ACEASTA EDIŢIE APARE SUB SUPRAVEGHEREA AUTORULUI EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA ŞI ARTA > 0J / frv'M a J"1- ipCio \ ''l -O MiHAIL SADOVEANU OPERE / /{• â£AB^!f LA NOI IN VIIŞOARA ★ VREMURI DE BEJENIE + ÎNSEMNĂRILE LUI NECULAI MANEA •*• O ISTORIE DE DEMULT EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA ŞI ARTA it umVHV LA NOI IN VIISOARA SCRISORI CÂTRA UN PRIETIN 19o7 6a» SFATURI VECHI Unicul, Manete Creţu, la noi în Viişoara, în răzăşia lui văzuse lumina lumii aceştia, în ră- --i- 3 zăşia lui îşi petrecuse viaţa de om vrednic, şi de acolo cu ciniste trebuia să pornească la veşni-cile lăcaşuri, cum singur apunea c-un zîmbet şi c-o umbră de părere de rău în ochii mari, întunecoşi. — Din greu am muncit, mai zicea el mîngîindu-şi mustăţile scurte, zbîrlite; cu amar am agonisit, de-vreţne m-a lăsat nevasta, devreme şi flăcăul şi fata s-au zburătăcit; acuma macar o mîngîiere să am, înainte de ia ieşi din găaace găina pe oare are să mî-o deie peste groapă cumătră Zamfira : macar cu.nepoţii aceştia din cînd în cînd să mă mai iau la harţă... Uite, măi băiete, — îmi zicea mie, — aici-s mustăţile: întinde cît poţi; aici e chica : trage, nu şăgui! Ahaha ! halal nepot! d-apoi ştii ^că nu şăguieşte ?... Mama rîdea rumenită la faţă în umbra odăii de ţară, o odaie largă, răcoroasă, în care mirosea a sulcină, în căre, printre perdelele lăsate, pătrundea soarele în pulbere lina de aur. Iar eu, un bunduc gras, rotund ca o minge, căţărat pe genunchii bă- 7 trînului, întindeam o tnînă cu degete curmate spre mustaţa zbîrlită, spre părul cărunt. — Ţi-i drag bătrîmul, ha ? — Mi-i drag. — Atunci — tîta maare, măi flăcăule! Eu rîdeam dînd din mîni şi din picioare ca un bondar strîns între degete, pe cînd bunicul mă iridica pînă la mănunchiurile de flori uscate din grindă. — Ehei, vorbea el întumîndu-se spre mama, aşa băiet halal! Acesta n-are să ne deie de ruşine... Cînd a creşte mai mare, îl ia bunicul peste Şiret, la coasă, îl ia bunicul la vînat, în zăvoaie... Haiduc am să fac dintr-însul, pe cinstea mea ! Iţi place, Dumitrei dragă, să te scalzi ? — îmi place! — Vezi că-i place, Pirofiriţo? Apoi dacă îţi place, hai cu bunicul la moară. Te tăvăleşti prin apă, oolo, şi prin năsip, cît ţi-a plăcea ! Om zdravăn să te faci, bre; altfel nu preţuieşti nici două parale! Inţelesu-m-ai ? — Da. — Poftim, a înţeles ! Ce face ? Ce zici tu, dragă Profiiriţă ? ce zici tu, draga tatei ? Că l-a arde soarele ? Saracu băiet! auzi dumneata! l-a arde soarele ! Dă-i pălărioara cea roşă, — aşa, — şi hai cu bătrînul, hoţomamile! * Şi mă duceam cu bătrînul la moară, desculţ, prin pulberea fierbinte a drumului. Acolo, prin apă, făceam o gălăgie cu alţi draci de sama mea, goi puşcă, de fugeau măcăind ca de uliu, toate raţele morarului. — Intram apoi, după ce mă tăvăleam bine prin mîl şi mă cufundşm în apă ţinîndu-mă de nas, — intram în moară după bunic şi mă uitam cu o nesfîrşită mirare la morar, care se deosebea de ceilalţi oameni, mai ales fiindcă avea o pipă veşnic în colţul gurii, pe 8 -Itogă ţeava căreia din cînd în cînd scuipa într-o parte, după care îşi trecea mînile noduroase pe sub mustăţi, peste buzele negire. Acolo apa cînta un cîritec surd, înfiorător; în coş fîşiau din eînd în cînd grăunţele ; îfl'covată zvîcnea în pulbere fină făina, — şi eu priveam cu ochii mairi la toate, ca la nişte puteri s'upra-pămînteşti. Iar din pod, scoţînd capul pe o gaură rotundă, deasupra bulboanei de sub roată, priveam în unda limpede jocul peştilor care fulgerau prin lumina apei -ca nişte săgeţi de argint. Ne întorceam încet, pe cînd asfinţea soarele, şi ţineam pe bunic de mînă. Mă opream şi eu şi ridicam în sus nasul, cînd el se oprea şi stătea de vorbă, ici şi colo, cu săteni. Ascultam vorbele' cu luiare-aminte, dar nu înţelegeam nimic. Dar cum trece vremea-n zbor de rindumică, iată mă trezii, după ani, că înţeleg şi ce zice bunicul cu glas limpede şi aşezat, încruntînd^ puţin din sprîncenele groase; iată că ajunsei şi flăcău voinic trecut de zece ani, aşteptlnd cu bucurie vacanţele cu lunga sărbătoare a cîmpului, a apelor şi a soarelui. Tata rămîne la afacerile lui, în tîrg, domnu Trandafir, cu şcoala, cu cărţile, cu toate ale lui rămîne în uitare, şi eu cu mama, în trăsură, suim dealuri la pas în cîntecul moale al clopotelor de la cai, coborîm repede văile în suflarea răcoroasă a vîntului, oa-n zbor; trecem pe sub streşini verzi de pădure, prin vechii codri de fag, prim murmurul abia simţit, de Vis, al frunzişurilor... Şi cînd ajungem îri Viişoara coborînd repede spre bradul ’strîmb al lui moş Vasile Bujor, şi cînd ajungem la poarta casei mari, la poarta de ostreţe .groase, pe care se caţără, dînd din coadă, cînii care ne cunosc, — ne iese şi bunicul Manole înainte, zîm- 9 bind, nalt şi voinic, aşa cum î! ştiam totdeauna, tare ca oţelul. — Ei, ce mai faceţi voi, măi băieţi? îmi ia pălăria di.n cap, îmi dă in sus cu degetele răişchirate părul de ipe frunte, se uită cu coada ochiului la mama. — Ei, fata tatei, să ştii că aista-i Adisandru Ma-chidon ! Şi mama olftează. Şi eu acuma încep a înţelege că în mine are ea nădejdea cea miare: tata, om odată voinic, care muncise crunt în tinereţă, deodată se topise ca o luminare, şi toţi se temeau, şi mai ales mamei îi tremura sufletul, gîndindu-se la un isfîrşit prăpăstios. Bătrînul se Încrunta cînd o auzea oftînd aşa, amar, apoi se întorcea spre mine, mă săruta fără .de nici un ouvînt, şi odată se întorcea şi prindea să răcnească porunci la argaţi. ‘ Ş-apoi începeam cu bunicul o viaţă ca aceea. Ii eram :aşa de drag, că nu mai ştia ce să-mi facă. — Măi Dumitrei tată, tufleşte-ţi, măi, cuşma pe-o ureche, pune-ţi floare-n stînga şi isă nu-ţi pese; cînta şi petrece, că a ta-i 'lumea!... Cînd eram eu ca tine, cin.e-mi ista în cale ? Iar eu mă ţineam de toate drăciile şi nu-1 slăbeam pe bunic pas cu pas. Unde era el, eram şi e.u. Spunea el o vorbă, mă aninam şi eu ca un cîrlig, şi-mi sticleau ochii ca la necuratul cînd aveam a porni amîn-doi la vreo ispravă. Mai ales în anul acela, cînd am sfârşit şcoala lui domnu Trandafir, s-a durat între .mine şi bătrîn o prie-tinie via cataramă. Mă apuca de după Cap, se întorcea pe jumătate spre mine şi răcnea : — Ce zici tu, frate ? pornim să scuturăm lumea din temelii ? 10 — Pornim! rosteam eu cu ifos. Şi moşneagul începea să facă un haz nemaipomenit. .Intr-o zi îmi zise : — Azi mergem, măi nepoate, peste Şiret. Dormim în iarbă desară şi mîncăm peşte de undiţă şi mămăligă de rîşniţă; iair mîni me întoarcem cu carăle de fîn. Ce zici tu, ha ? — Eu zic, bine, bunicule, ce crezi ? Puse bătrînul telegarii la căruţa largă, zvîrli două cergi miţoase albastre peste bocceaua în care mama grămădise de ale gurii, mă suii în stînga, biciuşca şuieră pe deasupra capului, şi pornirăm cu zgomot, ca vîntul, pe poarta deschisă, prin nouri de praf. Coboram la vale spire apa mare a Şiretului, şi caii mergeau acum domol. Pe pod, duruind, venea în trapul cailor o trăsura. Răsturnat în ea, un tîrgovăţ în manta de doc şi cu pălărie de paie, trecu repede privindu-ne lung, cu sprîncenele puţin încruntate. — Cine-i boierul acesta, bunicule ? întreb eu. — Care boier ? rosti, fără a zîmbi, bătrînuJ. Boier sînt şi eu, e şi vecinul meu, fiecare e boier cu banul lui şi cu cinstea lui! Nu-i aşa ? — Aşa-i! răspund eu încet. Bunicul tăou un timp, apoi se întoarse blajin spre mine. ~ Aista-i un ciocoi, proprietar la Stolnici. A fost vechil, ş-acu are moşie. Om bogat şi cu mare trecere, dragă băiete. Asta-i! Om mare, cu putere... Aşa-i în ziua de azi... Dacă poate, răpeşte şi pămîntul unui răzăş detreabă... Dar vezi că răzăşul are cu ce se ţine mîndru, că iare hirţoage vechi, cu peceţi care nu mai sînt acum, de la domnitori de cei bătrîni, care au făcut dreptate pe lume. — Şi cum, bunicule, ţi-a luat pămînt ? 11 — Mie? poate-a vrut şi n-a putut. — Şi cum ? e om care are aşa putere ? — Cum ? Cînd i-oi .pune laba-n beregată şi genunchiul pe piept, he-he ! atunci eu îs mai tare ! Atunci îl întreb : De unde te-au adus vînturile, veneticule ? Bătrînul dădu două bice, tari, cailor, apoi, fiindcă podul era chiar la doi paşi, îi struni cu putere, lă-sîndu-se pe spate. Trecurăm încet, şi eu priveam la apa care se strecura lină şi limpede plescăind domol în şăicile d;e dedesubt. Bunicul privea înainte, cu pălăria .pe ochi, spre dealurile de dincolo. — Şi-i om rău, bunicule ? Nu pare aşa de rău... — Hm ! cum ? Ce rău ? Bun care nu se mai află. Eira într-un rînd să facă un bine şi nici acum nu poate să-şi ierte asemenea greşală. Ehei, dragă nepoate, tu nu cunoşti ce-i pe lumea asta. Cîte paseri zboară, tu crezi că toate se mînîncă ! Ce ştii tu ? tu te uiţi acuma la picioarele cailor şi te gîndeşti cum fac ei ia trap din copite: taca-taoa-taca-taoa, — trac, trac, brac, trac!... La asta te gîndeşti tu... Hm! nu ? — Nu, bunicule, — crezi că eu n-ascult ce spui ? — Aşa? bine. Bine, ia să-mi spui tu, băiete, ce vrei să te faci tu pe lumea asta ? — Eu, bunicule ? — Da, dumneata! — Apoi, mama, cînd eram mic, zicea că să mă facă ofiţer... — Aşa ? Vezi dumneata cum nu şi-a mai venit în fire Profiiriţa ? — Ce zici, bunicule ? — Nimic, vorbesc şi eu ca să nu tac. Dar tu, ce vrei să te faci ? — Eu, bunicule, aş vrea să mă fac ce eşti tu. Aş vrea să stau cu tine aici, în Viişoara... 12 - Bunicul îşi dădu pălăria pe ceafă şi se întoarse, uitîndu-se la mine de sus în jos. Caii suiau lă pas, în bătaia domoală a clopotelor, pe cînd apa Şiretului, sclipind, se încovoia în urmă prin desişurile verzi ale zăvoaielor. . — Cum? tu ai vrea să trăieşti aici, ca bunicul? — Da, bunicule, — ce, nu-i bine? — Ba-i bine, dragă, cum nu ? dar de palme bătătorite ce zici ? da’ de arat colo, pe ogoare ? da’ de samanat ? da' de secerat? da’ de cosit? .da’ .de'năcazuri şi griji ? da’ de nedreptăţi ? da’ de ticăloşii omeneşti ştii tu ceva ? Nu ştii nimica ! Bine, băiete, bine, fâ-te şi tu ce-i putea, dar mai ales un om cumsecade sa te faci! Să nu răpeşti munca săracului, mă în- —ţetegi ? Şi să nu-ţi baţi joc de nevoiaşul care varsă iacrimi pe braz4ă, măi! Ai înţeles? Hi, Murgule ! Hi, Balane! Iii! cum n-ascultaţi voi! Hi, dracilor ! Aşa, aşa ! să se simtă că mergem peste Şiret, k iarbă cosită L* Caii porniră în trap iute; un vînt cu miros cald de romaniţă îmi mîngîia obrajii. Dealul Fînăriei începe^ să se arate la dreapta şi ila stingă în lungul Şiretului, ca o coamă verde uriaşă, deasupra căreia soarele juca painjeniş de raze strălucite. Şi în urmă, în depărtări,, sate şi pilcuri de pădure, subt o fume-gare uşoară, prin care toate se prevedeau ca printre gene. ~ Aşa, aşa, băiete, cum spun eu! zise bunicul, dînd hotărît din cap.^Apoi lăsă caii mai domol. Eu tăceam. El iar se întoarse spre mine. — Vezi tu mînile acestea ? Vezi tu straiele aces-teş albe ? Vezi ? vezi tu pe moşneagul istia de lîngă tuit§"? Măi! să fie o sută ca ciocoiul acela şi nu fac cit mine, nici oît degetul ist mic ! înţelegi ? Ştii tu ce spun eu acu ? Eu spun, bre, lucru mare ! Aici e 13 muncă cinstită, aici e muncă sfîntă! — Ce? crede d că am să-mi iau eu pălăria din cap cînd trece pe lîngă mine ? Cîne care a lins farfuriile, care a mîn-cat ciomege şi după aceea a pupat mîna ce l-a bătut... Ştii tu ce spun eu aici ? Ştii ? înţelegi ? — înţeleg, bunicule! şoptii eu, — şi priveam cam cu sfială la ochii lui plini de nouri de rnînie. — Aşa ? Dacă înţelegi, bine ! Şi mînia dintrodată-i căzu. Răsuflă o dată adînc, îşi dădu cu o sfîrlă pălăria pe ceafă, îşi trecu braţul stîng pe după capul meu şi mă alătură cu dragoste de pieptul iui. — Aşa, măi gîndăcelule, iaca, ajungem... Iaca oamenii noştri... Ia uite la dînşii cum au pornit-o de repede cînd ne-au văzţit... Trimetem doi după peşte... Facem foc şi frigem chitici, măi tată, şi bem apă de la izvor de sub coastă, apă ca ghiaţa... Ne culcăm pe iarbă cosită şi visăm cîte-n lună şi-n stele... Aşa viaţă halal, măi nepoate!... Macar atîtia mîngîiere pentru un biet bătrîn !... Ca mîni, oale şi ulcele... Da’ macar un nepot ce-am avut să nu mă uite şi să-şi aducă aşa, macar din cînd în cînd, aminte de mine... Ce zici, hoţomanule ?... Eu mă uitam cu dragoste la bunic; nu ştiam ce să-i răspund, dar îmi simţeam ochii umezi de înduioşare. Trecea prin fîneţe o adiere dulce, cu miresmele florilor de cîmp, cerul se boltea deasupra siniliu, curat, nemărginit, şi coasele sunau limpede în întinderi. Din cînd în cînd cîte-o prepeliţă şfîcjia pe deasupra ierburilor, gonită de apropierea cositorilor; cîte-un cristei pîlpîia greoi; departe, apoi, strigătul înăbuşit: pitpalac, pitpalac! abia se auzea; nelămurită îmi ^venea la urechi vorba bunicului cu oamenii, pe cînd eu stam cu braţele sub cap, între brazdele proas- 14 pete, îngropat, ameţit de miros dulce, de linişte, de lumină. ; ;• -Şi eum sara creştea în juru-mi, cu umbrele-i calde şi nelămurite, după cina gustoasă cu scobai şi cu eleni pescuiţi în Şiret, cum stam lîngă bunic şi priveam în sus cum se aprindeau în fundul negurilor de sus- scîntei de aur, care tresăreau dintrodată, născute din taina adîncurilor, cum stam toropit, cu sufletul uşor, uşor, un abur, deodată, pentru întâia oară pătrunse pînă la mine, pînă în toate simţurile mele, acel fior fără nume, acel fior melodios, abia auzit, mai mult priceput, al cîntării de bucium Nu ştiam dacă vine din timpuri trecute ori din întinderile care nă împresurau, nu înţelegeam dacă răsună în mine, in uşoara mea somnie fericită, ori e un închipuit glas ----al zăru pe care încă rumeneau ca o părere lucirile de aur ale asfinţitului. Nu înţelegeam încă această cîntare a lacrimilor şi a durerilor trecutului, dar o ascultam înlemnit cum îmi adia prin suflet din adîn-ca-i depărtare. Tresării. Bunicul şopti lîngă mine: — I-iauzi buciumul... Eu tăceam. Bunicul zise iar: — Tu poate nu înţelegi încă ce-i asta, gîndăce-liile.;. Uite, bre, aici cît vezi tu cu ochii, şi mai este încă, toate ale noastre au fost, şi -acuma multe nu mai sînt ale noastre... Avem noi hîrtii, dar cine ni Ie'mai ţine în samă? Uite, auzi cum zice buciumul de jale ?... Eh! — şi aici bătrînul oftă adînc — aşa a fost să fim noi fără noroc şi să ne roadă încet-încet veneticii. De-aceea ziceam eu... — Ce ziceai, bunicule ?... Cum ce ziceam ? Cu cela, cu ciocoiul... Să moa-Ş* mă uit în ochii lui şi cuşma în cap îmi ră-mîne, înţelegi ? Şi cine-i mai tare ? Eu, măi, sînt 15 mai tare, că4 pun genunchiul în piept şi-l zdrobesc ca pe un vierme !... Bătrînul gemu greu, cu năduf, tăcu deodată şi-şi duse palmele la frunte. Tăcu un timp; eu cercam să pricep prin ce valuri s-a zbătut odată bătrînul, de vorbeşte cu latîta obidă. Nu-1 întrebam şi stam neclintit lîngă el, pe cînd noaptea creştea, şi pe cînd, ca un abuir plin şi greu, se ridica în juru-ne mireasma puternică a ierburilor cosite. Cîntarea de bucium tăcuse, dar mie tot mi se părea că o aud înmlădiindu-se în taina depărtărilor. Aşa se încrunta de multe ori inima de răzăş mîn-dru a bătrînului;, de multe ori i se tulbura ochiul limpede, de multe ori gemea cu mînie cînd era vorba de pămîntul lui, de puţinul lui cu trudă şi cu amar muncit ; cu cărpănoşie şi cu cruzime aduna ban lîngă ban. — dar în faţa puilor, a gîndăceilor lui de nepoţi, i se muia inima ca un sloi de ceară la soare. Şi aşa, cu cît mă săltăm, mai-mai să-i ajung umărul cu capul, cu latiît ne împrieteneam mai tare. Şi la cel mai mare preţ în ochii bătrînului ajunsei cînd luiai cea dintăi cioară, cu puşca, din vîrful nucului. Atunci s-a sfîr-şit, «atunci mergem la vînat, măi nepoate!» Şi într-o bună zi, pe la sfîrşitul lui august, îmi pune puşca-n rrtînă, trecem Şiretul şi ne înfundăm în lunci. Pentru raţe ne apropiam cu luare-aminte de vaduri, pentru iepuri ne aţiineâm la marginile poienilor, pe cînd cînele se strecura în tufişurile mărunte. — Ia sama, nepoate, îmi zice într-un timp bătrînul; cînele dă semn, fii cu luare-aminte... Şi nici nu sfîrşeşte bine vorba şi odată, cu un ză-păit mai puternic al cînelui, zvîcneşte în salt larg urechiatul dintr-o tufă, la patru paşi de mine. Eu 16 erâîrt să dau pe spate, aşa de pe neaşteptate se petrecuse totul. Nici n-iam eî,nd pmie puşca la ochi, numai o întind, trag, şi o pocnitură cumplită bufneşte, dte se cutremură poiana. -Bunicul rîdea de se prăpădea, pe cînd iepurele, scăpat de desiş, se întinsese la fugă nebună, zvîrlin-du-se în copce mari. — Ehei, nepoate, nepoata, — iaşia se lăuda un neamţ, cum ai să te lauzi tu : Văd iepurele, trag în el, — şi grozav l-am pălit, caci fugea de mînca pămîntul L. Cam ruşinat pornii înainte, după bătrîn. Trecu un stol de raţe, el trăsni una de la liinia vîrfurilo'r sălciilor; trecu un iepure, el. îl pocni şi-l răsturnă peste cap. —'“Acuma'"era'şî mai vesel. îşi lega vînatul la torbă şi mă dăscălea cu voie-bună. -J-- Ei, nepoate, ce zici ? Bună meserie e şi asta ; câm cu greu merge la început, dar cu vremea ai să te deprimi şi tu, de asta să n-ai grijă... Numai linişte trebuie, să nu te grăbeşti deloc, aici e tot meşteşugul... înţelegi?... Şi iot vorbindu-mi, ieşirăm într-o poiană largă. Ariitii înalţi închideau pe margini lumina soarelui în asfinţit, o pajişte verde ca buraticul întindea un co-vbr moale, mătăsos, în jurul unei fîntîni cu cumpănă. O găinuşă, zburînd la faţa pămîntului, se înfundă în întunericul dumbrăvii, — şi !a colacul de piatră de stib ciutură ne oprirăm, într-o linişte pe care nici cefl mai uşor zgomot n-o tulbura. Soarele strecura fulgere prin vîrfurile arinilor şi răcoarea amurgului începea să izvorască din pămîntul jilav al pădurii. ^ — Aici e vînatul oprit, zise zîmbind bunicul. Aici is locurile ciocoiului celuia... Ştii tu... Dar ce ? vînatul e-al lui ? Vînatul e-al celui ce-1 prinde— şi s-a sfîrşit! Ce ? Mi-a ieşit odată înainte cu puşca. Zice: — Ce cauţi ? ce cauţi aici, pe moşia mea? — Ce caut ? Caut vînatul meu ! Şi i-am mai spus o vorbă, şi m-am uitat urît la el. I-am spus: — Să ştii că eu într-o ţavă pun poşte! Dacă m-ai ştiut-o pînă acuma, s-o ştii de-acuma înainte! şi atîta a fost, gata! şi am rămas bun-lnţeleşi... Pricepi, gîndă-celule ? înţelegi ? — înţeleg. Bătrînul aplecă cumpăna, scoase ciutura rasă, băui apă rece, bău şi el, îşi şterse mustăţile şi se întoarse iar spre mine. — Doamne, băiete, atîta amar am şi eu în viaţă: nu pot suferi pe'ciocoi! S-a sfîrşit, — dacă nu-i pot suferi, ce-ai să-mi faci ? Ai să mă tai ? Taie-mă! Cînd a fi un ciocoi faţă, taie-mă, şi n-are să curgă nici o picătură de sînge din mine! S-a sfîrşit! Ne aşezarăm pe colacul de piatră. Tăcea şi privea în jurt şi ochii lui, calzi acum, parcă se umpleau de frumuseţile care se desfăşurau tăcute în juru-ne. In fundul dumbrăvii, departe, tresări rîsul moale al unui porumbel sălbatic, pe cînd gîlgîitul înăbuşit al porumbiţei se auzea încet şi dulce ca o plîngere. Bătrînul tăcea, apoi mă atinse uşor pe umăr şi-şi înălţă capul. Privii şi eu în sus. Pe deasupra poienii, din asfinţit, veneau şiraguri de dumbrăvenci. Fîl-fîiau des prin lumina de sus a amurgului, zbufau în zvîcniri scurte mişcîndu-şi cozile lungi, şi penele luceau albăstrii, ca bătute cu pietre scumpe prin aurul luminii. Treceau zeci şi sute, şiraguri lungi, nesfîr-şite, prin albastru, sus, şi eu priveam dus, pe cînd din dumbravă, din jur, creştea umbra înserării, ca din răsuflarea pămîntului. — Se duc dumbrăvencile la cîmp... zise bunicul Manple, cu glas domol. * Şi adăogi privindu-mă cu ochi câ'lzi: — Ţi-i drag la noi, gîndăcelule ? Cînd vei fi om cu greutate şi cu nacazuri ia tîrg, adu-ţi aminte şi de Boi, că-i frumos şi pe-aici... . Apoi, dragă frate, aceasta a fost cea din uirmă prie-tinească rătăcire cu bunicul, cea din urmă lecţie pe care mi-o da acest om tare, cu suflet blînd şi simplu. Aş fi putut să-ţi spun şi mai multe, — dar la ce^ar fi folosit atîtea amănunte ? E prea destul poate .şi . atîta, — şi din ce ţi-am spus, vei înţelege multe lucruri, multe apucăturf de ale mele, şi mai ales această nestăpînită dorinţă a mea de pribegire, prin locurile noastre, prin munţii noştri, prin văile noastre, noastre, prin această ţară a năcăjit ului A fost cea din urmă tovărăşie. — In vacanţa următoare m-au ţinut părinţii la tîrg pentru că trebuia să fac pregătiri mari de învăţătură: «vremurile sînt grele şi trebuie cu orice preţ să izbuteşti ca să intri ia internat, la Academia MiEăileană». Pe urmă, nici în vacanţa a doua nu era să mă duc, dacă nu venea vestea că bunicul trage să moară. Ştii ce vînt de ghiaţă mi-a năvălit în suflet ? Ştii ce junghi de durere m-a străpuns ? Dar nu plîngeam ; priveam înainte, încruntat, ca bunicul, pe cînd mama izbucnea din cînd în cînd în suspine, cu batista la gură, şi pe cînd caii fugeau în trap grabnic pe drumuri aşa de cunoscute, spre Viişoara din vale, nu departe de apa Şiretului, spre bradul strîmb al lui Va-sile Bujor, spre casa largă, spre gospodăria curată a bătrînului care se pregătea să se călătorească spre ţărmuri de tăcere, de întuneric şi de uitare. Cînd am intrat cu ochii ca de jaratic în odaia largă, toate neamurile erau adunate, — dar eu nu m-am 2* 19 uitat la nimeni, Eu numai la bunic m-am yitat.. Şi era, săracul, aşa de slab, după boala iute care-1 copleşise, — cu nişte mustăţi rare, c-o frunte lucie, galbenă ca alămîia, culcat în pat, puţin pe-o coastă, cu ochii spre uşă. Cînd m-a văzut, a zîmbit deodată, c-o lumină de fulger în ochi, — şi eu am izbucnit în plîns. Vedeam că nu mai are mult, că poate să se stîngă din clipă în clipă. Apoi, cînd m-am mai uşurat, m-am aşezat încet lîngă el, pe marginea patului, — ş-atunci, urmărind ochii bunicului, am văzut lîngă mine pe cea miai tînără mlădiţă a neamului, o nepoată mititică, numai de patru ani, cu ochii albaştri, vioi, şi aşa de deştepţi, că parcă jucau în ei două luminiţi. Cu faţa albă puţin întunecată, se uita fără umbra de zîmbet la bătrîn, aşa de cuminte şi aşa de gingaşă, cu părul balan aburit parcă într-o cunună de raze în jurul frunţii. — Te-ai făcut flăcău mare! şopti bunicul Manole, abia auzit, cu un zîmbet care nu mai er.a deoît o slabă lucire. Şi îşi întoarse ochii spre fetiţa, care-1 privea neclintită. — Bunicule, bunicule!... şopti ea cu un glăsuşor moale, argintiu. — Ce-i, draga moşului ? — Mata ai'să mori, bunicule?... — Da, gîndăcelule, da, de-acuma se duce moşneagul... Şi c-o lumină de lacrimi privea neclintit înainte, îndărătnic, c-o lumină de lacrimi şi durere nemărginită. Şi din clipa aceasta, nu mai rosti nici o vorbă. — Iar înspre sară, cînd colţul lui se umplu de umbră, adormi pe veşnicie bătrînul cu suflet drept, care mi-a fost mie aşa de drag. CEL MAI TARE De o bucată de vreme se vorbea în sat despre dragostea lui Grigore Ţîntilă pentru fata lui Uie Bujor. Şi-a pus flăcăul gînd de însurătoare... Maică-sa, Safta, s-a hrănit de atîta muncă, şi - actmra cere nora Bine, casnicii aşa s-au făcut multe; se va face şi asta ; dar de ce e aşa de aprins vata-mânul Grigore ? doar nu piere lumea, ce Dumnezeu ! Aşa a fost şi tatu-său, iute şi închis, de nu-i mai aflai capăt; la orice nacaz credeai că să-şi facă sama nţi alta! «Să ştii că-i bucăţică ruptă tatu-său!» rosteau cu încredinţare cumătrele viişorence. Unele din ele ştiaţi mai multe, dar ce aveau ele să se amestece în toate î Cel ce-şi teme averea, să şi-o apere! Domnul Costică Costandachi, notarul, cam aţinea cajea fetei. Ce să-i faci ? El nu-i om? —- Ei, şi asta rţ-are să ţie mult. Toate s-aleg cu bine în lumea asta 8 ţui. Dumnezeu. Aşa-i tinereţa, îşi are şi ea valurile Zvonurile acestea îmi ajungeau şi mie la urechi şi mă gîndeam şi eu de ce o fi căzut atîta zadarnică obidă ipeste sufletul vataimanului ? Un om ca dînsul, cu pumnul lui tare, cu ochii lui straşnici, n-avea de- 21 cît să spuie simplu, cînd ,i-a. veni îndăm^nă, notarului: — Uite, măi cumătre, calea fetei iştia să n-o mai ţii, că pe urmă ai de-a face cu mine! — Aşa, repede s-ar fi sfîrşit năcazul. Dar spre sufletele oamenilor cărările-s întortochiate, — şi ce ştiam eu pe vremea aceea! Pe notar îl vedeam din cînd în cînd: un băiat nalt, fudul, cu mustaţa coada răţoiului, cu straie cusute la tîrg, după modă. «Un ţingău trimes de stăipînire...» zicea primarele cătră unul şi cătră altul. Eria băiat voinic şi frumos şi trecea mîndru prin mijlocul satului, răsucindu-şi mustaţa şi învîrtindu-şi bastona-şul. Flăcăii nu trăiau deloc bine cu el; nu voiau să aibă cu dînsul nici în clin, nici în mînec; nici la jocuri mu-1 primeau, nici la şezători, iar la nunţi cu greu îl răbdau, de nevoie. Iar eu urmam după inima flăcăilor, cu care eram prietin: cînd zăream la un colţ de hudiţă straiele lui Costandachi, îndată întor-'ceam capul spre grădini şi priveam peste garduri cu cea mai mare luare-aminte. Şi cînd Grigore Ţîntilă începu a-1 privi întunecos, simţii şi în sufletul meu .o ciudată ură împotriva acestui om care, în satul acela al straielor albe, nu putea să fie decît un venetic. Intre mine şi între cîţiva flăcăi din satul neamurilor mele, era prietinie mare. Eram pe atunci un băieţandru cu pălăria pe-o ureche, şi colindam co- jg claurii cu puşca în spate; griji n-aveam; lumea era a mea. Prietinii mei erau oameni tari, cu mustaţa cît vrabia. Eram mîndru de dînşii. Ei erau fruntea jocului şi stăpînii tuturor fetelor şi flăcăuanilor din sat. In rătăcirile mele, de departe-i cunoşteam pe o z^re de deal, ori cine ştie unde, în prundurile Si- 22 1.378 retului. Ma cunoşteau şi ei şi-mi trimeteau prin lumina verii cîte-o chiuitură prelungă, care se încovoia pe văi, ori tremura peste ajpe, şi mă înfăşură ca o undă de prietinie. Mă duceam şi pe la fete cu ei, sară. In odaia cea mare, în care miroseau frumos florile cîmpului proaspăt culese, în lumina săracă a gazorniţei, ascultam glumele şi vorbele lor felurite, pe cînd fetele mă priveau cu un zîmbet pe sub gene, cu neîncredere şi curiozitate, — căci orice aş fi zis şi aş fi făcut, acuma nu mai eram dintre ai lor; — eram eu feciorul Profiriţei, fata bătrînului Ma-nole Creţu, dar văzusem lumina zilei la tîrg, şi umblam îmbrăcat în straie nemţeşti. Dar nici aşa, de lepădat, nu eram; şi la horă jucam şi eu; iar va-tamanul Grigore avea grijă să-mi aducă de mînă pe -fetele -eele frumoase, doar nu degeaba eram prietini; şi învîrtindu-le scurt în loc la cărăşel, ori ducîndu-le la rusească în zbor de furtună, băgăm de samă că oarecare trecere la o fată mare puteam să am şi eu, batîr cît de cît pe lumea asta! Mă prindeam tovarăş si ,1a pescuit *, intram în apa Şiretului şi* eu cu năvodul, ba duceam şi capătul de la adînc c-o mînă, înotînd cu cealaltă; stăteam în preajma cîrligelor ori â lesei toată noaptea, sotnic nedeslipit, ascul-tînd poveşti încete la focul de găteje, aprins sub streşina zăvoiului. In viaţa aceea lină de multe ori mă gîndeam cu duioşie la sfaturile vechi ale bunicului Manole; şi sufletul mi se pătrundea de lumina văzduhului, de miresmele şi de liniştea măreaţă a cîm-cîntecele moi ale depărtărilor, de toată pa-a ac®lor cuprinsuri răzăşeşti. Şi eram învăluit ca de o caldă şi părintească mîngîiere, care ca din necunoscut se cernea asupră-mi, de la bătrînul cu suflet drept şi simplu, trecut spre veşnice lăcaşuri. In liniştea aceasta a petrecerilor mele, tresăreau 23 acuma lucruri neobişnuite, tremurau tn juru-mi tulburările dragostei: vorbele aveau înţelesuri mai adînci, privirile lui Ţîntilă erau mai ascuţite şi mai negre. Cu o mişcare ciudată de suflet primeam priceperea multor simţiri pe care mai înainte nici nu le bănuiam. Intr-un rînd, cum rătăceam cu cînele, cu puşca pregătită, prin miresmele calde ale fîneţelor, — la o cotitură a cărării, după un dîrnb, în prisaca lui Huţanu, dădui cu ochii de Grigore Ţîntilă. Cosea : de la dânsul venea sunetul neîntrerupt, ascuţit, care străbătea cîmpia plină de florile ierburilor. Cum mă văzu se opri, înălţă coasa care sticli ca un fulger în soare, îmi zîmbi cu prietinie şi rămase drept, spătos-,- şi bine legal, crescut parcă d»n pămînt, aş-teptîndu-mă. — Ce mai faci, Grigore ? — Dă, ce să fac ? pregătesc şi eu o leacă de fîn... Ochii lui negri, cu gene lungi, ce păreau dungi de umbră, mă cercetau cu luare-aminte. — Ai prins ceva azi? Te:am auzit puşcînd mai nainte. — Am găsit şi eu o păreche de cristei, dar pînă-n sară mai am... — Fireşte; dar tot îs buni ş-aiştia doi... Nu şe2i oleacă pe brazdă ? Te mai hodineşti... ■Se lăsă la pămînt, mă aşezai şi eu îm iarba cosita, cu cînele la picioare. Prin văzduhul tăcut şi neclintit fierbeau lumina şi căldura, şi departe, sus, pe sub pînza curată a cerului, treceau pîlcuri de nouri albi, ca nişte zăpezi călătoare, izvorau din albastru şi se mistuiau în albastru. Pe deasupra izvorului din pri-sacă,( ce se strecura prin ierburi, prin adierile lui 24 .moi de răcoare tresărea din cînd în cînd ţîrîitul unei /paseri, se învăluiau în răstimpuri roiuri de muscu-liţe. Deodată glasul flăcăului tresări lîngă mine. — Mă rog, spune şi dumneata, ce-i cu notarul nostru? Mă întonsei mirat, sipre el: privirile i se î»ntu-oecaseră. Nu ştiam ce să-i răspund. El începu a rîde, cu buzele răsfrânte a amărăciume : — Ce vrea el? ce cată el în satul nostru? şi dacă stă aici, de ce nu-şi vede de treabă ? : — Bine, Grigore, dar ce este? ce ai cu el? — Am aşa, puţină socoteală, dar nimic mai mult... Hm! crede că se joacă ? Se joacă cu focul!... —.—ţjn timp rămase privind pierdut înainte, spre dealurile de teste Şiret. Ei, frate Grigore, pe cînd mai dăm o raită pe * la cele ifete ? — Te temi c-ar muri âe dor?... Hm! mi-au cam trecut itiîe gusturile acestea... " — Da’ cu notarul ce ai ? — Ce «să am? N-am nimic. Iar tăcurăm o vreme. Spuai unii şi alţii, grăi deodată flăcăul, că el poate facă mie un rău mare... zice că poate el săm& serte In condici, aşa, ca să mă ieie la oaste... 1 -^Cumsa te îeie la oaste? Nu eşti fecior de vă-idtifă^ Nu te-a scutit? gîndesc şi eu... Chiar îmi spunea şi tă-tuca, Diţmnezeu să-l ierte, că daca el moare, eu Tăipîa&ingur la casă, şi armată n-am să mai fac, — tă prea destulă a făcut el acolo, în război tYmtaut* \ 111rrrtî]Ac#steâ-s voribe... Dacă te-a scutit, s-a sfîrşit... —' Ştiu, ştiu, da-i vorba de gîndul omului rău... Iar tăcurăm. Flăcăul părea că se gândeşte adînc, cu ochii aţintiţi într-o parte, spre florile ofilite din brazda de iarbă pe care şedeam, şi de la care se înălţa, ne împresura o mireasmă puternică, ameţitoare, caldă. — Să vezi, zise cu glas moale Grigore; tătuca a venit de la bătălie spart tot de gloanţe... Şi spunea cît amar şi cît chin a îndurat acolo, departe, peste Dunăre... Şi spunea că macar însurat să ajungă 3 mă vedea; pe urmă poate să moară... Dar n-a trăit-un an, saracul, şi s-a dus... Acuma eu cresc fraţi mai mici, eu duc gospodăria şi mama începe a slăbi... Ştii... eh ! am şi eu un gînd... dar să ferească Dumnezeu pe vrăjmaş de mini a mea ! Eu îs ca ş* tata! Dacă n-ar fi fost aşa de iute, nu s-ar fi zvîrlit aşa în foc, şi nu l-ar fi pătruns aşa gloanţele... Aşa» zic eu, mai bine să mă lese oamenii în pace, că pe urmă bine n-are să fie!... Să ferească Dumnezeu • Rabdă omul, rabdă, — (dar toate au un sfîrşit !.-• Da, eram copil şi multe nu înţelegeam eu pe vr#' mea aceea. Cum rămase omul legănîndu-se în şuieri^ regulat al coasei şi-n miresmele ierbii, mie mi se părea că rămîne la o datorie şi la o muncă obiŞ' nuită; nu ştiam că-n sufletul lui se învălmăşesc dt>' reri crude. Mergeam încet prin dîmpia încălzită &e . soarele verii; şi cum înaintam despicînd drum pri11 miile ide flori, în care sfiîrîiau asurzitor cosaşii, minte îmi răsăreau icoane din petrecerile satului. fără să vrean mă oprii asupra unei clipe, Grigof^ şi Ioana lui Bujor jucau alături la o horă domoal21-Din cînd îin cînd buzele li se mişcau, dar ei nu ; uitau unul la altul. Şi în ochii mari ai fetei, umbrit1 26 de sprâncene lungi, pe^ faţa d oacheşă( tremuw ca un farmec de durere ori de jUlkjre Şi tot mai departe, toţ maj (jornoj rămânea în uirmă, ân întinderi, sunetul m^taHc aJ coase}_ A trecut o vreme, cu ,ngcazUirj muite pentru sufletul lui Grigore Ţîntilă. nu era om s- jasg.,n uliţă şi să strige-n gura ma^ C€ are pe suflet_ Işi închi. dea mocnit în piept v^njnuj şj astepta, aştepta el singur cu spaimă parc^ ^ unei ’izbu,cniri înflăcă. rate. Pe la horă nu daquse trd dumiinici ţn ş-r. şi_n duminica a patra jucas^ j-oaţg vremea cu Ioana. Subţirică şi mlădioasă, s dg braţul lui vînjos, fata strecura din cînd in ciţ^ prjvjrj ţn sus Spre obrazul lui pălit de vînturi, şi geneje.j iufflgj ochii aveau luciri fugare. El vorbea fM S.Q privească) ea răs. pundea cu faţa plină d^ Q mm0nea!ă care parcă mă- rea lucirea 'ochilor neliniştiţi< ş._n răsti,mpurile dt ţiganii tăceau, flăcău pgrea {0ţ cej de odinioară, cu glumele-i felurite, tîsu_j puternic; şi după ce scnpcile conteniră în b^tătuira horii ş. drdul de fete şi lăcăi porni pe jiu<îiţi> Grigore petrecu ca-ntot- eauna pe fată acasa, ^r;n î,nserarea fumurie, pe cînd m urma se înălţa în Văz^^j liniştit cîntec de despărţire din alăută. Fata lui Ilie Bujor strecurase ca o nelinişte în viaţa lui Ţîntilă. Mladioasg ş| iute, cu ocjiîi de şerpoaică, trecea repede în fusta,. de lîng pe u].ţ.le satului, tropăind grăbit Cu b'otiinele-i cu potcoave galbene, ferindu-şi ochii .arzători de priviri, scuturîn-du-şi capu-nflorit cînd rîdea> lfată de fnmtas> fără ginji, crescută fără na?azuri Dar Grigore flăcăul nu pătimea numai de furtunoasa boală a dragostei; si nu pătimea numai dii^ ,pricină că din cînd în cînd 27 domnul Costandachi, notarul, aţinea calea fetei; pătimea şi dîn pricina vorbelor care alergau ca nişte ifikiţi nevăzute prin sat, povestind că nici fetei lui Ilie Bujor nu i-ar fi tocmai urît ttrgovăţul. Aşa, cu focul acesta care-i usca inima, lucra în arşiţa verii la cîrrap; aşa, neguros, cu sprâncenele încruntate, îl întîlneam dim cîrid în cînd la vadurile Şiretului, la podul de şăici ; ca o umbră chinuită se înălţa deasupra cîmpiei, peste baltă, în creştetul dealului Fînăriei, privind neclintit spre căsuţele satului îngropate în pădurea de livezi. Şi-ntr-uin rînd, pe cînd asfinţea soarele, şi pe cînd aşezam, cu doi flăcăi tovarăşi, cîrlige la un vad, pentru mrene, zării pe sub streşina cotită a zăvoiului, spre pod;--pe vataman. Umbla încet, căuta parcă ceva. îmi luai puşca şi mă îndreptai spre el. — încotro te duci ? mă întrebă Gheorghe Măriuţă, unul din tovarăşi. — Văd pe Grigore... mă duc să-l întreb două vorbe... ___Aha... Grigore... zise repede celălalt, Neculai Panţîru. Du-te. Dar ce-ai să vorbeşti ou el ? Vai de capul lui... cieie ştie pe cine caută el acuma... De-o bucată de vreme parcă nu-i lucru curat cu el... Bunica zice că i-a făcut de dragoste... — Cine i-a făcut de dragoste ?.,. Flăcăii începură a rîde; priviră un timp înspre pcjd, dădură din cap, fără să-mi răspundă, după aceea îşi aplecară capetele şi începură a pune rîme în cîrlige. Fleacuri! Vorbe! gîndeam eu grăbind pasul. Şi totuşi parcă nu erau vorbe şi fleacuri: omul rătăcea fără ţel; trecuse podul şi acumia se întorcea, cu pri- ; 28 virile-n pămîrit, apăsat panca în jos din grumaz, de o greutate cumplită. Oînd mă văzu, nu rosti nici un cuvînt, nu zîmbi. îşi aţinti asupra mea ochii negri, bolnavi. Apoi păru că mă cunoaşte şi oftă dim greu. — Ce mai faci, Grigore? Ce cauţi pe-aici ? El nu-mi răspunse; mă privi ţintă o vreme; şi băgai de samă că obrajii ,îi erau traşi ca după o suferinţă. — N-ai văzut azi pe notar ? îmi zise el încet, cu un glas care nu era al lui parcă. — Nu, nu l-am văzut, dar ce este ? — Poate l-ai văzut cînd a trecut la tîrg... A trecut pe aici... — Nu ştiu, nu l-am văzut. — Tot pe aici trebuie să se întoarcă... Vorbea domol şi privea în altă parte, pe drumul pustiu acoperit de pîinza de umbră a amurgului. — De ce-1 aştepţi, Grigore? — Vreau să-i spun hotărît două vorbe... Eu tăcui, nu ştiam ce să-l mai întreb, ce să-i mai spun, c-o simţire rece în piept. El vorbi tot lin, fără să mă privească. —- Nu-i fate nimica... Numai vreau să-i spun două vorbe... Tot aud vorbe şi iar vorbe... Şi ce-i în sufletul meu, nici unui duşman nu doresc!... Vai de zilele Wele... Acuma ştii de ce... ce să-ţi mai spun ? Şi m-am glndit să vorbesc, m-am hotărît acuma să spun Ş* fetei... să-i spun hotărît... Nu ştiu, acuma parcă ra-aan ticăloşit... Eu nu eraim aşa... Şi maică-mea s-a spărîat de mine... Nu ştiu ce să am... Parcă nici nu mai pot vorbi... înainte era altfel... Eu eram mai ■tare... Acuma cine n-are să rtdă de mine ? Şi co-P*ii!... Nu, mai bine aşa... Spun omului: caută-ţi de 29 treabă! Şi fetei îi spun : Ce-ai de gînd ? Şi pe armă, ce-a fi a fi, — dar macar poate m-oi mai linişti... Iar oftă cu amar. După aceea îşi înfipse amîndouă mînile în chimir, mă privi lung şi zîmbi cu imîh-nire. — Dumneata nu ştii de lucruri de acestea... Pe acolo, pe la tîrg, îs altfel de oameni, fără naoazuri... De mine-i mai greu... Soarele se cufundase la asfinţit, zvonuri moi veneau dinspre .sat, vîrfuirile sălciilor din luncă se clăteau domol, regulat, pe irumeneala cerului. Şi de dincolo de Şiret, începu a se desluşi pe drum, departe, duruitul unei căruţe. — Poate-i notarul... zise Grigore Ţîntilă. Pe urmă aştept şi pe Ioana... E cu alte fete, la Fînărie... Mai bine aşa... Cu acelaşi zîmbet trist, adăogi: — Ap'oi eu trec dincolo... Şi fără să se grăbească, călcînd îndesat, cu mî-nile-n chimir, trecu peSte podul care vuia uşor şi surd sub paşi. Eu pormii încet înspre vad, prin umbra zăvoiului; apoi, cum vuietul căruţei se apropia, mă oprii. Pe drumul prăvălatic se vedea limpede cum înainta calul în trapu-i domol, în săltăturile-i regulate. îndărătul capului înălţat, însă, încă nu se vedea cine stă în căruţă. Grigore Ţîntilă trecuse dincolo. Cu acelaşi pas domol mergea împotriva calului... Nu-şi trăsese mînile din chimir şi coatele-i stăteau încovoiate de o parte şi de alta ca nişte toarte. Cu vuiet în creştere, căruţa făcu scurt o cotitură spre pod: şi dintrodată cunoscui în ea pe notar, cu hăţurile-n stînga, cu biciu-n dreapta; ş-alături de el fje Ioaraa lui IIie Bujor. 30 1 '"-'#$0^- «S-a suit de; ipe deal în căruţa lui... şi a lăsat (pe c€telalte fete...» mă gîndeam eu. Şi-n fulgerul acestui gfnd, scurt, dincolo, pe drum, flăcăul văzuse şi el, — şi ca-ntr-o destindere, ca-ntr-o izbucnire, trăsese mtnîle din chimir, se înălţase parcă, apoi se grămădise asupra pămîntului, şi se repezise ca o fiară. Un răcnet, un gemăt, apoi un ţipăt ascuţit, prelung, de giroază. Nici n-avui vreme să înţeleg cînd se: petrecuse izbirea: căruţa se zgudui o dată tare, calul înspăimîntat se ridică în două picioare, — şi-n dlipa care urmă, notarul smuls din scaun, zvîrlit cu spatele de pămînt, cu braţele întinse în sus şi cu capul răsturnat în pulbere, se zvîrcolea sub pumnul ridicat al lui Ţîntilă. Era în trupul flăcăului, în tora-ţul suit spre cer, o încordare a unei mînii aşa de grozave, îneît îmi simţii inima strîngîndu-mi-se îm piept "dureros. Dar în aceeaşi fulgerare trăsura şi calul nebunit, cu coama spulberată, se prăvăleau în goană, cu fata, spre podul Şiretului, spre apele care curgeau ca isubt un văl de umbră. Şi-n aceeaşi fulgerare, cînd ţipătul dureros al fetei izbucni, Grigore se repezi ca-ntr-o izbire de vijelie; tresărind parcă din fuga-i nebună se zvîrli în căruţă, din căruţă, cu braţele întinse înainte, căzu pe cal, şi de pe cal la pămînt, c-o mînă pe hăţuri, cu cealaltă strînsă pe nările calului doborît din goarnă-i la pămînt, într-o parte, aproape de pod, în faţa apelor care se strecurau tăcute şi adînci sub malul înalt. Notarul se ridicase de la pămînt şi venea şchiopătând, fără pălărie, cu spatele încovoiat, spre căruţa oprită. Ioana trecea în fugă podul. Grigore făcu un pas îndărăt spre omul umilit care se apropia ; făcu un pas şi se opri. Se oprise şi notarul, — aşa de mic, parcă aştepta moartea. Flăcăul se întoarse do- 31 niol, trecu şi el podul. Gîfîia, răsuflînd greu pe nări, cu sprâncenele lăsate pe luminile ochilor. Fata, tremurând, plîngînd cu obrajii în palme, îl aştepta la marginea drumului. Flăcăul trecu pe lîngă ea, sub streşina zăvoiului. Ea-i şopti înăbuşit, în urmă : — Iartă-mă, Grigore... El se opri. Fata se apropie plîngînd, îşi descoperi faţa eu ochii lucitori, cu ifanmecu-i ide tinereţă înflăcărată, şi-i cuprinse mîna dreaptă. — Ştiu de ce te-ai mâniat... înigînă ea. M-a rugat să mă sui în căruţă... că mă duce acasă... Şi am lăsat pe celelalte fete... Iaca, vin şi ele în urmă... Iaca, trece şi el... Fără să privească în juru-i, cu ochii ţintă înainte, notarul trecea podul, cu cialul de dîrlogi. După ce trecu podul, se şterse după sălciile din marginea drumului. Fata îl urmărise cu ochii mari, fără lacrimi acum, — apoi se alătură de Ţîntilă. — Am avut şi eu în sufletul meu o ticăloşie, rosti ea încet. Puteam să viu şi pe jos... Grigore... — Grigore ! — Ce-i ? răspunse flăcăul fără s-o priveaiscă. — Mai bine c-a fost aşa... Putea să se întîmple moarte de om... — Da, eram să-i zdrobesc capul... zise încet Ţîntilă, cu glas ostenit. Acuma s-a trecut... Mare cumpănă ! Tu ce vrei ? Vai de sufletul meu ! destul am fost de amărât! Ce vrei acuma ? Spune, ce vrei ? O clipă, tăcere, ca după o mare primejdie trecută. Fata zise cu o sfială sub care parcă se ascundea tremurul unui zîmbet: — Ai văzut cum se ducea ? — Cine ? 32 ’ — Notarul... - Deodată flăcăul îşi coborî asupra ei ochii. îi cuprinse mînile, o trase spre el; şi ea se încovoia tăcută acum, supusă, cu obrazul liniştit, cu ochii lucind prin umbra înserării caire se lăisase pretutindeni oa un văl de taină. O furtună grozavă se potolise; trecuse o deslănţuire aprigă de mînie, cum tresare lumina şi moartea unui fulger din liniştea nourilor şi a cerului. Peste Şiret, pe dirumul prăvălatic, acuma era o linişte netulburată, cel din urmă uşor zgomot al căruţei notarului pierise ; domnea acum în locurile acelea o pace adîncă ; înserarea creştea; în fumul umbrei dese .se înmormînta şi apa şi zăvoiul; cînd simţii aproape de mine paşii celor 3oi îndrăgostiţi, tresării: mi se părea că şi ei trebuiau să rămîie o părticică neclintită a naturii. Trecură pe lîngă, mine spre cîrdul de fete care se arătau ca umbre nelămurite, vorbind încet, de partea cealaltă a podului. Iar eu ş-acuma mă gîndesc care va fi fost adevărul, de ce venea fata lui Iile Bujor în trăsura notarului. Avea nişte ochi foarte neliniştiţi şerpoaica aceea de fată. Şi de atunci şi pînă-n ziua nunţii, a umblat ca o umbră umilită pe lîngă Grigore Ţîntilă, — şi spre notar, cînd îl întîlnea, privea cu nişte ochi în care tremura parcă o lucire de rîs. 3 — M. Sadovşanu — Opere, voi. IU SFÎNTUL VASIL1E e o săptămînă, de cînd m-ain întors iar în gră-Idina copilăriei, drept îţi spun, prietine, că nu m-am plictisit defel. Am dat într-o măre zvoană, — un lucru rar, nemaivăzut, nemaiauzit. Toată lumea, frate, se zvîircoleşte şi se frămîntă. Dimineaţa, după ce pornesc gospodarii la lucru, femeile ies la porţi, se stirîng pe podeţe şi încep a meliţa; sara, cînd se întorc oamenii, alt clocot: se opresc rînduri-rînduri în uliţi, şi stau, şi vorbesc, şi vorbesc, parc-ar pune la cale ţările lumii! Aşa ceva, în cuget curat mărturisesc, n-am văzut de cînd maica m-a făcut! Sătenii noştri nu se aprind1 aşa uşor; ei aşteaptă să vie întâmplările şi le primesc cu linişte; bucuriile, năcazurile nu-i prea scot din fire; durerile mari le primesc ca pe ceva ce trebuia să vie de undeva, din necunoscut, de la Dumnezeu, şi împăcarea e cea mai mare tărie. Dar aici e cu totul altceva ; acuma şi-a ieşit poporul din fire. Mai ales săracul Manole crîşmarul prin greu val trece. Pe el mai ales îl ustură toată această afacere. A venit la mine şi s-a plîns. 34 — Domnule profesăr, mare Comedie!... Au de gînd să nebunescă oamenii iştia ! — Cum au de gînd să nebunească ? — Apoi bine, eriau oameni psăiăşluîa mai ales în rachiu, în holercă, şi asta mîhnea aşa de tare pe Manole orîşmarul, şi de asta sătenii nu se mai apropiau de pragul şandramalei lui, — o şandrama por- x nită într-o parte, şoldită, ca un om afumat care stă strîmb din şele. Pe sfînt îl chema Haliciuc. Se ridicase din Bucovina, de acolo, dintr-un sat, şi începuse să grăiască norodului împotriva băuturii. El, de neamul lui, era rus, şi tatu-său şi maică-sa nu se poate spune că se îngreţoşau de vodcă. Dar zice că, într-un rînd, ador- 3* 35 tiiind ia coasă, pe cirnp, a visat flăcăul că se coboară din cer spre dînsul, pe o scară de aur, sfîntul pro-roc Ilie. Şi parcă i-a zis : — Eu alung pe diavol din cer, bătînd'U-1 cu varga de fier înroşită în foc; a venit şi vremea ta, Vasilie, să te ridici şi să alungi pe necuratul de pe pămînt! Du-te şi propovăduieşte printre oameni că rachiu-i diavolul, şi-i izbăveşte pre ei de diavol! Guvintele acestea, sfîntul Ilie i le va fi sipus pe ruseşte lui Vasilie, că în ailtă limbă, după cum noul Sisoe arăta, nu pirea grăiesc oşti,le sfinţilor care păzesc la poarta raiului. Şi de la visul .acesta a pornit emul a umbla şi a împrăştia, ca pe nişte seminţe dumnezeieşti, în cele patru vînturi, propovăduirile împotriva băuturii. Şi zice că sate întregi se luau după adevărurile limbii lui, se închideau crîşmele şi se înălţau cruci de piatră, pe care creştinii soriau cu jurămînt straşnic şi cu afurisenie, precum ca să se ştie că din ziua aceea gospodarii toţi s-au lepădat de Ucigă-l-crucea. Şi sfîntul se ducea înainte din sat în sat, printre ruteni şi printre romîni, făcea cruci mari, ridica mînile spre cer şi vorbea, şi făcea minuni de rămînea lumea cu gura căscată! Crîşmarii care săriseră la el să-l omoare, noaptea, căzuseră fulgeraţi, cu braţele frînte. Şi din minune în minune, din sat în sat, iată-1 pe Vasilie că se apropie şi de tărîmurile noastre, şi iată pe Manole tră-gîndu-se de cap, şi iată norodul plin de nelinişte. Se apropie omul lui Dumnezeu şi cu dînsul vin vremuri nouă ! Asta e povestea, şi-ţi închipui cu cîtă jale se uita orîşmarul la mine, scărpinîndu-se în stogul de 'deasupra ochilor. Ce puteam să-i fac ? Asta er.a pentru 36 negustoria iui o mare pacoste. îmi spunea bietul ortl că are de gînd să se dea cu capu-ntr-o fîntînă. Dacă închide crîşma, ce să facă? — Să mă apuc iar de muncă, ca orice ţăran de rînd ? Cum ? Asta nu se poate cu nici un preţ! Absolut! Doar acu am început a fi în rînd cu lumea cealaltă... In rînd cu noi adică, cu pantalonarii. Şi era nenorocit, grozav de nenorocit. Şi eu cugetam că are dreptate, că-i într-o mare primejdie, mai ales că mirosea omul a diavol de mă trăsnea! Acum ce avea de făcut ? Zice că are de gînd să se pregătească de luptă. — Pîn’ la moarte merg! Nu mă las ! Ce ? Să rămîn calic ? Să moir de foame ? Să întind mina la pod? Ce să fac, hn ? Spune şi dumneata, ce să fac ?... Iar sfîntul Haliciuc se tot apropie. Şi oamenii, cu apropierea asta, intră tot într-o mai mare fierbere 1 Sînt ca nişte copii cărora le-ai spus o poveste ciudată. Stau şi vorbesc, vorbesc mult, deodată apoi (rămîn pe gînduri la o întrebare, ca din senin, a unuia. Două zile nici n-au lucrat. S-au adunat la preot şi s-au sfătuit; s-au adunat la primărie şi s-au sfătuit; au venit şi la mine, m-au întrebat, şi iar s-au sfătuit. Părintele Nastase al nostru e un bătrîn foarte cuminte. Ştia el că au să vie poporanii lui să-l întrebe despre sfînt. Cum i-au împestriţat oamenii ograda largă, a ieşit în cerdacul casei. Cum s-a arătat el, cum s-a potolit murmurul mulţimii. — Părinte ! a zis cineva. Se aude de unul care vine făcînd minuni... Zice că-i sfînt !... ■— A fi! grăi părintele Nastase; dar la noi, la carte, nu scrie... Cum îl chiamă ? — Ci-că Vasilie... Haliciuc... *— Apoi nu, în carte nu-i scris aşa sfînt... Oamenii se uitară unii la alţii. Manole începu să mugească: — Ce-am spus eu? Un pungaş! un ticălos! Acela-i sfînt? Poftim-! Scrie la carte? Ce-am spus eu ? Să nu lase el pe oameni să se bucure, acolo, la un pahar dulce... — Stăi, Manole! stăi, Manole! vorbi zîmbmd părintele. La carte nu scrie, aista-i un sfînt nou, ce vrei ? — Bine, dar ce are el cu băutura mea? — Nu ştiu, Manole, aud şi eu... Să vedem, zice că are să vie şi pe la noi... — E sfînt, părinte, ori nu-i sfiînt ? întrebă un gospodar, cu oarecare nerăbdare. — Nu ştiu, bre Costache, să vedem... De unde se poate şti aşa, pe deasupra ? La carte nu scrie. Dar poate-i sfînt. Să vie aici, să vedem cu ochii noştri... Ce zarvă a ifost după asta! Striiga originarul Manole ca un leu, dînd din mîini şi scutur'îndu-işi pletele unsuroase. Iar oamenii nu-şi mai găseau astîm-păr. Unii ţipau că-i sfînt, alţii că nu scrie la carte. Unii înălţau bîtele, alţii arătau pumnul. Erau să apuce pe crîşmar la bătaie, erau să se încaiere şi ei. Şi aşa intrară la primărie. Acolo alta. — Domnule primar, se aude de un sfînt... — Aud şi eu, zice primarul, ce-i cu sfîntul ? — Vine, ori nu vine la noi ? — Dacă a avea paşaport în regulă, poate să vie; cine-1 opreşte ? Aici era greu de înţeles. Sfînt cu paşaport, cine dracu a mai văzut ? Dar dacă aşa-i legea ţării, ce 38 să-i faci ? Şi altă răscoală porneşte : dacă are sfîntul paşaport ori nu. Şi Manole iar prinde să urle de parcă-1 scutură toţi dracii. Şi zi cu zi halimaua creşte, creşte; zi cu zi tot mai multe minunăţii se povestesc despre sfîntul Vasilie Haliciuc. Cea mai aşa este una, pe care cu multă taină o împărtăşesc tuturora rusnacii lui Sisoe. E vorba despre obîrşia acestui om al lui Dumnezeu. Spun anume că sfîntul s-ar fi trăgînd din Ion cel Nou de la Suceava, sfîntul cel aşa de iubit de huţuli şi de ruteni, care, la 24 iunie — ziua cea mare a lui — vin din toate întunericurile satelor lor ca să sărute pulberea din jurul bisericii unde odihnesc sfintele-i moaşte, care cu ciubotele şi cu cojoacele Iar . unsuroase fac zid nestrăbătut acolo, care pentru credinţa lor au rupt, odată cu sărutarea de evlavie,: pînă şi nasul dumnezeiescului om, ca să aibă os sfînt, bun de leac. Cînd au auzit că Vasilie ar fi avînd asemenea părinte, oamenii noştri din Viişoara, ca romînii, au cam clătinat din cap. — Hm ! A fi ! — Şi au mai dat o raită pe la preotul Nastase şi pe la domnul primar. Părintele, cuminte ca totdeauna: — Nu ştiu, n-am de unde să ştiu dacă se rudeşte cu sfîntul Ion cel Nou... Doar sfinţii sînt schivnici depărtaţi de lumeştile pacate... De unde se poate şti ?... Dar dacă vrea Dumnezeu, se poate... Primarul a fost mai scurt: — Ce mai la deal, la vale ? Trebuie să aibă act de naştere ! Din vorbe de acestea oamenii însă nu se săturau. Drept aceea, s-au dus pe la bătrînii satului să vadă n-or şti ei mai mult decît tineretul acesta necredincios din 39 ziua de azi ? Dar moş Vasile Bujor nu ştia decît cele ce auzise de la nepoţi, adică ce ştia şi lumea cealaltă ; iar moş Alisandru Ciobanu, cel ce umbla încins cu frânghie de papură şi purta în sîn Epistolia şi Visul Maicii Domnului, aflase prea multe. Aouma de unde le-o fi auzit el nu se ştie, dar nu mult în urmă, toată lumea vorbea şi despre aceste lucruri care se întîmplă numai în minunatele poveşti de pe cînd se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă de ocă de fier la un picior. Aşa — zice că Vasilie ar fi avînd un balaur înrblîn-zit, pe coama căruia încalecă şi se înadţă pe alte tărîrniiri, în nouri de foc, ca să vorbească cu a'lţi sfinţi mucenici, undeva, nu se ştie unde. Zice că are un ţîncu-pămîntului cu ochii roşii, care vorbeşte omeneşte şi oare-i vesteşte lătrînd cînd vine Ucigă-l-toaca, — şi cîte altele de ţi se încrîncenă carnea pe trup cînd le-auzi. Şi nu d'eparte de Viişoara, în sat în Valea Merilor, ci-că a intrat Vasilie deodată, cînd nimeni nici nu se aştepta. Numai morarul l-a văzut. Şi acest morar cu pletele pline de făină, cu pipa veşnic în colţul gurii, şi cu sticluţa cu holercă totdeauna în tureatcă, jura cu mîna pe sfînta cruce că sfîntu'l venea într-o căruţă __uite, o căruţă ca toate căruţele! — dar la care nu se afla înhamat nici un cal. Şi zice că venea aşa, singur, şi nici n-atingea pămîntul, venea ca-ntr-un abur de foc ; ŞÎ cum a intrat în sat, au prins a se auzi nişte vaiete lungi prin văzduh, pe deasupra, şi morarul a văzut cu ochii lui cum sfîntul ameninţa cu rnînile în sus, ŞÎ a priceput că pe acolo, pe sus, sînt duhuri necurate, care fug ca alungate de spaimă, ameninţate de omul acela căruia Cel-de-sus îi dăduse putere. Şi cu cît zvoana creştea, cu atît vestea apropierii 40 sfîntului Vasiiie intra -mai cu tărie în toate sufletele, cu atît nenorocitul Manole se prăbuşea întir-0 disperare neagră dte moarte. Şi iată că intr-un rînd, după amiază, soseşte un călăreţ, un om care trecea numai prin sat, cu afaceri. Poposeşte la crîşmă, bea o litră de vin, coboară apoi în uliţă şi începe a spune că a văzut nu cu mult înainte, ci numai cu două zile, a văzut pe sfînt într-un sat, l-a văzut cu ochii lui. — Să fiu al dracului dacă nu l-am văzut! zicea creştinul mîngîindu-şi mustăţile umede. L-a văzut. Uite, era vuiet mare în sat, sunau clopotele în turnul bisericii, oamenii se îmbulzeau, femeile cu copii ieşeau de prin ogrăzi, se strîngeau buluc ca oile, şi în freamătul întins, în îngrămădirea de iarmaroc, pătrunde o căruţă vopsită verde, trasă de doi cai mărunţi, negri. Din căruţă se înalţă deasupra capetelor un om deşirat, slab ca un schelet, cu capul gol, cu părul balai pieptănat bine cu cărare la mijloc, cu doi ochi arzători înfundaţi în găvanuri negre, pe un obraz uscat, alb, fără pic de sînge parcă. Şi trupul subţire, îmbrăcat în straie albe foarte curate, stă nemişcat acolo, pe capra căruţei, şi ochii mari, ca două găuri negre, cercetează mulţimea. — Cum ? Avea căruţa cai ? întreabă cineva din cei strânşi în jurul străinului. — Fireşte că avea !... răspunde liniştit omul şi duce cana cu vin la gură. Sătenii se uită uimiţi unii la alţii. — Apoi bine, frate, morarul spunea că venea fără fugari, într-un nour de foc. Manole-ncepu a rîde : — He-he-he-he ! nouri de :foc ! Ce nouri de foc ! Balaur, bre 1 Avea balaur ? 41 — Care balaur ? întreabă călătorul căscînd ochii mari şi întorcînd capul peste umăr. Crîşmarul începu a rîde cu poftă, bătîndu-se cu palmele peste coapse : — Cum care balaur? Balaurul lui! Apoi, cătră săteni: — Vezi ? Ce-am spus eu ? Şi, întorcîndu-se cătră călător : — Şi pe urmă cum a, mai fost ? Hm! balaur, nouri de foc... 'fleacuri! — Cum să fie ? zice creştinul. Asta a fost, că a început să vorbească... Bre, da’ cum grăia... straşnic!... Dintrodată i s-au rumenit obrajii, şi spunea, şi spunea... . — Romîneşte vorbea ? întreabă crîşmarul dintrodată întunecat. — Moldoveneşte, da’ cum vrei să vorbească ? Cine-1 înţelege altfel ?... Şi spunea ce ticăloşie e pe la dînşii, în neamul lor, cum i s-a arătat Dumnezeu în vis, cum holerca e băutuiră spurcată, a necuratului, şi spunea că de nu se vor lăsa creştinii de băutură, vor veni vremuri amare cînd copiii, ticăloşiţi de pacatele părinţilor, au să blastăme şi ţîţa pe care au supt-o de la mamele lor !... Asta zicea... Omul tăcu. In juru-i şi mulţimea bulucită tăcea, cu ochii la el. Cineva întrebă domol: — Da’ şerpii ?... S-aude că scoate şerpi din polo-boacele cu rachiu... — Nu, n-a scos nici un şarpe... răspunse liniştit călătorul. Şi oamenii iar tăcură gînditori. Străinul încalecă, îşi învîrti harapnicul plesnindu-şi uşor calul, şi porni. In urmă-i mulţimea prinse a se 42 mişca, ca bătută de vînt. Trebuie să vie şi pe la ei; nil se poate, numaidecît trebuie să vie, azi, rnîni, cel mult poimîni; trebuie să îngrijească să se tragă şi !a ei clopotele; trebuie să-i Iacă primire cum se cade... — Da! strigă cu tărie Manole, ca deşteptat din somn. Da! Primire cum se cade trebuie! Vine sifîn-tul! Halal să-i fie ! Ceva, aşa ca omi praznic trebuie să pregătiţi... ceva petrecere. — Nu se poate... ziseră cîţiva cu tărie. Mulţi începură a rîde: «Vrabia malai visează»... — Cum nu se poate ? răcni cu disperare crîşmarul. Dar la o bucurie omul mai bea un pahar, se mai încălzeşte... — Nu!... Manole rămase ţapăn, privind >drept spre oameni; apoi necuratul oare era în el îl trase uşor la dreapta şi la stînga. — Ei, brava I halal creştini! nu vă pare rău de sufleţeliul şi de munculiţă mea ? Oamenii rîdeau, murmurau adînc, se depărtau în-cet-încet. Diavolul trase pe crîşmar domol înainte, apoi îl brînci scurt îndărăt şi dintrodată îl pironi locului scoţîndu-i pieptul în afară. —Măăă !... Aveţi să daţi samă înaintea lui Dumnezeu că m-aţi sărăcit! m-aţi topit!... m-aţi lăsat lipit ipămîntului!... Să vă rămîie de cap sfîntul vostru !... Un păgîn ş-un irltlc!... Ce? Nici nouri de foc, nici balaur, — numai o hodoroagă de căruţă !... Pfui !... Să se bucure el la calicia mea... Ducă-se dracului, rhîirica-il-ar temniţa pămîntului... — Taci, măi creştine, nu sudui pe degeaba. — Cum ? Ce să nu sudui ?... — Şi-şi trase un pumn grozav în piept. — Ştiţi voi cît venin mi-a pus sfîn- 43 ful vostru Ia inimă ? Ştiţi voi cîtă băutură am înghiţit eu de isoîirbă ? De scîrbă, mă ! de inimă rea ! Vai de sufletul meu !... Vai de Dumnezeul meu!... Vai de măiculiţa mea!... Cu parul am să-i trag în cap sfîntului vostru, cu parul !... Şi începu a-şi repezi mîna dreaptă înainte, parcă voia să şi-o smulgă din umăr. Şi cu parul, în adevăr cu parul erau să-i tragă oamenii în cap lui bietul Manole. Se pornise o fierbere, o îmbulzeală; o ironie de glasuri, ide nu se auzea nici în cer, nici în păimînt, — şi cum a scăpait bietul om nici acuma nu-mi dau .sama. Furnicarul s-a împrăştiat, s-a împărţit pe la podeţe, pe la porţi, şi prepusurile şi poveştile iar colindau din gură în gură. Nevestele, cu mîna la bărbie, ţineau morţiş şi la balaur şi ia nourul de fac; fără de ele - nu putea să fie sfînt; unii din gospodari o lăsau mai ieftin; alţii căutau împăcare : în unele locuri intră în nouri de foc, în altele se coboară cu balaur, în altele vine ca toată lumea; — şi ciorovăiala nu mai contenea ; — iar bietul Manole, smintit cu totul, înfricoşat în nemernicia lui, cum veni sara, aprinse lămpile şi deschise largi uşile crîş-mei. Treceau oameni la deal, treceau la vale, şi nici întorceau capul spre stabilimentul lui de băuturi spirtoase ; iar el, săracul, disperat, înşfăca cîte-o sticlă, trăgea cîte-un gît lung, apoi ieşea în pirag şi o zvîr-lea în drum, spre oameni, cu mînie: — Na !... ducă-se dracului !... Apoi a început să cînte. Urla, nu cînta. Plesnea din degete şi juca mărunt în bătătură, cumpănindu-se în toate părţile cu un zîmbet de mare fericire pe faţa puhavă. S-a pus apoi să strige, cu mînile în şolduri, lăsîn-du-se tare pe spate. 44 — Mă (... âfli sa ma duc îa mitropolit, fna !... Am să vă dinunţ!... — Poti să te duci şi la Rusalim /... ti răspunse un om de pe drum. — Da! am să mă duc! am să-l vîr în ocnă pe iri-ticul vostru, la muncă silnică... Ce crede el că-i ţara-n pradă ? Ce are el cu comerţul meu, mă ? înjura cumplit, gîlgîia din sticle şi le zvîrlea în drum: — Mă !... Eu vă dau dracului pe toţi, mă !... După aceea s-a rătăcit cu totul. Juca în felurite chipuri, chiuia ca la horă, se oprea şi vorbea singur, rîdea, dădea din mini şi se pălea cu degetul arătător peste nas; deodată apoi se cucoşa, clătina din cap, şi ameninţa cu degetul pe cineva nevăzut, dina-inte-i. Cineva de pe drum se opri în întuneric şi zise : — II vezi ? Cu cine vorbeşte el acu ? Spune... — Cu Caraoţchi... răspunse un glas subţire de femeie. ★ Acuma omul s-a smintit cu totul: aşa aud. Şade ca o bufniţă în uşa crîşmei, cu părul buhos pe ochi şi se uită urît la oameni. Zvoana despire sfînt a slăbit, tot se depărtează ca un tunet în depărtări; satul cu livezile lui, cu creştinii lui paşnici, cu durerile şi bucuriile lui îşi intră în cursul obişnuit; izbitura aceasta de vînt, care aducea veşti neobişnuite din Cordun, de pe satele ruseşti, se stînge, — şi iată că oamenii se vor aduna într-o bună zi, însetoşaţi, şi vor descoperi că la crîşma lui Manole nu mai este nici un strop de băutură. Va veni şi năcazul acela, — şi va trece şi el cum a trecut zvoana despire sfîntul Vasilie Haliciuc. DOMNII TRANDAFIR I . Azi, după ce ara văzut iar mănăstirea Neamţului, «vechea Mănăstire Albă cu trecut aşa de neguros şi de bogat», după ce am văzut Cetatea, «cuibul aprigilor războinici de odinioară», m-am suit de la uin han, caire răsufla aburi de mîncări felurite, într-o birjă mare cît o corabie, la care erau î,nha-maţi patru cai cu coastele destul de arătoase. Mă gîndeam la wemea cînd am cutreierat cu ţine aceste locuri, cînd a.m m^gaţ ouă răscoapte sus, între ruini, cînd am băut, fmtisirwu-ne unul pe altul în singurătatea aceea, sticla cea cu vin armaş pe care ne-o dăruise părintele Visarion, şi cînd am cîntat într-un amurg liniştit, într-o pulbere de aur : Pe o stîncă neagră, într-un vechi castel, Unde curge-n vale un rîu mititel !... Uite, ca de ieri mi-aduc aminte de înserarea aceea, de .melodia noastră trăgănată pe care o cîntam cu glasuri aşa de mişcate, şi de versurile pe care le-am zigîriat acolo, pe o piatră, de versurile înflăcărate pe care nu le-am mai găsit şi din care-mi aduc aminte numai frînturile de la începutul acestei epistole... 46 Şi m-am suit, în hair.adaica aceea cu .patru cai, între buccele mari, între madame grase care se uitau zîmbind la mine, ş-am pornit spre tîrguşorul meu natal într-un sunet domol de clopote dogite. La spate aveam, depairte, munţii în ceată ; înainte se desfăşurau* dealuri păduroase ; şi mă simţeam, cu toată tovărăşia gălăgioasă, uşor şi vesel ca în cea dintăi tineretă. Prin nouraşii de praf luminos care ne urmăreau în vîrtejuri, priveam ogoarele verzi, satele liniştite cu biserici albe, sclipirile depărtate ale apelor... Din cînd în cînd ne întîlneam cu băietandri ca-re-şi păşteau în şanţuri boulenii albi cu coarnele lucii. Ne urmăreau cu priviri liniştite pînă departe, şi rămî-neau în urmă, tot mai în urmă. Şi parcă îmi venea să mă opresc, să-i întreb, să le spun o vorbă bună. Erau chipuri pe care le mai văzusem, pe care le uitasem de cînd m-am înstrăinat, şi pe care le regăseam aceleaşi în liniştea şi seninătatea lor. T ŞÎ cu cît mă apropiam de locul unde .m-am născut, cu atît se deşteptau amintirile copilăriei, vii şi luminoase, parcă răsăreau din împărăţia uitării, prietini pierduţi, care mă salutau ou zîmbete de bunătate. Cînd intrarăm la Moţca în codru, zvoana de: glasuri din trăsură se potoli ca printr-un farmec. Caii mergeau lâ pas, şi, în linişte, ascultam freamătul uşor al desişurilor. Parca era iun cîntec, şi parcă-mi venea ' să dorm. Şi dintrodată, dintre chipurile trecutului, care mă cercau unul după altul, unul rămase mai desluşit, şi-i zîmbii cu dragoste în piroteala care mă copleşea. Era Domnu,domnu Trandafir, învăţătorul meu. Nu-1 văzusem de mult pe' domnu Trandafir. îmi închipuiam că e pensionar, că trebuie să fi îmbătrî-nit. Eu îl vedeam însă tot ca odinioară, nalt, bine le- 47 gat, cu mustăcioara neagră pe care şi-o tunctea totdeauna scurt, zîmbind cu bunătate, încruntîndu-se cîteodată, insuflîndu-ne un respect nemărginit. Toate patru clasele erau grămădite într-o odaie lungă. Unora din băieţi le da terne, pe alţii îi asculta. Cînd explica, ascultam toţi; şi istoriile minunate cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul le-am ştiut chiar din clasa întăia. Mai cu samă explicaţiile la istorie erau minunate. Pe sub tavanul scund al clasei treceau eroii altor vremuri în cununile lor de neguri. Ii urmăream înfiorat, auzeam parcă freamătul luptelor şi, acasă, îi visam o noapte întreagă. Uite, şi acum mi se pare că Domnu nostru a fost un om deosebit. Ii scînteiau privirile şi era şi el mişcat cînd ne spunea despre mărirea strămoşilor. Cînd făcea un semn cu mîna, aşa, într-o parte, parcă ridica o perdea de pe trecut, şi eu vedeam tot ce spunea glasul lui... Şi cînd mă gîndesc bine, cînd {udec cu mintea de-acum, cînd caut să adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, găsesc cu mirare că Domnu era un om foarte năcăjit, hărţuit de administraţie, că cu greu .îşi ducea gospodăria îui, că venea de multe ori amărît, ca să ne dea cu dragoste învăţătura de toate zilele. Dar atunci nu, n-avea altă grijă decît >să ne spuie istorii mişcătoare. Ca dînsul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, dragă prietine, cînd te gîndeşti bine, au fost nişte apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecui printr-un vifor de nemulţămiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit să-şi îndeplinească cu bine menirea... Domnu nostru ne-a învăţat rugăciuni, ne-a învăţat cîntece care erau aşa de frumoase pentru copilăria şi sufletele noastre, de şi nu le înţelegeam bine; ne-a 48 învăţat să credem şi în alte lucruri, în trecut şi vrednicia noastră, lucruri pe care mulţi le batjocoreau în acea vreme; ne-a Învăţat multe, de care aminte nu ne mai aducem, dar care au rămas în fundul sufletului ca seminţe bune ce au înflorit bogat mai tîrziu,.. îmi aduc aminte... Intr-o sairă ne istrînseiserăm la şcoală, la împletit panere. Şedeam în cerdac, în cerdac la Domnu, şi unul apunea o poveste. Era o 'linişte maire în împrejurimi în primăvara aceea, şi departe, spre Şiret, se auzea, abia se auzea un cîntec de fluier. Umbrele înserării ne învăluiră, povestitorul tăcu, şi noi ramaserăm fără vorbe, cu Domnu în mijlocul nostru, ascultînd adierea depărtată a cavalului. — Măi băieţi, staţi, c-am să vă cetesc şi eu o poveste... Şi a aşezat în geam, pe dinlăuntru, o lampă, şi în lumina ei, acolo între noi, ne-a cetit Harap Alb al lui moş Creangă. Glasul lui curgea domol şi basmul ne fermeca pe toţi ca un cîntec frumos. Povestea mi-a rămas adînc săpată în suflet, şi, mai tîrziu, cînd am cetit-o într-o odăiţă scundă, în Iaşi, pe cînd făceam liceul, am stat mult şi m-am gîndit la sara cînd o cetea învăţătorul, m-am gîndit ca la o altă poveste senină a copilăriei mele... Dintre toate amintirile frumoase, această sară, cînd ne-a cetit povestea, rămase stăruitoare în piroteala mea, în legănarea trăsurii mari, pe cînd clopotele sunau încet prin liniştea pădurii. Treceam printre două ziduri de verdeaţă care-mi trimiteau aburiri răcoroase, şi mă apropiam repede de locul unde a fost odată şcoala, unde m-am jucat, unde Domnu şi-a petrecut atîţia ani — treizeci — dăscălind şiruri duipă şiruri de copilandri cu ochii neliniştiţi. 4 49 Acolo mu mai e nimic, e loc gol, şi Domnu, îmbă-trînit, cu părul alb, se plimbă încet, cu mînile la spate, singur şi trist. îl întreb : — Ce mai faci ? — Greu, greu ! îmi răspunde încet, dînd din cap. De-acuma mă duc să mă întâlnesc ou Harap Alb şi cu Creangă... Şi parcă mă cuprinde o înduioşare, mă uit la dînsul şi nu-mi vine a crede că el e omul tînăr care altădată ne-a strecurat în suflet atîta oredinţă şi atîta foc! M-a deşteptat larma glasurilor şi lumina albă a cîmpiei. Tîrguşorul meu se vedea departe, într-o gră-mădire de acoperişuri negre şi roşii. Eram neliniştit, voiam să văd cît mai curînd pe dascălul copilăriei. Şi vezi tu, dragă, poate scrisoarea aceasta de aceea e aşa de sentimentală şi aşa de plină de puncte de exclamaţie, pentru că vestea pe care am aflat-o a fost tristă. Totuşi trebuia să mă aştept la ea. DomnU nu mai era nici vesel, nici trist, nici bătrîn.:. După ce şi-a isprăvit cei treizeci de ani de dăscălie, s-a dus u'nde-i locul tuturor. Cîte ceva din sufletul lui a rămas în sufletul multora, dar el nu mai este, şi-a îndeplinit cu anevoie o muncă grea de care nu s-a plîns şi prin care n-a strălucit, — a murit împăcat, ca mulţi alţii, şi acum se odihneşte ! II Din ziua cînd m-am întors aici, în tîrguşorul nostru cel vechi, n-am stat o clipă. Am cutreierat în lung şi în lat locurile cunoscute, în care au rămas vii pentru 50 sufletul meu întimplarile copilăriei, — întimplările luminoase ale copilăriei aşa de îndepărtate. Am văzut, la Şiret, locul unde mă scăldam cu dracii de sama mea. Ne bălăceam în valluri, ieşeam la mal şi ne ungeam cu nomol din cap pînă-n picioare; lăsam să ne pîrlească soarele prietin, ne sculam, ne alungam în lungul malului cu chiote şi cu răcnete, apoi dintrodată săream cu toţii în apă, în bufneli asurzitoare şi în curcubee de stropi. Am văzut iarăşi întinsele zăvoaie de sălcii cenuşii în care intram cu grozava frică de bursuci. Frica ţinea pînă ce dădeam de desişurile cu mure, cînd ne puneam la ospăţ şi la taifas. Pe urmă, prin poieni, chiote şi goană, parcă venise pe acele meleaguri o oştire de sălbatici... Ş-am mai văzut la marginea tîrgului, şurile dărăpănate, pline de poloboace, unde ne jucam de-a ascunsul, noaptea. Cu cît fior căutam prin colţuri negre, şi cotrobăiam prin poloboacele răsunătoare şi cercetam, prin podurile în care se furişau dungi albe de lumină, pe tovarăşii ascunşi ! Şi-mi aduc aminte că totdeauna trebuia să mormăiesc singur, să spun cî-te-o ghiduşie ca să izbucnească în rîs cineva... Numai aşa puteam să dau de o urmă în pustiul acela ! Şi cîte şi cîte lucruri care m-au înfiorat şi m-au bucurat! Pe toate le-am văzut. Totuşi nici unul nu m-a mişcat aşa de mult, frate dragă, ca locul — numai locul a rămas — unde odată era şcoala. Acolo am intrat în freamătul de copii cu teamă şi cu bucurie în întăia dimineaţă, cînd m-a adus tata de mină ; acolo era un păr care făcea pere aşa de birne, din care Domnu ne dăruia de gustare cîte două la începutul fiecărei vacanţe ; acolo era curtea unde înălţăm iarna uriaşi de zăpadă, la capul cărora ne 51 sulalll CU SCafă, sâ le .punem pipe îii gttră şi cârbuiii în locul ochilor; acolo multe lucruri s-au petrecut, prietine, — şi, de acolo pornind, simt că iar mă cuprinde înduioşarea şi iar am să-ţi vorbesc şi în această scrisoare de domnu Trandafir. Era un om bine făcut, puţin chel în vîrful capului, cu ochii foarte blajini. Cînd zîmbea, se arătau sub mustaţa tunsă scurt nişte dinţi lungi, cu strungă mare la mijloc. Cînd ne învăţa cum să spunem .poeziile eroice, vorbea tare şi înălţa în sus braţul drept; cînd cîntam în cor lovea diapazonul de colţul catedrei, îl ducea repede la urechea dreaptă, şi, încruntînd puţin din sprîneene, dădea uşor tonul: daaa ! — iar băieţii răspundeau într-un murmur subţire, şi aşteptau cu ochii aţintiţi la mîna lui, care dintrodată se înălţa. Atunci izbucneau glasurile tinere, într-o revărsare caldă. Gînd trebuia cîteodată, sîmbăta după amiază, să ne cetească din poveştile lui Creangă, ne privea întăi blînd, cu un zîmbet liniştit, ţinînd cartea la piept, în dreptul inimii — şi în bănci se făcea o tăcere adîncă, ca într-o biserică. Tu bagi de samă că nu-ţi vorbesc de gramatică şi de aritmetică. Şi nici ou-ţi voi vorbi. Acestea se făceau bine ; băieţii învăţau după puterile lor ; dar sînt nişte lucruri aşa de neînsemnate cînd le pui faţă în faţă cu învăţătura cealaltă, sufletească, pe care ne-o da Domnu ! Şi ne-o da această învăţătură nu pentru că trebuia, şi pentru că i se plătea, dar pentru că avea un prisos de bunătate în el şi pentru că în acest suflet era ceva din credinţa şi din curăţenia unui apostol. Acolo, în colţul acela de ţară, putea să fie cum voia învăţătorul. Nimeni dintre cei mari nu-1 tulbura ; nimeni nu se interesa cum mergea şcoala lui. Bine, 52 rău, — el făcea ceea ce socotea că trebuie sa facă, ♦şi atît. De aceea domnu Trandafir al nostru a rămas foairte mirat cînd, într-un rînd, în cei din urmă ani de dăscălie, a primit vizita unuia din cei de srâ cald vara şi frig iâriia. tn locul acela odată a trăit un om. Pentru amintirea lui îţi trimet această scrisoare. Poate şi tu te vei giîndi o clipă la dascălul acesta necunoscut şi vei dori odihnă lină «robului lui D-zeu», al cărai nume ploile şi ninsorile în cunînd îl vor şterge şi de pe crucea mormîn-tului. Ciît despre oamenii care l-au rănit şi 'l-au mîh-nit, ei de mult l-au uitat! ...