I W158V31N ü: . r* E D I L -zrmsrjí 7WJ \Mv\y MIHAIL SADOVEANU I OPERE 1 y ACEASTA EDIŢIE APARE SUB SUPRAVEGHEREA AUTORULUI TURA DE STAT PENTRU LITERATURA ŞI ARTA \ ZODIA CANCERULUI DEPĂRTĂRI * BALTAGUL DITURA DE STAT PENTRU LITERATURA ŞI ARTA I . t\Ftili:âAl±i -n _ I In care se vede cum intră în Moldova un călător dintr-o {ară depărtată şi cum Ilie Turcnleţ nu-i numai căpitan de steag, ci şi cetitor de stele. Era la sfîrşitul lunii septemvrie care, în Moldova, se chiamă brumărel, anul nou de Ia zidirea lumii 7188, iar de ia Hristos 1679. Vara fusese fierbinte şi secetoasă. Bucatele puţine, cît îngăduise Dumnezeu să se facă, fuseseră strînse de mult de năcăjiţii pămînteni. In podgorii, culesul se isprăvea şi roada viilor fusese bogată, — de aceea începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace goale, după vin nou, tretiînd printre costişe pleşuve şi imaşuri arse. Măcar mîngîierea aceasta a vinului nu uitase Cel-a-toaite-cumpănitor s-o agonisească Moldovei. După cum şi norodul cel prost zice: vinul 6 bun şi la bucurie, şi la scîrbă. Şi cum, dease-meni, psalmistul cel vechi adaogă: vinul veseleşte inima omului şi foloseşte mădularelor lui. De cîteva zile trecuse din Ţara Leşască hotarul un străin, care venea de mai departe şi urma, cu tovarăşi, drumul cel mare din valea Şiretului. Era un cuvios personagiu eclesiastic din ordinul sfîntului Augustin. Sub mantaua-i largă de postav întunecos se gîoea un trup, de şi scund, încă destul de voinic şi clesTul de sprinterf; iar de sub glugă privea o faţă blîndă cu trăsături fine şi spirituale. Şi alte semne ascunse ale întregii lui fiinţi' dovedeau că haina aceea umilită nu acoperea un călugăr de rînd. Călărea pe-un murg mărunt bucovinean împodobit, de-a dreptul pe păr, c-un lăvicer vrîstat, strîns c-o chingă de funie. Calul n-avea alte podoabe, nici scări; călătorul purta însă pinteni şi se ţinea ca un vechi1 călăreţ. Intr-adevăr, călugărul acesta nu era numai fratele întru Hristos Paul; ci era domnul abate de Marenne, dintr-o familie veche franţuzească, scăpătată şi dăruită. de Dumnezeu cu prea mulţi copii, însă şi cu destule protecţii da vremea lor. Domnia sa domnul abate de Marenne, după cît se putuse înţelege de la senrii. lui aproape muţi, călătorea din Apus spre Răsărit la necredincioşi, ca să le ducă lumina cea adevărată. In realitate, poate, era însărcinat c-o solie tai-ni'că. Dar nimeni nu ştia că poartă o asemenea solie. Căci marchizul de Croissy, secretar al Regelui Soare la afacerile străine, îi încredinţase strict personal misiunea în cabinetul său din Paris, la mijlocul lunii august, şi domnul abate de Marenne era obişnuit cu asemenea însărcinări şi ştia să păstreze secretul. Ne-ştiindu-se că-i vorba de un secret, nimeni de altfel nu încerca să-l ispitească ; cel puţin deocamdată. Cei care nu credeau în opera-i de misionar tăceau zîmbind şi credeau ce pofteau. Oarecare greutăţi avusese pe drumurile nemţeşti, greutăţi în legătură mai ales cu poliţia foarte curioasă a măritului împărat Leopold; de aceea domnul .de Marenne umblase încet şi păruse că se duce dintru-ntăi la miazănoapte; dar, după ce păşise în Republică, leşii îl lăsaseră să treacă fără nici un năcaz, deoarece raporturile lor cu ţara franţuzească erau bune. 8 Slujitorii care-1 întovărăşeau pe domnul abate, călări şi ei pe mîrţoage slabe, erau in număr de patru. Doi erau valeţii lui de credinţă şi de casă, care veneau cu el de la Paris. Ceilalţi! doi erau oameni năimiţi, nişte străini pe jumătate clerici dintr-o mănăstire pravoslavnică de lîngă Liov, care se nimeriseră, să cunoască puţin limba moldovenilor şi care vorbeau destul de bine tătărăşte şi turceşte. Avea nevoie de ei nu numai la Iaşi şi-n Moldova, ci mai ales la seras-cherul de la Obluciţa, Ia Odrii şi la Stambul. Be ce neam erau aceşti cunoscători de limbi barbare nu se putea şti bine şi abatele de Marenne, de cînd îi luase cu el, îşi bătea capul să descurce această interesantă problemă. Călăuzul era oştean, moldovan de seminţia lui, în slujba leşilor. Era om cunoscut în rţrarginea Ţării Leşeşti şi a celei moldoveneşti; îl cunoşteau şi cazacii şi mai ales tatarii; aceştia din urmă pentru multe răutăţi şi pagube pe care le suferiseră de la el. Nici moldovenii nu puteau spune că-1 cunosc din faima binefacerilor. Chiar şi pentru cei de-un neam cu dînsul, slujba lui fusese de multe ori crudă. Era Ilie Turculeţ, — căpitan de steag de Strînsură, slujind în amestecurile şi războaiele necurmate ale acelor timpuri. Drumurile dih Ţara-de-Sus erau în bătaia podgheazurilbr /. de mazuri, cazaci şi poleci; cetăţuia Neaînţu şi cetatea Sucevei erau ţinute de companii regulate şi tari de nemţi, pe cînd Cameniţa poloneză căzuse sub domnia Sultanului. Puterea lui Georgie Duca-Vodă, Domn şi stăipîn peste Moldova, se retrăsese deocamdată de deasupra acestui drum din valea Şiretului. Mai erau două ceasuri pînă la asfinţitul soarelui şi drumui cătrâ Roman fugea şi cotea gol, sub zboruri piezişe de cioare şi grauri. Domnul abate de Marenne, 9 întorcînd faţa spre slujitorii lui, întrebă ceva într-o limbă leşască încîlcită. Cei doi fraţi mănăstireşti bătură cu călcâiele în coastele căluţilor, apropiindu-se. — Ce doreşte sfinţia ta ? întrebă unul din ei, uscat şi subţire. ' Celălalt, bălan şi bucălat, părea că dormitează. Ridică fruntea şi întinse şi el urechea. — Rugaţi pe capitan să-mi spuie dacă mai avem mult pînă la Săbăoani, zise abatele. Căpitanul Ilie Turculeţ călărea înainte. Avea ureche ageră. Se opri. — Mai avem un ceas de drum, vorbi el întorcînd obrazu-i smead, cu ochi împungători şi sprîncenaţi. Ajungem la vreme în astă sară. — Atunci e bine, încuviinţă franţuzul. — E bine din două pricini, părinte, adăogi Turculeţ, luînd rînd alături de abate, cu calu-i roib bine încă-păstrit şi bine înşeuat. ! din două pricini ? Să vedem. — Da. Intăi, că vremea are de gînd să se schimbe; şi putem sa" ne punem la adăpost în casa părintelui Ambrozie Ungurul, în Săbăoani. Al doilea, că avem să ne întîlnim, înainte de a ajunge în sat, la Fîntîna Lep-şei, cu prietinul despre care s-a vorbit cuvioşiei tale şi după care am trimes încă de alaltăieri pe cei doi călăreţi ai mei... — Ne întîlnim aici, la fîntîna aceea, cu domnul Alexandru Ruset ? — întocmai precum spun. — Vestea e bună, ca şi cea a popasului, a mesei şi a odihnei. Mă bucur că mă întîmpin cu acest prietin pe care încă nu-1 cunosc şi pe care-1 preţuiesc din ceea ce mi s-a spus de el. Aş vrea să ştiu însă, domnule, ce astrolog ai consultat Ia Liov, de ştii că are să se tul- 10 bure vreme in ziua de luni 27 septemvrie, la apusul soareiui. — Cuvioase părinte, n-am cerut sfat nici unui cetitor in stele; văd insă graurii in cîrduri cu cioarele şi cu stâncile, şi cunosc mai ales după glasul acelor cioare şi acelor stănci că vremea se strică. Pe lingă asta ştiu că-n sara asta se pişcă lumina lunii. Şi am mai băgat de samă că vintul, care azi-dimineaţă ne aburea in fată, a stat de la amiază; ş-acum alt vint, cu alt cintec şi alt ascuţiş, a prins a sufla din spatele nostru, de cătră miezul nopţii... Abatele de Marenne privi zimbind cu admiraţie pe căpitanul Ilie. — Observaţiile acestea, zise el, trebuie să le comunic unora dintre prietenii mei de la Academie. Cu cit merg mai spre răsărit, cu atit oamenii sint mai aproape de natură şi de Dumnezeu. — Aşa va fi fiind cum spune cuvioşia voastră, in-gaimă Turculeţ, fără să priceapă comentarul abatelui; da’ de plouat trebuie să ploaie, ori vine o furtună. Asta poate s-o înţeleagă orişicine. Şi dacă intrebi cuvioşia ta pe Istratie şi pe Afanasie, au să-ţi spuie şi ei că aşa este precum arăt eu. — Nu mă indoiesc, zimbi de Marenne. Să intrebăm dacă doreşti; eu aş fi totuşi de părere să ne lipsim de discursurile unor oameni pe care i-am luat pentru altceva. Sînt în stare să găsească un lizvor şi să adape caii, să-mi aducă un fagure de miere ş-o bucată de pită, să parlamenteze pentru găzduirea într-un bordei de troglodiţi, — bănuiesc însă că astrologi nu sînt ca domnia ta. Se întoarse spre Istratie, cel uscat şi subţire: — Frate Istratie, ce zici, are să se schimbe ori nu vremea ? IV îstratie slobozi un glas de bas profund, în desâ-vîrşită nepotrivire cu fiinţa lui firavă. — Cum a vra Dumnezeu, se umili el închinînduse pînă pe coama calului; cum a vra Dumnezeu şi cum spune domnia sa domnul căpitan Ilie. — Dar părerea ta, Afanasie, care este ? / — Bine este, îngînă subţire celălalt frate, şi se închină şi el cu evlavie; bine este cum spune dumnealui căpitanul Ilie, şi cum are să se milostivească Domnul Dumnezeu. Valeţii franţuji ascultau nepăsători şi respectuoşi, neinţelegind absolut nimic. Abatele de Marenne se veseli la răspunsurile ucrainţilor, aruncind o privire de înţelegere spre Turculeţ. Apoi oftă, privind visător in lungul drumului şi aşteptind popasul şi odihna. Peisagiul se desfăşura pustiu. In ponoare depărtate abatele bănuia aşezări omeneşti, sub piele de fum. — Crezi că ne întilnim cu prietenul nostru ? întrebă el după un răstimp, cu oarecare grijă. — II aud venind, răspunse căpitanul Turculeţ. Abatele întoarse urechea, săltind din umeri. N-auzea nimic. Apoi tresări, inălţind nasul. De pe-o vale, la o cotitură de colnic, veniră pină la el tropote grăbite de cai. II Apare beizade Alecu Ruset şi ceteşte o scrisoare de la un prietin. In lumina oblică a soarelui de toamnă scăpărară arme. Apăru un pilc de opt ori zece călăreţi, in fruntea cărora se vădea un boier tînăr moldovan pe-un 12 âfâbesc roib. Purta ciziiie roşii, contă?, cii guler şi' minicuţi de jderi, şi gugiuman de aceeaşi pelcică. Călărea in şa naltă, cu scări scurte, după moda necredincioşilor ismailiteni, ceea ce nu plăcu deocamdată domnului abate de Marenne. Straiul nu-i era strălucit, aşa precum ar fi fost de aşteptat de la un fecior de Domn desmierdat şi fără frică, cum îi mersese numele lui Deizade Alecu. Purta puţine arme ca şi căpitanul Turculeţ: ¡unghi la cingătoare in dreapta, sabie in stingă şi pistoale la coburi. De şi avea nume de bun oştean, se înfăţişa palid şi subţiratic; ochii priveau fără nici o străşnicie şi avea pe obraz un zîm-bet nesilit. După el veneau ceKdoi călăreţi oşteni ai lui Turculeţ ; şi-n urmă oameni de ţară cu contăşuri proaste de suman şi căciuli de oaie, în spate însă cu săneţe lungi, lucru pe care abatele de Marenne ştiu să-l pre-ţuiască precum se cuvine. — E el, zise căpitanul Turculeţ cu mulţămire. Ne întîmpină mai curînd decît credeam. Şi vine grăbit: se va fi înţîmplat ceva. Prea cuvioase părinte, nu descălica. De Marenne voise să descalece şi se opri. Beizade Alecu îşi struni fugarul, apoi se plecă pe coama lui, scoţîndu-şi de pe plete gugiumanul şi în-chinîndu-se cătră străin. II salută într-o destul de bună limbă franţuzească, ceea ce făcu o plăcere nespusă abatelui. — Am cinstea să văd în faţa mea pe domnul abate Paul de Marenne ? — Da, domnule. Cinstea-i de partea mea, căci mi se dă prilejul nenădăjduit să fiu oaspetele şi protejatul unui prinţ. 13 — Dă-mi voie, domnule abate, să te socotesc prietin şi să-ţi spun de la început că, în ţara asta şi-n împrejurările în care ne aflăm, protecţia mea nu înseamnă mare lucru. Calitatea de francez, strălucirea şi puterea regelui domniei tale sînt un scut mult mai bun. — Asta se poate, domnule, atît cît nu sînt între duşmani. Şi mi se pare că n-am trecut de locurile primejdioase. Beizade Alecu Ruset avu un rîs scurt, care nu era tot aşa de plăcut ca zîmbetul. — E adevărat, domnule abate. Zona e încă primejdioasă. De aceea m-ai văzut grăbindu-mă ; şi Turcu-leţ poate a înţeles de ce nu v-am aşteptat lingă Fîn-tîna Lepşei şi am venit cît am putut mai iute cătră dumneavoastră. — S-a întîmplat ceva ? — Mare lucru nu; însă ceva s-a întîmplat; ş-am să fac judecător nu atît pe Turculeţ, cît pe domnul abate. — Ce este, domnule ? Mă vezi neliniştit, cum eram înainte de a trece graniţa Poloniei. — Nu-i decît atît, că la Săbăoani în sat, venind slujitorii Domniei pentru strîngerea dărilor, au fost împresuraţi şi loviţi de ostaşi nemţi. Cei care au scăpat au strigat ş-au chemat de la ţinutul Cîrligăturii şi de la scaunul Domniei ajutor. Venind steagul de răzăşi, care e de rînd la slujba domnească, a pus stăpînire pe sat. Dar şi nemţilor le-a căzut ajutor de la margine; ş-a fost acolo învăluire şi bătaie. Aşa că ungurii din sat au pus mîna pe ce-au avut şi unii stau să-şi apere ce-i al lor, iar alţii, lepădînd tot, vor să fugă ca să-şi scape vieţile... Asta-i. 14 — Cum ? au pătruns nemţii pînă la Săbăoani ? întrebă surprins de Marenne. I — Au pătruns, şi mă mir. Slujba lor, la Ieşi, este să ţie trecătorile muritelui şi cetăţile de la poale. Au ieşit în valea Şiretului fără poruncă şi cu primejdie, — căci, oricît vor fi fiind de viteji, sînt puţini, şi steagurile Domniei îi pot împresura şi apuca de grumaz. — Au atacat Săbăoanii ? — Da. — Atunci nu putem trece. — Ba da ; căci căpitanul Ilie Turculeţ e-n slujba craiului leşesc, ca şi nemţii. Iar din partea steagului Domniei n-ai a te îngriji, căci măria sa Duca-Vodă ştie că vii şi te-aşteaptă, dînd porunci la toate dregă-toriile pînă la Iaşi să fii bine primit şi petrecut. — Totuşi, nu putem trece, urmă, neliniştit, abatele de Marenne. Beizade Alecu avu iar rîsul lui: — Deci am avut dreptate să mă grăbesc, domnule abate; şi asta să-ţi fie cea mai mare dovadă a jgrie-tiniei mele. — Nu înţeleg, prinţule. — Zonele nemţeşti sînt pretutindeni primejdioase, chiar în afară de hotarele măriei sale împăratului Leopold. Aşa încît aflînd şi nemţii craiului leşesc de la nemţii împărăteşti că la păgîni umblă misionari franţuji, vor fi cugetat că nu-i bine asta şi păgînii să fie lăsaţi mai bine cu legea şi blăstămul lor. — Se poate. — O, eu sînt sigur de asta ; mai ales că măria sa împăratul Leopold presupune, fără nici o dreptate, că domnia ta duci la Ţarigrad un mesagiu al slăvitului crai Ludovic al paisprezecelea, un mesagiu ca multe altele, îndemnînd pe turci să nu mai aşeze niciodată pace cu nemţii şi să ţie întru una războiul. Asta-i veche şi bună politică franţuzeasca, rămasă de la un mare om şi înţelept cancelar care se chema Riche-lieu, — ş-atunci nemţii, cînd aud de curier de la Paris, văd roş.. Prinţule şi prietine, vorbi grav abatele de Ma-renne, te rog să nu crezi nimic din toate aceste vorbe şi fantasmagorii pe care le întreţine, din motive uşor de înţefesj poliţia împăratului Leopold. N-am nici o scrisoare şi nici un mesagiu şi nu sînt decît un misionar în răsăritul cel întunecat de nourii unor credinţi minciunoase. Asta ţi-o poate dovedi domniei tale ş-o scrisoare pe care o am de la pan Vladislav, castelan de Katowice, prietinul nostru comun. — Cum, domnule abate ? ai o scrisoare de la pan Vladislav, şi nu-mi spui mai curînd ? Pan Vladislav e un bun prietin al meu, cu care am petrecut ani frumoşi la Cracovia, pe cînd eram acolo amîndoi la învăţătură. Te rog, fă să mă bucur cu o clipă mai curînd. — Iată scrisoarea şi te bucură, domnule, zise zîm-bind abatele de Marenne. Şi de vreme ce eşti de părere că, în orice caz, nu-i bine să trecem printr-o localitate unde s-a iscat tulburare şi unde nu putem avea popas de noapte, mă las în sama domniei tale. Fă cum crezi că-i mai bine, şi porunceşte. — Da, răspunse cu grabă beizade Alecu, pe cînd desfăcea epistola castelanului leşesc, rupîndu-i pe-ceţile. Domnule abate, cred de mai nainte tot ce-mi poate spune prietinul meu Vladislav în ceea ce priveşte misiunea domniei tale. Nu cred nimic din ce-am spus eu însumi. De căpitanul Turculeţ, aici de faţă, n-ai a te îngriji, deoarece el limba în care vorbim n-o înţelege. Poţi fi liniştit şi dinspre partep asta. Ca să 16 fii şi mai liniştit, lăsăm Săbăoanii, unde n-avem nici o plăcere să stăm de vorbă cu nemţii Crăiei, şi abatem în stînga. Cunosc eu drumuri bune. Mergînd pe ele potrivit, ajungem în locuri sigure şi mă voi simţi fericit să te găzduiesc la o mică şi săracă a mea proprietate cu vie, lîngă tîrgul Hîrlău, aproape de Cotnari. — A, aproape de Cotnari... — Da, aproape de Cotnari, rîse beizade Alecu, aproape de acel loc încîntat unde a lăsat Dumnezeu să crească la soare podgorii bune, din vinul cărora a gustat şi pan Vladislav. El îţi va fi vorbit de Cotnari şi-ţi va fi lăudat vinul lui. — Pare că da, prinţule, mărturisi de Marenne, cu zîmbetu-i fin. De ¿i-mi plac lucrurile bune — pe care Dumnezeu desigur nu le-a făcut nici pentru proşti, nici pentru nevrednici — totuşi am dreptul să pomenesc localitatea aceea, pentru slujitorii credinţii mele, care se găsesc acolo. La Cotnari se află, după cît ştiu, un abate cu mitră, slujind într-o sfîntă catedrală care ţine de Roma. — Da, se află, domnule de Marenne, dar Dumnezeu se vădeşte acolo mai mult în podgorii decît în biserici. Beizade Alecu se întoarse spre Turculeţ; şi de Marenne îl privi cu plăcere oftînd uşor. — Prietine Ilie, zise Alecu Ruset lui Turculeţ, vor-bindu-i moldoveneşte; după cît am înţeles din răvaşul dumnitale, l-ai primit în samă la Liov pe părintele franţuz de faţă şi, fiind încredinţat cinstei dum: niţaJe, răspunzi de el cu capul. — Nu cumva nu putem trece la Săbăoani ? întrebă oşteanul, înălţînd nasu-i ascuţit şi adulmecînd oarecum cu el în depărtare. a him 2 17 — Noi putem trece, căci la Săbăoani au lovit nemţi. Dar nu poate trece părintele franţuz. Căci pe lumea asta totdeauna Franţuzul şi Neamţul au trăit ca mîţa cu cînele. Va fi venit nemţilor noştri vreo ştire şi vreo bănuială de la nemţii cei din lăuntru şi-i bine să fim cu grijă cît purtăm cu noi lucru scump. Domniei tale ţi-a fost încredinţat acest franţuz de un hatman al Coroanei la Liov. Mie mi-1 încredinţează cel mai bun prietin al meu din ţara Lehiei. Dumneata şi eu fiind, iarăşi, buni prietini, — uşor ne putem înţelege să abatem la stînga şi să luăm alt drum cătră Iaşi. Iar popasul care va fi să-l faeem e locul meu, unde am vremelnică şi proastă aşezare în această ţară a Moldovei, — însă vin bun. — Măria ta, răspunse Turculeţ, eu fac cum porunceşti, căci înţeleg că aşa-i bine şi ai dreptate. Asta în privinţa acestui popă. Iar în privinţa popasului de la Hîrlău, ştii că am avut totdeauna bucurie de cîte ori l-am văzut de departe. Şi mai tare m-am bucurat cînd l-am văzut de aproape, căci, ca drept moldovan, dau mare cinste şi laudă vinului de la Cotnari. — Atuncea-i bine, prietine Turculeţ. întoarcem în Ioc fără întîrziere ş-o luăm de-a dreptul prin valea aceasta, pînă ce pălim la Heleşteieni. De-acolo avem drum curat la Costeşti şi la Hîrlău. Pîlcul lui de oameni se amestecă cu cel al domnului de Marenne. Lăsînd pe Turculeţ în stînga abatelui, beizade îşi luă loc în dreapta. Franţuzul se împotrivi, din politeţă, pentru atîta cinste cu care-1 covîrşea un fecior de domn, însă beizade Alecu îl rugă să primească din prietinie această rînduială. De altminteri protocolul nu putea să dureze mult. După cîteva sute de paşi, locurile se găsiră aşa de strimte, de rupte şi pră- 18 păstioase, încît furâ siliţi să se înşire ca cocorii. Bei-zade Alecu rămase în frunte şi Turculeţ trecu la coada. Părintele de Marenne urma îndată după prinţ. încă era lumină' şi boierul moldovan putu însfîrşit să cetească scrisoarea pe care de un pătrar de oră o ţinea desfăcută în mîna stîngă. Iată ce-i scria Vladislav, castelanul de Katowice: «Prea iubitului meu Alexandru Ruset, la Hîrlău, în Moldova. Eu Vladimir Kaminski, castelan de Katowice, îi trimet frăţeşti salutări. Intîmplîndu-se să am mare plăcere a trecerii prin munţii noştri a domniei sale domnului abate Paul de Marenne, nobil francez şi persoană de credinţă a unor oameni foarte sus puşi în această lume, am stat cu domnia sa la vorbă şi la petrecere şi foarte mi-a priit. * Iţi fac cunoscut că domnul abate de Marenne este un om prea cultivat şi mai ales filosofii cei vechi elini şi latini îi cunoaşte pe cele zece degete ale mînilor sale, la care putem adăoga şi degetele mînilor noastre. Foarte în onoare sînt la domnia sa lucrurile cărturăreşti, dar deopotrivă preţuieşte şi o masă îmbielşu-gată cu vin bun. Petrecînd aicea la noi, mîncările i-au plăcut, şi aş putea spune că şi-a sărutat unele degete pe care a numărat filosofii; însă în ceea ce priveşte vinul n-am putut să fim noi, năcăjiţii în stinci de piatră, la înălţime. Noi i-am dat ce ni s-a părut că avem mai bun; — nimerindu-se însă să aibă rămase în buclucurile sale numai" două sticle de Burgund roş, domnul abate ne-a biruit, dovedindu-ne că noi ne îndeletnicim cu oţeturi pe care le-am botezat vinuri. Aşa ruşinîndu-ne şi neputîndu-i sta înainte cu nimic, ni s-a mai îndulcit scîrba, aflînd că domnia sa trece la 2* 19 Turc prin ţara Moldovei. La ci re turc nu se duce petl-tru trebijjolitice şi diplomatice, ci numai din dragoste creştinească şi curiozitate ştiinţifică. Aflînd că va trece prin Moldova, mi-am adus aminte de petrecerile noastre cu anume vin, pe care-1 aduceai cu mare grijă în butelci pecetluite de la viile domniei tale părinteşti de la Cotnari, pe cind eram amîndoi la învăţătură; şi de care vin am gustat şi cind am fost în petrecere şi desfătare, la Domnia slăvitului tău părinte Antonie-Vodă. Atîta am gustat două zile şi două nopţi, avînd şi lăutari lîngă noi şi chipuri de muieri cu slăvită frumu-seţă, încît acele ceasuri nu le voi uita pînă ce Dumnezeu va hotărî sfîrşitul zilelor mele. Despărţindu-ne deci de domnia sa domnul abate Paul de Marenne, pe de o parte am închis lin ochi cu lacrimi, blăstămînd ticăloasele noastre afaceri şi slujbe care ne împiedică să-i ţinem tovărăşie pînă la domnia ta, iar pe de alta am deschis celălalt ochi cu zîmbet, gîndindu-ne că ţi-1 putem trimete pe acest oaspete ca să-i dai să guste din acel vin; să vadă că nu*i pe lume numai Burgundul său roş şi că avem şi noi macar prietini, în ţările cu soare, care pot să-i steie înainte cu ceva tot aşa de bun. Adăogînd lăutari, pot spune că-i ceva şi mai bun. Am aflat de războaiele şi timpurile neaşezate care sînt la Moldova şi să nu crezi domnia ta că noi huzurim. Ci şi noi trăim întru griji şi năcazuri. E adevărat însă că înspre acel hotar al necredincioşilor acuma s-au stricat de tot treburile. Ş-am auzit că nu sînt numai năvăliri, şi tăieri, şi robiri, ci şi ciumă şi foamete, lucru care mult mă întristează, rugind pe Dumnezeu drept şi bun să aibă întru mila sa ţările şi seminţiile creştineşti. 20 Iar pe domnul abate de Marenne ţi-1 dau in grijă şi-n samă ca pe-un prietin. Fiind şi eu al domniei tale, cel mai bun şi care te doreşte mai mult, frate.» III Aici se vede că trecerea Şiretului se face Intr-un cliip cu totul deosebit; se vede şi cine-i Vilcu Birlădeanu; apoi încep să se ivească autohtonii. Dorind să mai cetească o dată scrisoarea şi lăsind in lungul coapsei mina stingă In care o ţinea, beizade Alecu întoarse spre oaspetele său ochii albaştri, incă îneguraţi de amintiri. — Rog pe domnul abate, zise el, să binevoiască a mă ierta. — Minunată hrană pentru inimă sînt scrisorile plăcute, îi răspunse de Marenne. Văzîndu-te cu ce luare-aminte oeteali, te invidiam. Şi mă gîndeam că numai astfel poate plăti invenţia scrisului veninul pe care-1 toarnă în noi misivele cu veşti rele. — Prea adevărat, încuviinţă boierul cu glas deodată schimbat; şi, fără voie, ridică în dreptul inimii scrisoarea desfăcută, apăsînd-o asupra contăşului. Rămase privind în lungul văii cuprihse de umbră. In urmă, soarele căzuse în asfinţit şi-n nouri. Abatele, ca om încercat şi bun cunoscător al sufletului omenesc, înţelese, fără să aibă nevoie de întrebări, că la pieptul tovarăşului său, unde se alipise scrisoarea cea bună, sta păturită în haină alta, stropită de slove înveninate. 211 Beizade Alecu îşi scutură fruntea, părînd a alunga ţînţari nevăzuţi şi strecură în coburul din stînga scrisoarea castelanului de Katowice. — încă o dată mă rog de iertare, domnule abate de Marenne; mai ales că, pe lîngă grosolănia pe care o săvîrşesc, răpesc timp călătoriei noastre şi întîrziem in locuri deşerte. Abia ajungem la malul Şiretului şi mai aveam incă drum, după ce scăpăm dincolo. — Avem de trecut apa Şiretului ? se interesă domnul de Marenne. Atunci asta-i încă o întirziere. — De ce ? — Pentru că tovarăşul nostru, domnul Turculeţ căpitanul, nu e numai oştean, ci şi cetitor de stele; şi domnia sa mi-a prevestit schimbarea vremii. — Cum se poate ? — Aşa precum am cinstea a-ţi vorbi. Argumentele sale se bazează pe lucruri disparate: paseri, vini şi lună ; cu toate acestea sînt argumente. Şi dacă prorocirea se împlineşte, de şi voi ii cu totul dezolat, il voi felicita. — Atunci greşala mea se agravează, vorbi beizade Alecu incruntind sprinceana. Cu toate acestea obrazul lui părea că nu poate fi părăsit de zîmbet. Să silim caii şi să ne aducem aminte că majoritatea profeţiilor nu se realizeză. — Doresc şi eu domnului Turculeţ să fie profet mincinos; iţi mărturisesc însă că şi-a făcut prognosticul într-un chip cu totul impresionant şi sigur. De aliminteri observ nouri în urmă, la apus, şi mi se pare că vintul sporeşte. — Profeţia lui Turculeţ nu mă miră, domnule abate, căci şi oamenii noştri cei proşti de la sate pot cunoaştc 90 lucruri ale naturii pe care noi le învăţăm din cărţi; însă nu-mi place şi n-aş voi s-o cred. — Aluncea să n-o cred nioi eu, prinţule; dar să grăbim caii. — Să-i grăbim. — Hm! lesne de spus. încercarea pentru mine prezintă oarecare greutate. Căluţul meu nu-i dintre cei voinici şi bine hrăniţi. Cînd am pus banul de argint în palma ţăranului de la care l-am cumpărat, i-am putut număra coastele. Atunci omul, ruşinîndu-se, a mai adăogit şi acest lăvicer. Cu ceea ce mai am dedesubt şi mi-a rămas de la şaua furată cu tot cu calul meu şi cu ceilalţi cai ai slujitorilor mei, — pot călări la pas potrivit, dînd laudă lui Dumnezeu. Ca vîntul care suflă nu voi putea însă merge niciodată. Mai ales că suflă din ce în ce mai grăbit. — Ce-i de făcut atunci ? vorbi beizade Alecu mai mult cătră sine-însuşi. Iată cum lectura unor scrisori poate împuţina inteligenţa omenească. Rogu-te să mă ierţi a 'treia oară, domnule de Marenne, că n-am înţeles un lucru atît de simplu. — Care lucru, domnul meu ? — Am socotit că ţii să umbli ca Domnul nostru Hristos pe asinul său ş-am scăpat din vedere că un nobil trebuie să călărească altfel. Nici n-am observat că ţi-au rămas pintenii şi n-ai ce face cu ei. Dar lucrurile se pot drege... Am ajuns la malul apei şi am un om pe care-1 chiamă Vîlcu Bîrlădeanu, care are să ne saape din încurcătură. Bîrlădene 1 strigă el, înălţîn-du-se şi întorcîndu-se în scări. — Aici-s, măria ta, tresări cu răcnet unul din ţărani, grăbindu-şi calul şi înfăţişîndu-se. Era un fel de uriaş adus puţin din şale, cu pletele cărunte curgîndu-i pe umeri. Avea sprîncenele groase 23 ca şi mustăţile şi privea ascuţit de după ele ca de după nişte tufe. — Acesta-i un pădurar al meu, lămuri beizade Alecu. Ascultă, Bîrlădene. Aici părintele descalică şi-l trecem apa. — Am înţeles, măria ta. — Şi după ce trecem apa, Bîrlădene, dai sfinţiei sale calul tău, să putem umbla mai repede, căci sfinţia sa nu poaite călări cum se cuvine pe mîrţoaga asta fără şa. — Am înţeles, măria ta. — Iar tu, Bîrlădene, te vei nevoi pe acest căluţ şi te-i ţiinea de noi cum vei putea. — Mă ţin, măriia ta, de ce să nu mă ţin ? — Cată să ne grăbim, Bîrlădene, căci, după cît spun unii şi alţii, are de gînd să vremuiască. — Asta-i numaideoît, măria ta. La noapte, plouă. — Iată o confirmare a profeţiei căpitanului Turcu-leţ, se adresă cătră abate boierul. Bîrlădeanul meu prevesteşte şi el ploaia. — Atuncea nu ne rămîne, priiiţule, decît să ne plecăm capetele şi să ne resemnăm ; căci se mai iveşte o greutate. — Nu înţeleg. Ce greutate ? — Nu văd, prinţule, nici pod fix, nici pod umblător. Ai cumva de gînd să încercăm o baie în această frumoasă apă ?... Anotimpul mi se pare cam nepotrivit. —■ Deocamdată să descălicăm, răspunse beizade Alecu. Mă bucur tot mai mult că am un tovarăş cum îmi place mie şi te rog să ne ierţi pentru mijloacele noastre primitive şi ruşinoase de a trece rîurile. — După cît înţeleg, sîntem lă un vad, oftă abatele de Marenne. 24 La glasul Iui beizade Alecu, pîlcul de oameni se bulucise în marginea luncii de sălcii. Zimtuit şi tulbure, Şiretul fugea 'pe pietrişul vadului, murmurînd uşor în singurătate şi-n pustie. Vîntul scutura asu-pră-i foiţi.galbene. Căpiitanul Ilie Turculeţ ieşi înainte şi trecu cel dintâi. Oştenii lui şi oamenii intrară după el, cu desă-vîrşită nepăsare, luînd între dînşii, cu îndemnuri mute, pe slujitorii de limbă străină. Bîrlădeanu într-o dlipă zvîrlise din picioare în nă-sip ciubotele şi lepădase iţarii de lînă. Grămădindu-şi buclucurile în suman, le potrivi şi le legă pe căluţul bucovinean al abatelui. Inodă frîul căluţului bucovinean al abatelui de coada calului său. Apoi, gătind toate, se întoarse cătră oaspetele străin, aşteptînd. Ca om deosebit de ager ce se afla, abatele de Marenne înţelese oe i se cere. Se urcă, ajutat de beizade Alecu, în spatele Bîrlădeanului şi-şi potrivi în echilibru trupul bine hrănit. — Ţin’te vîrtos, îi zise pădurarul, în limba lui moldovenească. Abatele de Marenne înţelese şi acest îndemn, nu crezu însă de cuviinţă să răspundă franţuzeşte. Bîrlădeanu apucă frîul calului său şi îndată se mişcă şi căluţul din urmă. Cu caii după el şi cu abatele deasupra, intră în vad şi-l trecu liniştit, udîndu-se pînă Ia brîu. Beizade Alecu veni şi el în urmă, călare aa şi1 cei dintăi. La celălalt mal ţăranul intră iar în ciubote şi-n iţari, îşi înfăşură pe el sumanul şi-şi trecu în spate săneaţa. Privi cu mirare cît de uşor încalecă străinul în şaua lui şi clătină din cap cătră stăpînul său : — Văd că şi papistaşii ştiu să încalice ca şi popii noştri. 25 1 De data asta de Marenne nu înţelese şi ceru lămuriri lui beizade Alecu: — Ce spune ? — Domnule de Marenne, Bîrlădeanu îşi exprimă admiraţia pentru felul cum te-ai ridicat în şa. Abatele se simţi cu deosebire măgulit şi întoarse o privire prietinoasă cătră om. Dar Vilcu Bîrlădeanu sărise pe calul cel mărunt şi, bătîndu-1 cu călcâiele, îl făcu să zvîcnească într-un umblet iute şi ^şerpuitor. Dintre toate lucrurile cîte se petrecuseră într-un pătrar de ceas, acesta i se pănu abatelui de Marenne cel mai bizar. — Căluţul meu îmi arată că nu l-am cunoscut, mărturisi el, uimit. Sînt nevoit, în această ţară, să încep nişite tablete nouă; e vădit că am de însemnat fapte vrednice de amintire. Aş fi curios, prinţule, urmă el puţin maliţios, să cunosc podurile de piatră pe care le aveţi aruncate peste rîuri. — Domnule de Marenne, răspunse beizade Alecu, la dorinţa aceasta, Bîrlădearaul meu ţi-ar răspunde că aşa ceva nu se poate vedea în ţara noastră. Noi, de la dacii cei vechi, am păstrat mijloace mai simple şi mai sigure de trecut apele. Tot Bîrlădeanu ţi-ar spune, iubite domnule abate, că dispreţuieşte orice arhitectură meşteşugită, preferind bordeiele şi peşterile pe oare Domnul Dumnezeu, le pune mai cu uşurinţă la îndăanîna făpturilor sale. De Marenne se uită cu îndoială spre boier. II văzu serios şi grav, — cu toate acestea era încredinţat că glumeşte. Privi în urmă, la dunga de nouri a asfinţitului, înflăcărată de soare, apoi la cerul înalt de deasupra şi judecă în sine că sara vine cu linişte şi pace. — 26 «Vorbele acestor oameni înşală, — cugetă el veselin-du-se în sine, — numai rînduielile eterne ale lui Dumnezeu sînt sigure. Să grăbim cu încredere spre odihna zilei.» Pilcul de călăreţi grăbea într-adevăr, în urma căpitanului Turculeţ, care şi el acuma galopa în urma lui Vîlcu Bîrlădeanu, cunoscător al locurilor. Pădurarul fugea înainte ca o nălucă — deasupra siluetă de uriaş şi jos gînganie cu picioare mărunte. De Marenne îşi sili fugarul cu pintenii, ţinîndu-se alături de Alecu Ruset. Şi după ce sui dealul, privirile-i fură izbite de o privelişte cu totul nouă, ca şi cum ţana, cu lumina şi peisagiul, s-ar fi schimbat printr-un farmec. Cavalcada fugea cotit, iepureşte, pe valea cealaltă — fugea într-o vale de umbră, care părea că nu se mai isprăveşte. O pădure începea în dreapta şi îmbrăca pămîntul în valuri, spre zări nesfîrşite. Vîntul suna în stejarii din margine. Undeva, în fundul a dineului, în direcţia unde se cufundau călăreţii înşiriaţi cite unul, lucea un lac. Era o fantasmagorie de vis de nespusă frumuseţe, ca un pămînt feciorelnic descoperit intăi. Nicăieri nu se bănuia prezenţa omului. Lăsînd îndărăt lucirea măreaţă a asfinţitului, abatele de Marenne începu să coboare, întrebîndu-se ce căi minunate şi cotite îi rezervă clipa viitoare in aceste singurătăţi. Dintrodată, pe neaşteptate, într-o rîpă nebănuită, în partea pădurii, îi apăru omul. Tresări, căci această apariţie nu era în armonie cu sentimentul şi cu aprecierile sale din clipa precedentă. Nu era in armonie nici cu ceea ce in chip obişnuit cunoştea el despre această nobilă operă a Celui-prea-puternic. Din risipiturile cîtorva colibe acoperite eu stuh, grămădite în rovină, o fiinţă în zdrenţe răsări ameninţătoare, înarmată c-un par, rupt din lăstarii 27 de-aproape. Privea spăriată, printre pletele pe care î le zbatea vîntul dinaintea ochilor, încîlcindu-i-le cu barba zbîrlită. O droaie de cîni sliabi, — arcuiţi şi cu cozile subpuse, un fel de lupi ai foametei, — ieşise la cărare, în juru-i, lăirind sălbatic şi urlînd. Tovarăşii dinainte se opriseră. Se opri şi de Ma-renne lîngă beizade Alecu. — Ce se întîmplă ? întrebă abatele, neliniştit. Omul răcnea nedesluşit, lameninţînd cu parul. — E un fiu al pământului, răspunse rizind boierul. — Ce doreşte? — Să vedem. K Alecu Ruset îşi făcu loc. Bîrlădeanu sărise de pe căluţ, apucase braţul omului şi-i smulsese arma preistorică. Lupii foametei, într-un concert înfricoşat, se împrăştiară loviţi în dreapta şi în stînga. Rămaseră lătrînd şi chelălăind lia distanţă. — Ce vrei, măi creştine? strigă Vîlcu. Aşteptând să fie izbită, arătarea se dădu înapoi. — N-auzi, măi ? Răspunde ce vrei. — Oameni buni! strigă deodată un glas nou : fie-vă milă şi iertaţi-mă 1 Omul işi plecă fruntea. Răspunse numai corul îndărătnic ial cînilor. — De ce să ne fie milă şi de ce să te iertăm ? Căpitanul Ilie işi îndemnă calul, care lovi cu capu-n pieptul omului. — Aici e sat, care se chiaină Năstureni, lămuri Vilcu Birlădeanu. — Unde-s gospodarii ? Cine-a prădat satul ? intrebă căpitanul Turculeţ. — Oi, boierilor şi domnilor, se tîngui deodată omul c-o voce nefirească ; parcă eu pot şti cine ne-a prădat ? Zic să fi fost cazaci ori Ieşi. Alţii socot c-au fost 28 oamenii stăpînirii care împlinesc birul. Acu-i sâplâ-mîna, ne-au luat vitele. Şi sculîndu-se satul, s-a bătut cu ei. Aşa că ne-au zdrobit şi ne-au tăiat, prădîndu-ne. Un sat sarac şi mititel ca al nostru nu se poate apăra. — Unde-s oamenii ? — Unii au căzut şi nu s-au mai sculat. Alţii siau îndîrjit cu ce-au putut, ţinîndu-se după dînşii, cum se ţin cînii. Putini s-au întors, fără izbîndă. Ş-acu, cei care am rămas ne-am mutat in pădure. — Unde în pădure ? — Apoi aici în pădure, în loc ¿fund,, unde avem poieni şi locuri ferite. Acolo strîngem ce ne-a mai rămas. De spus nu vă spun unde, căci nu ştiu cine sînteti. Mie nu aveţi ce-mi lua. Doar viata. M-am întors numai după javrele acestea, care or vrea să meargă. Iar eu pe omul ista nalt îl cunosc a fi din părţile noastre, creştin moldovan ca şi noi. Dacă nu sînteti oameni răi ori păgîni, dati-mi drumul să mă duc. — Du-te, omule, în drumul tău, la ale tale... vorbi cu dispreţ Alecu Ruset. Slujitorii mei nu t>-au pricinuit nici o sminteală. De ce ai ieşit cu parul ? Omul rămase aplecat şi neclintit, proiectat pe lăstari şi părînd, ca şi ei, crescut din pămînt. — Iată răspuns la întrebările noastre, se întoarse beizade Alecu spre abate. Nici el nu ştie ce vrea. — Dar ce este ? ce i s-a întîmplat ? Parcă a încercat să spuie ceva. »— Nu-i decît un sat prădat. — De cine ? — Nu se poate şti. — Nu înţeleg. Ce face politia domnească ? — Probabil că face ceea ce se vede... răspunse beizade Alecu. 29 — Dreptatea şi ordinea sînt primele elemente ale unui stat, obiectă abatele de Marenne, jignit de nepăsarea tovarăşului său. — Se poate, domnule abale, iată însă daruri cu care Dumnezeu ne va face surpriză într-un veac viitor. Am onoarea a atrage domniei tale luarea-aminte că întîrziem şi se întunecă. Avem de făcut încă drum lung. Să lăsăm deci pămîntului pe fiul său şi să ne grăbim. — Domnul meu, încercă să obiecteze abatele; datorăm asistentă unui om care, mi se pare, crede în Isus, ca şi noi. — O, de asta te rog să nu te îngrijeşti, domnule de Marenne, căci are un protector mai bun. — Mi se poate explica ce protector poate avea, în afară de Dumnezeu ? — Nu-i destul ? Dumnezeu a dat pădurea care se vede. Şi-n această pădure fiii pămîntului ştiu să găsească adăpost şi protecţia de care domnia ta se îngrijeşte. Să mergem. Ia-o înainte, Bîrlădene. Caravana porni cu grabă la vale, lăsînd pe om tăcut şi pe cîni urlînd. Abatele de Marenne se supuse, împotriva inimii lui. Nemultămirea şi-o manifestă lovind mai tare şi mai îndesat calul cu pintenii. IV Urmează alte apariţii din ce în ce mai minunate. Relaţia manuscriptă a domnului Paul de Marenne, abate de Juvigny, rămasă la biblioteca naţională parisiana, cuprinde lungi consideraţii morale şi filosofice asupra acestei călătorii Vers le granel Turc. Omul 30 timpului său pe de altă parte nu putea să nu amestece tot ceea ce era necesar folosului său personal, slăvind epoca Regelui Soare şi adăogînd laude protectorului său domnul Charles Colbert marchiz de Croissy, ministru de externe, fratele marelui Colbert. Toate aceste lucruri acum ne interesează mai puţin. Preferăm să-l urmărim pe călătorul nostru în nişte amănunte de care ne mirăm acum şi care, pe vremea lui, poate păreau ridicole. îndată după apariţia grotescă a sălbaticului cu parul, abatele, trecînd iarăşi în locuri singuratice cu tovarăşii săi, văzu o fîntînă cu cumpănă. Lîngă ea se înălţa un frumos mă-r rotat, care mai păstra iincă pe smicelele vîrfului cîteva poame roşii ca sîngele. Fîntîna era veche după cît arătau ghizdelele şi furca de stejar; avea însă cumpănă nouă şi ciutură de eurînd pusă. Mai la vale de măr şi de fîntînă, cîteiva movili, proaspete de ţărînă" şi cîteva cruci albe de lemn abia cioplite. Domnul de Marenne împărtăşi tovarăşului său impresia şi părerea pe care o avea despre mormintele proaspete: — Fără îndoială că aici au fost îngropaţi acei oa- meni sărmani despre care mi s-a vorbit şi care au pierit luptînd cu hoţii pentru avutul lor. — Nu •rămîne îndoială, răspunse Alecu Ruset. — Nu înţeleg însă ce rost are o fîntînă construită aici. Cine-a putut avea această idee bizară şi la ce i-a folosit osteneala ? Am lăsat în urmă Şiretul şi se mai vede încă în fundul văii, în ceaţa amurgului, lacul. — Odată am avut şi eu această mirare, domnule abate, răspunse boierul, şi mi-am pus aceeaşi întrebare. Şi am aflat răspunsul de la slujitorul acela al meu oare-ţi este domniei tale simpatic. 31 — De la Bîrlădeanu? — Da. E fîntînă penitru călători străini, întru amintirea morţilor. Bînd cei vii, îşi potolesc şi cei morţi setea, pe cealaltă lume. O superstiţie ca multe altele. — Cine ştie... răspunse visător abatele de Marenne. Atunci şi mărul acela cu fructe de sînge este tot al morţilor. — Aşa se pare. De şi mă vezi întrucîtva ruşinat, domnule abate, de primele impresii pe care le poţi avea călătorind în ţara mea, vei întîlni în multe locuri dovezi de circumstanţe atenuante. Trăim timpuri grele şi nu înţeleg de ce Dumnezeu a găsit cu cale să ne aşeze aşa de rău. — Nu se vede asta, prinţule. Dumnezeu a pus aici un paradis. — E adevărat: un paradis devastat. — Hm 1 crezi că pentru barbarie şi devastare e vinovat Dumnezeu ? Domnule, nu blăstăma. — Poate ai dreptate, domnule de Marenne; în ce mă priveşte însă, nu vreau să fiu pus între cei din urmă dintre oameni, căci am avut şi plăcerea şi fericirea să văd ţara domniei tale, să studiez în Polonia, să trăiesc o parte din timp şi la Stambul, între urmaşi ai Bizanţului. Câteodată, domnule abate, cuget cu întristare că am avut o soartă vitregă. S-ar fi cuvenit să mă nasc în timpuri de pace — căci ţara-i îmbiel-şugată. şi grasă. Totuşi, prin contrast, odihna poate părea mai bună, mierea mai dulce şi vinul mai fin. Să ne plecăm fruntea, căci, după cum spune un compatriot al meu, cărturar ca şi domnia ta, nu sînt vre-mile sub cîrma omului. — Nu înţeleg, prinţule, ce se întîmplă aici, căci populaţia pămîntului e din familia noastră creştină şi găsesc oameni oa domnia ta. 32 ] |h:— Nedumerirea domniei tale e justificată, domnule afjate; nu-mi cere însă explicaţii, căci n-aş putea să le dau. Nu m-am ocupat în viaţa mea de asemenea studii grave. Constat" însă că domnia ta vii dintr-un stat care trăieşte rînduit >şi fericit sub mîna Domnului său. Ştiu că la răsărit, — începînd de la Ţarigrad unde-i în slavă Sultan Mehmet, şi sfîrşind la India, unde-i mare împărat şi han Aurengzeyb, Dumnezeu a grămădit comori de clădiri, aur şi nestimate. Aicea însă, între lumi fericite, Domnul Dumnezeu a însemnat cu degetul hotar. împăraţii lui Belzebut şi împăraţii Mielului lumii aici au ales 'loc al războiului lor. Fiind aşa, ţara cade şi se pustieşte de oameni. Abatele de Marenne călări o vreme în tăcere, gîn-ditor şi mîhnit, alături de tovarăşul său. Sara acoperise valea şi de pe răsărit năştea luna, din nouri şi codri. Alecu Ruset avu rîsul lui pripit. — Domnule de Marenne, zise el, turcii, care sînt buni oşteni şi proşti filosofi, au totuşi o vorbă potrivită. — Ce vorbă ? vreau s-o cunosc şi eu. — Toate trec. Deci vor trece şi aceste neplăceri. — îmi atribui, domnul meu, un sentiment pe care nu-1 am. — Vor trece toate, domnule de Marenne, ca şi ploaia care vine. — Adevărat să fie ? Vine ploaie ? Unde-i adăpostul de caTe avem nevoie ? Mai este mult pînă la un sat, ori un oraş? Beizade Alecu rîse iar. — Prinţule, ai dreptate să rîzi. Am pierdut însă din vedere să complectez descrierea năcazului meu, după ce am rămas fără cai. Furii de la marginea 3 — iM. ajngp - Opore, voi. X 33 1 Ţării Leşeşti au găsit de cuviinţă să ia cu ei şi balotul meu de haine, — cu care n-au ce face. Desigur că, după ce au înţeles asta, le-au aruncat. Şi eu şi ei sîntem păgubaşi. Ei au totuşi hainele lor: eu pe-ale mele nu le am. La vreme de ploaie înţeleg că proasta mea aventură e un adevărat dezastru. — Mîngîie-te, domnule abate. Căutînd, vom găsi tot ce ne trebuie. Dacă n-avem noi, vom lua de la alţii. Aici aşa sîntem deprinşi. Abatele de Marenne mormăi' cu îndoială o mulţă-mire. Punînd mîna dreaptă pe crupa calului şi sucind capul, văzu nourii care se îmbulzeau deodată dîrTipus deasupra văii. Pe neaşteptate, peste vîntul oare curgea lin, se prăvăli altul, furios şi rece, cu zvon de frunze moarte. Beizade Alecu se înălţă, chemînd: — Bîrlădene! — Porunca, măria ta ! strigă pădurarul oprindu-şi căluţul. — Bîrlădene, este moară la heleşteul din vale? — Este, măria ta, cum nu? moara Iui Popa Ni-coară. Chiar dac-o găsim pustie, putem intra cu caii într-însa pînă ce trece vîntoasa asta. Ca să nu rebegească papistaşul. Am înţeles de la slujitorii lui fran-ţuji că i-au furat blana nişte ruşi calici, la Colomeea. — Atuncea, Bîrlădene, bate-n cal şi chiuie la toţi să se lese la vale de-a roata, că iaca, ne-ajunge vîrtej din urmă. 4 ;' * ( Rupîndu-se de lîngă stăpîn, pădurarul se repezi dînd chiot cu străşnicie. începu o goană, pe care abatele o socoti sălbatică, totuşi, cu mîndria nobleţii şi tinereţii lui trecute, se ţinu dîrz şi-şi lăsă calul să galopeze pînă ce-1 simţi plin de spumă. Atunci începură a batş gi picăturile de ploaie, ca halicele._ 34 — Am ajuns 1 se auzi înainte strigătul lui Bîrlă-deanu. Beizade Alecu împărtăşi din fugă oaspetelui său vestea, şi abatele dădu Laudă lui Dumnezeu. Pe cînd cu toţii descălecau îmbulzindu-se, furtuna se rupse într-o ploaie compactă. — Este aici o moară, strigă boierul; ş-o lumină de jar îi izbi. Nu era însă nicăieri nicimoară locuită, nici moară pustie. Era o bucată de ruină spîrcuită şi pe jumătate arsă: ajungea pînă Ia dînsa Iucoarea unei vetre, în care ardeau în vîlvătăi dărîmături de copaci. Acest foc uriaş pîlpîia într-un fel” de^ooîiba naltă, întruchipată între două furci de fagi bătrîni dintr^o~pTasă de acoperiş de şindrilă a morii stricate. Sub şandrama, un unchies lucra aplecat, cu barda sub plete-le-i albe căzute. In jurul focului, bolovani şi trunchiuri arătau locuri de sfat. — Aici, cu câteva clipe înainte de a sosi noi, au stat oameni... observă abatele privind mirat în juru-i. Şi beizade Alecu, şi Turculeţ căpitanul băgaseră de samă scule de lemnărie şi trăisti risipite pe lîngă locurile de şedere. Bîrlădeanu ieşi în ploaie şi-n vîntul domolit de pilcul de pădure şi dădu un chiot: — Intoarceţi-vă, măi oameni buni, că nu-s tatarii! — Ce spune pădurarul ? întrebă abatele. — Chiamă pe locuitorii insulei... răspunse boierul. Oştenii şi ţăranii îngrămădeau caii în marginea adăpostului. Nimeni nu răspunse la strigătul năprasnic al Bîrlădeanului amestecat ou /freamătul ploii. Bătrînul, care lucra aplecat, se înălţă din locul lui şi rămase într-o atitudine de spaimă holbată. Făcu din gîtlej-: Ha! — şi barda-i scăpă din mînă. .1* 35 — Ce-i, moşule ? întrebă pădurarul. înfricoşat, bătrînul slobozi acelaşi sunet răguşit şi dădu înapoi, voind să se mistuie undeva, ca o dihanie. — Bătrînul e surd... observă, rîzînd, beizade Aleou. Constatarea aceasta răspundea unui adevăr. Oamenii îl împresurară cu întrebări amestecate. Moşul, vă-zînd în juru-i rîsete şi feţe fără duşmănie, se îmblînzi şi se întoarse. Căută cu ochii tovarăşii pe care-i ştia în preajma lui .şi, negăsindu-i, înţelese. Culese de lîmgă lemnul pe oare-1 cioplea un corn şi, înălţîndu-1, suflă în el de cîteva ori, cu înmlădieri scurte. — Au s-audă ş-au să se întoarcă, zise el c-un fel de stranie veselie, în care pătrundea încă o rămăşiţă de teamă. Abatele de Marenne pricepu întrucîtva jocul acesta grăbit de gesturi. Cu milă, văzu apărînd cîteva capete hirsute şi, din umbra de aproape, lucrătorii lemnani intrară inlăuntru, şiroind de ploaie. Se înfăţişară şi se închinară. Văzură că au de-a face cu boieri şi domni sfraini şi rămaseră în picioare, cu capetele descoperite şi plecate. — Ce s-a întîmpkt aici, oameni 'buni ? întrebă beizade Alecu. Ţăranii tăceau. Slujitorii boiereşti îi împinseră de la spate. Blrlădeanu îi îndemnă : — Pas La măria sa şi spuneţi. — Apoi ce să se întîmple, măria ta ? se hotărî unul din ei să înceapă. Nu s-a întîmpliat nimica, fără decît. a ars moara. I-au dat foc săptămîna trecută, cînd au prădat în sat la Năstureni. — Cine-a prădat? Cine-a dat foc? — Apoi noi de unde să ştim, măria ta ? Au fost oameni răi şi varvari, care s-au arătat de cîtăva vreme pe lume. Moş Irimia Surdu zice că de-acu iese Antihrist între noroade. Au ars şi moara, şi noi acu ne silim s-o ridicăm iar. Asta-i moara lui Popa Nicoară ş-o stăpînesc răzăşii de Ia Gosteşti. Ei ne-au trimes s-o tocmim. In două săptămîni cred că-i gata iar. O clipă vorbitorul se opri şi privi în juru-i. Bă-trînul Irimia Surdu îi făcu un semn. — Aşa-i, reluă omul cu grabă, iaca, şi moşneagul şi noi vă poftim cu dragă inimă la sărăcia noastră: da’ n-avem cu ce vă sta înainte; şi ne rugăm de iertare. Numai socot aşa că, dacă se alină ploaia, numai-decît cade la coliba asta răzăşul nostru pe care-1 slujim şi la care lucrăm. El şi-a face datoria, că are de unde. — Ce răzăş ? Cum îl chiamă ? — Lăzărel Griga, şătrar, măria ta. — Ce treabă are aicfla vremea asta ? — Apoi trece cătră Costeşti, la aşezarea lui, venind din Fundu-Negru. Are el în pădure, depărtare de-aici un ceas, două prisăci în două poieni, în acel loc că-ruia-i zice Fundu-Negru. Şi s-a abătut să-şi vadă şr vecinii de Ia Năstureni care-s aşezaţi pe pămîntul Costeştilor: acei vecini pe care i-au farmaţ şi i-au prădat răii. Acuma s-au tras în pădure şi şi-au săpat în grabă bordeie, într-un loc ferit. Iar dumnealui Lăzărel Griga şătrar s-a dus să-i vadă şi să-i deslege de foame şi de groază. — 'Cum să-i deslege? — Le-a deschis o groapă de orz, măria ta, ca să se sature şi să aibă şi pe iarnă. Cum stă ploaia, trece pe-aici întoroîndu-se la dumnealui acasă. Oameni şi animale se liniştiră în adăpost, — caii cu capetele plecate spre umbră, oamenii cinchiţi pe vine în jurul pojarului. Bătrânul cel surd mai zvîrli în foc 37 o creangă de copac, apoi se întoarse la barda şi la lemnul lui, începînd iiar a bocăni ş-a ciopli. Beizade Alecu polti pe domnul abate de Marenne să ia loc pe un butuc de fag şi, după ce-1 aşeză ca pe-un jîlţ scump, îi lămuri convorbirea cu oratorul locului. Oaspele străin privi încă o dată pe sălbaticii pă-mînteni, cu mare curiozitate, apoi rămase tăcut la locul său, primind 'în faţă dogoarea flăcărilor, pe cînd deasupra vîntul contenea şi rămînea numai ploaia, fremăitînd. V Domnul abate de Marenne face cunoştinţă cu dumnealui Lăzărel Griga, şătrar. Cum se potoli deplin vîntul, iată sosi şătrarul, prin ultimele scuturături ale ploii. Oamenii îl vestiră cînd* era încă departe şi dădea din cînd în cînd cîte un strigăt, înfruntînd singurătatea. — Aista-i dumnealui răzăşul nostru, zise lemnarul, rîzînd. In revărsarea văpăii, se văzu calul sosind, un cal cuminte şi domol, cu botul plecat spre pamînt. In spatele lui, înfăşurat în contăş, se cumpănea dumnealui Lăzărel Griga, într-un chip ou totul deşănţat: cînd pe spate, cînd în dreapta, cînd în stînga, cînd spre coama calului. Animalul se ţinea bine şi liniştit şi-şi urma poteca, fără să aibă nevoie de frîu. Din cînd în cînd contăşul îngheboşat tresărea în sus ş-atunci pătrundea prin noapte acel răcnet întărîtat, împotriva nimănui — ori mai curînd împotriva umbrei ori a duhurilor. 38 Calul veni la foc şi se opri. Şătrarul se cumpăni inainle, mai repezit decît de obicei, şi se prăvăli cu umărul pe lîngă coamă, dar nici acum nu căzu, după legea pe care a rînduit-o Dumnezeu băutorilor. Re-sor,tu-i de oţel îl aduse iar la loc. Se răsti mai supărat şi mai întărîtat deoît pînă atunci. — Cine-i acolo, măi ? — Noi sîntem, jupîne şătrarule, răspunse cu bunăvoinţă oratorul lemnarilor. Descalică şi dă-ne pita şi brînza: şi primeşte oaspeţii care ţi-au sosit. — Ce vorbeşti tu, măi Bîrliba ? Tu eşti, măi Bîr-liba ? — Eu sînt. — Ce vorbeşti tu, măi Bîrliba ? Eşti beat ? Bîrliba întoarse un ziîmbet plin de admiraţie spre oaspeţi, fără să dea răspuns. — N-auzi, măi ? Care oaspeţi ? — Au căzut oameni străini la vreme de sară, jupîne şătrarule; şi i-a ţinut aici ploaia. — Care ploaie ? asta-i ploaie ? Eu nu vreau să ştiu de ploaie. Eu, cu calul meu, mă duc unde-mi place şi pe ploaie şi pe soare şi nu-mi pasă. Tu socoţi că dacă-s aşa oum mă vezi, măi Bîrliba, poţi să-mi vorbeşti mie astfel ? Să nu îndrăzneşti a-mi spune minciună, căci îţi strămut fălcile. Care-s aceia şi unde-s ? — Aicea-s, jupîne şătrarule. Atuncea Lăzărel Griga, răzăşul de la Costeşti, făcu o mişcare strîmbă şi se prăvăli de pe cal pînă la pă-mînt; apoi se înălţă, după legea stării lui, — însă nu se înălţă mai sus decît urechile calului. Era un moldovan îndesat şi mărunţel. Se scutură cu fudulie, îşi scoase în afară pieptul şi desfăcu în laturi contăşul. Mîna dreaptă în care purta harapnicul şi-o puse în şold, cu stînga îşi dădu pe ceafă cuşma 39 şi privi aprig adunarea de la foc. Gura, împresurată de mustăţi tusinate şi barbă scurtă căruntă şi ţăpoasă, rÎTiji cu dispreţ. — Care sînteţi voi, măi, şi ce căutaţi aici ? tresări el, ascuţit şi semeţ. Bîrlădeanu se puse între el şi foc. — Tu eşti, măi ? — Nu-s eu, jupîne Lăzărel. — Dar cine-i ? — E măria sa Alecu beizade, jupîne Lăzărel, cu dumnealui căpitanul Ilie Turculeţ şi c-un popă din ţara franţuzească. — Ce spui tu, bre ? se minună, TÎnjind, şăirarul. Mişcîndu-se mai repede decît s-ar fi putut părea că-i îngăduie starea lui, ocoli pe Vîlcu Bîrlădeanu şi veni sub şopron. Calul Tămase neclintit şi cuminte în urmă. Răzăşul îşi sclipi ochii de jur împrejur şi descoperi pe călătorii străini1. Atunci tresări şi păru că-şi intră deodată în sine. Rînjetul îi pieri. încruntă sprinceana, înălţă mîna stingă şi-şi trase în laturi cuşma de pe plete. Zise eu alt glas : — Buna vremea şi bine-aţi venit la noi! De Marenne se sculă din locul lui, înclinîndu-se, în-ţelegînd din glas că era vorba de-o salutare amicală. Beizade Alecu socoti că trebuite să se ridice şi el. — Care-i Ilie Turculeţ? întrebă răzăşul. Acela-i mare ticălos şi bun viteaz. ~ Eu sînt, jupîne, răspunse oşteanul, cu veselia îngăduitoare pe care o au oamenii mari pentru copii. — Bun; mă închin cu plecăciune! Dumneata eşti omul care-mi place mie. Acu mă uit şi să nu credeţi că nu înţeleg care-i măria sa Alecu beizade. Mă închin şi-l poftesc să-mi întindă mîna, ca să i-o sărut. 40 Alecu Ruset îi întinse mina. ,1 — Măria ta, aista-i franţuzul? — Acesta-i tovarăşul meu, şătrarule, şi-I chiamă ava Paul. , — Bine-ai venit la sărăcia noastră, ava Pavăle, vorbi răzăşul închinîndu-se iarăşi. De Marenne salută şi el din nou, zîmbind. — Sînt surprins şi interesat, se întoarse el cătră Alecu Ruset. Aş vrea să ştiu ce doreşte. — Şătrarule, zise beizade, iţi mulţămim pentru închinăciune şi pentru vorbă bună. Află că ne-a apucat ploaia în locuri singuratice şi ne-am oprit la moara dumnitale. — Nu mai este moară, măria ta, dar se face iar. — Văd. Ş-acuma, dacă stă ploaia, trecem mai departe cătră Hîrlău, unde socotesc s-ajungem în noaptea asta. Răzăşul cel mărunt înălţă iar semeţ fruntea. — Asta nu se poate 1 hotărî el. — Nu înţeleg. De ce nu se poate? — Asta nu se poate I strigă Lăzărel Griga. S-au desfundat puhoaiele şi s-au astupat drumurile. La vreme de noapte, nu mai puteţi răzbate. I — Avem să trecem, şătrarule. Griga se dădu înapoi doi paşi. — Nu se poate! strigă el iar cu îndărătnicie. Măria ta, dacă eşti subt acoperămîntul meu, mai bine pă-leşte-mă în frunte şi mă omoară decît să-mi spui asemenea vorbă. Cum pot eu să vă lăs — fără să vă stau înainte cu pîne şi sare, ca un bun creştin ce sînt ? Cum să vă lăs la vreme de noapte în locuri rele? Mă pun la pămînt şi treceţi peste mine! Zdro-biţi-mă şi gatq 1 41 Nu fără demnitate, şătrarul se dărîmă la pămînt, amestecîndu-se cu contăşul. Abatele de Marenne îl privea din ce în ce mai uimit, fără să înţeleagă nimic. — E un om ou care greu avem s-o scoatem la capăt, îi lămuri murmurat Alecu Ruset. — Pot să aflu şi eu ce doreşte? — Domnule de Marenne, omul acesta îndărătnic se socoteşte ofensat şi nenonocit dacă nu-1 urmăm la casa lui, ca să ne cinstească cu pîne şi sare. — Hml ciudat! Aş vrea să ştiu dacă locuieşte departe. N-aş dori să-i fiu displăcut. In realitate, abatele se simţea foarte trudit şi foarte flămînd. Beizade Alecu înţelese uşor asta, cugetînd la starea în care se afla el însuşi. Griga se ridică de jos, diîrz. — Măria ta, vorbi el iar, să nu te uiţi că mă vezi băut. Aşa-mi place mie să umblu la vreme de noapte şi cîteodată şi ziua. Am fost de mi-am văzut prisăcile în Fundu-Negru. Acolo, Timofte prisăcarul mi-a dat să cinstesc mied vechi de patru ani. De şi mie moi mult îmi place vinul căci e mai cu dreptate, — am cinstit mied. Intr-adevăr, am priceput iar că miedul e mai viclean decît vinul. Dar să n-ai măria ta grijă; pîn-acasă, mă trezesc. Sînt eu în stare să stăpînesc cîteva păcătoase ulcele. Am fost ş-am rânduit şi pe mişeii cei de la Năstureni şi le-am dat ca să aibă hrană. Acu lăs lemnarilor mei brînza şi pita care li se cuvine. Implinindu-mi datoriile, sînt slobod şi am mare plăcere să cinstesc în casa mea oaspeţi. Beizade Alecu zîmbi şi se hotărî. — Bine, şătrarule, mergem, dacă nu-i departe. — Da’ de unde, măria ta ? Nu-i departe. — Şi dacă nu ne ţii mult. 42 - — Unde se află, măria ta I Cit pofteşti. Cum se face ziuă, vă sînt eu călăuz pînă la Hîrlău. ■' — De asta nti-i nevoie. Am pe Bîrlădeanu, care cunoaşte locurile. El ne'duce şi prin întuneric. — Apoi nu, asta nu se poate, măria ta. Pe întuneric nu se poate. — Bine, fie. Nu te supăra. Mergem. Obrazul şătrarului se lumină ca 'de soare. — Iată, aşa îmi plac mie oamenii, se veseli dum-nealui. Să se-nduplece pentru un gust şi pentru o plăcere. Vă sînt eu mulţămitor şi măriei tale şi lui ava Paul, popa franţuzescT Şi poftesc şi pe toţi cîţi aveţi cu dumneavoastră: tovarăşi şi slujitori; iar mai ales pe căpitanul Ilie Turouleţ, cu oare am să am eu o vorbă la un pahar de vin. Umilit, vă rog să veniţi d'upă mine. După ce zvîrli de la oblînc merindea oamenilor şi le lepădă cu asprime cîteva porunci, Lăzărel Griga se aburcă pe cal cu oarecare greutate. Ploaia contenise. VI Vorbeşte tot despre dumnealui ră-zăşul Griga fi despre un vin de la Matiaş precum şi despre nişte lăutari » şi nişte sarmale, — totul spre desfăta- rea domnului abate Paul de Marenne. Pîlcul, sporit cu călăuzul cel din frunte, intră din-trodată în codru şi-n întuneric. Caii, cu frîiele slobode, umblau unul după altul în şirag liniştit. — Măria ta, zise glasul lui Griga, aisfa-i drum tainic al nostru. Cine nu-1 cunoaşte, se duce în prăpăstii; 43 ş'i pe cine nu ni-i prietin îl putem vina ca pe lup. Fără deaît noi, nimeni nu îndrăzneşte să intre aici. — Să nu fie cu înconjur, şătrarule ? întrebă glasul boierului. — Măria ta, după asemenea ploaie, drumurile cu înconjur sînt cele bune, pentru că cele de-a dreptul vrea Dumnezeu să nu mai fie. Aicea la noi, măria ta, nu-i ca-n ţara acestui avă franţuz: să ai pe drum împărătesc piatră bătută cu ciocanul, şi poştă rînduită, şi ioate ca-n palmă. Aici la noi Domnul Dumnezeu ne-a poruncit să n-avem căi statornice, ca să nu ne găsească duşmanii. Dacă n-avem oştile crailor, ne împresurăm de pustie. Domnul abate Paul de Marenne era curios să afle ce vorbe pot schimba oamenii pe asemenea drum cotit şi pe asemenea întuneric de păcură. Ceru lămurire cu glas scăzut lui Alecu Ruset şi beizade îi tălmăci cu plăcere numaidecât observările filosofice ale şătraru-lui. Toate şoaptele 'conteniră şi urechile se ciuliră, ascultînd fără să înţeleagă limba străină de la marginea pămîntului, care suna în acel colţ depărtat al lumii, pe tărîmul celălalt. «Pf! pufni mai mult în sine şi mai mult cătră urechile calului, ou dispreţ, şătrarul Lăzărel; pe mine nu m-ajunge mintea cum se pot pricepe oamenii cu asemenea vorbe pocite.» Beizade auzi observarea şi, rîzînd singur, voia s-o tălmăcească abatelui. Dar dintrodată, brusc, ca şi cum s-ar fi tras o perdea, codrul se desfăcu in dreapta şi-n stînga şi, în lumina lunii atîrnate în cer, sclipi o poiană largă din toate ierburile ei udate de ploaie. Izbucniră mugete. Umbre se mişcară năprasnic şi, cu salturi agile, pieriră sub bolţile de întuneric în partea dimpotrivă. 44 — Aiştia-s boii pădurii, zise Griga intorcînd capul şi sticiindu-şi dinţii în lună. — Ce este ? întrebă', mişcat, de Marenne. — Am tulburat păş'unea zimbrilor, răspunse Alecu Ruset. Abatele se simţi pătruns de un simţimînt de evlavie, privind minunea dumnezeirii, intr-o clipă strălucită şi fără păreche în eternitate. Ii păru că are nevoie de vorbe explicative şi de elanuri lirice; dar tovarăşii săi îşi urmau caTea, nepăsători. Dădu şi el pinteni calului, înţepat în inimă încă de o nemulţămire. Apoi se mîn-gfiej~cugetînd că-i obosit şi-l aşteaptă, la capătul acelei cărări cotite, odihna. în fruntea şiragului, dumnealui şătrarul, pătruns de puterea miedului şi de umezeala caldă a contăşului, se aplecase cu totul înainte şi abatele nu mai avu îndoială că acel care-i călăuzea prin templul lui Dumnezeu doarme, ori cel puţin dormitează, cu obrazul în coama calului, singura: perină pe care o avea la în-dămînă. înţelese îndată însă că nu şătrarul era adevăratul călăuz, ci animalul cel cuminte al şătrarului, care păşea harnic pe drum ştiut, cumpănindu-şi spre pămînt botul şi afirmîndu-şi la fiecare pas înţelepciunea. Din lumina poienii, dădură iar în întuneric şi umblară aşa multă vreme. Domnul de Marenne fu şi el ispitit să imiteze pe şătrar şi, cu greutate mare, izbutea să se ţie treaz şi dîrz în şa, socotind slăbă-ciunea cu care lupta drept o înfrîngere a naţiei sale ş-a regelui său. Biruinţa-i fu îndoielnică, totuşi ni-mene nu putea să se laude că l-ar fi văzut oscilând în şa, deoarece toţi trecuseră prin eclipsele plăcute ale somnului. Toţi se priviră însă trejii şi semeţi cînd Lă-zărel Griga, împlinindu-şi timpul, se opri în marginea codrului şi dădu un strigăt ascuţit şi spăriat. 45 1 A doua oară bătea luna, şi, subt o pîclă argintie, pe-o costişă, se zăriră aşezări negre de oameni. — Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns, măria ta... vorbi şătrarul. Acu îmi dai voie, măria ta, să mai răcnesc o dată. . — Răcneşte, şătrarule, dacă ai plăcere, se învoi rîzînd beizade Alecu. Răzăşul slobozi încă un chiot ascuţit. îndată se aprinse o lumină la casele cele mai apropiate, în livezi şi între sar aiuri. — Aista-i semnul meu, măria ta, ca să ştie baba că nu mă-ntorc singur acasă... Oftînd cu plăcere, de Marenne se opri la porţi. Apoi împreună cu soţiile sale intră în gospodăria şătraru-lui într-o larmă întărîtată de cîni. In casa cea mare ardeau luminări. In casa cea mică pîlpîîa focul în vatră. In pragul acestei din urmă încăperi, gospodina îşi aştepta domnul şi oaspeţii, potrivindu-şi cu grabă părul cărunt subt o broboadă neagră de matasă. ' — Avramie! strigă şătrarul descăleqînd şi lăsînd calul să se ducă singur la ale sale; iată, ţi-am adus oaspeţi de soi. Vină şi te închină în faţa măriei sale beizade Alecu. Şi să ştii că lîngă el se află un popă vestit de la ţara Franţuzului. Fiind papistaş şi iritic, adică nefiind de-o naţie şi de-o lege cu noi şi neştiind nici limba noastră, lui să nu-i săruţi mîna, însă de ospătat să-l ospătăm, muiere, ca să-şi aducă aminte în toate zilele vieţii lui. Aşa doreşte şi măria sa beizade, după cît am înţeles. — Şătrarule, răspunse Ruset, noi' nu cerem decît o fărîmă de pită ş-un ceas de odihnă. Rugăm pe cinstita gospodină să nu se tulbure şi să nu se ostenească. Gospodina se închină în faţa beizadelei, sărutîndu-i mîna întinsă, fără s-o atingă cu degetele sale. 46 y — Măria ta, zise ea, bine-ai venit la noi şi te rugăm să nu te superi de pat rău şi de hrană puţină. Din ce ne-a dăruit Dumnezeu, dăm şi noi cu dragă inimă. — Ai spus vorbă potrivită, Avramie, îşi lăudă şă-trarul soţi'a. Măria ta, te rog să afli că această femeie a mea, cu care trăiesc în bună înţelegere de treizeci de ani, cunoaşte slovă şi a primit în pruncie învăţătură la mănăstirea Agapiei. Am fost binecuvîntaţi cu patru feciori şi două fecioare. Toţi, şi băieţi1 şi fete, au ajuns cu bine stăpîni în gospodăriile lor. Ş-acuma trăind noi amîndoi singuratici şi aşteptînd sfîrşitul cel de obşte, avem mare bucurie de oaspeţi. Fără a mai rosti vreo vorbă, jupîneasa Avramia se întoarse cătră cele două serve ale sale, care aşteptau la uşa casei mici şi, aplecîndu-se spre ele, le şopti porunci pripite. Pe dînd oaspeţii suiau în casa cea mare, domnul abate de Marenne auzi cîrcîiri de spaimă şi bătăi de aripi în poiată şi-l gîditlă o ascuţită plăcere, ultînd cu ^ desăvîrşire filosofia şi sentimentul mileij Gospodina împresură numaidecît, în odaie, pe cei doi oaspeţi de soi şi pe Turculeţ, oaspetele deosebit al şătrarului, cu care avea el o vorbă : le împinse scaune acoperiie cu poclăzi, încărcă pe braţe hainele groase, ca să le usuce de jilăveală .la focul de jos; apoi se întoarse îndată şi aruncă din fugă 'pe masă faţă albă de pînză de in. Aşeză sfeşnicele de alamă cu luminări de ceară pe aceeaşi faţă şi, între ele, o pită mare'de grîu. Lîngă pită, brînză de burduf în strachină de lut. Lîngă brînză, cepe. Şi lîngă cepe, un ulcior de vin. — Slujitorii^şi oamenii dumneavoastră îşi au rîn-duiala lor în casa cea mică, lămuri ea cu umilinţă, plecîndu-se cătră baizade Alecu. 47 — Dar şătrarul Lăzărel unde-i ? — Vine şi dumnealui numaidecît, măria ta, după ce tocmeşte cele de cuviinţă. Vă rog să nu vă supăraţi şi sa gustaţi puţin din ce se găseşte gata, pînă ce-a-ducem altele. Şătrăreasa se retrase cu grabă. Domnul abate de Marenne înţelegea dă au loc jertfe şi încep oficii culinare. Ii reveniră mai mult sub limbă decît în imaginaţie savuroase reţete de mîncări care se puteau face din acele jertfe, pe care şi le 'închipuia jumulite, trecute prin pară de foc, albe şi grase. Ţinînd socoteală însă de acea — după cît se părea — brînză primitiv conservată şi de acele legume usturătoare, bune numai în compoziţii de sosuri, se îndoia că va avea parte să vadă înainte-i o bunătate de pasere domestică macar străpunsă de ţiglă si rumenită în ton de aur vechi. Se hotărî să guste întâi vinul. Era un vin acruţ, pe care-1 preţui de puţină valoare. i Oftă după obicei, căci avea inima cam grasă, şi se întoarse c-o figură destul de jalnică spre” însoţitorii săi'. Ei nu păreau impresionaţi de frugalitatea şi lipsa de fineţă a gustării. Căpitanul Ilie Turculeţ, cu gravitate, cuprinsese în mîna'stîngă o ceapă, care i se păruse mai în coloarea racului fiert. Potrivind-o la marginea mesei şi ţinînd-o strîns, izbi scurt cu pumnul drept, zdrobind-o. Plecîndu-şi spre ea nasul, alese o bucată albă de miez, o presură cu sare, frînse o margine de pîne şi iîncepu să mestece cu plăcere din aceste două elemente, adăogind şi brînză. După ce înghiţi de cîteva ori, îşi turnă o ulcică din vinul acrişor ş-o deşertă pe nerăsuflate, c-o poftă nemaipomenită. — Domnule abate, îi zise zîmbind' Alecu Ruset, care-1 pîndea de cîteva clipe cu viclenie; aşteptînd o 48 mîncare caldă, poate n-ar fi rău să încerci şi domnia ta metoda căpitanului Turculeţ. — Să încercăm, răspunse domnul de Marenne, după o clipă de şovăire. Intr-adevăr, n-avem de-a face cu ceea ce vedem, primitiv, simplu şi gol, ci cu o complicaţie întreagă în care intră şi foamea, setea şi truda. Pregătindu-şi gustarea după metoda oşteanului, o înghiţi şi se miră: — Pîne, ceapă şi filosofie: bun, lucru! — Cu condiţie să nu fie prea des, adaose Ruset. De Marenne gustă din nou vinul şi-l aprobă, cu desăvîrşită îngăduinţă. Atunci, păşind cuviincios, se înfăţi'şă oaspeţilor săi şi dumnealui şătrarul Lăzărel Griga. Era cu capul gol şi cu pletele pieptănate. Ochii şi-i stropise cu apă rece. Se închină cătră oaspeţi şi le zise: — Iertaţi-ne şi primiţi ce avem. Fără să se aşeze, se îndreptă spre boier. — Măria ta, am două rugăminţi şi te poftesc umilit să-mi îngăduieşti a le arăta. Măria ta, baba mea, ca muiere ce se află şi cum e obiceiul muierilor, nu s-a putut stăpîni să nu înceapă c-un şireclic, punînd pe masă buicialte tfeci şi 'proaste înainte de a aduce zama şi sarmalele, pe care le ţinea în spuză, pregătite pentru soţul său. Te rog s-o ierţi. Cum sfîrşi şătrarul aceste cuvinte, jupîneasa Avra-mia intră cu zama de găină aburind în străchini, avînd şi pe servele sale după sine, cu alte străchini de za-mă şi de sarmale. Domnul de Marenne primi în nări mireasma şi ochii i se înduioşară. — Poftiţi... şopti gospodina, cu fruntea plecată, împărţind linguri albe de lemn de paltin, şi ieşi îndată cu femeile. 4 49 Şătrarul aştepta să-şî vadă musafirii gustînd. Cînd observă pe faţa lui ava Paul ceea ce aştepta şi ceea ce dorea, rînji uşor în colţul stîng al gurii, între ţepii de arici ai bărbii, însă nu cu înfruntare. Aşteptă pe franţuz să-şi deie părerea în limba lui străină, cătră beizade, şi înţelese că se spun lucruri de laudă, de şi puţine, căci lingura nu dădea jms. Luîndu-şi răgaz, după ce împinse la o parte strachina înflorită cu smalţ, abatele privi curios la sarmale. Ochii nu mai văzuseră aşa ceva, insă nările îi dădeau o bună înştiinţare; aşa încît urmă pilda boierului ş-a căpitanului Ilie, aducînd cu lingura la bu-zele-i cărnoase unul din bulzişorid aurii. îndată ochii îi crescură rotunzii şi spiuncenele i se înălţară. Şătrarul rîse în sine cu fudulie şi nu-şi uită rîndu-iala vorbirii lui, înturnîndu-se iarăşi cătră beizade Alecu. — Măria ta, grăi el, sînt foarte bucuros că vă plac aceste bucate ale Avramiei, însă ştiu că vinul nostru de-aici nu-i vrednic de obraze ca ale domniilor voastre. De aceea să-mi dai îngăduinţă, măria ta, să fac a doua rugare. — Slobod, şătrarule ; vorbeşte. ■— Măria ta, să dai învoire să spun o istorisire. Răzăşul aşteptă cu respect pînă ce măria sa mestecă şi înghiţi o sarmală prea fierbinte. Atunci i se rosti învoirea. — Ascult, şătrarule. — Mulţămesc, măria ta. Deci dar, ducîndu-mă eu odată la Cotnari, am făcut o petrecere cu unul Ma-fciaş, care — zice el — ar fi fiind strănepot acelui vestit Feltin Sasu, pivnicer al lui Ştefan-Vodă Bă-trînul. Macar că-i papistaş, eu cu dînsul m-am înţeles; ş-am petrecut noi ca fraţii. Acu, la despărţire, zice acel Matiaş că tare i-a plăcut întâlnirea şi lucrarea aceea a noastră şi că el vra să pomenească precum ştie priietînia pe care am legat-o. Am, zice el, în nişte ulcioare bine smălţuite şi bine pecetluite, cu ceară, un vin vechi de la părintele meu, care vin mie foarte mult îmi place. Vreau să-ţi dau din el, ca, gustînd cîteo-dată, să-ţi aduci aminte de mine. Acesta vin — zice Matiaş — are asemenea putere într-însul încît, cînd vrea vlădica nostru cel bătrîn de la Cotnari să slujească, apoi bea numai un pahar — şi se poate scula şi poate umbla şi sluji. Altfel nu poate. Deci, iubite al meu prietin — zice Matiaş, — primeşte aceste ulcioare care au rămas de la cei vechi pivniceri şi adă-ţi aminte de mine. — Aşa, măria ta, eu am adus în pivniţă la mine zece ulcioare. Şi patru le-am băut cu oaspeţi pe care i-am avut. Iar cele rămase ţi le închin măriei tale şi acestui popă franţuz, dînd deocamdată la o parte vinul cel tînăr şi fără putere. — Foarte bine şi foarte frumos! răspunse cu tărie beizade Alecu. Cum oi spune vestea bună Iui ava Paul, el are să te binecuvinteze. — fatăi s-aduc un ulcior să-l gustăm... răspunse, cumpănit, şătrarul. Iar pentru bineeuvîntare să mă laşi, măria ta, s-aduc pe popa nostru Nicoară, moşul meu1 după miama. Gri ga ieşi şi se întoarse curînd c-un ulcior smălţuit verde cu carele împingea dintr-o lăture înaintea sa pe părintek Nicoară. Clericii se salutară cu frăţească dragoste, fiind la o omenească îndeletnicire; şi domnul Paul de Marenne observă cu oarecare minare, însă discret, coada lungă împletită la spate a popei şi vî-rîtă subt anteriu, precum şi barba revărsată în neorîn-duială, ca un măturoi cărunt, pe pieptul şi pe pînte-cele său. •1* 51 Griga coborî ulciorul cu grijă între ochii ¡aţintiţi, şi de Marenne aşteptă întăi să vadă ce cuprinde, după povestea pe care i-o .tălmăcise Ruset. Ulciorul cuprindea bun lucru. Ochii săi se sfinţiră şi se limpeziră. — Binecuvintează, părinte! grăbi şătrarul pe popa Nicoară. — Binecuvintează, Doamne, masa aceasta ! cuvîntă părintele, făoînd cu dreapta semnul crucii asupra bucatelor. De Marenne înclină o clipă fruntea în faţa semnului ; apoi mai gustă o dată: — Al a! a! făcu el pe trei tonuri felurite şi bine-cuvîntă şi el. Bonutn fuit istud, optimum hoc est! — Ce zice papistaşul ? întrebă popa Nicoară. — Zice că n-a fost rău nici celălalt, dar decît aista altul mai bun nu poate fi. — Bune sînt toate, măria ta, mormăi apăsat preotul, cu privirea piezişă. Toate sînt bune, căci sînt de la Dumnezeu. Spune-i asta, măria ta. — Părinte Nicoară, răspunse beiziade, îi spun orice vrei şi te vestesc că ava Paul nu se dă înapoi să dezbată cu sfinţia ta orice fel de lucruri filosofeşti, căci e bărbat învăţat. — Ba asta nu, căci eu nu-s om învăţat, măria ta. Noi aicea abia ne vedem capul de treburi. Ba cu vilele, ba , , . I Urcînd scările, de Marenne găsi sus binecuvîntarea înalt prea sfinţiei sale părintelui Dosoftei. I-o dădu înălţînd braţul drept, fără mîndrie. Se sim{i deodată ciştigat de figura aceea cu ochii mari, cu obrazul smead şi pălit de vegheri, umbrit de camilafca neagră ca de o întristare. «Iată un lucru la care nu m-aş-teptam, cugetă domnul de Marenne, căci mie îmi plac prelaţii dîrzi, care ştiu să poarte sabie pentru Hristos. Sînt insă primejdioşi la discuţii- Intr-o tară străină, mai ales, îl prefer pe acesta.» Părintele Dosoftei era. îndeosebi bucuria lui pater Guido Celeşti. Adeseori mitropolitul îi îngăduia intra-itea la el şi amîndoi se pierdeau în grădinile credintii, oprîndu-se la izvoarele de adevăr ale trecutului şi adă-pîndu-se îndelung. — E o băutură ascetică, spuse enigmatic de Marenne. — Intr-adevăr, răspunse cu căldură părintele mi- norit. Şi beţia ei ne încîntă aşa fel, încît sfinţia sa rosteşte şi stihuri ale regelui David, tălmăcite de el în limba tării-.. ■ . — E curios, într-adevăr; mie îmi plac însă mai mult ulcioarele. Acest răspuns rămase cu totul întunecos pentru blajinul franciscan. Nu pricepea la ce carte şi la ce pa-sagii fratele său întru credinţă făcea aluzie şi se simţi umilit, păstrînd, ruşinat, tăcerea. x 142 Domnul pofti pe oaspeţi la masă. Aşezîndu-se la locul de cinste, arătă abatelui scaun la stînga sa. Mitropolitul i se aşeză la dreapta. Logofătul cel mare Miron Gostin fu rîndiiit lîngă franţuz, ca să-i deie lămuriri şi să-l încînte cu vorbe meşteşugite, cercînd a-i pricepe din subînţelesuri solia tainică. Iar páter Guido, avînd încăTdată bucurie de vecinătatea mitropolitului, se fericea ca de-o rînduire cerească şi ca de-o răsplată a muncilor şi a jertfelor sale în slujba Mielului lumii. "i/ Ospăţul avea loc în odaia cea mare a spătăriei. Era o sală împodobită c-um mic iconostas jji cu trei candele în colţul 'răsăritului şi cu mărcile ţinuturilor Moldovei zugrăvite de jur împrejur"pe păreţii albi. tn dosul jilţului lui1 Vodă, unde se ţinea spătarul Ion Milescu, se afla încă o zugrăveală proaspătă a armelor lui Duca, pe scut rotund. Alte podoabe nu mai erau, afară de perdele de buhur roş la ferestre şi la uşă. Masa era însă foarte bme împodobită cu blide^ şi tacîmuri de argint. Lui de Marénne îi plăcură îndeosebi furcuţel1^ cu doi colţi, — lucru nu prea obişnuit la prinţii timpului. Stolnicul începu a servi şi cuparul a drege, — ajutaţi de boierii lor de al doilea şi ai treilea răng. Intre bucate, de Marenne regăsi cu plăcere sarmalele, care atît îi plăcuseră la gospodăria răzăşului Lă-zărel. Vinul nu i se păru iot iatît de bun. Stolnicul punea înaintea lui Vodă vasul de argint, cu Tefiinie minearé rîtiduit, ridicînd capaoul, şi cii lingura Iui gustă, în văzul tuturora. Deasemeni' cuparul, dregînd, sorbea credinţa din cupa aurită şi pe urmă o aşeza înaintea stăpînului săli. La cea dintâi cupă pe care Duca-Vodă o înălţă la slăvitele lui buze, trăsni un sacaluş sub ferestre, cutremurînd încăperea. De Maremne tresări şi boierii se veseliră în bărbi, pri-vindu-se cu coada ochiului. îndată după ce Vodă gusită din vin a treia oară, la al treilea rînd de mîncări, alt zgomot porni, c-o larmă amestecată de tunete şi fluiere. Erau ţipete de disperare parcă ale unei dihănii, în care cineva dădea lovituri de buzdugan cu înviersu.-nare. Fu rîndul abatelui de Marenne să zîmbească, recunoscînd faimoasa meterhane ţarigrădeaină, cu tobe şi multe flaute. Boierii mîmcau bine, ca şi Vodă, şi se pricepeau să ostenească braţele cuparilor. Asta-i plăcea 'lui de Marenne. Ii plăceau şi straiele de modă leşască de catifea şi matasă. Armele erau însă orientale, cu încres-tături de sidef, argint şi aur. Ii plăou fala Ţifescului, care, adresîndu-i peste masă. cîteva vorbe greceşti, păru a-1 întreba dacă-i place junghiul lui cu mănunchi de fildeş şi teacă de piele de şarpe. Era intr-adevăr o lucrătură delicată şi de preţ, pe care abatele o cîntări în vînful degetelor. — Prea cinstite logofete Miroane, se bucură boierul Ilie, văd că-i zîmbeşte lui ava lucrul pe care i-1 arăt. Intr-adevăr, mă costă preţ de doi harmasari. Spune-i pe lătiinie că i-1 dăruiesc lui. — Memento! memento 1 ingînă şi el'cu patoSj în urma logofătului Costin, privind cu fudulie în jurul său. — E un dar regesc, răspunse de Marenne, atins. Ce dar aş putea întoarce acestui nobil, eu, care âm fost prădat de toate şi mă găsesc sărac ca Iov ? — Plăcerea mea e destulă răsplată, răspunse Ţi-fescu c-un ton care amintea, în închipuirea lui, pe strămoşii săi de la Bizanţ. — E un bărbat încîntător, mărturisi zîmbind abatele lui logofătul Costin. 144 — Negreşit, domnule abate. Avem şi lucruri care plac, în biata noastră ţară. — Le "ştiu preţui pe toate, domnule logofăt. — Nu mă îndoiesc. Ar fi trebuit să cunoşti între noi, domnule abate, pe acel moldovan care a dovedit o ambiţie necunoscută la alte neamuri. La hotarul ţării cătră munteni, la un pod peste o apă care se chiamă Milcov, s-a întîlnit cu un cunoscut al său din ţara vecină, pe oare 1-ta provocat la un duel: nu însă cu spadele, ci cu oalele de vin... • — Asta şi mai mult îmi1 place, se grăbi să-l încredinţeze de Marenne. Şi care a fost rezultatul ? Mă interesează nespus, — Biruinţa a fost de partea noastră, domnule abate, ¿'-a'u luptat din oale, bînd ou putere, pînă ce duşmanul a căzut "înlemnit şi l-au dus soţii săi pe braţe. Iar pe omul nostru l-au lăudat toţi şi Vodă l-ia făcut nobil. Avem slăbăciunea să ne mîndrim şi cu asta, domnule abate. — Aprob că a fost făcut nobil, se bucură de Marenne. Fapta lui e o virtute. — Epigrama domniei tale o primesc cu fruntea plecată, domnule^abate. Am ajuns intr-adevăr aici. Odinioară, părinţii noştri au ţinut sabia în mină şi au tost destul de vrednici să biruiască pe necredincioşi. Pari ia mă privi cu mirare, domnule abate, neputîn-du-ţi închipui o mărire trecută, cîntf iai in faţă cele de azi. Totuşi săraca această ţară a avut cîndva oameni care n-au ruşinat-o, fiind cu adevănat urmaşi de descălecători de la împărăţia Romei. Deodată acel boier mîndru, înfierbîntîndu-se, intră în istorie, ştiinţă şi teorie, ca să puie probe înaintea nedumeririi nobilului francez. De Marenne nu era numai nedumerit, ci cu totul neîncrezător. Nimic în acest io 145 hotar barbar nu putea aminti măreţia fiilor lupoaicei. «Manie de savant şi basme de necrezut», cugeta el, ascultîmd distrat pe tovarăşul său. Adevărat, vremea a arătat că învăţatul logofăt avea dreptate; însă mai multă dreptate avea abatele, căci chestia nu-I interesa deloc. Mai avea dreptate din pricină că logofătul nu-i era tocmai simpatic, pentru o pricină de care se năcăjea să-şi aducă aminte. Insfîr-şit, întîlnind privirea lui bete a de Alecu, se lămuri. Acesta-i arătase pe .Miron drept unul din uneltitorii căderii lui Vodă Antonie. Iată, ş-aceasta i se părea cu totul deosebit de năravurile apusene. La aceeaşi masă erau aşezaţi şi alţii care unefîiseră acea duşmănoasă lucrare. Era Buhuş hatmanul; era însuşi Vodă Duca. Totuşi beizade Alecu stătea în faţa lor, zîmbimd prefăcut. Şi nici în taină n-avea braţ înarmat pentru moartea lor. Acţiunea acestor discipoli bizantini era mai puţin directă şi anal puţin brutală; însă veninoasă şi ascunsă, ţintind să se asimileze lui Dumnezeu şi destinului. Logofătul Miron, văzînd că străinul se interesează de Buhuş, i-1 înfăţişă drept unul dinitre cei mai viteji oameni ai timpului. Incălecînd ptnă la aceşti ani ai bătrîneţii şi bătînd tare cu sabia, era în renume mare la lurci. Făcuse isprăvi de mirare în războiul leşesc şi-n cel căzăcesc. Aşa i-a fost dată lui vitejia, ca un dar al firi'i. Unii poartă în ei o inimă de leu; alţii de iepure. Meterhaneaua izbucnindu-şi iarăşi tunetele şi larma un răstimp, logofătul Miron putu lăsa în pace pe ava franţuz, dîndu-i răgaz să observe în voie pe Domn, care de cîtva timp îi aitrăgea luarea-aminte. Fără să pară, de Marenne înţelegea că se petrece ceva, de şi nu ştia bine ce. Domnul, grav de obicei şi încruntat, 146 avea cătră unii boieri ai săi o nuanţă de bună dispoziţie şi deosebită bunăvoinţă. Se întorcea des cătră spătarul său, care-i ^tătea îndărătul jilţului, apoi spre vistiernicul Vasile Gheuca, pe oare şi-l aşezase în laţă, de cealaltă parte a mesei. Părea a le adresa şi glume, ceea ce mira şi pe Miron logofătul. Iar cei doi boieri schimbau priviri, din care nu radia bucurie pentru o aitît de înaltă favoare. Intr-această bună dispoziţie, Duca rosti cuvînt de salutare pentru oaspete şi ascultă cuvîntul de răspuns. Şi, fără să se grăbească, mincă pină la cea din urmă îmbucătură.b.aclavaua sa cu miere şi cu migdale. Apoi sparse ospăţul, poftind pe musafiri la cafea, în divanul cel mic. La uşile odăilor şi la intrarea cea mare păzeau siimeni, în frumoase straie roşii cu brandenburgul^, albastre, avînd sabia la mînă şi pistoalele în seleafuri. Măria sa schimbă puţine cuvinte cu Toader Fliondor armaşul; apoi veni cătră mitropolit. — înalt prea sfinte, dacă dumnealui ava franţuz doreşte, după cît mi-ai spus, şi are plăcere să vadă pe Doamna Anastasia, să trecem cu el în casa cea mică, luînd cu noi numai pe înalt prea sfinţia ta, pe Miron logofătul şi pe pater-praefectus. Noi bem cafeaua acolo. Doamna ne-aşteaptă. Iar cinstiţii boieri, ridică el glasul, au să binevoiască să zjdaste aici, înde-letnicindu-se, pe lîngă cafea, c-o vutca itare bună de vişine, pe oare le-o trimete Doamna. Poftesc pe cinstitul vistiernic să fie el mai mare peste acest mic divan, pînă ce ne-ntoarcem noi. Nu lipsim decît un pătrar de ceas; şi întorcîndu-mă, am să dau o veste. — Vodă are bun chef astăzi, observă dumnealui Ţifescu. Trebuie să-i fi venit plăcut răvaş. Şi nu m-aş mira aflînd că se va fi rîndui‘t ceva de cătră capuche- 10 147 haia măriei sale, la Ţarigrad, pentru hătmănia Ucrainei.' — Eşti aproape de adevăr, Ţifescule, răspunse pe jumătate serios hatmanul Buhuş. Cazacii de peste Nistru, cît i-a cuprins împărăţia după războiul din urmă, cer la înalta Poartă hatman. — Ştiam ©u că altceva nu poate să fie. — Totdeauna m-am mirat, Ţifescule, de repeziciunea cu care pătrunzi treburile politiceşti. Rîzînd grav numai el singur, hatmanul se grăbi să (urmeze pe Dominul său. O olipă se opri în foişor, amintiindu-şi că mai are o datorie. Cu rîsul pierit, coborî el însuşi la slujitorii care ţineau porţile şi dădu căpiteniei lor, în patru ochi, cuvenita poruncă. vodă iintră la Doamna Anastasia cu tovarăşii săi şi cu oaspetele. De Marenne se văzu într-o odaie destul de joasă, cu divanuri acoperite de scorţuri şi măsuţe înflorite cu sidef, pe oare abureau cafelele, în filigene turceşti. Doamna, gătită cu rochie lungă de catifea, în roşul grenadelor, cu blăniţă de samur la gît şi la mînici, direaptă, albă la faţă şi înca frumoasă şi cu părul lung negru, îşi primi cu fruntea plecată musafirii. Sărută mîna lui Vodă ş-a părintelui Dosoftei, se înclină în faţa lui de Marenne ş-a celuilalt papistaş, fără să-i privească. Abatele făcu asupra ei, c-un gest plin de nobleţă şi cuvioşie, semnul binecuvîntării, în-turiiîndu-1 apoi, deosebit de afabil şi zîmbitor, cătră domniţa Catrina. Era cam micuţă domniţa, însă bine legată în for-mele-i rotunjoare. Purta un costum ca ş-al Doamnei, şi, ca şi maică-sa, avea o pieptănătură bogată, sporită, peste cununiţa de mărgăritare, c-un puf de struţ. «Ochi dulci», aceasta fu caracterizarea pe care-o găsi 148 \ în prima clipă de Marenne. Ochii erau dulci şi umezi, insă gura era sensuală şi voluntară. «Adevărul e aici, judecă abatele, nu în ochii înşelătoria Glasu-i avea un sunet îndrăzneţ- De Marenne fu surprins auzind-o câ-i vorbeşte în limha lui. Vodă încruntă sprinceana. Copila mi rostise însă decît cîteva cuvinte de salutare. Nu mai spuse nimic, tot timpul cît se bău cafeaua. Ena însă în ochii aceia ceva deosebit, care scînteia spre străin, intermitent, ca şi cum s-ar fi închis şi s-ar fi deschis pleoape de pisică. «Interesanţi, aceşti ochi de smoală lucie», zîmbea în sine de Marenne, contemplîndu-i prin aburul parfumat al cafelei. Se scula de la locul său, ca să admire, pe-un scrin, o răclită persană de fildeş, lucrată mărunt şi filigranat. 'Cînd îşi plecă nasul asupra ei, simţi în nări mi-reazmă de ulei de dafin. Domnita Cafcrina era alături. — Frumos*Tuicru, zise el, privind mai mult spre fată decît spre răclită. ■ — E un odor vechi al meu, răspunse domnita. II am dar de la bunică-mea; Doamna lui Istratie-Vodă. De Marenne aprobă din cap, cugetînd cum să‘ întocmească fraza lui meşteşugită, în serviciul lui Alecu Ruset. — Cum o chema ? — 0 chema ca pe floarea al cărei parfum îi simţim. Eu îi spun mamei că aici e închis sufletul buni-căi şi ea rîde. Domnia tâ ce spui ? — Pot spune, prinţesă; că ai mai multă dreptate decît îţi închipui. ' fn aceeaşi clipă ochii fotei se înăspriră. De Marenne, foarte atent la ce se petrecea în juru-i, înţelese pricina. Domnitorul se aplecase, spre Anastasia-Doamna şi-i şoptise cîteva cu virile, îndată ce observă 1~49 pe străin trecînd spre Catrina. Se întorsese apoi spre urechea lui Buhuş cu alte şoapte. Hatmanul se ridicase greoi din jîlţ şi venise la spatele Doamnei. Poftiră să se scoale, Anastasia-Doamna se mişcă zîmbind spre franţuz, urmată de fratele său. Ca şi cum ar fi voit să se răcorească mai la o parte, se aşezară oftînd în scaune, de o parte şi de alta a fetei. îndată, la spatele lor, sosi 'Şi Miron logofătul, iar Domnul se pregăti şi el să se aj^ture acestui sfat nou. — Ce zice domnul abate ? întrebă cu interes Anas-tasia-Daamna. — Vorbim despre sufletul bunicăi... răspunse Ca-trina. Doamna rămase ou gura deschisă şi cu ochii holbaţi. — Mai am de la bunică-mea un dar, se întoarse Catrina cătră oaspete. — Intr-adevăr ? se crezu dator franţuzul să se mire, amuzat de comedia care se juca. — Da. Am o icoană veche ferecată în airgint. A fost adusă de Istratie-Vodă de la locurile sfinte. Ştiu ş-o istorioară frumoasă, cum a dobîndit această icoană Istnaitie-Vodă de la un necredincios, căruia i-a fost oaspete într-o noapte cu furtună. — Cum se poate? Doresc prea mult să cunosc în-tîmplarea. — Dar icoana nu te interesează, domnule de Ma-renne ? — Ba da ; vreau să văd şi icoana. C-o înclinare rotunjită de bărbie, domniţa pofti pe oaspete s-o urmeze, şi-l duse în colţul de la răsărit, unde ardea candelă. C-un deget ou unghioară trandafirie, îi arătă iconiţa de argint vechi. De Marenne se înclină spre ea şi .simţi îndată cum rămăşiţa adunării se mişcă şi-i împresură şi-n colţul acela. Nu văzu ni- 150 mic din ce era înainte, căci atenţia ii era legată de ce se petrecea îndărăt. — Istorisirea ? întrebă şoptit de Marenne, zîmbind pieziş. — Vei sita mult la Stambul, domnule ? întrebă ea, părăsind deodată firul convorbirii. — Nu pot răspunde, domniţă. Atirnă de felurite împrejurări. — Te vei întoarce însă pe la noi ? — Aşa nădăjduiesc. — dacă vei întîrzia, urmă Catrina, se poate să venim noi acolo. Iţi rămîn oricum datoare c-o frumoasă istorisire. II salută învăluindu-1 cu privirea, apoi îşi înălţă gîtul şi bărbia şi trecu dirză pe lîngă ceilalţi, părăsind odaia. De Marenne rămase încîntat; şi era încredinţat că şi-a împlinit misiunea pentru care-1 rugase Ruset. Astfel se încheie această sărbătoare, la al şaptelea ceas din zi. Tot cu ceremonie, după închinăciuni şi vorbe alese, de Marenne fu petrecut la gazda sa. Şi nu treou decît jumătate de ceas de cînd sta de vorbă cu părintele Guido, care era fericit şi mulţămit îndeosebi, cînd beizade Alecu, intrînd în cerdacul încununat de viţă, îi aduse lămurirea bunei dispoziţii a lui Vodă cătră credincioşii săi boieri de aproape. La ieşirea de la calea, cîteva cliipe în urma plecării lui de Marenne, Ion Milescu mare spătar, Vasile Gheuca mare vistiernic şi Georgie Bogdan mare jitnicer fuseseră înconjuraţi de slujitori, izbiţi în laturi şi închişi: Gheuca în vistieria lui din turnul porţii, Bogdan la siimeni şi Ion Milescu în beciul casei celei mari. 151 XVII Intilnire de dragoste, cu care prilej dadaca Măgdălina îşi dovedeşte meşteşugurile. — Iubite domnule de Marenne, zise Ruset, după ce ascultă părerile asupra domniţei; dacă n-ar fi fost această copilă ceea ce este, nu mi-aş pune capul ca să mă întîlnesc cu ea. De astă-noapte trăiesc subt această hotărîre. Pentru asta m-am şi grăbit să vin la domnia ta. Abatele începu a rîde. — Te aşteptai s-o găseşti aici ? E la Curtea Domnească, sărmane prietine, sub puternicul braţ al părintelui său. — Cred că nu-i La Curtea Domnească, iubite domnule de Marenne. Soarta hotăirînd de la începutul lucrurilor s-o caut în această zi şi-n acest ceas, plec s-o caut. Drumul meu trece pe-aici. Doi destoinici slujitori ai agiei s-au ţinut de mine, adulmecîndu-mă ca pe un vînât. Eu am intrat aici, ei s-iau- oprit în apropierea porţii şi dormitează, aşteptîndu-mă să ies. Eu însă voi ieşi pe dindos, prin grădină şi pe cararea care dă înspre cîmp. Acolo m-aşteaptă un om al meu, pe care domnia ta îl cunoşti. îmi aruncă în spate o burcă, îmi aşează în cap o căciulă; şi ne ducem în treaba noastră, fără să ne cunoască nimeni. După ce am îndeplinit misiunea acestei zile, mă întorc pe acelaşi drum, cu acelaşi om. Şi îes pe poartă, ca să se bucure copoii care-aşteaptă, căscînd. Stăpînii copoilor au să afle că am stat cîteva ceasuri la sfat cu domnia, ta şi. au să se bucure şi et. — Atuncea, prietine, să mergem în livada acestor buni părinţi. Mai au cîţiva meri şi cîţiva peri tîrzii, 152 care aşteaptă să fie culeşi, şi cîteva tufe de viţă. După o masă ca aceea la care am stătut, un fruct ori un strugure nu strică. Pater Guido îşi făcea siesta în jîlţul lui, cu bărbia în piept şi cu mînile împreunate pe genunchi. Bielşu-gul prînzului îi pusese plumb în picioare şi-i rumenise nasul. Cei doi tovarăşi trecură din tindă în grădină, ca doi oameni fără grabă, caire vor să-şi omoare vremea. Peste puţin, abatele rămase singur sub" rneTi. întovărăşii de Bîrlădeanu şi ascuns în strai prost, Ruset ieşi prin ulicioare strîmbe, la rîpa Bahluiului. Acolo, printre rogozuri şi gunoaie, trecu o punte din-tr-un lemn îngust, aruncat din mal în mal peste apa scăzută. După ce intră în mahalaua ţigănimii şi o străbătu, se opri o clipă, căutîndu-şi calea spre Bucium. Atunci îi apăru în cărare o fată smolită, cu picioarele desculţe şi cu capul gol, purtînd în braţe un paner de mere roşii ca ^i fusta ei. Ruset o întrebă de drumul cel mai scurt cătră vii. .Fără să-i răspundă cu glas, ţigăncuşa o luă pe cărare, repegiox,. înaintea oelor doi. Printre şanţuri şi valuri de cătină, intr-o mare singurătate de toamnă cu funigei, fata trecea fără să întoarne oapul şi Ruset o urma de departe, ca şi cum era străin de ea. Sări un pîrleaz după dînsa,.coti pe cărări ascunse; şi deodată se trezi înbr-o gospodărie feri'tă, cu căsuţă şi cu cramă, cu soare în bătătura curată şi c-o mîţă neagră care dormea pe prispă. Ţigăncuşa le arătă obrazul, c-o dungă albă de rîs, şi dispăru. Bîrlădeanu trecu pe urma ei, în casă. Curînd se strecură afară şi făciu semn stăpînului. Ruset intră şi el. Ograda îşi reluă un timp singurătatea; apoi ţigăncuşa apăru cu cofa şi trecu la fîntîna de la poarta dinspre drum, în partea din potriva cărării pe care sosise. Rămase sub cumpănă, aşteptînd parcă un ceas 153 de tainică rînduială, cînd izvoarele din fundul pămîn-lului împing spre lumină anume apă. Ieşi, plecîndu-şi fruntea la prag, şi Vîlcu Bîrlădeanu cu capul gol şi c-o bardă în mînă, ca un slujitor oare şi-a făcut somnul ş-acu se îndură să urmeze lucrul stăpînuhii său, ascuţind haragi, sub şopronul ide lingă cramă. Ii lua -din-tr-o sfîva,"Îî cioplea pe-un trunchi şi-i zvirlea^la altă stivă, în cealaltă parte. Soarele cobora spre clipa cînd şi pe monahi îi scoală diin somn osîrdiai lor cătră Domnu/l Dumnezeu, cătră Isus Hristos şi Maica Fecioară. Deci în liniştea zilei se auzi sunînd slab toaca de la Cetăţuia ori de la mănăstirea Balicăi. Se opri'ră în două răstimpuri şi porniră ş-a treia oară; apoi rămaseră numai spiralele ecourilor, pînă ce se stinseră şi ele, la poarta cerului. La acest ceas, domniţa Catrina, cînd era vremea frumoasă, avea obicei să purceadă la plimbare cătră verdeaţă, înfcr-un rădvjan descoperit. Dadaca Măgdă-lina o întovărăşea totdeauna, stînd cinchită pe-un scăunaş dinaintea ei, cu spatele la surugiu. Iar doi drăgani ş-un armăşel îi făceau pază şi cinste. Drăgamii călăreau înainte, deschizînd drumul şi întrebuinţînd la nevoie şi biciul, împotriva prostimii; iar armăşelul, fecior de boier, avea rînduit să umble într-o lăture a trăsurii. Fiind însă drumurile foarte strimte, de cele mai multe ori călărea în urmă. Ca să nu se înece şi să nu se prăpădească în colb, domniţa, cînd îl ştia în urmă, poruncea să se domolească fuga cailor: şi umblau mai mult în pas. In ziua aceea domniţa Catrina, cînd se urcase în rădvan la scara caselor maicei sale, poruncise cu glas tare plimbare spre pădurea de la Copou. Atunci 154 Doamna Anastasia, cu cheile de la cămări în mînă, se aplecase pe fereastră ş-o îndrumase în altă parte. — Măria sa doreşte, zise Doamna, să umblaţi astăzi mai biine spre viile noastre de la Socola. Domniţa îşi subţie buzele în semn de împotrivire şi nu răspunse. Armăşelul Ioniţă Corjescu făcu semn c-a înţeles porunca. Rădvanul ieşind pe porţi, armă-şelul veni în aripa dreaptă, cu cuşma în mînă, temîn-du-se de mînia domniţei. — Măria ta, nu ne putem împotrivi poruncii lui Vodă. — Fă atunci după poruncă, armăşele Ioniţă, răspunse dîrz Catrina, încruintînd sprîncenele-i subţiri. Ioniţă oftă, aşteptîndu-se la vreo poznă. Deocam-, dată se socotea mulţămit că măcar începutul era bun. Supărarea domniţei fu în curînd pentru el vădită. Cînd coborîră. în oolbăria dinspre Bahlui, la locuri strimte, unde el nu putea călări decît în urma rădva-nului, Catrina, posomorită, nu-şi descleştă gura ca să deie obişnuita poruncă. Ioniţă începu a tuşi, abia tră-gîndu-şi sufletul şi simţind că intră, cu ochii holbaţi, într-un oeas de mucenicie. Colbul se domoli la opustul iazului de la Frumoasa. Acolo Catrina porunci^urugiiului să puie caii în pas, ca să poată privi imaginea tremurată a mănăstirii celei de sub luciu. Dincolo de opust, caii porniră iarăşi repede şi armăşelul se întreba cu ce-a greşit înaintea lui; Dumnezeu, de-i începe iarăşi osînda. Insfîrşit, la un colnic, domniţa dădu iar porunca din zilele bune şi se milostivi să întoarcă un zîmbet spre Ioniţă Corjescu. — Bine c-a dat Dumnezeu ! răsuflă el alinat. Locul era singuratic şi numai ici-colo, în dreapta şi-n stînga drumului, se deschideau ogrăzi de vii şi 155 -1 înegreau căsuţe după valurile de cătină. Din cînd în cînd se deschideau hudiţi şi fundacuri. In aerul liniştit plutea un miros de™Fum şi-n nişte nuci bătrîni cîrcîiati ţărci. In acest loc, şi-n această clipă, de la un bordei de sub nuci şi de sub ţărci, o dihanie răsări cu mor-măiri grozave, năzuind la drum înaintea cailor. Era uri urs ţigănesc. Atîrnia după el lianţiul aninat în zgardă şi-n veriga buzei. Caii drăganilor şi caii de la rădvan, fornăind cu spaimă, se prăvăliră în laturi, apoi, strînşi în frîie, se azvîrliră în două picioare, bătînd în aer cu copitele de dinafară spre fiară. Stăpîhul ursului, un ţigan bătrîri şi mărunt, se şi repezise din urmă, de la bordei. Apucase lanţul şi-l smuncise, pusese şi ciomagul cu clonţ în verigă, şi trăgea dihania îndărăt după el. Ursul îl urmă; dar, Ta fiecare smuncitură, slobozea răcnete de mîriie şi durere. Atît drăganii cît şi surugiul fură nevoiţi să cîrmească la dreapta în deschiderea unei hudiţi. In vălmăşeala cailor, în zguduirea aproape de răsturnare ă rădvanului, domniţa Catrina dădu im ţipăt. Părea mai mult de mînie decît de spaimă. Dar ¡era de spaimă, căci se făcu palidă şi se lăsă moale în-tr-o parte. C:un alt ţipăt, acesta grozav şi sfredelitor, dadăca Măgdălina se aruncase asupra ei, sprijinind-o. — Staţi! răcnea prelung ţiganca dadacă. Pentru numele lui Dumnezeu, staţi! Jupîne Ioniţă, nu ne lăsa! Armăşelul sărise sprinten din şa. Lăsînd calul să se dueă, se aruncase la scară, cătră femei. Drăganii făcuseră acelaşi lucru şi se întoarseră asupra cailor de la rădvari, oprindu-i şi abătîndu-i unul peste altul. — Slavă Domnului, strigă armăşelul, nu' s-a în-tîmplat nimic! 