
   In ziua aceea, partida Burlă-Bonciu fusese mai animată decît de obicei. Bonciu avea un atac pe care-1 dezvolta sistematic. Toată galeria stătea buluc, privind şi aşteptînd loviturile decisive. Cum se şi cuvenea, nimene nu băga de samă trecerea sferturilor de ceas. In sara de toamnă, la vremea aceea, destul de tîrzie, oraşul era liniştit şi gol. Calul cel bătrin păru a asculta cele zece bătăi ale ornicului Mitropoliei şi începu să dea semne de nelinişte. Avea în el nu numai socoteala matematică, ci şi alte semne ascunse care, automat, trebuiau să-l trezească din amorţeală. Deci, după ce aşteptă un timp glasul bătrânului zavergiu adormit pe capră, luă el singur hotărîrea plecării şi se mişcă în pas cătră Păcurari. Cind ieşi bătrînul Bonciu de la partidă, echipajul nicăieri. La strigătul lui s-au adunat în jur oamenii hotelului, prietinii rămaşi, vard'iştii, oare nu ştiu niciodată nimic, şi nimene n-a fost în stare să răspundă întrebării simple : ce s-a făcut cupeul, cu bătrînul şi cu calul ? S-a mişcat lumea în toate părţile ; s-a crezut întăi într-un furt, pe urmă într-o catastrofă :     vizitiul, nebunit subit,
 ducîndu-şi echipajul în Bahlui; în vremea asta mîr-ţoaga sta cu fruntea în uşa grajdului, acasă, iar moşneagul continua să sforăie pe capră.
   Iată academia unde am dobîndit eu învăţătură. Profesorul meu, poetul, era pe jumătate orb. Vedea perfect numai bancnotele şi femeile frumoase; încolo
672
 lumea era pentru el o privelişte tulbure şi aproximativă. Ar fi fost bine, domnule Cantaraga, să fii acolo, pe vremuri, ca să te bată unul din aceşti campioni. Eu nu sînt decît un1 umil reprezentant al lor.
 —     Lasă poveştile, stimate iamice, şi apără-te ! strigă aţiţat boierul orheian. A sosit vremea acţiunii.
 Căpitanul Colţ încercă să reziste. Sărută iar mîna cucoanei Lisaveta, aducîndu-i aminte de Zlataust ; dar provocarea iui Temistocle Cantaraga se repeta. N-avea ce face, era nevoit să răspundă.
 Atuncea l-am văzut schimbîndu-se la faţă şi devenind deodată grav.
 Aici sînt nevoit să întrebuinţez, pentru povestirea mea, o metodă specială deoarece o partidă de şah necesită notaţia loviturilor.
 Amicul meu Cantaraga, jucînd, cu o siguranţă impresionantă, pionul regelui său doi paşi, Colţ nu găsi alt răspuns mai potrivit decît o mişcare identică.
                                                                       1.P.4 R. — P.4 P.
 —   Dar la asta ce-ai să răspunzi ? întrebă orheianul.
                                                                           , 2.C.3F. R.
 —     Dacă dumneata joci calul regelui, eu am să joc, cum am învăţat de la poetul Codreanu, calul damei, răspunse căpitanul de aţă.
                         2.C. 3N.D.
 —     Pînă acuma văd că te ţii bine, zîmbi Cantaraga.. Să vedem ce-ai să-mi răspunzi la a treia lovitură.
                         3.N. 5 C.D.
 —     La aşa ceva e mai dificil de răspuns, zise ctr modestie Colţ. Dacă domnia ta îmi ataci cu nebunul
43 — M. Sadoveanu — Opere 11
 673
 regelui dumnitale calul damei, eu am să poruncesc-calului regelui meu să iasă afară.
                       3.  C. 3 NR.                   ,
 —      Bun, strigă Cantaraga. Eu am să-mi urmez atacul.
                           4. P. 3D.
 —   Şi eu am să scot nebunul damei.
                       —   N. 4ND.
 —      Foarte frumos, căpitane. îmi dezvolt şi eu nebunul damei.
                           5. N2D.
 —      Ai pus nebunul în faţa damei ? se miră Colţ. Asta are să-mi dea puţintel de gîndit.
 —   Cred şi eu ! se veseli Gantaraga.
 ' Doamna Cantaraga încercă să-şi stăpînească un căscat. Anatol îi ifăcu semn de admiraţie spre stăpî-nul său. Partida noastră menge bine! părea a zice el, cu toată faţa luminată. '
 Căpitanul de aţă ieşise dintre noi. Stătu cinci minute atent, concentrat între ipiese.
 —      Domnule Cantaraga, reven^ el la lume, oftînd; eu cred că era mai bine dacă făceai rocada.
 —      Cred. Era mai bine pentru dumneata. Văd că stai foarte perplex şi n-ai ce răspunde. La urma urmei, va trebui să te hotărăşti.
 —      Bine; am să mă hotărăsc, zise cu linişte Colţ. Cred că profesorul meu poetul n-are să mă dezaprobe. Am să dau şah cu nebunul meu, luînd un pion din coasta regelui dumnitale.
                       5. N. X P. +
 —      Da ? Nebunul ia un pion şi dă şah ? Aşa ţi-i vorba, stimate Liviu Mihailovici ? Dai un nebun ?