Şi mă vei ierta că te-am făcut să pierzi jumătate de ceas ou aceste lucruri aşa de vechi! LA IARMAROC, I A MEREŞTI a iarmaroc, la Mereşti, pe o zi de toamnă, zi de octomvrie. Pornesc într-o căruţă mare de lemn, ale cărei leuci clămpănesc asurzitor. Romînul, Gavril al Dascălului, îşi îndeamnă calul cu arsuri dese de bici. Din cînd în cînd mormăieşte, se întoarce spre mine şi-mi aruncă eîteva cuvinte. Calul cu nărav: la fiecare crîşmă a drumului mare se opreşte, şi bicele lui Gavril n-au ce-i face. Romînul e cam ruşinat: — Apoi să vedeţi dumneavoastră... eu n-am ştiut de aşa narav... Al dracului cal, l-am cumpărat abia acu două săptămîni, din tîrg de la Lespezi... Nu ştiu ce stăpîn a avut, se tot opreşte la orice rateş... — Stăpînu-său cel vechi va fi fost de cei care nu duc la ureche... — Vezi bine c-aşa trebuie să fie... Piînă ce nu intru batîr cît de cît în crîşmă, nu-i chip să plec... Şi dacă intri, cată să iei ceva, macar un păhărel... Şi mi se pare mie c-am s-ajung şi eu ca cel ce-a stăpînit pe Mocanu nainte vreme! *Aşa, ou popriri, hai-hai, de bine de rău am străbă- $7 tut, în vreo două cea-sud, drumul pînă la tîrgul Me-reştilor. Un nour urit, cu ploaie, ne tot urmărea. Cîteva picături reci ne sărutară, în preajma unui iaz. Apa lucie începu a juca în bulbuci. Noi trecurăm cu zgomot pe lîngă moară şi ploaia rămase numai asupra iazului, ca un painjeniş fumuriu. — Mîndru de tot! zise romînul meu. Bine-i să mergi l,a drum aşa, şi să te ocolească ploaia... ceva rar... Se vede că sîntem buni la Dumnezeu... Dar şi la vreme de toamnă, zi aşa de caldă de mult n-ain văzut... Poate unde-i azi Sfînta-Paraschiva ! La hanuri, în marginea satelor, erau înjghebate hori, şi roatele zburau în ţi niturile scripcilor. De sus se prăvăleau de-a tîrîişul piînă în şanţ copii balani cu ochii lucitori. Din cînd în cînd gîrle scânteietoare se arătau: gîşte şi raţe băteau din aripi în rotocoale de stropi. Tîrgul vuia de lume ; oameni îngrămădiţi ca sardelele căsoau gura la .comedii, prin colb şi căldură. Panorama cu baba care joacă nu lipsea; era şi Mu-zăul de la Filadelţia, şi cel mai mare om din lume, şi un sălbatic din Africa; era şi iluziunea secolului al XlX-lea sau Bosco cel tînăr, «care nici nu vă închipuiţi, domnilor !», era şi Circul imperial ou calul oare socoteşte şi maimuţa 'care trage cu pistolul... Erau cele mai alese minuni ale lumii, şi toţi acei oameni însemnaţi fuseser-, după cît spuneau, la Vieana, la Paris, la Londra, la Constantinopole, şi jucaseră înaintea împăraţilor şi regilor! Iar acum ieşeau afară, înaintea mulţimii îmbulzite, suflau în trîmbiţi de li se umflau oohii iîn cap cît cepele, urlau îngroziţi, îşi virau 'cuţite în mîni şi săbii în pîntece, îşi trăgeau palme, se legau cu frînghii, se rădeau ou brice de lemn, 58 lungi de un stînjen, — şi toţi strigau cît ce puteau •-cătră «domnii» adunaţi, că intrarea e numai şi numai zece bani, poftiţi de intraţi, ceva nevăzut şi neauzit ! Iar oamenii priveau, treceau încet, într-o grămădire straşnică, într-o pulbere înecăcioasă, de la unii la alţii, izbucneau în strigăte şi-n hohote de ,rîs în faţa ghiduşii lor; femeile scuipau şpăriate oînd sălbaticul din Africa scotea rînjind capul de duipă o perdea ; iar de pe podiştile de lemn urletele, trîmbiţările, bătăile de tobe tremurau un bubuit neîntrerupt care se urca deasupra murmurului mulţimii. Tovarăşul meu Gavril al Dascălului trecea din uimire în uimire. Se tot întorcea spre mine şi mă întreba despre toate acele minuni. Şi l-am văzut foarte mulţămit cînd l-am împins printre alţi săteni în ba-ratca de pînză a lui Bosco cel tînăr, «care nici nu vă închipuiţi, domnilor!». Acolo omul meu se uita mirat la masa neagră şi la toate cutiuţele îngrămădite pe ea; iar mirarea-i crescu cînd văzu pe Bosco sufleoîn-du-şi mînici'le şi sipunînd tuturor — într-o limbă care ţîţîia a greceşte — că el va face să treacă o batistă dintr-un pahar în altul... Şi pune batista subt un pahar, o batistă roşie, aşează în celălalt capăt de masă alt pahar, — şi cînd ridică vărguţa şi face : ifşt!, batista piere din unul şi răsare în celălalt... — Măi, mare comedie! mormăieşte Gavril. Dar n-are cînd se întoarce sipre mine să mă întrebe, căci Bosco s-a apucat de alte drăcii: a desfăcut o pălărie şi a început a scoate din ea la cutii: o groază de cutii-! Le tot aşeza una peste alta, de făcuse o grămadă de zece ori mai mare deciît pălăria... ilar la urmă, cu varga, prinde a scoate la hîrtie, o fîşie lungă-lungă pe care tot o trăgea şi o juca în roto- 59 goale, de umpluse podişoa pe care sta. $i din mormanul acela de hîrtie, odată se pleacă şi scoiate de gît un căţel bondoc, negru, oare scheuna încetişor. — Ptiu ! drace! făcu o femeie îndărătul meu. Iar oamenii se minunau : — Ţ-ţ-ţ! — Măi, mare comedie! mormăi iar Gavril şi voi să mă întrebe ceva. Dar iarăşi n-avu vreme: rămase cu gura deschisă. Grecul luase un cuţit şi, nici una, nici două, cît te-ai şterge la ochi, îşi străpunge palma stângă. — Bre, bre, bre! zice unul de la fund. Aici rj^-î lucru ourat! 1 Iar Gavril: — Măi, mare comedie !... Şi tot într-o mirare a dus-o, oînd Bosco a început a prinde bani de prin văzduh, a-i scoate de prin nasurile gospodarilor, de prin păr; oînd a trîntit o lacată cît toate zilele de mare în falca unuia, cînd a început a bate ouă, ca să facă scrob, în pălăria altuia, — iar cînd am ieşit afară, era năucit. îşi pipăia bucăţica de barbă căruntă, şi-o mîngîia încet cu degetele şi părea tare îngrijat. — Ce zici tu, Gavn'le ? — Ce să zic ? Eu ştiu ce să zic ?... Âista-i dracu de pe comoară !... — Ţi se pare ţie, omule ! De ce te-ai mirat ? De batista ceea care fugea dintr-un pahar şi intra în altul ?... — Ei ? — Apoi acolo-i uşor : era unul sub masă : o scotea de colo şi-o vîra dincolo... Gavril clătină din cap şi mă privi pieziş cu ochii lui mititei : — Hm ! Dar cu pălăria ? 60 *— Cu «pălăria, alta: cutiile-s cit o muche .de CU* ţit, şi oînd le trage, se desfac şi ,se (întind. înăuntru-s de-un deget, şi desfăoute-s cît o căpiţă... — Şi asta o fi fiind o drăcie ! zise neîncrezător Gavril. Cum le-a ifi desfăoînd el-?... Ce fel de cutii or fi fiind acelea ?... Ce meşteşug au ?... Şi nu puteam să-l fac să înţeleagă că e numai şi numai şireclic la mijloc: el îi da că e dracul, şi e dracul, şi pace ! Pe urmă tăcu şi mă lăsă să vorbesc. Intr-un tîrziu se opri: — Da’ aici, unde-i calul care socoteşte, — tot şmi-chirie ?... — D-apoi ce crezi, că a învăţat la Academia Mi-hăileană ? Hai ş-adci !... Acolo altă lume cu gura căscată. O fetiţă sărea pe cai şi se frîngea din şale ca un şarpe, unul punea scaune pe sticle şi făcea fel de fel de comedii deasupra; oameni vopsiţi tot ieşeau, urîţi prăpădenia pământului, urlau, îşi trăgeau palme, cădeau jos, se dădeau peste cap. Iar la urmă vine unul cît un taur, cumpănindu-se la dreapta şi la stînga, cu mînile în şolduri, şi zice că cine-1 trânteşte are un bacşiş de o sută de franci! Da’ era mare şi gros, cu nişte pumni, cu nişte picioare, — ţinea în dinţi o masă cu un om pe dânsa şi ridica nişte boambe mari de-ţi era groază cînd te uitai la ele. — Cine are curaj ? zise uriaşul. Şi iată că se ridică în picioare un cioban din fund. îşi scutură de pe umeri bunda şi rosteşte îndesat: — Stăi, că vin eu !... — Aha-ha ! mormăieşte Gavril; ş-aista trebuie să fie un pui de roman ! Dar de lângă cioban, se scoală o babă : 61 — Vai de mine, dragul mamei ! Da’ unde se află! Să-ţi rupă vreo coastă ?... Ciobanul îşi face loc printre oameni. E mijlociu, sprinten, cu mişcări iuţi, smolit la obraz, ou sprâncenele îmibiinate. E un băiat frumos, şi se cunoaşte că are picioare şi braţe tari oa de criţă. Cel mare şi gros începe ia rîde, păleşte uşor cu dosul palmei pe flăcău, — apoi deodată cearcă să-l prindă de mijloc. Băietanul se fereşte înmlădiindu-se din şale, se pleacă şi cuprinde pe cela strâns. Se opinteşte, se saltă la dreapta, se saltă la stînga, romîpil sta încovoiat oa un arc. Apoi deodată îl văd că-şi înfige parcă picioarele în pământ şi pune fruntea în pieptul celuilalt. Ştii cum l-a frînt şi l-a bufnit la pământ ? Cia pei un mal. Doar grămadă de oarne era acolo, nu glumă! A trebuit să-i dea suta de franci, că făceau oamenii o gură, — să dărâme magherniţa nu alta ! Iar Gavril al meu toată vremea, după aceea, pufnea şi se minuna : — Bre, 'bre, ,bre! ce trântă! s-a cutremurat pământul !... Ţ-ţ-ţ! Şi clătina din cap. Ai văzut oum l-a umflat? De ce se făcea el aşa de tare? Credea adică că nu s-a găsi unul să-i facă felul ? Hm ! al dracului ! Acu a dat el de bucluc! Da’ şi suta de franci! Acu are ce chefui un sat întreg!... Intr-un răstimp rămase gânditor; apoi zise: Hm ! acu văd şi eu că numai cu şmichirii umblă veneticii iştia! Iaca, aşa înşală lumea!... Dupâ aceea clătină din cap: Da’ 'la urma urmei, ei nu-s oameni ? Vai de capul lor! Şi iar prinse a se mira : — Bre-ibre-bre ! da’ ce trântă !... Şi tot drumul, îndărăt, a avut ce-mi bate capul !... ŢAPUL Au venit şi pe meleagurile acestea fluturai albi ai iernii. Au coborît leneşi, tremurători, şi au înălbit pînă în zaire faţa pămîntului. Şi crîn-gurile se întind desfrunzite, oafenii, cu o uşoară pîcla arămie deasupra lor. De-acum îngropate într-un fund de odaie rămîn straiele călătoriilor verii; iar puşca, care mi-a fost tovarăş tăout, nu va trece mult şi va începe să-şi dea drumul glasului prin îngheţatele păduri de pe coaste. Ieşiţi la arătare,, cizme cu turetcile înalte, iveşte-te din fund de sipet, ’blăniţă călduroasă ! — Şi căciu.la mare de miel unde mi-i ? Şi mănuşile mari ca două caracatiţe ? Dar cinigătoarea ide piele ? Dar cartuşiera cu tuburile pline de poşte ? A venit iar vremea bună, măi Ioane; ian ia-ţi cojocul pe umeri şi dă o fugă pînă la Ştefanache puşcaşul... Zăpada e de o palmă, a dat un ger de scapără... Mai pe sară ar fi bine s-o luăm spre pădure. Poate ne cade ceva la potică! ★ Şi pe la toacă, vine săniuţa sprintenă, cu Puica, iapa noastră cea blîndă. Cu puşca, cu torba, gros înfăşurat în căldura hai- 63 nelor, mă sui şi îmi vîr picioarele în -fîn. Alăturea de mine se cuibăreşte Ştefanache puşcaşul, un bondoc care îmi ajunge la piept, cu flinta lui veche cu buza subţire într-o parte ca hîrtia de ţigară, cu ochii lui mititei, picături de păcură lucind sub tufele sprînce-nelor, c-un zîmbet ipoznaş între mustăţi şi barbă, c-o traistă de snoave gata să le scoată oricând 4a lumină. — Ce zici, Ştefanache ? ne cade azi ceva ? — Apoi eu ştiu ? După cum s-a tîmpla l Dimineaţă aim fost aşa oleacă împotriva pădurii, şi la margine am dat de urme multe... — De iepuri ? — Cum spui, de iepuri... Dar erau şi de altele, erau şi capre... — Ce spui! —Ilm ! face Ştefanache şi mă priveşte cu coada ochiului. — Vra să zică stăm bine! zic eu. Şi numai de urme ai dat ? — Numai. — Aşa vreun foc n-a pornit ? vreun iepure n-a dat cu botul în omăt ? — Hm ! face iar Ştefanache. — Cîţi, Ştefanache ? Spune drept, cîţi ? — Doi... şopteşte puşcaşul tuşindi încet. Şi sănuiţa zboară pe omătul luciu; Puica sforă-ieşte; în urmă rămîn două dungi albăstrii; pe de laturi o pulbere de dinainte tremură licărind, şi sus pe coastă, începe a se vedea pădurea, sub ifumul ei arămiu, şi bordeiul pădurarului la margine, fumegînd spre cerul albastru, limpede, neclintit. Aerul aspru îmi şuieră pe la t-împle, îmi înghiaţă bărbia, îmi arde sfîrcurile urechilor. Şi ceva cald mi se strecoară prin piept, îmi strînge inima : tulburarea, aşteptarea. Aş 64' vrea să ajung mai curînd, mai curînd aş vrea sa am sălbătăciunea în bătaia puştii ; şi parcă nu-mi place că hoţul de Ştefanache a răsturnat singur doi ure-chiaţi. Zurgălăii sună mărunt împrăştiind în întinderi clinchete argintii. Un şirag lung de corbi se înalţă de departe, din zare, punctând cu negru de cerneală albastrul cerului. Şi repede, repede, suim coasta, şi Puica sforăie zvîrlind pe nări două suluri de aburi. — Măi Gheorghe, măi cumnate Gheorghe! strigă Ştefanache. Şi pădurarul iese cu părul vîlvoi, cu pieptul descoperit. Ne coborîm ; cumnatul Gheoirghe duce pe Puica la adăpost. Cu Ştefanache după mine, o iau pe cărare; intru îndată sub bolţile ninse ale copacilor mari. Pe văi soarele împrăştie luciri sîngeroase; uşoara negură a pădurii pare un fum de lumină. Şi dintrodată, cum ne oprim în desişuri la marginea poienii, fără nici un cuvînt, — o tăcere adîncă se lărgeşte în laturi, în isus, ne înfăşură, ne strînge, ne înlemneşte parcă. Nici un murmur de vînt nu se strecoară prin crengi, nici un fîîfîit de pasere nu trece. Pădurea e împietrită ; o creangă care trosneşte uşor înfioară tot codru1!, şi după aceea liniştea pa-rcă-i mai mare în nesfârşita singurătate. In urmă, spre asfinţit, o bucată de vreme pădurea parcă arde;.apoi uriaşul foc se dărîmă, şi umbra se strecoară prin desişuri. Ştefanache, de cealaltă parte a poienii, pare o mo-gildeaţă neagră ; eu, ghemuit dincoace, stau cu cizmele în omăt, rezemat de un trunchi bătrîn; ochii cercetează desişurile, parcă-mi fug pe luciul albăstriu al zăpezii; şi ţesăturile ramurilor parcă joacă în umbra care tot mai mult le cucereşte. Ş — M. Sadoveanu — Opere, voi. III 65 Stau, aştept. Şi dintrodată inima îmi zvîcneşte scurt, apoi prinde a bate cu grabă. Un fîşîit nelămurit se aude, răzbate tot mai aproape. O umbră neagră se arată, se şterge, iar răsare... Clipesc repede din ochi, îmi lărgesc pleoapele; întunericul creşte. Un ţap sprinten s-a oprit, cu capul şi coarnele înălţate, aproape de mine, subt un arc negru. Cu botul întins, miroase aerul; blana cenuşie luceşte ape-ape tremurînd. Se pregăteşte să se arunce într-o copcă. Nici nu ştiu cum ridic puşca; inima-mi bate iute în pieptul înfierbântat. O bubuitură adîncă trece clocotind şi duruie spre văile, sfărîmînd tăcerea singurătăţii... Dar numai o clipă... Sălbătăciunea se ridică tremurînd, înalţă în sus capul, parcă soarbe aer, şi se repede. Picăturile de sînge fac dîră pe zăpadă. Mă avînt de la locul meu; de dincolo se ridică Ştefanache. îmi pregătesc puşca; un glas detună: «Nu trage !» Şi văd pe Ştefanache lăsîndu-se pe brînci, trăgînd din cizmă cuţitul, repeziţi du-se... S-a aninat de grumazul căpriorului, ridică mîna, o lasă, iar o ridică, iar o lasă ; şi sălbătăciunea îngrozită, cu greutatea în spinare, cearcă zadarnic să intre în desiş ; cu mugete lungi, sfîşietoare, cade frămîntînd sub copite zăpada sîngerată. Şi pentru o clipă iar se întinde tăcerea. Soarele a asfinţit. Un ger cumplit s-a lăsat deodată, şi negura izvorăşte ca un suflet, din fiecare copac. S în tom singuri, cu ţapul mort la picioare; privim cum pleoapele lunecă, închizînd ochii sticloşi. 66 Dc-abia filai vedem, întunericul creşte, creşte... Un zbor iute de pasere, un ţipăt ascuţit au trecut pe deasupra... In zăpadă parcă a tresărit ţapul... In urmă, spre casa pădurarului, poteca e o văgăună de întuneric. Şi simt ceva în mine, ceva nedesluşit... Mă cuprinde o simţire străină, rece, dintrodată : parcă sînt vinovat de ceva ! De departe, de departe, de la caisa din marginea pădurii poate, vine o trîmbiţare slabă, pierdută, de cu-coş. 5* UN RĂMĂŞAG u ştiu, prietine, dacă-ţi închipuieşti cum am petrecut eu iama asta. Orice bun creştin stă în casă, la taifas, cînd e viforniţă afară, cînd vîntul urlă prin văzduhul cenuşiu, aducînd snopi de zăpadă pe care-i izbeşte ca pe nişte trîmbe de năsip în geamuri. Focul arde vioi în sobă, o căldură leneşă îţi umple toate mădularele; cineva spune o istorie din alte vremuri, în care umbre triste se mişcă, se zbuciumă’ trec; parcă te doare inima, ţi se umezesc ochii; şi în tăcerea care se întinde după povestire, toţi se gîndesc, ascultând pe gînduri murmurul vîntului de-afară. Sara vine, întunericul se lasă ca un zăbranic negru ; afară piarcă trec glasuri, oftări; cuvinte duioase parcă spun dureri vechi; o mînă ţi se pare că bate încet la geamuri şi te chiamă. încă nu s-a aprins lampa ; focul, în umbra odăii, pîlpîie, scade, se sfarmă într-o grămadă de jar, care se mişcă, clipeştKTre-"~ sare în pînze albastre de flăcări. Te furnică ceva în suflet şi nu ştii ce; ai voi să asculţi ceva şi gîndul te duce departe; îţi aduci aminte de lucruri uitate, de o rudă care nu mai este, de un prietin mort în 68 tinereţă... Ş-afară, din văzduh, prin viforniţa care trece cu freamăt de valuri, răzbat ţipete de durere, ţipete omeneşti; fîlfîiri de aripi trec pe aproape, înfiorări şi şoapte se strecoară pe coş... Ştefanache, puşcaşul nostru, într-o sară ca aceasta, ne-a povestit o întîmplare ciudată. Se aşeză la gura sobei, îşi aprinse ţigara şi, pufăind fumul spre jariatic, îşi trecu stîîiga prin mustaţă, îşi cuprinse barba ou toate degetele, treoînd-o prin ele pînă la cel din urană fir. 'Tuşi întăi domol şi ne privi zimbind. — Apoi să vedeţi dumneavoastră, asta s-a tîm-plat acum vreo douăzeci, treizeci de ani... Fusesem la rateşul lui Agop, la răscrucea drumurilor, colo, în valea Şiretului... Noi, vreo ci'nci-şase flăcăi, stătusem o săptămînă încheiată cu vitele la odaie, lîngă apă, ş-acum, sâmbătă sara, ne întorceam în sat... Iar pînă în sat era crîşmă Armanului. Bei un păhăruţ, îţi cîntă o baragladină din scripcă, nici nu ştii cînd înserează... Ş-aşa stăteam noi foind şi vorbeam de una, de alta... Dar ena afară un vînt de toamnă de te pătrundea ia ciolane. Zice unuil: — Hai, bre, să nu ne apuce noaptea pe drum... Uite, acuşi înserează... Iar Gavril al Costăehioiaei — un flăcău încrucişat, cu gura sabie, — numai începe a nîde : — Bre! da’ cu vrednici oameni am de-a face! — Cum, cu vrednici oameni ?... zice celalalt. Se întăreşte ploaia, se face întuneric, ne murează pînă la ciolane şi te pomeneşti că dăm şi într-o rîpă ! — Bre! zice iar Gavril ; de unde ai mai ieşit şi tu ? frica, saraca, asta-i! Crezi că nu te înţeleg ? Becisnici de aceştia am văzut eu mulţi! Atîţia lei să am în palmă cîţi am văzut, he~ hei! Celuilaiît îi sare ţandăra, şi se iau la cioandă. De 69 aici pînă la un ghiont nu-i mult. Au fost cît pe ce să se apuce la bătaie. Cu mare ce i-am despărţit. I-am pus să mai beie dte-un pahar, ca la orice împăcare... Dar lui Gavril gura tot nu-i tăcea: — Măi, eu de nimic pe lumea asta n-am habar... Măi, eu am trecut şi prin ţintirim noaptea ! — Prin ţintirim ? zic eu. Taci, bre, că alsta-i prea-prea. Cela sare în sus şi mă priveşte cu ochiul cel încrucişat, iar gata să sară la bătaie: — Am fost, măi, să fiu al dracului dacă n-am fost!... Apoi mai bea un pahar de rachiu şi zice: — Uite, rămăşag mă pun că trec şi în astă noapte... — Taci, măi, eşti prost? ai mînciat ciumafai ? şi începe 0 sfadă, o harţă de nu se mai auzea nici în cer, nici în pămînt. Ne-am pus rămăşag pe două ocă de rachiu. Trebuia să lese la o cruce, în mijlocul ţintirknu-lui, un semn : o trişcă stricată, a mea... Am ascuţit-o la un capăt... Cu capătul ascuţit, s-o împlînte la căpătâiul unui mormînt... Prostii de om tînăr, ce vrei ? Parcă pe acolo-i drumul omului ? Putea să meangă cu noi... Dar mu, că i se suise fumul la cap, şi cînd îi abătea lui Gavrjl, nu 1 se putea pune împotrivă o ţară... Ştefanache se opri o clipă. — I-auzi, zise el, cum urlă vîntul afară... Iaca, aşa bătea ş-atunci... Şi ţîrîia o bură ca un fum... Cum să lăsăm noi pe nebun printre cruci şi morminte pe aşa vreme ? — Măi Gavrile, dacă ţi-i frică, hai cu noi !... Gavril îşi îndeasă cuşma pe ochi şi-şi strînge poalele sumanului... Măi, eu îs om, măi, nu muiere! Şi se duce. Dacă vrea el, ce să-i faci ? L-am lăsat în plata Domnului! Şi se duce, cum spun... Acu, ce s-a fi petrecut ? Bine nu ştiu... Dar cam aşa s-a fi întâmplat: A sărit pîrleazul prin dosul ţintirimului, după ce-a luat-o 70 peste cîmp, pe o cărare din drumul mare... După ce-a sărit pîrleazul, a dat peste căpiţele de fîn ale paznicului... Da-ntuneric, întuneric, să-ţi dai cu degetele în ochi... Noi mergeam şi nu prea spre sat... El putea ieşi prin partea cealaltă, şi, luîndk) repede la picior, ne putea ajunge... După ce bîjbîie cu băţul întins, dă de cararea dreaptă, şi trece printre cruci... Om încăpăţînat, ce socoţi ?... Se păleşte de o cruce şi se opreşte. îşi face cruce cu limba... Dă în partea cealaltă, se poticneşte de marginea unui mormînt, lunecă, cît pe ce să cadă... Se răsuceşte, se întoarce, şi nu mai ştie încotro să pornească, — că-i întuneric, întuneric beznă !... Pe urmă ce se gîndeşte ? Poate-i la mijlocul ţinti-rimului... Să înifingă la capătul unei gropi brişcă ascuţită. O scoate de la brîu cu stînga, iar cu dreapta pipăie în jur... Dă de o cruce... Se alătură şi caută loc în brazde... Vîntu-i spulberă poalele sumanului. Apucă el trişca cu amîndouă mînile şi o împlîntă. Dă să se ridice. I se zbîrleşte părul în cap... L-a prins cineva de poala sumanului! Sudoarea rece îi umezeşte rădăcina părului... Se opinteşte... Dar cel ce l-a prins, îl ţine zdravăn de suman... Lunecă şi cade pe brînci. Ce-a crezut el afund ? Noi, de pe şîeah, cine ştie de unde, i-am auzit răcnetul! Ştii ce răcnet ? Pa.rcă-1 înjunghiase cineva! Şi cît ai zice Tatăl nostru, i-am auzit paşii clepăind şi lunecînd prin rnîzga drumului, într-o fugă de parcă-1 mînau strigoii, din urmă!... Tremura, tremura cumplit, şi bîlbîia ca un nebun ; nu puteam înţelege nimic din gura lui. Puneam mîna pe el, sărea la o parte, pe urmă iar se apropia de noi... Cînd am ajuns la jităirie şi l-am vîrît la lu- 71 rnină, am văzut că-i fără suman,.. II întrebam, el nu răspundea nimic, era galbăn ca un mort. A zăcut două luni, şi era să moară. Puşcaşul tăcu. Afară, vîntul trecea vuind prin livadă. O mină parcă fîşîi pe la ferestre. Mama şi cei doi fraţi mai mici ai mei rămăseseră cu ochii mari, cu feţele neclintite întoarse spre povestitor. — Şi cine l-a prins? şopti abia mezinul. — Şi-a înfipt trişca în poala sumanului, asta a fost! răspunse încet Ştefanache. In urmă, tăcere. Vedeam bine că copiii, cu toată lămurirea aceasta, nu cutează să-şi întoarcă ochii spre fereastră, unde fîşîi a vîntul şi de unde veneau fiorii necunoscutului. POVESTEA DESCĂLECATULUI Ştefanache al nostru e om poznaş. Ştie o mulţime de întîmplări de pe vremea lui Papură-ş Vodă şi a lui Han-Tatar, — şi cînd începe a spune, apoi toţi rămîn cu gura căscată şi cu ochii boldiţi asupra lui. Nici nu ştii de unde le mai scoate. Cîteodată este ceva de lucru, are mama de tors, ori de scărmănat pene — şi vin din împrejurimi fete şi neveste. Intră încet, cu sfială, se aşează pe tăcute aproape de sobă, cum se cuvine să facă în odaia unei cucoane, şi prind a lucra. Şi altă petrecere n-au — nici lăutari, nici danţ— fără decît poveştile şi năzdrăvăniile lui Ştefanache. Cîteodată le mai vîră el în boale cu cîte o grozăvie de ţi se ridică părul măciucă în vîrful capului, — dar cînd e viaţa mai amară, cînd toţi stau cu sufletul la gură, atunci parcă taie cu cuţitul funia care gîtuie, spune una, spune alta, şi toată lumea irăsuflă uşurată. Aşa romîm mai rar. Pînă şi puşchii cei de frăţiori ai mei, nişte omu-şori numai de un cot, stăteau pînă tîrziu, cu ochii sticliţi, — şi pentru ei Ştefanache a bătut toate tă-rîmurile vremurilor străvechi şi bune. Le-a spus o mulţime de minunate poveşti — Finul lui Sfîntu Pe- 73 trea, Popa cu Ir ei oi, Găvănuţă, Cheleş-Impărat, Fata dracului şi alte multe, în care furnicau bătrîni împăraţi cu bărbile albe, zîne bune, feţi frumoşi şi cai năzdrăvani, strigoi şi necurate duhuri.., — Ce ? zice el într-un rînd. Am să vă spun una care s-a întîmplat demult tare, dar asta-i chiar adevărată. — Umblau, cine ştie cîte veacuri sint de atunci, Dumnezeu şi cu Sfîntu Petrea prin ţara asta... Da’ ce ţară, măi tată ! Numai păduri şi iar păduri; şi trăiau pe aici nişte lifte spurcate, care cu caip^u cît o stamboală, care cu nişte colţi ca la lupi, care lungi cît un stînjen, care scurţi de-o palmă, ia nişte păgîni, nişte calvini... ducă-se dracului!... Şi intră Dumnezeu şi cu Sfîntu Petrea pe tărîmurile acestea, ' şi era aşa, sara... Dau de-un sat, printre nişte bălţi, printre nişte păduri, şi, cum erau ei trudiţi tare de drum lung, se abat spre o casă din marginea satului... Cînd să intre, nişte zăvozi ca nişte lupi, sar peste gard, şi nici nu hămăiesc macar, — cască gurile, îşi împlîntă colţii — şi trage, şi întinde... Pînă să deie bătrînii cu toiegele, zăvozii le făcuseră ferfeniţă poalele anteriilor... Şi strigă ei la poartă: — Om bun, om bun ! fii te rog primitor pentru nişte călători bătrîni! Şi scoate pe la ţîţîna porţii capul spre ei o dihanie zbîrlită, cu nişte ochi crunţi. Şi se răsteşte răguşit : — Ha ? Ce-i ? — Uite, sîntem nişte bieţi creştini trudiţi : ce- rem găzduire pe noapte... — Ce găzduire? mormăieşte dihania zbîrlită. Eu n-am casă de dat, nici mîncare de pomană! Şi sar iar zăvozii, ca nişte lupi flămînzi. Şi cînd se uită Dumnezeu în gospodăria celuia, vede numai dihănii spurcate care foiau prin nomol şi murdărie, 74 * şî o femeie urîtă — ciuma găinilor! — şi nişte ploduri care ţipau că li-i foame, şi cereau în gura mare carne crudă! Aşa era pe atunci pe pămîntul ista. Şi merge Sfîntu-Dumnezeu la altă casă, şi-l înconjură ş-acolo cînii, şi sare stăpîmul locului cu ciomagul, să le spargă capetele, nu alta ! I-a alungat ca pe nişte hoţi. Şi merge Dumnezeu şi mai departe şi vede pe unul care-şi pusese femeia în cîrlige şi o aninase de grindă, ş-o bătea cu harapnic plunv-buit; şi cînd a venit la poartă, duhnea de la zece paşi a rachiu... — Uite, zice Dumnezeu, vezi cum stă Dracul în-tr-însul ? Ii ard ochii; i-i grea limba şi cleioasă, a intrat băutura Diavolului în el; îşi omoară femeia are să ne omoare şi pe noi; să-l lăsăm, Petre, şi să ne căutăm de drum... Sălbatici oameni ca aceştia n-am mai văzut în împărăţiile mele I... Şi Ştefanache îşi mîngîie mustăţile şi barba şi trage cu coada ochiului spre nevasta Iui Ilie Leuş-tean, pe care regulat o bate bărbatu-său, cînd vine afumat de la crîşmă. Femeia îşi ridică capul, priveşte înainte, dar parcă nu vede pe nimeni, şi oftează greu. Săraca femeia ceea! chinuită şi horqp-sită ca o străină în gospodăria ei! Şi se uitau toţi la dînsa, şi ei parcă-i era ruşine. — Iar Ştefanache tuşi încet. — Şi ,grăieşte-aşa, Dumnezeu, şi porneşte mai departe. Se făcuse întuneric, cînii hămăiau la porţi, şi un miros greu de sălbătăciune plutea peste sat. Şi printre garduri îi pîndeau numai ochi crunţi. La o cotitură, izbucniră răcnete, — şi dădură peste un om ucis din care cursese sîngele în pulberea drumului. Trecură ipe dinaintea unei crîşm$ în care urlau păgîni de aceia, cu ochii tulburi. Şi cînd zăriră aşa oameni bătrîni, şi străini, la vreme de noapte, traseră cuţitele şi se năpustiră... Parcă era la sfîr-şitul lumii, aşa oameni! Şi după ee-au ieşit din sat, grăieşte Dumnezeu-Sfîntul: — Ştii una, Petre ? — Oi şti, Doamne, dacă mi-i spume ! — Uite, Petre, noi om dormi cum om putea, aici, pe pămîntul umed, cu capul pe pietre; şi ne-om în-văli cu anteriile rupte. De aici ipoate n-om mai auzi urletele paginilor acelora şi om putea să ne hodinim în tihnă... Şi peste noapte m-oi gîndi ce-i de făcut... Şi se culcară acolo. Dim bălti şi din păduri veneau strigăte şi urlete, de la sat venea un miros greu ş-un vînt ca de pe putreziciuni, — şi era aşa o durere, o ticăloşie în toate părţile, că lui Dumnezeu îi dădură lacrimile şi se gîndi cu amărăciune că mîndră ca o fată mare a făcut el lumea asta, mîndră şi luminoasă ca pentru sărbătoare, — ş-acuma rău a ajuns, sălbătăcită ca un cuib* de fiare din pricina răutăţii oamenilor ! Şi grăi într-un tîrziu, după ce se gîndi mult în sine, cu amărăciune mare: — Ştii ce-i de făcut, Petre ? — Oi şti, stăpîne, dacă mi-i spune... — Uite, Petre, este în munte, sus, un creştin, un romîn cu frica lui Dumnezeu. E baci, şi stăpîneşte şapte munţi şi şapte văi, şi are feciori, şi nepoţi, şi strănepoţi, de-ar putea umplea cu ei o tară. Iţi aduci aminte cum ne-au găzduit cînd ne-am coborît la ei ? da-i mult de atunci... Baciul cela-i om cumsecade. Eu zic să mergem la el, şi să-l slobozim cu toată pojijia lui asupra ţinuturilor acestora,.. Şi toţi din 7§ neamul lui, cînd s-or aşeza aici, or potopi pe varvarii iştia ş-or face iar grădini din împărăţia mea. Şi cînd om striga la poarta creştinului, ne-a ieşi înainte cu pîne şi sare şi ne-a găzdui în patul cel mai moale, şi ne-a spune vorba cea mai bună!... Aşa să facem, Petre ! — Sfîntă-i vorba ta. Stăpâne !... Aşa vom face ! Şi cu greu adormiră. Iar cînd se treziră, îşi luară toiegele şi porniră. Urcară muntele şi se suiră spre creştete, unde cresc brazii. Ş-acolo dădură de-un neam care umbla în straie albe şi purta în inimă, ca un soare, bunătatea Domnului. Acolo au fost ospătaţi cu fruntea laptelui şi acolo şi-au odihnit ciolanele. Şi s-a sculat Dumnezeu ş-a binecuvîntat tot neamul, toată seminţia baciului celui bătrîn. Şi era într-o primăvară atunci, — ş-au pornit, la cuvîntul Sfîntului Dumnezeu, să coboare turmele mărunte la vale pe coastă, cu ciobani sprinteni în frunte, cu ciobani sprinteni la urmă, cu dulăi pe de laturi, cu ure-chiaţii împăraţi ai oilor în mijloc, — ş-au mers, ş-au coborît coasta, şi sunau dulce tălăngile în văzduhul primăvăratic, şi miroseau florile de-abia născute din mustul omătului. Şi Dumnezeu şi Sfîntul Petre i-au învăţat ce să facă. Au dat foc pădurilor şi stufăriilor din bălţi şi ardeau satele păgînilor cu fiarele la un loc. Iar codrii cei străvechi de la începutul lumii îi apăra Domnul cu toiagul său de pîrjol. Şi şapte zile şi şapte nopţi au ars neamurile sălbatice. Şi cum aştepta neamul baciului, — a dat Dumnezeu după aceea o ploaie, care a răcorit văzduhul şi a umezit pămîntul. Şi a zis Domnul : Uite, aici loc de fînaţ; uite, aici loc de arat; uite, aici faceţi-vă sate! Ş-au făcut nepoţii baciului sate,, ş-au învăţat de la Dumnezeu cum să tragă brazdă. Ş-a înflorit, oameni buni, o ţară cum nu ştiţi voi... Au apucat-o strămoşii noştri în vremuri vechi... O ţară ca o grădină... Cînd i se ura Domnului în cer, venea aici, la noi, să se hodinească... Aşa oameni au fost romînii noştri odată !... Acu nu mai este aşa. Au început iar a se sălbătăci oamenii la suflete... Hai-hai! spunea bunicu, Dumnezeu să-l ierte, că are să vie vremea să alungaţi şi voi pe Domnul de la poartă, ş-atunci amar va fi de voi, ca şi de neamurile cele păgîne! CUFUNDARUL upă grelele vînturi şi viscoliri, vine iar vre- mea bună, cu soare, cu cer limpede, cu albe cîmpii nemărginite. Şi iar vine săniuţa cu Puica, şi iar pornesc cu puşcaşul şi cu cei doi copoi, Marcu şi Feiga, spre zăvoaiele pline de iepuri. Cînd ne întoarcem sara, sîntem reci ca nişte sloiuri de ghiaţă. Sui greu treptele scării. Pînă ce mă dezbrac, pînă ce mă pot aşeza la căldură, lîngă sobă, mi se pare că trece un an ! Şi cum tremur întăi: parcă prin fiecare părticică a trupului meu ies fiori de frig! Şi ce miros dulce şi ascuţit are vinul fiert cu scorţişoară; cum se strecoară în rîuleţe calde prin tot trupul, cum pune un abur între ochii cu pleoapele de plumb şi cele ee mă înconjoară ! Şi pretutindeni, acasă şi pe cîmp, la goana cu copoi, la hăitaş, la pîndă, la vadurile cu raţe şi cu gîşte, bogata vorbă a puşcaşului mă umple de voie-bună şi mă face deseori să uit muşcăturile gerului. Ieri a fost moină: zăpada s-a muiat. A venit nu-maidecît Ştefanache să mă ia la Şiret, la vad. Ii pregătisem o sticluţă cu rom şi două pacuri de tutun. 79 — Ce mai faci tu, bade Ştefanache ? Eşti sănătos ? bine ? — Bine, cum dă Dumnezeu ! — Da’ nevasta ce-ţi face ? — Uite, am visat astă-noapte că am împuşcat o duzină de raţe! — Bine, răspunde Ştefanache, foarte bine! Eu am visat că m-am suit în pod şi n-am găsit făină în lădoi. Şi nevasta era supărată ! — Hm! aşa ? Atunci du-te colo, în hambar, şi-i vedea cum se schimbă visul în bine. Eu am visat că-ţi dau două stamboale de făină ! Iar Ştefanache zîmbeşte şi e foarte mulţămit. Pornim spre Şiret, fără cîni, sprinteni, cu puştile pe umăr. — Noroc să dea Dumnezeu ! E un soare călduţ, parcă-i primăvară; o adiere blîndă îmi mîngîie obrajii. Din cîmpiile dezgheţate se înalţă pînze de aburi. Prin lumină, departe, se învîirt stoluri de nagîţi cu ţipete dureroase. Am apucat peste cîmp, păşim pe colţi galbeni-verzii de iarbă, şi pămîntul, ca un burete plin de apă, pifteşte la fiecare călcătură. Pînze lucii de apă, strînse după topitul zăpezilor, se arată ca nişte oglinzi, fulgerînd din cînd în cînd sub săgetările soarelui. Codobaturi se înalţă abia, din încreţiturile pămîntului, zboară pe lîngă luciu, se aşează, şi bat din codiţa lungă, mirate parcă de sosirea noastră pe acele tărîmuri ale tăcerii. Şi printre zăvoaiele desfrunzite, roşcate, deodată se arată Şiretul, tulbure, venind mînios, cu albia plină pînă sus. Valurile lepăiesc uşor şi la fiecare lovitură malul se surpă într-o fărîmare uşoară, care clipoteşte căzînd ca dintr-un ciur. — Mergem în cotitura Boroiului, zice Ştefanache. Acolo dăm de raţe... 80 Ne lăsăm în lungul apei, pe cărarea plină de frunze moarte a zăvoiului. Şi îndată dăm de o vînă liniştită de apă, care se desprinde din rîu, se abate îmbrăţişînd un cot de luncă şi intră apoi iar în matca cea mare. — Uite, aici! zice puşcaşul. Şi ne aşezăm într-o detunătură de mal, dosiţi după sălcii bătrîne, cu spatele rezemat de păretele cald de lut. In faţă avem apa care fuge legănîndu-se, ori coteşte potolindu-se spre noi; dincolo prundişuri care merg spre un sat de pe care se ridică fumuri înalte, în stîlpi străvezii; şi deasupra un cer limpede, albastru ca sineala, pe sub care se strecoară vulturi, din vreme în vreme, în zboruri line, în cercuri mari, în singurătatea şi tăcerea înălţimilor curate. Un stol de raţe trece. Dă un ocol pe sus. Parcă ne-a zărit: se înşiră într-un cîrd lung, care se înfundă grabnic în zare, departe, pînă ce se zăreşte abia ca o linioară neagră. Şi noi aşteptăm. Ştefanache stă foarte liniştit, cu puşcaJi veche pe genunchi, pîcîiind din lulea. Mie mi-e cam urât. — Mi se pare mie, dragă Ştefanache, că azi nu prea o să avem noroc... — De ce ? zice romînul. Avem vreme. Numai să vie vînat şi norocu-i gata... Adică dă, — după cum îţi şi faci, norocul... — Ba dacă vine vînatul, de scăpat nu scapă cît e cucul!... Eu-s tata lui !... Ştefanache se scarpină în cap. — Nu zice vorbă mare, cucoane. Eu iam văzut boieri mai bătrâni decât dumneata, vânători vechi, care s-au luat cu ziuia târgului şi le-a trecut pe sub nas frumuseţă de vînat! — O fi! zic eu. 6 81 Şi mă gîndesc că nu umblu cu puşca de ieri, de-alaltăieri. Orice romîn, vînător, dacă ar avea pene, s-ar umfla straşnic în ele. Iar eu, ca vînător ce eram, mă uitam cel puţin cu dispreţ la şubreda puşcă a lui Ştefanache. — Ce să scape ? ce să scape ? Apoi nu mă ştii pe mine ? ' « # — Ştiu, cum nu ? răspunse încet Ştefanache şi clătină din cap. Deodată, dintr-un desiş de zăvoi, de pe Şiret, se desprinde ceva negru. Pluteşte înotînd şi se lasă domol spre cotul nostru. — Ce-i ? zic eu. Şi inima-mi zvîcneşte. Ştefanache pîcîie din pipă. — Ce să fie ? Un cufundar. Da-i departe tare. Mai are vreme spfînă să intre în bătaia puştii. Să-l aşteptăm şi noi qa nişte oameni cuminţi... — Dar dacă se duce ? zic eu. Nu-i • mai bine să cerc? Poate-1 ajung. — Aş ! dacă a fi să fie al dumnitale, nu te teme, că nu scapă. De ce să strici un foc ? Dă-i pace. Poate să fie al dumnitale, poate să Tiu fie... Parcă poţi să ştii ? Ce putem noi şti ? Nimica. Sîntem aşa : Uite, ne duce apa ca pe nişte paie. — Şi pîcîie liniştit din lulea. — Da-da, ca pe nişte paie, îţi spun eu. Ne ducem aşa: pfiui! ca fumul ista : parcă nici n-am fi fost! Gheorghe Timofte din Stolnici nu era să moară din pricina unei nojiţe de la opincă ? As-ta-i viaţă? A dat jumătate din el morţii, ca să scape ! Eu mă întorc minat, cu ochii holbaţi: — Ce vorbeşti, omule ? Cum jumătate ? — Bine. Asta a fost azi o săptămână. Iese armul aşa, cam ou chef, de la crîşmă, şi porneşte spre casă. 82 Da’ el şede dincolo de drumul de fier : pe acolo, prin Stolnici, ştii că trece trenul. Şi hai-hai, mormăind cum i-i obiceiul, suduind pe cutare şi pe cutare, ajunge la linie. Acolo venea iapa-neamţului. Venea duduind, cu ochii cei roşi aprinşi, că era noapte... Şi Gheorgihe dă să treacă... Gînd colo, hîţ! paircă-i trage cineva piciorul înapoi. Se aninase o nojiţă de la o opincă între şine .şi-l ţinea pe loc, acolo ; şi trenul la o sută de paşi, ca un balaair venea, venea huitid !... Mare comedie !... Trage piciorul, se zbate, se zbate ca un nebun, îmbrîncat, trăgând din răsputeri ; o sudoare de ghiaţă îl înfăşură; nu mai vede înaintea ochilor, răcneşte o dată tare, ny mai ştie pe ce lume-i... iar maşina-i aproape, parcă-1 arde cu răsuifletu-i de foc... Ce-a fost atunci, nici el niu-şi mai aduce aminte! Atunci a văzut el moartea cu ochii şi s-a igîndit să-i deie şi ei ceva, ts-o împace, — şi pe ibrînci s-a tras îndărăt, şi-a ferit trupul cît a putut, şi numai piciorul i-a rămas acolo, pe fier, — şi a trecut trenul, i-a tăiat scurt piciorul; a trecut şi s-a dus duduind, iar pe Gheorghe l-au ridicat alţii dintr-o baltă de sînge şi pe braţe l-au dus acasă !... — Cum se poate ! zic eu, Şi mă strânge în spate un fior rece. — Aşa cum spun... şopteşte Ştefanache. Fiecare lucru mic, cît de mic, Îşi are urmările lui. Iaoa, pentru nojiţa aceea a lui Gheorghe ai prăpădit şi dumneata bunătate de cufund ar ! Şi nici n-apuc a mă întoarce. Ca fulgerul îşi înalţă puşca. Pocnitura izbucneşte duruind peste apă, — şi, cînd mă uit, cufundarul venea ou pîntecele în sus pe lîngă mal, cotea încet spre noi, în braţul Boroiu-iui. — Aşa, măi bade ? strig eu cu ciudă. 6« 83 — Aşa cuim spun eiu! zice rînjind puşcaşul. Şi se scoală, se lasă pe brînoi la mal şi, ou stratul puştii, trage paserea cu luare-aminte. O ridică apoi şi mi-o arată în lumină, ou obişnuitul lui zîmbet poznaş. Dar îl văd înălţînd capul, mirosind parcă vîntul. Strigă înăbuşit: — Na-na! uite raţele ! ia sama !... Dar acu ir aţele nu mai aveau nici un haz ! Am tras ce-i dreptul în stol; au căzut două ca plumbii pe mal, două raţe frumoase, cu nişte pene de-a dragul ; — dar n-aveau, frate, haz! Pîcîleala lui Ştefanache iîmi cam scăzuse fumurile mele de mare vînător. Şi, cu toată ruşinea, ţi-o spun şi ţie, — c-a fost cu haz bată-1 să-l bată de ticălos! Ce să fac ? Acu trebuie şi eu să rîd, că n-am încotro! VESTITORII Emu doi băieţi numai de-o şchioapă, ou nişte cuşme mari ipînă peste ochi, şi înfăşuraţi în sumane ou mmicile lungi. Măcar că porniseră de la amiază, mai aveau mul pînă în sat la Viişoara, drumul era greu prin zăpadă, ş-acuma, la unmă, îşi cam tîrau opincile mari înfoiate cu ipaie. De sărbătorile Crăciunului, aşa se ipornesc băieţii, cu steaua, spre satele mai bogate. îndrăzniseră şi ei, cu steaua lor, să pornească peste oîmpuri, peste podul de ghiaţă al Şiretului, spre valea împestriţată de nenumăratele case ale viişorenilor. Amurgul punea o umbră albăstrie pe neclintitele întinderi de omăt. Şi ei mergeau greu ; acuma Sifîrşi-seră vorba şi nu îndrăzneau parcă să se mai uite unul la altul. Clopoţelul stelei suna din cînd în ctnd slab deasupra lor. Ei ridicau capetele şi se uitau pe sub marginile căciulilor spre zare. Nu se vedea nimic. De-abia se apropiau de Şiret. In oglinda mare a rîului începeau -să tremure luminile stelelor de sus. Şi era o linişte adîncă, parcă împietrise lunca neagră pe lî.ngă oa-re se strecurau ei, coborând malul Opincile fîşîiră aspru pe ghiaţă. Se apucară amîndoi de umeri şi, încet, trecură dincolo, pe podişul lucios, prin tăcerea tainică a înserării. După ce urcară celălalt mal, rămaseră privind înainte. Satul nu se zărea. Se întoarseră unul spre altul. Buzele celui mai mic prinseră să tremure. — Nu ise vede nimic! murmură cel mai mare. 'Iar glasul meziinsului începu să scîncească: — Ne-am rătăcit. Ce facem noi acuma ? Au să ne mînînce lupii... Cel mare îşi înghiţi plînsul cu greutate şi zise: — Măi Ionică, şi tata-bătnîn zicea că l-a apucat odată o viforniţă, şi el a mers înainte şi a scăpat... — Mi-i frig ! îngînă cel mic. — Vîră-ţi mînile în mînici, bine, — şi grămă-deşte-le suib ibarbă. Steaua o duc eu. Gînid om ajunge, avem să dinţăm şi avelm să ne rugăm să oe găzduiască cineva pe noapte. Ţi-i foame ? — Da. — Au să ne de ie şi mâncare. Da’ să oînţi -bine! N-ai uitat Trei Crai? — N-am uitat, zise mezinul smîroîind din nas şi ţinîndu-şi plânsul. Merseră înainte prin lumina cenuşie a serii. înaintea, în urma lor, pustiu de zăpadă; frigul creştea şi zăpada scrâşnea ascuţit subt opinci. Din cînd în cînd se opreau o clipă, cu sufletele înfricoşate, căutau să pătrundă umbra care-i împresura, nădăjduiau să prindă zgomote de viaţă omenească. Se auzeau cîteodată, în răstimpurile acestea, croncăniturile aspre ale cioarelor, amestecate cu ţipetele slăbite ale stăncuţelor, departe, cine ştie deasupra cărei lunci. Tresărirea aceasta de spaimă se potolea îndată. In 86 tăcere, portteaU, se cufundau tot mai tare in întunecime, şi îşi ţineau plînsul cu fălcile încleştate. Răzbateau prin noapte aşa, — parcă fiorul singurătăţii le dădea putere. In capetele lor de copii, acolo, sub cuşmele die oaie, răsunau cîntecele sfinte ale Naşterii Mîntuitorului. Gîndindu-se la ele, se igîţi-deau şi la culcuşul caild, şi ila aburul mâncării din satul cătră care porniseră. Samă bine nu-şi dădeau de taina serii aceleia, nici de cîntecele pe care trebuiau să le înalţe cu 'glasurile lor curate, totuşi ei duceau o veste mare, ou steaua sub oare se îndoiau, ridicîndu-şi umerele şi strîngîndu-şi mînicile sumanelor sub bărbie. Pentru cei mici şi umiliţi, pentru ca sufletele lor să nădăjduiască şi să se mîngîie a răsărit odată o stea şi s-a născut un prunc, care mai pe urmă a umplut lumea cu lumina bunătăţii. In umilinţă s-a născut copilul sfînt, umilit a trăit, umilit şi-a dus crucea spre osiînda pe care cei răi i-o pregătiseră; pentru cei mulţi şi sărmani a murit. Dar în sufletele celor mici, de atunci a ars neîntrerupt lumina credinţi i pentru zile mai bune, — şi nădejdea aceasta mergeau s-o vestească cei doi copii, fără să-şi dea samă ; cu cîntecele şi cu steaua lor se duceaiu să umple de voie-bună inimile oamenilor, şi mergeau, tremurând de frig şi scâncind prin noaptea de iarnă, şi clopoţelul de deasupra capetelor lor tremura dulce. — Măi Ionică, ţi-i frig tare ? întrebă cel mai mare, VaSile. — Mi-au amorţit mînile pînă ;la coate... suspină mezinul. Şi celui mai mare îi era frig şi ţinea îmbrăţişat mănunchiul stelei ca un ciung, căci de palme nu se 87 lîiai putea sluji. î>e durere, lacrimi îi izvorau, urrîo-zindu-i găvanurile ochilor. Mezinul zise : — Ce ne facem noi, că satul nu se mai vede ? — Acuşi au să se zărească luminile ferestrelor, răspunse Vasile. — Dar dacă ne rătăcim? Au să iasă dihăniile. — Ne-om iruga şi noi lui Dumnezeu şi ne-a scapa de ele. In singurătatea asta, pentru amîndoi vorba Dumnezeu avu un răsunet deosebit, ou totul altul decit în rugăciunile bolborosite repede sara şi dimineaţa. Etra ceva tainic de care nu-şi dădeau sama. Şi răzbătură înainte, — lor li se părea că de ceasuri nenumărate mergeau; rar, cel mic îndrepta spre celălalt cu glas înfricoşat cîteva cuvinte ; rar se întorceau pe jumătate, uitîndu-se unul la altul şi ză-rindu-se negri, ca nişte umbre. Şi de-abia într-un tîrziu vestitorii aceştia umiliţi văzură izvorînd din întuneric nenumăratele stele ale satului, şi cînd intrară pe uliţile împrejmuite de garduri negre, li se păru că gerul a slăbit. In hămăitul întărâtat al unui cîne, pătrunseră într-o ogradă. Vasile apăra steaua cu băţul, — şi clopoţelul sună sfios la ferestre. Se auzi bufnind uşa de la casa cea mare, pe urmă uşa diq afară a tinziî se deschise, şi romînul, cu capul gol, se arătă în prag. — Primiţi stelari ? întrebă Vasile. Glasul lui era aşa de slab şi plin de tremur, şi mezinul prindea să soîncească aşa de pripit, năvălit de lacrimi, încîti omul se plecă înduioşat spre ei. — Voi nu sînteţi de aici, măi ţîcă. — ha ? Apoi se răsti la cîne. — Hi, javră ! — ia daţi-vă bre, încoace, intraţi în casă. — Măi femeie! ia deschide uşa 88 să intre steaua... Aşa... oameni sînteţi voi, ori sloiuri de ghiaţă ?... încet să nu păliţi steaua de prag... Opincile îngheţate ale băieţilor bocăneau ca nişte cizme. Intrară în casă ; steaua suna subţire şi vesel: ţing-ling ! Gospodarul, om tînăr, ca -de treizeci de ani, zdravăn şi spătos, se uita lia ei ca la o minune. — De unde, sînteţi voi, mă ? — De la Bor de icni, răspunse cel mare. Lumina piarcă-i orbise şi căldura parcă-i topeia. — Iia desîaceţi-vă de cotrenţe, măi voinicilor ! zise iiar omul. Vasile -aşeză steaua încet subt icoane şi începu să dezbrace pe frate-isău. Femeia, subţirică şi tînără încă, se înălţiase de la maliţia cu trei piciotare şi-i privea minunată, «cu mînile subpuse. — Da’ vi-i tare soacra, bre ! grăi iiar omul. Laca, chiiar iacu umblam să ne punem la rnîncat. Veţi mînca şi voi, că este de unde, slavă Domnului ! Da-ntăi să-mi cîntaţi. Aţi înţeles ? Cel mic scîncea încă. — Romînul se întoiarse spre cuptor. — Da’ Ghiţă unde-i ? Măi şolticule, ia dă-te jos ! ce-ai fugit ? nu te teme, că nu te mînîncă, doar îs tot băieţi ca tine... După horn, ise auzi un mormăit subţire, apoi un căpşor balan ş-un deget care scobea în nas se arătară la lumină. — Vină-ncoace, zise femeia, şi apucîndu-1 de mînă, îl trase şi-l scoase în mijlocul casei, lîngă măsuţa pe care abureau mînearea şi mămăliguţa. Copilul, un ciot numai de doi ani, se uita spărios la cei veniţi şi-şi trăgea, Încovoindu-se în jos, mina pe care i-o ţinea maică-sa. - 89 Gospodarul se întoarse spre stelari: — Aţi gătit ? Acu să vă dezgheţaţi la mîni întăi. — Vra să zică, sînteţi din Bordeieni ? Ş-a cui sînteţi ? — A lui Ion a Balaşei... răspunse cel mare. — Tata-i conţîliu! adăogi sfios cel mic. — Apoi da, cum nu, îl ştiu! răspunse omul Şi cum de v-a lăsat el să porniţi pe aşa ger ? — Am pornit noi singuri. — Şi nu v-a fost frică de lupi ? Copiii nu răspunseră. Omul se uita zîmbind la ei. Apoi îi întrebă iar : — Da’ la Vetleem ştiţi voi ce a fost ? Ia să-mi cîntaţi cîntecul acela, cu Domnul nostru Iisois. — II ştim! zise repede Vasile. Se apropiară amîndoi la icoane; înăJţară steaua sub candelă, o- zguduiră încet, şi clopoţelul sună uşor. După aceea îşi ridicară ochii spre rumeneala de zori care ‘învăluia chipul Maicii Domnului cu pruncul la sîn, şi începură cu glasuri curate: Trei Crai de la Răsărit Cu steaua călătorind... Şi omul rămase şi el uitîndu-se spre icoane cu ochii duşi, şi băieţii cîntau subţire, cu glasuri moi, cu gîturile ridicate. Se opreau o clipă, înghiţeau şi iar porneau, cîntînd naşterea Mîntuitorului. Femeia ridicase pe Ghiţă în braţe, asculta pătrunsă parcă de taina serii aceleia şi ochii i se umplură de lacrimi. Şi-n toată casa era linişte, şi-n tăcere glasurile copiilor cîntau vestea cea bună. Străinii veniţi tre-murînd prin frig şi prin întuneric, necunoscuţii care le deschiseseră uşa găzduirii, acuma stăteau înfrăţiţi, şi cîntecul simplu umplea sufletele de mîngîiere şi de lumină. MORARUL Mă apucase vremea rea la baltă, o ploaie viforoasă care răscolea în şuviţe lungi, în stropi fumurii apa, care apleoa pînă în unde pămătufurîle roşcate ale trestiilor. După asfinţit, odată cu nouri oa păcura, veni noaptea grea, posomorită, cu imiile-i de glasuri de ispaimă. Şi la adăpost, în moara afumată, în jurul focului, de sfat cu ro-miînii apucaţi de noapte şi vreme rea ca şi mine, ascultam ciuruitul ploii pe acoperişul de şindrilă veche, deasupra, — pe cînd morarul, după ce ne ospătase cu mămăligă din fruntea făinii şi cu peşte zvîrlit viu în jar, fript înăbuşit şi tăvălit în salamură, ne apunea cîte grozăvii toate despre întîmplări vechi, «cînd erau oamenii altfel, nu ca acuma !» Rîşniţele se odihneau. — Au muncit destul astăzi! zicea moş Gavril, morarul. Las’ să se odihnească şi ele. Poate ţi-i gîn-dul să spui că nu ? Şi se uita drept, printre sprâncenele tufoase, cînd la unul, cînd la altul. — Bia las’ să se odihnească ! zice unul. — Bm ! mormăie 'moşneagul şi souipă iiar în jar. 91 Din lăptoc, pe sub roţi, tremură apa cu sunet de cristal. Şi focul arde, fîlfîind cu limbi roşii care se încovoaie ca sifîrcuri de bice, zvârlind umbre fugiare pe păreţi şi pe marile roţi neclintite. Moş Gavril îşi freacă barba tunsă scurt şi iar iparcă se răsteşte la noi : — Eu aş bea o ţigară de tutun, domnule !... Şi asta-i una din cele multe ale moşneagului : zice domnule. «Gum zic boierii... Adică noi ce, n-avem voie să zicem aşa ?» — Şi-aş bea o ţigară, că n-am ce face alta... Cum ? poate ţi-i gîndul să spui că nu ? Ha ? Acuma eu cu luleaua n-oi bea, să mă tai... — Şi de ce ? întreb eu, întinzîndu-i tabacherea mea. — De ce ? Apoi vezi, aici e aici... Un bunic, un răsbunic, nici nu mai ştiu ce, de al nostru, sta tot în moara asta... Şi cum bea el cu luleaua, iaca vine şi dracu... Ce? adică... ce te uiţi aşa, nu ştiu cum? Hm ! domnule! ţi-o spun eu ! Şi vine draou — bată-1 Dumnezeu să-l bată şi înfunda-i-ar toaca raiului urechile — şi se pune aşa la foc, bunăoară cum stăm noi aici, — ş-odată, cu dosul palmei, >pîc! în lulea... Ei, al dracului! Nu i-a dat focu-n ochi ? N-a rămas omul chior ? Cum ? poate ţi-i gîndul să spui că ou ?... Moşneagul grăieşte cam cu ciudă. El înţelege că trăim în vremuri grele, — cum apune întotdeauna, şi vede bine că credinţa s-a dus, — he-he ! parcă nici n-ar fi fost... Vremea lui AntiMrţ, ce crezi ? Şi înţelege că acuma cu greu se cred poveştile cele vechi, întîmplările bunicilor şi ale răsbunicilor... Şi de aceea se uită aşa, cam încruntat, la zîmbetele noastre,,. 92 *— Cum ?  venit necuratul în moara asta ? grăieşte unul din oameni, scormonind jairul. — Da ! zice îndesat moş Gavril. Da! Da ! a venit! Pîn’ce n-am adus eu şapte popi ş-au cetit o noapte întreagă, — cîte un galbăn le-am dat, — n-am scapat de pacoste... Chiuia printre roţi şi prin pod, în fiecare noapte, domnule! Cîte a păţit bătrînul — pifii! Trei zile şi trei nopţi să le povesteşti şi să nu mai găteşti... Ei, dar erau şi alţi oameni. Acu ce ? Acu poţi să zici că-i pieirea lumii... Nu umblă oamenii ca Aghiuţă, pe două roate ? Umblă! Nu trimet scrisorile pe sîrmă — la mama dracului ? Trimet! N-au închis pe Caraoschi în tneşină, de pufneşte şi ţipă şi duce cîte douăzeci de căruţe pe şine ? Au închis ! Duce ! Ce ? Cu mine nu merge, domnule! Eu ştiu! In vechime era altfel... — Pe atunci umbla necuratul în voie... şopteşte un glas. Moş Gavril îşi răsfrînge buzele cu dispreţ : — Ce ? Umbla în voie ? Ei şi ce ? Da ! Umbla ! Da-i vorba că erau altfel de oameni! Şi iar ne priveşte uirît. Dar se vede că are gust de vorbă. Eu zic, întinzînd tutunul: — Nu măi faci o ţigară, moş Gavril? — Fac, să ştii că fac, domnule ! Şi eu din lulea nu ţi-oi bea, să mă şi tai !... Focul scade. Pe unele feţe luminate sticlesc ochii ca stelele; alte obrazuri stau în umbră. Şi moş Gavril trage adînc din ţigară şi zvîrle fumul pe nas şi prin colţul gurii închizînd dinitr-un ochi. Ploaia ciuruie domol deasupra ; sub roţi aipa picură răsunător : pic-pic ! — Apoi acu baba doarme, zice moş Gavril; dar 93 sa fie ea aici, şî-ar face cruce, şi-ar stupi kt sin şî m-ar afuma cu tămîie... Cumplită fumeie! Nu-i place ei s-audă lucruri de acestea, şi pace ! Şi cum spun, sta bătrînul în moara asta... şi iaca vine, într-o bună zi, un moşneag cu o traistă de grîu la măcinat... Bine, macină... Dar bagă de samă morarul la cela, cînd răscolea făina cu mîna, — că avea la degete nişte ghiare lungi ia aşa, — lungi şi ascuţite... Gînd răscolea făina, i le-a văzut; cînd şi-a tras manile iafiară, unghii ca la toţi oamenii... Iar sara, cînd să plece străinul, aude bătriînul glas: — Morarule ! — Ce-i ?... M-ai strigat ? — Nu, nu te-iam strigat, zice omul, şi pleacă cu sacul în spate. Moş Gavril stă o clipă, parcă se gîndeşte, cu ochii aţintiţi spre umbra neagră de sub roţi. După aceea povestea prinde a curge înceată. Se face noapte, stă moara. Bătrînul vrea-să Închidă uşile. Scoate afară capul şi se uită-ncolo, se uită-ncoace... Din stuh porneşte iar o şoaptă, parcă tremură pe vînt: — Morarule! — .Mă strigă cineva ! zice bătrînul; — şi iese. — Era om straşnic, cît un munte. Rupea potcoava-n degete ca pe un vreasc, ce crezi ? Să se înfricoşeze el de ceva, — nici vorbă ! Se uită-ncolo, se uită-ncoace, întuneric beznă. Dă să intre pe uşă; înapoi iar s-aude glasul, ca o adiere: — Morarule! Se întoarce iar şi face cîţiva paşi pe malul iazului. Nimic. Dar chemarea iar izvorăşte din întuneric. Şi 94 se ia după glas, prin noapte, şi merge el pînă la marginea satului. Acolo, într-un bordei, un sîmbure de lumină;. — Intră înlăuntru; dar iniei nu l-a chemat nimeni, nici nu şi-a dat sama de ee intră. Acolo, în bordei, un moşneag, o babă şi o fată. Moşneagul parcă era cel ce venise la moară ; baba avea un clonţ care-i intra în gură ; fata, minunea minunilor, dar nici nu privea, nici nu zîmbeâ, nici se mişca. Sta ca o stană. — Şi moşneagul cu baba şedeau la vatră şi se uitau la o ulcică ce sta lîngă jar atic cu ifundul în sus. Se opreşte morarul. Nimeni mu-şi întoarce ochii spre el. Parcă un farmec îl împresoară. Fata stă neclintită, fără suflet ai zice, — pe cînd, dintrodată, în ulcică, ceva viu pare a se zbate, ceva viu ca un suflet omenesc, şi un glas subţire ţipă jalnic: — Morarule ! morarule !... Bunicul înlemneşte. O tăcere cu un fior de ghiaţă i se abate pe inimă. Simte că ceva îl trage, îl soarbe, şi inima prinde a-1 durea. Un ac fierbinte îl înţeapă su;b ţîţa stîogă, iar glasul, cu durere îl strigă : — Morarule ! morarule !... Şi deodată îi vine în minte semnul crucii. îşi face cruce cu limba, repede. O căldură lină îi străbate trupul ;_de pe braţe, de pe picioare parcă-i cad lanţuri, — şi se trezeşte afară, în răcoarea nopţii. Se repede spre moară. Se împiedică şi cade. Se ridică şi dă cu ochii de bordei. Iar îşi face cruce, şi porneşte rostind Tatăl-nostru. Apoi cu asta nu se putea să nu răzbată ; şi ajunge la moară, într-un suflet, ostenit, cu ciolanele frînte. Cînd colo, la moară, stavilele scoase, roţile pornite, vuind şi fărîmînd apa în speteze, rîşniţele hîrîind,— iar ici, poate unde stăm noi, — hm ! un oaspete, iun 95 GHEORGHIŢOAIA ai zilele trecute, doi creştini sfătuiau aproape de mine, în faţa crîşmei, în pulberea aurie a soarelui de primăvară. Păreau doi oameni cumsecade după înfăţişare; aveau pe trup sumane bune de noatin, şi opinci nouă în picioare; în cap căciuli cu zagara, ca muntenii, şi la chimir cîte-un • cuţit de-un cot. — Ştii, se îmbrăcaseră în chip deosebit pentru serbarea sfintei primăveri, că era o zi de lumină, de cîntece şi de nădejde, subt o albastră boltă limpede ca lacrima, cum de zilele mele n-am văzut, frate dragă! Şi erau şi ei mai plini de nădejde, mai uşoiri, scăpaţi de povara lungilor zile mohorâte ale iernii. — îşi mîngîdau mustăţile castanii, şi obrazu-rile rase proaspăt cu custură de coasă, şi vorbeau domol, ceva mai la o parte de îngrămădirea pestriţă a celorlalţi săteni. Iar eu mă gîndeam la altceva deocamdată. Glasurile,' lor -îmi picurau în urechi tot mai limpezi, mai lămurite, pînă ce prinsei şirul. Şi fără voie ascultam. Şi unul răspundea la o întrebare a celuilalt. 98 — Âpoi să-ţi spun cum a fost, măi cuscre... Adică ce să-ţi spun, că-i fi ştiind şi tu... — Nu, nu ştiu... şi celălalt scutură din cap, cu ochii spre crîşmă. Deodată zise în şoaptă : — Na, că iese... — Cum? Nu. Stăi,-că mai are de furcă!... Are el un aht la inimă, — s-a sfîrşit! Bea de dimineaţă, de cînd a venit din Blăgeşti... A venit şi cucoana... Celălalt îşi înălţă capul şi-şi privi tovarăşul pe sub căciulă, cu gura căscată. — Ce ? Care cucoană ? ce cucoană ? — Aha-ha! că bine zici: nu ştii... Cucoana lui! o madaramă de la tîrg! Miadamă i-a trebuit ? Iaca, acu a găsit pe dracu !... — Cum pe dracu ? Cine ? — E! măi bade Gîţule, nu te mai face, că te-am dat dracului!... Gîţu clipeşte din ochii mici şi rîde. — Nu ştiu, măi cuscre Ilie, zău nu ştiu! Cînd e şagă, e şagă ! Cum a găsit adică pe dracu ? — Ei, na-ţi-o bună ! Asta-i greutate, să găseşti pe dracu ! zise rîzînd cuscrul Ilie. Şi după cît am auzit, romîn zdravăn era şi .fudul, şi se ţinea bine; la chimir cu zimţi, în ocol cu vite... Dar dă, ce să-i faci! Dacă i-a trebuit madamă ! Ce te boldeşti aşa la mine, mă? Nu mă înţelegi? Vrei să-ţi urlu la ureche ? Madamă, măăăi! — Vai de păcatele mele! Era calicia în picioare, — aşa mi-au spus şi mie alţii... Eu nu ştiu, dar se poate să fi fost altfel, dacă era o miadamă ? Calicie goală, mă ; şi i-a căzut aşa dintrodată cu tronc calicia, mă, — de ardea inima-ntr-însul ca-n focul cel nestins... Cum zice la carte? Că tu ştii, cînţi la strană... Sodoma! Focul de la Sodoma ! Aşa ! Bat-o s-o bată de dragoste ! Om cuminte era el ? Spune, măi, era om cuminte ? 7* 99 — Da’ de unde ! — Atunci ia de bine păhărelul ista şi sa taci din gură ! Femeie lumeaţă, bre, şi iubeaţă, tea ! Lucru mare ! Sta, măi, de vorbă c-o lume, bat-o Dumnezeu ! Pe cine nu cunoştea ea la tîrg ? Pe toţi îi cunoştea ! Vai de pacatele mele ! Şi cuscrul Ilie îşi trase un pumn în căciulă şi scuipă printre dinţi peste masa pe care sticleau în soarele după-amiezii garafa cu vin şi paharele. — Şi zici că ;nu ştii ? Mie mi-a spus ieri Gheorghe Paijiţîru. îs o leacă de meam ei amîndoi, aşa, ide departe... Şi ce mi-a spus ! Mămulică maică! Bre! Rochii de matasă îi făcea, bre ! Chelbosului tichie de mărgăriintar ti trebuie,! Şi i-ia cumpărat pălărie, o coşarcă cu flori în cap, na ! Măi, şi unde mi se învârtea madama, unde mi se învîrtea iuşca ca o cucoană de cele mai prima ! Şi unde-şi întorcea ochii pe dos ! Şi el ca un biet om în urma ei, se uita cu gura căscată ca la o minune ! Femeie ca a lui nu se mai găsea ! Şi ea fugea cu pălăria pe-o ureche şi cu florile bălălăind, şi el cu limba scoasă după ea ! Să-i ieie mama dracului !—De ce i-a trebuit lui, măi, fumeie cu pălărie? Spune şi tu! Da-te-aş dracului ! — Tu rîzi, măi bade Gîţule! Dar uită-te la dînsul, că iaca, iar a scos capul pe uşă ! Uită-te bine, — ulită-te! Iţi mai vine a rîde ?... Cuscrul Ilie tăcu. Badea Gîţu nu răspunse. Iar în prag sta un creştin cît un munte, cu nişte pumni ca nişte barosuri, c-un grumaz de taur, şi cu un obraz mare roş-vineţiu, buged, cu sprîncenele lăsate pe nişte ochi mici grămădiţi între osul frunţii şi umerii umflaţi ai obrajilor. — II vezi ? Să taci din gură şi să nu mai crîe-neşti! Cine l-a ticăloşit aşa ? Că era, măi, om de omenie! Avea chimirul plin de zimţi ş-o gospodărie halal! 100 Măi, rochiile şi balurile, şi pălăriile, bată-le Dumnezeu să le bată!... Zicea bunica, Dumnezeu s-o ierte: — Ehei-hei ! sfîrşitul lumii nu-i departe ! Va veni sfîrşitul, cînd or umbla căruţele fără cai şi muierile cu pălării ! Măi! ş-aşa-i, măi, să fiu al dracului ! Şi căruţe fără cal, cu foc şi cu pucioasă şi cu abur, şi ţipă de-ţi trece prin urechi, şi mădămi cu pălării, bre, — spune şi tu, n-avea dreptate biata babă ? Şi s-a părăduit aşa mancuşoara omului, — s-a dus ca şi cum n-ar fi fost! Pe gură de lup s-a dus, măi frate! Şi cînd nu mai ai ce, — e-e-ei ? Ce mai faci ? Baţi din buze ? Ce faci, ha ? — Nimic nu faci, zise încet Gîţu, cu ochii micii, lucitori. — Cum ? Ha ? Nu faci nimic ? Da-te-aş dracului! Ba faci, măi ! Gheorjghiţoaia a (făcut, n-a stat cu mînile în stîn ! Ca să facă gusturile nevestei, a furat doi cai, măi, caii popii de pe cîmp, de la păscut, şi i-a vîn-dut! Asta a făcut! — Ei ? Da’ pe urmă ? —• Pe urmă ? La gros, unde putea să se ducă ? Ş-a stat doi ani închis. — Da’ femeia ? — Madama ? L-a lăsat. Da-i vorba că n-o lasă el. Se ţine de ea, se ţine scai, şi ea nici nu se mai uită la el. Dacă mu mai au de unde ieşi rochiile de matasă şi pălăriile, — ce să-i faci ? Măi dragă, s-a sfîrişit ^a-gostea noastră, ca şi floarea din fereastră ! Nu le mai auzii glasurile. — Prin lumina mare a primăverii urmăream zboruri de fluturi care treceau tremurînd spre livezile albe şi se întorceau pe vîntul uşor, plin de miresme dulci. Departe, departe, în văi, răsuflau aburi iazurile. Cînta un cuc cine ştie unde... Şi eu ca printr-un abur, printre gene, zăream crîşmă 101 afumată, cu ferestrele pline 'de clondire şi covrigi, vedeam mulţimea grămădită care petrecea sărbătorind Floriile. Erau mese, erau sticle şi pahare, erau feţe cu ochi lucitori, guri cu riîsete de bunătate... Şi dintrodată o îmbulzeală ; ca un val negru norodul se prăvăleşte spre uşa crîşmei. Ş-aud un glas, un strigăt mare: — Nevasta mea eşti! nevastă legiuită ! Ce cauţi aici ?... Un răcnet amar, un răcnet de mînie, care se pierde în murmurul mulţimii îngrămădite. Şi alt glas, ascuţit, tăios ca un cuţit, răspunde, — şi deodată văd pe fumeie. Da, e cu pălărie, cu rochie de tîrg, îmbujorată la faţă, cu ochii sticlind, — ş-un pantalonar, un oarecine, cu ochii pironiţi spre streşina crîşmei, stă lîngă ea, — pe cînd mugetul lui Gheorghiţoaia tot mai amar se deslănţuie. Parc-ar ruga-o, răguşit, cu ochii rătăciţi; şi ea îşi poartă capul împodobit, ochii negri frumoşi, de la el la cei din jur, repede, fără să ţintească nimic, dă idin rrîîni iute, parcă e mînioasă, vrea să plece. Şi glasul lui răguşit se înalţă : — Unde te duci ? Unde te duci ? A întins mînile, şi-a întins gîtul după ea, cu ochii topiţi, ca spre junghiere. Şi-i tremură buzele, şi faţa i ş^a încreţit dureros. Şi mulţimea miloasă se desface o clipă. Femeia porneşte spăriată, zice pripit o vorbă, pe care poate n-ar fi voit s-o rostească aşa de tare : — E beat! De dimineaţă n-a mai contenit... Omul s-a cutremurat dintrodată ; s-a repezit. Dar oamenii au întins braţele, l-au oprit; glasuri pornesc, adînci, înăbuşite, ca un murmur slăbit de 102 tunet. Şi Gheorghiţoaia s-a oprit între piepturi cu căpul aplecat, parcă ar fi avut pe grumaz o piatră de moară. Ştiu că-n sufletul lui geme o durere nemărginită, o disperare de moarte, ipe care nici anii pustii, nici băutura n-au putut-o alina. Nici zilele ce vin nu o vor alina, pîn’ce va veni adîncul ceas al liniştii! O clipă scurtă de răgaz. Şi-n văzduhul curat, în undele înălţimilor, a tremurat plîngerea duioasă a cotoarelor, care aduc pe aripi pacea şi mîngîierile primăverii. Şi n-avui cînd să-mi înalţ privirile spre ele. Gheor-ghiţoaiia îşi încordase grumazul. Izbită năprasnic, mulţimea se prăvăli în laturi; şi uriaşul făcu un salt, îşi întinse braţele vînjoase cu vinele plumburii umflate, mai scutură o dată ca într-o izbire de vifor pe cei ce-I înconjurau, — şi strînse la piept într-un icnit scurt pe femeie. Un ţipăt lung, de moarte, care parcă răspundea plîngerii cocoarelor... Capul căzu îndărăt, şi pumnul înălţat ca un ciocan izbi înăbuşit, strivind, împlîntîn-du-se în sîngele cald al tîmplei... Şi omul rămase rătăcit, cu părul vî-lvoi, cu ochii arşi, cu aceeaşi disperare de moarte. Acuma întindea braţele în laturi, tremura şi gemea adînc, cu spaimă : — Oameni buni! Nu mă ucideţi! nu mă bateţi! Ah ! Vai de sufletul meu !... NECREDINCIOSUL Si tot în, aceste zile blînde de primăvară, am mai ascultat durerea unei inimi chinuite. r Zicea de dragoste mierla prin spuma albă a livezilor înflorite, şi eu stam cu ochii pe jumătate închişi, furat de un vis, furat de-o dorinţă, şi ilumina mare de aur mă învălui'a de pretutindeni, mă mîngîia, mă scălda într-o baie de raze. Şi peste zaplaz, alături, pe prispa casei, nevasta lui Gavril Cojocaru, cu glas greu, în care gîlgîiau lacrimi, îşi vărsa focul care o i&rdea la inimă. Şi parc-o vedeam, — aseultînd numai, — amărîtă, cu faţa veştezită, cu ochii umezi, apăsîndu-şi cu degetele uscate piqptull. Poate din cînd în cînd, eu o mînă, mîngîia creştetul balan al copilului care sta alipit de sînul ei. Şi cumătră S'afta, a lui Ştefanache puşcaşul, o asculta evlavioasă, plină de miilă, cu palma dreaptă la gură, cu cotul rezemat în mîna stîngă, la furca pieptului. Şi femeia vorbea încet, greu, — vorbea aşa, parcă-şi şoptea sie-şi durerea adîncă : — Of I cumătră dragă ! îşi face rîs de mine, în-ghiţi-l-ar pămîntul cel negru ! Mă ştii ; spune, nu mă ştii ? Cînd a venit în sat ia noi, sa mă ieie, nu eram lepădătură din gunoi, s-o ridici şi pe urmă să-i dai cu piciorul... Slavă Domnului ! fată de gospodar am fost, — şi zestre oa miine să deie Dumnezeu şi Maica Domnului neam de neamul meu să aiibă ! — Şi sufletul meu ticălos, şi capull meu cel prost au fost de vină ! Cum l-am văzut, cumătră, cum mi-a fost drag de el... Flăcău chipeş, mîndru îmbrăcait, ş-un glas, şi nişte ochi... Cînd îmi aduc aminte... Ah ! numai inima mea ştie, saraca, cîte nopţi n-am dormit! Ş-acum tot inima mea amărîtă ştie cîte cnopţi nu dorm... O clipă, linişte. Şi mierla tace. Aud un oftat amar ; şi glasul porneşte parncă mai obosit : — M-a luat şi m-a adus aici, printre străini, ş-am trăit cu etosul un an, am trăit patru, şi mă uitam la el cum te uiţi la brazi, cum te uiţi la lumină... Ş-un băieţel am avut la un atn... Uite cum se uită la mine... Dragul mamei! cît e de rău tătuţul tău ! cît venin a pus el maică-ta la inimă ! — Şi trăiam bine, cumătră, şi mai brne muream după ce-am trăit bine... S-nu te rătăceşti şi tu ? — Ei? — N-ai nici o grijă, tu du-te, că eu trag singur clopotul în turn, şi ai să ştii încotro să vă întoarceţi... Argatul plecă, şi-ndată părintele Antonie sui în clopotniţă. De-acolo auzea lămurit răcnetele sălbatice ale lui Costandin şi vaietele tremurate ale pierdutului în împrejurimi. Clopotul prinse a vui prin noapte. Din cînd în cînd contenea ; freamătul arămii umplea turnul cîteva clipe; apoi călugărul îşi plecă urechea pe o fe- 123 feastră. Tot mai departe se auzeau răcnetele fioroase ale slugii — şi lumina slabă a felinarului deodată răsări undeva, înainte, ca o stea tremurătoare. — Pe urmă, s-au potolit strigătele, grăia încet părintele Antonie ; şi numai eu, gîfîind, purtam clopotul. Mi se părea mult, mult de cînd plecase Costandin, — şi mă înfricoşam singur acolo, în fluierul aspru al vîn-tului... Mi s-a încălzit inima în piept, cînd am auzit răcnetul argatului ş-am văzut lumina felinarului deodată la porţi. — Huuu ! l-am găsit, ipărinte Antonie !... Ş-atunci m-am coborît repede, c-o bucurie nesfîr- şită că am putut scapa de la moarte un suflet de creştin... Da, prietine, c-o bucurie nesfârşită s-a coiborît bietul călugăr. Omul viscolit tot igernea răguşit, de-abia putea spune, întrerupt, că şi-a pierdut sania, caii, vizitiul, în furtună; şi cînd l-au dus în chilia caldă, cînd l-au uşurat de blana grea, de straiele groase, după ce l-au frecat cu omăt, cînd i-au luminat faţa, atuncea deodată, singur cu străinul, părintele Antonie a cunoscut, în patul lui călugăresc de suferinţi, — a cunoscut, prietine, pe boierul care-i ruşinase logodnica în tinereţă şi caire-1 zdrobise şi-l ucisese odată, cu răutate de fiară. — Asta-i toată istoria, — şopti, privindfa-mă cu ochi umezi, părintele Antonie. L-am cunoscut îndată pe cuconu Anghel. Ah ! Dumnezeule! cum puteam să nu-1 cunosc? Acelaşi era, doar că îmbătrînise, — totuşi mai bătrîn decît mine nu era... Era spăriat, era în spaimele morţii şi-i clănţăneau dinţii în gură... Sta cu faţa în sus, cu ochii holbaţi, se uita în bagdadie, cu banba umedă şi zbîrlită... Ştii cum se temea de 124 moarte Straşnic se temea de moarte... Ş-aturlceâ tn-am gîndit eu la ce a fost odată, — dar mi se părea că de puţină, de puţină vreme se petrecuse totul... Şi am văzut iar ce a fost, — şi iar m-a învăluit amărăciunea grea, o amărăciune ucigaşă. Şi mă uitam cu sufletul otrăvit la omul acela... — Şi el te-a cunoscut ? — Nu, nu m-a cunoscut... murmură călugărul, şi oftă. Tirei zile, oît a stat în chilia mea, cit s-a odihnit în patul meu, cît a mmoat la masa mea, nu m-a cunoscut. Şi pe urmă a pornire cătră un tovarăş de arme îi arăta drumul dinainte-i limpede şi uşor de străbătut. Era eu totul cucerit, s-ar fi înmlădiat oricum la o vorbă şi la o privire din partea lui Morocîne ; îl privea ca şi cum abia acum îl întîlmise, descoperea în ochii căprii şi mari bunătatea, blîndeţa pe toată faţa bărbbasă, — şi totuşi, în întreaga înfăţişare a pribeagului, o cumplită tărie din care puteau izbucni mînii fulgerătoare* Aşa cum îl vedea, îi era drag, şi ar fi vrut să nu se mai despărţească de el niciodată. Curînd se înălţară pe cai. Tropotele deodată treziră singurătatea dumbrăvii din preajma drumului. Hanul cu geamurile luminate rămase în urmă, cu fîntîna-i cu cumpănă, cu Enea Căpriţă şi cu nevastă-sa, cu viaţa-i singuratică la crucea drumurilor mari. Prin întunericul dinaintea zorilor, cei doi tovarăşi călăreau repede. — Acuşi se deschid şi genele zilei, şi acuşi ajungem şi-n Suceava, şi trecem şi-nainte ! zicea Morocîne. Pămîntul adormit al Moldovei se întindea în jurul lor subt o mare liniştită de întuneric. Prin pacea locurilor, ei treceau grabnic ca umbre. Şi pacea aceasta părea se întinde pînă în ladînci depărtări, de la un capăt la altul de .ţară. Nici suflare de vînt nu adia, nici zboruri de paseri nu se simţeau. Numai din răsărit tresăriră luciri care prevesteau zorile. 172 — Acolo-i um palat tainic... zise Moroeîne; ş-acolo locuiesc fetele cele minunate care chiamă ziua scăpărînd' din amnare de argint... ^ Un vînt subţirel începu să adie şi întunericul, scăzînd, se prefăcea într-un fum .neclintit, cenuşiu închis, prin care ochii puteau .deosebi, de o parte şi de alta a drumului, semănături şi cîte-un şipot în fund die vâlcea ; altfel depărtările rămîineau închise în zăbranic integru şi deasupra stelele .ardeau încă vioi, pîlpîind. Gheorghiţă Răducan, călare cu capu-n piept, parcă adormise, şi îeainte-i cei doi tovarăşi grăi au iar, unul de dorurile lui, altul de trecut. Şi-ntreba Hamură : •— De unde eşti domnia ta, frate Costeo ? — Din ţinutul Fălciului, răspundea Moroeîne. Ehei ! e frumos tare pe lia 'noi, şi pămîintul bogat, dar prea des vine urgia păgînătăţii, şi azi stai la «masă în casă şi mîni înfunzi pădurile... Ş-avem noi ş-un codru cum nu se găseşte .să umbli şi ţara Moldovei şi a Lehiiei La -um loc... Şi dintre codreinii de la pădurile Tigheeiului m-am ridicat eu... Acolo a fost staroste părintele meu ; acolo am învăţat a călări pe deşelate, de acolo am zvîcnit la lume alumgîn-du-mi fugarul prin pustiurile Bugeaeului. La noi sînt oameni tari... Se tem tatarii ca de foc de mînia codrenilor de la Tiigheci... Ştii că este o vorbă, că cinci tatari de Crîm plătesc mai mult decît zece de Bugeac, şi cinci moldoveni biruiesc pe zece tatari de Crîm, dar cinci codreni bat pe zece moldoveni... Asta s-o ştii de da mine... Şi luat de unda amintirilor, Mbrocîme povestea, în mersul regulat al cailor, despre întîmplări din zbuciumul vieţii lui. Şi-i era cald şi mîhnit glasul. 