156 r — Vai de mine! viai de mine! se tînguia dadaca, încercînd să-şi smulgă părul de la tîmple de sub broboadă. Ce ne fiacem noi acuma ? Unde-o ducem noi acuma, ca să-i descint de spaimă şi să se liniştească ? — Este-aici o casă, dadacă; s-o coborîm şi s-o ducem. — Nuimaidecit, jupîne armăşele; iaca închide ochii şi abiia mai cască pliscul, ca o păsărică. Ioniţă Corjescu privi năucit în juru-i şi văzu o ţi-găncuşă cu fusta roşă, care sta cu cofa la fîntîna de lingă poartă şi privea, fără să se clintească. — Fată hăi I vină-ncoace 1 strigă el cu oţărîre hol-bîndu-se la dinsa. Păşeşte mai repede, că laltfel te iuţesc cu harapnicul ! Fata pusfTjoTcofa, se izbi în portiţă şi ieşi în drum.. Săltînd ca o miţă ou picioarele-i goale într-o clipă fu lingă dadacă şi lamîndouă prinseră de subsuori pe domniţă. O coborîră domol. Armăşelul feri portiţa şi se răsti iar cătră ţigăncuşă : — Aveţi, fată hăi, o încăpere curată, ca să se hodinească un sfert de ceas măria sa ? — Avem, boierule. Aici e via Gheuculesei... — Bine; atunci, dadacă, iai unde-o duce pe măria sa. Poate nu s-ia întîmplat nimic. Eu mă-ntorc s-apuc de gît pe ticălosul acela de ursar, din pricina căruia ni .s-a iscat asemenea lucru, care pot zice că-i primejdie de moarte. Unde-i ? Să mi-1 prindeţi! răcni el după drăgani. Dar drăgianii fugeau după caii slobozi. Iar dadaca prinse a se tîngui ascuţit: — Unde se află, jupîne larmăşele, să ne Ieşi sin-, gure aici şi dumneata să te duci ? Ai mare răspundere în faţa lui Vodă. Dă-i pace ursarului, bată-1 Dumnezeu să-l bată, că nici el n-a fi bucuros că i-a scăpat 157 ursul; şi pentru asta Vodă îl spînzură şi ne încărcăm sufletele de pacat. Stai colea la poartă şi ne-aşteaptă, rînduind rădvanul, ca să ne întoarcem înapoi cînd a hotărî domniţa. Eu intru cu ea aici, s-o liniştesc puţintel. Fată! îndemnă ea pe ţigăncuşă, scoate degrabă din fîntînă apă neîncepută şi vină •după mine. Ioniţă Garjescu, descumpănit, începu a se învîrti pe loc. Apoi se repezi la surugiu; ou mînie. — Nici eu nu-s vinovat, boierule! se apăra vizitiul, ţinîndu-şi caii şi rînduind hăţurile. Dadaca şi ţigăncuşă ajutară domniţei să intre în căsuţă. Omul care cioplea haragii sub şopron, lingă cramă, se ridicase din locul lui, privind, cu barda în mînă. Apoi iar se aşezase) la lucru. Fata veni în fugă, lepăind pe cărare cu tălpile goale, întoncîndu-se ca în bafăfe de vînt. Drăiganii aduseră caii scăpaţi, apoi ajutară surugiului să îndărăpteze rădvanul pînă la drum. Armă-şelul, Întorcîndu-se iar, ca-ntr-.un cerc, la gîndul şi la supărarea dintăi, se abătu la bordei, ca să apuce d’e gît pe ursar. Dar şi ţigan şi urs se făcuseră nevăzuţi. Erau undeva, pe cărările înitortochiate dintre vii. Nu putea să-i mai urmărească, datoria lui neifiind asta. La unma urmei, dac-a fi nevoie, i-or descoperi alţii, de şi poate-i mai bine să nu se ştie nimic despre în-tîmplare. Dă-i dracului, şi urs şi ţigan! Dac-a hotărî domniţa tăcere, ca să nu-şi mai supere părinţii şi ca să nu i se oprească plimbările, dă el poruncă drăgani-lor să nu sufle o vorbă, ş-au să tacă, fiind toată lumea la curte cu dragoste cătră copilă şi cam cu împotrivire ascunsă spre Vodă, din pricina asprimilor lui. Ioniţă Corjeseu .se întoarse la via Gheuculesei şi intră în ogradă. Ţigăncuşă sta în uşă; slujitorul cioplea haragii. Deci e bine şi nu s-a întîmplat nimic rău. 158 Tocmai cînd ajungea el în miijlocul ogrăzii, dadaca Măgdălina îl întâmpină veselă : ‘ — Jupîne armăşele, am scăpat amîndoi1 de scîrbă şi de grijă. Cum i-am dascîntat, parcă i-am luat cu mina. A rămas liniştită, s-a luminat. Acuma hodineşte puţintel ; după asta plecăm. Cred că ticălosul cel de ţigan cu ursul s-a dus. — S-a dus, dadacă. — Bine că s-a dus. Domniţa se îngrijea să n-audă iar mormăind. Asta mai ales i-a pricinuit mare tulburare... Muîţămese lui Dumnezeu că s-a întâmplat numai atâta. Doamne, păzeşte de mai rău! Dadaca îşi Făcu cruce. Armăşelul se simţi pe deplin liniştit. In umbra odăiţii, domniţa Catrina sta pe patul din fund. Ferit puţin mai la o parte, în picioare, cătră sobă, beizade Alecu o privea încă uimit, neîndrăznind a crede că i-:a sosit deodată, ca prin farmec, acel dar rîvnit. Aşteptase şi nădăjduise, nădejdea şi aşteptarea lui fuseseră insă întunecate de o mare îndoială. Dadaca stătuse o vreme de pîndă în tindă. Cit stătu ea, Ruset nu socoti potrivit să rostească vorbe fierbinţi. iDupă ce-o văzu plecată întru întâmpinarea ar-măşelului, beizade, simţind o primejdie în preajmă, nu mai igăsi în el cuvintele pregătite. — Iţi mulţămesc, domniţă, c-ai1 venit. — Mi-ai mai spus o dată asta, beizade Alecu, îi răspunse zimbind Catrina şi privindu-1 fix. Am venit nu pentru că m-ai chemat, ci pentru că am dorit eu să ne vedem. De aceea ţi-am trimes pe dadacă. — Aşa este; mie mi-a fost greu să te pot vesti din cel dintăi ceas. — Eu însă am simţit, ş-am aflat. Răvaşele noastre, beizade Alecu, le socotesc lucruri moarte; numai vor- 159 bele sîirt vii. Unul totuşi mi-a adus ştirea bună, că I ai găsit putinţă şi deslegare să intri în Iaşi. Am stat ou grijă şi pîndind, pînă mi-a căzut în poală bucuria. Iar acum aştept să-mi spui ce nu se poate scrie şl ce I ai început a şopti odată, în fugă. Ruset tăcu. Ea scutură din cap, încruntindu-se uşor la el. — Cu toate acestea, beizade, domnia ta ai obiceiul vorbelor acestora. Le-ai spus în multe rîrtduri şi multora. — Au fost vorbe 'deşarte, domnită Catrină. Nu îndrăznesc :a le mai rosti. Acuma stă înaintea mea altcineva. — Le-ai spus prea des ? Eram doritoare să le aud şi eu. Un om despre oare a vorbit toată tara şi împotriva căruia s-au burzuluit toţi, mie mi s-a părut că nu-i un om do rînd. De aceea am plecat urechea, cînd s-a apropiat de mine, la mănăstire la Neamtu, în chilia domniţei Ruxanda. Dar mi-a spus puţin lucru; nu era vrememama era l:a doi paşi. Ai mărturisit Măgdă-linei că se află un măr — pe care-1 preţuieşti mai .mult decit viaţa. — Am mărturisit, domniţă Catrină. Decînd sînt aici bag de samă că încep a amuţi. Toate ale mele prostii şi nebunii s-au risipit ca un fum. Le cunoşti şi totuşi nu te depărtezi. Sînt duşmănit şi prigonit de măria sa Georgie-Vodă şi totuşi vii cătră mine. Ce pot să-ţi spun eu, decît că-ţi pun viaiţa mea la picioare?... Catrina clăti capul, cu împotrivire. — Pune-o, dar nu ou întristare, căci n-ai s-o pierzi. Eu, beizade Alecu, astăzi nu mă simţesc deloc mîhnită ca domnia t*a şi sînt cu inima veselă, de şi m-a spăriat ursul. Defăimat eşti, prigonit deasemeni, Insă asta-i 160 spre folosul domniei tale, căci altfel aş fi trecut pe lingă domnia ta fără să te ba,g în samă. Ştiu că eşti ş-un om cu vorbă ascuţită, beizade, deci să nu socoteşti că mă înşeli oftînd în faţa mea. Puţintel dragă ştiu eiu că-ţi sînt, de aceea Iţi dau voie să-mi spui cit de multe. Alecu Ruset tăcu iar. Desprinzîndu-se deodată de la locul lui, făcu un pas, imgeminche repede, se aplecă şi sărută pe rînd picioarele domnitei, încălţate în conduri de marochin roş. Rămase jos, cu fruntea plecată. Catrina Duca tresări într-un ţipăt uşurel spăriat; apoi rîse, retrăgîndu-se în fundul patului. — Vino lingă mine, beizade, zise ea. N-aş putea spune că nu-mi place obiceiul acesta leşesc, dacă arată, intr-adevăr, ceea ce socotesc eu. Grăbeşte-te, nu pot sta mult. — SDe-abia tc-am văzut şi iarăşi te pierd, oftă el, luindu-i o mînă. Ea şi-o dădu şi pe-a doua. — Ne mai vedem, să n-ai grijă. Am eu lingă mine lin demon, care m-ajută. Pe de! altă parte, mă rog şi Maicii Domnului şi sfintei Paraschiva de la Trisfetite. — Dar trebuie să mă depărtez de Iaşi. — Ştiu; aşa va fi fiind rînduiala lui Vodă. Dar dacă ţi-s dragă puţintel, beizade, aşa cum bănuiesc eu şi te îndărătniceşti a nu-mi spune, atuncea ai să fii aşa de bun să vii din cînd în cind într-ascuns, în locul acesta unde ne aflăm acum. Vii noaptea şi-n mare taină. Aici ai să găseşti pe Zoiţa, ţigăncuşa pe care-ai văzut-o şi care te-a adus într-acoace. E-o nepoată, din multele nepoate ale dadacei mele. Cum vii, într-acelaşi ceas Zoita vesteşte pe Măgdălina şi primeşti îndată răspuns. Aşa poate vei ajunge să fii mai vesel. Vreau 11 — M. Sadoveanu — Opere, vcj. X T6r să ştii, beizade, că asta am rînduit-o eu, în capul meu, cu mare hotărîre. Eu, dacă vei fi băgat de samă, sînt o fiinţă cam rea şi aspră, neascultîndu-mi părinţii şi neiubindu-i îndestul. Nici cămărăşiţă ca mama, cîntă-rind şi drămuind, nu vreau să ajung, nici roabă a lui Ştefan, feciorul Radului-Vodă, după porunca tatei... — Intr-adevăr, de copilă eşti juruită mitului şi nebunului aceluia. — Aşa. Crezi că m-am zbătut ş-am plîns numai cît ţi-am spus? Am plîns mai mult. Pe urmă am tăcut, şi, închizîndu-mă în mine, am luat hotărîre să trăiesc singură între ai mei. Nu mă-mpotrivesc poruncii lor, dar tfăptuiesc ce cred eu. Sufletul meu al meu fiind, nu vreau să-l dau d'ecît celui pe care-1 aleg. Să fie însă vreidnic de mine. — Domniţă, şopti Ruset, privind-o ca şi cum abia atunci o vedea în tăi; porunceşte şi voi face întocmai. — Iţi poruncesc să Jeşi deoparte acum vorbele pe care vroiai să le spui la început şi nu le-ai spus. — Acelea, murmură Ruset, au fost flori pentru altele şi s-au veştezit. Pentru acelea, iartă-mă. Cresc altele în mine, care sînt fără moarte. Gatrina închise pe jumătate ochii, lunecînrî spre Ruset scînteierea lor de smoală topită. El întinse braţul, s-o cuprindă. — Sărută-mi mîna, zise ea zîmbind. Nu face decît ce-ţi poruncesc. El îi sărută mina. — Trebuie să ne despărţim. Pleacă din Iaşi, şi, după ce vei fi departe, întoarce-te, căci eu te-aştept. Săltîndca pe teluri de oţel, copila trecu pe dinaintea lui, foarte ¡aproape, foşnindu-şi fustele, şi ieşi, fără a întoarce capul. 162 Ruset rămase ameţit şi străpuns. Abia într-un tirziu îşi dădu samă că afară au sunat voci şi duruiri de roate. Intr-adevăr plecase şi trebuia negreşit s-o mai vadă, căci începea ¡8 o simţi in inimă şi-n sînge, parcă i-ar fi dat să beie un venin de dragoste. XVIII HotărirUe cinstitului divan al măriei sale. In cămara de taină intrînd şi Miron logofătul, chemat în pripă joi dimineaţă, găsi pe Vodă, plimbîndu-se încruntat cu mînile la spate, de la uşă la fereastră şi înapoi. Buhuş, în picioare, mai la o parte, cu braţele subpuse, urmărea ipe gînduri această mişcare. Cînd păşi Miron pragul, Duca se opri şi se Jntoarse repezit. — Logofete Miroane, strigă el înălţînd braţele, mul-ţămesc că te-ai grăbit să vii. Te aştept de jumătate de ceas. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că cei în adevăr vrednici de credinţă sînt aşa de puţini în jurul meu. Mă mingii totuşi că te afli şi domnia ta între dinşii. Mai presus însă decît toţi vă preţuiesc pe aceştia care sînteţi aici. îmi' pare rău că lipseşte' din Iaşi postel-nicul Ciobanu, căci l-aş fi dorit şi pe dînisul alăturea de domniile voastre. Cost in privi pe Sandu Buhuş, apoi pe Vodă. — Măria ta, ce te face să vorbeşti astfel ? — Miroane, se tîngui Vodă cu glas prietinesc, sînt împresurat de înşelăciune şi viclenie. ' —- Care cap încununat n-a suferit de boala aceasta, măria ta ? — Ţi-ai fi putut închipui că se află atîţia vicleni în jurul scaunului lui Duca ? u* 163 \ Să fie intr-adevăr :aşa de mulţi, rnări,a ta ? Eu nu cred. — Ii spuneam şi eu asta măriei sale, cinstite logo-. fete Miroane, se amestecă Sandu Buhuş, dar măria sa e .prea tulburat de întîmplare. — Nu sînt tulburat; nu sînt tulburat, cit mîhnit. Mîhnit de moarte este sufletul meu, cum zice cartea psalmilor.. Cercetînd pe vinovaţii care stau închişi, am bănuit că fapta lor e ca un izvor din care s-au adăpat mai mulţi. Aducînd pe Buga Sîrbul ca să vadă şi el mai de aproape acea apă şi acel izvor, iată că şi-au deschis gurile şi Bogdan, şi Gheuca, şi' Milescu. — Au arătat şi pe alţii ? — Au arătat, logofete Miroane. — Insă, măria ta, se poate ca vorbele lor să nu fie toate adevărate. Pot arunca năpăşti asupra altora din răutate, ori din .prostie, socotind a-şi uşura vina lor. Firea boierilor noştri, măria ta, aşa de mult s-a co-borît, incit amestecă adevărul cu minciuna fără frică de Dumnezeu şi fără o lege a dreptăţii. — Nu te teme, cinstite logofete Miroane, căci toate au o margine. Nu îndrăzneşte nimeni cu uşurinţă să amestece pe un nevinovat, căci eu îi cer dovadă. Şi chiar acea dovadă eu o cern de două ori, căci nu vreau să-mi încarc sufletul. Şi se află, cinstite logofete, şi oameni pe care nimic nu-i poate stropi, stînd prea sus. Pe aceia îi chemăm la sfatul nostru. Logofătul Miron se închină cătră Vodă şi aşteptă lămuriri. i— Descoperirea a dovedit amestecul celor mai de aproape boieri veliţi ai mei, urmă Domnul. Căci spătarul meu Milescu îmi ţine semnele puterii mele, şi. Gheuca îmi ţine vistieria şi se întîmplă să fie şi soţ 164 unei vere primare a Doamnei mele, dar aceasta nimic nu-i va folosi. Stînd astfel şerpii în camara mea, la patul meu, mai pot avea odihnă ? Iată că aceştia arată pe alţii tot aşa de« apropiaţi mie. Au rostit numele Racoviţeştilor, logofete Miroane. Iar Bu/huş întoarce capul şi nu vrea să creadă. — Măria ta, grăi cu întristare Buhuş, imîni au să mă arate pe mine. — N^am să-i cred, prietine. — Dacă n-ai să crezi mîni despre mine, nu crede astăzi despre alţii. — Logofete Miroane, şi eu şi domnia ta îl ştim pe hatman prietin cu Racoviţeştii. Crezînd a le face lor bine, poate strica Domnului său. Domnia ta ce zici ? — Nu ştiu ce pot spune, măria ta. Cei prinşi îi arată într-iadevăr cu dovadă că-i au amestecaţi în fapta lor ? — Vor aduce dovezi. — Eu de mai înainte nu vreau să cred în ele, măria ta. Chiar ieri, după masa măriei tale, am stat de vorbă cu Neculai Racoviţă. Şi el îmi arăta că bine a făcut măria ta vîrînd în beciuri pe vinovaţi şi su-punîndu-i la pedepse. Căci fiecare, după faptă, urmează a-şi primi plata. — Ţi-a vorbit el aşa ? — întocmai, măria ta. Acuma, dacă am învoire, am să mă străduiesc a chibzui ce-ar fi de făcut. Să zicem că nici Neculai Racoviţă, nici ceilalţi Racovi-ţeşti n-au amestec în faptă. Năcăiindu-i, mi-i fac duşmani, şi sînt destul de mulţi. Dar să zicem că ar fi cunoscînd şi ei cele puse la cale şi chiar s-ar fi amestecat întrucîtva, după obiceiul pămîntului. Bine este oare a-i zădărî ş-ai împunge, a-i închide ş-ai tăia, 165 fiind boieri de tară, aşa de mulţi, cu a li tea neamuri şi încuscriri ? Dacă ei grăiesc toti la fel cu Neculiai Ra-coviţă, atuncea-i lăsăm in .pace, şi nu mergem mai departe cercetînd ; şi eu, măria ta, chiar ti pun să steie la divan şi ei, să judece şi pe Bogdan, şi pe Milescu, şi pe Gheuca, şi pe Lupul. — Să-i judece ei ? Ii judec mai bine eu. Şi nu numai pe aceştia, ci pe toti cei vinovaţi1. Fiind domnul lor al tuturora, le pot lua capetele. — Măria ta, bine este să fie o pedeapsă drept pildă. Prea multe capete, ntt-i bine să cadă. Am ¡avea să dăm samă, şi să nu fie prea tîrziu, căci înapoi nu le mai 'putem pune pe umerii care le-au purtat. Aşa, ei judecă, ei hotărăsc şi anmaşul împlineşte. Pedeapsă este, pildă se dă, iiar .răspundere noi n-avem. Această învăţătură diplomaticească, măria ta, eu socot că nu ţi-a aduce «Tecii folos. Eu zic nici pe Milescu să nu-1 scurtezi, căci e un barbat prea dibaci, care ştie să scrie şi să iscălească frumos precum ştia şi unchiul său Neculai Cîrnul, credinciosul lui Alexei ţar. Credinciosul unui ţar rosienesc ne poate aduce un folos, ne poate aduce o pagubă, cunoscîndu-ne şi fiind de-o lege şi de-o limbă cu noi. iDupă ce i s-a tăiat lui nasul intr-o împrejurare la fel, bine este să i se cruţe acuma nepotul. De care nepot se poate măria ta să aibă nevoie, plătindu-şi el o parte din greşala de-acum. Iar pentru cealaltă parte îl ţinem închis : astfel îl şi avem la îndămînă. Ascultînd, Duca-Yodă începu iar să se plimbe. Buhuş îi urmărea mişcarea feţei. II cunoştea de mult şi i-o cetea lesne. Sugestiile lui Costin aveau asupra lui Duca o înriurire vădită ; îi descreţiră încet-încet fruntea. De citeva ori ridică ocihii, ca şi cum ar fi căutat deasupra lui o hotărire. Aplecîndu-i, observa furiş pe boieri. Nu ie împărtăşi însă ideea care-1 ^fulgerase deodată, în legătură cu grija lui necontenită pentru cărţile aflate în Lehia, la mîna duşmanilor lui. Se putea într-adevăr încerca ceva cu acest dibaci nepot al Milescului, ori pentru dobîndirea acelor cărţi, ori pentru cufundarea feciorului lui Guriţă Dracu. Va vedea el ce este de făcut, — vremea aduce învăţăminte. Iar pentru Racoviţeşti, sfatul este bun. — Ai dreptate, cinstite logofete Miroane, ai dreptate, îngînă el. Cu cît cuget mai mult, cu atît văd că asta-i calea cea bună. Mai ales cu Racoviţeştii. Miron înţelese că lui Vodă îi ¡plăcuse mai mult sfatul în privinţa Milescului. Nu stărui să afle şi să înţeleagă ce pricini ascunse îl cîştigaseră pe Duca. Ştia că asta nu se poate c-un bătrîn încercat şi fin, şi pe lîngă asta, ascuns în sine întru toate ale lui. — Măria ta, mă bucur că nu m-ai chemat zadarnic, zise el închinîmdu-se. — Iţi mulţămesc, cinstite logofete Miroane. Iţi mul-ţămesc şi ţie, cumnate Alecu. Şi domnia ta ai văzut bine, ceea ce mă întăreşte mai mult în judecata mea. Sînteţi prin urmare d'e părere să facem divan cît de degrabă şi să judecăm pe făptaşi. Aşa îngrozim pe cei care nu s-au dat încă pe faţă şi mai cu samă dăm veste de puterea braţului nostru la orheieni şi la la-puşneni. — Pentru asta are acolo grijă Constantin serdarul, adaose Buhuş. Are să le deie strînsoare mare, ca să le vie la loc cuminţenia. — Deci, dacă facem divan, urmă Duca, — la acel divan vinovaţii vor fi aduşi şi-i vom întreba de ce-au viclenit pe domnul lor şi ţara. Şi ei vor arăta ce-au scris şi răzăşilor şi mazililor, că pentru dări şi prigoniri s-au scîrbit. Asta a mărturisit în faţa mea şi .167 Gheuca. El fiind vistiernic mare, fiind sluga mea şi avînd a-mi sluji mie cu credinţă, în loc să împlinească poruncile mele, le judecă. Jurămîntul pe care l-a făcut îl calcă. Simt eu oare aşa de tiran şi sărăcesc noroadele ? Vistieria mea e goală şi datornicii mei ţipă. Domniile voastre ce spuneţi ? — Norodul a fost lăsat de Dumnezeu ca să plătească bir... răspunse srbilic Miron logofătul. Duca se mulţămi cu acest răspuns. — Atunci să plătească, hotărî el. Să plătească de-asemeni cu capul şi cei care tulbură liniştea ţării, viclenind. Veniţi deci la divan mîni dimineaţă. Mai ¿nes pe domnia ta, logofete, te rog să pofteşti mai devreme, ca să am cu cine mă sfătui înainte de a deschide uşile. Şi să mu uiţi să aduci şi pe Neculai Racoviţă cu toţi ai săi, încredinţîndu-i de mila noastră. Logofătul se retrase. După el veni îndată şi Buhuş, ca să nu i se pară lui Miron că Domnul îl socoteşte pe hatman sfetnic mai de taină. Amîmloi, avînd multe de spus unul altuia, umblară totuşi tăcuţi, apăsaţi de cugetări mîhnite ca de un nour de vreme rea. Cei închişi mu erau oameni de rînd din prostime. Rar, urgia care-i aştepta cădea asupra unor boieri, căci aşa sîmt lucrurile rînduite în astă lume şi mai ales îm această ţară, că cei din oase sfinte nu cunosc moarte ruşinoasă. Ori cad în război, ori îi blagosloveşte şi-i împărtăşeşte un slujitor jal lui Dumnezeu, poftindu-i cu cinste pe calea raiului. Ocna şi pieirea blăstămată sînt pentru ţigani şi mojici; pe aceştia-i bat pravilele; pe aceştia-i bat hîrtiile vistieriei. Pe asta se putea cunoaşte cît s-a stricat ţara şi cit s-au înrăutăţit vremurile. Vinovaţi sînt aceşti bieţi boieri, cugeta logofătul; minciunoşi însă nu sîmt. S-au făcut vinovaţi pentru 168 că s-âu ridicat asupra Domniei, tar Domnia fiind de Dumnezeu rînduilă, trebuie s-o răbdăm. Nu sînt însă minchmoşi, pentru că pricinile pe care le pun ei sînt vădite şi ştiute. ■* — Ce hotărîre poate să iasă de la divan, logofete Miroane? întrebă hatmanul Sandu. — Nu poate ieşi decît hotărîre bună, cinstite hat-mane, răspunse Costin; căci pe fiecare dintre judeţi are să-i cerceteze la noapte Dumnezeu în somn?“' Acest Dumnezeu, urma a cugeta în sine logofătul, cuprinde în fiinţa lui frica, interesele, zavistia şi toate măruntele patimi omeneşti. Cei doi boieri se despărţiră fără a»şi încredinţa unul altuia glndurile cele mai dinlăuntru. Fiecare se duse la gazda sa, unde-i aşteptau adunaţi prietini şi rude. In fiecare casă mare boierească, în acea zi, avea a se aduna sfat al Îngrijorării. Numai prostimea, care nu cunoaşte decît cele ale pîntecelui, nu părea supărată pentru surparea unor case boiereşti. Bînd vin nou în crîşine"~şTimpungînd Domnia pentru nesăţioasele dări, se credea totuşi mai uşurată aşteptînd priveliştea pe care în curînd avea să le-o deie vel-armaşul Toader Fliondor. Divanul se deschise în ziua următoare, vineri, între obraze care se cercetau cu luare-aminte. Cinstiţii boieri apărători ai Domniei îşi înfăţişară unul altuia bărbi prin care-şi treceau cu neilinişte degetele. Aşteptau pe Vodă ca să vadă care li-i hotărîrea, şi părură a se bucura cînd auziră pe dumnealui Neculai Racoviţă pecetluind cu fier roş fapta ticăloasă şi nevrednică de boieri şi creştini a celor închişi în beciuri. înţeleseră mulţi atunci că pot rîvni la_caftanul vistiernicului, jitnicerului şi spătarului, dacă se vor scîrbi şi se vor supăra mai tare decît alţii. Cînd Vodă şi înalt prea stinţia sa mitropolitul intrară, găsiră linişte ca înaintea unei furtuni. Duca, încruntat şi cu barba în piept, îşi luă locul în jîlţul său şi privi în jur cu luare-aminte, cercetînd rind pe rînd feţele. Buhuş şi logofătul Miron îşi dăduseră de mai înainte samă de însărcinările lor şi Domnul putea ceti pe multe obraze ceea ce dorea el. — înalt prea sfinte, grăi el cu blîndeţă, şi prea cinstiţilor şi credincioşilor ai mei boieri, v-am chemat la un judeţ care mie îmi sîngerează inima. Iată, pe masa divanului, dovezi fără greş a unor dregători ai noştri, pe care i-am pus în pîne şi care ne-au jurat credinţă. De trei ori ne-a rînduit Dumnezeu păstor în această ţară a Moldovei şi într-atiţia ani, cît am avut mila sfinţiei sale asupra noastră, nu ni s-a mai întîmplat decît o dată asemenea ruşine, atunci cînd Hîncu şi Durac s-au sculat asupra noastră cu armele. Dar Cel ce judecă bine a pedepsit bine, şi făptaşii şi-au primit osînda. Acum a doua oară Domnul Dumnezeu dă în mina noastră pe alţi nelegiuiţi. Urmînd pilda Hîncu-lui şi a lui Durac, au purces pe aceleaşi căi. N-au apucat însă a făptui şi Dumnâzeu i-a pus sub judeţul şi sub buzduganul nostru. Cercetaţi, vă rog, cărţile acestea pe care le-a dus la orheieni Lupu sulgerul. Aceste cărţi îndeamnă la răzvrătire şi la moartea noastră. Lupul sulgerul mărturiseşte fapta fără nici un înconjur. Va mărturisi cu gura lui şi în faţa cinstitului domniei voastre judeţ'. El arată că a fost trimes de vel-vistiernicul nostru Vasile Gheuca şi de vel-jitnicerul nostru Georgie Bogdan, care şi ei au mărturisit. Cumpăniţi domniile voastre cum poate fi plătită asemenea faptă. Dumnezeu luminîndu-vă, ei vor primi osînda pe care o veţi hotări. 170 Domnul îşi opri cuvîntarea, oftînd. Diacul cel mare se sculă şi înfăţişă înalt prea sfinţiei sale cărţile vinovate. De la înalt prea sfinţia sa trecură subt alte bărbi, care le măturiu cu uimire ca şi cum ar Ii vrut să le cureţe de colbul păcatului. Nu mai rămînea nici o îndoială ; fapta era vrednică de grea osîndă. Domnul porunci vel-armaşului Fliondor să aducă pe Lupul. îndată sulgerul fu împins înlăuntru de doi slujitori siimeni cu săbiile scoase, II ţineau între ei cu mînile legate la spate şi cu fruntea adine plecată. Era plin de tină, cu straiele rupte, cu barba încîlcită şi cu obrazul palid. înalt prea sfinţia sa mitropolitul îi porunci să vorbească. El ridică ochii fulgeraţi de groază, slăbi din mijloc şi căzu în genunchi. — Sulgerule Lupu, întrebă cu glas blînd prea sfinţitul Dosoftei; mărturiseşti fapta ta, în faţa lui Dumnezeu şi a măriei sale ? — Mărturisesc, înalt prea sfinţite. Am greşit. — Ai dus cărţile plăsmuite ? — Le-am dus. Nu le-am ştiut a ii plăsmuite. — Cine te-a trimes? — Am mărturisit şi întăresc din nou. M-au trimes dumnealui Georgie vel-jitnicer şi dumnealui Vasilie vel-vistiernic. Mi-au dat şaptezeci de zloţi cheltuială şi mi-au poruncit unde să mă duc. Mi-au dovedit că ţara are să se scoale la îndemnul lui Dumitraşcu-Vodă, căci nu mai poate răbda asupririle şi birurile măriei sale. Eu m-am supus. Insă acuma înţeleg că am făcut rău. Pentru copiii mei care ramîn cruzi şi fără ajutor, nu mă osîndiţi să pier tinăr. Pentru dragostea de Hris-tos, iertaţi-mă! 171 Cinstiţii boieri nu se priviră. Părintele mitropolit plecă fruntea. — Duceţi-1, vorbi el apoi lui armaş. Şi aduceţi pe biv spătar Milescu. Slujitorii săltară de subsuori pe Lupul şi-l traseră după ei. Aprozii ţinură uşile deschise pînă ce intră Milescu, tot între săbii, însă cu braţele slobode. Era un bărbat uscat, cu nasul ascuţit şi barba roşcată. Aruncă o privire iute spre acţimare, aţinti o clipă pe Vodă, apoi rămase palid, cu mînile căzute. Prea sfinţitul Dosoftei înălţă iar cuvînt: — Boier Milescule, răspunde cinstitului acestuia divan ce ştii despre cărţile care au fost trimese la or-heieni în chip viclean, ca fiind din partea lui Dumi-traşcu-Vodă ? — Am aflat că au fost trimese, inalt p^ea sfinte, de doi boieri ai noştri. Nu ştiu cînd şi cum, căci eu n-am nici un amgstec. — Nici unul ? — Nici unul. — Cunoşti această iscălitură ? — O cetesc, înalt prea sfinte, şi văd că este a lui Dumitraşcu-Vodă. — Ş-o cunoşti drept a lui ? Se spune că ar fi alcătuită de altcineva. — Se poate, înalt prea sfinte. Se zice, pe cît am înţeles, că ar fi alcătuită de mine. Intr-adevăr, avînd pană dibace, m-am îndeletnicit uneori, la petreceri, cu asemenea jocuri; însă nu ca să stric stăpînului meu şi ţării. Ca să fiu vinovat, trebuie să am ştiinţa lucrului. Iar eu mă jur pe sufletul meu şi pe al copiilor mei, ca şi cum aş fi faţă la judeţul cel înfricoşat de apoi, că n-am pus cu ştiinţă asemenea iscălitură pentru a vătăma stăpînului meu. 172 Logofătul Mirorl privi zîmbind spre hatmanul Sandu, fipoi îşi înălţă privirile în bagdad ie. Prea sfinţitul nedumerit de asemenea încurcata mărturisire se întoarse dătră Domn, aşteptînd. Duca-Vodă nu părea nici mişcat, nici atins, nici mî-nios. îşi păstra stăpînirea de sine. — Bine, zise el, cinstitul divan va judeca şi va chib-zui. Să-l duceţi pe acesta la locul său şi să aduceţi pe fruntaşii faptei. Intr-adevăr, adăogi el, în parte, cătră înalt prea sfinţitul; nici Lupul nu-1 arată şi nici nu-1 ştie pe Milescu. Vinovat pare să fie; dar este şi îndoială. Vom face cum e drept şi bine. De mult Neculai Racoviţă se frămînta în locul său, dorind cuvînt. Acuma găsi prilej să se desfacă în sus, greoi şf~pIefos. — Luminate Doamne, se grăbi el, se cuvine să lăudăm blîndeţa măriei tale. Te rugăm însă noi toţi, care ştim cîtă scădere aduc ţării asemenea răutăţi şi zurbale, să dai o pildă neînţelegătorilor. Mai cu samă, măria ta, alegînd griul de neghină, pe lingă viclenie, trebuie să loveşti şi răutatea, care cearcă să amestece pe cinstiţi oameni nevinovaţi într-o faptă ca aceasta. Se poate ca Milescu să n-aibă vina care se spune: măria ta vei socoti. Iar dacă nu va fi fiind vinovat, pedeapsa celor care-1 amestecă pe nedrept să fie mai aspră. Domnul încuviinţă din cap, liniştit şi posomorit. — Mulţămesc, grăi el, cinstitului boier pentru luminatele sale cuvinte. Fliondor armaşul aduse între slujitori pe ceilalţi doi vinovaţi. Erau ş-aceştia cu mînile la spate. Pentru boieri, aceasta era semn fără sminteală, arătîn-du-le de mai nainte înţelesul judeţului. 173 Gheuca era un om mai mult bătrîn, firav, slăbănog şi spînatic. Georgie Bogdan, vel-jitnicerul, înfruntă pe cei de fată cu privirile lui negre şi-şi repezi înainte barba scurtă şi creaţă c-o mişcare de dispreţ a buzelor. Era un om cunoscut pentru tăria şi semeţia lui şi avea mulţi duşmani. — Da, am trimes cărţile, răspunse el cu hotărîre la întrebare. — Pentru ce ai săvîrşit această rătăcire ? întrebă părintele Dosoftei, privindu-I cu mîhnire. — înalt prea .sfinte, iartă-mă dacă-ţi întorc vorba şi-ţi spun că n-a fost rătăcire. Căci fapta mi-am cugetat-o. Acest tovarăş de osîndă al meu mi-a arătat în mai multe rînduri care sînt rînduielile pe care le scoate Domnia pentru pieirea acestei sărace ţari. Tablele vistieriei se lungesc şi se umplu ; zlotaşii^şe pregătesc să cuprindă lumea şi s-o stîngă cîtă a mai rămas, mai rău decît păgînii. După ciumele care au fost, asta-i una nouă. Şi ne-am gîndit la această nebunie, să sculăm pe acei pămînteni care au mai rămas cu inimă şi cu ruşine. Cei fără inimă şi fără ruşine pleacă nasul şi ne judecă acum. Dar eu nu cunosc alt judeţ decît al lui Dumnezeu, şi la el mă înfăţişez cu inima dreaptă. — Şi cu scrisori plăsmuite, sărace Bogdane... adăogi cu voce moale Duca. Jitnicerul încruntă sprinceana şi rămase privind in gol, fără a răspunde. — Ce ai de mărturisit domnia ta, boierule ? se îndreptă mitropolitul cătră Vasile Gheuca. — înalt prea sfinţite, eu cunosc prea bine pe Domnul meu şi ştiu care va fi milostivirea lui, răspunse cu prefăcută umilinţă vistierul. Eu sînt un biet om care le-am isprăvit toate. M-am spăriat de o pedeapsă mai cumplită, cînd va ii să mă înfăţişez la judele meu cel mare, care esté şi al înalt prea sfinţiei tale, şi al lui Vodă şi a! tuturor. Văzînd că mi se pune în mînă cuţit ca să belesc ţara, l-am lepădat. Privi"spre toţi cu umilinţă, dar fără frică. — Judecaţi-mă şi veţi da socoteală. Vodă făcu semn. Slujitorii plecară săbiile şi luară în piepturi pe vinovaţi, scoţîndu-i afară şi lăsînd în urmă o tăcere înlemnită. Duca-Vodă suspină amar. — Iată răsplata bunătăţilor melo-^şopti el, ca şi cum ar fi vorbit sufletului său. Cinstiţilor boieri, urmă el, chibzuiţi cum veţi socoti că-i mai bine. Atunci crezu de a sa datorie să se mai salte încă o dată dumnealui Neculai Racoviţă, unul dintre cei mai mari şi mai grei oameni ai Moldovei. Casa lui de lîngă carvasara, la Sfîntul Lazăr, era din piatră de Orhei zidită, cu pivniţi afunde. Şi credincioşi ai Iui ţineau vama, cu condici, şi bună rinduială, întru folocul Domniei. — Slăvite Doamne,, grăi el închinîndu-se, şi înalt prea sfinte, am auzit cu toţii cele mărturisite şi ne-am întristat. După cum şi dumnealui marele logofăt Mi-ron, prea învăţat şi cuminte barbat, îmi spunea, înainte de a intra aici la divan, — uşor este a făptui, mai greu este a osîndi, — văd că măria sa, înainte de a pleca asupra acestor vinovaţi buzduganul său, cugetă cu creştinească milă. Fiind cătră măria sa vinovaţi aceştia, eu socotesc, boieri dumneavoastră, să-i dăm în mîna măriei sale. Duca-Vodă, cu capul plecat pe-un umăr, privea zîm-bind pe Racoviţă. In cugetul său, da dreptate logofătului Costin. Racoviţă i se vădea cu mare ajutorinţă şi supus, deci nu putea să aibă amestec în prostiile al- 175 tora. Pe lîngă asta Racoviţă avea foloase de la vămile domneşti, foarte bine inmulţindu-şi starea. Deci nu putea să aibă amestec în faptele proştilor. Boierii încuviinţară cu mare grabă propunerea, des-cărcîndu-se astfel de-o răspundere. Miron, de altminteri, şi prea sfinţitul Dosoftei arătară în cuvinte meşteşugite că aşteptau mult de la îndurarea domnească şi se alăturară şi ei părerii. Obşteasca hotărîre sta-tornicindu-se astfel, diecii logofeţiei o scriseră cu pene de gîscă în condica cea" mare, şi asupra vinovaţilor rămase atîrnată. sabia Domniei, i încă nu se ştia ce hotărîre va lua Vodă, şi pe faţa lui închisă nu putea încă nimeni ceti. Mulţi diA cei mai tineri erau încredinţaţi că vinovaţilor viaţa le va fi lăsată. Are un domnitor destule pedepse cu care poate certa pe boierii săi. înclina şi mitropolitul după inima sa blîndă. Miron logofătul clătină din cap : nu se putea şti nimic. După-amiaza aduse oarecare bucurie la curte. To-deraş Cantacuzin se înfăţişă ca să primească din mîna Domnului caftanul de vel-vistiernic şi Tudose Dubău pe cel de vel-şpătar. Duca părea mai luminat la chip ; pofti pe noii (şăj/dregători şi pe ceilalţi boieri în spătăria cea mică la cafea şi ciubuc; se bucură de vremea bună şi de scrisorile de la capuchehaia sa din Ţarigrad, Cuparul cel bătrîn, care-l aduceau dorite vorbe de pace, dar nimene nu-1 putu face să-şi descopere gîndul ascuns, în privinţa vinovaţilor. Erau încă la acel sfat, în jurul filigenelor, cînd aprodul cel mare vesti că ava Paul franţuzul vine la scaun, ca să-şi ieie rămas-bun, avînd a-şi urma chiar de a doua zi drumul său la împărăţie. îndată Domnul îşi părăsi jilţul şi pofti şi pe boieri să vie cu el pentru a face cinste solului. Ii ieşiră lui 176 de Marenne întru întîmpinare la scară. Duca făcu semnele de prietinie, poftind atit pe ava de Marenne cit şi pe soţul său franţuscanul părintele Guido, să binevoiască a se osteni pînă în spătăria mică. Vorbele acestor îndemnuri cuviincioase le rostea Miron logofătul, şi Duca zîmbi aşezîndu-şi oaspeţii în scaun, ca şi cum le-ar fi rostit el. — Trebuie numaidecît să plece cinstitul sol ? Se grăbeşte aşa de mult ? Vremea nu-i împotrivă şi ar mai putea petrece în Iaşi, unde şederea sa face deosebită plăcere Domniei. — Mulţămesc luminatului şi binecredinciosului prinţ... întoarse cuvînt abatele. Nu-mi pot prelungi şederea maTmUÎt. Am să am încă poate bucuria să văd pe măria sa la Constantinopol, unde ştiu că se duce din cînd în cînd. — Mergem într-adevăr din cînd în cînd, pentru nevoile ţării. însemnează, prin urmare, că cinstitul sol are să petreacă mai multă vreme la Ţarigrad? — Da, se poate să steie mai multă vreme. Socoate însă de a sa datorie să atragă luarea-aminle binevoitoare a măriei sale asupra împrejurării că el, umilit soldat al lui Hristos, de şi nobil de veche viţă, nu s-a bucurat de o anumită însărcinare diplomatică din partea marelui rege Ludovic, care l-ar îndritui să se cheme sol, ci se duce mai mult pentru treburile sale ştiinţifice, avînd a face anume comunicări Institutului. — Intr-adevăr, aşa este, încuviinţă zîmbind Duca-Vodă, acest lucru ne-a mai fost spus o dată de prea cinstitul avă franţuz; dar noi avem atîtea treburi, atîtea griji şi mai ales atîtea mîhniri în slujba ţării, înGît ne poale fi îngăduit să uităm. Domnul oftă şi privi întristat pe oaspeţii săi. 12 177 De Marenne înţelese că poate pleca. Se sculă în picioare şi ură prosperitate şi sănătate îndelungată slăvitului Domn. — Rămîn îndatorat prea cinstitului avă, răspunse Domnul, şi-l poftesc să-şi aducă aminte de noi şi să ne ierte dacă i-am greşit cu ceva. Să afle cuvioşia sa că ne-am îngrijit de plecarea cuvioşiei sale şi-i dăm slujitori dare să-l petreacă pînă la Dunăre, pe unde va porunci cuvioşia sa, pe drumul care-i va plăcea ; iar noi l-am îndemna să apuce drumul domnesc cătră Galaţi. Căpitan Brahă, cu cincisprezece slujitori, e iunduit pentru asta, avînd scrisoare domnească la mînă, oriunde va ajunge să poată porunci găzduire pentru cuvioşia sa, spre a nu-i lipsi nimic. Ajungînd la împărăţie, să nu uite ava de toate acestea şi să binevoiască a pomeni de ele unde va socoti de cuviinţă. Cu ceremonie, de Marenne se despărţi de curte. Se închină el, se închinară boierii şi iar se închină el. Pînă la calul său, din proaspăt împodobit de sahaida-oarul domnesc, îl petrecu Miron, căruia îi strînse mî-nile, încredinţîndu-1, cu ochii în lacrimi, că nu-1 va uita în rugăciunile sale niciodată, pentru serviciul pe care i l-a făcut tălmăcindu-i sentimente şi gînduri nobile ale unui aşa de slăvit şi cuminte prinţ, cum se arată a fi Georgie Duca-Vodă. Insfîrşit plecă. Domnul păru ostenit şi boierii se retraseră şi ei. Se mai întrebau care va fi hotărîrea lui Vodă în privinţa vinovaţilor şi mai ales în privinţa contăşului de vel-jitnicer, pe care nu-1 pusese încă pe umerii nimănui. înainte de a se întinde la hodjnă pe divanul său, în chilia din casele Doamnei, Vodă stătu de vorbă puţintel cu soţia sa. 178 Doamna îi ruga pentru o pricină. Slujitorii n-âU-zeau bine despre ce-i vorba, dar bănuiau că poate să fie în privinţa lui Ghyica, deoarece Gheuculeasa, vara măriei sale Doamna Anastasia, intrase la măria sa dis-de-dimineaţă. Doamna îndrepta o rugăminte repede şi moale cătră măritul său soţ; la care Vodă răs-punaînd aspru, ea începu a se tîngui ş-a plînge cu lacrimi. Atunci Vodă o linişti cu vorbe blînde. Totdeauna acest mărit Domn şi acea bună Doamnă aveau obiceiul înţelegerii şi se închinau unul cătră altul cuviindios, chiar cînd nu-i vedeau slujitorii şi boierii. — Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea cu urechile lipite de uşi, la pîndă. Măria sa hodini puţilnă vreme, căci nu-1 iertau treburile. Chemă la sine pe unii din diecii vistieriei dîn-du-le porunci tari. Apoi trimese răspuns armaşului să se înfăţişeze. Fliondor veni numaidecît, căci îşi păzea necontenit ceasul şi porunca în odaia lui de sus. Dar Domnul nu-i vorbi despre ce se aştepta. — Vel-armaşe Toadere, îi zise Vodă cu glas netul,-burat,.dă poruncă să fie gata butca şi slujitorii, căci doresc să ascult în astă-sară sfintele rugăciuni la mănăstirea Goliei. Vesteşte pe cuvioşia sa Nectarie arhimandritul. Şi să mă întovărăşeşti şi domnia ta, ştirul lîngă mine pînă ce ne întoarcem la Curte. Cu slujitori şi facle de răşină, marele armaş duse pe Vodă pină la mănăstirea cea mare a Goliei. Se grăbiră a veni şi unii din boierii care aflaseră de acest ceas de rugăciune al măriei, sale. Domnul stătu neclintit în strana, sa aurită, cufundat în rugăciune şi-n gînduri. Cuviosul Nectarie slujea cu înalt glas, avînd in jurul său sobor şi cadelniţind cu mirezme 12* 179 proaspete. Măria sa se umili în genunchi la cetireâ sfintei evanghelii şi credinciosul său Fliondor şopti unora din preajmă că l-a auzit pe măria sa suspinînd de trei ori. In zvon de clopote, Domnul ieşi de la Golia la ceasul al treilea. Caii, purtaţi de pa ici, îl duseră în pas pînă la Curte, între făchii, avînd în jur slujitori şi îngrămădire 'de norod prost. Porţile se închiseră cu zgomot în urma alaiului. Domnul însă nu trecu la. somn oa-n alte zile. Atît la cfasa cea mare cît şi la cea mică, rămaseră lumini lucind prin perdele. Măria sa pofti pe armaş în odaia lui obişnuită de taină. Slujitorii aşteptau în tindă. Dumnealui Toader Fliondor ieşi de la Vodă c-un obraz destul de mulţămit şi dădu poruncă să fie adus Ion Milescu. — Să fiţi gata, adaose el, să-mi aduceţi şi pe ceilalţi. Duca se plimba, după obiceiul lui, cu mînile la spate prin chilie şi era plin de năcazurile zilei pe care le pufnea din cînd în cînd în barba-i cănită. Sfîntu Ion Gură de Aur, cătră carele Vodă se legase să-i clădească bun lăcaş în Beilic, mu-i îndeplinise încă slujba lui cătră Dumnezeu, pentru care fusese fierbinte rugat în sara aceea. Fără îndoială acolo în cer, în palatul de olmazl din grădinile raiului, el se înfăţişase la Marele Stăpînitor a toate şi sprijinea cu limba-i dulce-meşieşugită pe bine-credinciosul ctitor al mănăstirii sale. Curînd bătrînul are să-şi încline barba şi are să deie deslegare: să fie după dorinţa robului nostru Georgie şi să nu i se scrie păcat în catastifele noastre 1 Armaşul ciocni la uşă. Vodă se opri şi se întoarse. — Deschide, strigă el, încruntîndu-şi sprinceana şi 180 r--------------------------------------------------- rezemîndu-şi în piept barba. Lasă-mi aici pe vinovat, armaşe, şi aşteaptă dincolo poruncile mele. Milescu intră slobod şi rămase la uşă cu fruntea co-borîtă, în pîlpîirea luminărilor. Vodă tăcu o vreme, privindu-1. După aceea făcu un pas spre dînsul şi se opri iar. — Millescule, îi zise cu glas domol, însă foarte ho-tăr.ît; am stat şi 'am cugetat la fapta ta, punînd-o în cumpănă înaintea lui Dumnezeu care ne vede, şi n-aş putea spune că nu te găsesc vinovat. — Luminate Doamne, nădăjduiesc la bunătatea măriei tale, răspunse cu umilinţă boierul. Mila măriei tale se va sui ca o tămîie la scaunul dreptului judeţ şi va fi bine primită. — Vom vedea, răspunse Domnul. N-am hotărît încă nimic. Milescu se lăsă în genunchi, fără să înalţe ochii, şi păru copleşit de înfrîngere. — Ascultă, grăi Domnitorul, se poate ca în noaptea asta să nu te visez sub braţul lui Buga Sîrbul şi soarele de mini să-ţi lumineze ziua cu pace. Dacă va fi aşa, să te bucuri; dar să ştii că n-ai scăpat cu desă-virşire. Deasupra ta va urma să atîrne sabie, pînă ce Dumnezeu va' hotărî să-mi fii de folos şi să te pot deplin ierta. — Măria ta, îngînă Milescu îndrăznind pentru întâia oară a-şi ridica pleoapele, ceartă-mă cum vei socoti, numai dăruieşte-mi viaţa. Dac-am păcătuit din prostie ori neştiinţă, pune-mă să răscumpăr. Vodă trecu gînditor spre sfeşnice. — Iată ce se poate întîmpla, se întoarse el deodată cu glas schimbat şi aproape şoptit. Se poate întîmpla să avem nevoie de pana ta care s-a dovedit dibace; să avem nevoie nu pentru fapte rele ca acelea în care 181 eşti amestecat, ci pentru izbînda dreptăţii. Avem prietini în care nu ne putem pune credinţa ; avem duşmani pe care dorim să-i cufundăm : s-ar putea să fii cîndva de folos. — Luminafe Doamne, porunceşte. Viaţa mea-i în mina măriei tale şi-ţi sînt rob. — încă n-a venit vremea, răspunse Duca. In această clipă îngroapă în tine ce-ai auzit; şi uită, dacă doreşti să uităm şi noi. Să nu-ţi aduci aminte decît cînd va veni ceasul cu porunca; şi după aceea să uiţi iar. Altfel primejdia nu te ocoleştei. — Cuvintele măriei tale au intrat într-un mor-mînt... vorbi repezit Milescu, bătîndu-şi pieptul. Doamne, mă rog să tinzi dreapta care m-a cruţat s-o sărut, mulţămind ca lui Dumnezeu. Domnul îi atinse buzele c-un deget, apoi bătu în palme. Vel-armaşul deschise uşa. — Ia şi trimete pe aciest boier la locul său, porunci Duca, şi să se ştie că viaţa i-ia fost cruţată. Dar ră-mîne închis pînă ce-i va veni altă îndurare a noastră. Toader vel-armaş se retrase cu robul,‘îl încredinţă slujitorilor, apoi se-ntoarse pentru alte porunci. Vodă îl primi în picioare, cu braţele încrucişate pe piept, cu privirea-i posomorită din zilele cele rele. FHondor înţelese că ceilalţi boieri zadarnic aşteaptă să urce treptele beciurilor. Totuşi mai rămînea o nădejde,: să plătească numai unul pentru toţi, cu sînge. Acela putea fi Georgie Bogdan vel-jitnicerul, căruia semeţia nu se putea să nu-i doboare la urma urmei căpăţîna in pulbere. — Vel-armaşe Toadere, zise Duca cu glas foarte liniştit; prin rînduiala cinstitului divan fiind hotărîtă pedeapsa cea mare vinovaţilor, noi ne-am milostivii pentru unul, a-i lăsa deocamdată viaţa. Pe ceilalţi 182 i sîntem supăraţi că nu-i putem ierta. Să facem altfel, nu ne îngăduie grija de această sărmană ţară. Ai să-i scoţi deci mîni dimineaţă între slujitori la cişmea, în faţa porţii domneştii, * şi acolo le vor cădea capetele pentru fapta lor. Iar ca să fie şi pentru alţii îngrozire şi norodului pildă, şi leşurile şi căpăţînile să rămînă lepădate acolo pînă în sară. Atunci să îngădui neamurilor să le ridice spre a le îngropa la bisericile lor. Mă voi ruga şi eu pentru sufletele lor, nădăjduind de la Dumnezeu deplină iertare pentru cealaltă a lor viaţă. Aşa. Vel-armaş se închină în tăcere. Domnul trecu pe dinaintea lui. Păşi printre slujitori fără a-i privi şi se duse la odihnă. Curtea se cufundă în linişte. Tîrgul dormea fără lumini, subt un cer perdeluit de nouri. Dar de la Curte, prin întuneric şi tăcere, vestea tresări ca o dihanie zbîrlită cu ochi de fosfor. începu a alerga din uliţă în uliţă, din ogradă în ogradă, pufnind în geamuri, ciocănind la uşi. Trecerea ei era semn de moarte răscolind casele şi •tulburînd somnul binecredincioşilor fraţi creştini. La al doilea ceas al dimineţii de sîmbătă, la poarta Curţii şi la Sfete Neculai cel Bogat era mare îmbulzeală, nu numai de norod prost, ci şi de neamuri. Veniseră în privelişte toţi, cu frică şi curiozitate. Stătea mai la o parte, în laturea bisericii, dar văzînd toate, şi Alecu Ruset, cu Bîrlădeanu în preajmă. Bătură clopote în paraclisul turnului domnesc. Răspunseră cele de la Sfîntu-Neculai, apoi se auziră şi altele mai depărtate, la Golia, unde Domnul era în rugăciune. Siimeni stăteau înşiraţi în patru laturi împrejurul cişmelei de la poartă. Era o hazna de piatră, cu trei 183 dolţuri, avind în trei feţe şuruburi de aramă prin căr6 scînteia cîte un arc de apă. Vel-armaş dădu poruncă înălţînd toiag şi daulgiii bătură din tobe. Atunci ieşiră din Curte pe sub bolta turnului alţi slujitori', ducînd între săbii pe cei trei osîndiţi. înaintea lor umbla părintele Petre, duhovnicul cel bătrîn de la biserica Dancului, în odăjdii. In urmă, cu paloşul la umăr, Buga Sîrbul, în strai roş. Cum ajunseră la cişmea, părintele Petrea dădu osîndiţilor crucea s-o sărute. îndată ce-o sărutară, slujitorii îi cuprinseră şi-i dărîmară în genunchi. Buga îşi lepădă tunica şi rămase cu braţele goale. Cu mişcări iuţi se dădu în dosul şi-n laturea lui Bogdan jit-nicerul, cumpănindu-şi fierul. Era un gealat meşter, cunoscut şi la Ţari grad! Ca şi cum ar fi fulgerat un disc, paloşul căzu descăpăţinînd pe o&îndit. Trupul se prăvăli într-o parte ţîşnind şi bulbucind sînge. Capul merse de-a dura de eîteva ori şi se opri cu ochii fioroşi clipind în soare. Gîdea şterse repede fierul cu postav cîrmîz şi-i cercetă de aproape ascuţişul. Trecu la vistiernicul Gheuca pe care-1 desfăcu, într-acelaşi chip şi îndată, de capu-i palid şi mîhnit. Sări fără a mai cerceta paloşul, şi la Lupul, care se zbatea şi plîngea în legături. In această clipă două muieri începură a vorbi în apropiere de Ruset. Una din ele, sprintenă şi cu fustă vişinie, avea a încredinţa celeilalte o taină. — Ascultă şi bagă de samă, îi zicea ea; nu în-tîrzia mult în Iaşi. Du-te la ale tale şi stai totdeauna cu pază. Nu mă uîta şi vină cît de degrabă, dar să nu te ştie nici pămîntul. XÎX Abatele Paul lese din iirgul Iaşilor, *iirmind calea spre împărăţie, pe alte drumuri fără păreche în lume. Abatele Piaul de Marenne urma să iasă din Iaşi chiar în acea sîmbătă dimineaţă şi dăduse oamenilor săi ordin de plecare. Se înfăţişase şi căpitanul Brahă cu cei cincisprezece călăreţi ai săi. Din porunca Domnului, o căruţă uşoară trebuia să-l încarce pe franţuz cu lucrurile lui şi, cu cai de menzil, schimbaţi la poş- tele rînduite, avea să-l ducă şi să-l puie, cu ajutorul lui Dumnezeu, la Dunăre In mina oamenilor împărăţiei, dindu-1 pe samă în bună stare. Nu se ştia de ce Vodă işi schimbase .gîndul în privinţa drumului şi trimesese rugăminte lui ava să nu se supere şi să pornească pe tractul tătărăsc, în lungul Prutului. — Care să fie pricina acestei schimbări ? se întreba beizade. Era şi el de faţă, gata să întovărăşeiască pe prietinul său o parte din cale. — Nu-mi inchipuiesc să fie altă pricină decît schimbul cailor, răspunse de Marenne, mirindu-se mai mult de întrebarea lui Ruset decît de rînduiala lui Duca. — Poate fi şi asta. Noi sintem însă obişnuiţi a ceti altfel poruncile domniilor. La noi, bănuiala stă totdeauna ca o fantomă nevăzută lingă Vo3ă şi-i şopteşte la ureche vorbe de îndoială. Pe drumul celalalt, trebuie să fi repezit o ştafetă mai grabnică, hot'ărîn-du-i să ajungă la Ţarigrad mai curînd decît dom-niia ta. — De ce ? v, „-'i ■ 185" •* — Mu se ştie de ce. Orice senin din cer şi de pe pămint devine o ameninţare. Stăpîniii noştri turci sînt, pe de altă parte, oameni cu rele naravuri. Pentru cele mai neînsemnate pricini, schimbă domnii. N-au încredere în noi şi au nevoie de paralele noiastre. Căci trebuie să-ţi spun dacă nu ştii, iubite domnule de Ma-rene, că, la Moldova, această domnie slăvită, pe care ai preţuit-o cu laude, se dobîndeşte cu multe intrigi, dar miai ales cu mult aur. — Ş-atunci ? — Ş-atunci ştafeta lui Duca se grăbeşte, pe drumul cel mai bun, la capuchehaia ţarigrădeană a Moldovei, ca să-î puie in cunoştinţă că vine un sol franţuz la Poartă. Nu se ştie cum, nu se ştie de ce. Acest sol stăruieşte să declare că nu-i sol, dar tocmai de aceea noi il credem sol. A trecut pe la nemţi, a trecut pe la Ieşi. Vine cu ştiri de la stăpinul său, ori de la aceşti duşmani; ori nu vine cu nici o ştire şi nu duce nici o primejdie; bine este să aflăm. Dacă este ceva, să avem apărarea de mai naimte întocmită. Dacă nu-i nimic, să dăm slavă lui Dumnezeu şi să mai clădim o sfîntă mănăstire. — Poate să fie şi aş:a, prinţule. Nouă nu ne pri-cinuieşte nici o neplăcere. — Mai ales mie nu, domnule de Marenne. îngrijorările acestea mie nu-mi displac. Deci te însoţesc pe orice cale, rugindu-te să primeşti tovărăşia mea. — O primesc cu recunoştinţă, căci o preţuiesc şi o ştiu fără interes. — Mulţămesc. Eu sînt gata. Mi-iam trimes oamenii la Hîrlău şi nu ţin cu mine decît pe Bîrlădeanu, prietinul nostru. Domnia ta ai pe cei doi slujitori de-acasă şi pe cei doi liovenî. Ţi-ajung. Căpitanul Brahă îţi face alaiul. E un om prea cuminte însă, care nu se 186 pricepe la mîncări şi vinuri. Asemenea om, ori cit de vrednic, face ruşine Moldovei. Iarbă-1 şi primeşte-1 aşa cum este. Cit despre interes, dă-mi voie să-ţi spun că te înşeli intrucitva*. • — Nu înţeleg. — Ai să înţelegi uşor, căci n-am a-ţi ascunde nimic. Vreau să-mi fac din domnia ta un qjiat şi un protector. Nu protesta. Convin şi eu că n-ai însărcinări oficiale şi că te grăbeşti a te duce la Stambul pentru a cunoaşte cu o oră mai înainte o mulţime de lucruri pe care omenireia civilizată nu le ştie, şi, ne-ştiindu-le. se simte nenorocită. Totuşi fiind acolo şi avtnd prilej să admiri bărbile măriei sale strălucitul şi întocmai ca soarele Padişahul şi a luminăţiei sale vizirului, vei binevoi să-ţi aduci aminte de nefericirile singurului prietin al domniei tale din această ţară. Nu e nevoie să vorbeşti, nu e nevoie să stăru-ieşti, ci numai adă-ţi aminte şi mi-i destul. — Totdeauna am ştiut să-mi aduc aminte de prietini, răspunse de Marenne, închinîndu-se. — Nu mă îndoiesc. Şi puteam să mă bizui pe prie-tinia domniei tale chiar neţinîndu-ţi înainte tovărăşie. Insă vreau să adiaog interesului meu un excedent, în care nu se găseşte, decît prietinie pură. — Prinţule, răspunse de Marenne, rizînd, observ că domniei tale îţi place a complica lucrurile. Cu toate acestea eu te iubesc aşa cum eşti. Probabil că şi oarecare domniţă, pe care am admirat-o alaltăieri, face ca mine. Ruset se mulţămi şi el să ridă, fără sa răspunde. In clipa aceea Bîrlădeanu vîrî capul pe uşă. — Măria ta, zise el clipind din ochi, a venit un boier care vrea să-ţi spuie două vorbe. Dumnealui aga Bucşian. — Aga ? răsări neliniştit beizade. .Ce pofteşte ? Să intre. Rămîi şi domnia ta, domnule de Marenne. Pentru prietini n-am secrete. Afară de asta, sint sigur că nu vei înţelege nimic din ce se va spune. De Marenne rise iar, clătintnd din cap, şi se cufundă mai bine în scaunul său. Slujbaşul domnesc intră pe uşa rămasă deschisă. Se întoarse ş-o închise el singur, cu grijă. Se ploconi în faţa abatelui ş-a lui beizade. Işii mîngîie barba şi se îndreptă privind cu mulţămire. N-avea nimic duşmănos în înfăţişare. Dimpotrivă. Ruset îl aţinti cu luare-aminte. — Prea cinstite agă Bucşan, îi zise el, noi ne cunoaştem mai de demult. înţeleg că vii să-mi aduci o poruncă din partea măriei sale. — Aşa este, beizade, răspunse aga. Te-am căutat1 la gazda domniei tale ş-am înţeles că te găsesc laici. Văd că nici nu era nevoie să vin; erai gata de plecare. — Da. întovărăşesc pînă la Huşi pe cuvioşia sa. Ai venit să-mi aminteşti că petrecerea mea în Iaşi se isprăveşte ? — De asta am venit, beizade, rugîndu-te să nu-ţi fie cu supărare. — N-am nici o supărare şi slnt următor poruncii. Mai este şi altceva ? — Din partea măriei sale nu mai este, fără decît să-i vesteşti măriei sale cînd ai mai avea treburi, oa să-ţi învoiască intrarea. — Voi face întocmai, cinstite agă. Atîta este ? — Atîta, beizade, şi te rog, beizade, să-ţi aduci aminte de mine ca de un prietin supus. Ruset privi iarăşi pe musafir. Zîmbea mîngîindu-şi barba. 188 *— Asta, cinstite agă, tot din partea măriei sale mi-o spui ? — Nu; o spun din. partea inimii mele, beizade. — Hm! — Vreau să-ţi adaog citeva lucruri, beizade, ca să înţelegi că porunca măriei sale e una şi ale mele sînt altele. Eu pricep că eşti cu bjyjuială ; şi ai dreptate. De şi eu am fost, beizade, bun slujitor al slăvitului domniei tale părinte Antonie-Vodă, primind de la el multă milă, poţi să n-ai credinţă, căci oamenii sînt de obicei înşelători şi răi. Eu totuşi îmi aduc aminte de stăpînul pe care l-am avut şi de la carele am mincat pită. Văzînd că îndrăzneşti a intra în Iaşi, m-am temut să nu ţi se intîmple ceva rău. Am băgat de samă cu bucurie că nimic nu ţi s-a intîmplat. Am băgat de samă şi mai mult: că Vodă, dindu-mi poruncă în privinţa măriei tale, posomorit şi aspru cum are el obicei, mi-a hotărît să fiu cu mare grijă spre a nu ţi se întâmpla nici o supărare. M-am mirat, şi chiar din acea zi, de marţi, am înţeles că măria ba vii aici fără frică, avînd sprijin tare la alţii mai sus decît Vodă. — A 1 11 întrerupse zîmbind Ruset; şi domnia ta înţelegînd că-s tare, te-iai gîndit că n-ar strica să cheltuieşti o vorbă bună pentru a-ţi agonisi în viitor răsplată, cine ştie 1 — întocmai aşa m-am gîndit, beizade, aducîndu-mi aminte şi de dragostea pe aare o am pentru părintele măriei tale. — Se poate, cinstite agă. Dar deocamdată slujeşti pe măria sa Georgie-Vodă. — II slujesc, beizade; asta-i adevărat. Am să-ţi dovedesc, insă, că ştiu să te slujesc şi pe măria ta. Ţi-am spus de-a dreptul cugetul meu. Ţi-am arătat că, văzînd la măria sa o slăbăciune ca asta, mi-am 189 A adus aminte că domniile sînt schimbătoare. Acuma, beizade, să-ţi arăt alta. Ştiu că miercuri ai ieşit de taici, ferit şi-n strai schimbat, şi te-ai dus spre vii, peste Bahlui. Ruset lăsă să cadă asupra agăi o privire tăioasă. Răspunse cu linişte: — Boierule, te înşeli. — Nu mă înşel, beizade. Nimene, afara de mine, nu ştie; aşa că să n-ai grijă. — încă o dată îţi spun că te înşeli. — Beiziade, întări cu umilinţă aga, nu mă înşel. In faţa porţii, aici, au stat doi slujitori mai proşti ai mei, care îmi închipuiesc că au dormit, după obiceiul slujbei lor. Iar dindos, ca şi la jupin Abăza, stăteia unul care nu dormea. Aici am avut pe oarecare Arvinte, un mişel calic de picioare, pe care nici nu 1-iai băgat în samă. L-am pus pe acesta anume, ca să nu te poată urmări; dar despre ieşirea măriei tale ram aflat. Acuma, dacă mă întrebi măria ta de ce-am făcut aşa, eu am să-ţi răspund că am avut poruncă să te pri-veghez. Te-am privegheat, însă ce-am aflat am ţinut pentru mine. Am ţinut pentru mine, ca să dovedesc lui beizade că n-am uitat bunătăţile de care m-am bucurat în vremea domniei slăvitului Antonie-Vodă. Drept aceea, anume punînd aşa privighetor, oare nu s-a putut lua după măria ta, nici eu n-am vrut să ştiu mai mult. Acuma, urmă Bucşan, şoptit, foloâindu-mă de porunca lui Vodă Duca, eu vorbesc şi despre ale mele. Iar ca să dovedesc şi mai mult că cele ce spun eu sînt fără viclenie, am să mai aduc una, pentru acest avă franţuz. Are el doi slujitori străini, pe lîngă franţujii Iui. Să ştii, beizade, că acei slujitori iau fost la Curtea Domnească. 190 Ruset tresări şi se întoarse spre de Marenne; apoi veni iar, cu prefăcuta-d linişte, spre Bucşan. — Spui că i-ai văzut ? Pentru lasta sînt şi mai cu luare-aminte, căci e‘vorba de acest bun prietin al meu. — Da ; nu înţeleg ce au căutat; dar i-am văzut. Ruset se întoarse iar spre de Marenne şi abatele înţelese că s-a petrecut ceva care-1 priveşte. Avu în ochi un fulger, care nu scăpă lui beizade Alecu. — Ce este, prietine ? întrebă el. Pari neliniştit din pricina mea. — Aflu cu mirare, răspunse beizade, că cei doi călugări ai domniei tale de la Liov au fost chemaţi la Curtea Domnească. Ţi-au spus ei ceva despre asta ? — Nu mi-au spus nimic. — Atunci n-au fost chemaţi. S-au dus ei singuri. — Să fie cu putinţă? — Este cu putinţă, domnule abale. Să n-ai însă grijă prea mare. Deoarece ştim asta, vom fi în stare să aflăm şi altele. Cinstite agă, urmă el, răsucindu-se spre Bucşan, mai ales pentru această ştire îţi sînt mul-ţămitor. Aşa îneît cred şi celelalte. Dumnezeu va ţine samă de toate cele bune cîte le faci şi-mi voi aduce aminte la vreme de prietinia domniei tale. Aga se bucură cuviincios, mîngiindu-şi barba. După aceea, închinindu-se, ieşi grăbit, ducindu-se să deie samă Domniei de însărcinarea ce avusese. De Marenne se despărţi, cu mulţămire şi delicate cuvinte, de pater Guido. îmbrăţişîndu-1, îi simţea lacrimile şi-i înţelegea întristarea. Era un ascet slăbănog, pus într-o răscruce de furtuni. Nu nădăjduia decît în alinarea morţii. Cu totul altfel se înfăţişau ceilalţi doi ffBţT franţuscani, tovarăşii părintelui Guido. Erau încă în puterea vîrstei, cu nasurile prea rumene, cu 191 mijlocurile prea umflate şi cu rasele pătate de grăsimile mîncărilor. Nădăjduind totdeauna în mila şi bunătatea lui Dumnezeu şi a sfintei Fecioare, nu găseau viaţa rea nici in acest colţ de lume. Le păruse bine de sosirea abatelui şi nu le părea rău de plecarea lui. Intru această cumpănă a vieţii, ştiind a găsi ce-i bun atit la bucurie cit şi la întristare, urmaseră o bună învăţătură şi pildă a pămîntenilor. Astfel se învăţaseră a preţui vinuî Moldovei. Abalele de Marenne îi binecuvîntă, dorindu-le iz-blndă asupra diavolului şi asupra necredincioşilor, şi se abprcă în vehiculul pe care i-1 trimesese Domnia. Era o căruţă uşoară, avînd părţile şi fundurile zăbrelite cu speteze subţiri de paltin. N-avea arcuri, dar era plină de fîn bine îndesat, aşa încît călătorul, de şi slînd cu genunchii cam sus, se afla destul de apărat de zdruncin. Patru cai mărunţi erau înhămaţi doi cîte doi şi avea stăpînire asupra lor un surugiu tiean. îmbrăcat cu zăbun albastru înflorit roş, călărind pe telegarul din stînga de la roate. Cu o mînă ţinea hăţurile şi cu cealaltă o puhă de cînepă cu mînerul scurt, dar cu şfichi lung şi subţire de matasă. Cînd ava franţuz mormăi ceva în limba lui şi beizade strigă de pe cal hai 1 — ţiganul slobozi un chiot şi, învîrtind puha pe deasupra capului, pocni din şfichi ca din pistol, de două ori. Zvîcnind în gurile lor de ham, căluţii smunciră căruţa şi domnul abate avu o clipă impresia că are să se întoarcă prin aer între părinţii franţuscani, care-i făceau saluturi şi semne prietineşti din poartă. îşi căută un sprijin, se înţepeni în mîni cuprinzînd loitrele şi se întoarse în poziţia cea bună, încredinţînd, c-un oftat, lui Dumnezeu, ?ilele şi oasele sale. 192 Duruind, săltînd şi stîrnind colb, căruţa trecu în goană, urmată de alaiul căpitanului Brahă. In uliţa boierească, spre Curtea Domnească, bubui cu adînci tunete pe podul de lemn. Trecu în vederea palatului şi a cişmelei de piatră, unde zăceau în sînge trupurile descăpătînate ale celor trei boieri. Călăreţii lui Brahă învăluiră laturea dreaptă a căruţei, ca s-astupe acea crîncenă vedere, cruţind ochii străinului. După ce răzbiră în uliţa Rusearcă, surugiul mai domoli fuga căluţilor. Apoi, cînd coborîră în rîpa Căcainei, îi lăsă la pas prin hîrtoape şi făgaşuri de glod vechi. Abia după ce scăpară la cîmp, pe drumul de ţărînă neted şi luciu ca o curea, o luară iar în trap iute. Funigei de toamnă începeau a pluti, pe adieri de vînt, în valea Jijiei. In dreapta, aveau dealuri cu podgorii şi păduri; în stînga, întinderile Prutului, cu revărsări de ape. Stoluri de gîşte sălbatice treceau din cînd în cînd prin înălţime, chemîndu-se cu găgăiri muzicale. Aici, la confluenţa Jijiei cu Prutul, erau stuhării şi păpurişuri nestrăbătute, gîrle nenumărate şi cotloane încurcate de bălţi: unele convoiuri de gîşte poposeau, altele se ridicau, urmînd calea sudului. Sub zborurile gîştelor, se încrucişau grăbit cîrduri de raţe, de nagîţi, de grauri. Era un început din sălbatica domnie a apelor şi a mlaştinilor, ţinut pustiu, necunoscut şi nestrăbătut ca şi codrii cei mari de la munte. In toată regiunea aceasta, abatele de Marenne nu văzu sate; şi beizade Alecu îi lămuri că şi mai cătră miazăzi nu va vedea decît foarte puţine în tot lungul drumului, deoarece calea pe care o urmau era un drum de oşti turceşti şi tătăreşti, deci un drum de pradă. De Marenne găsea întruna prilej să-şi fixeze în minte lucruri şi împrejurări vrednice de tabletele sale. Ochiul lui cirios era necontenit satisfăcut. Aici era o 13 — M. Sadnvcnnu — Opere. voi. X 193 dezolare a singurătăţilor, pe care amicii săi rămaşi tn Franţa nici n-o puteau bănui, ori de cită imaginaţie ar fi fost înzestraţi; căci la antipodul civilizaţiei se găsesc uneori asemenea lucruri, rămase neschimbate dintru începutul creaţiei, păstrîndu-şi frumuseţa lor misterioasă. Drumul însă era în asemenea stare, incit domnia sa îşi punea cîteodată întrebarea dacă nu plăteşte prea scump privilegiul de a admira privelişti unice. Cu tot fînul meşteşugit aşezat în căruţă, anume părţi ale trupului său erau necontenit în suferinţă. Surugiul din cînd în cînd pocnea din harapnic şi trecea fără păsare prin hirtoape. Atunci tendinţa vehiculului era cînd să-l trimeată spre zborul gîştelor sălbatice, cînd să-l proiecteze spre păpurişul mlaştinilor. Trecură însfîrşit într-o regiune de dealuri. Abatele dădu laudă lui Dumnezeu fără a-şi muşca limba, căci caii nu puteau umbla aici decit în pas. Dealurile erau foarte pieptişe şi văile abrupte. Ciudată i se păru împrejurarea că nu erau un deal ş-o vale, ori două dealuri şi două văi, ca în toate ţările cunoscute lui, cuminte şi fără exces rînduite ; ci erau dealuri şi văi fără întrerupere şi fără logică, unele mai sălbatice şi mai absurde decît altele. E adevărat că cfe pe fiecare ţanc regiunea avea un aspect nou şi-n fiecare vale. se dezvălea o reşedinţă de nimfe şi de fauni cu dumbravă şi pîraie; însă, socotind şi cumpănind în sine, călătorul le găsea mai potrivite pentru poeme cetite în fotoliu dinaintea unui cămin, decît pentru o călătorie. Erau contraste ascuţite, în axşnonie numai cu firea acestui popor primitiv. întflni citeva tabere de cară cu mărfuri, înjugate cu cîte patru şi şase trăgători. Erau producte ale Asiei, a căror mişcare înceată, pe drumuri lungi şi cotite, o supravegheau, de săptămîni şi luni, neguţători turci şi 194 armeni. Ţăranii păminteni îndemnau cu strămurări ligii şi bivolii la dealuri, răcnind, blăstămînd şi stu-pindu-şi sufletul. Era cu neputinţă să se treacă pe acolo cu asemenea poveri. Cu toate acestea treceau. . — Cum e cu putinţă aşa ceva, prinţule? întrebă abatele, uimit. — Oamenii de aici au un meşteşug al lor, domnule de Marenne, răspunse Ruset. Cu el pot trece prin complicaţiile oricărei călătorii. Mai întăi se bizuie pe ajutorul lui Dumnezeu şi-şi fac cruce, plecînd cu bine la drum drept. Cînd ajung la dealuri imposibile ca acesia, înţeleg că au nevoie şi de al doilea ajutor. Atuncea, invocă pe diavol. Toate răcnetele furibunde pe care le-ai auzit să ştii că sînt sudălmi — adică chemări ale puterii necurate. Punînd pe lîngă acestea bjcele şi strămurările, izbîndesc şi ajung sus. Acolo írfr se împacă cu Dumnezeu şi-şi fac cruce. — Dacă nu mă înşel, acesta e un fenomen de magie. — Nu te înşeli, aşa este, domnule de Marenne. Fără o forţă ca aceasta ar fi greu pentru oameni în asemenea timpuri şi pe asemenea drumuri. — Greu, prinţule, mai ales pentru bietele animale, care nu cunosc formulele magice. — Greu pentru toţi, domnule de Marenne; şi unii şi alţii stau pe acelaşi plan ; şi asupra unora şi asupra altora apasă acelaşi destin al ticăloşiei. Numai acest pact cu demonii mai ajută pe bietul pămîntean să poată trece punţile nenorocirii. Şi la asta, precum vei fi observat, se adaogă şi vinul foarte bun al podgoriilor. Iar Dumnezeu, fiind milostiv, îi iartă toate şi-i dăruieşte după năcazuri o inimă uşoară şi grabnică uitare. Aceste privelişti şi impresii care se ciocneau aşa de viu isprăviră într-o deplină împăcare, atunci cînd alaiul făcu popas la un corn de pădurice, într-o vălcică, 13* 195 lîngâ un izvor. Oamenii descâlecară, abatele cobori din căruţă, — îşi pipăi şi-şi mîngiie încheieturile şt gustă apa în pumni, aşa cum făceau toţi. Erau lacrimi ale pămîntului, limpezi şi reci ca cristalul de ghiaţă. Adăogind îndată un foc năprasnic, căruia Birlădeanu îi înfăţişă un hartan de berbece în ţiglă, adăogind şi vinul în ulcioare puse la bătaia rece a izvorului, viaţa păru iarăşi bună lui ava franţuz. XX II întimpină pe domnul abate o mică ploaie de început de toamnă. La acest popas Alecu Ruset dădu a se înţelege, mai mult printre închinări, cîteva lucruri, pe care căpitanul Brahă, om „blajin şi cuminte de şi încă tînăr, le primi cu deplină nepăsare. Era vorba întăi de tovărăşia pe oare o făcea domnia sa beizade părintelui abate. Socotise să meargă numai pînă la Huşi. Pe drum, avînd bucuria unui soare de toamnă aşa de frumos, s-a răzgînidit, şi s-a hotărît să meargă mai departe, pînă la Galaţi. N-a văzut de mult apa Dunării şi vrea să se încredinţeze că mt şi-a schimbat faţa. Lucrul al doilea privea celelalte tovărăşii ale părintelui abate. Toate se opresc la hotarul împărăţiei. Părintele abate se desparte acolo şi de drăgani, şi de căpitanul lor Braihă, şi de cei doi slujitori lioveni; şi nu mai rămîne decit cu franţuzii tai. Au să-l primească ş-au să-l ducă mai departe oamemii serascheruiui de la Babadag, care a fost din vreme înştiinţat şi care îi va fi trimes- fără îndoială Ia locul lor, pe celălalt 196 ţărm dunărean. Astfel au fost totdeauna rînduielile împărăţiei. — Iubite prietine, zise în franţuzeşte beizade cătră de Marenne; te rog să observi, fără a avea aerul, pe cei doi slujitori cu care ai venit de la Ieşi. Au înţeles, din ce spun eu căpitanului, că nu vor merge decît pînă la Dunăre. Miai înţeleg ei că-ţi voi ţine şi eu tovărăşie pînă acolo. Stau atenti. cu capetele înăltate, şi se uită din cînd în cînd unul la altul. Dacă te-au întovărăşit în Moldova c-un ¡plan, atuncea trebuie să păşească la îndeplinire şi să se dea ¡pe faţă ; ceasurile sînt numărate. Astfel vom afla şi noi ce legătură este între ei şi Domn. — Mă întreb, domnule Ruset, ce legătură poate fi. Nu înţeleg nimic. Nici n-aş crede că m-au întovărăşit pînă aici cu gînduri ostile. Şi-au făcut necontenit datoria supuşi şi în tăcere, pîndind în ochii mei mulţă-mirea, ca nişte cînl. — 'Domnule de Marenne, să nu intrăm în acest întuneric. Să stăm lia intrarea peşterii şi să aşteptăm pînă ce duşmanii singuri se vor vădi la lumină. <— Bine, prinţule, să aşteptăm, încheie abatele of-tînd ou nemulţămire. — Căci ora aceea aşa de plăcută, cu friptură aşa de bună şi cu vin aşa de gustos, ii era tulburată de viermele unei griji. Aşezîndu-se iar în căruţa cu fîn, abatele îşi trecu ziua intre aceleaşi privelişti, interesante, priveghin-du-şi buna stare a fiinţii sale. Cel dintăi popas mare de sară îl făcură într-un sat, ferit între dealurile ţinutului Faldului. Sara veni repede, ca o negură oare năştea din păduri, tîrîndu-se cătră ei. Coborîră la o gospodărie de creştin şi, intr-o odăiţă -cu fîn aşternut pe jos, trimesul domnului de Colbert marchiz de Croissy se grăbi să-şi odihnească 197 ţ oasele. Era aşa de trudit şi-i era aşa de somn, incit îşi plecă tîmpla pe brat cu sentimentul unei fericiri supreme, uitînd cu desăvîrşire orice griji şi bănuieli. Leagănul samarului însă i se dovedi îndată spinos, căci toate zdruncinările zilei i se întoarseră în fiinţă şi pînă tîrziu :avu visuri rupte de tresăriri, socotindu-se încă în căruţa uşoară, pe hîrtoapele drumurilor rele, ameninţat să fie repezit cînd spre stuhuri şi mlaştini, cînd spre zboruri de gîşte fantastice, care umpleau cerul într-un număr înspăimîntător. Căpitanul Brahă trimese oameni să caute cai de schimb. Ruset întră la hodină, lîngă ava Paul, într-un tîrziu, duipă ce rînduielile drumului de :a doua zi fură îndeplinite. Vîlcu Bîrlădeanu se aşeză de strajă în uşă, aprinzînd foc şi veghind cu slujitorii franţuji şi lioveni. Ferestrele căsuţei' erau cît pumnul; uşa de stejar era încuiată pe dinlăuntru. Pe fîn, la căpătai, între el şi franţuz, Ruset îşi potrivi pistoalele şi sabia. Noaptea se petrecu îrt linişte. Dar spre ziuă se ridică un vînt iute de cătră asfinţit, aducînd de la munte nouri. Iar cînd trupa se găti de plecare, începură să cadă stropi reci. Ava Paul hotărînd să meargă înainte, alaiul se alcătui ca şi în ajun şi ieşiră iarăşi la tract. Aveau de străbătut drumul pînă la Huşi în acea zi. —>Să ne rugăm lui Dumnezeu, zise abatele cătră prietinul său, să ne scutească de întîrzieri. După cît am înţeles, în Moldova ploile stnl repezi şi scurte. — Am întrebat pe Bîrlădeanu, răspunse beizade, şi el şi-a spus cuvîntul. — Aşa este, prinţule, omul domniei tale iare uimitoare cunoştinţi meteorologice, ca şi căpitanul Turcu-leţ. Poţi să-mi comunici şi mie părerea lui ? ,198 — Negreşit. Bîrlădeanu crede că vîntul are să contenească. — Asta mă bucură ; înseamnă că nu mai aduce ploaia. — Dimpotrivă, domnule abate. Cu regret trebuie să-ţi comunic că Bîrlădeanu hotărăşte ploaie. Diacă stă vîntul — zice el — plouă negreşit. Sînt nevoit să adiaog că în ţara asta cad şi ploi lungi. Abatele primi ou îndoială prognosticul. Dorinţa lui era alta şi, în chip logic, o atribuia şi elementelor. Mai întâi nădăjdui că vîntul nu va sta şi deci va purta nourii suri aburea. Dar vîntul se alină încet-încet. Şi pe măsură ce vîntul contenea, spori ploaia. Era o ploaie cu totul alta decît în valea Şiretului. Cenuşie, măruntă şi deasă, — şi, mai ales, stăruitoare. Sub dulaimele lor de şiiac, drăganii, împresurînd' căruţa, avură în curînd înfăţişări de vedenii estompate. Dintre ei ava Paul nu-1 tmiai deosebi nici pe Ruset, înfăşurat din creştet pină la scări în mantaua-i largă. In curînd nu mai văzu pe nimeni, căci se ghemui şi se strinse şi el ca un arici în dulama domnească ; îşi tacoperi picioarele, mlînile şi ochii şi nu mai voi să ştie nimic de această lume, blăstămînd-o. Numai surugiul îşi mistuise cuşma lui frumoasa sub şa, ca să nu i-o ponosească apa cerului; şi, cu capul gol, cu ploaie şiroind' în plete, urma să-şi îndemne telegarii din glas şi din puhă. Din cînd în cînd, domnul Paul de Marenne desfăcea un colţ al învălişului în care se concentrase şi inspecta împrejurimea, nădăjduind o bruscă schimbare. Totdeauna însă braţul îi cădea descurajat şi ochii i se înălţau spre cer. «Se înălţau spre cer» îşi dădea domnia sa bine samă că nu era decît o deşartă figură de stil. Cerul ooborîse foarte jos, sprijinit pe dealuri, şi 199 era alcătuit dintr-un fel de cenuşă udă. Zările se îngustaseră şi ele, apropiindu-se lia o zvîrlitură de băţ. Intr-această lume vizibilă cu totul redusă, curgea apă în şiraguri de hunmuzuri fine, şiraguri dese, străpunse din vreme în vreme de săgeţi de vînt. Cît putea să dureze această situaţie? Nu se putea şti. Dura de un ceas ori de două. Putea să dureze oricît, deoarece apa părea a curge dintr-o sită a nepăsării eterne. Animale şi oameni mergeau înainte in tăcere, încovoiaţi sub destin. Dar într-o vreme şi înaintarea deveni anevoioasă, din ce în'ce mai înceată. Drumului îi crescuseră braţe şi căngi, care cuprindeau roţile căruţei şi copitele cailor. Pămintul clisos se desfăcea cu plescăiri — şi calea începea să samene cu două brazde de arătură, întortochiate şi viermuite. Insfîrşit se opriră, unmînd ca locul să se desfacă şi să-i înghită. Ţiganul începu a bate în cai ş-a sudui c-o energie înfricoşată. La porunca lui Brahă, doi oşteni descălecară şi puseră umerile la .loitre. Căluţii se încordară şi izbutiră să tragă din clisa mocirloasă căruţa. O tîrîisă pufnind şi gîfîind o vreme, apoi iar se opriră, cu moţurile dintre ochi şiroind de ploaie şi atîrriînd în glod. Atunci Brahă, surugiul şi beizade ţinură un prim sfat, apleeînd unul spre altul frunţile. Rezultatul acestui sfat îl simţiră îndată caii, muşcaţi de harapnice şi îngroziţi de sudăîmi. Se întinseră cu silinţi cumplite în ştreanguri, ajunseră într-un pisc rupt, coborîră într-o vale, şi acolo, în fund, se opriră ca într-o mlaştină, închizînd ochii la lovituri şi aşteptînd moartea. Surugiul descăleca însfîrşit şi le dădu ocol. Se scărpina lîngă ureche şi-i admira. Tremurau din toate încheieturile, aburind în ploaia nemilostivă. -200 Urmă al doilea sfat. Domnul abate desfăcu apărătoarea întărită de curgerea apei şi făcu loc unui ochi desnădăjduit. Alecu Ruset veni lingă el şi se aplecă în şa. Ca să fie auzit, crezu de trebuinţă să ridice glasul: — Domnule abate, se pare că am ajuns într-o poziţie destul de :gre,a. — Văd, prinţule, de şi mă folosesc numai de jumătate din mijloacele mele vizuiale. Ce-i de făcut ? — Mărturisesc că nu ştiu. Totuşi ţiganul orede că are o soluţie. Capul său, udat de ploaie, s-a păstrat mai rece decît al nostru. El pretinde că domnia ta ar trebui să cobori şi să urmezi drumul călare, în şaua lui. — Dacă se poate asta,' să încercăm. El însă ce va face ? — El răanîne aici, aşteptînd sfîrşitul lumii. Pînă atunci noi poate izbutim să ne salvăm înlr-un adăpost. * — Bine, primi domnul abate, să ne supunem acestei inspiraţii. Calul fu scos dintre ştreanguri, ava franţuz fu aburcat în şia şi-n scări. Căruţa, cu trei cai şi surugiul, rămase în .mlaştina văii şi ceilalţi porniră la deal, nădăjduind întru mila celui care are totdeauna grijă de zidirile sale. Intr-acea zi ar fi trebuit să ajungă la tîrgul Huşilor. Acuma însă nu se mai ştiia unde vor ajunge. La capătul lumii, la sfîrşitul vremurilor, orişiunde era ou putinţă printr-o minune; negura de apă îi închidea de pretutindeni, puctîndu-î, cu mişcare de hroaşcă ţestoasă, în necunoscut, sau ţinîndu-i pe loc ca să fră-mînte un păimînt descompus în elemanteie-i primare. — Aş voi să întreb unde mergem, vorbi .într-o vreme cu disperare domnul Paul de Marenne; însă nu îndrăznesc. Ploaia îmi umple gura de apă. 201 i — Intr-iadevăr, domnule abate, asta-i tot ee poate fi mai displăcut. Totuşi întreabă. Iţi voi răspunde că nici eu nu ştiu. — Să fie cu .putinţă, prinţule ? Nu se găseşte în apropiere un tîrg, ori un sat ? ori măcar o fermă ? — Domnule abate, lămuri rîzînd beizade Alecu, tatarilor le plac orizonturi deschise. Pămîntenilor, dimpotrivă, le plac pădurile, deoarece îşi pot adăposti în ele avutul şi viaţa. Tatarii arzîndu-le, ca să deschidă zarea, oamenii s-au retras, cătîndu-le mai înlă-untru. Păduri şi sate s-au împuţinat; aici domneşte lege de pustie şi de pradă. Totuşi sper să găsim un han. Tovarăşul nostru căpitanul Brahă mă încredinţează că pe aici pe undeva, dacă nu. se va fi scufundat. De Marenne crezu şi el de cuviinţă să rîdă ; însă, cugetînd puţin, simţi în sine o mustrare pentru asemenea absurditate. Elementele nu cunosc această aptitudine specială omului, şi nepăsarea lor severă devine activă in faţa blasfemiei. Găsi sub rîsul său realitatea, adică o tristeţă umedă ş-o foame neliniştitoare. — Ce facem în privinţa prînzului, prinţule ? întrebă el cu glas înăbuşit. Beizade Alecu tşi arătă iarăşi dinţii, ceea ce era fără îndoială semn de nebunie. Abatele îşi trase peste obraz gluga şi urmă a călări la pas, în tăcere. Tirziu, la un ceas pe care nu-1 putea socoti, auzi lătrat de cîni. Era un semn al lui Dumnezeu ; singura aspiraţie a vieţii lui găsea însfîrşit o izbăvire. — Prinţule, aici să fie hanul de care mi-ai vorbit ? tresări el, aprig. — Aici, domnule abate. Mirîndu-se că tovarăşii săi n-au bucuria lui, abatele îşi îndemnă calul cu călcâiele. Dar, ca şi oamenii, nici calul nu părea .grăbit. Urmă a calea încet ş-a luneca 202 prin pămîntul desfundat cu aceeaşi resemnare a fatalităţii, ¡pină la şandramaua neagră, care acoperea ziduri de cetăţuie. Lumea dinlăuntru stătea închisă ou dragi şi ză-voare. Căpitanul Brahă bătu în porţi. Printr-o ferestruică zăbrelită, un cap holbat îi cercetă şi puse întrebări. — Slujba Domniei ! strigă Brahă. Zăvoarele scrîşniră. Sub bolta dinlăuntru stăteau grămădite cară cu poveri. Negustori turci înălţară capetele, ca să vadă pe musafiri. Intre boi şi-ntre roţi, cărăuşi pămînteni ospătau pită şi brînză. De Marenne îi socoti deplin fericiţi. Stăpînul locului era un om uscăţiv, cu obraz mongolic şi bărbuţă căruntă. Purta anteriu şi cealma d'e coloare întunecoasă, albastră. Era cel dintăi oriental pe care4 vedea domnul Paul de Marenne. II interesă felul lui de a se închina cu gravitate, ducîndu-şi mîna dreaptă la inimă, lia buze şi la frunte, oferindu-i cu asemenea gest mut toate însuşirile fiinţii sale. — Aş dori mai degrabă odihnă şi mîncare, zise de Marenne cătră Alecu Ruset. N-am ce face nici cu inima, nici cu vorba, nici cu ştiinţa lui. — Să-i cerem, răspunse liniştit bei'zade, şi ¡ne va da poate, dacă cei care au căzut înaintea noastră n-au istovit totul. După cît ştiu, căci am mai poposit aici şi 1-a.m mai văzut, acest jidov de la Grîm are numele Zeida. — Aşa mă chiamă, stăpîne, răspunse hangiul, au-zindu-şi numele rostit. — Răspunde, omule, dacă se găseşte aicea foc. să ne încălzim şi să ne zbicim de ploaie... •— Se găseşte, stăpîne. — Dacă avem unde ne odihni... 203 — Am o casă mare. stăpîne, în care poate încăpea toată luimea. — Pîn-acuma-i bine. Mai răspunde dacă ne poţi da de mîncare. — Se poate şi asta, măria ta. Căci aceşti negustori de la Anatolia, fiind de legea lui Mahomet, mi-au mîncat numai luminările de seu, pe care le-am topit ca să le fac lor scrob cu ouă. Fiind opriţi a bea vin, s-au mulţămit cu apă. Eu asta niciodată 'n-am putut înţelege la dînşii şi nu ştiu ce cap a avut propooul lor. Iar cărăuşii îşi au mîncare de-acasă, ca totdeauna. Aşa că, din mila lui Dumnezeu, se găseşte cît poftiţi şi ce poftiţi. Eu nu mă feresc de cîştig şi banul boieresc imi place. Zeida rise cu prietinie lui de Marenne, înţelegînd foarte bine ce-i explica Ruset, de şi pentru întăia oară auzea limba franţuzească. Hanul avea o singură odaie mare, în care se putea îngrămădi o parte din drumeţi, pe rogojini întinse în lungul păreţi lor. Ruset încerca să facă pe franţuz a înţelege că un pat cu polog nu s-a văzut niciodată pe aceste meleaguri. De Marenne era însă prea mulţămit că Dumnezeu i-a îngăduit să ajungă pînă la această arcă ia lui Noe, şi, aşteptînd mîncarea, binecuvînta focul de sub horn, ca cea mai. mare mîngiiere a clipei prezente. îşi lepădase mantaua şi se destindea cu scîn-cete de satisfacţie în bătaia pojarului. — Ce om admirabil şi binefăcător al omenirii e acest Zeida al dumneavoastră, observă el. Cu primejdia vieţii se aşează în pustie, pregătind foc, odihnă şi mîncare. • — Foc, odihnă, mîncare şi vin, complectă Ruset. 204 — Într-adevar, cu atît mai mult îi muiţămesc şi oii atît mai mult îl admir. îmi închipui că e un protejat al cerului ori are mijloace deosebite de apărare. — Că-1 ocroteşte Dumnezeu, domnule abate, nu ră-mîne îndoială : poporu-l lui de mult a făcut în această privinţă contract cu Iehova. Insă ştie să se şi _apere, trăind în înţelegere şi cu oamenii cinstiţi, şi cu ceilalţi. Tuturora li-i de folos. Iar banii pe care-i agpnişeşte nu-i ţine aici, ci-i trimete c-un fecior ori c-un frate la Iaşi, în sama zarafului lor Mindila, lia carele din cînd în cind şi eu mă duc nu ca să dau, ci ca să iau. Iau bani puţini pentru juvaeruri bune, — ceea ce dovedeşte că şi acel Mindila e un binefăcător. — Cunoaştem instituţia şi ştim şi noi a ne folosi de ea, zîmbi abatele. Zeida umbla cu repeziciune, pregătind ţigle cu buturi de berbece. Găsi vreme să lepede şi-un cofăei de vin în preajma unor oameni trudiţi şi însetaţi. Ca şi cuim n-ar fi vrut să fie băgat în samă lăsă pe colţul vetrei pită de grîu ş-un burduf cu brînză. Străchini n-avea, cuţite n-avea, mese rnavea, luminări de seu nu mai avea, cu toate acestea abatele nu-şi aducea aminte să fi fost vreodată în viaţa lui mai mulţămit decît în acel ceas. XXI Unde se vădeşte mai bine vrednicia [ra(ilor lioveni. O samă din negustorii anadoleni, cîţi nu încăpuseră pe sub coviltirele carălor, îşi căutară loc de hodină într-un ungher din fundul odăii. Intrară unul după altul, cinci, in papuci, păşind grav, cu fundurile şalvarilor atîrnînd pînă în dreptul genunchilor. Inturnîn- 205 du-şi cu toţii odată trupurile şi obrazurile bărboase cătră Meca, se rugară tainic, numai din buze, fără să murmure; pe urmă se lăsară pe rogojini, oftînd şi cuibărindu-se îndelung. Brahă găsi loc lîngă rogojinile turcilor pentru el şi pentru trei drăgani; ceilalţi se vîriseră prin ungherele grajdului şi prin cotloanele cu fin. Tuspatru slujitorii abatelui se lăsară pe pă-mintul lipit, între uşă şi horn. Lor li se adaose şi Vîlcu Bîrlădeanu, după ce mai hrăni o dată focul c-un-braţ de lemne. Insfirşiit, de partea cealaltă a hornului, in colţul cel mai cald şi mai adăpostit, se întinseră în voie pe fîn şi-ntre straie zbicite Alecu Ruset şi abatele de Marenne. Afară, pe acoperişul nalt de şindrilă, se auzi ploaia sunînd încă o vreme, monoton. Apoi stătu. De la inserat şi de la cină, trecuseră trei ceasuri. Atunci începu să cinte un cucoş în boltă, dintr-un prepeleac de deasupra cărăuşilor. Bătea din aripi şi striga singur în tăcerea pustiei, mgînînd alţi cucoşi de pe tă-rîmul celălalt, ori din generaţiile moarte pe care le purta în el. După ce-şi făcu datoria trezind pe toată lumea, închise ochii şi-şi urmă somnul pe înălţimea lui. Unul din slujitorii de lîngă uşă găsi de cuviinţă să iasă în boltă. Ii era uşor, căci dormea îmbrăcat. Numai st'ăpîniii se hotăriseră să lepede de pe ei straiele, ca să le fie odihna mai plăcută. Slujitorul se întoarse îndată c-un braţ de piaie — ceea ce dovedea că se răsucise tot timpul pe pămint gol, în colţurile şi monturile oaselor. Era lioveanul cel uscat şi nalt. cu numele Istratie. îşi potrivi culcuşul, trezi focul, şi, lepă-dindu-se oarecum la locul său, îşi urmă şi el somnul ca şi cocoşul, — adăogind îndeosebi acestui somn un sforăit tremurat. 206 In tăcerea pe oare o aşezase văzduhul asupra hanului cu încetarea curgerii de apă, din cînd în cînd pufneau boii cărăuşilor. Cei treziţi uitaseră de cucoş şi se pregăteau să călătorească iar spre visuri. Atunci se auziră tropote, răcnete şi zăpăituri de cîni afară, la poarta cetăţuii, şi Bîrlădeanu, cu ochii grei de somn, îşi făcea socoteală că trebuie să fi ajuns la han, cu căruţa şi cu caii lui, şi surugiul domnesc. Zeida întreba din ferestruica lui cu gratii. Nu voia să dea drumul. Cel de afară începu să amestece anie-ninţări şi sudălmi. Zeida îl potolea iar cu întrebări. Atunci Vîlcu Bîrlădeanu, c-un oftat prelung şi c-un mîrîit de nemulţămire, se smulse din locul său şi ieşi, ca să fie martur celui de afară şi să dea hangiului lămuririle trebuitoare. Cum căzu uşa în clampă în urma lui Vîlcu, alt slujitor se mişcă. Părea tulburat în somnul lui. Un baltag ori o săneaţă păru a cădea din nebăgare de samă asupra focului. Jarul se risipi şi cîţivia cărbuni se rostogoliră de pe vatră. Paiele luară foc intr-o clipă. Cel care se mişcase tresări cu spaimă, simţind cel dintăi primejdia. Zvîcni în picioare, scuturînd în juru-i flăcările ca pe nişte fluturi. Cuibarul de foc se prefăcu în vîlvătaie. C-un strigăt il izbi cu picioarele spre uşă. Apoi, din pricina tulburării, îl repezi în partea dimpotrivă, spre culcuşul stăpînilor. Intr-o clipă alt slujitor fu in picioare. Se mişcară drăganii şi căpitanul Brahă, cu strigătul de primejdie: foc! foc! Ameţiţi de somn, ava Paul .