674
 i
  Te simţeşti în stare să faci asemenea jertfa ? Probabil că vrei să isprăvesc mai curînd cu dumneata. Atacul care urmează din partea dumnitale e o iluzie. Eu am să iau pur şi simplu nebunul.
                          6. R. X N.
  —    Am să dau şahul pe care l-ai prevăzut, stimate amice, răspunse Colţ.
  —    Dă-1.
  —    Am să-I dau. Nimic nu mă poate împiedica
                          6. C.5CR.+
  —    Dă-1; te previn că e zadarnic. Mut regele.
                          7. R. IC.
                                                  t •
  —    Foarte bine. Iar eu am să mişc doi paşi pionul damei.
                             4.P.D.
                                                  l
  —    Treaba dumnitale. Eu îţi iau, cu nebunul, calul damei. Avînd o piesă ciştig, îmi convine să schimb.
                          8. N. X C.
  —    Schimbă, cucoane.
                          —  P. X N.
  —    După ce-am schimbat, fac şi eu o săritură cu calul în lagărul dumnitale.
                          9. C. 5 CR.
  —    Fă, cucoane. Eu am să mînînc pionul. Aşa se zice în jargonul de la cafeneaua Traian. Iţi mînînc pionul regelui.
                             9.P. X P.
43*
675
  —     Să nu ai, Liviu Mihailovici, o indigestie. Eu îmi dezvolt calul damei.
                       10. C. 3 ND.
  Colţ clătină capul cu uimire.
  —  Asta-i lovitura dumnitale ?
  —  Asta-i ; d;acă-ţi place.
  —     îmi place. In numele profesorului meu, iţi dau un mic şah cu dama.
                       10. D.5 D.+
  Domnul Cantaraga căzu deodată într-un fel de semn de întrebare, cu amîndauă mînile. Apoi aceste mîni şi le duse la tîmple. Obrazul lui Anatol se întunecă, întocmai ca şi ial stăipinului său. Doamna Cantaraga căâcă a doua oară.
  —     Mă înşel eu, stimate amice, ori eşti mat în două lovituri ? întrebă cu blindeţă căpitanul de aţă. Nu mă înşel deloc.
  Cantaraga îşi arătă dinţii, cu puţină răutate.
  —     Drept sâ-ţf spun, căpitane, cum s-a făcut asta, n-am înţeles bine. Probabil n-am fost destul de atent, îmi vei da revanşa imediat.
  —     Aş propune mai degrabă o calfea, insinuă cucoana Lisaveta.
  —     Ts ! lasă-ne, ma chere amie, cu cafeaua. Aici e un interes mai superior. Nu te supăra, Elisatoeta Gavrilovna; dă-ne şi cafeaua. Insă îmi vei îngădui să-l stîlcesc pe căpitanul dumnitale.
  —  De ce căpitanul meu ?
  —     Aşa, căpitanul dumnitale, din mahalaua Zla-taust, care a învăţat şah într-un loc celebru, cu numele cafeneaua Traian şi care a avut drept profesor pe un nou Homer.
676
   —     Nu, domnule Cantaraga, acela nu m-a învăţat greceşte.
   —     Ştiu, ştiu ; eu vorbesc de poetul dumnitale. Ţi-oi arăta eu şi poezie, şi şah, şi tot ce pofteşti. Apă-ră-te. Dacă nu ipierzi partida în douăsprezece mişcări, să nu-mi spui pe nume !
   Doamna Cantaraga îngriji să se aducă o cafea foarte hună. In mai puţin de un s'fert de ceas, prietinul nostru Temistocle Cantaraga pierdu a doua partidă.
   —     Curios ! zise el cu o linişte impresionantă şi ne privi pe rind cu (braţele încrucişate. Vra să zică am pierdut-o şi ,pe a doua. Sint foarte nerăbdător să văd dacă e posibil s-o pierd şi pe a treia.
   Doamna Cantaraga deveni atentă.
   Nerăbdarea 'amfitrionului nostru nu ţinu mult. Căpitanul Colţ nu-şi 'făcu nici un scrupul să ciştige şi a treia oară. Atunci însă se produse un eveniment neaşteptat.
   Ridicîndu-se cît era de nalt şi de bărbos, cu gesturi mari de tragedie, domnul Cantaraga îşi umflă vocea bine timbrată.
   —  Anatol ! strigă el. Anatol 1 Unde eşti, Anatol ?
   —     Aicea sînt, Temistocle Arcadievici, suspină bairî-nul slujitor.