173 — Aveam şi eu logodnică, pe cînd îmi înfiera mus-. taţa şi se trezeau dorurile în mine... Atîta dragoste aveam... Tata şi maica de pe cînd eram copil s-au săvîrşit şi s-au mutat întru veşnica vieţuire... Ş-aşa dum -spuneai domnia ta asară, frate, spun şi eu acum că era frumoasă cum nu se mai găsea alta pe lume, şi toată averea mea dragostea asta era... Şi m-am dus cu oşti şi mi-am muiat paloşul în sînge, ş-am tăiat nu numai un tatar, şi nu numai doisprezece... Şi cînd mă întorceam, îmi era inima plină cum ţi-i dumnitale acuma... Şi pe urmă totul s-a sfîrşit, căci am imai avut în trudită viaţă ş-uin prietin... Ş-acela m-a izbit cu sabia în învălmăşală de-am căzut rob crîmlenilor, ş-acela mi-a luat şi singurul bun ce-aveam pe lume... Ş-aşa a fost, — şi de pe vremea aceea am prins eu a cugeta cu miîhnire asupra omului... Să fi văzut ce prietin se arăta !... Dar ochiul nu, — ochiul nu-i era... Acuma cunosc omul, căci prin ochi străluceşte sufletul, dar pe-atunci eram prost şi nu cunoşteam... Pe prietinul meu îl chema Cîndea, purta pe ceafă căciula, ţinea sus capul, avea zîmbet, dar îi fugeau ochii în laturi, nu te privea drept şi limpede... Ş-aşa, de pe-atunci cu amar mi-am rumegat amărăciunile, frate, ş-am înţeles ş-atunci şi după aceea că viaţa e neliniştită ca apa călătoare; tulbure cînd se zbîrlese vremurile, scăzută şi saracă la arşiţe grele... Iar prietinul Cîndea am văzut eu pe urmă, cugetînd aşa, ce mi-a fost... Ş-am ştiut după aceea, cînd nu trebuia, că odinioară am avut minte cît păr pe broască, că omul meu se zvîrcolea, nu se închina cu cuviinţă la cei mari ai lumii de o zi... Am ştiut apoi că omul rău a făcut o minune : a spus o dată şi el ce cirede, —ş-atunci «a vorbit de rău pe cel mai bun prietin al lui... Ş-aim înţeles că eram de multe ori în pri- 174 mejdie: cînd îi spuneam o vorbă bună, credea că rîd de el şi era gata să sară cu ghiarele să mă sfîşie... O dată omul rău a avut o clipeală 'de bunătate, cînd a visat că e singur pe lume... Altfel rîdea numai ca să-şi arate colţii... De ce trăia el ? căci viaţa unui aşa ora m-are .niciodată primavară... Ieri avea un igînd bun, şi azi, pentru gîndul cel bun, e gata să moară de supărare... Un bine mare i-am făcut odată: şi zece ani au trecut şi încă nu m-a iertat, ştiu bine... Aşa cu mâhnire am învăţat să cunosc omul prin durerea inimii mele... Dar altfel l-am iertat, căci mînia omului bun e ca nour în faţa soarelui... Numai mînia omului rău arde înăbuşit ca flacăra gunoaielor... Ş-acuma călătoresc spre Suceava, c-un om care are lumină în ochi, — ş-o vorbă de la un om bun preţuieşte cît multe dureri încercate... Acestea să le ştii de la Costea Moroeîne... învăţătură din durerile lui !... Andrieş Hamură nu-şi da sama ce simte în suflet: tovarăşul creştea parcă din ce în ce lîngă el, cu suflet mare limpezit prin dureri. — Vezi, zise el, în adevăr, n-am ştiut cine venea ieri pe 'drumul Dorohoiului, spre hanul lui Căpriţă ! Costea începu a rJ.de cu bunătate, .apoi grăi domol: — Iaca şi Suceava... Departe încă, vechiul scaun al Moldovei se desluşea cu turnuri şi cu colţuri negre pe zarea răsăritului. Ca-n dreptul unui rug se desluşea, cetate neagră, neclintită în somn de moarte. Şi cum călăreţii alergau întins spre ea prin tăcerea cîmpiilor, vîlvoa-rea răsăritului creştea ; din taina acelor adînci locuri necunoscute, se pregătea să nască cuibarul de foc al soarelui, pe un cer cu apa albastrului ştearsă pregătit parcă pentru arşiţa unei zile de cuptor. Ziua deplină dezvăluia cîmpii cu holde, şi sate care fumegau 175 pe coaste de dealuri ; un sătean se arătă la o cotitură cu traista în băţ pe umăr, păşind liniştit spre cetate; după o pădurice, în care făceau larmă paseri mărunte şi care ascundea un răstimp scurt priveliştea Sucevei, se înşirară căsuţele unui sat cu lume deşteaptă umblînd vioaie după treabă în răcoarea dimineţii ; cucoşi cîntau şi mugeau vitele; chemări prelungi de glasuri femeieşti, o plîngere subţire de copil repede trecură ; satul rămase în urmă şi cei doi prietini înaintau acuma grabnic spre oraşul vechi care scînteia prin patruzeci de turle de biserică. — Trecînd prin Suceava, zise Costea, avem să aflăm veşti din Ţara-de-Jos... Ai să vezi că ceea ce spun eu are să se îndeplinească... Păgînul nu-şi schimbă naravul... jaful e viaţa lui! Intrară printre casele mărunte de la margine, apoi prinseră a coti pe străzi înguste, prin uliţile dughe-nilor şi ale breslelor. In liniştea de toate zilele se purta lumea deşteptată. Ucenicii deschideau pe gîn-duri, căscînd cu lacrimi, obloanele de la prăvălii ; lîngă sfărîmăturile unei căni mari de lut, un meşter curelar, bătrîn cu barba albă, probozea ridicînd o mînă spre cer pe un flăcăuaş care asculta ruşinat, cu nasul ascuţit îndreptat spre pămînt. Ici-coJc, în covălii ale litvenilor, gîfîiau foile şi se sfădeau ciocanele. In praguri de crîşme, de dimineaţă îşi aşteptau muşteriii — armeni întunecoşi cu nasurile mari încovoiate, ori ovrei palizi în laibăre negre. Case boiereşti cu grădini mari deschideau porţi la ogrăzi pline de furnicarea slugilor. Şi deodată clopotele bisericilor prinseră a vui melodios în dimineaţa limpede ; din patruzeci de turnuri cîntau chimvalele de aramă ; unele conteneau, altele începeau, tremurînd 176 pe deasupra îngrămădirii pestriţe de case, umplînd văzduhul de cîntare. Costea păru că-şi aduce aminte de ceva : — Aha ! azi e Sîntămăria cea mică... Tîrgu-i liniştit încă... N-a venit nici o veste... Cînid ieşiră de partea cealaltă a oraşului, cetăţuia sură, departe, deodată li se înălţă dinainte, în cer, cu turnuri crestate, cu bisericuţa ca o jucărie gingaşă la un colţ, cu puntea încă sus, ţinută de lanţuri. Deasupra sta, pîndind tîrgul şi depărtările. Un străjer negru încremenise pe creasta zidului, cu amîn-două mînile pe suliţă, gînditor, în revărsarea pulberii ele aur a soarelui. Şi fără să se oprească, calăreau înainte cei doi tovarăşi. întăi se încrucişau cu mulţi săteni care veneau la tîrg din împrejurimile Sucevei. Gospodarii, pe jos, mergeau la stînga boilor, femeile îmbrăcate ca de sărbătoare, cu cămăşi de in şi cu fuste colorate, de lînă, în cară... Treceau serioşi şi tăcuţi prin singurătatea locurilor. Pe urmă o bucată de vreme merseră pe drum pustiu, şi lumina şi căldura zilei creşteau. Făcură un popas la marginea unui crîng, după aceea încălecară şi iar porniră. Acuma ajungeau din urmă cară cu boi şi întreceau căruţe uşoare cu cai mărunţi. Curgeau din multe părţi şi se înşirau pe drumul mare, coborau în valea largă a Moldovei, plină de gîrlele sclipitoare ca argintul ale rîului. In lumina strălucită, cît bătea ochiul, cîmpuri şi costişe mănoase se vedeau ; bogăţia pămîntului dormea în soarele lui august netulburată, liniştită ca şi seninul cerului. Dincoace, lîngă ape, se ridica Baia, vechiul tîrg, cu case negre de piatră şi cărămidă în mijloc, cu nenumărate căsuţe albe pe margini, strălucitoare şi vesele în livezi mari, care se amestecau de la o vreme cu lucirile Moldovei. Drept în mijlocu-i, într-un cadru de plopi mari, subţiratici, se înălţa, tristă şi arsă, Curtea veche a lui Alexandru Vodă cel Bun, alături cu bisericuţa catolică în care, sub lespezi de piatră, de mult dormea în sicriu de argint doamna Margareta. Spre locul acela amintitor al vremurilor de odinioară trecură cei doi călăreţi : acolo de un veac şi jumătate dormea în mormînt de piatră dragostea unui voievod fericit. Grăbiră după aceea spre o ospătărie, căci soarele li se cam pusese drept inimă. Răzbăteau prin mulţimea deasă, printre dugheni îngrămădite unele în altele, printre casele mari, cerate, ale meşteşugarilor saşi, care din vechi mai stăruiau în tîrgul acela. Ici era tarapanaua, scundă, închisă cu porţi de fier, în care se tăiau banii cu chipul Domnului ; dincolo biserica cea mare şi nouă a lui Petru Rareş-Voievod, cu pridvoare de zid, zugrăvită după toată cuviinţa pe din afară cu două rînduri de sfinţi ţapeni ; dincolo era biserica albă a lui Ştefan-Vodă, — tot pe lîngă rămăşiţele vremurilor bune mergeau fără să bage în samă, cu luarea-aminte furată de neîntreruptul şuvoi de oameni care curgea pe uliţi, într-un murmur nelămurit. Lîngă medeanul cel mare, unde carăle şi căruţele se îngrămădiseră, se opriră, descălecară, zvîr-liră frîiele lui Răducan şi se aşezară la cea dintăi masă, în mijlocul norodului, într-un miros aţîţător de friptură. îndată stăpînul locului se înfăţişă cu zîmbet larg, întrebător de pofta muşteriilor. Pe cinstea lui încredinţă că are carnea cea mai fragedă şi pita cea mai moale. Şi-n jurul celor doi tovarăşi mulţimea furnica în toate părţile ; glasuri multe chemau, strigau nume felurite; negustori îşi lăudau marfa urlînd şi scuturînd cuşmele în aer. Un zdrahon cît un munte înhăţase de gît pe un lăutar ţigan, care-şi strîngea înfricoşat capu-ntre umere. Urcat pe lăzi de marfă, un ovrei desfăcea, pe bani sunători, doftorii tainice în sticluţe de cristal; un calic olog se tîra printre picioarele creştinilor tînguindu-se şi ce-rînd milă ; femei se plecau şi-i lăsau un bănuţ subţire de aramă ori o bucăţică de azimă. Oameni de-ai stăpînirii, cu şpăngi scurte pe umăr, tăiau domol cărări prin zarva adîncă. Cei doi prietini îmbucau în grabă, grăind; se opreau din vorbă şi ascultau cîte o clipă şi strigătele de ceartă ori de haz din juru-le. Un răcnet gros răsună prin freamătul norodului : «Faceţi loc!...» Şi prin mulţimea care fierbea înainte, fără ca cineva să se clintească cîtuşi de puţin de la locul lui, ori din drumul lui, trecu o fiinţă foarte ciudată, groasă, cu barba cît o mătură, cu blană şi cu căciulă în mijlocul verii, purtînd cu mîndrie un băţ lung cu măciucă de argint în capăt. Un haidău slut, cu baltag, meirgea înainte gemînd gros : «Faceţi loc!...» Şi după ce omul trecu, păşind rar şi fără să privească în dreapta ori în stînga, cu ţapănă mîndrie, glasuri rămaseră murmurînd cu oarecare sfială : — Acesta-i jupîn Savin, şoltuzul!... — In zilele mele am văzut şi eu pe sultanul din Ţarigrad, zise rîzînd Moroeîne, dar spun drept, aşa de mîndru tot nu era !... Şi uiie dumneata, cum urlă prostia înaintea îngîmfării!... ^îSrrom amărît, cu capul gol, trecu apoi, şi îngrămădirea de oameni tăcu o clipă. Cineva vorbi: «Ais-ta-i Gheorighieş a Drăgălinei, de la noi... Şi i-au murit la război, în Ţara-de-Jos, cei patru flăcăi... I-a adus cineva vestea ast’ dimineaţă...» Şi romînul întristat, 12* 179 cu faţa trasă, trecea domol, privind întunecat înain-te-i, fără să vadă pe nimeni. Printre glume şi rîsete, apoi, un ţigan lung şi slab ca o cobîlă venea ţupăind pe un cal bălţat. Oamenii îndemnau dindărăt cu vergi şi cu beţe şi calul se năpustea cîte o undă, cu capul plecat, parcă voia să împungă cu urechile. — Na ! na ! nu lăsa ! ţine-1, că vine ca un balaur!... Un gospodar mărunt, negricios, cu ochi neliniştiţi, se uita minunat la aşa călăreţ: — Apoi eu îl cunosc, măi oameni buni... Aista-i Onofrei !... II cunosc, cum nu, — get-beget grec... fecior de popă... are un frate tot ţigan !... Şi-n hohotele vesele trecu şi călăreţul purtat ca pe valuri de calul slab şi bălţat. } Prin soarele fierbinte şi pirin jocul luminos al pulberii, lumea foia vuind. Apoi dintrodată în jurul celor doi prietini se făcu un răstimp scurtă tăcere : o şoaptă, o tresărire venise ca un val neliniştitor, şi mulţimea amuţise. Oamenii priveau în jur, se în- i trebau din ochi. Costea Morocîne îşi mîngîie de două ori barba, tuşi încet şi se ridică în picioare. Rupînd drumul, printre oamenii învălmăşiţi, pe cal înspumat, venea vijelios un olăcar, învîrtind pe deasupra capului ca un şarpe harapnicul negru. Tălăzuindu-se, oamenii se priveau cu ochi mari pe feţe dintrodată alungite parcă, şi călăreţul, în goană, se mistui ca-ntr-un adînc de ape. — Să ştiţi că mi se-mplineşte vorba ! grăi lin Costea Morocîne cuprinzînd peste masă mîna lui Andrieş Hamură. Să fie aşa oare ? păreau a întreba privirile tînărului 3 încremenit. Aşa de curînd ? Şi dintrodată vestea grozavă, ca fulgerul alergînd din gură în gură, şoptită 180 scurt, cu ochi de groază, ajunse : Vin tatarii ! Parcă izvorîse din seninul cerului un nour furtunos şi necurat de grindină ; parcă alergau oamenii căutînd adăpost grabnic. Boi înjugaţi în neorînduială, cai fugăriţi pe deşelate, femei bocindu-se în cară, oameni încruntaţi suduind femeile care ţipau prea ascuţit, chipuri întunecate şi triste, ochi mînioşi, obrazuri împietrite, treceau în goană de vînt. Şi vestea şe întărea, tot mai tare rostită, — vin tatarii ! şi medeanul se golea grabnic, şi tîrgoveţii umblau acum val-vîr-tej ; răcnete, urlete, plîngerile copiilor, bocetele mamelor, porneau o înspăinjîntătoare melodie a durerii. Prin amarul acesta îşi porniră fugarii Costea şi Andrieş. Cai şi căruţe se pregăteau pentru bejenie, clopotele prinseră a se tîngui în turle, — şi ca printr-un vînt de spaimă tovarăşii trecură ; şi Costea zicea : — Acuma-i vremea să ne grăbim... Acuma face parale calul bun şi prietenul statornic... IV In fuga lor iute spre Forăşti cei doi prietini pretutindeni găseau spaima ajunsă. Căsuţele satelor ră-mîneau moarte, goale, şi pîlcurile de oameni, cu neveste tăcute şi palide, cu copii scîncind, se pregăteau să înfunde negura codrilor şi a munţilor. O mişcare înfrigurată se gîcea în toate părţile, pe dealuri şi văi, subt acelaşi cer liniştit cu soarele coborînd spre asfinţit, spre amurgit, spre o noapte înfricoşată. Repede trecură pe caii avîntaţi în galop întins. Andrieş Hamură, cu cît vedea că se desprinde mai lămurit din verdeaţa livezilor vechea casă a părinţilor lui, a copilăriei lui, cu iazul cu trestii înfiorate 181 de vînt, cu moara neagră, tăcută şi tainică, cu bordeiele robilor, cu toate colţurile fericitei copilării, cu atîta mai grăbit îi batea în piept inima. Gînditor în săltăturile calului său pintenog, Costea Morocîne nu zicea nimic. Aşa trecură pe zăgazul cu sălcii vechi, pe lîngă opustul cu ape vîjîind şi pe lîngă moara oprită. Strîngînd frîul şi lăsînd calul în trap domol, Andrieş Hamură zise încet: — Moara nu umblă... pare pustie... Şi n-am în-tîlnit încă nici o fiinţă omenească... Şi grăbind amîndoi spre curţi, pricepură îndată că se găsesc în pustii locuri. Uşile grele de stejar închise, obloanele puse, grajduri, hambare, şoproane goale, gol pretutindeni, şi bordeiele robilor ca nişte triste moşiroaie îndărătul curţilor. Hamură se gîndea ce viaţă veselă şi vrednică se desfăşura în acele locuri, ce mulţime de oameni furnica din satul care se întindea mai departe, pe coastă, în jurul vechii biserici de piatră, ce viaţă se desfăşura odinioară... Ş-acuma toate erau părăsite în pripă. Pe crucea de la turla bisericii, pe cerul sîngeros al asfinţitului, aşteptau trei ciori, una în vîrf, una de o parte şi una de alta. — Au aflat vestea şi s-au dus... vorbi cu glas mişcat Hamură. — Şi dumnitale parcă-ţi pare rău, frate Andrieş, răspunse Costea cu un zîmbet prietinesc. Ce-ar fi fost să fi venit dumneata acuma, cu vestea, ca un fulger ? — Aşa-i, mai bine că s-au dus... zise tînărul... Dar cînd văd aşa toate, mi se pare nu ştiu cum că toţi au murit, că totul s-a stîns !... 182 Un om înainta spre ei din sat, şi părea spăriat, cu ochii mari şi cu faţa prelungă. Gheorghiţă Răducan, de la spatele celor doi prietini, îl cunoscu numaidecît şi dete drumul unui strigăt de mirare : — Apoi îl cunosc! Aista-i Ilie Buzărlan al nostru!... Cu toporul uriaş cu coada lungă din proaspăt pusă, cu jungherul mare la cingătoare, Buzărlan se oprise şi privea crunt prin sprîncenele-i stufoase. Apoi cunoscu cu cine are de-a face şi se apropie grabnic cu un zîmbet mulţămit sub mustăţile-i groase, scurte şi tuşinate deasupra buzelor. — Nici nu te cunoşteam, măria ta ! strigă el. Apoi se opri aproape de cai, privi spre Costea, privi spre Andrieş, îşi întoairse apoi ochii spre curţile pustii. — S-au dus de ieri cu toţii... zise el trecîndu-şi toporul în stînga şi scărpinîndu-se cu dreapta la ceafă. A venit vestea că dau tatarii, şi s-au bejenit! Pe mine m-au lăsat. A zis boierul că dacă-i veni să-ţi spun să n-ai grijă... Ei s-au tras încolo, la munte... şi s-o/ opri unde-a da Dumnezeu, iar măria ta i-i găsi cum îi putea... Ş-a zis că să merg şi eu cu măria ta, că poate ţi-oi fi de weun folos... Şi mi-a lăsat să-ţi spun că să n-ai grijă... Şi mi-a mai poruncit jupîneasa Mitrofana să-ţi spun că şi la Drăguşeni, la boierul Mi-hail Talpaş, au trimes veste... Ca să ştii... Buzărlan tăcu deodată. Atîta avea de spus, atîta spusese şi se oprise. îşi trecu toporul în dreapta, la loc, şi strecură pe furiş o privire curioasă spre Costea Morocîne. — Vra să zică asta ţi-au spus ! rosti Andrieş cu ochii aţintiţi, privindu-se parcă înlăuntru, în suflet. — Asta. — Şi cînd veneam noi, de ce te apropiai aşa, cu fereală ? 183 — Apoi nu prea vă cunoşteam... că vă vedeam trei, zise Buzărlan, zîmbind larg... Chiteam că să fi venit... — Cine să fi venit ?... — Ia nişte răutăţi... mişte jigănii de ipăgîni... Şi ^ mă pregăteam şi eu cu itoporaşul ista... Costea Moroeîne începu să ridă înveselită Ilie z-îmbi şi el şi iar tirecu toporul în stînga, şi dreapta, cu degetele cîrlig, şi-o mînă spre ceafă. Andrieş Hamură strîngea frînele murgului : — Hai să mergem, hai să mergem, că stau ca pe jaratic... — Să mergem, să mergem, tinereţă, zise Moirocîne ; dar nici cu grabă mare, nici cu încetineală... Mergem la Drăguşeni, dar şi de acolo s-a cărăbănit norodul... Dar cu toate acestea, la Drăguşeni vrei să mergi !... f — La Drăguşeni, că poate încă n-au puirces... — Bine, să mergem la Drăguşeni, că poate încă n-au purces... Ilie Buzărlan, dispărut o clipă, se întorcea călare pe-un fugaci scurt şi voinic ca şi dînsul, ca din pa-mînt crescut. Hamură dădu pinteni murgului şi porni — lăsînd curţile de la Forăşti în pustietatea şi-n melancolia singurătăţii. Cum umblau prin cele din urmă luciri ale asfinţitului, peste cîmpuri goale, fără tropot, pe ţărînă moale, Andrieş Hamură dădea din cînd în cînd zbor la puţine cuvinte, cu greu şi cu tristeţă rostite : — Vai, frate, plin de amărăciune mi-i sufletul !... Cum mă pregăteam eu pentru bucuria asta ! Dacă s-a dus, dacă n-o găsesc, ce fac eu ? unde s-o caut ? Costea Moroeîne tăcea şi păirea gînditoir ; iar amîn-doi slujitorii din urmă veneau grabnic, cu obrazurile împietrite, unul cu săneaţa în spate şi celălalt cu to-poru-i uriaş. 184 Veni amurgul cu tmprăştierile-i de umbre fumurii ; veni înserarea limpede, fără nici un nour, tristă pe cîmpii singuratice ; şi noaptea deplină se întinse; ş-acuma depărtările neclintite nu mai păreau închise în zidurile tăcerii. De şi zgomote nu veneau din depărtarea munţilor, dar se gîcea într-acolo larma durerii şi sîngerarea faclelor prin noapte. Şi cum întunericul creştea parcă, înaintea răsăritului lunii, cum apele păreau neclintite, şi dealurile de veacuri uriaşi ai pustiurilor, porni deodată un bucium de departe, de departe tare, să strige prelung. Domol şi greu, treeînd prin amărăciuni şi lacrimi, curgea sunetul; ca un fior din depărtări de ani şi din nemăsurate depărtări ale zărilor tremura vestea cumplitei primejdii, care se apropia ca o vijelie, dar pe care o închidea încă zarea nepătrunsă de la miazăzi. Şi o stea ca un ochi îngrozit se aprinse în întuneric, cine ştie unde, pe-o culme, spre răsărit: era alt semn, focul străji-loir. Pe alte dealuri, în josul ţării, aceleaşi locuri ale spaimei ardeau, şi din culme în culme rugurile acestea tresăreau, vestind mai departe, în Ţara-de-Sus, că e foc şi sînge în Ţara-de-Jos! — Vine primejdia, vine ca boala şi ca moartea ! Cine .s-o mai oprească acuma ? vorbi cu mîhnire Costea Morocîne. Iar Andrieş Hamură, cu buzele strînse, se aplecă pe oblîne, îşi sîngeră cu pintenii calul şi ca purtaţi de un vînt rău cu toţii zburau pe drumul de costişă, pe deasupra văii Moldovei, plină de întuneric. Şi cînd ajunseră la Drăguşeni,- în sat pustiu intrară ; luna răsărea din rumeneala zării, ca de sînge, şi un cîne urla între căsuţele negre. Se opriră la curţile boierului Mihail Talpaş. Ferestrele păreau ochi orbi, luna strecura raze triste în gospodăria goală, în tăcute şi 185 frumoase locuri părăsite de freamătul vieţii. Mîhnit, pe murgul neclintit, sta Andrieş Hamură, înaintea pridvorului încununat de rouruscă şi de flori. Ochi închişi în lacrimi păreau florile în revărsarea pulberii lunare; ş-un val de lacrimi răzbătea din sufletul tî-nărului spre ochii care ardeau ca două negre diamante. Visuri' şi doruri ale tinereţii în vînt de furtună se risipeau. Fără cuvinte sta flăcăul boierului Gligorcea din Forăşti şi privea pierdut pridvorul în taina florilor căruia dăduse Lilianei sărutarea logodnei. Acuma se strecurau sârmele de aur ale lunii prin rugurile viţei sălbatice ; din pulbere, din umbră, din lumină, o fantasmă dragă părea că naşte, dar durerea buciumului adia în depărtare ş-o undă slabă de vînt trecu şoptind prin frunzele pridvorului şi lumea visului de-o clipă pieri. — Să mergem, să mergem, frate Costeo, dar nu ştiu ce să fac! arsă mi-i inima, risipite gîndurile... Unde-am s-o găsesc acuma ? Costea Morocîne tăcea. Andrieş Hamură se întoarse în şa spre el, cu ochi de durere : — Pentru asta am venit eu, frate Costeo, de departe !... — De ce-o boceşti, copilărie ? vorbi lin Morocîne, privindu-1 cu bunătate. Acuma nu-i vreme pentru asta. Domniţa ta fuge la adăpost, la munţi... Hai după dînsa, ş-avem s-o găsim... — Dar încotro ? Unde să mergem ? încotro să ne îndreptăm ? — înspre mănăstiri să mergem... In altă parte unde? Acolo, la mănăstiri, e adăpost la zile grele... îndărătul lor o tusă aspră tresări, şi îndată se auzi glasul gros al lui Buzărlan. 186 — Stăpîne, la Rîşca să mergem... spre mănăstirea Rîşca au pornit boierii noştri !... Andrieş Hamură se întoarse, cu faţa luminată de bucurie : — Spre Rîşca ! ştii bine că într-acolo au plecat ?... — Da, stăpîne, înspre Rîşca... Tînărul se uita la Costea cu priviri luminoase, o revărsare de bucurie îi mîngîia sufletul. — Bine, bine, zise Moroeîne, înainte mureai de durere, ş-acuma nu mai poţi de bucurie... — Frate Gosteo, frate Costeo ! cu domnia ta, pînă la moarte... din vorba domniei tale n-am să ies. De-acu numai pe domnia ta te am... — Bine, foarte bine, tinereţă... Dă pinteni calului, şi să mergem... Trebuie s-o găsim !... Vezi dumneata, mai înainte mă ajunsese şi pe mine la inimă durerea. Eu de-acuma pentru norocul altora trebuie să trăiesc, căci om ca mine fără noroc în toată ţara asta n-ai să găseşti... Hai să mergem... Pridvorul înflorit al dragostei rămase tăcut şi pustiu, în satul negru rămase urlînd la luna galbenă cînele, şi cei patru călăreţi ieşiră la cîmpie, spre Moldova, spre negura munţilor, spire Rîşca. Trecură de trei ori gîrlele Moldovei prin stropi argintii, după aceea străbătură o limbă de pădure şi începură >a urca şi coborî prin singurătăţi. Peisagii încremenite de vis, negre peisagii moarte, prin care ca fantome treceau patru călăreţi negri. Din cînd în cînd alergau pe lîngă iazuri şi pe lîngă păduri de trestii. Trestiile nu se mişcau ; stăteau neclintite, ca într-un farmec. Iazuriile lucii ca oglinzile răsfrîn-geau luna nemişcată din înalt, o lună ciudată, atîr-■nată parcă în văzduh, în aburi, subt un cer albastru spălăcit. Totul era mut plutind într-o neagră melan- 187 colie. Triste cîmpii, triste dealuri sterpe, şi văi şi lacuri negre, îşi luna singură pe cer fără stele, singură, neclintită, sipăimîntată, deasupra morţii de jos. Aşa merseră vreme multă. Nouri cenuşii bătînd în argint cucereau albastrul cerului şi urmăreau luna albă. Treceau pe lîngă o apă întinsă, în umbra unei lunci de sălcii. Pe luciu tremurau cercuri repezi, care se depărtau spre mal; parcă în mijloc căzuse şi se cufundase ceva. După ce trecură, Morocîne se întoarse spre Hamură : — Ai văzut ? Tremura balta în cercuri... Cînd tremură apă neagră în cercuri, să ştii că diavolul s-a scăldat în ea... Andrieş nu răspunse. Luna fu înghiţită dintrodată de nouri şi întunericul puse zid înaintea călăreţilor. Caii slăbiră umbletul. — De unde ştii ? întrebă încet Hamură. — Hei, apoi eu să nu ştiu ?... Eu, dragă frate, multe ştiu, pentru că multe am pătimit. N-ai aflat domnia ta că faptele cele rele noaptea se săvîrşesc ? Şi Dumnezeu sloboade din lanţuri răutatea asupra pămîntului... Pociturilor tuturora Dumnezeu le-a dat slobozenie asupra nopţii. Eu am avut val, odată, cînd am scăpat de la tatari, cu capul gol, calare pe deşelate pe-un cal prins în fugă, din ceair... Goneam nebuneşte, ş-am dat în mlaştini necurate... Şi după mine fugeau dihăniile acelea fără Hristos, care mî-nîncă carne crudă, fugeau tatairii, îi vedeam şirag după mine; — şi cînd vedeam eu zarea largă înainte, şi cînd îmi închipuiam de ce moarte am să mor cînd mă vor întoarce îndărăt păgînii... ah ! frate, acela a fost ceas cumplit... Am lăsat calul, care s-a 188 năpustit pe podiş de ierburi minciunoase, s-a cufundat şi numai cu capu-afară a rămas, nechezînd cu durere... Şi eu m-am repezit pirin păpurişti, m-am ascuns, cu moartea-n inimă... Ş-au socotit tatarii că m-a sorbit mlaştina cu cal eu tot, — ş-au trimes calului o săgeată care l-a sfîrşit... Iar după aceea eu am rătăcit flămînd şi însetat multă vreme... în ceasul cel greu, cînd şi apele, şi codrii, şi stîncile dorm, cînd nici cîne mu latră, nici cucoş nu cîntă, nici frunza în copac nu se clăteşte... Mă ameţeau miasme otrăvite şi se ridicau în juru-mi duhuri ale singurătăţii... Nu ştii domnia ta, frate, cît preţuieşte un tovarăş la aşa nacaz... Un om să ai, nu un om, o fiinţă maear, un cal 'pe care să-l auzi suflînd, pe care să-l simţi cald lîngă tine, pe care să-l mîngîi, în ochii căruia să te uiţi... E mare şi cumplit mormînt singurătatea... Asta s-o ştii de la Costea Moroeîne... Merseră încă mult, fără să deştepte cu glasurile Iar tăcerile. Apoi într-un tîrziu din pădure ieşind la loc limpede, în lumina lunii scăpată din închisoarea nourilor, văzură desluşit un sat mare, la dreapta. Trecură pe; ,1a marginea satului, prin desiş mărunt de mlajă, şi dădură de o apă îngustă şi limpede, fră-mîntînd argint pe prund şi clocotind cu murmur dulce. — Asta-i apa Rîştei... zise Andrieş Hamură. Cînd caii intrară cu copitele dinainte în unde, glasuri din partea cealaltă, din sălcii, izbucniră : — Cine-i, măi ? Care-i acolo ?... Erau glasuri spăimîntate, răguşite, de oameni care aşteaptă primejdia. — Oameni buni, de-ai noştri ! strigă Hamură. Trecură încet, răscolind în valuri zgomotoase apa. Săteni cu topoare, cu coase, cîţiva cu arcuri, erau 189 tupilaţi dincolo, pe după trunchiuri de răchiţi bă-trîne. Cu cojoacele întoarse pe dos, cu căciulile mari în cap, cu uneltele ogorului schimbate în arme ucigaşe, nu mai semănau oamenii aceştia cu sătenii blajini din îngrămădeala iarmarocului Băii. — De unde veniţi ? şi ce se mai aude prin urmă ? întrebă un glas. — Deocamdată numai semnele se văd... numai focuri pe dealuri... răspunse Costea Morocîne. — Apoi acelea se văd şi de aici... de cum a înserat se văd... — Atunci tot mai este pîn’ ce-or veni... vorbi liniştit Costea... — Da’ că să-i ieie mama dracului! grăi romînul, din umbra răchiţilor. Mare spaimă şi mare nacaz !... Iar s-au pustiit satele... Ş-aici, la mănăstire, e o jă-lanie ş-un amar... Se strîng din toate părţile bejenii... Şi boierime cu slugi a venit... uite, cît păr în cap... Mai stau pe aici... mai vine cîte-o undă de spaimă, şi pornesc mai departe... — Da’ dumneavoastră ce faceţi ? Străjuiţi aici malul... Mai sînt mulţi încolo, de pază ? — Sînt, cum nu ? mai sînt... Aşteptăm şi noi... Apoi, de-acuma, ouim a da Dumnezeu... Mai sînt ş-aici, mai sînt şi-ncolo, cătră Moldova... Poate în zori-de-zi să vie... c-apoi ei vin drept spre mănăstiri, că ştiu ei unde s-adună creştinii... Ehe ! crezi că nu ştiu ei ? — Da’ ştiu, cum nu, bată-i Dumnezeu să-i bată !... mormăi din urmă, cu mînie, Ilie Buzărlan. Andrieş Hamură se alătură ^le Costea : — Să mergem, frate, să mergem... să vedem ce este pe la mănăstire. — Mergem ! zise Morocîne. Dar ori găsim pe cine 190 căutăm, ori nu găsim, cum a da Dumnezeu... eu zic să ne oprim ş-aici, cu sabia noastră, pentru atîţia creştini pe care-i aşteaptă focul şi primejdia... Apoi s*e întoarse spre săteni: Multă lume pe aici este ? la mănăstire şi-n munte?... — Multă, jupîne... tare multă... două văi de ape... cîte sate sînt, toate s-au deşertat... şi ca mîni are să le pîrjolească focul... Sîntem la mare cumpănă... Da’ de-acu, ce-a vrea Dumnezeu... Dacă s-or opri cu noi şi doi oşteni ca domniile voastre, tot mai bine-a fi... — Să facem cum zici domnia ta, frate Costeo... vorbi oftînd-Andrieş... Da’ mai întăi să mergem la mănăstire... Inima-n mine, saraca, numai Cel-de-sus ştie în ce cleşte-i prinsă... în ce scîirbă şi îndoială... V Cu cît cei doi tovarăşi înaintau, cu atît în preajma mănăstirii un vuiet surd creştea, şi cu atît o mişcare înfrigurată tot mai mult bulucea lumea necunoscută spre sfîntul lăcaş. Duşmanul încă nu se arătase, totuşi nimeni nu striga ; glasurile aveau fiorii şuierului. In noapte, spre poarta mănăstirii, îngrămădirea de oameni oprise mişcarea ; şi cum ajungeau la şleah, prietinii dădură peste cară cu poveri. Lîngă boi aşteptau săteni^neclintiţi prin lumina tristă a lunii; cîtiva slujitori cu suliţi cercau să pornească carăle oprite mai nainte în umbră, ş-un boiernaş tînăir venea la pas pe gînduri, cu arcul pus în curmezişul şelei, şi părea a fi privighetorul celor cîteva cară. — Dincotro, frate ? întrebă Costea. 191 — De la Baia, răspunse tînărul. Atît am putut strînge în grabă noi, un neam întreg de oameni... Glasurile slugilor se auzeau înainte: — Faceţi loc, măi! ori porniţi înainte! ce v-aţi oprit aşa, în mijlocul drumului ?... Ş-un glas domol răspundea : — Nu vedeţi că s-a făcut închisoare ? Unde, paca-tele mele, să mă vîr şi eu ?... Iar tînărul cu arcul zvîcni cu un strigăt înăbuşit: — Dă-n el! împunge-1... Cum, unde să se vîre ? Să meargă înainte ! Doar n-avem să ne oprim aicea ! O plîngere scurtă de durere tremură în umbră. Din urmă, figuri spăriate, bărboase, năvăleau : — Măi creştinilor măi! ce v-aţi oprit aicea ? După noi viine cumpăna şi voi staţi pe loc ?... Andrieş şi Morocîne trecură. Un glas greu, c-o oftare, se tînguia, dar omul nu se vedea : — Of! vai de sufletul nostru !... Şi deodată, dinainte, carăle cu poveri începură a scîrţîi fioros. Convoiul întreg porni domol, pe cînd bice pocneau scurt, cu sfială parcă, şi pe cînd glasuri îndemnau. Venea şirag lung de cară ; pe tot drumul, în uirmă, se gîcea mişcare. Prietinii îşi îndemnară caii. Trecură pe i'îngă două butci negre. O barbă mare, albă, se întoarse spre ei, un glas întrebă : — Din urmă nimic nu s-aude? Nu s-au arătat încă ? — Nimic încă ! răspunse Andrieş. Apoi şopti, aple-cîndu-se spre Costea : — Ai auzit cum suspina cineva în butcă ?... — Saracă lume spăimîntată! murmură Costea. Dincolo ofta un biet om nevoiaş, aicea gem oameni 192 care s-au bucurat de bine pe lumea asta. Nici spaima, nici moartea n-alege! Garăle scîrţîiau plîngător, înaintau încet ,pe drum, legănîndu-se, ca sicriud negre, prin pulberea lunii. Şi-nspre poarta mănăstirii Rîşca tot mai mult se ticseau; şi glasuri învălmăşite creşteau: «Nu-i loc înainte! şi călugării se pregătesc să fugă şi ei în munte! Daţi pe alături, treceţi, nu-i loc la mănăstire !...» Şi din urmă, ca răsunete, izbucneau cuvintele : «înainte, înainte! la mănăstire nu-i loc 1... fug şi călugării...» Din fuga calului, cu armele sunînd, un boier repezit dân urmă se opri: — Nu-i loc la mănăstire ?... — Nu, zice că toată lumea să meargă înainte !... răspunse Hamură. Călăreţul se întoarse, dispăru. Dar glasul Iui se auzi îndată îndărăt, dînd porunci, răs-punzînd la glasuri mai depărtate, care înfrebau şi ele dacă este loc. «Este loc ? este loc ? — Nu este loc ! nu ! mergem înainte». Şi oamenii trăgeau boii de funie cu stînga şi cu dreapta îi îndemnau cu biciul; ocoleau încet poarta mănăstirii la care călăreţi alergau, din bolta căreia călăreţi grăbiţi ieşeau. Strigau glasurile : «înainte! înainte!» Garăle, călăreţii, căruţele, butcile se îmbulzeau pe lîngă iezătura unui lac neclintit, pe lîngă zidul mănăstirii; şi cum intrau în marginea pădurii, se mistuiau într-un adînc plin de umbră. Şi din urmă îngrămădeala creştea, tot mai mare. Costea şi Hamură făcură la dreapta şi se strecu-rară cu greu prin larmă, printre chipuri necunoscute de călăreţi. înlăuntrul zidurilor, în jurul bisericii de piatră, între chiliile călugărilor, între arhondadc şi clădirile scunde ale slugilor şi ale robilor, se învălmăşea o mulţime amestecată de ţărani, de tîrgoveţi 13 — M. Sadoveanu — Opere, voi. III 193 şi de boieri tinsri. Descălecară. Un frate fără mustaţă, în haina-i lungă de şiac sur, trecea pe lingă ei; An-drieş îl opri: — Unde-i stareţul ?... —' Sfinţia sa părintele-i la slujbă, răspunse flăcăul. E sobor mare în biserică... se slujeşte... De-acu trebuie să iasă... - —- Să intrăm în biserică, vorbi iute Andrieş. —r Nu, că-i îmbulzală mare; n-a veţi isă puteţi... Flăcăul voia să plece. Hamură îl opri iar: — Stăi, frate, stăi... N-ai putea să-mi spui dacă-i aici boierul Gligorcea din Forăşti ?... — Nu, nu-i aici, trebuie să se fi dus aiurea. — Da’ Talpaş de la Drăguşeni ?... — Nu, nici el... Da-i cunoşti ?... — Nu ştiu, jupîne... să mă iertaţi... A trecut lume multă pe-aici... Boierimea nu s-a oprit... A trecut mai departe... Şi porni în fugă, printre oamenii care furnicau în jur. Hamură se întoarse spre Costea : — Ce facem ? — Ce să facem, frate? Să aşteptăm. Să vedem... Să aşteptăm... gireu e să aşteptăm... Norod mult, îmbulzală, nacaz... Cu cine să putem vorbi liniştit ? Cine are să ne poată spune două vorbe cu legătură ?... Costea nu răspunse. Din biserică porni un val de lume. Ieşind, oamenii se rupeau în două. Doi călugări pătrunseră şi-şi făcură cu grabă loc spre poartă. Apoi, pe cînd biserica se deşerta încet-încet, pe cînd soborul întreg, în lumina tremurată a făcliilor din sfeşnice, ieşea în odăjdii, pe cînd mulţimea făcea loc tălăzuindu-se, împingînd îndărăt şi pe cei do» 194 prietini, clopotele din turnul nalt de la poartă vuiră deodată, întâi cu bătăi irare, apoi într-o plîngere amestecată, care tremura ca un cîntec de jale. Cîn-tînd treceau călugării cu băbrînul stareţ Ioan în frunte, şi cîntarea lor amestecată cu a clopotelor acoperea murmurul îngrămădirii din jur. Clopotele tăcură. Intre capetele descoperite, în tăcerea care se întinse, bătirînul stareţ Ioan ridicase mîna dreaptă. Barba albă începu să-i tremure; în tăcere, începu să vorbească : — Boieri dumneavoastră, oameni buni, de-acuima ce-a vrea Dumnezeu!... Pentru pacatele noastre ale tuturora vine urgia păgînului iară... Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii, să se ridice la munte, la poiana lui Iov... Numai domniile voastre să nu lăsaţi sfînta mănăstire aşa... Să coborîm macar aceste sfinte clopote din turn, ca să nu cadă pe mîna necredincioşilor, să facă gloanţe pentru puşti din ele... Le-om coborî şi le-om lăsa aifund în iazul de la poartă... Şi cînd a da Dumnezeu să ne întoarcem, le-om înălţa iar unde au fost, spre ilauda Domnului 1 Multe au trecut, va trece şi asta !... Din toate' părţile, din urmă, de pe laturi, boieri tineri, ,cu anme, îşi făcură loc, se strîngeau cot la cot, în lumina luminărilor. Vuiet greu de glasuri porni o clipă, apoi se întinse iar linişte. — Dumnezeu să binecuvinteze armele voastre !... zise domol stareţul Ioan şi făcu semnul crucii cu mîna asupra mulţimii. Şi glasurile dintrodată porniră iar, săbiile, lucind ca fulgere, ieşiră afară din teacă ; boieri treceau ;pe dinaintea stareţului şi-i sărutau mîna întinsă. Iar Andrieş Hamură, scuturîndu-se 13* 195 J parcă de durerea care fierbea în el, făcu un pas îna-linte. Un val cald îi izbucnise deodată de la inimă spre tîmple; c-o înfiorare iute se gîndea la lupta care se apropia, cea dintăi luptă a lui cu necredincioşii, pentru părinţii lui, pentru logodnica lui care trecuse înainte, care poate nu era aşa de departe şi care aştepta, acolo unde era, zi de lumină pentru iubirea lor. Se întoarse cătră Costea : — S-aşteptăm şi noi aici cu toţi ceilalţi... Cum a da Dumnezeu ! După aceea mergem mai departe... — Altfel nici nu se poate... zise cu linişte şi zîm-bitor Morocîne. De-aeu nu mă lasă sabia să plec... Se cere afară, se cere iar purtată... Trecură şi ei spre stareţ. După ce-i sărută mîna, Andrieş întrebă : — Tare te rog, părinte... Spune-mi, a trecut taica pe-aici ?... Boierul Gligorcea din Forăşti ?... Şi jupîn Mihail Talpaş de la Drăguşeni... — Au trecut, s-au dus înainte în paza Celui-de-sus... Domnia ta eşti feciorul boierului Gligorcea ?... Să-ţi deie Dumnezeu sănătate şi putere... — Rămîn şi eu aici, ca s-aştept pe necredincioşi... zise, mişcat, Andrieş. Bătrînul îi făcu asupra capului semnul crucii. Şi-n mişcarea întinsă din jurul lăcaşului de piatră, Hamură şi Costea se simţeau purtaţi de valul de boieri tineri, caire curgea spre poartă. — Uite caii, zise repede Morocîne, cupirinzînd braţele lui Andrieş. întăi să încălicăm ; aşa se cuvine... Şi pe urmă vom vedea ce-a mai fi! Gheorghiţă Răducan şi Ilie Buzărlan veneau cu caii. Unul îşi ţinea săneaţa dreaptă, cu stratul rezemat pe ohlîncul şelei; celălalt, liniştit şi încruntat, prin pîlpîirile luminilor, îşi purta toporul în spate, parcă se ducea la o muncă obişnuită. 196 — Buzărlan acesta trebuie să fie om al dracului!... zise zîmbind Costea. — Eah! cum m-a lăsat Dumnezeu, jupîne... răspunse Buzărlan încet, plictisit parcă. înălţat în şa, Costea Moroeîne se uită în juiru-i, apoi îşi ridică glasul puternic, scuturîndu-şi barba uriaşă : — Boieri dumneavoastră! care-a tras paloşul şi care se opreşte aici să-şi cerce puterile cu necredincioşii, se cuvine să se strîngă la sfat. Făiră asta n-a.m făcut nimic... Glasurile se domoliră. Pe cai, boierii se apropiau. Unii întrebau: — Care-a vorbit? Cine-i ?... Şi s-auzeau şi răspunsurile: — Nu ştiu, nu-1 cunosc:.. Cel cu barba mare... , — Da ! cel cu barba mare ! urlă Moroeîne, ridicînd în sus mîna dreaptă. Şi-l eliiamă Costea Moroeîne, şi vine de la războiul lui Ion-Vodă, să ştiţi dumneavoastră... Şi-şi trase sabia încovoiată. Uite, sabia asta, de la necredincioşi o am ! şi cît mi-i barba de mare, da’ nu-s fire într-însa cîţi ipăgîni am trimes eu pe ceea lume !... Schimburi pripite de vorbe se iscau în îmbulzeală. Andrieş Hamură se simţea înălţat în sus ca de o putere nevăzută. Un fior i se strecură prin spate. — Da ! domniile voastre nu-1 cunoaşteţi, dar eu îl cunosc. Eu sînt Andrieş al lui Gligorcea Hamură din Forăşti... Şi eu îl cunosc pe Costea ! A umblat prin toată lumea şi cinci limbi vorbeşte ca apa !... Boierii se îmbulzeau în jur. Unii cu zale şi cu coifuri de oţel, alţii în haină uşoară, cu gugiuman de pielicică în cap, cu săbii şi cu arcuri, jucînd pe cai frumoşi cu tacîmurile lucind în bătaia lunii albe. Şi 197 Costea intră în vorbă cu unul şi cu altul, cu glas limpede, tremurîndu-şi barba, pe cînd Hamură, cu sînge tînăir fierbînd, nu-şi mai afla astîmpărul. Şi biserica de piatră se ridica în noapte, în cer limpede, cu crucea din vîrf sclipind ; prin chilii, prin cerdacul arhondaricului, se purtau ca în izbiri de vîrit oameni şi călugări, şi spre clopotniţă săteni mulţi veneau, cu scări, cu funii, cu odgoane, cu topoare. Iar pe dinaintea porţii carăle treceau tot mai rar, şi oamenii îşi îndemnau boii cu glasuri în care se simţea truda. Lucruri sărace stăteau grămădite unele peste altele, şi printre ele femei şi copii ca zvîrliţi de o vîntoasă. înaintea porţii mănăstirii, de cealaltă parte a drumului, se întindea iazul străpuns de lună, pe jumătate luminat, oglindă lucie, pe jumătate întunecat de umbra pădurii care pornea chiar de pe malul lui. Pădurea tăcea neclintită, înainte, neagră ca de păcură, spre valea Moişei şi mai departe, spre Muntele Pleşu. Şi de partea cealaltă, cîmpia sub lună pînă la Moldova. Satul Bogdăneştilor părea o adunătură de rao-şiroaie negre, şi departe, departe, pe dealuri necunoscute, focuri de primejdie ardeau ca stele palide, în scăderi şi creşteri. Mănăstirea vuia de murmur ; strigăte şi îndemnuri tresăreau din cînd în cînd ; în faţa porţii boierii se cunoşteau, se cercetau din vorbă şi căutau să se înţeleagă cum vor face faţă năvălirii. Printre ei tresărea uneori luciul bărbii lui Costea Morocîne. Andrieş Hamură sălta din vreme în vreme cu vorbe aprinse, apoi irămînea ascultînd, furat de amintiri şi de dor. Iar căruţe tot treceau, arare, în munte. Prin noaptea fumurie, prin care se vedeau toate nelămurit, trecu un creştin tirăgînd boii de funie, cu capu-n 198 piept, cu grumazul apăsat ca de o greutate mare. In car, o femeie gemea neîntrerupt şi în răstimpuri se zvîrcolea eu ţipete de groază; doi copii grămădiţi lîngă dînsa scînceau şi se uitau ţintă spre maica, lor, cu ochii în lacrimi. Un glas întrebă: — Da’ ce-i, măi romîne ? Ce are femeia ? — Apoi dă, 'boieri dumneavoastră, să fie cu iertăciune... Se trudeşte să facă, şi nu poate... Iaca aşa se chinuieşte de dimineaţă... Şi mi-i milă de se rupe inima-n mine... Da’ ce-i pot eu face ?... Şi săteanul a mărit, cu gemetele femeii, cu copiii înspăimîntaţi, trecu peste iezătură, în umbra pădurii, înspre necunoscutul năcaz al clipelor viitoare. Şi din pădure, înspre cîmpie trecînd, răsări un om cu părul vîlvoi, cu un ţăpoi în mînă, c-o dungă de întuneric sub frunte, prăvălindu-se înainte din timp în timp într-o undă de fugă. — încotro fugi aşa, omule ? — iD’apoi ce să fac ? Mi-a rămas nevasta cu copiii în urmă... că pe mine m-a luat cu căruţa să duc poveri boiereşti... Mă întorc şi eu să-i caut... Dumnezeu ştie de i-oi găsi... — Au să deie păgînii peste tine, măi omule !... Romînul mu răspunse. Se prăvăli înainte, cu ţăpoiul pe umăir, cu amarul lui, înspre soarta-i necunoscută. Şi Andrieş Hamură, cucerit de gînduirile lui de durere, cum privea la mişcările acestea dmainte-I, cum asculta fără să wea glasurile, îşi simţea inima pătrunsă de grea întristare ; ş-o mînie de furtună i se ridică din întreaga fiinţă împotrivită acelor care pîtr-joleau o ţară întreagă, înspăimîntau atîta omenire fără vină, şi-i spulberau aşa, ca-ntr-o izbire de vînt, 199 toată nădejdea lui din zilele din urmă, toată fericirea pe care o visase doi ani încheiaţi, săptămînă cu săp-tămînă, zi cu zi, ceas cu ceas. Inima i se zbătu deodată în piept. Glasurile din jurul lui conteniră ca prin farmec. Departe, în miazăzi, pe pustiul cer albastru spălăcit, creştea o rumeneală de pîrjol. — Glasul lui Costea Moroeîne rosti lin: — De-acuma am isprăvit sfatul... S-a arătat şi semnul lor, — şi cine virea să mai steie de vorbă acuma să steie sănătos... Păgînii vestea lor cu semnul focului o dau ; şi de-acolo ca vîntul vin într-acoace... Mult nu mai avem... Acestea de la mine să le ştiţi, că eu ziJiele mele în hărţuiri cu dînşii mi le-am petrecut... Nimeni nu răspunse, cu toţii priveau spre rume-neala sîngeroasă, care creştea, creştea, întinzîndu-se ameninţătoare, lămurind zarea, deschizînd de la miazăzi un drum de lumină. Cu toţii îşi pregăteau arcurile, oţele de săneţe luceau ici şi colo, săbii multe seînteiară ca o apă tălăzuită. Şi Andirieş Hamură, mînat de furtuna dinlăuntru a sufletului său, îşi împinse calul spre drum. O căruţă, cea din urmă, venea în fugă, trasă de doi cai mărunţi. In dreptul porţii se opri. Un flăcău cu coasa-n mînă sări din ea, pe cînd un glas de femeie îl chema cu gîlgîiri de lacrimi: — Nu te-ntoarce, dragul mamei... hai cu noi !... Ş-un 'trup sprinten de fată răsări deodată lîngă trupu-ncovoiat al bătrînei, cu un glas dulce de durere : — Nu te duce, Tudoruţ, c-au să te taie spurcaţii... Şi fata şi bătrîna se lămureau aplecate peste dra- ghinile căruţei, în lucirea de spaimă a pojarului crescut. 200 Flăcăul nu răspunse, se întoarse încet spre miazăzi şi porni spre păduire. Andrieş Hamură ajunse din urmă pe flăcău: — Fata din căruţă ţi-i soră ori logodnică ? întrebă el cu glas înduioşat. Tudoruţ se opri, îşi 'întoarse spre boier faţa palidă, pe care mustăcioara neagră părea trasă cu cărbunele: ■— Mi-i logodnică... zise el încet. Şi iporni iair, cu fulgerul coasei deasupra capului. Iar Andrieş Hamură se simţea tot mai ameţit de tulburarea furtunii lăuntrice, se scutură ca şi cum voia să alunge înfăţişarea dragă a Lilianei, care-i plutea ca-n aburi urmă-rindu-1; ridică sabia, izbi cu pintenii în murg şi se zvlrli spre Costea. — De ce te uiţi aşa la mine, frate Costeo ? — Oh, tinereţă, tinereţă ! grăi înăbuşit Morocîne. Mult îmi pare rău că s-au dus tinereţele şi dragostile mele! Tu ai, frăţîne, pentru cine trage sabia, tu ai înaintea ta o nădejde... Dar eu n-am nimic pe lume... Giasu-i era cald şi învăluit, umbrit parcă de păreri de rău. Roata de boieri tineri porni dintrodată furtunoasa spire cîmpie, pe cînd în mănăstire mulţimea de oameni rămaşi se grămădea sub clopotniţă. Sus, la clopote, era grabă şi năcaz. Topoarele bă-teau în legăturile de lemn şi arama slobozea o adiere jalnică 'de sunete. Glasurile îndemnau, mîni grăbite pregăteau şi legau funiile. Iair jos călugării ajutaţi de oameni scoteau sipetele cu odăjdii vechi, sfeşnicele de argint şi odoarele scumpe; cîrduri de săteni, întovărăşiţi de umbrele monahilor, ieşeau pe poartă du-cînd sarcinile la adăpost, în munte. Şi pe cînd vî!- ■201 voairea din depărtare creştea, adăogită cu focuri apropiate, care zvîrleau în văzduh arcuri de sclntei şi izbucneau în rotogoale răsfiirîndu-se spre pămînt, clopotele desprinse din legăturile lor coborau domol, atîiraate de odgoane, în lungul păireţilor de piatră. Oameni cu braţele întinse, pregătiţi cu pari şi cu nă-sălii, aşteptau jos. în larmă de glasuri le primiră; şi le aşezară ca pe nişte morţi iubiţi pe năsălii. Bătrînul stareţ Ioan mergea înainte şi oamenii, tăcuţi acuma, purtau dăruirile acestea ale binecredincioşilor domni die odinioară. Pe pluta de stîlpi de brad, în grabă legată, le încărcară; sătenii mai nalţi şi mai vîn-joşi îşi lepădară iute îmbrăcămintea, şi purtară pluta înainte spire mijlocul iazului. La adînc desfăcură legăturile de gînj, şi arămile amestecate cu argint, care vestiseră /primejdia, zguduiră luciul apelor, se scufundară în bulbuci clocotitori ca-ntir-un mormînt; şi pluta fu trasă la mal, de frînghii, în tăcerea celor adunaţi şi celor întristaţi. Ioan bătrînul se întoarse şi mai privi o dată lung spre mănăstirea cu luminile stînse, cu porţile şi cu uşile încuiate. Ca de un tovarăş drag se despărţea : — In tine am căutat liniştea sufletului... — păreau a zice lungile priviri ale monahului — ş-acuma îmi pornesc bietul trup în pribegie în stîncile muntelui. Intorcîndu-se, bătrînul pomi cu rămăşiţa soborului după el, cu ochii în lacrimi, spre întunericul din valea Moişei, pe cînd în urmă rămînea cernită ctitoria înfrumuseţată şi înzestrată a lui Bogdian-Vodă şi a lui Raireş-Vodă, feciorii cuviosului Vodă-Ştefan cel bun şi cel bătrîn. 202 VI Frumosul cuib de odihnă al mănăstirii Rîşca avea o singură deschidere largă : spre cîmpia Moldovei, încolo păduri de brad o împresurau ide pretutindeni cu întunecoasă şi veşnică verdeaţă. Drumeagurile înguste care duceau pe Valea Moişei şi cărările care treceau muntele la mănăstirile nemţene erau numai de localnici şi de călugări cunoscute. Prin alte părţi decît prin cîmpie, pe dirumul obişnuit, nu putea fi lovită aşezarea ; deci spre apa Rîştei şi spre Moldova, prin luncile de sălcii, se grămădeau şi aşteptau puţinii luptători. Boierii tineri, cu cai focoşi şi cu săbii neliniştite, nu numai de semeţie aţineau calea păgînilor : mulţi aveau soţii pe drumul plaiurilor înalte, la adăpost, mulţi aveau logodnice, — şi-n sfatul Iar zgomotos şi fără şir de la poarta mănăstirii numai atîta se înţelesese, că nici c-un preţ tatarii nu trebuiau isă suie prin pădure, la poiana pustnicului Iov. Acolo erau adunaţi mulţi bătrîni, şi femei, şi copii ; acolo se ridicase pe braţe averile mănăstirii. Mulţi strigau cu foc : «Peste noi să treacă ! peste trupurile noastre !...» Şi acum călărind la luminiş, prin noaptea cu lună, zvîrleau ca o ameninţare strigătul acesta, vînturînd săbiile pe deasupra capetelor. — Ba să-mi fie cu iertăciune, boieri’ dumneavoastră ! zicea Costea Morocîne, zîmbind. Dac-or trece peste noi, atuncea n-am făcut nimic ; au să treacă şi au să-şi facă mendrele... Dar se chiamă că trebuie să-i facem să nu treacă peste noi... Cei din jurul lui începură a rîde. — Aşa-i ! grăi Dumitraşcu Şoldan de la Todireşti, 203 să na freacă ! Şi n-au să treacă, jupîne Coste: avem arcuiri şi suliţi, şi săbii, şi n-au să treacă. — Ne mai trebuie, mai trebuie ceva ! zise Costea. — Oare ce ne-o mai trebui ? întrebă Şoldan, cău-tînd să-şi răsucească puţina mustaţă «de sub nasul ascuţit. — Paire-se că un dram de înţelepciune ! Andrieş Hamură se uită mîndru în jur, ca şi cum el rostise asemenea vorbă ; iar Şoldan se alătură vesel de calul lui Moroeîne : — Cum văd eu, jupîne, domnia ta ştii multe... Dac-a da Dumnezeu şi ne-om mai vedea după întîm-plarea care vine, apoi tare aş vrea să cinstim uos amîndoi un pahar dulce... — Ce cirezi domnia ta ! zise Hamură dînd din cap, şapte limbi străine vorbeşte, ş-a fost în Ţarigrad, şi la Mosc... Pe Unde n-a fost!... — Cine? cine? ziceau cei din urmă grăbind caii şi cei dinainte lăsîndu-i domol. Dumitraşcu Şoldan făcu semn cu capul spre Moroeîne. ■ — Da! să vă spun eu! zicea cu mîndrie Hamură. A fost şi rob la tatari în Crîm... Şi numai el le-a venit de hac... Şi să vedeţi cum a scăpat!... Să vă spuie el!... Costea Moroeîne, c-b mînă în şold, cu barba mare puţin înălţată, mergea semeţ înainte şi părea gîn-ditor; parcă nici nu ştia că-n urma lui se vorbeşte; nici măcar n-auzea. — Vra să zică, îi om purtat prin lume! întrebau cu glas scăzut boierii, grămădindu-se. — Ce ? zicea înflăcărat Hamură. Noi nimic nu ştim. Noi sîntem de ieri, de-alaltăieri... Cînd a începe Cos-tea să-ţi spuie, uite, stai aşa, cu gura căscată !... 204 — Ce spui, frate ! — Da ! Acu eu, nu că mă laud, ştiţi cu toţii că am fost la Liov, la învăţătură, ş-am stat doi ani acolo, — dar ce are a face ? iNici pe-a suta parte nu ştiu cît ştie el!... — Auzi dumneata! Şi vine de la război dim Ţara-de-Jos ! Ş-a avut de-a face cu tatarii?... Atuncea se pricepe el să le găsească ac de cojoc ! Pe cînd Andrieş tot mai înfocat ridica în slava cerului ipe prietinul lui, eîţiva din boieri trecură înainte şi împresurară pe Moiroeîne. Era între ei Şer-ban Vadră, cu zalele bătrînului Vadră hatmainul, şi cu sabia grea şi dreaptă de modă leş'ască ; era Toma Voi-culeţ, nalt şi sprinten, fără mustăţi încă, dar tăcut şi încruntat ca un mare căpitan, bun trăgaci cu arcul după cum se lăuda el; era şi Nistor Munteanu, bun-duc scuirt, lat în spete şi cu capul rotund, cumplit la mînuirea săbiei după cît se zicea, şi care simţise în cîteva rînduri mirosul sîngelui ; erau mulţi băieţi de ■neam care încă nu văzuseră pe tatari în faţă, şi care acum roiau în jurul lui Morocîne, ca în jurul unuia care văzuse lumea, care suferise multe, şi oare, pe lîngă înfăţişare straşnică, avea o barbă mai mare decît bărbile şi mustăţile tuturora la un loc. In urmă şi pe laturi veneau slujitorii călări, cu su-liţi, cu săneţe, cu «săbii; şi clin fiecare tufiş al luncilor răsăreau săteni de rînd şi răzăşi, fiecare înarmat cu ce dăduse Dumnezeu şi cu ce putuse. Unii din răzăşi aveau cai buni, mărunţi, moldoveneşti, şi se înăl-ţaseră în săi cu suliţă sau cu pală încovoiată, eu moştenire strămoşească. Erau şi puţini arcaşi pe jos. Mulţi aveau topoare cu coadă scurtă, şi paveze uşoare de lemn de tei pentru apărarea capului de săbii; cei mai mulţi ieşiseră cu coasa în spinare, cum se obiş- 205 nuia din vechime, coasă ascuţită ca briciul, care retează capetele călăreţilor şi picioarele cailor ca-ntr-o fulgerare. Şi erau îmbrăcaţi urnii cu mintean de pă-nură umplut cu bumbac şi cusut des, cruciş şi curmeziş, de nu răzbătea prin el nici săgeata, nici sabia; alţii igroşi, fioroşi, întunecaţi, cu cojoacele pe dos. Opincile cu care călcau uşor şi fără zgomot erau de * coajă de copac, ori de piele de porc, cu părul în afară. Cei mai mulţi, acei care nu ieşeau acu pentru întăia bară în calea păgînilor, aveau în cap, sub cuşmă, uin ■fund' uşor de lemn de tei, — pentru păliturile fierului. Din funduri de sate ascunse în văgăuni la poalele munţilor, din bordeiele lor sărace, ieşiseră toţi luptătorii aceştia la strigătul de durere al buciumelor. Chemarea aceasta din necunoscut, veche şi tristă, pe care copilăria lor o auzise, alungase muierile şi copiii în codri, şi scosese pe muncitorii umiliţi ai pămîntului spre vijelia primejdiei. Aşa făcuseră, aşa luptaseră, aşa muriseră părinţii dor; aşa cum da Dumnezeu, erau gata să lupte şi ei, cu durere, cu mînie, eu disperare, pentru bucăţica lor de pămînt, pentru bordeiul lor, aşa erau gata să moară fără să geamă, îngrăşînd cu sînge pămîntul urmaşilor. Nu rîdeau, nu vorbeau zadarnic; se strînseseră, se înţeleseseră; se adunau acuma în preajma călăreţilor, şi aşteptau vremea să pornească, să dea cu nădejde ; priveau zarea înflăcărată fără bătaie de inimă, şi cu amărăciune se gîn-deau că aşa va arde căsuţa, şi satul lor, şi biserica săracă, şi holda nestrînsă, şi tot ce au agonisit în zilele grele, crunt muncind în sudoarea frunţii. Cum se opreau la marginea pădurii, în desişuri de sălcii, ,în faţa prundurilor Moldovei, începu şi-n munţi ,să adie buciumul, vestind plaiurilor depărtate durerea cîmpiilor. Tînguitoare şi tristă venea prin 206 liniştea nopţii melodia trăgănată ; tufişurile pline de luptători stăteau nemişcate; Moildova scînteia în tre-murul umbrelor creţe, argintată de luna care mergea acum spre asfinţit; un cucoş cîntă de trei ori departe, îm mănăstirea pustie, o altă trîmbiţă slabă îi răspunse în satul părăsit al Bogdăneştilor, rămas la dre'apta, în urmă ; şi vîlvoarea din miazăzi crescu deodată într-o risipă de scîntei care ningeau pe jumătate 'de cer. Costea Morocîne, călare, trecea încet în lungul tufişurilor şi vorbea cu glas potolit. Sătenii scoteau din tufe căciulile buhoase şi feţele întunecate şi ascultau fără nici un cuvînt. — Prin altă parte, zicea Costea, ,n-au pe unde veni, cînii! Cei prinşi şi chinuiţi le-au spus care-i drumul, şi greş n-au să deie. întăi avem să lovim noi, călăreţii. După aceea, cînd i-om împrăştia pe prund şi-n tufe, ridicaţi-vă cei cu arcurile, cu topoarele şi cu coasele... — Boierul acesta bărbos bine grăieşte, zise încet, în întunericul tufişului, flăcăul Tudoruţ. întăi ei, pe urmă noi... — Apoi altfel nici mu se poate, vorbi lîngă el un om cu faţa blîndă, cu mustaţa groasă, mai mult căruntă. Am mai avut noi valuri de-acestea... Păgî-mu-i şiret de nu se mai află. Trebuie să ştii cum să-l iei... — Doamne, bădiţă Ilie, zise încet Tudoruţ, tare mi-i inima îndoită... Mămuca şi cu Safta au rămas singure... Şi dacă nu mă mai întorc eu, ce fac ele pe lumea asta ?... — Ei, măi băiete, cînd i-i dat omului să scape, scapă din toate... Parcă dacă-i foc şi moarte acuma în ţară, ce putem face ? Aşa a vrut Dumnezeu, ş-am avut ciumă, ş-am avut foamete; — acuma vin lifte 207 pagîne... Eu mă gîndesc : dac-oi scăpa, bine; dacă mu, tot mi-am ifăcut vacul... Dar de tine poate-a avea Dumnezeu grijă şi te-a cruţa... Flăcăul oftă, şi amîndoi tăcură. Iar Costea se strecură spre boierii descălecaţi între sălcii. Descăleca şi el, îşi mîngîie calul pe coamă, pe ochi, şi-i cercă chingile. Trase sabia cu mănunchiul bătut în mărgăritare, şi, în lumina slabă, îi privi apa lucie a penei şi firul fin al ascuţişului. — Asta-i spovedania noastră 1 zise el încet cătră Amdrieş Hamură. Tînărul îl privea neclintit cu ochii lui focoşi şi negri, apoi vorbi cu greutate : — Frate Costeo, de-abia aştept să începem... Tremură inima-n mine de nerăbdare. — Da, cred, răspunse Morocîne, cred, frate... Domniei tale ţi-i grabă să isprăveşti ca să porneşti unde te chiamă inima... Sînt şi mulţi alţii aici care abia aşteaptă... Aştept şi eu, dragă, dar cu mîbnire şi cu amar... Eu în viaţa mea prin multe ploi de sînge am trecut, ş-am văzut irînjetuil multor oameni care şe zbă-teau în durerile din urmă, ş-am auzit glasul suferin-ţii multora... Şi mă gîndesc eu că poate mai bine era şă mă fi făcut un monah liniştit, cu cugetul curat, cu inima la Domnul... Aş fi învăţat multe şi aş fi ştiut mai multe... Aşa, am avut parte numai de nacaz şi de zbucium— şi totdeauna m-am gîndit cu jale la atîţia oameni care mor înainte de vreme zadarnic... Totdeauna mi-a fost groază de vărsare de sînge... — Şi asta-i încă urna, Costeo frate... Voirbe de acestea încă n-am auzit de la un oştean... — Ei uite, auzi acuma... şi încă multe mai ai de auzit şi de învăţat... Şi poatei mor eu acuma — şi de la altul vorbe de-acestea m-ai să mai auzi... Eu viaţa 208 mi-am trăit-o... Am trăit o zi, două, — şi v-am lăsat lumea vouă... Şi-n puţina vreme cît am trăit, eu, frate, n-ara avut bucurii... Eu de dreptate nu m-am bucurat, cum nu se bucură niciodată cel care ipe drept vrea s-o dobîndească... Ş-am zis o vreme: cînd lupţi pentru pricină dreaptă, ai nădejde, intră la divanul celor mari: se poate întîmpla să greşască judecătorii şi să cîştigi... Dar apoi am văzut că greşale de-acestea nu prea se fac pe lume; şi pentru aceasta am rămas eu sarac toată viaţa. Şi nici de dragoste eu nu m-am bucurat. De două femei am avut parte; pe una mi-a luat-o un prietin ; iar cealailtă avea limba prea mlădioasă şi se temea grozav de moarte fiindcă în mor-mînt ştia că va tăcea veşnic... Cum de mormînt eu nu mă tem, nu ne-am adunat multă vreme la un loc ! — Ş-aşa, dacă nici averi n-am avut, nici dragoste, — cu ce am rămas eu ? De ce am trecut prin lume ? şi de aceea cu scîrbă mă gîndesc acuma la ceasul ce vine; căci poate să mor şi încă n-am aflat de ce-am trecut eu prin lume... Ci totuşi poate n-oi muri şi voi afla... Moroeîne se opri o clipă, apoi începu a rîde : — Ştii dumneata, frate, de ce înşir eu atîtea palavre cîteodată ? Dacă n-ai ştiut-o, s-o ştii : vremea numai cu vorba se-nşală 1 Tăcură un timp. In luncă era linişte; luna se lăsa spre asfinţit şi umbrele sălciilor se lungeau spre Moldova. Părea din ce în ce mai tristă luna, în singurătatea cerului. Intr-un timp, zise încet Hamură: — Frate, unde-o fi oare Liliana ?... Costea nu răspunse, şi tăcerea neclintită iar se întinse. Aşa trecu un timp; luna tristă tot mai mult se lăsa spre codrii negri ai munţilor şi adierea melan- 14 209 collică a depărtărilor contenise; cîmd, deodată, tropot iute de copite tresări în noapte, din cîrnpie. Intăi se auzi nelămurit, ca un freamăt al unei grindine, apoi tot mai desluşit. Prin tufişurile de sălcii trecu o unduire de val. Andrieş Hamură îşi simţi inima bătînd (grăbit, în-fiarbîntată. Cum treceau clipele nu-şi mai dădea socoteală. Ochii aţintiţi spre apa licăritoare a Moldovei vedeau nedesluşite şiraguri de fantasme cenuşii care piereau pe dată ce i se năzăreau ; şi deodată, parcă cineva l-ar fi atins pe umăr, tresări: un călăreţ, unul singur, se oprise pe malul Moldovei, dincolo; sta neclintit în pînza de painjen a luminii pe moarte, plecat puţin înainte, cu suliţa înălţată în văzduh ca o linie neagră, subţire. Şi ca îintr-un farmec, ropotul crescu, şi, ca aduse de un vînt nesimţit, alte umbre răsăriră la malul apei. Andrieş Hamură le inumăra : şi deodată le pierdu şirul. Mai multe, tot mai multe se strîngeau. Şi în apă deodată tremurară lucirile faclelor. — Focul acesta e pentru mănăstire... gîndea Hamură, pe cînd încet, cu luare-aminte, umbrele tăcute intrau în apă. Caii călcară lin la mal, — după aceea apa păru că vine mare, prinse a vui ca purtată de vînt, răscolită, învăluită de copite. Şiragul de călăreţi creştea, înainta. In fund, pe celălalt mal, oştenii păgîni păreau mici, cei care se apropiau de cestălalt mal tot mai mari şi mai înalţi păreau, cu armele lucind, cu cuşmele late de dihănii buhoase în cap. Un rînd de cai bătu prundişul cu copitele. Atunci, în clipa aceasta, un glas grozav, glasul lui Moroeîne, izbucni în noaptea pustie, prelungă chemare de război: 210 — Pe dînşii, fraţilor ! Andrieş Hamură, ca izbit de cev.a, sări în şaua murgului; toată roata boierilor tresări călare din desişul sălciilor, învăluind mlaja tînără, spre prund. Morocîne se repezise vijelios înainte, .pe cînd călăreţii păgîni .se frămîntau grabnic: cei de la mal-căutată să intire iar în apă şi nu iputeau din pricina celor care veneau într-acoace; cei din urmă, cu urlete prelungi începură a îndemna pe cei dinainte. In deslăn-ţuirea aspră de glasuri, !în neorînduiala dintru început a călăreţilor tatari, boierii se repeziră cu caii lor odih* niţi. Scurt sunară paloşele şi cele dintăi răcnete de moarte. Ceata avîntată intrase, spintecase cele dintăi şiraguri de ipăgîni, dar cei din urmă îşi îndemnau pirin apă cu urlete fugarii, coteau pe laturi şi ameninţau să cadă din două părţi, în coasta puţinilor boieri. — Daţi greu ! urlă Morocîne, îinvîrtindu-şi pe deasupra capului sabia încovoiată. Un călăreţ ameninţător venea spre el: scurt îl ajunse cu vîrlful săbiei între ochi şi-l răsturnă pe spate; întorcîndu-şi calul în loc, pocni pe al doilea repezind înapoi fierul luciu, apoi se aruncă în goană înainte, pe cînd boierii se răsfirau spre sălcii. Călăreţii păgîni ieşiţi la mal porneau goana, se împrăştiau după fugari; grămăjoare răsleţe alergau cu suliţile aplecate, cu săbiile înălţate. Dar un răcnet greu din sute de piepturi, un răcnet de mînie şi de disperare porni, crescu, lacoperind urletele lor ; scurt conteni apoi, şi ţăranii cu cojoacele pe dos, cu căciulile buboase, cu miintenele de pănură, cu topoarele, cu arcurile şi cu coasele lor zvîcniră din întunericul desişului. Intr-un avînt repede ieşiră în calea călăreţilor 14* 211 păgîni, se opriră, se înţepeniră'parcă în picioare, luară vânt, se opintiră ; cu icniri izbiră topoarele, gemînd făcură vînt coaselor; cai şi călăreţi căzură; alţii cu răanet străin de război se năpustiră; dar cojoacele mari păreau crescute din pămînt, nu cădeau la o izbitură de sabie, nici la două ; ochi fioroşi îi priveau, îi cereau aproape şi topoarele se înălţau, şi coasele, ca o apă cu luciri fioroase, dădeau izbiri şuierătoare; nimic nu putea parcă opri mînia oamenilor acelora care veneau pe jos înaintea morţii, tăcuţi, mînioşi, primind cu nepăsare şi dîind lovitura morţii ca din mînia sufletului lor amărît. Prin cele din urmă luciri ale lunii în asfinţit, boierii întorşi din risipire izbiră iar de pretutindeni pe păgîni; sătenii se traseră în tufişuri; dispărură şi boierii, — şi începu o luiptă crîncenă şi mută de urmăriri între puţini, o luptă în care cel căzut primea toate loviturile, cu cruzime, pînă ce gura nu mai avea gemăt şi ochii nu mai aveau sclipiri. Pilcul de păgîni era mare; erau sute de călăreţi repezi ai pustiului. Unul cîte unul cădeau sătenii, şi pas cu pas se trăgeau dosiţi de tufărişuri, spre mănăstire. Facle alergau prin cîmpie, şi cum luna asfinţea, vatra unui nou răsărit de lună părură cele dintăi case aprinse ale Bogdăneştilor. Uşoare la pîrjol, acoperişurile de stuf dintrodată izbucneau în lungi pălălăi spre cer. Cîmpia, tufişurile se rumeniră, şi călăreţii tatari cercetau repezi în toate părţile, plecaţi pe oblînc, pe urma boierilor şi a ţăranilor. Dar cînd ajunseră la apa Rîştei, din nou se izbiră de şiruri neînduplecate de oameni care-şi pregăteau uneltele morţii scuipînd în palme. Intr-o nouă învălmăşeală, doi călăreţi păgîni tăiară rîndul şi săriră pe 212 -trialul apei. Tudoruţ flăcăul, nalt şi drept, mai galben în lucirile pojarului, îşi făcu loc cu coatele spre ei: —• Staţi, staţi, să-i judec eu... tot au pus foc şi la casa noastră... Cumpănindu-se, în două fulgerări iuţi, reteza gîtul celor doi tatari, cu coasa. Capetele se rosiogoliră sîngerate, cu ochii holbaţi, pe mal; caii sipăimîntaţi răzbiră prin apă cu trupurile prăvălite din şa, atîr-nate de scări. Şi oamenii iar căutau dosuri prielnice:; dar flăcăul sta neînduplecat, cu coasa lui, şi ochii îi luceau ciudat, pe cînd sufla greu, cu gura deschisă puţin. Sosi un călăreţ şi căzu ; sosiră doi cu suliţile întinse, sosi şi al treilea, şi al patrulea, — şi Tudoruţ gemu greu şi se întinse la pămînt, pe malul Rîştei, şi coasa căzută cunună la cap lucea ca un crai-nou în vîlvoarea tot mai întinsă şi tot mai înaltă, pe pînza roşie a căreia se ţeseau, ca paseri prădalnice în zbor, năvălitorii. Dar Tudoruţ nu-şi dăduse suflarea din urmă. Gî-fîia greu şi în ochii lucîoşi i se răsfrîngea pojarul satului. Mai trăia cîteva clipe ca să se mai gîndească la Safta, şi la maica rămasă singură în lumea asta ; mai trăia ca să mai vadă hărţuiala îndîrjită de-acolo, dan preajma mănăstirii. Gîfîind, flăcăul vedeâ pe Costea Morocîne sosind vîrtej, cu călăreţii după el. Erau cu el toţi răzăşii cu căciuli nalte de piele de miel, şi Andrieş Hamură cu ochii lucitori ca două nestemate, şi Şerban Vadră cu sabia lui mare, cu za-lele-i aurii şi cu coiîu-i ca o Jună' albă ; era Nistor Munteanu grămădit în şa, învârtind ca un fulger pala; şi Toma Voiculeţ, cu arcul într-o mînă şi cu sabia în alta ; şi de prin tufe ieşeau iar, parcă nu mai aveau moarte, încruntaţii şi umiliţii pămînteni, cu topoarele şi cu coasele. Tudoruţ vedea ca prin sită 213 pe Costea Moroeîne, înălţat în şa, învârtind o barbă ca 'o mătură şi o sabie care părea înmulţită, purtată de braţ cu vine de criţă, îi vedea pe toţi izbind, vedea pe mulţi căzînd ; în ochii lui pe moarte se răs-frîngea toată lupta asta a durerii şi a disperării; în urechile lui răsunau zăogănirile larmglor, şi pocnetele rare ale săneţelor. Şi dintrodată, cum se apropia sfîr-şitul, cum i se scurgea lin singele odată cu viaţa, Tudoruţ văzu nedesluşit, simţi mai curînd, lîngă el, într-o roată de păgîni ca din pămînt izvorîţi, simţi b arătare ca diin alte lumi, un om urît, mustăcios, cu ispriîncene groase ca lipitorile, cu obrazul cioplit ca din toporul uriaş cu coada ilungă, pe care-1 purta cu mînile-i noduroase. Ii auzi mormăirea de mînie, şi dintrodată cunoscu pe Ilie Buzărlan de la Forăşti; îl Vă-zu încordîndu-se, îl auzi icnind, auzi desluşit izbirile toporului, apoi văzu pe Buzărlan rînjind cumplit, cu buzele răsfrînte, cu obrazul încreţit, în rume-neala puternică ce lumina ca ziua. Apoi îl auzi Iar gemînd cu mînie, îl văzu iar seuipînd răsunător în-tăi în pa'lma dreaptă, apoi în cea stîngă, pornind înainte piciorul drept şi îmălţînd în stînga toporul uriaş; şi rîsul tăcut şi grozav se arătă din nou în mustaţa stufoasă tuşinată drept deasupra buzelor. Auzi după aceea un glas blînd care al lui Buzărlan era, dar părea aii altuia : «Aista-i Tudoruţ din Bog-dăneşti...» Şi flăcăul muri cu un răsuflet de uşurare, pe cînd mîni aspre şi păroase îi închideau pleoapele şi făceau asupra capului semnul sfintei cruci. Iar satul ardea, şi în noapte tremura lumina învăluită cu fumul; la marginea codrului de brad tresă-riră în flăcări subţiri şi clădirile din jurul mănăstirii; dar pilcurile spîrcuite ale necredincioşilor alergau înapoi ; şi ca din pămînt, din fiecare tufă, răsărea 214 cojocul sălbatic şi minteainul, toporul, arcul şi coasa; neosteniţi şi neîmblînziţi, cu durere şi cu amar, cu mînie şi cu disperare, dădeau moartea şi mureau ţăranii pe brazda vechiului lor pămînt. VH După scufundarea clopotelor, mulţimea se grămădise în fugă spăimîntată în munte, prin rîpa Dracului, la poiana pustnicului Iov. înaintau cu greu cei din urmă oameni şi cele din urmă cară, pe valea îngustă a pîrăului Moişa ; căruţele cu boii rămîneau în ocolul mănăstiresc, dosit ca o tainiţă dincolo de pîrău, în codru; oamenii luau în braţe pe copiii cei mai mărunţi, şi încet, printre desişuri, pe sub bolta scundă a brădetului, începeau urcuşul. Din vreme în vreme lumina lunii scăpăta puternică într-o revărsare bogată, şi în întunericul frunzişurilor se întindea o pînză albă sfîşiată, lăsînd să se vadă pe alocuri negrul pămîntului ; în alte părţi o ploaie dulce se strecura cu taină, în tremurătoare firişoare argintii, iar în deschideri mai largi, între trunchiuri bătrîne, sub bagdadie de ramuri, se simţea numai deasupra lumina, pe cînd dedesubt umbra se îndulcea ; şi oamenii trudiţi, încovoiaţi, abia se desluşeau, şi urcau gîfîind pe îngusta cărăruşă, pierduţi ca într-o nemărginire în codrii fără sfîrşit. In noaptea de vară, după căldura zilei, plutea sub cetină mireasma ascuţită a răşinii de brad. Din nemăsurate depărtări, pe rîul vîrfurilor, venea arare un şuiet moale, un fior tremurat; îndată urma o tăcere ca o veşnicie; şi-n tăcere deodată tresărea undeva 215 chemarea tînguitoare a bufnitei, ori rîsul spăimîntat al huhurezului cu ochi mari de om. Pe calea pietroasă urcară cei din urmă fugari, cu cel din urmă călugăr, şi răzbătură în poiană. Acolo îşi avea chilioara, sub stînca săpată, cu brad căptuşită, bătrînul pustnic Iov. In hruba îngustă, înaintea cîtorva icoane şterse, ardea candela de seu, clipind ca un ochi fricos. Cîteva focuri de vreascuri uscate pîlpîiau înaintea chilioarei, şi-n jur, în larg luminiş, stăteau grămădiţi sutele de oameni veniţi de jos, alungaţi de vîrtejul groazei. Iov bătrînul, aschet slab şi osos, în rasa-i veche de pănură cafenie, sta cinchit la pămînt, înaintea 'peşterii, a mormîntului în care trăia, cu mînile pe genunchi aproape acoperite de barba albă. Din orbite negre ochii pustiiţi de veghere priveau ţintă pirin sprîncenele cu peri rari crescuţi încovoiaţi înaintea pleoapelor. Părea că nu vede pe nimeni, şi din cap clătina domol, neîntrerupt, la dreapta şi la stînga. La nouăzeci de ani îşi începuse pustnicia bătrînul Iov, şi de douăzeci de ani se chinuia aicea, lîngă rîpa Dracului, alungind, cu rugăciunile lui, rătăcitoare duhuri necurate, trăind Dumnezeu ştie cum, prin vijeliile nopţilor, prin viforurile iernilor. In fiecare toamnă îl coborau călugării la mănăstire în vale; acolo se spovedea şi lua împărtăşania sfîntă; pregătit aşa pentru moarte, urca iar coasta şi aştepta. Şi veneau vînturile grele şi lapoviţele, şi ninsorile, şi se închideau cărările, iarnă lungă şi aspră înmor-mînta acolo, sus, pe bătrînul schivnic ; apoi urlau şuvoaiele primăverii şi treceau pe coama codrului suflările adînc răsunătoare ale austrului; şi sătenii din Bogdăneşti se urcau pe rîpa Dracului cu călugării; şi-n chilioara pustnicului, într-o rază de soare strecu- 216 rată din înalt, lucea, în ulcicuţă de lut, un ghiocel alb ca şi zăpada care se topise; iar bătrînul Iov ridica mîna slabă şi binecuvînta încet pe aceşti oaspeţi ai singurătăţii lui, vestitori ai primăverii. Acuma sta cinchit; şi, neclintit, privea la durerea grămădită în juru-i. Focurile zvîrleau luciri fantastice şi purtau umbre pe zidul brădetului. Călugării rîşeani, adunaţi aproape de el, înigemmchiaseră ; o sută şi mai bine de călugări se smereau înaintea Domnului şi se rugau în gînd ori şopteau abia auzit, cerînd îndurare pentru ţară, pentru creştini şi pentru sfîntul lăcaş părăsit. Boieri puţini se opriseră în aceste locuri şi urcaseră cu greu, cu inimă puţină, costişa; cei mai mulţi se năcăjeau înainte pe înguste drumuri pustii; lăsaseră căruţele, încărcaseră puţinul ce le mai rămăsese pe cai şi orbecăiau prin întunecime şi singurătăţi. Cei rămaşi, între slugile şi robii credincioşi la asemenea nevoie, făcuseră culcuş în grabă, din cetini şi blănuri, copiilor; iar ei, boieri groşi cu bărbi mari şi feţe rumene, care se bucuraseră de bunurile lumii aceştia, şi jupînese palide şi triste în straie cernite, stăteau cu ochii aţintiţi, cu gîndul la curţile pustii şi la feciorii fuirtunoşi care aţineau în vale calea păgînilor. Aceeaşi jale stăpînea şi mulţimea cealaltă la un loc grămădită, a femeilor multe cu copii mărunţi şi a puţinilor bărbaţi bătrîni slabi şi nevolnici. Desculţe, în catrinţe, c-o leancă subţire în grabă zvîrhtâ peste cămaşa de in, şi alături cu cîteva boarfe strînse cu tremur şi legate la un loc într-o boccea, stăteau grămădite la pămînt femeile prostimii. Multe îmbrăţişau şi ţineau strîns la sîn pirunci, cu o mână, iar cu cealaltă mîngîiau capetele bălăi ale copiilor mai mărişori, adormiţi flămînzi alături, pe pămîntul jilav. Focurile ardeau domol, limbi ascuţite tresăreau învăluind fumegarea uşoară din întunecimea de deasu- p,ra- . ' 1 ' i ■ ; ii :! IM) Un timp tremurară ţipetele slabe ale unui copii de ţîţă, apoi abia se auziră tot mai potolite, pînă ce conteniră, şi o tăcere grea se întinse. Şi ochii pustnicului bătrîn, şi ochii călugărilor îngenunchiaţi, şi privirile arse de lacrimi ale femeilor stăteau aţintite înainte, spre răsărit. Intr-acolo vîlvoarea depărtată, în zarea necunoscută, lumina ca un semn de moarte; din poiana deschisă spre cîmpii se vedea întreagă scăzînd în coloarea sîngelui, crescînd dintrodată ca suflată de vînt. Apoi, într-un timp, începu să slăbească încet-încet. Şi în tăcere răzbătu un glas uşor al unei femei, şi toţi tresăriră : — S-aude zvon... Din valea apelor, prin liniştea nopţii, străbătuse freamăt prelung, domolit de depărtare. Privirile cercetau noaptea dar nu vedeau nimic spre întunericul coastei; însă urechile aţintite prinseră iar larma depărtării cine ştie unde; şi cu toţii, fără ca cineva să rostească un cuvînt, înţeleseră că o undă din şuvoiul năvălirii ă ajuns şi jos, la Bogdăneşti şi la Rîşca. Atunci se sculă în picioare bătrînul Ioan stareţul, îşi făcu cruce, înălţă ochii spre cer şi începu să se roage domol. In urmă-i, călugării se ridicau, făceau semnul sfînt şi băteau mătănii. Cîteva femei începură să plîngă şi glasul lor de jale părea un bocet stăpînit la marginea unui mormînt. Multă vreme se rugă bătrînul; îşi făcea cruce şi murmura neliniştit, cu mînile la ipiept, şi pustnicul Iov; apoi călugării încremeniră în genunchi, şi stareţul, lăsîndu-se la pămînt, îşi cuprinse capul între palme şi rămase aşa. 218 — Arde satul şi mănăstirea! zise cineva. Para se înălţa spre cer şi lumina bătea în poiană. Femeile se boceau mai tare ; copiii tresăreau din somn cu plînsete tînguitoare. Stareţul stătea neclintit cu capu-ntre palme. Cei din jur îi auziră glasul înăbuşit: — Nu, nu pot să mă uit într-acolo, spre aşa nelegiuire... Şi cum plînsetele slăbeau şi tăcerea se întindea iar, pe cînd cerul se rumenea tot mai aproape, înaintea mormîntului lui, pustnicul Iov se mişcă şi începu să vorbească : — Iaca aşa, vorbea el încet, foarte lămurit, aşa am mai văzut eu zdruncin şi durere... Au fost cumplite vremuri pe pămîntul acesta... Aşa a fost pe vremea cuviosului Bogdan-Vodă... Atuncea, în vremea Paştelui, s-a întîmplat să moară spurcatul Baia-zid şi a venit la împărăţie Selim-sultan, şi atuncea au fost la noi în ţară boală, şi moarte multă, şi multă neorînduiaîă, ba foamete, ba foc, ba dese stirîn-geri de oşti... Mulţi ziceau că acestea sînt semne rele, că are să se ridice împăratul cel rău carele se chiamă Antehrist... precum şi-n cărţi scrie... Ş-atun-cea iar au ars păgînii mănăstirea noastră... mireasa lui Hristos... Şi pe-aici, prin rîpa Dracului, au fugit bieţii monahi cîţi au putut scăpa cu viată... Aşa a fost în acea vreme ; ş-acu iar s-iarată semne rele... Acuma văd şi eu foc... parcă s-au aprins nourii... Bătrînul tăcu un răstimp ; apoi îşi făcu cruce cu mîna osoasă, încet, o dată, de două ori, de trei ori. — Doamne al puterilor ! rosti el lin şi încet; tu care gemi mai greu decît furtunile; mărilor... şi care împărăţiile ca pleava le vînturi... Tu pleci cerurile, şi te cobori, şi zbori, şi pluteşti pe aripele vîntului... 219 Doamne! obosit-am în suspinare, toată noaptea îmi scald patul cu lacrimi; ochii mei se topesc de mîh-nire... Bate iar, Doamne, peste fălci pe duşmanii noştri, căci plin de spaimă-i sufletul norodului tău... Fă să ploaie peste ei fulgere, foc şi pucioasă ; şi vînt arzător să fie partea paharului lor... Pustnicul căzu încet la locul lui; plîngerile femeilor rămaseră tremurînd în tăcerea poienii; apoi în-cet-încet conteniră şi ele ; şi liniştea grea a aşteptării se întinse ca un val de apă mare. Somnul domolitor îngreuia trupuri trudite; pleoapele de plumb se lăsau peste ochi în care lucea lumina pojarului depărtat. Şi din vreme în vreme, prin codrii fără sfîrşit, trecea şuietul lin, plîngerea brazilor întunecoşi ; strigătele paserilor de noapte împrăştiau fiori în tăccre. Copiii flămînzi şi femeile goale şi flămînde, dormind somn chinuit pe pămîntul tare, vedeau în visuri fantasme roşii de sînge, şi căsuţele lor sărace, cuiburile bucuriilor şi durerilor lor, în flăcări; şi holdele risipite şi cenuşa vetrelor în vînturi spulberată ; şi se înălţa o oftare de jale, şi tresărea un suspin de copil, pe cînd focurile murind trimeteau în jur pale de umbră ca mîngîieri .nesimţite. Pustnicul vechi sta neclintit; stareţul Ioan şi călugării, treji, aşteptau clipă după clipă; şi clipă după clipă trecea, în durerea aşteptării. Va arde mănăstirea şi se vor dărîma zidurile; cenuşă va rămîne pe unde au fost sate de credincioşi; şi ca sălbătăciuni flămînde vor rătăci prin codri ; apoi se vor coborî la vale în ţară pustie, şi vor plînge lacrimi de sînge, cum plîngea odinioară Irimia pe ruinile Ierusalimului. Aşa, CU scîrbă, cu amar şi CU durere, gîndea în 220 ' sine stareţul Ioan, poate nici nu este pe lume pămînt frumos şi foinecuvîn-tat atît de des bîntuit de furtuna focului şi a săbiilor neamurilor păgîne! Greu, ca lacrimi, picurau clipele. Multă, multă vreme păru a trece ; apoi negura nopţii de groază se risipi; focul din cîmpie păli; şi departe, în răsărit, semnul de aur al zorilor încinse zarea. O zi limpede, cu cer fără nouri dezvăluia poiana, codrii şi cîmpiile depărtate acoperite de aburi. Pe vîntul dimineţii venea fum uşor, cu miros iute de arsură. Şi cum un soare strălucit umplea lumea de lumină, din poteca întortochiată, din jos de coastă, răzbătură glasuri, întăi nelămurite, apoi tot mai apropiate ; şi puţinii luptători din vale, osteniţi şi galbeni, intrară în poiană. Glasurile se deşteptară. Boierii, robii, femeile ţăranilor cu copiii se ridicară, împresurară cu întrebări multe şi felurite pe cei veniţi. Mamele cernite şi boierii îşi îmbrăţişau în lacrimi feciorii, neveste întindeau braţele spre soţi; multe plîngeau cu bocete grele pe cei care rămăseseră jos, pe malul apelor. Trudiţi şi stropiţi de sînge, priveau ca de piatră în juru-le, luptătorii. Şi abia li se descleştau gurile pentru veşti cumplite: — A ars satul din vale... A ars şi ipănăstirea... Au rămas zidurile negre... Au murit mulţi barbaţi luptînd... E plină de morţi lunca dintre Moldova şi Rîşca... Mulţi au căzut în robia păgînului... Şi lîngă bătrînă, logodnica flăcăului cu mustaţă neagră aştepta cu obrazul împietrit şi nu întreba. Dar un glas rostea încet numele celor morţi, şi Safta auzi desluşit: — A murit şi Tudoruţ din Bogdăneşti... 