şi Alecu Ruset se treziră în aceste răcnete şi-n aceste scăpărări de fulger. Cea dintăi mişaare a lui beizade fu să întindă mîna la căpătăi asupra pistolului. îndată insă îşi dădu socoteală că, împotriva duşmanului care se vedea, mai 207 i bună era o altă apărare. îşi strînge hainele şi armele în braţe şi se năpusteşte afară. Aceasta idee tresărise şi mai grabnic în ava Paul. El se şi pleca să-şi adune taate ale lui, cînd beizade Alecu lepăda pistolul. Atunci îi veni un ajutor, ca o binefacere la timp rînduită de Dumnezeu. Slujitorii de lingă uşă, năpustindu-se, îl luară aproape pe sus. Smuncindu-1 puţintel şi trăgîn-du-1 unul de la altul, îl săltară la uşă şi-l scoaseră cel dintăi. Ava franţuz se socoti în siguranţă. Sub boltă şi şandrama era răcoare, ceea ce-i aminti starea în care îl găsise clipa de primejdie. Era desculţ şi aproape gol, însă îşi strîngea cu putere la piept şi pe pîntece toate ale sale. Băgă de samă că răcoarea-i venea, ca un pirău scăpat din zăigiaz, dinspre porţile deschise. Auzi glasul lui Vîlcu şi al surugiului ţigan şi înţelese ce este. Mai puţin uşor îi veni să înţeleagă altceva. Slujitorii voiau să-l uşureze de sarcina pe care o purta. El îşi avea pesemne socotelile şi rînduielile lui şi ţinea să păstreze strîns asupra lui ce era al său. Dar slujitorii stăruiau atit, încit unul ii cuprinse o mină de sub cot răsucindu-i-o şi-i strecură căngi puternice în beregată. Insfirşit, lumina care izbucnise înlăuntru se aprinse şi-n înţelegerea domnului abate. Holbînd ochii, zări, prin lucirea care venea din urmă de la uşa deschisă, că-1 strîngea de gît cuviosul frate Afanasîe. Iar pentru boclu.curile pe care le apăsa cu disperare sub vintre, lupta tăcuL şi rînjind frâtele Istratie. Domnul de Marenne dădu un strigăt de ajutor, un strigăt scurt, îndată înăbuşit. Cuviosul Afanasie îşi slăbi ghiarele de la beregata părintelui abate şi-i astupă gura cu palma. La strigătul de chemare, apă- 208 rură şi slujitorii frantuji. In acea clipă, c-o putere pe care nimeni nu i-o putea bănui, firavul fnate Istratie dădu acestor slujitori două lovituri de pumn. Erau două lovituri grozayp c-un buzdugan scurt, mlădios şi cu o boamibă de plumb la capăt. Slujitorii se prăbuşiră îndărăt. Ava, în înfăţişarea lui obişnuită, părea a fi un om greoi. Deodată însă tresări, ca şi cum l-iar fi împuns primejdia. Obrazul lui Istratie se ¡înturna spre el: eli-berindu-şi mîna dreaptă brusc, îl săgeta în ochi cu degetul arătător şi cel mijlociu desfăcute in chip de furcuţă. Lioveanul se cumpăni pe spate, c-un răcnet înfricoşat. Atunci şli beizade Alecu puse pistolul în tîmpla lui Afamasie. Gîfîind, ava franţuz îşi pipăia lucrurile şi căuta mai ales o haină subţire de matasă, pe care obişnuia s-o poarte dedesubt. O cerceta în căptuşelile ei, mîn-giind-o cu 'degetele. Izbucnind în laturi pe neaşteptate cu braţele, lio-venii prăvăliră pe cei care-i împresurau. Fratele Istratie smunci din mîna părintelui abate chiar acea haină subţire; ş-amîndoi, dintr-un salt, se năpustiră la porţile deschise. Era un amestec aşa de mare de oameni, negustori şi drăgani, încit beizade Alecu rămase cu pistolul înălţat, fără a putea aprinde. Cuvioşii fraţi izbiră la o parte pe Zeida, ca pe un adevărat necredincios oare a răstignit pe Domnul nostru Hristos. îndată după aceea traseră de sub rasele lor junghere. Mai era însă cineva, care-i pîndaa de cum ieşiseră pe uşă şi îmbrăţişaseră prea strîns pe ava franţuz. Bîrlădeanu repezi îndărăt canaturile porţii, inchizîn-du-le. Cei doi lioveni se abătură cu piepturile şi cu 14 -»209 braţele asupna zăvoarelor. Peste ei se îmbulziră toţi cei din urmă. Intr-o clipă nu se mai putură mişca. Rămaseră prinşi ca într-o minghinea, şi beizade Alecu, răzbind pînă la ei, aplecă din nou pistolul. Afanasie ridică braţele. Istratie întinse hainia de matasă. Domnul de Marenne o trase pe deasupra capetelor, o strînse lingă sine şi o pipăi grabnic. — Nu-i ucide! strigă el cătră beizade. — Nu-i ucid, dacă vor mărturisi de ce iau săvîrşit asemenea faptă... răspunse Ruset. Dacă nu mărturisesc pe dată, viaţa lor s-a încheiat in clipa aceasta. Istratie înălţă şi el braţele : — Viaţa noastră, măria ta, e a luminăţiei sale slă-vitul Duca-Voievod, strigă el c-un glas gros, care nu izbucnea din spaimă, ci din îndirjire. Clipa de primejdie trecuse, căci în loc să ucidă scurt şi mut, oamenii vorbeau. — Ne punem capetele noastre la picioarele dumnealui căpitanului Brahă... îngină cu smerenie şi fratele Afanasie. Ruset înălţă glasul aprig: — Cum indrăznit-aţi voi, mişeilor, să ridicaţi lia-bele asupra stăpînului vostru ? Să vie îndată aici căpitanul Brahă să vă puie sub sabie ! — Nu sînt vinovat, măria ta, nu sînt vinovat! scîn-cea Afanasie făcîndu-şiî semnul crucii cu repeziciune. Dumnezeu din cer mi-i martur că n-am vrut să fac nici un rău părintelui franţuz. Am vrut numai să-l sprijin, să-i dau ajutor, să-l uşurez de sarcină... Numai atita am vrut, cinstite căpitane Brahă 1 Căpitanul se opri lingă lioveni, cu bărbia în piept. Ii privi crunt, la lumina unui tăciune înălţat deasupra capetelor de o mină din mulţime. 210 — In noaptea asta v-aţi scris moartea... vorbi el cu voce joasă. Se întoarse spre dragam: — Legaţi-i şi cetluiţi-i strins. Păziţi-i bine. Sînt şerpi vicleni. Intre piepturile şi braţele care-1 apăsau, Istratie îşi încordă grumazul şi se înălţă, furişînd în jur privirea-! ascuţită. — Cinstite căpitane, zise el cu linişte, dacă avem vreo greşală, măria sa Vodă va judeca. Dacă am făcut rău apărind viaţa părintelui franţuz, măria sa va cumpăni. — Aţi vrut să ucideţi şi să prădaţi pe stăpînul vostru. — N-am vrut să-l ucidem ! n-am vrut să-l prădăm ! scînci Afanasie. — Au vrut să-i fure hîrtiile şi cărţile... lămuri Ruset. Se opri, căci Istratie fulgerase spre el c-o privire şi c-un rînjet. — Se poate sâ fie asta, cinstite căpitane, se grăbi el să adaoge. Noi nu putem da samă despre asta decît măriei sale Vodă, fiind şi supuşi ai Craiului şi ştiind chiar măria sa rînduielile noastre... — tegaţi-i! hotărî Brahă. Drăganii îi smunciră în două părţii, îi legară cet-luindu-i şi-i prăvăliră pe coaste. — Domnule abate, vorbi Ruset cătră tovarăşul său, în franţuzeşte; cred că nu mă înşel: ticăloşii aceştia nu sînt la sfirşitul carierei lor. Sînt mai tari şi mai şireţi decît bănuiam. Dacă au trecut întăiul sfert de ceas nepedepsiţi, ne scapă. — Iubite prietine, răspunse abatele zîmbind, viaţa ori moartea lor mă interesează mai puţin. Fiind aici u* 211 Cam umed şi rece, dă-mi voie să mă îmbrac in gnabă, spre a putea avea o înfăţişare cuviincioasă. M-ar interesa mai mult să ştiu ce-au voit ei de la mine, urmă abatele, trăgînd cu grabă pe el straiele. Şi asta mai ales nu pot nici într-un chip s-o înţeleg., deoarece eu n-am de ascuns nimic. Asta ţin eu să se ştie. Ei totuşi au urmat, pe cit se vede, unei porunci. Am putea pricepe, ori putem bănui a cui unealtă sînt? — Mă întreb şi eu, domnule abate. Acest hoţ cu înfăţişare de viperă miai are desigur ceva de şoptit în taină căpitanului şi-i va şopti, — după care ii vom vedea purcegînd la scaunul Domniei. Dacă de-acolo trec sănătoşi spre hotar, trebuie să înţelegem ce este de înţeles. Abatele urma a zimbi c-o nepăsare ce i se părea lui beizade prefăcută. — Crezi că au vreo legătură cu Domnia ? — Aşa se pare. Musafirul pe care l-am avut la Iaşi în momentul plecării ne-ia vestit intrucitva această lovitură a lor. — Atunci ar însemna să socotesc pe Domn duşman al meu ? — Aici în ţara asta, n-ai decit un prietin, iubite domnule abate. De asta te rog să-ţi aduci aminte cînd va veni vremea. Hotărârea Iui Vodă ne va lumina de plin. Am aici pe omul meu credincios, care-i va urma la Iaşi; şi el ne via ajunge pe drum cu ştirea.’ — Să vedem, prinţule, şi s-aşteptăm. Se pare că ai dreptate. In orice caz, in călătoria aceasta a mea, observ că mi se prezintă interesante enigme. Aş dori să le desleg; totuşi mai bine să amînăm şi să ne ducem la culcare. N-a fost decit un foc de paie. O trîmbiţă puternică izbucni deodată în înălţime. Negustorii anadoleni, cărăuşii şi oştenii îmbulziţi în jur ridicară capetele cu spaimă, apoi se priviră rîzînd. Cucoşul vestea miezul nopţii. — Să se aleagă patru oameni, hotărî căpitanul Brahă, care să păzească pe aceşti nemernici cu străşnicie. Mini dimineaţă ii cercetăm. — Cinstite căpitane, vorbi Istratie cu vocea-i joasă, eu mai am a spune domniei tale cîteva cuvinte în taină şi poţi hotărî pe loc plecarea noastră la Iaşi. Urechea atentă a lui Ruset prinse aceste vorbe. înţelese că cercetarea şi caznele pe care voia să le puie la cale în cursul nopţii erau un plan fără îndeplinire. Chemă pe Bîrlădeanu lingă el şi-i dădu in pripă porunci. Intr-adevăr, după ce se aşezară iarăşi la hodină în colţul lor, cu slujitorii franţuji aproape şi cu armele gata, de şi nu mai era nici o primejdie, la al şaptelea ceas al nopţii, cînd încă stăteau treji, ascultînd atent zgomotele hanului, Vîlcu intră înfăşurat in du-lamă, gata de drum, şi se plecă asupra culcuşului stăpinului său. Ii şopti citeva cuvinte şi se duse. — Ii pornesc la Iaşi... zise cătră de Marenne Alecu beizade. — Am înţeles, zise abatele, căscind. Acuma pot să dorm liniştit. Una din enigme se desleagă singură. Rămăşiţa de noapte se petrecu fără altă tulburare. Dimineaţa, abatele se urni de la locul său, pipăin-du-şi cu mulţămire straiele cu care dormise îmbrăcat. Erau bine rînduite pe el, de la cel mai subţire de dedesubt pînă la cel mai gros de deasupra, de şi le trăsese pe el aşa de precipitat. Ziua era astupată de o pîclă groasă — ca o tâlă-zuire neclintită de fire de păpădie. Umezeala lucea întunecos pretutindeni, in împrejurimile mocirloase ale hanului. Negustorii turci nu-şi mişcară tabăra. 213 — —T După spălaturile ritualice şi rugăciune, se aşezară cu picioarele încrucişate subt ei în coviltire şi-n unghere, tăcînd şi aşteptînd bunăvoinţa lui Zeida. Ţăranii se îngrijiră de hrană dis-de-dimineaţă. Traseră dinaintea boilor fin ; şi intre boturi şi coarne desfăcură, pentru sine, trăistile cu pită, brînză şi ceapă. Hangiul umbla de colo-colo printre muşterii, cu mantia lui dungată in spate şi cu tfilinele înfăşurate la braţ şi lia frunte, tinguindu-se cînd cătră beizade, cînd cătră căpitanul Brahă. — Oi, domnilor şi stăpînilor, nu ştiu ce să fac cu aceşti oaspeţi de la Anatolia. Au istovit luminările de seu şi nu m-ajută mintea ce să le mai dau de mîn-■ciare. Cînd au să isprăvească de tăcut, au să tragă iataganele să mă taie pe mine. Se oprea şi murmura cătră Dumnezeul singur şi iară nume rugăciuni, bătîndu-şi pieptul cu pumnul. Tntr-un tîrziu totuşi 'găsi şi pentru turci ceva, şi 'le puse sub nas. Iar pe fraţii săi creştini îi fu mai uşor să-i împace, adăogindu-le, la friptură rece şli brînză, vîn bun din podgoriile Huşilor. 'Cătră amiază se topi negura tn soare şi tabăra de cară, cu scîrţîiri de osii şi îndemnuri de glasuri, se puse în mişcare spre Iaşi. Abatele se cuibări şi el în căruţă şi pomi în jos, împresurat de straja domnească. Zeida rămase în prag ploconindu-se cu mîna dreaptă la inimă şi cumpănindu-şi în palma stîngă zloţii cu zimţi. Uin vînt subţire bîzîia de cătră amiază, împuţinînd bălţile şi zbicind glodurile. Pînă 1a tîrgul Huşilor, unde ajunseră căitră sară, abatele văzu, nu fără minare, că drumul se alegea singur din mlaştină, ca după o poruncă a Celui prea înal't, întărindu-se şi 214 lucind între văi şi colnice ca o piele de balaur rămas după potop. Şi beizade Alecu şi ava Paul erau îneguraţi de preocupări pe care nu şi,le mărturiseau, precum şi de apropiata despărţire. In tîrg la Huşi îi întâmpinară zvonuri despre tulburările de la Orhei, unde, după cît se spunea, Constantin serdarul Gantemir învăluise pe mazilii şi răzăşii care se rocoşiseră împotriva Domniei, spîrcuindu-i cu sabia şi prigonindu-i pînă la Codru. Căpitanul Brahă asculta aceste ştiri fără zîmbet şi fără cuvînt; şi localnicii păreau şi ei închişi în muţenie, fiind cu luare-ami'nte numai la chemările de toacă şi clopot ale vecerniilor, aşteptînd deslegare spre rău şi spre bine de la slăvitul Stăpîn din ceruri care toate le rânduieşte după păcatele noastre. Ruset măcina în sine şi alte gînduri deosebite, căci tremura în el, aţîţîndu-se din ce în ce, o flacără. In lumina ei, îzolîndu-se singur cu sufletul său, i se apropia tulburătoare fiica lui Georgie-Vodă. Se dusese cătră ea zîmbind; se depărta de ea cu suferinţă ; şi dorea aprig să se întoarcă iarăşi cătră dînsia. Ii trimesese veste de dragoste, care-1 străbatea pînă-n fundul fiinţii ca o picătură de venin. Calea pînă- la Dunăre i se arăta lungă de şi se scurta, iar întoarcerea spinoasă, şi mai ales întortochiaită, în întuneric şi nesiguranţă. La o zi de cale dincolo de tîrgul Huşilor, i-ajunse din urmă Bîrlădeanu cu cei patru drăgani ai căpitanului Brahă. Oştenii aduceau carte gospod pentru ava franţuz* Pe cînd o silabisea căpitanul, Rusei o urmărea c-un ochi de alături, şi c-o ureche asculta cele ce-i adăogea Vîlcu despre îmtîmplarea de la Iaşi în privinţa fraţilor întnu Hritstos lioveni. 215 Cum fuseseră înfăţişaţi Domniei, cu scrisoarea lui Brahă şi ou mărturia drăgianilor, Vodă se posomorise şi poruncise să vie armaşul. Aşa arătau oştenii care fuseseră de faţă. Cuvioşii Afanasie şi Istratie în-genuncheaseră şi ceruseră milă, cu îndrăzneală. Măria sa zîmbise fără a rosti cuvînt şi se trăsese în chilia lui de taină, cu domnia sa Fliondor armaş. îndată după aceea venind slujitorul cel mare, a poruncit să fie deslegaţi acei ticăloşi; de care lucnu ei s-au bucurat foarte, dînd slavă măriei sale. Trecîndu-i dră-ganii, după porunca marelui armaş, devale, cătră poarta dinspre Bahlui, la odăile siimenilor, acolo lc-a poruncit să se oprească. Rîzînd cătră oşteni, îşi des-morţeau ciolanele şi pofteau un ulcior de apă, ca să-şi potolească setea. Atuncea s-a arătat Buga, pe care ei dintru-ntăi nu l-au cunoscut cine este. Iar mai pe urmă l-au cunoscut şi abia au avut vreme să holbeze ochii, fără a putea da un strigăt. Le-a aruncat pe rînd după grumaz cîte-un juvăţ, doborînduri la pămînt; şi ajutoarele lui Buga, repezindu-se, i-au tîrît afară de Curte, pe poartă, cătră Bahlui, pălindu-i după cap cu măciuci de fier. Trupurile lor, purtate cu grabă dincolo de apă, le-au înălţat în furcile de osîndă, pe malul iazului, împotriva mănăstirii lui Balica, cfe-i zice şi Frumoasa. Iar în cartea pe care o ţinea încă in mină Brahă căpitanul, Domnia arăta că, scîrbindu-se de o nelegiuire ca aceea a ticăloşilor acelora tâlhari, fără în-tîrziere i-a supus pedepsei, ca să fie pildă şi altora, rugîndu-se să ierte cuvioşia sa ava franţuz acea urîtă întîmplare şi adăogind rugăciune cătră Dumnezeu pentru cale luminoasă cuvioşiei sale, la locul unde merge, în hotarul fericitului şi slăvitului Mehmet-Sultan-Padişah. 216 Domnul abate de Marenne ascultă cu luare-aminte tălmăcirea cărţii şi nu păru aşa de uimit pe cit se aştepta beizade Alecu. Rămase mai mult întristat şi oiţă. — Prietine, zise el* enigma rămîne enigmă, şi numai de asta îmi pare rău. Mă 'mai gîndesc, pe lîngă asta, că simt încă degetele fratelui Afanasie în beregată, ca şi cum mi-ar fi rămas de la el ceva viu. El însă şi-a isprăvit cariera şi-l ciugulesc hultanii. — Gum, domnule abate? n-ai nimic de zis în privinţa acestei purtări a lui Duca-Vodă ? De Marenne clătină din cap, ou blîndeţă: — N-am nimic de zis, domnule Ruset. — E totuşi o purtare neomenească. — N-am nimic de zis, deoarece cunosc, în această privinţă, cele ce-a scris un celebru italian, signor Nicolo, ale cărui opere de bună-samă şi domnia ta le preţuieşti. Morala prinţilor e una şi a particularilor alta. Să ne urmăm drumul, căci domnia ta te grăbeşti mai mult decît mine. — Nu mă grăbesc deloc, domnule de Marenne, şi-ţi ţin ou plăcere tovărăşie. — Mărturiseşte totuşi că te-ai întoarce cu plăcere şi mai mare pe un drum mai drept decît acela pe care am venit. Drumul dragostei nu cunoaşte cotituri. Beizade Alecu strînse mîna ahatelui, fără a-i răspunde şi ochii lui dinlăuntru i se aprinseră de imagini aţîţătoare, ca şi cum în peisagiu! de toamnă din juru-le ar fi răsărit pe neaşteptate primăvara. «Intr-adevăr, cugeta el ou viclenie, nici nu bănuiam că abia aştept ceasul cînd voi îmbrăţişa şi voi da sărutare de despărţire acestui avă franţuz.» 217 XXII Alte puteri ale Măgdălinei dădaca. In scaunul Domniei, la Iaşi, mişuna pe toate itliţile şi la toate hanurile prostime multă, sosită din toată ţara şi chiar de peste Nistru, aşteptînd slujba de vecernie la mănăstirea Trisfetitelor. A doua zi, în 14 ale lunii Lui octomwie, era sărbătoare cu mare slavă legată încă din domnia lui Vasilie-Vodă-Lupu, intru cinstirea sfintei noastre maice Paraschiva. Părinţii ^ monahi deschiseseră sicriul ou moaştele aşezîindu-se cu răbdare şi cu tărie de strajă, ca să privegheze trecerea în bună rînduială a închinătorilor şi să primească daniile. Toată noaptea de priveghere şi toată ziua următoare avea a curge norod fără întrerupere, viind fiecaire ou plată şi cu jalobă pentru felurite nevoi. Se dovedise în alte dăţi că, dînd sărutare prea cuvioasei, unele babe vrăjitoare ori descîntătoare aveau blăstămat obicei să rupă ou colţii lor negri şi s-ascundă între buze aşchii din sfintele-i ciolane; aşa că straja monahicească trebuia să aibă priveghere neînduplecată întru această privinţă. Apoi unele muieri aveau alt nănav, să cadă plingind lîngă sicriu şi să spuie sfintei toată povestea lor, înlîrziind peste samă şiragurile oare aşteptau îmbulzite. Şi cătră acestea vrednicii părinţi aveau a arăta cuvenita asprime, îm-pingîndu-le de spate în curgerea şiragului. Apoi erau slăbănogi de toate felurile şi bolnavi de lepre, care-şi descopereau mădulările ca să le vadă numaidecît cuvioasa şi-i cereau în gura mare sprijin la scaunul împărăţiei dumnezeieşti; iar aceştia, făgăduind luminări şi undelemn pentru izbăvire, se dovedeau a fi nişte mişei minciunoşi, care înălţau numai glas şi nu lăsau să cadă in tipsii nimic: deci şi pentru ei era 218 nevoie de braţe vîrtoase. Bine primiţi cu zîmbet şi închinăciuni erau cinstiţii boiarini şi jupînese cu coconii şi duducile lor, cgci arătau feţe frumoase şi straie scumpe şi aduceau nu numai făclie aprinsă, ci şi bun dar, pe care cuvioşii călugări ştiau să-l preţuiiască, iar mai ales îl preţuia sfînta, bucurîndu-se în racla sa. După ce 'ornicul din turn vesti al zecelea ceias, cuviosul Gherontie, mare meşter ial ciocanelor, dădu semn în toacă, ş-apoi bătu un cîntec, care părea că zboară în împrejurimi cu veselie, pe aripi’ sprintene. Clopotarii, şi ei aleşi, pentru sfânta zi care ena numai una într-un an, cîntară din clopote, cît stăteau noroadele ascultînd cu gura căscată. Dumnezeu rînduise, pentru cinstea sfintei, tihnă văzduhului ; vînturi'le stăteau legate în peştera lor, la marginea pămîntului. Soarele se lăsa spre dealul Gia-latei împrăştiind ca o bură de auir asupra tîrgului şi cerul se boltea fără nouri. Era o zi lină de toamnă. Iar domniţa Gatrina asculita prin fereastra chiliei sale de la palatul domnesc cîntarea de toacă şi de clopote. Ochii ei' păreau mîhniţi; totuşi, oînd zvonul se alină, se întoarse cu obraz vesel cătră dadaca ei Măgdălinia, care pregătea pentru noapte oandela de la icoane. — Ai isprăvit, dadacă ? o întrebă ea, cu glasu-i subţire. — Isprăvit, sufletul mămucăi. — Ai adus ce ţi-am poruncit ? — Adus. — Atuncea nu mă mai face s-aştep.t. Dadaoa îşi încriicişă braţele pe piept, aţintind-o cu dragoste cia pe un odor scump, s-apropie ş-o sărută pe umărul stîng, apoi, înturnîndu-se, trase de după sobă sita cu bobi. Yeni iar lîngă domniţă, o împinse lin pe divan şi i se aşeză lîngă genunchi, jos, cu fusta revărsată falduri în juru-i. Potrivi sita de păr în poală şi meni bobii, mîngîindu-i cu palma dreaptă şi despăr-ţindu-i în două. — Sufletul mămucăi, şopti ea cu glas schimbat, întăi să-i alegem cîte patru. Iată, rămîne bob stingher. Cel la care te gîndeşti stă singur şi întristat, do- rindu-te, pe cînd alţii petrec în adunări. — Se poate, dadacă, să fie singur, însă nu se ştie dacă nu se gîndeşte la altceva. -v — Nu se poate, domniţă. Măria ta ştii bine ce-am menit, ş-aici nu se poate să fie minciună. Să-i alegem şi să-i menim în cîte trei, sufletul mămucăi. Iată, găsim bobul însoţit, gînd la gînd. Domniţa rămase o clipă serioasă, apoi îşi scutură capul. — Să vedem ce minciuni îmi mai poţi spune, dadacă Măgdălină. ; — Vai, domniţă, nu se cade să vorbeşti astfel. Cine nu crede-n bobi, păcătuieşte. Stai cuminte, cugetă la el şi meneşte. Eu amestec, menesc, despart şi aleg cîte doi. Uită-te singură, sufletul mămucăi, şi nu te mai îndoi. Rămîne bob stingher iarăşi, adică bob sositor, întăi cu mîhnire şi la urmă cu bucurie. — Să fie asta adevărat ? — Să deie Dumnezeu şi Maica Domnului, sufletul mămucăi, să n-ajung a mă închina mîni la racla sfintei, dacă mi s-a întîmplat vreodată să fiu amăgită. Toate avînd rînduiala lor, bobii nu le pot arăta decît aşa cum sînt. Mai ales cînd avem credinţă, altfel nu pot fi. Nici mamei, nici bunicăi ştiu că nu le-a arătat vreodată greşală. De aceea, crede. Iar ca să vezi şi mai deplin adevărul, pot să întind cărţile. — Le-ai adus ? ", ■ — Le-am adus, măria ta. , 220 r — Ce pot să spuie cărţile, dadacă ? Să zicem c-au să arăte ca şi bobii. Dar mi-ai mai dat în bobi şi mi-ai mai căutat în cărţi. Sosirea asta mi-ai mai vestit-o, fără ca să văd pe nimeni. Nu vreau să spun că mi-i dor, dar vreau să ştiu ce este. Cuvînt de dragoste de la mine n-a auzit şi nici nu cred s-audă. Pentr-un asemenea crăişor, mai ales eu nu mi-oi strica tihna. Facă ce ştie. Dorm bine şi nici nu mă gîndesc la el. — Sufletul mămucăi, de cine vorbeşti ? — Vorbesc de cine ştii, dadacă. — De ce zîmbeşti, sufletul mămucăi ? Vorbeşti de Ştefan beizade. — Se poate, Măgdălină. Dar mai degrabă poate vorbesc de altcineva. — Apoi dacă vorbeşti de altcineva, domnită, crede în ceea ce arată bobii şi cărţile. Adevărat că nu s-a împlinit ieri ori alaltăieri ce s-a arătat; dar se poate împlini mîni. — Poate. Dacă vrei numaidecât, întinde şi cărţile. — Aşa, mămucută. Iată crăiţa de spatii. Pune-o la buze şi meneşte-o. Domnita Catrina primi dama de treflă, îşi acoperi cu ea buzele ca rodia şi-i şopti, puţintel cam îndelungat, o mare taină. Apoi o întinse ţigăncii. Dadaca desfăcu jocul pe sită şi găsi în colţul din stînga, sus, mare adunare de crai şi de crăiţe. Lipsea din sobor numai craiul de ghindă, care se afla la dreapta jos, cu aprodul de aceeaşi maslă, adică cu dorul său, şi alături cu şapte de spatii, adică cu lacrimile sale. — Priveşte, sufleţelul mămucăi, zise dadaca, întin-zînd ghiara-i neagră, şi ceteşte singură. Şi dacă ai plăcere să mai ceteşti o dată, să prefac cărţile şi să le mai înşir iarăşi. Ceteşte-le ş-acuma şi spune dacă nu 221 v vezi drum de sară şi bucurie la aşternut, adică dragoste. Domniţa cetea cu oarecare uimire, căci învăţase să tălmăcească şi ea bine acele tainice arătări. Cu toate acestea făcu semn cu mîna, ca şi cum ar fi vrut să înlăture ceva. Dadaca oftă, făcu bot înegurată şi rămase privind ca-ntr-un vis jocul desfăcut. In acea clipă se auzi un pas uşor în tindă ş-o mînă zgrepţenă la uşă. Domniţa se grăbi să salte în picioare şi trecu la fereastră. Măg-dălina învălmăşi cărţile, le aruncă în sită şi împinse sita sub divan. Se ridică in picioare şi-şi pături fusta. — Dadacă, zise domniţa, adă o făclie şi aprinde candela. Ţiganca trecu la uşă ş-o deschise. Domniţa întoarse capul. In umbra pragului ş-a tinzii sta Zoiţa, nepoata Măgdălinei, ţigăncuşa cea cu fusta roşă. Acuma însă nu mai era desculţă. Venise încălţată cu ciuboţele galbene, de care se vedea a fi tare fudulă; înainte de a intra, le privi cu admiraţie. — Tu eşti, Zoiţă ? Intră 1 şopti pripit dadaca. Ce este ? Domniţa avu o răsucire din mijloc, ca şi cum ar ii vrut să pornească spre uşă. Dar se opri cu spatele spre ţigancă, dar cu urechea atentă. — Mătuşă Măgdălină, vorbi moale şi trăgănat ţigăncuşa ; a venit la vie şi aşteaptă măria sa beizade. Dadaca se întoarse de cătră nepoată-sa c-un obraz înflorit de bucurie; veni repegior pînă la domniţa Catrina, o ocoli gudurîndu-se ş-o sărută iar, de data asta pe sîn, deasupra inimii. — Ai auzit, sufletul mămucăi ? Domniţa nu răspunse. însă o flacără i se suise în obraji şi-n ochi. 222 I ■ — Ce facem, mămucuţă ? Domniţa înălţă din umeri, cu nepăsare. — Du-te, Zoiţă, şopti Măgdăiina, întorcîndu-se iar la uşă : du-te şi m-aşteaptă în tindă. Vin şi eu îndată după tine. Aşa. Ce facem, mămucuţă ? urmă ca revenind spre odrasla domnească. Vremea-i cătră sară şi-n acelaşi loc nu ne mai putem întoarce. — Dadacă, vorbi rîzînd deodată domniţa, uită-te în ochii mei şi spune drept că tu ai ştiut de sosirea lui beizade Alecu. — Vai de mine, mămucuţă, dar unde se află una ca asta ? Să deie Dumnezeu să mă mînînce corbi şi viermi la răspintene de drumuri, dac-am ştiut pînă într-această clipă ceva. N-am ştiut nimica, sufletule, ş-acuma aflu şi eu cu mare bucurie, şi mă gîndesc ce putem face. — Nu se poate face nimica, Măgdăiina, căci drumurile mele sînt rînduite şi privegheate. Socot că tot astfel sînt privegheate şi mişcările lui beizade Alecu. Ştiind el că-n aceste zile intră în Iaşi atîta norod, cu mare îmbulzeală şi mare amestec, foarte bine a cugetat că mai uşor s-a putea apropia. Bine era să mă gîndesc şi eu la asta ; dar nemaiputîndu-i scrie, nu m-am putut nici gîndi. Tu, care eşti meşteră la toate, vei fi cunoscînd vreun farmec. — Nu rîde de mine, domniţă, se tîngui dadaca. Dacă-i nevoie, fac şi asta. Dac-aş avea macar un fir din straiele sfintei, în noaptea asta de priveghere, care-i noaptea ei, aş putea îndrăzni să fac lucru mare. Ştii că pentru odorul pe care l-am crescut, hrănindu-1 cu laptele meu, îmi dau şi sufletul. Acesta lucru îmi trebuie, măicuţă, ş-atuncea putem avea nădejde. Spre vii nu putem ieşi şi din altă pricină, căci, fiind slujbă 223 \ ■ împărătească lta Trisfetite în sara asta, se duce ca totdeauna măria sa cu toată casa şi nu se poate să lipseşti. — Aşa este, Măgdălină. Ştiam şi uitasem. Crezi tu că ducîndu-mă după poruncă acolo, ca o roabă, am să am vreun folos ? îmi poate şopti sfînta ceva la ureche, cînd mă voi apleca asupra ei ? — Sufletule, şopti dadaca, aţintind-o aprig, are să-ţi spuie că poţi trage din straiul ei un fir de sîrmă ori de matasă. — Vai, dadacă, lasă-mă să cuget şi eu singură. Acuşi mă chiamă la cină ş-am să stau iar moartă în colţul meu, ascultînd cum mă ceartă maica de o parte şi tata de alta pentru năcazurile lor şi pentru al meu. Nu te depărta, dadacă, mai stai puţin şi răspunde dacă ai cugetat la cele ce ţi-am mai spus. Ştii să dai veştile. Trebuie să ştii să coşi gurile şi să iaci pe urîţi să se pustiască şi să nu se mai întoarcă în lume. Domniţa şoptea abia auzit aceste cuvinte ţigăncii, rîzînd, cu ochii în abur de lacrimi. — Sufletul mămucuţei, rabdă pînă ce vine vremea... o alină dadaca. Este leac pentru toate. Du-te la masă, unde te aşteaptă stăpînii. Ia ceva în gură, ca să nu-ţi bănuiască, şi mai ales fii veselă şi supusă. Şi să fii gata în orice clipă, ştiind că şi eu sînt aproape. Domniţa rămase la fereastră, privind coloarea de stînjenel a amurgului. Era sfertul de ceas al lacrimilor, după care toată lumea avea s-o vadă rîzînd şi muşcînd cu dinţişorii ei. Dadaca închise domol uşa şi căută într-un cotlon de tindă pe ţigăncuşă. Paşii slujitorilor sunau spre sufragerie, în celălalt capăt. Totuşi bătrîna îşi suci gîtul în toate felurile, spionînd împrejur. — Fată, grăi ea nepoatei cu glas de mustrare; văd că ai frumoase ciuboţele galbene şi bag de samă în 224 salba ta un irmilic nou; însă află de la mine că nu trebuie să te semeţeşti cu asemenea daruri în orice loc. Aicea mai ales niciodată. — Irmilicul e din cealaltă dată, mătuşă Măgdălină. — Eşti o proastă şi nu înţelegi nimica, ori eşti mai şireată decît am fost eu la vîrsta ta. Dă fuga înapoi la vie şi adă-1 numaidecît pe beizade la Trisfetite în astă-sară. Să intraţi pe portiţa de dindos. Eu aştept acolo. Dă fuga cu ciuboţelele 'tale şi, cum ajungi, spune-i veste bună din partea domniţei şi-l porneşte la vale, ne mai întârziind pentru nerozii ori daruri. Ţigăncuşa începu în şoaptă a se jura ş-a se apăra de mustrări. Rîzînd, dadaca o împinse de umeri, fără s-o mai asculte; o scoase la uşa de afară ş-acolo o scăpă din mînă ca pe-o zvîrlugă în umbra înserării. Se auzi în sufragerie bătînd din palme şi slujitorii se grăbiră la uşă. Domniţa trecu încet de la chilia ei, prin tinda fără lumină. Din colţul în care se oprise, Măg-dălina o auzi cum murmură o frîntură de cîntec subţirel. O aşteptă să intre la părinţii ei, sub sprîncenele pururi posomorite de cîtăva vreme ale lui Vodă şi subt ochii reci ai Doamnei Nastasia. Pentru această Doamnă curată, severă şi strîns-rînduită, dadaca de mulţi ani descînta nouă ghimpi de păr pădureţ, zîm-bindu-i ca o roabă supusă în faţă şi duşmănind-o în taina din felurite pricini, dar mai ales pentru că asuprise pe domniţa Catrina cu acel tîmp şi slut beizade Ştefan, cu care o logodise de pe cînd era numai o copi-liţă crudă. Trecu la cuhnii şi luă o făclioară, cu care se întoarse în chilia goală a stăpînei sale. Aprinse candela de la icoane. Trase de sub divan sita cu cărţile şi le întinse iar, întrebîndu-le. 15 — M. Sadoveanu — Opere, voi, X 225 — Af-af-af! oftă ea, cufundată în gînduri, sfredelind cu ochii în ceasul viitor. Dadaca nu duşmănea într-ascuns numai pe Nasta-sia-Doamna, ci pe toţi acei care puneau o umbră pe sufletul domniţei Catrina. Urîse pe rind pe dascălii de elineşte, de franţuzeşte şi de danţ de la Ţarigrad şi nu uita să-i pomenească în şoaptele ei tainice, ca pe nişte demoni pentru care trebuiau descîntece de desle-gare. Numai cu beizade Alecu se împăca — şi-l privea ş-acuma fix şi-l cunoştea în craiul de .ghindă, întristat şi singuratic, sub lumina făclioarei de ceară. Aştepta de la el cumaş de rochie pentru sine şi gal-bini pentru salbă, iar pentru copilă mare bucurie, aşa cum e rînduită de Dumnezeu tuturor primăverilor şi tuturor tinereţelor. XXIII Se vede cum beizade Alecu poate aluneca spre o mare primejdie şi ce părere are despre asta Vilcu Birlă-deanu. La al treilea ceas al nopţii, Vodă se sui cu Doamna în rădvan, între facle şi călăreţi, ca să facă cu mare pohfală drumul scurt pînă la Trisfetite, după rînduiala rămasă de la binecinstitorul Vasilie-Voievod. Iar domniţa Catrina îi urmă de-aproape în caleaşca ei, ne mai bucunîndu-se de pazia lui Ioniţă Corjescul. Podul de lemn din uliţa cea mare era înţesat de roiuri de oameni. Linii stăteau la focuri pe sub zapla-zuri, cinînd din merindele aduse în căruţe. Alţii se îmbulzeau fremătînd spre turnul Trisfetitelor. O samă se căţăraseră şi pe zidul de împrejmuire al mănăsti- fii, ca să vadă trecînd alaiul domnesc. Drăganii deschideau loc cu caii, şi chiverele lor scînteiau în pîlpîi-rile luminilor. Cînd răzbătură în ograda sfintului lăcaş, chimvalele sunară cu zvon asurzitor în turn şi soborul, în odăjdii, cu prea cuvioşia sa stareţul în frunte, ieşi întru întâmpinare, cu cîntări de slavă. Primiră pe măriţii oaspeţi cu închinăciuni şi sprijiniră pe Vodă de subsuori, urmîndu-1 cu capetele plecate în biserică, pe cînd măria sa călca domol, privind în jur cu posomorîta-i trufie. Domniţa Catrina urmă după Doamnă, printre credincioşii tălăzuiţi în două laturi, într-un miros greu de mulţime, tămîie şi ceară. Se opri şi ea la sicriul sfintei, plecînd fruntea şi atingînd cu mîna-i mică straiul de fir şi matasă. Apoi se aşeză în strana mică dintre uşa veşmîntăriei şi tronurile Domniei, zîm-bind fumului, luminărilor, oamenilor şi sfinţilor zugrăviţi, fără a vedea nimic. Se zbătea în pieptul ei inima într-o fierbinţeală dulce, aşteptând necunoscutul, dorindu-1 şi bănuindu-1 în mulţime, ori după ziduri ori undeva în altă parte, în noaptea tulbure. Nu putea spune — se gîndea ea — că iubeşte pe Alecu beizade; cu toate aceste îl doreşte şi în acelaşi timp se teme de el. Insă are să-l înfrunte fără frică. Privi furiş spre maică-sa. Cu tot roşul pe care-1 pusese în umerii obrajilor, Doamna Anastasia nu putea ascunde decît mulţimii oboseala care îi încovoia grumazul. Catrina îi ceti în ochi preocupările care astupau îndîrjirea datoriei. Toată ziua stătuse în picioare descîntînd slujitori, boieri şi negustori, primind ştofe, bani şi mărfuri pentru cămări, săniile oilor de la munte, a boilor de la Bohotin, a hergheliei din braniştea de la Neamţ — căci la sfînta Paraschiva hotărîse ea sorocul tuturor acestor daraveri. Iar a doua zi avea din 15* 227 iiou să fie în picioare la revărsatul zilei, ca sa isprăvească, să vădească unora minciunile şi înşelările, iar pe slugile cele bune să le răsplătească c-o vorbă de milă — căci la bani şi straie se ştia că Doamna Anastasia e zgîrcită. îndată după aceea trebuia să drămă-luiască în cămară cele de cuviinţă, pentru ospăţul curţii din acea zi mare, să vadă aducîndu-se subt ochii ei toate, să deie pe samă bucătarilor lucru cu lucru, bucăţică cu bucăţică, rămînîndu-i pe urma celelalte ceasuri să pîndească pe fiecare la datoria lui, ca să nu se părăduiască un fir de orez ori un strop de un-delemn. Doamna căscă prelung, cu ochii înlăcrimaţi şi bătuţi de gînduri. Catrina zîmbi întorcîndu-şi în altă parte obrazul. Pe lîngă toate acestea, care erau înlăuntrul ei, Doamna simţea îngroşîndu-se aerul pe care-1 înghiţea ; avea sub limbă gust de funingine, amestecat şi cu duhoarea tuturor acelor cojoace ale prostimii, îmbulzită trup lîngă trup, cap pletos lîngă cap pletos, cu ochii holbaţi spre ea. Se mai adăogeau şi mişei cu braţe ori picioare schiloade, descoperite vederii. Cu toată paza şi lupta cuvioşilor călugări, ei răzbeau; şi fiind unii ameţiţi de rachiu slobozeau glas de ceartă, arătînd că poftesc să vadă nu numai pe simtă, ci şi pe măria sa Vodă, decît care nici un crai pe lumea asta nu se află să aibă straie mai podobite şi mai falnice. Ochii trudiţi ai Doamnei Anastasia crescură ca de-o spaimă în orbite. Atunci domniţa, văzînd-o bolnavă, trecu lîngă ea ş-o sprijini. Vodă mormăi nemulţămit deocamdată, apoi, la şoaptele iuţi ale Catrinei, înţele-gînd ce este, porunci cu blindeţă soţiei sale să iasă fără a tulbura prea mult lumea — şi să se ducă la Curte, spre a se linişti, avînd vreme destulă şi pentru hodina, ca să nu fie treburile smintite a doua zi dimineaţă. Fiind o clipă de întrerupere în slujbă, pe cînd ieromonahii se aflau intraţi în altar şi eclesiarhii desfăşu-răseră la uşile de aur perdele de matasă purpurie, Doamna putu coborî din strană. Se închină spre racla cuvioasei şi urmă pe Catrina, care o petrecu prin uşa veşmîntăriei. Cum ajunseră în noaptea lină de-afară, Doamna respiră prelung, ameţeala şi greaţa îi trecură. Se gîndea chiar dacă n-ar fi bine, după ce va sta aşa cîtva, să se întoarcă îndărăt, ca să aştepte sfîrşitul slujbei. Catrina se împotrivea — cu mare grijă şi frică — deoarece slujba avea să mai ţie cel puţin două ceasuri, dacă nu şi mai mult. In sprijinul domniţei se înfăţişară grăbiţi şi slujitori ai curţii care văzuseră, în biserică, ceea ce se petrecuse ; ş-acuma chiar dăduseră poruncă rădvanului să înainteze în laturea altarului, la uşa cea mică a veşmîntăriei. — Atuncea rămîi tu, domniţă, numaidecît; şi te întoarce lîngă măria sa, hotărî Doamna. Catrina plecă fruntea cu supunere, bucurînd pe maica sa, simţindu-se ea însăşi şi mai bucuroasă. Acum începea să aibă încredinţarea că în acele două ceasuri va avea putinţa să vadă pe beizade Alecu. Altfel îi rămine să găsească neapărat un mijloc pe a doua zi, în vremea ospăţului domnesc. Totuşi, mai bine ar fi să-l vadă în astă-sară. Rădvanul plecase. Mulţimea, o clipă desfăcută, se încheiase la loc, frămîntîndu-se în tot cuprinsul ogrăzii, pînă la porţi şi pînă la stăreţie şi chiliile monahilor. Numai sus, în cerul cu stele, era pace, şi de-a-colo privea sufletul maicei noastre sfînta Piaraschivă trupul său din racla Trisfetitelor — foarte mult plă-cîndu-i slujba şi năvala omenirii. In acea clipă îi plă- 229 ceau toate şi domniţei. Cu toate acestea, nu putuse trage din straiul moaştelor nici un fir de matasă ori de sîrmă. Se pregătea să intre în biserică şi sta încă neho-tărîtă. Atunci, prin mulţimea iarăşi desfăcută, văzu trecînd caleaşca ei. Se gîndi: «Intr-adevăr nu mai am nevoie de ea ; mă pot întoarce cu tata.» Totuşi avu o mişcare s-o oprească. Cineva o atinse pe umăr. Cu-noscu îndată, la ureche, şoapta dadacei: — Măria ta, întoarce-te în biserică şi lăs-o să se ducă. — Tu eşti, dadacă ? rîse domniţa. M-ai spăriaţ. — Eu sînt, măicuţă, şi te-aştept in acest loc ; dacă-i putea, să vii iar. Domniţa trecu pe dinaintea fratelui care păzea uşa, printre sipetele de stejar, şi, intrînd prin c«alaltă uşă ascunsă, pătrunse la locul său. Se apropie de Domn, care-o întrebă din ochi. Ea răspunse încet: — E bine. S-a dus la Curte. Vodă păru mulţămit şi-i zîmbi cu bunătate. Copila intră în strana ei şi-şi aşeză coatele în sprijinitori. Mulţimea era tot aşa de deasă şi tot aşa de puţin bine-mirositoare, cu toată tămîia cadelniţilor; şi făcliile fumegau. Ii veni în gînd că ar putea să se simtă şi ea rău, şi închise ochii. Apoi îi deschise. Nu-şi simţea nimic tulburat în fiinţă. Dimpotrivă, era bine încredinţată că o aşteaptă o bucurie. Dadaca era afară, avînd în palmă firul de matasă şi descîntîndu-1. întoarse privirea spre tatăl său. Vodă îi făcu semn să se apropie. Ea se aplecă spre cuvîntul lui. Ii porunceşte să se ducă şi ea la Curte. — Dacă vrei să te duci... Ea, fără îndoială, deocamdată, se împotriveşte. Apoi se supune. Vodă o urmări mulţămit cu privirea cum 230 se strecoară prin acelaşi cotlon tainic. In aceeaşi clipă perdelele de purpură lunecară în laturi şi porţile împărăteşti se deschiseră. Vodă îşi plecă urechea slăvitelor cîntări, cu mare desfătare a inimii. Domniţa zîmbi fratelui paznic. El i se închină smerit. Afară, aceeaşi boare de sănătate şi murmurul mulţimii. Dadaca îi cuprinse cotul stîng ş-o conduse, cotit, cătră bolta turnului de la poartă. Acolo, îi aruncă pe umeri şi pe cap un şal. Ocolind, o întoarse cătră chilii. Intr-un fund de cerdac, la o uşă scundă, o opri. Ţiganca ciocăni o singură dată cu degetul. — Dadacă, să nu mă Ieşi singură, şopti domniţa cu frică. Intră şi tu cu mine. — Intru şi eu, sufleţelul mămucuţei. Şi nici mult nu putem sta. Uşa se deschise singură. Măgdălina rămase afară. — Intră şi tu, dadacă, şopti ea uşii închise. Apoi tresări de surprinderea pe care o aştepta. Beizade Alecu îi cuprinsese mînile. Inlănţuind-o cu celălalt braţ pe după grumaz, îi sărută ochii. Ea se zbătu şi se hotărî să ţipe. Atunci glasul îi fu înăbuşit. Incor-dîndu-se cu minie tîşi sprijini mînile în pieptul duşmanului său. Apoi îşi plecă fruntea în acelaşi loc şi-şi lăsă braţele să cadă, supunîndu-se. — Dadacă 1 suspină ea. — îndată 1 îndată ! îi răspunse uşa, înăbuşit. încredinţată de acest sprijin mare şi ştiindu-şi vremea aşa de scurtă, îşi sui braţele pe după gîtul lui beizade şi-l privi rîzînd de jos în sus. In chilia îngustă, pe măsuţa din fund de la fereastra oblonită, ardea o luminare slabă de seu. Cu toată puţina ei lucire, domniţa putu băga de samă că obrazul lui beizade e slab şi pălit. 231 — Ge ai, beizade ? 11 întrebă ea retrăgîndu-şi braţele şi făcînd un pas îndărăt. Te văd slăbit. — N-am nimic, domniţă, răspunse Ruset c-un zim-bet, decît cred c-aş fi pierit, dacă n-aveam bucuria de-acum. Intr-adevăr, in ochii lui copila văzu ceea ce o putea face fericită şi ceea ce o înfricoşa. El se apropie grav, cu zîmbetul pierit. Ea se retrase, încercînd să rîdă; privi spre uşă; se întoarse la el cu hotărîre şi se lăsă îmbrăţişată iar şi sărutată. Şi iar zîmbi cînd el găsi de cuviinţă să-i facă mărturisirea supunerii şi robiei lui pînă la moarte. Atunci uşa dădu semn şi se deschise, lăsînd pe dadacă să intre. Domniţa se aşeză pe divan. Ruset rămase în picioare. Măgdălina culese de jos şalul căzut şi trecu în fund ca să rupă mucul luminării. Se întoarse după aceea la uşă stînd cu urechea la pîndă. — Spune repede ce-ai făcut în vremea asta, de cînd nu ne-am văzut, îndemnă cu vioiciune domniţa. — Am dus pe ava franţuz pînă cătră Galaţi, domniţă, ş-am fost bucuros să capăt învoire de la el pentru a mă întoarce. Am avut vreme rea şi întîmplări neplăcute, pe către pot să ţi le spun, dacă ai vreme să mă asculţi. Iar cum m-am văzut slobod, am venit în preajma Iaşilor, aşezîndu-mă la pîndă şi aşteptînd vreme cu prilej. Am şi eu un om priceput cum ai domnia ta pe această dadacă fără preţ, şi el mi-a adus aminte de hramul sfintei mucenice Paraschiva. Atun-cea m-am aşezat cîteva zile la odihnă la mine, la Hîrlău. Şi cînd a trebuit, m-am sculat ca de pe boală şi m-am grăbit să vin. — Atîta-i ? 232 — Atîta. Crezi, domniţă, că eu trăiesc acuma pentru altceva ? — Cugetă bine, beizade, şi nu spune vorbe mari, căci această dadacă ştie să dea în bobi şi să caute în cărţi, şi ea îţi cunoaşte toate răutăţile. — Cuget, domniţă, şi nu găsesc nimic altceva. Intre Hîrlău şi clipa asta a fost pustie. Şi n-am văzut pe nimeni. Ba am văzut, în fugă şi mare taină, pe Mindila zaraf. I-am dus amanet cinci olmazuri. — Ai nevoie de bani ? Pleci undeva ? — Nu. Dar vreau să fiu gata. — Atuncea ştii că am să mă duc ^u cu părintele meu la Stambul ? — Ştiu, şi am să te urmez ş-acolo, dacă-mi îngădui. — Vai, beizade, acest drum pe care trebuie numai-decît să-l facem, e în legătură cu scîrba vieţii mele. Beizade, îşi schimbă domniţa sonul glasului sub năvala lacrimilor, nu ştiu cum şi nu înţeleg cum am să-mi pot lumina viaţa din partea acelui om pe care am ajuns să-l urăsc. S-a făcut cîndva între mine şi el o legătură pentru care eu n-am nici o vină, nedorind-o şi .neînţelegînd-o. Acuma el ştie că eu nu-1 voiesc şi totuşi stăruieşte. Tata şovăieşte ca un părinte şi, cu toate încruntările lui, socot că l-aş îndupleca. Dar este mama, care, în înţelepciunea ei, socoate folosul. Iată, vine înoirea Domniei; iată, are să iasă hotărîre de La împărăţie pentru hătmănia Ucrainei turceşti; iată că domnia sa Ştefan beizade a căzut cu jalobă la măritul Sultan, că noi ne împotrivim nunţii şi dorim să stricăm logodna. Mama îndeamnă să facem nuntă. Iar eu socot mai degrabă să pun hobot de moarte. — Ce-ai hotărît, domniţă ? întrebă, cu grijă, Ruset. — N-am hotărît nimic, căci eu n-am puterea să 233 sfărm ce-au hotărît alţii. Dar am să mă înfăţişez şi eu la Stambul şi voi spune şi eu ce mă ajunge mintea la divanul împărăţiei. Pe urmă, cum va dia Dumnezeu. Pînă atuncea, sfîrşi ea înălţînd ochii spre Ru-set, mă pot bucura puţintel de viaţă. i— Eu te urmez ş-acolo, domniţă, zise beizade Alecu, îngenunchind, şi voi face cum îţi va fi porunca. , — Dadacă Măgdălină, rîse subţirel copila. Să-l primim şi pe beizade Alecu să meargă ? — Să-l primim, sufletul mămucăi. — Acolo avem să ne putem vedea ? — Am să merg şi eu, mămucuţă, şi are să ne ajute Maica Domnului. — Vra să zică, oftă beizade, pe alt ţărm şi subt alt cer poate vom fi mai norocoşi decît aici. Acolo se află locuri încîntate în care am petrecut altădată fără grijă. Am să te fur odată într-o luntre, macar pe două ceasuri, să trecem în taină peste Boaz la Scudar. Domniţa Catrina simţi o strîngere plăcută şi fierbinte deasupra 'inimii, în locul unde o sărutase dadaca Măgdălină, cînd îi vestise acest drum de sară cu bucurie de dragoste. Cuprinse mînile lui Ruset ca să-l atragă spre ea ; apoi îl depărtă încet, zîmbindu-i cu ochii în lacrimi. — Cînd ai să pleci, domniţă ? — Nu pot încă şti... se tîngui ea. Tata are încă multe şi încurcate treburi şi grele griji, cu bunturile şi birurile ţării. Dar cînd va fi, te vestesc. Dacă în-tîrziem, pînă atuncea nu se poate să nu ne vedem iarăşi. Vină în locul cunoscut şi dă ştire. Dadaca Măgdălină suspină de îîngă uşă : — Cu sprijinul Maicei Domnului, vom mai găsi ceas şi cale. La asta nu se poate pune nimeni împotrivă. Iar acuma, nu întîrziaţi, căci s-aud clopotele 234 bătînd. Eu mă duc să văd ce este afară şi dau îndată semn de ieşire. Dadaca se strecură pe uşă. — Ne despărţim înir-adevăr ? Aceeaşi întrebare şi-o punea şi domniţa. Fără a răspunde, lăsă pe Ruset să vie asupra ei, acoperind-o în-tr-o îmbrăţişare şi sărutare prelungă. Făcîndu-se mică, fi scăpă din braţe, apucă de pe-un scaun şalul, îmbo-dolindu-se cu el, şi fugi la uşă. Ruset rămase rănit, ca şi cum ar fi pierdut-o pentru totdeauna. De la uşă mai întoarse o dată spre el ochii şi zîmbetul ca o lumină. Porni s-o cuprindă iar. Atunci sună în uşă o bătaie. Ea deschise şi dispăru. Alecu beizade păşi înainte ca ameţit de o băutură tare. Ştiind bine că nu se găseşte în faţă-1 decît lemn, înainta repede şi se izbi de două ori cu fruntea de locul pe unde ieşise domniţa Catrina, găsind încă o plăcere în această suferinţă. Se întoarse şi ‘începu a rîde cătră sine însuşi. Bîrlădeanu intră. Stătuse afară, alături de uşori, ca un zăvod şi auzise bătăile. — Măria ta, m-ai chemat ? — Cum ? Da, Bîrlădene, te-am chemat. Stai acolo unde eşti şi uită-te la mine. Răspunde dacă mă cunoşti. Vîlcu nu răspunse. — Ce zic?, măi Bîrlădene ? se întoarse iar Ruset cu masca-i de zîmbet întristat. Ai fi crezut tu vreodată să mă vezi astfel ? — Dă, măria ta, ce să zic? Nu zic nimica. — După atîtea blăstămăţii şi rele pe care le-am trecut cu bine şi le-am lăsat în urmă, acuma a venit vremea să-mi plec grumazul. — Asta-i socoteala căpcănilor, măria ta, şi aşa-i rînduit ticălosului om de lut; n-avem ce-i face. Pînă ce nu plăteşte vamă, nu scapă. — Intr-asemenea capcană şi vamă îşi lasă lupul pielea, Vllcule. — Poate n-a fi chiar aşa, stăpîne. Nu moare omu de asta. — Ce ştii tu, bre Bîrlădene ? strigă Ruset, umblînd pe dinaintea slujitorului şi cercetîndu-1 cu ochii în toate felurile, ca şi cum ar fi vrut să-l cumpere. Nu-i, bre Bîrlădene, ;cum ştii tu: să furi fata şi s-o duci pe cuptor la tatu-iău acasă, cum ai făcut tu, şi pe urmă să te-mpaci şi să bei cu socrii o vadră de vin. Asta-i fată care nu se fură. Şi dac-o fur e cu primejdia vieţii. Iar dacă rămîn aşa, nu înţeleg unde pot ajunge. Tu eşti un prost, Vîlcule, şi nu poţi înţelege nimica ; iar eu mi se pare că am intrat în anul morţii. — Măria ta, rînji Bîrlădeanu, muindu-şi glasul, poate să te mai' domoleşti cînd s-a îmblînzi de istov. Acuma, pe cît înţeleg, are ghiare. — Are şi-mi strînge în ele inima. Iar dacă n-ar face astfel, nu m-aş simţi aitît de fericit. Dar parcă tu poţi pricepe ce spun eu ? — Ca un cap prost, măria ta, nu> pot intr-adevăr pricepe că altele nu ţi-au fost dragi ş-ai umblat cu ele din zburdălnifcie; iar asta ţi-i dragă şi-i plăteşti ei şi pentru celelalte. Rînduit este de la Dumnezeu, precum' am spus, să nu scape omul de asta, cum nu scapă de moarte. Venindu-ţi şi măriei tale vremea, supune-te. — Asta fac, omule, strigă beizade măsurindu-I şi preţăluindu-1; mă supun. — Atuncea-i bine, măria ta. Ne chiamă, — venim. Ne spune să ne ducem, — ne ducem. Aicea nu-i cum vrem noi; facem după poruncă. 236 1 — Aşa-i, Birlădene; ilu eşti tu chiar aşa de prost pe cit se pare. Vîlcu rînji iar : * — De-acu ne ducem ca frunza pe apă, măria ta. — Şi asta-i adevărat. Du-te, Vîlcule, şi păzeşte în cerdac. Aştept să vie dadaca, să vedem ce răspuns îmi mai aduce şi pe urmă ne întoarcem la Hîrlău, la osîndă. Vilcu trecu în cerdac afară şi se sprijini de uşor. Clătiină din cap şi stupi cu dispreţ într-o parte. Nu după tîrzie vreme, din mulţimea întunecoasă care foia murmurînd în apropiere, se desprinse o umbră şi veni cătră el. Se apropie şi-l cunoscu ; deschise uşaj şi intră. Dadaca Măgdălina găsi pe Ruset în aceeaşi stare în care-1 lăsase pădurarul. Se plimba neliniştit, ca într-o colivie. — Ce facem, dadacă ? izbucni el, venind cătră dînsa. Cînd o mai pot vedea ? Mîni ? — Nu se poate, măria ta, ştii bine care-s greutăţile şi primejdiile noastre. — Atimcea cînd ? — Nu putem şti. Vină-n două săptămâni. Alege o vreme lină, ca să putem ieşi la plimbare. Şi precum am avut ajutor pînă acum de la Aceea care stă sus văzînd toate şi ocrotind, tot aşa şi de-acum înainte să nădăjduim la dinsa. Eu oi face tot ce pot, măria ta; mail mult decît mine nu poate nimene, căci am şi ajutor de la dragostea domniţei. Fiind aşa, vină. Dacă nu-i nici un chip şi te întorci fără s-o vezi, îţi rămîne nădejdea p£ altă dată. — Ascultă, dadacă, vorbi întunecos şi nemulţămit Ruset, asta însemnează să mă jupeşti de viu pe de o parte şi să mă întrebi dacă-mi place şi pe cealaltă. 237 Dadaca Măgdălina îşi încrucişa mînî'le pe pîntece şi-şi plecă fruntea. Beizade o privi pieziş. Apoi se pipăi şi trase din buzunar doi icosari de aur de mai nainte pregătiţi. — Iată pentru salba ta, dadacă. Dadaca primi banii sărutînd mîna care i-i dădea. — Mulţămesc măriei tale, îşi subţie ea glasul, şi mai aştept ş-o păreche de ciuboţele galbene. — Se poate, zîmbi Ruset, dacă nu te gîndeşti la o prostie şi dacă-mi dai drumul de-aici c-o încredinţare. — încredinţare iţi pot dia, măria ta, nu de atita preţ, ci cît toate bogăţiile lumii. Slove din carte n-am învăţat a ceti, dar sufletul oamenilor I-am deprins. Şi eu cetesc la domniţa noastră cîntec dulce pentru măria ta. — Fie: să mă duc, să mă-ntorc şi să mă zbat. Ceea ce spui, dacă-i adevărat, preţuieşte şi mai mult. Să nu cuget decît la asta : cînd o mai văd; căci mai încolo e întuneric. Nici macar un răvaş nu mai pot primi ? — Mai ales asta nu se mai poate, măria ta, căci de oara trecută, cînd te-ai înfăţişat măriei sale, s-a pus mai cumplită pază asupra noastră. După cît poţi auzi şi înţelege şi măria ta, acest Georgie-Vodă se îngraşă de veninuri şi răutăţi. Din ce în ce mai varvar se face şi prigonirea lui o simţim şi noi. Venind acuma îndărăt de la Curte, auzeam norodul şi calicimea blăstămind. De aceea stau cu mare spaimă şi cu zilele în palme, aşteptîndu-1 pe Buga Sîrbul. Fii şi măria ta cu grijă. Iar eu nu pot face decît să vă slujesc, nu pentru ciuboţelele cele galbene şi salbă, ci pentru inima domniţei noastre. Dadaca se închină, veni lîngă Ruset şi, descîntînd, îl atinse cu gura subt umărul stîng în locul unde sărutase şi pe domniţă. 238 Rămas singur, beizade Alecu trase pe mînici burca şi îndesă pînă la sprîncene cuşma, îşi strecură în mî-nică un jungher mic italienesc şi ieşi în cerdac; iar de-acolo, urmat de Bîrlădeanu ca de-o umbră, se cufundă în valul de norod. In acelaşi ceas, înainte de a porni spre Hîrlău, bătu la uşa de stejar a lui Mindila, în uliţa mare boierească. Intrînd în odăiţa boltită şi oblonită a zarafului, îşi scoase jungherul şi despărţi pulpana hainei de dedesubt într-o cusutură. Trase alte pietre scumpe, pe care nădăjduise să le cruţe şi le puse pe măsuţa acoperită cu catifea neagră, sub barba albă şi respectabilă a jidovului. Aplecîndu-se foarte apfoape de ele cu o lentilă mică, Mindila le cercetă îndelung, apoi, cuviincios, şi închinîndu-se înaltului şi cunoscutului său oaspete, îi făcu preţul amanetului. Puse olmazurile intr-o ră-cliţă, dădu însemnare şi se retrase într-o camară necunoscută, de unde se întoarse c-o pungă de monede de aur pe care le numără, petrecîndu-le pe fiecare printre degetele sale şi pe subt ochii lui beizade, pentru încredinţare. Ruset primi banii şi-i cumpăni în mină. întrebă cu dispreţ privind de sus pe jidov : —ş Nu socoteşti tu că-i prea puţin ? — Vai, stăpîne, se tîngui Mindila cu blîndeţă; trăim în vremuri aspre şi banii s-adună greu. Era mai bine în domnia slăvitului măriei tale părinte. Acuma stăm cu sufletul la gură. El ofta încă şi se tînguia, închizînd cu cheia uşa ferecată de stejar şi punînd zăvoarele, cînd beizade era departe cu pădurarul, în căruţa lor de negustori de ţară, trasă de doi cai cu mult mai tari şi mai repezi decît arătau după înfăţişarea lor umilită. XXIV Despre cele şase semne care s-au arătat intr-o iarnă, in zilele Ducăi-Vodă. In vremea aceea, îndată după Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, la purcesul iernii, au început a se arăta pe acest pămîrif semne, care pe urmă s-au dovedit vestitoare creştinilor de multe nenorociri şi cum-pene. Pentru păcatele noastre astfel a voit să ne certe Dumnezeu, mai întăi prin nesătula lăcomie a Ducăi- Vodă, care a adus ridicarea noroadelor, apoi sărăcia şi risipa lor. După asta au venit tatarii, războaiele şl molimele, care sînt rînduite totdeauna pedeapsă ticăloşilor moldoveni. S-a arătat semn la sfînta icoană a Maicei Domnului de la mănăstirea Neamţu, cea zugrăvită de Luca Evanghelistul şi dăruită cu veacuri în urmă lui Alexandru-Vodă Bătrînul de cătră Ion Paleologul împăratul de la Bizanţ. Acea icoană a vădit lacrimi, la slujba de priveghere a Arhanghelilor, care lacrimi le-au cules părinţii într-o tipsie de argint, suflată cu aur, mărturisind apoi cu jurămînt minunea. De aşa lucru auzind norodul s-a înfricoşat dînd veste pretutindeni. Iar apoi la şapte zile, în noaptea de 13 spre 14 a lunii lui noemvrie, s-a cutremurat pămîntul şi s-a auzit in adîncime h’uiet venind de cătră miazăzi. Unele ziduri de la sfintele "mănăstiri au crăpat. Şi s-a găsit într-o risipitură, subt o lespede, la mănăstirea lui Barnov* schie-Vodă, scrisoare, tălmăcind războiul pe care nu mult după aceea l-a pornit puternicul Sultan Padişah Mehmet asupra crailor creştinătăţii. După cutremur, la trei zile, a venit de cătră asfinţit un vifor mare, cu pietre de ghiaţă amestecate cu nin- 240 soare, care asta n-o văzuseră şi n-o pomeniseră bă-trînii de cînd e lumea şi de cînd ţineau ei minte. Şi părintele nostru Dosoftei mitropolit a tălmăcit acest semn în taină drept minie a lui Hristos Dumnezeu şi biruinţă a crucii asupra spurcatului Ismailitean. Dar nimeni nu îndrăznea să spuie pe faţă această mare taină, ca să nu afle negustorii şi agalele de la împărăţie, veniţi în acea lună în scaunul Domniei pentru datoriile şi carnetele lui Georgie Duca-Vodă cătră dînşii şi pentru daruri cuvenite slujitorilor celor mari de la Ţarigrad. Iar în luna lui dechemvrie 10 zile, cursul anilor fiind 7188, s-a arătat, noaptea, pe cer, stea cu coadă, căreia latinii îi zic cometa, adică mătură. Incepînd dintr-un sîmbure cu mare lumină din zarea ţării ungureşti, cuprindea în sus cu lungimea sa jumătate de cer între amiază şi apus. Şi zi cu zi scurgîndu-se, se tot urca în sus cătră miezul-nopţii, învirtindu-se precum este umbletul cerului, cu stelele, cătră apus. Acesta semn a fost scris şi-n letopiseţi — şi învăţaţii oameni ai ţării şi vlădicii, strîngîndu-se în sobor, au arătat că este tot mare veste a lui Dumnezeu, însă nu sfîrşitul lumii cum răcnea şi se spăiminta prostimea de la ţară. A doua zi sîmbătă, în 11 dechemvrie, s-a fost oprit la Tîrgu-Frumos, în curţile domneşti de-acolo, aga Roşea, aducînd cu slujitorii săi pe fiastrul Hîncului Donie, care era staroste la ţinutul Putnei. Din porunca Domniei, Roşea îl călcase noaptea şi-l ridicase din pat de lîngă jupîneasă, pornindu-1 într-aceeaşi clipă de la Focşani cătră scaun. Iar pe cale, într-ia doua noapte, s-a arătat cometa. Umblimd călare lingă iagă, intre slujitori, Donie se mira de ce-1 va fi chemînd năprasnic Domnia. 16 241 — Căci eu, cinstite agă Roşea, mă ştiu drept, cu mare credinţă lui Dumnezeu şi stăpînului meu. Eu norodul nu l-am asuprit şi lacrimile sărmanilor şi văduvelor le-am şters. Pe cei răi i-am prigonit şi posturile le-am ţinut cu rînduială. — Prea cinstite staroste Donie, răspunse aga, gîn-durile lui Vodă noi nu le putem şti, după cum nu putem cunoaşte voia lui Dumnezeu, care s-arată în acest semn de spaimă. Socot că n-a fi nimic rău şi are numai nevoie de domnia ta să-ţi deie o poruncă, ori să-ţi ceară un sfat. — Se poate, încuviinţă Donie, cu inimă curată. De cînd s-au tulburat iarăşi mazilii şi răzăşii de la Orhei, măria sa stă cu grijă, cu toate că serdarul Constantin ii stropşeşte pretutindeni pe unde-i ajunge. Nu poate însă uita măria sa trecuta oară, cînd a burzuluit ţara Hîncu, barbatul de-al doilea al maicii mele. Se îndoieşte că buntul va putea fi supus degrabă, şi, ştiind că eu atuncea l-am urît pentru fapta sa pe tatăl meu cel vitreg, Vodă mă chiamă să-mi deie şi mie slujba lui Cantemir serdar. Ori poate vrea să mă-ntrebe dacă nu cunosc eu anume pe unii făptaşi din trecut, care ar fi amestecaţi în tulburările de-aeuma. Am aflat într-ade-văr de unii care au fost ş-atunci şi care s-au sculat ş-acuma. — Se poate... răspunse la rîndul său aga. Despre aceasta au mai vorbit iarăşi într-alt chip: Donie se întorcea la grija sa ca cerbul cătră adăpătoare, găsind-o însă uscată, căci de la aga Roşea n-avea de unde scoate mai mult. Apoi, cînd s-a arătat steaua cea cu coadă pe cerul nopţii, au ascultat în lungul drumului felurite vorbe de înfricoşare care l-au tulburat pe agă, iar pe Donie l-au făcut să puie peste grija dintăi altă grijă mai miare. Astfel au ajuns la 242 Tîrgu-Frumos în amurg ş-au descălecat în ograda caselor domneşti în popas. Acolo, un călăraş aştepta pe aga, c-o însemnare pecetluită. In picioare, între slujitorii săi descălecaţi, Roşea a desfăcut-o ş-a vrut s-o cetească în zarea luminii. Neputînd, a intrat în casă, la o făclie. Cînd a ieşit, a privit cu frică parcă împrejur şi şi-a întors ochii spre steaua cea nouă. — Veste bună ? îl întrebă starostele de Putna. — Dumnezeu ştie... răspunse Roşea, oftînd. — Te uiţi cătră acel pojar tainic din cer ? îl întrebă iar Donie. Nici eu nu-mi pot lua ochii de la el. Şi tot astfel ca noi, stau şi privesc cu uimire toate sufletele de pe acest pămînt fără a-1 înţelege. Sfcau privind copiii mei şi soaţa mea, în casa noastră de la Focşani, şi se tem, cugetînd că eu sînt călător şi poate mă duc cătră o primejdie. — Cinstite şi iubite staroste Donie, acuma mă gîn-desc că steaua aceasta poate să fie semn împotriva tiranilor, mormăi Roşea, aşa îneît să nu-1 audă slujitorii. Apoi chemînd patru dintre oamenii lui la poruncă, intră iarăşi în casă pentru puţină vreme. Curînd ieşiră ; şi cei patru slujitori înaintară spre Donie, fără ca să li se audă paşii prin omătul moale. Donie nn-i auzea şi din pricină că se uita icu Iuare-aminte spre o pasere străină care se aşezase pe-un vîrf de mesteacăn bătrin în laturea cased şi se cumpănea legănîndu-se lin pe crenguţa mlădie, în lucirea dulce a serii. Era o vreme de moină, fără pic de vînt. Aga Roşea ridică şi el ochii şi văzu paserea străină. Era cît un corb, însă avea pene albastre ş-un clonţ încovoiat. In lucirea de la asfinţit îi fulgerau ochii ca două rubinuri mari. In acel minut, slujitorii cei patru 16* 243 Care ieşiseră cil poruncă strinseră pe Donie între piepturi şi-I cuprinseră de grumaz. Cind îl simţiră răsărind, se abătură asupra lui zugrumîndu-1, după ticălosul obicei al păginilor. Donie n-avu vreme, în clipa morţii, să sloboadă decît un răcnet scurt, un fel de zbucnire a groazei, care n-avea nimic omenesc. Paserea cea străină din mesteacăn răspunse întocmai, cu acelaşi sunett, căscînd pliscul de trei ori. Desfăcînd aripi ascuţite, filfîi în înălţime ocolind mortul şi ob-servîndu-1 cu ochii ei de jar; apoi lunecă spre asfinţit. Aga Roşea rămase la locul său îngrozit, urmărind-o cu privirile şi fiind încredinţat că s-a suit spre steaua cu coadă. Intr-adevăr, toată lumea care a aflat de în-tîmplare nu s-a maJi îndoit de aceasta şi nici paserea n-a mai fost văzută vreodată de-atunci pe pămînt, — rămînînd numai ca un semn al acelei vremi. Duminică, dechemvrie 12, s-a vestii măriei sale la curte, în Iaşi, că a sosit Constantin serdar cu robii orheieni. După ce spîrcuise satele sculate, punînd asupra celor supuşi şi iertaţi grea dajdie de bani şi vite oşteanul Domniei se întorsese asupra răilor care se trăseseră în Codru. Urmărindu-i din ascunziş în ascunziş, hărţuindu-i, împresurîndu-i şi ţi'nînd toate drumurile, a ajuns să-i flămînzească şi să-i sălbătăcească desăvîrşit. Iar apoi dezgolindu-se codrii de frunzişuri şi Venind şi îarna, au ieşit acei buntuşnici, ca lupii, in văi, cătră Siate, şi i-a prins peTtoţi Cantemir de grumaz. Georgie-Vodă îi lăsă să steie pînă ce-şi isprăvi rugăciunea, făcînd de trei ori cruci mari din creştetul capului pînă sub vintre, şi la umeri cît putea ajunge cu braţul. Se aplecă spre icoane, dîndu-le oarecum buna-dimineaţă, apoi, îmbrăcînd contăş şi punînd în cap gugiuman, apucă buzduganul cel mic şi ieşi în 244 foişor, unde îl aşteptau vel-hatman şi vel-armaş, precum şi mulţi slujitori domneşti. Călăreţii lui Cantemir aveau caii bine hrăniţi şi straie bune pe dînşit, ceea ce băgîed de stamă Vodă, zîmbi cu plăcere, ştiind de unde au mîncat acei cai şi de unde s-au îmbrăcat acei călăreţi ai săi, scutin-du-i cheltuielile. Roata călăreţilor desfăcîndu-se în două laturi cînd apăru Domnul, se arătară şi cei pe care-i roseseră caii şi-i dezbrăcaseră oştenii. Erau cincizeci ori şaizeci de oameni, sliabi şi cu puţine straie rupte şi proaste. Unii erau fără cuşme şi îmbrobodiţi cu nişte petici, oa muierile. Tîrau în picioare opinci ori zdrenţe legate icu aţe de tei. Umiliţi de bătăi şi foame, îşi plecau ifrunţile, şi Ia ieşirea măriei sale căzură in genunchi. Duca-Vodă îi privi întunecos. întoarse o clipă zîm-bet spre închinarea lui Gantemir serdar; apoi, înăl-ţînd barba, lăsă să cadă cu greaţă vorbe de întrebare : — Aceştia sînt nelegiuiţii care s-au sculat împotriva domniei mele ? — Aceştia sînt robii, cîţi au mai rămas, măria ta, răspunse serdarul. Alţii au pierit, alţii iau fugit. — Ha-ha 1 au pierit ş-au fugit ? Asta-i bătaia lui Dumnezeu, că s-au sciiliat împotriva sfinţiei sale, care rînduieşte domn şi lege. — Iar aceştia, măria ta, s-au supus, căzînd în genunchi la mila măriei tale. — La mila mea ? strigă Vodă ridicînd o clipă buzduganul şi lăsîndu-1 iar în lungul coapsei. — La mila măriei tale, Doamne 1 scînciră ticăloşii robi, plecîndu-şi fruntea în omăt. Vodă ii privi cu asprime. ■— Acum acele locuri ş-acele sate s-au potolit toate ? 245 — S-a.u potolii, măria ta, răspunse serdarul. — Datoria lor cătră vistierie au plătit-o ? — O plătesc, măria ta. Au primit pe zlotaşi şi iac socoteli drepte. Cel ce are dă pentru cel ce n-are. Averea satului răspunde pentru toţi. Fiind îndărătnici de multă vreme, acuma li s-a împlinit tot, pînă la un capăt de aţă. Mai rămîne să răspundă pentru nebunia şi îndrăzneala lor. Domnul se întoarse cătră prietinul său Buhuş hatman, căutând a-i ceti pe obraz părerea. Dar nici Buhuş nici Fliondor armaş nu puteau ii pătrunşi în fiinţa lor lăuntrică, şi obrazurile le stăteau neclintite. In acea clipă dinspre bolta turnului de la intrare răzbiră glasuri. Cineva chema într-ajutor. Străjerii îl repezeau îndărăt, cu vorbe aspre. — Ce este ? întrebă Vodă. Cinstite vel-armaş, vezi domnia ta şi adă la mine pe cei care mă ichiamă, nădăjduind întru dreptatea mea. Eu pe buni îi apăr, pe răi îi zdrobesc. Inţelegîndu-şi soarta, robii suspinară, închinîndu-şi iar frunţile. Vel-anmaş veni de cătră poarta cea mare c-un bă-trin gîrbov şi slab, care înainta încet, călăuzit şi sprijinit de doi flăcauaşi cuviincios îmbrăcaţi în straie răzăşeşti, de lînă sură. Erau balani, numai cu puf sub nas. Cum'ajunseră în preajma lui Vodă, lîngă grămada robilor, îşi traseră cuşmele de pe plete cu frică, neîndrăzniind să-şi înalţe privirile cătră luminăţia sa. In aceeaşi vreme unul din ei se aplecă Ia urechea bă-trînuilui, Ingînîndu-i cîteva cuvinte. Bătrînul se opri, se descoperi şi se îndreptă puţin de şale, săltînd în susi fruntea. Atuncea Domnul şi boierii săi putură băga de samă că acest moşneag, alb ca năgara, era orb. 246 r Robii, sucind cătră el capetele, îl cunoscură şi-şi şoptiră numele lui. îl cunoscu şi Constantin serdar. Fă-cînd un pas înainte, dădu lămurire Domniei. — Măria ta, zise el, acesta-i un bătrîn care s-a înfăţişat şi la mine, cerînd iertarea vieţii pentru răzăşii săi. Iar eu încredinţîndu-1 că numai măria s samă pentru asta. Iar acum, în a treia domnie a măriei sale, se scuilase Alexa Balaban împotriva lui Ursachi la cinstitul divian al Moldovei; şi s-a nimerit să aleagă măritul judeţ lui Alexa Balaban dreptate, hotărînd boierului să plătească ¡negustorului patru sute pungi bani buni, despăgubire şi dobîndă pentru cîte suferinţi şi răutăţi îndurase. Iar boierul neîmplinind banii, Alexia Balaban >îl scosese acuma iar ila judeţ ; şi divanul îl pusese pe Grigorie Ursachi sub mina lui Vodă. Deci l-au prins armaşii şi 1-aU vîrît Ia închisoare, cu picioarele în butuc, pînă ce-i va veni minte să plătească şi vistieriei şi lui Balaban cele după cuviinţă şi după judecată. 251 In dimineaţa în care s-a fost arătat orbul cel nebun, măria sa a trecut în divanul mic, dînd poruncile sale lui armaş şi stînd de vorbă şi cu alţi boieri, zîmbin-du-le unora cu bunătate. După aceea un aprod s-a înfăţişat, dîndu-i o ştire în şoaptă. Vodă a ascultat cu sprinceana încruntată, privind într-o parte spre colţul odăii. A răspuns CU' nepăsare: — Bine; să-l vîrîţi în camara mea de taină şi să aştepte. Slujitorul s-a retras închinindu-se, şi îndată după aceea şi măria sa şi-a isprăvit poruncile, orînduind boierilor săi alte ceasuri. Ieşind, a intrat în cămara sa şi acolo a găsit pe negustorul de la Liov. Alexa Balaban era frumos om: nu era numai voinic şi gras, dar avea ş-o barbă mare cît o mătură, acope-rindu-i tot pieptul. O şubă scumpă, cu guler lat, strînsă peste pînteoe în curea cu paftale de argint, îi dădea o înfăţişare şi mai bună. Se închină Domnului, zîmbind cu obrazu-i roş şi plin şi-i sărută mîna. — Care sînt cele din .urmă veşti pe car^ mi le poţi da, kir Alexa ? întrebă greceşte Vodă, caci Balaban era de baştina 'lui din Rumelia. — Dumnezeu vrea să nu fie rele, măria ta. Din îndrumarea lui, pe urmă vor fi şi mai bune. — Ţi s-au întors oamenii pe care l-ai trimes la Liov ? — M!i s-au întors asară, şi au adus carte. lat-o. Binevoieşte, măria ta, a nu ceti cuprinsul cărţii, căci el nu arată nimic şi vorbeşte despre treburi negustoreşti ; să bagi de samă numai, măria (ta, la nişte semne oare se află în trei locuri. Vorbind, Alexa Balaban ţinea departe cartea, cu mîna stîngă, în vederea lui Vodă; şi cu o unghie 252 lungă a degetului celui mic de la mina dreaptă îi arăta anumite semne. — Cum tălmăceşti -«aceste semne, prietine Alexa ? — Măria ta, răspunse Balaban, mîngîindu-şi barba cu scrisoarea; precum se vede, semnele sint trei. Trei pricini ale noastre, adică ale măriei tale, au ieşit bine. — Se poate, prietine Balabane, şi să ascultăm cu plăcere, aşezîndu-ne pe acest divan şi poftindu-te şi pe domnia ta să te aşezi în scaun, aproape de mine, ca să puitem grăi ou glasuri cit de încete. — Mulţămesc măriei tale de cinste, se închină negustorul liovean, aşezîndu-se. Cea dintâi pricină, urmă el c-o voce care gîlgîia în bunătăţile grăsimii lui, cea dintăi pricină este a nemernicilor acelora care au fost daţi slujitori franţuzului. De sub mîna mea au ieşit şi aveau poruncă, pe lîngă ale noastre, să împlinească şi slujbă pentru împărăţie. Fiind supuşi ai împăratului, canţelaria de la Viena a găsit de cuviinţă să ceară socoteală pentru pieirea lor. A făcut întrebare la mine; eu am răspuns că nu ştiu nimica, rugînd în acelaşi timp cinstita canţelarie să aibă încredere în mine, căci voi cerceta şi voi da samă. Eu am mai spus întrucîtva măriei tale ce ameninţări de plîngere la înalta Poartă an ei gata, numai să le repeadă — arătînd pe măria ta ca un .tulburător a rînduieJilor şi a păcii dintre împărăţii. Venind la scaunul Moldovei pentru ale mele, nemţii au ştiut că am venit şi pentru acea cercetare a lor. Am (trimes de-aici lămurire, aşa precum am înţeles eu de la măria ta, că vina este a unui oarecare Alecu Rusei, fecior al lui Antonie-Vodă, mazilul. Aici în carte, vorbirea de la pontul intăi începe aşa: Binccuvintat fie Domnul, pentru veştile bune şi celelalte. Asita în-samnă că-i bine. 253 Duca încuviinţă din cap, ztmbind. — înţeleg. Rămîne numai să dai lămuriri şi dovezi, ceea ce nu-i prea uşor. — Dumnezeu va lumina pe măriia ta, oftă negustorul, clipind din ochii lui mici şi ageri. — Intr-adevăr, numai de La Dumnezeu putem nădăjdui cele bune. Să vedem ce mai este. — Al doilea (Lucru este pentru acel franţuz. Primind ştire, măria ta, de la.capuchehiaia măriei tale, cum că nu mai poate fi îndoială asupra rînduielii acelui călugăr papistaş, care cum a ajuns a şi dat la iveală scrisoare cătră Cara Mustafa vizir, eu am făcut ştire nemţilor mei. Ei răspund : bine este ; şi mul-ţămesc măriei tale pentru veste. Pontul doi din carte se găseşte ila sfîrşit, unde zice: mulţămind Domniei de la Moldova... şi celelalte... — Mîna a doua poate spăla pe întâi-a, îngînă Vodă. Iată una din dovezi gaiţa... — Bună ş-această dovadă, măria ta, penifju turci. Acuma să trecem la al treilea pont, unde zice: Aici toate fiind neschimbate, primeşte, cinstite stăpîne, închinare de la sluga ta. Aici, măria ta, este vorba despre acele blăstămate cărţi, care se află în mîna leşilor. Nemţii, supărîndu-se pe măria ta, au aflat la Ieşi sprijin şi încredinţare că au ei în stăpînire şi păstrează pentru ceasul potrivit cărţi ale măriei taile, scrise şi iscălite de mîna măriei tale, care cînd vor ajunge la Poarta împărăţiei, la Stambul, vor răpune capul măriei tale. Cărţile sînt deci la locul lor şi asta ai vrut să ştii măria ta, că stau neclintite şi n-au pornit. — Asta-.i cea mai bună veste, cinstite prietine, grăi Duca-Vodă, punînd înaintea sa pe masă cartea cu ponturile şi privind-o gînditor. Acele cărţi minciunoase au putut să ne dăuneze, de şi nici noi nu slntem lipsiţi 254 de sprijin la împărăţie. A venit însă v'remea, ştiind acea primejdie, să facem lumină, arătînd nu numai că sînit minciunoase acele cărţi, dar dovedind cine le-a plăsmuit, ca să-şi ieie pedeapsa. Balaban privi ou luare-aminte la Vodă. — Măria ta, 'numai iacei desmăţat fecior al lui Antonie a putut săvîrşi atare faptă, otrăvit fiind de pizmă împotriva măriei tale. A săvîrşit aceasta, precum a săvîrşit şi cealaltă cu slujitorii pe care i-am dat, la Liov, călugărului iranţuz; insă mă rog cu umilinţă măriei tale a-mi îngădui să-i spun că trebuiesc dovezi unor oameni neîncrezători cum sînt nu .numai turcii, dar şi fraţii noştri creştini. — Aceste dovezi vor veni la vreme, foarte curînd, prietine Alexa. — Dovezi bune şi grele, măria ta... — Dovezi bune şi grele ca lauruil, prietine; tot aşa de bune ca acelea ipe care le-ai pus la divan împotriva lui Grigorie Ursachi, boierul nostru. Se vor dovedi cu cărţi drepte toate. Dacă-i nevoie, se vor dovedi şi cu jurăminte. Am imare încredere în sprijinul lui Dumnezeu pentru fiaptele mele, căci nu încep nimica fără a îngenunchia cu umilinţă în faţa sa, cerîndu-i blagoslo-venie. — Atunci, măria ta, toate sînt bune; şi întocmai ca slăvitul măriei tale ocrotitor, marele ostaş tal lui Hris-tos Georgie, poţi bate cu sabia capetele balaurului şi p-diţi pune piciorul pe leşul lui. Şi te poţi înfăţişa cu tărie ,1a Stambul, ca să dobîndeşti încă o cinste ş-o putere, spre întărirea creştinătăţii. — Cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc intr-adevăr să nu-mi steie nimic împotrivă şi voi dobîndi hăt-mănia Ucrainei. Am primit şi-n noaptea asta veste bună de la capuchehaia noastră din Sitambul. Numai 255 cît nu pot fi toate desăvîrşit de bune. Ş-acest trandafir îşi are spinii lui. Nesăţioasa lăcomie de-acolo e ca un pojar care usucă tot. Oricît aş abate oa un pîrău spre gura ei, tot mai trebuie, şi tot se mai cere. Iar eu aici cu greu mă nevoiesc a agonisi, adunînd picătură cu picătură şi asudînd sînge. — Vremurile sînt grele, măria ta, şi ţara în scădere şi săracă. — Vremurile nu sînt uşoare, într-adevăr, dar ţara-i mai mult vicleană decît săracă şi-i deprinsă a se împotrivi totdeauna Domnului său. Dar acuma-i învăţ pe toţi minte, ca să se supuie legii mele. Poruncă dau să se plece toţi vistieriei, plătind rinduielile pînă la o para şi pînă la un bob de linte. Nu vor scăpa mai ales cei semeţi, pe care noi cu osebire Jiu-i putem suferi ; şi vor pătimi oa acest Ursachi; pe care-1 scot în fiecare zi din butuc slujitorii şi-l bat la tălpi ca să-şi plătească datoriile, fie cătră negustorul liovean, fie cătră Domnul său. — Dintr-ale mele, eu îi mai pot ierta, Doamne, ca să se poată îndestula şi vistieria. — Domnia ta vei face cum vei crede de cuviinţă, prietine; eu n-am să-i iert nimica, deoarece în toate ceasurile zilelor mele, oînd ridic ochii spre sfintele icoane, îmi aduc aminte de duşmanii mei şi de pîrile lor. Nu m-au iertat ei; mu-i iert nici eu. Alexa Balaban, încuviinţînd din cap, tăcu, spre a lăsa lui Vodă timp să-şi pufnească supărarea deodată trezită. — Astfel,' mărite Doamne, zise el după aceea, pe cîi se vede din ştirile pe care le avem, pot dobîndi de la luminăţia ta învoire să mă întorc la locul meu. — Da, vei putea pleoa, prietine Alexa; iar pînă în două zile am să pun subt ochii domniei tale acele do- 256 \ r vezi de care este ¡nevoie să se încredinţeze nemţii şi Ieşii, ca să nu-i mai am potrivnici. îndată după aceea se va încredinţa şi vizirul că trebuie să-şi tragă braţul de deasupra răiÎor,'-şi atunci, cu ajutorul Pre-cistei şi al sfinţilor mari mucenici, voi putea avea în mina mea pe Alecu Ruset, cum am pe Grigorie Ur-aachi. Nici la Ieşi nici la nemţi nu va mai avea primire, din pricina atîtor uneltiri şi minciuni; nici la poarta seraiului nu va putea năzui, fără a se teme de ştreangul muţilor. — Slăvite Dokîrinîţ răspunse mişcat Alexa Bala-ban, Dumnezeu ştie să toarne ca un umdelemn bun înţelepciune sub cununile stăpînitorilor de noroade. Ca unul care mă bucur de toate izbînzile măriei tale, rog sâ fiu iertat a pune la picioarele slăvite ale măriei taile puţine şi proaste daruri care mi-au venit de la Liov, odată cu această carte. Te poftesc din toată inima mea, slăvite, să primeşti cîteva blăni de soboli pe care le am de la muscali, şi cîteva brăţări de aur lucrate la Veneţia. Pe lîngă aceasta un cal pentru măria ta, cu iot tacîmul său. Şi alte cîteva mărunţişuri care «se află într-un sunducel de argint, pentru mărita Doamnă Anastasia. Iar pentru tot ce-mi dato-reşte dumnealui Grigorie Ursachi, am nădejde că vei şti măria ta a mă despăgubi, după judecata divanului şi după sfînta dreptate. — Aşa va fi, prietine Alexa, şi să n-ai grijă. Iţi muilţămesc pentru darurile domniei tale şi poate vom avea a ne spune şi alte veşti bune în ziua cînd vei pleca. — Nu voi lipsi să fiu atunci la genunchii măriei tale... răspunse Balaban, sărutînd nuna Domnului şi retrăgîndu-se. 17 — M. Sadoveanu — Opere, voi. X 257 îndată slujitori ai negustorului liovean intrară cu mare umilinţă îngenunchind şi înfăţişînd darurile, iar unul din ei îndrăzni a pofti pe măria sa să privească pe fereastră ca să vadă un harmasar arab de patru ani, sprinten, numai nervi şi fiori. Vodă făcu semn cu dosul mînii să fie lăsat singur. Slujitorii se retraseră cu dosurile înainte, şi măria sa cercetă darurile, cumpămndu-ile în mîni şi preţă-luindu-le. Apoi trecu la geam şi privi, ou plăcere încă tînără, calul. Stătu taşa o vreme cugetînd, pînă ce veni, la ceasul care-i fusese hotărît, Toader Fliondor armaşul. Ceru prin aprod voie să se înfăţişeze, şi Domnul îl primi numâideoît. — Cinstite vel-ianmaş, îi zise Vodă privindu-1 cu voie-bună, ziua de astăzi am hotărît-o multor iertări. Cugetînd şi cîntărind, socot îndestulătoare pedeapsa pe care iam rînduit-o boieruilui nostru Ion Milescu pentru greşala lui. Deci îl deslegăm işi-1 slobozim din închisoare. Binevoieşte a-1 aduce la noi, ca să ne sărute mînia şi să-l iertăm. — Măria ta, în odaia pe care i-ai rînduit-o în această din urmă săptămînă, boier MMescu se putea socoti ca şi la dumnealui acasă, avînd pană de scris şi cărţi de cetit. Bine are să-i pară că-1 slobozim, rău are să-i pară că se desparte de noi. El de mai multă vreme simte mila măriei taiîe asupra sa. — Bine, adă-I la noi, cinstite vel-anmaş. Slujitorii aduseră pe Milescu. Era gătit, curat şi cu barba tunsă. Intrînd, îngemînche şi Vodă îi dădu dreapta spre sărutare. Stătu astfel, ou fruntea plecată, pînă ce slujitorii ieşiră şi se retrase şi Fliondor. 258 — A venit vremea, Milescule, vorbi grav Domnul, să se întoarcă iarăşi asupra ta mila Domnului tău. ' — Stăpîne, răspunse Milesou înăbuşit, nu voi uita asta pînă >la ceasul morţii. — Să te întorci la casa domniei tale fără grijă, să-ţi iei1 în stăpînire toate cîte le-ai fost avut şi să ne slujeşti cu credinţă de azi înainte fără a mai şovăi. Iată, icoana sfîntului Ndcolai în faţa domniei tale. Nalţă ochii, fă-ţi sfînta cruce, bate mătanie .şi jură pe sufletul tău, ş-al copiilor tăi, ş-al soţiei tale, şi pe mormîntul părinţilor tăi, care dorm în ctitoria lor da Sfînitul Teodor, că nu vei mai greşi şi vei ţinea la-cată asupra gurii tale pentru cele pe care nu trebuie să Ie spui. — Jur, măria ta, în faţa icoanei sfîntului Nicolai, pe sufletul meu, ş-al copiilor, ş-al femeii mele şi pe monmîntul părinţidor mei. Amin. Iată cărţile de care măria ta are nevoie, pentru a-şi vădi dreptatea şi pentru a cufunda pe duşmanii săi. întocmai precum le-ai poruncit, aşa le-am alcătuit, şi iscălitura lui Ruset este întocmai, ca-n sinetul cătră Mindila, pe care-1 pun aici, cu toate celelalte, nădăjduind şi de-acum înainte, ca şi pînă acum, să mă bucur de bunăvoinţa măriei tale. Trăgînd de sub haină cărţile şi sinetul, Milescu le înfăţişă. Duca-Vodă de primi desfăcîndu-le şi cer-cetîndu-le. — Poate să n-am nevoie de ele, murmură el of-tînd, căci inima mea înclină cătră milă. Milesou găsi de cuviinţă să ofteze şi el. Domnul îl îndemnă să se ridice, îi întinse iar dreapta spre sărutare şi-4 dădu drumul. 17* 259 XXVI Domnita Catrina începe să poruncească. In una din zilele iernii, Catrina se afla în odaia maicei sale la lucru, cu surorile ei mai mici şi cu da-dacele roabe. Impungînd cu acul în ghergheful întins pe veşca de silă, alegea un trandafir. In gîndul ei mîhnit, acel trandafir era inima sa. Cu obrazul încerca din cînd în cînd să zîmbească şi rostea cuvinte plăcute, întrebînd şi răspunzînd; însă dadaca Măgdă-lina o cunoştea că-i plină de otravă. Uneori o simţea oftînd : însă numai ea o simţea. Stînd cuviincioasă la locul său, pe scăunaş, dadaca avea în sine o lumină de rîs, căci, ştiind boala stăpînei sale, îi cunoştea şi leacul. Beizade Alecu mai răzbise de trei ori Ia Iaşi în vremea sărbătorilor de iarnă. Intăia oară, nu-i fusese cu putinţă în nici un chip domniţei să ajungă pînă la el, din pricina viscolului, care bîntuise în tustrele zilele Crăciunului ca o mînie a lui Dumnezeu. Mult nu putea sta pe loc fără primejdie beizade, nu pentru viaţa, ci pentru dragostea lor, şi fusese nevoit să fugă cu viforniţa. Se întorsese după două săptămîni şi atunci Catrina îl văzuse, la via Gheuculesei. Roaba îşi amintea cu mirare ascunsă de acea întîlnire, judecind nebuniile oamenilor la aceasta vîrstă ca un foc şi ca o pedeapsă în care Dumnezeu îi aruncă şi-i amestecă. încercase şi ea destul în vremea ei şi cunoscuse şi la alţii, dar aici era ceva de care ar fi trebuit să ridă, dacă nu era mai’ curind împrejurare de plins. Părea că stă prăpăd deasupra lor, aşa se cufundau unul în altul şi rosteau vorbe nebune, mai 260 \ w ales beizade, ca în cartea aceea grecească pe care domniţa o ceteşte cu glas murmurat cînd e singură. Cartea aceea Catrîna o avea sub pieptar şi acum, şi o atingea din cînd fri cînd ca pe un talisman. Era povestea a doi amorezaţi rătăcitori, Theaghene şi Haricleea, scrisă cu paisprezece veacuri în urmă de grecul Heliodor. Pe aceleaşi ţărmuri înflorite ale mării şi subt acelaşi cer ca o boltă de dragoste, ar fi vrut să se găsească şi ea cu beizade Alecu. Acolo nu-i iarnă, nici viscol. Bine ar fi să nu fie nici rînduielile proaste ale oamenilor, nici robiile măririi, nici ruşinea unei lumi în cfre nu mai poţi încăpea. Doamna Anastasia îşi lăsase o clipă horbota pe o măsuţă şi scoase din dulap catastiful, în care îşi adusese aminte că mai are de însemnat ceva. Muie pana de gîscă în cerneală ■şi scrise cu slove maşcate. Domniţele cele mici, uitîndu-se pe sub sprîncene una la alta, găsiră de cuviinţă să rîdă. Erau în număr de cinci: domniţa Ileana, domniţa Sanda, domniţa Maria, domniţa Safta şi domniţa Nastasia. Stăteau, după rînduială, în stînga Catrinei, pe scăunaşe la fel şi îmbrăcate în acelaşi chip, cu pieptăraşe de catifea şi fuste înfoiate de matasă subţire, cu aceeaşi pieptănătură, cu acelaşi conci, cu spelci de aur, de 1? cea mai mare pînă la cea mezină. — De ce rîdeţi ? le întrebă Catrina, icu glas de ceartă. Ele întoarseră toate odată capetele privind-o mirate, căci n-o văzuseră încă pînă atunci rostind şi privind ca tatăl lor. — Eşti drept tatăl tău... observă Doamna Anastasia. — Se poate... răspunse scurt Catrina, împungîn-du-şi iară trandafirul şi inima. 261 — Astăzi nu te-ai plimbat încă. — Nici nu mă plimb. Văd în toate părţile, şi în Curte şi pe uliţi, oameni urîţi şi obraznici. — Care oameni urîţi ? Aşa i-a lăsat Dumnezeu 1 Şi ce obraznici ? — I-ai văzut, mamă, şi măria ta. Slujitorii au vlrit în beciuri şi la odăile siimenilor oameni de toate felurile, în care se află şi bărbi, şi giubele. Au vîrît şi muieri de rînd şi jupînese. I-am auzit cum zvîrl vorbe după mine. Parc-ar zvîrli pietre 1 — Aceştia sînt sărmanii care nu şi-au răspuns datoriile cătră vistierie. Eu am rugat pe măria sa de multe ori să-i îngăduie, sau, şi mai bine, să-i ierte. — Să nu-i îngăduie şi să nu-i ierte! răspunse făcînd botişor domniţa Catrina. — Atuncea de ce te plîngi ? — Să nu-i văd în calea mea ! Anastasia-Doamna privi lung pe domniţă, după aceea îşi isprăvi însemnarea. Rînduind catastiful, pana şi cerneala la locul lor, îşi luă horbota şi veni lîngă Catrina. O întrebă încet greceşte, ca să nu înţeleagă roabele: — Ce este ? Catrina nu răspunse. — Ţi-a mai spus măria sa ceva ? Vîră-ţi, copilă, miriţile în cap şi nu-ţi închipui că poţi ieşi vreodată din hotărîrea lui. Toate cele ce vezi, strînsorile acestea ale slujitorilor şi mulţimile care ţi se par obraznice, sînt o nevoie de care şi inima noastră sîngeră, căci şi noi sîntem creştini şi milostivi. Dar ce putem face împotriva îndărătniciei ? Avînd atîta nevoie să răspundem şi noi celor care ne cer nouă, cată să strîngem. Plîngem şi dăm, — căci ni se cere. Trebuie 262 r să deie toţi, — câci le cerem. Şi pe lîngă împăratul lumesc avem să mulţămim pe cel din cer, zidind biserici şi înzestrîndu-le cu cele cuvenite, ca să poată vieţui în ele sfinţi părinţi. Iată, vine vremea înoirii domniei, cînd va să răspundem la Ţarigrad muca-rerul, — bani grei. Iar apoi hătmănia Ucrainei, cu care vrea să-l cinstească împărăţia pe măria sa, nu se poate primi fără jertfă de bani. Toate cele bune şi frumoase sînt scumpe în lumea asta. De aceea, pentru ca să iasă toate bune, unii trebuie să aducă bani, — iar alţii ascultare. Domniţa Catrina oftă şi-şi plecă fruntea. — Mamă, ai dreptate, murmură ea ; şi, în acelaşi timp, îşi pipăi sub pieptar cartea dragostei sale. De atîtea ori mi le-ai spus acestea, de atîtea ori le-am auzit şi de la tata, încît nu se poate să nu-mi fi intrat în cap. Supunerea nu-i de trebuinţă numai în această viaţă. Ca o mucenicie, poate să fie folositoare şi-n cealaltă. Fu rîndul Doamnei să ofteze, cu obrazul întunecat de nemulţămire. Atunci un aprod deschise uşa şi vesti pe măria sa Vodă. Dadacele se săltară din locurile lor şi-şi strînseră lucrul, gata să se strecoare pe o uşă lăturalnică. Domnul intră răsuflînd ca după o grabă. Pe cînd dadacele ieşeau, domniţele se ridicară odată cu mama lor, închinîndu-i-se. Atunci îl vedeau pe măria sa întăia oară, în acea zi. Veniră pe rînd şi-i sărutară mîna dreapta. El îşi punea barba pe fruntea lor. - — Duceţi-vă în cămările voastre, zise măria sa domniţelor cele mici. Poate să rămîie numai domniţa Catrina. 263 Domnitele trecură printre Doamnă şi Vodă închi- ] nîndu-se cu ochii plecaţi, pe rînd, după mărime, j pînă la cea mai mărunţică. Aceasta, închizînd uşa, aruncă o privire iute de spioană în urma ei. Domnul le ascultă paşii, cu urechea aplecată. După aceea se mişcă pînă la uşa pe unde ieşiseră dadacele şi o deschise, cercetînd de cealaltă parte. Intorcîndu-se spre soaţa sa şi spre Catrina, zise cu linişte, zîmbind: — înainte de a vorbi de ale noastre, aflaţi că dumnealui beizade Alecu Ruset a fost asară^ văzut în Iaşi şi, dacă nu mă înşel, pînă acuma trebuie să fi fost prins. Domniţa Catrina primi în plin lovitura şi inima i se ghemui sub năvala sîngelui. Dacă ar fi fost în picioare, s-ar fi cumpănit. Aşa, se ţinea tare pe scaunul ei. Intr-o fulgerare îşi făcu judecata acelei veşti, despicînd-o, desfăcînd-o şi lepădind-o în jurul ei ca pe o .floare falşă. Dacă Alecu beizade a fost prins, el in-are | de ce se teme, căci asupra vieţii lui 'numai Sultanul hotărăşte. Şi chiar dacă ar avea a se teme pentru viaţa lui, fără îndoială că nu va rosti nici cel mai mic cuvînt despre taina care-i leagă. L-a simţit, în ziua întilinirii din unmă, la via Gheuculesei, că poate să piară pentru ea. Atunci ce scop au aceste vorbe rostite în faţa ei şi mai ales îndreptate ei ? Numai pentru asta avea să se întrebe. Sînt o cercătură, pentru un rest de îndoială asupra simţirilor ei şi asupra împotrivirilor ei necontenite ? Duca o observa. Ea îşi strînse domol lucrul şi se pregăti să plece. — Mi se pare că şi eu sînt de prisos aici, zise ea c-un glas liniştit. N-am nimic cu vestea asta. Numai dacă vrei măria ta să-mi spui de ce trebuie să mă bucur. 264 — Rămîi, răspunse Vodă. — Bine, rămîn. — Ştii, domniţă Catrină, urmă Domnul, că acest nebun s-ar fi lăudat cîndva că ar putea să-mi fie ginere fără voie ? — De Ia un nebun, măria ta, nu poţi auzi decît o nebunie. — Aşa. Şi i-am hotărît să nu-I mai văd în scaunul domniei mele. Mai întăi, ca să se stîngă vorbele. Al doilea, pentru că-1 ştiu duşman al meu. Al treilea, pentru că-1 cunosc îndrăzneţ şi în stare să săvîrşească orice faptă smintită. înfricoşată numai de gîndul acesta, se amestecă Doamna Anastasia. — Măria ta, asta nu se poate. — Vreau să înţeleg de ce faptă smintită poate fi vorba, întrebă, cu nedumerire, domniţa. — Dintre cele ce a mai făptuit I Ca un desfrinat ce se află, nu ştiţi oare cîte muieri şi fete a răpit, încît a ajuns plîngere pină la Poarta împărăţiei ? Ga să ne facă rău şi să ne strice tocmai acum, asemenea zănatic îşi poate pune şi viaţa în primejdie; ca acela care, în desnădejdea înecului, te cuprinde şi te duce cu el Ia fund. — Măria ta, îndrăzni domniţa, cu glas însă potolit ; greu lucru socot că este pentru el să răpească o fată de rînd, căci, pe lîngă îndrăzneala lui, mai trebuie şi voia ei. Iar pentru o domniţă, nu mi se pare a fi mai uşor. Dar dacă a fost prins, măria ta, atunci nici nu-i nevoie să mai vorbim; fapta nu mai este cu putinţă. — Adevărat, mormăi Domnul, fapta nu mai este cu putinţă. 265 — Măria ta, se întoarse Catrina cu îndrăzneala sporită : să-l lăsăm atunci la judecata împărăţiei. — De ce ? îl pot judeca şi eu. Găsesc eu mijlocul să-l judec. — Atunci judecă-1. — II judec, după ce-1 voi avea în minile mele şi după ce-i voi tăia toate ghiarele. — Atuncea, măria ta, mai ai şi alte pricini de teamă din partea lui ? — Le-am avut, rînji Duca ; le-am avut ş-acuma nu le mai am. Au fost cărţi care se aflau la mîna unor prietini ai lui, în Ţara Leşască; cărţi care zicea el că ar fi fiind ale mele, închinîndu-mă prin ele Craiului şi lepădînd supunerea mea cătră Sultan Padişah. Dar acuma au ieşit la iveală alte cărţi, care arată minciunile lui şi răstoarnă uneltirile pe care din zavistie le-a pornit împotriva noastră. Asta-i va aduce pieirea. încă puţin şi împărăţia îşi trage de deasupra lui mîna, dacă mîna asta a fost asupra lui, curii se lăuda el: Măria sa, aşezîndu-se în scaun, se umflă de un fel de mulţamire cugetînd la împrejurările v» oare în care încă un duşman al său va cădea, ca să nu se mai scoale. Domniţa Catrina îl observa mai liniştită, înţelesese, de şi-i mai rămineau tulburi îndoieli, că beizade Alecu stă încă teafăr, în afară de primejdie. Totuşi îl aştepta o primejdie în ceasul viitor. Des-cătuşîndu-şi răsuflarea, aruncă o privire de dragoste tatălui său şi se simţi gata să-l îmbrăţişeze. Dar se stăpîni la timp. — Tot nu înţeleg, vorbi ea vesel, de ce slăvitul meu părinte mi-a dat- acea veste întăi şi* întăi mie, şi nu mamei, care se afla şi ea de faţă. 266 — Ai să înţelegi, domniţă, mai tîrziu, răspunse Domnul, cînd vei cunoaşte năcazuri şi dureri ca noi, cînd vei fi trecut prin ispite şi cînd vei fi la casa ta, avînd copii şi mai ales copile. i — Ca să am copii şi copile, trebuie să am întâi soţ. — Cu ajutorul lui Dumnezu, vei avea, domniţă, dacă într-adevăr eşti ascultătoare părinţilor, dorin-du-le binele şi dacă nu ţi-i cugetul la altele. — Vra să zică asta a fost, măria ta ? N-ai avut credinţă In mine şi ţi-a mai rămas în suflet o bănuială ? Doamna Anastasia îşi puse mîna dreaptă pe umărul copilei. — Am crescut-o curată ca o floare, îndreptă ea, cu ochii în lacrimi, cuvînt cătră măritul său soţ; şi nu s-a atins de sufletul ei nici umbra prefăcătoriei; aşa îneît o obijduiesti avînd îndoieli, măria ta. Chiar mai înainte de a veni măria ta aici a arătat înţelegere pentru năcazurile noastre, supunîndu-se tatălui şi Domnu-lui său. — Mă supun şi maicei mele, adaose Catrina, cu-prinzînd şi sărutînd mîna Doamnei, căci o văd mîh-nită ; dar rog pe tatăl meu să întîrzie pentru totdeauna, dacă se poate, acel ceas al însoţirii cu urîtul, pe care eu îl socotesc ceas de moartei — Bine, bine; lasă pe părintele tău să călăuzească luntrea vieţii tale spre liman... zise Domnul cu bunătate. Vom încerca să facem cum e potrivit pentru folosul nostru. Inlăturînd piedicile şi duşmanii, calea cea bună se deschide. — Necontenit piedici, necontenit duşmani... suspină domniţa, gîndindu-se aiurea. Doamna Anastasia suspină şi ea, dintr-o inimă dreaptă. 