MIHAIL SADOVEANU
.OPERE
 ACEASTA EDIŢIE APARE SUB SUPRAVEGHEREA AUTORULUI
EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA ŞI ARTA
MIHAIL SADOVEANU
OPERE
                   4
... _
  DUDUIA MARGARETA OAMENI SI LOCURI CINTECUL AMINTIRII POVESTIRI DE SARA
 EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA SI ARTA
£ VnPrVO-
  DUDUIA
MARGARETA
     1908
I
                                                                    1883...
Vechiule şi bunule prietin ! Nu ştiu ce vei mai fi cugetînd de această manie a mea, care se pare că nu mai are sfîrşit. Scrisori şi iar scrisori ! Şi încă aşa de lungi — încît eu însămi abia cutez să le mai recitesc. Te ştiu însă îngăduitor şi bun. Ştiu că ai cetit cu oiarecare mişcare de suflet istoriile pribegirilor şi suferinţilor mele, şi îţi închipui că nici pribegirile, nici suferinţile nu s-au sfîrşit.
   Acuma, în ziua aceasta mohorîtă de iarnă, atîtea şi atîtea lucruri ale trecutului depărtat iar se întorc şi iar îmi mişcă sufletul. Nu mă pot opri : totdeauna, în scrisorile mele, amestec cîtevia lacrimi. îmi amintesc de orăşelul nostru cu căsuţele ţuguiate, de aerul limpede, de cerul înalt şi albastru, de munţii noştri cu cuşme de zăpezi veşnice, de toată viaţa copilăriei şi a tinereţii... Iţi mai aduci aminte de ziua acea de primăvară, cînd am ieşit de la biserică alături şi ne-am suit spre crîngurile de la margine, ca să culegem violete ? Era un soare aşa de liniştit, împrăştia ca o lumină de aur şi păşeam încet pe pajiştea moale şi umedă,- pe cînd orăşelul alb sta risipit dedesubtul nostru. Noi căutam florile gingaşe, cu miros fin şi
                                                                        7
       w*
 dulce, era cald şi bine, şi de la păşune veneau sunetele moi ale clopotelor de la vite, clopote mari şi melodioase de aramă... Pe aici, pe unde sînt, nu mai aud asemenea clopote. Atunci, dragul meu, în ziua aceea de primăvară socot eu că s-a născut în sufletu-mi cea dintăi simţire gingaşă a mea, o dragoste tînără şi tăinuită pentru tine. — Ştiu că zîmbeşti. E carii mult de-atunci, eu m-am înstrăinat şi tu ai rămas la locul tău. De multă vreme nici n-ai mai răspuns la scrisorile mele: poate te-ai însurat, poate ai copii, nu pot să ştiu, poate ai încărunţit, împresurat de năcazurile vieţii, — d?r eu nu mi te mai pot închipui altfel decît cum erai atunci, în tinereţa noastră. îmi mai aduc aminte — şi mi se pare că ţi-am mai scris despre asta — de o sară de vară, cînd am rămas singuri pe drum, în urma unei gălăgioase petreceri, şi cînd, în tăcere, începu să cînte un corn de vînătoare departe, sus, în cer, sub gheţari, unde încremenise o lumină puternică trandafirie. Mergeam amîndoi la braţ şi ascultam pe gîn-duri cîntarea asta a amurgului. De multe ceasuri fermecate ale dragostei mele de-atunci îmi aduc aminte, — şi mi se strînge inima. Cîţi ani au trecut ? Parcă mă înfior privind în urmă ; pe urmă mi se strînge inima pentru toate cîte am pierdut, pentru atîtea lucruri scumpe, pentru Elveţia noastră pe care nu ştiu dacă voi măi vedea-o, ipentru imunţii noştri, pentru lacurile limpezi, şi pentru fericirea, care poate trebuia să fie ia .noastră, dacă nu .s-ar fi împotrivit vîn-turi vrăjmiaşe !
       Mais pourquoi m’entraîner vers ces scenes passees ?
       Laissons le vent gemir et Ies flots murmurer...
       Revenez, revenez, o, mes tristes pensees,
                              Je veux rever et non pleurer!
8
   Te rog să mă ierţi, prietine ! Amintirile sînt pentru mine o mare mîngîiere. Ş-apoi nici nu te oblig să ceteşti scrisorile acestea lungi, nici nu te oblig să-mi răspunzi; fac şi eu hîrtiei — şi poate ţie — nişte mărturisiri care-mi uşurează sufletul.
   Sînt acu de cîţiva ani în aceste părţi de lume şi nu m-am putut obişnui cu nimic din cele ce mă împresoară. Dintru-ntăi n-am putut vedea deosebiri mari de Austria şi     Rusi^, dar  în curînd  m-au   încredinţat alţii, tot de                                        pe la noi, că m-am oprit într-o
ţară care pînă mai     ieri a fost sălbatică  şi care încă
păstrează urme de      sălbătăcie. Cum ţi-am mai       spus,
mă obişnuiesc foarte greu. Ţi-am mai vorbit de veşnica nostalgie de munţii noştri, — şi ţi-am mai vorbit de atîtea ori în asemenea împrejurări de vechea mea pasiune... Dar tu poate nu mai ceteşti aceste scrisori nenorocite ca şi mine.
   Mă ştiai la cuconul Dumitrei Costăchescu. Ţi-am spus că soţia sa e o doamnă cu un mers foarte măreţ şi cu privirile reci. De două ori pe săptămînă făceau vizite la cunoscuţii lor din oraş. Cuconul Dumitrei se răsturna cît era de gras, suflînd greu, se răsturna cu burta în sus în trăsura cu blazon îndărăt, iar cucoana Ema se aşeza dreaptă lîngă el, pdvindu-1 cu coada ochiului. Un vizitiu ras, în livrea albastră, cu na&turi galbeni, şfichiuia caii, — şi se duceau. Aşa era totdeauna... Şi cucoana Ema Costăchescu de cîte ori se întorcea de la vizitele ei şi se scobora măreaţă din trăsura-i cu blazon, mă saluta încet şi-şi ridica în sus bărbia, apoi, la ceaiul de după-amiază, prindea să-mi vorbească despre nobleţă familiei sale. Lui cuconul Dumitrei îi păsa puţin de această nobleţă, mînca bine şi bea mult, şi avea un obicei ciudat:
I
l-am zărit de cîteva ori prin fundul coridoarelor oprindu-se lîngă servitoarele tinere şi întinzînd mîna spre dînsele. Ele ţipau ca nişte bufniţe, apoi începeau să rîdă. Totdeauna am fost scandalizată de purtările acestea, şi totdeauna îmi era frică de el cînd îl întîlneam prin coridoarele lungi şi întunecoase. Dar el avea o predilecţie deosebită pentru fetele acelea rău îmbrăcate şi cu mînile roşii şi aspre. Totuşi se uita foarte ciudat spre mine. Aşa urmau lucrurile de o lună de zile, — şi n-aveam- treabă multă cu fetiţa lor, o copilă slabă şi neagră, pe care o pedepseam des, şi care, totdeauna cînd o pedepseam, se uita urît, ipe sub sprîncene, la mine şi bolborosea vorbe neînţelese. Ştiam că-nvăţase de la servitori să mă înjure. Din pricina aceasta nu-mi era deloc dragă. Pe urmă nu-mi plăceau nici părinţii ei, — unul cu scandalurile lui, alta cu aerele ei de prinţesă. Ştiam de la colege de-ale mele, din alte familii, că sînt oameni de rînd care au avut noroc. Şi-ţi spun drept că, privindu-i, de multe ori eram indignată. Şi eram şi tristă — că asemenea fiinţă cu nările umflate are noroc, o femeie ca oricare alta, — iar eu niciodată n-am avut parte de bunurile vieţii. Am mai văzut că cucoana Ema, într-o zi, a început a înjura ca şi copila ei, cînd se uita urît la mine. îşi înjura servitoarea, fata în casă. Fata a început a răspunde. Atuncea stăpîna ei a prins a o bate. O trăgea cu stînga de cap şi cu dreapta îi căra cu pum-nu-n spate. Nu-ţi închipui, iubitul meu amic, ce idei îmi făceam eu atunci, mai ales cînd a sosit la scară trăsura cu blazon. Nu puteam fireşte să duc multă vreme casă bună cu asemenea fiinţi, — mai ales că-mi era din în ce în ce mai mult frică de cuconu Dumitrei. S-a întîmplat într-o zi ceea ce prevedeam.
 10
 Eram la masă şi cucoana Ema vorbea despre nobilele ei rude, apoi se uită rîzînd la odrasla sa şi la cuconu Dumitrei şi zise tare:
 —     He! peste cîţiva ani n-am să mă mulţămesc decît cu un prinţ...
 Cuconu Dumitrei începu să rîdă şi să mînînce mai iute, roş la obraz şi asudat.
 —     De ce numaidecît un tînăr cu coroană pe cartea de vizită ? întreb eu mirată, zîmbind însă.
 Cucoana Ema întoarse încet spre mine privirile sale.
 —     De ce nu, mă rog ? întrebă ea cu linişte, privin-du-mă drept.
 —     Astăzi se cere inteligenţă şi bună-creştere... răspunsei eu apăsînd asupra cuvîntului bună-creştere şi privind spre fetiţa neagră şi slabă.
 —     Cum ? strigă tare cucoana Ema înălţîndu-şi fruntea.
 Se uita cu dispreţ la mine. Atuncea mi s-au întunecat şi privirile mele, am simţit o strîngere la inimă.
 — Faci aluzie la copila mea ? întrebă ea tare.
 — Da, vorbii eu, încrucişînd pe farfurie cuţitul şi furculiţa şi punînd alături şervetul. Mi se pare tare puţin bine-creseută pentru un prinţ ce va să vie...
 Cuconu Dumitrei începu să rîdă tare, cu gura plină, răsturnîndu-se pe speteaza scaunului.
 —     Cum, frate ? Cum v-a venit aşa să vă apucaţi la sfadă ?...
 Cucoana Ema se sculă măreaţă în picioare şi zise sentenţios :
 —     Relaţiile între noi sînt rupte, domnişoară Ke-minger... O calică ca dumneata nu merită decît dispreţul meu...
   Toată amărăciunea grămădită în mine în casa aceea îşi făcea drum spre buze.
   Am surîs cu gingăşie:
   —     Cel puţin exprimaţi-vă, doamnă, mai corect franţuzeşte...
   Am înţeles-o dintr-o privire; voia, în clipa aceea, să se repeadă la mine. Cred că era în stare să-mi puie mîna în păr. începu să mă înjure în limba ei, pe care o pricep întrucîtva. îmi era frică. Ieşii repede pe uşă. Intrai în odăiţa mea şi începui să-mi arunc în cufăr lucrurile. In urmă, în sufragerie, cucoana striga tiare; prin sală auzeam paşii servitorilor care veneau să asculte pe la uşi. Eu îmi strîn-geam lucrurile mele şi plîngeam. Eram foarte nefericită.
   Cît am stat singură, în zilele ploioase de toamnă, în odaia rece a unui hotel sărac din Iaşi, nu ştiam ce să fac, nu ştiam încotro să mă îndrept. Bani strîn-şi am puţini de cînd rătăcesc prin lume, prietini n-am — ce să fac ? Iţi mărturisesc că de multe ori am voit să mă întorc la noi acasă, dar n-am avut cunajul. Nimenea dintre ai mei nu mai trăieşte; de la rude nimic nu mai pot nădăjdui; de tine îmi era frică. Cine ştie ce s-ar întîmpla în sufletul meu cînd ne-am întîlni, — căci timpurile ce s-au dus au rămas pentru mine încremenite; aşa le simt; dar judecata îmi spune că s-au schimbat şi dezamăgirea m-ar zdrobi dintrodată. Nici n-ai idee ce laşă eram, cît de amărîtă, cînd mă gîndeam să mă întorc acasă şi vedeam că nu se poate, că nu pot, orice-aş face. Este ceva bolnav în mine, — în fiinţa aceasta pribeagă, fără rude, fără prietini, fără viitor, care trebuie să se bucure de bucuria străinilor, să se întristeze la durerea străinilor, mercenară fără hodină,
 12
la pîndă cînd se strecoară vorbe şi priviri în juru-i, singură la masă, singură în odăiţa pustie, cu sufletul oricînd gata să izbucnească din încordarea-i de tragedie.
   Mă cunosc foarte bine, îmi bănuiesc soarta, — şi cu toate     acestea tot                            îmi făceam visuri. Stînd în
odăiţa aceea a hotelului, priveam prin geamul murdar la toamna de afară, la rarele frunze veştede care pluteau în undele vîntului, ascultam o dureroasă melodie de flaşnetă care pătrundea slăbită, cerşind, din depărtare, de pe străzi goale, — şi aşteptam. Unde trebuia să intru ? Lumea aceasta în care mă învîr-tesc îmi displace cu totul. Sînt pretutindeni privită ca o servitoare; în unele locuri sînt pîndită dacă nu cumva mînînc prea mult, în alte părţi orice privire, orice vorbă are intenţia parcă să mă umilească. Ici, boierul e foarte greoi, nu pricepe o notă de muzică, n-a luat     în      mînă o carte; dincolo cucoana pare
atunci sosită din întunericul unui sat sau al unei mahalale, vorbeşte mult, bate din palme, întoarce ochii peste cap, răcneşte, înjură, îmi mărturiseşte suferinţi, toate nenorocirile căsniciei, apoi dintrodată, dintr-o privire, dintr-o vorbă, îmi devine duşmana cea mai neîmpăcată. Dar se poate să fiu prea aspră, din pricină că cugetările mele sînt ale unei singuratice. Sînt poate nedreaptă. îmi închipui că sînt şi oameni aleşi aici, poate n-am dat încă eu peste dîn-şii. De şi   nu prea iubesc                             copiii, — cei mai mulţi
dintre cei   cu     care am                        avut de-a face nu m-au supă-
rat prea mult; învaţă uşor, vorbesc cu uşurinţă limba noastră... Parcă vor fi cu totul altfel decît părinţii lor... Intru aceasta am avut oarecare mîn-gîieri: au fost copii care chiar m-au mişcat prin iubirea lor... Cel puţin atîta mîngîiere, cît de puţină,
                                                                                                                                                            13
mr*
într-o ţară străina cu care n-am nici o legătură, în-tr-un oraş murdar şi deşert.
  îmi făceam aceste cugetări şi aşteptam. Am auzit paşi. A început să-mi bată inima. Servitoarea îmi aducea o scrisoare. Era de la o colegă întru năcazuri, o domnişoară cu care mă întîlnisem de cîteva ori. îmi scria din Roman. Era şi ea acolo ; auzise că sînt liberă şi îmi propunea să intru într-o casă de oameni foarte cumsecade. Pe boier îl chemia cuconu Tudorache Amărăscu ; pe cucoană, Irena. Oameni cu avere, cu moşii. Aveau o fată, o domnişoară inteligentă de care trebuia să mă ocup. Nu prea mult, căci «duduia» era de măritat şi ca mîni-poimîni îşi ia zborul. Im casă mai erau doi băieţi, afară de domnişoara Margareta. Un student, Costică ; un licean, Petrişor, — cu care însă nu aveam de-a face întru nimic. «Cred că ai să te împaci foarte bine cu aceşti oameni, îmi zicea cunoştinţa aceea a mea. Bolnavi nu sînt în casă şi părinţii şi copiii sînt destul de veseli, fac petreceri din cînd în cînd, nu-s zgîrciţi... Guvernanta care era înainte a stat patru ani. Acum s-ia măritat...»
  Eu am zîmbit. Pe urmă am început să mă gîn-dese. Totdeauna mă puneam să gîndesc aşa, în asemenea împrejurări; dar ştiam bine că mă voi hotărî să mă duc, să intru. Intram la urma urmei oriunde. Aveam, oriunde aş fi intrat, cel puţin un tacîm şi pat de hodină.
  Cetii a doua oară ’ scrisoarea. Acu începeam să mă încredinţez că va fi bine. Lucrul, afară de asta, părea că se face cu uşurinţă. îmi convenea şi preţul. Colega mea îmi scria că n-aveam decît să vin în Roman şi să mă abat pe la casa lui domnu Amărăscu.
 14
   O clipă am stat la îndoială. Aveam de cheltuit şi se putea să nu izbutesc. Apoi m-am hotărît cu de-săvîrşire. Fie ce-a fi! Mi-am împachetat tot ce aveam, mi-am închis cufărul, m-am informat cînd pleacă trenul, am chemat o birjă, — ş-am pornit spre casa pe care n-o cunoşteam şi care avea să mă adăpostească, spre oamenii pe care nu-i cunoşteam şi cărora fireşte trebuia să le zîmbesc.
   Pînă în Roman, cît am călătorit în tren, n-am schimbat cu nimeni o vorbă. Totdeauna mi se în-tîmplă aşa. învăluită în pelerina mea lungă şi neagră, stau într-un colţ. Mă gîndesc la multe : la hainele pe care trebuie să le schimb, căci încep a se învechi, la pălăria ieftină care-şi clatină florile în zguduirile vagonului; întind mînile, îmi trag pe mine pelerina largă şi desigur că mă uit cam spă-riată la conductori, căci totdeauna mă privesc cu luare-aminte şi cu curiozitate.
   Am ajuns, am tras la un han. Pe urmă m-am gătit cum am putut mai bine înaintea unei oglinzi. Cred că mi-am pus şi puţin roş pe buze şi în umerii obrajilor. Nevoie de asta n-am, dar atuncea eram palidă de oboseală, mă cam durea capul. Eram şi neliniştită. Am scos dintr-o besactea înflorită cu scoici o panglică veche şi foarte frumoasă de matasă, • o panglică neagră cu care mă încing la zile mari şi cu oare îmi stă foarte bine. Iimi părea rău de pălăria cu florile care se clătinau. Atunci m-am hotărît să-mi cumpăr una nouă cît mai curînd, cînd voi lua cea dintăi leafă. îmi place să văd un lucru bun pe mine, să fiu elegant îmbrăcată. De-aş putea, aş cheltui cît de mult pe haine. Cred însă că n-ar fi bine; asta n-ar fi pe placul cucoanelor. M-ar privi totdeauna c-o scînteie de gelozie în ochi.
   Am găsit numaidecît pe domnişoara Bizet. Orăşelul nu-i mare. Cîteva străzi cu case mai bune, încolo murdărie şi sărăcie. Am intrat în odaia ei frumos gătită; are gravuri nostime pe păreţi şi scor-ţuri. îndată mi-a arătat garderoba plină de rochii, mi-a arătat şi cîteva pălării. Am văzut şi pe cucoana ei, naltă şi slabă, bolnavă de mult. Dar domnişoara Bizet nu se plînge de boala cucoanei. Zice că n-o stînjeneşte deloc, că doamna are un caracter foarte bun. Păcat de aşa fiinţă. Pare sigur că nu se va mai însănătoşi.
   —      Dar domnu Apostol ? am întrebat eu. Dumnealui ce fel de om e ?
   —      A! domnu Apostol ? domnu Apostol e foarte bine! zice domnişoara Bizet zîmbind. E un om foarte amabil...
   Şi iar începu să-mi puie dinaintea ochilor rochiile şi pălăriile-i frumoase. Mă gîndeam însă că toate au un cusur: n-au a îmbrăca un trup graţios, nici nu vor putea încadra o faţă plăcută. Mie nu prea îmi place domnişoara Bizet, cu ochii ei mici, cu nasu-i ridicat în sus. Şi vorbeşte prea mult, nu numai de hainele ei, ci şi de domnu Apostol.
   Ne-am grăbit spre casa domnului Amărăscu. O locuinţă mare, întinsă, comodă, cu ferestre uriaşe, cu acoperiş de tablă roşie. In jurul uşilor, în jurul ferestrelor, ghirlănzi de viţă sălbatică. In faţă o grădină de flori. In toamna fără soare, în faţa casei tăcute, pe răcoare, se înălţau crizanteme în buchete mari, care se aplecau cu gingăşie. Erau unele de o frumu-seţă nespusă, ca răsfirări de mii de fire de matasă, liliachii şi albe.
   Cînd am tras de clopoţel, ieşi soarele din .nouri şi revărsă peste grădiniţă un val de lumină aurie
 îmi bătea inima. Lumina aceea de toamnă îmi aduse însă ca o mîngîiere.
   Servitorul care ne deschise n-avea nici livrea, nici nasturi de alamă. De asta mi-a părut bine. Părea să fie un om foarte cumsecade. Era voinic, rumăn la obraz şi zîmbea cu prietinie. Ne spuse dînd din cap : Sărut mîna ! şi ne deschise uşa de la salon.
   Un    salon larg,  un pian uriaş, tablouri           cu   name
vechi,   covoare pe   jos, jîlţuri şi canapeluţe        în  toate
părţile, şi măsuţe pe care abureau ceşti cu ceai parfumat. Familia era în păr; se ştia că vin. Erau şi, cîteva   prietine ale cucoanei. N-am văzut întăi pe nimeni,                îmi ardeau ochii. Domnişoara Bizet îşi sălta
trupu-i scurt şi plin pe covoarele moi şi eu păşeam după dînsa.
   —     Madam Amărăscu, vă recomand pe domnişoara Keminger...
   Cucoana Irena Amărăscu îmi dă mîna zîmbind. E mare, grasă, umple scaunul larg pe care şade. Mă priveşte cu ochi căprii şi buni. Se mişcă încet în scaunul ei, abia îşi poartă trupul strîns în haina neagră care-i pocneşte la încheieturi. Faţa largă îi luceşte ca-ntr-o bură de unt.
   —     Domnişoara Margareta! zice tovarăşa. Şi încep a vedea mai bine prin ochelarii mei. Văd o ifetiţă isubţirică şi mlădioasă, caire mă priveşte drept, cu .figura foairte serioasă,- oacheşă. Parcă e prea serioasă şi ochii negri iprea drept privesc pentru cei cincisprezece ani ai ei. Dar are un zîmibat deschis, care iparcă deodată trage vălul de pe o comoară de frutmuseţă. Dintirodaită îmi place şi mi se luminează şi mie faţa. Parcă simt că va fi bine.
   Şi iată că dau mîna şi cu domnul Tudorache Amărăscu. Domnia sa e foarte corect îmibrăcat în haină
2
A
17
neagră, e ras cu îngrijire, pieptănat cu luare-aminte, aşa ca să-şi ascundă cu puţinul ipăir cărunt chelia lucie; înalt, subţire, cu braţele 'necontenit în mişcare, se p-liimlbă cu nelinişte. îmi întinde mîna. — îmi pare bine, foarte bine, zice. Dair văd bine că se gîndeşte la altceva, nu imă vede. Abia după cîteva clipe mă fixează lung, cu mirare, parcă nu se aştepta să vadă lume în jurul lui.
   —     Aha ! da ! zice repede şi începe ia rîde. Mă rog, domnişoară Keminger, cred că o să fii foarte mul-ţămită, noi sîntem oameni founi... Ce zici, Margaretă? Şi apucă pe fată de bărbie, o mîngîie pe frunte, apoi, cu mînile la .spate, începe a se plimba gînditor pe dinaintea noastră, în lungul salonului.
   Cucoana Iirena prinde să vonbească cu mine. Mă întreabă de unde sînt: mă întreabă în ce case am mai fost. îmi laudă pe fata dumnisale :
   —  E o copilă ideală... zice încet, cu glas obosit.
   Se întoarce apoi spre musafiri: întăi spre doamna
Lucia Rizu, o femeie mititică care foşneşte din mătăsuri fără astîmpăr, priveşte în juiru-i cu nelinişte, cu ochi negri ca picături de păcură şi necontenit îşi trece limba trandafirie peste buzele subţiri; apoi spre doamna Ecaterina Băluşescu dreaptă şi mîndră în scaunul ei, care mă priveşte fără să zâmbească, mă cercetează drept, mă «întăreşte, caută să-mi pătrundă pînă în suflet. Mă întreabă numai un singur lucru :
   —  Dumneata eşti franceză din Elveţia ?...
   —     Da, răspund eu. Cucoana Irena zîmibeşte obosit şi se mişcă igreu în scaunul ei; cuconu Tudorache se plimbă foarte distrat, cu mînile la spate. Ne-a uitat. Domnişoara Maingareta mă ascultă cum vorbesc, cu o luare-aminte în faţa căreia rămîn stânjenită. Răspund repede, zîmbind cum se cuvine, cu ochii cît se poate
 18
de blajini, întrebărilor grăbite ale cucoanei Lucia Rizu, — şi-n salon soarele aşterne deodată o pînză tremurătoare de argint. Mobilele scumpe şi vechi parcă ies ila o zîmibiire din umbra lor rece şi cuconu Tudorache deodată se opreşte mirat. Parcă de cînd e n-a mai văzut asemenea lumină.
   —   Aha ! uite soarele! zice el uimit.
   M-am dus grăbită pînă la hanul meu şi grăbită m-am întors. Au iaşit doi oameni şi mi-au luat pe sus cu o deosebită uşurinţă tot ce aveam eu, toată averea mea. Cînd am intrat în odaia ce mi se pregătise, am rămas surprinsă : era o încăpere plină, prieti-nească, era împodobită cu chilimuri, cu cîteva lucruri rare, o mică copie în manmură alibă a Van erei de la Milo, cu un colţar plin de bibelouri, cu un dulap deschis, pentru bibliotecă. Domnişoara Margareta era acolo, în imijlocull camerei. Abia isprăvise de aşezat, cu mînile ei subţiri şi albe. Mlădioasă şi gingaşă, în rochia-i cafenie, s-a plecat înainte-mi făcîndu-mi o reverenţă, i s-au săpat .gropiţe în obrajii rumeni, ş-un zîmibet tăcut şi cald parcă mi-a umplut sufletul. îmi zice cu glasu-i puţin învăluit:
   —   Bine-ai venit la noi, domnişoară Amalie...
   Nu m-am putut opri: i-am cuprins tîmiplele şi am sărutat-o pe frunte. Ea-mi dădea desluşiri : — Uite, statueta asta am adus-o din odaia mea ; uite ţi-am adus şi un jîlţ bun ca să poţi să te aşezi în tihnă înaintea focului, lla cetit... Avem să petrecem de minune în iarna asta... Au să fie petreceri, e vorba să selfacă o societate muzicală şi literară... Nici n-ai idee ce mulţămită şi ce fericită sînt... îmi pare bine că ai venit la noi. Mi-ai fost dragă chiar cum te-am văzut!...
   In ciripitul ei repede, dulce, o mîngîiere caldă şi o duioşie mă cuprinse. îmi simţii ochii umezi.
   Oamenii aşezaseră Intr-un colţ cufărul meu uriaş,
—   un cufăr cu ,piele,a jerpelită, care a făcut atîtea drumuri, care a îndurat atîtea asiprimi şi năcazuri, trîn-tit şi rănit de unii şi de alţii.
   In el îmi ţin jurnalul, taina sufletului meu, în el păstrez aimintiriile de-acasă, în el puţina unea avers... Acuma sta foarte trist în colţul lui, într-o odaie aşa de frumos orînduită. kni era parcă ruşine de el.
   —      E (foarte vechi, zisei eu cătră Margareta, dair nu pot să-l schimib... Atîta tovarăş am avut de zile bune şi irsle...
   —   Lasă-1 că stă bine... Mie-mi place, zise fetiţa...
   A ieşit repede. Am rămas singură privind în juru-mi.
un buchet de flori iam uitat s-aduc... Atunci are să *ie întocmai ca lia mine. Eu am totdeauna flori în odaie... Aşa, eşti bine aşezată, cred că-i frumos aici, numai Pentru prima oară mă simţeam bine în mijlocul unei schimbări. O o;glindă mare mă arăta aproape în întregime. Mi-am scos pălăria şi jacheta, mi-am potrivit părul. Parcă sînt mai tînără şi mai frumoasă cînd sînt veselă. Acutma parcă-mi ara milă de domnişoara Bizet; ea are nişte ochi allfoaştri Ifoarte şterşi... Ochii mei negri au o ciudată strălucire prin ochelari.
   Cum stăm aşa, deodată am trasărit. Domnul Tudorache Amărăscu intrase în odaie fără să-l simt.
   —      A! .domnişoara Keminger! Te irog să mă ierţi, domnişoară. Eşti mulţămită ? Da ? Prea bine 1 şi se uita pe sus, cu mînile la spate. Apoi ,se întoarse şi ieşi fără să se mai uite .la mine. După cîteva clipa sosi igîfîimd şi cucoana Irena.
   —      Vezi cît .de uşor ostenesc ? zise ea. Abia m-am mişcat şi încep să gîtfîi. Asta este cea mai mare su-
 20
ferinţă a mea... Şi trebuie să ştii că nu stau toată ziua cît e picul...
   A! aici se cunoaşte mîna Margaretei... A aranjat tare frumuşel... E o copilă ideală, nici n-ai idee, domnişoară Keminger... Te rog nu te supăra.; eşti ca la dumneata acasă...
   Auzii apoi alţi paşi. Prin uşa deschisă vîrau servitorii capul şi se uitau la mine.
   Erau capete de toate felurile. Capete buihoase de bărbaţi, mutre spăriate de femei. Toţi se zgîiau lla mine şi-mi zîmbeau. Mă învîrteam prin odaie şi nu ştiam ce să fac. Apoi m-am .liniştit, şi duduia Margareta mi-a umplut odaia de mireasma puternică a unui buchet de flori de toamnă.
   Aş voi să văd şi pe tînărul Gostică, studentul ; şi el trebuie să fie un băiat foarte plăcut; trebuie să semene cu soră-sa, dar nu-i acasă, e la Iaşi, e ocupat cu studiile lui, va veni în curînd.
   —     E un băiet foarte inteligent!... zice cucoana Irena.
   Rămăsesem singură în odăiţă ; isprăvisem de aşezat lucrurile şi cărţi'le; eram obosită, voiam să mă întind în jilţul moale şi să privesc pe fereastră. Mă gîndeam cu o mişcare înduioşată de suflet la întîm-pilările aşa de rare şi de ciudate ale vieţii aceştia ; începeam să-mi schimb părerile despre oameni şi despre ţara aceasta. Deodată uşa se deschise. N-auzisem sunet de paşi. Un ibăiat brun cu ochii mici şi licăritori, cu părul zbîrlit, c-o carte mare în mînă, un copil de treisprezece-paisprezece ani sări în odaie, se opri cu gura deschisă într-un rîs larg, ifoarte prietinesc. Mă privea drept, cu îndrăzneală şi curiozitate. îşi duse
 21
 cartea şi mînile la spate, îşi depărtă picioaraile în laturi şi-şi aiplecă puţin capul pe-un umăr.
   —      Eu î.s Petrişor, zise el vesel. .Nu ţi-ia vorbit Margareta despre mine ? Mi-a spus c-ai venit. Am să-ţi aduc şi eu flori, dar de lia cîmp, mie nu-mi ipliac floriile de grădină ; îmi iplac numai florile sălbatice.
   Rîdea şi mă privea cu stăruinţă.
   —      Ştii ce cetesc ? zise el. Ceteşte o carte ifoarte frumoasă. Mi-a .dat-o Margareta. .Dar tata nu mă lasă să cetesc cărţi de dragoste... Ai să-mi împrumuţi şi dumneata cărţi ?...
   ■Se zvîrli pe un scaun, îşi puse picior peste picior. E un copil foarte nostim; nu-şi mai ilua ochii de la mine. La urmă am început şi eu a rîde şi în veselia aceasta intră săltînd vioaie Margareta. Cînd ne văzu în intimitate, bătu idin palme şi ridică ochii la cer, aipoi îmi zise cu convingere :
   —      E un mare ştrengar şi e ifoarte curagios!... Şi privea cu admiraţie spre fratele ei cu părul zibîrlit.
   Cînd am rămas singură iar, cînd s-ia întins linişte în juru-imi, am început a mă gîndi la întîmplările zilei. Trecusem prin ceasuri foarte bogate. Cu cartea căzută pe genunchi visam acuma la viaţa-mi viitoare. Nu vedeam nimica ilămuirit, 'dar ipresimţeam zile de mulţămire. Şi stkid' aşa alene, vedeatm pe fereastră curtea largă în oare se încrucişau servitorii, bărbiaţi şi femei. Auzeam trîmibiţărille cucoşilor; ca din depărtări venea o larmă amestecată : cearta tuturor zburătoarelor curţii; un airgăţel treteea călare pe un cal negru, un stol de porumbei albi se învălui ca într-un vîrtej .de ninsoare; v în tul murmura dulce la geamuri, clătina pomii fără podoabă, aducea frunza arămii care tremurau ca fluturi tîirzii în tristeţa toamnei.
 22
                                               n
   Trebuie să ştii, .scumpe prietine, că acuma sînt cu sufletuil liniştit. Numai dorul mă munceşte; şi amintirile pun umbre din cînd în cînd ,în sufletul meu. Nu mi-ai răspuns nici acum. Dinspre partea asta .însă nu sînt neliniştită ; epistolele acestea lungi le scriu mai mult pentru mine şi pentru ce-a fost odată.
   ...A fost odată!
   Stau cufundată dinaintea focului în jilţul meu, în amurg. Lampa încă nu-i aprinsă. Limbile ascuţite şi întortochiate ala flăcărilor se zbat, îmi luminează şi-mi încălzesc obrajii. Am început încă de cu ziuă o carte: o dragoste ciudată şi mellancolică. îmi plac mult cărţile acestea care te pun pe gînduiri şi te afundă în visuri. Am lăsat cartea pe genunchi, mi-am rezemat bărbia în palma stîmgă. In jurul meu clipeşte o lumină fantastică. Şi-mi vin, pe aripi nevăzute, doruri din depărtare, de la noi şi din trecut. In tăcerea oare mă împresoară mă simt bine, ca Într-un fel de voluptate a unei blînde suferinţi. Sufletu-mi parcă se iface uşor, uşor şi pluteşte deasupra-mi în lumina de vis.
   Aud paşi abia simţiţi; o foşnire de rochie. Margareta ia deschis uşa. O pală de lumină îi alunecă pe obraji ca o zîmibire.
   —   Ce faci ? te gîndeşti ? 'la ce te gîndeşti ?...
                                             Răspund cu o voce dureroasă, îmi place mlădierea
vocii dureroase.
   —   Mă gîndesc la multe şi mai ales la tracut...
                                             Fetiţa tace o clipă şi se aşează lingă mine. Amîn-
două stăm gîndindu-ne.
   Margareta zice:
                                                                                                                                                   23
   —     .Domnişoară Amalie, dumneata trebuie să fi suferit mult.
   —     .Da, mult, foarte mult... irăsipund au suspinînd. E foarte ciudată plăcerea aceasta de a .spune altora, în unele clipe, aşa, cu glas duios, că ai suferit mult, foarte mult. Şi duduia Margareta tăcea şi, cu ochii mari ţintiţi în umbră, se gîndea ta măriile şi necunoscutele .mele dureri din trecut. E o fată cu sufletul cald şii imi-i tare dragă.
   —     Şi eu încep a suferi, zise ea apoi deodată, cu glasul scăzut. Am cetit cărţile pe care mi le-ai dat. lari noapte n-aim putut să dorm deloc. îmi era frică să nu vie marna, să mă găsească cu cartea lingă luminare.
   —     Nu trebuie să pierzi nopţile, zisei eu. Nu trebuie să ceteşti prea mult. Emoţiunile nu fac bine.
       Tare-mi place, răspunse ea zîmbind1. îmi vin lacrimile şi parcă mă doare inima, dar n-u pot ilăsa cartea din mînă... Pe urmă mă gîndesc şi pling... Cred că şi eu am să fiu foarte nenorocită,...
   Am început a rîde:
   —   Nu fi copilă... Aşa-i totdeauna în tinereţă...
   Ea mă privea prin umbră cu ochii lucitori de lacrimi.
   —     Maima nu ştie, vorbi ea apoi, nici tata ; ei s-ar supăra dacă ar şti că plîng cîteodată ; numai ţie îţi spun, domnişoară Amalie... Am să-ţi .spun totdeauna de cîte ori voi avea ceva pe suflet...
   Am sărutat-p cu dragoste pe frunte.
   —     Bine, să-mi spui, drăguţă, şi eu totdeauna am să te tnîngîi...
   întunericul se făcuse deplin; focul murea, slfărîmîn-du-se în bucăţi mari, clipitoare, de jar. Se auzeau paşi pe coridoare. Margareta sări în picioare :
 24
   —  Eu uitasem... Să mergem, căci e gata masa...
   In adevăr, îmi era cam foame şi vestea că e gata
masa mă înveseli, mai ales că ştiam ce masă bună mă aşteaptă, ca totdeauna. Trebuie să ştii că boierii mei trăiesc foarte bine, din bielşug. Ah ! n-ai idee ce oameni cumsecade.
   In sufragerie e lumină puternică ; supa fumegă în farfurii. în privinţa supei nu e nici o deosebire; se face ca la .noi şi de obicei e foarte bună. Cu totul deosebite însă sînt alte mîncări. Cuconu Tudorache nu iubeşte mîncările străine; bucătarul său e gras, negru, urît şi pregătaşte mîncările romîneşti aşa de bine, 'încît cuconu Tudorache, după cum singur spune, îşi linge degetele!
   In sara aceasta dumnealui e foarte vesel. îmi strigă cu glas .mare ridicînd o mînă în su©:
   —     Domnişoară Keminger ! bucură-te şi te veseleşte, căci avem nişte sărmăluţe dumnezeieşti!
   Petrişor, dintr-un colţ de masă, izbucneşte într-un rîs ou cascade nesfîrşite scutur'îndu-şi 'în toate felurile capul zbiîrlit. Cucoana Irena îl mustră cu glas bîînd:
   —     Ce-i, puiule ? Nu rîde aşa de mult, să nu-ţi vie rău...
   Sîntetm numai noi cinci la masă, toată familia. Ta-cîmuirile sună vesel. Feciorul umblă în jurul .nostru cu paşi nesimţiţi. Cuconu Tudorache m'înîncă repede, cu zgomot, îşi şterge foarte 'des mustăţile cu şervetul. Apoi se lasă pe speteaza scaunului şi priveşte zîm-bind spre Margareta.
   —     Azi ,m-aim întâlnit cu Iordache Rizu, zise el deodată. Mă întreabă: Ei, cînd îţi măriţi fata, ha?...
   începe să rîdă. Cucoana Irena se întoance spre el:
   —  Şi ce i-ai răspuns?
   —     Cum ? îngînă boierul uitindu-se pe sus, în bag-dadie. Ce i-arn răspuns ? Nu i-arn răspuns nimica...
   Bate în palme cu nerăbdare :
   —     Dumitre! Dumitre ! adă, frate, sarmalele celea ! Şi mămăliguţa, — mai repede! Ce fel de vorbă-i asta ?...
   Pe urmă stă în faţa .sărmăluţelor, care fumegă şi pare a le uita. Se gîndeşte la ceva. Cucoana Irena îl mustră :
   —   Uite mîncarea, firate diragă... Nu scoţi ?...
   —     Aha 1 bine zici... Straşnice trebuie să fie... au o airomă extraordinară... Dar mămăliguţa e moaie ? Aha ! e foarte bună. Mare meşter e Giavril!...
   Şi iiar începe a rnînca repede.
   Ţi-am mai vorbit de mămăligă. Aşa ceva pe la noi nu se cunoaşte. Intăi mi se părea curioasă amestecătura aceasta de făină de porumb cu apă clocotită. Pe urmă a .început să-mi placă. Şi am auzit un luoru ciudat, că tot poporul de jos se hrăneşte cu această fiertură. In adevăr, îmi închipui că trebuie să le placă mult ţăranilor, de vreme ce o mînîncă întruna, în toate zilele.
   Cuconu Tudorache e un om care ştie să trăiască. Să vezi ce vinuri alese are. Vinuri din partea locului, parfumate şi puternice. Te încălzesc şi te veselesc îndată. îmi plac tare mult şi le beau cu o deosebită plăcere. Boierul bea destul de des şi ne îndeamnă şi pe noi. Şi singur spune aşa :
   —     Mie îmi plac obiceiurile vechi... Din cînd în cînd cîte-un pahar de vin, — şi îmi place să închin cum făceau bătnînii...
   Ş-aipoi ciocneşte paharele, sipune eîte-o vorbă. Mie îmi spună totdeauna :
   —   Noroc şi sănătate, domnişoară Amalie...
 26
   După cîteva pahare stăipînul casei începe a vorbi. El e un om care-şi are ideile lui, lui nu-i prea place lumea nouă.
   —     La noi nu este civilizaţie, strigă el; la noi este numai o spoială !
   Să vezi, diragă prietine, cu ce glas cumplit se ridică împotriva guvernului ! De multe ori mă înspăimântă :
   —     Nişte trădători de ţară! zice. Ce-au făcut de cînd au venit ? Calcă legile în picioare! Nu vor să ştie de drepturile nimănui: dau slujbe partizanilor, fură averea ţării...
   In adevăr e ceva grozav. E foarte furios. L-am întrebat cu oarecare sfiailă într-un rînd :
   —     Cucoane Tudorache, dacă lucrurile stau aşa de rău, nu se răscoală ţara? Nu se face revoluţie?
   —     Ce revoluţie! ce revoluţie I şi începu să rîdă cu amărăciune. La noi nu se poate revoluţie! La noi nu există oameni! Pînă mai ieri am fost o ţară de robi... Acum deodată a venit un străin care-işi bate joc de noi, un rege străin care-şi îngroaşă ipunga pe sipetele noastre... Nimeni nu zice nimic, toţi tac, nimeni nu e în stare să murmure... Vai de ţara asta, nu-ţi faci idee, domnişoară Keminger, ce ţară nenorocită... Toţi îşi fac de cap... Mai bine era în vechime ; eu am apucat robi la tatăl meu ; atunici era absolutism, dar era dreptate, acuma toate sînt minciuni; vai de noi, sîntem la marginea .prăpastiei !...
   Văzîndu-1 aşa de tulburat, cucoana Irena se întoarce cu grijă spre el:
   —   Linişteşte-'te, ţi se răceşte m'încarea...
   Şi cuconu Tudorache se linişteşte, — şi mînia paire că-i trece în degetele mînilor. Cu mînie taie bucăţi
mari de friptură şi le înghite; apoi bea cu sete un pahar de vin.
    Boieruil e foarte revoltat împotriva stării de lucruri. El crede că totul trebuie schimbat: are şi planuri de reforme. E cam distrat dumnealui; dar altfel e un om cu idei foarte înaintate.
    La masă numai el vorbeşte. Noi îl ascultăm. Din cînd în cînd îşi aduce aminte de o istorie nostimă din tinereţa lui şi ne-o povesteşte cu plăcere vădită. Dar atunci cucoana Irena îşi întunecă sprînceana şi face cătră bărbatu-său semne spre copii, — semne zadarnice de altfel, căci cuconu Tudorache 'niciodată nu le vede.
    Domnişoara Margareta, eleva mea, la masă e mai mult tăcută, oa şi în celelalte ceasuri ale neînsemnatei ei vieţi. Sufletul ei parcă aşteaptă ceva să se dezvă-luiască. Ceteşte mult, cu pasiune; cîntă din vioară. Pianul nu-i place. N-a voit niciodată să-l înveţe. Cucoana Irena a avut oarecare mîhniri din, pricina aista. Şi după masă trecem în salon, unde cuconu Tudorache fumează cu patimă ţigară după ţigară în ţigaretu-i de chilimlbar şi-şi soarbe cu cucernicie cafeaua turcească ; eu mă aşez la pianul uriaş. Margareta îşi scoate vioara — şi începem. Muzica-i ţine pe toţi deştepţi. Cucoana Irena şi 'boierul Tudorache ascultă cu ochii mari, răpiţi; Petrişor încremeneşte înfiorat intr-un colţ. Eu însămi mă simt dusă pe aripi nevăzute, — fermecată. Tirelbuie să ştii că fetiţa aceasta de cincisprezece ani ara o comoară în sufletul ei, are comori de simţiri şi melodii pe care le revarsă în ju-ru-i. Cu buzele strînse, uşor încruntată, cu ochii lucitori, pare deodată alta, schimbată : vioara tresare cu sunete adînci, cu sunete înalte, fine, în tremurări ner-
 28
 voase, în suspine nesfînşite, ca răsunete ale unor depărtări necunoscute, ale altor lumi...
  —     Şi eu cînt din violoncel, zice dînd cu jale din cap hoierul; de cînd însă a ajuns Marigarata stăpînă pe vioară, iam zvîrlit violoncelul în pod... o rablă de violoncel 1
  —   Ba şi tata cîntă frumos 1 zice zîmbind fetiţa.
  —     Cum ! strigă mînios cuconu Tudorache. Ce face? Cînt eu frumos ? Adică poţi tu zice că are de-a face dntecuil tmsu cu al tău ? Auzi dumneata ! Asta nu se poate cu nici un preţ 1
  Şi pufneşte fumul de ţigară în juru-i dînd din cap repede, în semn de împotrivire.
  In unele seri ne vine lume. Mai adeseori intră cu larmă de glas subţire doamna Lucia Rizu, se lasă alene pe o canapea, începe a rîde şi a spune o .mulţime de lucruri. Vine des şi cucoana Ecaterina iBălu-şescu, mîndiră şi măreaţă. Nici nu se uită la mine ; după ce-mi răspunde la salut, parcă nu mai exist pentru dînsa. Eu stau aici, — şi ea are faţa încremenită în altă pairte. Parcă i-a bătut cineva un par prin trup, aşa înlemneşte de diîrză şi de dreaptă în locul ei. Mai vin unele rude, prietini mulţi, dar n-am avut încă vreme să-i cunosc pe toţi. Privirile mi s-au oprit pînă acuma numai asupra unui tînăr subţire, cu mustaţa neagră, nalt, cu înfăţişare nobilă, cu zîmibetul deschis. Un bărbat cu ochii mari, negri, adînci. II chiamă Artur Crivăţ; e magistrat în oraşul nostru. Vorbeşte cu uşurinţă, cîntă şi la piano, are şi voce plăcută. Totdeauna după ce-şi face datoria cătră stă-pînii casei şi cătiră ceilalţi oaspeţi, se îndreaptă grabnic, cu un zîrnbet sfios, spre canapeaua vişinie pe care stau eu cu Margareta mea. îşi trage un scaun,
 29
se aşează dinaintea noastră, se pleacă puţin spre noi.
   —     Domnişoară Amalie, duduie Margaretă, cum aţi petrecut azi ?...
   —     Am cetit ceva foarte interesant, zic eu. Domnişoara Mangarata a .fost ocuipată cu studiile sale... Iaima aceasta ne aduce multe gînduri triste...
   Şi începem a vonbi despre o carte, despre o întîm-plare dramatică pe care ne-au vestit-o gazetele. Magistratul e tînăr, a primit o educaţie bună, ştie să se poarte în lume : nu înţeleg .de ce e aşa de sfios. Te gîndeşti poate la ceva şi zîmbeşti; dar nu, iubite amice, trecutul cu amintirile mă împresoară cu tris-teţa loir, toate .s-au trecut, .pentru mine viitorul nu păstreaiză decît lacrimi...
   Mult nu stă cu moi totuşi... Stă cît trebuie. îşi face datoria şi cătră copila stăpînilor casei. Se apleacă încet, cu mînile pe genunchi, spire dî-nsa.
   —     Domnişoară Margaretă, v-aim văzut azi pe stradă... V-aţi plimbat ?
   —   Da, zic eu, era cu mine.
   —     Am fost pînă la episcopie, zice domnişoara Margareta. Zăpada era proaspătă. îmi place mult să umblu prin zăpadă şi prin frig; mi’se înroşesc obrajii, îmi umblă sîngele mai iute prin vine, mă simt mai sănătoasă...
   Tînărul îşi răsuceşte mustaţa şi se uită gînditor spre mine.
   —     Duduie Margaretă, zice el; mata eşti o lată serioasă, cred că are isă-ţi placă vestea pe caire ţi-o aduc... Mă gîndeam să-ţi spun încă de alaltăieri... E vorba să înfiinţăm însfîrşit, noi tineretul, cercul artistic aici, în oraş... Iar se uită spire mine. Pare gîn-' ditor.
 30
   —     Un cerc artistic ? Ştiu, era vorba ! zice Margareta săltînd puţin pe scaun şi bătînd veselă din palme.
   —     Da, cercul artistic... Se vor ţine conferinţe, se va ceti literatură, ne vom abona la reviste, iar muzicanţii vor face adevărate serbări. Mai cu samă mata, care eşti o artistă, vei avea mare suoces.
   —     Eu nu sînt artistă, zice repeda fetiţa clătinînd din cap şi plecîndu-şi într-o parte ochii.
   —     Ba da, ba da, duduie Margaretă ! Şi tînărul întoarce capul spre mine, zâmbind, un zîrnbet ifoarte duios, te asigur!
   Vom da şi serbări pentru săraci, zice el. Şi-şi trece palma prin părul lucios. Are un păr ondulat, păr de artist, te asigur !
   —     Asta-i foarte bine ! zice fetiţa, însufleţită. Şi anul trecut voia mama să cerce printre cucoane să înjghebe
 o  reprezentaţie pentru săraci, dar atunci nu s-a putut...
   Fetiţa e foarte serioasă, e gînditoare. Cînd stă serioasă şi se gîndeşte, peste genele lungi parcă-i pluteşte un painjeniş de umbră.
   —     Uite ce să facem, zice aa întorcîndu-şi ca-ntr-un fulger ocshii. Uite ce să facem, domnule Crivăţ. Să cumpărăm haine pentru cqpii, să dăm lemne la văduve... înaintea Crăciunului au să aibă şi ei o bucurie...
   —   Foarte bine, zice grav domnul Crivăţ.
   —     Adică nu, nu! murmură înăbuşit fetiţa. O să strîngem prea puţin. Nici anul trecut nu s-a putut... Cucoanele nu voiau să dea. Eu nu înţeleg. Atuncea m-am indignat grozav. In privinţa asta am convingerile mele...
   —   Ce convingeri ?
                                                                                                                                                 31
   —      Am convingerile imele! zice încet şi serios fetiţa şi iar i se întunecă privirile.
   După schimbul alcesta de vorbe, domnul Grivăţ iar s-a uitat spre mine şi s-a sculat. Eu însă ce puteam să-i spun ? Nu-i puteam spune nimic.
   —      Dar cercul artistic îl facem ?... întrebă magistratul. U facem, duduie?
   —      Tata are să zică : da. Eu atunci n-am să tmă împotrivesc... răspunde cu nepăsare duduia Margareta. Ea nu pricepe că o convorbire este o convorbire; ea nu înţelege că poate tînărul a venit pentru altceva. De altminteri privirea «lui îmi spunea destul de 'desluşit pentru ce a venit şi pentru ce is-a aşezat cu sfială în ifaţa noastră.
   Cînd râmaserăm singure, eu mă întorsei spre tovarăşa mea.
   —      De ce te-aî supărat, drăguţă ? Ce ai ? Ar fi trebuit să vorbeşti altfel cu domnul Crivăţ...
   —      Cum am vorbit cu domnul Crivăţ ? răspunse cu hotărîre fetiţa. I-am spus ce aveam de spus. In privinţa asta sînt foarte hotărîtă. Eu, domnişoară Amalie, am cetit zilele acestea o carte care m-a mişcat mult. Eu înţeleig multe lucruri. Oamenii sînt foarte răi, de aceea sînt săraci şi bogaţi, de aceea sînt atîtea nenorociri în lumea asta.
   —      Ce vorbeşti tu, fetiţă ? cum ai ajuns să te gîndeşti la lucruri de acestea ? Ideile acestea nu-s pentru tine...
   —      Ba sînt pentru mine. Cînd văd, cînd ştiu că sînt oameni nenorociţi şi nedreptăţiţi, cum să nu mă revolt ?...
   —   Taci, aire să te-audă cuconu Tudorache!
   —      Are să mă audă tata ? Las’ să m-iaudă, eu sînt loarte hotăirîtă, domnişoară Amalie, eu am ideile
 32
mele... Eu din pricina aceasta n-atm să mă înţeleg cu oamenii aceştia şi aim să fiu nenorocită !
   —   Care «oamenii aceştia» ?
   —      Toţi! nu pot să spun, dar mi-i greu, aşa, sufletul ; sînt foarte nenorocită...
   Şi dintrodată îi luciră lacrimile în ochii mari, serioşi, plini de întuneric. E o copilă neştiutoare ; îşi fiace idei. îmi închipui că toţi copiii sînt aşa. Margareta are totuşi ceva neliniştitor, cu privirea ei dreaptă şi cu încruntarea hotărîtă a sprâncenelor. O să caut s-o observ, să-i dau sfaturi. Mi-i foarte dragă şi trebuie să .mă interesez de dînsa. Prietinia mea ;îi va linişti avînturile copilăreşti.
   In serile acestea cu îmbulzeală, nici mie nu-mi plăcea. înfăţişarea paşnică a interiorului aceluia blajin se tulbura. Rîsurile răsunau ciudat. Ca o tremurare cristalină de ciocînlie urca deasupra capetelor rîsul doamnei Lucia Rizu. O vedeam mişcîndu-se fără 'încetare, dîndu-şi capul pe spate, spun'înd parcă o vorbă de haz lui cuconu Tudorache, oare stătea în faţa ei cu tmînile la spate. Vedeam pe doaimna Ecaterina Bă-luşeseu privind nemişcată înainte-i, cu un zîmbet abia priceput. Cineva îşi plimbă degetele pe clapele pianului care tresare, scandalizat, cu ţipete ce răsună prelung. Apoi, cum fumul ţigărilor se grămădeşte, văd cum se arată domni graşi, cu lanţuri, care se mişcă ca nişte şerpişori de aur pe burţile miari. Pînă acuma nu i-am văzut; stăteau undeva, în'tr-un colţ, la taifas. Acuma păşesc cu greutate, se adună într-o odaie mărginaşă, unde un fecior intră repede cu cîteva părechi de cărţi pe o tiablia de argint. Şi iată pe cuconu Tudorache deodată în mişcare, tulburat, purtîndu-şi în toate părţile .mînile lungi. Se aşează apoi şi el pe un scaun, întinde şi el capu-nainte, cu încordare, dea-
3 — M. Sadoveanu — Opere, voi. IV                            33
             W '
supra mesii verzi ; pe cînd imînile răsfiră încet foiţele şi ochii urmăresc dezvăluirea lor, lucitori şi neclintiţi,
—   arşi parcă de un foc lăuntric. Cuconu Tudbrache e un om pătimaş. De la o vreme începe să asude, i se umflă vinele de la tîmple, are o tremurare în degete. Glasul i se stohimlbă, are tresăriri, are o înmlădieire de mînie: gura se strînge într-o încreţitură de răutate. Mi sa pare ciudată înfăţişarea aceasta nouă sub caire îl văd. Mi se pare străin glasul lui. Cucoana Irena deodată răsare în preajmă-i, neliniştită. Ii dă tîrcoale. Apoi se apropie rugătoare, îl atinge pe umăr.
   Cuconu Tudorache se întoarce. Are un glas de disperare :
   —      Ce-i, frate ? pentru Dumnezeu ! lăsaţi-imă să-mi văd de treburile mele!...
   Fetiţa urmăreşte de l'îngă mine mişcările lor, ochii
i   se întunecă şi oibrazul i sa face palid. Nu zice nimic. Cînd o întreabă cinevia o vorbă, caută să zîm-bească, dar nu răspunde. E un copil foarte simţitor.
   In saira în care am vorbit despre săraci şi d'espre cerc artistic, duduia Margareta m-a tras da o parte cu oarecare grijă. M-a întrebat încet:
   —   Ai văzut pa domnul Crivăţ? joacă şi el cărţi...
   —   Da, joacă. Ji se pare curios ?...
   —      Asta nu-mi place, zise ea. Mai bine să nu joace. Mai bine ar fi stat cu noi... De aoeea nu-mi place mie cînd se adună la noi multă lume... Şi tata iar joacă, şi iar are să piardă... Uite cum priveşte mama spre el... Mîne sînt sigură că are să fie rău dispus, inînios...
   Avea un tremur în glas, — şi totuşi o hotărîre, ea-ntr-o porniire de mînie. Şi parcă şi imie mi se îne-gurează toată bucuria din zilele trecute. Aceasta este
 34
                                 •
Cea dintăi umbră deasa, pa care o observ în casa de oameni cumsecade în caire am intrat.
   Ş-a doua zi pe cuconu Tudorache îl văd' tăcut, cu fruntea încreţită. Nu i s-aprind chibriturile. I se stînge ţigara. Tresare, plesneşte din degete eu mînie şi strigă: — Sapristi ! La masă se aşează cel întăi şi e foarte nerăbdător :
   —      Pentru Dumnezeu, firate ! Eu trebuie să mor de foama în casa asta ? Dumitre ! Dumitre! De ce nu răspunzi ? Unde-ai fost ? Unde-i mîmcarea ? Voiţi să mă asasinaţi prin Ifoame ?... Dumnezeule, Dumnezeule ! Ce oaimeni! Unde mă aflu ? In Cafreria ? Unde ?
   —      îndată, într-o cilipă, cucoane, zifce Dumitru sosind cu gîfî'iiri grele.
   —      îndată ? Şi pentru asta trebuie să vii gîfîind ? Ce dracu aveţi, bre omule ? Eu nu vă înţeleg deloc, pe onoarea mea! Dar cucoana unde-i ? A ! aici sîn-teţi ? Credeam că nu sînteţi aici! Bine, Irenă, nu se aduce la masă ?...
   Cucoana Irena a tăcut, cu faţa tristă. Acuma întoarce spre el doi ochi blajini şi mîhmţi.
   —      De ce te tulburi aşa, dragă ? Iaca, îndată se fac toate...
   Cuconu Tudorache plesneşte din degete, pufneşte şi se saltă o dată pe scaunul lui. Ar voi să înceapă iair ; nu mai poate. Apoi întîlneşte ochii copilei, — neclintiţi, privindu-1 stăruitor. Ochii aceia, într-o clipă, mi-au strecurat şi mie un fior prim vine. Pe-trişor, în colţul lui de masă, părea înfricoşat, cu părul vîlvoi şi se uita numai pe ifuriş în juru-i.
   Am mîncat în tăcere ; se auzea în sufrageria goa'lă, într-o lumină cenuşie, numai ţăcănitul tacîmurHor. Nu mi-a priit deloc masa aceea. Mă simţeam' nefericită,
3*                                                            35
străină, îngheţată. Şi Margareta abia atingea mîncă-rile şi faţa ei avea ca o lucire de marimmră.
   După masă, cum scăpă în ogradă, cuconu Tudo-iraoha iar începu să răcnească în toate ipărţile. Unde erau caii ? De ce nu s-au pus roifoii lui la isanie ?
   —     Bine, mizerabililor, ce-aţi făcut azi toată ziua? Ce grijă aţi avut? Unde sînteţi? Aţi intrat în pămînt? Unde-i Ilie? Ilie ! unde eşti, Ilie ?...
   —     Aici-s, cucoane, aici-s... răspunse vizitiul, ieşind din grajd. Era un ţigan nalt, arămiu, cu părul de pe cap şi mustăţile albe, ca zăpada.
   —     Aici eşti ? strigă boierul. Văd eu că eşti aici, dar caii de ce nu-s puşi la sanie ?
   —     Caii, cucoane ? De ce să fie puşi la sanie ? Nu mi-a spus nimeni să-i pun la sanie... Eu, cucoane, am slujit şi la boierul cel bătrîn, tatăl domniei tale, da’ cînd îmi spunea să pun caii, îi puneam, cînd nu-mi spunea, nu-i puneam...
   —     Ce face ? ce face ? ce spui, ce spui, magarule! strigă dînd din mîni cuconu Tudorache.
   —     Cucoane, eu nu sînt magar ! Cucoane, eu sînt vezeteu !...
   — Te obrăzniceşti, nenorocitule ? Aşa ? Te obrăzniceşti ? Te-mpuşc! Te culc lia pămînt c-un glonte
 de revolver!...
   —     Oi, cucoane Tudorache, culcă-mă, omoară-mă ! Ce-mi foloseşte viaţa asta, dacă la aşa bătrîneţă n-am parte de-o vorbă bună ?
   —     Pune caii la sanie! zice boierul şi cu gulerul blănii ridicat, cu mînile înfundate în buzunări, începe să se plimbe cu paşi mari de colo-colo, prin ograda curată. Eu stăteam îngrozită la geam. De şi nu tocmai bine, dar tot înţelegeam răcnetele şi mai ales
 36
 răspunsurile bătrînului; din zi în zi înţeleg tot mai bine limba ţării.
    Aud bufnind uşa sălii. Boierul a intrat în casă. Se ~ plimbă o vreme, bocănind cu botforii pe podele. Apoi intră în odaia lui. Aştept cu inima strînsă. Afară e o zi fără soare, o zi leşietică, cu cerul jos, alburiu. Stolul de porumbei al curţii se înalţă, se pierde departe, departe, într-o fluturare, pînă ce nu se mai vede. — Stam pe gînduri, cînd deodată aud glasul lui cuconu Tudorache :
    —   Domnişoară Amalie!
    Am tresărit. Am ieşit repede. Am intrat în salon. Boierul era mai liniştit. Se plimba cu mînile la spate pe covoarele moi. Din vreme în vreme se oprea dinaintea unei măsuţe, întindea o mînă, ridica la gură
  o ceşcuţă şi sorbea cu poftă din cafeaua care-i risipea aburi pe dinaintea ochilor. Lăsa ceşcuţa şi iar se plimba de colo-colo. Cucoana Irena sta la geam şi privea în liniştea zilei de-afară. Margareta îşi pregătea vioara, avea raze de veselie în ochi. Mă apucă tăcută de mînă, mă duse pînă la piano.
    —     Domnişoară Amalie, să nu-ţi faci idee rea de mine... zise deodată cuconu Tudorache şi începu a rîde. Apoi păru a-şi aduce aminte de ceva : L-ai văzut pe moş Ilie ?... E foarte bătrîn... E un om care m-a ţinut pe mine în braţe... A fost rob în casa tatei... Margaretă, fata tatei, să-i mai dai un franc să beie, saracul, şi el, o garafă de vin...
    Margareta zîmbi, apoi trase lin cu arcuşul şi vioara se cutremură într-o vibrare adîncă, din care porni, se sfărîmă deodată în note dulci o melodie uşurică. Cu-conu Tudorache se opri, cu urechea aţintită ; apoi încet, se apropie de fereastră şi se aşeză lîngă cu-
                                                                                                                                                          37
  coana Irena. îşi ridică ochii în bagdadie şi începu să se gîndească la ceva, — după obiceiul lui.
   In ziua aceea, spre sară, Margareta a intrat veselă şi foarte vorbareţă în odaia mea.
   —     Domnişoară Amalie, domnişoară Amalie, gă-teşte-te repede; hai la plimbare... începe să ningă... Azi am fost mîhnită; aşa se supără tata cîteodată, aşia face totdeauna cînd pierde la cărţi... Astia-i ruinează sănătatea... Pe urmă îndată se întoarce, m-a pus să-i cînt... El zice că-i face bine... Dar poate voia să-mi facă mie o plăcere... Eşti gata ? Hai! Moş Ilie, ai pus caii ?
   —     Gata, duduiţă, gata ! strigă bătrînul arătîndu-şi la fereastră obrazul arămiu şi barba albă.
   Ieşirăm. Ne aşezarăm în sanie, ne învălirăm bine. Moş Ilie întoarse capul peste umăr. începu a rîde:
   —     Să vezi mata, duduiţă, cu 'francul cela m-am dus eu întins la crîşmă... Da’ eu rachiu nu beau, ferească Dumnezeu ; mie vinul îmi place... Acu iaun o leacă de chef, să vezi cum am să-ţi mîn eu caii, nici vezeteul împăratului nu-ţi mînă caii ca mine... Hi, băieţi !
   Gata. Să vezi mata, duduiţă, azi boieru a avut o leacă de harţag... Zice el una, zic eu alta... Vra să zică ne-am duelat oleacă !...
   Moşneagul dădu din cap, scuturîndu-şi pletele cu un rîs şiret, ■— şi deodată dădu drumul cailor. Pornirăm ca vîntul, prin roirea fulgilor; o adiere uşurică, ca o muzică lină, mi se strecura pe la urechi, aripioare reci parcă-mi băteau obrajii. Casele, felinarele, treceau îndărăt, duse ca de o apă năprasnică.
   —   Nici n-ai idee ce mult îmi place să zbor aşa cu
 38
sania ! îmi zise repede Margareta ghemuindu-se în blăniţa ei albă. — Şi eu mă simţeam uşoară, c-o năvală de veselie de copil în toate simţurile.
                                                                              III
 In scrisoarea aceasta, prietine, am să-ţi vorbesc despre nişte serbări foarte ciudate populare, care se urmează la Crăciun şi la anul nou. Am făcut mare haz.
 Mai întăi de toate să vezi ce pregătiri, în gospodăria lui cuconul Tudorache! Cucoana Irena şi-a pus un şorţ mare alb, dinainte, şi-a suflecat mînicile şi a intrat în bucătărie, — o bucătărie uriaşă, curată cia-n palmă. Gavril bucătarul cel negru tot dă din mîni, zîmbind, parcă se pregăteşte să frămînte ceva. A intrat şi Margareta în urma cucoanei, am intrat şi eu; e un fel de procesiune. Şi văd pe Ilie, vizitiul, aducînd piatru claponi tăiaţi; iese şi intră iar, c-un curcan ; iese şi intră iar cu două gîşte.
 Eu am bătut din palme şi m-am spăriat:
 —   Ce-o să faceţi mă rog cu atîtea paseri tăiate ?...
 —     Ce ? zice Gavril, şi-şi pune cu ifos mînile în şolduri. Avem noi ce să facem, duducă...
 —     Din claponi are să facă şi potroc ! strigă veselă Margareta. Tatei îi place grozav. Curcanul, — fript... Pieptul de curcan îi place lui Costică : el trebuie să sosească desară... Din gîşte facem răcituri, domnişoară Amalie! Ceva mai'minunat nici nu se poate. Vorba tatei, ceva dumnezeiesc, domnişoară Amalie!
                                                    Răcituri, potroc, habar n-aveam de-aşa mîncări.
                                                     Vizitiul Ilie făcea oarecare gesturi de orator.
                                                  ,— Să vedeţi dumneavoastră, ce fragedă are să fie
                                                                                                                                                             39
 carnea curcanului! L-am îmbătat cu două pahare de rum... Unul lui şi unul mie... Am încălicat pe un cal ş-am început să-l alung, sărut mîna, — şi unde s-a oprit şi s-a pus jos drept lîngă trunchi, acolo i-a căzut şi capul...
 Duduia Margareta face haz de vorbele moşneagului şi-i strecoară pe furiş un bănuţ alb. Ilie îl îndosi ca un scamator, îl mistui pe dată. Apoi se întoarse spre uşă. Se opri şi începu a rîde: intra spălătoreasă, madama Iulia şi era mînioasă.
 —   Aha ! aha ! mormăi bătrînul abia auzit. Ss ! ss !
 Cucoana Irena, cercetînd paserile, părea că ştie ce
 are să se întîmple. O întrebă fără să se uite la dînsa:
 —   Ce-i, Iulie ? ce ai de spus ?...
 Atunci ochii nemţoaicei se bulbucară şi faţa i se înroşi ca o coajă de rac. întinse înainte mînile cu degetele răşchirate. începu a-şi tremura buzele...
 —   P... ip... ip... ooniţia! P... p... p...   coniţa !  P...
 p... p... coniţa...
 Şi-şi tremura degetele şi privea furioasă pe cucoana
 Irena.
 —   Ce-i, Iulie ? Iar te-ai sfădit cu Gavril ?...
 —      P... p... p... Gavril, coniţa !... P... p... p... spus la mine : p... p... na dracu ! p... p... du-te na dracu !... p... p... vai, vai!... Şi deodată începu a plînge.
 Ilie bătrînul voia să iasă. Se oprise în prag încovoiat puţin şi rîdea privind îndărăt peste umăr. Bucătarul parcă se scula dintr-un somn greu, cu o nedumerire grozavă în priviri.
 —      Eu, coniţă ? Vai de mine, coniţă! Ferească sfîn-tul! Unde se află ! Se poate aşa ceva ? Nu mă cunoşti mata, coniţă ?...
 —      Te cunosc, te cunosc... Cam trageţi dumneavoastră la măsea, în ajunul sărbătorilor.
 40
        £)a’ unde se află, Cuconiţă, da* să chiorăsc, da-c-am pus în gură strop de băutură...
    Iiar nemţoaica îşi ştergea lacrimile cu pestelca şi se ruga :
    —     P... p... p... coniţa... P... p... p... dai la dinsu nafara !
    —     Ei hai, hai, împăcaţi-vă, zise zîmbind cucoana. Altădată m-aş supăra... Aşa mi-aţi făcut şi anul trecut drept înaintea sărbătorilor... Impăcaţi-vă, că altfel mă supăr...
    Iulia începu a rîde dintrodată.
    —     P... p... p... Zici aşa coniţă... P... p... p... pa-ciam !... Zic... p... >p... p... zic şi eu na tine... p... p... na drac !... P... p... Acu pacam...
    Şi era foarte veselă, iar bucătarul intrase cu nasul în spuza focului şi rînjeă, c-o gură colosală cu dinţii ca de fildeş.
    După scena aceasta, de care eu şi Margareta am făcut un haz nespus, s-au început pregătirile paserilor, a vînatului, a plăcintelor. Era o mirodenie aspră în încăperea largă. Focul uriaş ardea în cuptor şi ne dogorea; afară bubuia un vînt iute de iarnă; iar Gavril tăia şi împărţea, se strecura în toate părţile, îşi suna cuţitele şi vasele, sub privegherea cucoanei.
    După aceea, în zilele Crăciunului, iubite, s-au întins nişte mese, de-am scos adevărate ţipete de pasere îngrozită cînd le-am văzut. Şi o mulţime de prietini şi rudenii se aşezau la mesele acelea şi şedeau ceasuri întregi benchetuind. Eu ieşeam cu Margareta, ne căutam noi de ale noastre treburi, ne mai întorceam, toţi erau roşi şi veseli şi întruna închinau paharele, ridicîndu-se în picioare, în cinstea cuiva.
    Ziua intrau copii zgribuliţi, încotoşmaţi în straiele
 părinţilor lor, nişte bieţi copii săraci care întrebau la poartă :
   —   Primiţi stelari ?...
   Moş Ilie le făcea semn de îndemnare cu capul :
   —   Hai, măi ţîcă, hai, aici aveţi noroc.
   Şi intrau cu sfială purtînd steaua, o stea mare de hîrtie, în vîrful unui băţ. Are zugrăveli felurite, cu roş, cu albastru, cu aur, şi-n mijloc o mîzgîlitură, din care totuşi se înţelege că e vorba de un staul, de un Isus,'— se vede o fecioară Mărie ţapănă, un Iosif cu
 0  prăjină în mînă, nişte boi cu capete uriaşe, nişte
 01 cu înfăţişare de lupi. Şi cînd aşează steaua, o îndreaptă spre icoane, apoi o scutură şi un clopoţel sună deodată sfios, ca prevestirea naivă a unei taine. Copiii îşi înalţă capetele şi ochii umezi spre icoanele ferecate în argint, — şi încep să cînte. Aş putea zice că unul strigă într-un fel şi altul în altfel... Cîntarea lor e cam sălbatică; şi uitîndu-se la icoane, parcă prind putere în glasuri. Margareta zîmbeşte cu îngăduinţă. Iar unul din copii se pregăteşte şi, pe scripţi care scîrţîie, trimete o stea mai mică spre icoane. Aceea e steaua magilor, şi clopoţelul iar sună vestind taina.
   —     Brava, băieţi, zice cuconu Tudorache. Să nu uitaţi şi să veniţi şi la anul. Şi le pune în mînă gologani: cîte cincizeci de bani la fiecare. Şi copiii ies. Ii vedem pe fereastră cum păşesc mărunt prin ogradă cu ciubotele lor mari, cu nasurile roşii : lîngă poartă se opresc faţă în faţă, îşi alătură capetele şi-şi socotesc, în palmele întinse, averea.
   —     Uite, de asta nu mă pot lăsa, zice vesel cuconu Tudorache. Eu vreau să rămîn cu obiceiurile părinteşti... Atîta bucurie au şi copiii...
   Cucoana Irena, în scaunul ei, sta gînditoare cu mî-
 42
 nile împreunate în poală. Margareta s-a apropiat de frate-său Costică. încă nu şi-au isprăvit destăinuirile şi nu s-au văzut de multă vreme.
    Domnu Costică e un tînăr voinic, nalt, cu obrazul smead. Are ochii neliniştiţi ai lui cuconu Tudorache. Abia îi înfierează mustaţa. Stă cu mîna dreaptă pe genunchi, cu stînga îşi năcăjeşte puţinul puf de sub nas. Vorbeşte cu soră-sa, rîde şi se bate cu palma dreaptă peste genunchi, iar din cînd în cînd mă priveşte pe furiş.
    Petrişor face mult haz în asemenea zi mare. S-a pus înaintea mea, cu picioarele îndepărtate în laturi, cu mînile în şolduri, şi mă ţinteşte cu privirile lui iscoditoare.
    —     Domnişoară Amalie, pe la dumneavoastră sînt aşa obiceiuri ?...
    —   Nu, pe la noi nu sînt...
    —     Domnişoara care a fost înainte la noi zicea că acestea sînt obiceiuri barbare. Tot aşa zici şi dumneata ? Să vedem ce zici dumneata...
    —   Mie îmi plac, Petrişor. Eu nu zic aşa...
    —     Bine, zice Petrişor mulţămit. Atuncea ai scăpat de o mare primejdie...
    Eu priveam nedumerit spre el. Domnul Costică se ridică rîzînd, pe cînd copilul se depărta serios cu mînile în buzunări.
    —     Nu te înspăimînta, domnişoară Amalie, zise Costică. Iată despre ce-i vorba... Petrişor e un drac şi jumătate... înaintea dumnitale era la noi domnişoara Fani, — şi ei nu-i plăceau barbariile noastre, resturile noastre de barbarie. Atuncea Petrişor s-a înţeles cu moş Ilie şi într-o noapte au adus un buhai, de cele cu care umblă flăcăii la Sfîntul-Vasile... O bute acoperită strîns la un capăt cu o pieliţă de bur-
 duf. Prin mijlocul pieliţei trecut un smoc de fire de coadă de cal. Cu mînile umede tragi de fiţ*e, — şi butoiul, adică buhaiul, începe a mugi adînc; aşa ceva poate ai mai auzit, domnişoară Amalie... Şi iau ei, Petrişor şi Ilie, acest butoi noaptea, — şi-l pun în uşa domnişoarei Fani... II ţinea bătrînul. Şi Petrişor îşi toarnă, după toate regulile artei, borş în .palme, şi începe a trage buhaiul de coadă... In mugirile acelea grozave, ,se cutremurau păreţii... S-iau deşteptat toţi din toate părţile, iar în odaia domnişoarei s-a auzit un ţipăt sfîşietor... Parcă intrase cineva s-o înjunghie...
    Priveam spre Petrişor. Se zvîrlise cu faţa în jos pe o canapea şi rîdea înfundat acolo. Rîdeau şi ceilalţi toţi. Mie însă, cum îţi închipui, nu-mi prea venea a rîde.
    Sara vin irozii. Scot săbiile, Irod şi magii; vorbesc despre naşterea Mîntuitorului. Un harap urît se răsteşte cătră toţi cu un buzdugan; iar un jidov ghebos, cu barba de cîlţi, sare în toate părţile cu ţipete de spaimă, cu degetele răşchirate de o parte şi de alta a bărbii. In sală, moş Ilie îl aşteaptă, îi iese înainte, îi dă foc bărbii c-o lumînare, şi toate slugile se grămădesc cu haz mare, se îmbulzesc ; iar la urmă, rîzînd cu lacrimi care i se scurg pe faţa roşie, se poticneşte şi madama Iulia, chinuindu-se să rupă
 două vorbe romîneşti.
    —   P... p... p... asta... p... p... Ilii... asta drac mare...
    Urmează, după bucuriile Crăciunului, cîteva izile de odihnă. Pe urmă iar zarvă şi pregătiri, iar gîşte tăiate pentru răcituri, — iar curcani îmbătaţi, alungaţi
 —   nici nu-ţi faci idee, prietine, ce veselie nebună. Toată lumea pare a-şi uita grijile şi năcazurile.
    Şi-n ajunul anului nou, buhaiul începe să mugeas-
 că la ferestre. In jurul lui flăcăi se îmbulzesc. Unul sună un clopot rar, domol, şi rosteşte în versuri line istoria colacului de grîu, unul zice din fluier o frîn-
-  tură veselă de cîntec, pe cînd o tobă zuruie şi bum-băieşte tactul. Harapnice închipuiesc mînarea boilor în ogpare şi pocnesc asurzitor; flăcăii, la îndemnuri, mînă boii: Hăi, hăi! cu glasuri, care ar deştepta şi pe morţi din morminte. Stam la fereastră cu Margareta şi ascultam urarea aceasta pentru an bun şi holdă îmbielşugată. Ce poate să fie mai frumos într-o ţară de plugari ? — Unele roate de flăcăi veneau cu adevărate pluguri, şi argaţii curţii se puneau la tocmeală pentru arături, se spuneau glume, clocoteau rîsurile, şi clopotul de aramă suna rar, şi cuvîntătorul saluta pe gazdă :
    —   La   mulţi ani, cucoane   Tudorache !...
    Ilie le  aducea un colac de   grîu,     după cum se vor-
  beşte în versurile lor; Petrişor ieşea c-un pumn de gologani. Şi-n vremea asta lumea se punea la masă, în mirodeniile mîncărilor, o lume pe care niciodată n-am fost în stare s-o cunosc în întregime. Un taraf de lăutari se aşează lîngă uşă şi începe o petrecere «ca în vremurile vechi», cum spune cuconu Tudorache. Eu nici nu înţeleg unde intrau atîtea mîncări felurite. Desigur că toată lumea se va îmbolnăvi, mă gîndeam. Dar într-un tîrziu am înţeles că nimeni nu se va îmbolnăvi; toţi erau senini şi voinici ca şi în ceasul dintăi.
    Din cînd în cînd se opreau lăutarii. Intra, ca să veselească pe boieri, o capră. O piele de căprioară împodobită cu oglingioare, cu   flori   uscate, pe care o
  ia în cap  şi în spinare un flăcău.       La botul caprei
  două lemne, lucrate în chip de plisc, clămpănesc, purtate pe dinăuntru cu un meşteşug foarte simplu. Un
                                                                                                                                                        45
moşneag cîntă din fluier şi capra joacă şi clămpăneşte. O melodie de trei note, melancolică, care curge în tactul pliscului de lemn. Şi căprarul îşi îndeamnă capra, îi cîntă domol :
                   Ţa-ţa-ţa ! căpriţă, ţa I
   Atît. Şi pot să-ţi spun că am fost mişcată de lucrurile acestea simple, care s-au păstrat în popor de sute şi sute de ani. Lucrurile vechi şL simple. totdeauna mişcă.
   Pe urma a intrat, spre bucuria oaspeţilor, un urs cu blana de fîn, care mormăia înfiorător, şi pe care îl juca, smuncindu-1 de Lanţ, un ursar uns cu funingine, cu chimirul bătut în ţinte de alamă, cu căciula şi cu zeghea jerpelite.
   Şi capra şi ursul au plecat după ce au băut cîte-un pahar de vin bun de la boieri, — iar lăutarii au început iiar să cînte din viori. Şi unul eu chitara ieşea înainte, îşi scotea pieptul în afară, îşi umfla guşa şi începea, cu un glas care cutremura flacăra luminărilor, cîntece de dragoste, foarte vechi, se zice, şi foarte triste.
   Dar mesenii erau veseli. Impărţeau o plăcintă uriaşă din care scoteau bilete cu versuri. Petrişor îmi aduse partea mea pe o farfurie, — apoi se aplecă pe umărul meu, ca să-mi cunoască soarta. Şi el dădu de veste tuturora, dînd semnalul rîsului şi zbîriin-du-şi părul cu degetele, de plăcere. îmi cetea cu ifos biletul meu :
                   Eşti o roză, eşti un crin,
                   Pentru tine eu suspin!...
   Şi-şi ducea, privindu-mă cu foc, mînile la piept şi le zvîrlea spre mine, ca şi cum voia să-şi smulgă inima şi să mi-o dea mie.
 46
     A fost un haz nemaipomenit.
     După sărbători, liniştea mi s-a părut mai mare: iarna părea mai albă. Mă strîngeam friguroasă înaintea focului, care pîlpîia vesel. Cuconu Tudorache începea să lipsească de-acasă ; în schimb, după-amie-zile le petreceam cu domnul Costică. Cîteodată ne cîntă; cîteodată ne punem să jucăm cu dînsul domino : zice că se plictiseşte acasă, totuşi îi place să steie cu noi. Are rîsul foarte uşor; face haz de multe lucruri, de amintiri, de întîmplări de la universitate, pe care le povesteşte cu amănunte multe. Copila nu se prea veseleşte la ghiduşiile studentului. Cîteodată Costică îşi bate joc de dînsa :
     —  Asta-i babă, zice el, asta nu-i fată...
     Şi fetiţa îl priveşte fără să zică nimic, o privire tare şi neînduplecată.
     Iarna e cu viforuri, cu vîrtejuri de zăpadă. Viscoleşte zile întregi, apoi deodată firea încremeneşte într-o albeaţă nesfîrşită. In unele nopţi, tremură la geamuri un vînt subţire cu modulaţii chinuite, şi nu pot dormi. Intr-o noapte, alaltăieri, stam aşa trează. Oftările crivăţului aveau în adevăr în mlădierile lor ceva omenesc. Şi nu înţeleg cum, deodată, cum stam aşa cu ochii deschişi prin întuneric şi ascultam, mi s-a părut că se dezvăluie înainte-mi o cîmpie nemărginită, într-o lumină vînătă. Şi deodată din necunoscutul, din pustiul acesta, au început a izvorî mişcările vieţii, deodată am văzut toate împrejurările în care s-a dat serata cercului nostru artistic, — şi dintr-o-dată, pe neaşteptate, am înţeles o mulţime de lucruri, o mulţime de taine din viaţa care mă împresura.
  Serata cercului artistic s-a organizat cu uşurinţă.
La o petrecere plăcută e uşor să aduni lumea. Iată domnul Artur Crivăţ, iată tot tineretul mai ales din
tîrgul nostru umblînd din casă în casă şi vînzînd bilete. F, vorba de ajutorarea săracilor: 'lemne şi haine. Cu oarecare stăruinţă se strîng bani; se fac repetiţii pentru o piesă de Labiche, în care mi s-a dat şi mie un rol de fată bătrînă, pe care pot să-ţi spun cu siguranţă că-1 joc minunat. Tînărul nostru Costică va rosti o anecdotă în versuri; fetiţa va cînta din vioară, numai cîteva bucăţi... Insfîrşit, la o reprezentaţie de binefacere nu trebuie să fie cineva aşa de pretenţios. Lui domnul Artur Crivăţ îi plăcea, socot, din piesă, mai mult jocul meu.
   In ziua cu pricina s-a adunat, pentru o ultimă repetiţie, toată lumea, acasă la noi. A cîntat fetiţa întăi, foarte gravă şi gînditoare. Erau o mulţime de tineri, o mulţime de fete, erau şi cucoane. Vorbeau cu toţii. Fetiţa s-a oprit deodată şi şi-a lăsat arcuşul în lungul trupului.
   —     Ce este ? ia întrebat cucoana Lucia Rizu. De ce te-ai oprit, drăguţă ?
   —     Vă rog să tăceţi, nu pot cînta altfel... a răspuns cu glas blajin fetiţa.
   Pe urmă, a urmat piesa. Toată lumea rîdea. Petrişor sărea în jurul nostru, Costică s-a ploconit înaintea mea cu ceremonie. Zice :
   —     Domnişoară Amalie, eşti o adevărată fată bătrînă...
   Era cam aspră gluma. N-am zis nimic. Am tăcut. Cîţiva au cercat să rîdă. Eram rănită. Cred că eram palidă; fetiţa s-a alăturat de mine şi mi-a zis cu glas trist :
   —     Domnişoară. Amalie, te rog nu te supăra... Cîteodată şi oamenii cei buni fac şi spun prostii...
   Cugetarea aceasta «de fată bătrînă» m-a făcut să zîmbesc. I-am zis :
 48
   —     Ce copilă eşti! Aşa de sentenţioasă... Ce ai tu, fetiţo ?
   Costică îşi rostea tare versurile lui, se apleca, se înălţa, dădea din mîni, — vorbea de ţigani şi de 7 armeni şi toţi din jur se stricau de rîs.
   Iar sara, în sala îngustă a teatrului, în care mirosea a praf răscolit şi udat, ne-am îngrămădit cu toţii printre paravanurile afumate şi sfîşiate şi am aşteptat pînă ce s-a adunat lumea. Era o înăbuşeală grozavă. Priveam printr-o gaură a cortinei la mulţimea de pălării ale cucoanelor, aşa de mari, aşa de pline de pene, de flori şi de mărgele. In juru-mi clocoteau murmure, se aşezau mese, se aducea pianul. Treceau tineri ca în izbiri de vînt. Şi din sală deodată porniră tropăiri şi bătăi de bastoane în duşamele.
   —     E nerăbdătoare lumea ! zise bucuros Costică. Apoi se apropie de mine : Domnişoară Keminger, cred că nu mai eşti mânioasă, m-ai iertat... Era şi Artur Crivăţ de faţă. Nu puteam decît să zîmbesc şi să mărturisesc că nu sînt o fiinţă cu mînii veşnice.
   Şi iată că se ridică cortina. Scena e goală. Mulţimea se mişcă un timp, apoi capetele se liniştesc. Şi înaintează în lumina puternică Artur Crivăţ, cu părul scînteietor şi ondulat, un adevărat cap de artist. Vorbeşte cătră lume despre binefacere. Vorbeşte foarte uşor. înţeleg şi eu bine vorba lui înflorită, rostită cu grijă. Ii ascult din culise glasul limpede. Lîn-gă mine, atentă, cu genele plecate, cu urechea aţintită, ascultă şi fetiţa. E vorba despre nenorocirile celor umiliţi şi slabi, despre bunătatea celor «care au avut parte de bunurile soartei, în valea aceasta a plîngerii». Cuvîntarea e din ce în ce mai mişcătoare. îmi vin lacrimile cînd sfîrşeşte: «Doamnelor şi domnilor, fiţi buni, fiţi milostivi... şi Domnul a
   zis aşa : Fericiţi cei milostivi»... Şi deodată încep să răpăiască aplauzele. Tresar. Mi se zbate inima. Pentru întăia oară aud de pe scenă aplauze. Au un răsunet cu totul deosebit.
     Tînărul îşi şterge fruntea de sudoare, pe cînd cortina se lasă. II felicităm. Pare fericit de succes. Costică Amărăscu îi zice rîzînd :
     —   Ai întors-o bine la urmă...
     Vine rîndul duduii. îşi încruntă sprînceana. E mişcată, dar arcuşul nu-i tremură în mînă. Pare preocupată. Cortina se ridică din nou, imuirmurul încetează. In rochia ei albă, în lumina puternică, fetiţa pare că pluteşte într-un nouraş de nin/soare. A început, şi-a culcat un obraz pe vioară ; ochii îi lucesc. Şi într-o adiere adîncă, stranie şi sălbatică, tremură parcă o durere veche ; o melodie aşa de mişcătoare cred că n-am auzit încă. Ştiu că e un marş funebru de Cho-pin, dar nu mi-am închipuit că-mi va tresări, îmi va tremura asia inima... închid ochii. Şi cînd ridic pleoapele, într-un colţ al sălii, jos, feriţi parcă, văd pe cuconu Tudorache şi pe Lucia Rizu. Ea rîde, — de ce rîde ? Vorbeşte încet. De ce vorbeşte, cînd fetiţa cîntă ? Iar boierul sta cu ochii aţintiţi asupra ei, cu fruntea uşor încreţită, cu ochii mistuiţi ca de foc, — ca şi în sara cînd l-am văzut pătimaş, jucînd cărţi...
   Cîntecul încetează deodată. Un marş funebru lasă după sine o tăcere, o tăcere adîncă, prin care fîlfîie nevăzut ceva, ca o suflare de durere din altă lume. Toţi stăteau încremeniţi. Şi deodată fetiţa a dat un ţipăt uşor. A închis ochii, a scăpat arcuşul din mînă. Ne-am repezit spre dînsa. Crivăţ a ajuns-o întăi, a sprijinit-o ; în sală s-a iscat tumult; boierii sar peste bănci.; într-o clipă a ajuns lîngă Margareta şi cuconu Tudorache... Dar fetiţa s-a făcut bine ; s-a înţe-
 50
 penit în picioare, a încercat să zîmbeasca ; numai
 ochii îi ardeau ca de boală.
 —    Nu-i nimic, zise ea ; o ameţeală. A trecut
 şcuma...
 —    A cîntat prea cu pasiune !... zice gîfîind, pierdut, cuconu Tudorache. Şi se înivîirte în jurul fetiţei.
 N-a mai avut haz reprezentaţia de binefacere. Nici eu n-am mai avut, fireşte, nici un succes. Numai Costică şi cu domnul Crivăţ răcneau ca nişte nebuni pe scenă, ca nişte adevăraţi artişti, pentru care amănuntele vieţii nu pot fi tulburări.
 Iar fetiţa nu zicea nimic. Ea a fost tăcută şi tristă cîteva zile. N-a mai voit să audă de cerc artistic. O rugam eu, o ruga domnul Artur Crivăţ, o ruga Lucia
 Rizu.
 —    Ce voiţi ? zicea zîmbind duduia şi ochii îi luceau. Sînt convinsă că cercul e o zădărnicie... Şi cred
 că se poate face fără mine.
 —    Gîndeşte-te la săraci, duduie, şoptea magistratul.
 —    Eu sînt foarte hotărîtă, zise liniştit Margareta.
 Nu mai pot...
 Cucoana Irena era mîhnită. Lucia Rizu avea o
 mare părere de rău.
 —    Pacat. Face rău. De ce, dragă Irenă, e aşa de
 încăpăţînată copila ?...
 In noaptea mea de nesomn pe cînd se strecura pe la geamuri vîntul, — vedeam curat icoanele şi auzeam cuvintele. Şi deodată înţelegeam limpede că între cuconu Tudorache şi Lucia Rizu este ceva. înţelegeam ochii boierului înflăcăraţi deodată de patimă. Şi înţelegeam privirea ascuţită şi rîsul cu triluri al cucoanei Lucia. Şi am o simţire de teamă, parcă o greutate îmi apasă inima...
                                                                                                                                                                                   15 ianuarie
  Aici, iubite amice, mi-am întrerupt scrisoarea. Mă pusesem la masă s-o urmez, mă gîndeam la iarna de la noi, la gheţarii noştri, pe cînd afară pe geamuri se vedea învăluirea ninsorii.
  Uşa se deschise. Ştiam că-i fetiţa. Intorsei capul. M-am spăriat, m-am sculat în picioare. Era palidă, cu ochii în lacrimi şi tremura.
  —   Ce-i, Margaretă ? Pentru Dumnezeu, ce ai ?
                                                                                                     Ea se aşeză pe un scaun, se tirînti mai degraibă ;
  apoi îşi ascunse faţa în palme. Trupu-i era scuturat de fiori.
  Cercam s-o mîngîi. Stam lîngă dînsa, plecată asupra ei, îi ridicam fruntea, îi cuprinsesem mîna.
  —   Ce ai, drăguţă ? Ce s-a întîmplat ?...
  Şi fără să ştiu de ce, îmi veneau şi mie lacrimile. Deodată se întoarse spre mine.
  —      Am vrut să spun mamei, zise ea încet. Dar nu pot. Asta ar fi grozav...
  Şi plînsu-i încetă. îşi scoase batista subţire de ma-tasă, îşi şterse ochii. Avu un gemăt uşurel şi mă privea cu ochi arzători, bolnavi parcă. Eu tăceam, presimţeam o nenorocire.
  —      Iată oe este, zise fetiţa dintrodată, cu glas înăbuşit. Azi am văzut ceva cumplit... A fost la noi Lucia Rizu... A sărutat pe mama, a stat cu ea de vorbă, a făcut haz... Şi tata era foarte tulburat... încă de la reprezentaţie am bănuit eu ceva... Atunci i-am văzut într-un colţ... Tata avea privirea lui pierdută, privirea lui pătimaşă... Şi Lucia rîdea, ea are un rîs foarte rău, parcă sfarmă între dinţi ceva, parcă muşcă... Şi atuncea am avut o izbire în moalele capului, o fulgerare în ochi şi eram să cad din picioare...
    Nu ştiu dacă mă înţelegi, domnişoară Amalie... Eu iubesc mult pe tata şi pe mama... Pentru mine tata a fost ca un sfînt... In închipuirea mea era curat, îl vedeam limpede, fără pacat, sărutarea lui nu putea să fie decît curată, pe fruntea mea... Eu am fost un copil, eu nu înţeleg nimica... Şi de-abia acu văd cît e de rea lumea... Sînt foarte nenorocită... N-am prietină; numai pe tine te am, domnişoară Amalie... Poate mă înţelegi, poate pricepi ce se petrece în mine, cum mă doare în piept... Am ca un ghimpe la inimă...
    Ii gîlgîia glasul în lacrimi. Vorbea repede; avea o
 flacără în priviri.
    —     Şi astăzi, zice, rîdea iar cu rîsul ei... Şi tata era neliniştit. A vorbit şi cu mine. A voit să mă sărute... Eu însă am început a rîde, m-am ferit... Dar nu rîdeam, mi se zbătea inima şi simţeam că mă înăbuş... A sărutat pe mama. A ieşit. A petrecut-o tata.
 A ieşit după dînsa. Şi încet, fără să mă simtă, am ieşit şi eu în sală... I-am văzut, domnişoară Amalie, -cu groază... Ea avea ca o sclipire de fulger în ochi şi tata a sărutat-o lîngă ureche şi o ruga încet: — Cînd ?
    Ce fac ? ce fac eu acuma ? şopti repede fetiţa. Domnişoară Amalie, ce fac? Spune, ce să fac? întăi am vrut să strig... Mi s-au înegurat ochii. M-am tras încet îndărăt. Mama m-a întrebat: Ce ai, puiule ? Nu ştiu cum i-am răspuns : Mă doare capul... M-am gîn-dit o clipă să-i spun totul...
    Eu tresării :
    —  Nu, să nu-i spui...
    Fetiţa se gîndea. Ii atîrnau de gene boabe de lacrimi. Se gîndea, cu privirile drepte şi întunecate.
    —     Nu, n-am să-i spun, zise ea încet, foarte hotărîtă. Asta e o mare nenorocire... Parcă a murit ci-
                                                                                                                                                                      53
 neva. Dacă i-aş spune, eu cred că ar cădea jos ş-ar muri...
     După o tăcere, zise iar :
     —      Aş voi să-i spun lui Costică... El e aproape barbat; pot să-i spun, că-i barbat... dar nu ştiu ce hotărîre are să ia el... Eu n-am încredere într-însul... El poate n-ar face nimic... Şi poate mi-ar spune şi mie să nu fac nimic... Eu ştiu ce-are să facă el ? Şi vreau să iau numaidecît o hotărîre... Ce să fac ?...
     Iar tăcu. Două lacrimi i se scurseră în lungul obrajilor palizi.
     —   Mă doare capul... şopti ea.
     Apoi se ridică încet în picioare.
     —      Eu zic aşa, domnişoară Amalie... Eu zic să mă duc la tata şi să-i spun curat: Tată, trebuie să te întorci la moi... Atîta am să-i spun şi el are să priceapă că dacă nu se întoarce, eu mă duc... De ce să mai trăiesc ? In privinţa asta sînt foarte hotărîtă... Eu am suflet drept... Ce zici ? Eu atîta am să-i spun... Dar atuncea cînd l-oi vedea, poate am să-i spun mai multe... Acuma nu mă mai pot gîndi... Ce zici, domnişoară Amalie ?...
     Eu eram spăimîntată. Tremuram.
     —      Nu, să nu faci asta, drăguţă !... Nu se poate. Cum ai să te duci ? Ce-ai să faci ?...
     —      Ba da, trebuie să mă duc ! şopti fetiţa. Tata-i singur în odaia lui...
     îşi şterse lacrimile, făcu doi paşi şi ieşi. Rămăsesem încremenită, fulgerată parcă. Ii auzeam paşii lini prin sală. Auzii o uşă deschizîndu-se. Şi inima mi se strînse dureros în piept. O mare nenorocire trebuia să se întîmple. Căutam să întind urechea ; făceam presupuneri. îmi înfăţişam pe cuconu Tudorache. Poate va izbucni într-o mînie grozavă. Nici nu ştiu
 54
cînd m-am înfiorat ca de frig. M-am trezit treriiU-rînd ca varga. Poate să fi trecut un sfert de ceas. Nu, n-a trecut nici atîta. Deodată auzii paşii fetiţei. Ii, cunoşteam bine. Deschisei repede uşa. Era albă ca varul, cu ochii ca două flăcări.
   Am strigat pierdută :
   —  Ce este ? Cum a fost ?...
   —     Linişteşte-te, zise încet copila... A fost bine... Am intrat ş-am zis aşa : Tătuţă, ce vrei să faci ? Eu te-am văzut cu Lucia... Deodată i s-au mărit ochii. A sărit în sus. Am zis repede: Tată, eu simt că trebuie să mor... Nu pot să rabd... S-a surpat ceva în sufletul meu... Şi nici nu ştiu cînd s-a apropiat de mine, m-a cuprins, mi-a sărutat mînile... Mi-a sărutat tata mînile!... Ş-a început să plîngă el, domnişoară Amalie... dar eu nu plîngeam. Eu îl priveam hotărîtă... Şi-mi zicea : Iartă-mă, puiule... S-a isprăvit... A fost o nebunie... Mai bine mă-mpuşc!... Aşa a zis: Mă-mpuşc cu revolverul... Numai iartă-mă... Şi eu am zis : Te iert, tată... M-a întrebat cu grijă : Ai spus mamei ? — Nu, nu i-am spus... Numai între noi rămîne... Eu am să mă-mbolnăvesc, dar n-am să spun mamei... Atîta a fost... Ş-acu trebuie să mă duc în pat, nu mai pot...
   Eu o priveam înspăimîntată. Gemeam :
   —  Ce-ai făcut, Margaretă ? Ce ai ?
   Ea zîmbea :
   —  N-am nimica... Are să-mi treacă...
   îşi duse mîna la frunte. Şovăi. Era ca ameţită. Deschise uşa. Ieşii şi eu după dînsa. Intră în odăiţa ei, — ş-acolo se lăsă pe pat şi începu să plînigă şi să geamă... N-am mai putut. Am prins a răcni îngrozită. Strigam pe cuconu Tudbrache, pe cucoana Iirena. Ceream apă, ceream colonie. Copila tremura şi ge-
                                                                                                                                                           55
ffiea. Ca înir-o izbire de furtuflă sosifa cu toţii. Nimeni nu ştia ce s-a întîmplat. Mă întrebau toţi,'mă priveau cu ochi spăimîntaţi, iar cuconu Tudorache căzuse pe un scaun şi se apucase cu mînile de cap...
    A venit doctorul. Fetiţa era .bolnava. Avea friguri. Ş-acuma, mai liniştită, stă în patul ei alb... A slăbit, are o faţă ca de marmură lucie, nu zîmbeşte, nu vorbeşte. Numai spre sară are uşoare friguri şi aiurează... Chiamă cu glas uşor, stîns, pe Lucia Rizu... Stau ceasuri întregi la căpătâiul ei, iubite prietine, cuget cu ui mire la sufletul aceste tînăr, care ia tresărit deodată într-o nenorocire în faţa vieţii, — şi cînd mă gîndesc c-ar putea să moară, îmi vin lacrimile.
                                                                                 IV
    ...Nu pot, nu mă lasă inima să nu-ţi povestesc înainte despre patimile mele. In multe nopţi ale sfîr-şitului acestuia de iarnă n-am închis ochii. Am stat la căpătâiul bolnavei, i-am priveghiat ceasurile chinuite, i-am zîmbit în clipele de alinare. Stam întinsă într-un jîlţ larg de catifea roşie; o candelă de argint ardea într-un colţ al odăii subt icoane şi răspîndea o lumină palidă, slabă, care nu supăra somnul copilei. Focul pîlpîia, plimba umbre mari pe păreţi. Duduia Margareta sta deşteaptă, un răstimp tăcea cu ochii în bagdadie, după aceea părea că o învinge oboseala şi pleoapele cernite cădeau peste florile ochilor ei : avea doi ochi trişti, ca nişte flori bolnave. Era linişte în odaie şi-n jurul meu. Intra fără să simt, în vîrful degetelor, cucoana Irena. Nu zicea nimic. întindea capul şi privea în culcuşul odorului ei, ofta şi se aşeza şi ea într-un colţ. Şi tăcerea ne împresura. Focul avea
 56
 tresăriri, jarul se risipea încet, clipea cu ochi de rubi-nuri. Şi cucoana Irena iar avea oftări adînci şi grele. Un vînt tremurător se ridica afară, îi simţeam pipăi-rije la ferestre, trecea şi ne lăsa în muţenia şi jalea noastră.
   Ziua, venea cuconu Tudorache. Fetiţa era totdeauna cu pleoapele închise cînd intra el. Se apropia de mine şi mă-ntreba mai mult din ochi :
   —  Ei, cum îi mai este ? Ce-a mai spus doctorul ?...
   —     I-i mai bine... şopteam eu. Şi el dădea repede din cap. Apoi rămînea cu ochii duşi, gîndindu-se la ceva. După un timp se întorcea spre pat, privea iar lung spre copilă, se trăgea tăcut îndărăt şi ieşea furişîndu-se parcă.
   Costică plecase cu pălăria pe-o ureche. El de-un lucru era mirat: nu putea să înţeleagă de ce s-a îmbolnăvit soră-sa.
   —     Bine, frate, doctorul spune că nu-i răceală... Dar ce-i atunci ? El nu poate să spuie ce-i... Ei bine, dar asta e ceva scandalos...
   Cucoana Irena nu întreba, nu se mira ; peste sufletul ei apăsa o greutate ucigătoare. Ea nu înţelegea nimic, nu voia să ştie nimic. Fetiţa îi era bolnavă,
—   atît. Ofta şi plîngea.
   Aşa, cu greu, cu amar, trecură nopţile lungi în care se văita austrul, zilele mohorîte de zloată cu picuşuri monotone din streşini; şi-ntr-o zi cu soare, după ce deschisesem ferestrele şi dăduse năvală în odaie o undă răcoroasă cu miros de pămînt dezgheţat, într-un fum mîngîios de raze, duduia Margareta deschise ochi limpezi. îmi zîmbi deodată — şi-n piept simţii o înfiorare de bucurie, o căldură care mi se ridica spre gît şi spre ochi şi parcă s-au şters toate oboselile mele, toate clipele de durere, toate spai-
                                                                                                                                                              57
mele. Copila îmi ena dragă — ş-iacu o vedeam dintrodată zîmbind vieţii.
  Şi din ceasul acela, cu începutul primăverii, soarele umplu de bucurie casa şi inimile. Petrişor intra c-un comanac năstruşnic în cap, îşi puse mască într-un rînd, îşi puse barbă de cîlţi, se îmbrăcă altă dată cu rochie, se legă la cap cu grimea şi se împiedica de covoare, — ca să facă haz fetiţa şi să nu-i pară lungi ceasurile în pat. Cucoana Irena aducea cu mîna ei supa, se aşeza pe marginea divanului ; nu ştia ce să mai zică, ce să mai facă :
  —   Iţi place supa, puişorule ?
  —   îmi place, răspundea zîmbind fetiţa.
  —   Şi ţi-i foame ?...
  —   Da, am o foame de lup...
  Şi abia mînca. Era slăbuţă. Cucoana Irena ofta.
  —     Mînîncă puţin, ca o păsărică, dar tot îmi pare bine, tot îs bucuroasă...
  Intr-o zi cuconu Tudorache a intrat pe neaşteptate,
  —   s-a apropiat de pat, a luat de pe plapomă mîna ca de ceară a copilei şi a sărutat-o. A zis încet:
  —   Draga tatei...
  II priveam mişcată. Şi prin ochii fetiţei trecu o lucire de milă. Apoi îl privi drept şi zîmbi. Vorbi trăgîndu-şi încet mîna.
  —   De-acu am să mă fac zdravănă şi voinică.
  Acu stăteam de vorbă amîndouă. Ii spuneam fetiţei despre vegherile mele din două săptămîni, despre nopţile lungi, despre aşteptările mele şi ale cucoanei Irena.
  —     Nu credeam c-am să mă-mbolnăvesc... zicea ea domol. Şi stătea cu ochii aţintiţi înainte, cu obrazul palid şi neclintit.
  Zilele treceau curînd : zăpezile se topiseră. Fata
 58
  se înzdrăvenea văzînd cu ochii. Ii plăcea să simtă mirosul primăverii şi mă ruga să-i deschid fereastra. Sta în pat între perini, vorbea cu mine, cu maică-sa ori încerca să cetească o carte. O opream de la cetit: aşa hotărîse doctorul, un om grăbit, fireşte cu ochelari, care rîdea şi făcea glume:
 —   Ei, ce mai face bolnava ? n-a fugit pe-afară,
 nu ?...
 O opream de la cetit şi fetiţa mă ruga :
 —     Domnişoară Amalie, tu ştii cît de tare îmi plac cărţile... Nu pot fără asta... Lasă-mă, te rog, macar
 cîte două ceasuri pe zi...
 îşi lăsa cartea pe genunchi şi rămînea cu ochii duşi. Cercam s-o întreb despre suferinţa ei, despre gîndurile care-i veneau. îmi răspundea c-un zîmbet,
 —   tăcea.
 Intr-un rînd, spre sară, — stăteam singure, numai la lumina focului. Cucoana Irena şi cuconu Tudorache ieşiseră. Duduia Margareta îşi întoarse spre mine capul. Ii jucau umbre şi lumini pe obraz şi-n ochi.
 —     Domnişoară Amalie, tare te rog să-mi faci o plăcere... Aud mormăind prin ogradă glasul lui moş Ilie... Chiamă-1 oleacă aici... El a ţinut pe tata în braţe, m-a ţinut în braţe şi pe mine şi mă desmierda cînd eram mititică. Acu aş vrea să-l văd...
 —   Bine, fetiţo...
 Şi bătrînul părea spăriat, cînd intră plecat din şele, în vîrful degetelor, cu căciula în mînă. Numai barba albă i se vedea prin lumina fugarnică a focului.
 —   Sărut mîna, duduiţă...
 —     Moş Ilie, zise încet fetiţa, îţi aduci aminte cînd mă purtai în braţe şi-mi spuneai poveşti ?
 Bătrîmil de bună-samă că rîdea în barba lui albă
                                                                                                                                                              59
mr*
 dar noi nu-1 vedeam. Era slugă veche şi nesfioasă. Se apropie de isobă şi se cinchi jos, lîngă flăcări.
   —     Duduiţă dragă, zise el vesel, tare-mi pare bine că ai scăpat... Mai bine să mor eu, că-s o căzătură... Moartea asta-i o păcătoasă; pesemne că i-i spaimă de mine... Nu vrea să-şi tocească dinţii în ciolane tari... Acu s-a dus pe pustii locuri...
   Margareta asculta. Se lăsase pe spate cu faţa în sus şi asculta cu ochii deschişi spre bagdadie.
   —     Duduiţă, zise iar moş Ilie, iam să-ţi spun o veste... Să vedem, poate ai să te bucuri oleacă... Mi se pare că cuconaşu are de gînd să ne ducă la moşie din vreme, lanul ista... Cum s-a desprimaviaria bine — ş-or începe a înflori grădinile...
   Margareta începu să rîdă veselă :
   —     De asta îmi pare bine... De cînd tot aştept să se facă primăvară !...
   O     vreme au tăcut. Mi se părea cam ciudat un schimb de vorbe între o fetiţă de boier şi un ţigan bătrîn, un fost rob. Şi ţie poate ţi se pare ciudat lucrul. Dar trebuie să ştii că din vechi vremuri copiii au crescut în braţele dadacelor, în legănările cînte-celor monotone, — şi după cîte am auzit, barbarii aceştia au înrîurit mult cu istoriile lor întunecoase, cu legendele lor, mai ales asupra cuconiţelor, care pînă ce se măritau nu ieşeau din cămările lor dintre roabe. Acestea mi le spunea duduia Margareta ; ei îi place mult să vorbească despre vremurile de odinioară... îmi zicea cu un zîmbet ciudat:
   —     Pe atuncea, domnişoară Amalie, au fost altfel de oameni...
   Ş-acu în întunericul odăii, în fîlfîirile de aripi ale fliacărilor, — stăteam tăcuţi, eu, fetiţa şi fostul rob. Era o pace adîncă în toată casa, parcă eram despăr-
 60
 ţiţi cu ziduri şi de lume şi de vremurile acestea. Iar moşul parcă înţelegea că, dacă stă el lîngă foc şi dacă stă prin întuneric o domniţă în pat şi tace, el trebuie să spuie o istorie veqhe, din alte vremuri.
 ' — Duduiţă, vorbi el cu glas moale, era odată tare demult, un boier bătrîn în ţinutul Vasluiului : «Era odiatiă»... Vorbele acestea aveiau un farmec nespus. Simţeam cum îmi pătrund în inimă, cum stau gata să dezvălească o taină plină de întuneric, o tragedie din trecut...
   După două. săptămîni, se făcură pregătiri de plecare, într-o bucurie nespusă. Era vorba să facem Paştile, care cădea la sfîrşitul lui aprilie, acolo în curţile bătrîneşti de la moşie. Eu n-am văzut niciodată o plecare la moşie. Trebuie să ştii c-au venit două harabale uriaşe, de-acolo de la Domneşti, ha-rabale boiereşti, cu cîte patru boi albi, cu coarnele mari, lucii şi frumos aduse. S-au pus în ele tot felul de lucruri, s-au încărcat vasele de bucătărie, cufere'le cu straiele boierilor : în una cred că a intrat o băcănie de coloniale. Şi boierul Tudorache, nerăbdător şi mînios, priveghea totul, se învîrtea în jurul oamenilor şi era întruna nemulţămit.
   —      Am spus lui Iorgu Bacalu să trimeată o puti-nică de măsline... S-a pus putinica de măsline ?
   —      Zău nu ştiu, sărut mîna, gîfîia Timofte, urcîn-du-şi căldările de aramă în haraba.
   —      Ce face ? prinse a striga cuconu Tudorache ieşit deodată din sărite. Bine, brutelor, dar ce grijă aveţi voi, măi ? Nu v-am spus eu să luaţi sama ? Apoi bine, bre, tot eu să ţin socoteală de toate ? Ce fel de vorbă-i asta ?... Duceţi-vă dracului, nu sînteţi buni nici de zama oului !...
                                                                                                                                                                    61
  —     Conaşule, s-avem iertare, vorbi liniştit de după car, moş Ilie; putinica de masline-i aici, în fundul coşului; am pus-o întăi şi întăi.
  —     Poftim!... strigă icu năduf, întinzînd mînile, cuconu Tudorache şi după aceea nu mai zise nimic despre putinica de măsline.
  Dar nu trecu mult şi începu iar :
  —   Rogojini de acoperit harabalele sînt ?
  —   Sînt, zise Ilie.
  —   Da’ boii i-aţi adăpat ?
  —   Nu ştiu, conaşule, ce-au făcut oamenii...
  —     Aşa ? oamenii ? Bine, bre, ce grijă aveţi voi, bre ! de ce sînteţi voi buni, bre ! bată-vă Dumnezeu să vă bată ; ştiţi să mîncaţi şi să beţi, altceva nu ştiţi nimica...
  —     I-am adăpat, cucoane, cuvîntă unul din ţărani, cu căciula în mînă.
  —     Poftim ! strigă iar boierul. Ei, acu-i gata ? încă nu-i gata ? Măi, voi sînteţi buni de spînzurat, pe Dumnezeul meu ! Unde-i vatavul ? Unde-i vatavul ? De ce n-a venit el aici ? Dacă nu plecaţi într-un ceas... Unde-i vatavul ? De ce stau eu aici ? ce-s eu aici ? Dacă nu plecaţi într-un ceas, vă împuşc !...
  Şi foarte indignat, cuconu Tudorache se îndreptă cu paşi repezi spre casă. La uşă se întoarse în loc.
  —     Da’ puştile mele le-aţi uitat ? Desigur că le-aţi uitat...
  —   Sărut mîna., cuconaşule, nu le-am uitat!...
  —     Bine, răspunse boierul răsuflînd greu, şi iar făcu doi paşi în grabă, privind cum încărcau oamenii...
  Harabalele porniră cu zgomot.
  —     Luaţi sama ! strigă boierul cît ce putea. Luaţi sama la bopuri! luaţi sama la poduri...
 Pe urmă intră în casă. Noi eram gata. Ne puneam pălăriile.
 —     Aş bea o cafea ! zise boierul cu fruntea încreţită. Apoi uită cafeaua.
 ' — Pe Dumnezeul meu, răcni el, cu oamenii aceştia, nebuneşti! Iaca, acuma, sînt sigur că nici trăsurile nu-s gata... Pe urmă sînt sigur că la mijlocul drumului avem să ne aducem aminte : Aha ! am uitat cutare lucru!... Pe onoarea mea, dacă nu s-a în-tîmpla aşa, să-mi radeţi mustaţa ! Ştiu eu, aşa-i totdeauna...
 —   De ce te tulburi, dragă ? vorbi cucoana Irena,
 aşa faci totdeauna...
 —     Poftim ! totdeauna ! Dar aşa-i cum spun eu... Poftim... Şi făcu paşi mari pînă la uşă, o deschise şi ieşi afară. Poftim. Gata trăsurile, Ilie ? Să vezi că nu-s gata ! Gata trăsurile, Ilie ?
 —     Sărut mîna, cuconaşule, gata ! — strigă bătrînul.
 Cuconu Tudorache pufni şi nu mai zise nimic. Apoi se întoarse furios spre noi.
 —   Bine, frate, încă nu v-aţi gătit ?... Cît o să staţi
 înaintea oglinzilor ?
 —     Sărut mîna, cuconaşule, gata !... zise de lîngă mine fetiţa, veselă.
 Cuconu Tudorache izbucni într-un hohot de rîs şi se linişti.
 Eu şi duduia Margareta, într-o trăsură mlădioasă şi largă, pornirăm înainte. Din urmă, moş Ilie, de la trăsura cealaltă, strigă flăcăului de pe capra trăsurii noastre:
 —     Măi băiete măi, să iei sama la mînat, că pe urmă ai de-a faioe cu noi /...
 Vizitiul nostru întoarse o faţă tînără, fără mustaţă,
                                                                                                                                                              63
îndărăt, ne privi o clipă şi dădu din cap spre moşneag :
   —   Lasă, moşule, n-ai grijă I
   Şi deodată dădu drumul cailor, se aşeză bine pe capra lui, şi scoase un ‘şuier, ş-un strigăt vesel. Pe drumul zbicit, fără pulbere, mergeam lin, fără zdruncin, în tropotul înăbuşit al fugacilor, doi cai mărunţi, negri, cu coamele tunse. Cîmpiile în aburi se arătară curînd, cu muncitorii . împrăştiaţi în întinderi, pe ogoare; şi duduia Margareta, din mantaua ei largă, cenuşie, îşi înălţa faţa palidă ca să privească mai bine cuprinsurile şi să soarbă aerul proaspăt. Era o zi liniştită şi luminoasă din mijlocul lui aprilie; parcă simţeam o furnicare, o destindere în toate mădularele ; vîntul fugii îmi susura ca o cîntare domoală pe la urechi. Fetiţei i se luminaseră ochii, i se rumeneau obrajii. Avea un zîmbet dulce ca de vis.
   —     Domnişoară Amalie, zise ea întorcîndu-se cu o mişcare vioaie spre mine, tare mă simt bine... şi fericită... Parcă sînt alta... Tăcu o clipă. Se gîndea.
—   Da... şopti ea. Acu sînt alta... Nici nu bănuiam eu ce schimbări au să se facă în mine... Şi-i o lumină aşa de ciudată pe cîmpii... Uite şi cocostîrci...
   Deasupra unei girezi singuratice se învîrteau cîteva părechi de cocostîrci, cu aripile desfăşurate, plutind cu gîturile întinse înainte, cu picioarele zvîrlite îndărăt. De pe o arătură neagră, umedă, sări un iepure deodată.
   —     Iaca un iepure ! iaca un iepure ! strigă fetiţa tresărind. Vizitiul dădu drumul unei şuierături ascuţite. Şi sălbătăciunea parcă ar fi zis: Să ne vedem cu binel se opri o clipă, se uită spre noi mişcîndu-şi urechile, apoi o luă la sănătoasa. II urmăream. Departe, se
 64
  opri şi se piti în nişte haturi. Apoi îi zării numai urechile alergînd pe linia unei brazde.
    Nu-1 mai văzurăm. Copila se destinse parcă şi se aşeză la locul ei, îşi trase mantaua peste piept, după ' aceea, în legănările trăsurii, în raîngiierea soarelui călduţ, închise ochii.
    —      Soarele îmi face bine... vorbi ea încet, ridicînd numai o clipă pleoapele şi uitîndu-se spre mine.
    Aşa am mers mult. Trecurăm printr-o pădure; un vînt rece şi umed ne învălui. Copacii ne fugeau pe
  i dinainte. Copitele cailor, roatele trăsurii aveau vuiete desluşite, oare se înfundau adine pe sub bolţile abia înmugurite. Ici-colo răsăreau pîlcuri violete de topo-raşi; în unele locuri, ca nişte steluţe de ninsoare, sta presărată floarea-paştelui. Duduia se învălea friguroasă în mantaua ei; privea în juru-i fără de nici un cuvînt. Apoi deodată ieşirăm la lumina cîmpiei, într-o vale liniştită, în soarele amiezii. O apă sticlea departe într-o luncă: mai încoace, într-o risipire de pomi înfloriţi, se înălţau acoperişuri roşii de olane. Pe coasta cealaltă a văii, un sat îşi împrăştia căsuţele.
    —    Iaca Domneştii 1 strigă     fetiţa.      Acolo unde se
  vede   acoperişul  de olane e       curtea      noastră... Am
  ajuns foarte repede. Să vezi ce odăiţă am eu... Dă drept în florărie...
    Ridicase capul şi privea cu ochi mari, pe cînd caii alergau mai repede pe valea trăgănată. Vizitiul dădu un chiot prelung, care trecu răsunînd prin văi; şi deodată duruitul se strînse parcă între două şiruri de sălcii care întindeau, răsfirau plete lungi, verzi-palide, deasupra şoselei.
    Apărură deodată din nou acoperişurile roşii, pe urmă   două porţi  mari date în    lături,    pe care trăsura
  intră  cu zgomot   în pocnete de bici.         Ne aşteptau cu
5 — M. Sadoveanu — Opere, voi. IV
65
  feţe zîmbitoare argaţi în straie albe; îşi scoteau cuşmele dtn cap. Trăsura se opri la scări de piatră. Un cerdac larg înălţa stîlpi mari de lemn pe care se agăţau iedere; ferestre luminoase, uriaşe; în jur grajduri, hambare; verdeaţă în fund ; într-o parte, după gard de ostreţe, un popor nenumărat de paseri,
 —   dintre care gîştile îşi înălţau strigătele lor scurte, ca de clarinet. Pe cînd ne coboram cu picioarele amorţite — sosea, trăgea la scară şi trăsura boierilor, şi moş Ilie zicea vizitiului nostru :
    —     Brava ţie, Niculăeş! îmi place cum mi-ai întors-o la poartă!... Ş - ai pocnit din bici, chiar cum te-am învăţat eu 1
    Cuconu Tudorache îşi zvîrlea braţele în toate părţile:
    —     Ei, ce ziceţi ? Aşa-i c-am ajuns repede ? Cum vă simţiţi ? bine ? bine ? Eu ştiu c-aş beia o cafea neagră, nimic mai mult decît o cafea neagră !...
    Cîteva slugi bătrîne se apropiară. Sărutară pe rînd, plecîndu-se, dreapta stăpînilor.
    —     Ce mai faceţi ? întreba repede boierul. Cum te chiamă pe tine ? Gahiţa ?... Nu te chiamă Gahiţa ? Te cheamă Profira ? Brava ! Iaca, te uitasem 1... Ei, vă pare bine c-am venit ? Da’ tu, Ioane, ce mai zici ?...
    —  Bine, cucoane, sărutăm dreapta...
    —  Ion te chiamă, aşa-i ?
    —     Nu, cuconaşule, — Costache... să fie cu iertăciune...
    —     Bine zici, bine zici, — iaca, te uitasem... Ei, Irenă, ce facem ? Să intrăm în casă. Da’ fetiţa ? Aşa-i că te-ai bucurat ? Am făcut barcă nouă pe iaz...
    —  Acu nu mai zic nimica, îmi pare bine c-am
 66
 ajuns... vorbi zîmbind fetiţa. Şi avea o lucire de mare bucurie în ochi.
    In sărbătorile Paştelui livada mare a curţii era toată înflorită. Erau cireşi care scuturau ninsori de > flori albe, .meri cu florile uşor rumenite în. bătaia luminii. Ieşiseră toate gîzele pămîntului în căldura potolită, ţîrîiau rîndunele şi .lăstuni în preajma cuiburilor. Pe o potecă de lilieci ne îndreptam spre iaz, ne opream pe opust şi priveam cum se urcă din adîncuri în unda limpede, cum încep să se ţese lianele apelor. De o parte şi de alta pădurea veche de ulmi înălţa trunchiuri uriaşe, care săgetau şi-n lungul apei, spre cerul senin de dincolo, unde părea o altă lume de lumină, văzută printr-un geam limpede.
    Alături de fetiţă umblam cu paşi domoli ; ne întorceam. Ieşeam din parc pe o portiţă veche, şi-ndată acolo, în marginea satului, sub poală de pădure rărită, dădeam peste scrînciob şi peste horă. Vedeam cu mirare cum ciocneşte toată lumea ouă roşii. După ce rosteau întăi vestea cea bună : Hristos a înviat!
 —   unul ţinea oul, altul ciocănea cu luare-aminte... Parcă se săvîrşea o faptă din cele mai însemnate. Cîntau lăutari, se învîrteau părechi-părechi în jocuri foarte iuţi, ori porneau lanţuri, vîrtej, cu chiote. Era o bucurie aprinsă şi sălbatică.
    Ne întorceam- spre casă. In scaunul ei larg, în cerdac, în după-amiaza caldă, fetiţa rămînea pe gînduri într-un colţ — pe cînd în cealaltă parte boierii primeau vizitele de sărbători ale nobleţei din partea locului, din sat, de pe moşie.
    Veni întăi învăţătorul, un tînăr fără mustaţă, destul de stîngaci. Era sărăcuţ îmbrăcat, dar purta mănuşi de piele. Sărută mîna cucoanei, dădu mîna cu boierul, luă o dulceaţă, — apoi întrebă despre sănătate şi se
 5*                                                          67
               9'
 bucură, frecîndu-şi mănuşile, cînd află veşti bune dinspre partea aceasta.
   —     Am aflat că domnişoara a suferit... zise el cu sfială, privind pieziş spre noi.
   —     Da, zise cuconu Tudorache, fumîndu-şi ţigara şi privind în depărtări, dar acuma e bine, pot să zic că e foarte bine... Dar dumneata, cu şcoala, cum o duci ?...
   —     Eu, cam greu, nu prea vor să-şi deie oamenii copiii la şcoală...
   —     Nu ? şi de ce, mă rog ?... Adică da — ce să faci ? aşa-s ei... încă nu-s deprinşi... Copilul trebuie să lucreze, — ce folos înţelege ţăranul de la şcoală ?... Parcă cei cu carte o duc mai bine ?... în privinţa asta, domnule Vîrlan, îmi am eu ideile mele...
   Fetiţa zîmbea şi asculta, învăţătorul se aşeză mai bine pe scaun şi tuşi, cam încurcat. Pe urmă îndrăzni să îngîne:
   —     Domnule Amărăscu, să nu vă fie cu supărare... Am avea nevoie şi de o leacă de bibliotecă... Dacă aţi avea bunătatea...
   —     Domnule Vîrlan, zise repede cuconu Tudorache, dumneata eşti om inteligent, dar nu ştiu dacă pricepi că o bibliotecă n-aduce nici un folos... Ce să cetească ţăranul ? El trebuie să muncească, el parcă mai are cînd să cetească ? Ce să cetească ? Asta nu mi-am închipuit-o niciodată... De lucrurile acestea sînt convins, crede-mă... Eu cunosc oamenii, ascul-tă-mă, eu sînt un om care ţin la obiceiurile vechi; ştiu eu ce lucruri sînt de îndreptat în ţara asta...
   Cuconu Tudorache privea foarte mulţămit spre învăţător. Parcă voia să-i zică : Dumneata eşti un om cumsecade... Cucoana Irena îl mai întrebă de una de alta, apoi băiatul sărută mîna cucoanei, dădu
 68
   mîna cu boierul şi se coborî în vîrful degetelor pe scări.
     —     La revedere, tinere 1 zise vesel cuconu Tudorache, apoi prinse a urmări cu luare-aminte fumul ţigării, caire se răsfira în cotogoale în 'limpezimea aerului.
     —     De-acu trebuie să vie preotul... zise rîzînd uşor duduia Margareta. Lucrurile care se spun sînt foarte interesante...
     Preotul venea în adevăr, mîngîindu-şi barba sură şi păşind rar pe drumuşorul prunduit. îşi ferea cu grijă reverenda de tufele de trandafiri, care creşteau dese de la portiţă pînă la scară. îşi ridică faţa : un obraz ars de vînturi, cu ochi de o umilinţă în adevăr creştinească. Zîmbi suind scara, apoi, în cerdac, se ploconi spre boier şi spre noi.
     —   Sărut mîna, părinte I zise cuconu Tudorache.
' Ce mai faci ? Cum merge cu sănătatea ? Bine ? Dar
   cu afacerile ? Şi mai bine ? Nu merge bine ? Cum se poate ? Poftim, şezi colea şi ia o dulceaţă... Ce zici, Irenă, părintele parcă s-a mai îngrăşat... Vra să zică nu merg bine afacerile... Atuncea de ce eşti slujbaşul lui Dumnezeu ! Ce-am înţeles, părinte, dacă se poartă astfel cu sfinţia ta ?... Mai rău decît cu o slugă... Asta nu-i frumos, îţi spun drept...
     Cuconu Tudorache rîdea. Rîdea, cam stînjenit, şi părintele. Apoi mărturisi cu un surîs umilit:
     —     Ce să facem, cucoane Tudorache, dacă vremu-rile-s grele... Şi deodată se hotărî: Mărturisi boierului că ar av«a nevoie de cîteva cară de lemne...
     —     Aşa, părinte ? Vra să zică mai degrabă dăm noi decît Cel-de-sus... Şi eu nici macar un sfînt nu-s... Da’ eu ţin la obiceiurile vechi, şi-ţi dau, cum nu... Numai să-ţi spun, părinte, toate oa toate, da’ vremu-
   rile nu mai sînt acuma ca altădată... Acu a început a se duce credinţa...
   Părintele Ion oftă şi dădu din cap : Aşa-i, aşa-i... Apoi se grăbi să ceară ţidula...
   —   Care ţidulă ?
   —      Ţidula de lemne, cucoane Tudorache, dacă nu vă supăraţi... Altfel nu-mi dă feşterul.
   Eu priveam cu luare-aminte şi ascultam dezbaterile acestea a doi oameni binecredincioşi. Şi după ce plecă popa Ion, veniră primarele şi notarul, în haine negre cu mînicile cam scurte. Amîndoi se ploconiră odată şi-şi trecură mînile prin mustăţile lungi:
   —   Sărut dreapta, cucoane Tudorache...
   —      Aha I bine că mi-am adus aminte... zise deodată cuconu Tudorache... Uite ce-i, Cojocarule... Cred că nu eşti degeaba primar în comună... Iar primarele întinse gîtul spre boier. — Nu mi-au ieşit trei oameni, ori piatru, l,a arat... Să ceri lista de la vechil... Să-i urmăreşti numaidecît... Cu mine nu se joacă... înţelegi ? Pe urmă, notarul... Domnule notar...
   —   Ordonaţi, cucoane Tudorache...
   —      Vezi cu învoielile, poartă-te harnic. Eu am încredere în dumneata... Dumneata trebuie să-ţi cu-noştri poporul... Să meargă strună, cu regulă, ca la militărie...
   Amîndoi funcţionarii plecară, cu hainele lor negre cu mînicile scurte. Iar cuconu Tudorache, vesel, îşi zvîrli ţigara şi începu să se plimbe prin cerdac.
   —      Aceştia-s oameni energici, zise el cu hotărîre. îmi pare bine că-i am la primărie... Au venit la mine şi s-au rugat... Cucoane, pune-mă primar, zice, că am să te slujesc cu credinţă. Şi notaru-i băiet bun... Amîndoi au fost sergenţi în oaste... Se pricep cum să-nvîrtă treburile...
 70
   Cu plecarea administraţiei încetară vizitele. In după-amiaza caldă, cîntau cucoşii; — un păun striga spăriat în desişurile livezii. Se întinse apoi tăcerea. Şi duduia Margareta se ridică în picioare şi zise:
' — Să mergem s-auzim cucul...
   Ieşirăm în livadă. Parcă ploua lumina, străpungînd pomii înfloriţi. Frunzele tinere luceau în soiare; nici şoapte, nici înfiorări nu treceau. Păşeam prin iarba tînără, ca pe un covor moale.
   —    Toată tinereţa primăverei parcă se urcă în mine din pămînt, zicea fetiţa. Tare mă simt bine! I-auzi şi cucul... Dar trebuie să fie departe, abia s-aude...
   Ne-am oprit ca s-ascultăm în depărtare cucul. — Apoi ne îndreptarăm iar spre iaz, printre tufe dese de lilieci, printr-o mireasmă ameţitoare. In opust ţîrîiau apele; zidul ulmilor se răsfrîngea limpede în adîncuri. Ne aşezarăm în iarbă, aproape de apă, pe tapşanul prăvălatic.
   —    Nu înţeleg de ce mă bucur acuma de singurătate, vorbea fetiţa. Parcă n-aş mai putea trăi la un loc cu multă lume. Acu mă mişcă şi cîntarea cucului; acuma florile parcă au un înţeles... Nici eu nu înţeleg ce am... Parcă aş vrea să mă duc... Pe urmă aş vrea să mă pun cu faţa în sus, subt un măr înflorit, şi să mă bată aşa soarele, şi să-mi aburească prin păr vîntul...
   Mă privi însufleţită, cu obrajii rumeniţi.
   —    Nu pot să-ţi spun, domnişoară Amalie, toate cîte îmi trec prin minte şi prin suflet... Nici eu nu înţeleg... Iţi spun numai ţie... Parcă aştept să mi se întîmple ceva fericit. Acu parcă aş vrea să am vioara cu mine — să cînt ceva în singurătatea asta...
   'Râmaserăm- privind pe luciul apei, pînă ce copila tresări. Dădu drumul unui strigăt înăbuşit de mirare
                                                                                                                                                          71
şi întinse mînile. In lumină, în fata noastră, pe malul celălalt, din ţihla măruntă, ieşise la lumină o vidră. Blana castanie îi lucea ape-ape, mişcătoare. Ii sticleau ochii. Privea cu luare-aminte în juru-i. Se înălţă puţin, — apoi fără nici un salt, fără zgomot, deodată se cufundă în iaz; rămaseră cercuri în urmă-i, care se tot lărgeau spre malul nostru ; o dîră argintie prinse a alerga spre coada iazului, în lungul malului...
   —    Ai văzut cum se uita la noi ? zise veselă duduia Margareta.
   Iar tăcurăm ; şi iazul n-aveia nici un fior. Departe, cine ştie unde, în sat, prin livezi, un flăcău cînta de dor cu voce mlădioasă şi dulce. Fetiţa se lăsase pe spate în iarba tînără şi asculta. închisese pe jumătate ochii. Zîmbea ca unei înfăţişări dragi. Mi s-a părut că o aud oftînd.
                                                                          V
                                               De altminteri frumoase lucrurile acestea cîmpeneşti,
—   dar eu, drept să-ţi spun, începusem a mă plictisi.
O   vreme mă ducea copila la biserică, dar lui Dumnezeu nu mă puteam ruga. Era zgomot prea mare. Auzeam necontenite cîntări pe nas şi părintele Ion, cînd cetea evanghelia, avea un obicei cam ciudat: întrebuinţa unul din degetele-i groase drept curăţi-tor pentru partea mai ieşită a feţei sale. Mergeam cu trăsura la cîmp, vedeam cum se fac semănăturile pe întinderi nesfîrşite, în fierberea căldurii. îmi plăceau mîniile lui cuconu Tudorache. Pe mică pe ceas se aprindea. II auzeam strigînd acu ici, acu dincolo, se repezea cu cravaşa, cum era călare, lua în pieptul calului pe un sătean şi-l plesnea repede de cîteva
 72
ori. Omu-şi înfunda capu-ntre umeri, apoi rămînea singur la marginea brazdei negre şi-şi ştergea încet fruntea de sudoare.
   —     De ce l-ai bătut, tată ? zicea fetiţa încet, şi parcă
1  se adunau în priviri întrebări, mustrări, mîhniri.
   —     Altfel nu-i chip ! striga repede cuconu Tudorache. Altfel îţi sar în cap... In privinţa aceasta eu sînt cu obiceiurile vechi, eu îmi am convingerile mele, ideile mele... Pe urmă zîmbea fetiţei: — Las’ că-i trece, n-ai grijă... Şi-i dau eu de un pahar de rachiu... Uită... Aşa-s ei...
   Fetiţa nu răspundea. Mă ducea la trăsură şi moş Ilie îşi purta domol fugacii prin pîrloage întăi, apoi pe drumeagurile de ţărînă.
   La sfîrşitul lui mai sosi domnu Costică de la Iaşi; în iunie veni şi Petrişor, mai încruntat, mai important decît oricînd, cu pletele crescute şi c-o păreche de ochelari pe care şi-o urca des pe nasul mic, cer-cînd să se deprindă, foarte serios, cu această schimbare în înfăţişarea lui.
   Acuma, la masă, sub bolta de viţă, începu a fi oarecare veselie. Stăteam de vorbă cu Costică; îmi povestea aşa de multe lucruri nostime, care erau o necontenită surprindere pentru mine; duduia deodată începu a se înţelege cu Petrişor. Vorbeau despre cărţile lor, discutau cu patimă, cu aprindere, li se înflăcărau ochii. Mititelul acela de paisprezece ani, care purta părul mare, se uita crunt şi cerca să-şi îngroaşe vocea, vorbea necontenit de convingeri, dădea din mîni şi arăta să fie un suflet pornit de pe acuma. Şi asta plăcea fetiţei. In privinţa asta erau de o măsură*
   Costică nu era deloc pornit. El fuma o ţigară, bea o cafea şi spunea o întîmplare nostimă, urmărindu-şi rotocoalele de fum albăstriu în umbra liniştită.
   Şi într-un rînd tresar de la locul meu, de la fereastra-mi cu flori, uimită. Se auzeau duruiri, tropote, sunau clopotele cailor vesel. Mă aplec printre flori şi văd trei trăsuri cu lume. Eram să dau drumul unui strigăt. In trăsura de la urmă doi tineri zîmbeau şi-şi înălţau pălăriile de paie: Crivăţ, Artur Crivăţ şi Dumitru Pontescu — un băiat frumuşel şi bun care stătuse un an la Paris, care stăpînea o avere respectabilă, dar care, mie cel puţin, mi se părea cam sfios, mai sfios chiar decît Artur Crivăţ. Venirea lor m-a înveselit deodată. In trăsurile celelalte două dinainte veneau prietini de-ai boierilor. Dădeau din mîni, arătau feţe vesele, — şi printre cucoane cunoscui pe doamna Ecaterina Băluşesou, aceea pe caire nu pot eu s-o sufăr, aceea care nu se uită niciodată la mine, care priveşte parcă în sineşi, parcă se coboară în sufletu-i măreţ înfăşurat într-o mîndrie de ghiaţă.
   îndată începu zgomot în coridoare. Se auzeau rîsete vesele, întrebările se încrucişau repezi. Boierii noştri parcă de zece ani se despărţiseră de lume şi acuma parcă veneau prietini din cine ştie ce depărtări şi-i găseau fericiţi, în casa lor largă, în livezile lor, între pădurile umbroase.
   Pentru mine fireşte era sfîrşitul plictiselii care-şi începuse furişarea în sufletul meu.
   Gavril bucătarul şi cu vreo doi copilandri se repeziră ca hultanii între paseri. Deodată începu larmă în ogradă; şi cucoana Irena îşi suflecă mînicile şi se pregăti de plăcinte.
   —     Domnişoară Amalie! strigă Costică. De-acu avem să începem nişte petreceri, să se ducă pomina...
 74
   Petrişor umbla grav de colo-colo, cu mînile la spate. El părea foarte plictisit.
   —     Şi eu sînt bucuroasă, vorbi fetiţa. Acu m-am înzdrăvenit... O leacă de zgomot are să-mi facă bine.
   Prînzul a avut un desăvîrşit succes. Gavril aduse, ţinînd-o la înălţimea frunţii, o farfurie mare de pui cu ismîntînă. Lia urmă, puii fripţi în ţigle, rumeni ca aurul, stîrniră bătăi din palme. Şi vinul rece din pivniţa adîncă de patruzeci de trepte sfîrîia şi zvîrlea scîntei din pahare.
   După masă începu o partidă lungă de croquet. Şi-n amurg mă despărţii de zgomot, împreună cu duduia Margareta şi cu Crivăţ, — şi o luarăm încet pe potecă spre iaz.
   Domnul Crivăţ părea gînditor, părea melancolic. Privea pe sub poala livezii, prin praful de aur al luminişurilor. II întreb c-un zîmbet:
   —   Domnule Crivăţ, de ce eşti aşa de gînditor ?...
   El începu să rîdă :
   —     Tare frumoase locuri, şopteşte el. Le-am mai văzut eu o dată... Pe urmă, drept să vă spun, îmi era dor şi de dumneavoastră... Nu v-am văzut cam de mult...
   —     Bine-ai făcut c-ai venit, zice duduia Margareta. Nici nu m-aşteptam să te văd... Credeam că ne-ai uitat...
   —     Asta nu, asta nu se poate 1... zise repede Crivăţ. Şi cum mergeam cu păsuri line, mă privi cu un surîs plin parcă de multe înţelesuri.
   Cele ce-ţi spun eu aici, prietine, poate nu vor mai ajunge pînă la tine. Lumina care mi se strecură deodată în suflet, căldura care-mi pătrunse în simţuri, — deschiseră în juru-mi o zare de fericiri. Niciodată n-am bănuit, în pribegia mea, că voi mai avea parte
                                                                                                                                                              75
de nădejdi, de visuri. Cu amintirea unor zile de altădată mă mai mîngîiam în ceasuri de singurătate; cu amintirea aceea înduram vorbe şi priviri care mă răneau, căci ea îmi aducea pacea, măcar cîteva clipe de pace 1 Şi acuma iată, într-o privire, în lumina unei priviri, vedeam desluşit putinţa unei nouă primăveri. Cu sufletul mişcat păşeam alăturea de el. In sufletul meu deodată parcă se făou tăcere. Sufletul meu aştepta.
   —     Ce frumos e lacul 1 zise Artur Crivăţ şi ne oprirăm lîngă opust. In luminile şi umbrele amurgului, iazul mi se părea şi mie mai frumos. Avea ceva misterios, în lumina care plutea în aer deasupra lui, în umbra care curgea pe luciu.
   —     Iţi aduci aminte, duduie Margaretă ? întrebă tovarăşul meu. Acu cinci ani am fost amîndoi pînă aici... Pe atuncea îţi era cam frică... Erai o copiliţă...
   —     Dumneata erai un barbat foarte fioros pe atuncea ! vorbi veselă fetiţa şi tustrei începurăm a rîde.
   Sub răsfirarea unei sălcii, stătea neclintită barca cea nouă, de care ne vorbise cuconu Tudorache.
   —     Hai să ne plimbăm cu barca, zisei eu deodată. Eu pot să mînuiesc şi lopeţile dacă voiţi... In copilăria mea am umblat pe lacurile noastre... Am umblat şi mai tîrziu...
   —     Dumneata trebuie să ai frumoase amintiri de pe-acolo, domnişoară Amalie, zise Crivăţ.
   —     Am şi amintirea unor oarecare dureri, vorbii eu, parcă numai pentru dînsul, privindu-1 lung.
   Dar fetiţei îi era frică de apă. Ea nu voia să intre în barcă.
   —     Eu nu merg, eu nu pot să sufăr apa.,. Nu înţeleg de ce, dar nu pot!
 76
       De ce, duduie ? zise Crivăţ. Doar eşti cu mîne, îmi pare rău...
   —     Nu pot, nu pot... vorbi ea repede făcînd gesturi de respingere. Şi i se aprinseră obrajii.
   Dar în mine creşteau dorinţi, creşteau doruri nedesluşite; parcă-mi creştea puterea. Simţeam un fel de mîndrie. Coborîi repede pajiştea şi sării în luntre. Inima începuse a mi se zbate în piept.
   —     Ce faci, domnişoară Amalie ? unde te duci ? zise Crivăţ. Şi mie îmi trecu o ceaţă pe dinaintea privirilor. Trăsei lopeţile spre mine şi, întoarsă cu faţa spre tovarăşii mei, pornii. Mă cumpănii de două ori îndărăt. Undele se încreţiră cu licăriri. Mă depărtai de mal. Simţeam cum mi s-a urcat în obraji sînge fierbinte.
   Apoi mi se limpeziră privirile. Pluteam încet. Adieri line mă răcoreau. Crivăţ şi duduia, rămaşi pe pajiştea verde întunecoasă, se uitau după mine, mă urmăreau. Vorbeau. Glasurile lor n-ajungeau pînă la mine. Fetiţa privea drept înainte. Crivăţ sta întors puţin spre ea. Fetiţa îmi făcea semne cu mîna : îmi făcea semn să mă întorc. Mă salută şi Crivăţ de două ori, larg, cu pălăria. Intorsei barca. Şi cînd sării pe mal, înviorată, imi ieşiră înainte cu admiraţie.
   —     Asta n-aş fi crezut-o niciodată, domnişoară Amalie 1 zise Crivăţ. Mărturisesc că eram mîndră. Iar duduia, bucuroasă, mă apucă de .mijloc şi-şi plecă fruntea pe umărul meu :
   —     Niciodată, domnişoară Amalie, n-aş putea să am curajul tău...
   Merserăm o vreme pe pajiştea de deasupra lacului şi asfinţitul trimetea în ulmi răsfrîngeri sînge-roase. Tăceam. Din cînd în cînd priveam spre Crivăţ.
                                                                                                                                                          77
El ztmbea; îmi zîmbea. Iar duduia Margareta tăcea cu o privire aţintită în care nu era tristeţă şi care totuşi părea înlăcrimată. Ce are, mă gîndeam eu. Ea e o copilă. Poate să fi băgat de samă un schimb de priviri între mine şi tovarăşul nostru. Se poate. Şi începui să o cercetez cu luare-aminte. Se prefăcea că nu mă vede ori chiar nu mă vedea şi era în adevăr cufundată în cugetări.
   —     Ce ai, duduie Margaretă ? de ce umbli aşa tăcută ?...
   La întrebarea mea tresări şi întoarse capul cu un zîmbet blajin.
   —     Mă doare capul, domnişoară Amalie, n-am nimic altceva...
   —     Atunci să mergem acasă. începe a se întuneca. Pe urmă-i şi răcoare...
   Crivăţ ne dădu cîte-un braţ: duduia la stînga, eu la dreapta. Şi pe aleea de lilieci, prin livezi, pornirăm repede spre casă.
   Nimenea nu rostea un cuvînt. Era între noi o taină. Era şi-n mine o taină — care-mi umplea de fericire fiinţa întreagă.
                                                                                                                                                    22 iunie'
   Ce s-a întîmplat oare de-mi pare lumea mai bună ? Ce s-a întîmplat în inima mea ? De ce mi se umpleau ochii de lacrimi astă-noapte, cînd mă gîndeam clipă cu clipă la toate cîte mi s-au întîmplat din amurgul acela cînd, pe malul iazului, am înţeles din ochii lui fericirea mea ? Aceasta este fericirea mea, — s-a sfîrşit ! Cu durere, cu jale, ca un avar, mă grămădesc asupra comorii mele. In lumea asta mare, m-au bătut
 78
vînturi, m-au înţepat spini; am ajuns şi eu un ceas de pace pentru biata inimă I
   Astă-noapte am stat cu ochii deschişi mari în necunoscut şi toată viaţa mea din trecut mi s-a perindat pe dinainte, pentru ca să văd că zadarnic am trăit-o. Am revăzut căsuţa săracă de departe, din munţii noştri, am văzut iar zilele năcăjite de odinioară, pe tata ursuz, pe mama chinuită de grija copiilor; am văzut şcoala de la care mi-a rămas amintirea răcelii zidurilor de piatră ; şi tîrgul în care ne-am strămutat îl văd şi o prietinie trecătoare, o adiere de tinereţă prin suflet...
