MIHAIL SADOVEANU
OPERE
     ACEASTĂ EDIŢIE APARE SUB SUPRAVEGHEREA AUTORULUI
    MIHAIL SADOVEANU
   OPERE
         7
          STRADA LĂPUŞNEANU * COCOSTÎRCUL ALBASTRU * NEAGRA ŞARULUI * ŢI-ADUCI AMINTE... * OAMENI DIN LUNĂ
EDITURA DE STAT PENTRU L I Ţ E R A T U R Ă ŞI A R T Ă
                                   4
            PARTEA ÎNTÂIA
                                 I
                            «Şi iată lacrimile celor obijduiti, celor ce rt-au nici o mîngîiere...»
Odată cu sara, trenul monstruos intră în gara Paşcani. Parcă-1 aducea umbra miezului nopţii şi vîntul de dechemvrie, care fîşîia pe cîmpuri4 pustii. Sub cerul jos şi posomorit, prin întunecimea îndoielnică, cele două locomotive îşi încetineau mersul gîfîind istovit; vagoanele sunau plin în tampoane ; şi convoiul trecu încet prin faţa gării fără iumini. Era un tren negru cu vagoane ticsite de vier-măt de oameni, cu struguri de oameni pe platforme şi acoperişuri. Era unul din trenurile războiului. Părea nesfîrşit de lung, şi ireal. Parcă trecea o fantasmagorie de vis.
   Chiar înainte de ,a se opri, mulţimea din el începu a se zbate. Acoperişurile se zbîrliră cu soldjaţi.
   De la peron se revărsă, un puhoi sumbru, ca o apa care rupe zăgazurile. Şi începură rostogoliri şi escaladări pe uşă, pe ferestre, pe barele de fier. Prin fierberea uniformă de glasuri, tresăreau ţipete de femei, chemări ascuţite de copii.
   Vagoanele trecură încet, lepădînd pe cei ajunşi, tî-rînd în întunericul care creştea talazul celor ce luptau să plece. Apoi, în culoarul a două trenuri moarte,
7
în frămîntare şi zbatere neîncetată, se opriră. Glasuri din înghesuială strigau, întrebînd :
 —   Unde sîntem aici ? — Cît stăm ?
 Cineva, de ¡pe un acoperiş, răspunse :
 —   Sităm cît ,a bate vîntul!
 —     Măi băieţi, răcnea un glas vesel cătră cei de sus; destul aţi stat la aer curat: mai poftiţi la noi în salon !
 Şi toată mulţimea de oameni care aştepta de dimineaţă se îmbulzea strivindu-se în trenul supraîncărcat.
 —     Nu vrea să vie nimeni în salon la noi... vorbi iar cel ce răcnise, trăgîndu-şi capu-n vagon. Eu îi poftesc şi ei mă suduie!
 Tovarăşii din vlagonul de marfă nu răspunseră. N-aveau chef. Strînşi ca sardelele, încolăciţi şi convulsionaţi pe podelele goale, păreau apăsaţi de întu-net^mea şi frigul serii de iarnă.
 Cel ce vorbise, un soldat mărunt şi necontenit în mişcare, zise iar:
 —     Ascultă, măi Gheorghe Ţipa, — aici avem să stăm mult, că-s ciaii trudiţi. Eu chitesc să înjghebăm iar o leacă de foc.
 —     Asta n-ar fi rău !... răspunse glasul gros şi obosit, al unui .rezervist. S-a mai încălzi băietul ista. II simţesc că tremură lîngă mine.
 Cel pe care-1 chema Gheorghe Ţipa se ridică domol din grămadă şi lovi cu umărul pe cel mărunt:
 —   Hai!
 Amîndoi coborîră, atîrnîndu-se c-o mînă de uşori. Ceilalţi rămaseră tăcuţi la locurile lor. Zbaterea celor care căutau locuri încet-încet se potolise. Din cînd în cînd numai scrîşnea prundul terasamentului şi ples-căiau paşi în bălţile de glod. Se opreau, la înălţimea uşii, capete:
   —   Mai este loc ¡> mai este ?
   Cei dinlăuntru protestau într-o larmă scurtă şi în-tărîtată. Nu mai era iniei un loc! Ş-aşa, de abia-şi trăgeau sufletul!
   —      Aici sînitem mai la urmă, mormăi rezervistul; bătaia e-n altă parte. Toţi trag a boieri şi preferă clasla-ntăii.
   Se făcu însfîrşit linişte în gara întunecoasă şi trenul, ghiftuit, rămase tupilat în noapte, ca o enormă şi apocaliptică reptilă obosită. Intr-un tîrziu, se auziră iar paşi fîşîind prin mocirlă şi cei doi plecaţi bătură cu poverile in păreţii vagonului, apoi lepădară lemnele şi seîndurile pe uşă. Se căţărară şi ei rî-zînd.
   —      Ce-aţi găsit, măi Dominte ? întrebă glasul re-zervisitului.
   —      Am rechiziţionat ce-am putut! răspunse soldatul cel mărunt. Ia scoate, moş Avrame, ostromentu şi puine o seînteie pe o bucăţică de iască.
   Rezervistul cel bătrîn se frămîntă un timp. Apoi zbătu de două ori amnarul pe cremene şi-şi plecă repede obrazul bărbos, suflînd în iasca aprinsă.
   Pe o tablă mare, de mai demult rechiziţionată şi potrivită în mijlocul vagoinu|lui pe pămînt şi cărămizi între cele două uşi, — Dominte aţîţă focul, pe cmd Ţipa, cu baioneta despica surcele şi aşchii. Flăcări vioaie tresăriră, încovoiindu-se graţios în scăpătările vîntului. La lumina lor, îngrămădeala de oameni prinse a se mişca, printre efecte şi arme. Obrazuri trudite, încreţite şi înegrite de suferinţă, se ridicau printre bocancii spiarţi şi opincile informe ale celor care stăteau încă culcaţi în umbră.
   —      Dă-te ioi mai aproape de foc, grăi rezervistul, întoreînd un obraz mare, afumat şi sălbatic, cătră to-
9
varăşul lui, pe care-1 simţise el de mult ca tremură lingă dînsul. De lîngă umărul lui ieşi îndată în văpaia veselă a focului un chip prelung şi palid, pe clare Înfloreau doi ochi minunaţi, ca de femeie. Cu toate că era bătută de oboseli, muşcată de vînturi şi sufe-rinţi, faţa aceasta păstra în ea o delicateţă care vădea altă creştere şi altă rasă, între mutrele aspre, ca cioplite în piatră, ale celor din juru-i. Era mai mult un copil; nu părea să laibă decît optsprezece ani. Purta bocanci cu ţinte, jambiere vinete, o manta decolorată de ploi ş-o bonetă îngustă, de formă ciudată. Era ce se chema pe acele vremuri un cercetaş, — unul din mulţimea de băieţandri porniţi în pribegie din ţinuturile călcate de oştile duşmane.
   —     Aşa-i că-i miai serios c-o leacă de foc ? întrebă rezervistul.
   Băiatul întoarse spre el privirile şi-i zîmbi ca unui prietin. Bătrînul avea în ochii înecaţi în barba roşcată o expresie părintească, ca şi-n clipa cînd, în îmbulzeala furioasă a unei gări, îi întinsese mîna pe după grumazurile încordate şi-l aburoase, peste capete, lîngă el.
   Intre oamenii aceia negri, murdari şi rău-mirosi-tori, tîinăra odraslă de tîrgovăţ se simţise destul de rău. Inoet-încet însă se deprinsese şi acuma începea să se desmorţească.
   —     Erai aşa de ugilit şi de complect îi zicea zîm-bind larg moş Avram, că n-ai fi îndrăznit să te sui nicăirea, şi rămîneai acolo. — De ce tremuri aşa ?
   —  încep să mă încălzesc, răspunse băiatul.
   Moş Avram îl privi lung. Tremura ca scuturat de friguri; îi clănţăneau uşurel dinţii. Rezervistul întinse mîna şi trase din umbră o manta.
   —  Nu, nu-i nevoie, zise iar băiatul; îmi trece...
   într-,adevăr, cu toţi fiorii nestăpîmiţi, cu tot fumul care-i intra în oohi, în nas şi-n gît, o simţire binefăcătoare îi trecea în trup de la fărîma aceea de soare care se zbatea înainte-i, cu aripioare portocalii şi cu sclipiri de rubin. In jur, unii dintre soldaţi şi ţărani se ridicaseră în capul oaselor şi priveau focul cu ochii aţintiţi. Ţipa şi Dominte îşi rînduiau şi-şi clădeau lîngă uşa pe jumătate deschisă provizia de lemne.
   —     înainte de a porni, poate ar trebui să mai furăm vreo două... observă Ţipa.
   Băiatul zîmbi. Cei doi prinseră a rîde zgomotos, măguliţi de această atenţie, venită, vedeau ei bine, de la o odraslă dintr-o lume mai subţire decît a lor.
   Ţipa, scurt, gros şi îndesat, stînd pe vine, scormoni focul şi-l mai hrăni cu cîteva bucăţi de lemn.
   —   Dumneata nu eşti de pe aici? întrebă el.
   —   Eu-s de .la Bucureşti, răspunse băiatul.
   —   Tocmai de la Bucureşti ?
   —   Da. Dar părinţii mei, demult, au trăit pe-aici.
   —     Vra să zică, de loc eşti tot de prin părţile noastre...
   —     Da. Insă eram mititel eînd veneam aici, Ia o moşie pe apa Şiretului. Pe urmă, ne-am înstrăinat. Dar iată, acuma m-am întors iar... Şi băiatul zîmbi cu ¡tristeţă.
   —     Aşa-i, interveni rezervistul cel bătrîn. Acu n-ai ce face. Ţara noastră-i ocupată, ş-am rămas numai cu Moldova. De acolo a fugit multă lume. Germanii au ajuns pînă la Focşani.
   —     Olare pe-acolo a fi fiind aşa de rău cum s-aude ? întrebă Dominte.
   —     D-apoi bine nu poate fi, răspunse moş Avram. Dacă-i limbă străină...
 11
   Tăcură, cu ochii aţintiţi în flăcările focului. Parcă prin toţi ar fi trecut fiorul nenorocirii obşteşti. In cele patru luni de război, bătăliile din munţi, din Dobro-gea, din Oltenia şi de pe Argeş îi purtase pe toţi oamenii aceia nedesluşiţi şi fumurii ca într-o furtună năprasnică şi fără de răgaz. Acuma, risipiţi pe drumurile retragerii, adunaţi de întîmplare, despăre-chiaţi, nedumeriţi, umblau ca şi alţii, în trenuri funebre, căutîndu-şi unităţile pierdute. Tragedia aceasta a unui întreg popor na găsea tălmăcire în sufletele lor simple şi-n graiul lor sărlac. Dar în clipe de acestea, cî'nd amintirea dezastrului îi lovea ca o suflare din moarte şi din necunoscut, stăteau neclintiţi şi cu ochii aţintiţi, ca la priveghiul unui mort.
   —     Eu am plecat înainte, cu tot tineretul, zise încet băiatul. Tat/a a murit. Mama şi cu ai mei trebuiau să vie pe urmă. Acuma-i caut. Am auzit c-ar fi la Botoşani ; dar nu i-am găsit. Acum mă duc la Bîrilad. Vreau să găsesc pe frate-meu cel mai mare, care-i ofiţer.
   —     ŞJai să-l găseşti la Bîrlad ? întrebă bătrînul, cu îndoială.
   —     Nu. Dar acolo-i Cartierul. Şi poate-oi afla unde-i. Trebuie să mă-nţeleg cu el. Pe urmă, poate-oi găsi pe mama la Iaşi...
   Bătrînul clătină iar cu îndoială din cap şi aruncă o căutătură de înţeilegere spre cei doi de lîngă foc.
   —     Eu aş zice, grăi el, să căutăm prin trăisti: pdate găsim ceva. Mie mi-i cam foame...
   Cina unor bieţi rătăciţi nu putea fi bogată. Cînd Ţipa întinse o leacă de brî'nză pe-un ştergar negru şi frînse o bucată de pîne uscată, bătrînul nu îndrăzni să îndemng pe băiat, de şi din pricina lui îl pălise aşa deodată foamea. Totuşi, după oarecare încurcată poli-
 12
tică de vorbe, se hotărî să-i puie în mîna dreaptă uri bolovan de pîne, şi-n mîna stîngă cîteva fire de brînză. Bucureşteanul, fără să înţeleagă stînjenirea aceasta, începu a minca cu lăcomie.
   Oamenii din juru-i vorbeau acum cu glasuri stăpî-nite. Se întrebau de regimentele lor, de sate, se tîn-guiau de lipsa de pămînt şi-şi numărau nevoile.. Pe urmă, începură a pomeni cunoscuţii culcare se găsiseră legaţi în zilele cele bume de pace, şi pe care acuma îi aflau morţi pe fronturile de luptă, ori schilozi prin spitale. Vorbeau fără emoţiune, cu glasuri monotone.
   Moş Avram privea la flăcăuaşul cel firav, minunîn-du-se în sine de aşa foame. îşi trase de la şold bidonul şi i-1 întinse.
   —     Eu aş socoti să bei şi-o leacă de rachiu, vorbi el cu sfiallă. Face bine la stomac.
   Băiatul primi bidonul şi înghiţi de două ori. Se strîmbă şi prinse a tuşi.
   Bătrînul îşi mîngîie mustăţile, ca să-şi ascundă zîm-betul.
   —     Doftoria asta-i cam rară acuma, lămuri el. De cînd intră oaste rusească în ţară, — stăpânirea a sec-ţestrat-o. Da’ noi o descoperim. *— Măi Ţipa, mai pune un lemn pe foc, adăogi el.
   Ţipa aşeză eu luare-aminte două lemne în cruce deasupra jarului.
   —     Omul se deprinde eu 'nevoia, urmă bătrînul. Cînd n-are, caută şi găseşte. Dacă nu poate trăi pe pămînt, îşi face covru sub pămînt, cum am făcut noi. Dacă-i poruncă, se duce prin foc de tunuri şi prin gloanţe. Iaca, mie parcă asta mi-a trebuit ? Ce am eu cu Neamţu şi cu Turcu ? Eu, vai de capul meu, cu sărăcia şi cu nevoile mele. Dar dacă mă chiamă, trebuie
 13
sa viu. Se fac batalioane de rezervişti, — ca sa meargă şi moşnegii la bătălie. Aşa ne ziceau nouă : moşnegi. Bine, să mergem şi noi. Mi-am lăsat muiere, copii, şi m-ara dus. Dacă vine oaste străină asupra noastră, trebuie să mergem, altfel n-avem nici un onor.
   —     Am declarat război, ca să facem întregirea neamului, zise tînărul, cu obrajii îmbujoraţi.                *
   —     Da, — dacă porunceşte regele... Noi am izicu-tat... grăi rezervistul pe gînduri.
   Şi prinse a vorbi încet, privind pieziş la foc, cu obrazu-¡i scrijelat de creţuri, adîncit ca-ntr-o visare. Băiatul îl asculta zîmbind, — pîndind vorbele rare şi ştiinţifice ale bătrînului şi sudălmile repezi care urmau, întovărăşite de scuipături în foc. Moş Avram avea plăcerea să puie din cînd în cînd înainte cîte-o vorbă boierească. Din «cînd în cînd, cu greu, parcă s-ar fi scociorît şi le-ar fi scos din buzunare, dădea drumul la cîte-un neologism bizar şi diform, care avea de multe ori un ftainic înţeles. Şi, ca şi cum ar fi străbătut, găsindu-1, un punct de întuneric ori un pripor greu, zvîrlea în laturi, ca o uşurare, o sudalmă. Aceste sudălmi aveau şi ele ceva deosebit. Atingeau lucruri indiferente^ — de pildă ceaiul, ctafeaua, coplaeul, hulubul şi alte multe substantive care, în context, deveneau cu totul fantastice...
   —     Ş-apoi ne-am bătut noi în munţii Călimani, zicea el. Acolo au murit o mulţime. Pe urmă, pe-aproape de Sfîntu-Dumitru, s-a auzit că răzbesc nemţii prin altă parte. Am lăsat munţii şi ne-am suit în tren ca să-i consolăm înapoi. Ş-am mers noi, am mers pînă în alt capăt de hotar. Nici nu ştiu cîte zile şi nopţi am mers, pînă-n ţara Olteniei. Ne-am coborît acolo ş-am intrat sub tunuri, ş-au mai căzut ş-acolo o mulţime.
 14
Acu ne-apucase o groază : s-auzea că nemţii numai cu tunurile se bat: au tun lîngă tun. Noi nici nu-i vedeam.
   Şi ei tot cu tunuri de cele mari, de departe. Şi gră-iam noi în de noi aşa ou ciudă şi ne sfătuiam ca să stăm, să-î vedem la faţă, ca pe Călimani. Dar acu era poruncă să ne retragem. Aşa era tactica... Mergeam o zi, ş-apoi ne puneam şi săpam şanţuri. După ce isprăveam şanţurile, venea ordin de plecare. Umblam iar o zi, două ; mai jăcuiam cîte un porc de prin sate, şi iar săpam. După ce găteam, — iar ordin! Lăsam nemţilor porcu fript, şi porneam flămînzi. Ş-aşa eram de trudiţi, că ne rugam de domnii ofiţeri: Lăsaţi-ne să stăm pe loc, să ne batem pînă la moarte ! Dar nu se putea, aşa era porunca. Ş-a dat Dumnezeu de ne-a ajuns pe-o samă, într-un corn de sait, cavaleria lor. Şi ne-a prins. Ş-acu ine ducejau înapoi. Da’ zic eu în gîndul meu : Asta nu se poate. Eu am poruncă să fiu în altă parte. Şi-ntr-un rînd, la vreme de noapte, pe cînd ne duceau între santinele, m-am tras prin nişte stuh şi prin nişte pîlcuri de răchiţi ş-am dizartat! Ş-am apuciat aşa, tot cătră răsărit. Acu, se chiamă, ţara era sub piciorul lor. Da’ eu trebuia să mă duc la Moldova. Umblam noaptea, şi ziua stam ascuns. Şi era să mor de foame. Oamenii nu mă primeau sara. Le era frică. Eu mă-nchinam şi bateam mătănii : — Oameni buni, frate sînt cu voi, de-o ¡lege; nu mă lăsaţi să pier ca un cîne! Rar se găsea unul să se milostivească, aşa erau de îngroziţi! Aşia am ajuns eu la un oraş care se chiamă Urziceni; pe urmă la Focşani. Cu toată ruşinea, prin gări mă dădeam pe lîngă unii oameni, pe care-i vedeam mîncînd. Ş-aşa m-am furişat eu ş-am trecut de astă parte, la Moldova... Da’ aici am găsit risipă, armata prăpădită şi
 15
amestecată ca limbile la Vavilon... Acu îmi caut batalionul meu. Mulţi au căzut; nu ştiu cîţi ori fi rămas ; nici nu ştiu unde-s...
   După eîteva sudălmi şi scuipături, rezervistul parcă uitase cuvintele nobile. Vorbea simplu, c-un glas ostenit, care parcă era o aburire de suferinţi şi sînge.
   —     Avem să primim tunuri şi ajutoare de la aliaţi, îl întrerupse înflăcăriat şi dîrz tînărul cercetaş. La urmă, tot noi avem să ieşim bine.
   — Asta-i la voia şi la hotărîrea lui Dumnezeu... răspunse cu voce domoală moş Avram.
   De cealaltă parte a focului, Dominte şi Ţipa se priviră cu nedumerire, apoi întumară ochii spre băiat.
   —     Apoi da, îl lămuri bătrînul, cu importanţă ; noi se chiiamă că am făcut o tovărăşie cu alte naţii: cu Franţuzu, cu Rusu...
   Cei doi făcură satisfăcuţi: — Ihî!... însă cu oarecare nepăsare.
   —     Aliaţii noştri trebuie să biruiască... îi încredinţa iarăşi băiatul.
   —     Da, grăi moale Ţipa, da’ eu cîteodată stau şi mă gîndesc de ce-au ieşit noroadele la bătălie. Polate nu le mai ajunge pămîntul...
   Bucureşteanul, plin încă de literatură războinică, deschise gura să înceapă un mic discurs. Deodată însă, privind feţele arse de suferinţi din juru-i şi ochii aceia neguroşi, simţi că vorbele-i se opresc în gît şi i se strînge inima.
   —     Eu ştiu ? poate-a ii şi alta, zise iar Ţipa. Noi parcă ce putem şti? Spun împărăţii aşa, noi facem aşa. Cum spunea şi moş Avram. Nu-i aşa ? — Moş Avram dădu din ciap : Aşa-i! — Parcă ei ştiu de oe vin peste noi ? Cînd eram cu batalionul în munte, pe Bîtca Cerbului, nu ştiu cum dracu a făcut o patrulă
 re
de nemţi de-a nimerit tocmai la bucătăriile noastre, la rezervă, lntr-o margine de poiană. Cînd i-am văzut am prins a chiui ş-a-i hăteăi ca pe tupchi. Trei au fugit. Da’ unul sta ca un prost şi se uita cînd la noi, cînd în urmă. S-au repezit la el doi bucătari şi i-au luat puşca. Şi l-au adus la focuri. Acolo a văzut el pînea şi zama ş-a prins a se uita hulpav. Noi am înţeles că i-i foame. Şi i-am făcut semn cu mîna la gură. El dădea din cap repede: da-da ! şi se uita la noi umilit... Atuneea Toma Leţcanu i-a întins o bucată de pîne şi i-a vărsat într-o glamelă o leacă de zamă. Ş-a prins a-1 mustra : Ce cauţi (tu, bre omule, din ţara ta tocmai aici la noi ?... Mai na o leacă de pîne! Bată-te Dumnezeu şi Maica Precista de calvin, de ce n-ai stat acasă să-ţi vezi de muiere şi de gospodărie ? Mai na o leacă de zamă ! Ş-aşa îl mustra şi-l hrănea. Da’ el mînea şi nu înţelegea. Ce era el vinovat ? I-a poruncit împaratul lui să vie, el a venit. Poate moare, poaite scapă...
  —   Asta cum i-i scris... încheie rezervistul.
  Dominte cel mărunt începu a rîde:
  —     Oare să fie sus, în cer, la Dumnezeu, un catastif mare unde se scriu toate ?
  —     Nimene n-a văzut, răspunse moş Avram, dar este.
  —     Atuneea trebuie să fie scris şi ce-a făcut domnul plutonier Strîmbu din compania noastră. Cînd a fost vorba să ne-aleagă pentru sanitari, apoi s-a uitat el împrejur, a cercetat, şi la urmă a ales pe doi mai cu dare de mină, feciori de negustori. îndrăznesc eu : Domnule plutonier, sîntern unii cu copii, cu greutăţi... — Datoria nu iarită, zice el, datoria ! — Ce să fac ? eu n-am de unde da şpagă!
  —   Ce-i asta ? întrebă ou mirare bucureşteanul.
                                                                                                    17
  —     Ce să fie ? Asta-i aşa că, dacă te bizui, te înfăţişezi la domnul plutonier al nostru. îl rogi să te deie la trăsuri, ori lia bucătărie, ori ordonanţă, că eşti cam beteag de picioare. El se uită şi te măsoară din cap pînă-n călcâie. Atuncea tu-1 saluţi cu mina la frunte, da’ cu degeltu'l cel mare păleşti aşa de două, trei ori peste sfiîrcul urechii... Bine, zice el îndată, vedem noi şi ne înţelegem...
  Oamenii din vagon începură a rîde cu mare veselie.
  —     Da’ să vedeţi, tresări iar Dominte ; să vedeţi ce păţesc eu cu domnul locotenent al nostru, care comanda compania oînd am pornit. Mă gîndesc eu: nu l-oi putea înşela ? Poate-a face să mă deie la che-son, — că era un om bun şi milos. Mă duc eu şi-l rog. Da’ la cheson făcuse de mai minte rînduîală domnul plutonier. — Nu se poate, zice domnul locotenent. Este soldat pus. — Trăiţi, domnule locotenent, zic, eu n-oi uita şi v-oi mulţămi frumos. Dacă voiţi dumneavoastră, se poate! Atuncea el întăi s-a supărat; pe urmă a zîmbit a rîde şi m-a dat (afară... Sînt aşa unii, care nu ştiu de-acestea şi nu pricep.
  —     Aşa-s ei, mai proşti, observă cu convingere moş Avram. Cîte valuri are omul, cîte năcazuri, cu vitele şi cu pămîntul, cu procesele, cu toate... Noi stăm şi depanăm şi nu mlai putem isprăvi... Parcă ce poate să ştie un domn ofiţer !...
  Băiatul asculta cu uimire şi cu inima bătînd.
  înţelegea însă că trebuie să tacă.
  —     Da’ iaca ce v-oi spune eu, grăi iar moş Avram. La urma urmei degeaba umbli cu şurubării şi cu şpagă. Te-ajunge şi la trăsură o boambă de airoplan. Ba te ajunge ş-acasă, pe prispă. Ori te păleşte o boala
 18
şi te tegcâizează... Mai, dînd ii hotă rit să mori, te îneci şi c-o lingură de borş.
   —   Apoi tot îi scris la condică... îngînă Dominte.
   —     Numaidecît! încheie cu hotărîre rezervistul şi scuipă în foc, pomenind despre un hulub fantastic.
                                II
   Urmă un lung răstimp de tăcere.
   Jarul de pe vatra de tablă clipeia în lumini schimbătoare la suflările neegale ale vîntului. Mulţi dintre cei ridicaţi în capul oaselor căzuseră iar în umbră. Moş Avram, cu barba-n palme şi cu coatele pe genunchi, cu ochii sticliţi, se cufundase într-o adîncă şi neagră cugetare.
   Dominte şi Ţipa se prăjeau la foc întorcîndu-se cînd pe o parte, cînd pe alta.
   Bucureşteanul, rezemat între două răniţi, mîngîiat de o căldură lină, avea o simţire lăuntrică de pace, cu tot dezgustul care mai stăruia încă în nările-i subţiri. Şi pentru intăia oară după cinci săptămîni de pribegie, începu să se iscobaare în sine şi să gândească stăruitor la evenimentele tragice, care-1 purtau ca un şuvoi furios.
   Familia lui se găsea acuma risipită, aproape fără sprijin. Tatăl, Dimitrie Plopeanu, profesor universitar, fost ministru, om bogat odinioară, murise în mai, brusc, de-o boală de inimă. Durerea sfîşietoare a celor rămaşi cu greu s-a alinat. Dimitrie Plopeanu murea nu numai în puterea vîrstei — căci avea abia cincizeci şi .şase de ani, — dar dispărea adorat de ai lui. Caracter curat şi suflet cumpănit, din neam bun de boieri vechi moldoveni, primise o educaţie aleasă,
2*
19
văzuse străinătăţile, şi se întorsese în {ară plin de visuri şi dp nivnă de bine. Moşia părintească de la Luncani o pierduse din pricina arendaşilor, a vechililor şi mai ales a luptelor politice. Era însă advocat cunoscut şi preţuit şi trăia o viaţă destul de îndestulată. Şi mai ales trăia o viaţă fericită de familie. Ca ministru de agricultură în cabinetul conservator al bătrînului Goimăneanu, cu toată pornirea lui tînără şi cu toată energia lui, se simţise neputincios de a schimba cît de puţin stările de lucruri dintr-o ţară cu administraţie orientală învechită în rele. Visurile lui de gospodărie nouă şi de rînduială cinstită se risipiră ca fulgii sterpi de păpădie. In schimb, catedra lui la universitate, şi, mai ales, familia, îl răsplăteau pentru toată rîvna şi căldura lui sufletească. Studenţii simţeau în el un om nou şi civilizat, predicînd o religie de dreptate şi de onoare. Iar în familia lui, cei doi băieţi, — cel mai mar,e, Adrian, şi cel mai mic, Paul, — primeau lumină bună de soare, ca nişte flori pururea deschise. Şi mama lor, Eleonora Plo-peanu, născută Ciumara, părea sortită din veci să fie mamă şi orînduitoare a unui cămin de pace.
   Stînd între răniţi, înaintea clipirilor jarului, Paul se gîndea c-o amară strîngere de inimă şi c-o duioşie care era aproape fericire, la viaţa lui ân casa părintească, la acea prietinie discretă care-i lega pe toţi, la căldura serbărilor de familie, la ochii aceia aşa de senini şi împăcaţi ai părinţilor lui. Băiatul îşi da samă că asemenea lucru e destul de rar în societatea noastră. Intre rudele şi cunoscuţii bucureşteni, cu toată tinereţa lui, simţise el altceva decît era la ei acasă. Nu putea traduce în expresii hotărîte goana aceea sălbatică după plăceri prin orice mijloace, lipsa de solidaritate familiară şi socială, lipsa unei cre-
 20
          dinţi în ceva mai bun şi mai nobil: vedea numai că între ai lui e altfel, ş-avea din (pricina asta o mîndrie tînără şi dîrză.
            Asta-i şi dăduse cele dintăi puteri iîn nenorocire. Izbită în inimă prin moartea tatălui, familia se adună strîns în jurul mamei. Atît Adrian, fratele cel mai mare, — însurat c-o foarte distinsă fată, suflet de artistă, Mary Balomir, — cît şi el, găsiră în sufletul mamei 't l-or o dragoste sporită prin nenorocire ş-o mîngîiere în blinda tărie a Eleonorei Plopeanu. Războiul însă trebuia ¡să-i 'despartă. Şi băiatul s-ar fi putut socoti pierdut fără acea busolă a credinţii pa care o statorniciseră în el asemenea părinţi.
             Gînd clopotele şi trîmbiţile sunară mobilizarea, în august 1916, Adrian trebui să plece ca locotenent de rezervă în regimentul 89 de infanterie. Strângerea f         de inimă a celor rămaşi era domolită prin cele dintăi
          biruinţi ale oştilor noastre în Carpaţi. Curînd însă căzură, ca lovituri grele, înfrângerile. Ş-atunci, chiar, j,        femeile găsiră mijlocul să tempereze amărăciunea prin
          îndeletnicirile lor neîncetate şi înfrigurate în spitalele de răniţi. Cînd însă armatele duşmane muşcară mai adine din graniţi, Eleonora Plopeanu hotănî pribegia în Moldova. Desigur că se va simţi mai bine sufle-teşte cu ai săi, în locurile fericitei ei copilării, decît subt o înăbuşitoare ocupaţie vrăjmaşă...
            Războiul, aprins ca un rug 'Uriaş în toate plaiurile Europei, batea acuma, în toamna anului 1916, c-o mai îndârjită energie, în cîmpia Munteniei. După bătălia de pe Argeş, capitala ţării era pierdută. Ca la un vînt de spaimă, după un ordin năprasnic al guvernului, copiii între 15 şi 18 ani trebuiau să plece. Paul a plecat între cei dintăi, lăsîndu-şi mama şi t         cumnata singure. Socotise asta ca o datorie care nu
 21
iartă, «şi Eleonora Plopeanu, cu ochii cerniţi şi stăipî-nindu-şi pieptul zbuciumat de plîns, nu-1 oprise. In haosul ¡retragerii ş-al bejeniilor, oridinul acesta nu însemna nimic pentru o ţară întreagă. Gîteva pilcuri de copii plecaseră, pe urmă ceilalţi rămăseseră la vetrele lor, amestecaţi în nenorocirea generală. Nici o clipă băiatul ¡nu şi-a închipuit că ar fi putut să rămîie lîngă ai lui. Nădăjduind că ş-ai lui vor veni după el, şi se vor regăsi, îşi strîngea pe grumaz sacul şi urma cel dintăi val al bejeniei.
   Copiii au fost o jertfă teribilă în acest exod. Pribegi pe drumuri rele în ploile toamnei, .au mers mai mult pe jos, ocolind gări blocate, lîntîlnind convoiuri spăiimîntate, lăsând castelele de petrol din valea Prahovei ca un infern în flăcări, cerşind o bucăţică de pîne ş-un adăpost la margini de sate, dormind pe unde apucau, semănînd drumurile cu bolnavi şi cadavre.
   In visul lui din vagon, dinaintea focului clipind, tînărul Paul Plopeanu îşi dădea acuma sama că ordinul care-1 alungase de liîngă iai lui fusese uitat a doua zi. Dincoace, în Moldova, nimeni nu ştia ce să facă cu aceste stoluri de paseri ale nenorocirii. Erau, pentru administraţii ¡şi comandamenfe, mai mult o încurcătură ş-o plictiseală. Atunci s-a hotărît să se rupă de coloana lui, să cerce singur mila aproapelui, să caute pe frate-său Adrian şi pe ceilalţi. Bucureştii căzuse încă din noemvrie şi trebuia să se găsească şi mama lui prin vreun oraş al Moldovei, cu Mary şi cu băieţelul ei Codinuţă.
   Cuprins acuma de-o uşoară somnie, în mirosul cald de fum, pielării şi sudoare, într'£ soldaţii aceia întu-necoşi, risipiţi de dezastru şi adunaţi de întîmplare, băiatul începu să aibă frînturi de vis din zilele de enervare şi de spaimă ale Bucureştilor.
 22
   îşi aducea aminte de nopţile lugubre de început de toamnă eiînd Cetatea fără lumini, cu casele ca movili de cărbune, cu ferestrele oblonite, ¡îşi aştepta parcă destinul, sub cerul spuzit de stele. Nimic nu se mişcă. Pe străzi ¡se strecoară numai fantomele patrulelor. Deodată, jalnice, izbucnesc clopotele de primejdie, şi proiectoarele încep a pipăi cu săgeţi de lumină toate colţurile orizontului. Pornesc tunurile să mugească ; şi între cer şi oraş exploziile de şrapnele varsă brusc buchete de artificii. Privirile uimite ale oamenilor nevăzuţi de prin ogrăzi, de pe la ferestre, urmăresc în cerul nopţii înfloririle acestea trecătoare şi fîşiile de raze, şi descopăr sus, undeva, intre stelele eterne, silueta lungăreaţă a dirijabilului inamic, pe care proiectoarele, ca nişte pensule uriaşe, îl vopsesc cu lumină. S-aud adînc exploziile bombelor căzute din fundul cerului şi ca o înfiorare trece prin oraşul pustiu.
   ...Paul Plopeanu vede şi aeroplanele care soseau ziua deasupra Bucureştilor, ca nişte lari graţioşi ro-tindu-se la foarte mari înălţimi. Păreau că au pornit un joc nevinovat în liniştea văzduhului. Dar tunurile cetăţii ibubuie şi flori de ifum nasc ici-oolo în limpezimea aerului. Şi-n oraş, în îmbulzeli de mulţime, cad grenatele ca nişte ouă ale morţii zdrobind în sînge snopi de oameni. Şi mult timp după ce larii alburii şi-au luat zborul lin ispre Dunăre, 'S-aud pte străzile înţesate goarnele răguşite ale automobilelor şi trec camioanele spre spitale, (Încărcate cu zdrenţe sîn-gerate de trupuri...
   In ochii mari şi luminaţi ai -băiatului, născură apoi umbrele mute ale ialtor amintiri; tablourile retragerii.
   Subt un cer sur, printr-o ploaie rece şi putredă, pe drumuri desfundate de ape, printre sate pustii şi po-
 23
somorîte, prin hotarul 'nemărginitului Bărăgan, sfe înşiră ziua şi noaptea convoiuri de cară, fără sfîrşit, fără hodină. Soldaţi eu obrajii supţi şi cu ochii tulburi, cai mărunţi şi slabi întind în ştreanguri, se .încordează la roţi. Oamenii strigă cu mînie şi bat fără milă în animale. Şi oameni, îşi dobitoace, istoviţi, se opresc în mocirlă, cu capetele plecate, şi aşteaptă parcă sfîrşitul.
   Pe urmă trenuri pline, eovîrşite 'de oameni, înstru-gurate de trupuri, abia înaintînd prin trista lumină de toamnă, ea să se oprească, eu maşinile moarte, în gări fără lumini... Ş-o disperare mohorîtă în toată această mulţime, care pretutindeni, pe toate drumurile, cu spinările încovoiate, căuta o scăpare spre miazănoapte. O disperare mohorâtă işi-m acelaşi timp o sălbatică asprime îşi îndârjire de a trăi eu orice preţ, de a supravieţui nenorocirii obşteşti. Bolnavii sînt abandonaţi fără un gest de compătimire la o margine de drum. Gările şi gospodăriile izolate sînt invadate şi prădate. Tot ee-au aşezat ca omenie în suflete vremurile de linişte şi de ordine dispare în această orînceină mizerie.
   —i Cît de răi şi urîţi sînt uneori oamenii! gîndeşte Paul, avînd încă în faţa ochilor aceste cumplite amintiri.
   —     Ai spus ceva ? îl întreabă cu glas scăzut rezer-vistul, întorcîndu-se spre el.
   —     Nu; începusem să aţipesc. Mă gî'ndeam cîte na-cazuri am avut pe vremea retragerii.
   —  Da. Au fost zile grele.
   —  Mă gîndeam cît de răi s-arată uneori oamenii...
   —     Aşa este, îngînă moş Avram, înăbuşit. Noi pribegeam străpunşi de ploi şi de vînturi, pe drumuri rele, cu picioarele sîngerate, şi după eum s-auzea,
 24
boierii cei mari, care ne stăpînesc, îşi aduceau cucoanele şi toate bunătăţile în trenuri tpăzite. într-a-celea nu se suia nimeni. Pentru răniţi şi pentru noi nu se găseau maşini. Aşa-i lumea, domnişorule. Avem noi o voribă veche: Bogatul greşeşte şi săracul^ cere iertăciune! Cu asemenea proveluri ne mîngîiem noi, căci aşa vrea Dumnezeu. Răbdăm şi tăcem.
  Paul simţi deodată un nod în gît. în glasul bătrî-nului tremura o aspră amărăciune. Tăcu între rării-ţile lui şi începu iar să se gîndească.
  ...Totuşi, în rătăcirile lui, între atîtea mutre duşmănoase, a ¡întiîlnit şi iiguri folînde. Feţe de necunoscuţi i s-arată, în tîrguri sărace, în mahalale pline cu glod, feţe blajine şi ochi luminaţi de bunătate. Din cînd în cînd aude glasuri prietineşti şi se poate aşeza lîngă o sobă caldă, subt o lampă liniştită, la o masă pe care abureşte mîncarea fierbinte. Ochii iacei a necunoscuţi i-au picurat în suflet ceva bun, ca o rămăşiţă din dragostea tatălui lui mort.
  A rătăcit mult şi cam la întîmiplaire. Un ordin vag hotărîse copiilor rătăcitori să se oprească la Tecuci. După două zile ordinul se modifica şi arăta ca punct de oprire Vasluiul sau Bacăul. Cineva îi îndrumă apoi înspre Iaşi, unde n-ajunseră căci alt ordin, telefonic, arăta anume că «nici cu un preţ să nu fie copiii tri-meşi la Iaşi, unde nu mai încape lumea de îmbulzeală». Totuşi erau să intre în Iaşi, căci ordinele de acest fel se pare că n-aveau nici o urmare. Un tînăr profesor însă, conducător al coloanei, găsi prilej să-şi încarce trudiţii tovarăşi fin câteva vagoane aninate într-o gară neînsemnată la un tren care făcea aşa-zisul «circuit», urcînd pe linia Dorohoiului, pentru a coborî iarăşi pe linia Burdujeni-Paşcam. Domnul Constantinescu a dat dovadă de oarecare
energie în această împrejurare, ameninţînd pe un biet şef de staţie cu reclamaţii şi voribindu-i cu emfază de o hotărîre ministerială cu privire la «ultima rezervă de tinerjet, această ultimă speranţă a ţării». însfîrşit, drumul la Dorohoi l-au făcut copiii în vagoane. Aveau cu ei bolnavi şi erau toţi cu picioarele rănite.
  Din coloana lor de două sute, rămăseseră patruzeci. Unii muriseră, alţii îngenunchiaseră istoviţi la praguri, în lungul drumului. Ş-acum stă Paul şi se giîndeşte cum a avut putere să răzbească printre atî-tea nevoi şi nenorociri! Voinic pînă pe-acolo .nu era, căci crescuse subţirel şi cam finav. Insă avea în suflet îndărătnicie şi credinţă că trebuia să împlinească această jertfă. La Dorohoi au stat fără rost câteva zile, ajutaţi de primărie şi de prefectură. Apoi protectorul lor cel tînăr, domnul Constantinescu, care izbutea să impresioneze pe toţi cu discursul ţinut şefului de gară, căzu într-o bună zi doborît de o răceală şi muri grabnic într-o săptămînă. Atunci se risipi şi această «ultimă rezervă», această «ultimă speranţă». Unii aveau puterea să cerşească. Alţii se oploşiră la spitale. Paul Plopeanu, strîngînd cu zgârcenie în cel mai ascuns buzunar al tunicii banii ce-i mai rămăseseră, — se hotărî să caute pe ai săi.
  In rătăcirile îndurate, pornirea şi entuziasmul de la început se mai domoliseră. Mai întăi, în mintea lui tînără, războiul însemna încordarea supremă a tuturor. Totuşi pretutindeni lumea părea a-şi căuta numai de interesele ei. Ba încă îşi căuta de interesele ei în chip imai aprig decât odinioară. La popasurile lui lângă un spital, în camera unei primării de oraş mare, unde intra cu domnu Constantinescu, în biroul unui şef de staţie, în cancelaria unui coman-
 26
—
dament, nu se vorbea decît de rude, de prietini, de «băieţi buni» — care trebuiesc cruţaţi, care trebuiesc ţinuţi la serviciile interioare. Ca şi la Bucureşti, după primele înfrîngeri, ş-aici soarta ţării era pecetluită în cîteva vorbe: «De-acu-i tot una... Ce mai umblă ei cu fleacuri...» Aceşti ei erau cei care luptau încă în munţii moldoveneşti. — Pe unmă, nu-i puteau ieşi din minte acele trenuri strălucite şi imbielşugate care ridicaseră 'din Bucureşti o anumită lume ş-o' debarcaseră la Iaşi, cu căţeluşi, pisicuţi şi toalete în munţi de cufere: toată lumea vorbea despre asta. Funcţionari, militari se indignau cu vorbje tari şi ameninţări. Băiatul simţea o împunsătură în inimă şi înţelegea mai bine sumbra resemnare a         lui moş Avram.
             Avu sensaţia că a ţipat şi deschise ochii. Pe vatră, focul se potolise. In lumina scăzută, oamenii dor-j         tneau. Numai irezervistul cel bătrîn       stătea în capul
f         oaselor icu coatele pe genunchi şi cu      barba în palme.
             ■— Te-ai hodinit puţintel ? îi zise el zîmbind.
^ —< Nu. Stam şi mă gîndeam. Trebuie să fie tîrziu.
:         Nu plecăm?
             —     Eu ştiu ? răspunse liniştit moş Avrami. Poate s-a fi stricat maşina. Acu toate se strică...
             Afară se auzeau murmure de glasuri. Paul se ridică de la locul lui şi cobori în răceala de afară. In culoarul îngust, între vagoane încremenite, soldaţi cobo-rîţi de pe acoperişuri aţîţaseră focuri şi stăteau la sfat. Alţii aveau vetre în vagoanele deschise, după sistemul lui Ţipa şi Dominte. Treceau umbre negre, tresăreau rîsuri. Sus, in cerul curat, luceau stele. Paul le privi o clipă, e-un simţămînt de sfâşiere, gîndin-du-se la mama lui, de care pentru întăia oară se afla -?        despărţit.
27
 III
 Trenul încremenit se zgudui tîrziu, după miezul nopţii şi se puse în mişcare fluierând întrerupt şl disperat. Focul era aproape stins şi Paul se cuibărea în culcuşul lui, căutîind să se apere de învăluirile vântului.
 Moşneagul nu dormea. Mormăind o înjurătură, întinse iar mîn,a în umbră şi zise:
 —: Tot am să-ţi dau mantaua. Văd eu că ţi-i cam răcoare.
 Paul zîrmbi la- această figură poetică şi trase pe el postavul cenuşiu.
 Bătrânul ridică fruntea :
 —   Vra să zică la Bîrlad te duci, domnişorule ?
 —   Da.
 —     Şi-oi ce regiment zici că-i domnu ofiţer, fratele dumnitale ?
 —   în regimentul 89.
 Moş Avram îl privi în tăcere, cu luare-aminte, apoi trase un cărbune, ca să-şi aprindă ţigara groasă.
 —   Fratele matale îi locotenent, domnişorule ?
 —   Da:.
 —     Aşa-i că-1 chiamă domnu locotenent Plopeanu Adrian ?
 Băiatul ridică brusc capul şi aţinti pe bătrîn.
 —   Da’ de unde ştii dumneata asta,' moş Avrame ?
 Rezervistul râdea înveselit.
 —1 Apoi nu ştiam, domnişorule. Te-am întrebat. Am văzut eu că aduci cu el la figzonomie. Şi eu îs tot din acel regiment. L-am avut chiar la compania a patra pe domnul locotenent Plopeanu Adrian. Ai ochii lui, şi fruntea lui. Tot aşa, subţirel ca o fată. Bun om ! Cît ne-am năcăjit noi în munţi, ne tot făcea
 28
 coraj şi ine spunea ca după război are să fie mai binâ. Eu ştiu ? — Apoi după ce m-au prins, m-am rătăcit de companie, ş-acuma nu ştiu unde-a mai fi. Da’ eu cred că l-om găsi...
 Paul tăcea, uimit.
 —   Ce întâmplare ciudată ! murmură el.
 —   De ce, domnişorule ?
 —     Apoi bine, — dacă nu treceam pe lingă vagonul acesta şi dacă nu-mi întindeai mina, eu nu plecam. Cum s-a întîmplat asta, şi de ce s-a întîmplat ? Cum de-am ajuns lingă dumneata, după atîtea rătăciri ?
 —     Asta, domnişorule, noi n-o putem şti... răspunse rezervistul.
 Vagoanele duruiră adânc o vreime.
 —< Aici e podul de la Şiret, grăi moş Avram. Domnişorule, oricît ar fi lumea de mare, oamenii se în-tîlnesc. Aici hotărăşte Cel care-i deasupra noastră. Mîni dimineaţă ajungem la Iaşi şi pe urmă ne că-fărăm în trenul de Bîrlad.
 —   Mergi şi dumneata la Bîrlad, moş Avrame?
 <—i Merg şi eu la Bîrlad, domnişorule...
 După o tăcere scurtă, vorbi iar:
 —   Eu cred că de-acolo i-om lua urma...
 In cuvintele acestui om simplu din mulţime era atîta discreţie şi atîta bunătate, încât Paul îşi simţi inima încălzită şi nu se mai socoti aşa de rătăcit şi aşa de singur pe lume.
                            IV
 Ora sosirii în gara Iaşi, în ceaţa fumurie a zorilor, era cu totul întâmplătoare. Semnalele disperate ale maşinilor atunci păreau că trezesc macagii, funcţionari şi sentinele cu ochi somnoroşi şi cu figurile
 29
palide. Cu totul arbitrară era şi clipa plecării la Bîf-lad, de .aceea peronul şi împrejurimea gării păreau un imens dormitor care aştepta viermuind şi răsu-cindu-se fantastic. După descărcarea imensului tren, începu altă furnicare şi alt asalt, altă tălăzuire aprigă în preajma aitui tren, pe care .alte maşini îl împingeau plin la peron de pe o linie moartă.
  împins şi izbit din toate părţile, Paul Plopeanu îşi căută un loc undeva, prin zbaterea de oameni. începea să desnădăjduiască, dînd moş Avram îl apucă de imînă şi-l împinse spre o sentinelă care păzea uşa unui vagoin de clasa întăia, eu baioneta la larmă.
  —     Iaca, aista-i fratele lui domnu locotenent, zise rezervistul; fă loc, măi camarade...
  Sentinela nu obiectă nimic, îi lăsă să treacă, apoi aplecă baioneta în faţa valului dindărăt. — Dă dru-rau ! — Nu se poate ; am ordin ! — Asta-i scandal! se auzeau schimburi de cuvinte pe diferite tonuri. Moş Avram rîdea, împingiînd încet de la spate pe 'băiat.
  —     Cum ai făcut, moş Avram ? întrebă uimit Paul, întorcînd capul.
  —     Aista-i boboc, domnişorule, răspunse rezervistul ; l-am cunoscut eu îndată.
  Aici e vagon boieresc. Locuri sînt pe cît văd. Da-s geamurile sparte, şi nu-i chip să facem foc ca-ntr-a nostru. Iaca, intră colea ; te-aşează frumos şi-ţi pune săcuşoru alăturea. Eu îs soldat prost, stau în colidor şi mă duc să cinstesc c-o ţigară pe flăcăul cel cu baineta...
  Paul intră in cel dintâi compartiment şi se ghemui lîngă uşă. Apoi privi în juru-i.
  Mai erau patru călători: doi ofiţeri, un domn gras şi o doamnă delicată, înfăşurată în pleduri. Toţi tăceau, morocănoşi şi trişti, privind pluşurile şi tapetele
 30
sfîşiate. Elegantul şi curatul compartiment de ola-sa-ntăia, cu canapele moi, înflorit cu horbote, era acum o cutie urită, cu bănci de lemn vopsite în pripă. Totul vorbea — oa şi privirile călătorilor .— de mizeria războiului. In locul unui geam spart se afla fixată o scîndură. Totuşi pe acolo pătrundea o aţă de vînt, căci unul din ofiţeri .necontenit se frămînta şi-şi ridica la gît, spre partea aceea, gulerul blănit al dol-manului.
   Afară s-auzeau ţipete, chemări, rîsete. Pe urmă sunară paşi şi trîntituri pe acoperiş, deasupra.
   Unul din ofiţeri observă nemulţămit:
   —  Iar se suie pe vagoane!
   —     Asta-i rău, zise omul cel gras. Se întîimplă o mulţime de accidente. Mulţi mor. Ar trebui să se ia măsuri.
   Ofiţerul ridică din umeri.
   Se simţea şi-.n culoar îmbulzeală. Uşa se deschise iar. Două obmzuri zlmbitoare se arătară. Domnul cel gras le întîmpină politicos :
   —  Un loc lîngă mine e ocupat...
   —     Aici-s şi eu, cucoane Sandule, răspunse cineva dindărătul obrazurilor. Am mai adus doi amici. Cu niţică bunăvoinţă, se poate face loc. Aoleo ! e o îmbulzeală, .nene, de n-ai unde da un ac. In culoar stau ca sardelele. S-au suit şi deasupra ; s-agaţă de tampoane. E o adevărată mizerie !
   Un om sprinten, cu faţa roşie şi rotundă, îmbrăcat într-un spenţer de şiac cu guler de vulpe, pătrunse, vorbind încă repede şi poftind cu un gest rotund al mînii pe ceilalţi doi.
   —     Poftim, dragă, poftim. Este ; se face loc. Aşa o să .ne .încălzim mai bine... Cucoane Sandule, adăogi el cătră domnul cel gras învălit într-un pled şi cufun-
 31
dat într-o blană; aim găsit nişte muşchişor prima! Şi nişte jimblă albă... Şi niţel vinişor înfundat. Dacă dai un ban mai mult, se găseşte...
   Zîrnbind vesel cu toată faţa-i .rotundă, domnul cel sprinten aşeza iute pachet după pachet în poliţele de deasupra capetelor.
   —     Bine, Costică, îl aprobă domnul cel gras, c-o voce plăcută de bariton; .acuma nu mai avem nici o grijă!
   Ceilalţi doi «amici» intrară şi se aşezară între blana lui cuconu Sandu, şi uşă. Domnu Costică luă loc în faţă, între ofiţeri şi Paul.
   —1 Aşa, vorbi satisfăcut domnu Costică, aruncînd o privire spre băiat; acuma ini se pare că sîntem «complect». Cam îmbulziţi, dar ce să-i faci ? Aşa-i la o vreme ca ¡aista...
   —     A la guerre, comme ă la guerre! zise cu glas melodios doamna, ridicînd puţin din blăniţa castanie un obraz alb, mititel şi simpatic.
   Domnul cel gras, cuconu Sandu, se întoarse c-o mişcare greoaie spre ea, cercînd, cu braţe prea scurte, să-i aşeze pledurile.
   —   Eşti bine, dragă ? Nu ţi-i rece ?
   —   Nu, mulţumesc, sînt bine... şopti ea.
   Abia aşezat la locul lui, domnu Costică se ridică brusc, bătîmdu-se cu palma peste frunte.
   —     Vă rog să mă iertaţi, vorbi el cu glasu-i vesel. Nu vă cunoaşteţi. Cucoane Sandule, îţi recomand doi prietini: domnu doctor Harilaus Toma; domnu Va-silică Constantinescu, proprietar de hoteluri ¡în Constanţa. Domnu Sandu Vuleănescu, mare proprietar, în Dîmboviţa, fost prefect, fost senator... Coconiţa domniei sale.
 32
  Cuconiţa salută graţios, c-o mică mişcare şi c-un zîmbet. Cuconu Sandu, opintindu-se puţin de la lo-cu-i, întinse ibraţu-i scurt şi strînse pe rînd minile celor 'doi. Ridicat în picioare, subţire şi slab, doctorul Tama părea foarte nalt. Avea o bărbuţă rotundă şi blondă şi purta ochelari cu ramă neagră şi cu lănţu-şor de aur. Ii păru bine de cunoştinţă c-o voce subţire, aproape feminină.
  Proprietarul de oteluri din Constanţa era scund, c-o tristă, figură pămîntie şi stricată de vărsat, în care ochii mici luceau stîns ca două haliee.
  —     Mi se pare că dumneavoastră aţi fost, sezonul trecut, la Constanţa ?... întrebă cel scund, privind ţintă la Vulcănescu.
  —     Desigur. De cinci ani ne ducem regulat la Constanţa. Nevastă-mea are nevoie de mare. înainte vreme mă ducea(m la Karlsbad...
  Constantinescu dădu din cap şi se aşeză la locul lui, apoi îşi întoarse privirea neliniştită spre cei doi ofiţeri. Cu capetele lăsate pe spătar şi pe jumătate acoperite de gulerele de astrahan ale dolmanelor, amlîndoi priveau înainte, în necunoscut. Unul era larg croit, cu mustaţa căruntă, cu obrazul adine brăzdat, cu ochiul obosit. Al doilea era un tînăr cu mustaţa tuşinată englezeşte, eu ochi cenuşii subt o frunte mare, pătrată, c-un nas puţintel coroiat, care-i dădea o înfăţişare de îndrăzneală. Figura aceasta plăcu din-trodată lui Paul!
  —     Mai stăm mult ? întrebă cu vocea-i muzicală cuconiţa din colţ.
  —     Nu ; plecăm îndată, se grăibi să răspundă domnu Costică. Cum mi-i obiceiul, .am întrebat şi pe şeful staţiei, şi pe comandantul gării, şi pe şeful de tren... In zece minute plecăm !...
3 — M. Sadoveanu — Opere, voi, 7
  33
   —     Trebuie să ştiţi, domnilor, zise proprietarul că-tră cei din, urtoă veniţi, că noi sîntem aici de la cinci. Am venit .pe întuneric. Vai de lume pînă ce-am găsit o birjă. Aici, în Iaşi, nu mai e de trăit. Hoteluri proaste şi murdare; birji găseşti numai cu poliţia... restaurantele ceva nemaipomenit... Astăzi nu mai face să călătoreşti. Cîte intervenţii, ca s-avem de mai Înainte locuri! De altfel, comandantul gării e un băiat foarte amaibil.
   —i în privinţa asta nu-i nimic de spus... Întări domnu Costică. Dacă n-ar avea şi armata oarecare rînduială, ar fi greu.
   Ofiţerii părură nesimţitori la această observaţie; aveau aceeaşi căutătură aţintită departe. Ceilalţi rămaseră tăcuţi cîtăva vreme, privindu-se. Pe geamuri întră o lumină leşietiică de cer înourat. Compartimentul era învălmăşit, rece şi ostil. în vuietul culoarului plin, în tropăiturile acoperişului, în glasurile mulţimii care se mai îmlbulzea încă pe jos, iîn lungul liniei, căutînd locuri, trenul tresări într-o opintire bruscă, apoi porni1 lin. Proprietarul oftă ou mulţămire :
   —     Bine c-a dat Dumnezeu! — Apoi se suci spre femeie: Star bine, dragă ? Va'gonu-i rece; acuma nu se mai face foc.
£ — Stau bine... răspunse ea dulce.
   Paul rămase cu ochii aţintiţi la figura ei fină, catifelată de un uşor abur de pudră.
   Ea îi prinse privirea stăruitoare şi-i zimbi în treacăt, întorcîndu-şi ochii spre geamul alburiu, în dosul căruia lunecau peisagii dezolate de iarnă : căsuţe scunde şi sărace, copaci desfrunziţi, strâmbi şi negri.
   —     Astăzi toate merg mai prost, vorbi gros şi întunecat Constaîitinescu. Nu-i nici foc, nici lumină.
 34
Nu ştii aînd pleci, nil ştii cind ajurlgi. Acu se vede cit stăm de rău şi ce nenorocire este războiul...
  —      Nenişorule, nu vorbi aşa, îi răspunse îndată, prietinos, euconu Sandu. Cum să nu faci război dacă tara vrea război ? Trebuia ; aşa a fost politica ; din parte-mi socot că nici nu se putea altfel.
  —   Se-nţelege, interveni domnu Costicâ.
  —      Eu, dragul meu, urmă proprietarul, cel întîi am fost izbit. Pierd recoltă, pierd .mobilă, abia adusă din străinătate, pierd tot. Aim scăpat la Moldova cu ne-vastă-mea şi cu ce avem pe noi. Am ş-un băiat pe front; — din înfcîia căsătorie. Ce spaimă pe biata Tina ! Uite-o, e de faţă : acuma zîmibeşte. Dar ia tn-treab-o ce făcea cind am plecat, cind ştia că-n urmă vine duşmanul şi calcă tot ce lăsăm. A, e foarte greu în adevăr. Dar ce putem face ?
  —      Eu cred altfel, răspunse, încreţit, Constanti-nescu. Dumneata pierzi, e adevărat. Dar rămîi tot om bogat. Ce fac eu însă ? In Constanţa a ars tot şi s-a risipit tot sub bombardament. Trebuie s-o încep de la capăt, după douăzeci de ani de muncă! Ce fel de politică-i asta, să-imi faci mie război fără garanţii ? Spune-mi, ai sprijin îndestulător de la ruşi ? au artilerie şi muniţii ? Cum să părăseşti aşa o provincie ? Ce ai să găseşti dnd te-i întoarce, dacă te vei întoarce... De acuma, aleluia !...
  La gestul disperat al lui Constantiiiescu, interveni doctorul Toma, subţire:
  —      Nu aşa, nu vorbi aşa, dragă Constantinescu. Războiu-i război. Războiul înseamnă: moarte, ruină eţetera l Crezi că se putea să nu ardă şi la noi, cind s-au aprins casele vecinilor ? Toţi se bat, toţi sufăr eţetera..,
  —   Bine, dar oe-s eu de vină, domnule ?
8*
35
 —     Ştiu ca rtu eşti de vină, dar parca numai dumneata suferi ? Aceasta este o jertfă. Noi luptăm pentru un ideal eţetera... (Acest vocabul straniu era aruncat scurt, ca un argument fără replică.)
 —     Fie ! se zbatea Constantinescu, să zicem că ai dreptate şi că trebuie să rămîn sărac lipit pămîntu-lui. Dar ce-au giîndit domnii de la Bucureşti, cînd au ştiut că trebuie să intrăm şi noi ¡în foc ? Ce-au făcut? Războiul, domnule, nu trebuie să fie o loterie. Intri în război, cînd ştii că ai să cîştigi!
 Deodată privirea trudită a ofiţerului Celui cărunt se întoarse în vagon:
 —     Domnilor, dumneavoastră credeţi că am pierdut partida ?
 —     Domnul colonel, zise cuconiţa din colţul ei, vorbeşte ca un adevărat oştean.
 —     Asta-i datoria noastră, doamnă, răspunse bă-trînul, înclinîndu-se galant.
 Ofiţerul cel tînăr zîmbi şi el. Domnul Vuleănescu întrebă, cu interes:
 —1 Dumneavoastră, domnilor, veniţi de pe front ?
 —   Da.
 —     Cum merg lucrurile în munţi ? putem nădăjdui? tresări cuconiţa.
 —     Ce pot să vă spun, doamna mea ? Armata se reface. După grele sufermţi, vom vedea ce ne aduce primăvara. Pînă atunci ne îngropăm în şanţuri şi răbdăm de frig şi de foame.
 —     Ce trist lucru e războiul! şopti doamna Vulcă-nescu, cu ochii umezi.
 Constantinescu tăcea sumbru la locul lui. Doctorul însă părea mişcat:
 —     Desigur că e trist. Boli, mizerie, moarte eţetera... In spitale, au început să ne vie exantematici...
 36
t
   —     Un lucru însă nu înţeleg, obiectă iarăşi proprietarul de oteluri. Văd trenurile pline de soldaţi, care um'blă aşa de capul lor... De ce nu se duc la datorie ?
   —     Dumneavoastră uitaţi că am fost bătuţi şi ne-am retras ? vorbi deodată ofiţerul £el tînăr.
   —     Totuşi ar trebui să li se dea ordine hotărî'te, urmă îndărătnic Constantinescu ; să-i strîngă de pe drumuri. Eu cunosc pe ţăran. Fără hotărîre şi energie nu merge! Am ajuns să nu ne mai putem trage sufletul în trenuri.
   —i Asta e 'adevărat... aprobă domnul Vulcănescu.
   Paul ar fi vrut să intervie: el ştie cîtă suferinţă este îin această anmată în risipă, cîtă tărie şi cîtă resemnare. îşi muşcă însă buzele şi tăcu. Şi privi iar pe doamna Vulcănescu, care-i zîmbi întoreîndu-şi capul spre fereastră.
   Doctorul Toma îşi aşeză ochelarii pe nas, împăciuitor.
   ■—> La urma urmei, vom vedea ce-o mai fi. Or să se ducă ei pe front, că n-au încotro. Pe urmă văd că şi aliaţii se mişcă, ne trimet ajutoare eţetera.
   —     Ceea ce este sigur, tresări iar aspru Constantinescu, e că n-avem oameni, n-avem conducători.
   —   Politica, politica... murmura colonelul, surîzînd.
   —   Foarte adevărat, politica!
   Vulcănescu dădu din cap, trist:
   —     Şi eu am spus-o asta totdeauna. In ţara asta trebuie ordine, trebuie gospodărie, treibuie cinste! Aşa, nimeni nu şi-a făcut datoria şi ne-a apucat războiul nepregătiţi. Acuma cu toţii suferim. Ce văd eu în Iaşi, e o jale. Piînă oe am găsit o casă, a trebuit să pun zece misiţi. Şi după ce-am găsit-o, oît credeţi că plătesc ? Douăsprezece mii de lei! Dar viaţa, dar
 37
Serviciul! Te-apucă groaza ! Pe onoarea mea, cei de pe front sînt imai fericiţi!
   Domnu Costică se amestecă cu oarecare sfială şi gingăşie:
   —  Dacă n-ar fi depozitele armatei, ar fi greu!
   —     Adevărat, Costică, dacă n-ar fi salvarea asta şi dacă n-am avea ici-oolo prieteni, greu ar fi! Şi la urmă ar fi greu şi fără tine, drept să-ţi spun. Domnilor, — urmă proprietarul, c-o voce mai ridicată şi ceva mai veselă, — îl vedeţi ? Ştiţi ce om ? Ce să vă spun ? Ar trebui să-l cunoaşteţi pe Costică Flo-rian! L-am avut subprefect pe vremuri. E vestit. E un om care ştie să se învîrtă. Am mare admiraţie pentru el! E refugiat, vai de capul lui... Ei bine, el cumpără un vas de vin şi face o afacere. Dar nu l bea el; îl vinde la alţii! Şi-a cumpărat vacă şi-şi serveşte prietenii cu lapte. Acuima organizează un restaurant. Vă apun eu: dumneavoastră nu-1 cunoaşteţi ! E un om nepreţuit!
   Faţa rotundă a lui Costică Florian rîdea, însă cu oarecare stăpânire şi modestie.
   —' Face omul ce poate... zise el încet. Acuma am pus cevai la cale cu domnul Constantinescu. Am pus şi proptele. Guvernul trebuie să ne ajute. De altfel e şi pentru binele obştesc.
   —     La urma urmei, de ce să nu ne ajute ? adăogi Constantinescu, cu vocea-i supărată. Noi muncim ; noi am pierdut tot; dumnealor, cei mari, se lăfăiesc fn bunătăţi; afaceri iîn toate părţile; banii se duc în vînt cu nemiluita. Noi sîntem ciîni ? Trebuie să pierim?
   —     De ce să pierim ? Trebuie să ne ajute! hotărî cu blîndeţă domnu Costică. Să vă spun, adăogi el, tainic. Eu îi cunosc: doar am făcut politică, doar am ales deputaţi. Cred că nu-i sfârşitul lumii şi,nu ne-om
38
    \
 prăpădi. Ăvem sa ne mai vedem, avem să mai facerii politică, avem; să ne mai alegem. Mă duc ,prin urmare la unul şi la altul şi cer. Cer dreptul meu. Dacă ştii cum să-i iei, se face. Vă spun eu că se face!
 —      E un om rar! rosti cu admiraţie cuconu Sandu, privind în juru-i. Mai întîi de toate el ştie pe degete bugetele ministerelor şi păcatelor tuturor...
 Domnu Costieă rîse cu modestie şi declară:
 —   Intr-adevăr, aş putea zice că asta-i tăria mea!
 Doctorul Toma avea mania încheierilor critice:
 —      Ce să-i faci ? Aşa-i politica, cu meschinării, mizerii eţetera...
 Ofiţerii ascultau indiferenţi convorbirea. Cucoana se grămădise mai bine în colţul ei. Şi-n tăcerea care urmă, băiatul simţi un fel de dureroasă nedumerire. Convorbirea aceasta ciudată curgea ca un rîs de spumă ipeste sumbrele tablouri iade retragerii ş-ale războiului, închise ca ;într-o igenună în sufletul lui.
                                     V
 Din cînd în cînd oameni cu figuri disperate smun-ceau brusc uşa cabinei, o 'deschideau şi viîrau capul, căutînd din ochi un loc.
 —      Nu mai este, dragă : s-a isprăvit! îi întîmpina rîzînd domnu Costieă Flórian.
 Unii închideau cu aceeaşi supărare uşa, trîntind-o.
 —      Vezi ? observa domnu Costieă ; vorbeşti politicos cu dînşii şi ei se poartă ca mitocanii...
 Intr-o vreme, în urma unei asemenea feţe încruntate, îşi strecură şi moş Avram chipul uscat şi ars. Nu zise nimic, se uită numai c-un zîrnbet bun la Paul, să vadă cum stă.
 —   'Ce este, băiete ? îl întrebă ofiţerul cel batrîn.
 —     Trăiţi, domnule colonel, eu îs cu fratele lui dom-nu locotenent Plopeanu... şi arătă din ochi spre tovarăşul lui.
 —   Aha...
 Rezervistul îşi retrase barba şi închise cu fereală uşa. Paul simţi deodată părere de rău că n-a răspuns privirii aceleia blajine c-un cuvînt prietinesc. Voia să &e ridice, eînd îl opriră ochii mari ai cuconiţei Tina, învăluindu-1 într-o privire plină de interes.
 —     Matale ai un frate pe front ? — îl întrebă ea blînd.
 Paul răspunse, cu sîngelie deodată năvălit de la inimă în obraji:
 —   Da, doamnă...
 —   Şi unde-i ?
 —   Nu ştiu ; acuma-1 caut.
 Ea păru uimită de acest răspuns. Domnu Sandu Vul-cănescu crezu că trebuie s-o lămurească.
 —     Acuma frontul s-a schimbat, regimentele s-au amestecat.
 —     Din ce unitate e fratele dumnitale ? îl întrebă colonelul.
 —   Din iregimentul 89.
 —     89 ? Nu ştiu unde să fie acuma regimentul ăsta. Poate la Caşin.
 —     De aceea mă duc la Bîrlad, să mă informez la Cartier, zise iar Paul, îndreptîndu-se spre cuconiţa Tina. (Ea-1 aproba din cap, privindu-1 ţintă.) Şi eu sînt refugiat de dincolo.
 —   Da?
 —     Pe urmă trebuie să caut pe-ai mei. A trebuit să plec singur din Bucureşti, cu coloanele de cercetaşi...
 40
   Surprinse în ochii femeii o lucire de lacrimă, şi simţi şi el în gît un nod amar. Dar se stăpîni. îşi scoase boneta, îşi trecu degetele de cîteva ori prin păr şi începu să privească cu luare-aminte pe fereastră.
   Doamna Vuleănescu se retrase în colţul ei, în blăni-ţa-i fină şi sub pleduri. Dar păru a se răzgîndi şi, tresărind, se îndreptă, scoase din manşon o mînuţă mică înmănuşată şi atinse braţul lui cuconu Sandu.
   —  Mie mi-i cam foame... şopti ea, puţintel ruşinată.
   —     Aşa ? foarte bine! Ia vezi, Costică, ce fac proviziile noastre ?
   Sprinten şi jovial, Costică Florian coborî pachetele şi le aşeză pe un geam an dan lat, cu măsură potrivit pe genunchi între el şi cuconu Sandu.
   —     Mai întîi să scoatem un cuţit, zise domnu Costică cercetînd într-un buzunar adînc. Pe urmă un tirbuşon. Este şi pahar. Mie îmi place să fie de toate.
   —     Eşti un om prevăzător... îl aprobă rîzind din pîn-tece cuconu Sandu.
   —     Sînt. Dac-ar fi după mine, multe ar fi acum schimbate. Nu că mă laud, dar eu văd foarte bine lucrurile...
   Vorbind, desfăcea grabnic pachetele. Scoase la lumină un muşchişor gras, tăiat în felioare mărunte; un drobuşor de unt, ouă, măsline, mere, brînză. Şi dădu cu satisfacţie două lovituri cu palma în sticla de vin înfundat. Foarte îndămînatic, înfăţişă cucoanei Tina bunătăţile.
   Atunci observă Paul că cuconu Sandu avea o faţă puhavă-, pătată de cîţiva negei mari. I se păru chiar că are ceva laoom în privire. La o şoaptă a cucoanei Tina, totuşi, domnu Vulcănescu se grăbi amabil să poftească pe cei de faţă «să guste din ce-a dat Dumnezeu».
 41
 într-un -tren leneş şi rece şi-n asemenea vremuri, opera de prevedere a lui domnu Costică Florian nu putea lăsa nepăsător pe nimeni. Incepînd cu doctorul Toma, toţi făcură pe rînd cîte-o mişcare de apropiere spre masa întinsă. Paul se sfia încă. Dar cucoana Tina, scoţîndu-şi cu gesturi uşoare mănuşa din dreapta, apucă cu degete albe o bucăţică de friptură şi i-o întinse zîmbimd. Ii trecu şi pîne. Şi se găsiră cu toţii mai apropiaţi şi mai împăcaţi, — pe cînd domnu Costică îşi continua consideraţiile lui asupra vremurilor de faţă.
 —      Tu vezi foarte bine lucrurile, Costică, îi zice-3 glumeţ şi mulţămit domnu Vulcănescu. Ei, ce făceai bunăoară dacă erai, general ? Să vedeţi ce planuri are! adăogi domnu Vulcănescu cătră ceilalţi.
 —   Poate ,nu făceam nici eu nimic, răspunse modest
 domnu Costică. Dar de pildă, la noi, eu aş fi ţinut pe                 ,
 inamic în munţi. Eu nu i-aş fi dat drumul la cîmpie.
 —   Cum se poate, Costică ?
 —   Da. Eu şi Bucureştii l-aş fi apărat altfel.
 —   Cum ?
 —      Ei, nu spun, că se uită ciudat la mine dumnealor...
 Ofiţerii protestară :
 —   .Noi? nu!...
 —■ însfîrşit, ce să vă spun ? încheie domnu Costică, desfundînd sticla de vin. Eu socot că şi la război e mal mult chestie de bun simţ. Acu să vedeţi dumneavoastră ce vin e acesta. Aşa ceva numai în Moldova se găseşte. Ascultă-mă pe mine, cucoane Sandule: toată lumea ţipă sărăcie, mizerie, dar pentru noi care ştim, se găsesc şi lucruri1 bune.
 —   Şi asta este o artă... zise colonelul, întinzînd
 rnîna spre altă bucăţică de friptură, ‘                                ţ
 42
   Băiilatul încerca acuma o simţire stranie. La început stăruia în el un fel de răceală, de respingere pentri; străinii aoeia. Acuma i se păreau nişte oameni cumsecade. Era dispus să creadă şi-n talentele militare ale lui domnii Costică, mai cu samă după ce primi din mîna lui un păhărel de vin. Ş-o undă fierbinte îi trecea prin trup, cînd cucoana Tina îl fixa cu zîmbetul ei alintat.
   Cînd uşa scrîşni încet şi se arătă în deschizătură figura amărîtă şi bărboasă a lui moş Avram, avu o strîngere vie de inimă. Ii era ruşine pentru laşitatea lui şi-I ştia pe bătrîn fără nimic în sacul lui de campanie.
   Dar rezervistul îşi descoperi dinţii negri într-un rînjet prietin esc :
   —  Eu chiteam, zise el, că s-aduc proviziile noastre...
   —     Nu-i nevoie, avem noi... strigă vesel domnu Vul-cănescu.
   Obrajii lui Paul se îmbujorară şi figura lui moş Avram se retrase c-un surîs blajin şi viclean.
                                       VI
   După ce isprăviră vinul, domnu Costică, cu nemaipomenită mirare, mai descoperi încă o sticlă în gea-mandan, ceea ce făcu pe toată lumea să nu se mai îndoiască de multiplele lui calităţi. Uşor înfierbîntaţi, reluară discuţiile politice şi războinice.
   Din vălmăşagul de vorbe, se înălţau cîteva concluzii hotărîtoare : conducătorii sînt incapabili; trebuiesc oameni noi. Energii şi minţi ascuţite şi îndrăzneţe sînt, dar stau deoparte. Cu o uşurinţă uimitoare, găsiră soluţii fericite la încurcăturile cele mai grele. Cu-
 43
eonu Sandu, sprijinit de domnu Florian, dovedi deodată cunoştinţile cele mai variate. Apoi foarte uşor se înţeleseră asupra chestiei externe: armatele duşmane vor fi zdrobite. E un lucru simplu şi sigur. Colonelul a avut iar o vorbă fericită:
     —     Trebuie răbdare, răbdare şi iar răbdare! Ofiţerul cel tînăr vru să obiecteze ceva în ceea ce priveşte soarta popoarelor mici în războaiele mari. Insă colonelul avea altă părere, şi el tăcu.
     Paul nu înţelegea de ce-i nemulţămit ascultînd vorbele tdin juru-i. Nimeni nu pomenea de suferinţile îndurate, de ruina ţării, de miile şi miile de morţi, de spitalele pline de molime, de foamete. Şi el se surprinsese uitînd nenorocirea obştească la o masă gustoasă. I-o adusese aminte însă obrazul chinuit al rezervistu-lui. De aceea, privi cu simpatie la ofiţerul cel tînăr eu fruntea mare, cînd îl văzu cercînd să vorbească de ne-* norocita soartă a unei ţări mici şi sărace.
     Ii venea în înţelegere abia acum o observaţie nedesluşită. Ofiţerul acesta nu gustase din masa întinsă. Mulţămise politicos, primise din mîna lui cuconu Sandu o bucăţică, dar o lăsase. Şi-l vedea acum tă-cînd, după ce încercase o obiecţie. I se părea că aşa ar fi trebuit să se poarte şi el.
     —     M-am purtat ca un copil... se gîndi el cu amărăciune.
     Apoi observă că cuconiţa Tina îl privea stăruitor, cu pleoapele pe jumătate închise. Şi iar îl străbătu o înfiorare. Era în cei optsprezece ani ai lui ceva nesigur încă. Simţea că ceva din el interesează pe femeia aceea delicată şi cu ochii languroşi. Vanitatea lui îl făcea să plutească între visuri caste şi dorinţi nelămurite încă.
 44
  —     Âi sa te întorci la laşi ? îi întrebă ea deodată, deschizînd ochii.
  El avu o tresărire lăuntrică.
  —   Da, doamnă...
  —   Familia dumnitale e acolo ?
  —     Cred că da... N-am decît pe mama... adăogi el cu îndoială.
  —     Trebuie să fie foarte îngrijată ! suspină ea, în-torcînd ochii spre soţul ei. Ne-ntoaroem şi noi la Iaşi. Cred că isprăvim repede ?
  —     Aşa nădăjduiesc. După ce aranjăm cu Toni, nu mai avem de ce sta în Bîrlad.
  Paul avu o adîneă nemulţămire pentru acest «aranjament» al unui fecior de om bogat la care lua parte şi femeia aceea — eu totul deosebită şi superioară după părerea lui. Se mîngîie însă îndată cugetînd că întrebările ei au un scop. Şi se simţea oarecum fericit prin necunoscutul pe care i-1 pregătea viitorul.
  In legănările şi zgomotul monoton al trenului, difpă gustare şi vin, simţea cum truda şi răceala nopţii îi îngreuiază trupul şi membrele. Nu voia însă să fie văzut dormind de femeia din colţul vagonului şi se lupta să stele treaz, cu ochii mari. Ea însă, privindu-1 şi zîmbind, adormi ca un copil, cu năsuşorul în blă-niţa castanie. Cum şi ceilalţi tăceau acuma şi moţăiau în felurite atitudini bizare, se lăsă şi el biruit, avînd simţimîntul că o preocupare nouă intră în fericita-} tinereţă.
                                   VII
                                                                         i
  Tîrziu, în amurg, eînd coborî în gara Bîrlad, între aceleaşi terasamente neîngrijite şi noroioase, cuconiţa Tina îl salută cu o privire; de pe buza ei înflorită cu
 45
roş nu căzu insa nici un cuvînt. Ei ,şe simţi puţintel jignit. Ce aştepta era încă nebulos, — dar o amestecase în visurile lui din vagon ş-aeuma se uita în urma ei cu inima penibil strînsă.
   —    Să mergem, domnişorule! îi zise încet moş Avram.
   II   ajută să-şi puie in spate sacul şi porniră amîn-doi prin îmbulzeală, prin lumina tristă de iarnă. Tîr-gul îi păru pustiu şi negru, cu toate că treceau în ■ toate direcţiile şiraguri de soldaţi şi de cară. Oameni şi vite măcinau glodul, cu capetele aplecate, ca apăsaţi de o osîndă. In minte-i sună, cu un accent jalnic, o frintură de vers :
                 De te razemi de o umbră...
   Un automobil trecu grăbit, împroşcîndu-i cu raze fumurii. îşi şterse obrazul cu mînica mantalei şi privi la bătrînul lui tovarăş. Rezervistul păşea domol lîngă el cercetînd oamenii şi lucrurile cu oehiu-i liniştit. încercă să zîmbească :
   ■— Ei, moş Avrame, acuma ce ne facem ? Unde mergem ?
   —    Mergem înainte, domnişorule; cred că nu ne-a lăsa el, Dumnezeu...
   Pe o uliţă îngustă se strecurau căruţe cu hartane mari de carne sîngerată. Pe ferestruici de magherniţă răzbateau lumini roşcate şi se zăreau mişeîndu-se umbre de oameni şi de copii. încet-încet, întunericul se făcu deplin.
   Paul îşi aduse aminte de muşchiul lui domnu Cos-tieă şi de paharele de vin.
   —    Moş Avrame, zise el; dumneata n-ai mîncat nimica astăzi...
   —  N-ai dumneata grijă, domnişorule, am găsit şi
 46
eu un suflet de creştin. N-avea ochii aşa de frumoşi ca duduia .aceea din vagon, dar tot mi-a făcut trataţie c-o ceapă şi c-o bucată de pîne...
   Inima băiatului începu a bate grăbit şi iar i se înfăţişă înaintea ochilor silueta elegantă a cucoanei Tina.
   —     Hm ! nu mi-,au prea plăcut oamenii cu care am călătorit astăzi...
   —     Dă, domnişorule, Dumnezeu a umplut lumea cu ce-a putut. Ţi-au spus vreo vorbă nepotrivită ?
   —   Nu, moş Avrame.
   Pătrunseră într-o uliţă largă. Bătrînul se opri in faţa unor geamuri mari, puternic luminate, pe care se înşirau slove aurite. Trase din spatele băiatului sacul şi i-1 puse în mînă.
   —     Aici e o cafenea boierească, după cît văd, vorbi rezervistul. Intră dumneata aici, domnişorule. Bei un ceai pînă ce mă-ntorc eu. Mă duc să caut o gazdă. Unde-a fi, — numai să avem unde ne lăsa capul. C-apoi mîni ne ducem la Cartier ş-acolo ne recomandăm şi ne găsim îndreptările noastre... Intră; eu te găsesc aici...
: Paul intră într-o îngrămădire fierbinte şi plină de aburi. Ofiţeri, orăşeni, femei mîncau prăjituri şi beau cafele. Vorbeau tare, rîdeau. Părea a fi un locaş foarte vesel. Chelneri cu şorţuri pătate alergau în toate părţile.
   Se aşeză pe un scaun şi puse sacul alături. Şi privind în fierberea de oameni şi de glasuri i se păru că femeile au anume priviri şi atitudini. Erau fardate şi-n toalete vii. Şi bărbaţii rîdeau prea tare în jurul lor. Nu-şi dădu sama de ce, dar îl cuprinse o aspră tris-teţă amintindu-şi de suferinţile rătăcirilor lui şi de sumbrul orizont al morţii, la hotarul de foc, unde ur-
 47
Iau tunurile. Parcă s-ar fi aşteptat să găsească aici un priveghi de morţi, nu bărbaţi prea guralivi şi femei prea vesele.
   —     Poate astăzi sînt mîhnit şi contrariat... se gîndi el.
   Ceru un ceai şi-l sorbi încet, ca-ntr-un fel de oboseală a simţurilor.
   Intr-un tîrziu observă în uşă obrazul cioplit în piatră al rezervistului. Se sculă, plăti şi ieşi.
   —     Am găsit, domnişorule, vorbi oşteanul cu vo-cea-i blîndă. Pentru fratele lui domnu locotenent se găseşte! Eu asta spun în toate părţile: că-i pentru fratele lui domnu locotenent. Ei se uită la mine şi dau aşa din cap... Da’ am găsit... Numai că-i cam sărăcuf şi strîmt. Ei spun că au ş-un bolnav alături, dar ce să faci ? Acu nu-i de dormit afară !
   Cu inima apăsată de negură, Paul urmă pe rezer-vist. Umblară multă vreme pînă-ntr-o mahala la o căsuţă mărginaişă. Acolo le deschise o mînă nevăzută şi moş Avram opri pe băiat chiar în prima încăpere.
   —     Aici e... zise bătrînul. Ceilalţi dorm dincolo. Şi n altă odaie este un flăcău bolnav... A venit prăpădit de la munte... Dumneata dezbracă-te şi te culcă. Eu mă duc să mai stau de vorbă cu gazdele...
   Băiatul se întinse îmbrăcat pe pat la lumina slabă a unei gazorniţe. In jurul lui simţea sărăcia, pe păreţii goi, în mirosul rece de vechituri. Şi cu sufletul întristat asculta dincolo, în odaia de alături, sfatul gazdelor nevăzute cu bătrînul rezervist. Din vreme în vreme parcă trecea prin odăi ţi o suflare de vînt, — şi se auzeau ca de departe gemete prelungi, înăbuşite. Cînd se făcea iar linişte, pornea un glas tînguitor de femeie, un picur neîntrerupt ca din streşini toamna, amănunţind necunoscute şi nesfîrşite dureri.
 48
 VIII
  A doua zi dimineaţă, Paul aştepta în faţa Cartierului ora să poată intra după informaţii. Cu toate ţintuirile glasului de femeie, dormise adine ş-acuma se simţea mai liniştit şi mai sigur de sine. Se gîndea că, însfîrşit, va afla drumul cătră Adrian şi va putea împlini una din marile lui hotărîri. Clădirea mare de piatră a Şcolii Normale, cu drapelul fîlfîind deasupra, era ţăpuită de sentinele. Moş Avram încercase şi de data asta la una din 'gherete, unde baioneta jandarmului se plecase asupra lor :
  —     Dă drumul, măi camarade; avem afaceri; dumnealui e frate cu domnul locotenent Plopeanu...
  —     Daţi-vă-napoi; eu nu ştiu... Văd că-i tivii. Cînd a veni ceasu, vă dau drumu...
  Moş Avram se retrase mormăind una din înjurăturile lui.
  —     He-he! a dracului santineaua! Pe-aici au de-a face numai cu generali... Dacă ştiam, îl făceam macar maior pe domnu locotenent! Acu n-avem încotro. Trebuie să mai aşteptăm.
  Automobile grăbite soseau pufnind. Ofiţeri se aruncau din ele în fugă şi intrau. Soldaţi şi gradaţi ieşeau cu ordine. Motocicletele pîrîiau în lungul uliţii, şi din plantaţiile de aproape vîntul smulgea ultimele frunze, purtîndu-le în neştire prin bălţi. Cerul era tot posomorit şi rece şi soarele acum părea un vis palid şi stîns al trecutului.
  Sosi un cupeu închis, din care coborî un ofiţer nalt, subţire şi drept, cu bărbuţă căruntă. Sentinelele rămaseră ca nişte stane, cu arma «pentru onor». Ofiţerul trecu încet, tăcut şi grav, ducînd un deget la chipiu,
 —   cu privirea pierdută însă înainte-i, ca-ntr-o cugetare adîncă.
 Moş Avram încremenise ţapăn la locul lui. Apoi se-ntoairse cu admiraţie spre băiat:
 —      Aista-i domnu general cel mare... şopti el cu respect.
 Paul aştepta, cu ochii la ferestrele clădirii cenuşii, cînd, deodată, văzu lîngă el pe ofiţerul cel tînăr şi zvelt, cu fruntea mare şi nasul îndrăzneţ. Se văzu cu bucurie recunoscut şi zîmbi.
 —      Ce faci aicea, domnule ? îl întrebă tovarăşul de tren din ajun.
 Băiatul răspunse, stînjenit:                              •
 —   Aşteptam, să pot intra.
 —   A, nu-i voie ? Vino cu mine...
 Paul porni alăturea de el. Sentinela încercă să facă o mişcare de oprire.
 —   Dă drumu, zise scurt ofiţerul; merge cu mine...
 Jandarmul rămase mut, cu mîna coborîtă la con-
 dacul armei. Trecu şi moş Avram, c-un zîmbet biruitor. Şi tustrei urcară în sălile înţesate de lume ale Cartierului. Pretutindeni se arătau uşi cu inscripţii, Însemnînd numele birourilor. Furieri şi plantoane îi priveau trecînd, c-un ochi indiferent.
 •— Să intrăm la Serviciul B, vorbi ofiţerul, intor-cînd o privire prietinoasă spre Paul.
 Intrară într-un birou cu mesele pline de hîrtii. Maşini de scris ţăcăneau neîntrerupt. Dintre ofiţerii aplecaţi asupra meselor, un colonel tînăr, cu figura smeadă şi inteligentă, se înălţă cu mînile întinse.
 —      A ! ce vînt te-aduce, Bercene ? Te socoteam pierdut ! Ne gîndeam să punem doliu !
 —      încă nu, răspunse tovarăşul lui Paul. Mai am cîteva zile de trăit...
 50
   —   Să nu vorbeşti într-un ceas rău, mon cher ami...
   Scoase o tabachere mare de argint ş-o deschise la
înălţimea bărbiei.
   —     Ia, dragă, de ici, o ţigară foarte bună... Ai venit fără îndoială să vezi dacă ţi s-a dat bateria pe care ai cerut-o ? S-a făcut. Nu înţeleg însă de ce te încăpăţî-nezi să rămîi la nenorocitul acela de Cheliariu. Dracu ştie cum a ajuns colonel. Generalul a vrut în două rînduri să-i ia comanda. Are însă stăruinţi...
   —     M-am deprins cu oamenii şi cu caii mei... răspunse surîzînd Beroeanu.
   Paul îl asculta e-o puternică mişcare sufletească. Colonelul începu din nou, gesticulînd cu ţigara aprinsă.
   —     Ce plictiseală aici pe capul nostru, dragul meu, nu-ţi faci idee ! O armată întreagă de refăcut, un alt front de reconstituit. Mă crezi că nici n-am vreme să mînînc şi să pun mîna pe o carte ?
   —   Tot cu Chateaubriand al dumnitale ?
   —     Da, dragă, îl recitesc acum iar, c-o 'melancolie nesfîrşită, şi-mi aduc aminte de vremurile cele bune ale păcii, cînd trăiam în lumea civilizată... Acum ne zbatem ea-ntr-un infern. Dar, însfîrşit, nu trebuie să pierdem nădejdea.
, Vorbea cu uşurinţă şi eu distincţie, evoeînd vremuri aurite, petreceri comune, mese .de joc şi femei elegante... Era o lume de altădată, prevăzută ca printr-un abur de tristeţă, o lume pentru totdeauna pierdută...
   Căpitanul Berceanu îl asculta visător, cu zîmbetul stîns. Uitase pe Paul.
   On sublocotenent cu obrazul bucălat şi alb se apropie respectuos şi şopti un cuvî'nt la urechea colonelului.
   —     Da. îndată! Vra să zică, altceva n-ai ? Spune vorbe bune băieţilor de la voi. Iartă-mă, mă chiamă generalul.
   —     N-aveam nimic altceva, răspunse căpitanul. Voiam numai să cer o mică informaţie pentr-un tînăr amic al meu, care vrea să ştie de urma unui frate, ofiţer pe front...
   —   Cine ?
   —     Locotenentul Adrian Plopeanu... răspunse iute Paul de la locul lui. Regimentul 89 infanterie.
   Colonelul îi aruncă o privire repede. *
   —     Nu ştiu, zise el. Biroul de informaţii poate da răspunsul. Mai i,a, te rog, o ţigară. La revedere!... Mă ierţi, nu-i aşa ?
   După ce strînse mîna lui Berceanu, colonelul salută, din ochi, amabil pe Paul şi ieşi pe uşa din fund.
   —     Atunci să mergem la biroul de informaţii... îndemnă căpitanul.
   —     Domnule căpitan, nu ştiu cum să vă mulţămesc de bunătate, îngînă Paul, emoţionat. Simţea deodată o pornire de duioşie pentru ofiţerul acesta străin şi necunoscut.
   Pe culoar, Paul găsi pe moş Avram stînd de vorbă cu jandarmii Cartierului. Cînd intră în biroul de informaţii, îl izbi deodată o voce metalică, subţiată de tulburare, — şi-ndată i s-arătă un locotenent mărunt, brun şi sprîncenat, strîns în tunică cochetă şi cizme de lac, care argumenta cătră ceilalţi camarazi de la mese. Zvîrlise cu dispreţ un scaun în laturi şi agita braţul drept.
   —     Asta nu se poate ! eu am să ies la raport la domnul geneiral. Aici trebuie să fie o intrigă la mijloc...
   —   Linişteşte-te, Dumitreseule! interveni o voce.
 52
   — Cum să mă liniştesc, nene ? Ştii că ai haz ? Dacă e vorba să plec, atunci m-am ars... Eu chem imediat la telefon pe nenea şi ies la raport la domnul general. Ce? sînt nebun să mă duc pe front, cu toţi tîmpiţii ?
   In clipa aceasta observă pe căpitanul de artilerie şi se domoli.
   —      Am onoarea să vă salut, domnule căpitan. Cu ' ce vă putem servi ?
   —      Domnule locotenent, răspunse Berceanu c-o voce îngheţată, care plăcu lui Paul; — vreau să ştiu unde se găseşte în acest moment regimentul 89 infanterie...
   —      Regimentul 89 ? se amestecă altă voce. Se găseşte fixat în regiuno Tifeşti.
   —   Mulţumesc, domnilor, răspunse Berceanu.
   —      Domnule căpitan, tresări prea amabil locotenentul cel sprîncenat: dumneavoastră plecaţi pe front ? îmi daţi voie ? Atunci v-aş propune să nu pierdeţi ocazia. Astăzi se face lîngă cimitirul evreiesc execuţia unui spion. E un spectacol vrednic de văzut.
   Căpitanul, fără să răspundă, salută cu capul şi se îndreptă spre uşă, urmat de Paul. In urma lor, iar izbucni vocea violentă şi metalică.
                                     IX
    Păşiră o vreme alături, pe subt arborii fantomatici ai grădinii publice, prin troiene de frunze moarte, în umezeala cărora piciorul se cufunda fără sunet. Din nouri, lumina1 rece curgea ca o apă. Şi Paul îşi simţea sufletul încălzit de o prietinie nouă, lîngă ofiţerul acela cu frunte de cugetător. Avea pentru el deodată dragoste şi admiraţie. II asculta vorbind domol, îi răs-
 53
 pundea însufleţit, — şi era fericit că, în divagaţiile lor literare, putea să aducă amintiri de lecturi recente şi citaţii de nume. în anii din urmă ai liceului se cufundase în cărţi c-un fel de disperare şi cetise cu pasiune şi fără alegere. Numele acelea ciudate de morţi şi de străini din lumea misterioasă care era numai a lui pareă-1 îmbătau şi-l făceau să uite mizeria prezentului. Clipa aceasta rară de ieşire din realitate avea ceva mistic şi-i lega ca pe doi amanţi. Bereeanu avea un zîmbet la accentul pasionat al băieţandrului şi el observă cel dintăi că bătrînul rezervist, care umbla domol îndărătul lor, îl asculta poate cu prea mare uimire.
   —    Să ştii că moşneagul ne crede într-o ureche. De altminteri, trebuie să ne întoarcem. E vremea să plec. Poate ne mai întîlnim în Iaşi...
   Băiatul se simţi trist şi singur, cînd se despărţiră. In acelaşi timp se găsi înălţat în propriii lui ochi. Şi porni în lungul uliţîlor, gînditor şi zîmbind. Intr-un tîrziu, se simţi atins şi zări lîngă umărul lui mîna mare şi neagră a lui imoş Avram.
   —    Domnişorule, îi zise rezervistul; trenul porneşte spre Tecuci încolo, după amiază...
   —  Spre Tecuci ?
   —    Apoi da. Şi eu am stat de vorbă cu oameni de-ai mei cit aţi intrat dumneavoastră prin bîrâuri... Am aflat unde-i regimentul 89...
   —  La Ţifeşti.
   —    Da, domnişorule. Mergem o bucată cu trenul, pe urmă poate găsim o căruţă. Cum a da Dumnezeu. De-acu nu-i mult pîn’ departe.
   —  Bine, moş Avrame...
   —    Da, domnişorule. Ş-am mai aflat pe cumcă azi puşcă pe-un şpion ia marginea tîrgului. Dacă ne-am duce să prăvim şi noi ?
 54
   Bereeanu nici nu răspunsese la propunerea ofiţerului sprîncenat. In Paul însă, de atunci stăruia un început .de curiozitate bolnavă. Acuma, îndemnul rezer-vistului îl hotărî deplin.
   —   Mergem, moş Avrame...
   Privind în juru-le simţiră direcţia. Grupe de oameni, aţîţaţi parcă de-o grabă, apucau la dreapta lor, pe-o uliţă lungă. Unii vorbeau zgomotos şi rîdeau. Trăsuri şi automobile coteau pe acelaşi drum.
   Curînd, curgerea de oameni spori, şi. la marginea tîrgului, un puhoi negru şi zgomotos înainta pe-o clină trăgănată de deal, pe-un drumeag glodos. In urmă rămînea un peisagiu trist de căsuţe mohorîte şi gră-diniţi pustii. înainte, spre culme, ochiul nu întîlnea nici un sprijin. Erau mirişti goale şi spinării, subt o boltă joaisă de nouri. Şi rînduri de ciori se legănau şi se învăluiau în văzduhul sur cu zvon aspru şi răsunător.
   Drumul era greu şi i se păru lui Paul foarte lung. Trăsurile şi automobilele făceau un ocol prin .altă parte şi abia înaintau în aceeaşi direcţie, spre aceeaşi culme, mohorîtă şi tăcută.
   Cînd ajun,seră, intrară într-o mulţime înţesată, stă-pînită în trei părţi de cordoane de soldaţi. în laturea a patra, goală, în fund, oameni amestecaţi îşi arătau unii altora un stîlp de lemn proaspăt cioplit şi grabnic îngropat în pămîntul moale. Acesta era singurul semn al platoului.
   Copii din mahalale, femei din popor, cu broboade colorate, tîrgoveţi, funcţionari se mişcau neîncetat; toţi voiau să răzbească în rîndul întăi. Trăsurile şi automobilele, cu uniforme, haine negre şi toalete elegante de femei, alcătuiau ca un rînd de loji mai la o
 55
 parte, de unde unii îşi potriveau binoclurile spre stîlpul singuratic.
 Era ora unsprezece. Lumea începea să fie nerăbdătoare. Cineva, la automobile, îşi înălţă glasul prea tare:
 —■ Ce dracu ! convoiul trebuia să fie acum aici.
 Toate capetele se întoarseră într-acolo. O huruire de rîs izbucni în altă parte. Pe urmă o voce subţire strigă : «Vine! vine!» Şi un grup de copii se îmbulzi cu capetele înainte prin mulţime, scuirmîndu-şi locuri
 Un convoi de soldaţi puţini venea trudnic în lungul coastei. In mijlocul lor, cu spatele adînc încovoiat, înainta încet un om mărunt cu haină neagră şi pălărioară cenuşie.
 In jurul lui Paul, oamenii făceau comentarii. De la glasurile înăbuşite din juru-i, băiatul auzi numele condamnatului : Iosif Lozner.
 —     A fugit la inamic... lămurea o voce. Moş Avram se îndesa, ascultînd cu adîneă luare-aminte. — A fugit la inamic şi pe urmă s-a întors... Zicea că l-au făcut prizonier şi că a scăpat... Dar el a venit să spioneze şi pe urmă să fugă iar. L-au sucit, l-au învîrtit,
 —  ce să afli de la el, dacă-i spion ? L-au condamnat la moarte!
 —     Foarte bine, răspundea altcineva, cu glas indiferent.                               v
 Moş Avram clătină din cap. întrebă cu fruntea încreţită :
 —   Adicătelea el zice că nu-i vinovat ?
 —   Nu, el zice că nu. Da’ cine-1 crede ?
 —   Aşa-i. Ş-acu trebuie să-l puşte ?
 —   Se-nţelege.
 Paul simţi la bătrînul lui tovarăş un fel de aţîţare. Sufla pripit pe nas şi se străduia să-şi facă loc. Se
 56
înălţa în vîrful degetelor, se cumpănea cînd pe un picior, cînd pe altul, ca să vadă mai bine, şi-şi mormăia sudălmile obişnuite.
   Incet-îincet, mulţimea înţesată tăcuse. Se auzea acuma fîşîitul prin glod al paşilor celor ce- soseau.
   Prizonierul fu adus numai cu două sentinele în locul goli şi toată lumea putu să-l vadă. Părea bolnav, cu obrazul pămîntiu, puhav şi boţit. înălţa parcă cu spaimă, din cînd în cînd, ochii negri, mari, aprinşi de friguri. C-un gest sacadat, ducea cu dreapta spre mus-tăcioara-i castanie o ţigară aprinsă. Trăgea o dată adînc şi scurt dintr-însa şi o lăsa apoi c-un tremur nervos în lungul trupului, pentru ca s-o ridice iar îndată.
   Plutonul de execuţie se rîndui în tăcere, la douăzeci de paşi de stîlp. Paul avu o părere ? sau văzu — că ochii lui Lozn-er, săgetînd sălbatic o clipă, cercetează oblic şirul de soldaţi, mai nădăjduind că lucrul nu se va întîmpla.
   Abia acum înţelese cu hotărîr-e că omul acela va muri în cîteva clipe. I se păru asta nenatural şi straniu.
   Tresări. In liniştea deplină, s-e înălţase-un glas :
   •— Iosif Lozner! ascultă actul de condamnare!
   Un om scurt, în uniformă, în faţa osînditului, des-făşurase o coală de hîrtie.
   Lozner aştepta cu spatele gîrbovft, cu capul aplecat. Numai braţul ou ţigara se mişca pripit şi maşinal.
   Cetirea actului începu. Băiatul avu un simţimînt de stînjenire: glasul îi suna în urechi nefiresc şi cam declamator.
   —   ...In -numele maiestăţii sale regelui...
   îşi auzi inima bătînd în piept. Cetitorul se opri deodată. C-o intonaţie mai scăzută, făcu o observaţie:
  —     Condamnatuie, cînd ţi se citeşte actul, desoope-re-te şi leapădă ţigara...
  Un soldat făcu doi paşi şi trase pălăria din capul Iui Lozner. Ţigara pe jumătate arsă căzu jos, fume-gînd un fir subţire, cenuşiu, întortochiat ca o hieroglifă. Condamnatul însă păreia că n-auzisei nimic.
  Cetirea actului urmă, c-un glas mai repede şi monoton. Paul asculta, fascinat şi nerăbdător.
  —   Fără îndoială că e vinovat... se gîndea el.
  —     Condamnat la moarte prin împuşcare... execuţia va avea loc... urma glasul cetitorului.
  Lozner îşi ridică asupra mulţimii ochii mari. In ei nu se putea ceti nici groază, nici resemnare, nimic. Erau nişte ochi lucitori şi bolnavi de animal.
  —   Luaţi-1! urmă glasul.
  C-o mişcare simplă, osînditul se plecă, îşi culese ţigara şi iar începu să tragă din ea, sacadat. O mînă îi aşeză în cap, din mers, pălărioara cenuşie. Moale şi fără viaţă, omul străbătu distanţa pînă la stîlp. Acolo ţigara-i căzu. Ridicînd numai pe jumătate fruntea, într-o parte, murmură ceva soldatului de lîngă el. El făcu doi paşi în dosul stîlpului, pe care părea că nici nu-1 observă, şi rămase cîteva clipe mascat de o tufă de porumbrel, — pe cînd un murmur uşor ş-o chicotir© străbateau prin mulţime...
  Cînd Lozner se descoperi iar şi trecu la locul lui, cînd două mîni îi înodară cu greu o batistă pe ochi, cînd alte mîni începură să-l înfăşure într-o frînghie şi să-l fixeze de stîlp, Paul îşi simţi buzele tremurînd, — şi le strînse cu putere, stăpînindu-se. Văzu, puţintel îndărătul umărului, şi mutra încreţită şi amărîtă a lui moş Avram. Aştepta parcă un euvînt; dar bătrînul tăcea.
 58
  Soldaţii din jurul condamnatului feriră în laturi şi intrară în mulţime, fără a mai privi îndărăt.
  Şi-ndată o comandă subţire, uscată, un glas alterat tresări. O pîrîire de arme urmă, înfundată, fără răsunet. Şi osînditul, scăpînd brusc capu-n piept, lunecă printre frînghii, strîngîndu-se ca un vierme la piciorul stîlpului.
  Paul întoarse ochii arşi asupra soldaţilor care trăseseră. Unii stăteau încă încremeniţi eu arma la ochi; alţii o trăseseră la şold. Văzu o mască chinuită în-tr-un rîs convulsiv; alta, alăturea, cu gura căscată şi cu ochii holbaţi înainte; apoi, alăturea de asta, un obraz, tînăr şi palid de flăcăuaş cu buzele zbătîndu-se într-o răsuflare de trudă...
  Nici el nu se mai putu stăpîni, şi începură a-1 scutura suspine nervoase. Pufnea pe nări şi-şi înghiţea lacrimile.
  Mulţimea avu o mişcare înainte, dar soldaţii o opreau încă. La stîlp, doctorii cercetau pe cel căzut. ŞÎ se mai auzi o singură pocnitură ascuţită de pistol. Paul nu înţelegea ce-i şi nici nu voia să întrebe. îşi făcea loc cu coatele prin curentul contrar de oameni şi-l biciuia parcă nevoia să fugă, să se depărteze cît mai repede. îşi simţea şi trupul frămîntat pe dinlăuntru ca de o suferinţă de stomah.
  Rezervistul îi vorbi din urmă:
  —     Domnişorule. încă nu murise... Au trebuit să-l sfîrşească c-un glonte...
  Paul nu răspunse. Moartea aceasta ciudată, comandată, i se părea sălbatică, fi stăruia chinuitoare în luminile ochilor, ca un vis urît. Şi-l străpunsese ş-o îndoială : fiinţa aceea, care fusese ucisă, poate nu era vinovată. «A fost judecat, a fost osîndit», se gîndea el. Cu toate acestea, poate nu era vinovat. Şi-i apă-
feau, tragici, ochii aceia mari, din care fugise orice expresie omenească.
   Automobilele bubuiau înăbuşit şi coteau pe costişă, spre oraş. Intr-unui din ele, nalt şi alb, zări o siluetă subţire şi fină, ş-un obraz cunoscut, subt o pălărie mare cu pană cenuşie de struţ. Era cuconiţai Tina.
   Trecuse repede. Acuma o urmărea cu privirea din spate şi se-ntreba, c-o altă mişcare de suflet: «Oare m-a observat ?» Sub pălăria cu pană de struţ mai erau îmbulzite chipiuiri şi pălării bărbăteşti. In prima clipă băiatul nu le văzuse. Acuma-i jucau nedesluşite dinaintea privirilor, — pînă ce totul pieri la o cotitură.                                                      !
   —     Stătea mai sus... Era aşezată pe genunchii cuiva... îşi zicea el.
   Şi din urmă, de pe dealul pe care stătea înălţat spre oer numai stîlpul acela alb de osîndă, pe sub cerul jos şi pe subt învăluirile oblice de ciori, mulţimea se risipea, lărmuind. II ajunse o trăsură, în care gesticula supărat ofiţerul cel mititel şi sprînoenat de la Cartier. Ii auzea în frînturi glasul metalic:
   —     E o pildă pentru alţii... Din pricina ăstora suferim noi...
   Trilst şi abătut, ca după o noapte de nesomn, intră în oraş printre căsuţe scunde. Şi nu înţelegea cum toată lumea aceea, care trecea înaintea lui, ori care rămînea în urmă, poate să-şi urmeze ziua cu aceeaşi linişte şi seninătate ca şi cum nimic nu s-ar fi întîm-plat. Cu toate acestea, fusese ucis un om...
   — Ce zici, moş Avrame, a fost vinovat ori nu ?
   —     D-apoi cine poate şti, domnişorule ? La asta mă gîndeam şi eu. Am văzut mulţi oameni murind. Nici nu mai ştiu cîţi... Da’ asta-i altceva...
 60
   Cînd, după amiază, intră în gara şi-şi luă loc intr-un colţ, în mulţimea de uniforme vinete, întîmplările dimineţii se simplificaseră în mintaa lui. C-o preci-ziune grozavă, vedea gestul automat al ţigării şi măştile anormale ale soldaţilor care trăseseră. Sta tăcut şi nemişcat în mirosul acela pătrunzător de mulţime.
   —     Ce ai, domnişorule ? parcă nu ţi-i îndămînă... îl întrebă cu blîndeţă moş Avram. Nu te mai gîndi la asta. Eu am şi uitat...
   Şi-i zîmbea ca unui copil, mîngîindu-1 pe umăr, uşurel, cu mîna-i mare şi bătătorită.
                                  X
   La trenul de după-amiază, aceeaşi îmbulzeală obositoare. Şi aceeaşi (aşteptare nesfîrşită a plecării, — parcă ar fi fost vorba de un drum în necunoscut. Şi-n vagonul murdar, căptuşit cu scînduri goale, o îngrămădire pitorească de boccele şi oameni. Soldaţi căţăraţi pe poliţile de sus, pe spătarele băncilor, pe cli-turi de răniţi şi lădiţi. O ţesătură aşa de strîhsă, în-cît, odată intrat acolo^te simţeai făcînd parte dintr-un singur trup cu multe capete şi nenumărate braţe, din care nu te puteai rupe, spre uşă, ori spre fereastră, decît cu sforţări înfricoşate.
   Ghemuit într-un ungher, Paul aştepta această nouă plecare cu inima înţepată de te'amă. Parcă urelase piînă acuma un drum dureros, cu îndîrjire şi înfrigurare ; şi nădăjduind ceasul popasului, îi era frică să nu fie dezamăgit. Dacă cumva nu va mai găsi pe Adrian ? Cerca să şi-l închipuie lacolo, în umbra tragică a fortificaţiilor, şi nu izbutea să întruchipeze decît ceva ne-
 61
lămurit şi fugar, în care se amestecau, cînd silueta fugară a cuconiţei Tina,'cînd obrazurile crispate ale soldaţilor plutonului de execuţie de dimineaţă. închisese ochii şi voia să-şi statornicească gîndurile; şi fără voie începu să asculte un glas supărat de negustor guraliv.
   O cliipă deschiziînd pleoapele, zări în trupul multiplu din care făcea parte două braţe în mişcare ş-un obraz asudat şi rumenit de băutură.
   —     Cine-i împotriva noastră ? striga glasul întărâtat. Cine-i împotriva mea ? Să vie să mă mărturisesc ca la popă, — pe urmă i,a o puşcă şi-mi ridică viaţa, dacă-s vinovat! Da’ de ce să mă tai aşa bucăţică cu bucăţică ? încotro mă întorc aud : Negustori speculanţi ! negustori tâlhari!
   —     Aşa şi este ! observă cu răutate cineva din mulţime.
   Omul asudat privi cu dispreţ în partea de unde venise întreruperea, apoi îşi prăvăli cu palma căciula pe ceafă :
   —     Doamnelor şi domnilor! urmă el disperat; nu sînt Itălihar ! Să mă credeţi că sîint un om cinstit şi cu frica lui Dumnezeu... Dar -am ajuns vremuri grele. Nu sîntem vinovaţi nici noi, nici jidovii, nimeni...
   —     Ba jidovii îs vinovaţi... replică iar necunoscutul.
   —     Ba să mă ierţi, dragă ! Măcar c-au răstignit pe Domnul nostru Hristos, acuma nu-s vinovaţi. Sînt şi ei negustori, ca şi mine... Zic unii că vindem scump, că jupim lumea. Nu jupim lumea, domnilor ! Eu, dacă vreau să aduc marfă de la Galaţi, trec printr-o sută de vămi, oameni buni! Aşa-s acuma timpurile. Trebuie să trec printr-o sută de vămi. La domnu cut'are, şi la domnu cutare... la staţia cutare şi la domnu şef
 62
de tren cutare... la magazionerul cutare şi la maca-giul cutare. Toţi mă jăcuiesc şi toţi mă dezbracă! După ce mă jăcuiesc ei, trebuie să mă-ntorc şi să mă închin lia cei care cer bilet de voie... Acuma la toate trebuiesc bilete de voie... Trebuie să mă plec la domnu ofiţer cutare, şi la domnu jandarm cutare, şi la domni! subcomisar cutare... la toate icoanele! La cine să strig: săriţi şi nu mă lăsaţi ? Cum oi striga, sar cinii şi mă mînîncă! Trebuie să închid prăvălia şi să mă dau cu capu-ntr-o fîntînă!
   Unii din tovarăşii de vagon, spînzuraţi pe poliţile de sus, rîzmd fără ruşine, arătară că ei nu pot crede aşa ceva. Glasul cel răutăcios lămurea cu linişte :
   —    Ce spui dumneata, noi nu putem crede. Doar boierii îs oameni detreabă !
   —    Ba credeţi-mă, oameni dragi, credeţi-mă... se văita inegustorul.
   ~ Cum să credem ? urmă necunoscutul, de sus, din nour de fum de ţigări. Dac-ar fi cum spiui, ar trebui să punem mîna pe ciomag. Dar nu punem mîna pe ciomag, pentru că nu-i aşa. Pe lîngă asta, ce drept avem inoi să judecăm ? In gloanţe şi-n şanţuri stau alţii: noi hălăduim în bencheturi. Acasă muierile noastre au de toate, nici mu le pasă! Nici la rechizi-ţie nu ne-au luat caii şi căruţele... Tare bine o ducem noi, şi alţii ¡îndură tot greul. Gîmpul nostru singur se lucrează ; şi noi numai cu lenea şi cu beţiia ! Cum s-avem ¡noi dreptate ? Noi n-avem nici o dreptate. Şi nici pe dumneata nu te credem !...
   Negustorul se bătea cu pumnii în căciula-i bru-mărie.
   —    Adevărat! strigă el cu patos. Săracul n-are nici
o dreptate!
 63
    Şi-n încrucişările de glasuri, între glume uneori ' cam nesărate şi vorbe cu două înţelesuri, în mirosul nesuferit, Paul simţea crescînd o aţîţare, o plămadă de ură. Era ceva tulbur« şi fioros.
    Crescut în Bucureşti, în căldura şi liniştea familiei lui, băiatul nu cunoştea pe ţărani decît din cărţi şi din spuse. îşi formase o idee vagă despre on norod poetic, patriarh'al şi inteligent, care-şi îndură cu resemnare crucea suferinţii. Acuma, de cîteva zile, simţea în glasuri aţîţare. Sub liniştea cuvintelor, fierbea otravă. In atmosfera grea a vagonului, trupul acela strîns şi înfierbîntat, din care făcea şi el parte, începu a revărsa într-un murmur neînţeles tînguiri ca un pă-mînt <necunoscut şi încă neexplorat, în care slujbaşii stăpînirii globesc vite şi paseri, scot la muncă forţată văduvele şi orfanii celor plecaţi în foc, împart ajutoarele ca pe un fel de premii de cumătrie, în care domneşte altă lege, altă rînduiailă... Plîngerile suferinţii mor la poarta ţarinei. Căci Între sate şi-ntre oraşele cele luminoase şi fericite stă o prăpastie de întuneric...
    îşi Întoarse ochii spre bătrîmul lui prietin moş Avram, ca-inspre o salvare. Dar rezervistul clătină ou amar din cap :
    —     Vai de sufletele noastre, domnişorule... Am fost şi eu acasă zilelle Itrecute... M-am repezit să-mi văd gospodăria... Mii-am găsit vitele luate... nevasta o umbră, cu tulpanul peste gură... copiii desculţi... N-are cine-i îngriji, n-are cine-i apăra... M-am dus ş-am întrebat de vite pe primar şi m-am uitat urît la el. Mi-a spus că-s dezertor şi să mă duc la datoria mea... M-am întors la moarte, oftă el c-un glas abia auzit. I-am lăsat iîin sama lui Dumnezeu, — că la oameni nu mai putem nădăjdui...
 64
-Paul îşi simţea pieptiil oa-ntr-o ghiară. închise pleoapele. Noaptea aceasta i se păru grozavă şi ne-sfîrşită. Nu se putea clinti din loc ; îl înăbuşeau aburul şi fumul; îl înjunghia disperarea crîncenelor amărăciuni pe care le vărsau toţi de pretutindeni.
   Cînd o zi alburie desfăcu zăbranicul din ferestre şi arătă, pe cîmpuri amorţite, un pospai de ninsoare, simţi că totuşi va putea merge pînă la sfîrşit. Coborît din vagon, o înfrigurare îl cuprinse. îşi stropi ochii cu apă rece de la o cişmea şi zise, c-un rîs nervos, cătră rezervist:
   —     De acuma, moş Avram, nu ne oprim decît acolo...
   —     Da, domnişorule, dar (trebuie să ne-ntărim. Trebuie să punem ceva cald la inimă... ,
   Abia îl putu însă îndupleca bătrînul să beie un ceai, în picioare, dinaintea unei magherniţi de scînduri. Plecară îndată, după oe întrebară de drumul Ţifeşti-lor. Paul nu băgase de samă nici unde se oprise, nici uliţile şi dasele pustii în lumina dimineţii. Avea grabă să treacă, isă ajungă acolo unde era sufletul şi sprijinul mamei.                         ,
   Cu cit vedea că se apropie, cu atiîit mai bine înţelegea că pasul .acesta numaidecît trebuia să-l facă. Mama lor n-ar'fi putut trăi liniştită fără o ştire hotă-rîită despre feciorul cel m,ai mare. Dar şi dragostea lui adîncă pentru bia îl adusese pînă aici.
   Şi păşind sprinten pe marginea drumului îngheţat, spre o zare pustie şi lungă, îşi aducea aminte de o mulţime de clipe de acasă de la ei, din vremea fericită cînd trăia oel pe care-1 iubea ca pe un Dumnezeu. O icoană îi răsări în mirote ca o floare, din adln-cimea fiinţii. Adrian îl ţinea pe braţe; mama sta sub
 5 — Afl. Şadoveanu — opere, voi, 7
m
îaiîipa, zîmbrnd ltaiştît, şi tatăl, într-Uh jîlţ largi lu-rtilnat de jarul dih sobă, spunea o poveste, inventa 6 Fântazie înaripată pentru el, pentru cel mititel. Toţi aveau o lucire in ochi şi pe buze. Şi Adrian, rîzînd, îl strîngea lingă obraz cu dragoste.
   De altminteri, crescuse în admiraţia fratelui lui rtiai mare. II urmăreţa* pas cu pas în odaia lui, în ograda largă şi-n tainica grădina? îşi vîra năsuşorul în cărţile lui ou poze şi-n 'toate jucăriile lui cu resorturi şi bobine electrice. Ii aporta ca un căţeluş mingile aruncate c-un fel de batistă întocmită cu multă răbdare şi meşteşug... Fratele lud era pentru el cel mai minunat şi mai îndrăzneţ băiat din lume. Şi admiraţia aceasta, amfesteoată ou iubire, sé păstrase, căci inteligenţa subţire şi avîntaltă a lui Adrian îi deschisese o carieră înflorită în lumea literară, şi sufletul lui distins îl ţinea legat de ai :lui cu dragoste neştirbita, cu atenţii delicate pentru mamă, cu pietate caldă pentru dulcele cămin al anilor dé odinioară.
   De la o vreme Paiul observă mişcare în lungul drumului, şi visurile lui din itrecut se şterseră, se cufundară în el ca-¡ntr-o ceaţă. Coloane de muniţii mergeau în aceeaşi direcţie cu eil. Căruţele ¡intrau pe şifeahj ¡de pe-un drumeag, şi se înşirau üna după alta, neconte1 nit, cu caii păşind domol şi cu soldaţii călări cumpă-nindu-se ritmic, încotoşmaţi în măntăli, cojoace şi căciuli. Scrâşnea prundul şi sumiau obezile. Din cînd în cînd oamenii Întorceau peste umeri obrazuri negre şi aspre, slobozeau cîte un strigăt şi înălţau bicele cu eodirişcă scurtă. Pe marginea stingă a drumului, tre-s cea cîte-un automobil ca-h vifor, «umplînd lumea de miroaznă», cum spunea moş Avram. Şi-nainte, zarea stătea mută, făiră soare, subt un abur de mîhnlre.
   La un popás, pe ghizděilele unei fîntî.ni, avură un răgaz de linişte. Şoseaua fu liberă un timp. Apoi, dinspre frontul necunoscut, începură a sosi căruţe de be-jenari. Boii mergeau repede, îmboldiţi cu asprime de oameni; şi-n cară, printre ţoale şi boclucuri amestecate, scateau capetele femei plînse şi copii miraţi, pierduţi în straieje părinţilor. Oarpenii aveau o privire duşmănoasă, pironită înainte. Minaţi de-o disperare mută de la locurile lor pustiite, de la casele lor prefăcute în. cenuşă, se duceau aşa în neştire, ca pe un drum de tintirim.
   Coloanele iar începură a curge spre zarea fumurie a apusului. Erau acum căruţe de tară, cu coviltire de rogojini, ducînd provizii de la gările din dosul frontului. Umblau cu cîte patru cai mărunţi înhamati bul-ziş. Rezerviştii bătrîni îi îndemnau din chilna de dinainte, cu g|lasiuri domoale şi egale.
   La o oprire a tunelului de coviltire, moş Avram intră în vorbă cu «oamenii lui». Se dădu lingă roata de dinainte a unei căruţe şi scoase tutunul şi foitele. Răsucind ţigări groase, scăpărînd şi aprinzînd, — şi moş Avram şi rezervistul celălalt făceau parcă gesturile unui ritual. Statură aplecaţi o vreme, se înălţară şi-şi apropîară nasurile, apoi începură a slobozi fum da nişte hogeaguri. In urma acestui lucru, părură înţeleşi. Moş Avram, zîmbind şiret, făcu spre Paul un semn uşor din cap. Băiatul se apropie şi căruţaşul le făcu loc printre lăzi cu pesmeti şi cutii de conserve.
   Aşa lumblară pe drumul lung sfătuind încet, în pasul domol al cailor.
   Oştenii vorbeau despre nevoile de acasă. Băiatul aduse vorba despre front.
                   Nemţii s-au oprit, răspunse prietinul cel nou al lui moş Avram. Acuma se-ngroapă-n pămînt. De-acu
ptnă-n primavară s-or întări ş-ai, noştri ca buruiana ră, care nu moare. Şi pîn-atuncea vin tunurile cele mari.
   —   Care tunuri ?!
   —     Cele mari. Nişte tunuri cum nu s-au mai văzut pe lume. Aşa aud. Apoi atuncea s-a alege. Hei! oftă omul, şfichiuindu-şi căluţii... grea ¿oamnă am petrecut noi! Au rămas oamenii şi dobitoacele pe toate drumurile şi-n toate rîpile. Ne-au bătut şi ne-au alungat. Dar mare-i Dumnezeu!
   —     Adevărat, numai a lui e puterea... aprobă moş Avram.
   Paul se îndreptă, c-o înfiorare de nădejde:
   —   Vra să zică acuma lucrurile s-au îndreptat...
   —     Dă, ştii mata, stăm ca omul cel ce-a fost bolnav... Avem coraj da’ trebuie să mai prindem putere. Iaca, acuma ducem o leacă de hrană, — da’ ce-ajunge la atîta lume ? O zi este, două nu... Războiu-i mlare năcaz, oameni buni!...
   Paul căzu pe gînduri. Intr-un tîrziu începu a vorbi mai mult catră sine :
   —     Cînd treceam acuma o lună pe drumuri de-aces-tea, bătea o ploaie rece şi lumea umbla cu ciapetele plecate în juruH căruţelor, — parcă purtau morţi... Ne duceam, ne duceam cătră miazănoapte, alungaţi ca de un vînt ¡rău, cu picioarele zdrobite şi slngerate, fără nădejde să, mai .ajungem undeva. Acuma văd că nu se mai cunoaşte nimic din ce-,a fost.
   —     Nu Sie mai cunoaşte, răspunse moş Avram, căci corbii şi hultanii au curăţit şi apele au spălat !
   In adevăr, corbii curăţiseră şi apele spălaseră, dar amintirea grozăviilor se întorceja întreagă în sufletul băiatului.
68
 I
   Cu cît se apropiau de linia cufundată în negură a munţilor, cu atât mişcarea se înteţea. Drumul era tot mai umblat de căruţe, călăreţi şi pedeştri. Paul vedea feţe liniştite, bronzate de asprimea anotimpului. Parcă preocuparea cea mare a morţii, care stăpînea totul, alungase celelalte mărunţişuri ale vieţii şi oamenii dohîindiseră o gravitate marţială şi severă. Poate era numai o părere. Impresia aceasta însă ii umplea sufletul de mîndrie.
   Trecură prin sate ou mişcare întinsă de soldaţi. Co-borîră în văi, urcară dealuri. Şi deodată simţi, departe, în fund, sub neguri, sclipind o apă.
   —     Am ajuns... zise deodată cărăuşul. Acolo-i apa Putnei. Acolo s-a oprit bătălia. Aici trebuie să fie şi regimentul dumneavoastră. Apucaţi pe drumul ista, printre vii, şi pe urmă ţineţi culmea...
   Cum ? a ajuns ? Băiatul privea nedumerit în juru-i, cu inima bătând. N-iauzela tunuri. Nu vedea aşa-zisa linie de foc. Nu vedea nici o furnicare, nici o pregătire. In dreapta şi-n stînga, pămîntul se înjnlădia cu vii şi pometuri. Pe drumeaguri se încrucişau oameni şi căruţe, — trecînd parcă la îndeletniciri şi la munci obişnuite.
   Trecură printr-un corn de sat cu căsuţe rare. întâlniră o corvoadă de soldaţi. Purtau la deal bucătării de campanie curăţite şi spă(late.
   Moş Avram întrebă:
   —  Intr-aoolo-i 89 ?                     '
   —  Da.
   Inima lui Paul începu a se zbate puternic şi dureros,
 —     Sînteţi din regimentul-89 ? întrebă el cu glas zu-grumat.
 —  Da.
 — Găsim noi aici pe domnu locotenent Plo-peanu ?...
 . Oamenii se opriră o clipă, privindu-se, da şi cum n-ar fi înţeles despre ce-i vorba.
 —     Domnul locotenent Plopeanu Andrian ? tresări deodată omul. Este la noi în regiment. Da’ ce aveţi cu el ?
 Pauli nu răspunse. Se simţi mînat înainte ca de o izbitură de vînt. Porni, aproape alergînd :
 — E frate cu domnu locotenent... lămurea moş: Avizam soldaţilor. Vine cine ştie de unde şi-l caută...
 ' — Frate ou domnu locotenent ? II caută ? Apoi nu pe-acolo. Haideţi cu noi...
 Paul, oa rătăcit, se întoarse în loc şi se luă după soldaţi. Trecură pe lîngă grajduri de cai, improvizate sub maluri de părnînt; pe lîngă .campamente rudimentare de bucătării, :1a adăpost de scînduri; pe lîngă o infirmerie instatată pe un tăpşan, în corturi. Apoi soldaţii se opriră. Unul zise:
 i  — De-acu luaţi-o ¡tot înainte, pe cararea asta. Ieşiţi drept la batalionul trei. După ce treceţi printr-o văl-cică şi p(rintr-o vie, daţi de bordeie... întrebaţi acolo, la fcotnpante unsprezecea...
 Merseră încă o bucată bună de loc. Pierduseră din: ochi lucirile Putnei. Treceau printr-un găvan curat, în scobitura căruia se roteau căpiţi de fîn şi nuci bătrîni. Era linişte şi'singurătate şi abia se simţea adiind vînt uşor. Deodată fulgeră şi soarele de la asfinţit, pritatr-o 'spăiiitură de nouri, şi’lumina IfUi tristă polei împrejurimile.
 70
   După o cotitură, la uri: şipot, găsiră soldaţi. Apoi văzură şi bordeiele, într-o poziţie de vilegiatură, ferite sub deal, întrro luncă, rară de tei ¡bătrîni. Soarele ajungea din asfinţit acolo şi lumina albituri întinse, dlădării de lemne şi grupe de ofiţeri şi soldaţii
   Băiatul se repezi. în mulţimea de trupuri în mişcare, ochiul lui ager descoperise pe Adrian, Capete se întoarseră nedumerite spre acest străin adus de vînt. Dar un glas itresări:
   —   Paul!
   Şi băiatul văzu pe frate-său năpustindu-se. Cînd căzu în braţele lui, îl orbiră lacrimile şi începu a suspina.
   —      Ce este ? stăpîneşte-,te! îi zicea Adriian îngrijat. S-a întîmplat ceva ? Cum se află mama ? Ce face Mary ?
   —   Cred că sînt bine, la Iaşi.
   —      Cum ? nu ştii nimic despre ele, despre Codi-nuţă ? Nu ştii — ori îmi ascunzi o veste grozavă...
   —      Nu, Adrian, nu e nlimica! Nu te uita aşa la. mine! îmtăi te-am căutat pe tine. Pe urmă mă duc să găsesc, pe mama. Vreau să-i duc veşti de Ia tine.
   —      Dar tu, de ce eşti despărţit de ea ? Ce este ? Paul, —- să nu-mi ascunzi nimic !
   Băiatul îi încleştase mînile şi, ca să-l liniştească, îi lămuri c-un glas pripit pribegia lui în Moldova, pe drumurile retragerii. Vorbind, se domolea încet-îricet.' Numai ochii mari îi mai luceau într-o bură de rouă’ Se liniştea şi Adrian. Şi ferindu-l uşor în laturi, * îl privi pe mezin cu admiraţie:
   —      Ştii tu, Paule, c-ai mai crescut ? Te-ai făcut mai' voinic ; suferinţa te-a întărit.
   După clipa de spaimă, acuma rîdea, — parcă soarele căzut în asfinţit mai stăruia' încă pe obrazul lui.
 Toate nimicurile acestea copilăreşti şi uşurele, care se spun la întîlniri neaşteptate cu cei iubiţi, îl făceau nespus de fericit pe Paul, îl’ mîngîiau, ca desmierdă* rile de demult, de-acasă.               ■
   Se uita şi dl -uimit la Adrian. Era parcă mai nalt şi
 • mai spătos, in haina de ofiţer, cu obrazul înegrit şi supt, însă plin de energie. Şi ochii aceia, ochii mamei; pe care-i avea şi el, cît de adînci îi păreau şi cît de serioşi, cu toată lumina lor trecătoare de rîs !
   Ca-nltr-o ameţeală îi trecură pe dinainte ofiţeri tineri, camarazii lui Adrian, şi sauzi nume pe care le uită îndată. Toţi îl împresurau zimbitori şi prietinoşi şi cei mai tineri semănau unul cu altul.
   Cum avu răgaz, băiatul îşi aminti de tovarăşu-i de • nevoi şi trase pe frate-său înspre moş Avram. Ii spunea, învălmăişit, cum l-fa ajutat în tren, cum l-a îngrijit. «Nici nu-ţi faci idee, Adrian, ce suflet!»
   Ofiţerul dădea din cap, privind spre moş Avram, care aştepta în poziţie, cu obrazul liniştit şi trist. Apoi îl cunoscu.
   —      Cum nu ? Pe Avram Roşea îl cunosc. Am ¡năcăjit amîndoi în stîncile munţilor, pe Călimării! Mult ai mai înjurat în vremea laceea, Avrame! Ai scăpat de la nemţi ? Cum ai făcut, omule ?
   —      Bine, trăiţi domnule locotenent. Mi-am pus nădejdea la Dumnezeu şi gîndul la Moildova. Ş-am străbătut...
   Ofiţerii ceilalţi se aprppiau interesaţi. Paul, entuziasmat pentru bătrînul lui, î.1 îndemna să spuie tot, cum a fost de la început, să nu lase nimic ¡la o parte, să povestească ca-n tren, în noaptea aceea cînd stăteau lia foc...                                ;;
   —   Spune, moş Avrame...
 72'
h'6ătrînui începu trăgănat, tü glasti-î dómot şi rriifí-nit. N-avea multe de spus, caói întâmplările erau foarté simple, ;— dar1 ceea ‘ce cucerise pe Paul în noaptea dintăi, resemnarea nesfîrşitâ şi credinţa înitr-o datorie as vieţii, parcă radiau şi de astă data spre inimi. Băiatul privea în juru-i, surprins că ceilalţi nu înţeleg cît éra el de rnîndru pentru istorisirea bătrînului rezervist...
   In viaţa monotonă a bordeielor, căzuse o întâmplare însemnată, şi camarazii începură a vorbi despre sărbătorirea ei.; Mai ales căpitanul Racovăţ, un uriaş cu înfăţişare şi vorbă de ţăran, înţelegea că trebuie întocmit un banchet cu vin mult şi mîncări grozave.
   —     Ascultă, Plopene, zicea el cu vorba-i lată' şi veselă. Fiecare lucru cu socoteala lui. Masa nu se face singură. Trebuie chemat Chirilă al meu, câ să-i dăm provizii. Dacă n-a arde şi ri-a strica, ne face el o masă destul de bună. Da’ ce punem ?
   —     Punem tovărăşie, ca totdeaunla, vorbi imul din ofiţerii cei tineri.
"— Nu aşa, răspunse vesel căpitanul Racovăţ. Nu-i drept. Eu îs cel mai vechi şi vreau să pun jumătate. Şi cealaltă jumătate o puneţi voi. Bun ? — şi privi cu mîndrie în juru-i. Atunci strigaţi «brava !» şi «mulţi ani trăiască!» Eu am avere opt găini şi. doi eucoşi. Cînd văd pregătiri ca să pornim undeva, găinile mele vin singure şi se suie în căruţă, aşa educaţie au. Un cucoş îl: daU. Fac jertfa asta ! Locotenentul Iordan are şi" el opt găinii şi doi berbeci. El dă Un berbece. Eu dau pahiarele şi sublocotenentul Iordăchescu dă vinul éare î-a venit de-acasă. Parte dreaptă.
> Ge mai dau eU ? Dau un soldat ca să rîşnească cai feavia M Nicolau. Şi lla Urmă mai dau un banc de
maca, şi n-o să ziceai ea nu sînteţi . mulţămiţi Aşa, acum urale şi îmbrăţişări!
 In adevăr, ofiţerii începură a striga ura!; se îmbrăţişau şi se felicitau într-o pornire copilărească.
 Adrian zîmbea, cu ochii asupra asfinţitului şi ţinînd pe mezin de mină :
 —      Să-l lăsăm, zise căpitanul. Trebuie să ţie sfat de familie. Noi mergem să rinduim masa. Poftiţi, domnilor, la ordine!
 Rămaşi singuri, la un colţ de bordei, în cea din urmă lumină a amurgului, fraţii se priviră cu nespusă dragoste.
 —      Cum ai putut tu, militelule, veni pînă aici ? întrebă Adrian.
 Paul tăcea, mişcat.
 —- Ce-or fi făcînd ai noştri ?...
 —   Ne-aşteaptă... răspunse încet băiatul.
 —   Aşa-i, ne aşteaptă. Mama parcă era să se pră-
 pădească cînd a izbucnit războiul. Mamele sînt toate contra măcelului... Şi eu parcă-i dădeam dreptate cînd mă. uitam la Codinuţă, care petrecea şi rîdea foarte vesel şi mulţămit de uniforma mea. Ce ştie uri* pui de şase ani! Mama şi Mairy se uitau la el cum rtde şi-şî ştergeau ochii de lacrimi... Cine ştie dacă ne-om mai vedea1                                                       t
 —      De ce vorbeşti aşa, bie? îl desmierda mezinul, alipindu-se de el1.
 —      Te uitai la nebunia de adinioarea ? reluă Adrian; Ce putem face ? Aici sîntem prizonierii tristeţii şi trebuie să ne mai eliberăm din vreme în vreme. Zilele acestea de odihnă, cînd tace tunul şi dincolo, în şanţuri, bieţii oameni dormitează lingă puşti, mie; mi s£ par cele mai grele. Zilele acestea au ceva nehotărit, ceva mohorît şi tragic, prin aşteptarea zilei de mîne,
  i
prin necunoscutul pe care-1 poartă în ele. Nu-i aşa că tu ţi-ai făciit altă idee de războiul nostru şi de locul acesta ? Şi eu, înainte de a intra în foc, aveam altă idee...
   —     Adevărat. Credeam să găsesc zarvă, lupte, bombardament...
   —     Slnt şi de-aoestea... Şi după ele, ne regăsim mai puţini, trudiţi de moarte şi veseli totuşi că n-am pierit noi ş-au pierit alţii.
   Mezinul îl privi cu mirare. Adrian începu a rîde silit':
   —     Aici, puiule, trăieşti da cîrtiţile şi pieri fără glorie... Oamenii noştri oad zdrobiţi, de multe ori fără să vadă pe inamic... — Acuma e o epocă de acalmie, urmă Adrian, cu ochii lucind în bătaia amurgului. Inamicul se mişcă rar, pentru rectificarea unui colţ de poziţie, pentru o recunoaştere. Ieri, un grup de soldaţi năcăjiţi de lla noi au făcut o incursiune, da să-şi mai acopere sărăcia... S-au întors cu cojocele şi bocanci de la duşmanii căzuţi... Au lăsat doi acolo ghemuiţi între sîrme... A, războiul ne întoarce îndărăt!...
   Ofiţerul oftă.
   —     Şi mai este ceva, şopti el. Oricît am ascunde, oricit ne-am cuirasa sub vianitate, trăim c-o singură preocupare, căci în fiecare oră jucăm un ziar teribil i
   Paul asculta cu privirile aţintite, înfricoşat.
   —   Astăzi, bie, eşti trist, îngînă el.
   —     Nu, mititelule, jiu. Dimpotrivă; sosirea ta mi-a făcut mare bine. Simt însă nevoia să mărturisesc lucruri pe care altora nu le pot spune... Şi am în mine destulă dragoste pentru pămîntul nostru şi hotărîre de jertfă, ca să nu acopăr adevărul...
   Tăcură şi rămaseră privind, — amîndoi alături, *— la cea din urmă lumină trandafirie, care îngheţase,
 7$
 uşoară şi abia văzută, între nourii înălţimilor şi negurile munţilor. Curînd însă sara cuceri împrejurimile.; Sosi ca o fumegare din necunoscut, adusă de un ;vînt neaşteptat. Coroanele teilor bătrîni începură a vibra, într-o susurare melancolică. Şi departe, spre apus, izbucni o bătaie înăbuşită de tun, urmată îndată de: alte trei.             '                 ,     '
   —■ Acesta e salutul serii... zise,încet Adrian. Este o baterie de la dînşii, care în toate serile ne aduce astfel aminte că ne pîndeşte destinul. Auzi fîşîitul bombelor ?
   Instinctiv, băiatul îşi aplecă grumazul. Prin pacea fumurie a colinelor nedesluşite trecu un sunet strident, ca o sfîşiere de matasă, — apoi mugi o spargere surdă.
   —  Asta a căzut în vii... vorbi Adrian.
   Paul îl privi cu sufletul pătruns de o înfiorare stranie. Ii fusese frică ; nu voia însă să mărturisească. ,
   Adrian îl cuprinse de braţ :                        1  :
   —  Atît a fost. Putem să ne urcăm sus, la creastă..^
   După cincizeci de paşi, intrară într,-un şanţ de comunicaţie, apoi cotiră în tranşee în grabă săpate, sumbre şi umede. Observatori rari vegheau, din loc în loc.
   Cîmpia vagă a Putnei se întindea în fundul întunericului, tăcută. Băiatul o simţea însă ameninţătoare. Dindărăt,, dintre, dumbrăvi şi vii, clipi o fulgerare ,în zigzag. El tresări iar. Tunuri bătură, în izbucniri violente, în liniile noastre. ■         ,
   —  Aceşta-i răspunsul de la rioL^ziseAdrian.
   Şi în noaptea depărtării,, după un timp, .ptlpiiră    o*
 cjipă, lumini de explozii. Apoi se făcu iar linişte,:— şi, în cuprinsul mohorît, sub văzduhul fără stele, nu se mai simţi nimic.                ,                        ,
   Stăteau amîndoi ca două .umbre neclintite.
 , >Adrian vorbi cy yQcei scăzută :               :       ; ■
   —     Aceásta-i liniştea noastră. £ ca o odihnă după cumplite încercări. Uneori peisagiul acesta pustiu, liniştit şi trist, tresare ca sub vifor. Ş-atuncea cad vrednicii lingă nemernici* amestecaţi în aceeaşi pustiire a gloanţelor şi schijelor. De ce au pierit cei care rîdeau ieri; de ce trăieşti tu, ca să te temi de mîni, —- nu se ştie... Ah, titelule, generaţia noastră are o viaţă tragică şi absurdă... Nu ştiu dacă mă înţelegi, titelule...
   —   Te înţeleg, bie, suspină în întuneric mezinul. ;
   —   Da ; pămîntu-i plin de mormintele tinereţii.
   Adrian avea o voce aşa de amară, încît lui Paul îi
 ■ veniră lacrimile, şi le lăsă să curgă în lungul obrazului. îşi simţi apoi dreapta cuprinsă în pumnul tare al fratelui său; şi se întoarseră încet, alături, prin întunericul şanţului, pe lîngă fantomele observatorilor.
   Un glas îngînă :
   —   Trăiţi, domnule locotenent Anârian!
   —   Bună sara... murmură ofiţerul.
   Cînd ieşiră în dumbrava de tei, găsiră intrările bordeielor rumenite de focuri, care ardeau înlăuntru. O ordonanţă se apropie de ei şi-i pofti la domnu căpitan.
   —     Bordeiul lui Racovăţ se numeşte «comandament», lămuri Adrian.
   'Intrară la comandament plecîndu-se adînc din şale. Coborîră trei trepte şi Paul simţi în nări umezeala caldă a pămîmtului.
   Păreţii eraţi sprijiniţi cu bîrnuială de lemn. Două lăviţi înguste, acoperite cu pături, se întindeau în lung, de o parte şi de alta. Masă fixă nii era. Nevoia comandase întoarcerea îndărăt la masa primitiva a strămoşilor, joasă, rotundă şi cu trei picioare. O ordonanţă tocmai ;o dădea de-a dura dintr-un colţ ca s-o ' aşeze într-un loc potrivit. La alt colţ, o sobă ciudată şi informă de pămlnt bătut adăpostea* un foc capriţios,
 cane ameninţa necontenit cu limbi ascuţite pe cei ce se apropiau de el. Dindărătul limbilor ascuţite pufneau şuviţe de fum, oare se îndrumau spre uşă, prin coridoraşul dintre lăviţi. De o grindă de sus era aninat un felinar puternic, lîmplătoşatdu reţea de sîrmă.
   —     Salut pe oamenii cavernelor! strigă Adrian Plo-peanu, înaintînd prin fumul luminos.
   Ofiţerii îi răspunseră cu veselie, într-un amestec nedesluşit de glasuri.
   —     Haideţi, domnilor, strigă căpitanul Racovăţ; poftiţi, — să mîncăm cucoşul meu şi berbecul lui Iordan. Sclavii s-aducă taeîmurile şi să vie orchestra...
   Orchestra, fala batalionului, era alcătuită dintr-o scripcă şi dintr-o cobză de la compania a noua. Ţiganii care mînuiau aceste delicate instrumente le purtaseră pe toate drumurile războiului cu cinste şi cu credinţă. La ordinul căpitanului, în pîcla de la intrare, pe loc prinseră a murmura strunele. Şi lăutarii, sprinteni, negri şi cu ochii ageri, se grămădiră într-un colţ, în-cepîndu-şi concertul.
   Ghirilă, ordonanţa lui Racovăţ, îşi pusese şorţ, care părea alb prin fumegarea bordeiului. Ş-avea un zîm-bet larg, care-i ducea cătră urechi gura mare de op scund şi căpăţînos. Racovăţ lămurea că «aşa zîmbesc chelnerii». Şi numai «poama asta», în tot regimentul, a putut primi de la el asemenea educaţie.
   Ordonanţele celelalte nici nu crîcneau la poruncile tainice ale lui Chirilă. Şi pe cele trei trepte ale bordeiului era o urcare şi o scoborîre neîntreruptă, după tacîmuri, după pahare, după sticle, după o solniţă — pînă ce, însfîrşit, sosiră în străchini largi mîncăn înecate în prea multă zamă şi fripturi prea uscate. ;
   După părerea lui Racovăţ, cucoşul era tot temeiul ospăţului. Mai întăi, pentru că era. foarte mare; ş-al
doilea, pentru că era foarte bitrîn. Un asemenea cu-coş, care şi-a stâpînit cu vrednicie în campanie găinile, cere mult vin. «Să vie vin ! să vie vin!» ţipau ofiţerii. Şi ordonanţele se repezeau îmbulzindu-se şi ciocnin-du-se. Era o învăluire amestecată de vorbe, o veselie care lui Paul i se părea nefirească şi forţată. Şi din colţul lor — furişîndu-1 parcă pe sub larmă — ţiganii strecurau un cîntec cu dulci şi triste mlădieri. Cobzarul avea o voce din cap simpatică şi stăpînită şi înflorea melodia cu acorduri moi de strune, închizînd pe jumătate ochii cu luciri de aur:
"■*                Frunză verde trei granate
                   Ce să facem noi, /măi frate?
     ,             Tu străin, şi eu străin:
                   Hai în codru să trăim...
   Cîntecul acesta se armoniza surprinzător cu ceea ce rămăsese în sufletul Iui Paul din amurgul melancolic, din mohorala tranşeelor şi din înfricoşata mîhnire a cîmpiei Putnei, cufundată în negură şi noapte.
   In jurul lui, în poziţii incomode, aplecaţi asupra măsuţei rotunde, ofiţerii mîncau cu hărnicie fără să se mai servească de furculiţe şi cuţite. Aruncau oasele la întîmplare, şi, mestecînd încă, întindeau cupele spre paharnici, cerînd prin semne vinul. Vorbeau toţi odată şi unii aveau o vădită aplecare spre discursuri. Băiatul privea surprins, de şi acuma înţelegea că ar fi fost nefiresc să fie altfel. în ochii aceia arzători, în izbucnirile acelea violente, era ca o înfrigurare şi ca o nelinişte. Din cînd în cînd Adrian îl privea cu dragoste, cu un zîmbet stîns.
   Căpitanul se sculă în picioare, cu paharul în mîna. Ofiţerii tăcură... Ordonanţele rămaseră drepte prin colţuri şiseripca ţîrîi zugrumată.
 79
   —Domqilpr, zise Racovăţ cu ifos şi cu un zîrabet deţăran poznaş. Ce voiam să spun ?
      Domnule căpitan, îl întrerupse un ofiţer mititel;
—   poate nu voiai să spui nimic...                       •:
   —     Aşa-i, răspunse simplu căpitanul; mi se pare că n-am ce spune. Ba da. Să bem un pahar de vin în sănătatea lui, Plopeanu, care a avut astăzi o bucurie. Asta-i rar la noi, domnilor; şi-l putem, felicita. Pe lirmă, dacă voiţi, putem bea încă unul în memoria sărmanului meu cucoş, Insfîrşit voiam să vă'ariunţ că, îndată ce sclavii vor strînge şi vor dâ afară gunoaiele orgiei, eu pun pe masă un pumn de bumăşU şi devin bancher. Iordăchescule, ai adus biblioteca ?
   —     Dia, domnule căpitan, răspunse mititelul, tvătîn-du-se peste buzunarul de la piept.
   —  Bravo, am să te propun pentru decoraţie. Iţi dau
«Serviciul credincios». Dar artiştii nu croncănesc ? adăogi cu glas tare Racovăţ, întorcîndu-se spre lăutari.                                                    '
   Scripca tresări îndată de lîngă uşă, întovărăşită. de zumzetul cobzei.
   Paul, uşor înfierbîntat de vin, cerceta în juru-i. Vedea priviri şi rîsete simpatice. Ofiţerii tineri se înţin^ deau peste masă, ca să ciocnească cu . el. Un obraz smead, aproape copilăresc, ras cu îngrijire şi pudrat* se apropie de el, şi o voce' scăzută, care-i părea un eîntec, începu a-i vorbi de Adrian.
   Ofiţerii aceia făcuseră în tovărăşie o campanie spăi-mîntătoare.'Lăsaseră pe alţii în furtunile măcelurilor şi pe’ drumurile retragerii. Pe mormintele' câ£uţiloi<j cei rămaşi îşi înşelau orele ca-ntr-o insomnie. Nu-i puteau Insă linişti nici banchetele cu cucoşi şi berbeci, nici. vinul, - .nici cîntecul trubadurilor acelora negrr şiî necunoscuţi, nici disputele-fără rost, nici,jocul de cărţi.
  Pe cînd se organiza, pe: măsuţa împodobită c~o pătură, «o baccara cum n-a mai fost», — lăutarii încet-încet îşi subtiară cîntecul*1 apoi se strecurară pe uşa bordeiului, adulmecînd urmele ordonanţelor şi resturile mesei. Locotenentul. Iordan, la stînga lui Paul. aproape de soba plină de jăratic, povestea odiseea batalionului trei. In Călimani, la Jiu şi Olt, pe Argeş, ta Bucureşti, batalionul lor se bătuse neîntrerupt.
      Un rînd de oameni s-a pierdut. Acuma batalionul se complectează a doua oară... Colonelul nostru e lin-om bun şi moale. El nu intervine, nu ţipă. Din pru cina asta de patru luni stăm neîntrerupt în vijelie... N.u face nici măcar raport să ne decoreze...
  Băiatul îl privi surprins. Intr-adevăr, el uitase că mai este şi mîngîierea ori zădărnicia aceasta. ;,
  Jocul de cărţi se înfierbînla. Cu chipiul pe ceafă,"cu fruntea asudată, căpitanul Racovăţ dădea cărţile^ fă-cînd glume, -r- apoi îşi fila «hirtiile» cu atenţie, cu buzele strînse. Cînd trăgea banii cîştigaţi, într-o gamelă mare pe care o ţinea între genunchi, mustăţile mari, castanii, i se zbîrleau de plăcere.
  —      Atîta cusur are căpitanul... şopti locotenentul Iordan, Ii plac- banii.;II strânge, îi înoada,/iîi„ eoase*în haine. Xînd pierde; se îmbolnăveşte de supărare. *
  , Paul privea acuma cu lupre-aminte la -frate-şău. El şţia că- nu jpiaiea- niciodată mîna; percăr|i. ’-Acuma1 urmăreai pasionat jocul, ponta,mult, ;ş-avea în priviri o iijoire; neliniştită, • Era- aşa de absorbit,.«că, nici nu mai întorcşa..pdjiij;l^ mezin;. ;.. ,,,              <
  ,.j7—. Ce.?*,Adrian joacă,?         ■          ■     •. ,
  —      Sigur. Aici jucăm ,ţoţL Ce ,putem face-altceva-? 4ş ;pt|tea. spune că.,asta-i... principala noastră îndeletnicire, cînd avem o zi de linişte. Uite, am să zvîrl şi eu un pol, pe tabloul din .dreapta...
6
 81
   Iordan se trase îrispre juscătofii ÍnCórdati şi Pku\ rămase singur.
   Stătu o clipă privind feţele acelea Contractate, trecute în altă lume parcă, pălite derăsfrîngerea jăraticului, — apoi se strecură áfára.
   Era în noapte, în întinderile necunoscute şi nevăzute, o linişte grea. Numai vîtttul fîşîia tfŞor şi purta fluturări de ninsoare. Nu cuteză să se mişte din lócul lui, din preajma bordeiului. Aproape, începu într-un timp a simţi o uşoară mişcare. Apoi percepü firul subţire şi melodios al scripcîi lui Chiruţ.Incet-îîioet împrejurimea începu să aibă o viaţă ascunsă şi tainică. Dar vîntul se înteţea, — şi prinse a suna în dumbravă cu modulaţii înalte, aducînd cernere mărunta şi ¡aspră de viscol.                                  - ■
   Paul tresări. O umbră se oprise lîngă el. Un glas îi vorbea. Cunoscu pe moş Avram.
   —  De-aeuma, domnişorule, s-aşaiă iarna...
                                XII
   Viscolul bîntui doiiă nopţi şi două zile şi acoperi bordeiele şi împrejurimile cu îrtvăluiri creţe de omăt mărunt. La tranşee, oamenii lucrau necontenit cu lo-peţile. Acolo stătu viermăt neîntrerupt şi zi si noapte. Dincoace, în dumbravă, şi între vii spre sat, mişcarea oamenilor deschidea îndată pîrtii. Şi-n prima zi alba de linişte, sosi preotul cu nişte sergenţi dascăli. Era ajunul sărbătorilor Naşterii. Crăciunul venise pe nesimţite şi prin surprindere ca un duşman.
   Zilele acestea, monotone şi triste, Paul le petrecu în bordeiul «eoinandârhehtului», cu' Adrian, cu căpitanul Racovăţ şi încă cu doi ofiţeri.
; Dimineaţa, căpitanul totdeauna se scula întăi,. şii-şi făcea îndelung toaleta, ajutat în fiecare clipă de Chi-rilă al lui. Avea grijă de toate cutiuţele, de toate periuţele şi prosoapele. îşi întărea cu acul 'bumbii şi cusuturile, cerceta rosăturile de la mînici şi de la genunchi clătinînd din cap; după aceea se închina, fă-cînd cruci mari şi şoptind rugăciuni neînţelese, îşi ~cria rapoartele cu grijă şi-şi trecea într-un carneţel însemnări misterioase, pe care le scria mărunţel, c-un creion cît un sîmburaş. In vremea asta se sculau şi ceilalţi ofiţeri căscînd, şi se îmbrăcau în pripă. Ieşeau afară, cu ordonanţele după ei, şi-şi căutau de servicii.
   In adunările de după-amiază, în lumina posomorită a bordeielor «se organizau» de obicei partide de poker. Şi Paul urmărea cu gîndurile aiurea jocul lui Adrian.
   Cînd aveau loc sfaturi, apoi se dezbateau intrigi şi nemulţămiri mărunte. Rareori, provocaţi de băiat, evocau înfricoşatele zile alş toamnei. Ş-aici căpitanul, zbîrliridu-şi mustaţa, se oprea fără nici o cruţare la operaţiile maiorului Adam, trecut de la comanda batalionului trei ca ajutor al colonelului.
   —     Dacă nu era Bonaparte cu noi, zicea Racovăţ privind in juru-i să vadă de n-asculţă ordonanţele, dacă nu era Bonaparte cu noi, nu <ne piereau atîţia flăcăi vrednici. El ne-a trimes în gura lupului de atîtea ori, ş-apoi ne lăsa să ne descurcăm cum om putea... Scumpa-i fiinţă avea atunci îndată treabă la Divizie. Cum începeau tunurile, ca prin farmec se deranja telefonul şi el avea treabă cu Divizia. De aceea i-a şi ră mas numele «domnul colonel Divizie». Acuma îl face colonel. Are rude printre măriri...
   De la «colonelul Divizie», cercetările sfatului treceau asupra altora, şi totdeauna Racovăţ avea o vorbă muşcătoare. Colonelul, dormind într*o tohoarcă de
 ciobam, se' gîridea cînd va verii vremea să se ducă
 ■ acasă «să facă pace ou nemţoaica lui»; maiofiul dé la batalionul întăi cugeta icum să se taie la deget’ ea să-şi puie al şaselea semn de rănit.                   '
       Pe cinci le-a pus dintrodată, lămurea Racovăţ. A căzut aproape de el, într-o margine de pădure, un ceaun de cele mari. Şi l-au ajuns la picioare şi la mini cinci zburaturi. A stat trei zile de vorbă, la ambulanţa,
 • cu doctorul, asupra acestui eveniment, şi la urmă s-au convins amîndoi că fiecare zgîrietură în parte putea să fie mortală; deci fiecare trebuie să-şi aibă semnul ei. De-atunci a devenit erou şi poartă cinci semne. Cînd se duce la tîrg, toată lumea întoarce capul după el...                                              ' ' :
    Racovăţ nu cruţa nici pe generalii cei mari.
    —     Ge poate să ştie un om care fuge cu automobilul ? zicea el cu mirare.
    Era îritr-o după-amiază liniştită şi plicticoasă. Focul fumega'în monstrul din colţ, şi Racovăţ ceruse de la sublocotenentul cel mititel «biblioteca». Din obişnuinţă «ponţii» se rînduiră în juru-i, şi Chirilă întinse pătura pe măsuţa rotundă.
    Chiar atunci simţiră vibrarea caracteristică a depărtării. începeau tunurile duşmane. ’Auziră curînd şi bufniturile spargerilor, mai aproape. Şi deodată din b&teriilé dindărăt, din podgorii, începură una după alta bubuituri pline, care cutremurau ■ pămîntul.
    —     Âiştia-s franţujii:.. zise rînjind Racovăţ, cu pachetul de cărţi' în mînă. Din depărtare, canonada urma cil stăruinţă şi' sé înteţea. Sé mîniau parcă şi tunurile de-aici, ş-acuma trăsheau fără íntrerúpére, cu pocnete stridente. Adrian coborî zîmbind în bordei.
    —     Astăzi avem mmieă, vorbi el, privind Ia Palii. J — Ai -fost *lâ -ăvanpostm' ?>■ îlîntrebă Racovăţ.’ 1
                —   Da.-E linişte. Totu-i .în rînduială.
                —:■ Atuncea taie cărţile... îi zise căpitanul, înfăţişîn-. du-i pachetul.
                începură a juca pe cînd băiatul, c-un ascuns sentiment de frică, ceva care parcă sta întins în el ca o strună, asculta duelul de artilerie! Bombe mari prfrn s,eră a sosi în împrejurimi. Le auzea năvala năprasnică, şi jucătorii instinctiv plecau capetele şi rămîneau cu mîna întinsă cerînd carte. Intr-un timp, descărcările batefiilor de aproape erau aşa de dese şi mugetul lor avea ceva aşa de înfricoşat ş-aşa de măreţ, încît se opriră cu toţii ascultîrid, în tăcerea bordeiului.
                Amurgul sosi într-un haos de sunete şi de explozii. Chirilă aprinse felinarul. Căpitanul îşi chemă iar tovarăşii la joc. Din uşa bordeiului, Paul vedea pîlpîirea neîntreruptă a bateriilor şi vuietele adînci parcă scurmau măruntaiele pămmtului şi i sei opreau ca izbituri de ciocane în mijlocul frunţii. Din cînd. în
             ■ cînd un şuiet fioros ¡trecea, şi izbucnea o bombă
ii           străină undeva, în apropiere. Mişcarea inimii îi era
             aşa de violentă; încît. se retrăgea în umbra umedă a bordeiului. ‘          ■   '
                La un ceas după înserare, canonada spori. Şi în hu-ruirea, devenită acum monotonă, băiatul începu a se linişti. Se întinse pe-o laviţă. Stînd întins pe spate şi cu ochii aţintiţi în grinzile de sus, avea sensaţia că pămîntul subt el se încreţeşte. Şi fără să înţeleagă de ce, începu să aştepte, cu gîndul fix şi: inima mişcată, sră cadă tln proiectil acolo unde privea el deasupra coamei... Apoi, în acelaşi loc, îii întuneric, parcă i se desluşi chipul delicat al cuconiţei Tina. Ii zîmbea, —■ strecurînd îh el o înfiorare plăcută... e             ¡ Tîrziu, simţi că văzduhul şi pămîntul s-au' liniştit
             deodată, îl ţuprinseşe g şQmm duk?, Auzea glasuri
 85
  în juru-i vorbind de aiiibulahţă şi de făniţî; aţol se deştepta înir-un uşurel zvon melodic, care părea că coboară de sus, de departe. încă ameţit, ieşi după ofiţeri. Şi-n noaptea deplin liniştită şi înstelată, văzu trecînd prin marginea dumbrăvii şiraguri dese de cavalerie. Erau sotnii de cazaci. Intr-un freamăt de furtună armonizată, cîntau bucăţi religioase în limba depărtatelor stepe.
    Găinuşa clipea deasupra cu ochişori de pietre scumpe şi carul mare îşi întorsese oiştea... Şiragurile de călăreţi se şterseseră, şi cîntecele lor tot mai depărtate şi mai dulci se înălţau la stele.
                               XIII
    La 28 dechemvrie, regimentul primi ordin să-şi schimbe locul, mai la deal, înspre munte. Şi găinile lui Racovăţ se suiră singure în căruţă. In aceeaşi zi, % dimineaţa, Paul se despărţi de frâte-său, — şi, cu inima plină de nădejde, porni spre Iaşi, ca să caute pe mama lor, pe Mary şi pe Codinuţă. Moş Avram îl îtis6ţea, ca'-«oydohanţă: ia .-familie».r
    Anut-nou băiatul 'îl făcu îpfr drum, între trenuri in-fîrziate şi blocate, pe un frig aspru şl nemilosîiv. Bă«' trînul îi fu de mare folos, prin stăruinţă lui neîncetată' de a găsi uh culcuş ş-un pahar de băutură caldă. Nici“' odată Paul n-a putiit înţelege ce făcea omul acela umilit, cum îndrăznea să bată la uşi, ce vorbe spunea ea să izbîndească. Totdeauna însă îl ducea la un prag primitor. î .                                          ’’ '■
    Niciodată moş Avram nu-1 lăsa să fie faţă la asemenea lungi şi desigur obositoare parlamentari. Mai tîrziu abia băiatul înţelese că rezervistul căuta să-l
pute, de multe işfe iepetâte -.untilinţi; pînă; ce găsea vadul spre milă. Aşatr* îl ducea dea dreptul, clnd în-tr o bucătărie fierbinte, subt ochiul protector şi înla-cnmat al unei femei bătrine, cînd într-o Înghesuială de magherniţă ovreiască, unde oameni trişti din altă rasi fară să-l întrebe un cuvM şi fără sări cerceteze, îi înfatişau paharul de ceai; cînd în iatacul unor bă-trî-nei bine hrăniţi şi rumeni, care-1 aşezau într-un fotoliu» în fata focului, şi-l compătimeau cu glasuri încete şi muzicale, în tăcerea odăitii şi într-un miros de mere şi de flori uscate...
   In gara Tecuci destinul îi dădu o primă lovitură.
   Din coltul de peron unde aştepta, învălit în manta şi în glugă, privea într-o dimineaţă sosirea domoală a unui tren sanitar. Maşina cu stropituri de omăt şi promoroacă pufnea obosit. Vagoanele defilau închise, arătînd la un geam cînd un profil de soră de caritate» eînd un trup răstignit într-un culcuş alb. Uri miros pătrunzător de doctorii, de răni vechi, parcă izvora din cosciugele acestea ale durerii.
   Trenul se opri foarte încet. Un maior-doctor brun, uscat şi cu ochelari, căzu de pe o uşă deschisă, urmat de ti soră de caritate blondă, scundă, grasă ca o potîr-niche care păşea măruntei, cu uşoare legănări: abia se t»nea de doctor. Amîndoi îşi, făcură loc în mulţimea de pe peron. Maiorul îşi plimba pe sus ochelarii, cetind inscripţiile. — Apoi, nerăbdător, îşi înălţă glasul:
   —   Unde-i şeful de staţie ?
   Nimeni nu ştia unde-i şeful de staţie. Atunci doctorul ceru un impiegat. Nu ie gaseafnici un impiegat. Birourile erau închise.
*  — Lipseşte şi domnul comandant al gării, îi spuse !n-pripă un?hamal- ii ^
 •*— 'Atunci cU cine pot    Vorbi aici ? începti â striga
 doctoriil. ,Am uh mort în     tren. Trebuie să-l las, ca'  să
 mai lărgesc locul pentru      răniţi. Cum*? nu-i nimeni    ea
 să primească un tren?.        Poate   avem  o nevoie...    Se
 poate să fi ajuns în asemenea hal de sălbătăcie ?
 —   Ge este ?, cine răcneşte aici ? izbucni o voci ră-
 guşită ; şi un funcţionar. cu1 şapcă roşie, îşi făcu loc prin mulţimea strînsă roată în jurul doctorului; Surorii de caritate parcă-i era! ruşine, şi-şi ferea othii în laturi. ■                                       ,
 —   Ce poftiţi, domnule doctor ?             .  ‘  i
 . — Pot vorbi ou dumneata, domnule ? puteţi ’lua măsuri pentru primirea unui ofiţer mort ? Nu-li'pot duce mai departe; întreb de jumătate (}e ceas. şi nimeni nu răspunde. Parc-am fi intra,t Intr-o pustie ! r , — Bine, să primim mortul... răspunse cu vocea^i; groasă funcţionarul. Darr. dumneata nu. te. supăray domnule doctor. Sîntem şi noi oameni ş-avem dreptul şă ne plictisim „de-atîtea zile şi nopţinedormite.
 Doctorul încruntă sprinceana. şi voia să; ridice glasul. Apoi zăr^ ochii ¡spăimînţaţi ai surorii.,.Şi şş şţă-pîni. Porni; spre, tren şi slujbaşul cu şapcă roşie îl. urmă, lăsînd în trecere, ca o dîră, miros tare de tutun şi de vin.,         ,     : . ’ ■   .. . .         ^   . .■
 Paul se strecură prin mulţime.. încă era ameţit şi tulbure de o noapte neliniştită, şi rău dormită. Se înr şiră şi el. în hora de oameni, mai mult din curiozitate..
 Pe uşa deschisă, saiiitarii, miliţieni bătrini, se năcăjeau ca să scoată trupul' ffiorţ întins pe o'târgă. Doctorul, diri Urina lor, îşi ridica glasul nemulţăimit. Func-ţionarui, lai scară" jos, îi- privea cu şapca pe ceafă şi cu mînile în şolduri.                                        ;
 —v Riditâţi puţin Irltr-o parte... îridfemna'el,' făcînd semn în sus cu mîna dreaptă. Nu ¿şârî într-o! pâitel*
 8fcr
   Din urmă, îi certa 'glasul ‘ dâctdrtfkri. C-t) mişcare bruscă şi disperată, miliţienii1 se smunciră şi scăpară dintre uşi. Mortul, lovit, se mişcase însă, şi pătura căzii de pe el. Paul'recunoscu Obrazul lui Bereeanu.
   Capul tînăr, slăbit şi prelung, era înfăşurat în bandaje' sîngerate. Ochii sticloşi erau căzuţi în orbitei Gura, strîmbată puţintel sub mustaţa ■tuşînata englezeşte,' încremenise într-un zîmbet care părea ironic.
   Băiatul simţi că trebuie-să ‘răcnească, fca să nu se înăbuşe. Răcni şi căzu spre mort, avînd ca Un fulger încremenit în minte scurta lor prietinie, într-Uri colţ de lume...                                         * 1
   Gînd se regăsi în braţele lui moş Avram, Berceanu dispăruse, lumea murmura nepăsătoare în jururi, şi la un geam al trenului sanitar sta sora, privindu-1 cu curiozitate.                                ;
   Şovăind, trecu în colţul lui. Cu buzele strînse, privea un punct fix, în necunoscut, în cerul verziii, deasupra şiragurilor de vagoane ninse.
                            XIV   '                :; !-y;
   La Vaslui, cînd întră la poliţie, .ca să întrebe despre doamna Elednorâ Plopeariu, găsi pe funcţionari vorbind aprins despre b catastrofă de cale ferată, lâ Ciurea, iîngă Iaşi. Era aproape amiază, — şi ştirea venea proaspătă de la oficiul telegrafic. "
   . Subcomisarul, om lung şi slab, cu. nasul ascuţit, părea agitat şi vorbea peltic:
   —     Doamna Eleonora Plopeanu ? O clipă numai, drăguţă, să pun să cerceteze..-. :          :   ■   '
. Trecu în altă cameră şi se-ntoarse îndată', agitîrid braţele spre' scriitorii de la mese. ,              ■    i'
 89
  —   Bine, domnule, eśte cu putinţă ? :    '
  Dintr-un colţ, un copist ghebos îşi înălţă deasupra
maldărului de hîrtii obrazul palid şi răutăcios :
  : — Intr-adevăr, acuma ţinem recordul... vorbi el cu glas subţire. Un tren întreg zdrobit. Sute de oameni sfărîmaţi şi arşi. Alte sute răniţi. Aşa ceva numai la noi se-ntîmplă !
  Paul închise .ochii. Văzu limpede trenul, trenul lung cu ghirlănzi de oameni pe acoperişuri, scări şi tampoane; ticsiţi în coridoare şi-n compartimente, clădiţi pe banchete, pe cuferę; . pretutindeni trenul cu lumea abia mişcîndu-se şi abia respirînd. II văzu într-o prăbuşire, in zvîrcolire şi flăcări...
  Se simţi ameţit. Se gîndi la ai lui. Poate sînt în Vaslui, poate au trecut mai înainte. Nu şînt în Vaslui, desigur c-au trecut mai minte...
;— Eleonora Plopeanu nu este r— zise cineva des-chizîml uşa şi apoi înehizînd-o iar.
  —     Nu? bine. Nu, este! vorbi subcomisarul întor-cindu-se spre băiat. A cîtea deraiare este asta ? urmă el, revenind spre mese. Hei, dar asta are cîntec... şi începu a rîde. N-aveţi ideą?’ ce întâmplare ciudată! In-chipuiţi-vă că voiam să plec asară la Iaşi. Şi n-a vrut nevastă-mea în ruptul capului. Nu şi nu î Că trebuie şă mergem la un botez, la Vîjcu. Ştiţi: Vîlcu a botezat asară. A fost şampanie şi icre negre ; slăbăciu-nea mea ş-a nevestei... Ce făceam eu dacă plecam ?; Phe!...
  îşi aprinse o ţigară şi prinse a se frămînta neliniştit...
      Pe onoarea mea, e ceva nemaipomenit! Trebuie numaidecît să mă duc să spun nevestei. Ştii cum are Să se sperie? N-aveţi idee ce sentimentală e ! Ei bine, dar la urma urmei asta-i scandalos! Ce fac cei de la
 90
căile ferate ? Asasinează Mimea !* Âsta-î tiemâiaiizit'.: Aşa nu mai merge. Eu, să fiu guvern, aş pune să-i împuşte, pe onoarea mea 1 Crezi că se poate altfel ? Ne ducem de rîpă. De aceea merg toate prost. Nimeni nu: ia măsuri, nimănui nu-i pasă 1 Phe !
   C-o pufnitură de dispreţ, azvîrli ţigara. Apoi aprinse îndată alta, c-o observaţie filosofică :
   —     Curios lucru să te gîndeşti că puteai să mori... Phe ! Aş vrea să nu afle nevastă-mea piriă ce nu-i spun eu...
   îşi căută chipiul bucuros şi satisfăcut, pe cînd copistul ghebos şi palid îl observa cu coada ochiului, c-un zîmbet de răutate.
   Paul ieşi ameţit şi i se păru ciudat că găseşte în uliţă pe moş Avram aşteptîndu-1 foarte liniştit.
   —   Ai auzit, moş Avrame, ce s-a întîmplat ?
   —   Da. S-o ţaramat un tren... Ce putem face noi?
   Aşa era. In juru-i, lumea trecea liniştită la afacerile ei. Negustori aşteptau în lungul trotuarului pc subcomisarul cu nasul ascuţit, şi-i vorbeau despre afaceri mărunte, despre transporturi de făină, despre vite care trebuiau duse la abator. Afacerile celor vii puteau sta alături cu strălucirea soarelui. Moartea de fiecare clipă nu le putea opri.
   Ca^şi cum ar fj fost lovit de o jignire, băiatul îşi încruntă ochii mari, cenuşii; şi porni repede pe uliţa îngustă. In apropierea gării, ocoli leşul umflat al unui cal, părăsit în omătul murdar, cu picioarele drepte-şi ţapene înălţate în sus ca nişte pari ele lemn. Arătarea aceasta îl urmări multă vreme în furnicarea pestriţă de la peron. Şi-şi închipuia în aceeaşi poziţie locomotiva trenului sfărîmat.
   Cîteva zile nu putură pleca. Frămîntat de nelinişte, băiatul cerca încă să găsească pe âi lui pe una din
 91
uliţile tîrgului şi aştepta în acelaşi timp cu frică pc-melnicele. de morţi care veneau de la locul nenorocirii. Avea în el presimţiri tragice şi sfîşieri. Imagini nouă zugrăvite-n sînge se amestecau cu trista icoană a lui Berceanu...
 . Insfîrşit se putură, urni şi din Vaslui. Dar în tren, rezervistul băgă de samă că băiatul răsuflă greu şi In-: trerupt. Grămădit pe săcuşorul lui, într-un cotlon-al coridorului; îşi .lăsase capul pe. lemnul rece. Dormita, deschidea ochii şi privea în juru-i fără să vadă nimic şi iar se cufunda în toropeală şi întuneric.
 Uşor şi cu fereală, moş Avram îl învălui cu pătura ; şi se aşeză cu spatele în fereastra spartă de unde venea o aprigă suflare de crivăţ. '
 Cu opriri lungi, cu porniri leneşe, trenul înainta printre muncele tăcute, pe sub cerul spuzit de stele. Pe întinderile albe scînteia gerul; Ape îngheţate sticleau eînd şi cînd. cu răsfrîngeri argintii.
 Intr-o vreme, băiatul îi şopti numele. Rezervistul se plecă spre el.
 —     Moş Avrame, eu cred c-au - ajuns mai de demult la Iaşi...
 —     Asta numaidecît, domnişorule. Mîni sîntem şi noi acolo cu bine. Nu ţi-i răcoare ?
 —   Nu. Dar acolo am ajuns ?          ,
 —   Unde, domnişorule ?
 —   Acolo. Trebuie să fie locul plin de morţi. Am
 putea cerceta.          ■
 —, Nu, domnişorule. Am vorbit cu oamenii. Nu se mai cunoaşte nimic. Au curăţit şi au dus tot. Trage pătura şi te învăleşte bine, Afară-i un ger, de crapă ouăle corbului...
 Băiatul îşi lăsă greu capul pe soîndura tare şi oftă. Rezervistul începu a cerceta în juru-i, Tocmindu-se
 92
 pentru domnişorul Inii, trăgea dintre oamenii .îmbulziţi o cergă, o manta, un cojoc. Le aşeză In jurul lui'Paul, îi învălea picioarele... Şi-i asculta îngrijat răsuflarea, înţelegea el ca-n băiat răzbiseră însfîrşit truda şi zdruncinul. Şi frigul nopţii ardea şi muşca. Oamenii se mişcau întruna tropăind, bătîndu-şi palmele şj fre-cîndu-şi obrazurile.
   In lumina cenuşie, trecură printre schelete negre şi încîlcite de vagoane. Şi călătorii, zgribuliţi şi fără somn vorbeau de năprasnica întîmplare.
   Mulţimea a pierit ca muştele în huruiri, dărî-măţuri şi fiarei răsucite. Cei scăpaţi fugeau pe cîmp, la întîmplare, urlînd şi fără să mai privească înapoi. Incendiul, iscat deodată în izbitura cu alt tren, în izbucniri de flăcări de păcură şi pîrîiri de cartuşe, închisese grupe de oameni sălbătăciţi de groază.
   —      Se afla acolo un boier, îritr-o şuba grea, spunea un glas de povestitor. Şi era prins ca-n nişte gratii, Între fiare şi aşchii. Zgrepţena, bătea cu pumnii şi cerea ajutor. Arăta un portofel. Striga că! are în el cincizeci de mii de lei ! Ii dă celui care sare şi-l scapă. L-au auzit unii prin fumegarea şi groaza aqeeâ. Au sărit şi i-au luat portofelul. Şi pe urmă l-au lăsat să ardă...
   —   Ba’ oare avea În portofel, banii aceia ?
   —      Era un boier gras şi cuminte... răspunse povestitorul; trebuie să-i, fi avut...
   Cind ajunseră la Iaşi, era lumină mare; şi mulţimea înţesată pe peron şi-ntre linii era albă de pro-moroacă.
   —   Au îmbătrânit aşteptînd ! zicea un glas, riîzînd.
   Astă fu cea dintăi vorbă pe care' o auzi Paul. Zimbi
 trist şi se:strînse înfiorat în mantă. Avea o mare greutate în grumaz şi-l dureau ochii şi capul. .'• /
 93
   <Sînd sdoborî, îl izbi un val d& norod şi-l făcu sş şovăiască. Se înăltară cîteva strigăte. Cărări se săpau printre oamenii tălăzuiti.
; *- Ce este ? întrebă băiatul întorcîndu-se spre re-zervist.
   Mdş Avram ridică din umeri. Dar chiar atunci, printre oamenii răriţi o clipă, trecură momii ţapene învă-lite în măntăli şi purtate de soldaţi care gîfiiau.
   —     Soldaţi îngheţaţi... îi lămuri un om necunoscut care lui Paul i se părea că rîde.
   Omul mai adăogi ceva, dar băiatul nu-1 auzi. Cu capul prăvălit pe un umăr, se lăsă deodată moale la pămînt.
   Moş Avram lepădă sacii şi păturile şi-l cuprinse de subsuori. Privi în juru-i, căutînd un ajutor. Cum lumea urmărea convoiul îngheţaţilor, el trase, în:ordîn-du-se greu, boclucurile; şi cu ochii mari, cu barba zbîrlită de spaimă, aştepta o mişcare din partea lui Paul. Cînd îl simţi că se-ncordează şi păşeşte, porni şi el. Şi-ncet-încet, mînîndu-,1 cu umărul şi ţinîndu-1 în piept, îl ducea prin mulţime, întrebînd :
   —   Mă rog dumneavoastră, unde-i doftorul?
   Un soldat mărunţel se alătură de el, cereînd să-i dea ajutor. Bătrînul privi cu grijă în juru-i şi-şi strînse mai bine boclucurile sub braţe.
   Paul îşi venise în fire; însă îi ardeau ochii şi tremura.
   Trecură încet în lungul peronului, apoi cotiră la o baratcă de scînduri. Convoiul de oameni ţapeni intrase acolo. Cîţiva sanitari se zbateau în uşă, ş-un glas răcnea cu disperare dinlăuntru: «închideţi uşa 1 închideţi. uşa 1»
 94
   Un medic tiînăr, cu gulerul măntălii ridicat, tocmai venea repede şi se pregătea să intre. Văzu mutra spă-riată a rezervistului şi privi fix la băiat.
   —   Ce are ?
   —   I-a venit rău, domnule doftor. Nu-i bine de ieri.
   —      De ieri? Cum se poate? Ai febră? te doare capul? se adresă el lui Paul. Pare cam debil, zise el apoi cătră caporalul sanitar care-1 saluta din stînga. Ce este înlăuntru ? Iar ? iar îngheţaţi ? Cum umblă ei aşa, aproape dezbrăcaţi ? Nu vezi ce ger ? In fiecare dimineaţă ne-aduc trenurile sloiuri... Zici că te doare capul? Drept să-ţi spun, nici nu ştiu ce să mai fac 1 Trebuiesc duşi la cimitir. Dacă-s morţi, s-a isprăviţ i
   Cînd îşi dădu în jos gulerul blănit, doctorul descoperi o faţă rumană, rasă cu îngrijire, cu ovalul pudrat, cu ochii însă întunecaţi de o amara plictiseală. Erau ochi mici şi ascuţiţi.
   •— De ce-1 porţi pe drumuri, mă ? strigă el, întor-cînd ochii aceia întunecaţi şi ascuţiţi spre rezervist. De ce mi-1 aduci aici ?
   —   Trăiţi, domnule doftor 1                              ■
   —      Ce doftor ? care doftor, imbecilule ? închide clon-ţul! Eşti soldat ? Ai fi bun să te scutur şi să te bag la başcă. Ce-i pot face eu? Nu vezi că-i bolnav de tifos? Dă-i o foaie, Cristescule. Du-te cu el la spi* tal, că te ia muma dracului î Tîmpiţi şi nesimţitori! mormăi apoi scuipînd cu ciudă.
   înfricoşat bătrînul nu mai crîcni nici un cuvînt. Se opinti, îşi săltă boccelele şi apucă de braţ pe Paul.
   —   Hai, domnişorule...
   Băiatul auzise strigătele doctorului, dar nu înţelesese că-i vorba despre el. Urmă c-un pas trudnic pe moş Avram şi ieşiră în dosul gării.
   Trţîbuiră să se ferească de trăsuri, de camioane, de automobile, care huruiau şi pufneau prin grunzurii îngheţaţi, prin mulţimea • de oameni, printre magherniţi de fotografii «à la minute», printre ceainării instalate sübt ef pînză' de cort, ori sub cîteva scînduri prinse ini;pripă. Era o forfoteală şi un murmur, neîntrerupt. In crîşme, care răsţiflau aburi deşi cînd şe deschideau uşile,* mulţimea pestriţă se şi grămădise la mese. Pe trotuare, curgea cătră, mijlocul oraşului un. curent neîntrerupt de soldaţi. Intre uniformele lor yerzii, făceau pete cazaci şi pihoţaşi Buşi,-r- cu mers .domol, cenuşii şi nepăsători. Crăpau în dinţi repede şi cu dibăcie seminţe de sora-soarelui şi scuip au la dreapta şi la stînga cojilc, înălţînd. ochii spre firmele şi spre casele din jur.
   Din cînd în cînd moş Avram îşi alegea un om care nü i se părea nici grăbit şi nici nu se uita urît, şi-i -întindea hîrtia, întrehînd de spital. Paul mergea moale, şi, din cînd în cînd. c-un. gest lin, îşi trecea dreapta cu mănuşa aspră'de .lînă peste fruntea-asudată;
   —    Aici trebuie să fie... zise însfîrşit. bătrânul-, oprin,-du-se în faţa unei clădiri! mari de piatră.'
   :-f- Aici ?, munmură obosit Paul.
: — Da, Scrie ■liciu... Da’ văd. steag -'cin' cruce rdşie: Dă.vDdamrie, să fie bine ! Şi bătrînul îşi făcu cruce. Apoi intrară. Soldatul de la poartă îi opri.             ■
   —  Pe cine căutaţi ? '     ‘
   —  Pe domnu doftor câre-i mai mare' aici... r-ăs?
punse hotărît bătrînul, arătînd numai o clipă hîrtia. Avem treabă numaidecît cu dumnealui.                   ^ ,
   —  Cu domnu maior-doctor Baciu ?
     ‘ Da. >;             .            •        .      .
     Dumnealui e sus, cţi bolnavii. Nici .nu mai esté loc. O ducem greu noi aici...                            r
   —      Ce să-i faci ? îl mîngîie bătrînul pe soldat. La o vreme ca asta, nu poate fi nicăieri uşor.
   Şi trecu înainte, spre scări. Soldatul, împrietinit, nu mai cercă să-i opreiască. Urcară încet. întîlniră un gardian, care le arătă o odaie într-un fund de coridor. Şi se opriră la o uşă pe jumătate deschisă.
   Cu privirea mai liniştită, băiatul se îndreptă, of-tînd.
   O      altă uşă se deschise dincolo, în fundul odăii in care voiau să intre. Atunci observă aproape de ei bolnavi întinşi jos, pe saltele şi pături. Auzea gemete : Ochi mari. rotunzi, lucind aprig, îl aţinteau. Iar pe uşa de dincolo văzu venind un om voinic îmbrăcat în halat. Ş-acolo erau bolnavi strînşi unul lîngă altul. Un murmur nedesluşit, un murmur al unei spaime ş-al unei dureri neostoite, se ridica de pretutindeni. Mirosea a trupuri omeneşti, a doctorie, a mort. Şi omul în halat trecea printre bolnavi, îi păşea, se apleca asupra lor. Apoi rămînea privind într-un punct, cu ochii negri măriţi ca de disperare. In răstimpul de luciditate Paul îşi dădu seama că, dincolo de coridoarele reci, enau odăile delirului ş-ale morţii, înţesate de trupuri, copleşite de abur bolnav.
   In fund, într-un cotlon, auzi glasuri răstite. Şi zări cadavre treciînd pe tărgi, purtate de miliţieni bărboşi.
   Se cutremură şi se îndîrji. Se întoarse spre rezer-vist:
   —   Ce facem noi aici ?
   Chiar atunci doctorul ieşea, urmat de doi gardieni cu pestelci murdare. Era un om voinic, care aducea aminte pe căpitanul Racovăţ; era însă tînăr, cu mustaţa rasă, şi buzele, cu colţurile aduse în sus, îi dădeau un aer de zîmbet necontenit. O cicatrice, ca un fir roş, unea un colţ de zîmbet cu coada ochiului sting.
 7 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 7
  97
  Privind în juru-i c-un fel de rătăcire, doctorul Baciu se apucă de cap şi ieşi în coridor văitîndu-se :
  —     Dumnezeule Doamne ! unde să-i mai punem ? Spital e acesta ? Stau, nenorociţii, ca sardelele! Vin să-i văd murind. N-am nici ajutoare. Cine îndrăzneşte să vie aici ? zise el cătră Paul. Numai eu, ori aceştia, care am fost o dată bolnavi, sîntem în stare să păşim aici... Dumneavoastră pe cine căutaţi ?
  —     Pe domnu maior-doctor Baciul răspunse hotă-rît rezervistul.
  ■— Eu sînt. Ce este ?
  —   Apoi m-a trimes de la gară un domn medic...
  —     Ce, moşule, şi dumneata eşti bolnav ? Unde să te mai pun ?