267 — Sint şi ne luptăm cu ei şi-i biruim ca pe balaur,. cu ajutorul lui Dumnezeu, grăi Duca-Vodă. Unul care ne-a hulit şi ne-a ponegrit, fălindu-se cu haznalele fără fund ale averii lui şi sprijinindu-şi cu mult bănărit jalobele la împărăţie, stă la pămînt. L-am oborît ş-am pus piciorul pe el. Nu noi îl batem, ci legea; noi numai împlinim hotărîrile ei. Acesta-i dumngabii-Qrigorie Ursachi, decît care se părea că nu este altul mai presus în ţara Moldovei. Au mai fost şi alţii, care au fugit la Ieşi. Vin la mîna noastră pe rînd. Acuma, iată s-alege şi-n privinţa feciorului celui nebun al lui Chiriţă Dracu. Ii vor cunoaşte leşii minciunile, îi va judeca şi Stambulul viclenia. Pă-răsindu-1 împărăţia în mîna mea, eu nici n-am nevoie să ridic buzduganul; ci las slobodă asupra lui ura acelora pe care i-a necinstit, răpindu-le muierile ori fetele, pentru desfrînările lui. Domniţa coborî pleoapele, ca să nu privească spre tatăl său cu spaimă, ori cu duşmănie. — Intr-adevăr, zîmbi ea deschizînd ochii înainte-i, asemenea om se cuvine să fie hăituit ca un lup în codru. Vodă păru mulţămit de acest cuvînt. Cu mînile la spate, se mişcă prin odaie pe dinaintea femeilor. Scurt şi burduhos, părea încercuit într-un butoi, pe care-1 claTfniTca să mai trezească drojdii de îndoieli. Catrina îl urmărea cu privirea-i ascuţită. — Este nevoie, începu el iar, să mă duc la Stam-bul, ca s-astup gurile cele flămînde, să deştept prie-tiniile, să îndestulez vistieria lui Mehmet, să fac să curgă daruri în harem. Dacă dă Dumnezeu, după înoirea domniei, să ne alegem şi cu hătmănia Ucrainei, putem îndrăzni să şedem la tocmeală în privinţa lui Ştefan beizade, care nici nouă nu ne este prea 268 ✓ r drag. Se poate să scăpăm de el, cu ajutorul tău, domniţă Catrină, dacă te-ai hotărî să faci un drum atît de lung. Catrina stătea la îndoială pentru răspuns, bănuind iar o cursă. — Părintele meu, vorbi ea blînd, adevărat este că drumu-i greu, însă l-am mai făcut, şi nu numai o dată. Dacă socoţi că-i mai bine să rămîn aici, voi rămînea, avînd încredinţarea că vei scoate totul după dorinţa mea, urmînd să-mi alegi apoi un soţ vrednic de o domniţă nu numai a Moldovei, ci şi a Ucrainei; care, dacă va binevoi Maica Precista, va fi şi Voievodului de lia munteni soră. Căci şi pentru domnia Munteniei a lui Constantin, fratele meu, ai să te trudeşti, măria ta, la Stambul; şi pentru aceasta e nevoie de destule cheltuieli şi strădanii. Fiind împovărat cu atît de multe, poate n-ar fi rău să fiu şi eu acolo, apărînd şi eu fiinţa şi inima mea, cum oi socoti mai bin»iî nădăjduind de la Dumnezeu putere şi minte. Iar dacă măria ta socoţi că nu-i bine să mă duc, voi sta pe loc. Cum vei hotărî, aşa va fi. Vodă privi cu plăcere pe copila sa, uimit de înţelepciunea ei. — Vei merge cu mine, grăi el; aceasta este hotă-rîrea cea bună. — Cea mai bună, fără îndoială, încuviinţă Doamna Anastasia, ca un ecou. Catrina plecă fruntea cu supunere. Ridicîndu-se apoi de pe scăunaş, sărută mîna tatălui său şi a maicei sale şi le ceru îngăduinţă să se retragă. Tocmai asta dorea şi Duca, deoarece venise mai cu samă pentru sfatul lui obişnuit cu Doamna Anastasia în privinţa gospodăriilor lor împănate în toată ţara — hanuri, mori, iazuri, prisăci, tamazlîcuri, 269 lurme şi herghelii, — neuitînd soma care creştea ca apa in vistierie. Cu multă trudă se privegheaţi şi se lucrau toate, dar amîndoi soţii erau vrednici de laudă pentru hărnicie şi binecuvîntaţi întru deplina lor înţelegere. Catrina ieşi liniştită ; dar cum închise uşa, grăbi paşii şi intră aproape în fugă în chilia ei. Dadaca Măgdălina o primi în braţe, observînd-o cu luare-aminte. Domniţa se desfăcu din îmbrăţişare şi se abătu cu faţa în jos pe divan. — Ce s-a întimplat, sufletul mămucuţei ? şopti da-daca, urmînd-o şi aplecîndu-se asupra ei. Totdeauna mi-i teamă, cînd îl văd venind astfel pe măria sa, c-un zimbet pe care i-I cunosc. Ascultă, sufletul măicuţei; am primit iar veste prin Zoiţa. Nu ştiu dacă s-a putea să-l vezi, dar a venit. Domniţa răsări, se îndreptă pe divan şi cuprinse umerii ţigăncii. — Adevărat ? Mai spune-mi o dată. — Iţi mai spun, mămucuţă. A venit. — Aşa este. Nu era de crezut ce lăsa tata să se înţeleagă. Acuma, însfîrşit, răsuflu: căci stăruia în mine frica, de şi judecata arăta altfel. — Ce dădea a înţelege măria sa, sufletul mă-mucuţei ? — Că beizade ar fi căzut în mina slujitorilor agiei. — Asta nu, mămucuţă. Vai de mine 1 cum pot minţi oamenii astfel! Mai nainte a sosit într-un suflet Zoiţa. L-a lăsat în bună stare la via Gheuculesei. — Da, se vede că aşa este, dadacă. Insă a fost văzut de oamenii domneşti. — Se poate, sufletule. Destulă primejdie este şi asta. Va fi fost iarăşi la jidovul lui, la care leapădă 270 pietrele pe care le mai are. Mie nu-mi place treaba asta a lui beizade. — Dadacă, să te duci să i-o spui lui asta, dacă ai asemenea îndrăzneală, rîse domnita. Să te duci şi pentru că eu nu pot ieşi nici într-un chip. M-am mai gîndit, şi găsesc orice drum al meu cătră el, acuma, cu primejdie. Stau oameni care pîndesc. Şi nu vreau să cred că n-ar îndrăzni să mă urmărească şi pe mine, dacă astfel li s-a poruncit. Deci numai tu, dadacă, poţi ajunge la el. încă şi pentru tine mă tem. D,ar trebuie numaidecît, deoarece este de dus o veste mare. — Te temi şi pentru mine ? Ai dreptate, sufletul mămucăi. Dacă te-ar putea urmări pe măria ta, de ce nu m-ar urmări pe mine ? Insă este chip să găsim o chibzuinţă, căci orice lucru îşi are umbra lui şi orice treabă cfiTBzuinţa sa. Măria ta porunceşti săniuţa ; ieşi la plimbare şi te întovărăşesc şi eu, ca totdeauna. Atuncea bag de samă ce şi cum. — Nu ies, Măgdălină, căci nu vreau să întîrzii nimica. — Atuncea nu ieşi, mămucuţă, şi să ne gîndim la altceva. — N-ar fi bine, dadacă, într-o împrejurare ca asta, să vezi ce spun cărţile tale ? — Mie-mi pare bine, sufletule, că rîzi; să ştii că ele sînt totdeauna mai înţelepte decît noi. Dacă măria ta socoţi potrivit să aştepţi aicea, atunci am să mă reped eu pînă în ţigănie la noi. Am acolo cu-mătri, fini şi nepoţi cît lumea. Dacă sînt iscoade care se ţin de mine, pînă acolo am să le văd ş-am să le cunosc. Iar cind oi ajunge intre cinii de la bordeie şi între toţi ai noştri, fac eu o nuntă ş-o încurcătură, din care numai eu am să ies singură şi neştiută, pe-un 271 drum cotit, cum numai drumul raiului poate să fie, mămucuţă, şi mă duc unde am treabă şi dau vestea pe care mi-o porunceşti. — Să te întorci însă degrabă, Măgdălină, ca să mai fiu o dată încredinţată că nu i s-a întîmplat nimic. Şi să-i spui aşa, că asupra lui acuma s-a ridicat o primejdie, încît nu poate să mai steie în tară şi cît mai degrabă să scape undeva. La Ieşi nu-1 bine să se ducă, pentru că şi-acolo s-au pus împotriva lui vorbe. Mai degrabă la munteni, ori la unguri; dar nici acolo nu-i bine, pentru că ne despărţim. Totuşi, pentru scăparea vieţii lui, să primească această suferinţă. Dar dacă poate să se bizuie pe Şişman serascher de la Juravna şi pe Soliman paşa de la Oblucita şi, cu prietinia lor armat, să ajungă cu bine la Stambul— să încerce mai bine asta. Acolo, după cît mi-a spus, are ocrotirea lui Cara Mustafa. Mă întorc iar şi cuget că pe prietiniile necredincioşilor nu se poate bizui multă vreme; ochii lor se pot întoarce cătră aurul şi peşcheşurile de la Moldova. Mai potrivit ar fi să caute dragostea pe care i-a arătat-o acel cuvios părinte franţuz, cît l-a întovărăşit în drumul lui cătră hotarul împărăţiei. Asta să-i spui. — întocmai, sufletule. Am să-i spun să se ducă la Ţarigrad şi să caute pe popa cel franţuz. — Aşa; dacă poate, Măgdălină, acolo să se ducă ; pentru că, după porunca măriei sale, şi eu voi fi la Ţarigrad nu peste multă vreme, pentru a mă apăra de logodnicul pe care nu-1 poftesc. Cu ajutorul Maicei Domnului mă voi duce; şi am mare dorinţă să ne vedem acolo, într-acel loc încîntat cum nu se află altul pe pămînt. Dacă şi beizade Alecu hotărăşte aşa, atunci drumul lui să fie în cea mai mare taină, şi şederea sa Ia Ţarigrad să i-o ştie numai cel mai 272 ✓ r de samă al său prietin. Numai aşa avem să putem I fi alături. Altfel, la primejdia vieţii lui se adaogă primejdia să nu ne mai vedem poate pînă la sfîrşilul [ zilelor noastre. — Am să-i spun toate, sufletul mămucuţei. Să se [ ducă şi să te aştepte în mare taină. Am să-i mai spun F eu şi altele. — Poţi să-i spui, dadacă, mai ales că m-ai văzut lăcrămînd pentru soarta lui. Ai putea să-l săruţi pentru mine, însă nu se poate şi nu primeşte. — Ştiu, sufletule, căci sînt bătrînă şi urîtă. Ar trebui să fiu cu patruzeci de ani în urmă, în vîrsta Zoiţei. Mă duc; şi să ştii că n-ai să aştepţi multă vreme. Dadaca trase pe mînici caţaveica de vulpe cu faţa albastră şi se învăli cu şal turcesc pînă la ochi şi pînă la nas. Şalul era naramziu si faţa caţaveicei ca piatra vînătă, semne vii şi tari, pe care anume gîn-dea sa le'ltfpede şi să le schimbe într-un bordei din ţigăniimea domnească de la malul Biahluiului. Păşind cit putea mai uşor cu ciubotele-i de marochin roş cu turetci, se strecură prin tinzi şi ieşi pe la cuhnii, coEfofînd cătră odăile siimenilor, la portiţa dinspre iaz. înainte de a trece mai departe, se opri la o privelişte la care se strînsese toată argăţimea şi sluji-torimea Curţii. Armaşeii scoseseră din beciul siimenilor pe ticălosul boier Grigorie, asupra căruia răcnea îiv fiecare zi Domnia, şi-l băteau la tălpi cu toiege în opt muchi. II întinseseră cu pîntecele pe omăt şi-l băteau. Alt chin şi altă pedeapsă erau oprite. Trebuiau să-i rupă şi să-i sîngereze toate rănile vechi. I se cuvenea aşa pedeapsă, deoarece nu se mai pomenise asemenea bătrîn îndărătnic, ţinîndu-şi încleştaţi dinţii şi ne 18 273 voind să mărturisească ascunzişurile banilor cîţi îi mai rămăseseră. — Doamne Dumnezeule 1 bolborosea îndărătnicul rugăciune, icnind cu spaimă sub lovituri; milosti-veşte-te, Doamne, şi pune sfîrşit durerii, luîndu-mi zilele puţine cîte mi-au mai rămas 1 Slujitorii se îndemnau rînjind : — Vedeţi că ştie să vorbească ? Dar nu spune ce trebuie. Daţi-i vîrtos ! Bătrînul arătă o mască galbenă asudată cu sînge şi închise ochii, istovit. Dadaca privi curioasă un timp, apoi se deslipi de lîngă grămada la care se alăturase şi dispăru pe portiţă. Unii argaţi o ştiau lîngă ei şi dintrodată n-o mai văzură. Rîzînd, stupiră în locul unde stătuse, şi-şi făcură cruce. Inserarea de iarnă veni grăbită, c-o negură de ninsoare. Domniţa stătu în neclintire la fereastră, privind cum creşte întunericul, ca şi neliniştea _jdin ea. Cind se făcu noapte deplină deasupra omăturilor cenuşii, se trase lîngă soba lungă. înăuntru ardeau despicături mari de lemn; le adusese, gîfîind sub greutate, o roabă şi le aruncase peste jarul vechi. La lumina flăcărilor, domniţa deschise istorisirea minunată a lui Theaghene şi a Haricleei, şi, lîngă amorezaţii aceia din veacuri vechi, intră cu propria ei dragoste, amestecînd timpurile, locurile şi fiinţile, — pînă ce dadaca Măgdălina se întoarse cu veste. O auzi scuturîndu-se de omăt în tindă şi tresări. De mult cartea-i căzuse pe genunchi. Măgdălina intră. — Veste bună, dadacă ? — Bună, sufletule. Se duce unde i-ai poruncit. Ca şarpele cel înţelept stă tupilat în Stambul şi te-aş- 274 ✓ teapta să vii, ascuns şi de nimeni ştiut. Iar semnul venirii noastre să i-1 dăm la casa franţujilor, în Pera. — Bine, dadacă Măgdălină, ţi-ai cîştigat cu vred- nicie cerceii. Ş-am Să şi te sărut. — Şi una şi alta am avut şi din partea lui beizade... miorlăi cu glas de tinereţă dadaca. XXVII Depărtată cale spre rai. Aleicu Ruset se simţi şi mai strîmtorat în viaţa lui. Nu era vorba atît de drumurile cătră miazănoapte, apus şi răsărit, unde prietiniile poate-i fuseseră surpate de uneltiri; nici de întoarcere în sălaşul lui de la Hîrlău: acolo ameninţa să rămîie stăpînă pustia; nici chiar de nourul cu furtună care se grămădea la Stambul venind împotrivă-i; cît de lipsa domniţei Catrina. După hotărîrea ei, care părea luminată de înţelepciune, el trebuia să părăsească ţara. Dar părăsea mai ales izvorul din care i se adăpa viaţa. Aşteptările înfiorate, fericirile fără nume ale întîlni-rilor şi durerea despărţirilor — care durere cuprindea şi ea destulă fericire, însoţită fiind de nădejdea altei întîlniri, toate acestea rămîneau‘"căzute în noaptea şi îngheţul iernii. Se mai putea întoarce un răsărit al vieţii ? Fără îndoială, căci pentru asta trăia el. Iar acea lumină nouă de aur avea să încununeze marea albastră de la miazăzii. Pornind cu luare-aminte din preajma Iaşilor, bei-zade Alecu se lăsă cu sania lui de ţară, cu doi căluţi şi cu Bîrlădeanu, spre Vaslui, nu pe drumul cel 18* 275 mare al Şaniei, ci printre păduri, urmînd pirtii înguste. Mergea destul de încet, poposind la margini de sate şi rareori la hanuri, nepuţăforinri de la localnici piei de vulpe şi de lup. Ocoli tîrgul Vaslui şi coti la dreapta spre apa Şiretului, trecînd-o pe ghiaţă la ţinutul Bacăului. Ferindu-se astfel de drumul domnesc al Galaţilor, îşi închipui că poate răsufla mai în voie. La ţinutul Bacăului, sud din muncel în muncel pînă la mănăstirea Caşin. Acolo era stareţ cuviosul Teofan, unchi al său, frate cu maica sa Profim-Doamna, de mult trecută la odihna celor veşnice. Părintele Teofan, umilit stareţ, venit de la Aton, era bun rînduitoi al gospodăriei Caşinukii şi-şi purta oei patruzeci de cu-vioşi părinţi de subt ascultarea sa ca un căpitan oştenii săi. Se afla încă în putere, ajuns la cărunteţă: ştia să mînînce şi să beie bine după monahiceasca rînduia'lă şi nu se sfia, în zile de post, să iasă la vî-nat în codru, cu argaţii şi cu cînii săi. In poarta acestei aşezări a Sfintului Munte bătu Alecii Ruset intr-o sară, la începutul lunii martie, şi fratele portar îl primi cu bunăvoie ca pe-un străin călător. Acest călător străin dorea să vadă pe cuviosul părinte arhimandrit Teofan. Prea cuvioşia sa era în strana lui, în sfînta biserică, ascultând slujba de vecernie. Lăsînd caii, sania şi pe Vîlcu afară, la poarta deschisă, beizade Alecu pătrunse în biserică. Se opri la intrarea naosului, îşi făcu de .trei ori semnul crucii şi treou pe la icoane, sărutîndu-le cu umilinţă. Ajuns în drept cu jîlţul cuviosului stareţ, se închină şi spre cuvioşia sa. Iar cuviosul Teofan, ca şi ceilalţi cuvioşi monahi, îl privea cu mirare, însă şi cu plăcere, vă-zînd venind în chinovia lor om cu veşti din lume. 276 Părea a fi un negustor: gros îmbrăcat cu şubă de oaie şi încălţat ou ciubote de iuft, oam nepieptănat şi prea bărbos pentru un mirean, tînăr. Venind spre Teofan, la sărutarea nunii, sfinţitul stareţ îl cunoscu şi .tresări în scaunul său; dar îndată înţelese că nu-i bine să-l vădeascăJnjacel loc faţă cu toţi; căci toată înfăţişarea acelui nepot iubit al său i-1 arăta pribeag şi poate urmărit, aşa cum e, în această ţară, soarta domnilor şi a feciorilor de domni, mai nefericită şi mai proastă soartă decît a oamenilor de rînd. Deci îi întinse mîna spre sărutare şi-l binecuvîntă, fără a-i da semn pe faţă. Şi fără a se clinti din locul său, cuviosul Teofan ascultă sfînta slujbă pînă la sfîrşit. Ştia că străinul a rămas în biserică, în latu-rea şi-n umbra unui stîlp; însă nu-şi întoarse ochii spre el. Numai după ce toate se isprăviră şi camilaf-cele cuvioşilor părinţi se mişcară într-acolo, veni şi stareţul; iar negustorul, săratîndu-i din nou mîna, se rugă de găzduire pe noapte, pentru sine, pentru o slugă a sa şi pentru sania ou doi cai. — Asta se cuvine oricărui călător, răspunse cu blîndeţă Teofan. — N-am îndrăznit, prea cuvioase părinte, răspunse beizade, şi am socotit că am datorinţa să cer învoire şi binecuvîntare întăi. — Datoria noastră creştinească, frate, ne porunceşte să primim pe aproapele nostru ca pe Hristos, şi să-l ajutăm in năcaz fără a-1 întreba cine este şi de unde vine. La aceste vorbe străinul se bucură, zîmbind. Ieşi, ca să deie poruncă slujitorului său. Iar cuviosul stareţ rîndui fratelui arhondar să pregătească cină şi chilie de odihrfa, trimeţînd în aceeaşi vreme şi răs- 277 puns acelui străin să binevoiască a pofti în chilia prea ouvioşiei sale, pînă ce masa şi patul vor fi gata. Cuvioşii monahi înţeleseră acest drept al mai marelui lor să afle el cel dimtăi ce s-ia petreout pe lumea asta de oînd asupra iernii s-a arătat steaua cu coadă ; ce-a fost cu cutremurul şi cu moşneagul cel oare a înviat din moarte în sfînta mănăstire Golia la Iaşi; cum şi despre pasarea Roc, care iar a ieşit, vestind războiul împăraţilor. Căci acea pasere uriaşă cloceşte la un veac un ou în stîncile mării, şi din acel ou iese un şarpe care scapă la uscat, printre munţi şi ape, însemnînd, în trecerea sa, hotare nouă şi scornind zavistie şi pieire printre oameni. Iar apoi, cînd se scrie şi se iscăleşte pacea, pocneşte şi piere şi se cufundă în ţărîna pămîntului. Deci cuvioşiile lor aşteptau cu răbdare şi pîndeau, vîrîndu-şrtfarBile în ferestruicile şi între graitiile chiliilor. Ruset intră la unchiul său şi, lepădîndu-şi blana de berbece lingă uşă, îl îmbrăţişa în tăcere. Sfinţitul Teofian împinse zăvorul, potrivi bine perdelele terestrelor şi, punîndu-şi mînile pe umerii nepotului său, îl întrebă şoptit: — Spune, ce este ? — Părintele meu, răspunse beizade Alecu, am a-ţi mărturisi multe; şi toate ţi le voi înşira pe rînd, ce-rîndu-ţi sfat în nacazurile mele. Deocamdată te rog să-mi spui dacă aicea sint destul de departe de slujitori domneşti şi de prietini ai lui Duca-Vodă. — Eşti departe, beizade, căci noi aici, cît ţine iarna, trăim singuri ca într-o pustie. Eşti prigonit şi ai nevoie să te ascunzi ? — Cred că sînt prigonit, de şî pînă acuma am avut cuvânt să mă socotesc eu mai tare decît Duca. Fiind mare meşter precum ştim, măniia sa a găsit 278 mijloc să mă zugrăvească în anumit chip prietinilor mei şi ocrotitorilor mei. Şi mă tem că braţele cele tari oare mă sprijineau' se vor trage de cătră mine. Asta încă n-ar fi nilmic, dacă n-ar fi căzut asupra inimii mele un blăstăm, care mă osîndeşte să mă duc neapărat la Stambul. Trebuie să mă înfăţişez acolo neştiut şi necunoscut, precum îţi voi 'lămuri îndată. Iar oa să pot ajunge acolo astfel, printre primejdii pe care nu Ie cunosc, am nevoie de sfiatul şi de ajutorul sfinţiei tale... — îmi vei spune toate, beizade, şi vom chibzui, răspunse ou liniştea lui de om gras şi balan prea cuviosul părinte stareţ. Se cade însă, înainte de aceasta, să-ţi întăreşti trupul ou mîncaire şi inima cu vin. Ştiu că asemenea bunătăţi, de Dumnezeu rînduite năcăji-tului om, nu le lepezi de cătră itine. Iar vinul mai ales, să ştii că este din acel cu carele mă îndeletnicesc şi eu. Făcîndu-mi o bucurie ca asta, de a veni în braţele mele ca la un părinte al tău, după ce nu ne-am văzut atîta vreme, se cade să cinstim ceasul, însemnîndu-1 la răjmş. printre cele puţine ale sărmanei vieţi. Inchi-nînd pahare, să lepădăm din fiecare cîte un strop pentru toţi cei iubiţi ai noştni, unii în viaţă şi suferind, alţii trecuţi la veşnică hodină. Printre morţi eu număr şi tinereţele mele; printre vii, tu numără dragostile tale. Şi te poftesc, beizade, un ceas să fii vesel, ca să putem pe urniă în tihnă vorbi despre mîhnirea ta. Aceste vorbe potrivite au fost ele singure ca o băutură întăritoare pentru Ruset. Şi cunoscînd pe cu-vioşia sa unchiul său oa pe unul dintre cei mai vrednici întru ostenelile petrecerilor, s-a bucurat şi a zvîr-lit de pe sine şi cojocelul şi grija clipei. Şi-a frecat mînile, s-a apropiat de pojarul din sobă, văzînd în vîlvătăi’le lui un chip de departe, şi, eu privirile aprinse, a poftit cît mai degrabă pe masă, în taţa sa, vinul cel lăudat. — Să-l cunoaştem şi să-l bem pre el, a grăit cu aţîţare, cuprinzînd de după mijloc pe sfinţitul părinte Teofan şi cercind să-l salte in sus, ca pe un sac de mei. Dar cu toată silinţa de a părea vesel, beizade Alecu s-a oprit, cu mult înainte de vremea lui obişnuită, şi a început să se mărturisească unchiului său, spunîn-du-i toate cîte avea de spus, pînă într-un tîrziu ceas, la al treilea cîntat al cucoşilor. A doua zi, cătră amiază, părintele arhimandrit Teofan a poruncit să d se pregătească sania cea văpsită^ roş şi să>-i puie la oişte doi cai pe care-i ştia prea cu-vioşia sa mai iuţi. Fraţii de la odaie împlinind porunca, prea cuvioşia sa a coborît de la stăreţie şi s-a aşezat singur în sanie, punînd pe sine blană de lup şi în jurul său cergi miţoase. Fratele surugiu, pocnind din puhă, a dat veste între ziduri de plecare şi a slobozit fugarii cu mare repeziciune pe poartă. Părintele arhimandrit n-a lipsit mai mult de trei zile, şi, în vremea asta, negustorul cel străin s-a oploşit bine între fraţi, ţinînd tare cu dînşii felurite probe de mîncare ori băutură şi mai ales încîntîndu-i cu istorisiri care de care mai minunate, lumeşti lucruri cu mult mai de haz, orice s-ar spune, decît sfintele poveşti de la Metafrast, Damaschin şi alţi părinţi care au scris şi au povestit. Venind sfinţitul Teofan a treia zi, a chemat la sine pe negustor iarăşi în chilia de la stăreţie, unde ardea foc mare în sobă şi erau trase perdelele. Poftind întâi pe părintele pivnicer să aducă puţintel vin din cel de care ştia el, au rămas amîndoi, străinul şi cu pă- 280 rintele Teofan, singuri, sfătuind, pe cît spuneau cuvi-oşii monahi, despre o negustorite. — Ascultă, beizade, îi zise cuvioşia sa viind aproape şi cuprinzînd cu dreapta grumazul nepotului său; am făcut precum mi-ai spus şi m-am dus pînă la Tîrgul-Ocnei' şi am coborât şi mai departe la Bacău, ispitind pe unii şi pe alţii dintre boieri şi slujbaşi. Apoi, într-adevăr, se spune că ar fi ieşit vorbă de la împărăţie asupra domniei tale pentru nişte vicleşuguri pe care le-ai fi săvîrşit, dar n-am înţeles că ar fi avînd cineva o poruncă să te poprească. Decît, zic ei, de-acu au să se spargă răutăţile’câne au mai rămas de la Antonie-Vodă. Şi-ndată după aceea, cum e naravul moldovenilor, suduie şi pe Duca-Vodă ca pe un Antihrist, care ar fi ieşit în acest sfîrşit de veac spre pieii-nea lumii. — Am înţeles că bine este să mă păzesc, precum am început, zîmbi Ruset; şi mai ales caită să găsesc mijloc să trec Dunărea şi s-ajung unde vreau, ascuns, din două pricini, într-o îndoită taină: să nu mă ştie prietinii mei păgîni1 şi să nu mă ştie duşmanul nostru Duca, pînă ce va veni vremea să ies la lumină pentru o singură fiinţă, fără de care viaţa mea nu mai are preţ. — Această singură fiinţă, beizade, se pare că este primejdia cea mai mare a vieţii domniei tale. Nu te uita supărat la mine, căci n-am să cerc a te opri din drumul oare ţi-a fost scris din vecT Du-te, şi te voi ajuta cum se cuvine. Bea acest pahar, ca să te îndulceşti ; zîmbeşte fratelui fericitei tale maici, care se află acum între sfinte, într-un liman fără vifor, şi ascultă bine care este sfatul meu. Aceasta a fost cea din urmă noapte pe care a petrecut-o Ruset la mănăstirea Caşin. Sculîndu-se a doua 281 zi, a sărutat mîna prea cuviosului stareţ în văzul tuturor monahilor, primind binecuvîntarea, şi a purces la drum in munte cu săniuţa lui cu cai şi cu Bîrlă-deanu, avînd călăuz un frate tînăr, cu numele Nicodim. Era într-o miercuri, în opt zile ale lunii lui martie, şi tustrei călătorii şi-au făcut cruce, cerînd ajutor de la sfîntul părinte Teofilact, care stăpînea acea zi, cit şi de la cei patruzeci de sfinţi mucenici din Sevasta, a căror mare slujbă la mănăstire era a doua zi. Au umblat astfel încet patru zile. Lăsînd la un schit de sub Cernegură sania cu cai, au suiit cu piciorul potecile pe sub cetini şi pe sub păreţi de stîncă, trecînd hotarul muntenesc cătră apa Buzăului. Venea un v-înt cu sunet mare de cătră miazăzi şi pălise soare cald pe ţancuri. In ziua a şasea beizade Alecu Ruset cunoscu, după fumegarea văilor, că pocnesc gheţurile şi porneşte zăporul primăverii. Atunci avu în sine bucurie, ca şi cum berbecele lunii martie ar fi spart pentru el peştera întunericului, dînd drumul luminii anului. In adevăr, în noaptea următoare, la straja a treia, fiind poposit la mănăstirea Cheia, auzi spre piscurile încă stăpînite de tăcere cîntarea cucoşilor sălbatici. Iar în cealaltă noapte prinseră a bubui puhoaiele cătră văi. De la acea sfîntă mănăstire Cheia, din muntele încă alb, au coborît spre cîmpie doi cuvdoşi monahi, avînd la ei cărţi şi daruri pentru Sfîntul Munte. Au călătorit cu pace din sat în sat pînă la Brăila. Acolo au aşteptat să curgă gheţurile şi au putut trece cu luntrea la Măcin subt ochii cavafilor împărăţiei. Erau acolo şi mulţi alţi slujbaşi cu cealmale, stînd pe vine în jurul tipsiilor de aramă planele" mangal aprins. Ii priveau zîmEind cu nepăsare şi dormitînd, apoi le făceau semn să-şi vadă de drum, ca unor oameni ai 282 J lui Dumnezeu. Unii haragi mormăiau în urma lor, dar nu îndrăzneau să-i atingă. Toţi, şi osmanlii şi creştini, se adunară o clipă ca la o petriecere, cit călugării ne-, guţară de la un bulgar doi asini. Se desfăeură, lăsîn-du-i să treacă în calea lor, încălecaţi şi bălăbănind din picioare lungi pe animalul Domnului nostru Hristos. Apoi de-acolo au umblat tot cătră primăvară, descălecînd şi închinîndu-se la toate bisericile, şi cînd au străbătut dincolo de Etropol munţii care se chiamă Balcani, au găsit migdali înfloriţi. Au mers cu asemenea rînduială prin Rumelia şi au văzut primăvara în toiul ei, cu strălucire de atfgint şi purpură spre coasta mării. Dînd laudă prea curatei Panaghii, au intrat pe drumul Sfîretului Munte ei închinat, unde se înşiră şi se înalţă în stînci, pe două ţărmuri, cele douăzeci de mari mănăstiri' ale creştinăm tăţii, c-o mie de biserici şi paraclisuri. c-un popor negru şi bărbos de monahi. Acolo bine primit este numai bărbatul, zidirea cea fără greş a Pantocratorului, nea-vînd intrare nici muiere, nici dobitoc femeiesc. Insă bine primită întru laudă pretutindeni este Aceea care a zămislit în sine pe răscumpărătorul păcatului1 omenesc.; Acolo cai doi călători pe asini au intrat ca într-o altă lume, cu blînd văzduh şi grădini înoîntate. Li s-a îmbălsămat sufletul de miresme, li s-a bucurat auzul de murmur de ape, cîntece de paseri şi zboruri sunătoare de albine. Sus, pe piscuri, stătea tăcerea singurătăţii pădurilor, şi, din pacea văilor, li se deschidea aria nemărginită a mării. Aşa, umblîmd printre sfinte lăcaşuri unde cîntau simandrele de aramă, s-au oprit la Kiliandari, lăcaşul împăraţilor celor vechi de la Bizanţ şi şi-au dat, în taină, părintelui egumen, scrisorile şi îndreptările. 283 S-a aflat îndaită că acei străini monahi au adus sămi de la anumite metocuri din Moldova ale sfîntului lăcaş şi s-au bu&rrat'toţi fraţii de sosirea lor, îmbră-ţişîndu-i. Au hălăduit cei doi călători, în acea cetăţuie a cre-dinţii, două săptămîni, odihnindu-se de lung şi ostenitor drum; apoi s-au supus poruncii prea sfinţitului egumen de a duce alte cărţi şi alte sămi la sfîntul patriarh de la Ţarigrad, stăpînul tuturor dreptcredin-cioşilor creştini. Li s-au dat şi doi! slujitori alvaniţi, cu arme bune, care să-i călăuzească şi să-i apere o parte din cale; şi astfel, la începutul lunii lui mai, urmînd cbasta mării, smeriţii călugări cu asinii lor au ajuns pe la miazăzi la Cetatea împărăţiei, cătră poarta de la Edi-Cule. Au trecut fără supărare pe lîngă ham-_ gerele stăpînirii în lungul zidurilor celor mari, şi au bătut în poartă la o sfîntă mănăstire a legii noastre, închinîndu-se fratelui portar şi poftindu-i cu vesel glas ceas bun. — Kali ora ! a răspuns fratele portar înclinîndu-şi barba şi a cunoscut îndată, pe carte, pecetea de la Ki-Handari, sărutînd-o cu evlavie. A doua zi, la casa Crăiei franţuzeşti din Pera, în preajma grădinilor celor mari de harbujj, s-a înfăţişat cu fruntea plecată şi cu mînile încrucişate pe piept unul din cei doi călători. Slujitorii s-au mirat: ce caută un călugăr grec într-un loc unde nu se aflau declît ascultători ai sfîntului părinte de la Roma; şi l-au întrebat cu ce poate fi îndatorat. Din înălţimea lui, cuviosul şi-a scuturat barba şi pletele, nedînd răspuns cu glas. A scos din mînica largă a giubelei o scrisoare ş-a .pus-o sub nasurile slujitorilor, ca să-i cetească însemnarea numelui, însă ţinînd-o strîns între degetele-i groase. 284 I-au cerut, prin semne, scrisoarea; el a vîrît-o binişor la loc, scuturînd iar din cap. Ş-atuncea l-au luat de dinapoi şi l-au vîrît întăi într-un cerdac, apoi într-o tindă lungă, după aceea într-o odaie cu aurărfti pe păreţi, în care stăteau în jilţuri, la sfat, cîţiva boieri străini. Călugărul se miră de straiele lor de catifea şi matasă, de papucii cu călcâie nalte şi de pieptănătu-_ rile lor; căci, păstrîrid'Ghşi” tăcerea, îi judeca" din cap pînă în picioare. Pe o uşă prea naltă intră şi veni cătră el un om scurt şi gros, în strai posomorit mai cuviincios. Văzîn-du-1, călugărul se lumină la obraz. — Ce este ? întrebă domnul de Marenne, privind cu curiozitate pe musafir. II măsură şi el de jos în sus şi i se păru că-1 cunoaşte ; dar nu-şi putea deocamdată aduce aminte cum şi unde l-a mai văzut. Era un adevărat anâxios iero-monâhos, netrebnic călugăr, urmînd bine regula sfîn-tului Vasile, care stăpâneşte la Haghionoros şi care glăsuieşte astfel: «umilinţa monahului să se arate în cele dinafara sa: nepieptănat să-i fie părul, iar straiul neîngrijit şi scîmav». Gulerul straiului, sub pletele unsuroase, îi era împodobit de un strălucitor slim. Domnul abate, fără a se apropia mai mult de el, îi adresă încă o dată întrebarea în greceşte. Cuviosul zîmbi cu umilinţă, făcînd semn de împotrivire spre buze. — Pe cît se pare, se îndreptă vesel domnul de Marenne cătră boierii franţuji, acest frate al meu întru Hristos, de cînd nu l-am mai văzut, şi-a luat ca rîn-duială a vieţii muţenia. Monahul trase din mînică scrisoarea, şi, la acel gest, fără a-şi da sama de ce, abatele Paul îl cunoscu. 285 — închipuieşte-ţi! strigă el cu surprindere ; nici nu mă aşteptam să întîlnesc aşa de curînd aici şi aşa de departe de locul unde ne-am văzut întâi, pe prietinul nostru Birlădeanu. Acest nume ava Paul îl rosti în felul său, schimo-nosindu-1 ciudat; însă cuviosul Vîlcu îl pricepu şi-şi plecă fruntea în semn de încuviinţare. Rupînd pecetea şi desfăcînd cartea, domnul de Ma-renne se trase la o parte, mai cătră lumină. Ceti repede cele aîteva rinduri şi se întoarse cu prefăcută bucurie spre tovarăşii săi. — Insfîrşit, lămuri el, a sosut şi acea dorită zi, cînd voi putea să vizitez mănăstirea veche Balîklî. Lenea poate m-ar face să amîn iar, însă de data asta găsesc acolo un cunoscut de departe. — Iti putem fi de folos la ceva, şi te putem întovărăşi, domnule abate ? întrebă unul dintre cei de fată. — Domnii mei, vă multămesc. Ştiţi bine că m-am deprins cu meandrele Stambulului ca şi cu cele ale Parisului, şi'vă'rog să nu vă ostenit*, lipsind de la îndeletnicirile dumneavoastră obişnuite. îmi voi găsi singur drumul; mai cu samă că am tovarăş pe acest cuvios Bîrlădean. Nobilii măritului rege Ludovic rămaseră încredinţaţi că acel nume reprezintă o tiltulatură religioasă şi importanta lui Vîlou spori în ochii lor. Se înclinară în fata domnului abate, lăsîndu-1 liber să se ducă la o aventură ori la o afacere importantă, şi-i poftiră zîm-bind izbîndă. Deci domnul de Marenne -neluînd cu sine decît un cavaf dintre oştenii pe care împărăţia îi rînduise slujitori la poarta casei franţuzeşti, porni cu Vîlcu Bîrlădeanu spre mănăstirea Pighia, căreia necredincioşii 286 îi zic Balîklî. Cuvioşia sa mergea călare, iar Bîrlă-deanu alături, la scara din stînga. Cavaful înainte, deschizînd drum cu toiagul său. Astfel trecură un pod umblător de vase peste Cornul-de-Aur. Era o zi dumnezeiască _ de primăvară şi grădinile risipeau de pretutindeni mirezme şi colori, într-un soare orbitor şi subt un cer de matâsă sinilie. De Marenne înălţă nasul său fin ca să primească adierile delicate ale florilor şi ale mării, ocolind cu grijă stîr-vurile şi gunoaiele din uliţile întortochiaite. Medeăh" nuri goale, minarete, subţiri, bolţi înţesate de negus-torime şi muşterii, hanuri şi cişmele, stoluri de copii gălăgioşi ca şi vrăbiile din copacii încovoiaţi peste ziduri; femeile în feregeje şi iaşmacuri, umblînd pîlcuri cu chicote şi cîrcîi'ri de ţărciTgravii osmanlîi cu turban şi ciubuc, “Einecuvîntînd prin tăcere tihna şi chieful; hpcabale. purtalte de boi cu podoabe în coarne, ducind cucoane grecoaice ori armence, cu obrazurile descoperite, spre feredeie ori vizite ; toate erau pentru franţuz de un iriteres~necontenit împrospătat. Vîlcu le privea c-un ochi nepăsător, ca şi cum s-ar fi aflat în sat la el, la ţinutul Hîrlăului, în Moldova. Au trecut astfel, pe la Silivri-Capil, zidurile cele vechi de la Constantin cel Mare (împărat, şi au răzbit pe sub chiparoşi la poarta mănăstirii Balîklî, încărcată de trandafiri şi cununi de caprafoi. Cavaful a rămas afară în soare ; apoi, auzind cucul' cîntînd într-un platan, l-a ascultat şi s-a ¡tras la umbra acelui cort de frunze. De Marenne străbătu între cerdacuri şi chilii şi intră cu toată cuviinţa în catolico,n, ca să se încline în faţa inconostasului. Asemenea purtare a unui papis-taş plăcînd foarte mult părintelui egumen, l-a luat de 287 mînă chiar prea cuvioşia sa şi l-a coborît sub pămînt, ca să-i arate izvorul sfînt. Sub bolta aghezmartaruliji, apa minunată curge şi bolboroseşte din ziua cea de jale cfnd au pătruns ismailitenii în Bizanţ, punînd asupra crucii ticăloasa lor stăpînire. Atuncea şi bar-buniii, pe care-i frigea pe grătar un cuvios monah cu numele Glicherie, au înviat ş-au sărit de pe foc în izvorul izbucnit, înofcînd pînă astăzi, ca să se vadă semn de la Dumnezeu pentru viitoarea izbîndă a creştinătăţii. De Marenne asculta şi privea cu mirare şi nu găsea cuvinte destule să arate oîtă laudă se cuvine prea cuviosului egumen Ghelasie, fraitele său, pentru bunăvoinţa pe care i-o arată Domnul Hristos şi cinstita sa Maică, punîndu-1 stăpîn cu vrednicie în acel sfinţit loc. Fericitul Ghelasie îşi închină cu umilinţă barba-i albă şi obrazul uscat şi pofti în arhondaric pe străin, ca să se odihnească şi să se răcoreăsca7~~ Intr-o odaie a arhondaricului, de Marenne găsi pe celălalt cuvios venit de la S fîntul Munte şi rămase uimit văzîndu-1 slăbit şi cu barba aşa de crescută. Ruset închise cu grijă uşa, punînd zăvorul, îşi lepădă rantia, şi în această stare domnul abate putu să-l îmbrăţişeze. — Ce este, prinţule ? ce s-a întîmplat ? întrebă el cu grijă. Cărei împrejurări se datoreşte enigma pe care mi-o înfăţişezi ? A trebuit poate să fugi din Moldova ? — A trebuit să fug, domnule abate, răspunse Ruset. Asta pentru mine, însă, nu însemnează nimic. Mi s-a mai întîmplat să pribegesc, căci aşa-i soarta noastră. Măria sa Duca-Vodă a pus la cale lucruri care-mi pot primejdui viaţa din partea împărăţiei. Dar nu de teama morţii înă vezi schimbat, slăbii şi umblînd ascuns, ci din altă pricină, care nu-i greu de înţeles. — Plecările şi despărţirile sînt otrava vieţii noastre în tinereţă... zise abatele, cuprinzind mîna lui beizade. — Ai înţeles, şi nici nu-i greu, domnule de Marenne. Vei înţelege şi mai bine că moartea mea eu n-o aştept atît de la strălucitul Impărat-Padişah, cît de la o umbră care-mi zîmbeşte în toate visurile nopţilor mele. Să rîdem amîndoi, dacă vrei; să ştii însă că sfîrşitul meu nu poate ii altul. — Aici ai ajuns, prietine ? întrebă de Marenne cu grijă, privi’ndu-1 lung. — Aici, domnule abate. Iubirea mea e tot ce poate fi mai fără înţeles. Cu atît mai fără înţeles, cu cît am pornit-o rîzînd şi jucîndu-mă. Acuma am venit aici ca s-o aştept pe domniţa Catrina. Trebuie să vie cu tatăl său la Stambul pentru nunta ei cu beizade Ştefan, împotriva căreia se zbate. Atunci înţelegi domnia ta ce interes mare am să ştiu cît preţ mai are viaţa mea în ochii celor care mi-au fost prietini în serai şi care poate acuma nu-mi mai sînt. Dacă sînt căzut în ochii lor şi uneltirile lui Duca au crezare,^ma rog"să fiu druţat pînă la o epocă pe care eu o socotesc fericirea din urmă. Am venit într-ascuns şi-n cea mai mare taină vreau să rămîn — şi din pricina nesiguranţei în care mă aflu dinspre turc?, şi pentru ca să nu mă simtă oamenii pe care-i are Duca-Vodă aici, ,1a Poartă. Iubite domnule de Marenne, te rog să ite osteneşti, dacă este cu putinţă, pentru acest năcăjit prietin al domniei tale, să afli de la Mustafa vizir zodia vieţii mele. Să nu ştie că am ajuns aici, chiar dacă răspunsul său e bun. Iar dacă în cartea lui scrie rău, să se întindă asupra mea o indulgenţă, pînă ce vor cădea florile şi iubirile acestui an. |9 — M. Sadoveanu — Opere, voi. X 289 Vorbind frînt şi c-o veselie răutăcioasă pe care domnul de Marenne nu i-o cunoştea, Alecu Ruset urmă a mărturisi în amănunt toate prietinului său. Ii plăcea chiar să-şi desfăşure suferinţa, cu cruzime. După ce povesti toate, rămase împovărat la locul său şi-i tremurară mînile cînd le ridică spre frunte. Privea ţintă pe fereasitra deschisă, cătră strălucirea mării. Părea bolnav. Domnul de Marenne, mîhnit, îl cuprinse de după umeri. Ruset tresări: — Iubite prietine, îi zise abatele, pe mine nu mă nelinişteşte atît primejdia duşmăniei, cat a iubirii. — De ce ? — Iţi spun numaidecît. De şi, precum ştii, călătoria mea în împărăţia otomană n-a avuit o ţintă politică, a trebuit, ca străin cu oarecare nume şi însemnătate, să cer intrare în serai, spre a înfăţişa omagiile mele marelui Padişah. Aşa au fost împrejurările, încît m-am legat destul de amical cu vizirul. Şi alte împrejurări au făcut să mă pot bucura de o deosebită bunăvoinţă din partea lui Mehmet-Sultam. Puţini europeni au avut şi au favoarea de care mă bucur eu, putînd sta singur de vorbă cu maiestatea sa, spunîndu-i anecdote şi făcîndu-1 să zîmbească. Aşa încît sper să-ţi fiu de oarecare folos. Beîzade Alecu apucă palmele domnului abate şi le strînse la pieptul său, unde-i bătea inima ca. un ornic grăbit. — După cît văd, urmă de Maranne, suferinţa e deosebit de gravă. Nu socoteşti, prinţule, că ar fi potrivit să-ţi întorc macar o parte din datoriile pe oare le-am contractat faţă de domnia ta, intr-o plăcută noapte, intr-un colţ de lume ? 290 — Ceea ce vrei să faci e mai mull, răspunse cu însufleţire Ruset. — Asta e o datorie de altă natură, pe care eu înţeleg s-o rînduim între afacerile serioase ale vieţii. Datoriile celelalte privesc un vin bun din ostroavele Arhipelagului, o duzină de barbuni prăjiţi an * unt şi alte lucruri fine ale bucătăriei greceşti; căci eu cu baclavalele turcilor nu mă pot împăca. Cu acest prilej domnia ta ai putea să-mi mai arăţi ceva din voia bună cu care m-ai deprins. Voi încerca deci, pe de o parte, să domolesc duşmăniile ; iar pe de alta să luminez iar această faţă cernită. Ai căzut într-adevăr în-tr-o sclavie iremediabilă ? — Am căzut, şopti beizade Alecu. Este de necrezut ce mi se întîmplă, cu toate -acestea spun adevărul. Am pe mine cămaşa lui Nessus.' Abatele suspină : — Am avut-o şi eu odată şi sînt fericii c-am schim-bat-o. Iţi doresc s-ajungi cu bine, prietine, în anii liniştii mele. Viaţa e un mare medic. îmi dai voie să filosofez, ştiind totuşi că rostesc zădărnicii ? Ruset plecă fruntea şi lăsă pe prietinul său să-i spuie multă vreme lucruri zadarnice.. XXVIII Arată că. în intimitate, şi cei mai înfricoşaţi stăpinitori pot fi oameni; şi că, uneori, o partidă de şah o poţi cîştiga pierzind-o. Domnul de Marenne n-a întîrziat multă vreme, ca să se ducă să cerce, la Poartă, treburile lui beizade. Domnia sa era gata oricînd să facă drumul pentr-un 19’ 291 prietin căzut la năcaz; însă împărăţia nu era tot aşa de grăbită ca el; mergea pe altfel de roti decît Apusul. Cara Mustafa vizir trecuse pe celălalt ţărm de mare, în Asia, ca să puie subt ochii slăvitului său stăpîn Mehmet cele din urmă firmanuri, care de mult aşteptau să primească frumoasiTTui iscălitură. Padisahul însă n-avea vreme de pierdut şi nu prea era multămit să fie tulburat în plăcerea lui de vînă-toare întru care nu ostenea niciodată. Sosise cea mai potrivită vreme a ratelor la smîrcuri şi a potîrnichilor la ierburi, cu proba celor din urmă cîni şi şoimi dresaţi. Corturile se mutau; în fiecare zi ¡din loc în loc cu tot calabalîcul şi bucătăriile. Mustafa ajunse alaiul împărătesc între dumbrăvile de la Uzundere şi, după ce descălecă, vesti pe icioglanii strălucitului stăpîn că stă cu fruntea în pulbere, aşteptind învoire să intre sub cortul de matasă. Mehmet îl primi numaidecît; şi servul său, intrînd la el, îi sărută poalele straiului, desfăşură pergamentele şi se pregăti să scoată din făcliţa .lor’'cfe”argint penele pentru iscălit. Dar strălucitul 'Mehmet avea în mînile sale arc şi la şold cucura de săgeţi. Zîmbindu-i, îl bătu pe umăr şi-l pofti să lese treburile lumii neclătite în ziua aceea şi să ieie şi el parte mai bine la o privelişte rară. Anume, vînătorii curţii aveau să pună la îndercare în desişurile văii un vultur mare caucazian, învăţat împotriva . vulp'ilor. Mustafa se închină şi făcu stăpînului său această plăcere. Se minună chiar mai mult decît era nevoie de dibăcia bercutului şi firltisi pe icioglanii care-i erau învăţători. Căci aceşti icioglani erau cei mai apropiaţi tovarăşi ai măriei sale Sultanul, urechea lui şi sfatul lui de fiecare ceas ; şi cel dintâi slujbaş al împărăţiei nu se putea să nu tie samă de acest fapt. 292 In ziua a cincea, împăratul hotărî se se întoarcă la Stambul, aducîndu-şi aminte de o făgăduinţă a lui cătră frumoasa Rebia Giilnuk, sultană hasseki, adică favorită. Lămurit nu era despre oe anume”fusese vorba, însă trebuia să-şi împlinească făgăduinţa pe care i-o dăduse în ceasul plecării, cînd ea îşi arătase dinţii albi şi-şi mişcase la urechea lui buzele vopsite trandafiriu. Făcu semn şi corturile se dărîmară. Vizirul îl urmă agale; şi se aşezară în ceamuri pe Marmarâ, într-a-murgul zilei a opta. Nici aici' nu era potrivit să scoata Krmanurile şi penele de gîscă, căci sara era dintre cele mai tihnite. Plutiră fără facle pe sub cerul cu stele, cătră Vîrful-Seraiufui şi Mehmet Padişah, în peri-nile-i moi, dorea pe Rebia Giilnuk, fără a-şi putea încă desluşi dacă făgăduinţa pe care o dăduse privea o moarte de om ori un colan de mărgăritare. In ziua a noua, domnul abate de Marenme se aburcă în şa. Cu slujitorul său în urmă şi cu cel împărătesc înainte, coborî din Pera la podul umblător, între ca-targurile de la Cornul-de-Aur. De aici sui uliţa cea mare a Stambulului cătră Sfînta Sofia şi o clipă J'ăcu popas, ca să-şi mai desfălteze încă o dată ochii de priveliştea aceea unică în lume. Boazul era ca o oglindă ; pe Marmarâ licăreau fluturi de diamante; deasupra Cornului-de-Aur cununa Stambulului se desfăşura cu minaretele-i subţiri şi cu cupolele vii ale geamiilor pînă în fund, la sumbrul Eyub. Bizanţul vecmHormea în mormîntu'-i de ruini şi palate scufundate sub mahalalele de case de lemn ale turcilor. De la Şapte-Turnuri pînă la Vlacherne, îl închideau zidurile uriaşe de la Sfîntul Constantin şi de la Atila. Crucile ^bonţe ale creştinătăţii — pajuri cu aripile neclintite — apăreau 293 din cînd în cînd simbolic în cerul curat, la mari înălţimi. Domnul de Marenne oftă, cugetînd că Dumnezeu a binevoit, pentru pedeapsa copiilor săi iubiţi, să îngăduie necredincioşilor a se aşeza cu tabăra lor vremelnică în cea mai frumoasă grădină din lume, în acel serai încîntat pe care-1 bate, fremătînd dulce, marea clasică,. Dincolo de Aghia-Sofia, după întreite zidiri de piatră, stau, sub chiparoşi, clădirile împăraţilor războiului. Intre săbii, s-au grămădit comorile lumii. Subt unul din baldachinurile lui Mehmet, îşi aducea domnia sa arni"nt(Tca~a văzut cu uimire atîrnînd un sma-rand enorm cît un ou de lebădă. Acel juvaer nu va fi desigur şlefuit niciodată în feţe meşteşugite şi se va întoarce în mare, ori în pămînt, în starea-i primitivă, ca ş-acel popor de războinici, pe care l-a împins aici vîntul pustiei. Solul francez îşi îndemnă calul şi zîmbi' filosofic veşniciei. In soarele fierbinte al ceasului al patrulea al dimineţii, clipeau prin desişurile livezilor acoperişuri bombate de alamă deasupra streşinilor de chioşcuri. Suna susur de paseri în frunzişuri şi-n lianele care atîrnau în draperii deasupra havuzurilor. Dar de şi după întâiul zid şi după al doilea, şi-n mijlocul cel mai tainic, trăiau, în zeci de clădiri capri-ţios rinduite, opt ori nouă mii de suflete, totuşi, de-a-supra chiparoşilor, ca deasupra unui ţintirim, părea că pluteşte un suflet al tăcerii. Şi marea era singuratică în acea parte, numai la zidurile de la malul apei aştepta, dormitînd în soare, flotilă de bărci, împodobită cu purpură şi aurării, a marelui stăpîn. Domnul de Marenne ajunse la poarta dinafară a împărăţiei, care se chema, într-o limbă absurdă, Bab-i- 294 Humaiun, şi se opri iarăşi. Ieniceri ţineau straja, împodobiţi cu chiverele' lor cilindrice. Căpitenia de ortâcu-noştea pe Iranfuz ca pe-un de-aproape prietin împărătesc şi-l pofti să tr&acă, făclndu-i o temene... Domnul de Marenne îşi puse calul în trapTlntoTcînd spre mare privirile de cătră cupa de marmură unde gealaţii aruncau capetele sîngeraţe ale osîndiţilor. La Bab-i-Selam, adica-Poarta închinăciunilor, abatele descăleca protestînd în sine, şi trecu singur pe sub boltă, printre două turnuri subţiri şi pe sub creneluri. Slujitorii erau înarmaţi pînă în dinţi şi arătau ostentativ străinului obrazuri încruntate şi foarte mustăcioase. Alt agă se înfăţişă şi-l cunoscu zîm-bindu-i cu semeţie şi dîndu-i drumul să treacă mai departe. De-aici începeau grădinile umbroase, cu balcoane, chioşcuri şi cafasuri, între scînteieri de cişmele, sub paza bostangiilor. Haremul era undeva,TEtr-o ţainiţăj după alte ziduri, sub paza hadîmbilor negri, necunoscut încă unui ochi străin. Casa divanului ş-a tronului erau dincoace, subt alte rinduri de chiparoşi. Umbra lor tragică acoperea nu numai pajiştile, dar şi trecutul cu înlănţuirea lui de necontenite morţi năprasnice. Muţii, care rîn-jeau de după gratiile cămărilor, păreau o întrupare a adestor tăceri posomorite. Aşa era legea locului: să nu se ridice glas şi sunet omenesc în jurul aceluia care era slăvit de toate limbile pămîntului, Padişah, prea strălucit împărat, căpitenie a credincioşilor, urmaş al prorocului şi umbra lui Dumnezeu pe pămînt Mustafa vizir primi pe franţuz c-o gravitate întunecoasă ca şi barba lui, în odaia-i cu divanuri joase şi măsuţe în şase colţuri, înflorite cu fildeş. Nu erau alte podoabe pe păreţi decît arme şi trofee. Intre ele, Cara Mustafa se socotea într-un loc "mai plăcut decît 295 între hirţoagele icioglanilor secretari, căci iscusinţa lui era îndeosebi războinică. La o vîrstă de patruzeci şi şase ori patruzeci şi şapte de ani, simţea în braţul lui toată puterea stăpînului său şi a nebiruitelor oşti osmanlîi. Asta îi plăcuse lui s-o lămurească franţuzului chiar de la început, oînd îl văzuse întăia oară. Bătînd în palme, chemă slugi şi le porunci să aducă ciubuc, cafea şi jîlţ. Pofti pe musafir să şadă în acea unealtă evropienească şi el se aşeză pe divan, alături, după moda orientală. De Marenne înlătură ciubucul cu imajme de chilimbar pe care i-1 înfăţişa ciubucciul. dar primi cafeaua, în filigean cu zarf de aur. Un icioglan, îmbrăcat cu anteriu violet de matasă, rămase în picioare la spatele stăpînului său, pregă-tindu-se să tălmăcească sfatul. Faţa lui curată părea tînără, de şi era scrisă de uşoare creţuri, iar ochii, deştepţi şi vicleni, aveau o oboseală femeilască, cu umbre vinete dedesubtul lor. — Cu ce-aş putea fi plăcut şi folositor iubitului meu oaspete ? întrebă vizirul. Nu l-am văzut de multă vreme; am avut îndeletniciri însemnate cu măritul meu stăpîn dincolo, peste Mare. De-atunci poate au sosit ştiri nouă de la prea luminatul Rege, cel mai sus şi mai ales între domnii creştinătăţii, sau s-a aflat ceva de la duşmanii noştri de totdeauna, pe care-i dorim umiliţi şi căzuţi în pulbere... Domnul de Marenne ascultă cu luare-aminte şi vorbele neînţelese, şi tălmăcirea lor pompoasă, şi-şi dădu răspunsul înclinîndu-se politicos: — Oarecare ştiiri sînt, vorbi el. Suveranul, meu urmează a socoti legătura de bună prietinie cu marele Padişah drept cea mai preţioasă dintre legăturile sale cu stăpînitorii popoarelor lumii. Tradiţia şi interesul legînd două puteri, biruinţa lor împotriva unuia este 296 asigurată. Aceste lucruni domnia sa domnul abale nu le spune ca un reprezentant oficial care rosteşte vorbe deşarte, ci ca- prietin 4aî măritului vizir. Bucurîn-du-se şi de favoarea Domnului său şi de aceea a puternicului Sultan, domnia sa se crede, în chip dezinteresat, fericit de buna legătură dintre ei. La casa franţuzească din Pera ar fi venit ştiri că împăratul de la Viena a poruncit din vistieria sa plăţi însemnate pentru arme şi straie ostăşeşti. — E vorba deci de pregătiri ? observă Cara Mus-tafa. — Pe cît se pare. — Atunci nu se va putea spune că războiul l-am dorit şi l-am aţîţat noi. — Asta niciodată. Cel puţin maiestatea sa Regele meu iubeşte pacea ca pe-un lucru de preţ, ca pe un riifljnant rar. — Şi eu socotesc pacea, declară Mustafa, ca cel mai prielnic lucru pentru împăraţi şi noroade. — Negreşit, aprobă domnul de Marennc, acesta este şi punctul meu de vedere personal. Nefiind însă prinţ, ci un om din mulţime, eu n-o pot socoti ca un juvaer, ci cel mult ca o cafea bună pe care o cunosc cu simţurile de rînd. Celui care mi-o răpeşte, şi mai ales celui care mi-o face rea, aş fi în stare să-i trimet o declaraţie ca cea pe care ne-o pregăteşte împăratul Leopold. Mustafa aprobă din barbă, zîmbind. Apoi mai porunci o cafea pentru franţuz. — Astfel vreau să-mi întăresc dovezile mele de prieltinie cătră domnul abate... zise el. Abatele mulţămi, c-un surîs neclintit pe obrazu-i fin. ,. , 297 ■ — Alte veşti nu s-au mai primit din părţile Apusului ? — Pe cît ştiu, alte veşti nu sînt, răspunse domnul I de Marenne. In umbra şi tăcerea de la Divan-Yolii, Cara Mustala I căscă şi se bătu peste barbă. Afacerile diplomatice îl plictiseau. Totuşi, după părerea lui, franţuzul a venii c-un scop. Cată să fie cu luare-aminte. Sosiră cafelele. — Am auzit un lucru, zise cu îndoială abatele, pe care eu unul nu vreau să-l cred. — Poate fi1 împărtăşită şi altora această taină, de cătră iubitul oaspete ? — Fără îndoială. Nici nu-i o taină. Desigur înţeleptul Vizir cunoaşte mai bine afacerea, deoarece interesează mai mult Poarta. — Despre ce este vorba ? — Despre beiul de la Moldova, pe care eu îl preţuiesc... mărturisi abatele. Atrag luarea-aminte a în; ţeleptului vizir că ştirea vine de Îifleşi, care nu sînt prietini cu Georgie Duca. Vizirul tăcu, aşteptînd. — Leşii astăzi sînt în bună petrecere cu nemţii, adăogi abatele. — Ştiu, încuviinţă vizirul. Noi n-am pus niciodată credinţă în Ieşi; de aceea împărăţia i-a lovit adeseori, pedepsindu-i pentru minciunile lor. — Diplomaţia nu cunoaşte acest cuvînt... protestă de Marenne. — Ştiu, răspunse Musfafa ; dar eu sînt oştean. Ce pot pune leşii in sarcina beiului nostru de la Moldova? — Ii pun în sarcină nişte cărţi, pe care Duca le-ar * fi scris lor, într-o vreme cînd împărăţia i-a retras încrederea, mazilindu-1. Aceste scrisori se zice că sînt 298 în mîna unor nobili Ieşi. Repet că aşa ceva nu pot crede, deoarece, dacă aceste scrisori ar fi fost, ele ar fi ieşit pînă acum la iveală. Ioioglanul tălmăci cugetarea franţuzului. Cara Mustafa îşi mîngîie barba şi-şi micşoră ochii. . — Totuşi aceste scrisori sînt, zise el cu linişte. Prietinul nostru poate afla acest adevăr. — Atunci mă găsesc destul de încurcat, declară domnul de Marenne; căci eu n-aş fi crezut pe Duca-.Vodă capabil de asemenea faptă. — Scrisorile sînt, confirmă 'iar vizirul, sînt şi poartă semnătura beiului de la Moldova. — Să fie cu putinţă ? Poarta e sigură de asta ? — E sigură, zîmbi Cara Mustafa. Chiar beiul ne-a adus faptul la cunoştinţă. — înţeleg din ce în ce mai puţin. — Cu toate acestea lămurirea e uşoară şi o pot da nepreţuitului meu musafir. Nefiind diplomaţi, noi întrebuinţăm arme mai puţin diplomaticeşti decît apusenii, însă tot aşa de bune. In părţile noastre deseori se întîmplă să umble dintr-un hotar în altul scrisori. De cele mai multe ori sînt numai o cercare, pentru a vedea răspunsul. Beiul nostru ne-a mai făcut asemenea slujbă, faţă cu hanul de la Crîm, după dorinţa împărăţiei. Se întîmpla"Trisă că asemenea cărţi numai să pară adevărate, iar iscăliturile să fie plăsmuite. Să nu fie mirat oaspetele nostru. Asemenea încurcături pot stîrni mînia slăvitului nostru stăpîn. Mînia stăpînului nostru e ca furtuna şi supuşii săi sînt, în faţa săbiei lui, ca iarba sub coasă. Mai tîrziu se vede că au căzut capetele fără vină, dar morţii rămîn morţi. Aşa, de data asta, s-a întîmplat să cerce careva dintre duşmanii săi pieirea lui Duca. Beiul a simţit şi a vestit pe stăpînii săi din vrcnie. 299 n De Marenne rămase o clipă pe gînduri; păru vesel. — îndeletnicirile rele ale omului, reluă el, se vede că sînt aceleaşi pretutindeni, în Apus ca şi-n Răsărit. Mă bucur că am avut dreptate. — Care bucurie şi care dreptate ? — Dreptate, socotind pe beiul domniei voastre năpăstuit. ""Mustafa îşi mîngîie barba şi rîse: — Cine ştie! Sufletul omului e ca marea fără fund, în care numai Dumnezeu poate vedea. Abatele încuviinţă din cap şi se grăbi să întărească această cugetare. — Numai Dumnezeu, şi uneori nici Dumnezeu. Să lăsăm acestea. — Dacă cinstitul nostru musafir vrea, să le lăsăm. Ar rămînea poate să aflu de ce domnul abate se îngrijeşte de soarta beiului de la Moldova. — Nu mă îngrijesc atît de soarta lui, cît de interesele aliaţilor noştri. — Mulţămim domnului abate. — De aceea, răspunzînd îndoielilor domniei tale, mă cred dator să fac o observaţie. Scrisorile sînt — şi nu le-ar fi scris beiul. împărăţia de la el află asta. Dacă nu le-a scris el, atuncea de unde a aflat că sînt? Pe Iîngă asta, aflînd nu se ştie cum despre ele, de ce nu ştie cine anume le-a plăsmuit ? — El zice că ştie. — Rog să fiu iertat dacă aceste două împrejurări mi se par deosebit de ciudate. Dacă le-a scris un duşman al lui Duca, pentru ca să-i dăuneze, acel duşman de ce nu le vădeşte ? — Hm ! hm ! făcu marele vizir. Văd că şi judecata poate să fie întrebuinţată ca o sabie. Cinstitul musafir are dreptate. Mai doreşte şă cunoască ceva ? 300 r . — Nu. Ştiu numele celui pe care-1 învinuieşte Ducâ-Vodă. — Hm! hm! făcu iarăşi marele vizir, crescîndu-şi ochii, strîngînd buzele şi înălţînd sprîncenele. — E vorba de Alecu Ruset beizade. Vizirul rînji în barba-i neagră. — Da, aşa este. împotriva acestui fecior zvînturat al mazilului Antonie stnt şi alte pîri. Stăpînuf nostru l-a mai certat o dată pentru nebuniile lui. — E un bun prietin al meu, lămuri încet abatele, de care mă leagă plăcute amintiri. Să mă ierte înţeleptul vizir dacă am făcut un aşa de lung ocol ca s-ajung aici. Sînt gata să recunosc că Duca nu-i vinovat cătră Poartă. Cît despre Ruset, chiar dacă ar fi păcătuit, nu-i vinovat decît cătră un duşman al tatălui său. — Hm ! — Aş dori să aflu dacă măria sa vizirul nu simţeşte nevoie să se lumineze deplin. — Ba simţesc nevoie să mă luminez deplin; însă voi atrage băgarea de samă a iubitului meu musafir că acolo unde a înodat firul un grec, nu pot să-l mai descurce o mie şi unul de dreptcredincioşi. Trebuie să cadă sabia. — Asupra cui ? — Asupra aceluia care are scris în cartea lui Allah acest sfîrşit. Abatele de Marenne tăcu şi plecă fruntea. Vizirul zîmbi cu voie-bună, mîngîindu-şi barba, apoi lepădă ciubucul. — Am să mai adaog, reluă el, că pentru acest fecior al lui Antonie simţim şi noi prietinie; însă împărăţia mai are nevoie de beiul de la Moldova, care se arată harnic şi încă destul de înţelept. Altfel, 301 drept vorbind, în cumpăna noastră aiuîndoi n-atîrnă nici cît un fir de puf. Totuşi inima de prietin a iubitului nostru musafir plăcîndu-mi foarte mult, îl sfătuiesc să puie două cuvinte la măritul stăpîn, care poate, ca şi Dumnezeu, lăsa viaţa supuşilor săi după buna sa poftă. Să părăsim acestea şi să vorbim numai de ale noastre. Domnul de Marenne trecu la alte lucruri zîmbind gazdei, cumpănind însă, în acelaşi timp, în sine, soarta prietinului său. După cît înţelegea el, şi după cît ştia din obiceiurile şi năravurile acelei curţi jşia-tice, beizade Alecu era într-o primejdioasă cumpănă. Totuşi, Allah kerim ! cum spun musulmanii, — Dumnezeu e mare, şi ajutoarele lui sînt neaşteptate. Un slujitor veni să vestească pe Mustafa vizir că strălucitul stăpîn e singur şi poate îngădui părintelui franţuz să-l vadă, acest lucru făcîndu-i, ca totdeauna, plăcere. Domnul de Marenne se ridică de la locul său şi urmă pe slujitor prin coridorul umbros al porţii a treia — Saadat — a fericirii. Domnia sa nici nu mai cugeta să aprecieze cum se cuvenea cinstea ce i se făcea. Era gînditor şi mîhnit; şi pacea tristă a acestor aşezări îi sporea şi mai mult depresiunea sufletească. In umbra şi încăperile acelui serai viaţa era nesigură ; apărea şi trecea ca o floare de lumină. Marele Soliman înţeleptul a mişcat un deget şi a poruncit astfel zugrumarea prea iubitului său fiu Mustafa. Mehmet al”treîiea a pus pe muţi să strîngă în iuvă-ţuri pe cei nouăsprezece fraţi ai săi. Alţii, care au "ucfsf fraţi şi rude, au căzut la rîndul lor sub legea nemilostivă care-i comprima. însuşi Mehmet al patrulea, care-1 aştepta acum în odaia-i împodobită cu somptuoase covoare, a fost nevoit, în cel dintăi ceas 302 al suirii lui pe tron, să iscălească osînda bunicei sale validé Kôsem. N-avea decit opt ani şi i-a tremurat inîna care de-atunci n-a mai tremurat. Intră sub coloanele "Subţiri de marmură de la Arz-Odasî. Eunucul alb dădu la o parte" perdeaua şi făcu loc abatelui~c^o închinăciune adîncă. Marele stăpî-nitor îl primi cu zîmbet pe faţa-i obosită, de o albeaţă mată. Sultan Mehmet avea atunci patruzeci de ani şi era un om cu înfăţişare blajină. Nimic din cruzimea strămoşilor nu ardea în privirile lui. Avea ochii albaştri ai maicei sale validé _Targan, — roabă răpită de copilă din ţara muscălească şi adusă în serai de cătră tatarii crimlenj, . Doi copii def casă — hadîmbi blonzi — care cînta-seră pînă atunci din ban dură şi ţimbală, se ridicară şi ieşiră. De tălmaci nu era nevoie. Parte greceşte, parte franţuzeşte, cei doi oameni, aşa de deosebiţi şi aşa de bizar adunaţi, izbutiseră totdeauna să se înţeleagă singuri. Şi asta era, pe lîngă altele, una din plăcerile Sultanului. Mehmet se aşeză întăi în jîlţ şi rosti cu bună-voie primele vorbe de politeţă. — Trebuie să socot acest ceas îndeosebi plăcut, zise el, cînd abatele îşi sfîrşi plecăciunea prelungită. Am nevoie de un om liber între atîţia robi. De Marenne se înclină iar: — Acest om liber e cu totul la dispoziţia maiestăţii voastre. — Pe cît înţeleg, domnule abate, surîse Sultanul, ai fost aşa de bun să împărtăşeşti unele ştiri politice marelui meu vizir. — Da, maiestate. i .— Pe mine vei fi şi mai bun, domnule abate, să mă scuteşti de ele ? 303 — Negreşit, dacă aceasta este dorinţa maiestăţii voastre. — Este. Vreau să uiţi că eşti un sol şi să-mi vorbeşti cu prietinie despre lucruri obişnuite. Abatele clătină din cap. — Se poate asta ? In umbra unui împărat aşa de temut toate devin grave. Viaţa şi moartea se amestecă. Mehmet suspină. Atinse cu degetul un gong de aur, umplînd încăperea de sunet moale. Ca prin farmec icioglani, în lungi anterie de matasă galbenă, se stre-curară înlăuntru, cu mişcări iuţi. Se purtau ca umbre, fără cel mai mic zgomot, pe covoarele moi, rînduirtd şerbeturi, filigene de cafea şi narghilele. Ieşiră şi intrară cu alte măsuţe joase, acoperite discret cu na-frame vişinii. Cînd le descoperiră, abatele cunoscu tafeTa de şah pe una şi o amforă de alabastru cu vin franţuzesc pe alta. Două cupe de cristal uftovarăşeau amfora. Icioglanii dispărură, stîngîndu-se odată cu sonul gongului. Mehmet-Padişah îşi părăsi jîlţul şi trecu pe divan, aşezîndu-se cu picioarele subpuşe. Se simţea mult mai bine în poziţia aceasta firească, moştenită din veacurile de pribegie ale strămoşilor, care n-a-veau popas decît pămîntul gol, în jurul focului, sub cer. Aşa şi inima-i era mai aplecată spre blindeţă. — Domnule abate, zise el, Allah vrea ca un stă-pînitor să fulgere cu ochii şi să tindă.asupra supuşilor săi buzduganul. Aceasta este legea noastră şi mulţimea nu trebuie să ne cunoască altfel. Pentru domnia ta insă pot fi altul şi-ţi pot da iertarea pe care bănuiesc că mi-o ceri pentru cineva. Abatele rămase cugetînd, ori păru a cugeta, cu ochii spre fereastra deschisă care da în grădină. Meh- 304 r met sună iar şi făcu un semn abia văzut slujitorului care răsărise de după perdele. Inaintînd, acesta deschise cişmeaua mică de marmură de lîngă trandafirii fereslreT’ş-un fir de apă tresări cu zvon şi murmur, căzînd în havuz. De Marenne înţelese că poale vorbi fără grija de a fi auzit de vreo ureche omenească. Deci la sfatul cu vizirul fuseseră urechi. — N-am nici o taină, maiestate, zise el. Am de spus numai o mică istorisire de vînătoare. — Voi asculta-o cu plăcere, domnule abate. — Istorisirea aceasta, maiestate, nu mă priveşte pe mine, ci pe un prietin al meu. — E vînător ? — Da, însă cu mult mai puţin dibaci decît maiestatea voastră. Acest vînător şi prietin al meu îmi povestea într-un rînd că se afla într-o pădure din Moldova. — După cît se vede, e un supus al meu. — Da, maiestate. Se afla în locuri pustii, în acea pădure din Moldova, singur şi rătăcit de tovarăşii săi. N-avea cu el nici cîni, nici suliţa, nici baltagul; iar în ziua aceea vînătoarea stîrnise mulţi urşi. Iată că-i iese în cărare una din aceste Jivine, momiăind. Prietinul meu se fereşte, se întoarce şTcâută altă ieşire. Insă şi-n cărarea a doua i se arată ursul. încearcă în altă parte, în dreapta: dă de-o prăpastie; încearcă în stînga : îl opreşte un părete de stîncă. Mormăirile se înteţesc şi prietinul meu înţelege că se află într-un ceas de mare primejdie. Domnul de Marenne se opri. Măritul Padişah surise, aşteptînd urmarea. — Ce-a făcut fără arme? întrebă el. — Ce putea face ? — l-au sosit ajutoarele şi prietinii ? 20 305 — Nu i-au sosit. Erau departe de dînsul. — Atunci ce s-a întîmplat ? — După cît îmi povestea prietinul meu, maiestate, altceva nu se putea întîmpla decît să-l mînînce urşii. Ceea ce s-a şi întîmplat. Mehmet îşi mîngîie barba rar, rîzînd cu plăcere. — Se vede din istorisire că prietinul domniei tale face în adevăr parte din breasla noastră vînăto-rească. — Nebiruite şi puternice Padişah, zise cu patos domnul de Marenne, povestirea mea e în adevăr o anecdotă din ţara Moldovei şi mi-a istorisit-o prietinul meu, într-o sară, la o petrecere. Anecdota răspunde însă unui adevăr, şi acel prietin al meu se află împresurat de sălbătăciunile de care vorbeşte. Acel prietin al meu e un bărbat de bun neam, pe care-1 iubesc şi-l preţuiesc, şi, din cît am înţeles, e un supus credincios al maiestăţii voastre. împotriva lui s-au ridicat duşmanii şi vor să-l zugrume. Mehmet întinse braţul spre amfora de alabastru, dar de Marenne se grăbi înaintea lui şi umplu cupele. Mehmet gustă ca un vechi cunoscător. — Aş putea, grăi el, să întreb de numele acelui prietin, domnule abate. Aducîndu-mi însă aminte că de cîteva ori l-ai pomenit povestindu-mi întîmplările trecerii domniei tale prin acea ţară a mea, cred că nu este nevoie să mai stăruiesc. Astfel mă scutesc să cer lămurire lui Mustafa vizir de ce greutăţi îl apasă şi ce greşeli va fi săvîrşit. Să ţi-1 dau fără a cerceta ? — 11 primesc, nebiruite şi puternice Padişah, se învoi ava Paul. Dar sînt gata să-i dovedesc curăţiaj căci nu pot pune cuvînt pentru un vinovat. 30(3 — Aferim! rise Padişahul. E nevinovat intr-adevăr ? — E nevinovat, maiestate. O adiere trecu priirtre trandafiri şi prin zvonul cişmelei. Urmaşul prorocului trase pe nas mirgzmele grădinii şi strănută c-o plăcere mare cît şi explozia. — Augurler ola 1 îl firitisi, închinîndu-se, ava Paul. Măritul stăpîn îi ^muiţămi, întinzînd mîna cu palma în jos, în semn de pace. -i- îmi vei spune numele prietinului domniei tale şi-i vei dovedi nevinovăţia mai tîrziu. Acum ti-1 dau aşa. Dacă vrei să-l mai cîştigi într-un fel, atunci luptă pentru el cu mine pe această tablă. Maiestatea sa Mehmet era destul de tare jucător de şah. Chiar se credea cel mai tare din cuprinsul seraiului său. Dnr legea aceasta nu-1 putea atinge pe abatele Paul, care izbutise în mai multe rînduri să-i dovedească superioritatea apusenilor. Primi provocarea şi începu să lupte, îndemnîndu-şi cu glas cavalerii, pionii şi nebunii. In curînd oastea împărătească se găsi într-o mare strîmtorare. Prea puternica umbră rămase într-o îndelungă cugetare, cu bărbia rezemată în palmă şi cu cotul pe genunchi. Insfîrşit se hotărî şi dădu o poruncă de îndrăzneaţă săritură unuia din cei doi călăreţi negri ai săi. Ava Paul cugetă şi el mai îndelung şi văzu, în sine, chipul slăbit şi întristat de dragoste al prietinului său. Oftînd, făcu mişcarea trebuitoare şi, ca prin minune, oastea împărătească dobîndi loc şi biruinţă de-săvîrşită. — Am pierdut 1 mărturisi cu glas jalnic domnul abate. 20* 307 — Dimpotrivă, ai cîştigat! răspunse cu bunăvoinţă cel mai mare şi mai puternic dintre stăpînii lumii. Cu toate acestea, întorcîndu-se călare la casa Crăiei franţuzeşti, domnul abate de Marenne nu credea îndeajuns în această primă a sa izbîndă; şi socoti că paza şi taina sub care sta Ruset trebuie să rămîie neclintite. XXIX Nu numai abatele Paul [ilosofează, ci şi Vilcu Birlădeanu. Era într-o vineri, în vremea căldurilor celor mari ale lunii iunie. Fiind ziua odihnei şi închinărilor, rînduită de proroc, prea strălucitul întocmai ca soarele Padişah ieşise cu alai la slujba cea mare de la moscheia lui Beyazid. Uliţile pe unde trecea astfel împărăţia călare erau pustii, cu uşile şi ferestrele caselor oblonite, ca să nu se poată învrednici nici un ghiaur a vedea faţa de idol, cu turban de fir şi surgucî de nestemate a celui întăi, mai mare şi mai groaznic dintre biruitorii dreptcredincioşi. Ienicerii îi făceau ziduri vii în laturi, iar alţi ostaşi călăreţi şi pedeştri alergau înainte, unii cu toiege, alţii cu şfichiuri plumbuite, ca să întoarcă în hudiţi pe trecători, să abată pe oricine cu fruntea în pulbere, — să fie pretutindeni numai viermi şi tină. In una din aceste hudiţi se simţi luat ca de vînt şi zvîrlit într-o parte Bîrlădeanu, călugărul cel mut de Ia Balîklî. Se feri după un stîlp de poartă şi stătu neclintit, morrnăind, oricît era de mut, citeva vorbe îndesate, al căror înţeles ar fi rămas tainic pentru oricare ureche, fie turcească, fie grecească; însă 308 nu-1 auzi nimeni. Strecurînd o privire piezişa pe sub braţ, zări împrejurimea pustie şi auzi numai în depărtare, sub văzduhul aprins, freamătul alaiului. Atunci se desfăcu'de stîlpul pe care-1 îmbrăţişase, pornind tupiluş pe sub ziduri. Nu-i era frică de nimica; un cuvios monah găseşte totdeauna la Stambul destulă acoperire în straiul tagmei lui; se ferea însă de soare, care, orice-ar fi spus dreptcre-dincioşii, era mai înfricoşat decît luminăţia sa Meh-met al patrulea. Vărsa o dogoare aşa de cumplită, încît Bîrlădeanu ar fi fost în stare să îndrepte ş-asupra lui vorbele tainice, dacă nu l-ar fi oprit o rînduială strămoşească, mai tare decît credinţa al cărei strai îl purta. Acea rînduială îl învăţase a socoti totdeauna sfînt acest izvor al vieţii. Intr-o vreme, însă, nu mai putu răbda şi se opri, căutînd cu ochii împrejurul lui o scăpare. In clipă i se înfăţişară în minte codrii de la Hîrlău şi cele paisprezece şipote care izvorau în budăie, subt un deal poreclit Coman. Se simţi ars de pojar pînă în adîncurile măruntaielor. Dar tot atunci dădu bine-cuvîntare lui Dumnezeu, căci zări o cişmea de marmură la un colţ de uliţă. Cîţiva copii desculţi şi cu capetele goale, bine înzestraţi însă din partea şalvarilor, stăteau împrejur cu ibrice şi căni de aramă, aşteptînd rînd. Cum sosi acel călugăr mare, nalt şi bărbos, pufnind c-un fel de spaimă, copiii se dădură la o parte privindu-1 uimiţi şi aşteptîndu-se la o minune. Bîrlădeanu îşi lepădă comanacul, fără a-i alege cuvenit loc de cinste; se 'BadTTlîn'gă firul de apă şi ţinu palmele potrivite în chip de căuş. Intăi voi să beie, dar văzu că are prea puţin. încercă să se stropească şi să se răcorească : avea prea puţin. Cele paisprezece şipote de sub d-ealul lui Coman îi năluciseră în amintire numai ca o pedeapsă. Stro-pindu-şi obrazul aprins, înghiţind cît putea din căuşul palmelor, iarăşi stropindu-se şi iar înghiţind, se opri însfîrşit, suflînd cu zgomot şi privind fioros în juru-i. Copiii se împrăştiau în fugă, ca să ducă acasă veste despre acel ceva nemaivăzut care s-a arătat la cişmea, Bîrlădeanu îşi şterse cu mînicile giubelei fruntea, obrazul şi barba. Ridicînd“31rT^colF’ comanacul, îl aşeză pe plete fără a-1 mai scutura, şi porni iar prin umbră. Se lăsă la vale pe lîngă slăvită moscheie_ Nuri-Osmanie, năzuind spre cel mai scurt drum că-tră casa franţuzească, dincolo de Cornul-de-Aur. In curînd începu să caute din nou, cu ochii, o cişmea. De mers mergea înainte, barba însă îi era sucită în laturi. La o răspîntie de ulicioară dădu peste o muiere; o păli cu pieptul, o prăvăli la pămînt, şi, cînd întoarse ochii, o găsi zbătîndu-se sub dînsul şi ţipînd cu desnădejde. Bîrlădeanu sări într-o parte, ca muşcat de ceva. Muierea îl binecuvînta într-o limbă pe care de mult n-o auzise. — Bată-te Dumnezeu să te bată şi te-ar lua dracii, > şi n-ai mai ajunge... Bîrlădeanu se bucură de acest blăstăm ; iar femeia se opri deodată, punîndu-şi palma la gură. Băgase de samă că are de-a face cu o cuvioasă faţă bisericească. Uitîndu-se unul la altul, Bîrlădeanu căscă ochii şi se încovoie mai aproape, ca să vadă mai bine; iar muierea se înălţă în sus, ca şi cum monahul o trăgea cătră dînsul. — Dumnezeu şă mă trăsnească ! ţipă ea, rotin-; 310 clu-şi brusc ochii în jur; să mă trăsnească, dacă aist călugăr bărbos nu-i Vîlcu ! — El este, mormăi Vîlcu; nu ţipa şi scoală-te din colb. Să ştii că eu îs' mut. — Cum eşti mut ? Doamne fereşte şi apără, să nu fii cumva sărit din minte. — Nu, dadacă Măgdălină; altfel sînt întreg. Bine-ai face să muţeşti şi dumneata, ori macar să-ţi îndulceşti glasul. Oricît de mare ar fi Ţarigradul, mai bine este să vorbim ca şi cum ar fi cît o cămară. Unde te duceai aşa de aprig ? — Mă duceam să vă caut la casa franţujilor. — Acolo mă duceam şi eu. Dacă vrei să ne găseşti, nu ne căuta acolo, ci în altă parte, de unde vin eu. — De găsit vă găseam orişiunde, chiar sub pă-mînt, rîse dadaca. Te duceai să-l cauţi pe franţuz, să-l duci stăpînului tău ? — De unde ştii ? — Asta-i treaba mea, şi taina mea, Vîlcule. Dar de-aici pînă la acea mănăstire departe-i ? Bîrlădeanu privi pe ţigancă pieziş şi clătină din cap. — Mă duceam într-adevăr să i-1 aduc pe popă lui beizade. Iar pînă la Balîklî este destulă cale. Uitîn-du-te la mine şi văzîndu-mă asudat şi însetat, ai putut cunoaşte că vin de departe. Dar de unde ai ştiut că vin de la o mănăstire ? — Asta-i altă taină. Poate pentru că eşti îmbrăcat în acest strai, pe care dumneata, se vede, ai uitat că-1 porţi. Vîlcu oftă şi-şi şterse iar sudoarea, cu mînica. Dadaca păru a-şi aduce aminte: — La Balîklî, la marginea cetăţii, ştiu eu drumul, căci l-am mai făcut şi altă dată, cu carul cu boi. 311 — Măi, aici tot trebuie să fie un drac la mijloc! Acuma ştii şi numele mănăstirii ? — Sărace Vîlcule! îl căină Măgdălina ; căldura de la Ţarigrad nu-ţi prieşte. Spune repede ce face beizade. — Ce să facă ? Stă ascuns şi oftează. A căzut la suferin(ă şi Ia slăbăciune. — Nu-i nimica. Acestea trec. Cum te-ntorci la dînsul, îi spui că domnita Catrina e aici, cu părintele său, la Bogdan-serai. Aşteaptă cu mare dor să-l întîlnească. Spune-i asta şi se face sănătos. Să ne aştepte mîni, cel mai tîrziu poimîni. Are să poftească domnita să se plimbe pînă-ntr-acel loc, la izvorul aghesmei, şi are s-o vadă. Să fie însă cu băgare de samă. — N-ai grijă, nu-I ştie nimeni. Stă acolo ca-n mormînt. Eu am canon muţenia, el singurătatea. Numai popa franţuz vine şi-l vede. Ca să-ţi mai spun altele, dadacă, nu-i nevoie. Aş vrea să am acu picioare de iepure. M-arăt numai să mă vadă popa şi ştie el ce este. Şi mă-ntorc înapoi cît oi putea mai degrabă, nu atîta ca să dau lui beizade veste, cît ca să lepăd toate de pe mine şi să mă-ntind la pă-mînt subt un copac, cu fata în sus şi cu bra{ele în laturi, c-un ulcior de apă rece la îndămînă. Vîlcu rămase gînditor, cu ochii aţintiţi într-o desfătare lăuntrică, întocmai ca un drept următor al legii prorocului. îşi scutură barba. — Nu poţi să ştii, dadacă Măgdălină, zise el, la ce lucru mă gîndesc eu acuma. — Te-i fi gîndind cum de ne-am întîlnit noi dintrodată într-un tîrg aşa de mare ca Ţarigradul. Pesemne că unde mergeam cătră acelaşi loc, 312 — Hm! aşa este; însă mie nli mi-a venit în minte asemenea întrebare. Eu mă gîndesc la alta. Anume, ce-oi fi căutînd eu aicea în tara asta de lege străină? Acuma de dumneata riu zic. Ai venjt cu şal şi nu pare a-ţi fi cald; cu cercei, inele şi salbă împodobită : poate să găseşti vreun turc să te ieie a patra nevastă. Dar ce caut eu — nu pricep. Poate ca să răscumpăr nişte pacate trecute. — Ce spui de turc, îmi place, Vîlcule; dar nu se poate. Urmăm amîndoi nacazul şi bucuria stăpînilor noştri. — Aşa este, oftă Bîrlădeanu, întrebuintînd cu putere mînica. Spre sară, cînd domnul abate Paul de Marenne intră în pacea de la Balîklî, găsi pe beizade Alecu proaspăt spălat şi pieptănat cu îngrijire, cu anteriul călugăresc desfăcut la piept. Ochii se desprinseseră din visul lor mohorît. Pe fereastra deschisă intra aer proaspăt, cu mirezme de flori. Cum închise uşa după intrarea lui de Marenne şi puse zăvorul, beizade cuprinse de după umeri pe prietinul său şi-l îmbrătişă strîns. Abatele se desfăcu încet şi trecu la un divan. Ruset îl urmă şi-i împinse alături o măsuţă pe care stătea un ulcior între două cupe de argint. Se aşeză şi el în apropiere, jos, pe covor, ridicînd priviri în care domnul de Marenne îi ceti cu uşurinţă sufletul. — Am înţeles, îi zîmbi el. Ţi s-a isprăvit ciclul de zile nefaste. — Intr-adevăr. Acum încep cele fericite. — Şi după asta, — nu-i aşa ? — urmează sfîrşitul lumii. Ruset umplu cupele. Abia atunci îi ajunse la înţelegere observaţia prietinului său. 313 — Ce vrei să spui, domnule de Marenne ? — Vreau să spun că prudenta este fiica înţelepciunii. Beizade rîse c-un fel de îniărîtare: — Numai atît ? — Vreau să-ţi chem încă o dată luarea-amintc spre cele ce ţi-am mai spus, prietine, că nu văd' deloc un desnodămînt acestei poveşti. — Nici eu. — Poate să fie o nuntă; nu vei fi însă domnia ta mirele. Nici nu poţi răpi pe mireasă, fără a o pierde şi fără a te pierde. Nici nu poţi coborî pe-o fiică de prinţ, făcîndu-i această siluire. Mi-ai spus singur că, la un asemenea act, ea nu s-ar învoi niciodată, fie din mîndrie, fie că nu te iubeşte îndestul. Nu-ţi ră-mîne decît să te întorci şi să priveşti ca un bărbat realitatea. Ce vrei să faci ? — iubite prietine, răspunse vesel beizade, nu vreau să fac nimic. Vreau să beau cu domnia ta un pahar, şi chiar mai multe, din acest vin destul de bun. Pe urmă las să curgă orele pînă Ia împlinirea destinului. După ce am răbdat ş-am suferit atît, acuma domnia ta pretinzi să n-o mai văd ? — Nu pretind asta. S-o vezi, şi, dacă este cu putinţă, de mai multe ori. Intre ceasurile de febră să Iaşi însă şi judecăţii loc. Situaţia pe care ţi-au creat-o duşmanii domniei tale e destul de grea. Am izbutit, după cît ştii, să îndepărtez sabia, care, în această ţară, îşi face slujba foarte cu uşurinţă. — Aici se întrebuinţează şi juvăţul, domnule de Marenne. — Veselia domniei tale mă mîhneşte. Vrei să tac? — Nu, prietine, protestă beizade atingînd mîna 314 domnului abate; dimpotrivă ; te rog, vorbeşte; te ascult. — N-am multe de spus, urmă de Marenne. Vreau întăi să ştiu dacă ţii -să încerci una din cele două metode. — A, nu. Ţin la viaţă. — Atunci încep să răsuflu. — Ţin la viaţă, la vin şi la dragostea mea. — Ar îi bine dacă ai da preferinţă hotărîtă celor dintăi două. Căci dragostea domniei tale, dacă nu-i pui un hotar şi supraveghere, poate spori duşmăniile şi întărîta pe stăpînii de aici, care, deocamdată, par că dormitează şi se prefac că uită. Crezi domnia ta că Duca vine neînarmat ? Şi cum spuneai singur, oare numai o căruţă, dintre cele care îl urmează, e plină cu saci de bani din vistieria lui ? — Despre asta nu poate fi îndoială. Căci nu-i destul să aştepte pe strălucirea sa cînd iese la geamie, calare, ca să-i sărute scara slăvitului picior; nici nu-i destul să cadă şi să sărute poala strălucirii sale, cînd intră cu frică la el. E nevoie să verse bani mulţi; numai cu aceasta se dobîndeşte totul. — Atunci ? — Atunci, ai dreptate. îmi apăr viaţa ca şi pînă acum, cu prudenţă şi dibăcie, căci îmi apăr în acelaşi timp fericirea. — Iarăşi te întorci în cercul domniei tale, prinţule, ca un cal orb. — Ai putea zice ca un catîr, domnule de Marenne, căci ca el sînt îndărătnic şi, pe Iîngă asta, nerecunoscător. — Nu îndrăznesc, prinţule, a merge aşa de departe ; vreau numai să te încredinţezi că acestei fericiri îi urmează un sfîrşit. 315 Beizade turnă iar vin şi închină. — Nu ne putem gîndi la moarte în toate zilele vieţii, suspină el; ni-s de ajuns cele din urmă clipe. După ce deşertă cupa, rămase privind într-o parte, pe fereastra deschisă, grădina, care punea o horbotă neagră pe albăstrimea serii. Venea din-tr-acolo o răcoare uşoară cu miros de levăntică. Din biserica nevăzută răzbăteau cîntări, înăbuşite de ziduri. După ce stătu un lung răstimp neclintit, Ruset se întoarse din depărtarea unde rătăcise. Căută mîna abatelui ş-o strînse prea tare, ca şi cum n-ar fi fost a unui prietin. — Cîteodată o urăsc, şopti el, cu rînjetu-i rău; şi sînt convins că se joacă cu mine. Dar îndată se întoarse asupra acestei păreri, în-credinţînd pe domnul abate că nu-i nimic adevărat. Domnul de Marenne zîmbi cu bunătate, îl bătu pe umăr şi-i mîngîie tîmpla înfierbîntată. Apoi îl lăsă singur. " Ruset răsuflă, parc-ar fi scăpat de o povară. Se întoarse de la uşă cătră fereastră şi se rezemă de jrichici, privind noaptea plină de stele. Curînd văzu, pe o mare calmă, fantomele din fiecare noapte ale iubirii lui. Pluti spre Biiiuk-Dere, apoi spre Anadol, strîngînd la piept şi scufundînd în sine pe fiica Ducăi-Vodă. Şi rămase îndelung rătăcind, fără vîslaşi şi fără cîrmaci, c-o făclie albastră la proră. Era singur cu Catrina Duca, potolindu-şi patima ca pe-o sete în pustie, cînd ajungi Ia o oază. Ea nu mai era în stare să i se împotrivească şi-i zîmbea, lăsîn-du-se biruită. Astfel, cu mirare, într-un tîrziu, băgă de samă că se apropie cătră livezi înflorite, la şipo-tele dulci ale Asiei. 316 XXX Despre dobinzite intirziate ale lui 4>eizade Alecu Ruset. O aşteptă a doua zi pe domniţa Catrina cu oarecare nelinişte, însă cu încredinţarea că va veni. Nu se atinse de mîncarea pe care i-o adusese Bîrlă-deanu şi stătu toată vremea la fereastră, după perdea, pîndind mişcarea ogrăzii, în preajma bisericii şi a izvorului de aghiasma. Catrina nu veni. Nu se arătă nici dadaca. Ruset se trînti în culcuşul său, aruncînd o privire de mînie lui Bîrlădeanu; dar pădurarul îi aminti că ţiganca n-a rostit vorbă hotărîtă, întrucît stăpîna ei n-avea putinţă să iasă în ziua şi-n ceasul cînd ar fi dorit. — Dacă n-a venit azi, vine mîni, mormăi el, aprinzînd lampa grecească şi potrivindu-i mucul în ciont- Slavă Domnului, nu-i în noaptea asta sfîrşitul lumii! Aşa era. Bîrlădeanu avea dreptate. Ruset se întoarse cu faţa în jos şi se cufundă cu capu-n pernă, ca s-o întîlnească măcar în sine pe cea dorită. Era însă o înşelare care-1 istovea. Ş-a doua zi fu iarăşi în picioare, c-o nădejde nouă pentru fiinţa cea aeve, cu trup de sînge în care bătea inima ca o hulubiţă spăriată. Domniţa Catrina nu veni însă nici în ziua cealaltă. Ce poate să fie ? Dacă ar fi bolnavă, ar fi dat un semn prin dadacă. Nădăjduia să-i vie măcar o veste, ca să se încredinţeze că n-a căzut în viaţa ei o în-tîmplare năprasnică. Nu veni nici dadaca Măgdălina; şi Ruset se cufundă mai tare în negură. Bîrlădeanu îi observă ochii cu sclipiri duşmănoase spre el şi-l socoti, în 317 sinea lui, pornit spre scădere, ca un cai care începe să-şi mînînce din preţ. O vrăjmăşie acră sporea în stăpîn din ceas în ceas în vorbe, in mişcări. In ziua a treia, pădurarul înlătură jungherul de sub perini; apoi stropi culcuşul cu apă din izvorul Pighiei. In rugăciunile lui de dimineaţă, îşi pipăi capul şi dorea fierbinte să-l găsească în acelaşi loc sara, căci cunoştea şi din alte împrejurări trecute mîniile beizadelei. Dar nu-i fu greu să vadă că, din zi în zi, şi puterea aceasta de mînie slăbise. Se topise în el de fierbinţeala patimei. Intr-o dimineaţă, intrînd în odaie, găsi pe Ruset zbîrliij-cu straiele învălmăşite pe el, cu obrazul unsuros şi aburit de truda nesomnului. II privea de departe; îl întrebă cu glas răguşit: — A venit cineva ? — N-a venit, măria ta. — Ai aflat vreo veste ? — N-am aflat. — Atunci cum îndrăzneşti să te înfăţişezi înaintea mea ? — Ce pot face eu, măria ta, şi cu ce-s vinovat ? — Eşti vinovat că nu te-ai dus pînă acuma Ia Bogdan-serai, să vezi, să-ntrebi oameni şi să-mi aduci ştire. Pădurarul privi spre stăpînul său c-o nedumerire în care se ascundea dispreţ. — Cum mă pot duce acolo fără poruncă ? Şi chiar dacă ai porunci măria ta, mă duc degeaba, căci eu îs mut. Ca să pot avea glas, ar trebui să grăiesc greceşte. Altfel, cum oi începe moldoveneşte, pun cei de acolo mîna pe mine şi mă bagă-n butuc. 318 — De ce nu ştii greceşte ? rînji Ruset. De ce nu s-a întîmplat să fie tatu-tău grec ? Acuma mi-ai fi de folos. — Măria ta, răspunse jignit pădurarul, că n-am avut părinte de soi, nu-i vina mea, ci a cîmpului cu flori. : — Eşti un prost, Bîrlădene. Am să mă duc eu. — Aşa sîntem noi cei credincioşi, măria ta. In prostia mea, socot că nici măria ta nu te poţi clinti de-aici fără primejdie de moarte. Beizade pufni şi bătu din picior. Vîlcu ieşi la cuij^ barul lui subt umbră de copac şi acolo, cugetînd îndelung şi sfătuindu-se cu sine însuşi, hotărî să înfrunte iar căldura nemilostivă şi setea, pînă la casa franţuzească. Domnul de Marenne nu răspunse chiar în ziua t aceea la chemare. Avea treburi şi fu nevoit să amîie, pînă ce sosi în una din zile, ca de obicei, în amurg. Nu se aştepta să găsească o situaţie aşa de gravă. Cu toată împotrivirea împrejurărilor, asupra cărora domnia sa ştia ceva, nădăjduia în puterile de rezistenţă ale lui Ruset. Lungile şi chinuitoarele aşteptări nu atacaseră numai trupul. Părea că i se descompune şi sufletul. Intorcînd de pe divanul lui numai capul cătră domnul de Marenne, Alecu Ruset zise, fără să se clintească şi zîmbind neprietinos : — Domnule abate, vn”să vezi pe cel mai ticălos om din lume ? — Vin să văd un bărbat, sărmane prietine, şi găsesc ceva mai puţin decît o femeie. — Spune tot ce vrei, iubite domnule de Marenne, şi categoriseşte-mă cum pofteşti; mi-i indiferent. Ieri mai nădăjduiam să vie; astăzi însă am aşteptat-o 319 fără nici o nădejde. Probabil că a suferit o catastrofă. S-a îmbolnăvit brusc. Ori a plecat pe neaşteptate din Stambul, cu tot cu dadacă. Ori poate bătrînul o bănuieşte din nou, şi supunînd pe ţigancă la chinuri, a făcut-o să mărturisească. Mai curînd, însă, îmi vine să cred un lucru mai grozav: că domniţa mea Catrina, pentru care am îngenunchiat, ş-am suferit ş-am umblat drumuri lungi, s-a întors cătră altul. M-a făcut să cred în iubire. Am fost un prost'; căci am avut-o în aceste braţe... Acele braţe beizade le lepădă trudite în lungul trupului. Domnul abate îl privea atent: — Se poate să fie şi asta... zise el, domol. — Nu se poate 1 tresări Ruset. Trebuie să fie altceva. încearcă şi găseşte măcar domnia ta, care ai mintea limpede, o deslegare problemei. — Vom cerceta la Bogdan-serai chiar în astă-sară, răspunse domnul abate. Pentru a aştepta rezultatul, îţi cer să mai găseşti în domnia ta puţină tărie şi puţină răbdare. — Voi găsi, domnule abate. De altminteri nici nu pot face altfel. Vreau să ştiu adevărul. Bîrlădeanu bătu la uşă cu pumnul, cum îi era obiceiul. Ruset se sculă cu mişcări leneşe şi-i deschise. — Ce este ? Iar îmi aduci mîncare ? Tu nu înţelegi că-mi aduci otravă ? — Aduc o veste neagră, mormăi Vîlcu, privind în-tr-o parte, ca şi cum i-ar fi fost silă să-şi' ridice ochii la stăpînul său. A venit dadaca. — Cum ? Ad-o aici, numaidecît 1 tresări Ruset, în-dreptîndu-se şi mişcîndu-se deodată cu vioiciune. Domnul de Marenne îl observa. Avu lămurirea acestei tresăriri îndată ce văzu pe ţigancă intrînd. 320 Dar îndată înţelese şi ce va urma, cînd văzu ochii de îngropăciune ai femeii. — Ce s-a întîmplat 1 izbucni Ruset repezindu-se şi cuprinzînd-o cu amîndouă mînile de umeri şi zgu-duind-o ; e bolnavă ? ori a murit ? — Of! Doamne Dumnezeule ! se tîngui dadaca ; văd că-mi soseşte mie ceasul din urmă; domniţa noastră mai are a se chinui, — sărăcuţa 1 N-a murit, nu te teme; nu-i nici bolnavă. >Atunci ce este? — Vai1 de noi, beizade. Vai de noi, femeile, care sîntem pedepsite în toată viaţa să nu facem după inima noastră ! i .— Ai să spui ori n-ai să spui? — Am să spun, vai de pacatele mele; căci de asta am venit. In ce chip am scăpat şi cum am venit, numai eu ştiu. Iaca ce este. îndată ce a ajuns aici măria sa Vodă şi s-a aşezat la Bogdan-serai, a chemat la sfat pe feciorul măriei sale, Constantin. După ce s-a sfătuit cu Constantin-Vodă, măria sa Duca-Vodă s-a sculat şi s-a dus calare la împărăţie, ca să se sfătuiască şi cu Mustafa vizir. Cum s-a întors, a spus că toate sînt bune şi merg după voia măriei sale, numai pîra care a vîrît-o la împărăţie Ştefan beizade nu poate s-o înlăture. Că împărăţia cere să se binecuvin-teze numaidecît iarăşi inelele lui Ştefan beizade ş-a domniţei, şi pe urmă să se facă nuntă. Dacă nu se face după porunca împărăţiei, apoi' şi celelalte treburi ale măriei sale Duca-Vodă cad jos şi rămîn rele. Ba poate să cadă şi domnia măriei sale. Şi avînd păgînii şi alte obiceiuri proaste, poate să cadă şi capul măriei sale. Atuncea a îndrăznit să se scoale domniţa Catrina, punîndu-se împotriva lui beizade Ştefan. A rostit asemenea vorbe îndrăzneţe, cît măria sa Duca-Vodă s-a 21 — M. Sadovcami — Opere, voi. X 321 făcut ca pămîntul la obraz de mîrrîe ş-a ridicat mîna s-o lovească. N-a lovit-o decît o dată ş-a prins a bon-călui de se sculase toată casa, şezînd toate slugile pe “la uşi, cu urechile ciulite. Domnita nu se îndupleca nici la ameninţările, nici la rugăminţile măriei sale şi sta mută ca o piatră. S-a sculat Vodă iar ş-a bătut din picior, poruncind închisoare fetei, la mănăstirea de maici ia sfintei Marii, in mahalaua grecească. De-atuncea, beizade, domniţa Catrina stă în chilie, sub zăvor, cu straşnică poruncă să nu intre nimeni la dumneaei, nici să vadă macar pe fereastră pe cineva. Numai maica stareţă intră la dînsa o dată pe zi. O mîngîie şi-i spune vorbe de împăcare. Şi mă mai strecor şi eu lîngă uşă, zgrepţen, pun urechea, ascult şi răspund, dar nici eu n-am voie să ies pe poarta mănăstirii. Ne-am gîndit ce să facem, ca să putem da o ştire. A rugat domniţa astăzi după-amiază pe maică să mă trimeată cu veste la Duca-Vodă, precum că ea se înduplecă şi se supune la porunca părin-tfască, numai să i se sfîrşească acel chin al singurătăţii. Cum am ieşit, am dus această bucurie lui Vodă. Pe urmă, m-am abătut degrabă aicea. După aceea mă întorc înapoi la mănăstire. Stăi, beizade, nu te utta aşa la mine, parcă ai vrea să mă loveşti. Cînd s-a duce Duca-Vodă ca să ierte pe copila lui, are să afle că dumneaei s-a răzgîndit; iar se îndărătniceşte şr iar nu mai vrea. Dadaca vorbise cu mare grăbire, sunîndu-şi brăţă-rile de la mîni şi învăluindu-şi fusteleTXcuma gîfîia şi se uita cu ochii holbaţi la popa franţuz, pe care-1 bănuia cine este, dar atunci îl vedea pentru intăia oară. — Ai spus tot, dadacă ? întrebă Ruset c-un glas istovit. — Tot, măria ta. — Ce doreşte domniţa ? — Doreşte să ştii întimplarea şi să n-o socoteşti pe dumneaei întru nimic'vinovată. Zice că s-aştepţi. — Ce s-aştept ? — Nu ştiu. Aşa a spus ea, s-aştepţi. — Cît s-aştept? şi ce s-aştept? Dacă nu se supune, bătrînul e în stare s-o îngroape acolo de vie. Dacă slăbeşte şi, la urmă, se supune, atunci aşteptarea mea e cea mai mare zădărnicie şi cea mai mare prostie. Du-te, dadacă, şi spune-i c-am aflat. Spune-i că m-ai găsit gata să-mi sfîrşesc viaţa; dar cum am aflat de întîmplarea ei, am înviat. Mult n-are să treacă şi are să afle şi ea de la mine veste; aceea are să fie însă mai bună. Dadaca îl privi cu frică. — Ce vrei să faci, beizade ? Nu îndrăzni în ţară păgînă să faci vreo nebunie, ca să nu-ţi pierzi capul şi s-ajungă în chilia domniţei numai numele măriei tale. — N-ai grijă, dadacă, sînt eu destul de cuminte. Ştiu ce am de făcut. Dadaca sărută mina lui beizade, privi furiş pe popa franţuz şi se strecură^ grăbită afară. După ce se închise uşa, Ruset rămase în picioare, aţintind locul unde stătuse ţiganca. Ca şi cum abia atunci îi intrase în înţelegere vestea, se cutremură ca de-o otravă înghiţită şi începu a lămuri abatelui împrejurarea, c-un glas care era mal mult un şuier de disperare. Otrava părea că urmează să-l sfîşie lăuntric, căci, cu ochii înflăcăraţi şi crescuţi în orbite, începu a izbi ameninţări spre păreţii goi, făcînd semne cu pumnii strînşi. — Spune, domnule abate, gîfîi el, cu obrazul strîm- 323 / bat; spune ce pedeapsă se cuvine acelui tiran burdu-hos şi buzat care, pentru lăcomiile lui, calcă în pi-cioare tinereţa şi viaţa unei copile ? Pentru mine-i totuna. Dacă-i vorba s-o pierd astfel, mă duc să mă pferd şi eu. II pîndesc undeva, cînd iese ori cînd trece; mă reped şi-l apuc de barba cănită pentru care nu i-i ruşine la bătrîneţă ; şi-l pălesc cu jungherul în gîtlej, pe unde a scos blăstăm şi vorbe de ocară, şi-i zdrobesc nuna care a lovit-o pe dînsa ! Urmă a se zvîrcoli, vorbind ca-ntr-o nălucire în care şi-l închipuia de faţă pe duşmanul său. Apoi prinse a-şî smulge părul şi a-şi rupe hainele, ceea ce păru domnului de Marenne cu .totul lipsit nu numai de demnitate, dar şi de înţeles. — Asta nu mi-am putut închipui şi n-am aşteptat-o de la domnia ta! strigă el ridicîndu-se cu hotărîre în faţa lui Ruset şi pregătindu-se să plece. Bolnavul îl privi uimit şi se retrase doi paşi. — Ce este, domnule abate ? am greşit cu ceva faţă de domnia ta ? Abatele nu răspunse şi urmă a-1 privi. Beizade se lăsă să cadă pe divan cu faţa în sus şi cu braţele răs-, jignite în laturi. Avu sughiţuri de plîns, care-1 muşcau pînă în măruntaie. Domnul de Marenne se aşeză alături şi aşteptă să-l vadă întrucîtva domolit. Atunci îi apucă mîna. ■— Prinţule, zise el blînd, cred că ai isprăvit cu vărsările de sînge care nu-ţi pot da înapoi ce-ai pierdut deocamdată. Ruset oftă. — Iartă-mă, domnule de Marenne, şopti el. Sînt un biet om care nu mai pot cugeta. E o izbitură care m-a dat jos. — Văd. Duca îşi mătură uşor potrivnicii din cale. 324 — Cum ? Nu-i mătură; căci am să mă scol ş-am să-i stau în faţă. — Iar ? Logic este să faci altceva. Beizade Alecu se sculă şi, rămînînd ghemuit pe divan, îşi puse coatele pe genunchi şi fruntea în palme. Ferindu-şi după aceea degetele, privi lung pe abate. Păru a înţelege, căci îi apăru rînjetul. — Şi nici asta nu-i cuminte, adăogi abatele Paul. — Ce ? tresări Rusei S-o fur ? Ba da; asta numai-decît! — Stăruiesc în părerea mea, prinţule; nici asta nu-i cuminte. — Ştiu. Cuminte este să stau cu braţele încrucişate şi s-aştept să se împlinească ce-i scris. — De cînd sînt între orientali, pricep mai bine adîndmea acestei discipline; şi, în împrejurarea de faţă, mi-o însuşesc cu desăvîrşire. Mai ales că nu poţi întrebuinţa violenţa acolo unde nu ţi se cere. Lasă să se isprăvească întăi războiul care s-a deschis între tată şi fiică. Dacă fata îl pierde, mai este încă vreme să te amesteci. — Numai să nu fie prea tîrziu. — De ce ? Crezi că domniţa Gatrina are să piară în chilia de la mănăstire ? Să-ţi iasă asta din cap. In împrejurarea în care se află ea, şi vrăjmăşia şi iubirea sporesc. Pe lîngă asta, copila lui Duca e o fiinţă care ştie să-şi apere viaţa şi fiinţa, unguibus et rostro. Ruset rămase gînditor, părînd a cumpăni în sine sfatul. Nu cumpănea însă nimic; îl judeca pe abate, cu părerile lui, ca pe un străin care dintrodată i se pune în cale. Totuşi întrebuinţă blîndeţă în întrebare : — Domnia ta, domnule abate, eşti deci, hotărît, împotriva unei asemenea fapte ? — Hotărît, căci vreau să te foloseşti deplin de bună- 325 voinţa pe care ţi-am dobîndit-o. O partidă de şah ca aceea pe care am pierdut-o se joacă numai o dată pentru viaţa unui om. Iartă-mă că-ţi amintesc asta; însă e necesar. Ruset se simţi totuşi atins şi depărtă de la sine şi mai mult pe accst prietin, rămînînd el singur, cu ho-tărîrea lui ascunsă. — Bine, vorbi el cu prefăcută voie-bună ; mă supun prietiniei şi înţelepciunii. Abatele îl privi ascuţit, la rîndul său bănuitor. Sc scula să plece. Beizade Alecu nu-1 opri. Avea în el o preocupare bolnavă, cu ochii întorşi înlăuntru, la nebunia lui. Domnul de Marcnne vru să afle încă o dată numele mănăstirii de monahii, unde era închisă domniţa Catrina. II uitase; "şî~ rugă pe Ruset să i-1 rostească şi să i-1 lămurească. — L-am uitat şi eu, domnule de Marcnne, răspunse beizade. Pe urmă şi-l aduse aminte. Insă viclenia aceasta nu-1 mai putea înşela pe abate. Domnul de Marenne plecă încredinţat că Alecu Ruset pregăteşte o lovitură, ca şi cum ar coace în el o bubă; şi merge spre pieire. Nici nu fusese petrecut pină la uşă ca-n alte dăţi; şi, înainte de a scoborî treptele sălii, auzise chemarea cătră Bîrlădeanu. «Se grăbeşte, gîndea abatele. Turcii au dreptate: fatalitatea ne apasă şi ne îmbrînceşte în prăpastia eternităţii. De data aceasta însă vreau să propun, acestor vorbe pompoase şi catastifului lui Dumnezeu, o mică rectificare.» In vremea asta Ruset ţinea pe Bîrlădeanu în picioare în faţa sa, şi, înainte de a-i da poruncă, se desfăta din nou povestind slugii nenorocirea şi tăvălin-du-se în durere ca-n spini. 