   Toate s-au dus, toate cad în mormîntul lucrurilor ce nu mai sînt. Lacrimile mele de odinioară nu mai sînt. Pălăriile mele vechi, hainele roase şi bietul meu cufăr jupuit, rănit şi trîntiit de-atîteia ori... Toate au avut un rost, toate au un loc în viaţa mea ; mi-s dragi ele, mi-s dragi şi năcazurile ce-au fost, — căci cu ele am trecut, cu ele am venit şi am ajuns la ceasurile acestea fericite! Nu, acuma văd că n-am trăit zadarnic viaţa din trecut. Ea a fost un drum de negură, — şi acuma am ajuns în grădini înflorite, în care sufletul aude şi pricepe cîntările vieţii.
   —     II iubesc! îl iubesc I şopteam eu prin întuneric, cu ochii mari deschişi.
   Intr-o zi, alaltăieri, s-a apropiat de mine cu grabă mare. Eram cu fetiţa.
   Zice:
   —  V-am căutat o mulţime... Unde-aţi fost ?...
   —     Aici, aici am fost... răspunde rîzînd uşor Margareta.
   —     Şi noi te-am căutat pe dumneata şi nu te-am găsit, zic eu. Şi ochii mei desigur îi spuneau o mul-
                                                                                                                                                               79
ţime de lucruri. Şi mergeam tustrei domol prin colţul acela de livadă şi el tăcea. Dar îl înţelegea sufletul meu.
   Ieri sară ne-a găsit în colţul cel mai întunecos al cerdacului. Avea un zîmbet de stînjenire:
   —     Mă primiţi şi pe mine ?... Pontescu s-a pus să joace pichet cu cuconu Tudorache. Şi eu m-am gîndit: Ce să fac ? Unde să fie domnişoara Margareta ?... Şi domnişoara Amalia ?...
   Mă gîndeam: — E vorba numai despre mine... De altminteri Margareta e o copilă. Ea abia a deschis ochii asupra vieţii.
   Şi s-aşează pe un scaun în faţa noastră. In capătul celălalt de cerdac e lumină puternică de luminări; s-aud glasuri. încolo, întuneric adînc. Departe numai, pe un deal, clipeşte un foc al muncitorilor. Şi sus, pe cer, tresar stelele, ca nişte luminiţi purtate de vînturi.
   Stăm aşa, fără cuvinte. Vin zgomote domoale din sat, arare. O frîntură de cîntec a pornit undeva, departe, apoi a contenit. Trec aburiri de răcoare, ca mîngîieri, — ş-aduc miresme de flori sălbatice.
   Tăceam aşa — şi eu simţeam că-1 iubesc. II priveam prin întuneric. De-aş fi fost singură cu dînsul, i-aş fi întins braţele şi el desigur că mi le-ar fi cuprins. De-aş fi singură cu dînsul, mă gîndeam, — poate mi-ar spune numai un singur cuvînt; dar poate nu mi-ar spune nimic ; s-ar alătura numai de mine, mi-ar trece un braţ prin jurul mijlocului, mi-ar apuca o mînă, şi-ar alătura capul lui de al meu; i-aş simţi cu inima mea tremurul inimii lui; aş simţi în mine beţia fără nume; mi-ar adia pe buze şoapte de dragoste şi încet-încet i le-aş strecura la ureche; nu i-aş
 80
cere sărutări, dar aş tresări pînă în cele din urmă fibre cînd le-aş simţi pecetea de foc...
   Parcă nu mă mai înţeleg. Ieri, am întîlnit pe cucoana Ecaterina Băluşescu şi i-am surîs, — desigur că aveam ceva măreţ şi eu, ceva învingător în înfăţişare şi-n priviri, căci s-a uitat uimită la mine.
   Ş-asară, pe cînd eram în odaia fetiţei, pe cînd ne făceam lecţiile noastre, — deodată am contenit amîn-două. Cel puţin eu nu-mi mai aduc aminte de nimic. Nu ştiu ce-i spuneam. Nu-i mai auzeam cuvintele. Tăceam amîndouă. M-am trezit în tăcerea aceea ş-am tresărit.
   —  Ce-i ? am zis. Unde-am rămas ? Ce facem ?...
   —     Mă gîndeam! îmi răspunse fetiţa şi-mi zîmbea cu tristeţă.
   Şi eu cugetam privind-o : Ah I de-ai şti cît de fericită sînt! Dar nu i-am spus nici un cuvînt. Nu pot să spun nimănui nici un cuvînt. Iubirea mea e singuratică, iubirea mea e tăcută, — şi cu atît e mai arzătoare, cu cît caut să mă stăpînesc faţă de toţi. Numai 'lui îi voi vorbi. Mîne poate mă va căuta şi mă va găsi singură. Va trebui să fug, să părăsesc şi pe Margareta, să fiu undeva singură, să-l chem cu gîndul, cu sufletul, şi el să vie, să se strecoare printre tufişuri cu sfială, să dea două crengi la o parte, să-i văd ochii lucind, să se strecoare lîngă mine, să în-genunche lîngă mine. De mult, de mult mi se pare că aştept ceasul acesta cînd voi fi a lui.
   Şi stam singură în odaia mea, noaptea, şi mă gîndeam aşa. Tot sin,gură sînt ş-acum. iŞ,i pentru mine singură scriu, — căci acum sînt încredinţată că mărturisirile acestea sî.nt închise într-o scrisoare fără adresă...
 VI
   Cădeam de undeva, ca o pasere cu aripa frîntă, care vine învîrtindu-se spre pămînt. Cade şi întinde gîtul spre văzduh şi ochii trişti spre soare. De bună-samă că m-a cuprins un vîrtej de nebunie. Nici nu mai ţin bine minte cum s-au întîmplat lucrurile.
   Am intrat în odaia Margaretei, sara. Am intrat ca de multe ori. Era un obicei. Schimbam cîteva vorbe ; ne aminteam unele întîmplări ale zilei. Rareori stăteam mai mult.
   La ţară, oamenii se culcă devreme. Odată cu găinile, cum spune cuconu Tudorache.
   Am intrat. Am găsit-o neliniştită. Era cu ochii înroşiţi. Se plimba prin odaie. Cînd am' intrat eu, nu s-a oprit. A părut deocamdată că nu mă vede. S-a întors deodată în loc şi m-a ţintit lung. Parcă voia să ia o hotărîre. Se aşeză pe marginea divanului. îmi zise cu un zîmbet silit:
   —     Domnişoară Amalie, vină colea... Şezi lîngă mine...
   M-am aşezat lîngă ea. Privirea îi era neagră, apăsătoare.
   —     Domnişoară Amalie, zise încet Margareta, deodată. Şi la sunetul vocii ei tresării. Voiam să-ţi spun de mai multe zile ceva... Credeam că ai înţeles... Te vedeam aşa, cu o privire ciudată, am crezut că înţelegi ceva în mine, în sufletul meu... Trebuie să fi înţeles, domnişoară Amalie, nu se poate să nu fi înţeles... Ţii minte, în ziua aceea cînd ai sărit în luntre şi te-ai dus pe iaz... Numai zece minute ai lipsit de lîngă mine... Atuncea Artur... atuncea Crivăţ s-a întors spre mine puţin... Mi-a spus că vrea să-mi mărturisească ceva, — şi mi-a mărturisit că
 82
mă iubeşte... Nu mă aşteptam la asta... Am tresărit, am ameţit... Mi-a spus că mă iubeşte de mult, de astă iarnă... Ce puteam să zic eui ? Ce puteam să fac, domnişoară Amalie ?
   Mă privea ţintă, cu ochii arzători.
   Eu, în fundul fiinţii mele, am simţit o surpare. Aş fi "voi'Fsa gem, cu groază. Inima dintrodată începu să mă chinuiască. închisei ochii; ceafa prinse a mă durea, o durere surdă, ca după o lovitură de măciucă. Abia am bolborosit:
   —     Ce pot să spun eu, domnişoară Margaretă ?... Ce pot să spun ? Eu nu pot să-ţi spun nimica... Eu am urît oamenii, Margaretă, dar de iubit n-am iubit! Eu am fost o fiinţă nenorocită...
   Şi :făiră să vreau mă oprii. Lacrimile îmi curgeau în lungul obrajilor.
   Copila mă privea spăriată. îmi apucă mînile între degetele ei fierbinţi:
   —   Domnişoară Amalie, de ce plîngi ?...
   —     Aşa mi-a venit... (Mă hotărâm să fiu tare; scrîşneam din dinţi). Dar nu, n-am nimica, nu te teme... Sînt mişcată... îmi vorbeşti despre dragostea ta... Spune, spune-mi cum a fost ? Tu îl iubeşti ? Spune; aşa-i că-1 iubeşti ? Nu i-ai spus niciodată, dar aşa-i că-1 iubeşti ?...
   —     Nu i-am spus, vorbi Margareta, — dar am să-i spun... Ş-am să-i mai spun... Ce pot eu să-i spun ?... L-am amînat... Ast’ dimineaţă m-a oprit şi mă ruga cu ochii... îmi spunea : Duduie Margaretă, spune o vorbă... Acu nu-i aici domnişoara Keminger, spune-mi o vorbă, linişteşte-mă, căci sînt chinuit în fiecare clipă; nu mai am linişte... Nu i-am spus că-1 iubesc... Dar de iubit îl iubesc 1 Asta-i cea dintăi iubire a mea, domnişoară Amalie... Şi într-o zi, am să-i
 6*
 83
spun : Tu eşti cea dintăî iubire a mea — am să-i spun — pe nimeni afară de tine n-am să iubesc... Tu eşti idealul meu... De mult aştept o inimă care să mă-inţeleagă. Acuma s-a sfîrşit 1... Aşa am să-i spun I
   —     Aşa ai să-i spui ? murmurai eu cu uimire, şi durerea grea de la ceafă îmi creştea. Nu ştiam ce să mai întreb.
   —     Da, aşa am să-i spun! răspunse cu tărie Margareta. Eu iau o hotărîre. Zic aşa : Pînă la mormînt... In mine nimic nu se poate schimba... Eu înţeleg veşnicia... Asta voiam să-ţi spun... Tu trebuie să mă înţelegi, domnişoară Amalie... Am fost aşa de veselă toată ziua. N-ai văzut cum rîdeam cu tata, pe urmă cu Petrişor ?... Dar cu el n-am vorbit... El se uita din partea cealaltă de masă la mine... şi avea în ochi întrebarea lui... Şi eu îmi şopteam în mine, dar tăceam şi-l priveam neclintită. îmi şopteam : II iubesc...
   Am avut un gemăt. M-am aplecat spre dînsa, am apucat-o de braţe şi mi-am plecat fruntea pe umărul ei stîng. Plîngeam. Puteam însfîrşit plînge, fără să ştie ea de ce. Puteam să plîng cu durere şi cu mînie.
   —     Tu eşti fericită, îi spuneam; te-am înţeles... Am văzut că-ţi strălucesc ochii... Ş-acumia parcă eşti bolnavă... De ce plîngi ?...
   Plîngea şi ea. Vorbea repede, aţîţată :
   —     N-am nimic, dar îmi vine aşa... Poate de bucurie. în fiecare clipă mă gîndesc la vorbele lui, la privirile lui, — şi-l visez noaptea... Parcă suspină şi mă-ntreabă... Astă-noapte parcă-mi zicea aşa: Eu am să mor, Margaretă...
   Fetiţa tăcu. Mă privea zîmbind. Avea ochii în lacrimi şi era fericită.
   Dar eu nebuneam. Mă simţeam prinsă ca într-un
 84
vîrtej. Şi mi se umplu privirea de ură. Deodată uram pe fiinţa nevinovată care stătea lîngă mine. îmi trăsei mînile, mă ridicai în picioare. O uram. N-o mai puteam atinge. Ea mi-a luat toată bucuria, ea mi-a luat toată putinţa singurei mele bucurii. Am rămas iarăşi fiinţa fără noroc, o pribeagă în lume, sfîşiată, batjocorită, luată în rîs de toţi, fără prietini, fără cămin I Şi uram pe omul acela —pe care ea îl iubea. Şi el mă înşelase. Mai ales el mă înşelase. Eu cetisem atîtea în privirea lui: cetisem ce era în sufletul meu. Dar în privirea lui nu era o lucire pentru mine, privirea lui se îndrepta spre mine ca înspre un lucru mort. Simţeam cum mi se răzvrăteşte sufletul. Nu
voi putea să mai stau lîngă dînşii,, căci nu. voi.......putea
să 1e.fqc rău. Va trebui să-mi rod inima zi cu zi. Nu voi putea să mai stau mult lîngă dînşii, căci îi urăsc de moarte, căci ei mi-au adus cea din urmă şi mai cumplită nenorocire.
   Se tălăzuiau simţirile acestea în mine — şi inima îmi era răcită, ca de ghiaţă.
   —     Cum te uiţi la mine, domnişoară Amalie! vorbi încet Margareta.
   —     Cum mă uit ? Mă gîndesc, răspunsei eu repede, fugind în laturi cu privirile; mă gîndesc cum s-au făcut lucrurile acestea... Noi totdeauna am fost împreună... Şi domnul Crivăţ vorbea mai mult cu mine... N-aş fi crezut niciodată că te iubeşte...
   Vorbeam încet, rece; glasul meu parcă avea înmlă-dierea unui şuier.
   —     Tu n-ai fost cu noi de două ori trei ori, domnişoară Aimalie... Atuncea, sara cînd te-ai dus pe iaz, Artur a îndrăznit şi vorbea aşia de încet...
   —     Bine, atuncea mi-ai spus cum a fost... Dar a doua oară ?...
                                                                                                                                          85
   Margareta mă privea mirată.
   —      A doua oară te-am dus pînă la uşa odăii tale... Tu nu înţelegeai... Şi te-am lăsat — iar eu iam ieşit în cerdac... Eram singură şi răsărea luna... ieşea deasupra pădurilor... Eu mă gîndeam: Dacă ar veni acuma Artur ?... Sînt singură... Ş,i luna avea o lucire misterioasă... Numai privighetorile nu cîntau. Şi aşteptam să cînte... Stam rezemată de un stîlp şi o lu- ' mină de aur creştea în jurul meu... Ş-atuncea deodată l-am simţit lîngă mine... Ii luceau ochii... Şi-a aplecat fruntea ş-a zis : Singurică eşti ? — Şi parcă-mi era frică de glasul acela şoptit...
   Se opri. Cu inima îngheţată o întrebai. Parcă mă bucuram de durerea-mi cumplită :
   —   Şi ce ţi-a spus ?
   —      Nu mi-a spus nimica... Mi-a luat mîna într-a lui... Şi eu i-am lăsat-o... Mi-o mînigîia... Şi simţeam cum îi tremură degetele... Pe urmă abia l-am auzit cînd mi-a zis : Tare-mi eşti dragă !...
   întrebai scurt: îşi făcea loc, prim glas, ura :
   —      Şi nu te-a sărutat ? Nu ţi-a cuprins tîmplele, nu s-a aplecat spre tine ?... Aşa se face în asemenea împrejurări...
   —      Cît eşti de ciudată, zise Margareta şi se ridică în picioare. Cît de repede vorbeşti, şi aspru... Să nu mă spui mamei, nici tatei... Eu ţi-am mărturisit numai ţie ce am pe suflet... Tu eşti singura prietină bună... Altcuiva n-am cui spune şi simţeam nevoia să împărtăşesc cuiva dragostea mea... Tu eşti bună... tu mă înţelegi...
   Nu, nu m-a sărutat, n-a îndrăznit... Dar putea să îndrăznească, urmă ea cu linişte şi privirile grele se aprinseră iar; de ce să nu mă sărute ?... Nu i-am spus că-1 iubesc, dar atunci trebuia să înţeleagă.,,
 86
Noaptea era foarte liniştită şi luminoasă şi putea să vadă în ochii mei... Dar putea să înţeleagă şi din tremurul care deodată mă cuprinsese... A înţeles; de aceea n-a mai spus nimica... Ş-am stat amîndoi, în picioare, alături, în lumina lunii...
   Margareta tăcu. Se gîndea. întrebai cu greutate:
   —   Dar a treia oară...
   —   Ce a treia oară ?
   —   A treia oară ciînd aţi fost singuri...
   —     A treia oară a fost azi dimineaţă... Tu încă nu te sculaseşi... Tu dormi totdeauna mai tîrziu decît mine... M-am dus eu spre dînsul. Venea în grădină... Şi i-am spus : Te rog să te gîndeşti mult la ce spui... Eu mă gîndesc... Vorba mea e ca plumbul, se duce la fund, nu se mai întoarce...
   —   De ce i-ai spus vorba asta ?...
   —     I-am spus-o, să ştie... Eu iubesc... cum să-ţi spun eu, domnişoară Amalie ?... Eu cîodi m-am simţit fericită, cînd am simţit înfiorîndu-mi-se de dragoste sufletul, am început să plîng... Eu aşa iubesc... Nu pot să-ţi spun lămurit...
   Eu zîmbeam. îmi venea să rîd cu răutate. Dar trebuia să-i zîmbesc cu prietinie, să înţeleg.
   Copila iar rămase privind înainte, în necunoscut. Acuma parcă nu mă mai vedea. Zîmbea cătră grozava ei fericire.
   Nu ştiu cum am ajuns în odaia mea. Am întors cheia în broască. Voiam să fiu singură ca într-un mormînt. Am lăsat storurile şi s-a făcut întuneric. M-am îngropat cu obrazul în perini ş-am început a plînge. Nu mă mai puteam opri. Plîngeam cu sughiţuri, parcă trebuia să plîng pînă la cea din urmă suflare. — Toate, toate s-au dărîmat într-o clipă, toate visurile. In neştiinţa mea eram fericită. Mai bine mu-
 87
ream fericită, mai bine nu ajungeam clipa asta de amar.
   Şi tîrziu, obosită, m-am întors cu faţa în sus. Ochii secaseră. Isprăvisem lacrimile, dar eram zdrobită. Parcă fusesem la o înmormîntare. In adevăr, la o înmormîntare fusesem. Şi ura, ura tremura în mine. Ea mă lega de viaţă. Nu înţelegeam de ce trebuie să urăsc; nu înţeleg ce vină pot găsi unor fiinţi care nu mi-au făcut nimic; dar dacă nu erau, n-aş fi fost aşa de nefericită. Acuma chinul meu e pricinuit de ei; de fericirea lor, de dragostea lor. Şi-i urăsc.
   M-am sculat cu greu, ca după o boală. Mă dureau toate încheieturile. Am luminat geamurile; apoi mi-am rezemat fruntea înfierbîntată de-un ochi de fereastră. Şi stăteam aşa privind înainte. Prin cerdac trecură deodată ei. Trecură alături pe dinaintea geamului, aproape de mine. Intr-o clipă le-am văzut ochii. Le-am văzut şi mişcarea buzelor. Şi m-a cuprins un tremur.
   Nu mai puteam răbda. — Mi-am stropit repede obrajii şi ochii cu apă rece. M-am aşezat în faţa oglinzii apoi. Eram palidă, parcă eram bolnavă. Mă privii mult. Parcă aveam fire albe în păr. Eu ştiam că n-am. — Parcă am zbîrcituri lîngă ochi. Am plîns prea mult. Dar acuma m-am răcorit; şi trebuie să fiu stăpînă pe mine.
   Mi-am dat buzele şi umerii obrajilor cu puţin roş
 —   găsit în cufărul meu cel trist şi vechi care, desigur, iar îşi va începe călătoriile spre ţărmuri necunoscute. Tristă soartă are cufărul meu !
   M-am pudrat cu îngrijire ; mi-am aşezat mai bine decît totdeauna părul; ş-am ieşit afară. Crivăţ şi Mar-
 8a
 gareta nu erau în cerdac. începui să-i caut. Petrişor mă strigă din grădiniţă.
 —     Domnişoară Amalie... vină să-ţi arăt un boboc frumos de trandafir...
 Strigai veselă :
 —   Vin îndată, într-o clipă... Unde-i Margareta ?
 —   Margareta s-a dus în livadă.... Acu a trecut...
 Pornii domol spre livadă. Intr-un colţ al cerdacului sta Ecaterina Băluşescu. In grădiniţă mai erau cîţiva oaspeţi. — Cînd nu mă mai puteau vedea, iuţii paşii. Mă furişam repede printre tufe de smeură şi de mure, printre desişurile de lilieci. — Deodată mă oprii. Ii zării printre trunchiurile cafenii ale copacilor, în bătaia piezişă a asfinţitului. Mergeau încet. Poate vorbeau. — Ieşii din tufişuri şi pornii repede spre ei. Se întoarseră, cu obrazurile luminate. Cînd mă văzură, se reculeseră, lumina de pe feţe li se trase parcă în suflete. Grăbiră paşii.
 —     Unde aţi fost ? zisei cu un zîmbet. V-aţi plimbat ?
 —     Da, domnişoară Amalie, zise Crivăţ şi începu a rîde... — In rîsul acela mi se înfiora inima de amărăciune. Găseam crud rîsul acela, îl găseam fără milă şi fără ruşine.
 —     Duduie Margaretă, zisei eu cu linişte, e vremea să ne începem şi micul nostru sfat de după amiază... Să mă iertaţi că vă tulbur, dar altfel s-ar supăra cucoana Irena.
 —     Mama ? De ce să se supere ?... Mama nu se supără... răspunse Margareta.
 —     Ba da, drăguţă. Ş-acuma m-a întrebat de tine... Şi Petrişor mi-a spus că ai intrat în livadă cu domnul Crivăţ...
 Spuneam o minciună. Mi se urca în obraji sîngele,
                                                                                                                                        89
  dar ştiam că nu se va cunoaşte sub roşul care-1 scosesem din cufăr şi mi-1 întinsesem pe faţă, ca să-mi ascund mişcările prea aprige ale sufletului. In mine vorbele aveau răutate, dar glasul îmi era plin de dulceaţă.
  —     Să mergem, duduie Margaretă, pe urmă nu mai avem vreme...
  Crivăţ avea o mare părere de rău în ochi, iar eu aveam cea dintăi bucurie a urii.
  In odaie, destul de veselă şi de prietinoasă, luai între degetele mele mîna copilei şi întrebai:
  —   Ei, fetiţo ? i-ai spus ?...
  —     I-am spus, şopti ea. De-acu s-a sfîrşit. I-am spus hotărît... Eu spun hotărît şi limpede...
  —   I-ai spus ? cum se poate ?...
  Rîdeam. Margareta se uita la mine mirată.
  —     De ce rîzi tu, domnişoară Amalie ?... Astăzi ai avut un rîs pe care nu ţi l-am auzit niciodată... Şi de ce mă priveşti aşa... ?
  —     Ţi se pare, fetiţo, zisei eu încet, cu linişte. îmi bătea inima. — Ţi se pare... Şi o trăsei spre mine, îmi apropiai buzele de fruntea ei lucie şi o sărutai.
  —     Poate eşti bolnavă, domnişoară Amalie... Ţi-s buzele reci...
  Atunci nu mai putui să mă ţin. începui să rîd cu hohot.
  —     Se poate... da... Poate-s bolnavă. Buzele mele-s reci... Dar nu mi-ai spus ce s-a mai întîmplat... Nu mi-ai spus dac-a îndrăznit...
  —     Ba a îndrăznit, zise gravă Margareta. De ce să nu îndrăznească ? I-am spus că-1 iubesc şi eu... Şi m-a sărutat...
  —     Bine, bine, zic eu veselă. Acuma să ne ocupăm de ale noastre... Avem o lecţie de istorie şi una de
  geografie... Acestea, nu-i aşa ? au mai puţină importanţă... Asta nici nu se discută. Ce importanţă pot să aibă studiile ? Tinereţa noastră are altă dorinţă, ti-nereţa noastră cere iubire grozavă... Diar să ne facem lecţiile... Nu vreau să se spuie că fur ihanii stăpînilor mei...
   Ochii copilei se întunecară şi se umeziră de lacrimi dintrodată. Eu nu vedeam. Eu răsfoiam foile unei istorii.
   Margareta dădu cartea la o parte, mă apucă de mîpă. Şoptea repede şi mă privea ţintă :
   —     Domnişoară Amalie 1 pe cine urăşti tu ? poate mă urăşti pe mine ? II urăşti pe Crivăţ ?... Am înţeles, am înţeles... Trebuie să ţi se fi întîmplat o nenorocire.
   —     Nu, nu, nu... strigam eu înăbuşit. Sînt bolnavă... Altceva n-am nimic...
   îmi ardeau ochii în cap. Paircă aveam în orbite scîn-tei. Şi mînia neputincioasă mă înfiora.
   Căci nu puteam nici să mă prefac nici să mă răzvrătesc şi să lovesc...
                                                                  VII
   Oaspeţii trebuiau să plece, după o destul de îndelungată şedere. Şi înainte de a pleca ei, cuconu Tudorache a avut gust să facă o petrecere. In cerdac, într-o sară, deodată se strecurară umbre şi viorile începură să adie. Eram cu toţii la masă, sub bolta de viţă ; Gavril aducea nişte fripturi ca acelea. Toţi îşi lăsară furculiţele şi cuţitele şi începură să bată din palme.
   —     Bravo, cucoane Tudorache! bravo! Ai avut o idee genială...
                                       Iar Petrişor uitîndu-şi ochelarii lui şi gravitatea,
                                                                                                                                      91
 îşi zbîrli părul cu amîndouă mînile şi începu să răcnească :
   —   Uraaa !... să trăiască cuconu Tudorache!'...
   Lăutarii cîntau cu foc. Masa se isprăvi mai repede decît de obicei, — în salonul cel mare se făcuse din vreme loc; cu toţii se grăbiră într-acolo şi intrară cu ochii veseli în lucirea tremurată a lumînărilor.
   Mai ales domnul Artur Grivăt era vesel. Se grăbi, cu braţele întinse, spre duduia Margareta. Şi ea, albă în mătăsurile ei fîlfîitoare, părea uşoară ca un fulg şi plutea ca într-un vis. Cînd începură să joace, am avut strîngerea mea de inimă şi fiorul de venin care mi se ridica în piept. De zile întregi îi urmăream, de zile întregi mă chinuiam, ş-acum nu-mi puteam des-lipi ochii de la ei. Stăteam într-un colţ. Ştiam că sînt palidă ca1 o moartă, dar, ca întotdeauna, avusesem grijă să-mi dau cu roşu obrajii. Şi pe lîngă mine trecu, murmurînd melodia pe care o trăgeau pe viori lăutarii, cuconu Tudorache. Ridică în sus braţele, fră-mîntîndu-le, se lăsă spre cucoana Irena, şi, ajuns în faţa scaunului ei, făcu un compliment adînc.
   —      Noi ne ploconim adînc 1 zise el vesel. Ca în vremurile vechi...
   Cucoana Irena încercă să se apere rîzînd, — apoi, ca şi cum ar fi fost luată pe sus de o furtună, porni în braţele boierului. Trecu şi cucoana Ecaterina Băluşescu, cu ochii aţintiţi înainte, dusă de domnu Pon-tescu. Ochii ei priveau în toate părţile, numai asupra mea >nu se opreau. Şi deodată sosi şi înaintea mea repede, luniecînd ca pe patine, domnu Costică. îmi făcu un compliment, apoi îşi întinse palmele ca şi cum mi-ar fi pus înainte o tabla.
   —      Domnişoară Amalie, te rog să mă faci un moment fericit...
 92
   Nu puteam să stau locului, nu puteam să nu-i dau mîna, — şi pluteam şi eu acum în legănările valsului, dar nu pierdeam din ochi pe duşmanii mei. Crivăţ îşi înclinase uşor capul şi şoptea. Parcă auzeam şi eu cuvintele lui- de dragoste şi aveam înfiorări. Iar Margareta închidea din cînd în cînd ochii, — şi cînd îi deschidea păreau mai mari şi ardeau ca două văpăi.
   Simţeam că mă înăbuş. Nu mai vedeam pe cavalerul meu. Nici nu ştiu cînd am căzut pe un scaun. N-iam auzit vorbele repezi pe care mi le spunea Costică, nici rîsul lui. Stăteam ca ameţită, melodia viorilor îmi vîjîia adînc în urechi. Dar de văzut vedeam
—   şi înţelegeam că fetiţa trebuia să se bucure sălbatic de viaţă. Mă durea inima, dar înţelegeam. Era frumoasă şi uşoară ca un înger. Abia atingea duşame-lele şi părea că nu mai oboseşte. Acuma toţi conteniseră ; dar ea striga subţirel: înainte I — şi toţi o priveau uimiţi. încremenise lîngă mine şi Ecaterina Băluşescu, — şi privea neclintită, ţintă, spre fericirea aceea plutitoare care mie îmi zdrobea inima.
   Nu ştiu cînd s-a sfîrşit petrecerea. M-am strecurat în odăiţa mea şi am plîns multă vreme, ghemuită pe divan. Iar a doua zi m-am sculat tîrziu, trudită. In curtea boierească era tăcere. Nu vedeam capete la geamurile odăilor, nu zăream pe nimeni în grădiniţă. Plecaseră oaspeţii. Dar prin lumina soarelui de dimineaţă, pe năsipul unei cărări, veneau spre mine Ecaterina Băluşescu şi Margareta.
   —  Te-ai sculat cam tîirziu, domnişoară Amalie...
îmi zise zîmbind fetiţa.
   Eu n-am răspuns. Ecaterina Băluşescu trecu înainte liniştită. Margareta se opri şi mă apucă de braţ. Mă 'ntoarse î:ncetinel, în loc.
                                                                                                                                     93
   —     Domnişoară Amalie, zise ea privindu-ma Ctl luare-aminte, eu sînt fericită. Asară mai ales, simţeam în adevăr cum mă pătrunde ceva din necunoscut, o înfiorare... Asta trebuie să fie simţirea fericirii... De ce eşti tu tristă ?... Eu nimănui n-am spus, numai tie m-am destăinuit... Şi de multe ori ai tu nişte priviri care mă spărie... Tu mie îmi eşti dragă ; eu •nimănui în viata mea n-am făcut nici un rău... Nu se poate să mă urăşti.
   —     Nu, nu te urăsc... strigai eu deodată cu durere, cuprinzîndu-i mijlocul... Cum ar putea să te urască pe tine cineva ?... Nu te urăsc... diar stnt mîhnită... Eu ca mîne iar am să plec, şi aicea am avut şi eu cîteva zile de linişte...
   —   De ce să pleci ?
   —     Se înţelege că am să plec... Şi tu, duduie Margaretă, ai să pleci... Eu n-am să mai am nici un rost...
   Tremuram spunînd minciuna asta, şi închideam ochii.
   —     Nu, nu te mîhni, ziise fetita, cu ochii umezi. Te iau cu mine... Numai dacă vrei să vii...
   Eu o priveam neclintită, îngheţată.
   —     Nu, nu se poate, vorbi repede Margareta ; ai o privire care mă Mioară... Ai o altă suferinţă.'.. Eu am înţeles de la început... Mie mi-i milă de tine, domnişoară Amalie, nu te uita aşa la mine... Ştii că-mi eşti dragă...
   Nu puteam să rostesc un cuvînt. Umbliam aşa, lală-turi, privind în pămînt. Abia tîrziu putui să vorbesc.
   —     N-am nimic, Margaretă... Sînt cam bolnavă, dar are să-mi treacă...
   Duduia Margareta nu-mi mai zise nimic; umblam
 94
 acuma în linişte şi vorbeam despre altele. Aşa ne întoarserăm. acasă. Aşa a fost în ziua aceea şi în multe alte zile de lacrimi...
   La două-trei zile, venea Crivăţ. Sunau clopotele cailor, harapnicul vizitiului pocnea de două ori, fugacii intrau repede pe prundul aleilor, trăsura se oprea scurt şi Crivăţ sărea sprinten, cu privirile vesele. îndată fugeam undeva, la întuneric, la linişte,
—   undeva, unde cel puţin o vreme nu mai vedeam, nu mai auzeam pe nimeni.
   Dar întîmplările necunoscutului pîndesc în umbră. Nenorocirile sînt repezi ca furtunile primăverii. Abia am putut să mă reculeg ca să scriu cu greu, cu amar aceste cîteva pagini chinuite.
   Şedeam singură, în după-amiaza caldă, în luntre, între sălcii şi ceteam. Cercam să cetesc, dar gîndu-rile mele năcăjite băteau cărări cunoscute. Numai zboruri de musculiţe înfiorau oglinda încremenită. Şi şoapta frunzişurilor tremura uşor, uşor, şi mi se strecura în suflet, îmi mai ogoia durerea care mă rodea...
   Deodată aud foşnete. Apoi glasuri. Nu m-am întors de la locul meu, am încremenit acolo. Cunoşteam glasul lui Artur Crivăţ, limpede, uşor, parcă se strecura printre frunzişuri şi-şi făcea loc pînă la mine. Pe celălalt glas îl cunoscui curînd :       curat, scurt şi
tăios... Era glasul Ecaterinei Băluşescu.
   Treceau amîndoi pe la spatele meu, prin desişul unei alei. îmi bătea greu inima. Mă ţineam să nu mă vadă. Stăteam ghemuită şi neclintită, ascultînd.
   Glasul lui, melodios :
   —     Te rog să mă ierţi, Cati, că n-am putut să viu ieri. De aceea eşti supărată ?... Mergem de o jumă-
                                                                                                                                  95
tate de ceas şi nu voieşti să-mi spui... Ce ai ? De ce eşti mîhnită ?...
   —      Am început a înţelege ceva, răspunse ea cu gla-su-i tăios, şi parcă-i vedeam privirea liniştită şi tiare. Eu tac, dar privirile mele cercetează... De multe zile cercetez pe fetiţa lui Tudorache... O descos în toate felurile... şi înţeleg că trebuie să fie ceva... serios... Să nu te aperi, mie să-mi spui limpede... Eu ştii cu cîtă patimă te iubesc, ştii cît m-am chinuit ca să ne putem întîlni, ca să îndepărtez totdeauna, regulat, pe barbatu-meu... Ştii că toată averea mea se duce... Nici nu-mi pasă de avere, nici de nimic... Eu pe tine te iubesc, şi ştii cum... Nimeni nu înţelege, nici poate n-are să înţeleagă ; eu sînt o fiinţă tare... Trebuie să-mi spui adevărul. Am înţeles. Pe mine nu mă interesează decît un lucru, dacă eşti al meu, dacă vei fi al meu.
   —      Dragă Cati, dragă Cati, şoptea sfios Artur. Ştii că te iubesc... Ce dovadă vrei să-ţi mai dau ?... Ceea ce spui tu e o copilărie... Să zicem că vreau să mă însor... Despre asta am vorbit şi am rămas înţeleşi... Noi rămînem ceea ce sîntem... O fericire ca a noastră nu se sfarmă nici atunci...
   Am mai auzit cuvinte. Am auzit făgaduinţi. Am auzit amintiri despre iubirile lor, despre nopţile lor de iubire; pe urmă am rămas neclintită, zdrobită în barca mea şi lumini fosforice parcă-mi fugeau clipind pe dinaintea ochilor.
   Vra să zică asta-i fericirea copilei! Asta-i fericirea ei cea mare! Ce simţeam în mine ? Parcă o bucurie sălbatică îmi fierbea în piept, — pe urmă m-am în-spăimîntat de bucuria mea şi m-am trezit gîndindu-mă tot tristă, tot chinuită, tot fiinţa pribeagă şi fără noroc.
 96
 Căutam să mă reculeg. Ce să fac ? ce pot face ? N-am să spun Margaretei, am s-o las să se bucure de iubirea ei. Ah! să se bucure cum m-iam bucurat eu. Să se zvîrcolească, să-şi ude perina de lacrimi, să-şi simtă inima de ghiaţă şi de foc. Căci va trebui să afle într-o zi. Nu via afla azi, dar va aflia mini. Va trebui să afle. Şi se va deştepta din visul ei!
 Dar de ce mă bucur ? Simt o plăcere bolnavă să mă bucur. înţeleg că totul s-a sfîrşit, că şi bucuria tinereţii ei s-a zdrobit, — şi mila încă nu şi-a făcut loc prin suferinţa mea cumplită.
 Stăteam aşa cugetînd. Şi murmuram : «Ce să fac ?» Şi nu puteam să iau hotărîrea.
 încet, ca purtată de o putere, am venit spre casă. Ceva mă mina spre copila lui cuconu Tudorache. Am intrat în odaia ei. Umbla neliniştită de la uşă pînă la măsuţa din faţa ferestrei.
 —     Eşti Încă în casă ? i-am zis eu. De ce n-ai ieşit încă ? Nu ştii că a venit Crivăţ ? Dis-de-dimineaţă a venit. S-a sculat cu noaptea în cap... L-am văzut...
 —     Ştiu că ia venit, îmi răisipunse copila şi aşteptam să-l văd... De obicei vine să-mi dea bunia-dimineaţia... Acuma n-a venit...
 Eu zîmbeam. îmi venea să-i strig :
 —   Eu ştiu, drăguţă, de ce n-a venit să-ţi dea bu-
 na-dimineaţa!                                  ^
 Dar mă stăpîneam, — şi o întrebai eu linişte :
 —     Şi de ce să fii neliniştită ?... Omul poate-i obosit puţin... De-abia a sosit... Lasă-1 să răsufle oleacă...
 —     Adevărat... murmură duduia Margareta şi se plecă peste masă, ca să privească afară pe fereastra deschisă. Neliniştea mea n-aire nici un rost...
 Eu mă gîndeam : Acuma pot să-i spun... Iată, pot să-i spun încetul care-i fericirea ei, pentru ce bucurii
7 — M. Sadoveanu — Opere, voi. IV
 97
 a ajuns pînă în ziua aceea, pentru ce a trăit şi pentru ce va trăi de-acum înainte. Va înţelege şi ea ce-i suferinţa !
   Dar nu puteam. Aveam pornirea; dar o încleştare a sufletului mă mai oprea.
   Zisei cu vocea obosită :
   —   Haide să ne plimbăm... Se ridică soarele.
   Aveam o nădejde ascunsă, — că vom întîlni pe Crivăţ şi pe Ecaterina Băluşescu. Ii vom zări la cotitură. Atuncea mă voi opri şi voi strînge de braţ pe copilă. Eram sigură că va da un ţipăt şi se va îngălbeni ca o moartă. Aşa am suferit şi m-am zbătut şi eu cînd m-am prăbuşit de sus, ca o biată pasere rănită.
   —     Să mergem, să mergem, şopti fetiţa. Şi orice mîhnire îi pieri ca prin farmec.
   Nu ştiu ce i-am spus în tot timpul plimbării noastre prin livadă. Trebuie să fi vorbit despre foarte multe lucruri. Nu-mi mai aduc aminte. Ştiu numai că cercetam cu ochii toate ungherele, toate tufişurile.. Nădăjduiam să văd pe cei doi, — dar nu-i vedeam, nu erau nicăieri.
   Şi .deodată tresării oa săgetată. Crivăţ ne ajunsese pe la spate, şi acuma, trecut înaintea noastră, ne salută liarg cu pălăria de paie şi cu glasu-i melodios.
   Voiam şi eu să zîmbesc. încercai să zîmbesc... Apoî îi lăsai singuri; mă bucuram în mine de ce va fi, şi, cu sufletul sfîşiat totuşi, pornii singură spre casă, tăcută şi gînditoare.
   Toată ziua am stat la pîndă. Aveam o ciudată pătrundere acum. Şi vedeam desluşit ca niciodată privirile Ecaterinei Băluşescu îndreptate spre Crivăţ. Le înţelegeam bine, ştiam ce spune fiecare privire, ca şi cum ar fi fost întovărăşită de cuvinte limpezi. Urmăream cu ochii şi pe fetiţă. Ea era pierdută în bucuria
 98
ei: asta i-o vedeam în ochii mari. Dar nimeni nu i-o bănuia. Nici cuconu Tudorache, nici cucoana Irena. Fetiţa ştia să-şi închidă şi să-şi ascundă bine comoara.
  Dar eu vedeam şi privirile lui Crivăţ. Privirile lui se ţinteau în răstimpuri asupra doamnei Băluşescu. Aveau o rugă plină de dorinţă. Şi foarte limpede înţelegeam totuil: înţelegeam că au avut puţină furtună în legăturile lor, că nu s-au împăcat cu desăvîrşire, că el cerea ceva de la dînsa... Ştiam ce cere, ştiam foarte desluşit. Şi eram sigură că ea îi va răspunde uşor: da... şi ştiam că desară Margareta va putea să vadă unde se duce prin întuneric Crivăţ.
  Eram foarte veselă după masă, mă despărţeam destul de des de fetiţă, intram des în livadă, şi cercetam cu ochii. Şi am ştiut cînd s-a dus spre lac Ecaterina Băluşescu, am ştiut cînd s-a dus Crivăţ... Pe urmă l-am văzut venind foarte vesel. Şi mă cutremurai: Ştiu. Desară ea îi va deschide uşa... femeia pe care am urît-o de la început... Acuma uram mai multă lume. Acuma uram pe toată lumea. Dar mai mult uram pe cei mai de aproape.
  Asta a fost tot planul meu. îmi aduc aminte foarte bine că nimic altceva nu mai cugetam. Am lăsat să treacă încet-încet ceasurile ; cînd pleca Crivăţ de lîngă fetiţă, mă aşezam eu lîngă dînsa. Şi pe urmă a venit amurgul, a venit sara, ne-am aşezat la masă. Nu ştiu ce mi-au spus unii şi alţii, nu ştiu ce am spus eu. După masă Crivăţ s-a plimbat puţin cu noi, apoi ne-a lăsat:
  —     Mă iertaţi, nu-i aşa ? Vă rog să mă iertaţi, zise el zîmbind. Trebuie să scriu cîteva scrisori. Am de studiat şi cîteva procese...
  Fetiţa-i zîmbi:
7*
 99
   —   Bine...
   Şi el se duse. Dar eu ştiam totul ce va face. Ştiam că peste o jumătate de ceas, cînd toată lumea se culcă, el va stînge lampa în odaia lui şi va ieşi în coridor. Acuma îmi aduceam aminte de unele zgomote uşoare ale nopţii, în vremea cînd aveam oaspeţi...
   Pricepeam : multe lucruri pricepeam. Cum de nu pricepusem şi nu văzusem toate acestea înainte ? De ce-mi erau ochii şi gîndurile aţintite numai într-un singur punct ? Acuma vedeam.
   Parcă eram bucuroasă. Zisei cătră duduia Margareta :
   —   Noi mergem să ne plimbăm...
   Am pornit amîndouă. Ne-am plimbat: am ajuns şi pe malul iazului, nu vorbeam nici un cuvînt despre dragostea ei. Apoi ne întoarserăm şi într-un tîrziu ne oprirăm. Mă oprii eu, mai bine zis, pe o bancă, subt un ulm uriaş bătrîn. De pe banca aceea vedeam o singură lumină la ferestre, — şi ştiam că aceea-î lumina din odaia Ecaterinei Băluşescu.
   Fetiţa mă întrebă două-trei lucruri fără însemnătate. Apoi tăcu. Ştiam că are o părere de bine, — vă-zîndu-mă schimbată, mai bucuroasă, după atîtea zile întunecate.
   Fereastra aceea unde era lumină se deschise. Ecaterina Băluşescu era în capotu-i uşor alb ; se plecă spre grădină, parcă asculta, gînditoare, înfiorările nopţii. Rămase apoi acolo, cu faţa în umbra care năvălea din grădină, cu odaia plină de lumina nemişcată a lămpii.
   Eu tremuram. Fetiţa voi să se mişte, să întrebe ceva. O apucai repede de mînă. O strînsei de degete. Ş-atît a fost. Intr-o clipă acolo, în fund, uşa odăii
 100
s-a deschis, — şi-n lumină s-a arătat Crivăţ. Ecaterina Băluşescu s-a întors repede, s-a sculat în picioare a întins mînile spre el. Şi lumina s-a stîns deodată.
   Priveam cu ochii mari, cu inima strînsă. Lîngă mine pe bancă, duduia Margareta n-a ţipat. Prin întuneric n-am văzut dacă s-a îngălbenit ca o moartă. Dar m-am îngrozit, mi s-a răcit moalele capului. O simţii căzută deodată în braţele mele. îi pipăii fruntea rece — şi deodată înţelesei ce lovitură cumplită dădusem. Eram plină de întuneric şi de groază, tremuram şi plîngeam. Voiam să alerg spre casă, să ţip.
   Deodată aud glas lîngă mine.
   —  Domnişoară Amalie...
   Era un glas aşa de stîns, o adiere de durere numai. Toate pornirile mele de răutate şi de ură se topiră, eram numai o biată fiinţă nenorocită, care tremura prin întuneric.
   —    Ah! domnişoară Amalie, domnişoară Amalie... zicea încet copila prin întuneric. Ce-ai făcut ? Acuma înţeleg de ce m-ai ţinut aici pe bancă...
   Sta rezemată de mine şi gîfîia. Apoi se îndreptă ; se îndîrji să se ţie dreaptă în picioare. Şi ochii prin noapte îi luceau straniu. Păreau ochii sticloşi ai unei moarte.
   —    Ah ! domnişoară Amalie... S-a isprăvit... Toate s-au sfîrşit... Pe cine am iubit eu ?... Spune, ce-am iubit ?... Grozav mă doare... Acum văd că am iubit numai ceva ce era în mine, o închipuire... Dar lu-mea-i altfel...
   Nu mai putea. Dar sta neclintită.
   —    Nu face nimic... suspină ea încet, aşa de încet, cu atîta disperare, încît mă dădui îndărăt îngrozită. Nu face nimic...
                                                                                                                                   101
   O simţeam prin noapte că priveşte spre odaia nnde se stînsese lumina. Apoi porni.
   —   Unde te duci, duduie Margaretă ?
   —      Mă duc să mă răcoresc... vorbea ea trudită. Pe urmă mă duc să mă odihnesc... Nu mai pot... Nici nu pot plînge... nici nimic... S-au sfîrşit toate...
   Mergeam după dînsa. Plîngeam şi tremuram : Ce-am făcut! ce-am făcut!...
   —   Nu-i nimic... zise iar repede copila.
   Mergea cu paşi siguri prin umbra aleilor. Răsăirea luna, — şi strecura fîşii palide de lumină în poieniţi. Lacul, argintat, se gîcea prin ţesătura de ramuri. Mergeam în urma fetiţei şi eram rece sloi. Nu puteam să iau nici o hotărîre. Aveam în mine un sim-ţimînt de mare primejdie, dar nu puteam să iau nici o hotărîre.
   —      Să mergem acasă, să mergem în odaia ta, să te culc, duduie Margaretă... izbutii eu să strig. Dar fetiţa ajunsese pe opust şi sta dreaptă în lumină. Privi o clipă neclintită spre malul negru al lacului, în partea cealaltă, apoi dintrodată căzu în apă, cu braţele întinse înainte, prin lucirea palidă de lună; ş-o clipă undele se zvîrcoliră ca într-o fierbere.
   Am început să răcnesc... Ca o nebună urlam şi alergam printre copaci, de-a dreptul spre casă. Nu-mi mai aduc aminte ce strigam. Nu ştiu cum am avut putere s-ajung undeva, unde mă împresurară capete cu ochii spăriaţi. Nu ştiu ce-am strigat gemînd ca de moarte. S-au aprins în grabă'facle, caire începură să tremure spre lac, prin livezi. Eu îmi smulgeam părul şi plîngeam. Dar zadarnic plîngeam.
   Şi n-am văzut-o decît încă o dată, atuncea cînd au izbutit s-o scoată oamenii curţii din apă, tîrziu, în zori de ziuă... Plîngeau cu amar cuconu Tudorache şi
 102
CUCoâfla îrena căzuţi la pămînt; şi fetiţa sta întinsă, senină la faţă, dreaptă, albă, cu sprîncenele încruntate, hotărîte.
                                                                                                                                             / august
   Ş-acuma ce-am să fac ? Nu ştiu ce-am să fac. Plîn-sul şi durerea mi-au îngreuiat inima. Nu mă gîndesc nici la pedepse, nici la iertări; toate sînt zadarnice. Imprejuru-mi e o tăcere pustie care mă îngrozeşte. Părinţii au rămas singuri. Artur Crivăţ şi Ecaterina Băluşescu au plecat spre alte zări. Eu mă simt fărs putere şi mai singură decît oricînd. Aştept. M-am aşezat pe cufărul meu de pribegie, şi aştept să plec într-o parte oarecare a lumii. Nici eu nu ştiu unde. Dar mai întăi am să mă duc la mormîntul duduii Margareta; am să-i duc flori ş-am să-i aprind o Candelă. Ş-am să-mi simt acolo şi mai bine nenorocirea. Ea, cu sufletul ei dirept şi tare, mai degrabă decît mine a găsit calea cea adevărată în valea aceasta a suferinţilor.
     OAMENI ŞI LOCURI
     1908
                      BISTRIŢA
                                                                 April, 1906
Piatra fără îndoială este un oraş foarte frumos. Localnicii zic chiar că este cel mai frumos oraş al nostru de pe coasta Carpaţilor. Şi putem să dăm cetăţenilor pietreni toată dreptatea, dacă şi dumnealor vor îngădui să le mărturisim că această cetate în adevăr e cea mai bogată în pulbere din cîte se cunosc în cuprinsul binecuvîntatului şi fericitului nostru regat. Acum putem să zîmbim şi să vorbim cu oarecare veselie despre acest poetic prisos al acelor plaiuri muntene; atunci însă, cînd străbăteam oraşul şi locurile împrejmuitoare, cu lacrimi iuţi cercam să văd minunatele frumuseţi, cu glas răguşit vorbeam, şi cu amar înghiţeam pulberea învîrtejită, căci se în-tîmplase să ne binecuvinteze bunul Dumnezeu cu un vînt destul de şugubăţ. Printre gene prăfuite totuşi puteam să deosebesc căsuţele curate între buchete de arbori, albe.şi liniştite, înşirîndu-se una după alta, pe cînd trăsurile ne scoteau grabnic pe albia îngustă a Bistriţei, spre mănăstirea bătrînului şi blajinului voievod Alexandru.
              In oraş, administraţia îşi dă toată silinţa ca să economisească apa şi să proteguiască libertatea col-
                                                                        107
 bului; aici, în lungul frumosului rîu nenumărate cherestele fără hodină se străduiesc să lumineze munţii, să cureţe sălbătăciile codrilor vechi, să facă să strălucească la soare chelia piscurilor; şi din fericire aceste lăudabile silinţi vor fi încununate de izbîndă.; multă lume cu bucurie se gîndeşte la apropiate vremuri cînd pretutindeni va fi pătruns civilizaţia, cînd, Carpaţii popoarelor sălbatice dărîmîn-du-se şi apele Bistriţei hiînd alte cursuri, privelişti neaşteptate şi alte binefaceri vor arăta lumii că sîn-tem unul dintre popoarele cele mai înţelepte.
   Atuncea poate şi hîrbul acesta, mănăstirea aceasta a lui Alexandru cel Bun, nu va mai avea nici un rost; în locul ei vor lucra cu vrednicie cîteva maşini zvîr-lind pînă departe strigătul învingător al muncii. O lume nouă va călca peste morminte necunoscute. Iar acuma, prin vechea sălbătăcie, printr-o alee de copaci bătrîni, pe lîngă o horă vioaie care se învîrte în satul din preajmă, — trecem, — şi deodată pătrundem între zidurile vechii cetăţi, sub clădirea uriaşă rămasă din vechi zile de mărire. Cu oarecare ruşine mărturisesc că am o deosebită dragoste pentru rămăşiţele acestea ale barbariei din trecut.
   Soarele, cu lumea, cu locurile nouă prin care trecusem, dispărură într-o clipă ; răceala bolţilor de piatră ne învălui ; într-o lumină nelămurită de amurg mă apropiai cu sufletul mişcat, mă apropiai de locul unde odihnesc oasele vechiului bătrîn care a împărţit dreptate demult în pămîntul Moldovei. Moşneagul aoela 'banbar n-ar fi înţeles niciodată folosul despoieirii munţilor din vremurile noastre. Cîntări de călugări adie, se aude uşorul sunet al cădelniţei : o înfiorare de clopoţei fini de argint; sîrme de lumină aurie pătrund pe geamuri înguste, se întind şi se ţes pe les-
 108
 pezile reci. înalţ privirile şi văd pe ziduri, în juru-mî ţintindu-mă, cu ochii pierduţi într-un vis veşnic, voievozi şi domniţe, umbre zugrăvite de voievozi şi domniţe care şi-au înălţat ochii, odată, spre boltă, poate tot în acest loc, între aceste ziduri, tot în această lumină fumurie. Acum ei dorm în mormîntul trecutului de vijelii şi lacrimi. Totuşi a rămas în urma lor un colţ de zid pe care o doamnă frumoasă şi-a sprijinit mîna albă cu degete subţiri; a rămas un colţ de strană unde au picurat lacrimi... Aici, în faţa altarului, a gemut un om mare, cu durere şi cu amar, ridicînd cu smerenie ochii spre acela care împărăţiile ca pleava le vîntură... Aici, în faţa altarului, Petru-Vodă Rareş a îngenunchiat din fuga lui în faţa mîniei lui Soliman-sultanul.
   «Atuncea — zice singur Petru-Vodă într-un hrisov
—   am văzut că nu voi putea să stau împotrivă, şi lăsînd oştile mele am fugit, şi am ajuns la mănăstirea Bistriţei, şi intrînd în sfînta biserică, am căzut la pămînt înaintea sfintelor icoane şi am plîns ; aşijde-rea şi egumenul şi tot soborul plîngea împreună cu mine cu fierbinţi lacrimi, şi am dat făgăduinţă lui Dumnezeu şi prea curatei lui maice, că de mă voi întoarce iar în scaunul meu cu bine şi biruitor, atuncea din temelie voi înoi sfînta mănăstire a Ador-mirei prea curatei Fecioare; iar părinţii încă au înmulţit ruga cătră Dumnezeu, dînd multe laude, făcînd denie pentru mine. Şi dîndu-le sărutare, am zis : Părinţi sfinţi, rugaţi pe Dumnezeu şi mă iertaţi! Şi m-am despărţit de dînşii şi m-am dus prin pustii locuri...»
   Ieşind de-aici, fugarul a trecut dealul din faţa mănăstirii, — şi zic oamenii că-1 ajungeau gonacii, şi el, ca să-i întîrzie, zvîrlea în urmă-i bani de aur.
                                                                                                                                                    109
 Iar urmăritorii întîrziau. Şi toţi banii aceia se găsesc ş-acuma, prefăcuţi în pietricele lucii şi rotunde. Şi astfel a fugit Domnul, şi a intrat prin nestrăbătute păduri.
    Prin multe năcazuri trecuse Domnitorul înainte de a ajunge la mănăstire: pîrcălabul Hotinului, lia care ceruse primire, îl alungase cu batjocură ; o parte din oştenii cu plată îl prădase întir-o noapte părăsindu-1; a doua zi îl lovesc hoţii, îl pradă, îi ucid calul, şi cu gireu îi respinge. La Bistriţa inumai cu dbuăzeci şi cinci de copii de casă a ajuns.
    Şi de acolo, amărît s-a despărţit şi de aceşti din urmă tovarăşi, căci nu mai avea încredere în nimeni. Numai cu dbi cai, unul cu averea puţină ce-i mai rămăsese, pleacă noaptea, singur şi trist, căutînd potecile cele mai ascunse ale ţării lui, ferindu-se de supuşii lui. Aşezat pe şa, cu barba în piept, cu sprîn-cenele încruntate, întunecat de negura gîndurilor, aşa rătăcea. Era departe de Doamnă, departe de copii, cu duşmanii pe urma lui. Ducea în spate, cum mergea încovoiat, povara unei dureri uriaşe. A rătăcit aşa mult, ferindu-se ca o fiară sălbatică, domnitorul Moldovei. Şi după patru zile a descălecat, ca să-şi mai destindă oasele, în marginea unei poieni, s-a întins în iarbă cu capul pe braţ ;ş-a adonmit zdrobit. Iar pe cînd dormea, o furtună iute de munte s-a stîrnit. A clipit fulgeru-n zare de sub genele rotitoare ale unor nouri, s-au înfiorat codrii dintrodată, — şi caii în-spăimîntaţi s-au smuncit din căpestre. Cel ce avea samarul cu scule şi bani s-a prăpăstuit în întuneric cu coama spulberată. Domnul s-a trezit cu capul greu, cu oasele frînte, şi a pornit în căutarea puţinei averi. După scăpărările dese ale fulgerelor, furtuna întărită a început a buciuma în văgăunile munţilor şi
110
 prin coridoarele întoirtochiate ale codruluî, împroş-cînd învăluiri de ploaie rece.
   Călărind aşa prin întunecime, i s-a aninat gugiu-manul în desiş; crengi l-au smuncit, şi l-au tras ca braţe vii, pe cînd mînia furtunii tot mai tare se des-lănţuia. S-a coborît de pe cal; a făcut doi paşi îndărăt, cercetînd, iar fugarul, tremurînd, ă smuls frîul şi s-a năpustit în marea de umbră ce se întindea îna-inte-i. Singur, cu capul gol, în vijelie şi ploaie a rămas Petru Rareş. Aşa a umblat mult, chinuit de gînduri şi de foame, şi zile a rătăcit fără somn, multe primejdii înfruntînd, pînă ce a ajuns la cetatea Ci-ceiului.
   Mă gîndeam la drama aceasta din trecut, aşa de romantică, şi din turnul bătrîn, rămas din vechi vremi lîngă mănăstire, priveam valurile codrilor, în care azi taie fierăstrăul cu aburi. Locurile acestea ne mişcă mai ales prin suferinţile celor ce au trecut pe aici altădată : amintirile dau glas vînturilor, dau fiinţă strecurărilor de neguri.
   Din turnul acesta sălbaticii noştri strămoşi cercetau zarea. Şi a rămas în acest turn bătrîn şi tare un clopot care se înfioară subt o uşoară lovire şi sună prelung şi armonios, ca un început de cîntec vechi, întocmai cum suna şi acum cîteva sute de ani. Şi se văd de aici munţii depărtării, văile şi pădurile Bistriţei, o măreaţă frămîntare a pămîntului, ca după nişte tragice cutremure.
   Dar nu, toate acestea nu mai au nici un rost. Un călugăr clipeşte din ochi şi vorbeşte de nişte vinuri şi de nişte mîncări; un «boier» din tîrg rîde şi-şi aduce aminte cu glas tare despre o iubire a lui cu o ţigancă de prin partea locului; — cu toată credinţa
                                                                                                                                                                 111
mărturisesc că tot ce cugetam eu în faţa trecutului trebuie să fi izvorît dintr-o imaginaţie bolnavă.
   De ce ne-ar înduioşa patimile şi oamenii de altădată, de ce ne-ar înduioşa cei ce clădeau şi nu cei ce risipesc astăzi, căci în veşnicie, domnii mei, nimic nu se cîştigă, nimic nu se pierde, iar munţii, domnii mei, nu sînt decît nişte munţi, pe cînd civilizaţia, domnii mei, e civilizaţie, şi capitalul e capital ; iar noi ca mîne nu vom mai fi şi trebuie să ne grăbim a risipi cît putem mai mult, să zugrumăm cît vom putea mai iute pe cel umilit şi slab, şi să ne batem joc cît avem vreme de mormintele părinţilor noştri, —căci :
                        Cerul zîmbeşte,
                        Cîmpu-nfloreşte,
                                                                                 Moartea coseşte...
                                     MĂNĂSTIREA RIŞCA
                                                                                                                                                La 9 iunie 1906
Cînd am ieşit din Folticeni, pîcla amurgului se întinsese pe valea Moldovei. Trandafirie întăi, îşi pierdu strălucirea încet-încet, şi parcă suia, acoperea codrii adînc-albaştri şi punea perdea nesimţită în dreptul munţilor.
   De la hanul cel mare al.Şpătăreştilor se vedea pînă în fund, întunecată, valea Moldovei, pînă cine ştie unde, în Bucovina ; apoi, mai lămurită, se întindea aproape Baia, lîngă ariniştea ei, Baia, oraş odinioară ce a însemnat ceva, renumit pentru vitejii şi bogăţii; iar azi un sat în care preotul e duşman cu învăţătorul ca în multe alte părţi, însemnat mai ales printr-un număr neobişnuit de mare de pelagroşi. Şi alte sate se desluşiră, cu lumini răzleţe, cum ne lăsam la vale spre podul de la Dumbrăviţa, în trapul domol al cailor, nişte cai umiliţi şi trişti, parcă de acelaşi neam cu ovreiul care-i îndemna de pe capră cu un glas în care răzbatea ca o ciudată înmlădiere de mirare.
   Trecurăm la pas podul, pe deasupra lucirilor schimbătoare şi furişate ale undelor. Intr-o linişte deplină străbăturăm lunca de sălcii din cealaltă parte a apei,
 a                                                         113
 —   şi cînd intrarăm în Bqgdăneşti, noaptea era desă-vîrşit stăpînă.
   Tovarăşii mei tăoeau cînd, după ce trecurăm şi apa Rîştei, deodată mănăstirea izvorî neagră ca din pămînt, cu turnurile-i neclintite pe cer, între valuri încremenite de verdeaţă, bogate, nedesluşite prin întunecime. Clopotele cailor deodată sunară melancolic, cu ecouri; şi cel mai în vîrstă dintre noi, şi cel mai bărbos, sub pălăria-i de paie pleoştită, începu a-şi aduce aminte de pe cînd era tînăr, cu ani în urmă, de pe cînd altfel privea lumea tot prin ifruimuseţa acestor locuiri.
   —     Asta-i Rişca... zise el încet, ca şi cum s-ar fi apropiat de mormîntul unui prietin.
                                                                           ★
   Ciocanul căzu cu vuiet de două ori în poarta turnului de la intrare; un monah ne deschise, apoi se apropie de noi ţinînd în mînă o oheie uriaşă. După ce intrarăm în ograda largă împrejmuită de toate părţile cu chilii şi acareturi, acelaşi monah, întorcînd spre noi un obraz pe care mu-1 vedeam, cu un glas pe care abia îl auzeam în tăcerea ce sta ca împietrită între ziduri, ne înştiinţă că se duce să ifacă num ai -decît cunoscută sosirea noastră părintelui egumen.
   —     Spune-i că sînt prietini... de la Iaşi... zise unul dintre noi. Dar călugărul nu se mai simţea. Se făcuse nevăzut ca o umbră. In juru-ne, pretutindeni, toate luminile erau stînse.
   Tovarăşul cu pălăria pleoştită ne zise cu pătrundere :
   —     Părintele egumen e un om la care ţin foarte mult. O să-l preţuim eu toţii mai ales acuma, cînd ni-i aşa de foame.
 114
  Bună sara, părinte Veniamin 1
  —     Bună sara I Bună sara I răspunse un glas vioi. Poftiţi 1... Şi lumina unei luminări începu să umible în cerdac deasupra noastră.
  Suirăm treptele spre arhondaric şi părintele se aplecă spre noi cu lumînarea, ca să ne vadă de aproape; şi îndată glasul i se umplu de o veselie deosebită, pe care numai vederea unor cunoscuţi vechi o
poate pricinui.
  In lumina odăilor arhondaricului, priveam cu mirare .la părintele Veniamin. După cîte ştiam, siimţia sa trebuia să fie om împovărat de multe Ierni, şi Înaintea noastră sta plin de sănătate un bărbat nalt, numai cu puţin păr cărunt în plete şi-n barba rară spînatică, un bărbat ramăm cu ochi lucitori şi cu un glas foarte dezgheţat, îndesat şi hotărît.
  Ne-am întrebat, cum se cuvine între creştini, de sănătate ; după aceea părintele Veniamin, ca om încercat ce era, îşi închipui numaidecît că vom fi fiind flă-mînzi. Noi, negreşit, ne apăram pe cît puteam eu jumătate de gură, dar sfinţia sa, spre bucuria noastră, nu prea era aplecat să ţie în samă asemenea protestări.
  Eu îl priveam cum umblă, nalt şi sprinten, pe lîngă noi, îi ascultam glasul care răsuna din cerdacuri în ograda goală, şi-mi părea bine nu atît că am venit să văd vechea biserică a lui Petru-Vodă Rareş, cît că
o  să pot schimba cîteva vorbe cu un călugăr cum nu adeseori întîlneşti.
  In adevăr, îndată ce ne aşezarăm temeinic pe scaune, în sufrageria largă, părintele Veniaimim începu să ne povestească despre o mulţime de lucruri felurite. Din cînd în cînd ne îndemna să gustăm din vinul bătrîn însă plin de tinereţă ea şi sfinţia sa, iar
noi, în lumina lină a lămpii, în liniştea aceea de mănăstire, ascultam un glas deşteptat din lungi tăceri.
    întăi aflarăm, cu multe amănunţimi, toate peripeţiile cu «loteria mănăstirii», şi toată munca încordată ce s-a pus spre ridicarea din iruină a chiliilor şi a acareturilor sfîntului lăcaş. Din toate, înţelegeam că gazda noastră e un gospodar cum rar găseşti pe la mănăstirile noastre, şi pireţuiam cu atît mai vîrtos această vrednicie cu cît ştiam că şi acolo la Rîşca, ca şi în multe alte părţi, se făcuse multă părăduială, fusese cumplit jaf cu zeci de ani în urmă, pe vremea călugărilor greci.
    Pe vremea aceea nu mai era o mănăstire ; pe vremea aceea, sub stăpînirea egumenului Agapie Şuţu de pildă, pe vremea Zaverei, călugării erau robi; în arhondaric vuiau petrecerile şi balurile, şi porţile sfintei mănăstiri niciodată nu se închideau ; avea grecul patru .arnăuţi care jucau şi băteau giuredul în ogradă şi toată ziua slobozeau focuri din şuşanele; curgeau căruţele cu boierime desfrînată din toate părţile; şi după ce se sifîrşiiră toate, .rămase lăcaşul ca după o pustiire a păgînilor. Pe vremea aceea mănăstirea se dădea cu toate veniturile ei în arendă, ca o moşie oarecare, şi sînt şi azi scrisori, în care egumeni daţi afară înainte de soroc strigă «cu lacrimi pe obraz» cătră mitropolit: «Ohi allo despoty mou ! pentru ce m-ai prădat de miile de lei şi mu m-ai lăsat la mănăstire pe cît era înscrisul nostru ? Am dat ruşfert şi m-am făcut egumen, iar acuma n-am avut nici o trecere cu rugăminţile mele ; ba am fost şi dezbrăcat! Ca unul ce m-am trezit slujindu-vă cu dreptate, chel-nărind cozile carîtei prea sfinţiilor voastre, socotind că am stăpîn pe un mitropolit, patriot şi evghenist, multe nacazuri şi zădufuri, goliciune şi flămînzire am
 116
 pătimit prin străinătate, şi văd că n-am meritarisit unei cît de mici stăpîneşti mili!...» Numai gîndin-du-mă Ia vremurile acelea înţelegeam cît preţ are osîirdia părintelui Veniamin, economia lui strînsă, rin-duiala lui, şi toate năcazurile pe care le-a îndurat întru cinstea sfîntului lăcaş.
  —      Eu am fost şi la Ierusalim, zicea zîmbind părintele Veniamin, am fost şi la sfîntul munte Atos şi am adus de la Sfîntul Munte icoana Maicii Domnului por-tăriţa, o icoană cum nu cred să i se mai găsească pă-rechea...
  Incet-încet părintele Veniamin începu să ne povestească despre viaţa lui de pe cînd a învăţat carte la şcoala lui Neculai Istrate, la Rotopăneşti, dlespre vremea cînd era cioban, cînd a căzut bolnav şi era gata să ia drumul altei lumi mai ibune, de vremea cînd a început călugăria şi şi-a scăpat viaţa cu post şi rugăciune. — Vorbea încet, cu un zîmbet bucuros, şi ne privea pe rînd, cu ochii scînteietori.
  —      Numai postul m-a scăpat, zise sfinţia sa. Iaca, eu carne nu mînînc, şi de tare, slavă Domnului! Am scăpat eu şi de altele nu numai de moartea aceea. Cred că ştiţi cînd m-am prăbuşit într-o rîpă, lîngă tîr-gul Folticenilor, cu tot cu trăsură, din goana cailor... Atuncea eram să mă duc: eram farmat de tot. Da’iaca am scăpat şi de asta. Am zăcut ce-am zăcut ; şi pe uirmă a dat Dumnezeu de m-am sculat. Şi încă acuma am mai prăpădit din putere, da’altădată nu-mi stătea nimeni înainte. Demult, înainte de a veni la mănăstire, cînd umblam pe moşie calare, — că eram atuncea la un boier, — dacă se întîmpla să mă mîmii pe cal, numai cît îl apucam de gî.t, îl turnam la pămînt şi-l băteam la pîntece cu harapnicul pîn’ce nu mai putea...
                                                                                                                                                                 117
   Noi rîdeam minunîndu-ne. Rîdea domol şi părintele Veniamin. Iar eu priveam cu mirare cum se dezvăluie altă faţă a vechiului cioban.
   —     Nu că eram aşa de tare, zise iar sfinţia sa ; nu eram aşa de tare, pe cît eram iute. Nu-mi sta nimeni împotrivă, putea să fie el oricine. Cînd eram la stînă, se afla acolo un cioban care avea straşnică vîrtute. S-a pus într-un rînd rămăşag că ridică un butuc de fag din faţa stînei. Zece oameni nu l-au putut ridica. El s-a pus colo deasupra lui, l-a apucat, s-a încordat şi hai-hai, încet-încet, l-ia ridicat în picioare, — pe urmă i-a făcut vî-nt cît colo, şi s-a cutremurat pămîn-tul cînd a căzut coşgogeamite fag. Era straşnic. Ş-a-poi de la oaira asta se înoredea în ihraţu'l lui şi cam nu voia să asculte cînd îi dădeam o poroncă. Intr-un rînd se ridică şi se răcăduieşte la mine. Ş-atunci am umiflat parul de la cazanul cel mare, şi cînd l-am plesnit la cap, l-am şi turnat la pămînt. Şi nu m-am mul-ţămit cu atîta, l-am pisat pînă ce m-am hrănit 1 După aceea l-am învălit peste tot cu pîne muiată în şpirt...
—   Şi i-a trecut! stfîrşi încet părintele.
   După o tăcere, începu a rîde iar, la o altă aducere-aminte.                   a
   —     Ei, acuma nu mai este ce-a fost, acuma s-a isprăvit, da’tot nu' mă dau cu una cu dbuă... Mă gîndeam şi eu să mă îngrijesc de sfîrşit, că numai Cel-de-sus e stăpîn pe viaţa noastră. Şi m-am dus la Iaşi şi am dat unui meşter să-mi facă monumentul!
   —  Monumentul ? zise cu mirare unul din noi.
   —     Da, monumentul, răspunse rîzînd părintele. Mîni-poimîni poate mă duc şi eu. Am dat o mie de lei în capăt, dar mi-a făcut lucru frumos, n-am ce zice. Pe o parte este o iconiţă făcută după icoana cea mare a Maicii Domnului portăriţa, pe care am adus-o eu de
 118
 la Sfîntul Munte şi am dăruit-o bisericii; pe de alta mi-a pus şi fotografia mea, pe marmoră... Mi-a făcut luoru tare bun şi frumos. Şi cînd mi l-a adus, se năcăjeau patru oameni să-l coboare din căruţă şi nu puteau. Piatra-i grea, ce socoţi ? Atuncea zic : Mi-1 dai degeaba, meştere, dacă-1 ridic eu ? — Italianul prinde a rîde : Dau, cum nu ! — Atuncea am pus mîna pe un drug, l-am trecut pe dedesubt şi scurt am înălţat monumentul în picioare... Da’ meşterul de colo începe a ţipa : Nu-1 dau, părinte, nu, nu-1 mai 'dau... Sfinţia ta trăieşti mai mult decît monument /... Apoi am făcut o mulţime de haz cu dînsul... Zicea că era să piardă o mie de lei... Şi mă întreba că ce-mi trebuie mie monument ?...
   Părintele Veniamin, aţîţat de veselia noastră, făcea un haz ca şi cum ar fi fost de faţă meşterul italian. După aceea, iar îşi aduse aminte de ceva.
   —     Cît despre a:sta, nu mă dau eu cu una cu două... Să vedeţi ce se întîmplă. Vine într-o zi Ilie Răcoare. Poate aţi auzit de dînsul : a fost în vremea lui hoţ vestit... Uite-aşa-i, cît în pod, — şi nici acu nu-i de lepădat, foatîr că-i bătrîn... A venit, — şi mi-a luat mîna s-o sărute. Şi cînd l-am strîns colo, a gemut I Ce vrei, Ilie ? zic. — Apoi, părinte, zice, de-acu m-am gîndit eu aşa, să mă călugăresc... S-apropie veleatul... Ii arăt eu o moacă zdravănă după uşă : — Bine, Ilie, cu asta, zic, sînt eu în stare să călugăresc şi să tin în frîu ş-o sută de haiduci... — Ş-apoi după ce-a ieşit, a început cătră călugări, în ogradă : Ce ? zrce. Eu am fost hoţ, zice, da’aista a fost vatav de hoţi 1... Da’altă dată ? urmă vesel părintele. C-apoi vine des pe aici. Tot zice că virea să se călugărească. Alt’dată vine iar. Eu îl strig de sus, din cerdac : Ei, la ce te mai gîndeşti, moşule ?
                                                                                                                                                                       119
 Ei începe a rîde: ca şi el e pehlivan. Apoi la ce să mă gîndesc şi eu ? zice. Tot îmi spune unul şi altul că sfinţia ta vei fi avînd mulţi bani. Şi tot mă bat cu gîndul să caut tovarăşi să te cerc într-o noapte. — Aşa ? zic eu de colo. Birava, moşule, tare bine! Şi cam cu cîţi tovarăşi ai vrea dumneata să vii ? Aşa, spre ştiinţă. Bani am, zic, nu ştiu cîte lăzi... Cu cîţi ai de gînd să vii ? — Apoi cu cîţi oi putea ! zice. — Aşa ? Bine !. — eu, de colo. Cu trei-zeci ? Fie şi cu atîţia ! Am eu cu oe vă primi. Am eu focuri pentru treizeci. Cînd îţi veni, numai mă scol frumos, — puşc cinspre-zece, mă pun şi beau o ţigară, — şi pe urmă îi puşc şi pe ceilalţi... Da’ el rîdea şi clătina aşa din cap !... ia aşa clătina... Şi părintele făcu cu ochiul şi ne arătă cum clătina din cap Ilie Răcoare.
   In sufrageria largă, sfinţia sa egumenul ne vorbi multă vreme prietinos şi-şi aduse aminte de multe lucruri vrednice de mirare, apoi ine pofti noapte-bună şi se îndreptă spre chilia-i tăcută.
   Noi ieşirăm în balcon, deasupra ogrăzii mănăstirii, în răcoarea nopţii, apoi, după un timp, coborîrăm treptele şi, după ce un frate somnoros ne deschise porţile, prin întuneric ne îndreptarăm spre apa Rîştei. Adieri calde treceau din cînd în cînd, şi stele multe pîlpîiau viu deasupra, pe cerul întunecos. Murmurul apei dieodată oe împresură, şi-n juru-ne zările apropiate, negre, se desluşeau cu putere, într-o linişte ladîncă. Rătăceam încet, la pas, schimbam vorbe puţine, iar în urmă-ne mănăstirea se zugrăvea cu con^ tururi negre pe o bucată de cer înstelată.
                                                                                  ★
   A doua zi, în strălucirea 'luminii, mănăstirea veche a lui Petru-Vodă Rareş părea alta, izvorîtă ca din în-
 120
 tuneric, şi din trecut. Lăstuni nenumăraţi, cu ţipete subţirele, se învăluiau în zbor, în jurul turlei. Călugări treceau domol prin ograda curată, acoperită eu un covor de iarbă moale. Părintele Veniamin ne arăta chiliile din nou ridicate din risipire, ne arăta toată gospodăria bine ţinută, strîns şi cu socoteală stăpî-nită, şi ne lămurea cu glasu-i tînăr planurile pe care şi le făcuse pentru acoperirea hiseiricii.
   —     E pacat să rămîie aşa, un lăcaş vechi şi sfînt ca acesta...
   Şi ne vorbea cu o dragoste deosebită, ca pentru nişte lucruri ale lui, pe cînd o linişte ca din altă lume cobora din ceirul albastru asupra retragerii aceleia singuratice şi curate.
   Apoi, prin lumina şi căldura care creşteau, ieşirăm, şi pe lîngă iazul de aproape ©uirăim, într-o tăcere ne-■sfîrşită, spre muntele Pleşu şi spire şuşeniiţa limpede a pîrăului Moişei. Iarba mare plină de flori răspîndea miresme calde din toate părţile prin poieniţele mărginite de ziduri negre de brazi. Treceau fluturi ca foi allbe şi roşii, rătăcite de pe flori raire ; o muzică abia auzită a miilor de gîze care roiau în soare ne mîn-gîia auzul, şi deasupra unei curmături de mal, lîngă apa neagră, stătută a pîrăului, în furca unui brad bătrîn, într-o suliţă de lumină, deodată se ivi, privin-du-ine ţintă cu ochi lucitori, o veveriţă castanie cu cravată albă ca zăpada, cu coada tufoasă ridicată ca o căciuliţi deasupra frunţii.
   Păşeam încet, în tăcere, prin taina acestor locuri, şi mă gîndeam la viforoasele valuri care s-au scurs pe deasupra mănăstirii şi pe cărările în ienburi prin care treceam şi noi, la cele opt năvăliri ale tatarilor şi ale turcilor, care au ars gospodăriile călugărilor de demult şi au stricat din temelii aşezările domnilor
                                                                                                                                                                121
vechi, ia lungile şi spăimîntatele bejenii care aduceiaU mulţime de boieri şi de norod pe aici, şi care-i alungau ca biciul spaimei spre negura munţilor.
   Despre acestea toate poate ştia şi părintele Venia-min, egumenul. El ne aştepta zîmbind şi cu vorbe bune în curata lui gospodărie şi ne pofti la o masă toarte gustoasă şi bogată. Şi iar începu să ine povestească lucruri felurite şi ciudate, de pe vremea cînd era la cidbămie. Apoi, întorcîndu-se la mănăstirea lui (cu trecut aşa de tragic), cu ochi luminoşi şi veseli prinse a ne povesti despre o vidră care s-a înădit la peştele din rîmnicul din preajma mănăstirii.
   —     Am eu o rablă de puşcă, zicea sfinţia sa, şi tot aş bate eu în dihanie c-o încărcătură, da-i vorbă că-i şireată de nu se mai află... Cînd mă duc cu puşca, nu-i; cînd mă duc şi mă plimb pe maluri cu mînile la spate, numai ce-o văd în fund, sub răchiţi, pe-o coşcovă... îşi stecleşte blana şi parcă rîde 'la mine, bat-o Dumnezeu s-o tată 1 Se uită la mine şi tot pufneşte: Hi! hi! hi! Şi eu mă înciudez şi mă uit la ea, că altceva îi-am ce-i face...
   Şi părintele egumen ne arăta cum se uită şi cum rîde vidra din fundul rîmnicului.
                                HUMULEŞTII LUI CREANGA
                                                                                                                                                                             11 iunie 1906
 Satul lui moş Creangă acuma e despărţirea a ' IV-a a urbei Tîrgul Neamţului; civilizaţia de mahala îl cucereşte destul de repede şi în cu-rînd nimeni pe acele locuri nu-şi va mai aduce aminte că odinioară umblau pe-acolo, pe uliţi înguste, umbrite de arbori, romîni în straie albe, că se încingeau hori cu chiuituri năzdrăvane, că în nopţi de toamnă veselia şi gluma şi cîntecele flăcăilor şi fetelor curgeau în şezători ca şi unda limpedei Ozane, pe malurile căreia hoinărea odată, de demult tare, băiatul Ionică, nepotul bătrînului David Creangă ; în curînd şi cei cîţiva bătrîni rămaşi care au fost tovarăşi copilăriei scriitorului, vor încrucişa mînile pe piept şi vor cere iertare pentru lungul drum al veşniciei; şi-n curînd un călător curios, trecînd peste podul pîrăului care spală necurăţeniile tîrgnlui, se va opri în loc şi se va întreba : unde să fi fost satul acela de oameni harnici şi gospodari, satul de răzăşi ? pe ce uliţi doineau. în vremuri flăcăi ţinîndu-se de după cap :
                                                                                 Astă-noapte, pe răcoare,
                                                                                  Cînta o privighetoare,
                                                                                Cu glasul de fată mare...
   Poezia multor lucruri din ţara aceasta a plugarilor piere — şi .numai Dumnezeu ştie dacă civilizaţie se poate numi năvala barbară care aşează pe curatul pă-mînt al părinţilor noştri murdăria oraşelor, săirăcia unor mahalale de sălbatici, cuibul de molime din care curg s-pre sate vî-nturi -de boli sufleteşti şi de nenorociri.
   Trecui ieri, în zi călduroasă de vară, peste podul Ozanei, în lungul căreia, la vale, un sălaş de ţigani căldărairi îşi aşezase corturile, în undele căreia se zbateau nenumăraţi danci negri, ca unşi cu catran de meşterul Chiorpec.
   Multe din cele vechi se mai cunosc în sat. Tovarăşii mei îmi arată casa în care sălăşluieşte azi o respectabilă preoteasă, tovarăşă de şcoală şi drăcii a lui Ion, aceea care i-a răcnit la ieşirea din1 biserică — după cumplita izbucnire spre cer a îngerului a strigat:
                       Tunsu felegunsu Cînii după dînsu...
   Dincolo, uite, trebuie să îi fost vechea cărare prin grădini, spre Ozana ; — şcoala lui bădiţa Vasile o fi fost ici, o fi fost colea, nu se mai ştie ; multe din cele ce-au fost inu se ştie unde-s ; iar după biserică, pe uliţa cotită, «strada Ion Creangă» după cum arată tabla de pe un zaplaz, se zăreşte şi casa copilăriei scriitorului.
   Zăpăiesc cînii la poartă, copii cu părul balan fug să se ascundă după colţul păiretelui ; o femeie, tînară încă, se apropie repede strigînd la cîni şi trăgînd din fugă pe mînici o polcuţă nouă, pentru musafiri.
   Cineva zice :
   —   E nepoata lui Creangă...
   Nu-i tocmai frumoasă nepoata lui Creangă ; mă aş-
 124
 teptam parcă la altfel de nepoată. Zîmbind ne pofteşte în casă, apoi îşi întoarce ochii încruntaţi şi face semn copiilor să fugă de la colţul casei de după care îşi întind gîturile şi zgîiesc ochi miraţi.
 —     Uite, lămureşte învăţătorul ; dumnealor sînt străini, şi trecînd pe-aici, prin Humuleşti, au dorit să vadă şi casa asta... a lui Ion Creangă...
 —     Da, da, răspunde cu pătrundere nevasta ; bine, cu plăcere, poftim în casă... Nu pe-aici, mă rog, pe dincoace, aşa... Ţîbă, cîne ! — Da’ voi ce tot vă zgîiţi atîta ? Hai, căraţi-vă mai repede de-aici, diavolilor !
 Intrăm încet, privind cu cea mai mare luare-aminte în jurul nostru. O casă veche, bătrînească, foarte curată pe dinafară şi destul de încăpătoare pe dinăuntru. In;răcoarea odăii mari, luminate, în care flori răspîn-desc o mirodenie uşoară, ne recomandăm.
 Stăpîna casei, dîndu-ne mîna, se recomandă şi ea, cum se cuvine :
 —   Sofia Grigoriu 1...
 Apoi ne roagă să sedem şi ne întreabă dacă ne e sete.
 —   Să vă aduc o leacă de dulceaţă, apă rece...
 —     Nu, mă rog, n-o să stăm tocmai mult, nu vă mai osteniţi...
 —   O cafea atunci...
 —   Mulţămesc, nici cafea...
 Ne uităm în jur la masa şi scaunele lustruite de tîrg, la canapea, la foteluri, vechi, dar foarte curate şi acoperite cu horbote, la garderobă, la cromolitografii, pe cînd gazda se uită şi ea destul de mulţămită în jur.
 —   Vra să zică asta-i casa lui moş Creangă.
 Simt în adevăr o mişcare sufletească, o căldură în
125
 piept, şi prin minte îmi trec multe icoane, multe vorbe şi întîmplări din Amintiri.
   —   Casa nu s-a schimbat deloc ?
   —      Pe dinafară nu, zice gazda... Da’ pe dinlăuntru am schimbat... Cum era s-o lăsăm aşa ? Nu se putea 1 Aici era un horn mare, — am stricat şi am făcut sobă; am mai schimbat în camara de dincolo, pe urmă am pus ferestre mari, uite iaşa, frumos... Ştii, nu puteam să lăsăm aşa... Pe-atunci erau altfel de oameni, acuma sînt alte vremuri...
   —   Şi lucrurile din casă sînt toate nouă...
   —      A, da, desigur... Cum se putea să le păstrăm pe cele vechi ?... Am adus lucruri de la tîrg. Acuma-i altfel, mai frumos... înainte, dă, făceau şi bătrînii ce puteau... Numai casa am ţinut-o. A vrut într-un rînd s-o cumpere cineva... pentru Stat... A fost vorbă... Ei, da’ noi ne-am gîndit că să n-o dăm; aşa, o antică veche e bine să nu se înstrăineze...
   —      Da, e bine, zice cineva... Şi-i frumos... Uite mobilă, uite ferestre mari... Şi de partea asta o să schimbaţi ferestrele ?
   —      Da 1 cum nu ? răspunde cu cea mai mare grabă gazda.
   Da, în adevăr e frumos aşa, curat; răzăşul are ambiţia să aibă şi el casă ca la tîrg; dar, vra să zică, casa lui Creangă nu mai este! Simt că mă cuprinde dezamăgirea, pe cînd gazda îşi dă toate silinţile să ne dovedească că nu numai tîrgoveţii ştiu să se poarte cum se cuvine cu lumea.
   Ieşim încet prin lătrăturile cîniloir, urmăriţi de ochii curioşi ai copiilor, privim încă o dată casa, grădina, uliţa, în lung, împrejurimile pînă departe, pe zarea
 126
 dealurilor, şi pornim îndărăt, în începutul de răcoare al asfinţitului.
  La o fîntînă cu cumpănă, o fetiţă frumuşică, cu ochi vioi scoate apă. Alăturea o streşină de adăpost şi o laiţă dedesubt. Ne oprim. Fetiţa, zîmbind, ne priveşte drept.
  —      Intr-un rînd, zice că a mai venit Creangă să mai petreacă pe-aici, spune învăţătorul tînăr, — să-şi vadă şi casa părinţilor ; şi cum ieşise odată la poartă, iaca vede nişte romîni care stăteau de vorbă la fîntînă... El îi asculta... Şi dintrodată dă o ploiţă repede şi sfatul se sparge cît ai clipi... Chiar în ziua aceea Creangă a chemat un lemnar şi l-a pus să facă ştreşina şi laiţa... Ş-apoi veneau aşa, pe sub sară, săteni la fîntînă, se răcoreau şi stăteau la taifas... Şi cu ei, pe laiţă, de multe ori stătea şi scriitorul. El se înţelegea bine cu dînşii... Ce om era !... Şi acuma-1 mai ţin minte cu toţii...
  Tăcuţi, păşim încet pe uliţa liniştită şi mă gîndesc la trecut. Viaţa copilăriei, a tinereţii, sfaturile încete cu acei pe care aşa de bine, cu atîta pătrundere îi înţelesese, toate s-au dus, s-au scufundat în neştiut, — şi cu toate acestea n-au murit, căci ca fantasme mute se întorc fiinţile vechi, ca lumini tresar icoanele altor zile; o lume întreagă, în tăcerea caire s-a întins, în timpul care a încremenit, mă împresoară, prin tremurarea de umbre a amurgului. O viaţă întreagă trece din nou, cu toate bucuriile şi darurile ei, — se-ntorc zilele limpezi ale tinereţii, şi cuirg apoi spre viaţa de năcazuri, de grele năcazuri, amiaruri şi răstrişti, spre miile de .amărăciuni .săgetătoare ale lumii, pe oare totuşi ţăranul Creangă le primea c-o glumă şi c-o ho-hotire de rîs. Trec toate, şi din mormîntul lui, ca să
se mai răcorească, ca odinioară, vine omul amărît, orăşanul eu suflet greu, prin locurile dragi.
   ...Cîteodată, cînd nu mai putea, pornea, săracul, în-tr-o întinsoare şi se oprea aici... Se ducea să vadă feţele îmbătrînite ale prietinilor zilelor de lumină, colinda dintr-un capăt într-a'ltul satul lui care-i era drag ca o tinareţă, ca o dragoste pierdută, după aceea lua lăutari şi cofe cu vin bun şi se uroa pe zările dealurilor... Acolo, sus, îi cîntau lăutarii cu foc şi el, cu ai lui, trecea pe creste, privind ce pierduse pentru totdeauna... Cinstea cu cei din juru-i şi bea un pahar, fără bucurie, pe cînd un meşter cîntăreţ îi zicea din gură şi din alăută domol şi cu tremur, de s-auzea cîn-tairea pînă-n vale, pînă la limpedea Ozană :
                Pasăre galbenă-n cioc,
                Rău mi-ai cîntat de noroc !...
                                                         CETATEA NEAMŢULUI
                                                15 iunie
Din Tîrgul Neamţului, prin mahalaua liniştită a Ţuţuienilor, ieşim spre Cetăţuie. E o frumoasă zi de vară, cu cer senin, cu văzduh neclintit. Se aude, în tăcerea uliţilor înguste, un timp, vuietul vîrtelniţelor de la o fabrică de ţesături; prin ferestrele negre ale unei case vechi, prin ochiuri de frunzişuri care cresc bogat în jurul zidurilor leproase, fete întind capete cu ochi curioşi şi plini de zîmbet.
—   Le joacă ochii în cap ca la şarpe... zice tovarăşul meu. După cîţiva paşi se împiedică de un bolovan; şi eu îi răspund cu acelaşi aer filosofic : — Aşa-i cînd mergi înainte şi priveşti îndărăt...
   Ieşim sub dealul rîpos. O moară cu stăvilarele lăsate, cu lăptocul umflat de apă, tace şi aşteaptă parcă. O moară totdeauna are ceva tainic şi singuratic în înfăţişarea ei. Cîteva case răzleţe stau pitite, înfricoşate ai zice, ameninţate întruna de primejdia bolovanilor uriaşi care atîrnă pe coastă. Dealul de piatră sfărîmicioasă totdeauna, la ploi, porneşte şuvoaie care îneacă grădinile acestor gospodari mărginaşi ; cu şuvoaiele de ape vin şi şuvoaiele de pietriş măcinat, care acopere cu solzi albaştri pămîntul. In
9 — M. Sadoveanu — Opere, voi. IV
129
unele grădini, zac stînci prăvălite de sus; unele case abia se zăresc, pe jumătate înmormîntate în pămînt. Şi printre căsuţele acestea, printre creţurile coastei sălbatice şi pustii, prin negrul pădurii care acopere măgura, se zăreşte trista rămăşiţă a cetăţii Neamţului. Stă neclintită în moartea ei, îşi zugrăveşte lămurit colţurile rupte pe pînza limpede a cerului. Tîr-gul a pătruns într-acolo în locurile odinioară goale; s-au primenit multe rînduri de căsuţe sărmane; acu trec gîşte şi godaci pe şuşăniţa de drum rupt de cursul apelor; oameni cu nevoile lor, cu pălăriile pe ochi, se duc, vin; şi alţii, mulţi, foarte mulţi, dorm sub brazda pe care o călcăm, mulţi luptători ai vremurilor neguroase; şi prezentul cu lucruri mici va intra în marele mormînt al trecutului, — cetatea însă nu va intra. Dintrodată se înalţă în cer, «acoperită cu fulgere şi îngrădită cu pustiu», neagră, bătută de furtuni, de ploi, de trăsnete, dintrodată ca o fantomă încremenită apare, rămîne, pe vîrful coastei goale. Ştiu că odată era întreagă, dar mie îmi pare acuma, cînd o văd, că aşa cum e a trecut prin veacuri, aşa, ruină bătrînă, aşa, schelet uriaş în şuierul înălţimilor, în visul mohorît al legendelor.
                                                                         *
   Suim coasta pe u,n drumeag rîpos. întăi trecem prin pădure, prin albia seacă a unui şuvoi. De o parte şi de alta, pe maluri, buchete mari, galbene, de sîn-ziene atîrnă şi miroase dulce în pacea locului. Cu cît suim, cu atît copacii se răresc. Trecem numai printre tufişuri, călcăm iarba verde, prin care înroşesc ici-colo fragi; frunza măcieşilor sticleşte la soare, un stol de vrăbii face gălăgie undeva, nevăzut, în frunzişul bogat al coastei. Şi zidurile înegrite
 130
 ale cetăţii se arată, ziduri şi stîlpi uriaşi, în mijlocul cărora zac urmele vieţii trecute sub sfărîmăturile molozului, a pietrei, sub prăvăliri de bucăţi întregi de ziduri, sub pămîntul pe care vremea l-a clădit deasupra. Un om ne-a întovărăşit, pe mine şi pe prietinul meu, pînă sus, ne-a călăuzit tăcut, ne-a cules un mănunchi de fragi, s-a oprit liniştit cînd ne-am oprit şi noi. Se uită şi el cu mîhnire la risipirea aceasta, apoi îşi ridică spre noi ochii. îşi duce mîna dreaptă prin barba scurtă, căruntă, parcă se gîndeşte şi i se îmblînzesc privirile.
   —     Iaca, vedeţi dumneavoastră, aşa s-a stricat, s-a dus; acu nu se mai cunoaşte nimic... Da’ tot vin boierii, vara, pe aici... Mai petrec, mai rîd, se mai uită cu ochianul... De-aici, de sus se vede pînă hăt-de-parte...
   Se vedea, în adevăr, prin spărturi întăi, apoi de pe creasta zidului, şi fără ochiiană toată cîmpia dreaptă a Ozanei şi Nemţişoirului, cu scînteierile de apă lină, cu pilcuri de sălcii neclintite, cu mişcarea mută a oamenilor singuratici, mici, pierduţi în întinderea mare; se vedeau şi pădurile depărtării, şi munţii, în negură, desfăşurîndu-se trepte-trepte pînă în fund ; se vedea, după uşoare sclipiri, se bănuia mai curînd, ş-o mănăstire, acolo, departe, în zare, sub streşina cerului.
   —■ Acolo-i mănăstirea Varaticului... zise romînul.
   Din pămîntul adunat printre risipiturile zidurilor, au crescut cîţiva cireşi: fructe coapte lucesc la soare.
   Badea Ilie se ia după privirile noastre:
   —     Aici, au scăpat din plisc stâncile cireşe furate... Iiaca, acuma cresc copaci... He 1 altă viaţă va fi fost odată pe aici... Am auzit şi eu că acolo erau case domneşti, şi biserică, — da’ acu nu se mai cunoaşte ni-
miicia... Şi zice că era aici, în mijloc, o ftntînă, da’ adîncă tare trebuie să fi 'fost... Te coborai cu ciut ura pînă la jumătate, şi de acolo puteai intra într-o hrubă, care răspundea acolo, în fîntînă, — şi prin 'hrubia aceea mergeai, mergeai, şi ieşeai lia capătul muntelui, de ceea parte, în pădure, spre Oglinzi... Aceea era pentru vremurile grele... Trebuie să fie bogăţii multe aici sub pămlnt, — diair cine ştie parcă pe unde să intire ? Cine ştie prin ce loc e capătul hrubei !...
    Prietinul meu aruncă şi el puţină sămînţă de vorbă:
    —  Aici, moşule, era adăpost la vremuri cumplite...
 Veneau aicea cu plăieşii, — şi prin rîpa asta să fi fost oaste cît de multă de păgîni, n-aveau ce face... Aici şi Ştefan-cel-Mare a fost...                   >
    — Da, răspunde badea Ilie; spunea şi fecioru-meu... Eu am un fecior care a învăţat la şcoală... Ş-apoi el mai multe decît mine ştie, pesemne că le ceteşte prin cărţi care au rămas de pe atuncea... Ş-apoi zice că maică-sa s-a ascuns aici, şi cu domniţa lui... Şi domniţa şedea aici la fereastra asta, plîngea şi-l aştepta, şi el a venit pe colea, prin rîpă, Ştefan-Vodă... A venit să-şi vadă nevasta şi pe urmă s-ia dus iar la bătălie...
    —     Da’ nu-ţi spunea băietul că nu i-a dat drumul maică-sa ?
    —     Spunea, — dar acestea-s vorbe.:. Cum să nu-i deie drumul ?... că doar era mai mare, era domnitor I
    Noi priveam în juru-ne, cercetam cu ochii colţurile acelea scumpe. Se cunoşteau, în colţurile răsăritului, urmele bisericii; treptele de piatră se zăreau prin spărturile zidului. Dincolo, în păretele de miazăzi, or fi fost odăile de locuit. A rămas încă pe zid var,
 132
 şi pe var se cunosc urmele fumului sobelor; urme de viaţă se cunosc; cu cît priveam mai bine cu atît vedeam că cetatea aceasta n-a fost de multă vreme dă-rîmată. Despre acest lucru părea a şti ceva şi badea Ilie:
   —     Cum să nu ştiu ? am apucat şi eu pe un boier, unu Belibou; avea a-şi face un han: curţile cele vechi zicea că nu mai sfat la modă. Şi a început a căra piatră de-aici, de la cetate.
   Dărîmau zidurile aici, şi pietrarii îi zideau în tîrg han şi curţi nouă... Nu zicea nimeni nimic. Ce să zică ? Boierul boier mare, — ce să-i faci ? Cum să te pui cu dînsul ? — Pînă ce-a dat Dumnezeu şi s-a sculat alt boier, care acu era sărac şi umbla aşa bezmetic: îi zicea Alexandru. Nebunu ! S-a sculat, şi pe jos a pornit la Iaşi, la Domnie... Mînca pîne şi bea apă la şipote pe marginea drumului... Şi pînă ce n-a răzbit la Vodă nu s-a lăsat... Pe atunci era domnitor la Iaşi Giriigore-Vodă cel frumos... Ş-apoi să spuie părintele Enăchescu de la noi din Ţuţuieni, că el mai bine spune... A zis boierul acela, Alexandru 'Nebunu, cătră Vodă : Măria ta ! pacat să se dărîme cetăţile bătrî-neşti, şi să-şi facă nevrednicii de azi crîşme din ele! Ş-a căzut în genunchi. Şi cînd s-a întors nebunu la cei cuminţi avea hîrtie la mînă de la Domnie cătră isprăvnicie... Şi s-a înfăţişat la ispravnic ş-a zis: Uite porunca să iasă oamenii din toate satele dim-prejurul cetăţii cu cîte trei nuiele şi cu cîte un par, şi să îngrădească cetatea ! Şi de azi înainte piatră de zidit crîşme şi curţi boiereşti să nu se mai ridice... Cine nu ascultă rău va pătimi. — Au ieşit oamenii cu nuiele şi cu pari ş-au îngrădit cetatea, — dar pe urmă au venit vremuri nouă... şi s-a stricat gardul... Zice că acu s-a rînduit un păzitor, da’ de ştiut nu-1
 ştiu... Poate va fi fiind unul venit nu ştiu din ce pustii locuiri: porneşte într-acoace, prin tîrg, şi întreabă de drum — şi la urmă se opreşte într-o crîşmă... Zice că are leafă... Au şi alţii leafă, n-are numai el...
   •Soarele scăpăta spre munţi, la asfinţit, şi umezeala ruinilor creştea, ni se ridica prin picioare; un fior uşor trecea printre zidurile ruinate, clătina copacii a căror sămînţă o aduseseră vînturile întîmplării, şi buruienile crescute în dărîmături. Un iz slab, amestecat cu mirosul desişurilor din preajmă, ne învăluia: mireasmă ca de flori vechi a moirmîntului fără cruce', fără lacrimi, fără amintire...
                                    POIANA LUI ION PIETRARU
                                                           ŞI BĂILE OGLINZI
                                               16 iunie
S
Intr-o după-amiază călduroasă pornim la băile Oglinzi, peste dealul pietros şi păduros, ipe lîngă cetatea Neamţului, prin albie de puhoi de munte.
  Drumul celălalt, drumul mare, e prea cunoscut, şi de plăcerile lui nu sîntem ahtiaţi, de şi lumea nem-ţeană e mîndră de el şi mai ales de tramcarul care duce nu ştiu de cîte ori pe zi lumea la băi. Caii acestui tramcar, patru cai cu urechile pe spate şi cu buzele de jos atîrnate, au fost în floarea vîrstei acu douăzeci de ani. Nici frumuseţile tîrgului nu ne în- -deamnă, de şi oamenii care au mai fost pe aici şi localnicii, ne încredinţează că spitalul, «Ospitalul de Neamţ», e ceva care merită puţină osteneală, de şi aceiaşi vizitatori şi localnici ne vorbesc cu căldură despre gospodăria comunală, despre grădina publică, despre foişorul de foc, o şandrama aninată de coasta unei rîpe, şi despre alte multe lucruri. Mai ales despre străjerii comunei ine vorbesc miounîndu-se: oameni cu ciubote dintr-o vacă, în cojoace de berbece, cu căciuli pînă la gît şi cu bîte năstruşnice pe umăr, care strigă toată noaptea cît ce pot de tare; şi despre paznicul pojărniciei de pe rîpa stearpă, care, «cîtă
                                                                                                                                          135
vreme nu-i foc, buciumă din cornul de taur — ca să ştie lumea că nu-i nici o primejdie şi să doarmă liniştită...»
   Fiecare colţişor din lumea asta îşi are curiozităţile lui. Adevărate ori scornite de răuvoitori, acestea stnt curiozităţile de la Tîrgul-Neamţ, altele n-am avut fericirea să văd şi să aud în scurtul timp cît am trecut pe drumul mare. Spre altceva nu mă simţeam pornit. Tot aşa nu mă simţeam pornit să văd satul Oglinzi: tot pe drumul mare trecînd văzusem, cred, tot oe se poate vedea din fugă în comuna Oglinzi : văzusem primăria — o primărie mândră cu geamuri mari, îşi la geamurile mari perdele tricolore... îmi era destul. Mai mult nu dorea sufletul meu.
   Mai bine am pornit-o de-a dreptul prin pădure. Cu cît înaintăm şi urcăm, cu atît locul se sălbătă-ceşte, cu atît rîpa se îngustează. Prin pietrişul sfărî-tnicios, din humă, chiftesc şi ies la lumină pînze subţiri de apă, umezind locul şi înflorindu-1 cu rugină. Urcăm pe trepte naturale, călcăm pe iartbă moale, pe sub copaci bătrîni, printre care lumina răzbate şi plouă argintie. îndulcind, pe unde se întinde, verdele pajiştei.
   Şi deodată lumina creşte, — deodată intrăm printre stîlpi rari, albi ca de var, intrăm în poiana de mesteceni, în poiana lui Ion Pietraru, într-o tăcere de biserică. Vînt nu bate, nici un zgomot nu tulbură adînca linişte, şi mestecenii poienii dorm liniştiţi, abia îşi mişcă ca în vis, sus în soare, pletele verzi deschise, bătînd într-un galben de aur în cernerea razelor. O adîncă pace, o cucernicie albă ne împresură.
   Şi totuşi locul acesta cu aer de biserică are un trecut puţin creştinesc. Pe aici sălăşluia odinioară ves-
 136
 titul hoţ Ion Pietraru, despre care am auzit o mulţime de poveşti în copilărie.
    Cine ştie ce suflet chinuit a Ifost omul acesta ! S-a aţinut ani întregi la drumuri mari, a zguduit de piept mulţi negustori şi le-a smuls de la brîu pungile cu aur; a înţepat pe mulţi ciocoi cu vîrful jungherului şi le-a cîntat rîzînd :
                 Am prins pe ciocoi de barbă
                 Ş-am să-l pun să pască iarbă...
    Şi după aceea, cînd l-au prins şi l-au osîndit la spînzurătoare, s-a arătat aşa de blajin şi de supus, cu sufletul aşa de înfrînt, cu inima plină de cucernicie, de s-a minunat o lume. Şi mitropolitul care era pe atunci la Iaşi, «bunul părinte Veniamin», s-a pus luntre şi punte şi a scăpat pe' hoţ de la moarte. «Am să-l călugăresc şi are să se stîngă în linişte şi în îndurarea Domnului... Acesta-i un om rătăcit...»
    Şi în adevăr că un rătăcit fusese Ion Pietraru. Slugă mai credincioasă n-a avut părintele Veniamin niciodată, cu suflet mai înfrînt, şi mai domol, şi mai cinstit. Aşa, o bucată de vreme, pînă într-un rînd, cînd treceau cu trăsura pe aici, prin codrii Neamţului, spre mănăstiri, şi ca de obicei Ion şedea în co-dîrlă, îndărătul sfinţiei sale. — Şi zice că era primăvară, mirosea pămîntul, plin ca un burete de apă, şi adia vîntul şi clătea domol frunza tînără. Ce s-a petrecut în sufletul omului aceluia atunci, nimeni nu poate să ştie. I s-au aprins ochii şi i s-a schimbat glasul. Şi a gîfîit ostenit, ca într-o suferinţă :
    —     Sfinte părinte, pune să mă lege, să mă lege strîns, că nu mai pot... Nu mai răspund de mine...
    S-a spăriat tare atunci părintele Veniamin, nu mai cunoştea pe sluga cea blajină, s-a spăriat şi-a dat
 poruncă să-l lege. L-au legat. Şi ofta, şi gemea ; îi ardeau ochii şi-i tremurau nările. Aşa de aprig se aprinsese într-însul dorul codrului!
    Mă gîndeam la întîmplarea aceasta şi la multe altele, şi treceam prin liniştea poienii. Flori galbene şi roşii se ridicau pe marginile cărării, şi prin iarbă fragii cu miros abia simţit sticleau ca ru'binuri mari. Tufe înalte de ferigi creşteau în locurile mai umbrite, îşi săltau în sus şi apoi îşi încovoiau gingaş spre iarbă cotorul ca de pană, de coloare verde-balaie. Părintele Enăchescu, tovarăşul nostru, se opreşte o clipă.
    —     Uite, aici, zice el, poposea Ioniţă Pietraru; aici făceau mîncare şi mestecau mămăliga tovarăşii lui...
    Da, pe aici cînta haiducul de răsunau adîncunile, de aici scobora spre Oglinzi la drumul mare, ori dincolo în cîmpia Ozanei, de miluia pe văduve şi pe orfani, — e mult, mult tare de atunci, parcă nici n-ar fi fost. De multe ori în faţa locurilor de care se leagă amintiri stăm înmărmuriţi. A fost ceva, cîndva, în aceste locuri pe care le simţim, pe care le călcăm ? Nu, altul era răsunetul adîncurilor, alta mireasma pădurii, alta era pădurea. Nu, alţii sîntem moi acum.
 —   A fost, a fost cu adevărat, — şi totuşi istorisirile le ascultăm ca pe nişte basme care ne mişcă, dar care nu sînt decît basme.
    După ce coborîm prim sălbaticile poteci de lîngă Burşucărie, după ce prin irîpi sterpe privim deschizăturile vizuinilor de viezuri, ieşim deodată la soare, într-un colţişor de rai împresurat de trei părţi de pădure deasă, care creşte şi urcă măreaţă culmile. Stabilimentele, otelul, restaurantul, toate albe, acoperite cu tablă roşie, dorm triste în soare ; şi în după-amiaza caldă nimeni nu se mişcă prim alei, printre straturile
 138
 de flori, prin umbroasa margine de pădure. Pe ici, pe colo, natura îşi cucereşte drepturile ei: a sălbătăcit iar ce a curăţit şi a micşorat mîna omului. Se cunoaşte după toate că băile acestea bogate în ape bune, sărate, merg spre părăsire, de-abia clădite, decad lîngă înflorirea Bălţăteştilor care rîid, de cealaltă parte a Tîr-gu-Neaimţului. Dar în liniştea şi în tînăra ei agonie, cu atît e mai poetică staţia aceasta. Şi puţinii bolnavi cu adevărat nu aud nici muzici ungureşti, nu privesc cu obidă nici dănţuitori în baluiri ; singuri, în otelul liniştit, privesc minunatul colţ de verdeaţă, ascultă zvonul pădturii şi petrec în tihnă zile aurii de vară.
   A! ba zărim o fiinţă omenească, cu un ştergar pe umăr. Trebuie să fie un chelner. Ne zîmbeşte fericit: sîntem un eveniment. Parcă ar fi sosit o corabie din depărtate locuri într-un port mic, sărac, lăturalnic. In faţa casei spre care ne chiamă prietine ase a lui înfăţişare o tablă spune lămurit, cu litere mari, albe: Restaurant cuşer. Ceva ciudat apare pe fruntea noastră, şi chelnerul bagă de samă. Se apropie mai mult, îşi mîngîie bărbia rasă şi ne priveşte cu ochii mari care sticlesc trist pe faţa-i năcăjită. Acum, aproape, vedem că omul care ne zîmbea e un om năcăjit.
   —      Astă firmă pentru habotnici... zice el tainic. Sărut mîna, părinte... Cu plecăciune... Poftiţi... Avem şi bere...
   Apoi se gîndeşte la un argument hotărîtor, şi adaogă:
   —      Şi eu pot să zic că tot dintre creştini fac parte, macar că m-am născut ovrei... Să vă spun drept... O soră a mea s-a botezat... Şi ceealaltă... s-a dus... a fugit... adică a trăit cu un căpitan... Pe urmă a murit.
 —   Poftiţi... Berea-i proaspătă... Avem şi vin dacă doriţi, dar berea-i mai bună...
                                                                                                                                                                  139
 Şi iar se gîndeşte la ceva :
 —      La noi, aici, rar vin vizitatori... merge rău, foarte rău...
 Şi pe faţa-i năcăjită, ochii îi lucesc mai trişti, parcă şi el e unul din puţinii bolnavi care, din drumul spre mormînt, se abat o lună în această blîndă şi paşnică vale.
                                  MĂNĂSTIREA NEAMŢULUI
                                                                                                                                                    Î7 iunie
Pornim dis-de-dimineaţă spre Mănăstirea Neamţului, într-o trăsură uşoară cu trei cai. Trecem podul peste Ozana, peste limpedea Ozană a lui moş Creangă. Humuleştii rămîn la stînga în liniştea şi lumina începutului zilei. Departe, codrii, pe munţi, stau încă visînd în ceaţa lor albastră.
   Trecem prin marele sat al Vînătorilor. De aici, din cîmpia dreaptă, se vede mai 'desluşit, în sălbătăcia ei, pe pisc, ruptă, dărîmată, sură, bătrîna cetăţuie a Neamţului. Tîrgul rămîne în urmă; cetăţuia, cum ne depărtăm, îşi tot schimbă liniile şi contururile ciudate pe albastruPşters al cerului.
   Căldura văzduhului creşte, pulberea drumului sporeşte. Noroc că\ intrăm în binecuvîntata răcoare a unei păduri de stejari. Ne oprim o ţîră la o fîntînă adîncă cu cumpăni. Bem apă rece dintr-un cofăiel de brad, pe cînd la noi se uită curios, muşcînd dintr-un măr, un ţînc numai de o şchioapă, balai şi cu ochii albaştri. Se uită şi la noi, priveşte şi înspre maică-sa, arsă de soare, îmbrăcată în catrinţă vrîstată roş şi negru, — şi parcă ar voi să o întrebe ce fel de fiinţi vieţuitoare sîntem şi noi în lumea asta mare a lui
                                                                                                                                                        141
 Dumnezeu. Dar maică-sa nu se sparie de noi, şl la urmă se îmblînzeşte şi Petruş, ne rîde şi i se umplu de lumină ochişorii neliniştiţi. — Stăm la umbră, şi cumpăna scîrţîie în furca stejarului uriaş, cu frunze crestate, lucii, pe trunchiul căruia o tablă îi înseamnă numele: «Stejarul mitropolitului Veniamin Cos-tache».
   Frumoasă închinare, mă gîndesc eu. Să te răcoreşti cu apă limpede, să cugeţi puţin la umbră şi să-ţi aduci aminte de moşneagul acela blajin pe care l-a chemat părintele Veniamin... Trupul său doarme în pămînt somnul drepţilor, iar numele îi străluceşte pe un stejar uriaş lîngă apa curată ca lacrima. — Dar farmecul piere în curînd : căci mulţi stejari poartă table, şi prea multe nume sînt însemnate, ptea mulţi stejari frumoşi dăruiţi celor mari şi mici ai vremii trecătoare. Sînt şi nume frumoase şi nume mai puţin frumoase; şi prietinul meu, care are limba cam răutăcioasă, hărăzeşte proprietarilor samavolnici, celor cu nume puţin frumos, o epigramă : — Dacă n-ar fi mititeii aceştia într-o tovărăşie strălucită — ai crede că stejarii li se dăruiesc pentru altceva : pentru
 o frînghie şi pentru nobilul lor gît.
                               *                            *
   Lăsăm la stînga, la marginea pădurii de stejari, drumul care duce la Secu, şi noi coborîm repede în vale, pe lîngă fîneţe care ne trimet pe boarea fină miresme calde. Acolo, în vâlceaua de sub munţi, între păduri, se ridică în linişte turlele bisericilor mănăstireşti de la Neamţ. In jurul sălaşului acestuia mare de călugări s-a înjghebat un sat aproape: căsuţe albe se înşiră pe marginile drumului, curate şi singuratice. O mănăstioară tăcută rămîne în stînga la poale
 142
 de pădure; bolniţa, împresurată cu zaplazuri uriaşe, rămîne lîngă drum în dreapta, şi clădirile mari ale mănăstirii închizînd bisericile vechi se ridică înain-te-ne. Hogeagul bucătăriei, mare ca un coş de fabrică, fumegă uşurel.
   Un călugăr bătrîn stă pe o bancă de lemn, în gang, înaintea porţilor. Se gîndeşte la ceva — poate — la ceva greu şi adînc, în lenea zilei. Un frate în haină cenuşie trece pe lîngă noi, cu fruntea încreţită. Intrăm în curte, între chiliile cu două rînduri, ca într-o cetăţuie. Linişte. Pace. Nu vedem pe nimeni. Am venit să cercetăm mănăstirea, dar mai ales să găsim pe vlădica Narcis, stareţul. — Ne uităm în dreapta, ne uităm în stînga, — n-avem pe cine întreba de nimic.
   înaintăm şi noi la noroc. Suim trepte într-un cerdac. O slugă s-a strecurat pe o uşă. Zărim mănunchiul unei sonerii. Trag tare de două ori. Un clopot răsunător izbucneşte chiar lîngă noi, în sala deschisă, şi îndată un glas vioi, destul de puternic,
                                                                                              strigă : Intră I Intrăm. Pe o uşă deschisă, într-o odăiţă destul do săracă, zărim aplecat asupra unei mese pe un bătrîn mititel, cărunt, cu ochelari. Pe vlădica Narcis mi-1 închipuiam alb, c-o barbă mare, înalt, liniştit, trist,
—   şi deodată se scoală de la măsuţa lui simplă de ton bătrînul mititel, cu ochelarii lui, — şi ne priveşte cu ochi cercetători, neliniştiţi şi plini de vioiciune. Ii spunem cine sîmtem : ne întîmpină cu prietinie, — vorbind tare şi vesel. Şi îndată, ca şi cum cu bucurie ar fi tresărit din amorţeala chiliei, a tăcerii, a muncii lui şi a răsfoirii lui în vechi hîr-ţoage, — se mişcă, îşi scutură praful singurătăţii, ne învăluie aproape în vorba-i bogată şi înflorită. In-
 143
 tr-un ceas ne spune o mulţime de lucruri, ne trece pe dinaintea ochilor o mulţime de icoane vechi şi afumate, — ne scoate apoi în cerdacul liniştit, întinde mîna şi ne arată ograda tăcută, biserica cea veche a lui Vodă Ştefan, biserica cea nouă, chiliile cu ziduri înegrite, şi bătrînelul acesta neostenit la vîrsta lui, cufundat cu dragoste în trecutul mănăstirii, — care ştie atîtea istorii vechi, care are atîtea amintiri, în hărnicia-i tînără îmi aminteşte de vrednicii monahi de odinioară, care munceau din greu aici, care înzestrau cu cărţi o tară întreagă, se străduiau, cercetau, învăţau şi duceau viaţă intensă spirituală, ur-mînd căile Domnului. Iar părintele Narcis singur stă între hîrţoaigele mănăstirii, între cărţile lui legate cu scoarţe tari, la care a muncit o viaţă, singur pare un urmaş al vremurilor bune. In jurul, lui e tăcere de pustiu. Călugării dorm viaţă trîndavă în chiliile mănăstirii; nimic nu tresare în aşezămîntul mort; o jale adîncă, ca pe un mormînt pe care creşte iarba uitării.
   Şi în adevăr că singur, cu totul despărţit de viaţa mănăstirii, trăieşte bătrînul vlădică. Aceasta am încercat-o mai ales cu bietele noastre stomacuri flă-mînde, şi am înţeles-o cu prisos. Sfinţia sa era tot aşa de străin ca şi noi de îndeletnicirile sufragiului, de puii fripţi pe care îi ospăta nu ştiu care călugăr, de borşul de post pe care l-am înghiţit cam cu noduri şi noi, ca şi sfinţia sa...
                                                                                   ★
   Trebuie să fi fost tihnită şi senină viaţa pe care o duceau bătrînii călugări aici, fugiţi de ale lumii negre şi amare valuri. Tot spre tihnă şi tăcere veneau şi bătrînii boieri pe aceste locuri, ctitori plini de
 144
osîrdie şi iubire pentru cele sfinte. Acum viaţa aceasta a mănăstirii Neamţului s-a trecut; peste viaţa aceasta s-a aşternut pulbere. — Frumuseţile au rămas, o natură bogată în încîntări, în marginea codrilor vechi, la poalele munţilor, — dar omul dornic de linişte care se rătăceşte pe aceste meleaguri, omul adevărat care fuge de larma tîrgurilor şi de aer nesănătos, de bună-samă că nu se aşteaptă să găsească aici un nou oraş cu piaţa lui dimineaţa, cu bucătărese, cu vizitii, cu cucoane mîndru gătite, cu muzici, cu baluri, cu excursiuni gălăgioase, şi cu goana, cu apriga goană după «băieţii buni» care vor să se însoare, şi după fete cu zestre... Şi iar nu se aşteaptă să găsească călugări care cresc şi trăiesc pe-aici ca nişte mărăcini. Am stat de vorbă cu unul, care trebuie să fie ca mulţi alţii.
   Se tînguia de viaţa aceasta de vită. Trăieşte rău cu tovarăşii lui. Nu face nimeni nimic. El se plictiseşte de moarte. Fuge din cînd în cînd şi umblă tîr-gurile şi satele: pe ici, pe colo, are cunoştinţi şi mî-nîncă mai omeneşte, mai petrece... Nu-i vorbă, îl mai arestează poliţia, îl mai ţine închis, dar el se duce mai departe, şi apoi după ce se osteneşte se întoarce înapoi...
   —  Da’ aici, să vă spun eu, nu-i de trăit.
   —  Atunci de ce te-ai făcut călugăr ?
   —     Apoi să vă spun... Eu... nu că mă laud... dar eu am fost locotenent de cavalerie... Şi m-au reformat... şi ce eram să fac ? Ce puteam face ? M-am făcut călugăr... Eu am fost şi nebun... Am fost închis la bolniţă... chiar de aceea: m-au reformat...
   Şi prinde a spune multe lucruri triste şi grozave despre îngrămădirea de călugări a mănăstirii. Spune multe, spune de toate, numai despre viaţă tihnită şi
 10
 145
 despre linişte schivnicească nu vorbeşte. Apoi, ca un oştean ales ce a fost, nu întîrzie să ne zică tu şi monşer. Dar întrebuinţează aşa de des pe tu şi pe monşer şi spune aşa de răspicat răformat în loc de reformat, — încît înţeleg că nenorocitul acesta care a fost nebun din ascunse pricini, care umblă din oraş în oraş prin aresturile poliţiilor, o fi fost cel mult vreun sergent reangajat, dacă o fi fost şi asta...
    Şi părintele Melchisedec, după ce ne-a întristat cu atîtea lucruri grozave, rămîne mai înviorat lîngă fîntînă din faţa porţii mănăstirii, în haina lui roşcată de şiac, cu faţa chinuită şi arsă în barba castanie, pe cînd noi plecăm în tăcerea zilei, şi pe cînd mănăstirea doarme somn trist, în căldura şi muţenia verii.
                                     MĂNĂSTIREA SECU
M
                                                                                                                                                              15 iunie
ănăstirea Secu stă singuratică într-o isoobi-tură a muntelui, între codri uriaşi. Un pîrău Limpede curge pe aoolo, şi albia îngustă în-ţr-o parte se înalţă drept, pe lîngă mănăstire, se ridică într-o coamă repede. Sat nu-i, parcă niciodată n-a fost vreo aşezare omenească prin aceste locuri. Singură, împresurată de ziduri de cetate, stă vechea ctitorie a lui Nestor Ureche, într-o linişte desăvîr-şită. In afară de ziduri, cîteva căsuţe ale călugărilor se ridică pustii din valuri de verdeaţă.
  Zidurile mari m-au izbit dintrodată : au o impunătoare înfăţişare. înăuntrul zidurilor biserica veche, învăluită într-un aer de tristeţă. Curtea singuratică, tăcută, cîştigată deplin de un covor verde şi des de iarbă. Intri pe o poartă boltită, pe sub clopotniţa care începe să se ruineze. De patru părţi pe lîngă ziduri, şi dedesubt şi deasupra, cîte-un cerdac vechi de lemn merge de jur împrejur şi din cînd în cînd iese deasupra curţii în cîte-un balcon gol, negru de vechime. Iar la colţul răsăritului, la al doilea rînd, zidită în piatră, se piteşte şi abia îşi ridică turnul pe coama
1Q*                                                          147
  nieterezelor o bisericuţă, în care azi stau închise minunatele odoare de argint şi aur ale mănăstirii.
                                                                             ★
     Ajungem pe la toacă, intrăm între ziduri ca-ntr-o ruină. Mănăstirea parc-ar fi pustie, observăm însă că doinoale cîntări răzbat din lăuntrul bisericii. Băgăm apoi de samă că o fiinţă încovoiată se apropie de noi, ploconindu-se. E un frate, îmbrăcat în straie largi de şiac roşcat. Pe un obraz lat, urît împodobit cu păr sur, o gură mare se întindea într-un zîmbet foarte dulceag şi binevoitor, pe cînd ochii mici ne aţinteau şi ne cercetau cu luare-aminte. Fratele înainta spre noi, apoi începu să se învîrtă, aplecat, în jurul nostru, şi cu o voce miorlăită şi tremurată începu să ne întrebe ; după aceea îndată depuse la picioarele noastre toate umilinţile sale şi toată slujba sa. Vorbea încet şi cu fereală; parcă se furişa din colţ în colţ; şi ochii ifuirişau priviri, şi voirba tot furiş ne pipăia auzul.
     —  Părintele Calistrat oinde-i ?
     —     Părintele egumen ? oftează omul şi-şi încrucişează pe piept mînile. Părintele egumen nu-i aici...
  Se zvîrcoleşte puţin şi ne dă ocol.
  —   Da’ unde-i ?
  —     Unde-i ? Nu ştiu unde să fie, trebuie să fie la deal, în prisacă... Dar trebuie să vie, trebuie să vi€... Dumneavoastră să nu vă fie cu supărare, aveţi să dormiţi aici la mănăstire ?
  —   Da.
  —     Bine, bine — şi glasul i se furişează tremurat din gîtlej; de dormit aveţi unde, dar de mîncat mai greu... că mănăstirea-i saracă... Dar pot să găsesc nişte lapte: pot cumpăra de la văcar; nişte ouă aş avea eu, dacă poftiţi...
 148
  —  Bine. Dar egumenul unde-i ? Unde-i prisaca ?
  —    Prisaca nu-i aici, e mai la deal... Da’ eu mă duc să caut lapte şi ouă... că pe urmă nu mai am vreme...
  Să-mi daţi parale...
  Cînd îi strecor moneda albă-n mînă, închide ochii şi se îndoaie adînc din şale; apoi zîmbind dulceag, ne mai ocoleşte o dată, cu adîncă smerenie, şi se face nevăzut.
  Călugări bătrîni ies de la slujbă. Clopotele cîntă un răstimp în turn, apoi tac. Intru în vorbă cu un călugăr mai tînăr, ieromonah cu ochii vioi şi zîmbi-tori, pe cînd bătrînii păşesc încet, osteniţi, spre răceala de piatră a chiliei lor. De la călugăr aflăm că prisaca e la doi paşi de la poarta mănăstirii, — şi cu cea mai mare grabă ne petrece pînă acolo. Cînd ieşim pe poartă, — ne încrucişăm cu fratele cel smerit, care se strecoară încovoiat, şi dispare nu ştiu
  unde, .sub turn.
  —    Acesta e frate ? are să se călugărească ? întrebăm ndi pe călugăr.
  —  Da. Se călugăreşte peste două sau trei zile. E
  portarul mănăstirii.
  —  Ce fel de om ?
  Călugărul tace, ridică din umeri. Apoi ne arată un gard de nuiele, acoperit cu streşină de draniţă.
  —  Uite, aici e prisaca părintelui egumen...
  Ne urcăm pe un trunchi de copac răsturnat, ne ridicăm în vîrful degetelor şi privim peste streşina gardului. Un bătrîn cărunt, cu faţa de ţăran blajin, umblă printre ştiubeie, printre straturi de flori, pe cînd în juru-i roiesc albinele ca o pleavă de aur, scînteietoare la bătaia piezişă a razelor. — Ne-a zărit şi ne-a făcut un semn prietinesc.
 149
    —     Vine îndată, zice călugărul care ne întovărăşeşte.
    —  Ce fel de om e egumenul ? întreb eu.
    Tovarăşul nostru nu ne răspunde. Ridică numai încet din umeri.
    Cînd intrăm pe poartă, dintr-un cotlon se furişează fratele Costache, portarul, se strecoară pe lîngă noi, şi ne şopteşte tainic, abia auzit:
    —  Am găsit ouă...
    Prin iarba ogrăzii, prin lungile cerdacuri care dau ocol de jur împrejur, trec fără zgomot din vreme în vreme monahi în haină neagră. Pe poarta deschisă, se zăreşte trecînd la fîntînă, prin lumina dulce a soarelui, pe fondul verde al livezilor, o femeie ori un copil cu cofele în imîni:      femeia ori  copilul  vreunui
 argat al mănăstirii.
    Vine şi egumenul, părintele Calistrat, sprinten încă, desculţ, haină săracă. Porunceşte să ni se dea odaie în arhondaric, să ni se aducă nişte lapte şi nişte smîntînă. — Atîta putem da, din sărăcia noastră... După aceea iar se duce la prisacă şi la albinele lui.
    Urcăm treptele la arhondaricul cu ziduri groase, intrăm în odăi curate, simplu mobilate, cu stampe ruseşti atîrnate pe ziduri. Ni se aduce într-un tî^ziu laptele care abureşte şi smîntînă dulce, şi mămăli-guţă, şi pîne de secară. Ospătăm bine. Numai ouăle fratelui Costache, portarul, nu mai aveau mult pînă să scoată pui.
    Cercetăm în bisericuţa din coltul de răsărit al zidurilor, vechile şi mîndrele odoare dăruite de bine-credincioşii boieri de odinioară : multe din odoare au fost răpite şi găsite iar; unele s-au rătăcit din mînă în mînă pînă la Ţarigrad, şi creştini milostivi le-au
 150
      găsit şi le-au înapoiat sfîntului aşezămînt. Călugări   rul ni le arată pe rînd, vorba-i moale         răsună în  în-
i    căperea scundă ; un aer de umezeală,          de răceală   ne
i împresoară. Şi lucrurile acestea vechi, ca şi în vre-j    muri viforoase, intră iar în sipetele lor de fier,        ră-
1    mîn încuiate în tainiţă, — şi noi ieşim        în lumina  as-
j    finetului.
| Din cerdacul arhondaricului privim după aceea,
I    spre miazăzi, coasta repede a muntelui şi revărsarea neagră de brazi. Ni se pare aproape, tăcută, adîncă, sălbatică. împrejurimile tac, mănăstirea tace, strălucirea soarelui se stînge, şi ca un fior de taină se strecoară pe coama codrului, pe cînd amurgul creşte.
      Stăm de vorbă cu un frate bărbos, cu fruntea îngustă şi încreţită, cu fata amărîtă, cu ochii trişti. Dacă n-ar fi îmbrăcat în rasa neagră, ai crede că e ţăran, aşa vorbeşte, domol, cu înmlădiere ostenită de glas.
      Şi-n adevăr, ne mărturiseşte că e sătean din ţinutul laşului. A făcut armata, a fost om gospodar în vremea lui, şi pe urmă s-a călugărit.
      —   De ce ? ţi-i mai bine aici ?
      —   Nu, ei ! nu, nu mi-i mai bine, dar ce să fac ?
      Tace; parcă-i vin gînduri de amărăciune.
      —   Atunci de ce                      te-ai călugărit ?
      —   Dă, bucuros            n-am fost, dar am avut viată  nă-
|    căjită cu femeia...         N-am avut eu zi bună în trei  ani
      de căsnicie... Era rea, era tare de gură... şi pe urmă mai avea şi altele... Ei! s-o ierte Dumnezeu, că eu am iertat-o... Şi dac-am văzut ş-am văzut că aşa mi
i    se sfarmă inima           din mine, că de-acu om n-am să
      mai fiu cu dînsa, am zis aşa : mai bine să mă des-părtesc de muiere... Şi m-am despărţit... Pe urmă am stat eu o vreme, şi eram amărît, nu ştiam ce să fac...
  Şi m-am gîndit eu să mă fac călugăr, să mă liniştesc... Ş-am venit aici, la mănăstire...
  —   Da’ copii ai avut ?
  —     Am avut o fată. I-am lăsat ei casa şi pămîn-tul. Acu-i la mă-sa.
  —   De văzut ai mai văzut-o ?
  —     Pe cine ? pe fată ? Da. Am văzut-o şi pe mă-sa... Ei, da’ de-acu, s-a sfîrşit... S-a măritat...
  Rămase privind înainte, şi oftă. Nu era un călugăr, era un biet ţăran amărît.
  —     Ei, ş-acu nu mi-i mai bine... Nu-i de alta, că am unde dormi, am ce mînca, grijă n-am, — da-i greu, pentru că ades te cearcă demonul ispitelor...
  In linişte, se auzeau rar, din cînd în cînd, glasuri în ogradă. Rar, din turn, căzură cîteva bătăi do-moale de ceasornic.
  —   Cum ? este ceasornic ?... Eu nu-1 văd...
  —     Nu, ceasornic nu este, dar a rămas maşinăria... Este aici la noi un monah, care ştie s-o mai aşeze, ş-apoi umblă o vreme bine... După aceea se strică, şi bate aşa, cum se întîmplă...
  In amurgul crescut, omul sta cu cotul rezemat pe parmaclîc. Pe faţa nelămurită, în umbră, îi sticleau ochii.
  Codrii de pe dealurile dimprejur stăteau neclintiţi subt un cer înalt, albastru-şters. Stoluri de lăstuni începură să se învîrtă în jurul bisericii celei mari ţîrîind cristalin. Priveam pe gînduri înainte, cugetam la năcazurile omului de lîngă mine, şi înserarea creştea. Singuratică şi tristă sta chinovia în munţi, acolo, departe de orice mişcare omenească. Şi înserarea creştea. De departe tare, abia se auzea talanga de la o turmă care se apropia de mănăstire pentru odihna nopţii.
                                            PESTE MUNTE
                                                                                                                                                  18 iunie
După ce am dormit în odaia curată a arhondaricului, cu ziduri groase de şase palme, ziduri de cetate, după ce, peste noapte, am fost deşteptat de sunetele clopotelor, m-am trezit în lumina mare a soarelui, care năvălea pe ferestre. Lăstunii din ajun făceau în jurul turlei (bisericii aceleaşi cercuri, aceleaşi săgetări învălmăşite, cu dulci ţîrîiri cristaline. In balcon năvălea răcoarea şi mirosul aspru al pădurii.
   Ne gîndim la plecare. Fratele Costache, portarul îşi închipuie că am uitat de cele zece ouă clocite pe care ni le-a dat în ajun, de bine ce am intrat într-un sfînt aşezămînt; se gudură iar în jurul nostru, cu adîncă smerenie, cu mînile pe piept:
   —     Voiţi să treceţi muntele la Agapia ? Apoi nu-i cine să vă ducă... Eu aş putea merge, dar altcineva n-are...
   —   Bine, zic eu, atunci să ne călăuzeşti dumneata...
                                                 Cuviosul ne ocoleşte, ca şi cum ar voi să ne dea
un asalt; ne spionează pieziş, se scarpină în cap pe sub comanacu-i soios, îşi ridică ochii la cer şi oftează
 153
din greu. îşi încrucişează mînile pe piept, se frînge din şale, ne priveşte iar pieziş :
    —     Apoi să vă spun, cucoane, — îşi fluieră el vorbele, — eu, aici, leafă n-am ; stau pe mîncare numai... Şi altcineva care să vă ducă nu-i... Zicea şi părintele egumen : Du-te c-au să aibă grijă boierii să-ţi deie de mîncare ş-un bacşiş bun...
    Ne priveşte cu ochii lui ascuţiţi şi aşteaptă hotărî-rea noastră.
    —   Bine, să mergem...
    —     Apoi da, să mergem, oftează fratele, — dar mi-a spus părintele egumen... Mi-a spus... Eu leafă n-am... Mi-a spus de-un bacşiş bun... Mă gîndesc că chiar acuma, înainte de plecare... Ştii, altcineva n-are cine vă duce...
    Şi pe urmă — şopteşte el tainic — eu cunosc bine pe maica arhondară de la Agapia!... Cunosc şi pe alte maici.'!.
    Mă stăpînesc încă îndeajuns. Ii răspund foarte lămurit, zîmbind:
    —     Foarte bine, îţi dăruiesc cele zece ouă clocite pe care ni le-ai dat ieri!
    Parc-aş fi zis : «Piei, Satano!» Intr-o clipă cuviosul s-a făcut nevăzut în vizunia lui. Dar ca şi un diavol amăgitor, nu trecu mult şi îşi întinse spre noi gîtul dlin umibira umui colţ al turnului, cereetîfi-du-ne. O clipă am avut gîndul să-l zdrobim, să-l trecem la cele veşnice, — dar după privirile noastre şi duipă cîteva vorbe tari a înţeles cuviosul frate ce avea de înţeles, — şi a pierit iar în hruba lui.
                              *
 Egumenul, acuma, era destul de încurcat. N-avea pe cine să ne dea călăuză. Se sfătui cu doi călugări,
 154
 şi parcă luă o hotărîre, dar părea cam stînjenit. I-am înţeles stînjenirea cînd am văzut că se apropie de noi călăuza. Un călugăr se apropie, — şi dintrodată ne izbi înfăţişarea-i de bufniţă. Două mustăţi rare, ţapene, lăsate peste o bucăţică de barbă ciufulită. Doi ochi rotunzi, îngropaţi sub sprîncene tufoase.
    Zîmbea privindu-ne ţintă ; părea un om tare sărac cu duhul. La întrebările noastre, începu a răspunde repede, cu un glas subţire ca de copil.
    II    chema Ionaftan. Vorbea aşa de blajin şi ne privea aşa de limpede cu ochii lui şterşi, albaştri I Era un biet suflet simplu şi nevinovat, care nu cunoştea răutăţi, care nu ştia să se prefacă : ne zîmbea cu toată dragostea şi ne răspundea cu toată inima. Mi-am adus aminte de stînjenirea egumenului că ne dă o asemenea călăuză. De bună-samă că părintele Ionaftan, între tovarăşii lui întru Christos, era socotit de cel mai nemernic şi pus la muncile cele mai grele. Părintele egumen voia poate să aibă mîndria să ne dea pe un om foarte ager, ca fratele Costache, portarul, care ştie cum se vorbeşte cu lumea!
    îndată ce trecurăm pîrăul din preajma mănăstirii, intrarăm în pădure. Părintele Ionaftan îşi încovoie trupul slab şi începu urcuşul prin umezeala desişurilor, păşind rar şi regulat, zvîrlindu-şi din cînd în cînd pe umeri pletele lungi şi negre. îşi ţinea ridicat capul, şi privea pe sub sprîncenele mari ca pe subt un cozoroc; la fiecare pas, îndesat şi sigur, punea şi băţul lung înaintea lui. Suia ciobăneşte. îndată m-am gîndit să-l întreb despre trecutul lui.
    —  Părinte Ionaftan, de unde eşti dumneata de
 loc ?
    —     Eu îs din Bucovina, răspunse el încet, cu gla-su-i de copil, şi-şi întoarse spre noi privirile blajine,
                                                                                                                                                             155
 şi ne zîmbi cum ai zîrnbi unui frate iubit. Tata-i vornic acolo, într-un sat.
    —   Şi de ce te-ai făcut călugăr ?...
    —   Apoi eu am    fost întăi cioban la  oi,   la Broşteni;
 şi pe urmă m-am      gîndit să mă călugăresc...     Aşa mi-a
 venit mie... In sat nu-mi plăcea... nu-mi plăceau nici jocurile, nici bătăliile, nici nimica... La mănăstire îmi plăcea slujba : se face mai frumos decît în sate... îmi place s-aud cum cîntă şi cînd sună clopotele... Ş-aici, pe urmă, nu te ştie nimeni; şi-i tare frumos!...
    —   De mult te-ai călugărit ?...
    —   Apoi or fi    doisprezece ani...    Şi    de cinci ani
 sînt la Săhăstrie... Uite, colo-i biserica mea... Acu nu se vede, da’ de sus are să se vadă... Tare-i mîn-dră, şi mi-i dragă... Im fiecare zi mătur şi grijesc. Ş-apoi vine de face slujbă, şi eu trag clopotele... Eu îs la ascultare; nu ştiu să cetesc, da tare-mi place s-ascult cum zice din cărţi... Părinţii cetesc cam repede, da’ acum am început a înţelege...
    îl întreb cum trăieşte acolo, ce mînîncă, dacă nu i-i frică în singurătatea şi-n pustiul acela; şi cu acelaşi zîmbet de frate ne răspunde simplu :
    —      Nu mi-i frică... De cinci ani trăiesc acolo, şi-n fiecare dimineaţă vin la mănăstire, aici, şi-mi iau tainul... Şi vara, şi iarna... iaca, numai cu beţişorul ista... Şi pe urmă stau singur acolo, — şi să vezi ce frumoasă-i mănăstirea de la Săhăstrie!... Da’acu s-a mai îndesit lumea, că taie,lemne cu fierăstrăul în munte... şi face huiet... Stau singur acolo, şi-mi aduc aminte de slujbă, cum ceteşte, cum cîntă, — şi pe urmă, cînd vine vremea, mă sui sus şi trag clopotele... şi s-aude departe, departe, prin munte... Este acolo un clopot care mi-i drag, că sună tare mîn-dru...
 156
   In suişul...repede, trecem şi prin umbră jilavă şi
prin poieni pline de soare. La umbră, tufe mari de ferigi parcă tresar printre brazi, în buchete frumos orînduite, ca într-un pahar. Iar în strălucirea soarelui, prin iarba deasă, un miros fin pluteşte cu căldura şi lumina parcă, în aerul neclintit, fără cea mai sla'bă adiere de vînt. Şi sînt atîtea colori stropite în juru-ne, încît deodată îmi luceşte în minte minunatul vers al poetului:
                                                         Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare...
   Cînd ajungem în poiana de sus, facem un popas de jumătate de ceas. De-acolo, în ceaţă albastră, se văd valurile munţilor, tot mai desluşite cu cît se apropie, tot mai pline de grelele şi întunecatele podoabe ale codrilor. Şi călugărul Ionaftan ne arătă într-un ochi de verdeaţă Săhăstria lui, albă, în umbra întunecată care o împresoară ; rămîne după aceea tăcut privind-o aşa, cu dragoste, de departe.
   îşi întoarce spre noi ochii buni şi ne-ntreabă din-trodată:
   —      Da’ pe-acolo, pe la Bucureşti, mai este vreun volintir ?
   —   Nu, nu mai este. Dar de ce-ntrebi ?
   —      întreb, că de la ei zice-că au rămas îngropate multe comori pe-aici...
   —   Şi vrei să dezgropi o comoară ?
   —   Da.
   —   Oe să faci cu dînsa ?
   —      Apoi aş vrea să dezgrop o comoară, ca să acopăr mănăstirea... că acoperişul a început a se strica de vechime... Dar dacă nu mai sînt volintiri ce să fac ?... tot am s-o acopăr: am să umblu cu milostenia... P.acat să se strice aşa lăcaş sfînt...
 15'7
    Tace apoi, în mîngîierea soarelui, un răstimp. Stînd aşa, bag de samă că părintele Ionaftan e foarte cuirat îmbrăcat, de şi pare a fi cel mai horop-sit dintre călugării de la Secu. Sub mantia neagră de deasupra, văd o cingătoare de piele care se încheie subt o placă frumoasă de onix, legată în flori de argint. II întreb de unde are aşa cingătoare.
    —     Apoi asta, zise el plecîndu-şi privirile, a fost a unui popă; popa a dat-o unui călugăr, şi călugărul a vîndut-o unui flăcău de la fabrica de lîngă Să-hăstrie; iar eu am cumpărat-o cu opt lei de la flăcăul acela... Apoi de-acu, de la mine, n-o mai ia nimeni; cu dînsa mor... Am dat scump, multe parale, dar mi-i dragă, e ca un odor pe lîngă om...
    Se ridică cu băţul lui lung şi subţire:
    —  Apoi de-acu să mergem...
    Rămîne un timp uitîndu-se peste codri, spre chinovia lui singur atică unde trăieşte de cinci ani die zile, prin vijelii şi viforuri; după aceea rupe un fir din iarba deasă din juru-ne, un fir cu-o floricică roşie de cuişoară, îl miroase, ne zîmbeşte şi zice:
    —  Haidem...
    Cu firul de cuişoară în mînă porneşte înainte, îl ţine cu două degete în sus, lîngă obraji, parcă ar fi «un odor»; îşi zvîrle din cînd în cînd pletele lungi, negre pe spate, calcă cu paşi regulaţi, săltaţi; şi p| sub bolta deasă de brazi, printre stînci, printre trunchiurile căzute de vijelii ori de trăsnete, pe lîngă izvoare reci ca ghiaţa, limpezi parc-ar fi lacrimile pădurii, coborîm repede spre Agapia.
    Părintele Ionaftan murmură pe gînduri, apoi în-gînă într-o cîntare slabă, tremurată, frînturi de liturghie. Din cînd în cînd întoarce spre noi capul şi ne zîmbeşte cu bunătate.
                                              AGAPIA
                                                                                                                                                                    18 iunie
Brădet nalt, în ziduri negre, înconjoară Agapia din Deal, bătrînă biserică, pornită spre risipire. Puternicul miros al răşinei brazilor deodată ne împresoară, ne intră în suflet. Cîteva chilii, cîteva răzoare de flori, linişte; două maici stau de vorbă, potolit, într-un capăt de cerdac. In liniştea zilei, coborîm la vale spre Agapia nouă, pe subt înalta boltă de cetină. In albia pîrăului, aproape, izbucneşte sunetul ascuţit, nou, sălbatic al fierăstrăului cu abur, care despoaie munţii. Şi la fiecare pas, piscurile, pădurea, cerul, orizontul, îşi schimbă înfăţişarea ca un
decor fantastic.
   Curînd dăm în aşezarea deasă de case a Agapiei din Vale. Vizitatori încă nu-s; maicile de bună-samă că aşteaptă amatori, căci prin uşile deschise ne pîn-desc ochi mulţi; din cînd în cînd chiar iese cîte o maică la portiţă ca şi cum ar vrea să intre în vorbă cu noi. Biserica nouă şi zidul de chilii care o împresoară sînt încă în lucru. In căldura zilei, mişcarea s-a micşorat, încetează. Din arhondaric — o căsuţă la marginea drumului, care slujeşte la primirea străinilor, pînă ce se vor isprăvi clădirile nouă — pri-
                                                                                                                                                                         159
vim spre risipa de locuinti albe, pe valea îngustă, privim la pădurile adînci, de un albastru întunecos care îmbracă munţii ce cresc în văzduh, drept de lîngă mănăstire, mărginind ca nişte maluri bogate lacul limpede al cerului.