  —     Ba m-a ferit Dumnezeu şi Maica Domnului de zantimatic... vorbi bătrînul. Am venit cu domnişorul Paul. Domnul medic de acolo, de la gară, zice c-ar fi avînd asemenea boală. Dar nici nu l-a căutat, îndrăzni bătrînul, văzînd privirea prietinoasă a doctorului; nici macar nu i-a scos limba. Numai m-a suduit pe mine. Atîta onor ne-a dat!
  —   Cine ? Anastasiade ?
  •— Aşa-i zice ? Să-i deie Dumnezeu linişte şi sănătate.
  Chiar de la primele vorbe, medicul privea atent la Paul, cu zimbetu-i încremenit. îşi spăla repede mî-nile cu săpun într-un lighean ţinut de unul din gardieni, şi le ştergea cu prosopul, îşi cerceta cu priviri repezi şi furişe halatul de formă ciudată, care-1 îmbrăca în întregime; apoi ceru băiatului să se descheie la haină şi la cămaşă. După ce cercetă atent şi tăcut, plecîndulse din şale, se înălţă cu zîmbetu-i bun şi privi pe rînd pe cei doi tovarăşi:
 98
  —     Moşule, nu-i ce spui dumneata... Şi fără să asculte protestările bătrînului, începu să puie întrebări: Cine e tînărul ? De unde vine ? Ce face ? Şi Paul asculta obosiit cum moş Avram lămureşte cu vorbe do-moale pribegia lui în tragica retragere şi-n trenurile halucinate. Doctorul sta atent, cu capul plecat, cu privirea înegurată. La urmă, se întoarse mişcat spre băiat:
  —     Domnule Pk)peanu, îi zise el: eşti bun să mă aştepţi o clipă ? Să mă curăţ şi să mă schimb... Eu văd de ce ai nevoie dumneata. O să găsesc eu loc în odăi-ţile mele. Doţtoria mea ţi-o poate prescrie şi moşneagul ista. Un pat bun ş-o litră de vin fiert cu scorţişoară şi cu piper...
  Cînd auzi de doftoria lui de-acasă, moş Avram simţi o plăcere nemaipomenită.
  —     Apoi vedeam eu că celuilalt îi umblau altfel ochii... zise el cătră băiat, pe cînd doctorul se făcuse nevăzut. Da’ aista... hm 1 eu nici nu cred, ş-aş vrea să-l mai aud o diată grăind... Dacă-1 vindem pe-aista, domnişorule, altul nu mai găsim 1
 7*
          PARTEA A DOUA
                            «Şi puterea este de partea asupritorilor lor...»
                                 I
 Doamna Eleonora Plopeanu răzbise cu destule greutăţi pînă la Iaşi încă de la începutul lui dechemvrie. In tovărăşia ei avea pe Mary, soţia lui Adrian, o foarte distinsă şi mititică persoană, care, de şi de douăzeci şi opt de ani, părea mai mult o copilă, cu faţa ei brună şi mobilă, cu ochii ei negri şi cu gropiţa din obrazul drept. Dintre servitoare nu luase decît pe Rozi, veche şi credincioasă fiinţă, de vîrstă şi naţionalitate nehotărîtă. Codinuţă, băieţel de şase ani trecuţi, se purtase între dînsele cu destulă vrednicie şi îndurase uşor şi vesel lungimea drumului, sub pledurile bunicuţei şi-ntre cofeturile mamei.
   Socoteala pe care doamna Plopeanu şi-o făcuse în Bucureşti, în fiorii zilelor rele, era foarte bună. In Iaşi mai avea proprietate o casă, rămăşiţă de moştenire de la Elencu Slătineanu, soră a tatălui ei, bă-trînul Ciumara. Casa aceasta, aşezată pe o uliţă liniştită, în dosul grădinii Copou, ,1a marginea viilor, era un vechi cuib de amintiri ale copilăriei. în viaţa ei nouă din Bucureşti, aproape o uitase. Numai de două ori pe an, cînd primea cîştiurile chiriei, rămînea
 100
 puţintel pe gînduri, zîmbind şi cu ochii cufundaţi în trecut.
   Contractul celui din urmă chiriaş, cuconu Vasilică Guşilă, om foarte punctual şi detreabă, tocmai expirase la Sfîntu-Dumitru şi-n zarva războiului, neglijase să-l mai înoiască din vreme. De altminteri cuconu Vasilică era cu-ndoială dacă mai stă ori nu. Deci doamna Plopeanu, cu două zile înainte de a porni la Iaşi, făcea cunoscut lui cuconu Vasilică Guşilă că, în împrejurările cumplite ale pribegiei, are nevoie de trei odăi din casa ei, slavă Domnului, destul de încăpătoare. Şi nu se îndoia că dumnealui va fi aşa de bun să i le rezerve, cu mobilă dacă se poate, în cel mult o săptă-mînă de zile. Nu-şi putea închipui, Doamne fereşte, cucoana Leonora, că un om care-i seriia epistole aşa de respectuoase, advocat cunoscut, va sta o clipă la îndoială să-i puie la îndămînă găzduirea cerută.
   In ziua sosirii în Iaşi, numai din pricină că nu găsise la gară o trăsură, în îmbulzeala aceea nemaipomenită, nu se dusese de-a dreptul, cu Mary şi cu Co-dinuţă, la casa ei. Nu era chip să facă pe jos drumul nici cu Mary, nici mai ales cu copilul. Ii lăsase pe ei deci, cu Rozi, într-o odăiţă strîmtă de otel, în Piaţa Unirii, ş-aceea cu nespus năcaz dobîndită, şi dumneaei pornise curagioasă spre casa de la Copou.
   «Casa mea de la Copou...» Cucoana Leonora nu putea să-şi închipuie că-i putea zice altfel.
   Era la vreme de amiază. Uliţa părea singuratică. Zaplazul cel vechi al casei boiereşti, putrezit şi căzut pe-alocuri, era năpădit şi învăluit de cătină, liliac şi lemnul-cînelui. Pe poarta dată în laturi, cu aripile căzute, i se arătară pilcurile de brazi şi molizi. Acuma erau copaci nalţi şi puternici. Odinioară erau nişte pui, cu teaţni şi amănunţime îngrijiţi de grădinar.
 101
   Cucoana Leonora simţi pe ochi un abur cald de melancolie. Aici era un colţ uitat al Iaşilor de odinioară, al Iaşilor tinereţii ei!
   Casa îi apăru deodată, dincolo de brazi, — cu zidurile înegrite şi roase de ploi. Dintr-o ochire însă cucoana Leonora o socoti încă tare, ş-avu un simţi-mîint de mare bucurie. Era o vilă cu ferestre nalte, arcuite, cu terase de piatră încununate de trandafiri acă-ţători, şi c-un turnişor pătrat la un colţ, pe ferestruicile căruia, demult, bătrînul Ciumara se uita cu ochiana la Ceahlău, în amurgurile curate de august.
   Ziua era rece şi înourată. Pavilionul de deasupra pivniţii uriaşe zidită altădată de robi, sera unde lucra acum treizeci şi cinci de ani un grădinar tirolez cu luleaua în colţul gurii, grajdurile, căsuţa portarului, toate erau lovite de vreme, cu zidurile coşcovite şi lumina închisă le arăta şi mai triste.
   «Nu-i nimic ; astea se pot îndrepta uşor ; bine că-i casa cea mare sănătoasă...» gîndea doamna Plopeanu.
   Urcă încet, c-o uşoară bătaie de inimă, terasa de dlnfaţă. Pe cînd suna, — privi spre un colţ de livadă bătrînă, cu peri şi pruni răsuciţi şi negri.
   Ii ieşi înainte o servitoare rău îmbrăcată, cu pestelcă albastră şi cu părul atîrnînd în viţe zbîrlite de sub broboadă.
   —  Acasă-i domnu Guşilă ?
   —     Sărut mîna ; da. Poftiţi în salon. Dumnealui acu se scoală de la masă...
   Trecu printr-o încăpere mare zugrăvită în ulei, de coloarea ferigii, şi intră în salonul alb şi aurit, pe care-1 cunoştea aşa de bine. Se înşira în cuprinsul lui larg o mobilă despărechiată şi meschină, — canapele şi fotoliuri de lemn negru şi catifea roşie, o oglindă ovală, cu ramă de aur, şi cadre cu zugrăveli ţapene
 102
şi sumbre înfăţişînd un colţ de port cu bărci, o margine de pădure ş-un lac, şi vederi vagi din Italia şi Orient.
   La locul de cinste, două fotografii mărite: un bărbat zîmbitor, cu cravată albă şi haină neagră, ş-o doamnă cu faţa slăbuţă subt o pălărie prea înflorită. O pianină cu un teanc de foi pe ea şi c-o lampă mare cu abajur verde întregeau mobilierul vechiului, caldului şi strălucitului salon al Slă'tînenilor.
   Cucoana Leonora simţi o îndoială în suflet cu privire la cuconu Vasile Guşilă. «Insfîrşit, poate nu-i un om bogat, gîndi ea, şi-l nedreptăţesc. Scrisorile lui îl înfăţişau altfel...»
   Auzi paşi şi se întoarse îîj scaunul ei. învălui pe bărbatul care intră într-o căutătură repede. Era ca de patruzeci de ani, cu părul de un blond cenuşiu, împărţit la mijloc cu grijă. Ochii mici, verzi, cercetau blînd şi prietinos. Buzele groase pe faţa roşcoviană erau împodobite c-o mustaţă rară, zbîrlită şi împrăştiată.
   Buzele acestea groase şi mustaţa de motan nu plăcură cucoanei Leonora. Glasul însă era blajin şi des* mierdător. Cu capul uşor plecat şi c-o mînă întinsă, făcu cîţiva paşi repezi, vorbind, şi sărută mîna înmâ-nuşată negru pe care i-o întindea doamna Plopeanu. Naltă şi dreaptă în haina-i de doliu, ea îl fixă cu ochi minunaţi şi tineri încă pe obrazul palid.
   —     Bună ziua, doamnă. Poftiţi, mă rog. N-am avut încă onoarea să cunosc pe proprietara mea. Cum aţi călătorit de la Bucureşti pîn-aici ? Trenurile merg acuma neregulat şi e o grămădeală teribilă...
   —     Mulţămesc lui Dumnezeu c-am ajuns... răspunse cucoana Leonora.
 103
   El se aşeză în faţa ei, cu spatele spre ferestre şi obrazul în umbră, aşteptînd.
   —  Domnule Guşilă, ai primit scrisoarea mea...
   —  Da, doamnă.
   —     Cred că pentru dumneata nu-i nici o împiedicare să-mi dai cele cîteva odăi pe care ţi le cer. Casa e destul de mare...
   —     Se-nţelege, se-nţelege... Se poate să mai fie îndoială ? Pentru dumneavoastră trebuie să se găsească. Ne mai strîngem puţintel; oamenii buni încap, nu-i aşa ? Numai un lucru, adăogi el, cu ochii mici şi glasul rugător, plecîndu-şi capul pe un umăr... Acuma, în momentul acesta, nu se poate...
   Tăcu. Cucoana Leonqra îl privi cu luare-ammte.
   <— De ce?
   —     Vedeţi dumneavoastră, madam Plopeanu, — cum să vă spun ? — nu m-aşteptam la venirea dumneavoastră... S-a întîmplat să angajez o parte din locuinţă, tocmai aceea care v-ar trebui dumneavoastră... Acuma, în laşul nostru, e un adevărat turn al Babilonului. Vin bucureştenii şi dau mii de franci pe-o odaie... E ceva nemaipomenit! Aşa incit, îţi închipui mata, mă găseşti foarte încurcat. Nici n-iai mata idee ce tare mă mîhneşte afacerea asta ! Aş fi vrut să poţi veni mata imediat. Vă trebuiesc trei odăi ?...
   •— Da. domnule, dar ceea ce spui dumneata mă nelinişteşte...
   —     A, nu, vă rog să nu priviţi lucrurile chiar aşa... Cînd este bunăvoinţă, totul se poate face. De aceea ceream un răgaz. Bucureştenii mei m-au anunţat, dar încă n-au venit. Deci s-ar putea face ceva. Are să fie puţintel nacaz, însă o să-l îndur numai eu. Şi nădăjduiesc că o să izbutim la urmă să vă facem loc...
 104
 Doamna Plopeanu se simţea cam rătăcită între vorbele acestea desmierdătoare, blînde şi îndoielnice.
 —     Domnule Guşilă, zise ea cu hotărîre: eu sînt cu noră-mea, c-un copilaş al ei, şi aştept şi pe unul din fiii mei. Eu casă n-am. Avînd proprietatea mea în Iaşi, înţelegea mă folosesc macar de o parte din ea...
 Domnul Guşilă privi o clipă în pămînt.
 —     Vă rog, doamnă, zise el încet fără s-o privească ; cred că nu e nevoie ca discuţia noastră să lunece în asemenea direcţie.
 —   De ce, domnule ?
 —     Mai întăi, pentru că, doamnă, vă rog să mă credeţi, am toată bunăvoinţa să vă servesc. Dacă dumneavoastră puneţi înainte dreptul dumneavoastră cu anume intenţii; aş putea zice, vă rog să mă iertaţi — cu anume intenţii ostile, — atunci şi eu mă pot pune sub scutul legii excepţionale. De şi n-avem un contract formal, legea e de partea mea, doamnă. De casă, acuma, dispun eu. Cum v-am mai spus însă, vă rog foarte mult, vă rog din suflet să aveţi încre dere în mine...
 Cucoana Leonora simţea nedesluşit că, înainte de toate, trebuie să fie circumspectă şi să se stăpînească.
 —     Domnule Guşilă, încercă ea totuşi, aş voi un cu-vînt mai hotărît. Eu n-am locuinţă. Cît o s-aştept ? O săptămînă ? două ?
 Advocatul îşi înclină capul pe-un umăr, rugător:
 —   Cel mult, madam Plopeanu, cel mult, două.
 —   E ş-o chestie de omenie, domnule.
 —     Se-nţelege, madam Plopeanu ; mai ales asta nu pot s-o pierd din vedere.
 —     Pe urmă, domnule, se hotărî ea, cu voce scăzută ; e la mijloc ş-un sentiment pe care trebuie să-l
 105
 înţelegeţi. Cum aş putea locui, în Iaşi, într-o casă străină ?
   —     Se-nţelege, întări mişcat Guşilă. Da’ mata să n-ai grijă. Cu oarecare jertfe, voi izbuti. Jertfe din partea mea, bineînţeles...
   —     Ba nu, domnule Guşilă. Dacă e vorba de o despăgubire, sînt gata.
   —     A, nu ; despre asta să nu mai vorbim. Se poate ? Doamnă, de şi sînt advocat şi om de afaceri, cum v-aţi închipui să fac din împrejurarea asta o chestie de bani ?
   —  Insfîrşit, cuvîntul dumnitale îl am.
   —     Da, doamnă, se-nţelege. Aş dori să vă mai văd mini sau poimîni. Cred că o să mai avem de vorbit. Poate însă nu v-aţi aşezat, — provizoriu bineînţeles. Dacă vă pot vedea, adică dacă găsiţi ceva, se-nţelege trecător, — vă rog să mă vestiţi şi eu voi fi la ordinele dumneavoastră. îmi pare rău că nu v-am putut deschide casa imediat. E o chestie de omenie, se-nţelege, cum m-am gîndit chiar din primul moment. Cel mai afectat de împiedicare sînt eu, să mă credeţi...
   Vorbind cu dulceaţă şi zîmbind foarte prietinos sub mustaţa-i împrăştiată, cuconu Vasilică Guşilă petrecu pe cucoana Leonora pînă în josul scărilor terasei.
   Acolo ea se opri o clipă, privind zidurile, turnul, ferestrele înalte şi brazii întunecoşi. Domnul Guşilă o înţelese şi rosti cu melancolie :
   —  Ce case ştiau să facă boierii de odinioară !
   Doamna Plopeanu ieşi pe poarta cu aripile rupte,
fără să mai privească îndărăt. Pe drum, se gindea cu strîngere de inimă la convorbirea cu chiriaşul ei. De ce să se înşele ? Omul nu-i plăcea, cu toate făgăduielile lui Întortochiate şi vorbele blajine. Ar trebui să vorbească poate c-un advocat. Intăi trebuia să se sfă-
 106
tuiască însă cu cei pe care-i avea în juru-i, — şi mai ales trebuia să găsească un adăpost, provizoriu bineînţeles, cum se grăbea s-o încredinţeze domnu Guşilă.
 Subt înfăţişarea hotărîtă, cucoana Leonora păstra un mare fond de naivitate şi de> timiditate. Cum ajunse în furnicarul străzii Lăpuşneanu, cu trotuarele înţesate de lume elegantă, cu automobilele su-nînd din trîmbiţi în fiecare clipă, se gîndi că nu mai are decît doi paşi pînă la otel. Ce vor zice Mary şi Rozi, cînd nu le va putea lămuri intrarea imediată in casa ei ? Sel găsi nedreaptă faţă de domnu Guşilă şî începu să aibă încredere în cuvîntul lui.
 «Pot să mă îndoiesc de cuvîintul lui ? Nu se poate !»
 Intră zîmbind în odăiţa neprietenoasă de otel, între geamandanele şi boclucurile împrăştiate; se plecă şi sărută pe Codinuţă, care era ocupat cu jucăriile lui, se lăsă oftînd pe-un scaun şi încercă să povestească întrevederea ei cu cuiconu Vasilică Guşilă.
 Rozi cerceta, nulmăra şi rînduia lucrurile. Apoi, as-cultînd, lăsă totul şi-şi întoarse spre cucoană obrazul ei roşu, bărbătesc, cu uşoară mustaţă sub nasul mare.
 —     Vra să zică, cuconiţă, nu puteţi intra în casa dumneavoastră ? întrebă ea cu energie.
 Mary, din scaunul ei, obosită şi neatentă,        îşi ri-
 dică fricoasă ochii mari.
 Cucoana Leonora, la aceste strigăte, se simţi mai hotărîtă şi mai tare.
 —   Ba da, trebuie să intrăm cu orice preţ !...
 —   Nu vă supăraţi, cuconiţă, întîmpină Rozi; tre-
 buie numaidecît să mergem la un advocat ori la vreun cunoscut al dumneavoastră aici, în Iaşi. Mi se pare mie că chiriaşul nostru e o      mîţă blîndă.    Mie nu-mi
 plac bărbaţii care miorlăesc,    cuconiţă.
 107
   Cu toată mîhnirea ei, cucoana Leonora nu se putu opri să nu zîmbească, pe cînd Rozi întruna dezvolta, fantastice consideraţii asupra bărbaţilor cu vorbe blînde şi mieroase, care toţi, la urmă,, se dovedesc nişte mizerabili...
                                       II
   Cele dintâi zile ale doamnei Plopeanu la Iaşi fură toate umplute cu această chestie aspră şi nesigură a casei. Aveau nevoie numaidecit de adăpost. Năvala bejenarilor era aşa de mare, pretutindeni caisele erau aşa de pline, încît, după multe încercări şi rătăciri pe străzi din ce în ce mai depărtate, singura soluţie rămăsese tot «aranjamentul» cu domnul Guşilă.
   După sfatul foarte potrivit al Rozii, cucoana Leonora încercă într-o dimineaţă să caute un advocat. Cel întăi la care sună nu se afla acasă. Atunci se hotărî să urce spn Sararie, la un văr al ei, Ciumara, holtei bătrîn şi cam ciudat, care în fiecare an venea să petreacă zece zile la Bucureşti; de la 10 la 20 no-emvrie. Strîngea cu zgîrcenie şi scumpătate banii pentru această nebunie anuală; la 8 noemvrie îşi sărbătorea patronul, căci îl chema Mihai, şi la 10 pornea în expediţie spre o lume necunoscută, care trăieşte numai după ora 12 din noapte. Singura vie de pe Şorogari, care-i mai rămăsese dintr-o avere mare, nu-i îngăduia să plece cu alai, ca odinioară, la Paris. Se mulţămea cu Bucureşti, — şi cu zeice zile stricte.
   Cucoana Leonora cugeta cu îngăduinţă la slăbă-ciunile vărului ei şi zîmbea urcînd o ulicioară, printre grădini care revărsau crengi negre şi încîlcite asupra trotuarului. Zări sus, într-un fund adînc de livadă, casa albă cu cerdac larg — şi intră.
108
   O întîmpină un servitor bătrîn, cu obrazul arămiu, rămăşiţă din vechile sălaşe boiereşti. îndată ce el se .retrase, să spuie stăpînului cine-1 caută, cucoana Leo-nora simţi în preajmă un zvon ş-o învăluire grăbită. Şi stînd pe un colţ de canapea, în sialonaşul împodobit cu mobile vechi de mabon şi cu stampe şi acva-rele de la expoziţiile pariziene, — iarăşi o năpădiră amintirile vechiului Iaşi. Şi pe-aici trecuse în zilele-i tinere, radiind ceva din ea la fiecare pas. Şi regăsea vechiul salon de mahon şi umbra lui discretă de odinioară. Acel «altădată» al sufletului ei, însă, de mult căzuse şi se desfoia.se cu florile de-atunci.
   Trebui să aştepte cam mult; şi .Mihai Ciumara, cînd intră ca după o fugă, aproape gîfîind, începu a se scuza sărutîndu-i mîna şi ţinîndu-i-o îndelung într-a lui. N-avea chip să se scoale dimineaţa. Serile la Jockey Club se prelungesc totdeauna pînă la trei după miezul nopţii. N-are ce face altceva în viaţa-i singuratică. De-acuma eu obiceiul acesta are să moară...
   —      De altfel, nici nu mai am mult, — suspină el, c-un zîmbet de milă pentru sine însuşi şi de resemnare.
   Totuşi Mihai Ciumara era un om încă dîrz, nalt şi uscat, cu ochiul rotund, de coloarea cafelei, cu mustăţile cernite şi foarte îngrijit răsucite în sus la sfârcuri, şi c-o muscă sub buza de jos. Nasul tăios şi puţin gheboşat şi ochii apropiaţi îi dădeau un aer închis şi aspru, pe care-1 sporeau încă buzele palide şi supte. Părul puţin şi foarte rar pe care-1 mai avea îl întortochea cu deosebită artă pe creştetu-i dezgolit.
   —      Cînd ai venit, verişoară ? întrebă el cu interes. De trei zile ? Cum se poate ? Cum de nu m-ai vestit ? Unde te-ai aşezat ? Neculai, adă repede dulceaţă !
109
   —     Nu m-am aşezat încă, răspunse cu îndoială cucoana Leonora. In privinţa asta sînt foarte încurcată...
   Ciumara întoarse ochii spre fereastră şi-şi strînse mai tare buzele.
   Ea începu a rîde.
   —     A, nu, nu te teme, vere! Nici n-ai avea unde ne primi aici. Ş-apoi nu ştii că rudelor nu trebuie să le ceri decît sfaturi ?
   El protesta, — vădit bucuros însă că nu va fi tulburat în viaţa lui singuratică şi egoistă. Cuprinse iar mina cucoanei Leonora şi i-o mîngîie, afabil:
   —     Ţi s-a întîmplat ceva, verişoară ? De ce sfat vorbeşti ?
   Doamna Plopeanu îi lămuri atunci repede întîm-plarea ei cu casele. El o asculta dînd din cap, privind-o fix.
   —   Ce părere ai ? îi zise ea însfîrşit. Ce crezi ?
   —     Eu nu cred încă 'nimica, răspunse Ciumara. Trebuie să văd întăi pe individ. Cum îl chiamă ? Ştii că niciodată nu pot ţinea minte numele oamenilor acestora. De altminteri, ei ne-au cumpărat moşiile şi ne-au sărăcit; dar numele lor nu le pot ţinea minte.
   —   Vasilică Guşilă. Advocatul Guşilă.
   —     Aha ! pare-am mai auzit de el. Trebuie să-l văd şi să-i cer o explicaţie hotărîtă. Te asigur că n-are să se sucească nici la dreapta, nici la stînga. Am mai avut eu de-a face cu advocaţi de modă nouă ca Vasilică Pocriş al matale.
   —   Vasilică Guşilă, vere.
   —     Da, tot una-i. II scriu eu pe o bucăţică de hîrtie şi-l nimeresc. Da-1 găsesc în casele voastre, la deal, se-nţelege. Le-am văzut astă-vară — casele unde stătea mătuşa Elencu, întristate şi aproape ruinate. Oamenii aceştia, pe unde calcă, dărîmă şi ucid trecutul...
 110
   Neculai intră fără zgomot în papuci moi, şi aşeză dulceaţa pe-o măsuţă între dînşii. Se aplecă şi ridică o hîrtioară mototolită şi ieşi închizînd cu fereală uşa.
   Pe ferestre pătrundea un soare trist de iarnă şi ajungea pe lustrul mobilelor vechi şi pe sticlele stampelor. Pe vale, în fum, se vedea un colţ de Iaşi, cu acoperişuri negre şi îngrămădite unele în altele, subt un cer curat de iarnă goală.
   Vorbiră un timp despre Dimitrie, mort aşa de năprasnic. Cucoana Leonora îşi ştergea cu batista ochii înlăcrămaţi şi simţea iar vechea sfîşiere cînd îşi înfăţişa, în sicriu, pe tovarăşul ei de viaţă vreme de treizeci de ani. Pe urmă amintirile îi duseră în trecut; şi vorbeau acuma încet despre oraşul de altădată, despre teatrul de la Copou, despre viaţa înflorită şi nepă-sătoare a boierilor de atunci, care «toţi au murit — zicea Ciumara — toţi au petrecut ş-au murit...»
   Nu-şi aduseră aminte despre afacerea cu advocatul decît la despărţire.
   —     Să n-ai, verişoară, nici o grijă, îi zise Ciumara ; îl văd eu pe domnul acela, Cauţiş ori cum îi zice, şi-ţi aduc un răspuns hotărît, mîni la amiază. Se poate să nu intri în casa dumnitale ? Ar fi absurd şi ridicol !
   Cucoana Leonora se întoarse la otel mai liniştită şi aproape împăcată.
                                     III
   A doua zi, la amiază, Mihai Ciumara intră foarte supărat în odăiţa întunecoasă, după ce mai întăi bătu la uşă. Sărută în tăcere mîna damelor, mîngîie pe frunte pe Codinuţă şi-i strecură un pachet de bomboane, apoi izbucni:
 111
   —      Dar bine, verişoară, nici nu m-am aşteptat! Omul matale, cum îi zice, e un cîrciogar nemaipomenit ! Aistuia numai un jidov îi poate veni de hac ! Poftim ! uite unde vă găsesc ! Se poate una ca asta ?
   —      Dar ce-a fost, vere, cum s*au petrecut lucrurile ? îl întrebă neliniştită cucoana Leonora.
   —   Am fost ieri la el şi i-am vorbit.
   —      Ei, şi ce este ? zice că nu vrea să dea odăile pe care i le cer ?
   —      Ba el zice că vrea să le deie. Dar îmi spunea atîtea lucruri încurcate, îneî't pe onoarea mea, nu înţeleg nimic. Vreau să-l apuc din dreapta, el sare în stînga. Domnule Pocriş, zic, trebuie să dai odăile. — Se-nţelege, cucoane, zice, trebuie să le dau. — Atunci de ce nu le dai ? — Vezi că trebuie aranjată, zice, afacerea cu chiriaşii. Am spus doamnei Plopeanu. — Aşa ? Şi după ce se aranjează, zic, le dai ? — Se-nţe-lege, cucoane, zice; doar oameni sîntem ş-avem suflet ! — Ei. dar cînd se aranjează ? — Atunci face ochi trişti: Cu foarte mare părere de rău, zice; nici nu vă puteţi închipui cu ce părere de rău, — asta n-o pot preciza ! — Bine ; dar nu se poate să dai odăile întăi ? Pe urmă te-i descurca dumneata, -căci eşti advocat ! — El sare de pe scaun : A, nu se poate ! Eu sînt om care-mi ţin cuvîntul ; vă rog să mă credeţi că eu sînt un om ,aşa şi pe dincolo ! — Dar ţi-ai dat cuvîntul cătră doamna Plopeanu, zic. — Aşa este, zice ; mi-am dat cuvîntul şi nădăjduiesc să-l ţin. Cred c-am să-l ţin. Am să fac toate chipurile să-l ţin ! Poftim ! strigă Ciumara întinzînd braţele în laturi cu disperare, iată cu cine stau eu de vorbă ! M-am plimbat prin salonul acela, — ai văzut ce salon ! — m-am plimbat încolo şi-ncoace. El se uita la mine şi nici nu clipea. — Domnule Pocriş, zic, dumneata mă cunoşti
112
pe mine! Sînt nevoit, zic, să-ţi pun în vedere, cu tot regretul, că dacă verişoara mea nu va găsi un adăpost în casa ei, eu consider acest fapt ca o bătaie de joc, ca o'insultă! Ştiţi ce mi-a răspuns? M-a rugat stăruitor şi politicos să fiu ceva mai lămurit. — Domnule, zic, o insultă ştii ce urmări grave are. Aceste urmări ţi le pun dumnitale în vedere ! — El s-a uitat la mine tot fără să clipească, apoi mi-a răspuns foarte blînd : — Cucoane Miihai, zice, de ce să lunecăm pe calea asta ? Aş putea şi eu, zice, să mă pun la urma urmei sub scutul legii şi să răspund cu cartea-n mînă. O să vedeţi însă la urmă ce rău mă judecaţi; o să vedeţi, la urmă, ce nedreptate îmi faceţi! — Asta-i !... sfîrşi Mihai Ciumara. Din asta nu l-am putut scoate. Parole d’hotineur, e fenomenal!
 Doamna Plopeanu privi în juru-i c-un sentiment penibil.
   —     Tncă nu ştiu, îi răspunse vărul. Mai este ceva...
—   Dragă Sofi ! se îndreptă el igrav cătră Rozi. Eşti bună, te rog, să-mi dai un pahar de apă ? Să vedeţi. Asară, la Joekey, stau de vorbă cu Istrati. El e advocat intrat pînă-n gît în afacerile lumii de azi. II întreb dacă cunoaşte pe unul — nu ştiu cum îi zice, eu nu pot ţinea minte numele acestea, însfîrşit, unul care stă-n casele răposatei Eleneu Slătineanu. El ştia cum îl chiamă.
   —   Vasilică Guşilă, murmură cucoana Leonora.
   —     Da, tocmai. Eu îi ziceam, mi se pare, Cauţiş. Ştiţi ce-mi spune Istrati ? Dacă-i vorba de-o afacere cu omul ace’a, zice, şi dacă-i încurcată, atunci să ştiţi că are un plan, o socoteală a lui. Eu cred că vrea să cîştige ceva.
   —   Ce-i de făcut ? întrebă ea.
 8
 113
   —     A, nu, întrerupse doamna Plopeanu, i-am propus şi n-a primit.
   —     Hm, am să cerc şi altfel. Am eu un jidov : acela are să descurce afacerea...
   După ce plecă Ciumara, Rozi îşi spuse şi ea părerea :
   —     Cuconiţă, să mă iertaţi: pînă ce s-o descurca afacerea cu omul lácela, noi avem să necăjim. Aicea nu putem să mai şedem. îmi daţi voie să caut eu o gazdă ? Eu am să găsesc... Ş-apoi după ce scăpăm de grija asta, ne putem duce la dînsul în fiecare zi, să-l întrebăm cînd ne face loc în casa ¡noastră... Dacă nu te poţi duce mata, mă duc eu. Eu mă duc şi-l întreb şi azi, şi mîni; eu îl întreb în toate zilele, mie nu mi-i ruşine! Pe urmă eu ţi-oi spune, cuconiţă, să nu te superi... Nădejde mare nici în cuconu Mihai nu poţi să ai... Tot aşa era şi cînd' venea la noi, la Bucureşti, şi-l serveam în fiecare zi. Priveşte aţintit, şi se fase că uită numele oamenilor... Eu cunosc bărbaţii! sfîrşi ea cu un sincer dispreţ.
   Cucoana Leonora şi Mary schimbară o privire ş-un zîmbet, pe cînd Codinuţă asculta cu ochii plini de veselie. Vorbirea năvalnică şi cicăiitoare a Rozii îl în-cînta.
                                     IV
   Bătrîna servitoare se ţinu de cuvînt. Chiar a doua zi, încărca şi buchisea cu pumnii intr-o căruţă cu-ferele, pachetele şi geamandanele. Şi pornea să le aşeze în două odăiţi nu departe de Copou.
   —     Am găsit ceva aproape, lămurea ea, ca să ne fie mai uşor cu mutatul şi ca să pot vedea cum merge cu casa noastră.
 114
   Cucoana Leonora şi Mary intrară triste intr-o ogră-gioară îngustă şi umedă, plină de gîşte, de raţe şî de găini. Nu era un pom, nu era urmă de pajişte ; numai ziduri cenuşii. Acolo, în fund, se tupilau două odăiţi curăţele, îmbrăcate cu scorţuri, macaturi şi horbote, cu ferestrele împodobite cu perdeluţe albe. Din odăiţi dădeau într-o săliţă şi pe urmă în ogradă, între paseri. Peste săliţă, avea şi Rozi o chilioară. Ca să iasă însă dintr-însa, trebuia să treacă prin odaia unei cucoane bătrîne, soacra proprietarului, care-şi petrecea vremea veşnic într-un jîlţ, tînguindu-se de boli şi junghiuri. Domnu Ioniţă Casablu, stăpînul casei, pensionar cărunt, le ieşi înainte politicos şi începu a lămuri că, de şi aşezate cam în fund, odăile sînt călduroase şi bune pentru iarnă...
   —     îmi permiteţi ? întrebă el prietinos, după ce intrară. Dumneavoastră sînteţi soţia răposatului Dimi-trie Plopeanu ? A, atunci mă bucur. Răposatul aş putea zi-ce că a fost protectorul meu. In zilele noastre am avut destule nevoi şi greutăţi, şi, la asemenea împrejurări, dumnealui nu m-a lăsat! A fost un om drept şi nobil...
   Cucoana Eleonora se simţi mişcată.
   —     Dumneaei e nora dumneavoastră ? Sărut mînu-ţa ! Fiul dumneavoastră cel mai mare e pe front ? Da, înţeleg: datoria !... Dar cum eşti mata o cucoană mare, care cunoşti lume, ar trebui să-l aduceţi aici, în Iaşi... Eu văd că mai toate familiile mai bune fac aşa...
   —     Se poate asta, nu este aşa ? întrebă Mary interesată. Vezi, mamati, că se poate ?
   —     Se-nţelege că se poate, de ce să nu se poată ? răspunse domnu Casablu, potrivindu-şi favoritele cărunte. îmi daţi voie să mă aşez pe un scaun... Mobila, cum vedeţi, nu-i prea elegantă, dar e tare, ca
 8*
 115
la o gospodărie, ce să fac ? Am vorbit cu femeia dumneavoastră şi am aflat de nacazul ce aveţi cu cu-conu Vasilică Guşilă. Casa în care stă el e a dumneavoastră, nu-i aşa ?
   —     Da, ti răspunse cucoana Leanora, interesată. II cunoşti pe domnul Guşilă ?
   —     Cum nu ? Am avut afaceri şi procese cu dînsul. E o halima întreagă ! Pot să vă spun că-i straşnic om ! E grozav de tare. Ştie legile pe degete şi înfundă .şi pe advocaţi, şi pe judecători, îşi are aşa, o diplomaţie, grozavă diplomaţie are...
   —  Mi-a (făgăduit să-mi elibereze un apartament.
   —     Da ? Ei, atunci, dacă zice el, are să elibereze. Dar cînd ?
   —     Asta-i mai greu de hotărît... zîmbi doamna Plo-peanu.
   Domnul Casablu începu a rîde înveselit.
   —     Acu n-am vreme, zise el; eu, cu paserile şi cu gospodăria mea, nu stau o clipă... Da’ cînd oi avea vreme, cu voia dumneavoastră, am să vă povestesc un roman al ,meu cu cuconu Vasilică, de aveţi să vă faceţi cruce!
   —  Un roman? se miră Mary, înălţînd sprîncenele.
   —     Sărut mînuţa: da, un roman. O să vedeţi! Acuma ce v-aş ruga ? urmă tainic pensionarul. Cînd se duce undeva femeia dumneavoastră, să închidă poarta, că ies gîştele în drum. Cu războiul ista, s-au iscat în toate părţile numai hoţi. Cum iese gîsca-n drum, o fură, ca s-o facă friptură. Lume flămîndă, ce crezi mata ? S-a grămădit aici lume flămîndă ! Şi vă mai rog să spuneţi femeii dumneavoastră să nu puie multe lemne pe foc. Eu nu dorm toată noaptea din pricina sobelor. Mă tem să nu s-aprindă. Crezi mata că-i şagă ? Pribegii iştia care au venit fac nişte fo-
 116
T
             carii... îmi spun vecinii la care au intrat aşa, claie peste grămadă... Fac nişte focării, de-au să deie loc tîrgului într-o zi! Tare vă rog, pentru foc şi pentru gîşte! Eu aşa trăiesc, vezi mata, cu groaza în spate şi cu ochii în toate părţile!
                După ce ieşi pensionarul, Rozi începu a căra zestrea lor de pribegi. O lua din braţele cotiugarului ş-o clădea prin colturi. Şi vorbea :
                —     Mă rog de iertare, cuconiţă, ati văzut pe boie-raşul meu ? Iaca, nici pe acesta nu-1 mai pot suferi! întruna se plînge şi se teme c-au să-l omoare ş-au să-l sărăcească refugiaţii. Eu nu pot înţelege aşa bărbat. Şi cîtă greutate pînă să-l înduplec să ne închirieze ! Dar întîi a aflat de numele dumneavoastră. Pe urmă i-am spus că nu ne trebuiesc odăile decît o lună şi i-am lămurit afacerea cu chiriaşul nostru. Eu ştiu cum merg lucrurile; aşa, i-am arătat că scapă şi de rechizitie şi pe urmă nu mai are nici o grijă..., I-am
■P,           bătut eu destul capul.  Ş-a primit. Acuma să ne punem
             pe lucru să intrăm dincolo.
                —  Aici, într-adevăr, e greu de stat! oftă Mary.
                —     De aceea o să stăm cit mai puţin... îi răspunse cucoana Eleonora, mîngîind părul blond şi buclat al lui Codinuţă.
                Era şi greu să stele prea muit. Chiar de la început aveau un duşman mare în persoana cucoanei Ştefa-nia, soţia lui domnu Casablu. Dumneaei întruna îşi muşca buzele, şi se stăpînea, cu greu. Nu înţelegea cum pot veni străini să se aşeze aşa în horbotele, în scorţurile şi în macaturile aşa de greu lucrate şi aşa de amănunţit rînduite. Nu putea pricepe nici unul din argumentele lui cuconu Ioniţă şi trecînd prin odăi, ca să-şi cunoască musafirii, avea o privire mohorîtă ş-un nas roş, încreţit între ochi. La întrebările ama-
 117
  bile ale doamnei Plopeanu, avea o greutate vădită să răspundă, parcă deodată s-ar fi săturat de viaţă!
J A doua zi, Rozi o surprinse îrităi la un geam, pe urmă la un colţ de uşă, pîndind cu priviri ascuţite şi dezolate. Era la mijloc viaţa ei înşirată pe andrele şi gherghefuri. Şi din chilioara rece, Rozi auzea o ne-sfîrşită dezbatere într-o odaie de alături, între limba ascuţită şi amară a gospodinei şi glasul moale şi1 tră-gănat al lui cuconu Ioniţă.
    Intre aceste năcazuri nouă, cucoana Leonora începu a fi din nou săpată de grijile ei vechi. N-avea veşti nici de la Adrian, nici de la Paul. în privinţa lui Adrian, chiar în tren persoane cunoscute îi dăduseră asigurări. Scrisori de la el nu mai aveau din pricina învălmăşelii retragerii şi a prefacerii frontului. Comunicatele din gazete arătau oarecare liniştire a luptelor. Iarna desigur se va petrece într-un relativ calm. In fundul inimii ei, — de şi nu mărturisea, — nădăjduia că, pînă în primăvară, va izbuti să-l aibă lîngă ea... Despre Paul nu ştia nimic. II aştepta în fiecare zi, — şi cu fiecare zi neliniştile-i creşteau.
    în chip firesc de-aceea, chiar a doua zi după aşezarea în căsuţele din strada Lăţescu, încercă o pipăire în necunoscut, nădăjduind într-o veste, într-o întîm-plare, care ar fi putut să aducă o uşurare chinuitului ei suflet. îndemnă pe Mary să se îmbrace şi chemă pe Rozi ca să pregătească copilul.
    —     Astăzi avem o după-amiază frumoasă, vorbi ea. Iese lumea pe străzi. Trebuie să coborîm şi noi în oraş, macar un ceas. Se mai' distrează copilul. Poate aflăm ceva...
    Mary se apropie ş-o sărută pe tîmplă, cu obrazul rumenit.
 118
   —     Mamaie, mata eşti o fiinţă foarte înţeleaptă. G să vedem multă lume cunoscută...
   Şi începu să răscolească grăbit în eufere, să dărîme cutiile rînduite de Rozi, — pe cînd copilul ţupăia în jurul bunicii, bătînd din palme.
   —     Bunicuţă, aşa-i că mergem pe strada Lăpuşneanu ?
   —   Da, puiule, dar cine ţi-a vorbit de asta ?
   —     Cine mi-a vorbit ? Rozi mi-a vorbit. Ea spune că umblă pe strada Lăpuşneanu o mie de automobile. Şi boierii de la Bucureşti au venit toţi aici, — şi ies pe strada Lăpuşneanu ca să-şi deie bonsoir...
   —   Cum se poate?
   —     Da. Cucoanele şi-au adus şi căţeii; numai noi am lăsat acasă pe Kiki...
   Coborîră pe bulevardul Caro], printr-o lumină aurie, şi parcă obosită, de soare. Din cerul verziu şi rece, apăreau din cînd în cînd coloane de ciori; se îmbulzeau într-un freamăt de vînt, se depărtau şi se spulberau ca într-o fumegare. Frunzele usciate, îngrămădite pe alocuri, sub copacii goi, foşneau sub paşi ca într-o durere vie.
   In sfatul vesel al copilului, trecură printre vechile case boiereşti împresurate de grădini. Din paşnica lor odihnă, acuma le zguduiau necontenit camioanele grele cu motor. O lume amestecată trecea în sus şi-n jos : soldaţi, cazaci, pihotaşi ruşi. Căruţe eu pîne, cară cu fîn, automobile sanitare, tărgi izolate cu bolnavii acoperiţi peste obrazuri cu cergi brune, — toate arătau o viaţă înfrigurată şi anormală. Pe o adiere uşoară de vînt, veniră din oraşul depărtat, dinspre clopotniţile vechilor ctitorii, acorduri funebre de trîm-biţi...
   —   Ia ! zise copilul, atent, ridicînd un degeţel înmă-
nuşat spre căciulită de castor. Auzi, bunicuţă, ce frumos cîntă ? Auzi, mămico ?
   —     Aud, puiule, da, — răspunse cucoana Leonora, cu pieptul sfîşiat de un suspin.
   In strada Lăpuşneanu, o stradă îngustă, cotită şi scurtă, găsiră un viermăt neaşteptat de lume. Erau mai ales foarte multe femei tinere, în toalete elegante şi vii. In jurul lor roiau ofiţeri cu dolmane şi tineri cu fetele rase, în corecte straie englezeşti : paltoane largi şi pantaloni cu dungă şi manşetă.
   Mary nu-şi putu stăpîni un uşor strigăt de uimire.
Era întreg Bucureştiul aici, toată Calea Victoriei, vioaie şi veselă, murmurînd, salutînd, observîndu-se pe sub gene încondeiate şi prin monocluri cu luciri ciudate. Mary observa mai ales mişcarea aceea curtenitoare şi caracteristică a bărbaţilor, care se încovoiau uşor din şale de o parte şi de alta a femeilor zîmbitoare, apropiindu-şi nasurile de gîturile albe, de umerile împodobite cu etole scumpe.
   Cu glas scăzut, cucoana Leonora observă că «astăzi lumea pune prea mult fard pe fete şi prea mult roşu pe buze»...
   —  Asta-i moda războiului, zise rîzînd Mary.
   —  Mi se pare că e şi prea multă veselie...
   —     Mamaie, răspunse tînăra ; n-are toată lumea inima noastră... Ce vrei să facă ? Să plîngă ?...
   Cucoana Leonora tăcu. Ca de multe ori, Mary n-o preia înţelegea. Tinereta ei, cu entuziasmuri pripite pentru eroismul războiului, cu mîhniri amare pentru singurătatea ei, trecea cu prea mare uşurinţă peste contrastele crîncene pe care, la fiecare pas, războiul le scotea la lumină. In sufletul mamei adiau încă trompetele morţii dintre turnurile depărtate ale oraşului. Mary se întreba, cu puţintică nelinişte, dacă n-ar ■                1
 120
fi trebuit să-şi deschidă cît -de uşor toaleta, pentru adunarea aceasta, c-o floare ori o eşarpă deschisă.
   Cîteva cunoştinţi bucureştene le salutară, parcă nu s-ar fi văzut din ajun. Automobile strălucitoare treceau, unul după altul, cu trompele necontenit mugind. Cineva îi salută iarăşi, ca din zbor, şi Mary se întreba intrigată cine vor fi fiind ofiţerii aceia cu profilurile nesigure în fuga maşinii. Cunoscu şi două celebre frumuseţi ale Capitalei, într-un frumos Fiat portocaliu, c-un ogar subţire, alb şi miţos între dîn-sele. «Femeile acestea au totdeauna toaletele cele mai noi şi mai distinse...» gîndi ea, urmărindu-le c-un zîmbet ironic.
   Cucoana Leonora ar fi vrut să se oprească. Gîn-dea că poate afla o veste cît de vagă. înţelese însă că strada întortochiată, între statuia lui Cuza şi cofetăria Tufli, era numai o expoziţie de haine, zîmbete şi frumuseţi. Se resemna, şi era hotărîtă să se întoarcă. O mai reţinea copilul, care o trăgea uşurel de mînă, fericit că vede lume multă.
   —  Bunicuţă, întrebă el, da’ armata nu trece ?
   —  Nu, puiule...
   —     Eu credeiam că de aceea s-a strîns lume. Mie-mi place cel care merge înaintea muzicii, cu buzdugan. Ştii cum îl chiamă ?
   —  Nu.
   —     Eu ştiu, mie mi-a spus Rozi. II chiamă domnu tambur-major,. Da’ cînd era ea tî'nără, el era mai mare şi mai frumos.
   —     Codinuţă, vorbi Mary plecîndu-se uşor spre el, vorbeşte mai încet, că se uită lumea la tine...
   —     Eu nu mă supăr, răspunse băiatul. Să se uite dacă-i place...
   Şi privea cu prietinie, rîzînd, la lumea care trecea şi întorcea spre el capetele.
   —     Iată şi unchiul! strigă Codinuţă arătînd cu degetul.
   Mihai Ciumara îi observase de pe celălalt trotuar ş-acuma opera o trecere strategică, printre automobile.
   —     Cum se face c-aţi ieşit ? întrebă el, venind cu pălăria în mînă la cele două femei. Nu ştiaţi că aioi este adunare mare ? Mai trebuie un ceiai, un piano, ş-o voce plăcută de contralto. Şi dincolo ceilalţi trăiesc ca-ntr-o agonie şi mor ca nişte cîni. Ce rea afacere am făcut, ce saracă înţelegere ne-a vîrît în furtună nu spun, căci Miary iubeşte epopeea. Ne-am mai certat noi de-ajuns la Bucureşti... Eu eram atunci un fel de cucuvea, o pasere a nenorocirii... Poftim rezultatele !
   —   Să nu te audă cineva, îi zise Mary rîzînd.
   —     Da ? Să m-audă. Tot am eu reputaţia că-s cam într-o ureche. Cine să m-audă ? Cucoanele de la Bucureşti ? domnişorii ? ofiţerii ? Aceştia ce caută aici ? De ce nu ne lasă cu nevoile noastre în cetatea asta nenorocită, între ruinile şi fantomele trecutului ? Aduc tifosul, mizeria, foametea şi pălăriile din ultimul jurnal de modă. Şi nu mă lasă să trăiesc. Ş-acum mai fac una, domnii de la guvern. Dau votul universal şi împart moşiile la ţărani. Au afişat şi proclamaţii. Asta ne mai trebuie. Pe onoarea mea, mai fericiţi aţu fosi părinţii noştri c-au murit la vreme...
   —     Vorbeşte mai încet, unchiule, îi şopti Mary, puţintel ruşinată.
   Trecătorii întorceau capul şi-i priveau lung.
   —     Ai dreptate, răspunse vesel Ciumara. Trebuie să fim politicoşi. Să ne mişcăm. M-am gîndit la unele lucruri ale noastre, adăogi el întorcîndu-se spre cucoana Eleonora, pe cînd porneau; am vorbit la club
cu unii prietini. Aseultă-mă, verişoară, trebuie s-aducem băietul aici. Şi-a făcut destul datoria. Să se ducă şi unul ca acesta, care mă salută acuma foarte graţios...
   Un locotenent de cavalerie saluta zîmbind, cu mîna la viziera chipiului şi îndoindu-se din şale. Şi Ciumata îi răspunse c-un zîmbet prea amical.
   —     II vedeţi ? El urmăreşte, el vînează, el rîde, el salută, pentru că e rudă cu ministrul la care ne ducem mîni. Căci trebuie să ne ducem. O să vorbesc eu ş-are să se facă... Am să-i vorbesc şi despre reformele dumnealor ! Vor să deie drepturi poporului. Voiţi să vedeţi poporul ? Facem doi paşi şi vedem poporul... Astăzi m-au nebunit; pînă acuma am perorat pe chestia asta !.,.
   Mary era plictisită. Lumea începea să rîdă şi să petreacă pe socoteala «nebunului de Ciumara». Fu bucuroasă să scape, pe-o stradă lăturalnică, spre turnurile Sfîntului Spiridon. Cucoana Eleonora îl urma, cu băieţelul de mînă, resemnată şi tăcută. Se gîndea că Ciumara are dreptate, şi Adrian trebuie adus în Iaşi. De ce n-ar stărui ? Toată lumea face aşa...
   Ca înitr-o «schimbare la vedere» pe o scenă de teatru, cele două femei văzură deodată altă lume pe Strada în Sus, în piaţa Sfîntu-Spiridon şi pe uliţile lăturalnice. Aici stăteau schilozii războiului, sub bolţi, în praguri de crîşme, — unii fără mîni, alţii cu picioare de lemn. Pe aici treceau convoiuri de convalescenţi, albi oa ceara, obosiţi şi cu gurile întredeschise, îmbrăcaţi cu măntăli informe, murdărite de sînge, boţite şi scorţoase de aburii etuvelor. Aici stăteau, în preajma pităriilor, îmbulziţi, copii cu încălţări rupte, uriaşe şi încovoiate, în picioare, cu surtuce zdrenţuite în spate, şi femei groase îmbodolite în şaluri, tînguindu-se, blăstămînd şi aşteptînd pînea.
 123
 Un abur de amară tristeţă plutea în viermătul mulţimii aceştia.
 —      Ei nu cer decît pîne... zise Ciumara cătră tovarăşele lui. Altceva nu le trebuie !...
 Din îmbulzeală, la o pitărie cu obloanele închise, Mary văzu aţintindu-se asupră-i priviri oblice şi duşmănoase de femei. Lîngă ele o bătrînă slabă, cu obrajii supţi şi ochii spăimîntaţi parcă, îşi făcea cruce, închinîndu-se:
 ■— Dă, Doamne, pace! Aşează, Doamne, pace între împăraţi... altfel se prăpădeşte lumea !
 Cucoana Eleonora se simţi ameţită şi strînse convulsiv mînuţa copilului.
 —      Şi spectacolul acesta e tot aşa de puţin estetic ca' şi celalalt, zise Ciumara cătră Mary privind-o uşor ironic. Deosebirea e că aici ţi-ai murdărit pantofii de glod.
 —      Intr-adevăr, nu înţeleg, răspunse tînăra, de ce ai Făcut cu noi această expediţie de moralizare.
 —      Adevărată expediţie... foarte bine spus... Eu o fac în fiecare zi, căci din nefericire drumul meu duce prin acest capitol din epopeea lui Dante.
 Şi Ciumara începu să intoneze uşor, c-un gest rotunjit spre mustaţa-i răsucită :
 —   Per me si va nella cita dotente...
 Aici e cercul flămînzilor ş-a] văduvelor de război... Da-da. De ce rîzi mata, nepoată ?
 —      Ce ciudat eşti dumneata astăzi! îi răspunse rî-zînd Mary. Nu te ştiam că declami poezii...
       Ştiu într-un loc şi nişte prăjituri bune, vorbi vesel Ciumara, luîndu-le de braţ. Cu cît se înmulţesc ordonanţele contra prăjiturilor, cu atît se fac prăjituri mai bune şi mai scumpe. Trebuie răsplătit mai ales Codinuţă, pentru curajul ce-a dovedit... Iţi plac,
 124
mori cher ami, prăjiturile ? adăogi el subţire, plecin-du-se pe vine, lîngă copil.
   —     îmi plac, desigur, răspunse Codinuţă. Rozi spune că nu-mi fac rău...
   —     Cum să-ţi facă rău dacă-ţi plac ? — O să te odihneşti puţin, — se întoarse el cătră cucoana Leo-nora, — şi o să mai stăm puţin de vorbă despre omul dumnitale, cum îi zice... Am mai aflat ceva despre el...
   —     II chiamă Guşilă, vere, se sili să zîmbească tloamna Plopeanu.
   —     Da ? închipuie-ţi! Eu credeam că-1 chiamă altfel 1
                                           V
   Despre domnul Guşilă nu vorbiră mult. Domnul Guşilă avea cele mai frumoase vorbe, însoţite de cele mai vii mîhniri şi-n acelaşi timp de cele mai serioase speranţe.
   Privind pe copil cum îşi mînca prăjiturile, cu atenţie şi delicateţă, ca o mîţucă, puseră mai degrabă la cale vizita la Rigo, ministrul de care vorbise Ciumara, şi pe care îl arăta drept «un băiet foarte cumsecade şi foarte amabil». De altminteri, să fii băiat bun şi amabil e cea dintăi şi mai serioasă datorie a unui ministru : .asta era părerea lui Ciumara.
   Cu toată hotărîrea de a-1 vedea chiar a doua zi, trebuiră să-şi amine plăcerea aceasta. Vremea rea în-torcîndu-se cu ploi şi neguri reci, cucoana Leonora nu ieşi din casă. Mihai Ciumara şi el, — răcit la epoca aceasta, ca-n toţi anii, — trebuia să stea întins pe sofaua-i roşie, între ceaiuri şi cataplasme, hotărîndu-se, faţă de Dumnezeu şi de Neculai, că altă dată n-are să mai iasă în pardesiu la vreme de iarnă, oricît de prie-tinos s-ar arăta soarele...
 125
   —     In luna dechemvrie, soarele-i de genul feminin... zicea el lui Neculai, şi bătrînul servitor se grăbea să aprobe din cap, cam neliniştit, fără să ştie despre ce-i vorba.
   Abia în ajunul sărbătorilor de iarnă, pe o vreme uscată de îngheţ, cucoana Leonora şi vărul său cobo-rîră dintr-o trăsură din piaţă în faţa unei căsuţe modeste din strada Romînă. Aici, într-un antret şi-m trei odăiţi, un ministru în pribegie primea audienţe; aici, între zugrăveli ciudate şi mobile de pluş îmbrăcate cu cămăşi albe, se punea la cale o parte din soarta ţării.
   Un automobil şi cîteva trăsuri mai aşteptau în faţa porţii de ostreţe.
   Cînd cucoana Leonora şi Ciumara intrară în săliţa de aşteptare, ministrul tocmai începea să primească. Scosese obrazu-i tînăr, cu mustăcioară blondă şi ochelari, pe o uşă întredeschisă şi, legîndu-şi încă la gît cravata, adresă un zîmbet prietinos ş-o înclinare din cap celor ce-1 aşteptau. Dintr-o privire socoti cam cît de bogată şi de plicticoasă va fi dimineaţa, — apoi, fixînd din nou prin ochelari pe cunoscuţi, adresă fiecăruia cîte-un zîmbet deosebit.
   —     îndată sînt al dumitale! zise el franţuzeşte că-tră Ciumara, şi părea plăcut surprins.
   Cucoana Leonora auzi pe tovarăşul ei strecurîndu-i o şoaptă la ureche :
   —   Intăi expediază pe necunoscuţi...
   In adevăr, muşcîndu-şi uşurel buza de sus şi ro-zîndu-şi mustăcioara, Rigo aţinti pe un domn scurt şi foarte gras, care aştepta lîngă sobă emoţionat şi solemn.
   —   Pofteşte, te rog, dumneata.
 126
   Cei rămaşi se aşezară pe scaune. Tinărui şef de cabinet care sta tăcut, cu spatele la soba de fier, trecu lîngă Ciumara şi-i strînse în tăcere mîna. Se aplecă respectuos cătră doamna Plopeanu. Trecu după aceea spre un actor nalt, cu mască dispreţuitoare, şi părul buclat, care privea în juru-i măreţ, cu mîna dreaptă trecută neglijent în deschizătura jiletcei. începu a vorbi însufleţit cu el, însă cu voce înceată şi tainică.
   Dintre celelalte opt sau zece persoane care aşteptau, jumătate veneau la ministru pentru întăia oară. Asta se vedea după seriozitatea feţei lor, după aerul preocupat, după vădita sforţare lăuntrică pe care o făceau ca să-şi alcătuiască în minte fraze potrivite cu cererile şi năcazurile lor.
   Cînd uşa se deschise şi domnul cel scurt şi gras ieşi, cînd ochelarii lui Rigo se aţintiră iar între solicitatori şi pofti iar: «Dumneavoastră, vă rog...»
   doamna subţire şi naltă care trecu, după aerul spă-riat, se vedea că-şi uitase frazele plănuite. Intră, în-cercînd să scoată cu mîni tremurătoare o cerere din-tr-o tăşcuţă de piele.
   Ceilalţi, obişnuiţii casei, — ştiind că mai au a aştepta, începură a trece în revistă ultimile evenimente ale politicii interne ş-ale războiului.
   Discutară, cu un aer blazat, comunicatele bătăliilor din Apus. Un bărbat voinic, cu barbă mare şi frumoasă, care fuma necontenit, începu a da explicaţii asupra acelor animale monstruoase, cu măruntaie şi carapace de oţel, — pe care englezii le numeau tankuri.
   —     Sînt nişte ciudate maşini ale morţii, zicea el în-tinzîrodu-se alene în scaun, ca şi în luxoasa antica* meră din vremea păcii, şi împrăştiind rotocoale de fum în juru-i. Trec peste obstacole, peste şanţuri, îm-proşcînd foc; se caţără, coboară, ca nişte viermi gi-
 127
gantici; străbat fără oprire liniile duşmane... Sînt un adevărat dezastru. In urmă-le rămîne rîu de sînge. Putem nădăjdui că ele vor cîştiga partida...
   Ceilalţi aprobau vesel: «Se-nţelege».
   Altcineva vorbi de zecile de mii de prizonieri flă-mînzi, de hecatombele de morţi; despre bombardări si incendieri de oraşe, despre raiduri de aeroplane, care semănau bombe asupra aşezărilor omeneşti; despre valurile de foc, de apă clocotită şi gaze asfixiante.
   —     Pe lingă toate acestea, războiul de pe frontul nostru apare învechit, ca uin joc de copii... încheie dominul cu barbă mare.
   Cucoana Leonora era surprinsă de aerul liniştit al celor care vorbeau despre marea catastrofă de foc, sînge şi lacrimi a omenirii. Ei îi tremura inima de o aspră şi ascuţită durere.
   Cînd intră cea din urmă figură solemnă prin uşa întredeschisă, fascinată parcă de ochelarii ministrului, tînărul şef de cabinet păru că răsuflă uşurat.
   —     Nu-ţi faci ideie ce plictiseală ! zise el cătră Ciu-mara. Cei mai mulţi din oamenii aceştia vin pentru afaceri... Trăim astăzi într-o epocă a speculatorilor. Ca să cumperi şi să aduci mărfuri ai nevoie de permisuri speciale, de vagoane, de bunăvoinţa tuturor celor care se pot lăsa greu. Ei bine, ei vin şi cer. Visează afaceri şi iar afaceri, vor s-aducă marfă scumpă, au nevoie de vagoane.
   ~ Şi ministrul ce face ? întrebă Ciumara.
   —     Ce poate să facă ? răspunse şeful de cabinet strîngînd din umeri. Toţi atacă cu armă albă : cu bileţele şi scrisori de la persoane influente. Inehipuie-ţi că vin şi femei pentru stăruinţi de vagoane. Alaltăieri, o doamna entuziastă arată că poate pune la dispoziţia sărăcimii douăzeci şi cinci de vagoane de cartofi,
128
ceea" ce e o adevărată operă socială ; intervine însă în acelaşi timp şi pentru un import de parfumuri şi articole de Paris... Şi băgaţi de samă că nu întrebuinţează asemenea viclenii decît ca să se înarmeze ; şi cer aici numai stăruinţi, căci afacerile acestea nu depind de noi. Asta se face în jurul tuturor miniştrilor; alte chestii şi preocupări nu există...
 Ciumara dădea (ţin cap cu un zîmbet vag... Apoi văzînd în uşa întredeschisă ochelarii lui Rigo aţintiţi asupră-i, se ridică şi întinse domol braţul cucoanei Leonora,
 După prezentări şi salutări, ministrul îi pofti în fotoliile îmbrăcate cu cămăşi şi puse mîna pe receptorul telefonului.
 —     îmi daţi voie ? vorbi el zîmbind. O clipă. Aştept
 o comunicare. Se pare că germanii au încercat iar o lovitură pe front.
 După ce aşteptă cîteva secunde, lăsă aparatul.
 —     Insfîrşit, ceva serios nu poate fi... Altfel, trebuie să mergem să pribegim şi de-aci... urmă el, c-o intonaţie pe jumătate glumeaţă.
 —     Plecaţi dumneavoastră, care aţi făcut pozna, îi răspunse Ciumara, rîzînd. Eu stau pe loc...
 Cucoana Leonora îi privi emoţionată.
 —  Se poate asta ?
 —     A, nu, glumim, — se grăbi s-o încredinţeze Rigo. Avem înaintea noastră o întreagă iarnă de refacere şi reorganizare.
 Cucoana Leonora oftă. Cuvintele acestea n-o încredinţau deloc.
 Ciumara aruncă ministrului o căutătură oblică.
 —     Pînă atunci, vă grăbiţi, domnilor, să acordaţi prostimii libertăţile votului universal...
 9 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 7
 129
   —     A, pe dumneata, dragă prietene, te ştiu că eşti vechi şi ruginit reacţionar, vorbi Rigo repede. Te voi ruga totuşi să te gîndeşti că nu putem face altfel. Mai întîi, nu-i aşa ? trăim într-o epocă foarte democratică. Dacă ţi-aş deschide Uşa de alături, ai vedea garderoba mea amestecată cu cărţi şi cutii de conserve, lîngă un biet pat de campanie... Dacă asta n-are importanţă, te voi face să observi că nebunia în care am intrat...
   —     A, vra să zică recunoşti... îl întrerupse cu răutate Ciumara.
   —     Da; nebunia în care am intrat cu toţii, fără voia noastră, ca intr-un vîrtej de fatalităţi, nu ştiu dacă ne va da victorie ori înfrîngere. Ne va da însă ceea ce mă înspăimî'ntă: deşteptarea lui Samson cel orb, care va zgudui coloanele templului, îngropîn-du-ne sub dărîmături. Ca să vorbim curat, în afară de comunicate şi de articole de presă, — războiul acesta ridică «prostimea»,, cum îi zici dumneata. Cînd se vor întoarce asupra noastră, ne vor lua totul — dacă nu ne vom grăbi acuma să le dăm ceva...
   Ciumara clătina din cap :
   —     Piedica dumneavoastră de siguranţă nu mă linişteşte. Aş fi preferat ca şi nebunia generală de care spui, şi Samson al dumnitale, să mai fi întîrziat treizeci de ani. Pînă atunci, voi fi avut vreme să mă amestec cu primitorul pămînt şi n-aş mai fi avut năcazurile de astăzi, fără să fiu vinovat cu nimica. — Dragul meu, urmă Ciumara pe alt ton, dă-mi voie însă să-ţi spun că n-am venit pentru asta. Cum în criza de azi, lumea se întoarce şi se coboară c-un fel de sălbătâcie la preocupări mărunte şi cu totul egoiste, vei da voie unei mame să-ţi spuie un cuvînt despre fiul ei...
 130
  —     Mă rog, cu cea mai mare plăcere, răspunse ministrul înclinîndu-se. Sînt persoane cărora nu li se poate refuza nimic.
  —     Datoria cătră patrie, reluă cu patos Ciumara, văd că chiamă în Iaşi, pe strada Lăpuşneanu, pe mulţi băieţi frumoşi şi tineri. Dă-ne voie şi nouă să revedem pe Adrian Plopeanu !
  —     Cum, doamnă ? Adrian Plopeanu e fiul dumneavoastră ? — strigă ministrul. Bine, dar acest băiat nu e dintre cei care trebuiesc jertfiţi. Vă rog să-mi spuneţi din ce unitate face parte.
  Cucoana Leonora dădu grăbită şi mişcată lămuririle, pe care ministrul le însemna pe o foaie albă de hîrtie.
  Ciumara urma să rîdă şi să vorbească cu prieti-nească ironie:
  -— Mon cher ami, dacă democraţia dumneavoastră nu-mi place, în schimb observ cu bucurie că, în aplicările practice, se urmează cîteodată un bun şi reacţionar obicei...
  —     Pentru doamna Plopeanu totdeauna... zise ministrul, sărutînd galant mîna cucoanei Leonora.
                                              VI
   Din strada Lăţescu, pînă la casele cele vechi, cu turn, ale Slătinenilor, nu era departe. Rozi putea aproape în fiecare zi să tragă o raită pînă acolo. Fie pe ploaie, fie pe vînt, fie pe pîclă, ea nu lipsea să se înfăţişeze ori la intrarea din faţă, ori la scara de serviciu din dos, lîngă bucătărie.
   In ziua dintăi, cuconu Vasilică Guşilă fu foarte bucuros să trimeată un răspuns prietinos şi liniştitor
 9*
 131
 cucoanei Leonora. A doua zi Rozi îi arătă iar că «cucoana» a trimes-o să vadă ce-i cu casele «dumnisale». 'Cueonu Vasilică Guşilă încruntă      uşor sprincenele:
 —   Femeie, îi zise el, privind-o   serios şi drept; eu
 n-am vreme de pierdut...
 —     Nu vă supăraţi, cuconaşule, îi vorbi Rozi cu oarecare umilinţă; eu am venit aşa, să vedem. Acolo unde stăm, nu-i chip să trăiască cuconiţele din pricina gîştelor. Ştiţi ce larmă fac ? Dumneavoastră n-aveţi gîşte şi nu ştiţi. De dimineaţă ţipă şi găgăiesc parcă le-au mas şoarecii în pîntece. Cuconiţa cea tînără e deprinsă să doarmă mai tîrziu. Nu se poate hodini de răul lor.
 —     Ştii că ai dumneata haz ? observă domnu Guşilă. De ce vii să-mi spui mie asta ?
 —   Mă gîndeam, cuconaşule, că      poate  au venit   bo-
 ierii aceia şi poate v-aţi înţeles...
 —     Nu, n-au venit. Cînd or veni, trimet eu cucoanei răspuns.
 —     Poate să vie azi, după amiază, observă Rozi înălţînd sprîncenele şi răsfrîngîndu-şi buzele cu nedumerire. Ştiu eu de ce n-or fi venind ? Dacă nu vin azi, poate-or veni mîni...
 Cueonu Vasilică se retrase cu demnitate, trîntind uşa.
 —     Sei cunoaşte că nu-i uşa lui... mormăi Rozi, în-tnrnîndu-se spre poartă.
 A treia zi cuconu Vasilică nu era acasă. Ori poate era acasă, dar nu se arătă. Rozi trecu dindos, scoborî treptele în subsol şi-şi vîrî obrazul mustăcios pe uşa bucătăriei.
 O     femeie groasă, care mesteca c-o lingură prin tingiri, întoarse capul şi păru foarte surprinsă de asemenea apariţie. Dar Rozi avea limba ascuţită şi di-
 132
 plomatică. Intr-o clipă femeia cea groasă află despre ce-i vorba. Intr-o clipă şi Rozi află că pe femeia cea groasă o chema Melentina. Şi amîndouă, în preajma plitei fierbinţi şi-n aburii mîncărilor, se găsiră de acord asupra unei discuţii amănuntite.
   Melentina află că cucoana Leonora urma să se mute în casa ei; că acuma ea, cucoană mare, stătea în nişte odăi mititele şi într-o ogradă plină de gîşte; că bărbatul cucoanei Leonora a fost ministru şi om de-treabă ; că cuconu Vasilică Guşilă o poartă pe cucoana Leonora «cu vorba».
   —     Cît despre asta, porni Melentina, mestecînd energic cu lingura într-un sos cărămiziu, — nu-i nevoie să-mi spui, că-1 cunosc eu pe boierul nostru! Nu mi-a plătit leafa pe* două luni şi nu vrea să-mi deie drumul. De-abia aştept să găsesc femeie în loc. Eu sînt deprinsă altfel; am slujit în case mai nobile.
   —     Dar ce este, mă rog ? întrebă cu grozav interes Rozi, strîngînd buzele.
   —     Dacă ţi-oi spune că dă făina cu cîntaru la slugi, ce-ai să mai zici ? vorbi cu taină femeia cea groasă, holbînd ochii. Aista-i de cei zgîrie-brînză, draga mea. Aici numa dracu poate să steie. El zice c-aşa trebuie, că-i vreme de foamete. Dar aşa vorbeşte un stăpîn ş-un boier ? Am aflat eu că tatu-său umbla încins cu curmei... De aceea feciorul numără îmbucăturile şi se sparie de sărăcie... Ferească Dumnezeu! D-apoi ea ?
   —   Cine ?
   —     Cucoana. Cînd ţi-oi spune, n-ai să mă crezi... Ascultă, femeie dragă, şi spune şi la alţii !...
   Şi cu deosebită grabă, atîtînd focul, dereticînd, pregătind, mestecînd, Melentina începu să descopere taine, pe care de multe ori, cu nespusă plăcere, le împărtăşise la zaplaz tuturor vecinilor...
 133
   Înarmată cu asemenea preţioase informaţiuni, Rozi se întoarse acasă liniştită şi senină. Deschise cu mai multă siguranţă uşa de la odaia cucoanei celei bătrî-ne şi bolnave şi trecu spre chilioara ei.
   înainte de a intra, se opri şi întrebă cu mult interes :
   —   Ce mai faci mata, cucoană Sevastie ?
   Bătrîna se răsuci morocănoasă în jîlţ, tuşi de două ori aspru, şi mormăi privind-o pieziş :
   —     Decît m-ai întreba degeaba, mai bine mi-ai spune cînd vă duceţi. Nici eu, nici fată-mea nu mai avem linişte, de cînd v-aţi aşezat pe capul nostru !
   Era acelaşi răspuns, dat în fiecare zi, cu aceeaşi privire otrăvită.
   —     Doamne, cucoană Sevastie, zise Rozi, pocnin-du-şi palmele una de alta ; parcă noi sîntem bucuroase ? Iată, chiar acuma vin de la cuconu Vasilică Guşilă. Să vezi ce mi-a spus despre dumnealui bucătăreasa de-acolo, cucoană Sevastie, îţi pui mînile în cap !
   Bătrîna înălţă nişte ochi aprigi şi licăritori din care, ca prin farmec, orice umbră de suferinţă pierise.
   In urma destăinuirilor importante ale Rozii, s-au petrecut mai multe fapte.
   Codinuţă intră mirat la bunicuţa şi la mama, venind de afară şi le zise :
   —     Oare ce să fie ? Trecînd prin antret, am auzit pe cucoana cea bătrîna şi bolnavă rîzînd...
   Cătră amiază cucoana Ştefania aduse şi puse în mîna băieţelului o oiţă de porţelan, legată la gît cu cordeluţă albastră ; după aceea mîngîind părul ba-lan şi buclat al lui Codinuţă, ridică ochii blajini spre chiriaşe şi le puse cîteva întrebări asupra afacerii cu casele.
134
   După masă, cuconu Ioniţă Casablu se plimbă de cîteva ori în sus şi-n jos prin ogradă, cu mînile în buzunările pantalonilor, mormăind un cîntec. Apoi începu a vorbi foarte vesel cu gîştele.
   Excursiile la casa din deal urmară. Şi, încet-încet, Rozi se puse în legătură cu toate vecinele care puteau vedea din poarta lor turnişorul. Şi le lămurea, cu gesturi şi ciudate înmlădieri de voce, cum «cucoana» trebuie să se mute în casa ei şi nu poate. «Iaca, o apucă sărbătorile în casă străină!...» In mahala ştiau acuma şi copiii că trebuie să vie o cucoană de la Bucureşti în casele lui Vasilică Guşilă. Adică casele nu sînt ale lui cuconu Vasilică, ci ale cucoanei...
   Doamna Plopeanu în adevăr petrecu sărbători triste şi singuratice în căsuţa lui cuconu Ioniţă Casablu, între Mary — mai mohorîtă şi mai plictisită decît totdeauna — şi între licăririle de rîs ale lui Codinuţă. In ziua a treia, Rozi se înfăţişă c-o mutră zîmbitoare şi, rugîndu-se de iertare, aduse la cunoştinţă stăpînei ei că boierul din deal începe să-şi ieie de samă.
   —     Azi, ducîndu-mă în piaţă, ara trecut iar pe acolo, cuconiţă, lămuri ea ; şi l-am întîlnit în poartă. Se ducea în tîrg. A început a rîde: Iar ai venit sâ mă plictiseşti ? zice. — Am venit, zic; poate este vreo veste pentru cuconiţa. — Bine, zice, să-i spui că azi am cinstea să trec pe la dumneaei, să ne înţelegem.
   De şi se aştepta la vizita asta, cucoana Leonora avu o tresărire bucuroasă.
   Din cercetările lui Ciumara, după sfaturile advocaţilor, ea înţelesese că ar putea porni la nevoie un proces, întemeiată pe neîngrijirea în care ţinea proprietatea şi pe devastările făcute de el în parc, totuşi
                                                                                    135
era încredinţată că mai curînd poate ajunge la ţintă printr-o învoială strîmbă, decît printr-o judecată dreaptă. Aşa era vechiul şi durerosul obicei al pă-mîntului — şi de părerea asta ena şi Mihai Ciu-mara.
   Domnul Guşilă intră cu politeţă şi afabilitate şi cucoana Leonora trebui să-l poftească de două ori, ca să-l facă să se aşeze pe o canapea împodobită cu horbote.
   —     O să vă rog, doamnă, zise el înclinîndu-se uşor şi scotîndu-şi din buzunarul de la spate al redingotei batista; o să vă rog, doamnă, foarte mult să fiţi aşa de bună să mă iertaţi pentru atita întîrziere... Fără îndoială, n-a fost vina mea. Oamenii care mă legaseră de mîni şi de picioare abia acum s-au hotărît să renunţe, căzînd bine înţeles cu mine la o învoială...
   —     Mă rog, domnule Guşilă, răspunse cucoana Leonora, dacă e vorba să se isprăvească totul cu bine, atunci, cum am mai spus, aş putea să fac oarecare jertfe. îmi aştept copiii, — şi trebuie să am un-de-i primi. Chiar şi noi, aceştia de aici, tînjim de mult după o cameră luminoasă. Ceea ce faci dumneata e act de om civilizat!
   Vasilică Guşilă tuşi uşor şi-şi duse cu delicateţă batista la gură.
   —     Se-ntelege, vorbi el blînd, datoria nu mă iartă să fac altfel. N-am cuvinte să vă pot face să înţelegeţi cît de rău îmi pare că afacerea nu s-a făcut chiar de atunci.
   —     Fiindcă într-adevăr, domnule, este în discuţie o mică afacere, observă cu seriozitate cucoana Leonora,
 —  cred că e vremea să ştiu ce pretenţii sînt.
   Advocatul îşi plecă ochii. Zise hotărît:
   —   Dinspre partea mea nu-i nici o pretenţie.
 136
  —     Atunci din partea persoanelor care renunţă la contractul făcut. Nu-i aşa ?
  —     Da, doamnă, numai din partea lor sînt pretenţii.
—   Trebuie să primesc înapoi hîrtia pe care le-am dat-o la mînă. Pentru aceasta, se înţelege, cum e uzul în afaceri, trebuie să le dau înapoi arvuna încto ită... Asta nu e cine ştie ce: am primit arvună o mie de lei. E vorba deci de o despăgubire egală. Sînt însă, doamnă, şi pretenţii pe care, pînă la un punct, şi justiţia le-ar aprecia, dacă ar ajunge de pildă cazul in faţa instanţelor judecătoreşti. Oamenii, mei formulînd aceste pretenţii au pus înainte suma de cinci mii de lei. Nefiind numai eu în cauză, i-am făcut să se scoboare la jumătate....
  Doamna Plopeanu ascultă atentă. Domnu Guşilă îşi mîngîie nasul cu batista şi tuşi uşor.
  —     Vra să zică, e vorba de 3.500 de lei, domnule Guşilă ?
  ■— Da, doamnă, aţi socotit exact.
  —     Vra să zică, deducînd cîştiul de Sfîntu-Dumitru, de o mie de lei, eu, proprietară, trebuie să vă mai număr dumneavoastră, chiriaş, încă două mii cinci sute de lei...
  —     Doamnă, răspunse Guşilă, cu glas tînguitor, cu tot respectul vă atrag atenţia că banii aceştia îi va primi altcineva...
  De cîteva clipe Mary se uita ţintă, cu o privire rece şi indignată, la cuconu Vasilică. Dar cucoana Leo-nora era o femeie cumpănită şi cuminte. Se hotărîse Ia orice fel de jertfă. Prin urmare, răspunse cu linişte :
  ■— Bine, domnule Guşilă ; îţi mulţămesc. Mă pot muta în trei zile?
 137
 —     Da, doamnă. Mîni subscriem un mic act particular şi poimîni vă puteţi muta. Aş voi să vă întreb însă iarăşi de cîte camere aveţi nevoie ?
 —   De trei, am maiL__sp«3'r'afară de o cămăruţă
 pentru Rozi^_„—       "
                       ra să zică trei camere mobilate ?
 —   Da.
 Cuconu Vasilică tuşi iarăşi încet şi păru încurcat.
 —     Domnule Guşilă, zise zîmbind cucoana Leonora, cred că pot renunţa la cîştiul de octomvrie, căci şi dumneata ai drept la o mică despăgubire...
 —     Bine, doamnă, vom trece şi asta mîni în actul nostru dacă doriţi dumneavoastră...
 —   Ţin chiar foarte mult, domnule Guşilă...
 Cuconu Vasilică se închină, ca şi cum s-ar fi mărturisit biruit. Cu zîmbetu-i nevinovat, apoi, sărută mî-nile damelor şi se retrase.
 Mary rămase privind fix pe doamna Plopeanu. In frumoşii ei ochi negri nu mai era indignare. Era o umbră de tristeţă.
 —     Inchipuie-ţi, mamaie, că omul acesta se crede fericit!
 —     Ce vrei, draga mea, răspunse pe gînduri cucoana Leonora; se poate. In orice caz poate pleca încredinţat că a făcut un act de generozitate. Ne dă un adăpost...
 Codinuţă năvăli de-afară îmbujorat la faţă. Strigă cu vocea-i subţirică:
 —     Bunicuţă, vine la noi moşu Ciumara. Ş-un domn mare, mare... Eu cred că-i tambur-major, dar n-are buzdugan.
 —     Ce zice ? ce zice ? se auzea în săliţă glasul Tui Ciumara. Auzi, doctore ?
 138
   Mary strîngea la piept, rizîn'd, capul copilului, pe cînd pe uşă intra Ciumara, făeînd loc apoi îndată uriaşului său tovarăş.
   —     Verişoară, strigă Ciumara, — pregăteşte-te să primeşti o veste bună... Ţi-o aduce doctorul Baciu. E curios că numele acesta nu-1 uit, dovadă că doctorul e un om detreabă...
   Cucoana Leonora privi pe rînd, cu ochi aprig, la cei doi musafiri. Apoi strigă, ridicînd braţele:
   —  Paul! a venit Paul!
   Şi-n aceeaşi clipă umbra unei crîncene nelinişti îi trecu pe faţă : — Ce face ? unde este ? de ce nu-i aici ?
   —     Doamnă, nu vă tulburaţi, vorbi doctorul cu o voce blîndă, care contrasta ciudat cu statura-i atletică. Tînărul meu prietin se află bine, în afară de orice primejdie, la mine acasă...
   —  Dar ce-a fost ? pentru Dumnezeu, ce-a fost ?
   In pornirea ei, cucoana Leonora cuprinsese mîna dreaptă a doctorului şi încerca s-o zguduie. Cu aceeaşi voce blîndă şi mică, doctorul îi spuse în cuvinte puţine despre ce era vorba : o răceală, o fluxiune... Două zile de odihnă l-au restabilit...
   —  Dacă ştiam, vi-1 aduceam, doamnă... Nu vă ui-
taţi aşa la mine! De unde să ştiu eu unde stă doamna Plopeanu, în furnicarul acesta al Iaşilor ? Eu am ieşit după informaţii numai, şi l-am condamnat să mai beie două ceaiuri pînă mă-ntorc eu. Singura ruda pe care mi-a pomenit-o am găsit-o imediat, căci sîn-tem prietini de club. Şi domnul Ciumara m-a adus foarte simplu la dumneavoastră. Acu;m însă văd c-am făcut o prostie. Doamnă, adăogi el, sărutînd mîna cucoanei Leonora ; iată buletinul:            temperatura nor-
mală, pulsul regulat şi o înspăimîntătoare poftă de
                                                                                 139
            mîncare. Pot spune despre asemenea om c-a murit ?
   Mary rîdea uşurel, muşcîndu-şi buzele şl apăsîn-du-le din clnd în cînd pe creştetul blond al copilului. Cucoana Leonora îşi acoperi ochii cu mînile, apoi şi-i descoperi fericiţi şi plini de lacrămi.
                                        VII
   Cînd sosi Paul, alături de doctor, cu moş Avram în urma lor, căsuţa lui cuconu Ioniţă Casablu era în mare mişcare. Ieşise din cotlonul ei pînă şi cucoana Sevastia; şi cucoana Ştefania, puţintel ferita din prag, ca să nu fie văzută de «lume», cerceta sosirea asta cu mare luare-aminte, plecîndu-şi capul cînd în-tr-o parte cînd într-alta.
   Cucoana Leonora îşi primi copilul pierdut fără să rostească un cuvînt; îl cuprinse de după gît, şi-şi plecă fruntea pe umărul lui. Băiatul cerca cu greu să-şi stăpînească suspinele: simţea o foarte mare nevoie să fie mîngîiat, să asculte asupră-i vorbe de tînguire; lacrămile-i stăteau gata subt împărătuş, —■ dar în juru-i erau prea multe obrazuri, şi faţă de femei trebuia sa-şi ţie firea, mai ales după împrejurările grele prin care trecuse. O uşoară trufie bărbătească îi încînta imaginaţia cînd se gîndea la cîte are de povestit.
   Doctorul Baciu şi Ciumara, o clipă stînjeniţi, se repeziră la Mary, care-şi strîngea convulsiv copilul la piept şi plîngea. Cînd îşi simţi mînile prinse şi auzi întrebările neliniştite şi dulci ale lui Codinuţă, tînăra se potoli deodată, ridică ochii ei cu gene mari ş-un rîs fericit îi adînci gropiţa din obrazul drept. In aceeaşi clipă copilul sări vesel de lîngă ea
 140
şi Paul' îf înălţa de subsuori, avîntînd’u-f în sus. Cînd' ajunse iar la pămînt, Codinuţă îşi ridică rugător ochii.
   —   Nene Paul ? îmi faci săniuţă ?...
   —   Iţi face moş Avram : am adus meşter cu mine...
   Atunci toţi se întoarseră spre bătrînul rezervist,
care şedea lîngă uşă cu aeru-i de tristeţă.
   —   îmi faci săniuţă ? îl întrebă Codinuţă. Da ?
   —     Numaidecît, răspunse zîmbind moş Avram. Chiar mi-a dat ordin domnul locotenent, tătuţul matale...
   Toţi înţeleseră dintrodată că o mare prietinie se statornicise din două vorbe. Moş Avram trecu în să-liţă, şi copilul ieşi după el.
   Rozi, care frămînta în degete un şorţ nou, şi cerca să deie o încreţitură emoţionată obrazului ei bărbătesc, cum văzu pe Paul liber, se apropie şi-l sărută pe umăr, apoi, apucînd mînica, îl ajută să-şi dezbrace mantaua, lucru cuminte, la care însă nimeni nu se gîndise. Aruncînd o privire piezişă spre uşă, — pe unde ieşiseră oşteanul şi copilul, întrebă c-o duşmănoasă nedumerire :
   —     De ce ai mai adus pe ăsta, cuconaş Paul? Ce să facem noi cu el ?
   Paul rîdea înveselit de această întrebare la care se aştepta, şi cucoana Leonora îi observa obrazul asprit, însă mai energic şi mai bărbătesc. Şi vocea i-o găsea schimbată. In emoţiunea ei se amesteca un sentiment de mîndrie...
   Şi Rozi, se-nţelege, simţea mîndrie, revăzînd pe tî-nărul ei stăpîn, însă în acelaşi timp, ea nu putea uita datoriile zilei. Păturindu-şi şorţul, se apropie de cucoana Leonora ş-o întrebă cîte tacîmuri să puie la masa de sară.
 141
        —      Â, da... zise încurcată doamna Piopeanu, intor-cîndu-se spre doctor şi spre Ciumara. Nici nu mă gîn-deam la această plăcere. Staţi cu noi la masă. Vă rog însă să fiţi foarte îngăduitori...
    — Cuconiţă, mJu^d^isdaje, răspunse Rozi,
. .  strîngîndu-şi buzele. Cînd a venit întăi          domnu    doc-
\    tor, eu m-am şi înţeles cu boierii noştri de gazdă.
      Ş-am ales o gîseă. Foarte bună şi foarte frumoasă gîscă ! Cuconu Ioniţă mi-a dat-o oltînd. Trebuia să-i poftim şi pe dumnealor la masă, mai ales e-au să ne-mprumute şi tacîmurile...
        —     Verişoară, observă Ciumara serios; părerea mea este că Rozi şi-a greşit cariera. Prevederea este mama diplomaţiei...
        Rozi, puţin simţitoare la acest compliment, ieşi să-şi vadă de gîscă. Şi cei rămaşi, în căldura odăiţii, în lumina după-amiezii, se aşezară pe scaune şi diva-nuri şi cerură lui Paul toate veştile cu        putinţă  despre Adrian şi toată povestea rătăcirilor                    lui.
        Cum Ciumara şi doctorul erau oameni de club, după un sfert de ceas se ridicară şi cerură doamnelor voie să se retragă, făgăduind bineînţeles să se reîntoarcă după aprinsul luminilor. Paul rămase singur între ai lui, pătruns de o plăcută trudă şi de o simţire de nespusă mulţămire.
        Ziua însă era bogată în vizite. Abia avusese vreme doamna Piopeanu să puie în legătură pe Paul cu marea, dureroasa şi încurcata chestie a casei, — şi Codinuţă, năvălind din săliţă, vesti bunicuţei că «iar a venit boierul cel de dimineaţă»...
        Cucoana Eleonora se ridică în picioare, palidă. Avu impresia că «afacerea» iar a căzut în baltă. Cuconu Vasilică Guşilă era un om al încurcăturilor.
 142
            Paul, cu conştiinţa încă nedesluşită de şef al familiei, încruntă sprîncenele, privind spre uşă.
            Dar cuconu Vasilică intră vesel şi bucuros.
            —     M-am gîndit că e mai bine să iscălim astăzi actul... zise el înclinîndu-se cătră dame. Apoi îşi opri căutătura prietinoasă asupra tînărului.
            —     Dacă nu mă-nşel, domnul Paul Plopeanu!... Mă bucur peste măsură văzîndu-vă şi făcîndu-vă cunoştinţa... Mama dumneavoastră v-aştepta cu foarte mare nerăbdiare...
            Măgulit, Paul îi strînse mîna, şi se gîndea zîmbind că femeile nu prea cunosc oamenii. Domnul Guşilă i se înfăţişa ca un om prea cumsecade.
            Punîndu-şi paltonul pe un scaun, cuconu Vasilică deschise servieta şi scoase hîrtiile. Apoi se aşeză şi tuşi încet.
            —     Mai este ceva, domnule Guşilă ? îl întrebă cucoana Leonora.
            —     A, nu, răspunse el rîzînd. Mai nimica. Oamenii mei au fost îndestulaţi, — însă, ea oamenii, toF au găsit cu cale să se tînguie că nu s-au putut aproviziona cu lemne, că vaca pe care au cumpărat-o n-au unde-o adăposti...
            —     Nu înţeleg întrucît este legătură între chestiile astea şi afaceri... vorbi cucoana Leonora.
            —     Fireşte, o aprobă domnu Guşilă. I-am şi făcut să înţeleagă. Vă atrag însă luarea-aminte că, discu-tînd acele ciudate pretenţii, ei aveau încă în mină chitanţa mea. La o nevoie, zic ei, cînd îngheţi de frig, tai din parc şi treci iarna. Foarte bine, plăteşti despăgubiri, dar nu îngheţi în chip mizerabil. Poftim ce criză de lemne s-a declarat! Ajungi, după străduinţi grozave, să găseşti o odaie, şi pe urmă
I         eşti  ameninţat să trăieşti în ea ca-ntr-o gheţărie.
 143
Ştiţi dumneavoastră că mor bolnavii în spitale de frig ? — Deci, zic ei, dacă doamna Plopeanu, — dacă — zic ei, doamna Plopeanu taie o parte din copacii bătrîni pentru îndestularea dumnisale, să ne dea şi nouă — în chip prietinesc — un ster de lemne.
   —  In chip prietinesc ?
   —     Da. De altminteri ei nici nu cer obligaţie scrisă. Ştiu să preţuiască cuvîntul dumneavoastră. In ceea ce priveşte vaca, ce pot eu face ? Zic ei că aici, la noi, aveau unde s-o ţie, că este grajd, că este lărgime. Acolo, în oraş, n-au loc şi trebuie să vîndă vaca, din lipsă de grajd...
   —     Bine, domnule Guşilă, vorbi stăptnindu-se greu doamna Plopeanu ; am evaluat înpreună despăgubirile la trei mii cinci sute de lei.
   —     Da ; dar ei vor ş-un grajd pentru vacă. Şi-atunci a rămas să-şi caute un grajd pentru vacă şi dumneavoastră plătiţi chiria, să zicem cinci sute de lei. In ceea ce priveşte lemnele, mi-am zis că va fi nevoie să tăiaţi o parte din parc. Lemnele lipsesc din comerţ cu desăvîrşire, trenurile aproape nu circulă, căruţele ţărăneşti sînt rechiziţionate, ■— va trebui să tăiaţi copacii bătrîni. In cazul acesta, ce-i un ster de lemne ? Le-am făgăduit şi asta. Dacă dumneavoastră însă ho-tărîţi altfel...
   Guşilă se opri aşteptînd, cu ochii aţintiţi atent asupra foilor lui de hîrtie.
   Cucoana Leonora începea să nu mai fie supărată. Pe lîngă asta, gîndul unui adăpost potrivit biruia totul.
   —  Fie! zise ea. Să dăm asta ! Ce zici, Paul ?
   —     Da, mamă, să dăm, răspunse tînărul, fără să privească pe cuconu Vasilică. Dar nădăjduiesc că
 144
mîni nu va fi nevoie de-o trăsură cu cai ori de-o doică...
   Cuconu Vasilică porni a rîde foarte vesel, — tot aşa de vesel ca şi Mary, care începea să vadă un fel de scenă de teatru în toată afacerea asta.
   —Nu, nu! capătul, slava Domnului! zicea cuconu Vasilică, ştergîndu-şi ochii de lacrimi. Fii mata aşa de bună, doamnă Plopeanu, şi iscăleşte hîrtiile acestea... Bine că s-au isprăvit toate cu pace! Nici nu-ţi închipui, domnule Plopeanu, cîtă bătaie de cap şi cît macaz am avut!
   Cînd domnul Guşilă plecă cu banii, lăsînd o zdetcă iscălită pe masă, începea să se întunece. Rozi, venind s-aprindă lampa, găsi pe domnul Paul şi pe cucoana rîzînd c-o nespusă aţîţare. Din vorbele lor întretăiate, înţelese cu ce preţ intră cucoana în casa dumnisale, — şi rămase încremenită şi mută. Se retrase apoi grăbit cătră gîsca ei şi spre cucoanele de gazdă, cărora începu a le povesti c-o voce indignată cum s-a ticăloşit lumea, cum sînt în ziua de azi oameni care fac bani din lacrimi şi năcazuri. «Uite ce-a făcut cuconu Vasilică : aşa ş-aşa... fără ruşine, fără frică de Dumnezeu ! Bată-1 Dumnezeu să-l bată !...» Şi privea furioasă gîsca, parcă ar fi vrut să vadă în locul ei pe advocat...
   In aceste svonuri şi invocări ale mîniei cereşti, se întoarseră invitaţii. Doctorul intră întăi, cu Codinuţă în braţe, într-o larmă de haz al lor, cu privire la nişte prăjituri. Ciumara venea după ei, şi fu mai întăi izbit de zvîcnirile de veselie ale celor din casă. Cînd află despre ce-i vorba, înţelese şi el că afacerea luase o întorsătură «vrednică de mir'are». Şi începu şi el a rîde. Doctorul, cu Codinuţă în braţe, îi privea nedumerit, cerîndu-şi şi el partea la veselia generală.
 10
 145
   Atunci intrară cucoanele de peste sală, cu cuconu Ioniţă Casablu. Ei erau plini de toată «afacerea» şi de şi nu înţelegeau că trebuie să fie voie-bună pentru asemenea întîmplare, crezură că iau datoria să se facă plăcuţi rîzînd şi ei.
   Intre prezentări, strîngeri de mînă şi complimente, doctorul Baciu înţelese însfîrşit. II lămureau cucoana Leonora şi Mary, şi adăugea observaţii Ciumara, care, fireşte, nu-şi putea aduce aminte de numele advocatului.
   —     A ! E vorba de cuconu Vasilică Guşilă ? strigă doctorul. De ce nu spuneţi aşa de la început ? Apoi eu îl cunosc pe cuconu Vasilică Guşilă ! Nu-i aşa că-i un om mjnunat ? Un om foarte cumsecade, care îndatorează pe toată lumea şi el nu trage nici un folos! Aşa-i că era dezolat de pretenţiile bucureştenilor cu care se angajase?... Mult aş da eu să văd pe bucu-reştenii aceia !... Ori nu s-au născut încă, ori au trecut la cele eterne! A, e un om minunat! Eu cunosc o afacere a lui de toată nostimada...
   Atunci se ridică de la locul său cuconu Ioniţă Ca-sablu.
   —     Domnule doctor, vorbi el cu solemnitate, poate că voiţi sa vorbiţi de afacerea mea. E un adevărat roman.
   —  Afacerea cu moara? întrebă doctorul Baciu.
   —     Afacerea cu moara ! adeveri cuconiT' Ioniţă Ca-sabliiT
   Cucoana Sevastia şi cucoana Ştefania îşi plesniră palmele şi-şi întoarseră ochii spre icoanele de la răsărit, parcă voiau să leşine.
   —     Dar ce este ? ce-a fost ? cum s-a întîmplat ? întrebau toţi, bine dispuşi.
 146
   Cuconu îoniţă îşi vîrî degetele în gulerul de la gît, ca să-l lărgească, şi încercă să vorbească.
   —     E foarte greu să vă explic... zise el cu voce subţire şi emoţionată. E o încurcătură pe care nici azi n-n pricep bine...
   Doctorul Baciu îl apucă de mînă cu bunătate.
   —     Cucoane Ioniţă, zise el, cum s-a întîmplat eu cred că numai domnul Guşilă ştie bine. îmi dai voie să pun înaintea cucoanelor un rezumat — în locul romanului dumnitale? Văd că masa ne-aşteaptă şi moş Avram depune tainic într-un colţ nişte sticle de vin...
   Doamnelor şi domnilor, cuvîntă doctorul, ridicîn-du-se în picioare cît era de nalt, — cum să vă spun ? Era odată o moairă...
   —     O moară de foc... îl complectă, şoptind, cuconu Ioniţă.
   —     Da. Era odată o moară de foc şi de vînzare. Ş-atuneea cuconu Vasilică Guşilă îndeamnă pe-un prietin să cumpere moara. Prietinul acela, — unul Gri-gore Samson — cumpără moara cu parale de la cu-eonu Vasilică, căci bani n-avea, şi cuconu Vasilică s-a grăbit să-i facă un bine... Ce să vă spun ? moara nu mergea tocmai-tocmai, ş-atuneea vine tovarăş cuconu Ioniţă Casablu. Pune dumnealui bani buni, şi-i pierde. Este însă în dos un om detreabă, care dă bani pe sineturi. Şi tovarăşii merg înainte. Merg îndemnaţi cu bunătate, cu prietinie, cu păsuieli, — pînă ce în-tr-o bună zi, fără voia lui cuconu Vasilică, asta ţinea el să se ştie, că-i fără voia lui, — fără voia lui, cineva, un al treilea, un negustor eăruia-i căzuse în stăpînire sineturile, scoate moara în vînzare! La licitaţie moara se urcă la douăzeci de mii. Negustorul — al treilea — are sineturi, dar n-are bani. Cuconu Vasilică îl îndeamnă să deie pînă la douăzeci de mii. Dar
cînd, după licitaţie, urmează să depuie bani nurrierâf, cuconu Vasilică nu mai este acolo. Nu poate depune bani, — licitaţia se strică, — se face îndată altă licitaţie şi cuconu Vasilică, ea ieşit din pămînt, cumpără moara cu două mii de lei printr-un om al lui de paie... Acuma nu ştiu dacă pricepeţi intriga romanului lui cuconu Ioniţă. Toate sineturile înfăţişau eîştigurile lui cuconu Vasilică. Şi i-a rămas şi pe deasupra moara. Asta se poate întîmpla într-o ţară cu prea multe legi şi prea complicate proceduri. Ce-au făcut însă năcă-jiţii datornici ? Să vă spuie cuconu Ioniţă şi cucoana Ştefania, cîţi ani au suferit, cît s-au străduit, de cîte s-au lipsit ca să nu piardă casa în care ne aflăm acum...
  —      Asta a fost nenorocirea vieţii mele, oftă cuconu Ioniţă. Un .adevărat roman !
  —      Da, urmă doctorul, un adevărat roman, care ră-mîne însă tot tulbure, tot nesigur, şi care pe mine — care nu sînt om de legi şi de cifre — mă umple de o adîncă admiraţie! Cum poate face un om aşa, eu drept să vă spun, nu pricep !
  —      Şi asta a săvîrşit-o domnul acela, cum îi zice ? întrebă Ciumara. Atunci, verişoară, dacă afacerea dumnitale s-a isprăvit, să ne socotim fericiţi... Dă lemne, dă grajd, dă tot, şi intră în casa dumnitale. Plăteş-te-i chiria, numai să nu mai ai năcaz. Şi gîndeşte-te în fiecare dimineaţă şi-n fiecare sară la romanul lui cuconu Ioniţă.
  —      Doamnelor şi domnilor, sfîrşi doctorul, ar trebui fantazie şi lirism, ca să putem ¡ridica acolo unde trebuie o chestie advocăţească ca aceea pe care v-am schiţat-o. Aşa, ce fantazie şi lirism pot cuprinde cuvinte ca sinet, vînzare şi licitaţie ?
 148
   —     Ţi se zbîrleşte părul în vîrful capului! zise cu-conu Ioniţă Casablu, pi.păindu-se în creştet.
   Şi romanul, ca şi «aranjamentul» cucoanei Leonora, pricinui o veselie neexplicabilă. Tot aşa — lămurea Baciu — te cuprinde o veselie fără rost, iarna, cînd vezi un om respectabil lunecînd şi eăzînd pe un gheţuş... Aşezîndu-se la masă, lîngă doctor, şi auzind această tălmăcire, Mary nu se mai putea stăpîni... îşi înfunda gura cu batista mică, îşi ascundea ochii; şi gropiţa din obrazul drept îi dădea o nespusă drăgălă-şie.
   Paul se aşezase lîngă cucoana Leonora. Necontenit întors de maică-sa pe drumurile pribegiei lui, ori la tabăra lui Adrian, vorbea fără oboseală, şi ea-1 asculta, cu ochii plini de o lumină de primăvară. De cealaltă parte, în dreapta cucoanei Leonora, Ciumara, as-cultînd, nu uita să preţuiască cum se cuvine mîncarea rece de gîscă cu măsline, «.remarcabilă şi prin fineţa şi prin repeziciunea cu care a fost făcută», — laudă de care Rozi se simţi aşa de atinsă, îneît uită o clipă toate amărăciunile şi pornirile ei împotriva bărbaţilor.
   —     Matale, puiule, ţi-am făcut clătite cu dulceaţă de vişine... şopti Rozi la urechea lui Codinuţă...
   —     Eu am şi prăjiturile doctorului... răspunse cu mîndrie copilul.
   Mary, privind cu duioşie la el, se întoarse spre doctorul Baciu.
   —     Şi eu stat ca şi dînsul, vorbi ea zîmbind; îmi plac dulciurile. în privinţa asta am rămas tot de şapte ani...
   —     Semn bun, — o tachina doctorul, dacă şi inima are aceeaşi etate.,.
 149
          —     A, nu! suspină ea : Inima a suferit ş-a înaintat în vîrstă.
      I    De eînd s-apropiase de fiinţa aceasta delicată, miti-ticuţă şi zglobfe,^doctoHîl~-se^iTiTţea~ cucerit, îl învă-/*   ■■ luia ca o adiere primăvăratică de prietinie. O privea
 ^           surprins, căci în primele clipe ale cunoştinţii lor, di-
       mineaţa, aproape n-o băgase în samă. Ii păruse o femeiuşcă neînsemnată. Dar veştile de la Adrian, povestirile lui Paul şi veselia aprinsă de romanul lui cuconu Ioniţă şi de aranjamentul cucoanei Leonora, parcă stîrnise în ochii şi-n sufletul ei o ploaie de scîntei. Se cerceta mirat şi pe sine însuşi: pentru întăia oară o femeie tînăTă strecura în el o aşa simţire. In viaţa lui avusese prilej să se încredinţeze de multe ori de primejdia prietiniilor cu femeile. Aici însă era ceva curat, sincer şi copilăresc, — ca o amintire de prietinii cu dudui, la optsprezece ani.
          Cum începură a vorbi, ea se simţi pornită să-i mărturisească tristeţa ceasurilor ei de cînd se găsea singură, numai cu copilul, cu inima în doliu, cu groaza neagră a ştirilor de război. Listele de morţi şi de răniţi pe care le publicau gazetele totdeauna o îmbolnăveau. Scrisorile de la Adrian n-o linişteau, — pentru că, între clipa cînd ele porniseră şi ora sosirii, ea sim-. ţea un fel de noapte a fatalităţii. Cu mama lui Adrian nu se armoniza deplin, — pentru că cucoana Eleonora era alt temperament, o fire mai închisă, o mimă mai rece. Era şi de altă vîrstă. Aveau fiecare din ele alte vederi asupra lumii...
          —     îţi mărturisesc, doctore, fără înconjur, zise ea zîmbind dulce, că pentru întăia oară de cînd a plecat Adrian, dumneata mi-ai descreţit fruntea... Copilul mă face să rîd uneori, dar nu mă face niciodată să petrec... Şi am cîteodată aşa, o nevoie, să ies din cuşca
 150
            asta a gîndurilor rele. Să ştii că ai cîştigat în mine o foarte bună şi serioasă prietină !
w               Masa  era însufleţită şi Mihai Ciumara, cu gărăfile
            de vin lingă el, dregea, ca vechii paharnici, strămoşii lui. Cuconu Ioniţă încerca din vreme în vreme să povestească ceva, însă întîmplarea lui o isprăvea de obicei cucoana Ştefania. Nu izbutise să stabilească din nou, faţă de toată lumea, decît primejdia focului, a foametei şi ă făcătorilor de rele. încălzită şi aţîţată de vin, Mary povesti doctorului Baeiu, c-o uşoară melancolie, despre începuturile neuitatelor ceasuri, cu opt ani în urmă, la Sinaia, cînd a cunoscut pe Adrian alei. .
            Apoi, lunecă irîzînd la amintirile din copilărie, la familia ei, şi mai ales la tatăl său, care a fost un tip rar în zilele noastre.
.1                    — Nu mai trăieşte ? întrebă doctorul.
            —      O, nu; a murit într-un accident de călărie. Patima care i-a stăpînit toată viaţa au fost caii. Ii plă-
<( ceau nebunii, acei care tremură, se zbat, se încordează,
            care vor să sfarme zăbala, şi să se zvîrlă-n prăpăstii. Trebuie să fi auzit de dînsul. Era foarte cunoscut. Cine nu ştia pe vremuri de Alecu Balomir ?
            —      Alecu Balomir, duduie ? Apoi l-am cunoscut 1 strigă doctorul, mişcat. Caii lui alergau la curse. Avea păduri frumoase în Putna. Acu doisprezece ani făceam acolo nişte vînători nemaipomenite! Atunci te-am cunoscut şi pe mata, la Dănileni, dar erai mai mititică şi — cum să zic ? — mai neînsemnată...
            Mary zîmbi:
            —   Vezi, doctore, că începem a ne recunoaşte ?
            —      A, da, l-am cunoscut pe cuconu Alecu Balomir... murmură visător doctorul. Era un om furtunos şi im-
;           prudent,  de aceea a murit...
 151
   Ea-i privi cu ochii înlăcrimaţi şi plini de amintiri. Apoi tresări:
   —     Ştii cum mă iubea ? ca pe unul din căluţii lui. Mă învăţase să fiu şi eu nebună, ca şi dînşii... Pe vremea aceea aveam o pornire mare pentru muzică... Cîn-tam la piano foarte frumos. Cîntam şi din gură. Ii cîntam arii din Carmen şi el mă îmbrăţişa, mă ridica pînă la barba lui mare şi mă săruta... Era încredinţat că am s-ajung o artistă celebră... — Intîmplările au voit altfel... Nu pot zice însă că n-am fost fericită ş-aşa, oftă ea... Ştii cum îmi prezicea el un viitor strălucit ? Rîdea şi-mi lămurea că naşterea mea e legată de un număr fatidic, de numărul 9. Naşterea ta, zioea dîn-sul, naşterea ta, dragă Merişor, e legată de un 9 întreit. Eşti născută în ziua a noua din a noua lună a anului 1889... Fantazii ale lui!... Era un om foarte original...
   Pe urmă am intrat într-o viaţă cu totul, eu totul deosebită ! urmă ea... Tatăl lui Adrian .era un om cumpănit, cu totul închis în cercul familiei. E adevărat, era un cărturar distins, însă eu veneam din altă viaţă. Eu veneam din soare, din lumină, din zbucium, din nebunie. Atmosfera asta nouă a unui cămin blînd, a unei iubiri concentrate, respectul de familie ridicat la religie, cetatea asta a unei lumi cu totul alta decît cea din afară — m-au cucerit fireşte şi m-au uimit... Dar mă gîndesc că înainte trăiam slobodă, ca într-un clocot, între oameni; nu mă întrebam ce vor, ce gîndesc; eram mulţămită că mă-mpresură şi mă fac să petrec... Cîteodată, doctore, dumnitale pot să-ţi spun,
—   aveam păreri de rău.
   —     Plopeanu a fost un om rar în ţara asta... zise încet şi serios doctorul.
   Mary zîmbi iar:
 152
   —     Da, doctore. Dumneata ştii că femeia îşi lasă armele şi bagajele la uşa noului ei cămin. Pot oare să spun că >nu m-am găsit bine în familia oeastalaltă, cînd veneam adusă de iubire ? Gîndeşte-te că rămăsesem singură pe lume. Mama a murit cînd eram co-piliţă. Aici am găsit tot ceea ce lipsea sufletului meu. Totuşi...
   —   Hm! vra să zică este un totuşi ?
   —     Este, doctore, este. Ştii că Adrian nu mă lasă să dansez ? Ştii că n-am putut cînta la nici un concert de binefacere Ştii că s-a împotrivit să mă vadă la Crucea Roşie ?...
   —   Cum s-a împotrivit ?
   —     Adică nu s-a împotrivit, dar am simţit eu că acestea nu i-ar fi făcut plăcere... Fără îndoială, trebuie să fac aşa cum doreşte el...
   —     Neliniştile acestea sînt vechi moşteniri, observă zîmbind doctorul. Este în dumneata un suflet furtunos...
   ■— Robia, însă, doctore, robia mă fixează în voinţa altuia. De altfel o fac din voia mea şi cu nespusă plăcere... Ce zici de spovedania asta ? N-ai impresia că eşti un popă mare şi bătrîn şi asculţi mirat vorbe fără şir ?
   —     Ba, răspunse doctorul, încerc să-mi împrospătez amintirile şi să revăd iar pe fetiţa aceea zglobie de acum 'doisprezece ani.
   ■— Ş-o vezi ?
   ■— O văd, dar nu acolo. O văd lîngă mine, gus-tînd uşurel, din vîrful buzelor, un păhărel de vin.
   Mary începu a rîde drăgălaş şi deşertă deodată păhărelul de vin.
   «Ce fată bună şi copilăroasă!» gîndi doctorul, aprinzîndu-şi o ţigară.
 153
                               VIII
                                                                 I
   Intr-una din zilele liniştite de ¡anuar, în parcul sălbătăcit al casei Slătinenilor, Godinuţă şi cu moş Avram ieşiră în recunoaştere. Insfîrşit, cucoana Leo-nora izbutise să se aşeze în casa ei, şi Rozi putea să-şi învîrtă în voie, prin subsol, diplomatica-i limbă.
   Băieţelul şi bătrînul rezervist umblau încet pe un drumuşar alb de omăt, între două masivuri de ulmi şi lilieci, printr-o lumină aurie de soare. Amîndoi ţineau cu cîte-o mînă funioara săniuţei, care luneca fără zgomot şi cuminte în urma lor.
   —     De ce nu te aşezi în săniuţă, puiule ? întrebă bătrînul aplecîndu-se asupra copilului. Eu mă fac cal şi te trag.
   —     Şi chiar poţi fugi la trap, moş Avram ? şi poţi necheza ? ciripi Codinuţă, ridicîndu-şi ¡năsuşorul.
   —     Da ; dacă vrei mata, pot rîncheza ca un harma-sar bătrîn.
   —     Ba eu zic mai bine să mergem aşa, pînă devale, la pădurice, hotărî copilul. Ieri, îmi spuneai că acolo unde-i tata sînt aşa păduri mari, şi oamenii stau în bordeie, ca să nu-i omoare cu ghiulelele de la tunuri. Dacă stai afară, te păleşte ghiuleaua şi te omoară ?
   —     Nu te păleşte totdeauna, dar cînd te păleşte, te omoară.
   —     Aşa ? Atunci tot e bine. Dar mie mi-ar fi frică să stau acolo.
   —     Mata, puiule, nici nu trebuie să te duci la război, că eşti mititel.
   —   Da’ cînd oi fi mare, am să mă duc?
   —     Ei, pîn-atunei se sfîrşesc bătăliile şi secuminţesc oamenii. Se-ntoric la ca'sele lor şi s-apucă de gospodărie.
 154
   —   Se-ntoaroe si tata ?
   —     Se-nţelege. Dominu locotenent are să se Întoarcă mai întâi şi mai întăi. Are isă-ţi aducă o puşcă mititică, să puşti un bursuc din pădure.
   —     Un bursuc ?... murmură copilul, pe gînduri, în-făţişîndu-şi un animal cu totul nelămurit şi fantastic.
   O vreme 'tăcură, păşind domol iprin omătul moale ca o scamă. Piţigoi şi stigleţi zburau ¡scurt în fluturări de aripioare, şi se aşezau pe crengi subţiri, care se aplecau şi săltau (mlădios.
   —     Moş Avrame, vorbi copilul ridicînd nişte ochi albaştri plini de blî,ndeţă ; aşa-i că tata s-a dus de mult acolo ? Eu nu l-am văzut cine ştie de când! Cînd vorbesc de el, mama şi bunicuţa pling. Sara, bunicuţa şi cu Rozi mă pun să mă-inchin şi să, mă rog...
   Bătrînul tuşi şi-şi întoarse îm altă parte faţa tristă.
   ■— Domnişorule Codinuţă, zise el apoi, eu ţi-oi spune matale, că pe cei care .au scos noroadele la bătălie are să-i pedepsească Dumnezeu... Cînd a fi ziua din urmă, are să-i prefacă pe unii în cîni, pe alţii în hulpi, are să-i prefacă în felurimi de jigănii. Ş-are să le deie drumul îmtr-o pustie, isă se mînlnoe mereu şi ziua şi noaptea fără oprire1, pînă la Istovirea veacurilor !...
   Codinuţă rămase uiimit şi visător. Numaidecît îi apăru pustia cu fiarele de la sfîfşitul veacurilor. Dar deodată tresări şi visul îi căzu în întuneric. De subt un tufan de stejar îmbrăcat încă în frunze arămii şi uscate, zvîcni cu sunet un iepure. Cu urechile înălţate, porni în fugă în lungul cărării, spre pădurice.
   Copilul îşi trase braţul din mina rezervistuTui. întăi cercă o mişcare de fugă îndărăt, apoi, cu inima bătînd şi eu ochii licăritori, rămase privind ghemul acela roşcat şi comorat care fugea la vale, în copce.
   —   Aista-i iepure, zise moş Avram.
 155
   —     Iepure ? întrebă copilul, rîzînd, aţîţat de tulburare. E frumuşel. Da’ unde se duce el ?
   —     Se duce şi s-ascunde. Lui i-i frică de oameni şi trăieşte singur...
   —     Haidem înapoi, moş Avram, hotărî Godinuţă ; să spun bunicuţei şi mamei ce-aim văzut...
   Se întoarseră în loc. Dar după cîţiva paşi, la o cotitură, văzură pe alee, coborînd încet cătră ei, o grupă. Doctorul Baciu şi cucoana Leonora veneau înainte. După ei se zărea Mary, între Paul şi Mihai Ciumara. Veneau vorbind, — şi de departe făcură semne de veselie lui Codinuţă.
   Copilul, lăsînd săniuţa şi pe Tezervist, se avîntă spre ei dînd din mîni şi strigî'nd subţire. Cînd cei care coborau ajunseră lingă el, îl găsiră îmbujorat la faţă, vorbind cu mare însufleţire despre iepure.
   ■— L-am văzut, chiar 1-aim văzut! îi asigura el. A sărit din tufe şi-a fugit. S-ia temut de mine !
   —     Cum se poate ? se mirau doctorul şi cucoana Le-onora. — Eu nu cred asemenea grozav lucru! se îndoia moşu Mihai Ciumara. De ce l-ai lăsat să fugă? întrebă Paul. — Unde l-ai văzut, puiule ? Pe unde a fugit ? vorbea cu dragoste Mary, plecată lingă copil, rîzînd şi îmbrăţişîndu-1.
   Băieţelul, serios şi emoţionat încă, le lămurea împrejurarea arătî'nd cu mina spre tufărişuri şi spre pădure. Doctorul, părînd cu desăvîrşire convins, trase un pacheţel de ciocolată din buzunar şi-l puse în mîna întinsă.
   —     Poftim, domnule, zise el; văd că eşti un om vrednic şi viteaz !...
   —     Să ştii că sînt, răspunse Codinuţă. Eu nu m-am temut!...
 156
   Vorbind în jurul copilului şi adresîndu-se din cînd în cînd lui, coborîră spre pădure. Apoi, pe altă alee, se întoarseră spre casă. Fumuri uşoare şi drepte suiau din hogeaguri spre cerul senin al după-amiezii. Urcară pe una din terlase şi rămaseră acoilo o vreme vorbind, şi privind livada, păduricea şi dealurile depărtării.
   —      Cum merge cu proprietarul dumnitale, verişoară? întrebă Mihai Ciiumara.
   —      N-am a mă plînge de nimic, răspunse cucoana Leoinora. Eu am trecut Rozii deplinele mele puteri şi i-iam hotărît să facă aşa incit să nu se nască nici un conflict şi nici un război. De altminteri cuconu Vasi-lică pare un om paşnic. îşi cercetează şi-şi numără găinile în fiecare sară, cu foarte mare luare-aminte, şi aruncă spre oamenii mei priviri bănuitoare, dar asia nu ne tulbură'. Cucoanîa Agripina e o fiinţă paşnică cu care stau cîteodată dimineaţa de vorbă despre preţurile pieţei — şi ne-mpăcăm. Facem aşa ca să nu tulburăm pe nimeni... Acuma încep a nădăjdui mai mult, — ş-aştept pe Adrian.
   -— Verişoară, zise Ciumara, să ştii că şi ieri am fost la ministrul inostru, şi mi-a comunicat că în cu-rînd vei avea o veste bună...
   Cucoana Leonora îi sltrînse mîna, mişcată.
   Intrară în odaia călduţă a cucoanei Leonora, o odaie prietino/asă şi plină de lumină, cu zugrăveală portocalie. Rozi aruncase pe divanuri şi pe canapele covoare de lînă aduse de acasă, cu desenuri curate şi colori stinse. Aşezată-n jilţul ei, lingă masa rotundă, doamna Pjlopeanu tnase spre ea andrelele pe care începuse o mănuşă cenuşie şi începu a lucra harnic. Co-diiinuţă, rezemat de scaunul şi de pieptul mamei, părea că ascultă convorbirea diin juru-i, dar ochii lui şi
 157
itnaginaţia-i fierbinte pribegeau spre colţul fumuriu de pădure, care se zărea pe fereastră.
   Pe cînd Ciumara lămurea cucoanei Leonora peripeţiile repetatelor lui intervenţii pentru Adrian, — Paul sta gînditor pe un colţ de sofa, lîngă sobă. Miary îl privi zîmbind, se scujlă, îşi trase repede scaunul şi făjcu un semn de înţelegere doctorului Baciu, trăgînd iarăşi pe copil lîngă ea.
   —     Ei, acuma, doctore, poţi să-mi spui cum s-a în-tîmplat ? întrebă ea tainic. Şezi colea şi spune.
   —     Să nu spui, domnule doctor! zise Paul vioi cu obrajii împurpuraţi.
   —     De ce să nu spun ? răspunse Baciu, rîzînd. Duduia a cam înţeles întîmplarea din două vorbe...
   —     Ba n-ara înţeles nimica şi sînt foarte curioasă... voíbi Mary cu repeziciune. Spune atunci tu singur, Paule.
   Tînărul tăcea.
   —     Atunci sînt nevoit să-l denunţ eu, începu doctorul. Imchipuieşte-ţi că dumnealui me-ia povestit toate cate i s-au întîmplat în pribegie, în tren, pe front, pretutindeni... Se poate în adevăr lăuda cu lucruri triste. Ceva însă nu ne-a spus : ceva vesel. — Ce se-întîm-plă ieri după amiază ?
   Trec pe la cancelaria spitalului şi-l iau ca să ieşim puţintel la aer. E un băiet foarte harnic, duduie, şi am mare ajutor de la dînsul... Intrarea la mine pare-ar fi ciumată. Eu n-am ajutor nici cucoane, nici cercetaşi, ca alţi doctori... La mine mor oamenii şi din lipsă de aer, şi de neîngrijire, şi de îmbulzeală... Tifosul a'tras îin jurul spitalului meu un cerc de pustiu. Numai Paul a îndrăznit. De altminteri n-are a se teme de nimic. Odăiţa în care lucrează e ferită şi de-aproape supraveghiiată.
 158
   —     Bine, bine, întrerupse nerăbdătoare Mary; ce a fost după ce-aţi ieşit ?
   —     După oe-am ieşit de la spital, duduie, ne-am abătut pe Lăpuşneânu. Strada asta totdeauna e foarte interesantă. Eu, de-o bucată de vreme, încep a învăţa pe strada asta numele colorilor şi toaletelor femeieşti. Ieşim inoi, trecem încet-încet prin îmbulzeală. Dar era o lumină ş-un soare, ca astăzi, şi era un murmur de vorbe şi rîsete... Automobile treceau încolo şi încoace. Ce să văd eu deodată ? Prietinul meu Paul se opreşte, cu ochii ţintă asupra unui automobil. întorc capul. O cuconiţă saluta uşurel cu capul şi rîdea. Automobilul se duce. Prieftinujl meu rămăsese aşa. La salut nu răspunsese. II întreb ce are, — nu-mi răspunde. Uite, se înroşise numai, ca acuma...
   Lîngă sobă, Paul îşi plecase mai adîne fruntela şi mormăi neliniştit: «Hm !»
   —     Degeaba mormăieşti, urmă doctorul, aşa s-a în-tîmplat. Mă gîndeam eu : ce să fie ? ce să fie ? TI iau de braţ: Hai, frate, că se uită lumea la noi. Pornim. Dar afacerea nu se sfîrşise. După cinci minute, să zic,
—   iată-ne opriţi pe trotuar de o cuconiţă năltuţă, cu capul mititel şi blond, însoţită de o altă fiinţă neînsemnată de genul feminin. Da.r era îmbrăcată de sus pînă jos într-o măreaţă blăniţă castanie. Ş-avea o privire prietinoasă, cum nu-ţi poţi închipui. Am cunoscut-o numaidecît. Era cuconiţa din (automobil. întinde tînărului nostru amic mînuţa să i-o sărute, pe urmă îşi vîră mînuţa în manşon şi îintreabă rîzînd : — Cum, domnule ? aşa de repede îţi uiţi prietinii ? Paul se înroşea, îşi cerea scuze : în prima clipă fusese surprins, automobilul trecuse prea repede...
   —   Nu m-am înroşit... mormăi iar Paul.
 159
 —      Nu ? Se poate. Nu vedeam eu bine, căci mai mult mă uitam la cuconiţă... Ea se întoarce spre mine. Mă recomand. Ea îşi scoate mînuţa din manşon, mi-o întinde s-o sărut şi iar şi-o pune la loc. îşi spune şi ea numele. Pe urmă mă prezintă şi fiinţii celeilalte. Pe aceea am uitat cum o chiamă...
 Mary îl opri:
 —   Nu mi-ai spus numele ei...
 Paul zise mai liniştit:
 —   Tina Vulcănescu...
 —      Nu cunosc... răspunse Mary, c-o uşoară încreţitură de buze.
 —      Soţul ei e un proprietar, fost senator, din judeţul Dîmboviţa...
 Mary păru satisfăcută de informaţie. Doctorul urmă :
 —      Eram foarte curios. Ce însemnează oprirea asta în mijlocul străzii ? Pe urmă o aud întrebînd, vorbind, înţeleg că s-au întîlnit în tren, mergînd spre Bîrlad, şi şi-au jurat amiciţie eternă...
 Mary îşi duse grabnic batista la gură, înăbuşindu-şi chicotirile de rîs. Paul ridică ochii indignaţi spre doctor.
 —      Insfîrşit, vorbi iar Baciu, ce să-ţi spun, duduie ? Dacă nu s-ar uita aşa la mine prietinul nostru, s-ar putea zice — după vorba lui cuconu Ioniţă — că e un adevărat roman! Dar îl vezi că se supără ?
 Paul încerca să se stăpînească.
 —      Nu mă supăr, răspunse el, dar nu-i nimic din ce spui dumneata, domnule doctor. O simplă cunoştinţă în tren, ş-atît.
 —      Aşa ? Atunci ai putea să-mi lămureşti, tinere amice, ■— ai putea să-mi dai o mică lămurire: de ce cuconiţa aceea blondă şi, nu mă sfiesc să adaug, foarte drăguţă, de ce şi-a oprit automobilul la capătul
 160
 străzii şi pe urmă s-a întors pe jos, ca să ne întîl-nească ?
   —   Crezi c-a făcut aşa ? întrebă Paul zîmbind.
   —   Dar cum ?
   Mary puse mîna pe umărul tînărului, c-un zîmbet de duioşie şi de interes. Dar chiar atunci se ridică Ciumara de la masa rotundă a cucoanei Leonora şi se întoarse spre Baciu :
   —      Doctore, vorbi el, ceasornicul meu îmi spune că trebuie să plecăm.
   Baciu trase şi el ceasul şi-l privi:
   —      Ba chiar am întîrziat. Şi năcăjiţii mei soldaţi m-aşteaptă. Cine ştie ce transporturi nouă de tifos au mai venit!
   Ciumara îşi luă blana şi doctorul mantaua şi ieşiră. Cucoana Leonora îi urmă fără să lepede andrelele. Ieşi pe terasă şi Mary cu copilul. Dar îndată se întoarse în cameră. Observînd lipsa lui Paul, îl căută neliniştită cu ochii. Stătu o clipă la îndoială, zîmbind, apoi ieşi iar repede pe terasă. Bunicuţa şi nepoţelul stăteau în soarele auriu, privind în tufişurile de-a-proape jocul gălăgios al vrăbiilor. Mary se retrase; şi din odaia cucoanei Leonora trecu pe-o uşă scundă în camera ei. Apoi, printr-un antreţel, păşi spre un colţ de umbră, suci o clampă şi intră cu fereală în cămara lui Paul.
   Găsi pe tînăr la măsuţa de lîngă fereastră, pe un scaun de lemn, cu spatele spre uşă şi cu fruntea-n palme. II atinse iar delicat, — şi se lăsă aproape de el, pe divan.
   —   Paul, şopti ea zîmbind, uită-te la mine!
   El nu răspunse. Mary se ridică şi-l cuprinse prie-tinos pe după grumaz cu stînga, cu dreapta-i ridică fruntea şi-l privi în ochi, cu veselie :
 11 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 7
 161
 —   Paul, de ce nu mi-ai spus nimica ?
 —      Dar n-aveam ce-ţi spune, Mary, răspunse tînă-rul. Eu uitasem de întîmplarea din tren.
 ■— A, vra să zică a fost o întîmplare ?
 —      Nu. Am făcut cunoştinţă : am stat de vorbă, ca nişte călători.
 Mary-se lăsă iar pe divan. Zise c-un botişor de supărare :
 ■— Nu, nu eşti sincer. Nu vrei să-mi mărturiseşti.
 —      N-am nimic a-ţi mărturisi, Merişor... răspunse serios şi cu blîndeţă Paul.
 Ea păru că se gîndeşte cîteva clipe. Apoi ridică ochii, aţintindu-1:
 —      Atuncea, în tren, n-ai simţit nimica ? O privire, o atenţie, un cuvînt ?...
 —   Ba da, răspunse Paul încet şi încurcat.
 —      Dacă-i aşa, am înţeles... răspunse ea moale, pri-vindu-1 cu pleoapele pe jumătate închise, ca de departe.
 începu a rîde.
 —   De ce rîzi, Mary ?
 —      Ascultă, Paul, tresări ea, fără a răspunde la întrebare. Sînt foarte curioasă s-o cunosc. Să nu zici nu, să nu faci nimica şi să mă asculţi. Increde-te în mine şi lasă-mă să fac eu ce ştiu.
 El se întoarse brusc spre ea :
 —   Ce vrei să faci ?
 Ea rîdea, cuprinzîndu-1 iar de după grumaz :
 —      Nimic, nimic. Ce copil eşti! Pune-ţi mantaua, ia-ţi pălăria, şi să coborîm numaidecît în oraş. Trebuie numaidecît să tîrguiesc ceva. Intr-o clipă sînt şi eu gata.
 —   Dar să nu cumva să spui ceva mamei...
 —      Cum ? Dar se poate aşa ceva ? Vai, ce copil! Haide repede, că-ntîrziem...
 162
 IX
   în strada Lăpuşneanu, Mary parcă uitase că avea ceva de tîrguit. Porni încet, la braţul lui Paul, în pasul lumii care se plimba — privind în dreapta şi în stînga cu un ochi vag, cînd la vitrine, cînd la automobilele care treceau cu nespusă grabă. Căciuliţa şi blana îi luceau negre în soarele pieziş, cu scînteieri tremurătoare de jasp.
   —     Mary, îi zise Paul, trebuie să intrăm probabil într-un magazin.
   —     Da ? Poate. Avem vreme ş-altă dată... răspunse ea alene. Vremea-i foarte frumoasă. Tu n-aveai de gînd să te scobori astăzi pe strada Lăpuşneanu ?
   —  Nu cred. Astăzi n-aveam treabă la spital.
   —     Aşa ? Dar ieri la ce oră aţi întîlnit pe doamna Vulcănescu ?
   —  Ieri ? Mi se pare că pe vremea asta.
   —     Atuncea, dragul meu, e foarte firesc să fii şi astăzi aici. E o politeţă pe care i-o datoreşti...
   Paul tăcu. Din ajun, de cum văzuse iar capul fin al cuconiţei Tina, şi-i auzise glasul argintiu, o undă de nelinişte, căzută în adîncimile fiinţii, parcă înviase şi ieşise iar la suprafaţă. Nu era nimic hotărît încă, dar era ceva care-i măgulea amorul propriu şi-i înfiora simţurile.
   —     Mary, vorbi el tulburat, de asta m-ai scos tu astăzi în oraş ?
   —     Nu, dragul meu. Aveam ceva de tîrguit. Pe urmă m-am gîndit că s-ar putea să ne întîlnim cu doamna aceea. Eu cred că chiar o să ne întîlnim. Iţi mărturisesc că vreau s-o cunosc. îndată ce-o văd, pentru mine nu mai este taină, te asigur...
   —  Dar ce crezi tu, Mary, ce bănuieşti ?
      —     Nimic precis. Pe tine te văd tulburat; atît. Vreau să văd dacă partenera noastră joacă sincer sau trişează...
      —     Ce curioasă fiinţă eşti tu cîteodată, Mary ! murmură Paul, cu o simţire de nelinişte.                   '
      Tovarăşa lui zîmbea nehotărîtă, privind la lumea care se mişca în juru-le. Din cînd în cînd răspundea la saluturi şi rostea încet cătră Paul nume de-ale cu-^ noştinţilor lor din Bucureşti.                    YhJ
      Trecură de statuia din mijlocul. Pieţei Ujiicea. o ocoliră şi se-ntoarseră pe trotuarul neluminat de soare. Tînărul avu deodată o uşoară tresărire şi strînse braţul pe care i-1 ţinea Mary.
      —     Unde-i ? întrebă ea uşor, fără să întoarcă privirile.
      —  Pe trotuarul celălalt.
      —  De ce n-ai salutat-o ?
      —     Cred că nu m-a văzut... Merge în acelaşi sens cu noi...
      Mary întoarse cu nevinovăţie figura-i zîmbitoare spre trotuarul luminat.
      —     O văd, zise ea cu nelinişte. Are o foarte frumoasă blăniţă de jder. Astăzi, natural, e singură...
      —  Ce vrei să faci, Mary ?
      —     Nimic, îndată o să ne întîlnim faţă-n faţă. Atunci ai să te opreşti, ai s-o saluţi, ş-avem să ne cunoaştem...
      Cu inima bătînd, Paul aşteptă clipa aceasta.
      Cele două femei, cu figuri liniştite şi cu mişcări domoale, treceau prin mulţime şi se observau. înainte de a se întîlni se simţeau şi se pipăiau, cu antene nevăzute. Tina Vulcănescu ocoli în capăt şi veni drept spre Paul şi spre Mary.
 164
  Tînărul vedea tulbure cînd se descoperi. Tovarăşa lui îl strînse de braţ şi se opriră. Cuconiţa Tina păru mirată de aceasta şi se opri şi ea.
  —     Doamnă, zise Mary, zîmbind graţios, frate-meu chiar acuma îmi vorbea despre dumneavoastră... Aţi fost delicată şi bună cu dînsul într-o zi de călătorie, şi călătoriile în ziua de azi sînt adevărate chinuri.
  —     Fratele dumneavoastră? Întrebă c-un rîs plăcut doamna Vulcănescu.
  —     Da, fratele soţului meu. Eu sînt Mary Plopeanu. Ca şi dumneavoastră, mă găsesc în pribegie...
  îndată cuconiţa Tina salută cu un zîmbet de mare plăcere pe Mary, scoţînd mîna din manşon. Şi Paul se simţi mai sigur de sine. Merseră o vreme alături, apoi, printr-o tăcută înţelegere, femeile intrară în cea dintăi cofetărie. Se aşezară amîndouă alături, pe-o canapea ; Paul îşi trase un scaun de partea cealaltă a mesei...
  —     Te aşezi aşa de departe ? îi zise Mary rîzînd. Spune să ne dea prăjituri mai multe. Doamnă, şi mie îmi plac foarte mult prăjiturile...
  Apoi, fără nici o pregătire, pe cînd un băiat cu şorţ alb aducea o farfurie încărcată de lucruri dulci cu forme ciudate, cele două femei, ca două păsărele aşezate pe aceeaşi creangă, începură a vorbi despre Iaşi, despre Bucureşti, despre războiul care le înfricoşa, despre plictiseala zilelor de pribegie. Din cînd în cînd, cuconiţa Tina îndrepta spre Paul o întrebare, şi el răspundea fără timiditate, aplecîndu-se spre blăniţeie lor cu luciri moi.
  —     Eu sînt ceva mai de mult în Iaşi, vorbea argintiu doamna Vulcănescu, şi am început a avea aici oarecare legături... Sînt familii care ţin casă deschisă, şi-n unele zile, cînd n-avem spital, ne-adunăm la un
                                                                        165
       r^eai, stăm de vorbă şi facem să ne treacă vremea... Sîmbăta ne adunăm la madam Lazaridi.
       —   Ieşancă ?
       —      Nu ; venită ca şi noi, în pribegie. Se face şi muzică. Se petrece bine... Trebuie să ştii mata, dragă madame Plopeanu, că iafară de zilele acestea, n-ai ce face în Iaşi. Teatrul se deschide abia acum.
       —      Cum ? se deschide şi teatrul ? cîntă, uimită, Mary.
       —      Da. Aud c-are să se cînte şi operă... Insfîrşit are să fie ceva, o oră de petrecere şi de uitare. Aşa-i de greu să trăieşti subt apăsarea aceasta a invaziei! Dacă şi frontul Moldovei cade, ce facem ? Bărbatul meu a văzut pe unii miniştri. Ei vorbesc de Odesa, de Crimeia. O adevărată nebunie!
       Paul o întrerupse încet şi serios :
       —      Putem fi liniştiţi, doamnă. Nu cade frontul. Eu am văzut linia noastră de luptă. Acolo este energie, şi alt suflet...
       —      Da ? întrebă ea, mirată şi fericită, privindu-1 cu nchi luminoşi.
       Apoi se întoarse iar spre Mary.
       —      Ne vedem la reprezentaţia de duminică după amiază ?
       —■ Duminică după amiază ? Da ; desigur. Venim cu toţii, Paul, nu este aşa ? In orice caz, venim cu unchiul Ciumara şi cu doctorul. O să cunoşti doi oameni foarte interesanţi... adăogi,,ea..xă±£ă^cuconiţa Tina.
 /         Cînd ieşiră  îar în stradă, începea să se întunece şi
       becurile electrice pîlpîiau la cotituri şi în colţuri de uliţi. Vorbind prietineşte, se despărţiră. Şi pornind la deal, spre casă, Paul se întreba dacă în privirea cuconiţei Tina văzuse o lucire deosebită, dacă mîna ei mică întîrziase o clipă mai mult într-a lui. Punîndu-şi
 166
întrebările şi dîndu-şi răspunsul, se găsea dezamăgit, cu inima strînsă de mîhnire. Mary păşea tăcută lîngă el, prin sara rece, şi-i arunca din vreme în vreme o privire cercetătoare. In grădinile tăcute de pe bulevardul Carol, copaci mari îşi zugrăveau, negre şi goale, siluetele pe ultima lucire a amurgului. Ghirlănzi grele de ciori atîrnau în unii, ca nişte flori fantastice ale iernii şi-ale morţii.
   —     îmi place şi mie cuconiţa Tina, vorbi deodată Mary. E o fiinţă plăcută şi prietinoasă...
   —     Mă bucur că-ţi place, răspunse tînărul. Eu nu pot spune acelaşi lucru.
   —     Serios ? se întoarse spre el Mary c-o înmlădiere de cîntec. Ei bine, o să ne mai vedem, o să stăm de vorbă, o să ne cunoaştem mai de-aproape, ş-atunci poat6 ai să-ţi schimbi părerea. Ştii tu ce faci acuma, dragul meu ? urmă ea, rîzînd. Faci ca jucătorii aceia care socot că-şi pun toată luarea-aminte şi toată ambiţia în partida lor, şi-şi lasă cărţile descoperite de le vede vecinul. Eu îţi văd cărţile. Tu nu te supăra, nu fi nerăbdător ; de-abia începi; ai nevoie de lecţii. Să lăsăm şi timpului puţintel pas. Să înlăturăm şi gîndu-rile brutale. Ceea ce-ţi închipui tu e prea simplu. O femeie ca cucoana Tina însă vrea să simtă în juru-i un discret parfum de romantism...
   Paul tăcu, încurcat şi năcăjit. Alăturîndu-se şi spri-jinindu-se prietineşte de el, Mary îi dădea instrucţii pentru a doua zi; să vadă afişele teatrului, să cumpere o lojă de la agenţie, să înştiinţeze pe doctorul Băciu şi pe unchiul Ciumara.
   —     Şi să fii cuminte şi să mă asculţi... sfîrşi ea, ameninţîndu-1 cu tremurări din cap.
   El oftă, îi apucă mîna de sub braţul lui şi i-o sărută.
 167
  Cînd ajunseră acasă şi urcară treptele terasei, Paul văzu prin geamul luminat pe bunicuţă şi pe nepoţel stînd singuri la masă, sub lampă, şi vorbind. Şi simţi deodată ca o lovitură uşoară în inimă, la gîndul că taina pe care o avea el, cu Mary, punea cea dintăi despărţire între el şi mama lui... Intră totuşi în odaie vesel şi sărută cu avînt de dragoste mîna caldă şi bună care-i ocrotise copilăria.
                                    X
• Intr-o după-amiază, se juca la Teatrul Naţional o foarte veselă farsă franţuzească. Sa!â~SFOîwîtă"M' lume, n-aveai unde azvîrli un ac. Pentru parter, galerii şi balcoane, se vînduseră şi locuri în picioare. Oamenii îngrămădiţi unii în alţii, cu capetele înălţate, ca să poată auzi şi vedea mai bine, aşteptau cu gurile căsoate anume replici ale actorilor, ca să izbucnească într-un rîs formidabil. Limba străină şi întortochiată a traducerii, intriga îndoielnică şi stranie, din alta lume şi din alte vremuri, paşnice şi sătule, nu păreau a izbi pe nimeni.
  Aici oamenii veniseră să petreacă într-o aţîţare fierbinte. Veniseră să uite parcă ameninţările nenorocirii şi fantomele morţilor războiului.
  Se găsea acolo o lume pe care obişnuiţii teatrului n-o mai cunoşteau deloc. Cînd cădea cortina şi se aprindeau lampioanele, în loji scînteiau juvaeruri şi se mişcau toalete scumpe. Subt evantalii zîmbeau şi şopteau figuri cărora Ciumara, vechi ieşan, nu le putea da nici un nume. Pretutindeni străini aduşi de valul bejeniei. Se deosebeau şi foarte multe chipuri de soldaţi şi de ofiţeri. Feţele unora, arse de vînturile
 168
iernii, arătau că vin de pe front şi sînt în trecere prin Iaşi. Apăreau în balcoane anume măşti de negustori, cu fălci mari şi obrazul congestionat. Pe culoare şi în fumoar, treceau din cînd în cînd invalizi decoraţi. Unii bocăneau cu picioare ţapene; altora le atîrna de umăr o mlnică goală, — şi cu mîna sănătoasă fumau grăbit şi nervos. Aceşti oameni schilodiţi de bătaia uraganului, însă salvaţi, aveau în ei parcă o în-dîrjire nouă pentru viaţă, şi pe umbra bolnavă a ochilor lor treceau luciri neliniştite.
   Intr-o lojă din fund, din faţa scenei, cu mînile pe balustrada de pluş roşu, Codinuţă petrecea mai mult în antracte, privind mulţimea felurit colorată şi zugrăvelile cortinei. In dosul lui stăteau Mary în fotoliu şi Ciumara în picioare. In umbră, doctorul Baciu şi Paul. In loja de alături vorbea întruna, într-un murmur stăpînit de bondar, cuconu Sandu Vulcănescu cu domnu Costică Florian, iar cuconiţa Tina părea că ascultă, visătoare. Dar n-asculta. Lăsîndu-şi evantaiul să atîrne c-o mişcare bruscă, se întorcea din cînd în cînd spre Mary şi-i punea o întrebare importantă. Apoi asculta c-un zîmbet prietinos răspunsul, fără să-l priceapă.
   Se auziră soneriile, apoi bătăile regisorului, şi lumea în sală îşi linişti zgomotul. Cortina se ridică şi actorii îşi începură îndată vorbele, mişcările, trecerile şi ieşirile. Copilul nu înţelegea despre ce-i vorba, auzea însă rîs îri juru-i şi rîdea şi el, bătînd din palme. Oamenii aceia, în depărtarea rampei, îi apăreau ca nişte păpuşi, trase şi purtate de sfori. Unul avea mustăţi mari, altul ochelari rotunzi. Păreau că se supără, păreau că se împacă şi se veselesc. Văzu capul cuconiţei Tina apropiindu-se de al mamei şi le auzi şoptind uşor, apoi rîzînd... Poate ar fi fost mai bine să
 169
stea acasă cu moş Avram, să se ducă la pădurice, să mai vadă acolo un iepure.
   —     Mămico, mai este mult ? întrebă el încet. Cînd se duc oamenii aceia acasă ?
   Cei din juru-i zîmbiră şi Mary întinse mîna şi-i astupă gura.
   —■ Mergem acuşi, puiule, şopti ea. Se plictiseşte. sărăcuţtfTi zise apoi cătră cucoana Tina.
 ^ <C)oa.mna Vulcănescu întinse mîna şi începu a mîn-gîia părul buclat al copilului. întoarse capul şi privi în treacăt spre Paul, apoi iar îşi grămădi căpşorul spre Mary.
   —     Sîmbătă n-ai să lipseşti, nu-i aşa ? de la madame Lazaridi... Cred că măcar de data asta o să vii. Eu te anunţasem şi data trecută, şi mulţi erau nerăbdători să te cunoască... Mi-a părut foarte rău că n-ai fost... Madame Lazaridi m-a întrebat şi azi dacă te poate avea sîmbăta viitoare...
   —     îmi vine foarte greu, drăguţa mea, răspunse zîmbind Mary. Acuma însă îţi promit. Mama nu trebuie să ştie. Am să caut să conrup pe doctorul Baciu, şi-am să vin, cu el şi cu Paul...
   Cucoana Tina îi mulţămi printr-o coborîre de gene şi se aplecă asupra lui Codinuţă, sărutîndu-1 pasionat.
   Cortina se lăsă în aplauze, în freamăt de glasuri şi rîsete; şi-n lumina crescută, mulţimea îşi făcea loc spre foyer, spre fumoar şi spre bufet, îmbulzindu-se la uşi.
   Cuconu Sandu îşi săltă scaunul spre loja vecină şi zise cătră Ciumara şi cătră doctorul Baciu:
   —     Iţi place dumnitale ce-ngfămădire ? parc-ar fi la bîlci...
   —     Acum tot laşul are înfăţişarea asta... răspunse Ciumara. E un spectacol vrednic de mirare.
 170
   Domnu Costieă Florian rîdea, aprobînd :
   —     Adevărat. Ştiţi dumneavoastră ce-i la piaţă ? Pe onoarea mea, se omoară lumea. Du-te la brutării, du-te la magaziile Comunei, du-te la Primărie, du-te la ministere, du-te la depozitele de lemne, uite aşa se zbate lumea, parc-ar mai avea numai un ceas de trăit, şi pe urmă gata ! Dar la telegraf! dar pe stradă ! — ce să vă spun, că vedeţi şi dumneavoastră... Toţi aleargă, boierule, cu limba scoasă. Unul cere o pîne, altul o căruţă de lemne, altul un permis... Cine are hîrtii de acestea la mină şi poate aduce marfă, — halal, i-a pus Dumnezeu mîna-n cap ! înţelegi dumneata ce e, dacă pun eu mina pe-o partidă de ghete, cum se spune între comersanţi ? Ori pe nişte zahăr adus pe sub mînă ? ori pe nişte undelemn ? ori numai pe-un geamandan de mosoare de aţă ? Afacere de aur! Dar nu numai pentru mine, — ci şi pentru negustorul care le cumpără, căci el nici nu mişcă marfa din locul ei, ş-a şi găsit alt cumpărător, cu cîştig. Aşa, marfa stă şi preţul creşte...
   —     Eu lucrul acesta declar că nu-1 înţeleg, mărturisi euconu Sandu.
   —     Parcă eu îl înţeleg ? da-1 fac, — răspunse vesel domnu Costieă. Carnea, de pildă, e oprită la tăiere, aşa-i ? Ei bine, eu vă dau carne. Ieri mi-a adus un gospodar, cu pază bună, cincizeci şi cinci de batali,
—  o frumuseţă ! De cînd s-a pus oprire, lumea s-a spă-riat de foamete, şi mînîncă mai mult decît înainte. Ştiţi ce afaceri se învîrtesc aici, în Iâşi ? Lucru mare 1 Cresc averile ca bulgării de zăpadă ai copiilor. Flă-mînzii şi năcăjiţii dau, şi cei şmecheri adună...
   —     Aceştia-s hienele războiului... observă înţepător Ciumara.
   —  Adevărat,., răspunse cu linişte domnu Costieă.
 171
  Doctorul Baciu privea zîmbind mulţimea din parter.
  —      Dumneavoastră vă închipuiţi, zise el, că după ce se lasă aici cortina pe ultimul act şi s-au stîns luminile, comedia s-a sfîrşit ? Vă înşelaţi. Eu am fost chemat zilele trecute în teatru în puterea nopţii, — ş-anr găsit jucîndu-se o dramă adevărată. între decoruri, canapele, draperii şi tapete, am găsit dormitînd, palizi, prin cotloane, pe pribegii artei. Corişti, figuranţi, muzicanţi, alungaţi de furtună, n-au găsit adăpost nicăieri, şi şi-au făcut un sălaş aici. Cancelariile, odăile de sus, garderobele — sînt pline de ceea ce a repezit pîn-aici spulberul războiului... Unde doarme toată lumea care iese ziua la soare pe uliţile Iaşilor ? V-aţi întrebat vreodată ? Vagoanele de pe liniile moarte ale gării, sălile de aşteptare şi peroanele, toate cancelariile improvizate ale tuturor ministerelor şi autorităţilor militare, toate magherniţile din preajma halei, toate coridoarele spitalelor, a şcoalelor, toate colţurile unde se poate strecura şi aciua o fiinţă devin dormitoare în timpul nopţii... Lumea asta bolnavă şi halucinată vrea să mînînce şi să trăiască. De aceea nu mă miră războiul acesta de flămînzi, cum nu mă miră de la o vreme furturile de alimente şi de haine... Lumea-i bolnavă ; şi asta o poate înţelege nu numai un doctor...
  Cuconiţa Tina se ridică în picioare, rîzînd indignată :
  —      Domnilor, discuţia dumneavoastră are ceva sinistru. Vă las şi mă duc să privesc figurile zîmbitoare ale portretelor din foyer. Domnul Paul Plopeanu va fi aşa de amabil să mă întovărăşească.
  Pe cînd discuţiile asupra vieţii înfrigurate a Iaşilor urmau, doamna Vulcănescu îşi luă manşonul şi ieşi. In culoar Paul o aştepta, drept şi serios, puţintel palid. Acuma atenţia de soră a Maryi îl făcuse să
 172
îmbrace o haină din «vremiîe de altădată», — şi chiar mînuţa ei îi înodase cravata.
   înainte de a ieşi din lojă, aruncase o privire în oglindă şi-şi trecuse degetele prin păr. Lui mu-i plăceau oamenii pieptănaţi şi cu cărări aliniate; ş-afară de asta, un val de păr neglijent asupra frunţii dădea o umbră interesantă ochilor. Vanitatea bărbătească îl putea face mulţămit, el totuşi nu se simţea sigur de sine.
   Cuconiţa Tina îi apucă în chip simplu şi prietinesc braţul şi trecură între pilaştri, printre oglinzi şi portrete, printre părechi care se plimbau vorbind tainic. Paul o observa în oglinzi. Avea ca un abur de pudră pe faţă ş-un cearcăn uşor de umbră în jurul ochilor. Deasupra liniilor fine ale feţei, părul se aduna în trei unde bogate deasupra cărora scînteia, pe-o spirală nevăzută, o gînganie mică de diamante. Rochia cenuşie de matasă îi îmbrăca trupul cu forme moi ca o singură bucată şi foşnea neliniştitor. Abia simţea un parfum subţire, — şi se întreba ce nume va fi avînd.
   —     Nu cunosc parfumul acesta, zise el, ca să înceapă vorba.
   Ar fi vrut să aibă îndrăzneala să întoarcă faţa şi s-o privească drept.
   Ea-i răspunse c-o uşoară ironie :
   —  Cu vremea, o să le cunoşti pe toate...
   Cum el nu înţelegea ce putea răspunde, cuconiţa Tina îl întrebă ce-a făcut zilele acestea, de cînd n-a văzut-o. Un răspuns se grămădi pe buzele lui Paul: *M-am gîndit la dumneata...» dar i se păru că nu-1 va putea rosti niciodată. Ingînă altceva :
   —  Am fost ocupat... am cetit...
   —     Cum se poate ? Toată vremea ? întrebă ea cu spaimă. Dar la noi nu te-ai gîndit ?
 173
   Atunci el o privi şi ea-i văzu ochii, care spuneau mai mult decît vorbele.
   Rîzînd, îl strînse foarte uşor de braţ, ca din întîm-plare, printr-o mişcare a întoarcerii. Şi-i ceru un sfat. Şi ea ar vrea să cetească ceva în ceasurile de plictiseală. Dar nu avea ce, nu ştia cui să ceară.
   —     Vă aduc eu, răspunse el cu grabă. Şi simţindu-se mai sigur, începu a-i înşira nume de autori, titluri de cărţi, şi a-i lămuri cu însufleţire subiectele. întreru-pîndu-1, cuconiţa Tina făcu rîzînd observaţia că nu înţelegea de ce în toate cărţile pe care le-a cetit n-a găsit decît un singur subiect: amorul. «Probabil că asta-i principala îndeletnicire a oamenilor...»
   Toate vorbele ei aveau o înţepătură plăcută şi arzătoare. Lîngă rochia foşnitoare, învăluit de parfumul subtil, Paul avea în simţuri prevestirea plăcerii. Şi cuconiţa Tina se strîngea mai aproape de el, pe cînd observa, cu uşoara-i ironie, că toate părechile care se plimbau încet printre pilaştri şi printre zîmbetele încremenite ale portretelor aveau vorbe şi rîsuri ale lor, se izolau într-o singură preocupare.
   Intr-adevăr, în teatrul înfierbîntat de mulţime, în aerul greu de sensaţii fluide, de la scenă trecînd prin culoare, prin toate colţurile şi-n toate etajele, parcă se strecura o aţîţare de plăceri. Ameninţaţi de orizontul războiului, între spectrele mizeriei, foametei, molimelor şi disoluţiei, oamenii inconştient parcă ar fi simţit nevoia desrobirii de-o clipă ş-a exasperării simţurilor, ca într-un apocaliptic sfîrşit de lume.
   Un tremur uşor de sonerie electrică pătrunse pînă la ei. Părechile ieşiră încet-încet, sorbite ca într-un abur de sala cea mare. Ajunşi la uşa lojelor, Paul avu îndrăzneala, cu sîngele-n ochi, să strîngă mînuţa cucoanei Tina, apoi s-o ducă la buze încet, ţinînd-o în-
 174
delung sub nările-i fierbinţi. Ea-1 privea curioasă, cu ochi de mîţă, şi-l lăsa. Ii făcu apoi un semn prietinos de ameninţare cu capul şi intră în loja ei. Pînă la sfîrşitul farsei, Paul nu fu în stare să mai înţeleagă nimic. Acuma se mira de îndrăzneala lui. Sta ca-mtr-un vîrtej tulbure, şi privea în gol, cu ochii aţintiţi şi pierduţi, pe cînd Mary îi spiona, streourînd din cînd in cînd spre el priviri viclene.
                                     XI
   Sîmbătă, cătră ora cinci, la madame Lazaridi, adunare mare. Era ceeia ce se chema, în frigurile pribegiei şi ale nenorocirii, un ceai dansant. Pe strada Ştefan cel Mare, l:a etaj, într-un apartament luxos, pentru care Alexandru Lazaridi plătea chirie o avere, doamna Lazaridi găsea mijlocul să ofere nu numai două ceasuri plăcute invitaţilor ei amestecaţi, dar şi ceaiuri aromate însoţite de prăjituri, şi chiar o gustare rece de pasere ş-un pahar de şampanie.
   Gine era domnul Lazaridi şi ce anume făcea el, nimeni nu se interesa. Se ştia numai că e vîrît în afaceri pînă-n gît, că furniza armatei stocuri mari de conserve, căciuli şi cojoace, că face parte dintr-un mare consorţiu de import-export.
   Era un om vioi, sprinten, foarte grăbit, purtînd monoclu în ochiul stîng, şi haină neagră totdeauna corectă. Era prietin bun c,u toţi miniştrii şi oamenii de samă ai ţării. La ceaiurile de sîmbăta intra numai un sfert de ceas, şi nu totdeauna, în adunările soţiei sale •, automobilul îl aştepta la scară. Ieşea punîndu-şi mănuşile şi salutînd, şi trecea în vîrtejul unor îndeletniciri mai serioase.
 175
   La aceste ceaiuri dansante, venea o lume destul de               ;î
pestriţă. Mai întăi nu lipseau ofiţerii aliaţi. Oamenii aceştia, aşa de departe de patria lor, aveau nevoie de o asemenea societate amabilă. Veneau, se-nţelege, şi                <i
ofiţeri-ai ţării de la diferite servicii interioare. Veneau familii de refugiaţi care avuseseră plăcerea să cunoască pe doamna Lucreţia Lazaridi. însfîrşit. foarte multe prietine ale doamnei Lazaridi, precum şi cunoştinţi de la un spital, de la o reprezentaţie de binefacere, de la un concert. Toate femei singure, cu soţii pe front, ori la alte datorii iale ţării, — considerau ca un mare noroc această casă cinstită şi primitoare. Era însfîrşit un prilej pentru multă lume să s-adune, să petreacă, să uite.
   Intr-o odăiţă plină de fum de ţigară, se juca poker şi écarté. Aici, cufundaţi cu luare-aminte în jocul lor şi lăstndu-şi ceaiurile să se răcească în stînga, pe măsuţele verzi, lepădau şi ridicau cărţi, trăgeau şi îm-               î
pingeau fise, oameni congestionaţi. Cei mai mulţi aveau figuri respectabile şi serioase. Tinerii aveau o cută neagră între ochi. Cele trei sau patru doamne                   !
amestecate aici aveau degete febrile şi rîsuri enervate.
In salonul cel mare şi-n antreul de alături abia tşi găseau loc ofiţerii, civilii şi femeile. Multe purtau în frunte, pe-un capuşon simplu, semnul de sînge al crucii roşii.
   Cînd intră Mary, doamna Lazaridi îi ieşi înainte cu braţele întinse.
   —     A, te-aşteptam cu toţii, draga mea. Sîmbăta trecută nici nu puteam răspunde la atîtea întrebări :
Unde-i madame Plopeanu ? de ce n-a venit madame Plopeanu ?...
   întinse mîna apoi cătră Paul şi doctorul Baciu, zîmbindu-le prietinos ; şi, cuprinzînd pe Mary de mij-
 176
loc, o duse cătră un monumental samovar rusesc de alamă, línga care se afla o măsuţă încărcată cu prăjituri.
   Lucretia Lazaridi era o femeie căreia cineva i-ar fi găsit cusurul că e cu sînii prea bogaţi. Unele prietine puteau să şoptească răutăcios despre o vîrstă care o apropia de anul al patruzecilea. Insă nimeni din adunare, mai ales bărbaţii, n-ar fi putut tăgădui că femeia aceasta naltă şi mlădioasă nu păstra încă o frumusetă de regină. Rîsul cu deosebire îi era frumos şi descoperea dinţi regulaţi şi albi ca nişte bucăţele de zahar. Sprîncenele arcuite, ochii subliniaţi, roşul de pe buze pus simplu şi fără meşteşug, ca o petală strivită de floare, dădeau obrazului ei un farmec neclintit. în toată înfăţişarea ei, cu mişcări încete şi rotunzite. era ceva languros şi tainic.
   Prietinele care-i zîmbeau pe cînd ea trecea lin în rochia-i de coloarea toporaşului, cu pantofi şi coltuni la fel, poate mai strecurau subt evantalii observaţii maliţioase cu privire la necontenita lipsă şi la prea multele îndeletniciri ale lui Lazaridi; cine putea însă să ştie care anume dintre prietini îi ţinea ei tovărăşie în ceasurile de singurătate ? Nu putea să ştie nimeni, şi nici nu ,ştia nimeni.
   Un murmur neîntrerupt de glasuri, tremurări de rîs. sunete argintii de linguriţe şi de pahare întîmpinau pe Paul la fiecare pas. Se bea ceai şi se vorbea foarte mult franţuzeşte. Bărbaţi şi femei amestecaţi în cele două odăi, pe scaune şi taburete, la colţuri de canapele, în jurul măsuţelor, în cadrele ferestrelor, dezbateau chestii care păreau plăcute, ţinînd samă de zîmbetele şi de privirile care întovărăşeau vorbele.
   Paul zări şi pe cuconiţa Tina. Vorbea liniştită la o măsuţă şi sorbea din cînd în cînd numai din vîrful bu-
zelor dintr-un pahar. Fără să se clintească, ochiul ei începu a-1 urmări, şi el simţi inima bătîndu-i chinuită în piept.
   Doctorul Baciu saluta zîmbind în dreapta şi în stînga, strîngea mîni care se întindeau spre el şi trecu în odaia de joc.
   —     Şi data trecută am văzut jucîndu-se cărţi... zise, puţintel mirat, tînărul.
   —     Se înţelege... răspunse doctorul. Se bea ceai, se dansează puţintel, pe urmă lumea pleacă, — dar temeiul rămîne aici şi jocul abia atunci se întăreşte. Acuma vezi numai distracţii nevinovate. Atunci încep boierii să se scotocească în buzunarele de dedesubt... Trebuie să pricepi, adăugi el tainic, că ceaiul pe care-1 vezi, şi prăjiturile, şi toate celelalte cheltuieli trebuie să aibă un izvor. Jocul de cărţi e însoţit de un bir. Din acel bir se poate veseli lumea din cînd în cînd. Aş putea zice, dacă aş ii răutăcios, că numai cagnota alcătuieşte temeiul situaţiei financiare a domnului Laza-ridi.
   Un glas care încerca să pară vesel se ridică deodată în calea lor:
   —     Ce faci, doctore ? Nici nu mai tin minte de cînd nu te-am văzut... Ai ajuns bine, ca să asculţi o adevărată tragedie!
   Doctorul plecă fruntea pentru ca să deosebească mai bine prin fumul de tutun pe cel care vorbea.
   La doi paşi se ridicase un om scund, cu burtă, şi cu desăvîrşire chel. Cu unul din ochi se uita încrucişat, ceea ce-1 făcea să privească pieziş : parcă pîndea şi cerceta. Ţinea în mînă un păhărel subţire de coniac, pe jumătate deşert. La dreapta şi la stînga lui, în coltul de canapea, lîngă sobă, stăteau doi ofiţeri veseli,
 178
care păreau grozav de interesaţi de un început de povestire.
     —        Am început să le spun lor... vorbi cu vocea puţintel muiată domnul chel. In nenorocirea mea, numai prietinii mi-au rămas. Nu vă cunoaşteţi ? Domnul că-pitan-farmacist Ardeleanai;; domnul maior-medic Lipan. Puteţi să-l îmbrăţişaţi pe Baciu, căci şi el e doctor şi a fost camarad cu mine... Cum spune poetul latin ? Donec felix eris... Ascultă şi dumneata, doctore Baciu. Dar mai întăi vreau să cunosc şi pe tovarăşul dumnitale...
   —  Paul Plopeanu... recomandă serios doctorul.
   —     Doctorul Stratulat... răspunse omul chel, ridicîn-du-se puţin şi strîngînd cu recunoştinţă parcă mîna lui Paul. Poti să stai şi dumneata, ca s-asculţi. Acuma poate să ştie toată lumea, mi-i indiferent! Trăiesc în-tr-un fel de disperare ! Dacă mi-ati face o tăietură cu bisturiul, pot să vă asigur că ;n-ar curge sînge...
   Ceilalţi doi doctori făcură semne misterioase, clipind din ochi.
   —     Ce faceţi semne ? ce clipiţi din ochi ? îi apostrofă cu dispreţ doctorul Stratulat. Trebuie ori nu trebuie ca să se ştie într-o zi— mîni — trădarea aceasta? Atuncea, dacă trebuie, s-a isprăvit! Cum zice, doctore Baciu, poetul latin ? Donec felix eris, multos numerabis amicos... Doctore, în nenorocirea mea, numai cu atîtia prietini am rămas. Nevastă-mea e aici. Am venit şi eu, ca să mai am o probă. Trebuie să ştiţi că mă-n-şală... Asta voiam ca să spun, doctore Baciu, cînd veneai... Atît şi nimic mai mult!
   Doctorul Baciu zîmbi :
   —  Ceea ce-mi spui dumneata mă uimeşte!
   —     Da ? Te uimeşte? De ce? pentru că pîn-acum am tăcut ? Pentru că mi-a venit aşa să spun deodată
 12*
 179
tot ce trebuie să se ştie ? să spun deodată, într-o adunare, — pe cînd unii joacă cărţi, pe cînd alţii beau ceai, şi pe cînd ea rontăieşte într-un colt 0 prăjitură ? A spune adevărul, doctore, e o nobleţă...
   —  Fără îndoială...
   —     Ei vezi ? Atunci, dă-mi voie să-mi descarc sufletul. Ea nu ştie că eu am aflat totul ş-o pîndesc. De şapte zile adun probe. Din ziua cînd mi-a venit ordin să mă prezint la un spital mobil, pe front. Atuncea mi-a spus ea că trebuie să mă duc să-mi fac datoria cătră Patrie; mi-a spus asta c-o voce care m-a mişcat... Ş-atuncea mi-a venit mie să întreb de ce se interesează aşa de grozav soţia mea de patriotismul meu !... De ce tine ea numaidecît să mor eu pe front pentru Patrie! M-am uitat la dînsa, am dat din cap, ş-am bănuit-o... Imediat am bănuit-o ! Oricît ar fi ea de vicleană, eu am bănuit-o !
   Omul îşi mîngîie uşor chelia şi sorbi din păhărelul de coniac.
   —     Ştiţi ce pătrundere am ? Nu vă puteţi face idee ! Am o pătrundere grozavă ! Mi-am pus, dragă doctore, problema cu linişte, cu grozavă linişte; ş-am rezol-vit-o. Mi-am zis : eu n-am intervenit ca să mă duc să mor. Atunci a intervenit ea. Mi-am zis : Din pricina cui a intervenit ? cine locuieşte cu mine în aceeaşi casă, în odăiţa din fundul sălii ? Un băiat foarte bun, ajutorul meu, student în medicină. Nu-i nevoie să ştiţi cum îl chiamă; nu-i el vinovat. Atuncea, zic, desigur mă înşală cu ajutorul meu. îmi trebuiesc însă şi probe materiale. Eu sînt un om practic. Deci pun semne în odaie, după anume planuri. Semnele mele dovedesc că nevastă-mea iese noaptea din odaie. Mai departe. Ascultaţi! aici e ceva cu totul superlativ! Mînjesc într-o sară clampa de la uşa ajutorului meu
 180
cu creion himic. Asta a fost o idee măreaţă... Dimineaţa mă uit la palma dreaptă a soţiei mele : are pe degete urme de creion himic ! Prin urmare, sînt sigur ! absolut sigur — înţelegi ? Ce mai rămtne ? Mai rămîne să-i prind asupra faptului. Ei bine, dragă doctore şi iubite tinere, de         patru                  nopţi  mă sforţez să stau
treaz în pat, cu          ochii               închişi, ca s-o simt cînd se
scoală de lîngă mine. Regulat, cătră miezul nopţii, adorm... înţelegi ? Adorm ca un animal, devin lemn, piatră, nu mai simt nimica, n-aud nimica... Adorm şi nu-i pot prinde asupra faptului... înţelegi ce lucru grozav ? căci trebuie să plec! Numai sara asta mai stau acasă ; mîni trebuie să fiu pe drum. Spune-mi ce fac eu dacă adorm iar şi nu-i prind ?
   Omul îşi puse mînile în cap, clătinîndu-se cu disperare la dreapta şi la stînga. Apoi rămase senin şi solemn. Urmă, întinzînd ameninţător ¡braţul:
   —     Dar dacă-i prind, ce fac ? ai’ să mă-ntrebi. Aşa-i că ai să mă-ntrebi ce fac, dacă-i prind ?
   Aha ! dacă pot sta treaz, mă                        duc frumos, deschid
uşa, căci am cheie care se potriveşte. Deschid uşa, şi
ei sar spăriaţi în picioare. Eu numai de asta vreau să-i surprind, ca să le spun două vorbe, altceva nimic. Ei am să-i spun : «Fii fericită cu altul!» Şi lui: «Tinere, ţi-o dau; bagă de samă... să îngrijeşti de dînsa, ca de
o  mamă!» înţelegi ? dacă le spun asta, cu ironia mea, sîint răzbunat! Dar sînt sigur că nici în noaptea asta n-am să pot sta treaz ! Nu-nţeleg de ce, dar adorm... E o adevărată tragedie !
   Doctorul Stratulat îşi sorbi pînă la fund păhăruţul şi privi pieziş la ascultătorii lui cu ochiul cel bănuitor în care clipea o lucire de pumnal.
   —     Puteţi să vă duceţi! încheie el cu durere. Nu mă puteţi mîngîia cu nimic...
 181
   Străbătut de un gînd apoi, se ridică în picioare şi porni încet spre salon, afectînd un aer de nepăsare, spionînd însă toate colţurile cu ochiul cel încrucişat.
   Paul privea înmărmurit pe doctorul Baciu.
   —  Nu înţeleg nimica... zise el.
   —     Ce nu înţelegi ? întrebă doctorul rîzînd. Crezi că e o farsă ? crezi că e o clipă de delir ?... Nu ; e un om care-şi mărturiseşte nacazurile. Ni le-a spus nouă, o să le spuie şi altora. Acuma se duce să spioneze- pe cuconiţă, care, undeva într-un colţ, cu ceaşca de ceai în mînă, vorbeşte subţirel şi vesel cu nevinovatul student în medicină. Crezi că-n mulţimea asta numai o intrigă se leagă şi numai o dramă se pregăteşte ? Femeile care vin aici sînt foarte mult ajutate să devie necredincioase...
   Paul se înroşi pînă-n albul ochilor, gîndindu-se la Mary.
   —     A, nu crede că nu cunosc excepţii, se grăbi să adaoge doctorul. Persoana la care te gîndeşti e cu totul din alt aluat şi din altă lume...
   —     Cu toate acestea, intră în adunarea asta heteroclită... răspunse Paul.
   —     Ce vrei să facă ? Trebuie să-şi facă legături, să iasă în lume. Şi adunarea în care ne aflăm n-are prin ea nimic deosebit. E puţin cam amestecată şi enervată, atît. Şi barbaţi şi femei pun mai mult preţ pe trecătoarele plăceri ale vieţii şi se grăbesc să le aibă c-o oră mai curînd. Ş-acesta e un război: împotriva morţii... Mi se pare că vrea să-ţi spuie un cuvînt dulce cuconiţa Tina, adaogă zîmbind doctorul şi trecu în-cetinel spre o masă de poker.
   Paul ieşi în uşa salonului; de aici, trecu în urma doamnei Vulcănescu, spre colţul de umbră al sobei, înserarea bătea albastră în ferestrele largi şi lumina
 182
electrică încă nu s-aprinsese. In semiîntunericul odăii, răsunară acorduri de piano; uh vals porni lin, în picături dulci, apoi într-'o revărsare melodioasă de note. Părechile nedesluşite se înlănţuiră şi prinseră a luneca pe parchetul luciu.
   In umbră, Tina pipăi mînile tînărului şi i le cuprinse strîns. Suflarea ei fierbinte îi strecură cîteva şoapte la ureche: «Dacă vrei numaidecît să mă vezi singură, vino mîine la ora 4... Ştii unde stau...»
   Paul se simţi pierdut de fericire şi Pse păru că-1 ia vîrtejul care purta pe cei din juru-i. Niciodată nu-i spusese că vrea numaidecît s-o vadă singură. Cuvintele ei însă îi intrau în suflet în chip firesc, ca un răspuns la zbuciumul şi dorintile lui din nopţi de nesomn.
   —     Acuma, domnule, înclină-te şi pofteşte-mă la vals... îi zise ea vesel.
   Cînd porniră, se aprinseră brusc luminile; din odaia jucătorilor răsunară uralei entuziaste. Paul zări pe Mary destul de aproape, dansînd cu doctorul Batiu. El era spătos şi mare, ea mititică şi zglobie. Răspundea unei întrebări, rîzînd; şi urmărea pe Paul prietinoasă, cu ochii ei mari şi luminoşi.
                                     XII
   După întâiul vals, cuconiţa Tina plecase nesimţit. Paul totuşi o căuta, închipuindu-şi că o va găsi deodată într-un ungher obscur. Imaginaţia îi era plină de înfăţişarea ei şi de ceasul cu fiori aşteptat. Pe canapele şi pe scaune, sub lumina albă, doamnele mişcau uşor evantalii, cu obrazurile îmbujorate. Muşcau numai în doi dinţi din bomboane de ciocolată şi răs-
 183
pundeau cu zîmbete şi graţii la întrebările însoţitorilor lor, care vorbeau din picioare, aplecmdu-se uşor spre corsajurile larg deischise la umeri. Un ofiţer francez, cu frumoasă mustaţă blondă, explica sfîrşi-tul războiului cu o voce sigură şi simpatică. Incet-încet, şopotirile se stinseră şi toţi rămaseră ascultind. Inamicul va fi redus şi zdrobit! Asta era pentru toţi ceva foarte sigur. Tînărul ofiţer dădea amănunte asupra operaţiilor războiului, şi toţi ascultătorii îşi înfăţişau, ca pe-o scenă, o îmbulzeală măreaţă şi eroică, în ¡sclipiri deţ spade şi bubuiri de tunuri. In mintea lui Paul se întoarse o clipă cenuşia întindere şi neagra linişte din Valea Putnei, umezeala, triste-ţa, monotonia unor ceasuri moarte, sîngele fără vitejie vărsat, spasmurile răniţilor şi bolnavilor şi înfricoşata coborîre a inimii omeneşti... Se gîndi la Adrian şi avu o înţepătură de remuşcare că se găsea într-o adunare aşa de veselă, cu preocupările pe care le avea.
  Ca şi cum s-ar fi adaos la acest gînd ¡neliniştit, o voce cunoscută vorbi aproape de el:
  —      Nici nu visam să te găsesc aici, domnule Plo-peanu...
  Din uşa odăii unde erau aşezate mesele de joc, îl privea cu atenţie mirată cuconu Vasilică Guşilă.
  Paul ridică din umeri. Glasul stîrnise în el disnlă-.,. cere.
  —      Ai venit cu cumnăţica dumnitale, adăogi cuconu Vasilică; o văd şi pe dumneaei... Se-nţelege: tinereţa are nevoie să petreacă...
  Incruntînd sprinceana, Paul întrebă la rîndul lui cu răceală:
  —      Dar pe dumneata ce te aduce aici, domnule Gu-şilă ?
 184
           ■— Pe mine ? he-he !... Dacă ţi-oi spune că mă aduce curiozitatea, n-ai să mă crezi. Cu toate acestea, curio-
*         zitatea mă aduce. Eu sînt un om curios. E adevărat că am şi patima să privesc la jocul de cărţi. Bineînţeles, cîteodată chiar şi joc, şi pot să adaog că totdeauna cîştig. Am şi mici afaceri cu madame Lazaridi... însă deasupra stă tot curiozitatea... Chiar mai nainte te-am zărit c-o cuconiţă tare nostimă, — he-he! fără să te superi, pot să-ţi spun că te invidiez...
           De şi glasul lui cuconu Vasilică era tot blînd şi prietinos, Paul simţea în el un ascuns accent batjocoritor, ca şi cum ar fi descoperit o taină care-i dădea drepturi asupră-i. Neliniştit, trecu înainte fără a răspunde, căutînd pe doctorul Baciu.
           In salonul puternic luminat, cu perdelele acum lăsate, plutea un aer molatic şi aţîţător. Cînd porniră
*         iar accentele pianului, doamna Lazaridi se ridică şi se lăsă în braţele unui tînăr ofiţer de cerchezi cu mustăcioara subţire ca o aburire de aur. Pe fotoliul
£         ei, lingă samovarul uriaş, Mary asculta zîmbind pe
           doctor. O invita iar la dans. Ea întoarse spre,,el pri-virile-ntr-o parte, clătinînd din cap :
           —  Nu, doctore, mi-i de-ajuns.
           —  Chiar dacă aş stărui ?
           —  Se-nţelege...
           El păru că şovăieşte ; pe urmă adăogi serios, privind-o drept:
           —  Chiar dacă asta m-ar mîhni ?...
           —     Ce-nsemnează asta, doctore ? zise Mary strîn-gînd buzele şi privindu-1 pe sub sprîncene. Nu cumva prietinia dumnitale se ofileşte în atmosfera asta înăbuşitoare ? Asta m-ar face să nu mă mai întorc aici. Eu te prefer rîzînd şi spunfmdu-mi istoria domnului Stra-tulat. Unde-i ? A plecat ? A mai dobîndit o dovadă ?
!
 185
Spune, de ce taci ? — Paul, adăogi ea întîmpinînd pe tînăr; nu crezi că-i vremea să plecăm ? Mama ne-aş-teaptă acasă; nici nu ştie unde sîntem.
  —     îmi dai voie să vă-ntovărăşesc ? întrebă doctorul.
  —   Fără îndoială.
  —   Şi dacă sărut mînuţa, pot fi ierta-t ?
  —     Doctore, prietinii iartă totdeauna... Dă-mi blăniţa şi să plecăm fără a tulbura pe nimeni.
  Ieşiră tustrei, şi coborîră afară, în întunericul de iarnă, spart ici-colo de mărunţi sori electrici. Pe trotuar şi pe stradă, aceeaşi neostoită mişcare de viermi fără hodină. O lume fumurie din toate straturile de jos ale societăţii, oşteni pămînteni, cu siluete zdrenţuite şi slabe, oşteni străini aduşi de vînt din Apus, şi din extremul Răsărit, femei şi copii, foiau prin bălţi de noroi şi lumină. încălziţi de instincte, se cercetau şi se urmăreau ca nişte nesigure umbre de fantasmagorie.
  Intîmplarea le scoase înainte o trăsură cu doi cai slabi şi colţuroşi. Birjarul bărbos îşi aduna necontenit poalele mantalei şi-şi trăgea pe urechi căciula jerpelită. Cumpănindu-se nesigur, în scrîşniri de arcuri, se aşezară. Paul şi doctorul în fund, Mary pe genunchii lor.
  —     De unde ai mai dezmormîntiat, bre, corabia asta ? întrebă doctorul îneercînd a rîde.
  —     Vai de capul nostru, domnule ofiţer! răspunse morocănos birjarul. Am ajuns zile grele. Ne-au luat caii şi trăsurile cu care ne hrăneam. Acuma ne-am întors la căruţele vechi, zvîrlite prin funduri de şo-proane... şi la caii căzuţi.
  —   Cine vi le-a luat ?
  —   Eu ştiu ? Statul!
 186
   Mormăind nemultămit, bătea necontenit cu biciul în mîrţoagele slabe, c-o întunecoasă pornire de mînie. La o întrebare nedesluşită a doctorului, Mary nu răspunse. Tăcea tulburată şi se ferea din cînd în cînd de şfichi.
   Cînd ajunseră în strada liniştită şi întunecoasă, între grădini, sub turnul cel vechi al casei boiereşti, doctorul se coborî şi-i petrecu pînă la terasă. Mary îi întinse raîna, el i-o sărută respectuos, în tăcere, apoi se întoarse şi întră în întuneric cu capul plecat şi cu umerile ridicate.
   —     E un om foarte cumsecade... zise încet Mary. Apoi puse mîna pe braţul lui Paul, privindu-1 curios prin întuneric.
   —  Ei ? azi ai a-mi spune ceva ?...
   Tînărul se aştepta la întrebarea asta. îşi formulase în gînd un răspuns nedesluşit şi'minciunos. La întrebarea ei, avu şi simţimîntul că trebuie să se apere de ceva. Uită fraza din minte, şi zise simplu şi cu prie-tinie :
   —  Nu, nimic deosebit!
   Ea îl privi atent.
   —  Nimic, nimic ?
   —  Te încredinţez, Mary.
   Totuşi vocea îi era nesigură. îndîrjit atunci, îşi repeta răspunsul c-o încreţitură nerăbdătoare şi duşmănoasă a feţei. Parcă deodată vroia să rupă şi ultima legătură cu viaţa lui trecută, să se izoleze cu sălbătă-cie în viziunile sensuale care-1 stăpîneau, fioroase şi bolnave.
   Amîndoi intrară tăcuţi în odaia paşnică a cucoanei Leonora. Ciripitul lui Codinuţă, sub lampă, în faţa cărţii cu icoane colorate, păru a o deştepta pe Mary.
 187
 Cu faţa luminată se repezi asupra copilului sărutîn-du-i ochii.
 Cucoana Leonora privea atent la Paul:
 —   Ce ai ? ţi s-a întîmplat ceva ?
 El rîdea sărutîndu-i mina. Nu, n-iavea nimic : dimpotrivă, se simţea foarte bine. — Se simţea totuşi, în fericirea lui, intrînd în necunoscut şi despărţindu-se cu desăvîrşire de ai săi.
 Tăcut, doctorul Baciu se întorsese la trăsura cea hodorogită. Se urcă în ea, în scrîşniri de arcuri şi se lăsă greu în fund, ca într-o bulboană.
 —     Mergeţi aoasă, domnule doftor ? îl întrebă birjarul şi-l învălui c-o aburire de fum de tutun şi băutură.
 —   De unde mă cunoşti ? vorbi Baciu.
 —   Ei, cum să nu vă cunosc, domnule doftor ? Sîn-
 teţi de-aici din tîrg şi v-am dus de mu-Ite ori în ţinutul nostru... Dumneavoastră nu vă mai aduceţi aminte.                                                  :
 —   Care ţinut ?
 —     In ţinutul nostru, domnule doftor. Parcă dumneavoastră nu ştiţi ? In mahalaua sărăcimii, lîngă Bahlui. Acolo acuma nu mai este pîne şi carne, domnule doftor, da-n schimb avem boală destulă...
 Birjarul cel bărbos începu a rîde şi doctorul simţi iar mirosul de băutură şi tutun.
 —     Domnule doftor, urmă el minuind cu putere biciul pe spatele mîrţoagelor, cînd mi-a luat caii cei buni, dac-aş fi fost eu un boier, m-aş fi ridicat cu puterea. Da’ aşa mi-a pus pumnu-n gură ş-am tăcut. Da’
 188
 să vezi mata, că baba nici acu nu mă slăbeşte. Tot mă suduie şi mă blastămă c-am fost un păcătos, ş-un nemernic.
   Bată-te Dumnezeu, măi babă, da’ am să m-apuc eu de chept cu Stătu ?
   —   Cu cine ?
   ■—■ Cu Stătu, domnule doftor. De ce rîzi dumneata ? Poate unde mă vezi că-s cam băut ? Ce să fac ? Atîta talant am şi eu. Altfel n-aş mai putea trăi pe lume... Eu am avut doi feciori, domnule doftor... îi ştii dumneata, — da’ nu ţi-i mai aduci aminte... Ş-amîndoi au murit acuma. S-au dus sănătoşi şi voinici, ş-au pierit fără să fie vinovaţi cu nimica... Unul avea nevastă. A căzut şi nevastă-sa de boală acu două săptămîni. Ne-au rămas, mie şi babei, trei orfani. Trebuiesc lemne, domnule doftor, şi ptne, — de came nu mai spun nimica...
   Din cîrtd în cînd, la o lucire fugară de bec electric, doctorul vedea profilîndu-se pe întuneric figura bărboasă şi zbîrlită a birjarului şi trupu-i zdrenţeros. Şi ascultîndu-1 cum vorbeşte c-o voce răguşită şi groasă, întreruptă de lovituri grele de bici, — ineet-încet începu ,să iasă din tulburarea sufletească a zilei aceleia. Chipul Maryi îi mai zîmbea încă în amintire, dar în juru-i începeau să se îmbulzească fantomele din ţinutul sărăcimii, din valea aceea mlăştinoasă a Bahluiului, unde la două zile o dată cerceta un popor gol şi flămînd, cu ochii plini de friguri.
   —   Haidem devale, zise el cătră birjar.
   —     Aşa-i că tot la noi mergi ? rînji birjarul. Da-i degeaba, domnule doftor. La noi nu trebuiesc leacuri de la şpiţerie. La noi trebuiesc lemne şi pîne...
 189
   Vechiul drum prin uliţi înguste şi printre ziduri leproase ducea în întuneric. Doctorul Baeiu simţea în nări miasmele cunoscute. Şi dintrodată iadînca mizerie a locului îl copleşi, alungind orice altă preocupare. Avea impresia că se leagănă în barca unui funebru Charon. Trecînd Stixul, ştia că va intra în lumea umbrelor durerii. Acolo sînt duri de glod. Acolo sínt temniţi umede, fără lumină şi foc. Acolo zac pe paturi goale tificii şi flămînzii. Acolo războiul a întins deplin zăbranic de moarte. Drumul acesta la bolnavii lui de aici totdeauna parcă-i umplea gura de otravă şi trupul de painjeni.
   —     Du-mă la fata Băcăliţei, zise el tare cătră birjar. Să opreşti pe uliţa asta, la numărul 19. E le-huză; n-am văzut-o de alaltăieri...
   Birjarul îşi biciuia caii suduimdu-i şi înainta greu prin bălţile glodoase.
   Cînd doctorul intră prin hlei noroios şi gunoaie, sub streşina scundă, la numărul 19, se lovi de prag, pipăi clampa de la uşă, şi răzbătu într-un abur greu şi nesuferit.
   Două femei firave, eu mînile încrucişate pe piept, se ridicară de lîngă horn prin pîlpîirile opaiţei, şi una deodată începu a ţipa chinuiit şi întrerupt, parcă glasul îi era tocit.
   —   Ce este ? întrebă doctorul.