326 — înţelegi tu, Bîrlădene ? — înţeleg, măria ta. — Nu înţelegi nimica, Bîrlădene; căoi, dacă ai înţelege, ai şti că asta-i moarte pentru mine. Bîrlădeanu clătină din cap, neîncrezător. Mişcarea aceasta întărită pe beizade. — Şi tu eşti ca popa franţuz ? strigă el. Te socoteşti mai înţelept decît mine ? Bîrlădeanu tăcu, socotindu-se mai înţelept. — N-auzi ce le întreb eu ? Te socoteşti mai înţelept? — Nu mă socotesc mai înţelept. — Atunci nu crezi că-i mare greşală să furăm pe domniţă de la mănăstirea sfintei Marii1? — De ce să fie greşală ? nici o greşală. Am mai făcut noi asemenea lucru. Am furat chiar trup sfinţii de călugăriţă. Dumnezeu poate-a ierta, căci a fost cu învoirea cuvioasei. Mi se pare c-o chema Vîrvaira. — Bîrlădene, adă-ti aminte că eşti mul, şi răspunde la ce te întreb. — Eu pot să şi tac, măria ta, şi să împlinesc numai ce-i binevoi1 să-mi porunceşti măria ta. Dacă-i vorba să sărim zidul, să-l sărim. Ajutîndu-ne Dumnezeu, poate nu ne-om lăsa capetele pe aceste meleaguri. Ruset îşi încruntă sprinceana şi slujitorul tăcu, ră-mînînd neclintit lîngă uşă. Beizade începu a umbla pe dinaintea lui, cîştigat deodată de o putere nouă, iz-vorîtă din adîncimea durerii. Această putere avea nevoie s-o cheltuiască pe loc, cu înfrigurare. Trebuiau să se înarmeze pe dedesubt şi să iasă cît mai era vreme, în cele di'ntăi ceasuri ale nopţii. Ajung la sfînta Maria Mugliotissa, în Fener, şi cunosc în astă-sară locul şi împrejurimile. Dacă găsesc un han aproape, ori o cămară într-o casă de creştin acolo, pot sta ziua următoare la pîndă; dacă-i nevoie, stau ş-a 327 doua, ş-a treia zi, pînă ce cunosc rînduiala chiliilor şi iau cumva înţelegere cu Măgdălina. Atunci îşi întocmesc planul, îşi agonisesc scările de care au nevoie şi se tocmesc cu vreun căpitan grec de corabie, ca să-i primească şi să-i ducă să-i lepede undeva, într-un ostrov: la Crit, ori la Chipru. Ruset era aţîţat şi vedea limpede toate. Vorbea c-o hotărîre nebiruită. Vîlcu îl asculta supus, cu capul plecat, într-o deplină nepăsare. Era încredinţat că, de cînd a pus pe el cuvios strai şi şi-a luat canon muţenia, înţelegerea lui1 a sporit aşa de mult, încît beizade a rămas cu totul în urmă ; ş-acuma ar fi bun el ele boier şi beizade de pădurar. — Să facem precum spui, măria ta, încuviinţă el, fără a ridica ochii. Bine ar fi să cîntărim la faţa locului ce se poate şi ce nu se poate. Dacă găsim un loc ş-o chi'lie de pîndă ; dacă putem vedea pe ţiganca domniţei; dacă găsim scările, dacă găsim grecul şi corabia şi cîte altele vor mai fi fiind : toate cată să le socotim. Şi dacă n-or fi turci pe dinafară şi creştini pe dinlăuntru, ş-om intra ca la noi acasă, ş-om ieşi ca de la noi de-acasă, ş-a vrea domniţa să vie cu noi, va fi bine şi mi'-a plăcea şi mie, ca şi măriei tale. XXXI Unde Vîlcu Bîrlădeanu crede lot mai mult că-i mai cuminte decit stă-pinul său. Dar cel mai cuminte dintre toţi e altul. Beizade Alecu Ruset îşi rîndui lucrarea lui c-o linişte sub care sta ascunsă aţîţare bolnavă. Puse pe Vîlcu să oblonească fereastra şi să cerce dacă-i bine pus ză- 328 vorul de la uşă. Ceru să-i tragă măsuţa lîngă pat şi să cureţe mucul lămpii. Sub limba de lumină, ajutat de slujitor, desprinse căptuşelile de la straiul de dedesubt, lăindu-le cu jungherul. Scoase şi înşiră pe măsuţă monedele de aur şi cele cîteva pietre care-i mai rămăseseră. Avea de-ajuns pentru toate; şi pentru plata coră-bierului, şi pentru petrecere pe-un an de zile într-o (ară din Apus. Căci din ostrovul Critului, ori de la Chipru, — lămurea el lui Bîrlădeanu, — trebuiau nu-maidecît să se depărteze. Numai cînd or ajunge la italieni, ori la frantuji, pot să se socotească slobozi de orice grijă. După această socoteală, îşi cusu comoara la loc cu dibăcie, împrăştiind-o potrivit la subsuori şi la şolduri şi păstrînd în chimirul de piele, la spate, ceea ce-i era trebuitor pentru început. Veni, după asta, rîndul armelor. Vîlcu găsi de cuviinţă să deie sfat pentru cumpărare de pistoale de la un armurier. N-ar strica poate nici două sănete. Cît despre săbii, apoi fără acelea nu se poate sfîrşi nimic. — Sarace Vîlcule, îl înfruntă rîzînd Ruset; căldura asta, de care te plîngi tu de la o vreme, ţi-a topit înţelegerea. Tu socofi că avem să umblăm cu săneata în stînga, cu pistolul în dreapta şi cu sabia în dinţi ? Dacă-i vorba să ne batem, atuncea să ne ducem la un război. Aicea, cum s-a auzi bufnind pistolul, tăbă-răşte asupra noastră o mahala întreagă. Aşa încît, să înlăturăm armele de foc. — Să le înlăturăm, se învoi Bîrlădeanu. Dacă-i vorba pe-aceea, să înlăturăm şi săbiile. — Asta nu, Vîlcule, se împotrivi Ruset, judecind în sine toate. Să chibzuim de ce avem nevoie ca să ne scăpăm vieţile -la o primejdie. Căci se poate întîmpia să fim simţiţi; ori să deie peste noi cineva. Fie singuri, 329 fie cu domniţa, trebuie s-avem cu ce ne apăra. Italienii spun că, în asemenea împrejurări, mai bun este jungherul. Eu am fost deprins mai mult cu sabia. Cu jungherul e bine împotriva unuia. Cu săbii bine ascuţite, putem ţine piept mai multora. — Atunci au să ne trebuiască două săbii, se învoi pădurarul. — Cînd om ieşi, atunci, nimic altceva decît doua săbii. Le alegi tu mîni, uşoare. Ş-ai să le tragi pe piatră cum ştii tu, ca să le faci ca briciul. Bîrlădeanu avu o nedumerire. — Măria ta, cum avem să încingem săbii peste straiul nostru călugăresc? Altfel, de ascuţit le-ascut, şi le fac agere, să taie ş-un fir de păr. — Vîlcule, nu arăta mai puţină minte decît ai. De ce să-ncingem ? N-avem nevoie decît de penele săbiilor, pe care le purtăm învălite în ceva. Trecem cuviincioşi, ca nişte buni monahi, şi nimene nu ştie că ducem la subsuoară primejdie. — Bună socoteală 1 se minună pădurarul, scuturîn-du-şi barba. Cînd ajungem la corabie, numai le lepădăm în mare şi gata ! — Pînă la corabie avem drum greu, oftă Ruset. Deci cumperi două săbii. Cumperi, de la alt negustor, frînghioară, ca să întocmim scări, şi le înţepenim căngi într-un capăt, ca să se caţăre de zid cînd le-om zvîrli. Acuma ne rămîne să găsim gazdă, să pîndim pe da-dacă şi să socotim cu ochii, în vremea zilei, locul pe unde trecem şi unde avem s-ajungem. Eu n-am nici o îndoială în privinţa izbînzii. — Măria ta, dar dacă cumva domniţa Catrina pune împotrivire ? — Ai mai făcut o dată întrebarea asta Vîlcule, şi m-nm mai gîndit la ea. Socot că n-are să se împotri- 330 vească. Am uitat să socotesc, între cumpărături, o basma de matasă. — Aşa este, asta-i bună, încuviinţă pădurarul; s-o însemnăm la răbuş şi pe asta. Imbrăcîndu-se şi încingîndu-se, Ruset se uită în juru-i fără părere de rău. Puse pe Bîrlădeanu să rîn-duiască patul şi să aşeze lucrurile la locurile lor : măsuţa subt icoane, scaunul lîngă fereastră, ş-un tom din Vieţile Sfinţilor în raft. Aprinseră candela şi pe măsuţă, lîngă lampă, beizade potrivi un galbăn peste o foiţă de hîrlie cu însemnare de pomelnic, în limba clinească : Pomeneşte, Doamne, pe Profira şi pe Antonie şi pe Alexandru, robii tăi. După aceea, stinseră lampa şi ieşiră, închizînd cu grijă şi vîrînd cheia pe subt uşă înapoi în chilie. Trecură pe la fratele portar, care-i cunoscu şi li se ploconi. Beizade îi lăsă şi lui un ban de aramă, pe prichiciul ferestrei. Cu fratele Bîrlădeanu alături şi puţintel în urmă, beizade înaintă pe sub rîndurile de chiparoşi şi platani cătră ziduri. îşi făcură loc printre neguţători cărăuşi- pe la Silivri-Capii şi curînd se amestecară în mişcarea de sară a Cetăţii. Ici-colo tremurau lumini pe la case şi dugheni. Uliţile curgeau întortochiate ca nişte gîrle de întuneric. Unii trecători începeau a umbla în tovărăşie, cu fînare ori facle. Pe-alocuri, Ia un ceas mai tîrziu, era primejdie ca într-o pădure dinspre partea hoţilor, ori Ca într-o strîmtoare a mării din nartea corsarilor. Beizade îi lămuri acestea lui Bîrlădeanu, gîndindu-se la o corabie necunoscută şi la un căpitan cu bună inimă. Pădurarul însă nu se temea de nimica, 331 Aşa ajunseră în mahalaua romei lor, care se chiamă Fener. De-acolo, pe povîrnişul pietros, fugeau ulicioare spre ţărmul Cornului-de-Aur. Nu departe de biserica umilită a patriarhiei se adăpostea, după ziduri tăcute şi încununate de iederi, singura mănăstioară îngăduită de necredincioşi în cuprinsul Stărnbuluîuiriîuset cunoştea bine locurile şi găsi cu uşurinţă hanul de care avea nevoie. Ceru de mîncare pentru sine şi pentru tovarăşul său şi dădu dovadă de o mare agerime de minte, poftind ş-o oală de vin de la stăpînul locului şi rugîndu-1 şi pe el să guste, în sănătatea a doi fraţi ai săi creştini. Unul din aceşti fraţi are canon muţenia şi tace. Celuilalt însă îi plac prea mult sfaturile cu soţii, mai ales cu negustorii cinstiţi, şi le spune tot ce poiţesc să afle: de unde vin, unde se duc, ce treabă au în Cetate. Vin de la Sfîntul Munte şi se duc la locurile sfinte, la Ierusalim. Pe unde au trecut, s-au bucurat de frăţească primire. Şi stau ş-aici în Stambul cîteva zile, ca să se închine la sfîntul patriarh. Astfel, numărînd toate cele care sînt de văzut, cinstitul negustor îi pune în vedere vorbăreţului că se înalţă nu departe de-acolo ş-o mănăsTioanTiTsfintei Marii cătră care să nu cumva să se facă vinovaţi de uitare. Foarte frumoasă mănăstire, în care s-au întîmplat şi minuni. Chipul Maicei lui Dumnezeu, care se găseşte în biserica acestei sfinte mănăstiri, are o cunună cu totul de aur ş-o salbă de la împărăteasa Teodora. Nu este călător care să nu cerşească intrare şi să nu se închine acelei icoane bogate. Este ş-o istorisire despre Maria, Fiica lui Mihail Basileus Paleologul, care a zidit lăcaşul. Trebuie numaidecît s-asculte şi istorisirea. Nici cei doi umiliţi drumeţi nu se vor lipsi de asemenea binecuvîntată bucurie, recunoaşte călugărul vorbăreţ, încliinînd iar oala cătră cinstitul negustor. 332 «Vinul acesta s-arată bun, cugeta Bîrlădeanu; socot că e neprefăcut, deoarece negustorul suge dintr-însul cu hărnicie.» Pe urmă înţelese'că asemenea meşteşug e cel mai bun pe care-1 poate găsi beizade, ca să afle tot ce pofteşte nu numai despre sfînta mănăstire a Muglio-lissei, dar despre toate cîte au fost pe lumea asta. Intr-adevăr, kir Teodor hangiul n-a lipsit să le spuie în amănunt istoria cu Maria Paleologhina, cea care a stat împărăteasă la Mongolia, fiind întăi soaţa hanului şi după aceea a feciorului hanului, şi a venit cu întristare să-şi sfîrşească amurgul vieţii în acest lăcaş. Le-a spus şi altele, ba despre ticăloşiile păgînilor, ba despre minunile sfintelor icoane ş-a sfintelor moaşte. Oricît îl cerca însă lîuset să-l facă a arăta anume intîmplări proaspete care s-au petrecut de curînd la mănăstirea Mugliotissei, kir Teodor nu răspundea dorinţii lui şi avea mare plăcere să-i înşire numai lucruri din alte veacuri. De băut, bea bine; ştia să facă şi socoteli şi să le însemne cu cărbune pe dosul uşii. Cînd îl văzu că bolboroseşte, beizade îl privi cu dezgust şi-l lăsă în sama Bîrlădeanului, iar el se duse la hodină, ca să-şi clocească nădejdea. Cu aceeaşi neştirbită rînduială, beizade şi-a urmat a doua zi pregătirile. Stăpînind sub degetul cel mare un galbăn de aur în palma minii stingi, Vilcu ieşi să caute săbii şi irînghi-oare de matasă. După ce umblă cu nepăsare pe sub bolţi în Buiuk Cearşî, se opri şi cumpără întăi pînza de sac, după aceea se întoarse în alte părţi, unde ochise săbiile. Făcea semne cu mînile şi cu degetele şi se holba cu ochii, pînă ce ajungea să se facă înţeles şi să dobîndească marfa ce poftea şi cusurul ce i se cuve- 333 nea. Astfel se întoarse pe furiş, cu săbiile învălite întâi în frînghioară ş-apoi în sac, şi le puse pe divan subt ochii lui beizade, descoperindu-le. Ruset le trase pe rînd, le cumpăni, le găsi bune. îşi alese frînghioara şi începu să înjghebe scările; pe cînd slujitorul se cincilea într-un colt al chiliei, cu ulciorul de apă şi ciTpiatra, ca să deie ascuţişul trebuitor fierului. Asta a fost în ziua întăia. Sara, au ieşit ş-au dat tîrcoale mănăstirii. în unele locuri zidul era astupat de case şi dugheni; în alte părţi pielrăria, cu tencuiala învechită şi căzută, se păstra slobodă, sub cununile de iederă. Era într-un loc un colt, la o toloacă goală, unde, ziua, se jucau copiii în arşice. Acolo pămîntul se înalta puţin, subt umbră de arbori; şi de partea cealaltă nu se zăreau acoperişuri de chilii. Era cel mai potrivit punct de trecere. Toate acestea le socotea cu liniştea lui înşelătoare stăpînul; şi Vîlcu le încuviinţă, cu fruntea plecată. Se întoarseră la han, unul cu inima umflată de îndîrjire, celălalt punîndu-şi cu întristare credinţa numai în unul Dumnezeu. Pe dadacă n-o zăriseră. Nu numai pe da-dacă n-o zăriseră, dar nici pe altcineva intrînd ori ieşind pe poarta pardosită cu fier a acelei cetăţi moarte. Sunase numai simandra după ziduri, cătra amurg, stîns, ca într-o pustie depărtare. După ce ospătară puţină friptură de batal şi băură vin dulce, beizade porunci lui Vîlcu să zavorască uşa şi înşiră pe divanuri scara, încercîndu-i nodurile. Trase din ascunzătoare săbiile şi, ţinîndu-le pe rînd cu stînga de mîner, cu ascuţişul în sus, le pipăi cu degetul cel mare al minii drepte. — Acuma, sîntem gata, Bîrlădene, încuviinţă Ruset, rîzînd. Uită-te la mine, urmă el pumndu-şî barba în 334 piept şi înflăcărîndu-şi privirile, uită-te la mine şi dă-ţi samă dacă am judecat bine şi am liniştea care trebu-ieşte. Ai putut vedea1 singur că locul pustiu de pe me-dean ne îngăduie să trecem vadul, pe ţărmul cel dorit. • ■— încă n-am văzut pe dadacă, se împotrivi, moale, Bîrlădeanu. >— Ai s-o vezi mîni. Ai să baţi la poartă, rugîndu-te de intrare, ca un monah străin, fără cuvînt, numai pu-nînd mînile pe piept şi închinîndu-te. Au să-ţi deie drumul ş-ai să te duci s-aprinzi făclii la icoana Pana-ghiei. Atuncea ai să bagi de samă ce este înlăuntru. Ieşind, ai să te uiţi cătră toate ferestrele chiliilor, şi nu se poate să nu te vadă şi să nu te cunoască ţiganca domniţei. — Aşa întocmai am să fac, stăpîne... oftă Vîlcu. — M-aş duce eu să bat la poartă, porni iar glas beizade, cu acelaşi pojar în priviri; însă eu abia îndrăznesc să ies de-aici, de la han, sara. Căci eu am petrecut cîţiva ani, în copilăria şi în tinereţa mea, în aceste părţi. Şi sînt mulţi creştini de-ai noştri care îşi aduc aminte de chipul meu. Să ştii, Bîrlădene, şi alta. Că şi părintele meu Antonie-Vodă e trăitor în aceste părţi şi-şi sfîrşeşte zilele întru năcazuri. Acuma ai să înţelegi tu ce venin am eu în mine, dacă-1 părăsesc pe părintele meu şi mă întorc de cătră el spre acea domniţă. Pînă ce n-o dobîndesc, nu poate să aibă hodină trupul meu. — S-ar putea să fie vinovată, stăpîne, şi ţiganca aceea cu salbă, amestecînd poate farmece ale ei. Ar fi bine s-o pălesc pe dînsa întăi cu sabia. Beizade crezu de cuviinţă să rîdă şi urmă să umble prin chilie fără astîmpăr, ca o fiară în cuşcă. Rîsul acela strîmb şi slăbit îl înfricoşă pe Bîrlădeanu şi-l 335 făcu să nu mai ridice privirile. îşi pregăti culcuşul în colţ, lîngă uşă, şi se cufundă în tăcerea-i întristată. In cealaltă zi, după amiază, Ruset îl împinse afară din odaie ; şi el se duse, cu capul plecat, pînă la poarta sfintei mănăstiri. Săltă ciocanul de lîngă zăbrea şi-l lăsă să cadă; dar nimeni nti-i răspunse."Starul ş-a doua, ş-a treia oară, fără altă izbîndă. Dădu ocol zidului şi veni la han c-o mutră nedumerită. Beizade îi deschise, îl trase de guler după el şi-l puse într-un colţ subt întrebări ca subt ameninţarea unui cuţit. Vîlcu strînse din umeri, neînţelegînd nimic. Atunci se înlîmplă să bată la uşă, nepoftit, kir Teodor şi să îndemne la un ulcioraş de vin proaspăt pe fraţii săi întru Hristos. Beizade mai curînd l-ar fi izbit îndărăt, c-un pumn în falcă, ne mai aşteptind nimic de la dînsul. Dar se nevoi să-l urmeze plictisit şi să beie vin prost. — Am uitat să vă spun o întîmplare rară... zise kir Teodor, rîzînd. Aţi fost astăzi la mănăstire ? — A fost acest frate al meu, răspunse beizade, ş-a bătut la poartă, dar cei dinlăuntru s-au dovedit muţi, ca şi dînsul. — Aha ! apoi asta-i din pricina întîmplării pe care nu v-am spus-o. Beizade tresări, dar obrazul îi rămase cu totul nepăsător. — A întîmplării pe care nu v-am spus-o, întări kir Teodor. De cîteva zile sfînta mănăstire a fost oprită cu carte pecetluită de la înalt prea sfinţitul nostru patriarh. Dacă vreţi să ştiţi de ce... Beizade nu voia numaidecît să ştie de ce. — Dacă vreţi să ştiţi de ce, pot să vă spun că această poruncă a adus-o un slujitor de la sfinţia sa 336 îndată după ce a fost închisă aici copila lui Duca-Vodă, Domnul de la Moldova. Ruset se miră întrucltva de întîmplare. — A fost închisă în sfînta mănăstire o domniţă de la Moldova ? Din ce pricină a fost închisă această domniţă de la Moldova ? |>;— Povestea e o trufanda,_care mi s-a adus, răspunse hangiul, ş-o vînd aşa cum am cumpărat-o. Zice că această copilă a lui Duca s-ar fi făcut prea vinovată de neascultare cătră părinţii săi, căzînd la dragoste pentr-un jidov, cu care s-ar fi pregătit să fugă. Iar acuma au osîndit-o Duca-Vodă tatăl său şi părintele nostru patriarh să steie la întuneric, în hrubele de dedesubt, numai cu pîne de orz şi apă, cu rugăciuni de fiecare zi a preoţilor, pînă ce va lepăda demonii pe care-i are într-însa. Beizade se miră iarăşi şi găsi vinul ceva mai bun. După ce scăpă de hangiu, porunci lui Vîlcu să coboare numaidecît la Cornul-de-Aur, să caute şi să tocmească, pentru noaptea aceea, corăbioara unui căpitan din os-troavele eline. ' — Te-a duce pe tine mintea, Vîlcule, aşa mut precum eşti, să te înţelegi c-un căpitan grec. El ştie ce-i poţi cere ; să fie gata şi să te-aştepte; şi pe degetele minilor faceţi tocmeala. Vîlcu găsi de cuviinţă să mormăiască : dar se duse. Şi tot mormăind se întoarse, nu după tîrzie vreme, dînd răspuns că a năimit un vas cam vechi, c-un preţ cam scump. • —? Cu cît ? — C-un galbăn ori c-un zlot. Pînă la Crit? — Asta nu i-am putut spune prin semne, măria ta. A merge pînă unde a vrea el, numai să ne scoală de-aici. Beizade primi ş-această rînduială şi pe loc începu pregătirile de ieşire. Puse pe Vîlcu să înşire înaintea sa scările de matasă şi să le înfăşure pe bucăţi de lemn, ca să nu se încurce cînd le vor desface. Săbiile, îngemănate, le învălui singurel în sac. Aşteptă să se incTcsească negura serii şi porunci plecarea. Plăti întăi hangiului, căci înapoi n-avea a se mai întoarce. Din acel ceas, drumul lui mergea drept înainte, pe mări, cătră ostrovul fericirii. Cu grabă, trecu pe uliţile povîrnite. urmat de slujitorul său. Ajunse la zidul mănăstirii şi-l pipăi. Ii dădu ocol şi se opri subt arborele ştiut, la marginea medea-nului. Atunci Bîrlădeanu îl auzi pe beizade suflînd pripit; şi se nelinişti şi el, cercetînd cu ochii în jur şi întinzînd urechea. Pentru mintea lui, toată această strădanie era o nebunie curată. Sta cu luare-aminte, ca să deschidă pe undeva un drum de retragere, cînd dincolo de ziduri vor izbucni lătrături de zăvozi şi ţipete de muieri. — Nebunia îmbracă strai de înţelepciune, mormăia el, desfăşurînd scările. — Ai spus ceva ? îl întrebă beizade, clănţănind de nerăbdare. — N-am spus nimica, stăpîne. Cred că mai avem vreme să ne întoarcem. Dincolo de zid au să se deştepte cînii. — Zvîrle scara I scrîşni Ruset, lovindu-1 cu mînerele săbiilor. Bîrlădeanu zvîrli scara. Intăia oară căzu îndărăt. A doua oară se prinse în căngile de fier. 338 - — Ţine săbiile şi atîrnă-te de scară cu toată greutatea, îi porunci Ruset. Dă-mi scara a doua. Vilcu primi săbiile, trecu cealaltă scară în mînile reci ale lui beizade şi se atîrnă în frînghia de matasă. Bei-zade se repezi în sus. In acea clipă, cinci ori şase oameni răsăriră lîngă ei, parcă i-ar fi fătat păminlul. Grămădiră pe Bîrlă-deanu şi-i rupseră din braţe sacul cu săbiile. Doi se săltară după beizade şi-l traseră de picioare, prăvă-lindu-1 la pămînt şi punîndu-se asupra lui cu piepturile. Şi Ruset şi Vîlcu se simţiră răsuciţi sub ghionturi, întorşi cu fata în jos, aduşi cu faţa în sus şi cotrobăiţi sub straie. Un glas gros îi judeca şi-i osîndea în limba ro-meilor. ; — Aha ! cei mai puturoşi' dintre toate dobitoacele! Ţapii lui Belzebut! Au adus cu dînşii nu numai săbii, ci şi pumnale! Ţineţi-i bine. Vor să necinstească, blestemaţii, sfînta mănăstire şi pe miresele lui Hristos. Trage şi cealaltă scară, Panaioti, să-i legăm burduf! Beizade se zvârcolea cu învierşunare nebună, muş-cindu-şi pînă la sînge buzele. Pieirea pe care i-o vestise abatele franţuz era asupra lui. — Stăpîne, gemu lîngă el pădurarul, ţine-te bine, căci vreau să-i lovesc şi să-i dărîm. Trecînd, în aceeaşi clipă, de la vorbă 1a faptă, slujitorul îşi încordă arcurile picioarelor şi dădu peste cap pe cei doi care-1 încălecaseră. Ii căzu, după ei, şi comanacul. Cu fruntea descoperită năpusti în cei de peste beizade lovituri de berbece, — două detunături una după alta, scurte şi înăbuşite. In acelaşi timp repezi şi pumnii în laturi cu străşnicie. Zvîcnind de la pămînt, îl ajută şi Ruset, fulgerînd cu pumnu-i osos în orice cap se înălţa în preajmă. 22* 339 — Kirie eleison! se tîngui unul dintre năvălitori; aceştia nu-s călugări; aceştia-s dracu ! Daţi năvală asupra lor, fraţilor, şi nu-i lăsaţi, că ne scapă! Bîrlădeanu împinse înaintea lui pe Ruset. Duşmanii veneau din nou asupra lor. In capul descoperit al lui Vîlcu sunară de două ori toiegele ca-n piaitră. In comanacul lui beizade se îngropară moale. Judecind fără vorbe primejdia şi înţelegînd în acelaşi chip scăparea, şi stăpînul şi slujitorul năvăliră unul după altul în întuneric, la vale, pe rîpa Fenemlui. După tropotul îngemănat al paşilor, se simţeau alături. Li se păru că duşmanii, rămaşi în urmă, au amestecat beţele unii asupra altora. Totuşi îşi sporiră fuga pînă ce, la o răs-pîntie de hudiţă, se socotiră destul de adăpostiţi în cotitura unui zid şi în întuneric. Vîlcu prinse pe beizade şi-l opri în pas. Apoi stătură ca să răsufle foc, cu ochii holbaţi unul asupra altuia şi cu trupurile încovoiate. — Ei, acu ce facem, stăpîne ? întrebă pădurarul, nu fără o ascunsă bucurie. Să ştii, măria ta, că ticăloşii aceştia ne cunosc cine sîntem. De cum am intrat la han ne pîndesc şi se ţin în jurul nostru. — Se poate, Vîlcule, răspunse cu amărăciune Ruset. Nici la Balîldî nu mai îndrăznesc a mă întoarce. Ar fi fost mai bine să cad acolo, sub zid. — Cugetînd cuminte, măria ta, mai bine este c-am scăpat. — Poate ai dreptate, mormăi, posomorit, beizade. Cit mai am viaţă în mine, merg înainte. — Să ne ţinem, stăpîne, ca lupu-n preajma oii; numai să ne păzim viaţa. Acuma eu spun că în altă parte decît la casa franţujilor nu putem hălădui. îşi înălţară amîndoi frunţile, cu urechîle' la pîndă. Coborau din urmă de pe deal tropote şi glasuri amestecate. Sfîşie noaptea ş-un fluierat prelung, al unui 340 străjer turc. Dar nimeni, de la casele negre din preajma, din uliţi şi din ulicioare, nu îndrăznea să scoată capul şi să scapere lumină. Fără să se grăbească prea tare, cei doi fugari cotiră pe unde cădea umbra cer-dacurilor, pînă ce tihna îi împresură de pretutindeni. La malul apei găsiră un caicgiu bătrîn, care-i trecu dincolo. Fără alt năcaz, suiră în Pera, — Unde ? Cui să cereţi ? Pe mine mă întrebaţi ? Scoateţi de unde aţi agonisit! Ieşiţi la drumul mare şi prădaţi, cum m-aţi prădat pe mine! Glasul lui Vodă era aşa de învierşunat, încît domniţa se cutremură. — Ce mai aşteptaţi ? răcni Domnul. îndrăzneala aceasta faţă de stăpînul vostru să nu socotiţi că ră-mîne fără pedeapsă. Domniţa văzu pe perdele mişoîndu-se, greoaie şi fără formă, umbra părintelui său. înălţă un braţ. Auzi, cu sunet năbuşit, bătaia buzduganului, şi căzu îndărăt, cu frică, în braţele dadacei Măgdălina. — Vai, sufletul mămucăi! scînci ţiganca. De acel buzdugan m-am temut eu totdeauna ; şi de iazul de devale, în oare mă poate zvîrli, cusută în sac, Buga, — să" mă mînînce racii. Nu te mai gîndi la nimica ; primeşte ce ţi-i scris, căci a intrat în măria sa un balaur! Cu fruntea în palme, copila şovăi îndărăt şi intră iar în odaia în care Doamna Anastasia şi druştele pregăteau hobotul său de slăvită mireasă. XXXIII Cel din urmă. in care domnija Catrina mai vede o dată pe beizade . Alecu. înspre sfînta duminică, înainte de a se lumina bine de ziuă, deodată s-a iscat zvon în tîrg de cătră fere-deul turcesc, ca şi cum s-ar fi1 aprins un pojar. Acolo, 359 la casa dumnealui boierului îlie Ţifescu, avea gazdă Ştefan beizade, mirele. Zvonul se iuţi şi se aprinse ; era însă aşa de deşănţat, încît nici un cap cuminte nu voia să-i dei'e crezare. Numai prostimea, care-i gata la toate cu gura căscată, striga şi credea. Ilie Ţifescu singur dăduse năvală, pe jumătate dezbrăcat, la Curtea Domnească, trecuse printre străji şi ceruse cu răcnete intrarea la măria sa Vodă. Săirind din pat, Domnul se mira nespus, adunînd pe el straiele cu grabă şi gîfîind. — Ce este ? s-a aprins tîrgul, Ţifescule ? De ce eşti într-o stare aşa de zbîrlită şi te uiţi aşa de holbat la mine ? — Biine ar fi fost să se aprindă tîrgul, măria ta. Âr fi fost luminăţie. Aşa, e o poznă pe care numai un nebun o poaite pune la cale. Am "stat mult în cumpănă : să vin ori să nu vin ; ş-acu, după ce-am venit, nu ştiu ce să fac; să spun, ori să nu spun... — Ce este, pentru Dumnezeu? Ai venit, — de-a-, cuma nu mai poţi tăcea. Despre cine-i vorba ? Despre Ştefan beizade, măria ta. — Cum ai zis ? E vorba de mire ? Ce i s-a întîm-plat? S-a îmbolnăvit tocmai azi? ori i-a venit o fierbinţeală de fugă, precum i-a mai venit şi altădată ? — Nu, măria ita. Mirele :s-a arătat cuminte şi bucuros. Am stat pînă cătră miezul-nopţii cu el, la taifas, cinstind vin. Dar n-am băut mult; numai două-trei pahare... — Lasă asta, Ţifescule. —i Lăs, măria ta. Cum spun, după asta s-a dus în iaiacul lud, la culcare. I-am dat ş-o ţigancă mai vîrst-' nică, să-l scarpine la tălpi. Are naravul acesta, că nu • 360 poate adormi fără sâ-I scafpine cineva la tălpi. A aţipit în scurt ş-a dormit pînă acuma un ceas, cînd l-au deşteptat nişte slujitori. Scoală,-zice, că este poruncă 'de ¡la'măria sa Vodă. — Eu ? pufni Duca, din ce în ce mai nedumerit; n-am trimes după nimeni. — Ştiu, măria ta ; am înţeles eu asta numaidecît. Să se scoale 1 ii strigă acei slujitori, să se îmbrace şi să vie singur. Beizade Ştefan se scoală şi trage repede straiele pe dînsul. Eu stau întăi şi mă gîndesc:. ce să fie ? Şi mai auzind o dată glasul şi necunos-cîndu-1 nici intr-un chip, mă scol din aşternut, în starea în care mă vezi ş-acuma,- măria ta. Deschid uşa, să întreb: cum, ce-i ? Atuncea m-a poprit un oştean, punîndu-mi mîna în piept. Era unul înalt şi pletos ; se', uita urît. Cînd văd că-mi pune mîna în piept, mă supăr, de asemenea obrăznicie;- mă răstesc Ia el şi-i strig să piară din faţa mea. Eu sînt Ilie Ţifescu ! zic. Dar el a rînjit şi iar mi-a pus mina m piept. In vremea asta, aud pe mire grăind la scara cerdacului. Tot întreba ceva; tot îi răspundeau unii şi alţii; el părea că se împotriveşte. Ş-odată, îl. aud răcnind,, cu spaimă:. «Boierilor ! fraţilor ! slugile mele ! nu mă lăsaţi!» Duca-Vodă, la acest punct al povestirii Ţifesculuî, îşi cuprinse capul cu palmele, r.ăcnind şi el: — Cum se poate asta ? Ce însemnează asta ? Ce s-a întîmplat ? — Stăi, măria ta, că-ţi spun: am aflat îndată ce-i. Cum aud chemarea, pălesc cu dosul palmei pe slujitorul acela care-mi sta în cale şi trec. începea să slă-. bească întunericul şi se zărea ca prin sită. Atunci,-cum am văzut pe Alecu Ruset în capul scării, am în-. ţeles. 361 — Ce ? nebunul şi blăstămatul acela ? răcni iar Duca. De ce ? de unde ?_Poate-ai băut prea mult, Ţi-fescule, ori visezi. — Nu, măria ta ; nu, măria ta. Precum spun, era el, împreună cu Turculeţ şi cu alţi blăstămaţi, pesemne ni'şte joimiri de la Ieşi, în straie schimbate moldoveneşti. r" — Cum îndrăzneşte 1 cum îndrăzneşte 1 strigă crîş-nind Duca şi trăgînd smuncit alte straie pe mînici — şi repezindu-şi picioarele în încălţări. De ce nu mi-ai spus dintrodată asta ? Şi ce-ai înţeles dacă l-ai văzut ? L-au luat pe beizade Ştefan ? — L-au luat, măria ta. — Aşa este 1 Şi tocmai într-o zi ca asta ! S-a mai pomenit asemenea nelegiuire! Dar mai ales s-a mai pomenit o ruşine ca asta, să lipsească mirele de la biserică în ziua nunţii 1 Nu se poate să-l fi luat. Nu s-a zbătut ? Nu i-a pălit cu sabia, cu pumnul ? Nu i-a muşcat cu dinţii ? — N-avea ce le face, măria ta. L-au luat; dar îl întoarcem noi, măria ta, n-ai grijă. — Cum să-l întorci, dacă zici că l-au luat şi I-au dus ? Domnia ta eşti aici şi-mi spui: şi ei se duc cu el. Eu mă zbat şi-mi smulg părul şi slujitorii mei dorm cu toţii. Cum să-l întoarcă şi cine să-l intoacă ? Ah 1 aceasta a fost soarta mea pe lume, să nu am în jurul meu decît gură lacomă, iar mte acuma îmi trebuiesc braţe de prietini. — Măria ta, milostiveşte-te şi-mi îngăduie. — Ce să-ţi îngădui ? se holbă Vodă la boier. Oare nu-i înţelegi domnila ta planul acestui blăstămat Alecu Ruset ? De mult coace el. fapta aceasta; de mult o vede cu ochii lui de şopîrlă 1 Face asta, să creadă împărăţia că eu pun la cale depărtarea mirelui. Noi nu 362 l-am dorit; împărăţia ne-a silit să-l primim. $-acuma făptuieşte Duca asemenea viclenie. înţelegi ? — înţeleg, măria ta. — Văd că înţelegi domnia ta asta ; dar eu nu înţeleg cealaltă. Cum s-a putut lăsa astfel ca un nemernic beizade Ştefan, să-l ridice pe sus ca pe-un sac de făină ? Dar domnia ta cum ai putut răbda să ţi se petreacă subt ochi asemenea ticăloşie ? N-ai avut slujitori la care să strigi ? N-a sărit lumea de pe uliţă ? — Măria ta, rog cu umilinţă a-mi îngădui să isprăvesc cele începute. Nu ne certa şi nu ne osîndi, măria ta ; căci nici beizade Ştefan nu s-a lăsat să-l ridice ca pe-un sac; nici eu n-am stai cu mini Ie în sîn. — Atunci vorbeşte ; spune ce s-a făcut; nu mă lăsa astfel, Ţifescule 1 strigă Domnul bătînd cu piciorul în duşamea şi cutremurînd-o. — Spun, măria ta ; de asta * am venit; milosti-veşte-te şi mă lasă să isprăvesc. Cînd am văzut una ca asta ş-am înţeles ce este, am răcnit la slugile mele. Ca un leu am răcnit, cu mult mai tare decît răcneşti măria ta acum. Numai ce-au ieşit care dincotro de la grajduri şi odăi; unii cu săbii, alţii cu beţe, alţii cu nimica — numai cu vîrtutea. Iar beizade Ştefan a pălit cu palmele în hofil care-1 îmbrăţişaseră. Ii pălea şi-i suduia. Dar ei tăceau şi-l duceau. M-am repezit şi eu între dînşii. Atuncea ara văzut pe Ruset la doi paşi numai, aşa cum te văd pe măria ta. Rînjea la mine, a ridicat braţul şi mi-a pus sabia în g.ît. A trebuit să dau îndărăpt., — Nu 1-a'i întrebat cum îndrăzneşte ? — Am întrebat, măria ia... Cum îndrăzneşti ? zic. El răspunde: îndrăznesc bine. M-am îmbrăcat frumos şi m-am bărbierit pe ziua de azi şi am poftit şi eu la nuntă ! S-a întors cătră Turculeţ, rîzînd. Amîn- doi s-au aruncat pe cai; l-au suit de aripi şi pe Ştefan beizade între ei pe alt cal, şi au dat năvală pe poartă. Atuncea au pălit în ei sluj'itorii mei ş-ai lui beizade Ştefan cu ce-au putut. S-a sculat şi uliţa, răcnind foc. Ei îşi deschideau cale, slobozind pistoale în vînt. Pe loc am ţipat la Ghiţă Stavnicu şi frate-său, oamenii mei de credinţă, pe care-i ştiu sprinteni şi i-am repezit pe unul la' domnia sa Buhuş hatman şi pe celălalt la Cantemir serdar. Acesta mai ales ştie treaba leşilor şi are slujitori descălicaţi în ogradă la dînsul. — Ai făcut asta,' Ţifescule ? — Am făcut, măria ta, se niîndri boierul, în stra-'iele-i de noapte. De ce să nu fac, măria ta ? Acest cap a învăţat să judece, chiar în cea mai mare primejdie. Domnul nu-şi putea "veni în fire, scoţînd întruna strigăte de mirare şi de mînie. Tirî după el afară pe boier şi-l scutura de braţ, răcnind în acelaşi timp cu glas răguşit, din foişor, cătră ograda înţesaită şi fră-'mîritată de lume şi de oşteni. —1 Să se tragă clopotele de primejdie! să se scoale toată slujitorimea asupra hoţilor! Buhuş venea spre foişor. Cînd auzi asemenea răcnet, întinse braţele, zbătîndu-le spre Domnul său în semn de potolire: — Ce este, măria ta ? Linişteşte-te 1 Vrei s-aduni aici prostftnea ? Ce-ai făcut, Ţifescule ? Ai venit la măria sa Vodă în asemenea stare? — Ai auzit ? ai aflat, vel-hatmane ? — Am auzit, măria ta ; am aflat; ştiu tot; domo-leşte-te. De mai bine de un ceas am dat porunci. Cinstitul acesta boi'er încă nu era hotărît să năvălească dezbrăcat asupra Curţii, să te tulbure pe măria ta, şi eu şi repezisem un pîlc de călăreţi cu Ciudin. ;364 Constantin serdar şi Dediu, cafe s-au nimerit sub mîna mea tot atunci, au fost şi ei pe cai în clipă. Şi dacă mai ales aceştia doi .au pus picioru-n scară şi ţin în mîna lor sabie, nu este om pe lume pe care să nu-1 ajungă şi care să le steie împotrivă. Domnul pufnea încă precum îi era obiceiul şi-şi holba ochii în juru-i. înţelegea însă, văzînd figura liniştită a lui Buhuş, că primejdia începe să fie cu mult mai mare pentru aceşti dezmetici care au cute-; zat peste ce se cuvine, decît pentru strălucita nuntă domnească. Izbuti să se domolească deplin. Ii era acum in grijă să nu se înteţească şi să crească în mulţime roiul zănatic al minciunilor. — Bine este, hatmane, se întoarse el cătră Buhuş,, să nu se simtă nimic, şi beizade Ştefan să fie întors la locul său ca de la o plimbare. — Aşa este cuminte şi aşa se va face, măria la ! încuviinţă Buhuş. In acest răstimp, se făcuse ziuă deplin. Se arăta cunună trandafirie de soare în răsărit; şi la mănăstirile de pe dealuri, la Galata şi la Cetăţuie, sunau cele dintăi clopote. Buhuş coborî din foişor treptele şi slugile lui îl ajutară să încalece calul pe care i-1 aduseseră. — încotro îi alungă ? întrebă din urmă Vodă. — înspre viile de la Copbu. Rog pe măria ta să n-aibă nici o grijă. Sînt poteci de-a dreptul; unii au să le iasă înainte şi-n coastă. Alţii îi alungă din urmă. Ori încotro ar face, cad ca într-un voloc,_ Domnul avu un rîs silnic. După spaimă, simţi înfiorarea bucuriei. In acelaşi timp îşi privi scirbit straiele amestecate, aruncate şi trase în neorînduială pe el. Dădu îndărăt, spre cămara lui, fînjindu-şi din nou mînia pe care o avea în gîtlej ca pe o ragilă. Buzdu-' 365 ganui cei mic, oii care bătuse in ajun pe vornicii de tîrg, fu cel dintăi lucru pe care-1 căută şi-l puse la îndămînă, pe masă. Nu trecu vreme mai mult decît un ceas de la plecarea vel-hatmanului Sandu Buhuş, cînd Domnul simţi in curte freamăt nou. îndată ieşi iarăşi în foişor. O samă de călăreţi intraseră asudaţi şi colbăiţi ca după o trudă năprasnică şi treceau spre odăi. (5ame-nii îi întrebau ce-a fost şi ei nu răspundeau; Vodă avu iarăşi un val de nelinişte. Dar Buhuş sosi îndată după ei, abătu spre Vodă, opri scurt şi descălecă. Duca n-avu nevoie să-l mai întrebe. Ii cunoscu vestea după faţă. îi ceru lămurirea cea bună numai c-o mişcare în sus a sprîncenelor şi c-o uşoară clătire din cap. — S-a isprăvit, măria ta, răspunse cu linişte veî-hatman. Să dai măria ta poruncă să cureţe slujitorii ograda, mînînd lumea devale, cătră odăile sdimenilor. Să le deie acolo pită şi rachiu. Ca să poată drăganii care vin în urmă intra fără înpiedicare. Să nu mai ştie prostimea toate. — Să le deie rachiu şi pită, încuviinţă Domnul. Să-i mîie încolo, la vale. Vra să zică, iubite al meu vel-hatmane, au prins pe talharj, — Asta era mai greu, măria ta, căci n-au stătut. Au avut cai bine hodiniţi. Şi s-au ţinut tari. Mai ales acel Turculeţ, care ş-acuma s-a dovedit viteaz. Au lepădat pe beizade şi s-au dus. Dar unul tot a rămas. — Cine ? tresări Duca. Pe loc înţelese că izbînda lui însfîrşit se împlinea şi, făcînd o cruce mică în mijlocul pieptului, mulţămi sfîntului Neculai episcopul Miralichiilor şi lui Georgie biruitorul balaurului şi Maicii lui Dumnezeu cea fără 366 de prihană. După ce se închină spre răsărit, se în'-toarse: — L-au prins pe Ruset ? — L-au prins, măria ta. — Şi l-au pus acolo, pe loc sub sabie ? — Asta nu, măria ta. N-aş fi cutezat nici eu să fac asta, ştiindu-1 ocrotit din anume parte. Duca rînji şi pufni cu dispreţ prin buzele-i groase. — A fost ceva de mirare, urmă Buhuş, fără a părea că bagă în samă mişcările frământate de nerăbdare ale Domnului său. Se pare că Alecu beizade s-a tulburat şi s-a rătăcit cu desăvîrşire. Cînd a văzut că-1 ajung din urmă oştenii măriei tale, a prins a bate cu latul săbiei într-ai lui, ca să-i oprească: să facă faţă. Aceia însă nu erau nebuni ca el. Nu se socoteau destui; se socoteau şi înşelaţi pesemne că au fost vuiţi într-un tîrg plin nu ca un stup, ci ca* un viespar. Iar dintr-o lăture, din altă parte, se arătau şi Cantemir şi Dediu cu oamenii lor. Văzînd mare primejdie şi pieirea capului, s-au smuls de lîngă dînsul, au descălicait pe beizade Ştefan, şi, luîndu-i calul numai cu şaua, s-au năpustit pe-o vale. Atuncea acest nebun a rămas singur ş-a făcut faţă, ca un lup rău. Striga de departe la el un slujitor al său: măria ta, încalică şi fugi, că te prăpădeşti 1 El a început să rîdă. A tras sabia. O cumpănea în stingă şi-i cerca ascuţişul cu dreapta. Slujitorul Iui acela a stupit în-tr-o parte, a bătuit în cal cu pana săbiei şi n-a mai aşteptat. S-a tot dus după ceilalţi. Au venit cătră nebun serdarul Constantin şi Dediu. Le-a făcut faţă şi i-a ţinut pe amîndoi în loc. Au trebuit să se ferească în mai multe rînduri de sabia lui, ca de nişte clănţănituri de colţi, cînd ai vîrît fiara la strîmtoare. Insfîrşit, au sărit şi alţii. A prăvălit pe cîţiva sîngerîndu-i. 367 Ceilalţi l-au pus cu greutate la pămînt, legîndu-i mî-nile şi cetluindu-i gura; căci încleştează cu unghiile şi rupe cu dinţii. Acuma îl aduc. Vin îndată în urma mea. — Ha-ha 1 săltă glas măria sa, ca şi cum îl păleau •stropituri reci de apă. II aduc îndată pe domnia sa beizade Alecu ? Foarte se bucură sufletul meu. Iar ceilalţi s-au dus ?■ — S-au duş. Am poruncit la o samă de drăgani să-i alunge întruna, dar nu şocat că avem nevoie de altă izbîndă. — N-am nevoie de altceva, prietine Alecule. Spune ce-aţi făcut cu mirele şi m-am luminat. — Mirele, măria ta, s-a întors la gazda lui fără nici o stricăciune. S-a arătat viteaz şi mi-a spus rî-zînd ca se duce Ia feredeu, ca să se cureţe pentru sfînta cununie care-1 aşteaptă. — Foarte bine, că s-a arătat viteaz, ca un ginere de domn. Ha-ha !-Şi mi-I aduc aici pe domnia sa beizade Alecu ? n—i întocmai, măria ia ; ar fi bine să-l primeşti cu linişte, cum se cuvine într-o zi ca asta. Se-nţelege, cinstite vel-hatmane; nici nu se poate altfel. Am uitat toate cîte am suferit de la el. Am lepădat din mine tot veninul pe care mi l-a dat să-l beau. Duca ridică ochii crunţi. Pîlcul al doilea de slujitori, cu Constantin serdarul Cantemir, intrase buluc în grabă pe sub bolta porţii celei mari, şi, prăvălind în dreapta şi-n stînga pe cei care mai stăruiau şi mai căscau acolo gura, se opri în vederea lui Vodă; Doi călăreţi coboriră din şa o fiinţă slabă, palidă, cu mustăţile încurcate de aţe de sînge. Gura îi era astupată; mînile răsucite şi legate la spate. 368 Era o rămăşiţă dintr-un fudul beizade Alecu de anul trecut. Slujitorii îl puseră pe picioare. El se cumpăni. II aburcară de subsuori pe trepte. Duca îl aştepta cu ochii scăpărîrid, cu gîtul şi cu barba întinse înainte. ■ — Aduceţi-1 aici 1 porunci Domnul încet, cu linişte. Voi l-aţi cruţat şi bine aţi făcut. Eu însă l-am cumpărat. L-am plătit bani mulţi. Beizade Alecu îl privi fără ură, c-o oboseală ne-sfîrşită sub pleoapele pe jumătate căzute. — Aduceţi-1 aproape! porunci iar Vodă, cu glas tremurat. In aceeaşi clipă înălţă de la spate în sus buzduganul şi păli în frunte, între ochi, pe Ruset. Prinsul se cumpăni; ochii i se încruntară si partea de sus a feţei se coloră uşor trandafiriu sub năvala sîngelui. Pleoapele bătură. Apoi rămaseră deschise neclintit. Se abătu într-o parte; după aceea înainte; şi căzu cu faţa în jos, lovind cu fruntea lespezile. Sandu Buhuş îşi suci într-o parte obrazul şi-şi ridică mîna dreaptă la tîmplă, apărîndu-şi privirea. Apoi se întoarse în grabă; aduse pe mort cu faţa în sus. Scoţîndu-şi de pe sine, repezit, straiul, îl aruncă deasupra şi închise ochii care-1 priveau ţintă. Atunci, fiind soarele destul de înălţat şi auzindu-se de pretutindeni clopotele sfintelor biserici, chiotele nuntaşilor şi pocnetele pistoalelor, femeile ieşiră din odăile Doamnei, cum le fusese rînduit după izvod. Erau măria sa Anastasia-Doamna, mireasa, druşte şi jupînese multe de boier. Domnia sa cinstitul vel-hatman încă nu acoperise capul, cînd femeile, copilele şi Doamnele văzură pe mort şi-l cunoscură. Ţipînd cu spaimă, îşi zbătură în sus braţele şi fugiră îndărăt, cu foşnet de fuste. 24 369 Mai înfricoşată, căzută într-un colţ de divan, păru mireasa, învăluită în hobotul ei strălucit. Privi îna-inte-i fără să vadă pe nimeni, apoi îşi încovoie fruntea pe genunchi; lăsîndu-şi mînile albe să atîrne în-tr-o parte, ca şi cum ar fi fost străine de dînsa. Veni cătră ea, cu spaimă, dadaca şi începu să-i sufle deasupra şi să-i descînte, ca să depărteze ceasul rău. De la măria sa Domnul intră, nu tîrzie vreme, poruncă să se urmeze fără schimbare rînduielile hotă-rîte, şi femeile să iasă, căci leşul ticălosului a fost înlăturat. DEPĂRTĂRI 1930 — i:i//j;(//i (i (¡€9 Î MEMORIUL LUI CUCONU 1LIE LEU despre o călătorie in locuri depărtate, tocmai la Deva I Se vede ce fel de om e onoratul nos-■ tril corespondent; de ce n-a umblat încă in ţări străine şi de ce ş-a liotă . rit să facă o călătorie in Ardeal. Cucoane, eu în viaţa mea am fost un om tare curios, care am dorit să văd ţări şi să cunosc lume, dar din pricina împrejurărilor am stat pe loc şi muşchiul începea să mă cuprindă, ca pe-o stîncă. Dm tiriereţă am fost împresurat de nevoi, părinţii nelăsîndu-mi pentru fjatălia vieţii decît acest cap şi aceste două braţe. Iar acest cap n-a putut porunci inimii, în anii de primejdie; şi braţele au trebuit să lucreze curînd pentru soţie, care moştenise limbă şi pentru copii, care-i moşteniseră, dinţii ei frumoşi. - ; Stînd departe de tîrg, de politică şi de slujbe, nu m-am folosit nici de banul statului nici de-al semenilor mei. Şi mi-am agonisit ce am în sudoarea frun-ţii, îngrijind nişte livezi de meri şi o prisacă foarte frumoasă, unde te poftesc la vară, ca să guşti un fagure de miere, lîngă fîntîna de sub mesteceni. Carte multă n-am învăţat, însă am cetit ce-au scris oamenii deştepţi şi de talent. Bine m-am aflat totdeauna- cu aceşti prietini, cînd eram singur şi nrîhnit. N-aş putea spune că am răsfoit toate cîte se tipăresc, cum nici filosoful nu putea iorbi Marea. Cărţile cele bune rămin tot puţine. Iar în ceea ce priveşte patria noastră, ades m-am gîndit că ar trebui întemeiată o lege pentru oprirea învăţămîntului scrierii. Ca să se poată ceti ce-i bun şi să nu mai fim copleşiţi de autori şi gazete. Bine ar fi să înveţe tineretul limbi străine numai pentru cărţi, cum am făcut eu : înţelegîndu-mă cu viii, şi mai ales cu morţii, în tăcere. Aşa, de la iubita mea soţie şi iubitele mele copile, aud întruna şi fără contenire o limbă pe care n-au vorbit-o părinţii mei. Şi spun lucruri aşa de mărunte şi multe, încît simt că nu mai am Ioc; le las biruitoare pe cîmpul de luptă, şi mă retrag, ca să fiu singur. Intr-o vreme, din economiile mele, pusesem ceva deoparte, ca să pornesc într-o toamnă undeva, pe un ţărm străin. Am un băiat mare, cărturar bun, şi voiam să-l iau şi pe el cu mine. Amîndoi am fi umblat ş-am fi privit tăcînd, gîndindu-ne cu bucurie că femeile urmează a vorbi undeva, departe, însă noi nu le mai auzim. De-atuncea sînt treisprezece ani. Chiar în toamna aceea au pornit pe continentul nostru războaiele. S-au măcelărit oamenii întăi în Balcani; s-au săturat corbii şi lupii şi s-au crusit. apele de sînge; — pe urmă au început să se măcelărească şi-n alte părţi. Pustiire şi moarte în Franţa, în Belgia şi Flandra, în Italia, în Rusia şi-n Polonia, în Sîrbia şi la noi. S-a dărîmat ce-au clădit veacurile, — ş-a născut în om iarăşi fiara cea de demult. Aşa că sfărîmîndu-se rînduielile vieţii de altădată şi că-zînd în rătăcire şi-n spaimă, într-atîţia ani n-am mai fost în stare să-mi împlinesc planul. Nici banii pe care-i chivernisisem nu-i mai aveam. Iar soţia 374 şi copilele mele urmau a vorbi franţuzeşte. Iată însă că-n vara asta, băiatul meu, văzîndu-mă aşa de supărat, a avut un gînd bun. — Ar fi bine, tată, 'mi-a zis el, să mergi cu mine. Roitul a contenit în prisacă şi merele încă nu s-au copt. Hai să petrecem o lună, la Deva... Am eu acolo treabă la o adunare de învăţători. Dumneata te plimbi şi vezi locurile şi oamenii. • — Cam greu, Anastasie, i-am răspuns eu. De-acu am prins rădăcină şi nu ştiu dacă m-oi putea desface de toate ale mele. " f Băiatul mă privea zîmbind cu mîhnire. I-am zis: — Ai dreptate. Cată să ies şi eu o dată din bîr-logul meu. Afară de tîrgurile din Moldova, eu n-am cunoscut nimica. Macar dincolo de munţi, în ţara Ardealului, să trec. Am să văd poate lucruri întru-cîtva deosebite de ale noastre. Anastasie mi-a strîns mîna şi eu am rămas îngrijorat şi mişcat, căci îmi dădusem cuvîntul. Iar la plecare, după ce mi-am pus în rînduială toate afacerile, eram vesel şi bine dispus. Nu înţeleg de ce nevastă-mea avea lacrimi în ochi. Am îmbrăţişat-o întăi pe ea, pe urmă pe fete. Eram tulburat, cînd mi-au strigat toate odată: Au revoirl Atuncea mi-am întors ochii spre băiat; l-am văzut zîmbind, ş-am zîmbit şi eu liniştit. II Arată icoane nouă şi un sas cu lulea. Intăi şi-ntăi trebuie să-^i spun că am umblat noi cu trenul patruzeci şi patru de ceasuri, în luna lui august, pe nişte călduri umilitoare. Toate obrazurile din jurul nostru aveau o înfăţişare de ticăloasă su- 375 ferinţa. Parc-am fi fost cu toţii intr-un iad mişcător, la muncile topirii. Gîfîiam, ne răsuceam ca pe-un grătar, pufneam, rămîneam neclintiţi în colţuri. Trecînd cu răbdare prin aceste încercări, mîncînd eu şi Anastasie mulţi harbuji.Jn ziua de 11 am simţit răcoarea muntelui la Predeal. — Aici a fost graniţă veche, îi zic eu băiatului. Pe aici ai luptat şi tu cu oştile, ş-ai fost rănit. Tu trebuie să te bucuri mai mult decît mine că trăieşti, ca să vezi ţara Ardealului. — Mă bucur, îmi răspunse Anastasie, căci. am scos-o din robie şi mizerie. Amîndoi, de la fereastră, am început a privi brad şi munte, scînteieri de ape şi nişte sate mari şi bogate, cu case încăpătoare, acoperite cu ţigle roşii. Pe ici, pe colo, amintiri ale războiului,' risipituri, urme de bombardări şi. de gloanţe. Apoi drumuri curate, ogoare pieptănate, margini de şosea şi cale ferată cosite cu îngrijire ca-n nişte grădini. .r-. Ascultă, Anastasie, vorbesc eu cu îndoială : drept să-ţi spun, că nu înţeleg nimica. Băiatul tăcea, căci îmi cunoaşte felul meu de a vorbi şi de a cugeta. Iar eu urmăream cu ochii, printre munţi mici şi dealuri, printre pomi cu grijă orîn-. duiţi, aceleaşi grupuri cochete de case de cărămidă acoperite roş, aceleaşi sate cu înfăţişare străină. Femeile, muncind la cîmp, purtau pălării de, paie cu aripile foarte largi, încălţăminte în picioare, fote şi cămăşi ca de sărbătoai^. Cum se poate una ca asta ? — păream eu a cugeta.- Dacă-s romîni, — atunce cam ce-aş putea eu crede despre sţăpînirea veche din Moldova noastră şi din Valahia ? Iar dacă-s străini, — atuncea cum îndrăznesc să ne înfrunte ? — Erau însă şi romîni, dintre foştii subju- 37G gaţi, îi cunoşteam prea bine. Şi erau şi neamuri străine. Şi trăiau pe acelaşi pămînt, subt acelaşi soare, fără să se omoare. Trebuie să fie la mijloc vreo înşelătorie, ca să'nu ne ticnească nouă, ca să stîrnească îndoieli patriotice şi să dărîme glorii naţionale. Dar dacă ochii nu mă înşeală, atunci am făcut bine că am ieşit din prisacă de la mine, comuna Me-rişor, ţinutul Neamţului. — Aşa-i că văd bine, Anastasie ? — am întrebat eu. — Fără îndoială, mi-a răspuns băiatul cu zîmbe-tul lui. — Slavă Domnului. Să ştii, Anastasie, zic, că tot e bine să iasă omul din' bîrlogul lui. Iată, eu în toată viaţa mea am poftit să văd ţări străine şi alţi oameni, — ca să-mi sporesc puţina înţelepciune. Ş-iacuma bag de samă un lucru de mirare, că ţăranii aceştia de-aici par mai cuprinşj şi mai oameni, de şi n-au avut boieri şi domni şi stăpînire dintre ai lor. — Pentru că n-au avut... îmi şopti tainic feciorul meu. — Aşa mi se pare şi mie, Anastasie. Eu asta am bănuit-o. Dar nu vreau s-o cred nici acuma, ca să mai pot cîţiva ani mînca miere dulce din prisacă de la noi. Şi ca să-mi fie şi mai bine, sînt în stare să dispreţuiesc chiar toate cîte văd. Sînt gata şi să mă supăr că omul care stă liniştit în partea cealaltă a vagonului şi fumează dintr-o lulea lungă nu înţelege romîneşte. — E sas. — Ei şi ce dacă-i sas ? Nu trebuie să-mi răspundă ce-i cu aşezarea aceea cu multe colori şi turnuri care se vede dincolo de vale ? Ştiu, mi-ai spus că-i burgul medieval al Sighişoarei, că-i oraş nemţesc, lustruit şi bine păstrat, artistic şi pitoresc. Dar eu în ţara mea am drept să mă supăr şi să nu dau voie unor nemţi să aibă aşa ceva. Nici nu pot să-i sufăr să fumeze din asemenea lulele. • Sasul, văzîndu-mă tulburat, s-a ridicat în picioare şi a întrebat politicos pe domni dacă au vreo ne-mulţămire ori vreo dorinţă. Fiind blajin de felul meu, îndată m-am liniştit ş-am intrat în vorbă cu dînsul într-o limbă pe care absolut nimene n-ar fi putut-o înţelege. Dar noi, ca oameni detreabă, o înţelegeam. III Despre un foc mare la Deva şi despre alte lucruri pe care cuconu llie nu le poate înţelege. Cătră Blaj, bag de samă că oamenii prin tren şi prin gări vorbesc numai romîneşte. Mi-i dor de-un sas mare, cu pipă lungă pînă la pîntece şi grăind o limbă neînţeleasă, dar nu-1 văd nicăieri. Chelnerii de prin restaurante, copiii de la peroane rostesc cam sucit listele de mîncări şi vorbele lor, dar nu pot să mă supăr, căci îmi zîmbesc. Auzisem de la unii şi de la alţii că neamurile străine ne-ar fi urînd şi se încrustează în găocile lor. Nu înţeleg de ce m-ar urî pe mine, căci eu nu urăsc pe nimeni. Şi ştiu că chestia pînii e o problemă mai mare decît cea naţională. Vorbeam despre asta în puţine cuvinte, cu Anastasie, răsfoind gazetele de la Bucureşti. Drept să-ţi spun, mie mi-i frică de foile acestea tipărite. Zece ani m-au otrăvit cu fel de fel de ştiri, care de care mai înfrico- 378 şate. Ajunsesem a crede câ gazetele hotărăsc ce se petrece pe cîmpurile de măcel. E adevărat că de multe ori hotărau lucruri ce nu se întîmplau, şi eu, cetitor, mă alegeam cu venin şi cu spaimă. De ce s-or fi bucu-rînd oamenii aceia care le scriu de năcazurile şi de catastrofele omenirii, ca să ni le aducă la ştiinţă cu atîta grabă, eu nu pricep. Aşa întorcînd paginile din urmă, cu painjeni mari şi negri, abia îmi potrivesc ochelarii pe nas şi descopăr o grozăvie. — Vai de mine şi de mine, băiete, îngîn eu, uite dumneata ce nenorocire pentru nişte bieţi oameni şi ce întîmplare potrivnică pentru noi! — Ce este, tată ? ce s-a întîmplat? — Poftim, ceteşte. Tîrgul Deva e în flăcări. Nici asta n-o înţeleg: să ardă un tîrg tocmai cînd mă duc eu să-l văd şi tocmai cînd m-am hotărît să ies şi eu în lume, după o viaţă de aşteptare şi rîvnă. — Nu se poate. — Ba se poate. Ceteşte şi te încredinţează. Scrie cu bucurie şi cu slove maşcate. Deva e în flăcări încă de ieri. Comunicaţia telegrafică şi telefonică e distrusă, aşa încît nimeni nu poate avea decît ştiri particulare. Munca de salvare pare neputincioasă. Casele se risipesc una după alta, biruite, copleşite şi cucerite de un incendiu cum nu s-a mai pomenit. Populaţia îngrozită îşi caută adăpost pe malul Mureşului. Uite, aşa scrie în Adevărul; aşa scrie în Universul. Ce ne facem noi, Anastasie ? Eu zic să ne dăm jos undeva şi să luăm trenu-napoi. Acasă la noi e mai bine. — Să vedem, să mai aşteptăm, să întrebăm, zise pe ginduri băiatul. Eu urmez a ceti informaţiile pînă ce se lasă întunecimea serii, şi nu mai văd nimica. S-a întîmplat să ne suim şi-ntr-un tren fără lumini. Şi stăm trişti amîndoi 379 în noaptea clătinată şi zgomotoasă a vagonului. Pe fereastra deschisă intră din cînd în cînd un miros înăbuşitor de cărbune; apoi trece o adiere şi-l spală, adu-cîndu-ne mireazma caldă şi coaptă a cîmpiilor. Scot capul, să-mi răcoresc fruntea, ■— şi pîndesc în zări, aşteptînd să apară o rumeneală^ depărtată de flăcări. Intr-adevăr, mi s-a năzărit ceea ce aşteptam să văd. — Priveşte şi tu, Anastasie, vorbesc eu cu inima strînsă. Se mai vede ceva. cele din urmă zbateri şi cele din urmă flăcări. Se poate, Anastasie, să ardă aşa un oraş şi să nu mai găsim nimica ? Şi mai stau şi cuget de ce-or fi spunînd ei că populaţia îngrozită s-a adunat la malul Mureşului ? Ce să caute la malul Miureşului ? Poate pentru că-i cel dintăi nume pe care l-au găsit pe hartă, lîngă Deva, — Cine ? — Gazetarii aceştia care mă îngrozesc, de şi nu le-am greşit cu nimica. Totuşi se vede zare de foc mare. Trenul s-a oprit. Să întrebăm pe şeful de tren. Domnule şef de tren, eşti bun să he spui cît mai avem pînă la Deva ? — Da, domnule. Mai avem zece kilometri. — Aşa ? Atunci e-aproape. Ai putea să-mi mai spui dacă pe-acolo-i bine-pace? Conductorul mormăie ceva ungureşte ; borom-brom. S-a-supărat. — Prietine, zjc, nu te supăra.’După cît înţeleg, la Deva s-a iscat un foc mare. — No, poate că să fie; dar noi sîntem de-acoio şi nu ştim nimica. Se duce să grăiască şi să rîdă cu alţi oameni de-ai lui, din gară.! ' I Pornim şi curind mă Încredinţez ca aburul de ioc 6 lumina electrică a unei alte staţii, de care ne apropiem repede şi unde ne oprip. Deva s-ar vedea ziua. Dac-ar fi să fie ce spun gazetele, s-ar vedea şi noaptea. In jurul trenului fără lumini, lumea îşi caută liniştită de treburi. Foarte departe însă, unde se scriu gazetele în vremea vacanţei moarte, trebuiesc ştiri care să îngrozească pe un biet om bătrîn ca mine. — Drept să-ţi spun, Anastasie, eu nici asta n-o pot înţelege. Am ajuns la Deva tîrziu, cătră miezul nopţii, ş-am găsit tîrgul într-un întuneric prea mare. Linişte, pace, — ş-un moşneag cu barba ţăpoasă şi cu luleaua scurtă în colţul gurii. Altcineva nimeni. Intrăm în vorbă cu el: ne-nţelegem. Om detreabă, ca şi pe la noi. Vrea să ne ducă el bagajele; asta-i plăcerea lui. — Ascultă, moşule, îl întreabă băiatul, am auzit că în Deva ar fi fost un pojar grozav. — Apoi va fi fost, domnilor, pe vremea Iancului, cînd au ieşit la bătălie moţii. — Nu atuncea. Am auzit că a ars acuma. — Da’ n-o ars nimica, domnilor, decit corhausu cel mare. Dar sînt altele, unde se pot duce domnii. Găsiţi sobe bune, plătiţi şi durmiţi pînă mîni. Da’ de departe veniţi dumneavoastră'? Poate veniţi de la Bălgrad ? —• Nu, noi venim de la Moldova. — Aşa ? Trebuie să fie departe. Pe-acolo cumu-i vremea ? — Bună. — Cald, ca şi pe la noi. Secetă. Ce să faci? Asta-i de la Dumnezeu. Dar domnia voastră de ce-aţi vint pe-aici, prin Deva ? Aşa, de plăcerea dumneavoastră ? — Da. 381 — No, asta ţine parale multe. Eu Socoteam că poate-ti fi nişte profesări. După ce ajungem'Ta'corhaus la Orient şi-i dăm o cinste: — Acu-i bun, se chiamă că aveţi unde durmi. Şi poate s-o-ntîmplat să aibă domnii o ţîră de duhan ? Mi-o ramas pipa goală. Iar despre Toc^să ştiţi că s-o stins după oe-o ars ; şi nimene nu s-o dus la Mureş, că n-avea ce căta acolo, şi-i departe. Da’ o vint Murăşu odată înspre tirg, într-o primăvară, cind o adus ape mari; s-o înecat înspre greci, la belitoare. Anastasie socotea că trebuia să-mi lămurească ce spune moşul, dar eu n-aveam nevoie de nici o lămurire şi înţelegeam totul. Lucru de care iarăşi nu puţin mă miram. IV Unde s-au însemnat unele vorbe, privelişti şi năravuri ale ţării. Folosind vorbe de-ale ţinutului, pot spune că am găsit cu uşurinţă destul de bun corfei. Două chilii ne sînt îndestulătoare; de culină n-avem lipsă. Linişte ca-ntr-o mănăstioară; nici curiozitate, nici murdărie, nici chiţorani. Aproape de uliţă: n-are nevoie omul să se guie tocma la al doilea rînd. Vigt am găsit la ospă-tărîelară să spesăm prea mult. Ne-am deprins cu pa-radaisele umplute'şi cu clătitele cu zămăchişă. Numai borşuTnu-mi prea place, pentru că-i zice cHTsâliţă. Dimineaţa ne punem uneori la cale cu cîte-un dărăb.de pită cu clisă, şi trebuie să se ştie că slănina-i minunată prin partea locului. Multe piese nu mîncăm, fiind jie= lacomi şi eu şi Anastasie ; mcTdestupăm glaje de bere, nici deşertăm cânte de vin. Mai bine ieşinTTn"plimbare 382 afară din tîrg şi bem în pumni apă rece dintr-un ţîrău care izvorăşte de sub munte. La întoarcere facem popas în âvlia unei biserici vechi, unde cresc mure şi prune brumarii, şi privim la un arieţe_cu coarnele răsucite care paşte iarbă grasă în umbra pomilor. Ii spun lui Anastasie : — De ce te îndeletniceşti, băiete, întruna cu însemnarea vorbelor acestora ? Cînd le-aud, eu am mai multă plăcere deeît mirare. Ciudate mi se par altele. Ciudată mi se pare toată fiinţa liniştită, blajină şi veche a oraşului acestuia. Paşnică şi temeinică aşezare săsească. Uliţile, tăindu-se, despart tîrgul în grămezi de case compacte şi lipite. Cvartalul întreg stă casă lîngă casă, neîntrerupt în plftru "părţi. La uliţi răspund din loc în loc uriaşe porţi boltite, care se închid cu o cheie grea şi lungă, la trei ceasuri după ce înserează. Iar în mijloc, între locuinţi, se află ogrăzile şi grădinile. Aşa încît odmenii s-au statornicit ca-ntr-un fel de cetăţui, în care, noaptea, nimeni nu poate răzbate. — Foarte-mi place rînduiala asta, băiete, zic eu. Aicea oamenii au ştiut cum să se întovărăşească şi să se strîngă împotriva zdruncinului şi tulburării vremilor. Cotind prin mijlocul tîrgului, prin livezi, pe sub temelii de piatră cenuşie, pe sub sălcii şi pe sub poduri vechi, curge un braţ din apa Cernei, cu-meşteşug abătută dintr-un loc de la deal acu vreo două sute de ani. Apa asta-i curăţenia gospodăriilor şi viaţa grădinilor. Şi învîrte şi mori negre, aşezate la uliţi în rînd cu prăvăliile. Aşa valul vîjîie şi freamătă şi roata umblă zvîrlind mărgele de lumină ; sub salcie s-a oprit căruţa plină de saci şi caii strănută, iar omul se apropie de morar, care a ieşit în prag, şi grăiesc tare prin zvoana pietrelor ţinînd în mîni pipele lungi. Şi-n prăvălia de- 383 alături intră gospodine grăbite ca să cumpere papricaş ori zahar. Ş-un domn cu pălărie naltă trece prm partea cealaltă domol, cufundat în cetirea unei cărţi cu în-tîmplări de demult. — Asta iar îmi place, Anastasie. Dacă n-aş fi pri-săcar la Merişor, ţinutul Neamţului, aş vrea să. fiu morar la Deva, şi, dacă-i nevoie, m-aş pricepe să trag şi din pipa. Aş vorbi rar, m-aş gîndi mult ş-aş rîde mîne de gluma pe care mi-o spui azi, dar, ca tot ce-i aici, aş avea caracter, cum spuneţi voi în limba voastră. Acu de-aici hai să ne luăm încet, pe sub copaci bătrîni, şi să ne suim sus peTTlfgura cea rotundă unde se-nalţă cetatea Devei. Acolo, în ziduri negre, au stătut întăi geţii, şi mai tîrziu boierii ungurilor. A fost cuib de tăuni. Acuma-i ca o chinovie a înălţimilor, de unde se văcTrhuntii depărtărifpînăla Zarand la miazănoapte şi pînă la Păring la miazăzi, şi apele din şesuri — Mureşul şi Cerna, — şi alte pîraie şi bălţi. Şi sate curat aşezate, şi ogoare rînduite cu compasul. Şi drumurile scrise cu alb, — şi pomi cu roacIa"pe marginea drumurilor. Acolo sus era o linişte ca-n 'cer. Şi stam între risi-pituri de pietre, în umbrare, privind tîrgul, satele şi depărtările, pînă ce începeau bisericile de jos să se certe cu toate clopotele lor. — Inchipuieşte-ţi, Anastasie, urmam eu a vorbi cătră băiat, că-n tîrgul ista unde aş vrea eu să fiu morar cu lulea, pe lîngă osebite^ soiuri de unguri şi nemţi, sînt şi trei feluri de romîni: greci-orientali, greci-catolici şi romani. Pe lîngă oarecare dihonii politice, mai adaogă pe cele religioase, fiecare avîndu-şi k biserică şi adunare deosebită. Dintre şvabi, dintre saşi, dintre ceangăi şi dintre maghiari, unii sînt catolici, alţii protestanţi, alţii reformaţi, alţii evanghelişti. Nu 384 numai duminica, ci In fiecare zi, la toate bisericile şi templele sună aşa clopote, certîndu-se cu hărnicie în văzduh, ca şi drept-credincioşii pe pămînt. Asta-mi place mai puţin. Iarăşi nu-mi place, Anastasie, că pe-aicea creştinii nu ştiu ce-s pătlăgelele vinete şi măslinele. Aş vrea să fiu morar, insa să mînînc imam-baiaTdîT'Pe urmă, Anastasie, prea mulţi clerici, pe fingă~aceste clopote neostenite. Băiatul mă întrebă de unde ştiu toate acestea, ca să şi le scrie în carnet. — Le ştiu de la părintele Bara, îi spun eu, cu care m-am împrietinit şi de la care aflu multe. Aici nu-i om să nu intre la biserica lui şi să nu vie la confesiune. Vezi că tot trandafirul frumos îşi are spinii lui — şi se pare că aici totdeauna legea a fost aspră şi tare. Şi părintele Bara aici e un om de care semenii lui se tem. Altfel pare blajin. Insă are principii, de şi pantalonii i-s cam scurţi şi i se vede puţintel alb sub jiletcă. Mergeam cu el ieri pe stradă, şi-mi lămurea că oamenii nu pot fi fericiţi decît crezînd şi supunîndu-se fără murmur. Mai ales, întărea el, oamenii din clasa de jos trebuie să creadă şi să se supuie'. Şi cum mergeam vorbind, iată vin din urmă şi trec pe lingă noi două femei, tinere încă, şi nu urîte. Două femei din clasa de jos. Vorbeau şi rîdeau. Asta nu i-a plăcut părintelui Bara. S-a încruntat. — Zicea una, subţirel: — «Femeilor grase nu le şade bine. — Nici mie nu-mi plac cele .grase, răspunse soaţa ei; dar nici cele mărunte şi slabe. Domnilor mari însă li se şade.» Păreau a privi cu coada ochiului pe părintele, care-i om mare şi plin. — «Ba mie îmi plac şi domnii mărunţi, spune cealaltă, cînd umblă semeţ...» Vorba asta era poate pentru mine: mi-a plăcut ş-am zîmbit. Insă părintele Bara s-a uitat crunt ş-a mormăit vorbe aspre pentru oamenii din 25 — M. Sadovcanu — Opere, vo|. X 385 treapta de jos îndeobşte şi pentru muierile lor îndeosebi. Bănuiesc însă că nu era convins. Eu rîdeam şi el a rămas supărat şi cu pantalonii prea scurţi. Asta am putut afla despre amărăciunile oamenilor de-aici; şi dacă socoţi că se pot îndulci, atunci scrie-le în carnet. Am stat sfătuind astfel în cetate pînă cătră asfinţit, ş-a'tunci ne-am coborît înspre satul din marginea Devei, pe lîngă şoseaua cea scrisă cu alb. Nu vedeam cîni nicăieri şi gospodarii intrauliniştiţi de la cîmp. Aveau căraţi bune şi cai mari. Şi dintrodată am tresărit la răcnetul năprasnic al unui crainic care striga de pe-un dîmb sătenilor poruncă de sus. Era om cu mustaţă mare, nalt şi ameninţător. Şi răcnea prelung, cu modulaţii meşteşugite: — S-audă... s-audă tot omu... şi şvabu... şi unguru... şi ţiganu... că mîni nu se lucră; că-i ziua Craiului! Anastasie a însemnat numaidecît vorbele în cărticică ; iar eu ascultam cu uimire glasul stăpinirii. Pot să spun că, între altele, şi asta mi-a plăcut. V Cuconu Ilie Leu se duce la operă şi după aceea se minunează mai tare de-cit 'totdeauna. . Intr-o sară, cînd ne-am dus la grădina publică de sub cetate şi de lîngă castel, am avut o clipă simţirea că mă aflu iarăşi intr-unui din tîrgurile de la noi. Veneau cucoane cu pălării şi se plimbau pe dinaintea noastră. — «Abia acum au început să se civilizeze astfel, îmi lămurea o cuconiţă vioaie şi frumuşică de prin părţile Romanului. înainte, doam- 386 nele de-aici aveau obicei să vie cu capul gol, ca şi cum ar fi fost în grădina de la ele dc-acasă. De cînd ne-au văzut pe noi, s-au schimbat.» Vrednice de luare-aminte sînt aceste taine femeieşti pe care eu nu le pricep. Neavînd curaj destul, m-am arătat ticălos şi m-am făcut că mă bucur pentru moda pălăriilor. In vremea asta nişte lăutari negri îşi înstrunară coardele şi-şi sunară ţambalele şi unul dîîT'ef porni să cînte cu glas mare, făcînd bărbie şi scotîndu-şi pîntecele: Ce te ţii aşa măreaţă ? Parcă n-aş şti cine eşti I Mă-ta vinde zarzavat în piaţă, Tată-tu e-nchis da Văcăreşti. Ii zic lui Anastasie: — Insamnă, băiete, degrabă, ce ai de însemnat, şi hai să ne ducem de-aici. Văd mai în fund, la mese, oameni cuminţi bînd bere. Ei vorbesc ticnit despre altele, şi femeile şi fetele lor încă nu'cunosc legea pălăriilor. Ori hai dincolo, unde s-aud duruind po-picile, — şi unde unul a strigat să se aducă glăţe mai mari pentru cuglărie. Numai să nu maFaucT cîntece de la Bucureşti. Ştiu că sînt oameni noi, veniţi de curînd, care au să se uite la mine cu dispreţ, amestecîndu-mă cu nenorociţii localnici; dar nu-mi pasă, căci tot am 'dorit să fiu morar devale, pe Cerna. Te-aş mai îndemna, dacă vrei, să ieşim şi să ne oprim în altă parte, Ia cafeneaua ştiută, unde găsim totdeauna pe cei doi unguri jucînd şah. Tac ei, tăcem noi; numai din cînd în cînd mormăiesc două silabe. Şi-mi place că zic reginei crăiţă. Am ieşit cătră cafeneaua ştiută ş-am stat pe scaune de mlajă, sub copaci nalţi, în liniştea oraşului, cu cîte-o bere uitată dinainte. Iar cei doi se luptau la 387 şah fără să ne vadă, pocneau uneori piesele cu supărare, apoi se linişteau cu tîmplele în pumni şi în-tr-un tîrziu porneau a îngîna unul după altul o romanţă din tinereţă. Nu înţelegeam cuvintele, dar era ceva trist şT de demult, dintr-un colţ necunoscut de lume, unde oamenii au fost tineri şi pe urmă au devenit bătrîni. — Hai să mergem, Anastasie, la cortel. Tragem de clopot şi vine domnu Franţ, Fără să se supere, să ne deschidă poarta cu cheia cea mare. Pe uliţile curate nici o mişcare şi paşii noştri sună amestecat pe lespezile de piatră. Trecem prin piaţa largă din mijiocul tîrgului, unde, la răsăritul soarelui, sosesc din sate gospodine grăbite cu lâjT tării şi legume. Un vardist negru face douăzeci de pişT de colo-colo, ca-ntr-o pustie. Cordial şi respectuos pofteşte domnilor noapte bună. A doua zi dimineaţă, la ceasurile opt, cînd trec îndărăt cu Anastasie pe unde ne-a salutat vardistul, mă opresc, mă frec la ochi şi mă uit în juru-mi fără să pot crede că-i aieve ce mi se năzăreşte. Lume de pe lume umple piaţa, într-o zarvă domoală şi neîn-treruptaT S-au ridicat corturi de pînză, unde negustori veseli chiamă norodul la mărfuri. Văd şi căruţe uriaşe lipscănegţi, ca-n iarmaroacele de altădată de la noi: sîîrTpîÎne de pînzeturi şi mărchidănărie. Şi movile mari de cereale, porumb şi fructe. ~Şi toată brînza oilor din ţinut. Poloboace cu lucruri necunoscute, clădiri dibace de site, oale, farfurii şi cratiţe, fierării şi arămării şi alte lucruri de gospodărească trebuinţă. Căruţe cu lemne şi cu harbuji. Vite cornute şi cai. Şi oamenii ţinutului Inidoara în porturi felurite, care de care mai vii şi mai frumoase. 388 — înţeleg, băiete, zic eu lui Anastasie, să găsesc pe neaşteptate în piaţă flăcăi fuduli şi fete gătite, cu ochi aprinşi; căci au umblat pe-ntuneric ş-au fost aici cînd s-a zărit geană de ziuă. Dar toate clădirile acestea îmbulzite şT corhpTicitcTpar a fi răsărit din pămînt. Iată iarăşi ceva care-am să ţin minte. Vesel fiind de asemenea întîmplare am prins a umbla prin uliţile din preajmă, înţesate de popor. Ne opream ici, ne opream colo şi stăteam de vorbă cu unii şi cu alţii. Oamenii care ştiu să răspundă curat şi cuviincios, în limba întru care m-a legănat şi mi-a cîntat maică-mea. — Dacă n-aş fi în tîrg la Deva, zic, m-aş crede la iarmaroc la Fălticeni, cînd eram în anii tăi. La o răspîntie de patru uliţi, femei şi bărbaţi din munte. Se cunosc că-s moţi, după port. Stau strînşi ca-ntr-o adunare, cu luare-aminte şi gravi. Ş-ascultă pe-un cîntăreţ orb. Aşezat pe piatră, la marginea trotuarului, cu picioarele încrucişate, cîntă subţire şi tremurat dintr-o armonică, întovărăşindu-şi viersul. — Balada asta trebuie s-o scriu, mormăieşte Anastasie, trăgîndu-şi din buzunar cărticica. Iar eu, strîns în mirosul şi-n îngrămădirea omenească, tăceam ascultînd cîntareâ-aceea dTnFr-un veac negru, asupra căruia priveau ochii albi şi neclintiţi ai cântăreţului. — Acuma, Anastasie, îl îndemn eu; după ce-ai scris tu ş-iam ascultat eu, hai să ne tragem, mai spre linişte. încă de cînd ne-am sculat azi, ne-am făcut glanul să ne abatem printr-o biserică de-acestea ale străinilor, despre care părintele Bara vorbeşte totdeauna cu iuţi şi aspre cuvinte. Am intrat într-adevăr într-o uliţă tăcută şi plină de livezi; ş-am dat de-o biserică cu turn ascuţit; 389 şi cînd am intrat sub bolţi am simţit freamăt de orgă. Apoi murmurul zidurilor s-a stîns, — ş-am găsit în bănci lustruite oameni deşi, care-şi plecau umiliţi fruntea pe cărţi de rugăciuni, subt ochiul uscat al pastorului. Ne-am aşezat şi noi în fund, alături, — ş-am ascultat picurul unei rugi, apoi au izbucnit orga şi glasurile. Şi făcîndu-se iar pace, s-a ridicat dintr-un scaun o cucoană tînără, naltă şi frumoasă. A privit în juru-i cu ochi umbriţi, ş-a desfăşurat cu degete albe şi lungi un sul de hîrtie. Mă aşteptam să ne spuie ceva şi ştiam că n-am să înţeleg nimica. Deodată însă a început a cînta c-un glas cald şi plin. Aşa ceva am auzit eu uneori iarna la operă, cînd mă duceam cu nevasta la leş. Mi-am plecat fruntea pe palmele împreunate, am închis ochii ş-am simţit bunătatea lui Dumnezeu în mine. Cînd a contenit glasul, am auzit pe Anastasie lîngă mine oftînd. Am ieşit tîrziu de-acolo în vîrful picioarelor, fără să mă simt străin şi iertînd pe părintele Bara pentru pantalonii lui prea strimţi şi prea scurţi. Şi punînr du-mă la masă, în ospătăria neamţului, eram împăcat cu toate ale lumii şi zîmbeam. — Frate dragă, zic chelnerului care se înfăţişase; fii, te rog, bun şi adă-mi mie un păhărel de vinars şi cîteva măsline. — No, să ierte domnii că aici la noi nu se găsesc măsline. Pe urmă, aducîndu-şi aminte că făceam în fiecare zi aceeaşi glumă a prins a rîde cu prietinie, ca şi cum ar fi fost gata să-mi strîngă mîna şi să mă iu_ ritisească. Ne-a dat apoi felurite mîncări şi melş-pajze, ca să ne fie de mulţămită. Iar cînd am scăpat de-acolo zic: — Să trecem încă o dată, Anastasie, prin iarmaroc. Cînd am ajuns în piaţă, m-am oprit iar, ca şi dimineaţă, şi m-am şîers la ochi. Toate îmbulzelile, barătcile, căruţele, sodomul de mărfuri intraseră sub ţTamînt. Nu mai era nimic? Nici un sătean, nici o vită. Tot locul larg dintre liniile caselor fusese cu îngrijire măturat şi spălat. Cei din urmă doi cură-ţitori plecau cu măturile în spinare, uitîndu-se fiecare dinaintea lui. Zic: — La asta, dragă Anastasie, drept să-ţi spun, nu m-am aşteptat. Da’ de plăcut îmi place. Şi voiam să mă mir. Insă nu puteam, şi fluieram încet, — ca şi cum nu găseam ce prăpădisem. VI In care se vorbeşte despre o pescuire minunată. Acolo, la Deva, se află o şcoală normală, unde s-au adunat învăţătorii ardeleni la cursuri de vară şi unde se duce şi Anastasie să ţie_ conferinţi. L-am întovărăşit şi eu de cîteva ori; şi-ntr-o zntlsâm pus la sfat cu domnu Iohan Friclc, portarul. E un om cărunt şi serios, fără vîrstă desluşită, cu ochi şterşi şi cu vorba politicoasă. Grăieşte destul de rău ro-mîneşte. Ungureşte, iarăşi, după cît înţeleg, n-o descurcă mai bine. Dar nici nemţeasca nu s-ar putea spune că-i limba lui de naştere; ori poate a. mai uitat-o ş-a amestecat-o cu celelalte. E un om al locului, nepăsător de ceea ce tulbură pe alţii. 391 — Şi ce-ai făcut dumneata, Herr lohan, în vremea buntului ş-a războiului ? întreb eu. Cîrid domnul lohan a văzut bunt şi război ş-a înţeles că har-directăr cel vechi se pregăteşte de plecare, s-a gîndit că şcoala unde-i el slujitor rămîne tot şcoală şi el are datoria s-o păzească pînă ce vine stăpînirea nouă. Aşa încît a pus deoparte ş-a apărat ce şi-a închipuit că ar putea ispiti poate pe cei ce pleacă; a închis odăile şi zestrea şcolii cu cheile; şi-a aprins luleaua ş-a aşteptat pîn’ ce-a venit har-directăr cel nou de la ţara romînească. A scos şapca, a tras din buzunar cheile ş-a ţinut un discurs puţintel cam încîlcit: — Har-direcFăr, asta este cheile. Eu sîntem portar şi salutăm pe dumneavoastră frumos. Şi rugăm pe dumneavoastră să primească sobele şi lucrurile după listă şi rînduială. Şi eu sîntem cu supunere slujitor la şcola şi avem slujit douăzeci ani şi mai slujim cu dreptate pînă ce noi murim. — Ce fel de neam de om eşti dumneata ? a întrebat domnul director. — Noi, har-directăr, fostem om bun şi cinstit. — Aşa este, înţeleg, însă de ce naţie. Eşti ungur ? — Nem ; nu eşti ungur. — Atunci eşti şvab ori sas. — Poate, har-directăr, fost şvab ori sas, cum spuneţi la dumneavoastră, aber acuma este portar la şcola, şi chiama lohan Frick. Domnul lohan a rămas mulţămit şi supus la locul lui de zăvod credincios. împăcat cu ce are, cu luleaua Ini şi cu ghiveciurile de flori, ascultă cu luare-aminte, în fiecare~3ummică, predica la biserica comunităţii lui; se teme de Dumnezeu şi de lege, respecfapeoa-menii străini şi pe orice domn învăţat ori nobil, şi r e aşa cum vrea părintele Bara şt cum l-a, făcut Austria în veacuri de rtnduială absolută. Ii spun eu asta lui Anastasie, şi el scrie şi pe domnu Iohan în cărficică. Pe urmă, într-un rînd, ne luăm noi şi pornim c-o trăsură uşoară spre pîcla nu prea depărtată a înălţimilor, într-un loc care se chiamă Tăul de la Cloamba Albă. Am oblicit că s-ar fi găsit acolo sus, în singurătăţi sub cer, o baltă adîncă, unde se pot prinde cu uşurinţă raci. Trebuie să ştii dumneata că eu, între puţine patimi, am şi pe asta. îmi plac racii; şi să-i mînînc, şi să-i prind. Ş-am deprins la acest îndoit meşteşug şi pe Anastasie. Am umblat noi în trapul cailor, pe drumul cel alb, printre ogoare trase cu şfoara şi sate »curate, vorbind din vreme în vreme cu vizitiul şi întrebîn-du-ne pe ici, pe colo cu drumeţii, — pînă ce-am trecut de ciclul de munţişori mărunţi care împresură Deva. Ş-apoi cînd'ne-am apropiat de-am văzut muntele cel stîncos al Săcărîmbului, am făcut popas într-un sat cu gardurile împletite cu rugi de mure. Am mîncat fructe de-acestea acruţe ş-am simţit in nări mireazma pădurii. Ş-am pornit a urca pe jos, pe cărări prăpăstioase, pe sub stînci în care străluceau la soare cvarţurj. aurii. Şi tocmai sus, departe, am dat de tău.~Era o apă de munte, pe care acum două sute de ani au închis-o oamenii acolo, zidind cu stînci rîpa şi întărind-o. Apele închise, adînci de douăzeci de metri, le puteau cu meşteşug şi după voie slobozi pe dedesubt, pentru trebuinţa şteampu-rilor unde spălau aurul pietrelor. Intr-o vreme aurarii s-au mutat spre Săcărîmb şi locurilc au rămas pustii. Iar tăul stă singur, oglindind cerul şi 393 nourii. $i noi am găsit între bolovani, pe malul lui, lîngă apa neagră, numai pe-un moşnegel mărunt, care păzea nişte vite. Am stat de vorbă cu el şi l-am întrebat dinspre partea racilor. — Oare să se găsească, moşule, raci, în apa asta ? — Nu ştiu, domnişorilor. Poate să găsiţi. Dar eu n-am de unde şti. — Pesemne, moşule, că nu-ţi plac racii, şi nu-i prinzi. Moşneagul m-a privit cu uimire. — Cum să-mi placă, domnule ? Noi nu mîncăm gîngănii de acestea. Aşa că pot să fie cît de mulţi. Nici mîna nu pun pe dînşii, — că nu-i lucru curat şi nu se cade. Iar dumneavoastră aţi venit aici pentru asta ? Ori aţi întrebat numa aşa, ca să spuneţi o vorbă ? — Ba am venit, moşule, să prindem. Şi eu mă mir de vorbele dumnitale. — Atuncea veţi fi fiind nişte boieri unguri, că numai pe ei îi ştiu că mînîncă dihănii. Puşcă iepuri pe cîmp şi găinuşi. Le gătesc şi zic că-imin. Da’ la noi nu se cade şi nici ne dă popa voie. — Ascultă, Anastasie, mă întorc eu cătră băiat; şi scrie în cărticică la dumneata cum au învăţat părintele Bara şi alţii, pe oamenii cei proşti din treapta de jos, că sînt oprite şi spurcate nişte lucruri aşa de bune, ca să se poată înfrupta din ele numai cei mari ai lumii trecătoare. Nu te supăra, moşule, că noi am venit aici pentru gîngăniile tău-lui. Avem să ne aşezăm între pietre, cu măistriile noastre în grabă alcătuite, cercînd dacă se alia ticăloşiile care nu-ţi plac. 394 — Poftesc pe domni şi mă rog de iertare... a răspuns bătrînul cu bunătate şi cu umilinţă. Şi-a scuturat pletele şi şi-a aşezat în cap pălăria unsuroasă. A primit în mîna neagră şi aspră tutunul pe care i l-am întins. Ne-a spus mulţam cu prie-tinie, — ş-a venit după noi să vadă meşteşuguri domneşti şi pierdere de vreme. Fără să-l întreb ~şi numai din simpatie, începe să vorbească, pe cînd noi ne pregătim sforile cu carne şi meredeele. — Aicea, domnilor, eu trăiesc aşa singur cum mă vedeţi... — Şi glasul lui pare trist şi învăluit. Şi numa cîteodată mă cobor la vale. Iar cînd suie cineva sus, la mine, mă bucur. Duminica trecută, la vremea amiezii, a venit astfel ş-a stat cu mine de vorbă un fecioraş săriman, unu Pişta, slujitor Ia noi în sat. Şi dorind sa~se scalde, a lepădat de pe el straiele ş-a intrat în tău. Acu ce-a făcut, ce s-a-n-tîmplat, nu pot bine să ştiu. L-am auzit numai, din poiană, ţipînd de două ori. Pe urmă a tăcut, — şi ne mai văzîndu-1, am înţeles că s-a dus la fund ş-a pierit... Tăcu o clipă, ca să-şi aprindă pipa şi să privească, cu ochii rotunzi, cum trăgeam cu grabă sforile încărcate cu ghirlănz| de raci şi le puneam dedesubt meredeele, ca să nu scape iar în apă. Uimit sînt şi eu. Mişcat pare şi Anastasie. Căci înţelegem că am dat de împărăţia cea mare a racilor. Nicăierea, în iazurile Ia care am poposit, nu ni s-a întîmplat asta. Abia am lăsat şforile în tău — şi le vedem vibrînd iar, şi le tragem iarăşi încărcate. Aşa ceva li se în-tîmplă pescarilor pătimaşi numai în visuri. Aţîţat, lucram fără întrerupere cu undiţile şi cu meredeul, 395 zîmbind şi gîndindu-mă bucuros ce ospăţ împărătesc ni se pregăteşte, şi mai ales cum am să povestesc asemenea intimplare ne mai pomenită unor prietini. — Balta-i părăsită şi nimenea nu-i pescuieşte, Anastasie, încercam eu să-l lămuresc pe băiat. Pentru aceasta, din vînat trebuie să dăm dajdie părintelui Bara. Si trebuie să-l învăţăm cum sa-i pregătească şi să-i mînînce, — căci fără asta nici racul, nici omul nu preţuiesc nimica. Pot să spun că a fost cea mai bogată şi mai uimitoare pescuire pe care iam făcut-o în viaţa mea, pînă în zilele în care mă aflu. Iar de la o vreme, moşul, aducîndu-şi aminte că începuse o istorisire, şi-a pornit iarăşi glasu-i întristat şi învăluit. — Ş-aşa, domnilor, eu asemenea meşteşug n-am văzut niciodinioară. Nici nu înţeleg ce-aveţi să faceţi cu atîtea gîngănii care foiesc în sac. Eu m-am înfricoşat. Şi mi-am adus aminte că feciorul acela care a venit la mine ş-a pierit a ieşit de două ori din tău, în două nopţi. S-a arătat pe luciu, în negură; ş-a strigat spre mine... Dar nu I-am auzit bine ce-a spus.., Strigă, că i-a fost dragă lumea şi viaţa, — şi-i pare rău că s-a dus... Dar aceea-i numai umbra lui. Iar trupul trebuie să i-1 fi mîncat racii dumneavoastră... Bătrînul mi s-a părut serios şi dus pe gînduri, pe drumul fumului pipei. Nu spusese vorbele din urmă anume pentru nişte papistaşi şi nelegiuiţi ca noi. Totuşi priveliştea muntelui mi s-a părut deodată întunecată, — ş-o lucire de amurg se ivi pe luciul neclintit al lacului, ca şi cum ar fi răşfrint o taină a adîncurilor. 396 — Să ne mulţămim cu vînatul pe care l-am cîşti-gat, Anastasie, zic eu băiatului, şi să ne grăbim spre văi, căci sara se apropie. Iar de la oamenii cei mici să învăţăm că între roadele pămîntului şi apelor, unele sînt curate şi altele nu. VII Despre cintecele de la apa Mureşului şi mormintul craiului celui vechi. Intr-altă zi mă duce Anastasie în satele din preajma Devei, la Ceangăi şi Ia Sîntîndraş. — E bine pe-aici, băiete, zic eu, şi nu uita să scrii toate. Bag de samă la gospodarul Zsok Gergely gospodărie cuprinsă, unde adună holde de pe douăzeci şi cinci de jugăre. Heiuri şi saraiuri mari în care putem socoti ‘Bun număr" de cai, boi şi vaci. Iată şi platformă de gunoi, cum scrie la carte, şi maşini agricole din ţara nemţească. Lumină electrică în grajduri şi-n casă. Maşină de cusut; plita bucătăriei cu plăci de faianţă. Covoare şi perini cu cusuturi alese. Portiţa ceasornicului se deschide, — iese un cuc mititel şi ne cîntă de opt ori. E vremea cînd gospodina trebuie să-şi hrănească cei şapte copii, fiecare c-un cap mai năltuţ decît celălalt. Şi le pune dinainte la măsuţa joasă, în talgere, scrob cu smîntînă şi mămăliguţă. Ce pot să spun eu de una ca asta, Anastasie ? Nu pot să spun nimica. Fără decît una, — că gospodarul, ca să aibă, trebuie să-i dai. Nu învăţături şi sfaturi, broşuri şi dispoziţii administrative, ci pămint îndestulător şi putinţa să se poată ridica. Vorbim de cei vrednici, nu de cei nemernici. Acu, după ce-am văzut ş-a doua gospodărie, ş-a treia, la fel de cuprinse şi de bogate, cu cojoace înflorite prin cotloane şi cu cizme lustruite aninate în grindă, la loc de cinste, — hai şi la Sîntîndraş la Vasile Moraru şi la Neculai Chi-rică. Văd ş-aici, Anastasie, case mari şi porţi cu stilpi de piatră ; şi gospodine harnice şi fete oacheşe. Şi stînd de vorbă cu oamenii şi cu partea femeiască, am aşa o plăcere din tinereţă şi din copilărie, cînd mai erau în sat la noi şi-n neamul nostru răzăşi de baştină cuprinşi şi dîrzi. Acu să zic, Anastasie, ca Ia Tîeangăi, — să fi fost părtinire şi ajutor din partea vechii stăpîniri. Atuncea ş-aici, la Sîntîndraş, a fost părtinire şi ajutor, pentru că ţara se ţine cu plugarul şi muncitorul, nu cu vorbe. Ş-aşa, după cît văd, Anastasie, eu tot n-am să înţeleg o taină inare. Dacă nu mi-i deslega-o tu, am să mă duc cu dînsa la noi la Merişor, ţinutul Neamţului, şi pe urmă în mormînt, unde ajung toţi oamenii de toate limbile. Anastasie tăcea şi scria, şi eu nu mai ziceam nimica. •* • Veneam înapoi spre tîrg, pe-un drum alburiu şi curat, pe sub meri cu roadă. Şi de ce, nu ştiu, din-trodată m-a cuprins un dor de locurile mele, de munţii cei mari şi de apa Bistriţei, de Hangu şi de Piatra-Teiului. Mi-am adus aminte de anii de demult şi de tinereţa cea fâră de întoarcere. Şi le-am văzut toate frumoase, însă cîntîndu-mi în inimă ca din veacuri, cu mare mîhnire, din pricina omeneştilor ticăloşii şi a sînreduitoarelor vremi. Iar cum mergeam aşa singuri spre Deva, nu era departe apa Mureşului, cu luncile de sălcii cenuşii. In tăcerea asfinţitului auzeam sunînd sec piedicile cailor de la păşune. Apoi s-au ridicat glasuri subţirele, într-un viers vioi, şi ne-am oprit. Erau băieţi de-ai noştri, care se învăţau să strige chiuiturile de 398 horă. Ca şi la noi. Ca şi mine, cînd eram flăcăuaş, şi mă trimetea tătuca în prund cu caii. Zic: — N-o trece cu vederea nici pe asta, Anastasie. Ascultam cu luare-aminte şi unele stihuri le-nţele- geam, — căci le strigasem şi eu, dincolo de munţi la apa Bistriţei. Mergînd aşa înainte încet, iar ne-a împresurat liniştea; şi lucirea amurgului a apărut deodată în munţii de dincolo de Deva. Şi după cum ne spuseseră şi ne arătaseră alţii, am recunoscut, în acea lumină surprinzătoare, linia desluşită a unui uriaş adormit. — Mormîntul lui Decebal-crai, Anastasie, zic eu. Scrie-o şi n-o uita nici pe asta. Şi pe urmă am intrat în tîrg, odată cu vacile chi-rolŞj^care se întorceau de la imaş, sunînd din tălăngi cu ielurite sonurj. Chiar în noaptea aceea dormind un somn bun, m-ain trezit, căci visasem pe nevastă şi pe iete. Ş-am înţeles că multe zile nu mai avem a întîrzia pe acele meleaguri. BAZARGIC 28 mal 1925 Umblăm o noapte întreagă într-un tren domol, care poposeşte îndelung prin staţiile Bărăganului. Abia tresare un glas în liniştea acestor răstimpuri — apoi rătnînem suspendaţi în pustie, pînă ce pe ferestrele deschise şi răcoroase ne vin chemările pitpalacului, de Ia depărtări deosebite. Aţipim, — şi ne trezim iar în legănările şi-n zgomotele de fier ale vagoanelor. Prin umbra de sub stele, la faţa cîmpii-lor, bănuim holde bogate: pe lîngă chemarea prepeliţelor a rămas fixat în noi şi acel susur neostoit al gîngăniilor pâmîntulul, sunînd plin, şi răsuflul ravăn, ca de ape, al vegetaţiei îmbielşugate. Cînd se luminează de ziuă, intr-adevăr vedem pînă în fundurile zării minunea ploilor de primăvară. Iar mai ales după ce am trecut Dunărea, pămîntul Do-brogei, aşa de bîntuit de secetă în alţi ani, ne apare binecuvîntat ca-n poveştile şi visurile de iarnă ale plugarilor. Orzul e-n pai ca trestia şi-n spic ca vrabia, — iar secara s-a înălţat pînă Ia coama murgului. Prin verdele delicat al ogoarelor se revarsă înfloriri galbene de rapiţă, apoi pilcuri de maci roşii ca sîn-v 400 gele. Roşul acesta triumfal şi decorativ dă un caracter deosebit peisagiului dobrogean. Pe păşuni largi, umblă tufme de oi. La cele dintâi staţii ale Cadrilaterului, ne apar mocani în straie albe, cinstind bucuroşi vin în umbra salcîmilor. Cai voinici şi căruţe vopsite verde aşteaptă în laturea gă-rilor. Mocanii sînt elementul de cucerire de la miază-noapte. Au păşit aici cu mult înaintea războaielor. Ş-acuma vin în atingere cu bulgarii, care au urcat de la sudT’Stlpinii mai vechi ai regiunii, turcii şi ta-tarii, au dat înapoi şi-n faţa unora şi a altora. Judeţul Constanţa e astăzi al mocanilor — printr-o cucerire paşnică şi harnică. Ţinutul Caliacra a cunoscut, sub regimul bulgăresc, un procedeu inai ghimpos, cu părtinirea vădită şi silnică a administraţiei, a justiţiei şi a armatei. Aici turcii şi tatarii au fost prigoniţi fără milă. Rezultatele n-au fost totuşi prea deosebite. In tot cuprinsul acestor ţinuturi au rămas numai ţintiri-muri musulmane. Peste ruinile satelor a trecut plugul. Procesul de înlocuiri şi eliminări a intrat intr-o altă fază şi urmează neîntrerupt, ca şi ieri, ca şi mai demult, de cind ţine minte istoria. Şi turcii şi tatarii au expulzat de aici odinioară pe alţii. Cătră ţărmul acesta al Mării neamurile s-au purtat şi s-au schimbat necontenit. Deci iată mocanii economi de oi înaintind cu turmele lor spre Bazargic şi spre Mare. Sîntem şi noi în trecere prin această capitală de ţinut. Trenul ne depune, pe n căldură covîrşitoare, într-o gară cu puţină mişcare. In ocolul lung pe carc-1 face linia ferată am putut contempla în voie îngrămădirea de clădiri acoperite cu olane roşii, între plantaţii puţine şi sărace — şi mahalaua ţigănească de la margine : bordeie şi cocioabe. 