   Maica Polixenia, arhondăriţa, cu trăsături fine de femeie care a fost frumoasă odinioară, ne primeşte bine şi ne dă a înţelege îndată că mănăstirea e foarte săracă în fonduri. Se bucură cînd îi răspundem limpede că nu înţelegem să fim ospătaţi ca oricare vîntură-lume care cere, ca un drept al lui, mîncarea mănăstirii. Pe urmă, asigurată, intră în vorbă cu noi. Deocamdată ne întreabă despre o şcoală oarecare, o şcoală nouă, care s-a deschis în Bucureşti. Ne cercetează apoi pe noi, cine sîntem, de unde venim. Şi încă o întrebare, cea mai discretă :
   —     Poate căutaţi case ?... Este o maică... Are o căsuţă curată... Foarte harnică maică... Vrednică şi deşteaptă...
   Cînd află că nu căutăm aşa ceva, ne mărturiseşte că, în adevăr, viaţa la Agapia e de o scumpete nemaipomenită : atîţia lei chila de unt, atîţia lei păre-chea de pui... A! e foarte scump... Ca într-un oraş mare... E greu de trăit... Şi chiriile, să vă spun drept, sînt foarte scumpe... Cinci sute, şase sute de lei pe sezon... Şi priveşte zîmbind la feţele noastre mirate, şi, cu o reculegere filosofică, dînd din cap, rosteşte încet:
   —   Da, da, scump, tare scump...
   Ne spune apoi despre viaţa care se duce pe-acolo în timpul verii. Vin vizitatori mulţi; şi petreceri, şi petreceri, excursiuni, cîntece, jocuri... Vin foarte multe familii nobile... şi se petrece foarte frumos!...
   Vorbim aşa multă vreme şi obrajii palizi ai maicii
 160
Polixenia se colorează cu o uşoară rumeneală : E aşa de multă vreme de cînd s-au dus vizitatorii, de cînd ,n-a trecut lume străină, şi de cînd n-a mai schimbat o vorbă, două, ca să ştie ce se mai petrece prin ţară!
   —     Te mai însufleţeşti, mai trăieşti un ceas, două... cînd mai stai de vorbă cu cineva !
                                                                                 ★
   La o cotitură a drumului care coboară de la Agapia din Deal spre Agapia din Vale, un colţ de stîncă iese la lumină din pămînt. Mănăstirile amin două se ghicesc, una sub poală de codru, una la vale în albia pîrăului, şi, sub brazi pe stînca netedă, oameni din vremurile nouă au săpat o legendă veche, care a rămas povestindu-se din gură în gură în poporul de maici al singurătăţilor acelora.
   Scrie acolo o istorie simplă, cum Aron-Vodă; în tinereţele lui, a mîncat acolo, lîngă stîncă, o bătaie, de la moşul şi profesorul său. Pricina nu se spune, dar se ghiceşte. Şi stîn^ aşa, în liniştea zilei lîngă piatra cu pricina, parcă im-am adus eu aminte despre întîmplarea aceasta trecută. Parcă am văzut lumina, prin aburul legendei.
   Vra să zică, Aron flăcăul îşi slovenea psaltirea şi culegea învăţături despre lume acolo la Agapia veche, cum se cuvenea, în acea vreme, unui fecior de boier. Unchiul său, călugărul Silvan, turna în el învăţătura aşa cum se pricepea, cum se obişnuia din vechi timpgri. Feciorul de boier învăţa, şi băga de samă şi la cele ce se petreceau în jurul său, şi deseori cobora de la singuratica chinovie a călugărilor bătrîni, pe drum prăvălatic pe albia stîncoasă a pîrăului, spre mănăstirea măicuţelor tinere, multe fete
U — M. Sadoveanu — Opere, voi. IV
 161
de neam mare, care lîncezeau în chilii, îndărătul perdelelor de matasă ale ferestruicilor cu gratii.
   Odată, coborînd aşa cu gîndurile duse şi cu sufletul plin de dureri neînţelese, flăcăul se opri într-un amurg subt arcul negru al unui brad, cu privirile aţintite spre o minune. Pe fereastra deschisă a unei chilii, fereastră săpată sus, în zid, înegrită, întunecoasă, printre zăbrele, o măicuţă tînără privea cu ochii umezi singurătăţile. Din umbră, în bătaia asfinţitului rumăn, răsărea alb ca spuma laptelui obrazul, şi ochii păreau mai negri şi mai plini de taină, sub sprîncenele arcate, fin încondeiate. Flăcăul se opri fermecat în locul lui, îndărătul mănăstirii. Măicuţa tăcea, se gîndea poate cu smerenie la rugăciunile neînţelese pe care le rostea sub bolta rece a bisericii, — dar gîndurile, cu dorurile, călătoreau spre înflorirea altor plaiuri.
   După ce se culcă, tînărul nu putu închide ochii. La slujba miezului de noapte coborî în grabă, pe furiş, prin întunericul adînc al pădurii. Se opri între brazi, cu ochii la luminiţa aprinsă în chilioara care-şi deschisese în amurg geamurile. Veni acolo ş-a doua zi, veni ş-a treia zi ; şi noaptea venea, îndată ce se răspîndea peste întinderea liniştită sunetul melancolic al clopotelor.
   O taină mare învăluia adîncul brădeturilor ; prin albia lui stîncoasă, pîrăul Agapiei foşnea ca adlus de vînt, cînd cetinile tăceau neclintite prin întunecime. Pe-acolo, şi-n acele vremuri, mirosul răşinei se amesteca cu mirosul tămîiei şi cîntări smerite se înălţau de sub bolţile de piatră ; dar şi atunci florile poienilor răspîndeau miresme din potirele lor colorate şi prin cuiburi de brazi adeseori suspinau suflete chinuite, osîndite la întuneric şi tăcere. Aşa o taină,
 162
 un abur învăluie întîmplările acestea. Flăcăul se ştie însă că era mai gînditor de la o vreme, mai tras la faţă, şi deseori rămînea cu ochii holbaţi asupra cărţii, cu gîndurile aiurea. Bătrînul Silvan, călugărul, îşi făcea cruce şi nu înţelegea nimic. — Ce ai tu, băiete ? ce ai, de rămîi uitîndu-te ca la necuratul ? Pe cine vezi tu ? cartea n-o vezi, căci ochii îţi stau neclintiţi şi lucesc... Ce vei fi avînd ?...
   Băietanul tresărea şi ofta. Răspundea repede că n-arq nirrţic şi prindea să mormăiască, slovenind, pînă ce iar rămînea cu ochii în gol. S-a pus bătrînul să-i cetească. I-a pus patrafirul în cap şi i-a cetit. N-a folosit nimica. Băiatul tot mai tras la faţă, cu ochii ca două văpăi.
   Prin ce minune, prin ce har dumnezeiesc a aflat deodată călugărul Silvan care-i pricina iboalei nepotului, iar nu putem şti. La urma urmei, nici noi pricina cea adevărată n-o putem şti, ori nu voim s-o spunem. Intr-o noapte, după utrenie, unde-i stînca cea scrisă, părintele Silvan, la pîndă, a pus prin întuneric mîna în gulerul nepotului şi i-a strigat cu glas înăbuşit: — Stăi, hoţule! Pe unde-mi umbli ? ha ?... Şi cu cîrja lui cea groasă, cu toiagul bătrîne-ţelor, a început a da în nepot. Şi a dat, a dat d'e nădejde. S-a stăpînit flăcăul o vreme, a răbdat doctoria aceasta bătrînească, pe urmă s-a smuncit, a scăpat ş-a intrat în desişurile muntelui.
   A doua zi, nu-i băiatul, nu-i nici a treia zi, şi bătrînul Silvan îşi cam încîlcea, cu degetele, barba ; dar oricît şi-a încîlcit-o, băiatul nu s-a mai arătat.
   Acolo pe piatră mai scrie că Aron n-a mai dat pe aceste locuri pînă ce s-a înălţat Domn, cînd a şi făcut danii şi a devenit ctitor. Dar noi ştim foarte bine că a mai venit, a mai venit o singură dată, nu
mult după ce simţise pe spinare toiag bătrînesc. A venit poate cu tovarăşi, călare pe un fugar focos. Urmele potcoavelor s-au cunoscut în preajma mănăstirii, în poiană ; s-a găsit şi o scară de frînghie într-un tufiş. Un ţigan fierar a trebuit a doua zi să dreagă nişte gratii la o chilie. Altceva nu se ştie. Şi chiar dacă se ştie nu se spune. Şi povestea aici se încheie.
                                                                             ■*
   In după-amiaza caldă, din cînd în cînd unde do-moale de vînt treceau prin valea îngustă. Atunci ramurile brazilor bătrîni porneau şoapte grăbite, care creşteau într-o foşnire duioasă de valuri. Pe urmă vîntul contenea şi se făcea linişte. Venea o adiere appră dej miresme. Pădurea întunecoasă tăcea, se îngropa parcă în tăcere; apoi iar venea un tremur duios, ca într-un cimitir în care şi-au găsit alinare foarte multe suferinţi.
                                         VARATICUL
                                                                                                                                                           18 iunie
Pe la ceasurile trei şi jumătate pornim cu piciorul, iar peste munte, la Var a tic. Prin liniştea zi-ilei o apucăm pe un drum nou, abia acum dies-fuinidat, tăiat în hăţişuri. Trecem peste nenumărate poduri, cu lemnul proaspăt încă, curmat cu toporul din preajmă ; trecem printre rarişti, prin poieni; ici-colo cîte un izvor lunecă repede printre ierburi; şi noi suiim printre ad'înci singurătăţi.
   Spre asfinţit, din cînd în cînd1, din luminişuri, se lămuresc, sub streşina cerului, valuri de munţi: cresc îm piscuri îndrăzneţe, se coboară în unde moi; prăpăstiile închid parcă lacuri de umbră albastră, peste care un abur uşor pluteşte; munţi peste munţi cresc, se depărtează tot .mai şterşi, se cufundă în 'taina zării, acolo unde şi soarele lunecă, tras ca de nevăzute puteri.
   Iar la răsărit, din cînd în cînd, din ochiuri de poieni, se zăreşte pe piscu-i sălbatic, departe, ruina cetăţii Neamţului. Cuibul acesta sur al bătrînilor războinici se vedte de pretutindeni, de pe toată cununa munţilor care împresură valea Moldovei. Disipare întâi, multă vreme n-o vezi, apoi deodată zimţii eiciu-
                                                                                                                                                              165 .
daţi se zugrăvesc în 'fund, în răsărit. Parcă te urmăreşte, necontenit tresare înaintea ta, ca un semn al vremurilor vechi.
   Suim încet, osteniţi. Din cînd în cînd cîte o mierlă trece drumul dintr-un tufiş în altul, ifîllftinid uşurel, la faţa ipămîntului. La un popas scurt, dintr-un desiş din vale, vine pînă la noi un huruit dulce înăbuşit, de turturică.
   In urmă, pe Agapia, se adună nouri ; se învălmăşesc rotocoale, se întunecă parcă de mînie. Tunetul murmură moale, irăsunînd ca o căiruţă la poduri ; zăpuşeala creşte; suim şi coborîm pe drumul cotit, pe deasupra văilor îmbrăcate în întunecos veştmînt de brazi. Pirintir-un ochi de poiană, zăiriim turnurile Văraticului. Dispar multă vreme, pe urmă iar le zărim. Mai avem încă drum destul.
   Coborîm, apoi, prin albie de pîirău, cu pas încet pătrundem în sat, şi dintrodată sînt izbit de marea tă: cere a uliţii, de marea curăţenie a caselor cu cerdacuri nalte, vopsite vî.năt deschis. Grădiniţi de trandafiri le împresoară ; şi e o grijă aşa de migăloasă în toate, parcă ar ifi o întrecere 'necontenită. Maici, unele bă-trîne, cu feţele limii-ştite, altele tinere, care te privesc în treacăt, cercetător, ca orice femei curioase, trec drumul.
   Ca şi la Agapia, ibiserica cu irîndul de chilii din jur s-au clădit din nou, acum, de curînd, în urma incendiilor care au fost. Clădiri nouă am văzut cît lumea, şi n-am nici o dorinţă să le cercetez cu de-amănuntul şi ipe acestea.
   Sunetul clopotului se împrăştie dulce în slfîrşitul li-liiniştit al zilei. Apoi conteneşte. Şi peste sat se întinde tăcere mai maire, şi peste sat, şi-n muntele în-
 166
 cărcat de brazi sumbri, care se ridică drept deasupra bisericii în roşaţa asfinţitului.
   Pe o jumătate de ceas intrăm în casa maicii Conta, sora scriitorului, o femeie cu trăsături energice, frumoasă odinioară, foarte pătrunzătoare şi inteligentă acum.
   ,Cu ochi ascuţiţi ne priveşte ; se tînguie că e bolnavă ; apoi, din vorbă în vorbă, suferinţa pare a-i trece, şi începe a sfătui mult, mult şi repede despre lucruri felurite. Pentru toate întrebările are un răspuns, la toate împrejurările găseşte o ieşire. Pare închisă într-un fel de bătrînească şi solidă filosofie practică.
   Unde a învăţat atîtea lucruri maica ? unde a învăţat a cunoaşte lumea ? De mică copilă aici a crescut, în mănăstire aici, a învăţat puţina carte pe care o putea învăţa. Viaţă 'lumească n-a dus.
   —     Ba nu, ba nu, răspunde maica Conta ; şi aici se învaţă... Toate le înţelegi din cunoaşterea oamenilor şi a năcazurilor lor... Înţelegerea asta şi aici o poţi cîştiga, căci aici, vara, lume de pe lume, felurită lume vine şi se îngrămădeşte în jurul mănăstirii... Doar nu degeaba-i zice Viaraticului Colţ de Paris...
   Ba mai degrabă i s-ar putea zice Varatiicului: încă un vis pierdut!
                                                                                  ★
   Cînd pornim spre Bălţăteşti, soarele asfinţeşte. Păşim încet printr-o minunată alea de cireşi, apoi apucăm la dreapta peste cîmp, prin fîneţe înflorite, învăluiţi de miresme calde. Varaticul rămîne în unmă, cu uşoare zgomote caire pătrund limpede în cîmp ie prin tăcerea amurgului, în pîcla uşoară, sub curgerea negrilor brazi ai muntelui. Căsuţele răsar albe din frunzişurile grădinilor, parcă ar zîmibi înserării.
  Prin fîneţele 'bogate, suim la ideal, şi dulcele miros al florilor ne pătrunde pînă în suflet. Greieri nenumăraţi ţîrîie domol, ilung, răsunător. Ici-colo cristeii se chiamă, cîrîind înăbuşit pe sub (pletele ierburilor.
  •Pe deal, deasupra satului Valea Seacă, ine întîlnim ou un ciobănel cu faţa rumănă, cu ochi vioi, care aduna în cîrd vreo douăzeci de oi cu o surioară a lui, micuţă. Fluieră numai din buze, îşi îngroaşă glasul, şi tot ipocneşte în ipămînt cu un toiag mai mare de-dît el.
  —   Ale cui sînt oile acestea, măi ciobane ?
  —   Apoi a lui Vasile-a-Moşneagului...
  —   Cum te chiamă ?
  —   Ion.
  —   Carte ai învăţat ?
  —   Da, am învăţat, da’ numai vreo cinci clase.
  —     Bravo! atunci ai isprăvit toată şcoala. Şi ce eşti tu la oile acestea ? Cioban ori strungăraş ?
  —     Eu îs şi cioban, şi strungăraş : eu duc toată regula 1
                                                       Tu ţii răbuşul... Vra să zică ai şi răbuş...
  —   Cum nu, am, da’ l-am uitat pe-o zare de deal...
  Răspunde fără islfială şi foairte limpede. Din cînd! în
  cînd îşi îndeamnă oile: Brrr 1 ş'i fluieră scurt ridicînd băţul lung. Vorbeşte aşa, zîmibind şi privind în altă parte : înţelege el că asta-i aşa, numai vorbă de clacă !
  —   iDa’ oi ai tu, măi ciobane ?
  —   Apoi aim... că oile acestea-s a noastre toate...
  —     Vra să zică tu eşti feciorul Hui Vasile-a-Moş-neagului ?
  —   Apoi da, cam aşa...
  —   Da’ fraţi mai ai ?
  —     Am. Iaca, ţîncu ista d'e soră; după aceea am fraţi mai mari, şi mai mărunţei.
 168
  —    Da’ de ieşit la joc .ai ieşit ?
  —    Hei! încă nu, încă n-am şaisprezece ani...
  —     Da’ altfel ai învăţat tu a juca şi a chiui pirin prundurile astea...
  —     Cum nu ? Parcă n-am auzit eu cîntîmd aşa, cîte
  o horă hoţasică ?...
  Dă o raită înapoi, face ocolul cîrdului, strigînd cu glas cînd răsunător, cînd înăbuşit din gîtlej, apoi se zvîrle sprinten în foită, ne-ajunge din urmă, îşi dă căciula pe ceafă şi ,ne zîmbeşte ca şi cuim ar zice că nici nu-i pasă, lumea aista, cît se vede, e toată împărăţia 'lui!
  —     Noi mergem spre Bălţăteşti, zic eu; cunoşti tu pe popa de-acolo ?
  —     Cum nu ? Acolo-i popă părintele Gavriil Enă-chescu...
  —    Bătrîn tare e?
  —    Ba nu, nu-i tocma ibătrîn...
  —    Cum nu-i 'bătrîn ?
  —    Apoi nici nu i-a crescut barba !
  —    Ce spui ! ipopă fără barbă se poate?
  —    Dă, — aşa, cîte-oleacă, tot i-au dat nişte cioturi...
  Tăcu un răstimp. Tovarăşul meu îl întrelbă:
  —     >Bre Ionică, trebuie să ştii tu pe omul cel cu copii mulţi, din Topoliţa...
  —     Pe Ion Balan ? Cum să nu-1 ştiu ? Cel cu douăzeci de feciori... Ştiu, cum nu !...
  —     Oare, bre, să fie toţi ai lui Ion Balan, cei douăzeci de feciori ?
  —     Eu ştiu ? Poate să se mai fi rătăcit şi sămînţa de prin sat, că nu prea saimănă. unul cu altul...
  —    Aşa?
  —    D-apoi cum !...
  îşi scutură căciula-n cap cu un rîs potolit şi-şi în-
                                                                                                                                                                   169
  deamnă Ja vale oile, în vatra satului. După ce ne despărţim de el, urcăm iar la deal printre grădini omeneşti şi ne oprim ca să răsuflăm într-un pîlc de mesteceni.
   Focuri ard ici-colo, în sat, prin ogrăzi. Amestecuri de glasuri s-aud de jos ifoarte lămurit. Cîte un răstimp, cînii latră întărîtaţi ipe la iporţi. Glasuri îi alungă : Hi, javră ! — Un istrigăt de femeie tresare, cîntînd parcă o chemare:
   —  Mărioară hăi !... Mărioară...
   Răsunetul trece melodios pe vale. în înserarea caldă se face tăcere. întunericul s-a întins pretutindeni; numai în pîlcul nostru de mesteceni, drepţi ca făclii de ceară albă, iparcă a rămas o unmă de lumină blîndă.
                                           POIANA ŢIGĂNCII
A
In satul liniştit şi curat din jurul mănăstirii Văraticului măicuţele se strecurau pe ulicioare lin, nici nu li se simţeau paşii ; şi parcă intriau în cetăţui, aşa de bine încuiau după ele porţile grădinilor mici şi vesele.
   Foarte tainice locuri ! mă gîndeam eu. Mi se pare că zadarnic m-am întors, adus de faima vestitei poieni de pe Ciungi. N-o să pot afla nimic de .la asemenea fiinţi tăcute, care se feresc de lume ca de necuratul. Abia se uită pe sub gene la mine, şi parcă ar sta s-o rupă de 'fugă îndată ce aş deschide igura să rostesc o vorbă.
                                                  Şi eram foarte nerăbdător să aflu legenda vestitei
poieni..a Ţigăncii. Numai pentru aceasta luasem iar
drumul înapoi cu un birjar foarte inimos, care vorbea mult, şi din zece în zece cuvinte da drumul la cîte o înjurătură.
   După ce făcusem ocolul mănăstirilor, poposisem în Tîrgul Neamţului. Mulţi mă întrebaseră : — Ce zici de Poiana Ţigăncii de la Varatic ? Aşa-i că e ceva cum nu-'şi poate nici măcar închipui mintea ome-
                                                                                                                                                          171
nească ? Cu .foarte mare părere de rău mărturiseam că nici inu ştiam, nici n-auzisem despre aşa ceva.
   —      Se poate ? strigă o domnişoară, zîmibind cu tris-teţă. Atuncea trebuie numaidecît să te duci !
   O lume întreagă sa minuna, o lume întreagă ştia cu de-amănuntul locurile acelea fermecate ; părinţi de familie, fete bune de mări'tat parcă numai acolo trăiseră, pe pajişte, între brazi, la lumina lunii şi la adierea zefirului de sară.
   Eram ifoairte curios, mărturisesc. Şi cum toată lumea care mă împresura îmi spunea despire o istorie de dragoste, îndată am sărit cu întrebarea :
   —   Mă rog, care ştie istoria aceasta ?
   Ou părere de rău unii mărturiseau că n-o ştiu, alţii n-o ştiau tocmai bins. Domnişoara care zîmbea trist ar fi vrut cu dragă inimă să mi-o spuie:
   —      Foarte... foarte frumos mi-a povestit legenda o maică... Am pilîns cînd mi-a spus-o... Da-i mult de-atunci, eraim în clasa a doua primară... Dar dacă te duci la mănăstire ţi-o spune oricine.
   Bine. Atunci luai cu desăvîirşire hotărîrea să mă albat iar pe la Varatic şi dezbătui vreme destul de îndelungată preţul trăisurii cu birjarul cel guraJiv.
   Iar acuma, păşind domol pe ulicioarele din jurul sfîntului lăcaş şi făcîndu-mi socoteala asupra împrejurărilor, mă mai gîndeam că legenda poienii n-ar avea nici un haz dacă mi-air povesti-o o maică bă-trînă, care mestecă voribele tot aşa de greu şi de încet ca şi mîncarea. Greu însă să găsesc ce-mi treibuia. Umblam de un ceas şi mai bine prin căldura copleşitoare .a după-amiezii şi nu făcusem nici o ispravă.
   Mă întoirsei în umibraru.1 crîşmei. Birjarul meu era stacojiu La faţă şi vorbea foarte înflorit! Cîteodată
 172
 rîdea, diînd din cap cu tărie 'la dreapta şi la stînga şi plesmimdiu-se cu amândouă palmele peste genunchi.
   Negustorul, rostoigolindu-şi uşor spre mine butoiaşul pîntecelui, «cu tot respectul» mă întrebă despre năcaizul meu. Şi cînd a,filă despre ce-i vorba, îşi înălţă ochii la cer cu spaimă şi-mi aduse numaidecât o sticluţă de vin.
   —     Apoi bine, cucoane, numai pentru atîta lucru vă scirfoiţi ? Cu tot respectul trebuie .să vă spun că n-aveţi dreptate. Doar nu ©înteim aici1 în Sahara...
   La vorba asta se opri, aşteptînd mirarea ochilor mei pentru cunoştinţile sale, apoi adăogi numaidecît:
   —     De ce nu mi-aţi spus, cucoane, de la început ? doar eu am o mulţime de rude printre maici... Doar aici nu sîntem în Sahara, aici trăim, pot ziice, ca-n-tr-un oraş... Aici, vara, e ca la Parts. Ştim şi noi cîte' ceva şi nu sîntem tocmai aşa de sălbatici, slavă Domnului 1
   Sfîrşindu-şi mustrarea, tăcu, iar birjarul, din fundul umbrarului, izbucni deodată într-un hohot scurt de rîs. Ne întoarserăm. Romînul rîdea cu o poftă nemaipomenită, apoi se opri şi dădu din cap, cu ochii l.a pahiar, ca şi cum băgase de samă în fundul lui ceva ciudat.
   Soţia negustorului, cucoana Xenia, înaltă, osoasă şi galbenă la obraz, mă duse .la maica Evghenia, într-o căsuţă albă, cu cerdac dinainte, cu florărie sub cerdac. Maica Evghenia se rumeni la obraz, îşi plecă ochii, şi ztebi cînd află pentru ce venisem. Intăi şi întăi după asta îmi făcu o cafea. Dar mai mainte de cafea mă întrebă de unde sînt şi ce se mai aude prin ţară pe la noi şi chiar prin alte părţi ale 'lumii. Cucoana Xenia îşi potrivi oasele pe un scaun, eu mă aşe-
zat pe .altui, iar maica Evghenia se sui pe divanul larg. O soră tăcută, bătirînă şi urîtă, sosi, iluă cu sfinţenie ceştile, apoi ieşi, urmărită de privirile ascuţite ale maicii.
    începutul a fost cam greu. I.mi cam batea inima. Intrarea tainiţii trebuia să se lumineze.
        Mă rog, cum e cu poiana ? De ce-i zice aşa ? E vorba despre o ţigancă ? o roabă de demult ?
    Maica irîse uşurel, tainic.
    —     Nu, nu-i voirba de o ţigancă... A fost o soră, ş-o chema Megaluza, dar nu era ţigancă... Era ea aşa neagră din fire, şi toată lumea îi zicea ţiganca, ţi-găncuşa, cioara... Da’ era frumoasă... frumoasă tare, cu părul în aipa penei de corb... Nu se ştia de unde-i: n-avea nici tată, nici mamă; de mică o crasicusemaica Fevronia, şi acu o avea Ia ascultare...
    —   .Demult s-a întîmplat asta ?
    —     Ei, demult. Parcă cine-şi mai aduce aminte cînd anume a fost ? Şi cum spun, era diragă la toată lumea, vorba-i curgea ca mierea din gură; cînd se uita la cineva se uita cu lumină în ochi; şi iute, şi iute, şi aprigă, de nu-i mai găseai ipăreche !
    Dar s-a întîmplat că într-un rînd veni din lume şi un nepot al maicii Fevronia. Tot ea îl crescuse de mititel, şi de la o vreme îi dăduse drumul să-şi caute un viitor. Şi cum veni băietul...
    —   Cum îl chema ? întrebă încet cucoana Xenia,
 mişoîndu-şi împletitura de oase.            *
    —     Mihail... Cum a venit Mihail, nepotul maicii Fevronia, —,aşa a fost scris în zodii pesemne — cum a venit, s-a tulburat sufletul fetei. Băietul era fruimos, vombareţ, purtat prin lume... Aşa a vrut Dumnezeu... Şi-au fost diragi unul altuia... Ş-apoi se întîlmeau în poiană...
 174
   —  Unde ? întrebă cucoana Xenia.
   —     In poiană... în Poiana Ţigăncii... zise încet maica Evghenia.
   Soţia comerciantului se linişti.
   —     Acolo-i foarte frumos, urmă maica, eu n-am văzut alt loc mai frumos, .decît acolo... Este ş-un pîrău... Şi .acolo, în desişuri, se întîlneau... Pe urmă, băietul a început a nu mai veni... Banbatul ca ibairbatul... lume înşelătoare, lume schimbătoare... (Cucoana Xenia suspină şi dădu cu amar din cap). Ea tot venea şi-l aştepta, lui cine ştie pe unde-i sclipeau ochii... Da-n-tr-o noapte, cum aştepta fata şi pllingea, iaca zăreşte umbre prin lumina lunii, aude şoapte... Ea sta de partea afetălaltă a pîrăului, şi dincolo l-a cunoscut pe Mihail... Era c-o maică, .suflet necredincios şi osîndit caznelor... Şi cum a înţeles că de-acu toate s-au slfîr-şit, s-a repezit, s-a repezit aprigă spre el, şi s-a dus, s-a sfărîmat în irîpa pîrăului... Asta-i toată povestea...
   Eu întrebai, uitîndu-mă cu mirare la şiroiul de lacrimi pe care-1 vărsa nevasta crîşmairului.
   —  Şi se mai cunoaşte locul acela ?
   —     Nu, nu se mai cunoaşte... zise cu duioşie, cu glas încet, măicuţa.
                             ★
   In amurg, după ce clopotele sunară trist, prelung, risipind plîmgeri pe văi, urcai pe lîngă pîirăul Văraticuluiîn munte, la poiană. Şi cînd ochii mi se uimiră, isub bolţi întunecate, de taina gingaşă care se strecura ca o altă lumină, a altei lumi, de pretutindeni în juru-mi, înţelesei că an] intrat în Poiana Ţigăncii.
   Păşeam încet prin mijlocul misterioasei frumuseţi, prin .liniştea aceea de somn dulce, prin mireasma fină
                                                                                                                                                          175
care izvora ca din potire necunoscute, şi mă gîndeam cu meimulţămire la povestirea maicii Evighenia.
   Mai întăi da toate e o poveste de dragoste ca oricare alta. Un băiat a înşelat pe o fată. Lucrul s-a petrecut demult şi fata desigur trebuia să se zvîrlă de scîribă într-o prăpastie. Al doilea, toată lumea care soseşte pe-aceste locuri, vara, se înduioşează ; şi cînd vin cîrdurile de oameni mulţămiţi, cînd pătrund cu larmă, cu muzici, cu mîncare, fin taină, în sufletul tainic al acestor codri, înduioşarea trece şi nimeni nu-şi mai aduce aminte decît de numărul sticlellor cu vin roşu şi d!a curcanul fript. Tot măicuţa, care oftase is-torisindu-mi povestea cea vecbe, se veselise şi-mi vorbise cu mulţămire despre aceste petreceri ale orăşenilor.
   Simţeam că sufletul meu, mişcat de tăcerea şi umbra poienii, cere altceva. Acuma un şopot misterios, auzit abia, străfoătea din multe părţi, şi ramurile nu se mişcau; părerea de lumină a amurgului scădea, şi poiana încremenea parcă într-un vis, suibl un cer fără stele, într-o înserare fără strălucire. Sufletul meu cerea altceva. In liniştea aceea, eram sigur că istoria surorei Megaluza era alta. Nu se putea să nu-se fi petrecut ceva în adevăr fioros şi straniu în- vâlceaua aceasta   pe care                      o umple acuma valul nesimţit al negurii ;                                                       altceva a fost, altfel au izbucnit dureri fără
nume în colţişorul acesta, între catargurile drepte ale brazilor, în tăcerea aceasta care nu mai are nimic pă-mîntesc.
   A fost altceva. Nimeni nu-mi poate spune ce-a fost. Nu voi    putea şti                      niciodată ce-a fost  în adevăr. Au
mistuit   valurile nesimţite alle vremii                     ceea ce a avut
viaţă, a tresărit, a strigat, s-a cutremurat odinioară. Neclintită, adîncă, nepricepută stă în juru-mi pădu-
 176
rea. Păşesc cu sfială, mişcat în faţa tainei pe care nu mai atm nici o dorinţă s-o desleig.
   Şi deodată, cum ajung la pîrău, pe malul plin de flori sălbatice, ifîlfîie spre mine ca o aripioară o răsuflare răcoroasă, plină de miresme tari. Un freamăt dulce abia-abia răzbate, şi cîntecul apelor îmi vorbeşte cu totul, cu totul altfel decît rumăna maică Evghenia...
                                       BĂILE BALŢĂTEŞTI
                                                                                                                                                          20 iunie
 La Băltăteşti este un drum prin mijlocul satului, foarte frumos drum, străjuit pe dreapta şi pe stînga de arbori uriaşi. Satul mare, cu multe gospodării, cu cîteva clădiiri foarte curate, îţi mîngîie privirile.
   Dar cine îţi va vorbi despre sat şi despre gospodării, cînd colo, sub deal, se înalţă stabilimentul de băi al Bălţăteştilor ? Pe drumul mare care vine de la Piatra, caire duce la mănăstiri şi la Tîrgu-Neam-ţului, cînd încep a sosi, în obişnuitul nour de pulbere, trăsurile cu vizitatori, — cime se uită la sat ? Privirile darnice se îndreaptă spre fund, sub geana de pădure, unde se înalţă clădirile nouă, unde este un restaurant de mîna întăia, o muzică de la Bucureşti şi un otel cum rar se găseşte.
   Bolnavi puţini. Şi cîţi sînt, au nevoie de linişte. vin o dată, ş-a doua oară nu mai au ce căuta. Oamenii care vin aici, vin din alte pricini. Mai întăi, vin să petreacă. — Despre celelalte argumente nu-i nevoie să mai vorbim ; acesta iface cît toate celelalte.
 178
   Petreceri se găsesc şi în alte părţi negreşit. Omul grămădit în plictiseala Bucureştilor, ori în praful unui oraş oricare ar fi el, vrea să intre în bogăţia de viaţă a naturii, în mireasma pădurilor de brazi, şi mai ales în liniştea mănăstirească a unui colţişor de rai, într-o poiană singuratică, unde nu mai aude, măcar puţină vreme, larma şi zbuciumul vieţii.
   Ce se întîmpiă însă ? La staţiile de băi se adună o lume pestriţă care nu sufere nicidecum de vreo boală, se adună lume multă care are sete de petrecere. Iar omul de mijloc doar mu părăseşte zadarnic Bucureştii. Dacă nu va găsi la băi pe prietinul căsniciei sale, pe duşmanii lui, pe mătuşa a cărei moştenire o aşteaptă, dacă nu va găsi viaţa întreagă a oraşului pe care l-a părăsit, atunci de ce Dumnezeu se mai tulbură, de ce-şi răscoleşte gospodăria ş-o încarcă în munţi de cufere, de ce se ceartă cu conductorii în trenuri, de ce înjură pe hamali în gări, de ce mai ţipă de moarte cucoanele cînd trăsura grea se cumpăneşte la cotitura mai scurtă a unui drum ?
   Ce rost are altfel viaţa ? De ce cheltuieşte omul banii ? Aici ai baluri ? Ai lume ? Cheltuieşti bani ? Petreci bine, tot aşa de bine cum ai petrece la Bucureşti. Ai ca adaos macazurile dusului şi ale întorsului, dar asta nu se mai bagă în samă, — căci la urma urmei şi după asta se găseşte o răsplată. O toamnă ş-o iarnă întreagă ai de povestit unui oraş întreg cît de bine ai petrecut, frumoasă sau puţim frumoasă doamnă, şi mult te vei bucura cînd vecinele şi prietinile, la povestirile dumnitale înflăcărate, se vor face galbene de năcaz şi de invidie!
   Pe drumul străjuit de copaci uriaşi am intrat în Băltăteşti. Un timp am mers prin întuneric. Căsuţele se zăreau negre printre grădini, ori la marginea drumului, cu ferestruicile lor luminate. Oameni treceau pe subt arbori, ca umbre, vorbind domol.
   Deodată zărim în văzduh, în fund, un fum luminos alburiu, apoi şi lumina electrică se arată vioaie, pîlpîind. Muzica cîntă un vals, a cărui legănare do-moală vine pînă la noi, prin noaptea liniştită. Ne apropiem. Clădiri mari, curate, în grădini bine îngrijite. In fund, restaurantul, unde cîntă muzica. Un portar cu livrea, cu nasturi lucitori, ne iese înainte, se ploconeşte foarte ceremonios şi ne arată drumul pe care-1 vedem destul de bine noi singuri. Pe terasa restaurantului cîţiva tineri au isprăvit cina şi vorbesc înfierbîntaţi în jurul paharelor pline. O familie s-a grămădit mai în fund; două fete ciripesc vesel şi cucoana vorbeşte şi rîde prea tare.
   Un chelner, în ţinută reglementară, cu frac, şi cu şervetul pe braţul stîng, se înclină, ne încredinţează că au vinul cel mai bun,, vinul propriu ,al stabilimentului, ne destăinuieşte că orchestra care cîntă aşa de minunat e din Bucureşti, tocmai din Bucureşti, şi ne .aduce, alergînd ca în izbiri de vînt, cîte-6 sardea, jumări, două jumătăţi de pui şi cîte un păhărel de vin, pentru care, după adînci socoteli, plătim opt franci. Scump, dar face: vin din pivniţele stabilimentului, cu apă putină, orchestră de la Bucureşti, portar în livrea, chelner care aleargă şi te serveşte gîfîind, şi puiul fript destul de gralbnic, aşa ca să-l poată sfîşia un tînăr cu măselele de otel.
   Sîntem foarte încîntaţi. Şi chelner şi portar, toată lumea ne salută cu o ceremonie fără cusur, — iar noi, după ce ieşim din această civilizată sălbătăcie,
 180
 ne uităm în dreapta şi în stînga, şi prietinul meu mă întreabă :
   —     Ei, acum unde mergem să mîncăm ceva ? Eu, drept să-ti spun, nu mai pot de foame...
   Iar taraful de la Bucureşti cînta cu duioşie şi becurile electrice pîlpîiau somnoroase.
   Fericiţi muritorii care, venind pe ’ aceste meleaguri, nu mai pot de bucurie la vederea chelnerului şi la scumpeteia lucrurilor. Cu mirare şi cu uimire se uită unul la altul: Pe cinste, po{i juira că eşti la Bucureşti, absolut nici o deosebire !...
   Dar aceasta nu-i nimic. Petrecerile sînt ce sînt. Balurile mai ales, balurile în care se vînează băieţi buni şi fete cu zestre, sînt adevărate încîntări. Petrecerile carnavalului, balurile oraşelor, iama, sînt nimicuri. Aici, în saloanele băilor, oricine ştie că veseliile sînt fără frîu. Băile sînt locuri de petrecere şi nimic altceva ! Poate de una din aceste petreceri însufleţite s-a minunat aşa de tare un arab, un om care venea din sălbătăciile Asiei... Intîmpla-rea aceasta cu arabul e povestită de un ora foarte fin, care a scris multe lucruri frumoase acu o jumătate de veac. Se potriveşte, mi se pare, şi aici.
   Zice-că un arab, — om, cu trecere în tara lui, şi-a părăsit haremul şi palatul lui de lene şi a venit să viziteze Europa, şi Parisul mai ales, despre care se spun atîtea minuni pînă la marginea pămîntului. In Paris, face legături cu cîţiva oameni de samă şi, dus de ei, vizitează teatrul şi opera.
   —  Ei, ît'i place ? întrebă unul din europeni.
   —  Da, zice simplu străinul. De ce să nu-mi placă ?
                                                                                                                                                         181
   Mai vede Luvirul, vede alte lucruri din vechi rămase, palate, catedrale, — arabul mărturiseşte că toate-i plac, cum nu. De plăcut, îi plăceau, se vedea, dar fiind om de gust şi puţin cam şiret, n-avea plăcerea prea gălăgioasă.
   Imsfîrşit, ca om de samă în ţara lui ce era, e poftit la o petrecere în lumea maire, unde o muzică aleasă cînta şi unde cavalerii la modă şi doamnele cele mai frumoase trebuiau să danţeze, — bunăoară cum se danţează cu toată inima la o staţie de băi, •unde cîntă o orchestră cu adevărat bucureşteană.
   Intră asiaticul: vede strălucirea aceea orbitoare, vede oaspeţi în haine scumpe, simte mirosul florilor, priveşte la covoarele preţioase din juru-i, ascultă melodiile armonioase care cereau legănările jocului, — şi rămîne uimit, cu ochii mari.
   —     A ! aici ai dat de dracul, arabule ! îşi zic fran-ţujii; aici n-ai putut să-ţi mai stăpîneşti admiraţia...
   Şi-n adevăr arabul părea foarte mişcat şi întreba cu luare-aminte :
   —   Cum se numeşte mă rog petrecerea asta ?
   —   Bal se numeşte.
   —   Aşa ? Şi danţează bărbaţii cu femeile ?
   —   Da.
   Străinul pare foarte minunat ; pleacă, şi europenii rămîn încîntaţi că însfîrşit oaspetele a fost aşa de mişcat de o petrecere europeană.
   Trece un timp. — Iată că vine din ţaira aceea depărtată, în care se întorsese străinul, o carte. Cei ce-1 primiseră o răsfoiesc, nu înţeleg nimica, dar pricep că au de-a Iface cu impresiile asiaticului. Ca oameni curioşi ce erau, se duc la un profesor bătrîn care ştia limba arăbească şi i-o dau lui s-o cetească, şi de oş-o şfla acolo să le spuie şi lor.
 182
   Nu le-a fost mică uimirea cînd profesorul Ie-a tradus din cartea aceea o pagină în care călătorul vorbea cam aşa :
   —     Printre toate ciudăţeniile ţărilor pe care le-am colindat, u.n.a mai ales m-a izbit, în Paris : o petrecere a europenilor, care se chiamă bal. Se adună la un loc, într-o casă împodobită frumos, între flori şi parfumuri, bărbaţi foarte veseli şi femei care au braţele goale şi sînii goi... Se ded'au unui joc foarte ciudat, înlănţuindu-şi braţele : cîte un bărbat şi cîte o femeie. După ce se aţîţă astfel o vreme, într-un tîrziu sting luminile şi încep o desfrînare grozavă... Pentru poftele lor sînt pregătite anume sofale şi covoare scumpe. Eu n-am stat pînă la sfîrşit şi .n-am' văzut, — dar jocul lor, şi femeile pe jumătate goale, şi pregătirile, şi parfumurile aţîţătoare, nu se poate să ducă la alt sfîrşit...
   Dacă parizienii au rămas mulţămiţi de judecata asiaticului, povestea nu spune. Vinovat pentru gre-şala lui nu ştiu dacă a fost el, ori moi am fost vinovaţi, cu greşala noastră.
   Aşa mă gîndeam eu în gîndul meu, pe cînd ieşeam flămînd de la restaurantul bucureştean al Băl-ţăteştilor, de la staţia în care o lume întreagă aşa de bine petrece...
                                         PROBOTA
                                                                                                                                                         August, 1906
P robota am văzut-o de două ori.
O            dată acuma, de curînd, diupă un marş greu cu regimentul meu, un marş de o zi întreagă de vară. Era trudită trupa, iar ofiţerii, cei de rezerva mai ales, umiblau întunecaţi, miorocănoşi, cu fălcile încleştate. Ajunşi în sat, prin întunecime, după ce-şi lăsaseră «hamurile» în cuartiire, începură să întrebe de mănăstire. — Unde-i mănăstirea ? — Acolo se înjghebase popota noastră, iş-acolo un cornist chema eu semnale prelungi. Vedeam umbre strecurîn-du-:se pe lîngă uriaşele ziduri negre, de cremene. Intrau pe poarta cea mare, căptuşită cu fier, se apro-' piau de biserică, în preajma căreia se întinsese o masă lungă. Cîteva luminări pîlpîiau, abia risipind întunericul greu. Ofiţerii superiori vorbeau puţin, cei tineri se grăbeau să soarbă foarte hapsîni, borşul cam rece, şi să înghită friptura cam taire. Rar pătrundea cîte-o glumă, care stîrnea între tineri rîsete înăbuşite. Cozorocurile chipiurilor şi nasturii de alamă scînteiau frîngînd razele luminărilor. Era cam răcoare, de şi era început de august; adieri umede treceau dinspre pădure, apoi se întorceau ou sem-
 184
nale slăbite, întristate parcă, de la bucătăria trupei. Mă strîngeam în pelerină şi abia aşteptam să se isprăvească masa, să ne repezim la gazde, să ne dteabirăcăim, să ne întindem pe paturi şi să adormim într-o clipă !
   Mănăstirea neagră, ca-ntr-un văl de tăcere şi mîh-nire, îşi ridica în cer turnurile chiar lîngă noi. In pridvorul ei popotarul îşi aşezase toate cele de trebuinţă : lăzi cu tacîmuri, saci cu provizii, sticle cu undelemnuri şi cu oţet, polobocul de vin şi celelalte. Din vechiul pridvor negru, plin de morminte, ieşea vinul, ieşea pînea şi sarea noastră. Se auzea sub (boltă din cînd în cînd un glas de ceartă, apoi un zgomot de farfurii, un zuruit de linguri şi furcu-liţi. N-avea nimeni un cuvînt pentru locul acela, pentru moirmîntul acela mare, pentru trecutul sfinţit prin dureri.
   Stăteam tăcut şi trudit pe banca şubredă, caire avea legănări de val, pe care încercam emoţiuni de naufragiu, — şi mă gîndeam la cealaltă dată cînd am văzut mănăstirea Probotei, demult, cu cincisprezece ani în urmă.
                                                                               ★
   Suiam încet spre mănăstire, cu dascălul Ion. II întrebam cu cea mai mare curiozitate o grămadă de lucruri felurite, şi bătrînul îmi răspundea cu glasu-i moale şi tainic, mîngîindu-şi cu stînga barba căruntă şi ţăpoasă, iar cu cealaltă punînd temeinic înainte-i, pe pămînt, cîrja-i nodbroasă. Aveam un mare respect pentru dascălul Ion. Eira învăţat, cetise cărţi vechi: şi Alexandria şi Genoveva. Pe urmă avea o faţă cu ciudate încreţituri, o faţă scrisa parcă. Iar barba ţăpoasă părea păscută într-o parte de gîşte.
                                                                                                                                                           185
   Mergeam aşa lîngă el, ridicînd în fiecare clipă fruntea şi ochii; iar înainte-mi deodată colţurile măreţe 'ale zidurilor se desluşiră pe cer în lumina verii, ca o horbotă neagră, împietrită. Deschideri înguste se întindeau de l,a un colţ la altul pe zidul uriaş. Mă oprii; şi priveam înfiorat.
   —      Aici au fost şi volintiri la 21, zise dascălul, ridicînd cîrja şi îndireptînd-o cu vîrful spre ziduri. Iaca, acolo şedeau ei, şi trăgeau cu .struţaeurile prin ferestruici. Iar turcii au (bătut ou tunurile în zid. Mai în colo, pe partea cealaltă, se cunoaşte bătaia boam-belor. S-a şi detunat zidul şi s-a crăpat, dar tot în picioare a rămas. Nu i-au putut face nimic, că-i cremene bătrînă...
   Ciubotele moşneagului bocăniră sub bolta porţii. Cîrja se ridică iar în sus.
   —      Aici, la poartă, zi.s<e dascălul, a fost de multe ori vînzoleală... Iaca, se cunosc împuşcăturile păgîni-lor... Trăgeau cu puştile şi cu pistoalele. Iaca urmele plumbilor...
   Eu ridicam ochii şi priveam uimit bolta afumată şi urmele gloanţelor în tabla groasă.
   încet, am făcut cu bătrînul ocolul straşnicului zid.
   —      Vezi ? rosti cu pătrundere dascălul Ion. Aşa ziduri nu se mai găsesc. Pe coama lor poate umbla carul ou doi boi...
   Mi-a arătat galeriile în ziduri şi locurile de unde trăgeau volimtirii şi .luptătorii de odinioară, şi colţu^ rile unde aşezau domnii vechi tunurile.
   Am văzut şi naltele curţi domneşti ale lui Petru-Vodă Rareş, cu bolţi lucii şi cu scări de piatră căzute în ruină. Prin irisipiturile păreţilor ieşeau ila lumină buchete de buruieni sălbatice. Iederi urcau, îmbrăţi-şînd piatra rece. Şi-;n ziua caldă, un tir de busuioc
 186
 rătăcit pe ruini, strivit sub paşi, îşi dădea sufletul împrăştiind miresme peste rămăşiţele acelea triste.
   în liniştea de vară umblam prin cetatea aceea. Nicăieri nu s-auzea nici cel mai mic zgomot. Pădurea era aproape, cerul albastru umed se boltea dea-supră-ne, şi tăcerea ţinea parcă împietrită, ca şi zidurile, ca şi iruinile, legenda tragică a anilor trecuţi în domolul vîrtej al veşniciei.
   în biserică, nu răsunau cîntări, nu era lume. Din strălucirea de-afară abia pătrundea o lumină cenuşie. Dascălul îşi făcea cruce înaintea iconostasului.
   —    Mănăstirea asta a fost loc de mari cumpene, zise el lin. Au intrat şi păgînii în ea, cu caii, au batjocorit-o şi au slobozit pistoale... Iaca, se văd ş-acu sfinţii împuşcaţi de păgîni cu şuşanelele şi scrijelaţi cu iataganele...
   Priveam la catapiteasma veche şi vedeam sfinţi scrijelaţi şi împuşcaţi. Şi-n sufletu-mi tînăr şi-n mintea-mi crudă se învăluiau simţiri şi privelişti nelămurite.
   Tăceam şi priveam tulburat în juiru-mi la mormintele vechi care abia se desluşeau, ca-ntr-o umbiră de uitare, priveam la lespezile înflorite de marmoră, sub care zac oasele lui Petm-Vod'ă Rareş şi ale Doamnei Elena. în pămîntul acela stă închisă şi pulberea mamei lui Ştefan-Vodă. Acolo mulţi urmaşi de dbmni au găsit odihna humei. Şi peste rămăşiţele tuturora biserica rece de piatră se înalţă cu ziduri zugrăvite, cu chipurile ctitorilor de odinioară, se înalţă pînă la clopotele care vibrează şi şoptesc în turn, fără să Ie atingă mînă de om.
   Dascălul Ion îmi spunea încet, întorcîndu-şi spre mine obrazul liniştit :
   —  De multe ori se aud clopotele vechi... Porţile
                                                                                                                                                        187
m'
stau închise, biserica e-ncuiată cu cheia, — şi s-aude în clopotniţă cum cîntă încet clopotele cele vechi, — noaptea... Le aud oamenii, cînd trec pe lîngă ziduri. Sună încet-încet, abia s-aud... Dar asta se întîmplă numai în nopţi limpezi, toamna...
   Glasul bătrînului avea un răsunet nelămurit sub boltă, şii eu întindeam urechea, ca is-aud prin ziduri freamătul melodios al trecutului. îmi batea inima şi mi se înfierbîntaseră ochii.
   —      Sînt duhuri neliniştite... zicea rar bătrînul, răs-punzînd întrebării mele, uimirii mele. Se întorc cîteodată din lumea lor, la locuirile vechi... Ş-atuncea intră prin clopotniţă, spre mormintele lor... Ş-atuncea sună arama şi argintul, parcă le-ar pipăi cineva...
   Intîmplarea aceasta e veche. Probota am văzut-o, şi cu dascălul Ion am vorbit, acu cincisprezece ani. îmi pare c-aşa-i suna glasul, — de şi poate mă înşel. Din trecut, întîmplările au altă privelişte, glasurile a'lt răsunet, şi figurile -altă lumină. In sara rece, între camarazii mei, mă gîndeam la mănăstirea Pirobotei şi la poeizia ei de altădată. Popotarul făcea larmă cu tacîmurile în pridvorul călcat şi batjocorit odinioară de păgîni. Dascălul Ion eram încredinţat că a murit; şi după aceea chiar nici n-am mai întrebat de el; n-am mai întrebat nici dacă m-ai sună clopotele vechi în turnuri în nopţi limpezi de toamnă...
                                        ISTORIA UNEI PĂLĂRII
                                                                                                                                            4 septemvrie 1S06
 A
 In începutul liniştit de toamnă, revăd Ilîrlăul şi Gotnarii. Am mai fost pe aici; cunosc ş,i vechile pivniţi domneşti, unde se zice că s-a găsit vin bătrîn de sute de ani, nuimai în cămaşa lui., lîmgă doagele căzute ale antalelor; cunosc şi locul curţilor vechi ale Măriei Rareş, şi baia domnească, pe lîngă care se aruncă acuma gunoaiele tîrgului şi rătăcesc găinile şi purceii mahalalelor. Iată, aproape de ruina băii, ruina unei biserici vechi. Primăria a început s-o reclădească; lîumai tumul de la poartă cade, se năruie .zi cu zi, năpădit de bălării. Văd iarăşi uliţi strîmte şi murdare, cîteva uliţi curate şi tăcute, apoi drumul drept, printre dealuri mari, odată bogate în vii, care duce la Cotnari.
   Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. Eiram într-o căruţă de ţară cu dbi cai, cu clopot. La deal caii suiau la pas şi clopotul suna încet, iar eu priveam cu ochi uimiţi împrejurimile. Prin Costeşti, prin Băiceni, în Cotnari, ieşeau oameni cu cofăiele de must. Am gustat şi eu o dată. Omul de pe capiră ştiu că sorbea îndelung şi ofta după aceea greu, răcorit. I.a,r cînd am
                                                                                                                                                          189
 ajuns la Cotnari rîdea, spunea o mulţime de .palavre şi făcea el singur un haz nemaipomenit.
   îmi aduc aminte că am văzut pe acolo numai oameni veseli. Ardea într-o -sară un foc mare şi cule^ gătorii din vii se stirinseseră în jur. Coceau porumb pe lîngă jar, mîncau, şi beau must din cofăiele. Un ţigan cînta dintr-o sciripcă repede-repede, ţîirîit, şi altul, printre limbile roşii ale focului, juca, sărea în sus de un stat de oin şi se pălea cu călcăile în josul şalelor.
   Acuma şi tîrgul Hîrlăului mi s-a părut sărac şi mort, şi satul Cotnari l-am văzut cum este, un sat de oameni năcăjiţi, care se luptă din greu cu pămîntul şi cu nevoi tot mai vrăjmaşe. Ş-acolo, în Cotnari, am aflat o întîmplaire, un năcaz pe caire l-a încercat un biet romîn, unul Costache Dinu. Pe sătean l-am văzut : un om mic de stat, cu fruntea încreţită, cu obrazul ars de vlfrituri, cu ochii plini de negura năcazului. Istoria mi-a apus-o un om cumsecade din Hîrlău ; ş-am şi văzut dovezile faptelor în dosarele judecătoriei comunale. Iar întîmplarea nu-i una : sînt multe, multe, care seamănă cu aceasta ca două picături de apă, sînt prea multe din nenorocire.
   In Hîrlău esite un om. caire se bucură de destulă cinste în tîrgul lui şi pe care îl chiamă Strul Cuten. Acest Strul Cuten ţine crîşmă, o crîşmă pe care o laudă oricine pentru vinaţurile sale; se mai îndeletniceşte şi cu cămătăria şi cu cumpărarea şi vînzarea girînelor. E şi om cu cap: stă în ţara romînească şi e supus rus, pentru ca nu cumva odraslele sale să facă armată în ţara în care locuiesc şi se hrănesc.
   Iată că într-o duminică, primăvara, într-o zi caldă plină de soare, intră în crîşmă domnului Strul Cuten romînuil nostru din Cotnari, ca să soarbă un pahar
 190
 de băutuiră. Se pune la masă, soarbe o dată şi-şi dă căciula pe ceafă ; mai soarbe o dată şi-şi dă căciula pe ochi. Avea o căciulă mare şi frumoasă dte-a mai mare dragul, prea mare şi prea călduroasă însă pentru începutul acela de primăvară. Domnul Strul Cuten bagă de samă lucrul acesta şi se gîmdeşte la o mică afacere.
   Intră în vorbă cu gospodarul:
   —     Bade Costache, da’ de ce porţi căciulă pe vremea asta ?
   —  Apoi dă, jupîne, ce să fac, dacă n-am pălărie ?
   —     N-ai pălărie ? Ce zici ? cum se poate ? Dacă n-ai, de ce nu-ţi cumperi ?
   —  Cu ce să-mi cumpăr, dacă n-am parale ?
   —     Parale, bade Costache ? Ce vorbeşti ? Dumneata nu eşti parale ? Dacă vrei dumneata, poţi să ai parale, îţi pot da eu, dacă vrei să-ţi cumpări pălărie...
   —     Bine, jupîne, să-mi dai, — şi ţi le-oi răspunde cinstit. Da’ acu degrabă n-am să pot. Să mă aştepţi pînă la toamnă...
   —     Cum nu, bade Costache ? Te aştept. Se poate să nu te aştept tocmai pe dumneata ?
   Din vorbă în vorbă, cad oamenii la învoială. Negustorul împrumută săteanului cinci lei; Costache Dinu făgăduieşte să-i deie la toamnă, în schimb, o mierţă de porumb.
   S-au înţeles. Au făcut şi înscris. Romînul a luat banii şi a plecat. Şi-a luat o pălărie pe care a dat trei lei şi optzeci de bani. După ce iese din prăvălie, cu pălăria în cap, se întîlneşte cu doi prietini. A cumpărat omul o pălărie : trebuie să dea aldămaş. Bun, hai înapoi, să bea aldămaşul la domnul Strul.
   Intră la domnul Strul, cer o jumătate de ocă de rachiu şi cinstesc.
                                                                                                                                                         191
 Cum vorbeau mai înfierbântaţi şi cum Dinu se uita cu mîndrie la pălăria lui, iată şi jupinul.
 —     A 1 bade Costache, ţi-ai luat pălărie şi bei şi aldămaş... Să-ţi fie de bine, dar mie nu mi se cuvine aldămaş ?
 —   Cum nu ? ce 'aldămaş, domnule Strul ?
 —     Ce aldămaş? dobîndă! Trebuie să-mi. dai o dobîndă la banii mei...
 —     Ce dobîndă, jupîne ? Nu-ţi dau pentru cinci lei
 o  mierţă de păpuşoi ? Nu-i destulă dobîndă asta ?
 —     Aşa ? O mierţă ? Acela-i dreptul meu. Aşa puteam să ţin banii în ladă. Eu cu ce trăiesc ? Dobînda e dreptul meu.
 —   Bine, jupîne, dacă zici dumneata...
 —     Apoi da, negustorul are dreptate, zic, cinstind, cei doi tovarăşi.
 —     Bun, grăi -badea Dinu, dacă ziceţi şi voi... Atunci să-ţi dau, domnule Ştirulea, şi dobîndă 1
 —   Atunci ne-am înţeles : dobînda se ştie...
 Se ştia în adevăr : procentul obişnuit e de cinci bani la ifranc pe săptămînă. Pentru un leu, douăzeci de bani pe săptămînă. Pentru cinci lei un leu pe lună. Pînă la toamnă, pentru opt luni de zile, opt lei dobîndă la cinci lei. — Deci romînul avea să plătească toamna — în anul 1904 — o mierţă de porumb şi opt lei.
 Toamna vine, porumb nu s-a făcut. Strul Cuten chiamă pe sătean la socoteală.
 —     Vină să ne socotim, bade Costache... Parcă eu îţi cer să-mi plăteşti ? Eu vreau numai să ne socotim...
 La socoteală, domnul Cuten îşi apără astfel interesele sale:
192
   —      B'ade Costache, azi păpuşoiul e scump, costă douăzeci şi patru de lei mierţa... Aşa-i ori nu ?
   —   Aşa-ir jupîne!
   —      Vra să zică, dacă mi-ai fi dat o mierţă de păpuşoi, cum -era vorba, eu luam pe ea douăzeci şi patru de iei. Aşa-i ?
   —   Aşa.
   —      Bun. Noi la anul, avem să cumpărăm, dacă dă Dumnezeu, păpuşoiul cu opt lei mierţa. Pentru datoria dumnitale de douăzeci şi patru lei, duimneata ai să-mi dai la anul trei mierţe... Trei mierţe, cîte opt lei, face tocmai douăzeci şi patru de lei. Aşa-i, ori nu ?
   —      Da, jupîne, cam aşa-i... Să deie Dumnezeu să ajungem cu bine la anu ; şi să deie Dumnezeu să se facă roadă...
   Şi se face alt înscris, şi Ştirul Cuten vesteşte şi pe martorii dintâi să vie să puie pecetea.
   Trece un an de zile. In toamna următoare iair secetă. Omul numai la plătit datoriile nu se gîndea. Dar domnul Ştirul nu mai putea aştepta. Se hotărî să deie în judecată pe romîn.               ^
   Romînul îi datoireşte trei mierţe de porumb. Trei mierţe de porumb, la vremea aceea, preţuiau şaptezeci şi doi de lei, cîte douăzeci şi patru de lei mierţa. Ca să nu umble pirin judecăţi şi ca să nu cheltuiască mult, dominul Strul face plîngerea la judecătoria comunală — caire judecă pînă la cincizeci de lei — şi dă în judecată pe Costache Dinu pentru două mierţe de porumb sau patruzeci şi opt de lei.
   La judecată, se întîmplă ca unul din juiraţi să fie tocmai unul din tovarăşii 'aldămaşului pălăriei. El a fost la învoială şi el ştie că badea Costache are să dea bani negustorului. Judecata hotărăşte deci ca negustorul să-şi ia dreptul său şi condamnă pe Costache
IZ — M. Sadoveanu — Opere, voi. IV
193
 să dea cele două mierţe de porumb, isau patruzeci şi opt de lei, plus cinci lei cheltuieli de judecată, ceea ce face cincizeci şi tirei de lei.
   Trece termenul de apel, o lună de zile. Domnul Ştirul Cuten ia hotăirîrea definitivă şi o investeşte cu formula executorie. Apoi pune hîrtia în buzunar şi aşteaptă.
   Costache Dinu însă e dator şi la credit cu 120 de lei.
   Strul Cuten scoate în vînzare singura ipăreche de boi a iromînului. Boii se vînd cu 163 de lei. Creditul îşi ia piartea: 120 de lei. Domnul Cuten ia restul de 43 de lei, şi Costache Dinu îi mai rămîne dator cu 10 lei.
   Săracul badea Dinu, şi-a îndesat în cap pălăria cea veche şi s-a pus şi el să facă ,pe degete socoteala de ce a dat şi de ce mai aire să dea.
   De cînd s-a -împrumutat, a plătit dobîndă, cîte un leu pe lună, la cinci. în cele opt luni a plătit opt lei. Pe urmă n-a mai plătit pînă ce a pierdut boii. Dar acu are altă datorie, de zece lei, — la care dobînda iar sporeşte. Pentru pălăria lui pleoştită, pe care şi-o îndeasă pe ochi, a plătit aşa : opt lei, plus patruzeci şi trei din vînzarea boilor, — şi cu zece lei ce mai are a da, în total şaizeci şi unu de lei.
   A găsit socoteala. Pălăiria îl costă 61 de lei. Şi dac-a vrea Dumnezeu şi dreptăţile lumii — poate vor spori şi ceştilalţi 10 lei de datorie! Ş-a rămas şi fără boi !...
   Adevărat! pălăria îl costă o păreche de boi !...
   Cînd am aflat întîmplarea aceasta, mu m-am mai gîindit să cercetez frumuseţile locurilor. Năcazurile oamenilor au de multe ori mai multă măreţie decît un dea'l prăpăstios. Rămîi înmărmurit în faţa lor şi nici nu-ţi vine a crede.
                             IARMAROACELE SFINTULUI ILIE
                                                                                            I
 La jumătatea lui iulie vin călduri mari, arşiţă şi secetă. Drumurile sînt pline de pulbere ; crînguirile cu şiipote sînt raiuri răcoroase. Pe o vreme ca asta, cu aerul fierbinte, neclintit, veneam la iarmarocul cel mare de la Folticeni. Tîrgul de vite cornace şi de cai era în dricul lui, şi şoseaua care merge în lungul Şomuzului era plină de cară, de căruţe, — şi de oameni care păşeau agale, cu feţele asudate îndreptate spre tîrgul lui Foltic. T&ropiţi de căldură erau şi oamenii; toropite erau şi vitele. Capete de junei şi de văcuţe, cu ochi blînzi umezi, răsăreau ici-colo —cum le ajungeam cu trăsura —din nourii de colb, nişte nouri subţiri, care se ridicau deodată, apoi se cerneau cu linişte; oamenii întorceau capetele, femeile îşi potriveau casîncele căzute peste conciuri; toţi aveau mers şi mişcări moi, trudite; numai cîte-un băieţel cu bîrneaţă roşie, desculţ şi cu pălărioara pe ceafă, se lua în fugă după trăsura noastră, zvîrlea din picioare, dădea din mîni; şi uneori sărea şanţul dintr-un salt, ca un mînzoc aprig, se tăvălea de două ori prin iarba uscată din marginea că-
 13*                                                                195
rării, şi rămînea pe spate, cu braţele cruce, în mirosul ascuţit al florilor uscate şi în lumina orbitoare.
   Cumpenele fîntînilor se lăsau şi se ridicau necontenit scîrţîind; la jghiaburi se grămădeau vitele, la ciuturi se pleca om după om. La şipote se opreau, la puţină hodină, pe iarbă, neveste şi fete. O salcie răsfira rămurele şi frunze verzi peste ele... Şi străbăteam aşa drumul plin de lume trecînd prin sate gospodăreşti, prin Dolhasca, prin Dolheştii mari, prin Dolhe-ştii mici — pe lîngă bisericuţa veche în care odihnesc oasele hatmanului Şendrea «portarul Sucevii» şi cumnatul lui Ştefan-Vodă cel bătrîn. Şi cum ne apropiam de moara cea mare de la Ciorsaci şi de iazul Şoldă-neştilor, — se arătă spre apus şi împestriţarea iarmarocului din coasta tîrgului.
   Mai aveam de făcut pînă acolo aproape jumătate de ceas, mai aveam o bunişoară bucată de cale — •dar prin liniştea zilei, din ceaţa străpunsă de fulgerări şi de colori vii a iarmarocului, răzbatea pe valea Şomuzului larma de la comedii; ţipete prelungi de trîmbiţi, urlete spăimîntate de cornuri, şi amestecîn-du-se parcă printre acestea, zuruirea talgerelor de alamă, o sfărîmare viforoasă de sunete ascuţite. Larma aceasta avea ceva înăbuşit şi jalnic, parcă murea în depărtare uneori, apoi parcă tresărea, venea spre noi, creştea în bubuirea întărîtată şi repede a dobelor mari. Nevestele mai tinere şi fetele, şi grămezile de flăcăi, începeau să se mişte mai repede, — traşi ca de un fir nevăzut de îngrămădirea aceea zgomotoasă şi pestriţă.
   Intrarăm şi noi în înghesuială tocmai cîndi soarele era în crucea amiezii. Caii şi trăsura trecură înainte spre liniştea mahalalelor, la un cunoscut, iar noi ne amestecarăm în mulţime. Pe cîmpul larg, în-
 196
 clinat spre gară, se îndesau vite albe şi cai, cu miile. Căruţele şi carăle poposiseră în grămădeală cum se întîmplase; vitele rumegau cu capetele lîngă chilnă; cîte-um bătrîn, cîte-un copil stăteau de ipază, cu ochii duşi prin jocul rotitor al luminii, cu urechea ţintită la zarva care stăpînea întreg cuprinsul ca fierberea unor valuri. în lungul unor hudiţi strimte, între zidurile de cară, geambaşi cercau fugarii. Păşeau rar, cu cizmele mari de iuft, răcneau, băteau palma, se întorceau supăraţi, dădeau tîrcoale cailor. Un tinerel făr’ de mustaţă, cam întunecat la obraz, îşi făcu vînt în şaua unui harmasar murg, dădu pinteni şi porni în trap mărunt, deodată, parcă-1 mîna cineva dindărăt.
   —   La o parte, mă ! la o parte!... începu să urle.
 Şi oamenii se prăvăleau pe margini, se căţărau de fundurile căruţelor, pe cînd flăcăul trecea viforos. Se întoarse tot aşa de aprig; Împrejurul lui se grămădiră îndată ovrei şi negustori de ai noştri, raşi la obraji, cu ceafa groasă, îndesaţi şi spătoşi. Prinseră
 a răcni ; doi bătură palma, al treilea făcu tăietura ;             >
 dar la învoială tot nu căzură ; şi stăpînul calului, în-tărîtat, se dădu îndărăt şi plesni calul cu sfîrcul harapnicului. Flăcăul se plecă pe coamă ; fugarul zvîcni iar înainte, petrecut de ochii lacomi ai tuturor. Oamenii iar se prăvăleau pe margini. Un romîn începu să fluiere cu mirare :
   —     Pfiuu !... bre ! bre! cine să fie craiul ista ?... De-ai noştri nu-i, că-i cam dogorit... Trebuie să fie grec...
   —     Grec cu limba neagră ! — strigă un glas; pe cînd craiul se întorcea plecat pe oblîncul şelei. Şi cum vine de cumplit!... Dac-ar fi al lui calul, apoi atunci ar fi greu : atunci ne-ar călca de bună-samă !
   Flăcăul părea fudul de urechi; n-auzea rîsetele
                                                             197
inari din juru-i. Descăleca, se amestecă printre negustori, prin harhatul neîntrerupt. Tocmeli erau pretutindeni, cu ochi licăritori şi pînditori, cu obrazurile înflăcărate de căldura verii. Pe cărările înguste, printre căruţe, în toate părţile alergau caii. Şi negustorii ovrei îşi fluturau şi-şi înmulţeau pretutindeni bărbile şi-şi răşchirau degetele. Mai liniştiţi păreau sătenii, cu văcuţele lor, cu boii porumbi cu coarne mari frumos aduse. Aicea preţurile se dezbateau fără prea multă zvoană; şi larma creştea numai îndată ce se înfăţişau doi negustori de altă lege. Un sătean sprîn-cenat, ras din proaspăt, cu mustaţa căruntă, se ţinea nepăsător lîngă o păreche de trăgători uriaşi. împrejurul lui se strînsese lume ca la o minune: aşa boi nu se aflau în tot iarmarocul; mari, cu piepturile late, cu grumazurile ca de zimbru, cu nişte coarne lucii care se încovoiau lin şi deopotrivă în sus, cu cîte un smoc de păr creţ pe frunte deasupra ochilor blînzi şi liniştiţi. Negustorii dădeau tîrcoale, băteau încet boii pe spinare, apoi se alăturau, îi cătau în gură. Romînul stătea nepăsător :
   —   De unde eşti, măi romîne ?
   —   Apoi de prin Neamţ.
   —   Şi de unde-ai dobîndit aşa sămînţă de boi ?
   —   De pe la nişte oameni.
   Negustorii se trăgeau îndărăt, se uitau iar, dînd din cap, la vite. Roimînul avea o părere de zîmbet sub mustaţa căruntă.
   —   Ş-apoi de ce-i vinzi ?...
   —   Da’ dumneata de ce-i cumperi ?
   —   Eu am nevoie de boi.
   —   Şi eu am nevoie de parale...
   Oamenii rîdeau. Negustorul era cam cătrănit.
   —   Bine, da’ dumneata n-ai nevoie de boi ?
 198
  —  Eu am alţii, mai tineri.
  —  Tot aşa de frumoşi ?
  —  Tot.
  Sătenii se dădeau aproape de stăpînul boilor; schimbul acesta de vorbe îi încînta. Rîdeau încet, îşi făceau cu ochiul. Unii de pe margine şopteau: — Aista-i Ghiţă Alunariu... Se simte el tare în pungă... n-are nevoie aşa de mare şi-i aspru-n clonţ...
  începu vorba tocmelii, pe departe, trăgănată. Un negustor ovrei ieşi înainte cu ochii la pîndă, luă iar Ja cercetat boii, îi bătu deasupra cozii, li se uită în gură. Apoi zise răspicat, încruntînd din sprîncene:
  —  Au un beteşug la picioarele de dinainte.
  Ghiţă Alunariu se uita în altă parte.
  —  Cît cei ? întrebă negustorul.
  —     Apoi dumneata n-ai să-i cumperi, vorbi romînul. De ce-ntrebi degeaba ?
  —  Cum n-am să-i cumpăr ?
  —     Dacă zici că-s cu beteşug... Cine-i găseşte buni, să-i cumpere, cine nu, nu. Eu vînd boi făiră beteşug. O undă uşoară de haz trecu... Dar Alunariu nu rîdea.
  Negustorul cercă şi el să rîdă. Apoi se scarpină în cap.
  —  Mă rog, ia ascultă, bade, ţi-s de vînzare boii ?
  —     De vînzare, cui mi-a pune-n palmă douăsprezece sute I
  Nimeni nu zise o vorbă. Romînul întoarse capul, negustorii nu mai erau pe lîngă boi.
  —     Parcă aş fi zis «puşcă», aşa s-au dus 1... zise zîmbind Alunariu.
  îmi făcui loc prin îmbulzeală. La depărtare de un oibraţ se furişară pe lîngă mine negustorii : se apropiau iar de boii lui Alunariu. Trecui mai departe, printre neguţări îndîrjite. Intrai în larma asurzitoare
                                                                                                                                                          199
â panoramelor, a comediilor, a boseăriilor. în toate părţile, cu obrazuri asudate şi prăfuite, paiaţe se strîmbau şi urlau spre îmbulzeala sătenilor, în toate părţile luceau alămuri, strigau trîmbiţi şi bubuiau tobe. Flaşnete răguşite se tînguiau la scrînciobe cu cai; flăcăi şi fete se dădeau în luntri, ridicîndu-se pînă la pînza acoperişului, căzînd îndărăt şi ridicîn-du-se în partea cealaltă. Vedeam numai feţe vesele, în bubuitul surd nu mai înţelegeam nici un schimb de vorbe.
   Trecui şi printre jocurile de noroc, printre mesele cu zaruri, printre certuri. Nicăieri .nu vedeam poliţia, care de obicei are datoria să oprească certurile şi să stîrpească înşelăciunile. Abia într-un tîrziu o văzui într-un cort de pînză, în fiinţa a doi subcomisari, care se răcoreau, cumpănindu-se încet unul spre altul, cu ochii aţintiţi plini de o mare trudă.
   Pe o hudiţă mă oprii şi în faţa unui straşnic vorbitor care făgăduia «tablouri şi portrete», «tablourile dumneavoastră, domnilor şi domnişoarelor, portretele dumneavoastră, numai într-un minut...»
   Doi tineri, un flăcău şi o fată, se furişară cam ruşinaţi spre maşina aceea minunată, care din America tocmai a fost adusă pe meleagurile noastre.
   Şi tot prin căldură şi îmbulzeală mă oprii, izbit îndărăt de un val de lume. Un romîn se repezise după un flăcăuaş palid şi subţire care se strecura ca o zvîrlugă prin norod.
   —     Prindeţi-1, oameni buni, ţineţi-1... mi-a tăiat punga de la brîu...
   Păgubaşul răcnea şi-şi făcea loc cu capu-nainte, risipind în dreapta şi-n stînga lumea grămădită. Şi după o repede furnicare, văzui pe flăcăuaşul palid zvîrcolindu-se la pămînt printre picioarele oamenilor.
 200
 Trupul îmbrăcat într-o hăinuţă albastră parcă se înmulţea. Romîmil căzu asupra lui greu, apoi se ridică cu punga ; o clipă văzui haina albastră, un cap îngrozit, două braţe slabe care cercau să puie împotrivire, — le văzui trecînd, ridicîndu-se, căzînd, rostogolite, ca de un val clocotitor ; ţipete n-auzii; curgerea lumii se linişti ; şi trecui mai departe.
   Umblai aşa o vreme prin mulţimea oamenilor veniţi la un iarmaroc mare. Un colţ întreg de ţară năvălise în cîmpul acela pustiu al Folticenilor. Bătrîni, copii, femei, bărbaţi, şi flăcăi şi fete în strai de sărbătoare — parcă intraseră într-o vîltoare, uitîndu-şi năcazurile multe şi durerile care-i leagă de pămînt. Toţi, vedeam bine, aveau o înfăţişare deosebită; chinul de pe faţa muncitorului trudnic pierise; o bucurie aspră, neînfrînată umplea toate feţele.
   Şi spre sară întîlnii şi pe tăcuţii aceia care se cumpănesc cu capu-n piept de la un şanţ la altul; întîlnii şi pe veselii aceia           care stau de vorbă cu  ei înşişi,
 muiaţi din   genunchi, pălindu-se          încet cu  un deget
 peste nas.   Veneau dinspre crîşmele mari,           din care
 ieşea pînă   în uliţă       ca o răsuflare de canal. Ii urmă-
 ream cu ochii, îi vedeam cum se depărtează, cu năcazurile o clipă amorţite. Şi întîlnii şi pe alţii, gălăgioşi, tulburi la vorbă şi la priviri, hărăţîndu-se în drum, izbindu-şi nevestele în laturi, apoi apucîndu-le de după cap şi trăgîndu-le spre ei...
   Amurgul se prelungi mult, cu amestecu-i de lumini viorii, peste tristeţile îşi peste bucuriile acestea ; apoi veni noaptea şi aduse o uşoară potolire. Parcă scă-zură răcnetele; rîsetele veneau ca dintr-o depărtare; larma panoramelor şi a comediilor rămase monotonă la o parte. Intre carăle grămădite, — începură ici-colo să lucească focuri; ceva din liniştea cîmpiilor şi
                                                                                                                                                            201
 â satelor se apropie într-un tîrziu de sfaturile cafe porneau, în zbaterea flăcărilor. Luciri treceau pe obra-zurile oamenilor, pe coarnele şi pe ochii boilor. Ici-colo un glas pornea domol, cu amintiri despre iarmaroacele de altădată...
                                                                                II
                                                                       O întimplare veche
   Prietinii noştri din Folticeni nu erau acasă; hanurile erau pline, ticsite; şi iată şi trăsura noastră cu trei cai aşezată la o margine, între cară. Doi din tovarăşi, mai în vîrstă, nu ştiu ce au făcut, unde s-au aciuat. Eu am umblat o vreme la întîmplare, prin noaptea liniştită, pe urmă m-am gîndit să mă duc la căruţă, să mă înfăşur în manta şi să mă întorc cu ochii cătră stele.
   Am .pornit pe drumeagurile pe care, ziua, geam-başii îşi Incuraseră fugarii. Muzicile panoramelor se potoleau încet-încet; printre căruţe licăreau focuri. Gospodarii toropiţi de căldură şi de ifrămîntarea iarmarocului adormiseră: unii în căruţe, alţii dedesubt, alţii în preajma focurilor, pe maldace de fîn. Ici-colo, în lumina slabă, cîte un bătrîn istorisea : îl ascultau flăcăi şi fete. Pe alocuirea numai bătrîni fără somn stăruiau şi-şi ajutau unul altuia în călătoriile .aceistea pe drumurile trecutului. Prin cîte un loc mai tăcut auzeam hîrîitul înăbuşit al unui dulău, legat cu lanţ de roata unui car ; vedeam prin noapte blana alburie mişcîndu-se ; şi inelele lanţului zuruiau lin...
   La căruţă veghea Toma vizitiul, un om voinic şi vesel, căruia îi plătisem în copilărie cu tutun de la tata minunatele poveşti. Sta de vorbă c-un moşneag
 202
dte la un car de alăturea. Aţîţaseră şi ei o leacă dte ifoc, căci istoriile vechi nu se pot spune decît la foc; şi eu i-am găsit sfătuind.
  Obiceiul să stau de voribă cu sătenii ibătnîni îl am de copil. Mi-i drag să-i ascult. Şi nici n-am greutate săii fac :să vorbească. M-am alăturat totdeauna de ei ca un prietin şi ca un copil al lor: asta o pricep ei uşor, poate cu pătrunderea pe care o au, poate fără să-şi dea sama... Dragostea celui ce s-apropie O' simţi din ochi şi din glas; şi din ceea ce îţi vorbeşte. Iar eu fără precugetare a.m pornit totdeauna voiriba despre ale lor, despre plug, despre vite şi despre pămînt; despre năcazurile de acum şi despre ce eira odată. Am înţeles prejudecăţile şi eresurile lor. Cît am fost copil am crezut în ele; >mai tîrziu n-am cercat să le alung din sufletele celor cu care stăm la sfat, căci înţelegeam că aş fi săvîrşi't ceva rău şi ceva zadarnic. Şi dragostea pe care am avut-o mai ales pentru oamenii cu suflet lămurit de năcazuri mi-a fost întoarsă cu prisosinţă. Şi astăzi, ca totdeauna, de sufletul ţăranului mă apropii cu sfială şi cu dragoste. Cîndi îl găsesc neîntinat, parcă se întoarce în mine farmecul copilăriei, cînd intram în biserică şi simţeam ceva tainic pătrumzîndu-mă, şi umplîndu-mă, cum razele de soare pătrund şi lămuresc deodată apele liniştite şi limpezi.
  Am început şi eu să sfătuiesc la focul de stirujeni vechi, grămădiţi primprejur de la toate tîrgurile de peste an. Şi mi-am rezemat capul pe o pală de iarbă cu flori ofilite, şi am prins să-l întreb lucruri multe pe moş Gheorghe Leonte; pe urmă l-am lăsat să vorbească singur despre iarmaroacele de odinioară.
  Visam şi eu la aceste iarmaroace de .altădată ! Mă gîndeam că au fost altfel negreşit. Au fost şi mai frumoase decît cele de-acum. Au fost mai frumoase
                                                                                                                                               203
şi din pricină că povestitorii le amestecă cu ceea ce a trecut şi deci s-a scuturat de pulberea durerii. Parcă şi moş Gheorghe Leonte pricepea aceasta şi cerca s-o lămurească cu vorba-i potolită.
   —     De altfel, altfel au fost... zicea el. Au fost altădată, în vremuri mai bune, în anii tinereţii...
   Moşneagul purta barbă mare, allbă, lucru nu prea ■ obişnuit la noi. O parte din faţă îi era întunecată şi boţită în jurul unui ochi scurs; dar cu ochiul sting privea liimpede şi cu bunătate.
   —     Eu, vorbi el iarăşi, am apucat vremurile cărăuşiei, cînd se grămădeau aicea mărfurile de pe lume... Veneau negustori tocmai de prin ţara nemţască şi de prin alte părţi. Şedeau aici, în bărătci, o lună încheiată. Aduceau geamibaşii cai de pe la cazaci... Apoi ori erau cumpăraţi, ori erau furaţi, Dumnezeu ştie, c-atuncea mu mai cerea nimeni îndreptările. Da’ frumoşi cai erau 1 Se cunoştea că nu-s cu cinste dobîn-diţi, aşa erau de mîndri 1 Ş-apoi se -grămădeau la hanuri boierii, — de prin toate părţile... Veneau şi din ţara de jos. Aveau ei lucru fruntaş: puneau opt cai la droşcă şi ţiganul de pe capră avea u,n bici de ajungea şi la urechile înaintaşilor... Iar arnăutul avea mustăţi d:e şi le putea înoda la ceafă, şi brîul plin de pistoale, şi hamger în curmeziş şi puşcă în spate... Treceau boierii pe lîngă noi puşcă. Ne imai plesnea vizitiul cu biciuşca, ne mai trînteau cu piepturile caii prin şanţuri ; n-aveam noi trecere ca acu'ma... Acu s-a imai schimbat lumea. De-ar fi pe togă aista şi biel-şugu de-atunci, bine-ar fi...
   Bătrînul începu să rîdă fără să se uite la mine. înţelesei că vrea să ştie şi părerile mele. Şi-i arătai că am şi eu oarecare ştiinţi despre schimbarea vremurilor.
 204
   “ '4poi da... iuirneal se primeneşte... ,z£se ef, după ce mă ascultă cu luare-aminte. Ce să-i faci ? Un bătrîn ca mine tot îi bine să-şi adtică aminte de-atunoea. Atuncea am trăit eu; !acu nu mai trăiesc. Balba mi-a murit de douăzeci de ani; fata mi-a,m măritat-o mai de demult; am şi nepoţi. Trăiesc şi eu de azi pe mîni, singur. Am boii mei, am căruţa mea. Vara lucrez cîte-oleaeă la cîmp, că iau fînat... şi de cosit tot mai pot coisi. Iar iarna lucrez la roate... Ara învăţat de la un moş meşteşugul ista... — Mai demult, în tinereţă, mergea mai bine meşteşugul. Aduceam la iarmarocul ista şi roate şi căruţe întregi... Vindeam multe, şi făceam hunişoare parale. Pe-atuncea am tras eu o cumpănă — de-am rămas însemnat pîn’ ce-oi intra în pămînt.
   Vin eu la tîrg tocmai de-acasă, de la Miroslăveşţi; şi găsesc zarvă mare : că vio boieri -mari de pe la Iaşi, că vine chiar şi Vodă. Şi printre toate bărătcile de scîndurirumblau ţigani şi slujitori de tot felul, de-a valma cu negustorii, curăţind locul. Slujbaşii cîrmuirii aveau pesemne poroncă straşnică. Ştiu c-au intrat şi prin norod. Hai şi tu ! Hai şi tu! — Lumea a început s-o împungă la fugă. Pe mine m-au prins. Apoi dădeau cu gîiribacele şi suduiau... Dumnezeu să-i ierte... că poate acu de mult îs lut. Şi-mi dau un hîrleţ mare... Şi trebuia să răscolim gunoaie de ani, de pe la toate iarmaroacele, să le punem pe măsălii şi să le ducem în altă parte, încolo, spre iaz... Da’ er.a o mişălie ş-o ticăloşie, de mu-mi puteam trage sufletul... Lucrez eu acolo cît lucrez, — s-a făcut sară... Vine nevasta împotriva mea şi-.mi face semn: Nu vin ? — Nevastă, zic, caută tu de căruţe şi de tot ce avem... că eu mai am de furcă cu stăpînirea....
   Se duce nevasta... Dau eu să mă hodinesc, mă în-
                                                                                                                                                        205
drept, mă uit ia alţi oameni de pe lingă mine, mă gîmdesc că imi-i cam foame, şi întreb pe unul, cu şapcă : Da’ mai avem mult ?...
   —     Pune mîna pe hîrleţ I atîta mi-a zis, şi m-a şi plesnit cu harapnicul... Pun mîna pe hîrleţ şi iar încep. Am săpat .aşa şi noaptea aceea igunoi glodbs, gunoi putred, şi cîte ticăloşii toate, am curăţit mede anul ; am presărat năsip pe unde trebuia isă treacă alaiul; şi eram trudit vai de capul meu... Nici jos nu m-am puis, nici o gură de apă n-am băut. Erau o mulţime de-acei cu şăpcile ; nu-i deosebeam unii de alţii; se uitau urît, suduiau şi ridicau harapnicele; atîta făceau...
   Dimineaţa s-a strecurat nevasta pînă la mine, am îmbucat în fugă ceva; s-a repezit şi mi-a adus ş-o oală de apă. Pe urmă m-am uitat împrejur. Mă gîn-deam : Trebuie să fug ! De ce m-au robit aiştia aici ? Da’ dacă <fug, mă prind, şi-i mai rău... Că nici nevasta, cu căruţele, n-o pot lăsa iarăşi aşa, într-atîta lume!
   Apoi .am stat eu pîn’la amiază. Pe urmă aud aşa o strigare mare, o muzică, şi văd că se opreşte toată lumea. Şi prind a .striga ş-a urla cu toţii: ura ! Dacă văd, strig şi eu. Ş-am priceput aşa că poate să tfie Vodă, unu calare, cu barba roşă... Acu stăm numa şi căscam gura, şi mergeam pe lîngă alai, şi vedeam pe toţi comedianţii înşiraţi pe sus, vedeam şi momiţi şi papagali pe-afară: aşa era pesemne poronca... Şi trece pe urmă Vodă la cai. Ii cercetează, merge în lungul şiragului, şi nu spunea nici o vorbă...
   Pe urmă s-a .făcut noapte, ş-o pornim pe uliţi cu făchiii, la conac. Văd eu o butcă mare, şi nişte cai numa-n ţarţamuri... Şi mergeam, şi mengeam... — Nu mergem la conac ? zic. — Nu mergem la conac 1
 206
 iface unul de lîrngă «mine. — Da’ Vodă unde-i ? zic. — Care Vodă ? Aista nu-i Vodă, aista-i un ghinăral împărătesc. Atuncea am văzut eu ca nu-i Vodă, am văzut că-i unu mai mare... Atuncea am înţeles de ce se temea toată lumea de dînşii...
   Ş-o porneşte 'butca cu caii repede, ş-o pornim şi noi repede; fug caii, fugim şi noi cu făchirle. Cînd văd că 'gîfîi, dau să mă las mai în urmă, — şi mă păleşte unul cu şapcă : mă păleşte cu calu-n spate şi mă împinge înainte. — Unde mergem ? zic. — Pesemne că mergem la Cristeşti, la moşia lui Vodă, zice cel de lîmgă mine.
   Atunci mi-a venit aşa o mînie şi imie 1 Zic: atm muncit ca un rob o zi ş-o noapte, azi ş-au făcut rîs de mine şi m-au purtat printre comedii; acu mă mînă ca pe un cîne după butca ghinăiralului. Ş-odată întorc ifaohia cu para în jos ş-o razim în colb ; mă fac mititel, şi mă strecor printre oameni şi printre călăreţi. Acu mu ştiu cum a fost: dar m-a fi văzut careva, că aud glasuri înapoia mea. Mă reped înainte, dau între cai; dau să intru în şanţ; odată dă năvală unu cu calu peste mine, mă păleşte cu suliţa la umăr, pe urmă odată mi-o lydiică pe lîmgă obraiz şi parcă m-a fulgerat... Am căzut cu .faţa-n jos ş-am pus amîn-două mînile pe ochi, pe unde măboia sîmgele...
   Apoi pe urmă m-am tîrîit eu pesemne cum m-am tîrîit pîn’ la tîirg... Şi m-a pus nevasta-n căruţă şi pîn’acasă m-a dus foocindu-se... Credea că de-acu numai împărtăşanie mai am de luat pe lumea asta. Da’arn sicăpat, ş-am rămas cu urma asta din vremurile acelea...
   Da’ eu le-am uitat pe toate; numai aşa cîteodată, cînd vin în cîte-un an, îmi aduc aminte. Văd comediile, aud huiet, şi mă gîndese la noaţptea ceea cînd
                                                                                                                                                                       207
mi-a'u luat ei o lumină... S-au dus. Cine ştie eime-au fost... Poate i-a iertat Dumnezeu...
   Moş Gheorghe Leonte tăcu; şi prin lumina slabă îi vedeam numai barba albă şi zîmbetul blajin al feţei.
                                                                              III
                                                                             Hoţii
   După un răstimp am întrebat:
   —  La ce te mai gîndeşti, moşule ?
   —     Ia, la ce să mă gîndesc ? răspunse bătrînul. Azi, în fierberea iarmarocului, am umblat şi eu încolo şi-n-ooace, ş-am văzut o mulţime de drăcii. Acu comediile şi boscăriiile le ştiu de mult, de ele nu mai sipun nimica ; da’ pesemne pe zi ce merge lumea tot mai multe "tălihării născoceşte. Am stat eu şi m-am uitat la unu care zvîirlea pe o măsuţă nişte .bucăţele de ciolan... Tot le zvîrlea, şi lua gologanii oamenilor ; cum vine asta ? Parcă ce era de văzut acolo ? Mă uitam şi eu, — da-ncaltea fără parale... Apoi să dau şi go-loganu ca să văd eu cum zvîrle ciolanele ? Asta h-aim putut-o pricepe... Pe urmă am văzut unu cu cărţile. Avea trei cărţi. Se ighemuise iji dosul unei pănărămi şi tot le purta... întăi le arăta, pa urmă le întorcea: pe dos, .şi le purta, — şi-ntreba care-i popa ? Popa adică-i o cairte de-acelea cu pofte... Zice un om : aista-i popa. Acela era. Zice băitanaşu acela de tîrgovăţ: Eu pun o bucată de franc. Cine-mi gîceşte, ia bucata de franc. Cine se prinde ? Da’ dacă nu-'mi gîceşte, îmi dă el mie o bucat’ de franc... Apoi ,s-au pus ei. Gîştigă un romîn, cîştigă doi ; pe uirmă băitanaşu nu ştiu cum făcea, nu ştiu ce dregea, că nu mai iputea să puie nimeni deigetu pe popă... Şi tot punea în buzunar parale... Şi se uitau la el oamenii cu gura căscată...
 208
   Moş Gheorghe Leonte avu un rîs domol, blajin.
   —  Apoi să vezi... De la tâlhăria alsita mă duc eu la
alta... Sta unu sus la o masă, şi-n cap avea o pălărie mare de paie, da’ lată tare în bouri... Sta el buzat, c-o lulea maire-ntir-.o parte... Şi tot scotea nişte pietre... Mă uit eu la una : pairc-ar fi o cute... De-acestea găsesc eu pe Moldova, .zic. Da’ el nu ştia bine moldo-veneşte, şi se pocea în legea 'lui: Astă coză, adică coasă ; aista, zice, nu taie... Şi tot dădea pe la gît o rablă de coasă ruginită. Pe urmă .începea s-o frece cu o piatră de-a lui ş-o făcea să taie şi hîrtia... Asta, ziiioe, asta — adiamani merican... Asta-i cinci lei! — Dacă-i adiamant, mă gîndesc eu, îi ieftin ; da’ dacă-/' o cute numai, îi scumpă... Mai spune el ce mai spune ; mai taie nişte steclă cu adiamantu lui; pe urmă tl întinde spire oameni : Nu-i cinci lei, zice; asta-i numa’ patru lei 1 Pe urmă iar mai spune ce imai spune în legea lui pe lîngă ciubuc... Asta — zice — nu-i patru ; îi numa’ un francu ! Pe urmă :           numa’ jumătate de
franc! — Apoi nu-i adiamant merican mă gîndesc eu... Trebuie să fie vreo drăcie de-a lor...
   Mai umblu eu, stau şi mă gîndesc. Tot se preface lumea ; tot se preface... Acu chiar în mijlocul iarmarocului te piradă... Iţi ia 'banu şi tu stai şi te uiţi cu gura căscată... încaltea mai de demult era altfel, atuncea stăteau hoţii iîn codru, şi ieşeau la drumu mare... Ş-apoi nu ieşeau ei la un sărman ca mine, ieşeau ei la boieri igraşi în pungă... Acu, în iarmaroc, hoţi und’ te-ntorfci... Da’ tot pe noi... tot pe noi ne pradă... Pesemne că aţa de undte-i mai islalbă .se rupe...
   —  'Da’ mai demult, nu erau de-aceştia?
   —     Da’ nu erau nici .pe dracu... Mai demult era aşa : veneau cu cîte-o comedie, cu cîte-o boscărie... Mai căs-cau oamenii şi boierii gura. Da, altfel — ce ? nu se
Opreau gospodarii pe la fleacuri de-acestea, că nu le întîlneau... Se opreaţi la un car de cele imari din ţara de jos... Acolo, în car, stătea un antal de vin. Ş-aipoi veneau oameni spre sară, după ce vindeau, după ce cumpărau, veneau cu cîte-o oală nouă şi se dădeau primprejuru! antalului. Apoi ce ? ce era zece parale oca, — şi era vin de cel bun... Bea şi stăpîmil carului cu muşteriii; se veseleau, le ciîntau ţiganii, da’ nu li se farm au capetele... Acu au ieşit băuturi cumplite. Apoi in altă parte, îmi aduc .aminte, se aşezau oameni ide prin satele de pe-aici, de pe-aproape, cu bere... Cînd era căldura-n toi, se duceau gospodarii şi se răcoreau c-o stacană de bere, şi plăteau un bănuţ... Berea era cam amărîie pentru muieri, ele .se îndulceau cu mied... Iar acolo, în inima iarmarocului, erau nişte corturi ca acelea; şi sa,ra se strîngeau şi chefuiau, cu lăutari, negustori din toate părţile, de pe la noi, de prin ţa,ra de jos, din ţara muntenească, ba şi din ţara Ardealului... Treceau boierii cu alaiuri, se duceau pe la curţi, făceau luminaţii. Apoi şi boierii chefuiau în legea lor. Ziua cu toţii ise munceau: vindeau, cumpărau, se sfădeau ; iar saira .petreceau, — era ieftină petrecerea...
   Hoţii de-aceştia nu erau. Erau alţii, — erau de cei în putere, care s-aţineau la drumul mare...
   Moş Gheoirghe Leonte se opri şi întrebă domol:
   —  Poate-ai adormit dumneata...
   Apoi aţîţă ifocul ; şi barba i se urpplu de lumină.
   —     N-ai adormit ?... Apoi îi şi lină vremea... Şi nici tîrziu nu-i. Iaca, stelele nu ş-au schimbat cu mult locul... Şi cum îţi spun, am apucatjşi eu hoţi de-aceia... Am apucat pe Ilie Răcoare. Aistuia n-aveau ce-i face; îl prindeau, îl puneau în lanţuri, scăpa, rupea şi lanţuri, strica şi broaştele uşilor, c-avea — iarba fieru-
 210
   lui... Pîn’ce nu i-au pus cătuşe de lemn n-a fost chip să-l ducă la stăpînire.
   Apoi mai era unu Vasile cel Mare — pe care l-am văzut şi eu... Acela se lăsa din munţii, prin pădurile noastre, şi ieşea la drumu-mipărătesc tooma’ în vremea iarmarocului istuia. Şi ieşea în calea boierilor.
   Acu într-un rînd începe a umbla vestea prin tîng că Vasile cel Mare îi în iarmaroc. Unu zice că l-a văzut cu ochii lui cumpărînd un cal, altul zice că l-a văzut vînzîndl un cal. Pe urmă iese vestea că într-un cort is-a pus Vasile la băut cu negustorii, — şi sta cu ei benchetuind, îmbrăcat în straie de .pomojnic... L-au prins ? Nu l-au prins. După ce-a benchetuit s-a dus; da’ a lăsat sub farfuria lui, în caire mîncase, o ţidulă. Şi pe ţidulă era scris: Am fost pe .aici, eu, Vasile cel Mare.
   Atuncea au început a se învălui slujbaşii stapînirii.* Au trimes poteră pe toate drumurile, pirimiprejurul tîrgului, primprejurul iarmarocului. S-au strîos dorobanţi la iisp,răvnicie. Iaca, începe a uimlbla vestea că Vasile are să intre 'în tîrg, el şi cu tovarăşii lui, — călări... Lui nu-i păsa! De el nu se atingea plumbul. Era farmacat. Pe urmă au aflat oamenii care a fost moartea lui : încărcătură cu trei fire de piper, trei de grîu, trei de tămîie şi zburătură de argint... Da’ pe-atuncea nu ştia nimenea nimica ; şi el umbla în voie.
   Acu stăpiînirea se temea mai mult pentru boieri, că boierii umblau pe drumul cell mare cu dlroştele lor ; şi batîr c-aveau opt cai şi arnăutul cel cu mustăţile mari, tot era primejdie. Noi n-aveam de ce ne teme. Noi, cu boii, hai-hai, umblam pe drumuri fără grijă.
   Şi cum umbla aşa stăpînirea pe de laturi, ţinînd rohătcile, — iaca ne spune un romîn de pe la munte într-o sară, pe cînd ne răcoream cu cîte-o leacă de vin
la căruţa unui podgorean: — He, zice, eu pe Vasile îl cunosc; că el de pe la noi a pornit... Crezi că se teme el aşa de stăpînire ? El iniei de Vodă ou se teme zioe. El se suie tn mumte şi puţin îi pasă. îşi cîntă pe un munte cîntecull şi is-aude-n trei ţări: în ţara Moldovei, în ţara nemţască şi-n ţara Ardealului... Ş-apoi spunea romînu oela cum l-a văzut pe Vasile chiar în iarmaroc, în ziua alceea. L-a văzut el, cu oiohii lui, şi l-a cunoscut.
   —     L-am văzut, zice, neguţîndi un cal. întreabă de preţ. — Gît cei ? — Atîta. — Aista-i cal ? — .Şi pune mina şi dă calu la pămînt. Aşa a umblat el de la cal la cal, pîn’ ce-a găsit unu potrivit. II ia şi-l duce la ■potcovit. — Măi covariu, ai potcoave bune ? zice. — Am, cum nu ? — Ia să văd una ? — Ia Vasile o potcoavă, o îndoaie în sus, o îndoaie în jos, o rupe. Asta-i potcoavă ? zice. Să-mi .faci potcoave de-o ocă 1 — I-a făcut potcoave de-o ocă ; a încălicat şi s-a dus...
   Acu noi ascultam; vorbeam despre hoţ. Vine unu iar şi zioe: Vorbiţi de Vasile? Apoi ,a fost, zice, la căruţa unui am de la Huşi, ş-a cinstit pe toţi romîriii cu cîte două oale de vin... Da’ podgoreamu nostru zice şi el: îmi pare rău că n-a venit la mine. După cît văd, e om deitreabă şi vrednic...
   Pe urmă, într-o zi, pe după amiază, pornim noi gospodarii din Miroslăveşti acasă, femeile în car, noi pe lîngă boi, hai-hai... Ajungem, pe la Capu Dealului. Acolo începe să însereze. Se îngîna, aşa, ziua cu noaptea. Trece pe lîngă noi o trăsură mîndră. Pocneşte vezeteul din bici, ne ia la vreo doi, cu şifichiul, căciulile din cap ; şi aînnăutul rîdea la noi urît şi se strîmfea : era cam afumat: se cumpănea încolo şi-mcoace, cu mînile pe pistoale.
 212
   Da’ mu face trăsura izece prăjini după ce trece de noi, — ş-odată sar doi zablăi de prim şanţuri, din tufe, —nici ou i-am văzut cînd s-au repezit ipe capră ! Unu s-a pus lînigă vezeteu ş-a istrîns hăţurile; unu a d'ait jos ipe arnăut şi nici .nu ştiu ciînd l-a legat şi de mîni şi de picioare... Ş-odată se opreşte trăsura; stau caii liniştiţi; şi iese în drum um romîn nalt, cu căciula de miel cam pe-o ureche... Avea o căciuilă cu zagara, ca muntenii. După el mai vin vreo trei-patru cu puştile gata.
   îşi cufundă romînu mînile-n chimir şi din spate parcă se -umflă în cojoeelu-nifioirit. Noi veneam cu ca-răle, hai-hai, — şi stăm, că drumu era oprit.
   Zice romînu : — Cucoane, eu îs Vasile cel Mare... Acu cîtă pază, cîtă grijă — degeaba... De nacaz tot .nu scapi...
   Da-n trăsură era un boier mare : nu ştiu, era Fo-răscu, era vreun meam de-a lui Vodă, mu pot să ştiu... Ştiu că era un om gras, c-un obraz mare, da’ altfel om frumos...                                                   i
   —     Ce vrei ? zice. Ce vrei, hoţule ? Măi, tu ai să sfîrşeş'ti la spînzurătoaire. Nu te mai a-stîmpeiri...
   —     Bine, boierule, asta-i alta... Ii vorba acuma, că eu am cheltuieli multe şi nevoi, .şi-mi trebuie mişte gal-bioi cu zimţi...
   —     Măi hoţule, zice boieru, .măi Vasile, mare noroc ai tu... D.a’ ulciorul mu imerge de multe ori l.a apă...
   Iar Vasile prinde a rîde :
   —     Cucoane, zice, mu mă ţinea în drum... De betejit nu te betejesc... Un cal mu ţi-am trîmtit la pămînt... Pe mustăcios nu ţi l-am stricat... Acu de ce mă ţiii de vorbă ?...
   Şi 'S-a aplecat boieru-n d'roşea lui, a ridicat O' lădiţă şi a spus aşa :
                                                                                                                                                                        213
    —     Iaca, măi Vasile, răcliţa aista... Da’ cu ticăloşiile acestea n-ai s-ajungi tu bine, măi băiete...
    —  Aipoi, cucoane, eu voinicind am să mor...
    A lluat lădiţa, s-a uitat într-însa, a văzut că-i plină de galbini. S-a dus. L-am văzut calare, pe zarea dealului, cu tovarăşii după el...
    A strigat pe urimă boieru la vezeteu. Au deslegat pe airnăut. Am mai ajutat şi noi şi l-am suit ipe caipră. Şi s-a dus iboieru-n treaba lui; iar noi am pornit cu carăle, hai-hai, — la drum de noapte...
    Acu s-au stîrpit hoţii de drumul mare, sfîirşi moş Giheor.ghe Leonte. Lumea s-a pirefăbut. Da’ au ieşit alţii, slabi şi ticăloşi, de fură omului năcăjit ibanul din ochi... Dar toate trebuie să le primim... Pesemne aşa-i rînduiaila lumii...
    O linişte mare cobora din cer, dinspre stelele tăcute. Iarmarocul dormea. Se auzeau numai din cînd în cînd răsuflările domoale ale boilor. Toma vizitiul trecuse în împărăţia somnului lîngă cai. Moş Gheor-ghe Leonte lăsă focul să se stingă încet-încet, apoi se sui în car şi se ghemui acolo. Am mai vorbit o bucată de vreme cu el despre altele, pînă ce răspunsurile i se scurtară la cîte un cuvînt, pînă ce tăcu. — Rămăsei singur, treaz. începură boii bătrînului să rumege lîngă proţapul carului. Ii ascultai o vreme; pe urmă zgomotul acela lin se pierdu, se amestecă în freamătul uşor care umplea noaptea, iîmvăluinidu-mă ca-ntr-un descintec aromitor... Mă giîndeam la iarmaroacele de acum ale Sfîntului Ilie, visam la cele de demult, — şi amintirile trecutului, ca totdeauna, mi se strecurau în suflet cu dulceaţă, ise amestecau parcă cu miresmele florilor ofilite, ale ierburilor pe care îmi odihneam capul.
                                                                  LA HRAMUL MĂNĂSTIRII SLATINA
                                                                                                                                                       In 1900
De Probajeni, pe o căldură cumplită, spre hramul mănăstirii Slatina.
Cu un prietin, pornesc din Mălini, pe jos pe cărarea din marginea drumului. înaintea şi-n urma noastră, merg repegior grupuri de săteni spre aceeaşi ţintă. E o lumină orbitoare; şi pe fîneţele liniştite, deasupra ierbii prăjite, pluteşte un freamăt domol, uscat, neîntrerupt:      sfîrîie nenumăratul pogor al
cosaşilor. Neamul acesta mărunt de lăcuste nu-şi mai potoleşte sunetul metalic nici ziua, nici noaptea, întovărăşeşte poşte întregi pe călătorul singuratic. Pătrunde ca un descîntec în urechea muncitorului trudit, care-şi hodineşte noaptea oasele pe-o brazdă de iiarbă, sub stele. — In sat la Drăceni, între munţi, s-a încins la o crîşmă un joc aprig. Flăcăi şi bărbaţi tineri, cuprinşi strîns cu mînile pe după capete, bat mărunt şi lin cu opincile, după tactul subţire al strunelor ; apoi lăutarii reped arcuşul şi zvîrl ruseasca ca într-o năvălire de vînt, întovărăşiţi de bătaia tobei şi a talgerelor şi de fiorul tremurat al unui fluier ; iar jucătorii se lasă îndărăt, se încleştează strîns, ş-o roată furtunoasă şi ameţitoare porneşte, — un vîrtej
                                                                                                                                                           215
din cafe izbucnesc chiuituri şi strigături repezi de joc. Şi năvăleşte spre jucători o munteancă tînără, o nevastă voinică, scundă, îmbrobodită cu casîncă înflorită, încălţată cu opinci, cu iţari pe gleznă, cu pieptar pîn’ deasupra bîrneţei, cu catrinţă strînsă pe coapse. îşi face loc, se prinde între bărbaţi ; şi roata porneşte mai aprigă ; se domoleşte încet-încet, apoi iar porneşte. Femeia joacă cu foc, bate îndesat cu opincile în «pămînt încovoindiu-se din grumaz ca şi bărbaţii, ridică faţa apirinsă, cu sprîncenele negre uşor încruntate, porneşte în zborul furtunii, fără şovăire, cu încordare sălbatică.
   S-au oprit oamenii ; privesc, furnicaţi de năvala repede a cîntecului, de vijelia jocului. Ş-un bătrîn, un muntean nalt din partea locului, cam cu chef, zîmbeşte cătră noi şi dă din cap.
   —      Ehei ! trebuie -să aibă un foc la inimă fumeia... Ileana asta-i aprigă muiere şi voinică... Se ia la trîntă şi cu hoţii. De-acu joacă pîn’ ce-a osteni pe barbaţi şi pe flăcăi... Am mai văzut-o eu o dată aşa. A fiert-o pînă ce i s-a desfăcut brîul şi s-a despre-surat de pe ea... Şi nici atuncea nu s-a lăsat. Jucînd, s-a scuturat, a sărit din catrinţă, şi numa-n poale s-a frămiîntat înainte, de rîdeau oamenii de la crîşmă cu lacrimi !... Pe urmă s-a repezit, şi-a strîns lucrurile de pe jos, şi-a făcut vînt, a sărit peste un gard, şi s-a dus ca vîntu prin grădini... Are barbat chiabur, da-i cam stătut... Şi ea-i femeie tînără şi moare dac-a sta numai cu urîtu-n casă...
   Bătrînul îşi puse mînile-n chimir şi începu a în-gîna încet, din gît, după tact, strigăturile flăcăilor ; pe cînd muzica curgea şi se amesteca cu jocul — ca un vifor.
   Mergem înainte printre munţi care strîmtează dru-
 216
fnul; îndelung ne urmăreşte melodia viorilor şi firul limpede-sunător al fluierului. Iar după. ce ele slăbesc şi se stîng, rămîne bătaia înăbuşită, depărtată, a tobei, multă vreme, pînă ce conteneşte şi ea.
  Stînci se ridică drept în sus, şi printre crăpături de piatră răzbat buchete mari de mesteceni din loc in loc. Apoi se înegreşte pădurea şi încep brazii să îmbrace culmile. In fund, albastră, se înalţă în cer, închide zarea o bîtcă bătrînă, sub care, pe negrul brazilor, se desluşeşte cetăţuia Slatinei, cu ziduri mari, cu turnuri felurite, scînteietoare.
  E o cetate vethe şi bogată, ferită de drumul năvălirilor. .A zidit-o cruntul Alexandru Lăpuşneanu. A ridicat ziduri tari, mănăstire mare, paraclise, curţi domneşti. Marca zimbrului a rămas săpată-n piatră, înegrită într-o umbră de tristeţă parcă. In biserica veche şi ifrumoasă a irămas însuşi voievodul, — pulbere iertată, în mormîntul de cremene.
  In jurul .acestor amintiri de piatră ale trecutului se grămădeşte pădurea schimbătoare, vie, plină de murmure tainice, de freamăt lung ; pădurea neîntreruptă, brad lîngă brad, pîn’ la hotarul Cordunului, cătră Suceava.
  Intre ziduri, slujba din biserică a contenit. La uşa de intrare atîrnă de stîlpul de piatră toaca mare şi grea de aramă. Pe scările arhondaricului urcă musafiri mulţi, boieri şi cucoane veniţi de prin împrejurimi şi de la tîirgul Foltioenilor. Dincoace, în ogradă, în trapeza mare, veche cît şi mănăstirea, — se grămădesc sătenii la prăznuirea «schimbării la faţă a Maicii Domnului». Sub tavan înegrit, înlăuntru, acolo, e un miros greu de îngrămădire şi de aburi de mîncare. La mese lungi stau pe bănci, descoperiţi, săteni veniţi din zeci de sate — pînă şi de prin Bucovina.
 Minincă în tăcere bucate de post, — căci sîntem în postul Sîntă-Măriei. Călugării umblă cu ulcioraşe de rachiu şi cinstesc pe meseni. Iar sus, sub tavan, într-un amvon, un frate palid, tînăr fără mustaţă, în rasa-i de şiac roşcat, — sloveneşte cu greu o cetanie lungă dintr-o carte mare... înşiră cuvînt după cuvînt, fără legătură, plecîndu-se pe file, năcăjindu-se să deslege şi să înţeleagă. Nimeni nu-1 ascultă : toţi îşi caută de mîncare ; iar el se opreşte cîte-o clipă şi strecoară cîte-o privire plină de înţelesuri spre biel-şugul de la mese...
   Ieşim şi cercetăm rămăşiţele trecutului; mor-mîntul lui Vodă Alexandru şi al fecioarei lui, domniţa Teofana; mormîntul bunului părinte mitropolitul Veniamin ; şi pietrele simple, crucile umilite, sub care s-au oprit atîtea suferinţi necunoscute. Vedem în biserică zugrăveli vechi şi chipul lui Vodă ; şi la uşi şi la ferestre piatră frumos săpată, care va mai stărui încă multă vreme. Trecem şi pe lîngă înoirile făcute de stareţul nou, şi ne oprim mai ales la o zugrăveală ciudată, care închipuie, pe păreţii de dinafară ai trapezei, chinurile cumplite ale iadului. E o compoziţie vopsită de vreun pravoslavnic zugrav de peste Nistru. Nişte diavoli cu coarne negre, rezemaţi în furci, — un cap de balaur c-o limbă roşie lungă de un stînjen, o limbă care trebuia să fie o flacără, dar care seamănă mai degrabă cu un uriaş morcov, oameni chinuiţi — mai degrabă nişte gîngănii din alte lumi, — şi-nsfîrşit şiraguri de sfinţi cu ochii albi şi cu nasurile roşii, — despre care un puţin credincios ar putea spune că au fost zugrăviţi după înfăţişarea binecredincioşilor monahi ai mănăstirii.
   Dar trăsuri după trăsuri sosesc cu oaspeţi aleşi. Cucoane vesele, prea vesele, cu soţii lor funcţionari
 218
 ai satelor, urcă scările arhondaricului. Acolo, sus, în odăile cu divanuri şi cu stampe ruseşti pe păreţi, părintele Chelsie egumenul primeşte pe toată lumea cu prietinie. Şi-n două încăperi, lîngă odăile de primire, o maică ajutată de sufragii şi de cîţiva fraţi, pregăteşte mesele pentru lumea aceasta «bună». După ce a trecut şi a inspectat totul, un tînăr viteaz, un cuceritor cu mustaţa răsucită şi cu cravaşa în dreapta, se arată în prag, se ploconeşte cătră cucoane, începe numaidecît a vorbi cu toate cunoştinţile (şi toţi oaspeţii sînt cunoştinţi ale sale), dă amănunte nesfîrşite despre împrejurările funcţiei sale la vamă, apoi deodată se îndreaptă spre părintele Chelsie şi-l ia repede:
   —     Ei, părinte, ce mai spui ? Gata masa ? Acu mîncarea ca mîncarea, —■ da’ băutura este ce este... Cred că nu-i uita să ne dai de cel bătrîor, ştii, de cel de care obişnuieşti sfinţia ta...
   Şi domnul Chirilescu, de la vamă, îşi răsuceşte mustaţa şi face cu ochiul semne şăgalnice. Iar părintele Chelsie cearcă să rîdă, tuşeşte încet, apoi se scoală şi iese «să vadă ce mai este pe dincolo...»
   Pînă una alta tînărul cuceritor distrează societatea ; şi într-un răstimp începe să se minuneze şi să se mire auzind că mănăstirea a fost clădită odinioară de Lăpuşneanu.
   —     Da’ nu se poate, frate ! şi se bate cu cravaşa peste cizmă. Ce vorbeşti ? Să fie biserica asta de pe vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Domnul Moldovei ?
   —     Da, domnule Chirilescu, da ! rosteşte cu umilinţă un învăţător din împrejurimi.
   —  Ce vorbeşti, frate ? de unde se poate şti ?
   —  Da, domnule Chirilescu! zău, domnule Chiri-
lescu I... stăruieşte învăţătorul. Aici e şi îngropat Lăpuşneanu...
   —     Da, domnule Chirilescu; da, domnule Chirilescu !... întăresc repede cîteva cucoane.
   —     Aşa ?... zice pe gînduri vameşul. Se poate... Se poate 1...
   învăţătorul nu mai stăruie ; totuşi domnul Chirilescu, cu un aer de protecţie, sfîrşeşte orice discuţie:
   —     Te cred, se poate... te cred... da !... se poate; de ce nu ?...
   Apoi i se luminează faţa, căci sfinţia sa părintele Chelsie a intrat şi a vestit că masa-i gata. Cu un zîmbet mulţămit, frecîndu-şi mînile, egumenul pofteşte la gustare pe cucoane şi boieri, — şi cearcă să rîdă în silă cînd domnu Chirilescu, trecînd pe lîngă el, îi şopteşte cam tare la ureche :
   —     Părinţele 1 da’ de cel mai vechişor este ?... ha ? ce zici, păirinţele ?
   Afară, în cerdacul plin de soare, stau înpresuraţi de oameni mai de-a doua mînă şi de ibăieţi, doi obişnuiţi ai hramurilor Slatinei. Unul e «domnul Alexan-drescu» hirurg al Spitalului dintre zidurile mănăstirii, — şi unul e vestitul Lefter care aude, în ceruri, corurile de serafimi...
   «Domnul doctor Alexandrescu» e o fiinţă veselă cu ochii spălăciţi şi cu nasul ascuţit, roş în vîrf. Un om slăbuţ, deşirat, mişcîndu-se cu oarecare fereală într-o redingotă boţită, cam largă. Vorbeşte subţire, peltic, ■zîmbeşte fără încetare şi arată cît de rău îi pare după atîtea domnişoare care-1 urmăresc cu dragostea... Domnişoare de familie, fete de popi, de notari, fete cu zestre, toate-i dau a înţelege că ar dori să-l aibă de bărbat; dar «domnu doctor Alexandrescu» zîmbeşte cu îngăduinţă şi în limba-i peltică
 220
mărturiseşte că nu alege pe nimeni. Se uită într-o parte spre vîrful 'muntelui; i se înroşeşte mai tare nasul, cu cît cei din juru-i stăruiesc :
   —    Nu se poate, domnule Alexandrescu, trebuie să ai pe cineva 1...
   Parc-ar voi să mărturisească, şi zîmbeşte încurcat; iar pe la spatele lui rîd băieţii înăbuşit, tupilîndu-se, ţinîndu-ise de nasuri ca să nu izbucnească.
   Lefter, în hainele-i albe ţărăneşti, cu pălăria cenuşie împodobită cu mărgele, cu păuni şi cu bumbi albi, stă într-un colţ, cinchit, cu armonica pe genunchi. E un om cu ochi albaştri mari, tulburi. Umblă cu obrazul ras peste tot, ca să semene cu îngerii care n-au nici mustaţă, nici barbă. Pletele cărunte îi cad în-cîlcite pe umeri. ,Nu înţelege multe dim cele ce i se spun. La unele întrebări răspunde totuşi. Spune cu încredinţare că-i arhanghelul Mihail, că aude cîntări de serafimi în cer, la Dumnezeu... Şi dintrodată îşi mişcă degetele pe clapele armonicii, şi cu ochii ridicaţi spre cer, începe a da drumul la sunete prelungi şi tremurate. Porneşte după aceea şi el cu glas subţirel, din cap, un glas melodios, care se întovărăşeşte cu pl îngeri le armonicii. înalţă cîntări bisericeşti — cu o surprinzătoare pătrundere şi putere, cu o lumină ciudată pe obrazu-i trudit, îmbătrînit în pribegii necontenite.
   Intr-un tîrziu se opreşte. Prinde a spune istorii încurcate. Apoi scoate din traista-i de la şold linguri de vînzare, linguri lucrate-n paltin, subţiri, cu cozile închipuind şerpi, vulturi şi îngeri.
   L-am întîlnit de multe ori pe acest Lefter şi l-am auzit cîntînd. Se zice că nebunia i-a venit dintr-o bătaie, demult, în oaste; ori dintr-o dragoste în tine-reţă, pe cînd învăţa dăscălia la o mănăstire. De zeci
de ani umbla aşa, blajin, cu ctntecele şi cu lingurile lui. Umblă numa-n alb îmbrăcat. Umblă şi iarna, tre-murînd, tot numa-n hăinuţe subţiri de pînză. L-am văzut vorbind cu dragoste cu boii de pe la căruţele oamenilor,, în tîrguri. îi mînigîia pe boturile umede, le dădea bucăţi de pîne şi ibucăţele de zahar. Necontenit rătăceşte pe la mănăstiri. Se zvîrle în adîncurile Moldovei pe orice vreme şi prinde peşti cu mîna. Şi pe vremea iernii se cufundă în apă, apoi iese, se îmbracă repede şi o apucă la fugă tremurînd... Aşa rătăceşte şi aşa are să rătăcească încă multă vreme cu credinţa lui întunecată şi cu cîntările, — pînă ce-a cădea cine ştie unde, la o margine de drum, subt un tufar. Poate l-a găsi cineva ; poate nu l-a găsi nimeni...
   Soarele scăpăta spre asfinţit şi mănăstirea era plină de vuiet. In trapeza înăbuşitoare intrau cei din urmă prăznuitori. In arhondaric urma alt rînd de mese. Iar domnu Chirilescu, foarte vesel, întreba ceva tainic pe părintele Chelsie. Sub bolta de la intrare se tînguiau cu jale, cîntînd, calici ruteni:
                    Dumnezeu vă facă parte,
                    De lumina raiului...
                    Bodaproste, lume bună.
                    Bodaproste, lume dragă...
   Şi toate femeile lăsau un 'ban în palmele întinse.
   Coborînd, ne întîlnim în mijlocul ogrăzii cu un călugăr bătrîn, cu barbă mare, albă. Venea dinspre trapeză, cu capul căzut în piept, purtat de subsuori ' de săteni. Abia îşi putea tîrî picioarele.
   Femei priveau în urma lui miloase cum înaintează anevoie spre chilie şi vorbeau între ele încet:
 222
   —     Saracu! dacă-i bătrîn şi slab... A tot dat la oameni, a gustat şi el... Mult îi trebuie lui ca să cadă?...
   Şi după murmuruf greu al mănăstirii — pătrundem în desimea pădurii. Acolo-i o linişte de biserică; fire lungi de aur se strecoară în umbră, — şi pretutindeni stăpîneşte copleşitor mirosul proaspăt a! bradului...
                                                    LA CIOHORANI
                                                     (Impresii din 1898)
Un drum iarna, pe ger liniştit, într-o sanie cu oplene.
Romînul, Gheoinghe Vomicelu, om voinic, dar c-un picior .stricat, di.n tinereţă, — umblă împrejurul tălpilor grele, împrejurul ţepuşilor, şi potriveşte lese pe fund şi pe margini. Grămădeşte fîn mult, potriveşte lăvicerele de lînă şi rînduieşte hăţurile celor doi căluţi roibi. Umblă repede, cumpă-nindu-se puţin spre stînga, spre piciorul răsucit uşor în laturi. îşi încheie apoi bine cojocelul, îşi îndeasă căciula mare pînă la urechi, îşi trece de două ori mînile prin mustăţile tu-foase, castanii, şi mă îndeamnă cu voie-bună :
   —   Hai, suie...
   Mă sui, rnă grămădesc bine în blăniţă, îmi îndes picioarele în fînul înfoiat, îmi atîrn cureaua de gît şi las să atîrne puşca înainte, pe piept; îmi potrivesc mînile în imînicile calde ; şi Gheorghe Vomicelu mă priveşte, trage lăvicerele peste fîn ; după aceea se aşează şi el lîngă mine, în dreapta, — şi fără să îndemne, fără să strîngă hăţurile, caii pornesc.
   —   Vezi? E-he ! ei ştiu, sărăcii! au simţi = îndată
224
că trebuie să pornim... dar nici nu s-au grăbit, nici n-au întîrziat... Asta din stînga îi iapa cea bătrînă : ea ştie... Ea cunoaşte şi drumurile... Ş-apoi ea îndeamnă şi poartă şi pe cal... Calul, adică, îi fecioru-său ş-o ascultă.
   Mergem domol, ieşim din Paşcani, — şi dăm pe drum luciu, alb. Din cînd în cînd sania fără şine se hartoaie pe o margine de drum luciată ca oglinda, de trecerea altor isăinii; ne 'Simţim purtaţi repede într-o parte, spre şanţ; caii îşi moaie umbletul, se încordează ; apoi iar îşi iau trapul liniştit. In jur, pînă în depărtări, spre Şiret, şi pînă dincolo spre pădurile de la asfinţit, numai alb orbitor de omăt. Suim în deal lîngă Stolniceni, — şi trecem înainte spre pădurea Ciohorănilor şi spre satul Ciohorăni, — spre costişa de dincolo, în valea Moldovei. Pe coasta dealului trage o adiere subţire care ne frige obrajii. Pe urmă intrăm în pădurea îngheţată, suflarea gerului conteneşte, ş-o linişte de moarte ne împresoară.
   Umblînd multă vreme, suim pe omeţi, coborîm în locuri dezgolite unde sania hîrşcîie pe grunzuri îngheţaţi. Pe urmă, în lucirile orbitoare ale soarelui pe cîmpia întinsă a Moldovei şi pe gheţurile depărtate ale rîului — coborîm spre fumurile Ciohorănilor.
   Mă duc să petrec în gospodăria lui Gheorghe Vor-nicelu cîteva zile, între sărbătorile de iarnă.
   Trecem printre căsuţe liniştite în tihna sărbătorilor. In şoproane se odihnesc vitele, în perdele se adăpostesc ici-colo oiţe. învăluiri de vrăbii şi de presuri se ridică din spinăriile gardurilor.
   Casa veche, a străbunilor lui Vomicelu, stă încă dreaptă, cu prispa naltă. Gospodăria e bine ţinută, cu şopron de nuiele vălătucit, cu coşare şi coteţe din împletitură de mlajă lucrată de mîna omului meu.
15 — M. Sadoveanu — Opere, voi. IV
225
   în casă e cald tare. Mă întîmpină nevasta, VitorLa, voinică încă, dar cu faţa brăzdată de năcazuri şi muncă. îmi pofteşte bun-venit; apoi se întoarce spre uşă ca să alunge «în cealaltă odaie» pe doi omuşori cu brîie roşii şi cu capetele bălăi.
   —     De ce ? lasă-i să vie şi ei .aici... Să-i întirelb dacă umblă la şcoală...
   —     Is în clasa întăia — vorbeşte de lîngă sobă, din fund, o fetişcană subţirică, rîzîndu-mi cu prietinie.
   Ne cunoaştem de cîţiva ani. Sînt oarecum un prietin al casei. Şi bucur pe stăpîna casei cînd mă minunez de copii, care erau acu doi ani numai cît nişte ulcele — şi mai ales de fată care era un plod ş-acuma împleteşte cozi şi-şi pune flori în cunună de la o urechiuşă la alta...
   —     Apoi acu în sărbătorile acestea încape a ieşi la joc... Chiar trebuie să se îmbrace.
   Anica rîde, — plecîndu-şi ochii căprii asupra ciobului de oglindă de-un lat de mînă. Şi-şi urmează înainte găteala pentru joc.
   Odaia e ca multe altele îmbrăcată. Cu lăiţi înguste, cu lăicere pe lăiţi şi pe păreţi pînă la prichiciul ferestrelor. Iar în fund, spre miazănoapte, patul larg, nalt, cu perini şi cu scoarţe clădite pînă în. grindă. Deasupra patului, culmea cu toate straiele căseqilor, cu sumane, cu bunde, cu caţaveici. La răsărit cîteva iconiţe vechi, şi pe de lături icoane mai mari. icoane nouă, viu colorate, două muscăleşti, una catolică cu Maica Domnului, — şi o litografie cu un cap de Isus încununat cu spini care aduce cu faimosul cap al lui Guido Reni. Icoane de-ale noastre cu inscripţii romî-neşti, ieşite din teascurile ţării, — nici una.
   întreb, arătînd spre capul aplecat al lui Isus :
   —   De unde aţi cumpărat icoana asta ?...
 226
 -— Nu ştiu, a adus-o Gheorghe... Â găsit-o prin tîrg la nişte ovrei...
 —   Dar celelalte ?...
 —     Acelea, de prin iarmaroc... Eu le-am cumpărat. Luăm şi noi de care găsim.
 In coardă, sub bagdadia afumată, stau îngrămădite smocuri de flori uscate, strînse la zile mari. Anica se suie pe un scăunaş cu trei picioare, se întinde şi rupe cîteva fire de busuioc. O mireasmă ascuţită umple casa.
 —     Acela-i busuioc de pus în sîn... vorbesc eu zîmbind.
 Lelea Vitoria rîde.
 —     Apoi aşa-i pe la noi. Unele din fete mai schimbă obiceiul, mai aduc parfumuri de pe la tîrg... Da’ acelea se ţin mai sus : fata notarului, fetele părintelui...
 Intră în casă, după ce-şi scutură opincile în tindă, şi gospodarul. Mă îndeamnă să mă apropii de focul uriaş al sobei, — şi grăieşte cătră nevastă-sa :
 —     Da’ mîncarea ce zice ?... Să pui bucata ceea de ceaun plină : costiţe şi cîrnaţ mai mult...
 Şi femeia iese. Iar Vornicelu îşi laudă soba.
 —     Asta-i sobă bătrînească... Nu-i de cărămidă ; e de prund... Cînd se încălzeşte, apoi ţine, nu şagă... Aici, la vatra asta s-a încălzit şi bunicu, şi tata, — pe cînd erau ia aşa ca ţîncii iştia... Aici m-am prăjit şi eu... Aici se prăjesc şi gemenii iştia ai mei... S-or încălzi şi copiii celui mezin — căci lui am să i-o las... Şi eu tot cel mai mititel am fost la părinţi...
 Fata, Anica, se îmbrăca. Peste fustele-i obişnuite, peste cămaşa-i înflorită, cu betiţi cu bumbi albaştri,
 —   îşi trecu opt fuste de cituri felurite, strîngîndu-le tare pe dînsa. Deasupra îşi aşeză fusta de lînă ţesută
 in casă, croită în falduri largi, — şi peste mijloc s£ strînse tare, învîrtindu-se în loc, cu bîrneaţa nesfîr-şită. Apoi se roti o dată, — şi foile dedesubt se um-flară lin : asta era proba pentru jocuri învîrtite. Peste cămaşa înflorită şi peste rîurile de mărgele se îmbrăcă cu o polcuţă groasă, căptuşită cu lînă, cusută strîns ca plapomele, o polcuţă mohorîtă care-i ascundea mijlocul de codană de paisprezece ani.
   Rămase în capul gol, cu părul castaniu strîns pieptănat, cu cosiţele împletite, aduse în cunună pîn’ la creştet, înflorită cu flori tari de la tîrg. Palele de păr stăteau linse, lucioase, — căci fata se spălase cu borş sara şi se împletise în zori de ziuă, încet, cu grijă, ajutată de maică-sa.
   Aşa gătită, ieşi cu grămada de fuste pe dînsa, căl-cînd mărunt cu ghetele-i înalte cu potcoave galbene,
 —  cu capul gol, cu   cerceii scînteind,   prin gerul iernii,
 —  şi porni în fugă   la joc.
   —     După ce mîncăm, — o calcă şi mă-sa din urmă... zice încet Vornicelu.
   După masă, ne abatem puţin şi noi pe la horă, —
 o  horă în omăt, în frig, în ograda unui gospodar. Dar soarele presăra lumină, era veselie, şi lăutarii, cu capetele strînse între umeri, vineţi de frig, cîntau cu multă însufleţire.
   Pornirăm înapoi spre capătul satului de moldoveni şi intrarăm în ţigănime.
   Venisem şi pentru      asta : ca să       văd     adunătura
 aceasta de bordeie    şi de case şindrilite,     ale foştilor
 robi de pe moşia lui Mihalache Sturza-Voievod.
   Puţine case aveau îngrăditură şi ogradă : ale celor mai chiaburi, care numai la certuri mai vorbeau ţigăneşte. Casele acelea erau şi mai arătoase. Dar în-
228
 lăumtru, după cît spunea tovarăşul meu, — «dacă ai învîrti o mîţă de coadă, n-ar avea de ce se prinde cu ghiarele».
   încolo numai bordeie triste, tupilate la faţa pă-mîntului. împrejurul lor purcei slabi, guiţînd de foame, şi cîte-un cîne jigărit, cucuiat sus pe creasta bordeiului lîngă hogeagul de lut.
   Năvăliră împrejurul nostru puradei mărunţi, învă-liţi pe pielea goală cu bucăţi de surtuce. O bătrînă boţită la obraz, cu nasul coroiat, cu ochii arzători, ieşi c-o vargă în drum după ei, cu înmlădieri răstite de glas :
   —     Hardă-vă focul să vă hardă ! Da’ ce sînteţi voi, măi, de ieşiţi la drumul mare ?...
   Şi din cele ce-mi spunea Vornicelu, înţelegeam că adunătura aceasta de ţigani de prin bordeie trăieşte numai din hoţii. Pe drumurile 'mari nu prea ies acuma ; dar se dau la purceii oamenilor de prin sate şi la paseji. — Cîteodată dau însă năvală şi asupra vreunui sătean întîrziat care se întoarce de la iarmaroc, cu punga plină.
   —     Eu sînt judeţul satului, grăia tovarăşul meu, — şi chiar acum am un nacaz... Trebuie să fac poteră, să cercetez şi să găsesc pe doi ţigani care au omorît un om la locul unde a ifost demult Hanul Boului... Să vezi cum s-a întîmplat... Venea romînul cu sania, de la Paşcani. II ajung ţiganii din urmă, îi sar îri spate, doi ţigani din neamul lui Cudir, care au mai fost la ocnă. L-au înjunghiat în scurt şi i-au luat punga. După aceea i-au tăiat şi mîna stîngă... Din deal, dinspre Brăteşti, dădeau năvală oameni. Ei au lăsat mortul acolo şi au apucat-o la fugă, cu mîna.
                                                                                                                                                         229
Au intrat în păduri... Şi de atuncea sînt două săptă-mîni şi încă nu i-am putut prinde...
   Cu mîna, —au ei un obicei vechi... Cînd au a prăda pe cineva, apoi se duc cu mîna mortului şi înconjură cu ea de nouă ori casa gospodarului, — şi zice că, după asta, cei dinăuntru adorm ca morţi. Iar hoţii pot sparge, pot intra, pot prăda...
   I-am urmărit noi, i-am căutat, degeaba. Şi doar ştiu că nu-s pe departe... îs pe aici, prin pădure... Dar cînd vin de iau mîncare de la bordeie, ori cînd se strecoară ţigăncile spre ţicăurile din pădure, cine poate şti ?... Is şireţi şi simţitori tare. Da’ de prins tot am să-i prind eu... Am mai prins eu şi pe alţii...
—    Is răi, îs răi a dracului — răspunde Vornicelu la altă întrebare a mea. Ş-acuma fac nişte bătăi cînd se îmbată, de iese satul la priveală, ca la o minune. Pari au puţini — căci n-au garduri... Care au pari dau cu parii, de curge sînge ; care n-au, dau cu ce apucă !... Unii iau şi copiii de picioare, şi se bat cu copiii... Neam sălbatic şi înrăutăţit, ce socoţi ? Aşa i-am apucat de cînd îi ştiu eu... Cînd erau robi, — îi mai stăpîneau cu harapnicele. — da’ acu nu-i mai stăpîneşte nirnene... Se mai duc la închisoare, la ocnă... Puţini tare se prefac... îşi mai lasă limba şi obiceiurile... Da’ cînd le vine lor, tot o dau pe ţigănie, — şi-şi toarnă la suman nou cîte un petec roş în spate... Aşa-i; asta se ştie... Ţiganu nu-i ca omu...
   Priveam în urmă, spre bordeiele care păreau nişte moşuroaie mari. Prin lumina piezişă a soarelui, zăream capete mişcătoare pe .vîrful crestelor înzăpădite, lîngă 'fumegările hogeagurilor. Se mişcau cu luare-aminte, ne urmăreau şi ne pîndeau. Şi cum umblam încet prin singurătatea de zăpadă, prin liniştea asfin-
 230
fitului, — după vorbele lui Vornicelu, simfeaiiî âŞâ cucerindu-mă ca o nelinişte uşoară, ca o aburire de negură în suflet...
  Ne întoarserăm prin altă parte, în amurg, spre satul liniştit şi spre hora unde juca Anica în cele zece fuste ale ei.
                                              LA SCHITUL BRATEŞTI
                                                                                                                In 1899
Intr-o duminică călduroasă de iulie o iau de la Paşcani peste deal spre schitul Brăteşti. Ieşind din Vatra Paşcanilor, trecem peste pîrăul Tăbă-căriei, apoi urcăm dealul pe un drum bine pietruit. Şi în vîrf, pe un platou larg, ne oprim, spre a privi în valea largă a Şiretului. Departe, spire răsărit, se vedea dealul Osoiului, dincolo de huceagurile şi de luncile rîului, dincolo de podul alb de fier al liniei trenului. Satul Blăgeşti se risipea subt o coastă ; mai sus ruinile vechii biserici a logofătului Tăutu... Toată copilăria mea, în multe veri, ducîndu-mă la scăldat la podul Şiretului, am privit cu sfială spre ruina aceea neagră deasupra căreia se învîrteau uli ori stăncuţe. Acuma nu părea micşorată de depărtare, dar parcă era mai singuratică, şi dealul în juru-i părea mai gol, întinzîndu-se departe spre miazănoapte, frămîntîndu-se, împădurindu-se pînă la tîrgul Lespezi, în ceaţă...
   îndărăt privind, vedeam desfăşurîndu-se Vatra pînă la curţile căzute ale Roznovanului şi pînă la biserica înaltă, măreaţă a lui Mihai Racoviţă. Acuma
—   de cînd au prins a intra în atelierul gării flăcăi
 232
de gospodari, îrivâţind meserii şi dezgheţîndu-se — satul s-a întins. Au prins a se arăta case acoperite cu şindrilă şi cu tablă, cu ferestre mari cu zaplazuri nalte. La geamuri strălucesc în lumină flori. Şi se găseau tot mai mulţi gospodari cuprinşi care nu sufăr la poarta lor pe feciorii arendăşeşti, veniţi să-i îndemne la munca boierească pe nimic în zilele grele ale iernii.
   Şi dincolo, spre asfinţit, se arată alte sate, pe coasta pădurii. Abia se zăresc. Pădurea le stăpîneşte pe coamă de deal venind de departe, tocmai de la Baia, şi curgînd încolo, la vale, spre Roman, pădure tare şi veche de fagi.
   Lăsăm în stînga Stolnicenii cu bisericuţa-i galbenă ş-o pornim repede pe marginea unui pămînt desfundat, ’hrentuit, plin de cioate şi de săpături în prund roş. Aici a fost odată pădure. Cioatele au fost scoase. Şi proprietarul are de gînd să scoată grîu şi din aceste prundişuri, — sau, şi mai bine, să le vîndă pentru imaş oamenilor săraci.
   Ajungem după un ceas şi jumătate de drum între semincerii Brăteştilor. Drumul trece pe subt o boltă naltă de fagi. La dreapta, în pădurea bătrînă, a fost durat schit de călugări cu gospodărie întinsă, cu livadă şi cu rîmnic, iar în stînga, drept sub poala fagilor, amestecîndu-se chiar cu începutul pădurii, se întinde satul Brăteşti, împărţit în două : în Romîni şi Lipovenii.
   In ziua liniştită de iulie pădurea parcă doarme. Nu se clatină o frunză pe fagii bătrîni. Intrăm la schit pe o alee curată, .ajungem la o biserică mititică, în ogradă cu pajişte verde mărginită în fund de casele stareţului şi de chiliile puţinilor călugări. Păşim ca printr-un loc pustiu ; abia într-un tîrziu se
ăfată tin călugăr bătfîtt, adus de şele, păşind CU greutate, sprijinindu-se la fiecare pas în cîrjă. Trece, nu ne simte, nu ne vede, nu ne aude. Şi în lenea cuprinsului parcă-şi deschide pleoapa o fereastră: un stor se ridică. Şi capul vioi, deştept, cu barba căruntă, frumoasă, a părintelui Costandie, se arată. I-auzim şi glasul, un glas domol, care nu răsună tare, spre a nu deştepta parcă somnia chinoviei.
   Sfinţia sa părintele Costandie ne pofteşte în odăile sale strimte, curate şi răcoroase. Sîntem prietini vechi. Şi intrăm îndată în vorbă asupra gospodăriei schitului. Şi aflăm veşti despre vaci, despre tauri, despre îînul din poieni şi despre ogoarele cu păpuşoi. In urmă părintele îşi aminteşte că sîntem drumeţi veniţi pe căldură, se scoală şi bate de două ori cu o cîirjă în duşaimeaua săliţei. Şi intră în scurt, aducînd dulceaţă şi pahare brumate cu apă rece, o gospodină tînără îmbrăcată cuviincios în haine cernite.
   —     Nepoată-mea I vorbeşte zîm'bind părintele Costandie. Parcă vă cunoaşteţi...
   —■ Da, ne cunoaştem... şopteşte nepoata, rumenin-du-se uşor... Şi ne îndeamnă să luăm din dulceaţa de fragi.
   După ce rămînem singuri, părintele Costandie, cu zîmbetu-i blajin, cu înfăţişarea-i de boier vechi, începe să ne vorbească aşezat despre năcazurile lui de demult, 'des:pre călugăria în care a socotit să găsească linişte.
   —     Multă vireme, zice sfinţia sa, — multă vreme după ce m-am călugărit am suferit... Am crezut să găsesc linişte, dar am robit, am suferit, m-am canonit. Şi după ce m-am făcut egumen, am căutat eu vreme îndelungată, aşa, un loc retras, unde să pot veni, unde şă poţ trăi nesupărat de nimeni... Ş-acu,
 234
slavă Domnului, aici la Brăteşti, sînt mulţămit... Nacaz cu monahi n-am, căci îs batrîni şi puţini... Am
o  leacă de gospodărie, nişte vitişoare, ceva pămînt... Am şi grădinile dimprejurul schitului, livezile, rîm-nicul plin de caraşi şi de crapi... Acu a dat Dumnezeu şi m-am liniştit aici şi trăiesc şi eu în tihnă...
   Sfinţia sa şedea răsturnat în scaunu-i moale, cu mînile împreunate pe pîntece, învîrtindu-şi degetele cele mari unul în jurul altuia, ne grăia şi ne zîmbea cu o mulţămire aleasă.
   Am umblat apoi singuri prin livezile încărcate de roadă, pe malurile rîmnicului, adînc şi negru, — şi am ieşit într-un tîrziu pe sub fagi bătrîni în sat la Brăteşti.
   Am umblat o vreme pe uliţile lipovenilor, printre gospodăriile împrejmuite cu zaplazuri înalte. Gospodari bărboşi se odihneau la porţi; rar, ici-colo, zăream capete bălăi de femei, îmbrobodite cu testeme-luri portocalii. Şi umblînd printre ogrăzile acestea mari, totdeauna pline de noroi, pe lîngă gospodarii în cămăşi roşii încheiate pe umăr, mă gîndeam la vechile mele ştiinţi despre aceşti muscali pribegiţi. Ştiam încă din copilărie că la Brăteşti-Lipoveni flăcăii şi fetele nu ies la joc, nu cîntă sara pe lună, nu se întîlnesc la pîrleazuri. Ştiam că bărbaţii şi femeile duc o viaţă de muncă aspră, îndărătnică, întunecată. Din truda lor izbucneau cu toţii în sărbători, — cînd veneau la tîrg şi se îmbătau la crîşme... Cîteodată sfîrşeau printr-o bătaie cruntă, altă dată se suiau claie peste grămadă în căruţe şi porneau îndărăt spre satul lor cu cîntece sălbatic chiuite. Iar acasă, înainte de a se culca, gospodarii trebuiau să-şi calce femeile cu cizmele lor uriaşe. Auzisem de la romînii noştri şi despre unele eresuri de-ale lor, despre credinţi ne-
                                                                                                                                                          235
guroase, despre necontenite schisme... Aveam ştiinţă că lipovenii de la Brăteşti nu se însoară după cum li-i voia şi după cum îi îndeamnă inima. Ci flăcăul, cînd îi vine vremea să se gospodărească, e dus de cei mai în vîrstă la biserică şi legat la ochi. Fetele intră şi ele şi se lipesc de ziduri, toate fetele de măritat, precum şi cele rămase nemăritate. Şi flăcăul umblă bîjbîind, caută la întîmplare, prin întuneric, pînă ce pune mîna pe un trup tăcut... Fata aceea-i soaţa lui. Aceea se va încovoia, va răbda şi va suferi sub stăpînirea lui...
   Treceam printre multe gospodării întemeiate. Zăream în ogrăzile noroioase cai de muncă, numai cai,
—   căci în satul lipovenesc nu se găseşte o»păreche de boi; vedeam popii de cînepă, — pregătiţi pentru vînzare bănoasă ; zăream livezile, grădinile de zarzavat ; dar n-auzeam un cîntec, un strigăt vesel, o izbucnire de rîs. Arare, se arăta, în deschizătura unei porţi, un copilaş balan, cu părul zbîrlit în cămăşuică roşie.
   Ne întoarserăm încet, prin liniştea zilei. Ne abăturăm la crîşmă. Acolo zarvă mare. Se cinsteau gospodarii pe-un cap.
   Cei ce nu se înfrăţeau la (biserică şi la imormmt
—   aici ciocneau pahare de rachiu. Romînii rîdeau veseli şi închinau; lipovenii îşi scuturau bărbile mari, băteau cu pumnu-n mese, şi se uitau tulbure, chiuind răguşit.
   Satul moldovenesc se întindea liniştit cu căsuţele lui, la poala pădurii. Bătrînii şi babele îşi odihneau la porţi ciolanele, în mîngîierile fierbinţi ale soarelui. Cîte-un godac muşluia pe sub gardurile de nuiele ; cucoşii începură să cînte prelung, cu trîmbiţări melodioase.
 236
   —  Are să ploaie... auzirăm de undeva un glas.
   Şi cum umblam lin, agale, — după ce intrarăm în răcoarea fagilor, deodată sosi pînă la noi adierea unei alăute. Suna moale în bolţile pădurii, întovărăşită de hangul melancolic al cobzei. Ne îndreptarăm spre ea ; ne apropiam, şi sunetul creştea ; — şi deodată printre stîlpii cenuşii ai pădurii se arătară colorile de flori ale horei. Subt un fag uriaş, un semincer dintr-o poiană largă, — juca tinereţa satului hora legănată. Şi-n iarba mătăsoasă stăteau la un loc mamele, privind.