   Femeia gemea stîns şi cu hîrbul opaiţului lumina tremurat ungherul de lîngă horn. Acolo pe scînduri, subt o pinză, sta întins uin trup, — şi-n lumina roşcată lucea un obraz ca de ceară cu pielea întinsă pe oase ascuţite.
   —   Cînd a murit ? întrebă încet doctorul.
 190
  —      La amiază... la amiază...’ ţipa stîns şi răguşit femeia... La amiază. E frig, n-am avut cu ee-i face ceai şi zamă. Toţi murim, domnule doftor, toţi ne ducem de-aeuma... Nu ne lăsa, domnule doftor!
  Doctorul Baciu simţea painjenii şi veninul, şi ieşi repede spre birjarul fantastic.
PARTEA A TREIA
                                  Atuncea am fericit pre cei morţi... şi mai norocit este cel ce încă n-a fost, carele încă n-a văzut răutăţile ce se fac sub soare...
                                         I
   a începutul lui martie 1917, ajunseră în munţi la
   Caşm cele dintâi zgomote ale surpării marei îm-
   paraţn a Romanovilor. Frîiele nevăzute, care
struneau încă imensul front al Răsăritului, parcă s-ar fi rupt deodată. Şi ca o dîră de pulbere se aprinse de la Marea Baltică, prin Polonia şi Carpaţi, la Dunăre. Un singur euvînt, într-un suflu de uşurare, umfla piepturile mulţimilor cenuşii aduse dintr-o jumătate a lumii şi îmbulzite între tunuri şi raţele de sîrmă : Mir! pace !
   Gazetele care soseau cu proclamaţii, curierii entuziaşti în automobile de coloarea humei vorbeau în fraze largi despre o nouă orînduire, despre republica, despre pămînt şi libertate; mulţimea n-avea însă înainte-i decît un singur gînd îndărătnic, o voinţă mai înfricoşată decît mormîntul anilor de suferinţă : pacea şi întoarcerea la căminuri.
   In sectoarele ruseşti, războiul era ca şi isprăvit. Autoritatea ofiţerilor căzuse ea o zdreanţă netrebnică. De dimineaţă pînă sara, tovarăşii libertăţii, ro-zînd seminţe de sora-soarelui, se strîngeau în adunări şi ascultau oratori improvizaţi.
 192
   Ieşiţi ca din temniţile unui vis rău, ascultau poveştile despre destrăbălările curţii lui Nicolai ftaroi, despre împărăteasă şi stareţul Grigorie Rasputin, despre spargerea acelei imense şi întunecoase poliţii de siguranţă care apăsase ca un capac de schijă sufletul lumii.
   Adrian Plopeanu şi ofiţerii regimentului 89 vedeau din poziţia lor, de pe culme, dintr-o margine de sat, mişcările acestea de sărbătoare ale regimentelor siberiene vecine cu ei. Ascultau în amurg coruri melodioase, înălţîndu-se spre cer şi vibrînd în văi, şi rămîneau tăcuţi, cu ochii aţintiţi spre răţe-lele de sîrmă şi liniile neclintite ale inamicului. Erau zile de tihnă şi de aşteptare. Numai din cî-nd în cînd, rar, aeroplane graţioase se înălţau în cerul albastru şi pluteau pe undele văzduhului cu vuiet monoton de bondar. Munţii albaştri se zugrăveau curat pe orizont şi pe codri pluteau pîcle alburii. Pămîntul umed avea un miros proaspăt de primăvară.
   Ieşiţi din umedele lor gropi de iarnă, soldaţii ro-mîni lucrau tăcuţi la trista şi neagra lor gospodărie. Rectificau şanţurile, dregeau bordeiele. Apăsaţi de doruri şi de gînduri de mîhnire, loveau domo) cu cazmalele şi cu hîrleţele; pe urmă se îndreptau atenţi, ascultînd cîntecele depărtate ale ruşilor.
   —     Afacerea asta-i cu bocluc, vorbi într-o după-amiază cătră ofiţerii din juru-i colonelul Vidraşcu. Tot mai serios mă gîndesc că războiul nostru se isprăveşte. Soldaţii ruşi înlătură rîzînd pe ofiţerii lor şi ies la raţele, ca să bată palma eu nemţii...
   Erau la rezervă, pe un tapşan deschis, în faţa căsuţei colonelului. Satul se revărsa risipit subt o sprinceană de deal. In dreapta, un unghi negru de pădure de brad. înainte, spre inamic, ondulaţii de te-
 J3 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 7
 193
ren şi tufărişuri, sub fierberea de lumină a soarelui de martie.
   —      Mai urît mi se pare faptul că, pe alocuri, brutalizează pe ofiţeri şi ¡le smulg tresele... observă căpitanul Racovăţ. Te gîndeşti că asta se va petrece în curînd şi su^t ochii soldaţilor noştri...
   —      Se poate să fie altfel ? întrebă Adrian. Stăpînul care a lovit şi-a asuprit a scăpat din mînă biciul. Sclavul care poate lovi la rîndiul lui e fără milă... Oamenii noştri sînt însă liniştiţi...
   Colonelul Vidraşcu dădu cu grabă din cap :
   —      Şi eu sânt de aceeaşi părere. Ţăranii noştri au alt suflet, au mai multă blîndeţă şi miai mult respect de autoritate.
   —      Că au alt suflet, se poate, replică vioi Plopeanu... Dar cine poate judeca mişcările •mulţimii şi crizele ei sufleteşti ? Revoluţia e o boală, şi-ntr-o .bună zi ne putem mdlipsi şi noi. Şi în ziua aceea eu ,nu m-aş încrede deloc în blîndeţă ¡celor răsculaţi.
   —      A, nici eu ! strigă rîzînd colonelul. Mai bine să ne ferească Dumnezeu... Cu toate acestea, ¡stau şi mă gîndesc. Eu am petrecut o iarnă întreagă cu dînşii, alături, în bordeie. M-am învălit în tohoarca mea, am mîncat ce s-a întîmplat, am şi răbdat dac-a trebuit... Eu parcă m-aş gîndi că nu ‘se poate ca omul meu, căruia-i spun pe nume, să-mi puie mie mîna în bereigată.
   —      Chiar crezi, domnule colonel, că nu se poate ? întrebă cu jumătate de voce Racovăţ.
   —      Eu ¡ştiu ? eu n.u pot lămuri, dar cred că nu se poate... răspunse ooloneM privind la Adrian.
   O corvoadă de soldaţi cu obrazuri păanîntiii- şi supte trecu. Aveau ochiul neguros şi aţintit. Ofiţerii îi pri-
 194
vira în tăcere, cu sentimente şi gînduri nouă. Locotenentul Plopeanu zice:
   —     Cine poate îij adevăr să ştie ? Poate resemnarea lor nesfîrşită e un semn de oboseală şi zdrobiire... Poate, în întunericul minţii lor, ei înţeleg totuşi că îşi apără un pămînt al lor... ceva nedesluşit... ceea ce au apărat şi alţii înaintea lor... Pe cînd ceilalţi sînt din alt capăt ide lume. Ce le pasă lor? La dînşii nu-i război. Ce caută ei aici ?... Ei se duc acasă.
   Ofiţerii tăceau. Observaţiile liniştitoare, în fond, nu puteau mulţămi pe nimeni. Chestia aceasta rămase sub negură ca toate celelalte preocupări ale vieţii ş-ale morţii. Se despărţiră.
   Adrian coti pe după casa colonelullui şi se lăsă pe o cărare, spre bordeiele companiei lui. Subt un pripor, ardea focul bucătăriei şi cîţiva oameni stăteau cinohiţi în jurul cazanelor, furnînd şi vorbind încet. Din cînd în cînd se apărau cu palma întoarsă de fum şi de dogoarea jarului. Mai la o parte, pe pajiştile zbiciite, alţii îşi curăţau şi-şi frecau armele cu o atenţie încordată, cu sprîneenele încruntate şi buzele strânse. Zărind de departe pe ofiţer, unii şopteau; şiragurile parcă se pregăteau să se ridice în picioare. Plopeanu coti, ca să nu-i tulbure, ş-o luă pe-o cărare, spre culme.
   Sus, adia vîntul, cu un zuzuit subţire, în tufărişurile uscate. Cîteva păsărele singuratice tresăriră ţîrîind şi zburară drept înainte, spre flacăra de aur a soarelui în asfinţit. Pe-o colină se zăreau zigzaguri neregulate de raţele de sîrmă ghimpată. O linişte mare plutea peste văi şi coline în care toată iarna oamenii îngropaţi în pămînt se hărţuiseră şi se omorîseră. Adrian îşi aduse aminte c-un repede fior de amărăciune de această cumplită iarnă, cu asprimi nemaipomenite şi umezeli bolnave. Hibernase în bordeiul de pămînt ca o sălbă-
 13*
 195
 tăciune, mînemd, .dormind, jucînd cărţi şi ascultînd bătaia tunului ca o trudnică şi zdrobitoare măsurătoare a timpului mort. Acuma, însfîrşit, în calmul celor . întâi zile calde, ca deşteptat dintr-o febră, avea o aprigă simţire de renaştere. începea iar să se gin-dească la ai lui, să-i dorească, să-i viseze în ceasuri de nesomn.
   Deasupra munţilor lumina rămase o vreme ca un chenar violent de purpură pe albastrul marin al codrilor ; apoi cînd se cufundă în adîncitmi, num,ai în no- ^ uriji tnăllţimii ¡mai stărui puţin o răsfrîngere viorie. Sara rece îl înfăşură deodată. C-un simtăirîiînt de nelinişte, se întoarse.
   Oamenii stăteau adunaţi strîns în jurul focurilor bucătăriei şi mîncau. Aveau în «gamele fiertură. Unii îşi puteau îngădui luxul unei linguri, alţii sorbeau de-a dreptul din vasul de fier, după ce muşcau din psînea neagră. La apropierea lui Adrian, se rînd’uiră în tăcere. Ofiţerul trecu Ia un cazan, primi lingura din mina unui bucătar şi gustă supa. Dădu, din cap. Era aceeaşi za,mă, sarbădă, punctată cu stele de grăsime.
   —      Oricum, zise el cătră oameni, tot e mai bună decît supa de mazăre...
   —      Trăiţi, domnule locotenent, răspunse un soldat: ş-aceea era grasă, că era mai mult cu gărgăriţi...
   Adrian ziîmbi. Oamenii se veseliră o clipă, în lumina care batea de la cazane. Apoi începură iar să mînînce, sorbind zgomotos şi înfulicînd bucăţi mari. Adrian trecu printre ei. Ii privea. Erau aceleaşi figuri melancolice, aceiaşi ochi aţintiţi, cătrăniţi de suferinţă.
 Cu gîndul că avea de făcut observaţii aspre plutonierului şi elevului că nu-i găsise între oameni la masă, locotenentul Plopeanu trecu şi se şterse în. umbră.
   In urma lui, un soldat, cu obrazul roşcat încreţit şi
196
J
  stropit de pistrui, explica celor care erau în juru-i cum a fost întîmplarea cu zupa di:n ajun.
    —     Pesemne că bucătarul a fiert nişte ciolane bă-trîne de mamă de bivol... zicea el. Gînd mi-a venit rîn-
  fdul să-ntind gamela, mi-a lepădat în zamă o bucată de măduvă de care m-am spăiriiat... Măi oameni buni, nu ştiam ce să fie... Avea aşa un fel de picioruşe, $1 ' trup, şi căpuşor cu urechi... Parcă era un căluţ mî-iîiăt... Văd pe domnul ilev că vine asupra mea. Ies cu lingura deasupra gamelei şi-i arăt:               «Domnule
  ilev, nu ştiu ce isă fie pozna asta... Ia uitaţi-vă şi dumneavoastră». Ia el lingura cu căluţul, o întoarce, o suceşte, se uită de aproape, o miroase — de unde să ştie el că-i măduvă bătrînă ? Aşa de tare s-a minunat el, care nu se mai află. Ş-a rămas aşa că s-a iscat în zupâ un fel de dihanie, da’ nu se poate şti ce-i...
    —     De aceea era el aşa de supărat ieri... observă un glas din umbră.
    ■— De aceea... De unde s-ă ştie un băiet ca dînsut ce-i: în zama noastră ? Eu cred că s-a dus ş-ia spus lui domnu locotenent că noi mîneăm cai... Mai mare groaza !... De aceea .a venit domnu locotenent ş-a gustat...
    Compania îşi isprăvea cina săracă şi focurile bucătăriei se alinau în răsfrîngeri rubinii de jaratie. In tăcerea cuprinsului, sub cerul de coloarea violetelor, sosiră de departe armoniile unui cor.
    —     Gintă ruşii, vorbi un glas. Ei acuma toate le-au isprăvit şi se pregătesc să se întoarcă acasă...
    Altcineva adaose:
    —   Gînd a veni şi pentru noi vremea asta ?..,
    —     Mai este, răspunse povestitorul cu căluţul. Dar la urmă tot trebuie să ise încheie... Cît sîntem datori,
197
om plăti : ca boul care trage pînă ce cade. Şi pe urmă ne-orn duce acasă. Da’ acolo ce mare bine ne-aş-teaptă ?...
   Ca si cum vorba asta tristă ar fi fost >un 'răspuns definitiv, nimeni n,u mai răspunse, ¡şi rămaseră pe gîn-duri, ascultînd armonia care adia nesigură şi cu întreruperi în umbra depărtării.
   Adrian sui la deal pe cărarea pe oare coborâse. Tocmai cînd ieşea pe tapşan, un soldat, gîfîind, îl întîm-pină, oprindu-se la doi paşi şi salutlnd:
   —     Trăiţi, domnule locotenent, vă pofteşte la moment domnul colonel...
   —     Bine, răspunse liniştit ofiţerul, şl se îndreptă spre casa din margine. Printre păturile puse în fereastră în loc de perdele, se strecurau aţe de lumină.
   Bătu la uşă. Auzi un răspuns înfundat. Intră. Colonelul stătea pe un scaun- de lemn, cu mina stingă pe măsiuţă şi cu capul aplecat pe braţ. La glasul de salutare al lui Adrian, ridică un obraz pămîntiu, eu ochii trişti cufundaţi sub sprîncene, şi răsuflă adine, sorbind aer cu gura căscată.
   —     Tot cu suferinţa dumneavoastră, domnule colonel ?
   —     Tot. De-acu aşa am s-o hîrîi pînă la sif'îrşit. Ştii, Plopene, că ne părăseşti ? adăogi -încet colonelul, privindu-1 ţintă.
   Adrian nu Înţelegea. Colonelul apucă de pe masă ordinul Cartierului şi i-1 întinse.
   —     Ceteşte. Eşti chemat urgent la Cartier, în interes de serviciu...
   Cu ochii asupra hîrtiei, locotenentul Plopeanu rămase în picioare, neclintit în faţa colonelului. înţelegea acum cele eîtev-a cuvinte din ultima scrisoare a mamei lui. Vira să zică toate s-au isprăvit; de-acuma
 198
 reintră In lume ! Şi ou toate acestea nu sărea, nu striga, nu spuma de bucurie. Numai ca o linişte adîncă îi râizbătea în suflet din fundul fiimţii.
   —     Aşa-i că te bucuri ? îl întrebă colonelul. Eu te invidiez sincer. Noi rămînem tot aici «în împărăţia morţii»... îţi aduci aminte de cîte ori ne-am făcut că rîdem, cu inima încrâncenată, de această împărăţie?...
   —     Domnule colonel, ¡răspunse Adrian, ceasurile pe care le-am .petrecut împreună rnu se pot uita...
   Spunea o minciună : căci ar fi dorit ca în clipa aceea chiar să le poată şterge din amintire. Totuşi o undă de înduioşare ii veni sub pleoape, privind la ochii adine mîhniţi şi bolnavi ai colonelului.
   —     Ia te rog un scaun, îi zise Vidraşcu. Pleci mine dimineaţă, nu-i aşa ?
   ■— Da, domnule colonel...
   Faţa nebărbierită şi neagră, asprită de păr cărunt, a colonelului, rămase neclintită sub lampă, ou ochii duşi. Qftînd iar adînc, ou gura deschisă, întinse spre Plopeanu mina :
   —   La revedere, îi zise el; cine ştie...
   Ar fi vrut să mai spuie parcă ceva, dar făcu un gest vag cu mîna : nu mai avea nimic de spius ; — oe putea să mai sţpuie ? Parcă cel ce pleca mi-şi dădea socoteală de sentimentele lui ?
   —     La revedere, domnule colonel, răspunse Adrian, ridieîndu-se. Trebuie să vă mulţămesc pentru toată bunătatea ce mi-aţi arătat...
   Colonelul dădu din cap, zîmbind. In adevăr, acestea sînt vorbe goale, se gîndi ruşinat Plopeanu.
   —     Să nu uiţi să treci pe da casier... adăugi colonelul, rezemindu-şi iar fruntea pe braţul sting.
   Adrian ieşi cu inima strînsă. Dar în batalionul lui, la «comandament», camarazii, înştiinţaţi de aghio-
 199
 tantul lui Vidraşcu, îl primiră cu strigăte, cu urale şi cu pahare de vin.
   —      Domnule locotenent, vorbi căpitanul Racovăţ, ri-dieîndu-se în picioare; un asemenea eveniment fericit trebuie sărbătorit. Şeizi şi gustă din ospăţ şi pune mîna pe-o cupă...
   Adrian strîngea mînile întinse, răspundea cald la zâmbete şi 'la întrebări. Nu, nu ştia nimic ; eil n-a intervenit. Poate familia lui să fi făcut oarecare demersuri...
   Uraîele şi firitisiriile se sfîirşiră îndată. Adrian îşi dădea socotea-lă că nu era nici un motiv ca să fie prea prelungite. Plecarea lui nu putea deştepta deeît do-rinţi şi păreri de rău...
                                              II
   Dis-de-diimineaţă, pe întuneric, plecă intr-una din căruţele companiei, între bagajele împachetate în pripă. Ordonanţa, Ilie a Mărioarei, sta dinainte alături de soldatul care mîna calul. Cu picioarele îngropate în fîn, strîngîndu-şi la piept mantaua blănită, privea la spatele încovoiate ale oamenilor, fără alt gînd desluşit decît ceva plutind într-o lumină sură şi depărtată : Iaşii şi căminul unde va găsi pe-ai, lui. Lunile de campanie, zilele negre aie retragerii, pîcla iernii, mormîntul din care se ridicase, — toate erau acum ca un vis tulbure, care se risipeşte şi se şterge la deşteptare. Camarazii rămăseseră îndărăt, în noapte. Pe soldaţii cenuşii şi mîbniţi nu-i mai văzuse. Peste toţi şi toate apăsa pîcla munţilor. întorsese spatele fără nici o mişcare de suflet.
   înaintea lui, în depărtări, se încovoiau siluete nedesluşite de dealuri. Pe drumul moale caii mergeau in
200
trap liniştit şi căruţa avea zguduiri fără zgomot. O marigine de crîng, cîteva căsuţe tupilate în podgorii răsăriră ca din pămînt şi rămaseră în urmă. La un corn de sat, 'simţi mişcare de căruţe şi de oameni; auzea glasuri şi îndemnuri. Pe urmă, trecînd iarăşi în singurătate, îl împresură de pretutindeni facerea.
   Pe orizontul răsăritului, într-o vreme, Întunericul începu a 'slăbi şi-o aburire foarte uşoară de lumină născu. Cerul parcă se înălţa deasupra, albaştri,ndu-se, şi geana de ziuă crescu într-o linie sângerată. Căruţa se afla acum (pe-o culme de deal şi înainta încet, în pasul cailor. In văi apăsau pînze recii de pîcle lăptoase. Şi din lumina crescută a depărtării sosiră grabnic cîteva paseri străine, cu bătăi iuţi de aripi, che-mîndu-se cu filiuierări dulci-. Trecură îndărăt, incovo-indu-se în văi.
   Parcă dintrodată solii aceştia, veniţi din lumină, l-ar fi deşteptat. Un cîrnp arat se desluşea în stiînga. Pe marginea drumului luceau, pline de rouă argintie, ace fine de iarbă. .Şi mirosul ascuţit al începutului de -primăvară îi umplu sufletul. Izvora de pretutindeni, din pămîntul dezgheţat. Şi ca o băutură tare îi aduse sîogele-n ochi şi-n obraji. O bucurie, demult înăbuşită în el, tresărea afprig încleştîndu-i inima. Şi setea de viaţă nouă îi înfiora prelung. Căzuse într-un adine negru ş-acurna ieşea la lumină. Se strînseseea o fiară nemernică asupra lui însuşi, cu energia scăzută şi amorţită ; acuma, biruitoare, fulgerau în el do-rinţile neistovite. Parcă abia acuma începea să pre-ţuiască bunul acesta imens pe care lumea îl părădu-ieşte în chip stupid. Aspra dorinţă de muncă, planuri nouă de viaţă îi umblau în sînge.
   —      Să nu cumva să pierdem trenul, — zise el cu glas mişcat cătră soldaţii de pe capră.
 201
   —      Nu, domnule locotenent, asta nu se poate... răspunse cel ce mina, fără să întoarcă obrazul.
   Adrian îl cunoscu după voce.
   —   Tu eşti, Chiriţă ?
   —   Eu, domnule locotenent.
   Adrian se gîndea : Trebuie să trimet o cinste celor care au rămas acolo... Am trăit bine cu ei... Am plecat fără &ă-i mai văd.
   Apoi, în lumina de aur ,a răsăritului, cugetul naas-tlmpărat îl cufundă în planurile nedesluşite ale vieţii viitoare. Ce-or fi făcind cei de-acasă ? Ce face copilul ? Are să cadă deodată între ei. Ce face Mary ? O văzu deodată pe mititica lui tovarăşă, zîmbindu-i, cu ochii mari, cu gropiţa ei din obrazul drept. Avea sen-saţia stranie a sărutării şi fiorul ascuţit al dorinţii, lîngă ea... închise ochii şi se lăsă legănat de căruţă, cu iluzia aceasta zguduitoare.
   Cînd ajunse tîrziu la un rateş vechi, cu boltă, în jjreajma unei gări mici, parcă s-ar fi deşteptat din somn. îşi destinsei braţele şi picioarele amorţite şi coborî din căruţă. Ilie a Mărioarei începu a cotrobăi prin fîn şi a trage cu mişcări domoale lădiţa de ofiţer, un geamandan, un pachet de cărţi, două pături. Le rînduia jos, în cărarea zbicită, se pleca şi iar îşi arăta în lumină obrazul firav şi palid, fără mustaţă. Chiriţă scoase zăbalele cailor mărunţi şi lepăda dinaintea lor o sarcină de trifoi uscat.
   Ofiţerul privea în tăcere. Hangiul ieşise sub boltă, aşteptînd.
   —   Ai scos tot? întrebă Adrian.
   —      Da, trăiţi, domnule locotenent, răspunse Ilie a Mărioarei.
   Celălalt soldat întoarse obrazul. încercă să zîm-bească. Zise cu vocea-i liniştită :
 202
  —     De-iacu, domnule locotenent, dumneavoastră nu vă mai întoarceţi la noi...
  —     Nu ştiu, răspunse Adrian; poate... Să vedem de ce mă chiamă la Iaşi. Şi fără a-şi mai aminti de gîndul său din zori, se scociorî In buzunare, scoase portofoliul, îl deschise şi alese o hîrtie albăstrie, îne-grită şi scămoşată...
  —     Chiriţă, zise el vesel, cit or ronţăi caii, intră colea şi te încălzeşte c-un pahar de vin.
  —     Trăiţi, domnule locotenent, murmură soldatul...
  Plopeanu porni uşor spre gară. Soldaţii rămaseră
o clipă în urmă, vorbind ou glasuri scăzute. Apoi a Mărioarei încărca în spate lădiţa şi luă în dreapla geamandanul, pe cînd celălalt îi ajuta potrivindu-i la subsuori celelalte pachete. După aceea rămase singur lingă ciaii lui, cu hîrtia albăstrie şi scămoşată în tnînă.
                                      III
  In tren, Adrian Plopeanu găsi gazete proaspete de la Iaşi şi le desfăcu înfrigurat, ;pe cînd tovarăşii lui de drum discutau ultimele evenimente. Era o siguranţă şi-o incompetenţă pe care el de mult le uitase, despărţit de lume cum se afla în amorţeala frontului. Acuma regăsea c-un fel de simpatie intonaţiile şi atitudinile vechilor oameni. Şi zîmbea, stăpînindu-şi pentru sine cugetările care se îmbulzeau în el. Frontul Carpaţilor era liniştit: asta o ştia. In Apus, aceeaşi, înceată, greoaie şi încordată sforţare disperată în coridoare subterane, sub cutremurul miilor de tunuri. Şi în* marea Rusie, o revărsare de lumină peste
 203
 mulţimi agitate, o rîvnă, o dibuire nesigură spre în-cîlcite căi ale viitorului. In convorbirile Jor, tovarăşii de tren dădeau soluţii pentru rezolvirea marilor bătălii şi vedeau, c-o hotărttă mulţămire, potolirea valurilor ruseşti înăuntru, pentru ca apoi să se întoarcă furioase şi nebiruite cătră graniţi. Se făceau comparaţii cu vechile armate ale republicii franceze —■ şi se găseau asemănări care puteau linişti grijile imediate ale fiecăruia şi neliniştile cu care venea primăvara.
    In mirosul proaspăt al cernelei tipografice, Plo-peanu visa zîmbind reintrarea lui în viaţa agitată a publicisticei. La Iaşi negreşit îşi va lwa iar locul lui. Simţea acuma că sînt atîtea de spus, în ceasurile lui moarte i se Îngrămădise în suflet atîta nemulţămire veche şi atîta amară nevoie de viaţă nouă, înc.ît cariera ilui îi apărea limpede şi biruitoare. Cu cît trenul străbatea tot mai mult cătră Iaşi ogoarele desmorţite în primăvară, cu atît mai limpede şi înduioşat se vedea altul, desfăcut din negurile morţii.
    In gara Bacă.u coborî, cu ordonanţa după el. Trebuia să aştepte formarea unui alt tren. Şi în fumica-rea pitorească şi vioaie a mqlţimii, rămase o vreme pe peron, privind convoiuri lungi de platforme încărcate cu tunuri şi chesoane, care huruiau domol şi neîntrerupt, trecînd spre sud.
    —     Acestea sînt armele revanşei, zise cineva lingă el. Vorbele acestea îl surprinseră plăcut. Eraiu un germene pentru pagini de nădejde şi de îndîrjire. Revăzu deodată pe tristul colonel Vidraşcu, obosit de boala iui de inimă, în negura munţilor, cetind, cu capu-n palme, acele calde evocări ale suferinţilor iernii, vi-brînd de fiorul nădejdii, ş-al renaşterii. Fără îndoială,
 204
 plecarea liuî de-acoîo era o dreaptă orânduire. «Viaţa mea începe să aibă un înţeles», — îşi zicea el fericit.
   îşi făcu cu greu loc intr-un colţ de încăpere, la o masă goală, înconjurată de figuri .amestecate: târgoveţi, ţărani, soldaţi, ruşi descinşi şi fără arme, în uniforme vinete. Cînd se aşeză pe geamandanul împins printre lume de Iliie a Mărioarei, băgă de samă că cineva de alături 11 privea zîmibind. îşi întoarse faţa. Un rus tînăr sta lângă el. Nu era ofiţer, căci n-avea trese. Pe mantaua lui însă, la piept, .purta insigna universitară. Ochiul negru şi ager, nasul drept şi ascuţit deasupra unui puf fumuriu de mustaţă, îi dădeau o înfăţişare cutezătoare şi simpatică.
   Adrian Plop ea nu simţi că tovarăşul acesta vrea să intre în vorbă eu el. Ii adresă o întrebare în franţuzeşte.
   —   Dumneata aştepţi trenul pentru Iaşi ?
   Rusul înţelese. Da, mergea la Iaşi. Dar, amestecînd cîteva vorbe nemţeşti, îi mărturisi că nu prea vorbea franţuzeşte.
   —     Nu face nimic, îi răspunse Plopeanu ; eu pricep puţin nemţeşte. O să ne înţelegem în amîndouă limbile...
   —     Tr'es bien... răspunse rusul dînd din cap şi zîm-bind' mulţămit.
   începură a vorbi într-o limbă comică, zdrenţuită şi incomplectă. Rusul îşi spuse mumele : Vladimir Iva-novici Plotnicov. Era de loc din Turchestan, dintr-un ţinut muntos, locuit de seminţii tătărăşti. Părinţii lui fac de mult acolo negoţ şi erau oameni bogaţi: beau-coup riches...
   —     Tr'es riches, se crezu Plopeanu obligat să-l îndrepte.
 205
   —     ia, très riches... aproba rîzînd Vladimir îvano-vici.
   De acolo, de la Ţaşchent, a făcut, cu parcurile de tunuri trase de bivoli, patruzeci şi şapte de zile pîna la căile ferate europene. De-acolo, din negura Asiei, a venit foarte multă oaste, călăreţi pe cai mărunţi şi păroşi, cu suliţi lungi şi săbii încovoiate.
   —     Ştiu. Tatarii sînt cei mai buni călăreţi din lume, răspunse Adrian.
   —     Aşa este, zimbea Pilotnicov, sehr gut, bons cavaliers... A dat ţarul iporuncă, ei au veni.t. Tzar donné ordre, sie sind gekommen...
   Deodată rusul începu a rîde.
   —     A ! Acuma nu mai este ţar. Ţar plecat ! In Roşia acuma este revotiuţia şi svoboda !...
   —   Liberté! zîimbi Adrian.
   —     Da, liberté, liberté ! rîdea Plotnicov, arătîndu-şi un şir alb şi ascuţit de dinţi.
   Acum în Roşia are să fie bine. Nu mai este poliţie, nu mai siint spioni. Gazetele pot spune adevărul. Nobilii n-au să mai poată asupri poporul. De-aeuma poporul dobîndeşte pămiM şi libertate. Tot pămîntul trebuie dat ţăranilor, zicea Vladimir Ivanovici zîmbind cu bunătate. Ei lucrează pămîntul, al lor trebuie să fie pămîntul. Fabricile de asemenea trebuie să fie ale muncitorilor. Facem pace şi dreptate, se silea el să lămurească. Nu mai sînt săraci. Toţi oamenii fraţi...
   —   Dar ce faceţi cu războiul ? Întrebă Adrian.
   —     Război ? Război nu trebuie. Toţi oamenii fraţi. Războiul îl fac capitaliştii burjui; şi poporul piere, zadarnic, de trei ani de zile... Poporului îi trebuie pîne şi lumină...
   —     Aşa este, dar ce facem noi ?... La noi duşmanul e-n ţară. Dumneavoastră sînteţi aliaţii noştri...
 206
   —      Aha-ha !... rîdea Plotnicov. Voi aliaţi cu ţar. Nici la voi nu trebuie război. Şi la voi trebuie dreptate... Poporul nu vrea nicăieri război... Poporul vrea pîne şi dreptate...
   Adrian asculta tulburat. Acest Vladimir Ivanovici Plotnicov, venit din întunecimile Turchestanului, vorbea tulbure, însă c-o energie ciudată... Părea iluminat de o religie nouă. Ca şi la alţi ruşi pe care-i cunoscuse, Plopeanu găsea în acest necunoscut o credinţă neclintită şi naivă. Fără să vreie, îl compara cu sufletele întortochiate şi dospite parcă în viclenii ale oamenilor din societatea în care trăise. O lume întreagă i se ridica înainte, sceptică, egoistă şi îmbă-trînită. Şi de dincolo, din Răsărit, veneau copiii aceştia cu ochii blînzi, crezînd fără nici o umbră de îndoială într-o lume nouă.
   Plotnicov îşi urma înainte divagaţiile lui, într-o limbă amestecată, şi Adrian, ascultîndu-1, se simţea mişcat pînă în fundul sufletului de acele vorbe simple care-i sunau la ureche necontenit: libertate, frăţie, dreptate... Da, fără îndoială, în crîmpeiul îngust de lume din valea Dunării, oamenii au îmbrăcat în haine de farsă şi paradă aceste fantome evanghelice. Acuma poate privesc cu îndoială şi spaimă la convulsiu-nile mulţimilor cenuşii din stepe, dar rămîn neclintiţi, aceiaşi, în cuibarul lor de rele... In mintea lui se înşirau fraze, — pe care le visa în coloanele gazetelor... Sînt multe de spus şi de făcut, gîndea el. Ră-mînea însă la cuvinte şi la dorinţi nedesluşite, îia gazetele care îl aşteptau între cunoscuţii din viaţa trecută şi mîngîierile Maryi. Pentru a doua oară în ziua aceea imaginea ei îl cufundă într-o înfiorare dulce, şi închise zîmbind ochii.
 207
 IV
       Iarăşi în tren, în după-amiaza liniştită şi luminoasă,
I   se simţi cu totul indiferent l^jălmăşagul de lume care se zbatea căutînd locuri. Un negustor ovrei care alerga de colo-colo, cu braţele întinse, căutînd să se apuce de undeva, i se păru comic. Porniră; şi văzu desfăşurîndu-se, largă şi măreaţă, cîmpia Şiretului. Văzu pluguri în depărtare, pe costişe trăgănate. Pe deasupra smîreurilor argintii, în văi, treceau zboruri grăbite de raţe sălbatice. I se întoarse în suflet, în-tr-o blîndă pace, toată copilăria petrecută între coli-nile Moldovei. Fascinaţia aceasta a amintirilor era aşa de mare, încît se simţea cu totul singur în compartimentul plin şi-n murmurul de glasuri 'din juru-i. Din cînd în cînd închidea ochii în colţul lui de lîngă fereastră, apoi iar îi deschidea pe jumătate. Printr-un geam spart, se strecura pînă la el adierea vîntului, aducînd mireasmă de ţărînă. In somnia lui, se vedea îa curţile albe din Luncani, copil blond şi firav, între argaţii cu plete şi vitele albe, într-o livadă liargă, într-o prisaeă dulce-mirositoare, la o margine de poiană. Părinţii, tineri- încă, cu zîmbete fericite, într-o lumină intensă de vară... Cinele cel mare, Lă-buş, care-1 întovărăşea în rătăcirile lui... Vătaful An-dronache cel şchiop trece călare pe calul lui pag...
       Fără să-şi deie samă cum, gîndul trecu brusc în altă parte, ca dus de-o apă repede, chemat de sen-saţia dominantă a zilei. Şi văzu pe Mary subt o sprinceană .de pădure de brad, în munţi, la Sinaia. Era într-o rochie trandafirie, subt o pălărie largă de paie împodobită cu maci. Ţinea pe braţe, sub sini, un
     208,
            mănunchi de flori sălbatice. Avea o linie albă de iîs pe figura brună, arsă de soare.
              Acolo o cunoscuse întâi, în ungherul acela ascuns, aproape de un izvor care se chema Căpriţa. Lîngă şuviţa spumoasă de apă care sărea şi se zbatea printre stînci vinete, a zărit el într-o zi, în lumina amia-zii, trupuşorul acela zvelt şi nervos, urmînd ondulările şi izbucnirile izvorului. Ştia cine-i. Făcuseră chiar cunoştinţă în treacăt, în societatea amestecată şi elegantă ciare-şi avea sălaş de vară în umbra reşedinţei regale. Subt arcul pădurii şi lîngă izvor, Mary era însă alta. Răspîndea atîta farmec şi atîta graţie, încît Adrian deodată simţi în el pasiunea, ea o fatalitate. Din vorbă, din mişcări, din necontenita stăruinţă în preajma ei în zilele care urmară, Mary descoperi lesne că-i adorată. Se simţi măgulită că /         tînărul acela blond, cu părul învolburat şi buclat
           deasupra frunţii, cu ochii aşa de expresivi şi sprîn-cenele energice, o alesese pe ea între toate. «Dum-s          neatia ai o mască de compozitor, care mie îmi
            place...» îi zicea ea într-o sară. Ş-atunci el a îndrăznit să-i ia mîna, să i-o mîngîie, să-i privească unghiile roze, să i-o sărute. Şi într-o zi o găsi iarăşi sub sprinceana de pădure, cu buchetul de flori sălbatice sub sîni.
              Adrian păstra încă în simţuri această primă întîl-nire. Ea se lăsă cuprinsă de mijloc, î,nmlădiindu-se ca o iederă, şi trecură sub bolţile răsunătoare ale codrului de brad. Un miros laţîţător de ferigi umede şi de răşină îi împresura. Şi ei călcau nesimţit pe covorul ruginiu de ace uscate de cetină. Intr-un tîrziu ea începu să cînte încet o arie dintr-o operă italiană. Glasul ei de contraltă crescu sonor şi pasionat. Apoi, ^         cătră o margine de poiană, unde lumina curgea ca
 14
2C9
 o cascadă de aur pe ierburi subţiri şi nalte, răsunetul melodiei încetă. In clipa aceasta, în mireasma de cuişoare şi mintă fiinţile şi sufletele lor se amestecară. Şi era atîta încremenire în marginea de pădure, încît, din ascunzişul lor, parcă aşteptau să iasă din umezeala desişurilor încîlcite zîna tăcerii, umbră nedesluşită, cu ochii mari, rotunzi şi atenţi.
   La început, amorul lor a fost misterios şi romantic. Dar chiar şi mai pe urmă, cînd părinţii aflară şi puseră la cale căsătoria, ei simţeau nevoia să se izoleze într-o legătură care era numai a lor.
   Faţă de părinţi şi de prietini păstrau o discreţie delicată. Nimic, în gesturi, în priviri, nu descoperea nebuniile singurătăţii lor.
   După căsătorie, în Bucureşti, Adrian începu o viaţă agitată şi absorbantă de gazetar. împins de-o ambiţie ascunsă să-şi facă un nume mare, încerca înoiri în presa Capitalei, dînd la lumină cronici spirituale, articole de artă şi de teatru. Puse la cale ş-o revistă literară, in care propaga cu sentiment şi argumente ascuţite reînvierea romantismului. Toată această muncă de fiecare zi şi de fiecare oră era menită să înfrumuseţeze căminul «fetiţei lui», cum îi zicea el, să-i îndestuleze nevoile ei mărunte şi nesfîrşite, găteli şi toalete, pe care ea le cerea atîrnîndu-i-se de braţ c-un zîmbet de pisică linguşitoare. Pentru dînsa însă şi pentru dragostea lor, înţelegea să muncească pînă la sfîrşit 'CU drag şi cu tărie.
   Intre ei, copilul care-i semăna lui, creştea împresurat de atmosferă de iubire.
   In acest cuib de fericire, vestea războiului căzu ca
 o suflare de vijelie. Plopeanu era dintre aceia care-1 susţineau cu mai mult talent în presă. Mary era şi ea
 o entuziastă propagandistă; şi era iubită în lumea
 210
 mică în care se mişca pentru pasiunea pe care o .punea în izbucnirile ei contra germanilor, contra acestor «barbari noi ai civilizaţiei». De multe ori avea cu bătrînul Plopeanu, socrul ei, discuţii nesiîrşite, care de altfel nu se isprăveau nici tragic, nici cu lacrimi. El o mîngîia pe obraji ş-o săruta pe frunte, zîmbindu-i ca unui copil alintat. Ceasul cel mare însă, după doliul care-i lovise, o abătu la pieptul lui Adrian într-o izbucnire de disperare. El trebuia să plece, — şi lucrul acesta ea părea că-1 înţelege pentru întăia oară. Atîr-nată de gîtul lui, cu capul despletit revărsat pe spate, ea plîngea în odăiţa lor lacrimi nesfîrşite, şi-l chema cu nume dulci...
   Adrian zîmbea, cu ochii pe jumătate închişi.
   Insfîrşit, acuma se întoarce la ea. Viaţa lor se leagă iarăşi, într-o zi de primăvară.
                                   V
   După o noapte nesfîrşită de gînduri şi visuri, deschise ochii într-o lumină folîndă, cernută prin nouri subţiri. De şi era cu membrele îndurerate şi desfăcute parcă din pricina somnului întrerupt îşi trudnic pe banca de lemn, în capul oaselor, totuşi apropierea Iaşilor îl făcea să uite totul. La Paşcani, Ilie îi adusese gazete. Le petrecuse repede şi grăbit, apoi le grămădise într-un colţ, mototolite. Ascultă o vreme, căs-cînd, aceleaşi şi aceleaşi consideraţii asupra vremurilor şi asupra războiului, debitate cu entuziasm ori cu indignare de cătră ofiţerii cu care era tovarăş de compartiment. Pe urmă se întoarse cătră priveliştile din lungul liniei ferate. Soarele încă nu se arătase, dar îl găsea ascuns după perdeaua de nouri. Era în
 14*
 211
văzduh o lumină parcă stăpînită, şî apele din văi aveau luciri neclintite de tipsii mari de argint vechi. Pe-o brăzdătură proaspătă, păşeau atent doi cocos-tîrci cu ciocuri portocalii. Se întorseseră deci şi solii luminii de pe misterioasele ţărmuri sudice... Trase o gazetă şi socoti în gînd data. Era într-o sîmbătă. U martie.
   încă din timpul nopţii, între gîndurile lui amestecate, îşi făcuse un plan ca o măsură de prevedere. Cum va coborî la Iaşi, să se abată pe la Cartier (care se strămutase acuma acolo de la Bîrlad) să ieie informaţii cu privire la mutarea lui. Era vădit că chemarea lui fusese ordonată pentru un serviciu din Capitală şi că la regiment n-avea să se mai întoarcă. Voia însă să se încredinţeze deplin ca să poată apoi sui fără nici o îndoială, cu inima liniştită acasă, la ai lui. Din scrisorile Maryi şi cucoanei Leonora ştia că trebuie să se ducă la casa Slătinenilor. O cunoştea : trecuse pe acolo cînd venise în Iaşi, la înmormîntarea tantii Elencu.
   După întîrzieri şi opriri lungi în staţii, veni cel din urmă şi mai greu şfert de ceas. Apoi trenul se opri şi mulţimea prinse a se îmbulzi eu sălbătăcie prin culoare şi pe scări. Adrian îşi simţea tîmplele bătînd şi ochii fierbinţi. Se stăpîni totuşi. Aşteptă să se golească compartimentul. Şi pe cînd ordonanţa trăgea şi rînduia bagajul, el îşi privi în tăcere chipul, în umbra unui geam, şi-şi potrivi cravata şi gulerul la gît. C-o linişte prefăcută îşi tăie apoi loc spre ieşire, privind fix înainte-i.
   îşi cercetă ceasornicul. Erau trei ş-un şfert. Tocmai bine să se abată pe la Cartier. Potrivirea aceasta minunată îl făcu să surîdă o clipă.
   Soldatul venea greu în urmă-i, gîfîind sub povară.
încălţat cu bocanci grei, încotoşmat în cojocel şi manta, avea un obraz roş, umezit de broboane de sudoare.
   —     Ascultă, camarade, îi zise ofiţerul. Eu am treabă la Cartier. Tu mă aştepţi în deal, la grădina Copou-lui...
   Soldatul privi c-un fel de spaimă spre boclucuri. Oftă încet: «Am înţeles».
. Cu pas sprinten, Adrian porni pe uliţa gării, privind curios la furnicarul de lume care se ţesea prin lumina fără strălucire. Urcă treptele Rîpei Galbene. Prin squarurile sfărâmate şi pustiite din cotlonul rîpei, pe treptele de piatră, pe trotuarele prăvălatice prin care trecea grăbit, viermuia un popor nomad, nespălat şi zdrenţuit. Erau oameni căzuţi aici din necunoscut, ca lepădaţi de o furtună. Unii stăteau încovrigaţi, cercetîndu-şi şi legîndu-şi încălţările ; alţii, tolăniţi pe măntăli rupte, fumau fără grijă. Adunătura de haine heteroclite nu puitea lămuri care.sînt îndeletnicirile lor sociale. Aveau pe faţă însă întipărită neagra pecete a mizeriei ş-a foamei. Urmăreau pe trecători cu priviri lungi şi străpungătoare, ş-aveau parcă o atitudine de dispreţ pentru toate ale lumii.
   Impresiile acestea nu şi le lămuri Adrian decît după ce răzbi în Bulevardul Carol. Cu gîndurile împrăştiate, intră la Cartier ; ş-iatunci se concentra în sine cu un simţimînt ascuns de teamă. Pe sălile multe şi reci, plantoanele îi dădură lămuriri. Pătrunse într-o odaie largă plină de lăzi deschise în care stăteau rînduite hîrtii şi dosare. La mese lungi ţăcăneau, neîntrerupt şi monoton, maşinile. Nimeni nu-1 băgă în samă ; pe uşă intrau şi ieşeau necontenit ofiţerii, gradaţii şi funcţionarii Cartierului. Află de la un elev de administraţie că domnul colonel
 213
 • Algiu «are treabă la domnul general, dar vine Îndată». Se aşeză pe-un capăt de ladă şi trase din buzunar o gazetă; dar nu putea ceti. Un colonel cărunt, c-o înfăţişare şi c-o uniformă care arătau cu siguranţă lui Adrian că veneau de pe front, trecu pe la mese politicos, întrebînd ceva, Înfricoşat parcă de munca aceea încordată şi de tremurul înfrigurat al maşinilor del scris.
   Insfîrşit sosi colonelul Algiu, un om tînăr, smead, cu privirea deschisă şi inteligentă. îşi trecea din cînd în cînd degetul cel mic de la mîna dreaptă, împodobit ou unghie lungă, pe sub mustaţa neagră, cu capetele rotunzite. Ascultînd pe colonelul cel cărunt, apoi pe Adrian, zîmbea dînd din cap.
   —      Dumneata eşti locotenentul Plopeanu ? vorbi el, aţintind pe ofiţer. Te aştept de cîteva zile, domnule.
 Mă bucur c-ai venit... Sînteţi buni, domnilor, să tre-                (
 ceţi la mine, în camera de alături ?...
   Plopeanu se simţea acuma cu totul sigur de sine.
 Şi-n odaia de-alături Algiu, poftind pe colonelul cel cărunt să şadă pe un scaun, lîngă biroul împovărat de hîrtii, apucă pe Adrian de braţ, şi-l duse pe lîngă păreţii îmbrăcaţi cu hărţile enorme ale războiului, pînă la draperiile roşii ale unei ferestre.
   —      Iată ce este, zise cu familiaritate colonelul Algiu, deschizînd o tabachere mare de argint şi ridicînd-o la înălţimea bărbiei. — Nu fumezi ? — Adrian nu fuma, însă se crezu obligat să ia o ţigară fină, cu cartonul aurit, din tabacherea cea mare de argint. Iată ce este, urmă colonelul, aprinzînd o brichetă mică în formă de obuz; noi aici avem personal destul, însă avem nevoie de o minte mai ageră şi de o pană ascuţită... Cum dumneata eşti un scriitor cunoscut şi preţuit, ne-am
 gîndit la dumneata. Războiul azi nu se face numai cu                  }
 214
            tunul şi cu baioneta ; se face şi cu pana... Dumneata ştii ce ploi de manifeste lasă in liniile noastre ae->             roplanele duşmanului; ştii oe informaţii otrăvite stre-
            coară prin gazetele pe oare le liasă la răţelele de sîrmă... Este de dus tn domeniul acesta un al doilea război, neadormit... E o însărcinare de încredere, şi absolut confidenţială. Vom lucra împreună în fiecare dimineaţă, în biroul meu. Şi vreau să ne sprijinim pe toate legăturile dumnitale cu presa...
               Algiu vorbea curgător, c-o voce cu vibraţie caracteristică de fumător, .şi privea prietineşte pe Adrian.
               —     Domnule colonel, vă pot încredinţa că-mi voi face toată datoria.
               —     Nu mă îndoiesc ; de altminteri munca dumnitale va fi destul de agreabilă... O să am şi eu plăcerea să mă întorc un sfert de oră, împreună cu dumneata, la auriile rămăşiţi din lumea de altădată... la artă, la literatură...
               —     Domnule colonel, întrerupse cu vioiciune Adrian; dumneavoastră o dată, la Bîrlad, în vremea amărăciunilor noastre, vorbeaţi despre elegantul vi-conte de Chiateaubriand ?
               Algiu îl privi mirat. Plopeanu rîdea:
               —     Da. Mi-a vorbit fratele meu Paul despre dumneavoastră... A venit o dată să vă ceară o informaţie despre mine...
               —     A, da-da... răspunse Algiu, cercînd să-şi aducă aminte. Era cu căpitanul Berceanu, care de-atunci a murit... Cum se duc băieţii cei buni! Parcă nici n-ar fi fost!...
               Adrian părăsi plăcut mişcat pe colonelul Algiu; îi strînsese mîna, îl petrecuse pînă la uşă. Acuma, zîm-bind, ieşea repede pe poarta Cartierului şi pornea la deal, spre Copou.
 215
                              Vî
   ■Cind ajunse la casa Slătinenilor, amurgea. In urmă, pe oraş, tresăreau lumini. îndrumă spre subsol pe Ilie a Mărioarei, şi se avîntă pe scările de piatră. Sună. După o clipă uşa se deschise eu fereală şi figura blajină a lui euconu Vasilică Guşilă se arătă în lumina îndoielnică. Adrian întrebă, cu inima bătînd:
   —   Aicea locuieşte familia Plopeanu, vă rog ?
   —     Da, domnule, da... răspunse grabnic euconu Vasilică şi ieşi cu totul pe uşă. îmi daţi voie ? Dumneavoastră desigur sînteţi domnu Adrian Plopeanu. Eu sînt avocatul Guşilă... (Şi strîngea mina lui Adrian.) Poftiţi pe dincoace; pe la terasa cealaltă. Cucoana Leonora e acasă...
-  Păşind grăbit, euconu Vasilică petrecu pe Adrian pînă la terasa dinspre grădină, apoi se retrase politicos.
   Adrian pătrunse în odaia cucoanei Leonora, tocmai cînd Rozi, cu foarte mare luare-aminte, aprindea lampa.
   —   Unde-i mama ? întrebă Adrian.
   Rozi dădu un strigăt şi ridică mînile, parcă s-ar fi spăriat. Apoi se repezi spre o uşă scundă din părete.
   —     Aici, cuconaş Adrian, poftiţi aici... Cuconiţă, cuconiţă ! scînci ea, pe uşa întredeschisă.
   —     Ce este ? întrebă dinlăuntru glasul cucoanei Leonora.
   Cînd silueta ei naltă şi dreaptă, în negru, apăru, Adrian o văzu tulbure, prin lacrimi. Ea se şi avîn-tase spre el şi-i cuprindea tîmplele în palme. Apoi să-rutîndu-1, se lăsă pe-un scaun, c-un gemăt moale şi trudit, pe cînd el îi săruta uşor şi de nenumărate ori mîna.
 216
#
  —   Cînd ai venit?
  —   Acuma.
  ■— S-a sfîrşit ?
  —   Da. Rămîn la Cartier...
  Ea-1 cuprinse, sărutîndu-1 iarăşi. Apoi se linişti şi-şi şterse ochii, suspinînd.
  —      Dac-ai şti, Adrian, cît am suferit şi cît am aşteptat...
  Rozi, cu 'braţele încrucişate pe şorţ, dădea din cap, încreţindu-şi chinuit buzele şi ochii.
  Adrian puse însfîrşit întrebarea pe care o ţinea în el de cum intrase:
  —   Unde-i Mary ? A ieşit cu copilul ?
  —      Mary a ieşit cu Paul. Copilul e dincolo. Am stat lîngă el pînă ce-a aţipit...
  Adrian simţi o nelinişte în vocea cucoanei Leoncra.
  —   Ce este ? e bolnav? Vreau să-l văd !...
  Se avîntase de pe scaun şi cucoana Leonora îl urma, liniştindu-1 şi explicîndu-i indispoziţia copilului. -Nu-i nimic grav. Probabil că a răcit uşor, jucîn-du-se pe afară. L-a văzut şi doctorul Baciu şi a dat toate asigurările. A avut puţină febră, dar acu s-a liniştit şi doarme...
  In lumina lămpii, scăzută de abajur, Adrian se apropie de colţul unde era pătişorul copilului. Se aplecă şi-l privi. Era cu obrăjeii trandafirii şi zîmbea prin somn. Se plecă şi-l sărută pe frunte. II privi cum se mişcă uşor, apoi iar se linişteşte într-o respiraţie regulată.
  —      N-are nimic... şopti cucoana Leonora, oftînd. Adrian privea lung la copil, cu sufletul plin de-o nespusă duioşie. Păşind uşor, trecură apoi iar în odaia doamnei Plopeanu. Se aşezară pe scaune, la masa rotundă.
 217
 —      Rozi s-a dus să pregătească mai repede masa... vorbi zîmbind cucoana Leonora. Ştie că trebuie să-ţi fie foame...
 Adrian o privea ţintă.
 —      Mamă, zise el încet şi rar, de ce-a ieşit Mary cînd a văzut copilul bolnav ?...
 —      Dar bine, Adrian, răspunse cucoana Leonora, copilul n-are nimic şi Mary nu ştia că vii astăzi. Nici ea nu poiate să steie toată ziua închisă în casă...
 —   A ieşit să se plimbe?
 —   Cred că da. Trebuie să se-ntoarcă...
 Adrian simţi displăcere şi ¡nu încercă să şi-o ascundă. Răsuflînd prelung pe nări, ca şi cum s-ar fi înăbuşit, se ridică în picioare.
 —      Mamă, vorbi el supărat, asemenea veste nu mă pbate înveseli...
 Cucoana Leonora tăcea. El îşi căuta din ochi chipiul şi mantaua. Chipiul era pe un scaun. Observă că mantaua era încă pe el. Se ridică brusc în picioare. Zise hotărît:
 —   Trebuie să-i ies înainte...
 —      Adrian, fii liniştit, vorbi cu blîndeţă cucoana Leonora. Eu nu te înţeleg...
 El se aşeză iar pe scaun, întrebă:
 —• Ce doctor a văzut pe copil ?
 —   Doctorul Baciu, un prietin... Aş putea spune că
 a scăpat de la moarte pe Paul... Un băiat foarte de-treabă. Trebuie să fie şi el cu dînşii________
 Cucoana Leonora se opri: Adrian ridicase repede ochii, apoi îi coborise iar.
 —   Nu-ţi scoţi mantaua ? întrebă ea, cu grijă.
 —   Nu. Trebuie să-i ies înainte...
 Cucoana Leonora oftă stăplnit şi trase spre ea col-
 218
          ţunul şi andrelele de sub lampă. Cunoştea firea pornită a lui Adrian şi-l lăsa să se potolească.
*            Afară, de pe terasă, Adrian privi o clipă în întune-
          ricul sumbru al grădinii. Apoi coborî încet treptele de piatră. Prin fîşiile de raze care scăpătau pe geamuri, văzu trecînd o umbră încovoiată, zări un obraz negru şi bărbos, pe care-1 cunoscu. îşi stăpîni glasul şi-i dădu chiar o părere de veselie:
             —  Tu eşti, moşnege ?
             —     Eu, trăiţi, domnule locotenent. Tare ne bucurăm c-aţi venit acasă.
             —  Ai primit lucrurile ? Te-ai înţeles cu Ilie ?
             —     Da, domnule locotenent. Toate-s bune... Ne mai jucăm şi petrecem cu domnu Codinuţă.
             Adrian tăcu. Moş Avram.înţelese că trebuie să-l lase în pace şi se mistui în umbră. Rămas singur, Plopeanu trecu încet spre poartă. Acolo stătu în cumpănă; după aceea se întoarse spre silueta de castel a casei, cu turnul zugrăvit negru pe cerul al-bastru-închis. Stelele aveau clipiri vioaie, parcă tresăreau în ele ace de aur. O adiere ascuţită şi răcoroasă îi mîngîia ochii fierbinţi.
             Cînd puse mîna pe balustrada de fier a terasei, auzi în urmă voci vesele. Se întoarse cu inima ghemuită, (         şi   văzu spre poartă două umbre. Cunoscuse pe Mary
          după glas ; îi cunoştea acum şi unduiarea grăbită a mersului. Lîngă ea statura subţirică a lui Paul cu pas larg. Fără să se mai poată stăpîni făcu cîţiva paşi grăbiţi spre ei. Şi glasul Maryi ţipă ascuţit şi zugru-mat ide emoţiune în întuneric:
             —  Adrian ! Adrian !
             Simţi pe piept lovitura moale a trupului ei. I se atîrna de gît şi-i suspina încet, neîntrerupt, printre gîlgîirî de lacrimi, numele. II atrăgea în jos şi-i ră-
 219
sufla fierbinte chemarea. II fulgera fiorul sărutărilor ei.
   —   Cînd ai sosit ? Cum n-am ştiut noi ?
   Şi plingea lin, lăsîndu-i-se în braţe.
   —      Ai venit, bie... îi zicea şi Paul strîngîndu-i mina...
   Şi-ncet, împovărat de trupul Maryi, pe care-1'simţea prin blăniţa moale, urcă terasa. Paul deschise uşa. Cucoana Leonora, cu andrelele în mînă, îi privea dreaptă, cu boabe de lacrimi curgîndu-i domol pe obrazul ofilit.
                               VII
   Masa scurtă şi grăbită fu înveselită de Mary. Ciripea neîntrerupt, se interesa de toate cîte fuseseră acolo, departe, pe front, în viaţa lui Adrian, de primejdiile necontenite, de acea umbră fumurie a morţii care plutea asupra lui şi care pe dînsa o chinuia atîta în nopţile de visuri rele.
   —      Tu nu simţeai gîndurile noastre? Noi te aveam necontenit aici, între noi !...
   Cîştigat de căldura ei, Adrian răspundea zîmbind, alungind într-un colţ întunecat al sufletului un gînd care se întorcea întruna, supărător, ca o muscă. In odaia cucoanei Leonora convorbirea urmă din ce în ce mai ostenită. Intr-un răstimp de tăcere, Mary trecu în odaia de alături. Adrian o găsi aplecată asupra copilului, ascultîndu-i respiraţia.
   —      E cu totul liniştit, zise ea ridicîndu-se şi aţin-tindu-şi Ochii mari asupra lui Plopeanu ; nu mai are nimic... Astăzi am fost foarte neliniştită...
   El îi replică deodată, ca şi cum i-ar fi întors o minge din zbor:
 220
   —  De aceea l-ai lăsat singur, ş-ai ieşit!
   Ea tresări, ca lovită :
   —  Ce e, Adrian ? de ce-mi spui asta ?
   —     Cum de ce spun asta ? vorbi el, stăpînindu-se greu şi răsuflînd pripit. Tu nu-nţelegi de ce spun asta, cînd, sosit acasă, acuma, după atîta vreme, găsesc copilul bolnav şi singur ?...
   Ca înspăimîntat dei glasul lui se întoarse spre uşă, ca ,să se încredinţeze că-i închisă.
   —     Dar nu era bolnav, zicea ea, privindu-1 cu ochi spărioşi. Doctorul m-a încredinţat că nu-i nimic. Şi n-a rămas singur, Adrian...
   —     Mary, întoarcerea asta a mea e otrăvită... şopti el privind neguros într-o parte.
   —     Vai, Adrian, gemu ea frîngîndu-şi mînile şi privindu-1 cu ochi mari, îngheţaţi pareă-n lacrimi; de asta te-am dorit şi te-am aşteptat!... Cît m-am bucurat de întoarcerea ta şi cît eşti de rău !
   Se lăsă pe scaun, la căpătâiul copilului şi începu a plînge cu amărăciune.
   El se simţi lunecînd spre o iremediabilă nenorocire. Plînsul Maryi deodată-i risipi mînia, — şi acuma nu mai vedea mijlocul unei întoarceri, a unei alinări a suferinţii lor. Era aşa de zdrobită ş-aşa de gingaşă în dezolareia ei, încît, cu aceeaşi pornire bruscă, care îl făcuse ,s-o lovească, se repezi cuprinzîndu-i mîna. Ii strînse degetele convulsiv şi i le sărută. Se aplecă şi-i sărută ochii săraţi de lacrimi.
   —     Mary, zise el, pripit, nu înţeleg cum am putut fi aşa de brutal!...
   Ea-şi trăgea capu-ndărăt, plîngînd acuma încet şi liniştit. Printre suspine îi şopti, ghemuindu-se asupra pătişorului:
 221
   —   Se deşteaptă copilul 1
   Codinută se frămînta într-iadevăr, sub pătura roşie, de păr de cămilă. Adrian se întoarse spre el, îl privi mişcat, apoi îl chemă încet pe nume de două ori. Ii apucă minuţa. Văzîndu-1 că deschide pe jumătate ochii, îl cuprinse de după grumaz cu cealaltă mînă şi-l trase spre el. «Scoală, Codinuţă, să vezi pe tata...» Copilul mormăi leneş, închise iar pleoapele şi se lăsă în perina de puf, c-un zîmbet fericit.
   Mary îşi încetase suspinele, urmărind mişcările copilului.
   —     Doarme, zise ea încet; te visează... Şi oftă dulce, ca şi copilul.
   El o privi pasionat, cu dorinţi deodată deşteptate. Ii şopti cu glas grav, eăutîndu-i mîna :
   —   Mary, mă ierţi ?
   Ea clătină din cap, cu tristeţă.
   —     Adrian, nu te-am ştiut aşa de aspru... ¡Niciodată ,nu mi te-am închipuit astfel... Eu am ştiut c-ai să vii. Te-am visat acu două nopţi. Şi te aşteptam. Iată în-tîlnirea noastră! Ce tristă şi nenorocită întîlnire!...
   El o cuprinse, o strînse la piept, începu s-o mîngî-ie, şi s-o desmierde tăcut. Apoi, văzîndu-i ochii mari aprinşi iar de lumină, înţelese că furtuna trece, îi apropie obrazul ei rece de-al lui; o săruta, ş-o simţea moale şi supusă, c-un zîmbet straniu şi pierdut...
   La uşă sună uşor o bătaie discretă.
■  — Trebuie să fie Rozi... şopti Mary. Se ridică uşoară, ştergîndu-şi ochii, mîngîindu-şi obrajii. Apoi, pe cînd Rozi trecea c-o perină mare la patul de lîngă sobă, ea se aplecă şi învăli mai bine copilul, se duse şi crescu lumina lămpii; se lega iarăşi, sprintenă şi tăcută, de vechile îndeletniciri, pe cînd Adrian, cu
 222
fruntea-n palma dreaptă, cu cotul rezemat de speteaza scaunului, o urmărea, cu inima încă înviforată, cugetînd la prăpastia de întuneric pe lîngă care trecuse.
                              VIII
   A doua zi, Adrian petrecu toată dimineaţa la Cartier. Cînd se întoarse la amiază acasă, cu mintea plină de hotărîri şi de planuri, găsi pe Codinuţă în poartă. II aştepta cu moş Avram. începu să strige, agitînd o vărguţă lungă de alun. Zvîrli vărguţa şi i se căţăra în braţe. II săruta, bătîndu-1 peste obraz cu mînuţa şi se lăsă desmierdat cu izbucniri cristaline de rîs. Copilul avea risul mamei lui. Şi Adrian, lă-sîndu-1 să fugă înainte ca un căluţ, se gîndea zîmbind la noaptea lui de împăcare cu Mary.
   Sări în fugă treptele terasei — şi găsi pe toţi la intrare, ridicaţi cu strigăte mari de Codinuţă. In odaia cucoanei Leonora pătrundea un soare blînd de început de primăvară. In lumina lui prietinoasă se aşezară în jurul mesei, reluînd povestirile amestecate din ajun. Se vorbi cu veselie de cuconu Vasilică Gu-şilă şi de romanul lui cuconu Ioniţă Casablu, de viaţa de pe front, de rătăcirile lui Paul. Şi Adrian îl cuprinsese pe mezin de după umăr, îl privea cu dragoste în ochi, îi pipăia rîzînd mustăcioara ca un puf de piersică...
   —     Te-ai făcut om mare acuma... Ce ? de asta nu trebuie să-ţi fie ruşine...
   Paul avea într-adevăr o clipire neliniştită, ferindu-şi ochii spre fereastră, şi Mary îşi arătă dinţişorii albi într-un rîs tăcut, cu pleoapele pe jumătate închise, bă-tînd oa nişte aripioare.
 223
   Adrian aştepta privirea grea şi adîncă a «fetiţei lui», privirea aceea care-i răscolea şi-i tulbura sufletul. O urmărea pe Mary în mişcări, în gesturi. împăcarea lor era de bună-samă întreagă, totuşi ochiul acela negru, neliniştit şi mare părea că alunecă numai asu-pră-i, fără a se opri. Era poate o părere, căci ea trecea veselă şi liniştită în jurul mesei, rînduind ea singură tacîmurile lui Adrian.
   —      Mămieo, Rozi a făcut clătite ! strigă Codinuţă intrînd cu vărguţa pe uşa care da în coridor.
   —      Se-nţelege. I-am spus eu. Tatei îi plac clătitele, răspunse Mary. (Pe Adrian observaţia asta nu-1 surprinse plăcut.)
   —      Şi mie îmi plac clătitele! strigă băieţelul înăl-ţînd vărguţa. Rozi le-a făcut şi pe ale mele mari ca ş-ale voastre, şi i-am spus să puie dulceaţă multă...
   Adrian îl prinse de mină şi-l aşeză pe genunchi.
   —      Astă-iarnă m-am dat cu săniuţa, vorbi copilul înălţînd ochii. Moş Avram mi-a făcut săniuţă. Am văzut şi-un iepure astă-iarnă ; şi s-a temut de mine !
   —    Şi ce-ai mai făcut?
   —    M-am jucat.
   —■ Foarte bine-ai făcut.
   —      Da. Ş-am stat de vorbă cu moş Avram. Şi el îmi spunea că mata eşti la război. Acolo se omoară oamenii unii pe alţii în fiecare zi. Da’ el zicea că mata ai să te-ntorci acasă sănătos. Pe mata nu poate să te omoare nimeni. Şi chiar te-ai întors, cum a spus moş Avram. El ştie, ca şi Rozi, o mulţime de lucruri.
   —    Cum se poate ! Şi ce-ţi mai spune ?
   —      îmi spune, tăticule, că oamenii nu trebuie să se puşte şi să se omoare... El zice că nici lupchii d^n pădure nu se mînîncă şi nu ¡se omoară...
 224
   —     Apoi Avram al tău e adevărat filosof... zise Mary zîmbind.
   După masă, aşteptau pe doctorul Baciu. Trebuia să vie să vadă copilul. Fără să-şi poată înfrîna cu de-săvîrşire o pornire agresivă faţă de acest necunoscut, Adrian asculta tăcut povestirea întîlnirii lui Paul cu doctorul. Cucoana Leonora, observînd umbra din ochii lui Adrian, zise cu linişte:
   —     E un om minunat ş-un prietin desăvîrşit... O să-l cunoşti în curînd... Codinuţă îl aşteaptă afară...
   Intr-adevăr, pe terasă se auzeau strigătele subţiri ale băieţaşului. Şi-n curînd, pe uşa deschisă larg intră doctorul ducînd în braţe pe Codinuţă.
   —     Da’ cine-mi spunea, mă rog, ieri, că dumneata eşti bolnav? îl întrebă el cu seriozitate.
   Observînd pe Adrian, obrazul i se lumină de un zîmbet hun. Fără să lase copilul, întinse mîna-i mare; şi Plopeanu se simţi deodată cucerit de ochii lui, în care parcă-i strălucea inima.
   Doctorul se întoarse rîzînd spre Mary:
   —' De-acuma, duduie, s-au isprăvit toate... Prieti-nîa noastră riu-ţi mai este de nici un folos şi trece la vechituri... A trebuit, zise el cătră Adrian, s-o scoatem cu sila din casă... Au trebuit puterile unite ale mele ş-ale cucoanei Leonora: o dublă alianţă, ca s-o tăcem să iasă la teatru, ori pe strada Lăpuşneanu...
   Mary simţi neliniştea lui Adrian şi-l aţinti c-un zîmbet nehotărît. Dar cuvintele doctorului păreau a stîrni în Adrian mai mult curiozitatea.
   —   Se joacă teatru ? întrebă el uimit.
   —     Putem asculta şi operă italiană... îi răspunse copilăroasă Mary.
Jg — M. Sadoveanu — Opere, voî. 7
 225
   —     Dar comedia se joacă mai ales pe strada Lăpuş-neanu, adăogi doctorul. ,Şi începu să înşire în faţa lui Adrian toate observaţiile lui mohorîte asupra lumii aceleia frivole de invazie care petrece şi aleargă în goana automobilului după afaceri. După combinaţiile de export, urma importul stofelor scumpe, a juvaeru-rilor şi parfumurilor. Acuma erau în cinste combinaţiile de .bursă şi speculaţiile asupra valutei. Toate ministerele şi oficiile statului se prefăcuseră în zarafii şi bazaruri. Toţi îşi vîră pînă-n cot mîna în avutul ţării. — Cei care putrezesc în, şanţuri, la graniţă, adăogi doctorul, nu ştiu toate acestea... Aici e un Babilon otrăvit. Ar trebui un bici de foc, ca să bată şi să alunge pe cei răi...
   Aşa este — gîndea Adrian ascultînd pe doctor, ar trebui un bici de foc. In această bolnavă atmosferă, ar trebui o lumină năprasnică, ca să descopere murdăria şi rănile. Şi menirea lui — în legătură cu planurile care luau în minte-i o formă tot mai desluşită —
i se părea comandată de sorţii fatalităţii.
   —   Este ceva putred în Danemarca... zise el, cu
gestul de teatru al prinţului tragic. Trăim într-un iarmaroc al vanităţilor, între strigătele mizeriei şi rugurile de jertfă ale omenirii. De mult încă, în întunericul nostru, în faţa duşmanului, am simţit lucrurile acestea. Şi mă gîndeam că toţi oamenii cinstiţi au datoria să-şi deie mîna şi să pornească şi acestalalt război, mai necesar poate decît celălalt... In ce mă priveşte, eu m-am hotărît! sfîrşi el cu înfrigurare, aţintind pe doctor.                                         %
   Mary îi asculta zîmbind. întorcîndu-se spre ea. Adrian, neliniştit, aştepta privirea aceea adîncă a iubirii lui de altădată.
 226
 IX
   Redacţia ziarului Straja era instalată într-o odaie destul de largă şi luminoasă, avînd vedere şi într-o cotitură a străzii Lăpuşneanu. încăperea asta fusese magazinul unui bătrîn încadrator de tablouri. In faţa sprîncenelor încruntate ale directorului gazetei, domnul Corneliu Georgescu, înfricoşat de ameninţarea cu rechiziţia, bătrînul ovrei Isac Horn îşi plecase fruntea cu resemnare şi primise să cadă la învoială pe bani buni, la vedere. Se învoise chiar să lese în încăpere ş-un birou, cîteva mese şi scaune, şi multe tablouri încadrate atîrnate pe păreţi. Ş-acestea le socotise cu bani buni, cu toate încruntările de sprîncene ale domnului Corneliu Georgescu. La urmă bătrînul găsise la cunoscuţii lui şi cîteva canapeluţe, cîteva covoare bune, un dulap pentru colecţii şi, lucru foarte principal, două cutii de table, pentru plictiseala după-amiezilor... Politicos, moş Isac îşi înfăţişase chitanţele şi pentru aceste adaosuri, şi se retrăsese ploco-nindu-se. Acuma venea la magazia lui numai sîm-băta, ca prietin, şi privea cu admiraţie tablourile de pe păreţi. La plecare, întreba, ¡aşa în treacăt, dacă nu s-a arătat vreun cumpărător pentru asemenea capodopere. Zvîrlind zarurile şi mutînd rondelele în cutiile lustruite, gazetarii îl încredinţau că este un american bogat care are să vie într-o zi în automobil cu buzunarele pline de dolari. Pînă acuma n-a avut însă vreme : «e ocupat cu chestia externă». Bătrînul Horn se lăsa înşelat, ascultîndu-i uimit, — şi se strecura afară mîngîindu-şi cu zîmbet şiret barba albă, pe cînd băieţii rîdeau de se prăpădeau pe urma lui.
   Cînd intră Adrian pe uşă, îl zări întăi Corneliu Georgescu de la biroul lui de stejar, şi îl salută cu
 227
un strigăt mare, venind î-fiiainte-i cu ţigara în gură şi cu mînile întinse. Ceilalţi «băieţi» grămădiţi cu nasurile aplecate în partidele de după-amiază, se ridicară amestecaţi, repezind într-o parte şi-ntr-alta scaunele, şi-l împresurară. Adrian vedea între ei pe unii dintre tovarăşii lui buni de la Bucureşti, pe alţii îi cunoscuse numai în treacăt, în viaţa-i de gazetar.
   Ce făcuse atîta vreme ? îl 'întrebau toţi. Unde stătuse ascuns ? Ei au venit cu primul val al refugiaţilor ş-au avut a suferi atîtea mizerii, atîtea şicane! Unde să găsească bani cu împrumut în nenorocirea aceea obştească ? .S-au zbătut în dreapta şi-n stînga, au alergat în Iaşi pe la uşile tuturor ministerelor; în-sfîrşit s-au putut instala, mulţămită lui Georgescu. El făcea să apară de cîtăva vreme Straja, jertfind cele din urmă mii de franci dintr-o moştenire.
   —   Dar tu ce te-ai făcut, Plopene ?
   —   Eu am fost pe front... răspunse simplu Adrian.
   Cum se poate ? A fost pe front ? A, ce viaţă înfrigurată trebuie să fie acolo ! II rugau să le povestească impresiile lui, se instalau ,în scaune ca să-l asculte şi-şi aprindeau ţigări... Jucătorii de table trecură pe nesimţite la locurile lor şi zarurile sunară subţire în cutiile de nuc lustruit.
   —      Acuma, dacă te-ai stabilit în Iaşi, în serviciul Cartierului, îi zise Corneliu Georgescu, ai să ai vreme să lucrezi cu noi. Straja merge foarte bine, e aşteptată eu înfrigurare, se cumpără ca pînea caldă. In jurul tipografiei parcă-i iarmaroc în tiecare dupa-a-miază... Se oalcă şi se bat oamenii ca să aibă numerele proaspete...
   —      Sînt hotărît să-mi reiau îndeletnicirile... răspunse Adrian. Consider asta chiar ea o datorie.
   —   Se-nţelege... se-nţelege...
 228
   Dragu, vechi tovarăş de redacţie, îl privea zîmbind, alungind din cînd în cînd cu palma nourii de fum ai ţigării.
   —     Te asigur, Adriene, îi zise el, că aici ai să petreci ceva mai bine decît în tranşee... Ştii ce lume e în Iaşi ? Ştii cum se petrece ? Eu m-am lăsat de poezie... M-am convins că acuma este altceva mai bun de făcut...
   Cu faţa lui slabă şi palidă rasă cu îngrijire, cu ochii mici pierduţi în fumul ţigării, Dragu avea un uşor aer batjocoritor. Adrian îl privi cu atenţie:
   —   Tu vorbeşti aşa ? Liricul incorigibil ?...
   —     Eu, da, răspunse cu prefăcută răceală Dragu. Ai să te convingi cîtă dreptate am. Poezia este o Îndeletnicire a vremurilor de linişte. Acuma Iaşu-i plin de femei şi de mese de cărţi de joc...
   —   Se joacă ?
   —     Dar ce vrei să se facă ? Cum să întrebuinţeze oamenii atîţia bani ? căci se cîştigă bani mulţi. Trebuie să-i zvîrlă în ^geţi^eceri; să-i deie în cărţi. Datoria noastră este să eîştigăm...
   Adrian încerca să rîdă, ca de-o glumă.
   —   Nu rîde, eu nu glumesc, îi zise serios Dragu.
   Georgescu se amestecă, vesel:
   —     Se-nţelege, nu glumeşte. Joacă întruna şi cîştigă, —r asta e interesant. Cîştigă mult mai mult decît cu poeziile... Nu-i vorbă, cu poeziile nu cîştigă nimic... Uite, aşa umblă în lume, cu guler tar,e şi manşete, ras cu îngrijire şi pudrat, şi şi-a compus un aer rece şi mefistofelic care face o impresie nemaipomenită...
   Rîzînd încet şi mulţămit, Dragu îşi răsturna capul pe spate, suflînd fumul spre tavan.
   —      A juca cărţi e o artă, încheie el; trebuie să cunoşti oamenii şi să le pătrunzi gîndul şi sufletul. în-sfîrşit, din toate se vede că mi-am găsit cariera...
   Georgescu abătu sfatul spre preocupările serioase.
   —      Vra să zică, Plopene, te hotărăşti să lucrezi cu noi. O să facem treabă bună. Facem inovaţii, inaugurăm cronicile...
   Cu dunga lui de umbră aplecată adînc pe ochi, cu fălcile-i puternice albăstrite de barba nerasă, vorbea atent şi grav, schiţînd planuri de viitor. Seriozitatea lui de muncitor îndărătnic cucerea pe Adrian. Şi se pomeni desfăşurînd cu căldură planurile lui mari, ca-re-i arseseră ca lumini neadormite la căpătai în cele din urmă nopţi. Negreşit, în Sybaris trebuia să izbucnească glasul Adevărului. Oamenii curaţi trebuie să încerce a opri curentul de disoluţie.
   Georgescu îl aproba necontenit; şi-i strînse mîna încălzit:
   —      Sînt al tău, Plopene; sînt fericit că te revăd acelaşi... Atmosfera de aici înăbuşă...
   Dragu rîdea:
   ■— Să mă lăsaţi în pace! Voi sînteţi nişte copii. Ce voiţi să faceţi ? Să răsturnaţi lumea ? Aţi uitat cenzura ? Instituţia asta îşi are rostul ei în asemenea vremuri... Scriţi lucruri .frumoase, dar lăsaţi oamenii să fie cum sînt...
   Adrian se înflăcăra. Nevoia de schimbare el o simţea în aer. Lumea veche începe să se clatine. La hotare s-a aprins revoluţia, ca o auroră a altor timpuri.
   —      Lasă asta, îi zise zîmbind, răutăcios, Dragu; vino aici, în colţul acesta de fereastră, şi priveşte mişcarea străzii... Uite lume care rîde, uite toalete... Te fulgeră scînteierea juvaerurilor ş-a ochilor... Lumea asta trece nepăsătoare. Se duce spre prăpaştie dacă
 230
vreţi, dar trece nepasătoare. Ce însamnă pornirile voastre lirice?... Lăsaţi-o să se prăpădească dacă voieşte, şi căutaţi-vă de treabă...
  —     Uite, asta face de cînd sîntem aici... vorbi rîzînd Georgescu. Joacă teatru!
  —     Joc şi mă plimb pe Lăpuşneanu... răspunse grav Dragu. La revedere! Nu uitaţi să mă compătimiţi după ce voi ieşi de aici...
  C-un aer solemn îşi aşeză la o oglindă nodul de la cravată, şi ieşi eumpănindu-şi bastonaşul negru cu mîner de argint.
  —     S-a cam stricat şi joacă în adevăr teatru, vorbi Georgescu privind în urma lui; dar altfel e băiat bun...
  Deplin înţeles cu Georgescu asupra activităţii lui la gazetă, Adrian trecu pe lîngă jucătorii de table şi ieşi în stradă. Insfîrşit reintra în viaţă. Simţi în buzunarul măntălii cele cîteva hîrtii de bancă pe care
i le strecurase în mînă, aproape cu de-a sila, Corne-liu, ca o temelie a raporturilor lor, — şi se gîndi că din acest început trebuie numaideeît să cumpere o podoabă pentru Mary. Intră într-un magazin, unde zărise o vitrină largă cu lucruri de ocazie, şi alese o broşă mică de aur, cu trei rubinuri mărunte ca trei scînteuţe. Pe cînd negustorul, un bătrîn miop, cu ochelari, o împacheta încet şi cu grijă, — el privea la feţele tinere de femei aplecate asupra geamurilor cu pietre scumpe. Vorbeau, întrebau de preţuri, scoteau bani din gente minuscule, şi se agitau într-un miros atîţător de parfumuri.
  După ce ieşi, băgă de samă că începea să ploaie. Un vînt repede şi neaşteptat îmbulzise din asfinţit nouri, ş-acuma trecea cu şuiet în lungul uliţii, semă-nînd stropi. Trotuarele se goleau într-o mişcare în-
 231
îrigurată, într-o adevărată fugă foşnitoare, şi automobilele treceau sunînd neîntrerupt, parc-ar fi vestit un dezastru.
   Cu darul lui în buzunar, în locul hîrtiilor de bancă, Adrian mergea gînditor, pipăind cu vlrfurile degetelor pietrele fine. Văzduhul era răzvrătit şi mişca într-o curgere lină talazuri spumegate de nouri. Ploaia răpăia grăbit şi neregulat. ,
   Cum ieşea din strada Lăpuşneanu, prin zbaterea stropilor învăluiţi de vînt, zări deodată pe celălalt trotuar o umbră subţire, uşor încovoiată, care grăbea la vale. Cînd recunoscu bine pe Paul, se întoarse în loc, voind să-l strige; dar ploaia suna şi vîntul îi sfîr-tica glasul. II lăsă să treacă; îl pierdu din vedere. A-drian stătu o clipă în cumpănă, apoi îşi ridică gulerul măntălii şi porni la deal, spre Copou. Ploaia trecea, şi de la asfinţit începea să curgă lumină roşie-tică prin zăbrele de nouri. Se alina şi vîntul.
   Domolindu-şi mersul, Plopeanu se gîndea la trecerea grăbită a lui Paul. Acuma îşi dădea mai bine samă: ‘băiatul pareă ar fi urmărit pe cineva, aşa mergea de preocupat,' îără nici cea mai mică atenţie în laturi.
   Cu această mirare, cu îndoială şi prepusuri, ajunse acasă. Găsi pe Mary pe terasa largă de piatră. Lumina apusului o înfăşură într-un văl auriu şi-i lucea în priviri ca-n două puncte de rouă.
   —    Am rămas singură acasă, îi zise ea de sus, şi te aşteptam...
   El urcă treptele, şi-i sărută mîna întinsă. Cu mirare ea simţi între degete darul, îl întoarse la lumină şi-l cercetă atentă. Zise încet:
   —    Ce frumuşel lucru 1 Astăzi eşti bun cu mine, A-drian...
 232
  AlipindU-se cu fereala de el,'ca sa n-6 atingă umezeala hainelor lui, încerca să-l sărute uşor, cu gura făcută plisc, şi nu-1 ajungea. Adrian se plecă spre ea .rîzînd şi-i primi sărutarea.
  —   Ceilalţi unde sînt ? întrebă el.
  —     Mama şi Godinuţă s-au dus la teatru. Am rugat-o eu pe mama să iasă... Pînă astăzi nu s-a mişcat din cuib...
  —     Atuncea Paul se ducea s-o ajungă şi s-o întovărăşească.
  —   Paul ? Nu. Nu cred.
  —     L-am întîlnit în capătul străzii Lăpuşneanu. Trecea grăbit şi preocupat. Atunci unde ,se ducea ?...
  Mary avu un zîmbet enigmatic, privind spre soare şi clipind,
  —   Ce este, Mary ? Ştii ceva ?
  •— Ştiu, răspunse ea, întorcînd privirile. Nu înţelegi ?
  El tăcu, cercînd a desluşi ceva în privirea ei.
  —   Ce este? O aventură? o femeie ?
  Ea dădea din cap, rîzînd:
  —   Poate să fie altceva?
  —   Cum se poate? la vîrsta lui?...
  Văzîndu-1 că se înegurează, ea deveni serioasă.
  —   Bine, Mary, cum se face asta ? Mama ştie? '
  —   Nu.
  —   De ce nu ştie ?
  —     Pentru că nu i-a spus Paul. Eu am bănuit, am putut înţelege, dar nu cred că trebuia să vorbesc cu mama. Afacerea aceasta delicată e a lui, nu e a mea. Pe urmă eu nici n-am luat-o drept o catastrofă, cum pari a* face tu. Băiatul are o mică aventură. Ei, şi ? Pasiunile tinere curăţă, — ca focul...
  El o asculta uimit.
 233
 —      Cum vorbeşti tu, Mary ? De unde scoţi tu asemenea precepte ?... Să lăsăm vorbele. Ce ştii tu ?
 Simţind că în glasul lui străbate un uşor tremur de stăpînire, ea strînse buzele şi-şi întoarse iar privirile spre soare.
 —   Ce ştii,- Mary, despre legătura asta ?...
 Ea vedea că nu poate tăcea pînă la sfîrşit şi trebuie să mintă. Răspunse liniştit:
 —      Ţi-am răspuns o dată, Adrian, că am bănuit ş-am înţeles. Ce vrei să ştiu mai mult ? Cred că e o legătură fără urmări. L-am observat o dată sau de două ori vorbind c-o femeie tînără, foarte inteligentă, şi bine de altfel...
 —   O femeie măritată!
 —      Da, măritată; şi asta ţi se pare catastrofă ? L-am observat privind-o lung la teatru...
 —      La teatru ?... o întrebă Adrian, c-oi încercare de rîs.
 O      clipă tăcură amîndoi, observîndu-se. Ea zise deodată încet, privindu-1 ţintă :
 —      Adrian, am sentimentul că trebuie să-ţi întind îndărăt, în vîrful degetelor, darul tău...
 Şi cu buzele tremurînd, c-un zîmbet de suferinţă, ea întinse spre el cele trei scînteuţe de rubin.
 Adăogi într-o înfiorare de suspin :
 —   Iar'se repetă ceasul întoarcerii tale...
 —      Dar ne-am împăcat, Mary, şi m-ai iertat... strigă el, împingînd mîna în care clipeau rubinele.
 —      Cum pot să uit cînd mi-o aduci aminte ? Mai sînt în mine şi alte amintiri pe care le trezeşte mî-nia ta... Mă faci să sufăr, Adrian, şi mă răneşti... Asta nu se poate uita...
 El tăcu, biruit, c-o adîncă osteneală în priviri. O
 234
  trase spre el ş-o strînse la piept, ca să nu-i vadă lacrimile.
  —     Ce ai; tu, Adrian? murmură ea oftînd. Eşti nervos şi neliniştit...
  El tăcea şi-şi strîngea buzele; suferea, ca şi cum o ghiară i-ar fi scrijelat inima. In cuvintele ei nu mai simţea suflarea pasionată de altădată.
  —     Mary, zise el cu blîndeţă, sărutîndu-i degetele in care ţinea juvaerul cel mărunt. Sîntem copii, — şi ne chinuim unul pe altul...
  —     Adrian, dar nu mă simt vinovată cu nimic, absolut cu nimic.
  —     Da, Mary; să încercăm însă a descurca afacerea de inimă a lui Paul.
  —     Să încercăm, răspunse ea ; dar te previn că trebuie să fii circumspect. întîmplarea aceasta l-a schimbat adînc pe Paul. Eu ,am cercat să bat la poarta inimii lui, dar s-a zăvorît, a rămas închis şi neguros...
  Adrian sta gînditor.
  —   Atunci ce-i de făcut?
  Ea începu iar să zîmbească:
  —     Să laşi lucrurile liniştite... Nu înţeleg de cei te-ai spăimîntat aşa. Tina Vulcănescu e o femeie cuminte şi discretă...
  —   Aşa o chiamă ?
  ■— Da. E o femeie din lumea bună. Dacă vrei, poţi s-o cunoşti. Acum desigur e la ceaiul doamnei Lazâ-ridi. Paul s-a dus fără îndoială acolo.
  —   Ai fost şi tu acolo ? Cunoşti lumea aceea ?
  —   Am fost... răspunse ea cu sfială. Am făcut rău?...
  Adrian tăcea. Cu mişcări delicate, ea-şi prindea la
  piept agrafa de aur, strecurîndu-şi din cînd în cînd spre el privirea. Adrian tăcea şi simţea cum se prefiră prin el picătură cu picătură oţraya îndoielilor. Nu
   pasiunea neaşteptată a lui Paul îl zguduise. Ci îl chinuiau toate necunoscuturile mărunte pe care le bănuia în umbra care creştea în juru-i. Pe cărarea în-tortochiată pe care intrase, simţea că trebu'ie să întrebuinţeze şi viclenie..
   Zise cu linişte, atrăgînd pe Mary încet spre el..: • ,
   —   Cred că. .avem vreme să ne coborîm acolo o jumătate de ceas. Vreau să-mi dau sama ce este.
   —   Vrei să mergi la doamna Lazaridi ? se miră ea.
   —   Da.  Nu se poate?
   —   Bă   se poate, cum    nu?... Aş fi      vrut însă   mai
   bine să stăm acasă...
   El stăruia:
   —   Trebuie să mă duc, Mary, riumaidecît...
   Ea se supuse:
   —   Bine, dacă zici tu, — să-mi pun pălăria...
   In casă, pe cînd îşi aşeza pălăria, îl privi deodată rîzînd prin oglindă. Se întoarse şi-i puse mîna pe umeri, aţintindu-1:
   —   Adrian, tu nu mă poţi înşela. Ai bănuieli! —
   El protesta, uimit. — Cu    toate acestea, urmă ea mişcată, mă                                                cunoşti aşa de bine... De ce nu eşti tu bun,
   cum erai odată !...
   Îl mîngîia alipindu-se de el, desmierdătoare. Apoi Se îndreptă, îşi pbtrivi cu luare-aminte pălăria; •Adrian o ajută să-şi puie mantila; şi ieşiră.
                                X
   Cînd suiră la doamna Lazaridi, găsiră «ceaiul dansant» foarte însufleţit, sub toate luminile aprinse. Mary duse piş. Adrian de-a dreptul la stăpîna casei.
 cătra samovarul rrfonufliental. Doamna Lucreţia Lazaridi fu nespús de surprinsă de sosirea Maryi:
   —      Ce te-ai făcut, drăguţa mea ? Nu te-am văzut de-un secol...
   Apoi, cînd Mary îi prezintă pe soţul ei, doamna Lu-creţia Lazaridi păru a simţi o deosebită plăcere:
   —      Damnu Adrian Plopeanu ?... A, noi vă cunoaştem, domnule Plopeanu, din auzite. Oricît de rar a fost pe-aici prietina noastră Mary, dar am găsit vreme să vorbim două cuvinte despre dumneata... .E foârte amabil din partea dumnitale că vii să ne vezi... Ne silim şi noi, pe cît putem, să îndulcim ceasurile grozave ale războiului...
   Fără să-şi deie samă de oe, Adrian încercă o simţire de linişte la glasul cumpănit şi melodios al doamnei Lazaridi. Pe lîngă asta, atmosfera aceea încărcată de miresme, siluetele străine de femei şi bărbaţi într-un amestec liber şi prietinesc, murmurul de glasuri, strălucirile ochilor şi zîmbetelor parcă ar fi deşteptat în sufletul lui un fior prelung. Setea înfrigurată de viaţă care-1 străbătuse în prima dimineaţă de pri'fnăvară, cînd se elibera de somnolenţa neguroasă a frontului, parcă s-ar fi răzvrătit iar în simţu-. rile luí. Mary era lîngă el, liniştită, rezemată cuminte de braţul lui. O simţea că-i a lui, pentru că avea în _ el o putere egală cu dorinţele-i nemărginite. Ca şi cum ar fi fost chemate de aceste puteri şi dorinţi nemărginite şi nedesluşite, un cvartet de coarde începu â suna, şî-n salon se făcu tăcere. Violoncel, cu accent de durere umană, viori limpezi şi cristaline strecurau în simţuri şi-n inimi straniile acorduri ale unei bucăţi de Grieg. In ce prăpastie a morţii ş-a mizeriei trăise, cît de întinată fusese sărmana-i inimă, parcă abia acum îşi dădea sama!
 237
   Cînd muzica se stinse, Mary îi strînse uşor braţul. Auzi în juru-i suspine de femei. Şi se simţi şi el înduioşat.
   Doamna Lazaridi îi pofti spre odaia, jucătorilor. Poate domnul Plopeanu vrea să privească. E foarte interesant. Poate vrea să ponteze, dacă-i- jucător.
   —  Nu l-am văzut niciodată jucînd... zise Mary.
   Adrian începu a rîde.
   —     Ştiu, zise doamna Lazaridi. Pe front se joacă mult. Se pare că e o nevoie a nervilor...
   Observaţia i se păru dreaptă lui Plopeanu.
   Pe cînd se strecurau printre grupe, Mary află de la doamna Lazaridi că Tina Vulcănescu e puţin suferindă : «n-a venit astăzi». Adrian nu observa nimic deosebit, nici o intenţie în privirea şi glasul celor două femei.
   Cînd intrară în odaia de joc, Plopeanu avu chiar lîngă întăia masă o surprindere plăcută. Văzu pe colonelul Algiu. Fuma grav, în picioare, cu mînile la spate, privind distrat la jucători. Din cînd în cînd făcea cîte o observaţie şi rîdea, descoperindu-şi dinţii laţi, de un alb strălucitor sub mustaţa brună şi rotun-zită. Văzînd pe Plopeanu şi pe Mary, zvîrli ţigara şi veni politicos spre ei, în haina-i elegantă strînsă pe trup, însă fără aur, ■— cu trese simple la umăr. Mary îi observă deodată bufonii de manşete, cu diamante orbitoare. — Adrian îl prezintă, adăogimd că Algiu era şeful lui direct la Cartier. Colonelul se înclină ceremonios, sărutînd mînuta întinsă. Cu toată recomandatia specială a lui Adrian, Mary răspunse destul de rece, c-un zîmbet abia schiţat.
   Plopeanu simţi nevoia să intervie iarăşi:
   —     Pot să-ţi mai spun, Mary, că domnul colonel Algiu este un admirator pasionat al lui Chateaubriand.
 238
Recitează pasagii întregi pe din afară, ca pe nişte poezii.
   —     Asta nu-i nimic, doamna, adăogi Algiu, dar am opera lui Chateaubriand în ediţia princeps, legată în-tr-un foarte frumos marochin violet... Asta într-adevăr e mai rar... Altfel n-am o admiraţie exclusivă numai pentru acest sonor şi armonios stilist, ca să zic aşa. Pot spune că literatura bună îmi place mai mult chiar decît vinul. Doamnă, îmi daţi voie s-aprind o ţigară ?
   —     Nu, domnule colonel, răspunse Mary, prefer să te-aud vorbind despre o carte frumoasă.
   Adrian fu încîntat de acest răspuns spiritual, ca şi colonelul Algiu. Rîzînd, trecură printre mese, apoi se întoarseră iar în salon, ca să primească din mînile inelate ale doamnei Lazaridi cîte-o ceaşcă de ceai parfumat.
                               XI
   Cu cit zilele primăverii creşteau, cu atît viaţa lui Adrian Plopeanu devenea mai plină şi mai înfrigurată.
   Dimineaţa, lucra la Cartier. După amiază se statornicea într-un colţ de redacţie, la Straja, şi umplea foi albe, încet una după alta, cu slova-i ascuţită şi îndrăzneaţă. Cind isprăvea, răsufla uşurat, se răsturna în scaun, şi-şi aprindea o ţigară. Atunci sei aşeza în faţa lui, cu dunga posomorită a sprîrtcenelor, Cor-neliu Georgescu şi puneau la cale gazeta de â doua zi. Inventau cîte-o lovitură de sensaţie, ori un mărunt şiretlic la adresa cenzurii. Plopeanu se arăta foarte meşter în lupta aceasta cu ochiul nemilostiv şi bănuitor al cenzorilor. îşi îmbrăca pasagiile primejdioase într-o dantelă de fineţi şi subînţelesuri,
 239
 şi le dădea drumul ca unor mici fiinţi cochete, care au destulă viclenie ca să se apere singure. De şi cenzură trebuia sa fie numâi o armă de război, cum era firesc, încerca să-şi întindă negrele ei tentacule asupra tuturor manifestărilor de viaţă, apărînd şi ceea ce se chema ordinea, demnitatea statului ş-a naţiunii,
 ■ şi alte ciudate lucruri îmbrăcate în cuvinte nedumerite. Tot ce ieşeal în presă asupra acelor zile nesigure şi triste, morţii nevinovaţi, crîncenele nedreptăţi, jaful, specula neînfrînată a acelora pe care Adrian îi numea «hienele războiului», totul trebuia puternic supraveghîat, pentru a nu descoperi fără minte şi fără măsură, atît prietinilor cît şi duşmanilor, rănile acestei zbuciumate generaţii. In general gazetele înţelegeau să se acomodeze împrejurărilor, şi tipăreau coloane monotone, pline de aceleaşi şi aceleaşi locuri comune, cu ştirile telegrafice ale lumii, îngrijit scurtate de mai nainte de aceeaşi cenzură. In articolele lui Adrian începu să se strecoare deodată ca o privire atentă şi ascuţită, soridînd adîncu-rile necurate ale mlaştinei omeneşti... Ca şi cum aceste articole ar fi răspuns aspiraţiilor de dreptate şi de mai bine a mulţimilor, tirajul Străjei, In nişte vechi şi uzate maşini plane, începu să fie neîndestulător. Plopeanu se gîndea la o a doua gazetă, de dimineaţă, — şi Corneliu sconta de mai nainte cîş-tiguri sigure.
    După oe ieşea de la redacţie, Plopeanu îşi luase obiceiul să se abată, pentru două ori trei ceasuri, pe la doamna Lazaridi. Mesele de cărţi erau acolo . în-
1 tinse în fiecare zi. Jocul, într-un colţ, la o măsuţă, cu paharul de ceai alături, îi aducea un fel de adormire a celorlalte preocupări mai aspre ale vieţii. Simţirea aceasta de smulgere din actualitate o încercase
 240
încă pe front. Numai aşa putea alunga opresiunea ceasurilor de aşteptare neagră. Rîzînd, îi plăcea să se compare cu pescarul care a aruncat undiţa, atent la mişcarea plutei, redus la o sensaţie simplă, cu inima desăvîrşit ieşită din încleştările vieţii. încă de la întăia lui păşire în casa doamnei Lazaridi, alături de Mary, mesele de joc îl atrăseseră. ‘Acuma se-ntorcea la ele ca la nişte locuri prietineşti.
   Găsea aici, aproape zilnic, pe Algiu. De multe ori se întîlnea şi cu doctorul Baciu. Părea nelipsit de-a-colo şi cuconu Vasilică Guşilă, — de şi juca puţin şi foarte strîns.
   Pe la opt ceasuri se-ntorcea acasă. Era trudit de munca şi zbaterile zilei, însă era bine dispus, şi totdeauna Codinuţă, căţărîndu-se ca să i se aşeze în braţe, îl cotrobăiia prin buzunare, ca să găsească jucării şi bomboane. Mary încercase de două ori să facă observări     asupra ceasului tîrziu al    întoarcerii lui
acasă, el însă     o mîngîiia rîzînd         pe obrăjeii bozum-
flaţi, — şi se     scuza            mai mult cătră cucoana Leo-
nora:              '  "
   —     Lăsaţi aşa; e o plăcere a mea; simt nevoie să mă distrez cîteva ceasuri...
   Cucoana Leonora ofta. Ea era mulţămită şi cu £fsta, numai să-şi ştie copiii lîngă dînsa.
   TntrV-un rînd, se afla la masa de sară şi unchiul Ciumara.
   —     Am auzit că se petrece bine la madame Lazaridi... zise el lui Adrian. Se adună acolo lume multă, de şi puţintel cam despărechiată.
   —■ E ceea ce se ehiamă astăzi «lumea bună», răspunse Mary rîzînd.
   —     Adevărat, urmă Ciumara, ceea ce se chiamă astăzi lumea bună. Treibuie să umbli ca Diogene, cu
fînarul, ca să poţi găsi un suflet curat, şi nici atuncea nu eşti sigur. Totu-i murdărit. Adrian are dreptate să împungă şi să taie în lumea aceasta...
   Adrian îşi turnă un păhărel de vin şi se întoarse spre unchiul său:
   —     La doamna Lazaridi, vorbi el. se adună mai mult oameni care petrec, nu care fac rău...
   —     Aşa ? Se poate. Sînt sigur că ei cei dintăi sînt încîntaţi de articolele tale, nu-i aşa ? Diar crezi că este cineva, — eu vorbesc de cei care fac rău, — crezi că este cineva dintre aceştia care să nu-ţi deie dreptate? Aşa încît toată lumea e încîntată şi fermecată.
   —   Ce vrei să spui, moşule ? întrebă Adriian.
   —     Nimic, decit că totul e zădărnicie în ziua de azi. Noi ne-am trăit viaţa ; ne-am învechit în rele. Poate după ce nes-om cufunda, — vor ieşi la soare alte inimi tinere şi curate, în care dezastrul va fi sunat ca un glas al lui Dumnezeu...
   —     Urmează că noi, cei buni, nu trebuie să ne facem datoria ?
   —     Ba să ne-o facem, răspunse Ciumara. De pildă, eu mă duc şi joc regulat la club...
   Mary aruncă o privire iute de rîs spre Adrian.
   —     Şi ştii ce mai fiac ? urmă Ciumara. Mă duc şi eu uneori în societatea bună ca s-aud o discuţie interesantă. Alaltăieri o cuconiţă lăuda fineţa unui anume articol din Straja: «Despre parfumuri...» Foiarte frumos articol, în adevăr. Cînd ii-am spus că-i scris de-un nepot al meu, m-a felicitat şi era să-mi cadă în braţe, de recunoştinţă. Apoi am trecut la îndeletnicirile obişnuite ale serii. Erau acolo cuconiţe tinere şi delicate. Unele poate caută prea mult cunoştinţa băieţilor de optsprezece ani, care se vede că sînt mai puţin dificili, — dar pe mine asta aproape nu mă mai intere-
 242
 sează... (Paul ridică din colţul lui fruntea şi privi ţintă la Ciumara.) Am trecut, zic, la îndeletnicirile obişnuite ale serii.
   —   Ce îndeletniciri ? întreibă cu interes Adrian.
   —      A, foarte interesante. Se fac şezători; se spun istorioare şi anecdote. Heptameronul Margaretei de Navaria şi novelele ilustrului ei înaintaş sînt nişte nevinovate copilării. Acolo se servesc mîncări cu mult mai pipărate. Toată lumea e bine dispusă, aş putea zice inocentă, cîntînd la unison.
   -— E boala de nervi a epocilor tulburi... zise Adrian, cu ochii aţintiţi, şi înfricoşaţi parcă.
   Cucoana Leonora privi în jururi, parc-ar fi căutat ceva. Apoi, chemînd cu voce dulce pe Codinuţă, îl mîngîie pe frunte. îl luă de mînă şi-l trecu încet în odaia de alături.
   —      Aţi văzut cum îl apără ? vorbi mişcat Adrian. Biata mamă ! Ei i-i groază numai s-audă asemenea lucruri. Era cu ochii în lacrimi.
   Piaul ridică iar fruntea, ca şi cum deodată s-ar fi hotărît să întrebe ceva. Apoi se răzgîndi şi rămase cu ochii asupra lui Ciumara.
   Mary îl pîndea. II întrebă repede:
       Ce vroiai să spui, dragă Paul ?
   —   Nimic, răspunse tînărul.
   Mary începu a rîde. Adrian privi la Paul, apoi Ia dînsa. Simţi în ochii ei mari ceva din gîndul care-o străbătuse.
   După ce Mihai Ciumara plecă la clubul lui, Mary privi furiş spre cei doi fraţi şi trecu şi ea în odaia de-alături, îngînînd încet o frîntură de cîntec. Adrian aştepta ieşirea aceasta. Impingînd de dinainte-i farfuriile şi ceaşca de cafea, întinse o mînă şi apucă de braţ pe Piaul, trăgîndu-1 spre el. Ii zise cu bunătate :
 16*
 243
  —    Titelule, tu n-ai a-mi spune nimic ? Te vad schimbat de cîtăva vreme.
  —    Ţi se pare, bie, n-am nimic, răspunse mezinul.
  —    Crezi tu că mă poţi înşela ? Chiar mai nainte ai făcut o mişcare, ai vrut să întrebi ceva pe Ciumara. Ce vroiai să-l întrebi ?
  Piaul clătina cu îndărătnicie din cap, fără a privi pe Adrian:                                                   '
  —    Nu vroiam să-l întreb nimic.
  —    Vrei tu, Titelule, să|-ţi spun eu ce voiai să-l în-: trebi ? urmă Adrian, zîmbind cu bunătate.
  Mezinul ridică din umeri.
  —• Paul, îi zi'se Plopeanu serios, apropiindu-se cu scaunul de el. Inima ta s-a înstrăinat în adevăr toată ? Nouă nu ne-ai mai lăsat nimic ?...
  Tînărul tăcea.
  —    De ce taci ? Ştiu cine-i. Mi-;a spus Mary.
  Paul avu o tresărire ş-o mişcare spre frate-său. Adrian îi cuprinse mîna.
  —    Titelule, e o femeie mai în vîrstă decît tine...
  —    Mi-i dragă... răspunse încet Paul cu voce ostenită.
  —       Da, ţi-i dragă, înţeleg. E o pasiune, însă, care trebuie să treacă. îndărătul ei nu-i nimic...
  —    La asta, bie, nu ms-,am gîndit niciodată, răspunse Paul, c-un suspin.
  —    Eşti tînăr, Paul, e întăia ta nebunie. O să te deştepţi. Ai şi început a te deştepta, căci ai bănuieli.
  —    Ce bănuieli ?
  —    Ai privit cu duşmănie la Ciumara cînd vorbea despre societatea aceea «nevinovată» în care se spun anecdote picante. A aflat ceva Ciumara ? A făcut aluzie la doamna Vulcănescu ?
  —    Nu ştiu.
 244
   —     Nu ştii, se-nţelege. Dar te-ai întrebat dacă n-a fost şi ea acolo...
   Privirea de duşmănie care trecuse prin ochii lui Paul, în faţa lui Ciumara, se aprinse iar o clipă. Adrian aţintea faţa aceea prelungă, cu cearcăne cafenii în jurul ochilor şi avu, înfricoşat, o strîngere de inimă.
II  simţi pe Piaul străin lîngă el. Ş-avu, ca-ntr-o fulgerare, şi înţelegerea înstrăinării lui proprii de mama lui şi de tot ce lăsase Dimitrie Plopeanu în căminul lor vechi. Zidul pe care cel mort îl ridicase împotriva lumii căzuse. Ün vînt iute aducea glasurile pătimaşe ale mulţimii şi miresmele neliniştitoare ale unei vieţi nouă. Gîndul acesta de o clipă fu întovărăşit de hotă-rîrea de a-şi conteni vizitele la doamna Lazaridi. Ar fi vremea, gîndea el privind înduioşat la Paul. în după-amiaza aceea pierduse la cărţi aproape tot ce avea la el. Asta parcă-1 micşuria în propriii lui ochi, şi faţă de Mary.
   —     Titelule, vorbi el, strîngînd mîna mezinului, ar trebui să ne-ntoarcem lîngă ai noştri...
   Paul nu răspunse nici de data asta. Privea cu îndărătnicie în negura dimainte-i.
                                   XII
   A doua zi, la redacţie, Adrian îşi fuma ţigara după ce umpluse de litere cea din urmă foaie albă de hîrtie,
—   şi privea, pe fereastra deschisă, la mişcarea depărtată ia străzii. De şi nu se întorsese de pe front fumător pasionat, totuşi, acuma, după ce-şi împlinea munca zilei, simţea o adevărată plăcere să se-nvăluie în fumul albăstriu al unei ţigări bune. Era singur. In colţul de dincolo, la cealaltă fereastră, nu mai suna
 245
ţăcăneala monotonă şi plictisitoare a zarurilor. In lustrul cutiilor închise lucea soarele. Un fluture roşu intră o clipă pe fereastră, apoi ieşi tremurînd şi jucând, atîrnat parcă în capătul unui fir de taur.
   Plopeanu se bucura de singurătatea lui şi pentru că aştepta pe cineva. Era ora cinci; peste jumătate de ceas trebuia să fie la madame Lazaridi. Mary avea să vie şi ea, căci era zi de sîmbătă. Astăzi, gîndea el, are să încerce o lovitură... Acesta-i visul tuturor jucătorilor. Jucînd strîns însă, în marginile probabilităţilor, dacă are noroc, poate cîştiga dintrodată tot ce-a pierdut, şi se opreşte. Mary tace de cîtăva vreme, — dar el vede bine că ea îi simţea totdeauna pierderile. De altfel, în zilele de pierderi, era mai nervos, mai obosit, oricît încerca să nu pară.
   Nevoie să joace n-avea, căci cîştiga îndestul. La urma urmei iar putea să joace cumpănit, ca să-şi treacă vremea, aşa cum se hotărîse de la început. Firea lui impulsivă şi pasionată îl împingea însă totdeauna să ireacă granitile. Fiecare pierdere o socotea câ o provocare şi ca o at-iţare, şi se învierşuna, visînd o biruinţă fantastică.
   Uşa se deschise cu fereală. Domnu Vasilică Guşilă intră prietinos şi zîmbitor, descoperindu-se repede.
   —     Eşti singur, domnule Plopeanu ? întrebă el. Mai bine aşa. O să putem vorbi mai liniştiţi.
   Se apropie, strînse mîna lui Adrian şi se aşeză pe scaun, în fatia lui.
   —     Aici e articolul ? vorbi el iar, observând foile scrise. Frumos lucru să scrii aşa, cu uşurinţă, şi să Vorbească lumea despre tine... Eu am avut totdeauna dorinţa asta, să fiu un scriitor, ori un artist. Dar se vede că toate nu se pot...
   Cuconu Viasilicl Qftă. Plopeanu-i zise .;
 246
   —     Domnule Guşilă, eşti şi dumneata artist în felul dumnitale...
   Guşilă îl privi eu luare-aminte, apoi se hotărî să tuşească încet, ca să nu răspundă. Adrian îşi aprinse a doua ţigară. Vorbi, înoercînd să pară nepăsător :
   —     Vra să zică, domnule Guşiiă, te-ai hotărît să în* cheiem mica noastră afacere.
   Cuconu Vasilieă lăsă să bată de cîteva ori inima lui Plopeanu, privind gînditor înspre foile adunate în colţul mesei. Răspunse domol:
   —     Pe prietini, cucoane Adrian, eu îi servesc totdeauna. S-a mai întîmplat să fiu lîngă dumneata, cînd ai lavut nevoie. E adevărat că de data asta e vorba de o sumă mare, pe care eu n-o am întreagă. Dar ştii dumneata că este o vorbă : Bate şi ţi se va deschide... Am bătut, cucoane Adrian, şi mi s-a deschis cu doisprezece la sută.
   —   Asta n-are importanţă, răspunse Adrian.
   —     Bia are, cucoane Adrian, pentru că te voi face să bagi de samă că cu asemenea procent nimeni nu găseşte bani în ziua de azi. însfîrşit, vorba dumnitale, asta n-are importanţă. Trebuie numai — aşa-i că n-ai să te superi ? te rog foarte mult să nu te superi, cucoane Adrian, — trebuie numai să facem o mică formă mîni, la tribunal... Pentru sumele primite, dumneata garantezi cu partea dumnitale din moştenirea răposatului Dimitrie Plopeanu. Aşa este?
   —     Aşa este, întîmpină cu voce înăbuşită Plopeanu : pot înst să mă eliberez oricînd.
   —     Natural, omul meu n-iare decît interesul dobîn-zilor. Atunci mîni isprăvim afacerea.
   —     Cum mîni ? întrerupse cu vioiciune Plopeanu. Ieri te-am rugat cu insistenţă, domnule Guşilă, să faci tot posibilul să am astăzi banii. Am eu o credinţă,— absurdă poate, ■— dar ce pot face ? Astăzi îmi trebuie!
 247
   —     Chiai* astăzi? se miră domnu Guşilă, încfeţin-d 14,'-şi fruntea şi rîzînd. Dumneata eşti un om furtunos, cucoane Adrian. De ce te grăbeşti aşa ? Să dea Dumnezeu să mă-nşel, — dar aş putea să-ţi spun că-i pierzi, dacă joci; ş-atunci e mai bine s-amînăm pe mîni...
   —     Domnule Guşilă, răspunse nerăbdător Plopeamu; am să joc, dar n-am să pierd.
   —     Ce om curios ! Pe onoareia mea, eşti un ;om foarte curios! răspunse cuconu Vasilică, trăgînd din servietă o foaie de hîrtie timbrată. Fă, te rog, cucoane Adrian, o chitanţă provizorie. Aşa. Pune mata acolo opt mii de lei... sau zece mii...
   —  Zece mii, hotărî Adrian.
■ >— Pune mata zece mii. Adică trei ai primit— şi şapte mai rămîne să primeşti lacuma. De-aici .trebuie să scoatem, cucoane Adrian, şi dobînda pe trei luni. Facem .înscrisul pe trei luni, nu-i aşa? Poftim socoteala, pe foiţa aceasta deosebită. Poftim şi banii. Fii bun mata şi numără. Şi să nu crezi, cucoane Adrian, că ai mata un alt prietin mai devotat decît mine... De aceea, să-mi îngădui să-ţi spun prietineşte ceva... Ai numărat ?
   —  Da. Mulţămesc.
   —     Atunci să-mi îngădui să-ţi spun prietineşte ceva...
   —  Mă rog, — de ce-i vorba ?...
   C-un zîmbelt liniştit, cuconu Vasilică Guşilă aşteptă pînă ce Adrian îşi rîndui hanii şi s.trînse portofoliul. Atunci făcu o mişcare:
   —     Cucoane Adrian, zise el cu voce scăzută,, ăpro-piindu-se cu scaunul de Plopeanu; mă vezi puţintel încurcat. Cum să spun? A,ş voi să-ţi atrag 'luarea-aminte asupra unui lucru... Eu umblu prin lumea asta,
 248
privind şi ccrcctînd. Sînt un om curios. Am spus asta
o  dată şi lui domnu Paul, la madam Lazaridi. Mă uit şi observ, şi închid în sufletul meu... îmi permiţi, cucoane Adrian, să te întreb dacă ai observat şi dumneata ceva ?
   -— Nu-nţeleg, domnule Guşilă.
   —     Dacă ai observat ceva care priveşte familia dumnitale... Şi dumneata eşti în fiecare sîmbătă la doamna Lazaridi.
   —     Vrei să vorbeşti de Paul ? întrebă, rece, Plo* peanu. Domnule Guşilă, e o mică afacere care priveşte pe frate-meu. De ce să ne amestecăm noi ? Dacă vrei, e o copilărie. Să alunecăm asupna ei şi s-o scuzăm. Va trece ou florile primăverii...
   —     Aşa ? tare bine, foarte bine... răspunse cuconu Vasilieă vesel.
   îşi strînse încet hîrtiile privind furiş spre Plopeanu. Voia parcă să reînceapă vorba. Apoi se hotărî să tacă. Zîmbind ciudat, strînse mîna lui Plopeanu şi se strecură pe uşă.
   In urma lui, Adrian rămase un răstimp visînd în. bătaia piezişă a soarelui, cu ochii aţintiţi în mişcarea de furnicar din colţul de stradă pe care-1 vedea între ziduri albe. Hotărît apoi să lovească o dată, cu îndrăzneală, în poarta norocului, — se ridică şi ieşi cu grabă.
   Sui în fugă treptele la madame Lazaridi, intră în salon şi trecu dei-Ja dreptul spre colţul cunoscut, ca să-şi facă datoria de politeţă cătră gazdă. Intorcîn-du-se spre odaia jucătorilor, printre figurile nedesluşite ale mosafirilor zări pe Mary. Ii zîmbea şi parcă-1 întreba ceva cu ochii ei mari.
   —     Am venit tîrziu ? vorbi el, strecurîndu-se lîngă ea. Nu-i nimic. O să stăm puţin...
 249
   •— Da? ce bine! Dar nu vezi pe domnul colonel Algiu ? îmi vorbea despre cărţile dumnisale...
   Adrian se scuză. Era grăbit şi nu observase. De altfel tn colţul salonului începea să fie umbră. Colonelul rideia, înfăţişîndu-i tabacherea deschisă.
   Cînd făcu o mişcare să treacă în odaia jucătorilor, Mary îl mustră uşurel :
   —  Adrian, iar nu eşti cuminte ?
   •— Mă întorc îndată, vorbi el, cu inima bătînd. Domnule colonel, nu mergi şi dumneata ?
   —  Vin şi eu îndată, răspunse Algiu.
   La masa din fund, lîngă fereastra largă, era o îngrămădeală de capete atente. Plopeanu nu căuta să le desluşească. Ii bătea sîngele în tîmple. Se apropie încet de grup, îşi împinse un scaun, se aşeză şi aprinse ţigiara. începu să urmărească jocul. Şi se linişti. Se dădea o şuetă de écarté. Bancherul, om bărbos şi lat in spate, stătea lăsat înainte în scaun, cu ceafa rezemată în spătar şi cu barba neagră revărsată pe jiletcă. La observaţiile din juru-i, întorcea în sus ochii mari şi bulbucaţi, descoperindu-le albuşul şi ofta zugrumat, ca-ntr-o disperare de moarte.
   —     Mai este loc şi pentru mine, domnule Balaban ? întrebă liniştit Adrian.
   —  De ce nu ? Poftim...
   Dădu cărţile unui domn mititel şi nervos din faţa lui. Apoi întoarse riga de cupă şi-şi desfăşură jocul. Sub pumnul osos al lui domnu Balaban, atalele căzură una după alta. Adrian pierdu...
   —     Cine mai pofteşte în fiaţa bancherului ? întrebă domnu Balaban privind furios în juru-i.
   In locul omului slăbuţ şi nervos, trecu doctorul Baciu. Peste capetele jucătorilor strînse mîna lui Adrian, zîmbindu-i prietinos, şi scaunul gemu cînd se lăsă în el.
 250
   —     E o luptă de uriaşi... zise cineva. Şi lumea din jurul mesei începu a rîde.
   Domnul Balaban număra cu dispreţ hîrtiile de bancă aruncate înainte-i. Apoi împărţi cărţile. Doctorul Baciu făcu două puncte şi trase lîngă el două jetoane roşii. Jocul urmă, — pîndit de ochi înfriguraţi şi tulburi. Doctorul Baciu mai adună la dreapta lui două jetoane. Apoi domnul Balaban, unul după altul, făcu cele cinci puncte şi trase c-un gest simplu hîrtiile spre el.
   Adrian pierdea iar. Asta însă nu-1 tulbura. El urmărea altceva. Şi nu-şi socotea încă venit ceasul. Simţea în ziua aceea în el încrederea, absurdă şi stupidă, însă oarbă şi fericită ca nebunia. Stătu liniştit pînă ce domnul Balaban, c-un gemăt, se ridică din locul lui. Atunci se înălţă privind în juru-i. La o invitaţie vagă a doctorului Biaciu, se aşeză el în locul bancherului şi trase încet din portofoliu teancul de bancnote, rînduin-du-le înainte-i, cu grijă.
   —     Domnilor, zise el rece, însă cu inima bătînd uşor; ceea ce este aici poate fi al dumneavoastră. Putem desface un pachet nou de cărţi, şi vă rog, puneţi cît vă lasă inima...
   Cele dintăi mize căzură ca totdeauna mai mult pentru încercare. Adrian pierdu. — Pierdu ş-a doua oară, ş-a ¡treia oară. Pe urmă începu să cîştige. în jocul acela de hazard şi de probabilităţi, cei din juru-i îşi făceau socotdlile lor. După al patrulea cîştig al bancherului, mizele se îndoira ; al cincilea joc în folosul băncii e un lucru destul de rar. Plopeanu cîştigă însă ş-a cincea oară. La dreapta lui hîrtiile de bancă se adunau clit.
   Doctorul Baciu îl privea ţintă, stăruitor. Adrian îi răspunse printr-un zîmbet:
   —   Mai am de bătut de două ori... zise el cu linişte.
 251
 In jurul mesei, ponţii se grăbiră. Mizele sporeau în proporţia pierderilor.-
 Adrian cîştigă senin a şasea oară. Bătu ş-ia şaptea oară; şi se ridică de la locul lui cu genunchii tre-murînd şi cu privirea tulbure. Gura i se strîmbă uşor într-un zîmbet. îşi vîra banii în buzunar, încercînd să-şi stăpînească tremurul degetelor.
 Fără a vedea pe nimeni, trecu'în salon. Doamna Lazaridi îi ieşi înainte purtînd delicat în vîrful degetelor o ceaşcă mică de porţelan japonez.            El  o primi
 în neştire. Sorbi de cîteva ori din ceaiul călduţ         şi ră-
 suflă adînc.
 Gazda veni iar lingă el, întrebîndu-1 cu glas dulce:
 —      Domnul Plopeanu doreşte poate ş-un păhărel de rom ?,...
 Sorbind licoarea ca-ntr-un fir subţire de flacără. Adrian simţi că-şi vine deplin în fire şi-şi pipăi bu-zunările. Zări o clipă pe Mary. Ştiia că-I aşteaptă. Are să-i facă o plăcută surpriză. Nu-i nici un rău dacă-şi sporeşte, la întîmplare, cîştigul. Cu mîna în buzunar, strîngînd biletele, şi cu ochii strălucitori, Adrian trecu iarăşi hotărît în odaia jucătorilor.
 Cînd ieşi, aveta un zîmbet de stînjenire, de nedumerire, şi-şi pipăia fruntea asudată. îşi căuta batista şi nu înţelegea ce-1 întreabă Mary.
 —   Ce ai, Adrian ? Ai pierdut ?
 EI îşi aţinti ochii asupra ei, nehotărît.
 —   Ai pierdut ?
 El răspunse încet şi obosit:
 —      Nu. Am dat din cîştig... Cred că nu trebuia să mai joc...
 Mary tăcea. Coborîră în striadă. Urcară apoi la deal pe sub teii îmbobociţi, prin sara răcoroasă de martie. In cerul violet ardeau flori de lumină. Prin liniştea
 252
văzduhului, peste acoperişurile negre, peste turnuri, începură a suna, din clopotniţele vechi, clopotele de denie. Trezindui-se parcă unele pe altelej, tresăreau cînd într-un loc, cînd în altul, cu tonuri felurite şi armonioase.
   încremenit în visul lui. Adrian nu le auzi decît cînd Mary îi lăsă braţul. Umblau acuma tăcuţi şi stingheri pe uliţa tăcută, spre cuibul răposaţilor Slătineni. întunericul avea ceva viu parcă, vibrînd necontenit şi muzical. Şi ca o mireasmă fină, amintirea deştepta în sufletele lor întristate serile de primăvară ale copilăriei.
                                    XIII
   Cînd şi cum a izbucnit catastrofa ?
   Intre pestriţa şi leneşa stradă Lăpuşneanu şi teatru, intre redacţie şi mesele de joc ale doamnei Lazaridi, între convoiurile de morţi şi spitalele de răniţi, subt ameninţarea cenuşie şi neclintită a războiului, lumea din noul Iaşi îşi purta înainte, nepăsătoare, jocul ei de fantoşe. Pentru Adrian cercul acesta larg se reducea tot mai mult la sensaţia simplă a pescarului care stă cu ochii neclintiţi la pluta undiţii. Jocul de cărţi îl aţîţa şi/-)l întărîta tot mai mult. In acelaşi timp articolele lui dobîndeau o ascuţime ş-o violenţă tot mai sporită. Mai ales îmbogăţiţii războiului, pe care el îi simţea necontenit în preajmă-i, îi umpleau sufletul de furtună. Pe aceştia iar fi vrut să-i dărîme cu una din acele lovituri ale norocului a căror credinţă învia necontenit în sufletul lui.
   In una din aceste zile ale primăverii, îndată după sărbătorile Paştilor, la începutul lui april, doctorul Baciu intră cu pas leneş în salonul doamnei Lazaridi. Ferestrele erau deschise, lăsînd să intre aerul cald al
 253
9*
amurgului. Lumea adunată avea ceva nehotărît în priviri şi-n gesturi, o încetineală, o melancolie parcă, trecînd prin colţuri şi căutîndu-se, în miresmele puternice ale celor dintâi flori, împrăştiate în vase cu forme fantastice. Cu aceeaşi simţire de moleşeală, cu sufletul apăsat de singurătate, doctorul trecu spre stăpîna casei, îi privi inelele înainte de a-i săruta degetele, şi ea rîdea, plăcut mirată de această curiozitate. Pe cînd îşi sorbea ceaiul, cu înghiţituri scurte, asculta întrebările doamnei Lazaridi, şi-i răspundea rizînd cu jumătăţi de înţelesuri şi cu înţelesuri duble, ca-ntre buni prietini. Jocul acesta plăcea doamnei Lazaridi şi ea dovedea în el o ascuţime fără păreche. înmlădierile ei moi, privirile-i drepte dădeau doctorului o stare spe cială, ceea ce el numea «antidot împotriva spitalelor» lui.
   Cînd se ridică, să intre în odaia de joc, văzu deodată pe Miary. II privea fix, cu ochii ei mari. El trecu repede spre dînsa, cu pieptul străbătut de o tindă fierbinte. Ea-i strînse mîna, apoi îşi lăsă braţul moale şi doctorul îi pipăia nesimţit mînuţa delicată între-bînd-o:
   —     Ai venit de mult, duduie ? Pînă acuma nu te-am zărit.
   Gropiţa se săpă uşor în obrazul drept, într-un zîmbet:
   —     Chiar acum am intrat, doctore, şi te căutam pe dumneata. îmi pare foarte feine că te-am găsit.
   —     Cum se poate, duduie? Şi eu, vorbeam cu ma-dam Lazaridi şi mă gîndeam la mata...
   Ea primi cu plăcere această veste, înclinînd repede capul şi privindu-1 pe sub sprîncene. Apoi ridică încet cătră nări floarea de stînjinel pe care o purta în mîna stîngă şi-i sorbi prelung mireasma fină.
 254
   —     Doctore, îi zise ea deodată privindu-1 grav, eu te socotesc pe dumneata ca singurul meu prietin...
   Baciu se înclină uşor, cu inima bătînd. Vocea ei era domoală şi caldă. Rochia neaigră de matasă că-zînd involt în cute dese, corsajul deschis de dantelă, ca un painjeniş de ghiocei, pălăria băieţească pe valul nestăpînit al părului, floarea de stînjinel: doctorul le privi ca printr-un abur, aşteptînd.
   —   Aşa-i, doctore, vorbi ea încet; aşa-i că mă pot
încrederii dumneata?                                                v
   —   Ce întrebare ciudată!... răspunse Baciu.
   Mary se lăsă pe un scaun, şi-l pofti c-un gest să se aşeze alături*
   —     Mai aproape, îi zise ea. Şi-i întinse floarea de coloarea înserării. Prietine, adăogi ea şi mai încet, păstreaz-o ca amintire de la mine...
   Baciu nu înţelegea. Cu privirea fierbinte, într-o mişcare bruscă, se întoarse spre ea, încercînd să vorbească. Dar Mary îl opri, punîndu-i mînuţa la gură.
   —     Nu vorbi. Taci ş-ascultă. Iată despre ce e vorba. Adrian e dincolo, joacă. O să stea neclintit acolo pînă intr-un tîrziu. Nu-1 tulbura, însă cînd se va scula să plece, întovărăşeşte-1 acasă şi spune-i, cu toate menajamentele posibile, că eu l-am părăsit.
   Doctorul o înfăşură într-o privire rătăcită.
   —     Aşa-i că nu-nţelegi ? urmă ea zîmbind şi cuprin-zîndu-i mîna. Dar e foarte simplu cu toate acestea.
Inima mea s-a despărţit de-a lui. Cum s-a făcut asta, nu înţeleg, dar mi-am simţit inima deodată despărţită şi întorcîndu-se spre altul. Iar vrei să-ntrebi. De ce ? E o copilărie, e o nebunie. Acestea sînt cuvinte. Dreptul meu este să trăiesc şi să fiu fericită. Eu nu pot decît să-mi urmez inima, şi inima mă duce în altă parte. Asta voiam să-ţi spun. Asta te mîhneşte ? De
 255
ce ? Nu trebuie să te mîhnească. Va fi o mică criză — şi vom rămînea deosebiţi, pe drumurile noastre.
   —     Dar ce s-a întîmplat ? izbuti însfîrşit să geamă doctorul, cu ochii crescuţi în orbite.
   —     Nu s-a întîmplat nimic, răspunse ea rîzînd. De ce te sparii ? Acuma, după ce ţi-iam spus tot, mă simt foarte liniştită. Ştiu de ce mă priveşti aşa. Vrei să ştii cine-i ? Cercetează puţin şi vei. înţelege, — nu-i aşa ? La revedere, doctore, şi nu fi supărat...
   După tulburarea în care se zbătuse o clipă, acuma rîdea. Se ridică sprintenă, întinse doctorului mîna ca să i-o sărute şi, aduntodu-şi de pe spătarul scaunului mantila neagră, trecu grabnic spre doamna Laza-ridi. După un schimb pripit de cîteva cuvinte, se strecură printre musafiri şi ieşi fără a întoarce capul.
   Doctorul rămăsese zdrobit, în colţul lui. In juru-i lumea se mişca murmurînd. El parcă nu mai înţelegea unde-i. Sta cu ochii aţintiţi asupra uşii pe unde ieşise Mary şi nu-i venea să creadă ce auzise. Cu toate acestea, aşa era. Mary plecase aşa, deodată, ca o păsărică nepăsătoiare.
   Acuma doctorul începea să înţeleagă unele lucruri. Mary poate fusese smulsă de lumea tulbure care o împresura si o ademenea de la venirea ei în Iaşi. Dar în lumea aceasta căzuse şi Plopeanu. Zi cu zi îşi des-părţiseră vieţile, fără să-şi dea samă. Căminul tinereţii lor rămînea pustiu.
   Unde a plecat Mary ? La cine ? — La Algiu ? — Bine, dar în cazul acesta, e o adevărată nebunie. Îşi creiază o situaţie imposibilă! Colonelul Algiu e un om cumpănit şi sigur de sine. Poate încerca cu Mary ceea ce se face obişnuit în lumea de azi: ceasuri tainice şi furişe de amor ascuns, — dar nu-i poate trece prin gînd să răpească soţia unui camarad. Asta i-ar
 256
 dărîma dintrodată cariera, şi asta nu se face decît la douăzeci de ani. Nu poate fi colonelul Algiu. E cu ne-% putinţă. Cine-i atunci ?
    Doctorul Baciu se gîndi deodată că trebuie să vadă pe Mihai Ciumara. Ca să poată lămuri afacerea şi ca să poată sta în ajutorul lui Adrian, mai era nevoie de un prietin. Se ridică de la locul lui, oftînd, şi se îndreptă spre odaia de cărţi. Zări pe Plopeanu, într-un colţ de masă, neclintit şi neguros. «Desigur pierde, îşi zise doctorul. Am vreme să mă duc să caut pe ‘Ciumara. O să-l găsesc tot aici.»
    Curioasă întîmplare, cugeta el, coborînd scările. El era cel mai bun prietin al ei; începuse a fi între dîn-şii chiar un început de situaţie sentimentală ; şi dintrodată ea trecea pe lîngă dînsul şi cădea în braţele unui necunoscut. Ii mărturisea chiar ea asta, zîmbind,
 —   şi se ducea fără să mai întoarcă privirile.
    O trăsură goală trecu pe lîngă el, prin lumina ne-hotărîtă a amurgului. C-un glas aspru şi enervat o opri. Se zvîrli în ea şi porunci birjarului să-l,ducă la Jockey-Club. Ciumara însă nu mai era acolo. Plecase de cîteva minute. Se urcă'iar în birjă şi calul, biciuit, coti pe străzi întunecate, apoi începu a urca în Sără-rie. Cînd trăsura se opri, Ciumara era chiar în poarta casei lui. Se pregătea să intre. întoarse capul, privi pe doctor şi înţelese că s-a petrecut ceva.
    —     Ce este, doctore ? întrebă el. De ce mă priveşti aşa de supărat ?
    —     Cucoane Mihai, răspunse Baciu, nu mai întreba. Suie repede lîngă mine. Iţi spun pe drum. S-a întîm-plat lucru mare...
    —     Atunci, dacă trebuie să merg într-un anume loc, vorbi Ciumara zîmbind, nu-i o veste rea de război.
 17 — M. Sadoveanu — Opere, voţ, 7
 257
 Pot fi încă liniştit, în mijlocul mizeriei. S-a întîmplat ceva ? Cine a murit ?...
 Doctorul îi strînse mîna. Ii vorbi încet, cu voce mişcată.
 —      Trebuie să fim amîndoi lîngă Adrian. Mary a plecat. El încă nu ştie.
 Ciumara întoarse brusc capul şi-l privi cu ochii lui mici şi apropiaţi. Nu răspunse îndată. Se lăsă în fundul trăsurii, c- o încreţitură răutăcioasă de buze:
 —      Asta e ? Atunci avem o misiune urîtă şi ingrată, doctore...
 Baciu îl privi surprins :
 —      Atîta găseşti dumneata de spus, domnule Ciumara ?
 —      Dar ce vrei să fac ? înţeleg că e o nenorocire pentru Adrian. Să nădăjduim că o va suporta uşor.
 —      Nu te-ntrebi ce face Mary ? Unde s-a dus ? La cine a plecat ?
 —      Dacă nu sînt eu acela, doctore, lucrul nu mă interesează... Şi din nefericire, nu se poate să fiu eu...
 Doctorul tăcu supărat. Ciumara pe de altă parte era şi el neguros, că i se tulburase ticna serii. Stăteau amîndoi alături, fără să se privească, cu ochii aţintiţi în spatele birjarului.
 Cînd ajunseră la doamna Lazaridi, doctorul, ca măsură de prevedere, opri trăsura. Urcară alături şi repede treptele. Lumea obişnuită a ceaiului plecase. Salonul era aproape gol. Doamna Lazaridi îi întîmpină, cu braţele întinse şi, privindu-i ţintă, vorbi deodată, fără să aştepte a mai fi întrebată:
 —      Domnul Plopeanu nu mai este aici. Pe dînsul îl căutaţi, nu-i aşa ?
 Ciumara şi doctorul se priviră. Doamna Lucreţia Lazaridi zîmbea. Le mai dădu o informaţie :
 253
   ■— întăi a întrebat de Mary. Fireşte i-am spus c-a plecat. S-a dus acasă destul de liniştit...
   Fără îndoială, doamna Lazaridi ştia totul. Doctorul Baciu, tulburat iarăşi, se pregătea s-o întrebe. Dar acuma tovarăşul lui părea grăbit.
   —     Hai, doctore, hai, repede. La deal mai avem pe cineva... Noi am uitat pe vară-mea...
   Aşa era. Baciu uitase pe cucoana Leonora. Salu-tînd grăbit pe doamna de igazdă, ooborîră şi urcară iar în trăsură.
   Calul mergea greu la deal, pe pavajul răsunător de granit. Doctorul îi auzea răsuflarea grea şi pripită. Şi aştepta, e-o nelinişte fierbinte care-i încleşta măruntaiele, clipa ajungerii.
   —     Biata Leonora ! zise încet, într-o vreme, Mihai Ciumara.
   Cînd urcară treptele de piatră şi intrară pe terasă, simţiră mişcare în lăuntru. Pe pata luminoasă a ferestrelor trecură umbre. Cineva deschise uşa dinlăuntru. Se auzi glasul subţire al lui Codinuţă :
   —   Vine mama !
   Intrară în odaia cucoanei Leonora, unul după altul, cu capetele plecate.
   —     Vezi că nu-i mama ? zise copilul cu părere de rău. Apoi, rîzînd, întinse pálmele cătră doctor. Baciu îl trase spre el şi-l luă în braţe. Ciumara îndreptă o căutătură ascuţită spre cucoana Leonora. Adrian, în picioare, privea neliniştit, întrebînd cu ochii.
   —     IJnde-i Mary ? întrebă el, cu voce joasă, înfrico* şată.
   Cucoana Leonora avu o tresărire, într-un strigăt disperat, într-o vedenie de automobil zdrobind un trup omenesc-:
   —   I s-a întîmplat ceva ? Ce este ? spuneţi !...
 17*
 259
   Dar cei doi soli tăceau, privindu-i trişti. Clătinau capetele: nu, nu i s-a întîmplat nimic. Doctorul Baciu sărută cu ochii în lacrimi buclele bălăi ale copilului.
   Atunci toţi înţeleseră. Paul, din colţul lui de umbră, ridică fruntea, îngrozit. Adrian se repezise cu strigăte scurte:
   —  A plecat ? de ce ? cu cine ?...
   Cucoana Leonora, ca încolţită de o fiară, se repezi spre copil, îl smulse din braţele doctorului, şi apăsîn-ţiu-i fruntea cu palma, îl trecu în odăiţa de-,alături, cu grumazul adînc încovoiat.
   —  A plecat ? strigă Adrian, zguduind pe doctor.
   —     A plecat... răspunse doctorul, şi nu găsea nici cuvinte, nici gesturi de mîngîiere.
   Plopeanu duse mîna la ochi, ca şi cum l-ar fi orbit deodată o flacără.
   Foarte tîrziu, după miezul nopţii, socoti doctorul criza trecută. Izbucnirile de mînie* ale lui Plopeanu conteniră. C-un zîmbet strîmb şi stîns, ruşinat, par-c-ar fi ieşit din pielea unui animal, întrebă numai în-tr-un răstimp :
   —     Cine-i ? Vreau numaidecît să ştiu cine-i. S-a dus. Mi-am smuls-o din inimă. S-a isprăvit tot. Dar vreau să ştiu cu cine s-a dus !...
   Avea o voce trudită şi joasă. începu să se plimbe încet prin odaie. Cucoana Eleonora, dreaptă şi fără somn în colţul ei, îl privea cu ochii rotunjiţi şi pierduţi într-ua gînd nestrămutat.
   —     Cum putem afla noi asta, doctore ? vorbi Adrian oprindu-se. Gîndul acesta nu-mi iese din minte...
   —     Mai ai nevoie să ştii ? îi răspunse liniştit Ciu-mara. Dac-ai izbutit să te smulgi din mizeria asta, cred că e destul. Dacă te mai interesează, o să afli...
 260
   —     Aşa este... răspunse Plopeanu, încet, aşa este... Lucrul principal e că nu ra-a doborît... Viaţa mea are un rost ş-un scop şi fără ea... Mîni e duminică, n-am de lucru cu Algiu. O să mă duc la redacţie să-mi scriu articolul de luni. Trebuie să mă vadă toată lumea la locul meu... Nu-i aşa ?
   —     Eu nu pot decît să-ţi strîng mîna, dragul meu, răspunse Ciumara. Sînt bucuros c-a trecut furtuna, îmi dai voie însă să nu te părăsesc... Asta cere şi mama ta, pentru puiul de-alături, care doarme şi nu ştie nimic...
   Cucoana Leonora îşi întoarse încet capul spre Ciumara c-o adîncă durere în priviri. Şi-i mulţămi mută, c-o uşoară coborîre a pleoapelor.
   Adrian îşi începu iar plimbarea de la uşă la sobă, şi-ndărăt. Din cînd în cînd îi apărea pe faţă zîmbetul strimb şi stîns.
                                  XIV
   Dimineaţa, cătră ora opt, o trăsură goală se opri •lingă terasă. Birjarul, muscal spîn şi deşirat, în haină lungă de catifea neagră, eu biciul într-o iriînă şi cu şapca în alta, sui treptele. Doctorul Baciu deschise uşa şi ieşi pe terasă:
        — Ce este, gospodin ? întrebă el, căscînd obosit.
   — Cuconaş doctor, eu cunosc pe mata... răspunse muscalul c-o voce subţire. M-a trimes cuconiţa Laza-ridi... ştiţi mata... Zice că trebuie să veniţi numaide-cît pînă la dumneaei...
   —     îndată, răspunse doctorul, scurt, numai să-mi iau chipiul şi mantaua...
   In picioare, întors spre el, Adrian îl aţintea cu ochi înfrebători.
                                                                     261
   —     Mă-ntorc îndată... zise doctorul. Mă chiamă doamna Lazaridi... Poate să aflu ceva...
   —     Te chiamă pentru asta... îi zise liniştit Adrian, înălţînd obrazu-i palid şi obosit. Nu pricep ce poate fi, dar e bineînţeles, doctore, că între mine şi ea totul s-a sfîrşit...
   Doctorul ieşi. Pe cînd trăsura îl ducea repede la vale, se gîndea că, însfîrşit, curiozitatea îi va fi alinată. Madam Lazaridi are să-i lămurească totul. — Pe de altă parte bine că s-a petrecut totul normal. Adrian a suportat destul de bine lovitura, se gîndea el, zîmbind sceptic. Inima omenească e destul de elastică...
   Doamna Lucreţia Lazaridi îl pîndea. Ii ieşi înainte frîngîndu-şi mînile, într-un kimono larg şi unduios de matasă liliachie. II pofti într-un jîlţ, se aşeză în faţa lui, şi aproape plîngea.
   —     Vai, doctore, ce copilărie, şi ce nenorocire !... In-chipuieşte-ţi că sărmana noastră prietină s-a întors...
   Doctorul o privi uimit. Nu înţelegea nimic.
   —     Aşa-i, lucrul pare de neînţeles... Nici eu nu m-am gîndit asară, în primui moment, ce se poate întîmpla. Pe urmă Mary nu mi-a spus că părăseşte brusc pe Adrian, fără ştirea celuilalt...
   —   Cine-i celălalt ? întrebă doctorul, coborînd ochii.
   —     Nu ştiai ? Nu ţi-a spius ? N-ai înţeles ? E colonelul Algiu.
   —     Atunci am priceput totul... răspunse Baciu oftînd şi răsturnîndu-se în scaunul lui. Biata fată !
   —     Intr-adevăr, Mary, săraca, e singură de compătimit... începu iar doamna Lazaridi. Astă-noapte m-am trezit cu ea... Ce este, drăguţa mea ? Ştii cum plîn-gea ? Mă îmbrăţişa plîngînd şi rrn putea vorbi. Şi-mi explica. Ea e fată cinstită... A înţeles că o dragoste
 262
nouă, aşa dintrodată, o dragoste pasionată cere să urmeze pe cel pe care-1 iubeşte... El o implora să vie la el. Ea s-a dus. Dar el înţelegea să-i ceară o simplă întîlnire... Nu se poate să rămîie la dtnsul, cu nici un preţ nu se poate. Ce scandal! Cariera lui, datoria lui... Intr-adevăr, dragă doctore, o biată femeie nu se gîn-deşte niciodată la asemenea lucruri... Sărăcuţa ! ce facem noi acuma ?...
  Doctorul îşi aprinse o ţigară, şi aşeză cu luare-aminte chibritul în scrumelniţă.
  —     Madam Lazaridi, răspunse el cu linişte, cred, — deocamdată cel puţin, — că nu este nimic de făcut...
  —   Ce înţelegi dumneata prin «deocamdată» ?...
  —     Drept să spun, doamnă, nu înţeleg mare lucru... E o vorbă ca oricare alta.
  —     Aşa este... suspină cu ochii pe jumătate închişi doamna Lazaridi. Sînt imprudenţe care se plătesc foarte scump.
  Amîndoi tăcură, urmărind fumul liniştit al ţigării. Doctorul întrebă încet într-un răstimp :
  —   Ce face ?
  —     Doarme, şopti doamna Lazaridi. E zdrobită de emoţie şi oboseală...
  Doctorul Baciu se ridică, încercînd să zîmbească, Sărută, înclinîndu-se adînc, mîna doamnei Lazaridi şi ieşi, împovărat de o nespusă tristeţă.
                                                                    1
  Adrian ascultă lămuririle complicate şi chibzuite ale doctorului, fără să clipească. «Algiu ? se întreba el singur, parcă nu cu prea mare uimire. A fost Algiu ? De mult ar fi trebuit să înţeleagă asta. Dar de ce el ? Cu ce-a sedus-o ? Cu cărţile lui legate-n marochin?...» Se gîndea cum de-a lăsat de la o vreme să cadă în el bănuielile, ca nişte plumbi într-o apă adormită.
 263
   —     Trebuia sa-nţeleg, doctore, îngîna el, cu zîm-betu-i strîmb... Acuma uite ce situaţie curioasă... Nu-i aşa ? E o situaţie foarte curioasă, doctore... Dumneata ce spui, unchiule?... Pentru toţi s-a creat o situaţie curioasă, — s-ar putea zice fără deslegare...
   —     De ce ? vorbi cu seriozitate Ciumara. In unele privinţi se poate face rînduială... Un om de onoare poate găsi o soluţie mijlocie...
   Adrian avu un uşor rîs răutăcios :
   —     Crezi dumneata, unchiule, că soluţiile mijlocii înşală lumea ? Interesant este că toată lumea ştie, — nu-i ¡aşa ? Şi interesant mai este că eu sînt tipul care a pornit în Straja lupta împotriva disoluţiei şi ticăloşiei... Lumea într-adevăr poate petrece douăzeci şi patru de ceasuri. Asta mă jigneşte mai mult decît orice. Altfel, cred că mă simt destul de liniştit... Nu mă mai duc la redacţie. O să-mi scriu articolul acasă. Am nevoie de linişte...,
   —     Atunci, vorbi iar Ciumara, mă autorizezi să încep, împreună cu doctorul, demersurile pe care le vom socoti trebuitoare ?...
   —   Fără îndoială...
   Părea liniştit. Ciumara şi doctorul ieşiră cu pas liniştit din casa Slătinenilor, vorbind despre ciudăţenia împrejurărilor vieţii.
   —     Iată doi oameni care puteau fi fericiţi, spunea doctorul. Şi cu toate acestea sînt grozav He nefericiţi. Ce va face Plopeanu ?
       Inima se vindecă, răspunse Ciumara,
   —   Dar ea ?...
   Ciumara începu a rîde:
   —     Ea poate ieşi iar în lume, strălucind mai frumos, ca luna după eclipsă... Pot să-ţi spun, mon cher
 264
 aml, că o s-o întîlnim iar, ş-ai sa fii destul de laş câ să-i faci din nou curte...
 Doctorul oftă, fără să răspundă.
                                    XV
 Adrian părea liniştit, şi se aşeză la birou, ca să-şi scrie articolul. Dar nu-1 începu. Lăsă condeiul, şi rămase privind pe fereastra deschisă, în livadă, spre un cireş bătrîn care înflorise deodată peste noapte. Părea îmbrăcat într-o horbotă luminoasă. In fund spres pădurice, în tufişuri dese de lemn-cînesc şi lilieci, viers de privighetoare tresărea din cînd în cînd, sonoi. Mai departe, peste vîrfuri înmugurite, într-o pace neclintită, se înălţa cerul curat.
 Plopeanu simţi pe cucoana Leonora lîngă el. Ridica ochii şi-i zîmbi cu mîhnire. Ii luă mîna dreaptă şi i-o sărută prelung. Cu stînga ea-1 mîngîia pe frunte şi-l privea c-o milă nesfîrşită.
 —   Unde-i Codinuţă ? întrebă el.
 —   E cu Avram. Mă duc să ţi-1 aduc.
 O clipă după ce ieşi cucoana Leonora, intră Paul. Adrian îl primi cu braţele deschise. Mezinul îşi plecă fruntea pe umărul lui.
 —   Ce este, Titelule ?...
 Paul ridică fruntea, fără să privească pe frate-său. Glasul îi tremura în lacrimi...
 —   Iartă-mă, biet... zise el cu pornire.
 —   De ce ?
 —      Bie, eu nu te pot mîngîia în nenorocirea ta... Am stat oa de ghiaţă lîngă tine şi ţe-am privit zbă-tîndu-te. Căci şi eu sînt tot aşa de otrăvit ca şi tine...
 265
 ~ Ce vrei sa spui, Titelule ?
 ~ Vreau să spun, Adrian, dar nu pot...- De cîteva zile vreau să mă mărturisesc, şi nu pot...
 Adrian zîmbi cu amărăciune.
 —   Ce este ? Te-a înşelat şi pe tine ?
 —     Nu, ¡asta nu se poate chema înşelăciune... Mă simţesc întinat şi murdărit. După bănuielile mele, am urmărit-o ş-am aflat... Vai, ce-am aflat, bie !...
 Gîfîind sub năvala suspinelor, fără a îndrăzni să privească înainte-i, Paul încerca să lămurească.
 Fiinţa delicată, la picioarele căreia ise aruncase el, mai avea prietini. Şi cînd el înţelesese asta, ea-i cerea, zîmbind şi îmbrăţişîndu-1, să fie cuminte... Şedinţele de dragoste sînt mai interesante în trei... «Iată ce-mi cerea şi unde m-a coborît.»
 Băiatul începu deodată a plînge şi se zvîrli la pieptul fratelui său, gemînd :
 —   Iartă-mă, Adrian, iartă-mă...
 In nenorocirea lui, Plopeanu îşi simţi sufletul bîn-tuit ca de un vînt îngheţat. Strîngîndu-şi fălcile ca să le sfarme, se silea să mîngîie pe mezin:
 —     De ce să te iert, Titelule ? Tu ai fost mai vrednic decît mine... căci te poţi ridica deasupra...
 Rămaseră aşa îmbrăţişaţi. Adrian privea, peste umărul fratelui său, un punct neclintit şi negru.
 —     Acuma ce facem ? întrebă Paul, potolindu-se şi trăgîndu-se îndărăt.
 —     Cine ? Tu ? (Paul clătină din cap.) Eu ? Eu am să mă liniştesc; are să-mi treacă... Cînd eşti hotărît, liniştea poate veni uşor şi dintrodată.
 După ce cucoana Leonora aduse copilul, Adrian îşi aprinse o ţigară. Trecu în odaia lui; şi ieşi cu mantaua Între umeri. Scoborî terasa şi se plimbă liniştit de cîteva ori în jurul rondurilor de pansele nouă, de
 266
curînd răsădite. Pe urmă trecu la vale, spre cireşul înflorit.
   Cucoana Leonora rămase la fereastra deschisă, între băiat şi nepoţel, privind pe Adrian cum coboară încet, cu grumazul încovoiat. Ziua aceea luminoasă de primăvară i se părea aşa de tristă ! Era o primăvară tragică a unei lumi nouă, cu totul deosebită de vechea şi liniştita ei lume de altădată.
   —     Săracii copii !... gemu ea deodată, cu voce înăbuşită. Şi lacrimile începură a-i curge încet şi fără oprire în lungul obrajilor veştezi.
   In colţul lui, lingă apriga sfîşiere care însfîrşit izbutea să se reverse, Paul se ghemuise, înfricoşat. Se simţea şi el cuprins în această durere fără nume. Co-dinuţă privea nedumerit la bătrînă cu ochii lui limpezi. El niciodată nu văzuse pe bunicuţa plîngînd. Copilul înţelegea că-n juru-i &e petrece ceva grav, dar nu-ndrăznea să-ntrebe. în căpuşoru-i cuminte îşi făcea planul să ceară desluşiri de la Rozi şi moş Avram. Ei totdeauna ştiau orişice.
   întinse mînuţa spre fruntea bătrînei, încercînd s-o mîngîie:
   —  Bunicuţă, vorbi el, aşa-i că-n lume-i primăvară?
   —     Da, puiule, primăvară... răspunse cucoana Leonora, şi-n ochii ei tulburi şi plini de lacrimi se zugrăvea cireşul înflorit, ca-n anii fericiţi de odinioară.
   In ziua luminoasă, plină de zgomotele uşoare şi uniforme ale împrejurimilor, de la fereastra deschisă, ei n-auziră împuşcătura : o lovitură de pistol, seacă şi uscată, parcă s-ar fi rupt un vreasc... Văzură însă într-o vreme pe moş Avram sosind cu aeru-i de mîh-nire lîngă terasă. Li se părea ciudat că gîfîie şi ridică ochii cu albul mărit spre fereastra deschisă.
 367
   —     Ce este, Avrame ? întrebă cucoana Leonora. Un-de-i domnu Adrian ?
   —     Sărut mîna, cuconiţă, zise el nehotărît... Domnu locotenent îi dincolo de cireş, mai la vale... Dumneavoastră n-aţi auzit ?... Eu nu-nţeleg de ce şi-a ridicai viaţa... Am tras mantaua peste el, ş-am venit să vă spun...
   Şi sta cu gura căscată, întors puţin spre livadă, pe cînd un ţipăt prelung tresărea sus în odăi, şi fereastra deschisă rămînea singură, neagră şi pustie.
 268
COCOSTIRCUL
  ALBASTRU
       1931
ł
               COCOSTÎRCUL ALBASTRU
                                I
                                         «Departe, frate, departe...»
     Marele război al popoarelor, oare dovedeşte că toate ale veacului nostru stnt zădărnicie, că voinţa şi libertatea sînt o glumă, a aruncat si pe cel ce scrie aceste rînduri, ca pe un fir de pulbere, într-un colţişor necunoscut al Moldovei, cu numele Cucuieti,
       Asta s-a întîmplat pe o vreme năprasnică din luna lui faur. Un ordin mă trimetea la o companie. Şi-o săniuţă uşurică, cu toată împotrivirea vîntului ş-a trîmbelor de viscol, mă purta pe drumul fatalităţii.
       O singură şovăire se pare c-am avut şi eu, şi calul cel roib, şi soldatul care mîna : cînd am ajuns într-un vîrf de deal, între păduri, într-un lo« sălbatic, la cruce de drumuri. Un han dărăpănat primea prin geamuri sparte vîrtejuri fine de viscol; şi vîntoasa, voind să-l prăvale din loc, gemea şi urla prin hornu-rile-i şi odăile-i pustii. In acest loc al hoţiilor şi dramelor necunoscute de odinioară, ne-am oprit.
       O sentinelă, cu obrazul învălit în glugă, cu nin* soarea zbătîndu-se în juru-i ca un linţoliu, se mişcă spre noi de sub streşina ruinei. După ce ne cunoscu
 271
şi dădu onorul, îl întrebai dacă am ajuns la locul care se cfriamă Cucuieti.
   —     Domnule căpitan, aici e hanul luijColţun... răs-punse sentinela. Cucuieţii e hăt înainte, în vale...
   —     Fireşte, de aceea-i zice Cucuieţi, pentru că e aşezat în mlaştina unei văi !...
   Sentinela nu crîcni şi primi nepăsătoare această observaţie ironică. Se trase după aceea în colţu-i, la adăpost de valul viforului, şi rămase ca o umbră tristă în cernerea cenuşie — pe cînd săniuţa mă purta pe coasta unei văi şi clopotele calului sunau înăbuşit, în armonie cu pustia şi cu alba şi mişcătoarea singurătate.
   Intr-o vale îngustă, în rovina unui pîrău, găsii satul. Un vînt fantastic va fi prăvălit de pe culmi casele cucuiete cîndva sus şi zimţuind zarea. Acuma toate şedeau pitite în lungul pîrăului, fără mişcare, şi                *
viscolul le înmormînta înoet-încet. Din acoperişurile de paie numai, ieşea, repede răpit de vţnt, fumul. Pă~ rea răsufletul unor jivine care s-au cuibărit în grabă                 i»
pe vale, surprinse de marea frămîntare a văzduhului.
                              II
          ,             «Prin  mine-ajungi la jalnica cetate...»
   Acolo era compania mea. Acolo, în coastele dealurilor, săpa de luni de zile lucrările teribilelor războaie moderne. Ca nişte cîrtiţi, soldaţii scoseseră la lumină imense moşuroaie de ţarină. Apoi, încet-încet, pe nesimţite, vîrîseră spre măruntaiele pămîntului toată pădurea din apropiere, după ce-o uciseseră, o curmaseră şi o spintecaseră. Satul părea mort şi pustiu subt apăsarea viforniţei; gospodarii se coceau pe lîngă cup-                    T
 272
toare; vitele se strîngeau cap la cap în perdele şi şoproane; cînii mîrîiau, încovrigaţi cu boturile la cozi în culcuşuri umede ; numai oamenii companiei lucrau în inima dealului la nişte nesfîrşite grajduri, ca din poveşti. Un pîrău care tăia rîpa pe lîng-un crîng fusese abătut, şi-n coasta rîpii cazmalele şi hîrleţele bătuseră şi săpaseră cu îndărătnicie, ş-un umed grajd întortochiat se deschidea şi se afunda sub deal. Parcă era la marginea unor peşteri şi palate tainice. Pe gura unei «rampe» ieşea fum din jilavul pămînt. Şi printre mormanele de zăpadă viscolită pătrunzînd, ajunsei intr-un loc unde lumina murea, unde era linişte deplină şi se auzea cumpăna de-afară numai ca \m murmur depărtat al mării. Pe o vatră veche de foc ardeau bucăţi mari de mesteacăn, a căror coajă pîrîia, se răsucea, lucea viu şi risipea un fum gros cu miros plăcut de gudron. în semiîntunericul hrubei, în pîlpîi-rile fugare ale vechiului foc haiducesc, neosteniţii pionieri se opriră, îşi lăsară în jos cazmalele şi hîrleţele, se rînduiră şi mă priviră cu curiozitate.
   Erau fantastici oamenii mei, cu căciulile negre de campanie în cap şi cu opincile umplute cu paie în picioare. Stăteau liniştiţi şi nu spuneau nimica. Un sergent cu ochii negri ca păcura dădu raportul cu voce jumătate; apoi cazmalele începură iarăşi să bată în pămînt, cerîndu-i necontenit să se deschidă.
   Scoarţe de mesteacăn zvîrlite în jar sporiră lucorile focului. Mă aşezai pe-un trunchi la căldură, ascultînd pe gînduri glasurile furtunii ş-ale mării, care parcă veneau de-afară, parcă venesfu din fundul pămîntului; îar cu ochii urmăream mişcările lucrătorilor. Pe toţi îi simţeam obosiţi şi plictisiţi, înfriguraţi şi umezi, cu ochii umbriţi de doruri şi năcazuri.
 18
 273
   De la o vreme tăcerea începu să fie împunsă de cîte-o glumă şi de cîte-un hohot de rîs. Ţigări se aprinseră ici-colo, şi luciră în mai multe locuri dinţii albi ai ţiganilor. Zîmbii şi eu. Şi-ndată ne împrie-tinirăm, fără să ne apropiem şi fără să schimbăm încă un cuvînt.
                                      Erau nişte oameni trişti şi simpli...
   Viscolul nu se domoli multe zile. Muzica lui fioroasă mă urmărea şi-n somn, în casa lui domnu Cîr-lan, unde găzduisem; îmi umplea noaptea de umbre bizare şi picura în mine sensaţii de amară voluptate uneori. Ziua, era mînios şi rău; înţepa, biciuia, astupa drumurile, troienea porţile, ne izbea în piepturi şi ne ţinea în loc, cînd cercam a răzbate spre tainicele grajduri ale palatelor subpămîntene.
   In lucirea de amurg a focului de mesteacăn, am început a-mi cunoaşte oştenii. Erau «complectaşi» cei mai mulţi, subt arme de un an şi mai bine, resemnaţi şi împăcaţi însfîrşit cu soarta. Nevasta, copiii, casa, vitele — rămăseseră în sama lui Dumnezeu.
   —     Numai El mai poate crede la nacazul nostru, domnule căpitan! îmi zise într-un rînd Iordache Tri-fan. Şi mă privea cu ochi buni, verzi ca apele stătute, şi c-un zîmbet de neîncredere pe buzele-i spînatice,
   —     Dar cu stăpînirea cum o duc cei de-acasă ? întrebai .eu.
   —     Dă, cum s-o ducă ? răspunse Trifan. Acu ne-am deprins, ca ţiganu cu scîn'teia, şi ei cu noi, şi noi cu dînşii. Domnu precept îi mare, domnu notar îi mare, domnu jandar îi mare. Ce să ne punem cu dînşii ? Ei ne judecă, ei ne spînzură, ei ne-ngroapă. Decît
 274
acuma ne-am mai împăcat. Ei au mai multe treburi pe Ia graniţă şi pe noi ne-au mai lăsat în părăsire. Tot îi vreme de iarnă şi noi sîntem ca vai de capu nostru... Adică nu noi: ci golanii care au rămas pe-acasă. Acolo, la granjţă, e poznă mare ! S-au ticăloşit oamenii şi-şi vînd pe-un cap nemţilor boii. Domnule căpitan, e atîta ¡controiboanţă, decît nu mai este chip !... Şi toate măririle de pe la noi au de lucru... Trebuie să prindă controboanţele. Una o prinde, una o scapă; domnu notar vra să-şi facă casă nouă ; domnu şef de secţie vra musai să-şi ducă cucoana           la Bucureşti.
   —   Da’ ce        să facă acolo, la Bucureşti ?
   —     Nu ştiu. Zice că s-o ducă acolo, la chiatru. Aşa spunea într-un rînd domnii notar, şi rîdea de se prăpădea !... încaltea ei huzuresc, domnule căpitan : fiş-tecare cu muierea lui. Da’ pe noi au ajuns fumeile de ne lasă şi fug cu răformaţii,,.
   In repaosul din jurul focului, privirile tuturora se-n-dreptară spre un om voinic, nalt, spătos, cu înfăţişare blîndă. Toţi zîmbesc, dar fără nici o răutate.
   —   Ce s-a             întîmplat ? întreb eu.
   —   Ce să         se-ntîmple, trăiţi, domnule căpitan?   îmi
răspunde cu voce joasă şi ostenită soldatul cel nalt şl spătos. Ia nevastă-mea a găsit cu cale să-mi facă asemenea ruşine. Da’ ce ştie ea ? O ţiu muma de doi ani, şi n-avem încă copii. Ii tînără încă şi zăludă. Minte la dînsa cît păr pe broască. Da’ eu cred că i-a veni judecata la loc ş-a înţelege că trebuie să vie iar la gospodăria noastră.
   —   Vra să zică o ierţi ?
   —     O iert, pentru că-i fără minte şi mi-i dragă... Şi eu, cît umblam cu plutele pe Bistriţa, nu-mi făceam de cap ? Acuma, cît stau muierile singure, fără noi, tinereţa lor parcă poate răbda?...
 18*
 275
  Omul oftă greu şi ochii i se înegurară.
  Se făcu tăcere, şi după un răstimp cazmalele începură să bafă în hleiul năsipos al malului. Urmă muncă încordată, fără vorbe, fără glumă; pînă ce, deodată, fără pricină şi rost, Bengoi Ţiganul începu să sloboade sub bolta hrubei nişte strigăte stranii şi fioroase.
  —■ Na ! zise cineva ; iar & început să cînte Bengoi!
  Nu era cîntec. Erau nişte răcnete fără samăn. Soldatul, foarte negru şi foarte urît, lăsase în jos hîrle-ţul, sta drept, cu ochii pierduţi spre zarea rampei, şi da drumul spre depărtările pe oare şi le închipuita la tot aleanul care-1 ardea la inimă.
  —     Pst! taci din gură, măi ţigane, că te-aude domnu căpitan!... îi şoptiră cîţiva primprejur, oprindu-se din lucru.
  Sergentul zise, cam tulburat, neştiind ce să facă:
  —  Aşa-i vine lui cîteodată. Răcneşte ca un surd !
  —     De foc şi de amar... lămuri Trifan, cu jumătate de voce.
  Şi cu toţii în jur zîmbiră cu îngăduinţă, ca 'totdeauna cînd e vorba de ţigani. Zîmbii şi eu.
  Bengoi se opri. II întrebai:
  —  Ce este, Bengoi? Ce te-a apucat?...
  El tăcu, scuipă în palme şi apucă cu tărie de unealtă.
  —     Răspunde, Bengoi, îl îndemnară camarazii. Te-ntreabă domnu căpitan!
  El se-ntoarse spăriat spre mine:
  —  Trăiţi, domnule căpitan !...
  —  Ce cîntai, Bengoi ?
  —     Cînta ţigăneşte... parcă cine poate pricepe ?... zise cineva în dosul ţiganului.
  —  Cîntai ţigăneşte, Bengoi ?
  —  Ţigăneşte, trăiţi, domnule căpitan...
 276
  ■— Şi ce cîntai tu, Bengoi ?
  •— De foc şi de halean, trăiţi, domnule căpitan...
  — Bine, bine, dar ce cîntai ?
  — Gîntam un oîntec, domnule căpitan...
  Neîncrezător, zîmbind totuşi cu sfială, se uita drept
  în ochii mei, c-o privire de cîne bătut, lipsită de inteligenţă.
  —     Ascultă, Bengoi; apropie-te. (Ţiganul făcu doi paşi şi se opri, ţapăn.) înţelegi ce te-ntreb eu ?
  —   înţeleg.
  —   Ce cîntai tu ? Cîntai ţigăneşte ?
       Ţigăneşte.
  —   Şi ce spuneai tu în limba ta ?...
  El mă privi, nehotărît.
  —   Ce spuneai tu, Bengoi ? Cătră cine grăiai ?
  —     Trăiţi, domnule căpitan, se hotărî însfîrşit Ben goi; eu adică spuneam aşa unei fete... Eu îi spuneam aşa — că să miargă cu mine... în lume!... să margă la Eş. la Brăila, la Galaţi, să margă în lume... şi să trăiim bine... că i-oi da inele şi bariz, şi mărgele, i-oi da de toate... şi noi om trăi bine !...
  Bengoi oftă şi se uită ruşinat într-o parte.
  Soldaţii tăceau, zâmbind fără răutate.
  Viforul de-afară izbi pe rampă, spre foc, un vîr-tej de omăt; şi pe aripa vijeliei trecu croncănind aspru, vîjîind din aripi şi întunecînd lumina uşii, un stol de corbi.
  •— I-auzi, măi Bemgoi!... zise cineva încet.
  •— El nu ne-a spus că are fraţi la aviaţie... observă Trifan, şi-şi dădu cuşma pe sprâncene.
  Iar se făcu tăcere; Bengoi se şterse trist în umbră; şi iar prinseră a bate cazmalele în mal, cu îndărătnicie — căutînd comoara ascunsă în huma rece de uriaşii gare au trăit, pe pământ înaintea noastră.
 277
 I
 IV
                                                                            Tablou In alb.
   Casa în care locuiesc e poetic aşezată deasupra unui pîrău, la marginea satului. Prin cele două ferestre ale odăii mele, văd dealurile ninse, şi pe coastă, aproape, patru sălcii vechi şi stufoase. Vara, cînd trece murmu-rînd pîrăul pe subt ele, de bună-samă că se ploconesc, şoptesc şi fac felurite graţii. Acuma, la suflarea viforului, îşi fac semne de spaimă, se zbat şi vor să se smulgă cu orice preţ din locurile lor şi să se ducă în altă parte. Mai văd prin geamuri, în ograda povîr-nită, un grajd alene aplecat într-o parte ş-o movilă de gunoi la uşa lui. Doi căluţi roibi şi slabi, care stau slobozi în adăpostul lor, au cercat în cîteva rînduri, în ziua în care cercetam cu privirea această împărăţie, să iasă afară şi şi-au scos boturile negre în lumină. Dar îndată nările li s-au zbîrcit; închizând încet ochii, cu dispreţ şi dezgust, s-au retras în umbră, lă-sînd în plata lui Dumnezeu asemenea nebună viforniţă care nu voia să mai înceteze! Şi găinile vor fi stînd undeva la un dos, pe schiţele unei scări lepădată subt o streşină. Din cînd în cînd aud glasul cucoşului, stîns şi depărtat. Intre gunoi şi coteţul lor scund, cinci godaci cu părul creţ şi eu urechile drepte se plimbă fără grijă. Sînt singurele fiinţi ale cuprinsului care înfruntă furtuna. Din cînd în dînd scot cîte-un guiţat, apoi îşi apropie unul de altul riturile şi-şi împărtăşesc, grohăind încet, felurite păreri. îndată înţeleg de ce sînt neliniştiţi şi dispreţuitori ai viforniţei. Stăpîna locului, madama Profira Gîrlan, a ieşit în ogradă c-o găleată mare: pe loc cei cinci tovarăşi s-au repezit. Stăpînă, găleată, sînt luate în rîturi c-o
 278
repeziciune şi c-o îndîrjire nespusă. Se vede că au deprins o strategie care nu dă greş. De şi madama Profira întrebuinţează un băţ       cu mâna  stingă,  şi-l
întrebuinţează energic, godacii     în scurt izbutesc  s-o
facă să scoată nişte grozave ţipete de spaimă, c-o voce foarte ascuţită. Am impresia c-o voi vedea împărţită în cinci colţuri ale ogrăzii. Dînd cu băţul în dreapta şi-n stingă, scapă; dar găleata a rămas lîngă coteţ şi godacii toţi cu capetele cufundate într-însa. Asta durează puţină vreme: bătîndu-se cu rîturile şi totuşi mîncînd c-o nemaipomenită grabă, cei cinci într-o clipă răstoarnă găleata ca pe ceva netrebnic, şi, deplin înţeleşi, se reped după stăpîna casei, care cu greu, prin zăpada mare, ajunge să se puie la adăpost de atacul lor, închizîndu-se în cerdac.
   —  Ptiu ! bată-vă Dumnezeu       să vă bată ! îi apos-
trofează ea din înălţime.
   Şi ei o privesc nedumeriţi, aşteptând de la stăpîna lor altceva decît acest blăstăm nefolositor.
                                  V
                                   Au ieşit pe lume tainice gîngănii...
   Mişcarea a contenit; războinicii godaci s-au grămădit unii în alţii, resemnaţi, undeva într-un cotlon tainic. E pustiu în ogradă, în împrejurimi, în lungul pîrăului, pe dealurile ninse. Numai mişcarea vijeliei cutremură văzduhul şi, ca dintr-o sită, pulbere fină curge, se zvîrcoleşte, se zbate, se încovoaîe prelung ca uriaşe aripi şi se troieneşte în văgăunile pîrăului şi-n rîpi. Gazda — căreia îi zice madama Profira pentru că ţine o dugheniţă de mărunţişuri — se arată
o clipă şi diretică prin colturile odăii de alături, fi o ţărancă de treizeci şi cinci de ani, naltă şi voinică, cu obrajii puţintel supţi, cu ochii căprii mari şi arzători şi cu nările umflate mirosind întruna parcă ceva. Ochii şi nările oare adulmecă îi dau o înfăţişare ciudată, nesigură şi pătimaşă. Cu o voce ascuţită, pe care o înmlădie ş-o îndulceşte, vorbeşte în treacăt despre războiul cu godacii ; apoi oftează şi-şi aduce aminte că dornnu Toader Cîrlan e cocentrat la un regiment, destul de departe. Şi ochii, şi glasul, şi toată atitudinea pare că se ascute în fiinţa aceasta, care ţine să-mi atragă luarea-aminte că dumneaei nu-i din satul acesta păcătos:
  —     Eu îs de peste deal, de la Mănăstireni; şi noi sîntem din oameni...
  Se mişcă delicat şi iese zîmbind cu graţie. Şi-nsfîr-şit, în după-amiaza zilei de faur, se face linişte deplină în odăiţă — şi încep să-mi cercetez aşeziarea vremelnică, ascultînd pe gînduri fantastica muzică a văzduhului.
  Mai întăi madama Profira a grămădit pe-un pat, lîngă fereastră, o zestre respectabilă, care dovedeşte că în adevăr e din neam de gospodari*: perne, scor-ţuri şi poclăzi. Două plapome aşezate deasupra, mai la vedere, vădesc gustul ei pentru ceva mai nobil şi mai sus. Acest gust îl mai dovedesc şi podoabele artistice ale odăii: cîteva cărţi poştale ilustrate, cu scene amoroase, aninate cu bolduri prin scorţuri, şi nişte clasice tablouri la locul de onoare. Unul înfăţişează pe trei nemţi care vin spilcuiţi şi rumeni de la vînă-toare, depunînd la picioarele unor rumene nemţoaice cu şorţ tot vînatul cu putinţă, începînd cu fazan şi iepure şi isprăvindu-se cu căprioară. Şi vînători, şi cîni, şi gospodine, şi vînat, au o înfăţişare ţapănă,
 280
mirată, care fără îndoială Ca incintă cu deosebire pe madama Profira. Altul e nelipsita icoană din casele târgoveţilor, care ne arată trista scară a vieţii. Şi-n-sfîrşit, două teribile tablouri de vínatoare cu primejdie : o vînătoare de lupi şi una de urşi. In amîndouă sînt grămădite toate momentele dramatice cu putinţă : un vînător trage cu puşca, unul e încolţit de fiara, altul vine în ajutor — şi bestiile pe cale de a fi măcelărite, însă tot ameninţătoare: pentru ca inima madamei Profira să se poată frînge de tulburare şi teamă...
   In lumina mohorîtă de iarnă cercetez totul — şi observ in aCtelaşi timp cu uimire că vîntut îşi face loc pînă în adăpostul meu printre duşamelele de dedesubt. Aud un zgomot. Madama Profira a intrat în beciul de sub picioarele mele şi/ lumina feştilei de seu, pe care o ţine lîngă caneaua de must, pătrunde în raze fine pînă la mine printre crăpăturile scîndurilor de brad. In aceeaşi vreme! o mîţă porneşte o obişnuită expediţie în regiunile superioare şi face să curgă printre rosturile bagdadiéi sămînţă de cinepă, care sună pe masa de dinainte-mi şi mi se insinuiază pe după cap. Simt şi prin ferestre şi prin uşile neîncheiate bine apăsarea vîntului, ş-atunci îmi dau samă că această odaie curată est© mai mult o fantazie de vară decît un adăpost pentru iarnă... îndată bag de samă' că picioarele de la genunchi în jos au o tendinţă vădită de a se preface în sloiuri, şi mai bag în samă un lucru de mirare: o ordonanţă mută stă de ceasuri întregi lingă sobă şi pune întruna lemne într-o gură de cuptor lacomă şi nemiloasă. In părţile capului e intr-adevăr o căldură de nesuferit...
 281
   —     Mai deschide uşa, Ilie, ca e prea cald... zic eu cu disperare, şi întinzîndu-mă pe pat îmi învălesc bine picioarele în blană.
   Intr-adevăr e cald. Asta o probează şi alte fiinţi care trăiesc eu mine în fantazia aceasta arhitectonică. Le observ pe hîrtia albă întinsă pe masă. Pe lîngă seminţele de cînepă, ele sînt ceea ce-ar fi moşuroiul / de furnici sub Himalaia. Sînt nişte palide şi aproape invizibile gîngănii care curg ca o pulbere din bag-dadie.
   Ca să complectăm definiţia trebuie să adăogim că produc o mîncărime destul de simţită pe obraz, pe vîrful nasului, pe sfîrcurile urechilor. m
   Foarte tulburat, recurg la experienţa umbrei care se îndeletniceşte cu îndoparea sobei.
   —   Ce-i asta. Ilie?
   El se scarpină în frunte, întinde un deget cu unghie îndoliată pe maşă, apoi lungeşte nasul şi-şi apropie ochii foarte tare de hîrtia albă. După aceea se uită în sus.
   —   Nu-i nimica... zice el cu linişte.
   Prin acest «nimica»,, tovarăşul meu vrea să-mi risipească pesemne nişte bănuieli grozave.
   —   Cum nu-i nimica ?
   —     Nu-i nimica, domnule căpitan... Nişte cari... Au săpat borticele în 'brad... Ş-acuma, la căldură, ies puii prin lume...
   —   Ei, şi ce-i de făcut ?
   —     Eu ştiu, domnule căpitan ?... Mîni am să încerc să-i îndop e-o leacă de gaz...
   Prin liniştea, observaţiile şi hotărîrea lui, Ilie dovedeşte că ar fi putut deveni, în alte împrejurări şi altă civilizaţie, un vrednic entomolog.
 282
   írni frec cu tărie nasul, fruntea, gîtul, şi trag o pătură peste partea aceasta a fiinţii mele. Ş-ascult din adăpostul meu melancolicele acorduri ale iernii.
                                   VI
                                              Cugetul e duşmanul omului.
   Tnsfîrşit, într-o duminică, după ce a încetat furtuna, am parte să văd şi pe domnu Toader Cîrlan, caporal într-un batalion de moşnegi, adică de contingente vechi. Pornind de undeva, de la malul Moldovei, a înotat greu jumătate de zi prin troiene şi s-a înfăţişat cu galoane nouă nevestei, care şi-a ridicat nasul de la vatră şi i-a zîmbit cu dulceaţă.
   După amiază, în lumina aurie a unui soare palid, pe cînd în regiunile superioare şi toride călca mîţa stîrnind sămînţa de cînepă iar în cele inferioare răzbea un curent răcoros, — s-a înfăţişat domnu Toader la mine. M-a salutat cum scrie la reglement, de şi-şi pusese în grabă stnaie albe şi curate şi nu mai era «domnu caprar»; apoi s-a informat cu grijă de starea sănătăţii mele.
   E un om cu fruntea mare, puţintel pleşuvă, cu mustaţa groasă şi scurtă ghemuită sub nas şi c-o expresie de nedumerire în ochii blajini fără coloare hotă-rîtă. II cercetez în tăcere şi pun deoparte romanul franţuzesc pe care-1 ceteam. Bănuiesc că gospodarul are dorinţa să stăm puţintel la taifas.
   Intr-adevăr, ,domnu Cîrlan, după ce se tînguie puţin de concentrări care-i încurcă toate treburile şi-l stingheresc de la afacerile prăvălioarei lui, îşi mărtu-
 283
riseşte dorinţa să afle ce părere am eu despre războiul acesta în care au intrat, ca într-o viitoare, unul după altul, toate popoarele...
   Ii spun părerea mea în puţine cuvinte, apoi întind mina, apuc romanul, şi-ncep a-1 răsfoi aşa, cu nepăsare.
   —     Domnule căpitan, nu vă supăraţi, îmi zice zîm-bind domnu Cîrlan; da’ noi, ca oameni proşti, prin înfundăturile acestea ale noastre, ce putem şti ? Mai întrebăm pe un om luminat... Eu văd că vă stingheresc...
   —     Nu, de ce ? Nu mă stinghereşti... răspund eu, fără convingere.
   —     Apoi uite ce-i, domnule căpitan, zice gospodarul aşezîndu-se cu sfială pe o margine de scaun ; eu am auzit vorbindu-se aşa pe la batalionul nostru că după ce-a da colţul ierbii, în primăvară, apoi tot are să intre în foc şi ţara noastră...
   —   Se poate... îngîn eu. Da’ dumneata ce crezi ?
   —     Apoi eu ştiu ? Noi, domnule căpitan, trăim ca-ntr-un fel de negură... Mai întreb pe-un domn ofiţer, îmi mai spune el cum umblă războiul, căci, drept să vă spun, domnule căpitan, oricît am întoarce noi gazetele şi pe dos şi pe faţă şi ne-am chiorî în ele, nu prea ajungem la un capăt şi la o înţelegere... Aşa întrebăm noi — şi ne spune adicătilea că nemţii mărg rău şi ruşii mărg tare bine...
   —   Şi cine vă spune asta ?
   —     Apoi domnu sublocotenent de la plotonul nostru. Da’ eu ştiu ?... Alţii, din oamenii noştri, şi jidovii, zic că nemţii au împins pe ruşi departe, departe... şi că le-ar fi luat toate cetăţile...
   —   Asta-i adevărat 1 îl încredinţez eu,
   —   Aşa ? Şi războiul se sfîrşeşte ?
 284
 —   Nu se sfîrşeşte, domnule Toader.
 —     Atuncea cum ? întreabă omul, cu grozavă nedumerire.
 Cu părere de rău, nu pot să lămuresc acest punct întunecat al discuţiei, şi nici dacă oştirea noastră intră ori nu intră în măcel; şi mai întorc două pagini de la romanul franţuzesc; iar domnu Toader Gîrlan se scarpină lingă ureche, oftează adî-nc şi nu mai înţelege nimic.
 —     Dă ! mormăieşte el mai mult cătră sine-însuşi; la urma urmei asta numai Dumnezeu poate s-o ştie.
 —   Foarte adevărat.
 —     Da, dar oi face şi eu ca prostul, întîmpină gospodarul ; ş-oi întreba dacă-i adevărat că nu este Dumnezeu, cum spun unii şi alţii...
 —   Dar ce ? Spun unii şi alţii că nu este Dumnezeu ?
 —     Spun, domnule căpitan. Vorbim şi noi acolo, în tabără. Ş-aşa am auzit, că spun.
 —   Ei, şi dumneata ce zic! ? Este ori nu este ?
 —     Dă, domnule căpitan, eu zic că este... Da’ aş fi vrut aşa să aflu şi de la dumneavoastră, care sînteţi un om mai luminat...
 —1 Apoi este, domnule Toader, cum să nu fie ? grăiesc eu alene.
 —     Şi-i adevărat şi că pămîntu-i rotund ca o portocală ? îndrăzneşte iar, cu mai multă însufleţire, omul şi se aşează mai bine pe scaun.
 —   E rotund, fără îndoială.
 —     Da’ asta de unde se poate şti ? Oi face şi eu ca prostul. Gînd te sui cu balonul ori cu aeroplanul sus, se vede că-i rotund ?
 —   Nu se vede.
 —   Atuncea cum ?...
 285
   Eu mă scarpin uşurel pe vîrful naisului ş-al urechii, mă uit în sus — apoi îi lămuresc în cîteva cuvinte vechea afacere a lui Magellan ş-a altor eorăbieri.
   —     Aşa ? se minunează vesel domnu Toader. Vra să zifcă au tot mărs pe mări ? Cum au măns pe mări ? Că doar pămîntu-i pămînt...
   Iar mă scarpin uşurel pe gît şi pe frunte şi-ntorc altă foaie a romanului, iar domnu Toader, tot nedumerit, mă întreabă :
   —     Adevărat să fie, domnule căpitan, ce mi-a spus Profira mea, că curg din podele nişte gîngănii mărunţele ?
   —  E adevărat, domnule Toader...
   Şi răspunde ca un ecou şi Ilie, fantasma de lingă sobă :
   —  E adevărat!... Şi le-am mai îndopat cu gaz...
   —  Aşa ? Şi oare ce să fie, domnule căpitan ?...
   Cu părere de rău, nici de data aceasta nu pot da
gospodarului o lămurire, şi el rămîne uitîndu-se în juru-i cu ochii lui de coloarea nedumeririi. După ce aţinteşte cu curiozitate, o clipă, romanul pe care-1 tot întorc şi-l răsfoiesc, se hotărăşte să nu mai întrebe despre el şi trece la nişte încurcate darayeri de pămînt, la nişte nesfârşite procese, la nişte adinei duşmănii care-i răpesc liniştea şi somnul...
   —     Răi îs oamenii, domnule căpitan, glăsuieşte e! c-o voce tristă. Ce n-au făcut ?... Ne-au aruncat fapt, au făcut farmece... Iaca, despre asta Profira poate să vă spuie toate cum au fost... Gît ne luptăm noi şi ne trudim, şi cu preoţi, şi cu desfăcătoare... Iaca, să vă spuie Profira, că ea ştie rînduiala lor... Şi să vedeţi de la ce ne-am luat, domnule căpitan...
   Şi-ncepe să-mi povestească c-o voce simplă şi monotonă cea mai aspră durere şi preocupare a vieţii lui
 286
* — afacerea unui pămînt de două fălci, încurcatul proces la care iau parte, pe lîngă oamenii duşmani, tribunalul de la tîrg, preotul cel bătrîn de la Mănăsti-reni, o babă fărmăcătoare, Dumnezeu şi Diavolul...
                                    VII
                                îmi \povesti cu plăcere lucruri înfricoşate...
      Uşa se deschide cu fereală într-o vreme şi intră gospodina, gătită, zîmbitoare, rumenită la obraji, îmbrăcată c-o bluză de flanelă elegantă, aşa cum îşi închipuie ea că se poartă.la oraş, şi c-o foşnitoare fustă de pînză încreţită şi crohmolită eare-i înfoiază pe dedesubt rochia de lină. Dă ziua-bună din vîrful buzelor şi mă grăbesc s-o salut şi să las definitiv la o parte nenorocitul roman franţuzesc.
      —     Am înţeles, zice madama Profira cu modestie şi c-o voce cîntătoare, că grăiţi de ticăloşia care ni s-a întîmplat cu pămîntul cela... Vecinii iştia ai noştri, tot neamul lui Macovei, cîte şurubării şi farmece n-au făcut ca să ne răpuie zilele ?... Mînca-i-ar temniţa pămîntului şi viermii cei neadormiţi!...