2G 401 Un prietin ne întîmpină, ne primeşte şi ne călăuzeşte. Ne dă şi multe desluşiri, — căci are aici o vechime de doisprezece .ani. A venit la Bazargic în primul an al ocupaţiei, la 1913. E un om inteligent şi liniştit, nu amestecă patimă şi fraze în ceea ce spune. E un observator aproape indiferent şi zîmbeşte cu îngăduinţă. i Bem cîte o cafea neagră la o cofetărie din centru şi ascultăm ce ne spune. Mai bem cîte una, căci aici cafelele se absorb toată ziua şi nu dăunează nimănui. E adevărat însă că compoziţia lor e un secret al localnicilor. Cafeneaua este negustoria pe care o preferă fără nîci o şovăire orice turc, — dintre cei care au mai rămas în Bazargic. Omul cinstit trebuie să se. îndeletnicească c-o negustorie. Asta li se pare turcilor cea mai uşoară. O magherniţă de bagdadia căreia te loveşti cu capul, nişte divanuri" cu rogojini, o vatră cu cărbuni, sub spuză, un ibric şi cîteva fili-gene. Instalaţia e gata. Vezi cafenele de acestea pe toate uliţile, una lîngă alta, una peste drum de alta. Cîţiva muşterii cu turban, gravi şi domoli sorb ciudata licoare ca şi cum ar îndeplini un oficiu şi rostesc din cînd în cînd cîte un cuvînt. Ori mai degrabă tac. Stăpînul localului e şi el consumator şi tace ori vorbeşte foarte puţin. De cîştig nu poate fi vorba, — însă negustoria este o îndeletnicire onorabilă şi e de ajuns atît. îndeletnicirile bănoase şi întreprinderile mari sînt ale bulgarilor. Vechilor stăpîni le-au rămas cafenelele. Pînă ce le închid şi pe acestea şi se duc spre sud, la Constantinopol ori în Anatolia. Mocanul din ţinutul Constanţei e un om dîrz, aspru şi destul de lacom. Cu toate acestea cu dînsul te poţi împăca. Bulgarul însă e neînduplecat. Sub stăpînirea dinainte de 1913 orice afacere venită înaintea jude- 402 gaterului avea o singură soluţie: turcul păgubeşte. Orice chestie supusă administraţiei era rezolvată în dauna păgînului. Osmanlîul trebuie să plece. Ii iei pămîntul, îi împuţinezi ograda, îi spîrcuieşti vitele, — el trebuie să încline fruntea, căci nu găseşte nicăieri lege şi dreptate. Rabdă totuşi şi stăruieşte în sărăcie şi inerţie. Atunci, rînd pe rînd şi sistematic, încep să devie spurcate fîntînile. Apa în aceste locuri e rară şi fîntînile se fac cu cheltuială. Se fac nu ca să fie de pomenire. Sînt proprietate individuală, nu binefacere. Cine vine să scoată apă, plăteşte. Plăteau şi turcii la cele cîteva fîntîni din preajma mahalalei lor. Au şi ei singuri o fîntînă, două. Intr-o dimineaţă, cel dintăi turc care se duce la apă găseşte o bucată de slănină în ciutură. Jale şi scandal. Apa-i spurcată, după legea profetului. Din fîntîna aceea nu mai bea nimeni apă. In altă vreme se-ntîmplă acelaşi lucru şi cu alt izvor. Cînd apare slănina la cea din urmă fîntînă, turcii îşi încarcă calabalîcul în căruţe şi se duc. Totuşi au mai rămas. Ii vedem în cafenele, mişcînd grav din cap, grăind domol, într-un fel de lene bolnavă. Prin umbra zidurilor fulgerate de soarele amiezii. trece o hanîm, în pantofi europeni şi cu rochia cernită, dintr-un fald al căreia şi-a alcătuit o glugă, care-i închide obrazul ca într-un chenar. Intîlnim şi alte înfăţişări mai triste şi mai umilite, îmbrăcate cu şalvari coloraţi şi cu picioarele desculţe. Sînt ţigănci din mahalaua de la margine. In aceste părţi ţiganii se socotesc mahomedani, fără însă să cunoască legea şi geamia,. Ă*Îît femeile în şalvari cît şi cele în doliu alcătuiesc o categorie de harnice roabe. Turcii petrec grav şi 26* 403 nobil în cafenele: 'femeile lor muncesc, — ş-acasă şi Ia cîmp, pretutindeni. Aflu cu plăcere că bulgarcfele sînt scutite de aspra muncă a ogoarelor. Datoria” aceasta este a bărbaţilor ; ele-şi consacră căminului toată truda. Vrednic şi harnic neam de oameni, după cît ne spune prietinul şi călăuzul nostru. Ş-aici ca şi-n alte părţi, bulgarii dovedesc o încăpăţînată stăruinţă în lupta vieţii ş-o întunecoasă asprime. Seriozitatea este pecetea caracterului lor. Nu este cărturar bulgar, ori inginer, ori medic, ori avocat oare să nu urmărească şi o afacere, o întreprindere, o speculaţie, pe lîngă profesia ori slujba lui. Oamenii aceştia privesc viaţa subt unghiul muncii şi al economiei. De aceea toţi au bani şi gospodării îmbielşugate. E adevărat, urmează zîmbind mentorul nostru, — că în felul lor de a fi sînt lucruri pe care firea mai deschisă şi mai diversă a romînilor nu le poate aprecia. Oamenii veniţi de la nord zîmbesc. Bulgarii îşi urmează legea şi rinduiala lor. Uneori cedează, dar grozav de puţin şi încet. Acum zece ori doisprezece ani într-o casă de fruntaş din aceste părţi nu se cunoştea întrebuinţarea cuţitului şi a furculiţei. Celelalte lucruri ale civilizaţiei şi ale Europei nici atit. Cel mai bogat om trăia întocmai ca cel mai sărac. De şi avea o casă mai mare, întrebuinţa o singură odaie. Cusurul romînilor e altul: că cel sărac tinde la felul de trai al celui bogat. Deşertăciunea şi fala sînt maica şi sora noastră, cum ar fi spus Cantcmir. Iată deci că la o inasă de fruntaş, în acei dintăi ani ai ocupaţiei romîneşti, se aşează gospodarii pe bănci ori pe scaune de felurite forme, şi-şi potrivesc fiecare 404 dinainte un talger de faianţă şi alăturea bucăţile de pîne. Soseşte iumegînd într-un castron mare un borş de miel. Fiecare oasp„ete primeşte în talger o bucată de carne, pe care o consumă slujindu-se de degete şi de un cuţit propriu, scos din buzunar. Iar pentru sorbitură este lingura cea mare cu care s-a scos carnea. O întrebuinţează cu toţii pe rînd. Nu s-ar mai putea spune că asemenea moravuri patriarhale stăruiesc încă. Buna şi simpla viaţă localnică a început a se strica. Oamenii noi au adus, pe lingă cuţit şi furculiţă, pe lingă mobilele şi mărunţişurile indispensabile ticăloşiei lor, şi alte stricăciuni. Femeile nu cunoşteau pălăria în 1913. Trei ori patru îndrăzniseră să aibă ceva asemănător. Acuma flagelul acesta e obştesc. La început, şefii autorităţilor nouă au făcut fruntaşilor localnici vizitele protocolare. Ciorbagiii nu se dumireau ce poate fi asta. De ce au venit ? Ce gînd ascuns vor fi avut ? De ce şi-au adus cu ei şi muierile ? Astăzi mi se pare că şi nenorocirea vizitelor începe să bîntuiască la Bazargic. Se poate auzi şi un piano: altă mizerie 1 Se văd şi automobile: asta e mai uşor de înţeles, căci e ceva de natură practică. Pe lîngă noi trece o maşină frumoasă şi puternică. în ea zărim o figură caracteristică, pe care o întîlnim şi dincoace de Dunăre destul de des. Un îmbogăţit. Insă un om de-acuni cîteva decenii: un jupîn Dumitrache. Lîngă el doamna, cu pălărie şi rochie de modă nouă. Au automobil, căci sînt oameni foarte bogaţi, multimilionari. Nu se ştie dacă întrebuinţează lavoarufşî peria de dinţi. Doamna aceasta, cu figură simplă şi simpatică, simţindu-se într-o dimineaţă nu tocmai bine, a poruncit să-i vie maşina, — şi s-a prezintat la dispensarul comunal, la 405 vizita medicală. A aşteptat şi doctoriile gratuite, ca oamenii cei săraci. Poate n-a ajuns încă să ştie ce fac oamenii bogaţi, cînd se îmbolnăvesc. Toţi oamenii aceştia simpli vor afla, vai, în curînd, toate 1 Şi cele bune şi cele rele ale vieţii oamenilor de la miazănoapte. Mă îngrozesc cînd cuget c-au să joace şi fox-trott şi shimmy, ş-au să cunoască five-o’clock-ul şi ceaiurile dansate. Pînă acuma viaţa lor e redusă şi închisă în cercuri strimte, oneste şi monotone. Mînîncă cu degetele şi se şterg la gură cu dosul palmei. Sînt aşa de simpli şi de serioşi încît nu ştiu să spuie glume şi să povestească anecdote în limba lor. întrebuinţează limba turcească. De altminteri şi cîntecele şi divertismentele sînt tot ale foştilor stăpîni. Ascultam pe tovarăşul şi prietinul nostru şi simţeam în mine păreri de rău că colţul acesta de lume patriarhală se pierde şi mîne nu va fi decît o legendă. Nu-i femeie care să nu poarte pălărie. Şi s-a făcut şi grădină publică. S-au efectuat lucrări edilitare. Ne acopere un nour sur de pulbere. Dar mîni, sub lumina electrică, şi pulberea aceasta va fi stăpînită. Va fi ultima deşertăciune a deşertăciunilor şi moartea vechiului Bazargic, BALCIC Gum vedeţi, Bazargicul e un oraş monoton şi trist, fără apă şi cu puţine plantaţii, — ne zice prietinul care ne-a primit. La 1913 era şi mai trist. Căci aşa-zisa grădină publică era jumătate din ce se vede acum, şi ce se vede acum e abia o intenţie. Căci străzile pe care le vedeţi acum pietruite erau mai mult nişie albii ale noroaielor. Ca să treacă cetăţenii de la un trotuar la altul, trebuiau să ia de aicasă şi să poarte cu sine bucăţi de scînduri şi bolo- vani. ' — Totuşi erau trotuare... observă cineva dintre noi, cu uimire. — Da, — căci trotuarele erau o obligaţie a fiecărui proprietar de case. Erau, ca să depoziteze glodul uli-tilor. Cînd nu se milostivea Dumnezeu cu ploi şi noroaie, aveam colbul. Şi acum vă puteţi da samă puţin de acest bielşug. Intr-adevăr, vîntul stîrnind un vîrtej compact — simţirăm crîşnind în măsele ţărîna şi năsipul Cadri-laterului. Privirăm împrejurimile printr-un văl cenuşiu şi prin lacrimi. — Dacă nu efa colbul, uritiează prietinul nostru ba-zargicean, aţi fi putut contempla unele din clădirile care adăpostesc autorităţi şi instituţii. Colbul are cel puţin gust şi caracter; acelea n-au nici una nici alta. Dacă ne-am afla cu jumătaite de veac îndărăt, am avea înainte-ne cîteva icoane orientale. Turcii şi ta-tarii însă s-au împuţinat şi, în locul seraiurilor lor, bulgarii, îndîrjiţi şi harnici cum îi ştiţi, au aşezat clădiri şterse şi fără gust. Au destule calităţi, dintre cele mai solide — nu le pot avea şi pe cele subţiri şi vane. Aşa încît Bazargicul e bogat — însă fără caracter şi fără coloare. Are în orice caz foarte mult soare. Şi cînd ne eliberăm ochii de pulbere, ni-i simţim săgetaţi şi răniţi de soarele aprig şi de reverberaţia albă a zidurilor. Umblăm pe uliţi liniştite“şî~faciîte. Trecem pe lîngă o giamie, apoi pe lîngă alta. Zărim printre acoperişuri, mai departe, şi alte minarete. Cafenele şi giamii: moştenire a trecutului. — Avem unsprezece giamii, urmează prietinul nostru, însă sînt mai mult ale mormintelor şi ale celor pribegiţi. In ogradă la Cearşî-giami, trăiesc muftiul şi cadiul musulmanilor, cîntînd celor patru vînturi mărirea profetului. Cearşî-giami are vîrstă patru sute de ani. E din vremea lui Soliman cel mare. Şi Agi-dura-giami şi Ghiocere-giami, şi Inci-Odalar, şi Teke nu mai înfăţişează decît amintiri. Realitatea ne-o înfăţişează cafenelele: melancolie, hrănită cu filigene de cafea — adică fiertură de orz prăjit. Creştinii, de şi alcătuiesc majoritatea, n-au decît două biserici. Mi se pare că nici acestea nu sînt prea cercetate. Bulgarii, oameni practici, sînt în legătură mai mult cu pă-mîntul decît cu cerul. De altfel aşa-i şi-n cuprinsul ţinutului. Cele mai multe sate n-au biserici. In 408 schimb, vechea administraţie bulgărească a clădit pretutindeni şcoli. Ceea ce ar fi urmat să cheltuiască pentru cult şi pentru altele, au cheltuit pentru armată. Şcoala1 şi armata : atit. Politică în adevăr impresionantă. Ce s-ar mai putea să vedem în afară de biserica veche, fără turn şi cu arcade ciudate — biserica sfîn-tul Gheorghe din vremea domniei turceşti ? — Nu mai putem vedea nimic. Doar biserica armenească, în treacăt sub căldura din ce în ce mai nemiloasă a amiezii. încolo clădiri triste şi sărace în linii, pretenţios tencuite, cu aşa-zisa înfăţişare modernă pe care o întîlnim şi-n oraşele din cealaltă parte a Dunării1. Aici mai modestă şi mai economă. — Trebuie numaidecît să vedeţi Balcicul... observă prietinul nostru. Facem întâi un popas în sălaşul lui de pribeag, unde, cu tovarăşa vieţii, şi-a alcătuit un colţişor moldovenesc. Vorbind despre cele din ţară şi gustînd lucruri bune, nici nu ştim cînd trece vremea şi trebuie să ne grăbim. Pornim şi mergem cu hărnicie intr-o maşină iute, străbătînd cîmpuri goale, cu holde bogate. Peisagiu monoton şi trist, ţintirimuri părăsite — îngrămădiri de pietre strîmbe ; din cînd în cînd cîte-o fîntînă cu cumpănă. E zi :de sărbătoare creştinească : pe ogoare, ici-colo, numai grupe de musulmani la praşilă. Aproape de drum, căruţe cu coviltir şi cu puţină umbră pentru copii. Străbatem grabnic calea spre mare. Cînd ne-nclinăm fuga pe coasta unei rîpe, între colţuri stîncoase — ne apare deodată şi vechea aşezare turcească. Peisagiul platoului s-a rupt brusc; intrăm ¡într-o privelişte de piatră alburie, între tăieturi şi surpături uriaşe de calcar. In ripile acestea de munte stă Balcicul, clădire peste clădire, '409 trepte peste trepte, ziduri capricioase, consolidări de rîpi, grădiniţi suspendaite, pînă la aria sinilie a Mării. Ceva cu totul nou şi neaşteptat, într-un decor romantic. Bazargicul a rămas în alt capăt de pămînt 1 Marea aici e singuratică şi pustie, căci orăşelul n-are port. Gînd şi cînd numai, din lună în lună, cîte un bastiment se opreşte în larg şi luntrile se duc spre mal ca nişte painjeni de apă. Aşezarea, ferită ca o chinovie, ascuftă'apele fără de hodină şi dormitează în soarele sudic. Coborîm pe străzi abrupte. Ne oprim pe-o terasă îngustă, la un otel curat şi fără pasageri. In toate părţile, capricios aşezate, atîrnă clădiri mici, orientale, cu balcoane şi cu acoperişuri roşii şi sure; din ţă-rîna cu grijă economisită între stîndi, cresc în lumină flori şi arbori. Recunoaştem, pe povîmişul unei grădiniţi, migdali şi smochini. Pe lespezile caldarîmului trec cadîne.şi ţigănci în şalvari. La cafenele scunde aceiaşFturci vechi, în poze hieratice, sorbind o cafea eternă. După ce ne-am depus bagajele şi îndeplinim nişte formalităţi poliţieneşti care ni se par absurde şi anacronice, pornim spre tărm. Trecem pe lingă clădiri la care se intră de sus în jos. Portiţa uneia e la stradă. Trei grădiniţe în terasă, una deasupra alteia; etajul al treilea al casei, cel mai aproape de noi şi de intrare. Cerdacuri, trecăitori, bolţi de verdeaţă: cea mai complicată aşezare care s-a putut înjgheba pe coasta unei rîpe, din bucăţi şi planuri suprapuse şi întretăiate. La răspîntii de uliţi cîte-o cişmea veche, cu inscripţie în caractere arabe. Fiinţi cu înfăţişare de robi din HalimaTaşteaptă, cu găleţi de aramă, să le vie rîntful Ia apă. 410 * Cu toate că şi aici vechea populaţie musulmană a fost împuţinată de vitregia şi asprimea fostei administraţii bulgăreşti — orăşelul şi-a păstrat pecetea orientală. Ochiul pictorului mai ales e fermecat de linii neaşteptate şi colori bogate. Pe drum îngust, printre stînci şi risipituri de bolovani, ieşim cătră «vii». Sunînd şi sclipind, coboară prin rîpi un pîrău; şi-n scobitura îngustă a văii, subt uriaşi plopi tremurători, se înşiră în lungul lui misterioase mori de piatră. Sub şandramalele lor aşteaptă căruţele cu grăunte. Măgăruşi" cu samare trec printre ele, avînB călare un copilandru care tine în braţe şi-n-tre genunchi un frăţior mai mic. Apa vîjîie în lăp-tocuri şi sună subţire ia rotile înalte, împrăştiind bulgări fluizi şi revărsînd pînze mişcătoare. Şuvoiul trece de ici-colo, morile îl aşteaptă pitite în verdeaţă. Trecem pe punţi mişcătoare, între zvonurile undelor, pe lîngă1 un părete 'înalt de stîncă pe care scapă şi se prelinge la mare apa sfărîmată de roti, şi ieşind la tărm, mai privim o dată în urmă spre dumbrava aceea minunată cu mori ciudate, care macină din veacuri în colţul acela de lume şi de pămînt. Sînt mori dintr-o poveste, ori dintr-un vis. Zvonul lor s-a stîns şi înainte-ne se mişcă nemărginirea apei celei mari. Uşor încreţită de vîntişoru! după-amiezii, Marea sună ritmic la ţărm. Valurile ei înaintează şi se retrag c-o linişte şi c-o indiferenţă tragică, în afară de lume şi timpul oamenilor. E singură şi pustie, pînă la orizontul cel nalt din fund. In dosul nostru, muntele de calcar. Colţurile capricioase şi meandrele orăşelului. Casele şi grădinile în terase şi între plantaţii. Şi-n partea cealaltă ia ripei, mahalaua ţiganilor: căsuţe ca nişte cutii, grupate pitoresc, însă pe un fond gol şi stîncos. Parcă s-ar 411 fi aşezat în trecere şi ¡trebuie să plece, ori să lunece în Mare. Intre mori şi orăşel, faleze abrupte. In fund, spre podişul cîmpiei nevăzute, stînci şi rupturi de munte. In coiful acesta, şi ţărmul şi Marea au ceva sălbatic. Cu toate acestea de mii de ani omul şi-a făcut aici aşezare. Despre greci, bizantini şi turci, se ştie ceva. Dar înaintea grecilor vor fi fost alţii şi alţii, pînă în afundul vremii, la locuitorii peşterilor. ’"Ue-aceea mi se par aşa de vechi locurile şi Marea aşa de melancolică... ECRENE Din peisagiul de cridă alburie şi olane roşii şi sure, dintre grădinile suspendate şi pripoarele stîncoase ale Balcicului, ieşim pe-un platou pustiu şi fără frumuseţă. Orizontul măreţ al mării a dispărut: străbatem cu maşina un drum îngust, printre holde bogate, cătî'ă miazăzi. Ici-colo femei în şalvari, la praşilă, şi copii în umbra coviltirelor ş-a căruţelor, în marginea ogoarelor. Grăbim pe lîngă vestigiile unei dumbrăvi, prin tufărişuri păscute şi închircite, — şi deodată, ca şi cum am fi ajuns la un hotar, îndată ce trecem de vegetaţia aceasta mizerabilă, cotim şi lunecăm Ia vale pe o şosea şerpuită. Am intrat in altă lume şi tresare îna-inte-ne o privelişte uimitoare. Un circ imens cu po vîrnişuri moi, o vale închisă rotund de dealuri, —• mai curînd nişte munţişori simpatici decît dealuri. E o viziiune din văile Carpaţilor, şi am o simţire de dulceaţă şi de plăcere nespusă. In valea aceasta circulară şi largă, în ogoare şi lanuri, copaci rotaţi, decorativi şi egal răspîndiţi pretutindeni. Un sat întins — îi zice Teke — stă aşezat cu mîna parcă în cuprinsul circului şi prin preajma lui trece nul Bâtova, cotind gra- 413 w ţios, tras cu un penel delicat. Vine din taina munţi-şorilor şi se duce laTftarea. Confuzia aceasta de impresii : natură aeve şi pictură proaspătă ţine tot timpul olt coborîm drumul şerpuit. Satul se apropie, oamenii se mişcă într-un fel de adunare, lîngă o expoziţie de cai care aşteaptă o prozaică comisiune veterinară. Oprim mai departe, după cele din urmTgos-podării, lîngă ruini impunătoare şi lingă o mănăstire musulmană. E o chinovie veche: Achiazîlî-Sultan. Inlăuntrul zidurilor ei, sub cupola arabă, se află mormîntul sfîn-tului Mehmet Nurulo. Tovarăşul nostru -,0,| Cezar, ca un. luptător încercat, observa neclintit din poartă scena aceea depărtată de vîrtej. Adulmeca într-acolo cu nasul înălţat. îndărătul lui stăteau dulăii. La urmă Nelu, ca un prostănac. • Cum socoti situaţia deştul de favorabilă şi vîrtejul destul-de departe ca să poată, tăia retragerea inamicilor, bătrînul izbucni înainte cu mare sprinteneală .şi agerime. Dulăii, mâi tinerii totdeauna ascultători în atari expediţii, îl urmau de-aprpape. Se-nţelege că şi Nelu se ţinea de ei, greoi şi făcîrid'salturi stîngace cu tot trupul. Pentru el, fără îndoială, alergarea 'aceea era' o joacă.- '•Duşmanii simţiseră primejdia şi ştiau că au de-a face cu luptători veritabili. Lăsînd dintrodată pe pribeag, încolăcit ca un vierme şi flocăit într-un colţ de rîpă, se răsuciră într-o fugă disperată spre baza 506 lor de operaţii. Dar era prea tîrziu. Repeziţi ca din arcuri, bătrînul şi dulăii îi izbiră din fugă, bătîndu-i îndărăt. Atunci şi pribeagul cel de lîngă rîpă chelălăi cu mînie, se destinse şi se înşurubă în învălmăşeală ca o dihanie apocaliptită a răzbunării. A fost o bătaie măreaţă şi o revanşă complectă a partidei noastre. Nelu, băgînd de samă, din fuga lui dezordonată, că petrecerea are înfăţişarea păţaniei lui recente, se opri brusc, poticnindu-se şi căzînd în bot. Intr-o atitudine ruşinoasă de spaimă se propti apoi în labele-i enorme, aruncînd spre bătălie două lătrături îndoielnice. După aceea dintrodată sîngele rasei începu să fiarbă în el; părul i se înfoie şi. i se zbîrli în jurul grumazului, şi se năpusti şi el spre vîrtejul luptătorilor. Dacă n-ai văzut cîni întorcîndu-se triumfători de la o biruinţă complectă, în care au zdrobit pe duşmani, atunci eşti lipsit de o impresie care nu se poate uita. Ai văzut însă oameni în aceeaşi situaţie şi-ţi poţi face o idee. Veneau toţi.fudui, cu capetele înălţate, şi parcă ar fi avut labele în şolduri. Iar tînărul, după a doua experienţă, nu mai scheuna, ci, aşezîn-du-se grav în poartă, începu a-şi linge cu linişte şi cu demnitate rănile. i-ybnilsd .ßgiil nib ßiiilsi .ii m.lub i? íunlilñd Â^şumiSvnî ni ădimişiii oz i? 'jenileo b é 8 ,9|W ’ :sniidsi ,3ileEon Í»bHisq r. fcbolqnaJí ă?ns/OT o iş:.ă}naiăre gis] ,uJsnol^ţiŞ9b ini í;§ui nib ,smcţ bnis$sd ,u!oV! ' 9« ,9Ítiíjv5i iul i*jinK|!jq flsiGfiJălm si«; ROTwdiisif ftş ,>rJu o tiaî. Jud |il b.nisib i? oerubninaitaq ionuid hqo iabcîrj jjî ioqs ¡iqojq v?. fsmisqz ob Kgßfmtyn şnibui ,-jşipboî hjjJúitii! bu,ob ailciÊd onq : :h 3;«uroi!l:j?2fii otojinî* «Intorlnil* -.vor» r.qùQ .-n hnut ni iliids tfa i i? yin!ci r>¿ i liniiq ; b ni Gdflûl )qul.!Íui*íiií :jh Is iţ rbt: rrrtïfjj¡ .loliiut ohiri.ipi.çÎUiiJi-ji^iariibiiiaiolni in¡> luxiiv ir.-ri isoßü siß'i nî: ,eJooIqiilo3 ăfiuinid o, ci pÍfLQab:Jiaqil ilÿs bnuifi >*ncn i¡-i&-;9j1s{jliz í^booob ní inornno fení lnsr.y lÁ .r.iiu |B3 uo JuhuJ ijol unpnoV iäsbi o küü ,Iui¿aii ißl Jiö/jIo? »i.alsdßi juv-s il ir, S'jTcq i* .*>ík) rJtlIsSÿB ,.,p tEfÍU3í|M I sut UfJ .B|fíSÍl0qX3 BUob B ¿quíl iş fdainil u:> oynil ¡¡•■¡vvpí .i;lit;orí ?¡i Viny .alinih ojGíinm-j'j us o Stăplne, stăpine, Mal chiamă ş-un cine.. ...5Kb ros-ş bmuitta ¡uiA omnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rînduială şi semn fiecărui neam. Pe ţigan l-a învăţat să cînte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul. Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: Tu să scrii o lege; şi, cînd a veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; şi după aceea să înduraţi mult năcaz şi prigonire ; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele. A chemat pe ungur cu degetul şi i-a ales, din cîte avea pe lîngă sine, jucării: Iaca, dumnitale îţi dau botfori şi pinteni şi răşină să-ţi faci sfircuri la mustăţi ; să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile cu soţii. S-a înfăţişat şi turcul: Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora, cu sabia. Sîrbului i-a pus în mînă sapa. A poftit pe boieri şi domni la ciubuc şi cafea : Măriilor voastre vi-i dat să trăiţi în desmierdare, răutate şi ticăloşie; pentru care să faceţi bine să puneţi a mi se zidi biserici şi mănăstiri. 33 — M. Sadoveanu — Opere, voi. X 513 La urmă, au venit şi muntenii ş-au îngenunchiat la scaunul împărăţiei. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă: — Dar voi, năcăjiţilor, de ce aţi întîrziat ? — Am întîrziat, Prea slăvite, căci sîntem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable şi co-borîm prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte, tăcem, şi dau zvon numai tălăricfleTlar aşezările nevestelor şi pruncilor ne sînt la locuri sTnrnteT’între stînci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele. Am dori stăpîniri largi, cîinpuri cu hoiae şi ape line. — Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sîntcţi, dar n-am ce vă face. Rămîneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adags decît o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu ăl^rostry. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe. Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan la cumătrii şi nunţi, la care în vremea iernii era nelip^. sit. Zicea el c-ar fi învăţat-o de la un baci bătrîn, care fusese jidov în tinereţă şi binevoise Dumnezeu a-1 face să cunoască credinţa cea adevărată. Acel baci ştia şi altele şi cunoştea şi slovă, lucru de mare mirare între ciobani. De la el Lipan deprinsese şi unele vorbe adînci pe care le spunea cu înţeles la vreme potrivită. — Nimene nu poate sări peste umbra Iui. — Ce vrai să spui cu asta ? îl întreba nevastă-sa Vitoria, privindu-1 pieziş. — Spun şi eu o vorbă celor care au urechi de auzit. Nevasta înţelegea ceva, dar era bănuitoare ca orice femeie şi deprinsă să răsară la orice înţepătură. — A fi cum spui, bădică; dar cel ce spune multe ştie puţine. — Asta pentru cine-i ? se răsucea Lipan. — Asta-i pentru înţelepţi şi cărturari. — Aşa ? Şi, mă rog, cine-i înţelept şi cărturar ? — Cine să fie? fntreabă-mă şi nu ţi-oi putea spune. — Măi femeie, tu iar cauţi pe dracu! — Ce să-l caut, că-i de faţă 1 Şi de poveste şi de asemenea vorbe iuţi, Vitoria, nevasta lui Nechifor Lipan, îşi aducea aminte stînd singură pe prispă, în lumina de toamnă şi toreînd. Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrîngea lumina castanie a părului, erau duşi departe. Fusul se în-vîrtea harnic, dar singur. Satul risipit pe rîpi sub pădurea de brad, căsuţele şindrilite între garduri de răzlogi, pîrăul Tarcăului care fulgera devale între stînci erau căzute într-o negură de noapte. Acei ochi aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute. Nechifor Lipan plecase de-acasă după nişte oi, la Dorna, ş-acu Sfîntu-Andrei era aprope şi el încă nu se întorsese. In singurătatea ei, femeia cerca să pătrundă pînă la el. Nu putea să-i vadă chipul; dar îi auzise glasul. întocmai aşa spunea el povestea; femeia îi adăogase numai puţine cuvinte despre cîmpuri, holde şi ape line. Aceste vorbe erau ale ei, izvorîte dintr-o veche dorinţă, şi, repetîndu-le în gînd, ochii i se aburiră ca de lacrimi. Viaţa muntenilor e grea ; mai ales viaţa femeilor. UneorTsfău văduve înainte de vreme, ca dînsa. Munteanului i-i dat să-şi cîştige pînea cea de toate zilele cu toporul ori cu caţa. Cei cu toporul dau jos 33* 515 brazii din pădure şi-i duc la apa Bistriţei; după aceea îi fac plute pe care le mînă pînă la Galaţi, la marginea lumii. Cei mai vreclnici întemeiază stîni în munte. Acolo stau cu Dumnezeu şi cu singurătăţile, pînă ce se împuţinează ziua. Asupra iernii coboară la locuri largi şi-şi pun turmele Ia iernat în bălţi. Acolo-i mai uşoară viaţa, ş-acolo ar~ fi dorit ea să trăiască, numai nu se poate din pricină că vara-i prea cald ş-afară de asta, munteanul are rădăcini la locul lui, ca şi bradul. Nechifor Lipan s-a arătat totdeauna foarte priceput în meşteşugul oieritului, Stînile i-au fost bine rînduite şi ciobanii, ascultători. Bacii nu ştiau numai istorisiri, ci cunoşteau taina laptelui acru ş-a brînzei de burduf. Ii veneau scrisori şi cereri de departe, din nişte tîrguri cu nume ciudate. Ca să i le deslege, Lipan se ducea la părintele Dănilă, după aceea trecea pe la crîşmă să beie un pahar cu alţi munteni ca şi dînsul, vrednici tovarăşi în treburi de acestea. Cum se simţea pe Tarcău în sus că lui Nechifor i-a căzut veste cu parale, răsăreau la crîşma lui domnu Iordan şi lăutarii, parcă i-ar fi adus haitul. Omul se întorcea tîrziu acasă, însă cu chef. Femeia găsea de cuviinţă să se arate supărată. — Iar se oţărăsc în tine cei şapte draci! îi zicea rîzînd Nechifor şi-şi mîngîia mustaţa groasă adusă a oală. La mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia cu sprîn-cene aplecate şi la toată înfăţişarea lui îndesată şi spătoasă, Vitoria se uita ascuţit şi cu îndîrjire, căci era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani. Aşa-i fusese drag în finereţă Lipan, aşa-i era drag ş-acum, cînd aveau copii mari cît dînşii. Fiind ea aşa de aprigă şi îndîrjită, Lipan socotea numaidecît că a venit vremea să-i scoată unii din demonii care 516 o slăpîneau. Pentru asta întrebuinţa două maiştrii puţin deosebite una de alta. Ceia întâi, se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie. Muierea îndura fără să crîcnească puterea omului ei şi rămînea neînduplecată, cu dracii pe care-i avea ; iar Nechifor Lipan îşi pleca fruntea şi arăta mare părere de rău şi jale. Pe urmă lumea li se părea iar bună şi uşoară, după rînduiala lui Dumnezeu din povestea baciului care fusese jidov. Avere aveau cît le trebuia : poclăzi în casă, piei de miel în pod; oi în munte. Aveau şi parale strînse în-tr-un cofăiel cu cenuşă. Fiindu-le lehamite de lapte, brînză şi carne de oi sfîrtecate de lup, aduceau de la cîmpie legume. Tot de la cîmpii largi cu soare mult aduceau făină de păpuşoi. Uneori se ducea Vitoria singură şi o încărca în desagi pe cinci căluţi. Pe cel din frunte călărea ea bărbăteşte; ceilalţi veneau în urmă cu capetele plecate şi cu fnîiele legate de cozile celor dinainte. Din şapte prunci cu oît îi binecuvîntase Dumnezeu, Ie rămăseseră doi. Cinci muriseră de pojar ori de dif-terie ; numele şi imaginile li se uitaseră şi li se amestecaseră cu florile, cu fluturii şi mieii anilor. La cei rămaşi, amîndoi se uitau cu plăcere. Lipan desmierda mai mult pe fată, care era mai mare şi avea numele Minodora, aşa cum auzise el de la o maică de la Aga-pia şi-i plăcuse; iar pe flăcăuaş îl chema Gheorghiţă şi maică-sa îl ocrotea şH’"apăra de cîte ori în ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea. Gheorghiţă era numele care plăcuse Vitoriei, căci era numele adevărat şi tainic al lui Nechifor Lipan. Acest nume i-1 rostiseră preotul şi nînaşii la sfîntul botez, cînd îl luminaseră cu aghiazmă şi cu mir întru credinţa cea adevărată, Insă într-al patrulea an al 517 Ţ- vieţii se bolnăvise de hidropică şi atîta slăbise înclt au fost poftiţi preoţi de i-au făcut sfintele masle. Atuncea, după masle, a venit şi ţiganca cea bătrînă a lui Lazăr Cobzaru, şi maică-sa i l-a vîndut pe fereastră luînd preţ pentru el un bănuţ de aramă. Pri-mindu-1 de la mama lui, Cobzăriţa i-a suflat pe frunte descîntînd, şi i-a schimbat numele, ca să nu-1 mai cunoască bolile şi moartea. De-atuncea i-a rămas numele Nechifor ; dar cînd n-o auzea nimeni şi erau singuri, Vitoria îi zicea, cu anumit glas, tot Gheorghiţă. Acel glas de dulceaţă îl avea şi fecioraşul.^ Gheorghiţă coborîse cu diobanii, cu oile, cu asinii, şi dulăii la vale la iernat, într.-o baltă a Jijiei, într-un loc care se chema Cristeşti, nu departe de tîrgul Iaşi. Acolo avea să steie, după porunca lui Nechifor, pînă ce-a veni el singur să plătească stuhul perdelelor, fînul şi simbriile; Trecuse vreme şi Nechifor nu dăduse semn nici acolo, ca să se întoarcă măcar feciorul. Ii venise c-o săptămînă în urmă scrisoare pe care o deslegase tot părintele Dănilă. Flăcăul dădea răspuns că aşteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani şi pe stăpînul bălţii. «Iar oile sînt bine sănătoase, adăogea el, şi noi, din mila lui Dumnezeu, asemenea ; şi vremea-i încă bună şi ni-i dor de casă. Sărut mîna, mamă; sărut mîna, tată.» Asta era scrisoarea lui Gheorghiţă şi Vitoria o ştia pe de rost. Vra să zică, Nechifor Lipan nu se arătase nici acolo. Care pricină putea să-l întîrzie ? Mai ştii 1 Lumea asta-i mare şi plină de răutăţi. A treia zi după scrisoarea lui Gheorghiţă, poştaşul sunase iar din trîmbiţă în prund şi Vitoria coborîse la pîrău, ca să mai primească un răvaş. Acesta era un răspuns de la baciul Alexa, scris de băiat. Slova era\ a băiatului dar vorbele erau ale baciului Alexa. 518 I «Precît am înţeles, stăpînă, din epistolia pe care ai trimes-o lui Gheorghită, eşti tot singura acasă ; iar Nechifor Lipan stăpînul nostru ş-al oilor nici pe aici nu s-a arătat. Aşa că noi avînd musai nevoie de parale pentru simbrii şi hrana dobitoacelor şi a noastră, să faci bine să ne trimeti. Dai în tîrg la Piatra paralele la poştă şi acei de acolo scriu la poştă la Iaşi să ne plătească nouă atîtia şi atîtia bani şi după aceea se ■întîlnesc ei şi se socotesc ce-au dat ş-au luat, treaba lor. Asta-i bună rînduială şi-mi place, nu-i nevoie să faci drum călare pîn-aici, nici lotrul nu te pradă. Iar dacă socoti altfel, scrie poruncă feciorului să vindem unele din oile cele bătrîne. Tot trebuie să vie Nechifor Lipan stăpînul, s-aducă oile pentru care ştim c-a plecat la Dorna.» Ce putea să fie cu omul ei ? Numai de la dînsul nu primise scrisoare. In ajun se bucurase o clipă. Poştaşul trîmbitase iar. Cu cartea poştală în mînă, Vitoria grăbise la părintele Dănilă. Poate e ceva dinspre părţile Dornei. Nu era dinspre părţile Dornei. Era de-aproape, de la Piatra. Părintele Dănilă rîdea, săltîndu-şi burta. Ascultînd, obrajii Vitoriei s-au îmbujorat de ruşine. Şi pe asta acuma o ştie pe de rost şi-i vede îngeraşii aripaţi şi încununaţi cu trandafiri. Cartea poştală cu poze era adresată domnişoarei Minodora Lipan. Frunzuliţa de mohor, ->■ Te iubesc şi te ador, Ghită C. Topor. Vra să zică, feciorul dascălului Andrei, care face slujba milităriei la Piatra, tot nu se astîmpără şi tulbură minţile fetei. Vinovat e şi el; vinovată e şi mai- 519 că-sa dăscăliţa, căreia are să-i spuie ea cele de cuviinţă ; vinovată mai ales trebuie să fie hăituşca asta de fată care trage cu coada ochiului în toate părţile. Cum s-a întors acasă, i-a bătut din picior, a judecat-o ş-a osîndit-o cu vorbe amante-şi ascuţite : — Asta-i grija ta acuma, fată, să-mi faci asemenea ruşine, să rămînem de rîsul satului ? Acuma ai ajuns domnişoară ? — Asta nu-i nici o ruşine, mămucă; acuma aşa se spune. — Apoi ştiu eu ; acuma vă strîmbaţi una la alta şi nu vă mai place catrinţa şi cămeşa ; şi vă ung la inimă lăutarii cînd cîntă cîte-un valţ nemţesc. Iţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te parFfScului să te ardă ! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea — şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu. Altfel îţi leg o piatră de gît şi te dau în Tarcău. Nu-s eu destul de năcăjită c-am rămas singură asupra iernii şi nu mai ştiu nimica de tată-tău ; acuma am ajuns s-aud pe popă cetind lucruri ruşinoase. Dar evanghelia asta i-a voastră, nu-i a lui. — Aceea-i scrisoarea mea ? întrebă cu viclenie fata. — Care scrisoare ? — Aceea pe care ai pus-o la oglindă. — Iţi arăt eu ţie scrisoare. Du-te şi vezi de trage pînă în sară în fus al ăi lîna pe care ţi-am pregătit-o. Şi să te mai prind că dai gunoiul afară în faţa soarelui, cum ai făcut azi, că-ţi pun la gît două pietre de câte cinci ocă. N-ai mai învăţat rînduiala ? Nu mai ştii ce-i curat, ce-i sfînt şi ce-i bun de cînd îţi umblă gărgăuni prin cap şi te chiamă domnişoară 1 Astfel s-a frămîntat, fără să i se aline gîndurile şi fără să primească vreo veste de unde aştepta. In • noaptea asta, cătră zori, a avut cel dintăi semn, în 520 vis, care a împuns-o în inimă ş-a tulburat-o şi mai mult. Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfinţit o revărsare de ape. II Soarele batea de cătră amiază de pe ţancul Măgurii. Ridicînd ochii şi clipind, Vitoriei i se păru că brazii sînt mai negri decît de obicei. Dar asta era o părere, căci sub soare lunecau pilcuri de nouri alburii. Vremea era călduţă şi abia adia vîntul aducînd în ogradă, ca pe nişte fluturi tîrzii, cele din urmă frunze de salcie şi mesteacăn. Se auziră pe drumuşor tălănci cunoscute. Venea Mitrea argatul cu cîrdişorul de oi şi cu cele două vaci. Vitoria îl auzi răcnind şi suduind încurcat, aşa cum îi era obiceiul, pe cînd vîra animalele în ţarcurile lor pe poarta din fundul gospodăriei spre munte. Lăsînd la o parte furca, femeia chemă cu glas cîntat: — Minodoră, fată hăi! — Aud, mămucă, răspunse fata din şandramaua de sub păreţele de la miazănoapte. — Lasă, fată, fuşalăii şi caută şi de altele. Văd că vine argatul înainte de vreme. Trebuie să se fi în-tîmplat ceva. Fata se arătă sprintenă, cu cămaşă albă şi catrinţă neagră vrîstată roş. Purta părul împletit în cunună, fără nici o broboadă, după rînduiala fecioarelor. Era desculţă, ciuboţelele cu potcoave galbene şi cu vîrfuri de glanţ cumpărate de la Gheorgheni le ţinea numai pentru hori şi nunţi şi pentru drumurile Ia tîrg. 521 — Ţie nu ţi-i foame ? întrebă Vitoria oftînd şi privind într-o parte aţintit. — Nu mi-i foame,~raspunse rîzînd fata. La cine te uiţi, mămucă ? II vezi pe tata ? — II văd, răspunse nevasta suspinînd. Cine ştie pe unde va fi fiind, singur şi flămînd. Dă fuga la fîn-tînă şi adă apă. Atîtă focul şi pune ceaunul de mămăligă. Caută în cuibare vreo două oua. Scoate nişte brînză în scăfită. Pentru argat caută de cea mai iute. — îndată, mămucă, răspunse fata lepăind prin bătătură şi smuncind cofa goală de pe fundul ei. Mitrea se strecură în ogradă pieziş, pe portiţa vitelor. Era un om fără vîrstă, scund 'şî cu ochii şterşi. Zîmbea încremenit cu obrazu-i spîn. Ducea din cînd în cînd o mînă cu ghiare în păru-i roşcat, buhos şi bătucit. — Ce s-a întîmplat, Mitre ? — Cum ? — Ce s-a întîmplat ? — Nu s-a întîmplat nimica. — Atunoea de ce ai venit aşa devreme acasă ? — Ha ? — De ce ai venit aşa devreme acasă ? — Apoi am văzut că pogoară alţi oameni din poieni oile şi vacile; le-am pogorît şi eu. Zice că are să vre-muiaseă. — Cine spune asta ? — Spun oamenii. Am văzut şi eu dumbrăvencile zburînd în cîrduri spre soare. Se duc de unde-s ele. Dar mai ales m-am uitat la un nour cătră Ceahlău. Nouru acela-i cu bucluc. De-acu vine iarna. Şi eu te poftesc pe dumneata, stăpînă, să-mi dai tohoarcă şi căciulă,şi piele pentru o'păreche nouă de opinci. De- acu-i gata. Intăi are să viscolească ; pe urmă au să prindă a urla lupii în fundul rîpilor. Mitrea "vorbea bolborosit şi din fundul gîtlejului. Pomenind de iarnă şi de lupi, se holba fioros. Vitoria simţi un fior prin spate. Minodora aşeză cofa cu apă la locul ei şi începu a rîde. — Am auzit că te-nsori, bade Mitre. — Ha? — Am auzit că te-nsori. -— Da’ nu mă mai însor nici pe dracu. Unde-i norocul acela ! M-aş mulţămi şi c-o vadană,. ori cu una care a făcut copil de fată mare. Dar pînă n-oi avea oi destule, nu găsesc. Azi îi lumea rea şi femeile-s fudule. Da’ nu-mi daţi ? — Ce să-ţi dăm ? — Apoi să-mi daţi tohoarcă, opinci şi căciulă, că de-acu se chiamă că vine iarna. Stăpîna strînse din umeri. Omul se aşeză mormăind pe colţul prispei. Fata aţîţase grabnic focul la vatra de-afară, umpluse ceaunul cu apă şi-l aşezase pe pirostrii Zvîrlise în el un pumn de făină; presărase sare. Deodată vîntul trecu şuşuind prin crengile subţiri ale mestecenilor din preajmaTPădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini şi dădu şi ea zvon. Inăl-ţînd fruntea, Vitoria simţi adiere rece dinspre munte. Şuviţele castanii din jurul frunţii i se zbătură. Clipi din ochi, silindu-se oarecum să se trezească deplin. Pe toată costişa, în gospodăriile răzleţe, se auzeau chemări şi îngînări de glasuri. Cînii începeau să ză-păiască. Coloanele de fum se aplecau împrăştiindu-se pe faţa pămîntului. — Intr-adevăr, se tulbură vremea, grăi gospodina grăbit. Trebuie să ne mutăm în casă. Treci, fată, în-lăuntru şi fă focul în horn. Cu mişcări iuţi, fata apucă tăciunii şi trecu în tindă. Aburi subţiri învăluiră soarele. Apoi nouri suiră cu hărnicie dinspre muntele cel mare. — Mămucă, strigă fata, iese fum. Trebuie să fi făcut o dihanie cuibar în hogeag. — Asta se poate; să se suie Mitrea pe casă. — Bine, să mă sui, da’ întăi şi înlăi să-mi daţi to- hoarcă, opinci şi căciulă, că vine iarna. — Aşa este; scoate, fată, din casa cea mică ce-i trebuie holteiului istuia şi leapădă-i toate in braţe, ca să se suie cu ele la hogeag. — Da’ nu mă mai sui eu cu ele. Ce să fac la ho- geag? — Să strici un cuibar de stanei. — Bine, am să-l stric, da’ să-mi daţi ce mi se cuvine. Bombănind, Mitrea aduse scara, pe cînd fata scotea din odaia nelocuită de peste tindă, din mirosuri grele de piei şi brînzeturi, lucrurile care-i erau lui trebuitoare şi i le lepăda pe prispă: — Na tohoarcă ! na opinci 1 Argatul se suia domol pe scară şi de sus îşi întindea într-o parte gîtul, ca să vadă dacă nu-i înşelat. C-o prăjină lungă cotrobăi în hogeag şi fumul izbucni, abătut de~vîrit într-o lăture. în cîteva clipe, uneltele de bucătărie de sub şandramaua şubredă de-afară îşi luară locul în tindă, pe prichicj şi-n jurul hornului. Cofa intră la locul vechi după uşă. Mitrea coborî gîfî-ind, căută ulcica, o cufundă în apă şi bău cu sete, pufnind, apoi deşertă îndărăt ce rămăsese. Trecu după aceea să cerceteze şi să admire îmbrăcămintea de vreme rea. O clipă mişcarea casei se potoli şi vîntul îşi spori zvonul pe deasupra satului. Găinile se suiră pe prispă la adăpost, alungate de cele dintăi stropi- 524 turi reci. Vitoria privi cu uimire la cucoşul cel mare porumbac, cum vine fără nici o frica'şmFaşeaiă^înn. _ prag. Inima-i bătu cu nădejde, aşteptînd~semnul cel bun. Dar cucoşul se întoarse cu secerea cozii spre focul din horn şi cu pliscul spre poartă^ "Cîntă o dată prelung şi se miră elsingurr---------------— -------—Ntr'vin'eTTşopti cu îngrijorare gospodina. — Cine ? tătuca ? întrebă fata înfricoşată. — Nu vine, zise iarăşi, aprig, Vitoria. Cucoşul dă semn de plecare. — Cine are să plece ? Femeia nu răspunse. Privi în juru-i cu obrazul deodată împietrit şi văzu totul rece şi .umed sub zloată. Soarele pierise._lumina şe_împutinase şi vîntuTşîi-chiuia, din cînd în cînd, fulgi care cădeaîTdomol în tindă, se topeau şi" dispăTeâu~înfr-Q„cIipar FăfiTpregă^ tea repede” prînzul. Răsturnă mămăliga pe măsuţa joasă şi rotundă, tăie jumătate şi o întinse pe un fundisor lui Mitrea c-o scăfiţă de brînză şi c-o ceapă. — Desfă palma, să-ţi pun ş-o leacă de sare... îndemnă ea. Apoi cercă ouăle fierte şi le scoase din ulcica lor c-o lingură de lemn într-o strachină^ cu apă rece. Se opri din robotit şi se uită cu'îndoîală spre Vitoria. — Dumneata nu mînînci, mămucă ? Femeia clătină din cap. — Argatul s-a dus la şura lui să mînînce, urmă fata, în şoaptă. Aşa are obicei, ca să nu-1 vadă nimeni. C-un ştergar acoperi masa şi se feri la o parte, cu faţa umbrită de întristare, cu umărul rezemat de horn. Vitoria îşi ţrase broboada peste gură şi rămase dreaptă pe scăunaşul ei, cu braţele încrucişate pe sîni, privind fără să vadă frămîntarea de-afară a stihiilor. 525 Din cînd în cînd învăluirile de vînt de deasupra satului! păreau că se alină ş-atunci se auzea sunînd cu zvon mare, sus, sub nouri, pădurea de brazi. Intr-un tîrziu privi cele din apropierea ei. — Tu ce faci, fată ? — Nu mi-i foame nici mie, mămucă, răspunse Mi-nodora. — Ba tu să mă Ieşi cu ale mele şi să mînînci. Tu nu ştii cîte am eu, nici cîte gîndesc. Eşti încă un plod, care ai să cunoşti de-acu înainte supărările vieţii. Mînîncă şi mai ales nu te gindi la lunganul acela al dăscăliţei. Are un nas, drept după porecla care li s-a dat tuturor din neamul dascălului. Ochii mititei şi nasurile Itopor. Cînd îl văd că se mai desmiardă cu cîntece şi cu vorbe delicate de pe-acolo de prin străinătăţi, mă bucur care nu se mai află. Să faci bine, domnişoară, să-ţi-vezi de rînduieiile tale de fată mare, să-ţi baţi şi să-ţi scuturi perinile şi lăicerele de zestre, căci, în cîşlegile ce vin, am de gînd să te mărit. Oi găsi eu un romîn aşezat, cu casă nouă în sat şi cu oi în munte, să i te dau şi să scap de tine. — Mămucă, nu te supăra pe mine şi nu mă urî... murmură cu lacrimi fata, »— Oricît ai lăcrăma, să ştii că ginere ca feciorul dăscăliţei nu-mi trebuie. — Mămucă, să nu mă dai după urît şi după bătrîn, ca să mă bucur şi eu de viaţă, cum te-ai bucurat dumneata. Vitoria îşi trase iar broboada pe gură şi rămase neguroasă. Tîrziu, oînd conteni zloata, vorbi iar, cu mai puţină asprime: — Ţi-am spus să mînînci. 526 Fata se supuse şi dezvăli masa. Nevasta se ridică în picioare, îşi pături pe~eîf catrinţa şi-şi strînse sub sini bîrneaţa. Apoi intră în odaia din dreapta şi-şi schimbă broboada. Trase în picioare colţuni groşi de Iînă sură şi ciuboţele. îşi frecă palmele cu busuioc şi-şi netezi pleoapele. îşi luă pe umeri un sumăieş. — Eu mă duc la părintele, zise ea. Treiuie să trimet scrisoare lui Gheorghiţă. Vezi de găini să nu se culce flămînde, şi scoală pe argat. De bună-samă s-a învălit în tohoarcă şi doarme cu căciula peste ochi. — Da, mămucă, răspunse fata, cu fruntea plecată. Vitoria mai căută un băţ de corn după uşă şi trecu spre poartă. Vîntul se alinase şi vremea sta a ploaie, fără lumină, cu nourii coborîţi. Fata se mişcă pe gînduri din locul ei, ca să treacă în ţarcul vitelor, să trezească pe argat. Pe obraz îi apăru un gînd ş-un zîmbet. Mai întîrzie puţin, ca să curăţe blidele şi să măture fărmăturile sub vatră. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenuşiu de mîţă, cu ochi rotunzi, şi-şi ceru dreptul de lapte c-un mieunat subţirel. Minodora puse lîngă fărmături scăfiţa ştirbă şi turnă în ea cîteva picături de lapte. Motănaşul ţupăi delicat pe horn, pe prichici şi jos. începu a linchi cu limbuţa-i trandafirie. Umblînd cu lumina-i de gînduri în ochi, fata îşi făcea planul. Maică-sa are să lipsească o vreme destul de lungă, căci, ca totdeauna, are şi alte treburi. In acest răstimp, poate trimete pe Mitrea după Jănică, băiatul învăţătorului. Ii place cît de repede scrie şi cum se uită la ea cu nişte ochişori de drac, negri ca două măsline. E bun cărturar ; învaţă în liceu la Iaşi, intr-a patra clasă, şi învăţătorul vra să-l facă doftor, îşi aduce el singur cerneala şi hîrtia şi s-aşează la masă înaintea oglinzii. Intăi se uită să-şi vadă mutra şi pieptănătura, pe urmă se întoarce aţintit la ea, ş-aşteaptă, cu condeiul gata. Ea s-a gîndit de mai nainte ce-are să spuie în scrisoarea cătră Ghiţă Topor şi cum are să spuie. A aflat ea nişte vorbe frumoase care au să-i placă. Şi le murmură, singură, privind spre motănaş. «Pun condeiul pe hîrtie şi încep cu dor a scrie; pe fiîrtie gălbioară, cu dor de la inimioară. Şi te-ntreb de sănătate, că-i mai bună decît toate.» Mai sînt şi altele. La urmă trebuie să puie aşa: «Cu iele mă închin la faţa dumnitale eu Minodora Lipan.» Ii plăcea de Jănică al lui domnu Mironescu, căci scrie frumos şi nu întîrzie. Ii scîrţie peniţa pe hîrtie. Şi pe urmă-i ceteşte zîmbind. Alţi scriitori din sat au obicei de pun vorbe de ale lor; dar aceea-i scrisoarea lor şi ea vrea să trimeată o scrisoare a ei. — Mai vrai lapte ? întrebă ea pe motănaş. — Mai vrau, răspunse el subţirel. Ea-i turnă încă un firişor, apoi c-o îngînare de cin-tec, se grăbi afară, ca să trezească din tohoarcă pe Mitrea argatul. III Vitoria Lipan se îndreptă spre biserică pe ulicioare lungi şi cotite, apoi pe cărări printre grădini. Luneca din cînd în cînd prin mîzgă; dar altfel calea era curată, căci pietrişul şi năsipul sorbiseră zloata. Biserica era aşezată pe-un dîmb, cu ţintirimul împrejur. In apropiere, în dreapta, se ridica gospodăria părintelui Dă-nilă, cu case, şuri şi heiuri. De partea cealaltă a bisericii mai era o căsuţă, ca o ciupercă singură pe toloacă. Acolo trăia baba Maranda. Vitoria avea treabă şi cu dînsa. Intăi se duce la părintele, să-i alcătuiască ră- 528 vaşul. După ce Inserează, trece la baba Maranda, pe întuneric, ca să n-o vadă nimeni. Ca să-şi pregătească toate din vreme şi cu rîndu-ială, ocoleşte pe la crîşmă. Intră pe dindos, ca să nu mai aibă schimburi de vorbe cu unii şi cu alţii. Toţi o întreabă de omul ei. Ea trebuie să strîngă din umeri, simţindu-se umilită şi ruşinată. Cu toate acestea rîde şi le răspunde ager. Acuma însă n-are gust de vorbă. Pofteşte la dînsa, în odăiţa de dindos, pe domnu Iordan, crîşmar cuviincios cu obrajii rumeni şi cu pîntecele mare abia stă-pînit de chimir. El vine numaidecît, răzbind anevoie pe uşa scundă şi îngustă. Ii dă o gărăfioară verde, să i-o umple c-o litră de rachiu de cel bun. Cere hîrtie şi plic pentr-o scrisoase. Vîră gărăfioara verde în sîn şi poartă cu mare grijă între două degete ale mînii stîngi, lîngă piept, plicul şi foaia învălite intr-o bucăţică de hîrtie neagră. Aşa suie la casa popii şi cinii o întîmpină repezindu-se spre poartă buluc, cu larmă de lătrături. Ea dă glas şi bate cu băţul în poartă. Iese un argat buhos din bucătărioara din laturea caselor celor mari. Se stropşeşte la cîni, îi suduie şi zvîrle în ei cu scurtături de lemn, pe care le caută la întîmplare aplecîn-du-se în juru-i. Vitoria trece pe cărare la casele cele mari şi intră la cucoana preuteasă. Totdeauna, în zilele de lucru, o găseşte la statiye, alegînd scorţuri. E palidă, subţire şi uscată şi întruna se tînguie c-o voce slabă că nu-i prieşte aerul de la munte. Ea-i de loc din părţile deschise de la Prut, ş-acolo lumea-i altfel, între holde şi-n soare. Aici umblă şi vara cu caţaveică şi nu se mai poate încălzi. De douăzeci şi şase de ani şi-a părăsit neamurile şi nu s-a mai întors la ele. Şi părintele Irimia Iliuţ şi presvitera Maria acuma-s bătrîni şi nu mai pot călători cătră ea în munte. A dat soţului ei, părintelui DaniiI, şase copii, toţi băieţi şi toţi voinici, cu obrajii pietroşi. învaţă pe la şcoli, le merge bine la cîmpie şi mai ales le merge bine la munte. Toată sănătatea şi tot sîngele cucoanei preutese Aglaia au trecut în ei şi sporesc cu dobîndă. Vitoria îi dă buna sara; îi sărută mina. Cucoana preuteasă îi răspunde cu vocea-i bolnavă : — Dumneata, Vitorie, ai treabă cu părintele. — Da, am venit să mă mai sfătuiesc cu sfinţia sa şi să-mi mai scrie un răvaş. — Bine, Vitorie; părintele-i în odaia cea mare. Acu s-a întors din munte. A avut mult bucluc şi vorbă cu oamenii; dar cum i-i obiceiul lui, i-a răpus pe toţi şi i-a împăcat. A mîncat, ş-acuma s-a fi hodinind. Se deschise o uşă şi s-auzi un glas gros : — Care-i acolo ? —* Noi sîntem, părinte Dănilă. —■ Aha ! dumneata eşti, Vitorie. Pofteşte încoace. Părintele Daniil Milieş deschise larg uşa, ca pentru sfinţia sa. îşi desfăcu şi braţele şi-şi flutură barba pe deasupra pîntecului. Era un om mare şi plin, cu ochii mititei foarte pătrunzători. Părul cărunt îi era strîns pieptănat şi împletit în coadă la ceafă. Dinţii îi străluceau sub tufele de păr ale mustăţilor. Vitoria intră şi închise uşa după dînsa. Preuteasa rămase singură cu stativele şi-şi aplecă mai tare fruntea pe alesături, în umbra amurgului. — Ai nevoie de vreo scrisoare ? întrebă părintele. Şezi, iaca aprind lampa şi ţi-o scriu numaidecît. r-.-TŢ- Şi de asta am venit, părinte Dănilă, răspunse femeia, şi mă aduce şi altă nevoie, pentru un sfat. — Bine; s-ascultăm ; ce este ? Vitoria strecură pe masa rotundă din mijlocul odăii plicul şi foaia albă. Stătu puţin în cumpănă, plimbîn-du-şi ochii asupra mobilelor orăşeneşti din juru-i, dar fără să le vadă. — Părinte, vorbi ea cu stăpînire, nu ştiu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. Părintele Danul îşi arătă dinţii puternici şi răspunse cu voie bună: — Ce grijă ? Caută-ţi de treabă. Omul se află la afacerile lui. Mîni-poimîni se-ntoarce acasă cu chimirul plin. Iţi aduce de la Piatra o casîncă nouă de ma-tasă. — Bine ar fi să fie cum spui sfinţia ta. Eu socot că are o pricină, de aceea întîrzie. — Ştii ceva ? ai oblicit ceva ? — Nu. Tocmai de âsta-s cu mare grijă. In douăzeci de ani am ajuns eu să-i ştiu drumurile şi întoarcerile. Poate zăbovi, o zi ori două, cu lăutari şi cu petrecere, ca un barbat ce se află; însă după aceea vine la sala-şul lui. Ştie că-1 doresc şi nici eu nu i-am fost urîtă. Părintele Daniil rîse: — Cunoaştem asta şi nu ne pare rău. — Aşa că eu, de şi-s femeie proastă, am numărat pe degete zilele. S-a mai dus ş-acu şapte ani la Dorna după oi. Le-a cumpărat cu bine şi s-a întors cu pace. A avut vreme să le coboare la iernatic în locurile pe care le are năimite, le-a dat pe sama bacilor, a stat cu ei la numărătoare, a făcut socoteli, a plătit simbrii, a stătut şi-n tîrg la Iaşi o zi, a stătut altă zi la Piatra — şi după douăzeci de zile a fost înapoi. Dar acu a trecut de două ori pe atîta. — Cum se poate? Asta n-am ştiut. — Apoi, părinte, sfinţia ta nu-i eşti soţ şi n-ai nevoie să ştii. Durerea-i la mine şi socotelile acestea nu- 34* 531 mai eu le fac noaptea, cînd îs singură trează ş-aud numai greierul din vatră. Acu, astă-no*ăpte, am avut şt semn în vis. — Lasă visurile. Is mai mult înşelări. — Cîteodată poate-s înşelări; dar aicea îmi răspund mie. Cît chem şi cît doresc, trebuie să-mi răspundă. L-am visat rău, trecînd calare o apă neagră. — Atuncea are să vie. — Nu. Era cu faţa încolo. — Acestea-s de-ale femeilor. De cînd vă bat eu capul şi vă spun să nu credeţi în eresuri. — Ba-i vis cu adevărat, părinte, nu-i eres. — Insfîrşit, fie cum spui. Se poate să aibă omul o pricină de întîrziere. Poate să fi căzut bolnav; şi-a sclintit o mînă ori un picior. — M-am gîndit la asta, părinte. Aş fi primit scrisoare. Acuma n-aş fi aici; aş fi la el. — Va fi făcut vreo poznă. Stă la popreală. Femeia clătină din cap, neîncrezătoare. — Să fac o slujbă şi să cetesc la biserică, încheie părintele. Dumnezeu are să facă lumină şi are să-ţi aducă pace. — Aşa, părinte; asta-i mai bine. Acu la Dumnezeu am şi eu nădejde, la Maica Domnului şi la sfînlul Gheorghe. Te-i ruga pentru mine şi ei m-or izbăvi. Acuma n-am la mine parale; dar om da cît se cuvine, căci avem de unde. —• Ştiu, Vitorie, de asta n-am eu grijă. Şi nici nu-mi trebuiesc bani. Mai degrabă ţi-oi fi mulţămitor pen-tr-un bărbăcuţ cu coada groasă, de care a adus Nechi-for. Cînd s-or întoarce turmele la primăvară, mi-ai face bucurie dacă mi-ai dărui unul. S- Se poate, numai să-mi văd omul sosit acasă. Pentru acesta sfat am venit. In altă parte n-am unde 1 mă duce. Sfinţia ta ne eşti aici, în puştia asta de munte, şi primar şi subprefect. Eu mă mai gîndeam că să scrii cumva acolo la Dorna, la căpitănia tîrgului, să întrebi de el ce şi cum. — Hm! s-ar putea;"dar cine-1 cunoaşte? — Nu-1 cunoaşte nimeni; că el e un străin acolo; ş-afară de asta oile trebuia să le neguţeze de la nişte ciobani de pe Rarău. — Apoi atuncea de ce să mai scriu ? Pe Rarău a rămas stăpînă Mama-Pădurii. Părintele se veseli. Nevasta lui Lipan suspină, cu mîna la gură, întorcînd fruntea într-o parte. — Văd că ai adus hîrtie. De scrisoarea asta e vorba? — Nu. Vreau să dau o ştire băietului._ — Atuncea-i bine; să ţi-o scriu numaidecît. — Da, părinte, încuviinţă femeia. îşi încruntă sprîncenele şi privi ţintă înainte-i vă-zîndu-1 pe Gheorghiţă, între ciobanii de la cîmp şi între oi, şi spunîndu-i lui vorbe apăsate. Părintele Daniil aştepta, cu condeiul în mînă, aplecat din scaun asupra mesei şi cu pieptul păros desfăcut, ca pentru o muncă nu tocmai uşoară. Vatalele cucoanei preutese bătură de cîteva ori în odaia cealaltă. «Gheorghieş dragul mamei, grăi Vitoria aţintindu-şi feciorul de departe; să ştii că tatăl tău nu s-a întors la noi acasă şi eu socot că poate să fi ajuns acolo la Cristeşti, cu voia lui Dumnezeu. Iar dacă n-a venit, tu înţelege-te cu moş Alexa baciul şi vindeţi cît trebuie din oile canarale, ca să faceţi bani. Iar dacă nu v-a-junge, scrie, ca să vă trimet de aici, căci mai avem acasă şaptezeci de piei de oaie şi o sută de miel şi şaizeci de burdufurile brînză şi nouăzeci de păpuşi de brînză afumată^Vînd şi vă trimet. Iar după aceea să 533 vii de sfinlele sărbători acasă, căci am nevoie de line, fiind acuma tu singur bărbat la gospodărie.» Părintele Daniil Milieş ascultă cu luare-'aminte încu-viinţînd din cap şi zîmbind cu îngăduinţă. Muind condeiul legat cu aţă într-un şip colbăit de cerneală violetă, îşi pregăti mîna cu cîteva întorsături dibace şi aşternu un prea frumos răvaş pe care Vitoria îl ascultă cu religiozitate. «Prea scumpul meu fiu ! ceti părintele Daniil Milieş cu glasu-i gros, află că, din mila lui Dumnezeu, sînt sănătoasă şi doresc să aflu şi despre tine la fel. Am să vînd producte din magazie şi-ţi voi trimete banii de care ai necesitate.» Vitoria înţelegea că toate sînt puse în răvaş întocmai cum a voit ea, numaicît mai lămurit şi mai cu pricepere. Sărută părintelui mîna şi-i făgădui încă o dată bărbăcuţul. IV Trecu prin întuneric, pe lîngă ţintirim. Căsuţa singură a babei Maranda trimetea fire de lumină spre vale printr-un geam cît palma. Cum se apropie de uşă, se trezi înlăuntru un fel de chelălăit ciudat al unei dihănii de pe alt tărîm. Parc-o zugruma cineva şi ea se zbătea în spasmuri de moarte. Glasul blînd al babei, bombănind după uşă, nu izbutea s-o liniştească. «Asta-i căţeluşă de vrăjitoare, vorbea în sine clăti-nînd din cap Vitoria. Trebuie să aibă dinţişori de criţă pe care-i ascute baba Maranda c-o cute neagră.> Se deschise uşa. — Dumneata eşti, Vitorie ? Te-aşteptam. — Da ? se miră nevasta. Poate m-ai văzut trecînd la părintele. 534 — Nu. Am eu veste din altă parte. Intră. Căţeluşa vrăjitoarei tot mîrîia subţire în cotruţa de sub horn. Era o javră slăbuţă, cu urechi ciulite de liţ liac şi cu ochii boldiţi. Blăniţa-i subţire, de coloarea şoarecelui ş-a cenuşei, din cînd în cînd tresărea zbîr-cindu-se. Atunci icnea, parcă voia să sperie, lumea. — Taci şi fii cuminte, fetiţa babei, zise bătrîna ri-dicînd asupra ei arătătorul de la mîna dreaptă. Fetiţa babei tăcu, încovrigîndu-se în cotruţă. Vitoria întrebă, zîmbind: — Poate-1 ţii în căţeluşa asta ? — Ce să ţin ? — Nu ştiu cura să-i spun ; dumneata-i cunoşti mai bine numele. — Dragă Vitorie, se holbă baba în bagdadie pălin-du-şi una de alta palmele; ţi-am mai spus şi altă dată să nu vorbeşti de dînsul şi mai ales numele să nu i-1 rosteşti, că-i primejdie. — Bine, bine, răspunse nevasta privind în juru-i. L-ai întrebat ? — Ce să-ntreb ? Femeia lui Lipan se aşeză pe colţul laiţei în chilia scundă. Mirosea a fum; flori uscate, grămădite prin colţuri şi-n grindă, amestecau cu fumul mireasmă înţepătoare. In capătul laiţei, sub perne şi poclăzi, sta o ladă mare braşovenească înflorită cu roş. Ii atîrna o lacală grea în bălămăli tari. «Poate să fie în iada aceea», se gîndea cu îndoială Vitoria. Se vestise în tot satul că baba Maranda are ascuns la ea pe cel cu nume urît. Dacă-1 spui şi n-apuci a-ţi face cruce cu limba, îţi ia graiul. Ce demon va fi fiind, cine putea şti ? Vitoria înclina să creadă că tot în căţeluşă sălăşluieşte. Tot ce se spune poate fi şi minciună ; însă ade- 535 vărat este că baba are unele tainice ştiinti şi meşteşuguri. Oftă, aşteptind. Bătrîna ştia bine ce vînt a adus-o pe nevasta lui Lipan; îi lăsă însă pricina Ia o parte şi începu să se tînguie de ale sale. — Vai de capul meu cum trăiesc eu aici 1 Nimeni nu mă ştie, nimeni nu mă vede, nimeni nu-mi leapădă un braţ de lemne ori un pumn de făină. Numai cînd au o scîrbă, ori o boală, atunci îşi aduc aminte. — Babă Marandă, vorbi Vitoria privind-o ţintă, tare te rog să mărturiseşti dacă ai ieşit vreodată din casa mea cu mina goală. — Ba, draga mea, dacă aş spune asta, aş păcătui. Dumnezeu aude. Vitoria ridică ochii spre răsărit. De-acolo le privea şi zîmbea ascultînd sfîntul Sisoie, care are stăpînire asupra unora dintre demonii mărunţi. Era o zugrăveală veche pe lemn de tei. Barba sfîntului mai ales, căruntă şi învăluită de un vînt neclintit, era ceva minunat. — Atuncea de ce vorbeşti asupra mea ? — Nu vorbesc asupra dumnitale. Vorbesc de lumea asta rea, lîngă care trăim. — Ba mie, babă Marandă, se cuvine să-mi vorbeşti de altele. Iaca, ţi-am adus o litră de rachiu de cel bun de la Iordan. Deşartă-1 în plosca dumnitale şi să-mi dai gărăfioara, ca să-ţi mai aduc şi altă dată. Iar dacă le osteneşti mîni pe la mine, nu uita să-ţi iei desaga. Şi s-aduci ş-o strachină, ca să-ţi pun într-însa brînză. Baba rămase cu ochii aţintiţi asupra gazorniţei care-şi pîlpîia sîmburele de lumină de pe prichiciul hornului. — Lumea-i rea, draga mătuşii, se tîngui ea cu jale, făcîndu-şi gura pungă şi clătinînd din cap. Am înţeles 536 despre soţul dumnitale, Nechifor Lipan, că a ajuns cu bine în locul acela la Dorna, unde trebuia să cumpere oi de la nişte ciobani. Dar după aceea s-a găsit una cu ochii verzi şi cu sprînc'enele îmbinate, care s-a pus prag şi nu-1 lasă să treacă. Vitoria îşi ţinu răsuflarea; simţi că se înăbuşă. — Oile le-a cumpărat ? — Asta încă nu pot şti, draga măluşii. Chiar dacă le-a cumpărat, i-au mai rămas bani de cheltuială. El acolo-i ca un fecior de crai. Ia galbănu-n gură şi-l stu-peşte tocma între lăutari. — Să fie adevărat asta, mătuşă Marandă ? Mie parcă tot nu mi-ar veni a crede. — Adevărat, drăguţa babei. Pot să-ntind şi cărţile, să vezi şi dumneata singură cu ochii cum s-arată. Asemenea mi s-a întîmplat şi mie cu omul meu în tinereţă. — Şi s-a întors ? — S-a întors. I-am făcut eu atuncea mîndră petrecere. Baba trase din brîu cărţi soioase şi rupte la colţuri. Sui pe laiţă măsuţa cu trei picioare, întinse pe ea ştergar şi înşiră iconiţele amestecate cu toate celelalte semne ale bucuriilor şi întristărilor. Dădu Vitoriei dama de cupă, ca s-o menească încet deasupra buzelor. — Vezi, drăguţă, cum ţi s-aleg dumnitale lacrimile şi scîrba ? Şi omul dumnitale, craiul de spatii, răsare într-altă parte, într-o adunare de oameni. Acolo-i nelipsită cea cu ochii verzi, precum am spus. Nevasta stătu pe gînduri, cumpănind în sine adevărurile. — Cărţile aşa arată, se învoi ea ; dar vreau să ştiu dacă asta s-a văzut întăi de cătră el. — De cătră cine ? 537 Vitoria îşi coborî ochii asupra căţeluşei. O văzu ui-tîndu-se ţintă în sus cătră dînsa cu luminile-i boltite. Ş-o auzi mîrîind stîns, ca din pămînt. Baba şopti: — Adevărat este, nu te îndoi de asta. — L-am visat astă-noapte trecînd calare o apă neagră... mărturisi nevasta. — Nu spun eu ? Om calare arată sfadă. — Se făcea că se duce cătră asfinţit. — Cum spun şi cărţile; se duce spre aşternut străin. Vitoria oftă. îşi strînse şi-şi strîmbă buzele. — Se poate; numai greu îmi vine a crede lina ca asta. — Ştiu eu că-ţi vine greu. Dar cînd s-a întoarce ai să-l întrebi. N-are să mărturisească, pentru că nu-i prost, dar să-l întrebi. — Am înţeles. Bucuroasă aş fi să-l văd acasă. rfî Ai să-l vezi. Aici, la urmă, s-arată bucurie şi dar. Baba îşi purta prin casă trupu-i greu, căutînd plosca de lemn, ca să toarne în ea rachiul cel bun de la Iordan. Ii tremurau cărnurile pe şolduri şi creţurile obrajilor. Se întoarse gîfîind, ca să ieie măsuţa cu trei picioare. Ochii ei mici nu părăseau o clipă pe nevasta lui Lipan. Se aşeză iar pe laiţă. Vorbi cu glas schimbat: — Dacă va fi nevoie, se poate trimete spre acel Ioc o pasere, care strigă noaptea şi are ochi de om. E mai greu şi-i cu mare primejdie, dar se poate. — Să moară duşmanca ? Baba încuviinţă, apăsîndu-şi bărbia în piept. Vitoriei i se bătu inima ; cu toate acestea hotărî cu tărie în sine moartea femeii cu ochii verzi. Se crezu datoare cătră sfînt şi cătră Dumnezeu, să deie o lămurire: 538 — Intăi am să fac rugăciunile cele de cuviinţă la Maica Domnului, zise ea. După aceea am să, ţin post negru douăsprezece vineri în şir. Pîn-atunci, poate mi se întoarce omul. — A da Dumnezeu... suspină subţire, c-un glas iar schimbat şi cu totul străin, baba Maranda. Cînd se găsi iarăşi afară, Vitoria privi în cer nourii subţiri prin care răzbătea slabă lumină de lună. Glasul căţeluşei, în urmă, avea un fel de scîrţîit de fierăstrău. II ascultă pînă ce-i rămase numai în urechi, ca o zvîc-nire. Atunci de pe mormintele ţintirimului, trecu fîl-Tîind moale paserea aceea despre care îi vorbise baba. Nu-i era frică ; se ştia curată şi cu dreptate; totuşi grăbi paşii. Vîntul contenise deplin şi s-auzea în vale vîjîitul Tarcăului. La casa ei gazorniţa era stînsă. Intră pe portiţă şi găsi în vatra de-afară cărbunii sub spuză^ Atunci se împiedică de ceva moale. Era cît pe ce să cadă. Dădu cu băţul. Glasul Iui Mitrea, din tohoarcă, izbucni somnoros : — Care-i acolo, măi ? Vitoria rîse singură, fără a răspunde. Argatul se zvîrli în sus cu alt răcnet zugrumat: — Care-i acolo ? împunse cu capu-nainte, spre poartă. Se opri fără să vadă pe nimeni. — Ce este, Mitre ? întrebă gospodina. — Care-i acolo, măi ? strigă argatul iarăşi; apoi se întoarse cătră femeie : — Văd că nu-i; s-a dus. — Cine ? — Cel care-a fost. L-am văzut cum te văd. Am strigat la el, pînă ce-ai ieşit dumneata; ş-acuma nu-i; parcf-ar fi intrat în pămînt. Asta mi s-a mai întîmplat o dată în munte. Să ştii că nu-i lucru curat. I— Bine, bine; vîră-te iar în tohoarcă, Mitre, şi în-toarce-te pe partea cealaltă, ca să nu ţi se intlmple nimic. — Care-ai fost, măi ? strigă iar, mai moale şi cu îndoială, argatul. Apoi se scărpină la subsuoară, ridi-cînd cotul. Vitoria rîdea. In casă se aprinsese lumina. — Dumneata eşti, mămucă ? întrebă Minodora din umbra prispei. Adormisem şi m-am spăriat auzind răcnet. — Cum să nu răcneşti cînd vezi pe Cel cu coarne ? mormăi Mitrea. Trebuie adus popa Dănilă să cetească şi să stropească cu aghiazmă. Mă duc să dorm de ceea parte de gard. Tîrîind tohoarca după el ca pe-un mort, trecu în partea cealaltă a întunericului. Stăpîna intră în casă, aprinse candela şi se închină la icoane. Apoi cele două geamuri clipiră şi rămaseră lucind slab. V Cătră sărbătorile de iarnă, Gheorghiţă veni de la apa Jijiei, unde lăsase oile în perdele, în sama baciului celui bătrîn Alexa. Nechifor Lipan nu se arătase încă acolo, ca-n toţi anii, după legea pe care el singur o întocmise; feciorul urmase porunca mamei din răvaşul alcătuit de părintele Dănilă. Vitoria îl primi cu mare bucurie şi-l sărută pe amîn-doi obrajii; după aceea trecu în altă odaie şi se încuie pe dinlăuntru, ca să poată plînge singură. îndată însă îşi aduse aminte că feciorul îi vine de pe 540 drum lung, că-i trudit şi mai ales flămînd. Veni iar cătră el, cu pită proaspătă şi cu un hirzob de păstrăvi afumaţi. Trimese pe Mitrea la domnu Iordan crîşmaru, s-aducă o leacă de rachiu de cel bun şi-i ceru lui Gheorghiţă să-i spuie toate. — Să intri pe dindos! îi strigă ea din urmă argatului. Se întoarse pe marginea laviţei şi se pregăti s-asculte. Gheorghiţă era flăcău sprîncenat ş-avea ochii ei. Nu prea era vorbăreţ, dar ştia să spuie destul de bine despre cele ce lăsase şi cele ce văzuse. Avea un chimir nou şi-i plăcea, vorbind, să-şi desfacă bondiţa înflorită şi să-şi cufunde palmele în chimir. întorcea un zîmbet frumos ca de fată şi abia începea să-i înfiereze mustăcioara. Vitoria îl admira din cealaltă parte a măsuţei; Minodora se cuibărise pe un scăunel, jos, gata să sară de cîte ori trebuia ceva. Afară se vedea pădurea uşor ninsă, subt un cer albastru şi însorit de moină. —I Acolo-s toate bune ? — Toate. Am găsit stuh nalt şi voinic. Am durat perdele ca pe trei ierni. Am săpat bordeie. Dinspre partea banilor am împăcat pe toată lumea. Acolo încă nu-i iarnă şi oile mai găsesc verdeaţă în bahnă. Dintre stăpînii locului unii făceau gură, da’. Alexa baciul a ştiut ce să le răspundă, căci el e om purtat şi se găseşte a cincizecişicincea oară Ia Jijia şi la Prut. Pe urmă am numărat oile şi Alexa baciul le-a însemnat la răbuş. Eu le-am scris în condică la mine. Iar moş Alexa rîdea. Zice că de cînd e el n-a văzut oi scrise în condică. Fata îndrăzni de pe scăunaşul ei: — Ce fel de oameni sînt pe-acolo ? 541 — Oameni ca toţi oamenii, rlse flăcăul. — Hon sînt ? — Sînt. Ş-apoi m-am suit în tren ş-am mers, ş-am mers, pînă la Piatra. Femeile ştiau ceva nedesluşit despre tren. Nu îndrăzniră să ceară mai multe lămuriri. Tăcură un răstimp. Stătea între ei o întrebare crîn-cenă. Vitoria lăsă să-i treacă valul care o înăbuşea şi zise încet, privind spre lumina de-afară : — încă n-am primit nici o ştire de la tatu-tău. Gheorghiţă aşeză domol lingura lîngă strachină şi împinse deoparte pînea coaptă anume pentru el. Se uită şi el pe fereastră. Drumuşorul cotit era pustiu. — Ce să fie, n-am înţeles, urmă nevasta. M-am sfătuit cu părintele, am plătit slujbe. Mai aştept puţin, să văd hotărîrea de sus. Mă gîndesc fel şi chip şi am un vis, care-mi mînîncă sănătatea şi mă îmbătrî-neşte. Mai stau pînă ce gătesc de postit cele douăsprezece vineri. Fiind singuri aicea în sat şi fără neamuri, trebuie să te trimet pe tine, ca un barbat ce eşti, să-l cauţi şi să-l afli. — M-oi duce, răspunse Gheorghiţă cu îndoială. Se poate să i se fi întîmplat ceva. — Ce să i se întîmple ? răspunse aprig nevasta. Să-i fi făcut farmece vreo muiere, cum spune baba Maranda, eu n-aş crede. Acuma am înţeles că demonul acela, dacă-1 are, e un prost. Ori îi prost, ori n-are nici o putere, de-o lasă pe dînsa amărîtă, calică şi lipsită de toate. Dacă ar avea putere să-l ştie unde-i, ar avea putere să-l şi întoarcă. N-ar mai fi nevoie, cum mă sfătuieşte ea, să cerce vrăji şi semne asupra mogîldeţelor de ceară, să le împungă ochii şi inima — ca să răspundă împunsătura în ochii şi 542 inima aceleia. Visul meu e semn mai greu. Tu spui bine: i s-a întîmplat ceva la care mă îngrozesc a gîndi. Mai bine să fie ce zice baba, decît ce arată visul meu. — Ce spune baba Maranda şi de care vrăji e vorba? întrebă fecioraşul şi rămase foarte uimit, cu gura uşor căscată. — Cum nu ştii, băiete, aşa să nu te ştie nacazurile şi bolile. Grăiesc şi eu ca şi cum aş fi singură. îmi închipuiesc că ştiu şi alţii. Căci şi ziua şi noaptea eu nu mă gîndesc la alta. Trebuie să te duci şi să-l cauţi pe tatu-tău, alta nu-i nevoie să ştii. — M-oi duce, dacă spui; dar e bine să-mi arăţi ce şi cum; ca să ştiu ce să fac. Vitoria îl privi clipind. II văzu sfios şi nesigur; pe cînd ea era plină de gînduri, de patimă şi durere. Oftă cu năduf şi începu să strîngă masa, cu mişcări smuncite. Fata voi să-i ajute; ea o dădu la o parte cu cotul. Băiatul se închină la icoane mulţămind lui Dumnezeu pentru masă, apoi ieşi în sat ca să întîl-nească prietini şi să întrebe veşti despre fetele cu care se afla bine. Stăpîna casei îl urmări cu ochii pînă departe pe hudiţă, după aceea, lîngă vatră, cu coatele pe genunchi şi cu tîmplele în palme, se cufundă în starea ei obişnuită. In închipuirea ei, bănuiala care intrase într-însa era un vierme neadormit. Se desfăcuse încet-încet de lume şi intrase oarecum în sine. Din faţa nădejdii pe care şi-o pusese în singurul bărbat al casei, înţelegea că trebuie să deie înapoi. Asta era o mare mîhnire. Poate se aştepta la dînsa. Totuşi va găsi un mijloc ca mintea ei să ajute şi braţul lui să lucreze. Fiinţa ei începea să se concentreze asupra acestei umbre, de unde trebuia să 543 iasă lumină. Era ceea ce se numeşte o problemă — cuvînt şi noţiune cu desăvîrşire necunoscute unei muntence. Timpul stătu. II însemna totuşi cu vinerile negre, în care se purta de colo-colo, fără hrană, fără apă, fără cuvînt, cu broboada cernită peste gură. Sărbătorile şi petrecerile solstiţiului de iarnă i-au fost pentru întăia oară străine şi depărtate. Urările de anul nou, capra şi căluţul şi toată zvoana şi veselia cotlonului aceluia din munte le respinsese de cătră sine. Izolate de lumea din văi, rînduri după rînduri de generaţii, în sute după sute de ani, se veseliseră de creşterea zilei şi începutul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult; stăpînii se schimbaseră, limbile se prefăcuseră, dar rînduielile omului şi ale stihiilor stăruiseră ; aşa în-cît se cuvenea ca şi copiii să-şi aibă partea lor. Ea însă se socotea moartă, ca şi omul. ei care nu era lîngă dînsa. Abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţă. S-ar fi cuvenit să-i fie ruşine, căci avea copii mari; însă nu mărturisea asta nimănui, decît numai sieşi, nopţilor şi greierului din vatră. In ziua de Bobotează, cînd părintele Daniil Milieş a binecuvîntat fîntînile şi izvoarele şi toate apele, pădurea de pe Măgura era îmbrăcată în promoroacă. Cerul se boltea verde, rîpile erau pline de troiene, drumurile la Bistriţa erau închise. Era însă într-a şaptea vinere de post şi Vitoria hotărîse, în singurătăţile ei, un drum la Piatra şi la mănăstirea Bistriţa. — Oamenii spun că promoroacă în ziua de Bobotează arată an îmbielşugat... îi zise Gheorghiţă, pe cînd se întorceau de la biserică. 544 — Aşa se spune, îi răspunse maică-sa ; dar să şlii că pentru noi nu mai poate fi nici bucurie, nici biel-ŞUg._ Ochii flăcăuaşului ee întristară. In iarna accea toate petrecerile îi erau înveninate. — Să pregăteşti, cu Mitrea, sania, îi zise Vitoria. S-o umpli cu fîn; să pui ş-un sac de orz pentru cai. Mîni dimineaţă ne ducem la Piatra. — D-apoi om putea răzbi, mămucă ? — Om cerca; cine nu cearcă, nu izbîndeşte. — Şi asta-i adevărat, răspunse el mîhnit în sine; căci nu se mai putea bucura de hora de a doua zi. — La joc s-a duce soră-ta, zise munteanca, pri-vindu-1 cu coada ochiului. A spune ea mîndrelor vorbe bune şi noi ne-om duce la datoria noastră. «Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaşte gîndul omului...» cugetă cu mare uimire Gheorghiţă. Cum ajunse acasă, se duse încruntat la căsuţa vitelor şi alese la o parte doi căluţi pagi, care se împerecheau bine la umblet şi erau cei mai buni la ham. Le dădu orz într-un căuş şi le descurcă de scai coamele şi cozile. Apoi izbi într-o parte cu piciorul sania cu oplene ş-o împinse la gura podului cu fîn. Pregăti toate singur, fără Mitrea, ca să-şi ieie de-o grijă, şi se gîndea la multe lucruri bune peste care a avut el stă-pînire în munte cît a fost copil. Pîrăul cu bulboanele au fost ale lui. Potecile la zmeură şi mai sus la afine, cînd ocolea aşa, de bună-voie, umblînd după turmele ciobanilor. Poveştile la stînă, sara, cînd învăluie focul limbi sub sprinceana pădurii. Ştia să cheme in amurgit ieruncile şi căpriorii; Toate acestea i le aducea aminte mirosul de fîn, în care pluteau vara şi copilăria. Cum se risipeşte mireasma în ger, aşa s-au dus toate. Acuma a intrat Ia slujbă grea şi la năcaz. 35 “ Snclovcnnn — Opere, voi. X 545 Se vede că latu-său Nechifor va fi căzut pe undeva ş-a pierit, ori l-au omorît hoţii. Pentru o tinereţă ca a lui cade grea sarcina gospodăriei. Şi maică-sa asta s-a schimbat. Se uită numai cu supărare şi i-au crescut ţepi de aricioaică. Cînd intră el în casă, Vitoria înălţă fruntea de lîngă vatră. — Nu te uita urît, Gheorghiţă, că pentru tine dc-acu înainte începe a răsări soarele. «Ce-a fi vrînd ea să spuie ?» se întrebă el, fără a da răspuns. — Eu te cetesc pe tine, macar că nu ştiu carte, urmă femeia. înţelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăţi barbat. Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău. In glasul maică-sa tremurau lacrimi. Gheorghiţă simţi o uşoară înduioşare; totuşi nu i se putea alcătui în minte nici o vorbă de mîngîiere. A doua zi, sîmbătă, plecară la răsăritul soarelui, invăliţi în cojoace. Vremea era liniştită şi blîndă, dar drumul greu, căci pîrtiile nu erau bine rupte. Caii luptau cu mare vrednicie; într-o vreme Gheor-ghiţă lepădă cojocul şi trase de sub fîn lopata de lemn. Incepînd bătălia cu troianul, deodată simţi în el putere şi îndîrjire şi nu se opri pînă ce nu-1 birui, ca pe-o fiinţă. Privi spre maică-sa; o văzu zîmbind şi înţelese că i-a dat răspunsul pe care nu-1 putea gîngăvi în ajun. «Femeile-s mai viclene, cugeta el apucînd iar hăţurile; ele-s mai iscusite la vorbă ; iar bărbaţii îs mai proşti; însă mai tari de vîrtute.* Asta tot maică-sa o spusese cîndva. Abia cătră amiază ajunseră lia apa Bistriţei. Trecură pe pod de ghiaţă şi găsiră cale lucie spre tîrg. 546 Abătură spre stînga, ia mănăstire, şi poposiră tocmai Ia slujba de sară, între lumini şi cîntări. Toţi monahii erau în strane, cu camilafcele aplecate, şi slujea părintele arhimandrit Visarion stareţul. Flăcăul rămăsese în urmă, ca să puie la adăpost caii. Munteanca îşi lepădă cojocul lîngă uşa de in-.trare şi înaintă sprintenă, numai în sumăieş, păşind moale pe covor cu opincile. In faţa iconostasului se opri şi salută pe sfinţi cu mare înfrîngere, aplecîn-du-se adine, cu mina dreaptă pină la pămînt. Făcîndu-şi cruci repetate, îşi murmura gîndul care o ardea. Trecu la sfeşnice şi aşeză făclioarele de ceară pe care le adusese de acasă învălite în naframă. Cu naframa aceea bătută în fluturi de aur trecu la icoana cea mai mare şi mai de căpetenie a mănăstirii, cătră care avea a-şi spune ea năcazul îndeosebi. Sfînta Ana o privi dintrodată prin fum de luminări şi munteanca îngenunche şi-i sărută mîna. Stînd umilită şi cu fruntea plecată, îi dărui naframa, c-un ban de argint legat într-un colţ, şi-i spuse în şoaptă taina ei. Ii spuse şi visul ; şi ceru răspuns. I se dădu sfintei cu toată fiinţa, ca o jertfă rănită, şi lăsă să cadă pe naframă lacrimi. După aceea se ridică fărâ să vadă pe nimeni şi trecu în uşa din stînga a altarului, aşteptînd umilită, cu mînile încrucişate sub sîni şi cu fruntea înclinată. Auzi un glas blînd. Simţi că-i chemată. Deschise privirea spre altar şi văzu pe prea sfinţitul Visarion. îndată îngenunche şi-i sărută poala straiului. El îşi puse mîna pe creştetul ei. Era un ieromonah bătrîn şi uscat, cu barbă albă. — Părinte, am venit pentru întrebare şi sfat... şopti ea. 547 — Te-ai închinat sfintei Ana ? — M-am închinat. — Aşteaptă... îi hotărî părintele arhimandrit. Ea rămase în neclintirea ei, aşteptînd. După sfîrşitul sfintei slujbe, monahul îi porunci să vină după dînsul. Sui treptele la stăreţie şi mai aşteptă o vreme într-o odaie naltă, cu canapele, mese şi alese podoabe. «Un părinte stareţ e ca ş-un boier mare...» încuviinţă ea, fără a îndrăzni să se aşeze. Veni prea sfinţitul Visarion. O întrebă de unde-i. îşi aducea aminte că a mai văzut-o la sfînta mănăstire cu soţul ei. — Da, sfinţite părinte; atuncea am venit cu bar-batu-meu pentru o bolişte care dăduse în oile noastre la cîmp. Şi sfînta Ana ne-a izbăvit. Acuma, sfinţite părinte, am venit pentru soţul meu, care s-a prăpădit. S-a dus după o cumpărătură de oi. A plecat pe la Sîmedru, şi nu s-a mai întors. Povesti părintelui Visarion toate, cu vorbe cam multe. Bătrînul o asculta, dînd încet din cap. Era trudit; îi era somn ; însă o asculta cu bunăvoinţă. — Ai dat de veste la stăpînire ? Care stăpînire ? La noi nu este nici primar, nici jandar. M-am plîns numai părintelui Dănilă. Ş-acuma am venit şi m-am jăluit sfintei Ana. — Bine-ai făcut, nevastă. S-aşteptăm. Sfînta Ana are să puie cuvînt la scaunul împărăţiei celei mari. Iar în acelaşi timp dumneata du-te la stăpînirea pă-mîntească în Piatra. Du-te la poliţai şi la prefect şi spune-le întîmplarea, ca să facă cercetări. — înţeleg, răspunse Vitoria; m-oi duce şi la dînşii, dar nădejdea mea cea mare e în altă parte. 548 Noaptea aceea, a privegheat într-o odăiţă de sub stăreţie, după ce a stat multă vreme de vorbă cu femei venite din locuri depărtate. Intr-un tîrziu, ele s-au dus la culcuşurile lor. A intrat Gheorghiţă şi s-a lăsat intr-un cot pe-o lăicioară. A adormit îndată, parcă ar fi trecut spre alt tărîm într-o împărăţie fericită. Ea rămase singură, sub candelă şi subt icoane, gîndindu-se aţintit ce are de făcut a doua zi. I se părea lucrul cel mai greu, să găsească anume uliţă dintre atîta de multe, şi, pe acea anume uliţă, anume casă cu mai multe rînduri. In toate odăile şed la mese oameni cu condeiele după ureche şi scriu. Iar într-anume odaie şede cel care-i mai mare, primar, ori prefect, ori poliţai. Se uită încruntat şi-i gras şi bărbos. Tot îşi scoate ciubucul din gură şi răcneşte la cei mai mici. Cînd îl aud, cei de prin odăi pleacă fruntea şi scriu mai harnic, tră-gînd cu coada ochiului unul la altul şi făcîndu-şi semne. Acolo vra să zică e stăpînirea împărătească. Ş-aşa în toate tîrgurile sînt slujbaşi, primari, prefecţi şi poliţai, pînă la Bucureşti; şi la Bucureşti stă pe tron regele şi dă porunci tuturora. Bun lucru neapărat, să fie asemenea rînduială; toate să se facă după poruncă şi să se scrie ce s-a făcut. Aşa se cunoaşte prin tîrguri cine cumpără vite şi cine vinde, şi care încotro se duce. La Dorna deasemeni. Nu-i ca în sus pe Tarcău, unde oamenii trăiesc cum au apucat şi cum îi taie capul. Dacă făptuieşte unul o poznă, ori o moarte de om, se duce prin stîncile munţilor şi se hrăneşte cu zmeură ca urşii, pînă ce-1 alungă la vale iarna. Atuncea-1 prind oamenii, îl leagă şi-l dau pe mîna stăpînirii devale. Adevărat că pînă la năcazul acesta care s-a abătut asupra casei ei nici nu i-a păsat şi n-a avut nevoie de nici un fel de slujbaş al măriei sale. Şi-a văzut de gospodărie şi de oi; a vîndut brînză, a dat în mîna perceptorului vama şi birul — ş-atît. Şi chiar asta era mai mult treaba omului. Nechifor Lipan le cunoştea pe toate şi ştia orişicînd la ce uşi să bată şi la ce slujbaşi să se înfăţişeze, căci el umbla din tinereţă în ţara cealaltă de devale; ea însă, ca o femeie, rămăsese în sălbătăcie. O ajungea mintea ce are de făcut, însă faţă de o lume necunoscută păşea cu oarecare sfială. După răsăritul soarelui, a doua zi, a fost în Piatra. Tîrgul îl mai văzuse, la iarmaroace; însă îl ştia dinspre alte părţi, a îmbulzelilor de lume, a petrecerilor, a crîşmelor unde-i băteliştea munienilor. Poposi cu flăcăul la un han ştiut. Au poftit carne friptă pe grătar şi pîne albă ş-au băut o garafă de vin. Cum a deschis gura să întrebe, Vitoria a aflat îndată unde poate găsi pe domnul prefect. Asupra unei trebi care s-a petrecut în afară de tîrg, în hotarele ţinutului, numai prefectul are putere. A lăsat sania cu flăcăul la han şi s-a dus singură. A nimerit. Dacă ai gură să întrebi, nimereşti orişiunde. A găsit o casă mare şi frumoasă cu mai multe rînduri. .S-a simţit îndată cu inima liniştită cînd a văzut umblînd pe acolo oameni îmbrăcaţi ca şi prin părţile ei. I-a întrebat, i-au spus că acolo sînt şi judecătoriile unde se judecă pricinile. Şi acestea le ştia de la Nechifor Lipan, dar se apropia intăia oară de ele. S-a suit sus la rîndul al doilea, pe trepte largi. A 550 întrebat-o un aprod bătrîn pe cine caută. Caută pe domnul prefect.-— Tiare bine; s-aştepte pînă ce i-,a veni rîndul. Aşteaptă. îşi face socoteală în minte cum să spuie, cu vorbe mai potrivite, întîmplarea. I se înegurează privirile cînd intră într-o odaie frumoasă şi scumpă. Prefectul nu-i nici bărbos, nici nu fumează din ciubuc, nu-i nici încruntat. E un bărbat tînăr, cu obrazul ras, cu părul scurt, pieptănat în două părţi. Cu straie cernite. Dar zîmbeşte, căci n-are grijile ei. Fără a se mişca din locul lui, se uită la mun-teancă. îşi potrivise în grabă casînca de matasă, îşi lepădase cojocul. Nu mai era tînără, dar avea o fru-museţă neobişnuită în privire. Ochii îi luceau ca-n-tr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrînte în cîrligaşe. Simţindu-se admirată, femeia îşi regăsi îndată înfăţişarea pe care o avea cînd se uita în oglindă, c-o lumină abia simţită de rîs. — Despre ce-i vorba, nevastă ? Ce vînt te-aduce? întrebă omul stăpînirii. Se juca, privind-o, c-un cuţit de os. — Nu m-aduce vînt bun, domnule prefect. Mi-a plecat soţul de-acasă acu şaptezeci şi trei de zile şi încă nu s-a întors. S-a dus la Dorna după nişte oi. Nu mi-a scris, n-am aflat ştire de la nimeni. Stau aşa; îl aştept şi nu vine. — De şaptezeci şi trei de zile ? E cu putinţă ? S-a dus să cumpere oi ? Avea bani ? : -— Avea ; ca să plătească ciobanilor de la Rarău. — Şi n-a dat nici un semn ? — Nici unul. — Atuncea l-au prădat hoţii şi I-au răpus. —* Alta nu poate fi... şopti munteanca, lovită în inimă ; aşa inii arată şi visul pe care-1 am întruna. ; i— S-ar putea să fie şi altceva. — Intr-adevăr; poate să se fi oprit la o casă străină. Acuma aş dori să fie asta; Prefectul clătină din cap, privind-o puţintel pieziş. Avea un spasm de plîns, pe care-1 înghiţi îndată. C-un deget lepădă pe rînd lacrimile din ochi. — Trebuie să dau ordin ca să se cerceteze, vorbi el cu bunăvoinţă. Să-mi faci o plîngere şi să mi-o aduci. Femeia dădu din cap de sus în jos. — Ai înţeles ? — Am înţeles. — Să pui pe un slujbaş de-aici, ori pe un avocat, să ţi-o scrie; să-i lipeşti timbru, şi să mi-o aduci ca să scriu pe dînsa rezoluţia. Mimteanca iar dădu din cap. — Ai înţeles ? — Am înţeles. — Nu fi prea supărată; încă nu.ştim nimica. — Ba eu ştiu, răspunse deodată întunecată mun-teanca. Ii sta ş-aşa bine. Omul stăpînirii trase un chibrit şi-şi aprinse ţigara. Vitoria se înclină din umeri; se întoarse; pipăi clampa şi ieşi. Era ameţită. Nimene pîn-acuma nu-i deschisese lumină înspre locul acela de întuneric, care se chiamă Dorna. De şi ştiu, icoanele tac. Iată, dintre oameni, slujbaşul regelui a fulgerat un cuvînt, care-i adevărul. Acest cuvînt stătea şi-ntr-însa, numai nu îndrăznea să-l scurme. Pe Nechifor l-au răpus răii. îşi ridică în braţe cojocul de lîngă uşă şi se uită în juru-i. Nu vedea bine din pricina lacrimilor; îşi şterse genele de blana aspră. Aprodul cel bătrîn şi detreabă o observa în tăcere, scărpinîndu-şi cu arătătorul minii stingi bărbuţa albă. Cu dreapta sţăpî-nea clampa de la uşa domnului prefect. — Ce mai vrei, nevastă ? Poate ai nevoie de ceva. — Am nevoie, să-mi scrie careva o jalbă. — Se poate, de ce nu ? Ce fel de jalbă ? Pentru care pricină ? — O jalbă, despre omul meu care s-a dus pînă-n-tr-un loc şi de atuncea a trecut vreme şi nu s-a mai întors. — Nu-i uşor lucru; dar se poate face. Eu ţi-aş putea găsi un om meşter, dar trebuie să mă duc să-l caut. Slujba mea aici e una şi pentru asta mă plăteşte statul, iar ca să caut ce-ţi trebuie dumnitale, e altă slujbă. Vitoria îl privi zîmbind : — Socoţi, moşule, că eu nu cunosc ce am de făcut ? Ştiu eu că trebuie să-ţi dau de-un pahar de vin pentru o slujbă mare ca asta. Să nu te superi, da’ mai mult de cinci lei de hîrtie nu ţi-oi da. — Bine, dar celui care scrie jalba se cade să-i dai mai mult. — Aceluia i-oi da zece. — Dar pentru timbru ? — Oi da şi pentru timbru zece. Trebuie lipit pe jalbă. — Bine, mă duc s-aduc pe meşter. Cum ţi-a scri-o el, poate să cetească şi Vodă şi să lăcrămeze. Are acesta jalbar o întorsătură de condei cum nu se mai află ; atîtă numai că-i mare beţiv, trebuie să-l caut la crîşmă. Da’ dumneata mă aştepţi aicea, nu te clinteşti şi pregăteşti gologanii. Bătrînelul îi dădu .întăi ocol, ca şi cum ar fi vrăjit-o, ca s-o fixeze. Apoi lăsă clampa şi coborî trep- 553 tele, depănînd repede din picioare. Vitoria îşi reluă înfăţişarea încruntată şi duşmănoasă. Veni jalbarul, cu cizme lustruite, cu vărguţă albă şi cu nasul roş. N-avea palton ; umbla fudul fără haina aceasta de prisos. Se arătă dispreţuitor cînd auzi că-i vorba numai de zece lei pentru o lucrare care cere mare pricepere şi iscusinţă. Vitoria fugea cu ochii ei iuţi de la moşnegel, care luase iar în stăpînire clampa, la nasul omului fudul, şi-şi subţie buzele cu îndărătnicie. Lăsă aprodului preţul pe care i-1 hotărîse, ca să nu mai fie vorbă şi sfadă în loc străin, îşi trase pe mînici cojocul şi scoborî treptele pînă în uliţă. Dintrodată luase altă hotărîre. S-a duce la un avocat, om cu mai mare ştiinţă de carte. Ori a pune în sat la Măgura pe părintele Dănilă să scrie. Nu poate să fie pe lume scriitor mai dibaci decît părintele. Pe urmă părintele ştie toate cum au fost şi le-a spune cu adevărat. Insă dacă nu-i multă îndoială că Nechifor Lipan ar fi fost răpus de hoţi, atuncea la ce foloseşte jalba ? Cine mai poate găsi pe-un om zvîrlit cu capu-n jos într-o fîntînă ? Asta era apa cea neagră din asfinţit. Dacă nu s-a mai aflat ştire, dacă n-a mai venit veste nici despre mort, atuncea lotrii l-au prăvălit în fîntînă. Intr-aşa împrejurare, adevărat că nimenea nu poate descoperi leşul mortului, dacă nu-i o lumină de sus care să arate. De-aceea tot la sfînta Ana de la mănăstirea Bistriţa cată să-i rămîie nădejdea. Voinţa sfintei a fost ca astăzi să-i vie o înţelegere. După această înţelegere sfînta îi va hotărî într-un chip oarecare pe unde trebuie să meargă şi cum trebuie să caute. — Unde te duci, nevastă ? întrebă omul cel sprin- 554 ten îmbrăcat, atingînd-o cu vărguţa. Ea se opri rji se întoarse asupra lui.* — Mă duc unde mi-i voia. întinde mîna să-ţi pun într-însa hîrtiuţa asta "ca şi a moşneagului, şi întoar-ce-te repede de unde vii, ca să nu te înjunghie vreo răceală. — He! d-apoi pentru atîta mi-am lăsat eu actele, şi scrisorile ? Crezi c-aşa merge treaba ? — Du-te degrabă că-i frig... îl sfătui munteanca rîzînd. Omul se opri, mormăind o sudalmă împotriva unei asemenea muieri cu toane. «Âsta-i o disperată», o categorisi el şi vîrî în buzunar hîrtia de cinci lei.' Grăbind spre han, Vitoria simţea cum o umplu gînduri şi hotărîri nebiruite. Toate îi veneau fără îndoială de la locul unde îngenunchiase şi unde ceruse cu durere izbăvire. Parcă intrau într-însa odată cu înţepăturile fulgilor care o biciuiau, repeziţi de vînt dintr-acolo. Drumul acela la sfînta Ana şi la Piatra i-a fost de cel mai mare folos. Avînd într-însa ştiinţa morţii lui Nechifor Lipan şi crîncenă durere, se văzu totuşi eliberată din întuneric. Cum ajunse acasă îşi lăsă numai o zi de odihnă, apoi începu a pune la cale îndeplinirea unor hotărîri mari. Toate erau în dosul ochilor acelora aprigi şi ieşeau una după alta. S-a dus la părintele Daniil Milieş ca să puie la cale jalba cătră stăpînire. — Părinte Dănilă, i-a spus ea cu umilinţă, eu nu mă pricep cum ar trebui întocmită asemenea jalbă, dar sfinţia ta ştii toate şi tare te rog să pui într-însa, ca piper într-o mîncare, toate nacazurile câre ma ustură. Să spui aşa, cum tot am aşteptat degeaba, doar-doar or înţelege slujbaşii să umble şi să caute... 555 — Bine ; am să scriu, Vitorie. Ştiu eu ce să spun. — Atît am vrut; pe urmă facă ei ce-or şti; că eu n-aştept de la dînşii sprijin. — Ai dreptate; cel mai mare sprijin trebuie să-! aşteptăm de la Dumnezeu. — Da. După ce trimet jalba, îmi isprăvesc toate cîte am de isprăvit şi m-oi duce singură la Dorna. Am şi primit eu hotărîre în inima mea. N-am să mai am hodină cum n-are pîrăul Tarcăului, pin’ ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan. — Atuncea de ce să mai scriu jalba ? — Aşa, ca să fie; să ştie şi alţii cît mi-i de neagra inima. Mai am cinci vineri, şi pîn-atunci vînd ce am şi strîng banii care-mi trebuie ; mă spovedesc şi mă împărtăşesc. Dac-a intrat el'pe celalalt tărîm, oi intra şi eu după dînsul. — Poate pîn-atuncea vine vreo ştire. — Părinte, asta n-o mai cred. Adevărul s-a dat pe faţă şi l-am primit de la obraz sfînt. Cuvioasa Ana numaidecît s-a uitat la mine şi m-a străpuns pînă-n inimă. De la dînsa mi-au venit şi hotărîrile de-acuma. — Bine, Vitorie ; dacă crezi, du-te. Asta-i datoria ta. — Iau cu mine şi pe băiet; să am alături o putere bărbătească. Mîni dau faurului o bucată de fier să bată din el baltag şi sfinţia ta vei face un bine, să-l blagosloveşti. — Oi face şi asta. Dar ai cugetat că ai să umbli drum lung şi acolo ai să întîrzii ? Ce faci cu fata ? — M-am gîndit şi Ia asta. Am o soră a mamei mele călugăriţă la mănăstirea Varaticului. Dintre toate surorile mamei, ea trăieşte acolo, şi o chiamă 55G Melania. Pun înlr-o zi pe fată în sanie cu zestrea ei şi mă duc s-o lepăd la sfînta mănăstire, la picioarele mătuşei mele maica Melania. — Iţî rămîne gospodăria aşa, de izbelişte. — Să rămîie, părinte, c-o întocmesc eu la loc. Las în sama lui Mitrea două-trei capete de vite, şi-i spun aşa : Tu, măi Mitre, să ai grijă de ele şi alta să nu faci decît să dormi pînă ce m-oi întoarce eu. — Asta are să-i placă mai mult decît orice. — Parcă Dumnezeu l-a îngăduit în lume pentru altceva ? Fiinţa asta, părinte, a fost ca o pedeapsă a mamei care l-a născut. Cine ştie cu ce-a păcătuit împotriva lui Dumnezeu ori a soţului ei! Şi-a viclenit şi şi-a apăsat barbatul la greu, ori i-a pîngărit aşternutul, ori a făcut asupra lui farmece. Dumnezeu i-a dat pe Mitrea. De-aşa dar s-a bucurat, a închis ochii şi a pierit. Iar eu duc spre soţul meu flăcău mîndru şi voinic. Asta-i dragostea noastră din tinereţă pe care i-am păstrat-o ca pe un ban bun. Astfel fiindu-i hotărîrile, a făcut fără nici o schimbare întocmai aşa. In ziua de fevruarie 27, praznicul cuviosului părintelui nostru Procopie, a încărcat în sanie zestrea Minodorei. Fata şi cu dînsa s-au aşezat deasupra şi Gheorghiţă a pişcat căluţii cei pagi cu şfichiul biciuştei. Copila plîngea în pumni; iar obrazul maică-sa parcă era un portret neclintit. Abia după ce a fost ieşit din sat pe vale, s-a mişcat. Şi-a făcut semnul crucii răsucindu-se cătră soare. — Fată, a vorbit ea fără supărare; tu să nu fii proastă şi să nu te boceşti pe tine. Astăzi e o sfînta luni şi începem împlinirea hotărîrii. 557 VII Joi, în 9 martie, părintele Daniil a făcut frumoasă slujbă la biserică pentru cei patruzeci de sfinţi mucenici din Sevasta. După geruri lungi, aceasta era întăia zi de moină. Streşinile picurau şi soarele împrăştia de deasupra Măgurii, pe omături, o strălucire orbitoare. Corbi fîlfîiră spre albăstrime din brazii rîpilor şi pe urmă se întoarseră cu zboruri învăluite şi croncăniri, ca să spargă cu clonţurile şi să bată cu aripile ouăle îngheţate în faur. Vitoria dusese cu Gheorghiţă frumoase daruri la biserică: colaci, colivă, undelemn şi vin. Asupra lor aprinsese cu mîna ei făclii. Pe urmă se închinase la toate icoanele şi se oprise în preajma altarului. Părintele Daniil i-a dat sfînta împărtăşanie. A închis ochii simţind o răcoreală de rouă în cerul gurii şi-n toată fiinţa, şi a îngenunchiat. Nimeni, dintre poporanii de faţă, nu cunoştea înţelesul acelei împărta^ şanii. Se curăţise de orice gînduri, dorinţă şi doruri în afară de scopu-i neclintit. Murmurele şi cîntările slujbei îi ajungeau ca valuri line la urechi. Plătise părintelui trei hîrtii de cîte douăzeci, ca să se roage şi pentru călătoria ei. In adevăr, preotul, între celelalte chemări şi rugăciuni, a înălţat glas pe care tot numai-ea singură l-a înţeles, pătrunzîndu-se de el pînă în fundul fiinţii. «Şi încă ne rugăm pentru cei călători...» înălţa frumoasă cîntare părintele Daniil Milieş. Vitoria suspină, bătu metanie sărutînd lespedea de piatră şi se înălţă în picioare. Pentru dînsa slujba era isprăvită. Făcu semn lui Gheorghiţă cu ochiul. Puteau să plece. Mai aveau în ziua aceea o mulţime de trebi şi daraveruri. 558 — Bate vint cald, zise ea intrînd acasă. Se cunoaşte că purcede zodia primăverii. — Poate s-avem vreme bună pe cale, răspunse feciorul. — Ehe, Gheorghiţă, calea naastră-i lungă ş-au să ne mai bată viscole, căci trebuie să vie asupra lumii omătul mieilor ş-al cocostîrcilor. Pin’ ce ne-ntoarcem noi, se pot întîmpla multe. Flăcăul clăti din cap, lără să răspundă. Mama lui hotăra plecările şi întoarcerile. Se vede că hotăra şi vremea. El n-avea decît să se supuie. — Ascultă, Mitre, grăi gospodină^ cătră argat, eu am a pleca puţină vreme de-acasă. — înţeleg eu asta, răspunse Mitrea rîzînd. Te duci s-aduci pe stăpîn de pe unde-i steclesc ochii şi petrece. — De unde ştii tu asta ?’ — Am aflat şi eu. Vorbesc unii şi alţii prin sat. Zic c-ar fi bine să iei ş-un căpăstru, ca să-l aduci mai uşor. Dacă purcezi astăzi, apoi pînă duminică eşti înapoi. Să n-ai nici o grijă, că păzesc eu casa. — Apoi se-nţelege, încuviinţă stăpîna. Eu am in tine 'toată nădejdea. Unde pui tu mîna, pune şi Dumnezeu mila. Cit om lipsi noi, tu să stai acolo între vite şi să dormi'. Te scoli şi le duci lia adăpat, le pui sub bot mîncare şi iar te culci. Să nu uiţi să mînînci şi tu, ca să nu-ţi slăbească puterile. Vaca cea cu mînzat mai are o leacă de lapte. Mulgi şi bei. Iar mînzatului 'lea-gă-i ragila cea cu cuie.pe bot, cia să împungă pe mă-sa cînd a năzui să sugă, şi ea să-l bată şi să-l alunge. Vra să zică cu laptele mînzatului şi cu făina din sac şi cu ce ţi-am mai pus eu acolo, o duci tu aceste 'trei zile. -r- Apoi oi face şi eu economie. — Se-nţele,ge; nici nu m-aştept lia risipă de Ia un gospodar aşa ca tine. Iar dacă eu întîrzii cumva şi 559 luni şi tu ai vreo nevoie, să şlii că am spus o vorbă părintelui Dănilă. Să te duci pe la dinsul. — Ce să fac la părintele Dănilă ? — Ţi-a spune el; iar tu s-asculţi. Păşind în casă, îşi lepădă lîngă vatră coiocelul. Apucă cleştele, risipi spuza şi clădi pe cărbuni aşchii de brad. Dădu fuga după apă ; aşeză ceaunul pe pirostrii. Puse într-un hîrb de ceaun la sfîrîit slănină şi bucăţi afumate de porc. Lăsă asta şi începu a scoate şi a clădi pe coltul patului poclăzi şi scorturi. Gheor-ghiţă o privea cu aceeaşi mirare pe care o avea de cîtăva vreme pentru maică-sa. — Ce te uiţî aşa la mine ? zise Vitoria zîmbind. Acestea şi cu altele ai să le pui dcsiară pe săniuţă şi ai să le duci pe întuneric pînă la părintele Dănilă. Rărnîn în sama cucoanei preutese Aglaia. Acu vină şi mînîncă. Răstoarnă mămăliguta pe fund; ad^o la măsuţă şi te aşează. De mîni, nu mai avem tihna asta. Cît om umbla ş-om căuta, mîncarea noastră are să fie din pumn şi în picioare. Flăcăul încuviinţă şi asta, în tăcere. Ca să-şi plătească lijşjiuri viitoare, înghiţea felie după felie şi întingea în topitură bucăţi miari de mămăligă pe care le căptuşea apoi cu brînză. Abia într-un târziu băgă de samă că maică-sa stă în fata lui cu braţele încrucişate şi-l priveşte, fără să se atingă de mîncare. «Da-că-i într-adevăr vrăjitoare, cugeta el, iapoi eu mînînc şi ea prinde putere.» Femeia strînse blidele repede, le opări şi le rîndui pe poliţă. După ce aşeză cea din urmă strachină, întoarse capul. Afară, în bătătură, oameni se scuturau, de omăt. îşi potrivi în pripă broboada şi deschise. Gheorghiţă rămase neclintit la locul lui, oa să vadă ce mai esfce. 560 — Bucuroşi de oaspeţi ? întrebă părintele bocănind cu cizme mari în tindă. — Bucuroşi. Mă rog dumneavoastră să poftiţi. Sărutăm dreapta, părinte. După preotul Milieş, intră domnu Iordan, crîşmarul. După domnu Iordan, îşi feri capul, ca să nu se pălească de pragul de sus, un negustor nalt şi subţire îmbrăcat în straie nemţeşti. Avea barbă şi mustăţi tăiate rotunjit şi ţăpos, parcă-şi pusese pe jumătate de obraz o mască de arici roş. Stropituri mărunte de aceeaşi coloare îi pătau partea neblănită a obrazului, îşi trase şi el din cap căciula şi pofti gazdei bună-ziua. Femeia aruncase o privire repede de sus în jos şi de jos în sus asupra lui. Apoi întrebă, ferindu-şi capul: — Dumnealui e negustorul ? — Dumnealui, răspunse domnu Iordan. — Eu îs cunoscut şi prietin al soţului dumnitale, intră deodată în vorbă omul cel nalt, uitîndu-se în ju-ru-i şi căutînd loc să se aşeze. In casa unui prietin eu am să mă aşez chiar dacă nu mă pofteşte nimeni. Dar după părintele Daniil. Intăi să se aşeze părintele şi pe urmă am să şed şi eu. Eu, nevastă, ţin dughiană, crîşmă şi han Ia Călugăreni. Acolo este totdeauna loc de popas pentru domnu Nechifor Lipan. Găseşte o mîn-care bună, un pahar de băutură ş-un pat de hodină. — Dumneata eşti domnu David ? — Eu sînt domnu David. Am luat bani de la domnu Nechifor Lipan; dar i-am şi dat, pe marfă. Eu i-am fost totdeauna cel dintăi muşteriu al lui. Şi, iaş putea zice, cel mai 'bun. Rareori trecea mai departe. — Bine, domnu David. Cînd te întorci dumneata acasă, Ia Călugăreni ? 31) 561 — Mă întorc mîni, cu marfa pe care lam s-o cumpăr. — Atuncea de-aici pînă la Călugăreni om merge tovărăşie. — Om merge, .de ce să nu mergem ? Tovărăşia e mai bună decît singurătatea. Dumneata ai vreo treabă la Călugăreni ? — Am, ceva mai departe. Negustorul voi să mai întrebe ceva. Apoi sfe opri, privi în juru-i şi tăcu. — Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iarăşi cuvînt gospodina. Flăcăul meu a însemnat pe hîrtia asta cîte burdufuri de brînză şi păpuşi ¿fumate şi piei de miel mi-au mai rămas. A scris şi preţ, după ce m-am sfătuit cu părintele şi cu dommi Iordan. Am lepădat ceva, ca să nu fie vorbă. N-am eu corai acuma să mă neguţez. Dumneata cercetezi şi numeri marfa şi-mi pui (banii pe masă. Negustorul privi petecul de hîrtie ; tăcu. închise din-tr-un ochi. întoarse pe celălalt spre domnu Iordan — însă el cerceta foarte atent pe gospodina locului. — Dumneata ai nevoie de toate paralele ? Să ţi le pun grăimadă aicea pe masă ? — întocmai aşa. Altfel întîrzii o zi, ca să mă duc cu marfa la Piatra. — Poţi să întîrzii şi două zile. — Se poate. — Eu zic că se poate să fie şi trei. Pe care negustor l-ai văzut dumneata lepădînd banii aşa, după poruncă ? Eu vreau să vorbim, să mă conving că marfa ¡foni convine,'că preţul nu se mai poate scădea; să număr hanii şi să constat dacă am cît trebuie. Un negustor se cade să simtă că-i negustor. Dumneata vrei ca la regele. Preţ fix. — Cum ai spus ? 562 — Preţ fix. — Aşa vreau eu, domnu David. Fă o bunătate şi treci dincolo cu băietul şi cu doriinu Iordan şi cercetează marfa. CîntăreŞle, socoteşte. Dacă dumneata eşti domnu David despre care-mi vorbeşte 'barbatu: meu, apoi ştiu că ai cîştigat destul de la dînsul. Mai cîştigă acu şi de la mine. Asta e meseria dumnitale, ca un negustor ce te afli. — Cîteodată am pierdut. — Atuncea nu eşti bun negustor. — Am cîştigat altă dată. Bine, să fie cum spui dumneata. Am să văd ş-am să socotesc. Ai să mai Ieşi ceva şi facem tîrgul. Domnu David a cercetat îndelung marfa. A trecut apoi cu domnu Iordan afară şi s-a sfătuit cu el. îşi mîngîia cu mîna stingă ariciul de pe obraz şi cu dreapta suna nişte chei în buzunarul adînc al măntălii de aba roşcaită> — Să-ţi spun ceva, domnu Iordan, şopti el venind aproape, lîngă umărul crişmarului, şi închizînd ochiul drept; dacă n-aş fi ovrei şi însurat, şi munteanca asta n-ar avea soţ, într-o săptămînă aş face o nuntă. M-ar cununa părintele Daniil. Am luat marfa şi ţi-am dat dumnitale comisionul de care mi-ai scris. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă şi le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenţie şi le-a mai numărat şi ea o dată. Treizeci şi opt de mii de lei. Le-a învălit în jumătate din gazeta din care le scosese domnu David, le-a vîrît în taşca ei de piele, a strîns cătărămile şi a poftit pe părintele Daniil să-i ţie taşca pînă a doua zi dimineaţă. Gheorghiţă urmărea cu mare luare-aminte toate vorbele şi purtările maică-sa. Ii plăcea j dar se mira. Ar fi vrut s-o întrebe de ce dă popii banii. «Se teme să 36* 563 n-o prade aareva'la noapte.». Descoperind acest adevăr, se veseli si începu a rîde singur. Oaspeţii plecaseră. — Apoi n-am eu baltagul pe care mi l-a blagoslovit părintele ? întrebă el. — Acela-i pentru altceva, răspunse Vitoria. Cătră asfinţitul soarelui, negustorul a venit cu sa- niia-i largă, cu doi căluţi roibi, şi a încărcat marfa. Cele din urmă raze luciră în ţurţurii de ghiaţă ai stre-şinei, apoi în albastrul înalt al cerului. Era linişfeşi fumurile satului suiau drept în văzduh. Gospodina făcu paturile devreme. Gheorghiţă îi lăsă cuyîllLcă se duce în sat pînă la cîntarea întăiia a cu-coşilor. Avea şi el de făcut inspecţie la o clacă de scărmănat. Vitoria stinse opaiţul şi rămase în întuneric, dar nu adormi îndelungă vreme. Cînd se trezi, auzi sunînd vîntul dinspre amiază în cercevelele ferestrei. Acel sunet cu ciudate modulaţii era întovărăşit de un răcnet întărîtat şi răguşit. Cu-noscu numaidecît glasul lui Mitrea. Sări din pat şi-şi căută încălţările. Apoi îşi vîrî nasul în geam. Se retrase şi desprinse cu luare-aminte din cui puşca scurtă cu două ţevi, care sfca atîrnată de curea pe părete, aşa cum o lăsase Nechifor Lipan. Ii pipăi oţelele şi trase cucoaşele. Trecu, numai în sumăieşl la uşa de-afară. Atuncea auzi mai desluşit strigătul lui Mitrea. Dăduse la vite o dihanie. Toţi cînii din împrejurimi se deşteptaseră şi zăpăiau. Trase zăvorul. Cînd deschise, auzi şi glasul lui Gheorghiţă, amestecat cu al argatului. întinse puşca spre streşină şi slobozi un foc. In clipă, din cornul de dindos al casei se desprinseră două umbre omeneşti, şi se depărtară în fugă, mîntuindu-se în întuneric spre pădure. 5G4 Oamenii de la cele imai apropiate gospodării soseau într-ajutor cu zvon. Unii rupeau şi desprindeau răz-logi din garduri. Mitrea povestea ca pe-o minune în-Tîmplarea. Cum lupul* sărise peste tohoarca lui şi nă-zuise la scroafele din fundul şurii. Şi cum dintrodată s-au sculat cu mînie scroafele asupra lupului, clefăind şi pălindu-1 cu sfîrlele, pînă ce-a avut el vreme să puie mîna pe. par. Avea el un par greu de corn, pe care îl ţinea lîngă dînsul pentru nevoi .de acestea. Cînd i-a tras urna, lupul a făcut hî 1 ca un om. Cînd i-a mai lepădat una, gata a fost. Cum l-au văzut pe-o coastă, cei doi dulăi albi au şi fosfc cu colţii în beregata lui. — Dar de ce răcneai aşa, dacă‘l-aî doborît? întrebă Vitoriia. — Mi-a fost frică tare... mărturisi rîzînd Mitrea şi păli cu 'botul opincii în leşul lupului. Femeia se uita pe gînduri la dihania zdrobită şi-n juru-i urmărea în închipuire umbrele care-i stătuseră ca o primejdie aproape, întoarse ochii spre stele, simţi sub sumăieş vînt cald ; şi în toate înţelegea semne, încă nedesluşite. Cum 'trecu în casă, aprinse gazorniţa şi puse pe flăcău să încarce iarăşi puşca. Acuma se vedea că trebuie să ieie cu dînsa arma aceasta a lui Lipan. Cine ştie ce puşcă va fi fiind ! Poate-a lovit cîndva om ; de aceea-i scurtată cu pila, hoţeşte. Lipan o cumpărase demult, de la un pribeag, şi o ţinea pentru vremuri de primejdie. Deci trebuia să i-o ducă cu mîna ei. Nu mai simţi nevoie să se hodinească. Se încălţă cu opinci şi-şi aşeză în desagi straie de schimb şi ciuboţele. Tarniţile cu poclăzile, pentru căluţii cei pagi, erau gata, cu trăistile cu merinde aninate de ciochine. Sumanele şi cojoacele erau înşirate alături. îndată ce trec cei din urmă nouri de omăt şi vin zilele calde, pot 565 J lepăda cojoacele la un han pe cale şi pot rămînea mai sprinteni. — Dar cît avem să stăm? întrebă, cu nesfîrşita-i mirare, Gheorghiţă. — Nu stăm; umblăm, pînă găsim ce căutăm. Altă rînduială n-avem. Nu uita s-ascuţi baltagul; ca să ai mai multă nădejde într-însul. In zori-de-ziuă, vineri în 10 martie, munteanca şi feciorul ei au închingat caii cei pagi ş-au încălecat. Au trecut pe la părintele Dănilă şi Gheorghiţă ia adus maică-sa taşca de la cucoana preuteasă Aglaia. Au coborit la crîşmă ş-au trezit pe negustor. Au cerut domnului Iordan rachiu într-o ploscă de lemn. Şi cînd răsărea soarele, se aflau afară din sat, în lungul pî-răului, cătră apa Bistriţei. Pe omături moi fîşîia austrul şi cerul era ca floarea de zlac. Gheorghiţă purta aninat în laţ, în dosul coapsei drepte,' baltagul. Vitoria potrivise şi legase puşca cea scurtă dinapoia tarniţei. Umblau alături înaintea săniei jidovului. Cînd izbucni soarele în răsărit cătră Bistriţa, întăi munteanca şi pe urmă flăcăul îşi făcură de trei ori semnul sfintei cruci, închinînd fruntea spre lumină. VIII Intr-o vreme, jidovul zise din urmă : — Dumneata, nevastă, după cît văd eu, eşti pornită pe lungă cale. Gheorghiţă rămase înainte, Vitoria îşi struni calul şi-l potrivi în laturea dreaptă a săniei. întrebă, fără a privi pe negustor : — De unde ştii dumneata asta ? Ţi-a spus ceva domnu Iordan ? 566 — Parcă era nevoie să-mi spuie ? Vreau să zic câ nu-i atît lungă calea, cît cotită. Să admitem că dumneata vrei să te duci la Dorna,~"ca să-ţi găseşti bar-batul. Asta nu-i mare lucru. Te sui într-o sanie, feciorul dumnitale ori un om mînă caii şi te cară la Dorna. Acum, cît mai ţine omătul, drumurile-s uşoare. Ori, mai degrabă, te repezi pînă la Piatra, te sui în tren şi gata. — Negustorul are dreptate, clătină din cap Gheor-ghiţă, privind înainte. — De ce am dreptate ? rîse domnu David. N-am dreptate deloc. Să zicem că te duci cu sania. Peste trei zile dă un dezgheţ şi nu mai ai ce face cu dînsa. Dar poate ai a umbla pe margini de rîpă, prin locuri unde au fost stîni. Cu sania nu poţi face nimic, — mai ales cînd or porni puhoaie. Cu calu, poţi trece. Vra să zică, dumneata ai pornit cu gînd să întîrzii, să cauţi, să umbli cotind. Flăcăul văd că s-a bucurat de tren. In tren eşti olog, mut şi chior. Eu pînă la Dorna vreau să poposesc la hanuri, ori pe la oameni de prin sate, să văd,s-aud. Nechifor Lipan poate nici n-a ajuns la Dorna. • Femeia asculta, gînditoare. — Vra să zică, domnu Iordan ţi-a spus ce caut eu. — Mi-a spus în scrisoare că este bună marfă de vînzare, că ai nevoie de parale, ca să-ţi găseşti bar-batufi Asa'ră. la crîşmă, am auzit şi pe oameni grăind. Dar ei şuguiesc, ca oamenii. Ziceau că Nechifor e dezertor de la nevastă şi cînd îl vei prinde ai să-l vîri la închisoare. Vorbe. Cînd v-aţi strîns, neamurile lui ş-a dumnitale, ca să judecaţi cazul — cine a fost de părere s-aşteptaţi atîta ? — Oi, domnu David, oftă munteanca ; noi n-avem neamuri aici la Măgura. Ne-am dus de la locurile 567 noastre cînd eram tineri şi ne-am făcut aici aşezare. Fraţii lui Nechifor au umblat tot cu oile. Pe cît am oblicit, au ajuns într-o iarnă cu turmele pînă la Crîm. S-au aşezat acolo, la nişte imaşuri bogate, lîngă Marea. Zice că să vie înapoi după vreo cincisprezece ani, numai cu asinii, şi pe samarele asinilor numai burdufuri de parale. Eu fraţi n-am avut; surorile mele au rămas departe încolo, după alţi munţi, şi nu m-am mai răspuns cu ele. Bătrînii noştri s-au prăpădit şi ei. Aşa că aicea trăim numai noi şi cu copiii noştri. Sfatul meu a fost mintea puţină cîtă o am de la Dumnezeu. Am întîrziat aşteptînd. Ce era să fac ? — Aşa este, încuviinţă negustorul. Acuma dumneata ai ajuns să crezi că a pierit acolo. — De ce ? — Pentru c-ai pornit după el. Altfel, cum ai aşteptat pîn-acuma, puteai să aştepţi şi de-acu înainte. — Şi asta-i adevărat. Dar eu n-am cugetat că s-ar putea să-l fi lovit hoţii pîn-a nu ajunge acolo. Avea. la el parale cum am şi eu acuma. Era îndrăzneţ şi umbla şi noaptea. Eu am hotărît să nu umblu decît între răsăritul şi asfinţitul soarelui şi să mă alătur pe cît oi putea pe lîngă oameni. Sînt pe lume destui răi, dar se află şi oameni detreabă. Astă-noapte a trimes Dumnezeu o dihanie^ca sa^mi arăte pe doi dintre cei răi. Cum v-am povestit la crîşmă, au năzuit doi hoţi la parale. Am înţeles că domnu Iordan e dintre cei detreabă, că n-a zvonit cătră nimeni că paralele sînt la părintele Dănilă. — Hm ! făcu Gheorghiţă rîzînd în sine. — Ascultă, nevastă, reluă negustorul zîmbind şi închizînd din ochiul drept. Cu ochiul deschis căta într-o parte şi arătătorul mînii drepte îl ţinea înălţat spre ochiul închis. Ascultă. Dumneata nu te încurca 568 cu asemenea gînduri. Barbatul dumnitale nu-i mort nici pe cale, nici la Dorna. Nevasta îşi înăbuşi, un ţipăt uşor de bucurie. — Ştii dumneata asta ? — Nu. Ea îşi plecă fruntea. — Nu pot şti, căci n-am fost cu dînsul. Dar ca un om care stau şi judec, zic aşa, că toate cele de pe lumea asta au nume, glas şi semn. Aicea, în stînga pe deal, se văd şapte case de bîrne, şindrilite şi acoperite de omăt. Şi prin şapte hogeaguri iese fum. Ele nu strigă, — dar de spus, spun ceva. Mai întăi, spun un număr : şapte. Al doilea, spun că-i iarnă şi gospodarii stau la vetrele lor şi pregătesc mămăliga şi topitura. Dacă dintr-un hogeag n-ar ieşi fum, înţelesul ar fi altul. Vra să zică toate pe lumea asta arată ceva. Ai auzit dumneata vreodată moarte de om sâ nu se afle, şi leş să nu iasă la lumină ? Se duc hul-tanii" şi corbii ş-arată unde zace un trup lovit de bandiţi. Apa îl dă la mal dacă-i înecat. Dacă-i într-o fîn-tînă vine vreme de secetă şi fac picioarele semn celui care se uită într-însa. Dacă-i îngropat, se duce lupul şi scurmă. Vra să zică toate vorbesc; aşa le-a rînduit Dumnezeu. Toate trec din gură în gură, ajung pînă unde trebuie şi se află. Fraţii lui Nechifor Lipan, cum ai spus, au ajuns la Crîm. E ca şi cum ar fi murit. A venit totuşi veste despre ei. De la soţul dumnitale n-a venit, pentru că el stă undeva şi ţine taină. Dac-ar fi pierit, nu se putea ascunde. Eu ţi-oi mai spune şi alta. Dumneata trebuie să crezi că trăieşte, ca să ai putere să-l cauţi. Femeia clătină din cap şi-şi strînse buzele, cu uşor dispreţ. — Dintre toate ctte-nii spui, domnu negustor, eu în(eleg că vrei aşa să mă mîrigîi, ca un om cu inimă bună. Să ştii dumneata că eu am pornit după semne şi porunci. Mai ales dacă-i pierit cată să-I găsesc; căci, viu, se poate întoarce şi singur. — Bine, zise negustorul şi tăcu, îndemnîndu-şi caii cu iuşca- Cînd ajunseră la Bistriţa, soarele bătea de la amiază şi streşinile din sat de la Tarcău~fîrîTau, sticlind şiraguri de mărgele vii. Bistriţa însă avea pod verde de ghiată. Treceau pe el sănii cu butuci, umblau oameni cumpănindu-şL topoarele. Numai în gura pîrău-lui se afla o topliţă, unde bolborosea apa scînteind, ca un cuibar al soarelui. Pe malul celălalt poposiră, ca să-şi hodinească animalele. Vitoria şi feciorul mîncară lîngă desagi. Domnu David îşi aduse aminte că avea treabă la un negustor. Dar acolo unde avea a se duce se vede că găsise alţi doi-trei negustori cu bărbile cărora îşi amestecase şi el ariciul lui roş, împletind între bărbi degetele. Aşa cugeta munteanca zîmbind, aşteptînd şi păzindu-i marfa. Intr-un tîrziu,. domnu David se arătă foarte grăbit, făcînd paşi mari cu cizmele-i grele prin omătul moale. Scoase trăistile de orz de după gîtul cailor şi puse mîna pe bici. — De-acu mergem, zise el. Am vorbit cu nişte jidani de-aice, cum e obiceiul nostru, despre toate cîte sînt pe lumea asta. Am aflat preţul cerealelor la Galaţi şi la Hamburg şi la Pariz. La Dorna n-a fost nici unul în iarna asta. Ce fel de oameni sînte{i voi, ca să nu vă duceţi nici unul la Dorna ? Iaca, aşa sîntem noi, nişte oameni care nu ne-am dus la Dorna. Bine, atuncea să vă deie Dumnezeu copii sănătoşi şi s-ajung să vă văd de-acu într-o sută de ani. Da’ un 570 i pahar de vin bun mi-au dat, de ce să spun că nu mi-au dat ? Cel mai bun vin se face aici la gura Tar-căului, din strafide de la Constantinopol. — Ai stat cam mult, domnule negustor; noi ne grăbim, răsări cu îndrăzneală Gheorghiţă. — Aveţi vreme, pînă ce s-or topi toate omăturile şi s-or scurge toate gheţurile acestea. înainte de a vorbi despre toate, am împrumutat halaturi şi mi-am făcut rugăciunea cuvenită. De-acu să mergem. Pînâ la asfinţitul soarelui, ajungem la gura Bicazuiui. Acolo poposim, la un creştin om detreabă. îmi am eu oamenii mei. La jidovi mă duc să beau vin de strafide şi să-i întreb dacă nici ei n-au avut treabă la Dorna în iarna asta. Dacă n-au avut treabă nici ei, apoi.atuncea am să-i sudui. Au mers aşa în lungul Bistriţei la deal, încet, pe drum de moină. Munteanca vedea în tovarăşul lor «om trimes», căci le era de folos. Avea limbă ageră şi scociora prin toate părţile. Popasul de sară l-au făcut la Bicaz, la han la Donea. Au îngrijit caii, le-au dat orz, au adus într-o odaie tărhatul ş-au stat de vorbă cu femeia de gazdă şi cu crîşmarul pînă într-un tîrziu. Nechifor Lipan era pentru ei obraz cunoscut. — Era om vrednic şi fudul, zise Donea hangiul; nu se uita la parale, numai să aibă el toate după gustul lui. Nu l-am văzut de mult. Va fi avînd treabă undeva Ia cîmp. Ori poate cunună şi botează în sat la el. Dar cum dă primăvara, iar s-arată. — De cînd nu l-aţi văzut ? ispiti munteanca. — Apoi cam de^multişor, cam de astă-toamnă. Se ducea în sus; avea bun cal. Domnu David făcu semn uşurel cu ochiul drept. Munteanca nu mai întrebă nimic. 571 — Dar de ce vă interesaţi ? întrebă Donea. — E dator nişte parale nevestei acesteia... zise domnu David. — De ce nu-1 căutaţi acasă la el, pe Tarcău în sus? — Nu-i acasă ; l-am căutat şi eu. Acu de la dînsul de-acasă venim şi pînă la Călugăreni mergem tovărăşie. — Apoi atuncea unde poate fi găsit ? Dacă nu-i în munte, e la oile lui în baltă, la Prut, ori Ia Jijia. — Zice că s-ar fi oprit la Dorna astă-toamnă după ce-a trecut pe aici. — Se poate; avea de neguţat acolo oi de la nişte ciobani. Dacă le-a găsit nutreţ~pe Ioc, se poate să fi stat. — Ştii ceva, ai auzit ceva ? — N-am auzit nimica. Vitoria oftă şi-şi frecă domol ochii cu palmele, po-trivindu-şi broboada. A doua zi, sîmbătă, au încălecat iar ş-au aşteptat pe negustor. Iarăşi întîrzia. Nu-şi scoase sania în drum decît după ce începură a curge streşinile fulgerate de soare. — De întîrzierea asta chiar vă rog, prietenilor, să nu vă supănati, se apără el rîzîndr E din pricina tocmelilor noastre, a jidovilor, cu Dumnezeu. Azi e sîmbătă şi n-avem voie să umblăm pe drum. Numai dacă ne aflăm pe apă — putem merge mai departe, pînă unde se isprăveşte acea apă. Dacă eşti pe apă, n-ai încotro. Aşa că Dumnezeu ne-a îngăduit să ne aflăm călători pe iapă. Văzînd că trebuie să fiu numaidecît desară acasă la Călugăreni, am aşteptat să pornească a curge streşinile şi a se topi omătul. Cum a ajuns apa sub sanie, am putut porni, De-acuma tot pe apă merg pînă acasă. 572 Vitoria se cruci. — De unde asemenea rînduială ? Ai stat de vorbă cu Dumnezeul dumneavoastră ? — Eu nu ; dar a stat de vorbă cu el un neam al meu de demult, pe care-1 chema Moise. Astfel călătoresc eu pe apă pînă acasă ş-acolo îmi iese balabusta înainte cu braţele deschise. Apa rămîne afară, şi-n casă găsesc vin şi mînciare caldă. Aveţi să găzduiţi la mine, dacă nu vi-i cu supărare, aşa cum găzduia şi Nechifor Lipan. — Pe cît înţeleg, ţi-a fost de multe ori oaspete. — Mi-a fost. Are să deie Dumnezeu să-mi mai fie. După socotinţa mea, ,ai să te întorci cu dînsul. Au umblat astfel vorbind ; au lăsat în unrnă şi popasul de amiază ; şi pe urmă au prins a avea în coada ochiului stîng, necontenit, umbra albăstrie a Ceahlăului nins. Acuma acolo, în rîpi sorite, scoT botul din peşteri urşii, fornăiesc la soare şi strănută. In curînd au să bată din aripi asupra molizilor bătrâni cucoşii sălbatici ş-au să se lese pe crengi, ca să ciugulească cucuruzi. Pîraiele au prins a suna altfel, cu zvon de clopoţei, şi sar pe trepte de stîncă şi ghiaţă — şi apar din ele arătări de-o clipă jucînd, cu rochiţi şi horbote de spumă. Munteanca simţea şi ea în nări, ca sălbătăciunile pădurilor, mireasmă de apă nouă. Era trudită după două zile de umblet călare şi c-o simţire de plăcere la gîndul unuTculcuş moale. La Călugăreni, nu departe de Piatra Teiului, îşi avea aşezare, în dosul unei dugheniţi ş-a unei crîşme, domnu David. I-a ieşit înainte soţia, numai în carne albă şi-n bărbie revărsată, şi s-a bucurat c-un glas ca de cîntec. Apoi s-a uitat cu ochi holbaţi la inun- 573 teancă, văzînd-o că scoale de după şa o puşcă scurtă hoţească. Vitoria şi Gheorghiţă au intrat într-o odăiţă peste samă de caldă. Flăcăul s-a hrănit bine. Munteanca a stătut în picioare. A căutat o ulcică şi a băut apă cu sete, ca să stîngă o arşiţă. Pe .ferestruică se vedea în amurg Piatra Teiului, singuratică, cu glugă de omăt în creştet. — Soţul meu, se îndreptă ea cătră gazdă, mi-a spus odată povestea stîncii aceştia. — Ştiu, încuviinţă dommi David, este o istorisire cum că diavolul ar fi rupt cîndva, noaptea, piatra asta din vîrful Ceahlăului ş-a adus-o pînă aicea în bnaţe, ca s-o lepede în curmezişul Bistriţei, să poprească apele şi să înece cuprinsul. Dar cum o duceâ^îrT*zbor, l-a apucat cîntarea cea din urmă a cucoşilor. A lepădat-o şi a fugit în pustie, ia întuneric, ca să nu-1 fulgere soarele. Dar acestea-s numai vorbe de-,a oamenilor. — Dacă se spune, trebuie să fie adevărat, se împotrivi Gheorghiţă. — S-ar putea să fie adevărat, dar nu-i. Ori diavolul acela avea minte puţină. De ce nu s-a întors în altă noapte, să prăvale piatra cu piciorul în Bistriţă ? Aşa, piatra stă aici de pe cînd nu erau oameni, nici diavoli; şi lui Nechifor Lipan, de cîte ori poposea la mine şi se aşeza Ia fereastra asta — îi venea aşa un îndemn să se suie deasupra să facă un semn cu securea împotriva demonului. Totdeauna mă sfădeam cu el şi nu-1 lăsam. Striga că vrea să ieie ş-un cofăiel de vin cu dînsul, şi lăutarii. Cum auzeau de una ca asta, ţiganii fugeau şi se ascundeau după casă. — Adevărat, era om cu harţag la chef, se învoi Vitoria. Mie mi-era drag cînd îl vedeam aşa, cu mare conaj. Nu-i putea sta nimeni împotrivă. Odată, venind 574 1 noi de la Piaira, pe cînd eram grea cu Gheorghiţă acesta, ne-au ieşit înainte oameni mînjiti pe obraz cu funingine. Au ridicat ciomegele asupra noastră şi au strigat să lepădăm paralele pe care le avem şi merindele pe care le purtăm. Se suiseră spre noi dlntr-o rîpă, la un corn jle idrum, pe înserat. Nechifor avea baltag. Numai şi-a lepădat din cap căciula, şi-a scuturat pletele ş-a înhăţat baltagul. Atîta a strigat: Măi slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în numele tatălui şi vă prăvălesc cu piciorul în rîpă. Aceia au ferit pe după nişte ciritei şi s-a.u dus. De hoţi nu se temea ; avea stăpînire asupra lor. Doar dacă l-or fi pălit din-tr-o lăture, prietini, pe furiş. Nevasta lui domnu Diavid începu să deie din mîni şi să vorbească într-o limbă străină. Negustorul lămuri: — Nevastă-mea spune că numai aşa a putut , să-l doboare cineva. Altfel nu. Ii era drag şi ei domnu Nechifor. Vitoria îşi lunecă ochii, c-un zîmbet subţire, asupra ovreicei. Femeia de ,giazdă mai spuse ceva. — Zice că astă-toamnă, cînd a trecut spre Dorna, era singur şi n-avea nici un tovarăş. E adevărat că eu nu l-am văzut. Mă aflam cu marfă La tîrg. Gazda vorbi iar. — Zice, lămuri negustorul, că n-a stat decît puţin. A plecat la drum asupra nopţii. - Vitoria privea pe fereastră în întuneric şi cumpănea în sine acele vorbe. — Zice că avea bani asupra lui şi l-a rugat să nu se ducă; dar el n-a ascultat-o şi s-a dus. — Se poate, răspunse munteanca strîmbînd şi apă-sînd din buze. 575 Gheorghiţă se lăsase pe pat lîngă sobă şi adormise cu fa{a în sus. Femeia de gazdă vorbi iar. — Ce mai spune ? — Zice că flăcăul samănă. cu tatu-său. — Va fi sămănînd. După ce rămase singură, făcu semnul crucii, .mărunt şi de multe ori, asupra uşilor şi lasupra perinei unde avea să-şi plece capul. Apoi se lăsă pe un scăunaş cu trei picioare, îşi cuprinse genunchii cu palmele şi stătu aplecată, cu privirea-i de umbră aţintită în necunoscutul din nainte-i. încerca să-l oprească pe Lipan şi să-i întoarcă spre ea obrazul, ca să i-1 cetească. El era însă tot mai în iund. Peste el se revărsau ape de primăvară. Afară picurau streşini. Vîntul de Ia sud şuşuia cu creşteri şi coborîri. — Gheorghiţă, şopti ea asupra vedeniei, să-mi răspunzi dacă eşti cu alta. Flăcăul se răsuci şi deschise ochii. — Ai spus ceva, mămucă ? — N-am spus nimic, răspunse ea, cu ochii aţintiţi asupra geamului. El o privi un t'imp şi închise dintrodiată iarăşi pleoapele, furat de dulceaţa somnului. Vitoria îl judeca pe Lipan. Avea ea să-i spuie multe; şi i Ie spunea, fără să mişte buzele şi limba. I le spunea din lăuntru, cu bănuieli şi suferinţi vechi. Altădată îl împunsese cu vorbe adevărate pentru plăcerea pe care o avea el să-şi iabată calul în preajma muierilor şi să poposească lîngă ele. 1-1 pîrîseră bacii cei bătrîni, care erau oameni cuminţi şi iertaţi de Dumnezeu. Acuma, dacă a pierit îi rămăsese dator cu acele zîmbete şi cu acele ceasuri. 576 Se împlinesc nouă ani la Sfîntu Gheorghe de cînd ia sărit ca o caie asupra Iul, să-i vîre căngile în ochi şi sub băribieTET o dădea încet ia o parte cu braţul .şi rîdea. Ea s-a învierşunaţ, mai tare, pomenindu-i de-o rea şi de-o slută de la gura Tarcăului. «Acolo-ţi faci popasurile şi-ţi cheltuieşti averea», îl împungea ea cu vorbe îndesate, şi iar îşi răşchira căngile. Atuncea el întăi a lovit-o. Pe urmă a cuprins-o la piept ş-a strîn-s-o peste braţe. Ea a tăcut deodată, ca şi cum ar fi murit. I s-ia lipit cu fruntea subsoară. A aşteptat des-mierdările ca o ticăloasă. Acu şapte ani a lovit-o pentru alta. Intr-un an au fost ochi negri; intr-altul nişte ochi albaştri de nemţoaică. înţelegea ea într-o privinţă că, pentru un bărbat ca dinsul, acelea-s petreceri — cum bei un pahar de vin, ori cum rupi o creangă. Ea era deasupra tuturora ; avea într-însa o putere ş-o taină, pe care Lipan nu era în stare să le deslege. Venea la dinsa ca la apa cea bună. Nu poate fi nici ovreică; nici unguroaică cu ochii verzi. El tob căzut .undeva trebuie să fie. II mai chemă o dată cu toată fiinţa, iertîndu-1 pentru orice, şi Nechifor Lipan nu-i răspunse. In dimineaţa de duminică încalecă trudită şi cu ochii cerniţi. Ascultă privind în altă parte felurite sfaturi ale negustorului. Răsări atentă numai la socoteli şi recomandări de parale. — Asta-i bine, încuviinţă ea. Să-ţi plătesc pentru găzduire. Să-mi diai bani mărunţi de cîteva mii, ca să-i am la îndămînă. Nu vreau sa se simtă ce am cu mine, ca să nu ispitesc pe nimeni. Dac-ar fi paralele mele, n-aş zice nimica. Mi le ia şi pace bună 1 Dar îs paralele lui. — A cui ? Ea răspunse tot din lăuntru, fără vorbe: «A Iui 37 — M. Sndavcnnu — Opere, voi. X 577 Lipan; ia mortului», dar răspunse numai pentru sine. Primi paralele mărunte, Ie legă într-un colţ de na-framă şi bătu cu călcâiele în pîntecele căluţului pag. Au umblat pînă la Farcaşa pe soare. Cînd au intrat în sat la Farcaşa, deodată s-a prăvălit ide pe muntele cel mare un vînt rece, trăgînd după dînsul nouri negri şi vîrtejuri de ninsoare. Cînd au trecut prin dreptul bisericii, nu se vedea nici în cer, nici în pămînt. Vitoria a oprit calul, a descălecat. S-a închinat spre locaşul slînt. — Gheorghiţă, vorbi ea ; lasta-i poruncă să facem popas aici. A descălecat şi feciorul. Au Luat caii de căpăstru şi au căutat gazdă. IX Nu cunoşteau locul. Umblau aşa pe uliţa cea mare a satului, înălţînd nasurile cînd spre dreapta, cînd spre stînga. Veneau asupra lor aripi cenuşii şi-i băteau peste ochi. Deodată vîrtejul trecu şi luci soarele. Deasupra se făcu albastru. înainte, ca şi cum li s-ar fi deschis o altă lume, uliţa cotea scurt, şi, pe un tăpşan, o adunare strînsă de oameni se frămînta. Cei de la spate voiau să treacă peste cei dintăi. Vorbea cineva, cu glas tare, pe prispa casei. Adunarea se desfăcu lăsând loc de trecere unui om mititel, negricios, cu capul mare. Părea să fie o persoană a stăpînirii. Purta căciulă ţuguiată de astrahan şi blană cu guler de vidră, înălţînd nasul, privi după vîrtejul de ninsoare,'care fugea cătră apus. Alţi oameni veneau pe alt drum, spre aceeaşi răs-pîntie. Doi jandarmi, cu puştile pe umăr, umblau ceva 578 mai înainte, împingînd de umere pe doi pantalonarl cam jerpeliţi. Purtau paltoane cu mînicile preFscurte.“ Nu păreau jigniţi de poziţia umilitoare în care se aflau. Persoana cu căciula ţuguiată de astrahan, şi cu guler de vidră luă o înfăţişare încruntată. Se opri şi lăsă pe jandarmi să-i aducă oarecum la picioare pe cei doi. El era pe tăpşan. Jandarmii se opriră ceva .mai jos. Vîntul stătuse deplin. Soarele avea în el ceva copilăresc şi vesel. Nimene dintre cei de faţă nu se mira de vîrtej. Toţi, ca şi Vitoria şi ca şi Gheorghiţă, se mirau de cei doi străini. — Ce-or fi făptuit ? întrebă femeia cu grijă pe unul dintre munteni. , — Nu ştiu; are să-i judece şi avem să vedem. — Dar cine-i boierul acesta 'mititel şi ţanţoş ? — Om mare. Domnu subprefect. — II văd c-o adunare după dînsul. — Este; a hotărît adunare acasă la primarele, ca să spuie oamenilor porunci de la stăpînire. Are să fie alegere de deputat la Piatra. Vitoria nu ştia de acestea. O interesau şi mai mult cei doi jerpeliţi. Sprijinindu-se de şa, se ridică în vîr-ful degetelor, ca să vadă mai bine. Domnul subprefect întrebă supărat. Vorbea tare şi repezit: — Ce-i cu indivizii aceştia ? Unul din jandarmi lămuri. I-au găsit la crîşmă, între oameni, c-o jucărie : o muşama cu colori şi numere. O întind pe-o masă şi îndeamnă pe săteni să puie parale şi să zvîrlă zaruri. Dacă se potrivesc numerele, plătesc; dacă nu se potrivesc numerele, pun mîna pe paralele oamenilor şi le vîră în buzunar. 37* 579 — Aha ! De-aceştia îmi sîhteţi voi ? se holbă La ei domnu subprefect. — Domnule subprefect, se apără unul din ei cu grăbire, dînd din mîni. Era cel mai nalt. Celălalt îl privea mai de jos, cu umilinţă. Domnule subprefect, vă rog să binevoiţi a mă asculta, ca să vedeţi că în toată chestia aceasta nu este nimic neonest. E un joc de noroc, domnule subprefect. Eu vă cunosc pe 'dumneavoastră, domnule subprefect. Dumneavoastră sînteţi domnul subprefect Anastase Balmez. Vă ştiu om just. Veţi conveni că putem cîştiga, dar putem şi pierde. Intr-adevăr, cîteodată pierdem, cum s-a întîmplat la Hangu. E o afacere ca oricare alta. — Cum ? Aţi fost şi la Hangu ? se miră subţire domnu subprefect Balmez, împungînd în sus cu căciula. Eu adun oamenii pentru interesele lor, şi voi veniţi pe de laturi şi-i înşelaţi cu minciunile voastre ? — Vai de mine, domnule subprefect, se poate una ca asta ? Noi nu înşelăm pe nimeni. Avem de-a face cu oameni în toată firea. Le explicăm ce este şi nu le pretindem numaidecît să ponteze. Unora le place şi pontează. Putem noi să-i împiedicăm? — Las’ că vă ştiu eu. Iia să-mi spuneţi întăi cum e jucăria aceea a voastră. — E cu zaruri, domnule subprefect, şi cu numere cîştigătoare. Un om, care are plăcere, pontează un leu. Dacă cîştigă, îi plătesc şapte. — Intr-adevăr, afacere bună. Ia să ridice în sus mîna cei care au cîştigat. Văd că nu ridică nimeni mîna. Acuma vă rog să binevoiţi, cum spune negustorul acesta, să ridicaţi mîna cei oare aţi păgubit. Aşa de mulţi păgubaşi ? După cît văd, aţi păgubit toţi. Oamenii rîdeau, agitînd braţele. Pentru paralele lor pierdute, aveau cel puţin petrecere. 580 4 Persoana stăpînirii luă o înfăţişare mai severă. — Să faceţi bine dumneavoastră, cinstiţilor negustori de parale, să-mi arătaţi actele. Cine sînteţi ? De unde sînteţi ? Unul dintre jandarmi raportă respectuos : — Trăiţi, domnule subprefect, i-am cercetat în privinţa asta. N-au nici un act. — Sîntem de la Galaţi. Pe mine mă chiamă Spiru Gheorghiu. Pe tovarăşul meu Iancu Neculau. — A, sînteţi de la Galaţi. Atunci cunoaşteţi pe munteni, din port, cînd coboară Ia dumneavoastră cu plutele. Vi s-a făcut dor de ei şi aţi venit să-i căutaţi aici. Să-mi arătaţi autorizaţia pentru jocuri de noroc. ■— N-avem. — Atunci, răcni subprefectul crescînd dintrodată, să mi-i duceţi din post în post pînă la reşedinţă. Dar mai întăi să lepădaţi .aicea banii pe care i-aţi sfeterisit de la oameni. Ii puneţi cu proces-verbal în mîna jfrima-rului. — Ce să facă cu ei primarele ? întrebă cineva. — Să-i împartă la păgubaşi. — D-apoi se mai ştie care a păgubit şi cit a păgubit ? Oamenii iar porniră veselie. Petrecea şi Vitoria. Ar fi vrut să încerce şi ea ; să puie unu şi să cîştige şapte. Vedea ea ibine că şi lui Gheorghiţă îi părea rău că-i duc aşa între puşti pe cei doi de la Galaţi. Cu privire la întrebuinţarea banilor, oamenii' se îm-părţeau în tabere. Unii îi cereau pentru o bule de vin, alţii pentru sfinta biserică. Subprefectul ieşi în drum, asupra Vitoriei şi a lui Gheorghiţă. Deşi era un bărbat nu tocmai mare, munteanca se.sfii de căutătura lui. Uitase chiar să i se ferească din drum. 581 — Dar cu dumneavoastră ce-i ? O întreba pe dînsa. — Nici eu n-am hîrtii, răspunse ea cu îndoială. — Ce hîrtii ? Ce hîrtii ? N-avem nevoie de nici o hîrtie. Nu văd eu că eşti o nevastă de oier de pe Tar-cău ? — Adevărat este, răspunse Vitoria zîmbind. — Şi flăcăul ista ţi-i fecior ? — iMi-i fecior. — Nu sta; încallcă şi du-te acasă, că te-aşteaptă barbatul. — Nu mă duc acasă, domnule, mă duc la Dorna. — Foarte bine. Te-i fi ducînd după diatorii pe marfă. Vine primăvara şi aveţi nevoie de bani1. Du-te sănătoasă. Munteanca socoti că trebuie să mai deie o lămurire. — Eu sînt nevasta lui Nechifor Lipan. Subprefectul dădu din umeri. Nu cunoştea. Nici dintre oamenii buluciţi care ascultau nu se afla cineva care să deie semn că ar fi cunoscînd pe Nechifor. Deci era departe şi se simţi străină. Cel puţin avea un folos : părerea bărbătusului aceluia, că s-ar fi ducînd după bani. Asta-i bine s-o spuie tuturora de-acum înainte ; ca să nu se ademenească cineva dintre oamenii răi, bănuind altfel. — îmi place de domnia ta, zise ea zîmbind iar, cum le despici şi le pătrunzi toate. — Apoi eu de-o viaţă trăiesc între munteni, mărturisi! cu plăcere Anastase Balmez. Ii cunosc cum îmi cunosc nevasta. Vitoria vedea pe unii din dosul subprefectului rîzînd pe sub mustaţă. După ce trecu el, fudul, auzi şoapte, şi rîse şi ea. 582 — Dacă-i vorba pe-aceea, atuncea nu ne cunoaşte chiar aşa de bine. De la munte veni *iar furtună, cu mai miare repeziciune, ţesind fulgi mari şi moi. Oamenii se risipiră chiuind. Vitoria nimeri cu caii sub cel întăi adăpost, o şandrama afumată, aşteptînd să treacă ş-acest val. Dar de diata asta valul nu treoea. Soarele părea că lunecase pe alt tărîm. Bătea ninsoarea, într-un fel de amurg cenuşiu. — Credeam c-om putea merge înainte, zise Gheor-ghită. Acu iar trebuie să căutăm gazdă. — Om căuta ş-om găsi, vorbi cu linişte femeia. Eu tot am nădejde să văd lumina. Nu ştii că Dochia îşi scutură cojoacele şi după aceea le întinde la soare ? — Care Dochie ? întrebă un glas răstit. Un om în cojoc lung, cu mitele atîrnînd. intră din viscol la adăpost. Cu mîni negre şi ciolănoase îşi smulse din cap căciula ş-o scutură de apă. Era un bătrîn cărunt, cu sprîncenele aspre. Pufnea pe nas. Femeia îl cunoscu numaidecît că-i băut. — Care Dochie ? se supără el iarăşi, lăsîndu-se puţin din mijloc ş-apoi tresărind în sus. — Baba Dochia... rînji Gheorghiţă. — Care babă Dochia ? Cea de pe munte, ori cea din casă ? Vitoria se amestecă: — Să nu te superi, moşule. Noi pe baba dumnitale n-am văzut-o, nici n-o cunoaştem. — Dochia o chiamă. — Să fie sănătoasă. — Să fie. Dar voi ce căutaţi aici ? Ati intrat aşa cu caii; nu vă pasă. Ce fel de vorbă ? Nici nu mă întrebaţi pe mine, nici nu strigaţi la babă să iasă. o —- Nu te supăra. Ne-om duce. Sintem oameni străini. — E-he! Nu merge aşa, femeie. Vii de la Tarcău şi te duci la Dorna şi nici macar nu ţi-s caii în bună rinduială. Ba mă supăr. Trebuia să baţi la uşă şi să strigi la babă să-ţi deie drumu. Să deschidă grajdul pentru cai şi să le puie fin sub bot. Să v-aduceţi în casă buclucurile şi să vă hodiniţi. Să vă dau o bucată de pîrie uscată ş-un pahar de apă. Atîta am, atîta vă dau, dar să nu-mi faceţi mie ruşine să staţi sub pă; reţele meu. Şi caii să-i potcoviţi din nou. Eu îs fierar şi potcovar: iiar potcoavele nu le pot bate decît mîni dimineaţă. Astăzi e sfînta duminică. Am fost la biserică ; pe urmă am făcut o leacă de popas la crîşmă. Unde-i baba ? Măi babă Dochie 1 începu a bate în uşă. — Dacă-s supărat, îs supărat, ce-mi! puteţi face ? Ieşi baba Dochia în prag, cu catrinţă şi cu cămaşă înflorită. — De ce baţi în uşă, moşnege ? — Ca să deschizi. — D-apoi îi închisă uşa asta vreodată ? împinge şi intră. Văd c-aduci lume străină. — Aduc. Poate-ţi pare rău ? — De ce să-mi pară rău ? Ii poftesc cu dragă inimă să poposească la noi. — Mîni dimineaţă am să le bat potcoave la cai. — Le-i bate, da’ acuma vîră oamenii înăuntru. Nu-i mai ţinea afară. împinge poarta şi du caii în grajd. Pînă ce le-i aduce tărhatul în casă, eu am şi pus de mămăligă. — Aşa am să fac; dar să ştii că-s supărat. Vitoria îi făcu faţă, cu glas plăcut: — Moşule, cum te chiamă ? 581 — 'Pricop.'i'-: — Moş Pricop, oricît de supărat vei îi fiind, eu tot am să-ţi spun că baba dumnitale a fost frumoasă femeie în tinereţele ei. — Adevărat, frumoasă; dar a făcut multe răutăţi. De-aceea-s supărat eu ş-acuma şi nu mi-a mai trecut. Să nu care cumva să îndrăzniţi să spuneţi altfel decît cum vreau eu. Să staţi, să mîncaţi şi să beţi cu mine şi cu baba. Mîni dimineaţă vă potcovesc caii. De ce-i va fi venit în minte femeii lui Lipan, cit îşi aşezau buclucurile în casă, în preajma focului din hoarnă, să-l întrebe anume lucru pe fierar ? îşi lepădase cojocul şi-i silise să se dezbrace şi ci de straiele groase. Ii aşezase pe scăunaşe în preajma focului şi le turna rachiu în păhărele verzi. — Moş Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părţile Tarcăului ? — Ba am potcovit. — Nu s-a oprit cumva la covălia dumnitale, astă-toamnă, un om cu un cal negru ţintat în frunte ? — Ba s-a oprit. —■ Şi-ţi aduci aminte cum era îmbrăcat acela om ? — îmi aduc aminte. Purta căciulă brumărie. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt pînă la genunchi, şi era încălţat cu botfori.. — Acela, moş Pricop, a fost soţul meu. — Hm ! făcu moş Pricop; dacă-i soţul dumnitale, apoi n-am ce zice, vrednic romîn. Numai nu-mi plăcea că se ducea la drum asupra nopţii. Eu aş fi avut plăcere să cinstesc cu dînsul ca şi cu dumneavoastră. Eu cu oamenii din sat de la mine nu cinstesc; dar cu oamenii străini îmi place, că ei îs călători, au nacazuri şi-i bine să le stai înainte cu pahar dulce şi vorbă bună. Dar omul acela zicea că se duce noaptea; că se 585 ■i bucură să umble pe lună. De oameni răi spunea că nu-i pasă; are pentru dînşii pistoale încărcate în desagi. S-a dus şi într-o vreme a prins a cînta din solz, ca să nu-i fie urît. — El a fost într-adevăr, şopti munteanca, şi lepădă o picătură din păhăruţ înainte de a bea rachiul. X Locuitorii aceştia de sub brad sînt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţile lor de cuptor, plăcindu-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la cîmpie şi venind la bîrlogul lor ca fiara de codru — mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă şi luceşte — de cîntec, de prietinie. Aşa era şi acel Nechifor Lipan care acuma lipsea. Aşa au întîmpinat-o în drumul ei pe Vitoria şi alţii, nu numai moş Pricop. La Borca a căzut într-o cumătrie. Le-au ieşit în cale oameni, au apucat de că-peltnTcaii şi i-au abătut într-o ogradă. Erau aprinşi la obraz şi aveau plăcere să cinstească pe drumeţi şi să-i ospăteze. Vitoria a trebuit să se supuie, să descalece, să intre la lehuză şi să-i puie rodin sub pernă un coş-tei de bucăţele de zahar şi pe fruntea creştinului celui nou o hîrtie de douăzeci de lei. S-a închinat cu paharul de băutură cătră nînaşi, a sărutat mîna preotului, ş-a arătat tuturor celor care vreau s-o asculte că are greu năcaz c-o datorie de bani de la Dorna, pe care de atîta vreme o urmăreşte şi n-o mai poate împlini. îşi cheltuieşte şi paralele de nafură ca să răzbată pe vremea asta de iarnă. Nici pina~lă Broşteni nu ştie cum a 586 ajunge. Noroc că are acolo nişte cunoscuţi de la care a putea împrumuta ceva, ca să răzbească pînă unde are asemenea interes. Mult se minuna preotul de aşa fiinţi fără inimă şi fără omenie: — Ne pare rău cînd spunem, dar ce să facem ? Trebuie să spunem şi să mărturisim că sînt între noi muntenii şi oameni dintre aceştia crînceni, care-ţi calcă dreptul tău, care-ţi iau banul şi nu-ţi mai dau înapoi nimica. Apucători ca lupii — aşa-s unii dintre ai noştri, ofta sfinţia sa. Pe-aceia Dumnezeu i-a blăstămat să fie răi, să prade aşa cu uneltiri blajine, ori să iasă cu toporul la drumul mare să pălească pe gospodar în frunte şi să-i răpească avutul. Muntenii, rîdea sfinţia sa, sînt ori aşa ca noi, cu bucurie şi cu cîntece, ş-aceş-tia toţi avem s-avem intrare la rai — ori duşmani căpcăuni — ş-aceştia, puţini cîţi sînt, au să se ieie de mînă ş-au să se ducă în iad la Caraoţchi. Pe dinafară, cerînd intrare ba colo-ba dincolo, nu se poate! La noi nu sînt oameni de mijloc. — Aşa am păţit eu, cu oameni care au să se ducă la iad, se văita Vitoria, veselindu-se în sine de viclenia ei. La Cruci a dat de nuntă. Fugeau săniile cu nuntaşii pe ghiaţa Bistriţei. Mireasa şi dru£iela.cu capetele înflorite ; nevestele numai în catrinţi şi bondiţi. Bărbaţii împuşcau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sperie şi s-alunge mai degrabă iarna. Cum au văzut oameni străini pe drumul de sus, vorniceii au pus pinteni şi le-au ieşit înainte cu năfră-mile de la urechile cailor fîlfîind. Au întins plosca ş-au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea feciorului de împărat şi a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară acolo pe loc. 587 Nunta s-a abătut cătră drum. Vitoria a primit plosca şi a făcut frumoasă urare miresei. Arăta veselă faţă şi limbă ascuţită, de şi s-ar fi cuvenit să fie scîrbită, căci se ducea la răi datornici, la Dorna. — Eu îs de loc de la Tarcău, mai spunea ea, şi sînt nevasta unuia Nechifor Lipan, care a trecut şi el cîteodată pe aici şi a închinat poate şi el, ca mine, un pahar la nunţile dumneavoastră. In drumul meu eu întăi am dat peste un botez; şi s-ar fi cuvenit să văd întăi nunta şi pe urmă botezul; dar cîteodată se în-tîmpliT să fie altfel. Nu-i nimic nici atuncea, fiind tot de la Dumnezeu. Şi mai am o mirare : că, după rîn-duielile cele nouă ieşite de la stăpînire şi bătute cu darabana şi spuse de crainic şi la noi în sat, călinda-, rul s-a schimbat. Toţi ne-am trezit mai bătrîni cu treisprezece zile — numărînd zilele, sărbătorile şi posturile după moda papistaşilor. Acu ar fi să fim în post, iar dumneavoastră faceţi nuntă, ca şi cum ar fi fost cîşlegi. •— He-hei! au răcnit nunii suindu-se în picioare în sănii; dumneata, nevastă de Ia Tarcău, nu ştii pesemne că noi nu ne dăm şi vrem să fim mai tineri cu treisprezece nopţi, şi noi ţinem cu călindarul cel vechi de la începutul lumii pe carele Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam. Noi nu vrem altfel şi facem pe popa nostru cu de-a sila să se ţie de lege. El, saracu, zice cum zicem noi — iar altora de prin alte părţi de lume, dacă le place să ţie cu nemţii ori cu jidovii, n-avem ce le face. Al lor are să fie, pe ceea lume, focul cel nestins. — N-aveţi grijă, a răspuns munteanca, că şi cei de la Tarcău îs cu legea veche. Mie numai să-mi spuneţi, dacă puteţi, cine-aţi văzut pe un om de la noi calare 588 pe un cal negru ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie. Nu s-a aflat nimene dintre nuntaşi să răspundă că ar fi văzut asemenea ofn. Numai între femei s-a ales una care parcă îşi aducea aminte; dar îndată a uitat ş-aceea. Nunta a pornit înainte şi iar s-a lăsat pe ghiaţa Bistriţei, cu chiote sălbatice. In pasul domol al calului, Vitoria cugeta, cu privirile posomorite. îşi lămurea gîndurile, în puţine cuvinte, şi cătră Gheorghiţă. Nu putea spune că-i supărată de asemenea întîrzieri. Mai bine să se amestece aşa, cu voia altora, printre lume, ca să poată mai bine băga în samă şi iscodi. Din aceste învăţa şi cum să se ferească de adunări, cînd va trebui. Bine este să fie la vedere cu prietini, decît într-un ascunziş, cu nişte duşmani necunoscuţi. Gînd îs mulţi, ei te bagă mai puţin în samă şi tu îi poţi mai bine cerceta. Cînd îs mulţi, te poţi socoti singur, cu năcazul tău; dar cînd îs puţini, împung şi te coasă cu ochii. Gheorghiţă nu înţelegea tocmai bine ; dar i se părea că aşa trebuie să fie. Pare că Nechifor a umblat pe acest drum, cu pace. — Poate nu ne-a opri nici pe noi nimica rău, ş-om ajunge cu bine la locul oilor. Să vedem ce fel de ţară-i Dorna şi ce fel de munte Rarăul. Au mers într-adevăr bine, cu popasuri potrivite. Cum s-au apropiat de ţara Domelor, Vitoria a înălţat nasul şi a simţit în nări ca o mireasmă. Nu era nimic decît un vînt subţire şi călduţ de la asfinţit, care urma să topească domol omăturile. Ea nu simţea nimic din afară ; o mistuia o arşiţă din lăuntru şi o înăbuşea. Avea credinţă că aici avea să se aleagă o rînduială nouă a vieţii ei. 589 Dornele-s numai pîraie, numai munţişori cu brazi, numai tăpşanuri şi aşezări de sate. Cîte neamuri, atîtea Dome. Neamuri de oameni frumoşi şi curaţi. Ii plăceau Vitoriei. Ii privea în treacăt cum petrec la crîşmă şi cum joacă cu mare aprindere şi patimă, parcă în puţine ceasuri avea să fie sfîrşitul lumii. Aici în Dorna asta, n-a fost iarmaroc şi vînzare de oi; n-a fost nici în Şarul Dornei; nici în Dorna Cîndrenilor; după cît se ştie de toată lumea care-i faţă şi petrece, a fost mare iarmaroc şi s-au vîndut multe oi astă-toamnă, în Vatra Dornei. Vitoria pleacă fruntea şi priveşte trudită in juru-i. Hai să meargă să-şi caute datornicii în Vatra Domei. — Hai, Gheorghiţă, îmbucă ceva de-a calare, căci nu se cade să întîrziem. Om da orz cailor cînd om ajunge. Eu de ieri nu mai am linişte şi somn. Nu-mi mai trebuie mîncare, nu-mi mai trebuie apă. Am ajuns ca la un scaun de judecată a lui Dumnezeu, unde trebuie să îngenunchez. Cum au purces spre Vatra Dornei, au intrat într-o strălucire de soare de la amiază. Era un drum de dezgheţ şi prindeau a curge pîraie de subt omăt. Pe alocuri, pe zăpezile bătucite, paşii cailor sunau ca pe pod. Iarna se risipea spre toate văile, clipind, şi aburea şi spre soare. Un om nalt şi deşirat, cu cojocelul pe-un umăr, cu ciubote de iuft şi c-un toiegel cu care se juca din cînd în cînd scriind omătul, li se ţinea de cîtăva vreme în preajmă. Mergea şi el în pasul cailor. Grăbi într-o vreme şi se ţinu în dreptul femeii. O întrebă dincotro vine şi mai ales unde are de gînd să poposească. — Vin de departe, om bun, şi nu mă opresc decît la Vatra Dornei. 590 — Ai vreo treabă ? — Am, cu nişte datornici. • — Da’ pe mine nu vrei să mă-ntrebi unde mă duc şi ce caut ? — Dacă pofteşti, po't să te întreb. Omul era vesel; a rînjit pe sub mustaţă şi s-a desfăşurat ca de pe-un mosor spre urechea Vitoriei, şop-tindu-i ceva ca să n-audă flăcăul. Munteanca a bătut în grumazul calului cu capătul frîului şi a trecut repede înainte, cu obrazul întors spre Gheorghiţă şi 1-epă-dîndu-i o poruncă: — Trage baltagul şi păleşte-1. De glasul ei uscat şi otrăvit, atît feciorul cît şi străinul s-au spăimîntat. Gheorghiţă a pus mîna pe baltag; omul a sărit şanţul ş-a apucat-o pe o potecă şi pe subt o rîpă. Rîdea el singur şi se minuna de asemenea arătare. Femeia asta trebuie să fie de pe altă lume; cele de la noi sînt mai prietinoase; taie cu vorba, nu cu baltagul. Adevărat era că nevasta lui Lipan se socotea ea singură intrată în altă lume. Privea pieziş şi cu ură pe om cum se duce. După aceea îşi grăbi calul în trap. Intr-un timp, fără să-i fi arătat nimene. anume, cu-noscu, numai după spuse, în răsărit, Pietrele Doamnei şi Rarăul. Dintr-acele singurătăţi îngheţate au venit cătră Nechifor Lipan ciobani cu oile. Intrară în Vatra Dornei. Vitoria întrebă pe-un negustor care scosese la soare marfă de piele şi fier în care parte se află uliţa iarmarocului. Negustorul făcu semn, tăind cu mîna spre dreapta. Femeia îşi purtă calul într-acolo, cu ochii întunecoşi aţintiţi. Astfel au aflat un han şi au poposit. Şi-au închis tărhatul într-o chilie şi n-au aşteptat nici prînz, nici hodlnă. S-au dus, după sfatul hangiului, la o canţe- larie. unde au găsit un slujbaş cu şapcă. După vorbă, se părea a fi neamţ. — Poftesc, a salutat el cu mîna la şapcă, cu ce pot să fiu la serviciul dumneavoastră ? — Te-am ruga, domnule, a răspuns munteanca cu ochii tulburi şi cu inima bătînd, să cauţi dumneata într-o condică a dumnitale şi să-mi spui despre nişte vînzări de oi care s-au făcut astă-toamnă. — Se poate; asta nu costă parale multe. — Om da cit trebuie. Negustorul care m-a îndreptat la dumneata zice că să-ţi dau de-un crighel de bere. — Dac-a spus el aşa, bine. Intăi să caut. In ce lună ? — In luna noemvrie. — Da. Este. In luna lui noemvrie, duminica întăia, Gheorghe Adamachi şi Vasile Ursachi au vîndut oi trei sute lui Nechifor Lipan. Vitoria a dat un strigăt: — Asta este! Gîfîia pripii;, privind cu ochi mari pe neamţ. — Poftesc, mă rog, ce este? a întrebat el cu grijă. — Nu-i nimica. Acest Nechifor Lipan este soţul meu. — Tare bine; asta nu-i lucru de spaimă. Nu, mă rog, nu-mi datoreşti nimica, adăogi el ferind cu mîna într-o parte bancnota. Eu am băut atunci aldămaş — şi gata. Asta a fost cea mai mare vînzare de~Ia~noi. Barbatul dumnitale s-a înfăţişat, a bătut palma, a scos ş-a numărat paralele ş-a cerut adeverinţă. S-au mai înfăţişat cumpărători; dar nu mai erau oi. Au venit doi gospodari detreabă şi năcăjiţi şi l-au rugat să le lese lor macar o parte din oi. El i-a cinstit şi pe dfiişM ş-a răspuns că le-a da şi lor o parte. Au făcut învoială pentru o sută de capete. I-au dat puţintel cîş-tig — omul dumnitale s-a arătat galant. Mi-a plăcut; 592 ş-am rămas cu dînsul prietin. Poftesc, mă rog, de ce plîngi dumneata ? Vitoria căzuse pe o lădiţă, cu fruntea în palme, şi suspina. — Te rog, zise bătrînul, fii dumneata bună şi stai pe-un scaun. Ea se împotrivea să se scoale din locul ei de umilinţă. — Spune, mă rog, ce este ? Ea-i spuse îndată ce este. îşi ştergea ochii cu mîni-cile sumăieşului şi grăia pripit. După acea cumpărătură de oi* Lipan nu s-a mai întors acasă, nici n-a mai dat semn de viaţă. — Nu se poate. — Ba se poate. De aceea am venit pină aici, să-i caut urma. — Asta este un lucru pe care eu nici într-un chip nu pot să-l pricep. Am fost şi eu de faţă. Au despărţit o sută de oi. Cu oamenii lui Gheorghe Adamachi şi Vasile Ursachi, cu cînii şi cu măgarii, le-au pornit la vale, ca să le ducă la un iernatic. Cînd abia se mai -P zărea colbul oilor tocmai în fund, au încălicat ş-au pornit şi ei. — Cine ? — Prietinul meu Lipan şi cu ceilalţi doi munteni de care am pomenit. — Care munteni ? cine ? de unde ? — Iaca asta nu ştiu. A fost o daravelă între ei. Se vede că se cunoşteau. Le-au cîntat lăutarii, au băut, s-au îmbrăţişat; după aceea s-au dus după oi. I-am spus: servus şi la revedere! Adevărat că, de atunci, nici eu nu I-am mai întîlnit. Bătrînul îşi mîngîie c-un deget mustăcioara tuşinată, îşi trecu dosul palmei pe bărbia rasă cu îngrijire şi-şi 3? 593 ridică ochii în bagdadie, căutînd un răspuns la nedumerirea lui. In bagdadie, nu era decît lampa, cu ţilin-drul afumat. — Asta-i tare curios ! zise el, scuturînd din cap. Acasă n-a venit? Vitoria înălţă din umeri, jignită de întrebare. — Poate-i la iernat cu oile. — De ce nu mi-a trimes răvaş ? De ce nu mi-a venit nici un fel de ştire ? strigă cu năduf munteanca. — Eu de unde pot şti ? Eu" nu sînt vinovat cu nimica, zise neamţul ridicîndu-şi în laturi palmele. Eu cred aşa că, dacă nu i s-a întimplat ceva ntplăcut, se întoarce el singur acasă. Vitoria holbă ochi răi. — Eu nu înţeleg ce vrai să spui dumneata. — Dacă nu i s-a întîmplat ceva neplăcut, repetă mai încet bătrînul. Gheorghiţă pricepea ce vrea să spuie slujbaşul. I se părea că maică-sa nu pricepe. Nu îndrăznea să se amestece şi să lămurească. Dar deodată, privind pieziş la ochii ei, avu înţelegerea că ea de mult bănuieşte toate. Nu numai bănuieşte, ci ştie tot. De aceea se şi află ei aici, la Vatra Dornei. — Acuma ce-i de făcut ? întrebă cu un fel de umilinţă slujbaşul. Cu mînile apăsîndu-şi tîmplele, Vitoria se cumpănea încet într-o parte şi-n alta. închisese ochii. Apoi îi deschise şi privi în juru-i. Cu mirare, bătrînul o văzu zîmbind. Nu înţelegea ce gînd are. — De-acu mă duc, îi lămuri ea, pe drumul acelor oi. Zici că s-au dus tot la vale? — Da, mă rog. — Tot la vale, înspre un Ioc de iernat? — Da, mă rog. Pe cît i-am înţeles, au apucat drumul pe Neagra. — Cred că m-a ajuta Dumnezeu şi mi-a da miros, să le-adulmec din urmăjn urmă. — Da, mă rog, hm! făcu bătrînelul rămînînd singur, ea să se minuneze şi mai mult de asemenea muiere ciudată. XI Cum a făcut nevasta Iui Lipan calea întoarsă, vremea s-a zbîrlit. S-a răsucit vîntul şi a prins a bate de cătră miezul-nopţii. Dezgheţurile au stat. Lumina a slăbit în dosul pîclelor. Cu această suflare rece in spate şi pe sub fuga aceasta de nouri subţiri, cei doi călători au umblat în tăcere ca printr-o ţară nouă. Abia o văzuseră în ajun şi acuma n-o mai cunoşteau. Caii bocăneau cu potcoavele lui moş Pricop prin gloduri îngheţate şi grunzuri. Drumurile şi potecile erau pustii. Ferestrele crîşmelor degeaba arătau co-vrigei uscaţi în gîturi de sticlă cu băuturi colorate. Aveau un aer de părăsire şi dezolare. Asta însă pentru puţină vreme, căci biruinţa deplină a soarelui nu putea să întîrzie. Toate stăteau ca-ntr-o aşteptare. Cînd vor porni iar la vale puhoaiele, trebuiau să ducă o veste nouă. Aşa deslega Vitoria înţelesul acestor înfăţişări schimbate. La marginea celei din urmă Dorne, cum intrau, era crîşmă, după rînduială. Au descălecat ş-au lăsat caii unul lîngă altul, fără să-i lege, fără să le deie grăunţe. 38+ 595 S-a ridicai de după gratiile tejghelei o femeie, care se silea să oprească, ""cu pilma, căscături somnoroase. Vitoria a poftit o garafă de vin ş-a cerut şi al treilea pahar. Crîşmăriţa a aşezat la rînd şi al treilea pahar. Au vorbit puţine lucruri despre vreme, despre nutreţul vitelor. De şi somnoroasă, fiind femeie şi crîşmăriţă pe deasupra, gazda n-a lipsit să-şi puie întrebările cunoscute. — Da’ dumneavoastră de unde veniţi ? — Venim din Vatra Dornei. — Şi unde vă duceţi ? — Ne ducem încolo, la vale. Vitoria a stătut puţintel la îndoială. Pe urmă a mărturisit: — Mă duc după un datornic. — Aşa ? — Da. Este o pricină cu nişte oi, care au trecui la iernat astă-toamnă, cătră Sfinţii Arhangheli. — Aha J a făcut femeia cu nepăsare. — Pe-aici pe Ia dumneata, n-or fi făcut cumva popas ? — Or fi făcut. — Pricina mea e pentru un cîrd de trei sute. Şi stăpîni erau trei, călări — unul pe-un cal negru. — De asta nu-mi aduc aminte. Poate-or fi trecut cînd eram eu dusă de-acasă, la o fată care am măritat-o în fundul Şarului. — Dar barbatul dumnitale nu-i aci? Poate va fi ştiind el. — Nu; că acuma-i dus el acolo. Pentr-un pahar de vin s-au spus destule vorbe, încheie cu acrime crîşmăriţa. Pe cînd încălecau, Vitoria a făcut o observaţie cu glas destul de tare, ca s-o audă din lăuntru gazda. 596 k — Se vede că aici nu-i loc de popas. — Dar de ce-i ? a dat răspuns ascuţit crîşmăriţa, grăbindu-se să scoată afară numai capul. — Pe-aicea'te uiţi. şi treci, a grăit cu buzele subţiaţi şi apăsate nevasta lui Lipan. Crîşmăriţa s-a simţit pe loc otrăvită de asemenea ocară. A ieşit cu totul în prag, lepădînd cîteva vorbe rele. Vitoria n-a mai întors obrazul. Părea că n-aude nimic, dar într-însa se zbatea năduful. Pe acest dintâi duşman îl dorea mort şi îngropat subt ochii săi. Au mers fără să schimbe o vorbă, pine în celălalt capăt dc sat, la ieşire. Munteanca a strîns frîul. — Iar oprim şi iar vorbim ? a întrebat cu îndoială Gheorghiţă. — Iar. Ce vrei să fac, dacă asta-i slujba pe care o am ? Aici era o bătătură largă, cu multe rămăşiţi ale popasurilor. Crîşmarul, om cărunt, negricios şi subţiratic, nu părea posac şi avea ochi ager. — Vă întoarceţi aşa degrabă ? întrebă el. V-am văzut trecînd ieri. Vitoria îl privi cu luare-aminte. Se tîngui: — Ce să facem ? Mă întorc, om bun. Am nişte da-raveri încurcate. Văd că dumneata, dacă te-oi întreba ceva, ai să-ţi aduci aminte. — Să vedem, întreabă-mă. Iaca vinul pe care l-aţi cerut, iaca paharele. Dar socot că să bei întăi dumneata, care întrebi. Şi dacă ţi-oi fi de folos, oi gusta şi eu. — Nu mă-mpunge, omule, grăi Vitoria cu blîndeţă. Să te ferească Cel de sus de nacazuri ca acela pe care-1 am eu. — Dacă nu mi-i spune ce te doare, nu ţi-oi putea fi de nici un folos. 597 Femeia a vorbit de turma de trei sute de oi şi de trei oameni călări. Omul îşi aducea tare bine aminte ; şi obrazul mun-tencei se însenină puţintel. Cătră Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, într-adevăr a făcut popas mai la vale, pe toloacă, asemenea turmă cum o prubuluia nevasta. Cînd ciobanii s-au mişcat înspre crîşmă, au sosit din urmă şi stăpînii, în număr de trei. Da-da! unul era pe-un cal negru ţintat şi purta căciulă brumărie. Acela a dat poruncă pentru rachiu ş-a cinstit pe ciobani. A cerut o litră deosebită pentru el şi pentru ceilalţi doi tovarăşi. Aflîndu-se de faţă şi părintele Vasile, l-a poftit şi pe sfinţia sa să guste cu dînşii un păhărel. Părintele Vasile nu s-a pus împotrivă, văzîndu-i oameni cumsecade, şi crîşmarul i-a pus scaun la masa drumeţilor. Nu mulî 3upa asta, după ce-au mai cinstit o litră, omul cel cu căciula brumărie a avut gust să-i facă părintele o ceta-nie ş-o aghiazmă şi să-i stropească oile. — Asta mi-a plăcut. Şi părintele Vasile a trimes să-i aducă basmaua cea roşă cu patrafirul, cartea şi celelalte scule ale sfinţiei sale. A binecuvîntat turma frumos, s-ajungă cu bine la iernatic şi-n primăvară să sporească. Cel cu căciula brumărie a scos din chimir ş-a plătit, rămînînd părintele Vasile tare mul-ţămit. După aceea, într-un tîrziu, s-au sculat ş-au dat poruncă de plecare. — Cine a dat porunca ? — Tot acel cu căciula brumărie. Acela avea două părţi din oi, şi ceilalţi doi numai a treia parte. I-am auzit grăind şi făcînd socotelile iernaticului. Spuneau ceilalţi că au să trăiască bine bile. Dar am uitat să vă spun că înainte de a încălica, cel cu căciula brumărie şi-a mai adus aminte de o datorie. Mi-a mai 598 cerut o bucată de pîne ş-a hrănit el cu mîna lui un cîne pe care-1 avea. Mi-a plăcut şi asta. Au plătit cinstit ce-aveau de plătit şi s-au dus. — Tovarăşii zici că erau oameni detreabă şi prietini ? — Detreabă şi prietini. Unul era mai puţintel la trup şi negricios ca mine. Celălalt, mai voinic decît toţi şi rîdea des şi tare. Avea buza de sus despicată ca la iepure. Mai ales acestuia îi plăcea tare băutura. Multe vorbe nu spunea. Rîdea şi bea. Meşter la vorbă era cel cu căciulă. — Cel cu căciula brumărie ? — Acela. — Apoi îl ştiu, oftă Vitoria. Din pricina lui bat drumurile. — Vra să zică ţi-i soţ ? — Da ; mi-i soţ. — Ş-acuma umbli după dînsul ? — Ce să fac ? Dacă nu umblă el după mine, umblu eu după dînsul. — Caută-1 bine unde va fi făcut un popas mai lung... zîmbi crîşmarul. Vitoria dădu din cap, c-o părere de zîmbet. îşi înăbuşea o înţepătură duşmănoasă. întoarse fruntea şi-şi căută în sîn naframa, ca s-o deslege şi să plătească vinul. După ce încălecară, Gheorghiţă salută pe crîşmar: — Rămîi sănătos, domnu Macovei, şi noroc bun [ — Mergeţi sănătoşi. Să găsiţi paguba ! — Acuma şi tu! bombăni femeia cătră flăcău. De unde ştii că-1 chiamă Macovei ? — Cum să nu ştiu, dacă aşa-i scris pe firmă, deasupra uşii ? Dumitru Macovei. 599 — Văd că toţi sînteţi cu cap şi cu învăţătură. Numai eu îs o proastă. Flăcăul tăcu. Uneori îi era lehamite să se mai uite la obrazul maică-sa. Munteanca simţea într-însa mare nelinişte, dar şi o putere mare. Binevoind Dumnezeu, după stăruinţa sfintei Ana, a-i da cele dintăi lămuriri şi cea dintăi bună îndrumare, jurui în sine luminări şi daruri mănăstirii Bistriţa. O împingea tot cătră vale vîntul de la spate. Ea băga de samă truda şi foamea lui Gheor-ghiţă. Dar se făcea a nu pricepe tocmai bine. Grăbi, cît putu spre Păltiniş, pe urmă spre Dîrmoxă7~pe urmă spre Broşteni. Numai cînd vedea căluţii sfîr-şiţi, se îndupleca să facă pentru dînşii popas. Acuma începeau să ardă ochii ei şi să se stîngă ai flăcăului. Caii ronţăiau cu mulţămire orzul, vîrîndu-şi adînc boturile în trăistile aninate pe după urechi; se scuturau, pufneau, aşteptau apa, ca să prindă în ei puterea pămîntului. Flăcăul începea să doarmă mai puţin şi să se tragă la faţă. — Aşa îţi şade mai bine, îl încredinţa maică-sa, cu zîmbet răutăcios. — S-or sfîrşi ele ş-acestea... zise Gheorghiţă. ■— Dragul mamei cărturar, îi întoarse cuvînt nevasta ; se vede că mintea ta e-n cărţi şi-n slove. Mai bine ar fi să fie la tine în cap. Mînîncă zdravăn şi te întăreşte, nu atît pentru tine, cît pentru baltag. — Adevărat este, mamă, că eu ceva nu înţeleg. De ce-am umbla noi căutînd şi n-am lăsa slujba asta celor care-s plătiţi anume! Doar ţara are rînduieli, poliţie şi judecători. Vitoria îi lepădă răspuns cu dispreţ: — Ce am eu cu dînşii ? Eu am cu nacazul meu. Fă cum spun. — Fac cum spui, se învoi Gheorghiţă, dar avem să găsim ? — Ce? Avem să găsim fie iata ? ■— Avem să-I găsim ; de asta nu te îndoi. Cu adevărat, urma se găsea din semn în semn, adică din crîşmă în crîşmă. Uneori părea că se stînge; dar pe urmă apărea mai încolo. Unde erau crîşmari zăluzi, nu se mai putea afla nimic din ce se întîmplase cu paisprezece săptămîni în urmă — ca şi cum un gest, o privire, un cuvînt s-ar putea înmormînta pe totdeauna. Aceştia nu-şi mai aduceau aminte, cum nu-şi aduce aminte piatra pe lîngă care treci şi pe care ai atins-o. Dar iată că mai departe căciula brumărie se arăta iar. Stăruia, vie, în amintirea altui om. Dincolo, imaginea brumărie era nedesluşită, dar apărea omul cel cu buza de sus despicată, vorbind puţin, rîzînd mult şi bînd vîrtos. Cel de-al treilea se purta ca o umbră. Trecea şi el — dar fără să i se deschidă obrazul şi făptura. Astfel a găsit vorbe vii la hanul cel mare de la Broşteni. Oile trecuseră cătră gura Negrei spre Bistriţa, suind în văzduh nouri de colb. Un baci burdu-hos se suise într-adaos pe samarul unui măgăruş ca să-şi mai cruţe puterile. Dintr-o desagă, de pe alt asin, scoteau capul şi se uitau la lume trei căţei cruzi, iar căţeaua cea bătrînă umbla dedesubt la picioarele măgăruşului. Au stătut copii în privelişte, la marginea căii. Pe urmă s-au arătat cei trei oameni călări. Au oprit drept han, fără să descalece, ş-au poftit cîte-o ulcică de vin. Un flăcăuaş a dus ulcelele. Stăpînul hanului a ieşit în prag. Era un neamţ bătrîn şi cuviincios. 601 — Bun vin, ţinut cu cinste şi bine răcit, a zis călăreţul cu căciula bruinărie cătră tovarăşii lui. Să ştiţi dumneavoastră că neamţul ista bătrîn e tata drumeţilor. Aceste vorbe erau încă vii şi le-a spus neamţul cel bătrîn Vitoriei şi Iui Gheorghiţă. Femeia le-a ascultat cu plăcere, gîndindu-se adînc şi privind departe. A găsit amintirea celor trei tovarăşi călăreţi şi Ia Borca. Iar de-aici turma a apucat spre stînga, părăsind apa Bistriţei. Acuma Vitoria se abătea iarăşi într-o ţară cu totul necunoscută, cu nume de sate şi munţi pe care nu le mai auzise. A făcut popasul obişnuit într-un sat căruia-i zicea Sabasa ş-a aflat ş-acolo urma oilor ş-a călăreţilor. Pe urmă a suit un drum şerpuit săpat în stîncă, ocolind în singurătăţi pe sub vulturi. Era ca o pustie a gheţei şi a omătului şi sus vîntul avea un spulber ş-o putere vie, încît te puteai rezema cu spatele în el. De-acolo se vedeau depărtate întinderi de soare, spre apa Moldovei. Iar muntele, cu cale şerpuită şi cu punţi de piatră peste prăpăstii, se chema Stînişoara. Ii dădea Vitoriei aceste lămuriri un flăcăuaş, pe care-1 luase călăuză, feciorul crîşmarului din Sabasa. In pisc, sub crucea care se chiamă a Talienilor, au hodinit caii într-un dos de mal, la adăpost de spulber, ascultind in tăcere bubuitul vintului in prăpăstii şi şuietele brazilor. înspre soarele acela, care luceşte pe apa Moldovei, s-a dus Nechifor Lipan —< cugeta Vitoria. Aicea s-a oprit şi el şi s-a uitat departe. Au coborît mai repede, pe calea bătută şi pe pîră-iaşele îngheţate ale moinei, şi nu s-au oprit decît dincolo de satul Suha, la marginea dinspre văi. 602 — Aicea ţine crişmă domnu Iorgu Vasiliu..|]a dat lămurire flăcăuaşul din Sabasa. Dumneavoastră poposiţi aici; eu mă întorc. Mi-a hotărît tata să fiu pînă în sară înapoi. ' — Spune lui domnu Toma că-i mulţămesc, a răspuns Vitoria. Poate-a da Dumnezeu să mă mai opresc pe la dumnealui vreodată ş-oi fi mai puţin supărată decît acuma. Poftim şi ţie, Neculăieş, paralele pe care ţi le-am făgăduit. Şi spune mămucă-ta vorbe bune şi să-i spui aşa că noi ne-am dus tot înainte ş-am coborît la Moldova şi spre tîrgul Folticenilor. De-acolo se vede că trebuie să ne ducem şi mai înainte, pînă la Prut, în ţinutul Botoşanilor. — Mulţămesc şi eu, a răspuns Neculăieş. S-a dus la deal pe iapa lui pîntecoasă, călărind pe deşelate, numai pe-o cergă miţoasă. Avea pe el'cojoc strîns pe trup c-un capăt de funie şi-n cap o căciulă mare. Gheorghiţă îl privea rîzînd cum se duce. Vitoria a fost îndată în crîşmă la domnu Iorgu Vasiliu. Aici urmau să facă popas mai îndelung, să se hodinească, să mînînce. Domnu Iorgu Vasiliu părea om aşezat, căci purta ochelari şi scria într-un catastif. Avea chelie, ceea ce dovedea muntencei că era şi prea învăţat. Cu mîni cam scurte şi groase îşi potrivi împrejurul pîntecelui pestelca albastră. Deci era un om care, pe lîngă rîn-duiăla"scrisului, avea şi plăcerea curăţeniei. De o parte şi de alta a rafturilor de scînduri, umplute cu gărăfi în rînduri strînse, alte rafturi şi saltare se înşirau, bucşite de toate bunătăţile pămîntului. A scos muntencei dintr-o putină o scrumbie bună, ţinînd-o atîrnată de coadă cu cleştele_delicat al degetelor. A aşezat-o cu grijă pe o coală de hîrtie, pe o 603 r— măsuţă curată şi bine frecată. A adus o pînişoară călduţă încă. Dintr-un butoiaş a umplut cu bere spumată două pahare năltuţe. «Bun lucru berea, după trudă şi cînd ţi-i foame...» se gîndea femeia. Gheorghiţă nu era obişnuit cu asemenea băutură. O gustă şi o împinse deoparte. I se părea că a început să se amărască. Domnu Iorgu Vasiliu se purta uşor în pantofi de pîslă şi răspundea cuviincios la~orice întrebare. Erau singuri; nu se mai aflau alţi muşterii în prăvălie. Soarele batea pieziş în ferestre. Era la un ceas după amiază şi vîntul î se părea Vitoriei că a contenit. Cînd se încredinţă că faptul e adevărat, simţi nelinişte. Totuşi se întoarse la datorie. Ca o meşteră încercată şi iscusită, aduse vorba despre afacerea ei. Statorn'icînd bine anul şi luna şi cumpănind cu luare-aminte şi ce era însemnat în condică, negustorul stătu şi cugetă îndelung şi găsi şi-n amintirea lui întocmai ce i se cerea să. ştie, că într-adevăr, în cutare zi, din cutare lună, au trecut oi. «Atuncea ş-aici e bine şi mergem mai departe...» se gîndea Gheorghiţă. Insă Vitoria nu putea să se mulţămească numai cu asemenea răspuns. Mai avea nevoie să i se lămurească toate despre stăpînii oilor. Fireşte, întăi au trecut oile, cu ciobanii, cu gospodăria, cu cînii, cu asinii, iar după aceea s-au arătat şi stăpînii. — Aşa este, se învoi, după cugetare adîncă, domnu Vasiliu. După aceea au venit şi stăpînii. — Intăi au făcut, şi oile şi ciobanii, popas. Cio- banii au aşteptat pe stăpîni. — Nu, scutură din cap domnu Vasiliu. Ciobanii au apucat în treacăt cîte-o pîne. S-au dus înainte. 604 — Şi stăpînii au Sosit pe urmă, nu-i aşa? Erau călări. — întocmai, au soslit pe urmă, cum spu'i, căl'ări. Amîndoi ¡au descălicat*şi le-am dat o gustare — ca şi dumneavoastră. Scrumbie, pîne şi bere. La mine, aceste articole sînt de prima calitate. Am deprins a le aduce de demult, de cînd lucrau sus, la poduri şi şosea, italienii. — Nu erau doi, zise cu linişte Viloria. Erau trei. — Ba erau doi. Vitoria clipi din ochi asupra unui întuneric care-i izbucnise înăuntru. Domnu Iorgu Vasiliu îşi repetă afirmarea. Ca şi cum întunericul care se iscase în ea avea să se deschidă, munteanca stătu aşteptînd şi cu-getînd. Acuma vedea adevărat şi bine că vîntul a contenit. Căzuse jos, în vale, şi amuţise şi el. Semnul era vădit. Mai înainte nu putea trece. Trebuia să se întoarcă îndărăt. Nu avea în ea nici cea mai mică îndoială că, între cei doi, Nechifor nu se afla. Pîn-aici nu ajunsese, aici nu se mai găsea nimic viu din el. — Doi erau ? întrebă ea cu Iuare-aminte şi linişte. Era unul mare, cu buza de sus crăpată ca la iepure, şi altul mititel şi negricios. — Intr-adevăr, încuviinţă domnu Vasiliu. Aceştia erau: oameni pe care mi se pare că-i cunosc. Sînt de-aici, de pe-o vale. Pe cel cu buza, chiar Iepure îl chiamă. Adică nu: tocmai pe celalalt mărunt îl chiamă Iepure. S-au dus după oi. — Şi nu ştii dacă s-au întors ? — După ce şi-au aşezat oile le iernatic, trebuie să se fi întors. Pe celalalt îl chiamă Calistrat Bogza. — Pe care ? —1 Pe ciejl cu buza crăpată. Iţi spun că erau doi 605 ş-acuma văd ca le ştiu şi numele. De ce-mi vorbeşti dumneata de trei ? — Vorbesc şi eu, îngînă cu ochii pe jumătate în-chîşi femeia ; dar acuma înţeleg că erau atîtia cîţî spui. In întuneric, începea să i se facă lumină. La Sabasa fuseseră trei. Dincoace, peste muntele Stînişoara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era. Se înălţase deasupra ? Căzuse dedesubt ? Aici, între Sabasa şi Suha, trebuia să găsească ea cheia adevărului. Nu i se părea nici greu; căci Calistrat Bogza şi tovarăşul său puteau fi găsiţi la casele lor, ori în valea din dreapta, ori în valea din stînga. Intăi şi întăi de la ei trebuia să afle dacă Lipan s-a înălţat în soare, ori a curte pe-o apă... Dumnezeu îi va fi păstrat urmele. Ea are datoria să se întoarcă şi să le găsească. Sfînta Ana i-a şi dat semn, poprind vîntul şi întorcîndu-1 pe crîngul său. XII Semn nu era numai unul. începeau să se dovedească şi altele. Se deschise uşa din fund, cu geam mic rotund la înălţimea capului. Prin acel geam trecuse de cîteva ori o privire de ochi ager. Acel ochi şi cu tovarăşul lui, împreună c-o faţăTotundă şi c-un trup revărsat din sîni şi din şolduri, se arătară în umbră. Domnu Iorgu Vasiliu se retrase pe cît putu, făcînd loc fustei creţe şi înfoiate a soţiei sale. Munteanca îndată îşi dădu sama că trebuie să fie cu luare-aminte faţă de o fiinţă atît de albă, atît de largă, cu colţuni roşi şi cu papuci cu talpă, care clepăiau uşor. — Dumneata îţi aduci foarte bine aminte de toate... zise ea cătră soţul său, luînd loc pe scaun; numai numele unuia dintre gospodari nu înţeleg cum l-ai prăpădit. Nu l-ai scris în condică ? — Nu. II am scris numai pe Bogza. Celuilalt ştiu că-i zice Iepure. — Nu se poate, răspunse gospodina. Iepure e porecla tot a lui Bogza, pentru că i se văd dinţii de sus prin despicătura buzei, iar celuilalt îi spune Ilie Cuţui, precum toată lumea ştie. Nu-i cunoaştem, noi ? Nu slau în vale Ja Doi Meri ? — Tare mi se pare că ai dreptate, nevastă, zise negustorul, rîzînd, cu admiraţie, cătră oaspeţi. — Sînt prea mulţămitoare cucoaneli pentru lămurire, vorbi Vitoria, c-un ret" de umilinţă care puse în mare uimire pe Gheorghiţă'. Soţia domnului Vasiliu se aşeză mai bine pe scaun şi-şi îndesă bărbiile în piept. — Dumneata, femeie, îl urmăreşti pe careva dintre dînşii pentru o datorie ? Se poate, căci s-au umflat şi s-au lăţit ca broaştele în tău. Eu îs o leacă de neam cu nevasta lui Bogza. De-o bucată de vreme se semeţeşte şi nu mai calcă pe-aici. Da’ ce-i, Ileană, zic, ai uitat drumurile vechi şi obrazurile prietinilor ? Nu, dar n-am timp şi-s tare ocupată. Cînd o auzi aşa, să nu crăpi ? N-are vreme, şi ea toată ziulica ba la pri-măreasăr-ba ta preuteasă. Iţi daitoreşte pe oile de astă-toamnă ? Vitoria stătu mută, privind-o aţintit. Apoi vorbi încet, anume pentru soţia lui domnu Vasiliu. — Că-mi datoresc ceva — ori unul ori altul, se poate; dar nu ştiu cît şi cum. — De ce? Barbatul dumnitale nu le-a vîndut oile? — Asta n-am de unde cunoaşte. 607 ■ — Nu ţi-a spus ? — Cum să-mi spuie ? Cei care nu-s de faţă vorbesc? Eu, de astă-toamnă, cucoană, dragă, îs ca şi văduvă. — Te-a lăsat ? — Nici asta nu cunosc. Dumnezeu ştie. Soţia negustorului întrebă în şoaptă, ca şi cum ar fi1 fost ele singure: — Cum te chiamă pe dumneata ? Munteanca îi dădu răspunsul şi află îndată şi numele gazdei. — Dragă Vitorie, urmă negustoriţa cu dulce glas şi pe acelaşi ton de doi; eu trebuie să-ţi spun dumnitale ce am aflat de la femeia celuilalt, a lui Ilie Cuţui. Ş-aceea — Gafiţa — e o fudulă şi se crede frumuseţa lumii, pentru că barbatu-său o poartă gătită. Frumoasă i s-a fi pă'rînd lui — dar nu este. Iar Cuţui e un îmbrobodit. Ea face şi el nu ştie; ca şi cum l-ar descînta. Să se ieie cu cealaltă, a lui Bogza, de mînă. Tare se mai uită galeş una la alta şi-şi vorbesc parcă le-ar fi limbile unse cu miere; dar dacă ar putea şi-ar scoate ochii. — De ce, dragă cucoană Mărie ? — Nu mai pot de bine. Le-a căzut din cer avere. La primăvară le fată alte sute de oi la Prut. Bogza umblă numai beat şi cu căciula pe-o sprinceană. Cînd vine de la crîşmă plin ca o bute, o grămădeşte într-un colţ ş'-o bate. — Pe cine, dragă cucoană Mărie ? — Pe Ileana. — De ce ? — Aşa. Dă dovadă că-i barbat şi e în putere. Dar ei nu-i pasă. Are cu cine petrece. 608 — Dar celalalt ? — Cuţui ? Bea ş-acela, însă mai puţin. Şi umblă pe lîngă Gafiţa în patru labe ca un căţel. De la Gafiţa am aflat ce zice Cuţuî despre oi. Zice că le-au cumpărat el şi cu Bogza de la un oier de departe. I-au pus în palmă toţii banii şi el le-a lăsat lor toate oile. —■ Aşa. Dar acel muntean ce-a făcut ? S-a dus acasă la el la Tarcău ? Nu s-a dus. A căzut undeva bolnav ? Nu s-a aflat. S-a pus să-şi cheltuiască paralele cu una cu ochi verzii de pe-aici — poate ştii dumneata, ori poate ştie altcineva. Nu s-a aflat nici de asta ? Atuncea ar fi bine să-i întrebăm pe dînşii; să-mi deie ei o ştiinţă. Să mă îndrepte unde să-l găsesc. Poate să le fi spus lor un secret. — Or ieşi la întrebare ş-om vedea ce-or spune. Ş-apoi, după spusa asta, om vedea daoă nu pică jos fudulia unor muieri. Femeile schimbaseră singure şi cu multă însufleţire aceste vorbe. Domnu Iorgu Vasiliu îşi închise catastiful şi le priva pe rînd cu îngrijorare. — Staţi, fraţilor şi surorilor, cuvîntă el; la ce vă gîndijţi ? D-aipoi se poate una ca asta, să bănuiţi dumneavoastră de cine ştie ce, poate de moarte de om, pe nişte gospodari pe care toată lumea îi ştie de-treabă şi la locul lor ? Averea pe care o au e cîşti-gată cu cinste. Cum ar fi cutezat să lovească şi să jefuiască ? Asta o fac hoţii de drumul mare, iar nu nişte gospodari din Suha. — Hm ! se cruci soţia dumnisale, făcînd semnul sfint; cum iţi vine dumnitale să vorbeşti astfel ? Cine-a pomienit de moarte şi de jaf? Dar să mă ferească Dumnezeu să cred una ca asta. Şi nici nevasta asta nu poate crede. Dar se cuvine să se înfăţişeze, să deie samă unei femei sărmane, care umblă prin lume 39 — H* Sadovoanu — Opere, voi. X 609 ca o văduvă, să-i arate cum au cumpărat oile, să-i dovedească ce parale au dat, să-i spuie pe ce drum şi înspre care parte de lume a apucat acel oier cu numele Nechifor Lipan. Nu se cuvine ? — B'a se cuvine. Să se ducă să-i întrebe. Acesta-i dreptul femeii. — Atuncea ne-am înţeles. Vra să zică avem dreptate să facem întrebare. Iar eu aş da o leacă de sfat ş-aş spune aşa: Dragă Vitorie, nu te duce singură, numai cu feciorul dumnitale, în loc străin, într-o singurătate ca la Doi Meri. Poate nu-i găseşti acasă. Dacă-i găseşti, pot să se supere că Je ceri asemenea socoteală. Dumnealui soţul meu zice că ei ar fi pălit pe oier. Pot să te pălească şi pe dumneata. Domnu Vasiliu asculta cu gura căscată. — Am spus eu asta ? — Se înţelege c-ai spus. Dar chiar dacă n-ai fi spus, eu socot că mai bine este să le trimetem vorbă c-un argăţel al nostru şi să-i poftim pentru o chestie mare Ta Primărie. Dai să le spuie că e o chestie mare care-i în interesul lor. Acolo oi fi şi eu de faţă. Dumneata ai treabă în prăvălie. Iar eu mă duc aşa cu nevasta asta. Să-i ţin de urît. Să-i arăt unde-i casa comunei. Să aibă şi ea un avocat ş-un martor. Vine tocmai de la Tarcău şi nu poate sta singură în loc străin împotriva unor cloncani ca Bogza şi Cuţui. — De ce cloncani, nevastă ? — Aşa. Acu vrai să spui că nu-s cloncani ? Ba-s cloncani. — Fie şi cloncani; dar să nu cumva să răsuflaţi vreo bănuială. Un om cu mintea întreagă nu poate crede asemenea nebunii. — Care nebunii ? Nu poate crede pe nevasta asta că nu i-a venit acasă barbatul ? 610 — I-a venit ori nu, asta-i altă chestie. — Aşa ţi se pare dumnitale, că-i alta ? Mie mi se pare că alta nu-i. Prin urmare dumneata pretinzi s-o legăm pe femeia asta" şi s-o ducem la bolniţă, căci e nebună ? — Am spus eu şi asta ? se tîngui cu groază domnu Vasiliu. — Se înţelege c-ai spus. Aşa că să trimetem pe Ghiţişor să-i poftească la Primărie. Tare frumos are să-i întrebe nevasta asta, şi ei să răspundă dease-meni. In vreme ce flăcăuaşul cel subţiratic, cu gîtul lung şi cu obraz pistrui, pe care-1 chema Ghiţişor, îşi tot aduna pe el părţile sumanului şi grăbea pe o potecă de-a dreptul peste un deal, soţia domnului Iorgu Vasiliu a poftit pe Vitoria la ea în odăiţă, dincolo de ferestruica cea rotundă ca să-i spuie o mulţime de lucruri despre fiecare din femeile mai cu moţ şi mai fudule şi care se socoteau mai frumoase din cuprinsul acelor meleaguri, dt băteau ochiul, ştiinţa şi veştile ei. Oricît de multe or fi fost acele muieri, fiecare cu cusurul ei, mai cu samă a lui Calistrat Bogza era mai vinovată că o făcuse maică-sa frumoasă, şi o lovea din cînd în cînd bărbatu-său, rînjind. Bine c-o bate; numai atît că-i fără de nici un folos. Numai' primăriţa s-ar putea pune cu dînsa în privinţa rume-nelelor — ba chiar o şi întrece, fiind mare meşteră. Cît despre farmece şi vrăji, nu este alta mai presus decît dăscăliţa. A ţinut într-o iarnă trei săptămîni o unguroaică numai pentru învăţături de acestea. Mun-teanca se supunea acestor valuri şi vînturi de vorbe şi le asculta cu supunere, fiind în totul de părerea cucoanei Maria. Ascultînd c-o ureche, îşi lăsa cugetul să fugă şi să stfredelească în toate părţile. 39* 611 Cînd s-a întors Ghiţişor, soarele era pe la toacă. Indală l-a luat sub stăpînirea ei soţia lui domnu lorgu Vasiliu. Să-i spuie dintrodată şi scurt dacă Bogza şi Cuţui erau acasă. —• Erau acasă. — Şi cînd au auzit că-i chiamă cineva la Primărie, ce-a u zis ? — N-au zis nimica. Bogza a rînjit. Cuţui a zis: bine. — N-au cercetat, n-au întrebat ? — Ba da. — Şi tu ce le-ai spus ? — Eu nu le-am spus nimic, precum am avut poruncă. — Dar a lui Bogza ce făcea ? — Femeia lui Bogza ? Nu ştiu, că nu m-am uitat pa fereastră. — Nici pe-a Iui Cuţui n-ai văzut-o ? — Nici. — Nu spun eu ? Se ţin de vizite. — Ba a lui Cuţui era acasă ; am auzit-o cîntînd, dar n-am văzut-o. Era acasă şi cealaltă. Am auzit-o cotrobăind prin pod. Bogza m-a întrebat cine a poposit aici, la han. • — Şi i-ai spus ? — Nu i-am spus. Se înţelegea însă că a spus. Stăpîna l-a ruşinat pe Ghiţişor c-o privire într-o parte şi c-o răsfrângere de buze. — Cînd au spus că vin la Primărie ? — Au venit odată cu mine. Vitoria îşi simţi inima răsărind. Cu multe vorbe şi cu mare grabă, cucoana Maria îşi puse încălţările, apoi trase pe mînici caţaveica. Au lăsat pe Gheorghiţă 612 ca s-asculte învăţături bune de la domnul Vasiliu ş-au fost amîndouă în această vreme la Primărie. Acolo au găsit pe primar şi pe notar fumînd şi stînd la taifas cu gospodarii cei doi. Munteanca a fulgerat cu privirea prin geamuri. A intrat blîndă şi supusă în urma ocrotitoarei sale. Glasurile groase şi tari au tăcut. Fumul de tutun s-a ridicat în bagdadie. Vitoria s-a uitat ş-a cunoscut pe Calistrat Bogza. L"-a cunoscut şi pe cel mărunt şi negricios. Primarul şi notarul, oameni bine hrăniţi şi groşi,.erau îmbrăcaţi orăşeneşte. — Dumneata trebuie să fii nevasta lui Lipan, a luat cuvîntul cel dintăi, rizînd, Bogza. ,Vitoria se uita în altă parte, dar îl vedea. A dat din cap, încuviintînd. A aşteptat să vadă ce se mai spune. — Ai venit după vreo datorie ? Eu, pe cît ştiu,_ am plătit lui Lipan toţi banii. Poate Cuţui să-i fi rămas ceva dator. — Nu-i datoresc nimica, răspunse Cuţui, serios. Calistrat Bogza rînji iar : — Atuncea poate ai venit să ne vezi cum trăim noi aici la Suha. Mulţămesc lui Dumnezeu, trăim bine. Munteanca oftă : — Alţi oameni, într-adevăr, trăiesc bine şl-i văd împăcaţi. Numai pe mine m-a alungat de-acasă supărarea. — Aşa ? Din care pricină, mă rog dumnitale ? Spune, să vedem dacă-ţi putem fi de vreun folos. De asta ne-ai chemat dumneata, nevastă ? Bogza se miră, privind c-o uşoară veselie pe notar şi pe primar, care se mirau şi ei. Vitoria tăcu, plecînd fruntea. Se amestecă nevasta lui domnu Iorgu Vasiliu : 613 — 'Dumneavoastră nu ştiţi, oameni buni, că ne-vestii acesteia încă nu i s-a întors barbatul acasă? Bogza îi întoarse o privire de mirare. Ea îşi zbătu pleoapa stîngă. El zîmbi numai dintr-un colţ al gurii: — Ei, şi dacă nu i s-a întors acasă barbatul, ce-i putem face noi ? — Nu-mi puteţi face nimica, vorbi cu blîndeţă Vitoria, fără să ridice fruntea. Ca o femeie năcăjită ce mă aflu, am venit la nişte prietini să-i întreb şi să-mi spuie, cînd s-au despărţit de Nechifor Lipan, ce vorbe au grăit ? încotro l-au văzut că se duce ? Poate-a spus ceva din care aş înţelege unde să-l caut. Bogza îşi vîrî mînile în chimir şi se uită înduioşat la nevasta lui Lipan. — Ce-aş putea să-ţi spun ? zise el săltînd din umeri. Pe drum, venind de la Dorna, ne-am înţeles asupra vînzării oilor. I-am numărat paralele. A dat o parte Cuţui care-i de faţă. Altă parte am dat eu. Ne-am despărţit. Lipan încă arăta grabă mare. — Dac-aş putea să ştiu unde s-a întîmplat asta... suspină Vitoria. — Vrai să ştii unde s-a întîmplat asta ? Pe drum. — In care loc anume ? — Dumneata vrai să ştii cam multe, rîse Calistrat. De unde vrai să ştiu eu chiar în ce Ioc? Pe cît ţin minte, ne-am oprit la Crucea Talienilor. — Şi după ce i-aţi plătit, în care parte a apucat ? — Cum în care parte ? S-a întors înapoi. S-a dus spre casa lui. — Nu te supăra, domnu Bogza, zise Vitoria. Am vrut să ştiu dacă nu cumva a spus vreo vorbă, că ar avea de gînd să nu se întoarcă acasă. — Nu mă supăr, nevastă, măcar-că mie asemenea întrebări multe şi mărunte nu-mi plac. Poate ai cumva G14 vreo bănuială, spune curat. Nu umbla împrejur ca o albină care tot vra să împungă. — Vai de mine şi de mine, se împotrivi munteanca, ifăcîndu-şi cruce; să mă ferească Dumnezeu sfîntul de un gînd rău, ori de o bănuială. Vrau să ştiu numai dacă aţi înţeles de la dînsul ceva. — N-am înţeles nimica, îşi răsuflă Bogza rămăşiţa de supărare. I-am dat paralele şi s-a dus în treaba lui. — La Crucea Talienillor? — Da. Precum am spus. — Şi oile erau trecute înainte ? — Ca totdeauna. — Vra să zică un cioban, ori un baci, nu l-a mai văzut. Putea să-i lepede aceluia un cuvînt. Vitoria oftă şi rămase în aceeaşi porţie, cu fruntea plecată, încercînd a sfredeli duşameaua cu beţişorul pe care-1 luase de la cnîşmă. Atunci intră în vorbă, cu oarecare nepăsare, soţia lui domnu Iorgu Vasiliu. Se uită întăi la portretele de pe păreţi, apoi făcu iar semn din gtană, arătînd încă o dată prin asta că ea nu poate fi părtaşă la vreo nebunie ori vreo prostie a unei femei străine. — De la cel care nu ştie, femeie, nu poţi cere o căruţă de vorbe. Bogza începu a rîde cătră ţigara pe care o răsucea şi dădu din cap : Aşa-i. — O femeie îţi poate spune mai multe. Un barbat tace. Dar poate or şti alţii, cu care soţul dumnitale s-a văzut după aceea. Or fi crîşmari la care a făcut popas la întoarcere. Or fi poate din cei care au fost martori la învoială şi la numărătoarea banilor. Vitoria înălţă domol fruntea. Bogza îşi aprinse ţigara, trase şi dădu drumul pe nas fumului. — Aşa că atîta-i, încheie el. Ce-am ştiut şi mi-ara adus aminte, am spus. Poate Cuţui să mai ştie ceva. — Eu nu mai ştiu nimica. — Dac-a fost un cioban de faţă, îi poţi seri şi-I poţi întreba, stărui nevasta lui domnu Vasiliu cătră Vitoria. Dac-a fost vreun om străin, poţi să te duci să-l cercetezi, numai să ştim anume cine-i. — Să vedem; dacă mi-oi aduce aminte, i-oi spune şi asta... primi Calistrat. Dar eu, femeie, mai degrabă mă gîndesc la alta. Să nu se fi săturat el de vechi, şi să fi căutat nou. — Cum spui dumneata, domnu Calistrat ? — Şi-a fi găsit altă femeie, rînji Bogza. Cei de faţă zîmbiră. — Asta se poate, primi munteanca, zîmbind şi ea palid; numai să nu fie cea cu dinţii rînjiţi. Bogza pufăi şi zvîrli ţigara. Urmă o tăcere. Femeile se îndreptară spre uşă. — Domnu Bogza, vorbi din vîrful buzelor Vitoria ; dumneata fii bun şi nu te supăra, ca unul care ai fost prietin cu Lipan. Eu voi mai trece pe la dumneavoastră. Dacă vă mai aduceţi aminte de ceva, îmi spuneţi. — Fie ş-aşa, răspunse Bogza. Te duci ? — Mă duc, ce să fac ? Musai să-l caut, că numai unul am. L-am căutat pe drumul mare, acuma am să-l caut pe poteci, ori prin rîpi. Sfînta Ana de Ia Bistriţa are să mă îndrepte unde trebuie. Toată sara aceea Ghorghiţă a rămas ucenic Ia domnu Iorgu Vasiliu; iar soţia lui domnu Iorgu Vasiliu şi cu Vitoria Iui Lipan au stat la sfat în odăiţă punînd la cale alte cercetări. Nevasta lui domnu Vasiliu s-a arătat foarte doritoare să se ducă în persoană la faţa locului, acasă, atît la Bogza, cît 616 şi la Cuţui, să vadă mai întăi frumuseţile lumii, ş-at doilea să cumpănească deşteptăciunea cu frumuseţa, să vadă care-s mai uşoare. Dacă nici prin femei nu se va putea scurma somnul bărbaţilor, vorba lor la beţie, mărturisire în mare taină încredinţată numai nevestei — apoi atuncea, unde-i întuneric să lămurească Dumnezeu. Mai mult decît e în stare, omul nu poate face. — Lipan avea o vorbă, grăi Vitoria, cu privirea ei de vis. — Care vorbă ? — Nimene nu poate sări peste umbra lui. Aceasta-i şi pentru noi; poate şi pentru alţii. — Adevărat cuvînt, bun cuvînt. Vjtoria închise ochii, zguduită. Din întunericul lui, în care se depărta, pentru întăia oară Lipan se întorsese arătîndu-şi faţa şi grăind lămurit numai pentru urechile ei. In vremea nopţii ş-a somnului, această vedenie s-a mai produs o dată. S-a adeverit şi altă aşteptare a muntencii. Vîntul a pornit din nou, venind acuma de cătră miazăzi. Potrivit sfaturilor şi hotărîrilor, mama şi feciorul au lăsat cojoacele cele grele şi o parte din tărhat'1 la hanul lui domnu Iorgu Vasiliu, şi au trecut pe cîteva zile dincolo de munte, la Sabasa. Cucoana Maria făcuse îndemn pentru anume cercetări şi lămuriri. Vitoria îşi urma un gînd tainic al ei. Soareje îşi slobozise iarăşi puterile. Urcînd şoseaua cea mare şerpuită peste Stînişoara, Vitoria şi Gheorghiţă auziră glasul puhoaielor. Acest zvon creştea mai ales cînd treceau peste arcurile marilor poduri de piatră, deasupra prăpăstiilor. 