221 Şi nu zise nimic, fără lacrimi rămase, cu ochii lucind nebuni, cum fără lacrirîii cu toţii stăteau, ca într-un cimitir, în care cu toţii îşi îngropaseră nădejdile şi iubirile. VIII După truda cumplită din ajun, după zbuciumul nopţii, şi Andrieş Hamură şi Costea Moroeîne se simţeau zdrobiţi. Mijea de ziuă şi adia vîntişor răcoros dinspre ape; satul, mănăstirea ardeau încă, şi păreau, de o parte şi de alta, movili de jar. Prin întunericul scăzut, cei doi tovarăşi, cu slujitorii după ei, îşi duceau, mergînd încet pe jos, caii de căpăstru. Umblau muţi; du trupurile amorţite, cu pleoapele ca de plumb, căutau loc prielnic pentru odihnă ; altă fericire nu mai doreau pe lumea asta ! Aşa merseră un timp la întîmplare ; apoi se opriră într-o poieniţă îngustă, în sus de mănăstire, pe malul pîrăului Moişa. O perdea deasă de copaci îi despărţea de drum, pîrăul murmura dulce într-o aburire uşoară şi lucirile zorilor creşteau. — Să căutăm cîte-o piatră pentru căpătâi, vorbi Moroeîne. Avem aşternut truda noastră şi iarba moale a pămîntului; ne învălim cît cu contăşurile, cît cu nacazul ; şi greu are să fie numai pînă ce-a ieşi sfîntul soare, şi mai ales pînă ce ne-a zări !... Ilie Buzărlan începu a rîde încet, în urmă. — Cum, bade Ilie? întrebă Costea ; nu te-ai dus să-ţi vezi emoţiile de pe ceea lume ? — Nu, jupîne, isă iertaţi dumneavoastră, le-am trimes numai veste... ziise Buzărlan, pe cînd cei doi prietini se cuibăreau în iarba poienii şi se învălaau în 222 contăşuri. Le-am trimes răspuns să nu se supere, să mai aştepte... Şi pe obrazul pămîntiu al lui Buzărlan răsări rîisul grozav, care-i încreţea toată faţa şi-i zbîrlea mustăţile tuşinate. Eu cu toporaşul meu, saracuil!... Cît ici, cît colea... Iaca un păgîn... de cei care mînîncă mortăciuni, bată-i Dumnezeu să-i bată! Aha ! ce mai faci ? Şi pîc! cu toporaşul. Şi iar merg o bucată; şi iaca încă unul: Ce mai faci, bă-dică ? şi pîc! cu 'toporaşul... Şi nu ştiu ce dracu aveau că nici nu mai ziceau macar o vorbă... Se puneau la pămînt şi tăceau, (bată-i mama cailor! Şi mai merg eu şi mai dau t>un-întîlniş cu unul... Da’ el decît nu mai putea.: urla la mine şi da să m-apuce de chică, şi c-o ibucăţieă de isiabie tot făcea semn spre gitul meu... — Dec! mormăi Morocîne din iarbă. Tu-i dai bu-na-dimineaţă şi el de chică te-nhaţă ! — Asta-i ziceam şi eu... Şi eu limba lui n-o pot grăi... Da’ i-am făcut semn cu toporul!... sifîrşi Ilie, şi se uita la topor de departe, trăgîndu-şi îndărăt capul. Andrieş Hamură adormise cum se lăsase la .pămînt. Morocîne se întoarse pe-o coaistă şi-şi trase peste cap mantaua. Curînd începu a sforăi şi el. Buzărlan, clătinînd din cap, se iîntoarse spre Gheor-ghiţă Răduiaan, şi-i arătă din ochi pe Costea. Şopti încet. — Nu ştiu, fere Gheorghiţă, cum s-a ales pe lume aşa creştin... Acu eu nu-s om să mă sparii de una şi de ailţa... Da aista, măi Gheorghiţă, adevărat că m-a vînît în spărieţi! Ştii cum trăgea cu sabia, măi ? Zău, să mă bată Dumnezeu, numai ia aşa sta-am şi mă uitam... Şi are o barbă, măi frate! De cînd maica m-a făcut n-am văzut aşa pădure de barbă !... 223 Grăind încet, cei doi (slujitori deschingară caii, le scoaseră fnîiele şi le dădură drumul la iarbă. Apoi îşi plecară şi ei capetele la pămînt. — Bre frate Ilie, zicea Răducan, de s-ar mîntui odată cu amarul acesta !... — Adevărat... grea pedeapsă pentru atîtea suflete de creştin... răspunse încet Buzărlan. Apoi, într-un tîrziu, adăogi: Au murit mulţi de-ai noştri... sărăcii... După aceea tăcură. Gînd deschise ochii Andrieş Hamură, soarele se ridicase la vîrfurile copacilor din marginea poieniţei. Caii stăteau neclintiţi în fund, cu capetele în lumină. O ploaie lină de raze îl învăluia, îi rmîngîia şi trupul şi sufletul. In tăcereia care-1 împresura, privi împrejur ; prin ploaia de lumină o veveriţă cafenie cu pată albă pe piept sta neclintită între ramurile unui brad şi-l ţintea cu ochişorii ei licăritori. O privi zîmbind. Un zbor de pasere trecu prin soare. In liniştea codrului, auzi apoi desluşit 'bătaia răsunătoare a unei cio-cănitori nevăzute. Luarea-aminte îi fu furată de-un vis, de o arătare dragă... Liliana îi plutea pe dinainte cu un> zîmbet încremenit; şi deodată tot chinul dragostei, toate visurile lui din doi ani lungi, părăduiţi zi cu zi în străini, tot trecutul fermecat din primăvara celei dintăi iubiri, se întoarseră ; şi simţi un fior de durere în lungul trupului. I se părea mult, tare mult de atunci. ...Un balcon cu rourusea înverzită tîn primăvară, cu flori nouă scăldate de soare, se arată. O ciocîrlie se saltă în tremurarea aripilor în neclintit albastru ; şi în valea largă a Moldovei, presărată de sate şi de liniştea binecuvîntiată a Domnului, abia abureşte o 224 adiere slabă ; şi el călăreşte pe murgul lui, pe drumul mare, pe coama idealului, cu ochii pierduţi în depărtări, cu sufletul umplut de o mulţămire pe care n o poate pricepe. Dar parcă ar vrea să aibă aripi de vultur, să zboare, să se ducă ! Piînă în depărtări nemăsurate fumegă ogoarele proaspăt arabe; un unghi de cocoare trece prin înaltul văzduhului; aproape de el, la marginea drumului, un plugar zvîrle, cu braţul larg deschis <în lumină, isămînţia care va încolţi şi va rodi. Şi iată, s-arată, în sărbătorile primăverii, şi horele în sate, cu flăcăi nalţi, cu fecioarele sipirîncenate, cu mireasma care-ţi intră adînc în suflet a florii de liliac. Şi jupîn Gligorcea din Forăşti, cu jupîneasa Mitrofana, vin în rădvanul lor greu la Drăguşeni, să petreacă la Mihail Talpaş sărbătorile învierii. Ţigani meşteri trag lin din alăute. Ţigănci tinere duc, în fumegarea mirodeniilor, fripturi boierilor la masă. Şi în balcon, în verdeaţă şi în lumină limpede, numai două inimi tinere au rămas. Undoind ca un val, cu priviri 'liniştite şi verzi ca unda Moldovei, se mişcă Liliana; şi ca o muzică mai dulce decît a lăutarilor i-i glasul. Şi Andrieş îşi simte sufletul tot aşa de adînc pătruns şi de fermecat ca şi în cea dintăi dimineaţă de primăvară, cînd călărea pe murg, cînd fumegiau ogoarele în zări, când soaiele avea mîngîie-rea iubirii, 'şi cînd cocorii strigau în înalt cu glasuri de trîmbiţi. Dragostea mare şi nesfîrşită îl cutremură. Şi cum tace el, cum tace şi fata cu ochii umezi, numai prin priviri îşi pătrund în suflete şi zîmbesc fericiţi. Şi dragostea, ca o chitare a oîntării inimii lor îi chiamă unuil cătră altul; braţele li se ating, şi arsura unei sărutări lungi îi cutremură. Braţele Lilianei i-au cuprins grumazul; în sărutarea lungă ochii ei JŞ — M, Sadoveanu — Opere, voi. III 225 s-au închis. Şi ca de o beţie se simţea purtat după aceea : vedea veselia lumii din jur ca printr-un pain-jeniş de lacrimi ; înţelegea acuma de ce a fost zidită de Dumnezeu lumea asta mare, cu toate frumuseţile ei! Şi se făcea iar, 'după aceea, un amurg vioriu de basm, şi el venea ca vijelia călare, spire balconul înflorit. Cea dintâi stea, lacrimă sclipitoare, tremura în cerul asfinţitului; şi cum ajungea, cum, cu ochii înălţaţi, îşi oprea calul, rugurile de rouruscă se depărtau într-o parte şi mtr-alta şi faţa albă a Lilianei se arăta c-o floare roşie în cosiţele legate în cunună deasupra frunţii. Ş-un nîs tăcut, o răsfrîngere de lumină lină lucea pe faţa ei şi-n ochii ei; şi Andrieş simţea atunci că pentru dragostea lui, şi pentru dragostea ei, e-n stare să se urce în înaltul cerului, să se scufunde în fundul pămîntului! Domol veneau icoanele dragostii lui în visarea aceasta ia dimineţii. Vorbe, vorbe dulci îi picurau în urechi, pe oînd zîfrabetul Lilianei, al umbrei Lilianei, mai luminos se făcea. «Oare sînt frumoase femei în Ţara Leşască ?» Auzea desluşit cuvintele acestea, şi zîmbea. — Şi vedea şi pe jupîneaisa Mitrofana, cu faţa senină, în straiele ei cernite, o vedea şi pe ©a zîmbind; ş-o vorbă ti rămăsese de la dânsa : «Ce caută Făt-Frumos în preajma Drăguşenilor ?...» Şi bătrînul Gligorcea rîdea cu poftă, mîngîindu-şi barba căruntă. îşi mai aducea aminte Andrieş Hamură şi de ziua plecării lui în 'locuri străine. Boierul Talpaş şi cucoana lui îl sărutaseră şi-i spuseseră vorbe bune ca o binecuvîn'tare ; Liliana se ferea parcă, numai eu ochii în jos, cum i se şedea unei asemenea fete cuminţi. Şi cum ieşise cu inima frîntă, cu ochii gata să i S3 um- 226 ple de lacrimi, cum întorcea capul, întristatul fecior zărea ca o sclipire în florile balconului, şi ca o unduire ide val. Şi trist mergea cu fruntea pleoată în lungul grădinii mari a boierului Mihail, şi-şi ducea de căpăstru cailul care venea şi el cu botul în pămînt, apăsat şi el parcă de durerea despărţirii. Şi cum ajungea în capătul celălalt al grădinii, acolo unde intră pîrăul ciuruind domol în cădere, parcă cineva îi puse mîna în piept şi-l opri. II strigase cineva ? Nu-1 strigase nimeni. Auzea ceva ? Nu, n-auzea nimic. Pîrăul murmura între sălcii bătrîne, care-i străjuiau albia. Pe pajiştea dintre sălcii creşteau flori ; printre ramurile sălciilor aplecate se zărea acoperiş de moară clădită jos, în rîpă, ca să vie de ^sus apa pîrăului, să poată purta spetezele roţii. Moara stătuse; numai şuşuitul pîrăului se auzea. O ţarcă rîdea în sălcii, apoi trecu filfiind din aripi, întorcîn-dfu-şi capul negru spre Andrieş, care sta neclintit, cu ochii duşi, parcă venise la mormiîn'tuil unui prietin drag. Şi dintrodată urechea lui auzi foarte limpede paşi uşori, ,ş-u« fîşîit ca al altei ape, oare venea din înalt, de undeva. Cu rochia largă de matasă fîlfîind, cu volanele multe bătînd ca nişte aripioare, rumenită la faţă, cu ochii lucind, venea repede, aproape alergînd, printre sălciile tăcute, Liliana. La strecurarea fiorului fierbinte de durere şi de plăcere, Andrieş închise ochii. Apoi îi deschise, — ca să se încredinţeze că nu era amăgit de un vis. Nu, nu era un vis. Liliana ise apropia zîmbind, cu braţele întinse. II cuprinse de după cap, se lipi tremurînd de el, îşi plecă fruntea pe pieptul lui, încet suspina strîngîndu-1; apoi îşi ridică faţa, şi Andrieş simţi iar ameţeala celei dintâi clipe, adîncă, prelungă, — parcă un val de întuneric îi luase şi lumina lumii şi a minţii.,; 227 Andrieş oftă. Parca se vedea iar călărind grăbit după despărţire, ca alungat de ceva, cu capul greu, cu inima grea. Cîmpia Moldovei, ogoarele întinse, lunci cu verdeaţă, toate .rămîneau în urmă cu Liliana, şi numai el se 'ducea înainte, cu durerea dragostii lui! Din nou, cu greu năcaz oftă Andrieş Hamură; şi i se părea că a căzut de undeva şi vine iar la lume. Străin, aproape necunoscut, îi răsuna la ureche glasul lui Costea Morocîne. îşi trecu palmele pe frunte o dată, de două ori, şi gemu înăbuşit printre degetele care-i acopereau faţa: — Of! frate Costeo, amară mi-i inima ! încotro să mă duc ? încotro s-o caut ? IX De patru zile alergau cei doi prietini pe la toate mănăstirile plaiurilor, căutînd pe Liliana. întâi trecură peste /munte la Neamţ, prin codri mari de brad. în pasul repede al calului cobonîră în valea Ozanei; apoi cu piciorul, suiră încet prin rîpa pietroasă, la cetatea Neamţului. Costişa era plină de tufe de ferigi, şi de floriile galbene ale sînzienelor care miroseau dulce în liniştea Jocurilor, în tăcerea verii. Pe zidurile sure de piatră vegheau străjerii. Măuntru, cîţiva boieri pribegi, cu care cei doi prietini statură de vorbă. Şuvoiul păgîn trecuse prin vale; spre cetate nici nu îndrăzniseră tatarii să se avînte. Şi de sus de pe zidurile vechi, Andrieş Hamură şi Costea Morocîne vedeau în ceaţa depărtărilor, între codri, vatra mănăstirii Neamţului. Munţii, în negură, trepte, trepte, cu colori tot mai slăbite, se desfăşurau 228 pînă în lund. Tuturor depărtărilor trimetea Hamură oftările lui. . Apoi coborîră, încălecară pe cai, şi, cu cei doi slujitori după ei, răzbătură mai departe, la mănăstirea Neamţului. Acolo puhoiul tătărăsc venise, trecuse. Acoperişurile mănăstirii, ale chiliilor, ale arhondaricului, ale tuturor acareturilor în care zăceau bogăţii multe, erau pîrjolite. Numai cîţiva călugări bătrîni, întorşi cei dintăi, rătăceau printre zidurile afumate ale clădirilor. Se tînguiau cu lacrimi: Multe odoare au fost răpite. Tamazlîcurile de boi şi de vaci le-au luat în sfîrcul harapnicelor. Au încărcat şi grîu cît au putut, iar pînii rămase i-au pus foc. Au intrat călări în biserici şi au tăiat sfinţii cu săbiile. Au alungat ca pe nişte dobitoace pe unii călugări rămaşi în rugăciune. I-au tăiat, le-au zvîrlit capetele în foc şi bucăţile trupului în toate părţile. Se cunoşteau urme de sînge pretutindeni. Şi apa fîntînilor din preajma sfîntului lăcaş era cruşită de sînge. Pe mulţi i-au tăiat şi i-au zvîrlit în fiîntîni. Cu glasuri triste, încovoiaţi ca de durere, vorbeau •aşa călugării. Andrieş asculta şi din ce în ce mai mult pierdea nădejdea că va găsi pe Liliania. Lăsară în urmă mănăstirea arsă şi jefuită, lăsară jalea ruinilor şi umbrele dureroase ale celor cîţiva bătirîni, încălecară tăcuţi şi se suiră mai sus, în munte, pe drumuri prăpăstioase, la Secu, şi la Sihăstrie. Amîndouă schiturile erau arse deplin. Satul din preajmă era răşluit pînă la faţa pămîntului, nici o fiinţă omenească nu mai rămăsese în acele locuri ; nici paseri nu treceau prin pustiul acela. Parcă niciodată nu sunaseră pe acolo clopote şi nu veniseră creştini la rugăciune. Mai departe, peste muntele pietros şi oblu, era 229 greu de răzbit cu calul. Se întoarseră prin pădurile de brazi şi de stejari, coborîră la Agapia ; înaipoi la Horaiţa ; şi în toate ipărţile găsiră multă jale şi pustiu. Din ţinutul Neamţului 'se întoarseră într-al Sucevei, cercetară mănăstirea Slatinei, ctitoria nouă & lui Alexandru-Vodă Lăpuşneanu. Pe acolo păgînii n-ajunseseră, dar în mulţimea de boieri şi de ,popor strînsă ca-.ntr-un stup, coborîtă roind din munte, prietinii nu găsiră pe cine căutau. Şi aşa întorcîndu-se rătăceau prin siate arse, prin holde pîrjolite, printr-o jale ş-o pustietate de li se sfîşia inima. Din cînd în cînd se întîlneau cu săteni spăriaţi, cu feţe supte, cu ochii flămînzi. Ii întrebau. — încotro, oameni buni ? Sătenii” se opreau, nu ştiau ce să răspundă. Dar se înţelegea că au rămas fără case, fără vite, fără ina-lai; se înţelegea că şi-au pierdut neveste şi copii, nu rosteau nici un cuvînt şi, cu feţele împietrite de durere, porneâu înainte, hotărîţi să-şi ia lumea în cap, de atîta năcaz şi amar. . Pe alocuri pe unde rîdea altădată lumii, pe o costişă, deasupra unei ape limpezi, un sat bogat, acuma găseau fumegînd cele din urmă gospodării. Neveste şi copii, cu cîni slabi după ei, rătăceau, căutau ceva şi nu găseau nimic. Din cînd în cînd, pe lîngă aşezări omeneşti părăsite, pe lîngă capete de pădure, zăreau stoluri de ciori învîrtindu-se. La apropierea cailor începeau a croncăni răsunător. Corbi fîlfîiau greoi şi se înălţau puţin, apoi cădeau iar asupra pămîntului. Acolo putrezeau s'tîrvurile apărătorilor pămîntului. Baia era arsă; puţini oameni îndrăzniseră să se coboare în vechiul tîrg. Arsese ş-o parte din Suceava, 230 .şip lume îngrozită sta ş-acuma rătăcită Dumnezeu ştie pe unde. Numai scrum de cenuşă era şi hanul lui. Căpriţă ie la răscrucea drumurilor mari. Despletită şi pliînsă, ;erUn capii de mînă, umbla nevasta hangiului, dînd tîncoale lacului ca o nebună ; iar badea Căpriţă murise, săracul, cu* taporu-n mînă; ş-acu sta întins cu faţa în sus, înaintea hanului, neîngropat de-atîtea zile. C-o părere de rău nespusă privea Andrieş Hamură spre locul unde fusese odată ospătat, unde dormise un somn bun, şi unde legase prietinie cu un om ca Morocîne. Parcă pierduse ceva scump. Costea dădea încet din cap. ------Hei, saracă viaiţă. Ia de-aceea nu mi-ai priit! Foc a trecut unde-am stat veselind, scrum s-a făcut pe locul unde-am avut căpătâi de hodină... Ş-acuma mă uit la badea Căpriţă... Dar putea el să trăiască şi să se uite la mine, cum mă uit eu la el... Putea să se uite el la mine, căci şi eu puteam să zac ca el întins pe spate într-o văgăună, cu faţa la cer... O ţară întreagă pustie, arsă, plină de jale se întindea în jurul lor, subt acelaşi văzduh neclintit, în-tr-acelaşi soare strălucit, care rîdea florilor şi bucuriilor cu puţine zile înainte. Şi cei doi prietini trecură prin -durerea multor sate, întorcîndu-se In trap ţăcănit, pe drum cunoscut. — De nicăieri nici o veste, pretutindeni moarte şi pustie ! zicea încet Hamură. Costea răspunse: — Nu te scîrbi prea tare, frăţîne... N-ai nici de ce să te veseleşti, nici de ce să te scîrbeşti pentru dragostea ta, căci nu ai nici veşti bune, nici rele... 231 Aşteaptă. Poate s-au eoborît la Rîşca, poate s-au întors boierii chiar la curţile lor. — Cenuşă curţile şi holdele noastre! — Cenuşă toate, dar ţie prea puţin îţi pasă despre partea asta... Tu umbli căutînd un suflet, tu îţi cauţi dragostea ta... Taci şi aşteaptă. In norocul tău umblu şi eu... Şi eu am tăcut ş! am aşteptat, de cînd sînt, noroc şi zile bune, şi nu le-am găsit pînă acuma, dar tot nădăjduiesc să le găsesc, de vreme ce-am scăpat teafăr şi din această vijelie... Tu, tine-reţă, mîngîie-te aşteptînd. Ce să faci ? Aşa-i în puţinele şi saracele noastre zile... Te gîndeşti la bucuriile trecutului şi le cauţi: zadarnic, căci cauţi urme în apă. Te gîndeşti la bucuriile ce vor veni; dar umbli după umbrele nourilor pe pămînt, pe cînd nourii călătoresc în depărtarea înălţimilor. Ci văzînd multa deşertăciune, mi-am zis eu : Aştept! După ce-a trecut, rău prea mult nu-mi pare ; nici prea mă bucur de ce va veni. O bucurie o primesc ca pe ceva de preţ, în care n-am nădăjduit. împotriva unei neplăceri de-o clipă nu cerc a mă împotrivi. Şi neplăcerea aceea trebuia să vie, ş-o bucurie poate să străbată după aceea prin ea, ca o scînteie prin întuneric. Toate se petrec, se petrec prin lume şi prin viaţă ou orînduială. De ce să mă împotrivesc eu, umbră saracă ? Rînduiala va trece peste umbra mea şi peste umbra împotrivirii mele. De aceea zic: Aş- teaptă J Şi aceasta s-o ştii tot de la Costea Moroeîne, — învăţătură din nacazurile lui ! Dar vorbele lui Costea aveau puţină putere. O negură se lăsase în sufletul lui Andrieş Hamură, şi durerea îi răzbătea şi-n glas şi-n priviri. Puţin şi rar grăia, şi cîte puţin, deschizîndu-şi sufletul, mărturisea lui Moroeîne zvîrcolirea lui, cu puţina fericire a tre- 232 -4uţuiui şî cu neagra jale a acestor multe şi trudite Râsuri. . Ji Şi cum Costea, cu ochi blînzi şi cu vorbă mişcată, tfBă'dea învăţături din durerile lui, amândoi, fără îndemnul nimănui, treceau pe drumuri pustii, pe sub Coasta muntelui, şi se lăsau, pe poteca pădurii, la Rîş-ca la mănăstire. ' Acolo, între ziduiri cărunte, oameni jalnici se adu-riâseră, şi călugării puţini cîntau prohodul ţăranilor care căzuseră între ape apărîndu-şi sărăcia lor. Cu capetele descoperite umblau încet printre ruini, pe sub clopotniţa afumată, fără clopote, pe lîngă zidurile crăpate ale bisericii. Călugării cîntau lin, ş-un bucium, după obiceiul plăieşilor, jelea în singurătatea locurilor. Andrieş şi Costea ise opriră şi se descoperiră şi ei. Şl" luptătorii moirţi treceau pe năsălii şi buciumul se tînguia cu înmlădieri grele: o adâncă plângere tremurată în liniştea codrilor, sub cerul curat, în lumina scăzută, în faţa cîmpiei Moldovei, care deschidea zare pustie spre întreaga ţară prădată, arsă, trecută prin ascuţişul fierului. Şi trecură şi cele din urmă două năsălii. O bătrînă le bocea pe amândouă : bocea pe Tudoruţ, pe singurul fecior, şi pe logodnica lui care nu rostise nici un cu-vînt şi nu vărsase nici o lacrimă. Şi bătrîna bocea încet, pe jumătate plecată spre pămînt: Bucură-te, mănăstire, Că frumoasă floare-ţi vine... Şi trecură încet amîndouă sicriurile logodnicilor, Şi scăzură bocetele bătrînei plecate spre pămîntul acela al durerii; şi Andrieş tot mai privea în urma lor, cu ochi adînci în care se rotea ca o apă neagră. Apoi zise cu greu : 233 — Ei, frate, acu încotro mergem? — înainte... răspunse încet Costea, cu un glas care avea ceva din mîhnirea înmlădierilor de bucium. Vezi dumneata, frate, nu ştiu cum, diar parcă s-a dus ceva din mine spre mormintele acestea... — Unde, unde s-o găsim ? întrebă cu disperare Andrieş. Unde s-o găsim ? Dar Costea se gîndea : nu răspunse deocamdată ; îşi trecea numai mîna prin barba uriaşă, c-o lucire folîndă în odhii căpdi. — Ţi i jale dumnitale, frate, pentru c-ai avut o fericire, răspunse el apoi; şi mie mi-i jale pentru că n-am avut-o ! Dar să mergem înainte, tinereţă!... Mă gîndesc eu aşa, şi zic, că adînc mormînt e cîteodată sufletul omului ! Porniră. In urmă, pe munţi în ceaţă, ca într-o cunună sîngerată de durere, asfinţea soarele; şi cei doi călăreţi, cu slujitorii după ei, trecură Moldova prin frămîntarea de foc a undelor. Trecură şi porniră pe drum lung, prin lucirile asfinţitului ; şi se depărtau, tot mai mici, înainte, pînă ce se mistuiră în aburul amurgului. ALTE CÎT EV A POVESTIRI BOTOLAN e Botolan îl aveam soldat în escadron. Eu eram tinerel făr’ de mustaţă pe atunci, şi-mi purta el grijă pentru mîncare, pentru culcare, — şi era cu credinţă adevărată. Un om spătos, scund, cu nişte ochi verzi, plini de bunătate. Dintru-ntăi, mi se păruse cam sărac cu duhul; dar pe urmă aim văzut eu că numai sfiala era de vină pentru încurcăturile lui. Pentru dînsul, tîrgul şi armata fuseseră o minunăţie ca aceea, la început. Toată tine-reţa şi-o petrecuse la ciobănie, în pîcla munţilor, cu buciumul, cu oile. Cînd s-a însurat, iaca şi oastea ; şi mai trece un an, doi, iaca şi războiul. Rău. Avea ş-un copil. Şi întruna se gîndea la oile lui, la nevastă şi la fetiţă, — şi ofta. Cîteodată îmi era şi milă de el, cu toate că de la o vreme, după furtunile ce bîntuiseră, după Griviţa, după toate, mi se făcuse inima ca de — Ce ai, mă Botolan, de oftezi aşa ? — Ei, ce să am, domnule sublocotenent ? Mă gîn-desc şi eu că multe îndură omul pe lumea asta ! — Ţi-i dor de casă şi de oi, bre ? piatră. 237 — Da, 'domnule sublocotenent, — şi de nevastă... Ce să fac ? dacă aşa-i, ticălos, sufletul meu !... Şi ofta, privind într-o parte. In rătăcirile noastre de călăreţi uşori, după bătaia vîntului şi după zgomotele depărtărilor, nu mai aveam sălaş şi hodină ca lumea. Şăile nu se mai luau de pe cai, oamenii se hodineau, miîncau, cu fnîiele trecute prin mînă şi cu carabinele gata, alături. Unde mai pui că eram cu ruşii amestecaţi, şi ofiţerii lor cei mari şi mîndri se uitau la schimbaşii noştri de sus tare, din văzduh : nişte sălbatici care şi-au prins caii din ceai-ruri, au încălecat şi au venit la bătălie ! Dar cînd a fost cea dintăi ciocnire a noastră la podul Vidului, cînd am sfîrticat cele dintăi batalioane duşmane spulbe-rîndu-le, — atunci, he-he, atunci din braţe! şi din frate! nu ne mai scoteau, din dragoste şi băutură... In toate rătăcirile acestea necurmate şi în hărţuielile sîngeroase, Botolan avea grijă de mine ca de un frate mai m/ic. Intr-o colibă pusitie, într-o casă părăsită, într-o căirămidărie, înitr-o hrubă în pămînt, ori unde cădeam, el venea cu braţul lui de fîn, ori de paie, îmi înjgheba patul, ca să pot dormi un ceas, două mai pe moale. In opririle acestea, apoi, după această dintăi grijă, nu rareori îl zăream sfătuindu-se cu tovarăşii şi scoţînd diutr-un fund de săculeţ, ori de prin hala-turile şelei, cîte-o bucată de slănină ori cîte-o pasere cu gîtul răsucit... Mă ospăta şi mă privea lung cum mînînc, cu ochii lui verzi, plini de bunătate. Eram subţirel pe atunci, cu puf pe obraz şi-i era milă de mine. Pentru toată grija asta, cu sfială, abia îndrăznind, cerea şi el o plată : — Trăiţi, domnule sublocotenent, aş vrea să trimet o scrisoare acasă... să ştie şi Mărioara mea, că încă n-am murit aici, prin străinătăţi, în ţara Turcului... 238 Ea, saraca, zi şi noapte s-a fi gîndind cînd mă Întorc... Poate mă întorc azi, poate mă întorc mini... Dacă vede că nici veste nu-i mai vine, socoate c-am şi murit... Vai de capul ei! Ce crezi, domnule sublocotenent, ea-i femeie singură, cu grijă, cu nacazuri... Ce poate un cap de muiere ? Aşa, mă 'gîndesc eu să-i trimet răspuns : să ştie că eu îs sănătos, ş-o duc bine, ş-am; să vin ciît 'de degrabă acasă, dac-a da Dumnezeu... Intr-un rînd, după ce rămase mult pe gînduri, cu privirile duse, îndrăzni, cu glas încet: — Oare mult avem să mai stăm noi prin sălbătăciile acestea, domnule sublocotenent ? — Dă, bre Botolan, ce să-ţi spun ? Nici eu nu ştiu... Pînă cînd s-a sfîrşi războiul. — Cînd om răzbi pe Turc, domnule sublocotenent ?... — Da, Botolan, cînd l-om răzbi... — Hei, apoi atunci tot mai avem, domnule sublocotenent, că Turcu-i tare, ce crezi ? Zicea şi tătuca, şi bunicu, că un turc răpune şi doi şi trei de-ai noştri... Dar a da Dumnezeu şi tot noi om dovedi... — Ţie nu ţi-i frică de dînşii ? — Ei, de ce să-mi fie frică ? Nu mi-i frică... Ziceau aşa, bătrânii ; da’ acuma i-am cercat noi şi cu sabia, şi cu carabina, ş-am văzut că tot om e şi turcul... Cît despre asta n-am eu nevoie... Numai de s-ar sfîrşi mai degrabă... Atîta amar am şi eu... Şi cum privea în lungul cîmpiei pustii cu iarbă arsă, spre Dunăre, deodată ochii i se umplură de o lumină de jale, răsfrîntă parcă din cele din urmă luciri ale asfinţitului. — Mă gîndesc eu, domnule sublocotenent, ce-a fi făcînd acu Profiriţa... E mititică, mititică, şi balaie, 239 şi de abia umblă în picioare... Şi nici nu poate zice decît mamă şi tată... Acuma, cînd moi întoarce, nici n-are să mă cunoască... Doar e vreme de cînd am pornit de-acasă... Poate stau în clipa asta amîndouă pe prispă şi Mărioara se gîndeşte la mine şi se uită în lungul drumului... Aşa, prin mult amar şi năcaz am trecut noi, pînă ce-a dat Dumnezeu şi au început hărţuielile din jurul Rahovei. Au bubuit tunurile o zi încheiată, au pocnit carabinele neîntrerupt, şi toată vremea, pînă ce căzu asupra cîmpiei pînza fumurie a înserării, escadroanele noastre s-au zbuciumat prin vîntull morţii, prin bombănirile schijelor şi prin bîzîirile de albină ale gloanţelor. Flăcăii noştri, alungind pîlcurî de turci, se aplecau ameninţători, pe oblîncuri şi dădeau zbor cailor în vijelie ; descălecările se făceau cu iuţeală nemaipomenită, prin rovine, prin tufişuri, carabinele pîrîiau sec ca vreascuri, oamenii încălecau iar şi zvîcneau în larg cu răcnete prelungi, după contenirea cărora rămînea freamătul galopului mulţimii. Cu cernerea cenuşii înserării în largul pustiu al acelor locuri, detaşamentul nostru a rămas în avanposturi. O trudă grozavă îmi îngreuia tot trupul. Simţeam fiori de frig, care alergau pe sub piele prin braţele amorţite, sub mantaua grea. Mergeam în pasul calului, şi puţinii flăcăi ai detaşamentului mă urmau tăcuţi, ca umbre, în întunecime. O casă pustie, la un colţ de muncel, se desluşea abia înainte-ne: acolo mergeam. In fund, întărit'urile turcilor în Rahova se tăiau negre, puternic şi foarte desluşit pe slabul abur luminos al amurgului, în asfinţit. — După larma zilei, tăcerea care ne împresura părea ia veşniciei. 240 In pasul liniştit al cailor ajunserăm. Recunoscurăm casa şi împrejurimile prin desişurile mărunte de mlajă, pînă la pîlcul de sălcii care mărginea mlaştina dinspre Rahova turcilor. Postul vecin al nostru, în dreapta, putea fi zărit pe orizont dacă sentinela se lăsa pe vine. Soldaţii descălecară în tăcere, dosiră caii şi le dădură grăunţe, îşi pregătiră armele, şoptiră abia auzit un timp, apoi tăcură, aşteptînd. — Măi băieţi, să păzească doi spre zăvoi, unul să rămîie aici... Ceilalţi cercaţi a dormi cum veţi putea... Ce-a da Dumnezeu... La o nevoie, scurt iîn picioare; nici în somn să nu vă descleştaţi degetele de pe armă. — Trăiţi, domnule sublocotenent, zise sergentul, aşez eu totul... Loc de dormit este sub şopron... La o nevoie, mai curînd simţim... Aici, în casă, este un fel de pat, da-i de pămînt, domnule sublocotenent, ca vai de lume... Nu ştiu de te-i putea hodini... — Punem un braţ de fîn, şopti Mitru Botolan, şi eu mă culc colea, lîngă părete, afară... — Bine, puneţi un braţ de fîn, şoptii eu ; de abia îmi simt trupul, de ostenit ce sînt... Aşa... Să băgaţi de samă, măi băieţi, purtaţi-vă, măi, ca totdeauna... La o nevoie, ca fulgerul, şi să daţi cu toată nădejdea... — Las’ pe noi,' domnule sublocotenent... şopti Mitru. Gîmipiile, cetatea, pieriseră în întuneric, încremenite în tăcere; prin răcoarea aspră a nopţii nici o fîlfîire de vînt nu adia. Numai un foc de puşcă se auzi departe, slab, singuratic, trist. Paşii oamenilor pe lîngă păreţii casei, afară, conteniră, şoaptele amuţiră ; rămăsei sin: gur, zdrobit de osteneală, între păreţii goi, reci şi afumaţi, pe patul de pămînt, deasupra maldărului de fîn. Un timp, fiorul, glasul tăcerii, îmi ţîrîi în urechi; apoi somnul de plumb mă copleşi. Intr-un tîrziu, poate după două, poate după trei 16 241 ceasuri, deodată tresării şi mă deşteptai, pe jumătate ameţit; simţisem prin somn, în urechi, un bubuit afară, sub păreţi. Nemişcat, rămăsei sub manta, cu faţa la părete. Mă gîndeam, cercînd a mă desmetici. Ce să fie ? Vuietul s-a auzit de partea cealaltă, între uşă şi fereastră parcă... Era linişte moartă în juru-mi, nimic nu pătrundea de afară. Dar tot nemişcat stam, cu urechea aţintită. Poate s-a întors afară, sub părete, în somn, Botolan... El zicea că se culcă afară, aproape de mine. Dar deodată inima se izbi dureros în coşul pieptului. încremenit, asudat rece, am stătut cu ochii zgîiţi în pata de lumină cenuşie pe care o făcea lîngă mine, drept deasupră-mi, la o palmă depărtare de ochi, singura fereastră din păretele de la spate. In pata aceea, ca într-o fulgerare, zărisem o mişcare de umbre. Toată 'fiinţa, înlăuntru, îmi tresărise, dar din lo-cu-mi nu mă putusem clinti. Ca într-un fel de farmec simţeam cum încremenesc, şi aşteptam. Nici un zgomot nu se simţea, doar ceva ca-n vis, în răstimpuri scurte, ca strecurarea vîntului în cercevele, ori clătirea unei ramuri, dar aşa de slab, în pulsaţii fără legătură, care n-aveau nimic omenesc. Jocul umbrelor din-tru-ntăi grabnic, acuma se domolise : părea o mînă care se întinde şi se retrage, marginea rotundă a unui cap care sta în cadrul cercevelelor o clipă, un tremur nedesluşit, o pată neagră apoi. încordat, cu gura uscată, nu mă puteam clinti din locu-mi. Un zgomot mai desluşit mă cutremură, umbrele se şterseră de pe părete, pata cenuşie rămase goală ca taina unui ochi orb. Eu tot aşteptam, cu trupu-ndurerat de încordare. Cineva tuşi afară, lîngă părete — şi farmecul deodată se risipi. — Tu eşti, Mitrule ? strigai tare, şi mă întorsei spre fereastră. — Da, domnule sublocotenent, noi sîntem... — Ce este ? nu dormi ?... — Nu, domnule sublocotenent... De-acu trebuie să deştept pe domnu sergent, văd că cei din marginea luncii nu mai mişcă... Mi se pare că le-au făcut felul aiştia... îmbrăcat cum eram, zvîcnii în sus şi mă aşezai în capul oaselor la marginea patului de pămînt. Afară, prin întuneric, porni mişcare domoală. Mă ridicai, făcui doi paşi şi deschisei uşa. — Ce-a fost, Mitrule ?... Botolan îmi răsări înainte prin întunecime. înspre şopron se auzea glasul înăbuşit al sergentului. — Asta a fost, domnule sublocotenent, răspunse soldatul, — că au venit vreo trei păgîni pînă aici... Mă mir cum au putut trece, cum s-au strecurat pî-na-ntr-acoace... Voiau să intre în bordei pesemne... — In bordei, la mine ? — Da, domnule sublocotenent! — Ei, şi ce-a fost ? Acesta era zgomotul pe care l-am auzit ?... A fost ceva în dreptul ferestrei... S-au dus ? — Nu, domnule sublocotenent, i-am prins eu şi i-am doborît... Un fior uşor mi se strecură prin piept. Botolan mă privea liniştit prin întuneric. Făcui doi paşi. In umbra ca păcura a păretelui, spre şopron, trei momîi negre zăceau întinse la pămînt, alături. — I-am zărit cum veneau cîte unul, şi i-am aşteptat aici, în umbră... Şi gata... Is başbuzuci, domnule sublocotenent... şopti Mitru. 243 — Cum a fost, bre ? Cum s-a întîmplat ? Nici zgomot, nici strigăt, nimic... — Nu, domnule sublocotenent, ce să mai fac larmă ? Au venit pe rînd. Am sărit celui dintăi în spate şi l-am sfîrşit, şi pe ceilalţi i-am aşteptat lîngă fereastră... Ei veneau, mă credeau de-ai lor prin întunericul streşinei, şi eu întindeam mînile şi-i apucam de gît, domnule sublocotenent... Şi pe urmă, gata ! Asta a fost... Doar voiau să intre în bordei să te omoare, domnule sublocotenent!... — Şi n-a strigat nici unul ? — De ce să strige ? N-a strigat nici unul! Prin noapte, cercam să zăresc mînile soldatului, care, îmi închipuiam, trebuiau să fie uriaşe. El tăcea. Sergentul şi doi oameni se strecurau uşor spire desişul de sălcii. — Şi cum i-ai doborît tu pe tustrei, bre ? — Uite-aşa, domnule sublocotenent, i-am doborît... răspunse moale soldatul. Aveam simţirea gheţoasă că am trecut printr-o mare primejdie; cîteva clipe rămăsei cu ochii .aţintiţi în neştire spre trupurile necunoscuţilor oare ză-ceătT la- doi paşi, cu feţele la pămînt, muţi, fioroşi, fulgeraţi năprasnic. Şi un val de milă pentru mine, un val cald şi pentru soldatul care mă scăpase de la moarte, îmi umplu coşul pieptului. El tăcea, nemişcat, şi gînditor, la o parte. A doua zi, cu detaşamentul neştirbit, am intrat în rînduri. In grabă am făcut colonelului raportul, tot în girabă colonelul se opri în faţa lui Mitru şi-l privi cu luare-aminte, dădu poruncă pentru ordin de zi de vrednicie, — şi tunul izbucnind, comandele trecură ca sfîrcuri de bice printre rînduri, cîmpia se umplu de ramăt mare şi pînza noastră de oaste, sclipind 244 din săbii, ameninţătoare şi întunecoasă, porni zguduind pămîntul ars al cîmpiei. Prin fumegarea luptei, la cel întăi popas, Botolan se apropie de mine, şi mă ţinti cu ochii lui verzi, rugători, fără să îndrăznească a rosti vreun cuvînt. Eu mă simţeam purtat spre el cu toată inima, cu dragoste : — Ce-i, Mitrule ? Iar ţi-i dor de-acasă ? Vreo scrisoare, ceva, hai ? — Da, trăiţi, domnule sublocotenent, o scrisoare... De-acu dac-am scăpat şi de acest nacaz, pot să zic că mult pînă departe nu mai este... Şi ast’noajpte am avut un val... Cu primejdie a fost acela, domnule sublocotenent, dar acuma a trecut... Ş-aşa, mă gîn-desc eu, domnule sublocotenent, să trimet iar 'răspuns Mărioarei, o leacă de răvaş: să ştie că eu îs sănătos, ş-o duc bine, ş-am să vin cît de degrabă acasă, dac-a da Dumnezeu ! Mă privea zîmbind £u lumina-i de jale de amurg în ochi. Şopti domol : — Oaire ce-or fi făcînd ele acu acasă?... Fetiţa nu poate zice deoît mamă şi tată... Cînd m-oi întoarce, nici n-are să mă cunoască... Cum mă privea, neclintit în şa, deodată avu o zguduire uşoară. Zîmbetu-i crescu într-o fulgerare, se prefăcu în rîs, ochii se lărgiră, şi fără nici un cuvînt, se plecă pe oblînc şi-şi îngropă obrazul în coama calului. Atunci, tresărind cu un gemăt săgetător, băgai de samă că timpla-i era sîngerată : un glonţ rătăcit venise, de unde ? un glonţ rătăcitor venise, îi sfredelise tîmpla, şi acuma, brusc, totul se sfîrşise. Acuma încremenise cu obrazul în coama calului blindaşi nemişcat, cu braţul stîng sub piept, cu dreptul în lungul trupului, spre pămînt. 245 II priveam şi mă gândeam la cele două fiinţi care-1 aşteptau în munţi, în fundul Moldovei, la Profiriţa lui mai ales, cu părul ca fulgul de păpădie, care de abia umblă în picioare şi nu poate zice de cît mamă şi tată. Ca-ntr-o izbire, mă zgudui năvala lacrimilor. Acu, şi pe mormîntul lui creşte iarbă... Aşa ne-a spus nenea Cerceluş istoria soldatului Botolan. Înecatul veam în lunca de sălcii şi plopi de dincolo de apă nişte vite. Din cînd în cînd, mă scoboram din sat de la Bărboşi, trecînd Şiretul şi mă duceam să le văd. Umblam pe cărările umede, printre ramuri împletite, stîrnind sturzi cu zbor tăcut şi mierle care fîlfîiau cîrcîind spăriate. Sunetul moale al tălăngilor răzbătea din vreme în vreme ca din-tr-o depărtare nesfîrşită — părea că vine de deasupra, din cerul albastru, ari printre frunzişuri, cu strecurarea vîntului. Intr-un rînd, aproape de asfinţitul soarelui, într-o zi liniştită de septemvrie, mă întorceam din luncă, şi veneam gînditor pe podul răsunător de fier. Apa rîului curgea pe dedesubt largă şi lină, cu strălucire întu&ecoasă. In stînga, pe malul dinspre Galaţi, o bulgărie îşi întindea răzoarele lungi şi liniile negre ale şănţure-lelor, cu sticliri de şuviţe de apă printre zarzavaturi. Stăpînul ei era un om cu mustăţile mari, zbîrlite, cu ochii abia zăriţi sub sprîncenele late ; un om negru şi tăcut. Stăpîn la podul umblător din susul liniei ferate cunoşteam pe un moşnegel îndesat, cu mustă- 247 cioară alba, cu ochi mititei pe obraz zbîrcit. $1 venind acum încet spre căsuţa de bîrne a podarului, în preajma apei, spre coliba de stuh a bulgarului, ridicată în mijlocul grădinii, — ştiam de bună-samă că voi găsi pe aceşti doi singuratici vecini, ca totdeauna, faţă în faţă. Bătrînul vorbea cu pipa tn gură, lingă şanţul umed de pe margine. — Ce, mă ? ce tot umbli încolo şi-ncoace şi dai dirumu la apă ? Ce tot îţi uzi cepele şi curechiul ? Stai singur cuc, nici nu mînînci ca lumea, nici un păhărel de rachiu nu bei, de ce dracu mai trăieşti pe lumea asta, ha? Bulgarul, încovoiat între căpăţîni violete de varză, mormăi ceva neînţeles, ridicîndu-şi sprîncenele negre. Bătrînul începu a rîde, clătinîndu-şi luleaua între dinţi. Apoi strigă taire, vîirîndu-şi mînile în brîu şi dîndu-se puţin pe spate: — Ceacîi, bre ? Grădinarul iar îşi ridică negreaţa de sub frunte. Moş Gheorghe Cucu se întoarse spre mine, cum mă apropiam. Noi eram prietini vechi. — Iaca, aşa mă chinuiesc cu el, domnule... Nu ştie bechi moldoveneşte... Tot îl întreb, tot îi vorbesc de vreo şase luni de cînd a venit, el pace! numai ca uirşii face, şi tot se uită urît la mine... — Iar se îndreptă spre bulgar : Ceacîi, bre? — Nici aşa nu vrea să 'răspundă... Ceilalţi doi, la Galaţi, cu vînza-rea; el stă singur ca un moroi, bată-1 Dumnezeu să-l bată ! Dezbaterea aceasta nu era nouă pentru mine; o auzeam foarte des. Cu ţigara în gură, cu mînile la spate, cu pălăria de paie pe ceafă, mă îndreptam 248 liniştit spre sat; cînd deodată, strigăte lungi mă opriră în loc : — Moş Gheorghe ! Moş Gheorghe Cuculee ! Mă întorsei. Bulgarul se îndreptase din şale. Moş Gheorghe ridicase capul. — Ce dracu a mai fi ? mormăi bătrînul scuipînd într-o parte. Glasurile strigau tot mai prelungi. Putui să deosebesc într-un timp : — Un om înecat, adă cangea, moş Gheorghe!... Bătrînul îşi strînse sumanul roşcat peste cămeşoiul de cîlţi încins cu brîu roşu, scuipă în pipă, îi închise căpăcelul de alamă ş-o vîrî în chimir. Cu stînga îşi ridică de pe frunte căciula jerpelită şi porni spre căsuţă şi spre podul umblător care sta de partea asta de mal, pe cînd odgonul se întindea neclintit, negru, încovoiat în jos din mijloc, deasupra rîului. Nu se uita la bulgar, nu se mai uita nici la mine. Trase de pe acoperişul zbîrlit al căsuţei prăjina lungă cu vîrf de fier la capăt, o puse pe umăr şi porni cu paşi îndesaţi pe malul năsipos, în susul apei. înţelesese în urmă şi grădinarul despre ce e vorba. Ri-dioîndu-şi şalvarii cafenii şi opincile mari, păşea cu luare-aminte peste straturi şi venea după noi. Dintr-o înfundătură de mal, din cînd în cînd, doi flăcăuaşi ridicau pînă la piept trupurile. Ne făceau semne cu mîna, îşi tot întorceau capetele spre apă; dispăreau şi iar se arătau. La malul celălalt, încovo-indu-se cătră asfinţit după cursul rîului, lunca de sălcii şi plopi făcea zid neclintit, zimţuit de vîrfurile ascuţite ori rotunde ale copacilor. Umbra luncii se îngusta ; soarele se lăsa la asfinţit, spre aburii depărtaţi, din fund, ai Şiretului. Pe apa lucie, aproape 249 de malul cestălalt, venea domol înecatul, la linia undelor. — Ne duceam încolo, la vale, zise irepede unul din flăcăuandri, şi l-am văzut că vine... Moş Gheorghe Cucu nu zise nimic. Păşi repede la marginea apei şi întinse prăjina. Cu ghiara de fier, cu luare-aminte, întoarse în apă pe înecat, pînă ce apucă subsuoara. Atunci începu a trage, — pe cînd noi priveam neliniştiţi îndărătul lui. La ţărm se opri un trup vînăt, umflat de apă. Faţa bugedă sta întoarsă spre noi, cu ochii pe jumătate deschişi, sticloşi. Barba şi mustăţile atîrnau în jos, în hlei, îngreuiate de apă. Moşneagul puse cangea deoparte, apoi făcu semn cu capul. — Hai, apucaţi de ici... Flăcăii se apropiară. Coborî şi grădinarul malul. Cu luaire-aminte cuprinseră trupul moale şi luciu şi-l aduseră pe năsipiş neted ; îl aşezară prăvălit pe o coastă ; un pîrăuş începu a curge prin barba încîl-cită, amestecîndu-se cu două dungi de sînge, care însemnau Umoare roşii de la nări, în jos, pe obraz. — Trebuie să se fi înecat azi, zise moşneagul privind la faţa necunoscutului. Mai de mult nu-i... Se aşeză pe năsip, alături, şi-şi scoase pipa. Bulgarul se puse şi el jos, fără nici un cuvînt, cu ochii aţintiţi spre cursul lin al apei. ^ — Noi ce facem acum ? zise unul din băîetani. — Voi duceţi-vă pînă la primărie, răspunse moş Gheorghe. Flăcăuaşii se uitau la mort, parcă ar fi vrut să-l întrebe ceva. — Oare de unde să fie, moş Gheorghe ? 250 — De unde să ştiu eu, măi ţtcă ? Ia, dintr-un sat, de la deal, cine ştie !... Băieţii nu se clintiră de la locul lor. — E bărbos tare, zise cel smead, căruia îi mijea mustaţa. Poate-i rus... — Poate să fie şi de-ai noştri, răspunse celălalt întorcîndu-se spre moşneag. Dair moş Gheorghe, cu pipa în gură, nu răspunse ; nici nu se uita la mort. Cel smead zise iar : — Noi ne ducem la primărie, moş Gheorghe... — Duceti-vă, zise bătrînul fără a-i privi, şi spuneţi acolo. — Ce să spunem, moş Gheorglîe ? — Apoi spuneţi să vie primarele. Spuneţi c-ara scos un om înecat. Atît. Ce să spuneţi altceva? Par- *că numai o dată a venit ? numai o dată am prins cu cangea asta înecaţi ? Cei doi tovarăşi cu pălării rotunde îşi întoarseră iar capetele spre străinul neclintit. Bătrînul ridică ochii spre mine. — Să vezi cînd vine apa mare... Dumneata, boierule, nu eşti de mult prin partea locului, nu ştii... Vin mulţi înecaţi, sărăcii... Pe unii îi cunoşti, pe alţii nu-i cunoşti. De unde să ştii parcă atîta lume ? La început aveam o groază... pe urmă m-am deprins. Acuma ştiu că aşa-i apa... Cere ea om... Cînd am venit întăi, nu ştiam. Ştiu că atunci, primăvara, s-a umflat şi mi-a rupt pod, a dus căsuţă, tot, şi se zbă-tea apa ca într-o negură... Ce ? crezi că nu cere ? Cere; are şi ea glas... Da’ atuncea pe cei ce veneau îi purta de-a rostogolu... Nimeni nu-i putea prinde. Ii lua sforul apei şi-i mîna în Dunăre... Ş-apoi Dunărea cine ştie unlde îi ducea !... Moş Gheorghe tăcu. Flăcăuaşii aşteptară un timp. apoi unul trase de mînică pe celălalt, îi făcu semn de îndemnare cu capul şi plecară. Aşa stăturăm o vreme. Soarele asfinţea departe, deasupra Şiretului, luminînd pîcla zării, împrăştiind pe luciu şi înaintea noastră ca o pulbere aurie. Podarul se sculă, scuipă într-o parte, apoi se dezbrăcă de suman. Cu luare-aminte se plecă spre înecat, îl întoarse pe spate şi-i îndreptă capul cu faţa spre cer. Ochii stăteau închişi acuma pe un obraz liniştit, senin, cu barba umedă, lucie. Bătrînul întinse sumanul roşcat peste trupul gol, îl acoperi pînă la bărbie, după aceea se aşeză lîngă bulgar, cu luleaua, slobozind din clipă în olipă vălurele de fum albăstriu. Grădinarul îl privise în tăcere. Cu ochii umezi, deodată răsăriţi plini de milă de sub sprîncene, acuma» se uita la bătrîn. Vorbea din gît privindu-1 ţintă, parcă-1 întreba ceva. Moşneagul se îndreptă spre el: — Ce spui ? Grădinarul bolborosi iar cîteva vorbe şi-şi întoarse ochii spre mortul liniştit. — Nu ştiu ce spui, bre ! zise îndesat bătrînul, pî-cîind din lulea. Grădinarul, de la îneicat îşi purtă ochii cu lumina de milă spre mine; apoi, cu braţele puse pe genunchi, cu bărbia rezemată de braţe, rămase un timp uitîn-du-se la podar. Se sculă după aceea şi se îndreptă păşind rar, spre zarzavaturile lui. Rămăsei cu bătrînul şi cu mortul. Soarele se scufundase ; la asfinţit crescuse o întinsă roşaţă purpurie. Prin lumina aceea, prin singurătatea ţărmurilor, venind pe lîngă lunca tăcută, 252 apa trecea într-o linişte şi într-o tăceire de moarte. Nu aburea vîntuil; tălăngile de peste ape nu se auzeau; împrejurimile încremeniseră în lumina eu luciri sîn-geroase. Deodată, departe, cine ştie unde, pe dealuri, un chiot lung începu să tremure şi să se desfăşoare în lungul cîmpiilor. Răsunetele lui încă nu se stinseseră, şi altul izbucni în altă parte, mai apropiat, şi parcă-1 simţii adiind, trecînd iîn cursul apei. In liniştea amurgului, de pretutindeni, de pe dealuri, începură a creşte chiotele şi a tremura prin văzduh; se încrucişau peste vale, parcă se depărtau, şi ecourile deşteptate clocoteau prelung. — Vin flăcăii şi fetele de la cules... murmură, nemişcat, moşneagul. O vreme valea se deşteptase în trejmur; apoi chemările se răriră, slăbiră, se stînseră. In tăcerea care se întinsese pretutindeni pînă în depărtări nesfîrşite, pe roşaţa din fund, din apus, începură a trece raţele sălbatice. Veneau din zarea Dunării, din bălţile Brăilei, şi treceau spre smîrcu-rile apropiate de la Mălina. Stoluri, pe cer depărtat, purpuriu, grăbeau ca alungate de vînt. Se desluşeau linioare mărunte, negre, în lumina vie a asfinţitului, izvorau ca din aburi, cîrd după cîrd, intrau în marea de lumină, apoi coborau, se mistuiau. Mă îndreptai spre casă. Lumina scădea. Intr-un timp, de pe colnic, mă întorsei. Moş Gheorghe Cucu se ridicase şi el de la locul lui şi mergea domol spre căsuţa de .lîngă pod. Era vremea cinei. Nu-1 mai văzui. Lumina din asfinţit stătea încremenită pe cer. Apa Şiretului se umpluse de o lucire tainică, ajungînd 253 pînă la mal, unde sta înecatul, sub sumanul moşneagului cu faţa spre cerul adînc boltit, limpede ca lacrima. Sta nemişcat şi singur în tăcerea ţărmurilor. Iar în fund, pe lucirea de sînge, tot se alungau punctele negre, grăbite, tăcute ale stolurilor. O UMBRĂ înd am po-rnit din Laşi cu trenul, vreme bună. Mă gîndeiam, nu tocmai bucuros : Are haz să petrecem un Crăciun sec; de-acu, tocmai Ia Bobotează dac-a ninge. Cam pe la toacă, însă, începu a fulgui mărunt, mărunt, ca o bură de ploaie. Un om de lîngă mine zîimbi şi-mi zise bucuros, parcă eram vechi prietini : — Să ştii că are să se puie omăt. Pe fereastra vagonului priveam cum fulgii sporesc, cum se învîrtejesc, cum cad apoi lin, cum ţes pînză albă pe cîmpii, pînă la pădurile negre de sub pîcla zării. Mă cobor din tren bucuros, mă înţeleg repede c-uii birjar, aburc pe capră sipeţelul cu cărţile şi cu albiturile, — şi pornim. Aşa, cam pe la zece ceasuri din noapte, mă gîndeam eu, ajung acasă. Tata poate a adormit cetind gazeta ; dar mama de bună-samă că-i trează. Cînd a striga birjarul la poartă, am să-i zăresc umbra, prin perdelele luminate ale geamurilor ! Mi-am îmbrobodit bine în gugi capul, mi-am vîrît mînile în mînici, m-am strîns cum am putut; şi 255 birjarul întruna îşi îndemna caii şi-i plesnea cu biciul. Eu priveam la cernerea de fulgi din juru-mi, la covorul alb ca o lînă moale de miel care se as-ternea pretutindeni, şi din cînd în cînd cîte o scîn-teioară îngheţată îmi intra printre gene şi se topea, rece, pe globul ochiului. Dar pe întinderile nelămurite acum creştea amurgul. Odată cu zăipada mi ise părea că se cern pe pămînt fulgi negri, mărunţi, rotunzi, ca dintr-un fum al înaltului necunoscut. Mi se păirea că merg mai Încet, spre depărtări triste, îngheţate, fără lumină. Mi se îngurzise grumazul stînd ghemuit; un vînt iute începu a-mi tăia obrajii, şi deodată parcă o mînă vrăjmaşă îmi zvîrli în ochi un pumn de zăpadă măruntă ca năsipul. Odată cu înserarea, intrarăm în sat la Tomuleşti. Birjarul părea foarte obosit şi pătruns de răceală, în fata crîşmei se opri, sări de pe capră şi-mi dădu jos cufăraşul. Jupîn Avrum, stăpînul orîndei, ieşi în prag şi întinse spre noi capul, cercetîndu-ne prin întunecime. Birjarul începu a-i vorbi. Parcă se tîn-guia, parcă se certau, nu înţelegeam nimica. — Ei ! ce facem, jupîne ? — Eu ştiu ce să facem ? răspunse omul uitîndu-se spre caii lui; de-acu nu-i chip să mergem mai departe... Poate să ne apuce viscol, şi mai avem o bucată bună de drum... Voiam să mă înţeleg cu el, să-l fac să se ţie de tocmeală, — dar ori îi vorbeam lui, ori aş fi vorbit păretelui, tot una. Parcă nic: nu m-auzea ; se uita în altă parte, îşi tot îndesa căciula în cap, îşi freca barba neagră cu amîndouă mînile şi se tot foia în surtucu-i rupt. Nu voia să mă ducă mai departe cu nici un chip ! Cînd văzu că m-am săturat, că n-am 256 ce-i face, iar începu a vorbi cu jupîn Avrum, apro-piindu-şi barba «lui neagră de barba roşie a celuilalt, iar începu a se tîngui, iar părură a se certa ; după aceea birjarul se retrase, şi, din crîşmă, auzii duru-itul roţilor pe podişcă. — îşi trage trăsura sub şopron, îmi zise jupîn Avrum cu nepăsare, clipind din ochii lui fără gene; nu poate să meargă mai departe... Poţi să mă crezi şi dumneata, că mai bine-i să stai peste noapte aici... Ai ce mînca, ai unde dormi... Vedeam eu bine că n-am ce face. Dacă nu poate omul, nu poate. Totuşi am început să fac o gură, o larmă de om mîniat, de mă miiram eu singur cînd m-am făcut aşa de cumplit. Birjarul se apropiase de uşă şi la glasul meu întărîtat se trăsese îndărăt, par-că-şi adusese aminte că mai are ceva de regulat în şopron ; jupîn Avrum se făcuse mititel şi se învăluise în nepăsarea lui, după tejghea ; iar oamenii care intrau şi se scuturau, dupăind, de omăt, se opreau lîngă uşă şi mă piriveau miraţi. Dar un tînăr ca mine, seminarist, cu puf sub nas, are multă îndrăzneală ! Un moşneag îndesat şi vîrtos, după ce-şi bău păhărelul de rachiu, şi se şterse la gură cu dosul palmelor, zise cu glas în care străbătea o răgu-şeală uşoară : — Iaca, jupîne Avrum, noi nu ne temem, chiar daeă-i vreme rea... Jupînul nu răspunse. Clipi numai din ochii făiră gene. Moşneagul îşi scoase luleaua şi suvacul. — Chm I începu el iar. Dumnealui, — şi făcu semn cu capul spre mine, — dumnealui se chiamă că-i om cu coraj. Iaca, dacă nu merge cu berja lui, merg eu cu sania mea... Am eu doi cai buni, şi pînă la tîrg nu-i departe. Peste un ceas, două, ajungem... 17 M Sadoveanu — Opere, voi. III 257 Dă celuia ce i se cuvine, mie îmi dă ce mi se cuvine, şi iaca treaba făcută ! Eu de vreme ca asta nu mă tem ! De ce să mă tem ?... După ce-şi desfundă pipa cu suvacul, şi-o umplu tacticos cu tutun, pe cînd eu tunam împotriva ovreiului şi cinsteam bucuros cu moşneagul un păhărel de rachiu de săcărică. — Cum te chiamă, moşule ? — Gheorghe ! Gheorghe mă chiamă. Gheorghe Ca-targiu! Apoi gustă încet din păhărel. Chm! apoi aista-i rachiu boieresc... Noi, ştii, nu prea bem aşa rachiu ; noi, de cel mai tare ; cînd torni un păhărel se chiamă că-ţi scîrţîie gîtul! Eu, să-ţi spun dumnitale... Jidovului i-a fost frică, da’ eu te duc ! într-un ceas, mult două, eşti în tîrg... Da’ eu, drept să-ţi spun, mai degrabă aş bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostiru... Eram împăcat acuma. Moşneagul îşi bău păhărelul şi se duse s-aducă sania. Birjarul meu îndrăzni să intre în crîşmă şi să s-apropie de foc, tremurînd ; jupîn Avrum îmi puse dinainte ceva de gustat şi o sticluţă cu vin, şi-şi descleştă gura. — Aşa-i mai bine, îmi zise el zîmbind; moşneagul are cai buni... Ştii, el n-are nevoie, e om gospodar, e dascăl aici la noi, dar acu a avut aşa un gust... Cu dînsul, ai să vezi, n-are să ţi se urască... — Apoi da, moş Gheorghe are el ale lui... E om umblat!... zise unul din săteni. încălzit, îmbodolit iar, m-am îngrămădit în sanie. Moş Gheorghe se aşeză alăturea de mine, învălit în cojoc şi cu suman pe deasupra. Puse mîna pe hăţuri. — Hi! zise el domol. Apoi întoarse spre mine capul: Dumneata te-ai aşezat cumsecade ? Nu de alta, da’ pe urmă nu-i bine să te foieşti, că te ia 258 frigul. La drum, trebuie sa stai nemişcat... Hi, tnîn-zule! Cînd veneam, mă întîlnesc cu popa. — încotro* dascăle ? — Ia, zic, m-am prins să duc pe un flă-căuaş pînă la tîrg... Am văzut că-i om cu coraj. De ce să-l las în mijlocul drumului ?... Hm ! Dumneata vii de la învăţătură, am văzut eu... Poate vrei să te faci preot... Ei, vezi ? Cum să te las eu aşa ? doar oameni sîntem. Jidovului, se chiamă, i-a fost frică... El putea să moară pe drum. Cu aşa tovarăş, adevărat că te mînîncă lupii... Sania luneca bine pe zăpada proaspătă. Cum trecurăm de jitărie, vîntul începu să ne spulbere. Dair moş Gheorghe *avea cai buni. Ii îndemna cu glas blînd, şi simţeam cum spintecam vîntul cu repeziciune, cum lăsam în urmă fîntîni, case singuratice, toate locurile cunoscute, pe care acum, prin întunericul mişcător, nu .le zăream. Moş Gheorghe mă ispiti o vreme despre şcoală, despre cei de-acasă, despre ce se mai aude prin ţară ; după aceea, din vorbă în vorbă, prinse a-mi istorisi despre o întîmplare a lui cu lupii, o întîmplare lungă şi încurcată. — Iaca aşa... vorbi el, după ce-mi spuse tot, cu de-amănuntul; ce crezi dumneata, dihania-i rea... cînd flămînzeşte, numaidecît iese la drum şi sare la om... Da’ se chiamă că atunci era o iarnă tare... he... he! şedeau troienele cît casa ! De mult n-a mai fost aşa iarnă... Acu, ia acolo, o leacă de pospai 1 aista se chiamă omăt ? Atunce de abia puteau înota caii ! Bătrînul părea foarte mulţămit de iernile din vremea veche, şi din înmlădierea cuvintelor pătrundea un dispreţ neprefăcut pentru începutul de viscol care 17 259 ne împresura în vîrtejuri de zăpadă, pentru vîntui aspru care sufla prin inoaptea pustie. După aceea un timp îndelungat tăcu. Sania alerga prin zbaterea fulgilor ; caii lăsaţi în voie fugeau pe drum cunoscut; stîlpi la marginea drumului, la capete de poduri, păreau umbre, se apropiau de noi, rămîneau în uirmă pe zăpada albăstrie. Un pîlc de copaci se arătă cu reţeaua uscată de ramuri tre-murînd, şuierînd, fîşîind în năvala vîntului. Aici e Dumbrăvioara, gîndeam eu ; de acum nu mai avem mult pînă la han la Şindilita. Cunoşteam locurile. Caii se năpustiră la vale, pe drumul prăvălatic, printre viroage îmbrăcate cu tufişuri. Moş Gheorghe Catargiu mormăia mulţămit: — Aşa-a-a 1 Hi, Mînzule dragă ! Hi, Cîrlanule 1 Hi, băieţii moşului... Cu voi merg, măi, pînă unde se hat munţii în capete 1 Tăcu deodată scurt. II simţii strîngînd cu putere hăţurile; caii cotiră şi se opriră, parcă-i răsturnase cineva unul peste altul. O umbră se ridicase din tufe. Un glas strigase fioros, răguşit; zărisem scînteie-rea unui baltag, iute, ca o ridicare de pleoape pe ochi mînioşi. Moş Gheorghe izbucni lîngă mine. — Care-i acolo, măi ? Şi plecîndu-se, frămîntîn-du-se, vîrî mîna sub cojoc. — Ce vrei ? strigă el iar, îndesat, cu glasu-i uşor răguşit. De sub cojo6’,'scosese un pistol lung, turcesc. Auzii de .două ori ţăcănirea oţelelor. — Na 1 na ! urlă deodată omul de lîngă cai şi-şi îndreptă prin întuneric trupul uriaş. Nu trage, că-ţi despic ţeasta capultii !... Eu încremenisem. îmi jucau fulgere negre şi verzii 260 pe dinaintea vederilor. O clipită închisei ochii; moş Gheorghe întinse braţul. — Lasă pistolul, moşule... auzii deodată un glas nou, muiat. Dumneata eşti ? Unde te duci ? Un romîn nalt, bine zidit, sta lîngă noi, cu baltagul pe umărul drept, cu cuşma dată pe ceafă. Obrazu-i era ascuns ca subt un văl de întuneric. — Tu eşti, Petrache ? întrebă lin moş Gheorghe. îşi vîrî în chimir sub cojoc, pistolul, apoi îşi înălţă capul : Măi Petrache, măi băiete, ce vînt rău a dat peste tine ? La asta ai ajuns tu, măi ? Să ieşi la drumul mare, să tai pungile oamenilor, să le crăpi capetele ? Vîntul care venea din largul cîmpiilor răsfira pletele lungi ale necunoscutului. Caii suflau greu. Eu stăteam neclintit, nedumerit, înfiorat încă. — Moş Gheorghe, zisT încet omul, aştept pe pre-ceptu! — Pe preceptu ? Da’ ce ai tu cu el ? — Moş Gheorghe, rosti domol romînul, am eu cu dînsul o socoteală... Moş Gheorghe, am ajuns de nu ştiu pe ce lume-s... Iaca, s-apropie sfintele sărbători, şi la mine nu arde o lumînare ; şi mi-i nevasta bolnavă, şi mi-a murit băieţelul cel de trei ani în postul ista... Iaca, acum trei zile, a venit ş-a pus mîna pe văcuţă, mi-a luat cojocul, nişte lăi-cere, şi eu nu eram acasă... Mă duc eu la el, îl întreb, — ce ? zice, să te cairi de aici, că am o puşcă, trece prin cinci ca tine... Iaca aşa, eu am copii şi nevastă, pîne nu s-a îndurat Dumnezeu să ne deie anul ista, ce aveam mi-a luat, şi zice că şi viaţa mi-o ia... Ca pe un cine, zice, am să te puşc! — Omul se opri o clipă. Parcă gemu. — Moş Gheorghe, Dumnezeu să mă ierte, moş Gheorghe, da’ eu intru cu el în 261 pacat!... S-a dus la Iaşi, şi trebuie să se întoarcă. II aştept. Acu am crezut că vine el. Da’ tot trebuie să vie. Şi vreau să-l judec eu, că altcineva nu se găseşte! — Iar se opri un răstimp. Paircă numai pe mine m-a asuprit acu, la vreme de iarnă?... Un sat de oameni nevoieşi l-a rugat. El mu, că el are o puşcă, dă cinci focuri şi ne omoară pe toţi! Aista-i preceptu, moş Gheorghe... Feciorul lui Gavril Mînzatu; tatu-său era de-ai noştri, om de omenie; iaca, fecioru-său umblă în straie nemţeşti şi virea să ne puşte! O mînie întunecoasă pătrunsese încet prin liniştea vorbelor -dintăi. Omiul rostea o hotărîre nestrămutată. Parcă era pe patul morţii şi spunea tot ce avea de spus, o dată, pentru veşnicie. Măi Petrache, grăi moş Gheorghe, şi vîntul îi fura vorbele ; lasă-1 în plata Domnului, măi băiete! Se chiamă că el e omul stăpîniirii. Iţi rămîn copiii şi nevasta pe drumuri, la vreme de iarnă... Vorbele celuilalt fluierară prin jalea vîntului : — Moş Gheorghe, mult amar am eu în mine. Dacă nu-ţi cunoşteam glasul, poate tot dam cu baltagul; aşa am ajuns, de parcă îs duşman cu toată lumea ! E-he ! de cînd rabd eu ! Is plin de venin pînă-n gît !... De-acu în noaptea asta, pot să zic că toate au să se sfîrşească... iPe mine parcă nici nu mă văzuse; iar eu nici nu ştiu dacă am suflat. Moş Gheorghe Catargiu tăcu şi rămase cu ochii înainte aţintiţi în întunericul depărtării. Străinul oftă adînc. Zise apoi blînd : — Moş Gheorghe, să iei sama la podeţul de de-vale, din dreptul fîntînii. Să lăsaţi caii la pas... Este o bîrnă putredă... Bătrînul de lîngă mine scutură hăţurile şi caii 262 porniră. La o zvîrlitură de băţ, bătrînul strînse frî-nele şi întoarse capul: — Măi băiete, suie-n sanie şi hai cu noi... Din urmă nu răspunse nimeni. Se zărea prin viscol numai o umbră nelămurită, neclintită. — Poate-a da Dumnezeu şi n-a mai trece în noaptea asta, vorbi încet moş Gheorghe, şi-şi îndemnă iar caii. Se chiamă că dintre ai noştri s-a ridicat, şi de zece ani aşa, iaca aşa se poartă... Ca pe vremea grecilor... Bine, ştim noi că-i lege... Ş-acela, Stătu, cere, — da’ trebuie să mai îngăduie, că tare-i sairacă şi năcăjită lumea în ziua de azi... Iar se întoarse. — Măi Petrache, măi ! N-auzi ?... Măi Petrache ! în urmă, spre dealul singuratic, se tînguia vîntul învăluind cernerea zăpezii. Omul rămas în pustietate nu răspunse; noaptea-i învălui fantoma mută. — Vai! lume amărîtă ! şopti bătrînul. Cine ştie ce-i în sufletul lui ! La podul din vale, din dreptul fîntînii, moşneagul lăsă caii la pas ; după aceea, pe drum drept, le dădu drumul în fugă iute prin bătaia vîntului. Eu întrebai într-un tîrziu : — De unde-i romînul ista ? — Ia de ici, răspunse bătrînul, din satul din vale... Casa lui e la margine: S-ar vedea unde-i, dacă ar avea gazorniţă. Aşa, zicea că nevasta-i zace bolnavă, prin întuneric... Deodată mă simţii cu sufletul trist, apăsat de o amară greutate. Cu cîteva clipe mai înainte un om rostise cu greu cîteva cuvinte; a stat lîngă mine, m-a atins, şi acum a rămas în uirmă, -la marginea drumului, cu baltagul lui, aşteptînd, pîndind. In vorba lui nu pătrunseseră strigăte, auzisem vorbe 263 blînde, era un om ca toţi oamenii, cum în toate zilele Intîlneam ; — şi parcă abia acum înţelegeam că omul acesta aşteaptă cu baltagul lui ca să verse sînge... Nu puteam pricepe, cum s-ar putea întîmpla aşa ceva. Nu puteam pricepe de ce tace moşneagul lîngă mine, cu îndărătnicie. Nelinişte tot mai grea mă cucerea, cu cît gîndul se întărea, nemilos ; ş-un fior de căldură mi se sui pînă în creştetul capului, se coborî în ochi, sub pleoape. Ameţit, mă întorsei spre moşneag: — Moş Gheorghe, ce facem ? Bătrînul oftă, aşa cum oftase şi Petrache. Nu-mi răspunse. Puse mîna pe bici şi caii, arşi de iuşcă, fugeau prin întuneric, prin singurătatea drumului. Departe încă, solntciau luminile hanului celui mare de la Şindilita. Voiam să mai întreb ceva pe bătrîn, dar simţeam bine că era hotărît să tacă. Mă răsucii şi privii în urmă. Prin întuneric tremurau vîrte-juri d© niea ; vîntul, venind din depărtări şi trec'înd în necunoscut, fîşîia fără hodină. CASA VECHE u ştiu cu cîte zeci de ani în urmă s-a clădit casa asta. Poate cîţiva bătrîni din tîrg să-şi mai aducă aminte : poate moş Costache Mazere care ,a fost fecior în coada trăsurii la Mihalache Sturza, ori Gheorghe Dărnian care era flăcăuaş pe vremea volintirilor. Cîteodată, cinstind un păhărel de vin vechi la crîşmă de peste drum a lui Manoilă, se uită lung amiîndoi la păireţii ruinaţi şi la grădina părăgi-nită, şi par a şti cînd anume s-au înălţat ramurile verzi în vîrfuj clădirii încheiate din lemn, cînd au cîntat lăutarii şi au fost cinstiţi lucrătorii şi megieşii; dar de cele mai de multe ori moşnegii, în amintirile lor, nu găsesc această icoană, mai ales cînd cel ce-i întreabă n-are grijă să facă un semn anumit spre crîşmar şi alt semn anumit spre păhărele. Acoperişul de şindrilă al casei de mult a lost muiat de zăpezi şi ploi, rupt şi spulberat de vînturi; numai o bucată se mai ţine pe un colţ al zidurilor. Ferestrele ise deschid oarbe, cu prelingerile ca de lacrimi ale ploilor. încolo nu se mai cunoaşte nimic sub năvala buruienilor; încolo livada sălbătăcită se întinde ca o pădure, între zaplazurile nalte. 265 Cînd a clădit cuoonu lorgu Calomfir casa, asta, îmi zise odată moş Gheorghe iDămian trist, vorbind ca despre o mare nenorocire ; cînd a clădit cuconu lorgu Cailomfir casa asta, a fost o petrecere rară ! Ce vinuri s-.au ibăut atuncea ! şi ce fripturi s-au mîncat! — Şi bătrînul îşi freca încet vîrful nasului, se uita la păhărel şi căuta să-şi aducă aminte. — Şi cum a isprăvit casa, s-a logodit şi-n scurt s-a-nsurat. Şi-a adus o cuconiţă tînără şi irumănă ca un bujor, tocmai din jos, de departe, de la Buzău... Nu, mi se pare că nu era de la Buzău: mi se pare că era de la Tecuci! da, da! îmi aduc bine aminte... Era aşa, primavara, pe duipă Paşti, ş-au venit toţi boierii de pe-acolo, de la podgorii, ş-aveau nişte cai ca aceia, şi nişte trăsuri ca acelea ; oînd au intrat în tîrg pocnind din pistoale, ou călăreţii înainte, toate femeile au ieşit după copii pe uliţi; năvală de cazaci, aşa veneau 1 — Apoi au cîntat lăutarii, şi slugile au descărcat din căruţe poloboacele cu vin; pe unele le-au lăsat în ogradă, că erau condemnate la moarte... (bătrînul, surîzînd trist, iar îşi frecă nasul, cu ochii spire casa veche), pe altele le-au coborît cu odgoanele în pivniţă... Iar după aceea au băut ş-au mîncat, şi într-un zoiri-de-ziuă au ieşit jucînd pe uliţi, cu antereieie în brîu... Asta era pe la 1840... adică nu, stăi, mi se pare că era pe la 1838... uite, vezi, nu-mi aduc bine aminte... Moş Gheorghe se uita mîhnit la paharul gol. Ceva despre acele timpuri ştia să-mi spuie şi celălalt bătriîn, moş Costache Mazere. — Moşule, ia vezi de gustă oleacă de colea : vinu-i bun la bătrîneţă... — De bun îi hun, cum nu, rosti foarte vesel ibătirînul. He-he ! e foarte 'bun ! Iaca, eu cu el am ajuns de am acu barbă albă ; şi eu îs om vechi vra să zică, eu am 266 fost om de casă la Mihalache Sturza, la vodă vra să zică... Moşneagul avea nişte ochi albaştri plini de veselie şi vorbea foarte repede, ou oarecare mîndrie. — Ei şi cum a fost cu cuconul lorgu Calomfir? A avut o fată, da’ el niciodată nu vorbea despre fata lui... — De unde! nu vorbea defel! defel! Uite, vezi, pot să-ţi spun eu, că eu ştiu toate cum au fost, eu am fostom.de casa lui. Da’ mai întăi 'trebuie să afli că bătrîriii, vra să zică cuconul lorgu şi cucoana Smaranda, au ţinut unul la 'altul... ştii, au fost oameni vechi : altfel erau pe atunci oamenii... Pot să-ţi spun că dragostea lor, pe vremea aceea, a fost o poveste... înainte de a se însura, vra să zică cuconu. lorgu tocmai acolo, în Ţara-de-Jos, se ducea calare... Ş-apoi a furat-o ipe cucoana Smaranda... Şi boierii de-acolo l-au ajuns din urmă, — şi n-au avut ce-i face, au vt nit cu toţii încoace nuntind... Ei, a avut şi cîntec dragostea asta in vremea ei. Mi-1 cîntau şi mie lăutarii, ţi l-ar fi cîntat şi dumnitale, dac-ai fi fost pe atunci... — Da’ cu fata cum a fost, moş Costaehe ? — Hm ! cu fata ? Da. Cu fata a fost aşa, că ei i-a fost drag un. boiernaş, unu loniţă Stroilă, şi cuconu lorgu nu voia să-şi dea fata după acela. Avea el moşie, avea avere, era băiet voinic, da’ nu-i plăcea bătrînului. El zice: nu! Cucoana Smaranda atunci a avut altă părere : ei îi era dragă fata ca ochii din cap, şi ea înţelegea dacă i-i dragă, să-i facă orice voie. Şi zice cucoana Smaranda : Să dăm fata ! — Nu ! zice boierul. Ş-aşa a urmat o vreme ; a plîns fata, a plîns cucoana Smaranda, vai dte capul lor — pînă ce bătrînului i-a fost lehamite ! Şi s-a făcut nunta.Da’ nu trec, frate, doi ani, şi iaca, fata, într-o bună zi, acasă ! Chiu ! vai ! ce este ? C-a înşelat-o loniţă Stroilă ; că s-a dus în lume 267 c-o femeie ! Şi bocete, şi plînsete !... Dar bătrînul zice: Vezi ? De ce nu m-aţi ascultat pe mine? Hei ! Frumoasă 'fată era 'duduca Aglaia ! Ştii cum ? jurai că-i un portret! — Ei, şi pe urmă ? — Pe urmă a murit. S-a topit. Ei tot îi era drag ticălosul cela care se dusese în lume. A murit şi pace. Cucoana Smaranda plîngea fără oprire, a slăbit, era să moară ; iar cuconul lorgu nu zicea nimica, el tăcea şi se ducea singur în fiecare dimineaţă la ţintirim, ş-acolo avea el un scăunaş, şi şedea lîngă mormînt, şi nu zicea nimic... Iar cucoana Smaranda stătea acasă cu băietul. Duduca Aglaia murise şi lăsase un băieţel... Numai atîta rămăsese. Despre aceste lucruri vechi şi triste mi-am adus aminte într-un rînd, sara, şi m-am strecurat în grădina sălbătăcită, spre ruinile tăcute ca un mormînt. De mult nu călcasem prin locurile acelea; trecusem şi eu pe lîngă ele nepăsător ca oricine; le privisem cu ochi reci, ca pe nişte lucruri vechi şi moarte, de peste drum, de la crîşma plină de viaţă şi larmă a lui Manoilă; nu mă atrăgeau nici- umezeala şi tăcerea casei pe care nimeni nu o mai locuia de multă vreme, nici singurătatea şi pustiul livezii. Poarta ruginită de stejar sciîrţîi. O închisei repede. Trecui pe lîngă păreţi dărâmaţi, intrai printre copaci, pe vechile drumuri de năsip. Iarba cucerise totul. Nu se mai cunoştea nici drum, nici cărare, nimic. Tufe de smeură se amestecau cu buruieni străine; sălbatice ; o iarbă naltă, deasă, umedă se ridica pînă la brîu în toate părţile. Luna se strecura în fire lungi de aur printre frunzişurile merilor bătrîni ; şi eu stam singur în grădină şi mă gîndeam la trecut Mă gîn- 268 deam la dragostea ttnără a bătrînilor, demult, demult, foarte demult; la tinereţă gingaşă, trecătoare în vînt ca un 'fir de ipăpădie, a duducăi Aglaia ; la trecerea prin lumina lumii a băiatului, pe care nu mai ştiu cum îl chema ; apoi la lungul şir de chiriaşi, de oameni străini, cu feţe felurite, cu bucurii, cu dureri, care au trecut prin casă, prin grădină şi s-au dus şi ei, parcă nici n-ar fi fost. Un greier singuratic, undeva, începu a ţîrîi aşa de trist, aşa de încet; şi eu începui să mă gîndesc la o lume care a fost şi totuşi parcă n-a fost, şi demult, demult tare îmi adusei şi eu aminte ca prin vis de bătrînul lorgu Calomfir şi de bătrîna cucoana Smaranda. Poate eram de patru-cinci ani, vorbeam subţire ; strigam cu glas mare la poarta caselor vechi şi tropăiam cît puteam de itare prin cerdacul larg, încărcat de tuife dese de iederă. De la lumina întinsă a zilelor de vară, cînd pătrundeam în odăile tăcute, mă înfăşură deodată o umbră tainică. Abia se strecura printre perdele, ca o pulbere, strălucirea soarelui de-afară; din bagdadia scundă se cerneau mirodenii de flori de cîmip ; la răsărit, la icoane, într-un cerc de rumeneală, se desluşeau cununi de siminoc, de sînziene, şi mănunchiuri de busuioc. îmi era drag să privesc, în lumina dulce a candelii, la o cruce de lemn vechi roş, o cruce cu raze de sidef, şi la un sfînt săpat în fildeş, lucrat fin, mărunt, ou vîrf de ac parcă, pierdut ca într-o horbotă, în cadrul de airgint al icoanei. Un ornic bătrîn de lemn, cu limbă lungă de alamă, însemna domol clipele, apoi dintrodată mă înspăimînta cu bătăile ceasurilor, triste, adînci, ea din depărtare. Mobile curate umpleau toate colţurile, horbote felurite înfloreau alb pe măsuţe, şi divanurile bătrîneşti 269 erau moi, ou satinul lor portocaliu, lustruit, pe care se desluşeau flori mari de stînjenei. Bătirîna, mititică, adusă de şele, zbîrcită, cu ochii cerniţi, se pleca spre mine vorbindu-mi blînd, mă apuca cu mîna stângă de mijloc, cu dreapta mă mîn-gîia pe obraji şi mă întreba cu glas moale dacă îmi place duloeţul. — îmi place! ziceam eu dîn,d energic din cap de sus în jos. Apoi îmi lăsam capul pe spate şi mă uitam la bătrîn. înalt, uscat, cu privirile negre, cu sprînce-nele aplecate hotărît pe ochi, cu faţa cu favorite albe ca în piatră cioplită, mă privea lung şi nu rostea nici o vorbă. Eu aşa îl ştiam : tăcut, totdeauna tăcut. Cu paşi îndesaţi se plimba prin odăile pline de umbră, cu amîndouă mînile în buzunările pantalonilor, cu privirile aţintite în jos. Uneori stătea răsturnat într-un jîlţ, în cerdac, picior peste picior, cu mîna stîngă lăsată de-a lungul scaunului, cu dreapta mişcînd încet lanţul de aur al ceasornicului. II zăream uneori şi prin grădina întinsă, printre trunchiurile dese ale copacilor, printre tufele de smeură şi de pomuşoară. Mă uitam ou ochi mari plini de'ini rare, la dînsul; eram încredinţat că moşneagul acela înalt, drept şi frumos, n-avea nimic de-a face cu lumea cealaltă, de care casa veche era despărţită prin zaplazuri aşa de mari, ca de cetate. Intr-o zi, pe atunci, cu puţina lumină a minţii mele, înţelesei că în casă la noi e vorba de nepotul bătrî-nilor. Şi nelămurit îmi adusei aminte de un tînăr subţirel, ou mustaţă neagră, care adeseori trecea pe dinaintea casei noastre şi intra în ograda casei vechi. — Acela-i nepotul bătrânilor !... mă gîndeam eu, şi ascultam cu luare-ami,nte ce se vorbea la masă. — De-acuma s-a sifîirşit, zise încet cu tristeţă mama ; 270 n-a avut noroc să scape, iar bătrînii rămîn singuri... Mulţi au să mai moară în războiul ista !... Eu îndată mă gîndii la dulceţul cucoanei Smaranda. — De-acu-s singuri. Nepotul lor a murit. Gîndeam cuvintele acestea, apoi le rosteam încet, ca pe o noutate, ca pe nişte vorbe pentru care oricine se cade să 'fie foarte mulţămit. Şi îndată ieşii din casă şi începui a tropăi mărunt spre poarta de stejar. Mă gîndeatm la bătrîni, eram mulţămit de dulceţul pe care trebuia să-l înghit, eram mulţămit că ştiam ceva şi despre nepotul lor subţirel, cu mustaţa neagră. Vesel, începui a răcni la poartă, ca totdeauna. Cînd am intrat în umbra odăii unde ardea candela, unde era crucea de lemn şi sfîntul de fildeş, cînd am intrat, am simţit deodată că mă împresoară ceva rece, ceva ciudat, ceva străin. Bătnînul Calomfir stătea într-un jilţ, la fereastră, şi plîngea ! Priveam cu straşnică mirare acest lucru. Mă rezemasem de părete, lîngă uşă şi priveam la lacrimile moşului, în pulberea liniştită de raze care se strecura printre perdele. Plîngea pe divan, aproape, şi cucoana Smaranda ; plîngea eu spasmuri, cu amar, şi, cum sta ghemuită cu fruntea spre genunchii strînşi, părea mai mică, mai scăzută, parcă se topea ! In casă pulsa liniştea ; dormeau odăile, dormeau mobilele vechi; mireasma florilor uscate părea mai ascuţită ca de obicei; şi deodată mă înspăimîntă depărtata şi melancolica vibrare a orologiului. Acuma stam singur, în lumina lunii, şi gîndindu-mă, priveam la casa veche. Bogăţia de verdeaţă a livezii a cucerit zidurile, a sfărîmait lemnăria cerdacului cu totul. Pui gingaşi de copaci crescuţi înlăuntru 271 prin odăi, şi acuma cearcă a ieşi pe «ferestre. Ramurile lor, în lucirea lunii, pun. umbre pe locurile unde au fost mobilele lustruite, candela tainică şi icoanele dare mi-au fost aşa de dragi. Şi greierul cîntă isubţire, slab, parcă trage din trecut firul monoton al unei poveşti. Apoi tace. Şi liniştea ruinii şi a livezii sălbătăcite mă împresoară, o simţire ciudată mă pătrunde ; nu-i teamă, nu-i părere de rău, nu-i mîhnire; o simţire rece mă pătrunde ca în clipa cînd am văzut pe bătrîni plîngînd. Şi-mi aduc aminte de feţele lor, le văd ca-ntr-o lumină; şi parcă, parcă răsună, mai mult în închipuirea mea, un ornic nevăzut, care va bate în veşnicie şi atunci cînd vîntul va fi spulberat şi cel din urmă grăunte de năsip din casa unde umbre nelămurite au avut pat de hodină şi sicriu de moarte. ÎN PĂDUREA PETRIŞORULUI Era pe la sfîrşitul lui august, şi pădurea Petri-şorului, bătrînă şi nestricată de mînă de om, îşi desfăşura tăcută bolţile de frunzişuri. Urca domol coline trăgănate, se ridica departe într-un ipisc prăpăstios, în viîrful căruia săgeta spre cer un brad vechi, care vestea cel întăi primtr-un şuiet adînc sosirea vînturilor. Aşa urca lin spre asfinţit, şi de pe cerul răsăritului soarele începea să-i pătrundă ascunzişurile. In ţihla măruntă de la margine, lumina se cernea în ploaie deasă şi caldă de raze; roiuri de musculiţe se roteau ici-colo, ţesîndu-se într-un joc grăbit; sticleau în 'lumină, pe urmă dispăreau. Un grangur sta nemişcat pe o ramură de fag întinsă spre soare; îi sticleau penele ca gălbenuşul oului; întindea dim vreme în vreme gîtul şi da drumul unei fluierări gîlgîite, care trezea un răsunet lung în urmă, în ramurile pădurii. Paseri mărunte, stropite cu felurite colori, se chemau de pe v.