   —     Anatol ! să iei imediat această tablă mizerabilă şi aceste piese infame. Să le stropeşti cu 'benzină în faţa mea aici pe alee şi să le dai foc! Din această clipă jur că nu mai pun mina pe şah. Blăstămat să fie cine-a mai fi victima unei asemenea pasiuni idioate. Imediat să faci ce ţi-am poruncit! Spuneţi-mi, domnii mei, cum e cu putinţă, la urma urmei, ca un om serios să-şi impuie o asemenea îndeletnicire care nu duce la nimic. Habar n-ai de ce se intimplă pe
677
cîmp ; dacă păpuşoii sînt prăşiţi ori nu; dacă orzul se coace ; dacă în grîu nu dă rugina ; dacă via a fost stropită ; dacă oile nu sînt bîntuite de gălbează ; dacă morarul nu face matrapazlîcuri cu vama morii. Tu stai aici şi te îndeletniceşti cu căişorii, cum spune Anatol. Cauţi in cărţi, ceteşti poveşti; admiri partide celebre, şi habar n-ai de ce se petrece la zece paşi de tine. Poate veni lupul să-ţi ieie din mînă tartina cu icre negre şi paharul de vin. Asta nu-i viaţă serioasă. Asta-i îndeletnicire pentru indivizii dumnitale de la cafeneaua Traian şi pentru alţi indivizi caraghioşi de care lumea-i plină. Dar un (boier de ţară, spuneţi-mi şi dumneavoastră, dacă un boier de ţară se cuvine să-şi piardă vremea cu asemenea fleacuri. Iartă-mă, Elisabeta Gavrilovna, îţi1 făgăduiesc însfirşit că, de data asta, s-a isprăvit. Gata, Anatol ?
   —   Gata, Temistocle Arcadievici.
   —   A ars tot ?
   —   Tot.
   Cantaraga oftă. Se întoarse afabil cătră Colţ.
   —     Ştii dumneata, Liviu Mihailovici, că eşti un jucător redutabil ?
   —     Nu ştiu şi nici nu cred, răspunse căpitanul de aţă, cu indiferenţa-i obişnuită.
   —     Cu toate acestea, domnule Cantaraga, am intervenit eu ; e cu desăvîrşire sigur că dumneata eşti şahist şi noi nu sîntem. In afacerea asta numai pasiunea contează. Ca în toate cele omeneşti, discursurile stau pe primul plan ; faptele au rol infim. Ce ne trebuie realitatea, cînd avem iluzia ?
   —     Ştiu, ştiu, stimate Grigorie Alexandrovici, dar ce ifac cu oile, cu moara, cu ogoarele şi cu via ?
   —     Acelea rămîn, ca şi pînă acuma, în sama mea, răspunse c-un zîmbet ciudat cucoana Lisaveta.
678
  —   Tnsă am pus pe Anatol să ardă.
  —     Ai pus, însă, ca şi alte dăţi, Anatol are să vie la mine să dau altă tablă şi alte piese, pe care le am încuiate în scrinul din odaia mea. «Temistocle Arca-dievict e bolnav, Elisabeta Gavrilovna», — zice el cu lacrimi. Aşa că Anatol îţi aduce alţi căişori. Şi-ntr-altă zi de sărbătoare te duci la tîrg, să-ţi procuri alt căpitan.
  —     Acesta din Zlataust e teribil, mărturisi c-un zîmbet fin Cantaraga. Nu mă lasă să mor in colţul meu de lume, lîngă cele o sulă de lomuri.
  —     Murim oricum, zise Colţ cu duritate, sărutînd pentru a nu ştiu citea oară in ziua aceea mîna stăpînei acelor lacuri.
  —     Trăim oricum, îi răspunse cu tristeţă doamna Cantaraga.
  Aici începe o nouă poveste, pe care am să v-o spun altă dată.
679
1
                                             NOTE
   Cine n-a auzit de Genoveva de Brabant, eroina unei vechi legende, care dăinuieşte incă din veacul al V-lea ori al Vl-lea şi care a dat naştere unei poveşti populare ? întîmplarea ei tragică — rămasă unică in Europa noastră — a inspirat pe mulţi scriitori franceji şi germani; dar şi prea fericitul Iacob, episcop de Genova, cel dintăi care a povestit-o acum şapte sute şi ceva de ani, precum şi ceilalţi de după dînsul n-au făcut decît să se slujească de vechile ştiri care se pot găsi in Ioan de Praga, in Poggio Bracciolini şi in cronicile din afundul vremurilor. Nici unul n-a căutat să argumenteze povestea, ca s-o facă veridică. Nici unul n-a cercetat izvorul viu care a fost contemporan Genovevei şi lui Benoni şi care a rămas, in acelaşi timp, in putere şi in floare şi pină astăzi; «căci pietrele mormintelor s-au măcinat, codrul a rămas tnoin-du-se necontenit şi-n el se regăseşte sufletul nemuritor al copilului»
   Singur Sadoveanu a reuşit să invie vechea legendă flamandă, dind locul cuvenit acelui pui de om care — ca şi Mowli din Cartea Junglei a lui Kipling şi ca şi vestitul Tarzan — a crescut in sălbătăcie, înconjurat de lupi ciungi, de dulăi cu zgardă cu ghimpi de alamă şi de cerboaice care l-au alăptat cit a fost mic.