      —     Sss... măi nevastă... încearcă, ruşinat, gospodarul...
      —     Cred că acuma n-ăi vrea să le iei partea, Toa-dere! se-ntoarce c-o mîndră indignare femeia spre omul ei. Din pricina lor n-am avut şi n-avem hodină! Broaşte cusute cu aţă roşă la gură, căciulii de usturoi străpunse cu ace, cîte şi cîte, cum numai asemenea muieri fără Dumnezeu ştiu !... Află, mata, domnule căpitan, că şi pe ursită mi-a făcut, în pădure, unde s-a
                                                                                            287
                                                                                                /
 dus în piele1, cum a făcut-o mă-sa. Doamne, iartă-mă... * (Şi madama Profira se bate peste gură.)
 —   Pardon... încearcă tot cam ruşinat domnu Clrlan.
 —     Dar cine-a făcut asta ? întreb eu cu oarecare interes.
 —     Cine ? răspunde foarte subţire gospodina. Ia sluta ceea de Varvara lui Gavril Ion Macovei, n-ar mai ajunge ş-ar lua-o dracu... Toate de Ja dînsa au purces. Ea-i caipu răutăţilor. Şi barbatu a vrut să mi-1 smomească... iaca aşa, încaltea spun şi eu drept cum este, ca s-audă şi altă lume...
 —   Măi femeie...
 —     Ce ? Nu cumva îi sări s-o aperi ? Că parc-aşa aveai de gînd şi mai nainte... Da’ să deie Dumnezeu să-i aud numele când mi-oi vedea ceafa... şi altfel n-oi blăstăma-o, după cîte amaruri şi nădufuri mi-a făcut, deeît să-i deie Dumnezeu naeazu vînturilor şi zbu-ciumu apelor !...
 împăcată puţintel după această izbucnire, se aşează pe un scaun şi-mi zice cu pătrundere :
 —     Ştii mata, domnule căpitan, cine-i muierea asta ?...
 Cîrlan se amestecă:
 —   De unde să ştie domnu căpitan ?...
 —     Adevărat, n-are de unde să ştie... zice femeia stăpînindu-se şi închizând uşurel din pleoape; n-are de unde să ştie... (Şi parcă pregăteşte o lovitură de teatru.) Apoi află, domnule căpitan, că muierea asta-i soră cu Ileana lui Chirilă...
 Cum acest nume nu mă mişcă deloc, gospodina sfîrşeşte c-o voce misterioasă :
 —     Cu Ileana lui Chirilă, ceea care a făcut moarte de om !
 288
   —     Adevărat! încuviinţează c-o voce joasă domnu Toader Cîrlan. Asta a fost o întâmplare cumplită în sat la noi, şi Profira poate s-o spuie întocmai precum a fost... Cu oamenii aceştia ne judecăm noi, domnule căpitan, pentru păimînt, de patru ani 1
   —     Acu pămiîntu ca păunîntu... îl întrerupe gospodina cu însufleţire... Da’ dacă domnu căpitan vrea să ştie cum s-a întâmplat acest lucru, apoi să-i spunem :
   A fost aşa — că Neculai Chirilă, barbatul Ilenei s-a fost pripăşit la bulgari cînd cu mobilizarea... Cînd a trecut armata înapoi Dunărea pe la Sîntă-Mărie, el n;i s-a găsit... Acuma c-a fost bolnav de holeră ş-a rămas prăpădit pe-acolo şi pe urmă şi-a venit în fire şi s-a aflat ca unul înviat din morţi — sau că s-a încurcat c-o bulgareă cum bănuiesc unii, ori c-a fi fost şi una şi alta, bine nu se ştie; atîta pot să spun că omul a rămas de oaste ş-a trăit în ţara bulgărească o vreme...
   Domnu Toader Cîrlan se lăsase pe speteaza scaunului şi se uita cu admiraţie la soţia lui, şi din cînd în oînd spre mine. Intr-adevăr, madama Profira îşi spunea povestirea cu multă însufleţire şi c-un glas pătimaş; pe care-1 însoţeau o stranie lucire a ochilor şi freamătul nărilor care parcă întruna adulmecau.
   —     Şi pe cînd Neculai Chirilă, vra să zică, trăia e! acolo lungit lîngă bulgareă şi învăţînd a mînca praj şi ardei — aici la noi căpiteniile l-au dat lipsă şi mort, pe cum că s-ar fi topit şi stîns de holeră în ţara bulgărească împreună cu alţii. Şi vine vestea şi-n sat la Cucuieţi. A murit Neculai Chirilă. Ii rămîne nevasta cu trei băieţi; cel mai măruţ cît masa, unu mai mic şi unu şi mai mîţîţăl!... Ei, ce să-i faci? Aşa i-a fost scris omului. Saracu! Dumnezeu să-l ierte 1
19 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 7
 289
  Femeia a ieşit în uliţă ş-a prins să bocească. Pe urmă a făcut toată rînduîala morţilor, după datină : de trei zile, de nouă şi de patruzeci de zile. Şi pomeni a dat. A făcut de toate.
  Şi după asta anul nu trece şi vedem noi că vine de peste deal de la Mănăstireni un romín mărunţel şi negricios, cu baltagu-n mîna dreaptă şi cu suma-nu-ntre umere — unu Ghiţă Panţîru, fost slujbaş boieresc nu ştiu uinde — şi* intră în gospodăria mortului adicătilea şi-i ia locul lîngă nevastă, dragă Doamne... Cum s-or fi ajuns ei, unde s-or fi înţeles ; că s-au cunoscut de demult ş-acu l-ia fi adus cu farmece, asta n-o ştiu şi n-oi putea-o spune.
  Da’ acesta Ghiţă Panţîru era un om cumsecade şi nici nu era barbat urît. Oamenii văzîndu-1 blajin, că nu împunge şi nu zvîrle, l-au lăsat. Tot era un sprijin la o muiere singură şi la trei copii fără tată. Numai femeile se minunau adicătilea cum de-a uitat ea, Ileana, pe Neculai Chirilă, cu care s-a avut bine atîţia ani şi s-a luat din dragoste — ş-acu umblă după ista-lalt ca un cîne după căruţă... pas cu pas... nici din ochi nu-1 slăbeşte.
  Ei, dar lasta se-ntîmplă.
  Acu să vedeţi dumneavoastră. Noi preot aici n-avem. Biserica noastră-i dincolo, la Mănăstireni. Acolo-i şi preotul'. Părintele Dumitrache, om vechi şi tare detrea-bă, nînaşu lui Neculai Chirilă, şedea într-o sară, acu-i anul, iarna, pe vremea asta, cu cucoana preuteasă la masă... Cum stăteau ei şi mîncau şi vorbeau singuri, căci copiii toţi li-s împrăştiaţi — iaca s-aude dup-dup în cerdac, încep a bate cînii, şi ciocăneşte cineva la uşa de dindos... Vine-o argată, deschide, cine intră ? Mortul, căruia i-a făcut slujbele şi pomenirile părintele Dumitrache 1
 290
   —   Sărutăm dreapta, ninaşule şi nînaşă...
   —■ Buna sara !...
   Cei doi bătrîni rămîn încremeniţi şi cu ochii holbaţi la el.
   Nu era schimbat defel. Era tot nalt, voinic, spătos, cu mustaţa balaie şi ras din proaspăt. Curat îmbrăcat, încins cu chimir de piele, cu căciulă naltă şi cu cojoc nou.
   —   Aşa-i că vi-i de-a mirare ? grăieşte el rîzînd.
   —     De mirare, fine Neculai... răspunde părintele Du-mitrache cu tulburare; căci noi pe aici te-am crezut mort şi ţi-am şi făcut ţoale slujbele şi pomenirile...
   Omul răspunde vesel:
   —     Foarte bine-mi pare de aceasta... căci cu slujbele bisericeşti s-a suit numele meu la cer şi acolo l-au scris sfinţii pisări într-o condică mare cu scoarţe de aur...
   Au prins a rîde şi bătrînii şi l-au întrebat pe unde a rătăcit şi ce-a pătimit. Şi omul a răspuns aşa :
   —     Nînaşule şi nînaşă, aflaţi că eu am trecut prin multe. Da’ acuma nu-i vremea să vă povestesc... Oi veni eu la dumneavoastră altă dată, într-o sară de faur, că^nogjile an, şi v-oi spune o istorie lungă şi minunată... Pîn-atuncea, înţeles este că foarte grăbi-tu-s să aflu ce-mi fac feciorii şi cum se poartă nevas-fă-mea Ileana... M-am gîndit şi eu, ca omul păţit şi cuminţit 'de nacazuri: nu mă duc de-a dreptul... să nu spăimîntez oamenii ori să cad în ceva... De aceea m-am abătut întăi pe la nînaşii mei. Le sărut mîna cu dulceaţă şi-i întreb ce mai este pe la gospodăria mea...
   Cînd l-au auzit bătrînii vorbind aşa de cuminte ş-aşa de frumos, au prins a lăcrăma, şi dintrodată părintele Dumitrache i-a spus întîmplarea cu Pan-
 19*
 291
tîru, şi l-a sfătuit să fie cuminte şi să nu se tulbură peste samă :
   —   Fii cuminte, finule, şi nu te tulbura...
   —     De ce să mă tulbur peste samă, nînaşule ? răspunde omul; dar tot era tulburat. N«-s eu mort şi-n-gropat ? Parcă nu ştiu eu că aşa-i în lumea celor vii ? Nici nu mă supăr, nici n-am s-o asupresc pe femeie. Mă duc să-mi văd copiii, şi pe urmă Dumnezeu m-a învăţa ce am de făcut...
   Iar au lăcrămat bătrânii şi l-au sfătuit să nu se ducă, să nu se-ntîtmple o poznă intre doi barbaţi lîng-o muiere — dar el le-a mulţămit foarte frumos, le-a sărutat mînile, a ieşit, ş-a pornit prin întunericul nopţii într-acoace, spre Cucuieţi.
   Cum a trecut dealul, a mers cu ochii ţintă înspre lumina din locul cunoscut, unde era căsuţa lui. Cei de-acolo încă nu se culcaseră. Şi el grăbeşte paşii. Ii era dor de copii.
   Cînd ajunge şi deschide poarta, hămăieşte oînele o dată, pe urmă vine şi i se gudură la picioare. Cînd îi dupăiese opincile în bătătură, un om mărunt şi negricios deschide uşa de la tindă şi întreabă cine-i.
   Omul care venea grăia cu cinele:
   —■ Măi Cotoşman, ce mai faci tu ?...
   Pesemne că i-a venit de la Dumnezeu aşa o linişte, că putea să grăiască cu cinele; şi nici nu s-a miniat, nici nu a ridicat glasul, cînd a văzut barbat străin în casa lui.
   —   Cine-i ?
   —   Buna sara, eu sînt, om bun 1
   Panţîru nu l-a cunoscut. Da’ nevasta din dosul lui, din pragul casei, auzind glasul, a ţipat o dată. de mare sfială, şi s-a tras repede înapoi, cu mînile la tîmple.
 292
     Chirilă a trecut în tindă. Panţîru s-a lipit de uşă şi i-a făcut loc. Şi oînd au fost tustrei laolaltă în casă şi s-au privit la lumina lămpii — cînd nevasta şi-a întors ochii îngroziţi înspre un colţ zgîriindu-şi tîmpla şi falca cu degetele-ncleştate, omul cel de-al doilea a-nţeles.
     —     Bade Neoulai, a grăit el cu blîndeţă, eu acuma văd cine eşti. Dumneata nu te supăra şi nu mă lovi, căci eu n-airn niici o vină. Nici femeia asta nu-i vinovată... Noi te-am socotit mort... Acuma, dac-ai venit la ce-i al dumnitale, eu îmi iau ce-i al meu, căciula şi baltagul, şi mă duc...
         Auzind Chirilă asemenea cuvînt, a ridicat înc-o dată ochii spre fruntea Panţîrului, şi văzîndu-1 cu „ inima-n luminile ochilor, i-a spus fără nici o supărare :
     —     Ba nu aşa... Eşti în casa mea, şi, după cît văd, eşti om cu suflet bun şi-ţi va fi fost milă de copiii mei... Mai stăi să cinstim un pahar de rachiu. Ş-om vedea ce zice şi femeia. Şi după aceea ne-om despărţi. Ori m-oi duce eu, ori te-i duce dumneata...
     —     De stat oi sta... răspunde Ghiţă Panţîru; şi după ce ţi-oi face această plăcere, tot m-oi duce în lume, de pe unde am venit...
     —     Ş-acesta-i cuvînt bun... a grăit iarăşi Chirilă. Şi eu oi mai spune una : Mişcă-te, femeie, din mijlocul casei şi nu sta ca o stană de piatră... căci vinovată eşti tu pe cît sînt şi eu. Ia carboava aceasta pe care o scot din chimir, unde mai sînt şi altele — şi dă o fugă pînă la crîşmă ş-adă un ulcioraş de rachiu de cel bun...
     Femeia s-a mişcat din locul ei, a venit la barbat şi, cînd a pus mîna pe carboavă, a lăcrămat şi şi-a plecat fruntea pe mîna lui. Chirilă i-a pus palma pe grumaz şi i-a spus aşa :
 293
  —   Nu fi proastă şi du-te unde te trimet eu...
  Ileana a prins a căuta nişte ciubote ş-un suman
  vechi. Panţîru a trecut în tindă să-şi caute şi el, printre cioveie, boarfele lui. Iar Chirilă a desprins gazor-niţa din cui, s-a apropiat de cuptor, a ridicat mîna ş-a luminat feţele copiilor care dormeau.
  —      Ileana ! a şoptit el, să cumperi şi nişte covrigi, şi nişte cofeturi, pentru dînşii...
  . Pe cînd îşi mîngîia el feciorii, Ileana trece prin tindă, şi, după ce închide uşa, se alătură repede de Panţîru şi-i suflă la ureche, tremurînd :
  —      De ce să te duci în lume tu, cel care mi-eşti drag ? Că eu fără tine nu pot trăi... Eu zic să stai. Cine ştie că barbatul meu a venit ? A picat în puterea nopţii. Nu l-a văzut nimeni... Destul m-a horop- , sit şi m-a bătut şi pe urmă m-a lăsat!
  Cînd a murmurat vorba asta, Panţîru a înţeles-o, şi a şi apucat-o cu mîna de bot. I-a zis cu hotărîre :
  —      Taci din gură; nu fi nebună; du-te unde te-a trimes !...
  Ea a deschis uşa şi a ieşit tăcută.
  Cei doi oameni s-au adunat iar în casă, s-au pus pe scăunaşe lîngă foc ş-au început a vorbi. Oameni cumsecade amîndoi: îndată s-au împrietinit.
  Intr-un tîrziu, femeia se scutură de omăt pe prispă şi intră cu ulcioraşul. Cînd a păşit în casă, îi ardeau ochii şi i-a aţintit asupra lui Panţîru, cu patimă şi c-un fel de spaimă. Era neam de om hapsîn, cu ochii rotunzi şi negri ca păcura.
  O întrebă Chiriilă :
  —   Ai adus covrigi şi cofeturi pentru flăcăi ?...
  —   Am adus.
  Pune Ileana măsuţa lingă vatră, aduce păhărele, rupe o pîne şi sfarmă două cepe; şi cinstesc bău-
 294
tură... După ce beau, Chirilă prinde o leacă de limbă şi-ncepe a povesti despre nişte întîmplări şi nişte aiaceri cu noroc ale lui prin ţara bulgărească şi se batea uşurel peste chimirul cel nou... Apoi a avut chel să trezească ¡şi ,pe copii.
   —  Nu-i mai tulbura, Neculai! zice femeia.
   —     Ba-i scol, că nu le-am auzit glasul de multă vreme.
   —     Bine ! răspunde ea, îşi strînge buzele, întoarce capul şi nu mai grăieşte nimic.
   Omul trezeşte copiii, îi sărută, le dă acadele şi covrigi'; şi ei prind a scînci; apoi îl cunosc şi zâmbesc fericiţi; şi-ndată-şi pleacă iar capetele pe pe-rini...
   Aşa, într-un tîrziu, cam ameţiţi de băutură, se culcă pe lăiţi.
   Panţîru, mai treaz, s-a lăsat îmbrăcat într-un cot. cu gândul să iasă din sat înainte de a se face ziuă. Ş-avea ş-o grijă mare: parcă intrase o gînganie intr-insul şi ise purta fără astîmpăr. Şi-a tras sumanul peste cap, dar nu putea dormi. Cînd Chirilă, omul nevestei, începu a horă} — nevasta se ridică încet, se duse la ooifa de lingă uşă şi bău o ulcică de apă. Se aprqpie după aceea de Panţîru şi-l împunse uşurel c-un deget. Văzîndu-1 că nu răspunde, se întoarse şi deschise foarte încet uşa de la tindă. Omul de-al doilea nu şi-a dat bine sama ce-a voit să facă femeia, căci uşa îndată s-a închis. Dar ea nuimai trecuse mina prin deschizătură şi apucase toporul. Şi cum a închis uşa la loc şi s-a întors — Panţîru a şi auzit două lovituri grele în plin şi în moale, ş-a sărit cu sumanul în cap, cutremurat de groază.
   După răcnetul aspru, fioros şi scurt al celui lovit, a urmat urletul de spaimă al cestuialalt ;
 295
   ■— Oe-ai făcut, muiere ?
   Şi izbit parcă şi el, a deschis uşa, s-a năpustit în întuneric şi s-a dus...
   Iar femeia a rămas cu gura căscată, cu ochii crunţi, nebună şi năucă — pe cînd capiii, deşteptaţi, în lumina scăzută a gazorniţei, văzură sînge, pricepură şi prinseră a scînci tremurind ca frunza de groază:
   —   Ce-ai făcut, mămucă? De ce-ai omorît pe tata?...
   Iar ea mai mult gemea cătră ei, cu fălcile Încleştate şi cu ochi ca de nebună :
   —     Tăceţi din igură ! Tăceţi din gură ! Şi să nu care cumva să spuneţi ceva, că vă hăcuiesc cu toporul şi pe voi !...
   S-a uitat după aceea în juru-i; s-a văzut singură, cu copiii suspinînd, cu mortul care începea să îngheţe întins in pînza-i de sînge, şi s-a g.todit să fănîime trupul, să-l ascundă şi să şteargă urmele...
   C-o voce înfricoşată, nevasta lui Girlan îmi istorisi şi sfîrşitul acestei întâmplări crude, cum a doua zi; la Mănăstireni, părintele Dumitrache, dis-de-dimineaţă, s-a ginidit la finii lui, cu grijă. Ş-a şi pornit să vadă cum s-a întîmplat întoarcerea omului prăpădit la gospodăria lui. Şi pe drum, aflînd întîmpjarea ciudată a învierii lui Chirilă, s-a suit în sania părintelui" şi jandarmul şef de post.
   îndată au ajuns în Cucuieţi ş-au şi tras la poarta romînului. Nevasta era în ocol şi dădea strînsură la vite.
   —   Buna dimineaţă !
   —   Sărutăm dreapta.
   —     Bine, fină, da’ dumneata dai de mînoare ila vite ? încă nu s-a sculat finul Neculai ?
   —     Care fin, părinte ? De sama lui numai Dumnezeu ştie, pe unde i-a rînduit el sfîrşitul !
 206
   —     Cum se poate una ca asta ? se miră părintele Dumitraohe. Doar asară a fost pe la mine şi încă eu l-am sfătuit de bine... Ş-a Ipornit spre oasă în puterea nopţii...
   —     Nu ştiu, părinte, cum nu ştie pămîntul! a răs-' puns c-un fel de incăpăţînare şi înidîrjire femeia, ş-a Întors o faţă pămîntie cătră vite...
   —     Stăi, nevastă, a strigat jandarmul, ce faci ? Vrei să-mpungi boii în ochi cu furca ?...
   Ea parcă nu-1 înţelegea ; a pus furca cu colţii în pămint; iar omul stăpînirii a şi intrat în casă, a călcat într-o lipitură nouă şi a găsit pe copiii cu ochii măriţi de spaimă şi tremurind.
   —     Măi Ţlcă ! Unde-i tătucă-tu ? a întrebat jandarmul pe cel mai mare...
   Şi tustrei copiii au prins a pJînge. Şi pe loc au spus, cum «mămuca, astă noapte, a tăiat pe tătuca cu toporu, pe urmă l-a hăcuit şi l-a dus în beci...»
   Şi-in umbra beciului, preotul şi şeful de post, sipăi-mîntaţi şi neînţelegînd fapta nici înlănţuirile ei, dînd la o parte fundul de pe-un poloboc de murătură, s-au aplecat cu oohii îngheţaţi asupra apei în sîmge prin care pluteau bucăţi de om şi căpăţîni de varză.
                                 VIII
                                      «Că a lor este-mpărăfia cerurilor...*
   Cind se făou tăcere in odaia tainic luminată de soarele după-amiezii, madama Profira îşi frecă cu tărie virful nasului, domnu Gîrlan se scarpină la frunte, iar eu după cap. Şi tustrei ridicarăm ochii spre bag-dadie. IIie, umbra de Ungă sobă, rînji:
   —  Tot mai ies pui la plimbare...                    ...
 297
   •Nevasta, înfierbintată, păru că nici nu- bagă în samă această constatare ştiinţifică.
   —      Iaca, ¡domnule căpitan, zise ea cu jale, cu cine avem noi de-a. face şi cu cine ne războim noi de ani de zile. Sluta ceea, de Varvara vrea să mă vadă pe năsălie, şi face toate vrăjile şi bozgoanele de pe lume ! A ajuns să ieie ş-un purice într-.un vîrf de ac
—   şi-l descîntă şi meneşte că aşa să mă vadă pe mine intr-un vîrf de suliţă !
   —      Da’ lasă, măi femeie, nu mai spune şi tu toate cele! grăieşte domnu Cîrlan privind-o pieziş şi ple-cîndu-şi capul pe-un umăr.
   —      Da’ de ce să nu spun, ? Ba am să spun, să afle toată lumea de blăstămăţiile pe care le face! A adus şi pe baba de la Măcăneşti. Mi-au făcut pe ursită. Da’ nu le-a ajutat Dumnezeu şi Maica Domnului, căci şi noi ne-am îngrijit. Ne-am dus la părintele Dumitrache şi ne-a desfăcut. A cetit dintr-o carte veche. Ş-am aprins luminări l.a doisprezece sfinţi mucenici. Cum ard şi se topesc luminările, aşa să se topească răutăţile şi farmecele duşmanilor! Şi slavă Domnului, eu tot voinică şi grasă sînt, şi ea-i îndoită ca o scoabă şi creaţă ca o coajă de nucă !...
   —      Şi cealaltă unde-i ? întreb eu, cu gîndul la cumplitul sifîrşit al lui Neculai Chirilă.
   —      Care ? Ileana ? Aceea-i la gros. Iaca, faipta asta, domnule căpitan, s-a întîmplat a şaptea ori a opta casă de-aici, nu mai departe... Ş-acu, unde-au stat oameni, e pustiu şi bate vîntuil... Iar copiii umblă cu pumnii la ochi prin uişile oamenilor. Şi dacă vrei, să-ţi spun, domnule căpitan, cum a fost şi ce-a făcut baba Irina de la Măcăresti... cînd s-au dus, ea şi cu Varvara, în pădure la groapa Iepii şi mi-au făcut mie pe ursită...
 298
   Mi-a părut foarte rău că n-am (putut afla ce-a făcut Irina, baba vrăjitoare, la groapa Iepii, căci madama Profira n-a avut răgaz nici să-¡şi înceapă istorisirea. Găinile cîrcîiiau sub ferestre şi cei cinci purcei începuseră un concert aşa de sfîşietor şi de neplăcut, în-cît gospodina se trezi, se Întoarse pe pămînt din lu-mea-i minunată şi se grăbi să iasă foşnind din fusta-i erohmolită.
   —     Ära, da’ eu m-am luat cu vorba, şi purceii vor să vie în casă să mă mînînce!...
   In urmă-i, domnu Cîrlan zîmbi cu îngăduinţă.
   —     Aşa-;s femeile, domnule căpitan... Ele toate le ştiu şi toate le sip.un!... Şi iaca, ea nu vrea să creadă, domnule căpitan, că pămîntu-i rotund. îmi dă cu palma peste frunte şi zice că-s prost... Ce să-i fac ? Asta ea n-are de unde s-o ştie! sfîrşeşte negustorul, deplin pătruns de superioritatea lui.
                                     IX
                                 în ptraiele primăverii, lumina acînieia ca ochi de femeie...
   Pe calul cel roib îl chiamă Vasile. De şi e un biet (ăran, crescut în vifor de iarnă şi năcaz, de şi n-a cunoscut săceala şi ovăsul pînă la intrarea lui în oaste, de şi n-,are o educaţie, şi abia i-a crescut păr nou peste rănile ştreangurilor de la plug — are un fel al lui original de a fi şi dă multe semne de deştep-tăciune, independentă de caracter şi~3e veselie.
 Şi pe soldatul care-1 îngrijeşte îl chiamă tot Vasile. Ca să fie totuşi o deosebire, omul zice calului Vasi-lică. Calul, eînd strigă pe om, nechează încetişor, blînd şi repede şi Întoarce capul. Vasile vine şi
 299
 întreabă : Ce vrei ? Vasilică neohează ceva mai încetişor şi mai scurt.
   —    De ţese! a t te-am ţaselat, îi zice otmul, după ce le-am buciumat bine. Te-am pieptănat şi te-am îngrijit.
   —   Ihî I îi răspunde Vasilică, aprobînd cu capul.
   —    Poate-i fi vrînd şi ovăs... întreabă aşa într-o doară sbldatul, şi pune mîna pe găleată.
   ■— Se-nţelege! îi răspunde calul, şi-i lucesc ochii de bucurie.
   —    Atunci să-ţi dau, măi Vasilică, şi ovăs... grăieşte cu bunătate soldatul. Şi-i pune în iesle ovăsul pregătit, curăţit şi spălat.
   Calul începe a rnîinca, cu plăcere, fără grabă, ca unul ce ştie preţui o hrană aşa de boierească. Din clnd În cînd se opreşte din ronţăit, întoarce capul şi apucă prietineşte, de mînica mantalei, pe soldat.
   —   Dă drumul !
   Daf calul îl ţine o vreme bine cu dinţii, apoi îl scutură încet şi-l priveşte cu nişte ochi plini de veselie. Parcă I-ar întreba :
   —   Ce mai faci tu, măi prietine ?
   Dintr-un cal moale, silab şi pîntecos ce era la venirea lui la mine, ovăsuil şi îngrijirile lui Vasile au făcut un căluţ întinerit, rotund ca un pepene, cu capu-ncor-dat, cu gusturi de zburdăciune. Mă poartă fără mofturi, şi cu uşurinţă pe drumuri, pe dealuri şi prin rîpi, şi-şi face datoria luii cu o convingere vrednică de toată lauda. Cu toate acestea îşi are şi el, uneori, părerile lui.
   Intr-o dimineaţă, cînd au început să se topească omăturile, pe-o pîolă urîtă şi pe-un vînt aspru, abia Ieşisem călare la marginea satului. Lăs-asem frîul şi scosesem mănuşile, ca să răsucesc o ţigară. Vasile
 300
 va fi înţeles la mine o îndoială: să mergem maî departe ? să nu mai mergem ? Nesimţind lin zăbală hotărîrea mea, a socotit că vreau să-l fac pe el arbitru : şi foarte convins se întoarce în loc şi porneşte spre casă.
   —     Se-nţelege, mă aprobă el; e mai bine acasă decît prin toate rîpile, pe asemenea ticăloasă vreme!
   Oind îl întorc iar ou coada spre casă, şi-l pornesc pe drumul datoriei, se supune, dar ou o vădită părere de rău. In cugetul lui, îşi leagă nădejdea de o ultimă judecată : «Ori n-am înţeles eu ce vrea stăpânul, ori el n-a băgat de samă că pe asemenea vreme nu face să umblăm...» Prin urmare mai încearcă o dată. Şi după aceea se convinge deplin cum stau lucrurile şi urcă un deal oblu cu bămicie şi cu cinste.
   A treia zi după aceea, austru! de la miazăzi a mulai viiscoliturile. încep a se ivi p'îrăuaşe pe la golişti. Se simte că începe dezgheţul siirşitului iernii. O perdea de nouri acopere cerul şi sioarele nu l-am văzut de trei săpltămîni. Dar în ziua aceasta pluteşte aşa, în văzduh şi dincolo de nourii subţiaţi, o lumină blinda. Ba într-un timp se deschide suis o fereastră, o părere de cer albastru s:arată, şi scapătă o clipă şi cîteva raze argintii. Parcă a veniit soarele acolo, şi-a aruncat ochii asupra ticăloşiei noastre şi s-a retras grăbit. Totuşi Vasile se simte mulţămit şi cu atîta. întoarce capul spre partea unde au fulgerat razele, ca o prevestire a unor timpuri mai bune; apoi deodată îi vine chef să-şi plece botul într-un pîrăuaş de apă nouă. Şi-l moaie uşor, îl scutură şi pufneşte — şi-ndată îi vine alt gust: să rupă un colţ de iarbă care a răsărit, delicat şi suBţire ca un ac, într-un ck>t dezgolit al ima-şullui. Nici nu i-i sete, nici i-i foame; dar poate m-a auzit fredonîmd alene şi moale un cîntec vechi, căci
 301
s-a arătat o clipă soarele pe care nu l-am văzut de trei sălptiămiini; şi vrea să-mi arate că şi el ştie să preţuiască asemenea eveniment.
   Mai trace o săptămână şi pământiul negru s-a arătat. Numai visicoliturile, prim rîpi, mai stăruiesc ca nişte cetăţi albe. De pretutindeni curig puhoaie; şi piraiele s-au umflat în albiile lor şi vim năvalnice, cu spumă şi vuiet mare. Austrul tot suflă cu stramiiie-i modulaţii. Îinisifiinşit şi sfântul soare a răsărit în senin.
   Pe deal, camarazii mei lucrează la o cazarmă sub-pămînteană. Pregătesc furcile şi stăpânesc malurile hrubei cu împletituri tari de nuiele. Nelipsitul foc al lucrătorului român arde într-un cotlon. In cele cîteva clipe ale reipaasuiui se adună cu toţii roată. îşi pîr-pîlesc mini le im flăcări uniii; alţii se scociorăsc prin toate colţurile îmbrăcămintei, căutând o ţîră de «iarba dracului».
   Vasile stă neclintit, întors cu faţa spre apa Moldovei şi spre munţi. Peste noi un nour trecător a pus umbră. Dar acolo, departe, luceşte o lumină mare peste posomoritele şi albastrele păduri de brad, peste sate albe, peste coline trăgănate, peste revărsările Moldovei : toate se prevăd ca printr-un zăbranic subţire.
   —   încotro te uiţi, Vasile ?
   Dar calul stă ca o stană, uimit parcă, privind lumina depărtării şi adulmecînd miresmele primăverii.
   Trece nourul; ne cuprinde şi pe noi soarele ; şi prin văzduh, prin. această revărsare de puzderie de aur, trece cu grabă un stol de sturzi. După ei, trei raţe înşirate una după alta grăbesc, ca un minuscul tren aerian, spre bălţile Moldovei. Apoi dimtr-o rîpă, de-aproaipe, se ridică un nagiîţ şi începe a me da foarte pe departe târcoale, bătîmd rar din aripi şi scoţând ţi-pătu-i prelung şi tânguitor, ca un mieunat.
 302
   Soldatul Iordache Trifan întreabă rîzînd pe Bengoi:
   —     Măi Bengoi, tu ştii de ce nu mincăm noi carne de nagîţ ?
   —     Se-nţelege că ştiu... răspunde cu fudulie ţiganul. (Acuma, în soarele primăverii, pare mai puţin nenorocit deoît în umezeala şi frigul iernii.)
   —   De ce, măi Bengoi ? Şi de unde ştii ?
   —     Apoi, măi Iordache, eu am apucait, cînd eram băieţel... — Şi Bengoi se opreşte deodată .melancolic şi oftează. — Pe cînd eram un puradel mai mititel decît barosul tătucăi, am apucat eu pe bunicul lui tata al meu... Era negru şi cu părul alb, şi sta lingă foi şi tot mozolea în gură o ciuibeică fără tiutiun... Ş-apoi el spunea aşa c-a apucat vremea bejeniilor... cînd veneau oamenii la el eu pari subţiri, uşori şi lungi, ca să le puie bolduri de fier, l-a vîrf... Ş-apoi spuneau cum făceau bătălii... şi cîteodată se ascundeau în smîrcuri... Ş-apoi, numa nagîţu dracului îi da de gol, că se-nvîrtea împrejurul locului aceluia, cum se în-vîrteşte aista împrejurul nostru şi ţipa ca ş-iacesta : aici! aici! De aceea l-au blăstărriat romînii să-i fie spurcată carnea...
   —     Aici ! aici ! ţipa nagîţul dîndu-ne ocol pe sus, departe, prin lumină.
   —     Iaca aşa... grăi pe gînduri Trifan... Vin ş-acuma zile ca acelea. Am ajurtis vremea de apoi, cînd au sărit toate naţiile la bătălie şi se omoară om pe om. A veni şi rîndul nostru. Şi Bengoi ne-a face bolduri la suliţi. Şi ne-om bate şi noi cu păgînii şi i-om răpune. Pe urmă ne-om ascunde în stuh, şi nagîţii au să se-nvîrtă pe deasupra noastră...
   Soldaţii râdeau melancolic şi priveau pe gînduri nedesluşita pîclă din fundul zărilor.
   —   Hai, Vasile... zic eu cătră cal.
 303
   Şi pornim spre Cucuieţi tpe o cărăruie zvîntiată. Din cind în cînd saltă dintr-o brazdă neagră o ciocîrlie care fîlfSie pe deasupra noastră şi ţîrîie uşurel. Un iepure coteşte pe lingă o stanjie .părăsită de strujeni şi merge alene, numai în trei picioare, făcînd parcă economie de unul Şi lîng-o clină repede, intr-o rîpă adincă, deodată un vuiet de tunet, care face pe Vasile să-şi ciulească urechile şi să-nalte capul forăind — şi cînd ne-apropiem, vedem zbaterea năprasnică a puhoiului, îngrămădire de nahiapi care caută zbuciu-mîndu-se, grămădindu-se şi bătîndu-se, scăpare la vale, ş-apoi izbucnirea unui val în sipume, într-un arc de cascadă care cade detunînd în rîpă. Aici, pe mal, văd cea dintiăi floare galbenă a primăverii, ca un bănuţ de 'lumină, Vasile îşi pleacă botul ş-o miroase cu mirare. Coboară apoi cu luare-aminte coaista, şi, ajuns la limpeziş, deodată începe să salte şi să zlburde vesel.
   —     Ce-i, Vasile? îti pare bine că se-ntoarce vremea bună ?...
   El se linişteşte şi scutură din cap, parcă şi-ar aduce aminte de ceva.
   •— Ce-i, Vasile ? Ţi-ai adus aminte că Triifan a stîr-nit anume pe Bengoi, să sp.uie istoria cu nagîţul, ca să ne facă nouă plăcere ?...
   Mă trezesc rîzînd singur, căci, gindind-o numai, m-am trezit chiar rostind această întrebare.
   Şi-ncet, la pas, pe lîngă pîrăuaşe care clipesc şi murmură vesel, intrăm în sat. Aoolo ies fumuri, zăpă-iesc cîni, cîntă oucoşî pe garduri ş-au ieşit pe prispe copii balani numai în durligi.
   Gîmd intrăm la casa unde stă Vasile, văd într-un tare, alăturea de grajd, doi miei care se soresc. Calul se opreşte, îşi întinde botul peste gărduţ şi-i ceroe-
 304
 tează. Deodată amîndoi puii oilor se ridică şi blăni-ţele creţe le lucesc în soare. Fără să asculte de behăiturile moi şi groase ale mamelor, încep să ţupăiască, săltînd cu tuspatru picioarele odată, ră suc in du-se in aer şi zjbătindu-şi totodată şi codiţele. Se reped cî,nd într-o parte, olnd în alta, iac ci te va salturi pînă la boturile oilor, iar se întorc şi ipri-nd a ţuipăi. După aceea se opresc, fiind şi delicaţi, şi, cînd behăiesc subţirel şi dulce, li se văd în gură dinţişori fini şi liimbuţe cu margini trandafirii. Ridică capetele şi privesc pe Va-sile: parcă ar voi să-l întrebe dacă i-a plăcuţi reprezentaţia lor.
 % Calul neohează înceitişor şi prietinos. Se înţelege că i-a plăcut.
    După ce descalec, se duce zthurdînd vesel, cu celălalt Vasile, să se-ncredinţeze, cu coada ochiului numai, că este intr-un colţ anume căldare, cu anume ovăs vânturat şi spăilat. îndată ce ştie că este, stă cuminte şi răbdător, şuiere toate şumuiaeurile de paie, toate frecăturile şi operaţiile de curăţire ale soldatului. Cînd se isprăveşte, amîndoi oftează cu uşurare. Apoi urmează ştiuta şi obişnuita convorbire, în urma căreia soldatul aduce şi pune căldarea în iesle, iar calul îşi vîră cu mulţămire botul intr-insa.
                                       X
                                 ...O arătare stranie, un mesager de departe...
    Echinocţiul de primăvară a venit cu un cumplit austru, care vuieşte în văzduh ca o uriaşa cascadă şi ţipă, geme şi tremură prin toate colţurile, streşinile şi cotloanele casei. Ţiu ie la ferestre şi bubuie în sobă. Sună parcă şi-n depărtările trecutului şi mă ţine treaz noap-
I
 20
 305
 tea, chemînd din ţintirimul lucrurilor duse fantasme şi icoane de acum douăzeci de ani. Floarea de aur, de la marginea rîpii unde se zbatea şuivoiiuil, şi mireasma pămiîntului jilav îmi stăruiese în luminile ochilor deschişi şi-n nări, şi icoanele şi sensaţiile trecutului se amestecă cu cele prezente.
   Şi văd deodată un copil care a ieşit cam fără voia mamei cu puşca de-acasă... Mă văd cu mulţi anii in urmă umblind pe cîmpii abia zibicite în primăvară, oprit ici în loc cu ochii după un stol de grauri, pornind dincolo cu ipaşi grăbiţi după un zbor de raţe care se invlrtesc pe luncile Şiretului. Cerul era siniliu şi lucea soarele şi cîratau ciocârlii, plutind în aburii arăturilor.
   Raţa sălbatică era pe-atunci idealul meu cinegetic şi aveam despre ea păreri foarte ciudate. Mai întăi eram încredinţat că mă pot prezenta în marginea luncii şi-n faţa bălţii cu puşca întinsă şi raţele mă vor privi fără bănuială, ba chiar cu simpatie, şi-mi vor îngădui să mă apropii atît cit îmi va plăcea. Făceam aşa fără îndoială — şi întregul stol, la măcăitul grav al răţoilor, se ridica din baltă bă tind năprasnic din aripi şi se înăiţa pe undele văzduhului. Făcînd ocoluri mari, depărtîndu-se şi iar venind, deodată se lăsau la altă luncă şi la altă baltă. Tot timpul zborului lor stăteam încremeni,t, ou oohii în cer, cu inima bătând de nădejde. Cum îşi înclinau zborul, porneam cu o nouă însufleţire, călcam prin smîrcuri, treceam prin desişuri de scai voiniceşti şi iar mă înfăţişam cu puşca întinsă, într-un cotlon tainic, unde lucea o apă neagră în umibră de ariruiş.
   Aici, într-un rînd, după ce stolul se înălţă iar spre soare, dintre tufe dese de lozie se ridică la lumină un cap bărbos, grozav de supărat.
 306
 —   Apoi bine, mai ţîncule, aşa se vîmează raţele?...
 Mărturisesc că m-am simţit foarte ruşinat. Dar mai
 mult deeil ruşinat, m-am simţit uimit cînd am văzut pe puşcaşul cel bărbos in brinci, între tufe, întocmai ca un indian din vestitele istorisiri din lumea nouă. Atunci am înţeles că trebuie să mă tîrăsc şi eu printre tufe de lozie şi mure, printre spinii şi bozi, pe sub tuneluri de plante acăţătoare, întocmai ca un războinic din rasa pieilor-roşii, spre tainicul loc unde se scaldă, bat din aripi şi se alungă raţele cele nenumărate.
 Intr-adevăr, stolurile de raţe erau uriaşe în primă-verile cele de demult. Pe-atunci şi apele dezgheţurilor erau mai bogate. Şi locurile pe unde mă rătăcisem erau aproape necălcate de picior omenesc.
 ■— Şezi colea... îmi zise omul cel bărbos ; ¡şi să le aşteptăm să se întoarcă...
 Ii trecuse supărarea şi-mi zîmbea cu bunătate.
 Mă aşezai In locul unde bătuse el pămîntul cu palma, ipe o iaribă tânără şi fină ca matasa.
 Vînătorul cel bărbos şi cu ochii albaştri era un om sărac se vede, căci straiele-i de tîrgovăţ erau cîrpite şi pline de peite mari de unsoare lustruită.
 —      Te uiţi la straiele mele? mă întrebă el rîzînd. Am şi altele mai bune. Eu sînt Iohan, maşinistul. Tot griul de pe lanurile acestea eu îl treier. Dar acuma n-am ce face ş-am ieşit la vînat... Dar dumneata al cui eşti ?
 Ii spusei al oui sînt.
 —      Ş-ai ieşit î-n-tăia oară la vînat ? Se cunoaşte. Nu ştii încă obiceiul sălbătăciunilor. Pacat! Mi-ai spăriat nişte raţe gotce de toată frumuseţa. Aici, la Balta Arinilor, vin aara şi gîşte.
 —   Vin şi gîşte ! exclamai eu cu uimire.
 ■— Se-nţelage...
 20*
 307
   în reţeaua gentei, pe cafe o purta la şold, observai cinci ori şase raţe împuşcate. Mă stăpînii, nu pusei nici o întrebare şi nu-mi apropiai nasul de ele, ca nu cumva domnu Iohan să înţeleagă că nu mai văzusem pînă atunci asemenea vînat. Maşinistul în adevăr se făcu că nu hagă în samă privirile mele lungi şi, scociorî,nd în geantă, scoase o bucată de pîne neagră, o cutie, un cuţit şi cîteva fire verzi de usturoi.
   Deschise cutia : era într-însa unt.
   —     Aici am unt de la caprele mele roşii... lămuri Iohan maşinistul.
   După ce desfăcu cuţitul cel mare şi lucios, tăie două felii groase de pîne.
   —     Aoesta-i cuţitul meu de vînătoare... zise el ; şi asta-i pîne de secară, făcută de nevastă-mea...
   în urmă, după ce-,mi întinse o bucată de pîne unsă cu unt, îmi puse între degete şi cîteva fire de usturoi.
   —     Acesta l-am făcut eu, vorbi el iar. Pun în odaie, din iarnă, căţei de usturoi şi harpacică în lădiţe cu pămînt. Şi cînd vine primavara, eu am ceapă verde şi usturoi verde. Pot vinde şi boierului. Cînd ies la vînat, iau cu mine pîne de secară, unt de capră şi verdeaţă... Asta-i foarte bun pentru sănătate...
   Gustarea maşinistului era minunată, ş-atunci am văzut cît de multe lucruri trebuie să ştie vînătorii.
   După ce ne-am pus stomacurile la cale, cum zicea tovarăşul meu — începu cea dintăi lecţie a mea de vînătoare.
   Domnu Iohan, cu o voce domoală, îmi lămurea ce fel de dihanie spărioasă-i raţa, cum trebuie să te apropii de ea, unde treibuie s-o aştepţi la pîndă. îmi vorbi apoi şi despre feluritele soiuri de raţe sălbatice, de la cele mai mititele şi iuţi ca rîndunelele, care trăiesc la vadurile Moldovei, pînă la gotce şi alte soiuri mari
 308
şi rare care vin numai primăvara de prin depărtate smîncuri, cine ştie de unde, de la margLniile lumii...
   Şi pe cînd îmi vorbea el, soarele se lăisa cătră asfinţit. In lumina lui oblică, deodată, c-o mişcare de vijelie, stolul de raţe sosi şi se lăsă cu .zgomot în Balta Arinilor. Iinima începu să-mi bată aprig, şi ochii mi se Inegurară. Domnu Iohan mă apucă de mînă şi începu să mă tragă după el. Amîndoi ne istrecuram şi ne tîrîiam ca nişte dihănii, prin încurcatele tufărişuri ale luncii.
   Intr-o vreme ne oprirăm. Apa era aproape. In ghiolul oel negru 3e sub streşina păduricii pluteau şi se jucau raţele cele venite din. smîrcurile şi ostroavele de la marginea lumii. Pe-un arin bătrân doi hulubi sălbatici rîdeau de jocul raţelor străine. Şi cînd ici, cînd colea, un pescăruş ciudat, şi el străin, tot sălta cînd pe-o creangă, oînd pe-un fir de paipură, şi-şi tot întorcea spre mine capul mare cu plisc negru şi-i sticleau în lumină penale bătute iparcă în rubinuri şi smaranduri. Şi eu şi maşinistul priveam încremeniţi, căci pe celălalt mal mai şedea gînditbr şi un coicos-tîrc ciudat cu penele de coloarea mărilor, cu pliscul lung, fin şi ascuţit.
   Neamţul îmi şopti un cuvint... Trăsei eu întăi. Trase şi el apoi în stolul! înălţat. Şi după bufiuirile adînci care sfărâmară singurătatea, pe Baltă rămaseră numai cercuri; de umbră şi lumină şi toţi oaspeţii primăverii pieriră ca prin farmec. Două raţe căzuseră sîngerate aiproape de noi şi domnu Iohan le cercetă ou luare-iaminte, apoi vîrî una şi-n torba mea.
   Şi se-ntinse linişte, taină şi tristeţă peste Balta Arinilor. Şi maşinistul, stînd tăcut lîngă mine, sub tufele de lozie, .păru a-şi aduce aminte de cele ce văzuse. , .            ,
                                                                        309
   —     GoCostîrcul oel străin, albastru, l-am mai văzut eu o dată, îmi zise el... Demult. Sînt treizeci de ani de-atuncea. Abiia venisem în ţară aici. Şi l-am văzut tot pe malurile Şiretului. Atuncea umblam eu muft pe-un drum — aveam eu o prietmie c-o fată de pădurar...
   Omul cel bărbos oftă şi ochii albaştri i se-ntristară.
   —   Şi unde-i aciuma ?
   —   Cine ? Cocostîrcul ?
   —   Nu.
   —   A! A murit de mult tare... o şi uitasem...
   Şi zîmbi melancolic, cu ochii ţintă în locul unde fusese paserea cu penele de coloarea mării.
   Apoi, încet şi grav, iar începu a-mi vcrbi despre meşteşugul vînătoresc, pînă ce căzu soarele în asfinţit. Atunci o taină de lumină viorie se întinse în jurul nostru. Ş-odată cu negura serii sosiră şi cinci gîşte sălbatice care căzură ca din cer în ghiol, ş-apoi prinseră a umbla pe apă găgăind: gînsacul înainte şi gîştele cîte două după el. Tresărirăm şi puserăm mîna pe puşti; dar procesiunea, navigînd lin, intră deodată, ca pe-o poar4ă de întuneric, în umbra'arinilor bătrîni şi nu mai văzurăm nimic. Auzeam numai sfatul şi găgăitul lor blînd. Şi stăturăm aşa, liniştiţi, ascultînd, pînă ce se aprinseră stele în fundul Bălţii Arinilor. Atunci ne ridicarăm şi ne depărtarăm foarte încet, printre bolţile de mure şi tufele de lozie.
                                     XI
                                                  Altă întîmplare de demult...
                                                                             <1
   In acei ani de demult, pe la 1896-1897, primăvara venea altfel, nu pentru că o priveau altfel ochii mei de adolescent, ci din pricina altor variaţii şi echilibrări
 310
atmosferice. Au fost în copilăria mea, în văile Şiretului ş-a Moldovei, ierni lungi şi tari, cu omăt foarte îmbielşugat. Apele şi mlaştinile sticleau oglinzi neclintite de la începutul lui dechemvrie pînă la martie şi cîrdurile de copii aveau petreceri prelungi. De pe coastele săniuşurilor coboram la gheţuş şi stăruiam în frig pînă ce soseau amurgurile trandafirii, cu geruri de stîncă neclintite şi înfricoşate. Apoi, sara, abia aveam putere s-ascult începutul unei poveşti ori a unei întîmplări şi mă cufundam în somn şi-n vise, retrăind şi mai agitat întîmplările zilei. Deodată, însă, într-o noapte, începea să sune un austru cu modulaţii cînd grave, cînd înalte, e-o presiune năprasnică, .pe care o simţeam prin geamuri şi prin păreţi, prin sobe şi pe subt uşi, ş-a doua zi aveam cea dintăi temperatură a dezgheţului. In puţine zile apoi, curentul cald de la sud muia complect gheţurile şi zăpezile, şi zăpo-rul pornea. Mi-au rămas în minte puhoaiele şi revărsările ca ceva măreţ. Asta era primăvara. Umblam cătră şcoală şi înapoi acasă încă pe pod de ghiaţă ; dar pe marginile drumului, într-un soare puternic, curgeau pîraie grăbite, cu făgaş săpat în gheţare, cu cotituri Şi cascade, cil ostroave, cu subterane în care dispăreau, cu volburi spumoase în pîrăul cel mare din vale, care colecta toate pîraiele cele mici. Urmăream şi îngrijeam torentele acestea efemere, rupeam zăgazurile de gunoaie, instalam morişti care lucrau fără nici un folos — şi mă bucuram nespus de năvala apelor, ca de orice lucru trecător. Rîul cel mare, în şes, curgea sub perdele de aburi. Cîmpiile joase erau, vreo două-trei săptămîni, un lac imens. Şi-ndată după ce se zbicea pămîntul, simţeam în juru-mi şi-n mine înflorirea bogată şi bruscă a vieţii. Poate ajungem iarăşi, în timpul nostru mărginit, la un ciclu de ani cu ierni
 311
ca odinioară. Cele de anii trecuţi îndeobşte au fost mai sărace şi primăverile n-au mai dat pămîntului aspect de apariţie proaspătă din potop. De aceea, prin contrast, văd şi mai colorat şi mai puternic pe cele de demult.
   In unul din acei ani a căzut Paştile în vremea înfloririi livezilor. Mă aflam pe Moldova, într-un sat unde trăiau rude ale mamei mele. Casa în care stam era a lui Vasile Umbră. Pe ¡nevasta stăpînului gospodăriei o chema Ileana; pe fată, Aglăiţa. Aveau această singură copilă cu numele Aglăiţa — codană de cincisprezece ani. Era destul de frumuşică, cu pieliţa obrazului curată, cu părul castaniu şi cu ochii căprii miari, cu gene cîrligate. Avea un zîmbet plăcut ş-un fel de a privi pe furiş — cu viclenie. Insă era sfioiasă, nu vicleană.
   Chiar în cele dintâi două zile am aflat că Aglăiţei începe să-i fie drag un flăcău din sat. Faptul acesta, numai pe jumătate lămurit de gospodina casei, pricinuia oarecare tulburări şi năcazuri. Fata suferea în tăcere imputări şi asprimi, care acuma îmi apar intr-o lumină cu totul deosebită. Atunoea eram aproape partizanul mamei, căci nu înţelegeam cum, eu fiind acolo, ochii aceia cu gene cîrligate puteau privi "în altă parte. Zîmbetului îi atribuiaim numai viclenie. Şi eram bine încredinţat că flăcăul, un flăcău oarecare, era departe de a se putea măsura cu mine. Mai întăi, eu eram un tîrgovăţ, îmbrăcat orăşăneşte, destul de frumuşel după părerea proprie: blond şi nalt, cu plete şi cu ochi visători. Al doilea, adusesem cu mine cîteva cărţi, în cetirea cărora mă cufundam ceasuri întregi. Asta, fără îndoială, trebuia să-mi dea prestigiu şi nobleţă ; chiar dacă Aglăiţa, absolventă numai a cinci clase rurale, habar n-avea cine-i Bminescu, Alecsandri
 312
 şi Creangă. Cu asemenea tovarăşi, cu asemenea vîrstă, şi într-o primăvară înflorită, nu-mi puteam închipui că fata de gazdă poate să rămîie multă vreme cu gîndul la horile din cîşlegi şi la flăcăuaşul ei —-la urma urimei un om de rînd.
   Eu ceteam, la măsuţa de lîngă fereastră, un vodevil de Aleesandri. Gospodina era la stative, luerînd harnic la o pînză în patru iţe. Sunetele ritmice, al suveieei şi al vatalelor, de la o vreme monotone ca pulsaţia unei pendule, departe de a mă tulbura în îndeletnicirea mea, mai eurînd îmi creau o atmosferă prielnică şi odihnitoare. Cum încetau, cum ridicam ochii, neliniştit.
   Intră într-o vreme în casă Aglăiţa, din soarele de afară, şi maică-sa numaidecît o întîmpină cu iglas de ceartă :
   —     Ce cauţi aici, fată hăi ? Ai isprăvit treaba pe care ţi-am dat-o ?
   —  Da, mămucă.
   —  Ai şi gătit de lipit prispa ?
   —  Am gătit.
   —     Mira-m-aş! Şi dac-ai gătit, de ce-ai venit aici ca să-mi stai cu mînile în şolduri ? Cloştele le-ai adus în ogradă, ori iar umblă pe toloacă, şi a dat iar în pui mîţa lui Bîtlan ? Cu mîţa ceea deeît i-o poznă şi nu m-ajunge mintea ce să facem!
   Vorbele din urmă erau cătră mine.
   —     Cloştile-s în ogradă, mămucă, răspunse Aglăiţa. Să n-ai dumneata nici o grijă.
   —     Cum să n-am grijă, fată hăi? Da’ ce ştii tu de cîte sînt şi cîte trebuiesc ? Iaca, peste patru-einci zile-s sfintele Paşti şi sînt de făcut atîtea, că m-apucă
o  groază numai cînd mă gîndesc. De mîni ies de la stative; şi să deie dracu să nu-mi fii de ajutor cum
 313
ştiu 'eu, şi să dai din mîni lingă mine, iar cu gîndul să fii unde prepun eu ; ş-apoi dacă nu ţi-oi sptnzura pielea-n băţ, să nu-mi mai spui cum mă chiarnă !
 Fata plecă bărbia în piept, foarte ruşinată. Tăcu.
 —  Acu ce cauţi aici ?
 —     Am venit, mămucă, să iau un mosor de bumbac, să fac ţevi.
 —     Hai-hai, nu umbla tu mai repede, c-acuşi vezi pe dracu ! Ia mosoru şi du-te. Ce cauţi acolo, după uşă ?
 —  Văd gunoi, mămucă.
 —     Alei, fata mamei! D-apoi oe-ai învăţat tu la şcoala aceea, unde ai umblat cinci ani şi ai făcut cinci glasuri ? De aceea nu te-am avut ajutor, ca să nu ştii nici atîta lucru ? Acolo nu-i gunoi, fată hăi; acolo-i cenuşă. Şi cenuşa nu ştii tu că lunea nu se dă afară ? Ai ştiut şi ţi-am spus ; că ce grijă am avut eu, decît să te învăţ asemenea lucruri, ca să poţi fi gospodină la casa ta, dar gîndurile tale-ş la Ucigă-l-Crucea. Hai-hai 1 Te-oi mai vedea eu jucînd cu feciorul Paras-chivei!
 —  Bine, mămucă, o las     la locu ei.
 —  Ce laşi la locu ei ?
 —  Cenuşa, precum mi-ai spus.
 —     Se-nţelege că s-o laşi. Asemenea să nu uiţi şi despre gunoi, că nu trebuie să-l dai afară înainte de a răsări sfîntu soare.
 —  Asta ştiu, mămucă.
 —  Bine că ştii. Vîră-ţi minţile în cap şi învaţă rîn-
 duiala lumii ş-a vieţii, c-a să-ţi prindă bine. Tu socoţi c-aşa-s treburile ? Dai din   mîni şi gata  ! Trebuie   să
 mai treacă multă apă pe       Moldova pînă    ce-i învăţa
 tu atîtea ş-atltea, fără de care nu poate trăi o femeie şi fără de care nu te poţi numi gospodină. Cîte paseri
 314
 zboară crezi tu că toate se mînîneă ? Şi cîţi flăcăi joacă-n horă socoţi tu că toţi îs vrednici să poarte căciulă ? Am să-i hotărăsc eu Paraschivei lui Balan să mai deie ţîţă lui Neculăieş al ei ! Du-te şi-ţi vezi de letcă şi nu mai sta aicea stîlp, lîngă mine.
   Fata ieşi supusă şi cu lacrimi în ochi.
   Peste puţină vreme auzii glasul blînd al gospodarului, afară. Letca stătuse. Fata răspundea ceva.
   «E supărată şi plînge, mă gîndeam eu; şi tată-su, care-i om bun şi blajin, o mîngîie. Dar el nu ştie de urmările ei, ca maică-sa.»
   Vîrîi degetul arătător între foile cărţii, închisei tar-tajii şi-i cuprinsei între celelalte degete ale mînii drepte, şi mă strecurai pe uşă, afară. In ogradă — lumină orbitoare. O scroafă neagră căzuse pe o coastă, în plin soare, şi vreo opt purcei se năpusteau în zvîenituri să-i deschidă pîntecele eu surlişoarele rotunde. Cloştele se scăldau în colb. Gospodarul, om încă tînăr, dejuga boii de la căruţa plină de halatu-rile de arat şi boronit.
   —   Am isprăvit de dat păpuşoii... îmi zise el, vesel.
   Mă înturnai spre lacrimile Aglăiţei. Copila îşi începuse iar lucrul, c-un obraz înflorit de fericire şi cu ochii duşi în zări. Intre zări şi ochii ei eăprii sta, fără nici un fior de vînt, livada grea de floare şi de mireasmă.
   După această scenă, urmează îndată, în amintirea mea, a doua — tot vie şi proaspătă. Nu pot preciza dacă s-a.petrecut în aceeaşi după-amiază, ori în altă zi din săptămîna patimilor. Treburile gospodăriei se alinaseră, cătră sară, şi eu ieşisem, cu cartea, pe prispă. Leliţa Ileana hrănea un foc viu sub şopron, iar bădiţa Yasile isprăvea de dres gardul de nuiele al livezii. Mirosea, în amurg, a fum ş-a flori de măr. Deo-
 315
dată, întorcînd’ ochii, zăresc prin tindă, în odăiţa cea mică cu uşa deschisă, pe Aglăiţa, isprăvindu-şi găteala, pentru denie.
   Cămaşa înflorită, fustele înfoiate şi creţe, ciubo-{elele cu potcoave galbene : era gata. îşi privea acum cu luare-aminte obrazul şi pieptănătura într-un hîrb de oglindă mic cît palma. Şi-l plimba pe dinaintea nasului ş-a ochilor în toate chipurile, ,se apropia de ferestruică, se trăgea mai la o parte într-o lucire mai vie a apusului — se mişca graţios şi cochet, cu fustele creţe unduind.
   Ştiam că-şi spălase părul cu borş, în care maică-sa
o  sfătuise să puie şi cîteva fire de busuioc, sămănat în ziua de Sfîntu-Gheorghe a anului trecut. Fetele de pe Moldova se Iau într-un chip deosebit, amestecînd la operaţia asta nu numai buruieni, ci şi descîntece. Iar cosiţele şi le împletesc cu anume îndemînare şi meşteşug, fixîndu-le într-o cunună, cu cîteva flori artificiale, întocmai aşa cum, la vremea lor, se gătiseră mama ei şi bunica de mult moartă şi alte femei în linie ascendentă pînă în veacuri vechi. Intr-aoelaşi chip, cu aceleaşi ape şi flori. îşi potrivea cerceii ieftini şi-şi freca uşor sfârcurile urechiuşelor. îşi mîn-gîia sprîncenele subţiri şi zîmbea ochilor căprii irizaţi cu aur.
   Clopotul bisericii începu a suna îndată ce albaştri înserarea. Tropăind mărunt, fata trecu pe lîngă mine fără să mă vada. Din lumina focului de la şopron, maică-sa o urmărea cu ochii în tăcere. Nu-i repezi nici o vorbă aspră. O lăsă să se ducă, pe subt arcuri de flori, la tovarăşele ei şi la flăcăi, după o lege veche şi misterioasă.
   Tntrucîtva jignit, părăsii pe prispă volumul lui Alecsandri şi mă îndreptai şi eu spre poartă.
 316
I
f
j            — Ia             iun bat, ca să nu deîe cutnva vreun cîne...
           îmi zise blînd gospodarul.
*            Leliţa                                 Ileana începu a rîde.
           —     Trebuie să iei băţ, vorbi şi ea, căci te cunosc după strai că eşti străin...
           Cînii erau însă blajini în sara aceea de denie, şi clopotul avea o vibrare de eîntec, pe care n-am mai ^•auzit-o de-atunei niciodată. In umbra viorie, în sara înflorită de primăvară, îmi închipuiam, cred, că mi-i dragă copila care trecuse mărunt pe lîngă mine şi cugetam' să mă întorc cu dînsa spre casă, numiai eu singur cu ea, şi să-i dau a înţelege simţirea mea. Mă înşelam cu vorbe închipuite, pe care le rosteam numai
i         în mine şi grăbeam spre clopotniţa neagră a bise-
|         ricii.
i            Slujba            începuse; fumegau făclii de ceară. Preotul
t         bătrîn, în odăjdii aruncate în grabă şi strîmb pe el,
           murmura vorbe neînţelese, imăturînd cu barba-i că-\         runtă furnicile chirilice de pe ceaslovul dinainte-i.
*         Dascălul căsca din cînd în cînd, behăind plictisit şi trudit. Şi el, şi părintele Gavril abia se întorseseră
!         de la cîmp, de la muncă aspră şi grea, şi-n ochii lor
           aburea somnul pămîntului. Tineretul din biserică, însă, era vioi. Intr-o parte, în dreapta, stăteau flăcăii, nalţi şi drepţi. In partea cealaltă fetele, grămădite buluc, şoşoteau întruna, chicotind şi frămîntîndu-se. Murmurele rugăciunilor, luminile şi ecourile bisericuţei erau absolut străine şi fără noimă pentru lumea aceea. Copiii încaltea, în fund, păreau la o petrecere teribilă, aşa se 'ghionteau şi se veseleau. Blajinul părinte Gavril ridică într-un răstimp fruntea cu privirea o clipă asprită ; pe urmă se răzgîndi şi lăsă lucrurile să '        meargă în voia lor — ca şi cum toată lumea aceea
 317
tînară, cu totul străină de ritualul creştin, se adunase la o slujbă a primăverii ş-a tinereţii.
   Cele două grupe, flăcăii şi fetele, au schimbat numai priviri şi zîmbete. Apoi au ieşit tropăind din bisericuţa veche. Au mers o vreme tot deosebiţi pe uliţa cea mare a satului prin aburul şi lumina livezilor. S-au despărţit şi s-au împrăştiat şi s-au simţit fericiţi, ca toate generaţiile, ptnă la cele mai din trecut. Abia mai pe urmă am înţeles că toate erau lege — şi Jbi-ceiurile, şi eresurile, şi tonul de ceartă al mamei şi toate cîte se întîmplau într-un colţ de lume încă străvechi şi păgîn, sub protecţia blajină a bisericuţei. Iar eu eram, în chip firesc, expulzat din viaţa profundă a lumii aceleia şi din peisagiul ei.
                                  XII
                                                        «Calul dracului»
   Intr-o zi, pe prispa cea dindos, ca într-un tainic cotlon, zăresc pe madama Profira stînd de vorbă c-o babă urîtă, cu nasul coroiat şi privirea vicleană. Şed amîndouă cap lîngă cap în soarele fierbinte de primăvară. Din cînd în cînd, cucoşul ogrăzii se apropie de ele, le priveşte c-un ochi, apoi dă drumul unui ţipăt prelung şi melodios.
   —     Hîci, cucoş ! strigă gazda şi aruncă în el c-o surcea ori c-un pai. I-i frică parcă şi de acest vătaf al ogrăzii: să nu le-audă sfatul.
   Pe fereastra deschisă intră aburiri calde. Se rătăceşte o clipă spre mine şi joacă în cadrul luminos un fluture roşu. Şi se aşează o tăcere mare în vecinătăţi, căci încep a înţelege, de la locul meu ferit, vorbele celor două femei. Cu surprindere pricep, în scurt
 318
timp, că am de-a face cu baba Irina de la Măcareşti. adică cu cel mai puternic aliat al «duşmanilor noştri». Asta mă interesează în chip deosebit şi mă face să-mi ascut urechea.
  Cum s-a întîmplat această neutralizare a celeia ce stăpîneşte duhurile necurate ? Ce sol feminin a tratat la Măcareşti nu numai neutralitatea, dar de bună-samă şfo alianţă ofensivă? Asupra acestei afaceri ambele părţi lunecau cu discreţie; totuşi se părea că diplomatul a fost o oarecare «cumătră Maranda».
  —     Vra să zică, întreabă într-o vreme madama Profira, a vrut urîta şi ticăloasa să-mi răpuie numaidecît zilele!
  —     Da, drăguţa mea ; ce socoti ? Lumea-i ră şi păcătoasă în ziua de azi. Da’ parcă eu mă potriveam la toate cîte spunea şi dorea ea ? Ce aveam eu cu dînsa ? Nu mi-i soră, nu mi-i fată. Şi nici n-aveam cine ştie ce folos !
  —     Se-ntelege! Ce folos poţi avea de la o calică şi. o desculţă ca dînsa ?
  —     Asta m-am 'gîndit şi eu... confirmă c-un suspin bătrîna. Cîte n-a vrut ea ! Şi pe ursită a vrut să-ti facă !
  —   Şi nu mi-a făcut ?
  —     Da’ parcă eu m-am potrivit ? Aceasta nu-i uşor lucru, şi-i şi cu primejdie de moarte. Doar toti avem să dăm samă de toate pe ceea lume!...
  Acuma oftează, c-un suspin de uşurare, madama Profira Cîrlan.
  —     Da’ altele, urmează baba c-o voce plină de cotituri şi învăluiri; altele cîte n-a făcut şi n-a spus ! A făcut cîte s-a priceput şi cîte-a auzit, şi spunea cîte-i trăsneau prin cap. Zicea, draga mea, că ai trăit cu unu Ghită Hîncu!
 319
   —     Ard-o para focului s-o ardă ! izbucni ascuţit şi cu oţărîre nevasta lui Cîrlan. Doar omul ista mi-i cumătru şi nu l-am văzut de la Crăciun.
   —     Ştiu, drăguţă, şi cred, răspunde cu voce foarte dulce baba. Şi de-un fecior al popei Dumitrache de. la Mănăstireni vorbea...
   —     Auzi tu, sluta şi calica ! Trăsni-o-ar şi n-ar mai ajunge! Da’ eu pe feciorul popei nu-1 văd cu anii...
   —     Cred, draga mea, da’ ştii, ea nu zice de-acuma...
   —  Da’ de cînd ?
   —  De cînd erai fată mare 1
   —     Vezi dumneata, mătuşă, cît îi de ticăloasă lumea 1 grăi c-o mare descurajare madiama Profira.
   —     D-apoi n-o cunosc eu ? suspină baba. Că doar în mijlocul ei am îmbătrînit!...
   —     Şi ce mai spunea ? întrebă cu o înciudată curiozitate gazda mea.
   —     Cîte şi cîte, drăguţă!... Ce să ţi le mai spun, ca să-ţi stric inima ? Că nu ştii să mesteci o mămăligă şi să fierbi un ou, că pui sulemeneală pe obraz...
   —  Sulemeneală eu ! strigă cu indignare gazda mea.
   —     D-apoi nu te mira dumneata, că la vorbe şi răutăţi se pricepe neamul Varvarei, grăi baba. Eu am cunoscut-o şi pe mă-sa cu toate surorile ei, şi pe buni-că-sa. Iaca aşa, ca şi aceasta, toate se ţineau numai de vorbe şi de intrică! Şi cît au fost tinere, numai la barbaţi s-au gîndit şi la farmece de dragoste. Pe urmă le-a hodinit şi le-a liniştit Dumnezeu ; da’ş-atun-cea ochii cei rotunzi ca de huhurez tot le jucau în cap ca la dracu şi stecleau numa după barbaţi... Toate-au fost la fel. Şi Ileana lui Chirilă, care-a omorît cu toporu pe barbatu-său, parcă n-a moştenit blăstămu
 320
unei surori a bunică-sa ?... Că ş-aceea a făcut o poznă ca aceasta.
   —      Cum se poate, mătuşă Irină! Mă rog, spu-ne-mi şi mie cum a fost !...
   înţelegeam întrucîtva de ce amîndouă femeile ocoleau întruna chestia cea mai de samă pentru car^ se întîlniseră. Pînă în ceasul apropierii fuseseră taberi vrăjmaşe, ş-acuma alianţa se lega cam de departe. Discuţia asupra faptelor «celeilalte» era moale, deoarece şi baba fusese părtaşă. Cu toate acestea învoiala se făcea pe nesimţite şi înţelesei — îndată ce auzii de o «casîncă nohotie» şi nişte slănină afumată — eă madama Profira iscălea un contract prin care se dădea, legată de mîni şi de picioare, în căngile Diavolului.
   Şi-ndată ce baba Irina, cu vorbe întortochiate, sus-pinuri şi subînţelesuri, îşi statornici pretenţiile şi înţelese că a căzut în loc îmbielşugat, lîngă un biet suflet neliniştit ■— auzii şi întîmplarea femeii celei de demult din neamul Varvarei: baba Irina o spunea dulce şi eu mare plăcere, în blîndul soare de primăvară, şi gazda mea o asculta cu o deosebită bucurie, de şi era o întunecată dramă de dragoste, din nopţile trecutului.
                                  XIII
                                  Ochii ei arzători de mult s-au stîns...
   înţelesei, din ce spunea baba cea cu clonţ şi cu ochii verzi şi vicleni, că demult tare era peste deal, în valea eealialtă, la malul Moldovei, o curte care acuma s-a dărîmat. Au rămas numai nişte urme de temelii şi cîţiva peri bătrîni şi scorburoşi dintr-o livadă veche. In acel loc, la curtea lui Iorgu Canta, trăia, între mulţi slujbaşi ai moşiei, ş-un vătaf, Alexa
                                                  21 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 7
 321
Grecu, pripăşit de prin lume, gospodărit şi aşezat pe lîngă boier. Acest Alexa Grecu era însurat şi zuliar; şi ctnd umbla călare pe lanuri şi pe la mori, întruna îşi vîra degetele în barba-i neagră şi zbîrlită şi mormăia cu ciudă. Firele pe care şi le smulgea din măturoi le risipea repede în vînt; după aceea smulgea din tureatca ciubotei harapnicul şi-ncepea să bată în buiestraşul cel alb, pe care de zece ani îşi făcea slujba, îl întorcea cu capul spre curte şi-l suduia :
   —  Hai, boală, acasă, mînca-te-ar lupul cel bătrîn 1
   Asta era vorba lui; şi-n urmă-i oamenii zîmbeau
şi-şi făceau cu ochiul.
   Calul pornea la umblet, şi cînd ajungeau aproape de curte, pe-o cărare de dindos, vătaful îşi aţintea căutătura spre căsuţa lui care era în coasta ogrăzii boiereşti, pe-un dîmb, nu departe de apa Moldovei. Pînă ce intra pe poartă, Alexa Grecu n-o slăbea din ochi. Cu privirile-i negre scociora ograda plină de acareturi, înconjurată de gard de ostreţe, şi parcă voia să pătrundă şi-n căsuţa albă cu geamuri lucitoare în faţa căreia făceau puţină umbră doi zarzari bătrîni, cu trunchiurile noduroase. Descăleca repede şi zvîrlea unui argăţel frîul. Suia apoi cele două trepte de la uşa din faţă; după care se răzgîndea, se întorcea în loc, şi foarte grăbit ocolea şi infra pe uşa de dindos.
   Nevasta sosea şi ea după o clipă, de ia treburile gospodăriei. II întreba:
   —  Da’ ce vii dumneata aşa de grăbit şi de aprins ?
   —     Da’ nu vin nici grăbit, nici aprins... rînjea el în barba-i deasă. Aşa vine omul la casa lui. Unde-ai fost ?
   —     Cine ? Eu ? întreba ea cu mirare şi începea să rîdă. Am fost şi eu la treburile gospodăriei.
 322
  —      foarte bine, foarte bine! mormăia el şi prindea să se învîrtă prin cele trei odăiţi, căutînd parcă pe cineva. Apoi ieşea şi începea să adulmece prin ogradă şi printre acareturi.
  Asta se întîmpla aproape totdeauna şi femeia se făcea că nu bagă de samă. Ea era o biată fată săracă din oameni de rînd, ş-o chema Cristina. Umblase în copilăria ei mai mult eu picioarele desculţe, şi purtase la păscut în prundurile Moldovei viţeii şi gîştele tătucu-său, .argat boieresc. Cînd se ridicase şi intrase în joc, oacheşă şi cu sprâncene codate, unii şi alţii începură a se uita la dînsa şi a-şi spune vorbe la ureche. Venindu-i vremea să-şi cîştige pînea, tatu-său Gheorghe Jîpa a adus-o la curte ş-a înfăţişat-o boierului. Ca şi-n poveştile cele bătrâneşti, i-a fost rânduit să slujească la găinărie. După aceea, într-o zi, boierul Iorgu Canta, văzînd-o năcăjită şi desculţă, s-a oprit cu milă în faţa ei ş-a întrebat-o dacă n-ar vrea mai bine altă slujbă boierească mai uşoară, mai ferită de ploi şi vînturi, în care obicei este a purta fustă înfoiată şi ciuboţele galbene. Găinăriţa cea desculţă n-a ştiut să găsească vorbe de mulţămire, numai s-a făcut roşie şi şi-a plecat ochii spre degetele picioarelor ; iar boierul, rîzînd uşurel, a apucat-o de guşă ş-a lovit-o îneetinel cu palma peste obraji...
  Cînd s-a arătat prin odăile de dindos, Cristina, fata pîndarului, eu fusta ei înfoiată şi cu ciuboţele galbene, a băgat-o numaidecît în samă Alexa, vechilul cel bărbos al lui Canta. Şi dintrodată a părut a o vedea pentru întăia oară şi cucoana Aglaie. Ş-a fost un fel de sfat furtunos între cucoană şi boier, după care s-a înfăţişat Alexa Grecu ş-a cerut-o de nevastă pe Cristina. Bucuroşi i-au dat-o boierii îndată, ba au poftit să fie şi nuni...
 323
   Alexa era un om mai de soi; era şi mai în vîrstă ; de aceea fata lui Jîpa niciodată nu îndrăznise a-i spune decît «dumneata» şi se purta cu el foarte supusă şi la locul ei, ca una ce-şi amintea cuptorul pe care crescuse şi înţelegea să preţuiască binele în care avusese norocul să intre.
   Altfel viaţa ei "părea a curge liniştită. Cu întoarcerile pripite, căutăturile crunte şi forăiturile lui Alexa, se obişnuise. Ba rîdea pe ascuns, întorcînd capu-ntr-o parte şi ducind mîna în gură, cînd vedea bine că vătaful o teme chiar cu boierul. îşi aducea parcă aminte ea de ceva nedesluşit şi de demult — dar acel ceva se amesteca cu podoabele nouă care începuseră a-i preface viaţa. Mai mult aceste podoabe luceau în amintirea ei decît o desmierdare trecătoare. Şi rîdea singură într-ascuns de temerile lui Alexa Grecu, pentru că în viaţa ei nu-i fusese nimenea drag.
   Cu toate acestea era o fiinţă cu porniri aprige. Cum ajunse vătăviţă, începu a umbla şi a se purta mai ascuţit. Şi la vorbele şi -cîrtirile celorlalte neveste de slujbaşi ai curţii, începu a răspunde atît de subţire, usturător şi pătimaş, incit toate amuţiră. Ba chiar se şi temeau de dînsa, căci avea nişte ochi rotunzi şi arzători care străpungeau ca vîrfuri de ace.
   De multe ori, nevasta grămăticului şi chelăriţa ceruseră voie să intre la cucoana Aglaie în iatac şi îngenunchiaseră pe covor înaintea ei, tînguindu-se :
   —     Sărutăm mîna, măria ta, îndură-te şi ne învaţă ce să facem ea să scăpăm de urgia nevestei lui Alexa... Are o gură care taie ca sabia. Spune cîte-o vorbă de ne face de tot rîsul şi ocara.
   —     Dar ce-i, femeilor ? întrebă cucoana într-un rînd, ridicînd fruntea de deasupra gherghefului. Ce
 324
v-a făcut ? Ce zavistie s-a stîrnit ? Cîteva sînteţi şi nici acelea nu vă puteţi înţelege ?...
   Nataliţa, nevasta grămăticului, îşi feri din ochi părul rar cînepiu şi se plecă adine spre genunchii cucoanei Aglaie.
   —     Măria ta, grăi ea eu obidă, noi celelalte toate ne înţelegem. Dar casă bună ou Cristina lui Alexa nu putem duce!
   —     Şi tu, Luţă, se îndreptă cucoana spre chelăriţă, ce ai de împărţit cu nevasta vatavului ?...
   —     Eu n-am nimica, măria ta, da’ ea n-are hodină nici zi, nici noapte... stirneşte vorbe... face farmece împotriva noastră...
   —     Umblă să-mi ieie barbatul... şopti însfîrşit cu disperare şi hotărîre Nataliţa.
   —     Aşa ! grăi cucoana şi-şi plecă nasul fin întăi in jos, apoi şi-l ridică în sus, c-un zimbet uşurel Am înţeles !...
   Şi începu să asculte mai liniştită toate durerile ,şi tînguirile femeilor, privind pe gînduri trupurile şi feţele lor ruinate de vreme.
   —     Ea, să ne facă nouă asemenea nacaz şi asemenea afront ! sfîrişi Nataliţa. Ea, o ţărancă crescută la jitărie... urîtă şi proastă... să se puie cu noi!...
   —     Nu-i nici aşa de proastă pe eît se pare... răspunse zîmbind cucoana, nici chiar aşa de urîtă...
   Cu tot acest cuvint blajin şi plin de mîngîiere, femeile nu se liniştiră şi ieşiră tot năcăjite, şter-gindu-şi lacrimile, din iatacul cucoanei Aglaie.
   In vremea de care vorbim, vrăjmăşia ajunsese foarte departe şi partida nobilă era hotărîtă să întrebuinţeze împotriva «ţopîrlaincei» nu numai foarfece pentru tăiat cozile ori o bătaie soră cu moartea, dar chiar şi mijloace mai hotărîtoare, caie stăteau in pu-
 325
terea babelor ţigance de la bordeiele de mai la vale de curte. In zilele liniştite şi plin« de lene ale sărbătorilor de primăvară, necontenit se adunau şi ţineau sobor şi trimeteau şpioni cătră casa vătafului. Dar deodată băgară de samă că Cristina lui Alexa nu le mai trimete nici o veste şi nici una din vorbele care le făceau să sară în sus. Ş-atunci toate rămaseră înţelese deplin că broasca cusută cu ată roşie la gură, aruncată în pragul ei, şi-a îndeplinit menirea şi a pus laeată pe clonţul -duşmancei.
   Neliniştile, însă, şi pornirile iuti ale muierii lui Alexa se îndreptaseră în altă parte şi ele nu ştiau nimic. Un pădurar din codrii de dincolo ds apă venise a treia zi de Paşti la curte şi ise abătuse c-o poruncă boierească pe la Alexa. Acolo nu găsi pe vătaf şi-i ieşi înainte, întrebindu-l ce caută, madama Cristina.
   Pădurarul acesta era un flăcău voinic şi negricios, cu pălărie lată-n bouri, cu baltag în mîna dreaptă şi cu taşcă înflorită cu alămuri la şoldul stîng.
   —   Cum te chiamă ? îl întrebă Cristina.
   —     Costandin... răspunse el, şi femeia băgă de samă că flăcăul are o mustăcioară subţire ca ma-tasa ş-o gură curată şi tînără, aproape copilărească. Şi vocea-i era lină şi pătrunzătoare'. Şi deodată ochii ei rotunzi se tulburară, gura ei nu mai ştiu ce să întrebe, şi c-un fel de spaimă simţi in ea izbucnind ca o fiară necunoscută dorinţa adormită. Deodată văzu foarte limpede că a sosit vremea cînd trebuie cu orice pret să se bucure de o mare fericire. Fără voie zîmbi cătră pădurar cu dulceaţă — parcă nu-1 văzuse de mult.
   —   Ai treabă cu Alexa ? îl întrebă ea.
   —   Da, însă văd că nu-i acasă...
 326
 —      Şi departe eşti cu slujba ? urma ea, zîmbind stăruitor.
 —   Nu tocmai departe. In Bîtea Corbului...
 Ea tăcu. Sub privirea ei lifîntita, flăcăul înţelese că femeia îl dorea. Şi luminîndu-i-se şi lui privirea, văzu înainte-i o muiere năltuţă şi mlădioasă, c-o floare galbenă în părul strlns cunună, cu gura uşor deschisă, în care luceau dinţii albi şi ascuţiţi ca de sălbătăciune.
 Deodată ea nu miai zimbi şi-i zise încet;
 —      Ascultă, iCostandine... eu am a-ţi spune ceva... Să vii la noapte la portiţa de colo, din fundul ogrăzii, de lingă grajd... Am să te aştept ş-am să-ţi dau drumul.
 —      Bine... şopti flăcăul, şi parcă avu o mişcare spre dînsa, să-i cuprindă mîna, ori să-i dovedească prin-tr-o desinierdare c-a înţeles-o.
 Ea-i zîmbi iar dulce şi-i zise liniştită :
 —      Du-te. Apoi adaogă îndată : Ba stăi, căci văd că vine şi barbatu-meu şi i-i spune ce ai de spus...
 Alexa vătaful intră în adevăr pe poartă şi grăbi cătră casă, cum îi era obiceiul.
 —      A venit un om, îi zise Cristina. Te caută pentr-o poruncă boierească...
 Intorcînd spatele cătră pădurar, intră nepăsătoare în casă.
 Vătaful Alexa o găsi cîntînd încetişor şi privind pe geam la zarzarii cei strîmbi şi negri plini de horbotă albă de floare. Cum îl simţi, se întoarse şi-l întrebă dacă nu pofteşte cozonac ş-un pahar de vin.
 —      Vei fi fiind obosit... îi zise ea cu blîndeţă. Şi Alexa se simţi foarte împăcat şi mulţămit la sunetul glasului ei.
 327
   Dar in iloapfea âceea chiar, după ce vătaful cel bărbos adormi liniştit, Cristina se furişă afară din odaie şi se duse la portiţa de lingă grajd, unde o aştepta pădurarul. Cum deschise, 11 şi. cuprinse cu amîndouă mînile de grumaz. Şi dintrodată se simţi strinsă lingă taşca cea înflorită cu alămuri. Cu răsuflarea pierită, i se păru că moare. Dar învie îndată, fericită şi înfiorată.
   —     Avem în podul grajdului, ,în fîn, un loc ascuns... îi şopti ea.
   Şi se sui întăi ea pe scară in pod; şi pătrunse după dinsa, în mirodenia finului, şi Costandin, cău-tînd-o eu braţele întinse prin întuneric.
   De această dragoste iute şi pătimaşă nu ştiu nimeni cît statură livezile înflorite. Alexa dormea intr-o fericită mulţămire, hrănit bine şi alintat de muierea lui cu ochi mari şi schimbători. Şi cînd începea a sforăi în odăiţa împodobită cu scorţuri, Cristina îl împungea uşor c-un deget, ca să contenească. Şi-n tăcere, ea se ridica-ntr-un cot şi-şi aţintea urechea, ca s-asculte tropotul unui căluţ de munte, care trecuse vadul pe la deal şi abatea spre un cotlon tainic. Atunci ofta şi se trăgea ca o mîţă spre uşă. Şi n-o simţea nimeni, aşa umbla, cu paşi de umbră, cu inima bătând de spaimă şi de fericire.
   Dar uinul din şpionii femeieşti care dădeau târcoale de cînd începuse războiul, simţi curînd toată afacerea. Şi cum înţeleseră deplin adevărul, madama Luţa şi madama Nataliţa avură grijă să se întâlnească cu Alexa Grecu şi-şi alăturară cu taină mare capetele lor uimite şi spăriete de barba cea zbîrlită. Şi-n sara aceea vătaful veni acasă mai încet şi aşa, fără să se sinchisească de nimic, şi-ndată după masă îl cuprinse un somn nebiruit.
 32*
   Catră miezul nopţii lumina lunii pătrunse 6a lifl fum argintiu în cotlonul din podul grajdului, plin de mireasma florilor uscate; şi Costandin pădurarul, înainte de a pleca, trase încet cătră el, cuprinzînd-o de umeri, pe Cristina. Ea rîdea împotrivindu-se uşor, şi-i sticleau dinţii albi. Apoi deodată se lăsă cătră el.
   Dar îndată ridică fruntea şi-şi aţinti urechea. Făr’ a spune un cuvînt, sprintenă, se săltă din fîn, făcu un semn de linişte cu degetul şi rămase ascultînd. După aceea zîmbi, îşi scutură capul, şi iar căzu în umbră, .rîzînd înăbuşit.
   —   Nu-i nimica, Costandine. Mi s-a năzărit!
   Cînd luna trecu după un nour, ea se strecură uşor
pe gura podului şi se dădu jos pe scară. Apoi înălţă ochii în sus, aşteptîndu-şi ibovnicul. Dar dintrodată inima i se rupse în coşul pieptului. Simţi pe cineva lîngă ea. înţelese că-i Alexa. Şi eu privirile îngrozite, fără să poată face o mişcare, îl văzu cum des-lipeşte scara şi o lasă în jos alăturea cu páretele.
   —     Acuma am să văd eu ce cucoş s-a suit în podul grajdului... grăi vătaful c-o voce aspră şi răguşită. Intăi pe el vreau eu să-l judec şi să-i zbor capul. Măi, Năstasă ! strigă el eu putere că'tră haidăii din ogradă care dormeau prin şuri; măi Ilie, ia sculaţi repede şi făceţi-vă-neoace !...
   Tremurînd, mută şi cu ochii sticlind, Cristina şovăi cătră páretele grajdului. Cînd se rezemă cu palmele, simţi prin bîrnele de stejar frămîntarea celui rămas sus, prins ca o fiară în cuşcă. Dar în acelaşi timp îi căzu sub degete şi coada lucie a unei furci de fier, pe care încă de cu ziua o zărise în locul acela.
   —     Stăi pe loc, madamă! Nu te clinti! îi răcni cu, voce grozavă Alexa, ş-o ameninţă cu toporul, pe care-1
 329
ţinea înălţat cu dreapta. Da* haideţi, măi oameni, odată! urmă el întorcîndu-se spre şuri.
   Atunci femeia, cuprinzînd strîns furca cu trei coarne, i-o izbi şi i-o împlîntă adîne între coaste.
   Alexa slobozi un urlet dureros:
   —     Valeu! şi căzu în brânci, apoi se izbi cu fruntea şi cu barba de pămînt.
   Ca prinsă de friguri Cristina apucă scara ş-o rezemă iar la gura podului. Costandin pădurarul se lăsă alunecuş pe ea, apoi se mistui în umbra poriiţii, îşi deslegă de undeva calul şi îndată se auzi tropot.
   Atunci nevasta vătafului răsuflă adînc, se linişti şi privi în juru-i.
   Haidăii ogrăzii veneau în fugă. Cînd ajunseră la grajd, îşi buluciră la un loc capetele miţoase şi-şi plecară nasurile cătră stăpînul lor căzut. Alexa se mişcă, îşi ridică de la pămînt barba şi le spuse cu trudă:
   —  Să ştiţi că m-a străpuns muierea...
   Atunci oamenii, fără a mai pregeta, au prins-o cu uşurinţă, au legat-o cu funii ş-au dat de veste la curte.
   De la isprăvnicie a venit a doua zi cercetare. Cum vremea era pe-nserate, boierii au găzduit la curte ş-a rămas să cheme pe vinovată înaintea scaunului lor în dimineaţa următoare. Iar în faţa chiliei unde vî-rîseră pe Cristina, aşezară dorobanţ cu puşcă şi cu şpangă.
   Toată vremea femeia stătuse blîndă, umilită şi supusă, fără să plîngă. Cînd au întrebat-o: «Ai omo-rît pe Alexa ?», răspunse: «L-am omorît». Şi nu mai spunea altceva nimica. Dar în noaptea aceea, cînd o străjuia dorobanţul cu straşnică poruncă, iar se sui luna în creştetul cerului şi i se umplu chilia
330
de lumină. Atunci parcă se trezi ea diritr-un grozav vis, se uită în juru-i, i se umflară nările şi o năvăliră aduceri aminte, căci începu a suspina şi a plînge încet.
   Strijerul o auzi şi se apropie de ferestruica deschisă.
   —    De ce plîngi ? o întrebă el.
   —      îmi plîng nenorocirile mele... îi răspunse ea c-o voce dulce. Şi gîndindu-se la codrii de dincolo de apa Moldovei şi la o căsuţă ascunsă sub Bîtca Corbului, îşi făcu socoteală că la urma urmei ar putea scăpa Intr-acolo, l-ar găsi pe Costandin şi s-ar mistui cu el prin bungeturi şi pe urmă prin lumea asta mare.
   Gin di n-du-se aşa, îşi şterse lacrimile şi zîmbi cătră străjer. Apoi începu a-1 întreba şi a-i spune multe c-o voce învăluită şi blajină, pînă ce oşteanul se milostivi de dînsa ş-o învoi să iasă în lumina lunii. De-acolo, pe neştiute, femeia îl duse pe povîrnişul uşor, cătră rîu. Şi tocmai cînd el se aştepta la o mînguere din partea ei, ea zvîcni şi-l arse peste ochi c-o vărguţă de sînger pe care o rupsese în trecere ; şi se mistui în tufele zăvoiului de aproape...
   O clipă orbit, omul se răsuci în loc; apoi cînd se desmetici, se uită în juru-i, clipind cu ochii încruntaţi. Ş-abia într-un tîrziu zări pe nevasta vătafului cum trece apa Moldovei, prin pulberea lunii, cu fustele ridicate pînă la sîni şi cu coatele înălţate la umeri.
   Atunci se năpusti la vale, ieşi la marginea zăvoiului, şi de-acolo trase asupra fugarei un foc de puşcă. Ea nici nu întoarse capul. Oşteanul, gheboşindu-se asupra armei lui, încărca cu grabă şi trase iar. Apoi iar încărca; şi pe cînd ochea a treia oară, printr-o lumină ca ziua, vedea lămurit cum scade unda şi
 331
 muierea iese de ceea parte, pe prund, între sfori scîn-teieioare de apă. Trase ; şi cînd se risipi fumul, o văzu căzută şi zvîrcolindu-se; apoi rămase neclintită, întinsă pe tărm, sub sălciile argintii.
                                XIV
                               ...Totuşi sclipesc, de dincolo de moarte...
 După ce baba de la Măcăreşti sfîrşi istorisirea ei din alte vremuri, madama Profira zise cu uimire şi înfricoşare:
 —      Auzi dumneata, ce fiinţă îndrăzneaţă şi ticăloasă !...
 Şi rămaseră amîndouă tăcute în soarele fierbinte al primăverii — pe cînd în juru-le, din temelia veche, ieşeau pe prispă greieruşi slăbuţi şi vacile Domnului, vopsite roş cu negru.
 Deodată madama Profira Cîrlan, care urmărea în gmdul ei firul unei adinei cugetări, grăi cătră babă :
 —      Să şti), mătuşă Irină, că duşmancele acestea ale mele în adevăr samănă cu Cristina, despre care ai vorbit dumneata. Amîndouă au ochii mari şi-s urîte. Una a făcut moarte de om; şi asta are să facă, dacă i-a ajuta Dumnezeu !...
 Baba mormăi ceva neînţeles ca răspuns la această pioasă presupunere; apoi aduse vorba, aşa numai în treacăt, despre slănină şi casîncă»:
 —      Nu de alta, drăguţa mea, dar ea să nu uit... Eu „#eş*s bătrînă şi am alte griji...
 -■*- Lasă, mătuşă, că nu uităm noi... Să fii numai dumneata vrednică a plăti toate bunătăţile cu care f©-oi împresura... Deocamdată, eu numai atîta aş vrea
        să ştiu: ce plănuieşte Varvara asupra mea acuma... Şi după asta aş dori să-i plătesc şi eu oum se cuvine.
   Baba Irina, în şopot, o încredinţa că nimic nu poate fi mai lesne decît îndeplinirea acestor dorinţi; deoarece ea are o letcă cu care poate face semne şi întrebări în horn, ş-o ulcică în care blăstămul şi do-rinţile pot fierbe k un loc. Toate se fac cu uşurinţă şi se îndeplinesc, numai să fie buruiană culeasă în anume ceas şi zi, şi să fie rostite anume vorbe, cînd găinuşa se suie pe cer în anume loc şi arată în crîngul ei anume număr de stele. Din locul meu mai mult bănuiam decît auzeam această veche, misterioasă şi necurată filosofie, iar madama Profira asculta cu luare-aminte şi nemărginit respect.
   Amîndouă trecură dinfaţă, unde se auzise sunînd în clampă un muşteriu. După ce plecă muşteriul — iată se arătă pe drum un băieţel numai de cinci ani, cu părul balan ca un fuior, încins cu brîuşor roş şi încălţat cu nişte opincuţe mititele-mititele. Era cu ochii veseJi şi cu obrăjorii plini.
   —     Aista-i odraslă de-a Varvarei... zise încet gazda mea eătră baba Irina.
         Baba nu răspunse, mai mult ca să nu arate că cunoaşte prea bine tot ce privea pe vechii ei aliaţi.
   ■— Cum te chiamă pe tine, măi ţîcă ? întrebă deodată nevasta lui Cîrlan, cu dulce glas. Vină-ncoace să-ţi dau o bomboană...
   Copilul, încrezător, se opri şi zîmbi. Apoi răspunse cu voce subţirică:
       Mă chiamă Jănică 1
   —     Aşa! se minună madama Profira, întinzînd mîna pe fereastră în prăvălioara ei; frumos nume; brava ţie 1 Iaca o bomboană. Şi-ţi mai dau una dacă mi-i spune unde te duci.
 333
  —     Mă duc la pîrău, tinde Brň lăsat la păscut doi mieluti...
  —     Tare bine, măi Jănică. Da’ ia şezi tu colea pe marginea prispei şi-mi spune mie, dacă a fost sîm-bătă sara pe la voi nînaşu-tu Iordache...
  Şi gazda mea, incepînd a ispiti pruncul, aruncă o căutătură plină de înţelesuri spre babă.
  Copilul se gîndi o clipă.
  —   Aşa-i c-a fost ?
  —   Da!
  —   Şi era şl tătucă-tu acasă?
  —   Era şi tătuca...
  —     Ia adă-ţi bine aminte, măi Jănică, dacă nînaşu-tu a adus rachiu şi scripcari. Aşa-i c-a adus ?
  —   A adus. Da’ nu-mi dai o bomboană ?
  —     Ba-ţi dau. Ş-a jucat mămucă-ta cu nînaşu-tău Iordache ?
  —   A jucat.
  —   Şi rîdeau ?
  —   Rîdeau.
  —   Da’ tatu-tău ce spunea ?
  —   Tătuca nu spunea nimica...
  Baba rînjea într-un dinte şi copilul îşi cronţăia bomboana privind Încrezător în ochii străpungători ai femeii.
  —     Iaca şi Anuţa ! zise apoi Jănică întinzînd un deget în lungul drumului.
  O copiliţă nu cu mult mai mare decît el, cu fustuţă scurtă albastră, venea repegior, lepăind pe marginea drumului, eu picioarele desculţe. Cum ajunse în faţa dugheniţii, se opri, vădit foarte contrariată, şi-şi încruntă sprîncenele fine peste ochişorii vii şi iscoditori. Se vedea dintrodată că fetiţa ştie că se află în
 334
       faţa duşmanilor. îşi strînse buzele pungă, apoi întrebă repede, cu răutate:
         —     Ce faci aicea, Jănică? Mămuca te-a trimes la miei şi tu te opreşti pe la toate casele ? Hai-hai!
         —     Stăi să mînînc bomboana, răspunse moale băiatul, cu gura plină.
         —     Care bomboană ? Ce bomboană ? ţîrîi fetiţa. Leapăd-o jos! Şi apucîndu-1 de gură scurmă c-un deget bomboana ş-o aruncă jos, apoi, ciudoasă, îl împinse de spate înaintea ei. Fă înainte. Las’ că te spun eu mămucăi! îmi faci tu de acestea ? Sarace, cîne, sarace !...
         Şi-ncepu să-şi mine frăţiorul la datorie, după ce zvîrli o privire ascuţită spre cele două femei.
         —     Şi asta are să fie o hăituşcă ! zise cu oarecare admiraţie madama Profira. Nu vezi ce ochi are ?
         In adevăr, în ochii Amiţei zărisem şi eu o aprigă licărire, care poate venea de departe din trecut, din morminte iertate de Dumnezeu şi uitate de oameni.
                                  XV
9
                                  Intr-o noapte de april au pătruns în chilia mea fantome.
         Un sat aşezat între gîrlele Deltei, pe braţul Chilia. Aproiape, pe un grind larg, se ridică o pădure bătrînă de stejar. Turcii, stăpînitorii de ieri, îi ziceau, ca şi altor stejărişuri din cotloanele Dunării, Caraor-man, — codru negru. Vechea aşezare de pescari do-
    - 'ţJrogeni avea biserică — lucru rar în aceste sălbătăcii şi singurătăţi. Clopotul din turla de lemn vuia melodios peste revărsările de ape, şi pătrundea ca un zum-
 335
zet În potecile cele mai depărtate din trestii, pe unde se furişau ca nişte vietăţi negre lotcile pescarilor.
   Aşa, dulce ca un eîntec, am auzit chemarea bisericii, pe cînd veneam de departe spre Caraorman, în-tr-un amurg de april. Omul care mă ducea, ca şi cum clopotul l-ar fi îndemnat — începu să-mi istorisească o întîmplare. El vorbea c-o voce liniştită şi gravă; îmi arăta drumuri în stuf, dîre de sălcii cenuşii care se învăluiau ca nişte plete pe oglinda Dunării, lăsă lopeţile s-atîrne şi-mi arăta cu mîna spre satul încă nevăzut; şi întîmplările simple pe care el mi le înşira ridicau în sufletul meu, din semiobscuritatea înserării, una din aprigile drame, care nasc şi trec ca furtunile acelor locuri, fără să lase urmă.
   Era într-o noapte de înviere, în bisericuţa ticsită de lume. Pescarii veniseră de pe toate grindurile din împrejurimi. Ş-un preot cu barba pînă-n ochi cînta rugăciunile, c-o voce fără răsunet. Miros pătrunzător de peşte şi dohot s-amesteca în fumul luminărilor de ceară : parcă era un abur greu sub care clipoceau bărbaţi în straie cafenii, femei cu găteli colorate... ‘
   Lingă strana din 'dreapta mormăia, ţinînd ison dascălului, un om prea cunoscut în partea locului: nalt, spătos, cu ochii mari şi bulbucaţi: Dămian Gălăţanu. In dosul lui, umăr în umăr, trei feciori cu aceiaşi ochi cît nişte pahare — moştenirea neamului lor... Bătrînului Dămian îi zicea Gălăţanui, pentru că răzbea cu dubasul lui, ducînd peşte, pînă-n tîrgul cel mare al Dunării. Şi el şi feciorii mai aveau o poreclă-«Şapte-oehi».
   în noaptea aceea a învierii, Şapte-ochi bătrînul, tot mormăind isonul şi cugetînd ba la închisorile de peşte din baltă, iba la vitele care păşteau pe grinduri, ba la livada lui înflorită şi la stupii de albine —
ramase cu privirile intr-un ghem de oameni din partea cealaltă a bisericii, de subt icoana sfîntului Ni-colai... Privirile lui i le cerea cineva. Privea într-acolo de-o vreme, fără să-şi fi dat socoteală... Ce zice popa ? Popa ceteşte dintr-o carte groasă. Dar das-calul ce cintă ? Acesta cîntă în limba noastră dobrogeană, celalalt răspunde ruseşte, pentru cămeşile roşii şi bărbile bălăi din biserică... Şi el de ce se uită cu atîta stăruinţă înspre icoana mirată a lui sfîntul Ni-colai ? De ce se uită ? De ce se uită ? se întreba bătrînul Dămian.
   Şi, deodată, un fulger îl orbi. Cînd sîngele năvălit de la inimă se alină, văzu limpede şi-nspre icoană, între oameni *— şi-n urmă, în pîcla trecutului. Văzu limpede în îmbulzeala de oameni pe Sava, fugit din Caraorman acu cincisprezece ani. Văzu în urmă, ca-n vîrtej de sînge, întîmplarea cea veche. Sava Arnăutu, venetic îmbogăţit iute din negoţ, stapîn în bălţi, robind munca săracilor pescari, vînzîndu-le uneltele, călcîndu-le casele, ruşinîndu-le muierile... Dămian era dîrz ş-atuncea, muncind cu dreptate pentru nevastă şi cei trei copii. Şi Sava, jignit de semeţia lui, îl înfrunta, îl hărţuia — pînă ce-ndrăzni să-i calce şi pragul, cînd era femeia singură şi omul ei pe baltă... După ce zdrobi pe muiere, Dămian cuteză să iasă în uliţă şi s-apuce de piept pe Arnăutu... Dar chiar în noaptea aceea Sava îl călcă hoţeşte cu tovarăşi plătiţi — îl legă în pat, şi-l bătu, şi-l crestă cu iataganul, de i-a făcut trupul ca o rană vie... A fost să moară. Ticăloasa femeie şi neamurile l-au oblojit cu pită muiată în şpirt şi l-au îmbrăcat cu piele proaspătă şi caldă de berbece; şi l-au ţinut aşa, ca pe marginea unei prăpăstii, şase săptămîni încheiate... în ziua cînd a ieşit la soare, află veste rea :
 22
 337
     Sava fugise. Vînduse uneltele; o parte din bani îi îngropase, alta o luase eu el — şi se lăsase spre Vîlcov şi spre Marea, pe undele Dunării...
        L-a aşteptat el şi l-a căutat multă vreme, cu gîn-J duri sîngeroase şi muşcîndu-şi pumnii... Copiii — care păstrau în ochi şi-n amintire icoana nopţii grozave — îl întovărăşeau an cu an în cercetările lui. Cu cît creşteau ei, din zi în zi mai încheiaţi şi mai voinici, cu atît scădea nădejdea lui Dămian Şapte-ochi de a-şi mai găsi duşmanul...
        Ş-acuma, deodată, iată-1, în noaptea învierii, între oameni, lîngă icoana lui sfîntu Nicolai! Ce caută ? Â watt să mai vadă o dată locul vicleniilor şi răutăţilor Itoi,? A venit să dezgroape de lîngă scorbura unei sălcii ia oală de galbini ? Crede că năpăştile s-au uitat, ca\urile s-au potolit ? Nu ştie el că în inima omului aping răzbunarea mugeşte ca inorogul în pustie ?          \
        Uşile altarului se (dădură în laturi. Preotul ieşi cu făclia aprinsă şi rosti c-o voce blîndă şi frăţească :
        —  Fraţilor, Hristos a înviat!
        Dămian Gălăţanu tresări şi oftă ca trezit dintr-o visare. Apoi, eu cotul, îşi ghionti pe rînd feciorii şi le şopti repede, tulburat:
        —  Veniţi după mine !
        Tatăl şi feciorii începură a-şi face loc, mîşcîndu-şi umerile nalte. Oamenii, stingheriţi in înghesuiala lor liniştită, întorceau capetele. Străinul de la icoană urmă şi el îndemnul obştesc. Ochii lui cerniţi de truda vîrstei, umezi de ad'uceri-aminte şi căinţi, prinseră mişcarea grăbită şi furişată în acelaşi timp a lui Şapte-ochi şi a soţilor lui. Ba, într-o scăpărare de fulger, simţi şi luciri veninoase împungîndu-1 pînă
 338
în fundul sufletului — şi dintrodată şi el văzu tot trecutul şi înţelese că duşmăniile n-au murit...
   Ce caută el aici, străin şi pribeag ca o fiară ? O răceală de ghiaţă îl înfăşură. Cu mîna tremurând întinse ân neştire luminarea de ceară şi o aprinse de la un vecin, apoi, tupilat între două cojoace, urmă mişcarea de val a mulţimii, cu gîndul ţintă la scăpare, la luntrea care-1 aştepta lîngă o salcie, la malul Dunării...
   Afară în întuneric, bătrînul Şapte-ochi vorbea gî-fîind feciorilor lui:
   —     Măi băieţi, să ştiţi că omul acela, din noaptea aceea, pe care-1 căutăm noi de atîta vreme, e în biserică... L-am văzut lingă icoană şi l-am cunoscut. Trebuie să-l aşteptăm şi să ne răfuim cu el. Ni l-a trimes Dumnezeu...
   Feciorii ascultau tăcuţi, în umbra zidului de cia-mur.
   —   Aţi auzit ? Aţi înţeles ?
   —     Am înţeles, tătucă; să ni-1 arăţi... răspunse cu hotărîre cel mai mare.
   —   Vi-1 arăt — şi-l urmărim pînă ce-om fi numai
noi cu el, întrej cer şi apă... rosti iar bătrînul Dă-mian. In noaptea asta, după cinsprezece ani, se plineşte judecata...                                     ,
   Feriţi la o parte, cătră malul apei, cei patru oameni aşteptară pîndind. Norodul, cu făcliile aprinse, începu a ieşi din bisericuţă bocănind din cizme. Era o noapte limpede şi liniştită de primăvară şi luna lucea în cer printre nouri străvăzători, argintii. Sălciile, în lungul Dunării, Însemnau movili negre şi fantastice de frunziş nemişcat.
   —   A ieşit 1 gemu bătrînul cătră feciori. Şi por-
 339
niră. O umbră iute se furişase din mulţime. O făclie trecu în zigzag cătră mal şi se stinse.
   Cînd ajunseră la lotca lor, cei patru auziră bătăi de lopeţi cătră sforul apei.
   —     Repede în luntre! porunci bătrînul. Iese la larg.
   Cînd porniră ei în vasul lor uşor, se desprinseră de la pripoane şi alte lotci. Stele pîlpiitoare începură a juca pe unde; glasuri bucuroase se auzeau pretutindeni. Femei se împăcau şi se sărutau rîzînd la mal. Cu muşchi de criţă, flăcăii lui Dămian se încordară între vîsle, sfărmînd apa în scîntei.
   Luminile învierii se înşirară intre cer şi apă şi-ntre ţărmurii tăcuţi. Luntrea lui Şapte-oehi zbura spre larg cătră o nălucă neagră stingheră, rătăcită spre pustiul ascunzişurilor...
   Undeva, lopătînd lin pe sub sălcii, trecînd din umbră pe dîrele de aur ale lunii şi intrînd iar ;în umbră — ruşii începură a cînta izbînda Răstignitului :
             Hristos a înviat din morţi Cu moartea pre moarte călcînd...
   Cele două luntri tăcute şi negre, care porniseră înainte, fugeau în larg prin pulberea lunii. Apoi intrară în încîlcite drumuri ale pădurii de stuh.
   După cincisprezece ani, Sava Amăutu, întors nu se ştie pentru ce în locurile tinereţilor lui, căzu la malul unei plăvii, subt o scorbură, lîngă o lejnicioară. Apa-i furase luntrea cătră Marea, şi el sta cu ochii sticloşi la cerul strălucit în ziua învierii, cu fruntea sîngerată; şi apa-i purta încet barba căruntă, amestecată cu subţirelele rădăcini ale lianelor. Sta singur, în tristeţa ostrovului. Un cuc nepăsător cîntă de cî-
 340
teva ori pe un vîrf de măr înflorit, apoi trecu în zbor gîrlele spre Codru Negru.
 Acestea mi Je povestea luntraşul meu.
 II întrebai f
 —      Pe străin l-au omorît, vra să zică, Şapte-ochi şi feciorii lui ?
 Omul îmi răspunse liniştit:
 —   Aşa se zice, dar nu se ştie.
 —   Bine, dar nu s-a cercetat, nu s-a aflat nimic ?
 —      Cine să cerceteze ? adăogi filosofic luntraşul. N-a cercetat nimeni. Judecata asta a văzut-o numai Dumnezeu, care vede toate. Apa tace; cucul nu ştie să-şi spuie decît numele. I-auzi ce frumos cîntă clopotul de la Caraorman.
 In adevăr, în înserarea de april, în nemărginirea apelor, a pădurilor şi a stufurilor, clopotul avea în-mlădieri de 'cîntec.
 ...îl auzeam încă, în chilia mea de la Cucuieţi...
                                    XVI
                                           Furtuna, demonul singurătăţii...
 Ploaie vijelioasă vine din munte; şi, în chilioara mea strimtă şi-singuratică, încet-încet simt învăluin-du-mă farmecul vechiului basm ; parcă aş fi stăpîn pe tichia fermecată din O mie şi una de nopţi. Peisagiu! sur şi tulbure de la Cucuieţi dispare şi mă trezesc din nou, aevea ori în amintire, in făgaşurile misterioase ale Barnarului^ între codri de brad, pe potecile care coboară de la Dorna.
 341
   E într-o după-amiază, şi pădurile dorm într-un soare moleşitor de iulie, pei ziduri prăpăstioase şi nalte pînă la cer. Pe apa cea albastră şi lină de sus din cînd în cînd se încrucişează plutind acvile. Lumina se prefiră colorat prin aripile lor neclintite. Pe spinări de văgăuni duruie fantastic ciocănitorile cele mari ale bradului şi rîde ciudat hulubul sălbatic.
   Călăuza mea, Toader Brahuza, umblă cu pas liniştit înainte pe poteca îngustă. E un muntean spătos, cu pălăria de pîslă, cu sumăieş scurt, cu opincile măiestrit îngurzite. Din cînd în cînd îmi vorbeşte, ş-atunci întoarce spre mine un obraz negricios cu ochi albaştri, ¡alburii, nehotărîţi.
   —     Aicea am intrat în Cheile Barbarului 1 îmi zice el deodată. Şi ca La un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreţ şuvoiul.
   Sintem în fund de văgăună. Pe albia îngustă, deasupra valurilor zbuciumate, lucrătorii fierăstraielor din munţi au aşezat pod de bîrne. La dreapta, la stînga, atingem aproape zidurile, şi pădurea neagră fuge-n văzduh. Mă simt înfiorat; nu ni se mai aud glasurile; Barnarul închis în canal de scînduri freamătă sub picioarele mele, fierbe, se zbate, tună, zguduind podul, ţîşneşte în toate părţile din stăvili, în săbii scînteietoare de apă.
   Toader Brahuza îmi face semn cu baltagul: ici-colo, în rărituri, se prevede muntele de var alb, par-c-ar fi nişte deschideri spre cerul altei lumi.
   Apoi întoarce capul şi strigă ceva, rîzînd. Din mişcările mele, vede că nu-1 înţeleg; clatină din cap, face alt semn cu mîna. Pare a zice:
   —     Lasă. Ţi-oi spune mai încolo, cînd ne-a da voie Barnarul.
 342
   în adevăr, de la o viettie răzbim din văgăună intr-un loc unde mînia puhoiului se alină. Putem să trecem pe-alături de albie. Auzim cîrîitul unei gaiţe care-si scînteie minunatele pene în lumină, apoi se stinge brusc sub verdele negru al brădetului.
   —     Ce-ai vrut să-mi spui, cumătre Brahuza ? întreb eu.
   —     Nimic, răspunde munteanul rîzînd iar; ziceam că pe asemenea coaste oable sînt cărările caprelor ş-a hoţilor...
   —   Intr-adevăr, aici e greu să le calci salaşele.
   —     Aicea, grăieşte Brahuza cu ochii ţintă în întunecimea codrului, aicea se chiiamă că eşti sub straja lui Dumnâzâu...
   Ne abatem din cărare. încerc plosca. O întind şi călăuzei. Aprindem cîite-o ţigară. Ne aşezăm la putină hodină pe-un brad bătrîn, căzut, în putregaiul căruia lucrează neîntrerupt, aprig şi nesimţit, gîngă-niile mărunte ale pămîntului.
   —     Ehe! începe iar Brahuza, pe-aicea veneau ei cînd îi încolţeau la noi în cale calaraşii stăpînirii.-ori în Cordun finantii...
   —   Au fost pe-aicea hoţi ? întreb eu
   —   Fost. Eu am apucat pe unul Vasile cel Mare.
   —     Acela nu era hot de rînd, întîmpin eu. Era un fel de haiduc.
   —     Apoi da, cum spui dumneata. Un frate mai mare al meu, care-a murit, umbla cu el.
   Eu tac. Brahuza mă priveşte senin şi liniştit.
   —     Şi frate-meu acela, urmează el, tot aşa, cu cei saraci n-avea nimic. Se ducea la ciobani şi lua un berbece cînd îi trebuia. Dacă-ntîlnea un om cu doi cai, îi lua unul şi pe celalalt i-1 lăsa... Da’ moartea tot de puşcă i-a fost.
 343 *
 —   L-au împuşcat calaraşii ?
 —     Da. L-au găsit în vále la o fumeie. Apoi alta nici nu poate li pieirea hoţului, decît dragostea... Şi şi-a lăsat şi el capul lîngă Piatra Teiului la malul Bistriţei... Da’ ştii dumneata, domnule, urmă el cu fruntea-nălţată şi încruntînd sprinceana, că trebuie să ne grăbim ?... Vine ploaia...
 Ridicai ochii. Un nour plumburiu se îmbulzise deodată la asfinţit pe creasta brazilor de sus.
 —     Aista-i semn cunoscut, mă încredinţa călăuza. Vine din cuibul furtunilor şi ploilor.
 —   Atunci să pornim.
 —     Da, numaidecît. Oleacă mai la vale este loc de adăpost într-o văgăună...
 Zvîrlii ţigara şi pornii grabnic după Brahuza. Nourul îmbrăcă iute fîşia de cer de deasupra noastră şi, ca subt o boltă, Barnarul îşi schimbă sunetul apelor. Vuia mai ascult şi mai furtunatic. înfrăţit cu glasul lui, auzii departe, în brazi, şi cel dintăi fior de vînt.
 Brahuza se opri o clipă, se întoarse cu fata la apus ca-nspre o primejdie, stătu aşa adulmecînd parcă, după aceea clătină cu îndoială din cap.
 II întrebai:
 —   Ce este ?
 —   Vine furtună, îmi răspunse el cu hotărîre.
 Şi porni la vale mai viu, c-un pas săltăreţ şi sprinten.
 II urmam desfăşurîndu-mi pelerina. Se întuneca repede. Deodată ochii mei simţiră pe baltagul de- otel al lui Brahuza clipirea fulgerului. O scînteiere crudă umplu rîpa, tunetul zgudui munţii; şi vîntul izbucni cu aspră înfiorare întâi în sihlele înălţimii, apoi se încovoie ca un balaur în albia Barnarului şi ne izbi ca bătaia unei aripi imense, umede şi nevăzute.
 344
   Ploaia răpăi scurt in brazi» apoi sunetul ei pieri in suflarea furtunii. In lumina împuţinată, Bnahuza slobozi un ţipăt. II vedeam încovoiat înainte-mi, făcîn-du-mi semne. Trecu în fugă o punte. II urmai. Intră subt o stîncă, un fel de firidă largă, unde vîrteju-rile ploii n-ajungeau. Mă găsii alăturea de el ca într-un liman liniştit. Codrul, întunecos şi solemn, foşnea pînă în adîncuri depărtate. Paseri mari treceau în zboruri rupte şi învăluite. Nădăjduii o vreme că furtuna se va prăvăli în alte părţi. Dar tunetul părea dintrodată o rostogolire a munţilor în juru-ne şi vijelia, bubuind în văgăuni ca-n salturi, îşi umflă lar-ma-i înfricoşată în bungeturile negre. Fulgerele începură a se desfăşura larg ea-ntr-o mişcătoare draperie albastră şi albă, şi-n lucirea aceasta grozavă văzui cu spaimă cum se frămîntă adine pădurea de pe coasta din faţă, aproape; auzii ca un ţipăt nemăsurat, care n-avea loc între munţi, un fel de sfîşiere a măruntaielor codrului, ş-un şirag lung de brazi căzu învălmăşindu-se, strivindu-se, .scoţînd la faţa stînci-lor rădăcini cu forme monstruoase...
   Stăteam încremenit. îmi bătea inima. Intre pînzele de fulgere cădeau bucăţi de umbră. Fulger, umbră, vînt, desrădăcinări de brazi, toate păreau amestecate între cer şi pămînt. Şi cu toate acestea fu o clipă cînd mă simţii abătut de la această privelişte cumplită. Călăuza mea, Toader Brahuza, deodată începuse a fi neliniştit. Fără să-mi dau sama, intrase deodată în mine ştiinţa că vecinul meu din firida de stîncă a devenit primejdios. Ii sticleau ochii alburii. întreaga, lui fiinţă era grămădită nervos asupra baltagului. Ochii aceia alburii pîndeau. Baltagul părea cu greu stăpînit.
 345
   Furtuna muntelui a dispărui dinainte-mi.' Alta, ta-cuîa şi tainică, creştea în tovarăşul meu aţîţat. Primejdia o simţii vie, î.nţepîndu-mă la rădăcina părului şi umplîndu-mi fierbinte luminile ochilor. Ceva, ca o coardă dureroasă, se întinse între cap şi inimă. Instinctiv trăsei din buzunar revolverul.
   In clipa aceasta înţelesei că primejdia a dispărut. Mă liniştii. Avui chiar îndoieli asupra intenţiilor tovarăşului meu. Ridicai arma şi mă prefăcui a-i cerceta încărcătura.
   Era un revolver frumos, de fabricaţie engleză. Gloanţele nichelate parcă rîdeau în deschiderea butoiaşului.
   Cînd se făcu în mine deplin destinderea, ridicai iar ochii spre tovarăşul meu. Sta rezemat în baltag şi privea şi el ţintă la revolverul meu englezesc.
   Afară furtuna trecuse, ploaia contenise, şi codrul de brad ofta numai în răstimpuri ca după o luptă trudnică. La cele dfntăi luciri ale soarelui, streşinile înfiorate de aceste tresăriri scuturau mărgele care susurau şi luceau în mii de curcubee.
   Apoi se făcu linişte. Pala de pădure ucisă zăcea neclintită pe muchea ei de stîncă, pe ţărna care-o hrănise, în soarele care-o crescuse. O priveam cu strîn-gere de inimă, ca pe un prietin căzut.
   —     De-acu acolo putrezeşte, zise cu nepăsare călăuza mea. Acuma putem să mergem, domnule.
   Trecurăm cu greu apele umflate ale Barnarului. Veneau vijelioase, sunînd bolovani, spumînd, sărind în arcuri, căzînd mlădioase în volburi, într-o larmă măreaţă.
   Omul meu cu privirile alburii îmblînzite îmi întinse baltagul ca să mă sprijin şi, după ce trecui şi eu. porni înainte pe cărarea spălată, cu pasu-i harnic
 346
XVII
                                             La Crucea Hoţului
   Poteca alburie cotea printre stînci şi pe sub streşină de brazi. Dinspre desimea pădurii ne învăluia miros călduţ de răşină ; dinspre valea Bistriţei strălucind în painjenişuri de lumini şi ape adia mireasmă de cimbrişor. Ne opream din cînd în cind pe tapşa-nuri, ca să culegem fragi. Lîngă un mesteacăn bătrîn. răsfirat în crenguţe fine, dădui peste o cruce strîmbă de grezie:
              SUBT ACEASTA PIATRA ODIHNEŞTE...
   Nu se cunoaşte bine numele, nici leatul. Unul din noi, profesorul, îşi puse ochelarii şi-şi aplecă nasul dar, cu toată prietinia lui cu slovele chirilice, nu ne putu spune mai mult, îşi răsfrînse braţele în laturi şi rămase strîmb şi mut ca şi crucea.
   —     Ce să fie aici ? Ce să fie aici ? se interesă partida feminină a excursiei, sosind din urmă cu mare însufleţire şi mare curiozitate. îndată ce se află că piatra nu voia să spuie, doamnele rămaseră cu totul nepă-sătoare şi începură a rîde. Atunci omul care ne călăuzea spre schit, badea Gheorghe Macovei, crezu că are datoria să deie desluşiri.
   —     Aicea, domnilor, în vremea de demult, a fost îngropat un hot-
   —     Cum se poate ? strigară unele din cucoane, şi întoarseră toate odată obrazurile arcuindu-şi sprînce-nele. Sînt pe aici hoti ?
   —     Acuma nu sînt, dar au fost altădată. Acesta a făcut destule răutăţi, pînă- ce a venit vremea să-şi închine şi el fruritea în tărînă.
   Doamnele îl împresurară imediat. -
 347
   —  Cum îl chema ? Cum era ? Ge-a făcut ?
   Badea Gheorghe Macovei crezu că are datorie numai cătră domnul profesor.
   —    Domnule profesor, zise el scoţîndu-şi pălăria şi netezindu-şi pletele, numele hoţului acestuia a fost Iancu.
   Doamnele şi domnişoarele interveniră.
   —  Iancu şi mai cum ? Iancu şi mai cum ?
   —  Iancu Hoţu.
   Unele elemente ale partidei rămaseră mulţămite de răspuns ; altele nu.
   Toate simţind însă că are să urmeze un popas şi o istorisire, îşi scoaseră din săcuşoare oglingioarete şi-şi inspectară nasurile. Gheorghe Macovei se simţea oare* cum ruşinat de cîte ori le surprindea făcînd această operaţie ; de aceea îşi luase obiceiul să se întoarcă spre noi şi să ne onoreze numai pe noi cu lămuririle lui.
   —    Eu nu l-am apucat, ne zise Macovei, dar tătuca a ştiut toate cîte a făptuit, ş-apoi ni le spunea cînd era cu chef; dar eu iam mai uitat dintr-însele.
   Partida cealaltă înălţă năsuşoarele dezamăgite...
   —  Â prădat ? A omorît ?
   —    Apoi a făptuit de toate, să iertaţi dumneavoastră, na un hoţ ce se afla. Ursul cînd a simţit o dată gustul sîngelui, apoi nu mai are plăcere de smeură şi de afine. Asemenea şi acel Iancu Hoţu, după ce a făcut o ticăloşie şi s-a înădit la rău, n-a mai cunoscut ce-i omenia. Aşa o dată s-a coborît devale, la podul Bistriţei, ş-a stat acolo ca un vameş eu puşca în mină. Care cum trecea trebuia să-şi deşarte la picioarele lui chimirul de parale. Au trecut muieri, au trecut bătrîni, a trecut părintele arhimandrit de la schitul de pe Măgura, unde ne ducem noi acuma — i-a oprit şi i-a uşurat de ce aveau asupra lor. A trecut ş-un plutaş; unu Neculai
 348
Păun, care s-a pus împotrivă. Pe-acela I-a detunat cu puşca, i-a smuls taşca şi l-a prăvălit după aoeea cu piciorul în apă. îndată vestindu-se fapta, a venit maica acelui flăcău plutaş, una Aniţa, şi şi-a întins căngilo ca o pajură asupra lui, blăstămîndu-1. El rîdea ; şi-a plesnit pălăria pe-o ureche, şi s-a dus în munte. Baba bocea la capul podului şi el cînta din frunză pe poteca asta. Apoi cu tot cîntecul şi rîsul lui, blăstămul babei Aniţa l-a ajuns. Acel blăstăm, spunea tătuca, s-a făcut pasere neagră şi a stătut asupra colibei hoţului, pînă ce i-a venit ceasul.
  Dar el nu ştia, nici nu-i păsa. Umbla după răutăţi, trecea peste vale la ibovnica lui, pălea pe la hanuri în pradă şi iar se întorcea la salaşul său. Avea aicea, aproape de acest loc, o colibă.— ş-un cioban îi era tovarăş. Acela îl acoperea, îi aducea merinde, îi dădea de veste. Era unul Nechifor, care pe urmă s-a făcut călugăr la schitul Măgurii, după cum are să se arate îndată.
  Intr-o zi, domnilor, Iancu Hoţu are o îndrăzneală mai mare decît toate. Au fost venit nişte nemţi la gura pîraielor în vale, ca s-aleagă locul fabricei, şi s-aşeze fierăstraiele care pe urmă s-au şi aşezat. S-a dus asupra lor la vremea mesei, cînd se firitiseau cu pocaluri de vin şi le părea bine de afacerea pe care o aşezau. A răcnit şi i-a sculat pe toţi în picioare. Iar ciobanul lui, ascuns în anteriu şi cu obrăzar, i-a căutat pe toţi şi i-a vămuit după legea hoţiei. Ş-atuncea iar s-a dus cîntînd din frunză; dar asupra lor, fără să ştie ei, umbla din clomb în clomb^ paserea babei Aniţa.
  Să vedeţi dumneavoastră, domnule profesor, ce le dă în cap ticăloşilor acelora. După ce au chefuit şi au băut toate paralele dobîndite de la nemţi, stăteau ei
349
tntr-un rînd aicea la coliba, nu departe de acest mes-teacăn bătrîn, şi vorbeau de ale lor. Iar Nechifor cobo-rîse devale şi aflase acolo că mitropolitul cel mare de la Eş, părintele Veniamin, se duce la schitul Măgurii ca să-l sfinţească. Urma să treacă chiar în acea după-amiază, cu sobor de preoţi şi mare alai.
   Iancu Hoţu rîde:
   —     Ei, ce facem noi, măi Nechifor ? Apucăm pe popa cel mare de barbă ?
   —     Dă, bădiţă Iancule, eu ştiu ? Drept să-ţi spun, mă tem de una ca asta, fiind părintele mitropolit Veniamin un monah milostiv şi cu mare trecere la Dumnezeu. Dacă-1 asuprim cumva, el ,a trimete plîngere la scaunul împărăţiei şi de bătaia lui Dumnezeu nu poate scăpa nici viermele din piatră.
   —   Hm ! Aşa spui tu, măi Nechifor ?
   —   Aşa spun, bădiţă Iancule.
   —     Apoi tu, măi Nechifor, eşti un prost. Eu, bre, nu mă tem de nimica. Dacă ar fi ce spui tu, apoi s-ar fi arătat într-un fel de cînd umblăm noi voinicind. Mi s-ar fi arătat semn in vis, sau în trezie. Dar aşa eu soeot, bre Nechifor, că asemenea poveşti au fost alcătuite pentru mişeii cei tîmpi, pe care-i bat boierii şi-i jumulesc oamenii stăpînirii. Bine trăiesc corbii stăpî-nirii în tîrg la Eş, bine trăiesc şi eu aici la munte. Dac-a fi la urmă vreo pricină ş-om afla ceva, cum că este o stăpînire şi-n cer, om da lumînări, şi undelemn, şi, plătindu-ne dajdia, om fi iertaţi şi noi cum au fost iertaţi şi alţii. Dar eu pe părintele mitropolit tot vreau să-l uşurez de galbinii pe care-i poartă cu el.
   —     Bădiţă Iancule, eu zic să nu ne punem cu un obraz bisericesc.
 350
   —     Măi Nechifor, tu să faci cum ţi-oi spune eu şl are să fie bine. De un galbin tot trebuie să-l vămuiesc eu pe popă. Cu acel galbin umplem o bute de vin şi ne ducem într-o singurătate, la nişte prietini, şi dezbrăcăm un bărbăcuţ de cojoc şi-l punem în ţăpuşă deasupra unui pojar. Şi petrecem, bre, cum se cuvine. Iar vinul are să fie miai dulce, fiind din ban arhieresc.
   La asemenea îndemnuri a zîmbit a rîde şi Nechifor, ş-apoi s-au sfătuit ei şi s-au înţeles ca banul acela de aur de care aveau nevoie să-l scoată nu cu sila — ca să nu intre în vreo primejdie — ci cu viclenie.
   Iată că prind a suna clopotele la bisericile din valea Bistriţei.
   Alaiul trece pe pod şi începe să suie poteca, pe care am urmat-o şi noi. Preoţi, călugări şi săteni se înşiră şi-i bate soarele amiezii. Iar părintele Veniamin, mitropolitul, fiind slab şi bătrîn, umblă călare pe un căluţ roib, ş-o copilă în catrinţă, cu cozile pe spate şi desculţă, duce frîul. Aceea era sora lui Neculai Păun. Iar după roib umbla baba suspinînd şi aducîndu-şi aminte de pîeirea năprasnică a feciorului ei.
   Cînd ajunge aproape de mesteacăn, iaca Nechifor ciobanul. Se pune în calea alaiului, se închină şi bate metanie în faţa părintelui mitropolit.
   —   Staţi! porunceşte bătrînul. Ce este, om Bun ?
   —     Părinte mitropolite Veniamine, strigă Nechifor, îndură-te de doi tovarăşi şi fraţi care trăiesc întru această singurătate. Noi ne-am sihăstrii aicea ca să păstorim oile aşa precum înalt prea sfinţia ta păstoreşte pe drept-credincioşi în lume. Iar lupii ne-au spî'rcuit cele mai bune mioare. Şi a venit un puhoi mare din munte şi ne-a luat o samă de berbeci. Aşa că am rămas saraci şi lipsiţi pe această lume. Iar acuma, din voia lui Dum-
                                                            351
ttezeu de sus, o boală iute a răpus pe fratele şi soţul meu. A căzut la colibă şi a murit — şi eu sînt singur si fără putere; n-am nici cum şi nici cu ce să-i fac slujba morţilor, să-i cumpăr pomenile şi să-l pun cu cinste în pămînt, după rînduiala creştinească. Indu-ră-te, înălţate părinte Veniamine, şi vină în sprijinul meu, ajutîndu-mă cu ce te-a lăsa inima.
   S-a închinat iar cu lacrimi şi părintele mitropolit şi-a aplecat asupra lui barba cu înduioşare.
   —  Cum te chiamă, creştine ?
   —  Nechifor, înalt prea sfinte.
   —     Ridică-te, prietine Nechifor, şi ajută-mă să mă cobor de pe roib. Zici că fratele tău a adormit la acea coTîbă care se vede ?
   —     Acolo-i mort, înalt prea sfinte, şi aşteaptă grijile şi rugăciunile fără care nu poate intra în împărăţia dreptăţii.
   —     Bine, prietine şi frate Nechifor, am să mă ostenesc eu singur pînă acolo. Acest cinstit sobor de monahi şi preoţi are să binevoiască să mă urmeze. Şi după ce-om face rugăciunile rînduite şi slujba sfinţită, am să-ţi las din puţinul ce am un ban de aur, ca să poţi îngriji de toate celelalte trebuitoare.
   —     Sărutăm dreapta blagoslovită a înalt prea sfinţiei tale, a strigat Nechifor lepădînd lacrimi în colb.
   Săltîndu-se repede în picioare, a ajutat pe părintele Veniamin să descalice. Apoi toată lumea care se afla de faţă, cu păstorul cel bătrîn în frunte, a urcat ca o turmă cuminte la coliba de pe prlpor. Cîteva oi sunau din tălăjnigi, sub brazi. Mioarele au întors boturile şi au behăit, iar cei doi zăvozi albi n-au lătrat. S-au supus la pămînt, cu botuf pe liabe. De la miezul nopţii s-au învăluit nouri, şi a zvonit în rîpile muntelui tunetul.
 352
   —     Să ne grăbim, sfinte părinte, a îndrăznit unul dintre monahi, ca să nu ne apuce ploaia.
   Bătrînul a zîmbit şi i-a făcut cu mina semn de pace. Păşind domol, a intrat în colibă şi tot alaiul a făcut popas în preajmă.
   In umbra colibei, la pămînt pe pocladâ, sta întins cu faţa în sus şi cu mînile pe piept Iancu Hoţu. Păru-i era pieptănat şi uns cu unt. O lumînărică, înfiptă în pămînt, ardea lîngă ochii închişi.
   Părintele Veniamin a ridicat braţul ş-a binecuvîn-tat; apoi cu glas blînd a prins a rosti vorbele care sînt rînduite morţilor, chemînd mila lui Dumnezeu pentru .această pulbere păcătoasă, pentru greşeli, pentru răutăţi, astfel ca sufletul să poată avea pacea, în limanul cel veşnic. Toate ale lumii trec şi rămînem în veci cu dulceaţa ori cu otrava faptelor noastre. Astfel cîntînd cu întristare, prea sfinţitul părinte bi-necuvînta trupul cel păcătos şi-i cerea de la Dumnezeu hodină, iar nourii sosind din cer şi din prăpăstii, sunară şi ei alt glas de cutremur.
   Inălţîndu-şi fruntea, prea sfinţitul a făcut semn; alaiul care aştepta afară a căzut în genunchi, iar baba Aniţa a prins a plînge .aducîndu-şi cu înfricoşare aminte de pieirea lui Neculăieş Păun.
   —     Iată, iubite fiule, a cuvîntat părintele Veniamin, primeşte acest ban din darurile pentru orfani, ca să plăteşti vamă acestui suflet.
   Nechifor a primit banul şi a sărutat mîna. A rămas în genunchi şi alaiul s-a tras înspre potecă. Nourii s-au dus pieziş spre valea Bistriţei în fumegări şi şuviţe.
   —     Bădiţă Iancule, zice Nechifor. de acu scoală. S-a dus popa. N-auzi, bădiţă Iancule ? Hai să socotim cîtă băutură putem cîştiga cu banul pe care l-am dobîndit.
 23 — M. Sadoveanu — Opere, voţ. 7
 353
   Bădiţa Iancu nu răspunde. Nechifor îl trage de mînică, îi ridică mîna. II pipăie, îl întoarce. Hoţul, mort ca toţi morţii. Atunci l-a fulgerat şi pe cioban spaima. începe a răcni; iese afară cu părul vîlvoi; cînii prind să zăpăiască ; el strigă spre alai, făcînd semne cu braţele spre nouri.
   De atuncea stă aici crucea asta a hoţului şi ciobanul a făcut praznic pentru norod, înjunghiindu-şi mioarele şi dînd băutură din galbinul sfîntului părinte Veniamin.
   Fără îndoială cucoanele expediţiei noastre spre schitul Măgurii n-iau vrut să creadă asemenea istorisire. Unele îndrăzniră chiar să rîdă şi să scoată iar oglingioarele. Dar atunci badea Gheorghe Macovei a înălţat cătră ele fruntea şi a privit cătră opcina Mo-gîldei frămîntare de nour negru. Cu mormăire adîncă s-a deşteptat tunetul, vărsînd ecouri în prăpăstii. Munteanul a şoptit un cuvînt pe oare nu l-a înţeles nimeni şi învăluirea neagră a prins a veni spre noi clipind dintr-un ochi rotund şi enorm. Un şuiet ş-o înfiorare a trecut prin brazi. Doamnele au scos ţipete de uimire, iar prietinul nostru profesorul, punîndu-şi din nou ochelarii, a izbutit să deslege deplin chirilicele mîncate de ploi.
           SUBT ACEASTA PIATRA ODIHNEŞTE ROBUL LUI DUMNEZEU IANCU CARELE A ÎOST HOT IERTAT ANUL 1842 IULIE 9
   Nemaiavînd nici o îndoială, doamnele au privit cu prietinie spre călăuz. Două i-au oferit ţigări, ceea ce l-a îmblînzit cu desăvîrşire. Nourii au trecut spre Bistriţa şi noi ne-am urmat calea spre schit.
 354
XVIII
                            La hanul lui Coli un trăia un om cu ochii amârîfi...
   Sus în deal, Ia hanul lui Colţun, — îmi povesti gazda mea, — între păduri de fag, a fost în vremea veche o întîmplare cu hoţii. Au fost şi altele, că de aceea rămăsese hanul pustiu, dar eu ţi-o spun pe cea din urmă.
   Venise acolo orîndar un om din lume. Se înfăţişase vornicului din sat caliare, cu toată gospodăria la ciochine, şi-i arătase o hîrtie cu iscălitură şi pecete sturzască; după aceea suise pe sub streşina pădurii şi descălicase la hanul cel fără stăpîn.
   Era un barbat cărunt, cu fruntea încreţită, cu ochii amărîţi. Umbla liniştit, grăia blînd. Era un venetic, dar oamenii s-au împăcat îndată cu el. Tătuca, băita-naş fiind, intrase la dînsul argăţel, şi, sărbătoarea, cînd venea în sat, popa îl ispitea să afle eu ce se îndeletniceşte orîndarul cel nou.
   —     Nu se îndeletniceşte cu nimica, zicea tata. Cînd n-are muşterii, aduce cu calul cel pag nuiele de la pădure şi drege gardul; dă grăunţe la cucoşul cel po-rumbac şi la găini; se aşează pe prispă şi ceteşte într-o carte cu scoarţe de*piele. Altceva nu face. Ascultă cum cîntă vîntu-n pădure şi se uită la pîclele din valea Moldovei. Asta face.
   —     Vrea să se călugărească ! vorbea rîzînd părintele Teofil. Bine că nu-i omul dracului şi nu iese la drum să muşte. Ce-avem noi cu el ? Văd că averea şi-a adus-o toată cu calul.
   —     Avere n-are, răspundea tata ca un copil neştiutor ce era. N-are nimic, fără decît un bucium de cireş, două pistoale ş-un hamger turcesc...
 23*
 355
 —     Are pistoale şi hamger ? grăia părintele. Atun-cea numaidecît se călugăreşte'i Şi ce face cu ele ?
 ■ — Nu ,face nimica. Le ţine în cui, deasupra taiţei unde doarme.
 —     Aşa ? Cei care-au stăpînit hanu naintea lui crezi că n-aveau hamger şi pistoale ? Dar cu buciumul cîntă ?
 —     Nu cîntă. Zice că-1 are de cînd a fost cioban la munte.
 —     Apoi într-o bună zi, sfîrşea părintele dînd din cap, are să încalice iar pe pag ş-are să se oprească tocmai la schit, la Durău... Vă spun eu, şi mă pun rămăşag pe-o vadră de vin c-aşa are să fie. Numai să nu-i rămîie pe-,aici ciolanele !
 Badea Isac, omul cel străin, oblicise de şăgile părintelui şi de vorbele oamenilor. Zîmbea blajin, şi-i lăsa să spuie. Trăia în deal, la han, ca un schivnic; îi ţiuia în urechi singurătatea şi-l Împresurau în amurg ca nişte prietini amintirile. Tătuca se uita la el c-un fel de sfială şi-l slujea cu dragoste.
 Aşa a trecut o vreme, poate un an, poate doi.
 Intr-o înserare ploioasă de toamnă, iată că ies din pădure doi oameni, cu cojoacele pe dos. Privesc cu fereală cele două coborîşuri ale drumului, apoi se abat la uşa hanului. Unul se uită pe fereastră. O opaiţă ardea pe tejghea, înlăuntru. Celalalt bate cu ciomagul în scîndurile de stejar. Băitanaşul iese din cămăruţ;) lui şi întreabă cu îndoială :
 —   Cine-i ?
 —   Oameni buni, dă drumul! răspunde un glas gros.
 Argăţelul se codea. Badea Isac strigă din odaia de
 alături:
 —   Poţi să dai drumul, Todiriţă.
 356
 Todiriţă trase drugul ed gros, desfăcu clempuşurile de fier şi oamenii intrară, scuturîndu-şi cojoacele. Hangiul se arătă şi el în lumina tremurată privind ţintă şi cu linişte pe oaspeţi.
 —   Buna vremea, zice unul.
 —   Mulţămim dumilorvoastră.
 —      Ne-a apucat vremea rea pe drum, vorbeşte al doilea. Să ne primeşti in han şi să ne dai o leacă de mîncare ş-un braţ de fin să ne hodinim ciolanele. Se poate ?
 —   Se poate, bucuros, răspunde badea Isac.
 Drumeţii şi-au pus bîtele într-un colţ, au lepădat
 lîngă bîte cojoacele şi s-au aşezat pe laiţi. Argăţelul a ieşit şi s-a întors cu un braţ de vreascuri. Cu opaiţa a aprins focul şi oaspeţii s-au dat lîngă vatră să se usuce. Hangiul le-a pus alăturea, pe maisă, pită şi ibrînză ş-o oală de vin. Pe urmă s-a rezemat ide uşorul uşii, privind la ei. Erau oameni tineri, nalţi, voinici, cu privirile îndrăzneţe, pline ca de o veselie.
 După ce sorbiră băutura, îşi întoarseră obrazurile mustăcioase cătră badea Isac.
 Unul întrebă :
 —   Aici e fianul de lîngă Cucuieţi ?
 Hangiul răspunse :
 —   Aici. Hanul lui Colţun.
 —   Frumos loc, şi singuratic. Departe-i tîrgul ?
 —   Cam departe.
 —   Şi drumu-i umblat ?
 —   E umblat, că-i şleah.
 —   Tare bine.
 Cei doi soţi fulgerară din ochi unul cătră altul. Stăpînul hanului sta gînditor la locul lui. Pe păreţi jucau umbre.
 —   Să nu-ţi fie cu supărare, omule, vorbi iar unul
 357
 din drumeţi. Ai putea să ne spui cum te chiamă pe dumneata ?
 —   Nu-i nici o supărare. Mă chiamă Isac A-Maicei.
 —     Frumos nume. Pe mine mă chiamă Zbranca. Anton Zbranca. Şi pe fratele ista al meu îl chiamă Niculăieş Ţăpuc.
 —   Să fiţi sănătoşi ! zise cu linişte gazda.
 —     Ai mai auzit poate de noi ? grăi cu semeţie întâiul.
 —   N-am auzit.
 Cei doi zîmbiră subţire şi împinseră masa la o parte. îşi şterseră mustăţile, îşi făcură cruce întorcîn-du-se cătră răsărit. Apoi, ca şi cum s-ar fi răzgîndit, se apropiară iar de masă şi băură pe rînd ce mai rămăsese în oală.
 Cel pe eare-1 chema Anton Zbranca zise:
 —     Poate că ai bunătatea să ne mai dai o leacă de vin.
 —     De ee nu ? Cu parale, se găseşte. Banu-i ciocoi de uşi multe.
 Niculăieş Ţăpuc începu a nîde:
 —     Cît despre asta să n-ai grijă. Avem la chimir galbini cu zimţi, cu care putem plăti vin cît de bun.
 —     Foarte bine. Du-te, Todirită, şi mai adă o oală de vin.
 Cînd se întoarse băitanaşul, Zbranca zicea, cu mî nile vîrîte fudul în chimir :
 —     Şi cum trăieşti dumneata, bade Isac, singur aici, în vîrf de deal şi-ntre păduri ? Nu te temi ?
 —     Trăiesc bine, răspunse Isac. Nu fac nimănui nici un rău şi mă gîndesc la nacazurile mele cele de demult. N-am a mă teme de nimic.
 —     Şi curge vamă multă la moara dumnitale, bade Isac ?
 358
   — Da’ de ce mă întrebi dumneata asta ?
   — Aşa : ca să ne aflăm în vorbă.
   —     Atuncea să-mi spuneţi dumneavoastră ce fel de oameni sînteţi ?
   Drumeţii se veseliră foarte. îşi muiară mustăţile în oala de vin, apoi îşi lunecară ochii spre badea Isac. Ţăpuc vorbi rînjind :
   —     Eu socot că asta se vede. Noi sîntem zapcii de drumul mare!
   Cînd Niculăieş Ţăpuc a rostit cuvintele acestea, To-dirită argătelul a slobozit un ţipăt uşurel şi s-a făcut mititel într-un ungher, cu ochii măriţi de spaimă îndreptaţi asupra lui badea Isac. Inima începu a i se zbate ca într-o vrabie prinsă. Iar călcau hoţii hanul cel vechi lai lui Colţun, iar au să apuce de gît pe hangiu ca-n alte rînduri; iar are să curgă sînge; iar are să rămîie orînda pustie... Toti hangii au pătimit asemenea năprasnice întîmplări de cînd ţin oamenii minte. N-are noroc nici stăpînul lui! A prorocit bine părintele asupra sărmanului bade Isiac !
   —     Bădiţă, bădiţă ! scînci el înfricoşat; eu nu v-am greşit cu nimic, eu nu v-am făcut nici un rău ! Fie-vă milă de noi!
   Cei doi se ridicaseră de la locurile lor aiătîndu-şi colţii şi se zvîrliră la hangiu... Badea Isac, străinul cel blînd, nu rostise încă nici un cuvînt. Cu o mişcare iute se ferise într-o parte. Ochii deodată îi scaparară. Plecîndu-se scurt, cuprinse cu braţe încordate masa cea grea de fag, o ridică şi o izbi ca pe-un capac greu peste cei doi zapcii de drumul mare.
   Prinşi între picioarele mesei, Zbranca şi Ţăpuc se învălmăşiră căzînd. Badea Isac repezi o mînă lîngă sobă şi prinse una din bîtele înflorite cu cuie de alamă. Cînd Zbranca dădu să iasă din închisoare,
 359
 badea Isac îl ştefse în moalele capului. Cînd Nicula-ieş Ţăpuc năpădi spre partea cealaltă, badea Isac îi prinse sub talpă fluierul piciorului întins pe sub stinghia mesei.
 —     Dacă vîşcaţi, gemu răguşit hangiul, nu mai călcaţi iarbă verde. Vă săp mormîntul aici, sub masă.
 Vorbea stăpînit, dar Todiriţă argăţelul s-a cutremurat de sunetul glasului lui. Ca arşi de-un bici de foc, cei doi tovarăşi se făcură broască şi înlemniră între picioarele mesei.
 —   Todiriţă, adă hamgerul! zise iar bădica Isac.
 Tremurînd, argăţelul lepăi cu picioarele desculţe pe
 lipitura odăii, trecu în camera hangiului şi se întoarse cu hamgerul.
 Hangiul cuprinse arma cu dreapta şi o sticli în pîlpîirile opaiţului.
 —   E ascuţit şi taie ca briciul, grăi el
 Apoi adaogă, plecîndu-se cătră oaspeţi:
 —     Acu, mă flăcăi, staţi liniştiţi şi luaţi aminte. Voi mi-aţi spus ce fel de oameni sînteţi. Aflaţi că am fost şi eu ca voi în vremea mea ş-am pîndit la răspîntie. Da’ voi, bre, pe lîngă mine sînteţi ca nişte pui. Eu sînt cloncan bătrîn. Eu am cuibat mult în codru verde ş-am scărmănat cu ghiara multe bărbi de ciocoi! Cînd mi-au trecut zburdăciunile tinereţilor, m-am gîndit să lăs hăţaşurile mele şi să mă fac schivnic. M-am săturat de deşertăciuni şi de răle. Azi mă aflu mai vrednic decît voi, căci am hotărît în inima mea să mă împac cu Dumnezeu.
 Zbranca gemu de sub masă:
 —     Bade Isac, nu ne ridica viaţa. Iţi dăm tot ce-aro agonisit!
 Hangiul îşi scutură pletele:
 360
   —      Î3a voi mie mi-ţi plăti numai vinul şi brînzâ. Pita nu se plăteşte în ţara Moldovei. Ceilalţi galbini ştiu că vă veţi milostivi să-i închinaţi schitului, de la Durău, unde şi părintele Teofil socoteşte c-am să-mi sfîrşesc veleatul...
   —      Om face cum porunceşti... răspunse umilit Anton Zbranca.
   —      Tare bine, măi flăcăi. Eu îs om blajin şi cu voi altăceva n-am nimica. Am să trimet pe Todiriţă să cheme pe vornic. Poate el are a vă spune o vorbă dulce. El poate v-a duce să staţi pe scaun şi înaintea măriei sale ispravnicul... Fiţi cuminţi şi nu cercaţi să supăraţi hamgerul.
   Argăţelul era aşa de spăriat, încît nici n-a băgat de samă cînd a ajuns devale, între case, ş-a început a răcni la poarta vornicului... A fost o larmă şi o fierbere în sat, parc-ar fi dat dihăniile la stînă. Vornicul, părintele, fruntaşii, au năvălit cu furci şi topoare la han; ş-acolo au găsit pe badea Isac vorbind de cuvioase şi sfinte lucruri cu oaspeţii lui, la lumina opaiţei.
   Pe urmă, pe badea Isac nu l-a mai tulburat nimeni. Şi-a petrecut ca şi mai nainte mîhnit şi tăcut zilele, cu cartea cea groasă tovarăş, ascultînd oftările pădurii şi privind pe gînduri pîcla Moldovei şi munţii care zimţuiau zarea asfinţitului. Pînă ce-ntr-o zi a pornit la Durău pe calul cel pag — după vorba părintelui Teofil.
        BULBOANA LUI VÂLINAŞ
                                 I
Aveau nişte nume şi nişte porecle, care de care mai straşnice. Lui popa Costache cel cu barba fuioraş de cînepă îi ziceau Uliţă-Fierbinte, pentru că de dimineaţă pînă-n sară îşi plimba repede trupul înalt, subţire şi puţin adus, prin toate cotloanele şi hudiţile. Notarului, de la părinţi îi rămăsese numele de Scovarză, ceea ce în partea locului înseamnă un fel de plăcintă; oamenii însă-i miai ziceau şi Cap-întortură, după numele paserei aceleia care ţî-rîie primăvara în vîrfuri de copaci şi-şi întoarce căp-şoru-ntruna ca-n şurub. Primarele Dăscălescu, om mărunt, cu ochii mici şi negri, era Ţîncu-Pămîntului. Insîîrşit, Talianu, domnul inginer Giovanni Sciaga-mozzi, era pentru muntenii din valea Bistriţei pur şi simplu domnu Juvani, ori domnu Şaga-Mîţei. Era scund, pîntecos, bărbos, şi c-o lulea scurtă totdeauna în colţul gurii, în stînga.
   Domnu Juvani, popa Uliţă-Fierbinte, Cap-întortură şi Ţîncu-Pămîntului erau în vara aceea tare buni prietini şi în fiecare după-iamiază se întîlneau la cantina din Csj^ca să puie ţara la cale. Era acolo un Ioc singuratic, între brazi bătrîni, de unde puteau ve*
 362
dea limpezimea cerului în fund, devale, în apa Bistriţei. Cînd asfinţea soarele în pîclele Ceahlăului, domnu inginer ieşea de sub cetină, cu paharul în mînă, şi saluta cu strigăte de entuziasm muntele, ca pe un rege uriaş şi fantastic, cu plete şi barbă de negură, cu mantie de aur şi purpură. Cu stînga îi întindea paharul într-un gest teatral, cu dreapta îşi smulgea din cap pălăria lată-n bouri şi zvîrlea cîteva note de bariton răguşit, într-o limbă pocită, de se stricau de rîs ceilalţi trei tovarăşi.
   Popa, liniştindu-se şi suflîndu-şi nasul în batista roşie, declara :
   —  Tare-i comic Talianu!
   Dăscălescu şi Scovarză ciocneau paharele cu inginerul şi deveneau solemni, ca să poată sorbi în tihnă vinul.
   Nepăsător şi fată de munte, şi fată de strigăte şi de rîsete, era numai cantinierul, domnu Leibuca Lei-zer. Era dreptar, adică cetăţean, deoarece trecuse ca soldat Dunărea la 1877. Avea şi el poreclă : Lăcră-mută — pentru că deseori, cînd sta la tejghea, în ceasurile singuratice, cufundat în barba-i neagră, cu gîn-duri şi planuri la cei şase copii ai lui, i se ivea în vîrful nasului ascuţit o picătură strălucitoare.
   Leibuca Leizer era un om serios şi cărturar. Era serios pentru că nu-şi pierdea vremea ca Şaga-Mîţei, ca să se uite la Ceahlău şi la Bistriţa, şi să le ţie încă şi discursuri. In ceea ce privea învăţătura şi mai ales cărţile lui cu slove ca painjenii — apoi nici domnu inginer n-avea ce-i face. Dezbateau uneori amîndoi fraze şi cuvinte biblice, răsucindu-şi mînile şi degetele-n toate felurile, intrau în argumente ca într-o mlaştină, pînă ce se scula părintele Uliţă-Fier-
 363
 binte şi întindea mînile spre ei ca să-i blastăme ca pe nişte antihrişti:
   —      Da’ lasă pe păgîrî, domnu Juvani, că se-ncăl-zeşte vinu.
   Cum italianu avea mare slăbăciune pentru vin, se întorcea rîzînd spre prietini, apuca paharul şi-şi scotea luleaua ; şi toată cărturăria rămînea încurcată. Iar jidanul se rezema în tăcere de uşorul căsuţei de bîrne şi în ochiu-i adînc şi liniştit se zugrăvea îndoitul tablou al celt>r patru prietini firitisindu-se, ciocnind şi dînd paliciurile peste cap.
   Domnul Leibuca avea un uşor dispreţ faţă de colţul de lume în care intrase ca să cîştige o bucăţică de pîne pentru el şi pentru odraslele lui. Lucrătorii de la fierăstraie, italienii care lucrau şoseaua cea mare şi podurile de piatră, toţi veneau acolo, în umbrare, şi-şi deşertau la tejgheaua lui cîştigul c-o nepăsare sălbatică, bînd, mîncînd şi făcînd gălăgie... Toţi se bucurau de viaţă cheltuind-o şi sfărîmînd-o, între cîn-tece şi rîsete, pahare de vin şi doruri de dragoste. Pentru ei soarele, lumea, apa Bistriţei, vitele albe care păşteau pe culmi sunînd din tălăngi de aramă, umbra codrului, arcurile mişcătoare ale izvoarelor şi toate celelalte zădărnicii ale lumii aveau un înţeles pe care el nu-1 pricepea. Zădărnicia zădărniciilor — gîndea el. Toţi se zbat fugind spre moarte. Şi nu lasă nimic în urma lor. Ei rîd şi cîntă — şi nu cunosc acea aspră datorie de a statornici puterea unei familji, ca Abraham patriarhul, de a o întări în viitor, prin răbdările, suferinţile şi lipsurile prezentului... Ei rîd la soare, la codri şi la ape. El stă în umbra ma-gherniţii lui, în muntele singuratic şi indiferent; şi de multe ori, în nopţile oarbe, tresare cu groază şi cutremur şi i se bate inima, pentru că banii care picură
neîntrerupt în tejghea ştie ei ca pot deştepta patimi sîngeroase... Leibuca ştie primejdia : ştie că n-o poate înlătura nici prin puterea braţului, nici prin curaj; cu toate acestea stăruieşte acolo, cu dezgust şi cu frică, pentru că trebuie şi pentru că are de crescut şase copii: «patru băieţi şi două fete să trăiască»...
  Domnu notar Scovarză avea un mare năcaz, «o daravelă», la care se întorcea cu stăruinţă, «ca vulpea la galite», cum spunea rîzînd răutăcios popa Uliţă-Fierbinte. In după-amiaza aceea de august iar-începuse, şi iar i se tulburaseră ochii verzi. Erau la masa de brad, sub cetină — numai ei patru. Buhaiul nu sunase ¡încă în munte contenirea lucrului şi Leibuca, în picioare, în prag, dormita cu capul rezemat de uşor, nepăsător, după obicei, şi la strălucita lumină de secetă care umplea valea, şi la munţii care se zugrăveau curat pe un cer verziu şi limpede. Domnu notar privea c-un fel de ură spre satul risipit pe costişe şi colnice : căsuţe albe, şindilite şi împrejmuite cu răzlogi, cărări cenuşii care coborau la apa Bistriţei, buchete de molizi tineri, o turmă de mioare — şi-n fund, pe-o măgură, bisericuţa de lemn... Şi vorbea, puţintel răguşit:
  —     La urma urmei, ce sînt eu, ca să-şi facă rîs de mine nepoata babei Parasehiva ? Am întîlnit-o şi ast’dimineată, cînd mă duceam la primărie. Ascultă, Mădălină, zic ; tu ştii cine sînt eu şi ce pot. Eu, dacă mă supăr, am mînă grea !
  Primarele ;îl lovi uşor cu cotul pe notar şi-i arătă din ochi pe ovrei. Scovarză îşi răsfrînse cu nepăsare buzele:
  —     El n-aude. Şi chiar dac-aude, trebuie să tacă. Eu am mînă grea, zic. Ştii că mă ţin după tine de-un
 365
an. Şi tu parc-ai fi împărăteasă, aşa îţi încreţeşti buzele şi te uiţi în altă parte...
   —     Şi ea c^a răspuns ? întrebă ca şi altă dată, din obicei, inginerul, punînd cotul pe masă şi sprijinin-du-şi barba în palmă.
   —     Asta-i tot «daravela» veche... se amestecă părintele. Iar ai ¡întrebat-o, iar nu ţi-a răspuns, şi iar te jăluieşti...
   —     Ba acuma, socot eu, a înţeles că-i pe viaţă şi pe moarte ! hotărî, încruntat, Scovarză.
   Tovarăşii lui ridicară ochii şi-l aţintiră cu îndoială.
   —     Hm, da’ mult am să răbd ş-am să mă frig ca pe cărbuni ? Eu, zic, am făcut o şcoală, sînt un cărturar, am învăţat gimnaziul, am ieşit întăi în toate clasele, care asemenea nici nu se mai află aci la noi, în Ponoară... Eu nici nu mai muncesc din greu, nici nu mai duc plute la Piatra, luptînd cu apa, cu furtunile şi cu stîncile ca la o muncă silnică, cum fac alţii. Eu cu ştiinţa şi cu condeiul meu te pot ţine-n ma-tasă şi-n imărgărintare, ca pe-o crăiasă... Cînd am fost, an, la Eş, am adus de-acolo un album legat cu catifea albastră ş-am scris în el cîntece şi ţi l-am dat de ziua ta. Tu ¡ai cetit ş-ai înţeles, dar te-ai făcut că nu-nţelegi. Eu, răspuns, prin mătuşă-ta Paraschiva, ţi-am trimes şi ea te-a învăţat să fii cuminte, c-are să fie bine. Eu la biserică mă înfiinţez în fiecare duminică şi-s tot eu ochii la tine... A-icea ştiţi ce mi-a răspuns ?
   —     Ce ţi-a răspuns ? mormăi italianul, pe lîngă ţeavâ lulelei.
   —     Că de aceea-mi zice lumea Cap-întortură 1 Poftim ! Dragă Mădălină, zic eu, tu faci rău că şuguieşti. Eu de urmările tale am cunoştinţă. Eu ştiu cu cine te-ai întîlnit tu lîngă Bulboana lui Vălinaş şi-n ochii
 366
cui te-ai oglindit. Eu toate le ştiu, că am pe cine pune să se ţie de tine ca umbra. Apoi tu vrai să-ţi prăpădeşti viaţa c-un ticălos ca Ilié Bădişor ? Apoi acela, fată, n-a cunoscut decît muntele şi apa Bistriţei pin’ mai la vale. Acela, bre, nici macar Eşul nu l-a văzut. Acela-i o sălbătăciune, desculţ, cu toporu sub braţ, cu fruntea arsă. El ştie să poarte pe Bistriţă catarguri şi să beie rachiu. Cînd îl bat nahlapii şi furtunile;, fuge la mal şi s-ascunde-n covru de piatră... Asta-i el, un plutaş. Ş-are să moară ca tatu-său, ori în nişte zimţi de stincă, ori într-un vîrtej, ş-au să-l lepede apele pe gunoaie şi mîl, într-un cot, la un agestru... Ce minte ai tu ? Ce-ai găsit la el ? Frumos nu-i, deştept nu-i. Un calic! Asta ţi-a spus-o şi mă-tuşă-ta... Ei, aici ştiţi ce mi-a răspuns ? urmă notarul uitîndu-se urît la tovarăşii lui.
   —     Ei ? îl îndemnă inginerul, mutîndu-şi luleaua dintr-un colţ al gurii în celălalt.
   —   M-a întrebat dacă i-s tată, ori i-s frate.
   —     Se-nţelege ! zvîcni părintele Costache, şi găsi prilej să umple paharele.
   —     Ei bine, domnilor, atuncea m-am supărat. Apoi dacă-i vorba aşa, zic, află dumneata că eu pot să-l trimăt la oaste. Eu de-un an te-am ales, ca să trăim noi amîndoi, şi să ne fie bine. De-un an eu tînjesc de dragoste. Şi ţi-am spus, şi ţi-am scris cîntece. Şi tu pe mine nu ştii a mă preţui ? Să se ducă ! Să-i strămute fălcile la armată. Acolo au să-i rămîie ciolanele...
   —     Ai turnat oleu peste foc ! observă filosofic inginerul.
   —   Aş ! nu ! Ea întăi s-a spăriat.
   —     Nu se poate să-l ieie la oaste, grăi primarele. E fecior singur la mamă văduvă.
 367
  —     Da, asta zicea şi ea pe urmă. Dar eu i-am hotărât că-1 trimăt. Eu, dragă, zic, pot face şi desface. Ea iar s-a spăriat. Dar pe urmă a prios a rîde, a strîmibat ia aşa din buze, a întors capul şi .s-a dus... Ei, acu spuneţi-mi şi 'dumneavoastră dacă poate să rălmiîie aşa. Eu mă zbat fără ho'dină. Cînd o văd, carnea pe mine-i ace. Eu am să întru intr-um bucluc!
  In prag, Leibuca Leizer dezvăli o clipă ca-ntr-un fulger căutătura-i neagră, apoi păru iar copleşit de căldura şi liniştea zilei.
  —     Leizer 1 adă aici vin! strigă notarul. Tot de cel de Nicoreşti. Acela-mi place mie. Da’ ce folos: că nu mă răcoreşte'! Şi1 de ce, .mă rog, să nu se poată ? urină el, întorcîndu-se spre primar. Adicătelea ide ce sîntem noi mai mari .aicea, în comună ? Dacă nu ne-oim putea faoe gustul cînd vretm, atuntea de ce dracu mai trăim pe luime ?
  ■— Trăim ca să bem un pahar de vin bun! răspunse părintele Uliţă-Fierbinte. Ce să-ţi fac, dacă nu putem învia morţii ? Tatăl lui Ilie de mult a putrezit în cotloanele Bistriţei...
  Sciagamozzi îi privea serios, pîcîind din lulea.
  —   Notarule, nu se poate... zise el încet.
  —     Hm 1 făcu Soovarză, apueîndu-şi cu buza de jos fire de mustaţă şi rozîndu-le în dinţi. Dumneata, domnule Giovanni, nu te-amesteca. Lasă-ne pe noi să facem cum ştim. Văd eui că-i greu — şi; de aceea mi-i inima cătrănită... Nu ştiu unde-oi ajunge; da’ eu pe Ilie Bădiişor trebuie să-l dărîm. Aista-i un gînd oare şi-a făcut cuib în cap la ¡mine ca o pasere... Cloceşte ş-are să scoată ipui, rînji el, şi apucă garafa de vin din imîna lui Leibuca. Ţine paharul, domnule Talian. Iar te-ai rezemat de uşor, domnu, Leizer ? Ce poate şti un jidov1? El cu balabusta şi cu ţîncii lui I El un
 368
pahar de vin nu cinsteşte, el altă bucurie ¡la aşternut nu râvneşte. De ce zîmbeşti, domnu Leizer ?
   —   Nu zîmbesc.
   —     Hm! cine ştie la ce te vei îi gîndind tu. Noi stntem nişte proşti, nu-i aşa ?
   ■— Eu nu spun asta.
   —     Nu spui, dar gîndaşti. Parcă tu ştii ee-i pe lume ? Bre, omu dacă nu se bucură de viaţă e un prost; degeaba l-a făcut imă-sa. Bre, eu mă lupt pentru o plăcere azi, pentrui că mîni ipoate nu mai sînt. Omul ca iarba, — nu-i aşa, domnu Giovanni? Dumneata ai învăţat filosofia. Iaca, dacă mai bem un pahar, noi se di iarnă cîştiigăm ceva.
   •— Drept vorbind, cîştigă 'negustorul, observă părintele Uliţă Fierbinte.
   —     Ba mu, cîştigăm noi. Iaca, eu închin paharul în sănătatea dumneavoastră şi mă bucur că ne-am adunat iar aici. Nu se bucură negustorul, mă bucur eu. Şi-i mai cer să ne mai aducă o ©că. Domnu Leizer, trezeşte-'te dîn somn şi mai osteneşte-te pentru o leacâ de vin. Eu vrau să beau cu dumneavoastră pentru cine ştiu eu. Eu zic aşa, domnilor, c-are să fie bine... Are să vie ziua s-o văd atîrmată de grumazul meu. Altfel, trebuie să mă ¡dau eu capu-n jos în Bistriţa.
   —   Are să se domolească, îl încredinţa .şi primarele.
   •— Eu ştiu ? Are pe dracu-ntr-însa... sfîrşi întunecat Soovarză şi rămase cu ochii aţintiţi înainte-i, spre un punct nevăzut.
   Ovreiul sosi iar, liniştit, cu vinul ; tovarăşii cinstiră ; notarul rămase cufundat ca într-o negură.
   Tîrziu, după ce izbucni în munte buhaiul de la fierăstrău şi prinseră a furnica pe poteci lucrătorii, cei patru tovarăşi se ridicară îşi ieşiră în lumină. Erau cam tulburi. Notarul avea un pas nesigur de care se
 24
 369
bucura părintele Uliiţă-Fienbinte, făcînd cu ochiul şi rîzînd intr-un dinte cînesc spre inginer şi spre primar. O apucară ca primtr-o fulguire de aur spre Ponoare. Plutea în văile şi cotloanele mumiilor o linişte măreaţă. în dreptul soarelui, departe, pe Ceahlău, sta un nour vioriu, tivit e-un fulger încremenit. Şi-n pacea asfinţitului, de la 'şoseaua cea mare a lui Sciagamozzi, porniră la deal talienii cîntînd.
                                  II
   Un om suia costişa, spre cantină. Era un plutaş nalt, desculţ şi suflecat pînă la genunchi. De1 braţul sting îndoit, îi atînna toporul, cu coada în jos. îi privi cu nişte ochi alburii, care păreau grozavi pe dbrazul bronzat şi stricat de vărsat. îşi scoase pălăria din cap cu dreapta şi dădu «buna-vremea». Părul roş îi apăru în lumina apusului ca răscolit de vînt.
 II acoperi îndată, ca şi cum ar fi vrut să-l apere de-o primejdie.
   •Notarul se opri. II întrebă, privindu-1 cu luare-aminte:
   —   De unde vii tu, Petre ?
   —     De la baltă, domnule Mateieş. Pîm-acu am lucrat la plute.
   —   Şi te duci la cantină ?
   —   Mă duc la cantină.
   Soovarză se întoarse ¡spre tovarăşii lui:
   —     Apoi eu mai rămîn. Am ceva ide vorbit cu Petrea Ţarcă. Cred că mîni ne întîlnim, după cum se cuvine.
   —     Asta musai! zise inginerul, şi ceilalţi prinseră a rîde. Deviza noastră este constanţa !
 370
   Ţarcă îl privi holbat şi eu gura căscată. Apoi' se gîndi că părintele, primarul şi mai ales notarul vor fi învăţat talieneşie, şi zîmbi.
   Cînid rămase singur cu plutaşul, Soovarză oercă să-şi aducă aminte de ce l-a oprit. Ceva nehotărît, ca-ntr-o fulgerare, îl îndemnase. Omul era cunoscut în tot muntele pentru multele-i răutăţi şi ticăloşii. Ii plăcea să petreacă la erîşmă cu tovarăşi şi cu sunet; era iute la harţă şi crunt. De multe ori jandarmii îl scoteau dintre capete sparte şi coaste rupte şi-l duceau legat «la ră'ooare». Ceva tulbure în trecutul lui era şi cu milităria. Şi notarul ştia. Tulburi rămăseseră şi unele cercetări cu privire la o încercare de prădăciune a casierului de la fierăstrăul din munte. Şi notarul avea întru aceasta amestec: acoperise pe Petrea ca pe un om al său, care-i aducea foloase la alegerile cele mari de deputat. Atuncea clanţa şi pumnul .de uriaş al lui Ţarcă făceau minuni în crîş-mele tle la Piatra.
   —     Iaca ce-i, Ţarcă, zise deodată notarul. Voiam să te întreb dacă nu te-ai întîlnit astăzi cu Bădişor.
   —     Cu Ilfe ? L-am văzut luerînd la catarguri. Da’ eu cu dînsul îs ca neamţu cu turcu. Trecem unul pe lîngă altul. Eu nu spun nimic, nu spune nici el...
   —   De ce ?
   —     Apoi el îi altfel de om. Pahar de vin noi la un tac n-am cinstit. El, cu muierile. Cît nu-i înfierase mustaţa, ce cîştiga se ducea şi vărsa în poala mîni-sa. Acu umblă zanatic adulmecînd catrinţa Mădălinei... Fiecare ou-a lui.
   —   Vra să zică ştii şi tu că umblă-n calea fetei.
   ■— Da’ cine nu ştie ? Eu am pornit-o într-acoace. El a luat-o în sus, pe malul Bistriţei...
 24*
 371
   Scovarză îl privi deodată cu ochi mari, cu albuşul scrijelat de sînge:
   —   S-a dus să se-ntîlnească cu dtnsa !
   —     S-,a dus, domnule Mateieş. Da’ ce te uiţi aşa la mine? — Şi plutaşul rînji. După cît văd eu, domnule Mateieş, asta-i boală ră. Am tot .auzit eu printre oameni cîte ceva. Dar chiteam că s-a trecut. Acu bag de samă că flăcăul Irinei lui Bădişor îţi stă spin • în oohi.
   Notarul îl privea stăruitor, fără să clipească.
   —     Aşa ? urmă Petrea c-un fel de veselie şi c-o ' intonaţie prelungă şi mirată. Şi sooiţîndu-şi ¡beşica de tutun, o desfăcu şi-şi răsuci o ţigară ©roasă. Şi-o aşeză în colţul gurii şi, pe cîmd scăpăra, cu ochii ţintă la iască, clătina din cap, ca şi cum ar fi răspuns
 la nişte întrebări pe care şi le punea singur. Slobozi pe nas două şuviţe de fum şi se apropie încă un pas, cu prietinie, de notar.
   —   Apoi, domnule Mateieş...
                De friguri zaci şi te scoli,
                Da’ de asta zaci şi mori...
                                                                 i
   Eu am să fiu doftorul dumnitale. Că noi, se ohiamă, trăim bine şi sîntem prietini. Vorba ceea : mînă pe mînă spală ş-amîndouă obrazul. Cine ştie, domnule Mateieş, ce se poate întimpla ! Se poate să-l mînînce şi pe Ilie peştii într-o bulboană, ca pe tatu-său...
   Deodată rânji iar, scuturîmdu-şi capul, minunat parcă de ideea lui.
   —     Acu a apucat-o înspre Bulboana lui Vălinaş? întrebă Scovarză.
   —     Da. Este acolo un loc tainic ş-o frumuşaţa ca-n rai. Apoi om mai vedea noi ce este de făcut, ş-om mai grăi, nu-i aşa, domnule notar ? Poate am vreo dara-
 372
velă, cum zice părintele, vreun nacaz... Eu la dumneata vin, domnule Mateieş. Dumneata eşti dm înva-ţat. Ştii să scrii acolo, în condici. Doamne fereşte de-o nevoie, pui aripa şi mă acoperi. Ce zici, domnule Mateieş ?
   —   Om mai vorbi noi... răspunse încet notarul.
   —   Da. Apoi, cu bine!
   Şi Ţarcă pomi trăigînd adînc din ţigara-i groasă. Silueta lui, în mers domol şi săltat, creştea la deal pe lumina trandafirie a asfinţitului. De sus, de la cantină, venea o larmă nedesluşită în care se deosebea un ţîrîit de strune. In vale, cotul Bistriţei oglindea un cer nalt, de coloarea toporaşului. Două tălăngi nevăzute cu sonuri felurite oîntau spre coasta satului. Şi, pe poteca singuratică, notarul se lăsă mai mult în voia paşilor, gînditor.
   Intr-adevăr, Petrea Ţarcă îi lămurise gîndul cel nedesluşit. Acuma vedea de ce-1 oprise. Intre ei din-trodată născuse parcă o dihanie străină care se strecurase în el şi-i încleştase inima. Tulburat şi de vorbele în doi peri ale plutaşului, şi de vinul lui Lei-buca Leizer, domnu Soovarză mergea hotărît înspre Bulboana lui Vălinaş. II scurmau din nou nedumerirea şi vechea imînie. «Cum . poate să-i steie în cale un desculţ ş-un sălbatic ; ce drac povăiţuieşte anapoda pe muieri ?...» El socotea întăi că-i şagă. Şi chiar se bucura puţintel că fata nu-i cade în braţe uşor ca altele. El cunoştea bine drumul inimilor, cu vorbe meşteşugite şi c-un şirag dei mărgele... Vorbe avea cit de multe, şiragul de mărgele îl purta în buzunarul de la piept, într-iun pacheţel legat cu oordicuţă albastră, dar Mădălina întorcea capul. Subţire şi mlădioasă în catrinţa-i neagră, trecea repede pe dinaintea lui şi abia se uita la el, în fugă, «aşa, ca la un căţel».
 373
Asta nu putea ©1 s-o sufere! Intăi s-a înflăcărat de mînie. Pe urmă a prins a se zibate ca-n nişte lanţuri. Neputincios, se simţi luat de patimă ca de-un puhoi. Ş-acuma, de cînd aflase spre ce labe pîrlite de soare se apleacă fruntea aceea albă, cia de domniţă, avea în el otravă.
   Cînd coti la drum, între cele dintăi case ale satului, domnu Mateieş păru că se deşteaptă. Lăsase drumul Bulboanei. Unde se ducea ? Mugeau vite în bătături, se aprindeau focuri în ogrăzi, sub ceaune. Mirosea a lapte fiert. Glasuri prelungi se chemau de pe-un colnic pe altul. îmtîlni un om, care-i dădu, cu glas domol, «buna-sara»; pe urmă o femeie trecu pe lingă el c-un pas harnic şi lin, cu ifurca-n brîu... îndată după ea venea o umbră subţirică. Era nedesluşită încă prin cernerea amurgului, dar notarul o cunoscu şi inima începu a-i bate cu grabă în piept. Era Mădă-lina.
   —  Buna sara! zise Soovarză şi se opri.
   Fata şopti trecînd înainte, grăbit:
   —  Buna sara !
   Domnu Mateieş se întoarse şi se luă după ea. Ii vorbea puţintel batjocoritor:
   —     Unde te duci, Mădălimă ? Pot să ştiu şi eu ? Eşti ibună, domnişoară, să stai o clipă!?
   —     Da. Ce vrai ? răspunse c-o voce subţire şi cîn-tată fata.
   Se opri şi-i făcu faţă. Avea ochii mari şi părul împletit în cunună. Cu cămaşa albă şi catrinţa strînsă, al cărei sul se îngusta spre glesnele goale, sta neclintită, aşteptînd. Aproape de ea, Scovarză simţi mireasmă de busuioc.
   —     Mădălină ! zise notarul deodată, cu ochii fierbinţi. De ce nu vrai tu să mă-nţelegi pe mine ?...
 374
   —     Asta vrai să-mi spui ? Şi fata începu a rîde, fără duşmănie. Domnu Mateieş, lasă vorba asta pe altă dată.
   —  De oe ?
   —     De ce, mu-ţi spun .acuma. Du-te la mătuşa Paras-chiva : are să-ţi spumă ea...
   Scovarză, tresărind de un fior de bucurie, vru să-i cuprindă ¡mîna. Ea porni, se depărta uşoară, trecu în umbra unui gard de răzlogi. Domnu Mateieş, tulburat, stătu o clipă la îndoială., încă nu înţelegea. După ce porni spre casia babei Paraschiva, simţi, ca
o  adiere, bănuiala că fata a vrut să scape de el. Totuşi, clipa de bucurie lăsase o nădejde de care de mult era însetat. Şi trecu în lungul gardurilor, prin înserarea limpede, spre căsuţa cu doi brazi, unde să-lăşluia mătuşa fetei.
                                III
   Mădălina ştia că trebuie să răsară luna. Altfel i-ar fi fost frică prin întuneric şi pe cărarea de sub brazi, la malul apei. Dosită la cotitură, în umbră, aşteptă cîteva clipe, să se încredinţeze că domnu Mateieş n-o urmăreşte. Zîmbea viclean în întuneric şi ochii negri îi luceau ca jocuri de undă. Pe urmă porni repede, se lăsă pe ponor drept la malul Bistriţei ş-o apucă printre nişte ciritei.. Cînd ajunse sub ştreştoa _de cetini, parc-ar fi închis ochii: mu mai zărea nimic. începu a i se zbate inima. Cînd ieşi pe partea cealaltă, ca dintr-o peşteră de umbră, parc-ar fi intrat pe-un alt tărîm. Luna mare, roşie se arăta pe codri, într-un fum vioriu ; şi pe Bistriţa se întinse o punte mişcătoare de solzi de aur, care luneca la deal, pe sfor, între dînsia şi lună. Un şipot tresări deodată dintr-un corn
 375
de stîncă — parc-ar fi stat ascuns pindind; paşii ei lepăiau mărunţel pe cărarea albă. Un lăstun de apă {ivii .ascuţit de două ori .şi trecu dincolo, aburind la faţa apei; aici Bistriţa se lărgea într-un cotlon larg şi odihnea molcomă, sub revărsările de sălcii. Mădă-lina se opri. Apoi ţipă scurt şi îndată începu a rîde. Două braţe o cuprinseră pe la spate, .de umeri, şi simţi subt urechea stîngă mustaţa măruntă şi moale a lui Ilie Bădişor.
   —  Dumneata erai, bădiţă ? Tare m-am spăriat!
   Flăcăul i se .arătă în lumină, mai nalt decît ea, cu
pălăria rotundă pe ceafă, cu sumăieşul iscurt intre umeri, cu ¡baltagul subsuoară. O cuprinse ca pe-un pui c-un braţ şi-i luceau ochii în găvanurile lor adinei cînd o săltă spre el, ca s-o sărute. E.a-şi feri şi-şi zvîrli capul pe spate. Apoi se alină şi se ghemui lingă umărul lui, simţind iar, înfiorată, mustăcioara aceea măruntă şi moale...
   In faţa lor, sub lună, era vechea şi tainica Bulboană a lui Vălinaş. Era bulboana unui flăcău necunoscut, de demult. De el nu-şi mai aducea nimeni aminte, dar avea cîntec în .tot muntele. II cîntase de multe ori şi Mădălina cu fetele în şezători. Şi pe urmă tocmai la acel mal de apă i se arătase şi ei un flăcău ca-n cîntecul bătrânesc. Ş-acuma sta sub braţul lui .şi se gîndea la dragostele şi nenorocirile de demult.
   —  Am cam întîrziat, bădiţă, grăi fata încet.
   —     Da’ ce s-a întîimplat ? întrebă îngrijat flăcăul, simţind ceva în vocea ei.
   —     Nu s-a întîmplat inimica. M-am întîlnit cu notarul. Da’ am scapat de el. L-am .trimes să steie de vorbă cu mătuşa.
   începu a rîde înveselită. Pe urmă glasul i se coborî:
 376
i                Mi-a  aţinui  calea şi ier!...
           Flăcăul rămas© tăcut. Ea i se agăţă 'de umeri şi-şi îndesă fruntea în pieptul lui.
*            — Tare-s năcăjită, bădiţă Ilieş. Zice că să te scrie
           la oaste.
           —   Cine ? Notarul ?
           —     Da. Da’ eu i-am spus că nu se ipoate, Aşa-i că nu se poate ?
           —     Nu se poate, răspunse cu îndoială Bădişor. Mă-muca-i văduvă.
           —     Aşa-i. El numai la răutăţi se gîndeşte. Cînd îl văd, îmi vine să stupesc şi să fug, ca de draou. A ameţit-o şi pe mă,tuşa Paraschiva. Şi ea îmi bate capu: c-aşa şi pe dincolo. C-are să mă ieie cu cununie, ş-are sa mă ţie ca pe-o fată de boier... Are să-ani facă rochie ca la tîrg şi ciuboţele de glanţ... D,a’ eu nu mă uit în igura ei, urmă Mădălina alintîn-du-se şi scînteind ochi în lacrimi spre flăcău; mie mi-i drag bădiţa Ilieş...
           Flăcăul se aplecă ş-o sărută pe florile de umbră ale ochilor.
           Fata rîse încetinel. Pe urmă porni iar, supărată :
           —     Mătuşa asta poate-ar face ş-o poznă cu mine. M-ar horopsi, m-ar bate şi m-ar sili să iau pe uirît. Da’ nu-ndrăzneşte. Că ea se ţine şi se hrăneşte de pe pămîntul meu, rămas de la părinţi. Vinde brazi din partea mea. Eu mă fac ,a inu-nţelege; numai să mă lese-ntr-ale imele. Da’ de <ce taci şi eşti supărat ? Cînd porneşti la Piatra ? Aşa-i că te duci iar?
           —   De unde ştii ?
           —     De nicăieri. înţeleg şi te simţesc eu aşa. Te-am văzut azi de pe deal legînd plutele,.
           —     Nu-s supărat de asta, Mădălină. Intr-o săptă-mînă mă-ntorc înapoi.
 377
   —     Să vii sănătos, bădiţă Ilieş. O săptămîmă eu am să fiu imai scârbită. De-ar fi o ploaie, să nu mai ies din casă!
   Flăcăul zîmbi. Ea-1 Împunse copilăroasă cu fruntea.
   —     Te văd că rîzi. Nu, să mu ploaie, să mu te primejdii ies ti pe apă. Cînd îi veni, aim să Ştiu, ş-am să te-aş-tept aici. Nu fi amărit de altele. Tot umblînd şi cer-cetînd, are să-mbătrînească saracu domnu Mateieş !
 El cu surtucarii şi cu ştronţii care au umplut muntele îşi face vacul. Să-şi caute o tîrgovaţă. Ce are cu mine ? Eu îs o fată proastă. Şi mie, de-acu un an, de la Probajeni, mi-i drag altcineva. Spune, Bădişor, că şi eu ţi-s dragă !
   Flăcăul nu pricepea ce să-i răspundă. O imîngîia ca pe-un copil şi simţea că moare de iubire pentru dînsa.
   Luna îi ibătea în plin. Se traseră mai în umibră, la malul apei, subt o salcie. Şi-n luciul bulboanei, aproape, răsări umbra lor meagră, îngemănată, parc-ar fi născut-o brusc farmecul singurătăţii.
   Nu se clintea o frunză. Toată valea tăcea, plnă                   >
 la pîclele fantastice de pe opcine. Bulboana părea încremenită. Fata imai şopti un timp, amintindu-şi de începuturile dragostei lor. Ii plăcea să vorbească aşa, parc-ar fi chiscuit un. pui subt aripa lui Bădişor.
   Era o codăniţă sfioasă acu un an, cînd, înfricoşată, cu genele plecate şi cu inima bătînd, ieşise întăi la horă. Atunci, acolo, sub molizii cei bătrîni de lîngă crîşma lui Bulbuc în Ponoare, văzuse între flăcăi
 ”peTTîe7'"
   Era un, zvon de glasuri şi de strune. Gospodarii amestecaţi cu femeile cinsteau rachiu, după obiceiul muntenilor; vorbeau aprins, cu sîngele lor iute fier-bînd ; se lăsau petrecerii cu patimă, fără frîu, ca
 378
unui zăpor nebiruit. Femeile, strînse-n catrinţe, cu cămăşile ca helgea-nf lor ite eu acul, aveau un fel de zîrnbet leneş de iubire. Erau albe, gătite cu flori şi hurmuzuri, rumenite cu dresuri în umerii obrajilor, cu priviri viclene ea apele. Nu erau roabe trudite şi uscate ea ţărancele din şesuri. Crescute în umbra 'Cetinii şi-n furtunile muntelui, trăind uşor şi muncind puiţin, ele înţelegeau că trec prin lume numai pentru Frumuseta lor şi pentru dragoste.