   După liniştita chinovie a egumenului Costandie, după tăcerea întunecoasă a satului de lipoveni, după îmbulzeala crîşmei, — simţii parcă o adiere prin suflet. Mă simţeam mişcat, ca-n rare ceasuri ale vieţii. Poate nu mă aşteptam la o horă în codru ; poate în bolţile pădurii suna mai dulce alăuta ; poate ceea ce vedeam îmi aducea aminte de lucruri vechi, de răsunete din trecut; nu ştiu ; îmi amintesc că stăteam la o parte, dincolo de marginea poienii, ascultam şi priveam la jocul de lumini şi de colori.
   Dar cucoşii nu cîntaseră zadarnic în sat. Pe nesimţite pornise de la munte năvală de nouri. Un fior uşor începu să poarte frunza pădurii în susur neliniştit. Şi-n scurt se auzi departe, departe încă în depărtate funduri vestea furtunii.
   O pînză neagră năvăli peste coama fagilor. Soarele pieri. Şi fără veste pîrîiră în frunzişuri cele dintâi picături rare şi grele.
   O învăluire de glasuri tinere, de chicote, de rîsete limpezi, de hohote, sfărîmă cîntecul lăutarilor. Hora se risipi deodată. Flăcăi, fete, neveste, copii, se repeziră, se năpustiră printre copaci, — risipa de glasuri se depăriă, se mai auzi cît fîlfîiră fustele şi că-
                                                                                                                                                             237
mâşiie înflorite, âpoi, deodata, Sti o foşnire năprasnică, se abătu furtuna de la miazănoapte. Sus, în bolta neagră de nouri, tresări o sîrmă de foc tremurată, răsucită; pădurea pocni şi se cutremură pînă în adîncuri; şi pale învîrtejite de ploaie se izbeau în frunzişuri; apoi se risipeau ca o puzderie umedă, ne învăluiau în adăpostul nostru, sub fagul bătrîn al horei.
                                        SINGURĂTĂŢI
După ploaia furtunoasă şi grabnică, ieşi «oarele; — şi tufişurile poienilor pretutindeni scînteiau, încărcate ca de o rouă bogată. Miroseau dulce clopoţeii albaştri şi roşii de flori; se cumpăneau ferigile umede, verzi-palide şi gingaşe. Cîte-o adiere din funduri de păduri venea, aducînd un miros mai aspru, — frunzele fagilor se înfiorau şi picături de ploaie, într-o scuturătură iute, sunau pe frunzişurile moarte.
   Mergeam pe cărări, din poiană în poiană, spre schitul de la Boureni. Lunecam prin mîzgă, ne înfundam picioarele în ierburi îmbibate de apă. Din cînd în cînd tremurau cîntări de păsărele pe ramuri înalte; urmau linişti risipite numai de vuietul paşilor noştri.
   Uneori ne opream, ca să culegem printre frunze u'scate, printre vreascuri, hribi alibi, rotunzi ca nişte pîniişoare. Şi bureţii aceştia, după ploaie, aveau un miros ascuţit, deosebit. In toată pădurea se amestecau miresmele, şi parcă se purtau de colo-colo, ca un abur, în strecurările luminii calde.
   Ajunserăm la schit la Boureni, pe sub ramuri de pădure bătrînă. Ş-aici, într-un luminiş, găsirăm o chi-
                                                                                                                                                            239
novie liniştită, — o biserică veche, nişte căsuţe albe,
—   ş un singur călugăr. Cunoşteam şi pe sfinţia sa egumenul Calistru, om cu faţa veselă, rotundă, foarte rumănă, şi c-un pîntece uriaş, sub care scăpata cureaua lată cu paftale de alamă.
   Cum ne văzu, ne primi foarte vesel, vorbind mult şi tare. De mult nu-1 cercetase lume străină. Ş-acuma, după zile de singurătate, singur ne mărturisea că are nevoie să-şi mai deslege limba. Priveam la turla coşcovă a bisericii, la crucile vechi care străluceau în asfinţitul soarelui, la gospodăria curată care se întindea în juru-ne ; şi părintele Calistru vorbea, c-un rîs vesel la fiecare val de zece cuvinte.
   —      Pe-aici... e pustie, ce credeţi dumneavoastră ? Pustie în toată regula... Dacă vă spun că-i pustie !... îarna te mînîncă lupii dacă ieşi pe-nserate... Zău te mînîncă lupii... Ce pot şi eu să fac ? Am întemeiat o lea-că de gospodărie, că înainte nu prea era... Mă pun şi cosesc fîn pentru cai, mai înmulţesc vitişoa-rele... Şi aş vrea să-mi fac nişte ştiubeie... ca să mă mai îndulcesc şi eu... zău să mă mai îndulcesc... Da-i greu... Este un ticălos de moşneag mai încolo, sub pădure, unu Ile Bistriţanu şi are o prisacă... Am vrut eu să fac o negustorie, să-i iau ştiubeiele şi să-i arunc, acolo, ceva, — ori macar să mă întovărăşesc cu el... n-a fost chip... Dacă vă spun... n-a fost chip... Moşneagu-i hapsîn !... Tare-i hapsîn ! Şi doar e singur pe lume... N-are nevastă, n-are copii... Ce-i trebuie casă, ce-i trebuie parale, ce-i trebuie prisacă ?... Zic : vină, moşule, şi te călugăreşte... Dă mănăstirii ce ai... Ce-ţi foloseşte viaţa asta ?... Dăruieşte mai bine lui Dumnezeu ce ai... şi-ţi petrece rămăşiţa vieţii în post şi-n rugăciune... El nu. Şi n-a fost chip să am si eu de la dînsul vreo cîteva ştiubeie... Aş putea
240
la urma urmei să cumpăr de undeva... da-i cam scump... Şi iaca aşa mă năcăjesc şi eu... Şi-s singur... Am adus nu-i vorbă o nepoată saracă... o femeie care n-a avut parte de un barbat ca lumea şi s-a chinuit, cît a trăit cu el, în sărăcie şi-n ticăloşie... Se mulţă-meşte să aibă şi ea aicea un locuşor de hodină ş-o leacă de mîncare... Mă mai ajută şi ea cîte oleacă şi mai am cu cine schimba două-trei vorbe... îmi fac şi pomană cu dînsa... Ce să fac ? Doar n-avem să trăim cît lumea !...
   Părintele Calistru vorbea fără întrerupere şi cuvintele lui repede rostite suflau în toate părţile firele lungi, cărunte ale mustăţii şi bărbii amestecate în dreptul buzelor. Se oprea din cînd în cînd să răsufle adînc, ş-atuncea pîntecele uriaş îi creştea şi-i des-creştea ca u«n foi.
   După ce ne cinsti păirintele cu cîte un pahar de vin vechi şi cu brînză de la oiţele mănăstirii, — plecarăm încet spre sat, — gîndindu-ne la singurătăţile schiturilor de la Brăteşti şi de la Boureni, şi la cele două nepoate ale acestor singurătăţi.
   Cum ocoleam gospodăria mănăstioarei, zărirăm între tufari, într-un capăt de grădină, o femeie scundă, grasă, care se mişca încet, obosită parcă. Ne privi lung, cu nişte ochi mici, ca nişte puncte negre, — şi trecu înainte prin împărăţia zarzavaturilor ei, miş-cîndu-se alene, în capotu-i lung, alb...
   Aşa trecu această singură mîngîiere a egumenului Calistru.
   Iar noi ne aduserăm aminte despre mierea la care rîvnea sfinţia sa, — şi pornirăm domol prin marginea pădurii, nădăjduind să găsim prisaca «ticălosului de moşneag», a hapsînului bătrîn Ile Bistriţanu.
   Soarele da în asfinţit şi toată valea Moldovei efâ plină de aburi. Prin aburii aceştia lunecau suliţi lungi de lumină, — pînă la oglinzi sfărîmate, licăritoare, pîn’ la gîrlele rîului pierdut în ceaţă.
   Am rătăcit mult pe sub poala codrului, apoi deodată căzurăm într-o adîncitură adăpostită sub pădure şi sub deal, o poiană mărginaşă, apărată de la miazănoapte şi deschisă spre miazăzi spre valea largă din asfinţit. Acolo, în iarbă naltă, necosită, se ridica o colibă din îngrăditură de frunzări. La depăr-. tare die cîteva prăjini, de sulb mal, curgea un şipot bogat, prin jghiab alb de lemn. Şi din trei părţi se întindea o îngrăditură tare de nuiele: un capăt se isprăvea la şiipot, altul la colibă. Şi-n prisacă, în adăpostul acesta din marginea rîpilor codrului, împrejurul ştiubeielor aşezate pe lăiţi, se ţeseau în zbor, ca într-o reţea clipitoare de aur, puzderii de albine, în cel din urmă ceas al lucrului lor.
   Moşneagul Ile Bistriţanu ieşi din colibă, şi iarba de o parte şi de alta a cărării îi venea pînă deasupra genunchilor. Era alb, bătrîn şi liniştit; un om mititel, curat îmbrăcat, în straie ţărăneşti. N-avea nimic deosebit în înfăţişarea lui; numai ochii îi luceau foarte negri sub tufele sprîncenelor. Mă miram în sine-mi: căci bătrînul nu părea nici ticălos, nici hapsîn, — după cum strigase, între rîsetele-i de veselie, sfinţia sa egumenul Calistru.
   Ii dădurăm buna-ziua. El îşi luă din cap pălăria, apoi şi-o aşeză încet, iar, pe pletele albe.
   —   Bine-aţi venit...
   Ne apropiarăm de colibă. Un cîne alb, ciobănesc, se alătură de noi mîrîind, apoi se linişti, trăgîndu-se lîngă bătrîn. Priveam prin lumina asfinţitului la
 242
 zborul albineiof din prisacă, şi moşneagul sta lîngă noi, zîmbind.’
  —   Moşule, a dumnitale-s toate ştiubeiele ?
  —     Da. A mele... Bucata asta de loc, pînă cătră sat, e a mea... Iar în marginea satului, am şi casă... Iarna mă trag acolo... cu tot cu muşte... Este şi pentru ele, temnic...
  Ne aşezarăm în iarbă, rezemaţi cu spatele de colibă, privind ceaţa depărtării şi asfinţitul trandafiriu, în munţi. Ca-n nişte ţărmuri ale tăcerii ş-ale liniştii stăteam. N-ajungea pînă la noi zgomotul vieţii din văi.
  Bătrînul ne ospătă cu miere, ne aduse şi apă de la jghiabul izvorului, într-o cană roşie de lut. Apoi se aşeză în faţa noastră în capul oaselor şi începurăm a sfătui.
  îmi adusei aminte de amărăciunile părintelui Ca-listru.
  —     Moş Ile, am să te întreb ceva... Ce are cu dumneata părintele de la schit ?... Zicea că eşti om rău...
  Moşneagul zîmbi, cu puţină amărăciune.
  —     Zicea că-s om rău ? A fi zis... Parcă poţi împăca pe toată lumea ?... Va fi avînd ceva împotriva mea din pricina muştelor.
  —     Da. Spune, că nu vrei să-i dai cu nici un chip ştiubeie...
  —     De ce să-i dau ? N-are el cu ce trăi, slavă Domnului !? Zicea să-i dau şi ştiubeie, da’ să i le îngrijesc tot eu... Ba că să facem tovărăşie... Ba că să-i dau miere... Ia, un om care ar vrea să tot aibă... nu se mai satură... Eu să vă spun ceva, nu-s un om fără credinţă, da’ la biserică acolo, nu ştiu cum, nu-mi vine să mă duc... Zice părintele: Călugăreşte-te, moş Ile... dă-te danie mănăstirii şi te călugăreşte... —
 Nu, părinte, zic eu, am alte gînduri... Ş-apoi el s-a supărat pe mine... Zice că-s iritic...
 Bătrînul tăcu, rămase privind într-o parte. In valea Moldovei era o cernere de lumini felurite. In juru-ne parcă creştea tăcerea.
 Moş Ile ridică ochii negri şi privi spre noi stăruitor şi curios.
 —      Apoi noi ne-am tot ciondănit, vorbi bătrînul. Am eu o leacă de avere strînsă... ş-aceea nu-i dă pace părintelui Calistru... Lui nu-rni vine să-i las în grijă agoniseala mea.
 Moş Ile tăcu o clipă şi ne privi zîmbind cu bunătate. Zise :
 —      Eu aş vrea să vă întreb pe dumneavoastră un lucru, dacă nu vă supăraţi... Dumneavoastră, domnişorilor, aţi umblat prin şcoli şi prin lume şi poate ştiţi... Eu îs un biet moşneag prost, fără învăţătură... Oare mi-ţi spune dumneavoastră ?...
 —    întreabă, moş Ile ; ce să-ţi spunem ?...
 Bătrînul parcă sta la îndoială :
 —      Apoi iaca ce-i... Aş vrea eu să ştiu: dac-oi muri, are vreo putere părintele să-mi ieie ce-am strîns eu?... Dumnezeu să mă ierte... Da’ părintele Calistru n-ar da nimănui nici un folos din ce-am agonisit eu...
 —    Nu, n-are drept. Moştenitori n-ai ?
 —      Apoi asta-i. N-am. S-au dus toţi... Am rămas aşa, singur.
 —      N-are drept. Poţi să faci un testament şi să laşi cuiva ce ai. Unui om detreabă. Cui voieşti...
 —      Apoi vezi, asta-i... rosti cu mîhnire bătrînul. Tot m-am gîndit eu... tot am întrebat... Ba am întrebat pe notaru de la comună, ba pe primar... Ei rîdeau... Are să rămîie comunei, zice... Are să rămîie statului... Eu ştiu ? Aşa, îmi aştept eu sfîrşitul şi stau
 244
gîndindu-mă : ce să fac ?... Eu am muncit şi am avut un gînd în viaţa mea... după ce-am rămas aşa, singuratic... Ca un semincer într-o pădure pustiită am rămas...
   M-am apucat eu într-un rînd să mă duc la iarmaroc la Roman... Şi cum trec de Miteşti... aşa, pe înserate... dau cu căruţa de un pod... Mă hurduc eu... se pleacă într-o parte căruţa... şi dau într-o spărtură cu o roată de dinapoi... Opresc caii şi mă cobor... Mă uit: podu vechi, podu stricat. Mă sui în căruţă, mă duc la Roman, mă întorc, şi stau gîndindu-mă... Zic eu aşa : trece pe acolo un creştin şi i se poate în-tîmpla o nenorocire... Pun într-o zi lemne în căruţă, iau barda şi fierăstrăul... şi mă duc acolo... Dreg eu podul cum trebuie... Se uitau oamenii la mine. Eu tăceam şi tocmeam podul. M-am gîndit că fac o faptă bună. Am mai căutat eu după aceea ş-am aflat încă două poduri vechi... Mă pun şi le tocmesc... Şi de-a-tuncea îs mulţi ani : eu am stăpînit pîn’acu cele trei poduri... Şi am să le stăpînesc pîn’ce voi închide ochii... Pe urmă într-alt rînd am socotit eu şi m-am gîndit că tot pe şoseaua Romanului ar trebui, într-o vălcică, la un capăt de ogor, o fîntînă... Tirece un drumeţ trudit, cu vitele însetate, se opreşte acolo, se hodineşte, şi se răcoreşte... Caut pe romînul cu ogo-raşul, vorbesc eu cu el, îi dau o leacă de parale... Pe urmă mă pun şi zidesc fîntînă. Ii pun cumpănă, fac găleată bună. Şi sădesc şi două răchiţi alăturea... Acu stăpînesc şi fîntînă. O îngrijesc la vreme ; tot mă duc aşa s-o văd, la zile mari... Ş-apoi ştiu ce am de făcut...
   Moşneagul ne privea cu mîhnire, — cu îngrijorările lui. deşteptate. Vorbea acuma cu o umbră de teamă în «glas.
                                                                                                                                                      245
   —      Acu stau şi mă gîndesc : cum să fac ? Am pu$ eu gînd'ul ,pe un 'băietan din sat... E cuminte, e cinstit... II chera şi-mi păzeşte cîteodată prisaca... Zic aşa : II iau de suflet, îi las lui ce am... Da’ îi zic aşa : Măi băiete, tu ai prisacă şi loc. Fă-ţi tu casă. Iţi las ce am... Da’ am în stăpînire trei poduri ş-o fîntînă. După moartea mea să le ai tu în grijă. Ii zic : Casa mea vreau să rămîie aşa. o casă unde să se hodinească un drumeţ... Tu s-o ţii numai pentru asta... Ş-aşa, dacă faci tu asta, îţi las ţie tot ce am eu...
   —   Şi el ce spune ?
   —      Nu ştiu... Eu lui nu i-am spus nimica... Da’ stau şi mă gîndiesc : imi-a asculta el mie diata ? ş-a face aşa cum orînduiesc eu ?... Nu ştiu ce să fac !... urmă cu blîndeţă bătrînul. Dacă n-a rămînea o pomenire după mine, apoi tare-i rău... Zice părintele Calistru : fă-te călugăr !... Nu. Eu îs om prost, fără carte, stau la ştiubeiele mele, pîn’ ce-oi pune mînile pe piept... Da’ mă gîndesc să nu mor aşa, fără să las o urmă...
   Moş Ile tăcu. Eu îl priveam mişcat, fără un cuvînt. Sta uitîndu-se ţintă, gînditor, spre amurgul misterios care umbrea munţii şi valea Moldovei. Ceva din umbra şi din tafna aceea se răsfrîngea în ochii lui neliniştiţi...
                                                ISTORIA PE SCURT A TIRGULUI PAŞCANI
                                                         (1840—1890)
                                                                                    I
Eu m-am născut în Paşcani şi copilăria mi-i plină de povestiri şi icoane de-ale trecutului acestei aşezări. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duşi pînă acolo unde amintirile se întunecă şi întîmplările rămase iau întorsături de legendă.
   Auzeam, copil fiind, vorbindu-se despre o întîm-plare veche de la curtea bogată a lui Roznovanu cel bătrîn, — stăpînitoirul moşiei Paşcani, una din cele mai mari moşii ale Moldovei... Pe atuncea nici nu era tîrg. Numai rateşurile boiereşti stăteau deschise la drumul mare. Iar curtea boierească era plină de argăţime; robii încă nu fuseseră sloboziţi; şi numai casele stăpînitorului, cu toate acareturile, cu sălaşu-rile ţiganilor, cu grădinile, cu păduricea, cu rîmnicul,
—   erau mai întinse decît tot satul. Iar în sat oameni nevoiaşi care abia puteau dovedi cu munca pe lanurile boierului. De trăit nu trăiau aşa de rău ; poate pe-atunci erau şi nevoile mai puţine; iar stăpînul avea grijă şi de vite şi de muncitori, fără care nu putea lucra pămîntul. — Aşa — pe vremea aceea — zice că era amărît bătrînul că cucoana nu-i face un
                                                                                                                                                                    247
băiat. Cînd sa se bucure şi el, cucoana-î făcea o fata. S-a mîniat: — Ascultă, nevastă, zice: dacă nu-mi faci un băiet, să ştii că te lepăd... Purcede cucoana îngreunată, şi începe a se ruga la Maica Domnului să-i deie un făt, că altfel o zvîrle stăpînul pe drumuri... Ea de altceva nu se temea decît de asta. Femeie deprinsă să trăiască bine, cucoană mare, cu trăsură, cu cai, cu slugi, purtată prin străinătăţi, cu gusturi alese, tăvăliridu-se numa-n mătăsuri... Ce să facă ? Aşteaptă ceasul. Şi cînd a venit ceasul, a chemat două moaşe bătrîne, ţigănci, şi a zis : — Ah ! clacă nu-i băiet, mă leapădă ! Ş-a prins a geme ; apoi şi-a muşcat buzele şi şi-a înfipt degetele în perine... A născut o fată ! Şi cînd a văzut că-i fată, a prins a plînge şi-a se blăstăma... Zice : — Ce să fac ? ce să fac ? învăţaţi-mă voi, moaşelor ! vă dau ce mi-ţi cere... Atuncea babele s-au apropiat de dînsa — şi-ndată s-au înţeles în taină mare... Una rămîne lîngă lehuză, una învăleşte fetiţa în scutece şi iese cu dînsai repede, pe furiş... Şi se întoarce în scurt c-un plod ţigănesc — tot în noaptea aceea făcut... Ş-aşa a scăpat de năcaz cucoana. Iar la curte, în leagăn aurit, cu dadace, cu îngrijiri, în bogăţii şi mulţămiri domneşti, a crescut copil de neam străin. Ş-acela a fost Nunuţă Roznovanu, care a umblat şi-a învăţat prin străinătăţi, care a vrut să fie şi domnitor la 1866, şi a pornit răscoala calicilor, cu sfinţia sa mitropolitul Calinic în frunte : acela a fost Roznovanu, pe vremea căruia s-a întemeiat tîrgul Paşcani...
   Dar întîmplarea e din hotarul întunericului, al basmului ; abia de mai încoace se ştiu lucruri mai temeinice ; de pe cînd s-a dat drumul robilor, de pe cînd s-au stricat vechile aşezări...
 248
   Pe vremea aceea, după ce s-a dus Cuza-Vodă din ţară, satul de astăzi — Vatra Paşcanilor — era mai mic şi mai sărac, aşezat între pîrăul Tăbăcăriei şi păduricea curţii. Pe un tapşan frumos, în afară de zidurile aşezării boiereşti, se ridica biserica zidită de Mihail Racoviţă-Voievod. Pe urmă pornea păduricea de ulmi, de arini, de brazi, copaci de felurite soiuri, împresurînd grădini cu alese flori străine, aduse de prin toate ţările lumii. In mijlocul păduricii, deasupra unui clin repede, se înălţau curţile vechi, tari ca o cetăţuie, c-un balcon boltit şi c-un pairimaclîc cu împletituri şi săpături de piatră, lucru vechi, frumos şi tare, care şi astăzi încă stăruieşte. Drept în vale, sub clin, se adunau izvoare într-un rîmnic limpede, înegrit totdeauna de umbra desişurilor. Nu îngheţa ‘apa aceea iarna niciodată ; parcă era vie ; şi malurile erau pline de creson, care împletea o cunună fără moarte de jur împrejur.
   Pe lîngă pădurice, pe lîngă rîmnic, pe lîngă curte, suie la deal drumul cel mare care vine de la Iaşi. Drumul acesta acuma dă în tîrg. Pe-atuncea se prelungea pustiu încolo, spre Neamţ. In vîrful dealului era rateşul şi hanul cel mare al boierului şi două rîn-duri de bolţi, dugheni boiereşti de cărămidă şi piatră. Hanul era han, ca pentru vremea aceea, ca o cetate. Dar dughenile erau ca vai de lume :
                                                                           Trei dughene,
                                                                            Trei lulele...
   Intr-o vreme locurile acestea erau vestite pentru călători, mai cu samă pentru cei care treceau de la Iaşi spre mănăstirile nemţene. Asta era pe cînd boierul Nunuţă Roznovanu îşi petrecea viaţa prin străinătăţi. Curţile stăteau fără fum, fără lumină. Gardurile cădeau, fără proptele şi vechilii şi vatavii trăiau
                                                                                                                                                                249
 Câ niştfe hoţomani, de capui lor, fără milă, fara grija... Porţile care duceau la curte, închise; florăriile părăsite. Cum asfinţea soarele, străinii ajunşi lă hanul roznovănesc vedeau cu mirare că porţile scîirţîie şi se închid. Se închideau şi uşile grele, tăbluite.ale du-ghenilor; se ridicau şi obloanele, orbind ferestrele zăbrelite.
    —      Ce este, mă rog ? de ce vă temeţi ? întrebau cu mirare oamenii.
    Şi ovreiul, om cuminte şi gînditor, răspundea domol, înălţîndu-şi sprîncenele...
    —      Aşa-i obiceiul... Aici nu mai stă stăpînul şi sîntem ca într-o ţară pustie... La curţile acestea mari, erau robi mulţi, ţigani, odată... Acu au nişte bordeie sub deal şi trăiesc ca vai de lume. Ziua nimeni nu-j ştie. Dar noaptea, cîteodată, drumeţii îi văd cît îs
' de mulţi şi de flămînzi... Ies după pradă, ca lupii... Eu zic să rămîneţi la han...
    Temerile hangiului erau adevărate în parte, căci în colibe şi bordeie ţiganii alungaţi de la curte se puie-ziseră şi se ticăloşiseră şi ieşeau noaptea la drumul mare; dar îndemnul ca să petreacă călătorii la han noaptea îşi avea înţelesul lui negustoresc.
    Tot acest hangiu înţelept, care se bucura şi de numele bătrînului şi înţeleptului Solomon, a dat într-un rînd un sfat care a rămas vestit.
    Um călător grăbit avea a duce în vremea verii o veste de la Iaşi la un boier care stătea la Neamţ la mănăstire. Şi ajunge la han, cu birjarul lui, ovrei. Era spre sîmbătă şi Solomon se pune să-şi închidă mai din vreme porţile. îşi aduce şi birjarul aminte că are ide seirtbat şabăsul — şi începe să se lînvîrtă împrejurul cailor, împrejurul birjei ş-al călătorului, scărpinîndu-se sub cuşmă...
 250
 —  Hai, nu mergem? întreabă drumeţul.
 Iar israelitul îşi întoarce cu durere palmele în laturi:
 —    Ce să fac ? trebuie să intru în şalbăs... Şi pe aicea locurile-s primejdioase... Aicea sînt ţigani, în pădure la Moţca iar sînt...
 —  Apoi hai acu, cît e ziuă...
 —  Dar dacă m-apucă şabăsul pe drum ?
 Drumeţul mai întăi răcneşte şi suduie, ipe urmă se
 gîndeşte că banul tămăduieşte toate, şi scoate punga. Şi îndată hangiului Solomon i-a venit aşa o înţelepciune şi a dat un sfat, — după ce şi-a luat partea lui de bacşiş.
 —    Poţi să porneşti chiar acuma, zise cătră birjar. Pînă-n sară, mîi bine şi scapi de pădurea de la Moţca. Pe urmă boierul are puşcă. Cu şabăsul iar te poţi împăca. După lege n-avem voie să călătorim în ziua sîmbetei decît pe apă... Tu fă aşa : umple la o fîntînă găleata cailor cu apă, leag-o dedesubtul căruţei,
 —  ş-aşa călătoreşti pe apă, după cum şi legea îngăduie !...
 împrejurul acestui Solomon, hangiu roznovănesc, au prins a se strînge întăi sfios, apoi din an în an mai năvalnic, negustori străini.
 Boierul s-a întors şi şi-a deschis curţile, cu slugi multe, cu petreceri, cu alaiuri; a deschis şi tîrg regulat de vite şi de pîne duminica ; călăraşii au stă-pînit şi au risipit sălaşurile de ţigani; s-a întemeiat în tîrg comună şi poliţie după cum cereau vremurile nouă ; şi din an în an Paşcanii au crescut cu aşezări de străini.
 Pe devale, prin cîmpia Şiretului, trecea trenul; se durase gară ; veneau acuma lucrători Ieşi şi nemţi din Austria ; se grămădiră în bărătci şi-n case şu-
 251
 brede de vălătuci. Tîrgul din deal a luat vînt şi din pricina aceasta. Şi iată pe lîngă hanul lui Solomon un tîrg de dugheni boiereşti, de dugheniţi, — şi de cîteva căsuţe ale slujitorilor curţii.
    Acesta a fost temeiul tîrgului Paşcani. Şi după cît am auzit de la oamenii cărunţi, boierul Roznovanu stăpînea cuprinsurile ca un domnitor. Negustorii se înfăţişau şi-i puneau la picioare cîte un fîşîc de gal-bini şi el le dădea pămînt de casă şi de gospodărie. -Primarul se alegea «cum se cuvine», dintr-un vechil
 —   şi venea în fiecare zi să primească poruncă şi să sărute mîna «cuconaşului». Venea din cînd în cînd şi subprefectul şi sta drept, lîmgă uşă, aşteptînd un semn, o privire, o vorbă.
    Şi pe unmă lucrurile mergeau cum trebuia ; cu cîte-o petrecere strălucită în grădina întinsă, cîte-o plimbare a boierului în ţări străine. Negustorii din tîrg se ploconeau adînc ducîndu-şi pînă la vîrfurile picioarelor cuşmele — cînd «cuconaşul» trecea cu trăsura pe uliţi fără să bage în samă pe nimeni. Ţăranii nu-şi întrerupeau munca grea pe lanurile întinse. Vatavii şi feciorii 'boiereşti îi scoteau primăvara ; vatavii boiereşti îi scoteau vaira. Arau, irăstur-nînd brazde negre pe mii de fălci, — secerau asu-dînd, cu nevestele şi cu copilele, — şi cît se vedea cu ochii era ca o mare aurie, încreţită în vălurele de adierile vîritului... Şi se ridicau girezile ; şi se umpleau în toate părţile hambarele. Şi toamna veneau, în şir de cară, şi antalele cu vin de la Gotnairi ; şi asudau oamenii coborîndu-le în pivniţile adînci, în bolţile răcoroase.
    Şi tîrgul creştea, creştea, — prin anii 80 ai veacului trecut.
 252
                                                                                                                                                          li
  Aş putea zice că am crescut odată cu tîrgul.
  Colindam cît era ziulica de mare cele trei uliţi, a Economului, uliţa mare şi uliţa şcolilor. Mă amestecam printre băieţii de ovrei cu puţinii mei tovairăşi creştini ; jucam în bumbi, înălţăm smeie ; şi sara ne luam la goană prin şanţuri, cu larmă, cu chiote.
  Tîrgul era, în copilăria mea, între 1880 şi 1890, o îngrămădire de căsuţe sărăcăcioase în care trăiau mulţi ovrei sărmani.
  Două uliţi de căsuţe sărace. Pe uliţa mare se înşirau dughenile şi dugheniţile, crîşmele şi pităriile. Şi duminica, odată, de pretutindeni, din cele unsprezece sate ale comunei toate aşezate pe moşia roznovă-nească, se îmbulzeau săteni care aveau de vîndut şi care aveau de cumpărat. Umpleau ® crîşmele pe la amiază ; începeau a cînta lăutarii în toate părţile, — ş-apoi spre sară porneau şi oamenii şi dobitoacele spre case, măsuirînd drumul din şanţ în şanţ.
  Pe-atuncea mi-aduc aminte că, regulat, vedeam la sărbătorile domneşti de peste an, cînd venea lume mai multă la tîrg, — pe doi marchitani : unul scurt, voinic, cărunt ; altul nalt, adus de şele, slab şi trist... Intrau în tîrg cu clitul de lădiţi alămite în spate, cu curele late trecute pe subsuori ; păşeau încet, cumpă-nindu-se înainte, şi băteau în pămînt cu cîrja legată în fier la capăt. Veneau ipe soseau Neamţului, plini de praf, cu privirile trudite. Nu se uitau nici la dreapta, nici la stînga, nu intrau în crîşme, nu se abăteau pe la pitării. Se opreau tocmai în capătul celălalt al tîrgului, lîngă hanul boieresc, hanul vechi, ca o cetate. Acolo coborau din spate şi desfăceau lă-diţile, — şi întindeau pe pînze, la marginea drumu-
                                                                                                                                                           253
lui, ţoale minunile mărfii lor: mărgeie şi hurmuzuri, brăţări felurite, inele şi cercei ; flori în capete de bolduri, oglingioare şi păuni; fluiere şi cavaluri; mu-ziouti şi jucării pentru copii, draci de lemn şi de petică ; toate lucrurile colorate şi mărunte pe care cu grabă le împresurau flăcăi şi fete şi ţînci de-o şchioapă cu priviri lacome, c-un gologan într-o mînă, bucuroşi dar nehotărîţi într-o alegere potrivită. Amîndoi marchitanii erau doi creştini blajini; aveau preturi hotărîte pentru mărfurile lor ieftine; zîmbeau cu bunătate, întindeau o floare ori un păun c-o glumă ; pe urmă, spre sară, îşi închidea fiecare în cele şase cutii toată averea, şi se duceau undeva, în Vatra Paşcanilor, la vreun sătean cunoscut, ca să îmbuce ceva şi să se odihnească noaptea. I-am văzut o vreme regulat; pe urmă într-un rînd, s-au dus spre Neamţ, spre asfinţit; şi *nu i-am mai văzut niciodată. Mi se pare — cînd îmi aduc aminte — că s-au dus, s-au tot dus pe un drum fără sfîrşit, spre alte tărîmuri, ca să nu se mai întoarcă... Şi-n tîrg s-au mai deschis cîteva dugeniţi, ba la Mutu, ba la Leizăr, — dughe-niţi cu oglingioare, cu imăngele şi cu flori, pe care nu le mai vindeau cei doi călători tăcuţi.
  Pe vremea aceea auzeam spunîndu-se în juru-mi istorii ciudate.
  Se spunea că boierul Roznovanu, «cuconaşul», e înotător cumplit. Zice-că se ducea cu trăsura în su-sul Şiretului, departe, şi pe urmă se lăsa la vale, în cursul apei, înotînd, pînă la podul de fier din drumul laşului.
  II    vedeam şi eu pe acest boier ciudat, în toiul căldurilor verii, trecînd la cîmp pe uliţile tîrgului, în trăsură largă, învălit într-o blană uriaşă. Şi auzeam spunîndu-se — iar — că «cuconaşul» de multă învă-
 254
lătură şi de multă străinătate, şi-a cam ieşit din fire; ş-ăcu, ipe căldură, umblă în pielea goală, învălit numa-n blănuri scumpe.
   Şi se mai spunea iar că «cuconaşul» într-un rînd a avut gust să cheme zece pluguri din Vatră. Au adus vătăjeii şi feciorii cu nepusă-masă pe oameni — şi i-au pus să are pe-o bucată de loc gunoios, la deal de tîrg, lîngă ţintirimul ovreilor. Aşa dăduse poruncă boierul 1 Cînd vede că oamenii au tras brazdele ş-au gătit, — chiamă pe feciori şi le dă săculteţe de gologani : să semene cît ai clipi, cît e arătura proaspătă, toţi banii... După aceea s-a uitat cum trec grapele peste sămînţă, s-a urcat în trăsură şi s-a dus mulţă-mit la curte. 1^ în urmă-i au avut ce scurma, ce grebla şi ce ciurui oamenii toată ţărîna arăturii... Zice-că a ieşit tîrgul şi s-a uitat ca la o minune.
   Tîrgul creştea,' cu voia şi cu bunătatea boierului, care-şi avea moşia cam încurcată şi ducea lipsă de parale. Ici se dărîma o casă veche şi se clădea alta, dincolo se pornea alta de iznoavă. Hanul trecut în stăpînirea unui negustor ; toate dughenile vechi de piatră şi cărămidă trecute în stăpînirea negustorilor. Şi pe unelocuri, un «calic» de odinioară îşi vopsea casa cu roş ş-o împodobea cu geamlîc. De la «trei dughene, trei lulele» afacerile crescură la operaţii încurcate, la socoteli de camătă... Aşa, vedeam cum arată unii din cei mai vechi, cu degetul, pe «domnu» Şapsa cel chior de un ochi... Era pe vremea războiului aşa de calic, încît nici darea cătră boier şi comună n-o putea plăti din negustoria lui; şi vătăjelul Cli-pici, drept pedeapsă, îl purta desculţ şi îl alunga prin spinăriile medeanurilor, bătîndu-1 cu harapnicul. Acuma Clipici calicea cu desagii pe umărul stîng, istnîngîndu-şi obrazul şi zbătîindu-'şi pleoapele. Avea
                                                                                                                                                           255
ş-acuma o înfăţişare de hoţoman bărbos, ţiganul... Iar «domnu» Şapsa, îndărătul geamlîcului, sta răsturnat în jîlţ, privea pe gînduri înainte-i numai c-un ochi... Şi din cînd în cînd îl poftea «cuconaşu» la curte...
   In istoria tîrgului ;mai intră şi domnu Iacobache, vechilul, care trecea zilnic, la umblet, pe calul lui alb ; şi Vasile Vînătorul, care se ducea des cu cînii ca s-aducă vînat pentru masa boierească ; şi cuconu Panaite cel mai credincios om al Roznovanului, om mare, greoi, cu faţa stacojie.
   Mai intră în istoria aceasta şi alţi oameni de încredere ai stăpînului, primar, ajutor de primar, perceptori, toţi slujbaşii care zilnic colindau dughenile, răcneau şi băteau din picioare la negustori; iar apoi, la boier, intrau umiliţi, tîrîndu-se, cu ochii aţintiţi spre mîna care avea un tremur ciudat la mînie.
   O    minunată gospodărie părea a se face în comună, în umbra uriaşă a boierului. Uliţile se schimbau primăvara şi toamna în fluvii de noroi; noaptea m-avea chip să iasă nimeni din casă, căci nu era un felinar care să arunce o rază de lumină în umede ră-tăcăni, în şanţuri mocirloase. Felinare ardeau doar prin ogrăzile părinţilor comunei. In buget poate erau trecute cu zecile aceste izvoare de lumină, după cum cu zecile erau trecuţi poate sergenţi, vătăjei, măturători... Poate şi poduiri 'făceau şi dregeau edilii, pozate şi uliţile le pirunduiau, — toate treburile obişnuite ale unei comune mari poate erau trecute în registre, şi plătite. «Cuconaşul» întuneca cu umbra lui condicile, lucrările, banii, tot. Şi tîrgul creştea încet în noroiul şi ticăloşia lui, — iar primprejur, pe moşie, ţăranii din unsprezece sate se încordau din greu, ge-mînd, pe brazda neagră...
   In fruntea acestui tîrg nou şi repede crescut, în
256
fruntea comunei aceştia mari, într-o vreme toţi slujbaşii chemară, cu lacrimi, pe boier, pe stăpîn, — şi-l puseră primar, ca să nu mai poată •nimeni zice nimic. Şi boierul se osteni odată să vie la primărie, — la o împărţire a premiilor. Şi dărui, bucurînd pe părinţi, unor premianţi cîte doi juncani, altora cîte-o viţică, altora cîte patru oiţe, — de au rămas de pomenire printre gospodarii din Vatră şi pînă azi premiile acelea împărăteşti.
   Pe urmă boierul, blajin şi lăsător, tot mai năcăjit şi mai cufundat în datorii, cu călătoriile şi cu străinătăţile lui, n-a mai dat pe la primărie. Şi în numele lui, se tocmiră multe poduri care nu erau şi se prunduiră multe drumuri care tot fără prund rămaseră ; pînă ce într-o bună zi căzură oameni străini de pe la Bucureşti, puseră imîna pe condici şi cercetară arhivele...
   Apoi ce-au găsit ei, iarăşi a rămas în amintirea tuturor. Pe sus au fost ridicaţi toţi slujbaşii care vie-ţuiseră şi se îmbuibaseră în umbra «cuconaşului», pe sus fură duşi de la mic pînă la mare. Au stat închişi, au fost judecaţi, au umplut puşcăriile, s-au risipit prin lume ; — ş-atuncea a început a se face aşa o dumerire în tîrgul nou şi în satele de primprejur.
   In w’o două rînduri, la alegeri, s-au îmbulzit prea mulţi săteni; într-un rînd chiar a pornit zvoană şi mînie. Ba oameni îndîrjiţi au stîlcit pe domnu Iacobache, ba au alungat pe cuconu Panaite, de-a trebuit să se ascundă prin pivniţi, cine ştie pe unde. Ba au strîns între piepturi urlînd, chiar pe «cuconaş» şi se zice că au căzut şi cîteva ciomege. Dar a venit armata, cu vestitul căpitan Dimcea Cîrnul şi rîn-duială s-a făcut: au fost prinşi oameni, grămădiţi prin beciuri, bătuţi, stîlciţi; ■— şi iarăşi, venind pri*
17 — M- Şadoveanu — Opere, voi. IV
măvara, muncitorul s-a îndoit cu trudă pe brazdă între coarnele plugului, suflînd ca şi boii de la jug.
  Dar tîrgul creştea şi negustorii se îmbogăţeau. Domnu Iacobache, de necaz, coborî în ţara de jos şi luă în arendă o moşioară; boierul Roznovanu se desfăcu de moşie ca să scape de datorii, se despărţi de sălaşurile vechi ale neamului şi se duse să moară prin pustii străinătăţi; cuconu Panaite începu afaceri-mari ; — un străin, un avar cumplit, colonelul Alcaz, ca să-şi întoarcă milioanele date, puse stăpînire şi începu să strîngă ca într-un teasc, să stoarcă bogăţiile rămase. începu o viaţă îndîrjită fără hodină, urmărind/ datornici, -prigonind ipe vechii şi năcăjiţii muncitori. De dimineaţă pînă în sară colinda pe cîm-puri c-o pălărie uriaşă de paie, cu pantalonii cîrpiţi în genunchi şi cu surtucul cîrpit în coate — cu o chiflă şi cu un coştei de măsline în buzunar : toată mîncarea lui dintr-o zi.
  Tîrgul creştea. O tăcere adîncă domnea dincolo de lanuri, în satele triste. Stăpînul se întorcea întunecat şi gînditor, treoea printre dughenile şi printre tără-bile nenumăraţilor negustori, şi intra în parcul pustiu. Acolo se nomolea rîmnicul odinioară încununat de creson, cădea în ruină curtea veche cu balcon săpat în piatră şi se părăgineau pe veşnicie grădinile cu flori rare...
                                RĂDAŞENII ŞI SĂRBĂTORIREA SFINTULUI MERCURIE
                                                                          I
Ieşi din Folticeni pe jos, pe drumul plin de praf care trece prin coasta satului Oprişeni din dreapta, pe lîngă pilcuri de verdeaţă, pe lîngă un buchet de mesteceni subţiri şi gingaşi, urci puţin -spre miazănoapte o colină pe vMul căreia se usucă cîţiva vişini pitici, săraci şi noduroşi, — şi deodată, în vale, într-o fundătură împresurată de dealuri, se arată Rădăşenii: un sat, ori mai curînd o pădure de pomi roditori, printre care se zăresc ici-colo căsuţe albe licărind, zîmbind parcă vesele în lumina verii.
  Aoolo e aşezare veche de oameni rînduiţi şi cu scaun la cap, despre care tu, prietine, ai mai auzit, îmi închipui, căci şi moş Creangă a fost pe aici, şi vorbeşte în Amintirile lui despre o oarecare fată de popă,, rumănă şi sprinţară, cătră care deseori îl duceau dorurile, — şi spre ea şi spre mere de soiuri felurite, pe cînd bietul Mogorogea, tovarăşul lui întru dăscălie, îşi spărgea capul şi-şi frîngea limba cu artea gramaticii şi cu toate pronumele năstruşnice, îngrămădite într-o tablă îngrozitoare, mai neînţeleasă decît hieroglifele piramidelor,
   Moş Creangă, vorbind despre Humuîeştu lui, â spUS ceva care se potriveşte şi Rădăşenilor : şi neamurile lui, şi neamurile fetei de popă tot răzăşi sînt, cu aceleaşi daruri şi cu aceleaşi metehne, pesemne. Căci şi aceşti creştini îşi păzesc fructele cu inima bătînd şi cu prăjina în miîină, şi dacă le-a luat cioara o prună, o alungă pînă în nouă hotare, şi-acolo, cu sufletul la gură, strigă cu amar : Să fie de sufletul tatei şi-a tuturor morţilor !
   Dar mi se pare că îndărătul acestui zîrnbet al satelor vecine, la rădăşeni găseşti o economie strînsă, care nu le va fi spire ruşine ; şi dacă oamenii îi cîrîie cîte-oleacă, ei tac, îşi caută de treburile lor şi strîng bani albi pentru zile negire. Harnici şi dezgheţaţi cum sînt, plini de vioiciune, pătrunzători, au multe lucruri cu care se pot mîndri.
   In tăi, de pildă, părintele Girigore Lovinescu, care ştie multe lucruri şi care-şi iubeşte mult satul şi enoriaşii, îţi va spune, mîngîindu-şi barba, că satul acela a avut o şcoală veche, la care a învăţat chiar neam domnesc, căci odată Ştefan Tomşa cel tînăr acolo a prins ia sloveni întăi azbuche, alăturea cu feciori de gospodari. Iţi va mai arăta, eu o deosebită mîndrie, cinstitul părinte, şi vechiul cazan al satului în care odinioară se făcea berea, bere bună şi tare, din carc au băut mulţi oşteni vrednici 'din cei ce-au plecat să se lupte pentru lege şi moşie. Apoi, cu mîndrie şi cu mîhnire totodată, de-acolo de sus, de pe culme, dintre vişinii închirciţi, îţi va mai arăta spre miazănoapte, în văl de ceaţă, satele romîneşti, dincolo de coirdun. De-acolo, de departe, din cuibul de piatră al cetăţii Sucevii, ori de la mormîntul de marmoră al nedomolitului Voievod, au pornit oştile răzbunătoare, şi au trecut spre tabăra Ungurilor de la Baia, prin văgăuni
 260
negre, prin desişuri adinei, pe un drum care şi azi se mai cunoaşte, prin mijlocul satului de răzăşi credincioşi. Pe pămîntul acela pe care azi rîde primăverii rumăna floare a mărului a trecut calul lui Vodă Ştefan ; pămîntul acela a fost sfinţit, a sorbit sîngele vechilor viteji, şi .de-aceea se pot mîndri oamenii de azi stăpîni încă cu vrednicie pe brazda strămoşească,
—   şi de-acolo de-aceea priveşti cu mîhnire ceaţa Bucovinei, pentru că zadarnic de-aici adie într-acolo, în amurguri, străvechea şi dureroasa cîntare a buciumului !
   Şi totuşi nici hotarul nemţesc n-a putut pune stavilă. Şi asta este altă mîndrie de care mulţi din sat îţi vor vorbi. Peste hotar este un sat de alţi răzăşi vrednici şi vechi, cătră care se îndreaptă şi astăzi peţitari flăcăi din Rădăşeni ca s-aducă livezilor lor curate gospodine de neam bun, fără amestec de sînge străin.
   Acesta este satul pe care-1 priveşti de sus, care se întinde ca o uriaşă grădină între dealuri rîpoase, nalte, drepte ca nişte cetăţui, ca nişte mari morminte din trecut.
   Cobori pe un drum îngust, ca într-o văgăună, într-o linişte adîncă. întîlneşti femei care trec repede spre tîrgul Folticenilor, îmbrăcate curat, cu fuste negre, cu broboade cernite, căci niciodată colorile ţipătoare nu intră în îmbrăcămintea lor; întîlneşti cîte un gospodar cu cămaşa albă ca helgea, cu mintean negru, într-o îmbrăcăminte simplă şi curată, fără o floaire, fără o podoabă zadarnică. Te priveşte drept, cu ochii limpezi, te salută fără să zîmbească şi fără să se întunece ; îţi dă apoi bună-ziua un flăcăuaş rumăn cu ochii căprii, în care lucesc soarele şi deşteptăciunea.
                                                                                                                                                         261
Şi de-o parte şi de alta prind a se desfăşura gospodării strînse, îneihise în garduri tari ca nişte cetăţi, cu pămîntul sfărîmicios al văii stăpînit de nenumărate şiraguri dle sălcii. Vezi hambare şi şuri bine clădite, case de o albeaţă strălucitoare, acoperite cu dra-nîţă, cu ferestrele înflorite cu chenare albastre, cu «ferestre sprâncenate» adică ; grădini mari, livezi întinse cu pajişti verzi pe dedesubt îşi revarsă bogăţia în toate părţile, şi .de subt arcuri negre, pline de roade rumene, te privesc din cînd în cînd' fete mari, sprâncenate, ou obraji rumeni ca floarea de măr.
   In liniştea satului se aud vatalele uneori, ori du-ruitul vîrtelniţilor; ici-colo meliţele clămpănesc sec în dosul unei şuri: vîjîie ca un vînt în sălcii departe, într-un fund de hudiţă, o desfăcătoare. Apoi într-un răstimp te împresură o linişte mare, ca în grădina unui schit. Mergi încet, pe gînduri, şi la o cotitură, între armii de sălcii, deodată te învăluie o umbră de răcoare şi auzi în tăcerea văii închise un şopot de ape. E pîrăul lui Faur care trece prin grădini făcînd rîmniee şi care-ţi iese în cale fierbînd într-un fel de cascadă, într-un murmur nesfîrşit.
   ...Şi-mi aduc aminte, iată, parcă ieri s-ar fi întîmplat, de cea dintăi primăvară pe care am petrecut-o în liniştea satului aceluia.
   O jumătate din noapte stătusem la sfat ou un vechi prietin, în casa bătrânească a familiei lui, afară, la un foc uşor de găteje, în răcoarea şi în miresmele grădinilor înflorite. Apoi tîrziu, după miezul nopţii, pornirăm spre tîrg.
   Era în noaptea de Sfîntul Gheorghe; era o linişte de moarte în tot satul, parcă se stinsese în el orice suflare. Numai o dată, în drumul nostru tăcut, am
auzit răsuflarea lungă a unei vite în staul. Am trâ-' sărit amîndoi, ne-am-oprit. Pe urmă, domol, am pornit înainte. Şi deodată în mijlocul satului, departe, înain-te-ne, porniră cîntecele privighetorilor. In liniştea aceea adîncă trilurile tremurau, zburau pe sub văzduhul înstelat, în miresmele florilor din livezi, cu o putere neobişnuită, cu o înfocare ce ne înfiora sufletul pînă la lacrimi.
   Mergeam tăcuţi, cu .sufletele mişcate, spre ele. Ajunserăm în roata de sălcii vechi, lîngă pîrăul lui Faur. Apele parcă conteniseră, şi chiar deasupra noastră, în streşina verde, o privighetoare cînta a.şa de puternic încît îi auzeam desluşit gîlgîitul guşii. Era iaşa de aproape, încît dacă am îi întins mînile, am fi dat de ea. Ne ameţea cîntecul ei de foc, ca o revărsare strălucitoare, ne înfăşură ca într-o nebunie ; şi din sălciile din împrejurimi şi din livezile costişelor veneau răspunsurile în prelungi tremurări melodioase şi arzătoare.
   Şi deodată deasupra noastră privighetoarea tăcu. Un răstimp tăcură şi celelalte, şi, în nemărginita linişte ce crescu în juru-ne, deodată auzirăm şopotul de poveste al pîrăului care fierbea înăbuşit sub mal.
   Şi nici un glas, nici o altă fiinţă omenească pe uliţi. Nimeni. Eram singuri şi aşteptam să se întîm-ple ceva, o minune poate...
   Noaptea aceea mi-a rămas ca o izbucnire de lumină ; şi de cîte ori de sus, de pe costişă, văd pînza livezilor din Rădăşeni, îmi aduc aminte de cîntarea privighetorilor şi de murmurul pîrăului lui Faur, de-atunci, din noaptea de Sfîntul Gheorghe, cînd răsu-flau aşa de dulci şi de calde, aşa de tainice miresme livezile înflorite î
                                                                                                                                                        263
 II
    Nimeni mu stă degeaba în satul acesta. Din primăvară pînă-n toamnă mişcare şi muncă, bărbaţii într-o parte, femeile în alta. E adevărat că povestea cu cioara şi cu pruna se cam adevereşte: bărbatul ştie preţul banului şi paraua o înfundă bine în pungă şi de ea nu se atinge, parcă ar pecetlui-o acolo ; femeia singură trebuie să ducă rînduiala casei cu ceea ce cîştigă pe legume şi pe lăptării, pe care, cu preţ bun, le desface iîn tîrg, aproape. Cam strîns trăiesc, ce-i dreptul. De aceea vecinii au mai adăogit cîte ceva la povestea cărpănoşiei lor. Flăcăii din satele înveci-’ nate, la horile lor, chiuie cîteodată în pilda fetelor din vale:
                   Fetele din Rădăşeni, îs iernate cu strujeni,
                   Şi-s vărate cu tărîţe:
                   Le curg ochii ca la mîţe!
    Dar cît despre asta puţin isă le pese fetelor din 'Rădăşeni ! Vulpea dacă n-ajunge strugurii, zice că-s ■aciri. Crescute la umbira livezilor, ferite de soare şi vînturi, fetele acelea air face fala multor sate. Păirul lor ibogat numai ele ştiu să-l împletească cu vechi meşteşug, obrajii lor poţi să-i tai c-un fir de păr aşa-s de fragezi, şi, de-şi portul lor e simplu fără colori şi fără flori, numai cu isalfoa veche şi grea de arginţi,
 —   nu prea le găseşti păreche prin partea locului. .Acuma e adevărat că n-or fi fiind toate cu obrajii aşa, şi cu părul mare, şi cu boiul mlădios, — dar la cele taltfel cine se mai uită ? Iată dar că pentru aşa chiuituri au dreptate să se puie de price flăcăii din Rădăşeni, să se puie de price cu gîlceavă, cu pumnii şi chiar ■cu cuţitul pentru drepturile şi frumuseţile lor, — dar
 264
 ei au altceva mai bun de făcut. Ar putea răspunde şi ei poate cu chiuituri spre fetele vecinilor, mai ale1* spre a celor de lîngă tîrg, care au prins ti umbla cu mănuşi şi c’i paltonaşe :
                    Multe-n lume omul vede,
                    La o casă şapte fete,
                    Şi fîntîna sub părete —
                    Moare cînele de sete 1
   Dar ei nu aruncă strigăte de acestea, nici de altele, ei nu strigă niciodată în horile lor domoale.
   Totdeauna cumpăniţi şi cu ştiinţa preţului vremii. Primăvara îşi seamănă pămînturile puţine şi-şi curăţă arborii. Nici un loc rm rămîne sterp în preajma casei; în satul lor nu s-a îndeletnicit nimeni cu spi-năritul. Fiecare palmă de loc e curăţată şi bine întrebuinţată ; fiecare pom e îngrijit cu răbdare şi apărat de duşmani. Vita lor nu sprijină niciodată gardurile şi nu horhăieşte prin şanţuri lătrată de cîni: vaca a ţinută bine, hrănită cu îndestulare şi adăpostită în grajd de vălătuci. Flăcăii fac oastea la călăraşi totdeauna cu caii lor de-acasă. — Gal de măsură am I zice totdeauna cu oarecare mîndrie irădăşanul.
   Cînd le înfloresc livezile, ca o suflare de sărbătoare trece prin tot satul: atunci mai ales se aud cîntecele trăgănate şi melancolice ale fetelor. Atunci în amurg, prin ceaţa uşoară, prin fumul care se înalţă încet ca un nour străveziu, printre ţipetele prelungi ale cuimpenelor, răzbat mai întăi cîntecele de fluier de pe dealurile dimprejur, cîteodată chiar cîte un bucium suspină în amurgul sîngeros ; apoi se potoleşte satul, se face tăcere, ş-un glas de fată, într-un fund de vălcea, adie ca o oftare melodioasă, pe cînd cea
 dintâi stea străluceşte ca o lacrimă în albastrul curat al înserării.
    iar vara, cînd roadele atîrnă grele din frunzişuri, cînd gospodarii au ieşit la cîmp, satul liniştit parcă dormitează în pulberea de aur a soarelui. Numai ici-colo, pe .malul .unui irîmnic, sub bolta întunecoasă de foi, visează o fată cu ochii duşi spre zarea albastră, pe cînd în desişuri adînci fluieră o mierlă, se opreşte ca-n vis, şi iar porneşte într-o uşoară adiere de vînt.
    Apoi, după munca grea a crapului, fără o clipă de răgaz, aspră şi mare, căci pămîntul e puţin şi trebuie din greu lucrat, începe culesul livezilor. Atunci grădinile mari se umplu de cîntări, o viaţă zgomotoasă străbate satul, o muncă neîntreruptă, înfrigurată ţine vreme de săptămîni; munca se împărţeşte ila cîmp şi acasă, carăle pline vin scîrţîind de la ogoare, ţipetele cărăuşilor se amestecă cu ale culegătorilor, fete şi flăcăi, şi pretutindeni roada curge îmibielşugată răsplătind neîntrerupta muncă.
    Iar după ce cîmpurile s-au cules, rădăşenii, negustori buni, încep, a-şi înjgheba nenumărate poloboace pentru mere, le umplu, le duc la drumul de fier apropiat, în şiraguri lungi. De aproape şi de dieparte, ba chiar şi din străinătate, vin negustori care numără bani buni, ghiaţă, rădăşenilor; roada pomilor se preface în argint sunător. Şi pe cînd alţii, cu începutul toamnei, pornesc cu căruţe încărcate la drum lung, zi şi noapte, spre ţara de jos, acasă încep a arde loz-niţele şi perjele şi prunele calde răsp'îndesc mirozne dulci în tot satul.
    O parte di.n iroadă a fost vîndută, o pairte e dusă pentru iarnă în tîrgurLle ţării, o parte rămîne păstrată în pivniţi bune, şi de acolo, din satul acela de gospodari cuminţi şi aprigi, cînd va da mugurul pri-
 266
 măverii, vor ieşi minunatele mere rumene aşa de gustoase, pe care rădăşanul ştie să le vîndă cu preţ .prea bun. El nu pierde niciodată, el ştie cursul mărfii şi cursul banului, — şi dacă e vorba pe agerime, apoi atunci o oarecare zicătoare despre şiretenia diferitelor neamuri ar trebui schimbată.
                                                                                                                                                                   I
   Iar cînd începe zloata începutului de iarnă, cînd vin viforniţile şi zăpezile, ai văzut poate, dragă prietine, pe uliţile oraşelor Moldovei, flăcăuaşi cu căruţe şi cu coşuri de mere. De dimineaţă şi pînă în sairă colindă uliţile, îşi strigă şi-şi cîntăresc marfa cu socoteală şi fără grabă. Aceştia sînt viitorii gospodari din Ră-dăşeni, care învaţă oum se trăieşte pe lume şi cît de greu se cîştigă în ziua de azi paraua. Sara se adtană la gazdele lor, la o cină simplă şi săracă, în preajma unui culcuş tare, vorbesc puţin şi se culcă trudiţi după mîncare, cu gîndul la satul lor îndepărtat, acoperit de ninsoare, cu livezile amorţite, cu căsuţele licărind prin cernerea ninsorii. Aşteaptă răbdători venirea sărbătorilor de iarnă ; ş-atunci unii din ei pornesc cu dor spre case, cu ban greu agonisit, spre bucuriile şi spre datinele din vechi rămase. Trenul îi duce înspre Ră-dăşeni : acolo vor găsi fetele cu caire au să joace la horă în ipirimăvairă, la vatra potolită se rostesc poveştile bătrîneşti şi istoriile satului, acolo ei, cu munca grea în străinătăţi, sporesc bielşugul, aşia cum au învăţat de la părinţi.
   Apoi, după bucuriile sărbătorilor, iar se întorc la muncă, iar pornesc prin uliţile şi tîrgurile depărtate, cu căruţa şi cu cîntarul, cu strigăte prelungi, învăluiţi în dulamele lor căilduroase.
   Niciodată zadarnic nu stau, sfîinta muncă niciodată n-o părăsesc. Cunosc iumea ; în faţa tîrgovăţului nu-şi
 267
pleacă ochii : e foarte adevărat că omul, cîod are chimirul plin de zimţi, altfel priv-eşte în juiru-i ! Păreche nu ştiu dacă vei afla acestor oameni oţeliţi ; sat ca al lor nu se găseşte în toată Moldova. Bogăţia lor în fiece an e sporită cu sute de mii de lei !
   Acum e adevărat că aşa cum sînt, negîlcevitori, senini şi oameni de ispravă, şi chiaburi pe deasupra, ar putea avea o biserică să se ducă vestea, inu ca aceea pe care o au, cu clopotniţa ca o pălărie veche; ar putea să-şi clădească o şcoală să zici halal, o primărie să ştie creştinul unde intră, nici cu zid-urile coşcovite, nici cu geamurile sparte ; air putea avea drumuri prunduite şi bine ţinute, în noroiul cărora, primăvara, să nu se nomolească o tabără de cară ; ar putea să-şi facă multă şi bună gospodărie pentru toţi ; dar pînă atunci pesemne c'ă va trebui să mai treacă vreme ; şi aceasta pesemne va fi cînd basmul cu cioara şi cu pruna va fi uitat!
                                                                                      III
    Tot anul, rădăşanul n-aire cînd să petreacă ; o dată, o singură dată petrece, ş-atunci cu străşnicie. -Crăciunul, sărbătoare de odihnă ; cele trei zile ale Paştelui o pregătire pentru ziua a patra, ziua cea mare a satului : Mercuria. Atunci e zgomot, se umple atunci tot satul de oaspeţi poftiţi şi nepoftiţi din tot ţinutul şi chiar de peste hotar ; atunci şi ovreii se pot plimba în voie pe uliţile satului, iair rădăşanul poate zice, privindu-i, încă o dată : O singură dată-ntr-un an se pot veseli şi ei la noi, sărăcii!
    Hramul bisericii lor pitice e sfîntul Mercurie şi sfînta Ecaterina ; dar ei mai ales la sfîntul Mercurie
 ţin : pentru ei, ca şi pentru cei vechi, sfîntul acesta1 este stăpînul negustorului ; lui îi aduc jertfă din munca lor, şi cătră el îşi înalţă glasul în vreme de nevoie.
  Şi iată că pe o vreme frumoasă în sărbătoarea aceasta >a primăverii, încep a curge dis-de-dimineaţă dîn toate părţile, spre livezile înflorite ale satului, şiraguri pestriţe de oameni şi căruţe. Vin, vin, curg neîntrerupt din toate părţile ; e o viaţă, o veselie pe culmi şi pe căi, parc'ă toată lumea aceea s-a ameţit de mai înainte de lumina strălucită a văzduhului şi de mirosul curat -al pămîntului jilav.
  Dinaintea crîşmei celei mari din mijlocul satului, la Gherasim, negustorii veniţi din Folticeni îşi aşează zorind tărăbi 'lungi cu tot felul de răcoritoare şi de lucruri dulci. Subt un cort de pînză, repede înjghebat, vor putea orăşenii bea şi bere. Iair peste drum la scrânciob, 'alte pregătiri pentru hora cea mare a satului. Scrîociobul începe să se mişte între buchete de verdeaţă, în ffiîlfîiri de steguleţe ; în scaunele lui fac o zarvă nemaipomenită băieţii; atît au şi ei, cele două ori trei ceasuri de dimineaţă. Gospodarii umblă în toate părţile de la case spre biserică, de la biserică spre case ; pretutindeni e o furnicare însufleţită ; strigăte, chemări răsună din depărtări, iar pe frînturile de drumuri, pe culmi, se vede din mijlocul satului curgerea necontenită a oaspeţilor.
  Ca înfloriri de spumă stau pretutindeni livezile neclintite în căldura potolită, în jurul caselor cu ferestre rîzînd de veselie. Focuri ard lîn bătătură, gospodine umblă prîsnel în toate părţile.
  —     Uuu ! Ileană-i!... răsună cîntător glasul unei femei, care stă dreaptă în prag, cu mîna streşină la ochi.
                                                                                                                                             269
    De departe un glas subţire răspunde prelung, ca o înfiorare prin livezi. Şi glasul femeii iar porneşte prelung:
    —     Spune cuscrei să ne-mprumute şi sita cea deasă! uuu I
    Iar pe uliti străinii, oaspeţii, încep a se îndesi, în-dreptîndu-se deocamdată spre biserică. Acolo, după ce intri pe poarta scundă, dai deodată în şopronul larg, sub oare mese lungi stau întinse; iair în juirul lor o oaste întreagă de săraci aşteaptă praznicul. Biserica curată se ridică în mijlocul unei pajişti verzi; înlăuntru mulţi sfinţi cu ochii albi şi pe păreţi zugrăvite caznele iadului; săteni în haine albe ascultă slujba cu cîntări domoale, pe cînd în turnul scund clopotul sună adînc. Iar la o pairte, lîngă şopron, o minune a minunilor !
    Arde un foc de un car de lemne subt un copac; pe nişte pirostrii cît toate zilele e aşezată o căldare năstruşnică în care forfoteşte o mămăligă pentru şaizeci de săraci flămînzi, o mămăligă ca pentru vestitul Flămînzilă din poveste, la care mestecă în sudoarea frunţi şase oameni cu un par uriaş înţepenit suis într-o iramură a copacului. Gesmînd îşi încordează picioarele şi braţele, suflînd prin aburii fierbinţi răsucesc parul, pe cînd un creştin cuminte aşteaptă deoparte c-o lopată în mînă gata să tăpşească mămăliga. Se îndeamnă cu toţii opintindu-se:
    —  Acu, mă 1 la dreapta ! învîrte, — aşa !
    Iar lîngă foc, de partea cealaltă, forfotesc nişte oale cît nişte putini, pline ou sarmale de cele mari cum numai la Rădăşeni, la Mercurie, se fac : mairi cît o căciulă şi legate cu ată, ca să nu se fărîme. Pe pajişte, printre crucile cimitirului curat, în şopron, o
 270
 înghesuială şi un murmur adînc de glasuri, ca la un iarmaroc.
   Rînduri multe de meseni săraci se vor grămădi, vor ruipe lacomi din mămăliga aurie şi voir înghiţi cu ochii holbaţi şi cu feţele roşii şi asudate din sarmalele gustoase. Neîntrerupt se vor perinda, căci în ziua asta rădăşenii fac praznic ea la o împărăţie. Rînduri de haidăi se vor schimba la mestecatul mămăligilor, pe cînd creştinul cel blajin le va tot tăpşi cu lopata ; şi oale peste oale eu găluşte vor curge din toate părţile satului.
   —     De pomană noi nu dăm peste an, zice rădăşanul, dar acuma dăm cu bielşug, pentru trei sute de zile sterpe!
   Ah! şi la praznicele acestea se mînîncă straşnic, iubite prietine ! Am văzut! pe un biet calic sarbăd furişîndu-se a dk>ua oară la masa lungă, şi a treia oară, şi a patra oară, şi mînca aşa de cumplit încît m-a cuprins spaima ; am crezut că moare 1 De abia sufla cînd s-a sculat însfîrşit, a luat dintr-un colţ o cofă de apă şi a băut, şi a băut!
   Un gospodar îmi urmărea privirile. îmi zise zîmbind :
   —     L-am văzut! Sînt şi alţii ca el. De mulţi ani ospătează aşa la praznicul nostru... Mînîncă să-i ţie saţ macar pe patru săptăimîni 1
   Cu căldura amiezii creşte şi îngrămădeala pe uliţa cea mare a satului. Negustorii cu prăvăliile înjghebate în fugă îşi vîntură mînile pe sus şi strigă cît le ia gura : Hai la limonadă, la răcoreală, — cinci bani două pahare! — Iar lîngă mine un iromîn mor' măieşte:
                                                                                                                                                271
   —     Apa aceea a lui, înroşită, nici în ciubote nu-i bună de pus !
   Alţii strigă la portocale, alţii bere, — şi zarva creşte, trăsuri înaintează la pas prin .mulţimea din ce în oe mai deasă. încep a se vedea şi tîrgoveţi îm-pestriţînd talazurile de haine albe ; .pălăriile cucoanelor tremură în toate părţile mănunchiuri de flori ; se văd şi tineri cu pălării ca nişte ceaunaşe în cap ; şi la toată mulţimea care trece, curge ca printr-o albie, un căluţ ostenit, dintre hulubele căruţei trase în şanţ, priveşte cu ochi blînzi, cu ochi care parcă îşi aduc aminte de vremuri .ale tinereţii. încet clipeşte din ochi şi-şi tremură scurt pielea coastelor, unde o muscă s-a aşezat c-o împunsătură.
   Şi lumea tot mai mult se îndeasă la această vestită prăznuiire a rădăşenilor, pretutindeni ies gospodari la porţi şi poftesc lumea mai aleasă ca .să le facă cinste să guste cîte ceva din ce-au pregătit. Şi în toate casele curate ca nişte cutii, cu clituri de zestre pînă în grindă, cu nenumărate soorţuri, cu ştergare în chip de fluturi pe păreţi, într-o regulă şi o curăţenie desă-vîrşită, masa stă întinsă ; cu mînile în brîu priveşte gospodarul la oaspeţi, îi îndeamnă, ciocneşte cu ei un păhărel de vin. Unelocuri, sub bolta copacilor, pe pajiştea verde, se grămădesc feţe mai simandicoase, şi moş Anghel, vestitul lăutar al Folticemlor, îşi drege glasul c-o lacrimă de Cotnari şi începe a zice dulce cînteee de inimă albastră.
   Iar la scrîncioibul care se învîrte neîntrerupt suind şi coborînd şi părechi de-ale rădăşenilor şi pantalo-nari, a început hora, marea şi lunga hoiră domoal?, care abia se mişcă în sunetul limpede al lăutei şi în zumbăitul cobzei. Nalţi şi chipeşi, cu ilice negre căptuşite cu roş şi cu cămăşi albe fără flori, flăcăii toţi
 272
au mustaţa ca vrabia ; la hora aceasta tinerii n-au ce căuta. Iar fetele gătite, cu părul frumos aşezat într-o cunună tare, înflorită, cu salbe vechi de arginţi, urmăresc privirile feciorilor, aşteaptă o privire uşoară, abia zărită, ca să pornească cu ochii plecaţi, să rupă mînile prinse, să se aşeze la dreapta ari la stînga celui ce-a chemat-o. Şi-ncet, încet, tot mai largă se face hora, neîntrerupt cîntă lăutarul două şi trei ceasuri, — şi jucătorii abia se mişcă privind lumea, parcă numai ca să privească şi să fie priviţi s-au prins de mînă. Asta-i vestita horă a rădăşenilor, —
horă cîntată dar nejucată.
   Din cînd în cînd scirînciQb.arii strigă, pentru un flăcău caire s-a aşezat în scaun, pe fata pe care dumnealui o doreşte :
   —   Ileana lui Gavril al lui Toader Vasile Mazîlu 1
   Şi fata se desprinde din horă şi cu paşi mărunţi,
cu genele plecate, se îndreaptă spire scrînciob.
   In vremea ^asta în uliţă e o îmbulzeală nemaipomenită, negustorii de peste drum au răguşit. Scirîn-ciobarii răcnesc cît ce pot, cîte patru odată :
   —   Hai Ia scaun ! hai la scaun !
   Apoi izbucnind fioiros :
   —   Maria lui Vasile Iordache Neculai Nastiratin !
   O     mulţime deasă, o mulţime pestriţă care parcă nu se mai isprăveşte. Cai după pălăriile cucoanelor, tîir-goveţi strînşi între piepturi ca-n minghinele, săteni cu bunde de oaie, cu obrazurile şiroind de sudoare : n-ai unde zvîrli un ac măcar ! Muzică la horă, un cimpoi peste dnum la orîşmă, un taraf de lăutari într-o grădină aproape, altul mai departe, chiuituri de veselie, — şi ca-ntr-un adînc acoperind totul, ca freamătul valurilor mării, murmurul mulţimii.
     E fără păreche serbarea aceasta a rădăşenilor, şî dacă ai văzut-o o dată, n-o mai uiţi cît trăieşti: vezi atîtea lucruri, atîtea chipuri, auzi atîtea snoave, asculţi atîtea vorbe cu haz, înoît îţi ajunge pe o mare bucată de vreme, ca şi săracului care miînca să-i ţie pe patru săptămîni măcar !
     Şi în asfinţit, icînd tot se mai aud cîntări prin grădini, cînd hora domoală a rădăşenilor tot mai încet se învîrte, pe cînd la o crîşmă, departe, în tactul unei muzici iuţi, aleargă în vîirtej ameţitor jocurile bucovinenilor şi ale muntenilor, oaspeţii depărtaţi încep a părăsi satul ca o armie care curge neîntrerupt prin pulberea aurie a amurgului, în răcnete prelungi, în murmurări de glasuri.
     Mulţimea curge, lumina aruncă luciri roşcate asupra grădinilor în floare şi încet-încet satul se goleşte, ’— încet-încet va rămîne cu liniştea, pregătit pentru munca unui an lung şi greu.
     Un răd'ăşan bătrîn vorbeşte destul de fudul:
  —     Asta-i a noastră... Ce ? în satul nostru se veseleşte un ţinut... Da’ şi bani ce cheltuim...* tea ! o groază...
  Zice ş-un oaspete diri împrejurimi :
  —     Aha ! de-acu pentru ce-.au cheltuit, au ce se văi-căra un an de zile! La iarnă au să-şi roadă unghiile ca să facă economie !...
  Iar un negustor din Folticeni oftează :
  —     De-acu la anul, de-oi ajunge!... Totdeauna vin cu frică aici... Totdeauna mă gîndesc să nu ies pîrlit, vai de capul meu ! E greu să fii negustor la aşa oameni !
  Un calic riîde cu poftă :
 274
   —      La patru mese am stat şi prin şapte ogrăzi am intrat... Mi-am făcut socoteală pe un an de zile — că de venit la pomană peste an, nici vorbă, degeaba vini
   Iar dascălul satului, care-i un fel de filosof, şi care-n economie ştie să ţie cazanii poporănilor, încheie :
   —      Cine a venit la mine şi-a ospătat, prietin mi-a fost 1 dar cei ce m-au uitat mi-au fost ca nişte fraţi, sărăcii!
 18*
ClNTECUL
AMINTIRII
     1909
                                      CINTECUL AMINTIRII
*
In zilele cele de demult, cînd n-avmm mustaţă şi cînd n-aveam griji, mă duceam noaptea, cu alţi flăcăuaşi de sama mea, în lunca Moldovei, cu caii la păscut. Era acolo un loc care se chema Cotul lui Grumeza; acolo dădeam drumul cailor; le auzeam piedicile“suriînd, îi simţeam cum se depărtează şi se apropie tncet-încet; iar noi aprirudeam foc de găteje şi stăteam la taclale. Tîrziu ne aşezam pe spate, cu ochii la stele, tăceam, şi doi stăteau în capul oaselor, de strajă, rumeniţi de foc, picurînd de somn.
   Pe atunci era ţara plină de alţi oameni şi umblau prin lume poveşti şi istorii care astăzi nu mai sînt. Au pierit odată cu oamenii aceia. Aşa — îmi aduc aminte că într-un rînd, spre toamnă, au coborît de la munte nişte oieri... Şi dintre oierii aceia unul se alegea de venea cu doi cai, noaptea, pînă la noi în Gotul lui Grumeza. Stătea la focul nostru, vorbea cu noi, ne întreba de oamenii din sat şi de altele, mai spunea cîte o poveste; pe urmă, cînd ieşea luceafărul dimineţii la răsărit, încăleca şi se ducea la tîrla lui, de cealaltă parte a bălţii, în nişte văi.
                                                                                                                                                      279
   Omul acela era aşa de vreo patruzeci de ani; avea sprinceana încruntată, mustaţa groasă, neagră, — şi în vorbă îi suna ceva îndesat şi adînc. Noi îi ziceam «bădiţa Mihalache» şi tare ne era drag. Povestea frumos lucruri vechi, şi povestirile lui totdeauna ne lăsau ca o negură de jale în suflet... Era şi el bărbat straşnic legat, cu grumazul vînos; cu un pumn ar fi ameţit un taur ; — dar cînd istorisea, avea ceva blajin în căutătură, şi glasul lui parcă în-gîna cîntecul tristelor împrejurări de altădată.
   Intr-o noapte, vînt nu bătea şi zăvoiul sta neclintit, zimţuit pe zarea cerului. Lună nu era; stelele umpleau văzduhul; Moldova venea lin în cotitură, la cîteva qhxMe. de noi, şi lumini de aur jucau pe tremurai undelor. Bădiţa Mihalache venise mai devreme în sara aceea, dăduse drumul la cai, ş-acuma sta pe-o coastă, gînditor, cu sufletul apăsat parcă de o greutate.
, Noi eram cinci flăcăuaşi şi stăteam învăliţi în co-jocele şi-n sumăieşe, pe pîntece. Din cînd în cînd focul, tresărind, dezvălea pe unul; apoi zbaterea flăcărilor se schimba, îl lăsa în întuneric şi descoperea pe altul, cu capul înălţat, cu ochii lucitori.
   —     Bădiţă Mihalache, grăieşte unul, ce ai dumneata în sara asta ? Parcă nu eşti în toate apele.
   —     N-am nimica, măi băiete... răspunse bădiţa Mihalache. Mă gîndesc şi eu... Aşa are omul cîte un ceas în viaţa lui : se gîndeşte la vremea trecută şi parcă se deschide lîngă dînsul un mormînt.
   Noi nu prea-1 înţelegeam pe bădiţa Mihalache: aşa avea el, cîteodată, vorbe de-acestea, grele. Am tăcut.
II  priveam numai stăruitor. Ochii lui căutau parcă înlăuntru — şi din cînd în cînd aveau o lucire fugară, ca sclipirea unei unde.
 280
   —     Apoi, măi băieţi, zise el deodată, de-acu s-a-propie brumărelul şi vine vremea să ne călătorim. Iar de întors pe-aceste locuri cine ştie de ne-om mai întoarce. Mă gîndesc eu că viaţa mea tot în pribegie mi-o petrec. Iar de alte locuri pe care le las nu-mi pare rău, dar de acestea îmi pare rău, căci eu pe aici am petrecut în tinereţa mea...
   Noi ne-am mişcat, uimiţi la vorba asta ; dar de spus n,-a spus nimeni nimic ; înţelegeam că bădiţa Mihalache iarăşi are să ne istorisească ceva : îi era glasul greu şi plin de amintiri. In tăcerea nopţii, un stol de paseri negre trecu fîşîind pe deasupra zăvoiului. Una slobozi o chemare ca un plîns tremurat. Bădiţa Mihalache îşi ridică fruntea, apoi rosti încet, coborîndu-şi vorba :
   —  Nişte paseri străine...
   Nu ştiu pentru ce, mi-am simţit sufletul tulburat; în urma stolului pribeag, parcă rămăsese un fior în noapte.
   Am vorbit după un răstimp :
   —  De aceea ne întrebai de mulţi din satul nostru,
bădiţă Mihalache. Pe mulţi trebuie să-i cunoşti — dacă ai    trăit şi dumneata pe la noi...
   —  Ii    cunosc, cum nu ; dar mulţi nu      mai sînt.
   Voiam să-l întreb de ce n-a intrat în sat să-şi vadă
cunoscuţii, dar mă oprii. Bădiţa Mihalache era un om deosebit, aşa cum nu văzusem mulţi în viaţa mea. Trebuie    să fie o pricină la mijloc, mă      gîndeam ;  dar
nouă nu ne era      dat s-o cunoaştem, de       vreme ce  n-o
spunea el. II priveam numai aşteptînd — căci îşi aţintise privirile în foc şi-şi aducea aminte de ceva...
   —     Aici, peste baltă, în malul dimpotrivă, pe unde cobor eu cu caii... începu el rar — este un mormînt, măi băieţi... A fost odată cruce de lemn, dar au stri-
                                                                                                                                                 281
cat-o vremurile. Cînd am trecut întâi, în ist an, m-am oprit ş-am cercetat: socoteam să fi mîncat puhoaiele malul, dar am văzut că la oasele îngropate acolo n-au ajuns... Ş-or dormi poate în linişte încă multă vreme...
    Acuma nimenea nu mai ştie de mormînt; şi voi de multe ori aţi trecut chiuind pe lîngă dînsul, şi n-aţi ştiut că acolo zace îngropată Irina Dascălului, din sat de la voi... Dar mormîntul are această poveste... Că era, aici în sat la Dumbrăveni, un dascăl, Calistrat, unul nalt, nalt, cu mustăţi cărunte atîrnînd în jos ca nişte fuioare. Ş-avea o babă mărunţică, toată ziua meliţa din gură... rea nevoie mare! Şi la casa lor răsărise şi crescuse ca o floare, măi copii, Irina despre care povestesc eu... Acu stăpîn peste sat şi peste moşie, era boier mare, precum se ştie, — şi vechil, unul Gheorghe Alvanit, neam străin, aprig om şi frumos...
    Dincolo, peste baltă, între dealuri, unde pasc acuma oile noastre, pe-atunci păşteau tot oi: oile ciocoiului. Şi era fecior la oi, pentru umbletul la curte şi pentru ailte treburi, unul Axîntel. Acu era flăcăul acela frunte la joc — precum se alege cîte unul prin sate, — frunte la caval şi la bucium, şi nu era nici urît... A fost şi el om pe lumea asta, şi nu era de lepădat. Şi-ntr-un rînd, la jocurile Paştelui, a luat Irinei o naframă în care erau două fire de busuioc... Pe urmă a intrat, sara tîrziu, în grădină, ş-a bătut la ferestruica care răspundea pe cuptor, unde dormea fata. N-au auzit moşnegii, a auzit fata, — şi a ieşit să ceară de la flăcău naframa cu busuiocul... Şi era lună, ca un colb de lumină peste sat; Irina s-a apropiat de flăcău şi el a scos naframa şi s-a împrăştiat între dînşii mireasma de busuioc uscat... Apoi pe
 282
 urmă la flăcău au rămas naframa şi dragostea feteî mari. Şi-n vara aceea, cîteodată bătea Axîntel încet, noaptea, în ochiul de sticlă care răspundea la fată pe cuptor — iar cîteodată, de la strungă, dintre dealuri, începea să buciume domol peste văi, şi sufletul şi chemarea lui ajungeau pînă în ograda lui Calistrat Dascălul. Şi se strecura Irina printre grădini, şi mergea după chemarea de bucium pînă la apa Moldovei. Acolo, prin zăvoaie, se întindea sara ca un fum — şi lucrurile se vedeau nedesluşit. Dar Axîntel vedea de pe culme umbra dragostii... şi buciumul sta, şi el se lăsa în vale la zăvoi, cu doi cîni după dînsul; avea doi cîni: Hoţu şi Corbu — unul alb şi unul negru.
   S-au avut aşa bine, flăcăul şi Irina, pînă-n luna lui brumar. Atuncea s-au mişcat oile la iernatic — şi s-a depărtat şi Axîntel... Dar dragostea lor n-a bătut-o bruma toamnei; tot se vedeau cîteodată.
   Fata aştepta o zi bună, să se mărturisească părinţilor... Ii era inima îndoită, căci flăcăul era sarac şi fără părinţi. Dar vremea aceea n-a venit; — în cîşlegile de toamnă, cad peţitori la casa dascălului, de la Alvanit. Că el a văzut fata de multe ori, că a vorbit cu dînsa şi i-a plăcut fata, ş-acuma s-a gîndit s-o ceară... Cînd a auzit Calistrat Dascălul de una ca asta, a sărit în sus de bucurie, pe urmă s-a aşezat pe laiţă şi şi-a mîngîiat mustăţile lungi. A bătut palma cu peţitorii ş-a zis aşa : Bine, primim. Facem nuntă !... Ş-a început să numere pe degete zestrea.
—   Iar fata a ieşit din casă, a năvălit într-un colţ de şură, ş-a prins a se boci.
   Apoi Gheorghe Alvanit — dîntrodată se aprinsese după fată; ş-acu era tare grăbit. Ii da boierul pămînt şi vite în dar ; aşa noroc mai rar, pentru o fată de gospodar... Dar fata plîngea şi slăbea, ş-a plîns şi
                                                                                                                                                       283
 • a slăbit pînă ce-au băgat de samă bătrînii. S-au întors spre dînsa cu sprîncenele încruntate:
    —     Ce-i, fată hăi ? plîngi pentru aşa noroc, care altă fată nu l-a mai avut pe lume ?
    —   Of! maică şi tată, plîng că mă daţi străinului.
    Bătrînii s-au uitat unul la altul cu mirare. Apoi
 dascălul a răcnit :
    —   Cum străin, bre, — că-i de-o lege cu noi !
    —     Fie-ţi milă, mamă, fie-ţi milă, tată ! a strigat fata. Nu mă osîndiţi. Mie mi-i drag un flăcău de-ai noştri !
    Baba s-a oţărît; dascălul a ridicat mîna ş-a plesnit peste gură pe fată. S-a prăvălit Irina pe laiţă cu obrazul plin de sînge şi de lacrimi. Şi bătrînul a început a sudui şi a urla :
    —     Eu sînt stăpînul tău ! Ai să faci cum spun eu. Mai bine înţelegem noi care-i norocul tău !
    —     Aha ! a ţipat baba. Aceste erau plimbările tale în prundul bălţii... Umblai după ticăloşii. Ai să primeşti norocul, ori intri în pămînt!
    Au bătut-o bătrînii cum se cuvenea, şi i-au hotă-rît să tacă şi să ia pe vechil !
    Dar a doua zi plîngea fata iar, şi-i creşteau ochii în cearcăn vînăt; şi Calistrat dascălul iar a prins a urla la dînsa.
    —     Tată ! gemea fata, zdrobeşte-mă ! mie mi-i drag un flăcău de-ai noştri...
    Aşa azi, aşa mîni. Cine-i flăcăul acela, fata n-a spus. Au bătut-o azi, au bătut-o mîni. Ea a tăcut, s-a întunecat la faţă şi s-a împietrit inima într-însa.
    Pe urmă a venit vremea de s-au dus şi la biserică, cu nînaşi şi cu nuntă mare. Acolo slujea popa, şi fetei îi curgeau lacrimi pe obraji. Au purces cum se purcede, cu alai, cu pistoale — toată lumea se ve-
 284
Selea, numai fetei îi curgeau lacrimi pe obraji. Pe urmă, nu i-au mai curs... Sta şi se uita numa-ntr-un loc.
   Ş-aşa a venit primavara, şi Irina era nevasta Al-vanitului, ş-o fericeau toate muierile satului. Iar dacă a venit primavara, s-au apropiat şi oile boiereşti de Moldova, ,aşa pe după Sfîntul Gheoirghe. Şi într-un amurg, dintre dealurile de dincolo de apă, deodată a prins a curge pe vale cîntarea ştiută a buciumului... Ş-odată cu dînsa veneau şi miresme de livezi înflorite pînă la casa vechilului, şi Irina a ieşit din casă, a ieşit din ogradă, şi s-a lăsat spre zăvoi, şi numai îi ardeau ochii. Ş-a stat după aceea buciumul, şi s-a lăsat de pe culme spre apă Axîntel, prin bura amurgului, cu cei doi cîni după dînsul.
   Acu multe ş-or fi spus ei, şi mult va fi plîns muierea vechilului. Dar pe urmă i s-a ogoit plînsul, şi vremurile din cealaltă vară iar s-au întors pentru diînsa. Cînd intra pe furiş, în sat, flăcăul; cînd se furişa în zăvoiul Moldovei Irina...
   Intr-o vreme, despre toate acestea, a ajuns veste şi la barbat. — Şi-ntăi ş-a cercetat el nevasta, zbîr-lindu-se :
   —      Am auzit, femeie, că nu-mi eşti cu credinţă... Mi-au spus unii şi alţii...
   Ea nu zîmbise cătră barbatul ei niciodată. S-a uitat la dînsul întunecată ; nu i-a răspuns.
   —      Muiere ! grăieşte el iar, răspunde dacă-i adevărat ori nu...
   Ea nu i-a răspuns nici a doua oară. El a mugit de mînie şi a tăcut.
   Şi într-o sară era lună în zăvoi; şi ibovnicii şedeau pe iarbă subt o răchită veche... Acu nu mai este
 285
  răchită aceea. Cum stau ei, deodată aud paşi de oameni, aproape, paşi grăbiţi, şi glas de mînie.
  —   Acesta-i Alvanitul... a zis încet Irina.
  S-au ridicat de la locul lor; Axîntel a luat pe nevastă în braţe, a intrat în apă ş-a pornit să treacă la cela mal, cu cei doi cîni după dînşii. El privea înainte, se grăbea. Irina privea înapoi. A zis într-o vreme:
  —     Axîntel dragă, ne-au simţit; văd zăvoiul fră-mîntîndu-se...
  El a pornit mai repede, dar apa mai tare vuia. A grăit iar Irina:
  —   Au să ne ajungă, dragă Axîntel...
  Şi cînd să ajungă aproape de cela mal, a dat năvală în apă şi Gheorghe Alvanit, cu doi argaţi după dînsul. A răcnit cu străşnicie; şi din spatele ciobanului nevasta a grăit, cu cutremur :
  —     Şi-a luat, dragă, hamgerul cel vechi şi are să mă omoare...
  în scurt barbatul i-a ajuns. Argaţii au tăbărît asupra flăcăului şi l-au doborît la pămînt, — iar barbatul s-a înţepenit înaintea Irinei gemînd de mînie:
  —     Muiere ticăloasă ! ce-ai făcut, muiere ticăloasă! Te-a ajuns ceasul pieirii!
  Ea l-a privit fără să clipească, şi-i erau ochii cerniţi şi ardeau ca două văpăi. Şi atîta a zis:
  —     Nu mi-ai fost drag... Iar pentru dragostea mea pot să mor 1
  Atunci a izbit-o Alvanitul între sîni, cu hamgerul; şi ea s-a cumpănit ş-a căzut pe o coastă, în sînge. Iar Axîntel flăcăul s-a cutremurat şi a strigat. Au dat năvală deodată cînii, au sărit în grumajii argaţilor. Şi el a zvîcnit în picioare şi s-a prăpăstuit asupra vechilului. I-a smuncit hamgerul, l-a fulgerat şi
 286
i-a crăpat capul... S-a întors spre argaţi, cu cînii, i-a alungat, i-a bătut cu latul fierului, apoi i-a scăpat în apa Moldovei...
   Cînd s-a întors, — a prăvălit cu piciorul pe Alvanit în şuvoi. Pe urmă s-a plecat spre Irina; i-a sărutat ochii închişi şi gura răcită de moarte. Ş-a urcat-o, lăcrămînd, pe movilă ; şi cu hamgerul acela a scurmat groapă adîncă ş-a întins-o în fundul groa-pei pe Irina pentru odihna cea de veci.
   Asta-i povestea mormîntului, măi flăcăi.
   Bădiţa Mihalache tăcu şi rămase neclintit la locul lui. Iar la răsărit ieşi şfert de lună în neguri, cu luciri din altă lume. Şi vîntul uşor al miezului nopţii începu a ofta prim sălcii; îndată ajunse cu el pînă la noi şi fiorul valurilor Moldovei.
   Mult a trecut de-atunci, dar îmi aduc bine aminte că l-am întrebat pe bădiţa Mihalache:
   —     Cum a fost moartea şi îngroparea, ţi-or fi spus argaţii aceia, bădiţă...
   El nu m-a auzit. S-a sculat de la foc, posomorît, a intrat în luncă, şi l-am auzit vorbind domol cu caii în tufişuri. Am auzit sunînd piedicile de fier. Apoi bădiţa Mihalache a trecut călare pe la vatra sfatului. A zis :
   —   Noapte bună, măi flăcăi...
   L-am văzut o vreme prin lumina luncii; a urcat pe lîngă movila mormîntului, încet, pe urmă l-am pierdut din ochi.
   Toţi tovarăşii mei s-au strîns pe lîngă foc, şi-au tras sumanele peste cap. Eu am rămas neclintit. Lumina nopţii creştea ; vîntul mîna negurile apei şi movila parcă se depărta... Pe dinaintea ochilor parcă-mi trecea flăcăul de altădată; parcă se oprea îna-
                                                                                                                                              287
inte-mi bădiţa Mihalache, tăcut şi trist; într-un tîrziu, cu oftările vîntului, ini s-a părut că vine pînă la mine plîngere de bucium : cîntecul amintirii. Cîn-tarea tremura sfîşietoare, ca într-un pustiu de moarte, şi parcă se oprea în stîlp de neguri, adunate la mor-mîntul cel vechi, lîngă apă.
                                  POVESTEA CU PETRIŞOR
Hanului celui mare de deasupra Şiretului îi zicea odinioar^Hanul A niţei. Acuma cade în risipă pe muncelul lui, la margine de drum părăsit; înainte-vreme însa în fiecare sară era împresurat de focuri de popas. Iar noaptea, după ce cărăuşii se linişteau, după ce tăciunii mureau în spuză şi cînii se făceau covrig sub chilne, cele trei ferestre zăbrelite luceau încă pînă tîrziu în straja a treia a nopţii. Luminile lor parcă întindeau fire vii pe toate drumurile văii — spre drumeţii întîrziaţi.
  îirtr-un rînd, sara, Petirişor Dămia<n de la Cornul Caprei era cu chef şi sta în bătătura hanuîuTT^F' vorbă "cu cărăuşii. îşi dusese murgul în grajd, îi dăduse grăunţe, — ş-acuma şedea c-o mînă-n şold, cu cuşma plesnită cam pe-o ureche. Petrişor, ca totdeauna, poposise pe la crucile drumurilor, şi-i sticleau ochii. Se uita din vreme în vreme, pe furiş, la hangiu, cînd îl vedea că-şi scoate în prag capul mare plin de păr aspru.
  —    Măi frate! ştii de ce-am venit eu aici, la hanul ista ? zicea el cu oarecare fală. Eu aici n-am fost de cînd sînt, dar a pus dracu pe boieru meu, pe boieru
19 — M. Sadoveanu — Opere, voi. IV
 289
nostru cel mare de la Cornul Caprei, să poposească aici... Ş-a văzut pe hangiţă... Aniţa asta am auzit că-i năstruşnică muiere... Ş-o păzeşte ungurul de comedie, cu farmece şi cu cîte drăcii sînt pe lume. Mă chiamă boieru. Zice: Măi Petrişor, poţi tu să duci o veste pînă la hanul cel mare ? — Pot, stăpîne, zic. N-am fost acolo niciodată, da’ o veste pot să duc. — Apoi, măi Petrişor, zice, du-te tu şi vezi ce-i pe-acolo. Aş vrea, măi Petrişor, zice, să poposesc eu într-o noapte la hanul Aniţei... da’ să bagi de samă la ungur, măi Petrişor... — Da’ ce-i cu ungurul, stă-pînc ? zic. — Apoi cu unguru-i bucluc mare, zice boierul — da’ tu vezi şi intră în vorbă cu Aniţa... că a dat, măi Petrişor, mare alean peste sufletul meu 1
   —     Apoi, imăi om1 bun, zice un moşneag de la foc, nu ştiu dacă-ţi scoate-o în capete cu Mogoş.
   Petrişor se îndreaptă cu fudulie din şale :
   —     Cine-a spus vorba asta ? Apoi află, moşule, că eu am umblat multă ţară şi nu mă înfricoşez cu una, cu două... A spus boieru să-i fac o slujbă, eu trebuie s-o fac... Boieru-i om vechi, care cunoaşte la muieri, şi dacă a pus el ochiul pe hangiţă, apoi nu se ogoaie nici în trei sîmbete!
   —     Bine bine, zice moşneagul de la foc, — da’ ai dumneata la ştiinţă că aici fierbe cazanul cel necurat ? Dumneata eşti om tînăr, ce ştii ? Iţi pui cuşma pe-o ureche şi te duci fluierînd, ca vîntul... Noi ştim mai multe... noi sîntem oameni de altădată...
   Petrişor îşi întoarse ochii spre uşa uriaşă a hanului. Mogoş Ungurul nu se mai vedea ; şleahul se potolea, şi el se trăsese în întunericul lui. Iar în bătătură, sub plopii subţiri, la focurile care se zbateau în întuneric, oamenii tăcură. Stăteau pe coaste şi focul le rumenea feţele. Erau oameni nelămuriţi, şi feţe ne-
 290
lămurite'; şi Petrişor Dămian, privindu-i cu ochi tulburaţi, se simţea mai tare şi mai cu curaj decît toţi
—    de şi din umbra neagră a hanului poate pîndea bărbatul hangiţei...
   —     Eu nu mă tem de nimica ! zise el cu tărie. Şi spre încredinţare parcă, se aşeză greceşte, se trase mai aproape de focul moşneagului, aduse oala de vin la gură şi sorbi cîteva înghiţituri lungi. Tot îmi zice boierul: Măi Petrişor, tu eşti om de .ispravă, da’ pa-cat că bei... Apoi aista, zic, vinul, îmi dă mie coraj... Şi zice : Măi Petrişor băiete, om urît nu eşti, şi ai trecere la femei, da’ pacat că bei... Apoi eu îs om fudul şi puţin îmi pasă... De aceea chiar, beau eu vinul cu oala, ca să nu-mi pese... Da’ eu, moşule, am auzit că-i straşnică muiere Aniţa asta... Da’ de ungur de ce am eu a mă teme ? Eu nu mă tem de nimeni... Nici de farmecele lui nu mă tem !
   Moşneagul îşi aduse mîna pe lîngă barbă şi începu a da din deget:
   —     Măi creştinule, zice, nu vorbi fără cumpăt... Iaca, oamenii s-au aciuat şi ne-ascultă... Să-ţi spun eu o istorie cu ungurul şi să vedem ce-ai să mai zici? Asta s-a întîmplat acu trei ani... Iaca, aşa stam într-o sară aici, la focuri, sub plopi... şi ca acuma focurile se potoleau, se potoleau, şi pe urmă, odată s-au luminat ferestrele hanului... Iar oile ungurului erau în dosul hanului... Poposiseră cu ele ciobanii: i le aduceau de la munte. Şi cum stam, — dintrodată auzim clopotele sunînd, şi prind a se frămînta oile... Stau oleacă, iar sună un clopot, altă frămîntare... ş-aud ş-un behăit de jale... Văd pe baci trecînd pe lîngă focuri, suie pragul, împinge uşa şi zice aşa cătiră ungur, acolo înăuntru : — Măi stăpîne, tare se frămîntă oile... Şi ungurul nu zice nimica, iese, as-
 cultă plîngerea oii şi bătaia clopotului, ş-odată îşi dă jos cojocelul din spate, şi se pune pe dînsul cu pumnii şi cu picioarele... Batea în cojocel şi suduia cumplit... Şi numai ce prinde un om dintre cară a se văita : Valeu 1 valeu, jupîne Mogoş, nu mă omorî, că-ţi dau laptele înapoi... Tu eşti? grăieşte ungurul. Tu iei mana oilor ? Şi se duce la carul romînului... şi-l găseşte acolo... era un om mititel şi slab... pusese ceaunul subt osia de dinapoi a carului, dăduse sfre-del în osie, şi curgea pe borta sfredelului laptele oilor... Apoi a dat el laptele înapoi şi oile s-au potolit... da’ el linişte n-a mai avut, că se tînguia prin somn, parcă-i fărma necuratul ciolanele... Şi dimineaţa nici nu l-am mai văzut... Nici el nu mai era, nici carul... Da’ dumneata ce crezi, că dacă bei din oală, bei coraj ? Poţi să ai oricît coraj, cu necuratul nu te poţi pune... Şi pot să-ţi spun că eu pe hangiţă încă n-am văzut-o... Iaca, s-au aprins şi luminile geamurilor...
   Focurile sub plopi mureau, — şi de la geamurile hanului curgeau lumini spre întunericul văilor. Petrişor Dămian îşi dădu cuşma pe ceafă şi sorbi tot vinul din oală. Se uită spre oamenii care se culcaseră cu capetele pe fîn cosit, învăliţi în sumane; nu vedea nimic lămurit; nici pe moşneagul ce-i povestise nu-1 mai deosebea ; se ridică în picioare, clătinîn-du-se uşor, şi se îndreptă spre han. Sfătuia încet: Aici nu-i lucru curat, fireşte că nu-i lucru curat... Boieru a văzut ziua pe hangiţă, şi zice că-i romîncă, iar de cum înserează iese un ungur hangiu în loc de Aniţa ceea, cine-o fi... Ei, am să mă duc să spun boierului că aici nu-i lucru curat... Cum poate să fie aici lucru curat ? La un han vechi şi mare cît o cetate, nu-s lucrurile curate niciodată... Să vedem ce-are să zică ciocoiul ? că eu de temut nu mă tem...
 292
   Cum păşi lîngă prag, uşa grea se deschise şi obrazul bărbos al hangiului i se puse dinaintea ochilor. Auzi glas gros:
   —  Mă rog, dumneata pleci la vreme aşa de tîrzie?
   —     Plec, zice Petrişor Dămian, mă duc să spun boierului cum a fost...
   —  Faci rău că pleci la vreme de noapte...
   Petrişor s-a dus la grajd, şi-a luat calul, l-a în-
chingat frumos, a încălecat ş-a pornit în buestru spre Cornul Caprei. Intr-o vreme însă s-a răzgîndit. Se poate să fie ş-un hangiu, ş-o hangiţă, a zis el întru sine. — Trebuie să văd pe hangiţă şi să-i spun ce vrea boierul... Zice că-i straşnică muiere I Să vedem... De ungur nu prea am eu de ce mă teme.
   Şi-a întors calul, — a simţit o undă de lumină de pe muncel, de departe, — şi a început a face lin drumul îndărăt, pe coama dealului. Apoi, într-un tîrziu, luminile de la trei geamuri, scurt pieriră ; — o perdea de neguri grele se întinse peste valea Şiretului. Incet-încet apoi negurile se luminară, o lună roşie izvorî din răsărit; ape scînteiau în depărtări, pădurile se lămureau pe zare ca dungi de cărbune; şi călăreţul mergea gînditor, pe murg, spre hanul Ani-ţei, prin visul negurii.
   Ajunse, la vreme tîrzie. Nu se mai simţea nimic în bătătură. Legă calul de veriga de la scară. Apoi împinse uşa. Se împiedică de prag şi glasul lui Mogoş se auzi dinlăuntru:
   —  Vra să zică te-ai întors dumneata...
   —     M-am întors ! răspunse Petrişor Dămian, şi uşa se închise singură fără zgomot.
   Atunci slujitorul de la Cornul Caprei văzu că obloanele odăii aceleia mari sînt închise. Focul ardea în vatră, şi hangiul sta c-o friptură înaintea focului.
 293
 —■ Dacă ţi-i foame, iaca, frige-ţi şi tu un pui !... vorbi Mogoş, fără să-şi întoarcă obrazul bărbos.
 Petrişor găsi o frigare; un pui sta pe o măsuţă în lumină; îl puse în ţapă, se apropie liniştit de jar, rezemă ţigla de o cărămidă şi începu să învîrtă.
 —      Bine, vorbi Petrişor, da’ aici nu este una Aniţa? Zice că-i straşnică muiere !...
 Hangiul nu răspunse... Dar flăcăul simţi că faţa bărboasă s-a întors. Ridică ochii şi văzu pe ungur cum îl priveşte neclintit. Nu simţi însă spaimă. îşi plecă privirile şi văzu o broască mare în ţigla hangiului.
 —   Aha ! vra să zică tu eşti frate cu         diavolul    din
 poveste... grăi el, rîzînd, cătră Mogoş.
 Hangiul   nu răspunse, dar îşi ridică ţigla şi începu
 a   bate cu  grăsimea broaştei puiul din          frigarea   flă-
 căului.
 —      Măi ungurule, caută-ţi de treabă, zise Petrişor. Eu sînt un om care am călcat ţară multă... şi nu mă tem... Eu îs om cu coraj... Pe mine m-a trimes boierul aici, tocmai de la Cornul Caprei... Şi tu-ţi faci rîs de mine şi-mi spurci friptura ? Ia să-ţi cauţi de treabă, căci eu nu-s cel cu sfredelul şi cu laptele...
 Hangiul bătu iar cu broasca lui în friptura flăcăului.
 —      De-acu s-a isprăvit! zise îndîrjit slujitorul boieresc. De-acuma îţi crăp ochii, cum ţi se cuvine!
 Şi cum a grăit, şi-a încordat braţul şi a plesnit scurt peste ochi pe Mogoş. Ticălosul a gemut, a scăpat ţigla şi şi-a pus palmele peste pleoape... Ii picura sînge printre degete.
 —      Apoi îţi arăt eu ţie, scrîşni Petrişor Dămian, — cu mine, măi, nu merge!... Eu, acu şi ţigla, dacă vreau, ţi-o vîr pe gît... Da’ cu tine nu mai am ce
 294
 face... Mai bine stăi aici liniştit lîngă vatră, că eu mă duc să-mi împlinesc slujba... Boierul mi-a dat o poruncă şi eu trebuie s-o plinesc...
   Petrişor simţi o aburire de vin, o suflare pe gura gîrliciului. Hangiul sta neclintit la pămînt, rumenit de jarul din vatră. Trecu pe dinaintea gîrliciului, deschise uşa din fund. Ş-acolo erau obloanele puse,
—   şi trei lumînări de seu ardeau într-un sfeşnic cu trei crengi. Aniţa hangiului se ridică încet de pe divan, şi Petrişor stătu în ioc privind-o cu luare-aminte.
   —   Credeam că-i barbatul... zise ea încet.
   —      Apoi uite cum e, vorbi bucuros Petrişor ; îmi spune boierul aşa : Măi Petrişor, zice, eu am mare alean la inima mea... Boierul nostru cel mare de la Cornul Caprei... Este acolo, zice, la hanul cel mare, o hangiţă, măi Petrişor. Aş vrea, zice, să poposesc într-o noapte la hanul cela... Da’ ibagă ide samă la ungur, zice...
   Hangiţa zîmbi şi Petrişor tăcu uimit.
   —      Măi bădiţă Petrişor, zise ea, ce are a face ungurul ?...
   Slujbaşul simţea că se desmeticeşte. Tăcu un timp, apoi vorbi, — şi despre ungur nu-şi mai aducea deloc aminte:
   —      Apoi eu să-ţi spun dumnitale. Boierul îmi zice: Măi Petrişor, tu eşti om de ispravă, zice, da’ pacat că bei... Apoi zic, mie vinul îmi dă coraj !... Şi-mi mai zice : Măi băiete, om urît nu eşti şi ai trecere la femei, da’ pacat că bei. Apoi mie vinul nu-mi face rău... Se risipeşte aburul lui ca pe Şiret, cînd a ieşit luna... Da’ boierul nu vrea să ştie, el nu vrea să mă îndulcesc...
   Hangiţa zîmbi şi grăi iar :
   —   Măi bădiţă Petrişor, ce are a face boierul ?...
   Pe cînd lucea luna pe negurile Şiretului, eu ve-gheam lîngă vîrşe, pe malul apei, cu oameni vechi. Hanul cel mare de deasupra Şiretului îşi zugrăvea risipiturile sus, în pulberea de lumină. Şi mă gîn-deam că între zidurile acelea, multe trebuie să se fi petrecut odinioară. Aşa am aflat cum a fost unul Petrişor care a trăit bine la hanul Aniţei... Privind la han, am întrebat, — şi oameni de altădată mi-au povestit acestea, pe cînd tomniţele ţîrîiau dulce în ierburile luncii, în jurul nostru, în noaptea de august.
 PRISACA DE ALTADATA
Moş Neculai Andruşcă îşi aduse aminte de o istorie cu nişte alghine...
Nu ştiu dacă cunoaşte careva dintre cei mai * tineri unde a fost prisaca lui Buburuz, — începu el. Mai de demult erau păâurfle'ffwTTfffifîser Ş-apoi era ici o poiană, dincolo alta ; şi creştea, bre omule, iarba pîn’ la piept prin poienile celea. Umiblai de-a dragul şuieirînd, te păleau spicele peste nas de strănutai şi era o miroznă ca prin preajma raiului. Şi nu umbla nimenea să le calce şi să le strice, creşteau toate în voia lor. Şi ici-colo, prin singurătăţi, numai ce vedeai cîte-un .bordei şi cîte-o prisacă... Umblau albinele la cules şi strîngeau la ştiubeie lamura florilor.
   Avea şi boierul nostru o mulţime de prisăci.
   Acu eu învăţam treaba muştelor la unul Dumitru Cîmpanu în Poiana Rotundă. Eram flăcăuaş şi şedeam şi eu pe lîngâ'bordeT, drept ajutor moşneagului. Mă duceam cu dînsul pe lîngă ştiubeie, cu hobotu-n cap, îmi arăta el cum joacă musca, îşi aprindea luleaua şi mai cerceta fagurii de trîntari şi de botei, şi-mi arăta el toate. Şi mai ales aveam eu treabă şi eram de ajutor la vremea roitului. Stam cu ochii zgîiţi la
                                                           297
ştiufoeiel'e însemnate cu cărbune, şi dintr-o sută de ştiubeie se -nimereau a !fi multe însemnate de bătrîn. Şi numai cînd începeau albinetle să se ifure repede-ire-pede pe urdiniş şi să joace şi să lîmpîn'zea'scă văzduhul ca o puzderie, strigam la prisacar cît ce puteam :
   —   Moşule ! Moşule !
   Ş-apoi venea el şi mă îmbodolea, şi mă suiam eu c-un ştiubeieş prin copaci şi prindeam iroiul. Şi moşneagul îi da :
   —   Ha-ha ! ha-ha! iaca-i bun...
   Bea un gît de rachiu şi se ducea să se culce. Şi eu iar mă aşezam lîngă ştiubeie. Şi el ridica de subt o tufă capul şi se răstea la mine :
   —     Măi Culai! da’ să inu deie dracu să scapi vreun roi, că te zdrobesc! Că eu le descînt şi le cunosc care au roit...
   Şi mă temeam, c-avea o .măciucă pîrlită, de mă seca la ciolan cînd îmi trîntea cîte una.
   Da’ de la o vireme, cînd1 am început a mai înţelege, mai ifugeatm ca să mă răcoresc şi mă duceam pîn’ la pirisaca lui Buburuz. Se chiaimă că roiam şi eu cîte oleacă.
   Prisaca lui Buburuz era dirept la marginea moşiei boierului, dincolo de hotar, într-o poieniţă sub poala pădurii. Da’ moşneagul Buburuz nu era pirisacaru ni-măirui. îşi avea el prisaca lui. Şi-o stăpiînea el, o avea danie de la stăpînul lui cel vechi, şi sta în poiană într-o căsuţă, şi iarna şi vara, cu muştele (lui, şi c-o fată oleacă mai răsărită decît mine. O chema Marghioliţa. Baba murise de vreme multă. Eu nici n-o apucasem.
   Mă duceam eu cîteodată acolo: oît pentru fată, cît ca să mai văd dintre ale tmoşnea,gului, că el era maire meşter.
   Mă duceam aşa dis-de-diimineaţă, cînd nu era încă
 298
luată roua. Ş-apoi căsuţa sta colo, singurică, în poiană. Şi dinaintea căsuţei se înşirau ştiubeiele cu stră-chinele deasupra lor, ca nişte pălării. Şi fata umbla după treabă, desculţă şi cu capul gol, şi era albă la obraz, ca una ce era crescută la umbră de codru. Iar moşneagul Iftimie Buburuz avea o barbă ca un fuioir de in, şi ochi rotunzi şi iuţi la căutătură. Paircă mă apuca o sfială cînd mă uitam la dînsul. Parcă avea ceva tulbure şi negru în ochi. Da’ de .grăit, grăia blînd şi-mi spunea multe. îmi zicea :
   —   Măi Culai, măi .băiete! ai mai venit pe la noi ?
   —   Am venit, moşule, zic.
   —   Da’ Cîmp a nu ce mai face ?
   —   Ce să Ifacă ? cu muştele.
   —     Apoi aşa : zice că are şi el albine de-a ciocoiului ; da’ cît ştie el, ştii şi tu...
   Şi pe urmă mă lua şi mă ducea pe dinaintea urdinişurilor. Eu mă înfricoşam. Şi moşneagul îmi zicea:
   —     Nu te teme, măi băiete, că albinele mele-s bliînde... La mine merge altfel treaba... Eu nici nu le bat, nici nu le înăbuş cu pucioasă, nici nimica... Eu tmă uit în ştiubei după Sînt-Ilie şi văd dacă este prisos de miere. Dacă este, tai faguri: dacă nu, las lucrătoarele în pace. Dacă dă Dumnezeu roi, tai buduroaie şi le dau .drumu-n ele. Toamna le mai aleg, 'le mai împreunez; iarna se mai aleg ele singure; şi merg cu ele cum vrea Dumnezeu ; dar ca să omor eu .musca, asta n-o fac...
   Avea moşneagul glas blînd şi umbla printre ştiubeie cu fuiorul lui de banbă, şi albinele nu-i făceau nimica. Eu mă ţineam de dînsul, mai mititel, şi nici mie nu-mi făceau nimica. Cîntau în prisacă şi jucau şi-şi căutau de munca lor. Pe prisipă sta Marghioliţa,
—   şi eu ascultam pînă într-o vreme glasul moşnea-
 gului, pe urmă rămîneam cu ochii la fafă şi nu rnaf auzeam ce spune prisacarul. Iar fata tot rîdea la mine, şi cum i se lumina faţa de rîs, întorcea ochii într-o parte.                            ,
 Intr-un irînd, zice Ilftimie Buburuz :
 —   Măi băiete, măi Culai! cine prinde roii la voi ?
 —      Eu îi prind, zic. Mă sui în copaci. Pe unii ti mai scăipăm, ş-apoi se supără moşneagul pe mine şi se răsteşte cu bîta cea pîrlită... Da’ acu nu mă mai tem de dînsul...
 Fata rîdea de pe prispă. Da’ Buburuz îşi întoarce cătră mine barba. Zice :
 —      Măi băiete, iaca colo un ştiubei care are să roiască. Azi e vreme lină. Tu stăi gata, şi te uită, şi cînd a Izvorî musca pe urdiniş, tu pleaeă-te lîngă pîrău şi rupe de pe strat şapte fire de mătăciune şi adă-mi-le mie...
 Stau eu, stau. Moşneagul umbla pe la alte budu-roaie. Da* fata, de pe prispă, zice:
 —   Ce te uiţi lla mine, mă Culai ? Iafca ies albinele...
 Eu tm-am ruşinat. Buburuz a început să rîdă. Mă
 reped eu şi rup mătăciune ş-o aduc. Şi ia prisacarul în mîna un ştiubei, şi se dă sulb vîrtejul .muştelor. Merge roiul prin poiană :şi împînzeşte zarea, moşneagul stă tot subt el. Ş-odată îl văd că se opreşte şi începe isă .frece roiniţa cu mătăciune, pe urmă prinde să sufle în buruiană... Şi venea şi pînă la mine aşa,
 o   mireasmă lină... Şi iaca, împresoară roiul pe moşneag, şi el pune la pămînt ştiubelul şi toată musca se aşează pe el.
 —      Ei ? zice Buburuz, face Dumitru Gîmpamt aşa ? Prinde el astfel roii ?...
 —   Da’ de unde ? zic.
 —   Apoi eu, măi băiete, zice, nici duhănesc tma-
 300
 hârcă, nici beau holercă... Eu îs om curat... Da1’ tu dacă vii aici, poţi învăţa bune lucruri, numai să nu te ticăloşeşti pe urmă...
   Se uita blînd moşneagul la mine, — ş-atuncea am văzut eu că ochii lui sămănau cu ochii fetei.
   Aşa am umblat eu vreo două veri; şi-ntr-un an am început să mă dau mai apiroape de fată. Porneau să-mi iasă tuleiele sub nas. Şi strîngeam pe fată de mînă.şi mă munceam să-i scot o veriguţă de argint din degetul cel mic; i-am furat şi două maframe din sîn ; şi simţeam eu că, cum trec zilele, Intră un fel de tulburare în mine... îmi era dragă fata lui moş Iftimie. Aveam eu ş-un gînd: să mă-nţeleg cu dînsa, să iasă într-o noapte la marginea poienii, că eu am să vin ş-am s-o aştept. Noaptea, pe lună, altfel voribesic tinereţele... Au glas dulce — ca viersul privighetorilor... Şi fata se uita la mine, zfcnbea şi mă-nţelegea...
   Da’ iaca, într-o zi, se scoală Dumitru Cîmpanu din tufele lui, cu luleaua aprinsă, şi începe a umbla printre ştiubeie. Era aşa prin luna lui cuptor, pe o vreme de secetă... Se opreşte la un ştiubei, şi puf! la urdiniş fum de tutun ; se opreşte la alt ştiubei şi iar: pul!
   Ce dracu să fie ? mă gîndesc. — Şi mă dau aproape.
   —   Moşule, zic, ce este ?
   —     Ia vlnă-ncoace, Culai! zice Cîmpanu. Vezi tu cum se ibat muştele ici şi colo, şi colo ?
   —   Văd. Se apucă în lăbuţe şi se-mpung cu acele.
   —     .Dacă vezi, e bine. Apoi află, măi băiete, că la ştiubeiele noastre vin albine străine, ca să fure mierea... Iaca, este cineva care se năcăjeşte să ne ieie mana... Iaca, de-o săptăimînă tot cerc eu şi pîndesc, şi văd că vin muşte trimese, care bat pe-a noastre...
   —   Cum se poate, moşule ?
   —   Iaca se poate.
                                                                                                                                                    301
 —   Ş-a cui muşte să vie ? zic.
 ■— Apoi aim eu prepus pe cineva...
 Şi s-apucă Cîmpanu şi aşează la weo două ştiubeie ţevi de trestie şi închide de ju,r împrejur la urdiniş. Şi vin albine, > şi vin, şi intră hai-ihai, prim ţevile de trestie, da’ de ieşit nu mai ies. Şi după asta moaie el •nişte humă, — şi scoate ţava de .la -un ştiubei, şi ies albinele buluc. Şi cum ieşeau, el, cu pămătuful, le stropea cu muruială... Face el tot aşa şi la celelalte urdinişuri, şi pe urmă mă ia cu dînsul, şi, .repede, prin pădure, ne ducem pîn’ la prisaca lui Buburuz. Ajungem acolo, se dă pe lîngă un ştiubei, se dă pe l;îngâ altul, vede albine stirqpite cu humă.
 —   Măi Buburuz, zice, tu trimeţi albine la furat...
 Fata se uita uimită şi mă întreba din ochi: ce-i ?
 Iar Buburuz s-a încruntat şi s-a întors spre Gîmpanu:
 —     Măi, tu eşti haidău, nu eşti pirisacar, daică giră-ieşi asemenea vorbă...
 —     Măi Buburuz, zice Gîmpanu, ba eu îs prisacar, nu-s haidău. Eu albinele tale ţi 'le-am stropit cu humă şi le văd aici. Albinele tale-s. Eu mă duc să spun boierului, măi Buburuz, şi n-are să-ţi fie moale...
 Moşneagul s-a uitat cu mişte oohi ascuţiţi, cu asprime, la Dumitru Gîmpanu şi şi-a cutremurat bariba cînd i-a răspuns:
 —   Măi! zice, la porci, nu la albine !
 Şi fata, înfricoşată, pe prispă, lîngă colţul părete-lui, s-a uitat cu jale la mine; şi parcă uni-a trecut o înfiorare prin inimă...
 Ne-am dus. M-am uitat înapoi. Pe fată n-o mai vedeam, iar moşneagul sta cu capul plecat, cu mare mîhnire, între albinele lui.
 Iar Dumitru Cîmpanu a băut o garafă de rachiu şi
 302
 s-a dus într-un suflet la boier, şi a căzut în genunchi şi a început să se vaiete:
 —      Aman I aman, cucoanei Anu ista n-ai să mai ai mană la prisacă... Este unu Buburuz, care farmăcă albinele, şi le trknete la noi de ne fură mierea...
 Cînd a auzit una ca asta stăpînul, rău s-a tulburat. Zioe :
 —   Care Buburuz ?...
 —      Este unu Buburuz, cucoane; are o fată. Frumoasă fată, cucoane ! Şi el ifairmăcă allbinele...
 Atunci boierul s-a gîndit pesemne mai mult la fată decît la mana prisăcii lui. Boieru-i boier. S-a sculat ş-a dat poruncă să-i puie şaua pe cal. A luat cu el un vatav şi doi feciori boiereşti, l-a luat şi pe Cîmpanu, m-a luat şi pe mine, şi hai la prisaca cea cu albinele fănmăcate.
 Da’ eu atuncea eram prost. Tot nu pricepeam ce vrea boieru, şi nu pricepeam ce Iudă şireată fusese Cîmpanu. Ajungem noi. Găsim pe Buburuz cu fruntea încreţită şi cu ochii tulburi. Mă uit eu, parcă să nu-1 imai cunosc.
 Boieiru nostru era gras tare şi cărunt. Avea două bărbii şi vorbea cam pe nas. Zice :
 —   Tu eşti Buburuz ?
 —   Eu.
 —   Tu ai o fată ?
 —      Eu am nişte albine, răspunde Buburuz, pe care le vedeţi. Muncesc la ele cu cinste, şi văd că dld lai dumneavoastră îmi vine năpastă. Judecată este şi văd că vine siluire...
 Boieru se mînie.
 —      Măi 1 zice. Tu ai luat mana prisăcii mele. Luaţi-1, bre, puneţi-I jos, şi-i daţi cincizeci de vergi, ea la oastea muscălească !...
                                                                                                                                                    303
   Se repede vatavul, se reped feciorii boiereşti, — iar ciocoiul, printre ştiubeie, îşi face vînt spre căsuţă...
   Eu stăm deoparte. Văd ceva alb, un oibraz paircă, la o ferestruică, şi mi s-a striîns inima. Şi văd deodată şi pe moşneagul Buburuz înălţîndu-se, fluturîndu-şi barba, vîruzolindu-se între slugi. I'l văd colea, îl văd între ştiubeie, îl văd lîngă 'boier, — şi numai zăresc prin soare fărmîndu-se o puzderie 'iute, un vîrtej,
 —   şi parcă toată prisaca a început să bîzîie a război. Văd pe boier că pune mînile la ochi şi prinde să se apere, aud pe un fecior boiefesc suduind, — şi-nceip să se {rămînte, încep să fugă în toate părţile, dau năvală la cai, caii prind să zvîrlă ; ş-am fugit şi eu, au umplut şi ei cărările pădurii, ş-apoi i-am întîlnit pe toţi într-un tîrziu, cu obrajii umflaţi puhavi, şi cu oohii subţiri ca nişte vînfuri de cuţit.
   Asta s-a întîmiplat. Iar peste noapte a venit un şirag de căruţe, a încărcat Buburuz toate muştele lui, şi s-a dus cu fată cu tot. S-a dus în alt colţ de ţară, în altă poiană, cine ştie unde — şi eu am rămas cu Cîmpanu...
   Da’ Cîmpanu, în tufa lui, se uita la sticla cu rachiu şi zicea că pe Buburuz l-au dus pe sus albinele cu tot cu fată...
   Ş-aşa cîntec a avut ş-o dragoste din tinereţă...
                                 POVESTE DE SĂRBĂTORI
                                                                                               ice că odată, nu prea de multă'vreme, arhan-
 f ghelul Mihail a coborît pe pămînt. Din cînd în cînd vine aşa cîte un sol ceresc în lumea asta plină de ticăloşii.
 Coboară aşa arhanghelul din împărăţia nesfîrşită a Domnului, ia înfăţişarea unui vînător tînăr, cu arc şi cu torbă, şi nimereşte la chilia unui pustnic, într-o margine de codru bătrîn. Bate la uşa de stejar şi pustnicul întreabă dinlăuntru:
 —   Cine-i acolo ?
 —     Om bun, cere găzduire 1 răspunde arhanghelul Mihail.
 îndată pustnicul a deschis şi a poftit pe străin, cu bunătate, în chilioara-i săracă. I-a dat un scăunaş, l-a îmbiat la cina-i puţină, şi i-a spus vorbe prieti-neşti. Apoi l-a întrebat, într-un tîrziu, de unde vine şi încotro se duce.
 —     Eu, bătrînule, vin de departe, a răspuns arhanghelul. Nu mă cunoşti ?... De multe ori m-am pogorît în visurile tale... Eu sînt arhanghelul Mihail şi m-a trimes Domnul ca să te cercetez...
20                                                       305
    Iar pustnicul, cunoscîndi în clipa aceea pe oaspete, dintrodată a căzut în genunchi şi şi-a întins pe lespezile chiliei barba albă :
    —      Ah! sfinte Mihaile 1 a murmurat el cu sfială. Nevrednic mă simt înaintea ta...
    —      Ridică-te, frate! răspunse sfîntul întinzîndu-i mîna. Şezi colea, lîngă mine... Ştiu că toată viaţa ta ai petrecut-o urmînd învăţăturile şi pildele prea sfîn-tului izbăvitor — carele a fost răstignit pe cruce.... Ştiu că în viaţa ta nimănui n-ai spus o vorbă rea, şi nimănui nu i-ai făcut rău... Ştiu că ai alinat durerile sărmanilor şi ai mîngîiat pe orfani... Ai fost curat totdeauna în cugetul tău şi în inima ta, şi Dumnezeu va pune coroană de lumină în jurul frunţii tale... Dar trebuie să mai treci printr-o încercare, şi de aceea am venit eu la tine...
    Bătrînul răspunse cu smerenie :
    —      Mare şi nesfîrşită e voinţa Domnului şi bunătatea Domnului...
    Atunci s-a sculat în picioare arhanghelul Mihail, a luat arcul şi torba şi a zis aşa :
    —   Frate Ieronime, ia-ţi toiagul şi hai cu mine...
    Au ieşit amîndoi din chilia de piatră şi au pornit
  la drum, în liniştea serii.
  Au mers ei, au mers; au rămas codrii negri în urmă. Şi într-un tîrziu au ajuns la marginea unui sat. S-au oprit şi au bătut la uşa unei case mari şi curate. A venit un slujitor şi le-a deschis. Au fost aprinse apoi luminile, şi chiar stăpînul locului i-a în-tîmpinat cu vorbe bune şi cu zîmbetul pe buze.
  —     Văd că sînteţi călători de pe depărtate locuri... zise el cu blîndeţă. Poftiţi şi ospătaţi, pe urmă vă voi da şi paturi de hodină.
 306
  Pustnicul a mulţămit şi a binecuvîntat casa. Iar stăpînul cu dragă inimă i-a aşezat pe scaune şi a poruncit la slugi să aducă de mîncare.
  —     Acesta este un om cu sufletul curat... şopti încet pustnicul Ieronirn cătră arhanghel.
  —   Da, şi-şi va avea răsplata lui... răspunse Mihail.
  Iar stăpînul cel milostiv, stînd de voirbă cu străinii,
  începu să istorisească despre năcazurile şi bucuriile lui.
  —     Iată, zise el într-un tîrziu, am avut un duşman mare... Eu am pămînturi în hotar cu ale lui şi multă vreme nu ne-am putut înţelege, de şi eu totdeauna am fost cu suflet drept faţă de el... Acum sînt foarte bucuros că ne-am putut împăca. Chiar azi am dat mîna cu el, şi l-am sărutat. Şi ca dovadă de prietinie, iată, mi-a dat o cupă aurită...
  Şi omul cel bun arătă cupa aurită în ocniţa sobei.
  —     Mîne, zise el iar, e sărbătoare. Am să chem feciorii şi am să petrec cu ei... Şi am să beau vin vechi din această cupă aurită.
  Pustnicul Ieronirn zîmbea cu bunătate şi dădea din cap la vorbele gazdei, iar arhanghelul Mihail tăcea.
  Apoi întir-un tîrziu călătorii s-au culcat. S-au odihnit ei ce s-au odihnit; şi în zori de ziuă trimesul Domnului a trezit pe pustnic şi i-a zis:
  —   Scoală, frate, căci trebuie să călătorim înainte.
  S-au sculat. La plecare arhanghelul a pus mîna pe
  cupa aurită şi a îndosit-o în desagă.
  Pustnicului i s-a strîns inima. A întrebat:
  —   Ce faci, prea sfinte ?
  —     Taci, răspunse încet arhanghelul. Aşa e voia Domnului!
  A tăcut pustnicul. Au plecat la drum. Ş-au mers ei ziua aceea toată. Iar sara s-au oprit la o casă sin-
  guratică, depărtată de sat. Au cerut găzduire. S-au rugat şi de puţină mîncare. — Iar stăpînul, om hur-suz, cu sprîncenele încruntate, a început a striga la ei cu mînie:
   —     Găzduire vă trebuie ? Bine, vă voi găzdui. Mîncare vă trebuie ? am să vă dau mîncare 1
   Şi îndată prinde să urle la argaţi:
   —     Mă ! ia veniţi încoace cu nişte ciomege de corn să găzduim pe oamenii aceştia 1
   Au năvălit argaţii, au început a bate cu ciomegele. Le-au răpit tot ce aveau pe lîngă ei. Au luat şi cupa aurită din desaga arhanghelului.
   —     Aşa ? striga stăpînul. Sînteţi drumeţi săraci şi umblaţi cu cupe de aur ? Prea bine. Am să beau în sănătatea voastră dintr-însa, mîni... Voi căutaţi-vă de drum. dacă nu vi-i poftă de altă chelfăneală I *
   Aşa, cu oasele cutremurate, au plecat străinii mai departe. Şi pustnicul mai ales era gînditor şi mîhnit.
   —     Hm! la ce te gîndeşti ? zise deodată, rîzînd, arhanghelul. Eu ştiu la ce te gîndeşti. Ţi se pare ciudat că cupa ceea a omului bun a rămas în mîna ticălosului...
   —     Aşa-i, la asta mă gîndesc, răspunse cu mîhnire Ieronim.
   —     Aşa ? Nu te gîndi. Mai bine taci. Aşa-i voia Domnului 1
   Şi umblînd ei înainte, în tăcere, nimeriră în sat la un creştin cu frica lui Dumnezeu. Era un om năcăjit, sărac lipit pămîntului, cu o casă de copii. Ii primi totuşi pe străini şi le răsturnă o mămăligă mare dinainte.
   —     Luaţi şi ospătaţi, îndemnă el oftînd. Luaţi din ce a dat Dumnezeu. Luaţi, că atîta am. Tot ce am stăpînit mi-au vîndut cămătarii. Şi au să-mi vîndă
 308
 şi ce mai am. Casa asta mi-a mai rămas şi are să mi-o vîndă şi pe asta boierul acesta nemilostiv care mi-i vecin... Am să rămîn cu nevasta şi cu copiii pe drumuri...
   Pe cînd omul vorbea, Mihail tăcea, iar pustnicul îşi simţea sufletul plin de îndoială.
   Ş-aşa într-un tîrziu, în tînguirile omului şi în plîn-gerile copiilor, adormiră drumeţii. Şi, după miezul nopţii trezindu-se, porniră la drum, lăsînd pe ai casei cufundaţi în somn. Iar de la poartă, arhanghelul Mihail se întoarse la casa omului. Scoase cîlţi din desagă, căută cărbuni sub cenuşa vetrei din bătătură, puse cărbunii în cîlţi şi mototolul îl vîrî sub streşina de stuh.
   Intr-un tîrziu, pe drum fiind, se întoarseră. Casa săracului ardea cu limbi de flăcări, care se zbateau spre cer. Mihail arhanghelul zîmbea, iar pustnicul oftă de năduh şi nu se mai putu sfăpîni:
   —      Ah ! prea sfinte, gemu el cu durere. E drept oare ce-ai făcut acu ? Şi asta-i voia Domnului ?
   —   Şi asta-i voia Domnului! răspunse lin îngerul.
   Iar mai departe mergînd, trecură prin marginea
 altui sat. Şi o căsuţă sta la drum între răzoare cu flori, cu uşa şi cu ferestrele deschise. La doi paşi, într-o vălcică, curgea un pîrău cu murmur dulce, şi albine de aur se ţeseau prin lumina albastră a zilei.
 —   Gospodarii erau undeva, la lucru, iar în căsuţă plîngea într-o albie un prunc de ţîţă.
   —      I-auzi cum plînge copilaşul!... zise sihaistrul cu milă.
   Arhanghelul • Mihail, fără de nici un cuvînt, trecu pragul căsuţei. Luă copiilul din leagăn şi ieşi cu el în braţe. Făcu cîţiva paşi pînă la pîrău şi azvîrli copilul în unda neliniştită. Apa se săpă o clipă, îl primi şi-l
                                                                                                                                                309
 înghiţi. Pustnicul rămase împietrit, cu ochii mari, ro-tunziţi de groază.
   —      Sfinte Mihaile! strigă el cu glas zugrumat. Ce-ai făcut? Tu eşti trimesul Domnului, ori m-ai înşelat ? De cc-ai înecat copilul ? Cum ai putut să făp-tuieşti aşa nelegiuire ?...
   Arhanghelul zîmbi cu blîndeţă şi răspunse :
   —      Frate... nu cîrti. Aşa-i voia Domnului!... Ceea ce face el, un om văd că nu poate niciodată înţelege. Dar ceea ce-ai văzut e cea din urmă a ta încercare, şi de-acuma alţi ochi vei deschide asupra întîmplări-lor vieţii. Ascultă şi înţelege! Cupa cea aurită, frate Ieronime, era dăruită de duşman creştinului celui bun, şi era spoită pe dinăuntru cu aur amestecat cu venin... Acu ai înţeles partea celui care ne-a primit ca pe nişte făcători de rele ?... Acela avea a vinde şi casa săracului... Dar şi aici trebuie să ştii încă ceva : că săracul, sub ruinile casei arse, săpînd ca să-şi găsească lucruşoarele lui, are să deie peste o comoară. Iar copilul acesta pe care l-a primit pîrăul, dacă creştea, ajungea mai ticălos decît toţi: ar fi fost copilul cel mai răsfăţat, şi ar fi ucis şi pe tatu-său şi pe maică-sa... Frate Ieronime, nu mai întreba niciodată. Aşa a fost, aşa va fi voia Domnului... Intîm-ptările nu-s de tot oarbe, precum cred pămîntenii...
   Şi pustnicul, tăcut, a pornit domol cu toiagul, departe, spre liniştea lui de la marginea codrului; iar arhanghelul Mihail s-a mistuit în zări, urcînd spre lăcaşul de sus pe treptele nevăzute ale cerului.
                                  IANOŞ NĂZDRAVAN
 Ianoş era un măgăruş cenuşiu, cu o cruce neagră pe spinare. Era o fiinţă taire cumsecade, răbdătoare şi supusă. Numai cîteoda'tă .îl apuca cîte un gînd îndărătnic. Atunci, dacă era la cărucioara lui, se oprea, punea capu-n piept şi nu voia să meargă mai departe cu nici un preţ.
   Aşa a făcut într-un rînd, pe cînd se întorcea de la ogor c-o cărucioară de cartofe. Dintrodată s-a plictisit de drum şi s-a oprit la rohatca satului. Ion rîn-daşul s-a mîniat şi a început a mormăi:
   —   Iar ţi-a.u venit hachiţele, Ianoş afurisit ?
   Măgarul dădu din cap de sus în jos :
   —   Da, mi-au venit! Şi ce treabă ai tu ?
   Ion îşi strînse cu ciudă buzele în lîna bărbii şi-l arse cu biciul. Ianoş zvîrli deodată cu amîndouă copitele dindărăt. Ion iar îl plesni, şi Ianoş iar se zvîrli cu dinapoia în sus, făcînd semn de ameninţare cu copitele.
   —      Măi, al dracului magar ! strigă Ion scărpinîn-du-se în cap. Apoi îi dădu ocol, privindu-1 din toate părţile, ca pe o arătare din altă lume.
                                                                                                                                                  311
 —     Hm 1 — Măi Ianoş măi, începu rîndaşul cu glas dulce. Măi Ianoş măi, fii detreabă, bre. Hai să ducem mai degrabă la curte cărucioara cu cartofe, că ne aşteaptă cucoana, şi pe urmă se: supără 1
 Ianoş îşi scutură capul la dreapta şi la stînga :
 —   Nu vreau 1
 Atunci pe Ion iar îl cuprinse mînia :
 —     Ei dacă-i vorba pe-aşa, măi jupîne, stai tu I Cu mine ţi-ai găsit să te pui ?
 Şi începu să-l plesnească cu iuşca pe Ianoş. L-a bătut, pînă ce-a ostenit. Pe urmă a prins să-l blastă-me în toate felurile. Dar dac-a văzut ş-a văzut că nu-i chip să-l urnească din loc, s-a tras la o parte, s-a aşezat pe marginea şanţului, şi s-a pus să-şi răsucească o ţigară, icnind cu ciudă :
 —     Hm! afurisit dobitoc! Nu ţi-au văzut ochii aşa lighioaie, domnule, de cînd trăieşti...
 Dar pe cînd se odihnea şi-şi răsucea ţigara, — deodată Ianoş porni repede, cu cărucioara cu cartofe după dînsul. Porni singur, aşa, pe negîndite, vesel, şi ochii negri îi luceau în soare.
 Ion rîndaşul începu să răcnească :
 —     Ho! prrr ! ahooo !... — îşi vărsă, sărind de la locul lui, tutunul; foiţa i se duse pe vînt. Prinse a alerga după cărucioară. Dar Ianoş depăna repede din copite, şi din cînd în cînd numai întorcea capul şi trăgea cu coada ochiului.
 —     Ho 1 ho ! striga rîndaşul cu obidă. Mînca-te-ar lupii să te mînînee, blăstămatule! Poftim! tu-ţi faci rîs de mine, măi ticălosule!
 Cînd l-a ajuns, a început a învîrti biciul pe deasupra capului. Dar dintrodată s-a gîndit:
 —   Dacă-1 bat, iar se opreşte, iar nu vrea să
 312
 meargă şi iar am nacaz cu el, bată-1 Dumnezeu. Mai bine îl las dracului!
   I-a dat pace. Şi măgăruşul a dus liniştit cărucioara pînă acasă.
   Acolo Ion îşi dădu pălăria pe ceafă, scuipă în palme, umflă pe rînd sacii în spate şi-i duse în şură. După aceea deshămă pe Ianoş, îi dădu două bice şi se uită cu ură la dînsul:
   —     Hai, paşol! Din pricina ta n-am fost în stare să beau o ţigară de tutun 1 Las’ că te ţpotrivesc şi eu din mîncare şi din adăpat 1 Hehe! du-te şi roade gardul... Marş !
   Din fugă, îl arse iar cu şfichiul. Apoi intră în bucătărie ca să îmbuce ceva. Mîncînd acolo, glasul i se auzea gros cum povesteşte întîmplarea. După ce ieşi cu ţigara în gură, se gîndi să se ducă pînă Ia crîşmă din colţul uliţii, ca să tragă de duşcă un pahar de vin. Cînd porni, Ianoş îi ieşi înainte de sub streşina grajdului, privindu-1 rugător. Ii era foame, îi era sete. Şi se uita la rîndaş cu ochii lui mari:
   —   Tare mi-i foame, tare mi-i sete 1
   Rîndaşul începu a rîde:
   —     Aha I ţi-i foame ? ţi-i sete ? Rabdă, măi băiete 1 că şi tu mult năduh mi-ai făcut! Iţi găsesc eu ţie ac de cojoc, n-ai grijă !
   Ieşi pe poartă. Iar Ianoş se duse la locul lui, în umbra streşinei grajdului. Se aşeză acolo, cu capul plecat, şi începu să asculte pe gînduri cum ronţăiau caii fîn în grajd. Sta şi asculta, şi nimeni nu ieşea din casă ca să-l vadă cît e de amărît; căci era după amiază, cînd boierii se hodinesc cu capetele pe perine moi.
 Dar într-un tîrziu, din casa naltă cu stîlpii înveş-mîntaţi cu viţă sălbatică, ieşi Mitiţă, băiatul cel mai
                                                                                                                                                 313
 mititel al boierilor, numai de cinci ani, bunduc voinic cu păr balai şi ochii albaştri. Era desculţ şi cu capul gol. Se aplecă peste parmaclîcul cerdacului şi se uită prin ograda goală. Dădu cu ochii de Ianoş.
 —   Aha ! iaca Ianoş ! zise el încet, bucuros.
 Se dădu jos pe scară şi veni pînă la măgar.
 Ianoş îndată îşi ciuli urechile lungi şi le întoarse
 cu pîlniile spre feciorul stăpînilor. Mitiţă îi era drag lui Ianoş.
 Băieţelul îl întrebă, privindu-1 cu luare-aminte :
 —   Ce mai faci tu, Ianoş ? Parcă eşti supărat! ?
 Ianoş dădu pe rînd din urechi, după aceea făcu
 semn de îndemnare cu capul şi porni. Ocoli grajdul şi se opri la portiţa care da spre livadă. Copilul se luă după el... Şi acum amîndoi stăteau şi se uitau printre ostreţele portiţei, spre iarba înflorită a grădinii.
 —   Tare mi-i foame! zise deodată, încet, Ianoş.
 Mitiţă îl privi cu mirare.
 —   Cum se poate, Ianoş ? tu n-ai mîncat astăzi ?...
 —   Nu, stăpîne, n-am mîncat. Ion rîndaşul are ciudă
 pe mine. M-a luat dis-de-dimineaţă ; m-a dus în ţarină ; nu mi-a dat şi mie macar o mînă de grăunţe... Cailor le dă o     mulţime. Mie   numai :  ho !   şi tio ! îmi
 zice. M-a bătut    pe drum, şi-a  făcut rîs de     mine... Da’
 încaltea şi eu     mi-am făcut    gustul.  Cît      m-a bătut,
 am stat. Cînd a vrut să-şi facă ţigară, am apucat-o la fugă cu cartofele...
 Mitiţă începu a rîde, şi răspunse :
 —      L-am auzit că se tînguia mamei... Dar eu ştiu că n-are dreptate...
 —   Mă prigoneşte, stăpîne, zise încet Ianoş uitîn-
 du-se ţintă la     copil... Pînă  acuma    nu ţi-am spus,
 căci şi dumneata ai alte nacazuri, şi n-aveai grija
 314
 mea... Dar acuma văd că ţi-i milă de mine... Azi ai aflat că m-a bătut şi nl-a suduit Ion rîndaşul.
 —      Ia un om ticălos, un rîndaş beţiv 1 rosti cu dispreţ copilul. Are o barbă, parcă-i lînă de oaie !...
 Amîndoi tăcură un timp. După aceea măgăruşul făcu semn cu ochii spre livadă.
 —      Stăpîne, tare mi-i poftă de o leacă de iarbă verde... Nu văd cu ochii de foame...
 —   Hai să mergem în grădină ! zise Mitiţă.
 Deschise băiatul portiţa, şi intrară. Ianoş deodată
 începu a paşte cu lăcomie. Copilul se tolăni pe pajiştea (înflorită. Şi începură să vorbească iar.
 Mitiţă zise:
 —      Ian ascultă, Ianoş, ia spune-mi tu de ce eşti totdeauna mîhnit şi stai în umbra streşinei de la grajd? Eu acu îmi aduc aminte că totdeauna stai în umbra streşinei.
 —      Apoi să-ţi spun, răspunse Ianoş, ridicînd capul. Totdeauna mă prigoneşte.
 —   Cine te prigoneşte ?
 —      Duşmanul meu, Ion rîndaşul. în fiecare zi păţesc cu el ce-am păţit azi. Eu cu dînsul bat război. Ş-apoi ce folosesc ? Mă pune la post...
 Măgăruşul tăcu. O vreme ronţăi cu mulţămire. După ce-şi alină foamea, se întoarse spre Mitiţă, care sta pe spate, cu ochii la cerul albastru.
 —      Stăpîne ! zise el oftînd. De mult voiam eu să-ţi povestesc nacazuri le mele, dair n-am îndrăznit. Acu nu mai pot răbda şi m-am hotărît să mă jăluiesc. în fiecare‘zi Ion rîndaşul mă chinuieşte: mă suduie, mă bate, încarcă prea tare căruciorul, nu-mi dă fîn şi grăunţe, nu m-adapă. Mă ţine aşa — ca să nu mor numai. Uită-te la mine. Vai de capul meu ! Am slăbit de am ajuns numai pielea şi ciolanele. Aşa de
 amărît sînt, de-mi vine să iau cîmpii. Am si) mă duc la pădure, are să dea peste mine un lup şi are să mă mînînee. Atunci am .să scap de suferinţi. De răbdat nu mai pot răbda. Am vrut să spun şi boierului, dar boierul nu înţelege ce spun eu...
   Mitiţă se uita cu milă la Ianoş. Şi cum se uita, — îşi aduse aminte că într-adevăr măgăruşul e o fiinţă chinuită. Intr-adevăr, de multă vreme Ion rîndaşul se arăta cu răutate cînd vorbea de Ianoş. Zile după zile răbda de foame şi de sete. Cînd îi ploaie, tot afară stă. Mitiţă îşi aducea aminte cum într-un amurg, pe
o  burniţă rece, l-a văzut pe măgăruş stînd cu capul plecat în umezeală. L-a mai văzut într-o noapte cuge-tînd trist în lumina lunii, cu umbra alături, pe pămînt, ca un tovarăş mort... Nimeni nu se gîndea la dînsul şi lui i-a fost milă.
   —     Ştii ce ? zise Mitiţă cătră Ianoş. Eu zic aşa. Cînd o fi ograda goală, după amiază, cînd şi Ion e la crîşmă, eu am să vin, să te aduc aici, la iarbă...
   —     Dumnezeu să-ţi deie sănătate, stăpîne, zise măgăruşul, privind cu dragoste pe copil. Acu am mîn-cat destul. Mă duc să beau şi apă de la jghiabul fîntînii, şi pe urmă hai în ogradă...
   Ieşiră din livadă. Mitiţă puse clempuşul la portiţă. Ianoş se aşeză la locul lui dinaintea grajdului, Mitiţă se sui în cerdac; şi se uita la tovarăşul lui. dintre tufele de vie sălbatică. Ianoş îşi întorcea cu mulţămire ochii, privindu-1, şi Mitiţă îl înţelegea foarte bine.
   —     Acesta e un măgăruş năzdrăvan, se gîndea băieţelul ; întocmai ca-n poveşti... Dacă vreau, într-o zi încalic pe el şi mă duce cine ştie und'e. La vreo primejdie, Ianoş are să ştie să-mi deie sfat... Şi toată
 lumea are să se mire de vitejiile pe care am să le fac...
 Pe cînd se gîndea el aşa, pe poartă intră Ion, cu nasul cam rumăn. Se îndreptă spre grajd. Ianoş nu făcu nici o mişcare.