   1 Măria sa Puiul Pădurii, Naţionala Ciornei, 1931.
fi31
   Ideea de a prelucra această veche legendă a avut-o desigur Sadoveanu incă din 1904, pe cind se îngrijea de Biblioteca poporului şi îmbunătăţea textele vechilor traduceri : Esopia, Alexandria, Arghir şi Elena, Geno-veva de Brabant... Dar, ca de obicei, o aminase, şop-tindu-i: — Stai liniştită şi aşteaptă, că-ţi vine rîndul şi ţie ! — Şi rîndul ii venise peste douăzeci şi ceva de ani şismai bine. Prin 1928, intr-o bună zi, a scris cel dintăi capitol din Alăria sa Puiul Pădurii, evocînd timpuri vechi şi ţinuturi îndepărtate, tocmai de la Marea Nordului. Altul poate nu s-ar fi încumetat, dar el ştia tă şi cărăuşii din acel colţ de lume, de şi balani şi mai încălaţi, nu pot gindi şi vorbi decit ca toţi neguţătorii, — ca cei de la Hanu Ancuţei, de-o pildă. Mai ştia deasemeni că în acele vremuri îndepărtate, călătoriile pe drumuri singuratice erau întocmai ca şi la noi in veacul trecut: trebuia să stai cu arma gata si la pbpasuri să fii cu ochii in patru, treaz şi pregătit pentru orice atac din partea celor care ar fi dorit să te vămuiască.
   Afară de asta, nici cavalerii acelor timpuri nu puteau vorbi altfel decit Tudor Şoimaru şi Simeon Bfrnovă. Cit despre călugări, chiar dacă erau papistaşi, tot aşa de tare le plăcea să deşarte un pahar de vin, inchinînd pentru nunta unei domniţe... Ca să fie mai la el acasă, se hotărise să introducă in povestire pe Andrei Vină-torul şi pe* fata Iui — Păuna — căreia să-i deie rolul de cameristă a doamnei Genoveva.
   Totuşi, cu tot planul bine ticluit, parcă ar fi trebuit să mai aştepte puţintel. Să scrie intăi Vremea Ducăi-Vodâ, ca să se obişnuiască cu un De Marenne şi cu intrigile de la o curte domnească... Aşa că au mai trecut trei ani pînă să reia firul întrerupt şi să scrie istoria Genovevei de Brabant pînă la sfirşit, intitu-lind-o Măria sa Puiul Pădurii.
   Iată ce spune Al. A. Philippide într-o cronică literară apărută in revista Viaţa Romînească 1 ;
   1 Fragmente din Cronica literară din revista Viafa Romi-nească, 1931, nr. 5, p. 189—192, în care Al. A. Philippide vorbeşte de Măria sa Puiul Pădurii.
682
   <rDomnul Sadoveanu n-a schimbat nimic din schema fundamentală a legendei. Toate personagiile din versiunea populară a „Genovevei“ au rămas...
   Dar dl. Sadoveanu. a modificat totuşi ceva. A dat o amploare nouă caracterelor eroilor. A complectat construcţia schematică a vechei legende dtndu-i o valoare şi o psihologie realistă şi verosimilă. A tratat subiectul Genovevei cu procedeele romanului modern, expticlnd faptele personajelor şi motivindu-Ie. Prin asta legenda a devenit mult mai omenească, pierzîndu-şi caracterul ei simbolic, care ii dădea o înfăţişare de parabolă, cam didactică.
   ...Sint două maniere de a trata o legendă. Una este aceea a adaptării strict la subiect. Este metoda lui Flaubert din „Saint Julien VHospitalier". Flaubert a făcut în „Saint Julien" o reconsiituire a pitorescului medieval şi nu o reconstituire realistă cum a făcut cu Cartagina în „Salammbo". L-a preocupat numai acest pitoresc realizînd una din cele mai desăvîrşite crea-ţiuni de stil din literatura universală. Semnificaţia legendei îl interesa pe Flaubert foarte ,puţin.
   Dar o legendă poate fi reluată şi tratată cu intenţia de a-i da o nouă interpretare. Acest procedeu a fost întrebuinţat foarte des de romantici. Legenda in cazul acesta este un pretext pentru autor ca să-şi ilustreze propriul lui material sufletesc. Morala şi semnificaţia legendei capătă astfel o modificare sau o nouă interpretare...
   ...Domnul Sadoveanu in „Măria sa Puiul Pădurii" utilizează ambele procedee. A dat cuvenita importanţă detaliului pitoresc şi, în acelaşi timp, a dat o interpretare nouă caracterelor eroilor. Departe însă de a aplica procedeele subiective ale romanticilor, d^sa nu s-a ocupat să modifice şi să interpreteze morala legendei, ci numai a dat conflictului psihologic sensul verosimil şi adevărat uman. A restabilit oarecum adevărul, des-poindu-l de orice semnificaţie simbolică.
   Din amîndouă procedeele pomenite mai sus, dl. Sadoveanu, cu mult tact şi meşteşug, a luat partea cea mai bună. Prin asta domnia'sa şi-a creat o metodă foarte personală pentru exploatarea literară a legen-
                                                                                                                                                                      683
delor. A inaugurat in această materie un punct de vedere nou — cel puţin în cadrul literaturii noastre.
   ...Plasticitate, evocare, pitoresc (metoda Flaubert); dar în acelaşi timp intervenţia autorului. Dl. Sado-veanu intervine în povestire mereu...»
   Dragostea pentru poveşti din vechime, care il in-demna să răscolească prin hirţoage ca să învie iiguri ale trecutului, l-a făcut să scrie şi de Ruxanda, fiica Iui Vasilie Lupu-Vodă. Destinul tragic al acestei domniţe — cea mai frumoasă se pare din cite au cunoscut ţinuturile romineşti — il impresionase adînc; crescută la curtea bogată a lui Vasilie Lupu ca un odor de preţ, e silită să ia de soţ pe acel vestit Timoşa Hmelniţki, şi după o viaţă zbuciumată să fie ucisă de prădalnicii care ii taie capul pe prag.