   Cînd a ajuns Mădălina acolo, în frămîntarea aceea, mătuşă-sa Paraschiva a împins-o de la spate între copile şi după asta s-a dus spre nişte cumătri căre i făceau semne cu ulcelele. Dincolo de cercul fetelor, pe tapşan, flăcăii jucau singuri un dant aprig şi furtunos. Bra, după obiceiul lor, un fel de întrecere în fata satului ş-a fetelor. Acolo l-a văzut Mădălina pe Ilie.
   Umbla în fruntea şiragului. Ducea fudul jocul. Nu se uita la nimeni. Se purta şi striga c-un fel de patimă. Cunoştea şi ea vorbele dantului:
               Haideţi, flăcăi, după mine,
               Că ştiu calea-n codru bine...
   Dar el le spunea c-o dulceaţă, e-o dragoste, care răspunse deodată în inima ei. Şi cînd îndată după asta s-a început joc .de doi, ea s-a îndreptat singură cătră el. I-a zîmbit cu îndrăzneală. Şi cînd a cuprins-o, întăi ea l-a strâns de mînă. Ameţită şi fericită, tulburată şi cu inima bătînd, fata tot a putut băga de samă sfiala flăcăului şi-ndată şi-a simţit crescînd în ea mînidria şi puterea. Cînd a fost o codană proastă ? Cînd s-a prefăcut într-o femeie ageră ? Parc-ar fi fost un mugur cenuşiu care-ntr-un fulger de soare deodată plesnise şi-nflorise minunat.
 379
   Bădişor crescuse ca fecior liniştit şi ouiminte de vadană. Umbla potolit, vorbea moale. Deodată însă cunoscuse o fioroasă dulceaţă. Şi viaţa şi patima lui acu erau una. Serioasă şi gravă, cu vorbe puţine, dragostea lui avea ceva 'din taina şi pîcla munţilor. El pe Mădălina o socotea ca un bun pe care trebuia să şi-l apere pînă-n pragul morţii. Nu dezbatea în cuvinte îndoielile lui, şi la măruntele năcazuri pe care le scutura asupra-i, rîzînd, Mădălina, el rămînea tăcut ; cu toate acestea ea simţea în el încordarea, i-o cetea în suflet ca unui copil, se înfiora de teamă ca lîngă o primejdie şi-l iulbea şi imai mult, mai ales din pricina asta.
   Acest simţimînt ciudat — că-i stăpînă desăvîrşită pe Bădişor, dar că-i o gînganie măruntă pe care el o poate strivi între degete — l-a avut fata întăia oară în iarna trecută : şi de el îlşi aducea aminte pe cînd vorbea încetişor de altele la pieptul flăcăului.
   Era la o nuntă ; şi pe sub codrii negri, pe Bistriţa îngheţată, se înşirau săniile înflorite, în zumzet de cobze şi larmă de ¡pistoale. Printre păreţii albi ai Bistriţei, pe podul sunător de ghiaţă, caii mărunţi trăgeau iute săniile. Şi din cînd în cînd, la coturi, sălciile scuturau promoroacă pe capetele goale ale fetelor. Atunci domnu Mateieş notarul, ajungînd-o c-o săniuţă din urmă, a cuprins-o diin fugă cu mima, rîzînd şi şăguind, pe cînd celelalte fete ţipau ca spă-riate de lup. Mădălina rîdea ; ea n-avea a se teme de notar. Dar cînd a întors ochii ş-a văzut între vor-nicei pe Bădişor privind-o pe sub sprinceană ca din-tr-un fund de peşteră — inima ei s-a făcut cît o ne-ghiniţă, şi-ndată a crescut de-o plăcere neţărmurită...
   —     Bădiţă Ilie, zicea înceit fata, amintindu-şi de asta ; mie cîteodată mi-i frică de tine...
 380
   —     Să-ţi fie, Mădălină, răspunse Bădişor; că eu numai pe tine te am. Eu mă gîndesc aşa... El a fost la învăţătură...
   —   Vorbeşti de saracu domnu notar ?
   —     Da. El a fost la învăţătură : a deprins în lume cîte răutăţi toate. Aici la primărie învîrte şuruburile şi face cum ştie el. Parcă oamenii ise pricep ? El zice că aşa scrie la carte ; ei se scociorăsc în chimir şi dau. Cu pri:marele-i înţeles, cu popa-i înţeles, cu negustorii îi înţeles. El şede ea balauru la izvor şi tot cere şi tot înghite. O picătură de apă nu poate lua lumea fără bir. Da’ eu in-am nimica cu el. Facă ce ştie. Drumu meu cu al lui nu se-ntîlneşte. Eu pe Bistriţa cu catargurile mele, el la primărie cu condicile lui. Da’ ce are cu tine ? Eu răbd, da-n mine tot se strînge venin. Şi la urmă n-are să fie bine.
   —     Bădiţă Ilieş, fii cuminte, igrăi eu hotărîre fata. Pe noi nimenea nu ne mai poate despărţi.
   —     Bine, Mădălină, să fiu, răspunse domol Bădişor. Eu îs ca Bistriţa. Dac-o firămîntă vîntul, se tulbură. Mă mai gîndesc: ce are lumea cu noi ? îmi vine aşa să mă fac o sălbătăciune, să te iau şi să te duc în sihlă.
   ■— Lumea las-o isă spuie, bădiţă Ilieş. Las-o şi pe mătuşa Paraschiva să mă ciocănească de dimineaţă pînă-n sară... Mă-ntreabă unde mă duc, eu îi spun că mă duc la fragi. —• Da’ acu nu imai sînt fragi, fată hăi!
—   Eu am găsit, mătuşă Paraschiva. Is dulci şi ta-re-mi plac !... N-are ce-mi face, bădiţă Ilieş 1
   •Flăcăul o cuprinse ş-o strînse — minunat de vorbele ei.
   —     Şi să nu uiţi, bădiţă Ilieş, la Piatra, de-o zgăr-diţă de mărgele...
 381
   Rîzînd subţirel, se răsucea în braţul lui, mlădie şi tare ca o coardă.
   Tîrziu ieşiră din .cotlonul lor în lumina lunii pline. Trecură ca printr-um abur de vis, ca printr-o împărăţie a liniştii. Nici nu-şi dădeau socoteală că noaptea aceea venise în lume numai pentru ei. Aproape n-o băgau în samă, înlănţuiţi şi închişi în iubire ca-ntr-o scoică. Numai îmtr-un tîrziu fata tresări la rîsul fantastic al huhurezului. Paserea trecu prin lumină ca printr-un puf de argint, mişcînd aripile fără nici un zgomot. Apoi o lostriţă bătu cu putere apa la adine, împrăştiind stele şi oglinzi sfărîmate. Cînd intrară sub cetinile cele negre, bulboana rămase solemnă şi tristă sub lună...
                                    IV
   Domnu notar Mateieş Soovarză era frămîntat de felurite gînduri şi planuri. In cap la dînsul era furtună. Cît sta la primărie îşi se lupta eu hîrtii, pricini şi oameni, cit umbla prin sat, cît se odihnea la cantina lui Leibuca Leizer între prietini, el se gîndea la năcazul lui şi făcea planuri.
           Urmările gîndurilor lui se vădeau cînd şi cînd.
   Intr-o după-amiază, Gîţu, argent la percepţie, se înfăţişează la poarta lelei Irina, mama lui Ilie Bădişor. După ce iese gospodina cu catrimţa prinsă-n brîu şi se alină cînii, .domnu argent prinde a se uita prin gospodărie, numără vreo doi viţei, vreo doi căluţi, întreabă ce poclăzi sînt în casă şi-şi face socoteli în gînd uitîn-du-se cruciş în laturi.
   —     Da’ ce este ? Ce numeri dumneata şi ce socoteşti ? strigă spăriată văduva, potrivindu-şi casînca pe cap.
 382
 *— M-a trimes domnu mo-tar, zice Gîţu. N-aţi plătit banii ghirulul.
 —      Ba am plătit, omule; cum n-am plătit, vai de mine ! Chiar dumnitale ţi-am plătit.
 —      Mie ? Nu-mi aduc aminte. Ai cvitanţă de la m ine ?
 —      Am. Era şi băietu acasă. I-ai dat-o lui. Şi eu am pus-o la icoane. Este.
 —      Atuncea bine. Da’ domnu notar socotea că nu voiţi să plătiţi banii Domniei. Armată mu faoe feciorul dumnitale, bir nu plăteşte... Să meargă la judecată să deie socoteală...
 ■— Care judecată ? ţipă femeia, privind cu ochi rotunzi şi aţintiţi pe slujbaş.
 Gîţu îşi frecă, 'zîmbind, nasul ascuţit, îşi trase dinspre ureche la loc cravata soioasă şi tuşi încetişor :
 —      Nu ştiu, lele Irină. Să deie socoteală. El ce face ? Şede la malul bălţii şi ţine de bîrneaţă pe nepoata Parasehivei... Ba, un flăcău ca dînsul, cît un brad, să se ducă la oaste, să-şi facă datoria, să aibă un 'drept! Chiar zice domnu notar : de ce nu vede de gospodăria mai-că-sa ? Să fie flăcău cuminte, să lese copilele oamenilor în pace şi iniimene n-are nimica cu dînsul...
 —      Da’ nu-i el vinovat, omule! izbucni oţărîtă gospodina. Fata se ţine de dînsuil, c-apoi mi-am şi pus eu în gînd să-i ies în cale şi s-o întreb ce are cu băietul...
 Deodată se linişti şi, zîmibind şiret, privi ţintă în ochii ide dihor ai agentului,
 —      Dinspre mine, vorbi ea c-o voce tainică şi scăzută, mai ¡bucuroasă aş fi să-l văd îmbunat pe saracu domnu Mateieş...
 —      Care îmbunat, care Mateieş ? se apără Gîţu, privind cruciş în laturi.
 383
   —     Ei lasă, c-acu văd eu cum vine treaba. Aţi vrut să spărieţi o biată femeie proastă. Parcă mie îmi trebuie bucluc ? Să mi se ducă imie puterea de la casă şi să rărnîn singurică ? Eu încă m-aim fecior de însurat. Lasă că mă pun eu luntre şi punte, domnule Gîţu, ş-o abat eu din drum... Iar ghiru să-i spui lui domnu notar că l-am plătit, dacă nu poate dormi din pricina asta 1
   Cu acest răspuns a plecat Gîţu pe cărare, spre primărie, mîngîindu-şi din dud în dntd natful ascuţit şi potrivindu-şi cravata pe 'gîtul lung şi subţire.
   La mătuşa Paraschiva s-a înfăţişat în altă zi, într-o dimineaţă, ş-a găsit pe Mădălina între găini pestriţe şi boghete, împrăştiindu-le grăunţe şi vorbind cu ele.
   —     Buna dimineaţă, nepoată Mădălină, zice domnu urgent.
   —     Mulţămim dumnitale, domnu Gîţu ; da’ ce vînt te-aduce p© la noi ?
   —     Nici un vînt. Am trecut pe-aici ş-am vrut să văd dacă nu-i acasă cumătră Paraschiva.
   —     Ba-i acasă ! Şi fata începu să cheme c-o mlădiere de cîntec în glas : Mătuşă hăi! Mătuşă hăi 1 Iaca ţi-a venit răvaş de la domnu notar 1
   Nasul lui domnu Gîţu se făcu roş. Uimit de-atîta îndrăzneală, părăsi lîngă ureche, ca pe ceva netrebnic şl mort, cravata, şi ise ¡uita prostit la mătuşa Paraschiva care ieşise pe prispă cu mînile în şolduri şi privea nehotărîtă, cînd la el, eînd la fată.
   —     Apoi acu văd eu că n-ai vreme, izbuti însfîrşit să grăiască agentul. Oi trece altă dată. Ori ne vedem duminică, la crîişmă.
   —     Bine. domnu Gîţu... murmură mătuşa Paraschiva ; şi, încrucişîndu-şi braţele-i scurte şi groase pe
 384
sini, se uita lung la Mădălina ca la o isălbătăclune minunată.
 —   Da’ ce dracu i-ai mai spus, fată hăi ?
 —     Nu i-am spus nimica, mătuşă Paraschivă. Ce ştiu eu ? Eu îs o fată proastă !...
 —     De asta aşa-i, încuviinţă bătrîna, îndesîmdu-şi adînc bărbia în piept. Dac-ai fi cuminte, ai face cum te-nvăţ eu...
 Fata se-ntoarse spre găini c-un zîmbet viclean şi cu ochii umbriţi de amintirile nopţilor de la Bulboană. Bătrîna făcu un semn cu mîna : parcă fata s-ar fi depărtat, ar fi pierdut-o şi nu mai avea cu cine vorbi. Şi intră în casă Ia stativele ei.
 Intr-o după-amiază, în umbră la cantină, abia se aşezaseră pe scaune Cap-întortură şi Şaga-Mîţei, sosiţi cei dintăi la obişnuita întâlnire — îşi Petrea Ţarcă se înfăţişă în dosul lor. Le dădu buna-ziua, privindu-i cu ochii lui alburii, apoi trecu spre ovrei.
 Leibuca îl observa atent. Ii făcu loc să treacă. Intră după el. Şi-ndată cei de-afiară auziră glasul întărîtat al lui Petrea. Cerea de ¡băut. După un timp cantinie-rul se arătă iar şi se rezeimă de u:şor. Cu coada ochiului însă observa pe cel dinlăuntru. Notarul şi inginerul îşi sorbeau lin 'păhărelele de vin şi priveau cerul verziu al depărtării.
 Pe lîngă Leizer îşi făcu deodată loc cu cotul Petrea. Privea tulbure şi parcă luase o hotărîre.
 Se opri în faţa celor doi tovarăşi.
 —   Ce este, Petre ? întrebă notarul.
 —     Ce să fie, domnu notar ? Eu aş avea cătră dumneavoastră o lacramaţie...
 —   Ce reolamaţie ? Spune !
 —   Apoi iaca ce-i. Eu, se chiamă, îs un om munci-
 25 ~ M. Sadoveanu — Opere, voi. 7,
 385
 tor. Eu de dimineaţă pînă în sară cu toporu ista şi cu brazii. Eu altă grijă n-am. Eu de altele nu ştiu. Acu văd că domnu şef mă năcăjeşte.
   —   Care şef ?
   —     Domnu şef de jandari, Alecu Deşca... Mă năcăjeşte ea să-i spun ce ştiu eu şi pe cine prepun cu afacerea ceea, cu casieru de la gater — cînd a sărit unu asupra lui, noaptea, să-i ieie banii.
   —     Bine, dar asta-i o afacere clasată. Nu s-a putut descoperi nimica.
   —     Nu s-a putut descoperi, domnu Mateieş. Ii cum spui dumneata. Da’ ştiu eu ce are dolmnu şef, de caută iar ? Zice că s-ar fi arătat un martor...
   iLeibuea Leizer părea că dormitează în prag, dar ochii lui erau foarte vii. Ochii lui aveau o ascuţime ş-o înţelegere deosebită, privind la trupul nalt şi la înfăţişarea sălbatică a lui Petrea Ţarcă.
   —     M-am gîndit eu aşa, domnu Mateieş, ce martor poate să fie şi de ce mă năcăjeşte domnu şef pe mine... M-am gîndit. domnu Mateieş, să mă iei iar subt aripa dumnitale...
   Ţarcă era tulbure: băuse rachiu, lîngă tejghea, în cantină. Dar ştia ce spune şi cere, şi privea ţintă la notar.
   —     Ştiu eu ce martor să fie ? zise zîmbind notarul. Nu-i nimica, bre Petrea, du-te şi te linişteşte. Vorbesc eu cu domnu Alecu Deşca, şi văd ce-i. Tu. n-ai de ce te teme: nu te ştii vinovat cu nimica...
   —     Asta zic şi eu, domnu Mateieş. Cu nimica nu mă ştiu vinovat...
   In prag, Leibuca avu un zirnbet subţire.
   —     E greu de aflat adevărul... zise şi inginerul tur-nînd vin în pahare. Era întuneric şi pe aproape nu se afla nimeni.
 386
   —     Boţul avea şi obrazar... observă încet ovreiul. Nimenea nu-1 mai poate descoperi...
   —     Ce martor poate să se arate ? vorbi iar, rîzînd, notarul şi privind ţintă la cantinier. Aşa martor cu prepusuri poate să fie şi Leizer.
   —     Se poate, dar eu nu sînt martor!... se apără cu energie şi grabă Leibuca.
   Domnu Seovarză urmă :
   —     Cu prepus poate veni şi unul ca Ilie Bădişor, care umblă noaptea căutînd comori la malul Bistriţei.
   —     Foarte adevărat! strigă Sciagamozzi, rîzînd cu mare poftă. Umblă căutînd comori. Nuimai el poate şti ce dihănii mai rătăcesc noaptea pe poteci.
   Petrea Ţarcă zîmbi larg, cu ochii sticlind :
   —     Aşa-i, domnu Mateieş. Şi el poate să fie... Acu mă gîndesc eu că poate să fie el... Eu am ou dînsul o afacere mai veche — de la o fată... Ş-acu mă sapă ca un duşman şi împrăştie vorbe... Am să aflu eu dacă-i el, domnu Mateieş...
   Plutaşul îşi scutură capul, ca şi cum ar fi căpătat o deplină încredinţare şi s-ar fi oprit la o hotărire. Apoi intră iar în cantină, trăgînd după dînsul pe ovrei.
   Nu după multe zile, într-o duminică, era hora mare sub molizi, la Bulbuc. Hora era mai ales pentru tineret. Lumea cea multă gusta şi lăuda băutura moşneagului. Erau acolo muncitori de pe toate costişele, şi talieni de la şoseaua lui Şaga-Mîţei, şi nişte nemţi maşinişlri de la fierăstraie; şi moş Pavalache Bulbuc, mare şi spătos, eu pîntecele ieşit înainte prin pulpanele cojocelului, roş la obraz şi cu mustaţa albă, umbla de colo-colo rînduind ulcelele şi prujind cu muierile. De-atîta zarvă, abia se auzeau strunele scripcii, miorlăite şi leşinate. Dar flăcăii aveau destul sunet pentru danţul lor. Jucau aprinşi şi ameţiţi, cu ochii
 25*
 387
  arzători. Fetele păreau mai stăpînite şi atingeau mai domol pămîntul cu ciuboţelele lor cu potcoave galbene.
     Petrea Ţarcă se ridică într-o vreme de pe-o laiţă şi, clătinîndu-se uşor, trecu la joc. Se opri c-un zîmbet nehotărît, privind cum saltă pe dinainte-i şi se-nvîrt părechile, într-un joc ce se chiamă cărăşel. Mai întăi i se părea că toţi roiesc într-o pîclă. Pe urmă deosebi pe Bădişor şi pe Mădălina. El se ridicase c-un gînd.
( Ştia că acolo-i fata şi acolo trebuie să fie şi flăcăul, îşi lăsase ulcica neisprăvită şi ieşise la lumină cu gust de harţag şi cu îndemn. Trebuia să facă ceva pentru prietinia lui cu notarul...
     în preajma jocului se ivi deodată şi domnu Mateieş Scovarză. Fetele-şi dădeau cu cotul şi şopteau, rîzînd, una la urechea alteia :       «Cap-întortură ! Cap-întor-
  tură!» Pe urmă lungeau gîturile şi căutau din ochi pe Mădălina. Sosirea notarului hotărî pe Ţarcă.
     Cu zîmbetu-i strîmb trecu înainte, lovi cu umărul una după alta două părechi şi, oprindu-se, puse o mină grea pe braţul Mădălinei. Şi flăcăul şi fata se opriră. Era semn că pe copilă o cere la joc alt flăcău. Dar cînd văzu pe Petrea Ţarică, Bădişor smunci pe fată spre el. Chiar atunci zărise şi pe notar.
     *— Ce vrai ? strigă el, privind deodată aprig pe plutaş. Dumneata n-ai rînd între flăcăi...
     Ţarcă rînji:
     —     Am eu gust să joc pe fata asta 1 Am să plătesc şi pe lăutari. Fac cinste şi la flăcăi 1
     Danţul se opri. Un fecior puse mîna pe scripcă şi strunele conteniră gîtuite. Mădălina trase în laturi pe Bădişor.
     —     Te-a trimes notaru ! răcni Ilie, fulgerînd cu privirea spre Scovarză.
 388
   Ţarcă plecă grumazul şi-şi făcu vînt. Cîteva fete ţipară spăimîntate. Mădălina se făcu ghem la o parte, repezită .de stingă flăcăului. Gu dreapta, Uie cuprinsese de după cap pe Ţarcă şi-l oprise încovoiat — pe cînd flăcăii năvăleau. să-i despartă...
   Petrea gîfîia tras la o parte de braţe vînjoase şi numai capul şi-l zvîcnea în sus cu mînie:
   —     Lasă, măi fecior de văduvă, că ne-ntîlnim noi în altă parte 1
   Fudul în straiele lui strimte şi părînd jignit, domnu Mateieş îşi făcea loc printre lumea îmbulzită şi tălă-zuită şi întreba:
   —     Ce s-a întîmplat ? Cine îndrăzneşte a vorbi de mine ?
   Ilie Bădişor îl măsură cu ură din tălpi în creştet. Notarul se făcu că nu-1 vede. Acuma înţelegea că n-are ce căuta aici. Dădu cu ochii de Mădălina.
   —   Ce este, Mădălina ? Ce s-a întîmplat ?
   —     A venit lupul şi ne-a stricat jocul! zise repede fata ; iar copilele celelalte îşi strînseră la un loc capetele chicotind înăduşit.
   Domnu Mateieş îşi scoase ceasornicul cu lanţ şi se uită să vadă cîte ceasuri sînt, pe urmă îşi bătu pantalonul cu vîna de bou, şi se simţea ca lîng-un cuib de viespi.
   —     Să se ducă cineva să cheme pe Alecu Deşca ! hotărî el cu străşnicie şi ieşi cu pas îndesat dintre oameni.
                                     V
   Domnu «şef» făcuse o mică anchetă, statornicise rînduială şi linişte, ş-acum se îndrepta cu pas domol la deal, sunîndu-şi sabia pe cărarea de piatră. Domnu
 389
 şef Alecu Deşea era un om puţintel Ia trup, dar bine legat, şi c-un obraz larg, balan şi spîn. Obrazul acesta încreţit, care parcă totdeauna rîdea, îi adusese porecla de «Babă Turcească». Avea într-adevăr un obraz de babă veselă domnu şef de jandarmi. Ochii însă nu erau nici veseli, nici femeieşti. Erau nişte ochi cenuşii, c-o lucire de oţel, care sfredeleau sufletele şi lucrurile.
   Domnu şef Alecu Deşca îşi avea ideile lui despre oameni. Ii răsucea, îi judeca, îi întorcea şi-i osîndea, şi nu dădea pe ei nici măcar solda pe-o zi. îşi avea ideile lui şi despre slujba pe care-o îndeplinea. El era un om care cetise cîteva cărţi în viaţa lui şi socotea să-şi împlinească datoria cătră stăpînire ca un adevărat artist. Cînd avea un «caz» — apoi niciodată nu-1 călca în picioare şi nu-1 sfărîma. Ca un ceasornicar, îl desfăcea în bucăţele şi şuruburi, îl răsucea, îl privea din toate părţile şi-şi combina în linişte părerile lui...
   Gînditor şi de data asta ca totdeauna, Deşca sui drumul la cantină. Era o înserare rece de sfîrşit de vară şi Leibuca, zgribulit, ridica obloanele de seîn-duri ale magherniţii lui. Cînd zări pe jandarm, ovreiul zîmbi înveselit şi-l salută înălţînd mîna la frunte.
   —     Buna sara, domnu Alecu. Faci bine că mai vii p<* la noi. Femeia mea-i liniştită numai cînd treci dumneata pe-aici.
   —     Aşa ? Atunci du-te şi spune-i c-am venit şi roag-o să-mi facă o cafeluţă cu caimac. Eu-s neam de turc, domnu Leibuca. îmi place cafeaua.
   —     Şi mie-mi place, domnu Alecu, macar că nu-s neam de turc. Am să-i spun să facă două...
   Alecu Deşca se aşeză pe-un scaun, între brazi. Leibuca intră în căsuţa-i de bîrne ca să ducă femeii veste bună, apoi se întoarse freeîndu-şi mînile.
 390
 —     Da' un păhărel de rom, domnu Alecu, aşa-i câ merge pe lingă cafea ?
 —     Merge, dacă-mi ţii tovărăşie. Eu cu dreptatea, domnu Leibuca.
 —     Ştiu, ştiu, răspunse ovreiul, rîzînd domol. Te cunosc eu, domnu Alecu. Dumneata eşti un om, rar pe meleagurile acestea. Cine te-a adus pe dumneata aici, domnu Alecu ?
 •— Cine m-a adus ? răspunse jandarmul. Nu m-a adus nimeni. Aim venit eu. Eu nu mă tem de slujbă, oriunde-oi fi. Eu şi-ntr-o pustie trăiesc, domnu Leibuca. Eu îs o leaeă de filosof. Dacă n-am ce face, mă gîndesc de ce-a zidit Dumnezeu pe om. Caut să desleg fără martori şi fără probe cine-a atacat pe casierul de la gater. Pun ochii pe-un om şi pot să ştiu în ce noapte are să cerce să facă o vizită lui domnu Leibuca...
 Ovreiul sări în sus:
 —     Nu vorbi aşa, domnu Alecu. Iaca vine nevas-tă-mea... Ea se sparie îndată de orice.
 Madama Ester dădu mîna cu domnu Alecu şi se aşeză gemînd pe-un scaun.
 —     E greu de trăit aici. zise ea zîmbind trist: numai cu grijă şi cu nacazuri. Cîteodată nu dorm toată noaptea...
 Jandarmul se întoarse spre cantinier. începu a rîde:
 —     Atuncea să te-ntreb eu pe dufmneata, domnu Leibuca, ce cauţi aici...
 Ovreiul oftă :
 —   Cine nu caută să cîştige o bucăţică de pîne ?...
 —     Aşa este... încuviinţă cu vocea scăzută omul stăpânirii.
 391
   Un timp tăcură. In sat se aprindeau luminile. Pe-o coastă, în munte, tresări un ioc, ca un ochi al singurătăţilor. Ovreica avu o înfiorare, îşi strînse la gît berta şi intră iar în cantină.
   —     Ce spuneai dumneata mai-nainte, domnu Alecu ? întrebă cu sfială Leibuca.
   —     Aha, n-ai uitat. Spuneam că eu ştiu cine-a ieşit mascat înaintea casierului.
   —     Poate ştiu şi eu, domnu Alecu. Eu cred că ştie şi domnu notar.
   —     Se poate, grăi domol jandarmul, seăpărînd şi aprinzîndu-şi o ţigară. Apoi pe-acela carş a făcut asemenea treabă îl urmăresc eu cu privirea de departe... El nici nu ştie. Vra să vie înir-o noapte, să scoată un oblon de-aici şi să ootrobăiască în tejgheaua dumnitale !
   Ovreiul tăcea.
   —     Eu cunosc pe oameni, urmă Alecu Deşca, rîzînd. Eu îs în sufletul lui şi ştiu că aşa vra să facă... Cum vine, cum ştiu cine a fost.
   —     Domnu Alecu, zise încet cantinierul, mai bine să nu vie.
   —     Se-nţelege că mai bine să nu vie. Cînd el rupe oblonul şi sparge tejgheaua, dumneata sai cu părul vîlvoi şi cu luminarea în mînă răcnind. Ş-atuncea el, într-o fierbinţală, poate să-ţi deie cu toporu-n cap. Asta nu se poate. Aşa mai bine-1 chem la mine, îl cercetez pentru altele — şi el stă cuminte. Cugetă să făptuiască, dar nu îndrăzneşte...
   Alecu Deşca fuma şi-şi sorbea cu poftă cafeaua prin întuneric.
   —     Bună cafea, zise el. Aşa numai la Eş am băut, la nişte armeni.
   Ovreiul oftă iar.
 392
   —      Aici, domnu Leibuca, trăim între nişte oameni foarte răi... Aicea ei îs vecini cu fiarele din codru. Sar, dau cu colţii şi cu coarnele. Astăzi erau să se omoare,
   ■— Cine, domnu Alecu ?
   —   A sărit Petrea Ţarcă la Bădişor 1
   —   Vra să zică tot el era.
   —      Da. Acu are şi nacazul ista. Altă pricină ca să amîie vizita la dumneata. Notarul nostru, domnu Leilbuca, a fost la şcoală : poartă straie ca noi — da’ sufletu-ntr-însu tot de sălbătăciune. Umblă de-un an după o fată ş-acu l-a apucat un fel de disperare. Eu tac, dar toate le observ. A pus pe Ţarcă în buza tunului. Pe urmă el îşi spală mînile. Nici nu ştie, nici n-a văzut.
   —      Cum îşi spală mînile ? Da’ de ce să-şi spele mî nile, domnu Alecu ?
   —      Aşa. Crezi că nu ştiu cum are să se sfîrşeascâ afacerea asta ? Ştiu, ca şi cum aş fi Dumnezeu. Mun-tele-i nalt. Bistriţa-i adîncă. Intr-o zi au să-l bocească femeile pe Ilie Bădişor...
   Ovreiul se sculă tulburat în picioare.
   —      Nu se poate 1 Nu se poate, domnu Alecu ! strigă el mişcat. Dumneata eşti un om ciudat şi mă îngrozeşti aşa totdeauna. Da’ nu eşti rău. Dumneata poţi să faci ceva şi să împiedici...
   —      Nu, domnu Leibuca, nu pot face nimica, răspunse încet Alecu Deşca. Patimile oamenilor de-aici sînt ca vîntul şi ca apa : nu le poate nimeni opri... Asta-i, domnu Leibuca... Apoi vezi dumneata ce face notarul nostru ? Trimete veşti mamei flăcăului; se duce şi sta de vorbă cu baba Paraschiva, iese-n calea fetei; aici la cantină într-o zi vorbeşte-n gura mare de patima
 393
luî; mai alaltăieri, vorbeşte iarăşi despre asta CU Ţarcă, nu-i aşa ?
   —   Aşa-i. A vorbit.
   —     Apoi nu vezi dumneata singur, doimnu Leibuca, unde merg treburile ? Eu, dacă ştiu cine-i Ţarcă, şi dacă-1 ştiu amestecat aici, şi dacă-1 văd azi vrînd să muşte ca lupu, ştiu ce-are să se întîmple. Dar ce pol face ? Pot să mă ţin de dînşii ? Nu pot să mă ţin de dînşii. Ii lăs cu Dumnezeu. Aici omu, apa, vîntu şi fiara-s la fel, domnu Leibuca. Poţi s-aduci păhărelele de rom, dacă nu te superi.
   —     îndată. Da’ eu nu cred, domnu Alecu. Aşa-ţi place dumnitale, să vii sara şi să-mi spui de-acestea. Mie-mi pare bine că vii. Dumneata eşti stăpînirea şi eu mă simt bine cu dumneata, maear că mă vîri în toate boalele. Eu nu cred că are să fie ce spui dumneata.
   —     Bine, dumneata nu crede. Dumneata eşti om de cetate. Acolo cînd se face moarte de om, se-ngrozesc toţi şi se bat cap în cap. Aicea viaţa omului ca floarea cîmpului, domnu Leibuca, cum scrie la psaltire. Intr-o zi are să se-ntîmple pe Bistriţa o poznă, domnu Leibuca, şi ziua aceea nu-i departe...
   Ovreiul rămase ghemuit şi înfiorat la locul lui, pe cînd obrazul de babă turcească al lui Alecu Deşca se încreţea într-un rîs tăcut şi straniu.
                                    VI
   «Baba Turcească» avea dreptate. Trebuia sa se întîmple ceva. De la postul lui, de lîngă primărie, de lîngă prăjina cu steag spălat de ploi, domnu Alecu Deşca băga de samă la toate cîte se petreceau pe
 394
vale şi pe poteci, şi le însemna în capul lui sub zîm-betul încremenit al obrazului. Privirea lui cenuşie parcă trecea şi prin păreţi. El putea să spuie că-i de faţă la sfaturile lui Petrea Ţarcă cu domnu Mateieş. Căci de cîteva zile plutaşul, regulat, în amurg, suia drumul la căsuţa notarului, cu pasu-i săltat şi cu toporul sub braţ.
   Domnu Alecu Deşca fuma, stînd călare pe scaunul lui, cu spataru-n faţă, cu braţele-ncrucişate pe spatar şi cu bărbia pe braţe. Fumul ţigării avea întortocheri şi zvîrcoliri de vietate în limpezimea zilelor acelora de început de toamna. El vedea şi pe părintele Uli-ţă-Fierbinte umblînd fără astîmpăr cînd pe-o cărare, cînd la o cotitură de hudiţă.
   Părintele Costache se deşteptase şi el şi umbla să facă o rînduială după capul şi interesele lui. xM.ai întăi de toate el era prietin cu notarul. La poarta lelei Irina îşi pocnea palmel-e una de alta şi se minuna.
   —     Cum poţi dumneata, femeie harnică şi gospodină, lele Irină, năcăjită şi văduvă, să suferi una ca asta : să-ţi îmbrobodească flăcăul şi să ţi-1 facă neom.
   —     Da, părinte Costache, sărutăm dreapta... Inchi-puieşte-ţi ce lume ră în ziua de azi! O ticăloşie de fată, cît o mîţă, se ţine de capul lui Ilie şi nu se lasă ! Şi doar am fost la Paraschiva şi i-am spus. Da’ nici ea nu-i bucuroasă, saraea... Şi mi se jăluia că nu poate stăpîni asemenea ghiavol, cum nu poţi stăpîni un cîrd de iepuri... Dacă văd, părinte Costache, una ca asta, aţîn calea fetei, o iau repede ş-o întreb: Fată hăi, da’ cum nu-mi laşi tu flăcău-n pace ?...
   —  Aşa-aşa... Şi ea ce-a zis ?...
      Doamne, părinte, dacă ţi-oi spune, n-ai să mă crezi... Ea n-a zis nimica. A stat aşa uitîndu-se la mine. Pe urmă s-a apropiat cu capul plecat şi mi-a
 395
sărutat mina... Mătuşă Irină, — zice, — într-o zi are să mă fure Ilie ş-are să mă aducă la dumneata pe cuptor... Să nu mă osîndeşti şi să nu mă asupreşti, zice, că şi dumneata ai fost ca mine. Şi eu lui Ilie nu-i doresc nici un rău... Iaca, părinte, astă vorbă mi-a spus... Ce pot să-i fac ? Eu, drept să-ţi spun, sfinţia ta, m-am uitat la dînsa cu lacrimi în ochi, aşa m-a apucat de inimă...
   —   Apoi, văd, apoi văd... grăi cam batjocoritor pă-
rintele Costache. Ţi-ai adus aminte de demult. Ştiu eu...                           #
   —     Ei, părinte, zi-i tinereţă şi te mîntuie... răspunse văduva oftînd.
   Tropăind repede şi cu aripile antereului pîlpiind* preotul Costache răsări pe altă hudiţă, la altă poartă. Şi Alecu Deşca îl vedea stînd îndelung rezemat de-un» stîlp bătrîn de brad, sub streşina porţii, şi dind dir» mîni cătră baba Paraschiva, care-1 asculta cu catrin-ţa-n brîu, cu mînicile suflecate, cu braţele subpuse.
   Dar Alecu Deşca vedea şi pe notar umblînd fără astîmpăr în amurg, în calea fetei. II vedea un sat întreg. Căci după umilinţa de la crîşma lui Bulbuc, acuma parcă nu se mai putea opri. Fata se întorcea cu alte copile, din munte, în urma vacilor, cînd asfinţitul înroşea ţaneurile. Şi el se afla acolo, în calea lor, bătîndu-şi pantalonii cu vîna de bou. Uneori se oprea şi parcă asculta cîntecul tălăngilor; şi se uita într-un singur loc. «Se uită la buricu dracului...» şopteau ?i chicoteau fetele rîzînd înfundat.
   Intr-un rînd opri hotărît pe Mădălina. Se răsti cătră celelalte fete:
   —     Ce staţi ? Voi duceţi-vă şi vă vedeţi de treabă. Ascultă, Mădălină, zise el cătră fată, privind-o aţin-
 396
iit şi neguros. Eu vrau să te mai întreb o dată : Eşti legată pe veci de altul, şi cătră mine nu te mai întorci ? Răspunde la asta...
   —     Domnu Mateieş, eu n-am nimic a-ţi răspunde... zise liniştit Mădălina.
   —     Ascultă, Mădălină. Tu nu vezi că s-au isprăvit toate ? La crîşmă el m-a înfruntat pe mine faţă de-o lume. De-acu eu n-am hodină pînă ce nu-1 mătur din calea mea. Ăsta-i lucru hotărît şi legat cu jurămînt...
   —     Domnu Mateieş, nu te gîndeşti la pacat ? vorbi fata aruncîndu-i o căutătură iute.
   —   Nu.
   —     Bine, dar el cu nimica nu ţi-i dator. Rău nimă-ruia n-a făcut. De nicăieri nu-1 poţi apuca. Ce-i poţi ¡face ?
   —     Mădălină, lasă-1. Atîta-ţi spun. Altfel sufletul tău are să răspundă în faţa lui Dumnezeu...
   Alecu Deşca-1 văzu pe Mateieş Scovarză îndreptîn-du-se după aceea cu paşi mari spre cantină. «Am să vorbesc cu jidovul, gîndea el. Acu se duce să beie. Bea ca să se aţîţe şi să se hotărască la ceva.»
   Cu masca-i încreimenită-n zîmbet neclintit, jandarmul se sculă de pe scaun, îşi aprinse altă ţigară şi porni încet la vale, eu sabia zăngănind. Se abătu pe-o hudiţă şi se opri la poarta lelei Irina. Bătrîna mulgea vaca. Flăcăul ieşi din umbra tinzii şi veni cătră Alecu Deşca.
   —     Ieşi pe poartă şi hai cu mine pînă mai încolo... zise jandarmul.
   Flăcăul îl privi cu luare-aminte şi cu grijă... Cînd îl ajunse, Deşca îl bătu pe umăr ou mîna stîngă :
   —   Măi băiete, nu te tulbura, eu n-am nimica cu
 397
lîne. Tu eşti om detreaba. Dar vroiam să te-ntreb un lucru.
   —     Intreabă-mă, domnule şef, şi eu î|i răspund, grăi repede Ilie Bădişor.
   —     Aşa, foarte bine, văd eu că tu mă cunoşti pe mine. Eu nu asupresc şi nu sfănţuiesc. Eu îs om drept, măi Ilie, şi eu dac-aş fi intrat în tagma monahicească, m-aş fi putut face un egumen, ori un mitropolit. Aşa eu mă uit, măi băiete, în jurul meu, şi toate le văd şi le pricep. Bre, eu ştiu de mult că tu te ai bine cu Mădălina. Da’ eu în dragostele tinereţilor nu mă amestec... Le-a lăsat Dumnezeu omului, ca să-l facă să mai uite de bătrîneţă şi de moarte. Da’ tu ştii, măi Ilie, că te duşmăneşte Mateieş Scovarză ?
   —   Ştiu, domnule şef, dar eu de el nu mă tem.
   —     Bine, bine, ştiu eu că nu te temi. Da’ el poate-i mai tare dacă are un tovarăş. Da’ poate-ţi sare unul în spate prin întuneric. Da’ poate se prăvale peste tine un bolovan din munte. Măi băiete, fii cu grijă. Aşa mî-am făcut eu socoteală, că trebuie să fii cu grijă...
   Rînjind ciudat. Baba Turcească bătu iar pe umăr pe flăcău. Pe urmă porni încetişor şi legănat spre cantină şi o vreme flăcăul rămas pe loc îi auzi tot mai slab şi mai departe zăngănitul săbiei.
   Deşteptat din gînduri, Bădişor făcu cîţiva paşi spre Bistriţa. Pe urmă îşi aminti de vorbele lui Deşca şi clătină din cap zîmbind. Se întoarse cu paşi mari acasă, intră furişat în tindă şi căută în cotlonul ştiut baltagul. îşi zvirli din fugă pe umeri cojoeelul şi răspunse de la poartă maică-sa, care întreba din căsuţă cine-i. Prin înserarea albăstrie, pe-o potecuţa oablă, se lăsă înspre Bulboană, unde-1 aştepta Mădă-lina lui...
 398
 VII
   La trei zile după asta, în noaptea Sîntămăriei. căzu un brumărel ca o sticlă pisată pe valea Bistriţei, şi şfertul de lună tîrzie, spre zori, poleia costişele. sălciile şi bolovănişurile grămădite de puhoaie. Luceafărul de ziuă ieşise deasupra munţilor pe o fîşie sură de nour. In căsuţa lui, domnu Mateieş Sco-varză se trezi din somn greu, de bubuituri în uşă şi glas de om.
   —     Eu sînt, domnule notar, strigă de-afară Petrea Ţarcă, Deschide 1
   Scovarză era încă tulburat de visuri. Lumina de lună intra ca un fum pe ferestre. Luceafărul parcă-1 privea ca un ochi şi clipea cu gene de raze.
   —   Deschide, domnule Mateieş 1
   —     Ce este ? Ce strigi aşa ? întrebă notarul trăgînd zăvorul.
   Plutaşul păşi în odiaie rîzînd, şi notarul simţi miros puternic de tutun şi rachiu.
   —   Ce este, bre omule ? Vii de la crîşmă.
   —     Fireşte. Vin de la Bulbuc. Dar vin cu veste mare, domnule Mateieş. Imbracă-te şi pe loc să pornim. De-acu nu ne mai scapă, domnule Mateieş. Ii port eu de-o vreme sîmbetele; acu mi-a picat în labă.
   —   Vorbeşti de Bădişor ?
   —     D-apoi de cine? De bunica? Asară vine la crîşmă vatavu de la firmă. Un jidov, nici nu ştiu cum îl chiamă. Caută plutaş s-aducă douăzeci de catarguri mari, numaidecît azi, în zi de Sîntămărie, din gura Barazului. Că trebuie mîni să le sloboadă numaidecît la Piatra. Au ei afacerile lor care nu sufăr întîrziere. Ei lucrează cu ceasornicu-n mînă... Da’ oamenii toţi s-au ferit, se-nţelege. Mîni — adică azi — e sărbă-
                                                         399
toare şi hodină. Te mai duci, ca creştinu la erişmă... Eu unu ştiu că n-am vrut să mă prind...
   —     Stăi, bre Petre, stăi, îl întrerupse notarul. Ce are a face asta şi eu Bădişor ?
   —     Apoi dacă nu vrai să m-asculţi, domnule Mateieş... Să vezi. S-a dus jidovu. Noi mai stăm, mai bem o sîngeapă de rachiu, mai povestim de-a noastre... Aşa, într-un tîrziu, vine unu Timofte şi spune că s-a găsit plutaş pentru gura Barazului. Cine ? Ilie Bădişor. El îi mai lacom de parale decît alţii. Lui nu-; trebuie crîşmă şi petrecere. Dacă-i dă preţ mare, el aduce catargurile. Şi, zice Timofte, chiar a şi pornit să le-aducă 1
   Notarul se frămînta, cîştigat de însufleţirea plutaşului, şi începea să se îmbrace.
   —     Acu-i acu, domnu Mateieş... urma Ţarcă, vîrîn-du-i-se în suflet. Zi de sărbătoare : în munte şi pe Bistriţa nu lucrează nirnene... El porneşte singur. Dacă dă în nişte stînci, se chiiamă că l-a pedepsit Dumnezeu pentru că munceşte în zi oprită...
   Gura lui Ţarcă se întinse într-un rînjet negru în lumina lunii. Se clătina uşor şi-şi ciocănea fruntea c-un deget, minunat el singur de planul lui.
   —     Hai, domnu Mateieş. Nu sta. Luăm cai... După ce se-ntîmplă pedeapsa lui Dumnezeu, domnu Mateieş, noi repede sîntem înapoi... Vorbim cu oamenii, trecem la crîşmă, şi ne mirăm şi noi grozav cînd aflăm că s-a dus fecioru să caute pe tatu-său, în fundul bălţii...
   Scovarză de cîteva clipe nu mai era stăpîn pe el. Smulgea din colţuri straiele ca prins de friguri. Toată otrava adunată în luni de zile, şi sporită în vremea din urmă cu disperare şi umilinţă, se răscolise în el, aburea şi-i împainjenea judecata. Se răsturnă spre plutiş şi-i puse mîna în beregată, geflnînd înăbuşit:
 400
   —     Taci din gură ! Taci din gură ! Să nu te-audă cineva ! Nu te-a zărit nimeni cînd ai intrat aici ?
   —     Nu m-a văzut nimeni, domnu Mateieş, n-ai grijă. Eu îs vulpe roşă...
   înveselit şi de-această glumă, Petrea Ţarcă se bătu cu mîna peste taşca de la şold.
   —     Am luat cu mine ş-o leacă de putere. Un clondi-raş de şpirt. Am eu acu un coraj, domnu Mateieş, ca la o zi de vînătoare...
   Notarul îşi trăgea, »muncit, paltonul pe mînici. împinse eu umărul pe plutaş:
   —  Ce stai ? Hai să mergem !
   —  Mergem. Cuim nu ? Da’ cai sînt ?
   —     Sînt. Găsim sub pădure. Cred că altceva nu trebuie să mai iau.
   —     Nu se află, doimnu Mateieş, vai de mine ! Noi nu punem mina. Bistriţa are să-i ştie de samă!
   —- Aşa-i, mormăi notarul. Se simţi atins de un tremur de frig. Zgribulit păşi afară, învîrti de două ori cheia în uşă, şi oftă prelung, parcă ar fi scoborît de pe umeri o povară. O apucă repede la deal. Ştia că trebuie să ajungă numaidecît la gura Barazului^Sim-ţea că numaidecît trebuie sâ se petreacă un lucru mare, în ziua aceea, un lucru pe care el nu-1 mai putea opri. Şi după asta poate-i va veni alinarea şi o clipă de plăcere cu învierşunare dorită.
   Cînd ajunseră, pe cai fără tarniţe, pe^lme^Vătgjfc Iţii, ca să treacă dincolo, în rîpa Barazului. răsărea soarele în pîcle uşoare. O tăcere mare stăpînea codrii şi valurile încremenite ale munţilor. Din stingă, din rîpi, de la Săhăstrie, porni un tremur dulce şi lin de toacă ; aporSttriara o vreme clopotele cu adieri de cîn-tec. Cei doi tovarăşi şe opriră o clipă, cercetând in
 26                                                  401
rîpă balta pe care lunecau perdele de neguri luminoase...
   Dincolo, pe un drumeag stîncos, umbla călare băr-băteşte o munteancă învălită în cojocel. Ş-un şirag de căluţi, eu poveri de desagi cu păpuşoi, umblau cu capetele plecate, legaţi unul de coada altuia, călătorind spre un sat de plăieşi şi venind din tîrgurile de la cîmp.
   Domnu Mateieş şi Petrea Ţarcă trecură culmea şi intrară în valea Barazului. Intr-un cotlon de pădure, descălicară. Nu mai aveau mult pînă la gura pîrăului. Locul era singuratic şi nădăjduiau să se afle ei singuri cu flăcăul între ape... Plutaşul îşi scoase clondirul şi-l înfăţişă lui domnu notar. Mai întăi Sco-varză îl lovi cu dosul mînii şi-l dădu la o parte. Apoi se răzgîndi, îl apucă şi-l duse la gură, înghiţind prelung. Ţarcă rîdea şi sta cu mîna întinsă ca o ghiară:
   —      Bun! Da’ să-mi laşi şi mie domnu Mateieş. Asta-i doftoria mea I
   Domnu Mateieş găsi gluma foarte potrivită şi-i întoarse clondirul rîzînd şi el, cu ochii sticlind aprins.
   Păşiră cu hotărîre printre brazi răsturnaţi şi rămaseră privind cu luare-aminte spre clădirea de scînduri a fierăstrăuluii. Acolo era linişte; nu se simţea nici o mişcare. In dreapta lor, Barazul, iezit de opusturi, se întindea într-o baltă largă şi lină, pe care stăteau îmbulzite trupuri albe de brazi cojiţi:           butuci şi ca-
tar guri.
   Aici, apele pîrăului, grămădite şi liniştite în hait, aşteptau ceasul să umfle undele împuţinate de secetă ale Bistriţei şi să mîie mai repede şi mai plin plutele spre văi. Ş-aici era singurătate şi linişte. Pe sub luciul
 402
verde al iazului, fulgerau cînd şî cinci păstrăvi ca nişte andrele de argint.
 —     Nu-i aicea, zise Mateieş Scovarză, încruntînd sprîncenele. N-a ajuns încă ?
 —   Ba a ajuns... răspunse plutaşul trecînd între
 taraşii opustului; da’ a,m venit         noi cam tîrzior. Pluta
 de catarguri      trebuie     să fi fost dincoace, în Bistriţa.
 Acuma nu-i. A deslegat-o nu de mult ş-a plecat...
 Notarul îşi frămînta mustaţa în dinţi. întoarse ochii crunţi spre lajr^
 —   Atuncea cum facem ?
 —   Hm ! cum facem ? Este leac la toate, domnu
 Mateieş! Cu mine nu mori. Eu m-am gîndit pe drum că poate nu-1 prindem aici. Ştiam că sint în hait plute uşoare,       aduse     pe  pîrău,   şi nedeslegate încă.
 Sînt de faţă,     poţi să     le vezi şi     dumneata. Dăm dru-
 mul apei, ieşim cu pluta în Bistriţă, şi haitu ne duce ca un harmasar peste el... Ii cădeim din urmă-n spate...
 O     lucire crudă fulgeră în ochii lui Scovarză. Se-n-toarse spre plutaş, îl cuprinse de umăr şi-l izbi îna-inte-i. Rosti o singură vorbă :
 —   Hai!
 Scurt, Petrea Ţarcă trase de sub cojocel toporul, cu rînjetu-i de mulţămire. Amîndoi trecură la opust şi ridicară cu scripţii, pe lanţuri, poarta apelor. Din liniştea lui verde, iazul tresări deodată furiş, năboind spre Bistriţa. C-un şuiet de furtună se prăvăli cel dintăi talaz. Şi amîndoi tovarăşii, coborîţi grabnic pe-o plută uşoară de grinzi, trecură în lungul întăriturilor de piloţi şi săltară într-o învolburare de aripi de apă, în albia cea mare a rîului. Pe coarna nahlapilor iuţi porniră la vale. înaintea lor parcă fugeau cai încordaţi, lunecîad pe deasupra undelor Bistriţei...
 26*
 403
   —     Ţine-te bine, domnule Mateieş. Avem să-l ajungem ! strigă plutaşul de la cîrma de dinainte.
   Plutiră aşa o vreme, cu mare repeziciune; şi într-a-devăr, după un patrar de ceas, zăriră cătră vale pluta flăcăului cotind după stînci. Ţarcă ridică fruntea. Pe potecile malurilor nu se zărea nimeni. Repeziţi de hait, se duceau ca ameţiţi în foşnet de valuri. Mateieş Scovarză sta cu ochii ţintă înainte, aplecat şi ţinînd strîns coada toporului înfipt în plută. Avea în privire ceva bolnav şi rătăcit...
   —     II ajungem la Bulboană I îi strigă la ureche Pe-trea Ţarcă.
   II    ajunseră cu adevărat pe flăcău cătră Bulboana lui Vălinaş. Se prăvăliră asupra lui din cotitură. Bă-dişor, întorcînd capul, îi văzu deodată repeziţi cu pluta lor într-a lui şi, plecîndu-se ca fulgerul, îşi smunei toporul dintr-un catarg... Ei veneau, — dar nu băga-seră-n samă că şi-n urma lor fugeau săltînd pe nah-lapi trupuri de brazi scăpate din închisoarea de ape: veneau îmbulzindiu-se, atingîndu-se şi despărţindu-se, parcă se luaseră la întrecere. Şi eînd ei dădură lovitură de berbece în pluta lui Ilie Bădişor, brazii din urmă, pocnindu-se şi tălăzuindu-se, îi izbiră năprasnic; şi într-o clipă pluta li se desfăcu într-o mulţime de înotători fantastici, care se scufundau cu capu-n jos şi săltau iar pe luciu...
   Lovit şi zvîrlit înainte de un capăt de grindă, domnu Mateieş Soovarză se prăbuşi deodată între plute şi nu mai ieşi deasupra. De aceea îi sticlise în ochi luceafărul zorilor: pentru ca, după trudă şi grabă, s-ajungă clipa aceasta.
   Ceilalţi doi oameni îşi mai păstrară ca-n două bătăi de aripă cumpăna pe lemnele desfăcute. Apoi Ilie
 404
Bădişor aruncă de pe el cojocul şi, cu toporu-n mînă, se zvîrli în apă.
   Se aflau chiar la intrarea Bulboanei, în albie îngustă, între lespezi oable de stîncă de var. Era acolo un vechi loc de primejdie, pe care-1 cunoşteau bine plutaşii. In partea satului, catargiii cei de demult dezbătuseră în piatră, lia faţa undelor, o vatră îngustă pe care să se-poată căţăra cei primejduiţi, la vreme de cumpănă. De la vatra aceea, trepte tăiate-n părete puteau scoate pe om deasupra malului.
   Intr-acolo se îndreptă Ilie înot. Cîţiva butuci veneau bulziş asupra lui c-un plescăit înăduşit de val. El se dădu afund, cu capu-n jos, fără să-şi lase toporul. Numai pălăria, rămasă pe apă, începu a sălta veselă înaintea brazilor. Zvîrlind din picioare şi trăgînd apa subt el c-un braţ, flăcăul trecu nevăzut pe dedesubt şi răsări pufnind eu spaimă lîngă vatra catargiilor.
   Gîfîind trudnic se prinse cu toporul de-un colţ de piatră şi se aburcă încet deasupra.
   Chiar atunci, aruncîndu-şi ochii îndărăt, văzu pe Ţarcă cu fruntea plină de sînge, cu ochii holbaţi şi gura căscată, zbătîndu-s-e în înot voinicesc spre aceeaşi scăpare. Ca şi cum ar fi fost împuns de suliţă, Bădişor se încorda, crunt, se ridică în două picioare şi înălţă ameninţător toporul.
   Petrea Ţarcă începu a urla înfricoşat:
   —     Nu da, măi Ilie! Nu da! fie-ţi milă de mine, măi băiete!
   Şi întinse cu desnădejde o mînă spre el. Bădişor era încă zguduit de înfiorarea morţii. Stătu o clipă la îndoială, parcă nu pricepea despre ce-i vorba... Pe urmă, ferindu-şi toporul cu stînga, smunci şi-şi desfăcu de pe mijloc cureaua şi zvîrli un capăt celuilalt.
   Ţarcă se trase lîngă el şi rămase cu ţîmpla lipită de stîncă. Parcă era înjunghiat şi-şi dădea sufletul, întoarse ochii spre Bădişor şi vorbi ca-ntr-o oftare:
   —  Lartă-mă, Ilie. Eu cu tine nu mai am nimica...
   Flăcăul simţi un nod în gît şi îngînă tulburai:
   —     Bade Petre, şi mie parcă mi s-a deşertat sufletul de toate...
   Apoi începu a răcni şi a face semne la oamenii tare se arătau pe maluri.
                              VIII
   Cătră sară, apa lepădă mai la vale de Bulboană laşul domnului Mateieş. Cum se vesti asta-n Ponoare sosi la fata locului domnu primar Dăscăleseu, şi părintele Uliţă-Fierbinte cu antereul pălălăind, şi domnj Şaga-Mîtei cu luleaua în coltul din stînga al gurii. Veni şi domnu Alecu Deşca, cu zîmbetu-i încremenit de mască. Părea totuşi inegarat, nemulţămit şi jignit oarecum că în tainicele lui socoteli uitase vicleniile apei şi înotătorii fantastici. Leibuca Leizer, sosit şi el gîfîind şi galben, îl privea însă c-o nestăpînită admiraţie. Ceilalţi oameni din sat se uitau cu linişte la cărturarul lor căzut. Muierile întindeau capetele una pe după umerii alteia şi suspinau prelung, cu mîna 1? gură...
   Mateieş Scovarză aţintea eu ochii sticloşi şi-ncre-meniţi cerul de toamnă şi din gură i se prelingeau pe năsip două aţe de sînge.
   După ce părintele Costache emise o reflexie tristă asupra nimicniciei vieţii aceştia, fruntaşii se întoarseră de cătră mort şi se sfătuiră cum să facă chiar a doua zi, la bisericuţa de pe măgură, o cinstită şi fru*
 406
moaşă înmormîntare notarului comunei. Părintele mai ales se înfierbînta şi dovedea că altfel nu se poate. Numai Alecu Deşca, cu obrazu-ntre ei însă zîmbind dus în planurile lui, cugeta dacă-i bine ori nu să înceapă încurcate şi neistovite cercetări...
   —     Nu cred că-i bine, zise el dînd din cap, şi tresări privind în juru-i.
   —     Ba-i bine, domnule Alecu, trebuie numaidecît 1 strigă popa răsucindu-se spre el.
   —     Nu putem mita datoria cătră morţi... zise grav şi italianul, pîcîind din pipă şi închizînd trist pleoapele.
   Ovreiul îi privea cu ochii lui vii şi ascuţiţi şi tăcea, la o parte.
   A doua zi a fost înmormîntarea, şi s-a strîns pe măgură, la bisericuţă, tot satul. Cerul deasupra era tulbure şi vîntul înălţimilor mătura nourii cenuşii, zdren-ţuindu-i în ţancurile munţilor. De pe Bistriţa veneau, învăluiţi, buhai de neguri. In mulţimea care asculta glasul preotului, cîntările psaltului, sunetul clopotului, îşi făcuse loc şi Bădişor, pălit la faţă şi cu ochiul adîn-cit ca de-o umbră.
   Peste mulţimea cu capete plecate, prin negura umedă pe care vîntul o mîna din văgăuna apelor, tremurară glasurile, cîntînd veşnica pomenire. Şi bulgării sunară pe sicriul alb. In clipa aceea cei doi ciobani chemaţi de la stînile de sus suflară în buciume o chemare dulce şi sfîşietoare, care tremura prelung pe văi, cătră depărtările nevăzute...
   Femeile din mulţime începură a plînge. Ilie Bădişor întoarse ochii trudiţi spre dînsele şi văzu între casînei şi catrinţe pe Mădălina lui suspinînd c-o mînă la tîm-plă. N-o văzuse de două zile; şi o privea ca şi cum
 407
n-o văzuse de ani. Era albă şi frumoasă. Era dragostea nopţilor lui, în vremea cînd încă nu intrase în el ca un şarpe fiorul morţii. O privea prin negură "şi i se părea că tot se depărtează de el, pe cînd buciumele sunau cîntece de mort, ca-n vremuri străvechi, cînd nu erau în munţi nici surtucari, nici fierăstraie.
NEAGRA ŞA RU LU I
     1922
?
   I
   î
   I
   I
   !
 f
 I
 I
 f
 I
 i
 L
               PE DELELEU
 T oamna începuse şi se isprăvise în secetă. Unduiau lin funigeii prinşi de cheutorile şi streşinile caselor; cerul alburiu şi zările in ceaţă se desfăşurau, zile după zile, în aceeaşi tihnă blîndă. Moş Calistru Puşcaşu, cunoscător vechi a semnelor lui Dumnezeu, nu era mulţămit. Intr-o sară, pe cînd Dăvidel Boghean sărise pîrleazul şi venise să ise aşeze pe prispă, începu a cîrni din nas şi a mormăi, cum îi era obiceiul.
 —     Da’ de ce nu eşti mulţămit, uncheşule ? îl întrebă flăcăul.
 —     Măi Dăvidel, măi Boghene, răspunse moşneagul, pîn’ ce n-a da un pospai de ninsoare, noi nu punem carne de capră la afumat.
 Boghean începu a rîde:
 ■— Ia spune, uncheşule, te-a apucat vreodată Crăciunul fără bujeniţă în pod ?
 —  Asta nu s-a pomenit, măi băiete.
 —     Atuncea şi ist’ an, uncheşule, ne-om învrednici să ne suim pe Deleleu...
 —     Planul nostru-i în mîna lui Dumnezeu, vorbi moşneagul. Altădată pînă în Sfinţii Arhangheli s-arăta
 411
 semn de iarnă. Acuma s-au scuturat frunzele fără brume şi stau aşa, troiene, pe cărări. Nici le umflă vîn-tul, nici fug sunînd : parcă-s moarte. Pămîntu-i ca cremenea. Ce s-adulmece cînii ? De atîta secetă s-au vî-rtt jigăniile adînc în codru.
 —     Eu socot, uncheşule, că cum s-a pişcă lumina, se schimbă vremea...
 Amîndoi îşi ridicaseră ochii spre luna plină care cernea ca o pîclă argintie peste satul revărsat pe costişă şi fulgera în vale pe glrlele Moldovei. Moş Calistru îşi 6cutură pletele albe.
       Nu încă, grăi el, nu se schimbă. După cum scrie la gromovnic, în zilele acestea sînt legate vînturile şi furtunile, pînă şi-a cloci ouăle în stîncile mării paserea alchion...
 Boghean nu răspunse.
 —     Anul ista are să vie tîrziu iarna, adăogi moşneagul.
 Flăcăul îşi dădu părerea cu oarecare sfială :
 —     Cum s-a îmbrăca oleacă pămîntul, noi sîntem gata, uncheşule. Ne suim la locurile noastre.
 —     Dacă ne-a ajuta Dumnezeu, măi băiete. Atîta patimă maî am şi eu; încolo de toate-s iertat. Anul ista mă simţesc mai slab, după boala de astă-vară. S-a-propie funia de par. Dar poate tot m-oi mai învrednici o dată s-aud cînii ţîhnind în sihlă...
 De la prag, din umbra tinzii, se auzi deodată, ne-mulţămit, glasul babei Varvara :
 —   Tot nu te gîndeşti să te astîmperi, moşnege?
 Moş Calistru prinse a rîde:
 —     Nu, măi babă; pîn’ ce-oi pune mînile pe piept. Am să-ţi aduc iar ţapu să-l boceşti, ca-ri toţi anii.
 Baba boscorodi ceva neînţeles. Bătrînul păli cu cotul pe flăcău.
 412
   —     Cît oi lipsi eu, te duci să-ti mai vezi ginerii şi nurorile.
   De la sara aceea luminată, vreme multă n-a trecut la mijloc. După ce şi-a scos paserea alchion puii în singurătatea mării, cătră sfîrşitul lui răpciune, s-au trezit din miazănoapte vînturile. Şi-ntr-un amurg, a început a se zări pe sub nourii plumburii cîrduri nesfîr-şite de ciori, cîrîind şi ţipînd; şi după ce-au treout spre munte, amestecîndu-se cu întunericul, prinse a curge puf de omăt.
   Cătră dimineaţă, ninsoarea stătu. Şi încă pe-ntune-ric, moş Calistru auzi la <uşă pe Boghean dupăind şi scuturîndu-şi opincile. Baba trase zăvorul de la tindă, apoi cu capul plecat şi cu barizul peste gură, se întoarse la vatră ca să aşeze în traistă merinde de drum, la lumina gazorniţei. Cînd intră flăcăul, moş Calistru se încingea strîns cu cureaua peste cojocel. C-un zîm-bet de înţeles arătă din cap spre mohorîta mătuşă Varvara, apoi trase pe mînici şi sumanul nou de noa-ten. După ce-şi luă din fundul casei, de lîngă cuptor, puşcia şi-i cercetă oţelele, apărate cu coadă de iepure, se întoarse spre icoane şi-şi făcu cruce. Apoi îşi îndesă căciula în cap şi-şi potrivi cornul la şold.
   —     Măi babă, noi ne ducem, zise el. Să te găsesc sănătoasă.
   Mătuşa Varvara oftă şi-i întinse traista.
   —  Să vii sănătos.
   Ea mai avea ceva de spus, — dar îşi strînse buzele şi-şi plecă fruntea. Cei doi vînatori ieşiră în întunericul rece de afară şi moş Calistru chemă oînii.
   —  Nea, Lipa! nea, Caţa !
   Copoii săriră îndată chelălăind din cotlonul lor. Baba, ieşită şi ea pînă-n prag, le aruncă două dără-
 413
buri de mămăliga rece. încovrigaţi şi cu cozile sub* puse, Lipa şi Caţa începură a înfulica hulpav.
 —   Ei, ce zici, măi Boghene ? întrebă bătrînul.
 Boghean, mărunt şi sprinten, nu zicea nimic. Dar
 moş Calistru îl simţea bucuros grozav şi plin de patimă, — cum era şi el odinioară în anii tinereţii.
 —     O luăm de-a dreptul prin valea Moişei, măi Dă-videl ?
 —   Cum socoţi, uncheşule ! răspunse mişcat flăcăul.
 Cu puştile trecute în spate, amîndoi săriră pîrlazul,
 apoi porniră cătră munte, fără a mai privi înapoi. Copoii, zvîrlindu-se în copce, îi ajunseră din urmă. Căl-cînd cu opincile ca-n puf prin zăpada curată, trecură spre valea Moişei şi, cînd se lumină de ziuă intrară pe cărarea muntelui, sub streşina de cetină.
 Aici îi împresură deodată o linişte adîncă. Cel dintăi omăt moale sta pe brădetul neclintit deasupra, şi pe cărări era numai un pospai subţire. Nu s-auzea nici un sunet: munte şi codru parcă muriseră. Aşa merseră multă vreme suind tăcuţi pînă ce băgară de samă că lumina leşietică le punea pe obrazuri ca nişte măşti palide.
 Bătrînul se opri.
 —     Măi Dăvidel, zise el rîzînd, să mai stăm oleacă. E greu cu încheieturi ruginite. Şi nu ştiu ce am, ori mi se pare mie, da’ n-am apucat aşa codrul niciodată în zilele mele. Parcă-i pustiu şi prohodit!
 —   Părere, uncheşule, răspunse flăcăul.
 între ei, copoii stăteau cu capetele plecate.
 —     Iaca şi cînii, vorbi iar bătrînul; tot aşa socot: numai să ridice capetele în sus şi să urle...
 Dăvidel Boghean îl aţinti cu ochii lui mici şi negri ca picături de păcură.
 —   Ce ai, uncheşule ?              ,
 414
   —     N-am nimica, măi băiete, da’ m-au apucat aşa gînduri de bătrînetă... Mă gîndeam, suind, că baba ceea îşi face cîteodată de cap ! Cînd îi abate femeii, apoi să ferească Dumnezeu. Că astă-noapte i s-au arătat semne, — şi că să caut la trepetnic şi-n zodie... Că-şi aduce aminte că i-a spus doftoru cînd am fost bolnav, astă-vară. Da’ eu parcă stam să mă uit în gura ei ? Tăceam şi te-aşteptam să vii. Eu, bre, o viaţă de om aici, sub codru, am petrecut-o. Eu cu pădurarii, cu cînii şi cu sălbătăciunile. Ştiu eu că de-acu nu mai am mult, da’ macar să-mi mai fac o dată cheful...
   Moşneagul rămase cu ochii aţintiţi în umbra pădurii.
   Flăcăul zise încet:
   —   Hai să mergem, uncheşuîe.
   ■— Să mergem, răspunse bătrînul. Mă gîndeam că zi ca asta încă n-am văzut. Şi stam să mai răsuflu. A crescut, bre, muntele. Văd eu, că mi-a fost mai mare dorul decît puterea. Hai să mergem.
   Surră pe Deleleu. Bătrînul însă slăbise. Asta o vedea acuma bine Dăvidel Boghean. Gîfîia şi-i crescuseră în cap ochii, sub streşinile lor cărunte.
   Cînd ajunseră la coliba ştiută, dosită în rîpa Lupă-riei, bătrînul se puse gemînd la pămînt, pe patul de frunze.
   —     Măi băiete, grăi el zîmbind trudit, frumos îi codru, ca o tinereţă — da’ de acu îmi pare că mă las de el. Tu trage de ici, din traistă, garafa, şi dă-mi o leacă de putere.
   După ce bău un gît bun de rachiu, moş Calistru se lăsă într-o rînă şi privi pe uşa colibei, în văi, coama înflorită alb a codrului de brad. Era încă lumină în liniştea de moarte.
   Moş Calistru tresări:
   —   Unde-s cînii ?
 415
   —   Aici.
   Bătrînul întinse urechea :
   —     Atunci ce s-aude ? Sînt şi alţi puşcaşi în munte. Oînii lor au sculat caprele şi le mînă. Dă-te repede în ţiitoarea noastră ; aşteaptă liniştit şi însamnă bine. Ia şi căţeii. Eu m-oi hodini aici.
   Ţîhnitul copoilor străini suna departe încă, subţire şi cu răsunete ciudate. Dăvidel îşi lepădă iute săculte-ţul, trase cucoşul puştii ş-o luă pe sub piciorul ţancu-lui. Bătrînul, rămas singur, asculta eu luare-aminte. Părea însă apăsat şi abătut, ca şi sihla neclintită. Ii zvîcnea inima în piept rar şi tare, parcă-i ciocănea coastele, ş-avea în toate mădularele o trudă, o răceală, o nelinişte...
   Ajuns în ţiitoa,ipg*rBoghean se rezemă de o tisă bă-trînă. Lipa şi "Caţa, după ce ascultară un răstimp sunetele adîncurilor, porniră amîndoi odată şi intrară în tufişurile de afine. In codrul încremenit, singurul semn de viaţă era numai ţîhnitul acela subţire şi straniu, sub cetina grea de omăt.
   Trecu aşa o vreme. Cînii se depărtau, se apropiau. Glasurile lor se înmulţiră. Ajunseseră pe urmele vîna-tului şi copoii bătrînului.
   Deodată, în ziua tristă şi fără soare, care se prefira prin cetinile înzăpădite şi învăluia ca într-o negură bolţile de dedesubt, se strecură un val de umbră. Era amurgul. Ca un tremur, ca o chemare, un sunet nou se deşteptă în munte: un glas de corn.
   Boghean tresări, tulburat, şi ridică fruntea. Cunoştea cornul. Era al lui moş Calistru. Şi înţelegea că-i un semn de primejdie. îşi aplecă ţeava puştii, stătu la îndoială. Cînii se apropiau. Cornul se stînse într-o dulce tremurare... O clipă se ridică iar, — şi-ndată tăcu.
 416
   Flăcăul se repezi îndărăt. După douăzeci de paşi, auzi chiar pe coastă, aproape, o bătaie de puşcă. Tre-murînd de tulburare, apucă în fugă — şi cînd ajunse în preajma colibei, iar îl fulgeră parcă chemarea cornului.
   «Ce să fie ? Ce are bătrînul ?» se întreba el gîfîind.
   Cînd ajunse în uşa colibei de cetină, zări pe bătrîn culcat într-o rînă, cu ochii bulbucaţi şi arzători aţintiţi asupra-i. In mina dreaptă strîngea cornul cu care buciumase.
   —  Ce este, uncheşule ? strigă Dăvidel Boghean.
   —     Măi băiete, răspunse rar şi greu bătrînul. Scapără ş-aprinde o lumină. Mi-i frig, nu mi-i bine...
   —  Ce ai, uncheşule ?
   —  N-am nimica. Mi-a venit vremea.
   Obrazul moşneagului parcă era de ceară albă, sub căciulă, în umbra colibei. Boghean îngenunche şi-i cuprinse fruntea, mînile. Erau reci. Atunci trase, înfrigurat, din brîu scăpărătorile, bătu cu amnarul în cremene ş-aprinse un fir de iască. Adună un mănuncheş de ierburi uscate şi muşchi, suflă în iască şi scoase flacără. Adună crenguţe moarte de brad şi clădi foc. Bătrînul îl urmărea, cu ochii neclintiţi, ascultînd parcă ceva de departe...
   —  Ce faci, uncheşule ? întrebă iar Boghean.
   Moş Calistru nu răspunse. Atunci flăcăul smulse din mîna bătrînului cornul şi prinse a chema grăbit, cu bătăi de limbă, pe vînătorii necunoscuţi pe care îi bănuia aproape, în munte. Contenea şi iar pornea, înfricoşat de moartea pe care o simţea lîngă el, încleş-tînd pe uncheşul neclintit.
   Cei chemaţi nu întîrziară. Boghean îi văzu suind din rîpă, cu căciuli mari şi capete pletoase. Erau oameni cunoscuţi, pădurari de pe Moişa.
27 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 7
 417
 —   Care chiamă ? strigă unul.
 —     Veniţi aici, bădica, răctti flăcăul cu lacrimi în glas.
 Puşcaşii grăbiră spre colibă.
 —   Ce este, măi Dăvidel ?
 Cind văzură pe moş Calistru, pricepură. Fără un cuvînt, Boboc, pădurarul cel scund, se repezi, smulse din foc o^renguţă aprinsă de cetină ş-o puse în mîna întinsă a bătrînuhli, ca sa moară creştineşte.
 Apoi se descoperiră în tăcere, trăgîndu-şi cu stîrtga de pe plete căciulile, — pe cînd în codrul posomorit de amurg, In depărtate şi tăcute tainiţi, sunau aceleaşi ţîhnituri fantastice de copoi alungind căprioarele.
             NEAGRA ŞARULUI
Baba Floarea, gazda mea, intră într-o zi în chilioara în care stam cetind, lăsă uşa să cadă in clampă şi se aşeză cu spatele la e&. Păturin-du-şi cu palmele catrinţa vrîstată negru cu roş, mă privi un timp cu luare-aminte, apoi zîmbi clipind din geana stîngă, cum îi era obiceiul.
   —    Domnişorul«, îmi zise ea cu oarecare taină; eu am oblicit că în valea noastră si-a iscat un drac.
   Eu mă uitam la ea serios. N-o înţelegeam, ori mă făceam că n-o înţeleg.
   —    L-am zărit chiar eu devale, la izvor, sub trei mesteceni, urmă ea, înaintînd spre mine bărbia. Şi rămase privindu-mă într-o parte, aştcptînd o mişcare şi sfidîndu-mă în acelaşi timp.
   —  La trei mesteceni ?
   —- D-apoi unde ? La trei mesteceni, se înţelege. Acolo sare apa într-o cupă de piatră. Şi eu l-am văzut bînd, fără săi-i fie sete. Apa i se fărma în dinţi, şi cu ochii fugea cînd la deal, cînd la vale, pe Neagra. N-are corniţe; dar are nişte sprîncene îmbinate şi nişte ochi negri, care stîrnesc multă lume. Are opinci şi coltuni roşi, şi o catrintă care plesneşte pe şolduri; şi sfre-
 27*
 419
deiuşe de păr în frunte. Diar altfel furca nu-î lipseşte din brîu ; sfîriie din fus pe toate cărările poienilor. Parcă toarce să întindă în toate părţile aţe de painjen.
   —     Mă rog, de cine vorbeşti dumneata, mătuşă Floare ?
   —     Ei, parcă nu te-am văzut eu bînd apă în urma ei ? Nici dumnitale nu-ţi era sete. Dumneata eşti al Ireilea.
   —  Cum al treilea ?
   —     Aşa. Fetica asta, Catrina, care întinde prin poieni aţe de painjen, e o nepoată a mea-^- odraslă a surorii mele Vitoria. Dumnezeu s-o ierte: a murit; da’ a fost femeie tare iubeaţă. Şi fata-i samănă. Las’ că nici noi n-am fost de lepădat în tinereţele noastre...
   —  Se şi vede, mătuşă Floare.
   —     He-hei! oftă gazda mea şi iar clipi din geana stingă. Să fi venit dumneata, domnişorule, la izvorul acela, acu vreo douăzeci de ani... Mare arşiţă iai fi avut cînd asfinţeşte soarele... Da’ cum îţi spun, dracu ista fără corniţe a încurcat cu aţele din fuior doi — ş-acuma are să deie în mreajă ş-al treilea.
   —     Mi se pare că te înşeli, mătuşă Floare. Eu mă duc acolo ca să văd o ieruncă. Sînt nişte tufe dese de alun — şi în. amurg iese din ele o ieruncă la apă.
   —     A fi, domnule, nu zic ba. Cunoaştem noi ierun-cile de la apa Negrei. După asemenea găinuşi cu părul sfredel la frunte umblă unul Calistru, care şi-a părăsit oile pe Rarău, şi altul Iordăchel al Roşului, care paartă plute pe Neagra Şarului. Unu-i mare cî{ un munte, cu întuneric sub sprîncene. Istalalt, Iordăchel, e ca un buhăieş fără astîmpăr: fulgeră cu ochii şi dă cu coarnele în toate părţile...
   —  Ei, şi s-a întîmplat ceva ?
   *- Dumnezeu ştie şi pădurea de brad, îmi răspunse giazda. Om vedea ce poate dracu în valea noastră. Eu nu vreau decît să fie bine — şi ierunca ceea care iese la apă să fie ieruncă...
   C-un rîs ciudat, o amintire din depărtata şi auria tinereţă, mătuşa Floarea ridică Cu cotul clampa, feri uşa şi ieşi.
   Rămas singur, zvîrlii cartea pe poclăzile din fundul patului, mă apropiai de ferestruică, îmi vîrîi nasul în geam şi privii spre vale. Peste săgeţile verzi şi zimtuite ale brădetului, se vedeau munţii albaştri spre ceata Călimanilor. De două săptămîni, zilnic, aveam aceeaşi privelişte. De paisprezece zile, la această oră a asfinţitului, coboram o cărare singuratică, printre ponoare tăcute şi tainice.
   Ieşii deci, urmărit de la vatra din tindă de privirile ascuţite ale gazdei, şi mă lăsai încet, pe gîn-duri, pe o potecă stricată de şuvoaiele muntelui spre fulgerele întrerupte ale apei din fundul văii.
   Foarte adevărat, mă gîndeam, mătuşa Floarea a simţit ceva. La malul Negrei şi la cei trei mesteceni, ochii mei urmăriseră mersul lin şi mărunt al unei muntence cu ochii plecaţi spre fus. Umbla pe cărare torcînd. Strecurase şi spre mine o privire; poate zîmbise cînd a băgat de -samă că mă opresc. Năl-tută şi mlădioasă, contururi rotunde şi tari... ochiul meu de pictor o urmărise îndelung. Poate în dosul ochiului se trezise şi o dorinţă fugară. Nu-mi dădusem sama în prima clipă. Acuma imaginea ei îmi apărea înaintea ochilor, şi cum coboram spre izvorul mestecenilor, năştea în mine dorul s-o revăd.
   Fireşte, n-o întîlnii. Statui o vreme într-o poieniţă, unde într-un rînd trecuse ea între mine şi soare, care tocmai asfinţea. Privii'pe gînduri efectele fantastice
 421
de luiJiiiiă în încurcătura bizară a unui desiş. Apoi coborîi la apa Negrei. Auzisem strigăte. Treceau plute, spre Bistriţa. Apa repede aducea legăturile de lemn cojit de brad şi plutaşii, cufnpănindu-se în mişcarea valurilor, treceau cu capetele goale, cu iţarii suflecaţi, în lucirea asfinţitului.
   Mă întorsei cătră mesteceni, unde sare izvorul în arc argintiu pe lespezi de piatră. îmi căutai un loc cunoscut, între tufari, pe-o cioată, şi aşteptai să asfinţească soarelei pe ţancuri într-un roş de sînge, după oare rămîne o pîclă trandafirie, apoi o umbră viorie. Intr-o linişte deplină, sub cerul îrialt-boltit, stam singur şi mă împresura tăcerea adîncurilor, ea o mare. Tocmai ieşea din desişul de alun ierunca cu pui, o cloşcă măruntă, sălbatică şi iageră, cu penajul de coloarea frunzelor toamnei şi niştl pui minusculi cu căpuşoare de şerpi — cînd un zgomot, un vreasc rupt de picior de om, mă făcu să tresar. Ierunca se tupl-lase, se mistuise, puii se şupuriseră sub frunze uscate, într-o clipă viziunea gingaşă dinainte-mi dispăru, întorsei capul şi văzui trecînd pe lingă arcul izvorului pe Catrina. O ţinea dé după umeri cu braţul slîng an flăcău subţire-n boi, încins cu brîu roş, strîns c-o curea bătută în alămuri. In dreapta duceiâ toporul de plutaş. Trecură repede, aproape de mine. Auzii ca o hurüire de hulub sălbatic rîsul gîdilat al femeii. Pe urmă se făcu tăcere şi se întinse umbra serii. Ieşii din ascunzişul meu şi pornii spre casă, puţintel mîh-nit că mi se spăriase ierunca, şi mai ales puii ieruncii.
   A doua zi, mătuşa Floarea iar găsi de cuviinţă să rîdă de dracul de la izvor. De şi nu cobora devale, ea părea a şti mai multe decît mine.
   —     Oile lui Câlistru, zicea ea, behăiesc pe Rarău, şi el umblă cu baltagul prin fundul văilor. Dragostea lui
 422
a fost de trei seri, poiate nici trei, ş-â răftiâs cu inirtia friptă. A căzut nu ştiu de unde Iordăchel cu brîul roş, l-a dat cu coarnele la o parte — ş-acuraa Calis-tru se dă pe ici, s-arată pe dincolo, şi se uită pe sub sprîncene...
   —     La ce se uită, mătuşă Floare ? întrebai eu c-un rîs cam jalnic.
   —     Oi, domnişorule, îmi răspunse ea; rău sa., nu-ţi pară... De-aici nu poate ieşi lucru curat!
   Nu ştiu dacă gazda mea a vrut numai să mă mîn-gîie. Poate ştia multe şi mărunte lucruri, căci tainele văii nu-i erau necunoscute, de şi ea sta cu nasu-n vatră la căsuţa de pe coastă. Le ştiia. Curînd le-am înţeles şi. eu, căci deseori de la cuibarul iemncii, am auzit un glas de hulubiţă sălbatică. Ştia de bună-samă şi Calistru, pentru că de multe ori trupu-i uriaş, strîns in chimir larg ciobănesc, umbla încovoiat: în' preajma celor trei mesteceni.
   Şi-ntr-un rînd, îmi aduc aminte că era într-o miercuri, pe la toacă — stam pe malul Negrei şi aşteptam să se deie drumul din sus haitului. Asta era pentru mine una din cele mai frumoase privelişti ale muntelui. Apa curgea puţintel scăzută, în solzi fumurii — cînd auzii de la deal strigătele prelungi ale plutaşilor. Un şuier uşor, ea de vînt ce se apropie, crescu, şi deodată, cu vuiet, se arătară nahlapii încordaţi ea nişte grumazuri cu coamele în spulber. Veneau cu iuţeală fugind pe creţii fumurii ai Negrei. Fruntea trecu ca-n goană de cai, şi după ea haitul venea sunînd plin. Trecu o plută uşoară ca-n furtună. Trecu a doua. La a treia, sîngele îl simţii cum mi se grămădeşte la piept în stînga. Venea pe puntea albă Catrina. Toporul plăieşului era înfipt într-un brad şi ea îşi ţinea cumpăna sprijinindu-se c-o mînă de
 423
COada toporului. Flăcăul, Iordăchel a Roşului, încoi1-dat. cu muşchi ca de criţă, cu ochii pe salturile clocotitoare ale Negrei, purta cîrma. Veneau cu repeziciunea năprasnicului pîrău de munte, şi femeia rîdea, oa o văduvă slobodă şi fericită ce se afla, stăpînă pe zilele tinereţelor ei.
  Dar omul cel cu-ntuneric sub frunte, care-şi lăsase pe ţancuri oile pentru o ttrzie şi aspră dragoste, pîn-dea ca şi mine. Din dosul unor butuci îşi arătă trupul mare, şi ca o fiară se zvirli între cei doi, tocmai cînd pluta, adusă de unde cotite, ştergea malul. Am auzit un ţipăt ascuţit, prelung; pluta dispăru brusc l.a cotitură ; şi peste freamătul nahlapilor căzu fără să bag de samă, cu sunet mare, o furtună grabnică dinspre Călimani. Prin brazi şerpuiră şuiete şi învolburări, ploaia se învălui în vîrtejuri; trecu — şi ropotul ei suna departe pe codri, iar cînd ajunsei acasă, cu ochii plini de icoana unei clipe grozave, o suliţă lungă, de soare străpunse de la asfinţit negura opcinilor.
  Mătuşa Floarea venea şi ea din vale, de pe Neagra. Parcă scoborîse şi ea să vadă trecerea nahlapilor şi a plutelor. Şe opri lîngă prispă. Se aşeză, privind spre vale. Voiam să-i cer o lămurire; nu îndrăzneam. Ea-mi vorbi încet, fără s-o întreb :
  —     Domnişorule, la noi furtunile sînt vîrtej şi apele viforoase...
              DIMINEŢI DE IULIE
Sara, între moş Costache vizitiul şi între copii, s-a făcut >un legămînt mare: a doua zi, cu noaptea în cap, să se coboare toţi la iaz la Morişcă, să prindă peşte şi raci cu undiţile.
   Nunuta, acuma fată de liceu, nu văzuse niciodată un Iezer în răsărit de soare şi nutrea în fundul sufletului un plan misterios : să se inspire şi să facă o poezie; căci şi marele poet francez, cînd ia vrut să scrie Lacul, fără îndoială că s-a dus foarte de dimineaţă la baltă.
   Ionaş, băiatul, visa sodom de peşte şi de raci, undi-ţile trase cînd cu dreapta, cînd cu stînga, şi crapi miari sticlind şi zbătîndu-se în vîrful cirligelor.
   Duduia Adela, poreclită Nezu din pricina ochişorilor ei japonezi, nu zicea nimic; dar în lumina ciudată din genele ei pe jumătate închise, era o lume întreagă de vis, lumea necunoscută şi multiplă a curiozităţii.
   Iar Viorica, fetiţa mezină, delicată şi cu voce moiale, cu ochi Languroşi albaştri sub sprîncene negre — avea o mare bănuială şi ruga din toată inima pe moş Costache să nu care-cumva s-o lase acasă şi să n-o ia şi pe dîn’sa la iaz, Lâ Morişcă. i ‘ ! '
 425
   —     Moş Costache... să ştii mata că merg şi eu ! Sâ mă scoli şi pe mine!
   —   Bine, duduită, te scol... dar mamaia te lasă ?
   —     Mă lasă. A zis că, dacă mă pot scula, mă lasă să mă duc şi eu... Te rog, moş Costache, să mă iei şi pe mine 1
   —   Bine, duduie Viorica, te luăm şi pe mata.
   —     Da ! Chiar pe mine să mă scoli mai întăi şi mai tntăi ! se ruga cu însufleţire şi cu capul plecat pe un umăr fetita.
   Moş Costache începu a rîde cu bunătate şi cu duioşie ; apoi pofti pe cuconaş şi pe dudui să se ducă la culcare, dacă vor să se scoale în zori-de-ziuă. Şl după ce Ionaş mai inspecta şi mai pipăi o data nenumăratele undiţi pe care şi le lucrase el de cu ziuă — plecară cu toţii în casa cea mare, pe cînd vizitiul se lăsa c-un gemăt pe maldărul de fîn din preajma grajdului şi se întinse cu fata spre stele, în pacea ogrăzii boiereşti. Noaptea de iulie era călduţă şi o adiere abia simţită trecea din cînd în cînd prin mestecenii din preajmă. Frunzele lor mişcătoare deodată luciră.
   —     A răsărit luna... mormăi bătrînul. Şi se întoarse pe-o coastă. In privirea lui trudită, o clipă se zugrăviră curtea naltă şi acareturile întinse, negre ca de cărbune, apoi pieriră, şi pleoapele-i căzură ca de plumb.
   Şi cum nopţile de vară trec iute, ca-nţr-o bătaie de aripă, îndată începură a cînta de straja a treia cucoşii, — întăi în poiata boierească, cu larmă şi bătăi de aripi, apoi în vecini, apoi în depărtări tot mai mari, muzical şi stîns. Şi moş Costache se sculă încet din cuibarul lui de fîn, se purtă prin lumina de sfîrşit de noapte a lunii pînă la fîntînă şi-şi răcori ochii cu
 426
 apă rece; apoi, curii era înţelegerea, întinse pe fereastra deschisă de la odaia copiilor o vargă subţirică de undiţă şi împunse pe madama Ileana.
 —     Ce este ? întrebă nu mult după aceea, cu glas somnoros, Nunuţa, care de cu sară voia să facă o poezie. Lasă-mă-n pace ! Lasă-mă să dorm !
 Bătrînul începu a rîde cu bunătate afară, lîngă cerdac.
 Dar glasul subţire şi vioi al Nezului îndată se auzi
 —   şi un obraz cercetător se arătă în întunericul ferestrei.
 —   Vai 1 ce m-am spăriat! Mata eşti, moş Costache?
 —     Eu, duduie. Ş-am venit, precum ne-a fost toc-mala, ca să mergem la baltă.
 —     Eu sînt gata îndată. S-a sculat şi Ionaş. Numai Nunuţa-i somnoroasă. Spune-i, moş Costache, sa se scoale.
 —     Ce oameni! ce oameni ! bombăni fetiţa cea mare, sculîndu-se în capul oaselor. Ei, iaca merg, merg, nu mai faceţi atîta gură !
 In cerdac, lîngă barba bătrînului, deodată răsări, tăcută şi fericită, şi mezina, în cămăşuţa ei de noapte.
 —     Merg şi eu, merg şi eu! cînta ea cu glasu-i dulce.
 —     Asta-i fata moşneagului cea cuminte... îi răspunse moş Costache, făcînd, aluzie la o veche cunoştinţă a Vioricăi, din cel dintăi basm al nopţilor copilăriei.
 Madama Ileana, în umbra odăii, începu a căuta straie, ghete, apă şi cafea cu lapte — apoi, Intr-un tîrziu, copiii ieşiră tropăind şi împresurară în mijlocul ogrăzii pe vizitiu.
 —* Abia-s trei ceasuri,„ îi ?lse Nunuţa privind de
 427
aproape la ceasornicu-i micuţ de la încheietura mînii stîngi — mie-mi era somn, ş-aş mai fi dormit...
   —     Ei, da, îi răspunse-bătrînul; dar vezi că peştii şi racii s-au sculat şi ne-iaşteaptă !
   —     Se-nţelege, se-nţelege! zise Ionaş. Prin urmare, hai să mergem mai degrabă !
   Şi apucînd din mîna bătrînului mănunchiul lui de undiţi, o porni înainte, pe poartă.
   Cînd ieşiră în drum, luna mare şi plină li se arătă deodată deasupra ulmilor. La lumina ei fantastică licăreau, fărîmîndu-se în mii de fire şi bulzi de «ar-gint» izvoarele de sub dumbravă.
   —     Apa asta, zise moş Costache, merge pînă hăt-devale; ş-acolo, la mori. se iezeşte. Acolo mergem noi...
   —     Să prindem peşte!... îl complectă băiatul cu gravitate.
   Şi tropăind mărunt, mergeau în Jurul bătrînului.
   Intr-o vreme, la asfinţit, luna fu scrijelată de vîr-furile ulmilor, apoi intră în pădurice, şi în eurînd se stînse. Şi atunci rămase în văzduh şi asupra satului ca o ceaţă fumurie, pe cînd la răsărit năştea .o foarte slabă lucire trandafirie.
   Interesaţi şi uimiţi de tainica naştere ia zilei, copiii se simţeau acum vioi şi înfioraţi de o nespusă bucurie. Bătrînul mergea cu fruntea plecată, cu pletele eărunte revărsate pe umeri, cu ochii lui mici plini de gînduri. Din cînd în cînd, răspundea zîmbind la cîte-o întrebare a copiilor. Apoi numai paşii ii se auzeau pe cărarea uscată de secetă.
   Ziua se întinse deplin pe lume. In căldarea văîL iazul luci deodată ca oţelul, şi copMi sloboziră'strigăte de mirare. Morile cele negre porniseră ţa opus-turi şi vuiau moale. Printre răchiţi tunse intrară pe
 428
zăgaz şi moş Costacfie se opri puţin câ sa cerceteze un ochi mare de apă neagră, împresurat de o perie deasă de trestii.
   ■— In locul acesta e foarte bine... declară el, cu linişte. Aici am prins eu mult peşte în viaţa mea !
   —     Aici ? In locul acesta ? întrebă cu interes băiatul. Arată-mi cum să pun rima şi cum să zvîrl undiţa! adăogi el cu mare grabă.
   Moş Costache îi arătă cum să puie rîma şi cum să zvîrlă undiţa, şi el îşi vîra năsuşorul între degetele bătrînului.
   —     Eu vreau să prind raci, zise cu oarecare sfială Nezu.
   —     Bine, duduiţă, mata îi prinde raci. Şi bătrînul îi pregăti o undicioară cu carne şi meredeul.
   Viorica îl privea cu interes cum desfăşură sforile, eum pune nada. Crezu că şi ea trebuie să arate ce preferă.
   —     Eu nu vreau să prind raci, vorbi ea cu vocea-i dulce.
   —  Bine, duduie Viorica, mata să nu prinzi raci!
   Deodată domnişoara Nunuţa strigă ascuţit:
   —  Uite-o cloşcă cu răţuşte!
   —     Au ieşit şi ele dis-de-dimineaţă la prins peşte... zise bătrînul, pe cînd raţa sălbatică şi puii ei treceau lin pe iapă, în marginea stufului. Brusc, apa îşi schimbă faţa, străpunsă de o săgeată albă ; şi Nunuţa, fără să vrea, întoarse capul spre răsărit. Acolo, pe deal, în zarea depărtată, ţîşniseră, ca două coarne fantastice, mănunchiuri argintii de raze fine, şi chiar pe zare lame subţiri de nouri ardeau, pătrunse ca de un foc subteran. Curînd toate se înecară într-o lumină mare, şi ia linia orizontului apăru fruntea soarelui, fulge-rind lumea.
 429
   Nunuţa rămase mută, cu sunetul încătuşat de-uîî farmec, pe cînd bătrînul vizitiu, c-o mişcare lină, trăgea undiţa şi scotea în cea dintăi puzderie de soare
o  ochiană cu aripioare roşii. Copiii bătură din palme entuziasmaţi.
   Moş Costache scoase chiticul din undiţă şi-l scuipă uşor:
   —  Ptiu ! noroc să deie Dumnezeu I
   —     La mine încă n-ia venit! vorbi cu părere de rău Ionaş.
   —     Vine, vine, nu te teme, numai să ştii să-1 scoţi... îi răspunse cu bunătate bătrînul. Uitaţi-vă cu toţii la plută. Cînd vine peştele ş-o ţicneşte, pluta tremură şi înfioară apa. Cînd a prins peştele rîma, pluta se scufundă. Atunci smunceşti uşor de vargă şi tragi peştele afară... Uite — aşia !
   Şi bătrînul trase în lucirea răsăritului din baltă a doua ochiană cu pana roşie.
   —  La mine nu vine! se tîngui iar băiatul.
   —     Ba a venit, îi şopti bătrînul. Uite, ţi-a cufundat pluta ! Trage!
   Cu inima bătind, Ionaş, încordînd varga, simţi în degete o vibrare uşoară şi, cînd zvîcni peştele la faţa apei, apoi în lumină, zbâtîndu-se şi sticlind, el înţelese că în clipa aceea se petrefcuse pentru dîn,sul cel mai mare şi mai fericit eveniment al vieţii lui.
   Puse altă rîmă, zvîrli undiţa şi rămase cu ochii la plută, într-o mare încordare.
   Cu paşi uşori, moş Costache trecu la duduia Adela, îi apucă vărguţa, trase racul de la fund şi-l prinse în cupa meredeului. Ea nu zise nimic. Privea racul, cu ochi sclipitori. Apoi, cu mişcări de mîţă şi cu mare luare-aminte, după o clipă, începu şi ea a trage undiţa şi a pregăti meredeul. Cînd văzu cel dintăi rac prins
 430
de dînsa, mişcîndu-şi greoi cleştele, tresări, dar nu dădu nici lin ţipăt. Cu buzele strînse îl privi pieziş, apoi îl apucă delicat, cu doua degete, şi-l azvîrli în coşul dc-alături.
   Moşneagul o pîndea cu coada ochiului; şi dădu încet din cap, mai mult cătră sine, în semn de tttare admiraţie.
   Balta se umpluse de lumină. Din cînd în cînd, prin fundul ghiolului, treceau lişiţe şi găinuşi. Pe fire de papură se aşeziau cumpănindu-se nişte păsărele mici, cenuşii, cu ochişori de mărgele negre. Pe deasupra, prin soare, mai treceau pescăruşi argintii, cu aripi ascuţite, bîtlani cu strigăte aspre şi urîte; se roteau vulturi cu pene frumos încondeiate. Şi-n apa iazului, la mal, gîngănii felurite, unele negre, altele castanii cu tighel roşu, altele în felurite şi ciudate forme, se prigoneau într-o rază, într-un cerc de foc, şi dispăreau. Cete de peştişori mărunţi ţîşneau ca o ploaie la faţa apei şi se risipeau, fugind de gura lacomă şi enormă a ştiucii. La umbra malului, în adîncime, cu mişcări domoale, se arătă un timp un crap mare, ruginiu.
   Toate acestea le urmărea cu ochi plini de uimire Nunuţâ. Cîntau în sufletul ei, ca o poezie nouă, fără cuvinte. Pătrunsă de aceeaşi mişcare sufletească, surioara cea mezină se aşezase lîngă dînsa, subt o răchită pletoasă, privea şi întreba din cînd în cînd cîte ceva despre tainicele şi necunoscutele lucruri din lumea aceasta nouă...
   In dimineaţa limpede, între copii, bătrînul sta acuma liniştit şi tăcut. Gîndul cel fără de hodină îi întorcea privirile mai mult înăuntru decît înafară; poate ochii lui cei trudiţi urmăreau pînă departe, îndărăt, viaţa pustie de om năcăjit şi anii cei de demult, foarte de demult, cînd era mai multă lumină
 431
pe pămînt. Domnişoara Nunuta îl privi într-o vreme,             «
îl văzu cufundat în gînduri şi-şi aduse aminte că, de cîte ori îi ceruse ea să-i povestească viaţa lui din trecut, el începuse a rîde cu tristeţă şi tăcuse... Dar totdeauna, după aşa întrebare, cădea pe gînduri şi şedea ca şi acuma cu ochii aţintiţi, şi pîcîia ca şi acuma din luleaua de lut roşu.
  In liniştea dimineţii se auzea ca-n vis vuietul înăbuşit şi slab al morilor. Bătrînul trase adînc din lulea, oftînd greu, apoi pufăi, şi fumul de tutun i se împrăştie ca o cunună în jurul feţei lui brăzdate şi melancolice.
   Nunuţa scrie unei prietine de pension:
   «Dragă Lucreţie, află că noi petrecem foarte bine. Ieri am fost ia doua oară la iaz la Morişcă, cu moş Costache. A fost foarte frumos ! Şi să vezi ce ni s-a întîmplat.»
   «Domnişoara» Nunuţa se opreşte şi rămîne gîndi-toare, zîmbind, cu coatele pe măsuţă, cu ochii duşi în lumina de afară şi-n cerul cel albastru de deasupra dumbrăvii Ulmilor. Pe fereastra deschisă intră cînte* cui sonor al prisăcii.
   Mai întăi de toate — se gîndeşte copila — Lucreţia nu ştie cine-i moş Costache. Trebuie să-i scriu aşa, că moş Costache e un moşneag frumos, care ne spune nouă poveşti de cînd eram mititei. La dreptul vorbind, nu-i cu obrazul rumăn şi cu straiele călcate, ca-n pozele din cărţi; e un biet moşneag de la noi, cu mînile mari, negre şi crăpate; aş putea chiar declara că-i urît, dar spune frumos. Nici nu-ţi faci tu idee, Lucreţie, cum povesteşte despre împăraţi şi împără-tese şi despre întîmplări din vremea veche! E un om
 432
 năcăjit şi-i vizitiu la noi. Tanti Cecilia îl priveşte cu dispreţ şi-i zice: «mojic cu luleaua-n gură» ; dar nouă ne place să stăm cu dînsul şi ne ducem chiar la grajd
 —   bineînţeles pe furiş.
 Ieri, joi, ne coborîm iar la baltă şi ne aşezăm sub sălcii. Am luat cu noi şi pe Fidel — căţelul nostru. S-a aşezat şi el foarte cuminte lingă mine. Şi se uita cum scot racii cu undiţa din fundul apei şi-i prind în meredeu. Dar se uita aşa, -într-o parte, numai c-un ochi parcă, şi mîrîia încetişor, cu mare uimire.
 Moş Costache zice :
 —     Se uită şi el la raci, cum mă uitam şi eu la masa împărâţilor, de care v-ara spus asară...
 —     La nunta lui Verde-Impărat ? întrebă Ionaş, ri-dicînd capul.
 —     Da, la nunta lui Verde-Impărat. Aşa nu văzusem eu tacîmuri de aur şi cupe de cleştar, cum n-a văzut Fidel raci de cînd l-a fătat Doica. Numai duduia Nezu nu mă crede. (Nezu-i Adela, soră-mea cea cu ochii japonezi, despre care ţi-am vorbit!)
 —     Sigur că nu cred ! răspunse Adela, privindu-1 pieziş cu ochişorii ei pe jumătate închişi.
 —     Şi nici duduiţa cea mai mititică, Viorica, nu mă crede!
 —   Ba eu cred, moş Costache!
 —   Ce crezi ? o întrebă Ionaş.
 —     Moş Costache a fost vizitiu la toţi împăraţii, zice zîinbind Viorica, şi ridică spre bătrîn ochii ei albaştri. Mai întăi, spune el. Al doilea, mi-a spus şi Nunuţa.
 —     Apoi se-nţelege... confirmă vesel moş Costache, îndopîndu-şi luleaua cu tutun. Dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.
 —     Foarte adevărat, foarte adevărat! adaog şi eu zîmbind.
                                                                 433
   Şi cu toţii ne simţim fericiţi de această taină a . noastră, cu totul necunoscută taritii Cecilia.
   Moş Costăche îişi fumează luleaua. Apoi, într-un timp, zice cătră Viorica :
   —      Duduiţă Viorică, pentru că mata ţii la mine, eu am dat de veste unui cufundar să iasă pe baltă drept în faţa matale. Da’ să nu te spării!
   După acest cuvînt, cu toţii ridicăm capetele. La douăzeci de paşi de noi, într-un punct, balta clocoteşte, şi deodată răsare deasupra luciului un cap straniu c-un moţ subţire — şi o pasere necunoscută iese apoi, întreagă, împungînd aerul în toate părţile, c-un cioc ascuţit.
   Viorica dă drumul unui ţipăt. Eu am tresărit. Dar izbutesc a mă stăpîni.
   —      Apoi dacă te spării, să-i poruncesc să se ducă! vorbeşte rîzîrid moş Costăche.
   Şi paserea ascultă. Undele o înghit pe loc.
   —- Nu m-am spăriat defel!... zice cu părere de rău Viorica.
   —      Bine. Să ştii mata, duduiţă, că paserea asta-i fecior de împărat. După cum e obiceiul, s-a dus în lume după vitejii şi după fete. Ş-a dat, ca totdeauna, peste zmăoaica cea ticăloasă, care l-a prigonit. Şi cum fugea el cu fata de împărat, a zvîrlit în urmă o perie.
   —   Ş-o cute...
   —      Da, duduie Viorică, ş-o cute, care s-a făcut o apă mare-mare... Şi fata de-mpărat a rostit un cuvînt de farmec şi pe loc s-au prefăcut în două paseri de baltă.
   Şi s-au cufundat pînă la mîl, în locul unde stau racii, şi cînd a ajuns zmăoaica la baltă, nu i-a mai găsit. Şi s-a întors foarte supărată la peştera ei. Şi
 434
 după ce s-a dus duşmanca — iaca au ieşit paserile pe baltă...
   —  Au ieşit! strigă subţirel şi cu uimire Viorica.
   Intr-adevăr, Făt-Frumos şi cu fata de-mpărat ieşiseră pe baltă nu departe de noi şi înotau graţios printre flori albe de nufăr. Iar soarele seînteia în penele lor întunecate.
   —     Ce frumoase-s! zise Nezu ridieîndu-se în picioare. Uite racul! ţipă ea apoi, repezindu-se spre undiţă. Paserile se cufundară ca prin farmec: parc-ar fi intrat în două flori de nufăr.
   Nezu alunecă pe malul pieziş şi căzu în apă. îngrozită, începu a răcni c-o gură mare şi c-o voce ascuţită : ca şi cum o tăia cineva. Intrase în baltă pînă lg genunchi, cu tot cu ghete. Acuma i se muia şi rochiţa cea nouă.
   Dar deodată văd pe moş Costache lîngă dînsa, şi pe Ionaş al nostru cel tăcut alăturea. Au luat-o unul de-o aripă şi altul de alta şi au aburcat-o pe mal. Acolo Nezu se roti, privindu-se cît era de frumoasă, cu apa şiroind în juru-i, şi-şi duse pumnii în ochi, suspi-nînd cu durere.
   —     E-ei! vorbi moş Costache, scărpinîndu-se în cap. Acu am pus-o de mămăligă !
   îndată deschiserăm noi cu toţii un sfat grabnic şi serios, în care hotărîrăm că «nu-i nimica». Moş Cos-lache ne încredinţa că şi el a căzut în baltă de nenumărate ori. Domnul Ionaş observă numai că Nezu trebuie să se descalţe, ca să-şi usuce colţunii şi ghetele la soare. Fără îndoială! Şi moş Costache lămuri că şi el, după ce cădea în baltă, obişnuia să-şi usuce la soare colţunii şi ciuboţelele. Şi stropindu-le cu lacrimi, Adela îşi scoase ghetele, şi le aruncă nervoasă una îndărăt şi alta înainte. Cea dindărăt rămase cuminte
 28*
 435
iii spatele ei. Dar cea dinainte se duse rostogolin-du-se şi întră în baltă ; apa năvăli în ea ; şi se cufundă cătră mîl şi cătră raci, într-o clipă, ca şi cum pentru această menire o croise Scarlat cel şchiop, ciubotarul.
   Alt ţipăt de durere:
   —     Valeu ! valeu ! am rămas desculţă ; acuma ce-are să zică mama!...
   —     Ce poate să zică ? o linişteam eu. Nu mai poate să zică nimica. Are să-ţi cumpere alte ghete.
   —     Valeu, n-are să mă mai lase la iaz, la prins raci!
   —     Tot ce se poate! o mîngîie şi Ionaş c-o voce îngroşată.
   Aici era toată nenorocirea, şi lacrimile Nezului curgeau fără oprire.
   —     Ei, lasă acuma şi mata, grăi moş Costăche. Ce-are să fie ? n-are să fie nimica. Intăi şi-ntăi, boierii au să-mi mulţămească mie foarte frumos, cu vorbe potrivite. Eu am să pun nasu-n pămînt şi am să tac. Pe urmă, boierii uită. Ai să uiti şi mata, duduie Adelă. Şi iar venim la iaz, cu ciubotele nouă, prindem raci şi ne uităm la cufundări...
   Aceste vorbe mai îndulciră marea nenorocire a Adelei. Cu dosul mînii stîngi îşi şterse ochii şi nasul, apoi aruncă iar undita în baltă.
   Dar soarele era sus ; racii se leneviseră şi intraseră în cotloanele lor. Unul fără îndoială inspecta şi gheata Nezului şi prubuluia dintr-însa un culcuş durabil. Iarăşi ţinurăm sfat şi găsirăm că Nezu trebuie să se supuie soartei şi să facă drumul pînă acasă desculţă; «desculţă, ca o fată de ţigan», cum spunea Ionaş ca s-o mîngîie.
   Deci pornirăm spre casă, ceva mai puţin veseli decît la venire. Nezu mergea ca pe ace, supriaveghin-du-şi foarte de-aproape picioruşele. Ochii ei dobîrjdi-seră o pătrundere deosebită, căci descoperi în patru rînduri spini primejdioşi în pulberea drumului şi broaşte foarte urîte la marginea cărării. C-o schimo-nositură mare a feţei sărea în laturi, se apăra cu mî-, nile ; apoi, în vîrful degetelor, trecea în cealaltă parte de drum.
; Aceasta văzînd, moş Costache o luă în braţe. Noi desigur n-am băgat de samă că el mai ducea şi toate instrumentele de pescuit şi trăistuţele noastre cu raci număraţi. Găsirăm, ca şi Nezu, că asta era soluţia cea mai bună în trista împrejurare de faţă. Aşa am intrat în triumf la curte; şi Fidel, care înţelesese că s-a petrecut ceva extraordinar, începu a lătra şi a sări împrejurul nostru.
   Tata vorbea cu vechilul, în ogradă. Cînd ne văzu, încruntă puţintel sprinceana. ;
   —     Ce este, întrebă el cu grijă. Ce ai, Adeluţo ? Eşti bolnavă ?
   —     Mi-a căzut gheata în baltă ! scînci ea cu mare durere, gramădindu-şi pumnii la ochi.
   Tata duse mîna la gură ; încercă să găsească o vorbă cumplită ; dar eu îl înţelesesem dintr-o privire: aşa-i el totdeauna, bun şi vesel, şi tovarăş cu noi. Izbucni într-un rîs cu cascade. Şi Adela îşi descoperi ochii şi începu să rîdă şi ea foarte bucuroasă, ca şi cum la iaz avusese loc cea mai firească şi fericită în-tîmplare.
; Dar în cerdac ieşise mama şi ne aştepta îngrijată.
   —     Ce s-a întîmplat ? Ce s-a întîmplat ? întrebă ea cU grabă. Ei, vezi? Ei, vezi, Adeluţo? Vezi că erai să te îneci ? Alecule, Alecule! de ce rîzi ? Uite-i că rid
 toţi! Bine, frate dragă, ăsta-i prilej de veselie ? Acu pe cine trimetem noi după ghete ? Costaehe, ai văzut ce-âi făcut ?
   —     Sărut mîna, duducă, zise încet vizitiul. Nu-i nimica ; bine că-s frumoşi şi sănătoşi!
   Bătrînul era liniştit; cunoştea el pe mama. O ştia |bună şi cu multă stăpînire. Deci se pregătea, tuşind încet, să spuie «cum o fost». Dar dintrodâtă se opri şi mormăi înăbuşit: «îhî!» Cu camizolul alb fîlfîind, cu părul în trei etaje de papillote, tanti Cecilia năvăli în cerdac. Intr-o clipă înţelese despre ce-i vorba căci e foarte ageră. înălţă ochii şi brâţele la cer şi strigă plină de disperare:
   —     Mori Dieu! Mori Dieu! Ce nenorocire ! Copil neascultător!... In ce stare te văd ! Desculţă ! Desculţă ! Dumnezeule! Cum ai putut veni acasă în asemenea stare !... Vină-ncoace !... Şi apucînd pfe Nezu de-o mîflă, o răsucea în toate felurile: Cum a fost ? Ce-a fost, frate dragă? Ţi-au căzut ghetele în apă? Ai căzut şi tu în apă ? Nu te-ai înecat ?
   —     Nu, dragă soră, îi răspunse tata cu linişte, zîiti-bind cătră mine. Nu s-a înecat I
   —     Precum se vede... îndrăzni încet moş Costaehe; şi Ionaş mă împunse uşor cu cotul.
       Tu să taci!... strigă tanti Cecilia, înturnîndu-şi spre vizitiu etajurile de papillote. Tu eşti cel vinovat! lai copiii şi-i duci la iaz! N-am spus eu ? Ce-i iasta ? Scoli copiii cu noaptea-n cap şi-i duci ca pe nişte pui de ţigan să steie cu undiţile p«e malul bălţii! Să-ţi fie ruşine, că eşti om bătrîn şi nebun! Uite în ce stare mi-ai adus copila, Dumnezeule, în ce stare mi-ai adus-o !...
   Nu fără să mă privească pe furiş, moş Costaehe îşi puse nasu-n pămînt şi nu răspunse nimica. Iar tanti
 438
Cecilia mărturisea iui Dumnezeu şi pilminhiiui O disperare fără nume, încît slugile şi oamenii curţii se adunaseră buluc în jur, ca la iarmaroc; iar Adela, înţelegînd tîrziu că s-a petrecut ceva nemaiauzit, începu să scîncească iarăşi, încet şi cu teamă, uitîn-du-se spăriată cînd la tanti Sesil, cînd la noi. cînd la picioarele ei pline de pulbere...
   în liniştea livezii, în teiul din taţa ferestrei, un grangur fluieră batjocoritor. Nunuţa ridică fruntea, clipi şi văzu înainte-i foaia de hîrtie albă şi cele cîteva rînduri cu care începuse o lungă scrisoare cătră prietina ei cea mai bună. Stătu pe gînduri. Toată întâmplarea tremura în sufletul ei, căutând o formă lămurită. Era plină de lumină şi de gesturi. Cum puse tnsă mîna pe condei, îi apăru vagă, se tulbură, se stinse.
   «...Şi să vezi, ce ni s-a întâmplat! urmă ea zîm-bind, şi peniţa scîrţîia pe hîrtie. Ceva foarte nostim, cu Nezu şi tanti Cecilia, sora tatei... Am să-ţi spun cînd ne-om întâlni. Acuma, ne mai avînd ce scrie, te îmbrăţişez.»
               ÎNTÂIUL SPIN
                                          21 dechemvrie 1890.
                                                Patronul duduiei Ştefania...
Eo zi cu totul însemnată astăzi. Duduia Nia împlineşte doisprezece ani. Au să vie musafiri mulţi azi: boierii şi cucoanele de la Dumeşti şi Avrămeasa, cu băieţi şi fete. Asta a hotărît-o ieri cuconu Neculai, pentru că numai atîta fată are, şi împlineşte doisprezece ani. De-acu-i demoazelă, zicea dumnealui, şi se chiamă că intră în lume... Şi a şi repezit un fecior boieresc călare, cu răvaşe, la Dumesti şi Avrămeasa, peste deal. Cucoana Marghioliţa a intrat in camara cu bunătăţi şi a scos de-acolo tot ce ştie dumneaei. Trebuia să primească cum se cuvine atîta lume. Şi-a suflecat mînicile, a pus femeile să piseze zahar şi migdale, să strice şi să cureţe nuci, să taie în felioare mere domneşti — a muiat apoi făina piclă de Botoşani şi a prins a o întinde pe două mese în foi uriaşe, subţiri ca hîrtia de ţigară. Ileana ţiganca jumulea curcanul cel alb, care-i sărea în toate dimineţile în spate. Paraschiva pîrlea raţe şi găini şi le rînduia frumos pe masa albă. Toată zvoana şi zarva din ajunul sărbătorilor pornise din nou ; căci duduia Nia împlinea doisprezece ani.                      "    ' ' '
 440
   Fetita se simt163 mindra din pricina asta. Şi se, simţea fericită. Trebuia să se ducă la biserică cu frate-său Emil, licean de şaptesprezece ani, pentru care avea o dragoste şi o admiraţie fără margini. Ieşea cu el în lume, la braţ. Şi-i venise chiar atunci de 'la ting rochia cea nouă trandafirie cu volane de horbotă. Deasupra îşi ia blăniţa cea albă. Are să se uite la ea cu uimire tot norodul satului strîns la biserica veche — şi femeile şi fetele au să-şi şoptească uimite la ureche:       «Duduia boierului a împlinit doi-
sprezece ani!»
   Din casa părintească ieşiseră bine gospodăriţi trei fraţi mai mari, cam în vremea cînd cuconu Neculai, fost vechil la boierul Nas tute a mu, se împuternicea chiar ipe moşia pe care slujise. Moştenitorii boierului bătrîn împărţiseră averea. Unul din ei, voind să se desfacă de partea lui de moşie, cuconu Neculai Adam se înfăţişase cumpărător şi-i pusese aurul pe masă. Şi cum îi creştea vaza şi se cuprindea tot mai mult,, copiii din urmă, băiatul şi fata, se bucurară de o creştere deosebită. Băiatul intră în liceu la Iaşi; fetiţei îi adusese cuconu Neculai acasă profesoară de limbi străine şi de piano. Cuconu Neculai nu învăţase carte, iar cucoana Marghioliţa nu era decît o gospodină harnică de la ţară. Niciodată nu vorbeau de anii lor tineri şi'de rude. Amîndoi se înţeleseseră însă ca măcar cei din urmă doi copii să fie crescuţi cum trebuie, ca ¡nişte adevărate odrasle boiereşti. Cuconu Neculai rid ea cu uşoară ironie, cînd vorbea de «odrasle boiereşti», căci, de şi om necărturar, era ager la minte.
   Duduia Nia, balaie şi cu ochi mari cenuşii, dobîn-dise o dragoste deosebită pentru cetit. Dragostea aceasta îi crescuse şi mai mult de îndată oe Frăulein Kel-ler, profesoara, o oprise «cu desăvîr^ire»'să cetească
 441
poezii şi romane. Frate-său Etnii, cum o văzuse răsărind în viaţă, vioaie, deşteaptă şi iute oa argintul viu, încăpu să se intereseze de dînsa. E,1 îi aducea de la Iaşi cărţi, şi făcea epigrame profesoarei. In taina lecturilor ei, fetiţa se simţea înoindu-se şi sporind în înţelegerea lumii. Iar poeziile liceanului, pe care ea, rouşluind oa un şoricel, le descoperise într-un saltar, pletele şi pornirile (lui împotriva nedreptăţilor sociale stîrniseră în sufletul fetiţei un entuziasm fierbinte, Era între ei o taină. Nia vedea că numai ea îl înţelege pe Emil; bătrînii erau reci şi clătinau nemulţămiţi din cap cînd auzeau, cîteodată, vreo «drăcie» de-a-ceşitea. In alianţa asta ou Emil, ea găsea un nou prilej de fericire.
   îndată ce se văzu pieptănată şi cu rochiţa trandafirie pe ea, fata se năipusti oa un vîrtej în odăiţa lui frate-săiu. Emil cetea pe divan, cu capul sprijinit în mina stîngă şi cu pletele răsfirate pe frunte şi peste ochi. Se învîrti într-un picior, şi horbotele albe pîlpî-iră ca nenumărate aripi de il'uture. Apoi, îmbujorată la faţă, se opri, se plecă spre Emil cu mînile în şolduri şi-l aţinti cu ochii umbriţi, punctaţi cu cîte-o steluţă de soare.
   •— Bădie Emil, vrei să mergem ?
   —  Unde? întrebă el leneş, ridicîndsjpne ea ochii.
   —     La biserică !... Ai uitat ?... Şi-l privea mustrătoare, făcînd un botişor supărat.
   —     Mergem, mergem ! răspunse băiatul, rîzînd, şi, cu degetele răşchirate, îşi zvîrli îndărăt de pe frunte viţele de păr.
   Nia se alătură de el destnierdătoare şi-l netezi pe cap cu mînuţele-i albe. Ii aruncă o căutătură şireată pe sub genele lungi.
 —      Şi după leturghie pui caii la sanie şi ne repezim la Dumeşiti ?...
 —      Ce să facem la Dumeşti ? întrebă eu grozavă indiferentă Emil, şi se sculă de pe divan...
 —      Luăm pe Aglăita Aramă ş-o aducem înainte la noi... Aşa m-am gîndit eu ; dacă nu vrei, nu mergem. Tot are să vie azi. Dar mai tîrziu, cine ştie cînd...
 —   Ba dacă vrei tu, să mergem...
 —      Eu mu vreau numaidecît... Am spus 6 vorbă. Silit bucuroasă că mergi la biserică. Mă multămesc şi cu puţin...
 Nia se opri, (privind pe fereastră ¡la iarna de-afară, spionînd însă pe licean cu coada ochiului.
 —      Bine, să mergem şi la Dumeşti... începu el, cu jumătate de glas.
 Pufnind de rîs, ea se întoarse şi-l cuprinse de umeri, atinttadu-1 cu puinctele-i de soare.
 ■— Aşa-i că vrei sa vezi pe Aglăita Aramă ? Atun-cea mergem !
 —      Ce vorbeşti tu, Nia ?... strigă băiatul înroşin-d’u-se. Apoi, c-o mişcare bruscă, apucă pe soră-sa de subsuori, o ridică în sus, o lăsă iar jos şi o sărută.
 Ea rîdea, fericită şi de aceasta nouă taină. Apoi rămase zîmbind numai, cu ochii duşi.
 In odăiţa călduţă şi îmbrăcată cu scocuri, pătrunse ca un cîntec dulce şi pierdut zvonul clopotelor bisericii.
 —   Hai să mergem, că-ntîrziom... vorbi iute Nia.
 Liceanul îşi zvîrli c-o mişcare obişnuită, îndărăt,
 şuviţele de păr, şi-şi căută mantaua.
 Cu căciulită şi blăniţa albă ca omătul de afară, Nia cobora veselă pe cărare, spre bisericuţă, la braţul fratelui său. O linişte mare .plutea pe vale, deasupra căsuţelor troienite. Fumuri subţiri se ridicau spre
 443
 cerul străveziu. Clopotele sunau acuma puternic ca subt o boltă de cristal.
 Fetita păşea mărunt, c-o vioiciune de veveriţă în membrele fine şi nervoase. Băiatul credea că are datoria sa fie grav şi cam înegurat.
 Fata îl întrebă, ridicînd spre el năsuişor.ul :
 —   Bădie Emil, la ce te gîmleşti ?
 —      Ascultă, Nie, zise băiatul, coborîndu-şi asupra ei privirile. Ieri aim văzut pe vechil rupînd cinci franci unui om, din socoteală... Eu asta nu pot să sufăr. M-am dus la tata şi i-am spus.
 —   Şi tata ce-a zis ? întrebă copila interesată.
 —      Tata a dat din, utneri şi mi-a spus să nu ¿n-amestec unde nu-mi fierbe oala. Eu, Nie, sînt un om care sufăr oînd văd o inedreiptate. Tata m-a luat în rîs. Mi-a spus că am gărgăuni. Am fost foarte revoltat.
 —   Dar omul ce spunea ?
 —   Omul pe care l-am apărat ?
 —   Da.
 —      El se uita într-o parte şi nu spunea nimica. E Gheorghe Paraschiv. II ştii cît e de sărac !
 ^ Ştiu... şopti Nia.
 Copiii păşiră o vreme prin plrtia de zăpadă, printre copacii înfloriţi de promoroacă.
 Niei ii zvionea cu putere inima.
 —      Bădie Emil, vorbi ea tulburată ; de aceea îmi eşti mata mie drag...
 Băiatul zîmbi mîndru şi-şi trecu degetele înmănu-şate /prin puful brun câre-i aburea sub nas.
 —      Eu, zise iar fata, totdeauna mă gîndesc k cîte cetesc, la toate nedreptăţile şi suferinţile din lumea aista...
 ■ — Pe tata, eu de multe ori nu-1 aprob... vorbi încet, cu hotărîre, liceanul.
 444
   —   De ce, badie Emil ? întreba cu firîca copila.
   —     Hei, Nie, răspunse băiatul cătînd în zări, eu altfel priivesc viaţa...
   Copila se strînse de braţul lui, înfiorată de admiraţie. Umbla acum în tăcere lingă Emil, serioasă şi cu ochii .umezi. Simţea în ea o pornire fierbinte, să oprească pe frate-său, să i se atîrne de gît, să-l sărute, dar parcă-i era ruşine. Se temea să n-o vadă cineva. Se gîndea că chiar frate-său ar putea s-o ia în ris.
   La biserică, în miros de cojoace şi-n fumegare de luminări, blăniţa albă străluci ca o vedenie de basme între straiele imohorîte ale sătenilor. Oamenii îi făcură loc ca să iasă înainte, spre uşile altarului. Cercetată de atîtea priviri curioase, Nia se simţea stînjenită. îneet-încet îşi veni în fire şi văzu la strana din dreapta un ţăran cu barba ca un fuior cărunt cetind în ceasloave bătrîne şi cîntînd c-un glas blînd şi moale. Preotul, părintele Dumitrache, ieşea din cînd în cînd din altar, cu patrafirul revărsat peste pîntecele-i greu, şi cădelniţa norodul şi icoanele...
   Era zi de slujbă mare. Colaci şi colive, daruri ale dreiptcredincioşilor, se înşirau pe mese, aproape de intrare, între făclioare de ceară. Fetiţei i se păru că părintele Dumitrache se uită înspre mesele încărcate, cu prea multă luiare-aminte. Curioasă, începu a privi cum se închină oamenii la sfinţi, oum bat mătănii femeile şi cît de răsunător pupă piciorul ros de buze al pruncului Isus. O blinda sensaţie de evlavie o stră*-bătea, privind iconostasul afumat al bisericuţei străvechi şi auzind unele cuvinte ale scripturilor. Privi într-un răstimp spre licean : el se uita în juru-i la toate, cu uşorul dispreţ al unui om superior... Atitudinea lui Emil îi împungea uşor inima ; îi amintea şi
 445
de nişte vorbe ale lui, că «el nu crede în fleacurile popilor...» întorcea din cînd în cînd cu sfială ochii spre Ziîimbetul aoela ironic...
   Cîntările psalmilor îi legănară apoi alte gînduri... Cîtă vreme trecuse de cînd se .afla In biserică ? Ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-o somnie, începu a privi în juru-i la chipurile aşa de felurite ale oamenilor... Deodată, glasuri, la spatele ei chiar, începură s-o intereseze.
   —     Doamne, draga mea, şoptea o babă cu uimire, l-ai văzut ? De-abia în ajunul Crăciunului s-au întors. Au stat acolo, la ocnă, douăzeci şi cinci de ani... Azi au îndrăznit să vie şi ei la biserică...
   Nia întoarse ochii. Deodată văzu pe cei desipre care erą vorba. Erau doi oameni slabi şi palizi. Bătrîni, încovoiaţi, cu părul alb, şi galbeni, parc-ar fi fost fantome ieşite în umbră din ziduri. In găvanuri scobite şi vinete, le ardeau ochii bolnavi, sfredelitori şi dure-roşi. Stăteau tăcuţi, rezemaţi de zid, înlănţuiţi parcă acolo.
   Copila simţi un cutremur în toată fiinţa, cu un ţipăt lăuntric: «Aceştia-s ocnaşii!» Spaimă şi durere îi încleştau inima. Deodată, la cfţiva paşi de ea, îi apăruseră oamenii cei mai nefericiţi şi mai ticăloşi. Erau sfărîimături de pe marea furioasă, spre care, zîmbitoare şi albă, se îndrepta şi ea...
   <— Ai spus ceva ? o întrebă Emil.
   —     N>u ! se grăbi să răspundă Nia. Apoi se întoarse pe nesimţite spre baba care vorbise.
   Doi ochi mititei o aţintiră. O gură fără dinţi îi zîm'bi, subţiindu-se, adîncindu-se între nas şi bărbie.
   —   Şi oe-au făcut ei, mătuşă ? întrebă Nia şoptit.
   —     Vai, duduiţă dragă, şopti baba clătinînd din cap; au făcut moarte de om : au tăiat pe un negustor. Cînd
 446
i-âu .pornit, duduiţă dragă, unul a ¡lăsat nevastă grea, să ierţi mata. Celalalt era flăcău. Şi cind s-au întors, nevasta celui însurat murise, şi rămăsese numai o fată, care se născuse în lipsa lui şi acuma era măritată. Ea nici nu-1 văzuse, nici nu-1 ştia de tată. Nişte păcătoşi, draga mătuşei. Vai de capul lor 1 Ia uită-te la ei crt îs de fioroşi!
   Baba îşi făcu cruce şi îşi scuipă pe furiş în sîii, murmurînd ceva neînţeles, cu ochii închişi o clipă.
   Cei doi ticăloşi stăteau neclintiţi şi palizi în posomorita lor umbră.
   Preotul dădu nafura. Trecură toţi oamenii. Ei parcă aşteptau un semn, o îndemnare. Preotul riu întoarse sipre ei ochii. Cîteva femei împărţiră din colivă şi din colacii aduşi. Cei doi ocnaşi rămaseră împietriţi, lîngă zidul vechi din care parcă ieşiseră.
   Simţiminte stranii, răsunete ciudate din ce cetise, din ce-i spusese frăţiorul ei romantic şi extravagant, se îmbulzeau în sufletul Niei. Frica i se risipi cînd îi văzu aşa, înspăimîntător de trişti şi de singuri. Ceva neobişnuit, o milă aprigă ca o suferinţă, o mîna spre ei. Lăsă pe Emil să iasă pe uşă şi ea, grabnic, se întoarse în umbra bisericii, scotocind înfrigurată in săcuşorti-i de mină.
   Gura-i era uscată şi glasu-i tremura.
   —   Cum vă ohiamă ? întrebă ea deodată.
   Una din cele două fantome deschise o gură neagră.
   —   Pe noi ne întrebi, duduie ?
   —   Da. Cum vă chiamă ?
   Amîindoi îşi plecară privirile asupra ei. Nu-i răspunseră îndată.
   —     Noi ne-am întors acuma de la pedeapsă, răspunse apoi celălalt, răguşit. Da’ mata să nu te sparii
                                                                  447
de noi... Pe mine mă chiamă Neculai. Pe-a ista, Dumitru.
   Niei nu-i era frică. Ii privea drept — şi simţea ca un zîmbet nedesluşit de lumină în ochii lor pustii. Cu degete tremurătoare le întinse un ban de argint. Ar fi vrut să le tălmăcească mila ei în cîteva cuvinte, dar nu se simţea în stare. Le dădu banul. Oamenii se mişcară din fioroasa lor neclintire. Din obişnuinţă, se uitară în jur, să vadă dacă nu-i observă cineva. Se streeurară apoi spre lumina de-afară.
   Nia avea ochii în lacrimi. Se simţi atinsă pe umăr. Tresări. Glasul lui Emil o cerceta ou mustrare:
   —  Ce-ai făcut ?
   Ea îşi întoarse spre el privirile-i dulci; îl întrebă, cu avînt...
   ■— I-ai văzut şi tu ?
   Dar observînd ochii lui îngheţaţi, avu o tresărire de spaimă. înţelese că el stătuse la pîndă şi intr-o clipă o osindise. Ruşinată şi umilită, îşi înghiţi lacrimile, sări iute pragul bisericii şi porni mai mult în fugă spre curte.
   Dimineaţa Niei se ¡posomori şi mai greu cînd ajunseră acasă. Fräulein Keiler îşi repezea cu ţipete nasul lung în toate părţile. Cucoana Marghioliţa îşi bătea una de alta palmele pline de făină ipiclă şi voia s-o încredinţeze că condemnaţii ar fi putut-o strînge de gît. îndemna pe ouconu Neculai să facă o lăcrămaţie împotriva lor... Vorbele acestea stîlcite, care o jigneau totdeauna pe Nia ca o infirmitate a ei proprie, o fixară şi mai mult în îndărătnica ei tăcere. Cuconu Neculai privise ou nepăsare şi indiferenţă faptul; se simţea rănită şi de asta. Mai cumplit însă o durea altceva : încrederea în fratele ei cel mai mare, admiraţia ei nes-fîrşită pentru el, ise risipiră deodată. în pletele, in
 448
 revoltele şi-n gravitatea lui, fetiţa nu mai afla răspuns la strigătele sufletului ei. In odaiţa-i înflorită ise găsi singură, cu desăvîrşire singură, ca pe un tărîm pustiu. Şi plînse iun sfert de ceas c-o disperare de moarte. Duipă aceea îşi suflă năsuşorul, îşi şterse ochii şi se privi în oglindă, să vadă dacă nu i s-a iboţiti rochia cea nouă trandafirie, cu volane de horbotă albă.
 29 — M. Sadoveanu — Ope<e, vel, 7
                ŞCOALA
A
Intr-o zi, pe cînd mă duceam la Şiret, mă opri în bolţile de la marginea tîrgului, Focşăneanu David, unul dintre tovarăşii mei la şcoala lui domnu Trandafir. Era un palid şi firav fecior de tîr-govăţ. In unele după-amiezi. cu dînsul şi cu alţii, «bateam bumbii» subt un zaplaz — şi el se deosebea prin vicleniile pe care .le desfăşura ca să ne cîştige .avutul. Acuma, pieptănat şi îmbrăcat curăţel, ca într-o zi de şcoală, sta în pragul dughenii şi, ca şi tatu-său, îşi freca mînile aşteptând1 muşterii.
   Era la Sîntăimăria-cea-mare, zi de iarmaroc. In puţinii ani ai. vieţii mele încă nu văzusem un lucru aşa de Însemnat. Pe îîn.gă asta, Focşămeanu David imă îndemna cu prietinie să mă opresc la el. Mă hotărîi să *las de data .asta apa şi zăvoiul Şiretului, ca să văd mişcarea lumii în «medean» şi ipe uliţa largă a prăvăliilor.
   Sub bolţi, unde stăteau înşirate mărfuri felurite, pieilării îşi cituri, fierării şi (pine, carne de porc lînigă lînuri colorate, frînghii şi oale lîngă coloniale şi cofeturi, încă .nu pătrunseseră sătenii ; negustorii aştelptiau gînditori, rezemaţi de S'tîlpi, în lumina soarelui de
 450
dimineaţă. Bătrînul Aron Focşăneanu îşi făcea rugăciunea în strimta lui dugheană de mărunţişuri. Cu şalul dungat în spate, eu lăditele negre înfăşurate pe curele la imînă şi la frunte, ise .plimba încet morimăind. Din cînd' în, cînd se oprea, ieşea în prag, privea la dea'li şi la vale şi spunea ceva ovreieşte, c-un glas gutural, tovarăşului meu. Apoi iar se concentra în rugăciunea lui, înohizînd pe jumătate ochii şi petrecînd printre degetele-i osoase fuiorul cărunt de barbă.
   —     Măi Focşăneanu David, întrebai eu pe băiat ; ce faci tu acasă şi pe cine aştepţi 'tu aici ?
   —     Acuşi încape vînzarea, îmi răspunse el. Trebuie să dau şi eu ajutor... Şi-mi zîimbea, cu buzele fără sînge.
   —  Da’ tu ştii să vinzi ?
   —     Cum .nu ? Am învăţat de mult să măsor, să socotesc şi să vînd !
   Atunci limi adusei aminte de minunatele socoteli la aritmetică, pe care Focşăneanu David le făcea la şcoală, şi de problemele încurcate pe care ni le arăta el (uneori într-un caiet soios, cu mult mai grele, mai lungi şi mai amănunţite decît cele ale domnului Trandafir şi ale aritmeticii noastre. Focşăneanu deprindea taina numerelor la şcoala ovreiască, unde mai învăţa şi alte lucruri în ceasurile cînd noi, băieţii fără griji ai creştinilor, ¡ne fugăream, bateam mingea ori hoinăream ¡prin împrejurimile tîrguşorului.
   —     Mă Focşăneanu David, de aceea deslegi tu aşa de uşor socotelile la artimetică! zisei eu, ou putină invidie.
   —     Eu ştiu să înmulţesc în cap cu zecile şi cu sutele! îmi răspunse mîndru David.
   —     Cum ¡se poate ! strigai eu cu mirare. Ştii tu cît e 30 înmulţit cu 25 ?
 29*
 451
   —     Ştiu! vorbi hotărî t tovarăşul meu: 30 Înmulţit cu 25 face 750 !
   Intr-adevăr, pentru mine, socoteala aceasta făcută in.tr-o clipă era o ispravă fenomenală. Era una din minunăţiile lumii şi-mi aducea 'aminte de greutăţile vieţii mele. O picătură neagră îmi căzu parcă pe inimă şi, fără să-mi dau socoteala, căutam în mintea mea un răspuns care să mă înalţe în ochii lui Focşă-neanu Da vid.
   —     Dar tu ştii să baţi mingea ? strigai eu. Te duci la Şiret ? Ştii să înoţi ? Ai fost în zăvoi ? Acolo sînt şi bursuci! adăogii, holbînd ochii.
   Focşăneanu Da vid, săracul, nu ştia nimic din toate acestea. El crescuse în umbra zidurilor, şi, puţinii ani pe care-i trăise, se strecurase iprin hudicioare înguste şi murdare. Acuma mi se părea că mă ipriveşte şi el pe mine cu admiraţie. Chiar bătrînul Aron se oprise din rugăciunea lui şi se uita la mine ca la un animal de pe alte tăirîmuri. îndată începui a povesti despre isprăvile mele ; încercai a spune ceva chiar şi despre o puşcă cu caire aveam de gind să mă duc la vînat. Şi tatăl şi feciorul ascultau, zîmbind, vorba mea'înflă-cărată şi priveau din cînd în cînd apre mulţimea care se aduna în med’ean. La cel dintăi muşteriu care trecu suib boltă, Focşăneanu David se repezi de la locul lui întrebînd :
   —     Ce vrei să cumperi, bade ? Avem marfă foarte bună!
   Săteanul păşi mai departe. Negustorii rămaseră liniştiţi lîngă mine. Dar avîntul meu căzuse. începui a privi cu luare-aminte mişcarea şi lumea.
   In medean era viermăt de oameni; o scurgere neîntreruptă de căruţe cu cai, de cară cu boi, de gospodari şi gospodine în straie de sărbătoare. Năvălea spre
 452
tîrg norod din unsprezece sate. Căldura zilei de august creştea şi se stîrnea, în lumina vie, colbul vestit şi neistovit al tîrgului. Vitele şi oamenii pluteau ca intr-un fel de pîclă cenuşie. In obor, unde se puneau la ca-le vîmzările de .animale, geambaşii făceau larmă, încurau caii, dădeau tîrcoale boilor şi vacilor, îşi şopteau la ureche (preţurile, bateau palma. La o parte, în baratei joase de seînduri, cîteva femei frigeau carne de porc şi peşte de Galaţi la nişte vetre joase de cărămidă. Alături, lipoveni bărboşi cu cămăşi roşii şi Iipo-venoe cu broboade verzi şi galbene legate pe sub bărbie vindeau mied gălbiu în cănăţui de sticlă. Corop-cari, căfcră marginea tîrgului, îşi înşiraseră jos, pe ţoluri, marfa de mărunţişuri şi-şi strigau muşteriii — flăcăuaşi şi copile, care se opreau pentr-un păun, pentr-o zgărdiţă, pentr-un şirag de hurimuz. Deasupra chemării lor se ridicau ţipetele certurilor şi zarva norodului.
   Goslpodarii şi gospodinele începură a intra sub bolţi. Aron ibătrînul şi tovarăşul meu, din ce în ce mai vii şi mai vorbăreţi, aţineau lumii calea Şi cercau să facă vad spre prăvălioara lor de mărunţişuri. întindeau mînile, opreau pe femei, apucau de pulpana sumanelor pe bărbaţi. Cu uimire ascultam cum Focşăneanu David vorbeşte despre o marfă care era cea mai «prima» şi cea mai aleasă din lume, adusă de la Ţari-grad, de la Viana şi de la Pariz.
   —      Poftiţi, domnilor, în prăvălie, îndemna David cu seriozitate.
   Dar domnii cu oţpinoi şi cu ciubote unse cu dohot nu se opreau. Eira prea devreme pentru târguieli; nu se întîlniseră încă finii cu nînaşii, şi toţi erau încă «pe inima goală», nu mîncaseră şi nu băuseră nimic.
 453
 Treceau mai departe, spre crîşmele unde începeau a ţipa viorile -şi a zumbăi cobzele ţiganilor.
 Curînd totuşi începură să meargă şi afacerile prăvăliilor evreieşti. Două gospodine, una în vîrstă, alta tînăiră şi frumoasă, statură puţin la îndoială în faţa dughenii lui Aron. Focşăneanu David se repezi înaintea ;lor şi le pofti să intre :
 —     Poftiţi, vă rog! Ce voiţi să cumpăraţi ? Avem marfă extra... Poate voiţi un cit de modă nouă ? Avem de care doriţi! Avem orice...
 Femeile priviră în urmă, apoi: înainte. După aceea întoarseră capetele spre noi. Bătrînul le zise grav:
 —   Intraţi înăuntru !
 Cuvîntul lui fu ihotăritor. Femeile intrară.
 Aron le cercetă o clipă cu ochii; apoi întrebă cu dulceaţă :
 —     Ce vreţi să cumpăraţi dumneavoastră ? Un cit bun ? ori o Ipînză ?
 —   Dă-ne nişte hasâ... răspunse ascuţit ¡bătrîna.
 David se repezi spre rafturi şi trase un val de pînză
 —   apoi, după valul ide pînză, două bucăţi mari de stambă. Le aşeză lîngă hasâ — şi bătrînul, desfă-cind pînza, cerca înoet-încet să atragă luarea-aminte a femeilor spre colorile vii pe care copilul le desfăşura cu mişcări iuţi.
 începu o dezbatere nedesluşită de vorbe. Atenţia îmi era îndreptată spre furnicarul uliţii; auzii numai ţipătul de uimire al femeilor şi rîsul prietinos al bătrânului ; şi gospodinele, spre mirarea mea, nu ieşiră din prăvălie ou pînză, ci cu citurile colorate pe care le ooiborîse din rafturi băiatul.
 îndată intrară alte femei, apoi altele. Şi bătrînul spunea despre stamba lui o poveste curioasă.
 454
   —     Aşa cit, pe care-1 vedeţi dumneavoastră, este ţesut la tîrgul Americei... şi împărăteasa chinejilor se îmbracă cu el... aşa-i de frumos, ş-aşa-i işade de bine...
   In adevăr, stamba ipe care-o desfăşura Focşăneanu cel bătrîn trebuie să fi fost în gustul chinezesc.
   —     Mie mi-ar trebui, un lucru imai bun... zise cu hotărîre o femeie oacheşă cu sprîncenele ca lipitorile, privind îndrăzneaţă la negustor.
   —     Care lucru mai bun ? întrebă bătrînul Focşăneanu, tnălţindu-şi sprîncenele. Parcă este lucru mai bun ? Dar dacă vrei, hai să caut altceva, ¡mai potrivit pentru ochii dumnitale... Numai îmi pare rău că nu vrei să mă crezi pe mine! Aici ai şi lucru bun, şi ieftin ! Costă numai optzeci de bani cotul!
   —     Optzeci de ibani ? strigă cu glas înalt nevasta. Da’ unde s-a mai auzit aşa ceva ?
   —     Hm! nu vrei să crezi dumneata ? Aşa preţ ţi-1 fac numai dumnitale, căci văd cu cine am a face ; dar am vîndut azi din marfa asta c-un franc şi douăzeci, aşa să am eu bine! Dacă o vînd cu şaptezeci şi nouă de bani1, pierd la dînsa 1 Dar ziceai că vrei altă marfă ; nu aşa de bună ca asta ; aceea are să fie mai ieftină...
   —  Apoi nu, mai proastă nu-mi trebuie, juipîne 1
   —     Dumnitale, dragă, ştiu eu că nu-ţi trebuie lucru de mîna a doua. Pune degetele pe marfa asta şi vezi! Ştiu că cunoşti... vorbi moale ovreiul, întinzînd femeii staimba. Pune, te irog, mîna. Asta nu costă paTale.
   —  Văd eu, văd... da-i scump, jupîne!
   —     Ştii ce ? se amestecă, în clipa asta, tovarăşul meu de şcoală ; ştii ce ? Am să pun un cuvint şi am să rog pe tata să-ţi lase cinci bani la cot! Are să te coste aşa lucru fain, numai şaptezeci şi cinci de bani cotul.
 455
  —     í-ra ! da* unde se află una ca asta ! Doar eu nu-s de ieri de alaltăieri şi nu mi-i acu întâia oară! Am mai văzut eu cituri ş-aim mai cumpărat.
  —     Cît dai ? întrelbă scurt bătrînul, întinzîndu-se spre femeie, peste tarabă. Spune un preţ! Bu nu mă supăr... tîrgul n-are supărare...
  —     Apoi, juipîne, eu ţi-oi spune una : marfa dumnitale face patruzeci de bani cotul!
  —  Cuim ai zis ? fţilpară într-un glas tatăl şi fiul.
  Şi groază, amestecată c-o înfricoşată uimire, li se zugrăvi pe obrazuri. îşi duseră mînile la tîmple şi-şi clătinară capetele. C-tm igest de indignare, Aron dădu cu dosul palmei marfa la o parte. Cu acelaşi gest, David o repezi în alt colţ al tejghelei.
  Femeia îi privi ¡pe rînd cu ochi negri şi bănuitori.
  —  Dau patruzeci de bani ootul! zise ea cu hotărîre.
  Copilul rămase nepăsător. Tatăl, rece, întoarse cu
  dispreţ nasul.
  —     iCu aşa preţ, nu pot! Dumneata n-ai de cumpărat !
  Femeia se îndreptă slpre uliţă.
  Deodată bătrînul o întrebă cu glas prietimesc:
  —  Dai şaptezeci de bani ?
  Nevasta se opri.
  —  Mai pun şi eu zece bani, zise ea rîzînd.
  —     Atunci se apropie tîrgul ! se amestecă David şi-şi şterse vesel .nasul ou dosul palmei.
  —     Ai să mai pui şi ceilalţi douăzeci de ¡Bani ! grăi Anon.
  —     Nu pun, ‘ferească Dumnezeu ! Dacă-ţi place aşa, bine; dacă nu, mă duc; mai găsesc eu şi alţi negustori.
  —     Ba ai să mai dai doi gologani! strigă cu hotărîre negustorul.
 456
   —   De ce să nu dai ? întrebă, rugător, şi David.
   In clipa aceea, un gospodar înalt şi sipătos, cu bundă înflorită, împinse în dugheană două fote sfioase, codane de cincisprezece ani, şi după ele un şir întreg de cumetre, de nînaşe ¡şi de fine se abătură din drum. O femeie gureşă îşi făcea loc în fruntea lor. Era îmbrăcată cu rochie croită la tîrg, era frumoasă, albă şi rotofeie.
   —     Poftiţi, cucoană preuiteasă, sărut mina !... tresări David, repezindu-se cu umilinţă înainte-i.
   Prăvălia se umplea. Aron, hotă rit, ise plecă la urechea femeii oacheşe, îi şopti ceva în, taină, apoi apucă bucata de stambă şi i-o puse in braiţe.
   —   E bum cuvînt ? strigă el vesel. Să măsor ?
   Cucoana preuteasă, adusă la ales de gospodine, se
aşeză pe un scaun tîrîit în ¡grabă ¡de David, şi o salută cu respect şi domnu Aron. Femeia oacheşă se lăsă convinsă de euvîntul misterios al negustorului. Stamba ţipă ascuţit, cînd David o rupse cu imînile-i subţiri. Iar ¡gospodarul cu cele două codane, vesel şi el parcă de năvala din prăvălie, privea în juru-i, pe fiind fetele cercetau cu ochii aprinşi cordeluţele, horbotele şi pînzeturile cu care era ticsită dugheana negustorului.
   De cîtăva vreme urmăream cu încremenire pe tovarăşul meu de şcoală. Intre el şi bătrîn parcă era un joc necontenit de gesturi, de mişcări şi vorbe repezi. Cum se umplu prăvălia, uimirea mea crescu. Focşă-neanu David,-ca şi cum ar fi ifost într-o luptă, se înmulţea : scotea parcă din ochi, din nări, din gură, din vîrful degetelor, vorbe, argumente, horbote, cordele şi pînzet'uri; spunea preţuri grozave, cobora cu linişte pînă la jumătate, măsura iute cu cotul de lemn, însemna cu foarfecele, rupea ; slujea şi pe cucoana preu-
 457
teasă, întindea in vîrful .degetelor hurmuz codanelor romînultii cu 'bundă. Dimineaţa încăpuse goală pentru prăvălie, negustoria pornise uşurel şi cam alene după aceea; acum era însă o adevărată înfrigurare, căci se făcuse vadul mult dorit; şi de 'lingă tejghea, unde căutau să mulţămească pe toată lumea, certîndu-se din preţuri, mirîndu-se, uimindu-se, supărîndu-se, îmiblînziindu-se şi împăcindu-se, cei doi negustori chemau şi pe trecători, se repezeau chiar pină la prag, îndemnînd pe oameni cu tot ce le dorea inima...
   Tovarăşul meu .de şcoală mai făcea .ceva, ce mă umplea de .respect; îndată ce un preţ era rupt, zîm-betul îi dispărea o clipă, rămînea gînditor, cu oohii aţintiţi, apoi rostea hotărît şi sigur rezultatul unei socoteli, pe care ceilalţi o verificau încet şi trudnic pe degete...
   Nu ştiu ce farmec a avut pentru mine, în dimineaţa aceea de iarmaroc, tovarăşul ajcela-aljmeu de şcoală palid şi subţiratic. Nu mă mai interesa nici iarmarocul, nici zarva, nici mişcarea oamenilor; .parcă vedeam o fiinţă nouă, într-o lume nouă. Obrajii i se coloraseră şi ochii i se aprinseseră ; nu mai. era băieţelul cel umilit, abătut şi spăriat cînd ieşeam gălăgioşi de la şcoală... Ba era o fiinţă de temut chiar. Bătrînul îl privea şi-l urmărea cu dragoste...
   Eram ila o. şcoală <pe care n-o cunoscusem încă, o şc©ală ciudată şi .neliniştitoare, de care abia mai tîr-ziu mi-arn dat deplin socoteală. Tovarăşul meu îmi zîrnbea triumfător în clipele-i de răgaz.
   Intr-un răstimp l-.am întrebat, prinzîndu-I într-un colţ:
   —     Măi, Focşăneanu David, da’ după ce isprăveşti... nu mergi cu mine la scăldat ?...
   Aş fi vrut să-i arăt şi eu lui ce pot: cum fac răţuşte
 458
pe Şiret ou pietrele, cum fug, cum înot; aş fi vrut să-i arăt zăvoiul şi murele, cerul şi paserile; dar el murmură uşor cu buzele o socoteală în limbă străină, apoi mă privi pieziş, rîzind, ca şi cum i-aş fi vorbit de lucrul cel mai zadarnic şi mai comic din lume.
   Mă ¡lăsă şi se aruncă după muşterii. Am simţit golul îndemnului meu. Era neştiutor de toate ale mele. Am plecat singur din zarva tîrgului şi l-am lăsat pe Foc-şănearau David în jocu-i aprig. Cerul, apa şi crîagul mă chemau la altă şcoală, care era străină tovarăşului meu, cum îmi era mie străină lumea lui.
LA MESTECĂNEI
 sculta, să-ţi spun nişte întîmplări. Nişte întîm-
 plări de demult, de cînd eram eu în anii tăi.
 De cînd adică începusem să mă fudulesc că
desleg buchile.
   Eram pe atuncea mititel, sfios, cu capul mare şi cu părul zbîrlit. Eram şi alb, şi slăbuţ, şi urechile parcă-mi mai crescuseră din ce erau, ca nişte toarte de o parte şi de alta a capului. Abia mă ridicasem după o boală îndelungată ; se dusese de pe mine pielea ca de pe şerpi, şi în ochii adînciţi îmi lucea încă lumina frigurilor.
   Intr-o zi, bunicii, stînd pe scaune la o măsuţă, nas lîngă nas, şi sfătuindu-se, hotărîră să mă trimeată la ţară, la Mestecănei, la Mărgărinta, manca mea cea bună, din sînul căreia supsesem lapte doi ani şi jumătate, căci eu, drăguţă, n-am avut parte de mamă, ca tine.
   —     Acolo, soro, — zicea bunicul, ridicînd în sus arătătorul mînii drepte — acolo are aer curat, căci muntele e la doi paşi; se poate juca în voie; şi are să se bucure în curînd de dulceaţa primăverii.
 460
   —     Cum hotărăşti dumneata... răspunse bunica ; şi-i curgeau lacrimile de o parte şi de alta a nasului.
   Bunicul se uită la ea, se întoarse şi spre mine, îşi plecă barba în piept şi mă aţinti peste ochelari. Făcu un pas şi-şi puse mîna-i osoasă în creştetul meu:
   —   Aşa-i, Iliuţă, că te duci la baba Mărgărinta ?
   —   Mă duc ! răspunsei eu c-o voce subţirică şi slabă.
   Nu puteam să rîd şi să sar, căci fusesem moleşit de
boală, dar mă bucuram, pentru că baba, cum îi ziceam eu mancei mele, îmi era dragă, şi la Mestecănei mai petrecusem eu multe zile bune.
   Era pe după sărbătorile de iarnă şi frigul începea să se moaie ; omătul însă era gros pretutindeni şi drumurile de sanie luceau ca oglinda. Alexa cel chior, vizitiul bunicului, m-a învălit bine într-o blăniţă, a umplut săniuţa cu paie, a înhămat pe Sura cea bătrînă, s-a cuibărit lîngă mine ş-am pornit pe-o vreme cu soare. Frig era numai cît trebuia ca să nu se dezgheţe zăpezile ; înghiţeam aerul curat c-o plăcere nespusă ; simţeam cum îmi bate sîngele în obraji.
   Tot drumul ne întîlnirăm cu oameni care fugeau în săniile lor cu oplene şi se hartoiau la povîrniişuri, pe calea sticloasă. Pădurile se arătau goale şi cafenii, munţii albaştri. Atîta amintire mi-a rămas — ş-o lumină argintie, nesfîrşită şi dulce. îmi era cald în blăniţa mea ; eram în cel dintăi ceas fericit de care-mi pot aduce aminte. Alexa mă privea din cînd în cînd cu ochiul lui verziu, apoi îndemna pe Sura, şi cîteo-dată încerca un fel de cîntec, pe care niciodată nu-I isprăvea. II mormăia şi-l întrerupea la mijloc :
                      Intr-o grădină,
                      Subt o tulpină.
                      Creştea o floare...
 461
   Cînd am ajuns la Mestecănei, asfinţea soarele; şi pe munţi, pînă-n naltul cerului, pîclele şi nourii înălţau o blîndă lumină trandafirie. Am cunoscut îndată satul pe coasta lină, cu mestecenii înşiraţi ca o zăbrea pe culme, neclintiţi în rumeneala apusului. M-am bucurat cînd am văzut şi căsuţa babei în vale, aproape de pîrău, cu grădiniţa ei închisă cu ostreţe. Am recunoscut şi mestecenii cei tineri la izvoarele de sub deal. Numai căţelul care a ieşit zăpăind la poartă era altul.
   ...Apoi ce 3-a bucurat Mărgărinta cînd ne-a cunoscut ; ş-apoi cum a prins a plînge în casă, cînd m-a scos din blană şi m-a văzut aşa de puţintel şi de slăbuţ ! De durerea ei s-a înduioşat şi Alexa şi şi-a şters cu mînica sumanului ochiul lui cel verde.
   —     Dragu babei! da’ de ce-ai fost aşa de bolnăvior ! Da’ cum n-am ştiut eu, să vin să te îngrijesc! Cine ştie ce ţi-au dat nemţii ceia de la tîrg, de te-au slăbit aşa de tare. Eti, cu ale mele, te ridicam mai degrabă pe picioare, ca şi atuncea cînd ai mai fost bolnav, după ce te-am înţărcat!
   Vorbind, îşi ştergea ochii, îşi trăgea din nas lacrimile şi umbla grabnic prin casă. Intr-o clipă a adus lapte cald şi pîne neagră de grîu pentru mine, şi o strachină de borş pentru Alexa. Ieşea afară, intra iar
—   îşi cufuhda capu-ntr-un dulap — apoi se repezea, mă săruta şi mă mîngîia, şi iar se înturna la treburile ei.
   Baba Mărgărinta — trebuie să ştii — nu era chiar o babă. Aşa mă deprinsesem eu să-i spun. Ena o femeie tînără încă, voinică, rumănă şi sprîncenată. Şi cînd mă cuprindea şi mă strîngea la piept şi se înduioşa de starea în care mă aflam, îi mirosea sînul a busuioc şi a cuişoare.
 462
  Dar iată că intră în casă şi o altă cunoştinţă a mea : Irinuţa, fata Mărgărintei, cu vreo trei ani mai mare decît mine. După cît puteam eu pricepe, Mărgărinta şi Irinuţa rămăseseră singure în căsuţa lor : gospodarul mancei mele murise în războiul cu turcii... Cînd a sosit vestea aceasta, manca mea era ou prunc mic, de care n-a avut parte. Atunci, după ce a rămas văduvă, a venit de m-a hrănit pe mine, cel fără mamă. Acuma Mărgărinta şi cu fetita trăiau în oarecare biel-şug, alăturea de gospodăria bătrînilor ei, care erau oameni cuprinşi.
  —     Irinuţă ! strigă Mărgărinta ; iaca, a venit Iliută ! Vai, da’ tare-i slăbuţ mititelul!
  Fetiţa veni lîngă mine şi amîndoi începurăm a ne privi curioşi, fără a ne spune o vorbă. Babei încă nu-i trecuse uimirea.
  —     Ba zău, bădica Alexa, ia spune şi dumneata : treabă-i asta ? Cum să lese un pui pe mîna neamţului ? Uite, îl dă vîntul jos !
  —     Dă, răspunse vizitiul cu dispreţ. Parcă ei ce ştiu ? Ei socot aşa, că doftorii au găsit scara la cer.
  Eu nu înţeleg nici acuma cum de-am putut mînca aşa de mult în sara aceea. Să mă fi văzut bunicuţa că îndes pe gură atîta pîne neagră şi beau atîta lapte, şi mai adaog nişte ouă, ş-o bucată de friptură de găină, s-ar fi înspăimîntat grozav, şi-ar fi pus mînile în cap şi ar fi trimes îndată pe Alexa după doctor. Dar Mărgărinta ştia pesemne mai mult decît neamţul bunicilor, căci, înainte de culcare, mi-a mai dat nişte pere uscate şi nişte nuci — pe care le-am ronţăit pînă ce-am închis ochii. Am dormit foarte bine şi nu mi-a fost nimica.
  A doua zi m-am sculat cu noaptea-n cap : îndată ce gazdele mele au prins a roboti prin casă, la lumina
 463
gazorniţei. Zadarnic îmi aşeza baba capu-n perină, şi mă mîngîia, şi-mi potrivea pe trup poclada vrîstată
—   căci nu voiam să mai dorm cu nici un pret. M-am sculat, m-am spălat, m-am îmbrăcat singur — ş-am prins a mă ţinea de Irinuţa. Am văzut aşa, în zori de ziuă, coteţul cu doi porci care grohăiau cam supăraţi şi întindeau riturile spre noi; am fost de faţă la ieşirea din poiată a găinilor şi la trîmbiţările fudule ale cucoşului, şi ne-au împresurat gîştele găgăind cu larmă şi mirare, neînţelegînd ce caut eu acolo. Apoi, din alt cotlon, au ieşit curcanii ş-au prins a se umfla în pene ş-a pufni, încît eu m-am spăriat ş-ami întrebat pe Irinuţa dacă nu cuinva-s bolnavi.
   Pentru mine toate erau lucruri nouă, căci în apropierea paserilor şi a animalelor încă nu trăisem.
   Să vezi ce tare mă miram cum găseşte Irinuţa ouă prin cotloane ascunse. Cum ştia ea că viţelului i-i foame şi-i ducea de mîncare. Guim a înţeles că paserile cer grăunţe şi apă... Toate le ştia şi le făcea cu graba. Şi de şi era omăt şi îngheţat pretutindeni, ea umbla numai cu nişte papuci subţiri, în picioarele mai mult goale, c-o rochiţă de pînză pe dînsa şi fără nici o broboadă pe cap.
   —  Nu ţi-i frig, Irinuţă ? o întrebam eu.
   —    Nu! îmi răspundea ea. Scutura repede din cap şi mă privea rîzînd.
   Intre alte lucruri frumoase pe care le-am văzut în cele dintâi zile la Mărgărinta, au fost şi budăiele, adică fintînile de sub coastă: scorburi de copaci bătrîni tăiate ca nişte stupi şi înfipte în pămînt. Erau vreo douăsprezece. Din fund'ul lor apa limpede ca lacrima izvora suflînd şi împrăştiind uşoare pîlnii de năsip. Bulbucii argintii se înălţau tremurînd pînă la lumina luciului. Iar prin gura deschisă a scorbu-
rilor apa năvălea gîlgiind, prin prundişor şi humă, spre pîrău. In jur, creşteau mesteceni tineri, care-şi mlădiau domol pletele subţirele şi desfrunzite. Mă miram mai ales că, de şi ne aflam în puterea lui faur şi apele toate erau îngheţate, pîrăul acesta al fîntîni-ţelor curgea ca vara, fără să sufere pe el pojghiţa cea mai uşoară. Afară de asta — nu ştiu de unde şi: cînd, ce vînturi ale întîmplării aduseseră în năsipişul lui sămînţă de creson, şi acuma se clătinau pe apă buchete neîntrerupte de un verde puternic, închis.
 —     Irinuţă, întrebam eu, de ce nu-nghiaţă pîrăul, şi de ce cresc iarna pe el buruiene ?
 •— Apoi să ştii, îmi răspunse fata privindu-mă şiret, că din fîntîniţe izvorăşte apă vie.
 —     De care ? De cea despre care se spune în poveste ?
 —   Fireşte.
 Peste multe lucruri vrednice de mirare şi necunoscute am dat eu acolo, la baba Mărgărinta. Dar cel mai minunat lucru a fost cu gîştele.
 Să vezi. Acu mă dădusem eu destul cu săniuţa, şi aş putea zice că mă săturasem de iarnă.
 Omăturile începuseră să se topească şi să scadă. Primăvara era aproape. Din pricina apelor ş-a mlaştinilor, stăteam mai mult în casă. Intr-o zi, aud că bate cineva la uşă.
 Eu mă-ntorc şi zic:
 —   Intră !
 Dar cel de-afară bate iar. Baba Mărgărinta se-n-toarce cătră fată :
 —   Dă drumu, Irinuţă !
 Fetiţa deschide şi, cu uimire, văd că păşeşte greoi peste prag o gîscă, cu pene albe şi cenuşii. Se opreşte puţin, se uită în juru-i; face din guşă încet: da-da-
 30
 465
 da-da ! apoi se îndreaptă spre un colt al odăii şi intră sub pat.
 Holbînd ochii, întreb :
 —   Da’ ce caută gîsca în casă, Irinuţă ?
 —   A venit să facă un ou.
 —   Cum aşa ? Da’ gîsca vine-n casă ? Nu se teme ?
 —      Precum vezi, nu se teme. Mai este una. Aceea vine mîni. După ce-or isprăvi ouăle, s-aşează la clocit...
 •—  Aşa ! Şi de   mult vin ele?
 —   De mult, de   cînd te dădeai cu săniuţa...
 Hm ! şi eu nu ştiam nimica. Mă apropiai încet de pat; ridicai poclada. Gîsca fîsîi uşor şi înălţă gîtul, privindu-mă cu ochişorii ei rotunzi.
 —   Zice că să-i  dai pace, observă Irinuta.     Peste    cî-
 teva   zile şi asta şi cealaltă cad cloşte. Şi-au       smuls
 penele şi le-au potrivit cu ciocurile la cuibare.
 De şi nu înţelegeam tocmai lămurit ce este şi ce are să se petreacă, întâmplarea asta mi-a pricinuit o bucurie aşa de mare, încît în fiecare zi pîndeam gîş-tele şi le aşteptam să vie la uşă, să ciocănească cu pliscurile şi să ceară intrare. îndată săream şi le dădeam eu drumul.
 Intr-o după-amiază se aşezară amîndouă odată în cuibare, potriviră ouăle şi puful şi rămaseră cuminţi acolo, închizînd ochii şi ascultând parcă bîzîitul focului din vatră.
 —      Acuma să mergi să vedem pe gînsae ! îmi zice Irinuţa.
 în adevăr, afară lîngă uşă, gînsacul sta singur, aşteptînd. încercă să intre printre noi, dar fata îi făcu semn cu vărguţa, şi el se trase mai la o parte. Acolo, înălţînd capul, dădu drumul la trei ţipete lungi şi ascuţite. Din casă, mai slab, răspunseră gîştele. încă o chemare; încă un răspuns. Şi înţelegînd cum
 466
 stau lucrurile, de şi cu părere de rău, gînsacul se hotărî să plece, şi porni legănat spre fundul ogrăzii. Trecu pe lîngă codină fără să ciupească un fir, trecu pe lîngă apă c-o nepăsare şi mai adîncă şi se aşeză la un dos, subt o tufă uscată. Se tupilă la pămînt şi părea gîn-ditor şi trist. Irinuţa mi-1 arătă cu degetul.
   —     Acuma el îi supărat pentru c-a rămas văduv. Dar ştie că gîştele clocesc ş-au să scoată boboci.
   In cîte-o zi, cloştele ieşeau de sub pat şi baba mă ruga să le deschid uşa, ca să treacă la plimbare, să se mai răcorească.
   Cum ieşeau, dădeau un semnal. Gînsacul le răspundea. Cu gîtul întins se repezea din fundul ogrăzii, bă-tînd din aripi cu bucurie. Intre soaţele lui, pornea împrejurul casei, vorbind şi sfătuind cu mare larmă. Aşa umblau, o vreme : stăteau, puţin la mîncare şi la apă; apoi gîştele se opreau la prag, îşi luau rămas bun şi ciocăneau la uşă. După ce intrau, gînsacul mai aştepta puţin, chema şi primea răspuns — ş-apoi pornea melancolic spre colţul lui de ogradă şi spre tufa cea uscată.
   Iar într-o zi călduţă de început de primăvară, cînd gîştele ieşiră cu douăzeci de boboci în bătătură, am fost de faţă la nespusa bucurie a gînsacului. Scoase un ţipăt prelung şi întortochiat, plin de întrebări şi de mirări, bătînd din aripi, întinzînd gîtul şi des-chizînd clonţul, se repezi spre găini şi spre curcan, spre mine şi spre Irinuţa, după aceea se întoarse şi prinse a-şi plimba acelaşi gît întins, ca într-o mîn-gîiere, pe deasupra puilor cu puf auriu. Şi-i întreba încet: «Ce mai faceţi voi, măi băieţi ?» Gîştele şoşo-iau şi vorbeau şi ele; răspundeau mai moale şi mai subţirel şi bobocii — şi porniră aşa, încet, prin soarele strălucit, pe pajiştea tînără, verde ca buraticul.
 30*
 467
   Irinuţa-Î urmărea cu o vărguţă în mină.
   Aproape de poartă, după ce mai alungă o dată pe curcani, gînsacul dintrodată începu o manevră neaşteptată. Stînd drept şi semeţ, cu capul foarte sus, începu a sălta din picioare.
   —  Acuma el joacă de bucurie... îmi lămuri Irinuţa.
   Intr-adevăr gînsacul juca. Tipăia în tact regulat cu linişte, cu seriozitate, împlinind parcă un fel de ritual. Familia lui nu manifesta nici un fel de apreciere ; eu şi cu Irinuţa rîdeam ; el însă era foarte demn.
   Dar soarele umplea lumea. de lumină şi mugurii mestecenilor unduiau deasupra izvoarelor. Gînsacul îşi duse nevestele şi puii pe cărare, la vale.
   Umblau domol. Un bobocel rămînea din cînd în cînd în urmă, se învîrtea în loc şi parcă nu ştia în ce parte s-apuce. Prindea cu ciocuşorul un fir de iarbă ca un ac, se opintea ca să-l rupă şi cădea-n coadă. Gînsacul se oprea şi-l aştepta cu îngăduinţă — pîna ce se adăuga iar la cîrd, pe cărarea zbicită.
   Cînd ajunseră la pîrăul cu apă vie, gîştele bătrîne întăi se sfătuiră dînd ocol bobocilor. Spunea ceva una, răspundea alta. Apoi deodată, la o hotărîre a gînsa-cului, intrară încet, cu toţii în pîrău. Şi puii începură a înota mişcîndu-şi regulat prin apă lăbuţele portocalii.
   Irinuţa intră şi ea în unda rece şi tot îi îndemna cu varga îndărăt, spre fîntîniţe. Le spunea ceva, îi mustra — şi gîştele cele bătrîne răspundeau: da-da, da-da I
   Aşa am început eu a petrece, la baba Mărgărinta, cele mai frumoase zile ale copilăriei mele.
             HULTANUL
      upă ce se aşeză primăvara în valea Moldovei
      şi înfrunziră mărunt mestecenii de pe culme
şi de la fîntîniţile din vale, Mărgărinta, gazda mea, începu a-şi orîndui grădiniţa din coasta casei — i.ar eu zburdam ca un căluţ, înfiorat de soare şi de vînturile calde.                             »
   îmi zicea manca, privindu-mă blînd cu ochii ei sprîncenaţi:
   —     Fugi şi te joacă, dragul babei! Numai aşa ai să prinzi putere!
   Eram cînd în vîrful dealului, de unde priveam munţii posomoriţi, cînd în vale la pîrău, unde veneau fete desculţe de clăteau cămăşi şi le bateau cu maiu-rile pe lespezi de piatră cenuşie. Umblam şi după Iri-nuţa, care ducea vaca la imaş dis-de-dimineaţă, ori aducea bobocii de la pîrău; şi săream pîrleazul şi la moş Sava, tatăl babei mele Mărgărinta.
   La moşneag îmi plăcea mai ales să mă duc cînd dădea cîte-o ploaie ori pornea un vînt care suna prin livezi. Atunci toţi tovarăşii mei de-o şchioapă mă părăseau şi eu mă strecuram în ograda de-alături numai cu Colţun, căţelandrul cel negru cu labele albe. Moş
 469»
 Sava era rotar ; sta la cobîlă şi lucra cu tesla ori cu cuţitoaia, meşterind schiţe şi ciolane de roate. Avea şi el sprîncene tufoase care i se ridicau de pe ochi cînd mă apropiam de el. Contenea o clipă din lucru, zîmbea, apoi dădea cu dosul palmei peste mustaţa-i căruntă şi mă întreba :
 —   Ce mai faci mata, domnu Iliuţă ?
 Eram mîndru       că-mi spunea     aşa: domnu Iliuţă.
 —   Am fost şi    m-am plimbat! îi răspundeam           eu  cu
 îndrăzneală.
 —      Aşa ? Şi ce-ai mai văzut ? Cu cine te-ai mai întîlnit ?
 —      Am fost ş-am văzut fîntîniţile. M-am întîlnit cu băieţii lui Maftei Cîrlig.
 —   Tare bine.    Vra să zică îţi  place la noi!
 —   îmi place.    Nu mă mai întorc la tîrg.
 —   Ba asta- nu se poate. Mata eşti boier.
 —      Ş-apoi! £u vreau să stau aici la baba Mărgă-rinta...
 —      Tare bine, tare bine ! grăia moşu Sava cu bunătate ; stai la noi şi te faci voinic (am auzit c-ai fost bolnav) ; ş-apoi pe urmă om vedea ce-a mai fi. Acuma, iaca şezi colea pe trunchiul cela. Ia bărdiţa ceea şi ciopleşte o bucăţică de lemn. D'acă zici că vrei să stai la noi, apoi am de gînd să te învăţ meşteşug. Vrei să înveţi rotăria ?
 —      Se-nţelege! Am să spun babei să-mi facă şi mie o şură ş-am să mă pun să fac şi eu roate!
 Moşneagul îşi urma lucrul la cobîlă, eu ciocîrteam un lemnişor pe trunchi. Şi amîndoi vorbeam cu gravitate despre roate, despre mesteceni, despre izvoare şi boboci; despre Mărgărinta şi Irinuţa ; despre purcei, curcani şi găini; despre tot ce alcătuia lumea mea cunoscută. Colţun căţelul sta deoparte, şi, cînd îmi
 470
 întorceam privirile spre el, dădea vesel din ciotul de coadă tăiată. Afară din şopron se învăluia ploaia pe vînt, copacii din preajmă se scuturau şi oftau; dar în cotlonul nostru era bine ; mirosea plăcut a fum, şi, cînd mă înfiora răceala, mă cuibăream în tohoarca miţoasă a lui moş Sava, şi de-acolo îmi urmam cu e) sfatul.
   Intr-o bună zi, în gospodăria babei Mărgărinta, în viata noastră tihnită, s-a abătut un duşman. A venit pe-un vînt rău.
   Abia mă sculasem şi ieşisem la soare. Găsii în dosul casei pe Mărgărinta şi pe Irinuta rupîndu-şi mînile şi văicărindu-se. M-arn înspăimîntat. Am rămas uitîn-du-mă la ele cu ochii măriţi. înţelegeam că mă aflu în fata unei nenorociri. Manca mea mă văzu gata să plîng şi găsi de cuviinţă să-mi împărtăşească şi mie întîmplarea cea grozavă.
   —     Vai de mine, Iliută ! strigă ea repede. Mi-a luat hultanul găina cea mare, neagră. O ştii cît era de frumoasă ! Şi matale îti era dragă !
   —  Cum a luat-o hultanul ? Care hultan ?
   —     Un drac de hultan ! Ştiu eu cum a luat-o ? S-a tot învîrtit pe-aici; s-a repezit; cînd am aflat noi, el o tîrîia încolo pe coastă ! Bată-1 Dumnezeu de duşman !
   înfăţişarea mancei şi a fetitei era aşa de dureroasă, încît fără voie mă înfiorai, şi mi se năzări în închipuire duşmanul subt o formă nelămurită, uriaşă şi ameninţătoare. Nu ştiam încă ce-i hultanul.
   —     Şi de unde a venit? întrebai eu privind în juru-mi nehotărît.
   —     Parcă cine poate şti de unde vine dihania ! zise Irinuta privind în sus, spre cer.
   Mă uitai şi eu spre albăstrimea curată a văzduhului. Nu vedeam nimic. întrebai sfios:
 471
   ■*— El şede la pădure ?
   —     D-apoi cum! Acolo-şi face cuibul!... zise baba Mărgărinta.
   Şi cu Irinuţa începu a cerceta prin cotloanele ogrăzii să vadă dacă toate paserile sînt acasă. Din cînd în cînd manca scotea cîte-o strigare de uimire şi de năcaz ; înţelegeam că e îndreptată spre duşmanul cel nelămurit. Eram curios să-l cunosc şi eu, şi-n acelaşi timp năştea în mine teama, ca o ceaţă. Poate era un fel de lup, ori un balaur, ca-n poveşti — eu ştiu ?
   A doua zi, la amiază, altă larmă, alte chiote. Colţun începu să latre; baba Mărgărinta şi Irinuţa săriră de pe prispă şi prinseră a ţipa cu glasuri ascuţite: Iha! ihaa !
   Găinile, la comanda cucoşului, cotcodăceau şi cîr-cîiau zburînd spăimîntate prin tufe.
   —     S-a repezit la găinuşa cea porumbacă ! strigă Irinuţa, întorcînd obrazu-i roşu de tulburare.
   —  A luat-o ? întrebă cu obidă manca mea.
   —     Nu, mămucă, răspunse fata ; numai s-a izbit într-însa. A scăpat în tufe, şi dihania s-a dus...
   Baba Mărgărinta îşi pocni palmele una de alta şi întrebă cu amărăciune:
   —     Ce facem? Vai de mine, ce facem? De-acu s-a înădit la găinile noastre... Trebuie să mă duc să spun tătucăi. Să se aţie el mîni ori poimîni cu puşca. Poate să scape lumea de-o răutate...
   Eu ascultam cu luare-aminte. Priveam în juru-mi. Vedeam paserile pitite prin tufe, parcă nu îndrăzneau să scoată capetele la lumină ; cîţe una întorcea un ochi în sus, şi cîrcîia uşurel... Tîrziu cucoşul trâmbiţă prelung: cucurigu ! şi găinile începură a ieşi în soare.
   Cu gîndul la duşmanul liniştii noastre, la prigonitorul găinilor babei Mărgărinta, sării pîrleazul şi in-
 472
 frai in şopronul lui moş Sava. El cioplea domol cu tesla lemn de fag.
 —     Ai mai venit pe la noi ? întrebă el, fără să ridice cchii.
 —   Da... răspunsei eu.
 Voiam să încep vorba despre fiara necunoscută care bîntuia gospodăria noastră de dincolo de gard. Dar nu ştiu cum se făcuse, deodată uitasem numele — şi n-aveam cum să pornesc din loc întrebările.
 Moş Sava se opri din cioplit, ridică ochii şi zîmbi. Zise:
 —     Mi se pare că s-a izbit hultanul în găinile babei... Am auzit zvoană !
 Eu tresării. Tocmai despre asta voiam să vorbesc. Pornii cu mare însufleţire :
 —     Apoi da ! a fost. A grămădit într-un cotlon o găinuţă porumbacă. Dar ieri, ce nacaz ne-a făcut 1 Nici nu ştii dumneata ! Ieri ne-a luat hultanul găina cea mare neagră.
 —     Cum se poate! grăi bătrînul, privindu-mă cu mare luare-aminte.
 —     Da! Cînd am ieşit ieri dimineaţă din casă, am văzut cum se văicăreau baba Mărgărinta şi cu Iri-nuţa şi le-am întrebat cum s-a întîmplat... Drept să-ţi spun, m-am supărat grozav.
 —     Cred şi eu! zîmbi moş Sava. Dac-ia luat găina cea mare neagră !...
 —     Şi baba Mărgărinta aşa-i de amărîtă! urmai eu. Are să vie să-ţi spuie... Zice că de-acu dihania are să mînînce toate găinile...
 —     Da’ nu le mai mînîncă, domnu Iliuţă, că nu-1 lasă moşneagul.
 —   Da’ ce-ai să-i faci ?
 —   Am să-l puşc!...
 473
  Eu ma gîndii: trebuie sa fie o dihanie mare şi urîtă !
  Moş Sava dădu de două ori cu tesla în ciolan şi se opri. Zise iar :
  —   Găina a luat-o din ogradă ?
  —   Da.
  —   Şi cum a putut s-o ridice peste gard ?
  •— Cum să n-o ridice, răspunsei eu cu tărie. Dacă-i dihanie mare!
  —     Da’ nu-i aşa de mare, domnu Iliută. Numai cît îi îndrăzneaţă...
  —   S-a dus la pădure; acolo are cuib! urmai eu.
  —   Asta numaidecît! aprobă moşneagul.
  Eu cugetam : Vra să zică nu-i tocmai mare dihania !
  Moş Sava bătu iar de două ori cu tesla în lemnul de fag.
  —     Desară, am să-mi încarc puşca! mormăi el, ca pentru sine.
  Eu îl întrebai cu vicleană nepăsare:
  —   Şi unde ai să-l pîndeşti ?
  —   Apoi îl văd eu de-aici, că vine pe sus...
  Hm! eram uimit şi încurcat.
  —   Vra să zică pe sus ?
  —   Fireşte. Dacă-i pasere!
  Aha ! Acuma eram mai sigur de mine, de şi eram foarte, foarte dezamăgit! Nu-i nici balaur, nici măcar lup !
  Statui puţin pe gînduri, apoi întrebai cu hotărîre:
  —   Da’ ai să mă laşi să stau şi eu aici, mîni ?
  —     Cum nu ! Stăm amîndoi la pîndă. Scăpăm lumea de un rău!
  * Trecui repede gardul la noi în ogradă, căutai pe Mărgărinta şi-i spusei vestea cea bună, cu bucurie mare. Apoi, în felurite chipuri, vorbind despre întîm-
 474
  plare, mă făcui a şti că nu-i cine ştie ce dihanie mare, dar e îndrăzneaţă — şi rămase hotărît că e o pasere; nu-i nici lup, nici balaur, nici vreo altă dihanie: hul-tanul e pasere. Să se ştie!
   Baba Mărgărinta zîmbea la învăluirea mea de vorbe. Se aplecă şi mă sărută pe obraji.
   —     Da’ ce, puiule, îmi zise ea, tu nu ştiaî că hul-tanul e pasere ?
   Scăpai cam ruşinat de la sînul ei care mirosea a busuioc ş-a cuişoare. La colţul casei, cu năsuşoru-n palme, rîdea de mine şi Irinuţa. Chemai pe Colţun şi pornii, neliniştit, la vale, spre fîntîniţile asupra cărora fluturau crengile mestecenilor.
   A doua zi dis-de-dimineaţă, mă înfăţişai la moşu Sava şi mă aşezai lîngă cobîlă. Puşca era aninată în părete, de-un cui de lemn. Bătrînul lucra liniştit, parcă uitase de duşmanul nostru. Statui un timp ; ieşii apoi pe afară şi privii mult în văzduh; îmi aruncai ochii şi spre moşneag; el parcă habar n-avea ; îşi vedea de treabă.
   Zisei tare:
   —  Nu se vede nimic...
   Moşu Sava ridică o clipă spre mine ochii şi zîmbi.
   Cînd intrai în şopron iar, el îmi întinse bărdiţa şi eu mă aşezai la trunchiul meu, urmărindu-mi ucenicia într-ale rotăriei. Abia într-un tîrziu moşneagul îmi dădu o lămurire.
   —     Ştii mata, domnu Iliuţă, cînd vine hultanul ? Cînd i-i foame şi cînd s-adună găinile la mîncare... Iaca acuşi.
   Cînd eram eu mai cu luare-aminte la bărdiţă şi la aşchia mea de fag, moşu Sava se ridică sprinten din locul lui şi puse mîna pe puşcă. Eu mă înfiorai şi
 475
aşezai la o parte bărdita. După aceea mă strecura! afară din şopron.
   Ena linişte deplină deasupra satului, soarele de primăvară lucea cu putere şi cerul era ca sineala de albastru. Moşneagul privea cu luare-aminte în naltul văzduhului. Eu alergam cu ochii pretutindeni, vedeam numai depărtări limpezi.
   Deodată, departe, sus, zării un punct mişcător. Sco-sei un ţipăt uşor.
   —   L-ai descoperit ? întrebă rîzînd moşu Sava.
   Incet-încet, în cercuri, punctul se apropia ca două
şindrile negre, puse-n cruce.
   —   Acela-i hultanul ? întrebai eu.
   —   Da! îmi răspunse moşneagul neclintit.
   Auzii oţelele puştii ţăcănind ; închisei ochii. Cînd ridicai pleoapele, nu mai văzui paserea. O căutam cu privirile în toate părţile în naltul cefului, în zare
—    cînd deodată o văzui plutind cu repejune chiar pe deasupra noastră. Mi se păru că vine asupră-mi şi inima începu a-mi bate cu putere. După un ocol, ca într-un vîjîit de vînt, se năpusti aproape de noi şi-mi apăru mare şi fioroasă. Lîngă mine puşca lui moşu Sava trăsni scurt şi grozav.
   —     Unde te duci, domnu Iliuţă ? îmi strigă rîzînd bătrînul. Eu mă repezisem spre fundul şopronului.
   Mă întorsei la lumină; mă luai după bătrîn. Sări-răm amîndoi pîrleazul. Venea din partea cealaltă în fugă şi Mărgărinta. Prin iarba mare, în ograda noastră, ţupăia, cu aripa frîntă hultanul. Moşu Sava se apropie de el, întinse mîna. Hultanul căscă ciocul cîrligat, şi, sprijinit în coadă, cu pieptul dîrz, îşi răsfira în laturi aripile ca două evantalii. Cînd bătrînul îl atinse, duşmanul ciocni cu clonţul, apoi, pră'
 476
vălindu-se pe spate, repezi ghîare ca de oţeî, încleş-tînd mina care voia să-l cuprindă.
   Moşu Sava scoase o sudalmă straşnică şi ridică în sus degetele sîngerate. Apoi, aplecîndu-se, într-o clipă puse asupra paserei ciubota-i uriaşă. Duşmanul bătu pămîntul c-o aripă, apoi rămase neclintit şi zdrobit. Avea în vîrful clonţului o boabă mare de rubin.