 —      Aha ! zise rîndaşul. Te-ai muiat, jupîne Ianoş ! Ia să-ţi dau nişte apă... să-ţi fac cinste!...
 Ii aduse apă într-o căldare, de la fîntîna din livadă. Ianoş se făcu că nu vede căldarea.
 —      Poate vrei ş-o leacă de fîn ? întrebă Ion. De foame nu te las eu să mori, căci mîni mergem iar în ţarnă cu cărucioara... Hai să-ţi aduc ş-o leacă de finii aduse un braţ de fîn ; i-1 puse dinainte. Ianoş nu
 se clinti.
 Ion începu să se mire:
 —      Cum ? nu vrei nici să mînînci ? Şi asta-i încă una !... Bre ! bre ! bre ! aşa lighioaie îndărătnică încă n-am văzut!
 Şi Ianoş îşi tremura o ureche, făcînd semne prietinului din cerdac; iar Mitiţă rîdea ascuns în verdeaţă şi nu mai putea de bucurie.
                                  POVESTEA CU IEPURII
Ascultă, /vlitiţă, să-ţi spun o poveste, — cum ena demult, în deal, <la girădina noastră, un moşneag pe care-1 chema Vasile şi păzea livada...
   Moşneagul era bătrîn şi singur; baba de multă vreme se călătorise spre tărîmul celălalt. Umbla în-tr-un cojoc vechi, cu nişte ciubote mari cu turetcile răsfrînte, şi-n cap purta o căciulă dintr-un berbece, cu fun'dul turtit, şi aşa de grea încît eu, pe-atunci fiind un băieţel ca tine, abia o ridicam în braţe. Cînd îşi lăsa berbecele pe ochi, atuncea îşi căuta de treburile lui şi era cam morocănos; iar cînd umbla cu chef, după ce se abătuse oleacă pe la crîşma «cu polobocul verde», apoi îşi dezvălea fruntea şi miţele cădeau pe ceafă, şi i se descopereau doi ochi miti’ tei între pleoapele boţite ş-un obraz pe care abia, ici-colo, se încîrligau cu frică parcă puţine tufe de păr cărunt. De aceea chiar toată lumea îi zicea «moş Vasile Spînu». Locuia moşneagul într-un bordei, la marginea livezii. Acolo sălăşluise el cu baba lui vreo treizeci-patruzeci de ani (nici el singur nu-şi mai aducea aminte cît anume), ş-acolo voia să încruci-
 318
şeze mînile pe piept, pe laiţa tare, lîngă vatra străveche. Cînd era vreme rea, stătea cu nasu-n spuză şi pîcîia din lulea ; iar cînd umplea sfîntul soare lumea de 'lumină, ieşea moşul cu ciomagul lui lustruit şi umbla pe cărările livezii, printre nenumăraţii copaci, pe sub bolţile frunzoase, de la nucii cei din fund, pînă la ulmul cel uriaş de la poartă. Ii plăcea şi noaptea să umble, ciînd parcă izvora din ierburi, din flori şi din pămîntul umed, o lumină tainică ce se împînzea argintie printre trunchiurile negre, răzbatea prin frunzişurile neclintite şi creştea în văzduh, pînă la luna de pe bolta fumurie.
   Umbla şi ziua şi noaptea, ca o arătare, încet, fără să vorbească. Dormea tare puţin : n-avea somn; noi, băieţii, nu prea-i eram dragi şi ne spunea o istorie grozavă : cum iese, noaptea, din smeurişul de lîngă nuci, un ţap negru, cu coarnele ca u« ţăpoi şi cu barba-n piept. Rămînea singur pe prispa bordeiului şi noi fugeam acasă, la vale, prin tăcerea amurgi-tului, şi din vale, cu oarecare teamă, priveam în sus, spre livadă, şi vedeam pe asfinţit bordeiul şi ulmul cel mare într-un fum uşor şi într-o rumeneală neclintită, şi-ntre ulm şi bordei sta moşneagul în picioare, cu berbecele lui în cap, — sta neclintit şi părea o momîie de cărbune, pe deal, în cele din urmă flăcări ale amurgului.
   Acu să vezi ce s-a întîmplat cu moş Vasile Spînu, într-un rînd la anul nou.
   De cu sară umblase moşneagul pe la cumătri şi pe la fini, cu uratul. Tot scutura lîngă ferestrele luminate o talangă, rar, şi spunea o foarte frumoasă istorie a pluguşorului, o istorie lungă-lungă care începea aşa :
                                                                                                                                                  319
                    Logofete, logofete,
                    Pune spata la părete Şi urechea Ia fereastră Ca s-asculţi povestea noastră I
   Spunea el, spunea, — şi cînd striga : «Ia mai îndemnaţi, flăcăi!», răspundea el singur : hăi 1 hăi!, căci n-avea nici un tovarăş.
   A umblat el aşa, — şi-l chemau gospodarii în case şi-l cinsteau frumos. Şi într-un tîrziu, cu căciula dată pe ceafă, a intrat în livadă. A aţîţat focul în bordei ş-a ieşit îndată afară. Era vreme lină; era ger şi nu bătea vîn'tul; iar văzduhul se umpluse de pulberea lunii. Ramurile copacilor stăteau învăluite într-o pro-moroacă de pietre scumpe, care scînteiau lin, neclintit ; omătul părea albăstriu, şi se întindea proaspăt şi nepătat, pretutindeni.
   Moşneagul se clătina încet, în preajma bordeiului, şi se uita cu mulţămire pe toată întinderea livezii.
   —     Aşa-mi place şi mie, mormăi el, aşa-mi place... A mai dat Dumnezeu sfîntul o leacă de omăt, ş-o leacă de lună în sara de Sfîntul Vasile, da’ nu tot viforniţă...
   Porni domol pe cărare, prin mijlocul livezii, spre banca de lemn de la margine. Umbla şi tîrîia după el ciomagul lustruit. Paşii lăsau urme mari, albastre, iar ciomagul făcea o dîră pe lîngă paşi. Ajunse la banca de stejar, se lăsă cu cojocul în pătura moale de nea, şi grăi cu mulţămire:
   —   Aha, aici îmi place şi mie să stau...
   Livada mare tăcea ca o grădină albă, fermecată.
Şi moşneagul, ridicînd ochii, cu mirare văzu dintro-diată cum ies dintr-o tufă două urechi lungi, — şi după dînsele un cap cu ochi lucitori, — ş-un iepure făcu două copce pe omătul moale, cu ciotul alb de
320
coadă bîrligat, — apoi se opri, cu cele două picioare de dinainte ridicate şi începu să se uite la moş Vasile, mişcîndu-şi cu mirare urechile, cum ar fi mişcat două degete.
   Moş Vasile nu se clinti din locul lui; dar încercă să caşte ochii tulburi, să vadă mai bine. Alt urechiat începu să ţupăiască, — parcă prin împărăţia lui se juca ; şi moş Vasile cîrni cu nemulţămire din nas.
   — Bine, bre, ce căutaţi voi aici ? zise el. Nu ştiţi că livada-i oprită ? Ce fel de vorbă-i asta ? Umblaţi aşa, hai, ca prin satul lui Cremene... îmi pare rău !
   Totuşi, clătinîndu-se încet pe banca lui, moşneagul nu putea parcă să se supere prea tare pe musafiri. încă un urechiat prinse a face urme pe omăt, se apropie; ş-acuma şedeau trei înşiraţi, aşezaţi pe codiţe, cu labele de dinainte atîrnînd, şi se uitau la bătrîn mişcîndu-şi nasurile crăpate şi urechile.
   —     Ce-i, măi băieţi ? întrebă moş Vasile Spînu cu prietinie.
   —     Am venit, bătrînule dragă, să ne jucăm oleacă prin livadă... Aşa vreme, la anul nou, de mult n-a fost...
       Adevărat, bre, mormăi bătrînul, mîndră vreme! Aici ai grăit bine, ibre... Da-i voriba, cum de grăiţi voi, dacă sînteţi iepuri... Iaca, asta n-o pot eu pricepe... Cum staţi voi, nişte animăli, cu un om ca mine la sfat ?... Iaca, îs om bătrîn, dar aşa ceva încă nu mi s-a întîmplat.
   —   Te miri tare, moşule ?
   —   Cumplit!
   —     Apoi de ce să te miri, moşule ? Nu ştii dumneata, că .aşa este o zi pe an, de vorbesc dobitoacele între ele, — şi dacă se întîmplă, vorbesc şi c-un om
21 — M. Sadoveann — Opere, val. IV
321
 cumsecade... De aceea am venit noi la dumneata, bătrînule, c-o rugăminte...
   —  Care rugăminte ?
   —     Apoi, moşule, noi sîntem nişte băieţi sairaci, vai de capul nostru... Ne alungă oamenii, şi cînii, şi vulpile, şi lupii, din toate părţile... O leacă de cojocel avem şi noi, şi pe-acela ni-1 iau... Parcă nu mai pot încăpea pe lume de răul nostru... Ne-am gîndit şi noi, moşule, să ne dai voie să iernăm în grădina asta...
   —  Ei ? Numai atîta ?
   —     Şi ne-am mai gîndit, moşule, să ne dai voie să mîncăm cîte-o leacă de mugur, — că acuma s-a pus omăt şi tare-i greu s-agonisim de ale gurii...
   Moşneagul prinse a rîde şi-i ameninţă cu degetul:
   —     Bre, aveţi voi noroc că-s în toane bune... altfel aş avea eu ac de cojocul vostru... Aveţi voi noroc de-o noapte ca asta, sfîntă... Bine, iaca, vă dau voie... Da’ de hultoane să nu v-atingeţi... Acelea-s puse de boier... flcolo, aveţi voi mladă destulă... Aţi înţeles ?
   —  Am înţeles, moşule...
   —  Ei, dac-aţi înţeles, hai! paşol!...
   Cum a rostit vorba asta, iepurii au început a se da peste cap bucuroşi, pe urmă s-au prins de labe, ş-au pornit o joacă prim tufe, lucru rar; şi moş Vasile îşi căsca pleoapele şi cerca să-i vadă mai bine, pînă ce s-au mistuit în tufe şi nu i-a mai văzut.
   Cu greu s-a sprijinit în ciomag şi s-a sculat în picioare, cumpănindu-se uşor. A dat din cap ş-a făcut : hm ! — şi s-a îndreptat spre bordei.
   —     Asta-i încă una... mormăi el încet. — Se lovi cu berbecele din cap şi cu ciubotele de uşa bordeiului. O deschise cam mînios şi coborî două trepte. Pale de lumină se zbăteau în întuneric. In vatră ar-
 322
de au gătejele şi se risipeau în jar atic. Scoase moşul din tureatcă luleaua şi beşica de porc, — se aşeză pe scăunaş, lîngă horn, şi începu să-şi pregătească «maşina de afumat». După ce isprăvi de îndesat tutunul, aşeză un cărbune, — şi punîndu-se cu coatele pe vatră, cu nasul aproape de jaratic, începu a pîcîi. Tot vorbea, pe gînduri:
   —   Hm ! asta-i încă una... Rariţă !... — Rariţă !...
   Aşteptă o vreme.
   —     Hm ! Rariţă-Rariţă ! Adică de ce n-ai răspunde tu cînd te strig ?... Adică de ce-ai fi tu soi rău ? N-auzi, bre ? Cum îi asta ?... Am stat de vorbă cu iepurii în grădină, — şi asta de cînd sînt nu mi s-a întîmplat... Tu ai mai auzit de-aşa ceva ?...
   Nimeni nu răspundea.
   —     Cum ? Te-ai supărat tu adică !... Am băut şi eu oleacă şi ţie nu ţi-am adus nici o mulţămire... Măi babă ! nu fi tu aşa de hapsînă, că, la urma urmei, am să mă mînii ş-ai să dai de dracu!... Ce-ai spus ? N-ai spus nimica ? Ştii tu moarea mea !... Mie, bre, ou-mi suflă nimeni în borş... Eu, bre, nici de boier nu mă tem, la urma urmei... Cînd i-oi spune eu: Cucoane, te-am ţinut în braţă pe cînd erai un ţînc! — ce-are să mai zică ? ha ? Nimica n-are să zică... Da' cu tine am de furcă, că tu eşti fiinţă ră... Eu cu tine vorbesc, şi tu taci... Aşa m-ai amărît tu o viaţă de om...
   Moş Vasile pîcîia năcăjit din 1‘ulea, cu nasu-n jaratic.
   —     Ai tu, vra să zică, noroc că-s în toane bune... Ai noroc ca şi iepurii; da’ altfel eu îs om amarnic... Şi iar te măsur cu ciomagul dacă nu vrei să înţelegi de cuvînt... Iar cu iepurii nu pot să ştiu cum a fost...
 Stăteau, bre, şi vorbeau cu mine, ca nişte copchii... Mare lucru...
   Moşneagul era cam supărat. Se sculă cu greutate de pe scăunaşul lui şi bocăni cu ciubotele spre laiţă. Se aplecă şi pipăi boarfele. Atuncea de-abia şi-a adus aminte că el a trăit cu baba treizeci ori patruzeci de ani şi pel urmă baba s-a călătorit pe ceea lume. A prins a mormăi cu jale, aducîndu-şi aminte, cu glas tare, de vremea de altădată.
   Era foarte amăirît şi nu iputea să doarmă. Iar a ieşit prin livadă şi s-a uitat pe sub căciula lui spre tufele din fund. Dar pe iepuri nu i-a văzut. Şi-a luat atunci talanga ş-a coborît la vale spre noi, şi ajun-gînd la casa noastră, a început să ure singur, su-nînd rar, şi îndeimnînd flăcăi nevăzuţi... Iar cînd a intrat în casă, cu ochii spăriaţi şi îneguraţi, ne-a spus cum s-a sfătuit el cu nişte animăli şi cum a vorbit cu baba lui. Şi se minuna :
   —   Oare ce să fie asta, cucoane ?
   Şi da din cap, stînd sprijinit în ciomag, lîngă uşă.
   —      Eu cred că de-acu s-a strîns funia la par... De-acu nu mai am mult... Să ştiţi de la mine, că-n noaptea asta grăiesc dihăniile... Iaca, eu stăteam ici, şi iepurii colo... Şi vorbeam cu dînşii cum vorbesc cu dumneavoastră... Asta-i mare comedie...
   Iar a doua zi, sara, moşul nu-şi mai aducea aminte de iepuri şi de babă, — şi văzînd că-1 năcăjim:
   —      Moşule, ce-i cu iepurii ? moşule, ce-i cu baba ? şi-a prăvălit berbecele pe ochi şi a prins a ne spune răşchirîndu-şi degetele pe dinaintea ochilor, despre «ţapul cel negru cu coarnele ca un ţăpoi şi cu barba rezemată-n piept»...
                                           HOŢUL
 Boierul Costea Forăscti, îngrămădit şi încovoiat în mantaua-T groasă, pătruns de apă, de frig şi plictiseală, îşi opri calul la casa chihaiei.
 Dincolo de poartă, în fund, în tindă, pîlpîia focul pe vatră cu sclipiri vesele de rîs.
 —   Gavnle 1 strigă boierul scurt, cu mînie.
 lîn om nalt, spătos, cărunt, cu plete revărsate pe umeri, ieş-i îndată, plecîndu-şi grumazul, ca să nu se pălească cu capul de pragul de sus.
 —   Poronciţi, cucoane !
 Cu coada harapnicului, stăpînul îşi dădu la o parte gluga care-i acoperea capul, şi ochii luciră încruntaţi pe obrazul smead.
 —     Ia-ţi puşca şi vină după mine! grăi el cu ho-tărîre.
 Chihaia se întoarse grabnic, intră în tindă, dădu cu braţul la o parte pe cineva care i se pusese în cale, şi căută prin unghere torba, cornul, puşca şi baltagul. Trase pe mînici repede sumanul, îşi îndesă în cap o căciulă veche şi ieşi în .ogradă făcînd paşi mari şi lunecînd cu opincile prin^hleiupdesfnndat. Capauea Moţa, lîngă cotlonul ei din coiţul casei, începu să se
                                                                                                                                                            325
 zbată în lanţ şi să schlaune cu jale. Gavril se opri, în cumpănă, cu capu-ntors spre ea :
   —   Las-o acasă ! zise stăpînul.
   Omul îşi strînse sumanul la piept şi ieşi în drum cu baltagul şi cu puşca.
   —   Ce este, cucoane Coste ?
   —     Mă-ntrebi ce este? izbucni îndîrjit boierul şi îşi acoperi obrazul cu gluga. Tu ştii să te hodineşti la foc; haidăii ceilalţi, iar nu fac nimica, — şi trebuie să mă vestească străinii că intră hoţi în pădure. Ba pot să-Tvad"şi eu ziiia-n amiaza mare, cum mă pradă. Acu o jumătate de ceas am văzut eu, cu ochii mei, pe-un muşteriu...
   —     Cum se poate, cucoane ? unde-i ? Doar de-a fi intrat după ce-am făcut eu ispecţia!
   Stăpînul începu să rîdă amărît:
   —     Ia slăbeşte-mă... N-ai mai ieşit tu pe vremea asta în ipădure cum inu-s eu popă... Las’ că vă ştiu !
   —     Dai’ unde se află, cucoane, am ieşit, cum să nu ies ?... Am cercetat, am dat glas din corn pădurarilor, mi-au răspuns... Nu era nimica... Linişte, pace... Numai de sus ploua... De trei zile plouă. Cum să intre în codru pe aşa vreme ?
   Boierul pufni mînios. Chihaia Gavril mai încercă domol, două vorbe :
   —   Poate-aeu să fi intrat... pe furiş... mai ştii ?...
   —     Da’ cum ? izbucni Costea. Vrei să treacă pe lîngă casa ta ?...
   Chihaia tăcu. Stăpînul îşi îndemna eu pintenii calul, care-şi înfunda copitele adînc în noroiul drumeagului ; Chihaia se ferea de băltoage, se strecura printre tufe, pe lîngă trunchiuri de copaci, se încovoia, luneca, se depărta şi se apropia de cal. Aşa merseră multă vreme fără să vorbească.
 326
   Prin pădure treceau adieri ca oftări de fiinţi chinuite, nevăzute. O bură rece, o cernere de pulbere fină şi umedă umplea aerul şi dădea zilei o coloare cenuşie. — Chihaia se ţinea grăbit după cal, lunecînd, sprijinindu-se în baltag, scuturînd în mersul lui buchetele de ferigi, făcînd să ploaie tufişurile înalte de fagi cu broboane mari peste pletele lui cărunte. — Chihaia se gîndea nemuiţămit: Ciocoiu-i mînios şi trebuie să-i fac voile... Aista, tînărul, nu-i ca bătrînul, Dumnezeu să-i ierte... Acela avea credinţă în noi... Aşa — mai bine să se facă el păzitor pe pădure şi eu să mă fac b'oîer...
   —     Ce-ţi vine a rîde? întrebă deodată Costea, cu capu-ntors spre chihaie.
   Gavril dădu din cap.
   —     Dă, mă gîndesc şi eu că dacă punem mîna pe-acela, cine-a fi, n-are să-i fie moale...
   Boieru ista-i mare şpion... gîndi apoi sluga... Hm !... Şi-i mînios Dunăre...
   —     Unde-a fi fiind, cucoane, hoţul ? A fi fiind chiar în tăietura cea nouă...
   —  Pe-acolo l-am zărit intrînd...
   —  Atuncea să-i ieşim înainte pe cararea asta...
   Apucară de-a dreptul printre tufe, şi rămurelele începură să-i bată c-o ploaie deasă. Din vreme în vreme boierul mormăia cu mînie. Gavril mergea înainte, des-chizînd drumul. — Şi deodată dădură-n tăietură, — şi, oprindu-se, deodată auziră glas de om.
   —     Auzi ? gemu cu glas înăbuşit Costea, înălţînd un deget.
   Se auzea îndemn stăpînit de glas silnic, din gîtlej. Scurt, Gavril se lăsă prin pădure ca să iasă înaintea hoţului la vale, iar boierul îşi repezi calul de-a dreptul năprasnic; şi omul, hoţul, îndemna încă în su-
manu-i roşcat la jugul boilor nemişcaţi, pînă la genunchi în băltoagă, — cînd boierul îl ajunse şi-l luă în pieptul calului.
 —     Vii la furat, păgînule ? Da’ ce, intri-n pădurea tătîni-tu ?
 Omul întoarse un obraz pămîntiu, c-o barbă rară, cu doi ochi rotunzi şi spăimîntaţi. Strigă răguşit:
 —   Cucoane Coste! nu mă mai zdrobi şi dumneata !
 Dar boierul întoarse calul şi izbi pe om spre roatele
 carului şi spre lobdele încărcate. Dădu de două ori cu harapnicul, apoi se feri o clipă, se dădu alături şi-l păli cu boamba de plumb din capătul mănunchiului. Omul căzu peste roată.
 —     De-acu-s gata ! gemu el scurt, cu spaimă. Cu mînile prinse de schiţe, îngenunche în noroi, ş-o undă de sînge i se sui pe buzele palide. Chiar atunci şi chihaia ise repezi din tufe. — Strigă gros :,
 —     Ce-i, măi hoţomanule ?... Apoi se opri lîngă car, uimit:
 —     Tu erai, mă Ile?— Ce este? — Cucoane, aista-i Ile Covataru... Da’ ce ara ?
 —     Nu vezi ce are ? strigă stăpînul. Văd că a înge-nunchiat şi dă ochii peste cap...
 Amîndoi se uitau la om. Clipea din ochi şi obrazul
 i se încreţea ; dintr-o durere grea din trup parcă-i ieşeau picăturile de sînge şi vorbele:
 —     Am îndrăznit şi eu, da’ iaca, Dumnezeu mă bate...
 Pe urmă îşi încleştă dinţii şi se lăsă în apa drumului.
 Boierul sta neclintit pe cal. Nu ştia ce hotărîre să ia. Nu ştia ce să creadă. Chihaia Gavril aştepta şi-şi purta ochii întruna de la stăpîn la căzut. Apoi se hotărî şi se îndreptă spre boier:
   —      Cucoane, eu zic să-l iau şi să-l duc pînă la .bordeiul meu... Cum să-l lăsăm aici ?... Are el ceva...
   —      Bine, ia-1 şi du-1... rosti cu jumătate de glas stăpînul.
   Chihaia îşi rezemă la o parte puşca şi baltagul şi începu să descarce repede carul, azvîrlind lobdele la marginea drumului. De deasupra ploua încet, mocnit, şi văzduhul plumburiu apăsa parcă asupra lumii o mîhnire sfîşietoare. Ile Covataru gemea încet, în noroi, lîngă car, sprijinit într-un cot.
   După ce isprăvi, Gavril apucă pe romîn de subsuori şi-l aburcă încet în car. Apoi îndemnă scurt boii :
   —   Hai 1
   Boii porumbi se opintiră şi scoaseră cu greutate carul din hlei.
   —      Cucoane! zise Gavril cu tărie; dumneata apucă de-a dreptul pe unde am venit noi... Eu fac pe drum
 —  şi am o leacă de înconjur...
   Carul porni cu boii blînzi, şi cu omul toropit, prin fumul burniţei. Boierul, tăcut, îşi întoarse calul şi apucă prin pădure, prin răceala pătrunzătoare, prin oftările domoale ale adîncului. Mergea în pas, gîndi-tor, şi-şi simţea mădularele amorţite. Ş-avea şi-n el ca o nemulţămire nedesluşită. Şi parcă şi de el însuşi şi de roiibul care-1 purta de jumătate de zi, ud şi flămînd, îi era milă. Poate s-ar fi bucurat de focul din vatra eh ih ai ei, — dacă n-ar fi avut a veni cel în-genunchiat. Ce are omul cela? se gîndea boierul. — Nu l-am pălit aşa de rău.. Trebuie să aibă de mai nainte ceva... Şi mergea la pas prin pădurea plină de apă...
   De două ori igireşi drumul şi trebui să se întoarcă înapoi. Acu iar începea să se mînie. Dar cînd ajunse
 într-un tîrziu la casa chihaiei, îndîrjirea-i căzu: carul sta gol în mijlocul ogrăzii şi boii mestecau o leacă de iarbă la adăpost, subt un şopron.
 Intră în tindă. îndată simţi blîndeţa focului. Dar lîngă vatră, jos, sta, slab şi sfîrşit, plin de noroi, hoţul de lemne.
 —      L-am adus... zise îricet, c-o privire ciudată, chihaia Gavril. Tare-i slab... A mai avut el un val... S-a opintit azi tare greu pe lîngă boi... Poftiţi, cucoane, în casa asta mare...
 Boierul intră în odaia mai curată. Din umbră ieşi deodată nevasta lui Gavril, nedesluşită, apucă mîna stăpînului şi o sărută. Apoi se dădu la o parte, cu braţele încrucişate pe, piept.
 —   Da’ băieţii unde ţi-s ?...
 ,— Is la treabă, cucoane, zise Gavril. Is stoleri...
 Umbra odăii era rece şi mohorîtă. Boierul simţea în nări un miros ascuţit de aer închis, de pulbere şi de rachiu. îşi lepădă mantaua grea şi trecu în tindă, spre focul din vatră.
 ■— Te pătrunde la ciolan umezeala... zise el frecîn-du-şi mînile şi întinzîndu-le spre flăcări.
 —      Dă,: aşa-i pe ploaie... vorbi chihaia privind în pămînt. Apoi adăogi îndată: Am tăiat o găină... s-o facă nevasta c-o leacă de borş...
 Boierul Gostea simţi într-o clipă foamea încălzin-du-i coşul şi gura i se uncropi. — Apoi îşi plecă ochii. Lîngă laturea cealaltă a vetrei, omul bolnav deschise ochii mari, sălbatici, tulburi. Gemu deodată fioros :
 —   Bade Gavrile... bade Gavrile...
 —   Ce vrei ? întrebă blînd, apropiindu-se, chihaia...
 —   Bade Gavrile, să-mi dai o luminare...
   Stă>pînul siimţi o înfiorare: omul îşi aştepta ceasul morţii! Şi dintrodată o simţire neobişnuită îşi făcu loc în sufletul lui: o adiere de milă pentru cel ce se stingea. Şi cuvinte parcă i se ridicau în întrebări. — Chihaia aduse o lumînărică de ceară. Boierul îl privea cum se mişcă, solemn, nepăsător parcă, c-o încreţitură în frunte, deasupra nasului, pe cînd în el se iezea neliniştea.
   Omul primi luminarea şi o puse alăturea, pe pămînt. Apoi se întinse drept, pe spate.
   Deodată boierul vorbi:
   —   Bine, omule, dar ce-ai avut?
   —     L-au pălit cu ciomagul nişte oameni... mi-a spus... rosti chihaia. S-au luat de la nişte pămînt. L-au bătut în spate şi-n piept... Coşul lui e numai vî-nătăi...
   Boierul îşi aduse privirea iar spre bolnav; îi întîlni ochiul mare, dureros, şi dintrodată îşi aminti de lovitura boambei de plumb. îşi întoarse capul. întrebă încet, stînjenit:
   —   Da’ el de unde-i ? şi ce face ?
   Omul deodată începu să geamă, apoi întinse mînile, parcă se apăra de ceva : două mîni negre, arse, uscate, noduroase ca nişte vreascuri, două mîni de rob al pămîntului.
   —   E muncitor... zise încet chihaia.
   —     îs un biet om muncitor... gemu bolnavul des-chizînd ochii cu albul mărit. M-au farmat nişte ro-mîni... Şi mi-a murit un copil, şi n-aveam cu ce-1 îngropa... ş-am vrut să duc la tîrg un car de lemne.
   începu să tuşească... îşi şterse domol cu mînica, de pe buze, sîngele năvalnic. Şi deodată avu o privire stranie, fixă spre boier.
 —      Acu ce să fac ? zise el cu glas schimbat, jos, adînc. Acu eu zic aşa : mă-nsor...
 Tăcu, privind stăruitor spre boier. începu iar, aiurit:
 —      Acu zic : Hai, măi nevastă, la cîmp, lavCioarâT) Acolo muncim o vară-ntreagă şi dormim sub căruţa... cu cînele legat lîngă noi...
 In casă era tăcere. Chihaia se aşezase pe un scău-naş într-un colţ. Boierul asculta încremenit pe scaunul lui, în bătaia focului cu tresăriri şi bîzîiri încete.
 —      Da’ eu ce fac? zise deodată hoţul de lemne... Eu zic una, boierul zice alta... Cucoane 1 şopti el cu durere, cucoane ! am asudat ani de zile pe lanurile dumnitale ; dă-mi v’o două parale să-mi cumpăr păpuşoi pe iarnă... Acu eu zic altfel: mă duc să-mi vînd boii că n-am ce le da de mîncare...
 Răstimp de tăcere. Şi pe urmă alt glas, o plîngere adîncă, o rugare chinuită, de departe:
 —      Oameni buni! nu mă zdrobiţi! Nu mă zdrobiţi! Nu mă omorîţi, măi fraţilor...
 O      înfiorare se strecură parcă prin umbra cenuşie. 0mul începu a geme, închise ochii; apoi tăcu.
 Intr-un tîrziu, şopti lin :
 —   Bade Gavrile, dă-mi lumina...
 Din casa cea mare se auzi înecat în lacrimi plînsul tremurat al nevestei pădurarului. Gavril aprinse lumî-nărica de ceară ; bolnavul o cuprinse strîns cu mîna dreaptă, apoi şopti foarte încet:
 —      De-acu rămîne femeia... Cine plînge ? — Să-i duci boii şi carul...
 —   Bine...
 Omul avu o zguduire, apoi rămase cu ochii aţintiţi în sus, în bagdadie. Obrazul pămîntiu, ochii trişti, i se cufundară ca într-o fumegare : ziua se întuneca încet-încet.
 332
 -  — lertaţi-mâ... şopti el şi oftă o dată adîric. De lîngă foc, palid, boierul avu o întrebare înceată, tulburată :
 —  Ce-i de făcut ?
 Lumina din mîna întinsă se plecă spre pămînt, căzu şi se stînse. Nimeni nu răspunse. Omul, în umbra-i dureroasă, tăcu pentru totdeauna.
                                        . PRINTRE GENE
 A
 Intr-o vară, acum cîţiva ani, am primit vestea că nişte rude ale mele de la ţară au ajuns la cuţite, certîndu-se pentru pămînt. După maică-mea, care a fost fată de ţăran clăcaş, aveam şi eu drept la o parte din pămîntul bătrînesc. Gîndiodu-mă cum ar trebui să fac împăciuirea, mă cuprinse aşa, deodată, tristeţa întîmplăirilar trecute, şi mă hotărîi să fac drumul pînă la Urecheni, să mai văd o dată casa în care a murit mama.
   Am ajuns într-o zi călduroasă de iunie; satul revărsat tntr-o văleică părea pustiu în fieirfoeirea arşiţei; cînii dormeau în umbra gardurilor, porci cu juguri, plini de noroi, rătăceau prin şanţuri; ici-colo, dintr-o ogradă, un gospodar îşi înălţa capul şi mă privea nepăsător. Nu mă cunoştea nimeni. Şi mie satul îmi părea cu totul altfel decît îl păstrasem în amintire; îmi părea trist şi fără viaţă.
   La casa bătrînilor, mi-a ieşit înainte fratele cel imai mic al mamei, însurat nu de mult. M-a poftit în casă, nu ştia cum să-mi spuie, îngîna încurcat:
   —    Cucoane Dumitre... şi mă privea ciudat.
 334
   Nevastă-sa, Ileana, sta desculţă lîngă uşă, cu mîna la gură, şi mă cerceta cu doi ochi negri foarte frumoşi.
   Cu greu am pornit vorba; şi ipe cînd mătuşă-mea pregătea în graibă zama de găină, moşu-meu Culai, nu cu mulţi ani mai mare decît mine, îmi povestea, cu fruntea încreţită, privind într-o parte şi rostind cu greutate vorbele, oe s-a mai petrecut pe-acolo... Grăia domol, întreruipt. Căuta cuvintele, privea la mine pe furiş, avea o bănuială că nu-1 înţeleg. Şi eu imă uitam la obrazul lui înroşit de soare şi vînt, pe care ochii tulburi făceau o- ipată alburie, îi ascultam rostul greu şi încîlcit, şi mă gîndeam cu strîngere de suflet că între acest frate al mamei şi mine nu mai este absolut nici o legătură : sîntem cu desăvîrşire străini unul de altul! Şi el poate, întunecată, avea aceeaşi simţire: se oprea înghiţind şi nu ste putea stăpîni să nu-mi spuie ca la început, privindu-mă repede şi fugind cu ochii într-o parte : cucoane Dumitre...
   —      Bătrînii au murit, zise el într-o vreme... pe mă-muca am pus-o în monmîntul leliţei (leliţa eira mama); şi pe urmă, acu doi ani, Gheorghieş — îl ştii — care era cu trei ani mai mare decît mine, s-a dus şi el... Aduceam nişte soîndurî cu chirie, de peste baltă, şi lîngă sat, aproape de curte, se rupe capătul... Acu el era voinic. Pune umărul, se opinteşte... Pe urmă descarcă scînduirile... Vine vatavu de la curte şi începe să-l suduie. Atuncea s-au brănţăluit ei'oleacă. Şi vatavu l-a pălit c-o scurtătură de vreo trei ori peste piept şi pesta pîntece. Nu i-a fost atuncea inimica, da’ după weo trei zile, pe cînd încărcăm iar, ila fabrică, odată îl apucă o răutate de la inimă, şi începe să verse sînge închegat pe gură... Pe urmă s-a tras subt un gând ş-a murit aşa... fără lumînare... S-a uitat la mine
ş-a zis: Măi Culai I... .şi pe urmă a rămas cu ochii îngheţaţi...
   Am întrebat c-un fior de durere:
   —   Ei, şi n-aţi făcut nimica ? n-aţi cerut cercetare ?
   —      Ce să facem ?... zise el încet, ofilind. — Ş-aipoi după aceea am început eu a mă dondăni cu bădiţa istalalt... El e cu vreo zece ani mai mare decît milne... Şi el zice că eu am rămas în casa bătrînilor şi lui ] se cuvine mai mult pămînt...
   Şi a urmat a-mi spune multe despre dezbaterea aceasta întunecată asupra pămîntului.
   Pe urtmă, tîrziu, 1-aim întrebat şi eu, apăsat de mîhnire :
   —      Vr.a să zică, mormîntul mamei nu se mai cunoaşte ?...
   —      Ba da... da’ se chiamă că-i preifăcut... Am luat ciolanele, le-am pus într-un sac şi le-am aşezat la căpătâiul bătrînei... Am făcut noi toată slujba cum se cuvine, cu părintele Gavril...
   îmi spunea acestea cu grijă, ca să mă facă să pricep lucruri tainice şi grele — dintr-o altă lume.
   Am tăcut după aceea... E'l s-a dus la treburi le* lui, eu am rămas .gîndindu-mă.
   Şi-n zilele următoare, stăteam mai mult singur. Gospodarii se duceau peste apă, la praşila păpuşoiului, se întorceau tîrziu, se culcau cum se 'întorceau, în bordeiul din ogradă, şi eu parcă locuiam afcuma singur casele bătrâneşti. Iar într-o sară, cum stam pe prispă, trecutul se întoarse în mine cu o putere neobişnuită şi începui să mă gîndesc fără întrerupere la aceea care nu mai avea mocmînt...
   Pe mama o ţin minte tînără şi frumoasă, naltă, rumănă, cu ochii blînzi, negri... In sara aceea lină simţeam cum se ridică şi mi se lămureşte în suflet
 336
 înfăţişarea ei. Şi de cele mai depărtate zile îmi aduceam aminte, ş-o vedeam pîîngînd, şi mă vedeam şi pe mine, mic numai die doi ani, scîncind cu pumnii în ochi, într-un colt- Tata îşi răsucea mînios mustaţa căruntă şi ne fulgera ipe rîod cu privirea, răcnind; mi s-au înfipt în minte ochii lui de-atunci, furioşi, cu albuşul mărit.
 Mai tîrziu, cînd vorbeam şi înţelegeam, auzeam pe mama igrăind despre tata c-o vecină, şi zicînd c-o în-mlădiere de respect în voce:
 —   Acuşi vine dumnealui...
 Rar, veneau «bătrînii» de la ţară, cînd nu era tata acasă, şi «bătrînica» întreba pe mama cu sfială, pe cînd bătrînul se uita în altă parte:
 —      Da’ boieru ce mai zice ? Cînd vă duceţi la biserică ?...
 Mă aşezam între bătrîni şi-i priveam curios: îmi plăcea mirosul de dumbravnic şi de mintă din straiele «bătrînicăi». Mă întrebau:
 —   Da’ pe la noi cînd ai să vii mata ?
 —      La vară... zicea moale mama, priviindu-mă cu dragoste şi punîndu-imi o mînă în creştet.,
 —   Şi cînd ai să te duci mata la şcoală ?               !
 Eu îngînam :
 —   Cînd oi fi băiet mare...
 Mă făceam cu .greu băiet imare şi vedeam în juiru-mi mu!te lucruri pe care încă nu le pricepeam. Tata, om gînditor, în straie negre, mă privea cu seriozitaTe şi zicea mamei:
 —      Eu am un principiu... Vreau să-l cresc ca pe un spartan... De-aceea nici nu-1 sărut, nici nu-1 mîn-gîi...
 Maica mă săruta lin pe frunte şi pe ochi, şi ofta.
 —   Iaca, asta nu-mi place... .zicea tata ; trebuie să
 te dai tu în obiceiurile tale!... N-ai să mă înţelegi niciodată, frate d'ragă ?...
   —      Eu lîs o biată femeie fără carte, îngîna mama ; ce (pot să ştiu eu ?...
   Altă dată tata vorbea în cerdac, c-u,n moşnegel chel, cu bărlbuţă albă. Stăteau ,pe scaune şi nu se uitau unul la altul.
   —      Cucoane Leone, zice moşnegelud, ar trebui să te mai gîndeşti şi la viitor... Este un copil la mijloc... Ea e femeie simţitoare... Pe urmă ai îndatoriri cătră lume... Eu să fiu în locul dumnitale...
   —      Eu să-ţi spun dumnitale, răspunde repede tata ; eu am un principiu : să trăiesc izolat, să inu am dte-a face cu lumea... Mă duc La slujbă, mă întorc acasă... Pe urmă, eu la fleacuri popeşti şi la altele nu ţin. Eu sînt om liberal şi democrat... Mie îmi place ce a zis Voltaire despre papi...
   —      Da’ ce are a face, dragul meu, asta şi cu traiul dumnitale? Ai făcut un pas — acum ţi-i ruşine de dînsa ? Vrei s-o ţii aşa, să se simtă roabă cît a trăi?...
   —      Să-ţi sipun un 'luciru... Nu-i vorba despre asta... zice zîmbind tata. Eu cunosc lumea ; ea se simte fericită. Ce, crezi că nu preferă ea viaţa aista, mizeriei de la dînsa de acasă ?
   —      Bine, dar la încăput, cînd ai adus-o, ai făigă-duit...
   —      «Iintr-un moment de fericire!»... rosteşte tata vesel, întinzîndu-şi braţele în laturi.
   Viaţa mea ş-a mamei, în vremea aceea depărtată, era tristă. Stăteam singuri în casă. Duipă ce treburile se isprăveau şi mîncarea era gata la bucătărie, mama se aşeza la o fereastră şi începea să lucreze la o horbotă, gîndindu-se. Eu mă aşezam la picioarele ei, pe duşamele, murmuram singur întrebări şi răspunsuri
 felurite, mă jucam cu ghemuri şi mosoare «ca un motănaş», căci tata din principiu era contra jucăriilor. Tata era şi-mpotriva luxului, de aceea pe mama mi-o amintesc într-o veşnică rochie mohorîtă. Stătea tăcută, albă, cu ochii duşi, şi mînile umblau repede în lumină. Niciodată n-am auzit-o cîntînd; oricine trecea pe dinaintea ferestrei o privea fără s-o salute, fără să-i zîmbească. Şi ea într-un tîrziu mă ridica de jos, mă îmbrăţişa şi mă săruta cu patimă. Prindea apoi să lăcrămeze. întrebam subţire:
   —   Mamă, te-a bătut tata ? De ce plîngi ?
   —   Nu, drăguţă, nu m-a bătut nimeni...
   Iar tata venea la amiază şi sara, mînca, se aşeza într-un jîlţ larg şi cetea o gazetă. Mama umbla prin casă după treabă; cînd avea a spune ceva, se apropia, se oprea, n-am .auzit-o niciodată spunînd tu tatii. El ridica ochii ş-o întreba deodată :
   —   Ce este ?
   —   Apoi ar trebui o leacă de gaz...
   —     Iar trebuie ? şi se scociora eu nemulţămire în buzunarul de la jiletcă.
   Ş-acesta era obicei: în mîna mamei n-a fost niciodată un ban.
   —     Vezi şi fă economie ! adăoga tata, şi-i întindea gologanii fără s-o privească.
   Şi zile după zile singuratice curgeau aşa, în căsuţa din jnahalaua Sărăriei. Numai o dată mi-aduc aminte, la Paşti, am ieşit cu mama în Iaşi, apoi ne-am îndreptat spre Copou, şi erau înflorite grădinile. Mama părea foarte străină în mijlocul mulţimii şi se înfricoşa tare de trăsuri. La fiecare răspîntie mă apuca de subsuori şi mă ridica în braţe. Oamenii se uitau miraţi la noi...
   Eram pe atuncea trecut de patru ani; şi sara, pe
gazetele căzute din mîna tatii, mă aşezam pe pîntece şi începeam a bolborosi cuvinte răzleţe plimbîndu-mi degetul pe şirurile negre. Mama trecea pe lîngă mine încet, nu mă tulbura ; tata însă, cîteodată, încrunta sprinceana şi începea să răcnească la mine. O dată chiar m-a şi bătut. Şi eu plîngeam cu sughiţuri, cu capul pe sînul mamei, auzeam cum bate repede şi tare ceva lîngă urechea mea şi tata, furios, dădea din mîni. Spunea repede, cu buzele îngreţoşate, cuvinte de dispreţ pe care eu nu le înţelegeam bine.
   —      Vreau să vă fac oameni, să vă pun în rînd cu lumea! şi nu-i chip să vă deprind ! Tot v-au rămas copite la picioare I...
   Dar într-o vreme am dus-o bine cîteva zile. Am pornit amîndoi pe un drum de ţară, într-o căruţă plină de fîn. Un flăcău cu plete, cu pălărie cît roata carului, învîrtea pe deasupra capului o puhă de cî-nepă şi îndemna doi căluţi costelivi :
   —    Hi-vi!
   Apoi s-a întors puţin într-o parte şi a început a grăi cu noi.
   —      Tot aşa o duci, leliţă ? a întrebat el, şi ne privea pe amîndoi cu bunătate.
   —      Dacă el e om aspiru... răspunse mama. Şi pe urmă i-i ruşine de mine... Nu vrea să iasă nicăieri cu noi... Dar macar acasă dacă aş avea linişte... Şi-a făcut el o mulţime de naravuri, acuma a început să asuprească pe băiet... El la mine zice că ţine... Dar are nişte surori... Acelea-s cucoane... Au venit o dată şi s-au uitat la mine... Cîteodată stau şi mă gîndesc că proastă minte am avut...
   Flăcăul tăcu o vreme gînditor, apoi dădu din cap.
   —      Dă, vorbi el... Eu să-ţi spun... De-acu gata, nu mai poţi face nimica...
 340
   Mama oftă şi rămase cu ochii aţintiţi în depărtări. Intr-acolo mă uitam şi eu, şi vedeam o ceaţă albastră, în forme fantastice... Şi caii tropăiau mărunt, printre lanuri de holde, aerul fierbinte avea un miros de flori şi de seminţuri. Şi pe urmă am intrat în boltă de pădure. Apoi s-a deschis lumină şi s-a văzut un sat împrăştiat într-o vălcea. Mama parcă se deşteptase din visuri :
   —     Ascultă, Gheorghieş, zise ea blajin ; bătirînilor să nu le spui nimica...
   Flăcăul dădu din cap :
   —   Nu te teme, leliţă 1
   După aceea şfichiui caii.
   «La noi», la ţară, am petrecut cîteva zile.
   Pe prispă era întins un lăvicer. Acolo stăteau bătrânica şi mama şi sfătuiau ; bătrînul, plecat pe scău-naş în colţul lui de şură, lucra la strung; eu mă tăvăleam pe pajiştea ogrăzii, apoi rămîneam întins cu braţele în cruce, sub părul cel mare ; şi raze de soare, strecurate printre ramuri, îmi ajungeau pe obraz ca nişte vărguţi de aur şi mă gîdilau...
   îmi aduc aminte cum s-a făcut o sară caldă, şi luna se ridica deasupra livezilor, în răsărit: deodată s-a întins ca o taină peste sat, cînii au tăcut, glasurile în vecini au contenit. Ca o ceaţă rară de lumină s-a ridicat deodată şi lucrurile în jur aveau o înfăţişare nouă. Bătrînii se culcaseră devreme, odată cu găinile ; eu stăteam încă treaz, lîngă mama, pe prispă. La doi paşi de noi înegrea un gărduţ de spini; dincolo de el, ca într-o grădină din basme, luceau pline de rouă rujele uriaşe, pe tulpini drepte şi nalte. Grădiniţa aceea, sădită în alţi ani de mîna mamei, ziua trecea nebăgată în samă ; acuma deodată i se dezvăluiau rujele; şi parcă şi-n sufletul mamei se dez-
vaiuia ceva uitat, flori din grădina tinereţii. Şi venea o mireasmă de busuioc, mireasma florii pe care
 o  poartă în sîn fetele mari. Şi mama sta neclintită, rezemată de părete; privea înainte, şi luna lucea în ochii ei ca-n două fire de rouă ; părea că ascultă ceva depărtat, un cîntec pe care eu nu-1 auzeam. Şi într-un tîrziu îşi plecă fruntea spre genunchi şi începu a suspina. — Ş-acuma, cînd stam iar pe prispă, după atî-ţia ani, simţeam în suflet o sfîşiere amară,' amairă ca fierea...
   A doua zi era sărbătoare şi bătrîna ne-a îmbiat şi pe noi să mergem la horă :
   —   Haide, şi-i vedea tlnereţa jucînd...
   —      Nu merg, zise hotărît mama. Toată lumea din sat se uită pieziş la mine...
   Bătrîna a avut o încreţitură în jos a feţei, ca la o strîngere de inimă, şi şi-a întors lîntr-o parte ochii, apoi i-a ridicat tulburaţi spre obrazul palid al mamei.
   De petrecerea noastră la ţară îmi mai aduc aminte că dormeam într-o căruţă, în fîn mirositor; şi că bătrînul îmi strujea jucării albe de lemn.
   Apoi ne-am întors la oraş, lăsînd la spate neguri pe munţi şi pe codri, mergînd pe drumuri lungi, poposind în sate ; şi îmi amintesc ş-acuma de o bătaie a unui clopot de la cai, pe cînd urcam o costişă lungă-lungă. Căruţaşul fluiera pe gînduri o melodie tristă ; din cînd în cînd se oprea şi îndemna caii.
   La casa tatii am început iar o viaţă de închisoare şi de întuneric. Acuma eram mai mărişor şi,sufeream mai mult. Vedeam acuma mîniile tatii, şi ocările lui, auzeam chiar pălituri înăbuşite şi plîngerile de durere ale mamei. Simţeam ca eu şi mama sîntem străini şi trecători în casa aceea ; că omul acela mustăcios,
 342
 care se veselea şi rîdea cu străinii pe drum şi faţă de noi se încrunta mormăind, ne era duşman. Fugeam de dînsul acuma. Cînd, în supărările lui, mă atingea cu cureaua, ţipam ca muşcat de fiară.
   Intr-un rînd, pe cînd treceau zboruri de frunze galbene pe dinaintea casei, eu stăteam într-un ungher de oeirdae, afară. Tata şedea la fereastră în casă şi sorbea dintr-un filigean de cafea. L-am auzit cîntînd cu glas gros. Cuvintele mi-au rămas, le-am mai auzit de la el, pe-atuncea însă nu le puteam înţelege. Ascultam, şi glasu-i mi se părea un mormăit greu :
                    Fată de ghirău Şi de mojic rău !
                    Astăzi te-oi lua,
                    Mîne te-oi lăsa,
                    Cu pruncul în brată Cu lacrimi pe faţă 1
   In iarna care a venit după aceea, dintrodată tatăl meu s-a îmbolnăvit greu. Sta în pat, aiura, o tusă cumplită îl îneca din vreme în vreme. Un doctor gros, roş la faţă, cu mînile pătate de puncte galbene, venea de două ori pe zi. Două cucoane slabe, eu capele de catifea, îmbrăcate cu rochii negre, intrară în casă... Acelea erau surorile tatii, mătuşile mele. Nici nu m-au sărutat, nici nu m-au mîngîiat, numai se uitau la mine cum umblu, cu jucăriile de lemn de la bătrîn, prin colţuri... Cum jntra mama, ele mă arătau din ochi :
   —      Margaretă dragă, face copilul zgomot, du-1 de-aici...
   Mama mă lua de mînă, mă ducea cu dînsa în altă odaie; îşi ridica lîngă obraz un deget şi-mi şoptea plecîndu-se spre mcne:
   —   Fii cuminte, dragu mamei, că ne bate cucoana 1
                                                                                                                                                                343
   Viata mamei, în timpul cît a fost tata bolnav, a fost ca o zbatere înfrigurată. Pe ger, pe zloată, pe zăpadă, prin noroi, ea ieşea, de mai multe ori pe zi; se ducea la cumpărături în piaţă, se ducea la farrna-oie; cîteodată, la vreme tîrzie de noapte, dădea fuga şi :1a doctor... Şi niciodată n-am auzit un clinchet de zurgălăi, niciodată m-a dus-o, niciodată m-a adus-o o sanie, prin frig şi prim vifor. Pe urmă, în casă muncea ca o roalbă, în odăi şi în bucătărie ; la fiecare mişcare, la fiecare poruncă a celor două cucoane, era gata. Şi toate le făcea ca-n bătăi de aripi. Sar.a, cînd se strecura lîngă mine îm pat, gemea încet, o simţeam zdrobită de trudă... Albia avea putere să-mi înceapă
 o poveste, pe urmă o d'abora somnul. Dar peste noapte o deşteptau glasuri ascuţite de spaimă :
   —   Margaretă, Margaretă 1
   Şi prim lumina scăzută a lămpii, trezit cu spaimă, zăream o fantasmă albă, o figură uscată, pămîntie, o scufie uriaşă de sub caire curgeau şuviţe de păr. Sta în mijlocul odăii şi chema. Iar mama se îmbrăca repede, smuncit, tremurînd ; şi fiinţa din mijlocul casei parcă scheuna, încovoindu-se, cu mînile pe pîntece :
   —   Mai repede, dragă, mai repede!...
   Pe urmă lucrurile s-au liniştit... Acuma se topeau zăpezile şi soare cald umplea odăile. Tata sta ridicat pe perne şi cetea gazeta. Era scofîlcit tare şi mustaţa căruntă părea şi mai mare.
   Pe atunci, într-o dimineaţă, mama a prins a geme pe picioare. Ii ardeau ochii, o durea capul. S-a legat c-o grimea albă la frunte. Cu toată suferinţa, se tîra după treabă prin (bucătărie, prin odăi...
   Una dintre mătuşi, după ce s-a sculat, a intrat în odaia noastră, s-a uitat pieziş la mama şi şi-a pocnit palmele una de alta :
 344
   —     Vai. Margaretă, tare-ti şade rău aşa !... Ia-ti grimeaua de la cap 1
   Mama şi-a desfăcut legătoarea. Dar spre sară a căzut într-un colt de pat, gemînd. Undeva se auzea un glas ascuţit, ţipînd:
   —     Margaretă ! Margaretă ! Fă cafeaua neagră I Două calfele, Margaretă !
   Mama însă îngenunchiase, doborîtă de boală, ca boul care cade pe brazdă. A zăcut aşa zile după zile; slălbea, se topea, şi mmene nu sta la căpătâiul ei. Numai eu mă apropiam, îmi plecam capul pe perina ei. Şi ea îmi şoptea uşor:
   —     Dragul mamei, du-te în 'bucătărie şi adă-mi o ulcică de apă... Dar vezi să ou te simtă nimeni...
   Intr-o zi, după multe săptămîmi de zăcere, una dintre mătuşi — nu ştiu care, căci amîndouă semănau minunat — a intrat în odaia noastră, s-a aşezat pe o margine de scaun şi şi-a încrucişat mînile osoase pe pîntece. N-a întrebat pe mama nimic; a privit-o un răstimp cu buzele strînse, apoi a început să vorbească, rar, cu opriri, cu oarecare stînjenire, însă cu ochii împietriţi.
   —     Uite ce-i, diragă... noi ne-am gîndit mult la tine... ce-i de făcut... înţelegi tu că aşa, cu boala ta, e greu... Leon nu-i 'bogat... Pe urmă şi el e slab şi are nevoie de îngrijire... Ar trebui... noi zicem... şi Leon tot aşa crede, că-i bine să te întorci la ţară... De copil... cînd a veni vremea şcolii şi celelalte... are să aibă el grijă...
   Atunci s-a înfricoşat privirea mamei. Firavă cum era, slăbită de zăcere, s-a sculat şi a cercat să se dea jos din pat. Pe urmă s-a oprit aproape în cădere şi a s-trigat cătră mătuşă-mea :
   —   Acuma m-alungă!... acuma m-alungaţi!... Acuma
                                                                                                                                                    345
nu mai am putere... Am fost roabă, numai pentru muncă şi plăcere...
   Avea ochii aşa de arzători .şi fioroşi, încît mătuşa s-a scuilat şi a fugit, săltat, în altă odaie. Eu plînr geam, atuncea nu pricepeam ce este. Pe urmă am contenit ; şi prin uşile rămase deschise o voce ascuţită, spăriată, zicea cu răutate :
   —   A tudbat ţăranca, dragul meu !
   A venit flăcăul cu pălăria mare şi cu căruţa plină de fîn. Cu el a venit şi bătrînica. Au ridicat încet pe mama de subsuori, au aşezat-o în fîn, au învălit-o c-o plapomă, m-au aşezat şi pe mine alăturea, ş-au pornit la pas. Ei mergeau pe jos, pe drum zbicit. Pe cîmpii era o lumină orbitoare, şi mama din cînd în cînd deschidea ochii, îi aţintea asupra mea şi-mi zîm-bea cu dragoste...
   De moartea mamei nu-mi aduc aminte cum s-a întâmplat ; ştiu că în primăvara aceea au îngropat-o bătriînii. Pomene creştineşti, prapuri, un sicriu albastru pe o năsălie, ş-un popă bătrîn care cînta pe nas. Şi bătrînica, în catrinţă ei, cu tulpan şi polcă miohorită, umibla în urma năsăliei şi bocea cu glas subţire şi chinuit ipe Măirgăirinta ei... Totuşi din zilele acelea tulburi se pironesc asupră-imi doi ochi negri, calzi, plini de dragoste nemărginită...
   Tîrziu, după anii de şcoală, cînd am simţit aprig în mine lipsa dragostei de mamă, mi-am adus aminte de toate, le-am legat, le-am .înţeles, ş-a născut în sufletu-mi pentru tatăl meu ceva aspru— ca un vint de ghiaţă de la .mine spre el.
   Ş-acuma stam pe prispa casei bătrînilor, şi se întorceau în mine toate amintirile acestea dureroase. Simţeam cum se urcă în mine veninul vechi al amărăciunii. Priveam prin lumina lunii, în grădiniţa ve-
 346.
che, la rujele răsărite tainic ca dintr-o negură. Stam aşa, mă gîndeam la maică-mea, la oasele ei rămase fără pat de hodină. Şi ceva adevărat, chinuitor, o ghiară, îmi strîngea inima... In jurul meu satul părea împietrit, aşa tăcea. Şi urechile dintrodată parcă se deschiseră tăcerii aceştia, şi foarte desluşit am simţit o strecurare ca de abur cald, ş-am auzit o oftare înceată.
   Apoi am închis pleoapele, şi în mirne s-au deschis şi au rămas privindu-mă ţintă ochii negri ai maicii moarte.
                                       FACERI DE BINE
                                                                                I
Iarna era goală, fără omăt; picura din streşini; ■şi un vînt răsunător fîşîia prin livezi ca o cădere mare de apă. Nouri alburii ca lîna scărmănată alergau spre miazăzi repeziţi de tăcutele viforuri ale înălţimilor, şi luna plină înspre amiază se aburea şi se lămurea în răstimpuri, împrăştiind în juru-i o fu-megare argintie. Pe vremea aceasta, la al treilea ceas de noapte, se întorcea acasă cu panerele goale jupîneasa Marghioala lui Cătănuţă. Urca încet uliţa, tîrîndu-şi pe podişul de ghiaţă acoperită de noroi cizmele cu turetci. Era îmbrobodită călduros cu un şal cafeniu ; cu amîndouă mînile strîngea la piept caţaveica de vulpe. Din cînd în cînd un felinar afumat îi lumina obrazul mare, zbîrcit, şi ochii trudiţi. Mergea aşa — şi de o parte şi de alta, ca două mogîl-deţe, i se rotunzeau pe şolduri panerele trecute prin mîni, la încheietura coatelor.
   Se îndrepta mîhnită spre căsuţa ei. Ştia că n-o aşteaptă acolo nici o bucurie. în cele două odăi era frig ; pe poliţă va găsi o fiertură de fasole, o leacă de borş, nişte mămăligă rece. încolo, nu-i un suflet s-o aştepte, să-i iasă c-o vorbă bună înainte. — Şi
 348
doar femeie săracă nu-i. Din tînereţă, de cum a rămas văduvă, şi-a început negustoria de mere, şi i-a mers bine; la aşa lucru se pricepea, era econoamă, era aspră în toate daraverile ei şi sutele de franci s-au strîns ş-au făcut mii, şi miile s-au înmulţit. Avea trei livezi ale ei ; stăpînea căsuţa veche rămasă de la răposatul, fără a mai pune la socoteală grădina cea mare de două fălci şi casele cele bune cu care înzestrase o nepoată. Nepoata aceasta de departe, Aglaia, acum era cucoană ; de asta într-un fel i-ar Fi părut bine jupînesei Marghioala; dar nepoata sta alăturea de căsuţa ei, cu bărbatu-său Neculai Andro-nescu, funcţionar la primărie, se folosea de toate cele date de bătrînă, şi nu se îndura s-o cheme o dată, sara, cînd se întorcea trudită, să-i deie măcar o cafea caldă, să-i spuie o vorbă bună.
   Asta era mîhnirea jupînesei Marghioala. In fiecare sară o încerca. Toată ziua umbla prin tîrg cu panerele şi cu cîntarul, de vindea mere; după amiază", cîteodată, cînd bătea soarele, se cinchea la un colţ de zid şi dormita, în lumină, clipind din pleoapele boţite ; nu se gîndea la nimic, decît la negustoria ei şi la gologanii ei; dar sara, suind dealul, simţindu-şi fărîmate ciolanele, i se părea sălaşul tot mai departe, şi i se amăra greu inima, gîndindu-se că a adăpostit pui de şarpe în sîn. Şi încovoindu-se din spete între panere, mormăia cu oarecare mînie :
   —     Asta-i... asta-i răsplata... Am luat-o, draga me, ş-am crescut-o, ş-am învăţat-o ş-o leacă de carte... Şi
i-am dat zestre... zestre i-am dat... ş-acuma se uită la mine ca la o străină... ca la o străină se uită... Adică ce vrea ? să mor mai degrabă şi să-i rămîie... să-i rămîie tot ce-am strîns cu amară trudă ?...
 ' 349
   Mormăia încet, dar era trudită, şi parcă-i apăsa ceva asupra gîndurilor.
   Iritr-o vreme oftă uşurată şi coti la dreapta. Intră în ograda strîmtă. închise cu grijă portiţa pe care o găsise dată de părete.
   —     Hm! acu cine s-a apucat şi mi-a deschis portiţa... mi-a deschis ?... Nu putea s-o lese la locul ei ?... Tare-i ticăloasă lumea în ziua de azi... ticăloasă, draga mea !...
   Căută încet, îndelung cheia, scociorîndu-se cu greutate prin buzunări. După ce intră în casă, lăsă în-tr-un colţ panerele, căută chibriturile şi aprinse lampa. Lumina împrăştiată se limpezi deodată prin ţilindrul curat şters şi descoperi o odaie frumos orîn-duită, cu scorţuri pe păreţi, cu divanuri acoperite cu macat roşu, cu perinile clădite într-un colţ, subt o prostire cu horbotă. La răsărit icoană şi candelă.
   —     Iată, candela s-a stîns... candela... vorbi bătrîna. Şi se sui pe un scaun, griji candela şi o aprinse înaintea icoanei ferecate în argint.
   îşi aţîţă apoi focul. Se dezbrăcă de caţaveică, peste caţaveică îşi pături frumos şalul cafeniu şi rămase îmbrobodită strîns, numai cu tulpanul; iar acum, în lumină, obrazul zbîrcit avea o rumeneală asprită de vînturi, de geruri şi de năcazuri. Voia să caute ceva de mîncare, «să puie ceva la inimă», se pregătea să intre alăturea, în camară, cînd paşi se auziră pe prispă, afară. Se scutura cineva, înainte de a intra.
   Jupîneasa Marghioala rămase dreaptă, ascultînd lîngă sobă. I se strînse inima, ca la o veste tristă. Uşa se deschise deodată, scurt — şi bătrîna se lăsă pe scaunul de dinaintea flăcărilor. Neculai Andro-nescu păşi domol în mijlocul odăii; uşa căzu în urma lui şi se închise singură, sunînd din clampa veche.
 350
Era un om scurt, gras, lat în şale, cu pîntecele umflat. Obrajii rumeni se rotunzeau de o parte şi de alta a nasului. O mustaţă rară îi cădea peste gura mare, cu buze groase unse cu unt parcă. Ţinti pe bă-trînă cu ochii lui mici şi zise răspicat, cu voce de bas :
   —     Bună sara... Apoi îşi vîrî mînile adînc în buzu-nările pantalonilor, răsfrîngînd la dreapta şi la stînga pulpanele paltonului.
   —     Bună sara... răspunse jupîneasa Marghioala, fără să se clintească de pe scaun.
   Deodată Andronescu avu o schimbare pe faţă, un zîmbet mare, care-i descoperea toţi dinţii: parcă prin ei voia să scoată limba a batjocură. Un zîmbet foarte ciudat, pe care bătrîna de mult îl cunoştea.
   —   Ce mai faci ?...
   întrebarea o pusese zîmbind şi glasul avea acuma alt sunet. Bătrînei totdeauna îi era frică de Neculai Andronescu, mai cu samă la vreme de noapte.
   —     Ce să fac? Ia mă pregăteam şi eu să mînînc oleacă... N-am luat nimica în gură, de dimineaţă...
   —     N-ai luat inimica în gură ?... Cum ? Ce-ţi mai trebuie 'mîncare ?... Dumneata n-ai nevoie de mîncare... Poate mai ai vreo cununie... Asta nu-i mai bună mîncare decît toate ?...
   Jupîneasa Marghioala întoarse obrazul spire foc şi nu răspunse.
   —     Am auzit că vrei să cununi pe fata lui Nastase Ieruncă... întrebă cu dispreţ Andronescu. Buzele i se strînseră şi ochii i se micşorară.
   —     Da, am s-o cuniun, răspunse bătrîna. Eu am botezat-o, eu am ;să-i fac nunta...
   —     Aşa ? Am auzit că o şi înzestrezi... Ii dai cinci sute de lei ş-o vacă...
                                                                                                                                                  351
   —   Ii dau. 'de ce să nu-i dau ?...
   —     Aşa ? îi dai ? rînji iar ginerele. Aşa ? vira să zică-i 'dai ? Bine. Numai să nu-ţi pară rău. Eu, cînd am luat pe Aglaia, cum a fost vorba ?...
   —   Cum a fost vorba ?...
   —     Aşa ? acu te faci că nu ştii ?... Vra să zică dacă-i boteza, dacă-i cununa, dacă-i înzestra, noi, pe urmă cu ce mai rămînem ?...
   Bătirîna îşi 'duse mîna la frunte şi-şi acoperi ochii. Apoi începu să suspine.
   —     Of! vra să zică asta-i mulţămirea mea... asta-i... Eu umblu, eu alerg prin vînturi şi ploi... Eu am umiblat, eu am dat... Şi n-am o vorbă bună, o vorbă bună n-aim...
   —     Ia ascultă, zise încet, cu glasu-i gros, Andro-nescu. Nu te boci. La mine nu merge... Eu îţi spun una şi bună... Lasă-te de toate fleacurile astea... Caută-ţi de tre'abă, că pe urmă stricăm prietinia. Eu cînd m-oi supăra, apoi e vai ş-amar...
   Clampa veche ©ună iar; bătrînă se ridică repede de pe scaun şi puse zăvorul. — Asta era. Simţea ea că are să vie ginere-său. A mai avut valuri de acestea cu el. A venit, cu rînjetul care o înspăimînta, şi i-a strecurat în simţiri ispaima cu glasul lui. I-a arătat şi pumnul de cîteva ori. Simţea ea bine că odată o va bate cu capul de păreţi. II ştia om lacom, fără milă. Acuma îl cunoştea bine.
   Bătrînă sta cu ochii mairi şi privea spire uşă. Asculta ou inima strînsă paşii depărtîndu-se. Auzi o uşă deschisă şi izbită, departe parcă. — Aceea era uşa ei, de ,1a casa ei, ş-acuma străinul o izbea ; pe urmă intra încruntat în odaie şi grăia întunecat cătră Aglaia:
 352
   —      Am fost iar la babă... Am mai băgat-o îii sp(ărieţi...
   Şi se trîntea pe un pat, pat de zestre, dat de dînsa, de «babă».
   Juipîneasa Marghioala era mîncată de toate. Urechile ei auziseră deseori cuvintele acestea. Şi cît stătuse la foc, numai unul Dumnezeu ştie oum îi tremura inima. Cunoştea înmlădierea glasului, cunoştea rîsul de batjocură. Acuma n-a mai lungit vorba, a ieşit repede, — prin urmare lucrurile nu s-au sfîrşit; rămîne partea cea mai de samă pe altă dată 1
   Bătrînă oftă. Nu mai avea poftă de mîncare; îi trecuse foamea. Se aşeză la foc şi începu să se gîn-dească că n-a avut noroc la oameni. Mana lui Dumnezeu nu i-a lipsit, a avut cu ce trăi, a avut de unde da şi la alţii; dar la oameni .n-a avut noroc.
                                                                                                                                                        *
                                                                           n
   Răposatul Cătănuţă, Dumnezeu să-l ierte, i se arătă înaintea ochilor, cu mustăţile lui alburii, subţiri şi lungi, ou nasul ascuţit şi cu ochii ca nişte mărgele negre. Era nalt la stat, uscat, şi scotea vorbele din gură repede, cam biîlbîit, printre buzele subţiri. Făcea negustorie de mere. Avea o nadişancă boită verde. La nadişanca aceea mulţi fugari albi au tras. La deal, la vale, numai în goană îi mîna ; şi bietele dobitoace toate au îngenunchiat, căci după repezişurile acelea de vînt s-au aprins, au pierit pe rînd. Sărea în căruţă şi striga : hi 1 Calul pornea ars de un bici de foc. Un vuiet de tunet umplea mahalaua cînd cobora Că-tănuţă la vale. Cînd suia peste zi la deal, calul iar, venea numai în copce, cu coama spulberată. Se oprea
23 — M. Sadoveanu — Opere, voi. IV
353
gîfîiimd greu şi pînteoele creştea şi scădea ca nişte foi purtate de faur. Iar jupîneasa Marghioala se uita la ochii dobitocului: arzători, trişti, pierduţi ca într-o ceaţă.
   Intra omul în casă. Prindea să strige iute, bîlbîit:
   —   Ma-mairghioală I gata borşul ?
   —   Gata.
   —   Repede ! diă-dă-mi să mînînc !
   Şi prindea să umble ca-n izbiri de vînt prin casă. Dacă borşul acru foc întîrzia, odată se supăra, prindea să suduie, scotea iuşca din tureatcă şi începea să plesnească. Jupîneasa Marghioala se ferea, îşi aducea braţele peste obiraz, se grămădea prin colţuri, trăgea peste dînsa lăvicere, dar şfichiul arzător o ajungea, — şi pairc-un cleşte îi rupea carnea.
   îmbuca apoi năvalnic, — şi-şi bea sorbind lung din pahare mari litrul de vin. Mîncarea lui asta era : borş acru cumplit, o bucată de carne friptă pe cărbuni şi mujdei. Ş-un litru de vin. Şase ani a trebuit şi ea să mînînee alăturea cu el din mîncarea aceasta hoţească. Pe urmă, după masă, sărea grăbit în picioare :
   —     Hai ! Marghioală ! ia-ţi caţaveica ! Mergem la Stolniceni... Re-repede!
   Şi ieşea. Lua traista cu grăunţe din capul calului, potrivea cît ai clipi frîul şi sărea în nadişancă. Răcnea scurt, — iar Marghioala se cutremura, şi d>a năvală pe uşă, cu caţaveica numai într-o mînică. Se căţăra cum putea, îşi lovea coatele şi genunchii, cădea lîngă Cătănuţă gîfîind. Biciul şuiera : «Hi !» şi, tu-nînd, căruţa se prăbuşea la vale ca-ntr-o negură, între pulberi răscolite.
   Lîngă omul acesta, sufletul jupînesei Marghioala s-a închis ca într-o temniţă rece. N-avea bucurie, nu
 354
simţea dragoste de prietin, nimic. Ci într-o pornire nedesluşită, femeia spăimîntată, din negoţul ei de mere a prins a dosi parale. In fiecare sară, cînd era în toi vînzarea, Cătănuţă o cerceta şi-i lua socoteala pînă-ntr-un ban. Intr-o vreme, începînd,a o bănui, o căuta pînă la piele. Ea avea un cotlon ascuns, şi strîn-gea acolo, din ce putea dosi, ban lîngă ban. Şi-ntr-al şaselea an al căsniciei lor, Cătănuţă a murit. S-a aprins şi el ca fugarii lui, şi s-a dus în cîteva săptă-mîni. Femeia, chinuită şi spăimîntată în fiecare ceas al vieţii, l-a plîns ducîndu-1 la groapă ; apoi după ce-au venit rudele şi s-a făcut împăcăciunea asupra averii rămase, s-a liniştit ea în căsuţa ei şi şi-a scos din ascunzătoare banii. Cel din urmă cal alb se hodinea, şi jupîneasa Marghioala nu-1 scotea decît la păşune. Era ş-acesta aprins, şi ea-1 lăsa să se hodinească pînă la ceasul morţii.
   Şi începu să trăiască singură, cu borş acru, cu friptură pripită, cu cîte o leacă de vin. Cătănuţă întâi o silise să mînînee astfel de lucruri, — iar acuma căpătase obicei de care nu s-a mai putut lăsa multă vreme. De măritat nu s-a mai măritat. Era îngrozită. A tirmat singură negoţul de mere; banii au sporit din zi în zi. A prins a da cu împrumut. Tot mai mult era ademenită de argint. O dorinţă îi creştea în suflet: să strîngă ! să strîngă ! Şi cu dorinţa aceasta a început să lase paharul de vin ; a ajuns să se dezbere şi de friptura pe cărbuni. Şi vreme multă nu s-a hrănit decît cu fasole, — şi cu borşul cel cumplit care-i aducea aminte de Cătănuţă.
   Aşa a ajuns să grămădească mii peste mii de lei. Şi într-o bună zi, simţind că îmbătrîneşte, şi-a adus aminte că-i singură, fără copii, fără un suflet care s-o mîngîie cînd va veni ceasul sleirii. A cugetat mult,
s-a sfătuit cil părintele Ion de la biserica înălţării, şi la urmă s-a hotărît să înfieze pe o nepoată de vară. Nepoata aceasta a fost Aglaia. A venit într-o fustă săracă de cit, cu încălţări grele, îmbrobodită cu un tulpan vechi; era o fată săracă de la {ară. Dar era voinică şi sănătoasă, cu doi bujori în obraji, cu ochii plini de viată. De şi numai de doisprezece ani, duduia casa cînd călca, şi polcuta se rotunzea pe piept.
   Jupîneasa Marghioala a îmbrăcat-o frumos, precum se cuvenea, cu fustă şi eu ciubotele bune ; i-a pus o pestelcă neagră, i-a aşezat pe cap grimelută subţire cu horbotă şi, tot după sfatul părintelui, a dat-o la şcoală. întăi a mers cam greu cu cartea, dair pe urmă ■ s-a deprins copila. Rujile obrajilor au mai pălit puţin ; pielea mînilor s-a muiat şi s-a înălbit. Şi-n patru ani n-o mai cunoştea nimeni dintre fetele mahalalei, aşa vorbea, aşa se purta ; numai era mai voinică decît toate, plină şi bine făcută, cu păr bogat, castaniu, cu ochii negri şi ruşinoşi. Doar privirea ochilor fugară, — şi rîsul prea puternic, îi rămăsese ca acasă, pe malul Şiretului.
   Jupîneasa Marghioala era bucuroasă. A învătat-o gospodărie după ce-a scos-o de la şcoală, i-a arăiat cu de-amănuntul cum merge negoţul cu mere, ş-acuma avea un ajutor. Cîteodată avea nemultămiri : o clipă de încăpăţînare, o privire ascuţită din partea fetei; dar toate treceau, căci jupîneasa Marghioala era bună la suflet.
   —     Pentru cine muncesc eu ? pentru cine adun eu ? zicea ea. Fii cuminte ş-ascultă, draga mea ; iată, ca mîne te măriţi... ca mîne.
   Aglaia se punea acuma des la zăbrea, mai cu samă în amurg, cînd urcau la deal, de la cancelariile oraşului, tineri cu mustaţa răsucită. Jupîneasa Mar-
 356
 ghioala zîmbea, şi se pregătea să clădească alăturea, la doi paşi, casa de zestre.
   A venit o iarnă bogată în petreceri. Aglaia, de şi era cam sfioasă, de şi tovarăşele o priveau cu un zîm-bet care-i amintea obîrşia, ciubotele şi fusta de cit, se învîrtea des în vîrtejul valsurilor, în braţele tinerilor . care umblau după însurătoare. A trecut un an, au trecut trei, Aglaia creştea, şi-i plesneau bluzele în dreptul sînilor. Bătrînă a făcut logodnă c-un telegrafist, pe urmă a stricat-o. Iar într-o iarnă, după ce s-a sfătuit iar cu părintele Ion Bogatu, a primit de patru ori în vizită pe Neculai Andronescu. Părinţii lui erau plugari dintr-un sat de-aproape, «dintr-un soi de oameni nu tocmai bun», dar băiatul avea atestat de la gimnaziul oraşului, avea funcjie bună la primărie şi putea să înainteze. Pe urmă era sănătos, voinic, şi chiar de la vizita întăia i-a plăcut fetei. La vizita a cincea s-a făcut logodna. Foaia de zestre a scris-o chiar mirele cu multă luare-aminte; şi nunta n-a înt'frziat. De-atuncea au trecut şase ani... Aglaia s-a îngrăşat, are copii, — cinci, unul după altul, toti nişte obraznici cu fetele mînjite.
   ...Jarul clipea în sobă într-o flacără albăstrie. Bă-trîna oftă prelung şi dădu din cap cu jale.
   Ce-am folosit? se gîndea ea. De înzestrat am înzestrat-o frumos. Am dat parale, am dat o grădină mare; am făcut casă; am cumpărat nobilă; pînă şi cea din urmă lingură de la bucătărie tot eu am cumpărat-o, draga mea... Şi ei s-au aşezat în odăile făcute de mine, pe scaunele de mine muncite... de mine... şi azi mai puţin s-au uitat la mine, mînie mai puţin... Eu am rămas «jupîneasa Marghioala», care vinde mere prin tîrg cu panerele, iar Aglaia, madama Andronescu... Dumnezeu să le plătească 1... Cum n-a mai
 avut nevoie de mine, nepoata a prins a-şi înăspri ochii... Am spus eu într-un irînd două vorbe, am făcut-o să-şi aducă aminte, — şi n-a sărit asupra mea ?... Am crezut că-mi vîră degetele în ochi!... Ş-a venit pe urmă dumnealui şi mi-a cerut cont... Şi mi-au spus scurt că «dacă-i vorba pe-aşa», nu mai am ce căuta în casa lor...
   —     Cum dacă-i vorba pe-aşa ?... cum ?... vorbi bătrîna, încruntînd uşor din sprâncene şi privind ţintă în foc.
   Intr-o vreme s-a văzut iar singură ; bătrâneţa venise ; şi ea locuia numai cu gindurile în odăiţile ei pustii. A încercat să rabde, să se apropie de gospodăria pe care ea o întemeiase; dar o dată cucoana Aglaia avea musafiri, altă dată era dusă în vizită, altă dată era supărată. Numai cîteodată avea nevoie de parale şi atuncea o primea. Dar nu dura mult vremea bună. Şi bătrîna strîngea la inimă tot mai mult venin. Iar Andronescu se uita aşa fel la dînsa, încît, cînd se întîlneau, se ferea în laturi înfricoşată.
   —     Adică eu n-am cinste!... şopti bătrîna... Parcă dacă nu pot vorbi ca boierii, nu-s şi eu o fiinţă a lui Dumnezeu... o fiinţă ?... — Cine m-a pus s-o fac cucoană, draga mea... s-o fac cucoană ?...
   Acuma ofta chinuindu-se cu gîndurile jupîneasa Marghioala, dar nu mai avea ce face.
   Iar într-un rînd, văzîndu-se aşa de singură şi de năcăjită, s-a dus la biserică şi s-a rugat lui Dumnezeu să-i lumineze gîndurile. Şi în ceasul cînd a ieşit, mai uşurată, a pornit în satul de la margine, la Broş-teni, să-şi vadă finii pe care îi botezase odată. Acolo, nevestele i-au sărutat mîna ; o samă de fini erau flăcăi în joc, iar dintre fine unele erau fete de măritat. De venirea ei s-au bucurat toţi; au cinstit-o cu vorbe
 358
bune, cu cîte un pahar de vin, fiecare cu ce a putut, şi s-a întors acasă bătrîna întărită în hotărârea ei, să boteze şi să cunune cît mai des, iar pe unele din fine să le şi înzestreze; căci dintre toţi poate s-or găsi şi fiinţi care să cunoască Ifaeerea de bine, s-o întîmpine cu vorbă dulce şi cu zîmbet pe buze...
   Apoi de aici pornind, vremea s-a înăsprit rău. Nu şi-ar fi închipuit niciodată jupîneasa Marghioala că în sufletul Aglăiţei ei de altădată s-a putut grămădi atîta val amar de vorbe care o plesneau ca şfichiurile răposatului Cătănuţă. Nu şi-ar fi închipuit niciodată că ochii aceia ruşinoşi, care fugeau îndată într-o parte, ar putea să privească aşa de întunecaţi, cu să-getări aşa de veninoase.
   La cea dintăi cheltuială pentru o nuntă, a văzut-o în faţa ei, astfel, şi n-a mai cunoscut-o. Iar Neculai Andronescu, cu mînile în buzunări, cu rînjetul lui, a întrebat-o, parcă era gata să-i tragă două palme :
   —   Vira să zică pentru asta ţi-am luat eu fata ?...
   Bătrîna a simţit ca o pălitură în moalele capului,
pe urmă şi-a venit în fire.
   —     Apoi acu, a zis ea încet, cu năduh, acu îmi pare rău, draga mea, c-am făcut-o cucoană...
   Pe urmă a închis ochii. Amîndoi se repeziseră spre ea ; dar n-au atins-o. Curgeau în jurul ei vorbele de ocară cu nemiluita ; şi ea tăcea şi-i curgeau încet lacrimile pe obrajii ofiliţi.
   De o bucată de vreme viaţa ei aşa se strecoară. Şi după fiecare spaimă simte ceva împietrindu-se în ea : o hotărîre cumplită să se încăpăţîneze pînă la sfîrşit. Căci zadarnic a muncit, zadarnic a miluit pe o fată săracă, zadarnic a miluit pe un «golan» ; acuma pînă şi copiii lor o strâmbă şi scot limba cînd trec pe dinaintea ei. încaltea să-i facă să înţeleagă că de la ea
nu mai au nimica de aşteptat; să-i facă să înţeleagă că hotărîrea ei e nestrămutată : tot ce are, pînă la sfîrşit va da la alţii; numai banii de comînd şi-i va opri...
   La hotărîrea aceasta se opri şi acuma, cum sta înaintea focului, şi parcă se mai linişti.
   Murmură iar:
   —     Altceva ce pot să le fac ?... încolo Dumnezeu să le plătească... Dumnezeu...
   Un fulger de îndoială totuşi îi trecu prin inimă. Se gîndea la prigonirile lui Andronescu. Apoi îşi strînse buzele ca într-o spaimă.
   Se sculă de pe scaun într-un tîrziu şi se îndreptă spre camară. Simţise foamea deodată în tot trupul, ca o sfîrşire, ca o ameţeală. După ce mîncă, se închină multă vreme înaintea candelei, făcînd cruci şi şoptind rugăciuni, după aceea îşi pregăti aşternutul, stînse lampa şi se culcă. Abia într-un tîrziu, cînd somnul începu să-i domolească suferinţa, avu un oftat de uşurare...
                                                                           III
   Iarna întreagă jupîneasa Marghioala a ieşit dis-de-dimineaţă cu panerele ei pline de mere şi s-a întors sara. Uneori suia şi peste zi la deal, ca să-şi mal înoiască marfa. Asta se întîmplă în zile de sărbătoare. Umbla încet, fără zguduiri, se oprea în locuri ştiute şi-şi aştepta muşteriii. Dacă spulbera vîntul, se dădea la un dos. Era tare, răbda toate; de multă vreme se obişnuise şi cu vreme bună şi cu vreme rea. Tîrgo-veţii o priveau cum stă neclintită, cu cîntarul şi cu panerele la picioare, şi şi-o arătau din ochi:
   —   Iaca, soacra lui Andronescu...
 360
   Unii vorbeau cu oarecare ironie în glas :
   —     Eu nu înţeleg, bre omule, de ce mai umblă aşa... tot strînge, strînge gologan după gologan... Parcă nu-i mai ajunge... Am auzit că-i grozav de zgîrcită... Care, la vîrsta ei, ar mai sta aşa în vînt şi-n zloată ziua întreagă ?...
   Bătrînă înţelegea privirile; auzise de multe ori şi vorbele. Nu zicea nimic. Viaţa nu şi-ar fi schimbat-o pentru nimic în lume. Era singură, şi ar fi murit, în pustiul căsuţei din deal, dacă nu s-ar fi îndeletnicit cu ceva. Aşa apucase din tinereţă, aşa voia să moară. Iar banii, de şi-i ştia strînge, nu-i foloseau să ducă o viaţă mai din bielşug. Rămăsese tot la traiul de altădată foarte cumpănit şi foarte simplu.
   Iar în iarna aceasta, ducînd panerele pline şi ura-blînd pe uliţele tîrgului, parcă era mai slabă decît altădată şi-n ochii ei plutea o mîhnire mare, ca-n apropierea unei stîngeri. De şi în sufletul ei era hotărîtă, de şi se încăpăţîna să-şi îndeplinească voia pînă la sfîrşit şi să întrebuinţeze banii de ea munciţi aşa cum înţelegea, — totuşi frica îi rodea inima. Şi dimineaţa şi sara I se strecurau fiori de cîte ori auzea peste za-plaz, iîn cerdacul casei ei, paşii lui Andronescu, rari şi îndesaţi, ori glasul lui de bas.
   Şi-ntr-un rînd, într-o duminică de la începutul primăverii, tresări pe neaşteptate. Se gătea să se ducă la sfînta leturghie, — şi nici băgase de samă mişcarea uliţii şi a ogrăzii. De două ori se întunecă fereastra odăiţei. Simţi în stînga o căldură iute, pe cînd clampa veche suna, zguduită de o mînă cunoscută. Se trase repede în fundul încăperii, subt icoane, şi se aşeză, aşa cum era, îmbrăcată de plecare.
   Andronescu intră întăi şi deodată îşi pironi ochii asupra bătrînei. Aglaia închise uşa, apoi ieşi în lu-
                                                                                                                                                      361
mină, cu părul înfoiat şi drotat în jurul obrajilor plini, palizi. Era sprintenă încă, de şi se îngrăşase; avea mişcări iuţi, şi ochii îi scînteiau neliniştiţi. Bătrîna o privea cu oarecare luare-aminte. N-o văzuse de mult, ş-acuma i se părea mai plină nepoată-sa, cu bărbia crescută, cu nasul micşurat între obrajii pudraţi tare. Capotul roş cădea în falduri în juru-i; parcă o făcea mai naltă, mai mare decît Andronescu.
    «Poate vin să se împace...» se gîndi jupîneasa Marghioala.
    Bărbatul îşi cufundă mînile în buzunările pantalonilor şi începu să rînjească, cum îi era obiceiul. Bătrîna simţi adierea fricii.
    —     Vra să zică — începu el deodată — nunta ceea tot ai făcut-o... Ş-acu plănuieşti altele... Acu plănuieşti două. Vra să zică nu ne-am înţeles noi bine...
    —     De asta ati venit la mine ? întrebă bătrîna fără să se clintească de la locul ei.
    Andronescu se întoarse spre nevastă-sa :
    —   Auzi ? Tu ce zici ?...
    —     Eu ce să zic ? vorbi tare şi subţire Aglaia, şi-şi răsfrînse cu dispreţ buza de jos. Parcă am cu cine vorbi ? Nu i-am bătut capul de-atîtea ori ?
    Se întoarse spre bătrînă :
    —     Nu ti-am bătut capul de-atîtea ori ? Nu mai umbla să împrăştii banii la străini; lasă-te şi de obiceiul ista : tot cu panerele şi cu vînzarea... Doar sîntem şi noi oameni în rînd cu lumea şi ne faci de rîs...
    Ochii bătrînei se înăspriră, pe cînd inima i se strîn-gea în piept.
    —     Aglăită... zise ea blînd. Erai saracă cînd te-am adus... Te-am crescut cu dragoste... Te-am înzestrat... Asta-i răsplata ta ?...
 362
   —      Iar începi fleacurile cele vechi! vorbi repede, deodată întărîtată, Aglaia. Una-două, — începi...
   —      Apoi cum nu ? cuvîntă cu rîsu-i ciudat Andronescu. Se poate altfel ? Trebuie să ne puie dumneaei opinca-n nas !
   —      Nu mai spun nimica, oftă bătrîna. Dacă n-ati venit cu gînduri bune, tac. Eu azi am a mă duce la biserică şi vreau să fiu cu sufletul liniştit...
   Aglaia zise scurt, înţepat:
   —      Dacă te duci dumneata la biserică, atuncea nu ne ducem noi...
   O vreme rămaseră privindu-se în tăcere. Jupîneasa Marghioala simţea cum o cîştigă amărăciunea de viată. Bărbatul vorbi cu linişte :
   —   Am venit să ajungem la o înţelegere...
   Bătrîna nu răspunse.
   —      Iaca am adus-o şi pe Aglaia, să fie şi ea de fată. Şi ea zice ca şi mine. Să nu mai faci risipă în banul nostru... Banul care-1 cheltuieşti e al nostru, ş-al copiilor noştri... Să-ti cauţi de treabă, şi să nu te mai porţi duşmăneşte cu noi... Vezi-ti de bătrînetă, ai cu ce trăi, şi lasă pe străini într-a lor...,
   Vorbele nu erau prea întărîtate, dar bătrîna se uita la ochii celor doi: şi vedea . în umbra sprîncenelor cumplita flacără a răutăţii. Nici un pic de milă nu era pentru dînsa în fiinţile care veneau s-o ameninţe, să-i ceară silnic banii greu munciţi. Deodată simţi că se înăbuşă de amar, şi închise o clipă ochii. Apoi vorbi limpede, cu cuvinte suflate ca de un vint lăuntric:
   —      Iar ati venit să mă înfricoşaţi ?... Ce aveţi cu mine ?... V-am miluit, s-a sfîrşit... Acu nu mai aveţi nimic cu mine. Am să fac cu paralele mele ce vreau... De ani d'e ziile vă uitaţi la mine cu ură... N-am odihnă ;
                                                                                                                                                             363
ii-am pace să înghit o bucăţică de pîne de răul vostru... întruna vă umblă ochii după mine... ochi flămînzi... Nu vă mai săturaţi... Ce vreţi ?... Daţi-mî pace; lăsaţi-,mă în plata lui Dumnezeu.
   Se opri. Aglaia tresărise, cu o privire veninoasă, cu glas şuierător:
   —     Aşa ? să te lăsăm în pace ? Sînt fata ta, m-ai înfiat, dai la străini de pomană dreptul meu, şi eu să te lă'S ?... Cît m-ai chinuit şi nn-ai pedepsit pîn’ce m-am măritat ? ş-acu dai paralele străinilor ?...
   —     Stăi, stăi... zise Andronescu gros... Noi venisem pentru împăcare... Staţi... Nici o vorbă... Numai eu am de spus ceva... Iaca ce-i: eu sînt un oim care mi-am făcut planurile mele... Eu n-am luat aşa degeaba pe Aglaia... Vorba a fost că la urmă tot noi moştenim... Aşa-i ori nu ?...
   —     Auzi ? auzi ? strigă Aglaia. Ascultă şi înţelege. Din pricina ta, că nu mă înţelegi, la noi în casă e numai huiet 1... Una-două: paralele babei! N-am zi lăsată de la Dumnezeu liniştită, din pricina asta...
   —     Ho, ţară ! Foarte bine, aşa-i... cuvîntă cu linişte bărbatul. Aşa-i... La urma urmei e şi dreptul nostru... Eu îţi spun aşa, pentru cea din urmă oară : să cauţi să-ţi vîri minţile în cap — căci altfel se în-tîmplă poznă mare...
   —     Are să vă bată Dumnezeu! izbucni deodată bătrîna. Ieşiţi afară, nemernicilor !
   —   Cum ai zis ?
   —     Ticăloaso! ticăloaso 1 strigă bătrîna. Te-am crescut şi te-am înzestrat, te-am scos din sărăcie, ş-acu îmi vrei moartea... Ieşiţi! Am să dau tot la sărmani, tot am să dau, nu vreau să vă mai ştiu... Pieriţi din ochii mei...
   Aglaia se repezise, cu ochii arşi deodată de o mî-
 364
nle saibatică. Andronescu o izbi la o parte şi ieşi ei înaintea bătrînei, se aplecă asupra ei scrîşnind :
   —      Taci din gură ! să taci din gură ! că te vîr în fundul pămîntului!...
   Bătrîna închise ochii şi tăcu. Obrazul îi rămase neclintit.
   —      Haidem !... zise omul. Şi ieşiră, el întăi, şi femeia după dînsul.
   Trecură prin ogradă, deschiseră portiţa, care lega gospodăriile, şi intrară unul după altul în casa lor, casa de zestre. Copiii făceau larmă şi nu s-auzea nici în cer, nici în pămînt.
   Andronescu începu să răcnească :
   —      Tăceţi din gură! Tăceţi din gură, diavolilor, că vă ia mama dracului! Ai văzut ? zise el întorcîn-du-se cătră Aglaia. Ai văzut ce-ai făcut ? Dacă eşti o proastă...
   <— Ce face ? da’ cum să vorbesc ? da’ ce vrei să-i spun ?
   —      Mă rog, eu nu ştiu... Eu văd că tu-ţi dai în petic... Cît am vrut eu să te mai cioplesc, degeaba!... Tot aşa ai rămas... Odată, cu gura !... Iar am să-ţi moi ciolanele...
   —      Apoi aşa am ajuns de rîde lumea de noi... vorbi Aglaia cu ochii aprinşi. M-ai bătut, m-ai asuprit... Dacă eşti din neam de haidăi, ce să-ţi fac ?... Am avut eu o zi bună ?... încaltea de-ar muri baba... poate s-ar sfîrşi discordia...
   —      Hai-hai 1 neam de haidăi! Nu-ţi tace gura, bestia dracului!... Eu te-am scos şi te-am pus în rînd cu lumea ! Şi dacă mă ţin de babă, tot pentru binele tău mă ţin...
   Din căsuţa ei, prin uşa deschisă, jupîneasa Marghioala auzea larma de glasuri. Ştia ea de multă
vreme, iarăşi, ce viaţă duce Aglaia cu barbaiu-său. Sfezi şi lacrimi; din cînd în cînd veneau pînă la dînsa şi pînă la alţi vecini ţipete.
   —      E neam prost... s-a sfîrşit... şopti bătrînă cu durere.
   Iar Aglaia s-a ticăloşit şi s-a înrăutăţit. Ea ştie că trebuie să aibă barbat, da-ncolo n-aire o undă de dragoste pentru nimeni.
   —      Ah ! oftă jupîneasa Marghioala, mai bine o lăsam acolo, în satul ei...
   Şi peste zaplaz deodată porni un ţipăt sfîşietor, iute înăbuşit. — Apoi într-un tîrziu copiii începură să chiuie ca muşcaţi de ceva. Ii dădea Aglaia afară, smuncindu-i, tîrîndu-i şi plesnindu-i.
   —      Mare ticăloşie ^ gîndi bătrînă. Toate din pricina paralelor mele... Lacom şi ticălos om... Intr-o noapte e-n stare să mă strîngă de gît...
                                                                              IV
   Neculai Andronescu ţinea să fie funcţionar ca să-i zică toată mahalaua :
   —   Cucoane Neculai, ce mai veste pe la primărie?...
   Dar altfel ce putea alege din leafa lui ? Abia-i ajungea pentru cinstea obişnuită pe care şi-o făcea singur, în fiecare sară, la crîşmă la Vadana. Dacă se însurase şi luase pe «nepoata merăriţei», apoi voia să înţeleagă ceva. Zestrea luată în argint se scursese încet-încet, ş-acuma îi părea cumplit de mult pînă la moartea babei. C-o mînie de sălbatic întunecat la minte, vedea cum se părăduiesc banii, cum se duc la «străini», pe cînd el trebuia să se îndatoreze şi să plătească dobînzi. Nu înţelegea decît un
 366
lucru, de mult: că banii se duc ! Suferea el, trebuia să sufere şi Aglaia. La amîndoi li se amarau sufletele, — amîndoi se uitau cu ochi înveninaţi spre casa bătrînei. De-acolo venea toată ticăloşia vieţii lor!
   Şi lupta creştea între dînşii şi bătrînă. De la o privire aspră ajunseseră la o vorbă de vrajbă ; ş-acuma Andronescu ştia că pe bătrînă o poate în fiecare sară, cînd va vrea, vîrî în toate boalele. întor-cîndu-se de la crîşma Vadanei, o bucată de drum se gîndea la fata cea mare, la ovreica cea sprîncenată, cu buzele roşii ca fraga, şi zîmbea în ameţeala-i uşoară... «A dracului Revecă ! Se lasă numai pişcată...» Totdeauna ieşea Andronescu înfierbîntat de la crîşma Vadanei, şi-n fiecare sară se ducea întins acolo, ca un cal la grăunţele lui. Cînd ajungea în deal, se oprea. Se gîndea : Acu ar putea să intre, să mai bage oleacă draci în babă 1 La urma urmei este ş-o leacă de ambiţie la mijloc. Adică n-o poate sili pe baba dracului să facă aşa cum vrea el ? Stătea la îndoială. Uneori intra. De cele mai multe ori se mişca înainte, tropăia tare prin cerdac, şi cînd intra în odaia unde-1 aştepta Aglaia, trîntea uşa şi-şi întuneca privirile.
   —     Pe unde ai mai întîrziat ? îl întreba nevasta. Socoteşti că eu nu ştiu pe unde-ţi steclesc ochii ?
   —     Cum ? Treaba mea ! Am fost la afacerile mele. Mai păzeşte-ţi gura. Eu nu ştiu multe. Eu cînd m-oi mînia, îţi fac măselele grăunţe. Cît îs de amărît numai eu ştiu, şi de năcăjit! Din pricina babei am rămas dator! N-ai să ai tu linişte cu mine din pricina babei!
   Aglaia tăcea ; i se aprindea mînia veche în suflet şi se gîndea cu ură la mătuşă-sa Marghioala. Vorbea cu jumătate de glas, cu obidă :
                                                                                                                                                       367
   —     Am auzit că iar are de gînd să deie două sute de lei ş-o juncă...
   Andronescu scotea un: Hm! de ameninţare, şi obrazul i se întindea în rînjetu-i de răutate.
   Aşa, îndîrjite, ajunseseră lucrurile în primăvară. Şi într-o duminică, în singura-i zi de odihnă, jupî-neasâ Marghioala se întoarse cu tîrguieli acasă. Luase cumaş de rochie pentru un botez, şi un val de pînză, lumînare, flori şi toate cele trebuitoare pentru o creştinească facere de bine. Desfăcu pachetele, le rîndui frumos pe-un colţ de divan, după aceea începu să-şi pregătească mîncarea. Din cînd în cînd se apropia de fereastra deschisă, privea spre vecini prin lumina aurie a asfinţitului, şi trăgea cu urechea. Zarvă de ceartă ajungea pînă la dînsa. Ascuţit şi sfîşietor se înălţa glasul Aglaiei; iar din cînd în cînd, în răstimpuri, un bombănit greu îşi făcea loc, şi glasul ascuţit tăcea.
   —   Se sfădesc... şopti bătrîna.
   Mîncă tăcută, cu inima îndoită, ca totdeauna. Apoi, după ce strînse tacîmurile şi le spălă, se aşeză în prag în înserarea caldă. Era în săptămîna luminată şi livezile pline de flori trimeteau adieri de miresme. Bondari treceau prin întunecimea uşoară. Treceau ca pe o linie neagră, şi în urmă-le parcă rămînea un fir nevăzut, care vibra melodios.
   In tăcere, auzi deodată tropăit în cerdacul din faţă. Ştia cine o pîndeşte. Ridică ochii. Andronescu se uita la ea, cu gura întredeschisă. Parcă-i luceau ochii prin sara fumurie. Ea îl privi neclintită. Apoi deodată tresări la glasul lui.
   —     Jupîneasă Marghioală ! Aşa-i că iar te-ai apucat să creştinezi un suflet ?... Acu de botezat botezi, da’ de cununat pe cine mai cununi ?...
 368
  Bătrîna tăcu. Inima prinse <a-i bate cu durere, pe cînd Andronescu o privea cu stăruinţă, rînjind. Nu se clinti de la locul ei, din prag.
  —   Nu răspunzi ? ha ? Pe cine mai înzestrezi ? Pe
 ce venetică ?
  Inserarea creştea şi o jale aspră cucerea sufletul ju-pînesei Marghioala. Ştia că duşmanul ei o priveşte cu mînie şi închise pleoapele. Tăcere domni deodată în toată împrejurimea, peste case şi livezi, şi o muzică lină începu să cînte undeva. Era o melodie lămurită de depărtare. Numai sunetele moi şi dulci ajungeau prin limpezimea nopţii şi cădeau peste bătrîna neclintită, o atingeau parcă, o mîngîiau, şi-i deşteptau în suflet plîngeri, care nu puteau izvorî printre, pleoape, în lacrimi de uşurare. Amintiri se grămădeau încă o dată şi se împietreau ca-n icoane veşnice. I se părea bătrînei că deodată are dinainte-i întreaga suferinţă, strecurată în toată fiinţa ei zi cu zi, lună cu lună, an cu an. Şi nu se putea clinti din locul ei, parcă o apăsa o stîncă. Şi-ntr-un vis chinuit văzu toată grija ei pentru copila adusă de la ţară, toată dragostea, toată nădejdea. Şi mu înţelegea schimbarea care se făcuse. Alta era «cucoana Aglaia» acum : mare, plină, cu o .privire neliniştită, cu un glas ascuţit; era o fiinţă străină şi duşmană, cum n-ar fi putut ajunge de bună-samă, dacă rămînea în liniştea ei acolo, pe malul Şiretului. Dar Andronescu de unde a ieşit ? De unde s-a ascuţit atîta răutate în băiatul lui Androne ? Era un băieţel sfios şi umilit, nici prost, nici deştept, cum se cuvine să fie un fecior, de neam nu tocmai bun; ş-acuma cum de-a ajuns de nu-şi vede părinţii, de-şi alungă fraţii, de i-i ruşine de soacră-sa care a dat zestrea, care l-a înţolit, care l-a ajutat să se ridice între «ciocoii» tîr-
 gului ? — Intr-adevăr, poate am făcut o faptă rea... se** gîndi cu inima strînsă bătrînă... I-am adunat ca să se certe în toată ziua, ca el să-i rupă din cînd în cînd ciolanele şi ea să-l blastăme... Murmură cu glas stîns:
    —   Cumplită fiară e omul cîteodată !...
    Deschise ochii.
    Era întuneric des în juru-i. Vînt lin pornise şi suna în livezi. Era tîrziu şi-şi simţea trudite mădularele. Se ridică cu greutate, gemînd. Intră în casă, aprinse lampa. Trase perdelele, după aceea se pregăti să închidă uşa. — Atunci cînd întinse mîna, tresări : parcă avu un sughit năprasnic. Neculai Andronescu umplu deodată cadrul uşii, cu ochii lucitori, cumpănindu-se uşor.
    —     Stăi, zise el rînjind. Nu închide uşa. Stăi. Şi întinse mînile, parcă făcea semne de linişte. Pss... Stăi, încet, domol... Am chef să stăm oleacă de vorbă...
    Bătrînă se trase încet, cu ochii înfricoşaţi, subt icoane, la locul ei obişnuit. Se aşeză pe divanul curat, îşi încrucişă mînile în poală şi nu rosti nici un cuvînt.
    Andronescu închise uşa; apoi îşi cufundă mînile în buzunări, răsfrîngîndu-şi în laturi poalele paltonului. îşi scoase pieptul înainte:
    —     Eu sînt! ce te uiti aşa la mine ? Am văzut că mă aştepţi... M-am dus ş-am băut o litră de vin şi m-am întors îndată... Acu am eu gust să stăm de vorbă...
    Jupîneasa Marghioala tăcea.
    —     Ziua nu putem sta de vorbă... Nu-mi dă mîna... Mie-mi zice toată lumea «cucoane». Tu eşti numai o babă, o merărită...
 370
  Porni într-un rîs foarte vesei. Apoi se opri.
  —     De ce taci ? Asta nu-mi place. Am venit să ne înţelegem. De mult voiam eu să ne înţelegem... Tot ti-am spus: lasă dracului nunţile! nu mai înzestra nici o calică ! N-ai vrut să mă asculţi... Ha ? N-ai vrut să m-asculti...
  Bătrînă privea neclintită, fără de nici o vorbă.
  —     Eeee! Apoi dacă taci, să ştii că mă supăr. Ţi-am spus eu de multe ori c-am să mă supăr. întăi vreau să-ti spun că aş avea nevoie de o leacă de parale... Aşa ne-a fost vorba... Iar taci ?...
  Buzele bătrînei aveau un fior uşor. In ochi se grămădi ca o negură caldă. Dar hotărîrea să tacă pînă la sfîrşit îi venise deodată, şi o îndeplinea cu încă-pătînare.
  Omul ridică glasul.
  •— Taci ?
  Bătrînă nu răspunse. — Andronescu răsuflă o dată adînc.
  —  Vra să zică nu răspunzi!...
  Jupîneasa Marghioala clipi o dată din ochi: parcă era sătulă şi de viată şi de tot.
  Andronescu prinse a rîde. Se apropie; întinse braţele şi o apucă strîns de mîni. O trase spre el. Jupîneasa Marghioala se smunci, se încordă şi-şi strînse puterile. Cu o silinţă disperată repezi în mijlocul odăii pe Andronescu. Apoi se aşeză iar pe laită, su-flînd ostenită.
  —  Apoi dacă t'-i vorba aşa, stăi tu !
  Şi deodată bărbatul se repezi asupra bătrînei, cu pumnii. Ea gemea încet, căuta să-şi acopere fata cu braţele, încerca să tragă macatul pe ea, se prăvăli jos de pe pat, se tîrî într-un ungher, se ghemui tre-murînd cu spaimă, ca să intre sub pat; dar omul
 O ajungeâ CU pumnii, o izbea cu călcâiele, Icnind ia fiecare lovitură. O bătu multă vreme.
    —     Asta-i socoteala cea veche, calul dracului! — zise el după aceea, şi se îndreptă gîfîiod. îţi place ? Mai dai de pomană ? Mai faci zestre la calice ? Mai botezi ? Mai risipeşti paralele de sufletul dracului ? ha?
    Bătrîna tremura. îşi aşeza, cum sta căzută jos, părul cărunt sub casîncă. Lacrimi şi sînge curgeau laolaltă şi cădeau amestecat pe duşameaua curată. Se sculă apoi încet şi şovăi ameţită.
    —   Nici acu nu răspunzi ?...
    Ochii bătrînei luceau. Făcu doi paşi şi se plecă spre ocniţele de sub sobă. Andronescu o urmări.
    —   Nici acu nu răspunzi ?...
    Dar bătrîna i se ridică deodată în faţă, cu fierul de călcat cămăşi în mîna dreaptă. Omul n-avu cînd se feri. Văzu scînteierea unui fulger. Bătrîna-1 pocni în cap cu vîrful cel ascuţit. Se risipi deodată, ca sub trăsnet, cu tîmpla sfărîmată.
    Bătrîna tremura. Puse fierul la loc. Apoi făcu ocolul trupului căzut. Se aplecă, apucă amîndouă picioarele, intră între ele ca între hulube, se încordă şi scoase afară trupul. Deschise porţile care despărţeau gospodăria şi duse pe mort dincolo.
    Intră după aceea în casă, îşi luă caţaveica şi ieşi în dirum. Apucă la vale spre biserica înălţării. Cînd ajunse, îi vîjîia capul. întrebă în neştire de părintele Ion. Dar părintele Ion nu era acasă.
 —      Să-i spui să se repeadă mîni dimineaţă pînă la mine... mîni dimineaţă... şopti ea slugii. Apoi apucă iar la deal. N-avea în cap nici un gînd ; parcă i se golise sufletul şi de mîhniri şi de mulţămiri.
 Intră în casă, se dezbrăcă, îşi făcu patul, apoi, îna-
 372
 intea candelei de la icoane, prinse a se ruga. Bătea încet mătănii şi şoptea. într-un tîrziu tăcu. Şi cum se aşeză în pat, o sleire cumplită o cuprinse. Sta cu ochii în tavan, neclintită... Nu putea să mişte o mînă, un picior; nici buzele nu putea să le tremure. In tăcerea neclintită a odăii poate se gîndea la viaţa ei, poate se gîndea la mort, dar pe faţa ei nu se răsfrîn-Igea nimic din suflet...
    Veni a doua zi dis-de-dimineaţă popa Ion. Afară pornise zarvă, se strînsese lume, sosise şi poliţia ; şi părintele intră spăriat în odaia jupînesei Marghioala, nalt, deşirat, cu ofchii bulbucaţi, răşchirîndu-şi cu amîndouă mînile barba căruntă.
    —     Mare cumpănă ! strigă el lăsînd deschisă uşa. Un val de soare năvăli după el şi ajunse pînă la patul bătrînei.
    Părintele Ion se opri uimit.
    —   Ce ai, jupîneasă Marghioală ? Eşti bolnavă?...
    Jupîneasa Marghioala sta neclintită, cu faţa în sus,
  cu ochii deschişi.
    —     Părinte, nu pot să mor, şopti ea. Dă-mi o lu-mînare... Şi întoarse domol ochii spre patul de lîngă fereastră.
    Preotul aduse lumînarea pregătită pentru botez. Apoi privi cu spaimă la bolnavă.
    —     Ce ai, jupîneasă Marghioală ? Eşti plină de sînge... Eşti bătută ? ce ai ?
    —     Sînt farmată... şopti bătrîna. Aprinde lumînarea, părinte, şi iartă-mă... Eu sînt împăcată... Iar-tă-mă, părinte; eu l-am omorît...
    Părintele se înspăimîntă pe loc, parcă ar fi văzut
  o iazmă. îşi încîlci barba cu mînile, se prăvăli îndărăt şi ieşi afară. Acolo porniseră bocete, se auzeau glasuri grele... Oamenii năvăliră cu ochii sipăiimîn-
                                                                                                                                                         373
taţi. Bătrînă privea deasupra ei, spre icoane, cu luminarea în mînă. Intră şi poliţaiul, în uniformă.
   —     Mă rog, cum a fost ? strigă el, cu glas tare. Bătrînă n-auzea. O dezvăliră femei, o cercetară. Sîngele răzbătuse şi se închegase pe perinile albe.
   încet-încet oamenii tăcură ; şi o priveau cum sta neclintită, parcă aştepta ceva. Dar faţa bătrînei n-a încremenit decît cătră amiază. Atunci luminarea grea a căzut, ochii au rămas deschişi, învăluiţi în umbră, şi faţa s-a înseninat, căci ce fusese zbucium şi lacrimi părăsise îmbrăcămintea de lut.
 O ZI, CA ALTELE
A
In mahalaua noastră, la deal, într-o căsuţă ca toate celelalte dimprejur, sălăşluieşte domnul Gri-gore Laţcu, funcţionar mic la prefectură.
   Mai în sus de Grigore Laţcu şi mai la vale, — locuiesc alţi funcţionari, unii la primărie, alţii la poliţie, alţii la tribunal şi-n alte părţi. Fiecare cu casa şi gospodăria lui, şi nu-i unul caire să n-aibă cîţiva pomi roditori, ş-o leacă d'e grădină în care lucrează cu hărnicie cucoana, gospodină bună.
   Casa lui Laţcu are două odăi ş-o bucătăirioară ; în ferestrele din două geamuri înfloresc toate soiurile de iflori: fetiţe, micşunele, belargonii, canţelarii, vanilii, cu multă rîvnă îngrijite, ca sa n-aibă nici un trecător cuvînt a zice «uite ferestrele goale; parcă-i pustie casa asta». Intr-o odaie stau grămădite scaunele şi canapeluţele de zestre, cu horbote înflorite, cu pînzetuiri acoperite, ferite de tot ce le-ar putea vătăma. Pe ele nu şade nimeni; pentru musafiri sînt anume scaune de paie, în jurul mesei rotunde. In mijlocul mesei stăruieşte de ani o tăblăluţă de lînă, pe care tăblăluţă de lînă o lampă de o curăţenie desăvîrşită străluceşte. Lampa e în întregime de
                                                                                                                                                      375
 sticlă lăptoasă,. — cu piciorul cufundat în lâna ta-fUăluţei, cu ţilindrul scînteind în umlbra rece a odăii. Cucoana Luţa Laţcu priveşte pe ferestre, printre flori, potriveşte un faldur al cămăşilor scaunelor cu teluri, vine spre masa rotundă şi se uită cu luare-aminte, oarecum gînditoare la lampă.
   —     De cînd m-am măritat, zice, de optsprezece ani am lampa asta... Acu nu se mai găsesc aşa lucruri bune...
   Şi sînt în odăi foarte multe lucruri care au această vîrstă, de la cleştele care stă încremenit după sobă, pînă la covoraşele de petici de pe duşamele, pînă la cadrele de pe păreţi foarte viu colorate. Aceste cadre au fost puse la locul de cinste după ce au fost strînse cu grijă din fascicolele Memoriilor lui Casanova, — nişte cromolitografii nevinovate cu căţei, oiţe işi copii, pe care editorul, odinioară, le împărţea ca premii cetitorilor odată cu opera celebrului italian. — în bucătărioara în care abia te poţi în-vîrti, în fiecare zi cucoana Luţa curăţă şi freacă cu mînie tacîmurile şi toate uneltele trebuitoare gospodăriei. Niciodată dumneaei n-a suferit o slujnică. Zice dumneaei:
   —     Mai întăi toate-s nişte ticăloase ; al doilea toate fac treaba în batjocură. Cînd le văd aşa, îmi vine să nebunesc.
   De altminteri în privinţa asta toate cucoanele din vecinătate sînt de aceeaşi părere. Toate sînt harnice foc; gospodăriile tuturora strălucesc de curăţenie. Totuşi din cînd în cînd1, cătiră bărbaţi, se tînguiesc că sînt singure, că n-au servitoare şi ele, că muncesc ca nişte roabe. Clipele de revoltă se potolesc repede; viaţa nu-şi schimbă aşa de lesne mersul.
   Domnul Laţcu e un om cu faţa rotundă, foarte
 376
 roşcovană, cu mustaţa balaâe bine răsucită totdeauna. E un om tînăr încă.
   A fost un băiat sărac, venit de la ţară. A fost practicant la judecătorii, la subprefecturi; pe urmă i s-a făcut o leacă de leafă. A făcut ce a făcut şi a scăpat de oaste, după aceea s-a însurat. Luţa Zugravului era cu mult mai în vîrstă decît el; era o femeie de treizeci de ani trecuţi; însă avea o leacă de zestre şi era o gospodină fără păreche.
   —     Cam cîrtito'are, cam aspră, cam geloasă... zicea domnul Laţcu ; dar tare harnică...
   Trăiau de optsprezece ani. Domnul Grigore Laţcu avusese cîteva năcazuri: ba cu nişte lipsuri de acte, ba cu nişte timbre care-i fuseseră date pe samă şi dispăruseră; — însă trecuseră toate: era muncitor, bun şi supus şi se bucura de o leacă de protecţie. In aceşti optsprezece ani de viaţă numai o fată au avut. Acuma duduia Lenţa învaţă la şcoala profesională ; e cuminte, se pricepe într-ale gospodăriei, şi ca mîni-poimîni încep a veni peţitori. — Iar domnul Laţcu a ajuns să fie oarecum împăcat cu soarta. Ştie că la lucruri mai mari nu poate rîvni; ştie ce mese va mînca de-acuma pînă ce i se va împlini veleatul; ştie cît vin i-i îngăduit să plătească la un chef, aşa ca să nu se supere nevasta la aducerea lefii... La sărbători, la anul nou, trimete cărţi de vizită mai ales celor mai mari, după ce, cu slove frumoase, în urma obişnuitelor : F.P.Z.O., adaogă : «Raspectoase felicitări!»
—   Pe aceşti oameni «care pot să-i facă un rău», cînd îi întîlneşte, îi salută cu grabă : — parcă vrea să-şi smulgă cu tot cu păr pălăria din cap. — Cu colegii se mai ceartă, se mai îmlpacă la un pahar de vin. Cu cei mai mici se poartă aşa ş-aşa. Nu se poartă rău, căci fiecare-i cu nevoile lui, şi sătenii, săracii,
 377
ştiu că «pînă nu ungi osia, nu merge bine roata». Cu atîta îşi mai sporeşte leafa mică de 130 de lei, cu piouşuri de pe la fraţii lui de odinioară. Fraţii aceia acuma însă îşi scot căciula înaintea lui şi-i zic:
    —  Cucoane Girigore, aş avea dte scos o hîrtie...
    Domnu Latcu îşi mîngîie încet mustaţa şi aruncă spre cei dinaintea lui o privire şireată şi foarte înţelegătoare.
    Acasă, cum vine, s-apucă de treabă. Are grădina de îngrijit, are nişte curcani şi nişte gîşte totdeauna, şi cu rămăşiţele gospodăriei poate creşte şi doi, trei godaci. Afară de certurile de după chefuri, la luarea lefii, nemultămiri cu coana Luta are aşa din vreme în vreme, — destul de des. Cucoana Luta e foarte aprigă, — şi are un nas roş în vîrf, plin de gelozie. L-a temut chiar de la început cu o soră a ei, — pe urmă s-a uitat cu ură şi cu mînie cîte un răstimp la toate vecinele mai tinere decît dînsa. — Prin toate domnul Latcu trecea cu oarecare nepăsare.
    Mai amărîtă şi mai frămîntată în gospodăria ei trăise cucoana Luta. De ani, zilnic, se supăra dimineaţa, la cumpărăturile din tîrg; de ani se supăra pe fetită că rupea prea curînd rochiţele şi botinele; de ani, zilnic, se supăra la masă, de ani tresărea la toate cîrcîirile găinilor din ogradă, de ,ani cu năduh striga la uli: ihaa-ihaaa! bătînd din palme şi ame-ninţînd cu pumnii văzduhul; de ani stătea la pîndă la geam, cînd trebuia să sosească Grigore de la can-ţelerie: îl spiona printre flori şi nasul ascuţit avea în clipele acelea în vîrf o pată roşă ca sîngele. De ani n-avusese şi ea o clipă de mulţămire şi de hodi-nă. Ş-acuma, de atîta vreme hărţuită, i se înăcrise sufletul, ajunsese să se blastăme şi să dorească moartea.
 378
  —     Vorbe! zicea domnul Latcu zîmbind. Du-te şi-ti caută de treabă !
  Cucoana Luta întindea gîtul uscat spre el; din umbra în care sta, îl privea cu doi ochi galbeni scăpărători şi avea un zîmbet dureros, cu o întindere de buze, între care se zăreau două ştirbături în gingiile de sus. Ofta şi începea să clocotească cu amar.
  Acu, într-o zi, după o noapte cu visuri tulburate, cucoana Luta s-a sculat morocănoasă. Ieşi prin qgra-dă în fusta-i de cit, cu un şal vechi în spate, adus peste umeri, cu capetele încrucişate pe piept apoi înodate la spate : un şal care odinioară avusese o coloare, dar care părea acum ceva secular, o piele ruptă, roasă, a unui animal de pe alte tărîmiuri. Se duse la poiată clămpănindu-şi papucii ; acolo îşi în-covoie trupul lung şi uscat, deschise repede portiţa şi începu a cotrobăi cu mînile-i lungi prin întunericul şandramalei scunde. In circîiri de spaimă şi mirare, cucoana Luta scotea găină după găină şi le căuta de ou. Dădu drumul cuooşului — un cucoş bătrîn po-rumbac, cu nişte pinteni ca două pumnale; îi ascultă trîmbitarea învingătoare ; apoi, cu grijă, lăsă să iasă şi curcanul pestriţ Şi ce^e ‘două curci, nevestele curcanului. Pentru aceste trei paseri mari şi nobile, cucoana Luta avea o dragoste deosebită, — şi chiar respect : nu s-ar fi îndurat să jertfească una pentru hrană, ferească Dumnezeu ! Curcănaşii pe care-i scotea şi-i ridica cu greu, hrănindu-i cu coada şoarecelui şi brînză de vacă, îi vindea. Dintr-o altă poiată, de alăturea, dădu drumul şi la şase gîşte albe. După aceea, scoase din bucătărioară săculeţul cu grăunte, şi începu să cheme cu un glas ciudat, ascuţit, — pe cînd braţele osoase zvîrleau în toate părţile, semănînd parcă, boabele aurii. Chiar atunci ieşea soarele dea-
                                                                                                                                                    379
supra livezilor, şl dintrodată căsuţa curata se înveseli. Prin vecini se auzeau glasuri, chemări: se auzeau strigătele gobăilor; şi cucoana Luţat ridicîn-du-se în vîrful degetelor şi privind peste zaplazuri la deal şi la vale, vedea capete îmbrobodite cu grimele albe, fete cunoscute, vedea mişcarea dimineţii, în gospodării. Privi un timp cu luare-aminte, apoi se întoarse iar la paseri. Le aduse apă proaspătă, le împrăştie din nou grăunte. Şi scăpată de grija aceasta, intră repede în casă. In odaie, o odaie c-o masă, o oglindă, cîteva scaune şi trei paturi cu macaturi ieftine, domnul Grigoire şi fetita dormeau încă, învăliţi pînă sub bărbie cu plapome roşii. Aşternutul din al treilea pat era frumos strîns şi păturit. Cucoana Luta începu să orînduiască lucrurile, să le mute, să le potrivească mai bine, întăi încet, apoi cu zgomot. Ieşi de două ori ca să scuture lăvicerele şi trînti uşa în uirma ei. Privea pieziş spre leneşii care dormeau, şi se vedea că-i foarte nemultămită.
   —     Bine, bre omule, ce înseamnă huietul ista ? mormăi cuconu Grigore deschizînd ochii. N-ai tu chip să dormi cumsecade în casa asta !
   —     Ce ? răspunse deodată, ascuţit, cucoana Luta. Da’ de cînd s-a făcut ziuă ? Eu am treabă, eu nu pot s-aştept...
   —     Iar începi ? Tot aşa îmi faci, în toate dimineţile...
   —     Apoi fireşte, dumnitale ce-ti pasă ? Eu muncesc ca o roabă. Eu mă culc mai tîrziu, eu mă scol mai dimineaţă, abia îmi simt ciolanele de trudă, şi încă mai aveţi obraz ,să vorbiţi 1
   —     Cine dracu te pune să te scoli cu noaptea în cap ?... mormăi gros, nemultă,mit, Laţcu.
   Cucoana Luta era să-l fulgere cu ochi aspri; dar
 380
 patul sorţii şi bărbatul se întoarse cu fata ia părete. Fata, Lenta, deschisese ochii la cele dintâi vorbe, ieşise cu fereală şi cu frică din căldura leneşă a plapo-mei şi acuma se îmbrăca în pripă.
   —      Da’ tu ? da’ tu ? strigă cucoana Luta. Ce te zbaţi aşa ? ce te-a apucat ? Ai să rupi straiele !... Mai încet! Ho, ho ! mai încet, c-ai să mă spării ş-am să-ţi sar în cap !
   Fata dădu să-şi tragă ghetele, ca să iasă mai iute afară. Cucoana Luţa îşi puse mînile-n cap :
   —      Vai de capul meu !... Ia uitaţi-vă, oameni buni! Acelea-s botine ? Apoi bine, Lenţucă, aşa te-am învăţat eu să-ţi curăţi botinele ?... Ia uitaţi-vă, oameni buni, ia uitaţi-vă! Piei dinaintea mea, lene 1 Eu nu înţeleg cum poţi tu suferi colb pe tine, pe straie, pe încălţări... Eu cînd eiram ca #ne... Ieşi mai repede ! Ţie-ţi trebuie nişte straie de fier, şi nişte botine de fier, — şi încă ş-atuncea ai trece primtr-însele. Ia ui-taţi-vă, oameni buni, cum se foieşte!
   Cucoana Luţa începu să bată din palme cu mirare grozavă. Cuconu Grigore se întoarse deodată cu faţa spre ea:
   —      Da’ ce ţi-i, frate ? începu el să strige. Ce dracu te-a apucat ?...
   Fata se strecurase pe uşă. Cucoana Luţa îşi lăsă în lungul trupului braţele. Bărbatul se sculă în capul oaselor. Strigă iar întărîtat:
   —      Bre, bire, bre! pînă ce nu-i trînti, nu-i trăsni şi nu-i batjocori, nu-i chip !... Am s-ajung să-,mi iau lumea-n cap!... Am să te lăs dracului ş-am să mă duc I
   începu să se îmbrace smuncit, repede. Cucoana Luţa ieşi afară, după fată, după găini, după mătură, după lăvicere, după toate ale ei. Şi pe cînd umbla,
 381
 ofta greu, şi privea fix înainte, cu ochii tulburi, plini de supărare.
    —      Ce umbli aşa ? ce trînteşti aşa ? zise domnu Latcu.
    Cucoana Luta mormăi ceva neînţeles.
    —   Ce spui ?...
    Femeia se întoarse, ieşi prin sală, voirbind singură.
    —      Iair turbă !... zise scîrbit domnu Latcu. Iar cucoana Luta, umblînd şi trîntind cu mînie. lucrurile care-i cădeau sub mînă, cugeta la năcazul din ziua aceea şi la altele, şi o supărare mare o învăluia. Adu-cînd cafeaua neagră pentru bărbat şi feliuta de pîne pentru fată, supărarea-i crescu; iar după ce rămase singură şi după ce-şi isprăvi treburile dimineţii, se aşeză pe prispa de dindos în bătaia soarelui, oftă greu şi rămase cu ocfiii aţintiţi asupra grădinii. Ii era cald. îşi desfăcu de pe ea şalul străvechi. O şuviţă de păr îi căzu peste frunte. îşi aşeză cu graba, sub grimea, păirul. Şi sta mîhnită, privind înainte, cu buzele uşor deschise, într-un fel de întuneric care creştea clipă cu clipă. Parcă nu mai auzea nimic din uşoarele zgomote ale vecinătăţii.
    Se gîndea. Mai întăi era convinsă că nu e geloasă. Numai atît, că pe femeia lui Panaite Tomescu din capătul de Ia vale al ulitii n-o putea suferi: necontenit aţine calea lui Laţcu; în fiecare sară, la fereastră, mioirlăieşte şi dă din cap. La urma urmei, parcă numai la asta se opresc durerile ei ? De cînd s-a căsătorit n-a avut ea o zi de linişte. Şi chiar de-a avut zile de sărbătoare şi de odihnă, trebuiau să vie şi scînbe măcar un ceas-două. Nici ea nu ştie de ce n-are noroc defeil. Prietine n-are; cîte a avut, toate au fost nişte fiinţi ticăloase; intrau în casa ei numai ca s-o spioneze, s-o vorbească de rău, şi să steie la
 382
 taclale şi la rîsete cu Grigore Latcu. împrejurul ei numai cu intrigi şi cu farmece umblau. Mai bine c-a sfîrşit aşa : nici să-i vie în casă, nici să se ducă la ele. Acum numai două cucoane are, cu care se mai poate înţelege, două neveste de funcţionari la casierie, mutaţi aici tocmai de pe la Q.alaţi~ Cu dînsele mai schimbă o vorbă, două, da’ încolo nu mai are pe nimeni...
   Nimic nu era limpede în cugetul cucoanei Luţa. Crîmpeie de gînduri veneau şi fugeau. Din multele-i pricini de supărări nu putea alege nici una temeinică, grozavă, — caire să-i îndreptăţească oftatul de sfîşiere şi murmurul dureros :
   —      Of 1 îmi vine să nebunesc... îmi vine să mă dau cu capu-ntr-o fîntînă !...
   Acu ceva tulbure parcă i se strecura în trup, în minte. Ceva rece, nedesluşit, o sfîşiere, care răspundea unei firînturi de gînd, rostită înlăuntiru, cu buzele închise:
   —      De-atîţia ani... de-atîtia ani... nu mai am pace... nu mai am hodină...
   De-atîtia ani se trudea ; jos, cu mulţămire nu se aşezase niciodată, ci totdeauna căzuse cu un oftat de amărăciune. Ş-acuma, din ciolanele atîta vireme trudite, se împrăştia în trup, în minte, acea sfîşiere rece şi nedesluşită.
   Cîteva piuicuţi negre se apropiau cu sfială de din* sa ; întindeau la fiecare pas capetele şi o priveau cînd c-un ochi, cînd cu altul. Cucoana păru că le zăreşte ; făcu o mişcare : ele bătură din aripi şi porniră la fugă cîrcîind. Clipa aceasta neobişnuită deşteptă cu desăvîrşire pe nevasta lui Laţcu. Deodată îşi ridică privirile cu luciri galbene, urmări paserile, apoi şi le opri asupra straturilor cu verdeţuri din grădină.
                                                                                                                                                              383
Se ridică iute, se duse şi-şi alese mărar, pătrunjel şi cozi de ceapă, se întoarse grăbită, ca urmărită de ceva, şi intră în bucătărie. Acolo începu să cotro-băiască tntr-un ungher; ridică un chersin şi scoase cîteva bucăţi de carne rămasă din ajun. Le spălă cu grijă, le aşeză pe fumd ; ascuţi cu zgomot cuţitul de marginea ceaunului, pe urmă se opri, în cumpene.
  —     Am să fac o mîncărică, ca şi ieri... şopti ea apoi, cu hotărîre.
  îşi pregăti tingirea, untura şi începu să lucreze. Pe uşa deschisă intra lumina soarelui de mai. O adiere blîndă venea dinspre livezi, cu miros de flori. Linişte mare se întindea în împrejurimi; rar se auzeau cîntînd cucoşii; rar cîte un strigăt pornea cine ştie unde — şi ajungea, din pricina depărtării, melodios pînă la căsuţa lui Laţcu.
  Cucoana Luţa auzi glasuri deodată, şi tresări din gîndurile ei dureroase.
  —   Cine vine?
  Veneau încet, prin grădină, foarte uşor îmbrăcate, numai în papuci, cele două vecine cu care stătea de vorbă din cînd în cînd : cucoana Luxiţa şi cucoana Ileana... Bărbaţii lor plecaseră la casierie, şi ele se îndemnaseră într-acoace, ca să mai schimbe două-trei vorbe. Cucoana Ileana era acuma căruntă, în vîrstă, mamă a multor copii. înainta cu greu, sufla repede, şi-şi mişca alene capul, făcînd să joace vă-luireleîe celor trei bărbii. Cucoana Luxiţa era tînără încă, — şi ochii mai păstrau o lucire de tinereţă pe faţa balaie, ofilită.
  Cucoana Luţa lc zîmbi uşor, cu amărăciune. Şi cucoana Ileana Timotei întrebă tare, subţire, aşezîn-du-se încet pe pătuţul de lîngă fereastră :
  —   Ce mai faci mata, madam Laţcu ?
384
   —     Ce să fac ? ia şi eu cu nacazurile; fac o leacă de mîncărică...
   —     Da’ că zău, madam Laţcu, nici nu te ajunge capul ce să mai faci...
   Cucoana Luxiţa Gheorghiu se rezemase de uşor ; îşi ridică alene mîna cu un boboc de trandafir, mirosind prelung şi închizînd o clipă ochii.
   —     Madam Laţcu, ce ai mata ? vorbi ea încet, cu un zîmbet dulce. Paircă eşti mîhnită...
   Cucoana Luţa îşi puse deoparte cuţitul, îşi şterse mîna de un colţ de ştergar şi rămase privind în tăcere spre cele două vecine. Apoi oftă.
   —     Eh, multe am !... .grăi ea cu durere. Azi dis-de-dimineaţă am avut o supărare... Ce să fac ? dacă nu pot, aşa-s eu blăstămată, nu pot... Eu treaba trebuie s-o fac la vremea ei... Eu mă culc tîrziu, şi simt eu cum mi-s ciolanele fărîmate... Parcă ce hodină mai poţi avea ?... Fac treabă, fac — şi de la barbat, draga mea, să mă crezi, n-ai nici o mîngîiere... El se duce, ce-i pasă ? El se uită la altele...
   Ochii cucoanei Luţa eirau tulburi şi întunecoşi.
   Nevasta lui Timotei zise :
   —     Doamne, madam Laţcu, n-ar trebui să te superi pentru o fiinţă ca aceea...
   —     De cine vorbiţi ? întrebă cucoana Luxiţa ; de Aglaia lui Panaite Tomescu I Am văzut-o şi ieri, gătită şi pudrată... Mă mir cum de-i dă mîna...
   —     Da, despre dînsa-i vorba... zise cu tmulţămire nevasta lui Timotei. Iar cucoana Luţa se simţi deodată gata să-şi verse tot focul pe care-1 avea la inimă :
   —     O văd, o tot văd, zise ea repede. O văd gătită,
 o văd sulemenită, o văd îmbrăcată... Ş-aud : ba că stă la uşă, ba că stă la fereastră, ba drăingăneşte la
25 — M. Sadoveanu — Opere, voi. IV
385
 pian... şi cîţi trec întorc capetele spre dînsa... Decît d'ac-aş şti eu că este ceva la mijloc în tine dînsa şi Grigore, i-aş scoate ochii... Aceea-i femeie? Vezi mata, dragă, aceea umblă numai cu mode şi eu toată ziua muncesc. Eu o pălărie la doi, trei ani; eu o rochie la cinci ani... Da’ nu s-a îndurat el să spuie : Na, tu, Ifăptuiră a lui Dumnezeu, iaca, ia-ţi şi tu ceva, mu umbla aşa ca o calică... De ce să nu-mi deie ? că eu strîng, eu economisesc, eu fafc dintr-uin ban cît ar face cealaltă din zece, eu pe pudre şi parfumuri nu dau nimic, eu cinstită sînt... Şi nici la un bal nu mă duc, mici la o petrecere, eu îmi caut de treabă. Ce să fac? dacă aşa-s eu ticăloasă! ce pot face?... Iaca, de dimineaţă, crezi c-am stat oleacă ? ba cu găinile, ba cu grijitul, acuma cu mîncarea, — ş-acu cîte mu sînt care stau, stau şi se uită pe fereşti şi se gîndesc la toate fleacurile ?... Eu nu ştiu ce să mai zic, nu ştiu ce să mă fac, da’ cîteod'ată, spun drept că-mi vine să mă dau cu caipu-ntr-o ilîntînă !
   Şi repede, cu voce pîîngătoare, cucoana Luţa se tînguia. Vorbi din nou despre ceea ce face ea ca gospodină, îşi arătă degetele tăiate sau împunse, aduse iair vorba despre inevasta lui Panaite Totmescu, cu obidă, se întinse după aceea cu amănunte nesfîrşite asupra cuptorului stricat, pe care, iaca, nu mai era fn stare să-l mai tocmească.
   —     Şi doar mode nu-tmi fac, pălării nu-mi fac, ca aceea... Eu inu înţeleg ce găsesc barbaţii la dînsa...
   —     Aşa-s barbaţii, aşa-s... se tînguia şi cucoana Ileana, dînd dim cap încet şi mişcîindu-şi văluirelele bărbiei.
   —     Eu, drept să-ţi spun, cucoană Luţă, zise după aceea cucoana Luxiţa, mirosindu-şi prelung bobocul de trandafir, drept să-ţi spun, aş mai lăsa toate în-
 386
colo, nu m-aş mai zbuciuma aşa... Şi eu am ale mele,
o  mulţime... dar eu mai iau o carte, o gazetă, mai cetesc... Ar trebui şi dumneata să te mai hodineşti... Aşa — treabă şi iar treabă, de la o vreme te saturi!
   Urmă o clipă da tăcere. Cucoana Luţa voia să răspundă şi-şi ţinti ochii tulburi sipire tînără.-Dar Luxiţa îşi întorcea urechea la ţipetele cunoscute care veneau din apropiere.
   —     Ia! zise ea tresărind. S-aud copiii... Mă duc !... S-o fi arzînd ,şi mîncarea pe foc !...
   Se desliipi de uşor şi porni grăbită.
   —     Ei, nu-ţi vina să turbi ? izbucni deodată în urma ei nevasta lui Laţcu, privind încremenită la cealaltă vecină. Dacă-ţi spun! Să ceteşti o carte, să ceteşti o gazetă ! Iaca de ce îmi arde mie. Iaca şi asta, umblă cu flori, cu coc, şi se crede frumoasă... De aceea crăp eu de ciudă...
   —     Dumnezeu a umplut lumea cu ce-a putut, răspunse tînguitor cucoana Ileana. Ţi-oi spune eu, ma-dam Laţcu, şi despre madama asta un lucru de ai să te cruceşti...
   Şi amîndouă începură să sfătuiască un timp, — şi între sfaturi cucoana Luţa iar intra cu obişnuitele-i tînguiri. Avea ea în ziua aceea o durere pe care trebuia s-o reverse în cuvinte.
   Iar după ce plecă şi cucoana Ileana, — rămase nevasta ilui Laţcu singură, tot nemulţămită, oiftînd, şi murmură cu năduh :
   —     Iaca şi asta, umblă aşa cu poşta de la casă la casă... In casa ei nu-i un lucru aşezat... Şi cînd vine bietul barbatu-său acasă are ce aştepta pînă ce îmbucă O' mîncare ca vai de lume!
   întunecată, — îşi isprăvi tirebile bucătăriei, lăsă oa-
25 <•                                                     387
lele şi tingirile să scadă, apoi ieşi, ca să caute ouăle în cuibare..
   înaintea pragului, însă, înţepeni îngrozită, căscă ochii şi-şi zvîrli braţele lungi în sus :
   —   Vai de mine şi de miine ! uliul I
   Cucoşul îşi înălţase chemarea cte alarmă şi găinile se repezeau bătînd din aripi la dosuri. Paserea de pradă săgetase din înălţime vîjîind şi izbise în tufele din grădină o găină albă. Acum o apucase în căngi şi se trudea s-o ridice, s-o ducă cu el peste zaplaz.
   •Cucoana Luţa înleepu să răcnească :
   —      Iha-ihaaa... pirelunig, cu spaitmă, rqpeziindu-se în gqană. Din fugă pusese mîna pe-o cociorvă, o înălţase, şi aşa, printre tufe de lilieci şi de coacăză, alerga spre duşman. Găina se zbătea; uliul o strîngea în ghiare şi o ameţea cu bătăi de aripi în cap. Apoi, la apropierea viforoasă a femeii, se ridică scurt, fîlfîi printre copaci şi dispăru deodată, lăsîndu-se peste zaplaz în zbor lin.
   Nevasta ilui Laţcu apucă cu grijă găina, o cercetă,
—   apoi o puse la păimîmt înainte-i. O privi cum deschide ciocul în răstimpuri regulate, cum stă mai mult moartă, cu ochii învăluiţi. Privi în juru-i, privi printre arbori în direcţia în care zburase duşmanul şi izbucni:
   —      Bată-1 Dumnezeu să-l bată! acu asta îmi mai trebuia, .după supărările pe care le aim !... Ce fac eu acuma ? Trăsni-l-ar şi l-ar detuna ! Iaca, moare găina...
   Ridică paserea de la pămînt, o duse în fugă pînă-n bucătărie, acolo o stropi cu apă, şi se uită cu turbare, cu amar la dîrnsa, pînă ce-o simţi că înţepeneşte. Atunci începu să se tînguie şi să blastăme încet. — Aşa mormăind cu obidă aduse ouăle diin cuibare, aşa
 388
îşi^ isprăvi treburile sus, ştergînd repede, cu mînie, colbuil de prin toate colţurile salonaşului, aşa se întoarse, şi se opri în pragul (bucătăriei. Ii era sete. Se repezi cu cofa pînă la fîntînă de la poartă. Se întoarse, umplu căiniţa, bău repede apa, după aceea începu să umble prim bucătărie.
   —     Parcă mă doare capul, şopti ea. Ce Dumnezeu
oi  mai ifi avînd... Nici nu ştiu ce să mai fac, aşa-s de amăirîtă !
   Intr-un răstimp, apoi, ascultă bătaia ceasurilor de la turnul catedralei; era unsprezece. De-acuma au să vie şi Grigore şi Ifata ; trebuie să puie de tmămăliguţă.
   La masă, fata, Lenţa, tăcea ca de obicei. Cîştigase în viaţa năcăjită a copilăriei o teamă de fiecare clipă
—   şi o groază parcă, în zilele de mînie ale maică-sa. Grigore Laţcu mînca încet, părea nepăsător — de şi vedea biine că rnevastă-sa aibia aştepta să izbucnească.
   —     Tu de ce nu mînînci ? întrebă el totuşi într-o vreme.
   —     Mîncare îmi trebuie mie ? zise cu glas stăpînit femeia. Şi deodată începu să-şi verse amarul.
   Iaca, aşa o lasă singură, acasă, fără un ajutor, fără nimica, şi a venit uliul şi a omoirît o găină. De-cît aşa viaţă, mai bine ocna, mai birne moartea.
   —     Lasă-imă, bre omule! strigă cu îndărătnicie bărbatul. Ş-apoi dac-a omoirît-o ? O găină ! Ce! e mai mult decît o găină ? Mare lucru ? Un cap de ţară ! Dă-o dracului, lasă-mă în pace, să-mi ticnească mîncarea...
   Cucoana Luţa era ostenită de atîta năcaz; a'bia putu să îngîne:
   —     înţeleg ! înţeleg prea bine 1 ce-ţi pasă ţie 1 Eu o rochie nu-mi fac, eu o pălărie nu-mi cumpăr. Eu de dimineaţă pînă-n sară muncesc; îmi trece ciolan prin
ciolan ; eu n-am o zi bună... Ce să fac ? eu nu pot fi «altfel! Ce să fac? urmă cucoana Luţa cu un rîs dureros; eu nu pot să ies gătită la zăbre, s-aţin calea barbaţilor, să ifac cu ochiul. Eu nu-mi fac mode. Eu sînt -femeie cinstită. Dumnezeu singur ştie cît mă năcăjesc... Uită-te la mine, uită-te, ce-ţi pasă ! Tu mî-nînei şi te duci, ce-ţi pasă ! Eu stau bolnavă aici. îmi vine să mă dau cu capu-ntr-o fîntînă !...
   Bărbatul o pri-vea cu nepăsare :
   —     Ce descînţi tu acolo, bre omule ? Ce vorbeşti de mode şi zăbre ? Du-te şi te dă cu capu-n fîntînă, dacă n-ai ce iface altceva !
   —     Ştiam eu că asta-i răsplata roabei ! gemu trudnic cucoana Luţa.
   —     Ei, şi ce vrei, frate? ce vrei ? urlă deodată bărbatul. Lasă-mă .diraicului! N-aim să am eu nici o zi bu'nă în casa asta ? Alaltăieri huiet, ieri huiet, azi huiet, de ani de zile huiet, — pentru lucruri care ţi se năzar ţie!...
   Şi omul îşi trînti păilăiria-n cap şi ieşi mormăind:
   —   Babă şuie şi nebună !
   Cucoana Luţa se lăsă îmcet pe scaun şi închise ochii.
   Auzise. Auzise iar vorba asta. Şi cînd i se ridicară pleoapele, o ură sălbatică ţîşni paincă din luminile găl-bii ale ochilor. — Se apropie de oglindă, se privi, îşi pipăi nasul ascuţit şi roş în vîirf; apoi ieşi încet, coborî la bucătărie, muie în apă o grimea albă şi se legă la cap.
   Lenţa venea din grădină. Cucoana Luţa sta pe prispă. O privea lung cum vine. Ş-o opri în drum, aspru:
   — Ce cauţi în grădină ? ce-mi umbli lela ? Eu stau şi mă chinuiesc şi tu-mi umbli lela ? Hai, porneşte la şcoală! să nu te văd înaintea ochilor, lenei
390
   In după-amiaza caldă, veneau miresme dulci din toate grădinile. Un nour trecu peste soare; cîteva picături irare pîrîiră prin pulberea ogrăzii; lumină mai vie năvăli în tăcerea gospodăriei ; şi cucoana Luţa, simţind' foamea, intră în bucătărie şi înghiţi în grabă, în picioare stînd1, o bucată de mămăligă şi cîteva bucăţele de carne. O înduioşare ciudată o cucerea :
   —     Aşa mînîncă robii... gîndi ea, şi parcă-şi simţi ochii calzi.
   După aceea îşi încinse un şorţ şi ieşi prin vecini, ca să caute ouă proaspete. Glasul i se iauzi plîngător în ogrăzile de alături, în ogrăzile mai depărtate. Intr-un tîrziu se întoarse, gîfîind trudită, cu poala plină, începu să caute cloşca, o găină pestriţă. O găsi intr-un cuibar părăsit, între pînze de painjeni, după poiată, o aduse, se năcăji o vreme ca s-o> aşeze pe ouă, puse o împletitură de nuiele peste dînsa, — şi pe urmă se gîndi cu spaimă oarecum că a întîrziat cu hrănitul paserilor. Strigă curcile, gîştile, găinile, le dădu grăunţe. Le aduse şi apă, cu grabă. Şi după ce isprăvi cu acest năcaz, începură »alte alergări, fără hodină, prin grădină la pilivit, prin odăi ca să pregătească rufele care trebuiau spălate a doua zi ; şi soarele scobora încet-încet spre asfinţit, fata şi Grigore se întoarseră acasă, şi cucoana Luţa era foarte trudită. O găsiră în faţa bucătăriei, privind găina aruncată sub gard. Fata, sfioasă, se strecură în bucătărie. Ii era sete. Pe cîmd bea apă, cucoana Luţa se întoarse şi începu să răcnească :
   —     Ce faci acolo ? Acu aţi venit ? V-iaţi plimbat destul ?
   Fata se trase înapoi, puse rău căniţa pe fund. Cu-
coana Luţa tresări la zgomotul ascuţit al faianţei sfărîmate, jos pe duşamea, şi se apucă de păr:
   —     Dumnezeule I Dumnezeule 1 iaca şi ceaşca sfărî-mată ! De opt ani o am. Am cumpărat-o de la iarmarocul S'Hatului Ilie. Acu ai stiricat-o şi pe asta! Iaca de-aceea, iaca de-aceea turb eu, iaca de-aceea îmi vine să mă duc în lume !...
   Copila sui cu lacrimi îin ochi în odaie. Cucoana Luţa
o   urmări cu blesteme şi tînguiri. Şi cînd dădu cu ochii de Grigore, iar îşi aduse amiinte de modele’şi de fasoanele «calei de devale». îndată îşi scăzu glasul la tînguiirea obişnuită. Copila se trăsese într-un colţ. Laţcu sta neclintit privind pe fereastră, şi odaia se umplea de umbră. Iar cucoana Luţa nu imai contenea, încet-încet, o ameţeală, o sfîşiere o cuprindea, şi parcă vedea lumini roşii pe dinaintea ochilor.