   Această nuntă a domniţei Ruxanda, de care scrie cu atita pitoresc şi haz cronica moldovenească, a fost doar miezul in jurul căruia s-a alcătuit o povestire spumoasă şi plină de vervă, avînd drept eroi pe acel bătrin Ştefan pîrcalab şi pe nepotul său Bogdănuţ, — amîndoi vrednici reprezentanţi ai neamului Soroce-nilor.
   Seminţia acestor Soroceni — «nas strîmb», cum le spunea rîzînd scriitorul toată vremea cit a lucrat la carte, încă nu s-a stins, şi cu un strănepot al acestor eroi de pe vremea lui Vasilie Lupu, Alvanitul, am stat şi eu de vorbă împreună cu părintele meu, indată după ce apăruse Nunta domniţei Ruxanda ‘.
   Romanul a fost scris, ca de obicei, în douăzeci de zile şi copiat apoi de tineretul de la Copou, ca să fie dus neîntîrziat la editura «Cartea Romînească», unde era aşteptat cu nerăbdare.
   Asupra tirgurilor moldoveneşti de la sfîrşitul veacului trecut, de pe vremea copilăriei lui, scriitorul se
   1 Nunta domniţei Ruxanda, Cartea Romînească, aprilie 1932.
684
 simţea necontenit îndemnat să se aplece cu amărăciune şi in acelaşi timp cu duioşie. Scrisese in tinereţă Floare ofilită, mai tîrziu Apa morţilor — de care nu fusese mulţămit şi pe care nu voise s-o reediteze; şi acum în Locul unde nu s-a întîmplat nimic1 reia tema, cercind să spuie din nou ce i se păruse că nu spusese destul de bine ; despre îndemnul care-1 făcea să stăruie asupra aceluiaşi subiect ne vorbeşte însuşi autorul in prefaţa la volumul Focuri în ceaţă, apărut în 1942, — volum care cuprinde pe lingă Locul unde nu s-a întîmplat nimic şi Cazul Eugeniţei Costea.
   Cum această «prefaţă la o nouă tipăritură» răspunde la multe întrebări şi nedumeriri, caracterizind cum nu se poale mai bine cartea despre care vorbim, o reproducem aici:
   <rCînd a apărut întăi această nuvelă, un tînăr cronicar, care desigur mi-e prietin, deoarece pare a fi cetitor al cărţilor mele, nu s-a putut stăpîni să nu-mi adreseze o mustrare.
   Se află în această povestire — zice domnia sa — un personagiu eminamente antipatic, căruia totuşi autorul i-a acordat o atenţie deosebită. Interesanţi şi vrednici de luat în samă — urma simpaticul meu recenzent — sînt eroii din „Hanu-Ancuţei" ori „Neamul Şoimăreştilor" ; dar ce caută tn opera lui Sadoveanu un Lai Cantacuzin, urmaş vrednic de dispreţ al boierimii moldoveneşti ? Autorul îi raportează isprăvile cu complezenţă şi pretinde să ni-l înfăţişeze într-o lumină favorabilă.
   —      La urma urmei, avea aerul a spur° domnia sa, ce ne pasă nouă de domnii, doamnele ori domnişoarele care trăiesc ori au trăit într-un tirg păcătos din nordul Moldovei ? Să-i lăsăm pe toţi acolo unde se află, daca mai sînt; să nu-i trezim din mormîntul trecutului, dacă au fost.
   Domnilor mei (cum spuneau aceşti urgisiţi boieri), lucrul nu e aşa de simplu.
  1 Locul unde nu s-a întîmplat nimic, Cartea Romînească, mai 1933.
 685
   „Locul unde nu s-a întîmplat nimic" e un loc scump amintirii autorului, căci acolo a văzut lumina zilei şi acolo îi sînt mormintele părinţilor. Acolo nu înseamnă preciziune geografică, ci atmosferă. Acolo înseamnă alte aglomeraţii la fel din nordul ţării. Acolo înseamnă şi trecutul, căci locul unde nu s-a întîmplat nimic aparţine istoriei: mai bine zis, ar aparţine istoriei dacă s-ar fi găsit un cronicar să-i consacre un rind; dar lucrurile mici şi ticăloase pier fără urmă.
   De acolo se vede la răsărit apa Şiretului, iar la asfinţit pîcla Moldovei; de-acolo se vede ţara adevărată şi aşezată nestatornic în sălaşele ei, insă durabil în tradiţii şi eresuri: de-acolo porneşte drumul la bunicii de la Verşeni şi tn trecut la „Hanu Ancuţei" ; dar tot acolo-i copilăria lui bîntuită de fantome.
   Atît „Venea o moară pe Sirei“ cit şi „Locul unde nu s-a întîmplat nimic" fac parte dintr-o lume care nu mai este şi care era menită să treacă fără urmă, dacă nu s-ar fi întîmplat s-o privească acum aproape o jumătate de veac ochii unui copil mirat.