   De departe, găinile şi curcile ogrăzii, cu strigăte scurte îl priveau uimite, cînd c-un ochi, cînd cu altul. Baba Mărgărinta apucase de o pană, şi, rîzînd, ridicase în sus, în soare, o aripă uriaşă, dungată alb, negru şi roşcat. Dar mie nu-mi venea să rid, căci mîna lui moşu Sava, cu care purta el tesla, era toată brăzdată cu roşu. Cu ochii în lacrimi priveam în juru-mi şi înţelegeam că duşmanul nostru, care venise din adîncul cerului şi căzuse fulgerat, nu era o pasere de rind.
          FĂT-FRUMOS MĂZĂREAN
 Bunica, în fiecare sară, spune o poveste nepoţilor. E aceeiaşi poveste, foarte frumoasă poveste, povestea cu împăratul Măzărean. In fiecare sară cei trei ţînci, doi băieţi şi o fetiţă, după ce se întorc de la masă, se cuibăresc în paturi şi încep să se roage cu glasuri dulci şi subţirele:
 —   Bunică, spune povestea.
 Bătrîna întreabă cu mirare prefăcută :
 —   Care poveste ?
 —   Povestea cu împăratul Măzărean.
 —   Apoi nu v-am spus-o ş-asară ?
 —     Ne-ai spus-o, dar noi am uitat-o, bunicuţă. Spune-ne povestea cu împăratul Măzărean.
 —     V-am spus-o ş-alaltăsară şi-n toate serile de cînd s-a făcut iarnă.
 —     Da, bunică, dar tare te rugăm, mai spune-ne-o
 o dată!
 Toţi trei îşi îndreaptă spre ea cicorile umede ale ochilor. Numai în cămăşuici în aşternuturi, încep a sălta cu mînile şi cu picioarele ca nişte ursişori albi şi s-aşează în jurul ei. Lucirea lămpii liniştite pe ple-
 478
tele bălai deodată se răsîrînge în privirile obosite ale bătrînei.
   Cu firişoare de aur în pupila mărită, fixată atent şi serios de nepoţei, bunica începe, parcă şi-ar aduce aminte de ceva de demult.
   —     Să vă spun. A fost odată, cine ştie cînd, în vremea veche, un boier sarac... Şi boierul acela avea un fecior...
   —     Bunică — o întrerupse nepoţelul cel mai mare, Nieulăieş — mi se pare că ai uitat să spui că pe vremea aceea se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de ocă de fier la un picior...
   — Şi se suia în slava cerului, şi i se părea că-i uşor... adăogă mezinul, Sandu.
   —     Da. Şi boierul acela avea un fecior... Ş-acu intr-o zi, cînd s-a făcut feciorul mare, s-a înfăţişat la babacă-su şi i-a spus aşa : Tătucă ! noi sîntem singuri pe lume. Eu mamă n-am şi lîngă dumneata am stat destul. Trebuie să mă duc în lume după noroc. Aşa i-a spus. Şi bătrînul i-a răspuns: Bine, du-te. Iaca, eu îţi dau un cal şi armele mele din tinereţă şi binecuvîntarea mea... Şi i-a dat armele, şi calul, şi l-a binecuvîntat... şi s-a dus feciorul.
   —     L-a binecuvîntat... zice pe gînduri, ca un ecou, fetiţa.
   —     Bunică, harmasarul eu ştiu că era alb... observă Nieulăieş...
   —   Alb ?
   —     Da. Aşa spuneai mata, că era alb... Şi cînd a plecat feciorul, şi-a luat cuşma din cap şi a sărutat mîna bătrînului. Trebuie să spui-tot, bunică, aşa precum s-a întî-mplat.
   —     Se-nţelege, se-nţelege. I-a sărutat mîna şi s-a dus...
 479
 —      Dar de oe s-a dus ? întreabă deodată gros, Sandu. Nu-i era frică să umble singur prin lume ?
 —      Nu-i era frică, îi răspunse cu hotărîre Niculăieş. Măzărean era viteaz. Chiar a şi ajuns împărat.
 —   Se-nţelege. Văd că ştiţi povestea.
 Lucia, fetiţa, intervine hotărît şi repede:
 —      Zău că n-o ştiu, bunicuţă ! Spune-ne cum a ajuns Măzărean la sfînta Vineri...
 Bunicuţa, cu glas moale, supraveghindu-se să nu mai uite nimic, urmează povestea, cu întîlnirile minunate cu vulturul, cu ştiuca, cu furnica... Ajunge la sfînta Vineri...
 —      Aici este o căţea cu dinţii de fier şi măselele de oţel, o întrerupse cu oarecare grijă Niculăieş.
 Bunieă-i i-i somn. Toată ziua a umblat robotind prin gospodărie şi acuma ochii i se umbresc în răstimpuri. Se razimă încet de perna de părete. Pleoapele-i cad ca-ntr-un fulger şi se ridică domol, grele.
 —      Da. Bate el Ia uşă şi sfînta Vineri întreabă: Cine-i ? Om pămîntean ! Dacă eşti om bun, intră ; dacă nu, du-te; că am o căţea cu dinţii de fier şi cu măselele de oţel, te face mii şi fărîme... Om bun, om bun, sfîntă Vineri. De atîtea ori ţi-am spus să-mi aduci lemne uscate... Nu vrea să ardă focul. Sînteţi nişte leneşi; numai la mîncare şi la somn vă gîndiţi!...
 —      Bunică ! bunică ! strigă copiii scandalizaţi; nu dormi, bunică, spune povestea !
 —   Aha, da ! ce ? povestea ? cine ? care poveste ?
 —      Povestea cu împăratul Măzărean, bunică! A ajuns la sfînta Vineri. L-a primit ?
 —      Se-nţelege că l-a primit şi l-a găzduit frumos şi l-a întrebat de ce umblă prin lume.
 Niculăieş se saltă şi sugerează :
 —   Dar mîna, sfintei Vineri, i-a sărutat-o ?
 480
 —      I-a sărutat-o. Şi i-a spus aşa : Eu sînt flăcău pribeag şi umblu prin lume după noroc. Şi norocul meu l-am visat într-o noapte şi se făcea că-i o fecioară în împărăţia de la Marea Albastră... N-ai putea să-mi arăţi, maică Vinere, drumul la Marea Albastră ?... — Da, fecior de Măzărean, drumul la Marea Albastră-i drum cotit spre răsărit... Du-te înainte pînă la sfînta Duminică... Şi a pornit Măzărean înainte...
 —      Intăi i-a sărutat mîna, stăruieşte, neînduplecat, Niculăieş.
 —      Da. Ş-a pornit înainte, cătră sfînta Duminică. Ş-a mers, ş-a mers... Ş-a mers înainte... Ş-a mers... Care găină neagră ? Am căutat-o. Nu era cu ou. Nu era.
 —   Bunică ! bunică!! ţipă iar copiii.
 —      Ce-i, dragii bunicăi ? răsare bătrîna, cu ochii bătuţi de văluri fumurii.
 —      Bunică, strigă Niculăieş, ieri am ajuns mai departe. Am trecut de sfînta Duminică ş-am ajuns la împărăţie... Acu văd eu că nu mai ajungem la sfîrşit!
 Bunica zîmbeşte:
 —      Mi-i somn. Sînt trudită. Vă spun povestea mîne-sară.
 Şi mîngîie creştetul auriu al lui Niculăieş, favoritul ei.
 —      Da, bunicuţă. Da’ împărăţia ceea pe unde a fost Măzărean acu mai este ?
 —   Nu, nu mai este.
 —      Nici Măzărean nu mai trăieşte, nici împăratul de la Marea Albastră. Aşa-i, bunică ?
 —   Nu mai trăiesc. Au murit.
 —   Dar împărăţia şi cetăţile ?
 —   împărăţia şi cetăţile s-au risipit. Acuma pe-aco-
  31 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 7
 481
 lo-i pustie. Nu-i nici apă, nici pom. Numai năsip cît vezi cu ochii. Nu se mai cunoaşte nimica.
 —     Numai mata ai rămas de-atuncea, bunicuţă, şi-ţi aduci aminte de Făt-Frumos Măzărean...
 —   Da, da...
 Şi bunica zîmbeşte trist portretului ei din tinereţă, atîrnat pe părete, în umbră, drept în faţă, şi luminat uşor de zbaterile focului...
 —     Numai eu am rămas de-atuncea şi-mi aduc* aminte...
       NECULAI ŞI PRIETINUL SĂU
A
In ograda boierească se pripăşise o biată fiinţă din toată lumea, un om umilit şi fără minte, alungat pe drumuri de foame şi frig. Nimeni nu ştia al cui e şi de unde-i. Un singur lucru putuse spune, c-un rîs larg, scărpinîndu-se în capu-i buhos : că-1 chiamă Neculai. Era aşa de zdrenţuit, cu privirile spăriate parcă de dihania care-i rodea măruntaiele, încît cucoana, milostivă ca totdeauna, hotărî şi pentru el, ca pentru un cîne de pripas, un colţ unde să se oploşească şi un blid din mîncarea argăţimii.
   Era, în ziua cînd căzuse de pe drumuri necunoscute fiinţa aceasta întunecată, un cer plumburiu de toamnă şi vîntul apleca prelung copacii. Frunze uscate treceau grăbit prin aerul cenuşiu; uneori vîntul, învă-luindu-le, le purta cu foşnet prin ogradă; tremurînd, păreau că-şi caută un ascunziş, tîrîndu-se prin unghere şi dosuri. Cucoana Catincuţa le privea din cînd în cînd melancolică, cu ochii ei vineţi, şi-şi aduna de pe frunte o şuviţă din frumosul ei păr cărunt pieptănat ca de demult, cu cărare la mijloc. Pribeagul, cu grumazul plecat, cu mînile atîrnînd pînă la genunchi, sta în faţa cerdacului. Capul, c-o claie
 31*
 483
 uriaşă de păr, în care erau amestecate frunze şi paie, şi-l înălţa de cîte ori răspundea; atunci avea ş-un rîs grozav, zgomotos şi fără nici o expresie.
 —      Şi nu-ţi aduci aminte nici de tată, nici de mamă, nici de fraţi ? îl întrebă cucoana Catincuţa.
 El scutură din cap cu putere: nu-şi aducea aminte.
 —    Da’ acu de unde vii ?
 —      Apoi... eu vin de pe drum, ş-am nimerit aici la curte...
 —    Cum îi zice satului de unde vii ?
 Neculai se scărpina repede în cap, părînd a se gîndi la ceva.
 —      Nu ştiu 1 zise el, ridicînd spre cucoană ochii şterşi şi rîzînd.
 —    Nu cumva eşti de peste deal, de la Costeşti ?
 —    Ihî! aprobă cu grabă Neculai.
 —      Poate să fie şi de la Ruginoasa... îşi dădu părerea vătaful Alecu.
 Cucoana începu a rîde, îşi ridică ochii în sus şi se bătu uşor cu palma peste gură, murmurînd mai mult în sine : Doamne iartă-mă î
 —      Vra să zică de unde eşti ? De la Costeşti, ori de la Ruginoasa ?
 —      Nu ştiu! răspunse cu sfială rătăcitul, ridicînd mîna spre partea lui Alecu, ca şi cum ar fi vrut să se apere de-o lovitură,
 —    Lasă-1, Alecule, zise cucoana Catincuţa. Ascultă,
 Neculai, urmă ea blînd, ştii tu să faci ceva ?
 —    Thî 1 strigă înveselit omul. Tai lemne, car apă!
 —■ Vra să ;zică, poţi face treabă ?
 —      Ihî! Adă-ncoace cofele şi arată-mi unde-i fîn-tîna
 —    Bine, Neculai, bine.
 —    Ştiu să cînt şi să joc! zise iar deodată rătăcitul.               '
484
                                                                                  i
   Şi fără să mai aştepte, începu a scoate din gîtle] un fel de ţipăt straniu, o mlădiere de două note, întruna repetate, şi prinse a-şi mişca în tact opincile-i endrme, umplute cu paie. După aceea, rîzînd, rămase privind spre cucoană. Vîntul îi flutura părul încîlcit, barba şi mustăţile spînatice. Sta aşa privind spre cucoana Catincuţa, înălţînd un nas ascuţit şi roş de mască de carnaval. înfăţişarea lui era comică şi grozav de tristă. Lumina de toamnă lucea în ochii lui ca într-o baltă moartă. Cucoana Catincuţa rîndui mînca-rea şi hodina sărmanului; apoi, în cerdac, rămase urmărind fiorul frunzelor moarte. I se aşezase ca o pîclă în suflet o milă nespusă pentru idiotul adus de acelaşi vînt care purta frunzele. Paserile ogrăzii priveau şi ele, uimite parcă, la mişcarea gîngăniilor acelora galbene şi roşcate, aşa de nervoase şi aşa de neliniştite la suflările neregulate ale vîntului. Vătaful Alecu apucase de mînă pe Neculai şi-l trăgea după el spre grajduri.
   Intre cîni, vite şi paseri îşi avu şi Neculai locul în întinsa ogradă boierească. O femeie îi ipunea cofele în mînă; el se ducea la fîntînă, le aducea pline şi le vărsa în putina de la bucătărie; se ducea iar şi le aducea, pînă ce-i spunea cineva: «Destul, Neculai». Un rîndaş îi punea fierăstrăul şi toporul la trunchi şi omul curma lemne şi le despica c-o regularitate şi c-o tărie de maşină, pînă ce un glas şi o voinţă a altuia îl îndruma în altă parte. Era un animal vîrtos, înzestrat c-o putere uriaşă. Ridica butuci, mişca mormane de gunoi de la un loc la altul, se înhăma între hulube la o căruţă, purta cu uşurinţă saci mari de grîu din harabale în hambare. Glumele şi rîsetele argăţimii le asculta ca şi cum ar fi fost de piatră ; prin urechi, la înţelegerea lui, nu răzbateau nici bătăile
 485
de joc, nici înjurăturile. Cei mai mulţi îl lăsară în pace. Numai haidăii de la vite crezură că le-a venit şi lor vremea să petreacă pe sama cuiva. La mîn-care, într-un rîrid, unul îl păli peste lingură, de-i vărsă borşul; altul îl trase de-o viţă de păr ; şi cînd pribeagul se răsuci în loc, o mînă furişă se întinse şi-i şterse strachina şi mămăliga. Cu un grohăit, Neculai privi în juru-i; văzu pe cei care se tăvăleau în rîs şi înţelese că aceia sînt duşmanii. Se prăvăli spre ei; se dădu o clipă înapoi împuns de ghionturi, lovit de pumni; apoi, spumînd, se năpusti iar, îi trînti, îi izbi, îi bătu cap în cap. Nu se linişti decît la glasul cucoanei Catincuţa. Haidăii, sîngeraţi, scăpaseră pe după grajduri. El se aşeză gîfîind lîngă mîncarea adusă în grabă de o femeie; încet-încet se linişti. Mînca hulpav şi trăgea cu coada ochiului, cu teamă, spre stăpînă. Cînd înţelese că nu-i supărare împotriva lui, că nimeni n-are să-l alunge, îşi şterse îndesat gura cu mînicile cămeşoiului şi năvăli spre hărăbăli: apuca sacii cu grabă şi-i căra în fugă spre hambar, se întorcea pufnind şi înşfăca alţii; se născuse în el o judecată tulbure: că trebuie să mul-ţămească stăpînei pentru mîncare şi pentru milă. Cînd băga apoi de samă că rîde din cerdac cucoana, că rîde vătaful Alecu, că rîd oamenii de la boi şi slugile celelalte de pe la colţurile casei, se opri şi el şi rînji, scărpinîndu-se în cap, parcă-i era ruşine de ceva. După aceea iar se prăvăli spre saci:           îi
ridica gemînd şi trecea cu paşi mari spre gura întunecată a hambarelor.
   Dintre toate fiinţile care se mişcau în jurul lui, nu ştiu de ce eu una singură se împrietini Neculai. Nu era un om — căci oamenii îl socoteau drept o fiinţă neînţelegătoare, un animal de povară, şi, cînd nu-1
dispreţuiau, îl priveau numai c-o simţire de milă. Era una din paserile ogrăzii. Prietinul lui Neculai era un gînsac cenuşiu. Dintr-o. împrejurare oarecare, bătut poate de gînsacii ceilalţi, se răzleţise de cîrd. Neculai îi făcuse un culcuş de fîn în cotlonul de lîngă grajdul vacilor, unde-şi avea şi el sălaşul. II chema şi-i vorbea în legea lui, îl hrănea cu bucăţele de mămăligă şi-l apăra de duşmani. Ii pusese şi nume: Căţelu. Ca un adevărat căţel umbla paserea aceasta după Neculai. In pas legănat, îl urmărea pînă la fîntînă, îl aştepta să scoată apă şi se întorcea cu prietinul lui la bucătărie. Cînd omul lucra la şopronul lemnelor, gînsacul se învîrtea în juru-i. II ciugulea de sumanul zdrenţuit, ciocănea cu pliscul în aşchiile care săreau de la trunchi. Neculai se oprea din cînd în cînd din lucru şi-i punea aceeaşi şi aceeaşi întrebare : «Ce mai faci tu, măi Căţelu ?» la care gînsacul nu răspundea nimica.
  —      Ce mai faci tu, măi Căţelu ? îl întreba iarăşi rătăcitul, întinzînd spre el fierăstrăul.
  Gînsacul apuca cu pliscul zimţii de fier. Neculai rîdea, apoi grăia serios, ferind în sus unealta :
  —   Măi, tare eşti tu prost! Vrei să te tiai la clonţ ?
  Paserea găgăia dulce, parcă răspundea la o
glumă; omul îşi urma munca începută. Fîşîitul monoton al pînzei de metal îndemna pe Căţelu la somn. Se trăgea într-un colţ, se cuibărea în pulbere şi dormita la lumina potolită a soarelui.
  Aşa petrecură amîndoi frigul şi'viforniţile iernii, alături, mîncînd dintr-o bucată, aşteptîndu-se unul pe altul la fîntînă, la cerdac, la bucătărie, în toate colţurile gospodăriei. Şi stăpînii şi oamenii ogrăzii întăi făcură haz de această prietinie bizară, pe urmă se
 487
obişnuiră şi-i urmăreau cu ochii, zîmbind, ridicau din umeri ori clătinau din cap.
   —     Ce să le faci ? zicea vătaful Âleeu; amîndoi îs intr-o minte I
   Deosebire mare într-adevăr nu părea să fie între pasere şi acest desmoştenit al neamului omenesc. Ba Căţelu dădea de mai multe ori dovadă de înţelegere pentru ale vieţii.
   Cînd soarele primăverii se ridica la amiază şi Necu-lai săpa în grădină mai cu îndîrjire — gînsacul se ridica de pe iarba fnagedă şi pornea cu pas domol spre casă. După un timp se oprea şi-şi aştepta tovarăşul. Celălalt îi observa îndată lipsa, îşi contenea lucrul, privea în jur şi ajungea să bage de samă că lumea se aduna la mîncare.
   Tot aşa se întîmpla în zori de ziuă, cînd Neculai, căzut în colţul lui după o zi trudnică, dormea neîntors de cu sară, horăia şi nici gînd n-avea să se trezească. Căţelu, deşteptat deodată de lucirea dimineţii, începea a găgăi liniştit şi cu ciocul zimţuit apuca şi trăgea de pletele încîlcite care atîrnau pe marginea lăiţii.
   —     Ha 1 striga spăriat omul. Şi ochii lui tulburi se deschideau şi priveau prostiţi spre pasere.
   —  Scoală! îl îndemna gînsacul.
   —  Hiai, hai! răspundea Neculai căscînd.
   Despre acest fapt minunat, căvl trage de chică Căţelu şi-i spune să se scoale, Neculai singur vorbise pe cît putea el vorbi, într-un rînd la prînz. Oamenii au prins a rîde, de se cutremura casa, dar Neculai ştia el ceva şi-şi avea el înţelegerile lui cu gînsacul.
   Acestea şi alte multe lucruri arătau că priceperea omului era foarte coborîtă, iar a paserii destul de ridicată. Ba gînsacul avea, faţă de lucrurile vieţii, o ati-
 488
 i
tudime mai hotărîtă, de vreme ce singur Îşi făcuse o idee asupra ceasului mîncării şi asupra datoriilor dimineţii. Căţelu cunoştea şi glasul cucoanei Catin-cuţa şi se îndrepta spre cerdac, ducînd după el pe om, ca şi cum îşi dădea samă că acolo feste izvorul mîn-gîierilor, al ocrotirii ş-al hranei.
   Intr-adevăr, îndată cucoana Gatmcuţa scobora scările, întrebînd:
   —   Ileana, da’ au mîncat ceva azi Neculai şi Căţelu?
   Omul îşi avea rîsul lui prostesc, iar paserea, atenta, cu ochii lucind ca două mărgele albastre îşi înălţa capul, ştia despre ce-i vorba şi se îndrepta grabnic spre uşa bucătăriei.
   Sînt în viaţă lucruri care vin parcă de dincolo de raza înţelegerii noastre, sînt apropieri care par orîn-duiri fatale. Aşa, cucoana Catincuţa — vorbind despre intîmplarea aceasta din viaţa ei, cu Neculai şi gîn-sacul — părea încredinţată că ceva mai presus de noi a legat două slabe licăriri de inteligenţă şi le-a sortit
o clipă în care să plătească mila ei pentru cei mici şi sărmani.
   In viaţa ei de la ţară, de lungă văduvie şi de singurătate, după ce trimesese copiii la şcoli, zece ori cincisprezece ani nici o întîmplare însemnată nu căzuse. îşi ducea treburile moşiei aşa cum apucase, cu slujbaşii şi argaţii vechi; ieşea în paneraşul ei cu doi cai la arat, la secerat, la maşină; dezbatea preţurile cu aceiaşi negustori evrei, şi încuia valorile în aceeaşi veche ladă de fier. La vacanţe, avea aceleaşi tihnite bucurii cu copiii din ce în ce mai mari, gata să se zburătăcească ; primea urătorii şi sămănătorii la sărbătorile de iarnă; şi cţînd se întindea, la Paşti, hora tn ograda curţii, avea un zîmbet de gînduri şi de tristeţă, căci aşa la un Paşti, cîndva în primăveri tre-
 489
cute, cînd înfloreau livezile şi se învîrteau scrîncio-bele, s-a legat iubirea tinereţelor ei de cel care acum zace sub brazde, lîngă bisericuţa din sat. In zece ori cincisprezece ani nimic nu sfărîmase monotonia acestei vieţi.
___Dar într-o noapte, cei doi hutuli, oamenii noi de la
vite, intrară în cerdac şi-şi oglindiră obrazurile sălbatice şi bărboase în geamurile negre.
   Era în iunie, noapte fără lumină. Cînii tăceau în culcuşurile lor, căci hoţii emu oameni de casă. Slujitorii credincioşi, zdrobiţi de trudă, dormeau duşi pe lăiţile lor tari. Cei doi venetici, de mult înţeleşi să zugrume pe cucoana cea bogată şi s-o jefuiască — începură a lucra la fereastra cămării din care puteau da în iatacul cucoanei Ciatincuţa. Aveau pile de oţel şi undelemn ; începură a tăia zăbrelele.
   In cotlonul lui, lîngă grajdul vacilor de lapte, Neculai cel prost îşi aşezase, mocoşind mult şi suflînd greu pe nasu-i roş, un petic la o opincă. Apoi, la lumina unui capăt de făclioară, capul îi căzuse la o piarte împovărat de somn. Adormise , greu, cu capul şi pletele atîrnînd. Căţelu gînsacul, cuibărit mai la o parte, dormita şi el. Cînd mucul luminării se sfîrşi, şi cînd mănunchiul de paie de la picioarele lui luă foc — gînsacul înălţă capul şi dădu drumul trîmbiţării zorilor. După obicei, cu pliscul trase de viţele de păr ; ciocăni chiar în cap pe toviarăşul lui. Omul, mormăind, se răsuci, se trezi, şi în ochii lui izbucni vîlvătaia scurtă a focului. Brusc, zvîcni în picioare şi, mînat numai de-o spaimă de animal, se prăvăli pe uşa deschisă afară, în noaptea de vară. Căţelu, bătînd din aripi, ameţit parcă, se luă după el.
   In răcoarea miezului nopţii, Neculai se opri neho-tărît. O linişte desăvîrşită se întindea pretutindeni.
 490
b
Numai sus. în casa boierească luci deodâtă o lumină, ca şi în cotlonul lui. Şi un ţipăt grozav, ţipătul stăpînei care-1 miluise pe el, izbucni: un glas chinuit, ca de moarte. Gînsaeul strigă şi el, ca şi cum voia să dea un îndemn înţelegerii neguroase a omului.
   In casă, cucoana Catincuţa, tremurînd şi a doua oară chemînd intr-ajutor, văzu că se ridică din ţîţîni şi a doua uşă, după care, guală şi despletită, îşi căutase adăpost.
   —   Dă, muiere, cheile! strigau răguşit huţulii.
   Cu sunet ascuţit legătura de chei îi căzu din mînă ; uşa se prăvăli, capetele fioroase ale bouarilor zbucniră asupra ei, în lumina roşie a unui felinar. Atunci, pîrîind cia subt izbire de zăpor, uşi şi mobile.căzură în jur, şi asupra, hoţilor se prăvăli cu toporul Neculai cel adus de vînt din necunoscut. Cu muchea fierului — făcînd de două ori hî! hî! ca atunci cînd despica lemne — numai de două ori lovi, şi huţulii înge-nunchiară, moi, cu capetele sîngerate. Apoi, rînjind cum îi era obiceiul, îndrăzni săt-şi ridice privirile la obrazul îngrozit al cucoanei şi cercă să lege două cuvinte — precum ca să-i arate că le-a făcut el sama hoţilor, dumneaei să nu mai aibă nici o grijă.
   Cucoana Catincuţa povestea cu lacrimi această întîmplare şi pe urmă rîdea, amintindu-şi cum s-a dus Neculai să caute prin ogradă pe Căţelu, fără să-şi mai aducă aminte de focul din cotlonul lui. Şandramaua a ars şi era să ardă şi grajdul, dacă nu săreau slujitorii. Neculai nu voia să ştie de asta. El pesemne îşi căuta prietinul, ca să-i lămurească ce ispravă ta făcut.
            DUMBRAVA MINUNATĂ
                                       I
                    Se vede ce soi râu este duduia Lizuca.
 Doamna Mia Vasiliari dă noilor, sale cunoştinţ! _ Informaţii despre persoana sa c-un aer de ti- _ ^er4â„n.aivă,.
 ...Acum douăzeci trei de .offi^cînd a adus-o biarza inj:^sa^rii^i4eî-jj£ujiniei sale^J^-aj^^umelei^aria, închipuiţi-vă !
 ''’'/£ele!3<mă" sbţii de funcţionari, proaspăt transferaţi în tîrgul nostru de "guvernul conservator, o âscutfău ci^interes, tacînd Insa în sine rezerve personale asii-^ ~ ţra lînîTor. Numele li se părea convenabil.___
 TJn nume destul de frumos, nu-i aşa ?
 Cum a început însă a îngîna cele dintâi cuvinte, dumneâer^TT^^^imBir^n^iX^C-o voce muzicalăŢ “ “ţuguindu-şi buzişoarele, răspundea totdeauna! Par' TňFne mă ~cfiiâthălRta! Şi Mia^i-a rămas nlifflgfe.
 Cinevia făcea, atunci, observaţia că asta dovedeşte Ia copilă «simţul muzicei».
 Intr-adevăr, doamna Mia Vasilian poate mărturisi . fără sfială că e o muzicantă desăvîrşită ! Toată lumea recunoaşte că dumneaei are o voce fermecătoare!
 De altminteri a şi urmiat patru ani la conservator. Celebra Teodorini o iubea şi-i prezicea un viitor strălucit. Era vorBa în familie, să fie trimisă la Milano.
 492
    Părinţii săi erau bogaţi, aveau moşie mare în Buzău, lîngă Leonteşti. Echipaje, servitori în livrele, giiver-. nante... Cu asta s-a născut ş-a crescut Mia Vasilian: ""Mesea, tatăl său, boier Anastase, o lua pe genunchi şi-i arăta portretele strămoşilor în rame ovale aurite.
    Din strălucirea de altădată i-a rămas cel puţin atîta : o creştere nobilă !      '
 isătoria cu Vasilian ar
 P.apiazoglu.
    Avînd însă în vedere_atîiga şi atîtea_ lucruri, spe-
 _£ulaţii nefericite,__^inimiciţii politice, a trebuit să se
 resemneze. Totuşi nu se poâîe spune, nu-i aşa ? că Vasilian nu-i de familie bună. E dintr-o foarte bună familie, dimpotrivă, boieri moldoveni, însă oricine va recunoaşte că-£ag_azoglue altceva : e un nume celebru.
    Insfîrşij. principalul e că se simte bine şi e fericită. Şi Jorj îi satisface toate capriciile... Altfel nici nu se poate. El e cu cincisprezece ani mai mare ca ea şi a mai fost însurat o dată.
    I-ia rămas şi un copil, o fetiţă car4vr-v^um să spun ?(^>care e un fel de ghimpe între ei... un copil, vai! destul de rău crescut.
    Asta aduce puţină umbră vieţii lor, nu-i aşa ? Căci Vasilian a luat-o din dragoste. Văzînri împotrivirea ei de la început, bietul Jorj căzuse bolnav.
    A trebuit să cedeze; şi l!a nuntă avea o toaletă aşa de frumoasă, aşa de elegantă, încît o invidiau toate prietinile.                       ,      *
    —     Eu stnţ'Cam dificilă, încheie c-un zîmbet dulce doamna Mia Vasilian, şi am gusturi deosebite. îmi place rniai cu samă, eleganţa şi fineţa... Nu înţeleg de ce nu mai aduce cafeaua! urmă ea săltînd din jîlţ cu vioiciune.                                     -      —
 domnia sa e născută
 493
   —     Lasă mata, madam Vasilian, o potoli cucoana cea mai băţnnăTTnTte deranja. Trebuie să _via Pînâ^ atuncea îmi răsucesc ţigara...
   Mia Vasilian tropăi mărunţel pînă, la sonerie şi apăsă prelung pe buton, încruntfarcTsprîncenele încon-deiate negru. Iar cucoana Emilia, aruncînd o privire
   ___fugară^ şi cu diferite înţelesuri, jcă&4 fiica sa, mádam
   Neicu, deschise poşeta şi începu a cotrobăi prin ea căutînd o mică tabachere de argint în care ţinea tutim, de calitatea a doua.
   Doamna Mia Vasilian, soţia cunoscutului avocat din tîrguL nostru, observase privirea cucoanei Emilia şi_zîmbi. I se părea foarte ciudat cum o mamă aşa de înaltă şi de groasă poate să aibă o fată aşa de uscată şi subţire/^ya o aţă... Las’ că amîndouă sînt jU±ta.şi fără gust iwdbrăcate. Şi au nişte păîarÎL?Cum pot nişte femei de condiţie să poarte asemenea pălării ?
   Servitoarea, o fetică vie cu mutrişoară de veveriţă, intră .paturindn-şi şorţul ialb.
   —  Aţi sunat, cuconiţă ?
   —  Mü           îi răspunse blînd Mia Vasilian, aş-
   teptăm nişte cafele care nu mai sosesc...
   —  îndată, cuconiţă... şi servitoarea dispăru îndărăt.
   Doamna Mia Vasilian făcu doi paşi spre fereastra
   deschisă.
   —     Frumoasă zi, vorbi ea, totuşi mi se pare prea caldă. Ne aduce şi şerbetul de portocale îndată. Fâtiţa asta e foarte inteligentă şi-mi cunoaşte toate gusturile. Şi cu servitorii, dragă cucoană Emilie, trebuie să ştii cum să te porţi.
   —     In ziua de azi nu mai sînt servitori ca altădată, observă cucoana Emilia.
   Doamna Vasilian răspunse zîmbind :
             —      Cu ¡ai mei, eu sînţ loarte mulţămită. La mine servitorii se tem de un singur lucru: să nu-i concediez...
             Madam Neicu îşi strînse. buzele subţiri, ar îi vrut să răspundă ceva. Dar sejstăpîni şi tăcu.
             —      Cu toate acestea şi eu îi schimb destul de des, ce să iac ? se tîngui nevinovat doamna Vasilian. De unii trebuie să mă despart. Mai cu samă pe cei rău-crescuţi nu-i pot suporta... Lia mine, dragă madam Neicu şi dragă cucoană Emilie, năcazurile sînt cu totul de altă natură. Prea mult n-am â mă plînge, dar totuşi, trebuie să ştiţi că, la marginea tîrgulutacestuia nenorocit, trăiesc nişte bătrîni ridicoli, părinţii gpredece-,. soarei» mele. Nu trecea o zi şi cereau lui Jorj să le trimită copilia, că vor numaidecît să vadă pe Lizuca lor, că fără Lizuca lor nu pot trăi! Dacă bietul copil
•          nu  a avut parte de o creştere îngrijită, numai JaiiMnii .
         ^SÎnL de vină. De-acolo a venit cu nişte mutre şi cu nişte obiceiuri de ţărancă, dragele mele, încît. drept să vă spun, mie mi-i şi groază. Vă închipuiţi dumneavoastră că nu pot pune pe broderie ori o panglică? E de admis ca la vîrstia e^ — are şase ani/H^ să nu poată face! o reverenţă în“”faţa unor perWane mai în vîrstă ? Eu am fost crescută altfel. Lucrurile acestea pe mine mă horipileaza...
             Slujnica cu m'flîrîşoarFde veveriţă se ivi în umbra uşii, pnrtînd tabliaua cu dulceaţă şi cafele.
             —■ Cuconiţă, vorbi ea delicat, domnul locotenent Micuş Lazăr întreabă dacă binevoiţi a-1 primi.
             —      Cum nu ? Să poftească ; astăzi e ziua mea de primire; dumnealui e totdeiauna binevenit! răspunse doamna Vasilian cu o voce puţintel miai înaltă.
             Şi săltînd, în rochia-i foşnitoare, făcu doi paşi spre (.         uşă.  Cînd zări uniforma verzie, capul blond şi lins
 495
  şi obrazul ras şi uşor pudrat al ofiţerului, făcu un gest de poftire cu mini le şi,zîmbi dulce.                ^
    —      Domnule Micuş, nu te-am văzut de-un secol, cîntă ea. Şi tînărul se opri uimit la doi paşi, întorcînd puţin capul şTiicuîţîţid muzica glasului ei.
    —      Doamnă, răspunse el ceremonios,—slnt^ foarte fericit că nu m-aţi uitat...
    Cu călcăile lipitei, înclinîndu-se adînc, apucă uşor mînuţa întinsă a doamnei Vasilian şii-î sărută vîrfurile degetelor. Slujnicuţa aşezase pe măsuţa dintre cucoane tabliaua şi se întorsese, privind cu admiraţie. Cucoana Emilia şi madam Neieu stăteau cu linguriţele în mină şi nu ştiau dacă ar fi potrivit să absoarbă şerbetul.
_Insfîrşiţj îl înghiţiră, şi pe cîncL. adăogeau apa~~tre^ buiţoare^ ofiţerul se înfăţişă şi-naintea lor, elegant şi solemn.
    Schimbul de complimente, care urmă, mişcările rotunde,^zîmbirilfi. şi poftirile împrăştiară în salonaşul grenat ca un abur de nobilă uitare şi voie-bună. Nimeni nu băgă de samă xînd se strecurase, printre scaune, spre tablaua~ cu şerbet, Lizuca, năcazul doamnei Vasilian.
    Era o fetiţă mărunţică, însă voinică şi plinuţă. Rochiţa de doc albastru stătea strîmbă şi în chip cu totul nepermis pe trupuşorul ei. Botinuţele îi erau pline de colb şi cu şireturile desfăcute. Colţunii căzuseră şi arătau nişte picioruşe jrîrlite de soare, cu genunchii nu tocmai curaţi. Capu-i ena foarte scurt tuns, băieţeşte, şi arăta în rotunzimea lui felurite bulbucaturi neregulate. Năsuşom-i mititel ar fi avut nevoie de batistă, lucru pe care-1 dovedeau şi mînieHe rochiţei. Gura-i era cam mare şi obrajii prea roşii. Nu era deloc frumuşică şi delicată duduia Lizuca. Numai
 496
ochii căprii, umbriţi de gene negre, aveau în ei cîte-o mică floare de lumină.
   Fără să stea deloc în cumpănă şi fără să-i pese de nobila adunare, Lizuca păşi uşor însă hotărît spre măsuţa cu dulceaţă şi, înfingîndu-şi doua^degete în chisea, le scoase împodobite c<T~bucată-oeetetemică^ de şerbet. Tocmai cînd. se îndeletnicea s-o prindă cu gura şi cu limbia fără a pierde nimic, slujnicuţa o zări şi dădu un ţipăt.
   —     Ceri, ma chere ? se întoarse cu mirare doamna Vasîlîini
   Dar cînd. văzu despre ce era vorba,^cînd_ înţelese ce contrast şi oe sacrilegiu, s-a produs în salonaşul său grenat, sîngele i se ridică brusc în obraji şi-i fulgeră în ochi.
   —     Ce înseamnă asta, Eleno ? vorbi ea apăsat, e-o voce scăzută. 4famali£u De cîte ori te-am făcut atentă asupra acestor lucruri ? De ce-ai înlemnit ? Ia-o_L. Nunnţelegi că, dacă o mai văd o clipă, trebuie sifche-maţi doctorul ? Ah! e ceva îngrozitor! oftă ea cu desnădejde, întorcîndu-se spre musafiri. E zadarnic orice; zadarnic! Nu ştiu ce să mai fac cu copilul acesta. Uitaţi-vă dumneavoastră cu ce obiceiuri mi-a venit de Îa bunicii ei. Eu i-am spus de multe ori lui Jorj că copilul acesta e o ruşine ş-o nenorocire. Chiar de aceea Jorj nici n-o mai trimete la-băMaLu. E o hotărîrg, pe care nu pot decît s-o aprob !
   Cucoanele dădeau din cap a-o , adîncă^ înţelegere a lucrului; şi oftară. Domnul Micuş părea nedumerit. El ar fi dorit să_xîdă< Şi-i părea rău că de pe fiaţa doamnei Vasilian a pierit lumina.
   Dar, stăpîna casei era o fiinţă fină şi înţelegătoare. Cum văzu că Elena s-a năpustit şi a apucat pe copilă în ghiare ca uliul, trăgînd-o în salturi violente şi
 497
 neregulate spre întunericul antreului — se întoarse spre domnul Micuş cu acel suav zîmbejpe care, ori-~cît,s-ar .sili,, nu-1 poate avea nici o femeie din tîrgul nostru.                                                 .....
   —     Domnule Micuş, zise ea, după acest intermezzo, te rog să aştepţi puţin pînă ce ţi-oi aduce dulceaţă' de smeură, pe care am făcut-o eu singură ieri. ■
   -^nZjT^această .jataiţiL. răspunse ofiţerul, toeliş. nîndu-se iar şi sărutînd unghiile trandafirii.
   T3i'~şi cum această galanterie, ar fi fost un semnal, cucoana Emilia şi madam Neicu se priviră şi se ridicară deodată. împotrivirile, protestările, explicaţiile, zîmbetele nu ţinură prea mult, şi, după ieşirea celor două cucoane, în salon se făcu un^ăstfnopjinişte. apoi răsună un uşor-rîs^cristalin, semn că orice supărare se uită destul de lesne pe lumea asta...
                                      II
                                    Duduia Lizuca plănuieşte o expediţie îndrăzneaţă.
   —     Vină-nrniaro-^pnfrqpj^ dracuţuij -ieogg^CU obidă slujnicuţa, 4răgîiid_ de o aripa şi smuncind, după ea pe Lizuca. Din pricina ta să-ndur eu' observaţii şi
   Fetiţa începu a-scînci subţire, înţepenindu-se în picioare şi teăgîndu-se într-o parte:
   —     Lasă-mă ! dă-mi drumul! Tu eşti o servitoare... Am să te spun la tata.
   —     Da ? ai să mă spui ? Şi slujnica îi făcu vini înainte, ajutîndu-se puţin şi cu piciorul. Domnujaxi... vine degrabă acasă si pîna_ s-a întoarce el, îţi spîn-
 498
    Lizuca făcu bot şi întoarse o privire de ură pe sub sprîncenele încruntate.
    —      Aşa ? strigă slujnicuţa ; te uiţi ca hoţii ? Are dreptate cuconiţa. Dihianie şi soi rău ce eşti! ^Prinzînd iar pe copil de-tT'poiâlă a rochiţei îi făcu ceea ce se chiiamăjin şuriih, răsucindu-i în moalele capului unghia cea mare şi monturile- degetelor. Văzînd că Lizuca se stăpîneşte înîriir'Îi mai făcu unul şi mai îndesat, şi mai în răspăr, pînă ce simţi sub degetele mînii celeilalte ciarnea tremurînd şi auzi lacrimile forfotind în năsuşorul cel nemsgirinat.
    —      .MaL na şi dobîndă, vorbi ea^rizînd^ş-o plesni cu palma peste capuTTurrs. Să te duci şi să te-ntorci cînd te-oi chema eu !
    Lizuca spijpotif.oii şi se izbi cu capul de părete. Apoi, smîrcîind, ^fşi înghiţi şi-şi stăpîni lacrimile şi întoarse i^x-p^^sPre slujnică privirea ele hoţ.
    ~ T'            '        '      ’     ?i   vorbea  subţire şi
 usuce în voie lacrimile cu acea parte a mînicilor.cu care îşi ştergea şi nasul. Apoi observă, aproape, pe prietinul ei Piatrocle, şi-i-aimbi,
    Patrocle era un boldei roşcat, cu picioarele scurte şi strîmbe şi cu capul mare. Intre ochii omeneşti, sprîA-cenaţi negru, avea^_adînd creţuri perpendiculare" sî stuf şi experienţele vieţii îi încărunţiseră perii din jurul botului.
    îndată ce văzu surîsul duduii Lizuca, se apropie şi începu a-i linge-Jnîna, plină încă de şerbet de portocale.
    —     M-au bătut şi ieri, oftă Lizuca ; m-au bătut şi azi; mă bat în fiecare zi...
    Patrocle o înţelese, ca totdeauna. După ce-i curaţi mîna. se întoarse pe labele de dinapoi, se înălţă şi
Lizuca putu să-şi
 499
 se sprijini uşor de pieptul fetiţei şi o rraîngiîie, şfer-gîgdu-i de pe obraz urma lacrimilor sărate.
 —   Patrocle, îi zise Lizuca ; tata nu mai vine de la
 Bucureşti, şi pe tbunici nu i-am văzut de multă vreme. Nici nu ne lasă să ne mai ducem pe-acolo. De cînd a murit mama, noi petrecem tare rău.                    '
 Patrocle scheună uşor ş-o privi cu ochii lui frumoşi, cercuiţi cu aur.
 —' Intr-adevăr, răspunse el, petrecem foarte rău.
 —     Pst! i-auzi 1 vorbi iar Lizuca, înălţînd un deget. Mămica rîde. Mămica rîde totdeauna. Maima noastră nu rîdea aşa...
 Fetiţa rămase cu urechea aţintită, apoi căzu pe gînduri. Şi şopti uşoi^^cătră o umbră vagă, care-i apăruse deodată :
 —• Tată, eu am auzit pe mămica rîzînd în salon cu dornnu Micuş...
 Cucoana Emilia şi madam Neicu tocmai ieşeau de la vizită şi se îndreptau spre portiţa de la stradă. In trecere, bătrîna îşi puse mina în creştetul copilului:
 —   Ce ai, fetiţo ? întrebă ea. Ai plîns ?
 Lizuca respinse miîna care o mingi ia şi privi pieziş şi fără prietinie spre cele donâ~Cucoane. Nu răspunse şi se trase la o parte, urmată de tovarăşul ei.
 —     Copil rău 1 declară cucoana Emilia, pe -eîml, madam Neicu asculta atentă, rîsul cristalin din salonaş. Deplin înţelese şi făcîndu-si semne cu ochii, amîmrlonă trecură domol în strada singuratică, sub copleşitoarea căldură a verii.
 In urma lor, în faţa casei cu persienele lăsate, Lizuca rămase gînditoare, cu ochii aţintiţi şi cu sprin-cenele uşor îriîrttfttateT’ln preajmă-i se desfaşurau cits^a răzoare uscate, cu flori sărace şi ofilite. Glo-
 500
 buri de sticlă colorată, înălţate în beţe, ră.sfrînpftaii imaginile diforme ale copilului şi căţelului.
    Duduia Lizuca nu stătu mult în cumpănă.
    —      Patrocle, vorbi ea tnălţtnd lîngănas arătătorul miînii stîngi, eu nu mai stau aici. Mă duc la bunicii mei. '
  _ Cinele o privea ţintă.                        i
    Fetiţa se strecură spre cerdacul- de dirţdos, pe unde o scosese slujnicuţa şi trase dintr-un cotlog al ei o hăinuţă ş-o beretă de lînă roşie. Se plecă şi-şi ridică -coltunii căzuţi. Apoi iar ramase gânditoare.
    -Stînd cuminte pe coadă, PăîrocTeîi urmărea toate mişcările. îndemnat de prevederea stăpânei lui. se prelinse, nesimţit şi cu urechile clăpăuge, spre bucătărie, şi se întoarse în scurt, purtîntf delicat în gură, numai de o margine, o felie mare de pîn&. albă. Un glas răguşit răsună în urma lui:
    —      Ţiibă ! Jturba naibii ţ hată-to Dumnezeu să te ^ bată şi n-ai mai ajunge! O ibucată de lemn sună cu zgomot TrTcerdac~si~sirită de cîteva ori în capete, pe urmele căţelului. Patrocle întoarse capul, înţelese că urmărirea încetează şi veni cu nînea la tovarăşa lui.
    —       Patrocle, de ce duci pînea în gură ? întrebă , rîzînd Lizuca.
    —      Pentru că n-am buzunar! îi răspunse cu ochii căţeluşul, foarte vesel.
    —      Atunci s-o -siringem. la mine, s-avem la vreme de nevoie, hotărjţ dudijîa Lizuca ; şi primind de la Patrocle pînea. o aşeză cu grijă într-un buzunar al hăinuţei roşii. Ne rruai trebuie ceva, urmă apoi fetiţa, şi pe urmă fugim. Ne ducem în lume, la bunicii noştri !...
    Lizuca cunoştea toate cotloanele casei. Găsi îndată cenuşa de care avea mare nevoie, umplu cu ochi
 501
  celălalt buzunar al hăinuţei sale şi se întoarse spre portiţa de la stradă.
  —     Tărîţele ori făina nu sîjjţ bune, explică ea. Este o povesto-erTcopiii rătăciţi pe care mi-o spunea buni-cutsQ^- ş-acolo se vede că iepurii şi vulpile lingeau dirg. ele făină şi de tărîţă şi copiii n-au mai putut cunoaşte drumul (înapoi Ca să se cunoască semnele, trebuie să presuri cenuşă. Hai să mergem, Patrocle!
  —     Hai! răspunse căţelul. Şi ieşiră amîndoi pe portiţă, pornind pe-un drum lung şi plin de peripeţii
                                      III
                                         Sfat cu Sora-Soarelui.
  Vremea era pe la toacă, dar căldura era încă în toi şi juca rotind ca răsfrîmrerilft unei ape tainice pe deasupra caselor adormite. Ulfţa ridica, pustie şi * singuratică, spre strălucirea asfinţitului. Clopote începură a bate dulce şi trist, de la bisericile_^J^$ului. Fetiţa se opri o vreme în loc, aşciiltind,
  —     Aşa sunau elop&tele şi atunci... şopti ea cu ochii duşi.
  Cei doi tovarăşi trecură domol pe cărarea din mar-ginea-uliţii pînă sus în deal, la plopii lui Mihalcea. Acolo Lizuca se opri şi băgă de samă că s-a isprăvit cenuşa.
          —■ Patrocle, ce facem noi acuma? întrebă ea pe căţel.
          Patrocle îşi scutură urechile mari şi o privi ţintă :
  —   Nu ştiiv^silpM!
  Prin ploţpii tremurători străbătu un freamăt pre-lung. Pudica Lizuca zise :
  —     De âicep trebuie să apucăm pe drumuşorul de la ^stingă. Chiar şi frunzele plopilor se-ntore într-acolo.
 502
Pe urmă, avem să trecem printre livezi şi prin dum-brava-Buciumenilorr-^şi îndată dăm de căsuţa bunicilor. Dacă am isprăvit cenuşa, mergem -pinii acolo şi înaipoi nu ne mai întoarcem. Acolo nu ne bate nimeni şi bunicuţa are să plîngă şi are să se bucure că am venit. Pe tine te dor~Î>îdoarele, Patrocle ?
  —   Nu.
  —     Nici pe mine. Hai să mergem. Uite, Patrocle, pe aicea drumul e mititel şi îngust, da-i mai frumos deoît îţLjîrg. Şi la dreapta, şi la stînga, s-au adunat păpuşoi. Se mişcă şi sună ca niştelsabii. Dar eu nu mă tem. Ei ne îndeamnă înainte şi ne pot apăra de multe jivine rele. Vezi tu ? Păpuşoii au şi împărăteasă, Patrocle. O floare mare şi mîndră : bunica zice că o chiamă Sora-Soarelui. Să ne oprim aici, Jîn^ă ea. Ce mai faci mata, Sora-Soarelui ?
  Floarea cu coroana aurie se clătină lin spre copilă, la adierea vîntului.
  —     îmi pare bine că te găsesc înaltă şi frumoasă, urmă Lizuca. Noi ne ducem la bunicuţa şi la bunicul.
  —   Foarte bine, aprobă floarea-soarelui.
  —   Căci acasă nu mai putem sta. Tata a bătut din
picior la bunici şi nu mă mai lasă la           J<*i c*ncl
era tata acasă, mămica se sfădea cu jdînsu4-rţipa subţire, cerea să v4«dă- livezile şi pădurea. Tata nu voia şi zicea că sînt ale mele, rămase de la mama. Iar mămica tropăia mărunţel şi. se uita holbat şi a căzut pe scaun leşinată ; şi tata a sărit şi a stropit-o cu apă. Pe urmă tata s-a dus ; iar mămica mă tot bătea, dar eu mu jiiînggam. Mă strecuram la Patrocle, în cuşca lui, şi stăm acolo ascunsă şi mă gîndeam la mama, care s-a dus şi nu s-a mai întors. Mama mea a murit, Sora-Soarelui!
 503
   Floarea lăsă să cadă deasupra copilei două petale ca nişte fluturi de luimină şi clătină ¡întristată din cap.
   —     Aşa-i că pe aici e drumu la bunicii mei ? Atunci hai să mergem, Patrocle, că altfel Xaiiraiem.
   La doi paşi de dudijla Lizuca, căţelul scurma uşurel cu o labă un muşuroi de furnici, apoi îşi virî ibotul în el, mirosind. îndată începu să scuture din cap şi să pufnească, ţopăind la dreapta şi la stînga.
   Lizuca începu a rîde:                      "
   —     Vezi, Patrocle, dacă nu le dai pace, ele te muşcă. Stai cuminte, să ţi le iau de pe bot şi să le dau drumul în iarbă. Nu ştii jnata că aici este şi împărăteasa furnicilor ? Şi dacă o ¡scăpăm de primejdii, ea ne dă un fir de pai; şi cînd avem nevoie de dînsa îndată vine să ne ajute, cu toate furnicile ei. Aşa. Uite paiul. Hai să mergem. Rămîi sănătoasă, Sora-Soarelui.
                                     IV
                               Unde s-arată sfînta Miercuri.
   ■Coborîră printre livezi, unde adiaujniresme calde de cimbrişor şi ceară. Garduri foarte înalte de nuiele, cîTstreşină de spini, se ridicau la dreapta şi la stînga^ Şi sălcii bătrîne, cu forme ciudate, îşi mişcau domol pletele argintii. Lizuca ştia că sălciile acestea sînt oameni şi dihănii âniţeleniţi idin veacuri vechi de o vrajă. Le privea cu~ifîală şi le asculta cum oftează şi cum şoptesc.
   Drumul celor doi tovarăşi mai întîrzie o vreme lîngă o adunare liniştită de gîngănirmaFunte şi roşii, p uncia te cu negru.           ~
   —  Patrocle, acestea-s vacile-Domnului, zise fetiţa.
 504
  —     Ştiu, dar haide să mergem, că acuşi asfinţeşte soarele, răspunse căţelul.
  —     Mergem, Patrocle, nu te supăra. Uite, pe coasta de dincolo se vede dumbrava. Acuşi ajungem.
  Era în... juru-le tăcere şi singurătate; ş-o lumină dulce sei cernea printre crengile sălciilor. Nu se auzea nici lătrat de cîne. nici chemare de pasere. Parcă intraseră in ţinutul unui basm... Deasupra, departe, se plgca^ cerul albastru spre dumbravă, eurgînd ca o apă; ş-o împărăteasă pajură plutea pe taîazuT acela, cu aripile neclintite.
  Dar deodată, la o cotitură, răsări ca din păroînt o babă mărunţică şi mohorîtă, cu ochii mititei şi cu nasul coroiat Venea încet spre cei doi tovarăşi, spriji-nindu-se într-un toiegel alb. Patrocle ciuli o clipă urechile, mîxIL uşor, apoi rămase cuminte lingă Lizuca.
  La doi paşi de copil, -băfcînica__se opri şi deschise p gură fără dinţi, cu buzele uscate şi supte. întrebă clătiniînd din cap :
  —   Aşa-i că te duci la bunicuţa ?
  Lizuca o privi uimită. De unde ştia .bătrîna că ea şi cu Patrocle se duc la bunicuţa? Apoi înţelese şi -zîiulhi: ,
  —     Aşa-i că mata eşti sfînta- Miercuri ? vorbi ea fericită. Pînă acuma nu te-am văzut niciodată, dar acuma te cunosc. Unde ţi-i căţeluşa cea cu dinţii de fier şi cu măselele de oţel ?
  Sfînta Miercuri răspunse zîjBibkwk
  —   Am lăsat-o acasă, să-mi păzească gospodăria.
  —» Da ? îi răspunse Lizuca. Noi nu ne temem de
  dînsa. că jsînt&m, oameni buni. Sărut mrpa, sfintă Miercuri, acuşi asfinţeşte soarele şi Patrocle se teme să nuJntîrziem.
  —i Du-te, puiu babei, îi răspunse bătrîna punîndu-i
 505
  jnîna «în creştet. Mata eşti o copiliţă orfană şi năcăjită.
    Cei doi tovarăşi trecură înainte________Sfînta Miercuri
 rămase o clipă jjjtmdu-şe^ după ei. Parcă stătea în ^cumpănă, nehotărîjă.. Apoi apucă la deal şi, cu destulă greutate, trecu pîrleazul unei grădini. Lizuca şi Patrocle grăbiră pasul. Livezile rămaseră în urmă şi ei ajunseră în fundul văii, la o punte ide lemn şi la un pîrău care clipea şi gilgîia prin ierburi şi printre maluri înalte dei humă.
    Broaştele care~staîeau de pază la punte săriră în apă, una după alta. Lizuca se opri, cu inima băţîndj apoi, văzînd că Patrocle rămîoe nepăsător, înţelese că nu-i nici o primejdie.
    —     Eu, cu Patrocle, nu mă tem de nimica, murmură Lizuca şi trecu puntea.
    Văzu o clipă în apă o fetiţă fantastică şi un căţel ciudat. Şi fără să se mire prea mult, intră în iarba dumbrăvii.
    Mesteceni, plopi şi ulmi se ridicau la deal pe costişă, cu ramurile încurcate şi neclintite învlh'.oarea asfinţitului. De acolo de sus, curgea parcă pe subt arcurile ramurilor un painjeniş de ape trandafirii. Şi în tăcerea poieniţelor, pe un gheb de pădureţ bătrîn. o ciocăni-toare vesti sosirea drumeţilor.
    Ca şi cum erau aşteptaţi, păsărele mărunte apărură legănîndu-se^pe vjrfuxi mlădioase de slnget, Priveau pe Lizuca cu ochişori ca-vtrfiwi .de ace, ş-o întrebară toate deodată ce caută în împărăţia lor.
    Insă Patrocle era acolo. Ridicîndu-se pe picioarele de dinapoi, hămăi la ele de două ori şi le ameninţă cu laba.
    Rîzînd mărunţel, păsărelele se făcură nevăzute. Dar în furca unui mesteacăn apăru alt stăpîn al locu-
 506
 lui: un mierloi mirat, care se uita la fetiţă cîjidL cu ochiul drept, cînd cu cel sting. Era negru şi cu ciocul x galbăn. Şi cu mare îndrăzneală strigă înspre Lizuca, cu glăsuşoru-i de fluier:
  «E cam obrăznicuţ dumnealui...» gîndLLizuca. Şi-l întrebă cu blîndetă :
     —     Ce ţi-am făcut eujuaiale, de spui că-s mită şi încrucişată ? Eu sînt o fetiţă năcăjită şi mă duc la bunicii mei.
     Mierloiul sări pe o crenguţă mai apropiată, privi ■hlînd pe fetiţă şi ciripi moale în guşă :
     —  Lizueă..} Lizucă../
     Fetiţa începu a rîde. Patrocle se năpusti asupra mesteacănului, şi mierloiul săgeta prin painjenişul de aur spre tainiţile dumbrăvii.
     îndată ce soarele^gcăpăli^ după jailme, luna, alnn-gată de pe tărimul celălalt, ieşi în răsărit la marginea "Humbrăvii.
     Niciodată Lizuca nu văzuse luna aşa de aproape şi aşa de mare. O nelinişte/i se furişă în suflet. Spre asfinţit, în fundul pădurii, clipeau încă fire de jar sub -spuză.; într-acolo se strecurau nesimţit cele din urmă păsărele, 4:ndu-i bună-sara. Si cu toate că spre răsărit se Înroşea luna şî creştea lumina peste pîcla ogoapeler, în pădure o umbră tainică şi deasă se întindea, izvorind din văi şi cotloane necunoscute.
     Lizuca se simţi puţintel înfricoşată.
 Chiorohioşeto hăi!
                   V
                                  Duduia Lizuca găseşte gazdă bună în Dumbravă.
 507
  —   Ce ne facem noi, Patrocle ? întrebă ea pe căţel.           f
  Drumul nu se mai cunoaşte.                                        I
  Prin uşoara întunecime -¿dorie, căţelul îi atinse              ,
  -miîiile_cu botul şi o privi amical Cu Patrocle itagă             ?
  dinsa, n-avea de ce se teme. Asta o vedea foarte bine             1
  rsESu^Lizuca.
  —* Patrocle, îi zise ea^ eu ştiu că tu eşti căţel yreţb—
  ^nic şi viteaz; dar ce ne facem noi dacă ne-om rătăci în pădure? Aşu ar fi imai bine să cioplim o toacă de lemn de tei şi s-o aninăm într-un vîrf de copac. Clnd bate vîntul, toaca sună şi bunicii ne caută şi ne găsescTBăr nu putem face toacă, pentru că n-am luat cuţit de-acaisă.
  —   Se-nţelege, răspunse Patrocle, fără cuţit nu facem
  nici o ispravă.                                                   !
  —   Atuncea ce-i de făcut ? Iaca, în cer, Dumnezeu
  a aprins luminările, dar cararea tot nu se zăreşte.               |
  Aşa nu putem sta. Eu zic să căutăm un culcuş.
  —   Asta-i lucru prea uşor, răspunse Patrocle.
  —   Bine; atuncea hai să mergem. Dar cui putem                 r
  noi cere găzduire lîntr-o noapte ca asta şi în aşa singurătăţi ?
  Căţelul porni înainte, adulmecînd prin iarbă. Copi-            |
  liţa băgă de samă că de o parte şi de alta a cărării florile îşi plecaseră capetele şi dormeau. Intr-un colţ de umbră, fi apăru o luminiţă.
  —1 Acolo trebuie să fie o căsuţă pentru noi, mur-mură dudujia Lizuoa.
  Apropiindu-se de lumina licuriciului, cunoseu că se află lingă o scorbură de răchită bătrînă. Pletele lungi           j
  ale ramurilor cădeau cătră ea şi se clătinau alene.
  —> Asta-i o casă foarte bună, mormăi Patrocle.
  Atunci Lizuca îşi ceru voie de la răchită:
 508
 —     Mătuşă răchită, şopti ea cu sfială, ne dai voie să intrăm în caisă la mata ?
 Răchita o mîngîie lin şi ii dădu drumul în scorbură.
 —     Aicea-i foarte bine, Patrocle, grăi fetita cuibă-rindu-se. Văd că este saltea şi pernută de muşchi. Mă învălesc cu paltonaşul Şi-mi pun bereta-n cap şi pot dormi împărăteşte. Uite, este loc şi pentru tine.
 Căţelul intră şi el în scorbură, pe fereastră, şi se ghemui lîngă copilă.
 Lizuca începu iar a vorbi înoet:
 —     Patrocle, eu cred că nu trebuie să ne temem de mama pădurii. Aici îs locuri curate... Sfânta Miercuri stă aproape. Ştii de ce mă tem eu ?
 —   De ce te temi ?
 —   De ibursuc. Am auzit că bursucu-i foarte rău.
 —     N-are..deolt să vie, mormăi cu dispreţ Patrocle; am eu ac de cojocul lui!
 Chiar în clipa aceea, Lizuca dădu un ţipăt. O umbră răsărise Intr-o dîră de raze, ţupjjind cătră scorbură. Din cînd în cînd se oprea, se înălţa şi mişca două coarne lungi şi drepte.
 Lizuca aibia putu să îngîne cu spaimă :
 —   Iaca bursucu/jPatrocle 1
 C-un lătrat scurt, Patrocle se şi repezise. Corniţele fantasmei căzură. Lizuca o mai văzu numai o clipă prăbuşindu-se năprasnic, spre tufărişuri.
 —     Ştiu eu că Patrocle nu se teme de nimica ! zîmbi ea.
 Se auzi glasul căţelului tihnind răsunător în pădure.
 —     Patrocle! strigă fetiţaŢ nu mă lăsa singură. Şi scoţînd capul din scorbură, dudujia Lizuca aşteptă, în tăcerea cuprinsului, întoarcereSrovarăşului ei. II auzi într-un tîrziu venind: tip-tip. Intră gifîind şi se cui-bări lîngă ea. Apoi mormăi jigmiilţămit:
 509
 —   N-a fost deciîţ un iepure !
 —     Grozav se temea de mata ! îi zise Lizuca cu admiraţie, mîngîindu-L
 In dumibr.avă se făcuse deplină tăcere şi un întuneric tainic, prin oare totuşi ochii vedeau cu uşurinţă. In tăcerea aceasta, un greieruş începu să ţîrîie melancolic, aproape. Lizuca îl ascultă atentă.
 —-Cîntă frumuşel, şopti ea.
 —     Da, dar nu prea mă lasă să dorm, mormăi Patrocle.
 —     Nu ştiu de ce, dar mie nu rni-i somn deloc. Aşa-i de fruimos şi de bine... Eu n-am cunoscut niciodată dumbrava asta. Acuma văd că-i o pădure ea-n poveştile pe care mi le spunea mama... Nu mai sună greierul. A tăcut.
 —   A făcut foarte bine, Jngînă, somnoros Patrocle.
 Tăcu greieruşul. După el o privighetoare îşi umflă
 de cîteva ori glasul, pe un vîrf de smicea. într-o rază de lună.
 —     Asta oe-i ? întrebă cu mirare fetiţa. Patrocle nu-i răspunse.
 Dumbrava rămase iar tăcută (în fumul ei de lumină, ca într-un vis. Şi duduia Lizuca înţelegea că în farmecul acela are să se-ntîmple ceva deosebit. Şi aştepta cu inima ibătînd şi ciTocîur aţintiţi.
 Şi deodată~cîîpiră candele verzi de licurici în două şiraguri, şi văzu pajiştea de flori deschisă cătră un părete de stîneă, între doi mesteceni bătrîni. In lumina verzie, fără zgomot, o uşă de cremene se mişcă şi se dădu la o parte, şi din întuneric de peşteră apăru minunată arătare. Erau nişte omuşori mititei, numai de două palme de laţ pămînt. Le luceau feţele şi ochii de zîmbet.             ~~
 Fetiţa~voî să-i numere.
 510
   —      Nu se cade să ne numeri! se auzi o voce subţirică. Să ştii că sîntem şapte!
   Şi duduja, Lizuca nu-i numără; şi ştia că sînt şapte prichindei. Şi veneau încet cătră ea prin dum-'' brava fermecată, printre candelele licuricilor; şi parcă ei singuri străluceau de lumină.
   In frunte păşeau un fcătrînel ş-o MtóaAcJí, cu plete albe îşi cu obrazurile rumene. îmbrăcaţi în straie de muşchi. După ei, patru prichindei cu bărbi cărunte purtau un pătuţ de rnlajă îimipodabit cu cicori şi sul-cină. Şi pe pătuţul acela, pe un tronişor ide piatră, sta o domniţă mai mititică deoît toţi şi balaie ca grryJU' Avea ¡pe cap cunună de maci sălbatici şi era îmbracată într-o haină lungă de coloarea pietrei de rubin.
   Inima duduii Lizuca bătea tot mai tare.
   —      Vă cunosc, şopti ea cu nespusă fericire; v-am văzut la bunici acasă, lîntr-o carte veche, pe care o cetea mama cînd era ca mine.
                               VI
                               Aici s-arată cine sînt prichindeii.
   Bătrînii se opriră şi bărboşii lăsară încet pe pămînt pătuţul de-mlajă. Domniţa sări sprintenă de la locul ei şi ieşi înainte. Apoi, fără nici un zgomot, cu toţii se aşezară pe iarbă în faţa scorburii. Domniţa sta între bătrîniei; şi cei patru cu băibi cărunte îndărăt. îşi ridicară odată cu toţii capetele şi priviră ţintă la fetiţă, cu ochii lucind ca nişte .nestimater-
   Tntăi începu a vorbi Domniţa cu un glăsuşor de păsărică :
 511
   —     Duduie Lizucă, aşa-i că-ţi plac sfaturile şi poveştile ?
   —     A, da, răspunse copila, învăluită de o căldură plăcută. Spunea mama că fără poveşti viaţa omului ar fi tristă şi sarbădă...
   —     Noi ştiam că'ăTsă vii la noi, vorbi iar Domniţa. Am pus de pîndă, la marginea pădurii, pe ţîncul pămîntului, şi, cînd te-a primit răchita în căsuţa ei, el ¡s-a coborît în peşterile ¡noastre şi ne-a dat de ştire. Noi ieşim de multe ori, noaptea, şi petrecem cu vietăţile care fug de om. Mie-mi pare foarte bine că ai venit în noaptea asta. Am trimes un iepure să deie de veste în toate părţile că ieşiim (în lumina lunii. Noaptea, dumbrava asta este o împărăţie fermecată pe care oamenii de rînd n-o pot niciodată cunoaşte.
   Luînd în degetele-i fine o vărguţă albă, subţire ca o ingliţă, Domniţa prichindeilor făcu un semn de ameninţare spre pîrău. Şi deodată Lizuca văzu în locul punţii de lemn arcuindu-se peste malurile negre un podişor de argint cu parmaclîc în filigrană. Şi şo-potul apei începu a s-auzi ca un cîntec moale sub răchită.
   Domniţa făcu alt semn şi lumina lunii începu a curge în poieni ca o ploiţă. Iar pe cărări, printre ierburi şi flori, începură ia sosi jivinele dumbrăvii. Erau iepuri mari care-şi mişcau urechile şi mustăţile, şi guzgani roşii cu priviri viclene, şi popîndoci care făceau seimne cu lăbuţele. Şi peste podul de argint trecu greoi bursucul. Şi ridicînd cuminte cărăruia pînăîn faţa adunării, se ridică în două labe, se ploconi, apoi începu să joace ca un ursuleţ. Duduia Lizuca sa minuna cum o fiinţă aşa de închisă şi de ursuză ca bursucul poate să joace şi să fie veselă. Pe deasupra tufişurilor prinseră a fîlfîi, cu aripi de puf, paseri
 512
necunoscute. Şi prin lumină treceau gîngănii negre, caradaşte mari şi 'fluturi de .noapte. Şi privighetoarea porni iar să cînte nevăzută.
    —     Aşa venim noi aici şi petrecem, zise iară Domniţa. Oamenii dorm şi nu ştiu nimica.
    Ceilalţi (prichindei începură a rîde.
    —     Noi, vorbi ibătrînelul, de mult am despărţit viaţa noastră de a muritorilor. Demult, foarte demult, trăiam şi noi la lumina zilei; şi cînd au început a se înmulţi oamenii şi au pătruns în locurile noastre, a fost un ibătrîn al nostru carele a vrut să trăiască în pace cu ei. II chema Statu-Palmă şi era morar. Avea o moară mititică la apa Moldovei şi măcina foarte bine şi frumos grîul oamenilor. Dar muritorii, fiind proşti şi răi, n-au lăsat să trăiască lingă ei asemenea meşter fără păreche. Cînd stăteau la foc lîngă moară şi beau o băutură galbănă din sticle lucii, năcăjeau pe bătrînul nostru Statu-Palmă, îl trăgeau de barbă şi-l rîdeau că are un trup aşa de mărunţel.
    Intr-o zi, imorăraşul s-a supărat foarte. A sfărîmat pietrele cu ciocanul şi ¡a ridicat pentru totdeauna stavilele de la opust. Şi lăsînd moara moartă şi pustie*, a încălicat pe iepurele lui cel bătrîn ş-a fugit departe de oameni, în locuri singuratice. De aceea bătrînului aceluia de-atunci nu i-au mai fost deloc dragi oamenii. Din singurătatea lui, ieşea adesea la drumul mare, la vaduri de ape, ori la hanuri vechi şi, la înserat, apropiindu-se de focurile pămîntenilor şi de sfaturile lor, făcea felurite pozne vrednice de mirare. Au oamenii despre isprăvile lui multe poveşti ciudate. Atunci, după ce s-a lăsat de morărit, bătrînul ne-a îndemnat pe o samă dintre noi să venim aici în dumbrava de la Buciumeni.
 33- Mi. Sadoveanu — Opere, voi. 7
 513
   Bătrînelul tăcu o clipă. Duduia Lizuca băgă de samă că toate jivinele, gîngăniile şi paserile stăteau ca de marmoră în lumină, ascultînd.
   ■—> Şi unde-i el acuma ? întrebă ea cu sfială.
   —     Cine ? Statu-Palmă ? El de mult s-a tras pe tărî-mul celalalt şi nu-i mai place să vie în lume. Acu-i bătrîn şi slab. Şi s-adună din eînd în cînd acolo şi stă de vorbă cu Strîmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră şi alţi uriaşi din străvechi timpuri. Prea mult nu petrece cu ei, căci uriaşii sî'nt cam greoi la minte, destul de urîţi, nepoliticoşi şi lacomi. Totuşi e nevoit să-şi petreacă cu dînşii ceasurile de singurătate. De altminteri mult nu mai au de trăit. Uriaşii, după ce au ajutat cîndva pe Făt-Frumos să omoare pe .balauri şi pe zmei, nu m:ai au ce face alta deeît să treacă în întunericul cel veşnic. Statu-Palmă îşi aşteaptă şi el din veac în veac sfîrşitul. Gîteodată e trist, gîndindu-se la moarte. De şi viaţa noastră-i lungă şi ne numărăm anii cu miile, şi am putea fi fără sfârşit, văd că ne vine şi nouă vremea. Aşa într-o zi are să moară Ibătrî-nul. Şi cum oamenii iubesc tot mai puţin poveştile şi-şi uită lesne prietinii, nu va trece mult şi avem să închidem şi noi ochii. Şi peşterile au să rămîie deapururi închise.
   Duduia Lizuca simţi lacrimi în ochi.
   —     Asta nu se poate ! şopti ea. Dacă vă duceţi dumneavoastră, ce fac eu ?
   Bătrînica începu deodată a lăcrima şi a suspina.
   «întocmai ca bunicuţa», se gîndi Lizuca.
   Ceilalţi prichindei zîmbiră. Bătrînelul se aplecă şi puse mîna pe fruntea copilei.
   —     Fii liniştită, Lizucă, pentru că noi nu te lăsăm. Numai astă-primăvară a fost în primejdie dumbrava. Mulţămesc lui Dumnezeu c-am scăpat.
 514
   —   Ce-a fost astă-primăvară ? întrebă copila.
   —      Nu-ţi aduci aminte? Tatăl tău a venit la bunic ş-a cerut să vîndă dumbrava, căci are nevoie de bani.
   —      Da, dia, da ! îşi aduse aminte Lizuca. Multă vreme l-a năcăjit şi l-a îndemnat mămica să vîndă dumbrava. Da’ nici eu, nici Patrocle nu voim. Şi nu vrea nici bunicul.
   —      Apoi da ; bătrânul n-a vrut eu nici un preţ şi se supărase grozav şi striga că asta nu se poate. Că asta-i pădurea fetiţei...
   —   Ş-a noastră ! adăugă subţirel Domniţa.
   —      Iar dacă răzăşul ar fi fost slab, urmă prichindelul, ş-ar fi lăsat să omoare pădurea, atunci izvoarele ar fi secat, iarba s-ar ii ofilit, s-ar fi dărîmat stâncile şi noi ne-am fi nevoit să pribegim în cine ştie ce pustietăţi !
   —   Aşa-î că aici e mai bine deeît în alte părţi ?
   —      Da. Noi ne-am deprins cu dumbrava aceasta de cînd ne-a adus aici Statu-Palmă. Avem tainice peşteri sub deal şi trăim în ele o viaţă liniştită. Vara, ieşim adesea, ea acuma, şi petrecem. Şi ciînd începe a cădea frunza şi a se pustii pădurea, ne închidem în tainiţi ş-aşteptăm să treacă iarna. Din cînd în cînd ajunge pînă la noi glasul vijeliilor, depărtat şi stîns ca o plîngere. Noi dormităm pe paturi de cetină şi muşchi, ori stăm treji în capul oaselor şi şoptim, poveşti; şi ne aducem aminte de întâmplările verii trecute. Din bag-dadia peşterii coboară lumina sidefie a stalactitelor, şi-n funduri se văd licărind izvoarele fără moarte.
O   dată pe zi, în tălgeraşe de scoici, ospătăm alune şi merişoare de măcieş. Şi ibem apă curată din degetare de ghindă. Noi nu sîntem lacomi şi ne mulţămim cu foarte puţin. Ş-aşa aşteptăm cu bucurie vremea cînd pocneşte ghiaţa pîrăului şi sună şuvoaiele ca o muzică
 515
a primăverii. Atunci, în cea dintâi noapte cu lună plină, deschidem peştera şi ieşim să vedem în poieni viorelele, toporaşii şi ciuboţica-cucului.
                                    VII
                                                Povestea cu zîna închipuirii.
   Bătrînelul se opri şi duduia Lizuea privi în juru-i. Văzu cum toate jivinele şi paserile s-au întors cu ochii lucind cătră Domniţă şi înţelese că toate aşteptau şi de la dînsa o poveste. Şi se 'bucură nespus. Observă apoi că bursucul se aşezase cu botul pe labe, cuminte şi blînd, clipind din cînd în cînd din ochii lui de jaratic. Patrocle scosese şi el capul din scorbură şi se uita la toate; însă, fiind căţel năzdrăvan, nu se mira de nimic.
   —' Ştiu şi eu o poveste, cîntă Domniţa cea mititică şi balaie, da-i veche tare, de pe cînd dumbrava Buciu-roenilor ţinea una cu alte multe dumbrăvi, pînă la munţii cei mari. Pe-atuncea satele erau puţine şi cetăţile unde şi unde cîte una. Şi prin codri umblau zimbri şi pe ape paseri mari care acuma s-au dus la mările de ghiaţă. Şi-n sate sălăşluiau oameni buni care credeau în împărăţia noastră a minunilor. Iar în cetăţi trăiau, ca şi acuma, învăţaţi mari, care nu credeau.
   Şi aşa, în această dumbravă frumoasă şi veche, s-a zvonit cum că s-ar fi aflînd o zînă cum n-a mai fost, subţire şi albă, cu ochii albaştri şi cu părul de aur pînă în pămînt; şi frumuseţa ei astfel era încît veneau şi urşii cei bătrîni din munte, şi mistreţii, ca să-ngenun-cheze înaintea ei. Şi cînd ieşea în întunericul poienilor, se făcea în juru-i soare şi izvoarele susurau mai dulce.
 516
   Şi la şezători, în sate, băieţii şi fetele vorbeau despre dînsa ca despre minunea minunilor. Aflaseră ei veste de la codri, de la vînt şi de la ape; că de văzut încă n-o văzuseră.
   S-a dus faima acelei zîne cu părul de aur peste nouă mări şi nouă ţări. S-a auzit şi prin cetăţi despre dînsa. Şi s-au găsit feciori de crai care au luat armele şi au încălicat, şi au venit cu oşteni, să cuprindă pădurile şi să găsească pe zînă. La venirea lor s-au împrăştiat căprioarele, s-au ridicat la cer paserile; dar zadarnic au căutat şi au răscolit sihlele, căci n-au găsit nici pe zînă, nici palatul.
   Dar vorbele şi poveştile tot umblau prin lume. Şi s-a găsit un Făt-Frumos dlntr-o cetate de departe, care, auzind despre zînă şi despre frumuseţa ei, s-a ridicat şi el ş-a venit cu toţi ai lui.
   Iar el credea în zîna aceea. Şi cum a intrat singur în poieni, la vreme de sară, ş-a prins a cînta dulce dintr-un fluieraş de os, zîna i s-a înfăţişat îndată lîngă izvoare, i-a zîmbit şi i-a vorbit astfel:
   —     Făt-Frumos, tu ai crezut în mine şi m-ai avut în sufletul tău, de aceea, cînd m-ai chemat, eu am venit. Şi de acum dragostea mea are să-ţi încălzească viaţa, şi năcazurile tale vor avea răscumpărare, şi-ţi voi aduce florile mîngîierii în ceasul morţii.
   Făt-Frumos o asculta fermecat. Glasul ei era pătrunzător şi suna ca o strună de aur.
   Cînd' a făcut un pas spre dînsa, ea a ridicat degetul şi l-a oprit.
   —  Să vii şi mîne-sară, i-a zis ea zîmbindu-i.
   Şi el a venit şi în alte dăţi, cînd amurgul umple poienile de taină. Şi era fericit cum n-a fost nimeni altul pe pămînt.
 517
  Iar curtenii lui şi vracii, călcîndu-i pe urme şi voind să cunoască şi ei pe zîna cu părul de aur, nu vedeau la izvor decît pe Făt-Frumos singur. Şi ei nu credeau în împărăţia minunilor şi au început a vorbi că nu este nici o zînă în dumbravă. Şi i-a auzit Făt-Frumos şi s-a mirat de cuvintele lor.
  ■ — Făt-Frumos ! i-a vorbit atunci, cu îndrăzneală, un vraci cărturar, voim să cunoaştem şi noi adevărul. Cere-i zînei inelul, şi adă-ni-1 dovadă despre fiinţa ei.
  Şi sara, la izvor, Făt-Frumos i-a cerut zînei inelul.
  —     Acesta-i lucru pămîntesc, i-a răspuns ea zîm-bind, eu nu port podoabe deşarte; dragostea mea preţuieşte mai mult decît nimicurile muritorilor.
  Aduckid Făt-Frumos acest răspuns, vracii i-au dat un foarfece şi l-au sfătuit să taie în ascuns o şuviţă din părul de aur.
  Şi-n altă sară, găsind vreme potrivită, Făt-Frumos a tăiat o şuviţă de aur şi a ascuns-o în sîn. Apoi, după ce s-a întors şi s-au strîns învăţaţii, cînd a vrut ca sa scoată dovada, n-a mai aflat nimic lîngă inimă.
  Adunîndu-se mare sobor de învăţaţi şi vraci împrejurul lui Făt-Frumos, au deschis cărţi, au întins pergamente, au ţinut cuvîntări lungi şi au dovedit deplin că-n dumbrava noastră nu este nici o zînă şi totul nu-i decît o bolnavă închipuire.
  Atunci Făt-Frumos, crezîndu-i, a încălicat şi s-a întors cu mare alai la împărăţia lui. Dar era înegurat şi cu inima mîhnită, şi multă vreme după aceea stătea şi se gîndea ca la ceva pe veci pierdut; dar icoana cea minunată de altădată nu-i mai lumina negura ceasurilor. Ş-a murit cu sufletul uscat şi bătrîn ca al tuturor oamenilor. Şi în clipa morţii nu i-a adus nimeni floarea mîngîierii.
 518
   Ci oamenii ceii săraci şi proşti, care au rămas în ţinuturile noastre, au urmat să creadă în zîna cu părul de aur. Din cînd în cînd o vedeau în amurg, lîngă izvoare.
                                    VIII
                                          La hotarul împărăţiei minunilor.
           Bătrînica începu iar a plînge, şî suspină uşurel :
   —     Domniţa noastră a spus o poveste foarte frumoasă, pe care eu de mult o uitasem.
   Duduia Lizuca îşi întoarse privirile spre bărboşii cei cărunţi şi-i văzu siînd neclintiţi ca oişte stane.
   întreba pe bătrînel, arătîndu-i cu degetul :
   —JDa^ei nu spun nici o poveste ?
   Ochii bărboşilor sclipiră toţi odată spre ea, ca nişte frunze de plop. Buzele lor rumene zîmbiră în bărbi.
   —     Nu, răspunse bătrînelul, ei nu prea au vreme să se gîndească la poveşti, căci sînt meşteri fauri. Ei ies rar în poieni. Die obicei, ziua şi noaptea, bat cu ciocanele pe nicovale, în cotloanele lor, unde arde foc ne-stîns. Acolo bat aur şi argint şLiăjuresc scule. Şi scot, din tainij^jnumai de ei ştiute, pietrele ne^tiniate. Şi adună comorile pe care le-au îngropat în pămînf oameni de demult. Şi o dată pe an, în noaptea lui Sfîntu-lon de vară, scot din peşteri pulberile de aur şi le împrăştie pe vînt. Ş-atuncea se deschid sînzienele, primesc pulberile şi înfloresc aşa de frumos. Tot în noap-tea^ceea se văd arzînd comori şi ei le caută scurmînd pămîqtul cu căzmăluţele. Dar lucrează aşa de ^tajjxkL şi ‘de iute, încît oamenii nu-i văd niciodată.
   Bătrînica începu iar a plînge.
519
   —   De ce plîngi iar mata, bunicuţă ? o întrebă
 Domniţa.                     '   '
   —     Mi-am adus aminte şi vreau să spun şi eu o poveste, răspunse cu glăsuşor moale băbuţa. Este aici în vale, nu departe de dumbravă, o căsuţă de răzăş. Şi trăiesc în căsuţa aceea oamenii de multă vreme. Sînt întăi tineri, pe urmă îmbătrînesc şi se duc pe o neîntoarsă cale. Şi se ridică cei tineri şi-mbătrînesc şi ei. Şi mie mi-s dragi şi mă duc de multe ori la dînşii, _şara, de mă uit pe fereastră în casă. Dar într-un rînd,
 am văzut şufct icoane şi siib candelă o femeie tînără şi albă, cu ochii mari, şi lîngă ea sta o copiliţă, şi femeia o mîmgîia şi vorbea aşa :
   —     Draga măicuţii, tatăl tău ¡mă uită şi mă lasă, şi eu mult n-am să mai trăiesc. Cînd eu n-oi mai fi, tu să nu plîngi mult şi să nu-ţi uiţi jocurile. Cînd vei vrea să mă vezi, să fii singură. Atunci să te gîndeşti la mine şi eu voi veni. N-am să fiu decît o umbră, totuşi te voi mîngîia şi te voi îmbrăţişa.
   Inima Lizucăi izbucni pripit în piept.
   «Aşa a vorbit mama cu mine într-o sară! gîndi ea închizînd ochii. Bătrînica asta era atunci la fereastră şi se uita la noi...»
   In inimă, parcă-i picurau lacrimi.
   Prichindeii o crezură adormită.
   —     Copila adoarme, zise bătrînelul; ce facem noi acuma ? Aici n-o putem, lăsa, căci în zori vine vînt rece pe văgăuna pîrăului, îi înţeapă obrajii şi îi ofileşte ochişorii. La noi în peşter-i n-o putem duce. Cînd s-a trezi, poate să-i fie frică; şi, ziua, ţara noastră a minunilor n-are ieşire la lume.
   —     Atuncea, vorbi cu sfială băbuţa, s-o ducem la pămîntenii de pe coastă, în căsuţa de care am vorbit.
 520
   —     Gîndul tău e bun şi cuminte, bunicuţă... încheie zîmbind Domniţa.
   Duduia Lizuca deschise ochii. Acuma vedea soborul de lîngă scorbură mai depărtat, ca printr-o sticlă fumurie. Domniţa făcu semn cu vărguţa-i subţirică. Unul din prichindeii cărunţi se ridică şi trase de la brîu un ciocănel de argint. Apoi alese cu grabă un clopoţel cu pai înalt şi, aşezînd în cupa florii un licurici, porni repede cu făclioara aceea spre rîpa pîrăului. Luminiţa luci în negura văii, apoi sui coasta) dimpotrivă. Apărea şi dispărea printre tufişuri. Dumbrava parcă îngheţase în tăcere, ca într-un cristal.
   Peste pîrău se auzi deodată limpede ciocănelul de argint, bătînd de trei ori în fereastra pămîntenilor.
   Făclioara se arătă iar în negura^ pîrăului. Şi prichindeii rămaşi, ridicînd soboruT~3e sub răchită, zîm-biră cu prietinie duduii Lizuca şi se traseră iar spre peştera lor fermecată. Uşa tainică se deschise la apropierea lor, apoi se închise neşiorţit inairmă-le. Licuricii se stinseră. Jivinele se traseră în întunecimea sihlei. Paserile fîlfîiră spre stele. Şi Lizuca, cu ochii închişi, auzi lîngă ea pe Patrocle lătrînd cu mînie de trei ori. Glasul lui umplea de răsunet noaptea şi dumbrava.
   Alt glas de căţel, mai subţire şi mai depărtat, îi răspunse. Şi Patrocle hămăi iar de trei ori.
   Ca trezită dintr-un somn, duduia Lizuca vedea din scorbura ei o lumină tremurătoare mişcîndu-se în negura văii. Auzi glasuri. Căţelul, zvîcnind de lîngă dînsa, se repezi cu larmă spre lumina străină.
   înfricoşată şi totuşi cu credinţă în prietinul său, Lizuca aştepta şi tremura de răceala nopţii.
   In ^vonul^ oelor două glasuri de căţei, ujntuc£^vi°r^ se apropiară. La lumina roşcată a unui felinar, fetiţa
 521
   văzu nelămurit doi bătrînei care semănau cu cei din peşteră. Şi se miră, căci semănau şi cu bunicutii ei.
      Se simţi purtată pe braţe. Ecourile lătrăturilor căzură rotindu-se în văgăuni. Şi somnul miezului nopţii îi amorţi deplin trupuşorul obosit.
                                    IX
                                             Bunicii aveau livadă şi albine.
      Cînd deschise duduia Lizuca ochii, se văzu într-o chilioară albă şi într-un pătişor curat sub poclăzi. Pe fereastra deschisă, năvălea soarele. Perdeluţele de bo-rangic fîlfîiau uşor şi boarea dimineţii mîna pînă la copilă murmurul prisăcii şi miresme de mătăcină şi .isop.
      ţcoanele şi candela luceau sus în coltul răsăritului. Liz,uca le cunoscu. Era în căsuţa bunicilor ei. Se odihnişi în pătişorul în care crescuse şi dormise odinioară şi rţiăicuta ei, care acuma nu mai este.
*        deodată chemă în gînd pe moartă. Şi închizînd
   zul palid şi eu ochii mari. Ii primi pînă în inimă mîn-gîierea. Şi oftă încet. Deschizînd iar ochii, îi păru bine / că a ajuns la bătrîmeii ei.
      Pe o scoarţă vrîstată, jos, pe duşamea, dormea încovrigat Patrocle. Fetita voi să-l strige, bucuroasă. Apoi se razgîndi şi tăcu.
      Şi deodată, cum sta aşa, auzi glasuri în livadă. Erau glasuri de^sfa4ă^ Urechea ei aţintită deosebi îndată tăişul cristalin al mămicăi. Şi, tot aşa de ascuţită, bătaia de ţarcă a slujnicutei. Şi liniştit şi blajin, răspunsul bunicului.             -
 522
 —     Mă rog dumneavoastră, zicea mămica, puteţi fi aşa de buni să-mi daţi o lămurire ? Asară, cînd am trimes pe Elena să vadă dacă n-a venit aici copila, dumneavoastră aţi răspuns că nu ştiţi nimic despre aşa ceva şi aţi avut aerul că vă înspă¡mintă ţi...
 Iar Elena îşi sumuţa glăsuşorurŢoîr-adaos :
 —     Şi chiar ne cerea cont, că Lizuca s-ar fi rătăcit şi s-a pierdut!
 —     Ş-acuma, urmă cuconiţa, după cît pricep din ce spuneţi dumneavoastră, eopila-i aici.
 —     Da, răspundea cu linişte bunicul. Am înţeles da la o vreme unde s-o caut. Şi am găsit-o tîrziu rătăcită în pădure.
 —     Asta este ceva inadmisibil, observă c-o întorsătură jronică. mămica. Ce credeţi dumneavoastră, 13T mă pot mişca pe mine asemenea poveşti pentru copii ?
 Slujnicuţa se repezi iar :
 —   Eu chiar de a§ar| am înţeles totul!
 Urmă o clipă de tăcere. Apoi vocea bunicului se ridică puţintel întărîtată, cu accent rar şi îndesat:
 —     Ce vorbe sînt acestea, mă rog ? Care poveşti pentru copii ? Ce-aţi înţelesjie-asară ? Ce nu voiţi să înţelegeţi acuma ? Şi la urma urmei ce poftiţi de la mine ?
 •— Am venit să luăm copila ! Ca s-o las aicea e cu neputinţă !
 Lizuca se făcu mititică sub poclăzi.
 Bătrînul rîdea cu amărăciune:
 —     Cum se poate, fra,te dragă ? Curios lucru ! Dumneata ai venit s-o ie£t—■'dar eu nu vreau s-o dau. Destul am răbdat pînă acuma. Ştiu că n-ai vreme mata şi trebuie să pleci, dar aş putea să-ţi spun o istorie lungă din care se vede că este o cuconiţă care grozav s-ar bucura să se isprăvească cu fetiţa cum s-a isprăvit
 523
cu mama. Şi, cu duhul blîndeţii, să se bucure în tihnă de munca răzăşului. Dar asta, draga moşului, nu se poate; căci răzăşul cunoaşte de mult drumul judecăţilor. Şi la judecători acu avem să spunem mai multe, după cum se cuvine, şi fără nici o ruşine, ca oameni proşti ce ne aflăm. Aşa î'ncît fă ymata bine şi du-te acasă şi lasă aici în pace pe fetiţă şi pe căţel.
   Lizuca întinse capul şi şopti tremurat:
   —  Auzi, Patrocle ?
   —     Aud, mormăi căţelul cu nepăsare. Se vedea că de-acuma nu-i mai păsa de nimica.
   Dar vocea mămicăi se ridică iar, aprigă. Şi într-o vreme bunicul o întrerupse serios :
   —     Cucoană, bine ar fi să te potoleşti. Nu da aşa de iute din mjni, să nu ţi se întîmple ^udl năcaz !
   Dar mămica nu voia să ştie şi-şi mlădia glasu-i înalt şi cristalin. Cînd deodată slobozPuîT"ţipăt aşa de sfîşietor, încît Lizuca tresări din culcuşul ei şi zvîcni în picioare. Şi după ţipătuj cucoanei, izbucni răcnetul de moarte al Elenei,
   Aproape în aceeaşi clipă o uşă scundă se deschise şi din odaia de alături se strecură, spre pătucul fetiţei, bunicuţa, măruntă şi firavă, cu ochii ca două cicori şterse.
   Părea înspăimîntată. întindea mînile-i uscate spre copilă.                               "
   —     Draga bunicuţei! Aşa-i că te-au trezit din somn ? şopti ea. S-a întîmplat chiar cum a spus dumnealui (dumnealui era bunicul) ! S-au apropiat prea tare de ştiubeie şi albinele s-au repezit la ele! Acuma ies fugind pe portiţă. Bat cu mîriile în toate părţile şi nu pot scăpa. După amiază, cuconiţa n-are să se mai poată uita la musafiri decît c-un ochi.
   —  Cum? strigă Lizuca. Au săgetat-o albinele?
 524
   —   Da, drăguţă, închipuieşte-ţi!
   —   Şi pe servitoare ?
   —   Şi-
   —      Tare bine-mi pare! răspunse cu răutate Lizuca. Şi lui Patrocle-i pare bi,ne. Şi cînd oi vedea pe tata, am să-i hotărăsc că eu mai bine mor şi nu mă duc de aicea. Şi am să-i spun c-am auzit pe mămica cum rîdea în salon cu domnul Micuş.
   —      Draga bunicuţei, dragă, suspină bătrîna tră-gînd spre pieptul ei căpşorul tuns al fetiţei. Şi începu a plînge încet şi a-şi trage lacrimile din nas. Iar duduia Lizuca, legănată domol, închise ochii. Şi-n miros de busuioc, la pieptul bătrînei, cu mirare nouă, începu a-şi aduce aminte de întîmplările nopţii, la hotarul împărăţiei minunilor.
TI-ADUCI
AMINTE...
ř
}■
          ŢI-ADUCI AMINTE, TEOFILE..
Ti-aiduci aminte, Teofil-e, de ziua aoeea din copilăria noastră, de care ţi-am votfbit eu odată ? r Au trecut de-atunci ani şi ani. Era o zi de lucru şi de leciţii. Do-rrmu Trandafir, profesorul nostru, ne vorbise cu-deosebită căldură oeva despre ¡strămoşi şi despre «timpii de mărire» după care, la ora trei, amindoi ca nişte zburdatici căluţi, o luarăm la trap spre zăvoiul de Ia Şiret.
   Atunci, în ziua aceea neuitată, s-au întîmplat mai multe lucruri.
   Intăi, s-a întîmiplat, pentru prima oară în viaţa noastră, să ¡băgăm de samă că au înflorit livezile. Erau albi pomii de o parte şi de alta a drumului; erau acoperite de o spumă de argint ¡grădinile. Şi umlblînd pe su-b streşini cu umbră blinda, prin care se filtra soarele, eram străbătut pînă în adîneul sufletului de o simţire de sărbătoare. Ş-o mireasmă fină, călduţă parcă şi dulce, şi astăzi se trezeşte în mine, după ani şi ani, odată cu viziunea aceea din copilărie înecată într-o albă linişte. Căsuţele curate ¡şi văruite proaspăt în primăvară sticleau tainic din geamuri; păreau singuratice şi fericite fără nimeni. Un ¡cuc cînta întruna, sonor,
 34
 529
în -nucul cel uriaş de la Sandu Avrămoaia ; era harnic şi zomic: parcă i se poruncise, şi-şi împlinea o datorie, c-o plăcere nespusă. Totul era proaspăt şi curat sub cer albastru.
   Ş-al doilea, în ziua aceea minunată a anilor de demult, s-a întîmplat, tot pentru întâia oară, să băgăm de samă că cerul cel umed se răsfrînge în ochii duduii Ioniţa, cu florile argintii şi cu lumina infinită.
   Eram amîndoi la un hotar al înţelegerii. Şi c-o dorinţă foarte vagă şi cu sfială zîmbirăm cătră imaginea aceea de vis şi de basm, care apărea deodată copilăriei ¡noastre la marginea unui ţărm înflorit. Ne cunoşteam mai ide demult ou duduia Ioniţa, din vremea cînd, numai de-o şchioapă, zideam căsuţe în pulberile drumului şi ne încercam, şi noi ¡şi ea, puterea pumnilor pentru stăpînirea .acestor trecătoare clădiri. Dar deodată, tot ce fusese apropiere şi prietinie parcă se scufundase în întuneric ; amintirea într-o clipă căzuse ca îmbrăcămintea 'şarpelui poveştilor, şi premeniţi, cu alţi ¡ochi şi c-o simţire nouă, ne uitam oa la o străină ; iar cînd ne zîmbi misterios, ne oprirăm înfioraţi şi înfricoşaţi, ca în faţa .necunoscutului.
   Duduia Ioniţa ni se arătă deci ea o copilă a neştiutului ş-a întîmplării, ¡de şi, după vechile noastre cunoş-tiinţi, noi o ştiam drept fată a lui cuoonu Ianeu Bogdan, om gros şi vesel, care umplea de rîs şi ¡de voie-bună casa noastră, cînd începea să povestească năprasnicele sale întîmplări din tinereţă. Cucoana Aspazia, soaţa lui cuconu Iancu, făcea dulceţi foarte bune, lueru de care mă încredinţasem singur de cîteva ori înainte de ziua aceasta 1— şi era o fiinţă pe care şi astăzi o văd, în amintirea mea, uscată, tăcută şi cu ochii plecaţi. Casa acestui boier şi a acestei cucoane, în ziua aceea minunată, ni se păru cu totul deosebită, şi pro-
 530
♦
filul I-oniţei se zugrăvea alb pe împletitura de rouruseă ce încununa cerdacul de modă veche.
 Fără îndoială că Ioniţa nu privea lumea în ziua aceea cu ochi ea ai noştri, şi, de îşi asculta dntarea cucului şi aspira mireasma livezilor, -ne cunoscu foarte bine. De aceea .ne opri cu glăsuşorul ei argintiu :
 ■— Dar încotro, imă rog, vă duceţi dumneavoastră ?
 Eu ştiu c-am simţit: în obraji năvala sfrugelui. Tu ai răspuns cu oarecare greutate şi şovăire:
 —   Am ieşit .de la şcoală şi ne ducem la Şiret.,
 Ea începu să rîdă, arătîind nişte d,inţişori subţiri, albi şi ascuţiţi. Deodată o simţii mai vie şi imai inte-iiigentă d.ecît noi. Tremurindu-şi capul fin, cu păr castaniu, privindu-ne pe sub sprâncene cu puţină răutate, se aplecă peste parmaclîeul cerdacului din rou-rusea întunecată şi ne întrebă cu grozav interes:
 —   Şi sînteţi chiar aşa .de grăibiţi ?
 De data asta răspunsei eu, cu îndoială :
 —   Nu, domnişoară Iotniţă...
 Ea primi cuvîntul domnişoară ca un nobil titlu ce
 i ise cuvenea, şi ou mîna ne pofti mai aproape, la găr-duţul de lemn lîngă -care înfloreau trandafiri. Şi tot de sus, din cununa de rouruseă, cu aeru-i de superioritate, ne întrebă iar:
 —     Anul aoes-ta, nu-i aşa că isprăviţi .şcoala de la noi ?
 —   Fără îndoială ! ai răspuns tu repede.
 —     Eu am isprăvit încă de anul trecut aici, vorbi ea zîimbind. Acuma învăţ la Iaşi.
 —     Ştiu, duduie Ioniţă... întâmpinai eu, pătruns de micimea situaţiei mele.
 Şi o priveam nesigur şi puţintel ameţit, iubind-o deodată cu înflăcărare şi naivitate. C-o fericire nespusă descopeream în mine sentimentul acesta mare;
 34*
 531
ceva cald şi dulce îmi umplea întreaga fiinţă. Ceva stătuse în mine la ipîîidă, aştepţi,nd prilej să izbucnească, şi de aoeea era în ziua aceea atîta lumină, atîta floare, atîta linişte. Se dezvălea în sufletul meu un ghiocel alb ide primăvară, al cărui subţirel parfum ¡nici acuma nu ¡s-a stîns dintr-un colţişor al sufletului.
   —     Şi ce mai faci mata, domnişoară Ioniţă ? o întrebai eu deodată, ca deşteptat ¡din ¡somn. Ascultai cucul' şi priveai livezile ? Astăzi e ‘frumos ea niciodată !
   Ea mă privi cam mirată, şi din ochii mei, din. glasul meu, îmi înţelese uşor taina; de aceea iar zîmbi cu puţintică răutate ¡şi-şi dădu la o parte de pe fruntea lucie o şuviţă de păr. După aceea ¡privi visătoare înspre zarea plină de aburi a Şiretului. Cu degete gingaşe cnlese de lîngă cerdac un trandafir acăţător şi începu a-1 desfoia. Mă gîndeam la cuvintele foarte triste şi înflăcărate pe care i le voi spune într-o lungă scrisoare ; şi ea tăcea nedumerită şi mişcată faţă de sim-ţimintele nouă care o încercau.
   Atunci, în lumina aceea de asfinţit, după ce conteni cucul şi eu mai aşteptam o privire a Ioniţei — se arătă trupul nalt şi igros al lui cuconu Iancu Bogdan. Dumnealui îşi făcu anevoie loc pe uşa scundă, ducînd în stînga un ciubuc ca-n alte vremuri, şi-n dreapta un filigean albastru din ¡care scotea aburi cafeaua turcească. Cum ne văzu, îşi înălţă sprâncenele cu o comică mirare şi începu să strige la noi cu o totală lipsă de tact:
   —     He-he ! ce mai faceţi voi, mînzilor ? Bine mersi ? Pe ziua >de azi aţi legat cartea de 'gard,' ?
   Ştiu că de ruşine şi indignare a început să-mi vîjîie capul şi dintrodată plănuii un act de răzbunare pe care fără îndoială a trebuit îndată să-l părăsesc,
 532
deoarece era vorba de tatăl Ioniţei. Mă grăbii să mă retrag pe sub cireşii înfloriţi, prin umbra zaplazurilor, prin liniştea uliţii. Nici pe fată n-am mai iputut s-o văd : poate se dosise duipă snouruscă şi rîdea. Păşeam repede, cu privirile încruntate, iar tu, bun şi înţelegător prietin, alături de mine, căutai să .mă mingii cu cîteva cuvinte în care tremura indignarea :
   —   Al dracului moşneag !
   Iţi mai aduci tu, Teofile, aminte, ide toate peripeţiile zilei aceleia ? Şi n-ai uitat în ce fel de cuvinte fierbinţi ţi-.am destăinuit dragostea mea pentru duduia Ioniţa ? Dar scrisoarea pe care am scris-o c-o îngrijită caligrafie ? Desigur c-ai uitat-o. Era plină de vorbe mari şi înflăcărate şi începea astfel: «Din ziua cînd te-am văzut întăia oară...» Intr-adevăr, în ziua aceea o văzusem întăia oară pe domnişoara Ioniţa. Şi tu, fără îndoială, ca bun tovarăş, mai stăpîn pe tine şi mai îndrăzneţ, ai hotărît să duci scrisoarea pînă la cerdacul încununat de rouruscă.
   Aşa fel a început sfioasa mea iubire, la care mi se părea că Ioniţa răspunde. Şi zile după zile apoi, cît tilmp au ţinut înflorite livezile şi .a cîntat cucul cel sîrguitor, amîndoi. fără trudă, ne plimbam .pe dinaintea căsuţei minunate şi aşteptam răsărirea duduii Ioniţa. Acuma văd bine c-o- iubeai şi tu, însă cu durere şi cu oarecare gelozie. Şi privirile luminoase ale fetiţei, pe cînd mîna mîngîia un trandafir, vedeau foarte bine aceasta şi înţelegeau, cu toate că păreau cufundate în aburitele depărtări ale Şiretului. Cuvinte de obicei nu schimbam, şi nici nu simţeam nevoie. Ne plimbam, privind cu îndărătnicie depărtata şi minunata fiinţă a visurilor noastre, — pînă ce balaurul năprasnic, cuconu Iancu Bogdan, ne alunga dincolo de hotarele fericirii. Totdeauna simţeam că mi se zbate
 533
inima In piept cîmd îl vedeam că apare în uşă, cu ciubucul şi cafeaua, şi-mi era groază de cuvintele lui batjocoritoare şi fără rost.
  De două ori — mai ţii miinte ? — ne-a fost dat să umblăm alături cu duduia Ioniţa, să ne plimbăm şi să vorbim în taină. O dată la arminden, ş-altă dată la iarmarocul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena. Părinţii noştri se întîlineau din vreme în vreme la petreceri. S-au întrulocat astfel, cu lăutari, pelin şi danţ, la sărbătoarea primăverii; şi şi-au scos odraslele cînd minunile nemţeşti, sub formă de circuri şi panorame, s-au abătut şi prin colţişorul nostru de lume.
  Iţi aduci aminte de clădirea de pînze pe care erau zugrăvite lupte fioroase ? Erau -acolo, la intrare, o babă urîtă de ceară ş-un uriaş de lemn. Din cînd în cînd, mişcaţi de un resort, Ibaba începea să joace bătind într-o daira, iar uriaşul lovea toba şi talgerul de aramă. Inlăuntru se puteau privi mulţi împăraţi şi regi morţi înfăţişaţi în ceară, îmbrăcaţi în haine strălucite cu fireturi; şi prin fantastice ochiane puteam vedea facerea lumii în şapte zile şi războaiele lui Napoleon. Eu nu ştiu ce puteam vedea, căci n-aveam ochi şi înţelegere decît pentru sprintena şi subţirica duduie Ioniţa. Cu oarecare mirare observai că nu ise opreşte uimită iniei lîngă Osman-paşa, nici lingă Alexandru al doilea, împăratul rusesc. Pe lîngă facerea lumii trecu repede şi distrată. Dar afară, pe platformă, în lumina soarelui verii, deodată se opri fascinată, căci la un colţ de perdea, deasupra babei de ceară, apăruse minunatul Vasilache, mulţimii îmbulzite cu gura căscată în faţa panoramei.
  —     Ce-î asta ? zise deodată copila, cu obrazul îmbujorat.
 534
   Era vechiul nostru ¡prietin Vasilaohe, care învie intr-un colţ de perdea, eu vocea lui piţigăiată, care face farse, care rîde şi plinge, ipe dinaintea căruia se perindă atîtea păpuşi, înfăţişind atîtea aspecte diformate ale lumii, noastre. Şi duduia Ioniţa, aţîţată şi ¡fericită, uitînd fără îndoială dragostea mea şi gelozia ta, începu a privi cu ochi mari la tragicomedia în miniatură care se juca deasupra bonetei albe a babei cu dairaua. Cînd se isprăvi jocul minunatului Vasi-lache, ea se întoarse spre noi şi zise zîmbind:
   —    Ce ziceţi dumneavoastră, domnilor, de sentimentele acestei paiaţe ?
   Mi s-a părut ciudată vorba aceasta a fetiţei noastre, cum mi s-a părut ciudată ş-o lacrimă a ei, în ziua armindenului, pe un bucheţel de toporaşi violeţi. înţelegerea şi simţirea ei iute pentru lucrurile vieţii ş-ale inimii atunci îmi scăpau; ş-amîndoi, prietine, n-am înţeles că, de şi eram de-o vînstă, între noi şi duduia Ioniţa era o deosebire (mare. Noi eram nişte copii, ea era o domnişoară şi ne dispreţuia puţin.
   Am înţeles zădărnicia sentimentului meu ceva mai tîrziu, după două veri, cînd, într-un rîmd, am zărit-o pe aceea pe care o iubeam cu sfială şi Înflăcărare, Într-un luminiş din 'dumbrava de plopi a Şiretului, la braţul unui necunoscut. Mi s-a părut un om urît, tără îndoială, avea şi mustaţă — şi duduia Ioniiţa îl privea cu admiraţie. Rămăsei lîngă salcia bătrînă, Împovărat de o mîhnire pe care nici Şiretul n-ar fi putut-o duce; pe cînd cea dintăi dragoste a imea, alături de un străin, îşi ducea fericirea şi tristeţa spre necunoscut.
   Ce s-a întîmplat ? De ce era aşa de mintos şi de prăpădit cuconu Iancu Bogdan, intr-o sară, în cerdacul lui, şi făcea gesturi mari cu ciubucul1 ? De ce
 535
 îndrăznea să spuie că fetiţa lui era cea din urmă dintre fiinţi ? N-am vrut să pricep. Dar poate mai ştii, prietine, că duduia Ioniţa, aşa de gingaşă, de vioaie şi de fină, după o plimbare furişă şi după o ploaie repede, de mult, încă 'de-atunei, a murit 'grabnic, şi deci alba arătare din ziua aceea înflorită, orice-ar fi putut spune cuco,nu Iancu Bogdan, s-a purificat şi nimic n-o mai întunecă. S-a amestecat cu frunzele, cu florile pămîn-tului, cu apele cerului. Şi-n această primăvară, la lumina unei amintiri, s-a ridicat pe-o rază de soare şi intr-o mireasmă de toporaşi, rechemînd dulcele trecut.
                   ORBUL
Pentru curăţenia tîrguşorului nostru, aşa de murdar, săracul, şi pentru alinarea celor însetaţi, se aflau la .noi mimai două izvoare de apă, dar amîndouă erau vrednice de luare-aiminte.
   Unul curgea -bogat în jghi aburi lungi şi adinei de lemn, pe gura căscată a unui leu de aramă. Aici era cişmeaua cea mare, boierească, de ¡sub dealul tîngu-lui. Sacagiii aici îşi umpleau săeălile ş-apoi porneau la deal, pe drumul pieptiş, urlînd şi biciuind caii. Deasupra casei de piatră unde se aduna apa, un meşter neamţ aşezase un, isoldat albastru eu chivără şi cu cîte-0 salbie în fiecare mînă. De cîte ori ¡bătea vîntul, soldatul începea isă învîrtă c-o vrednicie grozavă paloşele lui. Făcea a război; şi noi, «ghia-volii», îi răspundeam: cu cele mai ascuţite pietre adunate de pe şosea. Aşa soldatul cişmelei, în bătălii memorabile, şi-a pierdut o mînă ş-a rămas ca Buncel al lui Ştefan-Vodă. Cu braţul celălalt tot ne-a mai ameninţat o vreme, ipînă ce a răimas cu desăvârşire calic, şi ne privea neclintit şi cu tristeţă ide pe înălţimea lui.
   La cişmeaua aceasta, pe gura căreia fremăta apă bogată cît dintr-un pîrău, era totdeauna mişcare de
 537
sacale, de căruţe, 'de cîrduri de vite, şi haidăi asudaţi răcneau întruna şi suduiau îndesîndu-se, dîn-du-şi pe ceafă căciulile şi rid ici nd în isuis foitele pîrlite.
   Izvorul celălalt de apă se afla drept în mijlocul tîr-gului, şi era la o adîncime de treisprezece stânjeni. Era o fîntînă largă, adăpostită suibt o şandrama mare cu opt stîlpi. Intr-o găleată uriaşă ieşea din fundul pămîntului apă limpede şi rece ca o ghiaţă fluidă. Ş-aici, la acest izvor, sub streşina încăpătoare, era totdeauna «sobor mare», căci aproape toţi târgoveţii trimeteau la fîntînă după apă de băut.
   în zilele calde de vară, cînd noi, copiii, ne duceam la scăldat la Şiretul cel imiare, împresurat ide zăvoaie, făceam popas la cişmea. Apa năvălea spumînd şi bulbucind pe gura leului în jghiabuiri, şi cînd ¡ne aşezam capetele, mînile ori picioarele în razele argintii oare ţîşneau pe-a locuri, parcă ne frigea. Sara, după alergări prin şanţuri şi prin umbra şandramalelor, ne trăgeam cătră fîntînă cea adîncă; şi rezemaţi de par-maclîc, ascultam sfaturile şi poveştile care se iscau ca îmtr-o şezătoare în jurul ighizdelelor de stejar.
   Aici, la fîntînă cea adîncă de treisprezece stîn-jeni, şi-a trăit multă vreme viata cel mai bun prietin al copiilor. L-am cunoscut de cum am început a pricepe ş-a vorbi şi de cuim, am îndrăznit a treoe şanţul, peste podeţul nostru. Era un ovrei orb cu desă-vîrşire işi-1 chema Iosub. — Iosub Chiorul; Iosub Orbul.
   Cum se arăta soarele şi pornea mişcarea tîrguşo-rului, Iosub Orbul se arăta cu hîrdaiele lui cele mari atîmate de cumpenele jugului.pe care-1 purta pe grumaz. Cu ciomagu-i noduros ţinut de pumn cu laţ de piele, îşi pipăia uşor şi repede drumul, şi el intra
 538
 I
întăi sub şandramaua fîntîniii şi prindea să scoată apă. Dădea drumul roţii lustruite, oerea apoi funia să vadă dacă s-a umplut ciutura, după aceea învîrtea domol roata, e-o mişcare de automat, cu ochii albi neclintiţi Îndreptaţi undeva, în sus. Cu o cană de tinichea îşi umplea hîrdaiele; le prindea în cîrlige şi pornea cu apă la un muşteriu ştiut. Toată ziua căra apă fără întrerupere. Ajunsese să simtă unde sînt locuinţile tuturor tîrgovetilor, îi ştia pe toţi pe nume, cunoştea pe toată lumea 'după glas ; era un om harnic şi folositor între toţi.
   Intr-o zi am rămas foarte uimit, cînd am aflat că orbul e însurat, după legea lui1 Moisi. Am şi văzut la fîntînă lingă el doi ţînci balani, cu părul în cîr-lionţi. Erau copii ca toţi copiii şi priveau limpede lumea prin ochii lor mari. Iosuib îi mîngîia pe frunte, le pipăia! cuşmele şi hainele destul de curate. Ii întrebă ceva în limba lui, apoi se scociorî într-un buzunar, scoase şi le puse în mînă cîte-un pitac de aramă. Ii duse de spate pînă la uşa şandramalei şi-i îndemnă spre casă.
   —  Da’ ce, Iosub, ai copii ? îl întreb eu.
   El opri roata şi răsuci puţin capul într-o parte. Obrazul lui 'ruinat cumplit de vărsat negru se lumină de un zîmbet.
   —     Cine vorbeşte cu mine ? grăi el, atent. Apoi îmi rosti numele. îs însurat! adăogi îndată. Am fost la rabinul nostru şi l-am întrebat: Ce să fac ? Eu, rabi, sínt orb şi prost, n-aim învăţat nimica ; dar am auzit că şi eu sînt dator să înmulţesc lulmea... Ş-aici ortbul începu să rîdă, cu faţa lui neclintită întinsă şi veşnic parcă în ascultare. Şi rabinul, urmă el, mi-a spus aşa: Omule, tu poţi să te însori, căci nu te-ai născut beteag... Tu ţi-ai prăpădit ochii la trei ani,..
 539
 1
   —  Cum, Iosub ? Tu la trei ani ai orbit ?
/ — Da. Eu am văzut lumina soarelui. Şi mi-a rămas în minte ceva frumos... nu pot să spun ce mi-a rămas în minte... căci de-atunci e mult... de-atunci sînt patruzeci de ani... Mi-au rămas în minte lumini, soare şi feţe omeneşti... Dar nu le mai pot desluşi bine...
   Vorbea foarte curat romîneşte; de mic, cu băieţi din neamul lui, crescuse la un loc cu copiii romî-nilor.
   —  Şi cum ţi-a spus rabinul ?
   —     Rabinul nostru mi-a spus aşa: Omule, tu poţi să te însori. Şi m-am însurat. De ce să nu mă însor ? Fete sarace sînt destule. Am copii frumoşi şi curaţi, şi cîştig ca să-i pot creşte... Eu, oameni buni, sînt mai detreabă barbat decît oricare. Eu la casă străină nu pot nimeri, eu la crîş'mă nu mă duc, cărţi nu joc, cum fac boierii noştri din tîrg. Eu tot ce cîştig, duc nevestei...
   Scuipă în palme şi începu să învîrtă la schiţele roţii.
   Unul din nenumăraţii slujitori care-şi aşteptau rîn-dul la scos apă, îi zvîrli o vorbă glumeaţă.
   —     Ştim moi, Iosub, că tu eşti vrednic şi cu credinţă, dar nu ştiu dacă şi «balabusta» poate spune una ca asta...
   —     Cum ai zis ? strigă orbul întorcînd puţin urechea ; şi obrazul îi rămase neclintit şi serios. Apoi nu ştii tu, Costăchel, că cu chiorul e mai greu decît cu cel ce vede şi ajunge să ştie abia după ce vorbeşte şi ştie tot satul ?... Chiorul mai degrabă simte. Ş-a-poi noi mai avem ş-un ciomag noduros care merge groaznic, căci nici acela n-are ochi... şi balabusta se teme de el ca de foc!...
 540
  In glasul orbului era ceva aprig şi ascuţit. De altminteri aparul avea simţurile foarte agere şi necontenit ne punea în uimire. Cunoştea cînd se-ntunecă, cînd e nour, cînd se face lumină. După glas recunoştea pe toţi locuitorii tîrgului. Parcă avea ochi în vîrfurile degetelor. Deosebea monedele de argint de cele de aramă şi nimeni nu-1 putea înşela c-un ban cu pajură străină. Pe lîngă asta era vesel şi sfătos şi lua o parte vioaie la cislele de sub şandramaua fîn-tînii.
  Intr-o sară — îmi aduc aminte — avea chef de vorbă, şi, aşteptîndu-şi rîndul, asculta glumele şi vorbele din juru-i. Deodată, înălţînd capul, zise răspicat :
  —   Răsare luna !...
  —   De unde ştii, orbule ? îl întrebă cineva.
  —     Ştiu; ce, vă pare de mirare ? Parcă numai cei cu ochi văd luna ? Aici, sub şandrama, sînt fete şi flăcăi, şi, după cum şoptesc ei, aim înţeles că se petrece ceva, Asta o ştiu eu de mult; e treabă veche !
  —     Apoi eu credeam că tot rabinul te-a învăţat şi asta ! strigă rîzînd Şarampei cel burduhos.
  ~ Ba nu, măi Şarampei; rabinul nu ştie de aceste, macar că-i dobă de carte... Rabinul nu ştie multe, şi eu le ştiu, batîr că-s un om prost, un «mişighiner», cum zice el... El ştie să^se roage cu ştramel, şi cu ţiţis, şi cu amîndouă tfilin — eu nu ştiu nimica... eu am rămas un întunecat; el ştie ce se petrece la Pariz, eu nu ştiu nimica, căci eu n-am văzut niciodată o carte... Pe dînsul îl duc de subsuori doi gabes, eu car apă la tot tîrgul şi-s un biet om năcăjit; cla’ iaca, eu, la o primejdie, mai degrabă deeît el am găsit cheia lucrurilor!
541
   —     Ce cheie? Care cheie, măi chiorule? strigă Şa-rampei ţiganul, cu glasu-i gros.
   —     Vă spun îndată, numai roata fîntînii să nu steie... răspunse ovreiul. Ascultaţi. Acu eu, muncind din greu precum mă ştiţi, de dimineaţă pînă-n sară, in toate zilele anului şi de cînd sînt pe lume, am ajuns odată să strîmg trei sute de lei bani cu zimţi... Nu vă holbaţi aşa la -mine ! adăogi orbul cu alt glas, ridicînd o mînă ; apoi zîmbi. Aşa-i că v-aţi spăriat ? Ei şi dac-am strîns eu paralele aceste, m-am gîndit ce să iac cu ele... Eu îs un prost; n-am ştiut atunci de casa de economie. Ca să nu-mi fure cineva francii, rn-am gîndit să-i îngrop undeva. Unde să-i îngrop eu ? Am ieşit sara în • ogrăgioară, am scurmat la o rădăcină de răchită şi i-am ascuns acolo... Acu mă duc după două zile, iarăşi sara, şi caut paralele. Paralele, oameni (buni, nicăieri — şi mie parcă a început să-mi coase cineva inima c-un ac cu aţă... Ce fac eu ? ce fac eu ? Hai la rabin! hai la învăţătorul nostru! Mă duc eu la el, îi spun afacerea, îi pun doi franci în palmă ; rabinul caută într-o carte, dar cartea nu-i spune nimic. începe rabinul să suspine, să mă mîn-gîie, să-mi spuie de Dumnezeu, dar eu, orbul şi nenorocitul, mă gîndeam la părăluţele mele strînse pe vînturi, pe ploi, pe geruri şi furtuni...
   In şandramaua fîntînii adînci toţi tăcuseră; roata stătuse; în întunericul ştreşinei, de deasupra parcului boieresc, luna plină die iunie începu să reverse o lumină misterioasă. Orbul sta cu faţa întoarsă cătră lună, şi ochii lui luceau ca bucăţi de albuş copt.
   —   Şi ce-ai făcut ? întrebă încet un băiat.
   —     Ce să fac? oftă Iosub. Am ieşit de la ţadicul nostru cel învăţat. Şi m-am dus eu acasă şi am înce-
 542
put a mă gîndi şi m-am gîndit pînă ce a prins a mă durea capul... Şi cum mă gîndeam, mi-a venit nu ştiu cum în minte Şulem casapul care-i vecin cu mine, bea rachiu de săcărică, nu-i om cinstit şi joacă cărţi în cafenea... Atunci am înţeles la ce i-au slujit ochii lui Şulem caţap. Bine, am zis eu; mă duc să cer un sfat vecinului meu. Poate el s-a pricepe mai bine decît rabinul. Şi m-am dus eu la megieşul meu, care şade într-un părete cu mine şi care are ograda alături eu mine, şi l-am cuprins de mînă şi i-arn cerut aşa un sfat: Dragă Şulem, zic eu, tu eşti vecin bun al meu. Eu cer la tine un sfat. Am îngropat trei sute de lei, undeva : nu-ţi spun unde. Mai am trei sute.
O   babă zice să-i speculez, să-i dau cu proţent; eu mă gîndesc că în mîna oamenilor banii se pot prăpădi; n-ar fi mai bine să-i îngrop ilîngă ceilalţi ?... Atunci a tremurat mîna lui Şulem, şi cu glas de bun prietin a dat şi el un sfat că poate-ar fi mai bine să-i ţin ascunşi unde ştiu eu... Sara, m-am dus ş-am căutat la rădăcina răchiţii: am găsit banii... Şulem voise să-i găsească cu dobîndă, sută la sută. Am luat paralele. Şi dimineaţa, cînd am ieşit la apă, am strigat pe caţap şi i-am spus aşa: Şulem dragă, m-am răzgîndit.
Am scos şi pe ceilalţi de unde i-aim pus. Eu socot că tot mai bine-i să-i dau cu proţent...
  Faţa neclintită a orbului începu deodată să rîdă la lumina lunii.                                                    \Vv.
  —      Asta n-a ştiut-o rabinul! zise el, rînjind cătră lună.
  Cineva vorbi:
  —      Istoria asta am mai auzit-o eu, Iosube! Mi se pare că tu ne spui poveşti!
 543
   —     Ai mai auzit-o ? Se poate! Mi s-a întîmplat cam de mult. Ori poate s-a întîmplat şi altui om care a fost mai deştept decît rabinul; dar vă spun că mi s-a întîmplat şi mie...
   După o tăcere, cel care învîrtea roata întrebă :
   —     Ia spune, Iosube, ce ai tu cu rabinul de tot nu-i dai pace ?
   —     Eu ? se apără orbul ridicînd la umăr palmele întoarse în afară ; eu ce să am cu el ? N-am nimica. Numai mă gîndesc că el şade pe perne de puf şi de matasă şi eu muncesc amar şi trăiesc ea un cîne !...
   Nu ştiu de ce, în sara aceea frumoasa de iunie, vorbele acestea ale aparului mi s-au părut nespus de triste. Poate el singur le rostise cu obidă, c-o lacrimă nevăzută pe globii albi ai ochilor lui morţi...
   Apa din ciutură ciuruia pe pietre pînă în adîncu-rile cele răcoroase ; luna se înălţa ; orbul trecu la roată şi începu a scoate apă fluierînd uşurel un cîntec.
   Am ieşit de sub şandrama, m-am lăsat la vale pe o uliţă largă, pe sub parcul boieresc, ş-am ajuns la izvorul celălalt, unde apa gîlgîia pe gura leului de aramă, murmura strecurîndu-se din uluce, şi plesnea uşor în bulbuci argintii. Povestea veselă- şi cuvîntul trist al omului fără ochi îmi deschiseseră deodată una din înţelegerile lucrurilor. Ani de zile îl auzisem cîntînd, ani de zile îl văzusem trecînd cu hîrdaiele lui mişcat ca pe-o aţă pe aceleaşi lungimi de drum, ani de zile stătuse în sfat pe parmaclîeul şandramalei, şi-mi păruse un om fără griji. Dar omul acela avea ceva chinuit şi dureros în el, şi-n ochii lui fioroşi văzusem deodată o lacrimă.
   Viaţa orbului a urmat aşa neschimbată zile nenumărate în tîrguşorul nostru. Din vreme în vreme,
 544
după ani de lipsă, cînd mă întorceam între ai mei, îl întîlneam şi pe el lîngă izvoarele vechi. Era mai bătrîn. Ii spuneam o vorbă. Mă recunoştea îndată după sunetul glasului. Acum mi se pare c-a murit. Izvoarele cele vechi însă, în toamna aceasta, mi-au adus aminte din nou de lacrima lui.
$5 — M, Sadoveanu ♦ Opere, voţ, 7
             GRĂDINA MORŢII
Cînd eram copil, mă duceam deseori la ţinti-rim, în marginea tîrguşorului nostru Paşcani. Drumul acesta, spre cetăţuia crucilor funebre, de obicei copiii îl fac cu zbenguiri şi veselie, ca la o petrecere aleasă, umblînd în urma convoiurilor. Eu însă mă duceam la mormîntul mamei, pe care am iubit-o aşa de mult şi care a murit aşa de tînără. Mă duceam cu strîngere d'e inimă, la siîrşitul şcolilor, în căldura Sînpietrului, cînd cerul e albastru ca sineala şi grînele pîrguite se apleacă foşnind la adierea vîn-tului.
   In marginea şoselei, se arăta o arcadă neagră, pe care un meşter zugrav scrisese cu litere mari albe: Calea Eternităţii. Intram pe sub cele două cuvinte neînţelese şi dam pe o alee de cireşi. îndată se făcea linişte, căci la dreapta şi la stînga erau numai ogoare de-iale gospodarilor din satul de lîngă tîrg. Şi pe drumuşorul pietruit, călcînd umbrele şi luminile mişcătoare ale arborilor, ajungeam la casa paznicului, deasupra căreia se înălţa un turnişor cu clopot.
   Era pa:e la poarta limanului; suna necontenit ţîrîitul monoton al greierilor ; cîţiva puişori cu puf
galben ciuguleau prin nalba măruntă. în casă se simţea umblet : ştiam că-i harnica şi apriga mătuşă Ileana.
   Pe moş Gheorghe, paznicul şi groparul, îl găseam în ţintirim, în împrejmuirea bine ţinută, între flori şi copăcei. Umbla încet, plecat din şele, şi-şi cam tîrîia pe pămînt ciubotele-i «mari. Era îmbrăcat ţărăneşte, cu straie albe şi chimir, şi de sub pălărie îi ieşeau plete scurte. Ii zicea moş Gheorghe Talianu. De mult toată lumea îl ştia aici, paznic în grădina morţii.
   II salutam ca'pej-un prietin vechi :
   1— Noroc bun, moş Gheorghe; ce mai faci?
   —     Bine. Păzesc pe cei ce nu mai au nevoie de nimic.
   —  Cum o mai duci cu bătrîneţile ?
   —     Bine şi cu bătrîneţile, macar că scîrţîie şi nu-i mult pînă departe. Eu ţi-oi spune dumnitale : de aşteptat o aştept, dar ea nu prea dă pe-aici; are treabă în colo, în lume. îmi trimete muşterii; ş-apoi aici se-m-pacă şi se liniştesc şi toţi sînt cumsecade...
   Mă privea zîmbind, bucurîndu-se parcă el singur de vorbele-i glumeţe. Ochii lui negri, pe obrazul smead, se mişcau cu vioiciune. Avea totdeauna gust de sfat moş Gheorghe, ca un locuitor al tăcerii ce era. Şi grăia colorat şi cu tîlc, de şi i se simţea bine accentul străin. Căci moş Gheorghe era talian, cum îl arăta şi porecla. Văzuse lumina lumii în fericita patrie a lui Dante.
   Pe vremea aceea nu-mi dădeam samă de ciudăţenia lucrului. Ce căuta italianul acesta la noi, de peste nouă ţări şi nouă mări ? Cum de se aşezase aici şi devenise moldovan de-ia noştri ?
85*
547
  Bine niniene nu putea lamuri lucrul. Auzisem de cîteva ori pe sătenii din Vatra vorbind: că moş Gheorghe «o fost odată talian şi papistaş» ; dar acu-i «de-a noştri». A trăit el poate odată într-o ţară depărtată şi nedesluşită, dar acu stă laici, la marginea tîr-gului, cu mătuşa Ileana, şi de-aici n-are să se mai ducă nicăieri. Din şoacâţă ce fusese, femeia îl făcuse om. Acu era în rînd cu lumea. Gospodarii din sat îi ziceau «moşule», «nînaşule» ; unii îi sărutau mîraa ; cu mulţi bătrîni din Vatră era cuscru ; umbla la nunţi şi la botezuri şi avea scaun în sfatul celor cuminţi.
  Eu aşa îl apucasem, şi nu mi se părea la el nimic ciudat. Umblam cu dînsul printre mormintele tăcute. Vorbeam despre vreme şi despre holdă. Din loc în loc ne opream şi moş Gheorghe îmi arăta gropniţi vechi, îmi lămurea cine doarme dedesubt şi-mi arăta cu mîndrie verdeaţa înflorită de deasupra. Apoi mă oprea lîng^o tufă mare dei lemnul Domnului şi se înturna cu blîndeţă cătră mine:
  —   Aici, domnişorule, doarme maica dumnitale...
  El se ducea înainte, tîrîndu-şi ciubotele mari; eu rămîneam o vreme cu capu-n piept, cu ochii aţintiţi Ia brazdele de iarbă care mărgineau mormîntul; soarele umplea de lumină grădina, şi era o tăcere ş-o piace dulce în juru-mi, ea pe un tărîm al visului. Cireşe şi vişine luceau în pomi; albine jucau în jurul unui pîlc de rozetă ; gîzele nenumărate se ţeseau într-o viaţă învierşunată şi neştiută la rădăcina ierburilor.
  Apoi ridicam ochii din ţărîna unde mama «dormea», cum spunea moş Gheorghe, şi priveam în juru-mi, Ia alte morminte.
  Ţintirimul acela al Paşcanilor era vrednic de luare-aminte: groparul cel bătrîn elra aşezat la poarta lui ca ceva simbolic. Cele mai multe morminte erau ale
 548
străinilor, veniţi cu companiile drumului de fier. Se adunaseră aici din patru vînturi ale lumii, şi pămintul li primise pe toţi. Ba într-un colţ al grădinii se afla ş-un mormînt mare, al prizonierilor turci, căzuţi iarna aici, la 77. Moş Gheorghe venise de la Marea Albastră şi-i păzea pe toţi.
   Pe cruci felurit colorate, table însemnau în limbi străine numele celor intraţi întru hodina Domnului şi cele cîteva cuvinte obişnuite de durere şi veşnice (păreri de rău. Erau morţi însemnaţi cu vorbe nemţeştii şi poloneze. Erau armeni, erau unguri, erau cehi din Boe-mia. Erau şi franţuji, şi italieni. Toate mormintele acestea umbrite de copaci, în pămintul primitor al păcii, departe de rude, de amici, de cămin — morminte de bătrîni, de flăcăi, de fecioare, stăteau alături îrrtr-o melancolică frăţie, triste morminte de pribegi. Şi moş Gheorghe ¡se întorcea pe-un drumuşor, şi iar se oprea, ciugulind eîte-o buruiană rea de pe brazde, ori rupînd un clomburel uscat de pe-o creangă Însorită.
   —     Au crescut frumos pomii, zicea el încet; macar că nu mai vine nimeni să-i ude. I-am îngrijit eu: mie ml-i milă de morţi.
   In după-amiaza lină, moş Gheorghe Talianu îmi vorbea despre cei uitaţi.
   Tntr-un rînd, cu glas mişcat, începu să-mi istorisească :
   —     ...Acu cîţiva ani, slpunea el. veneau doi copii şi se aşezau în genunchi la mormîntul mamei lor, şi-i presurau (flori pe groapă. Uite, vezi? Este o cruce de piatră roşcată ş-o tablă de aramă. Dumneata poţi ceti; acolo trebuie să scrie Irena Zabrowska. Şi plîn-geau amîndoi... Erau doi orfani mititei, balani şi cu ochii .albaştri. Pe urmă nu i-am mai văzut. Am aflat că s-ar ii dus departe, într-un tîrg mare, la Varşovia,
 549
şi imormîntul a rămas singur. Dar am primit de îa ei răvaş, să-l îngrijesc. Am săpat stratul ş-am plivit florile. Şi iar primeam cîte-o scrisoare în care găseam ruble de hîrtie. Ş-aşa au trecut anii. Mi-am însurat băieţii ş-am rămas singur cu baba. Şi-n primavara asta, cînd'a deschis flori trandafirul de lîngă cruce, iaca intră pe poartă doi tineri. Parcă-i mai văzusem eu odată, dar nu-i mai cunoşteam. Erau un băiat ş-o lata. Amîndoi frumoşi, nalţi şi subţiri şi albi la obraz. Au venit drept aici, la mormînt — şi l-au găsit curat şi-ngrijit. Ş-atunci şi eu i-am cunoscut. Şi cînd au căzut în genunchi şi s-au ¡plecat ş-au sărutat pămîntul, m-a apucat aşa o sfîşiere la inimă... Hei, domnişorule, la multe se gkideşte câteodată omul. *
   —  La ce te-ai gîndit, moş Gheorghe ?
   —     M-am gîndît eu aşa că fiecare om din lumea asta a avut părinţi care au murit. Şi nu trebuie să crească buruieni ipe morminte...
   Istorisiri .multe de-acestea îmi spunea moş Gheor-ghe. Pe-atunci nu le înţelegeam deplin. Acum îmi dau sama că în pribeag rodea din cî'nd în cînd o amărăciune ascunsă.
   Ieşeam din ţintiriim şi poposeam puţin în odăiţa răcoroasă, umbrită de perdeluţe de stambă. Mirosea uşor a lipitură proaspătă. Şi-ntr-un pahar, pe măsuţa cu fustă de subt icoane, sta un mănuncheş de busuioc şi ochiul-boului. Bătrîna îmi aducea la marginea vetrei un ¡pahar de lapte şi mă privea cu ochii ei iscoditori.
   —     Aira, cuoonaşule, îmi zicea cu glasu-i ascuţit; da’ ce stai aşa ? Eu să fiu ca mata, numa-n petreceri aş umbla, nu mi-aş mai face gînduri. Ge să-i faci ? Aşa-i pe lumea asta : unul se duce, altul vine. Noi trebuie să ne luăm de samă : viii cu viii şi morţii cu morţii!
 550
   —     Femeia-i toi minte slabă! răspundea pentru mine, cu glas grav, moş Gheorghe. Este vreme şi de petrecut,. Ileana ! adăogea el, zîmbind.
   —     Apoi neata tot aşa spui, că trebuie să ne întristăm pentru .morţi! Acu mi-i acru sufletul de-atîta jăla-nie! striga oţărM mătuşa Ileana. Da’ să mai rîdem şi cu viii — că şi noi ne-om petrece ca mîni, cu frunzele !
   ■— Ileana ! tu trebuie să mînînci rnazere şi să taci! încheia sentenţios moş Gheorghe.
   Bătrîna ieşea mormăind ciudoasă ceva. Parcă zicea : «şoacăţa dracului!», ori «iriticule 1» — dar nu mai lungea vorba. Vedeam eu, după toate, că-,n casa de lîngă ţintirim nu cîntă găina; însă şi mătuşa Ileana avea o gură ascuţită ca o sabie.
   Bătrinul rămînea gînditor o vreme, apoi se apleca şi-şi scotea din tureatca ciubotei luleaua afumată. Din chimir trăgea briceagul eu tot felul de cuţitaşe şi stric-nele — un briceag vechi legat c-o curăluşă. Dintre feluritele unelte, amestecate între plăselele galbene de alamă, alegea şi ridica un suvac cu care-şi curăţea şi-şi desfunda ciubucul. Dintr-o străveche beşică de porc scotea apoi tutunul şi, cu tact şi linişte, îndoipa pipa, apoi, tot cu briceagul, scăpăra într-o cremene ş-aprindea un fir de iască. Toate acestea moş Gheorghe Talianu le împlinea ca şi oricare dintre .moldovenii noştri. Şi povestea tot încet şi aşezat, scuipa printre dinţi într-o parte, şi-şi -batea luleaua înfundată de vîr-ful ciubotei.
   Intr-o vară, stînd aşa de vorbă cu paznicul din grădina morţii, l-am întrebat cum îl chema înainte vreme.
   —     Cum mă chema înainte vreme, domnişorule? grăi el rîzînd. A! nu mai ţin minte. Mie, în ţara unde m-am născut îmi zicea Giorgio, adică tot Gheorghe.
 551
Mă chema Giorgio Mazarini. Dar eram un copil cînd am pornit. în lume. M-au purtat vînturile ca pe un grăunte de colb. Dar vînturile stau ş-am să mă liniştesc şi eu.
   —  Giorgio Mazarini ? Frumos nume!
   —     Da. Eu, domnişorule, m-am născut în Toscana. Citeodată mă-ntîlnesc cu unul de pe acolo şi vorbesc cu el. îmi spune că-i frumoasă ţară. Eu .am uitat-o.
   Moş Gheorghe tăcu, răsuflînd prelung. îşi fuma luleaua şi se uita posomorit în pămint. Eram pe atunci în Jiceu şi tocmai învăţasem despre celebrul italian care a fost ministru mare al Franţei şi amant al Anei de Austria. Nu ştiu de ce mi-am închipuit că moş Gheorghe, care fuma în faţa mea, .în pragul căsuţei de la ţintirim, era vreo rudenie, vreun urmaş prăpădit al cardinalului Mazarini. Moş Gheorghe Talianu pentru întăia oară îmi apăru î,ntr-o lumină tainică. Şi deodată începui să-mi închipui despre groparul .nostru cele mai stranii lucruri — întocmai ca în romanele de aventuri pe care începeam a le răsifoi la epoca aceea.
   Poate nu era nimic din ce visam. Poate nu era nici criminal fugit, nici pribeag din disperare de dragoste ; poate nu era nici rudă cu Mazarini. Cine ştie ! Gîteodată totuşi mă gîndese că se putea prea bine să fi fost ceva adevărat din toate prepusurile mele. Mă uitam pentru întăia oară la moş Gheorghe Talianu, cu ochi măriţi ; iar el trăgea grav şi trist din pipa-i de lut ans.
   Poate se gîndea la pămintul în care s-a născut şi la mormintele ¡părăsite. De asta sînt aproape sigur, căci ochii lui aveau o expresie de ¡deşteptare, de întoarcere îndărăt,' pe care nu i-o mai văzusem.
 552
   De cînd am plecat şi n-am mai văzut ţintirimul acela înflorit, am auzit de multe năcazuri ale lui moş Gheorghe. L-au călcat hoţii în căsuţa lui singuratică ; i-a murit Baba ; a rămas singur, numai cu luleaua. Pe urmă, într-o vară, şi pulberea lui toscană s-a alinat, cînd a stat şi pentru el orice vînt. Sub flori şi pomi sădiri de dînsul, intre crucile pribegilor străini, s-a aşezat şi mormîntul lui sărac, fără rude şi fără prietini.
            ISAC ZODARU
A
In nişte note vechi, pe iile îngălbenite, găsesc schiţată în fugă înfăţişarea lui Iţic Zodaru. Era atunci pentru mine o figură şi tristă şi comică acest mărunt negustor de petrol, cu barba ca' de ţap şi cu nişte mustăţi lungi atirnînd subt un nas mare. Mustăţi aduse a oală, — cum se zicea prin partea ¡locului. Caierele lui fumurii însă nu se muiau niciodată în vin. Pentru punga lui Iţic şi apa era prea scumpă : 'dădea în fiecare zi cinci bani pe cele trei cofe de la Şutam sacagiul. «Apa, ca şi lumina, e de la Dumnezeu, zicea el, ş-am ajuns la zile grele dacă trebuie să le cumpărăm...»
   Iţic Zodaru trăgea în toate după-amiezile un cărucior pe uliţile tîrguşorului nostru. Cu amîndouă mî-nile aduse la spate, încovoiat adînc din şale, cu mustăţile în piept, părea că trage o povară uriaşă. Dar în căruciorul scund n-avea decît -două tinichele murdare -din care turna ici-oolo, oprindu-se pe la case, gaz albăstriu. Cînd pornea, spatele i se încovoia mai tare şi glasul lui ciudat, subţire şi răguşit, îngina prelung :
   —  Hai gaz! hai gaz !
   Pălăria-i roşcată din pricina vechimii îi cădea pleoştită ca un clopot pe ceafă şi pe ochi. Un laibăr soios, rău-mirositor, pătat în întregime de petrol, i se scobora pînă la cizmele prea lungi pe care le tîrîia prin pulberea drumului.
   —     Ce să fac ? grăia el uitîndu-se la corăbiile in care-şi vîrîse picioarele mici şi slabe; asta-i marfă de chilipir... Nu tn-am uitat că-:s mari — m-am uitat că-s ieftine. Oi trage şi eu mai din greu la ele !
   înhămat la căruciorul lui, îşi tîrîia aşa cizmele şi scheuna prelung şi trist pe uliţi pînă ce se lăsa întunericul serii. Atunci se mistuia undeva, într-o şandrama pe jumătate dărîmată, între cocioabele dese, strîmbe şi murdare ale jidovimii.
   Cîfceodată îl zăream şi dimineaţa, mai ales în zilele ploioase, dud uliţile tirguşorului nostru se prefăceau în adevărate rîuri de noroi. în aşa dimineţi Iţic Zodaru avea altă meserie: ducea în spate, la şcoala ovreiască, copiii mărunţi. Ii culegea de prin cotloane, de prin cerdacuri plouate, de pe sub guri negre de uşi, îi lua cu meşteşug în cîrcă, şi începea să Mutească prin glodul adînc ciubotele-i uriaşe. Cei ipatru-einci prunci, cu straie şi batiste colorate, stăteau aninaţi ca lipitorile de el, pe grumaz, în spate, pe umeri şi pe braţe. Ajuns la heider, îi descărca în braţele lui Her-Berl, un imalamed lung şi deşirat. După cîteva căraturi de acestea, chichineaţa învăţătorului se umplea ; Iţic vîra capul pe uşă şi privea minunat cum odraslele lui Israel învaţă litera legii. C-o vargă groasă, Her-Berl bătea tactul, şi copiii cîntau în cor lecţiile, necontenit, ceasuri întregi, cu voci subţiri şi monotone.
   —     Invăţătura-i lucru mare! zicea Iţic clătiniod din cap; şi (pornea la afacerile şi nevoile lui.
   In zilele de tîrg, sărbătorile şi duminica, Iţic Zo-
 555
daru mai avea un meşteşug. Ieşea lingă cumpăna rohatcei şi aştepta pe ţăranii din satele de-aproape care veneau cu paseri, lăptarii şi ouă de vînzare. L-am văzut într-un rînd, rezemat de un stîlp, privind cu luare-aminte la figurile năcăjite şi arse de soare ale bărbaţilor, la buzele strînse şi ochii timizi ai femeilor. Iţic Zodaru ştia tpe cine să oprească, zîmbind şi ridici nd un braţ la Înălţimea mustăţilor. In duminica aceea opri întăi pe o femeie slabă şi umilită.
 —   Ce ai de vinzare ? întrebă el cu blîndeţă.
 —     Am o puicuţă, ş-o leacă de unt... răspunse gospodina, oprindu-se.
 —   Să văd... zise cu nepăsare Iţic Zodaru.
 Cercetă amănunţit găina, cîntări în mină untul, 11
 gustă, şi dădu din cap cu îndoială şi cu neplăcere.
 —   Şi eît cei dumneata pe găină ?
 —   Un franc, juplne!
 —   Un franc ? Hm! Da’ pe unt ?
 —     Apoi unt am mai o jumătate de ocă. Mi-i da iot un franc.
 —     Cum ? Vra să zică doi franci pe unt şi pe găină ! strigă cu grozavă uimire Iţic, clipind repede din ochi şi lăsind brusc marfa înapoi în braţele femeii, — ca şi cum s-ar fi fript de ea.
 Mişcată puţin, ţăranca privi la .marfa ei despre-ţuită, apoi în juru-i. La intrarea tîrgului bărbaţi şi femei se hărţuiau cu ovreice grase cu şaluri tîriite; era o zarvă, o clănţăială, o ceartă ş-o dezbatere de preţuri, îneît o adevărată groază i se zugrăvi în ochi.
 —     Atunci cît dai dumneata, juplne ? întrebă cu bunătate femeia.
 —     Eu ce, pot să .dau ? zise cu dispreţ negustorul. Eu pot să dau o bucată de franc pe găină şi tot atita pe unt,.,
 556
   Făeînd doi paşi, apucă din nou marfa, cercetînd-o cu luare-aminte, pe cind femeia privea într-o parte la barba-i rară, la laibăru-i soios şi pătat de petirol şi la toată înfăţişarea lui minunată.
   —      Pot să-ţi mai dau un gologan la toată marfa ! strigă deodată cu generozitate Iţic Zodaru, şi, păşind spre harmalaia din aipropiere, ducea într-o mînă untul şi găina atîrnată de picioare, şi cu cealaltă cotrobăia într-un buzunar adine nişte gologani pe care nu-i mai găsea. C-un glas năvalnic grăia cătră femeie, ară-tîndu-i cît de scump e banul în ziua de azi, cum untul curge gîrlă de pretutindeni >şi găinile intră în oraş în toate căruţele, pe toate beţele, prin toate trăistile.
   —      Aşa marfă n-are preţ! îi zicea el cu prietinie. Ascultă ce-ţi spune un om detreabă. Atâţia bani n-are să-ţi deie nimeni. Dumneata eşti cuminte şi înţelegi mai bine decît mine... Iaca, ai paralele, (strînge-le bine şi nu spune la nimeni...
   Femeia îşi numără pitacii în palma stingă o clipă, apoi, ca lovită de cineva, întinse dreaipta c-un ţipăt, după negustor :
   —      Stăi, jupîne, stăi! rni-ai dat numai nouăzeci de bani!
   —      Cum se poafe ? răspunse Iţic întoreîndu-se în Ioc şi zîmbind uscat.
   Femeia îl apucă de laibăr şi întinse o mînă spre găină şi spre strachina cu unt.
   —   Stăi ! îi zise ¡liniştit Iţic, ferind-o la o parte. Mai
poftim şi ceilalţi zece bani!...                 f
   —      Care zece bani! Era vorba de >un franc şi zece! Dar nici cu atîta nu-ţi dau. Să-mi dai macat un franc 'şi cincizeci...
   —      Un ¡frainc !şi -zece ! Poftim un franc .şi zece !... strigă cu mărinimie Zodaru.
 557
   Dar femeia se lupta sa-şi dobîndească marfa înâ-poi. Negustorul nu ise lăsa, se ferea, ridica în sus deasupra capului găina şi untul şi se strecura printre ceilalţi negustori care ţipau, se zbateau, se jurau şi se războiau din (preţuri cu romînii. Femeia umbla după el smuncindu-1 de pulpana laibărului; apoi c-o mînă întindea gologanii şi cu cealaltă, ca o ghiară, voia să-şi dobîndească îndărăt avutul...
   Asta mai era una din îndeletnicirile lui Iţic Zodaru. Paserile, lăptar iile şi ouăle, cu greu cucerite în aşa chip, le vindea şi el la rîndul lui, ca să cîştige cîţiva gologani... Negustoria aceasta a lui era o adevărată luptă eare-1 istovea ; uneori îl scuipau femeile şi-l apucau de barbă ţăranii mai dîrji. El îşi şterigea fruntea asudată c-o basma mare şi oiţa.
   —    Aşa, în sudoarea frunţii, se cîştigă un gologan pentru copii!
   Dar Iţic îşi mai cerca norocul şi cu altele în viaţa lui. în vremea căldurilor, cînd nopţile sînt scurte şi nu se arde gaz, plimba cu căruciorul lui un ciubăr cu ghiaţă în care se răceau sticle de apă gazoasă. Din-tr-iun vas de tablă scumlp şi cu îngrijire păzit turna o picătură de sirop într-un pahar ş-apoi revărsa apă gazoasă dintr-un sifon. Băutura aceasta răcoritoare în vremea verii o slujea băieţilor de la şcolile romî-neşti, slujitorilor din curţile boierilor şi chiar gospodinelor tinere din mahalaua moldovenească, care ieşeau o clipă în grădiniţa lor cu flori şi-l chemau cu glasuri subţiri. Cu aceeaşi greutate se încovoia tîrîin-du-şi marfa de cîţiva gologani şi striga prelung:
   —  Zodă electrică şi dulce ! Cinci bani paharul!
   De la negustoria aceasta a lui îi rămăsese porecla
de Zodaru.
 558
   In clrumurile-i necontenite, aceleaşi şi 'aceleaşi, pe uliti şi ulicioare, .pe dinaintea aceloraşi case, lătrat de aceiaşi dulăi cu hămăituri groase şi de aceiaşi cotei cu chelălăit ascuţit, Iţic Zodaru se gîndea la sărăcia lui, la coipii şi la nevastă.
   Se 'gîndea şi visa, căci Iţic era un visător.
   Ar fi vrut întăi să poată cumpăra o pălărie cu adevărat nouă lui Avramicu, băieţelul lui cel mai mărişor, şi nişte ciuboţele de glanţ fetei, care a ajuns în vîrstă de zece ani şi n-a avut încă o bucurie ca asta ! Ar mai li vrut să poată împlini o dorinţă a Rebecăi, care, oftînd şi gamînd deseori, îi vorbea de o căsuţă a lor... Dacă ar avea o căsuţă a lor, se gîndea Zodaru, apoi Rebeca ar avea unde să-şi învîrtă trupu-i gras, şi poate n-ar mai ofta şi n-ar .mai gîfîi atîta... Acuma, intr-un colţ de odaie, la un loc cu alt mănunchi de oameni săraci, nici n-ai unde te învîrti, nici nu poţi avea o clipă de hodină.
   —     Isac ! se tînguia Rebeca. De-am ajunge să avem o odaie a noastră 1
   Atunci într-adevăr ar fi am în doi fericiţi ca Isac şi Rebeca din vremuri vechi, de care vorbesc cărţile cele de demult...
   Aşa cred că se gîndea într-un rînd, trudit de umblet şi de arşiţa zilei. Se oprise la umbra unui zid, la adăpost de soarele fierbinte ; îşi numărase pifcacii şi oftase cu oarecare mulţămire.
   In sfîrşit a dat Dumnezeu secetă şi zile calde şi zoda lui are căutare. Vorba lui iute şi prietinoasă şi zîmbetu-i şiret au ademenit în duminicile trecute mulţi mojici, şi de la marfa lor a cîştigat bune parale. Chiar de aici i-a venit totdeauna cîştigul cel mai bun : de la oamenii de altă lege. Mult le-a zî'mbit şi multe vorbe a măcinat cu gura. Le-a zîmbit cu prietinie, i-a înşelat,
 559
                                 9
le-a rupt din preţ; a îndurat şi cîte-un val; dar ce ,are a face ! Insfîrşit, poate va ajunge vremea să se ridice şi el printre ceilalţi oameni din lume; ş-apoi atunci priceperea şi zîmb"etele lui au să preţuiască aur...
   In visul lui ¡de-o clipă, Isac Zodaru vedea .pe Rebeca stînd mulţămită într-un scaun larg şi într-o odaie numai a lor; pe Avramicu îl vedea cu nişte straie care i-au ¡plăcut lui odată şi le-a rîvnit şi el în copilărie: nişte straie cenuşii, de vînător, cu gulerul şi manşetele verzi şi cu nasturi .de corn ; ş-o pălărioară cu pană. Iar Roizală, copila, i se arată într-o rochiţă subţire, împodobită cu cordele... Şi are nişte ghete nouă-nouţe, de şase lei părechea !
   Dar un zgomot scurt îl deşteaptă. O piatră aruncată a bătut în ¡fundul căruciorului. Tresare, într-o larmă de glasuri ascuţite. Şi ridicînd capul, priveşte cu ură la o ceată de copii care sar ca nişte draci în preajma lui...
   Domnu Trandafir ne dăduse drumul de la şcoală ; şi ca-n multe rînduri, spăriam pe Iţie Zodaru şi-i cîn-tam un eîntec de mult învăţat. Sărind într-un picior, bateam cu riglele şi cu ¡pumnii în ghiozdane şi cîn-tam în cadenţă :
                    Măi jidane, barba ta Face dracu ba dana !
   Hărţuit de glasuri şi rîsete, cu cărucioara ¡bătută de pietre, Iţic Zodaru porni ipe drumu-i lung, cu capu-ntre umeri, ¡cu ¡ochii plini de amărăciune şi obidă. Glasu-i ciudat răsună pe alte uliţi, tremurător şi stîns...
   Dorurile şi asprele stăruinţi l-au dus pe Isac, cu anii, la un liman. Ieşisem din şcoală de la .domnu Trandafir, uitasem de zoda electrică, de gaz, de pre-
 560
cupeţii ‘de la rohatcă şi de ţîncii duşi tn circă. Mă întorsesem acasă într-un început de iarnă ; şi la marginea tîrgului mă î’ntîlnii cu Iţic Zodaru.
   Statui puţin cu el de voribă :
   —   A, acuma am casă, îmi zise el oftînd. Mai de
demult trăiam la un loc cu alţii, grămădiţi, vai de capul nostru, nu-mi puteam trage sufletul, dormeam claie peste grămadă pe jos şi pe paturi; dar acum am început a-mi înjgheba şi o casă a noastră!             '
   Eu începui a rîde:
   —     Rebeca dumnitale trebuie să fie foarte bucuroasă...
   —     Da, îmi răspunse fără căldură Iţic Zodaru. Eu m-am lăsat de negustoriile mele; acuma am cotiugă şi cal... Aşa pot cîştiga mai bune parale... Băietul e ucenic la un tinichigiu ; fata lucrează la o croitorie cu trei franci pe săptămînă... E greu, mai ales iarna,
—   dar ce să ¡fac ?
   •— Dar cu precupeţia cum mai merge, Iţic ?
   —     Cum să meargăl? Greu, cucoane! Eu am mai îlmbătrînit şi ţăranii s-au făcut răi şi obraznici!...
   Ovreiul oftă şi privirea lui neagră era înecată de tristeţă.
   După două zile, în amurg, pe un vînt iute de dechemvrie, ajunsei pînă la casa lui cea nouă. Am găsit patru păreţi lipiţi cu vălătuci, nefeţuiţi, udaţi de ploi şi zăpezi, patru păreţi de inoroi parcă. Acoperişul era alcătuit din bucăţi de tablă veche aşezate cum a dat Dumnezeu, la întîmplare, zăngănind şi sunînd felurit la izbirile vîntului. Cele două ferestre erau astupate cu rogojini îşi ţoluri. Uşa, din bucăţi de scîn-duri negeluite, era şi ea căptuşită -şi înfundată cu zdrenţe.
 36
 561
   Dinaintea uş'ii zăcea cotiuga. Iar în aşezarea aceasta ciudată, în casa aceasta care fusese visul lui Isac, auzii urlete şi plîngeri sălbatice. Un fum subţire ieşea prin pod şi prin tablele acoperişului. Chemai pe vardistul de aproape, care se adăpostise subt un zaplaz de vtntul tăios. II îndemnai să răzbată prin cirpele murdare, să deschidă uşa, să vadă ce-i. Credeam că s-a aprins înlăuntru...
   Cînd a deschis uşa şi Lumina puţină de amurgit a răzbătut în cocioabă, am văzut un ioc de vreascuri şi de ciulini la o vatră, în fund ; şi-n cele două luciri tremurătoare şi amestecate, aproape de uşă, mi ¡s-au arătat Iţic Zodaru şi Rebeca, nevasta lui, zbătîndu-se şi urlînd c-o durere sălbatică lîngă un cal. numai pielea şi ciolanele, întins cit era de lung sub şandramaua aceea goală a nenorocirii.
   Vardistul nu ştia ce să facă. începu şi el să strige, somîndu-i. în numele legii, să tacă ; apoi prinse a şuiera 'din ţignal. Ovreiul, zdrenţăros şi zbîrlit, mă zări şi începu să se «bată cu pumnii în cap. îmi arăta calul mort, îmi arăta pe Rebeca; îmi spunea de năcazuri, de îngrijiri diate tovarăşului de nevoi; că stătea la un loc cu ei, în casa lor, şi totuşi a murit, poate de bătrîneţă, ori de slăbăciune şi de foame:
   —     Şi de acuma, cucoane, am rămas fără nimic, putem să murim şi noi!... isprăvi Isac întinzînd mî-nile spre mine, c-un gest tragic.
   Era sfîrşitul unor amare străduimţi. Niciodată n-am văzut plângere şi durere mai cumplită, niciodată n-am văzut ochi privind mai cu disperare, mai cu ură 1
#
           GHEORGHE BACIU
Gheorghe Baciu, ţigan negru şi destul de urît, era o prelungire a autorităţii în tîrguşorul nostru. Pe-o tunică veche şi jerpelită, purta cîteva decoraţii de veteran; o şapcă de ofiţer, fără trese, îi sta «reglementar» cam pe-o ureche şi pe-o sprinceană. în ţinuta aceasta, cu pieptul scos afară, foarte pătruns de importanţa lui, deseori începea să bată de la deal, din capătul uliţilor, o darabană în-tr-un duruit prelung. Se oprea din cînd în cînd şi c-un glas grozav începea să zvîrlă cetăţenilor ordonanţele stăpînirii.
   —     Ascultaţi, oameni -buni ! Să ştiţi, poruncă de sus, precum că nu este îngăduit să lăsaţi slobode animă-Iile pe uliţi !...
   Copiii se ţineau droaie după el, fericiţi de duruitul darabanei şi de glasul lui Gheorghe Baciu. Negustorii ovrei ieşeau în pragul dughenilor şi, c-un zknbet, ascultau ordonanţa şi priveau procesiunea de capete goale, picioare desculţe şi băsmăli felurit colorate, în mijlocul căreia păşea mîndru crainicul.
   în tîrguşorul nostru aveam doi vardişti. Baciu era unul dintre ei; era plătit cu zece, ori cincisprezece lei
 36*
 563
pe luna, însă era slujbaş al stăpânirii şi el ştia să pre-ţuiască această cinste. Şi ca să fie mulţămiţi cei mari, Baciu îşi împărţea puterea braţelor lui între domnu primar, domnu ajutor, şi domnu notar. De altfel slujba lui de vardist era mai mult în gospodăria părinţilor comunei. Din când în când mai bătea darabana, îşi umfla glasul şi privea de sus pe negustori. In zile de iarmaroc, putea să fie şi mai fudul de altfel, căci atunci, în mijlocul mulţimii îndesate, adunată din toate satele dimprejur, Baciu se înălţa pe catalige cu darabana lui — şi trecea încoace şi încolo ameninţător, ca un uriaş sosit din ţara poveştilor.
   ■Crainicul nostru locuia suib dealul târgului, spre câmpia Şiretului, într-unul din bordeiele rămase de demult, de pe vremea sălaşului celui mare ţigănesc, din care ieşiseră robii şi mai pe urmă slugile curţii boiereşti. In cocioaba lui avea o laiţă şi câteva ţoluri, şi, drept podoabă, o salbie turcească ş-o puşcă veche ruginită. Trăia singur acolo. Sabia o arăta unora şi altora, ca să poată istorisi nişte aşa-zise îmtîmplări din război; iar puşca o scotea la soare ş-o pregătea de vânătoare, căci Gheorghe Baciu era şi puşcaş.
   —     Nu prea am eu vreme, zicea el, căci sânt acupai cu serviciul, dar altfel eu sînt grozav vînător... Numai când şi când mă pot repezi până-n zăvoi şi pîn’ la baltă...
   Crescusem ân admiraţia lui Baciu, şi ajunsesem bă-ieţandru de doisprezece ani. îndrăznisem şi eu a-mi întinde recunoaşterile pînă-n coturile şi hueeagurile Şiretului. Ba sub halicele puştii mele căzuseră chiar câteva raţe. Aş fi voit însă să ara tovarăş pe Baciu. El strigase ani şi bătuse darabana spre bucuria mea ; îşi scosese la soare puşca la care priveam sfios. Acuma
 564
mult aş fi dat să am asemenea tovarăş deosebit la o pîndă pe Şiret.
   Dorinţa mi s-a îndeplinit, şi fără să dau prea mult. Intr-un amurg rn-am oprit în faţa cocioabei lui Baciu cu -un pac de tutun în buzunar, cu puşca în spate şi cu tor-ba la şold. Cînd a primit tutunul în degetele lui negre şi osoase, Gheorgbe Baciu a înţeles dintradată despre ce-i vorba.
   —     Apoi aş merge, îmi zise el rînjind şi privindu-mă cu ochii mici, negri; dar nu prea am praf de puşcă...
   —   Nu iface nimic, am eu...
   —     Apoi m-am nici halice. Da’ altfel aş merge. Şi n-am nici capse...
   —   Iţi dau eu tot.
   —     Ehei! apoi atuncea stai să-mi iau puşca... Dumneata eşti un domnişor bun — te cunosc de pe cînd erai ia aşa, numai o palmă de la pămînt. Dacă vrei să-nveţi vînătoarea, apoi numai eu ţi-oi fi maistru. Ca mine nu mai cunoaşte nimeni puşca şi vînatul. Ţi-o spun eu... Cîte dihănii am împuşcat!... phii! cînd mă gîndesc, mi se ridică părul măciucă în vîrful capului!...
   în adevăr, ca martor parcă al adevărurilor pe care le rostea, părul lui negru, cu puţine fire cărunte, stăteai zbîrlit, încîlcit, învîrtejit in vîrful capului. îşi căută şapca veche ş-o puse reglementar peste grămada de miţe. Apoi intră în casă şi ieşi cereetînd cu o grozavă luare-aminte oţelele puştii.
   —   Asta-i puşcă! îmi zise el, cu admiraţie.
   Mă alăturai de el şi privii spre minunea pe care pînă atunci numai de departe o admirasem.
   Era o puşcă ruginită, numai cu o ţeavă, şi, ca-n poveştile cu puşcaşii, legată cu sînmă...
 565
   —     Te uiţi că-i veche şi legată cu sîrmă ? îmi zise zîmbind Gheorghe Baciu. Apoi aşa cum îi, eu, domni-şorule, n-aş da-o nici pe toate puştile boierilor din tîrg...
   II    erezui bucuros — mai ales că primise să-mi fie tovarăş. Apoi, voiam să-l fac şi binevoitor faţă de sărmana mea puşcă nouă, cu două ţevi...
   —     E bună ş-a dumnitale... îmi zise el cu bunăvoinţă, după ce-mi cercetă arma.
   Pe cînd ne îndreptaim, pe malul unui pîrău, spre Şiret, Gheorghe Baciu îşi umplu luleaua cu tutun de-al meu. Aşteptam să-mi spuie o istorie straşnică de vînătoare, ori o întîmplare din război; el mergea tăcut lingă mine şi trăgea cu mare mulţămire din pipă. Pe îaţa lui neagră, stricată de vărsat, parcă ¡nu era nici un gînd, nici o dorinţă. Suferinţi vechi şi amărăciuni, în zbîrcituri dese, păreau acum linişte adîneă pe obrazul lui nemişcat.
   Soarele asfinţea, topindu-se parcă într-un lac de aur şi foc; intrarăm în huceag.
   —     Aici e balta lui Brumă, zise Baciu; aici s-a înecat unu Brumă,, la doi ani după război...
   —     L-ai cunoscut ? întrebai eu. dîndu-i încărcătura d'e praf şi halice.
   •— Cum nu ? Am fost amîndoi în bătălie şi am sca-pat cu viaţă... Lui de apă i-a fost dat să moară...
   îşi încarcă ¡puşca ş-o cercetă iar, eu luare-aminte, la oţele.
   —     De-amu trebuie să vie şi raţele... zise el zîm-bind. Poartă-te bine...
   între răchiţile dese şi nalte, aşteptarăm tupilaţi, pe cînd creştea umbra şi de pe baltă izvorau aburi uşori. Era linişte desăvîrşită ; în cerul albastru mai luceau raze de-aîe asfinţitului... Se auzi un rîs de ţarcă, apoi
 566
ţipătul unei paseri mărunte; un fîlfîit de raţe şuieră prin dosul sălciilor.
   —   Ia sama ! îmi şopti Baciu, şi ochii îi scăpărară.
   Tiptil, începu a se strecura prin tufe. Eu nu îndrăzneam să vorbesc. Dascălii unei într-ale vînătoriei hotărâseră că pînda e nemişcare straşnică şi răbdare; şi nu-nţelegeam cum un vînător ca Baciu călca porunca unei legi.
   La uşoara înmlădiere a sălciilor, la trosnitura unui vreasc, raţele simţitoare săriră măcăind într-o bătaie mare de aripi. Atunci rămăsei şi mai uimit de repezile mişcări ale crainicului. Nu ştia ce să facă cu luleaua... Nu nimerea trăgaciul... Scuipă luleaua jos şi ridică puşca la obraz. Intăi plesni petiţa, apoi pocni ca un vreasc puşca. Raţele se înălţară şi se înşirară în cerul amurgului.
   Puşcaşul îşi căută luleaua pe jos şi se întoarse la locul lui, fără nici o vorbă. Ii dădui altă încărcătură, îşi aprinse iar luleaua, şi catadixi să dea o lămurire:
   —     M-a încurcat o creangă,, şi nu mi-a venit în-dămînă...
   Eu zîmbeam şi simţeam în mine o mare părere de rău. Omul imeu, omul cu puşca minunată, omul cu care doream de-atîta vreme să fiu tovarăş la baltă, nu era vînător! Şi puşca îi era un hîrb netrebnic!
   Raţele nu mai veniră, — nu putui să dovedesc lui Baciu cine sînt şi ce puşcă am. Sara era viorie între ape, şi stelele umede începură a luci pe cer.
   Ne întorceam spre tîrg. Şi întrebam pe Baciu despre întîmplări din război.
   —     Vrei să-ţi spun întîmplări din răzbel ? zise cu mîndrie crainicul. Phiii! cînd ţi-oi spune, ţi se ridică părul măciucă în vîrful capului...
   Scoase iar tutunul şi mă privi cu bunătate.
 567
 —      Apoi cînd am trecut Dunărea, eram multă oaste... Eu ştiu cîtă să fi fost ? Cîtă frunză şi cîtă iarbă. Şi împăratul era în frunte.
 —   Care împărat ?
 —      împăratul nostru, Regiül! Şi ne-a dus tocmai la Plevna şi ne-am ‘bătut noi cu turcii, straşnic ne-am bătut! Cînd nu ne bateam, şedeam în şanţ.
 —   Da’ la Griviţa ai fost ?
 —   Fost.
 —   Şi ce-ai făcut acolo?
 —      Apoi ne-am luptat... Şi după ce ne-am luptat la Griviţa, ne-am luptat la Plevna...
 —      Da’ dumneata ai fost în foc ? Văd că ai decoraţii...
 —      Cum ‘nu ? M-a,m luptat... Cînd mă gîndesc, mi se ridică părul măciucă în vîrful capului.
 Săracu Baciu, clipă cu clipă scădea din mărirea lui. Căzuse jos de pe catalige şi, pîcîind din pipă, se uita cu bunătate la mine, clipind din ochii lui (mititei.
 —      Apoi să-ţi spun una straşnică, îmi zise el aproape de tîrg. într-un rînd, eram ,flămînzi tare şi ne-am strecurat pînă la un sat... Am cotrobăit noi la un bulgar, am dat peste făină de păpuşoi. Am legat pe nevastă de stîlpu hornului, ş-am luat dintr-un poloboc o mulţime de carne murată... Pe-acolo oamenii mu-rează carnea de porc...
 La amintirea asta, tovarăşul meu nu părea nici vesel, nici trist.
 Eu zîmbii; zîlmbi şi el; şi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de un lucru prea important, îşi trase puşca din spate şi o cercetă cu luare-aminte.
 —      Puşca asta, halal!... Da’ nu ştiu cum, cu raţa nu mi-a fost îndămînă...
 568
  Pînă la cocioaba lui îmi mai ¡povesti o întîmplare, vrednică şi războinică, cît şi cealaltă. După asta ne despărţirăm.
  Mai trecură în alte seri spre puşcaşul meu pachete de tutun; ¡dar îl lăsam liniştit la serviciul lui ş-acasă şi mă duceam singur la baltă. Făptura crainicului devenise deodată neînsemnată, ca şi rugina lui, ca şi războiul din care ştiam (mai mult eu din cărţi, decît el care fusese faţă. Aveam pentru el acuma şi un fel de milă. Zâmbeam totdeauna gîndindu-mă la puşca lui legată cu sîrmă, care pocnise aşa de ciudat, — întăi petiţa, pe urmă pulberea...
  Intr-o zi, moşul meu Mitache, colonel în infanterie, sosi la noi în concediu. Ca vînător mare ce era, -nici nu aşteptă să-şi desmorţească bine picioarele; desprinse din cui ¡puşca tatei, şi mă luă cu el spre hucea-gurile Şiretului. Eram fericit; îi spusei rîzîind întîm-plarea cu Baciu. Pe urmă îl oprii în faţa cocioabei şi-i arătai pe crainic.
  —     Hai, Baciule, cu noi la vînat... îi strigai eu... Ia-ţi puşca...
  Gheorghe Baciu salută imilităreşte, intră în bordei şi ieşi cu puşca.
  —     Apoi eu îl cunosc pe Baciu, zise moşu-meu Mitache. A făcut războiul cu mine. Ce (faci, Gheorghe ? A fost şi cu mine la vînat. Tot rabla ceea de puşcă o ai ?
  —   Tot aceea, răspunse ¡cu umilinţă Baciu.
  —     Şi tot aşa tragi, Baciule1? Ai izbutit însfîrşit să nimereşti un iepure ori o raţă ?...
  Baciu zîmbea ¡fericit ¡şi nu răspundea. Aştepta ceva.
  Moşu Mitache trase o tabachere mare de piele, alese o ţigară de foi şi o întinse ţiganului; luă şi el una. Scăpărînd, aprinse un ¡fitil, dădu lui Baciu să aprindă şi aprinse şi el.
 569
   —  Ei, hai dş-amu, să mergem... zise moşu Mitache.
   Pornirăm. Baciu venea liniştit, ¡păşind uşor, fumînd mulţămit, la cîţiva paşi în urma noastră.
   După o vreme de gindire şi de tăcere, moşu Mitache întoarse spre mine obrazul lui de leu, cu mustăţi şi sprîncene cărunte.
   ■— Ştii tu, Codinuţă, de ce nu l-am uitat eu pe Baciu şi-i dau foc să-şi aprindă el întăi ţigara ? Să vezi tu de ce. Intr-o noapte, în război, fiind în şanţurile Griviţei No. 1, au ieşit turcii din întăriturile lor... A fost o luptă scurtă, dar a curs sînge mult... In învălmăşeală, un sergent a 'strigat: La drapel! In lumina felinarelor, repezindu-mă, am văzut zbătîndu-se în luptă sergentul cu cîţiva, sub năvala harapilor... Căzu unul, căzură zece. Fanionul se cumpăni la pămînt... Gheorghe Baciu, gîfîind, bătea cu stratul puştii şi împungea cu baioneta, apoi îl zării rînjind şi c-un urlet repezindu-se spre cel din urmă turc, cu dinţii. Dacă l-a apucat de beregată, nu ştiu. Ştiu că a rămas singur, tremurînd şi gîfîind, ş-a cuprins în braţe fanionul... Se uita rătăcit în juru-i. Cînd m-a cunoscut, a început a ride, şi mi-a zis atît: «Trăiţi, don’ sublocotinent, nu l-am dat!»
   Moşu Mitache fuma pe gînduri şi se uita spre hucea-gurile tainice care întovărăşesc apa Şiretului. Gheorghe Baciu venea îh urmă. Intorsei capul spre el c-un fel de sfială. El era fericit numai pentru ţigara lui; îşi ducea în cumpănă puşca legată cu sîrmă, şi nu se gîndea la nimic...
   Mie îmi bătea inima ; eram mişcat, aveam păreri de rău... Figura lui Baciu se luminase deodată închipuirii mele, — deodată se ridicase iar pe cataligele vechi.
   Intrarăm î,n zăvoaie; moşu Mitache îşi alese loc. Eu trecui lingă Baciu în altă parte de baltă. Abia aştep-
 570
tain să-i pot vorbi. II întrebai, c-un glas înfierbîntav de tulburare şi bucurie:
   —    Ei, Baciule, poţi să-mi spui cum a fost la Gri-viţa ? Mi-a spus moşu Mitaehe! şi-l privii triumfător.
   El întoarse capul spre mine :
   —    Ţi-a spus domnu colonel ? Bun om îi domnu colonel. Pe atuncea era tînăr, era numai sublocotinent!
   —   Cum a fost cu drapelul ?
   ■— Apoi m-am luptat pentru drapel... zise încet Baciu, fără să se uite la mine de data aceasta.
   Pe cuibul de foc al bălţii, deodată fulgeră zborul unei raţe. Ochii grabnic, puşca pocni, paserea căzu. Gheorghe Baciu întoarse spre mine ochi grozav de uimiţi.
   —   Ai împuşcat-o! zise el c-un fel de îndoială.
   Eu începui a rîde:
   —   Am împuşcat-o. Ce? Te miri ?
   —    Nu, zise încet puşcaşul, c-o descurajare subită. Da’ iaca, eu n-o mai pot scoate la capăt cu puşca. Nu mai trage vînatul la ea...
   Tăcu un timp, uitî’ndu-se la oţelele ruginite. Stătu mult aşa ; parcă mă uitase.
   —    Eu am avut o dragoste, urmă el cu tristeţă, da’ demult, pîn’ a nu mă duce la răzbel. Era una Răduca, ţigancă de-a noastră. Ş-aicea mă întîlneam cu dînsa. Era frumoasă şi eu eram tînăr. Da’ tot cu puşca asta... şi cînd puşcam eu cîte-o raţă... ea intra în apă şi mi-o scotea... Şi rîdeam amîndoi... Şi tare-mi mai era dragă, domnişorule... Ş-apoi cît am umblat eu printre gloanţe, n-am pierit; da’ ea acasă a murit... Şi parcă de atuncea eu în zăvoi la Şiret nu mai am noroc... Rar pot nimeri... Eu ştiu ce să ¡fie ? Pe urmă nici plăcere n-am mai avut să iubesc pe alta... Am trăit aşa pe lume...
 571
   O salcie fremăta uşor şi lumini mărunte tremurară pe obrazul ţiganului.
   —   Baciule... zisei eu cu blîndeţă...
   Şi nu ştiam ce să-i spun. Vorba lui îmi apărea deodată dramatică şi sufletul lui începea să aibă interes... Omul meu devenea romantic.
   —   Spune-mi istoria cu Răduca, Baciule...
   —     Care istorie, domnişorule ? Apoi ţi-am spus-o. Era fata lui Zailic Judele. Şi cînd intra în apă rîzînd, ridica fustele. Avea o fustă roşă ca sîngele. Pe urmă a murit, cînd eram la bătălie.
   —     Cînd ai apărat steagul, Baciule 1... Şi-mi tremura inima în piept, cînd rostii vorbele acestea.
   Omul meu făcu un semn din cap — adică da — şi oftă. Şi deodată balta se acoperi de lumini.
   Şi-n imaginaţia mea aprinsă, în taina zăvoaielor, vedeam o dragoste din trecut şi un erou in negura Gri-viţei, de şi lîngă mine Gheorghe Baciu, sfîrşindu-şi capătul de ţigară, nu îndreptăţea cu nimic aţîţarea mea. Privea neclintit cu faţa lui brăzdată şi tristă întoarsă spre baltă. Acuma mă gîndesc că poate vedea ceva înainte-i: lucirea amurgului întindea într-un' loc o pată de sînge, care părea rochia roşie a unei înecate...
              POVESTITORII
 f las de căţel sună afară, în cerdac, de două ori: ff _bau-bau!
 X. y Nunuţa se suci repede spre cei trei frăţiori ai ei şi înălţă un deget la gură :
 —  Pst! i-auzi! bate Fidel!
 Obrazul ei, jumătate palid spre lampă, jumătate albăstrii de umbră, încerca să dovedească mare îngrijorare ; ochişorii însă îi sticleau şireţi.
 —  Ia ! oare ce să fie ?
 Ionaş, bunduc de şase ani, îşi încruntă puţin uşoarele semne care-i ţineau loc de sprîncene. Stătu atent
 o  clipă. Fără să privească spre soră-sa mai mare, zise c-o voce destul de liniştită :
 —  Nu-i nimeni.
 Atunci Nunuţa începu a rîde. Rîsul ei se răsfrînse îndată şi pe feţele celorlalte două fetiţe mai mici. Cea mijlocie, Adela, poreclită din pricina ochilor Japonezu, sau Nezu, îşi strînse pleoapele codate şi luminile-i luciră ca la mîţă : două linioare numai. Mezina, mai sprîncenată, cu ochi mai marf şi mai albaştri, rămase numai c-o încercare de rîs; privirile-i se înrourară.
 Ionaş strigă rîzînd şi arătînd'-o cu degetul:
 573
 —   Uite, Nunuţa, Viorica vrea să plînga.
 —     Nu plîng! Nu plîng ! tresări repede şi subţire! fetiţa. Tremurîndu-şi buzele, îşi înghiţi plînsul. Apoi întrebă, desmierdat: Unde-i dadaca ?
 —     S-a dus la bucătărie; i-a venit un prietin... răspunse Nunuţa.
 —   Da’ mama cînd are să vie ?
 —     Mama s-a dus, cu tanti şi cu tata, în tîrg, cu trăsura. Noi trebuie să ne culcăm. Copiii nu stau tîr-ziu.
 —   Da’ poveste cine spune în ia-sară ?
 Ionaş interveni cu importanţă:
 —     Să spuie Nunuţa. Moş Gostache nu vine; are treabă.
 Nunuţa întoarse ochii gînditoare spre pata neagră a ferestrei. Vîntul iernii şoşotea şi se zbatea la geamuri : parcă cerea intrare.
 —   Cine-i ? întrebă uşor şi tainic Nunuţa.
 Fetiţele celelalte se mişcară pe divanul larg şi se
 lipiră de sora lor. O clipă ridicară oehii spre geam. Apoi, cu capetele aplecate pe umeri, începură să cerşească :
 —   Nunuţă, spune mata o poveste... Tare te rugăm! Sora mai mare făcu puţin botişor, şi dădu din cap
 de jos în sus repede, privind undeva departe. Ceilalţi, cu ochii aţintiţi asupră-i, aşteptau.
 —     Trebuie să învăţ Movila lui Burcel. zise Nunuţa. Mîni, m-ascultă tanti.
 —     Ai învăţat-o o dată şi te-a ascultat! strigă Io,naş încruntat şi mustrător. Singură ai spus că te-a ascultat. Am auzit şi eu cînd ai spus-o. Vezi că eşti min-ciunoasă1
 Nunuţa avu un zîmbet fin şi clipi repede din ochi.
 574
 —     Vezi cum eşti ? mormăi băiatul. Ba eu vreau să ne spui o poveste !
 —     Dac-aş fi eu moş Costache, aş putea spune, răspunse fetiţa cea mare. Degeaba te superi mata, domnule Ion!
 —     Ce! eu nu vreau să-mi spui «domnu Ion». De ce-mi spui «domnu Ion» ? strigă băiatul privind încruntat spre ungherul sobei.
 ■— Aşa-ţi zice şi moş Costache, băieţică ! De ce te superi mata ? Vezi că tu eşti cel mai supărăcios ? Uite, fetele de ce nu se supără ?
 Fetiţele se alăturară mai mult de ea.
 —     Nunuţă, şopti glăsuşorul de flaut al Vioricăi; spune-ne o poveste c-un împărat ş-o împărăteasă... Vrei ?
 Şi ochii mari şi umezi ai mezinei priveau pe sora mai mare cu dragoste şi admiraţie. Nezu, cu ochii micşoraţi, pîndea pieziş supărarea lui «domnu Ion».
 Nunuţa îşi înălţă sprîncenele:
 —■ Vai, Nezu, de ce te uiţi aşa ? Ai să rămîi încrucişată ! Nu ştii ce zice tanti Sesil ?
 Nezu îşi înălţă privirea în tavan.
 —     Na ! strigă băiatul, lepădînd ca pe-o minge supărarea ; uite, Nunuţă, cum se uită : ca raţa la uliu!
 ¡Nezu începu să-şi răsucească în toate felurile un moţ de păr balan din frunte şi nu răspunse. Viorica ciripi iar, stăruitor :
 —     Ştii, Nunuţă, ce poveste frumoasă ne-a spus asară moş Costache!
 —   N-a spus-o asară.
 —   Dar cînd ?
 —   Alaltăsară.
 —     Bine, bine... dar cum spunea ? cum era ? C-un baci pe care-1 chema Ion, şi cu Florin Făt-Frumos...
   Nunuţa avea privirea ei de gînduri iarăşi asupra ferestrei, unde cerea intrare vîntul cel străin.
   —     Da, şopti ea domol... Foarte frumoasă poveste... Eu am cetit cărţi multe: toate poveştile; dar moş Costache spune mai frumos...
   Şi ochii cu pupilele mărite se întoarseră deodată spre fraţii ei: ochi învăpăiaţi de inteligenţă şi inspiraţie. — V-aduceţi aminte cum spunea alaltăieri ? Par-că-şi aducea aminte. Era odată... pe-atuncea era altă lume... era odată un pui de împărat ş-un cioban bă-trîn... Şi pe pui îl chema Florin Făt-Frumos, iar pe cioban Ion, ca pe toţi ciobanii...
   —     Eu nu-s cioban, şi tot Ion mă chiamă... observă băiatul.
   —     Ei, nu se ştie; poate-i fi cioban cînd te-i face mare. Şi trăiau bine, şi petreceau ; şi bătrînul făcea lui Florin bice de cînepă şi arcuri de alun, şi-l învăţa din cartea cerului ş-a cîmpului.
   —     Din cartea cerului ş-a cîmpului... murmură Viorica şi oftă, înfiorată de plăcere. Ceilalţi doi se foiră puţin, aşezîndu-se altfel, ca s-asculte mai bine.
   ...Şi l-a învăţat şi la război... Şi i-a arătat noaptea pe cer : iaca, asta-i găinuşa ; iaca, asta-i steaua oilor... Şi cînd a venit vremea să se ducă în lume, s-a sculat şi s-a înfăţişat la împărat şi la împărăteasă. Sărut mîna, tătucă; sărut mîna, mămucă! mi-a venit vremea cercărilor: de-acu mă duc în lume...
   —   Şi s-a dus în lume... şopti Viorica.
   —     S-a dus pînă la marginea pămîntului, la o zmă-oaică urîtă ...întrerupse, c-o mutră de respingere, Nezu.