617 Coborîră în Sabasa odată cu apele drumului şi acolo poposiră la altă gazdă şi alţi prietini — la domnu Toma. Pe cît era de mititel domnu Vasiliu, pe-atîta era de mare şi de pletos domnu Toma. Iar nevastă-sa Catrina era mărunţică; dar tot aşa de vorbareţă ca cucoana Maria. Numaiclt toate le spunea încet şi mai tainic. In clipa mărturisise Vitoriei că viaţa toată se temuse de omul ei. Măcar că ştia pe de rost Alixăndria şi Visul Maicii Domnului mai bine şi mai frumos decît un călugăr şi se închina cu smerenie dimineaţa şi sara la icoane, domnu Toma avea dese tulburări de mînie şi atuncea împungea cu fruntea în toate părţile ca un inorog. Cu toate acestea nu era om rău. Indată-i trecea şi-şi aducea aminte că n-a băut în ziua aceea un pahar de vin. Stînd la masă şi la sfat cu prietinii aceştia din Sabasa, Vitoria le povesti ce făcuse, ce văzuse şi ce aflase la Suha, în partea cealaltă a muntelui. Le ceru şi lor sfat şi făcu o rugăminte anumită. Sfaturile lor, destul de multe şi de încurcate, le ascultă cufundată în gîndul ei, fără să le audă. Iar pentru rugămintea pe care o făcuse, s-a sculat domnu Toma şi s-a arătat gata s-o însoţească pe femeia lui Lipan în lungul satului. Şi-a pus cojo-celul cel nou; şi-a trecut palmele peste plete în două părţi potrivindu-şi căciula deasupra, şi, căutînd după uşă toiag, a ieşit în uliţă, cu femeia străină după el. Vitoria adusese cu dînsa beţişorul alb »cu care încercase a sfredeli duşameaua primăriei de la Suha. II purta cu dînsa subsuoajă ca pe ceva folositor, de şi nu-i era de nici un folos. Trecură în lungul unui drum năboit de apa dezgheţului. Oamenii stăteau 618 închişi în căsuţele lor sub mlunte şi sub vînt — şi arare se arăta unul pe prispă, în lumină, privind la trecători. — Apoi după ce-or curge şi aceste ape, zise domnu Toma, au să iasă toţi din bîrloguri. Acu datina munteanului e să doarmă. Se ştie că cel mai dulce somn e-n luna lui mărţişor. Din trecere, Vitoria se oprea la unele porţi, privind pe deasupra. — Mai avem, mai avem, grăi domnu Toma, scutu-rîndu-şi căciula. Cotiră pe o hudiţă, subt o rîpă. In fund sta închisă o gospodărie bine întocmită. Cum ajunseră la za-plazul de scînduri, domnu Toma bătu cu toiagul în poartă. îndată răspunseră cînii. Vitoria se grăbi să treacă înainte şi împinse portiţa. îşi trase de la subsuoară beţişorul, ca să se apere. Domnu Toma păşi în urma ei, întinzînd cu luare-aminte gîtul într-o parte, ca să vadă ce se întîmplă. Trei cîni năvăliră cu zăpăituri supărate. Deodată, cel mai mare, din mijlocrse~opfr. Stătură şi ceilalţi; apoi se răzleţiră, lătrînd din laturi. Cel din mijloc stătea neclintit şi aţintit. Era un dulău sur şi flocos, cu urechile şi cu coada scurtate, după moda din munte a ciobanilor. Vitoria îşi trecu beţişorul în stînga şi întinse spre el mîna dreaptă. — Lupu ! Strigase c-un glas pe care abia îl auzi domnu Toma. Totuşi strigase din toate puterile ei lăuntrice. Cunoscînd-o, cinele lui Lipan veni drept la dînsa şi i se aşternu la picioare. Scheună încet, plîngînd; înaltă botul şi linse mîna care-1 mîngîia. Femeia avea în ea o sfîrşeală bolnavă şi-n acelaşi timp o bucurie, găsind în animal o parte din fiinţa celui prăpădit. XIII De şi ştia despre ce-i vorba, domnu Toma se arătă mirat. Nu-i venea să creadă că asemenea întîmplări pot avea Ioc; să vie o nevastă de pe Tarcău şi să găsească aicea, in Sabasa, cinele bărbatului ei. Tot aşa de mirat păru omul de gazdă, cînd văzu că într-adevăr cînele răspunde la numele pe care i-I da nevasta şi o cunoştea de stăpînă cu mare bucurie. Dînd lămurire la întrebarea nevestei, arătă că acest cîne de pripas a venit la gospodăria lui astă-toamnă, din rîpile muntelui. L-a văzut dînd tîrcoale; pe urmă s-a suit pe-un colnic ş-a urlat, cum urlă cînii în singurătate. A coborît şi s-a aşezat în preajmă, su-punîndu-se cu pîntecele de pămînt. Munteanul a înţeles că poate să fie un cîne rătăcit de la ciobanii care au trecut cu oile. L-a judecat deştept şi vrednic după înfăţişare şi a strigat Ia nevastă să-i caute o bucată de mămăligă rece. I-a dus mămăliga aproape şi i-a lăsat-o. El s-a apropiat şi a mîncat-o lacom, din două înghiţituri. A venit la poartă, aşteptînd să i se deie drumul. Gospodarul a deschis poarta. El a intrat ş-au năvălit asupra lui cei doi cîni vechi de casă. Fără a fugi, fără a năvăli asupra lor, fără a arăta colţii, numai puţintel arcuindu-se, şi-a dat el înţelegere cum că ar fi un pribeag care caută stăpîn şi tovarăşi. A trecut spre şură. L-au primit astfel şi cînii. Oamenii de casă i-au dat nume Pripas, pe care el l-a înţeles — şi s-a purtat toată iarna cu vrednicie, străjuind în vremea nopţii în patru părţi a ogrăzii şi plătindu-şi cu dreptate hrana. Acuma, se învoia. gospodarul, dacă femeia asta şi-a găsit cînele şi-i trebuie, poate să şi-l ieie, dînd numai cuvenita multămire gazdei. El nu se pune de pricină, aflînd mai ales că-i vorba de un gospodar sTapîn"‘de oi, care s-a prăpădit şi nu se mai găseşte. In cele dintăi săptămîni, în unele după-amiezi, dulăul era fugar. Se ducea în munte, căutînd parcă ceva. Din cît spunea nevasta de la Tarcău, se vede că-şi căuta stăpînul. Se ducea poate unde zăcea leşul, într-un loc singuratic şi pustiu. După ce au venit ninsorile şi s-a pus omăt, cînele s-a mai liniştit. Tot se mai duce pînă la colnic. Acolo stă pe gînduri; după aceea se întoarce acasă. Mintea cînelui nu-i ca a omului. Se vede că a uitat drumul, dacă într-adevăr se ducea pînă la stăpinul lui mort. In gîndul acesta care-i venise dintrodată, să caute cînele, Vitoria cunoscu altă binecuvîntare. De unde-i venise gîndul? Fără îndoială de la Nechifor Lipan. El — se înţelegea lesne — nu mai era între vii cu trupul. Dar sufletul lui se întorsese spre dînsa şi-i dădea îndemnuri. Era ş-o hotărîre mai de sus — cătră care inima ei întruna sta îngenunchiată. Desfăcu naframa şi dădu omului mai mult decît aştepta. Gospodarul crezu că se înşeală el; pe urmă îşi închipui că se înşela nevasta. Desfăcu la vedere cele două bancnote de cîle o sută de lei. Nevasta nu se înşelase, le împinse spre el, înoindu-şi mulţămirea. Gînele o urma supus, scheunînd din cînd în cînd moale. Atunci se apleca dintr-un umăr şi-i mîngîia creştetul cu palma. II întreba în gînd dacă tare să-i fie de folos. Nu avea nici o îndoială că are să-i 621 fie de folos — deoarece nu se îndreptase cătră el fără hotărîrea altor puteri. Ţine oînele cu dînsa şi-l poartă de cîteva ori în munte, pină ce şi-a aduce aminte ş-a cunoaşte iarăşi locurile. Poate are să întîrzie cu voia lui Dumnezeu, pînă ce se va mînbui zăporul şi se vor scurge puhoaiele. Atunci, de pe costişă pe costişă şi din rîpă în rîpă are să caute oasele şi armele. Calul nu s-a văzut. Poate-a fost dus de duşmani la iarmaroacele de la cîmp. Ori poate a fost şi el prăvălit şi zdrobit şi l-au ciugulit, ca şi pe stăpîn, corbii. Acuma vede că chiar de la începutul începutului a înţeles această durere a vieţii ei; chiar de aceea, din întăia clipă, i-a stat inima ca în cleşte. Mai bine astfel, într-o privinţă: să-l ştie mort, decît părăsit de casa lui, în braţele alteia şi-n aşternut străin. Dar dacă i-a fost lui Nechifor scrisă asemenea soartă, pe care nimica n-o poate înlătura, Dumnezeu, prin sfînta de la Bistriţa, a adus-o pe dînsa, Vitoria, pe căi cotite, tocmai unde trebuia ca să-şi găsească pe cel drag, să-l ridice din locul pie-irii şi să-l puie în pămînt sfînt, cu toate rînduielile ştiute. Acuma, după nişte sfaturi ale soţiei domnului Vasi-liu şi după învăţătura lui domnu Toma, îi rămînea să mai facă un drum pînă la Borca — să întrebe pe cale, ş-acolo, încă o dată, dacă Lipan n-a fost zărit cumva întorcîndu-se din Stînişoara. Dumnealui, domnu Toma, nu l-a văzut. Dacă s-ar fi întors, n-ar fi lipsit a face la crîşmă popas. Cine-a făcut o dală popas în-tr-un loc ş-a găsit că-i bun acel popas — apoi se abate ş-a doua oară. Chiar dacă nu i-i foame, poate i-i sete. Dacă nu-1 aduce foamea nici setea — vine din prie-tinie. Nechifor Lipan a trecut o dată. Domnu Toma l-a 622 văzut ducîndu-se — călare între ceilalţi doi munteni, înapoi, venind cu fata, nu s-a mai arătat. S-a bucurat şi Gheorghiţă de cîne şi, după hota* rîrea maică-sa, l-a pus în lan{, tinindu-I .alăturea de el şi de cai. In vremea cinei, s-a sculat domnu Toma, cît era de mare, şi-a scuturat pletele şi şi-a mai adus aminte că altădată, pe cînd era el copilandru, s-a mai întîmplat asemenea faptă, tot în aceste părţi, în singurătăţile Stînişoarei. Iar cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască. Blăstămafc este să fie. urmărit şi dat pe faţă. Dator este să-l urmărească omul; rînduit este să-l urmărească fiarele şi dobitoacele. Dacă ai cunoaşte înţelesurile vîntului şi a ţipetelor de paseri, şi a scheunatului dihăniilor, şi a umbletului gîngăniilor, şi a tuturor urmelor care sînt dar nu se văd 'dintrodată — atuncea îndată ai ajunge la cel vinovat. De ajuns tot trebuie să ajungi la el, însă mai tîrziu. De aceea, ca un om cinstit şi săritor la năcazul altuia, domnu Toma nu stă deloc la îndoială să puie iiapa la căruţă şi s-o ducă el singur pînă la Borca pe Vitoria şi s-o întoarcă înapoi în Sabasa, oprindu-se întruna şi cercetînd pretutindeni. îndoiala putea fi pîn-aici. Acuma nu mai este. Lipan a rămas prăpădit între Sabasa şi Suha. După această hotărîre dată de domnu Toma, jupî-neasa Catrina, nevasta lui, a prins a lăcrăma şi a căina pe Vitoria. Dar munteanca de data asta socotea că nu mai are de ce plînge. Avea de căutat, de găsit şi de rînduit. De plîns, a plînge mai pe urmă. Acuma n-are vreme. Incălecînd cu Gheorghiţă, a trecut iar la Suha. Lupu a mers cuminte în lanţug. Clocoteau pretutindeni puhoaiele şi bătea vînt ciald. In popasul de sus au stat ş-au ascultat cum pocneşte ghiaţa într-un pîrău din vale, cine ştie unde. Treceau corbi, treceau pajuri. Nu i-au dat nici o înştiinţare. Au ajuns, sara, la hanul Iui domnu Vasiliu. Vitoria ştia că acolo are să găsească ceva. Intr-adevăr, a găsit. In sat la Suha, se stîrnise oarecare zvoană. Spuneau unii şi alţii că iar fi nevoie să vie vreun judecător de la tfrg, să cerceteze cum a fost cu vînzarea oilor. Să vadă dacă se află hîrtia lor de cumpărătură de la Dorna, şi dacă gospodarii din Suha au chitanţă de paralele pe care le-au dat lui Lipan. Nu spune nimene că asemenea gospodari cu vază ar fi în stare a săvîrşi o fapt'ă rea — dar e bine să-şi arate îndreptările. Afară de asta, a miai spus nu ştiu cine că numaidecît cinstiţii gospodari trebuie să arate martorul ori martorii care s-au găsit faţă la vînzare şi la numărătoarea banilor. E lia înţelegerea orişicui că numai asemenea străin ori străini, care s-au aflat de faţă, au putut să urmărească pe Lipan, să-l lovească şi să-i răpească banii oilor. S-ar putea ca aceşti martori să fie cu totul necunoscuţi. Nici Calistnat, nici Ilie Cuţui nu i-au văzut pîn-atunci, nici de-atunci. Chiar dac-ar fi aşa, să arate ce înfăţişare aveau, ce cai şi ce straie. Din puţin, se pot afla multe şi făptaşii ies Ia iveală. — Dar mai este una, dragă Vitorie, urma cu fierbinţeală cucoana Maria a lui domnu Iorgu Vasiliu. Inchipuieşte-ţi dumneata că, de la o zi la alta, nevasta lui Bogza şi-a adus aminte de mine şi a venit aicea în vizită. Eu nu i-am dat apă cu dulceţi şi cafea, ca la cucoana primarului, dar am poftit-o să şadă. Şi ce-ţi pare dumnitale, dragă Vitorie, iaca m-a înştiinţai că sîntem rude şi vine la mine să mă întrebe de unde se împrăştie asemenea proaste zvonuri asupra soţului său. N-am de unde ştlT draga mea, zic. Poate să fie unii din prietini, din dragostea cea mare care o au 624 t asupra voastră. După asta văd că începe a ¡mă ispili deTepârte dacă s-a dus muntaanca de la Tarcău şi ce gînduri are. I-am răspuns că n-ai nici un gînd; că um'bli aşa prin lume jelindu-ţi barbatul. Atuncea a lăcrămat şi Ileana şi i-a părut tare rău că 1-iai chemat pe gospodarul ei la Primărie, ca să iasă pe urmă în sat vorbe. Mai bine era dacă te duceai la casa lor. Găseai un pahar de vin ş-o vorbă bună — ş-un ajutor de la barbatu-său, ca să descoperi pe făptaşi, dacă sînt. — Făptaşi sînt, zic eu. Nu mult ş-avem să-i cunoaştem. Iar munteanca, zic, rău a făcut că n-a venit la voi să ceară sfat şi ajutor. (Cucoana Maria surîdea subţire. Zîinbi şi nevasta lui Lipan, în tăcere. — Vra să zică s-a dus cum a venit, urmă soţia domnului Iorgu Vasiliu. Nu trece, draga mea, un ceas şi văd venind părechea, — A venit şi Gafiţa ? — A venit şi Gafiţa lui Cuţui. Asta umblă gătită mai luxos decît cealaltă, dar e mai proastă. A venit şi ea să întrebe de una, de alta. I-am spus eu felurite lucruri. Am lăudat-o pentru straie şi pentru frurnu-seţă ; numaidecit i-am arătat mare părere de rău de vorbele care le scorneşte asupra ei prietina cea mai burtă pe care o are. Nu-i spun cine-i, ca să nu vîr intrigă ; da-i bună prietină şi nevastă de tovarăş. Va fi fiind Ileana ? Nu-i Ileana, zic, moale. — Ba-i Ileana, văd eu că nu te poţi preface. Şi ce spune, mă rog, pe conta mea, nevtasta lui Bogza ? — Mai întăi nu-i Ileana lui Bogza, răspund ; al doilea nil spune cine ştie ce, fără decît că ştie tot satul cine vine la dumneata, noaptea, cînd ţi-i barbatul dus după oi. La asemenea vorbă dulce, a ţipat de-a răsărit barbatu-meu pe scaun în prăvălie. — Spune ea asta ? ea, care-i o 40 625 slută ş-a scos-o Bogza din sărăcia de-acasă ? — Mai întăi, dragă, zic eu, nu-i vorba de Ileana. — Ba o ştiu ou de cîte e-n stare. La biserică trage la mine numai cu coada ochiului, să vadă cum îs îmbrăcată şi crapă de ciudă. Decît să vorbească de altele, mai bine să se uite Ia dînsa. Asupra mea nu vine barbatu-meu băut şi nu mă grămădeşte într-un cotlon, ca să mă stropşească în bătăi. Afară de asta, barbatu-meu nu visează urît. Gazda se opri. Femeile se uitară una la alta. Mun-teanca îşi zbătu pleoapele şi-şi încreţi fruntea. — Mîni am să trec şi eu pe la dînsele, zise încet Vitoria, să le rog să mă ierte de supărarea pe care am făcut-o oamenilor lor. Bine ar fi să aflu cine-a fost martor; bine ar fi să văd hîrtiile şi chitanţele; dar acu mai tare mi-i în grijă de ce se spune. Am şi eu vorbe potrivite după pilda dumnitale, dragă cucoană Mărie, să le aţîţ şi să le otrăvesc, ca să le fac să lepede din ele tot. Dacă au de spus ceva, au să spuie. Dacă n-or avea ce spune, îi lăs în plata lui Dumnezeu. Nu se cuvine să obijduiesc om nevinoviat. 'Cerc să-mi găsesc soţul. Ii fac toate slujbele rînduite, ca să i se liniştească sufletul. Acuma mi s-a arătat în vis cu faţa — şi mjă chiamă. Din dezbaterile amănunţite ale femeilor, a ieşit o rinduială bună. A doua zi dimineaţa, domnu Iorgu Vasiliu trimete după Bogza şi Cuţui, ca să vie să facă contract pentru brînză. Au ei treburi negustoreşti pe care le-au tot amînat în vremea iernii. Acuma vine primăvara şi afacerile încep a mişca. Deci gospodarii de la Doi Meri vin pentru contract şi arvună. Precum se cuvine, au să beie şi aldămaş şi au să mai întîrzie. In vremea asta Gheorghiţă şa de dosit în căsuţa cea mică din ogradă. Iar ele se duc întăi la Bogza acasă, pe urmă la Cuţui. Ori se duce una la Cuţui şi alta la Bogza, şi după aceea schimbă. Au să le Înţepe, au să le învăluie, au să le fiarbă pe nevestele oierilor — pînă ce le-or vedea zvîrcolindu-se ca viermele. In asemenea Împrejurare, Vitoria îşi va da sama despre ce pot şti femeile de treburile bărbaţilor lor — chiar de tainele lor, care le-au fost încredinţate cu grozav ju-rămînt. Iar după asta, munteanca se poate duce să caute. Rămîne soţia lui domnu Viasiliu să încurce laţurile şi mai tare. Adevărul întreg, fără îndoială, numai Dumnezeu îl cunoaşte; însă cucoana Maria dorea aprig sâ vadă pe nevasta lui Cuţui mai puţin luxos îmbrăcată. Făcînd astfel şi necîştigînd decît prepusuri, s-au întors amîndouă la dugheană tot cu vorbe multe şi Vitoria a încălecat, ca să treacă iar muntele, cu feciorul. Drumul se curăţise de ape şi se zvînta. Pădurea fîşîia lin din cetini şi răsufla_ aburi. In'poienile sorite, pămîntul se ochise bine şi înverzeau pajişti. In frunzele moarte din marginea unei rîpi, Vitoria găsi clopoţei albi. Coborî din tarniţă ca să-i rupă, şi-i înălţă pe codiţele lor subţiri, în lumină. Privi cerul albastru şi înghiţi mireasma pădurii. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. Trupul ei ar fi vrut să cînte şi să înmugurească; simţea intrînd în el soare şi bucurie; dar în acelaşi timp se ofilea în ea totul, grabnic, ca clopoţeii pe care-i ţinea între degete şi care pieriseră. Cînele dădu scîncet. S-ar fi voit şi el slobod. — Gheorghiţă, dă-i şi lui drumul, zise femeia, atentă. 40* 627 Flăcăul descălecă şi descătărămă zgarda lui Lupu. Dar cinele nu căuta să zburde. Umbla cu botul în soare şi din cînd în cînd parcă încerca să strănute. Rînjea şi forcăia pe nas, adulmecînd şi sorbind adierile. Urcară aşa la pas din parapet de pod în parapet de pod. Sus, poposiră. Cînele sta cu luare-aminte pe coadă, privind văile ca un om. Petrecea şi el, uitîndu-se le frumuseţile lumii. Gheorghiţă îl observă de cîteva ori şi-l arătă din ochi cătră maică-sa, rîzînd. — Ii place şi lui să se uite... zise munteanca, serioasă. Cînd coborî la al doilea pod al văii dinspre Sa-basa, cînele se opri şi deveni neliniştit. Deodată se repezi asupra cailor, lătrînd şi încercînd să-i încleşte de boturi. — Nu înţeleg ce va fi avînd astăzi Lupu, vorbi Gheorghiţă, nedumerit. Şi ast’ dimineaţă, cînd îl ţineam lîngă mine, în şură la domnu Vasiliu, tot cerca să iasă din zgardă şi mîrîia. Parcă era tunet, cînd s-aude departe. — A făcut asta ? — Da. S-a liniştit tîrziu, după ce s-a deşertat crîşma de oameni. Acu văd că-i vine altă nebunie. — Să vedem ce este. Să oprim caii. Cînele îşi conteni duşmănia împotriva dobitoacelor. Se întoarse asupra oamenilor. Apoi coti pe lîngă parmaclîcul podului, în rîpă. Se duse aşa o bucată la vale, pe o pajişte noua, care lucea în soare — şi iar veni la drum. Se repezi asupra lui Gheorghiţă, încolţindu-1 de pulpana sumăieşului. Flăcăul îl izbi cu piciorul. Animalul se duse chelălăind la vale, pe aceeaşi urmă. 628 — Băiete, zise inunteanca, Ieagă-ţi calul de un mesteacăn, cum fac şi eu. Coboară-te în rîpă după cîne. Şi asară, cînd suiam, a dat aicea semn ; dar era în lantug. — Da’ de ce să mă cobor ? E un pripor gol, fără carare. — Coboară-te, îţi spun. Aud pe Lupu dînd glas. A găsit ceva. Deodată i se îmbujoraseră obrajii şi-i luceau ochii: Flăcăul înţelese. Cotind şi el pe lîngă parmaclîcul de piatră, îşi dădu drumul tîrîş în rîpă. Femeia se aplecă şi văzu prăpastia. Totuşi Gheorghiţă luneca lin pe clina umedă, stîrnind bolovanii. Cînele nu se zărea ; i se auzea numai glasul, dosit în văgăună. Observă pe flăcău în picioare, ocolind sub mal. Tndată se sui spre ea chemarea lui înfricoşată. Avînd buna încredinţare de ce putea fi acolo, Vitoria îşi adună cu palmele straiul în poala din faţă şi-şi dădu drumul alunecuş pe urma băiatului. Cu tîmplele vî-jîind răzbi în ruptura de mal, în lătratul ascuţit şi întărîtat al cînelui. Gheorghiţă zvîcnea de plîns cu ochii acoperiţi de cotul drept înălţat la frunte. Oase risipite, cu zgîrcurile umede, albeau ţarina. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechi-for. Era el acolo, însă împuţinat de dinţii fiarelor. Scheletul calului, curăţit de carne, sub tarniţă şi poclăzi, zăcea mai încolo. Femeia răcni aprig: — Gheorghiţă ! Flăcăul tresări şi se întoarse. Dar ea striga pe celălalt, pe mort. îngenunchind cu grabă, îi adună ciolanele şi-i deosebi lucrurile. Căpăţîna era spartă de baltag. 629 XIV Cu grabă, dar iară lacrimi, femeia făcu cea dintăi rînduială. Despărţi din tărhatul umed şi muced o po_cladă şi o aşternu peste rămăşitile lui Nechifor Lipan. Flăcăul părea cu totul zăpăcit. Abia acuma înţelegea că acolo zace tatăl lui. Plîngea ca un copil mic, cu ochii mititei şi buzele răsfrînte. Femeia stătu în picioare, cu mînile cuprinse sub sîni, şi căuta să-şi deie samă de loc. De sus, de lîngă parapetul de piatră, săpătura costişei venea oablă ca o prăpastie. Sus, era umplutură pardosită ~aTlespezi cioplite. Pînă jos în cotlonul rîpei, arăta să fie cam douăzeci de metri. Aicea malul era ros şi scobit şi avea în fată puţintel tăpşan ocolit de colturi de stîncă. Pe urmă ripa se prăvălea mai în fund. Era un ldc aşa de strîmt, aşa de singuratic, aşa de dosit. Numai soarele îl ajungea şi-l bătea în plin. Nu suia la nici o potecă; n-avea nici un fel de legătură în curmeziş cu vecinătăţile. Aici fusese soarta lui Nechifor Lipan, să cadă ca-ntr-o fîntînă, lovit şi brînciţ de mîna duşmanului. Nimeni nu mai. putuse vedea acea cruntă privelişte. Oamenii călători treceau fără grijă pe sus; păstorii n-aveau într-acolo loc de apropiere. Soarele de toamnă răsărise şi asfinţise asupra mortului singur şi asupra calului zdrobit. Veniseră asupra leşurilor ploile cele negre; hultanii şi corbii stăteau asupra lor ciucţy:; iar în vremea nopţilor au venit dihăniile din rîpile muntelui, sprijinind în mort labele şi trăgînd cu colţii. Numai acest cîne a ştiut toate şi a vegheat în preajmă pînă ce l-a alungat foamea cătră oamenii vii. S-a mai întors din cînd în cînd şi a mai aşteptat; după aceea, într-o zi, a sosit vifor şi ninsoare şi iarna a 630 astupat rîpa. Acuma soarele a curăţit-o şi a eliberat-o, după o voinţă a lui Dumnezeu, şi tot după aceeaşi voinţă, cînele, trecînd pe sus, a adulmecat mirosurile şi i-a dat ei ştiinţă. Observînd că flăcăul nu-şi venise încă în fire, măsură din ochi înălţimea pînă sus şi prubului cum s-ar putea căţăra la drum. Pipăi anume'locuri cu piciorul şi-şi căută sprijin, întinse braţele spre aşchii de piatră şi găsi o cale cotită şi anevoioasă. — Am treabă sus, strigă ea lui Gheorghiţă; mă întorc îndată. De sus, de lîngă parapet, chemă cînele : — Vin-aici, Lupu. Dulăul sui sprinten pe urmele ei. II puse lîngă cai, paznic împotriva trecătorilor. Apoi cotrobăi în boclucuri şi se coborî iar Ia vale cu chibrituri şi c-o făclie de ceară. Aprinse făclia şi o potrivi la dos, în scobitura malului. Avea în ea o putere nouă, care-i răzbea în toate mişcările şi în priviri. — Gheorghiţă, hotărî ea, tu să stai aici, să pri-veghezi pe tatu-tău. Iar eu mă scobor în grabă la Sabasa ca să dau de ştire. Vin cu căruţa şi cu domnu Toma, ca să luăm mortul, să-I ducem în sat şi să împlinim cele de cuviinţă. ■— Bine, mămucă, suspină flăcăul. Oi sta aici, după cum îmi porunceşti. — Să stai, Gheorghiţă ! Eu nu întîrzii mult. Vezi să nu se stingă lumina. Sui iar la drum, încălecă şi se duse, lăsînd pe Lupu lîngă celălalt cal. Flăcăul privea lumina făcliei. Abia o putea deosebi din strălucirea soarelui, care bătea pieziş. Fără o voinţă anumită, se aşezase într-o lăture, mai mult 631 cu spatele, spre poclada care acoperea ciolanele, zgîrcurile, părul şi lucrurile tatălui său, amestecate. Nu s-ar fi putut spune că are vreun dezgust, dar de cînd trăia pe lume nu-i fusese dată o asemenea cumplită vedere. Ridicînd ochii şi privind departe, băgă de samă că se află într-un loc cu totul pustiu, între stînci, între rîpi, sub cerul înalt. Pădurea era aproape. In fundul prăpăstiilor se mai ţineau os-troave de omăt. Dintrodată strălucirea soarelui trecu spre vîrful brazilor şi cătră piscuri. Cu coada ochiului, văzu lumina făcliei crescînd în umbra văgăunii. Era o linişte neclintită, parcă toate împietriseră în asfinţitul de soare. Stătu şi el neclintit ca toate, ascultîn-du-şi bătăile inimii. Tresări numai cînd auzi sus, în aurul luminii, un strigăt de pajură. Chemase de două ori. O văzu deasupra, plutind lin pe aripi; îşi mişca numai capul; parcă-1 privea pe dînsul. Se auzi altă chemare mai depărtată. Pajura pluti într-acolo. Cerul rămase singur şi în curînd din cer păru că ninge înserarea. Judecîndu-se el singyr pe sine, flăcăul se încredinţă că nu simte în el vreo sfială; ar fi dorit numai să aibă în preajma lui un suflet viu. Cînele era însă la drum, sus. Lătrase numai o dată. Acuma tăcea şi se făcuse noapte. Deci nu mai trecea nici un drumeţ. Luceau stele. Porni o adiere de vînt. Auzi în prăpastie un scîncet de dihanie. Poate i s-a părut. O nelinişte fierbinte i se porni din măruntaie şi-l fulgeră în creştet. Răsări în picioare şi căută loc de trecere pe urmele maică-sa. Zgrepţe-nînd cu unghiile şi împingîndu-se la deal cu călcă-iele~ajunse asudat şi gîfîind sus. Calul necheză uşurel ; cînele veni lîngă dînsul. Acolo sus, la drum, 632 i se părea că e mai puţin întuneric. îndată ce iese luna, toate au să se lumineze deplin. Are să se lumineze deplin şi jos în văgăună. Acolo s-a înălţat în picioare mortul, înyălit în pocladă, aşteptînd bi-necuvîntarea din urmă şi rugăciunile de care n-a avut parte. îşi aplecă urechea. Trăgea o adiere abia simţită. Bănuia în rîpă pipăiri de paşi şi-n împrejurimi foşnet. I se desluşiră în urechi zvonuri de pîraie depărtate. Tîrziu, prin lumina de lună, trecură pe deasupra brazilor paseri străine. Singurătăţile muntelui pulsau de apele primăverii; viaţa tainică îşi înttn-dea iar punţile peste prăpăstiile morţii. Sîngele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări. Flăcăul nu înţelegea din toate decît o frică strecurată din pămînt în el, şi începu să vorbească cu cînele şi cu calul, adre-sîndu-le cuvinte fără noimă. Tot ca să-i treacă vremea mai uşor, căută traista cu orz. După aceea îşi pregăti un culcuş şi se învăli în pocladă. Zgomotele nopţii îi părură abia simţite şi i se îngreuia trupul de somn, cînd Lupu dădu glas cătră vale. Zvîrlindu-se în sus, se păli cu fruntea de traista de orz aninată în capul calului. Apoi răcni spăriat: Cine-i ? Nu-i răspunse decît cînele, care zăpăi iar. Cînd cînele se linişti, flăcăul auzi, în tăcerea cuprinsului, bătaia ca de clopot a fierăriilor de la o căruţa. Auzi chemări, aproape. Cunoscu glasul lui domnu Toma. Venea, cu Vitoria Lipan, nu numai crîşmarul, ci şi judeţul satului, ş-un străjer. Poposiră, desha-mară iapa, aprinseră un foc dei găteje lîngă parapetul podului. — Arde făclia, Gheorghiţă ? întrebă Vitoria. — Cred că arde... răspunse flăcăul cu îndoială. 633 — Vai, băiete, îl mustră femeia, cum nu înţelegi tu o datorie ca asta! Coboară şi vezi. Ţine, am adus de la biserică fînarul acesta cu semnul crucii. Aprinde luminarea din el şi potriveşte-1 frumos la căpătâiul lui tată-tău. Să ştii că nu se poate să-l ridicăm azi, poate nici mîni. Cît ar fi, trebuie să-l priveghem, şi m-am înţeles cu părintele Tudorache ca să vie să cetească aici. — Dar de ce nu putem să-l ridicăm ? se împotrivi Gheorghiţă, neguros. — Nu se poate, căci ei îşi au rînduielile lor. — Care ei ? — Stăpînirea. îşi au rînduielile lor cum că să steie toate pe loc pînă ce vine domnu subprefect pe care l-am văzut noi la Farcaşa, şi doftorul, şi domnu procuror. — Da’ de ce să vie ? Ce au ei cu noi ? — Cu noi n-au nimica. Au cu mortul, să vadă cum şi ce. Să cunoască şi ei cum că într-adevăr a fost ucis, şi după aceea să înceapă a căuta pe faptaşi. Eu întăi am ţipat ca să mă lese în pace să-mi iau omul, şi să-i fac cele de cuviinţă. Dar atuncea s-a sculat domnu Toma, care-i de faţă, şi m-a sfătuit să mă supun, că altfel ne vîră judecătorii în închisoare. Dac-am văzut ş-am văzut, ce să fac ? m-am supus. Or face ei cum au rînduiala şi după aceea mi-or da mortul. După asta nu mai au nici ei nimic cu mine, nici eu cu dînşii. — Ţ 1 nu aşa, nevastă, se amestecă, nemulţămit, domnu Toma ; ei doar nu fac asta dintr-o răutate. Rînduiala aceasta o au ca să poată găsi pe ucigaş. — Domnu Toma, nu te supăra. Dacă s-or uita la nişte ciolane, parcă au să ştie care-i făptaşul ? 634 — Nu-i numai asta. Ai să araţi şi dumneata ce ştii şi ce bănuieşti. — Eu ? se miră munteanca şi privi pieziş spre ceilalţi oameni, care suiseră cu ea din Sabasa. Apoi tăcu şi-şi acoperi buzele cu podul palmei stingi. Tare-ţi mulţămesc, domnu Toma, pentru ajutorul care-1 dai, adăogi ea cu glas blînd; şi-i fi bun să mai trimeţi aicea, mîni, căruţa cu părintele, aşa precum te-am mai rugat. Ţi-oi plăti cît îi spune, ş-oi socoti ajutorul dumnitale ca o binefacere. Pune în căruţă, odată cu părintele, pîni douăzeci, măsline două chile, şi scrumbii zece, şi rachiu cinci gărăfi de cîte-o ocă. Scrie şi acestea în catastif la dumneata, pe lîngă cele ce am adus acuma cu noi. Cine-a binevoi să vie aici ca să vadă ori să privegheze pe mort, să-l cinstesc c-un pahar şi să-i dau o bucată de pită cu ceva, ca să fie pomenire. Poftesc ş-acuma pe domnu judeţ şi pe străjer. Gheorghiţă, scoate din fîn, din căruţa lui domnu Toma, o garafă şi ad-o aici, la foc. Oamenii s-au bucurat şi au zîmbit cu voie-bună cătră nevastă, prin lucirea flăcărilor. Vitoria le-a turnat rachiu şi au băut pe rînd din acelaşi pahar, neuitînd să închine pentru mort. Domnu Toma, mai ales, a vorbit drept după inima Vitoriei: — Dumnezeu să-i ierte lui Nechifor Lipan toate greşalele cu voie şi fără voie şi să binevoiască a-i da, macar de-acu înainte, hodină în pămînt. La această închinare Vitoria a crezut de cuviinţă să lăcrămeze. înainte de a bea, a vărsat pentru mort o picătură din pahar. Asta o făcea de mult, de cînd se arătase înţelegerii ei adevărul. Flăcăul a coborît fînarul în rîpă. Ceilalţi au aşteptat ziua, lîngă foc, cinstind din cînd în cînd băur 635 tură. Pe urma s-au dus şi ei să descopere şi să vadă pe Lipan. Domnu Toma s-a întors în sat cu străjerul. După hotărîrea Vitoriei, i-a năimit cal şi l-a repezit solie de-al doilea la domnu subprefect Nastase Balmez, să-l roage să binevoiască a împlini cît a putea mai degrabă rînduielile stăpînirii; că nevasta mortului îl roagă cu lacrimi şi plăteşte toate cheltuielile. Tn cursul zilei s-a ostenit părintele la deal, între gărăfi şi pîni, şi cu mare greutate s-a pogorît în rîpă, de şi Vitoria tocmise om ca să taie şi să sape trepte. Sfinţia sa era bătrîn şi pîntecos şi cu greu a izbutit a se înfăţişa la datorie. Punîndu-şi patrafirul, şi-a mîngîiat barba albă, a deschis cartea şi a prins a ceti cuvinte vechi. Din cînd în cînd se oprea, ca să răsufle de trudă. Văduva a dat la o parte un colţ de pocladă, ca s-audă şi mortul şi să se uite Ia cer cu găvanurile negre ale căpăţînii. Oameni din sat şi trecători de aiurea veniseră nu atît pentru ceta-nie, cît pentru pomana mortului. Femeile spuneau unora şi altora întîmplările şi era de mirare cum sosiseră, pe vînt, ori prin pămînt, veşti de dincolo de munte, cum că făptaşii ar fi nişte oieri care ar fi trăitori în acele părţi. Vitoria asculta atent vorbele şi se gîndea că nu-maidecît trebuie să treacă la o prietină a ei de-acolo, s-o poftească la îngropăciune şi să mai afle ce vorbe s-au mai spus şi ce iscodiri s-au mai îndeplinit. Avea chiar o plăcere gîndindu-se că a rămas cineva acolo care scormoneşte şi află. Autorităţile nu s-au putut aduna în rîpă decît a treia zi. Vitoria a stat c-un umăr întors, ascultînd ce puteau să spună nişte oameni care n-aveau nimic cu Nechifor Lipan. Au descoperit oasele, s-au uitat la ele; unul a cercetat căpăţîna; pe urmă a scris pe hîrtie ce-au văzut şi ce-au înţeles. Jignită a Fost mun-teanca mai! ales de faptul că nici unul nu şi-a făcut cruce şi n-a spus o v'orbă creştinească pentru sufletul lui Nechifor. Domnul subprefect Anastase Balmez şi-a adus aminte că a mai văzut-o pe munteancă. — Acesta ţi-i omul după care umblai ? întrebă el, — Acesta-i, domnule, răspunse munteanca. — După cît se vede, e ceea ce bănuiam eu încă de-atunci. Omul dumnitale a lost omorît şi jefuit. — Da, domnule, răspunse cu blîndetă Vitoria; însă în taşcă s-au aflat ceva parale, şi chimirul n-a fost desprins de pe el. — Atunci să-l fi ucis careva din duşmănie ? — Cum pot crede una ca asta, domnule, cînd el a călătorit cu ptrietini de la Dorna pîn-aici ? Atunci Vitoria s-a crezut datoare să spuie ce ştia. Anume că, după cumpărătura de oi de la Dorna, Ne-chifor a venit pîn-aioi cu doii tovarăşi şi prietini, care trăiesc şi acuma peste Stînişoara, la un loc care se chiamă Doi Meri. Acei prietini arată că au cumpărat oile lui Lipan şi i-au numărat banii. După numărătoarea banilor, care s-a făcut sus, Lipan s-a întors, purcegînd spre casă. Atunci se vede că cineva, care a fost de fată ş-a văzut tîrgul şi banii, s-a luat după el şi l-a lovit. I-a răpit banii oilor. Altfel nu poate să fie, arăta Vitoria; căci aşa spun acei doi prietini ai mortului, anume Calistrat Bogza şi Ilie Cutui. Deci Lipan nu şi-a pus banii la un loc cu cei careji mai rămăseseră ; ci-i purta în mînă. Ucigaşul l-a lovit şi i-a smuls banii; căci, cum l-a lovit, Lipan a căzut în rîpă cu tot cu cal. Să se fi dus după el, e mai greu de crezut; căci era cînele, 637 cate s-ar fi luptat cu îndîrjire pentru stăpîn. Ca să jefuiască pe mort, acel care lovise trebuia să ucidă şi cinele. Insă cinele s-a aflat viu. Rămîne de văzut cine era acel sttăin martor, care a văzut pe Lipan primind banii. După ctt înţelegea ea, gospodarii nu-şi aduc aminte cine ar fi fost acel om străin. Dar dacă i-a strînge stăpînirea, ei au să mărturisească şi au să-l arate. In acelaşi timp se înţelege că au să facă şi dovada cumpărăturii oilor cu vreo chitanţă pe care Lipan a scris-o !în vîrful muntelui, de şi acolo nu se află nici un fel de canţelarie, iar vîntul nu aduce în vîrte-jurile Iui acolo nici cerneluri, nici pene de scris. Hîrtia de cumpărătoare, a oilor e la Lipan în taşcă, nu-i la dînşii; ~însă dacă spun ei că au dat bani pe partea lui de oi şi i-au numărat acolo cu martor, cine poate îndrăzni să spuie că nu-i aşa ? Adevărat este că lumea se dovedeşte plină de vorbe şi înşelări şi ar fi spunînd unii şi alţii de peste munte că toată treaba asta n-ar fi curată ; însă ea nu poate obijdui pe nimeni, fiind încredinţată că Dumnezeu va scoate la urma urmei adevărul la lumină. — Femeie, zise domnu Anastase Balmez, răsfrîn-gîndu-şi cu dispreţ buzele; din ce spui dumneata, eu nu pot alege nimica. A fost vreun martor cînd s-a făcut tîrgul ? — Nu ştiu, n-am de unde şti, domnule subprefect; dumneata vei întreba şi gospodarii vor răspunde. — Bine, la asta ne pricepem noi, şi avem să-i întrebăm. Dar dumneata ştii ceva despre acel martor ? De unde l-ai scos ? — Eu nu l-am scos de nicăiri, domnule subprefect; dar trebuie să fi fost. Dacă n-a fost acolo un străin pe care l-am putea {rage la răspundere, atunci să deie samă prietinii. 638 — Dumnezeu să te înţeleagă, femeie. Bănuieşti cumva pe acei prietini, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui ? — Ferească Sfîntul; eu nu bănuiesc pe nimeni. Ei au să vă spuie ş-au să-şi ăeie sama, ca nişte gospodari ce sînt. Pînă la Boroa, în urma oilor, au umblat trei. Dincolo, peste munte, nu s-au mai văzut decît doi. Pe-al treilea l-au mîncat hultanii şi lupii, după cum se vede. Dumnealor să anate cine a dat cu baltagul; căci şi asta se vede în căpăţîna aceasta. Eu n-am de unde şti; dumneavoastră nici atîta; să spuie dumnealor, să arăte pe acel care a fost martor şi a văzut numărătoarea banilor. — Ce martor, femeie ? Ce-mi tot vorbeşti de martor ? — Grăiesc şi eu ca o minte slabă ce mă aflu. — Lasă martorul, femeie. Datoria mea e să strîng în chingi pe cei doi. Orîfoît de vicleni ar fi, cu mine nu se pot pune. Am descoperit eu cazuri mai grele. Vitoria îşi strînse umerii şi buzele: — Dumneavoastră, domnule subprefect, veţi face cum veţi crede că-i mai bine; numai să-mi daţi învoire să-mi îngrop omul şi să-i fac rînduielile creştineşti. Vă rog să scrieţi şi ciobanilor. — Care ciobani ? — Ciobanii lui Lipan, care aveau în samă oile lui. Nu se poate să nu ştie şi ei de vînzare — dacă într-a-devăr a fost vînzare. ■— Dumneata crezi cumva că n-a fost vînzare ? şi l-au ucis cei doi ca să-i ieie oile ? — Eu n-am spus asta, domnule. Am spus să scrieţi ciobanilor. Nu se putea să-i lepede stăpînul lor aşa, fără să le plătească simbriile şi să4 cinstească, după datină. 639 w — Ai dreptate, vom face întrebare. Şi cred, nevastă, că n-ar fi rău să mergi şi dumneata cu mine acolo, să fii de faţă cind am să-i chem, pe Bogza şi pe Cuţui. — Merg, de ce să nu merg? se învoi Vitoria. Am acolo treabă şi c-o prietină a mea, soţia unui negustor. Vreau s-o poftesc şi pe dînsa să fie de faţă cînd vom coborî aceste oase în sat, ca să le punem la ho-dină, în pămînt. Se cuvine să poftesc şi pe acei gospodari, cu nevestele. — Cum aşa ? Eu mă duc să-i cercetez şi dumneata îi pofteşti la îngropăciune ? — De ce să nu-i poftesc ? Ii poftesc şi la îngropăciune, şi la praznic, ca pe nişte buni creştini. Eu n-am nimic cu dînşii; Dumnezeu nu mi i-a arătat încă. Oamenii pot vorbi una şi alta ; femeia lui Cuţui poate spune despre Bogza că ar fi avînd visuri urîte şi grăieşte prin somn; dumneavoastră, ca stăpînire, puteţi să le puneţi întrebări; dar eu ce pot face decît o îngropăciune cu datoriile care se cuvin morţilor ? Ii poftesc şi pe dînşii; de ce să nu-i poftesc ? Vă poftesc şi pe dumneavoastră, dacă nu vi-i cu supărare. Parcă aşa nu vor fi subt ochii dumneavoastră? Domnu Anastase Balmez clătină din cap şi rămase gînditor. Iar avea femeia dreptate; însă nu credea de demnitatea Iui să recunoască. O cercetare discretă şi delicată i se înfăţişă ca sistemul cel mai bun să descopere şi să apuce de grumaz pe făptaşi. Negreşit, cei doi gospodari nu vor putea să refuze să vie la înmormîntare în Sabasa. Asta ar fi ceea ce, în drept, se chiamă o confruntare cu cadavrul victimei, încercă să lămurească asta femeii. Acuma însfîrşit i se părea c-o înţelesese şi o judecă destul de vicleană şi ascunsă. Vitoria nu putea şti ce poate fi o con^y fruntare, dar primi, zîmbind, hotărîrea autorităţii — 640 cugetînd în sine că nu-i rău să fie amestecat şi boie-rtişul acela cu căciula ţuguiată, în zvonurile, prepusurile şi intrigile otrăvite care creşteau ca un bulz de omăt în cealaltă vale, "în sat la Suha. Cît era el de boier şi de fudul — ea şi cucoana Maria îl puteau vinde şi răscumpăra, jucîndu-1 pe degete, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza şi Cuţui, şi cu tot cu nevestele lor. Autorităţile sfîrşindu-şi cercetarea, femeia trase iar poclada peste ciolane şi schimbă luminarea din fînar. In acelaşi timp suspina şi bocea încet, dar cu coada ochiului priveghea în toate părţile la oamenii aceia străini, în straie negre, şi cu urechea era atentă la tot ce se spunea şi se şoptea. XV In Suha, domnul Anastase Balmez şi-a început cercetările lui cu o dibăcie de care se simţea cu drept cuvînt mîndru. A poftit la domnia sa, ca informatori, pe cei doi gospodari, holărît să-i asculte cu răbdare şi cu blîndeţă. — Ce pot pentru ca să ştiu eu, domnule subprefect ? a răspuns cu glas destul de hotărît, amestecat cu puţină supărare, omul cu buza despicată. Eu nu pot pentru ca să ştiu nimica. — Ştiu, te cred, domnu Bogza, îl domolea subprefectul. Dumneata eşti un om cu stare. Te bucuri de deosebită consideraţie. Eu am datoria să te întreb. Dumneata ai datoria să răspunzi. Căci de la Dorna şi pînă aici te-ai aflat cu Nechifor Lipan. Aţi călătorit împreună ; aţi mîncat împreună. Nu-i aşa ? 41 — M. Sadoveanu Opere, voi. X 641 — Aşa este. — Fiind aşa, te rog să binevoieşti a-mi spune unde v-aţi despărţit. — Apoi să vie şi IIie Cutui, să fie de fată. Să spuie şi el. A fost şi dînsul acolo. — II întreb şi pe dînsul, n-ai grijă. Eu am interesul să aflu toate acestea, pentru a putea urmări pe făptaş. Crezi dumneata că pot eu să ridic un' degtet pînă ce nu am încredinţare deplină ? Eu nu sînt învăţat să obijduiesc pe nimeni. Aşa că să fii bun să-ţi aduci aminte cînd v-ati despărţit, ca să pot prinde un fir. — Care fir? — Să pot prinde un fir, să găsesc o urmă, să încep cu ceva. ' — Care urmă ? Pe mine, domnule subprefect, să nu mă năcăjiţi, că destule am eu pe cap. Eu de moartea acelui oier nu pot pentru ca să ştiu nimica. Ce pot pentru ca să spun, decît atîta, cum că eu şi Cutui ne-am despărţit de el cînd am ajuns în vîrful Stîni-şoarei. Atuncea, cînd a văzut el cît drum mai are pînă la apa Moldovei şi pe urmă pînă la apa Prutului, s-a lehămetuit şi s-a hotărit să se lese de turma asta. Am eu destule oi — zice — la apa Jijiei. Daţi-mi cîştig ca şi pentru celelalte o sută, şi cheltuielile pe care le-am făcut, şi duceti-vă sănătoşi. Să deie Dumnezeu să aveţi spor de la dînsele. Eu mă întorc acasă. — Aşa a spus ?. — Da ; întocmai. — Şi i-aţi daij banii ? — I-am dat banii. I-am numărat hîrtM de cîte o mie şi de cîte o sută. 642 Nevasta mortului stătea umilită într-un colţ al odăii, cu capu-n vatră, cu coatele pe genunchi, cu fruntea în palme. — Nici nu se poate altfel, zise ea încet, fără a se clinti. Gospodarii i-au numărat paralele. Celălalt sta la o parte ş-a văzut. — Care celălalt ? se încruntă Bogza. - — Lasă-ne, femeie, hotărî subprefectul. Nu încurca lucrurile. — Eu nu le încurc. Eu vreau să descurc pe acest creştin care nu-i vinovat cu nimica, se întoarse mun-teanca zîmbind cătră Bogza. A fost unul străin, care a văzut cînd s-au numărat banii. Acela trebuie cunoscut şi urmărit. — Dar n-a fost nici- un străin, femeie; ţi-am mai spus. — Ba poate să fi fost, se întoarse Bogza. — Nu spun eu? Trebuie să fi fost. Dumneata poate credeai că vorbesc de domnu Cuţui ? Domnul subprefect se întărită puţintel: •— Dacă a fost, să spuie omul. Cine a fost ? II cunoaşte ? — Nu cunosc; poate pentru ca să ştie Cuţui. — Nu ştie nici el. De unde să ştie ? Să zicem că i-au ieşit hoţii înainte şi gata 1 — Vezi ? Atuncea de ce tot amesteci acel martor ? — Nu-1 amestec, domnule subprefect. Dar noi muntenii avem obiceiul să facem vînzările cu martori, nu cu hîrtii scrise de domnii judecători. Dacă domnia voastră spuneţi că nu-i martor, eu tac. Atunci s-au scris hîrtii. Dar la urma urmei nici de acestea nu era nevoie, cădi domnu Bogza şi domnu Cuţui erau prietini buni cu domnu Nechifor Lipan. De aceea să ştiţi, oameni buni, că eu n-am venit 41* 643 L j pentru alta aici, decît să vă poftesc la înmormînta-rea oaselor care au mai rămas. Eu atîta treabă mai am în aceste locuri şi pe urmă mă duc acasă, rugînd stăpînirea să găsească ea pe făptaş. Eu ştiu că domnu subprefect are să->l găsească, aşa că, în privinţa asta, n-am nici o grijă. Dumneavoastră, ca buni gospodari, veţi da toate desluşirile şi veti ajuta cum veti putea. Iar la îngropăciune numaîdecît să veniţi. Subprefectul îşi batea nerăbdător cizma cu vărguta pe care o ţinea în mînă. Secretarul, la măsuţa lui, asculta, neştiind ce să mai scrie. Vitonia se ridicase din locul ei, încheindu-şi sumăieşul. Pe dînsa n-o mai interesa întru nimic cercetarea. — Omul acesta al meu a fost vrednic gospodar, încheie ea; se cuvine să-i faceţi o asemenea cinste. — Bine, se învoi, nedumerit, Bogza; putem să venim, dacă domnu subprefect socoate că ne putem duce. — Veniţi cu tot cu nevestele dumneavoastră. Tare frumos vă poftesc. Mîni îi facem soţului meu petrecerea din urmă. Merge şi domnu subprefect. — Eu? — Da, se înţelege. Parcă acolo nu puteţi sta de vorbă, cum staţi ş-aici ? Ba încă acolo domnu Bogza poate şi-a aduce şi mai bine aminte. Calistrat Bogza se scociorî în chimir, scoase taba-cherea, o deschise şi-şi răsuci o ţigară groasă. Femeia puse mîna pe clampa uşii. Plictisit, subprefectul o aştepta să plece. I-ar fi poruncit să se ducă — însă era un om cu sentimente delicate. — Mai am eu ceva de spus, vorbi subţire femeia, dar lăs pe mîni. Vorbim după aceea. — După care ? — După ce astrucăm pe Nechifor Lipan. El a 644 spus ce avea de spus. Te-aştept numaidecît, domnu Bogza. — Bine, bine, răspunse gospodarul, trăgînd fum după ifum din ţigara-i groasă. Vitoria ieşi. In odaia cealaltă erau jandarmi. Cuţui sta la o parte, pe o laiţă, şi fuma şi el dintr-o ţigară tot aşa de groasă ca a lui Bogza. Munteanca zimbi, oprindu-se: — V-aţi sfătuit să vă faceţi ţigările la fel şi-n aceeaşi vreme ? vorbi ea. Domnu Bogza te prepune pe dumneata. — El ? Mă prepune pe mine ? tresări cu îndîrjire Ilie Cuţui. . — Ce să te prepuie ? Că ai fost de faţă la numărătoarea banilor. Dar eu vorbeam de altcineva. — Nu pricep ce spui dumneata, femeie, grăi moale gospodarul, aşezîndu-se iar pe laiţă. — Eu ziceam cătră domnu subprefect că trebuie să mai fi fost cineva de faţă, care-a văzut banii, ş-a-cela-î făptaşul. Dar s-a dovedit că n-a mai fost nimeni. Atuncea ar putea spune cineva că, dacă n-a fost mărturie, nu s-au numărat bani. Dacă n-are bani, cine să-l ucidă ? Dacă nu s-au numărat parale, n-are de ce să se întoarcă ; trebuie să se ducă înainte după oi. — Cum nu s-au numărat parale ? Ce vorbeşti dumneata ? Nu ţi-am mai spus că i le-am numărat sus, pe munte, în popas ? — Ştiu, domnu Cuţui, eu nu vorbesc de asta, nu te supăra. — Cum nu vorbeşti de asta ? Atunci ce tot spui ? — Vorbesc şi eu, răstălmăcind şi potrivind, ca lumea care n-are ce face şi se amestecă în treaba asta a noastră. Dumneavoastră ştiţi mai bine decît oricine 645 ce-a fost şi ave^i să spuneţi. Mortul a spus atîta cît trebuie, domnu Ilie. Tot ce avea de spus, a spus. Ce te uiţi aşa la mine ? Acu mai rămîne să spuneţi şi dumneavoastră, şi pe urmă gata. După asta, domnu subprefect a vedea ce-a mai face. Fiindu-mi nădejdea la ajutorul dumneavoastră, l-am rugat pe domnu Ca-listrat şi te rog şi pe dumneata, domnu Ilie, să nu Ieşi aşa pe un prietin. Acuma, după ce a fost aflat, să veniţi să fiţi faţă cînd l-om pune în locaşul de veci. Cuţui o asculta cu luare-aminte, privind într-o parte. — Cum ai spus ? — Să vii, domnu Ilie. Vine şi domnu Calistrat. — Dacă zice el că vine, eu nu mă pun împotrivă. — îmi pare bine, domnu Ilie, şi sa”vă luaţi şi soţiile. Avem să facem o leacă de praznic. V'itoria ieşi, tropăind repegior. Pentru o împrejurare ca aceasta şi pentru sărbătoarea mortului, îşi lă-sasel opincile şi-şi pusese încălţările cele bune, cu vîr-furi de glanţ. Trecu pe cărări zbidite şi pe drumul cel mai scurt, pînă la prăvălia lui domnu Iorgu Vasiliu. Găseşte acolo căruţa tocmită, în care avea să încapă în voie, alături de dînsa, şi o bună prietină cum era cucoana Maria. Acolo, după ochiul del rotund de geam, ştia mai ales că avea să afle pe Gafiţa, chemată în mare grabă de Ghiţişor. După ce intră şi scoase de pe dînsa sumăieşul, se aşeză pe un scăunel şi privi cu plăcere spre cucoana Maria. Se întoarse şi spre Gafiţa. Ii păru bine c-o găseşte. Nici nu se aştepta s-o întîlnească. Ii pare bine mai ales pentru că poate să-i spuie ce se petrece la primărie, unde face subprefectul cercetare. A stat la întrebările subprefectului întăi şi întăi domnu Calis- trat; după aceea domnu Ilie. Dar /nevestei lui Lipan nu i-a plăcut cum ii întreabă. — Cum îi întreabă ? şi ce-i întreabă ? se interesă, cu destulă grijă, Gafiţa. — Ii întreabă fel şi chip. înainte de a intra acolo, am văzut şi pe femeia lui Bogza. — Hm! ai văzut-o? Dar ea, mă rog, ce căuta acolo? — Nu ştiu. Am stat şi eu puţintel în preajmă. Am ascultat ce vorbea cu nişte femei. Atîta pot a spune, dragele mele, că doresc în toată viata mea să nu vorbească despre mine prietinele. — Vorbea despre mine; nici nu se poate altfel. — Nu îndrăznesc a spune una ca asta. Eu nu vîr nici un fel de intrică. Mă gîndesc că nu-i toată lumea urîtă, nici calică, nici proastă; nu trăieşte cînd cu notarul, cînd cu jandarul. Ştiu eu că acestea-s nişte vorbe din zavistie. Un lucru l-aş înţelege mai puţin decît pe toate: să arunce năpaste. Să mă ferească Dumnezeu. Eu sînt cea mai năcăjită şi mai amăflîtă de pe lumea asta, am rămas văduvă şi sărăcită, dar n-aş cuteza să arăt pe cineva dintre cei pe care-i văd oameni cumsecade, aşezaţi bine la casele lor, ţinînd la nevastă şi .îmbrăcînd-o cît se poate de frumos — n-aş putea, Doamne fereşte, cuteza să arunc o vorbă, să se creadă cumva că aş avea vreo bănuială. Deci l-am şi rugat pe domnu Ilie să poftească mîni, dincolo de munte, la Sabasa, la petrecerea din urmă a unui prietin. Gafita era o femeiejiăltuţă, subţire în boi, c-un obraz neclintit în frumuseţa lui, încondeiat cu sprîn-cene dodate şi cu ochi mari ca migdalele, umezi şi negri. Purta catrinţă cu fluturi, bluză de modă nouă şi pantofi cu călcăiejialte. La vorbele prietineşti şi pătimaşe ale muntencii, obrajii i se rumeniseră. Cu 647 răsuri în fată, îi sta şi mai bine. Zîmbi ascuţit, gîn-cfindu-se la viclenia unei anumite prietine şi găsi destule Vorbe potrivite ca să dovedească ce fel de femei trăiesc pe lumea asta şi mai cu samă la Doi Meri. Cît priveşte de năpăşti, apoi a mai spus şi altă dată că cel fără vină n-are a se teme de nimic. Ilie Cutui îşi are baltagul acasă, subt icoane. S-a plimbat cu el în lume, fără să-l spurce. — Pentru soţul meu eu pot să jur, cu mina pe sfînta cruce. — Ştiu, dragă nevastă, nu te uita la vorbe. Eu mă găsesc cea mai asuprită — şi nu mă întorc asupra nimănui. Aştept de la Dumnezeu să se facă lumină. Hotărîrea Lui are să cadă la vreme. — Să cadă, se ascuti Gafita, cu ochii aprigi. Cine-a făptuit, să primească pedeapsă. Gine rîde, să cunoască plînsul. — Ştiu, o linişti 'iar Vitoria. Ştiu că domnu Ilie răspunde cu dreptate subprefectului; dinspre partea asta, n-am nicT o grija. Orice or spune unii şi alţii, eu şi de Bogza am anume părere. Pîn-acuma nu s-au arătat alte semne, decît cele pe care le-a scos la vedere mortul. — Să ştii, leliţă Vitorie, că semne sînt şi altele. — Ştji.u, ştiiu asta. — Nu ştii 1 Dumneata socoteşti că eu azvîrl numai aşa vorbe. Spun din durere şi din usturime, căci de o bucată de vreme nu mai am tihnă din pricina unei ticăloase. •— Te cred, dragă. Se amestecă, blînd, şi soţia lui domnu Iorgu Vasiliu: — Nu te potrivi. Dumneata rămîi cum eşti. Ce ţi-a * dat Dumnezeu, nu poţi împrumuta. 648 Gafiţa rîse, alinata. Aşa era mai frumoasă, Tovă-răşele ei o pîndeau pieziş şi-şi aruncau săgeţi cu ochii. După ce n-au mai avut ce face cu dînsa, i-au dat drumul. îndată, în odăiţa plină de scorţuri şi de şter-giare, ochii Vitoriei se întristară şi se întoarseră ca-Trlfrăsărit, la icoane. Făcînd trei cruci, femeia salută pe sfinţi. Inturnîndu-se spre ochii micşoraţi şi plini de curiozitate ai gazdei, se grăbi să-i spuie nu atît cum merge cercetarea omului stăpînirii, cît mai ales cum stă în picioare, împotriva unor hotărîri mai tari decît oamenii, acel om care-şi arată colţii prin buza despicată. — El cearcă, dragă cucoană Mărie, să se ascundă după deget, lămurea cu învierşunare munteanca. Nu ştie, sărmannlr cum că ce i-i scris, i-i pus în frunte. Eu acuma l-am deschis şi l-am cetit deplin. Mai are şi omuşorul cel cu căciula ţuguiată a se juca o zi, doua cu dîrisul. Ş-acela înţelege cum stă chestia, căci nu-i nici chior, nici prost, dar tare l-am rugat să mai îngăduie. Trebuie să iasă împotriva duşmanului, din porunca lui Dumnezeu, toate dovezile, ş-atuncea doresc să-l văd zbătîndu-se cum s-a zbătut omul meu în rîpă. Dac-aş putea să-l lovesc şi eu cu acelaşi baltag, în locul unde l-a pălit el pe Nechifor Lipan, m-aş simţi mai uşurată. Dar asta nu se poate; nici pe Gheorghiţă, care-i încă prost şi copil, nu-1 pot pune. Aşa că vreau să-l împung şi să-l tai altfel, ca să mai scot din mine obida care m-a înăbuşit atîta vreme. Căci eu, dragă cucoană Mărie, am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu ş-am fost mulţămită şi înflorită cu dînsul. Iar de-acuma îmi mai rămîn puţine zile, cu nour. Stau şi mă mir într-o privinţă, cum de-am mai găsit în mine puterea să rafr3~ăiîîrea şi să îndeplinesc toate. După ce l-am căutat şi l-am 649 găsit, ar fi trebuit să mă pun jos şi să-î bocesc. Dar ştiu eu cine mi-a dat îndemn şi putere. Am făcut toate ş-am să mai fac, cît voi mai avea suflet. Am trecut muntele ista în toate felurile, am fost la Borca nu ştiu de oîte ori, am cheltuit parale în dreapta şi-n stînga, am mişcat oameni şi preoţi; am vorbit, dragă cucoană Mărie, şi printr-o sîrmă, tocmai la Piatra. Eu eram de partea asta, în primărie la Borca, şi de partea cealaltă era domnu prefect, şi l-am rugat pentru omul meu, pe care l-am găsit risipit într-o rîpă, să-mi deie voie să-l îngrop în tintinrnTSă nu rămîie între lupi; să-:l aduc între creştini. Am săvîrşit şi asemenea pacat, vorbind pe sîrmă. Rîdeau barbaţii de mine, cum m-am spăriat auzind glas de la Piatra. Am făcut multe altele; ş-acuma s-apropie vremea sa le sfîrşesc. Munteanca îşi lăsă fruntea pe umărul soţiei lui domnu Iorgu Vasiliu şi începu a plinge şi a suspina. După asta îşi şterse lacrimile, îndesat, cu mînica şi se pregăti de plecare. Toată alcătuirea încurcată din acel colt de la Suha, cu duşmăniile, cu prietiniile, cu intrigile, cu vorbele deşarte, cu spaimele ascunse şi cu nădejdile, s-a încărcat în căruţe ş-a trecut muntele Stînişoara, la preajma mortului care aştepta cea din urmă alinare lîngă făclia lui1 de ceară. Domnu Toma avusese grijă să aducă la faţa locului un car cu doi boi frumoşi. II împodobise cu cetijjă-şi aşezase în el sicriu gol. După porunca Vitoriei, se aflau de faţă trei preoţi şi trei oameni cu buciume; şi patru femei bocitoare. Le alesese domnu Toma : două din Borca şi două din Sabasa, care ştiau să plîngă şi să bocească mai bine. In căruţa dascălului a adus pomenile. Preoţii îşi aveau şi ei o nadişancă vopsită 650 verde. S-au înşirat oamenii cu prapurile şi cu crucea. Alţii au coborît racla în rîpă ş-acolo Vitoria singură, suflecîndu-şi mînicile, a luat cu grijă bucăţile soţului său şi le-a potrivit una cîte una în cutia de brad, stro-pindu-le cu vin. Bărbaţii au opintit sus povara destul de uşoară, au aşezat sicriul în car; au pus peste capac un lăvicer vrîstat negru şi roş ş-au dat de veste: gata. Atunci1 cel de la coarnele boilor a îndemnat ş-a făcut semn şi celor dinainte cu steagurile şi crucea. La cel dintăi popas, preoţii au coborît, au făcut rugăciune ş-au înălţat cîntare. Vitoria singură umbla împrejurul slujbei, priveghind rînduielile şi avînd la îndămînă o babă cu sulurile de pînză pentru datina podurilor. Cînd au pornit iar, au sunat muntenii din buciume, dînd veste spre depărtarea văilor. După ce au stat buciumaşii, au prins a plînge şi a boci tare frumos femeile tocmite. Vitoria privea şi asculta cu luare-aminte. De şi aceasta era pentru dînsa ziua cea mai grea şi se zbuciuma ea singură mai mult decît toate ostenitoarele, se socotea destul de mulţămită. Autorităţile şi gospodarii de la Doi Meri erau de faţă. Bogza umbla despărţit de Cuţui, unul pe o parte a drumului, celălalt pe altă parte. Nu-şi vorbiseră ; nu se priviseră. Numai cînd sătenii au suit din rîpă racla şi au potrivit-o în car şi i-au scos capacul, Ca-listrat Bogza nu s-a putut opri să nu întindă gîtul pe deasupra altor capete, ca să se uite să vadă rămăşi-ţile mortului. Vitoriei i se părea că Bogza nu s-a putut opri. Dimpotrivă, nici o clipă omul nu avusese gîndtil să se stăpînească. Era ca într-o fierbinţeală bolnavă şi altceva nu dorea deocamdată deoît să vadă. Dacă ar fi cu putinţă să vadă de-aproape în ce stare se află ţeasta. Căci da/că nu se cunoaşte vreo pălitură de 651 unealtă de fier, atunci oricine cu uşurinţă ar putea crede că Lipan, fiind ameţit de băutură, a nimerit, noaptea, cu tot cu cal, în rîpă. Femeile umblau şi ele despărţite, repezindu-şi din cînd în cînd ascuţişuri de duşmănie. Toate le observa munteanca şi le cîntărea în capui ei. Nu uita nimic din ce trebuia pentru buna rînduială şi avea vreme să se alăture şi de cucoana Maria, şoptindu-i ceva cu grabă. Gheorghiţă nu se afla de faţă. După porunca mamei lui, încălecase cum ajunsese ea, venind de peste Stînişoara, şi coborîse înainte în Sabasa ducînd cînele şi tărhatul mortului. Au mers aşa pînă ce alaiul a fost zărit din vale de cătră oamenii tocmiţi care privegheau în turnul bisericii. Clopotele au început a bate. Asupra zvonurilor de clopot, au venit amestecîndu-se cîntările buciumelor. Tot satul întăi s-a suit pe prispe cu mîna streşină la ochi; apoi, rînduri, rînduri, s-a îndreptat spre ţin-tirim. S-a făcut slujbă mare, cum puţine s-au văzut în Sabasa. Asupra rămăşiţilor descoperite ale lui Nechifor Lipan bătea pieziş soarele auriu de aprilie. Preoţii au cerut lui Domnul Dumnezeu pace pentru sufletul robului său, apoi au cîntat cu glas înalt veşnică pomenire. Vitoria a venit lingă cucoana Maria şi a rugat-o, cu glas pripit, să aibă ea gri'jă de cele din urmă rîn-duieli şi mai ales să nu uite să ceară în clipa anumită vinul pentru stropit şi găina neagră care se dă peste groapă. Bătrîna pe care a tocmit-o ajutoare le are toate în traistă — numai să i le ceară. O roagă pe cucoana Maria să-i facă această mare binefacere, căci ea trebuie să steie lîngă soţul său în clipa asta de despărţire. II mai vede acuma o dată. Pe urmă n-are să-l mai vadă pînă la învierea cea din veac. Atuncea, apropiindu-se, şi-a pus mina în creştet şi şi-a mînat broboada, neagră pe ceafă. Aducîndu-şt după asta degetele ca nişte ghiare asupra frunţii, a părut că vrea să-şi smulgă ochii. A strigat: — Gheorghită 1 de ce m-ai: lăsat! Cu aşa glas a strigat, încît prin totî cei de fată a trecut un cutremur^S-a dărîmat în genunchi; şi-a rezemat fruntea de marginea sicriului. Cucoana Maria s-a repezit spre dînsa ferind lumea cu palmele într-o parte şi într-alta. S-a aplecat, a cuprins-o de umeri şi a tras-o la o parte. Vitoria s-a lăsat dusă. Apoi, desfăcîndu-se cu uşurinţă, s-a întors iar lîngă Lipan ş-a îngenunchiat. — Să vie şi băietul! a ţipat ea. Băiatul era aproape. A venit, acoperindu-şi ochii cu braţul drept. Nu ştia ce sa spuie. li era ruşine să bocească faţă de bărbaţi, ca o femeie. Cucoana Maria a săltat iarăşi în sus pe munteancă şi oamenii s-au grăbit să coase în cuie capacul sicriului. îndată l-au coborit şi s^a auzit huruitul bulgărilor de pămînt. Vitoria s-a întors mai liniştită şi a zvîrlit şi ea asupra soţului său un pumn de ţărînă. XVI La poarta ţintirimului au stat ajutor lîngâ Vitoria domnu Toma şi cucoana Maria. S-a dat fiecăruia dintre cei care ieşeau, întru pomenirea mortului, un sfert de pîne ,ş-un păhărel de rachiu. Bărbaţii şi femeile şopteau închinarea rituală: Dumnezeu să-l ierte!, deşertau dintrodată băutura, apoi frîngeau din 653 pîne o bucată cu care îşi astupau arsura plăcută a gurii. Copiii rîdeau şi se hîrjoneau printre morminte. După ce făcură împărţeala pomenilor şi a colivei, preoţii îşi scoaseră de pe ei odăjdiile. Mai aveau un crîmpei de slujbă, care nu era dintre cele mai uşoare. Vitoria grăbi spre ei, ca să-i poftească la praznic, acasă la domnu Toma. Acolo aveau să se adune şi oamenii stăpînirii, cu domnu subprefect, şi gospodarii străini veniţi de peste munte. Gospodina lui domnu Toma făcuse toate cum putuse mai bine. Fiind vremea postului celui mare, în privinţa mîncării era mai greu. Dar era băutură destulă şi bună, care împlinea lipsurile. Mai ales era un vin din jos, de la Odobeşti, în care domnu Toma îşi punea toată credinţa. Cînd s-au aşezat la masă, soarele era în asfinţit. Răposatul îşi găsise însfîrşit hodina. Cei vii începură să mînînce găluşte de post şi curechi prăjit cu oloi de cînepă. Preoţii şi cu domnul subprefect stăteau la locul de cinste, în fundul odăii. Gospodarii de la Doi Meri mai cătră margine. Vitoria se aşeză în apropierea lor. După ce cinstiră cîteva pahare, începură a vorbi despre treburile de pe lumea asta. — Dumneata, domnule Calistrat, zise munteanca, mi se pare că nu prea mînînci. — Ba mînînc, slavă Domnului şi bogdaproste. — Atunci nu bei. Se cuvine să bei j^nţrurTrfTpnetin. — Ba mai ales am băut. Mă gîndesc că sîntem departe şi avem a porni la drum asupra nopţii. — Ce are a face astia ? Parcă dumnitale ţi-i frică noaptea ? Văd că ai baltag. — Am. 654 — Frumos baltag. Ia mai bea un pahar, ca să văd şi eu. Şi pe urmă vei mai bea şi altele, după pofta inimii dumnitale. Arată-mi şi mie acel baltag. Poftesc să-l văd. Are şi Gheor-ghiţă, flăcăul meu, unul, alcătuit întocmai la fel. Bogza rînji nu cu voie bună şi trecu femeii baltagul, prin latura mesei. Femeia îşi chemă flăcăul. Era la spatele ei. — Gheorghiţă, ia vezi şi tu. Pare-mi-se că tot aşa-i ş-al tău. Numai că al tău abia a ieşit din foc şi de sub ciocan. Acestalalt e mai vechi şi ştie mai multe. Rîzînd, nevasta trecu feciorului baltagul. Calistrat întinse mîna spre armă ; apoi şi-o retrase. Flăcăul îi cerceta cu luare-aminte ascuţişul curb şi părţile late. — Lasă-1 să se uite şi să vadă, domnu Calistrat. zise munteanca. Dumneata poftim şi mai cinsteşte un pahar de vin de la Odobeşti. Dumneata cunoşti şi ştii tare bine că asemenea vin mai ales îi plăcea şi lui Nechifor Lipan. Eu cred aşa, vorbi ea deodată cu alt glas, întorcîndu-se cătră meseni. Eu cred aşa, domnu Calistrat, că soţul meu umbla singur la deal pe drumul Stînişoarei şi se gîndea la oile lui. Poate se gîndea şi la mine. Eu n-am fost faţă, dar ştiu. Mi-a spus Lipan, cît am stat cu dînsul, atîtea nopţi, în rîpă. — Ce ţi-a spus ? rîse Bogza. — Mi-a spus cum a fost, răspunse munteanca pri-vindu-I aţintit şi zîmbind. — Asta n-oi mai crede-o. — Ba s-o crezi. Iţi aduci aminte, domnu Calistrat, că Lipan avea cu el ş-un cîne? — Mi-aduc aminte. Ii zicea Lupu. Era harnic cîne, şi viteaz. 655 — Ei, vezi, domnu Calistrat? Eu ştiu şi asta, că acel cîne s-a pus pentru stăpînul lui, cînd i-a văzut în primejdie viaţa. — Se poate să se fi pus. — Crezi că a pierit şi cînele ? — Nu cred. Mai degrabă s-a prăpădit. — Aşa zic şi eu. Dar dacă s-a prăpădit, se poate găsi. — Asta-i mai greu. — Greu pîn-înlr-atîta nu-i, domnu Calistrat, cînd este voinţa lui Dumnezeu. Te rog să mai bei ş-acest pahar. Să-ţi spun cum s-a întîmplat ? Masa tăcuse. Interesat, domnu subprefect Balmez îşi puse coatele pe ştergar şi-şi întoarse urechea stîngă, cu care auzea mai subţire, privind în acelaşi timp şi cu coada ochiului. Simţindu-se observat, Bogza se nelinişti. — Dumneata ştii şi eu nu ştiu, zise el cu îndrăzneală. Dacă ştii, spune. — Să-ţi spun, domnu Calistrat. Omul meu se gîndea, vra să zică, la ale lui şi la mine şi umbla la deal în pasul calului, suind spre Crucea Talienilor. Femeia se opri. . —■ Ei ? o îndemnă, zîmbind. domnu subprefect. Spune. De ce te-ai oprit? — Unii ar putea zice că venea la vale. Dar eu ştiu mai bine că se ducea la deal. Dar nu era singur. Avea cu el cînele. Şi se mai aflau în preajma lui doi oameni. Unul dăduse călcăie calului şi grăbise spre pisc, ca să bage de sama dacă nu s-arată cineva. Al doilea venea în urma lui Lipan, pe jos, şî-şi ducea calul de căpăstru. Să ştiţi că nu era noapte. Era vremea în asfinţit. Unii cred că asemenea fapte se petrec noaptea. Eu am ştiinţă că fapta asta s-a petrecut ziua, la asfinţitul 656 soarelui. Cînd cel din deal a făcut un semn, adică să n-aibă nici o grijă, că locu-i singuratic, cel care umbla pe jos a lepădat frîiiL Şi-a tras de la subsuoara stîngă baltagul şi, păşind ferit cu opincile pe carare. a venit în dosul lui Nechifor Lipan. O singură pălitură i-a dat. dar din toată inima, ca atunci cînd vrei să despici un trunchi. Lipan a repezit în sus mînile, nici n-a avut cînd să ţipe; a căzut cu nasu-n coama calului. Intor-cînd baltagul, omul s-a opintit cu el în deşertul calului, împingîndu-1 în rîpă. Chiar în clipa aceea cinele s-a zvîrlit asupra lui. El l-a pălit cu piciorul dedesubtul botului. Calul tresărise de spaimă. Cînd a fost împins, s-a dus de-a rostogolul. Cînele s-a prăvălit şi el. S-a oprit întăi hămăind întărîtat; omul a încercat să-i deie şi lui o păh'fUrade baltag, dar dulăul s-a ferit în rîpă şi s-a dus tîrîş după stăpîn. Asta-i. Cel din urmă a încălicat ş-a grăbit după cel din vîrful muntelui, şi s-au dus. Nu i-a văzut şi nu i-a ştiut nimeni pînă acuma. Munteanca tăcu şi se uită, cu buzele strînse, cătră cucoana Maria. Nevasta lui domnu Vasiliu, ca şi cei care erau de fată, sta într-un fel de încremenire şi aşteptare. In toată lumea de-acolo erau bănuieli. Vorbele şi iscodirile lucraseră cu hărnicie. Deci toată lumea înţelegea întrucîtva istorisirea muntencei. Nu-maicît cei mai mulţi nu-şi puteau da samă de ce muierea asta străină umbla cu pilde şi răutăţi. Dacă are vreo bănuială, să spuie; dacă are vreun prepus să-l deie pe fată. Asemenea cuget se aduna, cu mînie, mai ales în Ca-listrat Bogza. El de la început, de cum a văzut-o întăi şi intăi, a priceput că nevasta oierului vine asupra lui. Pe urmă a stat cu răbdare, îndoindu-se că s-ar putea cumva descoperi asemenea faptă care n-a lăsat după ea nici o urmă. Femeia are să se zbată fără folos şi după aceea are să se ducă în treaba ei. Dar ea nu se ducea. Umbla cu vorbe şi cu intrigi proaste. Punea la cale pe nevasta lui Cuţui. Strecura vorbe de vrăjmăşie Ilenei. Stîrnea pe oameni cu feluri de feluri de închipuiri. O lăsa. Ce-i putea face ? Ii era şi milă de dînsa într-o privinţă, căci era o văduvă care-şi căuta bărbatul. De mare mirare este cum l-a putut descoperi într-o rîpă aşa de prăpăstioasă şi de singuratică. Mai de mirare sînt alte vorbe pe care 1p scorneşte din nou. Şi acuma — povestea întîmplării. , Prost şi tîmp ar fi să-şi închipuie că ea a fost de faţă. Mai prost şi mai tîmp să creadă că mortul a putut vorbi. Asta n-o mai crede nimeni în ziua de azi. Şi totuşi, muierea aceasta care-1 urmăreşte a arătat întocmai lucrurile, punct cu punct, pas cu pas. Să fie adevărat, cum spune Ileana, şi cum arăta Ga-fiţa cînd nu era încă aşa de otrăvită de duşmănie, să fie adevărat că se pot face vrăji şi sînt oglinzi în care poţi privi lucruri trecute şi viitoare ? Un bărbat nu poate crede asta ; de şi, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. La urma urmei, să arate de unde ştie şi să deie pe faţă lucrurile cum sînt. Ştie, poate, ceva de la ne-«. vasta lui Ilie Cuţui. Nepotrivit lucru este să ai de a face cu asemenea prietini şi tovarăşi ticăloşi. Dar nici Ilie Cuţui n-a putut vedea în totul lucrurile cum s-au petrecut, în toate amănunţimile lor. Mai ciudat este că nici el nu ştia bine cum a fost. Abia acuma vede .că au fost aşa întocmai. 658 Pe cînd i se învălmăşeau aceste cugetări, Bogza, simţindu-se privit, bău pe nerăsuflate un pahar de vin, şi încă unul. După aceea, fără să ştie cum, luă deodată o hotărire năpraznică. Muierea-i muiere şi bărbatu-i bărbat. El era un barbat, de care încă nu-şi bătuse joc nimeni în viaţa lui. — Dă baltagul, vorbi el, încă stăpînit, întinzînd mîna îndărăt cătră Gheorghiţă. — Mai stăi puţintel, îl opri femeia, ca să încheiem praznicul după cuviinţă. Ce te uiţi, Gheorghiţă, aşa, la baltag ? întrebă ea după aceea, rîzînd ; este scris pe el ceva ? — Ascultă, femeie, mormăi cu mînie Bogza, de ce tot mă fierbi şi mă înţepi atît ? Ai ceva de spus, spune! — Nu te supăra, domnu Calistrat, eu întreb pe băiet dacă nu ceteşte ceva pe baltag. — Destul! răcni gospodarul bătînd cu pumnul în masă şi înălţindu-se de la locul Iui. Tacîmurile se învălmăşiră, mesenii se ridicară spă-riaţi. Ceea ce se făcea nu era bine, căci era la un praznic. Bogza avea întrucîtva dreptate. — Destul! răcnea omul, destul! Glasul îi răguşi dintrodată. — Destul! Pentru o faptă, este numai o plată. Chiar dacă aş fi eu, mi-oi primi osînda de la cine se cuvine. Dar nu sînt eu. Ce ai cu mine? — Eu ? n-am nimic! se apără munteanca, uimită mai presus de orice de o întrebare ca aceea. — Cum n-ai ? mugi Calistrat, împrăştiind cu dosul mînilor talgerele şi paharele. Dar cu cine vor- P beşti tu aşa, muiere ? Dar ce ? Ai trăit cu mine, ca să ai asupra mea vreun drept ? 659 J — Gheorghiţă, vorbi cu mirare femeia, mi se pare că pe baltag e scris sînge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău. Calistrat se smulse din locul lui, repezindu-se spre flăcău, ca să-şi ieie arma. Cuţui i se puse în faţă — poprindu-1 cu braţele încordate, ca pe un mal. Dar în gospodarul cel mare izbucnise crîncenă mînie. Păli cu pumnul pe Cuţui în frunte şi-l lepădă la pă-mînt. Bătu cu coatele pe cei de aproape şi-i dărîmă şi pe ei. Se zvîrli cu capul pe uşa deschisă, mugind. Vitoria fîlfîi cu braţele ca din aripi după el. Intr-o clipă fu şi ea în prag, ţipînd: — Gheorghiţă ! dă drumul cînelui 1 Flăcăul avea de mai nainte hotărît cum să facă. Se încurca însă în lanţug, în cotlonul şurii. Prin lucirea amurgului, Bogza îl văzu şi se prăvăli pe-o coastă asupra lui. Atunci cînele dădu un urlet fioros. Izbindu-se înainte, chelălăi zugrumat. Izbindu-se a doua oară, rupse lanţugul. Bogza îl ocoli, cercînd să apuce, dintr-un salt, braţul feciorului cu baltagul. împuns de alt ţipăt al femeii, feciorul mortului simţi în el crescînd o putere mai mare şi mai dreaptă decît a ucigaşului. Primi pe Bogza în umăr. II dădu îndărăt. Apoi îl Iovi scurt cu muchea baltagului, în frunte. Calistrat Bogza şovăi. Cînele se năpusti la beregată, mestecînd mormăiri sălbatice cu sînge. Oamenii fură îndată asupra lor. Subprefectul porunci cuiva, răcnind, să cheme pe loc jandarmii de la masa cea mică din căsuţa din fundul "ogrăzii? Veniră şi jandarmii în fugă. Ilie Cuţui se supuse numai-decît. Cele două femei boceau, blăstămînd răutatea acelei muieri străine. Oamenii despărţiră pe cîne, bătîndu-1 cu despicături de lemn, vărsînd asupra lui apă, învelindu-1 într-un ţol şi trăglndu-1. Aduseră pe Bogza pe braţe şi-l întinseră pe prispă. Se tăcuse întuneric. Cineva aşeză pe prichiciul terestrei, înlăuntrul geamului, o lumină. Nevasta lui domnu Iorgu Vasiliu ceru numaidecît apă. Ii aduse Vitoria cofa din casa cea mică. Amîndouă stropiră pe rănit. Bogza gîfîia şi pufnea. Incet-încet se linişti şi-şi întoarse privirile obosite într-o parte, înspre oamenii adunaţi. Munteanca întrebă cu voce dură: — Mai vrei ceva, omule ? Omul făcu semn cu pleoapele. Mai voia ceva. — Ce vrei ? — Vreau să mă mărturisesc. Se făcu tăcere. Preotul cel bătrîn şi burduhos îşi făcu loc, gîfîind. Bărbaţii se descoperiră. Jandarmii vorbeau tare în preajma şurii, punînd felurite întrebări Iui Cuţui. Cei de lîngă rănit îi ţis-tuiră. Ei tăcură şi veniră în vîrful degetelor spre adunare, aducînd şi pe prizonier. Cuţui mormăia: — N-aveţi să mă asupriţi; n-aveţi să mă ucideţi. Eu spun de bună-voie. Şi să se ştie că a fost întocmai cum a arătat femeia mortului. Oamenii ţistuiră din nou. Omul cel mare, întins pe prispă, începea să vorbească. — Părinte, zise Bogza, gîfîind iar; eu văd că se poate întîmpla să pier. Pentru asta, fac mărturisire aicea, să se ştie că eu am pălit într-adevăr pe Ne-chifor Lipan şi l-am prăvălit în rîpă, după cum a dovedit nevasta lui. N-am înţeles de unde ştie; dar întocmai aşa este. 42 661 — Părinte, şopti munteanca, să spuie şi de ce. Rănitul pricepu. — Ara făcut fapta asta, ca să-i luăm oile. Am socotit că nu s-a mai afla nimic. Acuma turma oierului să se întoarcă înapoi, după dreptate. — Bine, grăi cătră sine Vitoria. Bogza îşi aţinti ochii asupra ei. Erau ochi umezi în care pîlpîiau luminiţi. Ruptura buzei de sus părea un ris straniu. — Părinte, vorbi el iar, cu nelinişte, să nu mă Ieşi să mor aşa. Pune asupra mea patrafirul şi ceteşte-mi deslegarea. Mă rog de nevasta asta şi de feciorul ei, să mă ierte. Vitoria făcu semn lui Gheorghiţă să se apropie. — Iertaţi-mă. — Poate să trăiască, şopti Vitoria. Stăpînirea facă ce ştie cu el! — Iartă-mă, femeie 1 ceru muribundul. M-a sugu-şat cînele. Mă duc şi eu după Nechifor Lipan şi trebuie să mă ierţi. — Dumnezeu să te ierte, îi zise Vitoria. îşi strînse buzele, îl privi neclintit o vreme. După aceea se retrase. — Vină încoace, Gheorghiţă, vorbi ea, trezită din nou de griji multe. Vezi de ţesală caii, după moda nouă care am aflat-o aici, şi-i întăreşte cu orz, căci drumurile încă nu ni s-au sfîrşit. Facem cu domnu Toma toate socotelile şi-i plătim cinstit, mulţămin-du-i frumos. Plătim preoţilor, oamenilor care s-au ostenit şi tuturora. Pe urmă, stăm şi ne hodinim trei zile, după care facem parastasul întăi tatălui tău. îndată ne încălărăm şi ne ducem la apa Prutului la Ştefăneşti, ca să cunoaştem turma de la Rarău. So-cot că mergînd cu spor, pe vreme bună, ne putem în- 662 toarce iar aici în Sabasa, ca să facem parastasul de nouă zile. Apoi ne ducem dincolo la Jijia, ca să vorbim cu baciul Alexa şi să ne alcătuim cu el pentru întoarcerea oilor cătră munţi, unde avem tocmită păşunea de vară. La patruzeci de zile vom fi iar aici şi vom ruga pe domnu Toma şi pe părintele să ne-a-jute a împlini datoria de patruzeci de zile. Atuncea om face praznic mai bun, cu carne de miel de la turma cea nouă. Om aduce atuncea de la mănăstirea Varaticului şi pe soră-ta Minodora, ca să cunoască mormîntul. Ş-apoi după aceea ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate cîte-am lăsat. Iar pe soră-ta să ştii că nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui Topor. 42* NOTE După cum am mai spus şi altă dată, ciudatul ţinut al Dobrogei — cu întinsele-i păşuni sărate, cu Delta-i miraculoasă, cu strălucita-i coastă de argint — l-a atras întotdeauna cu deosebire pe Sadoveanu. După cea dintîi vizită a lui din 1906, în care descoperise paradisul bălţilor Dunării, urmaseră altele şi altele, din care se întorcea la luriie cu noi note şi impresii, pregătitoare acelor luminoase cărţi de mai tîrziu : Ostrovul lupilor şi Aventură în lunca Dunării. Aşa, din însemnările unui drum minunat şi rapid pe care l-a făcut într-ot singură zi, străbătînd coasta Mării de la graniţa de sud pînă la Constanţa, pe-o zi frumoasă de mai a anului 1925, au ieşit la lume cîteva bucăţi, în care sînt îngrămădite imagini vii şi pitoreşti din depărtările acelui colţ de ţară. în primăvara aceea, izbucnită năvalnic după îngheţul iernii, ochiul lui însetat de verdeaţă şi lărgime prinsese diferitele aspecte ale melancolicului Bazargic1; peisa-giul de cridă alburie şi olane roşii şi sure ale bizarului Balcic2; plaja singuratică şi fericită de la *, Bazargic, Adevărul literar şi artistic, 1925, nr. 238, rubrica „Nole de drum“ ; Depărtări, Editura Casei Şcoalelor, 1930. 2 Balcic, Adevărul literar şi artistic, 1925, nr. 239, rubrica „Note de drum“ ; Depărtări, Editura Casei Şcoalelor, 1930. 605 Ecrene1 în care vii nu par decît valurile în necontenită mişcare", vechea cetate Caliacra2 cu năsipi-şurile-i fantastice de pietre şi oarzele-i punctate de maci roşii, în jurul căreia trecutul a adunat tot felul de legende despre acel Dobrotici-Domn3, voievod al bucăţii de pămînt dintre Dunăre şi Mare... La fel, într-o toamnă, învăluit de pulberile mişcătoare ale colburilor, subt un cer de coloarea pietrei de- chiclaz, descoperise după o perdea de verdeaţă cenuşiul Kainargi — satul păcii — şi, cotind mereu printre dealuri, vii, ierburi şi corturi de pădure, îi apăruse şi tîrguşorul Ostrov4, ca o aşezare fermecată, încremenită şi pustie, oglindindu-se în ochiurile neclintite şi fantastice ale bălţilor Dunării... Setea asta de a cunoaşte mereu lucruri şi oameni noi, care l-a făcut să fie în şcoală un strălucit elev la istorie şi geografie, îl îndemna să-şi lase tihna de la Copou unde — ca şi eroul lui, cuconu Ilie Leu — îşi avea o gospodărie bine întocmită ş-un birou spaţios cu păreţii căptuşiţi de cărţi. Spre ţara Ardealului, — pe care-toea-^ş(r descopefte încetul cu încetul, urpînd pe Vaţ^lSc^PQ^i^a^cucoşi sălbatici şi la Bradul Strîi»b-+H-tr'e-p4&tFă3>,-j-şi_Qdli de urs, porneşte în vara anului 1925, însoţit de Miti, băiatul lui cel mai mare. E o expediţie care îl interesează mai ales din punct de vedere al limbii, după cum se vede bine din acel Memoriu al lui cuconu llie Leu5, pe care nu întîrzie a-1 da publicităţii chiar în aceeaşi 1 Ecrene, Adevărul literar şi artistic, 1925, nr. 240, rubrica „Note de drum“; Depărtări, Editura Casei Şcoalelor, 1930. 5 Caliacra, Adevărul literar şi artistic, 1925, nr. 241, rubrica „Note de drum“ ; Depărtări, Editura Casei Şcoalelor, 1930. 3 Dobrotici-Domn, Adevărul literar şi artistic, 1925, nr. 242, rubrica „Note de drum“; Depărtări, Editura Casei Şcoalelor, 1930. 4 Ostrov, însemnări literare, 1919, nr. 19; Depărtări, Editura Casei Şcoalelor, 1930. 5 Viaţa Rominească, 1925, nr, 8; Depărtări, Editura Casei Şcoalelor, 1930. lună, august, îndată ce se întoarce acasă şi-şi redactează notele din carneţel. Fantastica poveste despre tăul de la Cloamba Albă — unde dăduseră peste împărăţia cea mare a racilor, trăind aeve" ceea ce li se întîmplă pescarilor pătimaşi numai în visuri — avea să rămîie vie în memoria copilărimei de la Copou, după cum şi bizarul vocabular adus de la Deva avea să alcătuiască o modă şi o distracţie pentru o bună bucată de vreme. Datorită lui cuconu Ilie Leu, toţi Sadovenii în frunte cu cel mare nu mai spuneau declt caniă de vin, glaje de bere, chisăliţă în loc de borş, iirău în loc de pîrău, duhan în loc de tutun ; cereau mamii să le facă clătite cu zătnăchişă, se plîngeau că au un chiţoran (şoarece) în sobă (odaie) ; căutau glăte pentru cuglărie, mîncau clisă şi piese şi culegeau pa-radaise din grădina de zarzavat. Tot această dragoste de a cunoaşte îl făcea foarte adesea să cetească pînă tîrziu noaptea, în cărţi, de-*spre ţinuturi, obiceiuri şi oamenii de departe. Dar, documentîndu-se despre Argentina 1 — ţara grînelor ş-a maşinilor, a vitelor ş-a fructelor — spre care făcuse plan, prin 1915, împreună cu Artur Gorovei să pornească în călătorie, — visa în acelaşi timp la un sistem de irigaţie în stil mare, care să facă din via, livada şi grădina lui de zarzavat un adevărat colţişor de rai... Intorcîndu-se din călătoriile lui — întotdeauna rodnice — îşi relua viaţa regulată, cu sculatul de dimineaţă : în vremea verii cu plimbările prin grădină, pe la prisacă şi curtea de paseri, iar la vremea iernii cu cercetatul atent al termometrului şi măsuratul cerdacului în lung şi în lat de cum se scula cu noaptea-n cap ; cu umplerea foilor de hirtie de scrisu-i mărunt şi dantelat pînă pe la ora nouă de dimineaţă ; apoi cu o nouă plimbare şi o nouă ' Ţnsemnări despre o (ară depărtată. Lumea, 1925 m. 28 ; Depărtări, Editura Casei Şcoalclor, 1930. inspecţie, să vadă dacă mecanismul gospodăriei merge bine şi toate s-au executat conform dorinţii lui. . Vorbea cu Turcu, Leu şi Cerchez — cei trei cîni ciobăneşti cărora le era încredinţată paza întregit gospodării, — întrebîndu-i dacă s-au purtat cu vrednicie. Mîngîia pe Cezar dezolat că nu se merge la vînat în ziua aceea. Dojenea pe prostalăul de Nero, oare îi lăsa desemnul lăboanţelor lui pe ghete şi pe straie... Despre intrarea în viaţă a lui Nero — ori Nelu cum îl desmierdau copiii — avea să scrie ceva mai tîrziu, prin 1929. De fapt, avea să vorbească mai mult de Cezar, bătrînul şi viteazul cîne de vînătoare, care-i dăduse atîta de furcă pînă să-l înveţe cu pocnetul armei. De şi se ştie că orice'vînător pretinde că nu se află pe lumea asta cîne ca al Iui, totuşi ho-tărît că Cezar a fost o personalitate şi pot depune mărturie că toate cîte le spune stăpînul său despre dînsul sînt adevărate: lua parte cot la cot cu jucăto-. rii la cucuri prinzînd mingea în bot şi aducînd-o la halitor; stătea ascuns după poartă spăriind cu hămăituri pe copiii şi femeile care treceau pe drum; deasemenea scena cu pedepsirea derbedeilor din via de-alături, — cei care îl sîngeraseră pe căţelandrul Nelu, — vă pot încredinţa că s-a întîrnplat întocmai. * Deasemenea vă pot încredinţa că Ion Neculce a fost pentru Sadoveanu carte de căpătai; stătea pe mesuţa de lingă pat, cu şuşeniţe de hîrtie drept semne la diferite pasagii care-1 interesau mai tare". Şi dintre aceste pasagii dragi inimii lui, mai cu osebire erau des cercetate cele cu privire la Duca-Vodă. Le cetise de multe ori în public, la şezători literare şi de fiecare dată i se umpleau ochii de abur şi i se zugruma glasul de năvala amărăciunii, cînd croni- l Despre intrarea in viaţă a lui Nelu, Adevărul literar şi artistic, 1929, nr. 473; Depărtări, Editura Casei Şcoalelor, 1930. 668 carul se văietă cu năduf: „Oh, oh, oh, săracă ţară a Moldovei, ce norocire de stăpîn ca acesta ai avut..." Să scrie un roman din vremea Ducăi-Vodă 1 plănuia de mult; dar de abia acuma se simţea în stare să-şi puie planul în aplicare. Cetind despre călătorii străini care au trecut în cursul veacurilor prin ţara noastră, i-a venit ideea să axeze povestirea pe vizita unui franţuz — domnul abate Paul de Marenne — trimes cu o solie în Moldova. Numai aşa, prin ochiul unui apusean venind de la curtea Regelui Soare, putea să înfăţişeze mai sugestiv tabloul ţărilor romî-neşti de la sfîrşitul veacului al XVII-lea, punînd totodată tot ce e pitoresc şi caracteristic. Despre drumurile, hanurile şi aşezările colţului nostru de lume au scris pe felurite tonuri — mai luă-toare în rîs ori mai compătimitoare — tot felul de ambasadori, militari, neguţători, artişti şi scriitori; a scris şi agitatorul socialist Ferdinand Lasalle, a scris şi consilierul de legaţie Tietz, şi Herr Kriekel, şi olandezul Kuiper şi italianul M. Carra şi atîţia alţii care-au bătut meleagurile noastre de la marginea Orientului, — minunîndu-se pe de o parte de starea de primitivitate în care se aflau tîrgurile şi satele noastre, iar pe de altă parte admirînd natura plină de pitoresc şi preţuind ospitalitatea fără rezervă a romî-nului, dovadă a unui suflet cald şi generos. Cu puţină imaginaţie îşi putea închipui şi Sado-veanu cam cum arăta Moldova noastră la vremea aceea cînd un avă franţuz ar fi trecut graniţa leşască şi s-ar fi îndreptat spre cetatea Ieşilor. El, însă, pe lingă o bogată imaginaţie şi un deosebit spirit de transpunere în epocă, mai avea şi şansa — ca să zicem aşa — că se născuse în tîrguşorul Paşcani, care pe vremea copilăriei lui, prin 1880, nu arăta cu mult 1 Zodia Cancerului, sau Vremea Ducăi-Vodă, fragmente în Adevărul literar şi artistic, 1928 nr. 420, 1929, nr. 434; Viaţa literară, 1929, nr. 118; Viaţa Rominească, 1929, nr. 4, 7—8; în întregime în volum, Editura Naţională Ciornei, 1929. GG9 J mai răsărit decît aşezările pe care le privise cu uimire şi tristeţă domnul abate de Marenne. Bătrînele drumuri peste cîmpuri şi ogoare — mlaştini în vremea ploilor şi înecate în colburi la vreme de secetă — le cunoscuse şi Mihăiţă, feciorul lui cuconu Alecu Sadoveanu şi elevul învăţătorului Busuioc. Dease-menea cunoscuse şandramelele ţinînd loc de dugheni, bordeiele de ţigani robi, hanurile vechi pe jumătate dărîmate, toate cît alcătuiau aşa-zisele tîrguri ale acelor vrempri. Fiind şi el un paşnic şi blînd moldovan, ştia de-asemeni că tare greu se schimbă ceva în necăjita ţară a lui Ion Neculce şi a lui Ion Creangă de la Hu-muleşti. Aşa că, desigur că şi pe vremea domniţei Catrina şi a lui beizade Alecu Ruset viile de la Repedea erau cam la fel: cu-aceiaşi nuci bătrîni şi rămuroşi în care cîrîiau ţărcile şi cu aceleaşi îîntîni cu cumpănă la care o fată cu fustă creaţă scotea apă cu ciutura. Iar Iazul de la Frumoasa, precum şi Bahluiul istoric, le cunoştea prea bine, încă de la vîrsta de şaisprezece ani, cînd venise pentru învăţătură la Iaşi. Nici obiceiurile nu erau altele ca cele de demult, de pe vremea lui Griga şătrar şi a lui Ilie Turculeţ. Şi pe Sadoveanu îl ospătau exact la fel — ca altădată pe ava Pavel, popa franţuz — răzăşii de prin fundul Vasluiului ori de la Baia lui Ştefan cel Mare. La fel îl pofteau numaidecît să guste din nemaipomenitele sarmale mici şi aurii şi din cotnarul viclean care-ţi împietreşte picioarele şi te face să te prinzi frate de cruce cu oricine. Asemenea bucate făcea şi cucoana Catincuţa, soaţa dumnisale, exact după reţeta scrisă de domnul de Marenne în tabletele lui. — Ţi-am făcut nişte sărmăluţe cum îţi plac matale ! Dar Sadoveanu, care scrie episodul din Zodia Cancerului cu schivnicia lui Ruset, face semn că nu — adică nu mănîncă — şi intră iar în încăperea-i 670 inaltă şi largă, ca sub bolta unei biserici. Acolo, la masa de stejar din mijloc, se apleacă pe foile de hîr-tie, ca asupra unui pergament ori ca pe o cărţulie de rugăciuni. Cu buzele palide, cu ochii întunecoşi, rumegă scîrba lăuntrică; într-o despărţire totală de lumea din afară, care strigă şi se bucură de lumina soarelui. — Sst 1... Tata lucrează!... Dar tata n-aude nimic, cufundat în amărăciunea lui, ca-ntr-o pustie. Glasurile copiilor ajung pină la el ca nişte clopote îndepărtate, zgomotele gospodăriei ca un murmur şters. Stă aşa In schivnicie pînă ce Ruset se scoală şi iese din chilioară. Atunci abia răsuflă şi el o dată adînc şi, păşind pe terasa albă dinspre livadă, zîin-beşte cu dulceaţă vieţii întoarse. * De şi, după spusele lui, visu-i de totdeauna fusese să colinde cu căruţa cu coviltir — aşa cum făceau şi străbunii din fundul veacurilor — ca să poată admira în pasul cailor cîmpiile, dealurile şi munţii ţinuturilor romîneşti şi să se poată bucura în tihnă de toate schimbările de lumină şi de vînt, asta nu-1 împiedică în vara anului 1929 să-şi cumpere un „Pontillac", ca o dovadă că mania sporturilor şi a vitezei, de care vorbeşte cu atîta obidă în bucata Americanism1, tot l-a atins cit de cit şi pe el. Ba, lucru anapoda, spre mirarea unora din cunoscuţi şi prieteni, cuconu Mihai Sadoveanu a învăţat meşteşugul conducerii alături de băieţii lui şi ieşenii l-au putut vedea de cîteva ori Ia volanul maşinii, după cum de-atîtea ori îl văzuseră bătînd mingea de volley-ball deasupra plasei făcută de comandă la fabrica Waxhtel de la Copou. Dar firea lui emotivă l-a silit să abandoneze acest sport pentru care e necesar mai mult sînge rece şi mai puţină imaginaţie. l Lumea, bazar săptăminal, 1926, nr. 49; Depărtări, Editura Casei Şcoalelor, 1930. 671 Astîel că, pornind pe drumuri de munte în acââ vară a anului 1929 — ca să încerce cei 40 cai putere ai Pontiiac-ului — dăduse conducerea în mîna băiatului său mai mare, Miti; el mulţămindu-se să-i stea alături, gata să-l ajute cu sfatul şi cu hărţile turistice. Au urcat pe Bistriţa în sus cu popasuri multe, pă-trunzînd în inima Carpaţilor. Au ajuns la Dorna; de-acolo pe pîrăul Neagra ş-au trecut la Stînişoara, suind şi tot suind, pînă au ajuns sus pe culme, la Crucea Talienilor; Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai... cum spune aşa de frumos balada Mioriţei. Acolo, oprindu-se şi adulmecînd zările — în vreme ce motorul automobilului se odihnea şi-şi potolea fierbinţeala urcuşului cu apă de la izvor — a ascultat tăcerea de deasupra prăpăsliilor ş-a cetit pe vînturi şi pe nouri întîmplarea năprasnică a lui Nechifor Lipan, în cele mai mici amănunte. Nici nu coborîse bine în valea Suhăi şi imaginaţia lui declanşată îl şi îngropase pe cioban ; baltagul scris cu floricele făcuse dreptate, doborînd pe vinovat; şi Vitoria, cu sulletul împăcat că oasele celui răpus odihnesc în pămînt, după datina din bătrîni, se pregătea să se întoarcă acasă, la gospodăria ei de la Tarcău.1 Cum cuprinde furtuna năvalnic într-o clipită munţi şi păduri, aşa-1 cuprinde şi pe Sadoveanu imboldul cle-a scrie fără întîrziere povestea acelui baltag, pe care îl cîntărise de atîtea ori în palmă, gîndindu-se la lovitura năprasnică pe care o poate da o armă ca aceea. Şi, aşezîndu-se la masa lui de lucru, scrie, scrie cu ardoare. Cînd se opreşte o clipă ca să se plimbe prin grădină cu pelerina-i largă fîlfîind, în dosul frunţii încruntate se vede bine că laboratorul urmează să lucreze. E o febră puternică care durează zece zile. 1 Baltagul: Cariea Romînească, noembrie 1930. 672 Gata. Manuscrisul e aşa de frumos şi curat, fără adaosuri, aproape fără ştersături, că-1 pune în plic şi-l trimete aşa cum se află la editură. Apariţia romanului Saltagul, în 1930 — legată de sărbătorirea scriitorului, care împlinea jumătate de veac — stîrneşte un ropot de recenzii entuziaste. Se spune că-i un fragment epopeic al vieţii de la munte, că e de factură gigantică, atingînd apogeul pe plan epic al prozei, ca pandant al Mioriţei, — că e un poem al sufletului etnic romînesc... Vorbe frumoase, dar vorbe. Eu mă mulţămesc să relatez un simplu fapt, care e mai grăitor. Povesteşte Sadoveanu că acum cîţiva ani, aflîn-du-se la pescuit pe apa Suhăi, care curge la poalele Stînişoarei, a stat la sfat cu cîţiva fruntaşi din partea locului veniţi să-l întîmpine şi să-l salute. A aflat atunci că nu-i drumeţ ce trece prin regiune care să nu întrebe de locul în care a fost găsit mort Nechifor Lipan; căci nimeni nu se îndoieşte că Sadoveanu nu s-a slujit de date autentice; aşa încît ei au pus semn de recunoaştere în susul prăpăstiei de care vorbeşte cartea... Intr-atît e de cunoscut şi de popular Baltagul. PROFIRA SADOVEANU 28 martie 1957. CUPRINSUL ZODIA CANCERULUI Pag. I. In care se vede cum intră In Moldova un călător dintr-o tară depărtată şi cum Ilie Turculeţ nu-i numai căpitan de steag, ci şi cetitor de stele..............................................: ^ ti. Apare beizade Alecu Ruset şi ceteşte o scrisoare de la un prietin...................................12 III. Aici se vede că trecerea Şiretului se face în- tr-un chip cu totul deosebit; se vede şi cine-i Vîlcu Bîrlădeanu; apoi încep să se ivească autohtonii.........................................21 IV. Urmează alte apariţii din ce în ce mai minunate................................................... 30 V. Domnul abate de Marenne face cunoştinţă cu dumnealui Lăzărel Griga, şătrar . 38 VI. Vorbeşte tot despre dumnealui răzăşul Griga şi despre un vin de la Matiaş precum şi despre nişte lăutari şi nişte sarmale, — totul spre desfătarea domnului abate Paul de Marenne . . 43 VII. Unii sfătuiesc, alţii dorm ........................60 VIII. Moldovenii cunosc leac pentru mahmuri, ori de ce naţie ar fi.....................................50 IX. Drum spre Iaşi.....................................75 X. Scaunul ţării Moldovei, măria sa Georgie Duca-Vodă şi curtea sa.............................84 XI. Popas la Iaşi......................................98 675 XII. Bcizade Alecu Ruset dovedeşte deodată o putere tainică.............................................. XIII. Se vede că şi cei doi lioveni nu sint nişte nevrednici ................................................... XIV. Veste de la domnita Catrina......................... XV. Despre tulburări în tară şi viclenia unor boieri divaniti............................................ XVI. Mare masă domnească................................. XVII. Intîlnire de dragoste, cu care prilej dadaca Măgdălina îşi dovedeşte meşteşugurile . XVIII. Hotărîrile cinstitului divan al măriei sale . XIX. Abatele Paul iese din tirgul Iaşilor, urmind calea spre împărăţie, pe alte drumuri fără pa-reche în lume....................................... XX. II întîmpină pe domnul abate o mică ploaie de început de toamnă................................... XXI. Unde se vădeşte mai bine vrednicia fraţilor lioveni..................................................... XXII. Alte puteri ale Măgdălinei dadaca .... XXIII. Se vede cum beizade Alecu poate aluneca spre o mare primejdie şi ce părere are despre asta Vilcu Bîrlădeanu.................................... XXIV. Despre cele şase semne care s-au arătat într-o iarnă, în zilele Ducăi-Vodă......................... XXV. Mila Ducăi-Vodă....................................... XXVI. Domniţa Catrina începe să poruncească . XXVII. Depărtată cale spre rai............................. XXVIII. Arată că, în intimitate, şi cei mai înfricoşaţi stăpînitori pot fi oameni; şi că, uneori, o partidă de şah o poţi cîştiga pierzînd-o . XXIX. Nu numai abatele Paul filosofează, ci şi Vîlcu Bîrlădeanu.................................................. XXX. Despre dobînzile întîrziate ale lui beizade Alecu Ruset....................................................... XXXI. Unde Vîlcu Bîrlădeanu crede tot mai mult că-i mai cuminte decît stăpînul său. Dar cel mai cuminte dintre toţi e altul......................... XXXII. Pregătiri de mare nuntă domnească . 676 113 121 132 139 152 163 185 196 205 218 226 240 251 260 275 291 308 317 XXXIII. Cel din urmă, in care domnita Catrina mai vede o dată pa beizade Alecu DEPĂRTĂRI Memoriul lui cuconu llie Leu .... Bazargic....................................... Balele......................................... Ecrene......................................... Callaera....................................... Dobrotici-Domn................................. Satul păcii.................................... Ostrov......................................... însemnări despre o ţară depărtată . Americanism.................................... Vinătoarea, acum o sută de ani, in Moldova Şorţul verde................................... Veveriţa....................................... Intrarea in viaţă a Iul Nelu .... BALTAGUL Note Pag. 359 373 400 407 413 419 425 431 437 444 451 457 475 489 495 509 665 328 344 -r/l