   In ce priveşte materialul literar, soarta colţului de lume în care ne-a fost dat să trăim a fost dintre cele mai bizare. Manifestările vieţii de suprafaţă au fost efemere; s-au născut şi au pierit ca gîzele cu acest nume care apar şi traversează o clipă aburul bălţii. Lumea oraşelor şi tîrgurilor noastre ele acum un secol ne apare ca o mascaradă improvizată. M-am întors după trei decenii în locul meu de naştere şi nu l-am mai cunoscut; şi aproape nimene de-acolo nu mă mai cunoştea. Cel care n-a fost de douăzeci de ani în capitală, astăzi se rătăceşte într-un Bucureşti cu totul altul. Intr-o asemenea ţară şi intr-o asemenea lume, în care stihiile lucrează prefăcind ca în simbolica Deltă a Dunării, era firesc să mă întorc spre sufletul trecutului, dacă voiam să găsesc o legătură de adevăr cu propriul meu suflet; era firesc sa intru cu plăcere în fondul popular, care se hrăneşte de o mie de ani din propriile-i rădăcini subt înfăţişările eterne ale lui Dumnezeu; dar tot aşa de firesc era să încerc a consemna şi unele aspecte fugitive şi ascunse ale tîrgurilor noastre provinciale.
686
 :
   Negreşit, scriitorul poate rămînea la eternul omenesc şi la acele subiecte ce pot fi înfăţişate pretutindeni şi oricînd ca şi florile de seră. Fără voia mea am ieşit din asemenea rînduială şi nu mărturisesc nici o părere de rău. Mi-a fost dai să fiu şi eu o improvizaţie, in armonie cu ansamblul. Am socotit deci că trebuie să explic întrucîtva şi figura prinţului neautentic Lai Cantacuzin din „Locul unde nu s-a întîm-plat nimic", căci soarta lui era să treacă grabnic, şi in acest Lai Cantacuzin se cuprinde argumentul tainic al societăţii noastre suprapuse din ultimul veac...»
                                                                                         *
   Printre cele mai vechi imagini ale mele, ce au drept cadru casa cu numărul patruzeci şi doi de pe uliţa Rădăşenilor, se află unele ce reprezintă o tăblie de şah şi-o mînă mare şi grăsulie ce-aşează c-un ţăcănit regulat piesele de lemn pe romburile albe şi negre. Mă uitam cu uimire Ia fruntea brăzdată ce sta aplecată deasupra problemei pe care o avea de descurcat şi tresăream cu spaimă cînd lumea de pe tăblie — cu cai, turnuri, nebuni şi regi — se nărui a dintrodată învălmăşit, semn că visăria a luat sfirşit. Atunci şi uriaşul balan ce sta lăsat într-un cot pe divan se scula şi trecea la birou, lua o carte din bibliotecă ori ieşea să se plimbe cu pas domol şi măsurat prin livegioară.
   Alte imagini mă arată la casa cea nouă din deal, de la numărul şaptezeci şi opt. Tata îmi face semn cu zîmbetu-i blînd să mă apropii şi-mi arată din ochi cutia de lemn în care dorm oştirile albe şi negre. Le scot, le aşez cu băgare de samă, Foarte satisfăcută că n-am greşit nimica. Tata mă mîngîie pe cap şi se cufundă brusc în bulboana gîndului ; ies în vîrful picioarelor, ca dintr-o biserică.
   Despre războaiele acelor oştiri temute nu prea ştiam rn^re lucru ; mîngîiam însă cu evlavie — pe cînd aşezam ralturile bibliotecilor — luciul volumelor legate în carton de coloarea castanei, ce consemnau aceste bătălii ce se dăduseră în scurgerea anilor.
6S7
   Ştiam că e cel mai greu joc ce se află pe lume şi în acelaşi timp şi cel mai frumos. înţelegeam că poate să fie şi o patimă nobilă. De-aceea nu mă miram cind vedeam că tapiţerul de pe Strada Mare, care venea cu treburi sus la livadă, acceptă cu grăbire «să facă o partidă». Ca să fie jocul cumpănit, cuconu M’ihai îi dădea înainte regina. Dintr-o partidă se ajungea la şase. La vremea verii, competiţia avea loc afară, sub tei, la o măsuţă uşoară de pai. Jucau pînă se lăsa întunericul şi o lampă venea să lumineze cîm'pul de luptă. Tîrziu în noapte, tapiţerul tresărea dintrodată speriat şi se uita la ceas cu ochi de abur. Cuconu Mi-hai îl bătea rîzînd pe umăr şi-i dădea drumul să se ducă.
   Mai tîrziu, Ia Copou, alţi şahişti, mai tineri ori mai bătrîni, mai dibaci ori mai nepricepuţi s-au măsurat cu cuconu Mihai la măsuţa de pe terasa cu două rîn-duri de scări ori la masa de brad de sub teiul înalt şi rămuros. Fotografiile de la diferite epoci îl arată cu pelerina pe umăr, cu căciuliţă de astrahan ori cu beretă bască în cap, în cămaşă cu guler răsfrînt ori cu scurtă blănită, — cu fruntea brăzdată deasupra tăbliei de şah. Iar tomurile cu hieroglife au tot sporit cu anii şi s-au aşezat la rînd în rafturile bibliotecilor.