îrfud de nuieluşe mlădioase; erau stigleţi cu pete de sînge, piţigoi rotunzi cu pene cenuşii şi negre, cintezi cu piepturile cărămizii. Se priveau cu ochişori sticliţi ca vîrfuri de ace, deschi- 18 273 deau pliscuri şi fărîmau melodios chemările, fîlfîiau apoi uşurel şi-n urmă-le nuieluşele se clătinau, tre-murîndu-şi frunzele lucii. înfiorarea vieţii mărunte se strecura prin marginea aceasta de pădure, ca-n orice dimineaţă de vară. Zboruri de gîze cu aripi străvezii, cu aripioare albastre se încrucişau, fluturi jucau pe deasupra ierbii dese, în care începeau să se îngrămădească miresme calde. Şi într-un covru scurmat în pămînt, între frunze şi păiuş, sta un iepure roşcat, pitit pe labe, cu urechile lăsate pe spatele gheboşat. In mîngîierea căldurii, dormita ; îşi lumina ochii deodată, apoi îi întuneca încet şi-şi mişca botul crăpat, ca-ntr-un vis. Pe cărări, înlăuntiru, era încă umezeală. Numai ici-colo, mişcarea vieţii: răzbătea o chemare nedesluşită, moale, stînsă ; o gîrneaţă subţire se clătina încet; foşneau un timp foile galbene ale anilor trecuţi. Pe la amiază începu un glas de corn să adie din poiană în poiană. Bătaia copoilor răspunse răsunător: chiaf! chiaf ! Se auziră şi voci omeneşti. Şi pe poteci, din lumină, intrară, cercetînd cu ochii desişurile, doi oameni. Unul eru «boierul» : se cunoştea după îmbrăcămintea de postav verde, după pălărioara cu pană de gaiţă, după puşca curată şi lucitoare, fără cucoaşe. Era un bărbat tînăr încă, cu faţa plină, roşcovană, cu puţină mustaţă balaie, cu puţin pîntece. Un om bine hrănit, cu obrazul mulţămit şi cu ochii veseli. Celălalt, pădurarul, era un zdrahom nalt şi spătos, cu mustaţa groasă, întunecoasă, dar cu privirea limpede şi senină. Avea taşcă cu nasturi de alamă la şold în stînga, şi ducea în cumpănă o puşcă sub cucoaşele căreia, ca să nu ruginească oţelele, pusese cîte-un petec de blăniţă de iepure. 274 — Ia mai strigă, Vasile, cînii... zise boierul, întorcînd capul spre pădurar. Vasile trase de la şold, din dreapta, cornul, îl duse la gură şi slobozi trei sunete prelungi, îndre,ptîndu-l spire marginea pădurii, în urmă. Răsunete dulci încă vibrau, cînd un cîne răspunse, bătînd ascuţit de trei ori. — Asta-i capauca mea, zise Vasile întinzînd urechea. Un alt lătrat mai plin, mai puternic se auzi. Pădurarul începu să cheme: — Na, na, Frişca, naa ! Lătrăturile se apropiară. Un cîne frumos, negru, cu botul roşcat, ieşi la douăzeci de paşi în urmă, pe cărare, privi la dreapta, la stînga, după aceea se apropie în fugă de cei doi vînători. — Aici, Osman ! strigă boierul. Unde mi-ai fost, ticălosule ?... Strecurîndu-se ca o şopîrlă printre tufe, ieşi în cărare şi căţeaua pădurarului, slabă de i se vedeau coastele prin piele. Vasile ridică mîna şi se plecă asupra ei. Frişca se lipi la pămînt schelălăind, apoi prinse a bate din coadă. — De-acu să mergem, cucoane Grigoriţă, zise pădurarul îndreptîndu-se. O apucăm tot înainte... Ş-apoi la poteca aceea a lor, nu se poate să nu dăm peste capre... Le-am văzut şi ieri... Porniră, călcînd înăbuşit, cu cizmele cu turetci lungi, pe poteca umedă. Cînii umblau liniştiţi îndărăt, în lanţuguri. — Iaca, aici, la marginea asta, am puşcat cei doi lupi anul trecut, zise Vasile. — Chiar aici ? întrebă cuconu Grigoriţă. — Chiar aici. Aici, doi. Da’ peste alţii am dat eu în alte părţi... De cum dă omătul, parcă ce fac? Pe- 18* 275 atîta m-am pus şi eu... Âm o ciudă pe dihănii, iucru maire... Cînd am dat peste urma lor, nu mai am linişte... Asta-i ca o patimă, cucoane Grigoriţă, la mine... lucru mare... Nici nu mîninc, nici nu beau, s-a sfîrşit!... Vin eu, cucoane Grigoriţă, şi găsesc urmă pe cairarea asta... Brâu multe labe pe omăt... Trecuse Sfîntu-Andrei, umblau jivinele potăi... Găsesc eu urma, o cercetez, o găsesc afară din pădure pînă-ntr-un loc, o mai găsesc spre sat, pe urmă spre bahnă, întoarsă... Mă gîndesc eu că-is în bahnă... Şi m-am dat aşa, la marginea pădurii, cucoane Grigoriţă, m-am dosit între tufişuri, ş-am început să-i urlu... Urlu eu o dată, urlu eu de două ari, numa’ ce-i aud că-mi răspund din bahnă... Acolo erau, îm trestii... Har îi chem, şi mai aştept... Atunci i-am zărit că ies... Erau şase... Da’ unu mare, înainte, ia aşa, cucoane Grigoriţă... (Şi Vasile înjură şi arătă cu mîna, de la pămînt, mărimea lupului). încep eu a scheuna; se opresc ei, miroasă vîntul, pe urmă pornesc spre mine cu cozile tîrîiş pe omăt... Eu tac... Ei s-au apropiat. Atuncea am ridicat puşca şi l-am însemnat pe cel dinainte, pe cel mare... (Aici Vasile înjură iar, de mamă, pe lupul cel mare din frunte). L-am însemnat, cucoane, şi cînd am aprins,’ ''belciug s-a făcut pe omăt!... Şi cînd a sărit al doilea peste istalalt, l-am luat şi pe-acela la ochi, şi cînd am slobozit l-am răsturnat curmeziş peste cel dintâi. Cu altă înjurătură, pădurarul se opri, privi în urmă la cîni, după aceea îşi cercetă oţelele puştii. — Da’ ceilalţi ? zise cuconu Grigoriţă. — Ceilalţi s-au dus la mama dracului. Ce erau să mai aştepte ?... Boierul zîmbea, mulţămit. Scoase, mergînd, tutunul ; dădu de o ţigară pădurarului, îşi răsuci şi el 276 utia; Vasile scapără; aprinseră ; şi acuma mergeau tăcuţi prin 'răcoarea pădurii, pe subt arcurile ramurilor, prin scăpătări de iraze pe ici pe colo. O veveriţă se cătără pe tirunchiul unui copac rn calea lor. Ii privi o clipă cu ochişori negri, se dosi după o cracă, sări ca o minge castanie de păr, în alt copac, şi se pierdu în ifrunziş. Boierul tresărise, cu mîna pe puşcă ; apoi se linişti, pe cînd Vasile zicea încet: — Ia o biată dihanie mititică... Aşa merseră o vreme, într-o linişte deplină, prin mirosul umed al pădurii. Ciocănitori tocau în scoarţa arborilor, strigăte melancolice veneau de departe şi se stingeau între frunzişurile neclintite. Intr-un tîrziu, pădurarul se opri. — Iaca, pe ici, cucoane Grigoriţă, zise el. S-o luăm aşa, la dreapta, pe vălcica asta. Să te fereşti de crengi, că-i des al dracului! tn vale-i jilăveală mare ; nu-i departe pîrăul ; acolo sînt urmele... Se lăsară la dreapta, pe costişă lină, prin bungeturi care păreau ziduri nestrăbătute. — încet... vorbi Vasile. Şi glasul lui dintrodată dotfîndi un răsunet deosebit, care tremura ca o suflare de vînt pe vale. Iar merseră o vreme, şi iar se opriră. Cînii trăgeau de lamtuguri, neliniştiţi. Vasile se plecă asupra hleiului jilav. — Iaca, se cunoaşte, urmă proaspătă... Cuconu Grigoriţă se .plecă şi el, privind cu luare-aminte. îşi aşeză după aceea torba în stînga, cuţitul de vînătoare în dreapta, îşi îndesă pălăria în cap şi-şi pregăti puşca. 277 — Hai, Osman! vorbi .pădurarul cătră cîni. Puneţi botul... Hai şi tu, Frişcă !... Ce ? nu simţi putoarea caprei ?... Copoii, eliberaţi, dintrodată porniră în lungul costişei şi dispărură în tufe. Vasile zise: — De-acuma să ieşim la luminiş şi să aşteptăm... trebuie să le gonească... Capauca asta a mea, aşa oum o vezi, le ştie sama... Iţi aduce, cucoane Grigoriţă, capra la buza puşti-i... Boierul tînăr era cam neliniştit. Răsuflă adînc de două ori şi se luă după Vasile, cu puşca pregătită. In curgerea lină a văii, o poieniţă se deschidea, dormind parcă într-o pulbere de lumină, într-o neclintită singurătate. Pădurarul îndreptă capul. Boieirul tresări. Un chef-nit de cîne sunase de două ori în adîncimi, 6a sub nişte bolţi nemărginite. Cei doi oameni aşteptară. Nu se auzea nici o che- « mare de pasere; nici zbor de gîze măcar nu străbătea lumina. Bătaia copoilor începu iar, acu mai deasă, mai depărtată, la răstimpuri regulate. Pădurarul puse cornul la gură şi chemă de două ori, — iar pădurea tresări pînă în depărtări, hăuind. Dintrodată, cînd nici nu se aşteptau, cînd stăteau numai cu urechile aţintite la bătaia răsunătoare a cîni lor, — scurt, din tufe dese, cu foşnet iute, răsări o căprioară cenuşie, pe picioarele-i subţiri şi sprintene. Ca o săgeată trecu pe lîngă boier, la cinci paşi. Pădurarul tresări. Cuconu Grigoriţă se smunci în sus ca trezit cu spaimă dintr-o visare; puse puşca la ochi cu repeziciune, şi slobozi două focuri unul după altul. Prin fumul risipit văzu eăprioara în fuga-i de vînt în, lungul poienii. înghiţi de două ori, frînse 278 puşca cu mînile tremurătoare, şi o încărcă iar. Dar prin fumul care se trăgea lin la o parte, pădurarul sta cu airma la ochi. — Trage ! strigă cuconu Grigoriţă. Puşca lui Vasile bubui. Clocotul ei ajunse bubuiturile celor dintăi două împuşcături. Sălbătăciunea, printre copaci, făcu o săritură, o zăriră amîndoi după aceea ca o nălucă printre trunchiurile cafenii şi o pierdură din vedere. Pădurarul începu să-şi încarce puşca. Zise cu linişte : — A fost prea departe... Boierul era aţîţat şi mînios: — Cum dracu de a venit aşa ? voirbi el pripit. Nici nu m-aşteptam... Eu ascultam cînii... Am tras prea repede... m-am grăbit... — A fost fără ştire... zise încet Vasile. Da* nu-i nimica... Trebuie să mîie cînii într-acoace alta... Aici e hăţaşul lor... . Deodată tăcură, cu urechea aţintită. Cînii veneau chefnind. Pădurarul puse iar cornul la gură. — Cum dracu ? şopti cu ciudă boierul şi-şi privi de aproape puşca. Tăcerea se întinsese. Bătaia cînilor un răstimp lung nu se mai auzi. Iar printre tufe dese, prin luminişuri scurte, căprioara fugea alungată de spaimă, se depărta spre pîrău. O clipă se opri tremurând, ea şi cum ar fi fost înaintea unei prăpăstii. Apoi, încetinindu-şi fuga, îşi făcu loc printre frunzişuri în albia apei. Cu cele două picioare de dinainte în unde, cu celelalte în iarba malului, stătu pe loc. Blăniţa cenuşie îi lucea lin în umbiră ; numai capul fin, cu urechile înălţate, cu ochii mari, sta într-un sul de raze. Ascultă puţin. Apoi îşi plecă botul şi atinse de două ori apa de lîngă pi- 279 cioatele subţiri. îşi ridică iar ochii. In undele limpezite, apoi, dteodată căzu o picătură de sînge. Piciorul de dinainte, din stingă, se zgîrci uşurel şi prinse a tremura. De la umăr, se prelingea sînge. Acuma picătură după picătură cădea mai des, tulburînd apa pîrăului. Căprioara îşi plecă domol capul, ca şi cum voia să-şi privească în oglinda aburită jumătatea de dinainte a trupului, în mişcare de oprire. Apoi avu parcă un gemăt uşurel şi-şi întoarse botişorul negru spre pata de sînge. Sta aşa. Din cînd în cînd se pleca spre apă. Din cînd în cînd' îşi tremura pielea cenuşie. Iar departe, în urmă, vuia cornul, şi stîns, slăbit, răzbatea chefuitul copoilor. Se trase încet pe iarba malului, îşi trase şi ochii în umbră. Lumina căzu numai asupra apei. Se lăsă pe covorul moale. Din vreme în vreme îşi întorcea capul spre rana care sîngera. Dar pe drumul pe care venise ea, deodată răzbătu un ţap spăriat, cu corniţele înălţate. Lîngă ea, se opri, întinse capul, o mirosi. Căprioara mugi încet, abia auzit, parcă spunea ceva, şi ridică botul uscat spre căprior. Cornul tresări în urmă prin bolti răsunătoare; ţapul se scutură, sări sprinten peste pîrău şi dispăru în desişuri. Ca şi cum i-ar fi venit o înfiorare de spaimă şi de putere, căprioara se ridică şi intră iar în apă. Şchiopătînd uşor, numai în trei picioare, porni în copce scurte, domoale, în susul pîrăului. Mergea la deal şi picături de sînge se tot prelingeau în lungul piciorului stîng şi se închegau în şuviţe roşii. In juru-i copacii stăteau neclintiţi; tufe de ferigi, pe maluri, se plecau în trecerea ei şi iar se îndreptau cumpănindu-se; o pitulice ţîrîi uşurel un timp deasupra ei, apoi dispăru undeva. Vremea trecea. O aburire de răcoare începu a luneca în răstimpuri. In poieniţe, lumina se trăgea spre 280 vîr-furile copacilor; cîte-un plop cu coajă cenuşie abia îşi clătea rămureiele subţiri şi-şi tremura bănuţii frunzelor, care luceau în două ape. Căprioara suia pe pîirău, la deal. La dreapta şi la stînga malurile creşteau. Undele veneau mai repezi, murmurau printre pietre ascuţite, săreau fărîmîndu-se în bulgăraşi de argint. Ea schimba copitele negre ca abanosul de pe piatră pe piatră, şi urca încet, pe cînd pe picior i se scurgea sînge cald. Sus, pe pisc, se înălţa în cer albastru bradul, vestitor al vînturilor. Mai jos, în jghiab pietros, într-o roată de mesteceni, se strîngea apa pîrăului într-o baltă limpede. Cădea tremurînd, lunecînd pe muşchi de stîncă, se alina, se împrăştia, se liniştea într-o lumină care răsfdngea cerul şi pletele luminoase ale mestecenilor, — apoi iar strîngea şuviţe şi ieşea lunecînd domol pe vale, cu murmur nesfîrşit. Căprioara se opri între mesteceni, în iarbă naltă, într-o adiere de răcoare ce începea să alunge miresmele calde încă ale florilor sălbatice. Capu-i cu ochi negri dintrodată tresări în oglinda apei, la mal. Se lăsă jos, trudită, ou puteri puţine. Sta mută cu privirile aţintite spre apă, în tăcerea măreaţă a codrului. Parcă asculta, parcă se gîndea, şi din cînd în cînd era străbătută de un tremur care-i alerga pe sub piele. Umbra creştea în juru-i. Lucirile de pe vîrfuri ale soarelui se şterseseră. Pădurea avea în răstimpuri înfiorări rare, după care urmau alinări, linişti ca din alte lumi. Şi căprioara sta singură; şi sîngele i se scurgea în iarba moale a ţărmului. îşi plecă o dată botul uscat ispre luciu, apoi iar rămase necli ,'itâ. Din nesfîrşite depărtări irăzbăteau vibrările melancolice ale cornului, tot mai stînse ; bătaia copoilor amuţise ; 281 sara venea, şi prin bradul de pe pisc trecu o oftare. In linişte, pe cerul întunecos din fundul apei, începu să tremure lacrima de aur a celei dintâi steluţe. Căprioara avea un muget abia auzit, şi ochii îi luceau în cea din urmă lumină a malului. Aşa sta singură şi murea, sub pletele mestecenilor cu trunchiuri albe. ÎNTR-O ZI DE PRIMĂVARĂ A Intr-un rînd, primăvara, ieşisem la sitari, prin împrejurimile Arămeştilor, în ţinutul Sucevei, şi căutam amănunţit, cu cinele, huceagurile umede din preajma satului. Văzduhul era încărcat de aburi ; de pe colnice vedeam zările cufundate îm perdele nelămurite, într-o ceată pătrunsă de o slabă lumină, ca fumul cu răsfrângeri de flăcări al unui incendiu nevăzut. Vîntul nu adia. Pretutindeni plutea neclintită mireasma proaspătă a pămîntului arat. Din cînd în cînd, la marginea unor desişuri, în plină lumină, se arăta o baltă limpede rămasă după topirea zăpezilor. O codobatură cu pene cenuşii sălta în zbor neliniştit, singuratică, spăriată de liniştea cuprinsului. Treceam încet călcînd pe tărîna neagră ; în ochiul de apă neclintit se desluşea lămurit imaginea mea cu puşca pe braţul stîng, şi a cînelui care mergea înainte-mi, adulmecînd. Cîte-un stol de nagîti se ridica la depărtări mari dintr-un smîrc. Fîlfîiau rar cu aripele lor rotunde, ţipau jalnic un timp, apoi se pierdeau, şi iar umblam singur o vreme prin pustiul şi melancolia aceea de primăvară. Intr-un tîrziu, în tufişuri înmugurite, cînele începu a fi neliniştit; şi deodată, la douăzeci de paşi înainte-mi, pîlpîi sitarul prin reţeaua de crengi. — După bătaia puştii, întăia în ziua aceea, osteneala îmi trecu ca prin farmec. începui a umbla mai vioi, strecurîn-du-mă printre tufari, lăsînd cu cizmele urme adînci în pămîntul îmbibat de mustul omătului. Cînele, un setter cuminte, roş, cu ochii blînzi, căuta cu vioiciune, şi cînd da peste pîlcuri violete de toporaşi, întorcea spfe mine capul şi dădea din coadă, parcă le simţea şi el mireasma dulce. Din vreme-n vreme, deodată, se lăsa pe brînci şi, cu ochii aţintiţi înainte, începea să se tîrască pe pîntece. Sitarul zvîcnea, cu gîtu-i gingaş întins, se zbătea în reţeaua de ramuri, apoi îşi lua zborul iute, drept. Aşa eram de înfierbîntat în urmărirea aceasta, în-cît abia hăt într-un tîrziu am băgat de samă nourii grabnici de ploaie care veneau dinspre asfinţit. Soarele, în crucea amiezii, înfierbîntase tare văzduhul umed. Perdeaua întunecoasă venea spre el ca o ameninţare. Simţii şi o adiere slabă de vînt, o fîlfîire care adormea şi iar se deştepta. Cu multă părere de rău, bănuii o vîntoasă iute de început de aprilie, şi m-am îndreptat spre satul revărsat pe o coastă de pîrău, un sat întins, cu case rare, cu sălcii pe marginea drumului noroios, toate înfrunzite verde-găl-biiu. Prim ogrăzile pline de strujeni putrezi, zăream vite slabe, cu şoldurile dindărăt negre de murdăria iernii : stăteau triste, cu ochii mari deschişi în lumină. Copii în durliigi se soreau ,pe prispe. Gîte-un gospodar trecea tăcut pe o hudiţă, cu căciula pe ochi. 284 O bardă bocănea rar şi regulat undeva, în golul liniştii. Cunoşteam pe judeţ, Dumitru Simion Gavril Nis-tor. Neamul lui, al Nistoreştilor, umplea un sfert din Arămeşti, şi el era cel mai gospodar, cel mai cuprins dintre toţi. Stătea la margine; avea şi moară în înfundătura malului, şi înaintea lăptocului apa pîrău-luî se oprea într-o baltă lină, în jurul căreia crescuseră sălcii nenumărate. Trunchiurile lor noduroase, cu ramuri ciudat crescute, îşi oglindeau formele fantastice în apa neagră a rîmnicului. In lătratul somnoros al unui cîne, care zăpăia dar nu se clintea din culcuşul lui de sub şopron, intrai pe poartă ; şi cum intrai, din înfundătura ei, moara deodată începu să vîjîie. Pînă acolo n-o auzisem. Sub şandramaua neagră, îmi ieşi înainte şi gospodarul, om cărunt, cu obrazul blînd, cu privirea pătrunzătoare. Chiar atunci sălciile, ca şi cum ar fi fost vii, începură să se frămînte în toate chipurile ; paircă-şi făceau semne şi voiau să pornească undeva. Creţuri neliniştite se fugăreau pe luciul bălţii. Cu întunericul nourilor, venea grăbită furtuna primăverii. — Vine repede, dar n-are să ţie mult! zise Nistor, cu un ziîm'bet prietinos, pe care i-1 cunoşteam. Poftiţi în moară ; mai avem nişte oaspeţi de la comună : au venit cu încasările, pentru prestaţii. In fumul uşor din moară, în vuietul moale şi neîntrerupt al rîşniţii şi al undelor, lîngă focul de vreascuri, stăteau slujbaşii fiscului, pe scăunaşe, în jurul mesei scunde cu trei picioare. Ii cunoşteam din vedere: era casierul, om scund şi bărbos, cu doi agenţi, băieţi tineri cărora abia le înfiera mustaţa, întingeau mămăligă într-o strachină cu brînză fră-mîntată, şi mestecau iute. La foc se frigeau pe căr- 285 buni cîţiva caraşi. Un vătăjei, c-o manta ferfeniţită şi cu un chipiu care nu mai avea nici o formă, încins c-un tesac cu teaca jupuită, aştepta liniştit la o parte, şi molfăia în barba-i sălbătăcită un capăt de ţigară. Cînd intrai eu, cei trei funcţionari tăcură. Unul din băieţi rămase cu îmbucătura în gură, oprita din mestecat, şi mă privi ţintă. Casierul se sculă şi-mi întinse mîna. — Ne cunoaştem din vedere ! zise el vesel. Poftiţi la masă ! Cu gura plină, adăogi : — Am Vtenit cu încasările. Avem o mulţime de nacaz cu rămăşiţele din anul trecut! Mă cercetă ou Iu are-aminte, şi întinse un deget spre cele două paseri aninate în laţurile torbei: — Frumoşi sitari... zise el cu pătrundere. Se uită şi spre cîne : — Vină-ncoace, căţelule! — şi începu a se bate peste coapse cu dreapta. Frumos căţel !... Apoi, mîngîindu-şi mustăţile negre, începu să mî-nînce cu poftă. Iar vătăjelul, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un somn, abia atunci se ridică în picioare, cu un umăr mai ridicat, şi-mi făcu salutul militar, cu mîna dreaptă la cozoroc, cu palma întoarsă în afară. Judeţul veni dintr-un colţ c-un scăunaş şi mi-1 aşeză lîngă foc. — Poftiţi de şedeţi oleacă. S-a găisi ş-o leacă de gustare, dacă doriţi... îmi rezemai puşca de un stîlp, alături. Cînele mi se culcă la picioare. Nu-mi era foame. Priveam pe uşa deschisă a morii cum se învăluie afară cei dintăi stropi de ploaie. 286 în vuietul monoton, vătăjelul iar se cufundase în colţul lui, în umbră ; iar cei trei oameni înghiţeau cu lăcomie, în jurul măsuţei scunde. Nistor trecu în fund, spre lădoi, şi răscoli cu lopăţica făina care se strînsese într-o moviliţă mare. Cercetă după aceea între degete pulberea măruntă care zvîcnea uşurel pe pisc. Cu gura plină, casierul întrebă : — Ei, şi cum a fost cu omul cel de ieri ?... Nistor îşi întoarse faţa : — Da, cu Dumitrache Lupu... Umbla aşa, fugar, de trei zile.... Se opri puţin şi mă privi. Eu nu ştiam despre ce-i vorba, şi el voia să-mi dea o lămurire. înţelegeam din privirea lui. întrebai: — Despre ce-i vorba ? El zise liniştit: — E vorba despre unul Dumitrache Lupu, care a tras cu puşca în socru-său... S-au luat de la casă... Bătrînul voia să-l deie afară cu tot cu nevastă şi cu copii. Zicea că nu vrea să-l mai ţie : să iasă ! Şi sărise cu ciomagul. S-au sfădit ei cît s-au sfădit, şi bătrînul a ridicat bîta. Ista a pus mîna pe puşcă şi a tras. L-a pălit pe moşneag în pîntece... Ş-apoi pînă-n sară a murit... Dumitrache Lupu a fugit... A umblat aşa fugar trei zile... Am strîns eu oameni, am pus să-l caute... Nu l-au găsit... El cine ştie pe unde umbla!... Da’ ieri, aşa, după asfinţitul soarelui, numai ce-1 văd că intră în moară... Eu aşa stam, aici... Şi el intră cu părul vîlvoi, tot plin de glod... Spun drept că m-am spăriat întăi... Da’ el se dă lîngă foc, colo, şi face cătră mine: — Bădiţă Nistore, zice, am venit! De-acu pune să mă lege... 287 Am chemat doi miliţieni, l-am legat şi l-am trimes la primărie... Casierul, de la locul lui, ridică ochii spre mine şi-şi mîngîie mustăţile. Apoi îşi coborî ochii spre peştii care sfîrîiau pe jaratic. Zise cătră băiatul din dreapta lui: — Ia întinde mîna şi dă peştele cela... Se întoarse apoi spre judeţ: — De-acu ocna pe viaţă e-a lui... Aşa-i trebuie dacă trage cu puşca... Nistor vorbi încet, întorcîndu-şi ochii spre lădoiul cu făină : — Era om gospodar. Ii rămîne nevasta cu trei copii... Cînd îl duceau, bocea muierea şi se trăgea de cap, cu plodurile după dînsa... — Da’ el ? întrebă casierul. •— El nu zicea nimic. Numai ofta... Urmă un răstimp de tăcere. Ploaia afară venea vijelioasă, purtată de învăluirile năvalnice ale vîntului; duruitul ei creştea tot mai des pe acoperişul de şindrilă al morii. Casierul alegea ou luare-aminte oasele peştelui, întingea bucăţi mari în sare, şi le mistuia repede după aceea în barba-i deasă. Judeţul sta liniştit, străin parcă, în colţul lui, gîndindu-se la ceva. Intr-o vreme, unul din agenţi rămase cu privirile aţintite afară, şi zise întorcînd puţin capul spre casier : — Iacătă-o, iar vine... Poarta de la ogradă se izbise. Afară, cînele începuse să latre sub şopron. Casierul întinse gîtul şi privi şi el. Mormăi nemul-ţămit: — Iar vine să facă gură ! Femeia asta-i bună de 288 bătut! Ia vezi, Nistore, de ce vine să-mi bată iar capul? Morarul nu se urni de la locul lui. O femeie desculţă venea prin mîzga lunecoasă a ogrăzii. Pe pol-cuţa cafenie i se scurgeau şiroaie de apă ; fusta udă de stambă i se lipea de glezne la fiecare pas. Se opri în prag şi-şi dădu cu stînga la o parte de pe ochii mari, căprii, o şuviţă umedă de păr. Strigă ascuţit, gîfîind : — Iaca, mi s-a întors omul acasă! L-am adus şi pe dînsul. I-am spus că aţi luat calul cu haipca !... Cum aşa, să luaţi munca omului ? Doar nu-i ţara în pradă !... — Taci, femeie! zise casierul privind-o ţintă, iar ai venit să ţipi ? Du-te şi-ţi caută de treabă ! S-aducă barbatu-tău paralele şi-i dau calul. Scurtă vorbă ! Ochii femeii se măriră. îşi dădu iar la o parte şuviţa de pe ochi, se pregătea iar să strige cu mînie. Nistor se îndreptă spre ea cu blîndeţă : •— Taci tu, Marandă. Iaca, vine barbatu-tău. A spune el ce are de spus... — Bădiţă Dumitrache! strigă femeia cu privirea înflăcărată. Cum să vie aşa, să ne ieie munca noastră ? Doar ştiu că n-am omorît pe nimeni... — Plăti-le-ar Dumnezeu să le plătească ! — Se întoarse în loc şi făcu semn de îndemnare cu capul : Da’ vină mai repede, omule! Vină mai repede. Ce umbli aşa ! parcă eşti împiedicat, Vină tu şi întreabă. Ai fost acasă tu ? A vorbit cu tine ? că tu eşti gospodarul I Cu tine se înţelege lumea ! Au luat calul şi s-au dus... Am crezut că nebunesc... Zice că vinde calul pentru opt franci şi jumătate ! n-ar mai ajunge să deie Dumnezeu şi Maica Domnului !... — Ia taci, tu, măi femeie ! rosti de a.fară un glas 19 — M. Sadov,eanu — Opere, voi. III 289 înăbuşit. Şi romînul, bărbatul Marandei, intră cu opincile-i mari pline de apă şi noroi, cu căciula plouată şi cu bunda întoarsă pe dos, picurînd din miţe boabe mari de ploaie. — Noroc bun ! zise el uitîndu-se împrejur. — Să deie Dumnezeu! răspunse judeţul. Ceilalţi tăcură. — Omul se întoarse spre mine, cu faţa slăbită, cu ochii îngropaţi sub frunte. — Nu-i acesta ! zise femeia oţărîtă, împingîndu-1 de la spate. Iaca, celalalt, cel bărbos ! A venit şi-a luat calul, zice că-1 vinde... Şi zice că de-acu, gata, s-a sfîrşit... De-acu am rămas fără cal... — Am dat pe dînsul optzeci şi cinci de franci ş-o bucată... zise încet romînul, întorcîndu-se spre cei trei funcţionari. — De ce nu ţi-ai plătit datoria cătră comună ? întrebă casierul ridicînd capul. Ha ? De ce n-ai plă-tit-o ? Vă duceţi la crîşmă şi beţi, da’ de plătit dările nu vă pricepeţi... — Ce crîşmă ? vorbi omul privind într-o parte, spre vătăjel. Casierul dădu din umeri şi privi spre mine. Femeia prinse a se boci. — Vai de viaţa noastră cea ticăloasă !... — Ia taci, măi femeie ! zise bărbatu-său întorcînd peste umăr capul spre ea. Femeia tăcu şi-şi potrivi pe cap tulpanul cu amîndouă mînile. — Ce tot urli atîta ? urmă romînul. După aceea se întoarse spre judeţ. — Bădiţă Nistore, ce să fac acu ?... — Dă, bre Toadere, eu ştiu? răspunse morarul. Dacă aşa-i legea ! — Care lege? strigă femeia de la spatele bărbatului său. Care lege ? 290 Casierul îşi înghiţi îmbucătura, apoi zise liniştit: — Adă datoria, opt franci cincizeci, şi-ţi dau animalul... L-am secfestrat pentru datorie. Aşa scrie la carte... Toader tăcu şi mă privi, fără să mă vadă. — Eu ştiu ce să fac ? zise el. De unde să iau parale ? Am dat pe dînsul optzeci şi cinci de franci ş-o bucată... Rămase un timp uitîndu-se în pămînt. Se întoarse încet apoi, cu faţa neclintită, şi ieşi. In urma lui, în ogradă, femeia începu să se tînguie : — Bată-te Dumnezeu să te bată ! Und’ te duci ? Intoarce-te şi cere să-ţi deie calul! Cum să ţi-1 ieie cu hapca ? Ca hoţii au venit şi l-au luat! Barbat eşti tu, ori ce ?... — Ce? mormăi scurt omul. Şi-ndată, după mormăitul lui, auzii strigătele de durere ale femeii. — Nu da, Toadere ! Nu trage, că-mi rupi tulpanul, nu trage, că-mi smulgi părul! Amărîta de mine! Vai de sufletul meu !... Nu da ! nu da! Vai de mine şi de mine !... Se auzeau izbituri în plin. Cînele, afară sub şopron, lătra. La picioare, lîngă mine, Stop ridică botul şi începu să mormăie. Poarta se izbi. Glasul femeii se depărtă. In moară iar se făcu tăcere. Cei doi băieţi se sculară de la locurile lor o clipă şi-şi făcură cruce: isprăviseră mîncarea. Casierul îşi mîngîia mustăţile, privind oasele subţiri de caras dinainte-i, apoi scoase tabacherea şi se puse să-şi răsucească o ţigară. Vîntul contenise scurt. Stătuse şi ploaia. Şi în soarele fierbinte şi orbitor se ridicau aburi, care treceau încet pe dinaintea uşii. Apa morii murmura surd afară, grămădindu-se la spetezele roţii din lăptoc. 19* 291 Nu vorbea nimeni. Aşa stăturăm multă vreme. Casierul îşi isprăvise ţigara, şi acum îşi răsucea alta. Mă pregăteam să plec. Mă sculasem şi-mi luasem puşca. Nistor judeţul se îndreptă spre mine. Vătă-jelul, urnindu-se din colţul lui, privea lung la mîn- carea rămasă pe măsuţa de lîngă foc. Chiar atunci se auzi iar poarta ; paşi se apropiară. Toader intră, cu ochii aţintiţi înainte, spre umbra din fundul morii. — Ce-i ? întrebă casierul, ridicînd barba. Omul răspunse îndesat: — Apoi, să-mi dai calul. — Ai adus paralele ? Romînul puse mîna la brîu şi scoase punga de piele. Se uită la 'dânsa ; trase şi o deschise. întrebă fără să ridice ochii : — Cît am să-ţi dau ? — Nu ţi-am spus ? Opt lei, cincizeci... încet, Toader apucă punga de fund şi o întoarse în palma stîngă. Strînse palma. Cu dreapta îşi scoase căciula, o puse pe pămînt, la picioare, făcu un pas şi plecîndu-se, începu să aşeze pe marginea măsuţei francii unul lîngă altul. — Mai trebuie cincizeci de bani, zise casierul. Omul vîrî degetul arătător în fundul pungii. Scociorî, şi scoase şi banul cel din urmă, mic şi luciu. Morarul făcuse doi paşi şi privea, întinzînd gîtul pe deasupra bărbosului. Vătăjelul se apropie şi lepădă o condică verde. Unul dintre agenţi o apucă, o deschise şi rupse chitanţa. Romînul o primi pe vîrful palmei, ca pe o anatoră, o privi pe faţă şi pe dos ş'i o vîrî în pungă, în locul banilor. — Apoi să-mi dai calul, zise el iar, ridicîndu-şi cuşma. 292 — Du-te şi ţi-1 ia, răspunse casierul. E-n ocol la Nistor. Dar muierea de ce ţi-ai bătut-o ?... Fără să răspundă, romînul se întoarse, mă privi o clipă cu ochii lui întunecoşi, după aceea ieşi, cu bunda-i întoarsă pe dos şi cu căciula-i buhoasă. Ieşii şi eu în urma lui. Cum dădeam în cîmp pe malul pîrăului, mă uitai o dată în urmă, şi-l zării pe uliţa îngustă, ducîndu-şi de căpăstru căluţul. roib, care venea după el cu capul plecat. — Prin lumina strălucită a primăverii apoi, printre arături proaspete, mă îndreptai înspre bucea gurile înverzite care răsu-flau aburi uşori spre cerul limpede. FÎNTÎNA HAZULUI A In fierberea iarmarocului celui mare din tîrgul Romanului, a doua zi de Probajeni, Dumitrache Hazu şi-a vîndut în scurt juncanii. A bătut palma cu un romîn pletos de pe la Dămieneşti, au cinstit o garafă de vin, ş-acu, aşa, pe la o amiază, se pregătea să pornească acasă. Cum s-a făcut, cum s-a dres, — şi-a găsit degrabă un tovarăş la carul lui rămas fără 'trăgători. Un romîn «din ceea parte a Moldovei», din ţinutul Neamţului ca şi dînsul, tîrguise nişte boi mari albi, cu coarnele lucii şi frumos aduse. Din cîteva cuvinte s-au înţeles : satele alăturea ; unul are car, altul are boi, pornesc tovărăşie la drum; îşi mai ţin de urît şi cu vorba ; şi la Tupilaţi, dupăce-or trece apa, s-or opri acolo la crîşmă, ş-or cinsti un pahar dulce, pentru tovărăşie şi pentru prietinie. — Am luat pe juncani trei sute fără doi lei, zise Dumitrache Hazu, cu un zîmbet blajin pe obrazul din proaspăt ras. Am de unde da o cinste... Acasă mai iam doi boi mîndri ca ş-ai dumnitale... — Apoi oamenii cumsecade îndată se înţeleg, răspunse Ion Băieşu, celălalt gospodar, un romîn în- 294 desat şi vîrtos, cu mustaţa ca pana corbului, cu ochii verzi, iuţi la privire. Dumitrache Hazu îşi cercetă în car sumanul şi traista, după aceea se îndreptă, nalt, şi-şi pipăi în chimir punga plină de parale: două hîrtii de cîte douăzeci şi celelalte carboave. — Apoi de-acu mergem, zise el. Ion Băieşu, vorbind cu boii lui, chemîndu-i pe nume : Duman şi Joian, îi puse la jug ; după aceea îi apucă de funie şi prinse a trece prin mulţimea deasă de oameni care se ţesea de colo pînă colo, prin fierbinţeala cea mare a soarelui, cu larmă nedesluşită de glasuri. Săteni cu feţele liniştite, cu muierile şi cu copiii după idînşii, se purtau încet spre comedii, unde urlau paiaţe pestriţe, ridicate pe podişte de lemn, deasupra mulţimii care se grămădea în juru-le cu gurile căscate. Negustori cu ochii mici şi ascuţiţi vorbeau aspru, din gîtlej, cu palmele întoarse în laturi, de o parte şi de alta a bărbilor. Cîte-un ţigan uscat, cu ilie peticit, cu căciula jerpelită în cap, se strecura prin norod, pîndind în toate părţile cu ochii ca două picături de catran. Se uită şi Dumitrache Hazu la unul, lung şi adus de spate ca o cobîlă, cu obrazul negru şi uscat ca o coarnă, cu privirile agere şi cu nasul coroiat. îşi aduse aminte că l-a mai zărit la vînzarea juncanilor, apoi îl pierdu din vedere, pe cînd Băieşu, întoreîndu-se din cînd în cînd cu iuşca, îşi mîna şi-şi îndemna cu glas blînd boii albi. Aşa ieşiră domol din tîrg; îngrămădirea de case rămase în urmă ; şi deodată cîmpia Moldovei cu miriştile lungi, cu lanurile de păpuşoi, cu fîneţele neclintite sub lumina orbitoare, se desfăcu în toate părţile, pînă la dealurile depărtate care sprijineau cerul 295 alburiu de secetă. Nu se simţea nici cea mai mică fîlfîire de vînt; un miros cald de fîneţe plutea în lumina lui august. In depărtări se zăreau sate ca într-o pulbere mişcătoare ; un acoperiş de biserică lucea ca o oglindă, ori ca o apă ; în întinderi, pe lîngă crînguri, cositori irăzbăteau înmlădiindu-se prin valurile ierbii, şi coasa suna ascuţit şi ritmic; pe drumul lung, plin de pulbere, cine ştie unde înainte, cî-ţiva oameni însemnară pete negre, apoi se şterseră, mistuiţi de lumină, în depărtare. Carul mergea lin prin singurătatea aceea a drumului mare; boii îşi cumpăneau la dreapta şi la stînga capetele, neîntrerupt, pas cu pas; gospodarii şedeau pe draghinile căruţei. Dumitrache Hazu pe dreapta şi Băieşu pe stînga: priveau întinderile şi schimbau din vreme în vreme cuvinte puţine. Hazu întrebă într-un timp, întorcîndu-şi ochii că-prii de pe fîneţe spre tovarăş : — Nu.te-am întrebat. Ai copii? — Am, răspunse Ion Băieşu, ridicîndu-şi de pe frunte pălăria lată-n bouri. Am trei : doi băieţi ş-o fată... Pe cel mai măruţ a venit profesărul şi mi l-a luat la şcoală... — Iaca, eu n-am, zise Dumitrache dînd din cap, c-o uşoară mîhnire în priviri. Am avut şi eu trei, ş-au murit, acu doi ani, de gît... Pe tustrei i-am pus într-o săptămînă în pămînt... Ş-acu am rămas singur cu nevasta... Tăcură un timp. Amîndoi priveau înainte printre coarnele lucitoare ale boilor. Dumitrache Hazu îşi întoarse iar obrazul blajin : — Tot zice fumeia: Iaca, n-am avut noroc de băieţi, zice. Cînd am scăpat de griji cu ei, s-au dus... Şi, cînd îşi aduce aminte, prinde a boci... 296 Ion Băieşu grăi încet : — Ce să faci ? parcă te poţi pune împotrivă? Dacă aşa a fost voia lui Dumnezeu, s-a mîntuit... — Şi eu tot aşa spun, zise Hazu. Parcă ce' poţi face împotriva lui ? Şi la carte scrie că nu se mişcă un fir de păr fără ştirea lui... Da’ muierea parcă vrea să ştie ? Am avut mult macaz cu dînsa... Parcă mie mi-a fost uşor ? uirmă el după o clipă. Nici mie nu mi-a fost uşor. Şi nici acu nu mi-i uşor, cînd văd casa pustie. Da’ ce pot să fac ? Ce pot să zic? Mă gîndesc şi eu că nu pot face nimic, nici nu pot zice nimic. Mai bine tac... Băieşu privea înainte-i, în lungul cîmpiei. — Te-am văzut că le-ai cumpăirat covrigi, vorbi iar Dumitrache Hazu. Aşa le cumpăram şi eu, cînd mă duceam la tîrg... Tăcură ; şi caru-i duse aşa o vreme prin singurătatea locurilor. Moldova sticlea orbitor acuma, printre zăvoaiele ei, parcă fierbea în lumina şi în căldura verii, departe, în stînga drumului mare. Băieşu plesni din bici pe deasupra boilor şi zise : — Ai luat preţ bun pe juncani... Iaca, şi eu am dat o mulţime de bani pe boi... Şi acu trebuie să în-chipuiese şi nişte parale pentru suhat... — Da, răspunse Dumitrache, suhatu-i scump; iarbă nu lipseşte, a dat Dumnezeu, dair dacă-i a boierului, ce poţi face? Dai cît cere. De aceea m-am gîndit şi eu să vînd juncanii. O păreche de boi mi-i destul... — Apoi da, o păreche de boi buni e destul... Un răstimp de linişte. — Mai am şi eu o leacă de parale, zise iar Hazu, mai pun ce-am luat acu ş-am să încep o căsuţă nouă, şindilită... Casa bătrînească e pirea veche... Ca lucru 297 vechi, nu mai ţine mult... Cum ajung acasă, de mîne încep a căra bîrne... — Aşia-i, rosti încet Băieşu, îţi trebuie lemn din vreme... Stăteau amîndoi aşa, pe driaghini, cu feţele umbrite de pălăriile late şi tari de pîslă. Din cînd în cînd, ca-ru-i sălta prin bolovanii răzleţi ai drumului. Tăceau acuma şi se gîndeau la căsuţele lor din satele de dincolo de baltă. Obrazul ars de soare al lui Hazu avea o lumină uşoară de mîhnire, care parcă izvora din ochii lui căprii. Trupu-i nalt şedea încovoiat asupra chimirului lat de piele roşcată lustruită, în care bătaia razelor trezea scînteieri. Drumul drept dintrodată începu să se încovoaie lung şi trăgănat într-o vale. In fund, o fîntînă îşi înălţa de la marginea păpuşoaielor cumpăna neagră, singuratică. Lîngă ghizdele, adăpătoare pentru vite, — ş-alături o răchită deasă, care răsfira ramuri neclintite în jos. Amîndoi oamenii priveau într-acolo. — Acolo ne oprim şi adăpăm boii, zise Băieşu. Nu mai avem mult pînă la pod, la Tupilaţi... — Valeu, valeu !... ia staţi oleacă, oameni buni... Oamenii întoarseră capetele. Pe cărarea din marginea şoselei se ridică un ţigan cărunt, cu obrazul pămîntiu şi zbîrcit. Mustaţa aspră îi era împărţită în două sub nas printr-o ruptură în buza de sus, ca-re-i arăta dinţii lungi, albi. Sta încovoiat, în surtu-cu-i peticit, desculţ, eu izmene albe, cu mînile strînse sub brîul roş. începu să scâncească răguşit, stîns: — Faceţi-vă o pomană, oameni buni... M-a apucat vătămătura... Şi mă ţine, mă arde, nici nu mai 298 pot merge... Să mă duceţi macar pînă la pod la Tu-pilaţi... — Bine, măi ţigane, vorbi Băieşu. Suie în car. Este loc şî pentru tine. Ahoo!... Sări de pe draghină şi se alătură prin stînga de boi. Carul se opri. încovoiat din mijloc, ţiganul făcea paşi rari, cu picioarele desculţe, prin pulberea drumului. Gemea înăbuşit, cu ochii încreţiţi. Dumitrache Hazu întinse mînile şi-i ajută să se urce. II privi cu luare-aminte şi-l întrebă: — De mult te-a apucat ? — Dă vr’un ceas... gemu ţiganul, grâmădindu-se pe scînduri, cu genunchii la gură. Aoleu! tare mă arde!... — Şi de unde eşti ? — Dă la Ciohorani... mormăi omul, ghemuit. Carul porni. Băieşu păşea pe lîngă bol. Hazu se aşezase iar pe draghină. Din cînd în cînd ţiganul gemea, şi el întorcea capul şi cobora ochii spre el. — La Tupilaţi să bei nişte rachiu cu piper, zise el; poate te-a mai slăbi... Ţiganul deschise ochii mari, negri, şi-şi întinse gîtul o clipă afară din car, apoi iar se ghemui la locul lui. La fîntîna, Ion Băieşu opri boii: — Aho, aho, băieţi, zise el domol. Ia să vă d'au o leacă de apă... îşi dădu pălăria pe ceafă şi scoase răsteul. Jugul căzu. Romînul apucă funia. Cumpăna stătea neclintită, naltă, în albastrul şters al cerului. Printre ramurile răchiţii bătrîne pîlpîi o turturică vînătă, apoi se zvîrli, în zboru-i iute, zvîcnit, peste fîneţe tăcute. Frunzişurile se clătiră o clipă, după aceea căzură iar în neclintirea lor. 299 în clipa aceea, din păpuşoaie, săltară trei oameni, trei ţigani. Pe cel care venea întăi, cu dreapta întinsă ţapăn în jos, cu cuţitul lîngă coapsă, nalt, uscat, cu ochi şi cu plisc de pasere răpitoare, Dumitrache Hazu îl cunoscu numai decît; îl văzuse de două ori în îmbulzeala iarmarocului de la Roman, înţelegerea primejdiei deodată îl fulgeră prin toată fiinţa. Se îndreptă scurt în car, nalt şi vînjos, şi puse mîna pe cuţitul din chimir. O clipă, zări pe Ion Băieşu încremenit, cu boii de funie; îşi simţi braţul drept prins ca-n cleşte: bolnavul din car zvîcnise năprasnic asupră-i. Simţi o lovitură tare şi o săgeată, în deşert, în stînga. Ţiganul se înălţă, el căzu. Văzu a doua oară seînteierea cuţitului. Răcni lung, cu glas chinuit: — Nu mă omorîţi, oameni buni! Vă dau paralele, numai nu mă omorîţi !... Ţiganul nalt, cu nasul coroiat, se avîntase uşor în car. Dumitrache Hazu cercă să se scoale. Simţi că cineva îi smulge punga din chimir. Pieptul îi pîrîi. Sîngele îi năvăli în ochi. Simţi a doua săgeată în deşert. Porni a geme lung, fioros. Ţiganii ceilalţi doi se prăbuşiră cu cuţitele asupra lui Ion Băieşu. Omul lăsă funia boilor. Cuţit n-avea. Numai un irăsteu ţinea în mîna stîngă. Zvîrli şi răs-teul şi-şi cuprinse cu dreapta pălăria lată. Se trase înapoi. începu să urle prelung : — Săriţi! Hoţii ! Ne omoară hoţii !... Glasul lui răguşit, izbucnit din cumplită spaimă, se risipea în întinderile fîneţelor, în cuprinsurile tăcute. Ţiganii se zvîrliră, dintr-un salt, asupră-i cu cuţitele. Băieşu se trase pe lîngă boi, ridică pălăria, simţi arsura unei tăieturi în braţul stîng. Răcnind, se trăgea iute spre fîntînă, căuta un loc de scăpare, 300 căuta un par,--căuta o piatră; îşi purta trupul scund cu mişcări iuţi; ochii lui verzi se deschideau mari, îngroziţi, pe faţa albă ca varul, pe care lucea o pînză de sudoare. Striga greu : — Săriţi !... Şi glasu-i deştepta tăcerile. In car, romînul celălalt 'se zvîrcolea şi gemea sub frământările ţiganilor. Băieşu simţi a doua arsură de cuţit. De pe braţul stîng, în lungul degetelor, curgea sînge fierbinte. Tâlharii se încordau, veneau plecaţi pe furiş spre el, căutau să-l izbească odată din două părţi. Dintre ei patru, nimenea nu rostise nici un cu* vînt. Tăcuţi, încruntaţi, negri, se năpusteau cu cuţitele. Intr-o mişcare de fulger, omul puse mîna pe ghiz-delele ifîntînii; se încordă, odată cu alt răcnet al disperării ; scîndura groasă pîrîi ascuţit, plesni, se desprinse ; Băieşu o trase spre el, o ridică în stînga ; dară înainte de a o repezi, ţiganii se traseră sprinteni îndărăt. Insă iar se năpustiră, cu umărul stîng înainte, cu un braţ în apărare, cu dreapta încovoiată pe dedesubt, ţinînd fierurile lucii. Dar strigătele de groază deşteptaseră undeva, în-tr-o cotitură a văii, în fîneţe, în locuri nevăzute, pe cîţiva oameni. Aproape, deasupra vâlcelei şi deasupra fîntînii, ţărani cu coasele, fără pălării, fără brîie, cu cămăşile fîlfîind, aşa cum îi apucase vremea, se arătară. Veneau opt; unul după altul se arătară cu părul vîlvoi; răcneau, se îndemnau, se lăsau în goană spre fîntînă, cu coasele înălţate. Dumitrache Hazu, prăbuşit din car, zăcea lîngă roate ; Băieşu, cu stînga şuroind de sînge, se apropie de- el; cei patru ţigani se mistuiră într-o clipă 301 în păpuşoaie. Dar cositorii îi vedeau de pretutindeni, le zăreau capetele, vedeau învăluirile porumbiştei, se chemau cu glasuri aspre, şi-i ţărcuiau risipindu-se, dîndu-le ocol. Băieşu cuprinse de subt umeri pe Hazu şi-l trase la umbră, sub răchită. Cămaşa, în dreptul coastelor din stînga, era numai sînge, năvălit din răni. Romî-nul abia sufla, cu ochii deschişi mari, cu faţa dintrodată întristată, subt umbra pe care o cernea frunzişul verde cenuşiu al copacului. In liniştea şi-n căldura zilei, glasurile întărîtate ale cositorilor se auzeau depărtate, chemîndu-se. Boii, lîngă adăpătoare, stăteau acuma neclintiţi şi priveau cu ochii mari şi umezi spre cei doi oameni. Băieşu se alătură de ghizdele, scoase de două ori ciutura plină şi o vărsă în jghiab, pentru boi. O scoase şi a treia oară, îşi clăti de sînge şi-şi răcori mîna stîngă; trase din brîu năframa de pînză subţire, o muie în apă şi apoi se întoarse la Dumitrache Hazu. Omul sta pe spate, cu umbra de mîhnire pe faţă. Băieşu îi întinse spre frunte năframa udă. Hazu clătină din cap; nu-i trebuia. Şi rămase cu ochii deschişi, privind la tovarăşul de drum. Buzele i se mişcară. Băieşu întrebă încet: — Vrei să-mi spui ceva ? Rănitul făcu semn din ochi, de sus în jos, şi îndată şopti: — Eu de-acu mor. Să mă duci acasă şi să spui nevestei cum a fost... După vorbele acestea, muri. Faţa-i rămase neclintită, în umbra plină de mîhnire a frunzişului de răchită. Băieşu îl privi un răstimp, apoi îşi şterse de 302 iarbă mîna stîngă iar umplută de sînge. întinse degetele şi coborî pleoapele mortului. Oftă, parcă se deştepta din gînduri, şi se sculă în picioare. Larma de glasuri creştea, venea ca un vîrtej din porumbişţe. Sfărîmînd strujenii, gîfîind, plini de sudoare, cu cuţitele în mînă, cu ochii crunţi, cei patru ţigani deodată izbucniră din desiş, strînşi alături, încolţiţi de toate părţile de romîmii care săltau în juru-le şi-i ajungeau. — Is de la Ciohorăni! strigă cineva. Ii cunosc. Cel lung a fost şi la ocnă !... Ţiganii voiau să se năpustească peste mort, pe lîngă răchită, spre huceagurile apropiate ale Moldovei. Dar din toate părţile deodată, scurt, izvorîră oamenii întinzînd cu braţe tari toporîştele; coasele încovoiate fulgerară în lumină, se atinseră, se opriră cu sunete domoale, în jurul capetelor fugarilor. Ghemuiţi unul în altul, ţiganii încremeniseră ca nişte stane de piatră între ascuţişuri. îşi zbăteau piepturile în gîfîiri gemute şi, cu capetele în piept, între fierurile împreunate, îşi rostogoleau ochii, cu albul ca de lapte, privind pe lîngă umere în jur, ca nişte fiare. Mortul se odihnea în liniştea lui, care parcă se cernea din cerul singuratic. ÎNSEMNĂRILE LUI NECULAI MANEA 1908 1 ÎNSEMNĂRILE editorului Manuscriptul profesorului Manea are 92 pp. şi formează un caiet în 4°, cu foile îngălbenite puţin de vechime. Scrisoarea e neregulată şi repede: am avut oarecare greutăţi la descifrare ; cerneala întrebuinţată e de mai multe colori. Printre rînduri sînt adaosuri cu creionul, ceea ce dovedeşte că Manea a mai cetit ce a scris, — lucru pe care ni-1 putem închipui şi fără acele adaosuri cu creionul. Ştersături şi îndreptări n-am găsit. Asta, pe cît înţeleg, n-are nevoie de vreo interpretare. Putem să adăogim, pentru ştiinţa cîtorva curioşi, că manuscriptul face parte din biblioteca noastră particulară. Am dat la lumină aceste puţine însemnări, socotind că facem un bine: s-ar putea spune că ele sporesc cu o pagină istoria suferinţii omeneşti. Pentru o înţelegere mai deplină a lor am adaos puţine lucruri neînsemnate şi am făcut o împărţire pe capitole. Pentru aceeaşi înţelegere deplină, am lăsat la o parte cîteva pasagii fără importanţă. Trebuie să spunem că am stabilit punctuaţia care în manuscript era cu totul neglijată, şi că am schimbat şi ortografia. Prin această din urmă îmbunătăţire nu ştiu dacă aducem un real serviciu, adăogind încă o ortografie, după cum fiece scriitor adaoge una : căci, avînd aşa de multe, literatura noastră totuşi n-are nici una. Cum am spus mai sus, avem credinţă că facem un bine, dar ne grăbim să mărturisim că poate ne înşelăm. Aceste însemnări vor fi judecate din multe puncte de vedere, pentru că avem foarte mulţi oameni care ştiu să ţie cu vrednicie pana în mînă : şi mulţi vor zice că Neculai Manea n-a făcut bine 20* 307 ca şl-a scris in acest chip unele întîmpîari din viaţa lui. Ne4 cuîai Manea n~ar putea nici într-un caz să le răspundă, pentru că pe dînsul nu-1 mai mişcă nimicurile din valea aceasta a plîngerii. Unele întîmplări ne-ar privi pe noi pînă la un punct. Se va găsi cineva să spuie că o viaţă a unui umilit profesor de provincie n-are nici o însemnătate, ca şi toate vieţile obscure şi mici ale celor mulţi. Ne pare rău că viaţa nu e plină numai de grozavele fapte diverse ale gazetelor noastre; şi se poate întîmpla să aibă şi în literatură, ca şi în viaţă, însemnătatea ei lumea cea măruntă, care, ca un fluviu, îşi duce durerile spre mări necunoscute. Pornind de aici, alţii ar trece peste fapte neînsemnate şi s-ar opri la un titlu neînsemnat. De ce Însemnări ? şi de ce Neculai Manea ? Dar cu aceeaşi adîncă mirare, pe care cu nici un preţ nu putem să o stăpînim, am întreba şi noi de ce Ion ? şi de ce Popescu? dacă s-ar întîmpla ca acest publicist contemporan cu noi să ridice în numele criticii ştiinţifice această importantă chestiune literară. Negreşit că ar mai cădea în sarcina autorului, care nu mai este printre cei vii, precum şi a noastră, care dăm la lumină un manuscript, şi importanta chestiune a egalităţii scrierii. Aceste însemnări poate n-au un început după toate regulele consacrate şi veşnice; n-au un fir roş al intrigii de la un capăt la altul, un punct culminant, — o gradaţie savantă la sfîrşit. Manea însă şi-a scris viaţa, n-a scris un roman; şi viaţa, în general, nu se desfăşoară după regulele consacrate ale genului care poartă numele roman. Dar iată că vine unul şi întreabă cu oarecare indignare de ce Manea vorbeşte despre beţie şi despre adulter în însemnările sale. Beţia şi adulterul sînt cangrenele societăţii noastre, pe care cu orice preţ trebuie s-o moralizăm. Acest campion al moralei s-ar putea să fie domnul X, sau Y, după cîte am auzit. Nu-i rog decît să stîrpească în cel mai scurt timp aceste viţii ruşinoase, şi atunci oameni ca Manea n-ar mai putea să-i supere vorbind despre ele. Tot aşa noi îi asigurăm că sorbim cu uşurijnţă marea, dacă domniile lor opresc toate apele care curg într-însa. Unii cercetători, partizani ai celei mai mari obiectivităţi, ar dori apoi să se lumineze asupra unor şi mai importante chestii literare. Ne grăbim deci să le spunem că atunci cînd transcriam 308 însemnările, vremea era geroasa şi destul de liniştită, în casă era cald, şi copiii noştri se găseau într-o sănătate înfloritoare. Ar zice unii, însfîrşit, că n-am făcut bine c-am dat la lumină o scriere în care nu tresare puterea moralei în curs, pe care toţi o chiamă din toate părţile, ca şi cum n-ar avea fiinţă între noi. Dar o chestie literară socotim că e o chestie literară ; şi morala nu priveşte literatura, ci numai pe cel care o caută. Şi afară de aceasta, dacă cineva ridică glasul, nu e nevoie de noi; vor sări zece care vor spune contrarul; cel dintăi va spune tot ce s-a mai spus, şi ceilalţi îl vor întîm-pina cu arme egale. Vor învia din liniştea cărţilor nenumă- rate citaţii, şi citaţii de citaţii. In legătură cu acest punct, rugăm şi noi să fim iertaţi că în aceste mici însemnări n-am pus la bir bucăţi de versuri şi proză din limbile vii şi moarte, şi mai ales că nu isprăvim cu o vorbă de spirit a cuiva, sau cu un vers latinesc bine ales. La urma urmei n-am voit să arătăm ce spun alţii, spre a părea că spunem şi noi ceva ; şi poate pentru asta ar trebui să ne fie recunoscători cetitorii. M. S. 25 august 1892. I A Insfîrşit o să plec din Bucureşti. Asta-i cea dintâi mulţămire pe care o simt de cînd m-au învăluit amărăciunile din urmă. Gîndul de a fugi, întăi mi-a trecut iprin minte ea un fulger îndepărtat: nu socoteam că se va îndeplini; şi nici in-aveam de gînd să mă mişc, să lucrez, ca să scap de aici. Ca întotdeauna, tm-am gîndit că s-ar putea, şi am visat, cum air visa cineva la o călătorie spre piramidele Egiptului, am visat la un colţ de ţară, la o căsuţă albă şi liniştită, la lucruri puţine şi dragi, la o viaţă de sihastru, mică şi senină, cum se cuvine unui om care a îndurat atîtea «nenorociri. Dar după unda aceasta de păreri am simţit că iar mă împresură golul. Icoanele sihăstriei s-au şters ; în schimb, a intrat în mine puternic un gînd : să-mi cer mutarea şi să mijlocesc prin toate cunoştinţile mele să mă duc într-un orăşel moldovenesc, la um gimnaziu. Cînd am făcut cel întăi pas, am înţeles ce însemnează a te mişca. Am înţeles cît e de uşor să mă duc din Bucureşti. Care dintre colegii mei, profesori din provincie, n-ar face schimbul acesta ? Şi astfel din adierile, din părerile 311 începutului, m-am trezit acuma cu desăvârşirea unui plan, lucru pentru care ajunsesem să desnădăjduiesc. Cîteodată stau şi mă gîndesc că viaţa mea este cu totul deosebită. Poate mă înşel: de obicei ifieeine are gînduil acesta. N-o spun însă în gura mare, nici nu-mi voi răspîndi prin gazete aceste puţine gînduri scrise ; nu mă voi încredinţa decît pe mine despre ciudăţenia vieţii mele. Pentru aceasta, la urma urmei, nu-i nevoie de nici ‘o osteneală. Stau şi mă gîndesc la cîte am pătimit pînă ce am ajuns să mînînc o bucăţică de pîne. Tata şi mama sînt nişte bieţi săteni săraci, abia au avut cu ce să-mi cumpere, la începutul începutului, cele cîteva cărţulii subţiri şi umilite pe care d prin strălucirea clipelor de faţă, izbucnea în viitor şi plănuia un trai de linişti şi de fericiri, — foarte ne- « desluşit în formele lui, dar plin de farmece, o înşirare de zile a căror bucurie se va înoi clipă cu clipă. Trebuie să fi fost atunci împăcat cu totul, cu inima plină şi caldă, zvîrlit de valuri miloase într-o insulă care se chiamă Uitarea. Vesel mi se părea şi prietinul Roman. Tăcut asculta desfăşurîndu-se de pe buzele mele planuri dte viaţă, dădea ‘din cap şi zîmbea pri-vindu-mă cu ochii lui mari, plini de lumină. Dar cît de grozavă a fost dezamăgirea, cît de tristă a fost viaţa căsniciei mele ! Poate de aceea îmi fuge pana aşa de grăbită cătră un liman, de aceea mi se risipesc gîndurile : partea aceasta a traiului meu a fost o fărîimare clipă cu clipă a tuturor viselor; şi iar am înţeles că trebuie să-mi lipsească ceva, trebuie 22 337 să am fin mine pricina zdrobirilor pe care le-am îndurat. Cea în tăi neînţelegere între mine şi nevas'tă-mea a fost pricinuită de copil. Eu doream din tot sufletul să am unul, să-l simt lîngă mine, să-l văd crescînd, să-l văd ajungîndu-mă,* intrînd în lume şi bucurîndu-mă. Vasilica nu părea deloc încîntată de acest plan al meu: — Dragă Neculai, copiii se cresc greu în ziua de azi... Necazuri multe şi bucurii puţine... Mi a-a părut ciudată deocamdată filosofia aceasta a vieţii şi mi s-a părut mai ales ciudată fiindcă era rostită de o fiinţă aşa de gingaşă, cu ochii aşa de blajini. Gîndeam însă în -mine: «Ei lasă, nu-i nimic, ne vom înţelege noi...». Viaţa noastră n-avea nimic deosebit, cred eu ; dar atuncea mă nemulţămea greu: în fiecare zi aşteptam o schimbare, în fiecare, zi voiam să iau o hotărîire pen-* tru altfel de trai, aşa cum nedesluşit trecuseră umbre prin visurile mele. Deocamdată voiam să trăiesc foarte izolat, fiu-mi trebuia lume, nu-mi trebuiau petreceri, mie îmi ajungea căsuţa noastră prietinească, alăturea de prăvălia socru-meu, în liniştea ei, în pacea străzii, lîngă frumuseţa schimbătoare a Cişmigiului. Nici aici nu m-am înţeles cu soţia. Vasilica înţelegea altfel să trăiască, şi poate avea dreptate. Voia să primească lume, să dea ceaiuri, voia să se vorbească la acele ceaiuri; şi eu mă îmbrăcam deseori cu redingota la ceasurile cinci, şi primeam o lume necunoscută, cu care, sorbind înghiţituri mici de ceai şi ronţăind pişcoturi, vorbeam despre vreme şi despre căderea guvernului. Viaţa noastiră a mai avut şi alte nemulţămiri, certuri mici, zilnice, din nimic. Nu era servitoarea bună şi 338 trebuia să mă duc eu să caut alta ; un oltean se purtase obraznic şi eu nu săirisem mai repede în pantofi din funidiul odăiţii mele. Nu era carnea proaspătă, nu-mi plăcea mie un fel de bucate ; nu ieşeam cu veselie deosebită la şosea, ori la o vizită. Ce lucruri mărunte, ce lucruri puţine! Şi totuşi lucrurile acestea mărunte, şi puţin deosebite unele de altele parcă aveau datorie nestrămutată, aşa se urmau una după alta, foarte regulat, din ceasuri tn ceasuri, din ,zi în zi, cu mici schimbări, de zece ori, de o sută de ori, în vreme de luni şi de ani !... Am ajuns să fiu cu totul rătăcit şi amărît. Nu înţelegeam cum nu i-i groază fiinţii aceleia cu care mă întovărăşisem şi trăiam la un loc, nu înţelegeam cum nu i-i groază de atîta vorbă zadarnică ; nu înţelegeam cum poate izvodi din necunoscut nemulţămirea, nu înţelegeam cum n-are milă de ea însăşi şi de mine, nu înţelegeam ce plăcere găseşte să-mi spuie o vorbă crudă şi să-mi amintească aşa de adesea de satul meu umilit, de căsuţa de vălătuci în care mă născusem şi de părinţii mei nevoiaşi! Tresăream acum deseori din liniştea bunătăţii mele în mînii cumplite; simţeam cum mi se ridică sângele în obraji, cum mi se aprind ochii în cap, vorbeam tare şi dădeam din mîni, mă închideam şi începeam să clădesc iar planuri, zeci de planuri: măsuri hotărîte, vorbe tăioase, o răzbunare... Apoi tot mie mi se muiau privirile, tot eu zîmbeam cel întăi şi mă bucuram de clipa de împăcare cînd Va-silica, cu ochii ei blînzi de altădată, se apropia tăcută de mine. Mă mai fglndeam apoi, cînd stăteam şi cumpăneam împrejurările, că o viaţă întreagă, o viaţă lungă pînă la mormînt, aşa o să trebuiască s-o duc, cu amără- 22* 330 cirniea certurilor şi a împăcărilor în zile nenumărate. Ajunsesem să am spaima cuvtntului. Simţeam, din felul cum se schimbau privirile şi vorbele, simţeam că vorba de came mă tem va veni şi va izbucni. Eram laş, o simţeam şi mă înfricoşam. Prietinul Costică Roman sedusese la maică-sa, care ar fi murit fără d'însul, acolo, în munţii Neamţului, şi parcă .nu mai aveam acum nici un sprijin, aşa stăteam ca într-o pustie. Şi totuşi aşa părea că trebuie să fie viaţa. Vasilica nu părea disperată din pricina ceasurilor pe care eu le priveam ca nenorociri adevărate. Cucoana Siţa părea mulţămită : Viaţa aşa-i, schimbătoare ca vremea... Şi gemea, încet ca într-o durere, apoi zîmbea cu bunătate: — Cum n>u sunteţi fericiţi, dragă ? Griji mari n-aveţi, de trăit, bar Domnului, aveţi cu ce, dumneata de băut nu bei, cărţi nu joci... Unde are multă lume norocul vostru !... Şi Vasilica, împăcată, în rochia ei simplă, trecea sprintenă prin casă ; ieşea să dea o poruncă bucătăresei, intra şi trecea la fereastră ; acolo se oprea şi privea o clipă în stradă; iar ieşea, şi-i auzeam în sufragerie glasul argintiu; după aceea întorcîndu-se uşor încruntată, îmi arunca o privire şi zîmbea, cu zâmbetul ei vechi, neîntovărăşit de nici un cuviînt. In cîţiva ani de-a rîndul nevasta mea a fost bolnavă, greu bolnavă. De-abia a treia oară, în anul al cincilea, am înţeles care e pricina răcelilor acelora. Abia atunci am înţeles de ce slăbeşte aşa de tare, de ce i se cufundă ochii în cap, de ce se îngălbeneşte ca în apropierea morţii, de ce cucoana Siţa, fără spaimă prea multă, se învîrtea în jurul patului şi suspina cu bunătate: — Nu-i nimica, puica maichii... O să scăpăm şi de necazul ăsta... 340 Cu amărăciune mă gîndesc la viaţa mea de-atuncî, aşa de neînsemnată şi aşa de tristă. Apoi parcă bătaia inimii mi se opreşte şi mi se pune o negură pe ochi. Cu toate îngrijirile cucoanei Siţa, cu toate bolile regulate ale Vasilicăi, o bucurie mare, un prunc îmi veni în lumea aceasta de năcazuri. Era micuţ, slab, cu pielea roşie, şi plîngea aşa de duios şi de încet, şi-i tremurau mînuţele şi picioruşele, şi i se încreţea toată faţa în jurul ochilor tulburi. Foarte drag îmi era. Cînd i-am auzit întăi strigătul, cînd l-am zărit miş-cînd, a tresărit ceva în mine, a izvorît ceva în mine, ceva necunoscut şi dulce, şi abia atunci am înţeles dragostea de copil,, şi mi s-au umezit ochii de lacrimi. Nevastă-mea era Ifoarte slabă. Cucoana Siţa se tîn-guia. Moaşa a încercat două zile, şi-a făcut toată datoria, după aceea m-a tras într-un colţ: — Domnule Manea... eu nu pot să dau nici o garanţie... Mama e foarte slabă, ar trebui să cauţi o doică... Copilul plîngea răguşit, parcă-mi rupea inima. Vasi-lica, slabă şi tristă, stătea cu privirile aţintite în bag-dadie. Dar vremea era foarte aspră în anul aeela. Căzuse o iarnă tare, cu zăpezi mari, şi era greu, cu totul greu să găsim doică. — Eu îmi spăl mînile, vorbi moaşa, copilul nu trăieşte aşa... iPînă ce s-o găsi o doică, să-l ducem, domnule Manea, la o femeie... £înt care alăptează, în cîmpul Moşilor... Cunosc eu una... Tot mai bine acolo decît aşa... Şi pe urmă, în vremea asta, poate găsim o femeie... Cucoana Siţa se tînguia încet şi Vasilica tăcea neclintită şi palidă, cu faţa în sus. Şi chiar în amurgul acela 341 gros, un amurg cu "lumină posomorită, într-o sanie, duserăm, eu şi moaşa, pruncul tn cîmpul Moşilor, pe uliţi întortochiate şi fără lumină, într-o căsuţă săracă, în pragul căreia ine lîntîmpinară două femei, una bătrînă, naltă şi slabă, una tînără, voinică şi rumănă, amitidouă umilite, aimîndouă plîngîndu-se de iarna aşa de aspră, de frigul asicuţit, de lipsa de lemne. Eram aşa de mîhnit încît nici nu vedeam bine în juru-mi. Totuşi băgai de samă o albie întir-un colţ, în care dormea liniştit un copil înfăşurat strîns în scutece. Bătrîna se pleca des, părînd a căuta ceva pe jos, şi se învîrtea în juru-mi. Moaşa îşi frămînta întruna trupul scund şi gras şi-şi îndrepta din vreme în vreme capela care i se pteca într-o parte, şi rostea sfaturi nesfîrşite, pe care femeia tînără le asculta cu linişte dînd rar şi domol din cap de sus în jos. La staul ei, copilul sugea cu lăcomie, i se auzea în gîtul subţirel ca de păsărică gîlgîitul laptelui ; şi eu mă gîndeam cu inima Strînsă la zilele ce vor veni. — Iar pe drum, gîndurile neastîm-părate iar mă duseră furtunoase înainte, ta viitor, spre fericiri, — ş-acum eram mulţămit că băiatul, flăcăul, scăpase la hrană, şi mi se umfla inima în coşul pieptului cînd mi-1 închipuiam voinic şi rumăn, peste zece ani de zile.* ■h Aici să n-ai nici o grijă, zicea moaşa ascuţit, ridi-cînd scurt mîna spre capelă... Femeile se pricep, şi le-am spus eu cum să-l îngrijească... Peste piatru zile muri Niculiţă. Ş-acuma pot să spun eti încredinţare, ştfti că asemenea -durere nebună, adîncă, în sufletul meu, nu în simţuri, aşa durere n-am avut niciodată ! Nu ştiu cum am ajuns, şi pe unde m-am îndreptat, cum am nimerit acolo. în cîmpul Moşilor, pe strada care n-avea nume, la casa care semăna cu treizeci altele din jur, din toate păr- 342 ţile. Un felinăraş stă tea lîngă uşă; vîntul care spulbera zăpada -în toate părţile şi chiuia pustiu prin locuri goale îi stinsese lumînărica de ceară. Cele două femei, când mă văzură, începură a se boci. Nu m-am uitat ia ele. Bociră puţin, apoi se opriră deodată, oftară pe rînd, şi rămaseră în mijlocul casei uitîndu-se la mine. — Am cheltuit cîţiva lei de l-am făcut frumos... zise bătrîna* şi tuşi încet în tăcerea odăiţii. Pe o laviţă goală cîteva farfurii cu flori albastre stăteau umplute cu orez fiert, cu cîte o făclioară alături. In covăţică, lîngă sotoă, dormea lin acelaşi copil. Şi în pustiul odăii sărace, pe o măsuţă albă, zăcea sicriaşul copilului meu. Bătrîna se îndoi din şale, apoi se apropie şi dădu la o parte capacul. Şi încununat cu floricele tari, de hîirtie, cu boneţică nouă, în hăinuţele aşa de strîmte, o fiinţă mică, firavă, copilul meu, cu pleoapele negre închisei îmi răsări înainte. Buzele subţirele se strîngeau, cereau parcă ceva, arse cu fierul roş parcă. Şi mîinile albe subţirele, subţirele ca nişte linioare de zăpadă, şi străvezii, şi uscate, stăteau încrucişate pe piept. Era aşa de tristă, fiinţa aceea din care îfugise suflarea vieţii, aşa de dureroasă fiinţa fără mîngîieri şi fără mamă, copilul meu, care murise de foame, umbra aceea, cu pleoapele negre şi cu buzele arse, şi aşa de aprig, aşa de fierbinte vălmăşagul durerii mele, «olt n-am putut închide ochii, n-am putut frînige o lacrimă ; numai o undă de foc mi s-a iezit în piept si tot sufletul meu voia să strige şi nu putea, şi numai parcă s-a scurs ou viaţa, într-un gemăt fă«ră nume: — Dragul tatii! Abia astă-iarnă s-au petrecut acestea şi paircă a trecut o veşnicie. Ca o fumegaire, pe lingă grozava 343 flacără a acestei dureri, a fost, în răceala iernii, moartea Vasilicăi. S-a dus şi ea, şi ,abia tînziu mi-am dat socoteală că este .loc în fiinţa mea şi pentru altă durere. Prelung şi jalnic, în închipuire, îmi cînta, în zbaterea viforului, un clopot slab, singuratic, în turnul de lemn de la cimitirul Pătrunjel, şi fără prietini, fără preot, fără nimeni, numai eu umbra mea, sta sufletul meu în spulber, pe cînd pe sicriaşul albastru un om aplecat, a cărui faţă n-o vedeam, prăvălea bulgări îngheţaţi încet-încet umplînd mormîntul mic, pe care nimeni acuma nu-1 mai cunoaşte. Crăciunul anului 1892. I Cînd am pornit din Bucureşti, ara avut o simţire foarte curioasă. Nu eram vesel, nu eram mîlinit; mai curînd mă simţeam tulburat, în faţa zilelor viitoare şi a drumului necunoscut pe care mă îndreptam. Cine mai are îndoielile omului slab, la vîrsta mea ? Bucăţica de pîne, grozăvia aceasta pe care mulţi o dobîndesc şi o m'înîncă în lacrimi, o aveam. Griji nu mai arau grămădite în juru-mi. — Dar fuseseră odată. Poate ascunzătorile neştiute ale fiinţii mele mai aveau amintirea şi spaima trecutului: şi-mi adiau prin suflet acuma cele din urmă tremurări ale durerilor încercate. Doisprezece ani am stat în Bucureşti. Am pătimit şi m-am îngropat aoolo. Toate legăturile cu ce fusese odată, în urmă-mi, se rupseseră. Dragostea pentru batrînii mei şi pentru locurile copilăriei poate mai trăia, dar eu n-o mai deosebeam în mine. La douăzeci de ani dintrodată am început a face şcoală într-o lume necunoscută: poate de aceea am fost ca un copil, am fost un întîrziat, şi m-am izbit în toate părţile, învăţînd numai prin durerile inimii mele. Şi totuşi, poate încă n-am învăţat. 345 în tren, atunci, în cea din urmă zi a lui august, printre nehotărâtele simţiri care zăceau în mine, începură a străbate şi gînduri mai limpezi, şi-mi amintii de planurile mele c-o căsuţă liniştită şi albă, într-o stradă ferită de zgomote, în orăşelul moldovenesc cătră ca,re mă îndreptam. Cugetînd mai îndelung la urma urmei, nici nu se putea — îmi făceam eu socoteală — să nu găsesc pace în tihna de-acolo. Bucurii puţine, dar şi dureri puţine. Sufletele şi-au păstrat mai bine seninătatea lor, într-o viaţă mai uşoară şi mai aproape de natura care face mai buni pe oameni. Mă mai gîndeam, după aceea, şi la casa părintească de pe valea Moldovei.. Din drumul meu, mă hotă-•rîsem să mă opresc măcar o zi. Trebuia să mă împac cu mine însumi; dragostea pentru pămîntul anilor tineri deodată tresărise la lumină. Zăcuse ca înmor-mîntată un timp cît suferisem amar; apoi, după cele din urmă dureri mari, îndrăznise şi ea, sfioasă, să-şi aducă mîng'îierile. Cu o căruţă arvunită în grabă, de la staţie am făcut drumul într-un ceas şi jumătate^ Parcă mai scăzuse şi se rărise pădurea Miroslavei. Era linişte însă într-însa; ca şi odinioară, răsuna ca subt o boltă huruitul roţilor, şi cînd romînul care mă ducea opri caii, se auzea desluşit ici-colo, ca o ploaie rară, cum cade jîrul de pe ramuri pe frunza aiscată a anilor trecuţi. în deal, de unde se vede, lîngă sticlirea apelor, satul, fîntîna lui Bănuţ nu mai era. Stîlpul înegrit, în strălucirea dimineţii, se înalţa fără cumpănă ; ghiz-delele se risipiseră. — Era ş-o leacă de şandrama aici... întrebai eu pe romîn. — Era, dar s-au stricat toate. 