   —     Toată ziua, toată ziulica n-am avut pace... iaca, toată ziulica m-am zibătut... Şi dumneaei de bună-samă că stătea la fereastră şi clămpănea din pian. Eu îs rea, eu îs babă — dumnitale ce-ţi pasă!... Dumneata petreci şi benchetuieşti... Fată-ta vine şi face pagube, trăsni-o-ar şi n-ar mai ajunge — şi tot eu îs vinovată !
   —     Da’ lasă, femeie, fata îtn pace ! izbucni Laţcu. De ce-o blastămi ?
   —     S-o las în pace? Iţi samănă ţie. Mîni-poimîni are să sară la mine să mă bată ! Mîni-poimîni aveţi să săriţi amîndoi la mine.
   —     Taci din gură, bre omule! urlă îngrozit Grigore. De un ceas îmi trăncăneşti la cap. Dumnezeule Doamne, azi parcă ai -fost turbată.
   —     Nu mai pot, nu imai pot! gemu cucoana Luţa. De ami de zile muncesc ca o roabă, de ani de zile, de ani de zile... ca o roabă... şi m-am mici o milă, ni-
 392
;<ic.
             mica... Uunibli după cele cu mode, după ticăloasa lui Panaite, şi eu gem aici şi mă trudesc !
             —   Taci din gură, .bre     omule!   Tu -ştii  că ide la o
             vreme îmi ies şi eu din        irăbdări...
             —   Ştiu, ştiu, ştiu !... ah I ştiu... rîdea cu disperare
             femeia. Iaca sai şi mă bate... trînteşte-mă la pămînt şi <mă calcă în picioare...    Pe uirimă du-te la cea de    devale... Şi eu ca o roabă aici, ca o                             iroabă... De ani de
             zile... de ani de zile...
             —      Taci din gură, nu urla aşa, că te-aud oamenii I Mai bine aprinde lampa şi pune masa...
             —      Nu pot să tac, că eu sîmt bătrînă şi nebună, -nu pot să tac...
             Bărbatul rămase mut, o vreme, pe cînd femeia vor? bea :făiră oprire. Se ridică după aceea şi vru să iasă.
             —      Und’ te duci ? strigă cucoana Luţa, te duci devale? eu n-am mode, eu nu-mi cumpăr pălării, ce-ţi pot face ?... Du-te...
             —   La.să-mă, bre omule, lasă-imă !
             Grigore Laţcu avu deodată un urlet de mînie. In
             colţul ei, ifetiţa îşi înăbuşi un strigăt de groază. Brîn-cită, cucoana Luţa ise izbise cu capul de un uşor, apoi căzuse l,a pămînt. Laţcu ieşi repede în uliţă şi porni încet undeva, la deal.
             Cuco-ana Luţa se sculă tăcută, prin întuneric. Intră în bucătărie şi aţîţă focul. Puse ceaunul de mămăligă. Apoi rămase în picioare, cu amair gîndindu-se la su-ferinţile ei de ani, suferinţile ei care mu mai aveau sfîrşit.
             —      Nu imai pot I nu imai pot, gemu ea cu durere. Nu mai pot!... De ami de zile sufăr, dar acuma nu mai pot...
             îşi pipăi tîmpla lovită. Şi parcă din toată fiinţa ei trudită pornea un îndemn de hotărîre. Şi ca îmtr*un
                                                                        393 ţ
fulger se văzu în fundul ifîntînii, >cu capul zdrobit, — şi pe acei care o chinuiesc, pe toţi împrejur, căutînd cu spaimă în fund, acolo de unde roaba îi privea cu-ochii îngheţaţi.
   —     Trebuie să sfîrşesc, trebuie să sifîrşesc !.... şi pomi deodată, fără să-şi dea sama, .spre fîntînă de la poartă. Cînd ajunse, se opri şi puse mîna pe ghizdele, apoi pe roată, apoi pe lanţ. Simţi fierul rece. Şi deodată ca într-o fulgerare, o spaimă nebună o învălui,
o  înfăşură ca un giulgiu rece. Se întoarse, se «aşeză pe prispă, şi căzu ca într-o nesimţire: într-o nemişcare fără zibucium. Era cel dintăi popas pe care-1 făcea cucoana Luţa în ziua aceea. Eira linişte în juru-i; adieri dinspre grădină o răcoreau ; parcă simţi dulceaţa odihnei în toate mădularele... Apoi ridică fruntea într-un răstimp — şi văzu lumina din bucătărie. Ziua ei de frăm'întare î-ncă nu se sfîrşise. O jale ciudată, o sfîşiere ascuţită de neputinţă i se sui dim măruntaie spre ochi; se întinse încet pe prislpă şi îincepu să plîngă. N-avea pe nimeni lîmgă dînsa, nimeni nu se înduioşa de suferinţile ei, — şi i se părea că de-acuma va muri istovită ! Plîmgea aşa în tăcere. Tîrziu auzi paşii lui Laţcu. Auzi din prag şi chemarea -sfioasă, duioasă a fetiţei :
   —   Mămuţă, mămuţă !...
   Se ridică gemînd cu oasele trudite, şi iintră în bucătărie ca să pregătească cina.
                                                 HAIA SANIS
                                                                              I
A
In mahalalele de la miazăzi locuiesc ovreii, grămădiţi în căsuţe leproase, pe uliţi Întortocheate şi înguste. Partea aceasta cuprinde mai puţin de un sfert de tîrg; dar în ea sălăşluiesc cu mult mai multe suflete decît în celelalte trei sferturi, ale creştinilor, unde înverzesc copaci şi creşte liniştea cu cît grădinile se măresc. In desimea aceasta a lui Israel, doar în Broscărie s-au pripăşit cîţiva romîni, func-tionari mici, odagii, şi puţini nemţi: un cîrnăţar, cîţiva dubălari. încolo, pe uliţa mică, pe uliţa jido-vimii, pe uliţa şcoalelor, pe uliţa strîmbă, — se înmulţeşte, creşte şi furnică în lumina soarelui un popor sărac, care-şi duce încovoiat năcazurile, îşi vorbeşte netulburat jargonul şi se închină Dumnezeului său.
   Sînt acolo căsuţe vechi şi joase : din uliţă trebuie să cobori două trepte ca să dai într-un miros greu de îngrămădire şi să te loveşti cu capul de tavan. Ferestrele abia se ridică de-o palmă deasupra noroiului din drum. Dintr-o locuinţă ies dimineaţa şi două familii, şi trei. Bărbaţii îşi încep goana după pîne, femeile ofilite încep a se purta de colo colo cu sugacii în braţe, pe cînd copii nenumăraţi cu ochi frumoşi şi
                                                                                                                                                         395
     cu pârul creţ, cu obrazul plin de murdării, îmbrăcaţi în zdrenţe, îşi pornesc traiul pe insulele mai uscate ale uliţii.
       De-acolo pornesc cotiugarii cu straiele ninse de făină, cu lemnăria hodorogită pe cele patru roate. Şi1 triştii cai schilozi abia înaintează în hamurile rupte şi înodate cu capete de frînghie, se poticnesc, se
*   opresc din cînd în cînd cu capetele plecate în pămînt şi privesc cu ochii umbriţi de trudă înainte-le. Stă-pînii grăiesc repede, se întreabă, se ceartă, apoi biciul cade, şi cotiuga se urneşte, clămpănind din încheieturi. De-acolo şi nişte omuleţi mărunţi şi unsuroşi pornesc, ducînd cu greu tinichelele cu gaz. Intră gîr-bovi în uliţile mai deschise, privesc în pămînt şi înaintează încet cu un strigăt prelung şi tremurător* care găseşte răsunet în toţi ştrengarii mahalalelor : gaz-gaz ! Dc-acolo pornesc iute calfele spre meşterii din alte părţi mai bogate ale tîrgului ; subţiri, palizi, flăcăuaşii aceştia deapănă mărunt din picioare, tre-rnurînd în dimineţile răcoroase şi molfăind încă cea din urmă îmbucătură dc pîne. Iar spre bariere, «spre porţile cetăţii», se îndreaptă babe cu ochi ascuţiţi şi şireţi, cu şaluri grele în spete. Aşteaptă pe sătenii din împrejurimi şi dezbat crîncen preţurile, din cinci în cinci bani, cu supărări, cu jurăminte, cu ochii bulbucaţi, cu gurile care nu-şi mai contenesc meliţatul. Acolo însfîrşit, în jurul sinagogilor, cresc şi pier acele Vlăstare ale neamului care niciodată nu ies în uliţile largi : ologii şi rătăciţii la minte, cu feţele pururea triste, ori pururea neclintite şi zîmbitoare.
       1 în fuimicarea zilnică, în zarva obişnuită, răzbat corurile monotone ale şcolarilor, care silabisesc litera legii după glasul dascălului. Din cînd în cînd un ceauş trece grăbit spre sinagogă ; altul colindă casele
 396
cu oaia nouă în care fiecare laşa să cadă banul morţilor. Iar drumul spre fundul mahalalelor acestora e totdeauna plin de mîzgă şi anevoie te scoate în cîrnpul acoperit de ciulini, unde, într-o pustietate întristătoare, se arată heigheşul, fără o .floare, făxă un arbor, cu lespezile albe de piatră deasupra lăcaşurilor veşniciei.
   Spre şabăs deodată toată viaţa aceasta se opreşte. Se aprind lumînările ; stăpînul familiei, la masa curată, îşi începe ruga. După o săptămînă de năcaz şi de hrană proastă, pe apucate, — Dumnezeu porunceşte poporului lui să mînînee coilici, carne şi peşte. Mai porunceşte bărbatului să se liniştească, şi, în divanul cel mare, sub chilotele de puf de gîscă, să-şi cerceteze nevasta. Şi-n ziua de odihnă havrele răsună de vaiete şi de cîntări ; bătrînii intră în papuci în şcoală, în laibăre negre şi cu cuşmă blănită. Şi cel din urmă, cel mai sărac şi mai umilit, se grăbeşte spre rugăciune, cu cărţile în coşteiul alb de pînză.
   In îngrămădirea aceasta şi în sărăcia aceasta a neamului său a crescut Haia, fata lui Leiba Sanis. Pînă la şapte ani n-a cunoscut altă lume. Mahalalele romîneşti erau tot aşa de departe, ca şi America. La şapte ani, tată-său Sanis, om sărac, şi Rifca, cu toţi copiii lor, s-au strămutat la Bărgăoani la tară. Acolo aveau o ruda, Meer Avramovici, care făcuse o leacă de avere cu crîşmă şi avea nevoie de un credincios. S-a dus Sanis la Bărgăoani în sat şi a început să facă negustorie în crîşmă, iar Meer, om gînditor, cu barba neagră, a prins a face alte speculaţii.
   Din acea vreme, Haia îşi aduce aminte de multe lucruri. Acolo era un sat mare; şi veneau flăcăi la crîşmă, flăcăi frumos îmbrăcaţi şi voinici, şi petreceau. Ei îi era frică de diînşii şi stătea într-un ungher
                                                                                                                                                       397
privindu-i. Cîte unul o apuca de şuviţa de păr de pe frunte, îi zîmbea, şi-i dădea o bucăţică de covrig. Atunci îi trecea un fior prin vine şi rămînea cu ochii aţintiţi la chimirul sclipitor, plin de alămuri, care se mişca înaintea ei.
   Din cînd în cînd intra în casa lui Meer. Se uita la lucrurile curate, la alămurile sclipitoare. Madama Ernestina umbla îmbrăcată bine prin casă şi avea două slugi cărora le dădea porunci. Iar fata lui Avra-movici era acu o domnişoară de doisprezece ani, care cetea romîneşte dintr-o carte. — îşi aduce aminte Haia de o zi cînd a poposit în sat un regiment de soldaţi. Cîntau cornurile frumos în aerul limpede al amurgului şi flăcăi în uniforme începură a furnica în toate părţile. Un ofiţer tînăr şi mîndru, cu mustăcioara neagră, a intrat în casă la Meer. Haia îl privea uimită dintr-un colţ şi l-a auzit spunînd :
   —     Vă rog să nu vă supăraţi... am fost trimes aici în gazdă...
   Meer Avramovici s-a ridicat de la masa lui şi a dat mîna ofiţerului. Ernestina a zîmbit cu prietinie şi l-a poftit în salon. Ş-acolo au aprins lampa cea mare şi au început să stea de vorbă. Şi a intrat şi domnişoara Beti şi a dat mîna cu ofiţerul, şi s-a pus şi ea pe scaun şi a început a vorbi veselă cu el. Asta-i plăcea tare Haiei ; şi dintr-un colţ, dintr-o odaie de-alături, privea şi asculta. Domnul Meer se uita gînditor într-o parte şî spunea :
   —     Pîn-acu, slavă Domnului, nu mi-a mers rău ; da’ am de gînd să mă las de toate celelalte afaceri şi să rămîn cu pămînt... Am să mai iau în arendă... Acuma numai cu pămîntul se cîştigă parale...
   Şi ofiţerul tînăr da din cap ; pe cînd Beti suspina cu dragoste:
 398
   —   Are să deie Dumnezeu, tată, să izbuteşti...
   Şi cum sta pe scaun, şi-a ridicat ochii mari, negri şi sprîncenaţi, spre oaspete, şi parcă avea flăcări în priviri; iar zîmbetu-i era de o dulceaţă nespusă.
   Mai tîrziu a început Haia a pricepe mai bine lucrurile. Acu crescuse, umbla mai curat îmbrăcată şi se ducea mai des pe la domnişoara Beti. Ii era dragă domnişoara Beti. Era frumoasă şi deşteaptă şi cetea multe cărţi. Şi-şi aducea foarte bine aminte Haia că fata aceea cuminte şi bogată avea o suferinţă mare şi de multe ori plîngea... Şi i-a spus ei odată :
   —     Haie, eu sîjit foarte mîhnită... Eu nu vreau să mă mărit cu un evreu... Eu am o dragoste... şi de multe ori plîng...
   Pe vremea aceea a venit de multe ori la Bărgăoani un domnişor subţirel, care era subprefect, — şi Avramovici îl primea bine... Iar Beti umbla atuncea veselă şi rîdea, cu ochii umezi. Pricepea Haia dragostea aceasta, şi-i era milă de fata stăpînilor... Şi asculta ca într-un vis un glas melodios care spunea : «E tînăr, deştept, şi vorbeşte frumos...» Şi madama Ernestina suspina : «Şi are legături cu lume bună...» Iar Meer Avramovici stătea la masă ca totdeauna, şi se gîndea adînc, palid, cu tîmpla sprijinită în mîna stîngă.
   Ceva s-a întîmplat pe urmă. Ce anume, nu-şi dă sama fata lui Sanis. Poate a plecat domnişoara; poate au plecat cu toţii. De la crîşma din Bărgăoani Leiba Sanis şi cu ai lui s-au întors iar în tîrg; şi de atuncea stau în căsuţa cu două odăiţi din Broscărie. Au trecut şapte ani şi nici un spor n-a intrat în gospodărie. Săraci au rămas ; doi băieţi mari au fugit la America, îndată ce-au tras sorţi; ceilalţi doi creşteau, slabi şi năcăjiţi, ucenici la un tinichigiu, şi se
gîndeau şi ei în odihna sîmbetei, cîteodată, se gîndeau şi visau la ţara aceea îndepărtată, la pămîntul făgă-diiinţii, unde banul se cîştigă uşor şi unde te poţi îmbogăţi.
   Haia era fată mare, cu ochi verzi, plini de lumină ; în mahalaua aceasta avea cîteva prietine de neam străin, şi trăia bine cu dînsele ; din vreme în vreme îşi aducea aminte de visurile şi de suferinţile de demult ale fetei lui Avramovici şi cădea pe gînduri... O mişcau deseori amintirile acestea din vremea cînd cu toţii trăiau mai bine. O clipă însemnată în viaţa ei era şi plecarea fraţilor mai mari, cu pribegii. Ii numărase: patruzeci şi cinci de tineri porneau pe jos spre pă-mînturi străine, spre Hamburgul de unde se întinde oceanul nemărginit. Erau gătiţi de drum, cu tot cala-balîcul în spate, şi colindau mahalalele neamului, cîn-tînd cu durere, luîndu-şi pentru totdeauna rămas-bun de la pămîntul pe care se născuseră. Au cîntat şi la casa rabinului, şi rabinul nu s-a arătat; şi au pornit mai departe, întovărăşiţi de o mare mulţime ; şi pe lîragă cimitir le-au scăzut glasurile, şi cotind drumul cel mare abia se auzeau ca o adiere mîhnită cîntările lor, — şi-n curînd au murit sunetele ; pe cînd plîngeau mamele şi surorile. Iar Haia nu plîngea... Ea se gîndea că fraţii ei se vor întoarce; că ea niciodată n-ar pleca în ţări străine, niciodată, pentru nimic în lume, acum, la vîrstă cînd dorurile încep a creşte şi dra-gostile a tremura şi-n sufletele celor mai umiliţi...
   Acuma Haia era o fată năltuţă-n boi ; şi-n plimbările de vineri sara, cu celelalte fete, se avîntase chiar pînă la grădina publică şi pînă la uliţile romî-neşti, unde era linişte, răcoare şi livezile risipeau adieri parfumate. La vîrstă ei găsea puţină plăcere numai în aceste clipe de răgaz; iar în ceasurile cînd
 400
sta acasă lucrînd la o cusătură ori la un călţun, icoanele văzute i se deşteptau în lumina umedă a ochilor. Viaţa care fierbea în juru-i săracă şi năcăjită, figurile palide şi flămînde, săptămînile şi lunile de răbdare, toate, fără ca ea să-şi deie samă, cîteodată o făceau să rîvnească la altă viaţă, să invidieze soarta altor femei din alt neam, mai libere, mai respectate şi mai scutite de griji.
   Astfel intrau în sufletul ei mai multe năcazuri decît bucurii ; şi astfel trăia în mijlocul neamului ei. Bătea drumul părinţilor, pînă la şcoală, pînă la feredeu; pînă la săracele croitorii şi magazii din apropiere; trecea printre pruncii nenumăraţi care umpleau uliţile ; ieşea şi intra între femeile care se purtau domol de colo-colo, vorbeau moale şi trăgănat, se certau ori se tînguiau fără întrerupere. Plîngea pentru o rochie, pentru o bluză, pentru o păreche de botine, se certa cu maică-sa Rifca şi amîndouă porneau tînguiri nesfîrşite cînd Leiba Sanis intra în casă, tăcut, bocănind rar cu cizmele uriaşe. La anul nou, la Hamăn, la sărbătorile de toamnă, se veselea cu tot tinenmu* din jurul ei. Erau uitate năcazurile; glumele, pîcîli-turile, cîntecele, chefurile aveau o putere neobişnuită ; petrecea ca într-o înfrigurare; cu grabă, cu teama ascunsă că toate se vor sfîrşi prea curînd.
   Uneori cădea pe gînduri, cu inima grea. De la şcoala statului se întorceau alungaţi şi bătuţi cu pietre copiii ovreilor. Veneau în goană, spăriaţi, se opreau şi se întorceau în loc înjurînd ; apoi se răs-pîndeau prin casele scunde, cu lacrimi şi tînguiri. Şi femeile şi bătrînii blăstămau pe străini, pe goi, şi-şi aminteau de toate chinurile din urmă, de cele pe care le apucaseră şi de cele pe care uneori, sara, la focurile iernii, cărturarii le murmurau de pe cărţi, cu
glasuri trăgănate: istorii triste din pribegii fără sfîrşit. I se împietrea şi ei inima şi nu i se părea nefiresc că, din întunericul şi tristeţa vieţii lor, copiii neamului, cînd ies la lumină, privesc pieziş în juru-le şi scuipă cu un blăstăm murmurat spre biserica creştinului. In clipele acelea i se părea departe tare de la ea pînă la altă lume, de la ea şi pînă la străinii curaţi şi veseli ai mahalalei. I se părea departe. Căci ei treceau nepăsători privind în altă parte, fără griji. Şi ea avea într-o clipă o privire de ură spre ei, iar alteori, în colţul ei de fereastră, avea o strîngere de inimă.
                                                                                II
   Intr-o vreme, primăvara, Haia a prins a umbla prin casa părinţilor ei cu o deosebită bucurie. In fiecare ceas îşi lua din ocniţa mare a sobei călţunul început şi da fuga în uliţă.
   Rifca, maică-sa, îşi ridica ochii negri, fără să-şi clintească trupul gras din locul ei, din cerdacul dărăpănat. întreba cu voce ascuţită :
   —   Haie, unde te duci, Haie ?
   —     Mă duc pînă la Tudoriţa ! striga repede fata şi apuca la vale, pe cărarea zbicită.
   Tudoriţa era fata picherului Ion Rusu, un om cărunt, negru la obraz, fornăit şi lăudăros. Acest Ion Rusu, cu un cortel mare de doc, cu straiele-i ponosite, cu o pălărie cenuşie de pîslă în cap, bătea drumuri lungi, de la canton la canton, de la crîşmă la crîşmă,
 —   şi-şi lăsa gospodăria în plata Domnului. Nevasta de multă vreme-i murise ; umblase cu trei copii din mahala în mahala, prin case cu chirie. Pe doi copii îi pusese în pămînt, morţi de anghină, iar fata cea
 402
 mai mare, Tudoriţa, deodată începuse a creşte, deodată se prefăcuse într-o domnişoară balaie şi voinică.
   —     Mîni-poimîni o mărit! grăia pe nas, cu mîndrie, Ion Rusu. Zestre n-am, — dar chiar să am avere, n-aş da zestre fetei mele... Cui îi place, aşa s-o ieie... Şi pleca, mîndru, cu cortelu-i uriaş şi cu pălă-ria-i cenuşie.
   Ca totdeauna şi aicea în Broscărie, de cînd se mutase, fata mai mult singură stătea acasă. Cosea o rochie pentru nevasta unui funcţionar din cînd în cînd, făcea cîte-o leacă de horbotă, şi izbutea să-şi cumpere o panglică nouă, o bluză, ori o pălărie de paie.
   Ion Rusu zicea :
   —     Eu pe Tudoriţa mea o port modest... Nu-mi place luxul. Chiar să am avere, tot aşa aş purta-o...
   Şi el colinda pe drumurile lui, iar fata se năcăjea singură să se îmbrace. Singură îşi plivea şi-şi prăşea o grădiniţă de zarzavat din dosul casei, şi hrănea vreo cincisprezece găini care-i dădeau ouă. Avea o odăiţă curăţică, cu lăvioere de petici colorate pe jos, cu «tablouri» pe păreţi — Othello întinzînd un braţ spre depărtări şi povestind Desdemonei isprăvile lui, Romeo sărutînd pe Julieta, şi altele.
   Haia intra şi se aşeza pe un scăunaş în dreptul ferestrelor deschise, pe care înfloreau flori în oale de lut. Tudoriţa, aşezată în fundul unui divan, o privea zîmbind ; şi amîndouă tăceau o vreme, apoi începeau să vorbească.
   —     De unde ai mata aşa de frumoase portrete ? a întrebat într-un rînd fata lui Sanis.
   —     Le-am cumpărat de la iarmaroc, răspunse Tudoriţa. Tablourile acestea au şi poveşti... Eu le-am
  cetit acu doi ani... Aici arată cum istoriseşte maurul, Desdemonei, vitejiile lui... Pe urmă ei s-au iubit şi au fugit amîndoi departe... Iar la urmă, el a omorît-o...
  —  De ce a omorît-o ?
  —     A omorît-o pentru că o temea... A pîrit-o un om ticălos... Ş-atunci maurul a omorît-o... Scrie foarte frumos...
  —  Da’ era vinovată ?
  —     Nu, nu era vinovată... răspunse zîmbind Tu-dorita.
  Iar Haia se uita cu luare-aminte pe păreţi, gîndi-toare, tulburată.
  —  Dar dincolo, ce-arată ?
  —     Acolo-i Romeo şi Julieta... amanţii nenorociţi... Şi cartea asta o am... Spune cum erau duşmane familiile lor, şi cum ei s-au văzut şi s-au iubit... Amîndoi erau frumoşi... Şi pe urmă n-au avut noroc, şi amîndoi au murit... Eu cînd am cetit, plîngeam...
  Haia tăcea, mişcată. Deodată întrebă :
  —     Domnişoară Tudoriţă, vrei să-mi ceteşti şi mie ?...
  —  Ce să-ţi cetesc ?
  —     Cărţile de care spui... Eu îţi fac ce vrei... Vin să-ţi arăt cum să te piepteni ca mine, cu valuri, ca să nu se mai strice pieptănătura, îţi ajut la horbotă, la bluză... Dacă-i aşa de frumos, tare te rog să-mi ceteşti şi mie...
  Cetirea aceasta a început s-o facă Tudoriţă în zilele lui mai, cînd şi la îngrămădirea aceea de case ajungeau miresmele pămîntului umed. Soarele avea o lumină deosebită şi intra şi pe uşă şi pe ferestre în odăiţa strîmtă în care romînca cetea rar, monoton, şi fata lui Sanis asculta neclintită, mişcîndu-şi numai
 404
mînile deasupra lucrului pe care-1 avea pe braţe. Din cînd în cînd se oprea şi ţintea asupra cărţii pe care o ţinea Tudoriţă doi ochi arzători, pe care îndată şi-i pleca, umeziţi, şi-i ştergea încet, pe furiş, cu dosul palmei.
   —      Tare-i frumos ! zicea ea la urmă, în amurg ; şi pleca cu părere de rău spre casă. Multă vreme, înainte de a adormi, prin cap îi vîjîiau vorbe şi-i tremurau în ochii închişi icoane nelămurite.
   Tudoriţă era singură în partea aceea de tîrg, şi zilele-i treceau mai uşor cu fata lui Sanis. Vorbeau despre întîmplările tîrgului şi mai ales despre ale mahalalei: despre o lehuză, despre o moarte, despre o bătaie. Sîmbăta, Haia venea gătită şi veselă, după o mîncare bună, la care nici vinul nu lipsise. Ieşeau pe o. rohatcă, se plimbau pînă sub dealul Ulmilor, şi se întorceau cu un buchet de flori, vesele şi aţîţate. Tineri palizi, stîngaci în hainele lor nouă, treceau pe lîngă dînsele murmurînd frînturi de cîntece; şi Haia, alăturea de Tudoriţă, nici nu se uita la ei.
   Apoi prietinia între cele două fete se strînse şi mai tare. într-un rînd, în amurg, Haia intrînd fuga în casa picherului, se opri uimită în prag. îndărătul oalelor cu (flori, la fereastră, Tudoriţă sta de vorbă c-un băiat nalt, negricios, c-o umbră de mustaţă deasupra buzelor. Stătu la îndoială. Dar Tudoriţă începu să rîdă :
   —      Intră, Haie, intră, nu te teme, că nu te mînîncă...
   Ea intră şi se aşeză pe o margine de divan, tăcută şi mirată. Prietina ei spunea ceva tainic, cu mult foc, băiatului ; iar el o asculta cînd c-un zîmbet, cînd c-o încruntare din sprîncene ; şi din vreme în vreme îşi oprea ochii ca de păcură asupra ovreicei. Haia îşi
pleca genele, privea în pămînt; apoi iar cerca să vadă obrazul celui din faţa ei, şi ridica pleoapele cu sfială.
   Tudoriţa se ridică şi-şi petrecu prietinul pe din-aos, pînă în hudiţă ; apoi îndată se întoarse rîzînd, vorbind :
   —      Ce stai, dragă, aşa ? Pînă acu nu l-ai văzut niciodată ?
   —   Nu, nu-1 cunosc... Cum îl chiamă ?
   —   Ştefan Bucşan...
   —      Aista-i Ştefan Bucşan, băietul lui Vartolomei ? Eu l-am cunoscut, cînd învăţa la şcoală... Băieţii noştri se temeau tare de el... îi alunga pînă-n uliţa noastră... Pe urmă s-a dus de pe-aici... Acu nu-1 mai cunoşteam... El e ?...
   —      Da, el e... răspunse rîzînd Tudoriţa. Şi aşezîn-du-se alăturea, pe divan, deodată îşi schimbă glasul şi începu să spuie o taină mare.
   Vartolomei, tatăl lui Ştefan, era un vîntură-ţară şi a colindat multe tîrguri şi sate, ba ca notar, ba ca vechid, pînă ce, la uirmă căzînd tot mai taire în patima beţiei, a ajuns să nu-1 mai primească nimeni ; şi s-a întors iar în tîrg aici... Cu un singur băiat a rămas, cu Ştefan, şi pe «acesta l-ia bătut, l-.a horopsit, ca un tiran ; l-a purtat desculţ şi flămînd, şi el umbla din crîşmă în crîşmă... Şi după aceea a murit. Iar băiatul a mai răsuflat, s-a dezgheţat, şi, pentru că n-avea mai mult de patru clase primare, a intrat practicant la judecătorie.
   —      Da-i un băiet frumos... şoptea Tudoriţa; şi deştept, şi nu se teme de nimeni... Totdeauna are parale în buzunar... Şi umblă bine îmbrăcat... Toate fetele se uită după dînsul... Dar el nu se uită la nimeni...
406
 Fata lui Sanis asculta cum se înmlădie în înserarea caldă glasul Tudoriţei, — apoi, *d!upă ce fata picherului tăcu, ea ridică ochii, o privi drept şi parcă îi ceru mărturisirea :
 —   Nu se uită la nimeni ?...
 Tudoriţa se apropie pînă la urechea ei. începu a vorbi cu foc :
 —     Haie ! să nu spui la nimeni... Auzi ? Numai tu să ştii... Mie mi-i drag Ştefan... Vine la mine sara ; şi tata nu ştie... Numai ţie îţi spun, că tu îmi eşti prietină... Să vezi cum îmi spune că i-s dragă, ş-are să mă ieie... Ţie nu ţi-a fost drag nimeni ?...
 —     Nu ! şopti Haia, — şi dintrodată simţi o mîhnire mare în suflet.
 Amîndouă tăcură o vreme. Odaia se întuneca pe nesimţite.
 —     Cînd are să mai vie să te vadă ? şopti domol fata lui Sanis.
 —   Nu ştiu, poate mîne-sară...
 Mai vorbiră un timp, cu greu,       despre altceva,  apoi
 Haia se sculă să se ducă acasă.        Tudoriţa o    apucă  de
 mînă.
 —   Da’ să nu spui la nimeni.       Auzi ?...
 —   Nu. Nu te teme. Nu spun         la nimeni...
 Ş-acasă pe cînd tată-său slab, cu pielea obrazului
 roşie şi tăbăcită, sta tăcut în colţu-i obişnuit, lîngă sobă, pe cînd Rifca scărmăna pene de gîscă în mijlocul casei, Haia se gîndea la descoperirea pe care o făcuse. Căuta să-şi aducă aminte de înfăţişarea lui Ştefan Bucşan, de şoaptele Tudoriţei, de mărturisirea primită, — şi se gîndea, tot aşa de tulburată ca şi-n vremea cînd prietina ei îi cetea istoriile cele jalnice de dragoste. «Trebuie să fie fericită Tudoriţa...» se gîndea ea închizînd ochii pe jumătate.
 407
   —      Ce dai aşa din cap ? întrebă deodată Sanis, cu glas gros.
   Fata tresări, spăriaiă.
   —      Ce ai cu fata ? strig;! de la locul ei Rifca. Poate se gîndeşte la ceva...
   —      Cum se gîndeşte? Trebuie să facă treabă... Eu cum muncesc toată ziua de dimineaţă pînă în sară ? Şi de cu noapte mă scol, ca să mă duc să jupesc vitele la meserniţă... Nici pe haham nu-1 aşteaptă cum mă aşteaptă pe mine... Trebuie să muncească. Gîndurile ei, ce folos mi-aduc mie ?...
   Mama şi fata îl priveau uimite. De mulţi ani nu rostise Leiba Sanis atîtea cuvinte. El ştia atîta : cînd se înturna acasă de la abator, scotea de prin buzu-nări şi de prin turetci bucăţi de carne şi le arunca pe leasa care aştepta sub tingirile de aramă, — pe urmă tropăia cu cizmele-i pline de sînge, se aşeza la locul lui şi nu zicea nimic, pînă ce nu-1 chema nevastă-sa la mîncare. Atunci îşi îndesa în cap pălăria spartă şi începea să înghită cu lăcomie. Apoi îşi ştergea cu dosul mînilor mustăţile roşii, zbîrlite, — se învîrtea de două ori prin colţuri căutînd ceva şi negăsind nimic, — îşi răsucea o ţigară cît degetul, ieşea cu paşi rari, şi se ducea să-şi beie litra de vin în colţ la crîşma lui Zeilic Ornştain, poreclit Făluţă Lapte-dulce.
   —      Ce ai în ia-sară ? zise Rifca prelung, privindu-1 cu mirare.
   —      Cineva mi-a făgăduit un mire pentru Haia... grăi Sanis ridicîndu-şi în pod privirile şterse.
       Un mire pentru Haia?... strigă femeia uimită. Şi cine ţi-a făgăduit un mire pentru Haia ?
   —   Hahamul...
 Rifca întoarse faţa spre Sanis, dar s_e uita în altă parte, căzută deodată pe gînduri.
 Glasul Haiei porni deodată :
 —     Mie nu-mi trebuie nuntă încă... Logodnicul meu a murit. Nici macar nu 1-arn cunoscut şi a murit.
 Părinţii nu răspunseră. Ceea ce ar putea spune fata n-avea nici o însemnătate pentru ei.
 Rifca întrebă oftînd :
 —     Şi cine-i mirele acela ? Ştie hahamul că dăm zestre numai cinci sute de lei ?
 —     Ştie. Dar el mi-a spus numai aşa : Am un mire pentru fata ta...
 —   Şi nu l-ai întrebat de nume ?
 —   Nu l-am întrebat...
 —     Leiba! tu totdeauna faci aşa !... strigă cu ne-mulţămire nevasta. — Iar jupitorul îşi aduse aminte că inîncase o jumătate de scrumbie cu ceapă ; şi-n-dată începu să se învîrtă căutînd ceva ; apoi îşi răsuci ţigara şi ieşi tropăind ca să se ducă la şfertul lui de vin.
 După ce plecă el, fata începu să se frămînte în locul ei.
 —     Mie încă nu-mi trebuie nuntă, zise ea întunecată.
 —     Haie ! strigă maică-sa holbînd ochii. Ţi-a spus cineva ceva ? Ce treabă ai tu ? Ce te priveşte pe tine ?... Mai bine vină aici şi scarmănă şi tu pene de gîscă... Leiba-i mmios. Dacă nu taci din gură, are să te deie cu capul de părete... Tu mai bine să taci din gură...
 Haiei nu-i era frică de părinţii ei; ar fi putut să strige şi să plîngă. Dar mai bine tăcu. Avea ea o tulburare în suflet şi stăpînea o taină ; şi iarăşi în-
 409
 cepu să se gîndească, alegînd în neştire lîngă mai-că-sa fulgii uşori, ca de zăpadă.
  A doina zi o nelinişte ciudată o cerca din vreme în vreme. N-avea astîmpăr. Lăsa lucrul şi cădea pe gînduri, ieşea în uliţă şi privea la deal şi la vale, pe urmă intra în casă şi iar se suia pe divan.
  —      Ce ai tu. Haie ? întrebă maică-sa. Ce te fră-mînţi aşa ?
  —   N-am nimic... răspunse fata întunecată.
  Pe după toacă, se cercetă înaintea oglinzii, îşi mîn-gîie cu mîna, uşor, părul în unde, îşi legă la gît o panglică roşie, şi ieşi grăbită. Intră la Tudoriţa, gî-fîind.
  —   Ce este ? ce-ai fugit aşa ?
  —      îmi era dor să te văd !... zise repede Haia. Apoi se aşeză lîngă fereastră. Aşteptă o clipă ; se întoarse după aceea spre Tudoriţa.
  —   Astăzi a fost pe-aici ?
  —   Cine ?...
  Fata lui Sanis nu răspunse. O roşaţă uşoară îi năvăli în obraji.
  —      Cine ? întrebă a doua oară Tudoriţa. Ştefan ?... N-a fost. Poate să vie mai pe urmă...
  Haia se alătură de prietina ei. Rosti cu glas moale:
  —   Tare te rog, spune-mi şi mie...
  —   Ce să-ţi spun ?...
  —      Spune-mi ce vorbeşti cu dînsul... Cum te des-miardă ?... Spune-mi tot... tot...
  Tudoriţa rîdea. Haia îi luase o mînă şi i-o mîngîia.
  —   Tare te rog să-mi spui...
  —      Ce să-ţi spun, dragă ? N-am ce să-ţi spun... Ţi-am spus tot, că mi-i drag... că ne vedem cîteo-
 410
  dată, că tata nu ştie nimic... Altceva ce să-ţi mai spun ?...
   Totuşi, în frînturi de fraze, începu să-i facă iarăşi mărturisiri: de cînd îl cunoaşte pe Ştefan Bucşan, cum s-au întîlnit întăi, care a fost cea dintăi vorbă a lui, cum a zîmbit el şi ea a înţeles iubirea lui; — şi Haia asculta cu ochii pe jumătate închişi, strecu-rînd printre gene o lumină de dorinţi deşteptate, ori de păreri de rău. Iarăşi creştea amurgul, şi ele de mult tăceau, aşteptîrcd parcă ceva. Fiecare se gîndea, cu privirile aţintite.
   Ovreica se ridică în picioare şi ieşi încet. Dar nu intră acasă. începu să se plimbe lin pe uliţa îngustă, apoi pe hudiţa umedă, prin umbra zaplazurilor şi a zidurilor. Din cînd în cînd trecea pe lîngă ea, prin umbră, cîte un locuitor tăcut al mahalalei. Nici n-o băga în samă ; îşi căta de drum. Ea se oprea, asculta răsunetul înăbuşit al paşilor, apoi pornea iarăşi. Un vînt cald cu mirosuri de pe bălţile stătute de la răscruci sufla în răstimpuri ; noaptea era fără lună, şi stelele erau aşa de multe, ca boabe nenumărate de aur şi ca o nesfîrşită pleavă a boabelor, risipită în toată întinderea albastră a văzduhului.
   Lumini ardeau în casele scunde, dar glasurile erau ogoiate pretutindeni. Fata cerca să înţeleagă jocul umbrelor prin ferestrele aburite; zărea un profil de bătrtnă cu nasul coroiat, ori un moşneag neclintit cu barba răscolită în jurul buzelor. Deodată tresări. Cineva se apropiase repede de dînsa, ocolind colţul hudiţii, o privise plecîndu-se, apoi trecuse mai departe.
   «El e...» se gîndi ea, şi încremeni în loc. Ii bătea inima. Ascultă paşii cum se depărtează, apoi porni şi ea după el, se lăsă la vale, spre casa lui Ion Rusu.
 411
Se opri în drum, întăi. Ferestrele erau luminate, perdelele lăsate. Se apropie de cerdac, cercă să strecoare o privire prin vreo crăpătură, pe la colţurile geamurilor. Apoi ocoli casa şi se apropie de părete. Cercă să tragă cu urechea. N-auzi nimic. Se întoarse iar în drum, stătu o vreme în cumpănă, — după aceea porni încet, cu părere de rău parcă, spre casă. Dar nu intră. Se lăsă încet pe prag, — ca să n-o audă cei din casă, îşi lăsă fruntea pe genunchi, închise ochii şi începu să se gîndească. — Din vreme în vreme ridica fruntea ; aştepta parcă să treacă cineva.
   Dar tăcerea uliţii se prelungea. Se strecură într-un tîrziu în casă. Fraţii, mai mici veniseră de la lucru şi dormeau ; Sanis încă nu-şi părăsise pe prietinul său din colţ, iar maică-sa tot cu penele se năcăjea în mijlocul odăii, clipocind de somn.
   O întrebă cu glas obosit:
   —     Unde-ai fost, Haie ? Da’ ce, azi e zi de sărbătoare ?..:
   Haia nu răspunse; începu să se dezbrace încet; apoi se ghemui într-un colţ.
                                                                                           III
   Ştefan Bucşan, băiatul vestitului Vartolomei, avea în ochii lui negri grămădite parcă focuri de patimi. Cu greutate mare, ca într-o cuşcă, îşi făcea munca de practicant la judecătoria tîrgului. Privea pieziş spre ţăranii care intrau sfioşi în grefă, lăsîndu-şi căciula lîngă uşă ; privea în dreapta şi-n stînga la tovarăşii de masă, apoi îşi ţintea ochii asupra grefierului, care se răsturna pe speteaza scaunului, cu mînile în bu-
 412    ,
zunări, cu ţigara în gură, şi întreba de sus, cu nepăsare :
   —   Ce vrei, bade ?...
   Omul începea o tînguire încîlcită, şi «băieţii» îşi puneau penele după urechi şi ascultau. Apoi începeau dăscălirile grefierului, cîte timbre trebuiesc, cîtă muncă este de făcut; omul se scărpina în cap, iar Bucşan sta cu ochii la pîndă.
   —      Pentru scris, iaca, înţelege-te cu dumnealui,., rostea domnul Ionescu arătînd cu degetul.
   Şi Ştefan sărea de la locul lui, ieşea cu omul în sală, îl grămădea într-un colţ şi prindea să-l deseînte şi să-l cerceteze. II făcea să-şi scoată punga, — rupea gologan după gologan, supărîndu-se, rîzînd, vor-bindu-i de domnul grefier şi de domnul judecător. Şi omul rămînea ameţit, se scărpina în cap, îşi căuta căciula, iar Bucşan strecura gologanii în buzunar şi se întorcea în vîrful degetelor la locul lui. Toată grija, toată luarea-aminte erau îndreptate asupra uşii. Cum zăreau cu toţii sumanul ori cojocul, îşi încetau scrisul, şi Bucşan scotea un oftat de uşurare şi de nădejde, — cînd era rîndul lui «să dea asaltul». Căci tot meşteşugul era să ştii cum să aduci vorba, unde să vorbeşti de judecător, unde de grefier, cum să faci pe om să scoată punga, cum să te ridici în vîrful degetelor şi să-ţi înfunzi privirea spre francii şi spre gologanii cu amar adunaţi, cum să ştii să scoţi para după para... Era o luptă în adevăr, pe care Ştefan Bucşan ştia s-o ducă totdeauna la bun sfîrşit, cu grabă şi cu cruzime.
   Acolo, în grefă, îşi făcuse tînărul toată învăţătura înaltă a vieţii. Acolo învăţase să rabde o privire de . batjocură de la unul mai tare decît el, să strecoare o vorbă ascuţită ş-o privire de ură spre cel umilit. Şi
 413
 ieşind spre sară, îşi punea puţin pe-o ureche pălăria rotundă, îşi aprindea o ţigară şi se îndrepta spre cafenea. Acolo, după obiceiul tovarăşilor, juca un domino, o spaniola, cetea o gazetă, — şi cînd nu se ducea undeva la o crîşmă, se îndrepta spre mahalalele lui iubite, — căci un tînăr ca el totdeauna trebuia să aibă o dragoste. Dar în viata aceasta în care se ridicase cu asprime şi prin care din greu răz-bătea, el nu ştia să umble decît pentru putinele şi săracele lui plăceri: o beţie cu prietinii, un rînd de straie nouă... Iar vorbele schimbate îndelung la un colt de portiţă, în fundul unei grădini, — le rostea tot pentru plăcerile lui visate cu cutremur în ceasu-rile-i grele şi singuratice.
   Cu gîndul aţintit numai asupra vreunei plăceri se strecura întotdeauna repede, cu ochii lui mari şi negri lucind prin fundul înserării, spre căsuţa joasă, cu flori în fereastră, unde îl aştepta Tudoriţa lui Rusu. Intra încet, cu zîmbetu-i plin de lumină; nu spunea o vorbă ; închidea iute uşa în urma lui şi nările-i tremurau şi închidea ochii, cînd fata, întinzînd spre el mînile, se alătura, i se lăsa pe piept şi-l întreba de ce-a întîrziat.
   —     Am stat tîrziu la cancelarie... şoptea el, lăsîn-du-se pe marginea patului. Pe urmă, m-am mai plimbat cu prietinii...
   —     De ce te duci la cafenea ?... întreba fata, privin-du-1 cu teamă.
   El răspundea îndată atintindu-şi asupra ei ochii mari, negri:
   —     N-am fost la cafenea... Ce să fac acolo ?... îndată ce-am scăpat de ei — am aşteptat oleacă să se facă sară, şi întins la tine am venit...
   —   Nu te-a văzut nimeni ?...
 414
   —   Nu m-a văzut...
   Tudoriţa îl mîngîia încet cu mîna stîngă pe obrajii bruni, fără strălucire.
   —     Uite ce obraz moale ai, zicea ea. Parcă-s nişte obraji de fată... De ce te uiţi aşa la mine...
   Şi el rîdea arătîndu-şi dinţii albi şi ascuţiţi, şi se pleca domol spre ea, cu o sărutare pătimaşă.
   Tudoriţa lui Rusu, orfană de mamă, crescuse sin- ' gură prin străini, fără dragostea tatălui, fără dragostea nimănui. Singură, cum se pricepea şi cum încet-încet învăţase, ducea cu amar, cu ceea ce mai rămînea din putina leafă a picherului, casa. Răbdase de foame şi de frig, plînsese pe la porţile străinilor şi abia acuma, după optsprezece ani împliniţi, izbutea să ducă mai lesne de azi pe mîne, cu împletitură şi cusături, o leacă de gospodărie orînduită. Şi abia acum, după optsprezece ani împliniţi, începu să fie mîngîiată de un vis de fericire. Căci de ani, trăind singuratică între femeile mahalalelor, rănită şi batjocorită de priviri, rar auzind o vorbă hună, de ani se mîngîia gîndindu-se că vor veni pentru ea zile de fericire şi de noroc. De ani se mîngîia nădăjduind. Iar acuma deodată intrase în împărăţia visului. Ascultase cu sufletul plin, în tăcerea căsuţei ei, vorbele încet strecurate, care-i pipăiau parcă urechile şi intrau în mintea ei ca ademenitori, vorbele care-i pipăiau şi urechile şi gura, şi-i învăluiau mintea.
   —     Mult n-avem să aşteptăm... zicea Bucşan, privind-o stăruitor cu ochii lui mari. Mi-a făgăduit domnu grefier că are să vorbească cu judecătorul... Are să-l roage, are să-i spuie... Grefierul tine la mine. Şi de la april viitor mă înaintează copist... Şi pe urmă puţin ne pasă...
   Şi rămînea singură după îmbrăţişările lui Ştefan,
                                                                                                                                                                 415
   visînd la o căsuţă in marginea tîrgului, la o grădină, şi la gospodăria curată în care va munci ca o roabă,
   —  cînd va fi şi ea în rînd cu lumea, cu copilul ei, cu toate ale ei, fără grija nimănui, închizîndu-se în puţinul ei şi.căutînd să fie fericită cu cît de puţin!
      îşi amintea de copilul ei, — şi i se strîngea deodată inima, în visurile-i de noroc. O îndoială totuşi răzbatea. De aceea încă n-a spus lui tată-său, căci cine ştie... cine ştie... Pruncul creştea încet-încet în sînul ei, şi-i bine întăi să fie pe deplin încredinţată de înaintarea lui Ştefan, şi pe urmă să spuie picherului : «Da, am greşit, dar în luna lui mai facem nunta...» Dar întăi trebuie să aibă făgăduială în toată puterea cuvîntului. Altfel, dacă ar spune un cuvînt, Ion Rusu şi-ar lepăda cortelul şi pălăria şi ar începe să urle, căutînd undeva un par ca să-i rupă spinarea...
                                                                                                   îşi făcea visuri în singurătatea căsuţei ei şi aştepta. Iar Ion Rusu venea din cînd în cînd, prăfuit şi ne-. gru la obraz, ars de soare şi de vînturi, umbla prin casă împiedicîndu-se de lăvicere şi întrebînd rar, pe nas, cu gîndul aiurea :
      —  Ce mai faci tu, Tudoriţă ?
      —  Bine, tată... cu nacazurile...
      —     Ei, lasă, Tudoriţă, lasă... Iaca, ţine... cîţiva lei... mi-au mai rămas... Caută şi fă economie...
      Pe urmă începea să rîdă, pe cînd fata îi punea un ştergar curat pe masă.
      —     Tot îmi spune unul şi altul: de ce nu-ţi măriţi cucoane Ioane, fata ?... Şi eu de colo : Apoi fata mea... hapoi fata mea... Eu fetii mele nu-i dau zestre... Cui îi place, aşa s-o ieie...
      —  Cam greu, tată...
416
   Picherul îşi sorbea încet paharul de vin şi se întorcea holbat la dînsa :
   —     Ce-ai spus ? Zestre ? parale ? Da’ ce ? eu cu lux te-am învăţat ? Să nu-mi spui fleacuri, că eu nu ştiu multe... Cui îi place, aşa să te ieie... Ai înţeles ? Eu umblu prin ploi, eu umblu pe vreme rea, vai de capul meu... şi încă să-ţi fac zestre ?... Tu să fii cuminte, atîta... Ii avea noroc, bine; nu, cum a vrea Dumnezeu, scurt!... Numai să nu fii proastă... Să nu cumva s-aud eu ceva, c-apoi atîta ţi-i leacul.
   Ion Rusu mormăia multă vreme, pe nas, amenin-ţînd. Tudoriţa se ştia străină de inima lui, de şi el întruna striga : fata mea aşa, fata mea pe dincolo; ştia că el o singură dragoste are: pentru consideraţia ce i se cuvenea şi pentru vorba cucoane. De-aceea chiar ar fi fost în stare s-o calce în picioare «dacă ar alfla ceva», dacă ar afla că «fata lui l-a făcut de ruşine».
   Altceva nu grăia acasă; stătea o zi, mult două, pînă ce-şi dădea raportul, după aceea iar pleca, din canton în canton, din crîşmă în crîşmă, şi nu se întorcea cîte-o săptămînă, uneori şi mai mult.
   Dar vorbe despre dragostea Tudoriţei cu feciorul lui Vartolomei începură să răzbată în mahala. In fundul uliţii, sub salcîmii cei bătrîni, sub singurii copaci din partea locului, la casele aprozilor, cîteva cumetre se strîngeau în fiecare sară şi stăteau la pîndă. Aşteptau pînă ce se întuneca de-al bineleia, şi vorbeau despre una, despre alta, apoi îşi aduceau aminte «de fata ceea a lui Rusu». Iar ovreicile din preajmă îşi tîrîiau papucii pe talpă prin pulberea drumului pînă la ele, se alăturau de zaplazuri, şi începeau toate odată să spuie. Mai ales Reiza, care ţinea
27 — M. Sadoveanu — Opere, voi. IV
417
    dugheniţa, şi era în orice clipă a zilei în prag, ştia o mulţime de lucruri, şi grăia dînd din mîni şi tră-gînd în fiecare clipă vînt în foile pieptului.
      —     Eu n-am ştiut... De unde să ştiu ?... Eu îmi caut de treburile mele... de sărăcia mea... Barbatu-meu cu gaz toată ziua, eu cu dugheniţa... Da’ pe urmă mi-a spus cineva... Reiză, zice, eu ştiu un secret... Reiză, zice, fata picherului trăieşte cu Ştefan al lui Vartolomei. Şi m-am pus eu sara la pîndă şi m-am uitat, şi n-am văzut nimica... Unde-i feciorul lui Vartolomei ? zic. Reiză, zice, uită-te bine... Uită-te bine, Reiză... vine pe dincolo, pe hudiţă, şi intră pe dindos... Şi m-am uitat pe hudiţă, şi aşa a fost, l-am văzut cum vine pe hudiţă, şi intră pe dindos...
      Şi Reiza dădea repede din cap, cu tufele de păr fluturînd pe dinaintea ochilor, şi arăta cum a văzut ea, cum s-a uitat în toate serile, şi dădea amănunte cumetrelor, care ascultau cu ochi lucitori, în serile acelea calde de vară. Apoi Reiza, naltă, uscată, numai
*   pielea şi ciolanele, îşi întorcea spre magherniţa ei obrazul prelung şi uscat, şi pornea, clămpănindu-şi papucii; iar celelalte vecine ale ei o urmau, vorbind trăgănat, cu pruncii adormiţi la sîn.
      Vestea se răspîndise şi-n alte mahalale, în zilele cînd feciorul cel mic al feredeuarului, cu şapca lui soioasă şi cu redingota flenduri, umbla pe uliţile strîmte sunînd dintr-o talangă. In zilele acelea bolovanii din cuptorul feredeului erau încălziţi şi femeile se grămădeau spre casa uriaşă, cu părefii totdeauna umezi, şi înlăuntru, pe treptele de stejar, în aburul năbuşitor, bătîndu-se peste trupurile mari cu măturile de frunze de stejar, puneau la cale şi deosebitele în-tîmplări din îngrămădirea aceea a tîrgului.
      Tudoriţă îşi dădu îndată sama că în jurul ei se
 418
petrece ceva neobişnuit şi «se vorbeşte». Cînd ieşea cu lucrul în cerdac, după ce se aşeza pe scăunaşul ei, vedea că se întind capete curioase spre ea de pe la colţurile caselor, prin ferestrele deschise. Cînd trecea peste drum, la dugheniţa Reizei, ca să cumpere ceva, privirile ascuţite ale ovreicei, de şi erau însoţite de rîs şi vorbe multe, parcă o cercetau, parcă o spionau pînă în toate cutele îmbrăcămintei. Şi toate vecinele încete, cînd ieşeau ca să-şi culeagă de prin pulbere ori din marginea băltoagelor, odraslele tîrîtoare, aveau şi-nspre dînsa o privire de înţeles, o privire ascuţită, care deştepta parcă o clipă obrazurile ofilite.
   Haia lui Sanis venea acu mai rar în odăiţa curată, în care ascultase povestirile triste de dragoste. Şi cînd venea, avea o însufleţire ciudată, aducînd veşti de prin alte părţi ale tîrgului, despre greşala unei fete, despre despărţenia unei cucoane. Vorbea cu amănunte, se interesa de intrigile de dragoste cu sete, parcă o viaţă nouă şi chinuită se deşteptase în-tr-însa.
   Vorbi de cîteva ori, cu teamă însă, şi despre Ştefan Bucşan.
   —   Am aflat şi despre domnu Bucşan ceva...
   —   Ce-ai aflat ?
   —      Am aflat că acu un an fata lui Gavrilaş îi scria bilete de dragoste...
   —   Bine, putea să-i scrie...
   Şi Haia rîdea cu ochii lucitori; apoi pleca, şi Tu-doriţa rămînea pe gînduri, cu inima rănită.
   Intr-o sară, Ştefan îi spuse rîzînd :
   —      Cum îi zice fetei celeia pe care am văzut-o aici într-o zi ?...
   —   Aceea-i Haia lui Sanis... da’ de ce mă-ntrebi ?
       Âşâ... Tot o vad safa pe uliţă, cînd trec şi viii la tine...
 —   O vezi pe uliţă ? Şi ce face ?
 —      Eu ştiu ce face ? răspunse Bucşan rîzînd. Parcă mă spionează... Am s-o întreb eu odată...
 —      Ba nu, Ştefane, să n-o întrebi... Las’ că am să vorbesc eu cu dînsa...
 Tudoriţă avea de cîteva zile bănuieli. De ce nu mai este fata lui Sanis ca nainte vreme ? De ce a început să vorbească aşa, înfrigurată, despre atîtea ? De ce spionează ? De ce dă tot mai rar prin casa ei, şi-n schimb, una-două, dă năvală ziua în magherniţa roşie a Reizei ?
 începu să pîndească dugheniţa din faţă. Căuta să înţeleagă ce se spune acolo, între cele cîteva rafturi sărace. De auzit nu auzea vorbele; dar mînile Reizei ş-ale Haiei se zbăteau, se încîlceau, parcă erau purtate de un vînt năprasnic. Şi li se alăturau capetele, şi le lunecau ochii în aceeaşi parte...
 Intr-o zi, Haia sosi gîfîind, gătită, cu părul luciu mirosind uşor â gaz, ca totdeauna. Era cu fundă roşie la gît şi cu bluză nouă, trandafirie. Tudoriţă cosea la o bluză, cu luare-aminte, — şi îşi ridică domol ochii spre prietina ei.
 —   De ce te-ai gătit aşa ? zise ea încet.
 —      Aşa, ca să fiu frumoasă... zise tare, rîzînd, Haia. Şi se aşeză pe pat, alăturea.
 —   Hm. Ţi-i drag poate cineva...
 Fata lui Sanis simţi două priviri, care dintrodată aveau o lucire aprigă, şi se înroşi. Nu răspunse.
 Tudoriţă se sculă încet. Apoi se aşeză într-un colţ, pe un scaun, cu un gemăt uşor. Era galbenă ca ceara, şi-i ardeau ochii.
 —   Ce este ? ce ai ? întrebă Haia, ţintind-o.
 420 -
   —     N-am nimic, dragă; mi-i rău... Mi-a venit aşa, o ameţeală...
   Fata lui Sanis tăcu iar şi rămase privind cu luare-aminte, cu curiozitate, la obrazul bolnavei, pătat uşor în umerii obrajilor şi pe frunte.
   —     Ce te uiţi aşa la mine ? zise deodată Tudoriţă, ridicîndu-se în picioare. In glas i se deşteptase un fior de mînie.
   —     Poate te superi ? — întrebă Hiaia arătîndu-şi dinţii.
   —     Haie! strigă deodată Tudoriţă privind-o ţintă. Tu nu-mi mai eşti prietină. Văd eu bine că nu-mi mai eşti prietină... Vii să mă spionezi... Pe urmă umbli cu poşta prin toată mahalaua... Stăi, stăi, nu vorbi, că te-am înţeles... Acu văd şi din ochii tăi... Tu ai spus la toată lumea! Tu ai răspîndit vorba, ş-acu toate femeile se uită la mine, mă pîndesc şi mă cercetează... Să-ţi fie ruşine, Haie ! Eu am avut credinţă în tine şi tu te-,ai purtat oa o mizerabilă. Aşa prietină mi-ai fost ?...
   Fata lui Sanis privi întăi în pămînt. Cercă pe urmă să zîmbească cu stînjenire, apoi îşi ridică hotărîtă fruntea, şi între ochii lucitori i se încreţi o dungă uşoară.
   —   Şi ce vrei de la mine ? strigă ea deodată.
   Tudoriţă rămase încremenită.
   —     Cum ce vreau ? Să te duci vreau, să nu te mai văd !... Crezi că eu nu ştiu de toate ale tale ? Crezi că nu ştiu că ţii calea lui Ştefan ?... De asta te găteşti, ca să-i ieşi înainte I...
   Simţi o ameţeală, o sfîrşire. Fata lui Sanis se ridicase cu ochii plini de mînie; voia să spuie ceva şi-i tremurau buzele. Apoi izbucni, şuierîndu-şi cuvintele:
   —   Crezi c-are să te ieie!... Ai să rămîi cu copilul
 <    421
tău în sărăcie... Da ! poate mi-i drag mie, — ce nevoie ai ?... Ii ies înainte în toată sara, ce nevoie ai ?...
   O fulgera cu privirile, şi i se adîncea dunga de umbră de deasupra nasului. Tudoriţa simţi în toate mădularele o putere cumplită ; se repezi; apoi căzu sfîrşită la marginea patului. Haia se strecurase sprintenă pe uşă şi fugea înfricoşată spre casă.
   Dintrodată, într-o izbucnire de cîteva clipe, se sfîr-şise prietinia ; ş-acuma nu-i mai părea rău nici de vorbele purtate la Reiza şi la salcîmii din fundul uliţii; nici de pîndele ei din fiecare sară. Acu dintrodată îşi simţea sufletul lămurit şi înţelegea că de multă vreme nu mai avea nimic cu fata picherului. Ba, după vorbele Tudoriţei, ca şi cum i s-ar fi luat o greutate de pe inimă, simţi o zvîcnire de sînge care-i bătea la tîmple şi o orbea, cum sta încruntată, cu ochii aţintiţi, în colţul ei de divan. Simţea un tremur în toată fiinţa, o dorinţă întunecată a tuturor simţurilor,
—   simţea însfîrşit cu toată puterea că iubeşte pe feciorul lui Vartolomei de mult, din sara cînd a trecut pe lîngă ea, la colţul hudiţii.
   De-o săptămînă în jurul ei, în casă, iar se vorbea despre logodnă. Sanis iar se avînta să rostească douăzeci de cuvinte; ea toată vremea tăcuse. Sufletul ei parcă aştepta izbucnirea. Ş-acuma era hotărîtă să se zbată, să se lupte ; acuma începea să se simtă tare. Iar pînă ce va fi nevoie de zbatere şi de luptă, trebuia să se închidă în sufletul ei, să nu-i ştie nimeni taina; singură în întuneric să sufere, pînă ce se va bucura 1
—   Sta întunecată în colţul ei de pat; nici pe jupitor nu-1 vedea cum se mişcă bocănind şi mormăie amin-tindu-şi de ceea ce-i spusese hahamul; nici glasul
 422
trăganat al maică-sa nu-1 auzea ; nu-i trebuia să audă— nici să vadă! Voia să fie singură.
   Iar după două izile domnul Ion Rusu, picherul, se întorcea tulburat de la treburile lui, de la cancelaria inginerului, cu cortelu-i uriaş şi cu pălăria-i cenuşie, pleoştită. Cetea mergînd spre casă cîteva vorbe zgî-riate cu o peniţă rea pe un petic de hîrtie ; cetea, şi-şi ştergea fruntea de sudoare cu basmaua-i mare, roşie, şi nu-i venea a crede! — Un băiat de ovrei îi ieşise înainte în capătul uliţii şi-i pusese în mînă hîrtia, — pe urmă se dusese în treaba lui, la fugă, desculţ şi cu capul gol.
   Domnul Rusu cetea cam greu, abia putea ceti, dar izbutise să înţeleagă :
   «Domnu picheri ! află că domnişoara Tudoriţa trăieşte cu un funcţionar şi se întîlneşte cu dînsul cînd nu eşti dumneata acasă... ş-acuma-i însărcinată...»
   Domnu picher cetise pînă la sfîrşit hîrtia, şi simţise că i se ridică în cap sîngele. Acuma, aproape de casă, iar o cetea, o cetea pînă la sfîrşit, frază încurcată după frază încurcată, şi îşi ştergea de sudoare obrazul întunecat. Se uită în juru-i. Băiatul desculţ şi cu capul gol nu era nicăieri. De la ferestre îl priveau cum trece nevestele mahalalei. Zări şi chipul fetei lui Leiba Sanis, dar numai o clipă, — mai curînd doi ochi înfocaţi şi iscoditori.
   El se grăbea la vale spre casă, şi se gîndi la ruşinea pe care o va avea în faţa tuturor cunoscuţilor, cînd se va afla că fata lui, fata lui cea crescută fără zestre, fără lux, fata lui cea harnică, l-a făcut de rîs, i-a pătat onoare-a lui 1 La altceva nu se gîndea decît la asta şi-i venea ameţeală.
   ^Adevărat sa fie ?...» Şi privea spre hîrtia pe care o păstra boţită în mînă.
   Pe nesimţite grăbea paşii, pe nesimţite îi creştea mînia.
   «Mă miram eu de ce-i aşa mîhnită de-o bucată de vreme, de ce umblă aşa în jurul meu... parcă vrea să-mi spuie ceva...» •
   Tudoriţa nici mîhnită nu se arătase umblînd pe lîngă dînsul, nici nu voise să-i spuie ceva; dar domnu Io.n Rusu tot mai multe dovezi de vinovăţie găsea în cugetul lui de tată ruşinat în fata lumii.
   Cînd intră în casă, izbi uşa ş-o încuie eu cheia. Puse cheia în buzunar ; trînti pălăria pe un pat şi cortelul pe altul, puse mînile în şolduri şi ridică o privire alburie, întărîtată, spre Tudoriţa, care sta ghemuită într-un colt, în fundul patului.
   —   Ce ai ? De ce gemi ?
   —      Mă doare capul... şopti fata. Şi privindu-1 simţi un fior prin inimă.
   Domnul Rusu începu să rîdă cumplit.
   —      Te doare capul ? Aşa ? te doare capul ? Crezi că eu nu ştiu de urmările tale, madamo ? Crezi că dacă eu umblu pe coclauri muncind şi asudînd, nu ştiu nimica ? De ce te doare capul ? Ce ai ?...
   Fata privea ţintă hîrtia boţită pe care tatu-său o ţinea în mîna stîngă.
   —   Ce hîrtie e aceea ? zise ea deodată ameţită.
   —      Mă mai întrebi ? strigă cu mînie picherul. Mă întrebi ce hîrtie ? Să-ţi spun ce hîrtie ? Dar tu pînă acuma mi-ai spus mie ? Mi-ai spus de ticăloşiile tale ? Mi-ai spus că-ţi făceai de cap cu nu ştiu cine, pe cînd eu lipseam de-acasă ? Mă făceai de rîs şi de ocară 1 N-am să mai pot ieşi în lume de răul tău!... Vină-ncoace ! Spune-mi ce-a fost!
 424
   Tudoriţa âe ridicase de la locui ei şi se zvîrlisâ spre uşă, ca să fugă.
   —     Unde te duci ? urlă cu mînie Ion Rusu. Stai colea ! Vină şi-ţi dă samă!
   O apucă de mîni şi o azvîrli la loc, în fundul divanului.
   Fata slobozi un ţipăt, apoi întoarse capul, cu privirile arzătoare:
   —     Ce vrei ? ce să-ţi spun ? De ce să-ţi spun ? Ţi-a fost vreodată milă de mine ? M-ai îngrijit ? mi-ai dat ce-mi trebuie ? ai căutat să mă gospodăreşti ? ce mi-ai făcut ? M-iai lăsat aşa să trăiesc în lume ca o orfană 1...
   Se opri dintrodată, izbită; greutatea cumplită a pumnului îi zgudui oasele caipului; ochii i .se umplură de sînge.
   —     Aista-i răspunsul tău, ticăloaso ? Aşa ? Vra să zică-i adevărat ? E adevărat ?...
   Şi cu ochii spărioşi, crescuţi pe faţa întunecoasă, Ion Rusu se prăbuşi asupra copilei. începu s-o trîn-tească cu capul de părete, o dată, de două ori; apoi
o  izbea cu palma peste obraji şi peste ochi urlînd. Fata dădu drumul la trei ţipete prelungi, sfîşietoare, apoi amuţi, — pe cînd sîngele îi năboia pe ochi şi pe gură. Glasuri şi tropote porniră dintrodată pe afară, capete de femei se arătară la geamuri, cineva zgîlţîi clampa uşii.
   Rusu întreba :
   —     Cine-i acela ? Ştie el de copil ? Spune-mi ci-ne-i ?...
   Dar copila nu putea răspunde. Gemea înfiorată şi abia se zbătea.
   —     Domnu picher! domnu picher! se auzeau glasuri de afară. N-o omorî, domnule Ioane!...
                                                                                                                                                           425
  —     Ce este ? răcni el întorcîndu-se cu mînie. Ce vă boldiţi pe fereşti! Porniţi şi vă căutaţi de treabă...
  Se repezi la uşă şi q deschise. Ieşi în prag cu ochii încruntaţi. Izbucni iar :
  —   Da’ ce-i aici ? iarmaroc ?...
  Femeile se trăgeau înapoi; Haia Sanis intră în magherniţa roşie a Reizei ; şi de acolo şi ea, şi ovreica lungă şi osoasă, pîndeau scoţînd în fiecare clipă capetele şi cercetînd casa de peste drum...
                                                                                   IV
  Sara, după o zi înăbuşitoare, începu a bate un vînt răsunător, şuierînd prin podurile goale ale caselor, bubuind în tablele acoperişurilor : piarcă umbla cineva cu cizme grele pe deasupra lor. Haia lui Sanis, de cum căzuse amurgul şi văzduhul prinsese a suna, sta toropită într-un ungher, grămădită în perinele de puf. Parcă nu vedea pe nimeni; ochii îi încremeniseră aţintiţi, cu dunga de umbră săpată între ei; din vreme în vreme un fior îi alerga prin trup şi buzele ei pline şi roşii aveau un tremur uşurel.
  Maică-sa umbla prin casă        după  treabă;  din cînd    în
  cînd se oprea şi o privea cu      grijă.
  —     Ce ai tu, Haie ? Spune, poate te doare ceva ? poate-ţi trebuie ceva...
  —     Nu-mi trebuie nimic!... strigă fata cu hotărîre. Să mă lăsaţi în pace...
  Şi Rifca dădea din cap, ori strîngea din umeri şi murmura singură prin colţuri:
  —   Numai dracu poate să        ştie... Aşa fată    cu toane
  şi cu mofturi încă n-am văzut...
 426
   După ce se întunecă bine, fata se sculă şi se găti repede la oglindă ; apoi ieşi, ca-ntr-o izbire de vînt.
   —   Unde te duci, Haie ?
   Dar fata nu răspunse. Se hotărîse. Cu paşi iuţi se îndreptă la vale, spre colţul hudiţii. Apucă la dreapta, prin umbra de cărbune a zidurilor; se întoarse; apoi începu a umbla încet. In jurul ei zgomotele ciudate ale nopţii tremurau pretutindeni; secerea lunii printre nouri alburii se purta ca împinsă de o apă năprasnică, undeva, spre asfinţit. Haia se oprea de cîte ori un om se arăta în capătul uliţii, venind din inima tîrgului. Apoi iar începea să umble domol; pe cînd necunoscutul înainta încet şi umbra lui îl urmărea pe păreţii caselor scunde, dispărînd în bolţi şi iar apărind, ca un duşman nesimţit.
   Fata umbla neliniştită ; cîteodată se scutura, ajunsă de răcoarea nopţii ; se îndosea în unghiul unui zid, ieşea iar în lumina slabă. Deodată încremeni locului. Cunoscuse pe Ştefan Bucşan care venea domol la vale, drept prin mijlocul uliţii. Venea fluierînd încet un cîntec, şi din cînd în cînd focul ţigării pe care o ducea în răstimpuri la buze, îi arunca o lucire fugară pe obraji. înainte de a ocoli colţul, în hudiţă, azvîrli ţigara. Apoi se opri plecîndu-şi capul cercetător. Haia făcuse doi paşi spre el.
   —   Cine-i ? întrebă el cu glas înăbuşit.
   —      Domnule Ştefan... Domnule Bucşan... eu sînt... nu mă cunoşti ?... Haia Sanis!...
   —      Aha !... vorbi tînărul. Te cunosc... şi începu a rîde încet, cu prietinie.
   La rîsul lui, fata simţi cum îi tremură o căldură dulce în piept. Şopti pripit:
   —      Nu ne vede nimeni ? Aş vrea să-ţi spun ceva... Dar nu trebuie să ne vadă, nici să ne-audă nimerii...
                                                                                                                                                                        427
    —   Ce vrei să-mi spui ?
    —     îndată... Hai puţin mai încoace... pe hudiţă... pe-aici nu trece nimeni... Domnu Bucşan, nu te duce... tatăl ei s-a întors azi acasă... Domnu Ion s-a întors acasă... Voiam să-ti spun numaidecît... Chiar de-aceea te-am aşteptat...
    —   Te-a trimes Tudoriţa ?...
    —     Nu, nu m-a trimes Tudoriţa. Azi a venit domnu Ion mîniat... I-a arătat o scrisoare... Nu ştiu cine-a făcut un denunţ... Vai 1 ş-aşa de cumplit a bătut-o, a lăsat-o mai mult moartă... Şi tot o întreba : Cu cine ? cu cine ? Al cui e copilul ?... Ş-o bătea...
    —     Care copil ? întrebă Bucşan întorcîndu-se spre Haia.
    —     Nu ştii ? ce ? dumnitale nu ţi-a spus ? nu ţi-a spus niciodată ?
    —   Nu!
    —     Cine ştie! poate acu e în primejdie să piardă... A bătut-© tatu-său şi o întreba... Dar ea n-a spus nimic...
    Bucşan îşi plecă în piept capul, tulburat, şi începu să se gîndească. Apoi se întoarse spre Haia şi se uită la ea cu luare-aminte.
    —   Acu ce să fac ? întrebă el încet.
    Fata nu răspunse, numai îi luceau ochii prin umbră.
    —     Ce pot să fac ? întrebă el iar. Nu pot să-i fac nimic... Eu încă n-am slujbă... De la april era vorba să măi: înainteze, dar de unde pot şti sigur că voi izbuti să fiu numit ?... La asta nu m-am aşteptat niciodată... Şi niciodată nu m-am gîndit că ar putea să afle tatu-său... De-acu nu mă mai pot duce pe la dînsa. Ce pot eu să fac ? Nu pot să fac nimic... Eu
428
ri-am cu ce s-o ţin... Poate chiar să vie tatu-său şi să-mi ceară socoteală, eu nu pot face nimic... Nici nu pot sta de vorbă cu el... Ea nu ţi-a spus nimic ? Ce face ?...
   —     Nu ştiu ce face! şopti repede Haia. Nu mi-a spus nimic...
   Apoi se apropie cu taină de Bucşan :
   —     Eu nu mă mai duc pe-acolo... Eu cu dînsa m-am sfădit!...
   —   Atuncea de unde ştii toate acestea ?...
   Ştefan se opri şi se întoarse spre fată. Se opri şi
ea. Erau singuri, într-un colţ depărtat de toloacă, în capul mahalalei, împresuraţi de împletituri fantastice de spini şi buruiene, sub pulberea nelămurită, fugară, schimbătoare, a lunii. Vîrttul fugea slobod împrejurul lor, îi împresura în vîrtejuri călduţe. — Ea îl privea deodată în faţă cu ochi arzători, ţintuiţi parcă cu două ace de argint. Şi deodată prin pieptul lui Bucşan trecu
o  adiere, prin mintea lui o lumină de înţelegere şi începu să rîdă încet, arătîndu-şi dinţii ascuţiţi.
   —   De ce v-aţi sfădit ?...
   —     Aşa, ne-am sfădit într-o zi, săptămîna trecută... Parcă eu pot să-ţi spun ?... Vrei numaidecît să ştii ? Eu credeam c-ai să înţelegi, credeam c-ai să te opreşti & diată macar într-o sară, să mă întrebi... Totdeauna mă vedeai, şi treceai înainte... Nu ţi-a păsat niciodată de mine... Acuma ştii...
   Bucşan întinse mîna. Fata se întoarse în loc, şi porni în fugă, cu fustele fîlfîind în vînt. El se repezi pe urma ei, o ajunse la şanţul tîrgului, aproape de îngrămădirea neagră de case, o cuprinse de braţ, o opri ş-o 'întoarse în loc.
   Fata se apăra gîfîind :
                                                                                                                                                                  429
   —     Ce vrei ? lasă-mă ! Ţi-am spus ! acu ce mai vrei de la mine ? Ţi-a.m spus tot... ce mai vrei ? Dumnitale alta ţi-i dragă şi de la mine n-ai ce cere...
   —     Nu mi-i dragă nimeni... Cine ţi-a spus asta ?... Ce am eu acuma cu Tudoriţă ? Eu cu dînsa de mult aş îi sfîrşit-o dacă aş fi ştiut... Ea a făcut o prostie ; a aflat tatu-său... A făcut o prostie, de-acu să se descurce... Şi lui tatu-său pot să-i spun, dacă vine la mine... Ce am eu cu fata dumnitale ? Nici nu mi-i dragă, mici nimic, acu toate s-au sfîrşit între noi... Stăi, de ce te zbaţi ? Stăi să-ţi spun numai o vorbă...
   Fata lui Sanis tremura înfrigurată; parcă se grămădeau în sufletul ei lacrimi, spaime şi bucurii. Iar Ştefan Bucşan simţea tremurul braţelor sub degetele lui; o năvală de sînge i se sui în ochi, cerca să tragă la piept pe fată, se lupta tăcut prin întuneric, cu dinţii strînşi.
   —     Lasă-mă ! gemea înăbuşit fata. Lasă-mă, că mă aşteaptă acasă. Ah! lasă-mă I Acuma ţi-am spus tot, ţi-am spus că-mi eşti drag, lasă-mă 1 Vin să ne în-tîlnim mîni; acuma lasă-mă 1 Vin aici mîne-sară, merg unde vrei, acuma lasă-mă !...
   Apoi deodată tăcu. Simţi aproape lucirea ochilor lui, aproape de ochii ei. Şi parcă avu un gemăt de durere cînd o arse o săgeată fierbinte pe buzele întredeschise. Braţele şi picioarele i se destinseră din încordare şi începu a merge repede, dusă fără voinţă.
   Şoptea încet din cînd în cînd :
   —   Unde mă duci ?... unde mă duci ?...
   Şi el se opri într-un timp şi ea îi simţi iar apropierea ; şi-l priveia oa printr-un abur; şi deodată îi cuprinse tîmplele cu palmele, şi se ridică în vîrful degetelor spre dînsul.
 430
   Şi pipăindu-1, urmărindu-1 aproape, pierdută şi fericită, gîfîia :
   —   Unde mă duci ? spune-mi unde mă duci !...
                                                                          V
   Pentru Haia lui Sanis, acuma, viaţa care se#mişca în jurul ei nu mai avea nici o însemnătate. Puţin îi păsa de privirile întunecate ale lui tatu-său, de oftările lungi ale maică-sa, puţin îi păsa de planurile de logodnă care se ţeseau în jurul ei, în auzul ei. In anul acela nu s-a bucurat ca altădată de sărbătorile mari ale neamului. — în începutul palid de toamnă, de anul nou, privea pe gînduri fără să vadă şi fără căldură în suflet la mişcarea din uliţa îngustă. Toate feţele erau vesele; straiele murdare dispăruseră ; copiii vioi, cu pălării adevărate în cap, făceau zarvă şi se jucau cu nuci în tocurile scobite la marginea şanţurilor ; daruri de turtă dulce treceau de la prietin la prietin. O tinereţă bucuroasă izvora, furnica în toate părţile pe uliţi. Pînă acum flăcăuaşii aceştia palizi lînceziseră în odăi umede şi murdare, plecaţi asupra acului, bătînd încordaţi cu ciocanul, trudindu-se în toate meseriile, săraci şi umiliţi; iar acuma umblau încet, se odihneau parcă în soarele auriu de toamnă, care frîngea raze şi-n ochii lor neliniştiţi.
   Haia Sanis îi privea nepăsătoare de la geamul ei. înstrăinată a fost în anul acela şi de marile zile ale toamnei, de sărbătoarea împăcării şi a cuştilor. Nu-i mai aduceau lacrimi în ochi povestirile vechi pe care Sanis, în odihna zilelor acelora, întors de la şcoală, în cuşca acoperită cu papură, le cetea cu glas tră-gănat în cărţile cu scoarţe lustruite de piele. Taina
                                                                                                                                                   431
trecutului, tragediile vremurilor întunecate, bateau zadarnic la urechile ei. Nici ztmbi slujbaşilor templului care intrau purtînd într-o mîna simbolul legii. Se uita numai la cutia lor de tinichea în care sunau banii, — şi i se părea că perciunii din proaspăt încîr-liontaţi, li se scutură prea cu grabă, şi că prea din fugă atingeau tablele sfinte bătute în uşorul uşii...
   Parfcă o jale o cuprindea văzîndu-se aşa de înstrăinată între ai săi. Apoi uita totul, rămînea cu ochii aţintiţi în necunoscut, şi se înfiora gîndindu-se la dragostea ei, la patima iute care năvălise în ea ca un vînt de nebunie. Abia aştepta sara, nu-şi găsea astîmpăr; n-asculta nici glasurile care o întrebau, nici nimic, intra în întuneric, se ducea ; şi tîrziu se întorcea, se furişa pe uşă.
   Maică-sa ridica un cap mare, cu părul zbîrlit, prin semi-întunericul împrăştiat de lampa cu fitilul micşorat. Cu glas mustrător, cu nelinişte, îngîna :
   —     Ce ti-i de cap, fată ? Unde te duci ? Am să te spun lui tatu-tău şi are să fie rău de tine...
   Fata încrunta sprîncenele fără să răspundă, se dezbrăca repede şi se înghemuia într-un colt, cu ochii aţintiţi în tavan. Iair rnaică-sa murmura somnoroasă:
   —     Mi se pare mie că umbli pe drumuri rele I... Spune macar unde ai fost... Tu ai să dai de diracu...
   —     Ce-aveti cu mine ? dati-mi pace 1 Am fost şi m-am plimbat... răspundea cu o tresărire de mînie în glas Haia ; apoi, într-un tîrziu, suspina încet, tot trează, cu ochii mari umpluţi de visul dragostilor ei.
   Iar în vremea asta Tudoriţa gogea singură prin colturi, în odăita-i săracă şi curată. Se simţea uneori slabă; avea învăluiri de amărăciune şi-i venea leşin. Abia se putea tîrî pînă la cerdac şi de-acolo chema pe
 432
Reiza. ca să-i aducă ceva din dughenita ei de mărunţişuri. încolo, zăcea cufundată în gînduri dureroase. Ion Rusu venea din cînd în cînd pe acasă, trîntea într-un colt cortelul de doc şi pe un pat pălăria-i cenuşie şi începea să umble morocănos, mormăind, prin odaie.
   —      Asta-i casă ? bombănea el pe nas. Vin eu flă-mînd şi năcăjit, de pe toate drumurile, vai de capul meu, şi găsesc pustiu... Nici tu o bucăţică de pîne, nici tu o leacă de mîncare caldă... Iimi vine să lăs tot, să mă duc dracului! Acu nici capul nu-1 pot scoate a'fară, în lume, cu cinste ; ştie toată lumea dte pa-tarania mea ; şi copiii m-arată cu degetul... De ce n-ai făcut o leacă de mîncare ?...
   —      De unde să fac ? întrebă într-un rînd, încet, Tu* dorita. Sta palidă şi tristă, într-un coilţ.
   El ,se întoarse spre dînsa şi o privi lung; îl privea şi ea ţintă, cu ochii plini de văpaia suferinţii.
   —      Ce fel de vorbă-i asta ? Ce ? în casa mea să nu găsesc eu o bucată de pîne ? Nu-ti las parale ?
   —   Cîte parale-mi laşi ?
   Ion Rusu se întoarse cu mînie şi mirare, şi boldi spre fiică-sa ochii lui alburii, fioroşi pe obrazul întunecat.
   —   Da’ dacă te-oi zvîrli pe drumuri, ha ? Dacă oi
lua un piar şi-oi începe ? Dacă t*'°i spune:            Ieşi!
să nu te mai văd, soi rău 1 Du-te şi-ti fă plodu-n sărăcie, în ţigănie... Ha ?
   —      Lasă-mă, ori bate-mă, ori alungă-mă... Ai să răspunzi odată înaintea lui Dumnezeu de toate... Stau eu şi mă gîndesc că am făcut o greşală, dar destulă pedeapsă îndur ş-am să mai îndur... De ce să mă dai afară ?... Putina chirie la casa asta eu o plătesc, o bucăţică de pîne pe care o mînînc eu o plătesc, eu
muncesc cu acul, mă chinuiesc şi muncesc, şi trei-pa-tru franci pe care mi-i laşi tot dumnitale ţi-i dau, cînd vii : ba o friptură ş-o supă, ba vinul de care nu te poţi lipsi... Şi tot ce-i în casă eu am ţinut, eu am făcut... Am să fiu eu vrednică, de-oi trăi, să muncesc pentru cel ce-a veni... Cum a vrea Dumnezeu şi Maica Domnului 1
   Ion Rusu prinse a mormăi cu nemulţămire prin casă, se întoarse în loc cu o privire de mînie spre fiică-sa ; dar Tudoriţă închisese ochii, şi pe obrazu-i palid, ca nişte dungi albastre, se cunoşteau semnele bătăii trecute.
   In ziua aceea n-a mai spus nici un cuvînt; a plecat întunecat, fără să lase un ban pe colţul mesei. S-a dus cu straiele-i prăfuite şi cu cortelu-i mare spre cantoanele şi spre crîşmele lui. In urmă-i, în amurg, Tudoriţă ceru de la Reiza uncfelemn de zece bani şi pregăti candela la iconiţa veche afumată, rămasă de la maică-sa.
   începu după aceea să se mişte trudnic prin casă, cu mădularele-i amorţite. Se opri într-un tîrziu sub candelă, în întunericul de amurg al odăii, şi începu să se gîndeasc'ă. îşi aduse ca prin vis aminte de mai-că-sa, o femeie voinică şi veselă, harnică foc, care ţinea o gură cînd intra bărbatul în casă, şi-şi îngrijea copiii cu dragoste ; apoi o văzu tîrziu, în noapte, îndreptată spre iconiţa afumată, slab luminată de candelă... Ca prin vis îşi aducea aminte cum povestea maică-sa că a crescut la o călugăriţă, la mănăstirea Varaticului; şi dintr-o carte veche prindea să cetească istorii lungi, în legănarea cărora copiii adormeau... «Mama poate a fost horopsită, poate a fost bătută, poate s-a chinuit crîncen ca să ne poată hrăni... se gîndea Tudoriţă, cu ochii pe jumătate închişi. Eu îmi
 434
 aduc aminte că o vedeam împăcată şi tare, cercetîn-du-ne somnul şi plecîndu-se asupra noastră cu dragoste...». Şi deodată o vedea pe maică-sa limpede în lumina ochiului închis, slăbită, tristă, trecînd nemîn-gîiată spre negurile veşnice...
   Şi un val de foc i se iezea la inimă; apoi lacrimile
i  se urcau spre ploape. Aşa visînd în singurătatea ceasurilor ei, fata aprindea lampa şi-şi căuta lucrul. Sta neclintită, şi acul fugea harnic. Şi ea se gîndea iar, lucrînd, la zilele ce aveau să vie, la pruncul care
i  se mişca în sîn, la cel care a lăsat-o... Cîteodată o cerca o adiere veninoasă de ură ; apoi i se limpezea sufletul. Acuma era hotărîtă, acuma aburii dragosti-lor trecuseră bătuţi de un vînt năprasnic; şi-l vedea limpede înaintea ei pe feciorul lui Vartolomei, cu rîsu-i de animal de pradă, cu ochii plini de pofte... Nici nu-i trebuia să-şi mai aducă aminte de el. Ce putea să nădăjduiască de la dînsul? acuma vedea limpede. Ce-ar fi putut face ei în viaţă, alături ? Pe lîngă tatu-său, ar mai fi avut o sarcină. Şi prin mintea aţîţată i se perindau toate căsniciile nefericite din mahalalele prin care trecuse, unde învăţase să sufere, dar nu pricepuse îndes'tul viaţa. Acum înţelegea ceva cu străşnicie, cu încăpăţînare, şi nimic nu-i mai trebuia ! Lucra şi se gîndea, că va găsi ea sub soare un loc pentru dînsa şi pentru cel nevinovat, care va veni plîngînd în lume. Va găsi ea atîta putere în sufletul ei să îndure toate şi să răzbată ! — Şi tîrziu, tîrziu, se ridica de la lumina neclintită a lămpii şi se întorcea spre icoana rămasă de la maică-sa. De undeva, din necunoscut, poate din umbră cea neţărmurită unde plutea sufletul dus, îi venise un dram de mîngîiere pentru Tăni. La icoane, aici, se simţise uşurată, cu sufletul hotărît să meargă
înainte. î se aprinsese deodată ceva în minte, veniseră amintirile totdeauna dragi din trecut, — şi într-o sară de gemete, de amar şi de disperare, amintirile acestea căzuseră cu mîngîieri line peste inima chinuită. Se ruga multă vreme; din sufletul ei izvora tălmăcirea tuturor năcazurilor şi a rîvnilor ei; buzele murmurau încet, şi ochii priveau neclintiţi, mari, înecaţi într-un văl de suferinţă, de iertare şi de nădejde. Şi tîrziu, în aşternut ghemuindu-se, după ce stînsese lampa, — asculta cum trec pe-afară învăluirile, suspinele şi glasurile nelămurite ale vîntului de început de toamnă ; privea un timp la sîmburele de lumină al candelei şi la rumeneala de vis şi de zori a icoanei; apoi adormea.
  Iar pe la începutul lui octomvrie, într-o sairă, Reiza de peste drum auzi ţipete sfîşietoare. Cu papucii clămpănind dădu năvală, lungă şi osoasă, şi deschise uşa. Acuma ţipetele se schimbaseră în gemete lungi, dureroase. Ovreica închise uşa în urma ei, se apropie de pat, unde Tudoriţă, ghemuită, zvîrlită ca de un vînt de spaimă, tremura.
  —     Ce este ? ce ai ? întrebă Reiza, apucînd mîna rece a fetei.
  Tudoriţă începu să plîngă încet, cu jale, şi-şi aţinti ochii asupra vecinei.
  —   Vai, madamă Reiză, am să mor... am să mor !...
  O clipă se linişti ; apoi se strînse cu genunchii la
gură; şi ca subt o lovitură de fulger se întinse şi iar izbucni într-un ţipăt de groază.
  Vecina de peste drum înţelese, şi dădu năvală afară. Glasul i se auzi prelung, trăgănat, în uliţă, chemînd. Femei ieşiră din casele scunde şi o împresurară; sosi şi Haia cu maică-sa ; dar nu stătu mult; numai mai-
 436
că-sa rămase cu părul zbîrlit, întrebînd întruna, cu milă şi cu curiozitate.
   Etel, baba harabagiului din colţul hudiţii, îşi lăsă gîsca nejumulită lîngă coşteiele de pene, şi veni repede cu colţurile şalului tîrîndu-se pe lîngă papuci.
   —     Moaşă ! moaşă 1 hai degrabă !... strigă Reiza bălăbănindu-şi braţele în toate felurile. Şi pe cînd capete curioase se grămădeau pe .la ferestre, moaşa deschise uşa dînd drumul gemetelor, şi intră înlăun-tru. îndată făcu lampa mare ; căută în dulap cafeaua şi zaharul, şi împinse în focul aţîţat ibricul cu apă ; îşi pregăti într-o ceşcuţă undelemnul; grămădi pe bolnavă într-un colţ, răscoli patul; trînti în curmeziş o pernă de părete şi aşeză pe fată cu şalele deasupra. Apoi îşi lăsă şalul pe-un scaun, se puse şi ea pe marginea patului, plecată spre faţa chinuită a bolnavei, aşteptînd.
   Reiza fugea, ducîndu-şi prin întuneric fantoma subţire, fugea spre salcîmii din fundul uliţii. Ş-acolo o împresurară femeile aprozilor, şi ovreica le povestea cum s-au întîmplat lucrurile. Gîfîia, da din mîni:
   —     Am adus pe moaşa Etel... Ar fi bine... trebuie să mergeţi şi dumneavoastră... că-i de legea dumneavoastră... nu trebuie să se zbată aşa... poate să moară... Dumnezeu ştie...
   Şi porniră toate spre casa unde gemea fata lui Ion Rusu.
   Ca o noapte se scoborî în simţurile şi-n sufletul bolnavei ; blăstăma gemînd, scrîşnind, ţipînd cu înfiorare ; apoi într-un tîrziu nu-şi mai aduse aminte de nimic ; văzu ca prin vis pe moaşa Etel cum îi rîdea în doi dinţi şi-i întindea ceva, în scutece sărace.
   —      A dat Dumnezeu să fie băiet... zise bătrîna. Şi Tudoriţa primi alăturea pe oaspetele acesta necunoscut, slab, care scheuna tremurat.
   —      Nu-i de toate lunile... şopti Lar moaşa. Diar iare să trăiască... Bine că-i băiet...
   Lehuza nu zicea nimic. Auzea cum umblă paşi împrejurul ei, căci toate simţurile i se deşteptaseră, aţîţate; dar nu se întorcea să vadă ce se petrece în casă ; simţea ceva cald lîngă piept şi începu să se gîndească cu ochii aţintiţi în tavan la tovarăşul năcazurilor ei, pe care avea să-l crească lîngă dînsa, să-l ridice, să-l facă om, în lumea aceasta a suferinţii. Nu văzu nici una din figurile vecinelor, romînce ori ovreice, n-auzi nici glasurile lor tînguitoare, şoptite :
   —      Eu, drăguţă, să fiu ca tine, m-aş duce şi i-aş lăsa plodul la uşă...
   Ea îşi aţintea mintea la duioase icoane dintr-un trecut depărtat; apoi, ca-ntr-un painjeniş de lacrimi, Vedea înainte candela şi iconiţa afumată, şi toate hotărîrile, îndoielile şi mîngîierile nădejdii o cercau...
                                                                                    VI
   In vremea asta Haia Sanis nu voia să ştie de nimic în lume, decît de dragostea ei. Toamna îşi aduse înştiinţările cu firele lungi de argint ale funigeilor plutitori, cu buciumările vînturilor; iar mahalaua prinse iar a clocoti. Iar se adunau sara cumetrele, în caţaveici, sub salcîmii desfrunziţi, iar şopteau nevestele înoete, urmărindu-şi ipruncii şi ridicînd la înălţimea nasurilor andrelele neliniştite. Dragostea Haiei era de poveste. Se ştiau strecurările ei sara, se ştiau
 438
întristările ei ziua, şi mîniile ei cumplite cînd maică-sa punea o întrebare şi cerca s-o mustre.
   —     Bine, fată hăi, tu ai nebunit! Ce ai tu cu feciorul lui Vartolomei ? Nici nu te poate lua de nevastă, că el e de altă lege, nici n-ai nimic a aştepta de la dînsul... E un calic ş-un tîrîie brîu... Ce ţi-i de cap ?... Ai văzut cum a lăsat pe fata picherului, după ce i-a făcut un copil !
   —     Lasă-mă-n pace! începu să urle Haia. Lasă-mă-n pace ! Ce treabă ai tu ! Mi-i drag, şi ce treabă ai tu ?... Nu vreau să ştiu de nimeni, nu mă tem de nimeni !... Aşa vreau, aşa fac!... Azi mi-i drag, mîni n-are să-mi mai fie drag, ce treabă aveţi ?...
   —     Tu ai nebunit! striga Rifca. Tu eşti bună de legat şi de dus la balamuc... Vină-ţi în fire şi caută-ţi de treabă... Mîni-poimîni trebuie să te logodim c-un băiet cinstit din legea ta... Are să te-apuce tatu-tău de cozi şi are să te tîrîie prin casă...
   Şi Haia, ducînd mînile la tîmple, îşi creştea gemetele :
~ — Of! lasă-mă ! lasă-mă 1 lasă-mă ! Nu vreau să ştiu de nimic!... Nu l-am văzut de două zile 1 Şi poate nici în astă-sară n-am să-l văd... Puteţi să mă bateţi, puteţi să mă omorîţi, nu mă tem de voi !...
   Şi privea cu sălbătăcie la maică-sa, cu dunga de cărbune între ochii arzători.
   Femeile cercau să o urmărească, să vadă unde se duce sara, unde se întîlneşte cu Ştefan Bucşan ; dar, la colţul hudiţii, Haia se înturna cu ură spre ele :
   —     Ce-i ? ce-aveţi cu mine ?... Şi ele se trăgeau cu spaimă înapoi, căci fata era voinică şi rea, şi era în stare să le rupă cu ghiarele şi să le muşte cu dinţii.
   —   E nebună ! ziceau femeile dînd din cap. E ade-
                                                                                                                                                               439
vârât rtebuflă! li trebuie Îrîhghie şi sopon, altcevâ nimic nu-i trebuie...
   Sanis, sara, asculta tînguirile nevestei şi da tăcut din cap. Aştepta o vreme, se uita pe sub sprîncene într-o parte, şi se ducea tropăind la prietinul lui, Fălută.
   —     Haie! fcatu-tău se supără! strigă într-un rînd Rifca.
   —   Poate să se supere.
   —     Toată lumea vorbeşte şi te arată cu degetul. Rău ai s-ajungi !
   —     Poate să m-arate. Ce ? am tăiat punga cuiva ? Am omorît pe cineva ? Mi-i drag un băiet! Cui stric eu ? Lăsaţi-mă-n pace!...
   Totdeauna ajungea la vorba asta:                lăsaţi-mă-n
pace ! Şi toată ziua, încruntată, se gîndea la cel care-i era drag, la cel care trecea din cînd în cînd cu pălăria pe-o siprînceană pe dinaintea casei ei. Ea-1 înţelegea din ochi. Atunci îi trecea pe faţă singura lumină de bucurie şi se gătea, aşteptînd cu fior întîl-nirea. Tatu-său nu era niciodată acasă, s-o oprească; iar maică-sa se trăgea de cap, ieşea după dînsa în uliţă ; apoi se întorcea spre vecine, tînguindu-se în gura mare :
   —     Un blăstăm a căzut peste noi... Asta-i blăstăm şi pedeapsă...
   Iar Bucşan aştepta în capătul mahalalei pe Haia, fluierînd uşurel. O primea fără nici un cuvînt, şi ea se lipea de dînsul cu strecurări de uncrop prin vine. Apoi, strîngîndu-se lîngă el, răcită de vîntul nopţii, îi vorbea cu dragoste, supusă se înălţa spre ochii lui frumoşi, îi apuca tîmplele între palme; şi i se tînguia repede despre năcazurile ei, despre ce s-a spus
 440
în jiirul ei, despre Ceâsuî cînd tatăl, Sartis, se vâ mînia.
   —     Dar eu nu mă tem de nimeni 1 Numai de tine mă tem!...
   Despre zilele viitoare nu vorbea ; nu îndrăznea să se avînte alăturea de cel ce-i era drag, în planurile de viitor. Planurile acestea şi le făcea singură, ziua, cu ochii deschişi, ori noaptea, trează, cînd toţi ai casei dormeau în odăiţa strîmtă. Atunci se gîndea : Intr-o zi are să-mi spuie el: Hai cu mine în lume I Atunci am să las totul ş-am să mă duc... Au mai făcut aşa şi altele, înaintea mea !
   Iar Rifca, într-o sară, după ce dădu de mîncare bărbatului, se lăsă pe un colţ de pat şi începu să plîngă :
   —     Sanis 1 ce să facem noi cu fata asta ? De două-trei ori pe săptămînă fuge sara de-acasă... Se duce şi se întîlneşte c-un străin. E nebună ; nu ştiu cum nu se gîndeşte că eu am să mor de scîrbă... Sanis ! ar trebui să te igîndeşti ce-i de făcut... Eu stau cu mînile încrucişate şi nu ştiu ce să mai fac. Degeaba am vorbit, degeaba i-am bătut capul! Strigă la mine şi nici nu vrea să ştie. Tu te chinuieşti, Sanis, ca să pregăteşti logodna şi ea se întîlneşte c-un străin... Nu te-ai gîndit în gîndul tău ce să faci ?...
   Jupitorul tuşi încet în colţul lui. Apoi îşi ridică ochii spre nevastă-sa :
   —     M-am gîndit, vorbi el domol. Am vorbit şi cu hahamul... După ce a ales ieri carnea cuşer, l-am luat deoparte şi i-am spus despre nacazul nostru...
   —   Şi ce ţi-a răspuns el ? Ce te-a sfătuit ?
   —     Mi-ia spus aşa: poate nu s-ia întiîmplat nimic între ei... De-acu vine vremea rea, ş-ai să poţi stăpîni
                                                                                                                                                                441
  pe fată acasă... Şi după ce s-a mai domoli, potî face şi logodnă cu băietul lui Malamet...
  —   Cu băietul lui Malamet Căprar ?
  —     Da, cu băietul lui Malamat Căprar. Acesta-i logodnicul...
  Nevasta suspină cu năduh, — iapai şopti:
  —     Dacă s-ar putea, Sanis, numai dacă s-ar putea !... Mă gîndesc că poate ne pedepseşte Dumnezeu cel de sus... Ar trebui poate să te duci şi la rabinul cel mare, la Paşcani; să vezi ce ţi-a spune el...
  Sainis dădu din cap :
  —     Am să :mă duc şi la el... Apoi tuşi şi rămase la locul lui, cu capu-n piept.
  —   Acu unde-i fata ? întrebă el într-un tîrziu.
  —     S-a dus iar. îi spun eu să ou se ducă. Dair ei nici de tine nu-i pasă... Mare pedeapsă 1
  Sanis rămase gînditor în locul lui.
  —   în ia-sairă nu te duci la Făluţă ?
  —   Nu mă duc...
  Femeia avu o înfiorare; apoi îşi luă andrelele şi călţuinul şi începu să lucreze pe gînduri în coJţul ei de umibră.
  Bărbatul aşteptă pînă ce auzi paşii repezi ai fetei pe podeţul de dinaintea casei. Atunci se sculă î,n picioare ; şi cînd ifata deschisa uşa, el o apucă de-o mînă, o trase în casă cu dreapta, şi cu stînga răsuci cheia de două ori în broască :
  —     Ce faci, Sanis I — strigă nevasta tresărind de la locul ei.
  —   Tu să taci diin gură... vorbi cu linişte omul.
  Haia se trăsese la o parte, cu ochii scăpărători, cu
  buzele strînse. Sanis ,se îintoarse spre ea.
  —   Unde te duci, sara ?
  Haia nu răspunse.
 442
   —     Tu nu ştii că-i pacat să te întîlneşti cu om de lege străină ?... Pîn-acu am tăcut, dar acum vreau să-ţi cer socoteală.
   Şi ochii lui ardeau, şi gura, împresurată de părul roş, zbîrlit, avea o încreţitură de răutate.
   —     Ce vrei tu să faci ? Să te duci în lume cu un ticălos care-şi bate joc de Dumnezeul nostru ? Ce ? eşti de capul tău ? Aici ai să stai, ai să asculţi de mine, ai să te logodeşti cu feciorul lui Malamet, ori te omor !
   —     Nu mă logodesc cu ‘feciorul lui Malamet! strigă deodată Haia, ridicîndu-şi ca-intr-un fulger ochii spre tatu-său. iPrivirile lui Sanis scăpărară. Bocăni de două ori, cu cizmele-i pline de sînge, pînă la sobă, şi apucă de lîngă piuliţă, din ocniţă, pilugul greu de alamă.
   —     Eu nu vreau să te alung, nu te iblastăm ! izbucni el, şi crescu nalt, ilîngă Haia, cu bucata de alairnă înălţată. Nebună ce eşti! Iţi sfărm capul!
   Rifca dădu urn ţipăt şi se repezi. Haia căzu cu ffa-ţa-in jos pe divan ; şi prinse a răcni înăbuşit :
   —     Omoară-mă ! omoairă-mă! Nu mă tem! Nu vreau să ştiu de nimica ! Omoară-tmă ! Am să mă Muc în lume ! Lăsaţi-mă-n pace!... Nu-mi trebuie nici pînea voastră, nici nimica! Am să rnînînc pîne neagră, am să car apă, am să slujesc, am să-l hrănesc ş-a.m să mă duc după dînsul!...
   Se zbătea urlînd ; şi Sanis rămase încremenit, cu gura căscată; mîna cu pilugul i se lăsă în jos; se întoarse spire nevastă-sa, privind-o lung :
   —     Vezi ? vorfei încet femeia. Ai văzut ? Ce să facem noi acuma ?... Cu ce-am păcătuit, ca să cadă asupra caisei noaistre aşa nenorocire ?...
   Saniiş nu mai zise inimic; dar în ochii lui era gră-
                                                                                                                                                         443
mădită o adîncă mîhnire. Stătu mult într-un colt, privind sipire fată-sa, care p lînge a cu ifaţa în jos, la marginea divanului.
                                                                                   VII
   Veni vremea rea: o săptămînă de ploaie mocnită. Pe urmă ploaia se schimbă în lapoviţă, şi un vînt aspru pomi la îinceputul lui noenwrie. Zile mohorîte, zile lungi. Fata lui Sanis, în ceasuri chinuite, nu-şi mai găsea astîmpăr. Pe mică pe ceas se scula de la locul ei, de lîmgă fereastră, şi ieşea afară. Se uita la deal, se uita la vale, să vadă pe feciorul tlui Vartolomei ; aştepta de la el măcar un semn, o vaste. Dar pe uliţa îngustă, schimbată într-un pîrău de noroi, nu vedea nimic din ce aştepta ea. Trecătorii îşi scufundau şi îşi scoteau cu greu cizmele, tnăcăjiţi, ca prin tir-o hrubă de chinuri. Triste fumegau prin hornuri casele negre, şi rar cîte-un cap de femeie ieşea între aburi, prin uşile scunde. Dudi Bulgarul, bărbatul Reizei de la duigheniţă, pornea la ceasuri regulate cu tinichelele-i de gaz, şi Zeilic harabagiuil, bătrînul .moaşei Etel, cu stiraiele-i ninse de făină, albe ca şi barba lui mare, duruia printre ferestre cu cotiuga-i hîrbuită, trasă de calu-i nalt, slab, cu pielea roasă su'b ştreanguri. Toată ziua Haia se tîniguia încet şi ofta. Iar noaptea n-avea linişte în somn ; se întorcea gemînd în culcuş şi par-că-şi şoptea cîteodată vorbe tainice.
   Maică-sa era bucuroasă. Nu se veselea, nu făcea gură. Numai sub tufele crete de păr ochii î,i luceau împăcaţi şi andralele săltau mai vioaie, înlănţuiind firul albastru în căilţuni.
   Sanis, într-o sară, şi-a descleştat fălcile.
   —   Vezi ? a spus el. c-un rînjet bucuros. Vezi ? Aşa
 444
â trebuit să se întîmple... Hahamul nostru-i un offl cu multă ştiinţă în cap... Noi n-avetm minte; dar a trebuit sa ine gîndim la asta... Iaca, a venit şi vremea care trebuie.
   Rifca dădu din cap, şi-şi iuti jocul andrelelor. Sanis se întoarse domol spre fată:
   —   Haie... Haie!... ţi-a mai trecut nebuneala?...
   Haia se uită la tatăl său cu ochii rătăciţi, arşi de
plîns. Păru că-1 înţelege ; îl văzu rîzînd; şi o tresărire de răutate îi trecu pe obrazul chinuit.
   —      Acuşi avem să facem logod'na... ziise Sanis cu linişte, închizînd încet um ochi. De mult n-am băut eu, de mult nu m-am mai veselit... Da’ la nunta fetei mele iam s-iaduc talgere, şi clarinet... ş-am să zvîrl sticlele goale peste case... Am să mă uit la tine, Haie, cum umbli ilegată ,1a ochi... Atuncea se cade să umbli legată la ochi... aşa-i legea... Ş-are să cînte muzica, şi toţi prietinii au isă bată din palme. Iair tu ai să te aşezi sub cort de matasă cu feciorul Căprarului...
   Fata se ghemuiise în fundul patului; parcă nu-1 asculta ; dar aţintea asupra lui priviri veninoase care luceau în umbiră.
   Sanis porni apoi ou ciizmele-i uriaşe prin noroiul uliţii; porni îngînînd moale pe nas cîntecul nunţii. In urmă-i Haia îşi lăsă capuil pe genunchii ridicaţi şi începu să plîngă.
   Rifca zvîirli pe-un scaun călţunul. Porni şi ea cu voce tîniguitoare:
   —      Iair începi, Haie ? Linişteşte-te... Nu mai plînge degeaba!... Ce fel de suflet ai tu, Haie? Cum vrei tu să fugi în lume şi să ne laşi pe noi ?... Nu ţi-i frică de blăstăm?... Dacă nu ţi-i frică să gemi şi să fugi alungată de blăstăm, macar igîndeşte-te la ruşinea noastră !... Cum are să se mai ducă Sanis la
                                                                                                                                                                      445
şcoală ? 'Ce-are să spuie el ? Fata lui Sanis trăieşte în ticăloşie! A fugit de părinţii ei, de ilegea ei, şi are să moară ticăloasă 1 Ce vrei să faci tu, Haie? N-am plîns eu destul ? Nu m-am tras de cap ? Acu trebuie să-ţi vii şi tu în Ifire, Haie!... Cît ai să te zbuciumi aşa ? Ce iai tu cu străinul ? El acuma nu se mai gîn-deşte la tine...
   Fata îşi înăbuşi glasul răguşit în palme: ,
   —      Am să mă duc duipă dînsul! Am isă mă duc să-l caut!... Mîni mă duc să-l caut... Făiră el nu pot să trăiesc...
   Şi maică-sa îşi urmă şi ea tînguirea, căutîndu-şi iar călţunul:
   —      ...Aşa om ticălos să deie Dumnezeu să crăpe!... Ce are el cu noi ? Ce are cu fata noastră !... Haie, tu ai să ne vîri în mormînt! Mai bine fugeam de-aici... Mai bine ne duceam acu şase ani ;la America... Ame-irica-i altfel de tîrg... Acolo-i altfel de lume... Acolo poate aveam parte de mai mult noroc !...
   In noaptea aceea Haia multă vreme nu s-a putut alina.
   Iar de ce s-a întîmplat a doua zi încasa lui Sanisşi azi îşi mai aduc aminte 'femeile din Broscărie. Mai întăi un zvon lin a pornit dis-de-dimineaţă, apoi a crescut ca un vînt neliniştit. Eira cătră mijlocul lui moamvrie şi femei jalnice călcau prin rîurile de noroi, lăcrimînd şi clătinînd din cap, petrsoîndu-şi la gară feciorii palizi. Se duceau la oaste feciorii lor; se duceau în alte tîrguri; se duceau spre întunericul acela, spire ocna aceea, la care se gîndeau de multe zile, de multe luni, cu carnea încrîncenată pe ei. Ş-o .femeie, o prietină, întoarsă c-o lumină de bucurie, chemă pe Rifca la cerdac şi-i vorbi lămurit, cu ochii mari, dînd încet dintr-o mînă:
 446
   —      Riifcă ! de-acu ai scăpat, de-acu toate s-au sfîrşit... S-a dus feciorul Vartolomei!... II ia cu trenul şi-l duce tocmai la Focşani... Trebuie să vie şi el la gară... Trei ani are să facă oaste !...
   Riifca se înălţă, cu ochi bucuroşi şi neîncrezători asupra vecinei. Nu-i venea să creadă.
   ■Dar altă prietină aduse vestea în guira mare; şi nevasta lui Sanis bătu din palme şi îşi dădu ochii peste cap.
   —      Se duce ? Ştiţi voi că se duce ?... Ştiţi voi că se duce ?...
   Şi-şi întoarse rîzînd capul cătră Haia, care izbucni pe uşă.
   —   Ce este, Haie?... Ai auzit? Se duce!...
   —      Cine se duce? — strigă Ifata privind-o ţintă,cu ochii umpluţi paircă de mînie.
   —      Haie! nu fi nebună ! nu te uita la miine aşa ! strigă ovreica. Se duce! Parcă ce-i pasă lui ? El e feciorul lui Vartolomei... Parcă ce-i pasă lui de tine?... El se duce; el are altele în cap... Se duce în treaba lui... Parcă numai o ifată este pe lume ? Mai are el fete pe caire să le înşele, n-ai grijă ! Aire să mai înşele multe de-acuma înainte, n-ai grijă !... El se duce! tu rămîi cu noi !
   Dair Haia avea o privire cumplită. Fără nipi un cuvînt, întră în casă. Se auzeau trîntituirile capacelor de la sipete, bubuiau păreţii, pe cînd femei de-ale mahalalei se grămădeau la cerdac cu aceeaşi veste. Şi uşa se deschise smuncită; Rifca îşi holbă privirile, iar fata cu şalu-n cap, ţinînd'u-şi fustele cu stînga, se zvîrli în uliţă, pirin noroi, şi porni repede ca mî-nată de o vîntoasă.
   Nevasta lui Sainis îşi pocni palmele una ds alta şi începu a se frăimînta. Scăpa văitări scurte, se întor-
                                                                                                                                                                        447
cea cătră femeile care o împresurau în fiecare clipă, fugea în casă, ieşea îndată şi trîntea uşa, şi întreba aiurită :
   —     Unde se duce? unde se duce! Ce-are să zică Sanis ?... Ce să fac !... Vai! vai 1
   Şi porni şi ea deodată prin noroiul uliţii, după Haia, urmată de ceata vecinelor. Vestea ca un fulger se întinsese; .femei dim alte mahalale o împresurau. Şi ea se văita încet, îşi Ifrîngea mînile.
   Şi la gară, prin ziua leşietică, trenul plecase. învăluiri de fum negru izvorau în depărtare. Lumea se împrăştia : mamele, surorile, logodnicile suspinau. Şi deodată Rifca văzu pe fiică-sa venind încet, cu trudă, privind în neştire îinainte-i. Ii ardeau ochii ca de friguri. Nici nu ibăga de samă că femeile o împresurau. Riifca o apucă de mînă. O trăgea repede spire fundul mahalalei, spre întunericul căsuţei din Broscărie. Şi Haia tăcea, umbla ca o nebună.
   Aşa ajunseră acasă. Fata se opri în cerdac.
   —  Hai, intră în casă.-., voirbi cu sfială Riifca.
   Haia o privi cu spaimă.
   — L-am văzut... zise ea încet. L-am văzut. S-a duis... Nici nu s-a uitat la mine... A trecut la (foi paşi... S-a suit îin tren şi s-a dus...
   Maică-sa o trăgea de mînă:
   —     %Aşa-ţi trebuie... dacă ai fost o proastă... Ce mai aştepţi de la el ?...
   Deodată Haia se .smunci, îşi vîrî capu-ntre umeri şi începu să tremure. îşi smulse şailul cu care-şi înfă-şuirase capul şi strigă cu disperare :
   —     Mă-năduş ! mă-năduş ! Unde s-a dus? de ce s-a dus ? Lasă-mă, dă-rni pace! ce ai cu mine ? dă drumul 1
   Zvîrli mîna maică-sa; şi deodată prinse a-şi întinde
 448
 hainele de pe dînsa. Năvăli în casă cu capu-nainte, iz'bindu-ise cu fruntea de uşă, îşi .scoase gemînid! răguşit o grîmea albă, curată, o udă.cu apă, trânti ipe fundul de lemn cana de aramă, şi-şi înfăşură fruntea şi tîmplele cu pîraza umedă.
    —     Nu mai pot! nu mai pot!... Şi năvăli afară, la aer curat. Prin ziua mohorîtă, prin vîntul rece al toamnei, plîngerile ei dieodiată îmcepulră să tremure, umplînd mahalaua. Răcnea cu mîinifle în creştet, cum-pănindu-se încet la dreapta şi la stînga, răcnea cu jale umblînd dintr-un capăt în altul al cerdacului dărăpănat.
    —     Nu mai pot! striga în neştire. Mă dbare! mă doare inima ! Mai bine m-ar Înghiţi mommlîntul! Vai de inima mea !
    Şi capste ieşeau pe uşi; ochii o priveau din toate părţile; urechile vecinelor ascultau cu luare-aminte bocetele de jale. Rifca întindea mînile, chemînd :
    —     Vină, draga mea, în casă! ou mai boci pe-afa,ră... Parcă ce fotlos ai acum! S-a răscolit toată uliţa dim .pricina ta ! S-aude şi pîn’ .la fata picherului!
    —   Nu vin! Am să mă duc .după dînsul în lume!
    Şi se văita cu olbrazul Ibugezit de lacrimi, cu ochii
 roşii şi umflaţi. O umpleau valuri de imfînie, îi venea să sfarme tot dim juru-i; se zbătea ca o fiară în lanţuri. Abia într-un tîrziu s-a liniştit, a intrat în casă şi s-a ghemuit într-un colţ, privind fix înainte-i cu ochii arşi de durere.
    Şi cunîodl după aceasta, în casa lui Sanis, în jurul fetei toropita, începură a se face pregătiri de logodnă. De două ori, în două sîmbete, feciorul înalt şi slab al lui Ma.la.met iintră în casă şi se aşeză z îmbin d pe-un scaun. Schirrtbă cîteva cuvinte cu tatăl, apoi cu Riifca
 29 -m. Sactoveanu — Opere, voi. ţV                           449
 gătită ca pentru sărbătoare şi ziîmlbitoare, apoi aşteptă o vorbă de la Haia. Dar Ifata umibla slabă prin casă, (ofta şi gemea ca-n friguri, nici ou se uita la dînsul.
   Veniră rudenii bătrâne şi împresurară pe Haia. . Se tînguiau încet, împiresurînd-o, şi porneau sfaturi lungi, în care era vorba de bucuriile vieţii şi de păcatele de moarte, peste care nimenea mu poate trece. Fata simţea ca o legănare, parcă plutea într-un gol, şi asculta ca din depărtări glasurile lor... Ca din depărtări, lin, paircă-i venea ogoiarea unui cîntec. O pătrundea domol, în suferinţa ei amară. Eresurile vechi pluteau în juru-i nelămurite, izvorîte ca dintr-un trecut de negură. Cîte-un răstimp, o cucerea din nou lunga domnie a trecutului; rămînea cu ochii ţintă, măriţi, as-cultînd o şoaptă tainică, din lăuntru-i.
   Murmurând cu creşteri şi scăderi de voce, uneori Sanis se închina umiblînd pe lîngă patul ei de zăcere, întunecat, cu cornul din frunte plecat spre cartea deschisă, c-o mînă înfăşurată în curele, cy pînza vrî-stată în spate, şoiptea rugăciunile vechi, şi izbucnea uneori într-o plîngsre scurtă, tremurată, bătlîndu-se cu puimmul în piept. Uneori se qpirea, îintreba cu linişte :
   —     Haie... de ce gemi ? Din pricina ta nu pot să-mi fac rugăciunea... Tu ai uitat de Dumnezeu, ai uitat de toate...
   Ea voia să strige, să-şi deşerta sufiletul de toată durerea. Dar maică-sa umbla pe-aifară după treabă, şi Sanis, îrotorcîndu-şi privirile reci spre cartea veche, îşi pornea iar imummurările tremurate.
   Şi fata îşi înăbuşea chinul lăuntric şi se îngropa ca într-un mormînt în desnădejdea ei.
   Intr-o sară, nevasta lui Sanis tresări spăriată din
 450
locul ei. Din amorţirea-i grea de peste zi, din gîndurile nesfîrşite, Haia deodată zvîcnise în plîngeri de jale.
   —     Ce-i, Haie ? strigă femeia cu frică. Ce s-a întîmplat, Haie ? Ce te zbiaţi laşa ?...
   Fata o privi ţintă cu spaimă, o vreme, apoi începu să geamă :
   —     Ah! mamă! n-am vrut să cred! n-am vrut să cred! M-a lăsat aşa şi s-a dus! Nu se poate să mă lese aşa ! Trebuie să mă duc pînă la dînsul! In genunchi am să mă duc pînă la el ! De ce m-a lăsat aşa ? S-ajung şi eu ca fata picherului! Mamă ! mamă ! spune-mi ce să fac, — căci am păcătuit! Mi-a fost astăzi rău... Parcă eram plină de venin... Ş-am simţit... Vai! ce să fac! ce să fac! Mă omor! mă dau cu capu-ntr-o fîntînă...
   In glasul ei creştea o durere înfricoşată. Se simţea acuma mică şi neputincioasă. Dintrodată, după lungile sfaturi ale bătrînelor la căpătâiul ei, îşi vedea zdrobirea, îşi vedea înstrăinarea. Căci acuma, singură, fără altă urmă din dragostea celui ce-o părăsise, se găsea iar ticăloasă, numai ca o prelungire a tuturor celor ce o împresurau. Cu păcatul ei, era ca o nemernică rîmă, în pulberea drumului. Frigurile nopţilor de vară pieriră ; ca într-un vînt de groază îşi simţi inima.
   —     Acuma poate să vie... acuma poate să vie tata să mă ucidă !... şi-şi aţintea ca o nebună ochii spre măciuca de alamă din firida sobei.
   Iar maică-sa, înlemnită, nici nu putea să plîngă. Asta era spaima ei cea mare. De asta se temuse chiar din cea dintăi clipă; spaima asta îi încleştase de multe ori inima ; ş-acuma de aceasta n-avea să scape.
   —  Ce să fac ? ce să fac ? se tînguia şi ea apucîn-
du-se cu mînile de tîmple... Ce să fac ? Unde să mă duc ?... Are să afle Sanis ş-o omoară. îmi trebuie un ajutor, îmi trebuie un sfat !...
   Ş-aşa cum era, numai în papuci şi-n polcuţă subţire, năvăli afară în răceala iernii. Gemînd şi gîfîind bătu la uşa moaşei Etel, apoi în magherniţa roşie, de scînduri, a Reizei. Pe amîndouă femeile le trăgea după dînsa, tînguindu-se, cu glas întrerupt, chinuit. Şi ele o întrebau spăriate, o urmau cu grabă; şi tustrele năvăliră în odaia în care Haia rămăsese plîn-gînd cu capul cufundat în perine. Femeia tremura :
   —     Ce pot să fac! Eu îs un cap slab de femeie... Invăţaţi-mă şi voi cum să fac... Aşa pacat, aşa pacat cumplit cum să cadă peste noi ?... Nici din neamul nostru n-a fost, şi şi-a făcut rîs de noi... Să-i dea Dumnezeu junghi şi spînzurătoare! să n-aibă parte de pîne şi de apă ! să moară ca un cîne la marginea drumului!...
   Pînă într-un tîrziu se boci femeia, blăstămînd; apoi se linişti, căci bătrînă Etel şi Reiza ştiau multe lucruri şi o sfătuiau de bine; iar murmurele lor umpleau odăiţa ca bombăniri de bondari.
   —     Ascultă, dragă, şoptea baba Etel, într-o vreme, aşa ceva se întîmplă rar, dar tot se întîmplă... Aşa a vrut Dumnezeu... Avem să încercăm noi şi are să fie bine... N-are să mai ştie nici Sanis nimic, n-are să ştie decît Cel-de-sus ! Iaca ce să faci. Trimete-1 pe Sanis la Paşcani, la rabin... Să ceară şi sfatul rabinului... Să spuie aşa că fata a avut o patimă după un creştin — ş-acuma tînjeşte... Să-i ceară sfat pentru logodnă... El n-are să fie acasă, şi moi avem să facem cum e bine... Nici să nu te temi, nici să nu ştie nimeni... Mai ales la străini, la goitn să n-ajungă vestea...
 452
 Bătrînă se scullă tîrîndu-şi în urma papucilor colţurile şalului. Se apropie de fata care tot cu faţa în jos sta, toropită. O atinse cu degetele, o ţinti cu priviri ascuţite :
 —   Haie, zise ea încet, Haie...
 Haia întoarse obrazul răvăşit.
 —      Haie, mare paciat!... grăi baba, privind-o cu ochi rotunzi. Ce-ai făcut tu ? Cum ai putut să greşeşti aşa ?... Ce-ai făcut tu, Haie ?
 Fata întoarse capul fără putere, cu ochii aiuriţi, c-o spaimă sălbatică năvălită în faţă.
 A doua zi Sanis, alungat de tînguirile şi lacrimile femeii, porni la Paşcani, la rabin, amărît, fără să ştie nimic. Se duse*Tropăind spre gară, molfăindu-şi bucăţica de pîne, şi în sufletu-i întunecat abia acuma se lămurea o durere şi creştea o nădejde.
 Iar în jurul fetei se adunară cele trei femei, cu vorba plină de spaimă şi blesteme. Mormăind întunecată, moaşa Etel cerea zaharniţa şi cafeaua. Apoi desfăcu o legăturică murdară, plecîndu-şi nasul coroiat şi ochii mici spre ea.
 Haia o urmărea cu privirile prin casă, fără de nici un cuvînt. înţelegea că i se pregăteşte ceva, avea nădejdi, avea temeri de moarte. Pleoapele-i căzură deodată peste lumini şi începu să plîngă cu amar.
 —      Poate-am să mor... şopti ea ca într-o aiurare... Ce voiţi să faceţi ?... Apoi şopti abia auzit:
 ■ — Tot mi-i drag... mie tot mi-i dra'g...
 Se linişti încet-încet, şi icoane din singurele-i zile fericite îi năvăliră în puţina lumină a minţii.
 Moaşa Etel se aşeză pe marginea divanului. Haia închise ochii.
 —   Moaşă, de ce te uiţi aşa la mine ?
                                                                                                                                                                       453
■m"
   —   Dragă fată, zise bătrîna, aşa ţi-a fost norocul...
   Haia dădu încet din cap. Aşa i-a fost norocul. Cine
se poate împotrivi lui Dumnezeu?
   —      Aşa ţi-a fost norocul 1 şopti moaşa. Cine se poate împotrivi lui Dumnezeu ? De ce să mori în ruşine şi ticăloşie ? Mai bine să scapi... Ascultă-mă pe mine şi fă cum îţi spun eu... Eu am scăpat şi pe altele, şi pe femei .de creştin, de la. .nacaz... Dar la noi e altceva... Acuma tu trebuie să lepezi pacatul tău... Trebuie să nu ştie nimeni, să rămîi curată înaintea lui Dumnezeu...
   Haia deschise ochii şi simţi privirile ascuţite ale bătrînei asu.pră-i. Maică-s.a venea de la sobă, aductod cu luare-aminte o ceşcuţă din care izvorau aburi, împrăştiind un miros tare de cafea. Reiza îi zîmbi, un zîmbet de prietinie şi de îndemn.
   •— Hai! vorbi moaşa. Are să deie Dumnezeu să scapi... Am adus gîndaci de frasin... Maică-ta i-a zdrobit şi i-a amestecat în cafea... Nu te spăria... Bea dintrodată... Scapi de mare pacat... Pentru ceea ce-ai făcut tu, Haie, legea cere pietre şi foc... Ş-o căţea, Haie, acuma-i mai curată decît tine !...
   Fata se ridică deodată în cot, c-o privire stranie, puse tremurînd mîna pe ceşcuţă ş-o sorbi din trei înghiţituri. Apoi îşi lăsă capu-n perini, oftă şi închise pleoapele.
   Sara tîrziu, cînd se întoarse Sanis acasă, toată mahalaua era strînsă în drum, înaintea casei lui. Şi-n-lăuntru, în odaia răscolită, gemea Haia în sudorile morţii. Gemea cu unghiile înfipte în chilote:
   —      Nu mai pot! mă arde! nu mai pot! Ce-aţi făcut cu mine ?... Am să mor!... Şi-i creşteau plîngerile lugubre, subţiri şi chinuite. Şi se zbătea ca subt împunsături vrăjmaşe, cu mii de ace, pe cînd lîngă că-
 454
pătăiul ei moaşa sta privind-o ţintă, cu ochii licăritori.
   —      Ce este ? strigă Sanis căscînd gura cu uimire. Ce s-a mai întîmpliat ?... E bolnavă ?... De ce n-iaţi adus doctor ?...
   —      Nu trebuie doctor, Sanis ! nu trebuie nici un doctor, nu trebuie nimic! vorbi Rifca galbenă, clănţănind cu groază. Lasă-ne aici pe noi. Avem treabă. Ştim noi ce are fata... Du-te la Făluţă... Ai fost la rabin ? Ce răspuns ţi-a dat el ? De ce-ai sfîrşit aşa degrabă ? Credeam că vii mîni...
   —      Ce ai tu de tremuri şi-ţi clănţănesc măselele ? vorbi jupitorul ş-o clipă o privi cu grijă. Apoi îşi aduse aminte de întîmplările lui şi zîmbi, cu ochii aţintiţi asupra unei icoane ce i se aşezase numai lui înainte.
   —      Ce răspuns mi-a dat rabinul ? întrebă el, şi se aşeză pe un scaun, cu gust de vorbă. Mai întăi şi mai întăi a venit la mine un credincios, unul mititel, cu picioarele scurte... Se legăna aşa, ca o raţă... M-a întrebat el ce nacaz am, şi eu i-iam spus îndată tot... Zice el : Bine, aşteaptă aici, rabinul are să te cheme... Aştept eu, aştept, pe urmă vine credinciosul şi spune: Intră pe uşa asta... dar încet... Dar în urma mea aşteptau şi alţii... Pe mine m-a chemat întăi... Cînd intru, văd cărţi, în toate părţile numai cărţi...
   Moaşa întinsese de la locul ei o mînă spre gura Haiei. O clipă gemetele se stînseră. Şi fata auzind glasul domol al tatălui său se încordă, şi parcă avu un răstimp de alinare. Asculta şi ea, cu ochii închişi, din care se prelingeau pe tîmple lacrimi.
   —      ...Şi văd pe rabin... grăi încet Sanis. Era într-o haină neagră de matasă. Şi m-am gîndit eu că aşa om învăţat trebuie să ştie multe. Sta cu o mînă la
 455
tîmplă şi se uita la mine... — Ce vrei tu, Sanis ? zice.
 —  De unde a ştiut că eu sînt Sanis ?...
   Jupitorul se uită cu uimire în jurul lui; ş-avea parcă un zîmbet de biruinţă.
   —      De unde a ştiut că eu sînt Sanis ? Şi mai zice: Ai un mare nacaz cu copila ta... Atuncea mi s-au umplut ochii de lacrimi... Invăţătorule, zic, pentru copilul meu am venit... Şi mă întreabă : Ai urmat legea cu credinţă, totdeauna ? Zic : Totdeauna, cu credinţă ! Şi mi-a spus aşa, venind cătră mine: Du-te, Sanis, şi-ţi logodeşte fata... şi sileşte-o să urmeze legea Dumnezeului nostru! Aşa mi-a spus rabinul... sfîrşi cu pătrundere Sanis. Trebuie să facem logodna cu feciorul Căprarului...
   Dar peste cele din urmă cuvinte ale lui, se revărsară ca dintr-un zăgaz furtunos plîngerile înteţite ale bolnavei. Ţipete aspre, fără sfîrşit, ca în ghiarele unor fiare fantastice. Femeile, cu vorbe repezi, grămădiră pe bărbat spre uşă. Şi Sanis, cu gîndul la minunata lui poveste, ieşi grăbit s-o spuie şi altora, la un pahar de vin. De pe podeţ totuşi mai întrebă o dată :
   —      Bine, da’ de ce ţipă aşa ?... Poate că trebuie doctor...
   —      Nu trebuie nimic! nu trebuie nimic!... ţipă cu spaimă, cu ochii învăpăiaţi, Rifca.
   Lumea din uliţă se împrăştiase încet-încet. Femeile vegheau tulburate la căpătâiul bolnavei. Urletele răguşite, urletele sălbatice care nu mai aveau nimic omenesc umpleau odaia, şi zbaterile necontenite ale cernii arse de focul dinlăuntru nu mai conteneau. Toată noaptea s-a cutremurat Haia, izbită, frămîn-tată, muşcată cu cruzime de otravă. Şi prin gura arsă
 456
ca de fier roş abia pătrundeau răsuflări răguşite, pe cînd ochii aveau o sticlire fixă de nebunie.
   A doua zi dimineaţă Sanis, spăriat în cele din urmă, a dat fuga la doctor. Tînărul, vlăstar al neamului, subţirel, tras la obraz, cu privirile cercetătoare, intră zîmbind şi începu a pune întrebări cu glas moale. Femeile răspundeau trudite, cu feţele ca de piatră. Iar jupitorul, în clipe de reculegere, înainte de a porni la crunta muncă a zilei, se trăsese într-un colţ cu cele trebuitoare pentru rugăciune, şi-şi murmura tn neştire silabele tremurate, bătîndu-se încet cu pumnul în dreptul inimii... Şi Haia zăcea în perine, albă ca varul, cu ochii căzuţi în orbite şi pierduţi în negura sfîrşitului. Răceala morţii o cucerea clipă cu clipă.
                  POVESTIRI DE SARA
     1910
          CEASUL AL DOILEA
Gheorghe Mutu se gîndi să iasă în dimineaţa de Florii cu calu-n luncă. îşi închipuia el că degeaba iese, dar ce să facă ? Parcă dacă l-ar fi ţinut acasă, era mai bine ? N-avea în tot tar_ cui un fir de ipai, de leac. — Luă pe Suru de căpăstru şi ieşi pe uliţile satului.
   La crîşmă lui Axinte, aproape de biserică, se opri. Lăsă pe Suru la uşa gîrliciului şi el intră şi bău aşa mai mult într-un năcaz, pe inima goală, două pahare de irachiu. Cînd :s-a întors, calul şi-a ridicat capul, s-a uitat la el cu ochi blînzi şi a început a rîncheza încetinel. Lui Gheorghe Mutu, tot mai mult de năcaz, i-a venit a rîde.
   —     Ce-i, măi Surule ? strigă el cu putină mînie. Vrei fîn ? Nu-i, măi băiete, nu-i ! Eu un pahar de rachiu am de unde scoate, da’ fîn nu-i, măi, nu-i deloc 1
   Apoi îl apucă pe Suru de căpăstru şi-l smunci tră-gîndu-1 după el.
   —   Hai I îi roade şi tu spinii luncii...
   Se lăsă la vale ; ajunse la gîrla Hulubului. Acolo se opri şi privi de ceea parte. O pînză subţirică die
                                                                                                                                                                     461
 apă amorţită de frigul nopţii se întindea cît bătea ochiul în lunca desfrunzită. Zarea avea ceva trist; o streşină de cer verziu se înclina spire ape revărsate, în depărtări.
   —     Degeaba mai venim noi aici !... şopti Mutu c-un fel de rînjet. Iarna aista nu se sfârşeşte cu una cu două. Nu mai dă colţul ierbii cît hăul! Parcă n-a mai fost primavară de cînd lumea.
   ■Se întoarse spre Suru şi-l privi crunt, ca şi cum calul ar fi fost vinovat de toate acestea.
   —     Dacă-1 vindeam an-vară, mormăi Gheorghe, aş fi luat bune parale pe el. Ori, macair dacă-1 vindeam cătră toamnă... Da’ acu ce pot face ? Doar pielea să i-o vînd...
   Stătu o clipă privind ţintă în pămînt, apoi se îndreptă din şale şi desfăcu căpăstrul din capul Surului. Plecîndu-se, îi împiedică picioarele. Ii dădu apoi doi pumni peste şale:
   —   Hi! roade şi tu ce-i putea...
   Calul făcu două copce, săltîndu-şi cu greutate de două ori, scurt, picioarele de dinainte; apoi rămase ■neclintit în marginea mlaştinii îngheţate. Un soare bolnav se ridica din răsărit şi lumina satul împrăştiat pe costişă, în urmă. Crucea bisericii de lîngă curtea boierească lucea neclintită.
   Gheorghe voia să-şi facă întoarsă calea spre isat; dar glasuri proaspete sunau în preajma luncii, ici-colo se arătau oameni cu cîte-o vită slabă; ei se opreau pe malul pîrăului, unele din vite se opreau şi ele, altele treceau în mlaştină, altele, ca umbre triste, intrau între copacii luncii şi încremeneau acolo.
   —     Apoi dintru începutul postului mare încă, e ros mugurul luncii... zise Gheorghe Mutu şi începu a
 462
 rîde cu răutate, privind pieziş spre oamenii care se adunau grămadă. înainte de a se îndrepta şi el spre ei, se gîndi să-şi facă o ţigară. Scoase ipuinga cu iarba rău-mirositoare, răsuci ţigara groasă, scapără şi aprinse o viţă de iască. Se îndreptă spre oameni. De departe-i auzea cum vorbesc despre năcazurile din iarna care stăruia încă şi-n lumina primăverii, începu şi el a clătina din caip. — Hm ! Despre ce puteau vorbi ? Era atîta jale ş-atîta prăpăd în sat dinspre partea vitelor — încît la toţi le venea ca o nebuneală...
   Aşa vreme — cugeta Gheorghe Mutu — n-au apucat nici bătrînii, după cîte ispun ei şi-şi aduc aminte.
   Anul trecut, primăvara deodată a început cu secetă. Rău şi rău. Nu puteau oamenii ara, pămîntul era tare ca fierul. Şi-n puţinul ipe care l-au dezbătut şi l-au semănat, parcă a ieşit ceva acătării ? Păpuşoiul a îmbătirîinit de-o palmă şi a‘ scos spic. Dintre celelalte holde iar nu s-a ales mare lucru. Numai grîul boierului a ieşit bunişor. Dar dnd nu mai trebuia nimănui ploaie, ori cînd ploaia nu mai putea folosi nimic, deodată a deschis Dumnezeu zăgazurile cerului. Ş-a plouat, a plouat săptămîni făiră oprire, în toată luna iulie. La rîndu-i şi boierul se trăgea de cap şi de barbă, căci ploaia mocnită pătrunsese prin girezi. Grîuil s-a înegrit; pe urmă pe girezi au început să se ivească, ca o perie, colţii palizi ai seminţei. Pagubă mare. Apoi au crescut buruienile şi mohorul înecînd ce mai rămăsese pe ogoarele gospodarilor.
—   Acuma o nădejde îşi mai făcea loc în inimile tuturor. După atîtea ploi, s-a face măcar iarba, oa să fie iernatic pentru vite. — Intr-adevăr, în august au înflorit cîmpuirile mîndru; şi cătră sfîrşitul lui septemvrie au intrat oamenii cu coasa în fînaţuri. Dar
                                                                                                                                                            463
eînd să zică Doamne-ajută, au pornit ploi putrede de toamnă. O parte din iarbă a rămas necosită, cealaltă în brazdă. Şi încă ş-acuma tot mai nădăjduiau bieţii oameni într-o toamnă bună... Insă c-o săptămînă înainte de Sfînta Paraschiva, a căzut cel întăi îngheţ şi s*-a aşternut omăt pe florile tîrzii ale cîmpu-lui. Şi de-atunci, s-a sfîrşit! Iarna nu s-a mai luat. Omăt şi geruri au ţinut-o o întinsoare, fără slăbire.
   A fost ca o groază. Lumea din toate părţile a prins a striga : Aman! Vitele! ce-au să facă vitele! Iarnă cumplită, fără nutreţ! Au alergat la boieri, au cerut paie de grîu, au desfăcut girezile vechi — şi dintrodată s-a suit preţul paielor de grîu la 60 şi la 80 de lei stînjenul. Bătrînii îşi făceau cruce. Doamne fereşte! aista i sfîrşitul lumii, oameni buni! In alţi ani paiul de grîu 6 lei şi 8 lei stînjenul, ş-acu s-ajungă aşa de scump, mai scump decît pînea omului!
   Şi geruri năprasnice. In adăposturile lor şubrede, vitele îşi rodeau aşternutul.                              *
   Gheorghe intră în adunarea oamenilor, după ce dădu la toţi deodată, foairte serios, — bună-dimi-neaţa... Apoi îşi aşeză capătul băţului lustruit sub cotul drept şi se lăsă In sprijinul acesta.
   —     Ţi-ai adus şi tu calul, măi' Gheorghe ? îl întrebă un bătrîn.
   —     L-am adus, moş Gavrile... răspunse încet Gheorghe, şi-şi încreţi buzele cu dezgust. Dar parcă are ce apuca ?
   —     Nu-i, bre omule, mu-i... oftă bătrînul clătinînd din cap. Asta vorbeam moi aici... De cînd sînt eu, aşa sărăcie n-am apucat, şi doar am însemnat şi eu la răbuş vreo optzeci şi mai bine de ai...
   Oamenii din jur îşi clatin ară şi ei căciulile grele de oaie şi se priviră o clipă cu întristare, paircă s-ar
 464
fi aflat între ei, la pămînt, un frate căzut de moarte cumplită.
   —     Iaca, astă-noapte a picat şi celalalt bou al lui Ion Maftei... zise bătrînul. Cu aista, se fac patruzeci şi trei de vite căzute în satul nostru... Nu mai vorbesc de cele tăiete. Acelea se chiamă că le-am mîncat... îşi mult, puţin, tot au mai scos oamenii ceva de pe ele.
   —     Doamne, moş Gavrile, vorbi Mutu, stăteam eu mai înainte şi mă gîndeam. Mă uitam la cal şi ziceam în mine: Oare da ce să se mai pedepsească o biată vită ? că de murit tot are să moară. Nu-i nimic ; altădată, pe vremea asta, tot vedeai o leacă de colţ de iarbă ; acu nu-i nimic, iar mugurul luncii e ros încă de la începutul postului mare. Decît să văd vita murind de foame, mai bine-i pun cuţitul la beregată, şi capătul 1
   Im glasul lui Gheorghe Mutu tremura ca un fel de mînie şi ochii lui negri scînteiau întunecoşi.
   —     E pacat, măi băiete, să dai aşa moarte unei făpturi a lui Dumnezeu... grăi moşneagul Gavril. încaltea o vită albă foloseşte ca hrană omului, — dar calul dacă-1 omori, vin şi-l farmă lupii...
   —     Da’ de ce să trăiască, moşule ? de ce să trăiască ? răspunse întărîtat Gavril. II dă vîntul jos. Cînd îl văd aşa, mi se face negru înaintea ochilor !
   Răstimp de tăcere. Bătrînul Gavril zise cu blîn-deţă :
   —     Măi băieţi, am apucat holeră, şi ciumă, şi foamete ; ine-a dat Dumnezeu şi asta, tot aşa de ră ca toate... Să nu credeţi că pentru bunătatea noastră ne-,a fost dată !
   Oamenii tăcură, cu capetele plecate. Unii scormoneau pămîntul amorţit cu capetele beţelor. Pe urmă
moş Gavril îşi mîngîie barba căruntă şi-şi aduse aminte de-o întîmplaire de la tîrg.
   —     Doamne, oameni buni, grăi el cu voce potolita ; acu de boier ca de boier, mu mai zic nimic, se chiamâ că nu-i de-a noştri ; da’ oreştim ca noi, mcldovan ca noi, — să vedeţi la ce-ajunge pe o vreme de crîşcaire ca aista. Eram, oameni buni, la tîirg, duminica trecută, şi văd un om c-un car de fîn, înconjurat de-o droaie de romîni şi de negustori... Ce să zic ? carul bine încărcat, fînul frumos... M-apiropii eu, ascult. întreabă unul: Cît cei pe fînul ista, bade ? — Omul •nici mu s-a întors. A zis scurt: O sută cincizeci de franci! — Cînd am auzit, mi-a venit ameţeală. Cei care arau acolo, s-au uitat unii la alţii. Zice unul:
—   Măi creştine, nu-i pacat de Dumnezeu ? înţeleg să ceri optzeci de lei, înţeleg să ceri nouăzeci... Bire! da’ o sută cincizeci de lei !... Mai bine mu mai deschide gura, că te-a bate Dumnezeu! Iaca, îţi dau nouăzeci de lei, îţi dau o sută ; de la gură luăm, că ne irag vitişoarele de foame. Dă-ne ciarul c-o sută de lei, că ţi-a fi ş-o pomană 1... Da’ romîinu păgiîn ! Nu ! o sută cincizeci de lei să-mi puneţi în palmă şi vă dau fînul!
   Hîr în colo, hîir încoace, — intră omu-ntr-o crîşma, să-şi ieie un pac de tutun... Cînd se-ntoarce afară, ridică mînile în sus şi începe a urla... Unu — amă-rît peste samă — scosese un chibrit, hîrşti I ş-a dat foc fînului... A fost o harmalaie ş-o poznă... S-au luat de piept, s-au dus la poliţie, la judecător... Eu m-am uitat cu jale cum a ars un car de fîn... S-a mistuit ca o ţigară, oameni buni!
   —     Ei, şi ee-au făcut la judecător ? întrebă cu luare-aminte Mutu.
   —   Ce să facă, bre ? Am auzit şi eu — că jude-
 466
cătorul aşa ar fii spus : Cine-a mai auzit o sută cincizeci de lei pe-un cair de fîn ? Tu nu eşti romîn! tu eşti păgîn 1 Băgaţi-1, măi, la închisoare!
   —   Cine-a zis aşa ? întrebă un gospodar.
   —   Judecătorul !
   —     Hm ! Şi l-au pus la închisoare pe cel cu fînul ?
   —   Pe-acela.
   —     Ei vezi ? iaca, asta zic şi eu că-i dreptate... zice încet Mutu cu ochii întunecaţi... Nouă ne mor vitele de foame — şi el o sută cincizeci de lei l Atîta am cheltuit eu cînd mi-am făcut casă. Judecătorul acela a fost om cuminte.
   Şi oamenii murmurau şi păreau răcoriţi şi mulţă-miţi de aşa hotărîre judecătorească.
   —     Da’ să vedeţi, bre oameni buni, începu repede un moşneguţ mărunt, cu ochii mititei şi licăritori. Ieri, în isat la Brăteşti, am văzut un lipovam la arîşmă. Da’ era bat şi răcnea : Nu mia,i am cu ce hrăni oalul, fraţilor creştini! îmi moare calul de foame I Am luat paiele de pe casă şi i-am dat să mînînce, da’ nu vrea să le-apuce şi moare de foame 1 Şi calul îl vedeam cu toţii înaintea crîşmei : slab, i se vedeau coastele. Sta cu botu-n păimiînt. — Ce isă fac ? zice. — Ş-odată, oameni buni, scoate un cuţit din tureatcă ; îl cearcă să vadă dacă-i bine ascuţit, se duoe la cal, îl împinge pînă lîngă şanţ, şi numai îi pune tăiuşul la beregată. — După aceea a prins a se trage cu mînile de cap ş-a plînge : Sairacu calu meu, saracu ! Decît să moară de foame, mai bine-i ridic eu viaţa 1 A intrat în crîşmă plîngînd şi s-a pus iar la băut...
   —     Hm ! mormăi Gheorghe Mutu, şi-şi aduse aminte de hotărîrea lui. Ce să facă, a ajuns omul la greu năduh!
   —     Ferească Dumnezeu I grăi cu blîndeţă moş Ga-vri'l, şi-şi făcu icruce.
   Apoi porniră cu toţii spre sat.