   Despre acest joc minunat, de care avea să scrie mai tirziu, ne povestise şi nouă copiilor, încă de pe cînd învăţam buchile. Stînd la vreme de noapte pe paturile cu macat roşu din «odaia ţărănească», pe cînd vin-tul toamnei zbuciuma crengile livezii, ne-a spus despre acel jucător de şah automat, «care nu s-a mai aflat de cînd lumea» — şi noi foarte ne-am minunat, neştiind dacă tata glumeşte ori nu.
   Şi despre numărătoarea cu boabele de grîu ne-a istorisit odată ; o poveste pe care n-am priceput-o deloc atuncea ; am înţeles atîta că jocul de şah e foarte vechi şi că a şti să-l joci e lucru de mare preţ.
   Şi-aşa, stînd ani de-a rîndul aplecat deasupra şahului, poveştile l-au împresurat şi eroii lor prinzînd viaţă au sărit pe tăblie şi au început a spune şi a repeta gesturile pe care le mai făcuseră cîndva, în scurgerea veacurilor. Iar cuconu Mihai, ascultindu-i
 cu luare-aminte, ca un spectator la teatru, a pus pe hîrtie toate, întocmai cum le văzuse şi Ie auzise de la dînşii.
 Astfel trecutul reflectîndu-se pentru noi ca-ntr-o oglindă, aşa cum se reflectă soarele-n baltă înainte de a-şi stinge strălucirea şi a intra în cernerea serii, ne-a făcut să retrăim o clipă vechile şi minunatele Aventuri ale şahului *.
 21 mai 1957
                                                                                                                                                          PROFIRA SADOVEANU
     1   Soarele in baltă sau Aventurile şahului, Adevărul, august 1933.
 44
r
k=
                                             CUPRINSUL
                                                                                                                                                                                                 Pag.
  AURIA SA PUIUL PĂDURII                                             5
    I Mergeau încet, ca s-ajungă departe. Rideau, cintau, beau şi tnîticau. Se duceau sprc-ncelaşi sfîrşit al tuturoru ..................................................       9
  II  Oamenii cu dinţii ascuţiţi spun istorisiri jrumoase           18
  III Spune-mi, bătrinule, cum de-ai ajuns tinăr în ani
         aşa de Urzii 7 — Nu m-am supărat niciodată pe viaţă..............................................29
  IV  A bătut un vtnt ş-a sosit o veste. M-am bucurat.
         — Vinturile şi veştile să nu te bucure niciodată l         40
    V Numai Dumnezeul meu e bun: numai eu cunosc adevărul. Toţi cei care cred altfel, să piară. Nu sînt oameni; nu-mi sînt fraţi; nu se trag din
         Adam .................................................51
  VI  Spune-mi o poveste ca să-mi aduc aminte de cind
         eram copil şi incă nu cunoşteam suferinţa .         .      57
  VII Ştiam că minciuna scoate pui. Cu toate acestea am adăpostit-o ta mine. Şi mi-a umplut rasn. zilele şi nopţile      de şerpi................................GG
  VIII Am lovit în Nevinovăţie ş-am ris cind mi-ai spus
         că e subt ocrotirea lui Dumnezeu ....                      81
  IX  Dreptatea e o vorbă; interesul meu e totul. Mori tu, ca să trăiesc eu. Cine spune că mă înşel ?
         Ha-ha l — Biruitorule, — de ce rîzi cu atîta tristeţă ?      ......................................92
691'
                                                                                                                                                                                                    Pag.
   X    Răspuns-a Isus şi a zis cătră Nicodim: Adevărul adevărat iţi spun : De nu se va naşte cineva din nou nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu ...................................................      101
   XI   A intrat în timbra morţii şi s-a deşteptat in lumina minunii. Suferinţa înflorea şi grăuntele
           bucuriei îşi aştepta vremea............................IOC
   XII  Era o floare de întuneric, un glas din alte lumi, din alte vremuri. A vorbit: nimeni nu-l înţelege ; a lăsat semn: nimeni nu-l vede .                  .  .  114
   XIII Cine-a spus că timpul fuge? Vremea cea mai
           adincă stă de faţă cu umbrele morţilor care se întorc cînd noi trecem.........................120
   XIV  A venit un poet înţelept. Mi-a cîntat bucuria lu-
           minii. Sufletul meu s-a îmbrăcat în raze, comu-nicînd cu Acel pe care in alt chip nu-l pot cunoaşte .........................................       128
   XV Prin tine, copile, merg spre Dumnezeu şi spre veşnicie .................................................134
   XVI  Mamă, hai să vorbim de rău oamenii, căci noi sîntem altceva....................................................140
   XVII Se zice că şi lupii s-ar fi duşmănind ca şi oamenii.
           Nu ţi se pare ciudat?..................................143
   XVIII Fratele meu orb mi-a dovedit, cu drept cuvînt, că
           nu există soarele. E o invenţie a celor care văd.      156
   XIX Am căzut zdrobit; am blăstămat viaţa şi lumea, am plins şi m-am adăpat cu fiere ca să mă pot
           bucura pe urmă.........................................1G7
   XX   Revederi neaşteptate, bucurii aprige ! Cită otravă
           de melancolie e în fundul cupei voastre! .             . 178
   XXI  <rLăsaţi orice speranţă, voi care intraţi I» .     .          187
   XXII «Aceasta e ultima clipă în care ne mai vedem» .               195
   NUNTA DOMNITEI RUXANDA                                             199
   I In acest capitol se arată începutul mărturisirii unui tînăr care pare a trăi în zilele noastre. Vorbeşte despre babaca şi neneaca Iui de la ţinutul
692
1
                     Romanului şi mai ales despre un unchi care nu-i
                     ca alţi muritori de rînd.............................