346 în sat, căsuţele foarte tăcute printre pomii livezilor. Casa cea mare a popii, de lîngă biserica veche şi surită de ploi, mi se părea aicuma mică, scundă, cu ferestrele înguste, cu draniţa înegrită de vechime şi umezeală, şi plină de muşchi verde. Mică era şi bojdeuca bătrînilor, acoperită cu stuh şi paie; dar chenarele albastre de la ferestruici erau trase drept, varul pe păreţi era proaspăt dat şi dinaintea uşii, pînă-n părul cel bătrîn cu pere harbuzeşti, pajiştea ‘se întindea foarte curată. îmi sări întăi înainte hămăind un căţelandru cu capul împărţit în două printre ochi: jumătate alb şi jumătate negru. C-un ochi întunecat parcă mă privea crunt şi cu celălalt parcă rîdea. Bătrînul îşi vîrî din casă capu-n -geam, apoi îi auzii cizmele tropăind în tindă. Nu ştia ce să spuie, nu găsea vorbe, dar iera foarte vesel, îşi tot trecea degetele prin barba căruntă şi-i sticleau ochii. Maica, mititică şi slabă, îşi pipăi spăriată polcuţa, se ridică de lîngă vatră cu ochii mari, întinse mînile, mă cuprinse, îşi puse buzele domol pe umărul meu stîng, apoi, alipindu-şi de mine fruntea, începu să plîngă ca-nlr-o durere mare. — Ho, babă, strigă tata clătinîndu-şi pletele albe. Ce-1 boceşti? Doar n-a murit. A venit să te vadă... Lasă-1 ;să intre în casa ast’ curată ; ce-1 tot tragi spre vatra ta ?... Bătrîna şoptea încet, înăbuşit: — Dragul mamei, dragul mamei... Apoi începu a-şi şterge cu dosul palmelor, uitîn-du-se într-o pairte, obrazul zbîircit, ofilit, umezit de lacrimi. In odaia veche pe care o cunoşteam aşa de bine, cu culmea ei, cu lăzile ei de Braşov, cu ştergarele în patru iţe, cu scorţurile colorate, cu mirodenia florilor 347 uscate, mă aşezai subt icoane, ipe laviţă, cu bătrînii lîngă mine. Mama ofta încet, cu amar : bătrînul mă privea liniştit cu ochii lui limpezi, căprii, sub fruntea încreţită, zbîrcită de brumele anilor grei. Mă întrebau rar şi dădeau eu luare-aminte clin cap la răspunsurile mele, privindu-mă ţintă. — Ş-apoi acu de unde vii ? zicea bătrînul. — De la Bucureşti. Acu mă mut de aoolo; vin mai aproape, încoace, în alt tîrg. — Era departe acolo unde erai, dragul mamei, aşa-i că era departe ? zise mama încet. — Fireşte că era departe ! rosti bătrînul. Tocmai în jos, în colo... — Aşa-i, aşa ! şopti bătrîna oftînd. O vreme tăcurăm. Prin sufletul meu trecea o adiere moale, care venea ca din depărtări şi din trecut, de pe tristeţa unor morminte. Părinţii mei care mă iubeau şedeau lîngă mine, mă priveau, şi vorbeam domol, ca nişte străini care n-au ce-şi sipune. — Da’ eşti tot în slujbă? Tot. profesor ? — Apoi da. Slujba asta nu se pierde. . Bătrînul dădu grav din cap de sus în jos în semn de înţelegere. Mama tăcu; lucrul acesta nu-1 putea ea pricepe; şi iar oftă şi-şi şterse ochii. Apoi se aplecă, privi pe fereastră şi rosti lin : — Iaca, vine şi Catincuţa de la apă... Catincuţa era soră-mea cea mică, numai de şaisprezece ani. — Hei! acu-i fată mare, grăi bătrînul rîzînd, acu împleteşte cozi şi iese la joc... Ca mîni-poimîni o mărit şi pe asta... Căutăm un băiet cu slujbă... dă... să nu ne deie de ruşine... Mama se plecă spre pieptul meu şi şopti o întrebare tainică : 348 — Niculiţă, da’... cuconiţa... nevasta... ce face ? Răspunsei greu : — Bine... Şi valuri de amărăciune îmi tremuraţi în piept, deşteptînd deodată răsunete din durerile crude care trecuseră. Ce puteam să spun părinţilor mei ? Ce puteau înţelege ei din amarurile mele, şi din cea din urmă grozavă durere, care-mi răcise inima ca-n cele mai sălbatice geruri ale unei ierni din altă lume ? Gemui înoet: «Bine...» şi bătrînul dădu încredinţat din cap : — Apoi cum să fie ?... Dacă dă Dumnezeu ş-o duec bine, şi-i sănătoasă... — Noi n-am văzut-o niciodată... şoptii cu ruşine parcă, mama. — Iar bătrînul se aplecă, se întinse spre tindă şi începu a chema vesel: — Catincuţă... Catincuţă... Ia vină, fată, încoace, degrabă... Iaca, vrea să te vadă Nicufliţă... Hai... E ! hai mai repede... doar ţi-i frate... Ce umbli parcă calci în străchini ? Soră-mea mă privea din prag, irumănă, cu ochii ei mari, căprii, lucitori. Voia să rîdă, îşi frămînta mînile. Bătrînul se sculă, păşi pînă la dînsa, o apucă de umăr şi o împinse pînă la mine. — Ce mai faci, Gatincuţă ? Ea se plecă şi-mi sărută mâna. îmi pusei buzele pe fruntea ei lucie. Mă întorsei spre bătrîni, apoi: — A crescut mare şi s-a făcut frumoasă... Bătrîmii dădeau din cap încredinţaţi şi ei de aceasta, iar fata, ruşinoasă, sta înainte-mi şi-mi a.runca priviri furişe, ca unui străin. Bătrînul pomi după aceea spre crîşmă, ca s-aducă o leacă de băutură. Mama îndemnă pe Catincuţa să prindă o găină. Şi în vremea aceasta poarta se izbi 349 şi o femeie voinică, groasă, intră în ogradă. Păturin-du-şi fustele pe dînsa, se apropia repede, desculţă, gîfiind. Cunoscui numaidecît pe soră-meta cea mai mare, Ancuţa, dar se schimbase mult de cînd n-o văzusem, era mai plină, mai greoaie şi avea o înfăţişare de osteneală şi de mîhnire. Era îmbrăcată parcă tot cu aceeaşi fustă de stambă şi cu aceeaşi polcuţă mohorîtă. Cînd mă văzu, se opri, îşi aşeză pe spate cosiţele, parcă atunci îşi aducea aminte de ele, apoi se apropie să mă sărute pe obraji. — Dragu mamei! nici nu credeam că am să-l mai văd... ziise bătrîna de lîngă viatră, şi se uita la mine printr-un painjeniş de lacrimi. Veni şi Iordache al Ancuţei într-un tîrziu. Un om greoi, cu fruntea îngustă, gros 'în grumaz, cu ochii mici, negri, îngropaţi sub frunte. Vorbea rar şi apăsat, vorbea întruna ifără să suie, fără să coboare glasul. Parcă ţinea un ison sfîrticat în cuvinte. Cînd văzu că am rămas singur, începu să mi se jeluiască de soră-mea. — Dumneata trebuie să ştii, eşti om învăţat... La Bucureşti,-acolo, trebuie să ise găsească mai uşor de lucru. Da’ aici, la noi, e greu de tot de la o vreme... Abia îmi pot ţinea cei doi boi pe lîngă casă, ş-o văcuţă, ş-un purcel... Da’ vara, după ce gătesc grija ogorului, mă mai reped încolo şi-ncoace... In ziuia de azi înţeleg eu că se trăieşte greu... Numai să-ţi spun dumnitale: n-am cu cine mă înţelege... Ancuţa asta numai vorba-i de dînsa... Eu acu înţeleg să mai steie omu oîte-oleacă, să se mai « hodinească, da’ după ce face treaibă... Ea nu, toată ziua şede, şede şi iar şede... Cînd îi vremea lucrului, eu, he-he, mă scol dis-de-di-mineaţă, că înţeleg eu că altfel nu merge, şi zic : Ancuţă, cînd a fi soarele aşa, deasupna dealului, tu 350 să-mi fii gata cu mămăliga... Dar ea habar n-are... Şi eu înţeleg că n-o trage inima la muncă şi pace... Şi eu muncesc de dimineaţă pînă în sară de mă spetesc şi degeaba: n-am cu cine mă înţelege. Dacă n-am cu cine mă înţelege, ce să fac ? Ii xnaj toc capul cîteodată, ba o mai apuc la trei parale, dă, ca omul, doar oi scoate ceva, să se mai hărnicească. Ea nu. Casa nemăturată, străchinile .nespălate, paserile flămînde, copiii plîng în toate părţile, ş-apoi, cînd vin, numai atîta ştie: să ceară rachiu şi pîne... începu să mi se îngreuie capul de atîta mormăit. De la o vreme am prins a nu mai asculta la înşiruirea lui monotonă de vor.be. Priveam pe ferestruica de lîngă mine la părul rotat sub care mă tolăneam demult, demult, foarte demult, pe cînd eram copil în straie albe, şi pe cînd se mişcau în juru-mi, aproape, blajini, cu prietinie, cu vorbă bogată, părinţii mei şi surorile mele. Dincolo era portiţa şi cărarea la prund, dincolo grădinile oamenilor pe care am uitat cum îi chiamă... In odaia de peste tindă se auzea plin, puternic, glasul băt rinului. Vorbeau şi fetele. Iar glasul moale al mamei mi se părea aşa de departe, aşa de trist, aşa de. învăluit de lacrimi, ca din hotarul morţii. II Străin cum intrasem am ieşit din satul meu; şi cu inima îndoită multă vreme am căutat să desluşesc în mine adevărul, să măresc dragostea pentru biata bă-trînă mai ales, care plîngea după mine ca şi cum pe vecie mă prăpădea. Şi străin m-am strecurat în amurg în orăşelul în care de mult doream să vin, un 351 orăşel pe care niciodată nu-1 văzusem, liniştit, tăcut, foarte tăcut mai ales. Mă gîndeam: De-acum aici voi dormi ani de linişte... Aici mă voi bucuria de uitarea tuturor... Neliniştit, n-am pututi închide ochii noaptea toată, într-o odaie umedă, în cel mai fain hotel din tîrg. Să fi fost trudit ca un hamal şi tot n-aş fi putut închide ochii: o ciudată viaţă se desfăşura în juru-mi, nevăzută întăi, simţită ascuţit apoi şi cercetată la lumina pîlpîitoare a unei lumînări. Sculat dis-de-dimi-neaţă, am început a colinda pe uliţi. Şi multă vreme am rătăcit printr-un fel de hrube întortochiate din care izvorau aburi ca din bălţi pline de miasme. Căsuţe pitice, grămădite unele în altele, plecate unele înainte,‘altele pe-o coastă, abia ridicau pînă da faţa pămîntului geamuri murdare; şi-n jurul lor, printre zaplazuri stricate, se zăreau păduri întregi de mărăcini alăturea de lacuri de noroi, un fel de mări-moarte, pe malurile cărora cele mai fantastice şi mai ciudate găini zbirii ic rătăceau, cei mai încovrigaţi, mai ogîrjiţi şi mai opăriţi cîni eotileau, adulmecînd duzini de oale sparte, cioburi de farfurii şi arsenaluri de tinichele. Un vardist uriaş se plimba căscînd cu zgomot şi ştergîndu-şi ochii de lacrimi, se plimba de ici-colo, şi cu cizmele-i uriaşe se izbea din cind în cînd într-un cazan de tablă frînt şi ruginit, ori zdrobea bucăţi de sticlă care ţipau ascuţit. Şi cum răsărea soarele, cum umplea de lumină paragina aceasta murdară, uşi scunde începură a scîrţţi, capete spă-riate se arătau, orbite de strălucire ; un popor întreg nevoiaş ieşea ca să-şi încălzească zdrenţele iîn pulberea luminii; plod uri plîngeau cu jale, femei ţipau, iar bărbaţi trişti, cu feţele palide, porneau în toate părţile, se amestecau, vorbeau limba cîntată a neamului 352 rătăcitor; şi printre picioarele lor treceau cotcodăcind găinile înspăimântate; pe cînd ţînci, cu şepci soioase în cap, începeau să zburătăcească cu toate cioburile care le cădeau la îndămînă ipe oînii slabi şi jigăriţi. Deocamdată eram nedumerit şi mă gîndeam cu jale la odăiţa liniştii mele. Mă gîndeam, şi treceam prin uliţile acestea ale durerii, nădăjduind să ajung undeva în cîmp, la lumină, la aer liber. Aşa trecui printre şiraguri de dugheni care se deschideau; printre case leproase cu geamuri mari şi murdare, îndărătul cărora suna înăbuşit ciocanul cizmarului, ori duruia maşina croitorilor; printre cîteva case luminate de soare, apoi pe lîngă o biserică cu acoperiş de tablă roşie, şi pe lîngă gimnaziu. Mă oprii mulţămit: bine că o să am parte de o clădire ca lumea, albă, curată, veselă, -în mijlocul unei grădini mari cu flori felurit colorate, printre şiruri de copaci tineri. Numai slovele care spuneau numele şcolii mi se păruiră prea mari, şi prea şterse de învăluirile ploilor. De-aici o uliţă urca lin undeva, la deal, pe lîngă o grădină publică în care abia s-ar fi putiut învîrti zece oameni, o grădină publică cu arborii tăiaţi şi schilodiţi în cele mai minunate chipuri. O uliţă urca undeva la deal, apoi cotea scurt. Şi cum păşeam încet suind-o, cum făcui şi eu ocolul fără nădejdi mari, deodată îmi veni pe o fîlfîire de vînt o adiere de răcoare, şi deodată înţelesei cu sufletul şi văzui cu ochi uimiţi cum înainte, pînă cine ştie unde, în livezi aurite de soare, se înşiră case albe, curate şi liniştite. Intrasem în regiunea funcţionarilor şi plugarilor mărgineni. La dreapta, la stînga, pînă în cîmp, se întindeau uliţile acestei liniştite mahalale. Ş-acolo în cîmp, la margine, o dumbravă întinsă de mesteceni se dezvăluia deodată, luminînd cîmpurile de luţernă din jur. 23 — M Sadoveanu — Opere, voi. III 353 Printre pletele aurii ale copacilor, două mierle se alungau oîrcîind înăbuşit din guşă, apoi se aşezau undeva, în frunziş, nevăzute, şi fluieratul lor subţire şi dulce curgea răsunător în pacea dimineţii. Şi munţii se vedeau de acolo, de la dumbravă, spre asfinţit, munţii depărtaţi, şterşi, dincolo de pădurile po-somorîte-albastre, cine ştie unde, în depărtări, într-un abur străvăzător ca un fum uşor, luminos. In uliţa aceasta lungă, oare suie la deal spre dumbravă, mi-am făcut cuibul. Am întrebat în două locuri şi îndată am aflat «că este o văduvă, cucoana Sma-nanda Pacu, care are de dat două odăi...». Nici nu-mi trebuia mai mult. Şi îndată am intrat într-o ogradă plină de iarbă verde, şi curată ca-n palmă. Intăi îmi ieşi înainte un căţel rău, care lătra răguşit, cu ochii crunţi, scuturîndu-şi cît ce putea cojocelul de păr lung şi creţ. Un glas destul de gros strigă pe ferestrele deschise: — Ce-i, Parizache ? Şi îndată apăru şi cucoana Smaranda, o cucoană foarte grasă, cu două bărbii, c-o tufă de păr sălbatic lîngă nasul turtit, îmbrobodită cu grimea albă la cap, cu pestelcă albă dinainte, c-o mătură în stînga şi c-o cîrpă uriaşă în dreapta. Cînd mă văzu, se repezi undeva îndărăt, ca să ascundă în vreo tainiţă şi cîrpa şi mătura, pe cînd căţelul îşi scutura tot mai înfricoşat blana în juru-mi, lătnînd tot mai răguşit şi mai cu durere; după aceea începu să ţipe: — Parizache, vin la mama, Parizache! Cînd am spus pentru ce tulbur liniştea uliţii Dealul Mărului, cucoana Smaranda începu să zîmbească cu bunătate şi îndată obrazul cu nas turtit, cu tufa de păr sălbatic, se lumină : cucoana Smaranda avea doi ochi negri frumoşi şi blajini. La lucirea ei de zîmbet răspunse şi Parizache: începu să-şi fluture ca un steag coada grea, morimăind fericit sub mîngîierile a două mîni pline şi moi. M-am aşezat pe scaun, cum se cuvenea, într-o odaie în care nu socot să fi fost un fir de praf, şi nu înţelegeam rostul cîirpei şi al măturii uriaşe. Cucoana Smaranda mi-a adus un pahar de apă cu brumă şi o chisea cu dulceţ de cireşe negre. — Apă ca asta nu se găseşte nicăieri, zicea .dumneaei. Avem fîntînă în ogradă. Dulceţul e făcut de noi... îndată după aceasta cucoana Smaranda îşi dădu toată osteneala ca să-mi puie nenumărate întrebări asupra vieţii mele, a oraşului de unde veneam, asupra rudeniilor, asupra prietinilor, asupra slujbei; apoi după ce-şi mulţămi întrucîtva curiozitatea,' mă pofti să văd odăile mele. Două odăi pline de miiros de flori uscate. In una, un divan uriaş pentru dormit, cu macaturi trandafirii, o scoarţă înflorită pe părete, icoană de argint şi candelă la răsărit; în cealaltă, în salonaş, mobile vechi de mahon, foarte lustruite, foarte curate, acoperite cu horbote, cu tălgeraşe de lînă sub sfeşnice şi sub lampă, şi cu un dulap de sticlării vechi, cel puţin de treizeci de ani, de pe cînd s-a logodit cucoana Smaranda cu răposatul. Mi-a plăcut şi livada-n care dădeau ferestrele de la amîndouă odăile, o livadă plină de soare, eu pomi rari, cu iarbă ca matasa. Şi mai mult priveam la toate acestea cu sufletul plin de mul-ţămi,re, decît ascultam vorba necurmată, cu uşoară răguşeală a cucoanei Smaranda, care îmi făcea istoria caselor, a fiecărei mobile, a fiecărui lucru, pre- 23* 355 cum şi istoria livezii, fără să uite pe a lui Parizache, plină de peripeţii şi de înduioşări. Astfel m-a adus soarta aici, în odăiţile acestea liniştite din uliţa Dealul Mărului. In cîteva zile, cucoana Smaranda a aflat tot ce-i dorea sufletul de la mine şi, mulţămită fiind, m-a lăsat în pace. Am început să mă bucur de singurătatea mea, de sihăstria aşa de îndelung visată. In toamna lină, mă aşezam în jîlţ, la o fereastră, şi primeam în faţă şi-n suflet răcoarea şi murmurul moale al livezii. Spre răsărit, departe, dincolo de vîrfurile copacilor, se vedea limpede din scaunul meu Iazul Tîrguîui, strîns sub dealul repede al Movilăului : se vedea iazul cu luminile lui de oţel, cu stufăriile întinse, pînă departe, departe, în răsărit, unde se pierdea într-o negură care nu se istovea niciodată. In jur, în mahala, abia se simţea viaţă. Cînd şi cînd izbucneau strigăte, ori învăluiri de vorbe; altfel era linişte desăvîrşită. Rar venea adierea slăbită a unui cîntec de fată, care lucra undeva, la o fereastră, plecată asupra gherghefului. Uneori pornea vîntul şi trecea fremătînd prin toate livezile din preajmă ca printr-o pădure; avea înmlădieri de cîntări încete, ori creştea vijelios, adînc şi întristat, cu chemări ce iparcă veneau din nesfîrşite depărtări. In toamna lungă, mai mult la geam, în jîlţul meu, am stat, lîngă cărţile pe care mi le-am aşezat aproape, pe horbota unui dulap lustruit. Nu ieşeam decît cînd trebuia să mă duc la şcoală. Vremea cealaltă mă înmormîntam: sufletul avea nevoie de pace, ca un bolnav ce era. Nu cunoşteam mei pe vecinii din dreapta, nici pe cei din stînga; nu cunoşteam pe nimene dintre locuitorii uliţii. Pentru mine figurile tuturora nu erau decît umbre fugare, de la margine, 356 de lîngă dumbrava de mesteceni, pînă lîngă grădina publică, la Farmacia Filipovici, unde totdeauna stătea La fereastră, cu bărbia în palma dreaptă, un băiat palid şi visător. Mă gîndeam: Am vreme pe urmă să cunosc toate. Nici nu-mi trebuie vreme multă ! Pînă şi în mijlocul colegilor ara intrat cu greu, şi cu greu am început să-i cunosc. Viaţa mea pe atunci era plină de gînduri, plină parcă de oboseli; şi, de multe ori, cînd cântările vîntului tremurau în livezi şi aduceau pînă la geamuri oftări şi foşnetul melancolic al frunzelor moarte, mă întorceam cu gîndul înapoi, unde am lăsat o parte din sufletul meu, în vifor, unde plîng clopotele deasupra mormintelor necunoscute. III In fiecare dimineaţă cînd aveam ceasuri de clas — istoria — şi cînd intram, de obicei cel întăi dintre profesori, în curtea gimnaziului, găseam pe director plimbîndu-se pe aleile mărginite de flori, printre arbori mărunţi pe care brumele toamnei începeau să-i sărăcească de frunze. Nalt şi uscat, numai pielea şi oasele, nalt de parcă nu se mai sfîrşea, şi adus puţin de şele, umbla domol numărîndu-şi parcă pe năsip paşii. îşi sălta din cînd în cînd paltonul între umerii încovoiaţi şi-şi trăgea spre urechi, friguros, căciula de blăniţă de miel. Se oprea, ridica spre mine ochii albaştri, gheţoşi, şi-mi întindea o mînă uscată şi rece. — Ce mai zici, domnule Manea ? Sănătos ? Iaca, eu cu plimbarea mea... Am obicei, dimineaţa... Eu cam sufăr de stomah şi trebuie să umblu mult... Aşa, pe urmă, mă simt mai bine... Dar dumneata ? 357 — Şi eu sînt destul de bine, domnule Vernescu... Cu mine se purta de obicei prietinos directorul: eram profesor venit din Bucureşti, mutat după cerere. De lucrul acesta se mira el foarte des: — Cum ai putut dumneata să te duci din Bucureşti ? Acela-i oraş mare, să tot trăieşti acolo... Alţii se grămădesc să intre în el, şi dumneata fugi... Iaca, eu aş da mult să găsesc un schimb la o catedră de matematipă... Acolo aş putea să mă caut serios... Tuşea încet, după aceea iar prindea să se plimbe printre arbori. Din cînd în cînd îşi sălta paltonul în spate şi-şi potrivea în cap căciiula. Şi iar ridica spre mine ochii reci c-o întrebare. In cancelarie, în cuirînd se adunau profesorii. Cel mai fercheş şi cel mai în vază era Iliescu, Leonard Iliescu, de geografie. Sălta uşor la fiecare pas în jurul scaunelor, umbla cu degetele cele mari înfipte sub jiletcă, subsuoară ; cînd vorbea se apleca şi dădeia din cap subliniind ce spunea şi avea un zîmbet nedesluşit, parcă de batjocură, parcă de prietinie pe obrazul rotund, roşcovan. După ce tăcea el, nu mai asculta pe nimeni; începea să-şi răsucească cu luare-aminte mustăcioara încînligată frumos la amîndouă vîrfurile. Şi totdeauna avea planuri politice: — Eu, să vă spun drept, să fiu în locul ministrului, aş tăia în carne vie... Ştii cum aş organiza şcolile? Ca Ia armată !... Scurt. Şi rablele, cei care şi-au trăit traiul, ş-au mîncat malaiul, afară! afară ! nu mai au ce căuta în învăţămînt... Acu-i vremea celor tineri... -1- Mai încet, tinere, mai încet, tinere! nu ifi aşa de aprig!... rostea rar profesorul de franceză, şi începea să-şi mîngîie, rîzînd, ţăcălia. — A I s-avera iertare, cucoane Eliseu, nu vorbesc 358 de dumneata ! Şi Iliescu se sălta uşor în vîrful picioarelor şi pleca cu graţie capul. Dumneata eşti încă cu tineretul! Dumneata n-ai închinat steagul... Dumneata ce părere ai, Dragomire? Cel de ştiinţe îşi freca încet vîrlful nasului mare din mijlocul feţei galbene şi puhave, şi privea în juru-i pe .deasupra ochelarilor. — Cum ? Iar toţi ceilalţi începeau a irîde. Directorul îşi ridica privirile aspre şi-şi arăta dinţii răutăcioşi : — Dragomir n-are nici o părere... — Bine, bine, rostea cu linişte Dragomir şi iar privea în juru-i pe deasupra ochelarilor. In fund, pierdut în nourii fumului de ţigară, Radia-mu, profesorul de latină, mu zicea nimic. Cîteodată parcă dormita, şi părea trudit. De cele mai de multe ori, răsturnat în scaunul lui, cu picioarele întinse sub masa lungă, cu mînile cufundate în buzunarele pantalonilor, privea neclintit înainte, în gol, ascultînd, cu sprîncenele uşor încruntate deasupra ochilor negri, care aveau o sclipire de oţel cînd se ridicau şi priveau o olipă în jur, cu nelinişte. Directorul nu vorbea niciodată cu Ion Radianu ; nici nu se uita la el: numai rar, cînd îl vedea dormitînd, îi strecura cîte-o privire lungă, "ostilă. Colegii ceilalţi zîmbeau, cu semne de înţelegere din ochi. Leonard Iliescu, rareori îi punea o întrebare. Intr-un rînd, pe cînd preotul de religie făcea «politică acută», cum zicea Iliescu, Radianu tresări c-o vorbă : — Ce, părinte ? şi dumneata faci politică ? Popa încercă să zîmbească subt o privire tăioasa. — De ce să nu fac ? Nu sîntem şi noi oameni ?... Radianu îşi duse degetele la mustăţile rare, lăsate moi peste buze. 359 — Nu ! zise el scurt. Preoţii au altă menire, ca şi profesorii... Ce fel de politică faci dumneata ? politică de căpătuială ca şi Iliescu ?... Leonard prinse a rîde deodată înveselit, apoi se încruntă şi începu să-şi răsucească repede mustăcioara. Directorul se întoarse spre Vasile Dragomir şi-l privi drept, parcă lui îi vorbea: — Şi asta, politica, e o patimă, ca oricare alta... Profesorii tăcură. Dragomir, privind peste ochelari, întrebă cu nepăsare, ridioînd mîna spre nas : — Cum ? Ion Radianu iair îşi mîngîia mustăţile moi, lăsate a oală, cu degete tremurătoare. — Ai dreptate, domnule director, zise el încet, foarte trist; ai foarte mare dreptate... Iramlădierea dureroasă a glasului îmi pătrunsese sulletul. Mă întorsei spre el şi-l privii lung. Dar îşi lăsase capu-n piept, cu sprîncenele uşor încruntate, cu aeru-i de întuneric şi de tristetă pe fată. Intr-un rînd, pe cînd nu era el între noi, am întrebat pe director: — Mă rog, ce-i cu Radianu ?... — O bestie! zise ascuţit Vernescu privind într-o parte. Un om care n-are nici cel mai mic respect de sine... Se îmbată ca cel din urmă birjar. De la o vreme a ajuns într-un hal nemaipomenit... — Eah ! rosti cu dezgust Iliescu, şi-şi porni înainte buza de jos. Un prost, un ifleac, un om de nimic... Cu inteligenta pe care o are, cu cultura pe care o are, putea să ajungă departe... Ştii cum bea, domnule? Grozav bea !... Se-nchide în casă şi bea ; bea singur pînă ce nu mai poate... Iţi spun serios, păcat! Nu-i aşa, domnule Dragomir ? Dumneata ce zici ?... 360 — Dragomir nu zice nimic! şopti directorul privind ironic spire faţa puhavă a colegului. Apoi, nalt şi osos, se desfăşură în sus şi începu să se plimbe încolo şi încoace, să'tîndu-şi din vreme în vreme nedeslipitul palton din spate. încetul cu încetul pricepeam 'duşmăniile ascunse dintre profesori. Incet-încet, mi le lămurea Ion Radianu în întoarcerile spre casă. Aveam acelaşi drum: şi Radianu locuia într-o căsuţă din Dealul Mărului, ceva mai la vale de mine. Cu aeru-i trist, cu faţa ca sub negură, mă întovărăşea, de cele mai de multe ori tăcut. Dar cîteodată unele simţiri lăuntrice îi izbucneau .printre mustăţile rare. Vorbea cu foc şi-i scîn-teiau ochii mici. Simţeam că tremură într-însul un suflet cald, că sufletul acela cald se strînge în mîh-niri necunoscute, şi-i vorbeam blînd, într-un început de prietinie. Intăi nu-i venea să creadă; începu a rîde şi mă privi pieziş. — Dumneata ai destui colegi... e cancelaria plină. Eu... n-ai auzit cum m-a zdrobit directorul ? O vorbă a spus şi m-a zdrobit !... Şi rîdea cu răutate. — Ştii dumneata ce se chiamă un om care nu mai are nici un viitor înaintea lui ? Omul acela sînt eu. Ce folos poţi avea de la mine ? Crezi că nu ştiu ce ţi-a spus directorul ? Sînt sigur că ţi-a spus lucruri foarte frumoase despre mine, cînd nu eram eu acolo... Mi le-a spus şi mie, despre asta să n-ai grijă... Ţi-a spus că sînt un om de nimic, nu-i aşa ? Ţi-a spus, nu-i aşa ? Că nu mai am nici o fărîmă de respect pentru mine şi pentru societate, nu-i aşa ?... Ştiu, crezi că nu ştiu ?... Avea acum un rîs încet aşa de dureros, care parcă tremura şi în mine. îmi era foarte milă şi el a în- 361 ceput a simţi aceasta. Mă căuta totdeauna cu ochii, la ieşire, se alătura de mine, şi amîndoi ne îndreptam spre uliţa noastră liniştită, pe lîngă grădina publică pustie şi pe lîngă farmacia Filipovici. Ş-acuma, în drumurile acelea, îmi făcea politica internă, cum spunea el. Şi astfel am aflat că directorul stăpîneşte pe toţi din juru-i c-o mînă de fier. Avea şi putere deosebită, căci la toţi profesorii împrumutase parale şi cătră toţi privirile lui reci se îndreptau ca o mustrare şi.ca o cerere. El era şi duşmanul şi prietinul tuturor. Iar dintre ceilalţi, nu erau doi care să se simtă bine unul lîngă altul. Iliescu era într-un partid, preotul Zaharia în altul, şi de multe ori începeau să răcnească şi să dea din mîni în mijlocul cancelariei, vorbind despre potlogării, despre pungăşii, pe care le săvîrşiseră cînd ai lui Iliescu, cînd ai popii, — cînd -erau la putere... — încă n-ai auzit discuţii de acestea, îmi spunea Radianu, eşti nou, se ruşinează deocamdată de dumneata... Dar n-are să treacă mult şi ai să-i vezi în toată strălucirea... Numai Dragomir tace şi se scarpină la nas: el e adică filosof! El ar vrea să împace şi capira şi varza c-o singură întrebare: «Cum ?». Atîta ştie să răspundă la orice. Iar domnul Eliseu Po-pescu îşi mîngîie ţăcălia şi-i batjocoreşte pe toţi. Cînd e cu directorul, batjocoreşte pe Iliesou ; cînd e cu Iliescu, batjocoreşte pe director, şi aşa mai departe.,. I-ai văzut cum stau, i-ai văzut cum vorbesc, ca nişte străini... Parcă nu eşti într-o cancelarie a unui gimnaziu... Vorbesc despre orice, despre toate năzbîtiile, numai despre şcoală nu... Şi directorul, boierul, domnu Vernescu, îi priveşte pe toţi cu dispreţ şi scoate foarte des ceasul cînd se apropie minuţia intrării în clas... Pîndeşte pe fiecare; aşteaptă 362 pînă la urmă, şi-şi înseamnă în mintea lui plină de cifre toate întîrzierile... toate ! căci aceasta e datoria lui de căpetenie... — Da, dragă, sfîrşi cu rîsu-i încet Radianu, o viaţă foarte înălţătoare ducem noi... Despre mine nu mai vorbesc, eu sînt în afară de lume!... Tot Radianu, într-o zi caldă de octomvrie, m-a dus pînă înaintea casei cucoanei Victoria Popovici. In sat, acasă, între multe alte lucruri, aflasem că, în tîrgul unde vin, trăieşte ş-o cucoană care a plecat de la noi. «A fost o fată saracă, a unui om, un codaş, — şi iaca, a avut noroc...», îmi spunea mama printre oftări. «Dacă te muţi acolo, du-te şi pe la dînsa... Eu cred că are să-i pară bine Vitoriei cînd te-ia vedea...». Intr-o zi mi-am adus aminte de cucoana Victoria, şi Radianu m-a oprit înaintea unei porţi verzi, închisă ca la o cetate. Era tot p'e uliţa mea. Mai Ia deal. Şi dincolo de poartă se vedea o căsuţă pitică cu ferestrele pline de oale de flori. — Dumneata nu mergi cu mine ? am întrebat pe Radianu. Zici c-o cunoşti... — O cunosc şi n-am nici o dragoste, zise zîmbind prietinul meu. Ce crezi că ai să vezi ? O femeie ca multe altele... Pe uliţa asta sînt ca dumneaei, uite, cît păr în cap... Eu mă duc să mă plimb, tot e frumos azi... Mai întăi de toate, am fost mîhnit de înfăţişarea cucoanei Victoria. Era o femeie ca oricare alta, vorba lui Radianu, nici slabă, nici grasă, cu toate trăsăturile feţei potrivite, şi gemea după fiecare val de cuvinte. Arăta să aibă o suferinţă veche, o boală fără leac. Al doilea, nici cucoana Victoria n-a fost tocmai veselă aflînd că sîntem dintr-un sat, şi-mi mărturisi îndată că soţul domniei sale, Popovici, cum îi zicea ea scurt, 363 nu e acasă, e la slujbă la tribunal. Apoi, gemînd încet, începu a-şi tîrî picioarele prin casă în căutarea paharului, a linguriţii şi a chiselelor cu dulceţ. «Am venit să-mi fac datoria, îmi ziceam. Altceva nu mai aştept...». Cucoana Victoria avea întăi o frică, să nu încep a-i vorbi despre satul nostru. Cu un zîmbet stînjenit îşi adusese, parcă, aminte că ne-am văzut odată acolo, pe urmă tăcuse. Dar văzînd că n-am de gînd s-o îngrozesc cu amintiri din trecut, i se lumină faţa şi-i păru bine de cunoştinţă. îşi răsuci frumos o ţigară şi, din una din alta, suflînd din cînd în cînd scrumul în podul palmei stîngi, cu jale prinse a-mi povesti nefericirile cu soţul său : că Popovici cam are obiceiul băutului, că trece prin leafă de nu se mai înţelege nimic din parale la sfîrşitul lunii; că, în&fîrşit, nu-i vorbă, îi dă ea bani pe miere, dar asta n-aduce prea mare folos. De la suferkiţile casnice nici băgai de samă cînd trecu la cele trupeşti. Şi-mi înşiră, în trei sferturi de ceas, o lungă istorie, din care aflai că o doare des capul, şi că o doare şi vătămătura tot aşa de des, că are junghiuri prin mîni şi prin picioare, că doctorii nu-s buni nici de dracu, că vinerea nu-i bine să dai cenuşa afară, că a cîntat cucoşu-n prag şi a ştiut că-i vin musafiri, că a avut şi un vis doveditor pentru aceasta; însfîrşit, că pentru suferinţile ei un moşneiag îi descîntă de puhăiele şi-i face un fel de băutură cu spirt şi cu buruiene... — Uite, poftim, asta-i doctoria, îmi zicea dumneaei ridicînd dintr-un ungher o sticlă verde şi scuturînd-o la lumină. Cînd beau, parcă-mi ia cu mîna... Da’ ce folos, că nu ţine mult! — Ioană hăi! strigă ea apoi deodată vîrînd capu-n săliţă, să iei sama să nu se ardă friptura ceea, c-apoi ştii tu moarea mea ! — Şi nu-mi trebuie, iaca, nimica alta, decît doc tor ia"'asta, 364 şi-mi descîntă şi de puhăiele... Doctorii, nu ştii dumneata, lasă pe om să moară cu zile... Uite, cîtă lume moare! Ara! dia’ nu m-aş da pe mîna unui neamţ, să mă tai!... — Şi vîrî într-o ascunzătoare, cu grijă, sticla cu dbctorii. — Uite, vine lâ o săptămână şi pune apă neîncepută pe un fund de cofăiel... Iaca! iar a sărit cucoşu cela pe gard, şi tot îi spun sluţeniei celeia să-l păzească, că altă grijă n-are!... Ioatnă I Ioană hăi! ia vezi să nu sară în drum cucoşu cela, că s-a suit pe gard! Iaca, aşa năcaz avem noi cucoanele ou slugile iestea ! N-ai niciodată nădejde într-însele!... Cînd am ieşit, îmi vîjîia capul. Nu mai ştiam pe ce lume sînt. O pornii încet, la deal, afară din tîrg, ca să mă mai răcoresc. Lumina de toamnă umplea ca de un fum auriu mesteeămişul. Numai trunchiurile albe stăteau drepte şi neclintite, cu ramurile goale, cafenii, fără frunze. Dormeau în linişte şi împrejurimile, şi din tîrg veniră tremurînd o vreme cîntările clopotelor. Radianu îmi ieşi înainte de după un tufiş. începu a rîde: — Ai venit să te răcoreşti, nu-i aşa ? Mai întăi de toate soţul nu era acasă, şi dumneaei ţi-a vorbit despre multe suferinţi, nu-i aşa ?... — De unde ştii ? am întrebat mirat. — Cum să nu ştiu ? Asta-i frumos ! De ce trăiesc eu între ei, de ce mi-am mîncat de-atîta vreme viaţa?... De ce am ajuns ceea ce mă vezi ?... — Se opri puţin, cu privirile înegurate. — O lume întreagă de fiinţi de acestea se mişcă în jurul dumnitale... Nu le cunoşti; eu le-am cunoscut şi totuşi am rămas aici... La urma urmei te deprinzi... Dar dumneata n-ai să te poţi 365 deprinde. Dumneata eşti altfel de om. Eu m-am deprins, dar vai de capul meu ! Mă întorsei spre el. Nu-1 înţelegeam. — De ce te uiţi aşa la mine ? urmă eu rîzînd cu tristeţă. Dumneata nu ştii ce-i în lumea care te înconjoară... Bine, — hai să ne plimbăm puţin, hai să vorbim despre altceva, lasă pe cucoana Victoria în uitare... Să lăsăm în uitare pe toţi... Lumea aceasta m-a zdrobit şi m-a ucis... s-a uităm... Poate ai să mă înţelegi dumneata altădată... Şi oftă încet, c-o lumină de durere în ochi. In tăcere, umblarăm o vreme printre stîlpii albi ai dumbrăvii, răscolind cu picioarele frunzele moarte, care foşneau tremurător. — Ce fericite vor fi fiind fiinţile acestea care vin de la ţară ! zise deodată Ion Radianu. Se amestecă atîtea lucruri în ele, şi sufletul cu toate acestea nu ii se tulbură... Mă oprii, întrebînd : • — Despre cine vorbeşti ? — Despre cine ? Despre toată lumea care ne împresoară. Şi despre cucoana Victoria, şi despre toţi! Şi eu tot de la ţară vin, tata e gospodar fruntaş, are boi, are pămînt; şi n-am fost un băiet prost; şi iaca n-am avut parte de nici un bine pe lumea asta! Şi dumneata tot din împărăţia aceea vii, — dar poate dumneata eşti om fericit. Mai cunosc pe cineva aici care muilţămeşte în fiecare dimineaţă lui Dumnezeu pentru liniştea care o are... Cunosc pe bătrînul Gheorghe Marian... Ce te uiţi aşa la mine? Nu, nu rîd, nici nu-mi bat joc de dumneata... Şi el s-a ridicat ca noi, dar în alte vremuri. A fost directorul gimnaziului. Acum e la pensie... Uite, ai să-l vezi... Are o sihăstrie, şi trăieşte singur cuc şi zice că se simte 366 tare fericit. Lumea cealaltă pare despărţită printr-un zid de el... Să mergi, să-l vezi num ai decît... Deodată începu a rîde. — Cîod mă auzi vorbind aşa, mult şi fără rost, lasă-mă să vorbesc... Am şi eu toane cîteodată; altfel tac în mine, în durerile mele, şi nu crîcnesc... Acu vorbesc amestecat, şi fătră şir, poate, — dar ceva cred că tot poţi înţelege... Cîteodată tot e bine să ai cui spune, aşa, ceva... Altfel greu e să stai singur Ca-ntr-un pustiu... Să nu vezi o faţă prietină, să nu pătrundă în suflet o vorbă moale... Cuvintele de la urmă, slabe, mi se păreau că tremură. Cum mergeam, nu ridicai fruntea. Radianu şi el privea în altă parte, cu ochi pe care îi bănuiam tulburi şi dureroşi. în tăcere, ne îndreptăm spre oraş, pe lîngă. dumbrava aurită de soarele pieziş de toamnă. Aproape, drept la margine, în mijlocul livezii lui uriaşe, bătrînul Gheorghe Marian ne ieşi vesel înainte, îşi mîngîia capul gol, acoperit cu tufe de păr ca zăpada, îşi mîngîia mustăţile albe, curate, şi zîmbea în-torcîmdu-şi la fiece clipă spre noi obrajii stacojii. Păşea încet, printre arborii mari, prin iarba arsă, şi cu gesturi largi, cu mulţămire, ne arăta gospodăria întreagă, de la grajdurile frumos ţinute ca nişte pahare, pînă la locuinţa lui dte singuratic, cu ziduri tari albe, acoperită cu olane roşii. Ne pofti în balconaşul apărat de un geamlîc cu sticle colorate, ne pofti pe sofale moi, ne aduse cafele în filigene turceşti şi ne puse dinainte o chisea plină de tutun mărunt şi galben. — De la Constantinopod mi-1 aduce regulat un grec... zise bătrîrmil cu mulţămire. E ceva rar, ceva 367 nepreţuit... Fumezi o ţigară şi-ţi umple gura de parfum... — Da’ tot cu singurătatea ? tot cu singurătatea ? întrebă vesel Radianu. Eu, cînd mai dau pe la dumneata şi te văd aşa rumăn la obraz, parcă mă molipsesc de-o leacă de mulţămire. — Singur, că altfel nu-i chip... zise bătrînul airă-tîndu-şi dinţii într-un rîs tăcut. Am încercat eu de toate, da’ am văzut că aşa-i mai bine. Cu lumea n-am nici în clin nici în mînec. Am muncit o viaţă din greu, acu vreau să am dreptul să mă odihnesc... He! mult am răbdat, de cînd eram aşa, numai de-o şchioapă, acasă, la ţară, în sărăcia tatălui meu... Crunt am suferit. Bine că mă pot bucura macar acum... Apoi deodată începu a vorbi despre altele: despre stupii lui, despre pomi, despre vaca lui de Tirol, ş: despre liniştea marginii aceleia de oraş, unde nu vin veşti, unde nu s-aud certuri, unde nu ţipă copii şi nu se ceartă muieri. — Eu trăiesc pentru mine, zise el încet. Aşa înţeleg eu. Nu fac rău nimănui... Poftim, mai faceţi cîte-o ţigară ; trebuie să ştiţi că e un tutun foarte bun, foarte fin... îmi pare bine, domnule Manea, că te-ai abătut pe la mine... Auzisem că ai venit aici, în tîrgul nostru, dar pînă azi n-am avut plăcerea să te cunosc... Ei, cum te simţi ?... Bine ?... — Datoria ! datoriia! adăogi el, ridicînd un deget în sus... Mi-am făcut şi eu datoria treizeci de ani, ş-acum mă odihnesc... O lumină rumănă se risipise de la asfinţit în toată livada întinsă, cu ramurile goale. învăluise şi dumbrava de mesteceni de-aproape; cucerise şi dealurile din preajmă, pe cînd munţii, ,în depărtări, se îngrădeau în cetatea întunericului lor. Linişte deplină încremenise peste toate; răcoarea amurgului venea pînă în 368 balcon, pe geamlîcul deschis, şi răsfira în şuviţe lungi fumul tutunului. Bătrînul, foarte mulţămit, cu părul lui alb, cu mustăţile ca nişte frînturi de zăpadă deasupra gurii largi, cu obrazul plin de rume-neala sîngelui, ne vorbea despre sine, despre ticna-i aleasă, despre adîncile-i mulţămiri singuratice, în care nu se amesteca nici o altă privire, nici un alt zîmbet, nici o altă inimă. - IV Aşa, de la aceste cîteva întîmplări, am început a cunoaşte pe Ion Radianu; şi de la aceste întîmplări am început a înţelege că avea un dispreţ adînc pentru mahalaua liniştită care ne împresura, pentru colegii noştri dintre care unii fac politică iar alţii nu fac nimic; la urma urmei, pînă şi pentru singurătatea veselă şi adînca mulţămire a bătrînului Marian. Vorbele cărora le dăduse drumul fără mult şir nu-mi descoperiseră tainiţile sufletului său. înţelegeam totuşi că am de-a face cu un om care sufere gireu în lumea aceasta. Ochii lui cufundaţi ca-ntr-o negură, mai ales, îmi arătau cu prisosinţă aceasta de cîte ori se ridicau spre mine. — Foarte cu greu se deschidea; prea anevoie se închega prietinia noastră. De multe ori nu-1 vedeam zile întregi; fugea de mine. II zăream de departe numai, pe fereastra lui, cu părul sălbătăcit, cu pleoapele cernite. M-aş fi dus să-l cercetez acolo, în odăiţa lui, dar ştiam bine că nu-mi va deschide : de cîte ori voiam să intru la el, mă oprise c-o vorbă scurtă, în care pătrundea o undă de dezgust şi de mînie. In zilele acelea, cînd ne întîlnearn la şcoală, aproape nici nu-mi vorbea, şi, cînd întorcea 24 369 spre mine ochii, parcă mă privea din altă lume, din visuri. — Iarăşi umblă ameţit, iarăşi s-a pus să beai zicea încet, cu dezgust, directorul. Leonard Iliescu rîdea, săltîndu-se în vîrful degetelor : parcă nu mai putea de bucurie, parcă auzea o veste bună. Şi cu toată patima aceasta 'degradantă, simţeam că prietinia mea pentru Radianu creşte. Iar prăpastia de nenorocire a bietului suflet o simţii lîngă mine cu spaimă într-o sară de început de iarnă, cînd cel dintăi viscol începu să geamă prin livezile goale, spulberînd frunzele şi tremurîndu-le lîngă cercevelele ferestrelor. In sara aceea, pe cînd stam singur dinaintea focului, în lumina lămpii, Radianu pe neaşteptate năvăli de-a-fară, ca împins de vînt, şi se opri în mijlocul odăii, privindu-mă cu ochii tulburi. Zise rar, cu voce răguşită : — Buna sara ! — Apoi privi neliniştit în jur. O clipă păru că ascultă ceva, ori că voieşte să-şi aducă aminte de o întîmplare îndepărtată. Se apropie după aceea de foc şi întinse mînile spre flăcări. Un fior de frig îl străbătu, sub mîngîierea căldurii. II priveam cu uimire. — Ce mai faci, amice ? şopti .el încet, cu greutate. Poate te supăr. Pot să mă duc. Am venit numai să mă încălzesc oleacă. La mine e frig şi umed ca într-o temniţă... — Iar se scutură, străbătut de un fior. — Ş-am venit să te întreb un lucru... Ridică deodată ochii spre mine, ochi plini de neguri bolnave ; şi guira-i se întinse într-un rîs grozav. — Uite, Radiene, murmurai mişcat. Stai colea, în jîlţ, lîngă mine. Incălzeşte-te înaintea focului. Parcă ţi-i frig. Ce ai ? Tu n-ai foc acasă ? N-ai lemne ? 370 El făcu semn cu capul la dreapta şi la stînga. Nu, n-avea nimic. — Ce-ai avut să-mi spui ?... El tăcu.. — De unde să am lemne pentru foc ? zise deodată, privindu-mă ţintă. Nu te uiţi la mine ? Nu înţelegi ? Ce mai caut eu aici ? Ce caut în lumea asta ? ce caut în viaţa asta ? Un om ca mine degeaba mai trăieşte. De cînd n-am vorbit noi ? De cînd n-am schimbat două vorbe? De trei zile! Ei bine, dragă, de trei zile ce crezi c-am făcut eu ? Am băut. Şedeam singur, undeva, nu ştiu unde, într-un colţ, poate acasă, poate la crîşmă... Asta făceam. Şi sorbeam încet, unul după altul, păhărele de coniac... Atîta făceam. Şi nu mă gîndeam la nimic... Chiar de aceea poate beau, ca să nu mă mai gândesc la nimic ! In jîlţ rămase cu ochii aţintiţi asupra focului. Şi urmă cu o mîhnire amară : — Aşa, încet-încet... păhărel după păhărel... Aşa îmi vine mie... Şi întăi o undă călduţă mi se strecoară prin vine, şi parcă mă încălzesc, şi iar începe a mi se lumina mintea ca odinioară... Ce om am fost eu, dragă Manea!... Eu puteam să ajung undeva, departe, — şi pe urmă am rămas aici, şi trăiesc ca un animal necuvântător. Cîteodată, dragă prietine, viaţa noastră e foarte tristă! Şi aşa stau, şi iar beau păhărel după păhărel, încet, şi se duc regretele acestea şi rămân aşa cuim sânt, cufundat într-o noapte în care nu vădi, n-aud nimica... Numai din cînd în cînd trece prin mine o suflare îngheţată... Ş-atîta. Şi pe urmă dorm somn de plumb şi mă trezesc amărît, parcă aş fi ucis pe cineva. Asta-i viaţa mea... Radianu dădu din cap cu disperare, şi ridică încet spre mine doi ochi în care luceau lacrimile. 24* 371 — Ce ? crezi că plîng ? rosti el tresărind. M-a ajuns numai căldura focului. Nu, eu nu mă înduioşez. Eu sînt plin de venin. Sînt rău ca un cîne. Am ajuns foarte jos. Numai pe tine te iubesc. Tu te-ai uitat cu milă la mine. încolo nu pot să sufăr pe nimeni. Mi-i greaţă cînd intru în cancelarie, cînd umblu prin tîrg şi văd atîţiia ticăloşi, cărora le curge noroi prin vine, cînd intru în strada asta care e o baltă murdară... — Crezi că nu ştiu, urmă el după o clipă, crezi că nu ştiu că eşti Un rătăcit ? Ce ţi-ai închipuit ? Ţi-ai închipuit că trăieşti pe tărîmuiri fericite şi liniştite... He-he! în liniştea asta care te înşală, curge ca oriunde fluviul răutăţii omeneşti... Tăcu. încruntă sprâncenele şi-şi aţinti ochii spre flăcări. II priveam uimit şi tulburat, parcă intram în locuri necunoscute. Omul acesta vorbea despre patima lui cu amărăciunea disperării; vorbele lui închideau o tiristeţă aşa de apăsătoare, încît aveam simţirea că sînt faţă la agonia unui om care a înghiţit otravă şi blastămă lumea în ceasul morţii. Tăcea acuma, neclintit. Şi cel întăi vînt al iernii suna afară, în livezi, cu creşteri fioroase, cu scăderi tremurate şi chinuite. Radianu asculta melodia aceasta viforoasă, o asculta aşa, parcă răsuna în el, în sufletu-i nenorocit. întrebai într-o vreme: — Ziceai că vrei să-mi spui ceva ?... — Da, şopti el. Voiam să te întreb de ce-ai venit aici, în lumea asta a noastră... Da’ acu nu te mai întreb. De ce să te mai întreb ? Ai venit ca să găseşti poate linişte. — Da, pentru asta am venit. Ai înţeles poate cîte dureri am încercat. Radianu clătină din cap, cu îndoială. 372 — Hm! Am înţeles, mi-ai spus. — Vezi tu, zise el privindu-mă trist, înţeleg să ajungă un om aşa, să se ticăloşească pentru dureri adevărate. Dar eu pentru ce-am ajuns aici ? Spune! pentru ce-am ajuns ? Eu n-am avut nimic. Aşa, la început, o dragoste oarecare, puţină, foarte puţină, repede mistuită, repede riâipită ; şi pe urmă, nu s-a mai petrecut nimic în mine... Dar vezi, iar mă gîndesc, asta-i grozăvia ! Nimic! N-am simţit nimic în jurul meu, n-am putut face nimic în lumea asta, nu m-am simţit îndemnat să fac nimic, şi încet-încet mi-au amorţit simţirile; tot ce-aveam bun în mine s-a dus, repede s-a mistuit, repede s-a risipit, ca şi începutul acela de dragoste... Aşa am fost eu. Nu ştiu de ce am fost eu aşa. Ş-acumia uite, — am ajuns, grozav am ajuns ! — Grozav am ajuns! rosti el cu spaimă ; nu pot să mă mai lipsesc de otrava asta !... Ştii tu ce-i asta ? Văd moartea, văd durerea înaintea mea şi nu mă pot stăpîni! — Grozave lucruri! amare lucruri 1 şopti el pripit, c-o înfiorare. Parcă vorbea singur. Apoi se opri ca s-asculte plîngerile vîntului. — Cîte visuri de aur, şopti el într-un tîrziu, cîte visuri de aur îmi făceam eu odată ! Acuma, uite, îmi cărunţeşte părul şi mustaţa ; dar atuncea eram băiet tînăr. Atuncea puţin mi-a păsat. Cu doi franci m-am dus în Bucureşti, şi c-o bucceluţă la subsuoară. Pe jos m-am dus. Şi dormeam la început undeva, pe pămînt, într-un dos; mă ajungea şi ploaia de multe ori ; iar de mîncat, mîncam de douăzeci de bani pe zi, atît, cîteva prune şi o bucăţică de pîne. Aşa am început eu, iubite, — şi eram tare ca oţelul. Nici nu m-am îmbolnăvit în vînturi şi ploi, nici n-am murit de foame, şi greu, greu, am dus-o multă vreme, dar 373 aveam tărie, aveam curaj, şi mai ales îmi făceam multe visuri... Şi munceam şi răzbăteam, şi aş fi putut să răzbat sus, sus... Uite, .dacă aş fi putut biatîr cît de cît zîmbi şi vorbi dulce ca Leonard Iliescu al nostru, bine mi-ar fi priit... Tare sus m-aş fi suit. Aşa, sus dfre să suie el. Dar el n-are nimic din ce-aveam eu. Nici focul meu, nici scăpărările minţii mele... Eu am fost totdeauna întăi, totdeauna, oriunde... Asta e, — şi pe urmă am ostenit dintrodată în pustietatea asta, ş-am căzut!...— De-acu n-am să mă mai ridic ! de-acu s-a sfîrşit ! — îşi plecă în piept capul. — Poate vrei să ştii de ce ? — Ştii poate, ca şi mine. — Şi sînt şi alţii care au ajuns aşa, dar în ei a murit totul, ei nu se mai plîng, în ei şi judecata a murit... Dar în mine a fost o fierbere mare, — şi încă nu s-a potolit cu totul... Eu am avut dureri grozave, grozave duireri, cînd am simţit că mă duc! Eu mă mai întorc, cu capu-n piept, cu gînduri, în cimitirul trecutului... — Aşa, iubite, aşa e nefericirea mea. Şi ştii că urăsc pe toţi cîţi mă împresură; îi urăsc pentru că am ajuns şi eu ca ei. De aceea am căzut, pentru că trebuia să mă prefac şi eu, să intru în apa tuturor, sub luciu, în mocirlă. Oftă prelung, după aceea parcă-1 cuprinse o nebunie a vorbei. ' "' —- Iată, dacă nu te plictiseşti şi nu ţi-i somn, am să-'ţi spun un şir de istorii foarte adevărate. Le ştiu bine pe toate; am trăit şi eu alături, mi-am depănat şi eu alături firul nenorocirilor mele, şi ştiu totul. — De liniştea cui te-ai minunat dumneata în frumuseţile acestea ale livezilor ? Să zicem că te-ai minunat de liniştea cucoanei Smaranda Pacu, car*Q are o 374 casă curată, un căţel flocos şi şade toată ziua la portiţă cu ţigara în gură. Să zicem. E văduvă, dar să ştii că grozav ar vrea să se mărite iar... Asta se ştie. Apoi, în întăia căsnicie a dumnisale, dragă, lucrurile s-au petrecut într-un chiip cam ciudat. Da, îm întăia căsnicie a cucoanei Smaranda Pacu, care vieţuieşte într-o casă cu dumneata. — Vasile Pacu trebuie să ştii că în tinereţă lui avea patima băuturii. Dar ştii cum bea ? Pînă ce cădea în bot, aşa bea ! — Iar rudeniile toate, oameni cu greutate şi cu multă minte, s-au sfătuit să-l aşeze pe băiet, să-l liniştească, să-l însoare... Dar el veşnic umbla dintr-un şanţ în altul. Bine ; se sfătuiesc şi găsesc pe fiinţa aceasta, pe Smaranda Botezatu. Pe atunci era tînără şi subţirică şi nu bea tutun. S-adună neamurile şi dintr-o parte şi din alta şi hotărăsc aşa, în sobor mare : Vra să zică noi facem căsnicie. Dăm o slujbă băietului. Şi pe unmă nevastă-sa să-l ţie la post din partea băuturii... Să-l ţie la post pînă cînd s-a dezvăţa. — Aşa, dragă, s-a făcut căsnicia, şi, la nuntă, Vasile Pacu s-a îmbătat aşa de tare — cu rachiu, iubite, că altceva nu bea, s-a îmbătat aşa de tare, încît a căzut sub masă, încet-încet, nici nu l-a simţit nimeni; numai miresei i-a trecut un fier roş prin inimă... Şi pe urmă două luni l-au ţinut rudele închis cu nevastă-sa, luna de miere!... Şi-i dădeau trei păhărele pe zi, — numai atîta, — ca să-l dezveţe... Ş-a slăbit omul, s-a făcut alb şi se tînguia că-1 arde la inimă, şi cerea de băut... Plîngea şi cerea de la cucoana Smaranda... Asta a fost viaţa lor de însurăţei... Şi mai făcea urna : Se scula noaptea şi căuta cheile de la dulap... Acolo, în dulap, era sticla cu venin... Umbla ca un hoţ, desculţ, prin casă, şi nevastă-sa se deştepta şi ţipa îngrozită... Şi într-o zi, saracul, nu s-a mai sculat din pat, şi s-a 375 stîns... A murit din pricină că n-a mai băut... Deci, ai să înţelegi că cucoiania Smaranda a rămas fată-mare, şi de-aceea de atîta amar de ani, de cînd e văduvă, se gîndeşte şi ea, saraca, să se mlrite... Asta a fost o fericire, aici, în casa unde stăm înaintea focului... Despre liniştea cui vrei să-ţi mai povestesc ? urmă cu glas învăluit Ictn Radianu. Să zicem că vrei să-ţi vorbesc de liniştea lui Dumitru Avrămescu, care are căsuţă chiar peste drum de-aici. II ştii, are două mustăţi groase, ş-un obraz scofîlcit. E funcţionăraş. Tatăl său a fost gospodar în Păiseni, aproape, şi el a învăţat să scrie şi şi-a făcut un viitor aici, la tîrg... Toţi vecinii dumnitale trebuie sî 'ştii că au devenit fericiţi în acest fel. Şi-au făcut urn viitor la tîrg... Nevasta lui Dumitru Avrămescu samănă cu cucoana Victoria, numai mi se pare că e ceva mai bolnavă. Nevasta lui Dumitru AvrămescdT cucoana Sevastiţa, n-a dăruit societăţii nici un barbat. A născut numai trei fete. Toate au crescut mari şi n-aveau zestre. Cea mare s-a măritat cu un băiet, care trebuia să-şi facă un viitor. A doua nu se putea mărita din pricină că era foarte urîtă. Chiar părinţii se spăimîntau de părul ei aspiru şi zbîrlit, de nasu-i ciudat, şi de nişte buze ca de tnegru... O ciudăţenie... Şi cucoana Se-vastiţa şi cuconu Dumitru o .întrebau: «Cînd dracu ai să te măriţi, ciuma lumii ? Cine dracu are să se mai uite la tine ? Bunicu din groapă ?...». S-a întîm-plat însă că trăia pe-aici un flăcău tomnatic. Poate avea cincizeci de ani: nu bea apă niciodată, şi tuşoa dimineaţa cînd se scula şi sara cînd se culca... Conu Dumitru şi cucoanh Sevastiţa au fost bucuroşi cum nu se poate spune că au d'obîndit un asemenea ginere. Şi ciuma lumii s-a măritat. La un an însă a în- 37se făceau, şi cum se cufundau după aceea în negura lor, tot mai slabi, tot mai depărtaţi, tot mai morţi, cum se retrăgeau, cum cădeau în prăpastia veşnică unde nu mai sînt amintiri. Numai zîmbirile primăverii şi miresmele liliacului mă scoaseră la lumină. Printre livezile înverzite, 415 ieşeam la marginea tîirgului, spre dumbrava de mesteceni, unde năvăleau de pretutindeni cîntări nedesluşite şi adierile pămîntului umed, răscolit' de plug. Nu găseam nici o plăcere încolo, în veselia zgomotoasă a mahalalei, în hainele nouă şi ţapene ale bărbaţilor, în rochiile deschise ale cucoanelor şi ale fetelor, în'gălăgia copiilor, în cîntările tarafurilor de lăutari. Amintirile proaspete şi vechi se ameistecau: şi mi se părea aşa de grosolan, aşa de fără rost rîsul acesta bolnăvicios ! In mine se îneuiba'se un dezgust nemărginit! Cucoana Smaranda Pacu părea a simţi că-n mine tremură o suferinţă. In scaunu-i larg, în cerdacul curat, în faţa ogrăzii tăcute, se aşeza domol cu vorbe rare şi moi şi începea să povestească despre lucruri vechi, despre întîmplări fără însemnătate, în care se mişcau însă figuri şi inimi liniştite. Pe cînd sfătuiam noi aşa într-un rînd, în ziua de Dumimica Tomei, se deschise portiţa de l,a uliţă şi intră Maria Cumpătă în rochie albastră închisă, o rochie care-mi părea mie că nu-i stă bine, prea strîn'să pe trup, prea pentru vizite, şi întovărăşită de o pălărie ce dădea feţei aceleia liniştite o înfăţişare cam ciudată. In urma ei se strecură pe poartă, în-vîrtindu-şi bastonul, Grigore Cumpătă, om tînăr încă, înalt, cu o faţă care privea cu mare curiozi*-tate înainte-i. Cum mă văzu, Cumpătă îşi potrivi cu mănunchiul bastonului mustaţa neagră, îşi făcu ochii mai mici şi-şi pipăi grăbit marginea pălăriei. Maria Cumpătă îmi înfăţişă cu linişte pe bărbatul său, apoi, zîmbind ca unei vechi cunoştinţi, mă întrebă de sănătate. 416 — Nu ne-am văzut cam de mult... îmi zise, cu glasu-i limpede. Grigore îmi mărturisi că de mult doirea să mă cunoască, că mă zărea de multe ori cînd mă duc la şcoală ; îmi aminti după aceea, cu cîteva vorbe potolite, de nenorocitul Radianu ; îmi întinse tabadie-rea şi-n scurt începu să-mi vorbească, fără stînje-nire, cu glas plăcut, despre slujba lui. Trăgea adînc din ţigară, zvîrlea în sujs fumul, în cerul limpede, şi părea cu totul mulţămit şi de soarele strălucit al primăverii, şi de mine. NeVastă-sa se întrerupea din cînd în cînd din vorbire cu bătrîna, ne privea pe rînd, asculta cîteva cuvinte, apoi iar se întoncea cu linişte, şi, amestecîndu-şi vorba ei cu a cucoanei Smaranda, prindeau să se mire ori să se tînguiască de ceva. — Eu, îmi zicea Grigore Cumpătă, sînt un om caire-mi place să trăiesc bine, vezi dumneata ? La mine tutun bun, la mine o haină bună, la mine o mîncare ca oamenii, asta îmi place... Sa vii la noi odată, la maisă, — dacă nu ţi-a plăcea, domnule Manea, să nu-mi zici pe nume ! — De sigur, zise Maria întorcîndu-se spre noi; dumneata îţi închipui că toată lumea nu mai poate după muşchi împănat şi după răcituri de gîscă!... Cumpătă începu a rîde, înveselit. — Da’ cui nu-i place, frate, cui nu-i place aşa ceva ?... Nevastă-sa îi zvîrli o privire fugară, apoi iar se-n-toarse spre cucoana Smaranda. — După un timp se sculă, îşi cuprinse grăbită, cu istînga, rochia, şi-şi înălţă umbrela. — Apoi de-acu ne ducem, am stat cam mult. Mai avem o mulţime de vizite... Cu zîmbetu-i ne- 9 27 — M. Sadoveanu — Opere, voi. III 417 simţit, liniştită, mă mai privi, după aceea se-ntoarse domol şi porni spre poartă, pe cînd Grigore Cumpătă îmi scutura cu tărie mîna şi-mi mărturisea încă o dată că foarte bine-i pare de cunoştinţă. — Ei, acu l-ai cunoscut şi pe odorul de nepot! zise după aceea cucoana Smaranda. L-ai văzut: băiet bun, b'ăiet cu carte, nu-i urît, nu-i prost, îi place să trăiască bine, — dacă-i rău... Aşa a apucat el din tinereţă ! Umblă după toate ticăloşiile şi ne-vastă-sa şade singură cuc acasă... — Ce fată, ce fată de aur! urmă încet bătrîna. N-ai s-o cunoşti că-i supărată, n-ai s-o auzi murmurind... Ea zice aşa : Eu tac şi aştept... I-ai văzut: umblă, vorbesc... Şi pe urmă se duce singură acasă, şi nu se plînge nimănuia ! — Foarte cuminte! Eu stau cîteodată şi mă gîndesc cum de s-a ales aşa... Şi foarte deşteaptă, foarte deşteaptă ! Ea mai mult tace, — da-i foarte deşteaptă ! — Aşa a fost şi maică-sa, Dumnezeu s-o ierte, soră-mea. Pot să zic că ea cu bar-batu-său nici n-a trăit; dar şi-a dus casa cu linişte, şi avea numai pe fetiţa asta... Aşa, ca o umbră a trecut prin lume... Şi a murit de tînără... Bătrîna se opri o clipă, apoi sfîrşi pe gînduri, gîndindu-se poate la mamă, poate la fată : — Pacat de dînsa... Casa lor, a lui Grigore şi a Măriei Cumpătă, se ridică chiar lîngă a ibătrînei. Numai un zaplaz nalt, de scînduri vechi, le desparte. Gardul nalt desparte şi livezile, care pe atunci erau albe de floare, in primăvară. La stradă, portiţile erau alăturate. Şi din ziua aceea, cînd lui Grigore i-a părut bine de cunoştinţă, — de multe ori, ieşind ea să mă duc la gimnaziu, auzeam glas vesel lîngă mine, aproape: 418 *— Â! buna dimineaţa, cucoane Necuiai! Suria dimineaţă ! Mergeam cu el, cum merg ş-acum, pînă la grădina publică. Acolo ne despărţim. El se duce la prefectura lui, eu mă duc la şcoală. Nu prea a vom ce să ne spunem. Cîteodată îmi mărturiseşte groaza lui pentru un omor, pe care o gazetă îl povesteşte cu toate amănunţimile. Ceteşte regulat o gazetă. De asta nu se poate lipsi. — O ţin în saltar, la birou... Cînd am o leacă de vreme, trag saltarul şi mă uit într-însa... Aşa, nici nu ştiu cînd o cetesc... Nu-mi displace însă omul. Merg cu el, îl ascult cum vorbeşte, totdeauna mulţămit, şi glasul lui parcă-mi face bine. Mi-a făcut şi cîteva mărturisiri. — Acu dumnitale pot să-ţi spun; dumneata eşti om, se chiamă, superior... Dumneata înţelegi foarte bine... Aici, la noi, zice că sînt două partide. Vorbesc ei, se luptă, fac zvoană. Eu om prost, pot să ţi-o spun, mu-s. Eu dintrodată am priceput că trebuie să fac cum e mai bine : eu sînt funcţionar, ce pot face ? Eu nu pot să fiu în opoziţie... Cînd era ' Brătianu la putere, — ce ? puteam să mă pun cu el? Acu, se chiamă, dacă-i Laiscar Catargiu, să mă pun cu el ? Eu cu guvernul, domnule Manea ; noi sîntem funcţionari, noi nu luptăm, noi nu facem politică... E-he ! în vremea de azi nu se mai face politică... In vremea de azi nu mai ajungi preşedinte de tribunal, precum a ajuns cuconu Ilie Leonte, cu patru clase primare... Dumneata ce zici, domnule Manea ? Nu-i aşa ? — Cum ? cuconu Ilie Leonte are numai patru clase primare ? 27* 419 înapoi cîte crezi ? .Da’ altfel, cîte drăcii şti rămîi crucit! Da’ de asta dumneata ce zici, domnule Manea ? Ce pot să fac eu, dacă-s funcţionar ? — Dumneata, fireşte, nu poţi face nimica... — Mielul blînd suge la două oi, zise Cumpătă înveselit de răspunsul meu. — Aşa-i ! răspundeam eu ; şi parcă găseam firesc să mă amestec aşa, în toate nimicurile vieţii unui funcţionăraş. Dar Cumpătă îmi punea întrebările aşa, parcă ar fi vorbit de un război european. — Eu m-am gîndit aşa, urmă tovarăşul meu. M-am gîndit să mă pun bine cu directorul nostru, directorul prefecturii. El a stat, pîn-acu, zece ani, — şi cînd a căzut Brătianu, a rămas la locul lui... El cu prefectul nostru ist nou e rudă... Iar dacă se-n-tîmplă să se schimbe iar stăpînirea, iar nu-i pasă : domnu Nastasachi e om frumos şi ţine foarte mult cucoana celuilalt prefect, care s-a dus, la dînsul !... Cumpătă începu a rîde tainic. — Şi eu am înţeles. Eu se chiamă că nu-s tocmai aşa de... Eu am înţeles — şi eu stau foarte bine cu domnu Nastasachi... Aşa, noi sîntem totdeauna la putere... Dumneata ce zici, domnule Manea ? N-am dreptate ? — Ba da, ai dreptate... îmi era cam ruşine de răspunsul meu, dar ce puteam spune omului ? Vorba a trecut, s-a dus, — şi Cumpătă mi-a istorisit despre altele. Cum mă despărţeam de el, îl uitam. Vorba lui se dusese. El nu lăsa în mine nici o urmă, nici c-o vorbă caldă, nici c-o privire deosebită. De dînsul cred că nimănui nu-i poate fi milă : el e totdeauna mulţămit. El niciodată nu vorbeşte despre altceva decît despre dînsul. Nimic din lume n-are rost, dacă 420 tiu-1 priveşte. — Şi totuşi eu nu-1 dispreţuiam, totuşi nu-1 dispreţuiesc. Nu pot să am nici o pornire cătră dînsul. Mai hotărîtă în simţirile ei părea ne-vastă-sa; mai hotărîtă îmi păru într-un rînd, pe cînd stăteam cu ea de vorbă în cerdac, în lumina soarelui primăverii. Cucoana Smaranda, în florăria ei de dinaintea cerdacului, umbla în to,ate părţile foarte harnică : potrivea trandafirii lîngă beţele lungi, verzi, de care-i lega cu panglici colorate, şi îngropa cu dragoste în ţărîna moale toate fetiţele, toate micşunelele, toate florile ei dragi, cu care de multe ori vorbea singură în tăcerea odăii, în zilele mohorîte de iarnă. Parizache o urmărea pas cu pas si ochii lui priveau cu luare-aminte cum mînile ca nişte pînişoaire ale stăipînei lui sfărîmau bulgării de ţărînă. Din cînd în cînd cucoana Smaranda, odată cu fumul, da drumu1! la vorbe hlînde pe lîngă mucul de ţigară din colţul gurii, ş-atunci căţelul îşi fîlfîia mulţămit tuiul cozii. Maria sta cu horbota pe genunchi într-un jîlţ, aproape de mine, cu picioarele ridicate pe un scău-naş, ca să-i poată fi mai aproape reţeaua albă. Mîna umbla iute şi igliţa scînteia în răstimpuri în lumina puternică a lui mai. Cum sta cu fruntea plecată, puful de deasupra buzelor pline se vedea lămurit. Eu priveam aşa la faţa-i smeadă, ridicînd din vreme în vreme fruntea de deasupra cărţii de şcoală. Deodată simţii că şi-a ridicat ochii spre mine, ochi plini de un verde întunecat, plini parcă şi de umbra sprîncenelor groase, negre. îmi zise cu glasu-i liniştit : — Te-am văzut dimineaţă, cînd ai ieşit pe portiţă, odată cu barbatu-meu.., — Nu-i zicea nicio- 421 dată Grigore; îi zicea totdeauna : barbatu-meu. Ce isprăvi ţi-a mai povestit ? Răspunsei mirat: — Nu mi-a povestit nici o ispravă... Ea îşi plecă ochii asupra horbotei. — îmi spune totdeauna cînd se întîlneşte cu dumneata... Zice că să te poftim odată la masă... Ce să faci dumneata la noi, la masă ? Să-ţi spuie iar o mulţime de-ale lui ? Eu nu-1 ascult niciodată... Eu tăcui. încet, cu fereală, ea iar îşi ridică spre mine privirile şi zîmbi uşor. — Eu ştiu la ce te gîndeşti dumneata acuma !... Nu ştiam ce să răspund. .începui şi eu a zîmbi. — Dumneata acuma te gîndeşti la ce am spus eu odată astă-iarnă... Ce ? crezi c-aim uitat ce-am spus ? N-am uitat deloc. Dumneata înţelegi prea bine că altfel nu se poate să fie. Acuma te întîlneşti des cu barbatu-meu : îţi spune el vreodată ceva de mine ? Nimica, niciodată. Sînt foarte sigură. Absolut sigură. Nici eu nu simt nimica pentru dînsul. El totdeauna vorbeşte de dumneata, parcă i-ai fi prietin. Dar asta nu se poate. Eu înţeleg. — Nu-i aşa că la asta te gîndeai ? Iar nu ştiam ce să răspund. Nu mă gîndisem la asta. — Eu m-am gîndit aşa, zise ea din nou, că dumneata nu trebuie să-ţi faci o părere greşită despre mine. M-am gîndit mai ales atuncea cînd ne-ai văzut la Paşti. Ai să ne mai vezi de multe ori, căci trebuie să facem vizite, avem o mulţime de cunoş-tinţi... Eu aşa sînt. Ţin la lucrurile acestea, şi ţin să am linişte, de ochii lumii. Dar eu am băgat de samă că dumneata eşti altfel de om. M-am mai gîndit c-ai putea să te înşeli asupra mea. Eu sînt foarte 422 hotărîtă. Mă gîndesc mult, întruna, şi pe urma ştiu că altfel nu poate fi — şi nu spun nimic. Tac. Dar hotărîrea mea e luată. Am avut un fior uşor, o nelinişte nedesluşită. Nu înţelegeam de ce-mi spune lucrurile acestea Maria Cumpătă. Mă privea limpede, cu hotărîre, şi zîm-bea. — De mine să nu-ţi faci decît o idee, zise ea încet, numai o idee, dar foarte limpede! Mă uitam la dînsa, cum sta iar aplecată cu luare-aminte asupra genunchilor. Aşa aplecată, şopti iar: — Nu spun nimica ; de obicei tac. Dar cîteodată spun tot ce am de spus... Prin nelămuritul acesta de cuvinte, fără să-mi dau sama, şi fără să înţeleg, se strecura de la fiinţa care sta lîngă mine un farmec, pe carş nu i-1 bănuisem, u'n farmec ciudat, care-mi tremura prin toate simţurile adormite. Deodată, în lumina mare a după-amiezii, o umbră mi se puse pe ochi. Şi deodată, după ce umbra se risipi, foarte desluşit simţii cum o înfiorare mi se strecoară în toată fiinţa ; şi rămăsei cu ochii fierbinţi pironiţi asupra Măriei. — Sta aproape de mine, îşi purta repede braţul, mişcîn-du-se toată domol, avea o abureală uşoară de roşaţă pe obrazul smead şi ţinea strânse buzele, cu hotărîre. Ea tăcea. Eu nu ştiam ce să spun; nici n-aveam în mine gin duri desluşite. Atunci, cîteva clipe, din ce spusese ea nu-mi aduceam nimic aminte; ca străină îmi rătăcea prin minte o întrebare: de unde vine tulburarea aceasta ? Era o tulburare ca o presimţire de spaimă. Foarte lămurit în clipele următoare presimţirea îşi făcu loc în mine. Ea stăpînea, ea alunga orice gînd. Pe urmă tresării. 423 — Domnule Manea, zicea bătrîna, mîne n-ai să te superi dacă ţi-om aerisi şi ţi'-om griji cîte puţin prin odăi... Are să meargă repede, are să-mi ajute şi nepoata asta... în cîteva ceasuri am isprăvit... Uitasem pe bătrînă. O privii fără înţelegere desluşită ; după aceea simţii aţintită asupră-mi privirea tare şi limpede a Măriei Cumpătă. Rîdea cu bunătate, dar pe faţă c-o uşoară ceaţă de stînjenire. — Ne-am înţeles încă de ieri, zise bătrîna. Ştii, noi vorbim de dumneata aşa, cîte-oleacă, da’ să nu crezi «că te vorbim de rău... Şi după ce plecă Maria Cumpătă, pînă sara tîrziu, pînă *ce mă întinsei în aşternut, rămăsei ca încovoiat asupra unui singur gînd, care cerea o deslegare. Ce se va întîmpla? — Ce este, acuma simţeam bine, dar ce avea să fie se pironea numai în întrebarea întunecată : ce se va întîmpla? Am încercat să dorm şi n-am fost în stare multă vreme. M-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat; aveam de gînd să ies, pe urmă m-am aşezat la geam şi am rămas privind în . livada luminată de lună. Am deschis fereastra, — şi dintrodată, în tăcerea ce mă împresura, pătrunse înfiorarea tuturor frunzişurilor din împrejurimi. Părea un răsuflet moale, o oftare din vreme în vreme, şi totuşi, peste toate, plutea o linişte, o tăcere nesfîrşită. Luna nu se vedea ; lumina tainică parcă izvora din pămînt, ca un abur. Inima îmi batea mai grăbit ca de obicei. Ii simţeam o zbatere tare şi una înceată. Ş-acuma mă gîndeam. Nu pot să spun lămurit că mă gîndeam. Prin mintea mea nu treceau adevărate cugetări. 424 Crîmpeie numai din ce trecuse odată prin minte şi prin suflet se arătau o clipă, ca nişte rămăşiţi necunoscute, şi piereau, curgeau una după alta, cum curg frunzele de toamnă încet şi neîntrerupt, una după alta, în amurgul sur. Ca la ogoiarea unei suflări, curgerea se oprea, ş-atuncea, scurt, îmi puneam iar întrebarea mea şi mă gîndeam la întîm-plarea de peste zi. întrebarea îmi'rămînea fără răspuns, dar un gînd lămurit o întovărăşea, şi vorbeam în mine însumi : «Nu mai rămîne îndoială aici; de ştiut, ştiu curat că în mine nu e dragoste pentru nevasta lui Grigore Cumpătă...». Nimic, dar absolut nimic în mine, în tainiţa sufletului meu, a visurilor mele, nu se cutremurase : acolo rămânea pace adîncă, linişte. Acu ştiam cu credinţă desăvîrşită că acolo nu pătrunsese decît o singură iubire, una, nesfîrşită ca o veşnicie, iubirea pentru fiinţa neînsemnată care trecuse ca o scînteioară prin lume şi încă nu-mi zisese : tată ! Atît. Atunci, o singură dată în viaţă, am simţit că tresare în mine coarda necunoscută, mai mult decît cu bucurie şi mai mult decît cu durere, fără legătură cu viaţa şi cu moartea. Şi o simţire, — nu-mi trecu prin fiinţă, ci mă învălui lin, şi părea de departe că vine, însă nu din spaţiu ci din timp, din ceea ce a fost odată, de pe mîhnirea unui mormînt uitat. Şi îndată tresării, acum cu toate simţurile, gîndin-du-mă la un lucru vechi şi legîndu-1 cu împrejurările ce veneau. înfiorarea de peste zi a întregii mele fiinţi, după vorbele, după privirile Miariei Cumpătă, parcă era o amintire a unei patimi vechi. Brusc, îmi apărură ochii mari, lucitori şi aţintiţi ai Sofiei, — şi o undă din aceeaşi simţire, din aceeaşi simţire 425 de-atunci mi se scurse prin vine, moale, dureros. Asta încercam eu, şi nu pricepusem dintrodată. Fiinţa mea păstra amintirea boalei din tinereţă, a cumplitei boale de-atunci, iute, aspră, istovitoare. Şi stînd în faţa luminii tainice a livezii, îmi ziceam iar, limpede: In mine nu este dragoste pentru Maria Cumpătă. — Şi iar frînturile de gînduri îşi luară zborul. Ş-acuma curgeau frunzele acestea pălite una după alta prin lumina de amurgit a minţii mele. Una după alta veneau suferinţile vechi ale lipsurilor, ale foamei, suferinţile care zdrobiseră tăria vieţii mele. Veneau şi suferinţile liniştii, ale liniştii amare din uliţa aceea Dealul Mărului, ca viaţa mormolocilor din balta noroioasă în care soarele bate numai pe luciu; veneau îndoielile mele în faţa grozavei adunături de oameni de la farmacia Filipovici ; veneau icoane de demult, de demult, dintr-o altă viaţă, cu totul alta, şi văzui şi pe bătrîni, pe care nu-i mai cunoşteam, pentru care nu mai aveam nimic, numai o amintire, ca pentru nişte locuri pe lîngă care am trecut. La Radianu mă gîndii apoi, la omul acela aşa de grozav de nefericit, la omul care începuse ca mine, care-şi uitase părinţii, care trăise în viaţa în care trăiam eu şi căzuse ca o pasere ostenită, înăbuşită, pe luciul negru al unei mări moarte. Şi dintrodată, desluşit, văzui în urmă şi înainte; văzui de unde am venit şi unde mergeam. In trecut am suferit; în jurul meu am fost izbit de vedeniile unei vieţi care necontenit mă nelinişteau; acum, după o viaţă în care n-am făcut nimic, văd că aş fi putut face ceva şi n-am făcut nimic. Era ceva în mine şi n-am putut da ce-aveam, nici iubirea, nici înţelegerea, nici mila. Era în mine o frîn- 426 tură, ceva neîncheiat, ceva neisprăvit. Foarte lămurit vedeam asta, şi n-aveam nici o durere în nemişcarea mea. Vedeam pentru întâia oară ceva desluşit în mine, pentru întăia oară izbuteam să-mi dau bine, bine sama de ceva. — Şi vedeam acuma, vorbind cu mine însumi, — cu gîndul, fără cuvînt, — vedeam ce pot să-mi aducă zilele viitoare. înspre ce trebuia să mă mişc ? Ori spre Iliescu, spre tînărul Leonard Iliescu, să tac în areopagul prostiei, să-mi încovoi spinarea şi să mă strecor pe căi grabnice şi piezişe... Iar simţii că rîvnesc ceva, de la colegul acesta al meu, zîmbitor şi cu mustaţa răsucită. Dar mă mai aşteaptă poate odaia rece, întunericul negru şi nesimţirea celui care mi-a fost prietin şi nu ■mai era. Poate mă aşteaptă o nouă viaţă fără rost, o căsnicie de zile şi clipe chinuitoare, o zbatere, care-mi dovedea, înţelegeam ş-acum, că zadarnic stăruiesc în viaţa aceasta neluminată de nici un ideal. Şi mai era’ ceva, — mai era un întuneric de care se îngrozea fiecare părticică a Minţii mele. Nici o clipă nu-mi închipuiam că s-ar putea să trec din ceea ce sînt, într-o nesimţire veşnică şi o risipire a întregii fiinţi. Dintrodată mă simţii atins de aripa neliniştii, aripa cea neagră şi cumplită ! — Şi, ca şi cum ar fi fîlfîit în adevăr spre mine, gîndurile iar mi se fărâmară; oftai uşurat, şi crîmpeie, crîm-peie curgeau fără rost şi fără legătură. Nu ştiu cît am stat aşa ; aminte nu-mi aduc cînd anume m-am dezbrăcat iar şi m-am culcat. — Cînd m-am trezit, dimineaţa, neliniştea nu pierise din mine. Ceva greu îmi rămăsese în cap, ceva nedesluşit — din trecut, din patima istovitoare de demult, din golul ce mă împresura, din sfîrşitul lui Radianu, — şi cînd1 năvăli soarele pe ferestre şi mă 427 orbi, simţii bucurie — ca un laş — că fug în* întunericul lor umbrele -acestea chinuitoare. Mă îmbră-cai grabnic, deschisei cartea : girija aceasta a lecţiei a fost foarte tare totdeauna la mine. Cu creionul în rnînă, încordat, rămăsei numai cu ale mele, cu grijile şcoalei. — Dar cînd mă întorsei, înainte de amiază, mă oprii încremenit în prag. Uitasem de ceea ce-mi spusese în ajun cucoana Smaranda. Maria Cumpătă umbla uşor, printre jilţurile mele, pe lîngă cărţi, prin toate ale mele cu c-are mă obişnuisem, şi orînduia, întinzînd uşurel, cu fereală, mîna cu degetele întinse, strînse. In clipa întăia nu mă zări. Ş-am stat privind-o, cum se mişcă lin, cu ochii întunecaţi sub sprîncene groase, cu rumeneala-i uşoară, fără zîmbet, cu buzele uşor deschise, ca să primească parcă din grădină mirosul proaspăt, cald şi dulce, care adia prin ferestrele deschise. Era îmbrăcată în rochie de coloarea toporaşului; avea ş-o floare în păr, un trandafir mărunt, nedesfăcut încă bine. Părea mai tînără ; parcă atunci o vedeam întăia oară; şi mi se părea ciudat că umblă prin odăile mele. Cînd se întoarse şi mă văzu, îşi lăsă deodată braţele în lungul trupukii. — Am isprăvit, îmi ziise domol ; abia ai plecat la şcoală şi ne-am apucat repede, am deschis ferestrele ş-am scos tot afară... Repede-repede am isprăvit... Şi pe urmă mătuşa a avut o leacă de treabă ş-a ieşit... Chiar acu voiam să mă duc şi eu... Nu ştiam că ai să te întorci, aşa degrabă... Am isprăvit. Ai o mulţime de cărţi. Aş avea ce ceti, dacă mi-ar plăcea... ■— Cum ? zisei eu, nu-ţi plac cărţile? 428 *— Nu, n-am cetit decît o dată, una, — şi nu mi-a plă-cut. Am mai cercat... N-am putut să cetesc niciodată... Eu am intrat în odaie ; mi-am pus pălăria şi pardesiul la locu'l lor; m-am uitat -pe 'ferestre. Ea voia să plece. — Am avut o vreme tare frumoasă azi... Cu vorba aceasta voiam s-o mai opresc. Gîndul şi vorba dintrodată îmi veniseră, — îmi veniseră la privirea iute, puternică, a ochilor ei. Ea se rezemă de masa lîngă caire o găsisem cînd intrasem. Avea ceva de spus, vedeam bine din stîn-jenirea cu care întoarse ochii căutînd ceva. Dar stîn-jenirea dură numai o clipă. — Ce voiai să-mi spui ieri ?... întrebai eu, pe neaşteptate. — Fără să vreau întrebasem. Maria Cumpătă ista liniştită la locul ei. îşi lăsă ochii în jos, apoi şi-i ridică încet: parcă erau negri aşa de întunecaţi erau. Şopti, privindu-mă ţintă : — De ce mă întrebi? Nu şfiu de ce-am vorbit aşa. Nici nu-mi mai aduc aminte ce-am spus... Ţi-am spus că am hotărît în inima mea cu tărie ceva. Eu nu ştiu cum să vorbesc, sînt o biată femeie, spun cum mă pricep. N-am cunoscut nici lumea ; nici carte n-am, ii-am fost nici fericită, nimica, eu cred că dumneata ai înţeles care-i hotărîrea mea... De ce te uiţi aşa la mine ? I se lumină faţa, parcă i se umpluse de lucirea ochilor. Şi dintrodată mi se puse perdeaua de negură pe ochi. Mă apropiai de dînsa fără să-mi dau socoteală; o .apucai de mînă. Tresări, dar nu-şi trase mîna. îmi cuprinse şi ea degetele şi mi le strînse cu tărie. Apoi mă lăsă la locul meu ameţit, şi se 429 fepezi spre uşă, se strecură mai curînd, cu repeziciune aprigă. — Mă-ntorc! şopti ea scurt. — Şi rămăsei tre-murînd, cu o învăluire tulbure a simţurilor. Nu m-am mai gîndit la nimic, n-am auzit ce-mi spune, lung şi încurcat, rîzînd!, dînd din mîni, cucoana Sma-iranda Pacu, nu ştiu ce i-am răspuns eu. îmi spusese că se întoarce şi eu o aşteptam. Nu venea însă, şi simţirea bolnavă şi dureroasă creştea, mă chinui după-amiaza toată, şi în amurgul nelămurit, şi încet-încet, în înserarea caldă, prin care pătrundea răsuflarea livezilor. Ştiam însă că trebuie să vie. O aşteptam, ş-acu-ma, de Ia o vreme, cum creştea, creştea întunericul, iar veneau gîndurile şi judecăţile nopţii trecute, risipite, învălmăşite, cu îndoieli, şi cu lămurirea tainică ce mi se strecura şi chema prin suflet: nu poate fi vorba de dragoste. îmi repetam vorbele, mi se păreau lămurite şi n-aveam îndoială asupra lucrului acestuia, şi nu mi se părea curios că n-am îndoială asupra lucrului acestuia şi totuşi aştept; cînd — o lucire de lună parcă mă trezi din amorţirea care mă grămădise pe pat în fundul odăii, şi deodată scînteiară ochii Măriei lîngă mine, şi prin întunericul uşor o văzui, o simţii cu cutremur, cum se apleacă, cum îmi cuprinde tîmplele în palme, cum mă priveşte drept, tăcută, cu răsuflarea oprită. 1902. Toamna. Uitasem aproape cu totul caietul acesta. De nouă ani stă în fundul unui saltar; au început să i se îngălbenească foile, a început a avea un miros ciudat, de lucru mort. — Dar mai degrabă socot c-am vrut eu să-l uit: întîmplările însemnate în el sînt triste, ca orice poveste de demult. Şi între ceea ce am scris şi ceea ce mă împresoară, îmi pare că n-aş mai putea face o legătură firească. Cu totul, cu totul deosebită mi-a părut dintrodată viaţa şi lumea, începînd dintr-o anumită vreme. Singurătatea mi s-a umplut; o prietină bună de fiecare clipă alunga umbra odăii, cu zîmbetul ca o lucire venită din înălţime, cu ochi liniştiţi şi blajini. Simţirea ce am pentru Maria Cumpătă e cu totul, cu totul deosebită de iubire. Mai ales de cînd a murit bătrîna, cucoana Smaranda Pacu, şi de cînd am cumpărat eu casele acestea, de cînd am făcut portiţă prin zaplazul nalt, viaţa mea a început a curge foarte orînduită şi liniştită. Nu pot să mă lămuresc bine. Aş putea zice că traiul meu nu era pe-atunci decît o urmare a Măriei. Nimic nu se mişca la mine fără ştirea ei; în fiece clipă 431 deschidea portiţa, şi păşea domol, uşurică, spre odăile mele. Intra abia simţit, îmi făcea un semn încet să nu mă tulbur de la masa mea, sau de pe patul meu, unde ceteam, şi prindea să cerceteze în juru-mi. Un lucru trebuia aşezat bine; perdeaua dădea drumul la prea multă lumină; în zilele iernii soba nu era bine încălzită; se învîrtea liniştită în juru-mi ca-n casa ei, apoi mă vestea cu acelaşi surîs totdeauna : — Azi ţi-am făcut o mîncaire bună, care-ţi place... Cîteodată după-amiaza, cînd n-aveam clasă, cîteodată sara, venea şi se aşeza lîngă mine, mă săruta deodată, mă cuprindea şi se alipea de mine. Numai atuncea glasul ei încerca o coborîre ciudată şi -ochii sclipeau ca într-o negură pe faţa ei. Fără zguduiri prea mari se petreceau de-altfel toate. Fără teamă aşteptam zilele ce aveau să vie. Se făcuse senin în juru-mi şi pricepeam mai bine ce mă împresura. Pricepeam cele mai multe lucruri. Pricepeam de pildă că viaţa aceea pe care o duceam nu ar putea să fie altfel, cum nu se poate nici acum să fie altfel. E ca un fel de drept al meu ; e şi ca un fel de datorie. Foarte lămurit după aceea înţelegeam că sînt ferit de orice izbucnire, de orice năcaz. Gri- gore Cumpătă nu putea niciodată să bănuiască ceva. Anume de ce, nu ştiu, dar ştiam foarte sigur că nu poate bănui nimic. Maria avea glasul aşa de hotărît şi de limpede, privea aşa de pătrunzător în juru-i, avea^ o tărie aşa de mare în tot ce făcea, — încît bărbatul ei părea un străin, care sade pe un colţ de scaun. El îşi avea mulţămirea lui, şi Maria i-o da cu prisosinţă, căci acum avea de unde: la masa noastră era bielşug, şi omul era mulţămit. — Ştii că-ţi spuneam eu, domnule Manea, că face nişte bucate -straşnice... Toată viaţa lui numai într-aceasta se mărginea acuma. Dacă pe lîngă tutun fin avea şi de gustat ceva «cu totul plăcut, cu totul bun», nu-i mai trebuia nimic. Viaţa lui de hoinar se isprăvise, se micşorase într-o slăbăciune pretimpurie. îmi vorbea domol şi aşezat la masă, despre prefectul lui, despre lucrările-i nenumărate de la birou, pe urmă îşi răsucea ţigara cu tact, cu mulţămire adîncă, şi aştepta cafeaua. Altceva nu însemna. îşi lua pălăria şi bastonul şi ieşea. Şi cum închidea uşa, Maria se ridica de la locul ei, se apropia de mine, mă săruta încet pe un obraz şi-mi şoptea lin, cum ar vorbi unui copil : — Să-ţi fie de bine, dragă... Mă privea după aceea un timp ; şi începeam a vorbi despre întîmplări, despre afaceri — şi era bine şi linişte în jur. Eram singuri şi nimenea nu ne tulbura. Mai ştiam iarăşi lămurit că toată uliţa Dealul Mărului vorbeşte ; dar ştiam iarăşi lămurit că aceasta nu însemnează nimic. Aceasta a fost şi aceasta este. Şi casa mea, ca şi a ei, are acuma o cunună de iederă pe sub streşină, şi ghiveciuri cu flori în geamuri. Dinaintea cerdacului florăria, şi-ncolo, spre poartă, iarbă deasă şi moale. Portiţa de la zaplaz stă totdeauna deschisă. Copiii vin foarte des pe cărăruşă, ţinîndu-se de mînă şi tropăind grăbiţi. Amîndoi sînt bialani şi sprîncenaţi. Sînt copiii mei, mi-s dragi, negreşit; totdeauna mă bucură cînd mă strigă cu glasuri argintii şi mi se suie pe genunchi. Cel mic încă nu vorbeşte lămurit, dar cel de şase ani, Fănică, e foarte îndrăzneţ şi strigă cît ce poate : — Domnule Manea ! ne-a trimes mama la mata. Zice că nu mai poate de răul nostru ! Mezinul, Culai, se uită cu admiraţie la cel mare. 28 433 Şi tustrei rîdem totdeauna cu veselie. Şi totdeauna se arată la portiţa deschisă Maria şi ne face semn ameninţător cu degetul. Mi-s foarte dragi amîndoi copiii. Cînd stăm singuri şi vorbim despre ei, Maria îmi zice cu linişte: — Au ochii tăi... Albaştri. Amîndoi băieţii au ochi frumoşi. Dar şi Cumpătă are ochi albaştri, — şi Maria îmi răspunde, la întîmpinarea mea, cu zîm-betu-i liniştit: — Nici nu trebuia să fie altfel. De ce să aibă îndoieli ? Eu sînt foarte mulţămită că şi el are ochi albaştri. Şi-n adevăr e mulţămită, o spune cu toată inima şi se alătură de mine, mă cuprinde de după cap şi-mi sărută ochii. Viaţa aceasta mi-a vindecat neliniştile; s-au astupat toate cărările care duceau odinioară la trecut : a slăbit şi răsunetul lumii înconjurătoare. Nici spre deputatul Leonard I'liescu nu mi se îndreaptă rîvniri ascunse, nici nu ştiu dacă mai vieţuieşte minunatul şi nobilul bătrîn Ilie Leonte ; ştiu numai că boala de stam ah a directorului nu s-a vindecat: irîsul i s-a făcut mai oţărît şi dinţii ascuţiţi totdeauna i se descopăr cînd rîde. Nu vreau să mai ştiu nimica despre lume. Totdeauna mi se pare că am visat eu un colţ liniştit, departe de zbuciumarea viforului omenesc. Eu singur nu am putut să-l găsesc ; dar pe o cărare necunoscută m-a dus înspre el Maria Cumpătă. In linele zile de vară, cînd nu-i în livezi nici un zgomot, stau aşa într-o odihnă dulce a trupului şi a minţii. Nu mă gîndesc la nimic; stau aşa, cu mulţămirile mele ; şi abia aud ce-mi spune cu glasu-i monoton Grigore, care a venit de la cancelaria lui cu gust de palavre. 434 Ain răsfoit cu o strîngere Uşoară de inimă foile din urmă, foile îngălbenite şi triste în care am scris de multe ori parcă cu lacrimi şi cu sînge. N-am cetit cu luare-aminte; mai mult am bănuit ce-am spus odată — aşa de mult, aşa de des, aşa de mărunt, filă după filă, — un caiet întreg. Şi nu ştiu de ce am rămas aşa de gînditor în începutul acesta de toamnă, şi am pornit deodată pe cărarea de la fundul grădinilor tîrgului, la deal, pe lîngă dumbrava de mesteceni, spre ţintirim. Vremea era lină, cerul nesfîrşit, fără nici un nour; dumbrava dormea în ziua aurie; şi două mierle se alungau printre trunchiurile văruite, cîrîind încet, din guşă. Printre păiuş, pe cărare, pe lîngă cîmpuri de trifoi plin de canafurile rotunde, roşii-închise ale florilor, im-am dus pînă la ţintirim şi acolo m-am oprit lîngă mormîntul lui Radianu. Numai eu ştiu unde-i mormîntul lui, într-un colţ, în iarba naltă, năpădit de flori sălbatice. Cu adierea slabă a unei nelinişti m-am oprit, şi au început a-mi veni încet-încet, din trecut, amintiri, — care-mi treceau prin suflet ca nişte învăluiri. Nehotărîte intrau în mine, mă atingeau cu aripi'le lor de neguiră şi se duceau. In cimitirul îngrădit cu gard vechi, împresurat de plopi subţiri care-şi adună ramurile în lance spre cer, am stat o vreme împresurat de liniştea mormintelor necunoscute; şi în juru-mi, printre tufele sălbatice, umblau în zboruri nehotărîte fluturi, ca petale albe dintr-o floare desfoiată, risipite şi purtate de un vînt nesimţit. Cînd m-am întors acasă, amurgul cucerea livezile, şi în jîlţul meu cel foarte vechi m-am aşezat singur; şi neliniştea nehotărîtă, aburirea din trecut, trezea spuza de pe alte nelinişti mai proaspete. Stăteam singur cu ochii aţintiţi în întunericul ce mă împre- 28* 435 Sura, — şi atuncea iui ştiu clini s-a făcut, parcă m-am înfăţişat eu înainte-mi, acolo, lîngă jîlţ, şi eram numai ca o umbră. Era o umbră acolo şi-mi vorbea, dar n-auzea decît sufletul meu. Şi eu nu răspundeam. — Am să te întreb un lucru, îmi şoptea. Ai înţeles bine tu, ai pătruns bine pe fiinţa aceasta care vine în patul tău, care-ţi stăpîneşte simţurile şi a clădit zid în juru-ţi ? N-ai să-mi poţi răspunde. Nici eu n-o să te pot desluşi. îndoiala este îndoială şi în lumea umbrelor. Dar am să te mai întreb un lucru : dacă ţi-ai oprit privirile asupra lui Grigore Cumpătă cu stăruinţă, asupra bărbatului pe care-1 înşeli. Ar trebui poate să desluşeşti un lucru ciudat: dacă omul acesta ştie ceva... Căci poate nu ştie şi nu va şti nimica niciodată... Dar iarăşi poate ştie: şi aceasta e cu totul, cu totul de samă, pentru înţelegerea şi pentru sufletul tău... Dar mai este ceva, urmă umbra cu taină, privin-du-mă neclintită. Tu ai doi copii, care nu-ţi spun ţie tată. Asta nu însemnează nimic pînă aici. Să zicem că ei spun tată omului pe care voi îl dispreţuiţi acuma. Să zicem. Omul acesta mînîncă bine, bea, se îngreuiază din ce în ce mai mult şi se întunecă, şi copiii care poartă numele lui vor creşte. Iţi vor zice totdeauna : domnule Manea, şi te vor respecta ; te vor împresura totdeauna şi-ţi vor zîmbi cum îţi zîm-beşte mama lor, pe cînd celălalt va sta în umbră şi va dormita. Dar iată, într-o zi, un copil înţelege. Pe urmă înţelege şi al doileîa. Amîndoi înţeleg foarte desluşit tot ce s-a petrecut şi se petrece în jurul lor... Aî închizi ochii, şi ţi se par lucruri de, necrezut acestea, ori ţi se par lucruri depărtate ! Nu, — vor şti, despre asta să n-ai nici o îndoială !... Vor şti ! 