   Dar pe Gheorghe Mutu îl munceau gînduri de amărăciune. Se uita la casele triste din juiru-i în ziua aceea de Florii, la ţarcurile goale, şi păşea încet sipre căsuţa lui : acolo boulenii nu mai erau, nici vaca nu mai era ; acolo ţarcul tot aşa de pustiu se deschidea în bătaia vîntului; acolo nevasta ofta şi se tînguia gîndindu-se la năcazurile şi la prăpădul iernii; şi copiii ţipau acolo, în cas,a umplută de întuneric şi jale !
   Ce să facă omul ? Cum să-şi aline durerea ?
   O primăvară ş-o vară munceşte creştinul în arşiţă, şi toamna are o mîngîiere, cînd el duce boii de funie, şi-n vîrful carului încărcat stau copiii şi nevasta... Par zările pline de aur, vîntul ane un miros de flori coapte, auzi zumzetul albinelor, slfîrîie cosaşi în ierburi, şi-n toate părţile gospodarii duc poveri de holde spre casă. Iarna o duci bine, — încaltea ştii că ai pentru ce te odihni.
   Dar aşa — vai ş-amar, după un an de secetă şi sărăcie I Toate au fost uscate, ca-ntr-un ţintirim, în jurul lui; ş-acuma atîta durere răsuflă de pretutindeni în primăvara aceasta pustie, atîta jale îi umple sufletul, încît parcă-i vine să-şi facă o samă !
   A intrat în casă. S-a împiedicat de un copil, şi l-a azvîrlit cu opinca-ntr-o pairte. Cînd l-a auzit ţipînd, a început să urle la dînsul. Nevasta a prins a murmura într-un colţ, cu tulpanul tras peste gură. —Hai-hai 1 a strigat omul. Pe urmă s-a răzgîndit: de ce s-o mai plesnesc şi s-o mai ghiontesc? Am plesnit-o ş-am ghiontit-o destul. I-i lehamite şi ei de via-ţă !
   Şi l-a cuprins aşa o milă şi de copii, şi de nevastă,
 468
şi de sine-însuşi. Şi-a lăsat capu-n palme, şi-a pus coatele pe genunchi, şi-a înfipt degetele în păr şi a gemut cu nespus amar :
   —  Of! Doamne Dumnezeule !
   Pleoapele i s-au înfierbîntat de lacrimi. In casă, în juru-i, s-a făcut tăcere, parcă s-a făcut şi întuneric. Şi-n amorţirea care-1 cuprinsese, Gheorghe Mutu a început a se gîndi la toate durerile lui din urmă, — din tinereţă pînă în anul acela, — s-a gîndit la toată viaţa-i zbuciumată şi parcă vedea, gîndindu-se la asta, — o ţarină pustie, uscată, fără sfîrşit, prin care umbla încovoiată o fiinţă nelămurită, fără formă, fără nume... Parcă era un om; nu-1 cunoştea, şi totuşi i se părea că-i el acela...
                                                                            ★
   Cătră sară, după ce s-a simţit amărît toată ziua, a ieşit din sat să-şi vadă singurul tovarăş, singurul rămas dintre animalele de muncă. încă nu luiase o ho-tărîre, dar în negura minţii lui îşi făcea loc, nedesluşit, o pornire aspră: O dată să-l mai văd, pe urmă să nu-1 mai ştiu chinuindu-se I
   Şi tot îl cerca amintirea cu lipovanul care şi-a sfîrşit calul cu o lovitură de cuţit. — Aşa-i mai bine, murmtiră el, încaltea îmi iau de-o grijă... Doar al meu e; eu l-am crescut, eu l-am hrănit, ş-acu nu mai am cu ce-1 ţinea şi nici nu mă mai poate sluji... încaltea să nu-1 mai ştiu chinuit, şi eu să scap de-o grijă, dacă nu-i o dreptate în viaţa asta, dacă Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi 1...
   Era îndîrjit Gheorghe Mutu împotriva puterii acesteia oarbe care sfarmă fără milă tot ce-am clădit şi spulberă toate nădejdile.
   Inserarea veni repede c-o tăcere nesfîrşită în cîm-piile goale. Ca un fum se întindea spre asfinţit, întăi cenuşiu, uşor, pe urmă tot mai des, pînă ce se rumenea şi se deschidea într-o coloare foarte dulce în depărta-tele zări unde se cufundase soarele.
   Gheorghe Mutu intră în lunca pustie. îşi găsi calul subt arcul unei sălcii înmugurite. Sta neclintit, parcă dormita ; era slab, părea o umbră jalnică.
   In pieptul omului tremură ceva cald. începu să vorbească singur, dar cuvintele nu izvorau, ci parcă picurau fierbinţi înlăuntrul lui.
   —     Măi frate, cu tine m-am dus la Stolniceni acu cinci ani îmbrăcat de nuntă. Cu tine eram cînd am chiuit ş-am bătut din pistoale... Şi ţi-am dat să bei vin... Ş-am petrecut, ş-am adus pe Ileana la noi acasă... Şi pe urmă am muncit ş-au mers bine toate, ş-am făcut şi boi... Dar acu toate se duc, am prăpădit toate. Te duci şi tu...
   Parcă i se înegura mintea. îşi pipăi cuţitul de la brîu.
   —   Trebuie să-i ridic viaţa !
   Calul irîncheză deodată încetinel şi întoarse capul. Gheorghe Mutu se simţi zguduit în toată fiinţa de o înduioşare amară.
   —   Măi Surule, măi...
   Atîta putu zice. Se plecă jos, căută piedica de frîn-ghie a calului şi i-o desnodă. După aceea se ridică iar în picioare, întinse o mînă şi mîngîie calul pe bot. Grăi cu tristeţă:
   —   Du-te, măi, în lume, eu nu te mai pot hrăni!
                             ★
   începutul acela de primăvară a fost foarte trist pentru Gheorghe Mutu. Au dat ploi calde şi îmbiel*
 470
Şugate, cîmpiile au început a înflori, luncile şi pădurile se clătinau pornind valuri de verdeaţă. Ieşeau oamenii cîrduri la arat.
   Gheorghe Mutu cu greu a izbîndit să-şi semene pămîntul pe care-1 avea şi să-şi îngrijească grădina mare din dosul casei. Se gîndea la vitele pierdute, de multe ori, şi grăia cu nevastă-sa, sara, lîngă focul care pîlpîia în vatra de lîngă şură. Florile trimeteau acuma miresme din toate părţile satului, ogoarele se îmbrăcau ca nişte covoare de mare preţ, anul se arăta mănos, şi oamenii începeau să uite durerile trecute.
   Zilele parcă se grămădeau una după alta, aducînd fiecare darul său. Sătenii nu mai găseau o clipă de hodină. — Abia într-o duminică, pe înserate, mînat aşa de-o aducere-aminte, de-o pornire necunoscută dinlăuntru, Gheorghe a coborît în luncă, unde ziua sunau acuma clopote de la vitele gospodarilor. N-a întîlnit pe nimeni, drumul era singuratic. Şi pulberea răscolită de cireada de vite se potolise.
   El mergea singur, şi privea pîcla trandafirie care umiplea munţii la asfinţit.                        *
   Intră în luncă pe cărările cunoscute. — Aici sînt buni parii, dincolo nuielile... Se gîndea acuma că are nevoie de-un coşar.
   Şi sub nişte sălcii vechi, cum mergea aşa încet, îşi văzu deodată calul. Era o arătare, ori era aevea ? — Inima începu să-i bată.
   Şi-ntr-o clipă înţelese că Suru n-a părăsit lunca ; a trăit: mugurul şi iarba au dat repede, primăvara a fost bogată, şi într-o lună de zile a scăpat cu zile, s-a întremat şi s-a făcut frumos şi rotund. Dar cum de n-a aflat de la oameni că vita lui rătăceşte pe iiiriaş şi-n crîmg ? — Oamenii toţi erau învăluiţi cu trebile, haidăuil care păzeşte vitele inu ştia ce-i cu
                                                                                                                                                          471
Suiru lui; şi aşa de foame şi .de lup calul a scăpat, a scăpat şi de mînă de hoţ...
   Inima-i batea cu grăbire, i se împainjeneau ochii. Se apropie încet, şi-i tremura glasul:
   —   Măi Surule, măi băiete...
   întinse mîna şi-i mîngîie coama. Apoi îi pipăi părul luciu, simţi pielea caldă. Calul răspunse neche-zînd cu prietinie; privea la stăpîn cu ochi mari; îl cunoştea.
   Şi-n uimirea care-1 cuprinsese, Gheorghe Mutu nici nu ştia ce să mai facă. Vorbea încet singur, întreba pe cal, şi se mira că Suru n-are glas să răspundă...
   Şi i se părea ciudat că nimic din crunta durere de pe vremea Floriilor nu mai rămăsese în sufletul lui; nici cît de tristă era lunca şi iarba atunci nu-şi mai aducea aminte, nici cît de slab şi de flămînd era calul. Avea aşa numai o bucurie mare, îşi descingea brîul şi făcea căpăstru tovarăşului de muncă. Un gînd îi alerga prin minte: — Ce-are să zică Ileana ? Cum au să ţipe de bucurie copiii! Parcă am găsit o comoară...
   In nechezul calului şi-n irîsul omului răzbătea toată puterea şi bogăţia primăverii şi a vieţii care pune un văl de uitare peste toate şi presară flori peste durerile trecute. Dar nici calul, nici stăpînul nu înţelegeau toate acestea ; unul era sătul, altul se gîndea la bielşugul clipei, şi uita năcazurile care-1 pîn-deau la răspîntiile viitorului.
                                       OM SINGURATIC
Era într-o sară aspră, — începu unul dintre noi a ceti o povestire. Mi-a rămas bine în amintire, de şi pe atuncea eram un copil. O zare lungă în cîmpia Prutului; un amurg fumuriu de dechemvrie... Mergeam cu sania pe un drum plin de hopuri şi de viscolituri, eu, tata şi vizitiul nostru. N-aş putea să spun pe ce drum mergeam, înspre ce tîrg ne îndreptam ; de asta nu-mi aduc aminte; ştiu numai că pornisem de o zi din Bîrlad.
   Drumul era singuratic, de la amiază nu întîlnisem decît un călăreţ. Tata îl întrebase ceva, el răspunsese răcnind, din trapul calului, pe urmă se făcuse tot mai mic îndărătul nostru pe cîmpia ninsă. Asfinţitul se înecase într-un fel de fumegare a depărtărilor; din cînd în cînd cei doi roibi trudiţi slăbeau din pas, ş-atuncea unul din clopotele lor avea o înfiorare de cîntec trist. Apoi crescu un fum alburiu. In jurul nostru tot mai nelămurit vedeam cînd un pîlc de beldii, cînd, ca o încîlcitură de linii, o stufărie într-o baltă îngheţată. Pe urmă nu vedeam nimic; tata şi cu vizitiul schimbau vorbe care mie ml se păreau rostite cu un glas neobişnuit, scăzut. Simţeam neli-
                                                                                                                                                                473
niştea; în mine se strecura, din adîncul necunoscut, ceva din negura, din tăcerea, din vîntul lin şi ascuţit.
   —     Ai mai umblat tu drumul ista, măi Comane ? întrebă într-o vreme tatăl meu pe vizitiu.
   Vizitiul era un om slăbănog şi nalt, nalt. Cînd se scula de la locul lui parcă se desfăşura de pe un mosor... Sta cufundat întruna într-o nep'ăsare cumplită, încercă să se scoale de la locul lui, ca să se uite •poate primprejur, dar pe urmă se răzgîndi şi se lăsă cu greu pe capră, scuturîndu-şi pletele creţe totdeauna revărsate încîlcit pe grumajii lui:
   —     Poate să fi fost şi pe-aici, răspunse el cu linişte, dar nu-mi mai aduc aminte. Aşa, am umblat eu mult pe malul Prutului...
   Tata era un boiernaş mînios, mărunt la stat şi aducea la înfăţişare cu Vodă Cuza, — de aceea prietinii îl porecleau rîzînd : Cuza-cel-mititel. Nepăsarea lui Coman îl scotea totdeauna din sărite. La răspunsul vizitiului, începu să se frămînte în blană. Mormăi înăbuşit şi pe nas: Sapristi / — Apoi privi furios înspre spatele lunganului din faţa noastră. Răcni:
   —     Măi fiinţă nenorocită şi fără simţire! Cînd te întreb, răspunde : da ori nu ! Ce fel de vorbă-i asta ? Am fast, dia’ poate n-am fost! Poate am fost, dar nu-mi mai aduc aminte !...
   Coman se gîndi un răstimp, apoi îşi scutură pletele şi-şi întoarse obrazu-i prelung spre noi:
   —     Dă! dacă aşa-i feleşagu meu, ce să fac ? Să zicem c-am fost. Că eu am umblat mult pe malul Prutului.
   —     Aşa spune. Ei, ajungem noi undeva într-un ceas ? Pe vremea asta trebuie să oe oprim undeva. Frigul creşte, vîntul se înăspreşte... Pe aici, prin asemenea singurătăţi, şi cum îi acu, după Sfîntul An-
 474
drei, poate să ne iasă şi lupi înainte, Doamne fereşte !...
 —     Ferească Dumnezeu ! zise încet Coman, şi-şi făcu cruce; apoi ridică o mînă c-o mănuşă uriaşă şi biciui caii. — Eu m-am întîlnit eu dînşii de trei ori pîn-acuma, dar nu-mi mai trebuie să-i mai întîlnesc; mă lipsesc !
 începu a rîde. Tata iar strigă mîniat:
 —     Ţie-ţi vine a rîde, sapristi I Ajungem ori n-ajungem, asta să-mi spui! Ajungem undeva ?
 —     Apoi de ajuns avem s-ajungem noi undeva, dar parcă eu pot ca să ştiu unde avem s-ajungem ?
 —     Of! strigă tata. Cine dracu te-a mai colăcit la curtea mea ! De cincisprezece ani aşa-mi otrăveşti tu sufletul.
 —     Dă, cucoane, ce să fac ? grăi cu umilinţă vizitiul ; dacă aşa-i feleşagu meu...
 —     Da’ cînd or năvăli lupii şi te-or trage de suman, şi te-or trînti în troian, şi ş-or vîrî colţii în tine, tot aşa ai să spui ?
 —     Ba să ferească Dumnezeu, cucoane! vorbi Coman şi iar îşi făcu cruce.
 —     Atunci cum nu te gîndeşti tu, măi, că trebuie să ajungem la o casă de creştin ? Sapristi I
 —     Cum zici, cucoane... vorbi umilit Coman... Poate nu ne-a lăsa Dumnezeu, ş-om ajunge undeva, la o casă de creştin... Eu socot că trebuie să ajungem...
 Tata mormăi, stăpînindu-se .îinsfîrşit:
 —   Cu tine n-o mai scot la capăt!
 Se întoarse apoi spre mine :
 —   Da’ ţie, Dumitrache, nu ţi-i frig în cojocul tău ?
 —   Nu mi-i frig! zisei.
 Tata îşi ridică 'gulerul mare de lup, şi-şi astupă pe jumătate obrazul. După asemenea dezbatere care
 nu rareori se întîmpla, între boier şi între slugă, Co-man îşi îngropa capul între umeri şi prinse a îndemna caii mai des, iar tatăl meu se cufundă într-o muţenie ameninţătoare.
    Glasul tatei însă fusese mai tulburat ca de obicei, înţelegeam eu că are el o grijă ; fumul alburiu se tot întuneca, noaptea pustiului de zăpadă ne învăluia şi ne închidea drumul înainte. II văzui pe tata dîndu-şi repede gulerul mare la o parte, apoi plecîndu-se, privind şi pipăind puşca ce sta între noi. După mişcarea lui, mi-am închipuit şi eu primejdia nopţilor de dechemvrie:      haitele de lupi... Tata se învăli iar în
 şubă, dar gulerul îl abătu în jos. Mă gîndii îndată : ca să-i fie slobod auzul... Şi ridicai şi eu capul din cojocul meu, ascultînd zvonul din juru-mi.
    Sania luneca acuma lin. Drumul nu era umblat, nu era stricat de cară. Vîntul venea de la spate, ascuţit, cu înţepături de ace parcă. In zborul lui spulbera prin jurul săniei o ometiţă uşoară ca o negură. Clopotele sunau. In afară de cîntecul lor regulat şi de şuietul vîntului, — deosebeam în juru-ne liniştea pustiei.
    Simţii tulburarea tatei: izbucnirea lui împotriva lui Coman ; o simţii nedesluşit, odată cu fiorul de înfricoşare ce mă străpunse. întrebai deodată :
    —   Tată, se poate să ne iasă lupii înainte?...
    —   Invăleşte-te în cojoc şi taci 1 strigă aspru tata.
 Apoi   vorbi spre Coman : Dă bici cailor...
    —   Nu se poate, cucoane... Dacă nu-i           lăsăm     în
 voie,  prăpădim drumul... Mai bine să ne           lăsăm     în
 sama lor...
    Un timp merserăm aşa în tăcere. Apoi simţii pe tatăl meu că tresare năprasnic. Desfăcu blana în două şi prinse puşca în mînă. Coman se ridică şi privi pe
 476
 deasupra cailor. In aceeaşi clipă inima îmi zvîcni grozav: văzusem şi eu o umbră neagră oare ieşise deodată pe omăt la marginea drumului şi sta neclintită...
 —      Lupul! şoptii eu fără voie, şi 'buzele începură să-mi tremure.'
 Dar caii mergeau liniştiţi. Coman zise cu bucurie aşezîndu-se la locul lui:
 —      E cîne, cucoane Matei... Ne apropiem de oameni, mulţămesc lui Dumnezeu...
 Apoi iar se desfăşură în sus şi privi cu luare-aminte prin întunecime.
 —      Iaca, văd şi din dreapta venind cineva... O săniuţă cu cal...
 Deodată tata începu să strige — şi mi se părea că-i tremură glasul.
 —      Măi om bun, cine-i fi ! Ia stăi oleacă, măi om bun 1...
 —   S-a oprit... zise Coman. Al lui e cînele...
 Animalul se apropiase fără zgomot de noi şi făcuse
 ocolul săniei. Era un cîne uriaş cu capul mare, cu urechile ascuţite. Mergea acuma liniştit şi el spre omul care se oprise.
 —      Stăi, măi Coman !... grăi tata bucuros. Coman strînse hăţurile.
 —      Om bun I zise tata. De departe eşti ? unde te duci ? de unde vii ?
 —      Ia vin şi eu de la o moară depărtată... grăi omul cu glas gros. De stat nu stau departe. Aici, la coada iazului... Eu îs păscar boieresc. Aici fac produfuri şi păzesc stuhăriile... Satu-i cine ştie unde, departe... Este o bucată bună pînă la el...
 —   Nu-i putea să ne duci dumneata pînă la sat ?
 —   Apoi, domnule, nu v-oi duce... că şi eu am în-
 tîrziat... După asfinţitul soarelui drumu-i cu primejdie prin părţile noastre... Prutu-i îngheţat şi trec dihănii de dincolo... Vin hămesite din cine ştie ce pustietăţi. Dumneavoastră nu sînteţi de pe-aici... Rău aţi făcut că nu v-aţi oprit de cu ziuă pe undeva...
   —      Atuncea cum facem ? întrebă tata. Iţi plătesc, nu degeaba. Nu-i putea să ne găzduieşti la dumneata, aici ?... Nu ne lăsa să ne pirăpădim, ori să păţim ceva... creştini sîntem şi noi!...
   —      Dă, zise omul, v-oi pirimi la mine... Om face ce-om putea... Da’ tare mă mir cum de-aţi purces dumneavoastră la drum asupra nopţii... Pe-aici se vîră omu-n ghizunie cum asfinţeşte soarele... Numai eu am întîrziat... Da’ eu tot aveam un tovarăş bun,
 —   pe cînele ista... El şi drumu-1 ştie... şi la o primejdie ştie a se bate... Las’ că mi-am luat şi puşcă, şi furcă de fier...
   —      Mai bine să ferească Dumnezeu ! zise Coman, de la locul lui.
   —   Frumos cîne ! vorbi tata cu glas înduioşat...
   —      Ba cu dihăniile avem noi mult nacaz... zise omul, pornind. In iarna asta mai ales, iarnă grea, — e comedie!... Haideţi după mine...
   —      Mînă după el, Comane! grăi tata repede şi răsuflă plin de mulţămire... Ce ţi-am spus eu, Comane ?...
   —      Adevărat, cucoane... răspunse vizitiul dînd din cap.
   Tata nu spusese nimic, după cît ştiam. îşi închipuia numai că a spus o vorbă care s-a împlinit, şi Coman se făcea a o cunoaşte. Asta era semn de împăcare şi iertare.
   —      Aşa-i la drum... toate se sfîrşesc cu bine... grăi iar tata, filosofic. Cu toate acestea părea că nu merge
 478
 tocmai bine acest sfîrşit. Casa păscarului era în iz-beliştea vîntului, la o coadă de iaz îngheţat. In jurul ei nici gard, nici şură, nimica. O şandrama strîmtă într-o coastă a clădirii primi căluţul omului. Tata sărise jos din sanie şi se uita în juru-i. Se întoarse cu faţa la vînt şi pulberea fină a viscolului îl izbi. Se înfăşură repede în blană şi se dădu spire dungile de lumină care izvorau prin cele două ferestruici.
   —     Ce facem cu caii ? grăi el. Unde-i punem ?... Afară nu putem să-i lăsăm.
   —     Afară ? strigă gros, rîzînd, păscarul. Cum să-i iăsăm afară, boierule ? Dacă-i lăsăm afară, îi mînîncă dihăniile... Iaca, acu s-a întunecat deplin... Nu trece mult ş-au să iasă... Le cunosc eu obiceiul...
   —     Atuncea cum facem ? întrebă tata cu îngrijorare.
   —     Om lăsa sania afară, în dosul şopronului, zise omul, şi caii îi vîrîm în tindă !
   —     Asta m-am gîndit şi eu, grăi eu linişte Coman, şi se ridică cît era de nalt de lîngă sanie.
   Tata părea foarte uimit, părea şi foarte mişcat, — şi ca să muilţămească oarecum pe gazdă, începu a plesni din degete chemînd cînele cel uiriaş. Dar cînele stătea pe prispa casei pe labele de dinapoi şi era foarte nepăsător... Băgai de samă că şi păscarul priveşte cu mirare spre boier :        se întreba şi el ce-o
fi-nsemniînd plesnitura aceea de degete.
   —     Frumos, foarte frumos cîne... zise tata, cu mulţămire. Hai să intrăm în casă... Vezi, Comane, oare n-a fi alt chip ?...
   —     Alt chip nu-i, cucoane, — grăi păscarul. Dumneavoastră intraţi în casă şi noi vîirîm caii în tindă...
   Eu şi cu tata am intrat în casă.
                                                                                                                                                               479
 Pe vatră ardea un foc înăbuşit de tizic. Nevasta păscarului se înălţă în lumină, — femeie tînără şi frumoasă.
 —   Bucuroşi de oaspeţi, bucuroşi ? zise tata.
 —      Bucuroşi... bine-aţi venit sănătoşi... răspunse nevasta.
 Un copil ca de cinci ani dormea la fundul sobei, pe vatra goală. Lumina gazorniţii de pe prichiciul sobei îi aurea părul balai. Nevasta păşi pînă la el şi-l învăli cu un suman vechi, apoi se întoarse spre noi, ne aruncă o privire fugară, îşi încruoişă mînile pe piept şi oftă.
 Tata căută să lege vorbă.
 —      Ne-am întîlnit cu gospodarul dumnitale .pe drum...
 —      Apoi şi Toader a cam întîrziat... zise femeia. Şi eu îl aştept de mult...
 In tindă porniră vuiete şi tropăituri. Tata începu a rîde. Zise:
 —   Vîră caii în tindă...
 —      Apoi ce să faci ? grăi femeia cu linişte, şi iar oftă. Se-ntîmplă şi de-acestea...
 Tăcurăm o vreme. Conteniseră în tindă tropotele şi glasurile. Afară se simţea năvala vîntului ; undeva, în pod poate, pătrundea un fior, viu parcă, tremurînd oa o notă de piculină.
 Intră, încovoindu-se din genunchi, Coman al nostru : îşi freca mînile şi scotea din gîtlej sunete de mulţămire ca cineva care intră într-o baie călduţă.
 După el intră şi gospodarul de gazdă: om spîna-tic, îndesat, cu obrazul asprit şi înroşit de focul vîn-turilor. Privea încruntat înainte-i, cu ochi mici şi negri, abia zăriţi sub sprîncene.
480
   Cu o scuturătură zvîrli din spate cojocul pe o laiţă. In spetele-i late, în picioarele-i scurte, în braţele vî-noase, în mînile cu palme mari, se simţea o putere uriaşă. Sta în lumină şi eu mă uitam la dînsul cu un fel de spaimă. II privea şi tata. Voise să vorbească ceva cu veselie, ş-acuma parcă-i amorţise rostul limbii.
   —     Femeie, să pui de mămăligă !... zise el. Apoi ieşi numai în bundă. Se întoarse în curînd cu un snop mare de trestie.
   Tata, dezbrăcat de şubă, dogorit de foc, se întorcea spre el, voia să-i spună o vorbă bună de mulţămire, începu să-i zîmbească cu prietinie.
   Păsearul însă căuta încruntat prin colţuri. Puse mîna pe puşcă şi ieşi. Tata se uită uimit spre Coman ; căutătura lui voia să zică : Cine-i omul acesta ? unde am intrat ? în ce vizunie ? Şi femeia tăcuţă, pre-gătindu-şi ceaunul, ofta din cînd în cînd. Şi-n mine se furişase o înfiorare; omul acela încruntat, cu trup de sălbatic, puternic de să se lupte cu fiarele, mă înfricoşa ca şi noaptea prin care trecusem. Mai era şi pustiul pe care-1 ştiam în jurul căsuţei, şi vîntul care venea gemînd de la marea cea veşnic îngheţată, ş-o bătaie de copită în tindă, şi mormăitul zăvodului afară...
   Cînele mîrîia .încet, prelung; îl auzeam prin păreţi, prin geamuri.
   —     Ce este ? răsună deodată glasul tatei în tăcerea încăperii. In clipa aceea am înţeles mai mult decît oricînd că tata nu era un viteaz, şi, după zbaterea inimii mele, că eu îi sînt vrednică şi asemănătoare odraslă.
   Femeia nu răspunse : chiar atunci uşa de la tindă vui. Se deschise şi uşa odăii. Toader păsearul intră,
31 — M. Sadoveanu — Opere, voi. IV
481
 cu fruntea încreţită intre ochi, cu buzele strînse. Era în înfăţişarea lui o mînie încordată. Puse puşca îri colţul ei şi luă cu mişcări cumpănite din alt colţ, de lîngă uşă, furca de fier cu trei ţăpuşe. Cînd să iasă, iar se opri. Cinele, afară, tăcuse deodată. In tindă caii se învăluiră, sforăind. După o clipă, o izbitură adîncă vui în părete, între ferestre.
   Omul deschise uşile şi le trînti în urmă-i cu izbiri de vînt. Coman se desfăşură din colţul lui, de lîngă sobă, cu ochii măriţi de îngrijorare. Tata se lăsă pe laiţă şi mă privi deodată fix, cu ochi îngroziţi. Femeia începu să tremure, apoi apucă gazorniţa ş-o îngrămădi în fereastră.
   —   Lupul! gemu ea încet.
   Glasul păscarului izbucni deodată afară mînios, scurt. Cînele avu şi el o lătrătură scurtă, mai degrabă un început de urlet. In lumina slabă strecurată pirin geam văzui în cîteva clipe o icoană care a rămas săpată în minte-mi ca în piatră. Cînele cel mare se repezise şi înşfăcase pe fiară de grumaz; o scuturase de două ori; apoi dădu'se înapoi : atunci uriaşe. Lupul clănţănise ameninţător spre el. Acuma, cu ca-pu-ntors spre omul care năvălea, aştepta rînjind, zbîr-lit, cu ochii de sînge. Păsearul se năpusti cu furca : se opinti ,de sus <în jos : o mişcare aşa de fulgerătoare îneît lupul se prăbuşi. Atunci dădu şi cînele a doua oară năvală ; se lăsă eu cînele şi omul pe brînci;
 —  şi fiara scoase deodată o chemare sfîşietoare şi dureroasă, un glas de durere fără nume. Mi-am simţit sîngele fugit spre inimă.
   Caii se frămîntau alături; auzeam şi pe căluţul de gazdă dincoace, sub şopron ; şi el căuta să rupă căpăstrul. Femeia se întorsese la ceaunul ei ; tata cercă să zîmbească spre Coman în semn de îmbărbătare;
 482
 dar Coman îşi îmbrăcase nepăsarea lui şi zîmbetul tatei părea un fior de durere.
    Eu aşteptam cu strîngere de inimă să se deschidă uşa. Auzii iar dupăiturile opincilor, omul singuratic şi sălbatic intră şi lepădă furca cruntă la locul ei.
    —     Era întuneric, zise el deodată, nu puteam trage cu puşca. L-am simţit eu de cum am venit... A adulmecat oameni călători...
    Deodată ne privi deschis şi obrazul i se umplu de lumina unui zîmbet.
    —     Mi se-ntîmplă cîteodată nacazuri de acestea urmă el, dar cu cînele ce-1 am şi cu puterea ce mi-a dat-o Dumnezeu, mă pun împotrivă şi nu mă las...
    Tata cerca să-şi aducă aminte vorbirea-i de prietinie. Zise:
    —     Ei, şi cum poţi trăi dumneata în aşa pustietate, cu lupii ?...
    —   Ia trăiesc, cucoane, grăi omul; aşa-mi cîştig
 bucata de mămăligă... Singur cu muierea şi c-un pui al nostru... Doar cînd avem parte de nişte oaspeţi, cum sînteţi dumneavoastră, ne mai bucurăm... Tot singuri, în vijelia iernii, aici, parcă ni se aşează iarna pe suflete... Mă mai bucur cînd văd obraz omenesc... Grăiesc eu cîteodată cătră nevastă ; zic :         Greu îi,
 măi femeie, în singurătatea noastră, în vremea iernii...
    Omul avea privire blajină de prietin ş-un glas cu înmlădiere de bunătate. In sobă ardea cu pară uriaşă maldărul de stuf, şi Coman, nepăsător la toate, se prăjea în preajmă. Tata, fericit poate că se isprăvise ziua lui de drum cu bine, porni cîteva întrebări de care aminte nu mi-am adus nici a doua zi. — Eu tîrziu am făurit în mintea mea, am pornit din sufletul
 meu o vorbă blînclă pentru omul singuratic din căsuţa de la marginea unui iaz necunoscut, dar atunci vorbeam şi simţeam numai în amintire, după ani de zile — cînd nu mai eram copil... Tatăl meu, stînd în faţa omului, n-a găsit vorba asta ; şi astăzi încă din această pricină mă cearcă păreri de rău.
                                       CUZA-VODA
Peste zi fusese dezgheţ şi drumul de sanie se stricase. Cu greu înaintam acuma, sania hîrş-cîia aspru prin prundul şoselei. Din cînd în cînd îmbărbătam calul cu glasul, şi el pornea mai repede, într-o undă de trap, spre satul care se vedea înegrind, cu fumegările lui, pe lucirea asfinţitului.
   Cînd am intrat pe poarta ţarinei, se lăsase întuneric. Lumini se arătau ici, colo, pe la geamurile căsuţelor. O linişte mare plutea pretutindeni, nu s-auzeau nici lătrături de cîni. Mergeam la pas. Trecui pe lîngă biserică : se înălţa ca o uriaşă fantomă spre cer. Apoi, la o cotitură, deodată-mi ieşi înainte o clădire mai răsărită ; faţa îi era luminată toată, parcă rîdea tăcerii şi singurătăţii. In geamuri ardeau pe sfîrşite lumînările în tigăiţele lor de lut. Calul se opri deodată, apoi coti şi trecui cu sania pe lîngă o gră-măjuie de tăciuni, care fumegau pe sfîrşite.
   îmi adusei aminte: în ziua aceea se sărbătorda pretutindeni în ţară jumătate de veac de la unire. Dar nu vedeam pe nimeni. La primărie era linişte
                                                                                                                                                  485
  deplină; uliţile erau singuratice. Numai clopotul de la cal suna lin, după pas, în tăcere.
  Nici crîşmă deschisă nu vedeam, şi asta mi se părea o mare minune în satul acela.
  Deodată însă se înălţă glas de om năcăjit... Un străjer cu puşca cu şpangă trecu prin lumina zăpezii ; după aceea, ieşi dintr-o hudiţă şi se opri în mijlocul drumului un om, care grăia întruna şi părea nemulţămit. «Bine că am dat de un suflet de creştin !» mă gîndeam.
  Omul părea că mă aşteaptă şi el. Cînd mă apropiai, îl văzui că se cumpăneşte uşor şi dă din mîni. Deodată slobozi un strigăt:
  —   Stăi, măi omule! nu mă zdrobi cu calul !...
  Strînsei hăţurile ; calul se opri. Omul răcni iar :
  —   Care-i acela, măi ?
  Răspunsei:
  —   Om străin, care caută gazdă, pe noapte...
  Săteanul se urni din locul lui şi se lăsă spre mine.
  Se opri lîngă sanie plecîndu-şi capul ca să mă vadă mai bine.
  —   Da’ de unde eşti dumneata ?
  —   De la Roman...
  —   Poate-i fi profisor...
  —   Da. Mă duc la părinţi, la munte...
  —     Aha ! zise omul ridicînd un deget pînă-n dreptul ochiului. Tare bine, tare bine ! şi vra să zică cauţi gazdă ? Iaca-i bun !
  —     Da. Nu-i fi bun să-mi arăţi unde stă preotul, ori învăţătorul ?
  —     Hm! Iaca, n-oi fi bun... cum zici dumneata... Dumneata porneşte înainte, şi eu oi merge alăturea şi te-oi duce pînă la mine acasă... Gazda dumnitale am să fiu eu. Nu te uita că-s cu chef. Vin de la o
 486
 nuntă... De bat nu-s bat, da-s aşa cum vine omul de la nuntă... Şi dumneata, de cauţi găzduire, apoi ruşine-a fi pentru gospodar ca mine să nu te găzduiască şi să nu te ospăteze... Nu te uita dumneata că vin de la nuntă, zi calului să meargă înainte...
   M-am bucurat fireşte de aşa întîlnire, şi am văzut îndată că am de-a face cu un gospodar de frunte, de şi era într-o zi ca aceea, cînd se întorcea de la închinări de pahare. Era un om nalt şi voinic. Mer-gînd, îşi tot mîngîia şi-şi tot întindea mustăţile lungi. Am aflat că-1 chiamă Dumitru Vamanu.
   Me-rgînd, grăia :
   —      Să fie cu iertăciune... Macar că-s eu cam vîjîit, da-i vorba, căciula din cap încă nu mi-a picat... Şi rîdea şiret spre mine.
   Am întrebat:
   —   Dar azi aţi avut şi serbare... pentru unire...
   —      Am avut! am avuuut!... răspunse Dumitru Vamanu. Pentru unire ! S-a unit Cuza-Vodă cu noi ş-a făcut dreptate în ţară...
   —      S-au unit moldovenii cu muntenii, adăogii eu cu oarecare sfială.
   —      Da... da... da... răspunse blajin badea Dumitru... A zis el aşa : să fie dreptate şi unire — şi gata !... Apoi da, a făcut primarele o leacă de luminăţie... Prrr! stăi, iaca am ajuns... să deschid poarta şi să intri...
   Am intrat într-o ogradă largă de gospodar. Am deshamat, cu badea Dumitru, calul, l-am vîrît în grajd lîngă cei doi ai lui; i-a adus gospodarul fîn ; am împins într-un şopron şi sania. Omul s-a abătut şi prin ţarcul cu nutreţ şi pe la cele cîteva oi adăpostite după perdeaua de stuh, apoi m-a îndemnat cu prietinie :
                                                                                                                                                             487
   —   Poftim în casă ! Mi-i         ierta dumneata     : te-om
cinsti şi noi cu ce-om putea         !
   Cînd am intrat în casă, o femeie oacheşă, tînără încă, s-a ridicat de lîngă vatră. De pe alt scăunaş şi-a întors capul spre mine          un moşneag   mărunt       cu
barba albă şi cu ochii vii.
   —     Aista-i socru-meu! vorbi vesel gospodarul. Asta-i nevastă-mea; am trimes-o mai înainte acasă : am avut un gust să-mi frigă nişte costiţe de porc într-un hîrb de ceaun... Dintr-acestea îi gusta şi dumneata, cu noi... Da’ ţintii unde-s ?...
   —     S-au culcat pe cuptor... zise zîmbind moşneagul.
   —     Avem numai trei, grăi badea Dumitru, da-s numai cît ulcelele. Ce ştiu ei ? Cum cade sara, le vine şi moş Ene pe la gene...
   Un răstimp tăcură. Gospodina începu a umbla prin casă. Puse ceaunul de mămăligă, şi amestecă cu lingura friptura din hîrbul de ceaun. Lumina lămpii lumina lin încăperea prietinească, cu culmea plină de straie, cu păreţii îmbrăcaţi în scorţuri.
   —     Eu îs cam vîjîit... zise rîzînd omul de gazdă ; da’ dumneata nu te uita la asta...
   De pe scăunelul lui, moşneagul mă privea în tăcere. Apoi începu să mă întrebe de unde-s, unde mă duc. în satul spre care mă duceam avea şî el cunoscuţi.
   —     Am umblat şi eu prin ţară în zilele mele... zise el dînd din cap şi privind spre foc.
   Gospodina a pus ştergar alb pe măsuţa cu trei picioare. A răsturnat pe fund curat de lemn mămăli-guţa, a adus friptura sfîrîitoare într-o strachină. Gospodarul a potrivit o garafă de vin alăturea de el.
 488
  Bătrînul şi-a făcut cruce îndreptîndu-se spre icoane, apoi a zis cătră mine:
  —   Poftim cu noi la masă...
  După ce-am ospătat şi ne-am încălzit cu cîte un pahar de vin, am început a sfătui prietineşte lîngă vatră. Nevasta umbla cu paşi nesimţiţi în jurul nostru, robotind.
  Am întrebat într-o vreme pe bătrîn :
  —   Dumneata ai fost, moşule, la luminăţie ?
  —     N-am fost, răspunse el cu glasu-i uşor învăluit, da’ am auzit că s-a făcut o leacă de slujbă pentru Cuza. L-am văzut şi eu de două ori.
  —   Pe cine, moş Grigore ? Pe Vodă Cuza ?
  —   Da. — Azi mă gîndeam eu :           tot e bine că-şi
  amintesc unii din cei tineri de dînsul...
  —     Apoi, moş Grigore, în toată ţara s-a sărbătorit unirea...
  Moşneagul tăcu puţin, fără să mă privească. Apoi dădu din cap :
  —     Apoi da, Cuza-Vodă ne-a făcut nouă dreptate şi ne-a dat pămînt...
  Urmă iar răstimp de tăcere. Mă gîndii deodată la serbările poruncite de stăpînire, cu luminaţii, cu cu-yîntări pentru o faptă mare care s-a împlinit în viaţa unui popor, — şi la închinarea simplă ridicată în căsuţa aceasta pentru sufletul unui om de altădată...
  Deodată m-am simţit mişcat. .Şi moş Grigore a început să povestească, ridicîndu-se parcă din amorţire,
  —   «cum a văzut el de două ori pe Cuza-Vodă». Şi ascultînd, mă gîndeam că mulţi dintre umiliţii pămîn-teni ai ţării au văzut odinioară pe acel domnitor al norodului, şi că mulţi îşi aminteau în sara aceea de clipele din trecut ca şi moş Grigore.
  In casă se întinsese o linişte ca de priveghi.
                                                                                                                                                        489
   —     Acu, într-un rînd, grăia bătrînul, veneam de la moară... Şi era aşa, într-amurg. Mergeam pe lîngă boi şi eram pe-aproape de jitărie. Iaca, aud în urmă zurgălăi, întorc ciapul, văd o trăsură cu doi cai... De pe capră mîna un romîn cu suman şi cu căciulă de oaie... Mă gîndesc: Aista nu-i boier mare... Nu mai trag caru cu două roate în şanţ... nu mai bat boii degeaba... Cînd m-ajunge trăsura diin uirmă, întorc iar capul... Văd într-însa un negustor... era îmbrăcat cu straie de şiac călugăresc... Se uită el la mine. Zice : Noroc bun, bade ! — Mulţămim dumilor-voastră! — Cum îi zice satului istuia ? — Dumbrăveni, zic. începe el pe urmă să mă întrebe cine stă-pîneşte satul, cine-i primar, şi altele. Vezeteul oprise caii. Dacă am văzut, m-am oprit şi eu cu carul. Zice negustorul: Cum o duceţi cu boierul ? — Dă, domnule, zic, dacă cel ce-ar întreba ar şti, n-ar mai întreba... Boieru-i boier şi noi sîntem ţărani... Ce putem noi face ? El a făcut aşa : Hm ! Pe urmă s-a uitat la mine aşa, parcă jalnic, ş-a spus : Bade! amară şi stropită cu lacrimi e pînea pe care o mînîncă norodul ! — Mă uit eu la dînsul. Ce are negustorul ista, mă gîndesc, de stă de vorbă cu mine ? — Grăieşte el iar: Da’ cu vornicul cum o duceţi ? — Apoi, domnule, zic, vornicul e ridicat dintre-ai noştri... El ne arde şi ne frige... Iaca, eu am plătit birul o dată, şi el mi-1 cere a doua oară... Spune că dacă nu plătesc, îmi ia boii... — Aşa ? — Aşa ! — Apoi, zice el, este o vorbă. Zice: Cine ţi-a scos ochii ? — Frate-meu. — Aha ! de-aceea ţi i-a scos aşa de adînc... — Eu stam şi mă uitam la el. Da’ avea el un glas aşa de blînd şi se uita aşa la mine, c-am început eu a-i spune de-ale noastre, dintre multele pe care le îndurăm... Şi zic eu : Dreptatea noastră cea veche, domnule, de mult îi moartă, iar Vodă nimica nu ştie...
 490
   A zîmbit atuncea negustorul. Pe urmă ne-am luat noi ş-am intrat în sat... Era sară acuma. Şi vornicul iese de-acasă să se 'ducă la orîşmă. Zic: Iaca vornicul !... Se dă jos atuncea negustorul din trăsură şi opreşte pe vornic... — Adevărat e, zice, că dumneata, vornice, iei două biruri de la oameni ? Nu-s ei de o lege şi de un neam cu dumneata ? Cum de faci asemenea lucru ? — Da’ cine eşti dumneata ? strigă vornicul. Să-ţi arăţi îndreptările. Ce ai a mă întreba ? Doar ştiu că nu eşti ispravnicul, ori Vodă... — Ba-s Vodă !... a zis zîmbind negustorul. Şi cum m-am uitat cu ochii holbaţi la el, l-am cunoscut că-i Vodă şi a cunoscut şi vornicul...
   Moş Grigore începu a rîde încetinel, cu mulţămire, ca şi cum întâmplarea aceasta veche se petrecea a doua oară înaintea ochilor lui.
   —      Apoi a doua oară, vorbi iar într-un tîrziu bătrînul, l-am văzut pe Vodă tîrziu, după ce s-au unit boierii şi l-au scos din domnie... Am auzit noi că s-a dus prin străinătăţi şi acolo a murit de inimă rea. După ce-a murit, l-au pornit credincioşii lui spre ţară ca să-l ducă la Ruginoasa... S-a aflat atuncea prin sate că are să-l aducă pe Vodă Cuza cu trenul, pe la Burdujeni... Era vară, cald şi frumos, şi cîmpiile numai o verdeaţă... Şi cum s-a dat vestea prin sate, a început a porni norodul de pretutindeni, ca să iasă înaintea trenului, prin gări... Am umblat şi eu noaptea două poşte şi m-am dus să-l aştept, în gară la Liteni... Era atunci într-o duminică, şi lume de pe lume, norod mult se strînsese într-o parte şi-n alta a drumului de fier... Şi-am aşteptat noi, am aşteptat, şi într-o vreme s-a arătat şi trenul, venind încet, încet, ca la înmormîntare... Şi oamenii tăceau cît vedeam cu ochii în lungul liniei şi toţi stăteau cu capul
 gol... Trecea trenul şi pe urmă se luau şi ei încet în urma lui... Dar în gară la Liteni s-a oprit... Şi era Vodă aşezat în sicriu, într-un vagon deschis, împodobit cu cununi de flori şi cu perdele negre... Şi cum s-a oprit vagonul, a început a sui norodul: bătrîni, femei, copii, barbaţi, toţi se suiau ca să-l vadă şi să-l sărute... M-am suit şi eu, — şi l-am văzut cît era de frumos, de voinic, şi tînăr încă... şi parcă dormea... şi parcă zîmbea, ca atunci, în sara ceea cînd a stat în faţa vornicului şi a zîmfcit... M-a pălit .aşa o jale pentru părintele nostru, că am început a plînge... Şi toţi pe cîţi i-a făcut el gospodari pe pămîntul ista, toţi lia cîţi făcuse dreptate şi erau acoilo — toţi lăcrămau... Şi tot se petrecea lumea, şi-l sărutau şi i se închinau... Şi după aceea iar a pornit trenul acela, cu sicriul, printre1 ogoarele pline de holde, ogoarele oamenilor, de dînsul dăruite.
   Ş-am pornit şi eu împreună cu mulţi alţii, cu capetele goale, pe drumul de fier — ca să ne ducem să-l vedem şi la mormîntul lui, acolo...
   Iar prin sate, unii din vornici şi din ciocoi îndemnau pe flăcăi să nu-şi lese hora, — ci să joace, cu lăutari, ciă-i zi de sărbătoare... Da’ tinereţa asculta de bătrîni, şi mergea să vadă pe domnitor...
   Moş Grigore de mult îşi isprăvise istorisirea... Stam acuma sub lăicere, în patul .cel mare de sub culme, şi nu puteam dormi: îmi Stăruia înaintea ochilor ca o icoană, cu zîmbet trist, cu ochii închişi, într-o lumfină de vis, domnitorul norodului...
                                   O MICĂ CERCETARE
Domnu primar de la noi, din Petreşti, a ieşit de un ceas de la cancelaria primăriei, împreună cu .domnu notar. înainte .de a intra pe la casele dumnealor, după obicei, au poposit puţin la crîşmă din mijlocul satului. Acolo este o odăiţă în fund; abia te poţi învîrti într-însa ; dar e bună pentru ca să mai răsufle doi slujbaşi după o zi întreagă de muncă. Crîşmarul, domnul Vasile, le-a adus în două rînduri cîte o jumătate chilo — vin bun... Şi întăia oară ş-a doua oară i-a privit zîmbind cu ochii lui încrucişaţi, le-a pus căniţa pe masă şi şi-a frecat mulţămit mînile.
                                                                                                     Cei doi oameni vorbesc despre obişnuitele treburi ale slujbei lor. Primarele e om balan, nalt, tînăr;
—    feciorul preotului Dumitru. A făcut trei clase de seminar, pe urmă s-a lăsat de carte. Aici de cîtăva vreme ţine primăria. Grăieşte c-un glas frumos şi răsunător de psalt; dar rîsul i-i stăpînit, înăbuşit, cu buzele întinse. Parcă totdeauna cînd rîde, domnul primar Răuţ îşi aduce aminte ca are lipsă dinţii de dinainte, din partea de sus... De aceea, printr-o mişcare furişată, îşi duce şi o mînă la gură cînd rîde.
                                                   Domnul Matei Pintilescu, notarul, e om vechi. Are
 493
o caligrafie rotundă şi mare, frumoasă cum nu cred să aibă vreun notar din ţara romînească. Ca un O uriaş, foarte rotund, tras de mîna-i dibace, se dezvăluie şi obrazul său roş ca gotca. Pe acest obraz stau neclintiţi, ca nişte ochi fioroşi, ochelarii albaştri rotunzi şi mari, care-i umplu găvanurile de sub frunte. încolo veşnica stare pe loc, de-atîţia ani de zile pe un scaun, la o masă, parcă i-a îndesat şi i-a scurtat şi trupul şi picioarele.
   Intr-o vreme, cătră sfîrşitul gărăfii de al doilea, amîndoi tăcură. Afară se întunecase de-al binelea şi bătea un vînt răsunător, vînt cald, vestitor de primăvară. Lumina slabă din odăiţă lucea în garafa şi în paharele goale în linioare argintii. Pe lîngă părete se auziră paşi; cineva se puse în dreptul ferestrei, apoi un deget bătu de trei ori în geam.
   —     Cine să fie ? zise Dumitru Răuţ. Iar vreun nacaz pe la cancelarie...
   —     Ne-o fi chemînd pe careva la telefon... Şi ochelarii întunecoşi iai notarului se .aţintiră asupra ferestrei. Nu ! adăogi el îndată ; e Ambrozie, îl cunosc după nasturi; îi văd sticlind... Şi răcni: Poftim pe la noi, domnule gheneral! intră !
   Ambrozie, şeful secţiei de jandarmi, om voinic, nalt cît un munte, strîns în uniforma-i albastră plină de galoane, intră zăngănindu-şi sabia. Pe obrazu-i smead înflori un zîmbet de prietinie. Dădu mîna cu părinţii comunei, apoi îşi trase un scaun.
   —     Ştiam că vă găsesc aici, zise el repede şi vesel... Oamenii mei mă informează de orice mişcare. întreb : Unde s-au dus ? — In colo! Mă duc la celalalt post. încotro s-au dus ? Au intrat ici!... — Gata, — aici v-am găsit...
 494
    Domnul Vasile, crîşmarul, se strecură nesimţit pe uşă, ca un duh necurat şi-şi lunecă privirile spre oaspeţi :
    —   Poate poftiţi ceva...
    —     Stăi, domnule, stăi, grăi Ambrozie, întinzînd palma întoarsă spre crîşmar... Stăi, nu ieşi aşa ca din pămînt! întăi am onorul să comunic domnului primar că un individ a fost vîrît de un sfert de ceas în başca primăriei... L-a dus un străjer... Cum a înserat, cum l-a văzut rătăcind fără rost prin sat.
 —   Ce cauţi, măi ? (I-am dăscălit eu bine pe străje-ri.) Ce oauţi, măi, prin sat ? — Că-i oîr, că-i mir...
    —     Hai la primărie !... El nu voia. L-a luat în şpan-gă ! I-am dăscălit eu bine pe străjeri...
    Vagmistrul zîmbi şi-şi pipăi repede cu vîrful degetelor mustaţa neagră-corb.
    —     Să fie vreun negustor ? zise gînditor notarul. Dar ce caută el la vreme de noapte ?
    —     Dumneata nu l-ai văzut ? întrebă deodată primarele întorcîndu-se spre Ambrozie.
    —     Nu. Mi-a raportat străjerul. Şi trecînd pe aici, m-am gîndit să vă spun şi dumneavoastră. Mergînd spre casă, poate vă abateţi pe la primărie... Nici eu nu înţeleg cine să fie... Ciobanu zice că-i îmbrăcat în straie nemţeşti.
    —   Care Ciobanu ?
    —     Străjerul. Şi zice că nu voia să meargă. De grăit nu grăia, numai se punea împotrivă...
    —   Cine ştie! zise pe gînduri primarele. Om vedea.
    —     E dezertor, vorbi cu încredinţare Pintilescu notarul. întăi am crezut că să fie un negustor care trebuie să vie... Are o mică afacere pe aici... Are de scos nişte acte de la mine... Da’ văd că trebuie să fie un dezertor. Nu-i negustorul.
   —     Dacă ar fi fost vreun jandarm la primărie, l-ar fi cercetat şi poate pîn-acum am şti... zise Ambrozie.
   —     Zici că-i în straie nemţeşti ? întrebă notarul ri-dicîmdu-şi ochelarii. Atunci nu-i dezertor. Credeam întăi că să fie vreun dezertor. Dar dac-ar fi dezertor ar fi îmbrăcat cu straiele de la cazarmă... Poate să fie vechilul de pe moşia Plopemi... Are de făcut nişte angajamente, de scos nişte contracte... Atuncea trebuie să mă duc şi eu... Nu spunea că mă caută pe mine ?
   —     Ciobanu nu mi-a spus nimic de asta, răspunse Ambrozie şi făcu din ochi primarelui.
   —     Atuncea nu-i vechilul... Are şi el nişte afaceri cu mine... şi notarul, gînditor, îşi aţinti ochelarii spre sticla goală. Primarele se ridică de pe scaun. Crîşmarul întrebă cu duioşie :
   —  Vra să zică nu aduc nimica 1...
   Ambrozie începu a rîde:
   —     Domnul Pintilescu poate ar sta, da’ nu-1 lasă prizonierul în straie nemţeşti... Eu îs om tînăr şi m-aşteaptă nevasta... Cu regret, domnule negustor, cu regret... şi rămîn al dumnitale cu toată stima 1
   Cu toţii începură a rîde zgomotos; apoi notarul iar rămase cu sticlele albastre aţintite asupra gărăfii.
   —     Atunci poate să fie altcineva... grăi el cu îndoială... Poate are afaceri c-o hîrtie, cu ceva...
   Ambrozie iar făcu cu ochiul şi primarele duse mîna la buze să-şi ascundă cei doi dinţi lipsă.
   Se gătiră să plece. Primarele începu să se scotocească prin buzunarele jiletcii îndoindu-se de mijloc. Notarul făcu semn de împotrivire.
   —     Domnule primar, mu se poate... Am cu negustorul o vorbă... Plătesc eu, domnule Vasile...
 496
   —     Foarte bine, foarte bine ! răspunse crîşmarul fre-cîndu-şi mînile. Mai poftiţi, mă rog...
   Ieşiră pe dindos. O clipă auziră zarvă de glasuri în crîşmă, o clipă primarele zări obrazul balai şi dul-ee-zîmbitor al crîşmăriţei; apoi uşa se închise şi-i izbi în faţă vîntul cel cald de la miazăzi. Apucară în tăcere printre căsuţele satului; steluţe de lumină izvorau din toate părţile. Ambrozie fluiera încetişor un cîntec, şi-şi zăngănea sabia. Notarul îşi punea cu nelinişte întrebări: Cine să fie ? — Iar primarele, nalt şi subţire, mergea cu capul plecat şi se gîndea la obrazul balai şi luminos care i se arătase o clipă. Apoi începu a cugeta la observaţia pe care. i-o făcuse prefectul pentru reaua stare a drumurilor comunei... El era om care-şi făcea pe cît putea datoria, — dar dacă e săracă comuna ce putea face el ? Acu şi subprefectul, om vechi şi şmecher, a început a-1 încolţi... Ba drumurile, ba clădirea primăriei, ba pregătirea delegaţilor pentru alegeri... înţelege primarele ce înseamnă asta... Domnul subprefect are doi cai şi acum la sfîrşitul iernii e mare lipsă de nutreţ. Is aşa de rele drumurile comunei şi aşa de tare se îngrijeşte de ele domnul subprefect Georgescu, pentru că, primarele, om gospodar, are cîteva stoguri de strînsură...
   —     Nu-i chip... se gîndeşte Răuţ primarele; stau eu împotrivă cît stau, îmi caut eu pe cît pot de dreptul meu, — da’ la urmă are să trebuiască să-i trimet un car de fîn... Cu cei mari nu te poţi pune 1
   —   Ce-ai zis ? îl întrebă notarul. Răuţ tresări.
   —   Cu cei mari nu te poţi pune, răspunse primarele.
   —   De asta aşa-i! întări suspinînd Pintilescu.
   Ambrozie se opri deodată. Chemă cu glas poruncitor :
   —   Ciobanule I
32                                                       497
 Străjerul se apropie prin întuneric, cu sumanul bine strîns pe trup, încins cu o curea, şi cu puşca cu şpangă în spate.
 Era un om slab, bărbos, — un om care de ani de zile îşi petrecea nopţile prin şanţuri şi veghea făcînd de strajă cu plată.
 —   Iaca, aista l-a dus la primărie... zise Ambrozie.
 —      Aşa ? tu l-ai dus ? întrebă grabnic notarul. Cine-i ? nu ţi-a spus ?
 —      Nu mi-a spus... răspunse străjerul cu glas tră-gănat, ostenit.
 —   Cum aşa, măi ? N-ai avut gură să-l întrebi ?
 —   Apoi l-am întrebat, cucoane Matei!
 —   Şi el ce ţi-a răspuns ?
 —   El a zis că treaba lui, n-are a-mi răspunde mie.
 —   Nu ţi-a spus că mă caută pe mine ?
 —   Nu. E un fel de maşinistru!
 —   Cum maşinistru ?
 —      Apoi e-mbrăoat cu nişte straie cam ponosite... Ce poate să fie ? M-am uitat eu la el. Trebuie să fie maşinistru...
 Cei trei slujbaşi începură â rîde şi porniră spre primărie. Al patrulea slujbaş rămase în întuneric tăcut, cu puşca în spate, aninată c-o bucată de sfoară. Pus să păzească pe ceilalţi şi ca om al datoriei, se duse să se aşeze subt un gard, la adăpost de vînt.
 In primărie notarul intră cu oarecare pornire de mînie. Dacă nu-i negustorul, dacă nu-i vechilul, atunci degeaba a mai făcut un drum şi s-a trudit! Dacă-i un vagabond, apoi are să aibă de-a face cu el, — căci notarul e om deprins să se mînie, să se zbîrlească şi să bată din picior. De ani de zile a învăţat slujba asta. Primarul ascultă cum îi lămureşte Ambrozie instrucţiile date străjerilor...
 498
  —     Pază ca la noi cred că nu se face nicăieri !... zice el cu zîmbi re prietinească.
  Notarul a poruncit vătăjelului din primărie să aducă pe arestat. L-a adus, i-a dat drumu-n odaie şi cei trei slujbaşi se uită la el curioşi. E un om care n-are nimic deosebit. Un om mijlociu la stat, în straie nemţeşti, cam ponosite. îşi ţine în mînă pălăria pleoştită, sub părul zbîrlit se rotesc doi ochi, uimiţi oarecum de lumină şi de privirile aţintite asupră-le.
  —     Ştiam eu că nu-i negustorul, nici vechilul 1 zice întărîtat notarul. Ce eşti tu, măi ? Eşti maşinistru ?
  —     Nu-s nici un maşinistru! răspunde arestatul. Dar de ce m-au adus aici ?...
  —   Asta nu-i treaba ta ! Cum te chiamă ?          .
  —   Tudose Cazacu.
  Vagmistrul vrea să ia el cuvîntul, dar notarul are gînduri de răzbunare. Obrazul stacojiu începe să i se mişte; asta înseamnă că încearcă să scrîşnească.
  —     Şi unde eşti tu, măi, maşinistru ? răcneşte Pin-tilescu.
  —     Da’ nu-s maşinistru, domnule 1 răspunde, ne-mulţămit, omul.
  —     Cum ? ce ? te-ai supărat ? Nu te supăra aşa de rău, că mînînci trînteală !... N-ai nici o afacere pe aici, cu notarul, cu altcineva, atuncea ce cauţi ?
  —   Ba am o afacere...
  —     Poate ai de făcut hîrtii, acte ?... întreabă mai blajin notarul.
  —   N-am nici un act de făcut, nici o hîrtie...
  —   Atuncea eşti vagabond !... Cine te-a trimes ?...
  —   Domnu subprefect...
  Aici întrebările se opresc deodată. Pintilescu îşi coboară deodată ochii în pămînt; primarul şi Ambro-
  zie se uită unul la altul, apoi Răuţ îşi duce palma la buze.
   —      Cînd slujeam acu doi ani pe domnu subprefect, începu singur omul, apoi avea alte daraveri dumnealui. Mă trimetea pe la tîrg cu nişte scrisori la o cucoană...
   Omul începu a rîde. Notarul, mînios, ridică capul.
   —      Ei şi ce-i cu asta ? Obraznic să nu fii. Ce-i cu astia : acu doi ani... Ai slujit pe idomnu subprefect, şi pe urmă ?
   —      Pe urmă m-a dat afară, da’ eu n-am fost vinovat...
   —      A, vra să zică te-a dat afară!... Notarul îşi încrucişă mînile pe piept şi se întoarse uimit spre tovarăşii lui.
   —      Apoi pentru o haimana ca asta am venit noi aici!?... Să-l trînteşti, domnule, la başcă, să-i iasă ochii din cap... Dumneata eşti om prea bun, domnule Ambrozie... Da’ am să-i fac eu o leacă de slujbă. Auzi dumneata... vine vagabond... stă cu noi de vorbă... c-aşa, că pe dincolo... Cine ştie ce-i fi furat de la domnu subprefect, măi! Să mărturiseşti, că ce păţeşti şi morţilor din morminte ai să spui!...
   Notarul, puţin înflăcărat de vin, înflăcărat şi de vorbă, începea să-şi iasă din sărite.
   —      Da’ n-am furat, domnule, nimica, ce ai cu mine ? cine eşti dumneata ?... Domnule jandarm, dă-mi drumul 1...
   —      Cum ? Sînt... măi vătăjel, ia vină-ncoace I... Auzi dumneata, domnule 1...
   —      Stăi, stăi... stăi, domnule Pintilescu... zise blajin Ambrozie, şi se îndreptă spre prizonier. Ia să-mi spui dumneata mie de unde eşti, de unde ai venit ?
   —   Din tîrg...
 500
  —   Aşa, bun. Ce cauţi aici ?
  —   Caut pe domnu primar.
  —     Bun. Iaca, domnu primar e aici... Şi cine te-a trimes pe dumneata ?...
  —   Domnu subprefect...
  —     Cum domnu subprefect ?... strigă indignat notarul. Ai spus, magarule, că te-a dat afară...
  —     Stăi, stăi... vorbi Ambrozie şi întoarse spre Pintilescu palma, în semn de liniştire. Ce eşti 'dumneata la do.mnu subprefect ?...
  —   Eu îl slujesc pe dumnealui.
  —   Aşa ? Da’ ai spus că te-a dat afară.
  —     Da. Da’ acu a văzut că nu-s vinovat, a luat-o , de nevastă pe cucoana ceea, ş-acu am intrat iar în slujbă...
  —   Care cucoană ? se amestecă notarul.
  —   Căreia-i duceam scrisorile.
  —     Stăi, zise cu blîndeţă Ambrozie. Bun. Vra să zică te-a trimes domnu subprefect la domnu primar.
  —   Da... M-a trimes c-o poromcă...
  Pintilescu notarul dintrodată începu a zîmbi cu prietinie... Se apropie de servitor şi-l bătu pe umăr :
  —     Apoi bine, domnule, de ce nu spui aşa ?... Ce tot umbli că eşti maşinistru şi mai nu ştiu ce ?...
  —   Da’ nu-s maşinistru, domnule... răspunse omul.
  —     Bine, ştiu, ştiu... Dacă eşti de la dbmnu subprefect, vină cu mine să-ţi dau o cinste... Aşa spune, bădiţă...
  —     Stăi, vorbi iar Ambrozie. Şi ce ai a spune domnului primar ?...
  —     Apoi m-a trimes domnu subprefect... pentru nişte fîn...
  —     Aşa ? zise primarele zîmbind şi dînd din cap. Bine. Am primit şi arvună... da... Foarte bine...
                                                                                                                                                               501
   Notarul» îşi scoase batista şi şi-o trecu cu gingăşie peste mustăţi, apoi intră într-o grozavă uimire:
   —     Auzi dumneata !... şi începu a trage după sine pe solul subprefectului... întăi credeam că ai vreo afacere, vreo hîrtie... Dar de unde puteam eu să ştiu!... Vină, domnule, să te cinstesc...
   Domnul primar rămăsese gînditor — ca un cal sătul înaintea fînului. Fugise acum dinaintea lui şi icoana crîşmăriţei. Numai Ambrozie, zîmbitor şi senin, îşi răsucea mustaţa şi-i făcea cu ochiul spre notar. Apoi zise cu pătrundere :
   —     Ai văzut cercetare ? Asta se chiamă, domnule, cercetare I...
                                 DIN DURERILE UNUI RECRUT
 Dumitrache Hălăngescu, zis şi Nastratin, meşter-faur — îintir-o bună dimineaţă a intrat printre moşiroaiele care slujeau de sălaş neamului său. Venise într-un suflet cale ide două ceaisuri de la cazarma din tîng. Cu cozorocul capelei într-o pairte, slpre o ureche, cu tunica dastaheiată, fără baionetă, cu obrazul negru asudat şi cu privirile spăiriate, se opri chiar la poarta ţarinei — care despărţea pe ţiigani de sat, — se apropie de oblonul închis al covăliei lui şi începu să bată cu pumnul.
   Departe, deasupra oraşului, răsărea un soare roş de dechemvrie şi cîmpiile arse se întindeau îintr-acolo subt o uşoară (pîclă de tristeţă. Dumitrache Nastratin, privind spre răsărit, parcă se înfricoşa încă de cazarma din care fugise. Privi spre sat sa vadă dacă nu l-au zărit oamenii, şi iar bubuî de două ori cu pumnul în oblon.
   Inlăuntru se desluşeau acuma mormăituri. Dumitrache nu le înţelegea, — darl ştia că trebuie să fie, între bătrîni şi Rariţa lui, dezbatere : «E un om bun, ori bat jandarmii ?» Strigă înăbuşit, ţigăneşte:
   —   Deschideţi, că eu sînt!
                                                                                                                                                                 503
 9"
   In bordei izbucni un ifel de bocet, amestecat cu chiote. Scîndurăria şubredă începu să se zbată, un dirug vui, 'fierării ţiipară, — şi pe uşa deschisă năvăli spre soldat, cu braţele înălţate, cu părul vîlvoi, Ra-riţa. In uunbiră, în urmă, răsăriră drepţi, cu gurile căscate, ca nişte .fantome, îin cămeşoaie albe, ibătirînii, părinţii lui Dumitrache Nastratin. Şi Rariţa cuprinse de după cap ipe bărbatu-isău, şi-l trăgea în bordei cu strigăte aspre de .bucurie. Acolo stăpînea încă întunecime de amurg; abia se desluşeau halaturile meşteşugului zvîrlite .prin toate colţurile, foile, nicovala, barosul; — şi mai în .fund, în bordeiul .de pămînt, o iferastruie cît ipumnul, înroşită de focul răsăritului, strecura uin fum die lumină peste cuptorul mare de cărămidă, peste laviţă, peste ţoalele învăluite, aduse acolo Ica de-o apă; un aer cald şi .gireu umplea vizunia ; dar .Dumitrache Nastratin, fugar din al XVI-lea regiment de infanterie, se simţea bine lîngă covălia lui, în cuibul părălsit, între bătrînii care răcneau la dîosuil şl între Rariţa lui, care-1 gîtuia şi-l săruta scîncind.
   —  Da’ ce-i, mă ?      de ce-ai fugit,    inenorociitule ?
strigă la el bătrînul     Hălăngescu.
   Dumitrache nu-1 auzea. Bătrîna împinse la o iparte pe moşneag: ’
   —  La.să-1, mă, că abia a căzut de pe dirum...
   Fugarul ridică fruntea de după umărul Rariţei:
   —     Am venit şi eu acasă... îmi era dor; n-iam miai putut dle foc şi de amar...
   Bătrînul nu răspunse; îşi clătină cu îndoială capul cu plete încîlcite, apoi se scărpină în bairibă :
   —  Mă Dumitrache,      mo Motică l dacă ai        fugit,  te
calcă, mă, din unmă,      — şi >te-or ibate, măi    băiete,  şi
te-or puine la gros... vai ide ciolanele tale...
 504
   Ţiiganca, Ileana, iar împinse la o parte pe moşneag.
   —     Tăceţi, bre ! strigă deodată Dumitrache, că de bine n-am fugit 1 M-oi întoarce eu, bun e Dumnezeu şi ies, la raport şi spun eu ce mă dbare... că dacă m-au dus acolo, nu m-au dius să mă omoare... Ies eu, taică, la raport !...
   Cînd auzi vorba aceasta, întreaga familie rămase cu gura căscată. Baba trase pe moşneag la o parte, îi puse o .sticlă în mînă şi-l mînă răstit la crîşmă :
   —     Du-'te, mă, şi adă o ţîră de rachiu ! că doar ţi-a venit fecioru de la oaste!...
   In ziua aceea, Dumitrache Nastratin a stat dosit în bordei; în covălie a lucrat numai bătrînul; ba’ba a ieşit prin sat ca să mai tragă cu urechea ici şi colo, ba lingă primărie, ba pe la cucoana lui domnu Ambrozie aghiotantul jandarmilor; iar Rariţa nici ea nu şi-a arătat faţa smeadă şi odhii auzători; de lîinlgă oşteanul ei, ditn bordei, numai cătră sară i s-a auzit glasul .răzbătînd într-un cîntec trăgănat...
   A doua zi Dumitrache ieşi în fierărie fără tunică, cu capela pe o sprinceană, cu mînicile suflecate; începu să calce la foi, şi puse mîna pe ciocan şi p'e cleşte. Era într-o joi şi oamenii din zori treceau spre tîrg. Mulţi qpreau ipe un sfert de ceais dinaintea bordeiului lui Hălăngescu, ba pentru o scoabă, ba pentru o potcoavă. Ţiganii ide la celelalte bordeie treceau repede, deşteptaţi din aţipeala lor de ziua de tîrg, dădeau cu ochii de soldat, se opreau, începeau să vînture din mîni şi să strige, primeau răspunsuri printre gîfîiri'le foiului, apoi îşi strîngeau la piept ili-cele rupte, îşi îndesau în cap pălăriile bortite, căciulile roşcate şi alte lucruri ciudate ce le slujeau de aeo-peremînt, — şi prindeau să depene iute diin picioarele
                                                                                                                                                     505
goale, luînd cărarea tîrgului. Oamenii, opriţi cu cai şi căruţe, priveau liniştiţi şi aşteptau lucrul meşterului.
   Unii întrebau :
   —  Te-ai întors acasă, măi Dumitrache ?
   —     M-am întors, răspundea Nastratin cu îndoială. Am o leacă de concetie...
   —  Ai venit să-ţi mai vezi chiranda?
   Atunci îşi arăta albul dinţilor, irîzînd, şi Rariţa. Privea cu ochii ei frumoşi cercuiţi de umbră spreMo-tică al ei, dădea c-o mînă mică la o parte o şuviţă de păr oorb ce-i scăpase pe sub biroboada-i roşie de ma-tasă, şi ridicînd ciocanul, fulgera cu privirile pa ro-mîn :
   —     Da’ de ce sa nu vie să mă vadă ?... Da’ nu-i el soţia mea ?
   Şi foiuil contenea dintrodată ; cu cleştele, Dumitrache apuca şi aducea ca fulgerul pe nicovală o bucată de fier înroşit, dădea un strigăt de îndemn şi lovea o dată cu ciocanul; iar Rariţa, încordîndu-se, ridica barosul şi începea cîntecul fierăriei, din bătăile înăbuşite ale barosului, din tremur,ul ascuţit, pe nicovală, al ciocanului celui mic. Şi-mprejurul lor o roată de scîntei tresărea, Motică ridica şi lăsa un braţ vîn-jos, iar ţiganca, după greutatea barosului, se încorda, se întmilădia, i se învăluia fusta creaţă şi-i tremurau sînii strânşi în polcuţă albastră. Şi cînd bătaia pe nicovală se oprea, ea începea să sufle greu, cu gura întredeschisă, zîmbea fericită cătră soţie şi fodle prindeau să sufle năvalnic, şi-n umbră focul ridica deodată geana şi se aprindea ca un ochi de balaur.
   A trecut liniştită şi ziua de sîmbătă şi-n lenea duminicii, tolănit pe cuptor ca un paşă, cu dragostea lui alăturea, Dumitrache 'Nastratin cugeta cît e de feri-
 506
cită viaţa aceea la care s-a întors. Şi cu strângere de inimă, cu păreri de rău, îşi amintea de vara ce trecuse, în care a început el să se aibă bine cu Rariţa lui... A trecut prea repede şi vara şi munca la boier,
—   ş-a venit vremea miliţiei...
   îşi aducea aminte şi grăia din cînd în cînd cu Rărită ; dar mai mult irîdeau, mai mult tăceau. Numai întîmplarea cu stăpînul moşiei, boierul cel nalt cu barba mare, nu putea s-o treacă cu vederea Nastratin, căci s-a petrecut tocmai în ziua cînd a nebunit e'l — şi mu-şi mai lua ochii de la broboada de matasă a Rariţei lui Ciornei.
   Lucrau mulţi ţigani la boierul acela cu barba mare, poreclit Barbarie. Da’ era un boier tare detreabă, ţinea pe lucrători cu bună mîncare şi plătea cinstit. Şi cînd s-apropia de ţiigani, totdeauna şăguia. Chiar el, cu gura lui, a zils cătră vătaf:
   —     Măi Neculai, să nu dai ou harapnicul, căci aceştia sînt neam de.boieri, dintre aceia care te-au stă-pîinit pe tine...
   Rîdea boierul, a râs şi Neculai mîngîimd şfiohiul harapnicului, — iar mai ales rîdeau ţigăncile tinere, privind cu ochi negri pe boier, cu pieptul scos înainte şi cu mînile pe şolduri.
   —     Iţi aduci aminte cînd a zis Bărbărie că noi sîntem neamuri de boier ? întrebă Nastratin.
   Rariţa îşi aducea amiinte.
   Şi-n ziua cînd privea el spre broboada cea roşie,
—   nici gust de lucru n-avea, nici poftă de mîncare, nici nimic. S-ia împărţit la amiază borş cu carne de oaie, şi mămăligă ca aurul, — dar el numai aşa, a dat cu lingura prin strachină şi s-a uitat în altă parte.
   —     Da’ ce-i, măi Nastratine, nu-ţi place ? a întrebat vătaful.
                                                                                                                                                            507
 —   Nu-mi place, domnule Neculai.
 —   De ce nu-ţi place?...
 —     Eu ştiu, domnule Neculai?... Parcă aş wea aşa, o fleică, o friptură pe cănbuni... da’ mici aceea mu mi-a plăcea...
 Vătaful a prins , a rîde ; şi «-a depărtat; şi peste puţin s-a înfăţişat şi boierul zîmbind în barlba lui mare — şi-a zis chiar boierul cătră Dumitrache:
 —   Da’ ce ai tu, mă fecioru lui Hălăngescu ?... Apoi
 am aivut eu dreptate: că tu mi se pare că din neam ales eşti... ai tu, bre, aşa doruri... Ce te uiţi laşa la mine ca un ţap logodit ?... Poate-i fi amorezat, măi fecioru lui Hălăngescu...                        ,
 Atuncea a oftat cu amair Dumitrache Nastratim şi s-a uitat spre broboada cea de matasă, ş-a înţeles boieru, ş-a prim© iar a rîde tare cu haz, ş-a zis:
 —     Apoi n-am spus eu ? s-a isfîrşi't: are gusturi de boier I...
 —     Iţi aduci tu aminte, Rariţă, cum a zis ciocoiu
 —   că am gusturi de boier ?... şi eu mă uitam la tine, şi tu te uitai la ,minel...
 Rairiţa, iarăşi, îşi aducea aminte foarte bine de toate...
 Trei zile a fost foarte fericit Dumitru Nastratin, feciorul lui Hălăngescu. Iar luni dimineaţă, cînd a deschis bătrînul uşa covăliei, jandarmul Petrea Savin i-a pus degetele-n beregată. Şi cu el de beregată a intrat în bordei,, a întins o mînă pe cuptor; şi de acolo, de pe cuptor, de ilîngă Rariţa, a tras de picioare pînă în- mijlociul bordeiului, pe Mo tic ă.
 Au început şi ţiganca cea tînără şi bătrînii să urle; se trăgeau de cap şi-o tinde au pe urmă braţele spre jandarmul Petrea Savin.
 508
   —     Adleo! aoleo ! fie-ţi milă, domnule Petrea! că ţi-om da un purcel, numa nu-1 duce la moarte I
   Şi cum jandarmul scotea în potcovărie pe fugar,
—   zbucni după ei pe uşă şi Rariţa : cu un strigăt chinuit se trînti cu faţa Jn jos în pulbere şi începu să se bată cu fruntea de pămînt... Şi bătrînii pe de laturi se văicărau cu mînile la făilci.
   Deodată începu să urle şi Dumitrache, cu mînie, dîind din cap, holibîndu-şi ochii:
   —     Ho! ho! ce urlaţi ?... că doar m-am venit aici să nu mă-ntorc... Am venit, mi-am făcut un gust, — acu mă-ntorc la oaste... Ce răcniţi ?... Mă duc înapoi şi gata, —doar n-are să-mi ia capul... Ies la raport !...
   Cum căzu vorba aceasta, tăcură cu toţii, plini de uimire.
   Şi soldatul, cu destulă mîndrie, îşi încheie tunica, îşi lustrui puţin nasturii cu mînica, îşi aşeză capela-n cap, puţin plecată pe ochiul drept şi porni cu j'ah-darmul. Diin toate bordeiele răsăreau capete şi ochi care priveau ţintă; dar Nastratin ,nu se uita mici în-tr-o parte, nici în alta. După dînsuil păşeau mărunt ţiganii lui — dair el nu se uita iniei înapoi, măcar că-1 durea inima.
   La primărie i-a ieşit înainte domnul Ambrozie, şeful secţiei de jandarmi. îşi răsuci uşor mustaţa frumoasă, neagră, şi întrebă cu veselie :
   —   De ce-ai dezertat, ţigane ?...
   Nastratim îşi luă poziţia reglementară şi salută scurt:
   —     Trăiţi, domnule aghiotant... acuma se chiamă că mă-ntorc...
   Din drum, bătrînii şi Rariţa .priveau uimiţi şi se întrebau cu îndoială în sufletul lor de ce 'domnul
 509
aghiotant tot vesel a irăma!s şi n-a trîntit ipe obrazul fugarului patru pallme.
   In primărie, domnul Matei Pintilescu, inotarul, ridică numai o clipă ochelarit lui albaştri, fio roşi, — apoi şi-i plecă şi începu isă sicîrţjie Înainte într-un registru, c-un condei cu peniţă mare, galbenă. De lîmgă sobă, păşi în mijlocul odăii şi 'domnul piriimar Dumitru Răuţ şi-şi descoperi rîzînd strunga lată din gingia de sus.
   —   De ce-ai dezertat, ţigane ? întrebă el fără mînie.
   Duimitraohe Nastratin voia să răspundă, şi zîmbea
şi el, — dar domnul aghiotant Ambrozie il fulgeră sub bairbă c-un pumn năstruşnic, — şi, încreţindu-şi buzele, îi ztee liniştit:
   —   Iţi vine să rîzi, ţigane...
   Notarul mu-şi ridică ochelarii de deasupra relgi-* strului, iar primarele, cu duhul blîndeţii, mu-şi părăsi zîmbetul, căci se gîndea că Vasile crîşmarul e dus în jos, la vin, — şi profilul dulce ztmbitor >al crîşmăriţei îi plutea ca-ntr-.un abur, în suflet...
   —     Ascultă, Dumitrache Nastratin, zise el încet, dînd dintr-un deget... jAscultă ce-ţi spun «u... (Şi parcă cetea vorbe dintr-o evanghelie.) Cînd te-a chemat ţara să-ţi faci datoria, nu te-ai gîndit tu că trebuie să'îndeplineşti această diatorie? Ai jurat pe drapel, pentru ţară şi tron, ş-acu ţi-ai călcat jurămîmtul... Iţi dai tu, Dumitiraiohe Nastratin, socoteală de ce-ai făcut ?...
   Ţiganul inu pricepea decît înmlădierea moale a glasului, — şi pîndea pe primar cu ochi şireţi. Ar fi vrut să zîmbeaseă, dar îl dureau oasele fălcilor şi-i sîm-gera limba in gură.
   —   Bine, zise într-un tîrziu primarele după cetanie,
 510
domnule Ambrozie, fii bun şi dispune triineterea omului la regiment....
   Şi jandarmul Petrea Savin trase sabia, după porunca şoptită a aghiotantului, îndreptă pe Motică a lui Hălăngescu spre cazarmă şi porni şi el în urma lui, — şi după dînsul umblau prin pulberea drumului, plecaţi din şale, întristatele neamuri ale oşteanului.
   Dumitrache mergea uşurel. De-un hop scăpase. Va scăpa şi de celălalt. Şi o să rămîie cu dobînda celor trei zile petrecute în fericire.
   Umbla uşurel şi cugeta la Rariţa lui şi Ia cuptor,
—   dar se gîndi deodată cu strîngere de inimă şi la noaptea cînd se furişase dintre camarazi, sărise za-plazul, ş-apucase drumul spre Petreşti. In clipa aceea cînd se hotărîse să fugă, după întîmplările de peste zi, nu era vorba nici de dragostea lui, nici de cuibul lui, nici de meseria lui, nici de zilele verii. Ş-acu mergînd, se gîndea el, în gîndul lui : Au să mă bată poate, au să mă schingiuiască, au să mă trimeată la Galata, dar eu am să spun drept cum a fost!... Dar ceea ce avea el de spus părea a fi lucru grozav, — căci o nelinişte îl cuprindea cu cît se apropia de cazarmă — ca în faţa necunoscutului.
   Pătrunse însfîrşit în ograda căzărmii, — şi deodată o sudoare subţire îi răci spatele şi pieptul. Cu inima bătînd grăbit, cu buzele tremurînd, se înfăţişă în cancelaria compăniei, la domnul căpitan. Salută scurt: Trăiţi 1 îşi smunci capela din cap şi şi-o trecu în mîna stîngă, la şold. Jandarmul dădu lămuririle şi hîrtiile,
—   şi se retrase. Dumitrache se simţi singur şi pierdut ; nici măcar suspinele nevestei şi a bătrînilor, rămaşi în drum, nu mai ajungeau pînă la dînsul.
                                                                                                                                                       511
 Căpitanul, om ras la obraz, cu mustaţa căruntă, îl ţinti cu ochi mici, verzi.
 Vorbi deodată — (cu oarecare blîndeţă, căci înaintea lui stătea un recrut) :
 —   De ce-ai dezertat, ţigane ?...
 Dumitru Nastratin îşi pierdu cumpătul. Nu răspunse.
 —   Hai? n-auzi ? de ce-ai dezertat?...
 Nastratin căscă ochii, cu groază.
 —   Trăiţi, domnule căpitan... atît putu bolborosi.
 —      Cum ? Poate ţi-a fost dor de-acasă — de chi-randă ?
 —   Şi asta... trăiţi domnule căpitan...
 —      Cum ? Şi asta... A mai fost adică ceva ?... Ce-a fost ?
 —   Trăiţi... domnule căpitan...
 —      Ce-a fost, mă ? Te-a bătut v’un căprar, v’un sergent...
 —      Mai rău, trăiţi, domnule căpitan... Mai cumplit decît bătaia... Scrie la reglement, trăiţi... să nu raportăm pe supirior... Trăiţi, dom’le căpitan, da’ nu pot... Acu m-am întors... da’ mă gîndesc, dacă ne mai duce dom’ sergent-major acolo... fug iar, trăiţi, dom’le căpitan...
 —      Da’ ce este, mă, unde v-a dus ? unde te-a dus ?...
 —      La baia! trăiţi, dom’le căpitan! izbucni însfîr-şit, cu durere, feciorul lui Hălăngescu.
 —      La baie ? cum la baie ? ce spui tu, mă, de baie ?...
 Ţiganul duse mînile la piept ca şi cum i-ar fi venit înăduşeală şi ameţeală.
 —      Trăiţi, dom’le căpitan, n-am spus nimărui... trăiţi, dom’le căpitan, tare m-am îngrozit... Dacă
512
mă mai duce acolo, mor, fug pe lume, trăiţi dom’le căpitan !... Ne-a dus într-un fum, într-un abur şi-n-tr-o căldură şi într-o apărie, dom’le căpitan... c-am crezut că mor... Ne-a pus să ne spălăm acolo... Trăiţi, dom’le căpitan, porunciţi dumneavoastră să nu ne mai pedepsească domnu sergent-major... că fug pe lume, trăiţi, domnule căpitan !...
  Dumitrache Nastratin se opri, privind cu ochi aţintiţi, mari, pe căpitan. Groaza din ziua de baie, fericirea celor trei zile pe cuptorul părinţilor lui, lîngă Rariţa lui, se amestecau, toate treceau prin sufletul lui ca o apă a durerii.
  Deodată băgă de samă că domnul căpitan rîde, şi încercă şi el să zîmbească. Apoi glasul căpitanului izbucni şi el tresări:
  —   Planton !...
  Plantonul intră repede, bătu talpa şi salută :
  —   Ordonaţi!
  —     Ia pe recrut şi-l du la închisoare... Dă-1 acolo pe samă !...
  Motică, feciorul lui Hălăngescu, ieşi cu inima îndoită, — căci căpitanul, măcar că-1 privise cu faţă veselă, ca altădată boierul Bărbărie, — tot nu pricepuse amarurile lui.
33 ~ Sadoveanu — Opere, voi. IV
                                     PĂŢANIA UNUI CUMĂTRU
Mai erau două săptămîni pînă-n Crăciun şi iarna încă nu s-aşternuse. Sfîntul Neculai nu durase poduri peste ape, nourii cerului nu scuturaseră zăpezi. Era aşa o vreme lină, parcă făcea a primăvară. Oamenii erau bucuroşi în sat, că mai cruţă iernaticul vitelor.
   Dascălul Neculai Grosu abia aştepta sărbătorile. Mai întăi de toate, în sărbători s-a curmat cu postul şi bune trebuie să fie costiţele de purcel care se afumă în pod ! Al doilea, în sărbători, sînt ajunurile cu cîştig destul de frumos. Al treilea, avea dascălul nişte claponi îngrăşaţi, grozav lucru ! Şi tot la sfîrşitul postului se gîndea ; că la urma urmei acesta-i lucrul cel mai de samă pentru un om. De ce munceşte ? De ce se străduieşte ? Ca să mînînce o bucăţică bună ! Şi el copii n-are, griji pînă pe-acolo n-are, — c-o leacă de mîncărică şi cu puţin vinişor s-a îndeletnicit şi el în toată viaţa lui.
   Dăscăliţa Irina era şi ea o femeie fără griji. De gospodină, gospodină; lucra lăvicere şi pînzeturi; dar de la o vreme îi era lehaimete, căci m-avea doar fete de măritat; şi purcedea pe la vecine, pe la cu-
 514
mătre şi pe la fine. Umbla ca o suveică de colo-colo-, şi vorbea, şi întreba, şi da sfaturi felurite. Altfel era pilăcută femeie şi era încă t'înără. Ru'mănă şi moale la pieliţa obrazului, cu ochii vii, naltă şi voinică.
   Mai ales de afacerile de dragoste ale satului se interesa dăscăliţa Irina. Iscodea şi ispitea încolo şi-n-coace şi nu era dragoste între flăcău şi fată de care să nu ştie şi să nu vorbească ea ; nu era casă de văduvă care să rămîie nespionată de ochii ei verzi; nu era nevastă de slujbaş al primăriei ori al curţii, a cărei viaţă să n-o urmărească şi să n-o descoase în toate amănuntele! Nu striga, nu batjocorea, nu spunea vorbe rele şi nu făgăduia chinurile iadului ibovnicilor, dar îi plăcea aşa dumneaei să ştie toate: îşi făcea gura mică şi se minuna, i se umezeau şi-i sticleau ochii.
   Nu şti,u din ce pricină avea asemenea plăceri dăscăliţa. Unii spun că din pricina dascălului, care era om cu vîrtute numai la mîncare şi băutură. Tinereţa ei, zilele-i de aur trecuseră cam sterpe, ş-acuma venise o vreme cu .primejdie, venise vîr,s.ta cînd femeia doreşte cu foc cele din urmă plăceri. Dascălul arăta mane luare-aminte cătră toţi purceii, curcanii, şi claponii săi şi ai gospodarilor şi cătră vinul cel roş al crîşmarului; dăscăliţa Irina avea luare-aminte cătră alte lucruri ale acestei vieţi.
   în iarna aceea chiar i se pregăti dăscăliţei o mare bucurie: primarele, om văduv şi frumos, se împrie-tinise deodată cu dascălul Neculai. Venise o dată, venise de două ori pe-acasă pe la el, vorbise de una, de alta cu dascălul şi se uitase într-un răstimp, lung, pe gînduri parcă, la dăscăliţa Irina. Privirea aceea dăduse mult de gîndit femeii; făcuse şi pe-o cărtură-reasă să spuie cai verzi pe păreţi, despre lacrimi,
33*                                                         515
despre duşmani, despre o bucurie la aşternut şi altele; şi atît gîndurile, cît şi vorbele babei aduseseră o uşoară schimbare în portul dăscăliţei. Chiar şi dascălul grozav se mirase văzîndu-şi nevasta purtînd fustele cele nouă şi flori, şi mărgele; şi-i grăise chiar:
   —     Da’ ce te-a pălit, Irino ? încă n-au venit sărbătorile, nici nunţi nu sînt încă în sat!
   —     Sărbătorile şi nunţile după gustul şi inima omului... a răspuns dăscăliţa. Iar Neculai Dascălul nu s-a mai gîndit mult la aceste vorbe şi fleacuri muie-reşti, ci a ieşit în ogradă, ca să cerceteze dacă a mai crescut greutatea claponilor lui.
                                                                                 -*•
   Asta a fost la o săptămînă după Sfîntu-Neculai. Era într-o duminică sara. Au mîncat, au vorbit de una, de alta, şi dascălul, pe la opt ceasuri, a început să caşte de-i pîrîiau fălcile. Dăscăliţa Irina i-a aşternut, el*s-a culcat într-un pat nalt şi larg, în fundul odăii, lîngă căldura sobei.
   Femeia a ieşit pe-afară, a dat mîncare cînelui, a închis poiata paserilor. Era întuneric mare, frig nu se simţea şi era o linişte în tot satul, parcă toată suflarea amorţise. Dăscăliţa se uită spre stele : clipeau vioaie, mari, păreau nişte flori de aur. Se strecură încet pînă la poartă. Departe, cine ştie unde, într-un capăt de sat, nişte copii încercau un fluier, o dobă, un buhai, — făceau pirobă de urătuiră .pentiru Sfîntu-Vasile. Un cîne începu să latre la o casă vecină. Apoi tăcură toate, se întinse iar o linişte ca o apă; şi dăscăliţa Irina deodată îşi aduse-aminte de unii ani ai tinereţii, de sărbătorile altor vremi, de ceasuri de plăcere care zburaseră ; şi oftă, pe gînduri. îşi aveau
 516
ale lor farmece nopţile acelea depărtate cînd stătea tîrziu la gazorniţă şi-şi spăla părul cu borş şi-l împletea strîns în cunună; cînd într-un tîrziu, pe cînd toţi dormeau, se strecura pe cuptor, şi aştepta să vie flăcăul cu care trăia bine să bată în ochiul de sticlă cît pumnul, ce răspundea la spatele casei. Vremuri depărtate, — tinereţă şi dragoste prăpădită I Nici flăcăul nu mai este, căci a murit la un drum lung; şi clipele de lumină de-atuncea s-au stîns. Acu-i singură, fără bucurii. Are să intre în casă; are s-as-culte cum suflă, fluieră şi horăie ciudat dascălul în culcuşul lui şi ea n-are să poată dormi pînă-ntr-un tîrziu.
   Se rezemă cu pieptul de poartă şi-şi duse pumnii la tîmple.
   Cineva trecu pe drum încet. Auzea paşi prin întuneric ; văzu ş-o umbră. Tresări.
   —   Bună sara... zise un glas.
   —     Bună sara... răspunse dăscăliţa. Avu un fior de bucurie; apoi rămase tristă. Crezuse că a trecut primarele. Dar nu, era numai un om oarecare, o umbră.
   A intrat într-un tîrziu în casă, înfiorată de frigul nopţii. S-a închinat la icoane, a potrivit candela, s-a culcat. Multă vreme n-a putut dormi din pricina sforăiturilor dascălului. Intr-un tîrziu o cuprinse uşor ameţeala somnului; i se păru că bate afară, mînios, cînele; dar o încingea o lene mare ş-un fel de trudă. Cînele tăcu; ea se simţi deodată furată de-o umbră misterioasă şi adormi.
   Dimineaţa, dascălul ieşi tropăind să-şi vadă cobăile; şi-ndată, din casă, femeia îl auzi urlînd cu mînie şi suduind în toate felurile.
   Se năpusti grabnic în prag.
  —  Ce este, omule ?
  Dar dascălul se trăgea de cap şi se tînguia în gura mare.
  —     Vai de mine şi de mine ! Cum se poate una ca asta? Unde-s găinile mele? unde-s claponii'mei ?...
  —  Ce vorbeşti, omule ?...
  Dascălul o privi fioros şi-i strigă cu mînie :
  —  Hoţii... au furat toate găinile, toţi claponii !...
  —     Cum se poate I strigă cu groază femeia, pocnin-du-şi palmele una de alta.
  —     Le-a furat! urlă dascălul cu amar. Cine ? Unde-s ? Douăsprezece găini şi cucoşul, şase claponi... Of! şi începu să se tragă de cap.
  —     Dar cine, omule ? cine să le fi furat ? ţipă femeia.
  —     Eu ştiu ? nu ştiu ! răspunse cu glas înfricoşat dascălul. Un borfaş, mîncă-l-ar temniţa pămîntului !...
  Femeii îi veniseră lacrimi în ochi. Dascălul începu a cerceta penele împrăştiate şi după ele gîci urma furilor. Deodată tăcu şi porni spre fundul grădinii, încovoiat spre pămînt, cercetînd. Privea pe furiş la dreapta şi la stînga, ridica nasul, adulmeca vîntul ca un prepelicar.
  Nevasta se văicără o vreime în preajma poieţii, umblă şi ©a ipe urmia fulgilor pînă-n fundul grădinii şi simţi o căldură ş-o amărăciune în coşul pieptului gîndindu-se că nu s-a sculat peste noapte cînd a auzi''t cînele hămăind întărîtat. Simţea remuşcare ş-un fel de jale pentru atîtea paseri de dînsa crescute, de dînsa hrănite, intrate acu pe mîna unor calici, care poate le-au tăiat şi le ospătează, rîzînd şi de ea şi de pîntecele cel mare al dascălului Neculai!
  îşi luă în grabă caţaveica pe umeri şi se repezi pînă lîngă biserică, la baba Floarea, Intră în căsuţă
 518
gîfiind, şi baba-şi întoarse spre ea, din fumul vetrei, nasul coroiat şi ochii mititei ca două mărgele.
   —     Doamne, mătuşă Floare, pentru un mare nacaz am venit!
   —     Dă, dragul mătuşii, stăi şi dumneata colea pe laiţă, şi să vedem...
   —     Să vedem ce-or spune cărţile, mătuşă, că eu îs cu ochii legaţi şi mută. Dacă nu ştiu, nu ştiu !
   Tăcu. Bătrînă începu a înşira pe măsuţa rotundă cărţile-i unsuroase. Din cînd în cînd se uita cu luare-aminte la faţa cufundată în gînduri a dăscăliţei, şi-i luceau ochii ca la mîţa care se tot învîrtea şi sfî-rîia, pe sub braţele-i osoase.
   —     Hm ! mormăi ea încet, după ce orîndui bucăţile de hîrtie. Aici este o supărare mare. Şi începu a bate cu un deget negru şi cîrligat peste popa de cupă. Este aici un om roşcovan, care văd că are mare supărare, mare mînie...
   —   Aista-i dascălul, şopti fără voie dăscăliţa.
   —     Nu ştiu, draga mea, c-a fi domnul Neculai, c-a fi altul, da-1 văd că-i cu scîrbă şi cu mînie... Ş-aici s-iarată inima dumnitale cu lacrimi multe pentru un om cu' ochii negri ş-ai să primeşti o veste... Din pricina aistuia cu ochii negri-i toată supărarea. Dar trece, s-arată ceva trecător, şi-ţi vine după supărare bucurie cu dar de dragoste...
   —     Lasă asta, vorbi deodată dăscăliţa Irina. Ştiu eu ce vrei să spui dumneata, dar eu am venit pentru o pagubă.
   —     Apoi, draga mea, şi paguba s-arată... pagubă de bani... Iaca, să văd ce spun ş-a doua oară cărţile...
   —   Eu caut altceva, paguba-i de paseri...
   —     Apoi paserile-s furate... zise repede baba, ridi-cîndu-şi ochii scăpărători.
                                                                                                                                                                  519
   Dăscălită dădu din cap de sus în jos uimită. Abia putu îngîna : Aşa-i.
   —     Draga mea, paserile furate nu-s departe, zise baba domol, gînditoare. Este un om cu ochii albaştri şi unul cu ochii negri, vezi dumneata ? aiştia ! Le-au luia't, draga mea şi ,le-au ascuns. Ş-aşteaptă să vadă ce-a fi întăi... Da-s cu mare frică... Se tem, draga mea, care nu se mai află 1 Da’ s-arată c-aveţi să le găsiţi... cîte s-au furat, zece, douăsprezece...
   —  Şaptesprezece! şopti dăscăliţa.
   —     Şaptesprezece ! Aveţi să le găsiţi pe toate. O femeie are să vie să arăte pe hoţi.
   —  Aşa ? cine să fie ?
   —     Femeia s-a arăta ea singură cine-i. Dar cei ce au făcut aşa faptă nu-s oameni cumsecade, crede-mă...
   Dăscăliţa Irina, mişcată şi bucuroasă că are să-şi găsească paserile, începu deodată a povesti cu mare mîhnire cum a găsit poiata goală ; paseri crescute (Je mîna ei, hrănite de mîna ei; şi cît de amărît era dascălul şi mînios cumplit. Iar baba o asculta cu mîna la gură, ş-o mîngîia, căci cărţile spuneau că paguba se arată întoarsă 1
   Dăscăliţa Irina ieşi, cu ochii roşi, de la cărtură-reasă. Acasă găsi pe dascăl buimac: trîntaa şi suduia în toate părţile.
   —     Numai unul a lăsat I strigă el cu amărăciune. Unul singur. Şade înfricoşat într-un colţ de poiată. Ce să fac cu unul ? Mai bine-1 lua şi pe acesta ! Mă duc (la primărie, mă duc la jaindari. Dacă aflu pe ticălos, numai una-i trag în numele tatălui 1 Intru cu el într-un pacat 1 Da’ tu unde-ai fost ?
   —     Am fost la baba Floarea... Mi-a căutat în cărţi...
   Dascălul zîmbi, cu mult scepticism.
 520
 —   Hm I Ce poate să ştîe o babă ?...
 —      Mi-a spus tot... răspunse cu sfială femeia. Hoţii sînt doi; mi-a spus şi cîte paseri ne-a furat 1
 —   A spus asta ? vorbi cu mirare adîncă dascălul.
 —   Da. Ş-a mai spus că avem să le găsim.
 —      Cum se poate 1 Ei, iaca, asta paircă nu-mi vine-a crede... Adică să vedem; mă duc eu la primar, mă duc lia jandari, trebuie să scociorască ei, să strîn-gă-n chingi pe toţi borfaşii, trebuie să-mi găsească paserile 1 Mai ales la claponii ceia cînd mă gîndesc, îmi vine ca o nebuneală 1
 —      Du-te şi la părintele Ion ! zise deodată, cu foc, femeia.
 —   Cum ? da’ ce să fac la părintele ?
 —      Doamne, Neculai, s-au mai văzut de-acest ea. Să facă rugăciuni, să-i ajungă o boală, să li se rupă o mînă, un picior, — cum să ne fure ei nouă munca noastră ?...
 —      Ai dreptate... zise dascălul, plecînd într-o pairte capul.
 Apoi îşi luă ciomagul, căciula cea mare şi blăniţa şi porni cu'multă nădejde şi cu multă mînie să-şi caute găinile şi claponii.
                                                                                 *
 Toată ziua dascălul a umblat, a cercetat; s-a tîn-guit ş-a blăstămat. Iar dăscăliţa a stat acasă singură, cu gîndiurile. Incet-încet supărarea i-a mai scăzut. După vorbele babei, cu rugăciunile pe care avea să le facă preotul, nădăjduia să iasă la un sfîrşit bun. După amiază, pe cînd torcea nişte in, i-ia venit-chiar a rîde, aducîndu-şi aminte de răcnetele de di-
                                                                                                                                                                 521
«r*
 ffiineaţa şi Je pumnii pe care şi-i tirăgea in cap dascălul.
   —     Doamne, iartă-mă I zise ea încet bătîndu-se cu mîna peste gură.
   Uşor, apoi, o furară gîndurile în altă parte. Trebuie să ifie ş-o miare şireată hafaa Floarea. Cum căuita ea s-o aducă cu nacazul, cu bucuria la aşternut şi cu omul cel cu ochii negri! Omul cel cu ochii negri e Grigore Popa, primarele. Un om cu ochii negri şi cu mustăţile lungi.
   —     Adică de unde le scoate baba toate acestea ? Cum de iscodeşte ea, cum află ? Trebuie să arate ceva cărţile, nu se poate. Este aici un adevăr la mijloc. — Şi rămase cu mintea aţintită asupra fericirii pe care i-o prevestiseră cărţile bătrînei. Acum ara deplin încredinţată că trebuie să i se întîmple ceva după prorocire; şi cînd 9e sculă să aprindă lampa, auzi paşi afară, sei. pdacă repede şi se uită pe fereastră şi dădu drumul unui ţipăt de uimire. Rămase pierdută, cu chibriturile în mînă. Prin amurgul albăstriu, văzuse lămurit dinaintea uşii pe primar. Acuma îi auzea zgomotul paşilor în tindă. Fără să-şi dea samă de ce face, puse cutiuţa pe policioara hornului şi deschise uşa. Inima îi bătea în piept.
   Primarele se plecă intrînd şi rosti vesel:
   —   Bună sara. Bucuroasă, bucuroasă ?
   —     Nu-s prea bucuroasă... răspunse dăscăliţa. Bună sara, poftim.
   —     Da’ de ce ? ce s-a întîmplat ? Aşa-i, am' auzit, cu tâlhăria de astă-noapte... Ei, ce să-i faci,? Se-ntîmplă...
   —     Poftim, stăi... vorbi după un răstimp, cu voce mişcată, dăscăliţa Irina.
 522
  Primarele se aşeză pe pat; dăscăliţa rămase în picioare, lîngă horn.
  —     Cred că eşti destul de supărată... zise domnul Grigore Popa şi începu să caute o ţigară prin buzu-nările surtucului.
  —   Dă, mi-a mai trecut...
  —     Aşa ? atunci bine. M-am întîlnit cu dascălul. Era supărat rău... Mă gîndesc : Ia să văd ce face cumătră Irina ?... Mă gîndeam că-i îi supărată...
  —     Vra să zică ştiai că nu-i dascălul acasă !... girăi rîzînd dăscăliţa. Cauţi chibrit ? Iaca chibrituri.
  —     Hm! da ! ştiam ! răspunse primarele şi începu a trage pripit fum după fum. Da’ cred că nu te-ai supărat...
  —     Vai, cumătre Grigore, tot d:e supărare şi iar de supărare... Da’ las-o la boala ; noi să fim sănătoşi; şi găinile s-or găsi ele...
  —     Aşa-i, am pus pe vătăjei, am pus pe jandar să caute ; umblă şi cumătru Neculai val-vîrtej...
  —     Şi dumneata în loc să-l ajutori, vii să mîngîi pe cumătră...
  Amîndoi începură să rîdă. întunericul creştea.
  Primarele zise:
  —   Da’ de ce stai în      picioare ?
  —   Ce să fac şi eu ?      Am stat destul...   Da’ chibri-
  turile unde-s oare ? Trebuie să aprind lampa.
  —   Da’ lasă, cumătră, chibriturile. Dacă aprinzi
  lampa, ne văd oamenii        din drum...
  începură iar a rîde,       încet. Apoi   tăcură      un  răs-
  timp.
  —     Doamne, cumătre Grigore, zise femeia, să te afle acu dascălu la mine, prin întuneric, după cît e de mînios pentru găinile lui, ar fi în stare să facă o poznă..,
 523
  Primarele tăcu. Apoi tuşi uşor. Cumătră zîmbea prin întuneric, cu inima zvîcnind.
  Deodată se auzi afară glasul dascălului; şi dăscăliţa Irina gemu cu spaimă, cutrenuurîndu-se:
  —   Vai de mine şi de mine, ce lac eu acu ?
  Domnu Grigore Popa se ridicase în picioare şi
  căuta să se vîre undeva.
  —     Pe ici, cumătre, pe ici... şoptea iute dăscăliţa, ieşi pe dindos I...
  Domnu Grigore din fugă strînse de mînă pe dăscăliţă, se lovi de ceva, ieşi pe uşa de dindoâ, — şi dascălul, tot tnînios, cam cu chef din pricina năcazului, năvăli în tindă, pe din faţă. începu să strige:
  —     Irină, bre! Da’ ce stai prin întuneric ? Aprinde repede lamipa !
  —   încet, încet, omule, iaca o aprind. Ce este ?
  —     Cum ce este ? Nu-i nimic, n-am găsit nimic, am căutat, am umblat, degeaba! Aprinde lampa, ad-o încoace. Umblă mai repede, ce umbli parcă eşti împiedicată ?
  —   încet. Iacătă-o. Ce-ţi trebuie lampa ?
  —     Cum ? Ad-o încoace. Mi-a mai rămas claponul cela. Am să-l tai, să nu mi-1 fure la noapte şi pe acela. încaltea să-l imînîmc eu !
  —     Da’ lasă ,acu claponul. Intră în casă, spune pe unde-ai fost, ce-ai făcut!
  —     Nu ! s-a sfîrşit! Am să-l tai. Ţine lampa. Hai cu mine !...
  Dascălul Neculai deschise cu zgomot uşa şi se repezi în ogradă, dindos. Dăscăliţa venea cu lumina în urmă şi căuta să-şi înfrîneze omul:
  —   Ascultă-mă, Neculai, lasă-1... Aou ţi-ai găsit ?...
  —     Nu! am să-l tai! strigă cu glas grozav dascălul şi trase cuţitul din ture a tea cizmei.
 524
   Dar deodată se opri încremenit. De lîngă poiata paserilor, o mogîldeaţă neagră zvîcnise în sus şi se năpustise spre gard. Cînele începu să zăpăiască.
   —     Nu ţi-am spus eu ? urlă cu disperare dascălul Neculai. Iaca hoţul, a venit şi după cel rămas !... Hoţii, oameni buni, hoţii I...
   Deodată tăcu şi cu cuţitu-n mînă se năpusti şi el peste gard, pe urma fug arului. îl zări la cotitură, gemu cu mînie, se încordă şi-şi adună toate puterile. Fugea, parcă se prăbuşea de pe o înălţime. — Iar primarele alerga cu groază şi se gîndea ce păţeşte dacă-1 prinde dascălul: Ce ai căutat la mine ? Ce-ai căutat la muierea mea ? — M-a simţit; a ieşit afară ş-a zis că mă taie! — Ori crede că am venit la poiată, şi iair mă taie! Doamne Dumnezeule, nu mă lăsa !
   Şi c-o groază nebună fugea, cotea pe hudiţi şi simţea pe dascăl tropăind şi icnind după el. — Felurite gînduri i se zbăteau în creier. Şi deodată, în spaima lui, parcă cineva îl prăbuşi spre o poartă a unui ro* mîn. Sări pîrleazul, se prăpăstui asupra casei, începu a bate cu pumnu-n uşă, apoi trecu în fundul grădinii, se azvîlrli pe altă hudiţă. Şi în lătrăturile întărîtate ale cînilor, dădu năvală în ogradă şi dascălul. Se arătă şi omul c-o scurtătură de lemn în mînă, strigînd : Care-i acolo, măi ? Dar dascălul zărise umbra primarelui, auzise gardul pîrîind ş-o împunse la fugă într-acolo. Omul cu scurtătura şi cu cînii se luă după el, cu larmă, cu strigăte mari : Hoţii, săriţi! — Şi deodată se deşteptară împrejurimile, dînd năvală asupra hoţilor de paseri, despre care toată ziua grăise dascălul Neculai. A fost mare năcaz şi mare comedie ; şi cumătră- Irina s-a repezit tremurînd la baba Floarea, să vadă ce-or mai proroci cărţile.
                                                                                                                                                    525
   Intr-un tîrziu s-a întors prăpădit acasă dascălul. Pînă una alta căpătase cîteva ciomege pe la răscruci de drumuri. şi sa luptase cu armiile de dulăi. Despre hoţ şi despre claponi nici pomină. Şi iar gemea şi blăstăma ; acuma răguşise de atîta gemăt şi blăs-tăm !
   Iar la .primar a trebuit să se ducă a doua zi părintele Ion, să-i cetească moliftele sfîntului Vasile.
                                      UN DUŞMAN
 Acuma pot să dau în vileag această scrisoare; prietinul care mi-a scri.s-o, nu demult, năprasnic, şi-ia pus capăt vieţii.
     Dragă Dumitre, îmi scrie el, am să-ţi fac mărturisiri ciudate, să mă crezi însă că acum cînd' îţi scriu sînt om în toată firea.
     Am să încep cu o întîmplare care ţi-i cunoscută şi ţie de lastă-viară, cînd am petrecut o săptămînă la voi. Iţi aduci aminte : veneam de la baltă, de la pescuit, noi amîndoi, cu doi oameni din sat. Era în amurg şi peste livezile Dobrenilor plutea ca un fum luminos. O tăcere maire se întindea peste toate; de tăcerea aceea .adîncă îmi aduc bine aminte: o asemănăm, mergînd şi gîndindu-mă şi bucurîndu-mâ de dînsa, cu luciul mării încremenit ca o oglindă. Oamenii care duceau năvodul îngreuiat de a.pă îşi conteniseră vorba şi suiau după noi cărarea prăvă-latică. Nici noi nu grăiam şi ştiu bine că mă gîndeam cu un fel de fericire la lucrul acesta : că tăcem ou toţii...
 Am intrat în sat; lumina scădea, dar creştea tăcerea. Ş-acuma mă gîndesc de ce tăcea aşa satul în
                                                                                                                                                                   527
amurgitul acela şi de ce simţeam eu aşa în mine, ca ceva viu, tăcerea aceea.
   îmi aduc aminte că, trecînd pe dinaintea casei lui Gaviril Rotaru, o fată tînără, cu ochii negri, sta la poairtă, nemişcată, în pîcla înserării. Dar în ogradă nu era foc, la ferestrele casei, în fund, nu luceau lumini. Şi tocmai atunci îmi umbla prin cap o vorbă a noastră de peste zi, asupra curajului. Tu poate, ai uitat-o : ziceai că eşti un om cumpănit ; la o împrejurare grea ţi-ar fi frică întrucît ţi-ai simţi primejduită viaţa... Eu m-am înflăcărat atuncea ; ştiu că strigam : Eu nu cunosc frica ! Acu cîţiva ani, pe cînd făceam airmata la Brăila, treceam Dunărea şi stam noaptea la pîndă, în bălţi; şi dormeam în colibele haidăilor de pe acolo, ş-aceia-s oameni care sînt în stare să te zugrume penitru un franc. Şi mie frică nu mi-a fost!
   Toate :se înlănţuie limpede în amintirea mea. Tocmai mă gîndeam la asta, tocmai întorceam capul să mai văd umbra fetei neclintite la poarta casei lui Gavril Rotaru, — cînd undeva, aproape de noi, în sat, ca şi cum s-ar f.i spart o ghiulea de tun, izbucniră răcnete de mînie.
   Cineva striga : Dă-te-napoi ! dă-te-napoi !
   Ş-un glas fioros răspundea : Nu te apropia că trec cu furca prin tine I
   O clipă a fost. Mi s-a zguduit inima, am simţit ca o lovitură de măciucă în cap, nu ştiu pentru ce am smuncit năvodul pe care cu greutate îl duceau cei doi oameni, l-am umflat în spate ş-am apucat-o la deal, pe hudiţă, într-o goană sălbatică.
   In cîteva clipe am ajuns acasă. Am lăsat la poartă năvodul şi gîfîind grozav, de parcă-mi venea să mor, m-am lăsat pe o margine de cerdac. Maică-ta, surorile tale, s-au adunat spăiriate în jurul meu : Ce este ?
 528
Ce s-a întîmplat ? — Abia puteam geme: Nu-i nimica, nu-i nimica ! şi mă uitam cu spaimă spre năvod.
   Cînd ai ajuns şi tu acasă, ai povestit tuturor, rîzînd cu lacrimi, spaima mea. Ah! cum te uram în clipele acelea ! Mă temeam parcă să te privesc, ca să nu-mi vezi ochii arzători; mă uitam într-o parte şi cercam şi eu isă rîd. Dar nu puteam' rîde. Am strigat: Eu nu. s-tot romantic 1 Eu nu sînt viteaz ca tine 1 N-ai auzit cum strigau oamenii aceia ? Dacă m-ar fi ucis ?
   Aţi tăcut atunci, şi-ndat!ă am prins a rîde şi eu.
   Pe urmă m-am liniştit. Am mai vorbit noi despre asta, am căutati să facem o legătură între tăcerea amurgului, liniştea de somn a sufletului şi-ntre izbucnirea de glasuri. Am căutat să stabilim şi oarecare formule, bazîndu-ne pe psihologie. Eu eram cel mai puţin interesat în chestiunea aceasta şi tu te mirai: De ce ? — Cu oea mai mare luare-aminte ascultam şi priveam ,1a ceea ce începea să nască în mine. îmi supravegheam toate tresăririle dinlăuntru şi toate mişcările care urmau acestor tresăriri. Tu nu bănuiai nimic, pentru tine eram liniştit. Eu însă stam la pîndă. Cînd veneam sara de la tîrg, tu nu băgai de samă cu cîtă luare-aminte priveam înainte, supraveghind mişcarea drumului; cînd se arătau umbre omeneşti, tu nu băgai de samă cum, încet, treceam în dreapta ori în stînga ta, oa să nu fiu de aceeaşi parte cu trecătorii. Dar tu nu ştiai, iar, că încercam să lupt: cîteodată treceam eu pe lîngă oameni, înspre partea lor,
—   -dar ce strîngere era în sufletul meu, şi ce destindere grozavă după -aceea! Oftam prelung, trudnic. Şi tu rîdeai şi mă socoteai amorezat... Lupta mea apoi ca să nu mă; scol noaptea necontenit, să ceric ferestrele şi încuietoiriJe uşii; lupta mea ca să n-aduc în casă, la îmdămînă, toporul... Nu ştiu dte ce, dar mi
   se înfipsese în minte idee a că toporul e siogur'a anmă bună de apărare.
     Am plecat înainte de sfîrşitul vacanţei, simţeam cum creşte în mine ceva tulbure: mă temeam parcă să mai prelungesc şederea la voi.
     Mi-am începui slujba la gimnaziu, mi-am început în orăşelul acesta trist viaţa singuratică, într-o odaie de hotel. Făceam plimbări lungi, ieşeam la margine, în crîmguirile bătute de cel dintăi brumărell de toamnă. După-amiezile acestea de septemvrie aveau un farmec blînd' şi liniştitor. Cîteodată venea pe sus, de pe ogoare, o dumbrăveancă cu penele albastre şi verzi lucind în soare; cîteodată un iepure sărea de la marginea unui hat... Auzeam departe un cîntec; apoi stătea şi vîntul, lăsînd să se întindă liniştea ca o apă. Şi mă uitam de departe la frunzişul crengilor şi livezilor multă vreme : colorile cele mai vii se amestecau, îmi desmierdau privirile şi-mi umpleau de armonie sufletul. Mă simţeam bine altfel, mîncam cu multă poftă. De sănătos, ştiam că sînt sănătos. Despre asta m-a încredinţat rîzînd şi un prietin doctor. M-a bătut peste spate şi-a zis :
   —     Ai oftigă rusească, dragă... Aş vrea să fiu bolnav ca tine... începeam şi eu să .mă conving că n-am nimic.
   Dair iată că într-o noapte cineva m-a zgudiuit de umăr. Am tresărit din somn şi m-am ridicat în capul oaselor. 'Lumina lunii intra pe geam, îmi îneca odaia. Am început să mă uit cu luare-aminte prin ungherele negre, apoi am prins să dezbat în mine această întrebare : Am închis uşa şi ferestrele bine, asară ? — Ştiam că le-am închis, după obicei. Totuşi mă întrebam cu sufletul răcit deodată: Le-am închis bine oare ? — Pe urmă am căutat să-mi amintesc dacă nu
 530
cumva am avut vreun vis urît. Nu, ca în orice noapte, domnisem bine, fără visuri. — Gugetînd aşa, stam la îndoială : să   mă cobor   din pat     să cercetez uşa şi ferestrele, isă                                                 caut prin colţuri, sub pat... N-am în-
drăznit.
   Tulburările acestea s-au înmulţit în nopţile de ploaie. Atuncea mă chinuia alt gînd : bate vîntul şi plouă şi nu pot auzi pe cai ce vor să intre la mine...
   Apoi într-o duminică, în octomvirie, am ieşit pe înserate ca să .mă întîlnesc cu un prietin. Hotelul unde stau eu e o cflădire veche într-un fund de uliţă lungă. Cum am ieşit, m-a izbit deodată lucirea fantastică a asfinţitului între acoperişurile negre ale străzii. Mergeam singur, nimeni nu venea, nimeni nu se ducea,
—   numai în    capăt, pe  lumina    asfinţitului, cineva   se
oprise, ca o    umbră neagră. Mă        întrebam : De oe    nu
s-au aprins încă luminile pe la case ? Geamurile, în bătaia asfinţitului, aveau o .lucire roşcată : mergînd, le priveam necontenit.
   Deodată m-am oprit. O întrebare m-a cutremurat: De ce stă omul acela în capătul uliţii ? Nu văd pe nimeni afltul. Pe cioe aşteaptă e,l ? Pe mine m-aş-teaptă. De ce mă aşteaptă ?
   Cum stam aşa, văd că umbra se mişcă şi porneşte repede spre mine. M-am simţit atunci dleodată luat de o putere năprasnică. M-am întors ş-am început să fug. Am slobozit şi o chemare, un răcnet de ajutor : Săriţi ! mă urmăreşte ! — Am intrat cu capul înainte în hotel, am suit într-o clipă scările, m-am izbit în uşa odăii, am dteschis-o, am închis-o, am întors cheia în 'broască, — ş-am rămas în picioare, tremurînd, ascultînd.
   Nu s-auzea nimic în juru-mi. Numai în mine bătea inima cu zgomot. — Intr-un tîrziu am avut un gînd
luminos în tulburarea mea. Poate în capătul uliţii era prietinul care mă aştepta I Dar toţi nervii, toată simţirea mea se împotrivea acestui gînd; parcă ceva gemea în mine: M-a urmărit, mă urmăreşte!
   Despre alte fapte mărunte care mi-au chinuit viaţa, nu-ţi mai vorbesc. Induram zguduirile acestea străine şi sălbatice şi mă întrebam: Ce este? Tata şi mama au fost oameni voinioi caire au trăit mult; n-au vorbit de spaime niciodată, nu i-iam ştiut niciodată fricoşi. De unde s-au isoat, deodată, >aşa tîrziu, în mine zvîc-nirile acestea supraomeneşti ?
   Zi cu zi îmi creştea suferinţa. Nu-ţi mai spun ce-iam încercat în fiecare ceas al zilei şi al nopţii pînă ce-am ajuns la o adîncă şi grozavă convingere: că este cineva care mă urmăreşte; unul sau mai mulţi... Mă urmăresc mai mulţi oameni, ca să mă zugrume.
   Convingerea aceasta tainică o păstram în mine, n-o împărtăşeam nimănui. Stam necontenit cu ochii la pîndă, cercetam feţele oamenilor, le ascultam în-mlădierile glasurilor. Aveam în ochi ceva pătrunzător, simţeam în mine o putere de a descurca gîndurile tuturor: o lumină surprinzătoare îmi umplea mintea.
   Dar sufeream. Am ajuns la un lucru pe care mi-i ruşine să ţi-1 mărturisesc. Cînd vin sara acasă, ceva îmi spune: Fii pirevăizător 1 Ş-atuncea începe chinul. Stau în josul scării pînă ce nu mai văd pe nimenea şT nu mai aud nici un zgomot. Atunci, încet, îmi trag ghetele din picioare. Şi pe furiş, numai în colţuni, sui scara... La fiecare pas mă opresc, îmi ţin răsuflarea şi ascult... Sus, îmi alăturez pe nesimţite urechea de uşa odăii mele... Ascult multă vreme... Apoi răsuflu adînc; pun ghetele jos şi scot un chibrit, de mai-nainte pregătit, din buzunar. Pun mîna uşor pe clampă, — şi dintrodată trag chilîntul" şi-l aprind,
 532
şi-n aceeaşi clipă deschid uşa ş-o izbesc de părete (aşa mă încredinţez că nu mă pîndeşte nimenea după uşă). Asta o fac ca într-o scăpărare de fulger; şi tot în aceeaşi clipă fac doi paşi în odaie şi mă las pe vine, cu chibritul aprins : la lumina lui cercetez sub-patul şi ungherele întunecoase... Aprind apoi lumînă-rica, închid uşa cu cheia, mă las pe un scaun cu ca-pu-n piept, şi-mi ascult bătaia inimii; o bătaie ciudată, parcă izbeşte cineva cu pumnul în părete...
   Asta o fac în fiecare sară, de atîta vreme.
   Acu cîteva nopţi m-am trezit brusc. Era-ntuneric adînc în odaie. M-am dat repede jos din pat, şi am început s-ascult. Un gemăt prelung, şi chinuit, s-au-zea undeva într-o odaie a hotelului — poate lîngă odaia mea, ori în a treia odaie... M-a cuprins un tremur iute; am vorbit încet, singur, foarte desluşit: Noaptea asta au ales-o! — In vîrful degetelor m-am apropiat de uşă: era încuiată. In vîrful degetelor m-am întins la fereastră ş-am ridicat un colţ al storului : pînă jos era ca o văgăună neagră. Mi-am tras hainele pe mine, am pus mîna pe revolverul de pe masă, m-am aşezat pe un scaun în mijlocul odăii ş-am început iar s-ascult gemătul depărtat. Cîteodată se oprea, — apoi pornea iar, mai chinuit, mai dureros. Mă uitam şi la uşă şi la fereastră şi stăteam gata. Aveam o bucurie sălbatică în mine: eram convins că acei care mă urmăresc ca să mă zugrume au greşit odaia şi au nimerit la altul... Aceluia îi isprăvesc viaţa prin întuneric. Eu totuşi stăteam gata, — poate bagă de samă că s-au înşelat şi tot mă cearcă...
   După noaptea asta, în care am fost fericit şi am tremurat, am stat iar şi m-am gîndit: De unde vine, de unde iese şi mă izbeşte valul acesta de spaimă? Viaţa mea e şţăpînită de un gînd de moarte de cînd
                                                                                                                                                             533
o fiinţă se deşteaptă întruna în mine şi-mi cutremură lăuntrul. Mă întreb necontenit: De unde a venit acest necunoscut ? — Eu sînt un om' în toată firea, la urma urmei sînt în stare să pricep că pricini adevărate de spaimă nu sînt în juru-mi; cu toate acestea, cînd ajung sara în josul scării, necunoscutul acela, fiara aceea necunoscută, se deşteaptă ca fulgerul în mine, ea porunceşte întregii fiinţi, ca într-o înfrigurare îmi scot ghetele, ca un animal uşor mă urc spre uşă, ascult, aprind chibritul şi îndeplinesc toate celelalte porunci. Şi mintea ascultă ceva dinlăuntru şi se îngrozeşte deodată, — ca şi cum deşteptarea acestei fiinţi ar aduce după sine deşteptarea altei lumi, din vremuri neguroase.
   N-aş putea cu nici un chip să-ţi zugrăvesc aici chinul grozav care acuma în fiecare sară se deşteaptă în mine şi care zilnic creşte şi mă cucereşte în întregime.
   In asemenea ceasuri cugetarea mea e ca un lucru mort. Ş-acuma aproape sînt sigur că peste puţină vreme mi se va ridica spre frunte mîna cu revolverul,
—   mişcată de o întunecată putere care e-n mine, care mă chinuieşte, pe care n-o înţeleg.
                                        UN OM PIERDUT
                                Sublocotenentul Grigore Damian cătră ai săi — la 6 spre 7 septemvrie 1877.
De şi sînt trudit peste măsură, nu pot să dorm în noaptea asta. Au tăcut tunurile Plevnei, au tăcut ş-ale împresurării; o împuşcătură iute, care ne-a scos buluc afară, a contenit, nu ştiu unde a fost, — poate au mai căzut cîţiva de ai noştri... Acuma dorobanţii mei din vizunii dorm somn de plumb; numai cei din şanţuri, în mîzga pămîntului şi în răceala nopţii, ştiu că-şi vor îi blăistă'mînid, săracii, zilele. Cît îs de tari şi cum rabdă în tăcere oamenii aceştia : parcă mă străbate un fior de înduioşare 1
   Azi, înainte de amiază, cînd îi pregăteam pentru atacul de la Griviţa a doua, se rînduiau tăcuţi, îşi cercetau puştile şi-şi strîngeau centuroanele. Erau cu ochii duşi, cu gîndurile călătorite pe la vetrele lor. Dar n-auzeam un glas de tînguire, de păreri de rău, nimenea nu pomenea de cei de-acasă. Doi au îndrăznit să glumească chiar, doi mehedinţeni: eu îi ştiam oameni tăcuţi şi cumpăniţi. Amîndoi din compania mea. Dumitru Sultan din Padina şi Dumitru Hapciu din Pluta. O glumă ciudată.
   Hapciu a zis cătră celălalt:
                                                                                                                                                                        535
 —      Mâi camarade, cînd om intra în şanţurile lof, au să te înalţe turcii sultan 1
 Iar Sultan a răspuns strănutînd :
 —   Hapciu 1
 Cei din jur au prins a rîde.
 La atac amîndoi au căzut cei dintăi şi au pierit zbătîndu-se subt ochii mei.
 Acuma în noaptea asta, vreau să vă scriu ce s-a petrecut cu Neculai Călin, văru-meu : tot m-aţi întrebat de el. îmi spuneţi că nici o veste n-a venit de la el nevestii lui, nici nimănui. Nici de acum înainte n-are să mai primească nimeni veste de la el: ia murit azi. — Eu, mulţămesc lui Dumnezeu, am scăpat cu zile. Am trecut prin mare cumpănă şi am avut mare noroc.
 Ieri sară, vine Călin la mine. Nu-1 văzusem de-o săptămînă. Mi se părea aţîţat ca niciodată şi foarte serios. Eu îl ştiam omul petrecerilor şi al ticăloşiilor. Am stat şi m-am uitat la dînsul. S-a întîmplat să fim numai noi singuri în bordei.
 Mi-a întins mîna, m-a întrebat:
 —   Ce mai faci, Grigoriţă ?
 —      Bine, domnule locotenent, zic; da’ dumneavoastră cum o mai duceţi la comandament ?
 El m-a privit in tăcere, apoi s-a aşezat lingă mine pe un scăunaş. A zis cu glas scăzut:
 —      Am să vorbesc ceva cu tine, Grigoriţă... Dintre toţi de aici, numai pe tine te am mai de aproape... Poate-or întreba cei de acasă cîndva de mine; să ştii şi tu ce să le spui.
 M-am uitat cu mirare la el. A prins a rîde privin-du-mă drept în ochi, un rîs prefăcut, vedeam eu bine, apoi şi-a plecat ochii într-o parte şi cu dreapta a început a-şi răsuci neliniştit mustaţa.
 536
   începu, tresărind parcă:
   —     Tu ştii, dragă, că dacă n-aş fi avut o leacă de protecţie, aş fi prăpădit cu ruşine epoletele... Acu mă gîndesc eu cu jale la toate prostiile pe care le-am făcut 1 Ce te uiţi mirat la mine ? Ştii şi tu de toate, precum ştiu toţi: că am cheltuit averea nevestii, că am făcut datorii, că am jucat cărţi ş-am pierdut de vreo cîteva ori şi solda oamenilor... Parcă eu nu ştiu că le cunoşti toate ? De cînd am venit aici, alăturea cu camarazi vechi, cu foşti prietini, nu simţesc eu privirile tuturora? (începu a rîde în silă.) Acuma nu mai sînt dintre-ai lor; vorbesc cu mine numai cînd sînt nevoiţi, în interes de serviciu ; mă ocolesc oricînd pot; ba unii povestesc despre ofiţeri osîndiţi pentru fiapte rele, povestesc într-un chip anumit, de mi se ridică tot sîngele în obraz de mînie şi de ruşine 1 Toţi, şi cel mai tînăr dintre dînşii şi cel sosit acuma din şcoală, ştiu că am fost dat în consiliul de reformă şi era cît pe ce să fiu alungat cu ruşine... Dar erau copii, erau guri flămînde, era nevasta, sărmana, care alerga cu lacrimi, îngenunchind pe la cei mari... Nu m-au reformat; am trecut în rezervă ; am îndurat sărăcia ; am scăpat de ruşine; dar şi sărăcia duce la aceeaşi cumplită disperare... Şi toate le ştiu toţi aceştia care mă împresoară acuma : ştiu că am încercat de toate ca să mă pot ridica din sărăcie, ştiu că n-am fost în stare nimica să fac! Am ajuns să-mi pierd nopţile prin casele de joc în Bucureşti; copiii umblau pe la uşile rudeniilor şi nevasta, saraca, ducea casa, mă ţinea şi pe mine, din lucrul mînilor ei! De asta acuma, de cînd am fost chemat sub steag, se uită cu dispreţ la mine toţi şi mă ocolesc! Şi aici le'dau dreptate... le dau dreptate 1...
   Glasul lui crescuse într-o mînie înăbuşită. Mă pri-
 537
Veâ cu ochii umezi, plini de o pornire nebuna. Nu-1 mai cunoşteam. înaintea mea nu mai stătea Călin al nostru, ticălosul blăstămat de toate rudele Măriei; nu mai era Călin împotriva căruia tuna unchiul Toana : La ocnă ! criminalistul 1 A mîncat banii ! Şi-a nenorocit nevasta şi copiii 1 — Era altul! mă îngrozeau ochii lui. Tăceam, nu ştiam ce să spun.
   —     Şi tu mă dispreţuieşti! zise el greu, privin-du-mă ţintă ; nu-i aşa ? mă dispreţuieşti...
   Am început a îngîna :
   —     Nu-i adevărat, domnule locotenent... dimpotrivă...
   —     Nu te apăra I urmă el c-un fel de mînie, nu te feri! Tu eşti rudă cu Maria, eşti văr: toţi, şi tu, ş-ai tăi, aţi strigat totdeauna c-am nenorocit-o...
   —   Domnule locotenent...
   —     Aşa-i, am nenorocit-o. Vrei să spui că n-am nenorocit-o ?...
   Eu n-am răspuns. El avea un rînjet dureros.
   Un răstimp a tăcut, privind înainte-i, parcă vedea ceva.
   —     Tu, Grigoriţă, nu ştii cîte au fost între noi, urmă el cu glas înduioşat... Acuma îmi aduc aminte de toate şi mi se umple inima de jale... Cînd îmi luam pensia, mă duceam întins să-mi încerc norocul la cărţi... Şi ea mă ruga pe toţi dumnezeii să nu mă duc, suspina şi gemea, că puţinul acela e al copiilor, e haina lor, e pînea lor !... Cădea în genunchi, îmi împiedica picioarele cu braţele, — ţipa după mine... eu mă duceam... O găseam plînsă ; se istovea, murea pe picioare...
   —     Ascultă, Grigoriţă, şopti el cu glas schimbat, eu din dragoste am luat-o pe Maria... Noi ne-am luat din dragoste... Ş-acum în bătaia puştilor ş-a tu-
 538
nurilor, singur stînd aici, fără un prietin, fără o vorbă bună, — mi-am adus aminte de trecut... Ticăloasă viaţă am avut! Ticăloasă viaţă...
   Şuierul glasului lui m-a făcut să tresar. Am ridicat ' fruntea, l-am privit; în ochii lui ardea ca o flacără de nebunie şi de disperare.
   A stat un timp aşa, pierdut; şi mie parcă mi se muiase inima de înduioşare. Afară suspina un vînt de toamnă, uşor, — abia îi auzeam modulaţiile chinuite...
   Intr-o vreme Călin a oftat, deşteptat din gînduri şi s-a ridicat în picioare. A încercat să zîmbească :
   —     Poate vei uita de ce ţi-am spus... dar poate să-ţi şi aduci aminte... Ştii că mîni mergem la atac ?
   Am tresărit. Numai din ochi i-am cerut lămuriri.
   —     Da. Am cerut să merg şi eu cu coloana... O să merg într-un batalion cu tine...
   începu a rîde:
   —     Mergem tovărăşie... Poate luăm Griviţa număru doi !...
   In mine a început să bată cu tărie'inima; a doua zi, vra să zică, trebuia să intru în fierberea morţii. Mi s-a pus unjainjsniş sîngeros pe ochi. In neştire am înTîns_m!na7_ăm răspuns în neştire glasului lui Călin, — m-am trezit apoi singur, tulburat şi înfier-bîntat; am uitat mărturisirea pe care o primisem; mă gîndeam că a doua zi poate o să rămîn întins, în sînge, sub şanţurile păgînului.
   Nu ştiu cum am izbutit să dorm; m-am sculat trudit ; am primit înfrigurat ordinele; mi-am pregătit oamenii; de zece ori le-am inspectat cartuşierele şi le-am rostit datoriile lor la atac în ziua aceea. Foarte des mă uitam la ceas, de multe ori fără să văd minutarele, Şi într-un tîrziu băgai de samă că tunurile
bat cu tărie şi fără întrerupere. M-am mirat cînd mi-au spus soldaţii că artileria a început focul la răr săritul soarelui...
   Pe urmă nu-mi mai dau sama cum au trecut ceasurile cele două din urmă. Cînd ne-am mişcat spre parapetele Griviţei noastre, deodată cineva m-a apucat de mînă. M-am întors, Călin m-a oprit, m-a cuprins în braţe şi m-â sărutat. Mi-a zis .încet:
   —   Grigoriţă, adă-ţi aminte de mine...
   Nu era înduioşat, mi se părea hotărît şi tare şi-i luceau ochii. Mie, în îmbrăţişarea aceea, mi-au dat lacrimile: m-am gîndit la toţi ai mei.
   Şi dintrodată, după ce ne-am aşezat la rezervă, am auzit semnalul de atac, — şi .dorobanţii Sucevii au zvîcnit din şanţurile din apropiere, s-au risipit, ş-au pornit ca o furtună spre reduta turcilor. Am simţit în ochi izbirea unui val de sînge. Pe urmă s-a limpezit ca o arie înainte-mi, şi de unde eram, am văzut lămurit zvîrcolirea luptei... Dorobanţii au stropşit într-o clipă pe turcii din şanţul înaintat, apoi cu scările şi faşinile au dat năvală în tabje, ş-acolo au pornit luptă crîmcenă cu baioneta.
   Am tresărit iar : al nouălea de dorobanţi ieşise şi el din şanţuri ca să sprijinească pe suceveni. Cineva a strigat lîngă mine: Trebuia să iasă odată! — Tunuri porniră a trăsni aproape, cu repeziciune, împuşcăturile parcă se înmulţiră; coloana a doua se opri la jumătate de cale, batalionul întreg se culcă la pămînt...
   Atuncea am înţeles că sucevenii au rămas fără sprijin ; am înţeles că se luptă cu străşnicie, că-i căsăpesc încă nizamii acolo, în redută... Am început a tremura ; n-am auzit, însă am simţit porunca de înaintare, M-am văzut luat înainte ca de o volbură,
 54Q
—   şi deodată în jurul meu începură a cădea... In mine era o hotărîre: să năzuiesc la redută, să mă salvez înainte 1... In juru-mi cădeau oşteni, bătuţi de plumbi şi schije. în vîntul acela de spaimă, cîteva glasuri se înălţară : La pămînt 1 că ne potopesc 1 Şi lunecînd în mîzga de sînge, s-a poticnit şi batalionul nostru la pămînt... Stam pe brînci şi priveam ca prin sită spre zvîrcolirea de la redută... Şi deodată băgai de samă că cineva dintre ai noştri rămăsese în picioare. Am cunoscut numaidecît pe locotenentul Călin ; şi ca o zguduire m-a străbătut de la creier prin spinare... Mergea domol spre redută, singur; luase de undeva o puşcă: o încărca mergînd, apoi se oprea, ochea şi trăgea... L-am urmărit aşa o vreme. A mers ca la o sută de paşi, apoi l-am văzut slăbind din piciorul stîng, a îngenunchiat, s-a sprijinit în armă, — a zvîcnit deodată în picioare, şi după aceea a căzut ca fulgerat, pe spate.
   Acuma iar s-a făcut linişte şi vîntul suspină ca şi-n noaptea cealaltă cînd eram singur ş-a intrat la mine, cu ochii arşi, Neculai Călin. S-a mărturisit dis-preţuindu-se cu disperare şi eu nu înţelegeam atuncea că el hotărîse să pregătească Măriei şi copiilor pensia unui oştean mort cu cinste pe cîmpul de bătălie.
                                     LA PAISPREZECE ANI
Băiatul lui Iancu Bălteanu ieşi pe gînduri de la şcoală, într-o după-amiază limpede de început de toamnă. Aşa-i zicea tot fundul mahalalei : «Băiatul lui Iancu Bălteanu».
   II urmăreau ochii mamelor şi ai fetelor, căci era gimnazier şi ca mîni-poimîni avea să intre într-o slujbă bună ; vorbeau în urma lui cu glasuri scăzute şi despre malică-sa nu de mult moartă «care era o femeie tare blajină, Dumnezeu s-o ierte», şi despre tatu-său, care ştia să trăiască şi care mu lăsase să se scurgă ajml şi-şi adusese gospodină în casă. Cele mai ciudate amănunte se spuneau deseori despre gospodăria aceasta : lucruri de haz şi întîmplări dureroase, după cum se spuneau despre toti vecinii şi vecinele care nu eraiu de faţă, oînd prietine bune ifeşeau pentru-o clipă la portiţi, ori se strîngeau în-tr-un cerdac ca să se mai răcorească, şi «să mai afle ce se petrece în lume». Lumea era tîrgul de cîteva mii de suflete; jumătatea de tîrg adică: cealaltă jumătate era cuprinsă de grozava înghesuială a locuinţilor pitice şi murdare în care furnica nefericitul neam rătăcitori : o altă limbă, o altă viaţă.
 542
   Iorgu, băiat subţirel, bălănel de paisprezece ani, umbla cu ochii albaştri duşi în ziua aceea. Cele dintâi gînduri grele ale tinereţii îl împovărau. Sui încet, prin liniştea de toamnă, printre căsuţe curate, uliţa Ştefan cel Mare. Intră în ogradă, aoasă, — şi un cîne mare, alb, presărat peste tot cu puncte negre, parcă stropit cu cerneală, începu a sări cu prietinie în jurul lui. înconjură domol cerdacul şi grădiniţa din faţa cerdacului şi pătrunse în casă pe din dos. In odăiţa lui bătea soarele: o odăiţă mititică în care abia se putea învîrti, camara cea veche. In odăiţa asta începuse a ceti cele dintăi cărţi care-1 tulburaseră şi care-1 făcuseră să privească altfel lumea şi să se uite de sus la colegii săi; care-1 făcuseră să încerce ochelari într-o vreme, să-şi lase păirul mare şi să dbbîn-dească uneori o privire pierdută în mîhniri.
   Stătu pe gînduri un răstimp, aşezîndu-şi caietele pe prichiciul ferestrei; apoi îşi strecură în buzunar o cărticică şi ieşi. Din bucătărie, scoase capul o femeie tînără încă, brună, cu ochii licăritori. Pe obrazul plin părea încremenită o uşoară mirare; cîteva şuviţe de păr cădeau neorînduite peste ochi, peste frunte.
   —     Unde te mai duci, Iorgule ?... întrebă ea repede, şi-şi dădu la o parte, cu o mînă, şuviţele de păr.
   —   Mă duo să mă plimb puţin...
   Ea părea nemulţămită, dar nu zise nimic deocamdată. Un glas de copil începu să strige plîngător îndărătul ei.
   —     Iaca, iar începe a plînge... vorbi ea şi intră în umbra odăiţii joase. Glasul i se auzi scăzut, însă destul de lămurit.
   —   Taci din gură,       puiule... Iaca aşa, taci diin gură.
Ce să faci ? Dacă n-are cine te împăca          cît de cît... Eu
cu treaba, — parcă             pot să mă împart în  zece ?...
                                                                                                                                                                 543
   Copilul răcnea şi mai tare, cu glas ascult, metalic.
   —  Taci din gură ! strigă femeia, aspru.
   O undă de nemulţămire umbla prin pieptul lui Iorgu. Şi se gîndea, trecînd prin livada mică, cu arbori neclintiţi în lumina razelor piezişe.
   Fiecare vorbă a mamei lui vitrege avea un înţeles pentru el, u:n înţeles deosebit. Unde te duci ? Asta înseamnă : De ce nu stai să faci jucării copilului ? — Copilul ei, pentru care plîngea, pentru care se certa, pentru care era în stare să bombănească şi să umble bozumflată o zi întreagă. Iorgu îşi aducea aminte de zilele de iarnă, cînd stăteau la un loc, într-o odaie numai, ca să facă economie de lemne. Copilul, ţîncul acela cu ochii mititei şi cu obrajii bucălaţi, în fiece clipă întindea mînile şi cerea o carte, un caiet, un plumb. Iorgu îşi ferea lucrurile, — şi îndată cucoana Lenţa îşi întuneca privirile: trîntea un lucru pe ca-re-1 ţinea în mînă, trîntea uşa dacă avea să iasă afară.
   —    Ce-i, dragă ? zicea cu nemulţămire Iancu Băl-teanu, tatăl, şi-şi ridica obrazul aspru din condicile pe care le aducea acasă, de la birou. Ce-i, frate ? Iar nu mă lăsaţi dracului, aicea, să-mi văd de treabă ?
   Cucoana Lenţa prindea să bombănească. Iorgu cerca să puie altceva în mînile întinse ale frăţiorului; dar copilul îşi încreţea obrazul şi cerea cu stăruinţă caietul. Ii dădea caietul. Şi Jenică se aşeza pe podele şi începea să-l poarte în toate felurile, boţindu-1. Iorgu îl privea cu coada ochiului şi o mînie abia stă-pînită îi clocotea în piept. Dacă i l-ar lua, — se gîndea, — ar începe furtuna : răcnete, chiote şi mînia lui Bălteanu, om morocănos trecut de patruzeci şi cinci de ani. Aşa, tăcea, şi cucoana Lenţa îl pîndea ştiin-du-1 nemulţămit; iar el simţea că ochii ei îl pîndesc
 544
 şi-şi făcea amare gînduri, ieşea afară, dădea dracului caiet şi tot...
   La toate lucrurile acestea mărunte se gîndea Iorgu. Ele au fost toată viaţa lui. Mînile acelea ale lui Jenică, întinse spre el, cerînd ceva în fiecare clipă şi privţirile şi bombănirile cucoanei Lenţa şi capitulările lui necontenite, îl otrăviseră !
   «Eu nu mai însemn nimic în casa asta !» se gîndi Iorgu.
   Ieşi încet din livadă, şi apucă pe o ulicioară îngustă care dădea în cîmp, la marginea tîrgului. Pă-trunzînd în aerul răcoros al asfinţitului, spre semănăturile de porumb, pe marginea unui şanţ de hotar, plin de ierburi înflorite, Iorgu îşi trase încet cartea din buzunar, pregătindu-se să cetească. Dar n-o deschise. Năvăleau gîndurile; un plan îi cucerea mintea. De şi era nelămurit planul, el îi umpluse toaite ceasurile după-amiezii aceleia.
   —  Trebuie să-i scriu tatei o scrisoare... şopti el.
 —    Repetă vorbele în gînd : Trebuie să-i scriu. Şi par-că-şi lua vînt, îşi făcea curaj.
   Trebuie să-i scrie. De vorbit n-ar îndrăzni să-i vorbească tatălui său, — dar de scris trebuia să-i scrie. Intr-o scrisoare ar putea spune totul. — Ce să-i scrie ? ce să-i spuie ? — Toate suferinţile, toate nacazuriie !... răspundea întrebării gîndul.
   Iorgu se opri, coborî în iarba hotarului şi se aşeză între flori, pe marginea şanţului. Sta cu capu-n piept şi se gîndea, cu ochii duşi, cu părul mare ieşind în neorînduială pe la tîmple.
   Ce să scriu ? se gîndea. Cum să spun ? — Şi scrisoarea se înşira încet-încet înaintea ochilor aţintiţi.
 —    Să spun aşa : Iubitul meu tată ! De la moartea mamei, viaţa mea a fost plină de suferinţi. Mie mi-a
 35 — M. Sadoveanu — Opere, voi. IV                          545
 fost dragă tare mama. Parcă mi s-a rupt sufletul cînd a murit ea. După moartea ei am făcut ş-o poezie; am cetit-o băieţilor în clas... Mă gîndeam noaptea la dînsa şi vedeam că am rămas orfan. Ascultam văi-tările vîntului şi bufnirile lui prin pod şi cugetam că mama putrezeşte în pămînt. Mă hotărâm să vorbesc cu mata din cînd în cînd despre dînsa, — dar niciodată nu luai vorba despre mama. Pe urmă a venit cucoana Lenţa în casa noastră. Dintru-ntăi nu mi-a părut rău; dar cînd a început a se tîngui şi a mă privi pieziş, atunci au început suferinţile mele. Şi după ce s-a născut şi Jenică, — n-am mai putut să rabd...