   —     Da, urmă Nunuţa ; dar pînă ce-a ajuns acolo, a avut a pătimi multe. Pentru că, dragă duduiţă, ce ţi-i scris în frunte ţi-i pus. Şi s-a dus el în toate părţile şi s-a purtat bine după sfaturile lui Ion Ciobanu ş-a
 576
calului năzdrăvan, şi s-a întors după aceea la palatul de marmură neagră, unde se afla fata care-i era lui dragă. Ş-un lucru tot l-a uitat in graba lui, şi n-a făcut cum spusese ciobanu. Cînd să calce pragul palatului, nici n-a stupit înapoi, nici nu şi-a făcut cruci» cu limba. Şi l-a ajuns balaurul din urmă şi i-a luat capul. Şi l-a îngropat în dumbrăvioară, lîngă fîntînă, pe unde trecea Ion Ciobanul cu mioarele... şi eu Fidel. Iar peste noapte a vrut Dumnâzâu să crească deasupra fîntînii o salcie. Şi trecînd ciobanul şî văzînd-o, a tras custura, a tăiat o crenguţă ş-a făcut o trişcuţă. Şi cînd a prins a cînta, trişca plîngea şi suspina cu glas:
                 Ciobane Ioane,
                 Ascultă trişca ce zice:
                 Balaurul im-.a îngropat aice...
                 Subt umbra răchiţii mele A plînge măicuţa cu jele...
   Deodată Nunuţa se opri rîzînd :
   —   De ce plîngi, Nezule ? întrebă ea cu mirare.
   Cu luminiţile ochilor micşorate, Adela plîngea lacrimi tăcute. Băiatul întoarse capul şi hohoti scurt. Apoi rămase privind cu curiozitate. Viorica, trezită din farmec, se simţi şi ea cîştigată de ciudata jale a Nezu-lui şi roua de lacrimi îi umezi viorelele albastre.
   Se stînse şi rîsul Nunuţei într-un zîmbet stînjenit. Pe urmă îi pieri şi zîmbetul. Un răstimp tuspatru copiii rămaseră încurcaţi. Nezu îşi ştergea lacrimile. Ceilalţi o observau .furiş.
   —      Mata spui ca şi moş Costache povestea... vorbi uşurel Viorica. Şi Nezu iar plînge... ca şi ieri.
   — De ce să plîngă ? vorbi cu bărbăţie domnu Ion. Ea-i proastă; căci pe urmă Florin a înviat.
37 — M, Sadoveanu — Opeie, voi. 7
 577
   —  A înviat ? tresari cu bucurie Nezu.
   —     Se-nţelege, răspunse Nunuţa vesel. Făt-Frumos rvu moare niciodată. Nu ştii ?
   —     Cum să moară Făt-Frumos! strigă indignat băiatul.
   —     Nu, nu moare, urmă Nunuţa. Făt-Frumos trăieşte în vac, şi-i apărat de toate. Vai, ce frumos spune moş Costache poveştile! Şi ştie aşa de multe!... El a fost demult pe tărîmul celalalt ş-a cunoscut pe feciorii de crai, a văzut zmei şi balauri... Şi într-o zi s-a întîlnit cu Ileana Cosînzeana.
   Domnu Ion observă ou îndoială :
   —  Asta n-o mai cred eu. Numai aşa spune el.
   —     Ba da, ba da, şi pe faţa Nunuţei se arătă zîm-betu-i ifin. Moş Costache a fost la toate împărăţiile.
   —  Ei, şi ce făcea ?
   —     Ce să facă ? Spunea ş-atuncea poveşti. Şi-nvăţa şi el pe Feţi-Frumoşi cînd erau mititei. Şi prin codrul de aramă a trecut, şi prin codrul de argint. Şi la fîn-tîna lacrimilor l-au întîmpinat Dumnezeu şi cu sfîntu Petrea.
   —     Mda!... mormăi băiatul. Parcă el îi chiar aşa de bătrî'n...
   —     Apoi, băieţică, mata nu ştii că el îmbătrîneşte şi iar întinereşte ?...
   'Nunuţa tăcu şi rămase cu ochii asupra ferestrei negre, urmărind un vis al ei şi înţelegind parcă şoapta omenească a vîntului. Ceilalţi trei copii, puşi pe gîn-duri, priveau ş'i ei în gol şi înaintea ochilor li se înfăţişa bătrînul Costache, vizitiul... Avea un glas ciudat; cînd spunea o poveste, cînta parcă; ş-avea o lulea, ş-un chimir vechi — ş-iun obraz brăzdat, ochi mititei şi plete cărunte... Era un om din veacurile poveştilor.
 578
   Âfară. in cerdac, fidel baiu iar, de doua ori, leneş: bau-bau ! Sub fereastră duduiră paşi. Pe urmă paşii trecură rar şi grei în săliţă.
   —     Vine Costache! strigă cu vioiciune mare şi cu bucurie Nunuţa.
   Copiii săriră din locurile lor în picioare, frămîntîn-du-se, apoi se aşezară iar pe divan, cu ochii aţintiţi asupra uşii. Prin deschizătură se arătă obrazul încreţit şi părul cărunt al lui moş Costache. Copiii îl salutară cu strigăte vesele.
   —     Moş Costache ! moş Costache ! eînta cea mititică bătînd din palme. Noi te-aşteptăm să ne spui o poveste... Noi te-aşteptăm să ne spui o poveste...
   Zîmbind cu ochi blajini de poet, povestitorul intră în vîrful degetelor în odăiţa copiilor.
               MĂRŢIŞOR
       acă vrei să ştii povestea Dochiei, apoi ascultă
       şi află că baba aceasta vrăjitoare sălăşluia în-
tr-o casă de stîncă, sus pe Ceahlău, în locul care azi se chiiamă Panaghia.
   Era o babă veche, HnfmT'se închina sara şi dimineaţa. Trăia acolo singuratică, unde se tîrăsc jnepenii pe piatră şi unde înfloresc mărunţii trandafiri ai stîn-silor. In nopţi de vară pluteau cătră ea duhurile pră-păstiilor. Pe negre vijelii, cînd scăpărau fulgere rupte, suiau pe ţancuri zvîrcolindu-se făpturi de pe tărîmu-rile de dedesubt, din împărăţia necuratului Tartor. Cu toate avea legătură baba Dochia, ca orice babă depărtată de lume şi uitată de Dumnezeu.
   De un timp creştea pe lîngă dînsia o făptură din văi.
O  copiliţă, părăsită lîng-o colibă sfărîmată de puhoaie ; de pe singuratica ei înălţime, Dochia o auzise plîngînd, se coborîse, o luase în braţe şi o urcase sus. De mult nu văzuse ea fiinţă omenească, căci ea sta sub Panaghia de pe cînd văile le stăpîneau urieşii. Acum, minunată de gingania aceea mititică şi gingaşă, şi încălzită de o simţire necunoscută, se hotărî s-o
 580
Crească. O aplecase la o capră nelagră, o învălise în blănuri şi o ţinuse pe lîngă foc de cetină.
   Şi aşa, fetiţa de suflet a Dochiei creştea frumoasă, mlădie şi sălbatică, acolo, aproape de nouri. Iar baha se legase cătră ea c-o dragoste nespusă. Era lumina întunericului ei, floarea singurătăţii în care de veacuri de om stătea cufundată. Ii urmărise primfi paşi şi primele cuvinte c-o bucurie lia care nu pot ajunge muritorii. Ş-aeuma se desfăta la vederea ei — ş-o îmbrăţişa, ş-o mîngîia cu vorbe de mamă care niciodinioară nu sunaseră în pustia ei viaţă, din gura/-li fără dinţi.
   Trăiau amîndouă de-un timp, pe munte. Oamenii erau departe, cine ştie unde, în şesuri, unde plutea un abur subţire. Acolo, deasupra vîrfurilor de codri, fata Dochiei vedea numai caprele stîncilor, cu coarnele întoarse pe spate, şi vulturii cei mari cu gîturile goale, îi privea cu ochii ei albaştri şi gînditori, le vorbea ca unor prietini, şi sa bucura — căci alte ştiinţi şi alte jocuri ea n-avea pe lume.
   Intr-un rînd, în puterea primăverii, fata sta cu capul pe braţele bătrînei şi maică-sa îi răsfira cu degetele osoase părul auriu. Zîmbind, crăpă pleoapele şi, printre genele negre, zări în pulberea de lumină un fluture, apoi o albiniţă. Fluturele juca pe o rază, iar albina bîzîia subţire şi se învîrtea în jurul unei floricele.
   Fata ridică fruntea din poala bătrînei.
   —■ Spune-mi, măicuţă, — zise ea, — ee-i gîngania ceea care bate din aripioare şi parcă vrea să se suie la soare ?
   —   E un fluturel, draga babei!
   —     Dar gîzia asta care cîntă în împrejurimea unei scînteuţe ?
   —   E o albină, puiule!
 581
 -r $i ce fac ele aici ? De unde au venit ? Nu le-am mai văzut niciodată !
 —     Apoi, dragă copiliţă, fluturii stnt rari în singurătăţile noastre, iar albinele trăiesc mai ales lîngă aşezările oamenilor.
 Fata tăcu. Se uită în depărtări visînd. întrebă iar* într-un tîrziu :
 —   Unde-s oamenii, măicuţă ?
 —   Departe.
 —   Unde sticlesc ape şi fumegă aburi ?
 —   Da, fetiţa mamei, departe.
 —   Şi oamenii îs ca noi, mamă ?
 —     Ca noi, drăguţă ; dar nici nu-s bătrîni ca mine, nici frumoşi ca tine.
 Aşa, azi un lucru, mîne taltul, fetiţa afla cîte puţin despre lumea cea largă ; şi cum era viţă de pămîn-teancă, un dor, ascuns o trăgea cătră văi, ca un fir nevăzut; dar ea nu spunea nimica.
 Şi dorul sporea cu gîndurile, cu cît curgeau anii. Fata Dochiei creştea naltă-n boi; peste florile ochilor bateau gene lungi de umbră ; şi era gingaşă ca o floare, măcar că umbla îmbrăcată cu piei de sălbătă-ciune.
 Casa de stîncă de pe Ceahlău i se părea prea strimtă şi prea singuratică. Poveştile din vechi zile ale babei le auzise de zeci şi sute de ori; descîntecele ei le rostea şi ea ; ierburile sălbatice ştia să le aleagă
 —   ş-acuma ar mai fi dorit ceva; nu ştia ce, dar sufletul cerea ceva, fără ştirea ei, — căci, fără ştirea ei, avea rădăcini în lumea oamenilor.
 >— Maică, — şopti fata într-a optsprezecea toamnă, într-o sară, alipindu-se de bătrînă, — ce am eu, de-mi simţesc reci mînile ?
 —   Apropie-le de foc, copilă, o mîngîie baba Dochia.
 582
  —      Mă dogoreşte jarul, mamă, fruntea mi-i fierbinte, macar că mi-s mînile reci!
  —      Atunci vină şi pune capul pe genunchii mei: am să)-ţi descînt.
  —      Mi-ai mai descîntat, măicuţă, dar zadarnic, —-> căci mi-i urit şi parcă mă doare inima.
  Bătrîna o privi cu tristeţă, — căci simţea ea adevărata pricină.
  —      Dragă copilă, ţi s-a umplut capul de gînduri, pentru că, vara asta, prea mult te-ai uitat în văi.
  —      Intr-adevăr, căci din văi vin adieri de căldură şi miresme; am auzit în văi sunet de bucium şi cîn-tec de fluier.
  —      Copilă dragă, pe tine te chiamă oamenii în lumea lor. Diar nu te simţeşti tu bine aici, lîngă mine ? In văi sînt oameni, dar între oameni sînt patimi şi dureri. In văi viaţa-i pătată şi moartea grabnică. Au nu te simţeşti bine, deasupra lor şi deasupra nourilor? Nu te iubesc eu cu toată puterea inimii mele ? Nu vezi tu că eu aş muri fără tine ?
  —      Măicuţă, dragostea ta mi-a încălzit copilăria şi mi-i bine la sînul tău, dar qu singură nu înţeleg ce am. Aş vrea să cunosc şi altceva...
  Dar bătrîna Dochia se temea de văi.
  —      Dorul tău, copilă, zise ea, te trage spre dureri. E mai bine aici, lîngă mine.
  —      Dacă porunceşti tu, mamă, voi rămînea lîngă tine.
  Fata era deprinsă să asculte şi socotea că vorba ei e îndestulătoare ca s.ă-i aline tulburarea. Dar neliniştile! ei erau ca florile primăverii, care îmbobocesc subt omăt şi aşteaptă cel întăi vînt cald ca să răzbească prin frunzele moarte.
  Toamna i se părea aşa de tristă în munte, în anul
 583
 al optsprezecelea al vieţii ei 1 Vînturile cîntau cu glasuri dureroase şi treceau ca fioruri grele în jos, pe coamele brazilor nemuritori. Zilele drau mici şi pustii şi nopţile veşnicie. Şi gîndurile, duşmanele omului, nu-i dădeau pace. Necontenit zburau şi bîzîiau în mintea ei, ca gîzele primăverii, şi se cereau pe alt plai.
   Deodată, peste chilia de cremene năvăliră viscolele iernii. Ani şi ani în patului ei de cetină, legănată de poveştile bătrînei, fata petrecuse iarna fără ca să-şi deie sama. O înveselea un cuvînt, o sărutare, o tresărire a focului, cînd flăcările cuprindeau ramuri pline de răşină parfumată. Acuma îngheţul iernii intrase şi-n inima ei. Cerul verii trecute fusese aşa de albastru
—   şi din văi suiseră spre ea atîtea chemări!
   Ca o floare se ofili şi-şi aplecă fruntea spre zidul negru. Bătrîna ofta cu durere şi-i descînta. •— dar toate erau zadarnice cît plîngeau dedesubt codrii cei nemărginiţi, cît furtunile miezului nopţii cutremurau muntele şi strecurau pînă în ascunzişul lor suflările morţii.
   —  Ce am, măicuţă, de mă stîng ? suspină copila.
   —    Draga mamei, dragă floare... gemu baba Dochia, anii tăi cer spre salaşele oamenilor. Diar dacă va veni primavara şi tu te vei coborî în văi, înapoi nu te mai întorci.
   —    Ba mă întorc, mamă, căci lîngă tine m-am trezit ş-am crescut. Cînd a veni primavara, lasă-mă să cobor la viale.
   Baba Dochia oftă şi mîngîie faţa pălită a fetei.
   Iar cum începu a sufla băltăreţul cel răsunător şi creşteau zilele, cum se revărsă asupra lumii lumina soarelui de primăvară, — fata se trezi din amorţeala ei. Muntele era încă troienit de omăt, dar văile fumegau şi pămînturi cafenii se zăreau în depărtări.
 584
   Fata se ceru bătrînei:
   —■ Măicuţă, lasă-mă cătră vale.
   —   Du-te, copilă, dar întoarce-te curînd !
   In cojocul ei, fata se lăsă de pe piscuri între brazi şi-n văi, unde se auzeau dulce mugind cerbii şi căprioarele, — apoi se întoarse repede la bătrîna ei, cu florile viorii şi bine mirositoare ale liliacului de munte.
   Cînd o văzu, baba Dochia se cutremură în multele ei cojoace. Fata puse rămureaua eu struguraşi de flori întrJo cupă de piatră ş-o privea cu bucurie nespusă. Era cel dintăi sol al primăverii ş-al tinereţilor ei. Dar muntele era aspru şi ciucurii de floare se stinseră în puţine zile.
   Fata se ceru iar în văi, mai departe.
   —   Măicuţă, lasă-mă iar, cătră izvoarele din valg.
   —   Du-te, copilă, dar întoiarce-te degrabă !
   Fata coborî în văi şi la apa Bistriţei, pe care curgeau sloiurile de ghiaţă cu vuiet de tunet. Era încă sus, cîm-piile erau şi mai departe, — pline de lumină. Dintr-a-colo adia un cîntec de trişcă. Se simţea mînată cu dor spre el, şi^i ena frică. Se întoarse iar, sus, cu flori de toporaşi şi viorele.
   —     Măicuţă, în văi prind a înflori crîngurile. Lasă-mă şi mîne!
   Bătrîna se bucura văzîndu-şi copila întoarsă. Şi a doua zi îi dădu iar drumul la vale, după ce-i înfipse în cosiţe, la urechi, măiiunchiurile de toporaşi şi viorele.
   Dar văile erau calde şi înflorite şi glasuri de oameni hăuleau pe luncile apelor. Paserile ţîrîiau cu bucurie în mesteceni eu rămurele ca aţa de subţiri. Toate gîn-găniile pămîntului ieşiseră să se închine la soarele primăverii.
 585
   Dacă văzu baba Dochia că fiata nu se mai întoarce, a doua zi în zori porni din gheţarul muntelui ei învă-lită în toate cojoacele, ca s-o caute. Şi cînd ajunse la florile liliacului de munte, îşi lepădă cel dintăi cojoc, căci simţea boarea primăverii; şi cînd ajunse la pajiştea de viorele şi toporaşi, lepădă alt cojoc înflorit cu omăt şi ţurţuri. Şi cînd văzu zăporul Bistriţei, lăsă pe colţul de iarbă alt cojoc. Şi supărată, cu lacrimi ca acele de ghiaţă ale zloatei şi cu tînguiri şi plîngeri, se repezi mai departe bătrîma schivnică, căutîndu-şi odorul şi dragostea. In căldura văii îşi lepădă cele din urmă cojoace, şi cerceta, cu amărăciune şi durere, luncile înflorite. Dar în poienile cele mai de jos, unde se limpezeşte zarea şi de unde se văd albaştri munţii, se opri. Deodată, ochii ei văzură desluşit pe copilă. Era subt arcul unei sălcii, dea'supna unui izvor. O aurea soarele. Ş-un fecior al oamenilor, ţinînd-o de subsuori, li şoptea cuvinte arzătoare ca şi vîntul de primăvară.
   Bătrîna înţelese că copila ei e pierdută pentru totdeauna. Cuprinsă de furtunoasă jale, se întbarse în singuraticia-i sihăstrie. Ş-acolo, fără dragostea aceasta din urmă a anilor ei tîrzii, spun bătrînii că s-a stîns, ş-au prefăcut-o-n sloi şi stîncă nopţile reci de mărţişor.
            RAZĂ DE SOARE
I u ani în urmă, într-o zi de primăvară, am fost martor la una dintre oele mai sfîşietoare în-
I        tîlniri: s-au regăsit o clipă, în furtuna vieţii, doi oameni care-şî aminteau de ceva blînd şi cald de odinioară şi nu mai puteau privi înainte-le decît ireparabilul, spectru rece, cu ochi suri şi îngheţaţi.
   Eram soldat, într-o garnizoană străină, departei de ai mei. Intr-o duminică după amiază, mă aflam c-un pahar plin dinaintea mea, pe masă, într-o crîşmă oarecare, cum sînt multe prin tîrguşoarele noastre moldoveneşti. Luarea-aminte îmi era atrasă de un om simpatic care, nu înţelegeam de ce, mi se părea nefericit în colţul lui de umbră.
   îşi turna domol vin roşu dintr-o cană de sticlă, îngustă la mijloc, largă şi cu gurgui, bulbucată la fund, cu coada adusă ca o ureche. Vinul1, cia sîngele, scădea necontenit în ea, şi omul sorbea molcom şi prelung din paharul gros, cu râsfrîngeri verzii. Cînd bea, încrunta uşor sprintenele şi i se încreţea pe obrazul drept o cicatrice largă, care însemna un fel de potcoavă alburie, de la coada ochiului pînă la colţul gurii. Mustaţa-i era stufoasă, grămădită şi rotunjită sub nas. Buza de
 587
jos răsfrîntă a dispreţ sau răutate. In ochi o privire aprigă, furişă, care mai mult fulgeţra asupra oamenilor şi a lucrurilor, fără să se oprească nicăieri. Omul avea o şapcă veche în cap, pantaloni de doc albastru, ş-un surtuc fără coloare, plin de pete mari de unsoare. De unde venea omul acesta ? In tîrg, nu-1 mai văzusem. Era un străin? Un lucrător pribeag? Un ocnaş liberat ? Nu ştiu de ce mă opream la gindul acesta din urmă : poate pentru că drumul de la salinele din Tîr-gul Ocnei spre largul ţării şi spre porturile Dunării trecea prin Tîrguşor, şi pentru că mai văzusem rătăcind pe-acolo paseri de-acestea sinistre. Mă rodea curiozitatea. Aş fi vrut să^l întreb. Mi se părea însă că aveam înainte-mi un om sălbatic şi violent. Rămăsei liniştit la locul meu.
   II   observam. Şi începeam să mă încredinţez, — cum îşi sorbea în neştire vinul, — că omul meu se gîndeşte la ceva adînc, depărtat şi dureros.
   Cine ştie! Zvonul mulţimii se oprea la pragul urechilor lui. N-auzea nici ţipetele viorilor, nici zumzetul cobzei, nici chiotele soldaţilor şi servitorilor ameţiţi. In mintea lui se înălţau fantomele trecutului. In toată înfăţişarea lui, străinul, în adevăr, părea bîntuit de amintiri.
   Intr-o vreme rămase neclintit, cu ochii negricioşi şi răi privind ţintă, cu fălcile strînse ca-ntr-un scrîşnit. Obrazul acela palid nu mă-nşelase: aveam de-a face cu un zdrobit al vieţii. In ochii lui era amintirea robiei, a umilinţii ş-a foamei; era traiul de cîne, în negura ocnei; era aţîţarea răzbunării ş-a crimei poate.
   Din clipa aceeia nu-1 mai slăbii din vedere şi ajunsei să-i clădesc, în închipuire, viaţa dramatică şi întune-
 588
Coasă. Poate ş-o lucire de dragoste sîngerează noaptea acestui trecut, sporind amărăciunea clipei de faţă.
   Omul a oftat ladînc. Apoi a făcut cu mina un gest pe lîngă frunte, parcă ar fi vrut să alunge ceva. Cu un zîmbet vag, a privit viclean înspre mine, fără să mă vadă. Fioros şi teribil zîmbet.
   Două scripci ş-o cobză sunau foarte repede, într-un tact ascuţit, în linii frînte parcă. Prin fumul de tutun şi prin colb, doi lucrători beti cercau să joace, şi, la fiecare mişcare, se sforţau brusc să-şi scoată din pă-mînt picioarele. In cîte-o mînă ţineau pahare înclinate din care se prelingea vin ; cu mînile libere se ţineau de degete; din două mişcări se depărtau şi scăpătau pe spate, apoi mînile se încordau şi amîndoi cădeau unul spre altul, umăr în umăr. Uitaseră cu desăvîrşire în coltul gurilor cîte o ţigară stînsă.
   Străinul îşi laţinti asupra lor privirile negre. Soldaţi, cîteva servitoare, rîndaşi ungureni, toată lumea de strînsură făcea larmă, rîdea cu chef ciocnind paliciuri, pe cînd negustorul cu păr roş şi cu pistrui se strecura prin îmbulzeală încovoindu-se din şele. Omul păru deşteptat o clipă din gîndurile lui; se uită cu mirare spre cumplitele silinti ale lucrătorilor. Dar dintrodată privirile-i tresăriră, scăpărînd. Se zvîrli în picioare. Era un om miare, spătos şi foarte voinic. Un uriaş. Bătu de două ori cu palma în masă : toate capetele se suciră spre el. Negustorul îşi făcu loc, ferind cu mînile pe cei care i se puneau în cale. Omul îi întinse un ban de argint. Apoi porni spre uşă, cu buzele strînse, cu sprîncenele încruntate.
   Atunci mă ridicai şi eu şi plătii negustorului. Eram hotărît să descopăr în ziua aceea taina omului meu.
 589
   Străinul se oprise în prag. Lîflgă uşa, afara, o fată balaie şi subţirică, îmbrăcată curat c-o fustă neagră încreţită mărunt şi c-un şorţ cu hor'botă, ca o servitoare de casă bună, stătea de vorbă, rîzînd şi tremu-rînd din cap, c-un caporal falnic, cu mustăcioara răsucită.
   Omul meu privi lung şi cu luare-aminte pe fată, apoi făcu un uşor semn de hotărîre din cap, ca şi cum şi-ar fi zis: « E ea !» Deodată îi puse mîna pe umăr. Fata se înmlădie din şolduri şi se întoarse spre el. îl privi de la rpicioare pînă-n creştet, apoi cu nedumerire, strîmbînd uşor gura, din creştet pînă în picioare — şi iar voi să se întoarcă spre flăcăul care aştepta, răsu-cindu-şi mustaţa.
   Dar uriaşul o apucă de braţ ş-o întoarse scurt spre el. Ii zise:
   —   Uită-te bine la mine, Ilincuţă!
   Cuvîntul de la urmă mai ales îl rostise c-o înmlă-diere blîndă şi simpatică.
   Ochii fetei crescură de uimire. înfricoşată, se întoarse cu totul spre el şi strigă cu voce înăbuşită :
   —   Nistore ! Tu eşti ?
   Şi privi repede în juru-i, ca şi cum i-ar fi fost ruşine ori teamă de ceva.
   El o privi întunecat. Fata îl apucă de mînă şi-l trase la dînsa.
   —     Vai, Nistore, zise ea încet; numai după glas te-am cunoscut!
   Flăcăul rămas în urmă avea puţin harţag. Făcu un pas spre Nistor şi grăi hotărît:
   —     Ia ascultă, camarade, eu aveam o vorbă cu domnişoara asta...
   Uriaşul întoarse încet capul şi, eînd deschise gura,
 590
cum sta în profil, îi zării lucind dinţii cîneşti, parc-ar fi vrut să muşte.
   —     Pofteşti ceva ? întrebă el scurt. Şi cicatricea de pe obraz i se înroşi. Flăcăul tăcu, înfiorat ca şi mine.
   Dar fata trăgea grăbită după ea pe om şi părea în prada unei mari nelinişti. Mă ţineam după ei, prefăcîn-du-mă că-mi urmez un drum al meu. Şi auzii într-!Un timp glasul ei tînguitor, subţire şi învăluit de o uşoară răguşeală.
   —   Ah! Nistore, ce tare te-ai schimbat!
   —     M-am schimbat, răspunse omul fără s-o privească, şi m-ai cunoscut greu, pentru că m-ai uitat cu uşurinţă.
   —     Nu vorbi aşa ! nu vorbi aşa ! se grăbi ea să răspundă, şi tot îşi întorcea faţa spre el. Ştii că nu te-am lăsat eu pe tine; tu ai plecat în lume; de zece ani nimeni nu te-a mai văzut: pe unde ai pribegit ? Casa voastră s-a risipit; bătrînii au murit...
   Omul se opri deodată, ca izbit în piept. Apoi clătină din cap, îşi răsfrînse buzele şi încercă să rîdă :
   —   Ce să faci ? Vine vremea la toate!
   —   Cum ? Tu n-ai ştiut de asta_?
   —   Nu. De la tine aflu.
   Cu vorbe pripite, fata îi povestea, ducîndu-1 pe o uliţă dosnică, despre lucruri triste, petrecute într-un sat aproape, undeva la Vulturei. «Bătrînii», negustori cumsecade, ar fi auzit de faptele nepotului lor dezertor şi pribeag, singurul lor nepot, şi n-au putut îndura mult ruşinea şi durerea. Mai înţelegeam, din frânturile de vorbe, care cădeau spre mine ca nişte zdrenţe ale inimii lor, că fata a rămas fără mamă, şi tatăl ei, rotar în sat, om căzut deplin la patima beţiei, a trimes-o în tîrg la slujbă.
 591
    Infierbîntaţi de clipa de recunoaştere şi de amintiri, amîndoi mergeau şi vorbeau fără să se supravegheze. Cotiră pe o şosea largă, apoi pe un drumeag străjuit de copaci înfloriţi de primăvară, albi şi solemni. Aici era singurătate desăvîrşită şi se rînduiau în lungul drumuşoarelor boschete mari de hurmuz şi lilieci. Mă aşezai la umbră, pe iarbă fragedă, îndată ce oamenii mei se opriră. Trăsei peste mine flori de liliac cu miros amar, şi în liniştita dulceaţă a zilei, auzii aproape, ca o blîndă salutare, de trei ori, cîntarea cucului.
    —   Cîntă cucul! zise încet fata.
    Statură o clipă în picioare, eu urechea aţintită. Apoi se aşezară subt un cireş în floare şi tăceau, parcă nu mai aveau ce spune. Cucul îşi luă zborul şi umbra lui trecu pe alee.
    —     Ilincuţă, vorbi într-un tîrziu Nistor; îţi aduci tu aminte de dragostele noastre, cînd ne întîlneam noaptea pe malul Iermoliei ?... Era ca acuma, vreme de primavară...
    Auzii suspinul de plîns al fetei, drept răspuns.
    —     Ce-am făcut după ce-am plecat ? vorbi iar uriaşul. Eu am mers cum mi-a fost scris. Toate le-am făcut ! M-am chinuit, am răbdat de foame. Mi-a fost rînduit să n-am pace ca alţi oameni. Mă alunga un harapnic de foc!
    —   E adevărat ce s-a auzit ? şopti Ilinca.
    —   Da. Am stat închis. Cinci ani.
    —   La saline ?
    —   Da. La ocnă. Am înjunghiat pe un păcătos.
    Ea avu un sughiţ, — apoi îşi plecă fruntea pe genunchi, plîngînd încet.
    El întrebă aspru:
 —   De ce plîngi ?
 592
   Ea nu răspunse.
   —     Dar tu ? vorbi el peste puţin, ce-ai făcut ? Unde slujeşti ?
   —     Este aci un boier văduv, cuconu Tudor Coşă-reanu...
   Se opri cu spaimă. El o strîngea de brat ş-o privea cu ochi crunt.
   —     Nu ¡mă strînge! gemu ea, cu glasu-i uşor răguşit. Ce eram să fac ? Sînt şi eu o biată fată sărmană, fără nici o apărare pe lume.
   El îi lăsă braţul. Urmă un răstimp mare de tăcere. Tîrziu auzii glasul lui din nou, de data asta moale:
   —   Nu mai plînge...
   Şi parcă-mi căzură ca picături de sînge în suflet cuvinte pe care le bănuii numai, căci erau şoptite printre oftări. Erau cuvinte despre ceva dulce şi luminos, care fusese şi care se cufundase în veşnica moarte. Fata plîngea înăbuşit şi disperat, şi ocnaşul tăcea tragic. Era o clipă rară, cînd ziua de primăvară, cu lumina-i rodnică, făcea să nască în noroiul a două suflete, pentru un scurt fulger, o floare.
   Stam cu sufletul tulburat, ca în fata unui lucru nou şi necunoscut. Fata se ridică de la locul ei, cu părul nins ; Ungă ea se înălţă trupul uriaşului. Amîndoi porniră încet, prin rumeneala apusului de soare, spre mormintele tintirimului, pe sub misterioşii arbori înfloriţi.
 38
               CĂLUŢUL
La colţul străzii Ştefan-Vodă, care coboară din susul tîrgului, se arătă deodată un vardist cu înfăţişarea măreaţă, care ducea de coamă un căluţ. Se opri reprezentantul forţei publice, se opri şi căluţul cu botul întins înspre pămînt.
  Vardistul îşi întoarse la dreapta şi la stînga obrazul de coloarea racului fiert, apoi îşi trecu mînile prin caierele cînepii care-i împodobeau figura : nişte mustăţi cît fuioarele, prelungite pînă spre umeri prin şfichiurile de , barbă anume lăsate şi meşteşugit îmbinate cu mustăţile. Nalt şi spătos, încălţat cu nişte cizme enorme care i se suiau pînă deasupra genunchilor, privea oarecum dispreţuitor la negustorii şi slujbaşii care treceau pe uliţă, prin lumina unui soare înşelător de primăvară. Departe, la altă răspîntie, în lungul străzii drepte, deosebi uniforma unui tovarăş. Trase de-un şnur roşu, scoase «ţignalul» şi fluieră prelung, cu înmlădieri cunoscute. «Avem un arestat !» zicea ţignalul.
  Vardistul celălalt răspunse şi începu a veni cu paşi mărunţi întru întîmpinare. Era un om scund şi subţire, negricios şi cu ochii neliniştiţi. Uriaşul se urni
 594
 din locul lui, şi calul, tras de coalnă, îl urma cu multă supunere.
   Căluţul era mai interesant decît oamenii. Era o fiinţă oare răspundea perfect situaţiei în care se afla. 'Nu era un animal mare, nobil, bine îngrijit, lustruit, cu hamuri luxoase. Era un biet pungaş, am putea zice, — stropit de noroi, cu nişte hamuri de frînghie rupte şi înodate într-o mulţime de locuri. Umbla umilit, cu capul plecat, şi arunca în laturi din cînd în cînd cîte-o privire ruşinată. Era bine legat şi era tînăr încă, ■— dar mizeria îi însemnase părul zbîrlit şi coastele ieşite. Un mediu vitreg, o viaţă năcăjită făcuseră din el o fiinţă vrednică de milă. Agentul poliţiei îl trăgea de coamă şi striga la el ghion-tindu-1:
   —   D;e, gloabă ! Da’ păşeşte mai repede!
   Căluţul sili din picioare, ba chiar făcu doi paşi de trap, hotărît la o supunere desâvîrşită.
   ■— Hoo! und’ te duci ? îi strigă uriaşul, cînd se întîlni cu vardistul cel mărunt.
   Roibul se opri, clătină din cap şi privi c-un ochi plin de resemnare pe omul cu cizme enorme, căruia nu-i mai putea intra în voie.
   —   Bună ziua, Matei! strigă uriaşul.
   —     Bună! mormăi cel mărunt, şi privi amărît într-o parte.
   Celălalt începu a rîde cu veselie :
   '— Da’ ce ai, măi Matei ? Parcă ţi s-au înecat corăbiile!
   —     Da’ n-am nimica, domnu Năstase, numa mă gîndesc aşa, că, decît mă lăsa maica pe lume, mai bine mă făcea un mînz şi mă mînca un lup 1
   Calul dădu uşor din cap, ca şi cum: prea bine înţelegea această cugetare melancolică.
   —     Da’ ce ai. măi frate Matei ? întreba Năstase. Iar s-au călătorit dragostele ?
   —     Eah! ce să-ti mai spun... Măi om bun, rni-i neagră inima ca smoala ! Da’ să lăsăm asta. Ce este ? Ce-i cu mîrţoaga pe care o ţii de coamă ?
   —     Ce să fie ? răspunse vesel Năstase. E un cal. L-am arestat, trebuie dus la poliţie. Aşa-i ordinul domnului poliţai. Nu ştii ?
   —     Da’ nu ştiu nimica. Parcă gîndurile mele-s la ordine acuma ?
   —     Ieri, nu ştii ce spunea domnu poliţai ? Şi încă era şi cuconiţa lui cu el, şi ia aşa dădea repede din cap. Ordin: cum om vedea cai înhămaţi la încărcături peste samă, să-i scoatem şi să-i arestăm... Acu, să vezi. Eu stapi în pont, şi văd un jidov. Voia să suie la deal c-o cotiugă plină cu lemne. Da’ parcă clădise în ea încărcătură de un vagon. Şi bătea în cal, şi bătea, şi urla, şi urla : dio! dio ! Eu mă gîndeam la ordinul domnului poliţai şi rîdeam. Parc-am să mă potrivesc eu la toate ? Ce-am să mă amestec eu între jidov şi cal ? Da’ iaca, nu ştiu de unde Dumnezeiu, răsare cuconiţa'. Ai! nici n-am mai aşteptat. înţeleg eu cum stau lucrurile. Dumneaei e persoană miloasă. Mă reped, pun mîna în pieptul cotiugarului, îl soutur oleacă, şi-i strig să se supuie. Desham calul — şi hai la comenduire ! Da’ cuconiţa, ¡măi Matei, nu mai putea de bucurie. Zice : Brava ! Ş-a scos dintr-o pungă mare
o punguliţă mititică şi mi-a dat doi lei, de-o cinste.
   —     Iaca-i bun, vorbi pe gînduri, tot trist, Matei. Da’ jidovul ce-a făcut ?
   —     Ce să facă ? strigă cu dispreţ Năstase. N-am văzut de cînd sînt om mai holbat şi mai spăriat! I-am dat doi pumni, de s-a dus în şanţ. Am luat calul şi-l duc, după poruncă.
 596
 —   Da’ el, unde-i ?
 —      Cine ? Negustorul ? El stă lîngă cotiuga, ca altfel fac lemnele picioare...
 Un zîmbet trecu pe faţa negricioasă a lui Matei. Zise cu nedumerire:
 —   Vra să zică l-ai arestat!
 Amîndoi se feriră puţin şi priviră la roib. Năstase îl lăsă de coamă. Prizonierul, blînd şi supus, îi privi c-o expresie omenească. Parcă zicea:
 —   Domnilor, eu nu sînt vinovat cu nimica !
 Apoi voi să plece. Dar uriaşul dădu drumul unui
 răcnet răguşit.
 —   Naaa ! stăi pe loc !...
 Căluţul înţelese, stătu pe loc şi-şi plecă mai adînc capul spre pămînt.
 —      Tiii! pe ziua de azi pot să spun că mi-a mers împărăteşte! grăi biruitor uriaşitl, şi faţa-i stacojie ridea toată, încreţindu-se tare spre tîmple. Este la domnu Costin, la numărul 27, o fată... phii! vrednica fată, şi gospodină... Am umblat eu în sus, am umblat eu în jos toată iarna, degeaba ! Ca din pămînt, bre, nici nu se uita la mine... Da’ de cînd am pus pe mine straiele nouă... şi mi-am luat cizme pînă peste genunchi — ia uită-te ce botfori grozavi am! — văd că fata începe a ieşi la portiţă înaintea amiezii... Cu capul gol, cu floare în păr şi c-o pestelcă albă ca omătul. Măi! drept să-ţi spun, halal să-mi fie!
 —      De aceea eşti aşa de strîns în chingi şi aşa de bărbierit... zise morocănos Matei.
 •— De aceea ! strigă Năstase pălindu-1 pe umăr cu laba-i de elefant. Calul, înşelat de lovitură, voi să plece. Naaa ! stăi pe loc! urlă uriaşul. Arestatul se opri. După cît se vedea, era o fiinţă care-şi înţelegea
 597
 situaţia. Da’ tu, măi Matei, întrebă Năstase, rezemîn-du-şi un cot de crupa căluţului; ce dracu ai de parcă tot îţi ninge şi-ţi plouă ?
   —     Ce să am ? N*am nimic ! răspunse Matei, privin-du-şi cu luare-aminte vîrful cizmei drepte.
   —     Aş ! cui îi spui ? Da’ nu te cunosc eu ? Nu te-am mai văzut eu aşa ?... Măi! peste multe mai dă omul pe lumea asta. Dă-o dracului! cîteodată — cum era astă-iarnă — îţi vine să crezi că lumea asta nu-i bună nici de zama oului!
   —     Adevărat, domnu Năstase... încuviinţă Matei, încălzit şi înduioşat deodată; şi se rezemă şi el cu cotul de grumazul arestatului.
   —   Iar a fugit ? îl întrebă tainic uriaşul.
   —     Iar ! suspină disperat omul cel mărunt şi negricios. Eu cu slujba, cu pontul meu, nu pot să fiu acasă şi să priveghez. îmi spune cineva din mahala că la mine a venit într-o zi unul cu joben, aşa şi pe dincolo... Atunci am luat pe muiere la întrebări. Ii spun una, alta — şi-i puşc o bătaie ca aceea ! Am bătut-o cum îi astă-noapte, şi cum îi în ias’dimineaţă a fugit! Acu ce fac eu, domnu Năstase ? Eu fără dînsa nu pot trăi!
   —   Atuncea de ce-ai bătut-o ?
   —     Dacă mi-a venit aşa, o furie... Eu zic una şi ea răspunde zece!... Intăi am întrebat-o cu binişorul...
   Şi Matei începu a arăta uriaşului cum a vorbit cu binişorul, ce i-a răspuns consoarta, ce a mai spus el, şi, cum a urmat desnodămîntul, cu lovituri, cu ţipete, cu sudălrm, cu lacrimi. Căluţul, neclintit, ţinea în spate bucuria uriaşului şi disperarea negriciosului; clipea rar din ochi, îi asculta pe gînduri, şi după obiceiul lui, dădea uşor din cap. Prin gestul acesta filo-
 598
sofic şi resemnai arăta parcă o adevărată înţelegere a lucrurilor, căci soarta lui Matei şi-o pregătea şi uriaşul cel vesel. «Cei supăraţi se vor înveseli şi cei veseli se vor întrista !...» păreau a zice ochii lui în care luceau două puncte de soare.
   —     Asta am eu rău, zise vardistul cel scund; sînt prea violent!
   —   Cum eşti ?
   —     Sînt violent! repetă Matei, care era mai cărturar decît tovarăşul lui.
   Năstase tăcu cîtăva vreme, încurcat puţin. Parcă se gîndea la ceva. Dar era un om mîndru :
   —     Ştii ce aş zice eu ? vorbi el cu siguranţă. Să ne oprim oleacă la Meilic. Are, măi Matei, nişte vin ca acela ! Vinu-i bun şi la bucurie şi la scîrbă !
   Matei avu un zîmbet dureros, şi, luînd din nou povestea năcazurilor lui, îşi încredinţa toată inima, cu amărăciunile, lui domnul Năstase. Uriaşul pusese mîna-i mare în coama roibului. Şi mergeau tustrei la vale, pe cînd nourii grabnici ai zilelor Dochiei se îmbulzeau la miazănoapte.
   La Meilic, vardiştii intrară pentru o clipă înlăuntru ; căluţul"ramase cuminte afară. In primul pătrar de oră faţa lui Năstase în fiece clipită se lipea de geam; apoi, încredinţată şi mulţămită, se retrăgea în umbră, spre paharele din nou umplute şi spre nişte istorisiri care nu se mai isprăveau.
   Calul cel roib din cînd în cînd înălţa capul, întur-nîndu-1 spre geamurile negre, apoi şi-l lăsa spre genunchi, doborît parcă de gînduri ticăloase şi amare; căci şi el avea un trecut ş-o viaţă de crudă suferinţă.
   Cînd începu a bate vîntul, cu învîrtejiri năprasnice, cînd nourii negri astupară soarele şi începură
 599
a scutura lapoviţă — el parcă luă deodată o hotă-rîre. Se clinti din locul lui şi porni agale înainte. De două ori, de trei ori se uită îndărăt, ca un arestat care ştie prea bine ce are de făcut; pe urmă înfăţi-şarea-i nehotărîtă se schimbă; prin viscolul furios, porni în trap lin şi sigur.
   Uliţa pe care mergea era străbătută de oameni şi de căruţe. El mergea însă cuminte şi nu tulbura pe nimeni. La o cotitură, un cotiugar c-o încărcătură uriaşă bătea mînios în calu-i slab c-un ciomag lung şi gros. De cîte ori lovea, de-atîtea ori icnea; apoi urla c-o voce grozavă. Calul ridica un picior apoi altul, se smuncea îintre hulube şi cădea într-o bolnavă neclintire.
   Vîntul contenise, nourii se sparseră şi lapoviţa trecu ca un fum, se depărta prin lumină. Imaginea căruţaşului ş-a calului bătut se oglindi în ochii roibu-lui: imaginea aceea povestea şi viaţa lui de dobitoc horopsit, neîngrijit şi veşnic flămînd.
   Ca şi cum ar fi fost împovărat dintrodată de amă-rîte şi grele gînduri, căluţul îşi plecă mai tare capu-n pămînt şi se strecură pe o uliţă mai dosnică. Mînat de instinctul sigur al animalelor, înainta spre lunca cu iarbă fragedă din marginea oraşului.
   In urma lui, cei doi vardişti dădeau semnale, se bateau cap în cap, se repezeau la toate răspîntiile, — apoi rămaseră cu braţele în jos uitîndu-se unul la altul. Umilitul prizonier care le scăpase dăduse de cele dintăi fire de iarbă şi auzea piedicile de fier ale cailor în luncă. Intr-o întinsoare se lăsă spre sălciile înfrunzite, îşi plecă botul pe pămîntul jilav şi răsuflă adînc mireasma primăverii.
 600
  Soarele ieşise în senin, nourii se mistuiseră în necunoscuturi. Intr-un plop, aproape, huruiau două turturele cenuşii. Căluţul necheză prelung, cu bucurie. Din ocna-i întunecată, deodată răzbise la o clipă de libertate şi la o rază de soare.
            CEAS AL TINEREŢII
 Iubite prietine, — stau în odaia mea singur. Mă simt mîhnit şi m-am hotărît să-ţi scriu. Afară e lumină de april, cu cei dintâi pomi înfloriţi. Nu abureşte vîntul: crengile unei sălcii care se-nalţă pînă la fereastra mea atîrnă neclintite, cu mîţişorii lor catifelaţi. Zgomotele uliţilor au ceva vesel în ele, parcă se prefiră ca fumuri uşoare spre cerul de primăvară.
   Stau singur într-o clădire mare şi rece. Din vecini, ca dintr-o stranie depărtare, pătrund pînă la mine acorduri de piano; vin parcă fluturînd vii şi-mi împung inima. Mi-i sufletul adînc-împovărat şi simt nevoia să fac o mărturisire.
   ...Căci dintrodată mi-am adus aminte. Mi-am adus aminte de o primăvară de demult, cînd, tot în oraşul acesta zgomotos, înduram o viaţă amară de student sărman.
   Tatăl meu era un biet funcţionănaş, într-un tîr-guşor. Era cărunt şi gîrbov, ş-avea copii tîrzii. Mama murise în negură, în răceală şi-n sărăcie. Tatei nu-i dădea mîna să plătească o servitoare. Găsise o femeie tînără încă, săracă şi năcăjită : o adusese gospodină în
 602
 casă şi mamă copiilor mărunţi. Eu m-am răzleţit de cămin, c-o duşmănie pentru fiinţa aceasta care intra în ţocul celei dispărute şi iubite. Am, lăsat pe tata, care nu mă mai putea ajuta, am lăsat pe mama vitregă a frăţiorilor mei să geamă şi să se ofilească, într-un năcaz care n-avea decît un singur şi trist sfîrşit, — am ieşit în lume neştiutor şi dezarmat, student sărac, numai cu tinereţa.
   Acum înţeleg mai bine ce viaţă crîncenă duceam. Din două lecţii, abia aveam cu ce să-mi înşel foamea. Straiele totdeauna erau peticite. La ghete mă uitam cu ruşine: aveau o formă bizară, deosebită de-a tuturor ghetelor din lume. Un palton împrumutat de la un alt băiat sărac, care putuse să aibă bucuria unei haine nouă, sta pe mine ca pe-o spărietoare. Tot ce aveam era vechi şi trist. Odaia ce locuiam, cu tovarăşi ca şi mine de nevoiaşi, era în vremea iernii o gheţărie in care mirosea a fum de tutun.
   Cu toate acestea, in primăvara de care mi-aduc aminte, am grămădit într-un colţ paltonul bătrîn de multe ierni, ş-o căciulă care dovedea că părul de pe pielea ei la urma urmei fusese un lucru de prisos — ş-am deschis fereastra cătră o grădinuţă veselă de mahala şi spre soarele de april. S-a luminat umbra îngheţată — şi tinereţa noastră amorţită a început a zîmbi ca şi cei dintăi muguri de flori.
   Prin colţuri zăceau pieile iernii, paltoane vechi, jachete groase: ieşisem din ele ca şerpii din poveste, îmi potriveam în cap o pălărie cenuşie şi mă priveam într-un ciob de oglindă.
   Unul din tovarăşi îmi zise rîzînd:
   —     De ce eşti aşa de triumfător? Parc-ai fi Napoleon, cuceritorul lumii!
 603
   —  Am biruit iarna ! răspunsei eu.
   —    Ba să ştiţi că s-a amorezat de ţigăncuşa de alături ! strigă altul, c-o voce înaltă, gesticulînd de la inimă spre cer, ca un tenor de operă.
   —  încă nu sînt amorezat! îngînai cu duioşie.
   —  Atunci ce este ?
   Zîmbii cătră tovarăşii mei de suferinţi. Nu le răspunsei. Eram înfiorat de lumina primăverii; eram într-o stare de aţîţare ce nu se putea lămuri prin cuvinte.
   Am ieşit singur pe uliţile Iaşilor. Lumea furnica la soare. Femei tinere în rochii uşoare, cu buchete de toporaşi la pălărie, păşeau mărunt şi săltat, cu capul puţin înălţat, cu puncte de lurfiină în priviri. Oameni plini, cu dare de mînă, treceau răsturnaţi în trăsuri, spre Copou. Eu mă îndreptai alene spre Socola, prin mahalale sărace şi murdare.
   In grunzurii şi pulberea uliţilor zbucnise viermătul cocioabelor umede: copii în zdrenţe fără formă şi fără coloare. Palida progenitură a lui Israel se zbatea în puzderia de raze ca un roi de albine. Fete cu ochi negri priveau de la ferestrele deschise un colţ de cer siniliu : aveau în păr o panglică ori o floare, şi erau gătite cu fuste din proaspăt călcate, de şi nu era ziua Sabatului.
   De la o vreme se deschiseră pajişti verzi şi podgoriile. Printre livezi se înălţau case albe, cu acoperişuri roşii şi geamlîcuri scînteietoare. Drumul era singuratic, liniştit şi plin de lumină. Un pîrău curgea de subt un pod de piatră, sfărmind soarele oglindit în el. La o cotitură lină, asupra luciului, dormita o răchită; şi printre viţele rădăcinilor domol purtate de apă, grămezi verzii de ouă de broască stăteau neclin-
 604
tite in căldură, cu mii de viefi tainic adormite, aproape să nască în aerul lumii.
   In tăcerea care mă împresura, deodată, aproape, cucul cîntă de două ori. Două strigăte scurte şi joase de flaut. Ridicai ochii spre lancea naltă a unui plop; cucul cenuşiu mă privi fără sfială dintre muguri înfloriţi, roşii ca sînge-nchegat; pe urmă se lăsă în zbor spre o vie — şi-ndată-i auzii chemarea de flaut de două ori iarăşi.
   —     Mi-a cîntat în fată, murmurai eu ; şi i-am văzut ochii lucind...
   Nu-mi mărturiseam, — dar parcă aşteptam să mi se întîmple ceva fericit. Pornii pe-un drumeag pustiu, printre două valuri de cătină înverzită şi, într-adevăr, «acel ceva fericit» mi se înfăţişă.
   Mi se înfăţişă sub forma unei fete subţirele, care ieşi deodată de sub merii înfloriţi lîngă gardul de cătină. Era o «domnişoară», venea poate de la vila depărtată care-şi înălţa dintr-o roată de nuci o săgeată de acoperiş spre cer. Era o zînă balaie, visul nopţilor mele reci. a nesomnului meu, a dorului şi durerilor mele. Mă privi ţintă cu doi ochi vii şi iuti.
   Mă oprii tulburat. O aşteptai să-mi vorbească.
   Şi într-adevăr, îmi vorbi. Mă întrebă c-un glas care, fără îndoială, nu putea fi decît dumnezeiesc:
   —   încotro te duci, domnule Costin ?
   —     De unde mă cunoşti, domnişoară ? îndrăznii eu cu uimire şi c-un zîmbet fericit.
   —     A, te cunosc de mult. Cînd te duci la universitate, treci pe la un colt de stradă, la care colt de stradă se află o casă cu două rînduri...
   —   Ş-acolo locuieşti mata, duduie ?
   —     Aşa se pare. Dar de ce eşti aşa de uimit că te cunosc ? Eu, în locul dumnitale, m-aş grăbi să răspund.
 605
   —     Aşa este, duduie; dar Ou "pfeâ âîtt ce răspunde. La dreptul vorbind, nu mă duc nicăieri. Am ieşit la soare.
   Sub pălăria de matasă trandafirie, care-i umbrea obrajii, ochii îi luceau aşa de vii, trăsăturile i se armonizau aşa de fericit c-un zîrnbet ştrengăresc; în rochia-i uşoară şi rozalbă era aşa de fină şi de mlădioasă, încît dintrodată, fulgerător ca-n romane, m-am amorezat nebun de dînsa.
   —     Drumu-i singuratic şi au ieşit flori în toate părţile... îmi zise ea. Vrei să-mi ajuţi să fac un mănunchi ? De ce te uiţi aşa de curios la mine ?
   Am vrut să strig, am vrut să-ntind braţele; se zbatea inima în mine nebună. Am tăcut — ş-o priveam cu ochi înfierbîntaţi.
   Ea s-a strecurat pe-o cărăruşă, printre cătină. Aripile pălăriei se zbateau şi pe obrazu-i îmbujorat treceau lumini şi umbre. S-a apropiat de mine.
   —   Să mergem la deal, la poieniţa Cucului...
   Am mers la deal, am mers undeva, nu ştiu unde, sub cerul de primăvară. Tovarăşa mea culegea flori* vorbea şi rîdea copilăreşte, mă aţîţa la umblet repede, mă purta prin văiuge şi pe colnice ; mă sîngeram în cătină şi-n răsuri, şi eram felicit urmînd-o şi răspun-zînd glăsuşorului ei. Era ca o păsărică neştiutoare şi ciripea toate prostiile din lume, cele mai drăgălaşe şi gingaşe prostii. Dar din privirea ei, în care luceau două ace ca şi-n ochii cucului, vedeam !bine că păsărică aceea înţelesese că nebunisem lîngă ea în cîteva clipe şi eram în stare să mor pentru dînsa.
   Uitasem de toate pornirile mele asupra lumii, de toate cărţile revoluţionare cu care îmi hrăneam durerea şi sărăcia în nopţile iernii, uitasem de dispreţul
 606
meu pentru «îmbuibaţi», de toate «fiinţile uşurele care trec prim viaţă fără să ştie ce vor» ; tot imensul şi suveranul meu dispreţ îl uitasem, căzusem din asprele şi singuraticele mele regiuni, şi umblam, fericit în umilinţa mea, după o siluetă subţirică, după un parfum de floare.
   îmi aduc aminte de zborul unui fluture între noi, de-o păsărică cu penele brune care cînta aşa de subţirel şi de dulce pe-un firişor de cătină, sus... Şi de-un cuvînt al copilei:
   —  Aşa-i că eşti fericit ?
   Mi-a întins un mănuncheş de flori: ciuboţica cucului şi dediţei. I-am sărutat degetele c-un fel de evlavie
—   şi eram încredinţat că după o clipă nu mai am de xe trăi.
   Ş-a dispărut pe-o cărăruie, după gardul viei; s-a amestecat cu merii înfloriţi pînă în pămînt; ş-am rămas ascultînd o larmă depărtată de păsărele, ş-un murmur nazal de bondar catifelat care se rotea în jurul capului meu.
   Iar în casa tăcută în care scriu aceste rînduri, acorduri abia-desluşite de piano răsună aşa de blînd ş-aşa de tragic — şi evocă c-o putere neînchipuită ceasul acela unic în care soarele, cîntecul tainic al cucului, rîsul unei fetiţe şi melodia de strună de aur a unei păsărele necunoscute — m-au făcut fericit.
   Ceas minunat al tinereţii! Comoară îngropată în adîncul fiinţii... Din întuneric şi din trecut iată amintirea deşteptată de-o rază de soare şi de-un acord melodios. Iată amintirea, ca fantoma unei moarte. Iată amintirea străpungîndu-mă şi sîngerîndu-mă. Pe tovarăşa acelei primăveri n-am ştiut-o şi n-am mai văzut-o. Am ajuns, sarbăd şi melancolic, «la mijlocul
 607
cărării vieţii noastre» — iar întîlnirea aceea fugară a fost singurul meu bun, scopul unic al vieţii mele... Pe urmă am început a muri clipă cu clipă.
Acum poate vei înţelege de ce scrisoarea aceasta e pătată de lacrimi...
            PRIETINI
ăd Iaşii de acum douăzeci de ani, într-un
amurg de mai, într-un abur de vis. La vîrsta
prietiniilor şi iubirilor romantice, bătrîna
cetate avea o înfăţişare pe care astăzi a pierdut-o.
   Coboram c-un bun prietin dinspre grădinile Coppu-lui, cu ochii fierbinţi de entuziasm : căci văzusem cătră asfinţit, în pîcle viorii, silueta bătrînului Ceahlău. Stătusem faţă la măreaţa retragere a soarelui în nouri încremeniţi, tiviţi cu aur. Şi acum, la întoarcere, cobo* rînd printre tei înfloriţi, vedeam dincolo de turnurile negre ale voievozilor, dealurile Repedei şi ale Socolei, crescînd în miazăzi ca nişte munţi fantastici pe fundalul serii.
   Şi eu şi prietinul B. vorbeam despre lucruri dulci şi grave şi lăsam să cadă, În pacea parfumată a teilor, versuri de Eminescu...
   Deodată, intrînd în strada Lăpuşneanu, ne opri în loc o arătare străină şi bizară, care ne desmetici.
   —     Trebuie să fie un franţuz... îmi şopti prietinul meu.
   înaintea noastră sta un om mare şi spătos. Pletele cărunte şi brăzdaturile obrazului îl arătau cam
 39 —• M. Sadoveanu — Opere, voi. 7
 609
de şaizeci de ani, dar se ţinea încă dîrz. Era îmbrăcat în nişte straie de turist, cu nişte papuci scofîl-citi, cu pantaloni de catifea pînă la genunchi. Era înfierbîntat de căldură şi grozav de colbăit. Ţinea pe braţul stîng surtucul de catifea şi pelerina uriaşă şi-n mîna dreaptă un baston ţapăn cu vîrf de fier la capăt. Drept cămaşă şi jiletcă, purta un tricou dungat alb şi roşu. In cap, pe-o sprinceană şi pe-o ureche, o enormă beretă albastră.
   La ora aceea a înserării, colţul de stradă era gol. Străinul ne auzise paşii, ne zărise şi ne aştepta la cotitură. Cuib ne oprirăm, ne vorbi în franţuzeşte. Şi atunci observai că obrazul lui, cu trăsături largi, puternice şi foarte mobile, era ras.
   —    Domnilor, aş vrea să vă fac o întrebare, ne zise el, politicos.
   —    Mă rog, vă vom răspunde cu cea mai mare plăcere... răspunse amicul B.
   —  A, vorbiţi franţuzeşte ?
   —  Da.
   —    Ce fericire! Sînt atunci un om norocos. Iată ce este. Vedeţi în faţa dumneavoastră, iubiţii mei domni, un excursionist. Trebuie să petrec noaptea aceasta în Iaşi. Aş dori să mă informez unde aş putea mînca şi dormi.
   —    Intr-un oraş ca al nostru, asta se găseşte lesne. Dacă-mi daţi voie, zisei eu, de unde veniţi ?
   —    De la Paris. Vin pe jos. Ingăduiţi-mi să mă prezint. Sînt Alexandre Lebrun, artist dramatic. Fac înconjurul lumii. E vorba de un însemnat pariu. Conform înţelegerii am pornit fără nici un ban.şi umblu numai pe jos, cum vedeţi. Cheltuielile de drum le cîş-tig cu arta şi conferinţele mele. Vă întrebam de un
 610
   birt şi un pat de odihnă : Aş voi să fie cît de modeste, în concordanţă cu resursele mele...
     In puţină vreme, din vorbă în vorbă, ne simţeam mîndri să ne numărăm printre prietinii domnului Alexandre Lebrun.
     —    Chiar acum am intrat în Iaşi. Am abordat pe un domn bine îmbrăcat, care mi-a arătat drumul spre centrul oraşului. Observ că aci, la dumneavoastră, toţi oamenii bine îmbrăcaţi pot să-mi dea lămuriri în
. franţuzeşte. Asta-i drăguţ. Cît am traversat Germania şi Austria, mi-a fost mai greu. Nemţii nu ştiu franţuzeşte, eu desigur nu ştiu nemţeşte, şi atunci ne înţelegeam prin semne, ca în pantomime. Ce ziceţi ? Intrăm undeva ?
     Desigur. Intrarăm îndată în prima crîşmă. O crîşmă modestă cu nume celebru : Respect general. O ovreicuţă de şaisprezece ani tocmai aprindea lampa atîrnată de tavan şi sticlele cu băuturi colorate luciră în geamuri. Cum se dădu jos de pe scaun şi ne întîm-pină, ochii ei mari şi minunaţi se aţintiră asupra franţuzului c-un fulger de veselie. Trecu după tejghea, îşi mîngîie cu degetele fine părul ondulat şi, făcînd cu mijlocul şi cu capul cîteva graţii, căci se ştia frumoasă, ne întrebă cu ce ne poate servi.
     —    Domnişoară, zise amicul B., am adus pe franţuzul ista, care face pe jos înconjurul lumii; dă-i să mînînce ceva şi cinsteşte-1 c-un păhărel de vin bun.
     —    A ! dumneavoastră sînteţi francez şi faceţi înconjurul lumii ? zise fata de după tejghea c-un zîmbet dulce.
     —    Da, domnişoară ! răspunse uriaşul. Apoi uitîn-du-se în juru-i la interiorul sărac, adăogi cu îndoială : Va să zică pot vorbi şi cu dumneavoastră franţuzeşte, mademoiselle ?
 39*
 611
  —   Da, domnule, puteţi vorbi şi cu mine...
  Fetiţa de la Respect general a servit graţioasă pe franţuz cu puţin peşte, c-o bucată de brînză, c-o felie de pîne şi c-un pahar de vin. Şi pe cînd îl servea, vorbea repede, ispitindu-1. Cu ajutorul ei şi al vinului roş limba domnului Lebrun deslegindu-se, aflarăm îmbielşugate amănunte asupra vieţii şi carierii sale.
  —     Dacă trebuie să vă spun adevărul, zicea artistul cu modestie, eu sînt un mare actor şi am avut o carieră strălucită. Am jucat tot repertoriul cel mare de la Comedia Franceză... Voită...
  Şi bătrînul, îndreptîndu-şi statura uria-şă şi repe-zindu-şi pe spate, c-o fluturare din cap, pletele rare, începu să declame c-o voce adîncă de bas. îşi încrunta sprîncenele tufoase, ridica la înălţimea ochilor mînile cu degete răşchirate.
  —     Asta-i din Ruy Blas... ne zise el privindu-ne de sus.
  După tejghea, fetiţa îşi umbrea necontenit cu palmele gura rumănă; totuşi privea cu luare-aminte pe artist şi-i mărturisi la urmă că ceea ce spune el e într-adevăr frumos.
  Dar domnul Alexandre Lebrun ajunse şi la mărturisiri mai importante. Oftînd cu adîncă amărăciune, vîrî mvna In sîn şi scoase un portofoliu. Din portofoliu trase o fotografie şi ne-o întinse:
  —   E nevastă-mea ! zise el.
  Domnişoara sări îndată de după tejghea şi-şi vîrî căpşorul între umărul meu şi al prietinului B. Tustrei priveam portretul unei femei tinere, grozav de fardate, cu ochii cercuiţi negru şi cu buzele date cu roş: înfăţişarea ei şi îmbrăcămintea îndrăzneaţă arătau că face parte dintr-o anume lume pariziană. Lucrul acesta îl
 612
observă cu uşurinţă ovreicuţa, care era mai pătrunzătoare deeît noi şi-l spuse, şoptit, în romîneşte.
   —     Aşa-i că-i frumoasă ? strigă domnul Lebrun. E frumoasă ! adăogi el cu tristetă, şi eu sînt departe de dînsa !
   Şi noi şi fetita făcurăm aşa ca franţuzul să creadă că sîntem încredinţaţi de melancolia lui şi uimiţi de înfăţişarea portretului. Apoi, cu dragă inimă, crezurăm toate măreţele lucruri pe care începu iar să ni le spuie despre el şi arta sa domnul Lebrun. Eu şi prietinul B. le-am fi crezut poate de-a binelea, dar fetita avea o privire aşa de inteligentă şi de semnificativă, încît admiraţia noastră rămase într-o mijlocie potrivită şi convenţională.
   Ieşirăm din crîşmă veseli şi bine dispuşi.
   Domnul Lebrun făcea acuma putină politică şi ne mărturisi că era naţionalist şi antisemit. Acest antisemit, rostit cu ochii încruntaţi, spunea foarte multe lucruri.
   —     Dacă faci această profesie de credinţă, zise zîm-bind prietinul B., cată să-ţi spun că domnişoara care te-a ospătat e ovreică.
   —     A, atuncea nu mai sînt antisemit... răspunse actorul c-un zîmbet fin.
   La lumina lunii, franţuzul văzu laşul nostru întristat şi romantic şi păru încîntat. Şi astăzi încă laşul e mai frumos în lumina lunii. II oprirăm o clipă la etalajul unei librării, plin de reviste şi cărţi franţuzeşti. Apoi, rătăcind pe uliţi, trecurăm şi prin faţa unei firme care astăzi nu mai este : Alcazar — pe strada Arcului. Era ' un café-chantant. Cum observă unde am ajuns, domnul Lebrun strigă cu entuziasm :
   —  Sacré nom l Va să zică avem unde petrece !
 613
   Mărturisesc : pînă la acea dată, cînd ne înfiera mustaţa, nici eu. nici prietinul B. nu intrasem în asemenea local. E explicabil însă pentru ce, fără nici o şovăire, luarăm pe franţuz de braţ şi pătrunserăm în Alcazar c-o înfăţişare de destrăbălaţi care uimi pe toată lumea, făcu să-şi întoarcă capetele şi să se întrerupă oîntecele pe scenă. Avusesem grija să ascund pe Eminescu într-un fund de buzunar. Şi cum ne trîntirăm pe scaune, luarăm nişte aere pline de neruşinare. Franţuzul ne privea cu oarecare uimire.
   —     Uite, uite... Ş-aici ştiu băieţii să petreacă... zise el, zimbind cu bunătate.
   Un străin bizar ca el fu îndată înconjurat şi întrebat. A ! era un parizian ! Toată lumea începu a-i pune întrebări în nobila limbă a lui Corneille.
   —     Dar ce însemnează asta, domnii mei ? strigă deodată domnul Lebrun* De cînd am intrat în acest oraş, trec din uimire în uimire. Toată lumea vorbeşte aici franţuzeşte ?
   —     Intr-adevăr, răspunse stăpînul scurt şi gras al Alcazarului. Toată lumea vorbeşte aici franţuzeşte !
   —     Romînia e sora mai mică a Franţei... zise una din fete şi se aşeză pe genunchii domnului Lebrun.
   Un alt pahar de vin bun şi cîntecelè pariziene înfier-bîntară aşa de tare pe actor, încît deodată îl văzurăm izbucnind în picioare. îşi umflă pieptul larg, se repezi şi se sui pe scenă — şi, cu basu-i tunător, cu gesturi largi, începu cu putere :
                           Allons, enfants de ila patrie,
                           Le jour de gloire est arrivé !
   Niciodată într-adevăr n-am auzit o Marsilieză mai expresivă. Ropote de aplauze acoperiră pe artist. Păşind larg de pe scenă, îşi scoase bereta albastră şi
 614
trecu pe la mese. Toată lumea grămădită în fum de tutun şi miros de vin, lăsa să cadă un ban de argint în acest disc al artei. Cînd se întoarse la locul lui, domnul Lebrun începu a suna cheta, apoi strigă :
   —   Să vie fetele! Ce a căzut aici e al lor!
   Fu înconjurat, îmbrăţişat, sărutat! Măreţ, tovarăşul nostru ieşi din Alcazar. Şi, îmbătat de acest nou sucr ces într-o ţară ciudată şi depărtată, ne mărturisi că ar voi să ţie undeva o conferinţă asupra călătoriilor sale.
   Obişnuit, mai ales prin asemenea conferinţe zicea el că-şi strînge puţinii bani de care are nevoie pentru drum. A! după cît ne mărturisea, era un conferenţiar fără păreche şi avea de spus lucruri grozav de interesante. Mai ales păţaniile din Dohomey cu amazoanele era ceva cu totul extraordinar. Dar unele vînători de pe malurile Nigerului, asupra cărora ne dădea amănuntele cele mai de mirare !...
   Prietinul B. mă lovi cu cotul: nu de mult cetisem amîndoi asemenea minunate isprăvi într-o carte a lui Jacolliot.
   Dinspre văile Păcurarilor, venea un şirag lung de căruţe încărcate cu lemne. Oameni cu opinci şi sumane umblau în stînga boilor, îndemnîndu-i cu glasuri domoale. Domnul Lebrun îi apostrofă vesel, dar nu primi nici un răspuns. Ţăranii îl priveau pieziş. Unul mormăi:
   —   Ce dracu a fi vrînd neamţu ista ?
   Artistul se uita la ei ca la o minune şi ne întrebă rîzînd:
   —      Cine sînt ăştia şi de unde vin ? Sînt barbari sciţi!... adaogă el c-un gest larg şi c-o intonaţie teatrală.
 615
  Noi furăm îndată de părerea lui, căci ieşeam de la Alcazar. Dar rîsul şi laşitatea noastră şi astăzi, după ani, îmi înghimpă inima. Ni s-a părut atunci, o clipă, că sîntem mai aproape de bătrînul artist parizian decît de sciţii care păşeau domol pe lîngă boii murgi. Şi situaţia aceasta avea ceva adînc-simbolic şi nespus de trist...
CREDINŢĂ STRĂMOŞEASCĂ
 a un sfat de iarnă, noaptea tîrziu după cîteva
 pahare de vin fiert cu scorţişoară, cueonu
 Gayril Mînzu, răzăş vechi, cu uric de la Petru
Rareş-Voievod, mare vînător şi gata c-o poveste la orice dezbatere, — văzîndu-ne pe noi, cei tineri, c-o luăm razna cu necredinţile şi cu dispreţul lucrurilor vechi, tuşi şi se pregăti să ine spuie ceva.
  Mustăţile şi barba lui Gavril Mînzu erau foarte ţăpoase; mai ales barba tuşinată parcă era o piele măruntă de arici. între mustăţi şi barbă stăteau buzele subţiri întinse într-un zîmbet batjocoritor; iar ochii mici sfredeleau şi înţepau cîteodată ca acele. Avea buzele, ochii şi nasul lui Vlad Ţepeş. Chiar aşa îl şi porecleam noi băieţii: moş Vlad Ţepeş. Dar numai din priviri, din zîmbet şi din vorbă tăia Gavril Mînzu, căci inima-i era bună şi mîniile-i iuţi treceau repede.
  —     Voi, măi băieţi, parcă aţi căzut din altă lume, aşa nu mai credeţi în nimic, zise el cu zîmbetu-i ascuţit. Pacat!
  Dar noi pornisem război împotriva istoriilor de pe ceea lume şi mai băusem şi vin cald. începurăm a
 617
striga cu învierşunare că nu credem în fantasmagorii şi eresuri băbeşti.
   —     Aşa ? strigă ascuţit Qavril Mînzu. Fantasmagorii şi eresuri băbeşti ? Vra să zică, voi nu credeţi nici în minunile pe care le-au povestit cei bătrîni în cărţile sfinte, nici în duhuri, nici în lumea cealaltă.
   Noi nu credeam fireşte în nimic. Absolut în nimic!
   —1 Vra să zică, nu-i nimic/ Aşa-i ? Bine ! Dar eu sînt ? ne întrebă înfierbîntat răzăşul. Sînt, ori nu ?
   —   Eşti, unchiule, cum nu ? Dacă te vedem cu ochii...
   —     Slavă Domnului! Vra să zică sînt. Şi dacă am văzut eu, cu ochii aceştia care sînt, ceea ce am să vă povestesc, aveţi să credeţi ?
   —   Să vedem.
   —     Cum ? Ce ? tresări aprig Mînzu. Eu, măi bobocilor, cu ochii mei am văzut 1
   —   Ei, credem, credem !
   —     Cum să nu credeţi, măi ? Dac-am văzut eu, cu ochii mei!
   Şi deodată începu să ne spuie înfierbîntat o istorie veche, cu strigoi. Noi ramaserăm înlemniţi. Vra să zică Gavril Mînzu văzuse strigoi cu ochii lui 1
   —i Asta, — zise el cu vocea-i plină, cu care cînta aşa de frumos psalmii în strana dreaptă, la biserică, — asta s-a întîmplat demult, pe cînd eram băieţel, pe cînd ispravnicii şi zapciii lui Mihalache Sturza scoteau oamenii ca să facă 'şoseaua lui cea mare şi vestită... Şi eram eu şi c-un bunic al meu în drum spre Roman. Am trecut pe la Boureni prin codru, şi ştiu c-am poposit la fîntîna cea veche unde a fost o întâmplare năprasnică cu Mîrzac hoţul. Pe urmă, pe la amiază, treceam1 pe la Năvrăpeşti şi pe la Miteşti, unde erau*răzăşi cuprinşi, şi ţineam tot valea Moldovei... Păduri se vedeau în toate părţile, cît îmbră-
 618
ţişau ochii, şi Moldova curgea prin şesul ei în gîrle nenumărate, şi munţii stăteau limpezi pînă la Ceahlău, care se vedea mai înalt peste toţi, în cer. Era, ca niciodată, o vreme uscată şi limpede de toamnă.
   Era-n ajunul lui Sfîntu-Andrei; suna vîntul prin pădurile goale şi troienea frunze galbene...
   Bunicul a zis mai mult cătră sine:
   —  Azi n-ajungem la Roman. Trebuie să mînem la
Săbăoani.                 j
   Mi-aduc aminte de vorba asta, pentru că tocmai atunci priveam la nişte tufari de stejar, care foşneau aspru, cu frunzele uscate pe crengi. Şi cîteva frunze arămii, smulse, umblau pe drum ca nişte gîngănii roşcate. Pe o creangă de sînger ţîrîia o păsărică şi se mişca privind cu mirare la vietăţile acestea necunoscute...
   —     La cine avem să ne oprim ? întrebai eu pe bunic.
   —     Apoi am eu un prietin, ungur bogat; unul Ianoş Gherghel...
   După-amiaza se făcea rece şi vîntul sufla din ce în ce mai tăios. Mă ghemuii în mantaua mea largă de suman. Şi la asfinţit soarele cobora spre Moldova, se făcea gălbiu, se ştergea ca o lună în zori; şi pe prunduri se împînzea o lumină de pustie. Departe, înaintea noastră, începu a suna un clopot c-un tremur limpede... şi-ndată zării biserica de la Săbăoani. Cru-cea-i lucea în soarele pieziş.
   —  Se lasă rece... zise bunicul iar.
   Cînd intrarăm în sat, soarele asfinţise; o ceaţă fumurie se apropia din depărtări. Ne oprirăm la o poartă naltă, streşinită; şi cînd se scuturară clopotele cailor, zării peste gard mişcare în ogradă şi auzii glas de îndemn.
 619
  Un argat deschise poarta. Stăpînul se arătă îndată în dosul lui, nalt, gros, strîns în chimir, ras pe la tîmple şi la ceafă. Era un om între două vîrste, întunecos la obraz. Dar faţa i se lumină cu prietinie cînd dădu cu ochii de noi.
  —     Bun găsit, jupîne Ianoş! strigă bunicul. Bucuros de oaspeţi ?
  —     Bucuros, bucuros! Ce mai faci dumneata, zupîne Ilie ? Nu ne-am văzut de mult. Poftim în casă... Lasă caii şi trăsura, că îngrijeşte argatul să fie bine. Fii fără grijă, zupîne Ilie !...
  Vorbind, se apropiase. Mă luă în braţe şi mă coborî jos. Apoi, după ce-şi mai roti ochii prin gospodăria largă şi dădu cîteva porunci ungureşti argatului ceangău, ne împinse uşor de la spate, cu mînile, în casă. Trecurăm printr-o tindă şi dădurăm într-o odaie curată, plină de scorţuri, cu un morman de straie înflorite pe culme, lîngă sobă. Icoane catolice, cu candelă, umpleau o jumătate de părete, la răsărit.
  Lelea Nuţa, grasă şi scurtă, cu conei şi cu catrinţă, ne întîmpină lîngă uşă. Se aplecă şi mă sărută pe obraz. îmbrăcămintea, ori pieptănătura ei, avea un miros amar de pelin. Era frumoasă încă, de şi nu mai era tînără, sprîncenată, cu obrazul smead şi cu ochii albaştri.
  După ce ne aşezarăm pe lăiţi, ne uitarăm unii la alţii, şi ungurul începu să-şi frece mînile. Zise:
  —     Ei, zupîne Ilie, cum mai merg treburile pe la dumneavoastră ?
  —     Bine, avem o leacă de afacere la Roman. Dar la dumneavoastră strînsură a fost ? Lumea-i mulţămită ?
  —   E bine şi la noi, slavă Domnului...
  O vreme tăcură; şi lelea Nuţa oftă prelung.
  Bărbatuisău îi zise:
 620
       femeie, du-fe şi găteşte masa...
   După ce ieşi nevasta, Ianoş Gherghel se uită spre mine, apoi se întoarse cătră bunic.
   —     Noi, zise el, tot -mai avem cîte-o ţîră de nacaz, zupîne Ilie...
   —     Ce este ? întrebă bunicul. Nacazul cel vechi al dumnitale ?
   Ungurul dădu din cap de sus în jos: Da.
   —     Vezi dumneata, zise el apoi; eu cu fratele cela al meu tot m-am hărăţit cît a trăit, pentru nişte grădini... Ştii dumneata, ţi-am mai spus. Şi nici la moartea lui nu ne-am împăcat, căci eu eram la Roman, cu pîne de vînzare... Şi de cinci ani, de cînd s-a dus el pe cealaltă lume, tot am nacaz şi nelinişte...
   —  Ştiu ! zise bunicul.
   —     Şi tot m-am gîndit, urmă Ianoş, să vin la dumneavoastră, acolo: am auzit că este un preot bătrîn... Să-mi cetească el... Popii noştri n-au aşa dar, ca ai dumneavoastră.
   încet, intră pe uşă lelea Nuţa. Se uită cu grijă spre omul ei şi ne pofti la masă.
   —     Avem, zise ea zîmbind, foarte bun curechi cu slănină.
   La masă, Ianoş şi nevasta lui vorbiră de copiii lor care erau undeva la învăţătură ; apoi sfatul se întoarse iar la vrajba veche pentru pămînt şi la năcazul lui Gherghel. înţelegeam eu, pe cît poate înţelege un copil, despre ce-i vorba. Gazda noastră, om bogat şi cuprins, avea ca o remuşcare că prigonise cu lăcomie o viaţă dreptul lui frate-său, om cu mulţi copii. Cel nedreptăţit murise iblăstămîndu-1; şi încă lelea Nuţa zicea că se întoarce cîteodată, iese din mormînrt şi vine la casa lor...
 621
   —     Eu îl aştept şi-l aud în fiecare an, zise unguroaica tainic; vine, cum e în ia-sară, spre Sfîntu-Andrei...
   Ungurul înghiţi greu bucata de mămăligă, şi privi c-un lei de spaimă spre inevastă-sa.
   Faţa lelei Nuţâ era pierdută în aburul mîncării, cu zîmbetul ei şi cu ochii umbriţi. Vorbele ei mi-au rămas întipărite în minte, cu sunetul, cu mlădierea lor. Eu totdeauna am avut o teamă nedesluşită, în pruncie, de femeile acelea pline, cu catrinţa strînsă şi cu ştergar mare, alb, întins pe coarne, în cap... Bătrînele de la noi le primeau bine şi sfătuiau tainic cu dînsele ; unguroaicele erau stăpîne pe toate tainele, ursitele şi farmecele întunericului... De aceea glasul lelei Nuţa şi obrazul ei în abur îmi aduseră fiorul poveştilor vechi cu glasuri încete şi icoana femeilor jalnice care se plîng la gura sobei, în lumina gazorniţei, de «fapt» şi de «ursită»...
   —     Toate le-am cercat, toate le-am făcut, zicea cu glas învăluit femeia. Avem rude bătrîne care au apucat aşa suflete neliniştite. Ştim şi noi cîte ceva. Acuma aşteptăm să vedem dacă vine şi-n noaptea asta.
   Ungurul asculta întunecat pe lelea Nuţa.
   —     Popa nostru, zise el, nu ne lasă să credem în strigoi. Zice că acestea sînt credinţi de-ale olahilor. Dar dacă a venit, dacă l-am auzit, ce să facem ?
   —     Dumneata, jupîne Ilie, ce ne sfătuieşti să facem dacă vine iar ? întrebă în şopot femeia.
   —   Dă, eu ştiu ?... zise pe gînduri bătrînul.
   —     Eu m-am sfătuit, grăi tot încet lelea Nuţa, cu unii şi cu alţii... Am fost şi la Boureni, unde este o babă, una Adămoaia... Dacă vine, mai este un leac.
   Ungurul o privi înfricoşat şi făcu semn de împotrivire din cap ; dar lelea Nuţa avea între sprîncenele îmbinate o cută de încăpăţînare şi de răutate.
 622
   Bunicul clătină din cap cu îndoială şi întrebă Ctt jumătate de voce:
   —   Intr-adevăr, aţi auzit strigoiul ?
   —     L-am auzit, zupîne Ilie, l-am auzit! strigă ca tărie şi cu ochii holbaţi Ianoş. Iar lelea Nuţa, zîmbind tristă, da încet din cap, încredinţînd tăcută pe bunic că nu mai poate fi nici o îndoială asupra acestei nefericiri. Neclintită şi pe gînduri, faţa lelei Nuţa parcă avea un fel de frumuseţă de portret, ceva văzut ca de departe printre gene.
   încă multă vreme statură sfătuind cu taină. Glasurile lor se amestecau : auzeam pe cele groase ale bărbaţilor, şi glasul moale şi plîngător al femeii. Ca o nehotărîtă umbră apoi, parcă zării pe femeie umblînd pe la ferestre şi pe la uşi — şi un miros tare de usturoi se împrăştie în toată încăperea. Era obiceiul nostru moldovenesc: cine face cruci cu usturoi la orice intrare, apără casa de pribegii mormintelor, care ies în noaptea de Sfîntu-Andrei.
   Mă simţii luat în braţe şi pus cu capul pe pernă. Şi-n mirosul pătrunzător mă deşteptai deodată. Nu era nimeni în juru-mi. Lumina se stinsese, cei care sfătuiau dispăruseră. De ce m-am deşteptat ? S-a auzit un duruit în pod. La ferestre perdelele erau trase bine, o aţă de lumină numai răzbatea, poate prin borta cheii de la uşă. Ce-a sunat în pod ? Căci mă trezise zgomot de cioveie răscolite. Şi-mi năvăliră în minte toate ştiin-ţile mele asupra lucrurilor tainice din noaptea aceasta: cum strigoii morţi ies din morminte, cum duhurile strigoilor vii părăsesc trupuri galbene şi înlemnite, ieşind ca văpăi albastre pe gurile deschise; cum se întîlnese toţi la răscruci de drumuri şi se războiesc şi se sînge-rează, bătîndu-se cu meliţele ca cu nişte săbii... In noaptea aceasta şi lupii cu ochii de jaratic ies din stu-
 623
hării şi zăvoaie ş'i se înşiră pe cărări unul după altul, urlînd spre luna alburie.
 Deodată bătăi scurte, urmate de un duruit de răscolire, umplură casa: în clipa asta, la rădăcina părului simţii răceală şi mi se înecă fruntea de sudoare. Voiam să sar din locul meu, dar parcă înţepenisem ; încercai să răcnesc şi slobozii un gemăt chinuit. îmi răspunse îndată ceva la gemătul meu: un horcăit dureros; şi văzui foarte desluşit lîngă horn un obraz de abur, la
 o   lumină ca aceea a gămăliilor de chibrituri frecate în întuneric...
 Am cercat a doua oară să ţip ş-am izbutit. Şi-ndată se auziră paşi, se deschise uşa, năvăli spre mine lumina de dincolo — şi lelea Nuţa se apropie cu paşi uşori.
 —   Ce ai, puiule? De ce-ai ţipat?
 —   Unde-i bunicul ? întrebai eu.
 —   Bunicul sfătuieşte cu noi. Dar de ce-ai ţipat ?...
 Atuncea îi spusei cu tremur ce-am auzit şi ce-am
 văzut. Şi ea mă asculta cu mînile încrucişate pe piept, c-un zîmbet pierdut.
 —     Lasă, puiule, nu-i nimica... îmi şopti ea. Şi-mi puse mîna pe frunte. Linişteşte-te. Aşa-i in noaptea asta. Nacazul acesta îl avem şi moi...
 Mîna-i era rece. Inălţai ochii spre ea. Murmura abiă auzit un descîntec, cu ochii aţintiţi înainte. S-a aşezat apoi pe pat, lingă mine. Şi n-am mai simţit nimic pînă ce, tîrziu, am auzit paşii şi glasul bunicului.
 —   Scoală, nepoate, că mergem.
 Mai era pînă la ziuă; dar în gospodăria lui Gher-ghel era mişcare.
 Mă răcorii pe ochi cu apă rece şi, tremurînd, mă învălii în manta. Se pregăteau şi gazdele noastre de
drum, pe cînd în răsărit se arăta geana de ziuă ca o pîclă de lumină.
  Ieşirăm pe poartă. Bunicul vorbea încet cu ungurul. Eu şedeam in trăsură, ei umblau pe jos. Din vorba lor înţelegeam ce întrebuinţare va avea parul ascuţit la un capăt, pe care-1 purta pe umăr jupîn Ianoş. Auzeam necontenit: «Altceva nu-i de făcut! Altceva nu-i de făcut!» Bunicul avea o vorbă blîndă şi împăciuitoare; iar lelea Nuta păşea tăcută în urma lor, cu sprîncenele apăsate pe ochii neînduplecaţi.
  Ne-am despărţit la tintirim, cînd începu a luci Moldova în depărtări. Şi unguroaica cu ochii de vrăjitoare împinse pe bărbat printre morminte, ca să bată par ascuţit în groapa celui neliniştit, în inima lui de strigoi, să-l aline pînă la judecata din urmă, — aşa cum învaţă o credinţă bătrînească. Cred c-am auzit şi ţipătul celui străpuns, în pacea dimineţii. Se ridicase vînt iute din răsărit, şi soarele însemna în zări un munte tivit cu foc şi sînge...
  ...Asta am văzut - ş-am auzit eu, — sfîrşi Gavril Mînzu, privindu-ne batjocoritor. Mie mi s-a întîm-plat. Ori poate s-a întîmplat bunicului şi el mi-a povestit mie. Aşa se păstrează credintile. învăţaţi şi voi a crede, căci ceea ce mi-a spus mie bătrînul, ori ce i-a spus lui un bunic, e lucru de crezut şi prea adevărat.
 40
               ÎNVIEREA
  A
Intîmplarea pe oare vreau s-o povestesc nu s-a petrecut decît în 1917... Din noaptea aceea au curs cinci ani — şi cu toate acestea am impresia că de atunci e grozav de mult: parcă, ieşind din-tr-o negură, am mers în scădere, am îmbătrînit.
    Petreceam zile mohorîte la poalele munţilor între soldaţii batalionului meu. Ieşisem ca nişte sălbătă-ciuni din gropi umede şi din întunericul iernii. In ochii noştri luceau cele dintâi raze primăvăratioe, fără a izbuti să împrăştie umbrele în care încă pluteau fantomele unui vis rău. Retragerea în lungul ţării, bătăliile disperate ale iernii, o jale fără nume pentru ţara noastră pierdută, pentru tihereţa noastră înmormîn-tată — toate erau otravă pentru sărmanele noastre inimi.
  Cînd am dobîndit cele cîteva zile de învoire pentru sărbătorile Paştilor, ca să mă reped să-mi văd familia, nu-mi venea a crede. O să pot însfîrşit să ies măcar o clipă din acest ţinut al fioroasei nesiguranţe, să mă smulg din umbra gropilor!... N-o să mai joc cărţi ca să-nşel aşteptarea, n-o să mai înghit c-o poftă de fiinţă inferioară o mincare sarbădă. N-o să mai aud pulsînd
 626
tunul sub cerul mohorît. N-o să mai văd în juru-mi schelete de păduri bombardate... N-o să mai văd tovarăşi zdrobiţi în sînge, N-o să mai simt înainte-mi întâmplarea, ţintindu-mă cu ochi verzi ¡şi nesiguri... O să scap cîteva zile! Voi coborî în ţară ! Voi vedea cîmpiile, satele, livezile înflorite — şi oamenii în straiul cel vechi al păcii.
   Iţi poţi închipui cu ce figură de bucurie nestăpînită am plecat. Mai ales că mă putusem îmbarca, printr-o fericită întîmplare, într-o camionetă uşoară, alăturea de un şofer negru şi unsuros. Şoferul acesta trebuia să mă treacă Şiretul şi, fugind ca o nălucă pe drumuri alburii, să se oprească şi să mă depuie în depărtatul şi liniştitul meu orăşel.
   M-am învălit în manta, în pelerină şi-n pătură; mi-am tras adînc căciula pe ochi. Camioneta s-a smuncit din loc şi-n zbîrnîitul, în hîrîiala, în feluritele bătăi şi zgomote ale motorului, am început a fugi cătră văi, spre aburii depărtărilor. Era într-o zi liniştită şi blîndă, în Sîmbăta Patimilor.
   îmi făceam socoteala cînd am pornit, cîţi kilometri face maşina pe oră, cînd puteam ajunge.
   —     Chirilovici, strigai eu întorcîndu-mă cătră şofer ; ce zici ? Putem ajunge pînă în sară ?...
   In huruiala motorului, el întoarse spre mine un nas ascuţit, lung şi lustruit, şi mă privi cu milă :
   —     Phe! Ce-i pentru maşina asta două sute de kilometri ? Ajungem înainte de a asfinţi soarele.
   —     Adevărat, drumu-i bun şi vremea-i lină. Dar poate s-avem o pună!
   —     Cum ? se încruntă Chirilovici. ameninţîndu-mă cu nasul.
   —  Poate s-avem o pană...
 40*
 627
   El zîmbi dispreţuitor şi făcu CU capul un gest de siguranţă desăvîrşită, închizînd ochii şi înălţînd bărbia.
   —   De cîte ori am făcut eu drumul ăsta !
   —     Bine, Chirilovici! zisei eu liniştit şi nespus de vesel. Şi-mi făceam socoteala că asemenea -şofer vrednic merită de bună-samă un bacşiş mai mare decît cel pe care i-1 hărăzisem în gînd la plecare.
   ¡Rămîneau în urmă munţi, coline, colţuri de păduri înmugurite... Sub cerul limpede văzui un unghi de cocoare. Eram iar tînăr şi ferice. Văzui cel dintâi sat la dreapta într-o vălcică, şi inima începu să-mi bată în piept de plăcută tulburare...
   Nu vedeam oameni, însă îi simţeam acolo, între livezi şi case, la soarele primăverii.
   O fîntînă cu cumpănă. Chirilovici opri maşina.
   Cu mişcări rupte ieşi din locul lui, sări jos, îşi virî nasul ascuţit în cutia cenuşie din dosul nostru şi-ncepu a cotrobăi prin fierării, unelte, cirpe şi cioveie de tot felul.
   —   Ce este, Chirilovici?
   —     Nimic, zise el rîzînd. Trebuie să dăm niţică apă motorului. Are obicei de se-nfierbîntă...
   C-o găleată de pînză în mină se repezi la fîntînă. Se agăţă de cumpănă, o afundă, ¡scoase grăbit ciutura, îşi umplu găleata, veni la botul motorului, desfăcu şurubul de alamă şi, învăluit de aburi, turnă o viţă sdnteietoare de apă în rezervoriu, potolind setea maşinii. Bău şi. el apoi cu poftă nemaipomenită, scoase din gîtlej un fel de sunet răguşit de satisfacţie, se şterse la gură cu mîna-i unsuroasă, zvirli găleata în cutia cenuşie, se năpusti la locul lui, dădu drumul motorului şi iar pornirăm furtunos pe şoseaua dreaptă.
   «Pe la toacă, desigur că sînt acasă», mă gîinideam eu.
 628
  t)e şi Chirilovici din cînd în cînd se apleca şî asculta atent un accent tainic în măruntaiele motorului, — nu prea mă îngrijeam. Vîntul zborului îmi ţiuia pe la urechi şi din cînd în cînd intram în valuri călduţe de aer, mirosind a pămînt jilav ş-a flori noiiă.
  La un şipot, într-un corn de dumbravă, maşina se opri iar. iChirilovici ţîşni din locul lui şi se prăpăstui asupra găleţii de pînză, răscolind cioveiele.
: întrebai, rîzînd vesel:
  —   Iar i-i sete?...
  —      Iar. Dar mi se pare că are şi altele... Dar nu-i nimic. Văd eu îndată ce este...
  Cu aceleaşi mişcări rupte Chirilovici îşi adăpă maşina şi bău şi el restul de apă. Apoi, desohizînd apărătoarea motorului, începu a-.şi vîrî nasul ascuţit printre şuruburi şi ţevişoare, mirosind cu nemUlţămire.
  —   Ce s-a întîmplat, Chirilovici ?
  —   Nimic ; pornim îndată...
  Se abătu asupra cioveiellor, răscolindu-le năprasnic. Trase o cheie de şuruburi şi un ciocan. Se năpusti asupra motorului şi prinse a desface ceva. îl auzii într-o vreme rîzînd încet. Repezindu-se iar înspre un colţ ascuns al camionetei, ridică în lumină un bidon de ulei mineral. II deschise ; turnă ulei unde credea el că trebuie; mormăind, începu a învîrti iar şuruburi.
  —      Gata! strigă el apoi, repezindu-se spre mine şi căţărîndu-se la locul lui. Observînd apoi că a lăsat în pulberea drumului bidonul, cheia şi ciocanul, sări jos şi le vîrî cu grabă undeva. Gîfîind sosi iar lingă mine şi pornirăm.
  —      De-acu merge! zise el întorcînd spre mine nasu-i strălucitor şi ascuţit.
  Intr-adevăr, am mers. Dar pe urmă ne-am oprit iar. Maşina era cu toane şi cam smuneită, — oa şi şoferul
 629
ei. Nu-i era numai ¡sete, destul de des. Avea şi alte metehne. Chirilovici le cunoştea pe toate, rîdea şi le lecuia. Dar la un deal cam în piept, cu toate zgomotele, sfîrîiturile şi pocnetele la care o provoca şoferul, maşina nu vru să asculte. Măcina în loc; nu voia să înainteze.
   Atunci tovarăşul meu opri motorul şi se scarpină în cap. Nasul, coborîndu-se, deveni parcă deodată trist, începu iar răscoală prin cioveie. Ciocane, pile, bucăţi de fier se certau şi protestau ascuţit sub mînile neprie-tinoase ale lui domnu Chirilovici.
   După nelinişte, după serioasă îngrijorare, după des-nădejde, înţelesei însfîrşit că trebuie să mă resemnez. De ajuns tot trebuie să ajung eu odată acasă ! N-o să ajung pe la toacă — dar o să ajung sara, ori chiar într-un tîrziu, noaptea. O să-i găsesc pe-ai mei la înviere. Bucuria va fi aceeaşi. Şi, la urma urmei, cu trenul tot n-aş fi ajuns în ziua aceea... Să vedem.
   —   (Ce zici, Chirilovici ? Ajungem desară ?
   —     Se înţelege. Nici nu mai rămîne îndoială... îmi cunosc eu motorul. Iaca, plecăm...
   Am pornit iar după o vreme. Am mers cu peripeţii pînă la Şiret. Acolo am văzut asfinţind soarele la linia marilor lunci de sălcii cenuşii. Apele învolburate veneau cu luciri de sînge la cotul podului de fier. Şi-n răcoarea serii, dincolo de pod, într-o văgăună, la o margine de sat, ne oprirăm din nou.
   Maşina rămase mută. Cu toate ciocănirile şi îndemnurile tovarăşului meu, ultimele-i semne de viaţă se stinseră. înţepeni, rece şi îndărătnică. Chirilovici, asudat, mai negru şi mai unsuros, zadarnic îi da tîrcoale lungindu-şi nasul pe la toate încheieturile ei.
   —     Nu merge, declară el, biruit; trebuie să-i desfac ventilurile şi volantul...
 630
 —   Atunci cum facem ?
 —      Deocamdată nu facem nimic. Stăm pe loc. Ne trebuie lumină.
 —   Ei?
 —      Ei, lampa cu carbid n-o am. In grabă, am uitat-o... Trebuie s-aşteptăm ziua... Mi s-a mai întîm-plat mie aşa ceva... Cunosc eu dihania asta...
 Dispreţul lui Chirilovici pentru ciudata lui tovarăşă nu-mi folosea la nimic. Liniştit deplin, mă întorsei de cătră ei şi privii în juru-mi.
 Marginea de sat se întindea tăcută subt apăsarea întunericului. Ziua, recunoscusem toate locurile pe unde trecusem. Acuma deodată mă simţii rătăcit într-un loc nedesluşit şi străin. Unde mă aflam ?
 Făcui eiţiva paşi spre grămădiirea neagră şi fără lumină a unei case. Ajunsei lîngă dărîmăturile unui gard. Mă oprii. Aşteptam lătratul cînelui. Nu se simţi însă nici o mişcare; n-auzii nici un sunet.
 Cu toate acestea cineva aştepta în umbră, în sara fără lună. Un glas gros tresări aproape de mine:
 —   Vi s-a stricat maşina ?
 O matahală neagră se urni o clipă : apoi încremeni iar pe loc.
 —   Unde sîntem aici ? întrebai eu. Ce sat e acesta ?
 —   Aici e-n Cornăţel... îmi răspunse glasul cel gros.
 —      Cornăţel ? Am mai fost eu pe-aici. Unde-aş putea găzdui pînă rnîni dimineaţă ?
 —      Dă, eu ştiu ? De găsit, cred că s-a putea găsi... Da’ noi o ducem cam greu în toate 'pfăvinţile... Am avut aicea, la noi, armată — ş-un spital... Acu s-au dus... A trebuit să-i hrănim, să le dăm de toate, ca la o vreme de război ca asta... Vitele ni le-a luat la reche-ziţie„ altele le-a tăiat pentru hrană... Ce să faci ?... Acu o ducem greu cu gazu... Nu ne trimete stăpînirea gaz...
 631
   —   Afi avut armată şi      spital ?
   —   Da. Am avut...
   Omul se mişcă din umbra lui spre mine. II auzii oftînd.
   —     V-aş primi şi la mine... vorbi el încet, c-o intonaţie care ni se păru tristă; da’ n-are cine vă sta înainte, n-are cine vă îngriji... Mi-au murit şi copilele şi femeia...
   Eu tăcui. începeam să înţeleg.
   —   Au murit de boala       asta, care   s-a iscat    acuma...
 urmă omul; de tifosu ista care a       venit    cu războiul...
   —   De aceea aţi avut aici spital ?
   —     De aceea. Au murit sărăcii soldaţi pe-un cap... Au venit slabi şi năcăjiţi — şi s-au prăpădit... Pe urmă au prins a cădea şi dintre noi... Ş-au murit toată iarna... Care cădea, nu se mai scula... Aş putea spune c-a murit mai tot satul... Putinţei au mai rămas... Dar n-au murit itumai la noi. Au murit şi-n Floreşti, şi-n Iurcani, în toate părţile... Au rămas gospodăriile pustii... Au rămas şi copii singuri... A trecut peste noi focul şi prăpădul. Asta a venit ca o pedeapsă a lui Dumnezeu... Părintele a lărgit tintirimul, şi tot nu mai încap...
   In întunericul nopţii de primăvară, în adînca tăcere care ne împresura, cînd omul tăcu, — deodată mă simţii înfăşurat într-o manta de ghiaţa. Deodată îmi pătrunse pînă în fundul sufletului pustiul satului din juru-mi. Fără voie, şovăii îndărăt, spre maşina moartă.
   Omul trecu pe lîngă mine, nehotărît, greoi, cu opincile fîşîind prin grunzurii drumului.
   —     Eu mă duc la biserică... vorbi el. Dar dumneavoastră întrebaţi... Poate găsiţi în altă parte...
   Mă retrasei spre maşină. Chirilovici plecase. Se dusese desigur să-şi caute un adăpost pentru noapte. Pînă la ziuă, fără îndoială, nu putea face nimic.
 632
  Mă urcai la locul meu, mă învălii în pelerină şi-n pătură. Cu sufletul greu, apăsat de negură, fără gîn-duri, mă cufundai ca-ntr-o toropeală. Din cînd în cînd venea cătră mine din noaptea ce mă-mpresura un susur slab, abia simţit. Un zbor de umbre se strecură într-o vreme prin văzduh... Ridicai ochii spre stele. Luceau în locurile lor veşnice, clipind în depărtări profunde, ca flăcărui neadormite, ca grăunţe de aur, ca vîrfuri de ace de argint, ca prundişuri abia zărite de pietre rare... Rămăsei cu ochii aţintiţi asupra găinuşei, pe care demult, în copilărie, la stîna din Muncel, mi-a arătat-o, dintre oi şi miei, tot într-o sară de martie, moş Năstase, ţjaciul nostru...
  Şi-n mine se grămădeau parcă lacrimile desnădejdii fără nume... Acolo, sub inunte, în umezeala şanţurilor, în negura crudelor aşteptări, sub tunuri şi mitraliere, noi nu eram cei mai nefericiţi. Zăbranicul cel negru al dezolării plutea pretutindeni: ş-aici, şi dincolo, şi peste graniţi, în cîmpii, în sate şi tîrguri, — pretutindeni, în aceste ceasuri de apocalips...
  Clopotul bisericii nevăzute sună de cîteva ori în noaptea pustie. Se opri tui timp, — apoi iar trimese peste sat şi-n cîmpiile tăcute vibrarea-i melodioasă.
  Mă coborîi din locul meu şi intraKpe uliţile satului, urmîndu-i chemarea. Am rătăcit aşa un timp fără să găsesc locaşul unde preotul îşi aştepta cei din urmă credincioşi. Am simţit numai într-un tîrziu că trec pe lîngă ţintirkn, — pe lîngă cruci şi morminte nouă, nenumărate cruci şi nenumărate morminte nouă.
  Apoi m-am întors. Ş-atumci, auzind iar clopotul melodios, am găsit drumul bisericii, ş-am văzut dintr-a-colo venind făclii tremurătoare prin noaptea liniştită de primăvară. Se împrăştiau pe hudiţile satului, apăreau şi iar dispăreau. Nu zăream umbrele care le
 633
purtau. Dar tresării deodată cu mirare, căci auzii glas. Mă oprii. Şi-nt'r-o vreme, la lumina slabă a făcliilor, desluşii trei fete cu bondite albe, ou capetele goale strîns pieptănate în cunună... îndată după ele trecură doi flăcăuaşi cu iţari, cu cămăşi încreţite... Ciubotele lor mari sunau pe cărările uscate, şi făcliile luminau întrerupt şi fantastic colturi negre de case şi ogrăzi pustii. După ce se depărtară de mine îi auzii rîzînd. Glasurile curate ale fetelor pătrunseră multă vreme prin noapte ca un sfat de paseri nepăsătoare. Şi rîsul lor, ca un huruit cristalin, parcă tot adia şi după ce se întinse tăcerea şi stelele făcliilor dispărură...
   Atunci îmi ridicai iar ochii spre celelalte stele, veşnice, şi pornii domol şi mai Jiniştit spre îndărătnica tovarăşă a lui Chirilovici.
                MOŞ CRĂCIUN
În partea de la vale a satului, curgea pîrăul lui Berbec, şi dincolo de pîrău se înălţa pieptiş dealul Morii. Dealului îi zicea aşa pentru că pe apa lui B§rbec, în susul satului, la poalele coastei, umbla o moară.' Din vechi zile ridicată de un gospodar din neamul Berbeceştilor, fusese purtată cu vrednicie din generaţie în generaţie de feciorii mezini, după datină, ş-acum, în vremea copilăriei mele, umbla pe sama lui moş Gavrilaş Berbec. Istoria, plină de lucruri ciudate, a morii şi a morarilor, pe vremea turcilor, a grecilor şi a Zaverei, pe vremea ruşilor şi a nemţilor, o spuneau cîteodată babele, la clacă de tors ori de desfăcut păpuşoi, — eu însă nu-mi mai amintesc nimic. Ştiu numai c-o ascultam cu mare uimire şi înfiorare.
   Moara, pitită în rovina pîrăului, aşezată trainic pe taraşi negri de stejar, parcă se ferea de vederea oamenilor, subt o şandrama largă cu streşinile mari ş-aşa de joase încît mîţele puteau sări de la pămînt pe acoperiş. Era durată din bîrne şi era aşa de tare încît trecuseră peste ea, fără s-o clintească, toate puhoaiele şi viforniţile anilor. Un val iute de apă venea din
 63^
pîrău pe un jghiab negru de scînduri, şi roata cu speteze, izbită, tresărea din somn ca subt o lovitură de bici, şi prindea să se învîrtă zornic. Inlăuntru, pietrele porneau o huruială înăbuşită, şi teica bătea în tact regulat şi monoton.
   Pe moş Gavrilaş Berbec îl văzusem de cîteva ori pînă-n anul de care povestesc, dar de departe, — căci noi copiii ne sfiam -de el. II văzusem la jghiab, în bătătură, îl zărisem pornind încovoiat în susul pîrău-lui, la rîmnicul unde se iezeau apele. Ştiu că avea un suman sur, o căciulă roşcată ş-o 'barbă mare.
   Intr-o iarnă, pe cînd eram bucher şi mă bucuram de prima mea vacanţă de Crăciun — simţind că încep a avea putere şi drepturi pe lume, cerui cu plîngeri şi suspine o săniuţă de la moş Irimia, omul nostru de ogradă. După ce bătrînul mi-a cioplit-o şi mi-a încheiat-o dintr-un fag bun, luai pe frate-meu Matei, c-un an mai mic decît mine, ş-o pornirăm, cu cîrdul de băieţi ai satului, spre dealul Morii.
   Era o iarnă tare şi bogată în zăpadă. Pîrăul era îngheţat şi troienit. La rovina morii, se zărea numai un sul de fum izvorînd şi împrăştiindu-se spre cerul verziu. Din moară se vedea o pata neagră, ca un covru de sălibătăciune, numai după ce ne căţăram cu săniile sus, pe creasta dealului. In ziua cu soare şi cu puţin ger, parcă anume dăruită de Dumnezeu copiilor, — noi, toţi băieţii satului, făceam o larmă nemaipomenită. Şirag ne ridicam pe costişă, încovoiaţi şi trăgînd săniile după noi; şirag ne dădeam drumul pe stecluşi, chiuind şi urlînd.
   Abia atunci învăţam cîrmuirea săniei, şi Vasile a lui Pînzaru, cel mai meşter în treaba aceasta, mă dăscălea. De şi eram feciorul boierului, el îmi vorbea ca unui învăţăcel.
   —     Măi Tudoriţă, îmi zise el. Bagă de samă să nu te hartoieşti, adică să nu vii pe-o coastă, c-apoi te duci de-a tavălucul şi-ţi beleşti nasul. îndreaptă sania la drum bun cu picioarele, lucrează din călcâie — _ş-apoi să vezi cum merge : Ca trinu !
   Cum se şi cuvenea, teoria lui o Însoţi şi de practică.
   El se aşeză dinainte în săniuţă şi eu la spatele lui, ţinîndu-1 strîns pe după piept, cu amîndouă mînile. Cu şiragul de săniuţe după noi, o pornirăm la vale într-o furtună de pulbere de zăpadă. De simţirea de fericire a zborului în lumina zilei, pe omătul alb, în răceala aspră, îmi amintesc ş-aeuma ca de una din cele mai rare clipe ale vieţii. Omătul clipea în mii de colori şi scîntei; ochii mi se încălziseră şi obrajii mi se aprinseră; în tot trupul simţeam o furnicare aprigă. Săniuţa repezită mergea fulgerător, apoi deodată o simţii că saltă în sus. Mă trezii pe troianul ridicat la malul pîrăului de băieţi, ca să taie iuţeala şi să oprească săniuţele.
   Y'asile a lui Pînzaru se zvîrli în picioare, mă apucă de-o mînă şi mă feri la o parte; alte sănii veneau (a vale ca repezite dintr-un tun.
   —     Ei, îţi place ? mă întrebă rîzînd, cu buza de sus încreţită deasupra gingiei.
   —   Tare-mi place! strigai eu înflăcărat.
   —   Atuncea mai hai o dată, măi Tudoriţă !
   A doua oară săniuşul a fost cu peripeţii.
   Sania din frunte s-a hartoit, s-a prăvălit; şi noi, şi ceilalţi care veneau pe urmă, ne-am încurcat, ne-am izbit, ne-am răsturnat. Dar totul s-a petrecut cu atîta repeziciune, incit n-am mai avut cînd mă înspăimînta. Vasile Pînzaru iar rîdea şi mă întreba pe cînd mă ridica de jos:
 637
   —  Ei, dar acu ţi-a plăcut ?
   —i Mi-a plăcut ş-acuma ! zisei eu scuturîndu-mă de omăt.
   —  Atuncea mai hai o dată !...
   Cînd mi-a venit şi mie rîndul să mă aşez la cîrmă, cu ¡frate-meu la spate, — Viasile Plnzaru şi-a bătut căciula de pămînt ş-a strigat cătră băieţi:
   —    Staţi măi! Acu se chiamă că feciorul boierului dă izamin la sanie ! Ia să vedem.
   M-am aşezat; frate-meu m-a cuprins strîns; am pornit. Nu îndrăzneam a chiui; eram cu sufletul neliniştit, dar eram încordat şi cu luare-aminte. Sus, toţi copiii stăteau grămădiţi şi priveau. Am izbutit să îndrept săniuţa pe drum bun, simţeam strînsoarea fratelui meu ca un cleşte tremurător; m-a cuprins o bucurie nebună cînd am. săltat pe dîmbul de zăpadă şi zborul mi s-a oprit.
   —  Ai văzut ? strigai eu cu mîndrie cătră Matei.
   Sus, pe deal, băieţii satului chiuiau.
   —    Brava, măi Tudoriţă! %striga Vasile Pînzaru. Ţi-am pus noata zece!
   Isprava aceasta m-a aşezat deodată în rîndul celor mari. Eram aţîţat şi vesel. O putere necunoscută îmi intrase în trup. O dată, de două ori, de zece ori, de nenumărate ori, ridicai dealul cu cîrdul de copii. Umblam într-un şirag pestriţ de haine largi, de ciubote şi opinci mari. Unii băieţi erau cu cojocele, alţii cu mintene strînse pe trup cu frînghiuţe. Căciulile le cădeau pînă la nas. Dar cu toate .straiele grele, opin-i cile încărcate cu paie .şi căciulile dintr-o oaie, toţi se mişcau cu hărnicie, nedoborîţi, neosteniţi. Departe, pe la podul de peste pîrău şi pe şosea, treceau gospodari cu săniile; se opreau o clipă, priveau la prăvălirile
 638
noastre şi ascultau chiotele, apoi dădeau din cap, spuneau ceva unul cătră altul şi porneau mai departe...
   Dar soarele începu să împurpureze asfinţitul şi ceaţa munţilor albaştri se făcu viorie. Băieţii se trăgeau unul cîte unul spre sat. încovoiaţi ca subt o povară, cu frînghiile săniuţelor pe după umăr, cu mînile în mînici, porneau domol, trudiţi, ca după o muncă grea. Gerul amurgului începu să scapere pe întinderi; în scăderile luminii, omătul căpăta o nuanţă albăstrie. O fată mare, îmbodolită pînă ila nas, veni c-o nuia lungă pînă la poalele dealului şi luă de dinapoi pe Vasile Pînzaru, dascălul meu de săniuş :
   —     Da’ bine, măi răule, toată ziulica ai să te dai de-a tăvălugul pe deal ? Fă acasă mai repede, că te chiamă tătuca!
   Era încă lumină ; satul era la o bătaie de puşcă; mă hotărîi să mă mai cobor de cîteva ori cu săniuţa din vîrful dealului.
   Eram neobosit, îmi părea rău că o zi aşa de frumoasă se isprăveşte aşa de curînd. Pînzaru şi cu soră-sa dispăruseră în sat, pe la podul de lemn.
   —     Da’ noi nu mergem acasă ? îndrăzni să mă întrebe Matei.
   —   Ba da, dar să ne mai dăm încă o dată.
   —   Mie mi-i frig la mînă... scînci el.
   —     Ei, lasă; suflă şi tu în degete, că te încălzeşti. Hai să ne mai dăm o dată...
   Ond Matei porni a plînge încet şi cînd mă hotărîi însfîrşit să pun un capăt petrecerii mele, — băgai de samă că se lasă grabnic înserarea. O lucoare trandafirie mai zîmbea pe munţi, dar pădurile erau sumbre, şi-n rîpa pîrăului se furişa întunecimea. In sat se aprinseră cîteva lumini. Pe cerul albastru, deasupra asfinţitului, născu flacăra albă a luceafărului.
 639
   Deodată simţii truda ; picioarele mi se îngreuiară cumiplit. Simţii şi frig ascuţit la ¡Mini; degetele începură să-mi amorţească. Frate-meu plîngea, cu pumnii la ochi. Eram singuri lîngă rîpa pîrăului, venea noaptea ; ce era de făcut ? Nu înţeleg de ce mi-a venit deodată ghidul să răzbat pînă la moară. Era mai aproape. Pînă la noi, în sat, la curte — drumul îmi apărea nesîîrşit. *
   —  Haidem la moară ! zisei eu.
   Matei se luă după mine. Aflasem un liman. îşi conteni plînsul.
   Pe zarea dealului, deodată se arătă o umbră fantastică. Părea un animal mare, cu coarne uriaşe. Fără de nici un cuvînt ne cuprinserăm de mînă şi începurăm a fugi, cu sania după noi. Animalul se opri o clipă, apoi, şi el spăriat, o luă la fugă pe coama dealului, pe lumina albăstrie a zăpezii.
   —     E iepure ! zisei eu zâmbind lui Matei. S-a spăriat de noi!
   Pe urme de sănii răzbăturăm pînă la moara troienită. Apa pîrăului nu mai susura. Roata cu speteze era încleştată de sloiuri uriaşe de ghiaţă. Pe o ferestruică, răzbatea lumină.
   Un căţel începu a lătra cu glias întărîtat dinlăuntru. Auzirăm voci. In uşa grea ide stejar deodată se deschise un oblonaş, apăru un cap bărbos şi fulgerară doi ochi.
   —  Care-i aoolo, măi ? strigă o voce răguşită.
   Frate-meu plîngea înfricoşat. Eu nu avui putere
să răspund; parcă-mi îngheţase glasul.
   Dar moş Gavrilaş Berbec înţelese dintr-o privire cum stau lucrurile. Auzii huruind un drug, uşa cea mare scîrţîi în ibălămăli, şi moşneagul, cu capul
 640
gol, cu un cojoc mare între umeri, ieşi, făcu un pas spre noi, c-o vorbă bună ne cuprinse de mini şi ne trase cu el în moară. Acolo simţii un miros tare şi rece de fum.
   —   Babă ! deschide uşa ! strigă moş Gavrilaş.
   O uşă scundă ¡se deschise şi lumina1 pătrunse în moara adormită şi îngheţată, plină de umbră şi de colţuri tainice. Intrarăm în lumină şi căldură, şi o babă cu olbraz zbircit şi cu ochii mititei ne cuprinse în braţe.
   —   Is băieţii boierului, zise morarul.
   Baba ne pipăia mînile şi obrajii şi ne trăgea spre vatră, unde licărea o movilă de jar.
   —      Vai de mine şi de mine, moşnege! mînile lor îs sloi! şi obrăjeii li-s reci ca ghiaţa... Da’ cum de v-aţi rătăcit aşa pe-aicea ?
   —      Apoi nu vezi, balbă, răspunse moş Gavrilaş, că-s cu săniuţa ? S--au dat toată ziua pe deal, cu ceilalţi ghiavoli din sat. Au rămas la urmă şi i-a prins noaptea !... Acu ce faceţi ? Aşa-i c-aveţi să dormiţi la moară ?
   Eu nu puteam răspunde; îmi erau fălcile încleştate.
   —      Aşa-i c-aveţi să vă învăliţi cu saci plini de făină ? urmă rîziînd morarul, şi barba căruntă îi tremurai în loc să staţi colo acasă, într-o zi ca asta mare, a Naşterii Domnului... hm! In loc să mîncaţi acasă numai mîncări cu zahar, — aveţi să ospătaţi la noi friptură de porc dintr-un hîrb de ceaun !... Vi-i foame ?
   —   Mi-i foame! izbutii eu să vorbesc.
   —      Aşa ? Atunci grăbeşte, babă hăi, şi mestecă mămăliguţa.
   —   Da’ de spăriet nu v-aţi spăriet ?
 41 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 7
 641
 —   Nu ! răspunsei eu.
 —   Am văzut un iepure! scînci frate-meu.
 —     Sărăcii puişori! mormăi baba, plecată asupra hîrbului în care sf'îriîia friptura.
 Pe cînd ne dezgheţam lingă soba caldă, pe cînd rnîncam măimăliguţă cu brînză şi cu friptura aceea minunată de slănină şi muşchi afumat care, în Mol-dova-de-Sus, se chiamă tochitură, — bătrînii se sfătuiau încet şi vorbeau despre grija şi despre zvonul de la curte, cînd s-a vedea că -băieţii nu mai vin acasă...
 —   Lasă, babă, că-i întorc eu la cuibul              lor!
 —   D-apoi or putea     ei merge,     amorţiţi  şi trudiţi
 cum sînt ?
 —     Mergem cu sania ! răspunse morarul rîzînd şi scuturîndu-şi pletele.
 După ce isprăvirăm de mîncat, bătrînii se întoarseră  spre icoane şi se   închinară.             Priviră apoi spre
 noi:  şedeam şi eu şi     ifrate-meu neclintiţi, fără să
 mulţămim lui Dumnezeu. Morarul clătină din cap şi făcu : hm ! — şi mă gîndesc acum că trebuie să fi fost foarte amărît, cugetînd oît sîntein de păgîni...
 —' Hei, tbaibă, grăi el; noi am avut nouă, şi pe toţi i-arn crescut şi i-aim gospodărit; dar ei ştiau să facă cruce şi nu uitau să mulţămească lui Dumnezeu de pîne şi de sare !
 —     Ei lasă, moşnege, lasă ! zise repede, blînd şi împăciuitor baba ; îs nişte copii cruzi. Ce ştiu ei !...
 Moşneagul clătină iar, cu nemulţămire, din cap; apoi, împreună cu baba, începu să ne învălească în lăvicere de lînă. Aşa, ca pe nişte săculeţe, ne luară în braţe şi ne purtară pînă în bătătură. Ne aşezară în săniuţă.
 —   Să vă ţineţi bine 1 zise moş Berbec.
 642
   îşi trase cojocul pe mînici, îşi îndesă bine căciula în cap şi strigă babei:
   —     Pune zăvorul, măi futneie! Eu mă întorc îndată ! Am să-ţi aduc ş-o leacă de dulceaţă de la crîşmă!
   Stam neclintit în săniuţă. Moşneagul apucă* de frînghiuţă şi porni! Noaptea era senină, şi cerul plin de stele soînteia. Din sat veneau rare lătrături de cîni. Se auzea în răstimpuri sunetul unei dobe, pe care un flăcăuaş o încerca ş-o pregătea pentru sara Anului-Nou. Era ger cumplit şi paşii moşneagului seîrţîiau pe cale.
   Ştiu nedesluşit că a fost o larmă ş-o bucurie mare la curte cînd morarul a intrat în lumina ferestrelor cu povara lui, — icoana sosirii însă nu mi-a rămasr întipărită în minte. Dar drumul, pe malul singuratic al pîrăului, prin lumina albăstrie a cîmpurilor, pe la podul cel negru şi pe la poarta ţarinei, unde sta neclintit un copac bătrân încărcat de promoroacă, — a rămas în mine ca o dîră de lumină. Moş Berbec, tăcut, cu căciula-i naltă, cu cojocu-i larg, cu cizme-le-i grele şi cu barba lui mare şi căruntă, trăgea săniuţa şi eu îl asemuiam cu bătrînul fantastic şi argintiu pe eare-1 văzusem zugrăvit în cele dintăi cărţi de poveşti pe care cu greu, silabisind, le cetisem.
                   FOCUL
Moşu Iacob Valenti, la care ţineam eu aşa de mult, era de     loc de la     Vatra Moldqviţei, din
Bucovina, şi     fusese în tinereţă catană împă-
rătească. Dar de mult trecuse în ţară «dincoace». Totdeauna în sara Sfîntului-Vasile, la noi la Corneşti» cînd urau flăcăii la ferestre, şi sunau clopotele şi mugeau fouhaiele şi tremurau fluierele, el se înduioşa şi ne mai    lămurea încă  o dată, ca    în toţi anii, «cum s-a
săturat   de atîta nemţărit şi  de    atîtea şoacăţe, şi s-a
bejenit peste hotar...» Cu paharul în mfînă şi cu ochii înduioşaţi spunea el şi alte multe de la 48, cînd au trecut ruşii la unguri, şi de imiai tîrziu, din alte războaie ; şi se răzbuna săracul, de singurătatea în care trăia un an încheiat în codrii cei merei d'e la Holm. Acolo era el chihaie şi avea în stăpînire pădurari nenumăraţi şi zeci de mii de fălci de pădure. Avea o casă frumoasă şi înflorită vara, în poiana cea mare de la Merişor, cu gospodărie cuprinsă, cu livadă şi prisacă, şi hălăduia acolo de treizeci de ani de zile. El era mai mare şi imai tare peste păduri; şi numai o dată pe an pleca fruntea şi se făcea mititel, cînd stăpînul cel mare, boierul Boureanu venea din străi-
 644
nătăţi la vînătorile cele mari cu copoi şi hăitaşi, pe care le începea la Sfîntu-Andrei şi le isprăvea la Naşterea Domnului. încolo petrecea în cinste şi biel-şug, cu puşca lui cea veche de «juvertă» şi cu cînii lui cei ageri, de care era prea mulţămit, şi cu mătuşa Iozefina, de care, între noi fie zis, era mulţămit mai puţin.
   In tinereţa lui, moş Iacob Valenti fusese un om nalt şi falnic, şi mătuşa Iozefina fugise cu el de la casa părintească, din dragoste. Ş-acuma bătrînul era nalt şi voinic, şi era frumos, cu barba lui căruntă, eu puşca în spate, cu torlba la şold şi cu cizmele-i uriaşe în picioare; însă se vede că mătuşa Iozefina uitase, lîn, singurătăţile in care trăiau, înfloriţii ani ai tinereţii, şi fiind o fire iute şi războinică, din an în an tot miai tare se oţărîse şi se încreţea la obraz
—   şi acum bătea război necurmat cu soţul ei şi avea un fel de plăcere ciudată să-l cicălească şi să-l înţepe necontenit.
   —     Eu n-am nimica cu tine, Iacobe, zicea ea în unele zile bune, numai luleaua ceea a ta n-o pot suferi', căci scoţi din ea fum ca dintr-un hogeag... N-ar fi niimiic nici cu luleaua, grăia ea alte dăţi; însă nu ştiu de ce vii din codru c-un miros aşa de tare de şliboviţă : asta n-o pot suferi eu!
   —     Dă, măi nevastă, ce pot să-ţi fac, dacă eşti aşa de gingaşă ! răspundea cu blîndeţă moşu Iacob.
   De la Sfîntu-Vasile şi pînă la Bobotează, o săp-tămînă încheiată, mătuşa îi scotea ochii cu «discursul» din noaptea Anului-Nou.
   —     încaltea te-ai răsuflat ş-ai bătut în mine cît ai poftit!
   —' De ce, măi nevastă ? Pentru c-am vorbit de
                                                                    645
nemţărit şi de şoacăţe ? Da’ ce, tu nu ţi-ai mai uitat neamurile în săl'bătăcia asta ?
 —i Curat sălbătăcie! M-ai adus şi m-ai îngropat aici! răspundea cu năduf mătuşa Iozefina.
 —     Ei, ce să-i faci ? Aşa-i soarta omului! Da’ nu trebuie să te superi că eşti nemţoaică. Eu cum nu mă supăr de neamurile mele de la Vatra Moldo-viţei... ?
 —     Ştiu ; da-n fiecare an, in fiecare an, omule, tot întruna, cu năduf şi cu durere răcneşti c-ai scăpat de nemţi, ş-ai scăpat de ştronţi, ş-aşa şi pe dincolo... Parcă eu ¡nu văd că te uiţi la mine cu coada ochiului cînd vorbeşti ?
 —     Da’ nu mă uit, imăi femeie; parcă eu grija ta o am ?
 —   Apoi ştiu eu asta ! o ştiu prea bine!
 —     Poftim! bre nevastă, tu eşti ca miţa : ori cum îi zvirli-o, ea tot în picioare cade ! Lasă, nu-i nimica. Un an încheiat mă judeci şi tu ba pentru pipă, ba pentru mirosurile pădurii, ba pentru alte multe. îngăduie şi tu să aim şi eu o zi a mea, numai una din cele trei sute şaizeci şi şase...
 —   Trei sute   şaizeci şi cinci! îl îndrepta cu    iuţeală
 mătuşa Iozefina.     Nici atîta nu ştii! Iacobe,      Iacobe,
 ai început a îmibătrîni!
 —     Ei, ce să-i faci ? Eu ţin minte demult, măi femeie. Imbătrînesc. Bine că rămîi tu tînără !...
 La asemenea vorbă, rostită blînd şi cu zîmbet pe sub mustăţi, nemţoaica lui moşu Iacob începea să se tînguie fel    şi chip pentru tinereţile ei pierdute,
 pentru vizunia    in care o ascunsese călăul ei,       pentru
 toate namulţămirile adunate în aproape patruzeci de ani de viaţă. Cînd vedea c-a sosit acest puhoi de lacrimi, bătrînul îşi desprindea puşca din cui, ieşea
646
 în ogradă şi scotea din belciuge lanţurile copoilor. Intra în codru şi peste o vreme se auzea răsunînd ascuţit în adâncuri, cine ştie pe ce iptraie şi rîpi, ţăhniturile cînilor vînători.
   Stăpînirea de vorbe aspre şi nemulţămite se ridicase asupra uncheşului meu mai ales după ce plecaseră ide la cuibul părintesc cei doi copii ai bătrî-nilor. Fata, Măriuţa, se măritase şi trăia la Iaşi cu bărbatul său, un om blînd pe care-1 chema Nieu Gheorghiu şi pe care nu l-am auzit niciodată ridi-cînd glasul:      totdeauna grăia încet şi zîtabind,
parcă încredinţa celor ce-1 ascultau o fericită taină. Veneau amândoi în poiana de la Merişor o dată ori de două ori pe an. Băiatul, Mihai, era ofiţer în oştire, şi-n vremea oînd petreceam eu la moşu Iacob, în 1877, era plecat peste Dunăre, în războiul cu Turcul.
   A doua zi de Anul-Nou plecasem de la Gorneşti de-acasă într-o sanie uşoară, şi 'intrasem ca-ntr-o altă lume în pădurile albe ale lui moşu Iacob. Casa lui ş-a pădurarilor din apropiere parcă stăteau ghemuite sub mormane de omăt, şi fumurile albăstrii se înălţau spre cer într-o tainică linişte. în pacea iernii, codrul minunat dormita, cu bolţile şi ascunzişurile lui albe. Numai din oînd în cînd tresărea un sunet sonor, cînd se rupea o ramură prea încărcată... După o tăcere lungă ascultam duruitul scurt, de darabană, al ciocănitorii celei mari. In amurgul celei dintăi zile am stat uimit privind în luminişuri licăririle arămii de la asfinţit pe care se zugrăveau cele ¡mai încurcate şi mai fantastice linii negre... Mă simţeam pierdut parcă într-o lume nouă, şi zîmlbeam ca unei închipuiri, ascultînd misterioasa tăcere a adîncurilor. Un-cheşul Iacob, care era lîngă mine, mă ¡atinse cu
 647
mîna stingă pe umăr şi ridică în sus arătătorul mî-nii drepte.
 —   Ia ! şopti el aibia auzit.
 Departe, departe, cine ştie unde, se auzea un muget Un, o chemare pierdută. II întrebai pe uncheş numai din ochi.
 —i Mugeşte căpriorul, în Rîpa Hoţului... îmi zise el încet, şi-mi zîrnibi aşa dte iblînd, aşa de dulce, încît mă simţii fericit ca niciodată şi cuprins deodată pentru el de o nespusă dragoste.
 Uncheşul şi pădurea mi-au devenit foarte dragi din aceste priirae ceasuri ; de aceea în zilele care urmară ascultam tot eu mai multă uimire şi strîngere de inimă glasul certăreţ al mătuşei Iozefina.
 Dimineaţa, cînd mă sculam, priviri ascuţite şi voribe mormăite; la amiază mînearea o înghiţeam cu noduri, cu toate că uncheşul zîmbea ca un mucenic ascultînd o necurmată osîndă ; sara, nu era chip să bem şi noi un pahar de vişinată ori să fumăm o lulea de tutun 1
 Mai ales sara bătrînul găsea de cuviinţă să protesteze, dar foarte blajin.
 ■‘—i Dragă Iozefină, eu te întreb ce-ai mai făcut astăzi şi tu nici nu-mi răspunzi; ba încă te uiţi la mine ca la un duşman...
 îmi aduc aminte de cuvîntul acesta moale şi împăciuitor. Tocmai ne întorsesem dintr-un parchet depărtat, pe-o vreme urîtă, cu lapoviţă şi vînt aspru.
 —     Ce face ?   Ce-ai zis ? întreba   ascuţit şi tare  mătuşa, încreţind                                              fruntea şi întorcînd urechea spre noi.
 —   Te întreb  ce-ai mai trebăluit    astăzi şi tu te  uiţi
 duşmăneşte la     mine !...
 648
 —     Ce face? Cum duşmăneşte? Of! nu irnai pot de trudă : am muncit toată ziulica, şi el zice că mă uit duşmăneşte la el...
 —     Linişteşte-te, dragă, nu te supăra ; aim întrebat şi eu aşa...
 —     Apoi ştiu, apoi ştiu, ai întrebat aşa, de formă; parcă dumnitale îţi pasă de nacazurile mele ?
 —   Iar începi, măi femeie?
 —     Cum. ? Apoi da, acuma ai vrea să tac, să stau mută şi moartă! Asta a fost soarta mea toată viaţa !
 —     Ei, lasă şi tu acuma, mai 'bine dă-ne de mâncare că nu mai pot de foame; şi pregăteşte paturile, că de trudit cje sînt nici nu te văd cu ochii!
 —     Hm! Mîncare ? Asta-i altă vorbă. Am să-ţi dau, căci îţi sîlnt roabă şi asta fac toată viaţa!
 —     Bine-bine! Şi dacă nu te superi aş vrea să bem un păhărel de rachiu dulce...
 —, Cum? şi mătuşa iar se încreţi şi-ntoarse o ureche spre noi.
 —i Un păhărel de rachiu dulce.
 —   Pentru cine?
 —     Pentru noi... răspunse cu oarecare sfială un-cheşul.
 Mătuşa Iozefina începu să rîdă cu amărăciune. Apoi scociorî intr-un dulap şi trînti pe masa acoperită cu pînză foarte albă o sticlă cu vişinată.
 —     Ştiu eu ce-i aceea «pentru noi», mormăi ea. Un păhărel pentru dumneata şi unul pentru băiet — şi pe amîndouă le bea unul singur... Pe urmă ai să-mi ceri tutun tot pentru dumneavoastră amîndoi.
 —     Aşa-i, dragă; mi-a adus Ilie tutunul de la tîrg ?...
 —   L-a adus, dar asta nu se poate! strigă cu dis-
 649
 perare mătuşa Iozefina. Numai asta n-o mai îngădui eu. Astăzi toată ziua ai duhănit prin codru. Ajungă-ţi!
 —   Bine, măi nevastă.
 —   Cum «bine» ?
 —   Bine!
 Mătuşa oftă c-o nemaipomenită disperare şi, oftînd şi pufnind întruna, trântind blidele şi lingurile, aduse mîncarea pe masă. Apoi se nărui, zdrobită parcă, pe-un scaun. Umaheşul Iacob începu să ¡mînînce cu poftă ; ea prinse să-l privească cu duşmănie, cu ochii aţintiţi...
 —   Ştii vorba noastră ! strigă ea deodată.
 —   Care vorbă ? întrebă bătrînul cu gura plină.
 —     Cu soba. Am, pus lemne-cîte trebuiesc, am încălzit odaia... Altele să nu mai ceri. Ai obicei de umpli soba şi faci o focărie de-mi pun mînile în cap 1 Eu nu vreau să ardem ca nişte guzgani...
 Bătrînul nu răspunse. Ea îl mai privi un timp, apoi îşi scoase o farfurie plină de ciorbă şi începu să mînînce repede, însă tot cu înfăţişarea de disperare şi nemulţămire.
 Totdeauna după asemenea ceasuri mă simţeam trist. Nu înţelegeam de ce fiinţa asta care avea de toate, căreia uncheşul meu îi intra în toate voile, împrăştia atiîta venin şi răutate în juru-i. în unele zile chiar îmi era lehamite şi-mi veinea să-mpung cîmipii, să fu-g acasă la Corneşti.
 în sara aceea, în odăiţa noastră, după ce se linişti şi bătrîna în cămăruţa ei, uncheşul Iacob începu să rîdă cu blîndeţă.
 —   De ce rîzi, uncheşule? îl întrebai eu.
 —     Hei, băietei, zise el cu voce scăzută; nu vezi tu prin cîte amărăciuni i-i dat omului să treacă ? Cît de bine am trăit eu cu bătrîna mea, în tinereţă ! Nu
 650
\
 era voie   care să nu mi-o       împlinească, din    cuvîntul
 meu nu     ieşea... Şi   ia uite acuma la ce     slujbă    grea
 am. intrat!
 —     Văd, uncheşule! şoptii eu cu tristeţă. Dar din ce pricină ?
 —     Din ce pricină ? Eu ştiu ? Pricinile or fî multe. Altădată eram tineri şi zburdatici; codrul era mîn-dru şi tînăr şi cînta din toate frunzele lui. Acuma au îmbătnînit şi codrii şi izvoarele, şi toate !...
 Moşu     Iacob oftă   şi tăcu un răstimp.
 —   Pe   urmă mai     sînt şi altele, zise el tot cu   blîn-
 deţă. Cînd erau copiii acasă, se mai lua şi ea şi uita... Acuma fata-i la Eş şi băietul nostru pe străine ţărmuri...
 —     De cînd n-a mai scris bădiţa Mihai ? şoptii eu prin întuneric.
 —     De la Crăciun, copile... Atuncea am avut şi eu puţin răgaz, şi la Sifîntu-Vasile am benchetuit ş-am ţinut discurs... Aveam ştire că bădiţa tău e sănătos ş-a trecut cu bine prin toate focurile şi nevoile războiului... De-atuncea nu mai avem ştire... Aşa că plec şi eu fruntea şi sufăr toată asprimea bătrînei... Parcă mie nu mi-i milă de dînsa ? Dar ce să-i fac?...
 Moşul tăcu. Afară, la ferestre, tremura cu stropituri de lapoviţă vîntul vijelios al lui faur.
 —     Uncheşule, vorbii eu cu oarecare îndoială, eu tot nu înţeleg duşmănia asta...
 Bătrînul păru că se gîndeşte în culcuşul lui.
 —1 Eu ştiu ? zise el. Toate le înţeleg eu; dar parcă ai dreptate, este şi duşmănie... Căci un lucru tot nu-1 pricep.
 ■—1 Care lucru ?
 —     Cu lemnele. Nu înţeleg de unde a mai născo-cit-o şi pe asta. Avem codri nesfîrşiţj împrejurul nos-
 651
 tru şi nu mă lasă să fac foc, ¡băiete, înţelegi tu ? mă pedepseşte şi nu mă lasă să fac foc. Zioe că se aprinde casa, dacă mă lasă să pun eu în sobă lemne cît mi-a plăcea. Asta n-o înţeleg! Aveam şi eu plăcere să stau la gura sobei, să mă uit în flăcări şi să-mi aduc aminte din vremea veche... Cîte lucruri vedeam eu în lumina jarului şi-m fumul lulelei... Ea a băgat de samă asta — şi iaca ce i-a trăsnit prin cap! Tu ai dreptate. Asta nu se poate. Eu am să mă supăr !...
   Tăcui. Glasul bătrînului era deodată supărat şi morocănos.
   —     Eu asta n-o mai pot suferi! zise el deodată mai tare şi-l simţii prin întuneric că se ridică în capul oaselor în aşternutul lui.
   —  Ce este, uncbeşule? îl întrebai eu cu grijă.
   —     Cuimi ce este ? răspunse el întărîtat. Tu nu vezi ? Stecla cu vişinată mi-o trînteşte pe masă, — bine. Am băut vişinată. Să zic că asta nu-i nimica. Dar de ce nu mi-a dat tutunul să fumez şi eu oleacă ca omul ? Dar să zic că nici asta nu-i nimica ! Dar cum dfacul i-a dat prin gînd să nu mă lese să fac foc în sobă cît îmi place mie? Asta nu se poate!
   Deodată zvîrli plapoma, se dădu jos din pat şi-n-cepu a căuta hainele.
   —  Ce vrei să faci, uncbeşule ?
   —  Cum ce vreau să fac ? Asta nu se poate!
   —     Taci, uncheşule, vorbii eu îngrozit, că se deşteaptă mătuşa Iozefina !
      Cum? Lasă să se deştepte! Ce-mi pasă miel Eu vreau să fac foc ! Eu nu mai pot suferi atîta persecuţie ! Fata-i la Eş, băietul la război, şi eu sufăr aici ca un mucenic! Asta nu, ţŢiaţ poate j Asta nu se poate J răcni el cu putere.
 652
 Prin întuneric căută sfeşnicul gîfîind', aprinse lumina, apoi se învăli smuncit în blana lui de oaie.
 Cînd deschise uşa care da în sală, — deodată, în prag, apăru în lumina pîlpîitoare a luminării de ceară şi mătuşa Iozefina, naltă şi uscată ca o arătare.
 ■—i Ce este, oameni buni ? Ce s-a întâmplat ? strigă ea pocnindu-şi una de alta palmele.
 —      Cum ce este ? strigă dndîrjit uncheşul Iacob. Eu numai asta ,n-o înţeleg şi n-o pot suferi.
 —   Ce este, omule? Ce nu poţi înţelege?
 —      Cum ? Ce te holbezi aşa la mine ? o întrebă minios bătrînul. Sîntem, ¡ori nu sîntem în codru ?
 —- Vai de mine şi de mine! se tîngui mătuşa ; ce te-a apucat, omule ?
 —      Sîntem ori nu siîntem în codru ? răcni cu străşnicie uncheşul. Sîntem ! Apoi află, femeie, că rabd eu de multă vrqme şi toate le pricep ; şi te-am iertat pentru toate, căci mi-a fost milă de tine! Te iert pentru toate vorbele, pentru şliboviţă, pentru tutun, pentru toate, dar eu asta n-o pricep !
 —      Ce nu pricepi ? strigă îngrozită mătuşa Ioze-fina.
 —      Acuma, într-o clipă, strigă cu disperare uncheşul : acuma, într-o clipă, să vie Ilie şi s-aducă lemne. Un braţ, două, cît mi-a plăcea mie! Ai înţeles ? Acuma, într-o clipă! M-am sfătuit cu copilul acesta
 —   şi noi asta n-o înţelegem ! S-aducă lemne I...
 In lumina pîlpîitoare, mătuşa Iozefina ne privea cu spaimă şi vedeam în ochii ei mari lucind o teamă cumplită: credea că uncheşul nostru şi-a pieridut minţile.
 —   Care Ilie, barbate ? Ce Ilie ? Ce lemne ?
 —   S-aducă lemne! strigă cu glas tunător uncheşul.
 653
   —     Iaca-ndată, omule, îndată! Nu te supăra aşa de tare!...
   ■Şi mătuşa Iozefina se repezi în umbră ; auzirăm zăvorul, auzirăm uşa desehizîndu-se, auzirăm afară glasul ei, ca spăimîntat, ţipînd : «Ilie! Uie!»
   In vremea asta uncheşul Iaeob se plimba prin odaie pufnind, şi-l auzeam din cind în cînd scoţînd strigăte de mirare şi de indignare.
   —     Auzi dumneata ! hm! De atîta vreme, domnule, răbd şi răbd... Ş-acu mi-am adus eu aminte că nu se poate ! Cine trebuie să cînte în casa iasta ?... Parcă pe mine nu mă doare că n-am de atîta vireme veste de la băiet ? Şi pe mine mă doare ! Cum să nu fac foc ? Este ori nu este codru ? Este ori nu este ? strigă el întorcîndu-se spre irnine...
   —  Este, unoheşule! zisei eu cu oarecare teamă...
   Uie veni tropăind cu lemnele, le puse jos; ieşi şi
mai veni o dată; şi, tăcută şi înfricoşată, mătuşa Iozefina singură aţiîţă focul şi umplu soba cu lemne de fag. In vremea asta uncheşul se aşezase în jîlţul lui vechi şi aştepta. Flăcările luminară oibrazul trist şi sarbăd al bătnînei. In tăcerea odăii, pătrunseră de-afară modulaţiile triste ale vîntului; apoi ascultai cu înfiorare sunetul prelung ca de ape al brazilor din poiană.
   Bătrîna se înălţă tăcută şi îndrăzni să se întoarcă spre uncheş.
   —     Femeie... vorbi încet şi trist bătrînul dintrodată ; oare ce face copilul nostru acuma, în furtuna iernii, departe, pe un ţărm străin ?...
   Mătuşa Iozefina avu deodată un sughiţ greu, ridică cotul mînii drepte la ochi şi-şi acoperi lacrimile. Apoi, supusă şi cu umerile plecate, ieşi şi se întoarse cu pipa cea mare, cu ciubuc lung şi lustruit.
 654
   —       Nu, nu, grăi băitrînu/1 ou tristeţă. Dacă ţi-a tre-out supărarea, şezi şi tu la gura sobei şi să sfătuim, căci de mult n-am vorbit de copilul nostru... Prea trăim singuratici şi trişti...
   Furtuna aceasta şi liniştea care i-a urmat au alcătuit poate cea mai mare mirare a vieţii mele. Din culcuşul meu priveam pe 'bătrîn-, frumos şi drept, în lumina focului, şi pe mătuşa Iozefina cu faţa îrnblîn-zită. El vorbea despre vremuri duse şi despre copiii înstrăinaţi şi ea-şi plecase fruntea şi-l asculta ca-n timpurile cînd erau codrii înfloriţi. Vîntul, care ţinuse treaz şi răscolise sufletul uncheşului Iacob, suna întruna în codru, cu mii de glasuri duioase şi plîngeri nesfîrşite...
OAMENI DIN LUNA
Familia Bălteanu a intrat în casa cea nouă din strada Muzelor cu doi ani înaintea războiului. S-a împlinit astfel un ideal cătră care de mult năzuia şi pentru care de mult lupta, c-un arsenal întreg de arme feminine, doamna Bălteanu. De altminteri nu se împotrivise nici domnul Bălteanu, căci profesia lui cerea o faţadă ş-un lustru deosebit, însă el era o fire mai domoală decît soţia sa. Catastrofa răz--boiului le-a adus prea destule suferinţi: lipsă de lemne în iarna cea aspră din 1917, lipsă de alimente; în schimb abundenţă de refugiaţi şi de molime. Multă vreme, după ce s-a încheiat războiul şi şuvoaiele tulburi s-au retraş, doamna Bălteanu avea încă visuri urîte noaptea, iar ziua recapitula dezastrele pe care le-au pricinuit refugiaţii bucureşteni în cele patru odăi invadate. Mobilă nouă, lenjerie, tacîmuri, toate suferiseră un tratament barbar. Numai oftînd şi cu obrazul oţărît putea cugeta la asemenea împrejurări.
  Dar toate ale lumii şi vieţii sînt trecătoare, cum aşa de drept şi de cuminte observa domnul Bălteanu. Trecuse şi războiul cu toate ale lui. în scurt timp evenimente mari se perindaseră, ca-ntr-un film de cinema-
 42
 659
tograf. Erau acum în primăvara anului 1921 ; şi de multe ori, la masa de sară, lui domnul Bălteanu îi plăcea să discute însemnate chestii politice cu copiii. Aceşti copii erau acuma oameni mari:        Emi intrase
în universitate şi Traian de şase luni îşi luase licenţa în drept. Realizarea idealului naţional, «Romînia mare», pacea europeană, viitorul nostru de aur, erau chestii asupra cărora stăruiau cu entuziasm. Doamna Bălteanu se încălzea şi ea o clipă în atmosfera acestor fiinţi iubite; apoi, cu destul tact, luneca la altă ordine de idei şi aducea pe tapet afaceri mai serioase, afacerile lor curente. Aceste afaceri ea le numea duşmani. Şi cu aceşti duşmani încă nu încheiaseră pace.
  Suferinţa acestei vrednice familii izvora din chiar bucuria ei, adică din dobîndirea acelei frumoase case, pentru care mulţi muritori îi invidiau. Domnul Bălteanu era advocat; şi-n advocatura onorariile serioase nu se depun declt pe un birou elegant, într-o cameră mare şi luxoasă. O intrare cu cinci trepte de piatră, o faţadă impunătoare, o sonerie lîngă o mică tablă cu litere de aur : «Iancu Bălteanu, advocat»; o uşă naltă cu geamuri mate; o slujnicuţă frumuşică cu şorţ alb ; două vase cu plante exotice în antret,
—   iată lucruri care impun oamenilor de afaceri cu procese, şi în faţa cărora gospodarii de la ţară rămîn cu gura căscată. In biroul cu parchet lucios, c-un covor mare vişiniu în mijloc, cu fotolii largi de piele castanie, cu draperii la ferestrele arcate, domnul Iancu Bălteanu se simţea fără îndoială mai stăpîn pe sine şi mai important decît într-o biată căsuţă de mahala. Cînd se scula de la maisa largă, plină de teancuri de dosare şi de tomuri de legi; cînd deschidea unul din dulapurile cu cărţi şi nu găsea ce căuta, şi deschidea alt dulap şi găsea încă un volum gros
 660
de legi şi jurisprudenţe, clientul îşi putea face in petto reflexia că afacerea lui intră pe mîni bune. Un advocat care are asemenea casă şi asemenea birou, cîştigă fără îndoială bani mulţi. Are deci procese şi cu cei mari ai lumii. Merită deci să-l şi plăteşti mai bine.
   Viziunea acestor lucruri doamna Bălteanu de mult o avusese. Cajsa, biroul, faţada, grilajul grădiniţii se statorniciseră cu ani în urmă în imaginaţia sa, şi an cu an se fixaseră tot mai îndărătnic, pînă ce deveniseră o obsesie. Ideea doamnei Bălteanu avea o valoare deosebită şi pentru alte motive. Domnişoara Ema creştea şi viitorul ei trecea tot prin casa aceasta care-i punea în rînd cu lumea şi care, în definitiv, era o zestre serioasă. Ciocănit necontenit, ani şi ani, domnul Bălteanu şi-a însuşit însfîrşit aceaistă aspiraţie de geniu. Cînd a început tratativele pentru cumpărarea proprietăţii din strada Muzelor, era aproape încredinţat: că a impus şi împlineşte o veche hotărîre proprie. Paternitatea ideii şi-a însuşit-o deplin cînd a fost vorba de miza în scenă a camerei principale. Domnul Bălteanu atunci şi-a amintit de un birou al unui advocat celebru, la care făcuse ucenicie în vremea anilor săi de universitate. Aşa de impresionat fusese de acel «post de artilerie în poziţie dominantă», cum îl poreclise odinioară bătrînul general Iarca, încît a respins energic una după alta toate propunerile doamnei Bălteanu. Şi postul de artilerie a fqst instalat după modelul bunului şi răposatului său maistru.
   Cedînd, doamna Bălteanu, şi de data asta, ca-n multe alte împrejurări, a dat dovadă de un deosebit tact. Căci proprietatea fusese cu destule greutăţi do-bîndită şi, la facerea actului, advocatul fusese nevoit să împrumute bani. împrumutul îl transformă după
m\
aceea într-o ipotecă de primul rang, la care însă îndată trebui să adaoge alta de rangul al doilea, cînd sosi scadenţa mobilelor. E adevărat că în urmă a izbutit să facă un aranjament cu «Creditul funciar urban» ; totuşi datoria împuţinată crescu îndată ca un bulgăre de omăt cînd începură reparaţii şi amenajări absolut trebuitoare, cînd plantară grădiniţa din faţă şi înăl-ţară grilajul de fier, cînd doamna Bălteanu, printr-o luptă eroică, adăogi la toate aceste şi trusoul domnişoarei Emi. Advocatul Bălteanu avea, în 1921, datorii de peste două sute de mii de lei, la care ameninţau să se suprapuie dobînzi neliniştitoare. Pentru interese de politică internă doamna Bălteanu deci aproape uitase sub care frunte avusese loc fenomenul de incubaţie al ideii geniale.
   Această importantă şi dureroasă chestie financiară, precum şi alte chestii de aceeaşi natură, pe care advocatul le simţea în ochii şi-n capetele soţiei şi fiicei sale de cum se arătaseră cele dintăi zile de primăvară, îl făceau tăcut şi irascibil. «Bani, bani şi iar bani, îşi zicea el. Asta nu-i deviza unui împărat, ci a unei soţii, mai cu samă cînd lîngă dînsa stă ş-o domnişoară de măritat.»
   Iancu Bălteanu era ieşan de baştină, născut în Sărărie, la 1869, april 18. Şcolile le străbătuse cam cu greutate, din pricină că era puţintel înclinat spre lene. «Mie mi-a plăcut totdeauna să dorm bine şi să mînînc oeva bun», mărturisea ş-aoum el, c-un zîmbet de îngăduinţă pentru aceste uşoare şi trecătoare scăderi. Totuşi în universitate s-a distinis. A trecut bine examenele, s-a bucurat de lauda profesorilor ş-a scris o teză de licenţă care a făcut oarecare zgomot în 1894 : Despre căutarea paternităţii. Fusese fără îndoială influenţat în alcătuirea acestei lucrări de idei nouă
 662
socialiste. Acuma rîdea, amintind aceste rătăciri ale tinereţii. Trei ani a stat în magistratură: substitut‘de procuror, apoi, ca advocat, a izbutit încet-încet să-şi facă un nume. Era temut de confraţi nu attt pentru logica-i strînsă, cît pentru fineţile şi chiţibuşurile profesionale şi amănuntele de procedură, incidentele şi toate resursele meseriei. Era un om nalt şi voinic, fără să fie prea gras. In primăvara aceasta se hotărîse să asculte sfatul bărbierului şi-şi răsese cotletele. îşi lăsase numai mustăţile cărunte bine răsucite. Cu pri-virea-i cenuşie francă şi vetselă, cu obrajii rumeni şi cu buzele-i cărnoase de om totdeauna cu apetit, trecea simpatic printre amici şi demn printre adversari. Pentru prietini avea totdeauna, într-un colţ din sala paşilor pierduţi, o glumă ori o anecdotă picantă. Cu clienţii avea un fel de-a se purta cu totul distins şi european, gesticulînd cu mîna înmănuşată şi cu servieta sub braţul sting. Era un om simpatic, de aceea s-ar fi cuvenit să răzbată în politică, dar în această latură a activităţii sale domnul Bălteanu n-a prea avut noroc. Treisprezece ani, începînd de la 1894, a fo,st soldat devotat al partidului conservator, primind să sprijine din cînd în cînd, în vremea guvernărilor amice, interesele statului în procese destul de grele. După ce s-a însurat, în 1900, doamna Bălteanu a început a-i sugera oarecare schimbări. El însă a rămas statornic. Dar la 1907, înţelegînd mersul vremurilor, văzînd tulburările agrare şi schimbarea bruscă de regim, a trecut la liberali. A adus servicii îndemnate noilor prietini, a vorbit în întruniri, a sprijinit candidaturi, dar n-a înţeles să fie răsplătit cu o situaţie meschină de ajutor de primar al oraşului. La urma urmei interesele lui profesionale sufereau din pricina politicii militante. S-a hotărît din epoca aceea să stea
 663
într-o rezervă cuminte, bazîndu-se mai mult pe legături şi servicii personale. Temperament de politician vedea că n-are. Atunci de ce nu s-ar fi ocupat de interesele lui curate şi de viitorul copiilor ? In epoca aceasta bugetul gospodăriei prindea a fi apăsător, concurenţa profesională mai aspră. Ideea doamnei Băl-teanu, de a se instala potrivit cu vremurile, îl cuceri. Folosind toate prietiniile şi simpatiile de care dispunea, văzu că-i mai bine să fie un om cuminte, care-şi vede de interese. Politica, la urma urmei, nu-i şi ea o carieră ? îşi închipuie că n-a avut talent pentru aşa ceva. Dac-ar fi vorba de politică reală, de idealuri, — da. Dar la noi politica nu înseamnă nici idealuri, nici programe. «Ce bine ar fi, zicea deseori domnul Băl-teanu, să se înjghebe un partid al oamenilor independenţi, şi mai ales al oamenilor detreabă!» Neavînd deci ce găsi în politică, neavînd nici în clin nici în mînec cu alte preocupări fie morale şi religioase, fie artistice, necrezînd nici în Dumnezeu, nici în dracul
—   şi în privinţa asta îşi recunoştea nu numai independenţa de cugetare, ci şi iseriozitatea, — se mul-ţămea să fie un om detreabă, un prietin cinstit, un soţ credincios.
   Din toate ale vieţii, la urma urmei, dacă nu vel căuta să te foloseşti de cele bune şi gustoase, şi de cele agreabile şi odihnitoare, eşti un prost, ca să spunem cuvîntul adevărat. Domnul Iancu Bălteanu se putea lăuda că la el se mînîncă bine şi că în cămările lui se găsesc totdeauna cîteva sticle de vin minunat. In privinţa murăturilor, a conservelor şi a vişinatei, doamna Bălteanu era vrednică de renumele celor mai vestite cucoane gospodine din trecut. Aşa încît cuminţenia şi străduinţile îl duseseră pe domnul Bălteanu la acest sfîrşit, după ce trecuse de jumă-
tatea vieţii: mîncare bună şi vin bun, într-un ceas da tihnă.
   Deodată însă izbucni vulcanul războiului şi lumea se cutremură pînă în afunduri. Suferinţa fu un creditor sever, care bătu la toate uşile. Din anii aceştia teribili domnul lancu Bălteanu ieşi cu încredinţarea că ar fi fost mai bine ca această epocă glorioasă să fie hărăzită altei generaţii. Datoriile sporiră, dobînzile crescură, tihna-i fu tulburată, oameni străini se instalară în căminul lui; camara-i era săracă, trebui să se mulţamească c-o pîne neagră şi cu mîncarea unui om de rînd. Ba, ca să dobîndească nişte provizii ridicole, trebuia să recurgă la intervenţii, la protecţii, şi să facă coadă, între oameni zdrenţăroşi, la magherniţi de lemn. La urma urmei, toate fiind trecătoare, a ieşit sănătos şi din război, cu ce năcazuri şi umilinţi nu trebuia însă să-l întrebi, căci era un om mîndru şi n-ar fi răspuns. Celui ce voia s-a|sculte îi arăta că şi-a făcut toată datoria: a suferit; şi şi-a trimes şi băiatul la un spital, să facă serviciu de cercetaş. Toate erau bune, trecutul începea să se însenineze şi să se poetizeze în amintire ; «idealul naţional» era îndeplinit şi el se arăta fericit pentru asta la orice prilej; năcazurile publice însă îi sporeau pe cele personale, îl Supărau, îl hărţuiau din ce în ce mai mult. Lai urma urmei de bolşevism, spectru la modă, nu prea se înfricoşa domnul Bălteanu. Natura lui optimistă se împotrivea profeţiilor catastrofale. Mai mult îl tulburau şi-l indignau indolenţa şi apatia generală, politica de meschinării şi demagogia — şi corupţia, putreziciunea corupţiei de sus pînă jos. Toţi îşi vîră mîna pînă-n cot în banul public. Funcţionari săraci au ieşit din război oameni cu stare. Ofiţeri cu datorii au acuma case cu patru etaje. La căile ferate, la prefecturi, la ministere, afa-
 665
ceri şi iar afaceri, cu furnituri, cu permise de export şi import. De |SUS şi pînă jos, necinste şi jaf. Şi negustorii şi speculanţii operează ca-n codru. Ţăranii s-au învăţat şi ei să ceară scump. E un haos din care nu se ştie cum avem să ieşim. Dar mai cu samă funcţionari, colegi, negustori, oameni cunoscuţi pe care-i vedea acuma îmbogăţiţi din afaceri, — exemplarele acestea mai de aproape îl exasperau. Foarte deseori, din pricina asta, acuma după război, îşi ieşea din fire, şi, fără să facă personalităţi, tăia în carne vie, cum se exprima el, şi sublinia că jse simte mîndru de a face parte dintre puţinii oameni oneşti din ţară. Asta la urma urmei e o nobleţă. Ascultînd'u-1 o dată cum vorbea cu aprindere într-un cerc de prietini, la tribunal, doctorul Chirică, omul cel mititel şi nervos, omul cu glumele şi epigramele, a strecurat un mic aforism veninos.
   —     Mufte femei, zicea el cu vocea-i tainică, se laudă cu virtutea lor, şi într-adevăr n-au păcătuit, dar numai pentru că încă n-au fost ispitite...
   —     Cu toate acestea, doctore, a replicat domnul Bălteanu, eu astăzi nu mai împart pe oameni în inteligenţi şi proşti, ci în necinstiţi şi oneşti. Nu mai recunosc decît cinstea, şi nu mă închin decît ei!
   Doctorul Chirică zîmbea cu răutate.
   —     Desigur, a vorbit el iar, eşti un om onest. Eu însă, care am văzut căzînd atîtea cetăţi, tari pe fronturile de luptă, am cuvinte să cred că numai inteligenţa este inexpugnabilă. Ea rămîne inteligenţă în orice împrejurare, pe cînd femeia mea e virtuoasă numai pînă ce demonul îi surpă virtutea.
   Domnul lancu Bălteanu a rîs cu plăcere, căci la urma urmei şi-n ţara noastră cele mai importante discuţii tot printr-o glumă se isprăvesc. Printr-o
 666
glumă şi printr-un păhărel. Luînd cîte-un aperitiv în Piaţa Unirii, la Azuga, domnul lancu Bălteanu a regretat lipsa unei opinii publice, a unor gazete care să ştie a Face lumină, a regretat lipsa oamenilor pricepuţi la cîrma statului, şi a propus cîteva măsuri de îndreptare, aşa de simple, cu atîta bun simţ, încît discuţia, aprofundîndu-se, se putea vedea lesne că posibilităţi de îndreptare sînt, oameni sînt, numai reaua voinţă, afacerile, ticăloşiile şi politica poartă vina cea fără de iertare. «Un partid al oamenilor de-treabă», a fost moţiunea pe care a votat-o acest mic parlament improvizat.
  Ducîndu-se singur spre casă, lancu Bălteanu se gîndea că, la urma urmei, şi rasa are un rol în asemenea chestii. Un om din neam bun e alcătuit dintr-un material mai rezistent, orice s-ar zice. Tatăl său, bătrînul Nicu Bălteanu, a fost treizeci de ani funcţionar la primărie şi a murit ¡sărac. Dar i-a lăsat moştenire legenda că Băltenii se trag dintr-o familie de boieri şi ca bunelul, lancu, a fost căminar subt Ion Sandu Sturza-Voievod.
  Acest lucru îl preţuia foarte mult şi doamna Bălteanu ; oricăror alţi Bălteni străini ea le contesta origina boierească. Cu toate acestea, doamna Bălteanu nu se trăgea din neam de boieri. E adevărat că adusese în căsnicie cincizeci de mii de lei, dar tatăl ei, Ghiţă Samson, fusese un om de care ea vorbea far.
  Răposatul Ghiţă Samson îşi făcuse într-o vreme o deoisebită faimă din pricina unui proces. Ca vechil al lui Năstase Boian, pe moşiile Coropceni şi Mîndreşti, îngrijise de afacerile boierului şi mai ales de ale sale vreme de doisprezece ani. Năstase Boian era un om bolnav care-şi petrecea mai toată vremea la Davos şi Riviera. Venea în ţară numai o dată pe an, în mai, ca
 667
să treacă în fuga cailor pe la moşii şi să reguleze ches-         I
tiile băneşti. Avea asupra Coropcenilor şi Mîndreştilor datorii grele, şi din an în an găsea tot mai anevoie              ^
bani pentru străinătate, cu ajutorul lui Neculai Mavronomu, vechi advocat al său. Cînd veni vremea lichidării, Mavronomu şi Samson erau deplin înţeleşi. Şi unul şi altul pusaseră destul la o parte din afacerile lui Boian, din împrumuturi, din vînzarea recoltelor, din operaţiile învoielilor agricole. Cumpărară ei moşiile pe numele unui om de paie al lor, Pascal Botezatu.
Acest om, mărunt şi umilit şi cu ochii totdeauna în pămînt, înţelegea să găsească şi el o comoară; şi cînd tovărăşia Samson & Mavronomu se înfăţişă ca să ia în stapînire moşiile, el o primi c-o mirare mare, neînţelegînd-o ce pofteşte. Actele de cumpărare erau pe numele lui, moşiile deci nu puteau fi ale altuia.
A urmat un proces lung, în care s-au dezvăluit lucruri urîte. Mavronomu, vechi om politic şi vulpe vicleană, a găsit mijlocul să-şi ieie partea! înţelegîn-du-se cu Pascal Botezatu, jertfind pe Ghiţă Samson                j
şi grămădind a|supră-i tot ponosul. Aşa încît din procesul acesta lung, care s-a isprăvit în 1899, fostul vechil a ieşit mofluz, gînbov şi îmbătrînit cu zece ani. A pierdut tot ce cîştigase în ani de străduinţi.
Numai zestrea fetei, printr-o întîmplare fericită, fusese asigurată într-o ipotecă. Maria Samson putu deveni doamna Bălteanu. Doi ani avu nemulţămirea să mai vadă în preajma ei pe bătrînuf Samson, aproape nevolnic şi căzut la patima beţiei. Apoi bătrînul, ca şi cum şi-ar fi înţeles cea din urmă datorie, trecu într-o lume mai bună. Doamna Maria Bălteanu simţi o mare uşurare. Dar cum toate se uită şi adevărul urmează de multe ori nevoile şi patimile oamenilor, doamna Bălteanu putu, după ani, să vorbeaiscă despre tatăl               *
 668
ei c-o lacrimă de pietate. Pe maică-sa o pierduse pe cînd era o copiliţă — şi numai ca printr-un abur o vedea în amintire, frumoasă ca o sfîntă. Pentru oamenii care nu cunoşteau trecutul, Ghiţă Samson fusese deci un om rar, care-şi sacrificase viaţa pentru singura-i odraslă, ceea ce er.a adevărat. Copilăria ei avusese zile de aur, mai ales în cei trei ani de pension, petrecuţi la doamna Lemaître, cu profesori de pianio, desen şi dams. A ieşit din pension ca să se mărite. Frumuseţa ei, în acei ani destul de depărtaţi, era cunoscută în Iaşi. La teatru, cînd se arăta în stal, toată lumea întorcea ochii spre ea. Asta o bucura fără s-o facă să-şi piardă capul. Ii plăcea să se îmbrace bine, să facă şi să primească vizite, dar «prostiile» le dispreţuia. Avea un bărbat bun şi destul de blajin, copiii îi umpleau viaţa. Relaţiile pe care le avea erau a Iepe.
   Izbutise să întrerupă orice legături cu neamul Sam-soneştilor: toţi erau oameni neînsemnaţi, funcţioriă-raşi prin tîrguşoare şi sate, învăţători; ba unul era chiar psalt la o biserică din Folticeni. Un singur om din toată liota aceasta avea o situaţie mai deosebită: un văr, feciorul unei surori a mamei sale, cucoana Verona, măritată demult, cu zeci de ani înţapoi, după un profesor de latină, pribeag venit din Bucovina. II chema Iosiif Bănbat şi se statornicise în Bucureşti, de unde, pînă la moarte, a dat numai de trei ¡sau patru ori semne de viaţă. Cînd a murit, a lăsat o proprietate, nişte case, aproape de centrul Capitalei, şi un băiat, Eudoxiu. Casele, cu destule datorii, au rămas în sama bătrînei. Venitul lor îi era îndestulător pentru traiu-i simplu. Eudoxiu Bărbat era un om ciudat care trăia singuratic din cariera-i de profesor şi plătea mamei lui chirie pentru odăile pe care le locuia. Acu-
 669
ma avea şaizeci de ani trecuţi, era pensionar, cu năravuri şi ciudăţenii, şi soţii Bălteanu îl văzuseră de două ori numai: o dată la expoziţia din 1906 şi a doua oară cu prilejul unui proces la Casaţie. Era un fel de urs de la care omul trebuia să scoată vorba cu cleştele. Se zicea că-i învăţat; publica articole prin reviste, dar asta nu-1 putea face nici simpatic, nici prietin. In ajunul războiului bătrîna Verona muri, şi feciorul, la sfîrşitul vieţii, deveni proprietar fără voie. îndată după război însă valoarea caselor crescu aşa de tare, încît proprietatea lui Eudoxiu Bărbat preţuia acum sute de mii, ori chiar un milion, — cine putea şti ? Din lună în lună preţurile făceau acrobaţie ascendentă. Pentru aceste pricini doamna Maria Bălteanu pomenea, între neamuri, pe acel Eudoxiji, «din partea mamei», om bogat, «însă un animal foarte ciudat». Dinspre partea astălaltă, spiţa Băltenilor era cu o deosebită complezenţă detailată mai ales în zilele cînd domnia sa primea vizite în salonul cel nou, gre-nat. Acolo se găseau atîrnate pe păreţi, faţă în faţă, fotografia mărită a lui Bălteanu în ramă neagră şi portretul în cărbune al bătrînului Nicu Bălteanu în ramă aurită. Asemănarea dintre tată şi fiu venea totdeauna în discuţie şi, cu o dibăcie care nu prea varia, doamna Maria Bălteanu aducea vorba despre trecut şi boierie şi despre toate cele bune care atunci erau şi acuma nu mai sînt. Stăpîna salonului grenat se simţea, în asemenea împrejurări, foarte sigură pe sine şi foarte la largul ei. Avea un fel de a se purta aşa de elegant şi de manierat, felul cum trata cronica zilnică a scandalurilor oraşului era aşa de distins, încît oricine o putea socoti vrednică de vremuri vechi şi de o nobleţă care a dispărut. Felul acesta de a fi era trăsătufa caracteristică a persoanei sale. Dacă avea
 670
vreo suferinţă, pe care o împărtăşea prietinelor ce’or mai de-aproape, aici trebuia căutată. Iancu Bălteanu nu o înţelesese îndeajuns. L-ar fi vrut mai manierat şi mai fin, mai atent la gesturile şi mîhnirile ei, capabil s-o înţeleagă fără a-i cere explicaţii şi să-i previe do-rinţile fără să fie nevoie să ajungă la discuţii penibile. Bărbatul trebuie să înţeleagă el singur de ce-i tristă femeia ş-o doare capul, şi dacă reţeta trebuie trimisă la farmacie ori la modistă.
   Acuma, la patruzeci şi cinci de ani, doamna Maria Bălteanu era o femeie încă frumoaisă. Pe obrazu-i mat avea puţine creţuri la coada sprîncenelor; în părul cu îngrijire buclat, strîns în valuri cătră creştet şi stăpînit de spelci şi pieptene de baga, se zăreau puţine fire argintii; ochii căprii nu erau străpunşi de ace de inteligenţă, erau însă curaţi şi liniştiţi.
   In primăvara aceea Paştile căzuse la 18 aprilie, tocmai ziua de naştere a lui Iancu Bălteanu, şi doamna Bălteanu, puţintel superstiţioasă, nădăjduia o prefacere fericită în viaţa lor. Cozonacii şi pasca ieşiseră parcă mai bine decît totdeauna, toţi ai familiei petrecuseră sărbătorile veseli şi dispuşi. Cum începură însă iar zilele obişnuite, după Duminica Tomii, obrazul lui Bălteanu se umbri din nou de griji. Marţi dimineaţa, în 27 aprilie, familia îşi lua dejunul înainte de plecarea advocaţilor la Curte. Domnişoara Emi, ajutată de Ileana, slujnicuţa cu şorţ alb, servea ceaiul. Un samovar scînteietor de alamă mormăia şi ţîrîia, pe-o măsuţă, într-un colţ al sufrageriei. Samovarul acesta era mai mult un dar al războiului, al întîmplării ş-al refugiaţilor din întinderile convulsionate ale Rusiei. Doamna Bălteanu ştiuse să-l preţu-iască şi să-l negocieze. Domnişoara Emi servea tăcută pe tatăl său şi pe Traian. Le aşeza dinainte ouăle moi,
 671
jambonul şi cozonacul. Era sprintenă, de şi cam mică de stat şi plinuţă. Ochii căprii îi erau aşa de vioi, încît păreau negri; părul frizat mărunt punea ca un abur deasupra frunţii; pieliţa obrazului îi era albă şi delicată. Buzele cam pline şi nasul îndrăzneţ stricau armonia feţei. Domnişoara Emi nu era o frumuseţă. Era însă «drăguţă», cum îi spuneau prietinele. Nici ea, nici doamna Bălteanu nu-şi atinseseră încă ceaiul, şi feţele lor lipsite de lumină dovedeau o preocupare gravă. Bărbaţii mîncau repede şi vorbeau despre lucrările şi procesele din ziua aceea.
   —     Ileana, zise doamna Bălteanu, poţi să treci să rînduieşti în biroul domnului.
   Bălteanu îşi împinse ceaşca şi se întoarse spre soţia sa. Simţise în glasul ei un accent care-1 neliniştea.
   —  Ce ai, dragă ? o întrebă el. Pari indispusă.
   —     N-am nimic, îi răspunse doamna Bălteanu, pri-vindu-1 cu mirare. Ţi se pare că am ceva ?
   —  Aşa cred.
   —     Te înşeli. Mă gîndeam că trebuie să ies aţstăzi cu Emi în oraş, şi n-o să putem ieşi.
   —  De ce ? Vremea nu vă poate opri.
   Doamna Bălteanu îşi încreţi fruntea şi tăcu. Domnul Bălteanu pufni uşor pe nări.
   —     Eu niciodată n-am înţeles manevrele acestea, vorbi el brusc. N-am eu destule nacazuri ? Se grămădesc unele după altele, de nici nu mă lasă să răsuflu. Ar trebui să înţelegeţi că am nevoie de tihnă şi de linişte.
   Doamna Bălteanu întoarse încet capul şi privi pe soţul său c-o mirare nouă, amestecată cu tristeţă. Ce este ? I-a spus cineva ceva ? I-a cerut cineva ceva ? Toată lumea a tăcut; nimeni n-a vorbit nimic.
 672
  ■î Parcă-i nevoie de vorbă ? replică domnul Băl-teanu. Parcă nu ne cunoaştem ?
  —     Adevărat, ne cunoaştem! suspină doamna Bălteanu.
  Advocatul începea să se supere. Privi peste umăr pe soţia sa şi scoase un fel de «Hm!» de resemnare şi de ameninţare în acelaşi timp.
  Doamna Bălteanu cunoştea acest sunet, care vibra mai mult înlăuntrul domnului Bălteanu şi-l făcea să ftresară pe scaunul său. închise o clipă ochii şi-şi întoarse faţa spre fereastră.
  —     Bine, draga mea, vorbi cu glas ceva mai ridicat domnul Bălteanu; ar trebui să înţelegi că trec prin împrejurări în care s-ar cuveni să fiu scutit de asemenea scene. Noroc c-am avut un răgaz în zilele Paştilor. Acuma însă vine, precum ştii, rata la Credit. Termenul a fost la 15 mart. L-am amînat, dar nu-1
  ■ mai pot trece peste sfîrşitul lui april. Iar la 3 mai scade una din poliţi. Şi asta ştii. Trebuie să plătesc o parte, să adaog dobînzi nouă. La 15, rata pianului...
  Rata pianului? se miră doamna Bălteanu. I se pare că ratele pianului s-au sfîrşit din dechemvrie.
  —  Nu s-au sfîrşit, afirmă cu tărie domnul Bălteanu.
  'Nu ? Atunci n-a mai rămas decît una şi e numai o
  mie două sute de lei.
  —     Da, confirmă advocatul; de o mie două sute de . lei, dar asta vine după poliţa de douăzeci şi trei de "inii, şi înaintea italianului.
  Care italian ? Doamna Bălteanu nu ştie despre care italian e vorba.
  —     Cum nu-1 ştii, frate ? A reparat soclul de Ia
  • grilajul grădiniţii dumnitale şi mozaicul de la terasă. Alta mie de lei. L-am tot amînat încă de anul trecut, din august.
  4,3 — M. Sadoveanu — Opere, voi. 7
 '673
   Doamna Bălteanu crede că italianulmai poate fi amîniat. In privinţa pianului, nu poate să fie discuţie. Emi avea neapărată nevoie de el.
   —     Dar eu spun, dragă, că Emi n-avea nevoie ? Eu spun că trebuie să-l plătesc.
   —     Bine, o să-l plătim, vorbi liniştit doamna Bălteanu, doar n-avem să fugim din Iaşi.
   —     Se-nţelege. Dar dacă omul are şi el nevoie şi nu mă poate aştepta ? Dar poliţa cea mare ? De cîte ori vine cîte una din aceste poliţi, mă apucă durerea de cap. Cei de la bancă sînt oameni detreabă, artiînă, dar cer să achit o pa-rte. E o criză de numerar neexplicabilă şi au şi ei dreptate. Banca Naţională a ridicat scontul, — trebuie să ieie şi ei mai mult la sută, plus comisionul... Ei mă jupoaie pe mine. dar şi pe ei îi jupoaie alţii...
   —     E o lege economică... şopti Emi cătră frate-său, care stătea pe scaunul lui cu capul plecat, fasonînd între degetele mînii drepte întinse pe masă o bobiţă de miez de pîne.
   Iancu Bălteanu întoarse capul spre copii o clipă, oftă şi se opri. Trase ceasul şi-l privi.
   —     Traiane, zise el c-un ton de om de afaceri, să ne luăm servietele şi să mergem.
   Doamna Bălteanu, privind spre Emi, ca şi cum se mărturisea ei, arătă că niciodată n-a avut pretenţia că se pricepe la ciţre şi operaţii de bancă. In pension, la m-me Lemaître, pe vremuri, o fată învăţa mai mult cum să se poarte în societate, delicateţa şi manierele. Lumea în care a intrat însă i-a dovedit că aşa ceva nu prea ¡se găseşte pe toate drumurile.
   —     Adică nu sînt manierat pentru că spun ce am de spus ?... o întrebă ironic domnul Bălteanu.
   A, da. Fiecare spune ce are de spus. Dar cineva care
 674
stă toată ziua în casă, între patru păreţi, ocupată cu lucruri mărunte; cineva care o viaţă întreagă numai asta a făcut, sacrificîndu-se, crescîndu-şi singură copiii şi făcîndu-şi toată datoria, — nu poate să-şi spuie suferinţa, şi chiar nici nu îndrăzneşte s-o spuie.
   Domnul Bălteanu crpzu că trebuie să se mire :
   —     De ce nu poate, mă rog ? Şi de ce nu îndrăzneşte ?
   Doamna Maria Bălteanu îşi simte ochii umezi de lacrimi. Nu poate şi nu îndrăzneşte din pricina poliţelor, a ratelor, a afacerilor. Din pricină că ştie la ce se expune şi nu vrea să provoace pe nimeni. Delicateţa aceasta nu o are orişicine. De ziua ei, de pildă, de Sfînta Maria, chiar anul trecut, n-a plîns din pricină că bucătăreasa a afumat budinca de grisă ? Supărarea asupra ei a căzut. Asemenea izbucniri totdeauna au zdrobit-o. Asemenea lucruri nu le poate suporta cu nici un preţ.
   Cu mirare crescută Bălteanu văzu lacrimi în ochii soţiei sale; asta-1 scoase din fire.
   —     Asta mă nebuneşte! strigă el congestionat şi gesticulînd. Ce are a face budinca de acum zece ani cu nacazurile noastre de acuma ?...
   Cutremurată de gesturi şi de glasul ridicat, doamna Bălteanu susţine totuşi cu tărie că budinca de grisă a fost afumată de bucătăreasă anul trecut, nu acum zece ani. Dac-ar fi fost cu zece ani în urmă, poate nici nu ,s-ar fi băgat în samă. Pe atunci era mai în putere, viaţa era mai ieftină şi fericită se poate spune, şi Emi era o copiliţă. Acuma-i studentă, a ieşit în lume, are nevoi mai multe; astă iarnă a fost numai de trei ori la seratele Cercului Militar. La urma urmei nu se poate duce la serate cu aceeaşi rochie de zece ori. Lumea astăzi te judecă şi te cîntăreşte, şi te măsoară
 43'
 675
  şî te cercetează... Din »pricina asta n-au ieşit deloc în sărbătorile Paştelui. Dar trece april şi vine mai, şi este nevoie de un pantof şi de-o rochiţă.
    —   Pentru cine ? Pentru Emi ?
    Emi poate ieşi şi singură. Intr-adevăr doamna Băl-teanu n-are nevoie. Ea poate ieşi şi cu rochia de iarnă... Ea n-are nici un venit. Şi-a vîrît toată zestrea în casă, ş-acuma n-are nici un ban al ei... Trebuie să steie în ca,să ca o roabă...
    Era atîta resemnare în glasul doamnei Bălteanu incit advocatul izbucni în rîs şi se apucă cu mînile de cap.               1
    —     Lăsaţi-mă! strigă el. Dumneata ai să mă aduci la disperare! Cînd am spus eu că nu trebuie să-ţi faci o rochie, dacă ai nevoie? Am spus eu că nu trebuie să ieşi ? Pentru asta nu trebuie să mă laşi să-mi tihnea,scă dejunul? Să vedem, am de încasat astăzi ceva de la nişte clienţi... Drept să vă spun însă, nu ştiu la ce capăt o să ajungem!
    Domnul Bălteanu se întinse brusc spre servietă; o trase spre sine ş-o puse sub braţ cu gesturi rupte, apoi ! ieşi întunecat. In stradă îl ajunse şi Traian. Era şi el impresionat, ca totdeauna, de lacrimile mamei.
    —     Greu e să ai de-a face cu femeile, îi zise tatăl său, c-un zîmbet silit, fără să-l privească.
    —   Uneori au şi ele dreptate, răspunse Traian.
    —   Aşa-i, dar ele cred că au totdeauna.
    La ora 4, amîndoi bărbaţii se întoarseră de la treburi. Doamna Bălteanu îi aştepta, şi cerceta de pe geam figura soţului său. înţelese că lucrurile mşrg bine şi că avusese şi ea cîştig de proces în ziua aceea. Desigur, clienţii, despre care vorbise Bălteanu, au fost oameni de cuvînt.
    —   Unde-i domnişoara studentă? strigă ea spre
 676
  odaia fetei, după ce bărbaţii intraseră în sufragerie. Să vie repede. Tata aşteaptă ceaiul.
 Emi se înfăţişă numaidecît, cu vioiciunea-i obişnuită, întinse tatălui său fruntea şi îmbrăţişa pe Tra-ian. Domnul Bălteanu sărută mîna soţiei sale. .
 —     Aduc ceaiul într-o clipă ! zise Emi răsucindu-se într-un picior. Aşezîndu-se lingă advocat, doamna Bălteanu îşi urma cu linişte reparaţia unui colţun întins pe o ciupercă de fildeş. N-avea nici o dorinţă şi nici o curiozitate.
 —     Astăzi Traian s-a purtat foarte bine ş-am rămas mulţămit de el, zise domnul Bălteanu.
 •— Iar eu, vorbi cu ve¡selie Emi, gîndindu-mă la el şi la succesele lui, am pus un deget la frunte, m-am inspirat şi i-am făcut o epigramă.
 —   Ce copilă! şopti blînd doamna Bălteanu.
 —   Ce epigramă ? întrebă tînărul.
 —     O epigramă pe care o cred vrednică de poeziile tale. Am s-o public şi eu.
 —   Atunci s-o auzim I se amestecă, vesel, Bălteanu.
 —   Bine ; ascultaţi:
             UNUI TINAR CUCERITOR
             Frunte naltă, ochi frumoşi
             Şi alură de cucoş;
             Numai nasul ţi-i cam roş.
 Părinţii se întoarseră unul cătră altul rîzînd. Traian se ridică şi se repezi după soră-sa. Făceau amîn-doi larmă, urmărindu-se prin jurul mesei.
 —     Deranjaţi scaunele! Boţiţi covoarele! strigă doamna Bălteanu, care era serios îngrijată de buna rînduială a sufrageriei. Ca pretutindeni în casă, toate mobilele străluceau, frecate şi lustruite cu energie. Copiii însă nu se astîmpărară pînă ce Emi nu căzu ■biruită pe o canapea.
 677
 —      Voi rămîneti tot copii, le zise advocatul; aş voi însă să vă văd mai serioşi şi mai îngrijoraţi de zilele de mîne.
 —   S-a întîmplat ceva? întrebă doamna Bălteanu.
 —      S-a întîmplat ceva care priveşte viitorul lui Traian.
 Băiatul veni şi se aşeză lîngă tatăl său.
 —      Nu cumva, grăi el, asta rezultă din scrisoarea aceea pe care o ceteai la Curte cu atîta atenţie ?
 —      Da, răspunse Bălteanu, am primit o scrisoare. Emi s-a produis e-o epigramă ; am să vă cetesc şi eu o producţie literară în formă de epistolă. Închipuiţi-vă că mi-a scris... cine credeţi că mi-a scris ?
 —      Nu ştiu, vorbi repede doamna Bălteanu, sînt foarte curioasă să aflu.
 —   Inchipuieşte-ţi că mi-a scris Bărbat.
 —   Care Bărbat ? Eudoxiu ?
 —      Da. Eudoxiu Bărbat. Cred că la asta nu te-ai aşteptat.                                                 i     I
 —      O sută de ani să mă fi lăsat şi n-aş fi ghicit, declară doamna Bălteanu. Ce scrisoare poate să scrie bursucul acela ? Şi întrucît asta interesează pe Traian ?