436 Atunci cum va tresări zguduit sufletul lor, cum se vor cutremura ? Ce zici despre acest lucru ?... II vezi foarte desluşit şi dumneata, nu-i aşa ? Poate nu te-ai gîndit la toate acestea ; dar poate ţi-au adiat, aşa, nelinişti prin suflet, şi de aceea te gîndeai azi, la mormîntul nenorocitului, te gîndeai la o vorbă a lui care, crede-mă, nu e tocmai lipsită de adevăr... Eu mă gîndeam la vorba lui Ion Radianu, înfricoşat : — Vezi tu, dragă, cîteodată viaţa oamenilor e foarte tristă ! Şi umbra dintrodată se mistui, suflată parcă de un glas domol şi blînd pe care-1 cunosc aşa de bine, glasul Măriei: — De ce stai, dragă, prin întuneric ? Sta dreaptă înainte-mi şi mă privea cu luare-aminte ; apoi avu un rîs încetinel : — Iţi sticlesc ochii. Altfel nici n-aş şti bine unde eşti... Şi înainte de a mă atinge mîna-i uşoară, am avut fiorul cunoscut al mîngîierilor ei. Gîndurile cîteodată aduc mîhnire. Cîteodată aduc mustrări, cîteodată aduc adierea morţii. Dar şi neliniştile acelea ale umbrei trebuie să fie ca ale morţii. Trec. Şi, altfel, nu pot zice că nu sînt fericit. O ISTORIE DE DEMULT 1908 ____________________________? ....ff ^ O ISTORIE DE DEMULT Mergeam departe, spre podgoriile de la Băi-ceni, pe o vreme frumoasă de toiamnă. Soarele nu ardea, avea o lumină lină de aur, şi vîntul aibia-afoia adia, ici cu imiros tare de pădure, dincolo cu parfumul uscat al miriştilor.- Eram c-un advocat bătrîn, care apucase şi vremurile vechi de la 48; stam aşezat bine în trăsura lui largă cu arcuri moi, «cu arcuri pentru bătrîneţă», -zicea moş Ştefan Leu ; şi doi cai albi băteau şoseaua prunduită, nici prea iute, nici prea domol. Vizitiul de pe capră era şi el bătrîn,. cam -de vîirsta' lui moş Ştefan, cu o păreche de mustăţi albe ca două caiere, şi întruna vorbea cu «zmeii» lui. La drum drept le dădea sfaturi, la deal îi îndemna, la vale-i certa. Bătrînul de lîngă mine privea gînditor şi zîmbind locurile pe unde treceam. Ne apropiam de capitală (moş Ştefan Leu zicea : «reşedinţă») ; dar ziua era prielnică pentru călătorie cu trăsura, la picioarele noastre aveam un paner plin cu lucruri bune de ale gurii, — şi amîndoi am fost într-un gînd să nt| ne mai abatem pe la tîrg. 441 — Nu mai mergem pe la reşedinţă, Ilie!... strigă de la locul lui moş Ştefan. Vizitiul scutură hăţurile şi dădu din cap în semn de înţelegere. Suiam acum o costişă lină, lungă, fără sfîrşit parcă ; tîrgul, într-o înfundătură, rămînea la stînga, în urmă. La dreapta noastră deodată răsări un tapşan larg, între muncele. Era un loc drept, sălbătăcit, plin de •spinării bogate, printre care răzbăteau cîţiva pruni pitici, strîmbi, răsuciţi ca-ntr-o durere. In fund, pe clina unui muncel, pe iarba arsă, şedeau într-o rînă două cruci de piatră. Un stol de potîrnichi se ridică dintrodată din apropierea drumului, zbîrnîind, se risipi — şi, împrăştiate, paserile pline şi rotunde zburau pe deasupra tufişurilor, pe deasupra prunilor, apoi, cu aripile întinse, uşor încovoiate, lunecară spre crucile de piatră. — Ce caută prunii aici, şi crucile ? întrebai eu. Parcă a fost un ţintirjm în locul acesta... — A fost, răspunse bătrînul întorcînd spre mine *barba-i albă şi ochii albaştri, dar nu cum îţi închipui dumneata... Aici era odată spînzurătoarea reşedinţei... Am apucat şi eu pe vestitul Gavril, cînd a spîinzurat pe o femeie... îmi aduc bine aminte... Ş-apoi au pus nişte creştini cîţiva copăcei, ş-au rămas şi două cruci, dar locul se tot sălbătăceşte, şi peste cîţiva ani nimic n-are să se mai cunoască... Eu mă întorsei cu mai multă luare-aminte spre vechiul loc de pedeapsă. îngrămădirea de tufişuri era liniştită şi pustie. — Am să-ţi spun istoria asta, zise deodată bătrînul Ştefan Leu ; e interesantă şi-mi aduc bine aminte de dînsa... Eram pe atuncea flăcău, aveam ş-o lecuţă de slujbă la ocîrmuire, ş-am fost de faţă. 442 Să vezi... Pe fata asta, pe care au spînzurat-o, o dăduseră părinţii ei după un flăcău cam tomnatic, dar altfel om chiabur, vornic în satul lui. N-a vrut ea, s-a împotrivit, — dar ce putea să facă ? A zis că i-i drag altul, că nu ştiu ce; tatu:său a pus-o jos, i-a dat o bătaie bună, şi pe urmă au făcut nunta cu tăm-bălău mare. Bine. Astea le-am ştiut pe unmă. Ce-ţi paire dumnitale, cucoane, nu trece anul, şi pe la iarmarocul lui Sfîntul-Ilie, pe cînd se întorcea vornicul — îl chema Gheorghe Timofte — cu nevastă-sa spre casă, ici, în pădure, după deal, iese un cioban din sihlă, sare în căruţă, şi dă năvală asupra barbatului. Sare şi femeia, şi apucă ea baltagul ciobanului şi trage-n capul vornicului. Ce-a mai fost nu ştiu. L-au omorît. — Au lăsat căruţa şi mortul acolo şi ei au fugit. Au umblat ei aşa fugari două săptămîni, pe urmă i-a prins stăpînirea într-o colibă în colo, la munte, subt o poală de codru. Ş-apoi a fost judecată aici, în tîrg. întăi cercetare. La cercetare eram şi eu, că făceam o leacă de slujbă, cum ţi-am spus. îmi aduc bine aminte. A fost ceva cum n-am mai apucat eu, cît îs de bătrîn. O chiamă judele pe Aniţa întăi, Aniţa lui Timofte, nevasta omorîtului. Da’ era o femeie mititică şi iute, tînără, abia împlinise douăzeci de ani, cam smolită la obraz, cu sprîn-cenele groase puţin încruntate. Cînd vorbea, îi tremurau uşurel nările. Era îmbrăcată cu caţaveică cafenie, cu fustă roşă, îmbrobodită cu bariz verde şi în picioare cu ciuboţele de cordovan cu potcoave de alamă. Se opreşte şi se uită ţintă la judecător, îşi duce dreapta peste ochi, apoi îşi lasă în jos palmele cu degetele împreunate. 443 Bătrînul Gîţu, judecătorul (a murit de mult), se uită lung la dînsa, o vede aşa frumoasă şi sprintenă, cu ochii negri aşa de aprigi şi de deştepţi, parcă nu-i vine a crede că o fată ca dînsa a făcut moarte de om. — Spune, Aniţă, dar spune drept, ai omorît tu pe barbatu-tău ? — Vă sărut dreapta, cucoane, l-am omorît. — Şi de ce l-ai omorît ? ce ţi-a făcut ? Ea se uită o clipă în juru-i, apoi îşi trece iar palma dreaptă peste ochi. — L-am omorît, boieri dumneavoastră, că nu mai puteam trăi cu dînsul... Mie-mi era altul drag !... Şi i se zbăteau ca într-un fior nările. Se ţinea să nu plîngă poate, şi-şi încrunta mai tare sprîncenele. — Bine, atunci de ce l-ai luat? — Eu ? eu n-am vrut să-l iau... Am spus de la început că mi-i drag Ioniţă Spataru. Da’ tătuca şi mămuca n-au vrut să ştie. M-au pus jos şi m-au zdrobit, ş-iapoi după aceea ce puteam face ? Au zis că mă ucid, că-mi pun cuţitul la beregată... Am zis aşa : cum a vrea Dumnezeu !... Şi m-am dus după Gheorghe Timofte. Şi Spataru a fugit la ciobănie, de năduh şi de amar! — Ei, şi cu barbatu-tău n-ai trăit bine? Ea se uita ţintă în pămînt acuma. — Spune, Aniţă, n-ai trăit bine? Te bătea ? ce-ţi făcea ? — Vă sărut dreapta, şopteşte încet femeia, îmi era urît! nu puteam să trăiesc cu urîtu-n casă ! Era urît şi bătrîn ! Tuşea noaptea. Nu-1 puteam suferi... Eu nu m-am lăsat... ■— Ce nu te-ai lăsat ? întrebă judele. — Vă sărut dreapta, zice Aniţa, numa la nuntă, atuncea, m-am îmbătat, — ş-atuncea şi-a făcut rîs de 444 mine... Eu n-am ştiut nimica... Da’ pe iirniă arii făcut eu în inima mea jurămînt şi nu m-am lăsat !... Ş-apoi de la asta a început Gheorghe Timofte a niâ bate. Că de ce nu i-s nevastă ? I-am zis aşa : lasă-mă, dă-mi drumu-n lumea mea, mi-i drag altul... El zicea aşa : eşti nevasta mea. Ăm să te omor. Vin-aici! — Eu nu voiam să mă duc la dînsul !... Noi toţi tăceam. Bătrînul o privea ţintă. Iar Aniţa se uita într-o parte cu privirile-i negre şi umede şi-şi frămînta mînile. — Şi pe urmă cum a fost ? Spune drept! A tras Spataru cu baltagul? Spune drept!.., — Nu, n-a tras Spataru... Eu l-am văzut pe Io-niţă în iarmaroc şi parcă mi-a venit aşa o ameţeală... Ş-am zis lui Timofte: de-acu hai să mergem... El n-a vrut. Ş-am mai stat. Pe urmă, pe sub sară, ara pornit acasă... Mergem noi, mergem, şi cînd ajungem în pădure, iaca iese loniţă Spataru, şi sare în căruţă peste Timofte... Atuncea am zis aşa: Jasă-i, loniţă ! Ş-am luat eu baltagul cu amîndouă mînile ş-am tras în barbatu-meu... Eu l-am omorît!... — Tu ai tras? Spune drept. Ai avut tu atîta putere să despici capul unui om ? Toţi spun că Spataru trebuie să-l fi ucis. — Nu, boieri dumneavoastră, eu l-am omorît!... Eu i-am dat în cap şi l-am omorît... După ce a voirbit aşa apăsat, şi-a făcut cruce şi şi-a întors deodată privirile spre jude. — Ei, şi pe urmă ? — Ei, pe urmă atîta-i... Pe urmă m-am dus în lumea mea cu loniţă. Atîta am avut şi eu drag pe lume, şi m-am dus cu el !... 445 La asia iii-ărn aflat eu de faţă, Urmă încet ciicoHil Ştefan Leu, pe cînd caii suiau domol în pas, coasta, ş-atîta a fost. Cînd a intrat ciobanul, un băiet frumos, tînăr, drept ca un brad, ea a întins nuniai mînile spre el şi a strigat: — Spune şi tu, Ioniţă, iaca, eşti de faţă. Eu l-am omorît! Eu i-am dat cu baltagul... ^ Şi-l privea cu ochii negri, fără să clipească, pătimaşă, cu nările tremurînd. Iar Ioniţă Spataru a început a-şi şterge lacrimile încet, şi se tuta ţn pămînt. u Pe dînsul l-au osîndit la muncă silnică, zece ani; iar pe Aniţa au dus-o la spînzurătoare. Aşa au jj0. tărît; şi cînd a venit Gavril Buzatu ş-a ridicat furca acolo, pe tapşan, s-a îmbulzit toată lumea din tîrg şi de prin satele dimprejur, ca la un iarmaroc. N-aveai unde zvîrli un ac. Soldaţi cu chivără, cum era pe atunci, stăteau şi opreau grămădeala cu şpăngile puştilor. Ş-am văzut şi pe bătrîni, pe părinţii Aniţei. Veniseră şi ei, sărăcii. Tatăl cu cojoc de sărbătoare, cu cămaşă curată, iar nevasta cu catrinţă şi cu ştergar. Plîngeau amîndoi, cînd au adus-o pe Amţa sub juvăţ. Atîta fată aveau. Şi era mai frumoasă şi mai subţirică decît toate femeile şi fetele care erau acolo, de faţă. A venit popa ş-a binecuvîntat-o acolo, nu ştiu ce i-a făcut, — şi iaca, ş-acuma parc-o văd pe Aniţa : cu caţaveica ei cafenie, cu fusta roşă, cu barizul verde şi cu ciuboţelele de cordovan cu potcoave de alamă ; s-a întors dreaptă spre mulţime şi a ridicat mînile. A zis aşa : — Oameni buni, iertaţi-mă !... Au răspuns toţi: «Dumnezeu să te ierte!». Iar bătrînii au început a {>lînge: 446 - A"it*. Am(ă ce-ai făcu,, Cum de . tu pe lumea asta !... 9 Atuncea s-a întors ea şi g băggt de gamă ^ ^ trînii sin aco o. incep^ a temură, pe cînd călăul îi prega ea juvatu , ş.a răcnjt cu Ufă e ^ .. i-a blâstamat: * ___ Să deie Dumnezeu o* . .... „ f . Sa nu mai muriţi! ca m-aţi dat în lume spre pedeapsă j v Si deodată s-a făcut o tăoi^ - c- j. • i ,arŞcu glas amar: Cere adinca' ea a slrl«at _ Ah! drag mi-a fost s| trăiesc şi eu pe lumea asta şi n'am avut Parte ! Şi şi-a dus amîndouă “mînile la ochj m g ^ plînsul ei. ci eva c îpe. sţ.gţeau încremeniţi. Ca o suflat de foc trecuseră vorbele ei pe deasupra capetelor- Atuncea i-a pus călău, juviiţu| de t, Ea , , m!nlle('V°,S„ i'„™Ta cu sprîncenele u5or încruntate, in juru-i. Ş-au tras ştreangul! Cuconu Ştefan Leu tăcu. După un răstimp rosti domol : __ Stăi... Caii se opriră. Ne întoarserăm în loc, pe ,ni|e , tăpşanul smguratic mtre munce|e se des|uşea £u ^ fişuri e, cu ar orii ui pitici şi răsuciţi, deasupra morselor pierdute ş, uitate peste lsinguJatea şi peste me anco ta‘ ac®eade început de toamnă luneca Un un vultur cu ar,p,le neclintite_ UN CAL Ş--UN OM Omul nu cred să fi fost tare bătrîn. Era încreţit la obraz şi sur la păr, de multe năcazuri pesemne. Umbla cu capu-n piept, parcă se furişa printre oameni, parcă-i era ruşine că trăieşte. Numai cînd îşi ducea mîrţoaga de căpăstru şi o bătea c-o varga noduroasă, numai atunci i ,se luminau ochii tulburi. Atunci părea că înţelege şi el de ce trăieşte: putea să chinuiască şi el, să scrîş-nească şi să suduie.' Barba şi-o tuşina. De ras n-avea cu ce se rade şi nici cu barbă nu voia să umble: voia să fie în rîrid cu gospodarii numaidecît Căruţă n-avea, umbla c-un fel de cotiugă, mititică, şubredă, cîrpită şi legată cu curmeie, — dar se chema că e a lui şi n-ar fi lăsat-o să .putrezească şi să şe dărîme la un colţ de gard, cum se părea că trebuie, cu nici un preţ. Şi calul, '*£-* mititel, slab, cărămiziu, c-un ciot de coadă, cu buza de jos . atirraată, cu copitele rupte şi cu nişte ochi mari, bolnavi, care întruna paifcă cereau o clipă de hodină. Era calul lui, îl bătea, îl strunea, răcnea la el; căira cu dînsul toate gunoaiele tîrgului, cu cincisprezece bani cotiuga ; şi la amiază şi sara, tîrîndai-şi 448 picioarele, mergeau amîndoi pînă la cirîşma Mîn-zatului, din -colţul tîirgului, ş-acolo omul îşi bea păhărelul de rachiu jşi-şi molfăia bucăţica de pine, iar calul rodea nişte oigrinji, culeşi ide ici, culeşi de colo, de pe unde da Dumnezeu. — Doar n-am să-i cumpăr şi mîncare... zicea stă-pînul calului, fără să se uite la cei cu care vorbea. Aşa l-am apucat, demult. îşi tîra opincile girele, abia păşea pe lîngă cotiuga-i bolnavă, în straiele-i ferfeniţite. Eiram o mulţime de copii în tîrgul acela. Cu capetele zbîirlite, zvîirlind pe sus picioarele, ne •repezeaim de pe după case pe uirma omului şi-l zburătăceam cu pietre. Strigam ascuţit: «Chichiuţă ! Chi-chiuţă !» — şi pietrele săreau pe uliţă, îl urmăreau vesele parcă, din toate părţile. Cîte una ajungea calul: mişca din ciotul de coadă şi-şi clătina domol o ureche. Altele îl ajutageau pe ona : îndată se întorcea, întindea mîna spre noi scutuirînd varga noduroasă, îşi arăta dinţii, îşi încreţea obrazul, înciudat, şi-ncepea să ne suduie. Iair noi îl urmăream multa vreme, pînă ce vedeam că-şi muşcă pumnii de ciudă şi-şi izbeşte de pămînt căciula-i jerpelită. Atunci rîdeam ţinîndu-ne de genunchi, cu gurile mari şi cu capetele zbîirlite, şi-l lăsam. Şi se depărta bătîndu-şi calul : altă putere n-avea; pe noi nu ne putea bate. Casă nu ştiu unde avea CHchiuţă, dar trebuie să fi avut undeva un bordei strimt, fără ferestre. Poate chiar lui singur îi era urît în asemenea locuinţă. Iarna se aciua acolo cum putea, astupînd cu ţoale deschizăturile. El tremura înlăuntru, iair calul, «Roibul», sta afară, de o parte oiri de alta a .spinării de pămînt, la adăpost de spulber, cu capul plecat, cu coada şi cu coama învăluite de vînt. Iar vara nu se mai osteneau pînă la asemenea locuinţă. Era la capătul ^9 — M. Sadoveanu — Opere, voi. III 449 tîrgului o leacă de crîng, un pîlc de copăcei, prin buruiene sălbatice. Se duceau acolo şi se hodineau amîndoi, noaptea, sub streşina copacilor. Sus era prundiş die aur, adia vîntul, apoi se ridica luna în limpezimea văzduhului şi pulberea ei năvălea printre copaci şi deodată se lămureau, în lumină, umbrele lor negre, neclintite : calul şi omul, lîngă scheletul căruţei. Ohichiuţă avea şi femeie, adică avusese femeie... Dar de la început, din anii dintăi, nevasta fugise. Lucra cu palmele în tîrg : văiruia, căra apă, spăla cămăşi. Era o femeie scundă, voinică, stricată de vărsat. Am auzit-o odată vorbind cu Chichiuţă şi de atuncea am ştiut că e muierea lui. Era într-o zi de tîirg, duminica; calul şi cu stă-pînul lui umblau printre oameni; aşa, umblau fără oprire, parcă erau făcuţi spre pedeapsă. Pe lîngă căruţa goală trece repede o femeie. Calul se opreşte cu botul spre pămînt, şi stăpînul calului ridică capul, cu doi ochi albaştri-şterşi, şi cu un nas ascuţit şi galben. — Marandă... zice Chichiuţă, încet, răguşit. Femeia se opri, dar se întoarse pe jumătate spre marginea drumului, cu umărul spre om şi spre cal. — Marandă, cum te-ai mai gîndit ?... Nici bărbatul nu se uită la ea. Şi-a întors şi el privirile în pămînt. — Cum să mă gîndesc ? zice Maranda. Eu acasă nu mă duc. Aici am cu ce trăi, slavă Domnului ! — Uite, Marandă, grăieşte răguşit Chichiuţă. Cămeşa pe| mine-i potlog, nu se ţine petec de petec, n-are cine mă îngriji, in-are cine mă spăla, vai de capul meu... O femeie mult face la casa omului. Tu nu te gîndeşti la asta ? — Ba mă gîndesc, cum nu ? Da’ ce caşă ai tu ? Aceea-i casă ? Eşti de irîsul lumii cu aşa casă. Boş-tiuiră. Bate vîntul şi ploaia. Nu-i o laiţă, nu-i o petică într-însa, nimic. Mai rău decît într-o colibă de haidău... Chichiuţă tace o clipă. Se uită. unul în pămînt, altu-ntr-o parte, şi calul dormitează cu capul spre pulberea drumului, pe cînd lumea se poartă pe uliţa tîrgului în colo şi-ncoace. Bărbatul grăieşte iar : — Vai de capul meu ! Dacă nu mă-i crede tu, cine să mă creadă ? Dacă mu vii 'la casa ta, cine să facă ? Iaca, eu cu calul ista cît mă năcăjesc, degeaba mă năcăjesc. Dac-ar fi cine să siringă şi cine să facă, tot am ajunge la un capăt... Femeia tace. Apoi întoarce puţin capul, cu o căutătură ascuţită. — Pairalele cele-a, ştiu eu că le bei la crîşmă Mîn-zatului... Glasul bărbatului se aspreşte deodată : — Cum ? Acelea-s paralele mele ! Le mînînc, le beau eu. Ştiu că n-oi da mî-ncare şi calului. Iair tu de ce nu vii acolo ? Te cinstesc şi pe tine. Dar tu nu eşti gospodină. Tu umbli prin uşile oamenilor. Te-ai stricat. Eşti o ticăloasă acuma. Mă Ieşi să mă miînînce viermii. Iţi faci de cap, în loc să vii la gospodăria ta, să-ţi cauţi de treabă... — Tu eşti cam într-o ureche, Gavrile, zice femeia rîzînd cu răutate. Ce gospodărie ai tu ? Mai bine stau aşa, cum dă Dumnezeu... Un răstimp de tăcere. Apoi Chichiuţă pare a-şi f aminti de ceva : — Parcă nu-i tot din pricina ta ?... Nu-ţi aduci tu aminte ? Eram şi eu om. Ştiu eu, îmi aduc aminte. Mă duceam şi lucram la ciocoi, şi tu îţi făceai de cap 29* 451 cu alţii. Şi pe urmă, atuncea, din pricina ta m-au bătut doi cu ciomegele de eram să moir. Am irămas neom. Ş-ai fugit de la casa ta. Şi nici acu nu virei să te întorci... Ai lăsat şi băietul... Ce puteam să fac eu ? Eu eram să moir, eram stîlcit. Iaca, ş-acu am o boirtă în cap de la bătaia ceea. Cînd îi răcoare, simţesc eu cum trage răceală la creieri... Stam eu şi mă uitam la băieţel : Ce ai tu, măi Nicuţă ? El zicea aşa: Ta- ta-ta ! şi începea să plîngă. Nici nu mai putea umbla în picioare. I se vedeau ciolanele prin piele. II întrebam, da’ el parcă ce putea să-mi spuie ? Nici nu ştia unde-1 doare. Iaca, aşa a muirit. Şi tu te-ai dus prin străini, nici maear de el n-ai vrut să ştii. Eşti o muiere ticăloasă. Să piei dinaintea mea, că te tai teu cuţitul! Şi dintrodată ochii şterşi ai lui Chichiuţă se întunecară. Dintrodată întinse mîna cu băţul noduros. Iar Maranda se feri în şanţ, apoi porni repede printre oameni, fără să se mai uite înapoi. Omul moirmăi răguşit, apoi izbi de două oiri cît ce putu cu varga în cal. Roibul tresări, îşi mişcă coada, îşi mişcă domol o ureche, întoarse o clipă capul cu ochii mari, trudiţi, apoi porni prin pirundiul uliţii tîrînd căruţa goală, ca pe o mare greutate. De multe ori trebuie să fi vorbit aşa Chichiuţă cu Maranda lui, dar la nici un capăt nu ajungea. Rămî-nea tot singur, cu calul. Căra gunoi de prin ogrăzile oamenilor, cu cincisprezece bani cotiuga. Se oprea după aceea la Mînzatu, la crîşmă. Pe urmă suduia pe băieţii caire-i trimeteau pietre din toate părţile şi săreau ca nişte draci în jurul lui. Aşa a trăit el în tîrgul nostru. Şi-ntr-un amurg, Roibu a ostenit aşa de tare, încît n-a mai vrut să pornească cotiuga de dinaintea crîşmei Mînzatului. Şedea cu botu-n ogrinji şi clipea încet, trist, din pleoapele-i roase. Gaviril începu a-1 certa răguşit, cu glas scăzut: — Bată-te Dumnezeu să te bată, ticălosule! Da’ ce-ai păţit ? Apă ţi-am «dat, mîncaire ţi-am dat, ce-ţi mai trebuie ? Acu te pui de pricină ? II bătu eu varga. Ii da peste coaste şi peste şolduri. Calul mişca din coadă şi clătina uşor din cap. Apoi, ars de lovituri, îşi urni tot trupu-nainte. Călca mărunt, cu mare greutate. Aşa ajunseră la culcuşul lor, în pîleul de copaci. — Ce ai, măi omule ? Ce ai, măi haramule ? zicea Gavril deshărnînd roibul. Ţi-au venit poate mofturi, ca la boieri ? Parc-ai muncit azi aşa, pînă pe-acolo ?... Calul se lăsă la pămînt. — Ce ? vrei să te întinzi şi să căşti cînd te scoli ? Noi, bre, avem treabă, ce socoţi ? Pe urmă, vrei să mînînci o izacuscă, să bei o leacă de rum, să bei o leacă de tiutiun de cel bun ? Şi pe urmă ce să mai faci ? Să te cioşmoleşti, să te mai duci încolo, să te mai duci încoace, pe urmă să scrii oleacă... Pe urmă iar, patru rînduri de mîncăiri, bre... Phi! bine-i de trăit pe lumea asta, da’ iaca, eu numa o leacă de rachiu pot foea, da’ mîncarea, ce ? mîncarea fudulie... Da-i vorba că pe urmă orou'l poate are gust şi doarme... Doarme o bucată bună, pe urmă iesă şi gustă de ici o leacă de vin, de dincolo o leacă de brînză, iar mai umblă ce mai umblă, şi iar se duce la patru feluri de mîncări... Tu eşti prost, bre, tu nu ştii cum se trăieşte... Tu mînînci ogrinjii tăi şi taci... Da’ acu ce ai ? ce stai aşa ? Hn ? •Roibu sta trîntit şi-şi irezemase hoţul de pămîntul umed. Clipea încet. Inserarea se întinsese. Intre copacii singuratici, în tăcere, o îngînaire slabă, o fume-gare a zilei mai rămăsese. 453 — Ce ai, bre ? — zise Chichiuţă. Se sculă şi lovi calul cu ipicioirul. Eu, vra să zică-s cam ameţit... Eu am o bortă în creştet şi-s slab de cap... Da’ tu ce ai ? Cired că nu ţi-a venit vremea să mori, ha ? Ia scoală... Apucă pe iroib de urechi şi începu să tragă. Dar capul roitului căzu. Gavril nu mai zise nimic deodată. Se lăsă Ia pămînt şi începu să se uite cu luare-aminte la tovarăş. încet, calul îşi rezemă botul iar de ţăirîna umedă. — De-acu moare haira.mul, mormăi încet Chichiuţă, şi nu ştiu ce-am să mă fac. Tot am căutat eu să mă fac om. Tot am umblat eu să-mi aduc femeia acasă, să mai ridic o leacă de boirdei : n-a vrut Dumnezeu. M-au zburătăcit ghiavolii cu pietre, m-au bătut unii, m-au stupit alţii... Am fost şi eu un om ticălos. Am avut şi eu un băiet: a murit. Pe urmă dac-am avut un ban, 1-iam băut. Atîta mi-a fost viaţa. Ş-iacu moare calul... Da-i vorba, ce fac eu acu ?... Dădu iar cu piciorul în roib. — Hi! ce ai, măi ? Pe urmă-1 lăsă liniştit, se învăli în ţoala-i de suman ;şi se grămădi ca totdeauna sub cotiuga-i scundă. Iar pe cal îl mîngîia cel din urmă vînt de vară. în liniştea cirîngului stăteau nedintite grămezile negre de buruieni sălbatice, lemnul căzut care putrezea, lespezile umede aduse acolo din întîmplare, şi, tăcut ca şi ele şi neclintit, se odihnea şi roibul, BALTA LINIŞTII * Domnişoara Alexandrina Ciomîrtan a dus în casa părintească viaţa obişnuită a tîrguşoairelor. A făcut cele patru clase primare, apoi maică-sa a început s-o pregătească pentru viaţa de gospodină. Ş-aşa de la doisprezece pînă la optsprezece ani, a vieţuit într-o gospodărie sărăcăcioasă, învăţînd cît de greu se trăieşte pe lume, dezgustată de certurile din juru-i, de o viaţă de vizunie, plecată zile, săptă-mîni şi kini întregi asupra unei horbote sau asupra gherghefului, sau petrdcînd cu ochi uimiţi, cu inima încălzită, foile unui roman în caire se vorbea despre bogăţii nesifîrşite şi despre iubiri veşnice. Casa lor era ca multe altele, ca toate din jur : două odăi şi o să-liţă. Vara se putea înjgheba o bucătăirioară în dosul caselor, în ogradă; iarna, în odaia în care dormeau, pregăteau şi mîncarea. In odaia aceea stăteau grămădiţi cum puteau; iar peste săliţă, în salonaş, în care rar pătrundeau, ca într-un altar, de ani se strîn-gea panglică cu ipanglică, horbotă cu horbotă şi perină cu perină, zestrea Alexandrinei. Salonaşul acela era la fel cu toate odăiţile curate, pentru musafiri, ale întregii mahalale. O masă rotundă, lustruită, la mijloc, c-o hoirbotă colorată aruncata deasupra. 0 scoică pentru scrumul ţigărilor, un tpaneraş cu grijă înjigheibati şi -lipit din dorobanţi, coperte de foiţă de ţigară, încet, în ani îndelungaţi adunate, stăteau pe masă, la locul de cinste. Pe păretele din fund, deasupra crivatului, un covoraş pe care rînjea un tigru. De partea cealaltă, între ferestre, oglinda, deasupra unei măsuţe. Cîteva-tablouri, o italiancă, o turcoaică, o vînătoare de urşi albi, între baletiste şi fluturi de hîrtie colorată, înfrumuseţau albul nepătat al celorlalţi păreţi; în .sfîrşit, între uşă şi sobă, potrivite frumos în cadre de scoici, portretele familiei şi rudeniilor. Fotografia din mijloc, cea mai mare, arăta pe domnul Gheorghe Giomîrtan, cu mustaţa foarte răsucită şi cu păreehea de mănuşi pe care atunci la nuntă, o singură dată în viaţă, a purtat-o, şi pe cucoana Polixenia cu singura-i rochie albă, frumoasă şi gătită cum n-a mai fost niciodată de atunci în zile multe şi grele. In căsuţa aceasta, pe strada îngustă şi cotită, între aceleaşi obrazuri, între aceleaşi priviri, în faţa aceleiaşi privelişti, şi-a petrecut anii domnişoara Alexandrina. Tatăl său se ducea la slujbă de două ori şi se întorcea de două ori acasă. întunecat pleca, întunecat se întorcea. Parale totdeauna erau puţine ; cucoana Polixenia cu greu chivernisea de-o pălărie ori de-o rochie pentru fata care creştea ca din apă şi se prefăcea într-o adevărată domnişoară asupra căreia începeau a se opri mai îndelung privirile bărbaţilor. Din cînd în cînd, «la epoca luării lefii, 'domnul Gheorghe Ciomîrtan se întorcea mai întunecat ca de obicei, cam ameţit. Cucoana Polixenia începea să-l batjocorească dînd din miîni şi privindu-1 cu ură ; iar el 458 mormăia mîniat, tot mai tare Îndîrjit cu cît mînia ti creştea. Cînd îl simţea că-i igata să ridice 'braţul, cucoana Polixenia îşi lua de samă îşi contenea dintrodată. Aceasta, într-o lună, era singura zi aleasă.. In celelalte zile tatăl rostea puţine şi obişnuite , vorbe,, iar cucoana Polixenia gemea încet, căci avea o- su-, ferinţă ascunsă pe care nu ştia cîndi o căpătase şi de care — după cum însăşi dumneaei încredinţa ■— nici un doctor nu era în stare s-o tămăduiască. Petreceri puţine avea domnişoara Alexandrina. O vreme, cît fusese oopiliţă, se dusese regulat, duminica, la biserică. Acolo privea în juru-i la lumea amestecată, schimba din cînd în cînd cîte-un zîmbet cu fete de sama ei, abia asculta glasul preotului şi cîn-tările pe nas ale dascălilor, se îngrămădea la anaforă şi, ieşind buluc cu fetele, mergea îocet între ele pe uliţă, printre case scunde, vorbind şi dînd din mini. Duminica se cădea să se îmbrace curat, se cădea să. rîdă, să vorbească. Duminica era ziua uitării. Şi părinţii ei, îmbrăcaţi cu straiele cele mai nouă, se, aşezau la fereastră, priveau la lume; căscau, imîncau cu evlavie parcă şi, după masă, cînd1 nu aveau musafiri, dormeau patru ceasuri. Cu vremea, după ce împlinise cincisprezece a'ni, duminică dimineaţa, Alexandrina, în loc să se ducă la biserică, mai curînd zăbovea îin pat c-un roman în mînă. Cetea un timp, apoi rămînea cu ochii duşi, cu gîndul la lumi bogate în încîntări. La petreceri rare, în sărbători, se întîlnea cu fetele cu care copilărise şi care acuma, crescute mari, se găteau ca şi dînsa, lucrau ca şi dînsa la gherghef, la fluturi şi 1 a baletiste. N-avea nici o dragoste pentru aceste tovarăşe : simţea că-i privesc cu coada ochiului rochia prefăcută şi pălăria de anul trecut, că-i zîmbesc fără prietînie, că o critică în ascufts. Se simţea âirlgură, neputincioasă şi m.îhnită. Dar alte daţi, cînd se în-tîmpla să fie şi ea amestecată într-o tabără, asculta şi eiai cu plăcere vorbele care se spuneau pe socoteala unei singuratice şi era gata să rîdă şi ea de-o rochie ori de-o pălărie. In clipele acelea ise simţea parcă mai tare, mai mulţămită, şi uita de multe năcazuri mici. Monotonă şi tristă, aşa a trecut viaţa ei. Strada era tăcută; rar se deştepta vuind la trecerea unei birji, care parcă trăgea c-o aţă nevăzută la geamuri, între oale cu flori, capetele femeilor. Vara trecea printre caise un rîu de căldură. Toată lumea dormita, copleşită, într-un pustiu. Toamna veneau pe vînt din lunca de la capătul tîrguşorului frunze veştede ca triste veşti pentru zile lungi, care vor curge una după alta, una după alta, fără schimbări, fără tresăriri. Şi vînturile aspre şi răsunătoare veneau, tremurau plîngeri la geamurile mici; şi-n zăpadă casele păreau mai scunde, mai nenorocite, arătînd pe albul iernii petele negre şi murdare ale ogrăzilor. Şi după lungi nopţi, şi după triste zile, primăvara venea, şi ieşea şi Alexandrina la soare ca dintr-o temniţă în care lîncezise cu suffletu-i tînăr şi cu gîndurile mărunte; ieşea la vînt nou, la viaţă proaspătă, intra ca într-un murmur de biruinţă ; dar intra ca o plantă, intra ca oricare dintre fiinţile care o împresurau, fără să se bucure prea mult şi, mai ales, fără să înţeleagă ce se petrece în juru-i, fără să-i tresară sufletul, fără vis de viaţă nouă, fără nădejdi în vremuri mai bune. Ca o întîmplare ceva mai însemnată, însă fără vreo adîncă tresărire sufletească, veni la vîrsta de optsprezece ani o logodnă. Un popă făcu mormăind 458 o rugăciune şi schimbă două inele. Pentru întăia oară pe faţa palidă, prin ochii negri ai fetei trecu o slabă părere de rău, că va părăsi casa părintească. Mirată se uita apoi, după felicitări şi sărutări, la omull care sta zîmbindî lîngă dînsa, un tînăr oarecare, chiar atunci din proaspăt bărbierit şi tuns, care nu ştia ce să-i spuie, şi-şi răsucea întruna mustaţa balaie. Nu cu prea maire mîhnire primi apoi şi vestea stricării acestei dintăi logodine; cu capul plecat suferi mustrările îndelungi ale cucoanei Polixenia şi răcnetele domnului Gheorghe. Amîndoi cercau s-o facă a înţelege, răcnind cît puteau de tare, că ea e vinovată pentru nenorocirea care i-a izbit. Alexandrina însă căuta să priceapă ce fel de nenorocire a fost în adevăr aceasta şi nu găsea : un străin venise, trecuse repede pe lîngă ea, ş-atît. Şi viaţa monotonă iar prinse a curge, şi îşi ducea traiul între ai ei, neclintită, ca un mormoloc în mîlul unei aipe liniştite. Din cînd1 în cînd, acum, izbucnea cucoana Polixenia. — Ai să rămîi fată bătrînă... Ai să împleteşti cozi albe; mai pe urmă nici dracu n-are să vreie să te scoată de-aici... Ş-acum, la mîniile acestea repezi ale maică-sa, Alexandrina înţelegea că începe să fie b povară în casa părintească. Zestre n-avea, asta o răcnea maică-sa întruna ; frumuseţa lumii o ferise Dumnezeu să fie; noroc, cine ştie! norocu-i paserea cea nară cu pene de aur... Gînduri nouă îi chinuiau acuma mintea neobişnuită cu cugetări: gînduri nouă îi înspăi-mîntau mintea ; şi sta şi se gîndea, după răcnetele şi după certurile din casă, şi pricepea un lucru numai, din toate: că irebuie să se ducă din casa în care se născuse şi copilărise; aşa, trebuie, — aşa, este o hotă- -rîfie sub stăpîinirea căreia cu toţii ne încovoiem în tăcere... Şi prea mult nu aşteptă. Se făcu a doua logodnă, cu un «ibăiet bun», slujbaş la drumurile de fier. «Tot ai tu noroc, puica mamei !» zicea cucoana Polixenia. Dar Alexandrina primi această a doua logodnă numai cu teama că se va rupe ca şi cea dintăi, altfel fără (Să i se încălzească sufletul. Şi zile şi isăptămîni trecură curînd; şi Ghiţă Vi-sarion, funcţionar la căile ferate, venea de două ori pe isăptămîmă : cîteodată aducea un pacheţel de bomboane, cîteodată un mănu'nchi de î!ori. Straiele negre, care miroseau a croitorie, îl cam stânjeneau, şi stătea drept pe scaun, ţinînd în stînga mănuşi nouă, pe care nu le punea niciodată. Vorbea liniştit, o privea cu. ochi blajini; cînd rîdea, ducea repede mănuşile la gură, acop^irindu-şi mustăţile mari, pleoştite. Ş-aşa, după ce trecuiră zilele şi săptămînile, urmă o nuntă la care a băut şi a jucat aproape toată mahalaua. Alexandrina se simţea,ameţită de murmurul aşa de mare de veselie, de cîntecele neîntrerupte ale lăutarilor. Necontenit trecea pe dinaintea oglinzii ca să vadă cum îi sade în rochie albă, şi parcă era ameţită cînd se învîrtea în joc : eira ameţită ca de o suflare a altei vieţi care venea din necunoscut, dintr-o lume unde aînt numai fericiri, era ameţită de sufiarea aceasta caire pentru întăia oairă li adia prin suflet, care o trezea din lunga, din greaua înşirare de zile reci şi sarbede. f Şi după aceea, după viaţa ei mică şi neînsemnată de fată, începu căsnicia, încet, lung, greoi, parcă se îndrepta pe un drum ce duce în veşnicie. Bărbatul se ducea la. slujbă şi venea acasă. întăi era blînd şi potolit, zîmbea după masă şi întindea o mînă, o cu- 460 prindea de mijloc ş-o mîngîia ; duipă aceea greutăţile vieţii deodată tresăiriră în casa lor — şi -Alexandrina se simţea acum iar în aerul de greutate, de stînjenire, de imîhnire ceas cu ceas al casei părinteşti. Din cînd în cînd omul amărît mai ispunea cîte-o vorbă aspiră, aducea ca o imputare chestia lipsei de zestre, ş-atunci madam Visarion îşi ieşea din sărite, i se suia slngele la cap şi începe® să ţipe; după aceea se liniştea şi aşezîndu-se întunecată în colţul odăii lor sărace, se gîndea că aşa se petrecea viaţa şi în casa părinţilor. Pe domnu Gheorghe şi pe cucoana Polixenia îi văzu destul de des o vreme, un an de zile ; după aceea o hîirtie grabnic şi scurt scrisă schimbă dintrodată viaţa căsniciei tinere. Domnu Ghiţă Visairion fu permutat la o staţie mică pe linia Iaşi-Vaslui. Alexandrina primi ou destulă mîhnire vestea: era voirba să se despartă de părinţii ei, de tîrguşorul ei, să plece în depărtate locuri; dar foărbatu-său era bucuros, era bucuros că scapă de «ticăloşia aceea», că mai schimbă aerul, şi avea o nădejde ascunsă că, acolo unde se duce, îi va merge mai bine; poate pe acele meleaguri notrocul face drumuri mai dese. Şi astfel, după ce fură căraţi în tren cu săraca lor gospodărie, după ce îndurară cîteva zile de ifrămîn-tare, o viaţă nouă, care semăna însă mult cu cealaltă dintâi, se deschise în faţa Alexandrinei. După treburile zilnice, după ce Visarion se ducea la slujbă la magaizie, — în odăiţa de lîngă şirul de salcîmi al gării, aşezată la fereastră, cu coatele pe prichici şi cu pumnii la tîmiple, Alexandrina îşi petrecea puţina vreme slobodă aşteptînd un tren, ori urmărind cu ochii slaba mişcare a staţiei. Şi venea un tren, se oprea deodată ostenit, ca un cal după fugă, cîteva clipe răsunau glasuri, se zăreau 461- capete mişcătoare de oameni, apoi un sunet milzicai, un fluier, şi trenul pornea ; paircă se ducea să nu mai vie. Trecea clipa 'aceasta, şi în plictiseala vieţii ei Alexamdrina aştepta alta. O întîmjplare însemnată veni: i se născu o fetiţă; la cumătrie sosiră şi părinţii ei, veniră şi alte rudenii, şi la botez îi puseră, cu toţii într-un gîndi, numele bunicăi: Polixenia. Şi după aceea iar, veneau trenuri de departe şi treceau în depărtări, duoînd! oameni ou bucurii, ou dureri, duoînd o întreagă lume zbuciumată, — şi anii trecură, şi Ohiţă Visarion se ducea la slujbă şi venea de la slujbă, se mai supăra, se mai împăca, şi Alexandrina, la fereastra ei, stătea cu gîn-duri şi cu doruri mărunte, pe cînd fetiţa, Polixenia, se juca liniştită lingă dînsa, pe cînd viaţa staţiei se desfăşura aceeaşi şi aceeaşi, pe cînd peisagiul, un deal sterp în faţa gării, era acelaşi şi iar acelaşi, în zile lungi, în săptămîni lungi, în ani lungi. De la o vreme o încerca un obicei al tinereţii: cetea dîte o carte şi rămînea cu gîndul la lumi pe care niciodată nu le cunoscuse. Atunci, înţelegîndi că mai este o viaţă, un fel de paradis al pămîntului, avea cîte-o crudă durere, cîte-o izbucnire cătră singura fiinţă asupra căreia se putea descărca, cătră Ghiţă Visarion. Se tînguia că a închis-o aici, în pustiu, departe de lume... Parcă gemea : «Aşa viaţă meritam ? Aşa soartă ?... Altele trăiesc altfel, şi nici macar nu-s cinstite, dar eu, femeie cinstită, totdeauna cinstită, ce fel de viaţă duc ?...». Şi aici se oprea. Pentru cinstea ei şi Visarion era mulţămit, şi ea, la urma urmei, se mulţămea cu mulţămirea lui; altceva ce putea face? La urma urmei, bine nu ştia ce fel de viaţă e aceea pe oare o doreşte, ce fel de lume alta decît a ei există. 462 Dar într-o zi, cum venea trenul vijelios şi cum ea îşi ridica încet ochii de pe foile cărţii unsuroase, — ■avu o simţire aspiră, avu fiorul unei săgeţi prin inimă. Prin geamul limpede al unui vagon de întăia clasă, zări doi tineri: ea într-o licărire îi văzu aplecaţi unul asupra altuia, într-o îmbrăţişare, într-o sărutare care părea de mult începută, dar pe care Alexandrina numai o clipă o văzu. Şi trenul se opri, trudit de moarte parcă, — şi geamul vagonului se lăsă în jos şi capetele alăturate ale tinerilor se arătară lîngă deschizătură ; două capete zîmbitoare, cu ochi luminoşi, negri, două obrazuri albe caire străluceau de fericire. Şi Alexandrina le privea uimită, cu gura întredeschisă puţin, cu miînile deasupra cărţii, uitată parcă aşa, din clipa cînd zărise, cînd înţelesese ceva, cînd tresărise. O clipă tinerii îşi întoarseră ochii spre ea. Au zărit-o ? Poate au zăirit-o. Apoi şi-au zîmbit. Au intrat, s-au scufundat în întunecimea vagonului şi trenul a fluierat prelung şi a pornit, a pornit departe, cine ştie unde, poate acolo unde se trăieşte altă viaţă. Fiorul acela al săgeţii îi lăsase urme în suflet. Neliniştită, începu să se plimbe prin odiaie. Prin dulcea căldură a îiniserării de august ieşi apoi să se plimbe o vreme în lungul liniei ou fetiţa de mînă. Prin amurg nelămurit se întindeau pînă departe fîneţe, de o parte şi de alta a drumului de fier. Nu adia vîntul, zgomote în marea întindere nu se auzeau şi văzduhul era singuratic, numai pe uşoara roşaţă a asfinţitului îndelungă vreme o prigorie fîlfîi din aripi, stînd în loc, ca ţinută în aerul amurgului de un fir nevăzut, atîrnat de ţinta de diamant a celei dintăi stele răsărită deasupra asfinţitului, — fîlfîia grăbit parcă era o morişcă 463 de pietre scumpe felurit colorate ; apoi se lăsa deodată în jos şi pieri în umbra caire cucerea pămîntul. Cînd -se .întoarse .acasă, Visarion o aştepta: îi era foame şi mormăia memulţămit. In grabă îi dădu să mîniînce, îl privi ou ochii aţintiţi cum înghite ca un lup, duipă .aoeea îşi sărută fetiţa, o culcă şi se aşeză la fereastră. După ce se sătură, Ghiţă Visarion băgă de samă că nevastă-sa nu mîncase nimic. — Da’ tu, Alexandrine, nu mînînci ? — Nu, ou mi-i foame... — Ge-ţi este? parcă nu eşti în toate apele tale... — Nu mi-i tocmai bine... Culcă-te... ţi-am făcut aşternutul... Cum se culcă, Ghiţă adormi. Stînd la fereastră, Alexandrina îi auzea răsuflarea regulată, sta neclintită şi nu-şi întorcea ochii să-l vadă cum doarme, numai într-un tîrziu, în răcea'la nopţii, păru că se deşteaptă şi oftă prelung. Im lumina candelei, se întoarse şi privi spre fetiţă, ’ spre Polixenia, care dormea liniştită în pătuţul ei. O privi .mult .şi-şi aduse aminte de propria ei viaţă din trecut, de toată viaţa ei din copilărie pînă acum. Apoi îşi aduse aminte de icoana de peste zi, din goana trenului, de amurgul misterios, de nemărginirea care se întindea în juru-i, pe care piînă acum n-o bănuia, şi închise ochii ca izbită de o izbucnire de lumină. Rezemată în cot, cu fruntea încreţită ca de o durere, în patul ei, suspină amar şi-şi simţi pleoapele umezite de lacrimi. Şi toată noaptea nu putu închide ochii, toată noaptea, pînă ce se revărsară zorile, prevestind o zi ca oricare alta, din lungul şirag ce se întindea înainte pînă la încheierea vieţii. Un lung şirag se întindea 464 şi în urmă, dar zilele acelea i se păreau Alexandrinei zilele altei lumi. Zorile, cele dintăi zori aveau o lumină deosebită ! Aşa gîndea, aşa simţea fiinţa aceasta tulburată din liniştea ei, — dar poate se înşela; şi poate istoria vieţii ei aici se încheie. 30 ISPITA Eram de cincisprezece ani. Petreceam cu rude şi cunoscuţi la o vie a noastră, la Uricani. Era o vie întinsă care se încovoia pe mai multe vâlcele. Prin desişul viţei şi prin ciorchinele grele de mărgăritare se deschideau cărări neîntrerupte. In toate părţile se înălţau nuci uriaşi şi meri rotaţi, prin care, în soairele auriu de septemvrie, se alungau toată ziua granguri şi mierle îngînîndu-se. Eram un copil, nu pricepeam nimica pe atuncea. Culegătorii începuseră a lucra, sara se aprindeau focuri în jurul cramei, eîntau lăutari, se frigeau pui în ţigle şi, într-un rînd, o rudă depărtată a noastră, cucoana Ilina, care avea un bărbat lung, slab şi bolnăvicios, rămas în Iaşi, se apropie de mine şi-mi zise încet: — Mitrule, mă doare puţin capul... Eşti mata aşa de bun să mă întovărăşeşti?... M-aş plimba oleacă... — Cum nu, cucoană Ilină ?... De departe se aud frumos lăutarii, şi noaptea-i foarte senină... Cîteodată îi ziceam «verişoară», cîteodată, îi ziceam «cucoană Ilină». îmi era o leacă de mătuşă, dar s-ar fi supărat dacă aş fi îmbătrînit-o cu cuvîntul acesta. m 2îcaa c-o doare capul, dar mă privea zîmbind. In lucirile focurilor, parcă îi jucau ochii. Glasul ei avea înmlădieri moi ca şi trupu-i subţirel; vorbea moale, parcă mîngîia totdeauna. Acuma se apropie de mine cercetîndu-mă : mă stînjenea căutătura ei dreaptă. Vorbi moale: — In ia-stară, nu prea am gust de petrecere... Şi pornirăm alături, încet, coborînd vălcica. Trecurăm prin umbra de cărbune a unui nuc şi cucoana Ilina, domol, îşi trecu braţul ei printr-al meu, apoi simţii o strîngere uşoară. — Drept să-ţi spun, Mitrule, mie mi-i cam frică... Eu am început să rîd : — De ce isă-ţi fie frică ? N-ai nici o grijă... Cîntecul lăutarilor adia pe vale: două viori şi o cobză. Venea lin prin frunzişuri, ca din depărtare. Cerul era spuzit de stele, copacii stăteau neclintiţi şi merele pîrguite miroseau dulce. — Femeile-s cam fricoase, răspunse cu un rîs uşor cucoana Ilina. Nu-i vorbă că şi barbatu-meu se teme şi de umbra lui. El n-ar veni pe taici, să-l tai... Eu răspunsei c-o înfiorare de mîndrie, căci eram tînăr şi nevinovat: — Ba eu de nimica nu m-aş teme. Nu pot înţelege cum poate să-i fie cuiva frică... Cucoana Ilina se alătură de mine şi mi se păru că-şi ridică ochii cu admiraţie spre fruntea şi pletele mele. O vreme tăcurăm. Apoi cucoana Ilina mă întrebă : — Azi ai fost la vînat ? — Am fos't; am găsit pe deal nişte prepeliţi... — Eu nu înţeleg cum nu ţi-i milă... Dintre toţi cîţi sînt aicea, numai tu eşti vînător... Eu cred că 30* 467 trebuie sa fie ia mijloc ceva... Nu cumva ai vreo dragoste prin sat, pe devale ?... Te cunosc după ochi... Eu îmi simţii tot sîngele năvălind în obraji: — Nu-i adevărat! Şi mi se înfierbîntară şi ochii. Cucoana Ilina prinse a rîde: — De ce te superi ? Eu glumesc... Aşa-i că te-ai supărat ? Spune drept, uită-te la mine... — Nu m-am supărat... Şi parcă-mi era ruşine să mă uit la cucoana Ilina. Ea rîdea încet şi-mi strîngea braţul. In urmă, la cramă, lăutarii conteniseră ; şi deodată se ridică un glas prin noapte. Eira glasul mamei: — Mitrule! Mitrule! unde eşti ? Ilină ! Veniţi la masă !... Tovarăşa mea se opri scurt. Ne întoarserăm în loc, şi pornirăm iute înapoi. Subt umbra nucului, cucoana Ilinta mă apucă de braţ şi mă opri la pas. Şi din strîngerea aceea înţelesei parcă, întăia oară în viaţă, că trebuie să mă prefac, şi veneam acu încet, intrarăm în lumina focurilor şi ne apropiarăm de masă. — M-am plimba! puţin, dragă Eugenie... Vechea mea migrenă... zise cucoana Ilina cătră mama. Mama dădu din cap în semn de înţelegere, apoi ochii ei mari, negri, căzură parcă greu asupra mea. Cunoşteam privirea aceasta: mama era nemulţă- mită. — Aţi fost departe ? zise ea cătră mine. Cucoana Ilina răspunse zîmbind : — Nu. Ne plimbăm ici, p^ alee... Şi eu simţii în sufletul meu o revoltă împotriva supărării mamei şi a întrebării ei. Ce ? eram copil ? Nu mai eram copil, ca să-mi cer voie de la dînsa 468 pentru orice lucru de nimic. Ce ? trebuia s-o înştiinţez că mă duc să mă plimb puţin cu cucoana Ilina ? Doar acu sînt om în toată firea. Mîni-poimîni sfîr-şesc liceul! Simţeam în mine o pornire de mîndrie; mă simţeam şi ruşinat, şi strecurai o privire spre tovarăşa mea. Dar ea nu se uita la mine. Ea vorbea veselă, eu gLasu-i mîngîios şi se mişca gingaş ca să-şi facă loc la masă. După ce mîncările se petrecură şi lăutarii îşi sfîr-şiră cîntecele, îşi făcu !oc, lîngă jairul care clipea rubiniu prin întuneric, moş Liţă, vierul. Era un om mărunt, cu nasul înfocat, bătrîn tare, cu părul alb şi cu mustaţa căruntă. Apucase vechi vremuri şi ştia multe istorii din trecut. Tot printre boieri îşi făcuse viacul şi din sălăşluirea aceasta îndelungată se alesese el şi cu ştiinţa unui cîntec străin : Marsi-lieza. Diar era o marsilieză a lui deosebită, pe care o eînta pe nas, ca un fel de doină trăgănată : Lo zofâ di la patrelu Iudi gludi tanivelu... După ce o mormăia cu ochii la foc, se întorcea cătră oe-i ce-1 ascultau : — Cîntecul ista îl cîntă franţujii cînd se întartă... Acu în noaptea .aceea porni iar moş Liţă a istorisi ceva de pe vremea lui Mihalache Sturza... — Şi pe vremea ceea eram eu vier... începu moşul; da’ atuncea se chiamă că eram tînăr... Şi se-n-tîmplă un mare năcaz la Eş. Trăia lacolo un boier bogat, unu Cuciuc. Ş-avea doi feciori. Da’ boieru se chiamă că era bătrîn tare... Era şi văduvoi. Şi se însoară la bătrîneţă c-o duducă tînără şi frumoasă s-o sorbi într-un pahar de apă... Acu, după ce se-nsoară 469 el, trece un an, şi nu ştiu cum s-a făcut că cucoana lui cea tînără se dă în dragoste cu feciorul cel mai mare... Aista, se chiamă, e pacat greu... Nu le-ajută Dumnezeu. Simte bătrînul şi începe a pîndi... Da’ şi cucoana l-a simţit pe bătrîn, şi nu trec două zile la mijloc de cînd se pîndeau ei aşa, şi iaca moare boierul.. A murit aşa, în scurt... II plîng feciorii, îl plînge cucoana cea tînără şi pe urmă îl îngroapă. A fost la prohodul acela lume de pe lume. Ciocoi mare, cei socotiţi? — Da’ un ţigan, unu Toader, vezeteu, simţise că feciorul cel mare trăieşte cu maştihă-sa şi intră el ,1a bănat că boieru a murit otrăvit. Intr-o bună zi intră în odaia lor şi spune aşa : Eu ştiu, zice, că boieru nostru a murit de otravă... Ş-odată sar ei asupra lui cu vorbe, şi-i dau o pungă de parale şi-i zic să tacă dacă ţine la viaţa lui... Tace ţiganu... Da’ se chiamă că simte de la o vreme şi mezinul că nu-i lucru curat între frate-său şi cucoană. Şi cade la bănat. Iar asemenea femeie ca aceea nu ştiu dac-a mai fost pe lume. A simţit ea îndoiala bătrînului, a simţit-o acu şi pe-a feciorului mezin... Şi ce să facă ? Se fereşte să n-o vadă cu cel mare, — şi începe a-1 ademeni şi pe istalalt... începe a rîde şi a şugui cu el, pînă ce-1 scoate din minţi... Şi iaca, vine şi la el ţiganu şi zice-aşa : Cucoane, eu ştiu că te ţii cu duduca... — Şi se sfătuiesc boierii şi-i dau parale... Pe urmă trece o bucată de vreme şi ţiganu iar se înfăţişează... Atuncea iar se gîndeşte ce se gîndeşte cucoana şi pune la cale pe băieţi. Era straşnică muiere, ce socoţi dumneata ? Şi-ntr-un rînd zice mezinul : Măi Toadere, pune caii, că mergem la vie... Era noapte. Pune ţiganul caii, pornesc la vie. Şi după ce ies din tîrg şi merg o bucată de loc, se uită fraţii unul la altul, scot pistoalele şi tranc ! tranc ! puşcă pe 470 VeZeteu... II zvîrl de pe capră şi-l lasă pe cîmp, iar ei se întorc acasă. Iar despre plecarea lor nimeni n-a ştiut. Noaptea au pornit, noaptea s-au întors acasă. Da’ ţiganu nu murise. Aude un cioban vaiete într-un tîrziu, spre ziuă, cum ieşise cu oile în por-neală, încep a bate cînii, şi dă de om... îşi da sufletul. Şi spune ciobanului : Iaca, m-au puşcat cu pistoalele boierii, feciorii lui Cuciuc, că iaca ei tirăiesc cu maştiha lor, şi iaca, cucoana a înveninat pe bătrîn... Ş-odată cum se află în tîrg la isprăvnicie, pornesc dorobanţii şi ridică pe sus şi pe fraţi şi pe cucoană. Şi-i munceşte la stăpînire pînă ce spun ei cum a fost de Ia început pîn’ la sfîrşit. Se face, se chiamă, judecată, şi dau judecătorii osînda morţii... Iar cucoana cea tînără avea rude, aveau şi băieţii se chiamă rude... E mare ruşine să suie nişte boieri la spînzurătoare... Şi-ncep a intra boierii la vodă şi cucoanele la domniţa, şi prind a suspina şi a se ruga... Era mare năcaz atuncea: ştia tot tîrgu Eşu-lui... Da’ vodă Mihalache Sturza se uita crunt şi dădea din cap : Nu se poate, zice, pentru aşa faptă nu este altă răsplată decît ştreangul!... Iar domniţa, ca femeie ce era, mai milostivă, a venit în genunchi la vodă şi l-a rugat să ierte. Da’ el dă din cap, se uită la dînsa pe sub sprîncene, şi zice aşa : Nu putem 1 Şi se-ncuie acolo, în odaia lui. Iar domniţa plîngea pe la uşi... Ş-aşa trei zi'le a stătut închis vodă şi n-a vrut s-asculte. Domniţa acu se ruga numai de feciori, că zicea că ei nu-s vinovaţi... Femeia, zice, a fost căpitenia răutăţilor... Şi-n ziua a treia pe sub sară, se ştrînge lume unde se ridicase furcile... Vine Gavril Buzatu, vine popa, vin soldaţii, — şi iaca le ţreee ştreangu şi-i ridică-n sus... Ş-atuncea — că vodă ştia ceasu — a pornit de la domnie solul cu hîrtie de iertare... Da’ cînd a ajuns, în fuga calului, pe flăcăii lui Cuciuc îi legăna vîntul... Iar pe Cuciuceasă au dus-o Ja Dorohoi, că de-acolo era... Tot drumul au purtat-o într-un car cu spini. Ş-acolo, în tîrg, au îngropat-o pîn’ la ţîţe în pămînt, şi trei zile au ţinut-o aşa, — şi care trecea, era porunca de la istăpînire s-o stupească, pentru nelegiuirea ei... Ş-aşa, după trei zile, au spînzurat-o... Şi trei izile a gemut ea cu jale, se ruga de o picătură de apă şi de o fărîmătură de pîne şi striga să n-o omoare... aşa, în tinereţă... Frumoasă muiere! sfîrşi încet moş Liţă, şi dădea din cap, minunîndu-se, — parcă vedea înaintea lui, în fumegarea focului, pe Cuciuceasa. După povestirea moşneagului, oaspeţii începură a vorbi. Gei mai bătrîni îşi aduceau aminte de unele împrejurări pe care moş Liţă le uitase, şi prinseră a spune una, a adăogi alta, şi a sorbi paharele de vin chilimbariu. Iar vierul sta la foc şi fuma tacticos şi, după cum ştia că le place boierilor, mormăia cînte-cul p'e care-1 cîntă franţuzul cînd se-ntartă, şi scuipa din vreme în vreme la o parte, în spuză... — Ce zici, Mitrule ? vorbi deodată lîngă mine cucoana Ilina. Şi pe nesimţite pornirăm la vale, spre întunericul nucilor şi spre mirodeniile merelor coapte. Eu nu cutezam să mă uit îndărăt. Nu ştiam dacă mă vede mama ori nu. Apoi mă simţii îndîrjit, c-o pornire de bărbăţie care răsărea deodată din adîncul fiinţii mele. Neliniştit totuşi, păşeam încet, după mersul tovarăşei mele. Mi se părea că trebuie numaide-cît să vorbesc şi căutam în mine ceva de spus. Şi 472 r deodată mă simţii tulburat, pe cînd cucoana Ilina mă strîngea uşor de braţ. Glasul ei dulce mă făcu să tresar : — Ce zici dumneata despre cucoana cea tînără de care a vorbit moş Liţă ? — Şi-a meritat pedeapsa, zisei deodată încrumtînd din sprîncene. — Aşa ? şi-a meritat pedeapsa ? răspunse zîmbind tovarăşa mea. Povestea-i poveste. Ce era să facă ea dacă-i era drag băietul ce!l mai maire? Ce putea să facă ? A fost o fiinţă nenorocită, aşa zic eu. A luat-o un bătrîn. Ce era pentru ea bătrînul ? Ea simţea nevoie de iubire, de un suflet tînăr... Asta a fost gre-şala ei... Pe urmă celelalte au venit după asta... Dacă începuse nu se mai putea opri... A fost o nenorocire mare... — Cum o nenorocire ? zisei eu întorcîndu-mă spre ea. Cucoana Ilina rîdea : — Nu te aprinde, nu te aprinde I... Zic şi eu, aşa, o nenorocire... Dar poate n-am dreptate... Dacă dumneata ai şti ce însemnează lucrurile acestea, ai fi altfel, ai ierta multe... — Ştiu, înţeleg, ce ? crezi că eu nu înţeleg ? zisei repede, rumenindu-mă. — Aşa ? vra să zică ştii ? Bine, — eu atîta voiam să aflu... E pacat să nu ştie cineva... Dumneata eşti om mare acuma... Ca mîni-poimîni te faci un filosof.-.. Ce n-ai să ştii? Am auzit că ceteşti pe Kant şi pe Schopenhauer; şi dumneata mi-ai spus... Ai să-i ştii din scoarţă în scoarţă... Ai să ştii şi pe alţii, toţi filosofi urîţi şi spîni... Dar dacă nu ştii ce-i aceea un botgros, ori privighetoare, ori o noapte cu lună, n-ai făcut nimic!... 473 Şi deodată se oprî. în deal, la cramă, era tăcere deplină. Via dormea într-o linişte desăvîrşită. înaintea noastră, la cîţiva paşi, un licurici scînteia ca o luminiţă verzid prin iarbă. Cucoana Ilina, lîngă mine, tăcea, — şi eu simţeam cum mi se strecoară ceva h lungul trupului, parcă din pămînt, din livadă şi din via adormită purcedea o înfiorare caldă, care mă străbătea din tălpile picioarelor pînă la ochi. Deodată avui o vedenie de fericire. Aş fi vrut să fac o ttiişcare, să spun o vorbă, şi eram. ameţit de ruşine. Eram tînăr, numai de cincisprezece ani, şi eram foarte nevinovat. MOŞNEAGUL •am uitat, îmi scrie un prietin, despre făgădu-iala pe care ţi-am făcut-o în sara aceea melancolică şi liniştită, cînd ne plimbam pe un drum de ţairă şi.ine aduceam aminte de întîmplări vechi şi mai ales de rudeniile noastre din satele în care am copilărit. Cînd m-am întors la noi în sat, acasă, m-am dus să văd pe moşneagul nostru. Acum îmi era tare dor de el. Şi cînd am intrat în odaia curată, mirosind frumos a flori, bătrînul a rămas privind cu ochi mari la mine, aproape să nu mă mai cunoască: plecasem de mult din ţară şi acuma mă întorceam cu mustaţă, tînăr fercheş de modă nouă. Eu mă uitam zîmbind la dînsul, cu zîmbetul copilăriei de altădată, şi moşul mă cunoscu pe dată. I se lumină şi lui obrazul şi se bătu cu palma peste frunte. — Măăă î... bată-te să te bată ! nici că te mai cunoşteam, nepoate! Ii sărutai mîna, iar el îşi puse buzele şi mustăţile pe fruntea mea. Mă măsură după aceea înduioşat din 475 creştet în tălpi, mă apucă de umeri şi mă aşeză lîngă el. Prinse a mă întreba multe şi mărunte. Eu îi vorbeam şi el îşi mîngîia mustăţile, pe gînduri. Intr-un tîrziu, pe cînd îi vorbeam de oraşele nemţeşti, mă opri: — Stăi! Lipsea? Am fost şi. eu pe-acolo, pe vremuri, cu oştile împăratului... Mare război s-a mai dat pe acele locuri ! Este acolo un pod peste o .apă, unde mulţi nemţi au pierit, şi mulţi de-ai noştri, sărăcii! Mai este podul ăla ? Şi rămase gîndindu-se şi zîmbind, cu ochii în gol. Apoi iair începu a mă-ntre!ba, clipind de data asta dintr-un ochi, despre muierile de prin partea locului, care dau din cap mlădiindu-se şi grăiesc subţire parcă ar avea nişte pisici în pîntece. Şi amintirile, deşteptate, prindeau să-l înfierbînte şi să-i întinerească privirile. Eu cătam la el cu dragoste. Moşneagul nostru — Ilie Aldea a lui Ion — era om vechi. Trecuse prin crîncenele războaie de la începutul veacului trecut, prin viforul revoluţiei lui Iancu, îşi aducea aminte şi de crunta răscoală a lui Horia, dar se ţinea bine încă. Mustăţile albe, pe care şi le răsfira cu degetele, păreau adevărate caiere; părul, de şi zăpadă, îi bătea în viţe dese şi aspre grumazul tare, — şi avea nişte ochi luminoşi care priveau cu linişte pe sub sprînce-nele stufoase, şi un glas gros şi aşezat care se înăsprea în mormăiri cîteodată şi părea că vine dintr-un adînc depărtat. Păşea îndesat cu cizmele-i grele, le-gănîndu-şi puţin trupul mare la dreapta şi la stînga, şi băţul lustruit, cu un şarpe lucios săpat în el şi rotit de jos în sus, îl purta mai mult de fudulie. De altminteri moşul se lăuda încă cu voinicia-i care 476 odată dobora şapte oameni şi ţinea ş-acuma, la petrecere, cu băutorii cei mai vrednici. In tinereţă se războise, între cătanele nemţeşti, cu oştile împăratului Napoleon. Din acea vreme povestea. el multe, cînd avea chef, despre drumuri lungi prin ţări străine, despre bătălii sîngeroase, cetăţi negrei cu uliţi încurcate, despre femei albe şi despre petreceri mari. Intrase în munţi după aceea cu tur-melle, şi cînd coborîse, suna buciumul primejdiei şi răscoalei în ţară. Se bătuse în revoluţia de ,1a 48, căzuse; apoi iar intrase în singurătăţile codirilor, cîn-tînd cu tineretul : Munte, munte, piatră seacă, Lasă voinicel să treacă, Să treacă la haiducie, Să scape de cătănie. Iar acuma, în lumina care intra împuţinată pir in perdele^ lăsate, în odaia bătrînească, îmi vorbea despre isprăvile mele de copil, despre bătăile cu puii de ungur, despire călătoriile dlomoale de la baltă acasă pe grumajii moi ai bivoliţelor, şi se uita la mine şi parcă nu-i venea să creadă că mă vede bărbat încheiat. — Ce ? tu eşti om întreg acuma, şi ai venit la noi de la şcoli înalte cu multă carte. Să mergem la tîrg, să-mi vadă lumea nepotul. — Aici se opri puţin. — Hei! pacat că nu mai trăieşte baba! Ce-ar mai plînge ea acu şi s-ar bucura ! ce s-ar mai minuna şi ar sta cu mîna la gură ! Ei, vezi, mă ? De asta-mi pare rău. Eu am trăit bine cu baba !... Şi dădu supărat din cap, cu ochii întunecaţi de umbra unei supărări învechite. Apoi, într-un tîrziu îşi căută pălăria cea nouă şi cojocul cel cu flori; şi, pe cînd se gătea, porunci slu- 477 giior sa Inhaine caii la căruţa cea bună. După aceea trimese după tata şi după unchiul. Acu se învîrtea prin casă, — şi descoperi într-un colţ fluierul lustruit din care cînta el la ciobănie, în alt colţ un chimir din tinereţă, — şi mormăia încet, foarte înduioşat. Iar în căruţă mă aşeză lîngă el, — şi pornirăm, petrecuţi de privirile celor ce ne întîlneau în ziua aceea de duminică. Cei mai mulţi dădeau bineţe, iar moşul se pleca la spatele mele şi striga zîmbind : — Am şi eu o bucată de nepot, mă ! Şi ce mai învăţătură pe el ! Ştie toate glasurile, — şi cele nemţeşti ! Şi bătrînu'l paircă întinerise cu zece ani. îi scînte-iau privirile în aerul luminos al verii şi îmbrăţişa cu ele, ca pe nişte pămînturi ale lui, întinsele lanuri pe care aurea grîul, şi depărtatele păduri albastre şi întunecoase care se revărsau în zări de pe coastele munţilor. Şi caii mergeau repede, încordaţi; o boare uşoară ne mîngîia obrajii, — şi moşul, în răstimpuri, cercat de o amintire, mă întreba despre unele lucruri ale copilăriei, ori despre faptele tinereţii mele, acolo, prin cei străini. Apoi tăcea, furat de trecut, cu ochii aţintiţi în limpezimea zilei. In Braşov, dădurăm în furnicarea tîrgului. Boitele, şatrele îşi soreau mărfurile pestriţe. Negustori singuratici, cu toată averea în spinare, răzbăteau ţipînd pir in mulţimea care căsca gura la comediile unde paiaţele chemau lumea dînd din mîni şi din picioare, în bubuiturile tobelor şi sunetele disperate ale trîm-biţilor. Oameni în fel de fel de porturi vorbeau limsbi felurite, se încrucişau, se loveau, se certau, zîmbeau, ori se priveau chiorîş. Erau saşi înalţi şi deşiraţi, păşind rar şi apăsat în cizmele lor dintr-o vacă, ho- 478 dorogind şi amestecînd cuvintele, cu buza de jos atîr-ntnd sub greutatea pipei; erau săcui balani, cu limba răstită, cu capetele dîrze, cu pantalonii strînşi pe vînă, erau mocani de-ai noştri, voinici şi rumeni, trecînd liniştiţi cu glugile ia şold, ca la dînşii acasă, printre certurile tuturor. Femeile de toate naţiile înfloreau, cu hainele şi cu feţele, învălmăşeala. Şi printre toţi făceau pete o samă de ovrei în caftane, hî-rîind, cu degetele răşchirate. Iar poliţaii, gravi, ca nişte oameni care nu se gîndesc la nimic, se plimbau ţanţoşi încolo şi încoace, pirin fierberea mulţimii, cu mîna stîngă ipe straja tesacului. Din vreme în vreme se opreau, pătrundeau în îmbulzeli şi sfezi, ridicau mîna dreaptă cu arătătorul în sus şi rosteau cîteva vorbe îndesate. Prin mulţime, prin strigăte, trecurăm, şi tiraserăm !a un han. Apoi ieşirăm : moşul voia să-şi arate nepotul şi străinilor şi cunoscuţilor pe care întîmplarea i-ar fi scos în calea noastră. Şi ne întîlnirăm cu mulţi. Bătrînul le vorbea în taină ca despre un lucru rar. Pe rude le trăgea după el : — Hai, frate! Om cinsti cîte ceva ! Şi ne trezirăm spre sară, la un birt dintre cele mai bune. Acesta era gustul bunicului. — Ce crezi, mă ! Lucru fain ! Aşa-mi place mie. Să viei mîncare şi băutură ! Birtaşul şi chelnerii se uitau cam ciudat la straiele albe ale bătrînilor, dar redingota şi ţilindrul meu îi ţinură în respect... — Mă domnule! da’ s-aduci vin bun şi mult! Vin bun, mă ! Auzi ? — Mă, ştii tu cine-i ăsta ? Ne-potu-meu, — să-mi trăiască I Ştie carte al dracului! Doboară din pilde pe un popă săsesc ! Una, două, — ţi l-a dat gata ! Şi pe limba lui, mă ! 479 Bătrînii ceilalţi prinseră a irîde cu hohot. Iar chelnerul se aplecă spre mine fără să zîm-bcască şi întrebă : — Ce poftiţi, mă rog ? — Ce poate să poftească nepotu-meu ? strigă bătrînul. Vin bun şi mîncare. Asta ! Cînd începurăm a îmbuca, sara venise. In foişor era răcoare şi miros de flori. Larma tîrgului se potolise, iar vinul gălbiu sticlea în razele luminării ce pîlpîia în sfeşnic, în mijlocul mesei. — E întuneric, mă ! zise bătrînul lăsîndu-se pe speteaza scaunului. Ian auzi, domnule chelner! — Poftiţi ! strigă ovreiul, răsărind din umbră. — Să vie cîte o lumînare pentru fiecare, porunci bătrînul. Opt sîntem : opt lumînări. Trebuie să facem luminăţie nepotului. E zi mare astăzi ! După ce în faţa fiecăruia prinse a fîlfîi oîte o limbă de foc, bătrînul se sculă şi închină : — Dumnezeu să te alduiască, nepoate! Să te trăiască la mulţi ani în pace şi bucurie ! De carte nu mai ai nevoie; eşti dobă. Ştii tu bine ce-ţi mai trebuie ! Şi făcu din ochi, şiret, cătră ceilalţi. Printre bă-trîni trecu o undă de haz. După moş, toţi se ridicară şi închinară. Iar bătrînul se întoarse din nou spre chelner. — Mă domnule! noi avem chef! Să vie cîte o sticlă de flecare lumînare! Şi moşnegii înfierbîntaţi începură a vorbi, peste masă, cu mine. întrebau cîte ceva. Unii mai poznaşi îmi zvîrleau cîte o glumă şi, rîzînd în hohote mari, se răsturnau pe spetezele scaunelor şi se plecau unii spre alţiij şoptindu-şi la ureche şi privindu-mă cu 480 coada ochiului. Apoi întindeau mînile spre clondire şi-şi turnau vinul în pahare. Iair într-un tîrziu, pe cînd în jurul mesei se desfăşura veselia? gălăgioasă a celorlalţi bătrîni, moşul, înduioşat puţin, începu, cu paharul în mînă, să-mi spuie una dintre «ale vechi». — Ai fost, vorbi el întorcîndu-se spre mine, ai fost şi tu pe acolo, prin ţara aceea a Bursucului... Hei, nepoate, acolo mi s-a întîmplat mie mare lucru ! Ştii unde ? Nu ştii ! Apoi vezi, acolo la Lipsea aia, unde ai învăţat tu glasurile ale multe !... Acolo se duc mulţi de-ai noştri pentru măirfuri. Dar eu am fost în mondir şi cu sabie, sub steagurile împăratului Franţ! Şi graiul celorlalţi scăzu, conteni. Iar povestirea bătrînului se lămuri în liniştea care se întinse. Şi o umbră mare a vremurilor acelora viforoase, umbra lui Napoleon tresări deodată înainte-mi, peste zbuciumul şi spaima popoarelor. Oşti mari se tălă-zuiau, pe care disciplina şi jurămînturabia le mai ţineau înaintea vijeliei. Şi pe acel Napoleon l-a văzut bătrînul în acele vremuri. — Iaca, zicea moşul, era aşa un om mărunt, grămădit parcă asupra pîntecelui... Şi n-avea nici mustăţi, nici barbă, era aşa, ca-n palmă. Am stat faţă cu el, — da’ el era ca un pui de om pe lîngă mine... Noi am rămas toţi grăniţerii cu pajura împărătească, iar ceilalţi se duseseră la vale spulberaţi... Şi ne împresură oastea lui Napoleon, şi ne batem noi, şi ne batem, şi cade unul, cade altul, — ş-odată ne repezim ca nişte mistreţi, cu mînie, şi rupem noi oastea lui... Pe urmă toţi au căzut şi singur am rămas cu steagul, — şi cînd au năvălit toţi peste mine, atuncea n-am avut ce face... M-au prins şi m-au dus la 31 — M. Sadoveanu — Opere, voi. III 481 împăratul lor, cu steag cu tot... Şi încep să mă întrebe tălmaci. Da’ eu zic : — Ce, mă ? eu nu ştiu limba voastră ! Vorbiţi romîneşte ! — Şi se găseşte unul şi spune împăratului : — Asta-i valah, măria ta ! Romîn din munţii Ardealului !... Şi atunci aşa a dat din cap Napoleon, — şi a zis : Hm ! — Pe urmă m-a întrebat dacă sînt mulţi ca mine prin munţii noştri. — Toţi, zic, îs ca mine, — şi noi toţi, zic, sîntem cu credinţă cătră împăratul... Atuncea împăratul cela mic. m-a bătut pe umăr ş-a spus ceva, a zis : Bun ! şi mi-a dat drumul să mă duc... Iar eu mă socoteam : Ce pui de om, şi răstoarnă împărăţiile !... E mic el, — da’ trebuie să fie voinic... Da* de temut nu mă temeam de el... Moşneagul tăcu şi zîmbi, iar paharele pline sticleau în bătaia luminărilor. Mă uitam la el: parcă se zugrăvea mai mare, cu faţa gînditoare, pe fundul de verdeaţă al foişorului. Se-ntoarse spre mine : — Apoi am auzit că şi el a murit şi i s-au spulberat şi împărăţiile... r Clătină din cap şi rămase o vreme tăcut. — Şi-mi paire rău de-un lucru, zise el deodată, că am rămas singur să mă bucur... îmi pare rău că nu-i şi baba mea să plîngă de bucurie... Tot e bine cînd ai un nepot ca acesta !... Mă apucă de după cap şi-şi puse mustăţile aspre pe obrazul meu. — Ce vrei, mă domnule ? zise apoi cătră chelner. Chelnerul ieşi. Bătrînul începu să rîdă : — Se teme al dracului de noi I Iar eu, cam ameţit şi înduioşat puţin, căzusem pe gînduri şi-rni aduceam aminte de copilăria mea din care bunicul răsărea tot aşa de voinic şi tot aşa de 482 bătrîn ca acuma, — mă gîndeam şi la vremuri mai vechi pe care nu le apucasem, şi la Napoleon împă* râtul; şi simţirea veche a copilăriei mi se întoarse parcă şi-mi încălzi sufletul: atunci, în copilărie, aveam credinţa că moşneagul nostru niciodată nu s-a născut... şi nu va muri niciodată... Eram cu mustaţă şi simţeam iar în mine vechea admiraţie şi vechea sfială... COPILUL NIMĂNUI Cum am ajuns în sat, mi-am găsit gazdă la nişte moşnegi foarte cumsecade. Băbuşca era mărunţică, numai un pumn de femeie, dar iute ca spirtul. Moşneagul lucra la roatele lui, în şură, cu părul alb şi cu ochii albaştri. Numai nasul îi era cam irumăn. A doua zi am şi pornit, cu puşca, în prundurile Moldovei, iar mătuşa Maria îmi zise : — După ce treci dumneata balta, ai să dai în lunci. Acolo, între lunci, este o colibă de nuiele, a vacarului, unu lorgu Badea... din satu de peste baltă... Acolo te poţi hodini, mai stai de vorbă cu omu... Ii cam într-o ureche el, ş-are să-ţi spuie vrute şi nevrute... da’ tot ai cel puţin cu cine vorbi... Moldova cuirgea împrăştiată în albia-i largă. Satul rămăsese departe, în urmă, şi pe prunduri, în sin gurătatea zilei, în căldura ilui august, domnea o tăcere nesfîrşită. Era zi de sărbătoare, nu se zărea nicăieri ţipenie de om. Apele verzii curgeau irepezi, sprintene. Printre buruienile rare, prin prundul fierbinte, săreau ici-colo lăcuste verzi. Rar un pescăruş vînăt îîlfîia pe deasupra : parcă pierduse ceva pe Mol- 484 doya, şi acum umbla cercetînd cu luare-aminte faţa undelor. M-am desculţat. Pietrişul fierbinte îmi frigea tălpile. Cînd intrai în rîu, apa începu să sune spin* tecîndu-se în gleznele mele. Apoi, ia.r, năsip alb şi pietre lucii se întinseră înainte-mi; după aceea intrai în altă vi|nă repede de aipă. Intr-un tîrziu, într-o singurătate desăvîrşită, intrai în luncile cele mari de dincolo. în urmă, o pîclă de arşiţă învăluia zarea. Iar sălciile mari, plopii, mestecenii şi arinii deodată îmi deschiseră cărări, prin care curgeau parcă valuri de răcoare, ca prin nişte albii. Un braţ părăsit al Moldovei, bahnă adîncă, verde, se întindea între plopi deşi. N-avea nici o înfiorare pe luciu, numai în adine, pe cerul boltit al fundului, tremura neîntrerupt, fără hodină, frunzişul bogat, mărunt, al plopilor cu trunchiuri cenuşii. Cîteva turturele tresăriră, zvîcniră în zbor iute; în sălcii, deasupra unui şipot, o mierlă începu o frîntură de oîntec. Eu mergeam singur, aşa, nu' mă gîndeam ia nimic, uitasem de puşcă. Auzii apoi, într-un tîirziu, tălăngile de la vite, şi la marginea unei poieni mari, lia capătul luncilor, dădui peste coliba văcarului. Mă gîndeam: Mă odihnesc aici oleacă, şi pe urmă .am să cutrier luncile acestea. Poate tot găsesc ceva... lorgu Badea mă zărise: ieşi din colibă, scund, spătos, cu căciula pe ochi. Mă apropiai. El îşi scoase din cap cuşma şi-mi pofti bun-venit. Avea plete. Avea ş-o mustaţă groasă, balaie, în spicul griului. Doi ochi blajini albaştri păreau şterşi pe faţa arsă de soare şi de vînturi. Mă 485 privea cu luare-aminte şi zîmbea ; apoi îşi vîrî amîn-două mînile în brîul verde şi mă întrebă cu un glas gros, dar foarte limpede: — Ai mai venit pe aici, pe la noi ? Un cal mărunt, care păştea cu şaua pe el, lîngă colibă, înălţă capul şi mă privi, apoi îşi scutură coama. Badea se apropie şi-i puse mina pe gît, mîn-gîindu-1. De undeva, din tufişuri, dintrodată se zvîirli ca o salbătăoiuoe, fără să latre, mîrîind numai, un cîne alb, flocos. — Ho, Albă ! ho! strigă gros văcarul, făcînd un pas spre mine de la locul lui. Apoi îmi zise: — Haita asta nu se spărie nici de lup... Primprejur, în poiană, păşteau vite ; tălăngile picurau ici-colo. Un timp se ridică înăbuşit, în văzduh, boncăluitul taurului. — Stăi dumneata oleacă aici, zise Badea. Eu mă duc să trag o raită... încalecă pe murgul pitic şi slab. De la oblînc desprinse ghioaga, apoi fluieră cînele. In cîteva clipe disipăru în trapul mărunt şi scuturat al calului. Ii auzii departe, printre copacii luncii, glasul ameninţător : — Nea, Dauca, na ! fă. napoi !... Ieşi iar în luminiş. Calul fugea mărunt. Căţeaua sărea pe de laturi. Păreau micşoraţi, în fund, departe. O vacă fugea, răzleţită, cu coarnele înălţate. Badea învîrti ghioaga ş-o trimise, ca într-o linie neagră. Vita, lovită, se opri scurt: Alba o ajunse din urmă şi i se puise în cale, o întoarse şi prinse s-o alunge îndărăt. Văcarul, din trapul calului, prinse ghioaga cu înăciucăriţa, de la pămînt, se întoarse, şi venea acuma liniştit, săltînd în şaua-i de lemn. După ce descăleca, zise cu vocea-i groasă: 486 — Cu cîteva vaci mai noua am o leacă ele nacaz... Se cam răzleţesc din cîrd, ş-apoi dacă se răzleţesc, o apucă prin holde şi prin păpuşoaiele oamenilor... Da’ le simt eu numaidecât. — Vacile sînt ale -satului ? întrebai eu. — Sînt şi omeneşti, dar cele multe-s a ciocoiului... Mă aşezai pe iarbă, la umbra colibei de nuiele. Se lăsă şi Badea jos, mai la o parte. — Iiaca, eu pe aici îmi petrec viaţa, zise el, şi zîmbi. II întrebai: — Vînat este pe aici? — Este. Tot văd păsărghii de toate felurile... Pe urmă sînt iepuri... Sînt şi lupi... Sînt dihănii... Eu le văd, că tot pe-aici stau vara toată, da’ dumneata mai greu ai să diai peste ele... Da’ eu, să-ţi spun dumnitale, nu le-aş puşca... Dacă vrei, iaca, tot vine un lup la o stînă, nu dapairte de-aici, şi tot cearcă la oi, şi eu ştiu pe unde trece... Da’ de ce să-l omori ? Las’ că mîni-poimîni iau să-l omoare ciobanii, da’ eu nu l-aş omorî... Mie nu mi-a stricat nici o vită... Tare-i slab, saracul! El, acu, num a lut mitnîncă, pîn’ ce i se face pîntecele ca plumbul... — De ce? dacă mînîncă oi şi vite, să-l laşi? Lupu-i fiiară primejdioasă... — Aş! ce fiară, domnişorule ?... Vezi pe Alba asta ? Alba-i mai voinică... Eu îl văd pe-acela : slab, de-i numeri coastele... Parcă ce, dacă ia şi el cîte-ocLată o oaie, ori un miel ?... Parcă boieru caliceşte din pricina asta ? Nu mai caliceşte el ! Da’ boieru nu manîncă miei, nu mînîncă paseri ?... Să vezi dumneata, are. nişte curcani, şi-i chinuieşte, le vîră, sărăcii, ia aşa nişte boţuri de măligă, cu melesteul, 487 pe gît, şi pe urmă îi îmbată cu rachiu, îi fugăreşte, îi taie şi-i mînîncă... încaltea lupul nu mai chinuieşte aşa, el îi flămînd: găseşte, mînîncă; nu, rabdă !... — Bine, bine, bade Iorgule, aşa-i dia’ mielul şi oaia-s animale blajine, de ce să le mînînce o jivină?... Badea lorgu nu răspunse. Mă privi drept şi începu a clipi din ochi. Apoi clătină din cap şi rosti repede : — Bine, mielul şi oaia-s nişte biete dobitoace... da’ vra să zică tot le taie omu şi le mînîncă... dacă nu le mînîncă lupu, le mînîncă omu, şi tot nu scapă, ele... Şi iar mă privi clipind din ochi. Se vedea că are o nedumerire. Apoi se întoarse : prin luncă se simţea mişcare, sălciile se clătinau. — Vine nevasta cu mîncare... zise Badea. In poiană intră o femeie voinică, rumănă, desculţă, îmbrăcată cu cituri trandafirii, legată la cap cu grimea albă. Aducea rniîncare, într-o mînă o oală, în alta o strachină, legate în ştergare albe. — Ce mai veste pe acasă, Ileană ? zise Badea cu zîmbet de bunătate. — Bine, răspunse femeia. Apoi, privindu-mă pieziş, se cinchi lîngă bărbat, desfăcu legăturile şi-i aşeză mîncarea dinainte : nişte borş cu buruiene şi cu oartoife ş-o bucată de brînză în strachină. — Poftiţi cu noi la masă... mă îndemnă Badea rupînd din mămăligă. Răspunsei după cum se cuvine: — Ospătează sănătos... şi mă ridicai, pornii, ca să-mi cerc norocul din ziua aceea. 488 In altă zi, sosind la colibă, îl găsii pe Biadea îorgu cu gust de vorbă. Se bucură şi de tutunul pe care i-1 adusei şi începu să-,mi spuie multe lucruri. — Dumneata, domnişorule, ai văzut pe muierea mea... Acu tot ziceau oamenii că ce să mă însor eu, că-s un haidău, acolo, şi n-am nici o trecere... Numa un om gospodar’se însoară:.. Eu tată n-am avut, numai mamă am avut, ş-am crescut la curte. Mă-muca slujea acolo, la boier... Nu ştiu cu cine m-a făcut... Am foist şi eu un băiet de izbelişte ş-am crescut cum a dat Dumnezeu... Şi iaoa, după ce moare mama, mă chiamă boieru şi zice aşa : Măi Iorigule, tu eşti băiet sarac, meşteşug n-ai învăţat şi eşti cam prost... da’ eu iam milă de tine... Iaca, am să te fac vacar, şi-ţi dau trei sute de lei pe an şi îmbrăcăminte, şi tain, şi pe urmă am să te însor ş-am să-ţi dau loc de casă, da’ să fii om cu credinţă; aici la curte te-ai născut, aici să te oploşeşti şi tu cît îi trăi... Dacă-i avea vr’un nacaz, la mine să vii... — Eu i-a,m sărutat mîna ş-am ziis : Bine, am să slujesc cu credinţă... — Trei sute de lei la vremea asta sînt multe parale, şi s-au mirat oamenii că boieru-i aşa de darnic ; da-i vorba că cunoştea că i-s om de credinţă... Şi iaca, de zece ani îs slujbaş aicea... Acu doi ani, mă chiamă boieru şi zice iar : iaca, Iorgule băiete, să te însori... Ţi-am găsit o fată... Şi m-am însurat... Muierea, nu zic, bună, harnică... Am făcut o leacă de gospodărie... Da’ cînd îi grăiesc eu aşa : Fa Ileană, în noaptea asta eu rămîn la colibă, tu să vii acolo, la mine, — muierea nu vrea : zice că se teme să vie «aici... Da’ ziua cum nu se teme?... Şi i-am spus ş-alaltăieri: Eu pe tine am să te bat ş-ai să-mi ştii de frică... Tot zice lumea că-s cam prost eu... Las’ să fiu : Aşa m-a Jăsat Dumnezeu... 