   Iorgu se opri.
   —      Aici, cum să spun ? se întrebă el. închise ochii în strălucirile soarelui în asfinţit, şi-şi urmă scrisoarea.
   ...Nu mai pot răbda. Nu pot să fac un pas fără să-mi ceară o carte, un caiet, un lucru, orice lucru ar vedea la mine. Cucoana Lenţa răcneşte şi eu trebuie să-l dau. Dacă ies de-acasă, dumneaei se uită urît la mine. Mormăieşte, şi ar vrea să stau acasă, să mă joc cu copilul. Dar eu am altele de făcut; eu am de scriis, eu am de cetit... Şi mă gîndesc cu durere la mama... Alta era viaţa în casa noastră pe cînd trăia ea...
   —   Ce să mai adaug ? se gîndi Iorgu înduioşat.
   Aş putea să adaug asta : Dragă tată ! gîndeşte-te
la suferinţile mele. De ce stai nepăsător şi hursuz ? nici nu vorbeşti cu mine, nici nimica, şi toată vremea parcă asculţi de poruncile cucoanei Lenţa.
   —      Aici trebuie să mă iscălesc... murmură băiatul. Dar îndată un vifor de gînduri îi risipi cuvintele scrisorii; şi deodată i se înfăţişă casa, cu tatăl său.
 540
 care venea de la cancelarie năcăjit, cu condicile, care se aşeza fără nici o vorbă pe un scaun şi asculta tînguirile, veşnicele tînguiri ale cucoanei Lenţa. Şi iată şi Jenică : întinde mîna şi cere, şi cere ca o dihanie răutăcioasă ; cere şi strică, cere şi sfîşie; cere şi rupe; căci ştie animalul cel mic şi răutăcios că el, Iorgu, trebuie să deie, trebuie să se deie învins. Altfel se ridică larmă în casă, şi prinde a urla cuconu Iancu, prinde a ţipa cucoana Lenţa ! Deodată se vede în mijlocul suferinţilor lui, Iorgu, şi se gîndeşte ca într-un fulger că animalul cel mic, cu ochii răi, care-1 tiranizează, trebuie zdrobit! Trebuie zvîrlit cu piciorul într-un colţ. Iar cucoana Lenţa, cînd va sări, cu ghiarele întinse, cînd va cerca să-l cuprindă şi să-l zgîrie, trebuie înlăturată cu dosul mînii, trebuie trîntită la pămînt, călcată în picioare! Atunci sare şi cuconu Iancu, — şi el, Iorgu, întinde mîna şi grăieşte \cu glas întunecat: Acestea toate sînt pentru mama mea din mormînt I Trebuie să-l înfrunte cu ochii pe tatăl său, trebuie să fie crud, trebuie să-i spuie aşa, să-l facă a înţelege că pe moartă a uitat-o ; că în casa ei, în patul ei, în lucrurile ei, în gospodăria ei, a adus o străină...
   Se ridică în picioare aţîţat. Parcă îl privea ţintă, cu ochii aspri, cuconu Iancu Bălteanu.
   Asfinţea soarele în flăcări, între pădurile şi munţii depărtării. Cîmpiile se întindeau liniştite în jur, pînă la marginea tîrgului, fără zvoană, fără aburire de vînt, între frunzele-săbii ale păpuşoilor. Iorgu se ridică, cu sufletul înfricoşat, cu o hotărîre mare în clipa întăia, cu o hotărîre care începu a slăbi, a se clătina, a se tulbura pas cu pas în clipele următoare ; şi din scrisoare tot mai puţine vorbe duioase aduna. Ca un fel de descurajare îl învăluia, îl mole-
 35*
 547
 şea. Se întreba acuma : Să scriu ? Să mai scriu oare ?
—   Şi dădu cu desnădejde din cap gîndindu-se la su-ferinţile lui din fiecare clipă.
   Intră iar în livadă. Se apropia încet de casă, cu un aer de suferinţă, pe care-i plăcea să şi-l ieie cîteodată, cînd trecea pe lîngă portiţe la care stăteau gînditoare fetele de pe uliţa lui. Intră şi-n ogradă şi deodată se opri uimit. In casă, larmă. Mai făcu doi paşi şi auzi desluşit: tuna cuconu Iancu Băl-teanu.
   —     Da’ pînă cînd ai să-mi faci mutre, madamă ? da’ ipînă cînd ai să-mi tot cînţi de rochii şi pălării ? Da’ ce-s eu ? rob ? Am să te fac să intri în pămînt înaintea mea, m-ai înţeles ? ca să nu mai gemi şi să-mi urli la cap ziua toată !...
   Iorgu se opri uimit. II înfiora glasul acela grozav de mînios. Şi în tunetul lui care urma, nedesluşit apum dar cumplit, răzbateau plînsetele cucoanei Lenţa şi ţipetele ascuţite ale lui Jenică.
   —     Mă duc! nu mai stau o clipă ! mă duc în lumea mea !... răcnea femeia — şi i se apropie parcă glasul. Iorgu o văzu într-un fîlfîit de fuste, repede, cu copilul în braţe, — un copil înmulţit, schimonosit, care dădea ca o caracatiţă din mîni şi din picioare.
   —   Unde te duci ?
   Şi cuconu Iancu răsări deodată din umbra săliţii. O cuprinse scurt de umăr ş-o întoarse. Copilul se prăvăli din braţele femeii, apoi rămase singur, aproape de prag, în bătaia asfinţitului, — pe cînd cucoana Lenţa, atrasă în fundul odăii de braţele tari ale bărbatului, gemea înăbuşit, stîns, înfiorător.
   Copilaşul răcnea îngrozit, se grămădea după uşă, ca un pui de fiară. Apoi văzu pe Iorgu şi întinse
 548
   mînuţele scurte, şovăind spre lumină, cu paşi neregulaţi.
     —      Ce-i, Jenică ? întrebă Iorgu ou glas domol. Taci, nu te spăria. Eşti cu bădiia. Şi-l mîngîia pe căpşorul cu păr moale auriu. In odăi zvoana conteni scurt. Cuconu Iancu Bălteanu ieşi pufnind des, întunecat şi asudat. Trecu în grădină. Iar prin lumina scăzută răsări în săliţă, gemînd, cucoana Lenţa, cu părul împrăştiat peste ochi, zdrobită, strînsă în cătuşe de o durere chinuitoare. — Băiatul o privea şi deodată îşi aduse aminte de maică-sa. îşi aduse aminte de larmă, de gemete înăbuşite, de spaimele lui trecute, — şi femeia ce înainta încet spre el cu ochii în lacrimi avea parcă ceva din durerea trecută a mamei lui. Ceva din dragostea, din mila, pentru maica lui din mormînt, trecu şi asupra suferinţii din faţa lui. Nu-şi da sama ; nu simţea nevoie să mîngîie prin cuvinte, căci era tînăr, cu plete, cu visuri şi cu răzbunări de îndeplinit; dar scrisoarea dureroasă o uitase; şi întinse «animalului cel mic», ca să-l liniştească, cărticica pe care o scosese din buzunar în neştire.
                                                                                                 O lucire tremura asupra gîndurilor lui; simţiri nouă descopereau, ca pe o taină, suferinţi peste care
 o  uitare timpurie aşternuse pulbere. Şi îşi amintea că tot aşa, ca «animalul cel mic», se spăimînta şi el odinioară şi urla, pe cînd maică-sa gemea bătută în umbră.
                               POVESTE LA AL ŞAPTELEA PAHAR
    Să-ţi spun o istorie de care mi-am adus aminte, îmi zise prietinul Gavrilaş, după masă. De cînd nu ne-am văzut a trecut un răstimp mare de vreme şi eu m-am înfundat acolo în tîrgul acela de provincie. Emoţiuni mari ştii că n-are viaţa de profesor. Evenimentele asupra cărora m-am oprit pot să le număr pe degete. Viaţă săracă de impresii.
    Stăteam acum oîţiva ani în gazdă la o cucoană grasă, cu mustaţă, mare cărturăireasă. îmi da şi mie în cărţi uneori şi-mi vorbea c-o desăvîrşită convingere de o fetiţă cu ochii albaştri şi de un complot împotriva fericirii mele; deasemenea de un dar de bani şi de un drum lung. Eu rîdeam şi mă apăram şi de fata cu ochii albaştri şi de darul de bani, iar cucoana f Casandra, pe jumătate rîzînd, pe jumătate supărată,
 I întindea spre mine degetul cel mare ridicat în sus şi-mi striga eu patos :
    —     Parol doner, domnule Gavrilaş ! Dacă nu-i aşa, cum spun eu, poţi să-mi faci orice!... Cărţile nu spun minciuni...
    Cucoana Casandra avea şi o pisică cu blăniţă argintie, o pisică drăgălaşă şi desmierdată, care-mi să-
 550
 rea pe braţe, îşi arcuia spinarea şi mi se îngrămădea în piept. Am văzut ş-aici în casă la tine un animal din aceeaşi familie; mi-a trecut mai înainte pe subsuoară şi mi-a mîngîiat obrazu'l cu coada-i moale. Şi văzînd-o pe aceasta, mi-am adus aminte de cealaltă şi de vecina mea de peste drum, căci şi vecina mea de peste drum avea ceva din mişcările graţioase ale unei pisici, subţirică, gingaşă şi măruntă cum era. Avea un zîmbet fin, o tremurare uşoară din cap şi prin umbra pe care i-o puneau deasupra frunţii buclele negre de păr, strecura nişte priviri fierbinţi, cu pleoapele pe jumătate închise, nişte priviri primejdioase pentru liniştea sufletului meu, te încredinţez.
   Soţul vecinei mele de peste drum era directorul prefecturii, domnul Demostene Lascar. Ciudat lucru. Cred că şi tu, după nume, poţi să ţi-1 închipui pe domnul Demostene Lascar. Un om nalt, cărunt, cu favorite impunătoare. Un om care păşea rar, cu pieptul înainte, mînuind bastonul departe de trup, — un om care mergea ca-nspre o faptă de vitejie. Şi de treizeci de ani — se ducea şi venea cu aceeaşi înfăţişare eroică. Avea haine curate, purta mănuşi, pălărie tare şi saluta foarte ceremonios. Toată lumea îl ştia, din vremuri vechi, director de prefectură. Era pentru tot oraşul «Domnu Director».
   Şi acest om care trăise singur o mulţime de vreme, care adunase bani şi-şi clădise o casă înflorită cu multe zorzoane, acoperită cu tablă roşie, c-un balcon înecat de iederă şi trandafiri acăţători, — cu doi ani în urmă avusese ideea ciudată să se ‘însoare. Şi s-a însurat. A adus din locuri depărtate o fiinţă mică, gingaşă, fiinţa asta fără astîmpăr, cu privirea neliniştită.
 651
   Gazda mea îi zicea «cucoana Sofiica», şi de multe ori cînd o vedea în balcon, între flori, se uita lung la dînsa şi clătina din 'cap. Cîteodată scotea un «Hm !» nemulţămit, pe sub rnustăţile-i brune.
   Viaţa mea în tîrgul acela îţi închipui că avea puţine plăceri. La cafenea 'nu mă duc, la cîrciumă nici atîta. Stam mai bucuros acasă şi ceteam. E adevărat că într-o vreme obişnuisem a mă plimba la marginea tîrgului; era acolo o luncă rară de arini, plină de flori, şi la marginea ei, înspre satele care se vedeau în văi, un izvor, un arc de cleştar îşi făcea 'drum în vale aproape fără zgomot şi se prelingea pe un pat de ierburi pletoase.
   Era foarte frumos acolo în marginea luncii; depărtările, munţii se vedeau ca într-un vis ,al negurilor ; şi cînd asfinţea 'soarele, negurile scădeau într-o umbră viorie.
   Dar de la o vreme nici la Ariniş nu mă mai duceam. Stăteam cu cartea în mînă pe bucata mea de cerdac. Nici de cetit nu mai ceteam la urma urmei, îmi plecam ochii pe carte numai cînd cucoana Ca-sandra îşi scotea la iveală în preajma mea cheresteaua de fiinţă antediluviană. Altfel pîndeam cu ochii ca o pasere de pradă. îmi plăcea grozav să văd cum se mişcă iute, săltat, cucoana Sofiica, cum se ridică în vîirful degetelor, cum îşi întinde mijlocul, gîtul, braţele, ca să apuce un trandafir ridicat sus în lungul unui stîlp, cum se apleacă peste parmaclîc şi strigă cu glas subţire un căţel urît şi flocos pe care-1 chema Bijucă, cum strecoară pe urmă printre gene o rază de foc spre mine.
   Mă uitam şi vedeam ca sînt în tufele balconului trandafiri care erau aşezaţi chiar în calea mînilor ei mici şi albe, îşi Bijucă, de şi-l striga, nu venea în bal-
 552
 con şi nu sărea dînd din coadă pe braţele ei; şi primeam drept în suflet raza aceea fierbinte a ochilor negri.                                                    ;
   Sînt însă înainte de toate un om cu principii, am în sînge respectul legilor. Cucoana 'Sofiica era soţia domnului Demostene Lascar şi s-a sfîrşit, soţia lui, bunul lui trebuia să rămîie. Eu n-aveam decît o singură plăcere : să privesc spre ea, ca-nspre florile balconului. Şi asta era mult pentru ceasurile mele plictisite. Cel puţin aşa îmi închipuiam eu. De atunci şi pînă acuma am mai îmbătrânit.
   Azi aşa, mîni aşa, domnul Demostene Lascar umbla ca un ceasornic. La ceasuri fixe se ducea, la ceasuri fixe se înturna acasă. Sara, la ceas fix ieşea şi făcea o plimbare pînă la cafenea şi se întorcea într-un tîrziu: îi rămăsese obiceiul acesta şi fumatul tutunului, de pe vremea holteiiei sale. Cînd cînta muzica la grădină, ieşea tot la ceas fix cu cucoana Sofiica, şi, la zece jumătate cel mult, se întorceau.
   Cît sta domnul Demostene acasă, balconul era pustiu. Cînd ieşea să se ducă, soţia sa îl petrecea pînâ la portiţă, pe urmă repede suia în balcon şi-şi ga-sea acolo o mulţime de îndeletniciri. O vedeam un sfert de ceas c-o cusătură, pe urmă umbla de colo-colo . alcătuind un buchet de flori, — apoi se aşeza visătoare, cu tîmpla sprijinită într-o mînă, şi-şi pleca ochii frumoşi asupra unei cărţi.
   Viaţa mea avea oarecare farmec. Priveam la vecina mea ca la ceva gingaş şi-n acelaşi timp lăsam să pătrundă în mintea mea, nedesluşit oarecum, însă cu atît mai plăcut, un gînd : că multe din cele ce se fac peste drum, cînd domnul Demostene e la împlinirea datoriilor sale, — se fac pentru casa în care locuiam eu. Şi dintre locuitorii casei, nu pentru mustăcioasa
                                                                                                                                                                553
 mea gazdă apăreau la lumină trandafirii, cartea şi profilul gingaş al cucoanei Sofiica.
   Intr-o zi un eveniment de samă a zguduit liniştea uliţii noastre. O mulţime de oameni au început a chiui, a urla, a şuiera, — treoînd răsfiraţi în goană, la vale. Un mahalagiu plugar alerga înainte cu capul gol, c-o furcă înălţată. Alţi mahalagii, cu gurile căscate, cu ochii bulbucaţi, se perindară după dînsul. Copii desculţi cu capul gol săreau apoi, ca nişte ţapi, rîzînd şi ghiontindu-se, şi la urmă şi vardistul nostru îşi ducea cu greutate, poticnindu-se, burta uriaşă. îşi dăduse capela pe ceafă şi tropăia mărunt, cu tesacul scos.
   Era într-o zi călduroasă de vară. Pe ferestrele deschise locuitorii mahalalei scoteau capetele deşteptaţi de larma aceasta năprasnică.
   Cucoana Casamdr,a sări şi ea spăimîntată din somnu-i de după amiază ; şi pătrunzînd cu greutate în cerdac, apoi, din cerdac în ogradă, începu să întrebe ciT uimire, cu un glas ascuţit:
   —   Ce-i ? ce-i, mă rog ? ce s-a întîmplat ?...
   Se uita la cer, căutînd cu ochii vreun balaur năprasnic pe urmă înaintă pînă la portiţă şi privi în urma celor ce alergau, şi deodată se întoarse în loc şi începu a cerceta prin ogradă.
   —   Unde-i Osman ? ţipă ea apoi cu groază.
   Osman se juca în fundul ogrăzii cu Bijucă de peste
 drum.
   Deodată din cerdacul înflorit al vecinei noastre se ridică un glas melodios :
   —   Ge-a fost, cucoană Casandiră, ce s-a întîmplat ?
   —     Dă, eu ştiu ? strigă cu spaimă cucoana Casandra. A fi scăpat vreun hoţ de la gros...
 554
  —     Cum se poiate? vorbi uimită cucoana Sofiica şi se plecă cu gingăşie peste balcon, privind la vale. Oamenii treceau acuma repede, după veşti.
  Cineva zise trecînd pe uliţă :
  —   Mi se pare că a fost un cîne turbat...
  —     Auzi, zice că a fost un cîne turbat, strigă cucoana Casandra. Vecina noastră dădu drumul unui ţipăt uşureii: Vai 1 şi-şi duse mînile la frunte, şi se plecă puţin pe spate. Ii şedea foarte bine aşa. Apoi îşi potrivi buclele, pipăindu-le uşor. Şi chemă cu voce îngrijată : Bijucă, Bijucă !... unde eşti ?...
  —     L-am văzut pe aici, prin ogriadă... zise de dincoace gazda mea.
  —     Cum se poate ? A ieşit atunci în drum, cînd s-a dus Demostene la prefectură. Unde-i ? Bijucă! Nu i s-a întîmplat nimic ?
  Intr-o pornire de grijă pentru fiinţa aceea cu patru labe şi cu păr cărunt şi miţos, cucoana Sofiica, vecina noastră, coborî mărunt treptele de piatră, smunci portiţa, trecu cu mişcări graţioase uliţa, şi intră în ogradă la noi.
  —     Vai, cucoană Casandră I zise ea cu grijă, cu obrajii uşor rumeniţi. Nu i s-a întîmplat nimic ? unde-i ? Bijucă, Bijucă, vino-ncoace. Unde-ai fost, obraz-nicule şi răule ?...
  Căţelul dădu fuga şi începu a se gudura şi a se rostogoli prin iarbă la picioarele ei.
  —     Oare nu i s-a întîmplat nimic ? întrebă vecina noastră şi privi cu neîncredere spre căţel. Apoi îşi ridică spre mine ochii.
  Eu răspunsei fără voie, mişcat de apropierea ei:
  —     Nu cred, nu l-am văzut în uliţă. S-a jucat aici foarte cuminte...
  —   Da ? răspunse ea, şi mă privi cu recunoştinţă.
                                                                                                                                                               555
   Apoi vecina noastră nu se grăbi să-şi ia căţelul şi să se întoarcă la balconul ei. Mai stătu de vorbă cu gazda mea.
   Şi încet, aproape pe nesimţite, se apropie de cerdacul unde eu ceteam ca totdeauna. Acuma nu mai ceteam : acuma priveam spre vecină.
   A, era foarte nostimă cucoana Sofiica ! Avea trup puternic şi mlădios, un trup plin şi un mijloc subţire,
—   şi ochii deodată mă priviră cu pleoapele pe jumătate închise. Premelege, la privirea aceea mi-am simţit inima ou totul înfierbîntată, bătînd grăbit. Căci nu era numai privirea strecurată, — era şi o tremură-tură iute a capului, era ş-o mişcare a mijlocului, care făcea să-i unduiască şi să i se abată într-o parte rochia ca bătută de vînt.
   —  Ce ceteşti dumneata, domnule Gavriilaş ?...
   Nu mă simţeam în stare să-i răspund. întinsei numai cartea. Şi ea îşi întinse capul şi încruntă puţin sprinceana. Făcu o mutră oţărîtă, parcă ar fi băut ceva neplăcut, dar şi aşa îi şedea bine, crede-mă. Zise rîzînd :
   —     Ah! o carte de filosofie... Credeam că-ţi plac romanele. O carte de filosofie n-aş ceti niciodată. De un roman însă nu mă dau în lături...
   Rîsul ei parcă-mi gîdi'la inima.
   —     Şi barbatu-meu e filosof... zise ea. In privinţa asta nu ne înţelegem...
   Şi porni şi mai tare a rîde, întorcîndu-se spre cucoana Casandra. Rîdea şi gazda mea, fără să ştie de ce. începui şi eu a rîde, — şi simţeam o serioasă pornire, privind mişcările trupului şi zbaterea sînilor, şi gîtul dezvălit, -şi buzele puţin răsfrînte a batjocură, buze umbrite de un uşor puf de piersică. Ah, gura aceea şi ochii aceia... Grozav lucru, prietine... Am
 556
avut deodată sensaţia unei sărutări, sen&aţia de beţie a unei sărutări, ş-am închis ochii... Dar asta era o părere numai, — şi vecina fugea grăbită cu căţelul ei; şi eu mă gîndeain dacă n-aş muri, ori dacă n-aş fi în stare să mor, — pentru o sărutare adevărată.
   Aşa am fost eu fericit cu ochii numai o vreme. Eram om tare, după cum ţi-am spus, om cu respect de legi şi de bunul altuia 1 Puteam să-mi îngădui însă din cînd în cînd un schimb de vorbe cu cucoana Sofiica, cînd venea să-şi ieie pe Bijucă, ori s-o privesc cum îşi alcătuieşte un buchet şi cum face graţii în balconul ei, ştiindu-se spionată de privirile mele.
 - Ş-avea, dragă, un rîs, ş-o privire, — asupra cărora astăzi nu m-aş mai putea înşela.
   Şi să vezi ce mi se întîmplă într-o noapte.
   Izbucni deodată semnalul prelung şi spăimîintat al trîmbiţii de la pojărnicie.
   In fund, în partea de jos a tîrgului, crescu un răsărit repede de lună, pe urmă o vîlvoare galbenă umplu cerul. Răcnete începură să tresară prin vecini. Răcnea cu mîna la cap şi cucoana Casandra, şi se tîn-guia :
   —      Vai de mine şi de mine, de acu arde tîrgu, draga mea...
   Eu coborîsem în uliţă şi priveam cum creştea cătră cer pînza de flăcări, cum se îndesa un fum sur într-o lucire neclintită şi cum fulgerau prin fumul acesta scîntei izbucnite din pojarul de jos. Prin lumina slabă, ca de patrar de lună, treceau grabnic locuitorii mahalalei. Se duceau ca la o privelişte frumoasă.
   In depărtare se auzea zvonul greu — duruitul pompelor şi al furgoanelor pompieriei.
                                                                                                                                                                   557
   Deodată în balconul cu trandafiri, .gîcii umbra vecinei mele. Ii auzii şi glasul melodios.
   —     Vezi, dragă, şi nu sta 'mult... Acasă, singură, numai cu slugile, mi-i frică... Ba încă mi se pare că şi ele s-au dus la foc...
   —     Nu te teme, răspunse cu demnitate domnul Demostene. în vecini toată lumea e deşteaptă... Iaca şi domnul Gavriilaş... Bună sara, domnule Gavrilaş... Dacă nu te duci la foc, te rog fii bun: uite, nevastă-mea rămîne singură...
   —     A, da, cum nu, cu plăcere... fiţi sigur, dbonnule Lascar... vorbii eu cu un desăvîrşit cavalerism, şi strînsei mîna pe caire mi-o întindea ceremonios domnul director al prefecturii.
   —     Să nu stai mult!... răsună glasul argintiu din balcon.
   —     Nu, nu! răspunse domnul Demostene şi porni domol, cu bastonul lui şi cu memsu-i măreţ, la datorie.
   Uliţa ise golise: rămăsesem singur la poarta caselor vecinei mele, ca un stîlip prin lucirea slabă. Cucoana Caisandra. se tîoguia, ca o bolnavă, prin odăile ei.
   0 auzeam numai; n-o vedeam.
   Mi se părea ciudată slujba asta de paznic de noapte, pe care o primisem cu lattta bunăvoinţă, cel puţin ciudată. Nu ştiam ce !să fac. Mă întorsei în loc: voiam să încap a mă plimba de colo-colo, cu mînile la spate. Peste parmaclîcul balconului se plecă silueta cucoanei Sofiica. Mă oprii. îmi vorbea cu jumătate de glais.
   —   Domnule Gavrilaş, <nu ştii, casele cui ard1?...
   —     Mi se pare că ard dughenile ovreilor... răspunsei, tot cu aceeaşi tatonare.
   —   Mare foc !... îngînă cu frică vecina.
 558
  Eu nu ştiam ce să răspund. Trecu un răstimp. Cucoana Sofiica păru a-şi aduce aminte ide starea mea de paznic de noapte. începu a rîde.
  —      Domnule Gavrilaş... cum Stai dumneata aşa singur, în drum... Dacă vrei, poftim aici, în balcon... De-aici se vede mai bine incendiul.
  începu isă-mi bată inima. Deschisei portiţa, o închisei încet, şi isuii treptele de piatră. Vecina se tră-s'ese în urnibră. îmi împinse un scaun.
  —   Poftim, şezi... vorbi ea cu prietinie.
  Noaptea era liniştită, ifără nici o aburire de vînt.
  Dim zare săgetau sdîntei spre înălţime; ş-o 'lucire tainică venea pînă în fundul balconului, descoperind ■parcă, ori aseunzînd uşor, faţa visătoare a tovarăşei mele. Trandafirii împrăştiau un miros dulce.
  —      Ce carte de fîlosofie ai mai cetit? mă întrebă deodată cucoana Sofiica şi începu a rîde uşor, parcă rîdea din guşă un porumbel sălbatic.
  Răspunsei galant:
  —   Din zi.ua aceea, nu mai cetesc filosof,ie.
  —   Aşa ? şi de ce ?...
  Nu răspunsei. iNu ştiam, ce să răspund.
  —   Domnule Gavriilaş, nu iei o dulceaţă ?
  —   Nu, mulţămesc...
  —      Cum se poate? dumnitale nu-ţi iplac lucrurile dulci ?...
  Iar rîdea acuma, ceva mai aţîţat. Trecu pe lîngă mine, foarte aproape de mine. Bluza ei uşoară de matasă mă atinse, — un miros fin, un parfum necunoscut mă învălui.
  O aşteptai tulburat, în întunericul balconului.
  Apoi îi auzii glasul, dinlăuntru:
  —   Poftim, domnule filosof...
  Intrai într-o odăiţă, în care o lampă mică, cu aba-
                                                                                                                                                                    559
  jur trandafiriu, împrăştia o lumină slabă. Aceea trebuia să fie odăiţa ei. Aşa îmi închipuii cel puţin. Plutea în ea parfumul necunoscut. Eira plină de lucruri ca o cutie cu jucării. Pe o măsuţă de lemn roş, mă aştepta dulceaţa şi paharul cu apă. O undă de răcoare venea pe fereastra deschisă şi făcea să fîl-fîie lin transparentul lăsat.
   Vecina se lăsă pe canapeaua mlădioasă de lîngă geam. Avea căutătura ei printre gene, — parcă strecura .sipre imine o dungă de foc. Şi buzele-i uşor răs-frînte aveau o încreţitură de rîs batjocoritor. Mă privi un răstimp ; plecai ochii. Pe urmă, cînd îi ridicai, o văzui cu pleoapele plecate; ciugulea cu degete neliniştite un canalf de la sulul canapelei.
   Un duruit de -trăsură crescu în uliţă. Avu un ţipăt slab ivşi răsări îm picioare.
   —   A ! barbatu-meu I
   Dar trăsura trecu, vuietul i sa pierdu în depărtare. Ea stătea cu mîna dreaptă pe inimă şi răsufla grăbit. Se apropie iar de mine, simţii pe obraz fluturarea horbotelor. Trecu cu tablaua. Şi eu tot stam pe loc, ca o-.st'încă cu principii. Şi cînd o văzui intrînd iar, cu zî-mbetul ei, cu înmlădierea- gingaşă a întregului trup, întrebai:
   —   Nu ieşim, în balcon ?... ■
   —     Da, să mergem, acolo-i mai răcoare... Acuşi vine şi filosoful celălalt... O să mai staţi de vorbă...
   Şi rîdea. Acum simt bine rîsul ..acela... Ca o lovitură de bici...
   Prietinul meu tăcu. Zise serios:
   —     Asta-i povestea mea. De Cînd a început a mi se ivi în cap fire argintii, am înţeles mai bine istoria aceea a norocului, care o dată în viaţa omului intră pe uşa şi iese pe fereastră. Trebuie să ştii să-l
 560
 opreşti. Se vede însă că norocul acesta intră într-o weme cînd omul n-are destulă minte. Se vede că atunci nu preţuiam destul viaţa. Tu ce zilei ?
   —    Eu zic că s-fînşitul poveştii îţi face cinste...
   —       Hm 1 Se poate! Nu te cred. Şi prinse a rîde cu puţină amărăciune. Eu nu găsesc nimic de admirat la vîrstă în care s-a petrecut întîmplairea aceasta. Aş putea zice că la asemenea vîrstă ise petrec -multe prostii de care pe urmă ne piare grozav de rău...
  ADEVĂRUL ASUPRA UNEI OTRĂVIRI
Cred că a venit vremea să niisiipim toate neadevărurile care se şopteau nu .demult în jurul întâmplării -de la balul clubului militar din orăşelul nostru. Doamna Cristina Munteanu nu aire nici o vină; de altminteri chiar bolnava, bătrîna Fani Bernstein, poate fi îndestulătoare mărturie acuma, cînd şi-a venit în simţire.
   E foarte adevărat că doamna .Cristina- Munteanu e o fire foarte violentă, aista se ştie. Pricina e viaţa retrasă pe care o duce poate, precum şi nemulţămi-rile casnice : căci dumneaei nu voia isă ieie pe domnu Dumitru Munteanu, un simplu vameş. Cucoana Cristina aşa spune, că n-a voit să-l ieie în căsătorie; dar aista nu prea e aproape da adevar. Noi ştiim bine cum s-au petrecut lucrurile; sîntem vechi prietini ai familiei. E adevărat că dumneaei, în întîm-plarea cu bătrîna evreică, n-are nici o vină ; <ftr asta nu ne împiedică să arătăm o mulţime de scăderi pe care, ca orice fiinţă omenească, le are cucoana Cri-stina.
   In singurătatea căsuţei sale încununată de iederă,
 562
acolo, la hotar, cucoana Criistina îşi petrece zilele cetind..                                       ,                ,
   —      Asta-i singura mea mînigîisre... mărturiseşte dumneaei cu un zîmbet obosit.
   Iese de obicei în balcon, cu cartea în mînă. Stă plecată un timp asupra foilor cu slove mărunte care cuprind poveşti tragice de dragoste; după aceea lasă mînile pe genunchi şi în liniştea zilei urmăreşte mişcarea sătişorului revărsat în apropiere pe o costişă, priveşte linia unduioasă pe care rîuşoirul de hotar o duce printre holde, ascultă un cîntec de dor care adie dinspre pichetul grănicerilor.
   E îmbrăcată aproape totdeauna într-un capot elegant japonez, cu flori mari felurit colorate. Părul său frumos, — ridicat cu măiestrie în trei etaje, — străluceşte ca un abanos în umbră. Faţa palidă e luminata de doi ochi mari, melancolici, peste care se lasă din cînd în cînd, cu mişcări line de aripi de fluturi în odihnă, pleoapele cu gene lungi, catifelate. Nu se poate zice că nu-i frumoasă cucoana Cristina. îşi îngrijeşte multă vreme, lîngă pudre şi cosmaticuri, părul şi faţa; şi se priveşte lung în oglindă înainte de a ieşi în balcon, cerfcetîndu-işi toate liniile obrazului în faţă şi profilul şăgalnic cu nasul puţin ridicat la vîrf, «ca la pariziene», cum ziice dumneaei.
   Trecători destul de deşi umblă pe drumul vămii. Unii cunosc pe Dumitru Munteanu, vameşul; se dau jos din trăsură şi suie o clipă în balcon. îndată cucoana Cristina ridică bărbia şi scoate din cutele capotului ochelari mărginiţi cu aur; un lămţujel fin, cu scîmteieri de foc, tresare, se zbate printre degetele sale; şi ochii negri privesc curioşi, micşoraţi puţin, prin sticle.
   Musafirul se descopere, se înclină ca să sărute o mînă care e întinsă cu lene, lăsată moale; ipe urmă întreabă .de sănătate şi se aşează pe un iscaun, 'după ce mîna a făcut un semn de polftire, cu destulă gingăşie.
   Dumitru Munteanu îşi potriveşte surtucul cam boţit şi ros la coate. Mărunt şi gras, cu un nais mare pe un obraz ispăriat, îşi caută îşi el un loc într-un colţ, şi cearcă să zîmbească cu mîndrie oînd cucoana Cristina începe a vorbi cu înmlădieri legănate de glas, uimiflîndu-şi uşurel nările.
   —     Ce mai veşti prin tîrgul nostru ? Oe mai ştiţi din Bucureşti... întreabă cu interes cucoana Cristina, şi se pregăteşte să asculte răspunsul cu cea mai mare luare-aminte.
   —     Intr-adevăr, aici ne plictisim... adaogă ea după un răstimp. Abia aştept petrecerea care se pregăteşte în oraş. Dumitra I (şi se întoarce spre vameş) —• unde am pus cartea cea ilustrată pe care am primit-o de la madam Bărtmlescu ? Am primit o scrisoare tare drăguţă, în care madam Bănbulescu, soţia .deputatului, mă angajează să viin numaidecît cu orice preţ, la petrecerea ce se dă la grădina primăriei... De dats treibuie să mă duc, negreşit... Unde-i ilustrata aceea, Dumitre?...
   Vameşul se scoală zîmibitnd bucuros de pe scaunul lui, îşi şterge faţa asudată, şi găseşte cu multă uşurinţă, în antnet, rândurile doamnei Bănbulescu.
   —     Astă-i ? întreabă cu gingăşie cucoana Cristina, potrivindu-şi ochelarii.
   —     Drăguţă madam Munteanu I... Da, asta-i... Nu se poate să reifuz... Trebuie să mă duc numaidecît...
   Vameşul şi-a luat locul de umilinţă, potrivindu-şi cît se poate de bine surtucul pe el, şi trăgîndu-şi cu
 564
vîrful degetelor celor mici manşetele. Dar parcă nici tn-ar fi pe lume. Cucoana Cristina nu-1 bagă în samă.
   Un copilaş slăibuţ, negru, cu ochi scăpărători, un copilaş de trei ani, dă năvală în ibalcoin şi se repede spire maică-sa care-şi scoate îndată ochelarii şi-i întinde braţele.
   —     Ţigănuşul mamei! ţipă cucoana Cristina cu dragoste. Unde-ai fost, ţigănuşul mamei ?
   Copilul începe a ipl'înge deodată, în toncî nd spărios capul şi privind cu ură pe musafir. Se opreşte cîte-o clipă şi strigă ascuţit: Mă ! mă 1 — apoi iar porneşte a pl'îngs. — Cu multă dragoste îl trage la pieptul său cucoana Cristina şi-l sărută, mîngîindu-1 cu glas subţire :
   —  Ţigănuşul mamei, ţigănuş !...
   Musafirul face haz cu oarecare stînjenire, apoi se ridică, se apleacă spre braţul întins al cucoanei Gri-stina, se apropie de bărbatul zîmbitor, îi scutură mîna, coboară treptele, se urcă în trăsură şi pleacă, mai salută o dată larg cu pălăria balconul încununat de iederă.
   După o asemenea plecare doamna Munteanu ră-mîne abătută. Se plimbă de cîteva orii încolo şi încoace, ferind cu braţul pe ţigănuşul care i se pune în cale .şi deodată se îndreaptă cu un zîmlbet ironic spre vameş :
   —     Mă rog, te-aş întreba eu, cînd avem să ieşim din pustietatea asta ? Poţi să-mi spui ?...
   Dumitru Munteanu nu poate să răspundă, după cum n-a putut răspunde în atîtea rînduri, cînd aceeaşi întrebare i-a .fost zvîrlită ca o săgeată.
   Caută să zimbească cu strâmtorare şi-şi întoarcc faţa largă spre soţia sa.
                                                                                                                                                        565
   —     Iar începi, Gristino ? Nu ţi-i lehamite de atîta sfadă ?...
   —     Sfadă ? asta se chiaimă sifadă la dumneata ? Dacă te întreb omeneşte cînd o să ieşiim din pustietatea asta, se chiamă că vreau să mă sfădesc?
   —  Lasă-mă, frate. N-ai altă vombă ?...
   Cucoana Cristina se supără şi armonia feţei i se tulbură, ca un lat limpede la bătaia furtunii
   —     Altă vorbă ? altă vorbă ? altă voribă ? răcneşte ea ascuţit. Altă vonbă ? De o mie de ori ţi-am spus, şi 'de o mie de ori am să-ţi islpun. Nu mai pot suferi ! Eu cu altă viaţă am fost învăţată ; nu mai pot suferi 1 Niciodată n-ai putut pricep3 că nu mad pot trăi aici! Niciodată n-ai putut pricepe că trebuie să faci ceva să intrăm în lume, să trăim şi noii!...
   —     Ce să fac, frate ? Nu eşti mulţămită că avem o bucăţică de pîne ?
   Cucoana Cristina îl priveşte drept, cu ochii plini de ură. Apoi, cu gla'sul şuierat, îi zvîrle vorbe rara:
   —     Că avem o bucăţică de pîne!... Eşti un imbecil 1... Că avem o bucăţică de pîne! Ce te uiţi aşa la mine ? Eşti un imbecil I...
   O mînie grozavă pare a umfla toate vinele obrazului vameşului. Izbucneşte într-o sudalmă înfricoşată ; şi pe loc îşi şterge fruntea de sudoare cu batista scoasă repede din buzunar, îşi încovoaie spinarea şi se strecoară iute spre cancelarie, pe cînd cucoana Cristina, cu un ţipăt, a căzut pe scaun şi a rămas privind în urma lui cu dispreţ nemărginit.
   După aşa scenă e tristă soţia vameşului. Plînge şi caută în trecutul vieţii ei de fată atîtea clipe fericite, atîtea clipe fără grijă ! In Tătăraşii Iaşilor, în căsuţa veche, — cu pensia puţină, — trăia greu odată o văduvă cu două fete, — dar de-atunci e
 566
mult, şi trecutul e altul cînd se îmbracă în vălu-i luminos, risipind peste năcazurile şi durerile trecute pulberea puţinelor clipe senine.
   După aşa scenă, se strecoară în umbra gîndurilor ei încet-încet, cu cît liniştea vine, un chip nelămurit, o icoană înecată într-un abur: poate figura unui tînăr advocat din oraş, poate figura unui ofiţer subţirel...
   Acesta este adevărul asupra cucoanei Cristina, adevărul curat; şi iată adevărul şi asupra întîmplării din zilele trecute.
   Vameşul n-a voit să vie la balul ce se da în orăşel, la cercul ofiţerilor. Niciodată nu voia să vie la asemenea petreceri; iar vămeşiţei prea rău nu-i părea pentru aceasta. Dumneaei a venit, — de şi are un copil de cinci luni. Pentru o petrecere rară.'însă, poţi îndura cîteva năcazuri. A învăluit copiluil bine în flanele calde şi a străbătut în două ceasuri cu trăsura, în amurgul serii, drumul de la vamă pînă la tîrg.
   Acolo cucoana Cristina avea o prietină, o evreică tare cumsecade, al cărei bărbat era proprietarul caselor în care ofiţerii îşi aveau cercul. Locuinţa prietinei dădea în sala mare, a tuturor. Putea lăsa copilul într-o odaie, într-un coilţ de divan şi putea veni în orice clipă să-l vadă şi să-l hrănească. Tînără Mari Bernstein petrecea şi ea cu lumea bună a tîrgului. Iar bătrîna, soacra, mama bancherului sta acasă. Tocmai bine, ca să bage de samă şi de copilaş.
   In sara aceea cucoana Cristina era îmbrăcată în alb, — coloarea cea mai dragă ,a ei. Avea un zîmbet de mare fericire; se grăbea să-şi aşeze copilul la căldură, căci afară bătea vînt aspru de dechemvrie, —
 şi asculta cu inima bătînd acordurile muzicii, care se pregătea să înceapă.
   Aşezîndu-şi copilul, cucoana Cristina vorbea repede, printre unde de rîs :
   —     Dragă Mari, de cînd nu ne-am văzut ? De jumătate de .an. Am avut de atunci nacazul acesta... Să mă crezi că nu sînt bucuroasă de copil mic... Mă năcăjesc mai ales cu aflăptatul... Dar am descoperit un mijloc tare uşor să-l împac... I-am adus într-o sticluţă partea lui... Aşa mi-am uşurat şi eu sînul: şi are şi el lapte bun... Ce să fac ? Dacă nu pot găsi doică... Şi cît am căutat!... Iaca, laptele l-am pus în pahar, în ocniţa sobei, să steie călduţ... Şi peste un ceas, numai vin să-l hrănesc...
   Cucoana Cristina era veselă şi nu mai spunea cu cît năcaz,’ cu cîtă suferinţă îşi uşurase sînii. Dar pentru o petrecere, face. Copilul dormea. întinse braţele şi apucă mînile prietinei sale şi trecură iute, nesimţite, în răceala coridorului; apoi intrară în căldura parfumată şi în lumina puternică a saloanelor.
   Acolo, multe cunoştinţi. îndată începu vorbă, cu nespusă veselie. Bufetul era îngrijit şi cucoana Cristina îi făcu cinste la cea dintăi poftire. Apoi o melodie lină, cu legănări, începu să adie, — şi părechile colorate porniră vîrtej, ca-n zbor.
   Dusă de sublocotenentul Nicodim, un băiat tînăr, subţire, fără mustaţă, — cucoana Cristina, înmlă-diindu-se, uşurată de toate năcazurile trecute, începu să plutească spre o ţară de încîntări. Dumitru Munteanu, vameşul, rămînea în urmă, în urmă tare, într-o pîdă deasă.
   După acest întăi vals cu o veche cunoştinţă, cucoana Cristina se simţi ameţită. O bucurie neţărmurită îi furnica prin toate mădularele. Avea o privire
 568
 îndrăzneaţă şi învingătoare; avea vorbe iuţi, cu zîm-bete fine, — care ţineau în loc pe tînărul palid şi subţirel.
 —      Eu nu înţeleg cum puteţi sta în singurătatea aceea... rostea încet, cu oarecare mîhnire, Nicodim.
 —      Dacă ai şti... murmura cu glas înăbuşit cucoana Cristina şi un val cald, de mîngîiere, de voluptate i se tălăzuia în piept şi privea spre tovarăşul său, cu ochii negri luminoşi, peste care pleoapele cu gene lungi se lăsau domol, ca aripile unui flutur obosit. Iar orchestra cînta lin şi părea că se îndepărtează, se ridică, în acorduri supirapămînteşti.
 Puţin a lipsit cucoana Cristina. Voia să-şi vadă copilul. Trebuia să se întoarcă îndată; o aştepta Nicodim căruia îi făgăduise mazurca. Se repezi fîşîin-du-şi dantelele, intră în răceala coridorului, apoi în căldura molcomă, în liniştea şi în lumina scăzută a odăii unde lăsase copilul. Bătrînă stătea înaintea focului, în jîlţ şi-şi isprăvise ceaşca de cafea cu lapte.
 —      S-a deşteptat băieţelul... şopti bătrînă. Aşteaptă mîncare...
 —      îndată... îndată... rosti repede cucoana Cristina şi se apropie de ocniţa sobei.
 Dar îşi retrase mirată mîna. Paharul cu lapte al copilului lipsea. Se întoarse spre bătrînă şi o întrebă cu gingăşie:
 —   Nu ştii mata unde-i laptele ?
 —   Care lapte ?
 —      Eu am pregătit anume lapte. L-am stors în pahar, ca să fie mai uşor de dat...
 Bătrînă păru că pricepe, însă cu grozavă uimire.
 —   Cum ?... laptele din ocniţă era pentru copil ?
 —   Da.
 —   Ah!...                          ,
                                                                                                                                                                  569
   Bătrîna a scăpat ceaşca din mînă şi a început a geme căscînd cu greutate fălcile la răstimpuri regulate, ca un .peşte care moare pe uscat. Abia gemu:
   —   L-am băut eu... cu cafea...
   Şi începu să geamă lugubru, parcă o cuprinsese un dezgust nemărginit de viaţă şi îşi trăia acuma cele din urmă clipe. Copilul, spăriat, răcnea. Cucoana Cristina deschise uşa şi dădu un ţipăt; şi îndată porniră tropote, îndată năvăli lumea ca la o mare primejdie în jurul bătrînei care se zbătea în jîlţ.
   Acesta este adevărul. Cucoana Cristina n-a avut alt amestec în aşa zisa otrăvire a bătrînei Fani Bernstein. Tot ce s-a spus au fost scornituri; şi cucoana Cristina încredinţa, cu un zîmbet obosit, că toate se da-toresc nevestei directorului prefecturii care avea o deosebită prietinie cu tînărul Nicodim, «o prietinie care acum s-a desfăcut pentru totdeauna», adaogă cucoana Cristina, lăsîndu-şi domol genele catifelate pe ochii negri.
                                                  DARE DE SAMĂ
                                       DESPRE MOARTEA SUBPREFECTULUI VASILESCU
Cucoana Georgeta, soţia domnului Gavril Va-sillescu, «cel mai iubit subprefect al nostru», era una dintre fiinţile nostime de pe meleagurile noastre. Era o cucoana frumoasă pot zice, nici naltă nici măruntă, foarte serioasă la înfăţişare, rîzînd rar, purtîndu-şi cu mîndnie rochiile de ultima modă, cu părul balai buclat totdeauna, cu obrazul alb pudrat cu îngrijire în fiecare ceas >al vieţii.
   Era o fiinţă care mărturisea că se plictiseşte în tîrgul său de reşedinţă. Stătea în cerdacul casei curate, răspundea dînd încet din cap saluturilor de toate felurile, saluturilor cunoscuţilor şi funcţionarilor, şi părea dusă pe gînduri, cu buzele strînse, cînd îşi ridica pălănia pleoştită în faţa ei vreun cetăţean umilit al tîmguluî ori al satelor de primprejur.
   Făcea şi primea vizite. Ea păşea întăi, şi domnul Gavril Vasilescu venea în urmă ; ea ieşea întru în-tîmpinarea oaspeţilor şi domnul Vasilescu se trăgea mai la o parte şi zîmbea fericit.
   Şi la cafeaua în ceşcuţe cît un degetar, cucoana Georgeta făcea o mărturisire:
   —   Eu viaţa mi-o petrec în singurătate. Doar du-
                                                                                                                                                            571
minica vine căpitanul pe la noi. Stă la noi, ila masă. In altă parte nu s-ar duce, să-l tai. E un om foarte mîndru. E un om de familie prea bună, şi, vorbind cu el, îmi aduc aminte de viaţa pe care am petrecut-o la părinţii mei...
   După vorbele acestea, cucoana Georgeta închidea o clipă ochii, parcă voia să-şi aducă aminte de ceva ; iar domnul Gavril Vasilescu se învîrtea împrejurul musafirilor frecîndu-şi mînile. Din cînd în cînd îşi lăsa capul pe-un umăr, şi, închizînd pe jumătate ochii şi zîmbind, punea o întrebare, dar cu multă dulceaţă, cu mare luare-aminte. Mulţămit după aceea, îşi mîn-gîia barba săracă, roşcată, care-i împodobea faţa prelungă, uscată şi palidă şi se retrăgea nesimţit spre lucrările lui. Cucoana Geprgeta îl petrecea cu ochii şi mărturisea cu un suspin :
   —     Soţul meu are mult de lucru... E foarte împovărat... Fără el, nu se face nimic...
   Şi domnul Vasilescu, ca şi cum ar fi auzit, intra iarăşi în vîrful degetelor, pleca pe umăr capul şi zîmbea cu dulceaţă, mărturisind :
   —   Eu, întăi de toate, caut să-mi fac datoria...
   Căpitanul Faranga, despre care vorbea cucoana
Georgeta, era un bărbat cărunt, încă în putere, un pensionar care-şi petrecea ceasurile goale în căsuţa de peste drum, îngrijindu-şi de sănătate şi de hulubii jucăuşi. Ducea o viaţă regulată, măsurată cu ceasornicul. îşi zbuciuma în fiecare dimineaţă, într-o gimnastică chinuită, mădularele; umbla desculţ prin roua din iarba ogrăzii, observînd din punct în punct învăţăturile popei Kneipp; şi duminica, la unsprezece şi jumătate, îmbrăcat în uniforma de gâlă, cu toate decoraţiile, venea la masă. Cucoana Georgeta ştia să-i facă nişte clătite minunate, iar căpitanul is-
 572
torisea întăi ceva din viaţa trecută a familiei lui boiereşti, pe urmă o întîmplare grozavă de pe vremea războiului. Asta era plăcerea nevestei subprefectului : să steie de vorbă cu un om de familie bună şi să-şi aducă aminte şi de trecutul ei.
   Dumneaei mai admira, vorbind cu cunoscuţii, şi preceptele higienice ale căpitanului. Cu deosebită plăcere îl privea cum ia la sfîrşitul mesei «o doză» de sare din solniţă, pe vîrful cuţitului, cum o învăleşte într-o foiţă de ţigară şi cum o înghite repede, cum o hăpăieşte, cuvîntînd cu pătrundere :
   —   Numai asta ţine stomacul în bună rînduială...
   Tot aşa de nobil la urma urmei era şi somnul său de după cafea, un somn scurt, cald, horăit uşor, cu gura puţin căscată, cu obrazul rumăn alungit, un somn nu tocmai comod în uniforma ţapănă.
   Subprefectul era un om foarte iubit. De la centru era găsit oricînd în bună rînduială. Er.a un om obişnuit cu slujba. Cu supuşii săi iarăşi se împăca. Supuşii săi, în tîrg, erau negustorii din neamul lui Israel, oameni cuminţi, care-şi căutau de interese. Domnul Vasilescu îi cerceta din cînd în cînd, le vorbea blînd, cu zîmbetu-i blajin, privindu-i cu plăcere; nici nu-i prigonea, nici nu le făcea procese de contravenţie ; la sărbătorile de toamnă intra cinci minute în sinagogă «ca să facă o mulţămire» ; şi toată lumea îl saluta cu prietinie şi la toată lumea răspundea cu un salut larg, ducîndu-şi înainte pălăria şi îndoin-du-se puţin în laturi. Un om aşa de liniştit şi de blajin, un om aşa de iubit, mai rar se putea găsi.
   De şi nu se trăgea din familie de boieri, era preţuit de căpitanul Victor Faranga. Din zi în zi se împrie-tineau, se legau tot mai strîns, şi de la o vreme începură a se vedea şi în unele seri. Subprefectul
asculta istorii felurite şi sfaturi higienice, şi cucoana Georgeta îşi amintea, cînd aducea cafeaua în ceş-cuţele cît degetarul, despre viaţa în familia sa, o viaţă iliniştită şi foarte morală.
   De multe ori, în aceste seri intime, domnul Gavril Vasilescu îşi aducea aminte de o hîrtie, ori de un negustor care-i ceruse ceva. Cu o vădită părere de rău pleca să-şi îndeplinească datoria. Cucoana Georgeta îl petrecea pînă la uşă ; întorcea în urma lui cheia, căci era foarte fricoasă, şi de oameni străini, de necunoscuţi, grozav se temea; şi se întorcea la istoriile căpitanului.                                               ;
   Aceasta a fost viaţa acestor doi soţi: a acestei soţii dintr-un neam de boieri, a acestui funcţionar dubit şi respectat de toţi concetăţenii săi. Singura scădere era cheltuiala prea mare a casei, de şi copii nu aveau. Dar cucoanei Georgeta îi plăcea să umble bine îmbrăcată, frumos gătită după cea din urmă modă, iar subprefectul mărturisea zîmbind cu prietinie că el la parale nu se uită, — şi cînd va muri n-are să se găsească în saltarul luii nici un franc.
   Poate-a vorbit într-un ceas rău. Intr-o zi a căzut la pat, răcit grozav într-o inspecţie, a zăcut două săptămîni şi pe urmă a murit, victimă a datoriei. O jale mare a cuprins tot tîrgul. Căpitanul abia a putut să dovedească cu scrisul adreselor pe cartonaşele cernite, — şi abia putea să liniştească pe cucoana Georgeta cînd intrau cunoscuţi ori prietini şi cînd dumneaei îşi relua suspinele.
   —     Ce să faci ? zicea dumnealui cu pătrundere. Aşa-i viaţa. Aşa a fost scris...
   Şi cucoana Georgeta izbutea să-şi stăpînească suspinele.
   Mortul, omul datoriei, zăcea în sicriul lui, cu un
 574
zîmbet modest încremenit pe obrazul uscat; parcă şi acuma voia să se strecoare nebăgat în samă printre buchetele şi coroanele cu panglici scrise care-1 împresurau. Soţia umbla în jur, potrivea o floare, cerceta flacăra unei lumînări, apoi un gînd îi străbătea mintea, o umbră îi trecea prin priviri, ridica batista la ochi şi pornea a suspina. Era o durere adevăraită, neprefăcută şi nezgomotoasă.
   In ziua a treia a cîntat o muzică jalnică; patru preoţi au slujit; şi, de şi cerul de toamnă era cenuşiu şi de pretutindeni închis, tîrgul întreg a venit ca să petreacă la groapă pe subprefectul cel mai iubit.
   Mulţi fii ai lui Israel au intrat în cimitir. Şi despre acest lucru şi gazetele au vorbit, căci asemenea dragoste pentru un om drept nu e un ilucru prea des în ţara noastră. Au străbătut în urma convoiului printre cruci şi printre locurile de odihnă veşnică ale celor uitaţi, au ascultat strigătul cel mare al cucoanei Georgeta, au văzut scînteind decoraţiile căpitanului. Preoţii îşi ridicau glasurile spre veşnicie; — şi deoidată cei ce erau de faţă au rămas uimiţi, căci un tînăr negustor de lege străină voia să vorbească la mor-mîntul celui mai iubit subprefect.
   Toate inimile erau mişcate. Tînărul negustor de colonialle şi băuturi spirtoase Heinic vorbea cu lacrimi în glas; ridica mîna spre Dumnezeul popoarelor; lua fraze din talmud drept mărturie; şi arăta dreptatea şi împăciuirea, bunătatea şi liniştea celui care nu mai era printre vii.
   Şi îndreptîndu-se spre soţia nemîngîiată a declarat, în auzul tuturor, că micile daraveri care au fost între răposat şi unii dintre ai lui, sînt încheiate pentru totdeauna ;. şi-n văzul tuturora a scos un teanc de poliţi şi le-a rupt bucăţele acolo lîngă mormînt, pe
                                                                                                                                                    575
cînd bulgării începeau să cadă cu zgomot de tunet peste sicriu.
 Căpitanul Faranga a strîns vorbitorului mîna :
 —   De multă vreme n-am fost, aşa de mişcat...
 Iar vorbitorul a răspuns :
 —      Aşa om, cu care să ne înţelegem, n-o să mai avem noi...
 Şi fiindcă ploaia începea să cearnă, o ploaie rece de început de toamnă, lumea se risipi repede. Cucoana Georgeta dădu căpitanului braţul şi porniră spre tîrg.
 —      Intr-adevăr, la asta nu m-am aşteptat... a zis dumneaei într-o vreme.
 Tovarăşul nu răspunse. Şi merseră aşa tăcuţi prin mîzga lunecoasă a drumului. începea să se întunece cînd ajunseră în faţa casei subprefectului, într-o linişte .deplină, 'în ţîrîitul monoton şi tainic al ploii. Stătură o clipă sub corteluri, privind în lungul uliţii, după aceea cucoana Georgeta zise cu voce scăzută :
 —   Poţi să intri... Nu ne vede nimeni...
 Şi mulţi din locuitorii tîrguşorului, în sara aceea se gîndiră cu mîhnire la casa subprefectului, la soţia singură, şi la cel ce-şi luase rîndul la cimitir, între cei ce nu mai sînt nici buni, nici răi.
                                                UN PAGIN
   TC    cu cincisprezece ori douăzeci de ani am cu-
   / \ noscut în Iaşi pe cuconu Grigorie Movilă. J VPoate şi-l aduc aminte încă mulţi dintre băştinaşii vechii capitale a Moldovei. Eira un bătrîn nalt, c-o barbă albă, scurtă, cu ochii negri. Cînd vorbea, cu patos, îşi umfla nările şi cu mînile făcea gesturi rotunde, elegante, ca şi cum ar fi voit să contureze ceea ce spune. Şi frazelor le dădea drumul cu orînduială, cu artă de poet: sublinia oarecare cuvinte, învăluia într-o scoborîre de glas, ca într-o taină, pe altele.
   De şi puţin îi mai rămăsese din averea strămoşească, ştia puţinul acela să-l întrebuinţeze aşa fel încît trăia bine sau părea că trăieşte bine, şi se bucura sau părea că se bucură de restul zilelor în căsuţa lui cu gust întocmită, în mijlocul unei grădini din strada Carol.
   In căsuţa aceea, l-am cercetat de multe ori. Avea un servitor întunecat la faţă, un ţigan bătrîn cu redingotă care umbla tăcut ca o umbră şi înţelegea poruncile stăpînului dintr-un semn cu mîna, ori dintr-o mişcare a ochilor. Beam la dînsiul cafeaua cea mai
37 — M. Sadoveanu — Opere, voi. IV
577
      gustoasă şi mai aromată. După cafea, cu un gest de rege, îmi întindea cu două degete o havană veritabilă... In odăiţa în caire mă primea, avea pe jos covoare moi, ca în vremurile de altădată ; pe păreţi stăteau orînduite în lumină prielnică cîteva tablouri mici iscălite de maeştri mari; şi între ele două pînze în rame aurite înfăţişau pe două femei din neamul Mo-vileştilor. Una, Maria;— nevasta unui Radzivil, era o frumuseţă vie care ne urmărea cu ochi mari şi ne zîmbea.
         —            Ne zîmbeşte din depărtarea trecutului ei... zicea încet cuconu Grigorie Movilă. Cîteodată, nu ştiu cum, mă întristez cînd privesc la zîmbetul încremenit al femeii aceştia... Trecutul ne înşală şi ne farmecă : ne trimete în suflet, astăzi, regretul clipelor de fericire.., Din trecut ne rămîne numai ce-a fost bun, aş putea spune numai tinereţa vieţii noastre... Tot ceea ce e străin de această tinereţă a căzut, ca solzi netrebnici şi murdari... Pe femeia aceasta o văd aşa, tînără, zîmbind în cei mai frumoşi ani ai vieţii ei. A îmbă-ţrînit apoi, a murit, s-a prefăcut în humă, — însă eu iiu mi-o pot închipui decît aşa, zîmbindu-mi vie din trecut depărtat... Ea înfăţişează parcă epoca de lene '-- şi de bucurie, de iubiri şi de artă a vieţii pe care noi, astăzi, orice-am face, n-o mai putem învia... Astăzi noroiul amorf creşte şi tinde să învăluie, să distrugă pentru totdeauna cristalul, ceea ce are viaţa mai nobil şi mai bun, ceea ce generaţii multe de înţelepţi s-au străduit să întocmească pentru a înfrînge mizeria — pe care ziditorul a hărăzit-o la început sărmanului muritor...
         Lucirile asfinţitului băteau prin ferestrele deschise; în nemăsurate depărtări, munţii se învăluiau în ceaţă albastră.
 578
   Cuconul Grigorie Movilă se lăsa furat de trecut, căuta să mă facă să înţeleg viaţa celor de la 1600 şi regretul lui că nu s-a născut cu trei veacuri în urmă ; uneori, aducîndu-şi aminte de tinereţă, se înflăcăra zugrăvindu-mi viaţa Parisului şi a Romei; prea arare se cobora la discuţii de sociologie şi de politică.
   —     Ce însemnează toate acestea ? începu el într-un rînd. De ce vrei dumneata numaidecît să mă aduci rob într-o lume pe care eu n-o preţuiesc ? Lumea celor ce se frămîntă pentru ambiţii politice, celor ce stîrnesc plebea şi o scot în uliţi cu bîtele ? Dragă prietine, viaţa în curînd nu va mai avea nici un rost,
—   căci ne întoarcem de unde am plecat. Mulţimea, care a rămas la instincte, năpădeşte totul; pentru mulţime nu există nici muzică ce înalţă, nici viers care dă fiori, nici conturul graţios al unei statuij pentru mulţime nu există nimic din ce au creat rarii oameni, care au ieşit ca flori de spumă deasupra talazurilor negre; pentru mulţime, prietine, un singur cuvîint are rost: pîne ! Aleargă, se înşală, se zdrobesc, pentru pîne 1 Ei bine, mulţimea aceasta o vreme a fost înfrînată. Acuma, în vremurile nouă, i s-a dat drumul: şi aceasta este altă năvălire a barbarilor 1
   încercam să-i pun Înainte dreptul la viaţă al tuturor, întocmirea unui echilibru între cei ce se bucură de toate şi între cei care gem sub poveri, stropindu-şi munca cu sînge şi lacrimi şi de la naştere pînă la mormînt tot sufăr de foame.
   El privea spre zîmbitoarea frumuseţă din ramă :
   —     Prietine! dacă n-ar fi asudat şi n-ar fi gemut cei mulţi, o fiinţă ca aceasta n-ar fi zîmbit soarelui 1 Gîndeşte-te numai că ai fi trăit în vremea ei, că ai fi avut douăzeci de ani, că ai fi iubit-o ş-ai fi nădăjduit să fie a ta ! Şi fă-ţi socoteala că fiinţa aceasta s-a
născut frumoasă, cu suflet de foc şi cu minte sclipitoare, pentru că au fost înaintea ei oameni care n-au ştiut ce-i munca împovărătoare şi amară, care au înţeles într-un chip cu totul deosebit întrebuinţarea vieţii...
   In lumea aceasta osîndită durerilor, au început într-o vreme a se alege cîţiva, care au ajuns să se folosească de munca celor mulţi şi au întocmit o viaţă nouă. Grija pînii nu mai era : ei au început a cultiva viaţa pentru puţinele plăceri pe care ni le poate da... Şi ceea ce a fost artă pentru dînşii a fost, căci numai ei au avut darul înţelegerii. Dar aceasta a fost numai o parte a vieţii lor, partea pe care au folosit-o ca pe o hrană aleasă, a spiritului. încolo ei înşişi s-au străduit întru a întocmi arta aceea a vieţii, arta de a alunga din juru-ţi tot ce nu e frumos, de a te apropia de tot ceea ce-ţi mîngîie sufletul şi simţurile. Mîncarea este o artă, căci s-a născut simţul gustului; iubirea este o artă căci o înţelegem altfel decît cei ce-şi zdrobesc cărnurile pe brazdă... Astfel am ajuns să tăiem un drum mai luminos dînd într-o parte şi-n alta tot ce-i necurat în viaţa omenească, astfel am mai putut alina groaza aceea de întunericul care ne aşteaptă după moarte 1 — Acuma văd că s-a trecut vremea celor aleşi; eu însă am trăit viaţa aşa, cu oarecare artă, şi altfel n-o înţeleg... Caut pe cît pot să înfrumuseţez ceea ce în sine este păcătos... De altminteri aceasta este şi definiţia artei...
   In ceea ce spunea şi în felul cum vieţui a nu era nimic silit. Boierul de neam vechi, care trăise în plin, care simţise atîtea şi văzuse atîtea, avea un bun-simţ desăvîrşit. Profesia de credinţă o făcea fără pornire; decăderea celor aleşi o mărturisea fără mînie; căci şi pornirea şi mînia erau moştenirea numai a celor
 580
mulţi... Rostea numai vorbele c-o uşoară umbră de regret, pe urmă tăcea şi asculta întîmpînările mele, cu un zîmbet îngăduitor.
   —      Să-ţi spun ceva, îmi zise el într-un rînd după o iarnă lungă şi grea; eu cu puţini oameni mă întîl-nesc acuma... Altădată cei cu care mă întîlneam nu-mi puneau întrebări, nici n-aduceau în dezbatere probleme. Aveam altele de făcut în vremea aceea, trebuia să trăiesc cît mai mult, căci bănuiam că o să ajung în anii în care mă vezi... Acum cu dumneata stau de vorbă : la vîrstă mea, poate se cade să fac acest lucru... Văd însă că cel puţin eu nu pun împotrivă idei: eu îmi cercetez sufletul şi răspund. Vor-'btm-prifT urma re pentru ca să fugă clipele mai uşor; dumneata vei rămînea cu ideile dumnitale, eu cu sentimentele mele. Dacă aş putea eu să-ţi lămuresc ce însamnă a trăi, dacă aş putea să te fac să înţelegi prin vorbe tot trecutul meu, poate te-aş zgudui în credinţele ce ai... Trecutul meu nu e un trecut de fapte, de opere care rămîn altora ; ci trecutul meu a fost trăit pentru mine, — şi ce poate să rămîie dintr-un fum luminos ? Mai bine să nu mai vorbim despre lucruri serioase; văd că nici la sfîrşitul vieţii n-o să fiu; prietinul lor... Să uşurăm pe cît putem acest sfîrşit al meu... Să ne facă Costache cîte o cafea foarte bună, să fumăm cîte o ţigară şi prin fumul ei să privim viaţa şi farmecele acestei primăveri... Ţi-am spus atîtea întîmplări din trecut, atîtea întîm-plări care mi-au pregătit cel din urmă cerc al iadului lui Dante... Ţi-oi mai spune şi altele, ceva mai nevinovate, ceva mai gingaşe, ca şi florile ieşite din mustul omătului. Şi primăverile vin cu amintiri, — să le primim, — şi să uităm că nu mai avem mult pînă la iarna cea veşnică şi neagră...
                                                                                                                                                                581
   In sărbătorile Crăciunului, prietine, am îndurat oarecare nacazuri... Nu zîmbi. Am înţeles unde din în-tîmpinările dumnitale asupra mizeriei celor mulţi, — însă asta mă face să preţuiesc cu atît mai mult arta de a trăi a celor puţini. Am fost bolnav, mă simt ş-acuma slăbit; ştiu că se apropie ceasul cînd va trebui să mă prefac a zîmbi şi a uita ce mă aşteaptă,
—   căci arta noastră cere şi asta.
   Astăzi primăvara a presărat flori de omăt pretutindeni. Ieri am primit o vizită : o cunoştinţă bună de altădată ; astăzi cătră sară va veni poate iar să mă cerceteze, căci vede că s-apiropie sfîrşitul păgînu-lui. Ieri aşa mi-a zis: păgîn. Ieri mi-a făcut oarecare plăcere apariţia ei, căci mi-am amintit de o clipă a zilelor celor de demult. Azi însă nu mai am nici o plăcere s-o văd... Sorbind cafeaua şi privind primăvara ce ne înconjoară prin fumul havanelor, să-ţi povestesc întîmplarea din zilele de demult...
   Eram copilandru, de douăzeci de ani, şi era o primăvară ca aceasta... Nu pot să spun că nu cunoscusem întrucîtva dintr-ale vieţii pînă la vîrsta aceea, dar prea puţin. Copilăria n-are valoare reală. Un şir de iluzii...
   Pornesc cu caravana părinţilor mei spre o rudă, la ţară, ca să sărbătorim acolo Paştelte. Ş-ajungem, dragă, într-un ţinut încîntător, la o curte boierească aşezată într-o grădină nesfîrşită. Era în primăvara aceea cerul aşa de limpede, şi-n aerul călduţ se amestecau miresmele fine ale florilor de aprilie; şi din balconul de piatră vedeam linia munţilor, zugrăvită limpede pe întregul cer al asfinţitului... Aşa cum am vedea noi toate acuma, de-aici, printr-o reţea fermecată, care reţea fermecată ar fi sufletul de atunci, de la douăzeci de ani...
 582
   Şi pe-acolo, prin balconul acela larg, prin pâre, printre flori, şi-n lumina ce curgea pînă la linia munţilor, umbla fata gazdei noastre; adică duduia Alexandria. Luneca printre toate, căci parcă n-aveau sunet paşii ei şi trupul i se înmlădia ca un val: avea înmlădieri cînd întorcea capul spre mine, cînd ocolea la cotul unei alei, cînd se pleca să culeagă cîte-o floare, şi cînd se întorcea dreaptă, zîmbindu-mi, pri-vindu-mă fix cu ochii mari : şi tremurul mişcării aceleia de undă răspundea pînă în sufletul meu.
   Ea vedea c-o urmăresc cu privirile pretutindeni. Cînd sta, ochii mei o cercetau în fiecare mişcare, în fiece unduire a trupului, de la picioarele mici în pantofi de atlaz, pînă la sînii uşor rotunziţi. In ochii ei, rar cătam drept, la început: aveam ca un fel de teamă de negura lor.
   Cît umbla ea printre flori şi prin lumina soarelui, eram fericit peste măsură. Sufletul meu, ca-ntr-un fel de nebunie, căuta să sfarme îmbrăcămintea de lut. Şi cît trăiam singur, în tăcerea odăiţii mele, o vedeam înaintea ochilor cu mlădierea trupului, cu privirile negre; ş^o suferinţă adevărată îmi îmbolnăvea trupul cînd mă gîndeam că va trebui să plec...
   Ea a înţeles uşor dragostea mea ; şi într-o dimineaţă mi-a răsărit zîmbind în capătul unei poteci, la marginea parcului. M-a oprit. A început a rîde.
   —     Te-ai spăriat? îmi zise. M-am sculat prea dimineaţă... Ţi-am ieşit înainte...
   O priveam înfricoşat. Pe atunci eram prea tînăr; şt ea era cu doi ori trei ani mai mare decît mine. N-am ştiut ce să-i răspund.
   —     Credeam că ai a-mi spune ceva... vorbi ea, ară-tîndu-şi dinţii.
                                                                                                                                                         583
   M-am făcut palid: mi s-a grămădit sîngele la inimă. A vorbit tot ea :
   —     Să ne plimbăm puţin prin parc... Şi mi-a întins mîna.
   Cînd m-am alăturat de ea, o clipă am avut sensaţia că m-a atins un fier roş.
   Am pornit încet printre flori; şi mi-a rămas şi acuma în suflet, o mireasmă aţîţătoare de rozetă... Adie în mine şi se ridică, cum s-ar ridica din negură o amintire... Mi se grămădeau mărturisiri pe buze, îmi închegam felurite fraze, — dar nu îndrăzneam să rostesc un cuvînt.
   Atunci şi-a întors ea spre mine oohii mari. Nu mai zîmbea. Am simţit că-i tremură braţul. A zis :
   —   Credeam că ţi-s dragă...
   Acelea au fost cele mai fericite clipe ale anilor tinereţii mele. In ziua aceea am simţit că tremură în mine ceva care trebuie să fie foarte aproape de nebunie. Toată fiinţa, tot sufletul îmi vibra, pline de primăvară, de miresme ameţitoare, de iubire... Ziua aceea în care am simţit atîta tinereţă ş-atîta frumu-seţă în braţele mele, ar fi putut să-mi ajungă pentru toată viaţa...
   Aceasta a fost cea dintăi dragoste a mea, am fost foarte fericit şi asemenea dragoste, ş-asemenea fericire, prietine, nu le-am putut uita... In fiecare primăvară mireasma rozetelor mi-a amintit anul al douăzecilea al vieţii mele. Şi simţeam şi ieri mireasma aceasta, — şi se ridica în mine amintirea zilelor trecute, — cînd m-a călcat, prietine, pe negîndite o fiinţă mohorîtă, o cucoană tristă, palidă, în asfinţitul vieţii, o fiinţă pe care de patruzeci de ani n-am mai văzut-o, pe care n-am mai cunoscut-o, şi care era — adică fusese tinereţa aceea mlădioasă, cu ochii minunaţi...
 584
   Bătrînul începu a rîde.
   —      Nu mai era ea... Nimic din ce6â ce era odată nu mai stăruise într-însa. Ş-.a prins a rîde cînd m-a văzut, mi-a povestit din viaţa ei petrecută în ţări străine, despre o viaţă oarecare mai mult sau mai puţin fericită şi şi-a amintit şi de primăvara aceea, şi iar a rîs. A zis :
   —   Prostii ale tinereţii...
   Deodată s-a pus între mine şi între ea ca o negură...
   Fiinţa de altădată nu mai trăieşte decît în mine.
   Are să vie iar cucoana de ieri, să mă vadă... Eu nu vreau să cunosc decît pe cealaltă, o umbră care se înalţă în sufletu-mi odată cu mireasma de rozetă. Nici nu mă simt bine, căci sînt în cel din urmă an; o să mă aşez în pat, o să mă-ntorc cu faţa la părete, şi cînd o veni, vei ruga-o să nu-mi tulbure suferinţa...
   Bătrînul zîmbi trist ca niciodată şi pomeni despre moarte:
   —      Cînd la ceasul cel din urmă va veni aceea pe care n-am iubit-o niciodată, împotriva căreia am luptat cît am trăit, tot aşa are să mă găsească, cu faţa la părete...
                                    OINTÎMPLARE
 Un prietin cărunt, cu care stăteam de vorbă ieri, mi-a spus o istorie, ca să-mi dovedească că întîmplărdle au şi ele o orînduire cuminte, nu sînt oarbe cum le socotesc bieţii muritori. 1
 Iată această istorie:
 Un boier de demult, care, mi se pare, era moşul povestitorului şi pe care, pare-mi-se, îl chema Iorgu Cernea, căminar al lui Mihalache Sturza,              a pornit
 la drum într-un rînd,      la vreme de iarnă.
 Boierul era tînăr şi     nu era om urît.
 Avea obrazul alb şi      barba încreţită uşor şi-n      ochii
 verzi, ca o pîclâ de toamnă : era urma durerilor pe care le încercase la moartea prea iubitei lui cuconiţe Cristina, care trecuse din lumea astia lia cele veşnice, în floarea tinereţii, abia la opt luni după nuntă. Umbra aceea nedesluşită care plutea în ochii lui Iorgu Cernea mişca multe suflete, şi multe jupînese tinere îl urmăreau cu ochii de la zăbrele şi zîmbeau trist, cînd el trecea la umblet, pe calu-i alb, străbătînd uliţile laşului.
 Iorgu Cernea fusese şi prin străinătăţi, vorbea limba neamţului şi a franţuzului. Cu greceşte şi cu
 586
 turceşte se chinuise în copilărie, sub privegherea dascălului Chiriac şi a harapnicului cu opt curăluşe. Era un om cu multă agerime de judecată, sprinten la minte, cu limba cam ascuţită cătră boierii vechi şi cătră slujbaşii învechiţi în rele, ceea ce mult plăcea lui Vodă.
   Acuma plecase cătră fundul ţinutului Sucevii, trimes în taină de Sturza, ca să cerceteze o afacere cam încurcată : ispravnicul ar fi avut legătură cu vreo două cîrduri de hoţi, care se lăsau din munţi şi puneau la dări aspre pe unii din boieri ori pe vechilii rămaşi la moşii. Şi Vodă avea întinse moşii în ţinutul Sucevii.
   —     Dacă este ceva la mijloc, a zis Domnul rîzînd în barba-i roşă, să-l chem, să-i spun o vorbă şi să-i dau numai trei buzdugane în piept...
   Mihalache Sturza avea obicei să bată cu buzduganul ; după asta cei bătuţi nu mai erau teferi toată viaţa lor.
   Fiindcă cioarele umblau vîrtej pe sus a vreme rea, boierul s-a îmbrăcat bine şi şi-a luat blana cea mare de lup. Şi-a pus la îndămînă puşca şi pistoalele cu cremene, a dat şi vizitiului un cuţit lung cu două tăiuşuri, într-o teacă de lemn; apoi s-a cuibărit bine în sanie. II duceau repede trei cai voinici, înhamaţi ruseşte. Mergea mai mult pe drumuri lăturalnice, mâi de-a dreptul; nu voia să aibă de-a face cu căpitanii de poştă : şi asta tot din porunca lui Vodă.
   A poposit întăi tn sat la Ruginoasa, la marginea ţinutului Sucevii. A mîncat cam pe sponci, la ratuşul boieresc, s-a făcut că nu înţelege de ce se tot învîrte în jurul lui ovreiul şi-l tot ispiteşte cu vorba ; apoi cam pe la toacă, s-a aşezat iar bine în sanie şi a plecat.
                                                                                                                                                   587
   Gînd a trecut Şiretul, pe ghiaţă, însera.
   Un vîntişor ascuţit trăgea dinspre răsărit; altfel vremea era liniştită, stelele înfloreau vioaie pe aria cerului.
   Iorgu Cernea îşi făcea în gînd planul cercetărilor lui. Era un om hotărît, căruia-i plăcea să meargă fără înconjur cătră ţintă. Pe urmă era un om care avea înăscut în el simţul dreptăţii. Trebuia să frîngă cerbicea unui ispravnic necinstit. Acuma era destul de deştept să înţeleagă că Vodă se zbîrlise mai mult pentru că erau la mijloc averile lui şi moşiile lui. Insă cînd e vorba să săvîrşeşti o faptă dreaptă, nu te mai pot opri îndoieli de acestea. Boierul avea ş-un suflet plin de ideile mari ale veacului ; era prietinul lui Alecu Russo, îşi petrecuse tine-reţa cu el, — şi amîndoi de multe ori suspinaseră în stihuri pentru Moldova lor iubită ! Cîtă strîngere de inimă pentru vremurile de faţă şi cît dor pentru prefacerile ce avea să le dăruiască viitorul!
   Zurgălăii sunau veseli în întinderile tăcute; o vreme se zăriră în depărtare luminile unui sat; şi boierul, în căldura dulce a blănii de lup, se gîndea cum se va înfăţişa ispravnicului, cum îl va fulgera cu privirea, cum va rosti cu vorbe învăluite şi înţepătoare cîteva cuvinte, şi va sfîrşi cu glas apăsat:
   —   Măria sa Vodă te pofteşte la Iaşi, boierule !
   Pe urmă, în minte, începu să-şi orînduiască şirul cercetărilor. Fireşte, se gîndea el, întăi am să fac cercetările, să mă încredinţez deplin. Cînd ai probe, nu te poţi înşela.
   încet-încet părăsi gîndurile şi judecăţile acestea înţelepte. Simţea că-1 cearcă foamea.
   Se îndreptă cătră robul de pe capră; îi zise:
 588
 —      Măi Manoilă, unde dormim noi ? unde mîn-căm ?
 Ţiganul se răsuci în cojoc şi se întoarse spre boier. Şi lui îi era foame. Răspunse amărît:
 —      Eu ştiu, cucoane ? Dumnezeu ştie ? La ratuşu cela mai mult mi-am amăgit pîntecele.
 —   Dă, bre, o bucată tot om mai merge...
 —      Cum a vrea Dumnezeu 1 răspunse cu îndoială Manoilă.
 Adierea de vînt conteni; treceau printr-o vălcică. O luncă înegrea cu linii încîlcite albul zăpezii; pe un dîmb, la marginea drumului, se înălţa cumpăna unei fîntîni.
 Ţiganul întoarse capul:
 —      Eu zic, cucoane, să ne oprim la o curte boierească, undeva...
 —      Ba nu, măi Manoilă, alte datorii avem noi... Ne-om opri şi la o margine de sat...
 —      Hm I făcu ţiganul, nemulţămit. Apoi se întoarse scurt la locul lui; simţise tresărind hăţurile cailor.
 Fugarii sforăiră; vizitiul îi struni. De după stîlpul cumpenei şi de după colacul fîntînii se năpustiră deodată patru umbre.
 —      Hoţii, cucoane! gemu robul ghemuindu-se pe capră.
 Boierul nu era fricos; se ridică şi zvîrli în laturi pulpanele blănii grele; începu apoi a pipăi şi a căuta pistoalele; dar hoţii săriseră sprinteni; îl cuprinseră doi, îl Z'VÎrliiră din sanie şi-l frămîntau acuma sub genunche, pe zăpada lucie a drumului. Un cuţit luci la lumina slabă a stelelor.
 —      Nu vîşca, boierule, vorbi unul, că-ţi ridicăm viaţa !
                                                                                                                                                          589
 Unul ditttfâ oameni lega pe vizitiu cu curelele hăţurilor. Altul deshama caii. Boierul nu mai făcu nici o împotrivire, se lăsă moale, — cu ochii însă, prin slabele luciri albăstrii ale zăpezii, căuta să deosebească feţele şi îmbrăcămintea hoţilor.
 Erau oameni în straie albe, — ţărani, — cu căciuli negre de oaie în cap şi cu cojoace scurte pe trup. Doi aveau puşti arnăuţeşti. Ochi fulgerători şi obra-zuri bărboase se aplecau spre el.
 —   Cine sînteţi voi, măi ? întrebă Iorgu Cernea.
 Oamenii nu răspunseră. II răsuciră în loc şi-i smulseră blana de lup, apoi îl pipăiră să vadă dacă nu mai are arme. II ridicară după aceea în picioare.
 —     Cucoane, zise unul, noi ne purtăm cinstit cu dumneata, nu te stîlcim, nu nimica. Scoate ce ai şi pune jos.
 —     Iaca banii pe care-i am, zise liniştit boierul, vîrînd mîna sub haine şi scoţînd punga de maţasă. Poftim!
 Unul nalt, spătos, cel care-i vorbise, primi punga în palma întinsă.
 —     Aşa, vorbi el gros; acu fă bine şi dă inelele şi ceasornicul...
 Boierul îşi trase inelele din degete şi scoase ceasul de aur: odor de preţ de la Geneva.
 Le primi tot zdrahonul cel nalt şi le vîrî în chimir, sub cojocel, fără să se sinchisească.
 —   Acu dezbracă şi contăşul! zise el iar.
 —     Bine, dar are să-imi fie frig... grăi cu oarecare sfială boierul.
 —     Nu face nimic; dumneata să fii sănătos : ţi-i face altul!
 Boierul se dezbrăcă şi de contăş. La urma urmei era bucuros că scapă teafăr. După cea dintăi zgu-
 590
 duire, îi mai venise inima la loc. O întrebare i se sui pe buze aproape fără voie:
   —  Da’ partea ispravnicului cît e ?
   —    Cum ? grăi căpitenia. Ce ispravnic ? Cucoane, rămîi sănătos; noi luăm caii şi ne ducem. Ai noroc că mîni e sărbătoare: nici nu te-am suduit, nici nu ţi-am luat sînge!... Să dai o leturghie la biserică...
   Pe-un cal se zvîrliră doi; încălecară şi cei cu puştile pe cîte unul, aşezară blănile dinainte, făcură pe după luncă şi pieriră, fără zgomot, ca nişte nă-luci.
   Boierul sta uimit la locul lui, în picioare. Parcă nici nu-i venea a crede, parcă fusese un vis, aşa se petrecuseră de repede toate.
   —    Cucoane! cucoane! începu a se văita ţiganul; fă-ţi o pomană şi mă desleagă!
   Iorgu Cernea făcu cei doi paşi care-1 despărţeau de sanie. Ţiganul zăcea ghem lîngă ea, cu genunchii aduşi pînă lîngă ceafă.
   —    Of 1 gemu Manoilă, parc-au strîns curelele cu vîrtejul 1
   Boierul se năcăji o vreme ca să-şi deslege robul. Apoi amîndoi în picioare, în singurătatea 'aceea, împresuraţi de noapte şi de zăpadă, rămaseră uitîndu-se unul la altul. Ţiganul oftă într-o vreme adînc, ridică dreapta şi-şi făcu cruce:
   —    Doamne Dumnezeule ! zise el cu glas plîngă-tor, bine că am scăpat cu viaţă!...
   —    Bine, am scăpat deocamdată, grăi boierul, da-i vorba ce facem de-acu înainte? încotro ne îndreptăm ? Unde ne ducem ? Dacă dau dihăniile peste noi?...
   —  Ferească Dumnezeu! bolborosi robul.
                                                                                                                                                 591
   Boierul avu o înfiorare; începea să-l cuprindă frigul.
   —     Hai să mergem pe drum înainte! zise el pripit. Şi porni.
   Cînd ieşiră din vălcică, adierea ascuţită de vînt începu să-l taie. Se întoarse, cu gîndul la cojocul lui Manoilă. Ţiganul îi pricepu mişcarea şi începu a scînci, încovoiat în straiele-i vechi:
   —     Nu-i, stăpîne 1 mi-au luat şi cojocul meu, ticăloşii şi blăstămaţii 1
   Iorgu Cernea începu a-şi strînge fălcile; frigul aspru îi pătrundea mădularele; şi curînd prinse a clănţăni din dinţi. Porni mai repede; începu aproape să alerge. Ţiganul scîncea cu jale ţinîndu-se de dînsul. Lui Cernea i-ar fi venit a rîde, dacă nu şi-ar fi simţit vinele gîtului şi fălcile ca de lemn. — Ciudată întîmplare! înainte dispreţuia găzduirea la o curte boierească, — ş-acu ar fi fost bucuros de-un bordei în pămînt şi de-o leacă de foc. Nici mîncare nu i-ar mai fi trebuit! — Tăria începea să-i slăbească; o înfiorare de groază deodată îi străpunse inima, cînd se gîndi c-ar putea pieri aşa, acolo, pe cîmp, ca o fiară netrebnică ! Ii veni să blastăme şi pe Vodă, şi pe Dumnezeu!
   Alergă aşa o vreme. Din cînd în cînd se opreau; cercau să străbată cu ochii întunericul, poate-or vedea o lumină prietină, — poate-or auzi lătrături de cîni.
   Nu vedeau      nimic, nu   auzeau nimic, şi         boierul
Iorgu Cernea      începea să  se  simtă   pierdut.     «Intîm-
plări grozave     ne pîndesc  în  umbră   1» cugeta el, şi
se gîndea la      moarte.
 592
   O pădurice li se arătă înainte, ca un zid negru. Boierul se opri gîfîind.
   —   Unde sîntem ?
   Zapăituri întărîtate de dulăi izbucniră. «Trebuie să fie vreun bordei de creştin pe-aici...» gîndi boierul şi deodată, ca fulgerul, îi străbătu prin trup o simţire de bucurie. Cu o clipă mai nainte se credea pierdut;' acuma limanul mîntuirii era aproape.
   —     Treci înainte, măi Manoilă 1 vorbi el cu însufleţire. Strigă la oameni, chiamă ajutor... Vezi unde ne aflăm!
   Robul umbla cu picioarele încovoiate şi cu mînile depărtate de trup, cu degetele răşchirate. Din cînd în cînd le ducea la gură şi sufla în ele.
   —   Măi oameni buni! strigă el cu voce slăbită.
   Nu se vedea urmă de locuinţă; numai cînii lătrau
 mînioşi.
   —     Să mergem mai încolo... vorbi boierul. Şi parcă îi veni înţelegerea. Aici trebuie să fie grădina unei case boiereşti!... Şi lucrul i se păru aşa de ciudat, întîmplarea aşa de fericită după ceasul de restrişte, încît nici glas nu putea să sloboadă. Făcu semn robului ; porniră iute pe lîngă un gard de nuiele, — şi curînd bănuiră prin întuneric o poartă uriaşă, cu streşină. Şi dincolo de poartă trebuia să fie o casă boierească caldă şi primitoare.
   —     Măi Manoilă 1 măi Manoilă! vorbi tulburat boierul. Bate la poartă, intră şi spune cum a fost I roagă-i să ne primească. Spune că sîntem oameni de la leş, boieri de la Domnie; ne-au ieşit hoţii în cale; spune că îngheţăm aici, afară; să nu ne lese...
   Ţiganul bătea cu disperare, cu amîndoi pumnii, în porţi, şi cînii, înlăuntru, hămăiau ca la sălbătă-ciune.
   Chemări de împăcare se auziră apoi în ogradă, ş-un glas răsunător întrebă de dincolo de poartă :
   —   Care-i acolo ?
   —    Noi sîntem ! strigă ţiganul cu curaj. Boieri de la leş! Ne-au prădat hoţii în drum! Daţi drumul, creştini buni, că îngheţăm de frig afară...
   Se deschiseră porţile; cîţiva argaţi îi înconjurară ; unul ridică un fînar şi lumină pe rînd obrazul boierului şi al ţiganului:
   —   Apoi să mergeţi la stăpînă ! zise un glas.
   O linişte mare se coborîse în sufletul lui Cernea; începea să-şi capete stăpînirea de sine. îşi freca mînile, îşi potrivea prin întuneric hainele. Iar Manoilă, într-un avînt nestăpînit, sui scările de la cerdac, c-un argat după el; intră într-o tindă caldă plină de miros de gutăi, — şi de acolo pătrunse la lumină, într-un fel de iatac care i se păru ceva strălucit, ca-n poveşti.
   —   Ce este? — se auzi un glas.
   —    Induraţi-vă 1 strigă Manoilă. Ni-i foame, ni-i somn şi ni-i frig... Ne-au prădat hoţii, ne-au lăsat goi în mijlocul cîmpului, în izbeliştea vîntului, ş-am căzut aici, la porţile dumneavoastră...
   In clipele acelea Manoilă parcă era motanul năzdrăvan al lui Cheleş-împărat din poveste.
   După ce-şi strigă cu disperare vorbele, parcă se desmetici şi privi în juru-i. O femeie tînără, albă la faţă, se ridicase în picioare, în scurteica-i de vulpe, şi privea mirată la el, ţinînd în mîni, lîngă piept, horbota şi ingliţa.
   —   Cine eşti tu? întrebă ea.
   —    Eu îs ţiganul! vorbi cu îndrăzneală Manoilă. Boieru-i afară... Era să cherim pe cîmpuri...
   —   Cum ? v-au prădat hoţii ?
 594
 —      Aşa, măria ta, prectitti spui, sărutăm picioarele !
 —   Şi cine-i stăpînul tău ?
 —      Stăpînu-i boier mare, cuconiţă, stă cu Vodă la masă 1
 —   Cum se poate 1
 —      Acu-i .căminar numai, că-i tînăr ; dar are să ajungă şi hatman!
 —   Aşa ? Şi cum îl chiamă ?
 —   II chiamă Iorgu Cernea...
 —      Să. fie sănătos. Să poftească. Creştini sîntem! Gavrile, spune-i Catninei să pregătească o odaie, să facă foc; aduceţi smîntînă, faceţi o leacă de scrob, puneţi nişte muşchi în ţiglă, daţi şi creştinului istuia ceva să îmbuce!... Faceiţi-i şi lui loc la bucătărie... Sculaţi pe cheliar să deie ce trebuie I
 Manoilă se uita la gura ei cu admiraţie. Apoi ieşi trăgîndu-se înapoi ; şi Gavril pofti în casă pe boier, care tocmai atunci suia în cerdac potrivindu-şi părul şi barba : înţelesese din vorbe că stăpînirea-i de parte femeiască şi n-ia trecut de vîrsta de treizeci de ani.
 Cînd intră în odăiţa caldă, i se împainjeniră ochii; căldura îi aduse o destindere în tot trupul; începu să tremure tare; i se scutura toată carnea pe oase. Nu putu rosti nici un cuvînt; simţea că dacă ar vorbi, şi-ar muşca 'limba.
 Cu un zîmbet stânjenit duse mînile la piept şi se ploconi, după moda veche, înaintea gazdei.
 Stăpîna locului îl privea cu luare-aminte cu o milă vădită.
 —      Cum, boierule ? aşa ai rătăcit prin frigul iernii numai în straiele acestea ?
 —   Mi-au luat tot! izbuti să îngîne Iorgu Cernea.
 Cucoana tăcu, uimită. După un răstimp, zise încet:
  —  Poftim, stai lîngă sobă, mai la căldură...
  Boierul încă tremura.
  —  Mi-a spus omul dumnitale că eşti ieşan...
  —  Da. Iorgu Cernea, căminariu.
  Gazdia dădu din cap, în semn că ştia.
  —     Eu îs văduva lui Dumitrache Mavrodin. Poate l-ai cunoscut...
  Iorgu Cernea făcu un semn uşor din cap, că nu l-a cunoscut pe răposatul; apoi îndrăzni ,să-şi ridice privirile asupra gazdei.
  —     Poate pofteşti un păhăruţ de vutcă. Ţi-a face bine...
  Căminariul dădu din cap, înduioşat parcă. Da, poate i-a face bine 1
  Gazda deschise un dulăpior zidit în părete, lîngă sobă. Scoase o sticlă, un păhărel. Iorgu Cernea îi urmărea mişcările. Era voinică şi mlădioasă, cu mişcări iuţi. Blăniţa de vulpe îi spoirea albeaţa şi curăţenia gîtului şi a feţei.
  întinse mînia şi primi păhărelul cu băutură limpede. Se ridică în picioare şi-l închină c-un semn din cap cătră gazdă.
  —     Vă mulţămesc c-aţi avut milă de-un drumeţ rătăcit şi jăfuit de făcători de rele ! Dumnezeu face parte după inimă!...
  Gazda se rumeni şi zîmbi. Boierul bău vutca şi se aşeză iar pe divan. O căldură binefăcătoare îi umbla acuma, ea un sînge nou, prin toate încheieturile.
  Mai încercară a vorbi puţin; dar n-aveau ce să-şi spuie. Slugile aduseră mîncare caldă, pîne proaspătă de grîu şi vin roş. Căminariul închină şi vin în sănătatea 'gazdei şi pentru bunătatea ei de inimă, ş-iacuma scuturat cu totul de ticăloşia ceasului de primejdie, începu a găsi sămînţă de vorbă, începu chiar a-şi
 596
aminti de sofismele şcolii lui greceşti, privind la cuconiţa de gazdă. Parcă o orînduire dreaptă o .aşezase acolo, într-un colţ de pămînt, ca pe o zînă a liniştii,
—   spre a putea primi un boier călător rătăoiit în frigul iernii, în beizna nopţii.
   Călătorul îşi povesti păţania aşa cum trebuia, fără groază, fără tînguiri, o povesti chiar cu oarecare veselie. Apoi află că pe buna la inimă a sa gazdă o chiamă' din botez Tudoniţa şi se simţi pornit să închine încă un păhărel de vin pentru acest nume frumos. Apoi, cum lamîndbi sălăşluiau într-o ţară mică, aşa cum e frumoasa noastră ţară <a Moldovei, găsiră curînd că aveau aceiaşi prietini printre cunoştinţile lor, ba chiar că de foarte departe se rudeau puţin. Descoperirile acestea nu se ştie de ce făcuiră pe gazdă şi pe oaspete să nu mai contenească din vorbă; şi într-un tîrziu căminariul Iorgu se simţi cu ochii1 fierbinţi, cu vorbe înflorite pe buze, pe cînd dumneaei jupîneasa Tudoriţă, îmbujorată la faţă, aşezată în jîlţ la vatra focului, ridica din cînd în cînd genele spre negura de toamnă care părea că pluteşte în ochii boierului.
   Povestea aceasta pair© că s-a sfîrşit aşa cum trebuia, în iatacul acela curat, plin de mirodenia florilor uscate de cîmp. Nu înţeleg de ce din această întîm-plare bătrînul meu povestitor şi prietin a căutat să scoată o idee filosofică. Să fie filosofia rece apanajul bătrîneţii ? Mi se pare că tinereţa avea cevia mai bun d’e făcut.
                                     CENUŞĂREASA
Cel mai în vîirstă dintre toţi era nenea Leonte Mugur, om cu părul şi cu mustăţile încărunţite. Eira şi singurul holtei dintre cei de faţă, de aceea poate cunoştea şi mai bine femeile. «Ele m-au albit», zicea el. Poate tot fiicele Evei îi adînci-seră şi-i umpluseiră de suferinţă ochii.
  —    Cîteodată e interesant, începu el după multă vorbă, să urmăreşti viaţa unei femei. Fireşte, cîteodată. Nu sînt toate vieţile interesante. Unele trec ca o undă nesimţită şi se cufundă în veşnicie. (Nenea Leonte era şi puţin poet.) Altele însă ridică valuri tulburi şi luminoase, fierb în tumult, — le privim cu uimire; trec şi ele; ne-au lăsat însă imagini în ochi, urme în suflet; au radiat în juru-le.
  Pe cînd eram şi eu tînăr, am cunoscut o fiată. Eram la un moş al meu, la ţairă. Pe acest moş al meu îl chema Teodor Visarion şi era mîndru de numele lui, de boieriile părinţilor, şi de moşia Cîmpeni. Era mîn-dru şi de curţile mari, ca nişte cetăţi, pline de mobile vechi şi de lucruri rare. Era mîndru chiar de holfeiia lui, căci şi el a trăit holtei, ca şi mine. El îi zicea «independenţa» lui, cum îi zic şi eu.
 598
   Pe fata despre Caire vorbesc am văzut-o, odată cil el, la o horă. Ne-am oprit cu trăsura, duminica, la rateş. Jucau acolo toţi flăcăii şi toate fetele din Cîmpeni. Satul se întindea pe-o costişă lungă, revărsat şi umilit parcă înaintea curţilor care se ridicau stă-pînitoare pe o colină. Din satul acela umilit, -din căsuţele acoperite cu stuh, ieşise la soarele primăverii atîta tinereţă şi atîta găteală. Ne uitam fireşte mai mult la fete. Erau pieptănate ca nişte domniţe de demult şi unele aveau flori adevărate în păr. Salbe de arginţi turceşti luceau pe sînurile multora. Cămăşile cusute cu fir de matasă şi cu fluturi aurii.
   —     Sînt .luxoase fetele de la noi, îmi zise moşul meu Teodor Visarion şi privea spre dănţuitoare ca un stă-pînitor spre bunurile lui.
   —     A ! uite, uite, îmi zise el deodată în franţuzeşte; dair fata ceea de unde a ieşit ? pînă acum parcă n-am văzut-o niciodată.
   In chiar clipa aceea ochii mei se opriră asupra aceleia despre care vorbea moşul meu. Teodor Visarion era un cunojscător bun; era cărunt, cum sînt şi eu acuma.
   Era o fată cu ochii mari, umbriţi; era mai subţirică, mai .gingaşă decît toate tovarăşele ei. Stam mirat, .parcă nu era fată de ţăran ; avea un obraz fin, o pieliţă nearsă de vînturi şi de soare. Se învîrtea cu genele plecate în braţele flăcăului ei şi foile fustelor se umflau .lin, apoi la întorsură se zbăteau ca un val.
   —     Fata asta trebuie să aibă piciorul Cenuşăresei, îmi zise iar unchiul meu, — de şi poartă ciubote cu potcoave de alamă... îşi puse ochelarii şi începu a o privi cu luare-aminte.
                                                                                                                                                        599
 —     Curios aş fi să văd piciorul acela intr-un pantof delicat... vorbi ©1 iar.
 Unchiul meu era mişcat şi eu îi ascultam cu oarecare admiraţie reflecţiile.
 După ce privi cîtva timp, făcu un semn din mînă unui fecior boieresc. Omul se înfăţişă scuirt, cu căciula în mînă.
 —     Ascultă, măi Alixandre, zise moşul meu cu nepăsare, vorbind puţin pe nas; n-ai' putea tu să-mi spui eine-i fetiţa ceea de colo ?
 —     Sărut dreapta, cuconaşule, care ? Le cunosc pe toate.
 —     Fetiţa ceea subţirică; uite, ceea caire s-a uitat acu spre noi.
 —   Aha. Apoi aceea-i Puica, cuconaşule.
 —   Ce puică, măi Alixandre ?
 —     Puica, fata lui Gavril Jitam; şede în bordei cu tatu-său, cuconaşule, în capătul de la vale al satului, lîngă moara de pe Suceava. O cunosc eu: e Puica.
 —   Aşa o chiamă ?
 —     Nu, cuconaşule. O chiamă Anica, dar flăcăii aşa i-au zis, unde se poartă ea ca o fată de boier, aşa îndelicată. Da’ altfel vrednică, duce singură casa lui Gavril, că mă-sa de vreo cinci ani a răposat.
 —     Şi cum aşa, măi Alixandre, parcă n-aduce la făptură şi la obraz cu celelalte fete.
 —     Dă, cuconaşule, zise feciorul boieresc ridicînd din umeri; parcă pot să ştiu ? Şi mie mi-i de-a mirare !
 Moşu-meu dădu uşor bici cailor. Pornirăm în lungul satului, cătră moara de pe Suceava. Dincoace de moară, la marginea satului, drept poarta ţarinei, abia se ridica de la pămînt o căsuţă veche, mai mult un bordei, cu nişte ferestrui cît pumnul.
 600
   —     Asta trebuie să fie casa Jitarului, îmi zise moşul meu; aici locuieşte Cenuşăreasa noastră. Ciudat lucru!
   Spunea vorbele acestea franţuzeşte, cu un aer gînditor. De altminteri îl înţelegeam, căci îl cunoşteam; făceam chiar un fel de şcoală sub conducerea lui.
   Ne întoarserăm la horă. Cum ne oprirăm, înţelesei că se vestise cercetarea boierului. Privirile se întorceau furiş spre noi, simţeam mai mult decît vedeam zîmbete. Puioa se trăsese într-un colţ, se dosea după femei.
   —     Da’ Puioa de ce nu joacă ? întrebă boierul pe cineva.
   Şi îndată glasuri înăbuşite, îndemnuri, braţe scoa- , seră pe fată la lumină; un flăcău o cuprinse şi începu s-o învîrtă triumfător într-un joc iute de doi. Puica se rumenise la obraz; se simţea privită ; dar nu-şi întoarse nici o clipă ochii spre noi.
   Moşu-meu dădu iar bici cailor şi zise:
   —     S-a sfîrşit, am tentaţia să văd piciorul acela într-un condur de atlaz.
   Probabili că moşu-meu avea o slăbăciune pentru condurii de atlaz.
   N-aş putea să spun anume cum s-a.u petrecut lucrurile. Fata Jitarului ştiu că n-a mai ieşit la horă. De ceea ce putea să spuie satul nu m-am interesat: la’ opinia supuşilor lui nici moşu-meu nu ţine. I-a făcut boierul Puicei pantofi mici, i-a adus rochii scumpe — şi cătră toamnă, ciînd am venit iar la Cîmpeni, am igăsit-o într-un fund de coridor, singură, albă la faţă ca o marchiză. Cînd m-a văzut, m-a privit sfioasă, cu ochii mari, stătea gata parcă să fugă, să se ascundă undeva. Pe urmă parcă s-a răzgîndit, a rămas locului la lumină.
   M-am apropiat de ea. Am salutat-o cu oarecare ce-
                                                                                                                                                           601
ffefMnie. Răspunsul el; ol-â fost stângaci. M-a privit cu prietinie apoi ; parcă-mi mulţămea din ochi.
  —   Stai singură ? zisei eu. Nu ţi-i urit ?
  —     Aştept pe madama, îmi răspunse ea încet, c-un glas argintiu.
  —   Care madamă ?
  —     Pe oare-a adus-o boierul pentru mine. Dumneata mă cunoşti, m-ai văzut astă primăvară. Acu vrea boierul să învăţ ceea ce nu ştiu...
  —   Şi-ţi place ?
  —   îmi place...
  O priveam şi o găseam mai frumoasă şi mai gingaşă decît în trecut şi mi se părea stranie prefacerea aceasta la ifiica unui aşa de umilit părinte. De bună-samă că tatăl ei tot paznic la jitărie era.
  —     Am să te rog iun lucru... îmi zise cu sfială Anica. Să nu spui boierului că m-ai văzut aici, ş-ai vorbit cu mine...
  —   De ce ?
  —   Te rog să nu spui. Boierul mă teme.
  Vra să zică moşul meu începea să piardă din filo-sofia vîrstei lui! Priveam silueta elegantă a fetei aceleia care suferea o transformare aşa de grabnică ş-aşa de ciudată. Era în înfăţişarea ei puţină sălbătăcie, însă era şi graţie. Şi gîtul, sinii, braţele parcă chemau ; încă nu erau pirovocătoare, dar parcă chemau. Simţeam primejdie pentru vîirsta mea şi invidiam pe unchiu-meu.
  Suferise o uşoară prefacere dascălul meu Teodor Visarion. Era neliniştit, ou mai era gazda bună de -odinioară. îmi mărturisi cam brusc, la un pahar de vin, că simţea o serioasă înclinare pentru fetiţa aceea pe care am văzut-o .amîndoi la horă, într-o duminică de primăvară; lîimi mărturisi că-i place singurătatea
 602
  şi-mi dete a înţelege un luoru pe care uşor ‘îl pricepui, căci chiar a doua zi îmi luai zborul spre alte ţărmuri.
 : Afacerea însă ajunsese mai serioasă decît îmi închipuiam. Grezui că unohiu-meu e în declin : am aflat în curînd că omul acela subţire, pe care-1 ştiam sceptic în cele femeieşti, ia îngenunchiiat oa-n focul altei vîirsite la picioarele fetei pe care o chema odată Puica,
 —   şi, pierdut, era gata să-i închine averea şi numele.
 A fost un mare scandal între neamuri, cînd a sosit vestea aceasta la Iaşi. Advocaţi şi doctori au fost consultaţi, cuvântul «interdicţie» a fosit rostit; iar sufletul meu începu a fi cercat de o curiozitate maire.
 Trecuseră doi ani. Unde a ajuns oare frumuseţă mea ? (Mă sfiam parcă acum să-i mai zic «fata jita-rului».)
 Am făcut drumul la Cîmpeni şi din propria mea pornire, mînat şi de rudele de-aproape.
 Moşu-meu m-a primit c-un zîmbet de stînjenire. Mi-a cerut veşti de la cei de-acasă : a început a rîde apoi.
 —     Hm ! zise el. Mi-au scris. Au pus pe hîrtie multe reproşuri şi multe impertinenţe. După ce mi-au expediat acestea, mi te-au trimes şi pe tine...
 —     De ce vorbeşti aşa, moşule ? Altfel mă socoteai odată. Acuma, tot ca prietin am venit.
 —     Poate! răspunse cu îndoială. Apoi mă privi cu luare-aminte din cap pînă-n picioare.
 —     Ai crescut mare, dragă Leonte, acu eşti barbat deplin, adăogi el; poate ai fi în stare să pricepi pasiunea vîrstei mele; dar nu, nu cred...
 —   Cum ? e adevărat ?
 La întrebarea aceasta, încruntă sprînceana, îmi răspunse aproape mînios :
   —     Da, e adevărat. Aş putea spune că sînt un om pierdut, dacă n-aş crede că sînt fericit.
   Cazul moşului meu nu era aşa de interesant, după cum se şi vede. Grozav eram de nerăbdător să văd iar tpe fiinţa care-1 în'geniunchiase astfel. Coridorul unde o văzusem întăia oară, însă, şi odăile din partea aceea, erau pustii. Mă gîndii. Unchiul meu parodiază ipe Othello. Şi stima de oare se bucura odinioară în ochii mei scăzu simţitor.
   Am ieşit cam înegurat, spre crîngurile Sucevii. Era o zi liniştită de toamnă şi frunzele atinse de brumă-rel împrăştiau pretutindeni colori triste, care-mi umpleau sufletul, ca armonia unui cîntec vechi. Eram singur; mă oprii subt un frunzar de păr sălbatic, de coloarea sîngelui. Şi mă gîndeam ce s-a făcut fata ,mea sfioasă, cu ochi de căprioară.
   Cînd, deodată, o văzui. Venea gînditoare în trăsura boierească ; vizitiul ducea la pas caii. Era îmbrăcată într-o mantie uşoară de matasă, o pălărioară cu pană neagră îi sta aplecată puţin pe ochi; avea o înfăţişare aşa de aleasă, aşa de simplă şi de gingaşă, încît inima începu a-mi bate cu putere în piept.
   Mă mişcai de la locul meu. Ea opri trăsura, se dădu jos. O salutai. îmi zîmbi ca unei cunoştinţi vechi, şi-mi zise :                                   '
   —   Mi-a părut bine cînd am aflat că ai venit.
   Nu ştiam ce să răspund. Glasul ei nu mai avea
 nimic sfios şi nesigur.
   încet, pornirăm prin marginea crîngului. Frunzele căzute foşneau.
   —     Viaţa aici la noi se petrece foarte trist, îmi zise ea deodată.
   —   De ce ? întrebai eu cu mirare.
   —   Cred că înţelegi. Stau închisă ; la uşa mea-i
 604
 zăvor. De şi tata a murit, satul nu uită cine sînt. Toţi mă privesc cu coada ochiului. Plăcere n-am să umblu printre cei cu care am fost tovarăşă. Afară de lunile cînd umblăm prin locurile depărtate, aşa de frumoase, nu mai am zi de mulţămire...
   Nu înţelegeam, visez ori mă înşeală auzul ? Cine e femeia aceasta care-mi vorbeşte ? E fata aceea simplă ? e fiinţa sfioasă din coridor ? Cine e ? Văd că vorbeşte ca o doamnă, nu simt nimic deosebit în glasul ei, nimic care mi-ar aminti pe altădată.
   îmi era sufletul aşa de mişcat, îmi simţii mintea deodată aşa de tulbure, încît mă oprii şi fără voie privii în faţă pe tovarăşa mea. îmi zîmbi. îmi vedea uimirea şi se ştia frumoasă.
   —     De ce te uiţi aşa la mine ? Şi începu a rîde. Nu mă mai cunoşti ? A trecut multă vreme de cînd nu m-ai văzut.
   —  Intr-adevăr, s-au schimbat multe, murmurai eu.
   Umblarăm aşa o vreme. Din cînd în cînd o priveam pe furiş. Ea începu a-mi povesti despre călătoriile ei la staţiunile balneare ale străinătăţii cu moşu-meu, vorbi despre unele oraşe ale Apusului. Erau impresii sincere. Noutăţile acestea îi izbiseră sufletul. Apoi, deodată, iar i se întoarse o tînguire pe buze. Mă temeam să nu se coboare la amănunte prea comune; cercai să-i abat cursul vorbei. O întrebai :
   —  Cum ţi-au părut femeile pe unde ai fost ?
   —     Multe erau frumoase, îmi răspunse ea, şi de la unele am învăţat mult...
   Sinceritatea aceasta îmi plăcu. îndrăznii să fac un pas mai departe:
   —     Pe-acolo, mi se pare că altfel se petrece viaţa... mai slobod, mai neînfrînat.
                                                                                                                                                           605
  —     Adevărat,, răspunâe ea; acolo e mai multâ lume; aici sîntem prea putini.
  —  Iţi place mişcarea şi mulţimea ?
  —     Lumea îmi place. De aceea m-am bucurat c-ai venit dumneata la noi...
  —  Moşu-meu însă nu se bucură...
  Ea tăcu. «Să fie deşteptăciune firească ?» mă gîndeam eu. Ş-aveam o ciudată simţire privind-o acuma. Fiinţa i se însufleţise după vorbire* şi ceva tainic se răspîndea în juru-i. Şi din ochii ei adînci scăpăra o privire furişată. Simţii înfiorarea care deşteaptă gîndul unei îmbrăţişări... Şi-n clipa aceea am înţeles pe dascălul şi unchiul meu, ş-am oftat.
  —     De ce oftezi ? mă întrebă ea. Şi obrazul i se lumină de un zîmbet dulce.
  —  Mă gîndeam la ceva.
  —  La ce te gîndeai ?
  Eu tăcui. Ea-şi muşcă buzele.
  —     Nu te superi, vorbii eu deodată, vreau să te întreb un lucru.
  —  Poftim, întreabă, de ce să mă supăr ?
  —     Ştiu că moşu-meu e stăpînit de o patimă mare. (Ea-şi întoarse ca-ntr-un fulger ochii spre mine.) Dar nu ştiu dacă e fericit...
  Aşteptam să-şi plece ochii, să se înroşească. Ea mă privi senină. Parcă nu înţelegea. Şi mă întrebă :
  —  Poate vrei să ştii dacă mi-i drag boierul ?...
  Făcui cu capul: da. Şi mi se înegurară ochii. Sînt
  îndrăzneli care te orbesc. Ea însă nu răspunse la întrebarea pe care singură o pusese. Schimbă vorba, şi mă întoarse pe nesimţite prin frunzele moarte ale toamnei, spre trăsura care aştepta la marginea crîn-gului, lîng-o fîntînă cu cumpănă. Ce mi-a mai spus nu-mi mai aduc aminte; îmi vorbea ca o femeie
 606
deşteaptă, care ştie să rămîie în cercul ei de cunoş-tinţi. Vedeam că multe, foarte multe lucruri îi sînt străine, că tot este un fond aiscuns de barbarie în trupul acela minunat; rămîneam însă uimit de prefacerea grabnică şi de fineţa pe care o cîştigase fata aceea din popor.
   Moşul meu era în adevăr gelos. înţelesei aceasta la întoarcerea mea, înţelesei la masă. Sta trist, cu fruntea încreţită, nu rostea nici o vorbă; numai din cînd în cînd se uita cu patimă, întărîtat, la Anica. Ea se purta liniştită, aşa cum trebuie să se poarte o «menajeră» a unui boier mare. Intr-un timp moşul m-a privit crunt ş-a zis, parc-ar fi rostit o sentinţă :
   —■ Dragul meu, poţi să spui tuturora că-n viaţa mea nimeni n-are dreptul să se amestece... Dac-ar fi fost după mine, acuma şi formele legale erau să-vîrşite...
   Pusei cuţitul şi furculiţa în farfurie şi-l privii.
   —     Ce te uiţi aşa la mine ? N-a vrut ea ! Şi glasul îi era mînios.
   De vorbit nu mi-a mai vorbit. A băut dintr-un vin roş ca rubinul; apoi după masă rămase ostenit parcă, gîfîind, în scaunul lui. A! se prefăcuse mult moşul meu. Anica umbla prin preajma noastră cu paşi nesimţiţi. Unchiul într-o vreme parcă dormita. Ridicînd ochii, deodată o văzui pe-aceea la care mă gîndeam, în cadrul uşii, privindu-mă fix.
   N-am năzuit niciodată la premii de virtute. Şi nu era vina mea dacă moşul şi învăţătorul meu Teodor Visarion dormita. Pe urmă eram şi foarte curios; şi sînt un om care am slăbăciunile mele. 'După cum vedeţi, o mulţime de scuze.
   Ca un vifor mi s-a tălăzuit în piept, cînd, în fundul coridorului pe care-1 cunoşteam, am simţit-o
înainte-mi, cînd şi-a alipit fruntea ei de a mea. Avea o piele foarte fină; i-am pipăit fruntea, ochii şi braţele, şi pe urmă am înţeles de ce nu răspunsese la întrebarea pe care singură şi-o pusese.
   Fata aceasta căzută ca din cer a fost una din rarele bucurii ale vieţii mele.
   Bucuriile însă sînt scurte. Am plecat; — şi eram ca o tristă pasere călătoare care aşteaptă cu dor o primăvară nouă, ca să se întoarcă la cuibul vechi.
   In urmă-mi fericirea neguroasă a unchiului Teodor s-a prăbuşit. Cînd am aflat, am înţeles şi eu ce-i durerea; şi într-iun tîrziu m-am mîngîiat:             asta-i
soarta multor dureri.
   Cenuşăreasa din poveste, fiinţa aceasta misterioasă şi rară, căzută într-o lume străină ca într-o lume a ei, — ca şi cum şi-ar fi împlinit sorocul unui farmec, şi-a luat într-o bună zi zborul. S-a plictisit de viaţa închisă, s-a hotărît să uite tot ceea ce frumoşii ei ochi văzuseră în Apus, tot ceea ce mintea ei uşoară prinsese aşa de lesne, — şi s-a dus, a intrat în lumea neînsemnată şi necunoscută a plebei, c-un om de rînd.
   «A fugit c-un flăcău...» îmi scria cu amarnică suferinţă moşu-meu; şi eu stam cu scrisoarea lui în mînă şi-mi aminteam de unele nopţi fermecătoare ale vieţii mele. Şi azi mă tulbură amintirea lor.
   Moşul meu nu s-a resemnat; eu m-am resemnat, pe urmă am început a albi. Ş-am învăţat, din durerile mele, că în viaţa aceasta nu trebuie să ne mirăm de nimic; şi, din ceea ce-a spus un înţelept, că femeia poate trece prim multe iprefaceri ca şi prin multe iubiri şi de fiecare dată se reînoieşte, ca luna.
                                                           NOTE
   Romanticul autor al Şoimilor, fugit în tihna tîrgu-şorului Folticeni din Bucureştiul care-1 consacrase, e acum om cu familie grea, luptîndu-se să-şi dureze gospodărie temeinică, care să-i asigure un bun popas în clipele lui de reculegere, după drumurile pe ca-re-i silit să le facă ades ca inspector al Cercurilor Culturale şi, din 1909, ca director all Teatrului Naţional din Iaşi.
   Se află tot în căsuţa de pe strada Rădăşeni cu numărul 42, fostă a lui Pavel Ciubotaru, de unde abia în toamna anului 1909 trece în casa clădită de dînsul, pe locul cumpărat printr-o întîmplare de la spi-
 ţerul din Piatra-Neamţ.
   Urci la deal pe strada Rădăşenilor printre căsuţe de mici funcţionari, ajungi la o răspîntie cu două cîrciumi care se-nfruntă... încă un piept de deal cu cîteva locuinţi semănate în mîna dreaptă ş-o livadă în stînga — şi ai ajuns în cîmp... O zare largă se deschide asupra satelor Buciumeni şi Oprişeni sub piîclele vinete ale munţilor, drumul ooteşte printre răchiţi şi acoperişuri de şindrilă înecate în verdeaţă... O goană de copil pe lîngă gardul din mîna dreaptă şi poarta raiului se deschide... O alee de tei duce într-o poiană pe care se va înălţa casa de lemn cu faţada ţuguiată... Deocamdată noul proprietar a pus pe Neculai Prună şi pe Vasile Blană să-i împrejmu-
39 — M. Sadoveanu — Opere, voi. IV
 609
 iască grădina cu gard gospodăresc de scînduri prevăzut cu acoperiş de şindrilă şi să-i facă o poartă ca de cetate, cu hulubărie deasupra. Aproape toată vremea liberă şi-o petrece sus „la livadă", supraveghind lucrul, visînd şi plănuind.
   Altoise tot ce se poate altoi în grădina bătrînă şi pusese mulţi pomi tineri, mai cu samă meri şi peri pe care avea grijă să-i păzească iarna de iepurii ce veneau la ros. Pe acei iepuri flămînzi i-a văzut de multe ori în livadă şi-n huceagul de dindos, în serile cu lună, dîndu-se ca nişte mingi de umbră de-a tumba şi bătînd mătănii de bucurie. A şi scris despre ei, în Povestea cu iepurii,1 imaginîndu-şi că vorbesc, rugîndu-se de paznicul livezii să le dea voie să se joace printre tufe şi să roadă un piic de mugur tînăr. Moşul care e prepus c-a stat de vorbă cu aceşti „urechiaţi“ e unul din cei doi lucrători pe care-i avea acolo în deal: Vasile Blană ori Neculai Prună — şi întîmplarea minunată se petrece în noaptea Sfîn-tului Vasile, cînd toate sînt cu putinţă, chiar să vorbeşti cu iepurii şi muierea dte mult îngropată.
   In partea din vale a grădinii, înspre butnarul Tărăboi, îşi alcătuieşte o prisacă pe care o îngrijeşte singur. Pune hrişcă şi melisă, şi-şi cumpără cărţi de apicultură. La început alcătuită mai mult din budu-roaie, — nu tîrzie vreme se înoieşte cu .stupi sistematici, care strălucesc ca nişte flori felurit colorate sub sprinceana stufoasă a mărului Harlamov-schi. Singur îşi prinde roiurile, singur îşi gospodăreşte prisaca. îşi cumpără toate uneltele de care are nevoie un apicultor, îşi comandă muscă italiană, ex-iractor... Ca-n tot ce face, pune multă patimă ; adîn-cind albinăritul în toate aspectele lui, ceteşte pe Fa-bre, dar stă de vorbă şi cu prisăcarii, ascultînd poveşti cu albine... întîmplarea din Prisaca de altădată2 e inventată, dar pe moş Buburuz şi pe fata lui i-a zugrăvit după natură.
   1   Calendarul Minervei, 1909; Cîntecul amintirii, Minerva,
 1909.
   2 Cîntecul Amintirii, Minerva, 1909.
 610
   Spre micul rai din deal, urcau adesea şi cei doi copii mai mărişori — Lia şi Mitică — şi uneori, cărată în braţe, şi Profiriţa care abia rupea cîteva vorbe. Aici, pe cerdacul căsuţei vechi care avea să ră-mîie mică anexă a noii clădiri, se odihneau de truda urcuşului, înfulecînd pînea cu unt adusă de-acasă şi bînd laptele cald oferit de Mădălina, femeia lui Ştefan Vasîliniuc — paznicul livezii.
   In peisajul încîntat al livezii, prindeau fiinţă toate poveştile spuse de tata, sara, la culcare. Pe Ianoş Năzdrăvan1 nu putea să şi-l închipuie Mitică, — dolofan de cinci anişori —, decît păscînd iarba verde şi grasă a livezii din deal... Vasile cel mare, vrednic slujitor care tăia lemne cu două ferestraie odată, şi care nu avea decît cusurul că-i plăcea să coboare prea des la crîşmă lui Hoişii, era flăcău de pe culmea Băii... De ce n-ar fi existat şi Ianoş cu adevărat ? Mitică îl căuta cu ochii întotdeauna cînd suia ,,la livadă“ şi se mira că nu-1 vede făcîndu-i semn de înţelegere din urechiuşă.
   •— Ascultă, Mitiţă, să-ţi spun o poveste...
   De data asta e Povestea de sărbători2 Arhanghelul Mihail se duce în lume, isă supuie pe pustnicul care-1 însoţeşte la încercări grele. Iată-i: coboară de pe dealul Rădăşenilor! Mitică şi-i închipuie ca pe doi gospodari din sat; atîta numai că cel mai tînăr parcă ar avea un chip luminos ca soarele...
   Oare de unde ştie tata atîtea poveşti ?
                                                                               *
   Copiilor li se părea o excursie pînă în deal „la li-vadă“. Cînd a ieşit în tăia oară tata cu Mitică la să-niuş, băieţelului i s-a părut strada Rădăşeni, pe care alunecau zbîrnîind, fără de sfîrşit, — şi mai lungă încă la întors, urcînd pieptul ei de deal cu săniuţa de funie...
  1 Sâmânătorul, 1908, nr. 17 ; Cîntecul amintirii, Minerva, 1909.
  2 Cîntecul Amintirii, Minerva, 1909.
 39*                                                                   611
   Şi-n realitate era o ulicioară desfundată, c-un îngust trotuar numai pe partea cu case mai răsărite şi nici prea lungă nu era. Sania ajungea iute la Hoişii, apoi lua vînt coborînd în vîrtej pe la Gogu şi se alina de la Voinescu la vale, mergînd aproape drept pînă la Adormire... Ajunsă aici, trebuia să fie ajutată de picioare, ca să nu se oprească şi să mai alunece un pic pe Strada Mică.
   Aici, în ulicioara mică, care pînă şi copiilor li se părea îngustă şi înfundată în noroaie, locuia multă evreime săracă: cizmari, croitori, casapi... Mătuşa Tinca (doamna Ecaterina Tinu, o rudă a scriitorului) îi cunoştea pe toţi şi le ştia şi poveştile. Ea îi istorisise de-o dramă ce avusese loc acolo, în cartierul evreiesc, nu departe de locuinţa ei. Era vorba de o poveste de dragoste în care se amestecau două lumi: ghettoul şi funcţionărimea nevoiaşă. Lumea evreiască îi era cunoscută scriitorului încă din Paşcani; despre Tudoriţă şi tatăl ei îi vorbeşte cu lux de amănunte povestitoarea. Avînd toate datele trebuincioase, scrie' Haia Sanis ’, bucată puternic şi perfect închegată.
   Era prin 1908; Haia Sanis apăruse în Viaţa Ro-mîneascâ, cînd un oaspete simandicos sosit să viziteze Folticeniul, s-a suit şi pînă la locuinţa lui Sadoveanu de pe uliţa Rădăşeni şi apoi, împreună, au ieşit să vadă tîrgul. Vorbind de una de alta, ajung şi pe Uliţa Mică.
   —     Uite, aici e locul unde a trăit Haia Sanis şi lumea ei de evrei, — spune scriitorul, oprindu-se.
   Mosafirul îl priveşte neîncrezător :
   —  Dar ce, a existat cu adevărat ? — întreabă.
   Sadoveanu zîmbeşte amuzat de uimirea tovarăşului său. Şi cum tocmai atunci o fetiţă de evreu trecea drumul, o opreşte:
   —  Unde şade Leiba Sanis ? întreabă.
   Şi, spre marea surprindere a celuilalt, copila arată cu degetul spre a treia casă de acolo.
 1   Viaţa Romînească, 1908, nr. 5; Cîntecul amintirii, Mi-nerva, 1909.
 612
    Dacă ar fi fost sară, desigur că s-ar fi arătat şi Sanis, venind de la abator, tropăind cu cizmele-i grele stropite de sînge pe uliţa desfundată.
                                                                                  ★
    Multe din căsuţele străzii Rădăşeni erau lipite una de alta, părete în ipărete. Uneori, î:n cerdăcuţutile de la uliţă, mai ales sărbătoarea, vedeai pe cîte cineva stînd şi uitîndu-se la cine trece pe uliţă. Capete la geamuri se iţeau ades, dosite după perdele. De obicei însă căsuţele erau mute, tăcute.
    In schimb, dacă te coborai „pe şanţ“, prin dosul străzii Rădăşeni, unde începea cîmpul şi ogoarele — şi unde fiecare casă avea o grădiniţă, — puteai să priveşti nestingherit în gospodăriile pline de forfotă. Aici în dos, se scuturau covoare, se zburătăceau găini şi curci, se zbenguiau copii şi cîni... Pe la gardurile mărunţele ce despărţeau proprietăţile, stăteau de vorbă vecinele, povestind cu mîna l<i gură ultimele noutăţi...
    —      Ai auzit, dragă ?... La Sadoveanu 's-iau furat claponii !...
    In adevăr, într-o dimineaţă de iarnă, cucoana Ma-ria Bîlu dăduse straşnic ţipăt, cu amîndouă palmele ridicate la ceruri, în faţa coteţului deşert — şi întreg Folticeniul aflase în fulger tragedia. Se făcuseră cercetări, se presupusese că numai Ştefan Va-sîliniuc, paznicul livezii din deal, care cunoştea bine locurile, putuse veni „pe şanţ“ şi lua claponii într-un sac... Dar toate au fost zadarnice şi paserile au rămas pierdute... Intîmplarea însă a apărut nu tîrzie vreme în bucata Păţania unai cumătru
    Tot din dramele Folticeniului a ieşit şi Faceri de bine2. Merăriţa a vieţuit şi ea pe strada Rădăşeni; ba chiar zid în zid cu scriitorul. O vedeai în fiecare zi coborînd ori urcînd cu coşurile de mere: scundă, îmbrobodită c-un şal mare din care nu mai ieşea la iveală decît un neg gros... Veşnic pe drumuri,’ Ploi-
 1 Povestiri de sară, Minerva, 1909.
 2 Cîntecul Amintirii, Minerva, 1909.
 613
 ţoaia nu se arăta decît o dată ori de două ori pe an în cerdac — şi atunci tot cu treabă...
   Pe aceeaşi stradă a Rădăşenilor îşi ducea mucenicia şi cucoana Luţa din O zi, ca altele l, despre care a povestit cu amănunte tot mătuşa Tinca, stînd în cerdac la o cafeluţă. — Intîmplări mici şi mari, drame şi păţanii hazlii ajungeau ca ecouri şi la urechile scriitorului, care le folosea numaidecît.
   Povestea cu aşa-zisa otrăvire a bătrînei Fani Bern-stein făcuse ocolul întregului judeţ. Multă vreme hu-ise tîrgul, comentînd imprudenţa doamnei Munteanu şi aerele ei de aristocrată. (Adevărul asupra unei otrăviri.2)
   Mai erau şi incendii, de care ar fi profitat nostima cucoană Sofiica, dacă tînărul profesor — al cărui nume îl păstrăm din discreţie — n-ar fi avut o conştiinţă atît de scrupuloasă. (Poveste la al şaptelea pahar3.)
   Să nu uităm morţile subite şi înmormîntările; (Dare de samă*). Acelaşi cadru, povestea auzită în Paşcani. Mai sînt sinuciderile morale şi remuşcările tîjrzii ale celor slabi, care-şi petrec viaţa prin cafenele cu cărţile şi paharul de vin {Un om pierdut5).
   Pe unii cu nervii mai puţin sănătoşi, monotonia tîrguşorului îi îmbolnăvea. De mărturisirile unui bun prietin — şi el scriitor — poposit scurtă vreme în Foliticeni, se slujeşte ca să scrie bucata Un duşman6.
   Povestea mătuşa Tinca, dar povestea şi cucoana Maria — bunica copiilor — lucruri vechi petrecute în Liteni, sat în care se născuse şi-n care mai trăiau încă părinţii ei: Catincuţa şi Ionică Andruşca. Aici, pe malul Şiretului, se întîmplase ca un boier să ia o fată de ţăran şi s-o facă domniţă, — ca apoi ea să
    1 Viaţa Romlnească, 1908, nr. 8; Cîntecul amintirii, Minerva,
 1909.
    2 S&mănătorul, 1907, nr. 51; Povestiri de sară, Minerva,
 1910.
    3 Povestiri    de sară,   Minerva, 1910.
    4 Povestiri    de sară,   Minerva, 1910.
    5 Povestiri    de sară,   Minerva, 1910.
    8 Povestiri    de sară,   Minerva, 1910.
 614
 fugă cu un flăcău, întorcîndu-se în lumea din care ieşise. (Cenuşăreasa *.)
   Cîntecul acesta al trecutului — Cîntecul amintirii3
 —   trezea adînci rezonanţe în sufletul scriitorului. O simplă povestire auzită de la maica lui, cîndva, se ridică cu putere de stihie, răscolind răni adînci şi trecînd ca o jelanie peste morminte vechi...
   Alteori O înţîmplare3 — povestită de o rudă a căminarului dezbrăcat de hoţi la vreme de noapte şi găzduit de o frumoasă boieroaică — e prilej ca sa puie din nou pe hîrtie o istorie din trecut.
   Stă de vorbă cu un moş sfătos despre domnitorul noroadelor şi drumul rămăşiţelor lui de-a lungul ţării şi scrie Cuza-Vodă4. Altă dată, aude de la un tovarăş de breaslă despre un cunoscut boier scăpătat din Iaşi şi ideile lui ciudate (Un păgîn5), — şi se foloseşte de acest material.
   Poveştile din trecut, pe care le vor spune la foc de popas cei de la Hanu-Ancuţei, le începuse deocamdată Petrişor, — cel care nu se teme de nimeni ş'i de nimic. (Povestea cu Petrişor8).
   Şi iarăşi amintiri care vin să-l cutremure şi să-l înduioşeze, trezind o rană care nu se va închide niciodată : pierderea mamei lui, Profira. Face un drum pe valea Moldovei, intră în satul străbunilor lui, stă pe prispa casei bătrîneşti, priveşte la semincerii din zare (Printre gene7), — şi retrăieşte clipe vechi cu sufletul de-acum, înţelegînd multe pe care atunci le înregistrase numai, cu ochi de copil.
   Apoi, şi-aduce aminte de zbuciumul sufletesc din adolescenţă, din vremea cînd maica lui murise şi o
  1 Luceafărul, 1910, nr. 6; Povestiri de sară, Minerva, 1910.
 *   Viaţa Romînească, 1909, nr. 1; Cîntecul amintirii, Minerva, 1909.
  3 Luceafărul, 1910, nr. 1 ; Povestiri de sară, Minerva, 1910.
 4   Viaţa Romînească, 1909, nr. 2; Povestiri de sară, Minerva, 1910.
  5 Luceafărul, 1909, nr. 8; Povestiri de sară, Minerva, 1910.
 •   Viaţa Romînească, 1908, nr. 9; Cîntecul amintirii. Minerva 1909.
  7 Viaţa Romînească, 1908, nr. 11 ; Cîntecul amintirii, Minerva
1909.
 alta îi luase locul în căminul tatălui său. (La paisprezece anil).
   Alte întîmplări, de data asta hazlii, se ridică din amintiri şi vin să-şi ia locul ce li se cuvine: una,
—   Din durerile unui recrut2 — e o poveste din vremea concentrărilor de la 1906. Alta, — O mică cercetare3, — fusese culeasă dintr-un sat pe unde trecuse cîndva ; bun prilej ca să descrie corupţia şi ticăloşia funcţionărimii rurale de pe atunci.
   Un capitolaş aparte îl alcătuieşte Duduia Margareta*. I ise ceruise o .povestire pentru primul număr al Bibliotecii Minerva şi pentru eroiină ia de model pe o vară a Izabelei Sadoveanu, Margareta Maca-rovici, — suflet gingaş de o deosebită sensibilitate. Dar şi aici, ca-n mai toate povestirile scrise la acea epocă, acelaşi tîrguşor de provincie, cu atmosfera şi tipurile-i caracteristice, îi slujeşte drept cadru.
   Primăvara secetoasă                 u,rimată de ploi putrede şi
iarna vremelnică a anului 1908 au adus cu ele o sărăcie crîncenă. Oamenii nu aveau cu ce-şi hrăni vitele. întîmplarea cu lipovanul care şi-a ucis calul, cu săteanul care a dat foc carului de fîn, cu gospodarul care a dat drumul Surului... sînt lucruri autentice, notate de Sadoveanu şi apoi împletite în bucata Ceasul al doilea5.
   Ploile acelea putrede de toamnă, prin care umblau cu capetele în pămînt năcăjiţii ţărani, sînt cadrul nuvelei Hoţul6. Poate că a văzut cîndva Sadoveanu un> biet amărît dîn’du-şi sufletul. Peisagiul şi moartea sînt una cu durerea acelui suflet chinuit care
   1 Povestiri de sară, Minerva, 1910.
  2 Povestiri de sară, Minerva, 1910.
  3 Povestiri de sară, Minerva, 1910.
 4    Viaţa Rominească, 1908, nr. 1, 2, 3; apoi Biblioteca Minerva, nr. 1.
   5 Calendarul Minervei, 1910, Povestiri de sară, Minerva, 1910
  6 Cîntecul amintirii, Minerva, 1909.
 616
se stinge, pierzîndu-se iîn curgerea monotonă a ploilor cenuşii de octomvrie.
   Sentimentul de milă şi înfrăţire cu cei mulţi şi năcăjiţi e deosebit de iputernic în Om singuratic \ In-tîmpLaorea cu lupul e lauzită, drumul cu siania iama, la vreme de noapte, l-a trăit de multe ori scriitorul în lunga lui carieră de vînător şi pescar.
                                                                                *
   „Năcazurile oamenilor — zicea Sadoveanu — au de multe ori mai multă măreţie decît un deal prăpăstios. Rămli înmărmurit în faţa lor şi nu-ţi vine a crede." (Istoria unei pălării2.) Povestea lui Costache Dinu, care a dat o păreche de boi pe o pălărie, e confirmată de dosarele judecătoriei din Hîrlău. I-a spus-o un om cumsecade din tîrg şi dovezile le-a văzut în registre negru pe alb. „Iar întîmplarea nu-i una: sînt multe, multe, care seamănă cu aceasta ca două picături de apă, < sînt prea multe din nenorocire..." zice în aceeaşi bucată Sadoveanu.
   Despre oameni şi locuri din acel colţişor de Moldovă, pe care îl cunoştea aşa de bine, scrisese încă din 1898. Petrecuse în vacanţa de iarnă la unul Alexandru Puiu, o rudă a mamei lui vitrege şi după ce se întorsese acasă pusese pe hîrtie bucata La Ciohorăni3.
   In anul următor, 1899, urcase cu tovarăşi pînă La Schitul Brăteşti,* la depărtare de un ceas şi jumătate de tîrgul Paşcanilor. Stătuse de vorbă cu Părintele Costandie şi de-acolo trecuse în singurătatea celuilalt schit, de la Boureni, — să asculte năcazurile Părintelui Calistru şi a bătrînului Ile Bistriţa-nu... (Singurătăţi5.) Şi ceva mai tîrziu, în 1900,
   1   Viaţa Rominească, 1909, nr. 4 ; Povestiri de sarăt Minerva,
 1910.
   2 Albina, 1907, nr. 1 ; Oameni şi locuri, Minerva, 1908.
 3 Albina, 1908, nr. 36—37 ; Oameni şi locuri, Minerva, 1908.
 4   Sămănătorul, 1908, nr. 10 ; Albina, 1908, nr. 32 ; Oameni şi locuri, Minerva, 1908.
 5   Albina, 1908, nr. 34 (sub titlul : Moşneagul cel hapsîn) ; Oameni şi locuri, Minerva, 1908.
617
scrisese despre Mănăstirea Slatina, la hramul căreia fusese. (La hramul Mănăstirii Slatina1).
   Drumurile acestea de sub munte, din ţinutul Neamţului şi al Sucevei, le face din nou, cum se întoarce la Pol tic ani, în 1906. Cercetează vechea mănăstire Bistriţa2; intră iar în Humuleştii lui Creangă,3 urcă la Cetatea Neamţului4 şi de acolo se abate la Mănăstirea Neamţului5; itrece Ozana şi vizitează Mănăstirea Secu6; apoi Peste munte,7 la Agapia8. De aici la Varatic,9 unde ascultă povestea despre Poiana Ţigăncii10. Se abate la Băile Bălţăteşti11 — şi la Ogliinzi, în Poiana lui Ion Pietraru ,2. In acelaşi an, prin august, vizitează Mănăstirea Rişca 13 şi Probo-ta H. — Sînt impresii şi amănunte proaspete şi pline de viaţă. Oameni şi locuri descrise fidel, cu dragoste pentru vechile ctitorii şi lumea nevoiaşă care le împresură şi ochi critic faţă de egumenii care ş-au alcătuit o viaţă tihnită, mîncînd în post costiţe de purcel ori pui fripţi.
   Asemenea drumuri se făceau la vremea aceea, după cum se vede şi din cele ce ne spune scriitorul, cu trăsura ori cu tramcarul (trăsură închisă, cu şase cai, un fel de poştalion de pe vremuri). La deal, clopoţelul de la cai suna rar ; la vale, se zbătea dînd glas subţire şi agitat... Destul de des veneau trasurile să-l ia pe Sadoveanu, împreună cu oaspeţi sosiţi să viziteze regiunea, ca să-i ducă spre Baia lui Ştefan cel Mare, Mănăstirea Rîşca ori pe dealul Rădăşeni-
   1 Albina, 1908, nr. 26; Oameni şi locuri, Minerva, 1908.
   2 Oameni şi locuri, Minerva, 1908.
   3 Albina,   1906, nr. 1;   Oameni  şi  locuri; Minerva, 1908.
   * Albina,   1906, nr. 10;  Oameni  şi  locuri,       Minerva, 1908.
   5 Albina, 1906, nr. 13—14; Oameni şi locuri, Minerva, 1908.
   6 Albina, 1907, nr. 19 ; Oameni şi locuri, Minerva, 1908.
   7 Albina, 1907, nr. 21 ; Oameni şi locuri, Minerva, 1908.
   8 Albina,   1907, nr. 29 ; Oameni  şi locuri,  Minerva,   1908.
   9 Albina,   1907, nr. 32 ; Oameni  şi locuri,  Minerva,   1908.
   10 Sămănătorul, 1907, nr. 4; Oameni şi locuri, Minevra, 1908.
  11 Albina, 1S07, nr. 35; Oameni şi locuri, Minerva, 1908.
  12 Albina, 1906, nr. 12; Oameni şi locuri, Minerva, 1908.
  13 Sămănătorul, 1908, nr. 27; Oameni şi locuri, Minerva, 1908.
  14 Albina, 1908, nr. 14—15; Oameni şi locuri, Minerva, 1908.
 618
 t
lor, în satul cu oamenii cei mai harnici si mai chibzuiţi din partea locului.
^ Aici, la Rădăşeni, la sărbătoarea Sfîntului Mercurie, venea lume multă de prin satele dimprejur — boieri şi calicime — la hramul care avea loc în fiecare an şi la care se întindeau mese lungi, încărcate de bucate şi vinaţuri. (Rădăşenii şi sărbătorirea Sfîntului Mercurie.) 1
   Tot cu trăsura spune Sadoveanu c-a venit odată la Folticeni, la Iarmaroacele Sfîntului Ilie.2 Aceste bîl-ciuri, vestite în regiune pentru tîrgurile mari de vite şi cai, le descrie prozatorul de multe ori, în diferite feluri. Aici, în bucata de mai sus, vorbeşte de sfaturile cu cărăuşii poposiţi la marginea cîmpului pe care se întindea iarmarocul — şi de acel moş Gheorghe Leonte care ştia să spuie poveşti din vremuri vechi, de pe vremea lui Vasile-cel-Mare, care tăia pungile boierilor la drumul mare...
   Poveşti tot aşa de vechi şi de puţin cunoscute sînt strînse mănunchi în Istoria pe scurt a tîrgului Pas-caitti2> (1840—1890). Ce l-a îndemnat pe Sadoveanu să scrie această mică monografie a tîrgului său de baştină ? De-1 întrebi, îţi răspunde că nu-şi mai aduce aminte cînd şi din ce îndemn a făcut-o. înţelegem numai că s-a aplecat cu dragoste şi milă asupra umilului orăşel, „care a crescut odată cu dînsul", cum spune el aşa de frumos ; şi-n care dorm atîtea amintiri a unor oameni şi întîmplări de altădată...
28 ianuarie 1955
                                                                                                                 PROFIRA SADOVEANU
 1    Albina, 1906, nr. 28—29, 31, 35; Oameni şi locuri, Minerva, 1908.
 2   Albina, 1908, nr. 21, 22, 23; Oameni şi locuri, Minerva, 1908.
  3 Albina, 1908, nr. 28—29; Oameni şi locuri, Minerva, 1908
                                                                                                                                                                     619
4
 -i
                                               CUPRINSUL
                  DUDUIA   MARGARETA              ^   —
                                                                                     OAMENI SI LOCURI
 Bistriţa.........................................    107
 Mănăstirea Rişca.................................    113
 Humuleştii lui Creangă...........................    123
 Cetatea Neamţului................................    129
 Poiana lui Ion Pietraru      şi băile Oglinzi .      135
 Mănăstirea Neamţului.............................    141 ...
 Mănăstirea Secu..................................
 Peste munte......................................    153
 Agapia...........................................    159
 Varaticul........................................ lfey
 Poiana Ţigăncii. ................................    171
 Băile Bălţăteşti.................................    178
 P robota.........................................    184
 Istoria unei pălării.............................    189
 Iarmaroacele Sfîntului Ilie......................    195
 La hramul mănăstirii Slatina.....................    215
 La Ciohorăni.....................................    224
 La schitul Brăteşti..............................    232
 Singurătăţi . . . *..............................    239
 Istoria pe scurt a tîrgului Paşcani ....             247
                                                              Rădăşenii şi sărbătorirea sfîntului Mercurie. 259
cîntecul amintirii
 Cîntecul amintirii...................     .   •        279
 Povestea cu Petrişor ....                 .            289
 Prisacă de altădată...........................         297
 Poveste de sărbători ......                            305
 Ianoş Năzdrăvan..................................      311
 Povestea cu iepurii..............................      318
 Hoţul............................................      325
 Printre gene.....................................      334
 Faceri de bine...................................      348
 O zi, ca altele..................................     375
 Haia Sanis.......................................     395
                                                                                POVESTIRI DE SARA
 Ceasul al doilea..............................         461
 Om singuratic....................................      473
 Cuza-Vodă .......................................      4$5
 O mică cercetare.................................      493
 Din durerile unui recrut ....                  ...     503
 Păţania unui cumătru.............................      514
 Un duşman .......................................      527
 Un om pierdut....................................      535
 La paisprezece ani...............................      542
 Poveste la al şaptelea pahar.....................      550
 Adevărul asupra unei otrăviri                 ....     562
 Dare ie samă..................................         571
 Un păgîn.........................................      577
 O întîmplare ....................................586
 Cenuşăreasa......................................      598
 Note.............................................      6°9
tL
iummuaZZ* .........
 &
          Responsabil de carte: V. Gafita Tehnoredactor : N. Kivu Corector : V. Vasiliu
Dat la cules 04.06.955. Bun de tipar 24.10.955. Tiraj' 20.100 ex. Hîrtie velină mată de 60 gr. m.p. Format 840J1080 x32. Coli ed. 26,50. Coli de tipar 19,5. Ediţia I. Comanda 1865. Planşe tipo 1. A. nr. 02285. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8 R-O.
Tiparul executat sub com. nr. 1770 la Combinatul-Poligrafic Casa Scînteii-- ftJL V. STALIN“, Bugu-reş'tl d9r'
 !
  fTc