              II   Despre o călătorie şi o vînătoare la munte şi despre şapte pădurari de demult ...
|             III  Despre rădăcinile din alt veac ale povestitorului
                     nostru ....                     .....................
              IV   Despre pustnicul Filaret şi despre duruitoare, dincolo de care se găseşte peştera amintirii .
              V    Sfat de drum, pe cînd un uncheş urît şi un nepot care-i samănă călătoresc spre scaunul măriei sale Vasilie-Voievod, poreclit Lupul .
              VI   S-arată domniţa Ruxanda şi s-aud înţeleptele sfa-
                     turi ale luminatului divan al măriei sale .
              VII  Cei doi prietini ai noştri călătoresc la Crîm şi văd
                     pe Sefer-Gazi aga, mare vizir al hanului celui
I                    mare, stăpînul lumii..................................
              VIII   Aici se vede că în Ţara Moldovei prostia găseşte sălaş, iar tinereţa n-are întru nimic de a face
                     cu înţelepciunea ........................
              IX                 Unde se arată secerişul semănăturilor lui Vasilie-Vodă, cu mare bine pentru această săracă ţară. 1                  Unde se arată Hmil hatman şi pune la cale o
                     nuntă cum nu s-a mai pomenit.........................
              X  Despre durerile de dragoste, care au fost şi vor fi în toate veacurile aceleaşi
              XI   Ce înseamnă în această lume şi în această viaţă o floare şi o sărutare .             .   .   ...
              XII  Cînd s-arată Timotei Bogdanovici Hmelniţki, mi-
                     rele ................................................
              XIII   Aici se povesteşte despre nunta domniţei şi despre
                     druştele domnului mire ..............................
              XIV    Dintr-o sărutare şi o floare rămîne totuşi ceva .
              XV   Cînd încep să se surpe munţii cei mari şi încep
                     a se dovedi zădărniciile înţelepciunii .
1            XVI   La căpătâiul morţilor arde făclia sufletului lor şi
                     stau de pază Dumnezeu şi un morar .
              XVII   Aici se arată sfatul pădurarilor de demult .
  Pag.
  201
  207
  215
  220
  225
  232
  247
  259
  274
  . 298
  316
  328
  337
  342
  347
  362
  377
   693
J
Pag.
 XVIII   Bogdănuţ Soroceanu mărturiseşte cum-|i-a împlinit jurămîntul vieţii lui; după aceea, ieşind din peşteră, a regăsit pe uncheşul său cel de odinioară ..........................................................385
 LOCUL UNDE NU S-A INTIMPLAT NIMIC                 1             401
 SOARELE IN BALTA SAU AVENTURILE ŞAHULUI 5                       5G5
     1 In acest prim capitol sînt prezentate personagiile secundare ale aventurilor de care ne ocupăm, domnul Temistocle Cantaraga, soţia sa Elisa-beta, căpitanul Liviu Colţ şi .cuconU Grigoriţă .            567
     II  Unde se arată originea şi primele isprăvi ale eroului care ne interesează, împreună cu citeva socoteli filosofeşti .                                            .580
     III Intră în scenă persienii cu regele lor Cosroe, Ma-vrichie, împăratul de la Bizanţ şi Harun-al-Ra-şid, vestitul calif de la Bagdad, împreună cu iubitul său fiu Al Amin ,                    ....            589
  IV   In acest capitol e vorba despre Carol cel Mare,
         împărat de la Apus, despre Garin prinţ de Acvitania şi despre şahul nostru, la' care se adaogă şi o istorisire nouă despre amanţii nemuritori Tristan şi Isolda.........................         599
  V    Aici e vorba de o întîmplare de la faimoasa oste-
         rie «La Calul Şchiop», a renumitului Andrea Barbarossa.........................................610
  VI   Aici întîmplarea precedentă în care au rol mon-
         seniorul Gerardo episcop de Florenţa, doctorul Abu-Selim şi eminenţa sa cardinalul de Ostia, se prelungeşte într-un chip foarte curios .          .      618
  VII  Unde se vede mai bine relaţia între divinitate şi eroul nostru, printr-o întîmplare a prinţesei Ma-
         tilda şi a prinţului Erenfrido........................62S
  VIII Unde prinţ Erenfrido arată cu limbă de moarte
         primejdia cea mai mare în căsnicie .             .         637
  IX   Despre Demonul care a apărut în Europa în vremea unor mari împăraţi şi regi ....                               644
694
Pae.
 X    Unde se arată resortul tainic al marilor minuni din , această lume............................................
 XI   Despre adevăratele automate..............................
 XII  Capitolul ultim în care intră în acţiune eroii se-
 cundari, cu intenţia de a continua isprăvi la a căror relatare nu ne angajăm .....
 Nole
  6S1