 —      Aveţi să vedeţi îndată. Am să scot scrisoarea, am s-o cetesc ş-aveţi să pricepeţi. Bălteanu trase din servietă scrisoarea. Iată cuprinsul ei:
                                     Bucureşti, in 25 april 1921 Strada Lepidopterului, 14
                                                       Stimate vere Băltene şi Dragă verişoară /
 Cred că asta e cea dintîi scrisoare pe care o primiţi de la mine şi se poate întîmpla să nu fie cea din urmă. Dacă dă Dumnezeu şi scap cu bine din« necazurile care mă asediază, se poate întîmpla să mai primiţi una. Cu puţin înainte de izbuc-
 678
 riirea războiului a căzut asupra mea o mare pacoste: moştenirea de la biata mama, casele din strada Lepidopterului, colţ cu Triumviri. Casele acestea, e adevărat, nu mai au nici o sarcină, dar acuma, după război/ valoarea lor a devenit excesivă şi monstruoasă aş putea zice, şi din pricina lor nu mai am răgaz şi linişte. Feluriţi misiţi şi oameni de afaceri mă tulbură, intră în biblioteca mea, mă pîndesc pe la răspîntii ca bandiţii şi mă abordează cu pălăria în mînă la cafenea, ca cerşetorii. Toţi vor sa-mi găsească cumpărători pentru case; unii mi-au şi găsit; mi-au oferit pînă la un milion două sute de mii; la urma urmei s-ar da peste cap să-mi scoată şi mai mult. Se uită toţi la mine cu mirare cînd le spun că n-am nimic de vînzare. Casa nu-i a dumneavoastră ? mă întreabă ei. E a mea. Atunci de ce n-o vindeti, căci n-aveţi nevoie de un imobil aşa de mare. Vă găsesc una mai mică. Rămîneţi c-un beneficiu însemnat bănesc. Le răspund că n-am nevoie de bani şi ei mă privesc ca nişte dobitoci. Eu locuiesc apartamentul acesta al meu de aproape jumătate de secol şi nu înţeleg cum m-aş putea despărţi de el. Cu chiriaşii, am multe necazuri. Administraţia văd că sporeşte dările necontenit. Am un advocat care mi-a arătat că chiriile sporesc în proporţie. A sporit chiriile, a făcut contracte. De unde aveam vreo cinci chiriaşi, acuma sînt cincisprezece. Chiriaşii au subînchiriat, şi cu nişte preţuri, după cît am înţeles, nemaipomenite. Asta n-ar fi nimica dacă înmulţirea aceasta a populaţiei caselor mele nu mi-ar tulbura liniştea. Drept să vă spun, mă simt ca-ntr-un hotel. Ajung la stenahorie şi disperare. Zilele trecute, prietenul meu Grigorie Simandiri intră la mine speriat şi-mi spune că cineva, o persoană, i-a comunicat un lucru nemaipomenit. Advocatul meu, care mi-a făcut contractele şi s-a ocupat de afacerile mele, ® amestecat în toate chestiunile acestea; că subînchirie-rilş acestea s-au făcut cu voinţa şi ştirea lui, şi că o parte însemnată din venitul casei intră în punga lui; că acest advocat, nu ştiu pentru ce motive, îşi bate joc de mine, că să bag seama la averea mea, şi altele... Inchipuiţi-vă dacă aveam eu nevoie de asemenea necazuri şi tulburări! Eu am nevoie de linişte şi de pace, pînă ce va veni ceasul să nu mai am nevoie de nimic. N-am contract cu Dumnezeu cît am să trăiesc, puţinele zile ce mi-au rămas nu le vreau însă ticăloase. Văzînd deci că această chestie mi-a creat un infern aici pe pămînt, m-am gîndit la sprijinul vostru. Din cîte-am înţeles
                                                                                   679
1
eu, Traian şi-a dat licenţa în drept şi e advocat. E un tînăr nepot , pe care nu-1 cunosc, dar care mi-i simpatic din pricină că-1 văd publicînd încercări literare în reviste. Unele din aceste încercări nu mi se par lipsite de valoare. Cum prin îndelete nicirea aceasta a cărturăriei, pe care eu o socotesc o nobleţă, rudenia băiatului cu mine se strînge şi mai tare, m-am gîndit să vă cer să mi-1 trimiteţi. Să descurce el chestiile cu advocatul: meu Gorciu, să vadă el ce-i adevărat din ce se spune, însfîrşit să puie o rînduială în haosul care mă înconjoară, ca să-mi pot vedea în tihnă de lucrările mele. De şi-i advocat tînăr,. buna lui credinţă şi stăruinţele lui îmi ajung acolo unde eu nu mă pricep şi nici nu vreau să mă amestec.
   In viaţa mea, am avut trei feluri de amici: care m-au iubit ; care nu s-au interesat de mine; şi care m-au urît. Intre acei care m-au iubit am cunoscut pe unul şi mă mir şi astăzi de el. Pe cei care m-au urît, nu i-am putut număra. Intre acei care nu s-au interesat de mine sînteţi şi voi. Nu vă fac din asta o vină, ci vă mulţumesc. Şi ca dovadă că vă mulţumesc, e hotărîrea ce am luat de a lăsa nepotului meu nenorocitele case, drept onorar pentru străduinţele şi neplăcerile lui aici lingă mine.
   Fiţi sănătoşi şi trimeteţi-mi băiatul. Al dumneavoastră văr,
                                                                Eudoxiu Bărbat
   Domnul Bălteanu aşeză la locul: ei în plic scrisoarea ş-o strecură iar în servietă; apoi privi în juru-i. Doamna Bălteanu aţintea serioasă un punct dinainte-i.
   —   Nostimă scrisoare! zise rîzînd Emi.
   —     Ceva mai literară decît epigrama ta... îi observă Traian. Bătrînul acesta pe care nu-1 cunosc trebuie să fie un om interesant.
   —     Depinde din ce punct de vedere îl iei, grăi Bălteanu privindu-şi soţia. Nici noi nu-1 cunoaştem prea bine. Nu l-am văzut decît de două ori. Atît în 1906, la expoziţia cea mare, cît şi în 1912, cînd am avut procesul lui Ghica la Casaţie, l-am văzut purtînd în cap acelaşi joben şi la subţioară aceeaşi taşcă jerpe-
 680
lită. Nu ne-a spus nici ce face, nici cum trăieşte; nu ne-a întrebat cum trăim şi cum o ducem. în 1906 ne-a întovărăşit o dată la expoziţie ş-acolo a început să ,spuie vrute şi nevrute, că strălucirea şi frumuseţile de-acqlo nu sînt decît o faţadă, că partidele noastre politice s-au înţeles să apese norodul şi să-şi păstreze, sub forme moderne, privilegii vechi. Liberali şi conservatori, zicea el, sînt Romulus şi Remus sugînd la lupoaica bugetului. Asta-i singura apropiere între noi şi latini. Spunea şi altele, de mă uitam împrejur, să nu audă cineva. Mie mi ¡s-a părut atuncea că-i un fel de socialist. In orice caz nu era întreg. Văd că acuma s-a îmbogăţit ca printr-o minune.
   —     Totuşi e un semn bun că s-a gîndit la băiatul nostru, interveni doamna Bălteanu.
   —     Asta arată că nu-i chiar aşa de nebun, observă zîmbind Traian.
   —     Ba cît despre asta mă cam îndoiesc, răspunse marna; dar cine ştie ce capriciu a avut. Cred că este şi altă pricină. El neamuri după tată n-are. Bătrînul. Ipsif, profesorul, a fost un pribeag, venit într-o bună zi de peste graniţă. In toată viaţa lui nu ,s-a răspuns, cu nimeni şi n-a pomenit pe nimeni. Tanti Veroha, demult, cînd venea la Iaşi, ne spunea rîzînd că Iosif al ei trebuie să fi căzut din lună. N-am pomenit om mai-închis şi vorbind mai puţin despre sine. Eudo-xiu are în privinţa asta aceleaşi apucături ca şi bătrî-' nul. Cred că, dintre cunoscuţii pe care-i va fi avînd, nimeni nu ştie <-de existenţa noastră. Eu mă mir că el singur şi-a putut aduce aminte de noi. Dar însfîrşit, e Mne că şi-a adus aminte. Mă mai gîndesc iar că dacă alte neamuri n-are, atunci moştenirea tot nouă trebuie să, ne vie. La a,sta trebuie să se fi gîndit şi el. Şi ca să nu cheltuiască cu încurcăturile pe care le
 681
are, scrie să-i trimetem un advocat gratuit. Cu jobenul cu care l-am văzut noi trebuie să fi umblînd ş-acuma şi c-un palton de cincisprezece ani, ori c-o blană rămasă de la bătrînul Iosif. El nu ştie ce-i o mîncare bună, ce-i un pat moale. El nu cunoaşte drumul teatrului şi al unui concert; e de o zgîrcenie nemaipomenită. Ne-au spus oamenii care l-au cunoscut, !a Bucureşti. Numai cu revistele şi cu cărţile face lux. Grămădeşte, tot grămădeşte hîrţoage în rafturi, de jos pînă sus. Ce-o fi făcînd cu atîtea cărţi, el ştie. Şi ajsta-i o manie.
   —     Cărţile pe care le cumpără, probabil că le ceteşte, vorbi iarăşi Traian. II interesau foarte mult observaţiile şi caracterizările acestea cu privire la bătrînul Eudoxiu.
   —     Se poate, zise doamna Bălteanu. Altceva mi se pare că nici nu face. De la liceu acasă şi de-acasă la liceu, treizeci şi mai bine de ani. Pe urmă de acasă la cafenea, şi de la cafenea acasă, de cînd e pensionar. Viaţa asta nu-i viaţă de om. Zice că nu poate suferi muzica. Eu de oamenii care nu pot suferi muzica nu prea am idee bună...
   —     Atunci de aceea nu m-a chemat pe mine, tresări Emi; a aflat că-s muzicantă.
   —     Se poate, răspunse doamna Bălteanu, apoi începu a rîde: Ce-ai spus ? Da, aşa este; cu tine nu s-ar putea împăca. Nici pe femei nu le poate suferi. A rămas holtei pînă la vîrsta în care se găseşte.
   —     Şi asta-i o dovadă că nu-i în toate minţile... grăi sentenţios advocatul. Un om are datorii sociale pe care trebuie să le împlinească. Nu-i aşa ? Dar la urma urmei asta-i o chestie care-1 priveşte. Şi dacă s-ar fi însurat, ar fi avut o familie, şi acuma n-am fi
 682
primit scrisoarea pe care ara primit-o. De la această ciudăţenie a lui atîrnă viitorul băiatului.
   —     Da, răspunse doamna Bălteanu, dar mă gîndesc cum o să ne despărţim noi de băiat? Traian a fost crescut toată vremea lîngă noi. Viaţa încă n-o cunoaşte. Pe socoteala lui proprie încă n-a lucrat. TI putem lăsa noi singur la Bucureşti ?...
   —     Astăzi, m-me Bălteanu, îi replică advocatul, nu prea ai strălucit prin logică.
   —  Nici n-am nevoie de dînsa, eu cuget cu inima.
   —     Cu toate acestea, Traian trebuie să plece. E vorba de viitorul lui.
   —  Da, trebuie să plece... suspină doamna Bălteanu.
   Şi adresîndu-se mai mult fetei, începu a face socotelile lenjeriei, a hainelor şi a geamantanelor pe care avea să le ia Traian.
   —  Are să mai trebuiască bani, vorbi ea cu îndoială.
   —     Bine, aveţi să-mi spuneţi cît trebuie... răspunse advocatul. Clienţii pe care-i aşteptam alstăzi s-au ţinut de cuvînt.
   —     Da ? Asta-i foarte bine, declară doamna Bălteanu. Ne putem bucura şi eu cu Emi. Să vedem, să facem o listă şi domnul advocat are să binevoiască s-o aprobe. Ca răsplată, domnişoara studentă are să-ti cînte ceva după masă. A învăţat o şansonetă nouă. Mîni ne ducem dis-de-dimineaţă la tîrguit. Numai cît are să trebuiască să-mi garniseşti bine poşeta. Toate se scumpesc din zi în zi. E o speculă nemaipomenită. Negustorii aceştia ar trebui puşi odată la rezon!
   De aceeaşi părere era şi domnul Bălteanu. Negoţul a ajuns o calamitate. Oameni care-ţi zîmbesc din dosul tejghelei şi te despoaie ca-n codru. Guvernul nu se gîndeşte la nimica şi ovreii ne sug ca lipitorile. Lâ care doamna Bălteanu, c-un zîmbet fin, observă
 683
\
 c‘a, dimineaţă, cînd a fost vorba de o rochiţă şi de o> podoabă pentru primăvară, a întîmpinat o' împotrivire teribilă ; iar acuma se vede că se pot găsi banii» întăi pentru băiat fără tndoială, dar şi pentru ele.
    —     Cînd aţi întîmpinat o împotrivire teribilă ? tresări advocatul. Poftim, au întîmpinat o împotrivire teribilă... Eu ştiu c-a fost vorba de altceva, nu de împotrivire teribilă.
    —     De ce te superi iar ? şi doamna Bălteanu privi cu mirare pe soţul .său. De ce te superi? Acuma e vorba despre plecarea băiatului la Bucureşti. Cred că nu te împotriveşti, şi trebuie să plece.
    —     Nu mă împotrivesc, mormăi advocatul, renun-ţînd la orice discuţie. Faceţi socoteala şi să vedem ce trebuie să dau.
    Băiatul părea absent de la aceste schimburi de vorbe, care totdeauna îl făceau să sdfere. Emi mai eurînd se obişnuise cu ele şi le dizolva deseori într-o glumă,, âtîrnîndu-se pe rînd de gîtul mamei ,sale ş-al advocatului. Cîteodată însă asculta dezbaterile acestea c-un zîmbet maliţios şi cu o sensaţie de Superioritate. Avea un titlu : era cea dintâi studentă din neamul'Bălteni-ior. Avea cunoştinţi de slavistică şi de filologie care erau absolut Străine domnului Bălteanu şi pentru care mama sa avea o admiraţie mută. Avea impresia că şansonetele franţuzeşti pe care le cînta nu era’u înţelese de părinţii ei în toate fineţile lor. Se ’aşeza la piano totdeauna cu încredere că toţi cei dimprejuru-i o ascultă cu plăcere şi că trecătorii pe sub' ferestrele -casei’ nu-şi grăbeau pasul. Cu străinii avea îndrăzneală şi ascuţime : «Era chiar obrăznicuţă cu barbaţii»,
 'curii vorbeau îritre ele unele prietine de' aproape ale doamnei Bălteanu. Traian, dimpotrivă, era o fire concentrată, aproape timidă. Copilăria şi prima lui tine-
¡m
 reţă n-avusesera nimic deosebit. Nea,stîmpărat şf gălăgios nu fusese, şi se ţinuse întotdeauna în preajma mamei lui, cu surioara mai mică şi cu păpuşile. Era firav, şi maică-sa îi punea dimineaţa, la spălat, apă caldă, ceea ce dădea prilejuri de revoltă domnului Bălteanu. El ar fi dorit să facă din feciorul lui un bărbat, un om ager şi turbulent, să-l vadă în stradă ameste-cîndu-se cu alţi copii, dînd şi primind lovituri. «Eu sînt pentru educaţia englezească», declara domnul Bălteanu. Doamna Bălteanu se împotrivea cu vorbe învăluite şi cu atitudini pasive şi ţinuse pe copil în căldura şi-n dragostea ei. Şcoala, Traian o făcu uşor, deosebindu-,se din ce în ce şi ajungînd în ultimii ani de liceu întăiul. Ş-aici se deosebise în totul de Emi, care era o şcolăriţă mediocră. Totuşi domnul Bălteanu nu era mulţămit de aceste succese grave şi tăcute ale fiului său. L-,ar fi vrut soldat îndrăzneţ şi hfotărît în preajma bătăliei vieţii. Anii de-universitate, după vulcanismul european, tînărul îi petrecu în bibliotecă, cetind cu pasiune. Războiul, cu crudele lui suferinţi şi înfricoşări, părea a-1 fi închis şi mai mult în sine. Sufletul lui părea stăpînit de o lumină interioară. Din 1919 începu să-şi scrie primele versuri şi primele impresii. Domnul Bălteanu ş-acuma îl observa cu îndoială şi cu nemulţămire. Viaţa universitară el o cunoştea altfel, agitată de curente contrarii, dominată de congrese şi manifestaţii. Studenţimii i-i dat să fie generoasă şi să se frămînte pentru chestii capitale, chiar dacă de la copilăria vorbelor mari trece la deşertădunea şi meschinăria partidelor politice. Un băiat ca Traian, cu serioase dispoziţii şi cu talent, dacă s-ar fi mişcat, ar fi ajuns în frunte, şi prin asta şi-ar fi desemnat de mai înainte un loc în politică. Domnul Bălteanu se simţi şi mai îndreptă-
ţii în părerea lui de rău, cînd Traian îşi făcu debutul ca advocat. Intr-un procep de pruncucidere, în faţa juraţilor, tînărul dovedi deodată un talent surprinzător de vorbire. Avea accent şi pasiune, şi magistraţii îi vestiră un viitor deosebit. Cu atît mai vîrtos domnul Bălteanu putea regreta că asemenea dispoziţii fericite nu se întovărăşeau cu acţiunea şi energia. «Trebuieşte să-l fasonez, zicea el doamnei Bălteanu, trebuie să-l scot din găoacea lui, să-l învăţ ¡meşteşugul şi viaţa, altfel talentele lui nu-i vor aduce multe parale...» Cu toate acestea, advocatul nu se putea hotărî ori nu ştia cum să intervie în mecanismul acestui ceasornic delicat. Numai doamna Bălteanu era mulţămită şi fericită de iubirea copilului ei, ş-ar fi vrut să nu se despartă de el niciodată.
   —     Sînt foarte îngrijată de plecarea băiatului, zise doamna Bălteanu, cînd soţii se văzură singuri în iatacul lor.
   —     N-ai nici un motiv serios, îi răspunse advocatul. Ii dau eu ciorna procurii şi îndrumările de care are nevoie. Cu ocazia asta face ş-o şcoală pe socoteala lui.
   —     Da, însă se desparte de noi pentru întăia oară. Şi parcă poţi şti peste ce dificultăţi dă acolo ?
   —     M-am gîndit şi la asta, doamnă Bălteanu, vorbi rîzînd advocatul, înainte de a se vîrî în aşternut. Băiatul îmi scrie chiar în ziua cînd ajunge în Bucureşti, ori a doua zi, despre ce-i voriba. Dacă-i nevoie, mă reped şi eu, ca să-l sprijin şi să-l pun pe cale.
   —     Eu mai cuget şi la altele, începu iar doamna Bălteanu. Eudoxiu, văru-meu, e*un om de şaizeci şi unu, şaizeci şi doi de ani. Mai are de trăit zece şi chiar cincisprezece ani, cel puţin...
   —     Dacă-i sănătos. N-avem încă avizul doctorului în privinţa asta.
 686
   —     N-avem avizul doctorului, dar să zicem că trăieşte încă zece şi chiar cincisprezece ani...
   —     M-am gîndit şi eu la asta. Se înţelege că afacerea e ceva cu totul aleatoriu. Se poate întîmpla chiar ca iubitul nostru văr ,să se răzgîndească, să se însoare, să-şi facă ori să-şi găsească alţi moştenitori. De mai înainte nu putem şti ce va cuprinde testamentul lui. Un asemenea om bizar e capabil de-o farsă.
   —     Cred că asta n-are să se întîmple, vorbi hotărît doamna Bălteanu. Are să-i fie drag băiatul. Totuşi stau şi ma gîndesc. Au să treacă poate ani şi ani la mijloc. In primul moment, cînd ai cetit scrisoarea, am avut impresia că un noroc neaşteptat a deschis uşa, că scăpăm de datorii, că am asigurat zestrea fetei, că putem trăi aşa cum am dorit. Iată că nu-i aşa. Eu ştiu ? Poate trebuia să faci altfel de politică.
   —  Ce are a face politica cu scrisoarea lui Bărbat ?
   —     Se-nţelege că n-are; eu totdeauna nu ştiu ce vorbesc. Asta tni-ai spus-o chiar de la început, cînd aveam pe Traian mititel, acu douăzeci de ani. Am plîns singură şi am regretat pe m-me Lemaître; ş-am înţeles ce consideraţie ai pentru mine. Cu toate acestea am fost cinstită şi mi-am văzut de datoria mea. Şi pot zice că am suferit, pe cînd altele au trăit bine şi is-au bucurat de toate. Au fost nişte fete sărmane, nici cine ştie ce deşteptăciune, nici frumuseţă, şi barbaţii lor le-au ţinut pe palme. Asta-i soarta unora. Eu am avut altă soarta.
   —     Mă rog, ce voiai să fac ? Să mă omor ? Am făcut ce-am putut!
   —     Of! nu striga aşa, gemu doamna Bălteanu ; aud copiii, şi drept să-ţi spun, sînt trudită şi vreau să dorm. Dumneata vezi lumea, petreci, ce-ţi pasă ? Eu stau
687.
singură acasă. Ştiu că nu-ţi place cînd spun adevărul, împrejurul nostru, în toate părţile, oamenii se ridică şi fac averi... Leonida Ionescu trăia înainte de război intr-o cocioabă din Sărărie; nevestei lui îi era ruşine cînd mă duceam s-o vizitez. Acuma a cumpărat Otelul Aliaţilor. A pus firmă nouă, face reparaţii, e un om de cel puţin patru 'milioane. Dumitropol, cum spuneai ieri, numai de patru ori a avut în portofoliu permise de export ş-acuma e coproprietar la terenuri petrolifere. Nevastă-sa a purtat pe ea, în iarna ăsta, o blană de şaizeci de mii de lei. Unii au cîştigat din schimbul coroanelor, alţii din schimbul rublelor. Costi Nico-laescu a fost inspector vamal un an, undeva la Nistru. Acuma se mută la Bucureşti unde a cumpărat case...
 .  — Toţi au fost nişte oameni necinstiţi... observă
 Bălteânu.
   —     Se poate. Cu toate acestea dai mîna cu dînşii şi le răspunzi la salut. N-au văzut faţa procurorului, n-au nici un nacaz. Ba se simt foarte bine; l-am întîlnit chiar ieri pe Dumitropol: cumpăra icre negre, şi era gras şi tînăr, nici nu-i pasa. Cîteodată mă gîndesc că aşa-s vremurile. Sînt afaceri şi afaceri. Şi la urma urmei o afacere e altceva decît atunci cînd vîri mîna în buzunarul omului. Dacă toţi au succes şi le merge bine, atunci ei or fi fiind mai deştepţi decît alţii şi au găsit un drum printre articolele de cod. Slavă Domnului, codul îl cunoşti şi tu destul de bine.
   —   II cunosc, însă eu am fost un om onest.
   —     Da. De aceea, -cînd ai cetit scrisoarea, mă gîn-deam eu ce-ar fi fost să ne cadă aşa proprietatea lui Eudoxiu. Poate preţuieşte un milion jumătate.
   —   Mai mult. El nu-şi dă sama.
   —     Dacă-i mai mu.lt, cu ,atît mai bine, cu condiţia să fie a noastră. Noi avem nevoie acuma, nu mai tîr-
 688
 ziu. Traian se poate duce acolo. Dar eu socot că aoeea-i afacere pentru un om cu experienţă. Trebuie să te duci şi tu la Bucureşti.
   —      Are să-mi scrie Traian şi atunci am să văd ce am de făcut. Ş-am să mă mai gîndesc. Cine ştie, poate s-a întîmplat să fi dat peste o comoară.
   —   Oamenii de la Bucureşti ar zice «o lovitură».
   —      Aş ! o lovitură e o operaţie veroasă şi mal-onestă.
   •— Nu m-am gîndit la aşa ceva, încheie cu blîndeţă doamna Bălteanu şi stînse lampa electrică. Amîndoi soţii rămaseră gînditori în întuneric. După puţin doamna Bălteanu iar începu a vorbi, — pînă ce simţi că soţul să-u a adormit.
   In preajma Poştei Centrale, aproape de cheiul Dîmboviţei, se găseşte o stradă scurtă şî destul de îngustă, rezultată din capricioasa şi cotita formaţie a arterelor Capitalei. Liniştea din anii trecuţi a acestei străzi a fost alungată de cătră comercianţi, care au deschis aici magazine de fierărie şi au creat depozite de manufactură en gros. Totuşi capătul dinspre strada Triumviri, pe care strada Lepidopterului cade perpendicular, a rămas încă paşnic. Asemenea colţuri, pline de contraste, se găsesc la fiecare pas în Bucureşti. In partea dinspre Triumviri se izolau oarecum cîteva imobile mari şi venerabile, în care locuiau mulţi şi amestecaţi chiriaşi. Proprietatea profesorului pensionar Eudoxiu Bărbat nu se deosebea mult de vecinele eh Era însemnată iei-colo de lepra bătrîneţii, burlanele dinspre stradă suferiseră 'lovituri, bolta de intrare n-avea cinstea să fie îngrijită de un portar. Se vedea dintrodată că proprietarul era om om avar sau nepăsător. Un ochi de gospodar repede putea face socoteala unei
 44
 689
primeneli care să puie în adevărata lumină construcţia aceea solidă cu două etajuri, cu ziduri masive şi ferestre arcate. Intrînd sub boltă, Traian Bălteanu găsi două uşi, una în dreapta şi alta în stînga, cu începuturi de scări întunecoase şi rampe. Corpul principal, pe care-1 serveau aceste scări, avea însă şi prelungiri laterale, care închideau curtea pătrată. La fiecare din aceste aripi, se vedeau intrări deosebite şi scări solide de piatră. în fund, proprietatea era mărginită de magazii şi remize. Curtea, cu cişmea cu brat de fontă în mijloc, era umedă, însă destul de curată. La unele ferestre care priveau în acest spaţiu îngust şi pietruit, tînărul zări ghiveciuri înflorite. Zări şi capete de femei, care părură deodată interesate de apariţia lui. Un om în vîrstă, cu gambetă în cap, foarte corect îmbrăcat, trecu din curte în gang. Tocmai aprinsese o ţigară ş-o fuma ou plăcere deosebită. Traian îi ceru informaţii.
   —     Domnul Eudoxiu Bărbat ? îi răspunse chiriaşul cu politeţă. Da, — aici stă. Poftiţi la dreapta 4 dumneavoastră. Se vede o cartă de vizită. Chiar aici, la etajul de jos...
   Tînărul Bălteanu văzu într-adevăr o cartă de vizită ţintuită în uşor, lîngă o sonerie, şi mulţămi, puţin ruşinat.
   —     Dumneavoastră nu sînteţi bucureştean ? îl ispiti domnul corect îmbrăcat.
   —  Nu; vin din Iaşi.
   —     Da ? îmi pare bine. Stelea, — funcţionar comercial...
   Inţelegînd că trecătorul s-a recomandat, îşi lasă scuturată mîna şî-şi murmură şi el numele, după care domnul Stelea îl salută ceremonios şi, părăsindu-1 cu regret, grăbi spre birou.
 690
   Traian urcă două trepte şi sună. Auzi o tremurare gravă de clopot. Apoi paşi. Cea dintăi uşă, în dosul rampei care ducea la etajul superior, se deschise şi tinărul putu să vadă pe cel care probabil era unchiul său; un om ciolănos, Intr-un fel de spenţer vechi şi gălbiu, cu brandenburguri negre, în pantofi de pîslă şi cu capul destul de bogat în păr cărunt şi zbîrlit. Avea mustaţă tunsă scurt pe buza de sus şi o foarte mică şi .neînsemnată bărbuţă ascuţită. II privi într-o parte, peste ochelari, şi-i zise eu linişte:
   —     Dumneata desigur eşti Traian Bălteanu. Te aşteptam. Intră.
   Urma să-l privească stăruitor şi ascuţit, cu bărbia în piept. Traian se opri în faţa lui, neştiind ce să facă şi ce să spuie. Ochii .aceia verzi şi rotunzi în dosuil sticlelor, sub sprîncenele stufoase, cu peri răsăriţi ca nişte virgule, — ou-i prevesteau nimic bun şi blînd.
   —     Intră, îi zise a doua oară bătrînul şi-i făcu loc să treacă.
   In antret tot mobilierul era alcătuit dintr-o oglindă cu măsuţă, un scaun de lemn curbat şi un ouier portativ de fier. Din odaia aceasta aproape goală, trecură în alta plină şi încărcată de sus pînă jos. Era numai rafturi de cărţi. Prin colţuri, teancuri de broşuri şi reviste. Biroul de stejar, de la una din ferestre, plin de cărţi şi hîrţoage. Intr-o latură a biroului o mică bibliotecă turnantă ; în partea cealaltă o mobilă îngustă şi naltă, cu pupitru deasupra şi multe saltare, pînă jos la duşamea. Cîteva scaune de piele erau încărcate tot de cărţi. Pe unul liber, stătea aruncată un fel de redingotă neagră. Bătrînul o trecu pe un teanc de cărţi şi împinse lui Traian scaunul. Se aşeză şi el în jîlţul biroului. îşi scoase ochelarii şi-i puse pe cartea deschisă, din faţa căreia se sculase, şi
 691
tînărul observă că ochii fără ochelari îi zîmbeau ironic, micşoraţi, cu coada pleoapelor încreţită.
   —     Sî,nt mulţumit e-ai venit, domnule Traian şi iubite nepoate, îi zise bătrînul cu glasu-d liniştit şi scoborît. Impresia pe care ţi-am făcut-o, după cit văd, nu-i tocmai bună. Ai însă puţină răbdare, şi se poate întîmpla să ine înţelegem. Eu pot să-ţi spun curat că mi-a plăcut cum te-ai înfăţişat. Nici nu mi-.ai scuturat mîna, nici nu m-ai îmbrăţişat, nici nu mi-ai strigat: unchiule! ca-n drame şi comedii. Ai rămas pur şi simplu nedumerit. Şi nu ştii ce să faci. — Băiatul zîmbi. Ceea ce auzea nu-i displăcea. — Am să te rog, urmă bătrînul, să aştepţi puţin pînă ce s-a întoarce servitoarea de la piaţă. Poate ai gust să te speli şi să te schimbi, — de şi pentru un tînăr o noapte cu trenul e o jucărie. La urma urmei, dacă vrei, operaţia asta o poţi face ş-acum imediat. Ieşi în antret, treci în odăiţa din dreapta acesteia. Acolo se găseşte lavoar, apă, cană şi prosop. Unde ţi-i bagajul?
   —   L-am lăsat la hotel.
   —     A, l-ai lăsat la hotel? Te-au sfătuit cei de acasă probabil să-l laşi la hotel.
   —   L-am lăsat la gară, mărturisi ruşinat Traian.
   —     A, bun. Te duci şi-l aduci aici. Ţi-am pregătit cameră. Puteai să ai mai multă încredere în mine. Probabil verii de la Iaşi m-au zugrăvit cu totul defavorabil. Nu protesta. Ascultă, nepoate: te-am chemat pentru că-s singur şi bătrîn, pentru că-s necăjit cu nenorocitele acestea de case şi nu mă pot ocupa cu asemenea dara veri. îndeletnicirile mele sînt cu totul de altă natură. E de la sine înţeles că n-am să-ţi pun dintrodată în braţe o afacere plictisitoare ca aceasta. Intr-o săptămînă, în două, ai să vezi singur despre ce e vorba şi, dacă va fi cu putinţă, înă vei
 692
ajuta. Dacă-ţi va plăcea tovărăşia mea şi biblioteca,
 • cu atît mai bine; dacă nu, ai alte distracţii...
   —   Moşule, chiar voiam să-ţi cer voia asta.
   —      A, îmi spui «moşule», ca-n Moldova. Nu-mi face plăcere. Care voie ?
   —   Să cercetez biblioteca.
   —      Se înţelege. Să nu crezi că nu te simt. Asta nu mi-o spui numai ca să mă măguleşti. Te recunosc eu în multe ale tinereţii mele. Nu eşti prea îndrăzneţ N-ai putut ii făţarnic. Ai tot ce-ţi trebuie ca să nu fii fericit. Eşti vrednic să intri în blestemata breaslă a cărţii. Pătrunderea asta a mea să nu te uimească prea mult. Am avut oameni ai mei cunoscuţi care te-au văzut la Iaşi şi mi-au dat asupra dumitale informaţii. Cu toate acestea nu vreau să mă încînt că am nimerit bine, pentru ca să n-am încă o dezamăgire. De-aceea ţi-am spus că se poate întîmpla să ne înţelegem.
       Avem să ne înţelegem, îl întrerupse zîmbind tî-nărul.
   —   Aşa cred. Ţi-am spus de ce te-am chemat?
   —      Da : singurătatea şi unele năcazuri cu casa. Despre chiriaşi şi advocat ai vorbit şi-n scrisoare.
   —      Aşa este: singurătatea şi. necazurile cu proprietatea. Dar mai este ceva. vorbi cu oarecare taină bătrînul, privind ţintă pe Traian Bălteanu, eu ochi care crescuseră în orbite. Mai este ceva. încă de mult moartea mi-a cerut arvună, prin felurite semne şi mizerii ale bătrîneţii. Credeam însă că mai ara. Credinţa aceasta era o iluzie, pentru că voiam să-mi isprăvesc lucrarea pe care am pornit-o. Cum această lucrare, destul de însemnată, despre moşneni, răzeşi şi mazili în trecutul nostru, putea să se prelungească multă vcşme, această duşmană care-mi vrea binele
mi-a dat un avertisment Nu mă mai poate aştepta. Am să mor în curînd, sfîrşi încet bătrînul, cu aceeaşi privire fixă.
   Traian avu o clipă sensaţia că-n faţa lui se găseşte un nebun.
   —     ...Şi pentru că în privinţa asta nu mai am nici o îndoială, continuă Eudoxiu Bărbat, urmînd să fixeze ca-ntr-o halucinaţie pe tînăr, am găsit în fundul conştiinţei mele cîteva scrupule şi mi-am pus cîteva întrebări. Si am ajuns la rezultatul că nu trebuie să las pe hienele care1 mă împresoară să mă sfîşie. De ce să-mi las casa în prada unor ticăloşi ? De ce să se înfăţişeze aici nişte indivizi fără ortografie şi punctuaţie, ca să-mi cumpere ori să-mi vîndă biblioteca, în care doarme umbra tinereţii şi suferinţelor mele ? N-am vrut să las toate acestea prietenului meu bun Grigore Simandiri, pentru că e bătrîn, cu voinţa şi inteligenta în scădere. Fireşte că nici rudelor n-am avut intentia să las ceva. Am văzut însă, din întîm-planel, că între aceste rude se găseşte cineva care poate alcătui onorabil o frază. Pe acest cineva l-am bănuit că nu face parte din neamul lui, ci dintr-al nostru...
   Traian Bălteanu se mişcă neliniştit t>e scaunul lui.
   —     ...ci dintr-al nostru, urmă bătrînul, zîmbmd ironic. La început, cîndva, a fost un nebun care a luat două vorbe banale din două regiuni ale limbii şi le-a logodit, dîndu-le sunet şi frumuseţe nouă. Toţi . cei care, apărînd între oamenii cuminţi, au făcut ca dîti-sul, sînt legaţi de el prin ceva mai tare decît sîngele. Durerea a fost partea tuturor; de aceea am spus că tagma cărturărească e blestemată. Te-am cunoscut că eşti dintre ai noştri şi de aceea vreau să-ţi las tot ce am. Vreau să-ţi las mai ales biblioteca. Poate aceas-
tă cămaşă a lui Nesus n-o vei înstrăina. Imbrăcînd-o, te va .arde şi vei fi fericit suferind, şi vei primi în fiinţa ta trecătoare umbra mea şi a celorlalţi din neamul nostru. Aşa vreau să biruiesc moartea...
   Avînd îndoieli încă asupra raţiunii bătrînului, Tra-ian Bălteanu se simţea totuşi mişcat.
   —   Unchiule, începu el...
   —   Aha ! acuma nu-mi mai spui «moşule»...
   —     Unchiule, am venit să mă pun cu totul la dispoziţia dumnitale; şi nădăjduiesc că ne vom înţelege.
   —     Aşa ? Atuncea du-te şi te curăţă şi te schimbă. Aud că şi Atihia a venit din piaţă. I-am dat un nume elin, ca să nu fie nici o confuzie. Şi i-am zis «nenorocire», pentru că uneori îmi arde friptura şi afumă mîncarea. Du-te şi fii încredinţat că nu vorbesc totdeauna aşa de mult. După masă vom continua.
   «Nenorocirea» lui Eudoxiu Bărbat avea nume de acasă Ana Tulbure. Era o bătrînă mititică, vioaie, albă la cap şi cu faţa plină de creţuri mărunte. Plecase de-acasă, din sat de la Dumitreşti, din Muscel, de treizeci de ani. Acuma avea şaizeci. Şi de cincisprezece ani servea pe profesor. Cînd văzu pe Traian apărînd în antret, îl privi cu mirare întăi. Apoi c-un fel de spaimă. îşi puse jos coşul şi se repezi spre odaia stăpînului său. Deschise uşa şi vîrî capul prin deschizătură. Văzînd că bătrînul pensionar n-a fost asasinat, şi mormăieşte nemulţămit la biroul lui, se întoarse c-o faţă prietinoasă spre Traian.
   —     Atuncea matale eşti nepotul lui domnu profesor ?
   —   Da.
   —- Şi care-ţi este numele, dacă nu te superi ?
   —   Traian.
   —   Frumos nume. Şi frumuşel tînăr, n-am ce zice.
 695
Pofteşte atunci în odaia dumitale.. Am pregătit tot. Eu îmi iau coşul şi mă duc la mine în bucătărie. Mie domnul profesor îmi zice Atihia. Mi-a explicat domnu Grigore ce înseamnă asta. Dumneata te rog să mă chemi Ana. N-am să ard niciodată friptura.
   Mişcîndu-se şi vorbind grăbit, Atihia lăsă şi apucă iar coşul. Deschise uşa de la camera pregătită, vorbi despre lavoar şi apă ; apoi se întoarse şi deschise iar uşa şi vîrînd numai eapu-n odaie, arătă că prosopul se găseşte în saltarul din dreapta. In saltarul din stînga este săpun de glicerina. Ea crede că săpunul de gjfcemină e cel mai bun dintre toate săpunurile, pentru că nu numai curăţă bine, dar ţine şi pielea moale. Mai venind o dată. trecu repede, sunîndu-şi tălpigii, pînă la ferestre şi ridică de tot storurile co-borîte pînă la jumătate. Potrivi perdelele şi începu să se mustre că întîrzie cu mîncarea. Totuşi se mai opri un timp cercetînd colţurile; apoi ieşi şi începu să caute prin antret. Intră din nou, spăriată :
   —     Domnule Traian, unde-s bagajele? Văd că uşa din faţă a rămas deschisă!
   Traian îi lămuri chestia bagajelor şi ea se linişti şi iar îşi aduse aminte că întîrzie cu mîncarea, însfîr-şit intră în oficiul ei, unde tînărul în curînd o auzi vorbind singură.
   După ce se curaţi de funinginea trenului şi alungă, cu apă rece. truda nopţii, Traian ieşi. Atihia veni după, el şi-nchise uşa. După ce se orienta şi ieşi în Calea Victoriei, pe lîngă Poşta Centrală, luă o trăsură şi se duse să-şi caute geamantanele. Mulţimea şi grăbit oamenilor de pe străzi nu-1 impresionară prea muit. Era preocupat mai mult de vorbele Întortochiate ale bătrînului cărturar. «Poate e mai mult un ora ciudat», îşi zicea el.
 696
   Gînd se întoarse, Atihia îi ieşi întru întîmpinare şi-l lămuri că, dacă voieşte să nu tulbure pe domnu profesor cu soneria, îi poate arăta intrarea cealaltă, pe care o întrebuinţează şi ea, pe unde vine şi domnu Grigore Simandiri, şi pe care ea o supraveghează necontenit, pentru că o vede pe fereastra bucătăriei. îl mai încredinţa că mîncarea a ieşit foarte^ bine; mai ales muşchiul e frumos rumenit, aşa încît ar putea face cinste celui mai bun restaurant din Bucureşti. Cînd intră în camera lui, Traian găsi lumină, ferestrele deschise şi pe prăguşorul uneia din ele un ghiveci c-o muşcată înflorită.
   Era ceasul unsprezece. Se lăsă pe divan, într-un cot, şi o clipă se gîndi la cei de-acasă. Căzu într-un somn adînc, cu tot trupul cufundat ca într-o saltea moale şi binefăcătoare. Auzi apoi o chemare de glas străin şi depărtat. Deschise ochii, dar nu ounoscu pe Atihia, care sta zîmbind în mijlocul odăii.
   —     Poftiţi, domnule Traian, la masă. A venit şi domnul Grigore.
   —   Care domn Grigore ?,
   —   Domnu Grigore Simandiri.
   Impresia că ceva straniu se petrece în juru-i îi apăru iarăşi în conştiinţă. Apoi cunoscu pe bătrîna servitoare şi văzu unde se află.
   —   Ce face unchiul ?
   —     E în birou, cu domnu Grigore. Se aude cum strigă. Se ceartă.
   —• De ce ? Cu cine ?
   —Pentru doeumenturi şi hîrtii de-a dumnealor. Pentru oameni morţi.
   Tînărul o privi surprins. Femeia începu a rîde.
   —     Aşa mi-a spus domnul Grigore.... zise ea şi rîn-dui, în fugă, patul.
 697
   Traían Bălteam îşi vîrî capu-n apă rece, se şterse grăbit, apoi trecu în bibliotecă. Cînd apăru, bătrînii întoarseră spre el capetele şi-şi conteniră discuţia. De pe scaunul pe care stătuse el dimineaţa, se coborî s-ar putea zice, scund şi rotofei, chel şi lustruit pe cap, cu obrazul bucălat, ras cu îngrijire, omuşorul că-ruia-i zicea Grigore Simandiri. Plin şi legănîndu-se pe picioarele scurte, părea şi mai mititel decît era. Strînse puternic mîna lui Traian şi-l privi cu simpatie, înălţînd capul, ca şi cum îi admira rumenea la şi luciul blond al obrazului. Cînd voi să se salte iar pe scaun, două bătăi sunară în uşă. Părăsind scaunul, zîmbi satisfăcut:
   —   Ne chiamă Atihia la masă.
   Eudoxiu Bărbat îşi părăsi ochelarii pe cartea deschisă şi trecu spre uşă.
   —     Eu cred că Marişc’a Păun şi Oană erau veri, zise el.
   —   Bine, bine, o să-i cercetăm, ş-o să-i vedem... răs-
punse domnu Grigore privind vesel şi viclean spre tînărul Bălteanu.             *
   La uşă se opri şi-l pofti cu ceremonie pe Traian să treacă îrităi. Aceleaşi gesturi şi manevre le repetă şi la uşa bucătăriei, pe care bătrînul Eudoxiu intrase fără a mai privi înapoi, preocupat şi cufundat în gînduri.
   Traian se aştepta să treacă într-o sufragerie. Văzu însă eu mirare şi plăcere o bucătărie largă şi luminoasă cu păreţii îmbrăcaţi în faianţă albă pînă la înălţimea omului. Pe jos era mozaic strălucitor. Maşina de bucate, în teracotă cenuşie, părea un aparat de laboratoriu, sub mantaua de zinc care aspira mirosul bucatelor şi aburii.
 698
   Tingiri de aramă, oale albastre de smalţ, un dulap cu rafturi şi saltaraşe cu etichete, o masă albă într-un colt alcătuiau domeniul Atihiei. In mijloc, masa, cu fata de pînză şi tacîmuri simple. în alt colt, bufetul de nuc; între ferestrele cu ghiveciuri înflorite, un ornic rotund cu ramă de lemn castaniu. Era o bucătărie ca-n tablourile flamande. Era cea mai veselă şi mai frumoasă odaie a locuinţii. Simandiri făcu haz de uimirea lui Traían. Bătrînul Eudoxiu zîmbi:
   —      La această înţelepciune culinară, zise el, am ajuns după ce m-am otrăvit jumătate de viată în restaurante. De altminteri sînt încredinţat că asta nu-mi lungeşte viata, însă nu-mi jigneşte ochii şi nasul.
   lAtihia oficia tairiic în coltul ei, şi aduse îndată supa.
   Bătrînul Grigore Simandiri era vechi autor a! Calendarului Romîniei, pe care Abraham Patron, anticar, librar şi editor de cărţi populare, i-1 tipărea de un sfert de secol. Publicaţia aceasta îi aducea un mic venit; iar editorul. în fiecare an, îi dovedea pe hîrtie nişte pierderi neliniştitoare. Simandiri îl credea zîm-bind, şi-l consola uşor, iscălind un nou contract. In afară de această îndeletnicire, avea o slujbă care-i ocupa toate dimineţile, de la 7 pînă la 1, ca paleograf şi arhivar al unei însemnate instituţii. Din leafa slujbei, avea cu ce-şi plăti dejunurile, masa, locuinţa, cafelele şi ţigările. Venitul calendarului îl transforma în haine şi încălţăminte. Singur, fără griji şi fără familie, mergea eroic spre moarte. Dacă vedea înainte-i. pe masă, o salată de icre, un ghiveci călugăresc, un imam-baialdî, ori nişte sărmăluţe cu smîntînă, se putea socoti fericit. Venise în ţară de, la Abdela, din Macedonia. încă de cînd era un copil, şi multă vre-
 699
tne o dusese foarte greu. Fusese şi băiat de prăvălie. Pe urmă se apucase iar de carte. Şi de foarte multă vreme era prietin nedespărţit al lui Bărbat, cu car,e se legase la Arhive, cercetînd peceţi de ceară şi urice de piele de vitei. Cărturăria lui arhaică între documentele prăfuite îl multămea ea un măr* nobil după o mîncare aleasă. Rareori mărturisea lui Eudoxiu Bărbat păreri de rău că nu s-a făcut negustor şi milionar. Din înclinările lui de macedonean şi om de negoţ, arăta că n-a rezultat decît calendarul pe care el îl socotea o afacere însemnată. Alinările bătrînetii, acuma. în urmă, îl împăcaseră desăvîrşit cu rezultatul la care ajunsese. Şi, ca şi Bărbat, fără rafturi, fără hîrtoage, fără miros de şoareci şi tipăritură n-ar mai fi putut trăi.
   Prietinia acestor doi bătrîni era adîncă şi serioasă. Ca-n orice prietinie. unul era stăpîn şi altul supus. Cel care stăpînea, aici, era Bărbat. Simandiri era admiratorul. De documente, cărţi, informaţii pentru lucrările profesorului, se interesa şi arhivarul. El era şi auditorul blajin şi satisfăcut al articolelor şi studiilor lui Eudoxiu Bărbat. Statornic în vremuri mediocre, se bucura din toată inima de situaţia de proprietar a pensionarului, şi se amesteca cu gravitate şi din toată inima în toate chestiile şi năcazurile acestei proprietăţi. Simandiri fără îndoială îşi plătea masa. Şi niciodată n-ar fi primit, la cafenea ori berărie, să achite prietinul său pentru el.
   —     Banu-i delicat şi pricinuitor de discordie, declarase el într-un rînd. Cugetarea asta am s-o pun şi-n calendar.
   Eudoxiu Bărbat primea, în privinţa chestiei acesteia, orice situaţie şi orioe aforism. El avea nevoie de o sumă anumită pentru cărţi şi reviste. încolo, Ati-
hia făcea cum credea că-i mai nimerit. E adevărat că-i înfăţişa, în amănunt şi pe hîrtie, socoteala de toate. El o asculta grav şi-i da descărcare, gîndin-du-se la un text vechi, la o frază din cronicari, ori la un vers de Virgiliu. Tot Atihia trebuia să-l îndemne, prin cuvinte învăluite, să-şi primenească garderoba sau albiturile. Aici bătrînul punea multă încă-păţînare şi rezistenţă. Instalarea bucătăriei, făcută cu şapte ani în urmă, fusese sugerată de Simandiri. El se ocupase de materiale şi de lucrători. Şi amiciţia lui era aşa de mare, încît bucuros atribui această invenţie măiastră străduinţii şi ingeniozităţii lui Bărbat., Şi nu se ostenea să-şi admire în fiecare zi capodopera, atribuind-o altuia.
   Viaţa lor era interesantă cînd dezbateau o chestie, şi glasurile lor aveau un sunet înăbuşit între păreţi'i tapetaţi cu cărţi. Viaţa lor era intensă, piină şi reală, mai ales cînd tăceau, între urnele sacre ale scriitorilor fnorţi.
   Din amorul tîrziu al unui anticar cu Mnemosina s-a născut a zecea muză, Crineis. Această zînă a căr-turăriei a venit însă în vremuri tîrzii şi ofilite, cînd Zeus-tatăl nu se mai bucura de vechiul prestigiu şi vechea putere. Nemaiavînd privilegiul eternei tinereţi, a îmbătrînit curînd şi muritorii n-au cunoscut-o decît fată bătrină, curat îmbrăcată în haine cenuşii, cu faţa încreţită, cu fruntea dungată, cu ochii străpungători, c-un. zîmbet ironic pe buze. Cercetează şi răsfoieşte bibliotecile., cînd nimeni nu mai este în ele şi stau singuratice şi tăcute după miez de noapte. Cu mîni dfe ceară, rînduieşte tomurile în rafturi şi uneori ră-mîne visătoare asupra unei pagini deschise; atunci are un zîmbet curat şi dulce care aminteşte o tine-reţă cerească pe care ea crede c-a avut-o, care însă
 701
nu-i decît o iluzie. Fantoma acestei zîne a curiozităţii era muza celor doi bătrîni prietini.
   Din darurile Atihiei bătrînul Eudoxiu gusta puţin, ca un cunoscător fin. Plăcerea lui Grigore Simandiri era de altă natură: el mînca mult, repede şi cu veselie. După masă, prietinii îl luară pe Traian între ei, pe străzi întortochiate, pînă la Cafeul European^
   In preajma mişcării şi freamătului de pe Calea Victoriei şi Lipscani, dosită în strada ei laterală ca în-tr-un fel de cotlon, această instalaţie a lui Alexandru Korner demonstra că mulţimile şi îmbulzelile sînt un vast deşert în care ea era o oază a liniştii. O faţadă severă cu geamuri înalte, pe care iirma simplă şi lapidară se desluşea în litere pline de alamă; o uşă care te lăsa să intri uşor şi se închidea singură cu grabă; mese grele de marmură, scaune masive de stejar, un comptuar monumental unde trona o zeitate grasă, blondă şi destul de urîtă; un serviciu curat, chelneri bătrîni şi amicali, bere ca pentru cunoscători, un şvarţ cu renume între clienţi, ouă bune, unt proaspăt, cor-nuri şi franzeluţe fragede; toate gazetele obişnuiţilor localului, întinse cu grijă pe aparatele lor de trestie de mare; ş-o linişte, o pace, ş-o tihnă ca-ntr-o familie de sectari.
   Bătrînii introduseră cu grijă pe tînăr în acest templu, şi-l duseră la masa lor rezervată, între doi pilaştri, în plină lumină şi ferită de curent. Se aşezară în scaune ca-ntr-o proprietate a lor, poftiră între ei pe Traian, şi deodată, în preajmă, apăru un om'nalt şi soleonn, e-o barbă mare revărsată pînă la lanţul de aur al ceasornicului, un om grav ca un ministru plenipotenţiar cît tăcu, înclinîndu-se ceremonios. Cum deschise gura, deveni prietinos şi îndatoritor.
 702
   —     Ce mai faceţi, domnule profesor ? întrebă el cu voce plină de interes.
   —   Bine, domnule Körner. Mi-a venit nepotul.
   •— Da? Asta mă bucură foarte mult. Şi Körner scutură cu afabilitate mîna lui Traian. Şi dumneavoastră. domnule arhivar ?
   Şi domnul arhivar era bine, ceea ce bucură din nou pe domnul Körner. înălţîndu-se, făcu nişte semne misterioase. Un chelner mărunt şi uscat, cu profil de Dafrite şli cu ochi spăriaţi care priveau parcă infernul, făcu ocol în jurul mesei, ca şi cum ar fi împlinit o vrajă; apoi dispăru şi se întoarse ca de pe alt tă-rîm c-un serviciu de argint şi trei ceşti de porţelan. Vărsă şvarţul repede, dispăru iar şi se întoarse cu gazetele, pe care le depuse pe un scaun între cei doi bătrîni. Respectabilul domn Körner trecu spre alţi prietini. Localul se popula încet-îneet, fără să i se tulbure liniştea şi tihna. Cînd Eudoxiu Bărbat duse ceaşca de cafea la gură şi sorbi atent şi uşor din licoare, domnul Alexandru Körner se înfăţişă iar, trase dintr-un buzunar de la piept o cutie flexibilă de piele pe care o deschise, oferind domnului profesor o ţigară de foi, care numai în acest local şi-n acest buzunar se putea găsi.
   —     Mie îmi plac ţigările obişnuite... zise cu modestie Grigore Simandiri, scobind şi scoţînd dintr-un bu-zunăraş al vestei un pachet de «intim-club».
   Bătrînii cetiră gazetele cu răbdare şi răsfoiră revistele. Schimbară puţine vorbe şi observaţii. înainte de plecarea lor, domnul Körner se înfăţişă a treia oară şi povesti o întîmplare interesantă. Se vedea că în fiecare zi îi place să servească unor clienţi anumiţi cîte un asemenea mic ecou gazetăresc. De data asta era vorba de un individ cu monoclu, care a căutat de
                                                                        703
c/inci ori în cursul dimineţii pe domnul profesor. — Nu-i aici domnul profesor ? — Nu. — N-a venit încă domnul profesor ? ■— Nu. — Bine, atunci cînd l-aş putea găsi pe domnul profesor ? — După amiază ! «De-abia atunci a încetat să mă onoreze cu vizitele şi întrebările sale.» Şi domnul Körner rîdea foarte vesel, de şi barba îi era gravă.
   —     Poate să vie, zise bătrînul Eudoxiu; cu mine nü mai are de-a face. Să binevoiască a sta de vorbă cu nepotul meu, domnul Traian Bălteanu, care-i advocat. Iar dumneata, prietine, apărîndu-mi şi de d'atia asta tihna, dovedeşti că porţi cu cinste numele oşteanului şi poetului Körner...
   —     Mulţumesc, stimate domnule profesor, răspunse patronul cafenelei, emoţionat.
   Bătrînii se pregătiră să plece, iar chelnerul uscat şi spîn se arătă iar, înconjurînd masa. Prezintă jobenul lui Eudoxiu, pălăria moale de pîslă a lui Siman-diri şi cele două umbrele. Traian mai căută o dată din ochi figura impunătoare a patronului.
   —     Nepoate, îi zise Eudoxiu, ai dreptate să stimezi şi să admiri pe domnul Körner. Omul acesta a venit în ţară din Wurtembergul lui acum patruzeci de ani. II cunosc de cînd eram tînăr şi i-am fost credincios. urmîndu-1 în peiregrinaţiile lui. Oriunde. îşi aşează penaţii, se face linişte şi se bea şvarţ bun. Iri război, i-au murit doi băieţi, ofiţeri sub drapelul nostru. Au fost măcelăriţi de bulgari la Turtucaia. El însuşi a fost închis o bucată de vreme în lagărul străinilor. Cînd s-a întors, soţia a avut vreme să-l îmbrăţişeze şi a murit «de inimă bună» cum spune el. Acest om, cum vezi, după toate cîte i s-au întîmplat, a avut totuşi puterea să continue a-şi îndeplini menirea pe
 7Ö4
pămî'nt. Şi-a deschis aici cafeneaua, şi noi l-am urmat cu fidelitate.
   Din liniştea Cafeului European, ieşiră în furnicarul după-amiezilor Capitalei. Regiunea aceea mai ales, de la Bulevarde pînă la Chei, cuprinzînd Sfîntul Gheorghe, Bursa, Lipscanii, era ca o zbatere de valuri înghesuite. Tînărul ieşan totuşi nu era prea impresionat de aceste manifestări externe ale mulţimii. Sufletul lui culegea alte sensaţii din viaţa nouă în care intrase.
   Cum ieşiră în mulţime, bătrînii aţîţaţi începură a dezbate o chestie asupra căreia nu căzuseră încă de acord. Era vorba despre Oană Păun şi despre Ma-rişca Păun. Eudoxiu Bărbat avea deocamdată convingerea că indivizii care au purtat aceste două ¡nume la 1619 erau veri. Grigore Simandiri îi credea fraţi.
   —     Să mă ierţi, stimate amice, dacă te contrazic, striga Simandiri cu vocea-i năvalnică, pufnind şi ră-suflînd grăbit; n-ai cetit cu destulă atenţie izvodul care se găseşte alăturea de uricul dumitale. Şi din iz-vod, şi din hotarnică, se vede că moştenitorii lui Oană Păun au dobîndit şi partea Marişcăi; şi amîndouă părţile aţi fost un sfert dintr-un sfert din jumătatea «bătrînului» Ursu. Oană s-a însurat cu Maria Va-meşu şi a avut şapte feciori şi două fete. Marişca a murit stearpă. Acuma bagă de seamă ce se mai vede că rezultă din hotărîrea cinstitului divan...
   Toate aceste lucruri, Grigore Simandiri nu le putea rosti decît făcîndu-şi cu greu loc prin mulţime, lovit din stînga de unii, împins la dreapta de alţii. Un grup compact îl oprea ; el trebuia să-l ocolească şi să alerge pe pieioarele-i scurte şi să-şi înalţe glasul ca să fie auzit de Bărbat, care, înalt şi osos, îşi făcea mai lesne drum. Unii dintre cei în care se izbea bătrînul arhi-
45 ~~ M). Sadoveanu — Opere, voi. 7
 705
var, se întorceau în loc şi îl priveau o clipă cum gesticulează, rostind cuvinte ciudate şi neînţelese. Bărbat, de şi înainta grav, mormăia replici şi observaţii uneori ironice, alteori serioase. Traian era încredinţat că amîndoi se socot singuri, trăgînd fiecare de cîte un capăt al uricului răzăşilor putneni.
   Cînd intrară acasă, Atihia îi întîmpină în antret şi arătă stăpînului ei că «iar a venit unul».
   Bărbat mormăi nemulţămit:
   —  Cine-o ii fiind şi ăsta ? Nu-1 cunoşti ?
   —     Nu-1 cunosc, nu l-am văzut pînă acuma. Dar astăzi a venit de două ori după oe-aţi plecat. Ş-a spus că vă caută la cafenea şi, dacă nu vă găseşte acolo, se întoarce iarăşi.
   —     E hotărît ca un ucigaş, după cît văd, zise profesorul. Dacă vine, du-1 să vorbească cu domnul Traian. De astăzi înainte pe toţi să-i duci în odaie la domnul Traian. Dumnealui are să le spuie ce are de spus.
   Traian -nu înţelese ce ar putea să spuie acestor musafiri ; tăcu însă.
   —  Iubite nepoate, îi vorbi bătrînul, pe cînd intrau
tn bibliotecă, dacă nu vei şti ce să le spui, să taci, ori să le vorbeşti despre tratatul de la Cuciuc Cai-nargi. Deocamdată am să-ţi comunic un fapt. întruna din zilele trecute, am trecut Dîmboviţa ş-am făcut la notariat un act prin care declar pe Atihia, alias Ana Tulbure, proprietară a camerelor ce ocupă : bucătăria, odaia în care te-a găzduit, şi-o cămăruţă în care şi-a făcut acuma sălaşul. Asta, bineînţeles, după moartea mea. Va fi stăpînă a acestor încăperi şi a ieşirii celei mici. cît va trăi. La moarte o moşteneşte casa.                                                      "!
   —  Aceasta-i o bună orînduire, complectă Simandiri.
 706
   Tînărul tăcea, cam nedumerit.
   —     Mai întîi, urmă bătrînul Eudoxiu, asta o ţine pe Atihia lîngă mine. M-am deprins cu ea şi aud că acum servitoarele, pe lîngă că se găsesc foarte greu, dar au tendinţe despotice şi subversive. Cum nu vreau să mă însor nici la bătrîneţe, nici nu vreau să risc să fiu otrăvit, mă mulţumesc cu nenorocirea pe care o am. Qrînduirea mea asigură pe Atihia şi încurcă puţin pe cei care mă necăjesc şi visează să devie proprietari în strada Lepidopterului numărul 14.
   Clopotul sună în antret şi Atihia vîrî îndată capul pe uşă, vestind că «a venit iar domnul cel cu monoclu».
   —     A, e un domn cu monoclu... observă Bărbat. E cel de la cafenea.
   Traian trecu în camera lui. Atihia introduse pe musafir. După o clipă intrară şi cei doi bătrîni prietini. «Vor să vadă cum ies eu din încurcătură», gîndi zîm-bind Traian.
   Vizitatorul era un domn îmbrăcat într-un frumos complect cenuşiu, croit după cea din urmă modă americană : pantaloni cu manşetă, cu dungă ireproşabilă şi cu eîte un creţ sub bată, la naşterea acestei dungi. Sacoul larg. Guler nalt, cravată îngustă înodată strîns şi străpunsă de un bold cu mărgăritar. Ghete de lac, pălărie de paie, baston cu mîner de argint, mănuşi de piele de Suedia. Păr lins, cu cărare la mijloc. Obrazul cu îngrijire ras, arăta un om ca de treizeci de ani, brun, cu buza dispreţuitoare şi ochii tulburi, dar foarte mobili. Se recomandă A. Florescu, publicist; privi în juru-i cu oarecare mirare, apoi se întoarse spre bă-trînii care intraseră aproape odată cu el.
   —     Eu doresc să am onoarea unei convorbiri cu domnul Eudoxiu Bărbat, declară el.
 45*
 707
   —    Vorbiţi cu procuratorul său, îi răspunse tînărul Bălteanu.
   —    Da, domnul Traian Bălteanu este procuratorul meu, întări cu linişte şi răceală profesorul.
   Musafirul privi atent pe bătrîni, apoi pe Traian.
   —    Advocatul domnului Eudoxiu Bărbat ştiam că este Gorciu, vorbi el. I s-a retras procura ?
   Bătrînul Eudoxiu tăcu.
   —    Domnul Traian Bălteanu nu cumva este ieşan ? vorbi iarăşi domnul Florescu.
   —  Nu vă înşelaţi: sînt ieşan.                (
   —    Atuncea desigur sînteţi fiul advocatului Bălteanu. Am cetit în Zorile lucruri semnate de dumneavoastră... Sîntem întrucîtva confraţi... Eu cunosc foarte bine pe domnul Iancu Bălteanu, tatăl dumneavoastră, după cum de altminteri cunosc pe toţi ieşenii mai de samă. Am din cînd în cînd afaceri pe la dumneavoastră. Aţi venit de mult ?
   Domnul Florescu vorbea distins şi polit’ios. Fără să-i răspundă la ultima întrebare, Traian îl pofti să şadă pe scaun. Bătrînii se aşezară şi ei mai l'\ o parte, neclintiţi şi impasibili, ca nişte judecători severi.
   —    Cu ce informaţie vă pot servi, domnule Florescu ? întrebă Traian.
   —    Domnule Bălteanu, răspunse cu glas plăcut musafirul, eu cîteodată îmi las să doarmă muza şi mă ocup şi de afaceri. Am auzit, din mai multe surse vrednice de încredere, că domnul Eudoxiu Bărbat (s<* întoarse spre bătrîn, aşteptînd parcă de la el răs puns), că domnul Eudoxiu Bărbat ar avea intenţia să vîndă proprietatea aceasta... Am auzit că a găsit, ori că e cu putinţă să găsească, o casă mai potrivită pentru domnia sa, într-un cartier mai liniştit, lucru foarte explicabil. O asemenea afacere, aducîndu-i un
 708
beneficiu însemnat şi fiind deci cu totul în avantajul domniei sale, am înţeles că este grabnică. M-am informat că nu s-a făcut nimic însă. De aceea mi-am luat libertatea să mă prezint, încredkiţînd pe domnul profesor că cele mai bune condiţii de vînzare i le-aş putea asigura eu. Chestia cealaltă, a achiziţiei unei proprietăţi, e mai uşoară şi a fost studiată de mine. Cunosc două case foarte drăguţe: una în Tunari, alta în Precupeţii Vechi...
   Musafirul se opri din vorbirea-i însufleţită şi privi zîmbind pe Traian, apoi spre bătrîni.
   —     Domnule Florescu, răspunse cu gravitate tînă-rul Bălteanu, informaţiile dumneavoastră nu sînt tocmai e'xacte... îmi daţi voie, accentua el, văzînd pe domnul Florescu gata de replică. Nu sînt exacte pentru că noi n-am manifestat niciodată dorinţi pe care ni le atribuiţi. Chestia de altfel prezintă şi oarecare complicaţii de care dumneavoastră poate nu aveţi cunoştinţă.
   Florescu întrerupse:
   —     Voiţi să vorbiţi de actul privitor la doamna Ana Tulbure ?
   ■— Da ; sînt Însă şi alte chestii.
   —   Faceţi poate aluzie la dificultăţile cu chiriaşii ?
   —     Văd că .domnul Gorciu v-a pus întrucîtva în curent cu unele chestii, zise zîmbind Traian, pe cînd bătrînul se frămînta în scaunul lui. Cum însă domnul Gorciu, de mîne, nu va mai reprezenta interesele unchiului meu, va trebui să primiţi informaţii de la alţii, adică d'e la mine.
   —     Vra să zică retrageţi procura cu care aţi onorat pe domnul Gorciu ? întrebă Florescu, întorcîndu-se spre bătrîn.
 709
   —     Da ! răspunse profesorul, mai tare decît se aştepta tînărul.
   *— Şi-n chestia care mă interesează, răspunsul mi-1 daţi“ dumneavoastră, domnule Băltean-u ?
   —     Da, domnule Florescu. Un răspuns de altminteri foarte simplu. Nu ne-am gîndit încă să vindem casa. Mai bine zis, nu voim s-o vindem...
   Domnul A. Florescu zîrnbi, ca şi cum ar fi fost înveselit de acest răspuns. Se scuză de deranjul pe care l-a făcut; ceru lui Traian onoarea şi plăcerea să-l mai întîlnească, fie la Cafeul European, fie la Cafeul Bulevard, şi se retrase salutînd cu eleganţă şi distincţie.
   —     Cine o fi fiind acest domn? întrebă cu dispreţ bătrînul Simandiri.
   —     Trebuie să fie un om viclean şi primejdios, răspunse Traian. L-am simţit dintrodată, căci mi-a bătut inima şi-am avut sensaţia luptei...
   —     Băiatul are dreptate, vorbi Eudoxiu. Văd legătura cu Gorciu, văd că paşii îmi sînt urmăriţi, actele cunoscute. Chestia cu Ana Tulbur mai ales m-a surprins. Acuma sînt mai mulţumit ca oricînd de ideea mea. M-am gîndit bine şi-am ales bine. Mi-a plăcut cum a răspuns şi s-a ţinut băiatul, urmă el, cătră Simandiri, pe cînd ieşeau din cameră. Mîine retrag procura lui Gorciu şi fac alta pentru Traian. Trebuie grabă; domnul acesta Florescu nu-mi place deloc; e un om prea politicos. în fiecare zi aveam cîte una de acestea. Bine că scap. Atihia, pofteşte aici pe domnul Traian. Nepoate, zise bătrînul c-un accent în voce pe care tînărul încă nu i-1 auzise, prietenul nostru domnul Grigore Simandiri n-are dreptate, cu tot zapi-sul şi hotărnicia lui. Dacă nu ne tulbura domnul Florescu, voiam să-ţi arăt pentru ce-ţi cer jertfe ca cea
 710
de azil Zilele fug şi cînd vorbeşti cu oameni ca cel care a fost aici, însemnează că sfredeleşti nisipul. Aceste zile din urrnă ale mele le-am închinat unei lucrării ca!rie lămureşte o chestie destul de întunecată din trecutul nostru. In lumea unde mă voi duce nu sînt biblioteci, de-aceea mă grăbesc să întrebuinţez pe acelea de aici...
   Bătrînul Simandiri găsi vreme să mărturisească şoptit lui Traian că «prietenul nostru Eudoxiu astăzi e destul de bine dispus».
   Rînduind cărţi şi documente şi punînd în lumină un manuscript pe jumătăţi de coală, înegrit de o caligrafie maşcată şi ascuţită, pensionarul arăta, in aprobarea complectă şi entuziastă a celuilalt bătrîn, că e vorba în teancul acela de foi, de o glorie necunoscută. Era vorba de vechea nobleţă teritorială a voievodatelor romîneşti. Moşnenii şi răzăşii de altădată, oameni liberi, nobili prin această libertate şi prin stăpînirea pămîntului, oşteni totdeauna gata pentru slujba domnească, au fost tăria trecutului.
   —     Decăderea politică a principatelor dunărene, zicea bătrînul mutînd tomuri dintr-un capăt într-altul al biroului, decăderea politică a principatelor dunărene se confundă cu decăderea acestei clase interesante de oameni. O domnie ereditară s-ar fi sprijinit fără îndoială pe ei, căci ei erau oştirea. Slăbiciunea domnilor i-a lăsat deocamdată în aer. întărirea unei boierimi anarhice le-a pecetluit osînda...
   •— Aşa, este, zise cu tristeţă Grigore Simandiri; le-a pecetluit osînda...
   —     Eu am căutat, reluă aţîţat Eudoxiu, să stabilesc cîteva serii de acte cu legătură în două sau trei veacuri. Fiecare priveşte o moşie ş-un neam. La 1680 se arată că Oană şi Marişca, fraţi... (profesorul se uită
 711
triumfător la Simandiri), că Oană şi Marişca, fraţi, pomenesc între înaintaşii lor pe un bătrîri hatman Grozav. O cneaghină Măgdălina trebuie să fi fost mama lor. Oană se simţea şi el între neamuri şi avea sate şi mori. Urmaşii lui, după optzeci de ani, se războiesc într-un proces fără sfîrşiţ cu postelnicul Bal-mez care intrase în proprietăţile lor prin cumpărături ^ întăi, apoi prin confiscări arbitrare... La 1805, răzăşii se mai judecă, dar sînt săraci şi împuţinaţi. Divanul le dă cea din urmă lovitură, şi, la 1850, satul Oneşti adăposteşte numai oameni proşti şi de rînd. Gospodăriile, livezile şi viile, prisăcile şi morile, ceairurile de cai şi armele, slujbele domneşti şi viaţa liberă nu mai sînt nici măcar o amintire... Urmaşii şi-au plecat fruntea în pulbere şi se sting în ticăloşie.
    —i Se sting în ticăloşie... murmură cu tristeţă Si-mandiri.
    —     Lucruri de acestea am eu aici... urmă Bărbat; adun fapte şi dovezi...
    —     Fapte şi dovezi, strigă Simandiri săltînd de pe scaun. Acum am mai găsit ceva nou. E vorba de Vrînceni; de unul Costan din Topliţa. Acest Costan a avut cinci feciori...
    —   Şase! îl întrerupse Bărbat.
    —     Cinci! strigă Simandiri: Grigore Limbă-Nea-gră, Tudose Limbă-Neagră, Misail Limbă-Neagră, care a fost călugăr la Soveja, Ionuţ Limbă-Neagră şi Niehita Limbă-Neagră. Al şaselea copil a fost o fată. E adevărat, au fost şase, însă cinci feciori ş-o fată, Teodosia. Această Teodosie s-a măritat cu Cloanţă Un-gureanu, ş-apoi de aici se trag Ungurenii din Topliţa... Noi arătăm aici lucruri grozave! urmă Simandiri venind la birou şi bătînd manuscriptul cu palma.
 712
   ■— Aş ! 'răspunse ironic Eudoxiu Bărbat, nu sînt deloc grozave.
   ■— Ba da, ba da, susţin că sînt grozave şi aşa de importante, încît eu n-aş îndrăzni să public asemenea lucruri, căci la urma urmei unii din cei despre care vorbim noi aici sînt lupi, iar acei care sînt mari şi tari în zilele noastre sînt nepoţii lupilor. Uitam să spun că un nepot al lui Cloanţă a omorît un turc la vama Buzăului şi s-a făcut hoţ şi nu l-au mai putut prinde niciodată... Apoi de asta i-a globit domnia pe topliţepii de i-a distrus. Ce stai dumneata să-mi spui că nu sînt importante şi grozave ? Iţi dovedesc eu mîni cît de importante sînt! Acuma n-am vreme, trebuie să mă duc să văd pe Abraham Patron. Vrea să-mi arate nişte socoteli. El nu ştie că eu îl cîntă-resc cu degetul meu cel mic. Dar mine să pofteşti dumneata să-mi spui că nu-s importante, şi-ţi dovedesc îndată că sînt şi importante şi grozave, precum am avut cinstea să spun. Să ne vedem cu bine!
   Grigore Simandiri îşi smunci pălăria de pîslă şi plecă, avînd aerul ameninţător şi indignat. Bărbat rămase zîmbind în jilţul lui şi privi un timp cu ochi rotunzi pe Traian, fără să-l vadă.
   —      Nepoate, vorbi el după cîteva clipe; la acest ceas sînt totdeauna singur. După echinocţiul de primăvară, soarele apune spre Cotrooeni şi ajunge şi-n ferestrele mele. îmi umple odaia, ea şi acuma ; îl simţesc pătrunzînd în mine, ca şi cum ar vrea să-mi facă provizie pentru noaptea de veşnic reumatism. Are să-mi fie frig peste puţină vreme şi-i primesc cu foarte mare plăcere vizita. In ceasul acesta gîndesc, ori scriu... Stările şi sensaţiile de pace nu le mai pot însă avea de-o vreme... Ascultă: n-auzi nimic ?
 713
   Bătrînul rămase atent, eu sprinceana ridicată, as-cultind clădirea.
   A doua oară în ziua aceea Traian se simţea înfiorat.
   *— N-a uzi nimic ?
   —   Nu.
   —     Ascultă bine. Cîntă cineva din flaut. Ferestrele acestea de aici dau în stradă. Cîntăreţul însă stă la una din ferestrele care dau în curte, în aripa dreaptă. Din camera dumitale ai să-l auzi mai bine. Dacă deschizi fereastra, îl şi vezi. Acuma auzi ?
   —     Aud, răspunse Traian, prinzînd un sunet vag şi foarte depărtat.
   *— In curînd ai să-l auzi mai bine. fiu îl aud şi-l simt prea tare. Nu mă lasă liniştit; nu mă lasă să lucrez. Cîntă la ora aceasta, cîntă cîteodată şi dimineaţa, şi peste zi. E un funcţionar de la finanţe, un băiat subţire, slab, cu ochi negri. A început de opt zile. Am răbdat patru. Ce puteam să fac ? Aşteptam şă isprăvească, însă el nu isprăvea. A cîntat şi-ntr-a cinoea zi, dimineaţa. M-am hotărît să mă înfăţişez la doamna Barbara Demetrescu. Doamna Demetrescu e chiriaşa mea. Iar tînărul a subînchiriat o cameră de la doamna Demetrescu. Intru prin urmare la doamna Barbara Demetrescu. Mai întîi am fost întîmpinat de un miros cumplit de varză acră; al doilea de un fox care rodea într-un ungher un papuc. A lăsat papucul şi s-a repezit cu sălbătăcie la mine. Doamna Demetrescu l-a strigat sentimental de după uşă : Fiki! şi foxul s-a întors la papuc. Doamna Barbara Demetrescu însăşi s-a arătat şi a ţipat ruşinată cînd m-a văzut. Era numai în camizol. Doamna Barbara Demetrescu e o persoană foarte bine. ca să spun aşa. Cînd stă în prag nu poate nimeni trece pe lîngă dom-
714
niai sas. Are puţină mustaţă, ceea ce ar dovedi energie, însă ochii îi sînt foarte blînzi...
   Bătrînul se opri atent.
   —      Acum a stat, şopti el. Dar în curînd începe iar, alt cîntec. S-a întors scuzîndu-se şi acoperindu-şi gî-tul şi sînii c-un fichu roz. De la dînsa am aflat că bucata ceea de pînză se chiamă fichu. Ii vorbesc de tînăr. Doamna Demetrescu mă priveşte zîmbind şi-mi arată că e;u însumi am consimţit să subînchirieze o cameră. N-am scris nicăieri lucrul acesta, dar advocatul meu, domnul Gorciu, i-a comunicat că poate subînchiria o cameră. Chiriile s-au ridicat, şi pensia sa, ca văduvă de căpitan de cavalerie, e o adevărată mizerie în ziiele noastre. — Se poate, doamnă, îi răspund eu, se poate să fi consimţit, de şi eu nu-mi aduc aminte; însă tînărul acesta eîntă din flaut. — Aşa mi se pare şi mie, mi-a răspuns rîzînd doamna Barbara Demetrescu; îl aud şi eu... — Cărei pricini se datoresc aceste concerte ? întreb. — N-aş putea, domnule profesor, să vă răspund, zice ea. înclin însă a crede că tînărul Ionescu e înamorat!... Am rămas surprins de această pătrundere; ş-am încercat să vedem prin ce mijloace s-ar putea să fim scutiţi de accesele de flaut ale tînărului Ionescu... Doamna Demetrescu rîdea şi mă privea foarte ciudat. Nu mi-a fost greu să înţeleg că respinge cu putere orice bănuială că ar exista vreo legătură între domnia sa şi eîntecul tînărului. In acelaşi timp s-a crezut datoare să dea sfaturi acelor persoane care ar descoperi în ele sim-ţiminte de gelozie. Auzi ? Concertul a început din nou. Am bănuială că această îmbelşugată persoană mă crede cuprins pentru ea de un amor tîrziu şi fatal... Am observat pe măsuţa lîngă care m-a poftit un roman ferfeniţos ş-o pereche de cărţi de joc... Aşa în-
                                                                                      715
  j
cît pe această cale n-am putut ajunge la nici un rezultat. Ce-i de făcut ? Dumneata ce spui? Concertele acestui mierloi, în care strigă instinctul speciei, nu mă lasă să trăiesc. A încetat iar.
   Tînărul tăcea nedumerit. Bătrînul privea ţintă şi neliniştitor.
   —     înehipuie-ţi că-1 aud şi cînd îmi pun bumbac în urechi. Chestia aceasta trebuie rezolvată. Nu mai am linişte de cîteva zile. Cînd vin ceasurile flautului, mă simţesc într-o stare de mare descurajare.
   ■— Ar trebui poate să vorbeşti cu tînărul.
   —     A vorbit Atihia. Nu se poate. Cu greu a găsit camera asta, e criză mare de locuinţe. In ce priveşte cîntecele, a rîs. Are dreptate. Cîntă în camera lui şi asta-1 priveşte pe dînsul. Dar de ce cîntă ? Pentru cine cîntă ? Alaltăieri şi ieri am stat în camera dumi-tale, pe cînd tînărul îşi împlinea misiunea de victimă, în cadrul ferestrei sale, şi mi s-a părut că am văzut şi alaltăieri şi ieri, în aripa stîngă, în geamlîcul etajului de sus, un profil tînăr, un cap brunet, c-o floare tloşie la ureche. Mi se pare că e o sluijnicuţă. Atihia a 'recunoscut-o. Ar fi chemînd-o Melania.
   ■— Bine, unchiule, mu se putu opri tînărul de a observa, în casa aceasta mare sînt, îmi' închipui, mai multe femei tinere, şi brune şi blonde. De unde deduci că domnul Ionescu concertează pentru profilul brun cu floare roşă la ureche?
   —     N-am spus asta. Atihia ştie tot oe se petrece în casa noastră. Am unsprezece chiriaşi. Şi sînt patru camere subînchiriate. Femei tinere sînt opt. In vîrstă, împresurate de copii şi griji, sînt mai multe. Atihia ştie că tînărul Ionescu n-are nici o legătură aici.
- — O fi avînd în altă parte.
 716
                 0
    —     Nu cred. Am ajuns la asta prin mai multe deducţii logice.
    —   Atunci ?
    —     Atunci, urmă aţîţat bătrînul Eudoxiu, mi-am ■pus întrebarea dacă Melania n-o fi avînd legături. Din ce spune Atihia, înţeleg că-i melancolică, măcar că e tînără şi sîntem în primăvară. Iarna i-a îngheţat întîia pasiune. Ş-atunci am plănuit să mă substitui zeilor, să fac fericiţi pe aceşti tineri şi atunci domnul Ionescu îşi va părăsi concertele, deoarece va avea ceva mai interesant de făcut. îmi dau socoteală mai
* bine decît oricine de meschinăria preocupărilor mele. Totuşi numai aşa nădăjduiesc să scap de această pătrunzătoare persecuţie.
    Tînărul Traian cu greu îşi stăpînea veselia.
    —     Astă-noapte, pe cînd mu puteam dormi, am rîs şi eu de toate acestea, urmă sumbru bătrînul. Ieri, am încercat o primă înfrînigere. Am aşteptat dimineaţa pe Melania, să iasă la piaţă. Şi m-am luat după ea. Voiam s-o opresc, la um colţ de stradă, ori îmtr-un gang, să-i vorbesc şi s-o încredinţez că ei se adresează romanţele de disperare, că tînărul n-aşteaptă decît un semn ş-o privire. La urma urmei, într-o formă familiară şi glumeaţă, aceste lucruri se puteau spune unei slujmcuţe. Inchipuieşte-ţi că n-am putut. La prima mea încercare, fiinţa aceea s-a apărat ş-a crezut că trebuie să se salveze rîzînd absolut fără sens, pretinzînd a înţelege că ştie foarte bine ce urmăresc eu prin asemenea manevre. Am priceput de aici că bătrîneţea vine întovărăşită şi de multe lucruri ridicole şi suferinţe... Atihia s-a declarat în stare să convingă ea pe cele două fiinţe că sînit predestinate din veci unui amor înflăcărat, şi astăzi credeam că va începe iarăşi o eră de pace. Văd însă că destinul nu s-a
 717
schimbat. Să aşteptăm. Atihia nu e acasă. N-o simt umblînd prin farmacia ei. Să trecem în odaia dumi-tale şi să deschidem fereastra...
   In camera lui Traian, spre curtea pătrată, fereastra era deschisă. Lumina soarelui se stinsese. Bătrînul întinse capul, pe lîngă ghiveciul de muşcată, cu obrazul încreţit de bolnavă curiozitate. Traian văzu, dintr-o aruncătură de ochi la etajul de jos, în aripa dreaptă, pe tînărul negricios şi uscat. Urmărindu-i atitudinea şi ochii, ca pe un fir suspendat, trecu la etajul de sus din aripa opusă. Acolo stătea la geamlîcul deschis, rezemată pe coate şi cu braţele pe sini, slujnicuţa brună, cu floare roşie la ureche.
   Eudoxiu Bărbat se întoarse ironic şi răutăcios.
   —     Mi se pare că se isprăveşte o carieră artistică, vorbi el arătîndu-şi dinţii. N-am însă iniei o mustrare de cuget. Bătrîneţea-i tristă şi egoistă.
   Tînărul Bălteanu dormi adînc, de şi era în loc străin. Anii tineri au multe privilegii. Se sculă foarte de dimineaţă, deschise fereastra şi primi în faţă soarele. După ce se îmbrăcă, se aşeză la masă şi scrise o lungă epistolă cătră cei de-acasă. Despre drum şi Capitală avea puţine de spus : mai interesante decît orice erau fiinţile în mijlocul cărora căzuse. Bătrîni cu manii, servitoare cu nume eline... Cei de-acasă aveau întrucîtva dreptate:          unchiul Eudoxiu «pare
puţintel cam într-o parte». Mai nostim şi mai vesel decît el e bătrînul Simandiri.
   înainte de a fi isprăvit scrisoarea, Atihia îi aduse cafeaua cu lapte.
   —     Te-ai sculat cam de dimineaţă, domnule Traian, îi zise ea zîmbitoare şi prietinoasă. Ai dormit bine şi trimeţi veşti acasă. Noi ne-am odihnit mai puţin.
 718
   —   Cum se poate? întrebă Bălteanu. De ce?
   Văzînd că femeia e hotărîtă să se statornicească o
bucată de timp în mijlocul odăii, pături scrisoarea şi o strecură în buzunar. Ca să n-o uite cumva şi să nu fie cetită, se gîndi el; fără îndoială că le-ar displăcea, atît bătrînilor, cît şi Atihiei.
   —     Nu i-a fost bine astă-noapte domnului profesor, vorbi femeia privind pe tînăr cu mîhnire şi clătinînd din cap. De eîtăva vreme domnul profesor merge cam rău, urmă ea cu glas şoptit. In iarna asta de trei ori a trebuit să ,mă duc după doctor, noaptea.
   —   Dar ce ard?
   —     Un lei de boală de inimă. Tulburări a avut de multe ori, încă de acum cinci-şase ani, dar au trecut şi el nu le-a prea băgat în seamă. Acuma a început a se teme. L-a apucat mai tare în noaptea de Bobotează : o strînsoare de piept, o înăbuşeală, o lipsă de somn. Am adus un doctor bun, tînăr, domnul doctor Bazi-leseu. I-a dat reţete, i-am făcut doctorii. I-a fost mai bine. In cîte-o noapte însă iar îi e rău. Astă-noapte n-a dormit. M-am speriat. Insă mi-a poruncit să nu te scol. în zori-de-ziuă a aţipit...
   Atihia trecu pînă la fereastră, şi inspecta repede cele două etaje pe care în ajun tînărul le văzuse legate printr-un fir telepatic.
   —   Nu cred să mai cînte... zise rîzînd Traian.
   —     Nu se ştie... Mi-a spus mie fata, răspunse c-un zîmbet şiret Atihia. că nu-i place domnul Ionescu. Ea ar dori un tînăr blond şi nobil... Aşa că ameninţă să-nceapă iar cîntecul. Totuşi, nădăjduiesc şi-n necazurile de dragoste, ca s-avem pace. Am să trec pe la dumnealui, să-i dau în cărţi...
   Spionînd curtea pătrată, cu ochii ei mici şi cu nasul
 719
ascuţit, Atihia avea o înfăţişare redutabilă, care impresiona pe Traian.
   Oftînd, femeia se retrase de la fereastră şi se statornici iarăşi în mijlocul camerei, cu mînile în buzunarele şorţului.
   —      De cîtăva vreme avem şi altele, vorbi ea din nou; avem şi altele, care-1 necăjesc mai m.ult decît arată. Domnul profesor e un om care adeseori tace ori se face că rîde.
   Astă-noapte ara auzit foarte bine la domnul Isac Lobel, chiriaşul de deasupra noastră, cum pisau zahăr. Se opreau un timp, pe urmă iar 'începeau să piseze...
   —   Şi dumneata crezi că pisau într-adms ?
   Femeia îl privi lung.
   —      Dumneata, domnule Traian, nu ştii încă toate ale noastre. Astă-noapte ne-a mai făcut una şi domnul Stelea. A spart' lacătul şi a intrat în magazia de lemne. A luat lemne. Şi dimineaţa, înainte de-a te scula dumneata, striga că eu i-aş fi furat o găină. A intrat în magazie şi mi-a luat cocoşul, pentru găina pe care zice că i-am furat-o. Nu de mult mi-a otrăvit căţelul, un căţel deştept, care-mi da totdeauna noaptea de ştire, cînd s-auzea vreun zgomot. Mîrîia subţire la căpătîiuî meu şi eu mă trezeam. Mai am din cînd în cînd scandal cu copiii — obraznici şi gălăgioşi... Ii trimet părinţii lor la ferestrele noastre. în altă zi, tot domnul Stelea a atins eu .bastonul pe rînd rufele întinse pe frînghie şi mi le-a murdărit. Acuma trebuie să mă duc la secţie pentru lemne şi cocoş. Dumneata ce spui ? Secţia, ştiu şi eu, nu poate face nimic. Trebuie să-l dau în judecată. Toate istoriile şi boclu-curile acestea au început de vreo trei săptămini. Astă-diminieaţă domnul Stelea striga la mine că într-o seară are să aducă lăutari, să-i cînte în curte toată noaptea.
 720
Chiriaşii scoteau capul pe geamuri şi rîdeau. Ei ştiu ce însemnează asta şi se veselesc.
   —   Crezi că toate prostiile acestea se fac cu scop ?
   —     Ba, domnule Traiane, se fac cu scop. Domnul profesor a înţeles îndată şi văd că are dreptate. Vor, domnule Traiane, să ne alunge de aici, să ne cumpere casa. Chiriaşii prieteni cu domnul Stelea au pornit şi un proces, precum că li se ia chirie de speculă... Atuncea s-a hotărît domnul profesor să te cheme. Ai făcut bine c-ai venit la noi, domnule Traiane. Sîntem împresuraţi de oameni răi. Vor să ne facă să dăm casa pe nimic, să ne alunge, ,şi ei s-o speculeze, să cîştige cine ştie cît. Asta-i, domnule Traiane, şi de asta pisează, noaptea, zahăr deasupra ¡noastră, sparg magazia, murdăresc rufele, poate şi pe cel cu flautul l-au adus anume ; scornesc vorbe că domnul profesor a fost la cucoana Barbara, să-i facă o declaraţie... Numai Metania e cuminte şi a tăcut. Şi ¡să vezi că au s-aducă şi lăutari cu mai şi contrabas; au înţeles că domnul profesor nu poate suferi muzica. Ş-au să facă şi altele. Oamenii se pricep să facă rău, domnule Traiane. Ieri i-a părut tare bine domnului profesor c-ai sosit. De mult nu l-am văzut aşa. Aseară mi-a şi spus: Atihio, acum sîntem mai tari... Pe urmă i-a fost rău. Pentru un om bolnav de inimă, atitea neplăceri şi atîtea as-muţări nu sînt deloc bune...
   Bătrîna se opri, întinzînd urechea.
   —   S-a sculat, şopti ea, mă chiamă.
   Ieşi şi peste puţină vreme se întoarse.
   —     ¡Domnule Traiane, am găsit pe domnul profesor îmbrăcat. Doreşte să te vadă. Zice că se simte mai bine şi trebuie să ieşiţi...
   Traian găsi pe bătrîn palid şi cu ochii obosiţi şi tulburi. Silindu-se să-i zîmbească, îi arăta că s-a hotă-
 46
rît să meangă la tribunal ca să retragă procura lui Gorciu şi să facă o procură nouă «pe numele domnului advocat Traian Bălteam».
   —     îndată ce primesc procura, introduc o acţiune împotriva domnului Stelea, zise Traian. O să trebuiască să începem şi noi o serie de procese.
   —     Lupţi pentru o pricină dreaptă ; se poate în-tîmpla să cîştigi, .răspunse bătrînul, zîmbind maliţios.
   Ieşiră în stradă şi Traian opri cea dintâi trăsura goală pe care o îmtîlniră. La palatul de justiţie cerură informaţii, aşteptară un timp la grefă, unde tînărul pregăti hîrtiile şi timbrele, apoi îndepliniră formele în faţa magistratului. Prin mulţimea din sala paşilor pierduţi nu întîlniră pe Gorciu ; cînd ieşiră însă, îi salută foarte politicos domnul A. Florescu.
   Pe cînd bătrînul şi nepotul coborau trepitele de piatră, domnul Florescu se opri în loc, cu zîmbet pătrunzător, privindu-i lung. Ştia că are să-i întîlnească la palatul de justiţie şi avea sensaţia păsărarului care întinde laţuri. Sucindu-se brusc în loc, pătrunse prin mulţime, în sălile nalte, şi începu a căuta, scin-teindu-şi monoclul în toate părţile. Găsi pe Gorciu la arhivă, răsfoind dosare. II prinse familiar de braţ c-o mînă şi cu cealaltă îl bătu uşor peste grumaz, aplecîn-du-se spre el, cu glas vesel.
   —     Meştere, lasă o clipă hîrtiile acestea, care nici măcar nu sînt curate, şi vino să facem doi paşi de vals.
   Gorciu îi slrînse mina, îşi scoase ochelarii, închise dosarele şi-şi luă servieta.
   —   Este ceva nou ? întrebă el.
. — Este, cum nu, de şi toate-s vechi şi nouă toate !
 722
     S
   Advocatul Mitu Gorciu abia atinsese jumătatea vieţii. Cei patruzeci de ani însă ti împlinise ou multe succese şi cu o adevărată celebritate în anume cercuri. Era ceea ce se numeşte «uni om popular». Un cartier întreg de dincolo de dulcea apă a Dîmboviţei îl preţuia şi-l urma. II preţuia încredinţîndu-i afaceri şi procese pe care ştia să le ducă la bun sfîrşit. II urma pe calea politică, pentru că era un om care «ştia să se învîrtă» şi «cunoştea la obraz». Era simpatic pentru că era vesel; şi era şi un om frumos şi prezentabil, de şi bărbiile şi ceafa îi acopereau gulerul, de şi era cam prea spătos şi abundent. Mustaţa neagră, răsucită cu îngrijire, guşa rasă zilnic şi pudrată. Ochii mari şi răsăriţi priveau pe om drept şi aveau proprietatea să se umple de lacrimi şi cînd era patetic şi cînd rîdea c-o puternică veselie. Pentru oamenii lui, pentru cartierul lui, era «nenea Mitu». De la măcelarii şi băcanii din Popa Dobre pînă la proprietarii şi pensionarii din Strîmbeasca, toţi îl urmau sub steagul adevărului, dreptăţii şi patriotismului. S-a întîmplat odată ca cei chemaţi să conducă destinele ţării să nu înţeleagă bine merite evidente şi interese superioare, ş-atunci domnul Mitu Gorciu le-a retras creditul său şi le-a dovedit la alegeri ide deputaţi şi de comună de cine trebuie să se ţie samă în cartierul său. Reforma electorală şi votul universal s-ar putea spune că i-au consolidat puterea. La întruniri înţesate de lume glasul său mare şi gesturile-i largi au avut un efect, de care eu drept cuvînt mărturisea că se simte mîndru. Ca urmare a tuturor acestor daruri, pentru care în fiecar'e duminică domnul Gorciu mulţămea lui Dumnezeu la biserica din Popa Dobre, un scaun de deputat nu însemna nimic, dacă la deputăţie nu :s-ar fi adăogit ceea ce toată lumea ştia Că ise cuvine unui om de cre-
 46*
 723
dinţă şi de acţiune. Procese ale statului ş-ale comunei, permise de export, pe care însuşi advocatul te socotea drept un adevărat scandal, consiliile de administraţie ale societăţilor anonime Clădirea şi Petroşiţa erau a'tîtea îndeletniciri care creaseră domnului Gor-ciu o situaţie dintre cele mai frumoase. Dacă rîvna omenească ar avea o margine, domnul Mitu Gorciu s-ar fi putut socoti ajuns la ţintă. Avea proprietăţi şi depuneri. Da,r încă nu voia să dezarmeze. Nu era bolnav mici de stomah, mici de rinichi, era vesel şi activ şi mai avea de recoltat în lanurile vieţii. Era tot anul supraîncărcat de afaceri şi de procese.
  Cel care-1 ducea de braţ şi-l scotea la lumină spre cheiul Dîmboviţei, mai tînăr eu zece ani, venea pe. alte căi şi cu alte arme în cîmpul de luptă al Capitalei. Domnul A. Florescu văzuse lumina în fundul Moldovei, în mlaştinile şi magherniţile Tîrgului Frumos. Acolo, tatăl său, Iacob Blum, trăia ş-acuma, după ce copiii i se împrăştiară în toate orizonturile; trăia senin şi liniştit, ou barba lui albă şi cu tora, într-o prăvălioară întunecoasă, în dosul fierăriilor, frînghiei, lulelelor şi sacilor de crupe. Ş-acuma se ridica nemulţămit de la studiul textelor lui sfinte, cînd îi intra un muşteriu în dughiamă. Rămăsese de vorbă cu Dumnezeu şi aştepta serios moartea. Unul din feciori, cel mai mic, se arătase într-o vreme în Bucureşti ca publicist, şi iscălise A. Florescu o serie de epigrame destul de corozive. îşi făcu în curînd un nume de gazetar ager. Cronicile lui parlamentare care au apărut în Soarele, în capul dărilor de samă a şedinţelor Camerei, au avut succes şi răsunet. Asta l-a făcut curînd prietin al oamenilor politici. Pe unii, bărbaţi gravi însă fără talent, îi servea destul de discret c-un discurs de răspuns la
mesaj sau chiar c-o interpelare în chestia naţională şi a «trădătorilor războiului». Şapte 'ani de războaie şi ¡nenorocire, de ocupaţie, de frământări 'politice, de vremuri tulburi, fuseseră pentru domnul A. Florescu ca cele şapte vaci grase din Biblie. Din ce se vîntu-rase în juru-i, venise şi-n jicniţele sale ceva. Legăturile cu presa şi cu oamenii zilei încă le păstra. Multora din aceşti oameni ai zilei'domnul A. Florescu le spunea pe nume şi le zicea tu, la Capşa şi-n restaurante. îşi socottea venită vremea să păşească la o întreprindere mai serioasă ; şi avea în carnetul său însemnat un şir de proprietăţi din Capitală, care ocupau colţuri “de străzi. Părerea sa era că aceste colţuri preţuiau aur.
   —     Observi înaintea noastră două umbre/? întrebă el pe Gorciu, două umbre care merg ea şi noi la braţ în lungul cheiului ?.,.
   —     Se-nţelege, răspunse advocatul. Una din acele umbre aparţine profesorului Eudoxiu Bărbat, scumpul meu client...
   —     Ai putea zice încăpăţînatul dumitale client, care nu vrea să-şi vîndă casa.
   —   încă nu ?
   —     încă nu; şi care iese de la palat, unde a venit să dea altă procură. Procura dumitale ţi-o retrage.
   —     Cum se poate ? Cum asta ? strigă Gorciu cu violenţă, oprindu-se în loc. Rămîi aici, sau păşeşte mai repede; trebuie să-i cer socoteală...
   —     Stăi pe loc ! îi cîntă eu veselie Florescu, prin-zîndu-1 de braţ. Nu te amporîa, mai bine să aotamăm o mică discusiutie. Ţi-a retras procura, s-a isprăvit ! Noul său procurator este tînărul advocat Traian Băl-teanu, din Iaşi, care i-i nepot, şi pe care-1 vezi la braţ cu el.
   —   Şi de ce mă rog mi-a retras procura ?
 725
   —     Aş putea să-ţi spun curat: pentru că nu mai are încredere în dumneata. Dar vreau să fiu politicos : pentru că a dat-o nepotului său.
   <— Mon cher ami, lasă copilăriile şi spune-mi ce este. Am fost foarte ocupat. N-am văzut pe bătrîn •de cîteva zile.
   —     Foarte rău; trebuia să-l vezi; eu l-am văzut ieri.
   —   Ei şi ?
   —     îti spun îndată1; te rog numai să-mi răspunzi la o întrebare. Cum se retrage o procură ?
   —   Foarte bine. Cum ai dat-o, aşa o primeşti înapoi.
   —     Dar dacă nu te întîlneşti cu cel ce ţi-a dat-o, dacă n-ai prilej să i-o dai, procura dumitale e valabilă ?
   —   Cît o am e valabilă. Insă ¡spui că mi-a retras-o.
   —     Desigur, ţi-a retras-o, ceea ce spui dumneata are, însă, importanţă.
   —     Pînă la un punct, răspunse vesel domnul Mitu Gorciu. Procura mea ar putea servi poate la lucruri mărunte, însă importante pentru dumneata, pînă în momentul cînd aş primi o notificare. Trebuie să ţinem socoteală de toate. De pildă, se mai poate subînchiria un apartament în casele bătrânului; de pildă, se poate aduce un război de ţesut ş-o ţesătoare harnică în apartamentul domnului Lobel.
   —     Mi-am închipuit şi eu aceste mărunte lucruri, nene Mitule, de aceea mi-am permis să te întreb. La urma urmei, fără a abuza de procură, ceea ce în situaţia dumitale nu se poate, e destul să n-o restitui un timp. E o mică mizerie în plus. Acum ascultă. Ieri, m-am înfăţişat la bătrîn acasă, după ce l-am căutat în cîteva rînduri. Deodată am înţeles că lucrurile nu merg bine, cînd am văzut că-mi pune în faţă un băiat de douăzeci şi doi' de 'ani', un băiat de douăzeci şi doi
 726
de ani care face, mă rog dumitale, versuri, şi în ochii căruia am văzut dintrodaiă o hotărîre ş-o îneăpăţî-nare care m-au dezgustat. E un băiat bun, dar e simplu. Eu îmi cunosc oamenii. L-*am cîntărit şi l-am preţuit îndată. Crede în fantasmagorii. încă nu s-a desmeticit. Iţi voi mărturisi deci că preţul pe care-1 dau pe un asemenea copil e destul de scăzut.
   —     Apoi, dragul meu, strigă Gorciu indignat iarăşi, dacă-i vorba pe retragere de procură, atuneea o să le dovedesc eu că nu se joacă cu mine. Oee-a ce am început noi cu o parte din chiriaşi e numai o glumă. Procesele de speculă au să se înmulţească; şi au să urmeze şi altele. La urma urmei ce însemnează asta ? Nu e un adevărat scandal ca un bătrîn care nu mai are nici un rost pe lume, un bătrîn singur, să s© îndărătnicească într-o proprietate care trebuia sporită, amenajată şi valorificată ?... In zilele noastre, asta e o chestie de patriotism şi cetăţenie.
   —     Nene Gorciule, zise Florescu cu linişte, voiam tocmai să-ţi spun, că pe mine chestia procurii mă lasă destul de rece. Avem arme suficiente. Şi de la dumneata în special aştept mai ales presiune la primărie, cînd va sosi momentul.
   —     Negreşit, încredinţa advocatul cu căldură. Să n-ai îndoieli.
   —     N-am îndoieli, declară rîzînd publicistul, întru-eît e şi interesul dumitale în joc şi eu numai în oamenii inteligenţi am credinţă. Vei vedea că chestia exproprierii mie-mi va servi şi ca sperietoare a prostiei. îs, proşti, iubite meştere, — acesta e euvîntul. Şi dacă singura justificare şi glorie a omului pe pămînt e inteligenţa, 'atuneea noi avem dreptate şi facem bine. Cred că nu mai e nevoie să facem pe detectivii în urma umbrelor noastre. Să intrăm undeva să luăm
 727
o ţuică şi să ne întoarcem la treburile noastre. Eu mai am un plan.
   —     S-auzim. Pînă acum ai dovedit destulă fantezie...
   Florescu zîmbi, pe cînd advocatul rîdea zgomotos.
   —     După cugetare matură, zise gazetarul, am ajuns la hotărîrea că trebuie să chem la Bucureşti pe domnul Bălteanu tatăl. E advocat, e un om cuminte, cunoaşte lumea. Are interese în moştenirea lui Bărbat, e drept — dar această moştenire întîrzie şi o combinaţie bună poate constitui o arvună asupra cifrei aşteptate. Ii fac onoarea să-l socotesc om inteligent şi cred că ne va sprijini, în orice caz va da sfatul cel mai bun atît tîlnărului Bălteanu, cît şi bizarului bă-trîn, care poartă un nume fără rost.
   —  Epigrama e bună, declară mulţămit Gorciu.
   —     Cred că nu mă-nşel, urmă Florescu. Să nu nimeresc omul, mi se-ntîmplă rar. Prin urmare telegrafiez chiar acum domnului Bălteanu-senior: «Rog veniţi imediat Bucureşti, afacere importantă. A. Florescu, str. Domnul Tudor 8 bis». Va veni. Afacerile sînt afaceri. Ne vom înţelege. Numai ieri, îţi spun drept că am rămas uluit cînd m-am lovit de o nebunie bătrînă, care-şi asociase un entuziasm nevîrstnic.
   Nebunia bătrînă şi entuziasmul nevîrstnic mergeau domol în lungul cheiului Dîmboviţei. Eudoxiu Bărbat era tăcut; soarele primăverii parcă trezise în fiinţa lui un fel de uimire. La stînga, în canal, alunecau ape urîte şi uleioase, însă calea era largă şi aerul sonor. Intr-un timp se astâmpără şi 'Zgomotul căruţelor. Şi bătrînul, oprindu-se, văzu parcă întăia oară castanii înfloriţi.
   —  Poate voieşti să ne-ntoarcem ? întrebă tînârul.
 728
   —      Nu, răspunse bătrînul; mă simt mai bine... Nici nu ştiam că primăvara e-n floare. Castanii produc minuni, iar noi procuri şi procese. Mi se pare bizar, mai ales că niciodată în viaţa mea n-am avut afaceri de acestea urîte.
   —   Niciodată ? întrebă mirat tînăral.
   —      Niciodată ; pîn-acum n-am cunoscut obrazul magistraturii, iar poliţia pentru minie era înfăţişată printr-un vardist paşnic, cu nasul rumenit de vin. Eu n-am cunoslcut multe .lucruri, îngînă profesorul ca-n-tr-un fel de mărturisire afectuoasă, apucînd iar braţul tovarăşului său; viaţa mea a fost destul de sar-bădă. N-am făcut nici călătorii. Am avut ş-un fel de pornire împotriva trenului. De-o -bucată de vreme chiar mă tem de oalea ferată. Declar că am laşitatea asta, mă tem să nu fiu estropiat într-un accident. Şi cu toate acestea, o călătorie aş fi vrut să fac. Măcar una. Dar n-am făcut-o ¡niciodată...
   —      Ce călătorie, unchiule? vorbi rîzînd Traian. Poate voiai să vii la Iaşi ?
   —      Nu. N-am simţit niciodată nimic în mine pentru neamurile mamei, poate pentru că mama a vărsat însemnate doze de oţet şi fiere în viaţa aceluia care mi-a fost tată...
   Tînărul tăcu.
   —      Ţi-am mai spus, îi zise bătrînul strînigîndu-i braţul, că şi tu şi eu avem alte neamuri. Am glumit mai puţin decît crezi. Şi cu toate că m-am deprins a-mi arăta colţii, vei fi băgat de ¡seamă că nu sînt nici om rău, nici om vesel. De asta nu m-am însurat. Femeilor le plac naturile fericite, le. place ceea ce se chiamă un Făt-Frumos, adică un tînăr şi fermecător imbecil. Tatăl meu n-a fost fericit. Gura lui totdeauna a avut o dungă amară. El a spus odată mamei că
                                                                           729
7
toată viata a purtat-o în spate, şi numai o dată a pus-o jos şi atunci a auzit-o tînguindu-se c-o dor picioarele. Altceva ou ştiu să-i fi spus. N,u-mi aduc aminte. Cu mine insă vorbea, şi de la el mi-a rămas dorul acela de călătorie despre care ţi-am vorbit. Bătrînul a fost un fecior de răzeş din Dorna, din munte. In tinereţe l-a dat tată-său la ciobănie, iar el a fugit ca să înveţe icarte, a venit în ţară, şi cu ai lui inu s-a mai răspuns. De la el mi-au rămas cele dintîi acte şi însemnări, care mi-au dat ideea îucrării pe care n-am s-o isprăvesc... Mama era foarte ruşinată de trecutul tatălui meu ; cu toate acestea, el cobora d'intr-o rasă nobilă...
   Bătrînul pensionar se opri, ca să răsufle. Traian îl privi atent şi-i văzu ochii mîhniţi şi obrazul ca într-o paloare de amurig. Şi deodată simţi în el, ca o lovitură, înţelegere pentru bătrînul cărturar. Avu intuiţia vieţii lui triste şi curate, şi i se umplea fiinţa ca de un abur de milă.
   —      Ascultă, îi zise Eudoxiu, c-un glas schimbat. Tatăl meu mi-a povestit pribegia lui şi mi-a vorbit şi de aoele zile din copilărie pe care le-a petrecut în munte, în mijlocul unor oameni tari. Ii rămăsese o amintire plină de poezie. Turmele părăsind costişele şi pădurile de brazi şi coborînd în cîmpie, toamna, la iernatic. Flăcăi ou toiege nalte, cîni cu ragilă la gît, şi oi multe pe mirişti şi imaşuri... Drumuri lungi, într-o căruţă căptuşită cu sarici; popasuri grave — şi iarăşi porniri, ca-ntr-un exod misterios. îmi vorbea de-o noapte eînd dormita între poclăzi. Şi căruţele şi oile înaintau încet printr-o lucire de lună şi de brumă. Căruţele pe drum moale, oile şi ciobanii pe cîmpuri nedesluşite, ca nişte ape. Din eînd în cînd se auzeau tălăncile pălind lin... Aceste imagini rămăseseră în el
 730
şi-l chemau din vreme în vreme înspre acele locuri şi spre trecut. El nu ¡s-a dus. De şi toată viaţa am rîvnit şi eu acest drum, am să mor fără să-l fi făcut. Visînd la aceste izvoare curate am întreprins lucrarea mea. Lucrînd, aveam sensaţia urnei adieri din altă viată.
   Bătrînul tăcu iar. Traian se simţea plin de entuziasmul pe care confratele său, domnul A. Florescu. îl observase încă din ajun cu atîta pătrundere. Ii veni pe buze, din inimă, dorinţa să spuie tovarăşului său eîteva vorbe calde.
   —     ...Se auzeau tălăncile pălind lin... rosti el încet şi cu blîndeţă.
   —     Da, îi murmură bătrînul cu voce obosită; muzica aceasta nu va muri cu mine.
   Se întoarseră înapoi, miai încet, pe drumul pe care veniseră. Bătrînul se lăsa mîngîiat de primăvară, şi tăcea, ca după o aispră sforţare. Cînd trecură podul Dîmboviţei, în dreptul palatului de justiţie, Traian îşi aduse aminte de epistola lui neisprăvită. O căută în buzunar, o scoase, o rupse în bucăţi mărunte ş-o aruncă peste parapet. Bătrînul îi urmărise nepăsător mişcările, apoi îi zise cu uşoară mustrare de ironie:
   —     Cei de la Iaşi au să aştepte zadarnic scrisoarea asta...
   —     Am să le scriu alta... răspunse înroşindu-se Traian.
   Pîn-acasă bătrînul nu mai rosti nici o vorbă. Acolo găsiră pe arhivar. Părea vesel că mai dăduse peste o pecete ş-un pergament de la Io Petrea-Voievod, hospodar zemti Motdavscoit dar se cunoştea bine că e năcăjit de altă preocupare. Şi Atihia părea a şti ceva, căci, pe cînd stăteau în jurul mesei în bucătăria albă, Simandiri îi strecura cîte-o privire de înţelegere.
 73Î
   —: Prietene Grigore, îi zise batjocoritor Eudoxiu Bărbat, privindu-1 pieziş; spune repede ce ai de spus căci altfel viaţa ta e-n primejdie...
   —     Ce să spun ? se apăra Simandiri năvalnic şi pufnind. N-am nimic de spus. Dar la urma urmei tot o să afli. Voiam întîi să vorbesc cu domnul Traian. M-am întîlnit, chiar cînd veneam acasă, cu domnul Florescu.
   —   Ne-am întîlnit şi noi. Ei ?
   —     Mi-a dat o veste care, drept să-ţi spun, mie nu-mi place. (Atihia se întorsese, cu polonicul în mî-nă, lingă maşina ei de bucate şi-l privea îngrozită.) Mi-a spus cum că Lepidopterului 14 — aşa-i zice el — casa noastră adică, trebuie să sufere o expropriere.
   —     Se poatel ? îngînă Bărbat întorcîndu-se spre Traian, cu ochii rotunzi.
   —     Să vedem, răspunse tînărul, încercînd să-şi stă-pîmească neliniştea.
   —     Aşa mi-a spus domnul A. Florescu, reluă Simandiri. El zice că-n planul nou, care rectifică şi lărgeşte strada Triumviri, cădem şi noi. A văzut planul. «Vă spun pertinamente», s-a exprimat el. Ce-i de făcut ?
   Bătrînul îşi plecă fruntea. Toţi tăcură.
   —     O expropriere nu se face nici mîni, nici poimîni, grăi Traian. Voi vedea ce este. Mă duc chiar după masă la primărie. Asemenea lucrări de edilitate, eu cred că privesc viitorul, cînd Comuna va putea fi mai boigată. Aşa încît ou mă sperii de ameninţarea domnului Florescu.
   —     Intr-adevăr, e o ameninţare, rînji bătrînul Eudoxiu. Dacă onorata Comună nu se grăbeşte, nu voi avea plăcerea s-o văd dărîmîndu-mi un colţ de casă. Eu ştiu c-atunci voi fi într-alt loc mai liniştit, totuşi arbitrarul acesta, pe care îl văd în juru-ml necontenit,
 732
îmi produce o suferinţă fizică. Mă înăbuş şi parcă simţesc sînge în beregată; ■ văd că am duşmani pe care nu-i merit, simt ţesîndu-se în juru-mi o coaliţie a răutăţii ş-a interesului sălbatic, căreia nu-i pot opune nici înverşunarea resentimentului, nici răutatea necesară. N-am putut urî, asta mi-a fost slăbiciunea. Ironia şi zîmbetele mele au fost înşelătoare şi s-au substituit energiei şi acţiunii. Cît am fost sărac, am putut sta liniştit în găoacea mea, ca un melc... Averi nevinovate nu prea cunosc; un om de-treabă nu se îmbogăţeşte decît printr-o întîmplare. S-a întîmplat să-mi cadă şi mie în cap asemenea întîmplare, văd că-i dură ca uin bolovian. Eu aveam probabil altă menire, nu să devin proprietar fără voie. Am intrat într-um tumult cu care n-am nici o posibilitate de armonizare. Ce-mi pasă mie de politică şi de afaceri ? Am fost de cîteva ori la Cameră, ca la un spectacol. Am văzut acolo mulţi oameni care ar trebui să moară perpendicular şi cucoane multe, în -rochii cam scurte. Am auzit vociferări, am văzut gesturi furioase. Am auzit însfîrşit moara umblînd întruna, dar nu curgea făină. Intr-o discuţie de principii, nişte indivizi eu ochii holbaţi s-au repezit la un leader al minorităţii ca să-l apuce de barbă şi să-i strice reputaţia. Odinioară regii aveau bufoni, acum se vede că au parlamente. In toate acestea eu nu am ce căuta, căci eu sînt feciorul omului din lună, cum îi spunea, tatei, mama. Şi pentru că drepturile stăpînirii sînt teribile şi primejdioase, — oamenii care mă prigonesc fără să le fi făcut nimic pot găsi mijloace nu numai să mă exproprieze, dar să-mi ia şi lumina soarelui. N-am nimic altceva de făcut; trebuie să mor!
                Toată această înşirare de cuvinte bătrînul o debită nervos şi rupt, cu voce şuierătoare şi cu buza uscată.
 733
Apoi se opri gîfîind, ascultîndu-şi 'parcă lăuntrul bîn-tuit de furtună. Se ridică şovăind. Traian îl sprijini. Atihia deschise uşa. 11 duseră în bibliotecă şi-l lăsară în jîlţ, unde rămase cu capul cufundat între umeri, cu sprîncenele acoperindu-i ochii, într-o tăcere bolnavă. Bătrînul Simandiri era cam spăriat. In atitudinea lui, Atihia văzu ş-o stînjenire pe care o înţelese, şi-l pofti în şoaptă să meargă să guste ceva, căci se răceşte mîncarea. După o clipă de nehotă-rîre, măruntul arhivar ieşi ofitînd, şi Traian zări buzele lui Eudoxiu încreţindu-se, — ceea ee-i păru semn îmbucurător.
   La ora două jumătate, tînărul Bălteam, se înfăţişă la primărie şi căută cancelaria inginerilor. După cîteva nedumeriri şi triineteri, un dorobanţ îl introduse într-o cameră destul de întunecoasă, unde un tînăr simpatic, aşezat în lumina prielnică a unei ferestre, cetea o scrisoare. Cu oarecare regret îşi întrerupse îndeletnicirea şi întrebă pe Traian cu ce chestia ar putea să-t procure plăcerea unui serviciu. La întrebările lui Traiain, se grăbi să răspundă c-un zîmbet:
   —  Strada Triumviri ? Da. Ştiu de aşa ceva.
   —     E într-adevăr vorba de o expropriere, ori numai de un proiect? întrebă Traian.
   —     Ce-aş putea să vă spun ? răspunse tînărul. E un proiect. Ca să se facă aoeastă expropriere, aveţi nevoie de multe stăruinţi...
   —     Serios ? răspunse vesel Traian. Vă rog să credeţi că voi stărui din toate puterile...
   Strînse mîna tînărului şi-l lăsă puţintel uimit. Apoi ieşi la aer, dispus, — cu impresia că toate oîte se fac şi se proiectează în jurul bătrînului Eudoxiu nu sînt decît nişte spărietori. «Puţină răbdare şi vor fi înlăturate, murmură el. La un moment dat aveam
 734
impresia că trebuie să chem pe tata. Dar nu va îi nevoie...» Zîmbea, şi, ctnd îşi întoarse privirea în afară cătră lumea din juru-i, văzu că-i răspunde c-un rîs plin şi alb o fată zglobie, care păşea îndrăzneţ, c-un mănunchi mare de liliac în braţe. Avu impresia că rîsul care trecea îi era cunoscut. Voi să se întoarcă în loc. Era în piaţa Sfîntului Gheonghe, la confluenta Lipscanilor. Din mulţime, cineva i se pus© în cale. Auzi un glas prietinos şi văzu silueta elegantă a domnului A. Florescu.
   —     Te salut, domnule Băltene... După cît văd, îţi place liliacul. Eşti bun să-mi acorzi două momente de întrevorbire ?
   —     Mă rog, poftim, răspunse Traian ; dumnitale îţi plac casele.
   —     N-am nimic de obiectat ; aş dori numai să număr un adversar mai puţin.
   —     Va trebui să treci peste trupul lui! declamă uşor tînăruL
   —     E într-iadevăr aşa de îndîrjit ? Războaiele noastre sînt de obicei scurte, numai tratativele de pace durează mai lung. Eu consimt la despăgubiri.
   —     Iubite domnule Florescu, răspunse Traian c-o voce nu tocmai stăpînită ; altădată făceai o literatură onorabilă, asta pe care o faci acuma jigneşte. La revedere ; îmi place mai mult liliacul.
      Eu prefer casele, răspuns© domnul Florescu ră-sucindu-se în loc şi salutând cu răceală, cu buza dispreţuitoare.
   «Trebuia să-i răspund mai calm şi mai tăios», se gîndea Traian, trecînd prin Lipscani. Avea în el o bucurie copilărească şi impresia de siguranţă îi crescu. Această impresie şi vioiciune, şi veselia lui, făcură bătrînului Eudoxiu mai mult efect decît o doctorie
 735
galbenă dintr-o sticluţă cu eticheta ¡roşie. Profesorul petrecu deci liniştit după-amiaza. Nu se auzi nici glasul de flaut. Clădirea părea că şi-a reluat vechea şi domoala ei somnolentă. Şi-n umbra serii, Atihia inspecta zăvoarele de la uşi şi ferestre, păşind şi zvîcnind înainte cu trupul şi capul, ca o găină.
   Domnul Iancu Bălteanu sosi la Bucureşti c-o săptă-mînă în urma lui Traian, adică într-o vineri, 7 mai. Aducea cu el o nădejde neliniştitoare, o nedumerire şi multe reproşuri ale doamnei Bălteanu pentru Traian. Domnişoara Emi îi încredinţase ş-o epigramă destul de spirituală, însă la scoborîrea din tren, după o noapte tulbure, advocatul nu-şi mai aduse aminte de ea. «Ce să fac acuma ? se gîndi advocatul, trăgînd din buzunarul vestei şi mai cetind o dată telegrama iscălită A. Florescu, Str. Domnul Tudor 8 bis. Să mă duc la adresa aceasta, e prea dimineaţă. Trebuie să văd întâi pe Traian.»
   Fără îndoială, aşa era mai bine. Ca să-i facă reproşurile cuvenite, pe de o parte, pentru că n-au primit de la el decît o ¡scrisoare cu totul neînsemnată, şi pe de alta pentru că e necesar să vadă ce se petrece cu bătrînul Bărbat şi cu casa. După discuţii lungi la Iaşi, au ajuns, la convingerea că telegrama, vorbind de o afacere importantă, are legătură cu chestia care-i preocupa. Traian va fi creat dificultăţi oamenilor de afaceri, conchidea eu mîndrie doamna Bălteanu. Prin urmare e neapărată nevoie de intervenţia experienţei şi echilibrului.
   După ce ia primele informaţii în strada Lepidopterului, se duce imediat să vadă pe personajul misterios cu telegrama, cum îi zicea Emi.
   înainte de a se coborî din ¡trăsură la numărul 14, în strada Lepidopterului, Iancu Bălteanu judecă dintr-o
 736
 aruncătură de ochi clădirea, colţul şi poziţia aproape de centru, ca un vechi om de afaceri. Se coborî mulţă-mit şi, intrînd în gang, se întîlni cu domnul Stelea, care ieşea corect, cu baston, cu gambetă şi cu ţigara în gură.
   —     Dumneavoastră probabil că veniţi cu trenul de Moldova ? întrebă zîmbind funcţionarul comercial.
   Advofcatul recunoscu faptul şi fu uimit, fără să-şi trădeze impresia.
   —     Probabil că am onoarea să vorbesc cu domnul Iancu Bălteam* ? urmă cu politeţă domnul Stelea. Nu trebuie să vă miraţi prea mult de ce vă spun, şopti el, rîzînd discret. E firesc să veniţi întîi aici; însă sîn-teţi cu nerăbdare aşteptat în altă parte...
   După ce se recomandă, scurt, Stelea, şi scu'tură cu tărie mîna lui Iancu Bălteanu, ieşi cu demnitate în stradă, aruncînd ţigara şi pipăindu-şi, din obişnuinţă, gulerul şi cravata.
   Bălteanu sună şi Atihia se înfăţişă cu grijă şi cu luare-aminte. Dar cînd înţelese că persoana aceea căruntă e tatăl lui domnul Traian, deveni veselă, se feri din p;rag şi pofti pe «boier» să intre.
   —   Domnul Traian s-a sculat. Scrie.
   Advocatul intră fără nici o pregătire la băiat, fu fericit de mirarea şi de ochii lui bucuroşi; li strînse mînile şi-i atinse fruntea cu buzele.
   —     Bine, frate dragă, se poate? strigă el brusc şi afectuos ; se poate să ne laşi aşa, fără de nici o veste ? Se poate să nu ne scrii ? Maică-ta mai ales e foarte neliniştită şi îragrijată.
   —     Am scris, răspunse Traian cu îndoială şi eu jumătate de glas.
   —     Asta se chiamă a scrie ? Zece rînduri e scrisoare pentru o mamă ?
 41 — M. Sadoveanu Opere, voţ. 7
 737
    —     Unchiul doarme ? se adresă Traian Atihiei, cu aceeaşi voce scăzută.
    —     S-a trezit, răspunse femeia, dar încă nu s-a sculat.
    —■ Tocmai acum, reluă Traian, mă pregăteam să scriu o scrisoare kilometrică. Asta ar fi mulţămit-o pe mama. Şi tocmai voiam să te rog să vii cîteva ziile la Bucureşti... E o potrivire minunată-că >ai venit singur.
    —     Am un termen la Casaţie, răspunse Bălteam. Şi m-am gîndit că poate să-ţi fiu şi de un folos cu împrejurarea asta. Ai nevoie intr-adevăr de mine ? Ce s-a întîmplat?
    —     Nimic deosebit, afară de ceea ce v-am scris, foarte sumar, recunosc... mărturisi tînărul.
    •— Vezi .că eşti vinovat ? Şi Bălteanu îl ameninţă cu degetul zîmibind. Spune, ce este ?
    —     Nimic deosebit; totuşi, dacă s-ar putea, aş vrea să previn atacurile duşmanilor noştri.
    —  Care duşmani ?
    —     Sînt mai mulţi, vorbi Traian însufleţindu-se. Eu bănuiesc că au un interes de speculă, ca să puie mîna pe proprietatea unchiului Eudoxiu. E o proprietate la colţ şi aproape de centru; poate fi transformată în ■prăvălii, în birouri, în depozite — mai ştiu eu ? Aşa bănuiesc, cel puţin. Şi văzînd că noi n-avem de vînzare...
    —  Ce n-iaveţi de vînzare ?
    —     Casa. Văzînd că n-avem de vînzare casa, au început o serie de intrigi şi procese, ca să ne exaspereze...
    —     înţdleg. Legea excepţională a chiriilor poate da naştere la ¡aşa ceva. Insă afară de procese şi de şicane, nimic serios nu poate rezulta. Şi nimic nu poate sili ipe Eudoxiu Bărbat să schimbe o valoare imobiliară, solidă, pe hîrtie monedă cu curs forţat.
 738
   —     Se-nţelege, nimic nu ne poate sili. Insă unchiul e um om care a avut totdeauna groază de lucruri de acestea. Şi mai cu samă acuma are nevoie de linişte, căci e bolnav. Oamenii cu care ne luptăm vor să ne facă să cedăm subt ameninţări de expropriere, cu larmă şi zgomote, cu scandaluri, cu tot felul de meschinării care înveninează pe un cărturar paşnic şi bătrîn. Dacă ţi-aş număra toate prostiile la care se dedau, ai rămînea uiimit.
   —     Expui foarte bine chestia... zîrnbi satisfăcut Iancu Bălteanu. Aveţi procese?
   —     Avem. Am intentat şi noi cîteva. Ieri şi alaltăieri am văzut la tribunal introduse trei hîrtii împo-trivă-ne pentru chirie de speculă. Astăzi desigur că se mai introduce una. Recunosc aici activitatea fostului procurator al unchiului ; un advocat foarte activ şi cunoscut, Gorciu, care însă nu prea pare a se împiedica de s'crupuîe... Nici pînă acuma n-a înapoiat procura. Şi recunosc şi motorul principal, în orice caz agentul acestui motor principal: un oarecare A. Flo-rescu...
   —     Locuieşte în strada Domnul Tudor, 8 bis? întrerupse Iancu Bălteanu. Şi imediat văzu că nu trebuia să facă această întrerupere.
   —     Nu ştiu unde locuieşte. II cunoşti ? întrebă Tra-ian. El spunea că te cunoaşte — cum de altminteri cunoaşte pe toţi ieşenii.
   —     Se poată; dacă-i acel care a fost prin Iaşi, il cunosc, îngînă advocatul.
   Se gîndi că (băiatul n-a dat importanţă întreruperii. Privirea, întunecată o clipă, i se înveseli iar. Atihia îi observa atentă, cu mînile în buzunarele şorţului şi zîmbea satisfăcută, cu toate că înţelegea prea puţin.
 739
 —     Acuma sínt grăbit, vorbi Iancu Bălteanu, trebuie să văd întâi de mica afacere pentru care am venit. Pentru chestia ta mai rămîn cîteva zile, dacă va fi nevoie. Studiem împreună toate dosarele, şi te pot asigura că nu plec pînă ce nu scoatem un lucru limpede di;n toată această afacere tulbure. Eşti mulţămit ?
 —     Sînt mulţăimit, răspunse Traian vesel şi sigur de sine.
 —   Atuncea-i bun. Ne vedem înainte de masă.
 —   Poftiţi fa noi la masă, întrerupse Atihia.
 —     Da; se poate; mulţămesc. Atunci am să văd şi pe Bărbat. Acuma nu-1 pot aştepta să se scoale. Şi mai vorbim atumcea, fiind şi el de faţă. Şi pe urmă chestiile noastre personale le -punem la cale între dosare, cu legea şi procedura în mînă.
 După plecarea lui Iancu Bălteanu, Traian intră la profesor. II găsi în jîlţul lui. Fu primit c-un zîmbet palid de suferinţă. Bătrînul părea mai slăbit; avea buzele albe şi ochii lucitori. Mărturisi totuşi lui Traian că se simţeşte mai 'bine decît în ajun.
 —   A venit tata... zise Traiatn, cu oarecare sfială.
 Bătrînul primi nepăsător vestea.
 —     A venit cu trenul de dimineaţă, avea 'afaceri ş-a plecat îndată. A spus că se-ntoarce. Astăzi voiam să-ţi spun că aveam intenţia să-i cer unele sfaturi. Tata e un mare meşter al şicanei.
 —   A venit fără să-l chemi ?
 i— Da. Are o afacere la Casaţie.
 —     Foarte bine. Desigur, l-ai poftit la masă... Doresc ¡să-l văd.
 Cu tot accentul neprietinesc al glasului, tînărul primi ca pe ceva plăcut fraza dini urmă. Totdeauna pomenirea neamurilor de la Iaşi se făcea într-o atmosferă penibilă. Condescendenţa bătrînului îi părea nu
 740
numai un senm.de dragoste pentru el. Afacerea îi apărea şi mai sigură, şi lupta cîştigată.
   La intrarea Lipscanilor, Iancu Bălteanu se întîlni din nou cu domnul Sfcelea, ©are-1 salută cu politeţă şi respect şi-1 opri.
   —     Stimate domnulle Bălteanu, tocmai vă căutam. Permiteţi-mi să vă-ntreb dacă doriţi să vedeţi pe domnul A. Florescu.
   —   îmi vorbeşti din partea lui ?
   —     Fără îndoială. Aţi primit de la dînsul o tele-*gramă.
   —     Tocmai. Ş-acuma mă duceam în strada Domnul Tudor 8 bis.
   —     Atunci fiţi bun şi mă întovărăşiţi pînă la Bursă. Domnul Florescu v-aşteaptă acolo.
   Astfel s-a îndeplinit această fatalitate. Şi domnul Stelea, după ce puse faţă în faţă pe cei doi oameni, se retrase în îmbulzeala şi murmurul enorm al străzii. Domnul Florescu ise arătă foarte vesel şi foarte mul-ţămit de întîlnire; Iancu Bălteanu fu rezervat. Publicistul şi omul de afaceri făcea însă, zîmbind în sine, constatarea că totuşi s-ia răspuns destul de grabnic telegramei sale. Deci s-.ar cuveni ca jocul să fie mai puţin făţarnic.
   —'Iubite domnule Bălteanu, vorbi el desmierdător, te-am chemat de la Iaşi, ca să-mi faci plăcerea să bei cu mine o bere la Bulevard. Aici, în strada Doamnei, în fiece clipă arn individ îţi pune cotul în coastă ; la fiecare pas ţîrîie soneriile cinematografelor; e o huru-ială de tramvaie, ş-o harmalaie, cum se zioe pe la noi, de nu s-aude nici în cer, nici pe pămînt.
   —     Nu beau 'bere înainte de masă, răspunse advocatul.
     —     Nici eu — ceea ce-i foarte potrivit, ca să putem vorbi o jumătate de ceas.
     —     Bine, zise cu demnitate Bălteanu, să vorbim dacă-ţi face plăcere dumnitale.
     —     O foarte mare plăcere, te asigur, -iubite şi stimate domnule Bălteanu. Să intrăm şi să ne aşezăm la o masă mai retrasă. Chelnerul îmi cunoaşte obiceiurile şi se va grăbi s-aducă două pahare de băutură blondă; în urmă ne va lăsa în pace.
     —     Mă vezi răbdător şi liniştit, declară Bălteanu aşezîndu-se pe scaun.,
     —     Asta-i semn de cuminţenie şi prevedere, iubite şi stimate domnule Bălteanu, şi simt că nu im-am înşelat în prevederile mele. Fiul dumneavoastră, care e un tînăr remarcabil din multe puncte de vedere, nu-i nici răbdător, nici liniştit. Zilele trecute mi-a făcut o adevărată declaraţie de război.
     —  De ce e vorba ? întrebă ou mirare advocatul.
     —     Intăi m-am prezintat acasă la bătrînul Eudoxiu Bănbat, uf mă Flarescu trecînd peste întreruperea par-tenerumi său. Nu vrea să vîndă casa.
     -/Care casă ?
  /— Nu vrea să vîndă casa şi e cu tărie sprijinit /de Bălteanu-junior. Ori, domnule Băltene, un lucru ) voiam să-ţi comunic dumnitale,^care eşti un oim cuminte. Noi oferim pentru proprietate un milion şi jumătate. Faceţi puţine investigaţii şi vă veţi convinge ce înseamnă această sumă pe lingă ceea ce raportează în prezent casa. Am mai putea aştepta ; am pus în mişcare mijloace, care, dat fiind cu cine avem a face, ne vor procura rezultatul dorit. Eu însă am nevoie de grabă. Afacerile nu se fac în ziua de astăzi cu întîrziere. Cer sprijinul dumnitale.
     —  Domnule Florescu, răspunse advocatul, fiul meu,
 cu câre am vorbit mai adineaori, e de părere că la o proprietate ca aceea despre oare e vorba, fiu se pierde nimic aşteptînd. Din contra. Trebuie să mai recunoşti că un imobil e o valoare reală. Eventualii moştenitori de mîne ar putea să regrete o vînzare pripită.
   —     Toate raţionamentele acestea mi le-am făcut şi eu, reîncepu cald şi prietinos publicistul. Mi-am spus chiar că o sumă de bani, oricît de mare, îşi poate schimba destinaţia, ori se poate risipi. Totul e posibil. Cu toate acestea, domnule Băltene, îndrăznesc să solicit a doua oară sprijinul dumnitale. Iată argumentele mele. Presupun că moştenirea va fi a dumneavoastră. Va fi o moştenire. Socot că intenţiile testatorului nu se vor schimba dacă în loc de imobil veţi avea de-a face cu o respectabilă sumă lichidă. Vă rog să nu mă întrerupeţi, căci sînt gata să declar că nu trebuie să ţinem socoteală de acest lucru. E indiferent dacă moşteniţi ori nu. Folosul dumneavoastră e altul şi imediat. Despre asemenea lucruri nu puteam vorbi nici c-un bătrîn imbecil, nici c-un tînăr naiv. Cu dumneavoastră voi vorbi.
   —     Aştept o explicaţie... murmură nepăsător advocatul.
   —     V-o dau imediat. Eu, stimate şi iubitule domnule Bălteanu, am fost totdeauna un om franc. îmi place să joc pe faţă. Puteam să vă ofer pentru intervenţia dumneavoastră un onorariu de o suită mii lei. Puteam să vă ofer două sute de mii. Aceştia sînt bani imediaţi şi mai siguri decît moştenirea. Ca să vedeţi însă că aveţi ia face cu un om; de onoare, vă voi face descoperirea că mi-e necesară achiziţia imediată a acestei proprietăţi pentru motivul că este supusă exproprierii.
   —   Asta nu-i scade valoarea ?
 743
   —     O scade, fireşte, pentru cei ce au a cuina proprie-tatea. Pentru mine însă, şi numai pentru mine, vă rog să fiţi atent, această expropriere înseamnă aur. Proprietatea va valora după aceea indiferent cît. Eu însă voi putea dobîndi un preţ de expropriere pe care dumneavoastră nu-1 puteţi bănui. Ce preţ de expropriere crezi dumneata, domnule Bălteanu, că pot eu dobîndi ? întrebă zîmbind Florescu.
   Advocatul tăcu.
   —■ Aoest preţ, pe care numai eu îl pot dobîndi, pentru motive mie cunoscute, se poate ridica la patru sau la cinci milioane. Vă ofer dumneavoastră un milion. Proprietatea o plătesc ceva mai mult decît face. Nu e asta o afacere serioasă ? Puteam eu însă să o prezint aşa bătrînului profesor şi tînărului său amic ?
   Bălteanu părea gînditor.
   —     Nu puteam s-o prezint, urmă Florescu, şi nici n-am prezentat-o. Iar oa încheiere mai am de adăogat două cuvinte. Eu am posibilitatea să lichidez îndată chestia exproprierii. Clădirea principală nefiind atinsă, valoarea imobilului nu va scădea simţitor. Voi revinde şi-mi voi scoate banii. Din preţul de expropriere dumneata cîştigi un milion. Alţii vor mai avea de două * ori cît dumneata. Mie îmi va răminea restul: un milion, un milion şi ceva — asta n-are importanţă, căci eu mai am notate în carnetul meu încă o mică serie de asemenea clădiri care urmează să fie expropriate. E şi asta O: mică specialitate. Afaceri, domnule Bălteanu, sînt. Trebuie să le cauţi, să le găseşti şi să le realizezi.
   •— Aşa este... încuviinţă domnul Bălteanu.
   Un fulger scăpănase pe dinaintea ochilor săi. Totuşi se stăpînea, încerca să judece limpede, şi înţelegea din ce în ce mai ibine că, la urma urmei, i se cerea o
 744
simplă intervenţie, un iluoru destul de nevinovat şi de onest.                        ;       '   : i : ' :           "
   —     Am pus în mişcarei alte mijloace... reluă încet Florescu : intervenţia dumnitale poate să fie mai hotă-rîtoare şi mai grabnică... Chelnerul meu, urmă c-un ton vesel omul de afaceri, îmi ştie obiceiurile. Dacă-i fac acuma un semn, înlătură paharele de bere oare e o băutură cu totul lipsită de savoare. Ne aduce în loc două păhărele de coniac vechi şi veritabil. Le putem ciocni, şi între oameni ide cuvînt afacerea se poate socoti încheiată.
   —     Fără nici o garanţie ? întrebă advocatul, c-o privire fixă şi rece. Inima îi bătea însă destul de grăbit.
   —     Asta e o afacere de amănunt şi sînt cu totul la dispoziţia dumnitale, răspunse Florescu şi făcu un gest grav, la care chelnerul răspunse c-o grabă uimitoare.
   Intorcîndu-se spre liniştita casă din strada Lepidopterului, Iamcu Bălteanu vîntura în minte gînduri felurite. Fără îndoială soţia lui dovedise mare pătrundere şi fineţă, ceea ce mu s© întîmplă deseori sexului slab. Fatalitatea îl puirtase o viaţă întreagă prin mean-drele-i leneşe, ca să-l scoată destul de tîrziu la adevăr. De şi făcea această constatare filosofică, totuşi se găsea vinovat pentru lipsa lui de îndrăzneală, pentru apatia în care trăise cei mai ¡buni ani ai vieţii. «Cu toate acestea nu e tîrziu nici acuma : o afacere bună e totdeauna binevenită.» Şi găsea în această constatare o deosebită mîmgîiere. La urma urmei, nu era vorba decît de-o simplă intervenţie: şi se pregăti s-o facă energic.
   Fu primit de bătrînul Eudoxiu cu o răceală care îl jigni întrucîtva. Arhivarul însă şi Atihia îi dovedeau, şi prin vorbă şi prin gesturi, o simpatie deose-
 745
bita; puţintel cam silită poate, însă destul de măgulitoare.
        îndată după masă, ‘Traian deschise convorbirea pe care tatăl său o aştepta ou aspră nerăbdare. Bătrînul profesor sta cufundat în jilţul lui, eu ochii pe jumătate închişi, slab şi aproape nepăsător.
        —     Pe drum m-am gîndit la chestie, începu fără grabă Iancu Bălteam!. Am privit-o întăi dintr-un punct de vedere ou adevărat negustoresc. Ce venit aduc astăzi casele ?
        —     Avem unsprezece chiriaşi, răspunse Traian. Scă-zînd dările, totalul chiriilor se urcă aproximativ la o sută de mii de lei!
        —■ Din care is-ar deduce reparaţiile şi destule alte cheltuieli, observă advocatul. Cifra pe care o dai ca venit este cam umflată. Cred că nu mă înşel.
        —   Ai dreptate, aşa este.
        —     Socoteala aceasta, urmă Băltea nu adresîndu-se lui Simandiri, am făcut-o ca s-o pun în faţă cu suma ce se oferă pentru casă. Oferta se ridică la un milion jumătate.
        Bătrînul Eudoxiu ridică deodată pleoapele şi întoarse ochii fără a se clinti.
        —   De u-nde cunoşti dumneata suma aceasta ?
        —     O cunosc; ai vorbit şi dumneata de dînsa în scrisoare, se grăbi să răspundă Bălteanu. In acest caz, o socoteală simplă, punînd numai un procent de zece la sută, ne arată un venit curat de-o sută cincizeci de mii de lei la un capital de un milion jumătate.
        Simandiri dădu semne de aprobare. Profesorul îşi întoarse iar privirile. Vorbi liniştit şi tăios :
        —     Socoteala aceasta nu mă interesează, întrucît nu vreau să vînd casa.
 746
   —      înţeleg, răspunse Bălteanu. Nici nu insist. Gred însă că-i «de datoria omului să examineze afacerea pe toate feţele. Mi-ai vorbit dimineaţă, se adresă el iarăşi lui Traian, despre o serie de procese.
   —■ Da, răspunse -tânărul, cred însă, c.a şi dumneata, că nu prezintă o deosebită dificultate; nădăjduiesc să le scot la capăt.
   ■— M-am gîndit la asta, vorbi cu gravitate Băl-teanu; şi lucrul nu mi se pare chiar aşa de uşor. Cunosc bine legea excepţională a chiriilor şi am avut la Iaşi cazuri nenumărate în aceasta speţă. Vădit, legea aceasta e în favoarea chiriaşilor. De aceea, de cele mai multe ori, proprietarul e nevoit să suporte, pe lingă nelinişte şi mizerii, nedreptăţi şi c-heltuieîi istovitoare.
   ■— Ce vrei să spui ? şopti a treia oară Eudoxiu.
   ■— Vreau să spun că, pe oît înţeleg, chiriaşii dumneavoastră sînt aliaţi cu cei ce vor să cumpere casele. Micile răutăţi pot fi infinite. N-ai cum reacţiona împotriva lor. înscenările de procese de speculă vă pot ţinea pe loc ca-ntr-o mlaştină. Şi mai este un lucru la care nu v-aţi gîndit, dar la care se pot gîndi adversarii dumneavoastră. Rînd pe rîrud aceiaşi chiriaşi pot introduce cereri in refere pentru reparaţii. Ş-atunci vă puteţi trezi cu devize de reparaţii de sute de mii de lei la o chirie cu mult, cu mult mai mică. Vă mărturisesc c-am văzut cazuri ciind proprietarul era bucuros să scape de chiriaşi cu casă cu tot. Nu-i trebuia nimic, decît linişte. Şi n-am isprăvit, mai' este ceva. Mai este chestia exproprierii...
   —   Comuna n-are nici o gra.bă, observă Traian.
   —      De acord, 'însă chestia o pot grăbi cei ce au interes.
   Urmă o tăcere penibilă. Traian se simţi deodată
 747
stînjemt şi încurcat. Bătrînul Bărbat se sili iar să-şi înalţe fruntea şi roisti c-un accent de îndîrjire:
   —     Dumneata zici că aperi cauza mea ? îmi propui să cedez ? La aşa ceva poate să-ţi răspundă băiatul. Eu nu mai am nimic de zis.
   O clipă, Tnaian primi pînă în suflet privirea de ură îndreptată împotriva tatălui său. Tresări.
   ■— Este o cauză dreaptă, strigă el, cu ochii fierbinţi. Am credinţă în ea. Noi nu cedăm!
   —     N-am nimic de zis, încheie c-un zîmbet Bălteanu, eu vă voi ajuta din toată inima. Avem să ne mai gîn-dim ş-avem să mai vorbim ; nu-i aşa ?
   Bătrînul Eudoxiiu întoarse capul spre umbra bibliotecii. Tăcu îndărătnic. Arhivarul trase o carte dintr-un raft şi începu s-o cerceteze atent. Ianeu Bălteanu ieşi. Traiain îl urmă în antret.
   —     Cînd ne mai vedem, tată ? vorbi el, fără să-l privească.
   —     Mîni după amiază, răspunse Bălteanu. Mai gîn-deşte-te şi judecă cu răceală.
   întors în bibliotecă, tînănul îşi luă locul pe scaunul lui, aşteptînd. Intr-o vreme Eudoxiu oftă. îşi întoarse privirea şi văzu în ochii copilului o lumină intensă de dragoste.
   —     Cu toate că mă simţesc obosit, zise el zîmbind, cred că tot mai putem să ne facem drumul pînă la prietinul nostru Korner. Joc o partidă de şah cu Simaindiri. Poate e cea din urmă.
   Traian îşi simţi lacrimi în priviri.
   In noaptea de vineri spre sîmbătă, un zgomot harnic începu la etaj, deasupra odăilor bătrînul ui Eiudo-xiu Bărbat. In liniştea clădirii tresări deodată o pulsaţie de febră, şi Atihia începu a umbla nesimţit prîn colţuri, oprindu-se şi pornind iar, ca o fantasmă osîn-
 dită, pînă ce însfîrşit înţelese că era vorba de acelaşi război. Aşteptă să fie chemată de profesor; stărui cu urechea alipită la uşa lui. Neauzind nimic, nici un semn, ¡nici o chemare, îndrăzni; bătu în uşă şi se strecură în biblioteca largă. Candela pregătită de ea, ca-o fiecare sară, ardea pe marginea biroului, ca un ochi al singurătăţii, împresurat de cercuri de umbră.
 —      Dumneata eşti, Atihie? întrebă au glas obosit şi liniştit bătrînul, din colţ, de pe patul lui de campanie.
 —      Eu sînt, domnule profesor. Gredeam c-aveţi nevoie de. mine.
 —      Nu, Atihia, n-am nevoie. Aud zgomotul, însă sînt liniştit.
 —   E un război de ţesut.
 —   Da, am înţeles îndată. Ii •număr .bătăile.
 Atihia se retrase spre uşă, dar se opri iarăş deodată. Primise îm auz acorduri de muzică.
 «Domnul Stelea se ţine de ouvînt», gîndi ea cu spaimă.
 —      Mi se pare că cineva îţi face serenadă, Atihie, murmură profesorul în ungherul lui. Ascult-o cu recunoştinţă şi pe urmă idiu-te şi te oulcă...
 Femeia îl auzi rîzînd, schimbat şi stins, şi se înfiora.
 In antret, Atihia observă uşa de la camera lui Tra-ian deschisă. Se apropie şi bătu uşor.
 —   Ce face unchiul ? întrebă Traian.
 —      Nu doarme, însă pare liniştit. L-am auzit rîzînd... scînci Atihia prin întuneric.
 Tînărul se mişcă ; apoi începu să umible prim odaie. Femeia înţelese că se îmbracă şi va trece la bătrîn. Stăpînindu-şi răsuflarea, îi asculta paşii. începea apoi şi ea să numere bătăile vatalelor şi înfiorările
 749
 păreţilor. Mica orchestră de coarde şi de flaut suna dulce în .noaptea curată de mai şi capetele mirate ale chiriaşilor apărură la ferestre. Atihia le pîndea pe geamul ei şi-şi înghiţea lacrimile. Intr-o vreme începu să se închine, c-un murmur nedesluşit de rugăciuni şi de blesteme. Nu se hotărî să se lase într-un cot, decit după ce se mai strecură o dată pînă la uşa bibliotecii şi ascultă, cu răsuflarea oprită, glasul bătrînului ş-al nepotului amestec'îndujse.
   Traian înţelegea mai limpede ce se ascundea în glasul trudnic al profesorului. Ca pe un copil, nu izbuti să-l adoarmă, decît foarte tîrziu, după ce-1 convinse să primească o bulină de veronal. Aproape aţipit, cu degetele crispate şi reci, cuprindea încă mîna băiatului, murmurînd c-o veselie ciudată :
   •— De-o bucată de vreme în fiecare zi şi-n fiecare noapte se întîmplă ceva nou. Cu toate acestea mă simt din ce în ce mai bine, din ce în ce mai bine...
   Traian avu şi el somnul neliniştit şi înfiorat. Se trezi tîrziu şi se îmbrăcă în grabă. Bătrînul îl aştepta
—   palid, însă zîmbind cu ironia-i obişnuită.
   —     Astăzi am fost eu mai harnic, domnule advocat. Trebuie să ies numaideioît.
   —     De ce, unchiule ? Nu-i mai bine să stai liniştit acasă ? Eu mă duc la primărie, să mă informez mai de-aproape de chestia exproprierii. Vom ieşi după amiază, ea de obicei...
   —   Bine, du-te la primărie. Eu am treabă în altă parte.
   în stradă, Traian se încredinţa că bătrînul umblă
dîrz şi drept, ceea ce-i părea aproape neexplicabil. II petrecu pînă spre chei; apoi Bărbat îl îndemnă stăruitor să-şi facă cursa la primărie. Se întoarse acasă cu jumătate de ceas înaintea amiezii. Bătrînul încă nu sosise. Lipsea şi Simandiri. Tatăl său îl aştepta.
 750
   —      Ieri, dragul meu Traian, au fost aşa împrejurările, îi zise Bălteanu, tacit n-am avut răgaz să-ţi arăt ce este acasă. îndeosebi, voiam să-ţi vorbesc despre maică-ta. Voia să vie $i ea ; e nervoasă, te doreşte; nu ştie ce ţi se întîmplă. Ar fi vrut să aiibă informaţii despre condiţiile în care stai aici, la vărul ei. Dacă ai vrun avantagiu, vreo speranţă pentru viitor...
   —      Afacerea asta încă n-am discutat-o cu unchiul, zise Traian.
   •— Ou toate acestea este o chestie importantă pentru tine. Maică-ta are dreptate. Am avut prilej să mă conving că de data asta a văzut lucid.
   —      Ce-a văzut ? întrebă cu oarecare curiozitate tînărul.
   —      A văzut încă de oînd am cetit, la Iaşi, scrisoarea, că aici se .găseşte temeiul pentru zestrea surorii tale şi pentru stabilirea ta definitivă. Noi acuma putem zice că ne-am împlinit datoria.
   —   S-a gîndit mama la asta ?
   ,— Se-nţeieige că s-a gîndit. De ce să nu se gîn-dească ? M-am gîndit şi eu. Mie mi se pana curios că asta te miră. La urma urmei, care-i scopul nostru pe lume, după ce-a-m învăţat, .şi ne-am străduit, şi ne-am făcut datoria ? Nu cumva să trăim din vorbe frumoase şi deşarte? Am mîncat o viaţă din pînea asta şi nu pot zice că m-am săturat. Cum spunea şi maică-ta : uită-te în jurul tău şi vezi prostia şi îngîm-farea stropindu-te cu noroi. E adevărat, trebuie să fii cinstit, dar nu urmează că trebuie să fii prost...
   •— Tată, zise deodată Traian, nu înţeleg de ce vorbeşti în felul acesta şi de ce eşti aşa de neliniştit şi de nervos.
   —      Cum neliniştit ? Cum nervos ? grăi grăbit Bălteanu, aprinzîndu-se, Mă întrebi tu pe mine de ce
                                                                           751
vorbesc aşa ? Apoi bine, ieri de pildă, ce inteligenţă ai dovedit tu, cînd n-ai înţeles nimic din ce trebuia să înţelegi ?
   —i Ce trebuia să înţeleg ?
   —     Trebuia să înţelegi că această afacere trebuie să se facă ! izbucni advocatul.
   Traían trecu spre uşă e-'Un fel de spaimă, aplecîn-du-şi urechea.
   —     Trebuia să-nţelegi că-ntăi e în interesul tău, urmă Bălteamu.
   —   Nu pricep. Trebuie să vindem casa' ? De ce ?
   —     Pentru că eu cred că e spre folosul nostru. Şi dacă vrei o explicaţie, la urma urmelor, ţi-o pot da. Trebuie să vorbesc cu tine ca c-im copil. E vorba de interesul pe careul are cineva în această expropriere.
   —     Exproprierea aceasta e un lucru fără importanţă, obiectă Traian. Am fost şi-n dimineaţa asta la primărie. Rectificarea străzii Triumviri mu ne atinge de-cît în parte, o să dăm ceva din locul viran şi din atenanţe. Clădirea principală rămîne intactă.
   —     Crezi că eu mu ştiam aşa ceva ? Asta memţine valoarea casei. Exproprierea înisă îşi are şi ea valoarea, o valoare ou mult mai mare. Tu nu vrei să înţelegi că este la mijloc nun interes mare ? E interes să se facă o expropriere în condiţii excepţional de avantajoase. E vorba de milioane. Ce te uiţi aşa la mine ? înţelege şi fii rezonabil. Casa trebuie vîndută...
   Traian primi ultimele vorbe ale lui Bălteanu în obraji: sîngele izbucni în el, pălmuindu-1.
   —     E vorba de o afacere cu primăria ? vorbi el în-dîrjit deodată. Am auzit bine?
   —     Ai auzit bine, răspunse cu răceală advocatul. în-sfîrşit, ai înţeles.
                                                                                          752
   —     E vorba de un consorţiu care se foloseşte în chip aşa de larg de banul public ?
   —     Ai găsit o formulă. Asta ce ne interesează pe noi ?
   —     Mă interesează. Căci eu, la ora trei, pot depune la primărie o declaraţie, iscălită Eudoxiu Bărbat, prin care cedăm Tără nici o pretenţie locul expropriabit, după plan. Cum ţi-am spus, am văzut planul. Ş-atunci interesul de care vorbeşti, devine nul.
   —     Băiete, ¡nu vorbi prostii! grăi sever şi ameninţător advocatul. Nu-ţi dau voie să faci aşa ceva. La urma urmei, încă o dată, e în foloisul tău. Pentru numele lui Dumnezeu, — nu te înţeleg deloc... Mi se pare că n-aud bine. Asta e idioţie curată ! Ai să mă-n-veţi tu cum se face o afacere ?
   Traian simţi că se dărîmă ceva în el. Tinereţa şt viaţa lui întreagă se surpau cu sunet. Tatăl lui îl privea rînjind din pragul unui trai lung de mediocritate cinstită. Rînjea şi-l privea cu ochi de duşman, — cu sforţări înfricoşate de a trece de la hotarul unei pustii într-0 oază de mult rîvnită.
   —     îmi ceri într-adevăr să mă dezonorez ? strigă el cu învierşunare, ca şi cum glasul l-ar fi tresărit sub bici. îmi ceri dumneata mie să mă dezonorez ? Dumneata ai trimes lăutarii şi războiul de >astă-noapte ?
   —     Eşti un prost! strigă furibund Bălteanu şi ieşi trîntind uşa.
   Atihia, cu mîna la gură,'îl privi1 treoînd furtunos. Apoi făcu un pas spre Traian si încercă să-i spuie cîteva cuvinte, arătînd spre bibliotecă. Traian înţelese însfîrşit că bătrînul s-a întors şi se năpusti în-tr-acolo.
   Bărbat sta în jîlţ, ou fruntea înălţată, cu urechea atentă la grătarul ventilatorului care răspundea în
odaia lui Traian. Cînd văzu pe băiat, clipi şi-şi lăsă capu-n piept.
   —     Am auzit... şopti el; şi întinzînd mîna-i albă, cuprinse tremurînd de grumaz pe băiat, aplecîndu-1 adine, parc-ar fi vrut să-i destăinuiască ceva la ureche.
   —     Vor să te asasineze! strigă tînărul, fulgerat de un gînd grozav, şi începu a p linge, nestăpîni't şi nervos.
   Bătrînul îl lăsă să plîngă. Apoi îi puse mm a rece pe frunte.
   —     Ţi-am spus, se sili el c-un zîmbet uscat, că noi sîntem din alt neam. Iată pe birou copia unui testament pe care l-am depus astăzi la notariat. Fii cuminte, fă ce spun eu acolo, şi nu vinde casa. Fă primăriei donaţia. Cu asta cred că am cîştigat biruinţa, şi se cuvine ca unul din noi să .rămîie pe cîmpul de luptă...
   Din ceasul acesta, bătrînul tăcu. Traian simţi pă-trunzîndu-1 un venin mistuitor. O revelaţie bruscă şi dramatică, iscată în pripă, se desăvîrşea în el. Avu pentru bătrînul maniac o putere de durere pe care nici nu şi-o bănuise. Şi-i închise ochii plîngînd şi ameste-cînd lacrimile pierderii acesteia cu ale celei dintâi.
   Sîmbătă, la 9 mai, apăru în gangul casei din strada Lepidopterului 14 semnul morţii: negru şi alb, ceea ce dădea bătrînei clădiri o înfăţişare de rîs sinistru, îngroparea profesorului Eudoxiu Iosif Bărbat avu loc luni, la 11 mai, cu totul neobservată şi fără nici un răsunet în presă. Tînărul poet ieşan se închise neu-rastenizat în umbra bibliotecii, c-un fel de încredinţare stranie că e fiul mortujui, care lucru, după părerea mea de medic, nu prevesteşte mimîc bun.
Fevruarie 1923,
                           NOTE
   Păşind pe front în 1917, îndată după crîncenele lupte de la Mărăşti, directorul ziarului Romînia văzuse răniţi zvîrcolindu-se în sânge, trupuri schilodite, ochi îngheţaţi şi pe cei care stăteau în umezeala şanţurilor, în negura crudelor .aşteptări, sub tunuri şi mitraliere ; cetise felurite rapoarte militare şi ascultase tot felul de poveşti ale celor scăpaţi ca prin minune din focul războiului; şi totuşi, poate pentru că a cunoscut-o mai bine, cel mai tare a fost impresionat de dezolarea dindărătul frontului — cu cortegiul ei de foamete, boli, debandadă şi haos — care plutea ca un zăbranic negru în cîmpii, sate şi tîrguri
—    pretutindeni în aceste ceasuri de apocalips (învierea 1)... întinderea dezastrului provocat de război în întreaga ţară avea s-o adîncească întăia oară în primăvara anului 1917, pe cînd capriciul camionetei uşoare care-1 ducea de la Iaşi la Foltioeni îl silise să petreacă învierea pe întuneric la marginea Rugi-noasei, — sat de pe Şiret pustiit de exantematic, cu ţintirimul neîncăpător faţă de năvala mormintelor proaspete. Făclioarele de ceară ale celor care ies de la biserică în miez de noapte îi apar ca un fantomatic cortegiu al celor rămaşi în viaţă, — ca în acea împărăţie din poveste a Craiului Negru, unde prin
 1   Adevărul literar şi artistic, 1921, ,nr. 23; Ţi-aduci aminte, Cartea Romînească, 1923.
 48*
 755
cetatea mută se mişcă oameni posomoriţi, în straie cernite. Şi impresia e cu atît mai covîrşitoare, cu cît abia cu un an înainte, în timpul concentrărilor din 1916, aceste sate de pe valea Şiretului şi a Moldovei îi apăruseră vii, pline de pitoresc, de coloare şi de poveşti — material adunat cu grijă în carneţelul ce-1 purta întotdeauna cu dînsul şi publicat apoi, în acelaşi an, la revista Viaţa Romînească, sub titlul Povestiri de primăvară.1
  Dar catastrofa războiului şi atmosfera dindărătul frontului avea să le descrie pe larg în Strada Lăpuş-neanu2, roman cerut de foiletonul revistei Rampa şi pe care autorul — decretînd că e o lucrare scrisă în pripă, subiectul nefiind bine aprofundat — a hotărît să nu-1 mai reediteze. Mult mai tîrziu, la cererea Iui Ciornei, directorul editurii „Naţionala“, a reluat un fragment, alcătuind un volumaş de o sută de pagini, care a apărut în 1932 sub titlul Trenul Fantomă. — Tot ce văzuse în aoele zile cumplite, în laşul înţesat de refugiaţi, unde Teatrul Naţional era transformat în azil de noapte şi pretutindeni în Moldova pe unde îl purtau îndatoririle de director al ziarului Romînia, atmosfera haotică o trăise şi el ea pe un vis rău la vremea aceea. Ca şi tînărul Plopeanu, se urcase în trenul de Bîrlad, pe-o sară de iarnă, pe la orele optsprezece şi plecase din gară exact peste douăzeci şi patru de ore, adică a doua zi spre sară. Şi el asistase la execuţia din marginea tîrgului, şi el stătuse de vorbă cu Adrian, în bordeiele de pe front; un Adrian pe care !îl chema în realitate Petre, era scriitor şi a murit curînd după sfîrşitul războiului în împrejurări dramatice. Şi el văzuse fantoma cumplită a exante-maticului şi se încrîncenase, aşa cum s-a încrînce-nat de toate chipurile mizeriei umane din timpul războiului...
  Otrava acumulată în acele zile l-a ars ¡multă vreme în adîncuri ş-a intrat în plămada multor scrieri ale
 1   Viaţa Romînească, 1916, nr. 4; Cocostircul albastru, Viaţa Romînească, 1921.
 2   Rampa, 1919, Strada Lăpusneanu, Viata Romînească, 1921.
 756
iui. Jertfa inutilă a atîtor vieţi omeneşti l-a zguduit profund ; de aceea aminteşte cu atîta durere şi regret de copilul cel plăpînd ce pornise în lumea viforniţei să caute pe „tătuca“ — soldatul Neeulai Corban — şi care dispăruse în negură, .— întimplare auzită de la Alexis Nour (Ochii1). Tot auzită e şi coincidenţa stranie din întuneric2, bucată în care sînt evocate tranşeele, recunoaşterile de noapte, răniţii care mor pe cîmp fără ajutor...
   In haosul acesta avea să călătorească de la Fol-ticeni la Iaşi şi familia lui eu întreg •calafealîcul, în toamna anului 1918, cînd, cu toată încheierea armistiţiului, trenurile supraîncărcate mergeau încă halan-dala, cu mari întîrzieri şi opriri prin gări. Cum el era reţinut de treburi la Iaşi, mutarea o făcuse singură cucoana Catincuţa — soaţa lui — care, la fel de mărunţică şi firavă ca Niculăieş Corban şi tot aşa de curajoasă, izbutise să se aburce cu toţi cei nouă copii în tren şi mai cu samă să facă schimbarea la Dol-hasca urcînd copiii pe geam cu ajutorul maiorului Strat, o bună cunoştinţă a lui Sadoveanu care se «fia întîmplător în gară.
   Era a doua zi de Sfîntul Mihai şi căzuse ninsoar? îmbielşugată, sub care rămăsese troienită casa goală şi bătrîna livadă părăsită ; de sub zăpada care îl îneca, serînciobul dezgropat ca să fie luat la Iaşi şi în ultimă clipă abandonat cu picioarele în sus, parcă striga după ajutor. Veniseră săniile în zorii albi şi luaseră pe oei nouă copii, pe mamă şi pe bunică, — în vreme ce Teofil, argatul bucovinean, plecase cu încărcătura de bagaje înainte, ca să vie cu trenul de marfă. Călătoriseră toată ziua şi toată noaptea, în-tr-un tren îngheţat; cu geamurile sparte prin care şuiera scuipînd omăt viscolul, debarcînd în vechea cetate a Ieşilor abia a doua zi la cinci dimineaţa. Aici, fuseseră pînă una alta găzduiţi de bunul prietin
   1   Adevărul literar şi artistic, 1925, m. 264. — Această bucată, ca şi întuneric, a apărut într-o reeditare a volumului' Neagra Şarului, scoasă cîţiva ani mai tîrziu sub titlul Dumbrava minunată.
 2   Univerşul) 1912, ta. 270, sub titlul Prin întuneric; Adevărul literar şi arti0c, 1925, itt. 243. Vezi şi neta 1.
                                                                              757
lancu Profir, în cele patru odăiţi din clădirea Uzinei Teatrului Naţional, — pînă avea să se elibereze o parte 'din locuinţa de la Copou încă ocupată de refugiaţii din Bucureşti. Locuind numai două odăi din casă şi pavilionul alăturat, abia în primăvara anului 1919 avea să se instaleze definitiv Sadoveanu în dealul Copoului, statornicindu-şi temeinică gospodărie. Aici, în casa cu turn pătrat şi ziduri ca de cetate, aşezată într-un parc bătrîn pe jumătate sălbătăcit —
altădată făcînd parte din pădurea Breazu — poate privi în apusurile limpezi vîrful Ceahlăului, fiind în acelaşi timp aproape de cenaclul Vieţii Romîneşti şi de mişcarea literară a Iaşilor.
   La masa eu bănci de lemn de sub teiul uriaş, adesea poposea moş Neculai avînd poruncă straşnică de la Mihai Sevastos să nu care cumva să se întoarcă la redacţie fără 'bucata făgăduită, pe care „eonu Mihai“ o scria în două-trei ceasuri, lîn vreme ce el aştepta.
—   Dar asta ceva mai tîrziu ; în cursul anului 1919, îndată ce începe să apară însemnări literare, Sadoveanu scrie pentru noua revistă, faţă de care are cu drept cuvînt un sentiment patern. Publică aici mai întăi Neagra Şarutui ’, aşa de mult apreciată de G. Ibrăileanu ; valea Bistriţei o bătuse din 1906 împreună cu Artur Gorovei, lancu Drăgănescu şi Vasile Sadoveanu; urcase pînă la Vatra Dornei, coborîse la vale eu plutele, cunoscuse pe munteni; ascultase povestiri furtunoase ca şi apa Bistriţei şi-şi făcuse însemnări ; peisagiul dramatic, firea iute şi năprasnică a omului.ca şi ai naturii avea să plămădească în a dineul său cele mai reuşite lucrări din cariera lui literară, eulminînd cu Baltagul.
   Pînă atunci, tot un preludiu la povestirile de mai tîrziu de la Hanu-Ancuţii, în care valea Moldovei prinde glasul ei cu adevărat sadovenesc, sînt şi cele două ultime capitole din Cocostircul albastru2, •— scrise acum şi apărute ca fragmente: unul intitulat
 1   Însemnări literare, 1919, nr. 1 ; Neagra Şarulul, Viata Ro-mînească, 1921.
 2   însemnări literare, 1919, nr. 12; Cocostircul albastru, Viaţa Romînească, 1921.
 758
                La Hanul lui Coifuri1 îiar celălalt Furtuna, demonul
                singurătăţii2... ; al treilea capitol, La crucea Hoţului3,
 urmînd să apară abia în 1930, la Adevărul literar şi artistic.
   Cu unii din tovarăşii de redacţie — buni prietini: G. Topîroeanu, Demostene Botez, Mihai Sevastos — se ducea adesea la vînătoare pe apa Jijiei, a Prutului, în pădurea de la Bîrnova ori şi mai departe, la vînat mare. Prietinul Cezar — pointerul de-atîtea ori amintit — îi însoţea ou entuziasm, alăturea de set-terrul bătr'în şi înţelept al lui Sevastos. Se urcau în docaraşul înalt tras de Corbu ori în automobil şi plecau pe coclauri... Apoi să te ţii poveşti despre feluritele întîmpl-ări de la drum şi isprăvile vînătoreşti întotdeauna nemaipomenite. Ibrăileanu îi asculta c-un zîmbet luminos şi bun şi-i credea pe cuvînt; el, care nu ieşea niciodată din cuibul lui, în care veghea noaptea ca un huhurez, se delecta nespus de tot ce venea proaspăt din afară. îşi poate închipui oricine cu cîtă plăcere a ascultat el Pe Deleleu4, cînd’ i-a cetit-o Sa-doveanu înainte de a o da pentru însemnări literare. Şedinţele acestea de lectură aveau loc spre sară, cînd învia la viaţă nocturnul Ibrăileanu. Atunci cobora din vîrful Copoului şi zmeul înfăşurat în pelerina-i cenuşie cu aripi enorme şi văzîndu-l trecînd în jos spre Universitate, traversînd cu pas domol Lăpuşneanu şi îndreptîndu-se spre Piaţa Unirii, trecătorii îşi spuneau:
   —     Aha ! Uite-1 pe Sadoveanu! Se duce la redacţia Vieţii Romîneşti!
                Toţi cei care se aflau în păr, în odăiţa din ulicioara Vasile Alecsandri, îl primeau cu exclamaţii bucuroase:
   —   Ei f Ce ne-ai mai adus ? Ceteşte!...
                 El îşi scotea grav pălăria neagră eu bouri largi, în vreme ce un zîmbet îi însenina fruntea înourată.
 1 Însemnări literare, 1919, nr. 12; Cocostîrcul albastru, Viaţa Romînească, 1921.
 8 Însemnări literare, 1919, nr. 16; Cocostîrcul albastru, Viaţa Romînească, 1921.
 3    Adevărul literar şi artistic, 1930, nr. 498 (n-a apărut în prima ediţie a volumului Cocostîrcul albastru).
 4    însemnări literare, 1919, nr. 37; Neagra Şarului, Viaţa Romînească, 1922.
 759
Nu se grăbea să dea la iveală .manuscriptul; dar cîrid îl scotea, neîntîrziat şi fără un cuvînt, prindea a ceti c-un glas încă înfieribîntat ide emoţia creaţiei abia ieşită din adîneuri. Toţi îl -ascultau ca isubt o vrajă; dar îndată ce primul cuvînt rupea tăcerea lirică, reflexiile, comentariile, exclamaţiile începeau a curge, copleşind pe povestitor. Apoi, „domnu Ibrăileanu“ prindea a spune şi ceilalţi îl ascultau cu evlavie. Criticul gusta cu deosebire povestirile de la munte, de prin codri şi de pe văile apelor moldoveneşti, pe unde copilărise şi el. Acuma, din cetatea Iaşilor de unde se încuibase, doar spre Mănăstirea Neamţului ori Agapia de mai pleca uneori, verile; dar în orbitele lui adinei şi visătoare, Bulboana lui Vălinaş1 se oglindea c-o strălucită intensitate, reţinînd cele mai mici amănunte de descriere a naturii, cele mai fine nuanţe poetice, toate cuvintele şi expresiile scoase din uitare şi puse intr-o lumină nouă.
  Dar, în afară de şedinţele de redacţie, mai erau şi sfaturi de noapte, în care criticul şi prozatorul stăteau de vorbă despre cîte în lună şi-n stele. Ibrăileanu locuia la vremea aceea pe strada Coroiu, într-o casă bătrînească din fundul unei livezi părăginite; acolo, în faţa geamului deschis asupra blîndelor nopţi ieşene, s-a pus la cale rămăşagul cu Oameni din lună 2. Povestitorul susţinea că, dacă iscăleşte sub pseudonim, nimeni nu va bănui că el e autorul acestei bucăţi scrisă într-un stil sobru şi concis şi fără nici o descriere de natură ; pe cîtă vreme Ibrăileanu era ferm convins că e cu neputinţă ca limba şi turnura de frază să nu-1 dea în vileag pe Sadoveanu. S-au amuzat îndelung să aleagă împreună numele noului scriitor, — Silviu Deleanu —; ş-au trimis bucata la Viaţa Romînmscă. Bineînţeles că a fost un eveniment senzaţional. Unii au recunoscut în Eudoxiu Bărbat pe acel excelent traducător al clasicilor ruşi —> tovarăş al lor de redacţie — pe cărturarul Axente Frunză. —
  1   Viaţa Romtnească, 1920, nr. 3; Cocostîrcul albastru, Viaţa Romînească, 1921.
  * Viaţa Romînească, 1923, nr. 3—4; Oameni din lună, Cartea Romînească, 1923.
 760
Mai ales Demostene Botez, însărcinat cu corectura, se frămînta mereu : Cine să fie ? Cine să fie ? E scriitor format. Cum .de nu ştim de dînsul ?...
   Bucata a apărut în revistă şi a stîrnit mare vîlvă ; dar Ibrăileanu a pierdut rămăşagul, care l-a costat cele douăsprezece volume ale lui Fabre din Souvetiirs enthomologiques, volume care au figurat ani de-a rîndul în biblioteca lui Sadoveanu şi care de multe ori părăseau rafturile ca să se aşeze pe măsuţa lui de la căpătai.
                                    *
   S-ar fi ipărut că nu-i mult de cînd apriga cucoana Mărie — bunica puilor lui Sadoveanu — trezea livada bătriînă din capul străzii Rădăşenilor cu strigătele ei chemînd la lupta unei noi zile de muncă. Harnicele albine se trezeau odată cu dînsa, ţesînd în toate părţile şi prisaca învia în razele trandafirii ale soarelui. Spre gospodăria nouă, tot aşa de bine întocmită ca cea a cucoanei Maria, se îndrepta vara în fiecare dimineaţă stăpînul livezii, purtî,nd obrăzar şi mănuşă de război ca un cavaler medieval. Apoi, după ee-şi cerceta atent stupii statorniciţi subt aripile unui cireş sălbatic, trecea la vale spre altoii puşi de dînsul pe locul pe unde pînă atuncea se înălţase parcul vechi sălbătăcit; căci, spre marea indignare a copiilor lui, tot oe se afla foătrîn şi neproductiv era pe rînd şi sistematic condamnat la moarte de cătră cîn-tăreţul codrilor şi plaiurilor moldovene. Livada tî-nără care se ridica, via plantată de dînsul, grădina de zarzavat savant întocmită erau mîndria lui de gospodar ; le arăta numai deci t mosafirilor care-i intrau întăia oară pe poartă.
   In aşezarea astfel sadovenizată, c-o gospodărie bine întocmită, cu mulţi copii şi o droaie de prietini de-ai copiilor împrăştiind larmă şi veselie în juru-i, scriitorul urmează să se plece cu lacrimi şi zîmbet asupra foilor de hîrtie evocînd Paşcaniul copilăriei, Folticeniul adolescenţei, valea Şiretului, a Moldovei şi a Şomuzului.
   Pe Iosub Chiorul, orbul din Paşcani, care în vreme ce scotea apă de la fîntîna cea mare din centru spu-
nea 'poveşti soborului din jur, îl zugrăvise demult, încă din 1912 (Orbul1). — De moş Gheorghe Ta-lianu, paznic al ţintirimului din acelaşi Paşcani al copilăriei, cu care stătuse de-atîtea ori de vorbă lingă mormîntul în care dormea somnul de veci mama lui Profira şi frăţiorul Dimitrie, vorbeşte în Grădina morţii2. Figura plină 'de 'bunătate a lui Vasile Pîn-zaru — tovarăş de joacă şi coleg la şcoala lui domnu Busuioc — o legase tot încă din 1912 de săniuşul copilăriei, şi de moş Berbec morarul, pe care-1 ase-muise într-o sară de iarnă cu Moş Crăciun3. De Gheorghe Baciu, ţiganul care ¡bătea darabana vestind tîrgoveţilor feluritele porunci ale stăpînirii şi care se purtase aşa de vitejeşte la asaltul Griviţei, vorbise deasemeni cu duioşie, amintindu-şi că-i fusese şi tovarăş de vînătoare. — Pe Neculai cel întunecat la minte şi prietin cu gînsaeul năzdrăvan nu-1 cunoscuse decît din povestea lui Costache Zaharescu, mare vînător de la Piatra-Neamţ; îi adăogase doar întîm-plarea cu hoţii (Neculai şi prietinul său4).
   înfăţişase şi alte feţe ale mizeriei omeneşti, ca în bucata Rază de soare6, — o rămăşiţă dintr-o istorisire foarte veche publicată prin 1898 sub titlul La sţîrşit, — şi din care nu apăruseră decît cinci capitole ; un boier ruşinează o fată şi e ucis de flăcăul cu care aceasta e în dragoste; crimă pedepsită cu ocnă ; din toată povestea nu rămăsese decît fragmentul cu intîlnirea, după ani, a celor doi oropsiţi de soartă şi scurta explicaţie pe care o au în ţintirimul tîrgu-lui, — scenă pe jumătate văzută, pe jumătate bănuită de autor.
   Dar umiliţii şi oropsiţii de soartă nu-s numai oa-
 1   Universul, 1912, nr. 235; Cuvînt moldovenesc, 1915, nr. 9; Ţi-aduci aminte, Cartea Romînească, 1923.
 2   Viaţa Romînească, 1922, nr. 9; Ţi-aduci aminte, Cartea Romînească, 1923.
 3 Universul, 1912, nr. 355; Ţi-aduci aminte, Cartea Romî-nească, 1923.
  4   Universul, 1913, nr. 48; Viaţa Romînească, 1921, nr. 11;
Neagra Şarului, Viata Romînească, 1922.
 6 Universul, 1912, nr. 342, sub titlul „O rază de soare"; Ţi-aduci ammte, Cartea Romînească, 1923.
 762
 menii, ci şi necuvântătoarele. In Căluţul’, năcăjitul cu pricina e arestat de cătră un poliţai zelos care îl ţine legat în uliţă, în vreme ce el deşartă pahar după pahar; întîmplare adevărată petrecută pe strada Cuza-Vodă din Iaşi, la o cîreiumioară de' peste drum de Banca Moldovei. —t Cu duioşie şi milă învăluie Sadoveanu şi pe întunecaţii care cred în eresuri şi superstiţii; îşi aminteşte, în tihna livezii de la Foltioeni de noaptea aceea, petrecută undeva în-tr-un sat, eînd n-a putut să doarmă de frica strigoiului şi de cumplita faptă pe care o puneau la cale gospodarii de gazdă (Credinţă strămoşească2). — Acelaşi sentiment de milă pentru cei care trăiesc în beznă, ducîndu-şi inutil viaţa, se desprinde şi din bucata Focul3; de data asta însă şi mătuşa Iozefina şi moş lacob sîmt personagii văzute în vis ori poate în-tîmplarea a auzit-o cîndva şi apoi şi-a amintit-o vag şi i s-a părut c-a visat-o.
   Şi asupra clipelor fugitive şi a regretelor se opreşte scriitorul, răscolind trecutul. Cîndva a existat pe lume o duduie Ioniţa şi iute s-a ofilit, ca florile primăverii (Ţi-aduci aminte, Teofile...*) ; cîndva, pe cînd îi mijea mustaţa, s-a plimbat prin lunca Şiretului cu acea domniţă gingaşă, pe care n-a mai văzut-o apoi niciodată (Ceas al tinereţii5); şi tot de departe, de pe cînd era buiac şi tînăr îi vine regretul pentru laşitatea care l-a făcut să nîdă, împreună cu franţuzul ce făcea înconjurul lumii, de cei desculţi şi năcăjiţi; fapt autentic, petrecut în Iaşii anilor 1897 (Prietini6).
 1 Universul, 1913, nr. 63; Ţi-aduci aminte, Cartva Romî-nească, 1923.
 2 Universul, 1912, nr. 214; Ţi-aduci aminte, Cartea Romînească, 1923.
 3    Viaţa Romînească, 1915, nr. 1—3; Ţi-aduci aminte, Cartea Romînească, 1923.
  4    Viaţa Romînească, 1914, nr. 7—9; Ţi-aduci aminte, Cartea
Romînească, 1923.
 6 Adevărul literar şi artistic, 1922, nr. 73; Ţi-aduci aminte, Cartea Romînească, 1923.
 6 Adevărul literar şi artistic, 1921, nr. 14 ; Ţi-aduci aminte, Cartea Romînească, 1923.
 763
*
   Cucoana Maria, acum neputincioasă şi părăsind arar patul, stătea mai mult cu nepoţeii, pe care îi iubea cu cea din urmă rămăşiţă de vlagă şi cărora le spunea sara povestea cu Fât-Frumos Măzărean1 împestriţată pe-alocuri cu cîte-o frîntură de vis, spre marea indignare a ascultătorilor. La fel şi altădată, cealaltă generaţie de copii mai mari — Lia, Miti, Pro-firiţa şi Didica — ascultaseră o mulţime de basme de la bunica şi de la tata, deghizat în moş Costache (Povestitorii2), pe vremea cînd înotau ca nişte pitici
din poveste prin iarba înaltă şi mătăsoasă a livezii din capul străzii Rădăşeni. Acest moş Costache, cu pelerina lui de zmeu, mergea în frunte în expediţiile spre iazul cu raci, ce se vedea de cum ieşeai „pe şanţ“ şi o porneai la vale, în lumina palidă a lunii care se lupta cu zorii trandafirii. Copiii veneau în urmă, bocănind cu ciuboţelele pe cărăruşa îngustă dintre lanurile de păpuşoi. Da, Profiriţa căzuse în baltă şi apoi îşi zvîrlise furioasă botinuţele galbene cumpărate cu douăzeci de lei de Ia Tuchner într-o parte şi în alta şi fusese nevoită să se întoarcă desculţă acasă ; (dar cu birja, nu pe jos) ; o întîmpinase bunica cu furtună de ocări, — o bunică înaltă şi dreaptă ca un brad din munte şi cu nişte sprîncene groase şi îmbinate ca nişte lipitori negre. Ieşise şi mama, dulce şi împăciuitoare ; iar uriaşul cu pelerină, — care îşi zicea moş Costache —, rîdea într-un dinte, făcînd cu ochiul Profiriţii-Nezu (Dimineţi de iutiez).
   Multe îi spusese cucoana Maria Bîlu acestui moş Costache improvizat despre ale gospodăriei, de gîn-sacul care. îşi păzea soaţa şi viitorii pui (La Mestecâ-
 1 însemnări literare, 1919, nr. 32; Neagra Şarului, Viaţa Romînească, 1922.
 2   Flacăra, 1912, nr. 14; Ţi-aduci aminte, Cartea Romînească, 1923.
 3 Viaţa Romînească, 1920, nr. 9; Neagra Şarului, Viaţa Romînească, 1922.
 764
nei') despre Huitanul2 care îi pîndea zi de zi deştele cu pui şl din pricina căruia nu mai avea hodină ; din cele întîmplate in aşezarea lui de la Folticeni făcuse horbotă unor vechi amintiri din pruncie care păliseră, ş-aveau nevoie de un cadru viu şi colorat. El e bălăiorul care avea ,nevoie de aer de la tară şi de îngrijirile mancii; cadrul însă e acela în care au crescut Nezu, Ionaş, Nunuţa şi Viorica şi mai tîrziu acea duduie Lizuca, care porneşte spre Dumbrava minunată 3.
   De-acolo, din capul străzii Rădăşenilor, din balconul casei cu numărul 78, se vede un deal şi pe acest deal cununa unei dumbrăvi avînd în mijloc o bisericuţă de lemn, ca o scorbură de bursuc. Spre acea dumbravă, căreia îi cînta un pîrîieş de argint, rătăcind printre sălcii de catifea şi alunişuri de lumină, au pornit de atîtea ori copiii în dimineţi de iulie; au luat cărăruşa ştiută printre lanuri de păpuşoi şi floa-rea-soarelui, au coborît în vale, s-au întîlnit cu Sfîn-ta Miercuri, pe oînd Diana alerga în jur, stîrnind iepurii...
   Povestea asta cu dumbrava minunată a spus-o scriitorul cu glas de taină întăia oară numai fetiţii lui Didica, nu mult după ce se mutase în casa de la Co-pou, prin 1922. Era răcit, stătea în aşternut ş-a poruncit cu glas mare:
   —   Să vie Didica !
   Şi fetiţa s-a înfăţişat. Era subţirică şi firavă, cu ochi ca nişte fluturi albaştri. Abia ieşise din şcoala primară, era în vacanţă şi se mira de ce-o chemase tata de la jocuri.
   —   Adă-ţi hîrtie şi creion.
   1   Universul, 1913, nr. 13, sub titlul O amintire; Viata Romînească, 1922, nr. 1, sub titlul La Mestecănei; Neagra Şa-rului. Viaţa Romînească, 1922.
  2   Universul, 1913, nr. 27, sub titlul Moartea duşmanului; Viaţa Romînească, 1922, nr. 7; Neagra Şarului, Viaţa Romînească, 1922.
 3   Viaţa Romînească, 1922, nr. 2; Neagra Şarului, Viaţa Romînească, 1922.
 765
   Şi-a adus. Şi taia a început să-i spuie o poveste minunată, în mare taină, numai ei. Şi c un scris încă mare şi greoi, pe un caiet al ei de şcoală rămas curat, fetiţa a început a înşira sub dictare aventurile duduiei Lizuca. Cînd a văzut că Lizuca samănă cu sora ei mai mică, Lucica, a zîmbit cu înţelegere că-tră tata. Ş-aşa a zîmbit fericită tot timpul cît i-a spus tata povestea, trei-patru zile la şir, pînă a ajuns la sfîrşit. — In ochii ei albaştri şi senini, ca-ntr-un cer al nevinovăţiei, s-a oglindit tot basmul şi a crescut, măreaţă, Dumbrava minunată.
2  iulie 1956
                                       PROFIRA SADOVEANU
CUPRINSUL
 STRADA LÂPUŞNEANU                                                   7
 COCOSTÎRGTJL ALBASTRU
       Cocostîrcul albastru............................       .    271
       Bulboana lui Vălinaş....................................362
 NEAGRA ŞARULUI
       Pe Deleleu..............................................411
       Neagra Şarului..........................................419
       Dimineţi de iulie.......................................    425
       întâiul spin............................................440
       Şcoala..................................................450
       La Mestecânei...........................................460
       Hultanul................................................469
       Fât-Frumos Mâzârean.....................................    478
       Neculai şi prietinul său................................483
       Dumbrava minunată.......................................492
 ŢI-ADUCI AMINTE.
       Ţi-aduci aminte, Teofile................................    529
       Orbul...................................................537
       Grădina morţii . -......................................546
       lsac Zodaru.............................................554
       Gheorghe Baciu..........................................563
       Povestitorii............................................573
       Mărţişor .            *.................................580
       Rază de soare...........................................587
       Căluţul.........................................            594
       Ceas al tinereţii.......................................602
       Prietini............................................        609
       Credinţă strămoşească...................................617
       învierea .      .   ....................................626
       Moş Crăciun.............................................635
       Focul...................................................644
 OAMENI DIN LUNA                                                   657
       Note...................................................755
767
                                      T. 2.142
                         Responsabil de carte : Viniciu Gafita şi Geta Rădulescu Tehnoredactor : Ionel Gheorghiu Corector : Ion Arsenie
                               Dat la cules 25.07.56. Bun de tipar 05.12.56. Tir ai 20 100 ex. Hirtie velină mată de 68 gr. m.p. Format 840x1080/32. Coli ed. 33.10. Coli de tipar 24. Ediţia I. Comanda 2444. Planşe tipo 1. A. nr. 06591. Pentru, bibliotecile mici indicele de clasificare 8 R-O.
                 Tiparul executat sub com. nr. 1129 la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii .,1. V. STALIN“, Bucureşti — R.P.R.
            If