489 După ce încăleca şi dădu o roată primprejurul poienii cu Alba după el, Badea lorgu se întoarse şi începu iar a vorbi. Vorbea fără oprire. — Acu cît de tîmp oi fi eu, da’ tot înţeleg cîte oleacă... Mi se pare mie că muierea mea umblă cu vechilul, de-aceea nu vrea să vie ia mine, la colibă, siara... Aprind, colea, focul, şi de-a mai mare dragul să stai în poiană... Da’ eu nu ştiu multe, eu cînd oi pune mîna, are să se cutremure pînă în măduva ciolanelor... Pînă acu nici n-am împins-o, nici : fă-te-n-colo ! nu i-am zis... Eu nu ştiu multe. Acu doi ani, cînd m-am însurat, tot dădeam cîte-o fugă pînă-n sat, c-atuncea pusese boieru să-mi clădească casa... Şi numai într-o bună zi mă-ntîlnesc cu fecio.ru cel mare a boierului, cu cuconaşu Nicu. Era dincolo de lunci, lîngă sat... — Und’ te duci ? zice. — în sat, zic. — Da’ vitele cui le laşi ? — Am eu un băitanaş, zic, şi eu îs cu calul, îndată mă întorc... Mă duc, zic, să văd ce face nevasta cu casa... — Aşa ? zice, şi începe să mă suduie. Fă-napoi şi-ţi caută de treabă L. Şi numa ce s-alătură de mine şi-mi şterge două palme... Atuncea, să vezi dumneata, afn descă-licat, l-am apucat pe băitan de după cap, l-am dat jos ^e percal, l-am pus înaintea mea şi l-am plecat pînă ce i s^-au întins bine nădragii, colo, şi i-am tras cîteva, pînă ce-a-nceput să urle; cu capătul cel subţire de la ghioagă l-am bătut. Mi-a fost frică să-l bat mai rău... Vra să zică-i fecior de boier... Şi iaca, mă chiamă, sara, boierul cel bătrîn. — Cum a fost ? zice. — Laca cum a fost, zic eu, şi-i spun cum a fost... Apoi îmi dă el doi lei bacşiş, şi spune: Asta să n-o mai faci da’ nici cu palma n-are să te mai atingă nimeni, zice. Acu eu i-am sărutat mîna, şi m-am dus. Da’ m-am miarat si eu de asta... Pe- semne unde-am crescut :1a curte, subt ochii lui... Da’ el, vra să zică, ţinea la mămuca, că era harnică şi-i era de folos la gospodărie... Boieru-i văduvoi de multă vreme. Şi eu i-s om cu credinţă: şi asta o ştie... La vaci a zis să mă duc, la vaci m-am dus... Badea lorgu mai bău o ţigară. Eu voiam să plec. Se sculă şi el: — Uite, zice, mai nainte, pin’ a nu veni dumneata, mă duc eu spre şipot să beau o leacă de apă... Acolo, la şipot, au cuib două mierle... Mă mier eu de ce le-aud cîrîind... Cînd mă uit pe cărare, iaca doi căţei de vulpe, da’ erau roşi ca para focului... — Cuciu, cuciu, îi chem eu. Da’ ei tot făceau : chiau! chiau! şi se uitau la mine... Pe urmă s-au dus prin tufe... — Da’ pe lupul cela, l-ai mai văzut, Iorgule ? — Care ? cel slab ? Da’ şi dimineaţă l-am auzit... A dat la stînă, pe deal, şi era acolo un chiot, ş-o larmă, şi se stricau cînii bătînd... Iaca, el la mine nu vine... L-am întîlnit eu de vreo două ori... Avea nişte ochi crunţi... Nici nu l-am tiohăit, mă uitam aşa la el... Crezi că n-a văzut el că nu mă tem de dînsul ? I-i frică şi de mine, şi de Alba... Pe urmă vitelor cornace n-are ce le face... Iar am pornit să-mi cerc norocul, şi Badea lorgu m-a petrecut o vreme prin luncă, apoi am apucat-o singur spre Moldova, pe poteci umede. In urmă picurau lin tălăngile, iar Badea lorgu, aşteptîndu-şi nevasta, începuse a zice domol şi tremurat din trişcă. Intr-o duminică am ajuns la colibă, în poiană, tocmai la vremea prînzişorului. Ileana Iorgului era acolo, şi se învîrtea măturînd şi aşezînd prin colibă, pe cînd bărbatul mînca. 491 Mi-am scos şi eu din torbă friptura mea şi m-am pus pe iiarbă să ospătez. — Am fost la curte, zise deodată femeia aşezîn-du-se lîngă Badea. Am spus boierului : Cucoane, zic, lorgu e de-atîţia ani acolo în pustietatea ceea... Acu are şi el cu ce trăi, sliavă Domnului, are gospodărie, de ce nu-i dai drumu să vie în sat?... Iaca. ne năcăjim, unu-ntr-o parte şi unu-n alta. — Şi ce-a zis boierul? întrebă Badea fără să ridice ochii. — A zis că pîn’ ce n-a muri el, asta nu se poate... Badea se gîndea. Femeia îi puse dinainte strachina cu găluşte. — Iaca, Iorgule, ţi-am făcut şi găluşte, spuneai că ţi-i poftă... Badea dădu din cap, în semn de mulţămire. — Desară, zise femeia, cînd oi veni, am să-ţi aduc cerga cea bună... Şi se uita La Badea cu ochii ei căprii, mici şi lucitori. Cînd sfîrşi Badea de mîncat, ea-i întinse ştergarul; apoi se repezi pînă la izvor să-i aducă cofiţa cu apă proaspătă. După ce plecă ea, lorgu începu să sfătuiască cu mine. , — Iaca, eu îs cam greoi la minte, grăi el, eu nu pricep de ce mă ţine el aici... boierul... Aşa am ajuns de nici nu ştiu ce-i prin sat, pe oameni nu-i cunosc... Da-ntr-un fel mi-i bine... M-am învăţat, în-tr-atîţia ani... Vara, şed aici, iarna dincolo, la ocoale... Iaca, acu mai stau de vorbă cu dumneata, da’ altfel numa nevasta vine pe la mine... Da’ să vezi ce mi se-ntîmplă cu muierea... Acu ea nu voia nici în ruptul capului să vie la mine, la 492 colibă, sara... Eu duc în amurg vacile Ia dşlărie, pe urmă mă-ntorc aici... Au vitele ocolul lor mai încolo, ş-o leacă de perdea... Măi! ce dracu are ea, de nu m-ascultă ? Şi mă iau eu acu vreo două zile cu calu şi-n scurt mă duc pîn’ acasă... Era pe sub sară... Las calul la poartă, intru în ogradă, deschid, şi zic : Măi femeie, să vii cu mine, că tu eşti nevasta mea !... — Pe urmă n-am ma.i zis nimica : aşa cum îs eu, cum m-a lăsat Dumnezeu, da’ tot am văzut că mişcă ceva sub ltaiţă... Atuncea m-am plecat şi cînd am pus mîna, am scos pe vechil de sub laiţă, şi l-am pus înaintea mea, în picioare, roş ca raeu... Măi vechilule. zic, eu nu ştiu multe, eu ţie am să-ţi fărm ciolanele 1 — Şi cînd l-am ridicat în sus, şi cînd l-am trîntit, numai icnind l-am auzit... Nici of ! n-a zis, nici valeu ! — Şi pe urmă mă-ntorc cătră muiere : Vină-ncoace! Da’ ea tremura ca varga. Vină-n-coace! zic. — Da’ ea începe a plînge : Vaii de mine şi de mine, da’ eu nu te ştiam aşa ! — Vină-ncoace ! zic. — Atuncea văd odată că se lipeşte de mine plîn-gînd, şi plîngea de tremura carnea pe dînsa. Că ea nu mă ştia aşa! vai de dînsa şi de dînsa ! — Bine, zic. De-acu să mă ştii şi de bun şi de rău... Pe urmă mă duc la curte. Sărut dreapta boierului, şi zic: Cucoane, am prins pe vechil la mine acasă... Boieru s-a uitat spăriet la mine. — Şi ce i-ai făcut ? zice. — L-am trîntit, zic, i-am rupt ciolanele. Atuncea boieru strigă la credinciosu lui, unu cuconu Leon, care scrie prin condici... Zice : Leon, fă-i socoteala vechilului şi să-i dai drumul, să-l tri-meţi la spital... Pe urmă vorbeşte cătră mine : Ioir-gule, du-te şi-ţi caută de treabă, şi fii cuminte... Badea lorgu tăcu. Apoi mă petrecu prin lunci. 493 — Iaca, zise el, dimineaţă, am văzui pe Moldova un cîrd de gîşte... Şi căţeii cei de vulpe i-am văzut... Da’ ei de mine nu se tem... După ce-I lăsai, mă cufundai în singurătăţi, pînă ce nu mai auzii tălăngile. Şi mă lăsai în iarbă, mă Morsei cu faţa la ceir, şi stătui aşa, gîndindu-mă. Prin văzduh, pe deasupra, trecu o rîndunică, ca o săgeată ; pe urmă se zbătu un fluture ; apoi lunecă un cîrd de raţe. Şi după aceea numai fioirul frunzelor de plopi rămase, tremurînd tainic, necontenit, pe limpezimea cerului. MERGÎND SPRE HÎRLĂU Mai anii trecuţi, mergînd spre tabăra de la pote^am făcut un drurn care mi s-a părut grozav de lung. Era într-o zi înăbuşitoare de august; în ajun făcusem cel dintăi mairş ea ofiţer în rezervă, cu cizme noua. şi tălpitF" p^TolretoT liîî ’ ^Se \>e sica seră ; pirecum se cuvenea unui tîrgovăţ, Făceam ziua a doua de marş în ambulanţă, în tovărăşia doctorului Andronescu, un om foarte vesel, cu burta mare. Pornisem pe un drum întortochiat, prin ţinutul Botoşanilor. Coloana îşi întindea ^inaînte^^ ‘nrrea*gră-4« care se teşeau scînteieri, se încovoia printre muncele, cobora în văi, se ridica pe costişe. Şi în trăsura cu pînze, mare cît o corabie, legănat şi scuturat pas cu pas prin bolovanii şi gropile drumului, stăteam de vorbă cu doctorul. Priveam cum rămîn în urmă lanuri singuratice, un sat care părea pustiu în lumina orbitoaire a zilei, şi mă miram că ~văd asa de puţini oameni. Sătenii parcă părăsiseră tocurile — Ne ducem pe pustii locuri! zise doctorul An- 495 dronescu, rîzînd cu toată faţa-i ca o lună plină, săi-tîndu-şi burta ca-n undoiri de vtal. După ambulanţă venea o căruţă cu doi boi. în căruţă, între raniţe, stătea un moşneag: din cînd în cînd atingea boii cu sfîrcul biciului, şi atuncea i se vedeau ochii, apoi părea că-şi închide obrazul în sprîncenele-i stufoase şi-n barba-i zbîirlită. Cîţiva soldaţi, cei mai slăbiţi de drum, despovăraţi de greutăţi, păşeau în. urma chilnei de dinapoi, domol, cu capetele plecate, prin roirea pulberei deşteptate. La ambulanţa noastră, pe lîngă caii regimentului, erau înhamaţi şi doi căiuţi care se zbăteau în ştreanguri şi trăgeau cu încordare, îndemnaţi din cînd în aînd de glasul stăpînului lor, un romîn nalt şi uscat, negricios la obraz. Intr-o vreme, pe oînd omul se lăsase mai în urma trăsurii, doctorul îl întrebă : — Da’ ştii că ai cai straşnici? Trag mai bine decît cei mari. — D-apoi ce crezi ? zise romînul, şi deodată obrazul i se umplu de bucurie. Cu aşa cai mă simt în putere să duc trăsura asta şi fără cei mari... După un răstimp, doctorul întrebă iar : — Cum te chiamă ? — Pe mine ?? Ştefan... Da’ cu caii iştia, pot să spun, nu că ma liaud, că am dus greutăţi de m-am spăriat chiar eu... Trăsura începu să se hurduce prin făgaşuri. Doctorul zise iar : — Am auzit că drumurile-s irele pe aici... Le cunoşti ? Mai avem mult pînă la Hîrlău ? — Nu prea cunosc locurile, răspunse Ştefan, Da’ om întreba pe-un romîn. Poate ştie şi moşneagul ista. Moşule! ştii drumul la Hîrlău ? 496 Din car, moşneagul deschise doi ochi rotunzi în sprîncenele-i tuf oase, aREg^Apo^dăd*! la dTeapta'~şt~ ta stînga: nu-1 cunoştea. — Da’ las‘ că tot ajungem noi ! zise Ştefan şi, ridicîndu-şi biciul, trecu repede înainte, ca să-şi îndemne roibii. In fundul unei văi ne oprirăm deodată. Un caporal se arătă în deschizătura de dinapoi a trăsurii, roş la faiţă şi asudait. — Trăiţi, domnu'le căpitan, drumul pe care a apucat trupa e din nou prunduit şi greu, nu puteţi merge pe el. A dat ordin domnu colonel să apucaţi tot pe drumul vechi, să ieşiţi înainte, deasupra Hîr-lăului, şi s-aşteptaţi acolo coloana... — Aha-aha ! zise doctorul şi începu a rîde. Vra să zică pînă acuma, dacă nimereau ceilalţi toţi, nimeream şi noi, da’ acu în adevăr că-i nevoie să ştim drumul... Căci drept să-ţi Spun, dragă, e cam primejdios prin pustietăţile acestea... Uite, mergem de-un ceas : n-am văzut un om... Şi de-acu cine ştie unde-om dâ peste un sat... Caporalul dispăruse. Doctorul se uita la mine rî-zînd. Apoi ochii mari, bulbucaţi, deodată se opriră asupra unui soldat mărunţel, slăbit la faţă, care venea încovoiat din mijloc spre noi. — Ce este ? — Trăiţi domnule căpitan, vătămătura... Şi deodată, pe faţa slăbită se arătă albul ochilor, ca de lapte. — Cum? — Vătămătura... nu mai pot merge... — Aşa? Da’ drumu la Hîrlău îl ştii? că auzi. de-acu apucăm priit altă parte... — Nu-1 ştiu, trăiţi, domnule căpitan... 32 497 — - Aşa ? Ia arată limba... Soldatul scoase limba, apoi o trase înapoi, se încreţi la faţă, îşi plecă capul pe umăr şi se iapucă cu amîndouă mînile de pîntece. — Ai devastat o grădină de pruni, mişelule ! zise doctorul vesel. Hai, marş în căruţă ! suie îndărătul moşneagului... Cînd se sui soldatul cu luare-a,minte, privindu-ne cu coada ochiului, în căruţă, dimdăirătul moşneagului sări în pulberea drumului, peste draghini, un tînc numai indurltgr/cucapul^ şl zbîrlit. Cum sări, nici nu se uită la noi, se ală-t tîrîPde'Ţiîgr^în stînga, apucă ifunia boilor şi începu să-i îndemne. — Da’ asta ce-i, moşule ? întrebă doctorul căs-cînd ochii. A cui e flăcăul ista ? — Apoi dă, zise moşneagul arătîndu-şi ochii dintre sprîncene. Laca aşa, s-a luat ca un mînz după mine, din sat... Numai m-am trezit cu el în căruţă... Ii de acolo, din sat... a unui romîn... — A lui Ilie Popa ! zise ţîneul cu părul zbîrlit, cu un glas pe care cerca să şi-l îngroaşe. — Şi pe tine cum te chiamă ? — Dumitru ! .răspunse el cu nepăsare. Şi, fără să se mai uite la noi, îşi căută de treabă cu boii, păşind măirunt prin pulberea fierbinte. Pornirăm pe un drum îngust, plin de făgaşuri. Ne cumpăneam la dreapta şi la stînga, cădeam c-o lăture, scurt, ca-ntr-o groapă, şi ne opream o clipă, apoi caii se opinteau, după glasul gros al vizitiului de pe capră şi după îndemnul blînd al lui Ştefan, şi porneau domol; şi mergeam aciima printre mirişti întinse, printre ogoare lungi de păpuşoi care-şi clăteau încet, atin-gîndu-le, săbiile frunzelor. 498 Aşa merserăm muîtă vreme prin arşiţa zilei şi prin singurătate. Oamenii şi animalele parcă dormitau; nu vorbea decît doctorul, din cînd în cînd, şi atunci îşi . sălta pîntecele rotund într-un rîs tăcut. — Cine ştie unde mergem ! zise el vesel. Glasul lui Ştefan se auzi într-o vreme : — Iaca un om... — Aha-aha ! rosti doctorul căseînd. Slavă Domnului ! Se sculă de la locul lui şi scoase îndărătul trăsurii capul. — Măi bădişorule ! rosti el cu un glas foarte dulceag. Pe aici e drumul la Hîrlău ?... RomînuLşe oprise _îaAj^^m^ăâula...xoşcată pe ocîîî, cu sumanul şi cu traista în băi/ f^-umar Vra un om năcăjit, cu obrazul ars, cu. Tîaspunse săltîncki-şi în sus căciula cu mîna stîngă : — Pe aici, tot înainte... Este loc bun pe lîngă pădure... tot prin margine... pe lîngă curţile .cucoanei S Roza... da’ acelea nu se văd... pe lîngă moşia lui ^"^TJcrffmu Todirescu şi pe la conu Dumitrache... — Aşa ? bun. Da mai avem mult?... — Ei, nu, nu mai este aşa de -mult... Omul porni, fără să ne mai privească, caii urniră trăsura grea ; doctorului îi veni iar rîsul tăcut, apoi rămase privind la Dumitru, ţîncul cu capul flocos, care mergea tip-tip prin blana de praf a drumului, ţinînd boii de funie, foarte serios şi cu glasul tot mai gros parcă. — Vra să zică, pe-aici e drumul ! vorbi doctorul, oftînd greu. Dar cred că n-o fi fiind aşa departe pînă la Hîrlău... Acu mergem, şi singuri, ou mai sîntem coadă de şarpe... Dar eu nu înţeleg, dragă, de ce atîta pustietate... Unde-or fi fiind casele cucoanei Roza ?... — Apoi zice că nu se văd... — Aşa-i, nu se văd... şopti doctorul, căscînd plictisit. Tăcurăm multă vreme. In uirmă-ne se deşirau mirişti şi lanuri pustii. TrecearrT prin ţîxiuîimET3^pă-frrînt sfăTÎmîcios, negru, al Botoşani lor,<de ziuă, am venit. M-a adus Ghiţă... — Care jGhiţă ? — Aista, Ghiţă, vatavu boierului... — A cărui boier... — Apoi nu ştiu cum îl chiamă... — Şi cum aşa ? Văd că eşti bolnavă... — Vai de pacatele mele... Iaca, aşa m-au adus. Era dator băietu... Da' pe dînsul l-au chemat la cazarmă... 504 Şi m-au luat pe mine... A venit Ghiţă vatavu şi m-a luat... parcă cu ciocoiul te poţi pune ? El e omul ciocoiului... Prin lan, cele cîteva umbre se îndreptaseră şi ascultau. Baba sta cu faţa-i dureroasă îndreptată spre noi. Apoi oftă greu şi se ghemui pe pămînt. — Da’ ce ai, bătrîno ? întrebă doctorul. De ce se- ceiri în genunchi ?... Bătrînul vorbi iar lîngă mine, cu hîrîitu-i aspru, nepirietinesc : — Vai de capul ei... O biată păcătoasă... Aşa-i ea, beteagă... Boală femeiască... Ce să facă ? Parcă o iartă cineva ?... Doctoirul nu zise nimic. Tăceam şi eu. Ne uircăm aşa în trăsură. Bătrîna, în genunchi, irezemîndu-se în coate, începuse iar a secera în arşiţa zilei. O privea neclintit bătrînul. Alături de el, cu mînile în lungul trapului, privea şi băiatul cel desculţ şi cu capul gol. Priveau şi soldaţii înşiraţi pe drumeag. Bătrîna secara. O auzeam gemînd din cînd în cînd. Bătrînul întoarse o clipă capul peste umăr, fără să se uite la noi, sau fără să ne vadă, apoi se scociorî la brîu şi trase punga. O deschise şi scoase un gologan. Făcu cîţiva paşi prin hoi3ăTîîTlniis€-4iaii.u.l luciu Jertfei. Abia-i auzeam glasul: — Babă hai, iaca, să bei desară un pahar de rachiu cu undelemn... Are să-ţi facă bine... Se întoarse cu faţa-i tristă la carul lui; băiatul se alătură nepăsător de boi. Doctorul zise scurt: — Mînă !... Şi pornirăm iar pe drumul lung, fără sfîrşit, pe sub văzduhul plin de v'îrtejuri de foc. După noi, venea băiatul zbîrlit. Lîngă el, păşea pe gînduri moş- 505 neagul. — Amîndoi, eu şi doctorul, ne gîndeam !a acelaşi lucru, dar nu ziceam nimic. Dispăruseră curţile şi lanurile cu umbrele care se aplecau şi se ridicau, nu se mai auzea murmurul adîne al batozei. Şi într-un tîrziu, doctorul tresări. Doi oameni veneau pe drum, încet, vorbind. — Ce diracu ! nu mai ajungem la Hîrlău... mormăi tovarăşul meu. Oameni buni, mult mai avem pînă la Hîrlău ? Unul din cei doi răspunse : — Tot mai este oleacă... Şi al doilea adăogi : — Nu mai este aşa de mult... — Cam cît ? — Ia, ca la două ceasuiri, mai mult nu este... — Cu căruţa ori cu piciorul ?... — Apoi tot una-i, răspunse zîmbind unul din oameni, că nu-i aşa de departe... Doctorul mă privi ţintă, voi să rîdă, apoi oftă greu o dată, îşi scoase batista şi începu să-şi şteargă cu , năduf fruntea de sudoare. AMINTIREA Ei, cum vă pare coliba asta de stuh ? zise căpitanul uitîndu-se la noi cu ochii luminaţi de vă-păile focului. Fericirea şi frumuseţa n-au o valoare în sine, şi făcu un gest uşor, cu trei degete de la mîna dreaptă, de la barba-i castanie înspre noi; vă rog să mă credeţi că n-au o valoare în sine. Azi am mers atîtea ceasuri pe drumuri neprunduite, căirînd cu cizmele de la un loc la altul ocale de noroi; ne-am ridicat umerele pînă la urechi subt o burniţă subţire şi rece.,. Aşa se întîmplă la vreme de toamnă. Şi de aceea sîntem fericiţi, vra să zică, într-o colibă de stuh, lîngă un foc de găteje. Bucata ceea de carne care se învîrte şi sfîrîie lîngă jair are o valoare extraordinară 1 Avem cîteva sticle de vin. La urmă putem să facem şi nişte ceaiuri ca acele, — oînd om bea o să închidem pe jumătate ochii prin aburii parfumaţi şi o să ne gînd im la alte vremuri... Putem să zicem că am apucat pe Dumnezeu de un picior. Eu pot să mai adaog că în asemenea împrejurări mai eu uşurinţă pot deslega problemele filosofice. . Iată, ne simţim bine pe paturile de fîn mirositor, în jurul flăcărilor. Afară se învăluie vîntul; s-aud şi 507 tremurările ploii. Vorbind şi gîndindu-mă, parcă mă cobor pe nişte cărări uitate în suflet, şi parcă ici-colo se face lumină, şi dintrodată ceva uitat se desluşeşte, — şi aceasta se numeşte o istorie veche. In vremea ei, atunci, întâmplarea a fost oarecare; a trecut spire veşnicia lucrurilor omeneşti, şi şi-a ales într-un colt de suflet o căsuţă mititică şi neînsemnată. Şi acuma dintrodată întîmplarea se luminează, acuma e alta, acuma o privesc zîmbind cu mirare, cu păirere de rău, cu melancolie... Dar eu ştiu ? poate să fi fost şi aşa cum am să v-o povestesc. Dar o întîmplare tristă nu-i; e o întîmplare de la manevre. Sînt de atunci cincisprezece ani. Mă aflam la manevre prin ţinutul Tecuciului; eram ofiţer tînăr, cam subţirel şi cam slăbuţ. După o zi lungă de marş, după lupte furioase, după pînîirile puştilor şi bubuitul tunurilor, eram slfîrşit. Dar nu ştiu cum s-a făcut că pe înoptate, cînd am intrat într-un sat, flăcăii, din truda cea mare, au întors-o într-o veselie şi un chef de vorbă, ceva straşnic. Prin ogrăzile sătenilor ardeau focuri, aproape pretutindeni fierbea mustu-n zăcători, — şi unde n-au început a murmura fluiere şi a porni jocuri... Abia intraseră oamenii în cantonamente, îşi puseră într-un colţ raniţele şi puştile, luară din mînile gospodarilor cofăielele şi oalele de must şi se răcoriră, după aceea prinseră a ţîrîi mărunt din picioare, apucîndu-se de după cap, şi amestecînd în brîurile lor şi gospodari, şi neveste, şi babe, şi moşnegi. Mi-a trecut şi mie oboseala. Pe atuncea eram tînăr, n-aveam buirtă, nici reumatism. Ofiţerii se făcuseră nevăzuţi. Aveam un colonel, Dumnezeu să-i dea sănătate. Atuncea a ştiut ce a făcut. 508 — Domnilor ! sînteţi liberi. Toată lumea se poate veseli... Bine, liberi. Dar eu, mai tînăr, eu, nou în regiment, fără prietini, întir-un ţinut pe care nu-1 cunoşteam, şi, drept să vă spun, şi cam sfios, — ce puteam să fac ? Ieşii din cuartir, după ce mă răcorii cu apă rece, şi începui a umbla pe uliţile satului. După trudă mare, nu ţi-i tocmai foame. Prin sat, focuri pretutindeni. Auzeam duduitul jocu-riloir şi vedeam umbre negre prin zbaterea flăcărilor. La şcoală, în balcon, într-o lumină vioaie, văd ofiţeri. Să intru ? Să nu intru ? Stătui la îndoială o clipă. Apoi pornii mai departe. La popă, iar petrecere. La curte, — acolo era colonelul, cu maiorii, acolo era lucru straşnic... Am apucat-o şi eu la întîmplaire ; ră-mînea satul în urmă cu zvoana lui. Deodată mă opresc. G trăsură cu doi cai mă ajunge din urmă. Gînd trecu pe lîngă mine, cineva se ridică dindărătul vizitiului, deasupra poclitului lăsat, şi mă privi. Auzii un glas : Stăi... Se scoborî un ofiţer. Se recomanda : Tănăsescu, sublocotenent în rezervă. — Am făcut cunoştinţă, zic eu vesel, sîntem din acelaşi regiment. — Da, domnule Iliaş, zice irezervistul. Dar eu credeam că nu mă mai cunoşti. Unde te duceai ? — Eu ? Nu mă duceam micăiri. Umblam aşa, prin sat. — Atuncea hai cu mine, numai dacă îţi face plăcere. Eu am nişte rude care au venit aici la via lor, aproape... Facem numai doi kilometri. Cu trăsura, sîntem acolo într-o clipă... Sînt oameni foarte primitori. Dacă vrei să mergi... Pot să-ţi spun că n-ai să petreci rău... încă n-ai văzut o petrecere la pod- 509 gorie... Au trimes trăsura după mine... Mi-au scris un bileţel, că pot s-aduc şi-un tovarăş... — Bine, atuncea merg, zic eu vesel. Văd că prin părţile astea toată lumea petrece... Mă suii în trăsură. Rezervistul era un băiat taire cumsecade. — Am luat şi pe Paraschiv, vorbi el. In muzica regimentului bate tofca cea mare, — dar el, de felul lui, e lăutar de-aici, din partea locului... Paraschiv era un ţigănoi maire şi urît caire-şi bătea toba lui uriaşă, foarte înciruntat, ca şi cum îndeplinea una din sarcinile cele mai grele din lume. Acu sta pe capră, ghemuit lîngă vizitiu. Prin noapte, într-o vie care trebuie să fi fost foarte întinsă, se zărea o oramă luminată puternic. —- Acolo mergem... zise tovarăşul meu. Şi vorbeam veseli, ne întrebam de rudenii, de oraşele unde am copilărit. In cîteva minute mă simţii bine de parcă aş fi fost cu un prietin vechi. (Bun băiat era Tănăsescu acela. Din noaptea aceea nu l-am mai văzut.) Nici nu ştiu cînd am ajuns. Deodată m-am văzut în lumină, între o mulţime de feţe vesele. Tovarăşul meu mă recomandă. întindea mîna spre mine, pe urmă spre altcineva. Spunea o mulţime de nume; nici nu le auzeam. Stăpînii locului, un boier nalt, cu barbă mare, albă, ş-o cucoană mititică şi grasă, mi-au spus nenumărate vorbe bune, pe urmă, m-au luat de mînă şi m-au aşezat undeva, la masă. — Stai lîngă fetiţa noastră, lîngă Zamfiriţa, îmi zise rîzînd bătrînul. In jurul meu era lumină puternică şi de la lumî nările care luceau în sfeşnice eu glob, şi de la cele două focuri care ardeau aproape. Un miros plăcut de 510 pui fript îmi gîdila năirile, şi di*n cînd în cînd pierea la o adiere uşoară de vînt ce aducea din umbră mirosul mustului care fierbea. Sub bolta înaltă de arbori, în sara liniştită, se amestecau glasurile. Vorbea toată lumea şi mînca. Erau feţe oacheşe, erau obrazuri albe; eirau tineri, erau bătrîni; nu ştiam numele nimănui. Dair toţi se uitau cu prietinie la mine. Petrecerea era în toi. Se ridicau foarte des toasturi. — Matale trebuie să-ţi fie foame,., zise lîngă mine duduia Zamfiriţa. Şi îndată se sculă de la locul ei, şi cît ai bate în palme se întoarse cu un pui Ifript. Mi-1 aşeză cu gingăşie dinainte. îmi umplu şi un păhărel cu vin. In adevăr îmi ara foame. In adevăr îmi era şi sete. Dar la fata gazdei tot mă uitam, — aşa cum se cuvine. Ai, ce floare era fata gazdei, măi băieţi ! Ştii cît era de vioaie ? Ca argintul viu. N-avea astâmpăr cît e picul. Şi vorbea, şi vorbea... Şi-i sticleau ochii ca unui drăcuşor. Am pus de la o vreme furculiţa şi cuţitul deoparte, am sorbit jumătate de păhărel de vin şi am început să vorbesc şi eu. Acu era larmă în jurul meu. Paraschiv, cu doi danci în dosul lui, zicea din scripcă. Din cînd în cînd întindea gîtul şi începea să oînte cu foc, Dair nimeni nu-1 asculta. Un bătrîn mărunt, hazliu, cam cherche-lit, iSe ridica din oîn»d în cînd cu paharu-n mină şi închina cătră cei din jur. Acela era un adevărat poet. Toţi se stricau de rîs cînd cuvînta el în versuri. Se întoarse într-un irînd spire stăpîni. Şi Paraschiv tăcu. Bătrînul ridică zîmbind paharul: Cinstită gazdă, care ne dai vin, Pentru tine un pahar închin... Să dea Dumnezeu să trăieşti Şi via o sută de ani să stăpîneşti... Paraschiv strigă o dată: ura! apoi prinse a tremura din vioară Mulţi ani trăiască. Oaspeţii nu mai puteau de bucuirie şi se uitau veseli şi minunaţi la bătrînul cel mititel. — Straşnic lucru ! zise gazda. Bine, cucoane Ale-cule, de unde le mai scoţi ?... Dar abia puseră mesenii paharele pe masă, şi abia le umplură iar, — cuconu Alecu se şi ridică în picioare şi mai vesel decît înainte şi începu să declame : Cinstiţi boieri, apa asta de viţă S-o bem pentru frumoasa Zamfiriţă... Şi pe urmă să mîncăm plăcintă cu migdale Făcută de mînuţele sale... — Bravo! răcniră mesenii din toate părţile, bătînd din palme. Iar Zamfiriţa rîdea înveselită lîngă mine. — Să vie plăcinta, să vie plăcinta... Şi Zamfiriţa, sprintenă, porni s-aducă piăcinta cu migdale făcută de mînuţele sale. Acu nu vă mai spun ce larmă s-a făcut cînd s-a mîncat asemenea lucru ales şi ce versuri a mai rostit pînă într-un tîrziu conu Alecu. Ştiu că ss-a băut şi s-a 'mîncat cum n-am văzut de zilele mele. — Iar eu dintrodată m-am amorezat de duduia Zamfiriţa! Simţeam în piept o căldură dulce, cum stam alături de ea, şi roiuri de cuvinte pătimaşe şi gingaşe stăteau parcă gata să-mi zboare de pe buze cătră dînsa. Zîmbea lîngă mine, vorbea repede, parcă ciripea şi lumina-i tremura în fulgi aurii în părul încreţit mărunt în jurul frunţii. Nu ştiu ce i-am spus, nu ştiu ce-mi spunea : am uitat de atunci. Ştiu că într-un tîrziu m-am uitat în juru-mi. Tovarăşul meu Tănăsescu lămurea la doi bătrîni, făcînd semne rotunde cu mînile, cum la manevrele din ziua 512 aceea inamicul a fost prins între două focuri; cuconu Alecu închina în versuri nu ştiu pentru a cîtea oară; iar Paraisichiv dintrodată începu să cînte un marş. Văd că toată lumea se scoală. Văd că toată lumea dă scaunele la o parte. Paraschiv porneşte — şi lu-mea după el. — Aşa-i obiceiul la petrecerile noastre... îmi zise încet Zamfiriţa. Iar in mintea mea şi-n sufletul meu dintrodată se Ifăcu o lumină, — şi murmurai fără să vreau numele fetei de lîngă mine. De mult cătam eu un cuvînt frumos. Şoptii: — Zamfiriţa, floare moldovenească... Nu ştiu dacă s-a uitat ea la mine, nu ştiu dacă s-a supărat. Mergeam alături, în urma convoiului. Cînta îo Ifmnte Paraschiv cu foc, boierii trecuseră bulziş înainte şi melodia acum se auzea mai limpede în tăcerea viei întinse. Facle pîlpîiau în două trei locuri, purtate de argaţi, vărsînd pe cărăiri dungi sîngeroase. Făcurăm ocolul cramei, lăutarii cîntară la gîrliciul pivniţei şi conu Alecu rosti pe negîndite cîteva versuri de-ale lui; porniră apoi cu toţii un fel de prohod în jurul zăcătorilor; se lăsară la vale încet, pe un drum trăgănat, printre butucii de viţă. Faclele tremurau şi lăutarii cîntau. Iar eu liîngă fată, ameţit puţin, cu inima stnînsă, şopteam aşa de încet îneît poate •nici nu s-auzea : — Zamfiriţă, floare moldovenească... Nici acu nu-mi dau samă de unde scosesem vorbele acestea şi de ce le rosteam. îmi făceam apoi socoteală: ...Dacă i-aş lua acum mînia, să i-o mîngîi încet, să i-o sărut prelung... Poate s-ar apleca spre mine, poate m-ar privi, poate aş înţelege ceva din privirea ei... Simţeam un tremur în mine la gîndul că aş putea-o săruta. îmi ardeau pleoapele şi ou îndrăzneam să-mi întorc privirile. 33 - M. Sadoveanu — Opere, voi. III 513 Incet-îneet, rămîneam în urmă. Se auzea larmă înainte, cîntecul răzbătea ca tremurarea unei coarde de aur, faclele păreau nişte ochi cu gene ,de întuneric. Şi inima mi se muia ca o bucată de ceară şi parcă mă durea, — lîngă .floarea moldovenească. Vorbeam despre altele acuma, nu ştiu despre ce vorbeam; şi prohodul se opri. II ajunserăm şi noi. Ochii Zaimifiriţei luceau ca nişte nestemate, şi lumini fugare i se strecurau pe faţă. !Gred că n-aş mai nimeri via aceea, în care s-au petrecut acestea. N-am mai văzut pe nimeni dintre cei de-acolo. I-am uitat a doua zi. Numai la Zamfiriţa mă gîndeam în marşurile lungi şi obositoare care au urmat şi murmuram încet un cîntec, mergînd şi gîndindu-mă. Poate şi oftam, cîntînd: De ţi-ai face patu-afară, Eu m-aş face vînt de vară Ş-aş veni la tine-ndată, Să te văd cum eşti culcată... Cu faţa cătră părete, Cu gura arzînd de sete... Faţa vîntura-ţi-o-aş, Gura săruta-ţi-o-aş ! Dar cîntecele-s cîntece. — Şi abia acuma nu ştiu cum m-am coborît în tainiţile ascunse unde se îngroapă amintirile. Nu pot să spun că-mi pare rău: acu am nevastă şi copii; dar mă gîndesc cum de mi-am adus aminte de toate, aşa de limpede, acuma cînd bate afară vîntul şi pîlpîie în colibă focul... Şi parcă-mi vine a ofta, — poate după tinereţă, poate după ceva ce a fost odată... TINEREŢĂ Stăteam într-un balcon încununat de rouruscă, într-o uliţă liniştită, în lumina schimbătoare a amurgului. Grădinile din împrejurimi, în începutul acela de iunie, strecurau miresme de trandafiri şi rozete : le simţeam foarte desluşit, îmi pătrundeau în nări cu răcoarea înserării, îmi umpleau tot trupul pînă în cele din urmă fibre cu simţirea sălbatică a' bucuriei de viaţă. Eram mai mulţi. Vorbea însă numai cucoana Victoria Giurgea. Ei nu i se putea împotrivi nimeni: era mai bătrînă, de şi despre lucrul acesta dumneaei nu vorbea niciodată; după aceea ştia atîtea lucruri despre viaţă şi vorbea cu atîta însufleţire, încît de multe ori, prin întuneric, uitai de zbîrciturile feţei ei, de stratul igros dte pudră, de roşaţa din umerii obrajilor, — de toată munca dureroasă de a înşela pe alţii, de a se înşela mai ales pe sine, ,în faţa prevestirilor morţii care vin neînduplecate şi-şi pun pecetea clipă cu clipă. Cucoana Victoria trăise din bielşug şi-şi povestea de multe ori cu mîndrie isprăvile. Atunci îşi îndrepta trupul nalt şi i se umpleau ochii de o întunecime 33* 515 .adîncă, prin care, ca într-o depărtare, lucea o clipă un roi de flăcări. Insfîrşit, în faţa ei toţi trebuiau să tacă, căci povestea foarte frumos. Pe marginea uliţii, pe lîngă trandafirii grădiniţei, trecu o femeie tînără. In dreptul nostru întoarse o faţă luminoasă şi-şi mişcă cu gingăşie capul de sus în jos. Subţirică şi mlădioasă trecu tropăind uşurel; repede foşnetul rochiilor ei se depărta. Gazda, cucoană groasă şi greoaie, mormăi nemul-ţămită : — Hm ! Unde se duce ea acuma, sara ?... Iar vreo aventură... , Cucoana Victoria stătuse cîteva clipe pe gînduri ; apoi se întoarse spre mine : — Cucoane Matei, dumneata nu ştii cine-i cuconiţa care a trecut... Eu am cunoscut şi pe maică-sa şi pe bunică-sa... Apoi cu bunică-sa, cu «ţaţa Adela», cum îi ziceam noi, a fost un adevărat roman... Se întoarse spire cucoana groasă şi greoaie: — Cum iar vreo aventură, Mărie ?... Copii n-are, barbat nu mai are, — las-o, saraca, să trăiască şi ea, să se bucure... Acuma-i vremea ei... Ce vrei să facă ?... Se întoarse spre mine şi se îndreptă în jîlţ, dar acuma nu-i mai vedeam nici faţa pudrată, nici sprîn-cenele făcute. Umbra înserării umpluse balconul. Avea însă o voce plăcută şi caldă cucoana Victoria, vocea tinereţelor ei ttfecute. — Vezi dumneata, femeile nu vor să priceapă că viaţa trebuie trăită... Adică ar pricepe ele, multe, c-o condiţie, să nu fie vorba de altele... Ai văzut pe fata ceea care a trecut ?... Ai văzut-o... Maică-sa a fost aşa ş-aşa... Mie nu mi-a plăcut : a fost foarte liniştită şi umbla de ici-eolo prin gospodăria ei. Poate n-a avut 516 ocazie să păcătuiască, adică să-şi înşele barbatul, nu să păcătuiască... Ei, dar Eugeniţa aceasta care a trecut i&amănă ou bunică-sa... Tot aşa era şi ţaţa Adela... Eugeniţa aceasta vrea şi ea să simtă că a trăit; greşeşte cine o judecă şi-i cîntăreşte faptele fără să zâmbească. Ţaţa Adela n-a păcătuit, a fost curată şi frumoasă, şi nenorocită, — dar de aceea zic eu că sa-mănă nepoata cu bunica... A, să vedeţi cum a fost. E un adevărat roman !... Era ţaţa Adela cea mai frumoasă femeie din tîlrg die aici, — dar asta nu însemnează nimic. Pe lîngă frumuseţă avea farmecul acela ciudat pe care nimeni nu şi-l poate lămuri, lumina aceea în faţă, puterea aceea în ochi, mişcarea aceea care nu se poate imita, glasul acela, — toate care fac şi pe-o femeie urîtă stă-pînă pe barbaţi. Dar femeia 'aceea era aşa de frumoasă, parc-o văd, subţirică, tare şi mlădioasă ca o vargă de criţă, aşa cum .aţi văzut pe nepoată-sa, cu obrajii moi ca puful piersicii şi cu doi ochi negri sprîneenaţi, plini de lumini şi ide umbre nesfârşite. N-am s-o uit cît oi trăi, — şi parcă ş-acuma îi aud glasul: te învăluia glasul ei cum te învăluie mireasma unei flori. Asta-i rar, —te naşti cu aşa comori, cum te naşti cu talent, ori cu geniu. Şi daruri aşa nu trebuie să le liaşi, să le prăpădeşti. Era fată de tîrgovăţ fără stare, din mahalaua ve- • che. Şi are parte de dînsa, dragă, un negustor, un om voinic, puţin mai frumos decît draeu, precum zic barbaţii că se cuvine, nici prea deştept, nici prea cu carte, — un barhat, pe vremea aceea, tare bun. După ce-o ia, — abia atunci bagă de samă omul ce-a luat, şi începe a-şi zulipsi femeia. Mă rog, acu era nevastă, şi se dezvălise şi ea ca o floare. Nu trecea ciocoi, ori boier, ori slujbaş, pe 517 lîngă dînsa, fără să-i zîmbească, fără să-i strecoare o vorbă, fără să se uite după dînsa... Femeia n-are displăcere pentru aşa cesva; aşa se preţuieşte tot ce are ea pe lume; — aşa şi ţaţa Adela lăsa să treacă lumea pe dinaintea ei, prin farmecul acela, de puterea căruia nu prea îşi dădea poate socoteală : pe atunci altfel era lumea. Aşa azi, aşa mîni. Era ca o nebunie. Veneau boieri şi din alte tîrguri să vadă aşa minune. Umpleau acuma dugheana lui Dumitrache Boiu şi cumpărau ba una, ba alta ; dar mai ales se apropiau de neviastă. Barbatul vedea şi nu prea înţetegea. Şi nu înţelegea anume că are nevastă cu credinţă. Poate la dînsul nu ţinea pînă pe departe, dar făcuse jurămînt la biserică şi era femeie pătimaşă în hotărîrile ei. Aşa era, — aprigă şi-n sufletul ei. Şi de aceea isocot, erau şi mai aprinşi cei ce umblau în juru-i. Ş-atuncea, (pentru frumuseţa ei, pentru credinţa ei şi pentru uimirea oamenilor, — Dumitrache Boiu începu s-o ciocnească. începu a răcni cu disperare într-o bună zi: — Ce are lumea cu tine?... O apucă de cozi ş-o trînti la pămînt şi o 'bătu cu pumnii. Ţaţa Adela plîngea şi gemea: — Nu mă bate, Dumitrache... Ţi-s cu credinţă, — de ce mă baţi ?... A lăsat-o o vreme. Dar lumea nu s-astîmpăra. Vine şi ispravnicul asupra ei într-o zi şi o apucă, neche-zînd, de bărbie. Ba se fereşte, îl priveşte drept şi-i zice zîmbind : — Lasă-mă, boierule... Ce ai cu mine? — Am cu frumuseţele tale, zice boierul cu umilinţă. Şi mult aş da pe ele... — Eu nu-s bucuroasă de dînsele,., a răspuns ţaţa 518 Adela şi i s-au întristat ochii. Dar cînd i se întristau privirile, era parcă mai frumoasă. Se duce ispravnicul, — iese Dumitrache Boiu şi zice: — Ce are ciocoiul cu tine?... , Femeia ştia ce-o aşteaptă. Se duce după dînsn ^ată un rus... Atuncea a trebuit să vorbesc cu jidovul ovreieşte, cu neamţul nemţeşte şi cu rusul ruseşte... Asta a fost... Şi pe urmă rău mi-a părut că nu m-am tras şi eu încolo, înspre părţile ro-mîneşti, înspre moldoveni... Acolo trebuie să fie mai bine de trăit... Tovarăşul meu ridică pumnii, apoi îi lăsă greu, zguduind măsuţa. — Fiecare om cu soarta lui, asta-i ! strigă el îndesat. Dar de părut rău, tot îmi pare rău... Vezi, eu nu pot să spun... Dar am ceva la inimă... oeva ce nu pot spune... In noaptea liniştită, zvonul de la focurile ţiganilor încetase. O cîmpie nesfîrşită se întindea de la noi, neagră ca păcura, spre zare. — Vezi dumneata cîmpia asta ? grăi într-un tîrziu, la a treia sticlă, Ţupa. Aşa cîmpii fără margini am colindat eu... Mie mi-au plăcut cîmpurile nesfîr-şite, pustii, şi caii... Aha ! caii... Asta am iubit mai mult în viaţa mea... Dacă mi-au plăcut, pot să spun că nu mi-au plăcut ? Pentru dînşii m-am înstrăinat eu şi am petrecut atîţia ani prin împărăţia rusească... Cum ? ţi-i de mirare ? Zece ani am cutreierat eu ţara muscălească... şi ce cai ;am avut eu pe acolo! ce cai am cumpărat şi ce cai am vîndut! Pot să-ţi spun ş-o istorie, dacă nu te plictiseşti... Mie îmi place să-mi aduc aminte, — cînd beau un pahar de vin bun... Şi pentru dumneata am eu aşa, o dragoste... Eu sînt Du- 638 mitru Ţupai şi sînt moldovam ca şi dumneata... Vreau să-ţi spun o istorie c-un cal ce-am avut eu odată, — pe care-1 chema Şcigal. Să vezi. Acu începeam să am eu ruble bune la chimir, — şi m-am lăsat încolo, spre Nipru... Am auzit eu că prin partea aceea de ţară sînt cai buni. Mă duc acolo, umblu printre ruşi, vorbesc cu ei, mă sfătuiesc... Da’ eu vorbesc ruseşte ca apa... Şi cumpăr eu cai... Da’ cum îi cumpăr ? Incalie cu ruşii mei şi pornim pe-un imaş fără sfîrşit... Ş-odată, într-o vălcică, dăm de-o herghelie de cai... Păşteau singuri, acolo, iarbă fragedă. Şi cînd ne-au văzut, au nechezat har-masarii şi s-a risipit herghelia. Ce cai, ce zmei săreau şi zburdau! Erau albi, erau negri, erau murgi, erau iroibi, — şi eu mă uitam cu gura căscată şi cu ochii mari la ei. — Alege! zic ruşii. Aleg eu : acela, acela, acela. Şi pornesc ei cu arcanele şi prind caii care mi-au plăcut. Atunci au prins şi pe Şcigal. — Dar ai să-l poţi stăpîni ? zic ei. Aista-i tare sălbatic, n-ai să-l poţi stăpîni... Ziceau ei aşa şi calul era alb ca spuma laptelui şi mîndru şi nalt, cu picioarele subţiri, ş-avea o coardă şi nişte ochi mari care ardeau ca jaraticul. II aduceau doi, unul de o parte şi altul de altă parte. II stăpîneau cu două frîuri. Şi el zvîrlea din copitele de dinapoi, se smuncea din căpestre şi sărea în două picioare şi pufniea şi se vînzolea, parcă voia să se omoare... Acela cal mi-a fost drag. Dar era ca o fiară. Mai întăi cu ce greutate mare l-am aşezat în grajd, singur, într-o parte... A sfărîmat tot din jurul lui cu copitele. Se zvîrcolea în lanţuri şi se repezea în toate părţile cu gura, să muşte. Era ca o fiară, dar mie mi-a fost drag. Tare era frumos cînd tremura pe picioare şi se uita în jurul lui cu ochi de foc, cu smocul de păr 539 răsfirat pe frunte, şi cu nările larg deschise! De el nimeni nu se apropia, nici să-i deie de mîncare, nici să-l adape, nimfe... Lud, saraoul, nu-i trebuia nici grăunţe, nu-i trebuia nici apă, lui îi trebuia să se întoarcă în pustietăţile şi singurătăţile lui. Şi stam şi mă uitam de departe la el şi mă minunam. Şi mă gîndeam la povestea cu harmasarul lui Alisandru Machidon... Pe harmasarul acela sălbatic Ducipal 1-a chemat şi se zice că nici azi n-a murit... A băut el din izvoarele de apă vie şi-a rămas în viaţă pînă la învierea a doua, cînd se va scula şi împăratul lui... Şi calul acela sălăşluieşte prin pustii ostroave, la mare, — şi în singurătăţile acelea îşi aminteşte cu dor de stăpînu-său cîteodată, ş-atunci nechează... Ş-atunci, cînd nechează el, se stîrnesc furtuni pe ape, şi se cutremură pămîntul... Mă gîndeam eu aşa, şi priveam la Şcigal al meu. Am vrut să-l îmblînzesc. L-am lăsat mai multe zile fără mîncare şi fără apă şi pe urmă am venit eu şi i-am întins un mănunchi de fîn în vîrful furcii. Dar el tot s-a zvîrîit din lanţ spre mine, de s-a cutremurat grajdul. Şi tot în vîrful furcii i-am dat şi căldarea cu apă. După aceea iar nu l-am hrănit, zile întregi, să simtă el durerea foamei... Şi aşa m-am năcăjit o vreme cu dînsul. Cu greutate mare m-am putut apropia. Eu îl hrăneam, eu îl adăpam. Şi cine ştie cînd după aceea l-am scos la soare. Strălucea părul de pe dînsul ca argintul, şi cînd şi-a 'zvîrlit capu-n sus, i s-a răsfirat ca o spumă coama... A prins a se cutremura, a bate din picioare, şi a rîncheza... Se uita o lume la el, aşa era de mîn-dru... Ş-am cercat după aceea să-l încalic. Eu mulţi cai am domolit în viaţa mea, M-am zvîrlit ca săgeata pe 540 şl. Şi-a pus caipu-n piept, a pornit, s-a zvîrlit .apoi în două picioare, s-a scuturat, şi nici nu ştiu cum m-am trezit în ţărînă... Mi l-au prins cu greu, mi l-au adus... Am scrîşnit; am sărit pe el, fără pinteni. S-a cutremurat iar, şi iar m-a aruncat în pulbere... Se temeau şi argaţii să-l prindă, se temeau şi de viaţa mea. Iar eu suduiam, scuipam colb, şi mă uitam uimit la aşa cal nedomolit. Şi să vezi dumneata : s-aude de aşa ceva şi la regimentul de ulani din tîrg. Şi iată vine la mine într-o zi un căpitan. II chema Paşcov, şi era fudul om şi vestit călăreţ. Era cu ofiţeri mai mulţi. — Bună ziua, domnule Ţupa. — Cu plecăciune, domnule căpitan... — Dumneata am auzit că ai un cal alb. S-ar putea să-l vedem şi noi ?... — Cum nu ? zic eu. Dau poruncă. Vin argaţii. Feri n du-se cu greu, cu obrazurile zbîrcite de teamă, îl scot pe Şcigal. Şi cînd s-a înfăţişat aşa minune de cal, Paşcov, căpitanul, a stat şi s-a uitat lung-lung, după aceea s-a întors spre mine. — Gaspadin, zice, de vînzare calul ? Eu încep să rîd : — 'Cine să mi-1 cumpere ? Cine să-l încalioe ? — II încalic eu ! se răsteşte scurt căpitanul. Eu am holbat ochii: — Ah l batiuşca, dumneata cunoşti la cai şi Şcigal e frumos cal, dar n-ai să-l poţi învăţa... El vrea să se întoarcă la sălbătăcie, domnilor! — Cum? strigă Paşcov. Şi începe a rîde: Ba am să te rog pe dumneata, gaspadin, să mă înveţi puţină călărie ! Eu, vorbă scurtă, cumpăr calul cu orice preţ... Cît cei ? 541 — Vai, batiuşca, să nu-ţi pară rău... — Deodată l-am văzut că se mînie. — Adică, să spun drept, zic, dacă ai plăcere... şi am ridicat din umeri. — Dacă ai plăcere, bine... Eu am să iau numai patru sute de ruble... — Bine! Scurt. Mi-a numărat pe loc, în palmă, patru sute de ruble. Pe urmă a zis aşa: — Dumneata n-ai glagori la cap. Dumneata nu ştii că eu am cumpărat de la dumneata cal de mii de ruble... Eu am rîs şi am dat din cap : — Ştiu eu bine ce cal am vîndut... Numai să-l poţi stăpîni... Şi-l duce, dragă, la regiment în ogradă. Ş-acolo îl pregătesc cu greutate oştenii. Şi s-adună ofiţerii. Iar Paşcov căpitanul a zis aşa : — Deschideţi poarta !... Şi-a răsucit cu mîndrie mustaţa şi s-a zvîrlit în şa. Era mare călăreţ, asta se ştia. Şcigal s-a năpustit sforăind spre poarta deschisă. Apoi scurt s-a oprit, şi ca-ntr-o licărire a scuturat pe căpitan şi l-a zvîrlit greu pe un morman de pietre. Ah! vai! Şi-a rupt căpitanul piciorul. Scrâşnea şi înjura, — cum scrîşnisem şi înjurasem şi eu. Iar calul apucase nebun pe cîmpuri. Căpitanul strigă la un sergent şi-i porunceşte aşa : să se ducă după cal, cu carabina încărcată şi acolo unde l-a găsi, acolo, pe loc, să-l împuşte. Repede sergentul a încălicat şi-a pornit. L-a găsit pe Şcigal departe, pe cîmpie. Păştea iarbă fragedă şi necheza din vreme în vreme, întinzînd spre zare nările deschise. A descălicat călăreţul, a pus carabina 542 !a ochi şi l-a fulgerat drept în frunte. Acolo a căzut Şcigal şi acolo l-au îngropat. Eu despre asta n-am ştiut. Credeam că lucrurile altfel au mers. Şi mă întîlnesc într-o duminică cu un ofiţer. întreb : — Ei ce mai face Şcigal al meu ?... — Şcigal al dumnitale ? zice ofiţerul. Şcigal s-a făcut un cal prea cummte... Acu-i tare liniştit. Nici nu zvîrle, nici nu muşcă... Nici nu cere apă, nici nu cere mîncare... El rîdea, povestind, şi mie mi se strîngea inima. Asta-i istoria ce voiam să-ţi spun, sfîrşi Dumitru Ţupa. Acela a fost cal. Dar mai bine îi dam drumul să se ducă slobod în pustiurile Hui... Povestitorul meu sorbi cel din urmă pahar de vin, apoi rămase pe gînduri, privind în pămînt, cu fruntea încreţită. Hanul adormise. Cîmpia se întindea pînă în nesfîrşite depărtări, pînă în licărirea stelelor zării şi, ca de pe o mare alinată, se ridica abia simţit un zvon, o înfiorare, glasul singurătăţilor. PUICA A Iţi aduci aminte, dragă prietine, cît de gingaşă şi 'de slăbuţă era Puica acu un an, cîradi mi-ai adus-o de la Galaţi ? O noapte întreagă, care poate i s-a părut nesfîrşită, a chelălăit în cuşca rece, cu gratii. Pe urmă am aşezat-o între noi, într-o sanie, şi, venind repede spre casă, o acopeream cu poalele paltonului: era necontenit înfiorată de frig. Şi ea îşi întorcea spre noi ochii inteligenţi, umezi şi ne privea. Avea o privire de om. Pentru copii a fost o bucurie aleasă. Au mîngîiat-o pe rfod şi Lia şi Mitică. Au întrebat-o cîteva lucruri importante. Au rupt din bucăţile lor de pîne şi i-au dat, cu vîrf urile degetelor, să mînînce. O priveau cu oarecare sfială. Mai ales Mitică avea nişte ochi mari, albaştri, uimiţi. Şi-i vorbea încetişor, cu glasu-i mîn-gîios : — Mata vrei să mînînci cafea cu lapte ? da ? încet-încet s-au împrietinit. Bunica a făcut Puicăi un feredeu şi amîndoi copiii, Lia subţirică şi năl-tuţă, foarte serioasă şi gînditoare, şi Mitică bunduc greu, privind cu uimire noutăţile vieţii, au fost de faţă, au stat lipcă acolo. Bunica a şters căţeluşa fru- 544 mos şi a învăllt-o. Mitică a început a rîde: — Acu-i fată !... Puica îl privea, parcă-i rîdea, cu ochii ei cuminţi, în şalu-i umed, în broboada cu oarecare măiestrie aşezată. Atuncea Lia i-a zîmbit cu milă şi i-a pus o întrebare: — Mata, cînd te spală, nu plîngi ? Eu ptng! Aşa, Puica a dormitat pe lîngă vatră toată iarna în zile viforoase. Sta cu botul pe labe şi visa. Cîteodată tresărea şi scheuna moale. Iar prin horn se strecura vîntul, crescîndu-şi şuierul adînc, ca o sirenă depărtată de vapor. In zile limpezi ieşea pe omătul bătucit din ogradă, se zvîrlea în copce sprintene, se oprea în faţa cerdacului de unde o priveau copiii, îmbujoraţi la obraji, se pleca pe labele de dinainte cu botul întins, şi dădea din coadă. Apoi deodată sărea în laturi hămăind înăbuşit, scurt; se rotea şi se arunca veselă în toate părţile; în urmă, intrată în bucătărie, se aşeza la marginea patului pe labele dinapoi şi privea neclintită, gravă, la motanul care clipea somnoros şi-şi sticlea în bătaia focului blana neagră, pătată cu alb. Aşa a ieşit din căţeluşa aceasta în primăvară un pointer minunat şi elegant, alb, cu pete galbene, cu capu-ncordat mîndru, cu trei creţuri adînci între ochi, cu o înfăţişare aşa de vioaie şi cu nişte priviri care vorbeau fără cuvinte. In mişcări era ca un fulger. Cînd scoborau copiii scările în ogradă, se rotea în jurul lor ca un vîrtej; apoi se aşeza la pămînt şi-i privea, cu creţurile din frunte adîncite, cu ochii plini de lumină. Cînd o luam la cîmp, ca să-i dau cele dintăi lecţii, o pornea razna prin strălucirea zilei, după fluturi, după rîndunele, săgeta la înălţimea ierburilor; acu o vedeam lîngă un hat, acu ridica botul în vînt pe vîrful unui muncel, 35 — M. Sadoveanu — Opere, voi. III 545 pe urmă dispărea ca o nălucă, n-o mai vedeam un răstimp, şi dintrodată o simţeam lîngă mine pe cărare, îmi atingea o mînă cu nările-i mişcătoare. Dar încet-încet am domolit-o. îmi înţelegea glasul, asculta fluieratul prelung care-i imita numele, se oprea din fuga-i de vînt, întorcea capul spre mine, se înturna supusă, se lipea de pămînt la picioarele mele, bătea din coadă şi mă privea ţintă : parcă cerea iertare. Cînd a dat peste cea dintăi prepeliţă, într-un cîmp larg de trifoi, într-o dimineaţă lină de început de vară, a rămas încremenită, ca de piatră, cu capu-încordat, şi-ntors puţin într-o parte. Pe urmă, la zborul pasarei, a tresărit şi a zvîcnit înainte, în copce iuţi, largi, cu botu-nălţat, cu urechile mari fluturînd. Era o fiinţă cu multă simţire Puica ; şi ochii, mai ales ochii, erau plini de viaţă omenească. Mă urmărea supusă şi tăcută ca o umbră, pretutindeni. Intr-un rînd am voit s-o las pe malul iazului şi am intrat cu ciobaca în cosor şi în papură, după raţe. S-a zvîrlit în apă, şi-nota lîngă lopată, se încurca între liane, se zugruma, murea, dar se zbătea să m-ajungă şi mă ţintea cu punctele-i de soare. Prietină tot mai bună era şi cu duduia Lia, şi cu Mitică. II privea gînditoare pe Mitică mai ales, cum se năcăjeşte să-şi puie în spate o puşcă închipuită, cum încordează un arc. Ii asculta glasul melodios : — Puică, Puică, eu am să te-mpuşc... Şi Lia rîdea, scuturîndu-şi pletele, sticlindu-şi în lumină viorelele; iar Puica clipea din ochi şi mişca încet, mulţămită, din coadă. înaintea lor se întindeau livezile neclintite, şi aria albastră a cerului; venea un strigăt de cuc din depărtare; într-un nuc gîngă* vea fluierat grangurul din toţi anii; din grădiniţă 5*6 kdia uri mifds gingaş de rozeta; rievasta-mea &ta aplecată asupra unei cărţi în balcon, şi eu, răsturnat pe patul de campanie, alături, mă gîndeam la locuiri minunate, la depărtări nemăsurate şi la istorii vechi* în lenea zilei de vară. Iar în toamna asta Puica mi-a fost tovarăşă la multe expediţii. Ne-a apucat o dată o furtună, altă dată o ploaie cu găleata. Am suferit şi am tăcut amîndoi, grăbind paşii spre cel mai apropiat adăpost pe care-il vedeam înainte-ne. De cele mai multe ori am colindat dealurile şi văile pe Vreme liniştită, prin porumbişti pălite de cel dintăi brumărel, pe haturi sărăcite de secetă, pfin mirişti aurii. Cîte-un iepure sărea din codru, ori din dunga unei brazde, trasă între două ogoare; pornea fugă spăimîntată cu urechile înălţate; în liniştea zilei pocnea puşca, Puica făcea cîteva copce sprintene... Şi spre sară veneam obosit spre casă; priveam cum s-aprind pe Hahn focurile; ascultam un bucium care adia de departe, de peste hotar, din Cordun; lucirile asfinţitului se ştergeau ; în sat la Oprişeni se aprindeau focuri în ogrăzi, mugeau vitele la mulsoare chemîndu-şi viţeii; apoi o linişte mare se întindea peste toate, şi eu mergeam încet printre livezi. Acu cîteva zile* sîmbăta trecută, am lăsat-o pe Puica acasă. Eu m-am dus fără ea, la o goană, în pădurea Vladnicului. Am stat două zile acolo, am bătut cărările pădurii, hăitaşii şi vînătorii au spăriat mulţi locuitori ai desişurilor; şi mă întorceam cu un prietin acasă, aducînd cu noi un ţap, pe care, ca oricfrid, îl împuşcase un ţăran c-o rablă de puşcă. In gară la Paşcani, aflu că în ajun a murit acasă Puica. Dintrodată m-a cuprins o mîhnire mare, parcă îmi murise un prietin. . . , 35* 547' Âcu înţeleg de unde venea mîhnirea aceea, cu ce zile senine ori mohorîte era legată, înţeleg că viaţa unei fiinţi neînsemnate se amestecase cu surîsul copiilor, cu miresmele grădinilor, cu un trecut care adaogă o pagină la poezia amintirilor... Stam lovit de vestea morţii aceştia, şi încet-încet se adunau clipele fărîmate ale vieţii aceleia, care se împleticise cu viata mea. Şi, închizînd ochii în legănările vagonului, vedeam fixă înainte-mi privirea aceea deşteaptă şi înţelegătoare de om. Acasă toţi erau mîhniţi. Mă aşteptau cu vestea aceasta nouă. Copiii dormeau. Am avut o întrebare numai:'— Cum a fost ?... Şi nevastă-mea mi-a povestit înduioşată sfîrşitul Puicăi. Poate a otrăvit-o vr’un mahalagiu, care se duce regulat la biserică şi face cruci mari, ori poate a lovit-o greu în deşert. Sta tăcută, cu privirile înegurate, la locul ei, pe pat, în bucătărie. Nu s-a sculat să se ducă la mîncare. Dormita parcă. Aşa a stat sara, în lucirile focului, cu botul pe labe. Pe urmă într-un tîrziu, noaptea, a început a geme încet-încet, parcă-i era frică să nu deştepte pe cineva. A doua zi, dimineaţa, tot în locul acela stătea. Copiii au tropăit repede pe scări şi au dat năvală s-o vadă. Lia întreba : — Bunică, bunică... Ce are Puică ?... Bunica a căutat-o, a pipăit-o... Căţeluşa gemea, apoi s-a ridicat încet pe labele de dinapoi. I-a pus dinainte o farfurie cu lapte. Puica a început a da domol din cap la dreapta şi la stînga. — Uite, face ca un om... zicea bunica, uimită şi înduioşată. Nu-i trebuie nimica... Au venit toţi ai casei s-o privească. Slăbise şi sta tristă la locul ei. Lia o privea pe gînduri cu albăstre 548 lele ei duioase; Mitică i-a pus mîna pe ‘bot şi a între-bat-o lin: — Ce ai mata, Puică ? Ce te doare ?... Atuncea căţeluşa s-a mişcat o clipă. Voia să lingă mîna care o mîngîiia pentru cea din urmă oară. Apoi s-a uitat spre uşă. Poate mă aştepta pe mine. S-a aşezat după aceea iar pe lăvicerul ei, cu botul pe labe. Avea tresăriri uşoare în deşerturi. Ochii i se umbreau cu cît treceau clipele ; parcă plutea o negură cenuşie în ei. Au ieşit copiii. Nevastă-mea şi totdeauna cînd vorbea, îmi aduc aminte,. pîlpîia în sobă focul şi vînt de toamnă se strecura oftînd pe la ferestre. Cum povestea el anume nu pot să ştiu ; acuma nu-1 mai aud; căci s-a călătorit şi bunicul spre lumea umbrelor. Mi-a rămas totuşi ceva în, suflet, şi parcă răsună în mine, în singurătatea ce mă împresură, din cînd în cînd, glas domol, — şi se deşteaptă fantome. Ş-aşa — îmi spunea parcă bunicul Manole — am cunoscut eu atuncea, încolo, spre munte, pe un pădurar pe care îl chema Voinea... Codrii Antileştilor stăpîneau o întindere de cincisprezece mii de fălci, erau codri bătrâni, codri neastră-bătuţi; şi pădurarul Voinea avea la o margine, în Prisaca lui Ion, o căsuţă ; şi subt un şirag de meri, în vălcică, vreo zece stupi. Pe lîngă şiragul de meri-şi pe lângă stupi, se strecura prin iarbă pîrăul Cerbului. La o parte era ş-o fîntînă veche cu cumpănă. — Vezi dumneata, zicea Voinea ; căsuţa am 567 fâcut-o eu de iznoavâ ; abia se mai cunoşteau nişte urme de păreţi de bîrne. Da’ fîntînă am găsit-o aşa, cu apă limpede ca lacrima... Tot Fîntînă lui Ion îi zice... Şi Prisaca lui Ion... şi colo, lîngă pîrău, era loc pentru ştiubeie... Aici a stat odată unu Ion... dar nimenea nu-1 mai ţine minte... nimenea nu poate şti ce fel de romîn a fost... A trăit pe aici, şi pe urmă a murit... Şi Voinea, om scund, cu mustaţa neagră, se uita în juru-i la toate şi rămînea apoi cu ochii mici pironiţi spre întunecimea pădurii, parcă se gîndea la altă viaţă care a fost odată pe-acolo, paircă se gîndea la Ion acela, care cine ştie ce suflet de creştin năcăjit o fi fost; pe urmă deodată întorcea capul şi stătea privind spre nevastă-sa Măriuca. Naltă şi subţirică, în catrinţa de -lînă, strînsă tare sub sîni cu brîu îngust, cu cămaşă albă ca helgea, se strecura pe uşă şi trecea fără zgomot prin iarbă, spre fîntînă. Cozile strîns împletite şi le lega totdeauna în cunună. Era albă la obraz, parcă bolnavă, cu ochii trişti. Odată l-am întrebat pe pădurar : — Ce are nevastă-ta, Voineo ? — Ia, ce să aibă ? n-are nici pe dracu! Nu ştii dumneata cum îi muierea ? Ş-o urmărea cu ochii lui mici ca două picături de păcură. Căuta apoT~să-mi întoarcă de la nevastă-sa privirile în altă parte: — Iaca, vezi ştiubeiele acestea ?... poţi zice că-s nişte cetăţi a muştelor... Eu am prins aici, într-un copac, un roi, ş-acu ian uită-te dumneata ce de-a albinărit! Ce să faci ? îşi mai îndulceşte omul sufletul din cînd în cînd şi c-un dram de miere... Face cine cum poate... Cu cofa de brad, Măriuca trecea prin iarbă spre casă şi intra pe uşa care însemna în lumină o pată 568 neagră. Linişte plutea peste marginea âdeea de pădure, linişte uşoară pe caire o tremura parcă strălucirea luminii; şi tăcea frunzişul nesfîrşit. «Nu mai bătea inima codrului şi erau priponite şi vînturile...» Pîrăul curgea fărîmînd lumina şi clătea uşor ierburile şi florile şi treceau albine prin soare ca nişte scînteioare de aur. Şi mi se umplea sufletul de pace, acolo, într-un colţişor de lume. Treceam destul de des prin acele locuri cu afacerile mele: ba pentru lemne, ba pentru brînză, la cîşlărie în poiana cea mare dinspre Solomoneşti. Mă duceam cîteodată şi la pîndă de căprioare în inima codrului. Şi aşa îmi erau drumurile, că mai totdeauna mă întîlneam cu Voinea şi la întoarcere mă opream o ţîră în prisacă de mă hodineam pe prispa căsuţei şi mă răcoream cu apă limpede din Fîntîna lui Ion. Şi-mi era drag tare mai ales adîncul codrului aceluia, miezul lui cu piscuri pietroase. Acolo, departe, în bolţile bătrîne, se cernea umbră ca de amurg şi rar cîte-o floare de lumină se întindea vie, strălucită, pe covorul moale de o coloare gălbie, duîce-stînsă. Paseri nu zburau, nici m-ajungeau pînă acolo; le spăria întinsa singurătate. Pîrăul Cerbului sărea pe trepte sure de stînci şi împrăştia lacrimi de pietre scumpe pe muşchiul gros, verde închis, al malurilor; tremura cu zvon moale, neîntrerupt; şi în zvonul lui, în singurătate, pe oglinda mişcătoare a undei, cîteodată, dintr-un tufiş, ca dintr-o hrubă de întuneric, răsărea, neclintită, ca tăiată din lespede, o căprioară cenuşie, într-o mişcare gingaşă de oprire. Altfel era o tăcere aşa de grozavă : mă opream şi dintrodată îmi auzeam bătaia inimii în coşul pieptului. Rar glas 569 de corn tremura departe şi răzbatea pînă la mine înăbuşit, trist, ca din fundul pămîntului. Treceam printre fagi uriaşi încărcaţi de jîr. Eram întovărăşit uneori de Voinea. Tăceam şi eu, tăcea şi el, şi ne strecuram printre tufişuri, pe poteca umedă, înecată în bogăţia de verdeaţă. Cînd dădeam la margine, creştea lumina şi se auzeau spre cîşlărie tălăn-gile vacilor boiereşti. Sunau lin cu sunete felurite, unele joase şi altele tot mai subţiri, o scară de sunete dulci, caire «picurau domol şi alergau ca un cîntec depărtat, şoptit încet, şoptit uşor de clopote melodioase şi nevăzute. Intr-un timp, pe vremea aceea, pădurarul umbla lîngă mine cu ochii duşi şi cu faţa brăzdată ca de un năcaz mare. Avea ceva de la o vreme; mie nu-mi spunea, dar băgăm eu de samă. Mă lăsa uneori la cîşlărie, ori în mijlocul codrului, şi se întorcea : — Apoi eu mă duc oleacă pînă acasă... Am uitat să spun ceva nevestei... Dacă trece boierul, să ştie ce răspuns să deie... Se ducea. II zăream grăbind tot mai tare pasul spre lumina slabă dintre arbori. Hăt tîrziu se întorcea, mă găsea la locurile de pîndă cu puşca gata; se aşeza şi el lîngă mine, gîfîia un timp de osteneală, după aceea se liniştea şi rămînea lîngă mirtelişa de tăcut şi de nemişcat, că de multe ori uitam de dînsul. Nevastă-sa Măriuca era tristă şi slabă, o zăream cîteodată cu ochii plînşi. Intr-un rînd m-am întîlnit cu boierul tocmai cînd ieşea din prisaca lui Ion, călare pe calul lui negru. Mă întîmpină cu un zîmbet pe faţa-i blîndă, bărbătească şi mă întrebă : — N-ai văzut pe Voinea ? L-am căutat şi la cîşlărie şi nu l-am găsit... 570 Nu ştiu ce i-am răspuns. Pe Voinea nu-1 văzusem. Mi s-a părut că nici n-a băgat de samă la vorbele mele; şi-a săltat puşca în spate, a îndemnat calul cu pintenii şi s-a dus prin lumina lui august, pînă ce s-a pierdut prin bungeturile din mairginea pădurii. Cînele, nedespărţit totdeauna de stăpînu-său, un cîne mare roş, cu părul lung, sărea în dreapta şi-n stînga calului şi străbătea prin toate desişurile mărunte. Intr-un tîrziu, după ce dispărură cal şi călăreţ, auzii bătaia puştii, adînc răsunînd, clocotind din poiană în poiană : am înţeles că a dat -boierul peste ierunci; acesta era vînatul lui cel mai plăcut de-o bucată de vreme. Dar cum mă gîndeam la supărarea nevestei pădurarului, îmi veni deodată în minte şi lămurirea lucrului. Ce căuta pe aici boierul? Iar Voinea de ce se repede aşa de des pîn’ acasă? Trebuie să fie ceva la mijloc. In amurg, după ce conteni picurarea depărtată a clopotelor în poieni, după ce aşteptarăm zadarnic găinuşi la poteca Hoţului, ne întorceam, eu şi Voinea, cu puştile în spate. Şi cum mă năcăjea gîndul de peste zi, întrebai pe pădurar : — Azi n-ai fost pe la cîşlărie, Voineo ? Nu, da’ ce-i ? — Te-a căutat boierul. — Care? cel tînăr? cucortu Enacache? — Da. Şi zicea că nu te-a găsit. — Apoi nu, că eram încolo dus, spre Fundeni... Un timp tăcu; lumina scădea ; o adiere rece se strecura din pădure: ne apropiam de pîrău. Voinea întoarse spre mine capul: — Era cuconu Enacache? Apoi cine putea să fie? 571 că boierul cel bătrîn nu se mai urneşte de acasă... Şi-n prisacă te-ai întîlnit cu dînsul ? Da, în prisacă... Păru că se gîndeşte un timp, apoi zise cu glas scăzut: — Hm! cine ştie ce avea să-mi spuie... Mă uitam la dînsul cu coada ochiului. Cumpănin-du-şi uşor într-o parte şi-n alta trupul, păşea liniştit ca de obicei; obrazu-i ars de vînturi, cu mustaţa de cărbune, avea blîndeţa şi liniştea tristă de totdeauna. Nu putea să fie nimic. Ce putea să fie ? Omul era liniştit. Ş-aşa mă duceam eu des în Prisaca lui Ion. Mă îndemna ceva ascuns din fundul fiinţii mele spre Măriuca, căci eram în floare pe atunci şi mă ademenea într-acolo şi năcazul ei pe care nu-1 pricepeam. Şi mă chema mai ales pădurea bătrînă, pentru care aveam o dragoste aproape bolnavă. In marginea desişurilor negre, Măriucia părea mai naltă, mai subţire şi mai albă şi cum şedea cîteodată neclintită, pe gînduri, cînd umbrele înserării cresc, părea o fiinţă care nu-i din lumea aceasta, — din taina singurătăţii închegată şi din aburii codrului. Şi şoaptele frunzarelor păreau în adevăr tremurarea unui suflet; creşteau din arbor în arbor, din ramură în ramură, scădeau, se depărtau, spuneau ceva neînţeles, ceva foarte vechi şi foarte trist. Şi cînd tăceau bolţile nesfîrşite, parcă şi sufletul din mine tăcea, sta neclintit, aşteptînd; n-aveam bucurie, n-aveam durere, intram parcă în nesfîrşita fire, în marea bogăţiei pămîntului. Iar cînd tresărea în murmure şi-n oftări codrul, cînd începea să crească şi să curgă valul vînturilor, fiori grei îmi răscoleau sufletul, un 572 cîntec Înfricoşat pornea în mine, cîntecul care prevestea şi cerea iubirile tinereţei. — Aşa, furtuna odată m-a prins la căsuţa din poiană, — şi Voinea pădurarul nu era acasă. Parcă voiau să-şi smulgă rădăcinile din pămînt, aşa se firămîntau plopii cenuşii de la marginea poienii; iar fagii bătrîni se cutremurau mînioşi, se aplecau prelung şi iar se îndreptau, pe cînd printre ei, ca pe nişte cărări gheţoase, din inima codrului, zvîcnea cu vîrtejuri, cu frunze spulberate, cu găteje, mînia furtunii. Un zvon greu creştea între nourii negri şi poiana frămîntată ca de spaimă, — creştea ca o buciumare prelungă chemînd spaima din zarea mohorîtă, înăbuşită de pulberi răsculate. Aşa crescu bubuind buciumarea pădurii, învăluiri dese de stropi se abătură, duruiiră uşurel şi la geamurile mici, se depărtară, — şi deodată, ca o mînie care osteneşte, cu oftări de uşurare, se alinară adîncurile, şi soarele străluci deodată orbitor în toată poiana. Ieşii afară, pe prispă, cu nevasta pădurarului. împrejurimile, neclintite, rîdeau în lumină; o albină fulgeră ca un fir de aur ; o gaiţă trecu, cu penele-i albastre lucind; o mierlă începu o frîntură de cîntec răsunător, apoi tăcu deodată; şi liniştea se întinse ca limpezimea unei ape. Femeia părea mîhnită ca totdeauna ; şi eu, iar, voiam să-mi lămuresc prepusurile. — Lele Măriucă, spune-mi dumneata ce ai ?... Pa'rcă îţi stă ceva pe suflet, aşa priveşti la lume... Ea se uită la mine lurtg, cu un zîmbet: — N-am nimic, ce să am ? Dumneata nu vezi că n-am nimic ? Aşa-s eu; aşa m-a făcut maică-mea, fără bucurie... Vorbea încet, c-o înmlădiere de glas din care se 573 clttioştea că dăduse aşa, numai un răspUns de rnîn-tuială. O întrebai din nou : — Poate-i rău Voinea cu dumneata ?... — Voinea ? cum poate să se poarte Voinea cu mine ? Ca un barbat cu nevastă-sa... Şi rămase gîndindu-se. Tăcurăm amîndoi o vreme. Apoi femeia întoarse spre mine ochii mari, frumoşi şi-şi îndreptă într-un oftat mijlocul subţirel, încins stirîns pe sub sîni cu brîu îngust. — Hei, ce ştii dumneata ! încă n-ai daf de nacaz! Dumneata eşti ca mierla ceea, care a cîntat ş-a tăcut... Şi un zîmbet iute îi lumină faţa şi ochii şi răspunse ca un fulger în sufletul meu. — Dumneata n-ai auzit, zise ea domol după cîteva clipe, de ce-a păţit Ileana lui Ion Macovei... Să vezi ce-a păţit femeia aceea, saraca, — ş-apoi să te gîndeşti că mama de-ar şti, mai bine-ar lăsa să moară din leagăn pe fata fără noroc în lume... S-a măritat Ileana cu cel ce nu-i era drag şi s-a măritat şi de tînără... Şi-i plăcea şi ei viaţa... dacă era tînără, ş-avea suflet... Da’ vezi că barbatul parcă i-a fost duşman... Este-o babă, acolo, în sat la Solomoneşti, una Gahiţa, care stătea lîngă Ileana, numai gardul o despărţea de dînsa... Şi cum ieşea femeia, — şi se ducea ba la o nevastă, ba pîn’ la crîşmă, — baba dădea de ştire barbatului, sara... Aşa a fost... Şi s-a mai întîmplat de i-a fost drag femeii unul, un băie-tan... da’ ea nu spunea nimănui... şi nici băietanul nu ştia... De păcătuit nu păcătuia, da’ aşa-i era drag, macar să mai iasă în lume, să mai soarbă lumină, ci numai în casa urîtului se înăduşea... Ş-a început 574 i a o bate, saraca, a început a o bate bairbatul... Ş-o bate azi, o bate mîni, nimeni nu ştia... A 'grămădit-o într-un rînd în zemnic ş-a bătut-o... A fugit Ileana la tatu-său şi la mă-sa, dar n-au vrut s-o primească bătrînii... — Ai casă şi barbat... Du-te la barbat, du-te la casa ta şi la copiii tăi... Şi s-a dus nevasta acasă ş-a zăcut pe coaste... Şi după ce s-a sculat, barbatu-său iair a zăpsit-o că umblă aşa prin saft, iar a grămădit-o în casă, a pus zăvor, şi iar a bătut-6... Şi zice că urla, saraca, parcă la înjunghiere o ducea... Ş-au sărit oamenii şi băteau în păreţi şi răcneau pe afară... Uite, aşa a trăit Ileana cu barbatu-său... Şi-ntr-o zi a căzut la pat, şi valeu! şi valeu! i-i rău azi, i-i rău mîni, — pînă ce într-o dimineaţă zice: — Apoi să vie tătuca şi mămuca care m-au făcut, că eu de-acuma am să mor... Ş-au venit bătrînii... Şi cît sta barbatu-său în casă, ea nu zicea nici o vorbă, şedea cu faţa la părete; şi după ce ieşea el, se întorcea şi vorbea cu bătrînii: — Iacă, tătucă, iaca, mămucă, omul ista mi-a scurtat zilele... şi dragă-mi era lumea asta !... Ş-au venit vecinele cu baba Gahiţa : să-i deie Ilenei baba apă din pumni, să beie, căci altfel se duce fără să ierte pe lumea cealaltă... Şi s-a apropiat baba şi îndemnau vecinele, ş-a venit şi Ion, — da’ Ileana făcea cu dosul mînii semn de împotrivire spre uşă : Nu ! nu! — şi şoptea : — Să mă lese, să mă lese să mor în pace !... Şi n-a vrut să beie apă din pumni, — ş-aşa nici pe baba Gahiţa n-a iertat-o, nici pe barbatu-său nu l-a iertat, — ş-a murit. Şi cînd au scăldat-o, ştii cît de slabă era ? numai pielea şi ciolanele; şi trupul negiru de vînătăi... negru de-atîtea bătăi crunte... Măriuca tăcu. Privea neclintită înainte, spre fundul Prisăcii lui Ion, 575 — Uite aşa... dumneata de unde să ştii cîte poate îndura o femeie pe lumea asta ?... O întrebai mirat: — Te bate Voinea ? Mie nu mi se pare om rău. — Nu, de ce să mă bată pe mine ? Dar eu vorbesc de altele; eu nu vorbesc de mine... — Atuncea ce ai ? Te văd supărată şi slabă... Femeia sta la îndoială, parcă voia să răspundă ceva. îşi aţintise în pămînt privirile. Apoi deodată tresări: Ia! şi se sculă în picioare, naltă şi subţirică şi intră în casă. De departe, dinspre cîşlărie poate, se auzea cornul lui Voinea. Chema prelung, — îngîna sunete scurte apoi, şi iar tremura într-o adiere lină ; după aceea tăcu. In linişte, un glas depărtat începu să cheme. Abia se desluşea, venea ca un freamăt prin codrul des : Măi»Orofei, măi!... — Tăcu şi glasul. Şi într-un tîrziu o secure începu a bocăni undeva, în adîncuri, în bolţile mai răsunătoare după ploaie. Femeia pădurarului ieşi cu cofa şi se îndreptă spre fîntînă. Cumpăna se coborî, apoi se înălţă scîrţîind. Pe cînd venea repede spre casă, puţin încovoiată spre stînga, cu cofa în mîna dreaptă, Măriuca îşi strecură spre mine privirea tristă. Mă ridicai în picioare, îmi luai puşca şi pornii, pe lîngă stupii de lingă pîrău, prin manginea desişurilor, spre cîşlărie. Mă gîndeam cu milă la nevasta lui Voinea, la suferinţa ei vădită ; mă gîndeam cu mirare la vor-bele-i întrerupte, la povestea ei cu Ileana lui Ion Macovei şi simţiri nelămurite, amestecate cu bănuieli vechi, îmi nelinişteau sufletul. Voinea venea pe potecă. Venea întunecat. II zării tocmai cînd începeau a cînta tălăngile vacilor boiereşti, în poieni şi tocmai cînd din urmă, pe drumul 576 pe care venisem eu, se arătă şi boierul Enacache pe calu-i iute, cu cînele-i mare roş care sărea în dreapta şi-n 'stînga şi străbătea toate tufişurile adulmeeînd. Se opri boierul, se opri şi pădurarul. — Ce mai este pe la cîşlărie, Voineo ? — Bine, cucoane Enacache... Stăpînul zîmbi,. apoi, întorcînd spre mine capul, roşti limpede: 'bună ziua !, trecu repede înainte şi descălecă. Cînele se oprise şi stătea neclintit, ca de piatră, cu coada întinsa, cu botul spre un pîlc de tufe mărunte. Eu mă întorsei, cu Voinea. Auzii, după ce cotii după un pîlc de copaci, strigătul cunoscut : Aici, Hector! Intr-un tîrziu, cîteva bubuituri deşteptară singurătăţile; linişte se făcu după aceea pretutindeni ; contenise şi bocămirea securii în pădure. — M-a căutat pesemne şi pe acasă... zise deodată Voinea, lîngă mine. y — Cine? boierul? — Da. Văd că m-a găsit şi nu mi-a spus nimfc.- Eu. tăcui. Se gîndea şi Voinea, mă gîndeam şi eu.. Merserăm aşa în tăcere. Intrarăm în poiană pe lîngă stupi, sărirăm pîrăul; Măriuca sta în prag, dreaptă şi ne privea şi faţa-i părea palidă tare în umbra neagră a uşii. Cînele ciobănesc al pădurarului ne: sări înainte, zburdînd. — Uite, vezi dumneata, zise Voinea, dacă dă 'cineva în cînele ista, el se întoarce şi muşcă ; el are mai mare drept decît dumneata şi decît mine... Omuî rabdă şi taoe... Asta-i o pildă ! adăogi el rîzînd şi privind ţintă spre femeia lui. Nu vreau să povestesc despre întîmplările pădurarului şi ale nevestei lui, nici despre vreo dragoste care-mi încolţea în suflet; eu despre codrul Anţileş-tilor care-mi era aşa de drag vorbesc şi despre tine- 37 ■— M- Sadoveanu — Opere, voi. III 577 reţele mele. Toate au trecut: nici codrii aşa nu mai sînt, şi tinereţele s-au călătorit! In mirosul aţîţător al pădurii creştea în mine puterea vieţii, şuietul domol al vîntului în frunzişuri îmi mîngîia auzul şi ce strălucire neobişnuită, ce strălucire vie, şi ce mireasmă ascuţită, ameţitoare, aveau florile din poienile de la margine! Ca^nspre o dragoste, cu dor, pornii, după două luni de lipsă spre codrul Antileştilor. înaintea iernii, în toamnă tîrzie, voiam să mai văd o dată bolţile sărăcite de podoaba întunecoasă de frunze. Poate mă chemau şi alte doruri spre Prisaca lui Ion, poate mă chemau, dar de atunci au trecut ierni multe şi primăverile tinereţei s-au dus cu soarele care le lumina atunci. Măriuca robotea prin căsuţa întunecoasă şi tăcea, cum o ştiam. Din umbră nici faţa nu i se desluşea bine şi îi luceau numai ochii, cînd se întorcea spre ferestre. Voinea îmi ascultă liniştit dorinţa, îşi luă dintr-un colţ, din întuneric, puşca, şi ieşirăm. Cele din urmă frunze cădeau încet, fluturînd, din fagii uriaşi şi prin grămezi galbene păşeam; foşneau grămezile, şi păşii noştri tăiau cărări prin ele. Ca o oftare aspră trecea pe sub ramurile goale; şi pustii şi triste se deschideau adînctyile, tot mai pustii, cu cît mai mult răzbăteam în ele. Sufletul parcă-mi era plin de negură. într-un tîrziu, mă oprii şi întrebai: — Ce mai face, Voineo, boierul Enacache ? 'Voinea mă iprivi drept, mirat: — Cum ? nu ştii ? boierul Enacache a pierit! L-au •găsit oamenii de la cîşlărie sub rîpa de la Fundeni... Cine ştie cum trecea pe acolo, şi tocmai cînd trecea, a fătat malul... L-au găsit sub mal, cu cînele alături... ştii, cînele cel roş... — Cum ? a murit boierul ? Eu nu ştiam nimica. — Da, a murit... Răspunsul era liniştit şi lămurit, dar mi se părea că ochii neclintiţi ai pădurarului mă ţinteau prea îndărătnic. Nu ştiu, n-aş putea spune de ce, un fior, ca o sîrmă de foc, mi se strecură prin şale. Intr-o clipă, în clipa aceea, am avut o bănuială; am avut bănuiala că pădurarul Voinea a ucis pe stăpînu-său. Nici nu mi-am dat sama cum am întrebat: — Şi cum ? nu s-a găsit cine l-a omorît ? — Cum să se găsească ? zise Voinea. A murit aşa, de moarte năprasnică... Eu tăcui. Pădurea era foarte tristă şi foarte pustie în jalea ei de toamnă. Şi eu simţeam, poate din pricina asta, o greutate mare în suflet, o amărăciune nedesluşită, ca în faţa morţii. Şi cînd ieşeam din desişuri, se dezvăluiră deodată negurile depărtării, şi rămase codrul uriaş în urmă, cu adîncurile şi. cu taina lui, codrul ca o fiinţă cu dureri, cu mînii, cu plîngeri. Toamna plutea în juru-i ca un vis al morţii. Măriuca, nevasta pădurarului, se închegă o clipă înainte-mi ca din aburi şi se risipi; şi gîndul pieirii boierului rămase în mine, după fiorul fierbinte, ca un sloi de ghiaţă. Vezi, gîndăcelule, tare mi-a fost drag codrul în tinereţele mele !... Aşa îmi povestea bunicul lîngă soba maire, bătrî-nească. Aşa îmi povesti, şi tăcu. Ş-afară ofta şi se tînguia vîntul toamnei. NOTE Alungat de spectrul mizeriei şi-al umilinţiî, care ofilise la acea vreme pe mulţi dintre confraţii săi, în primăvara anului 1906, Sadoveanu evadează din Bucureşti, întorcîndu-se şi stabilindu-se din nou la FolticenL Aici, pe lăturalnica stradă Rădăşeni, în căsuţa de la numărul 45, — care are nevoie de un adaos; ca să adăpostească familia acum mai numeroasă, — e împresurat dintrodată de tihnă şi, în acelaşi timp, de meschinăria tîrguşorului de provincie, bine cunoscută dinainte de dînsul, care îi slujise drept cadru şi-n Floare ofilită. Urmărit de aceeaşi idee a vieţilor trăite zadarnic şi inspirat de data asta de-o poveste care făcuse înconjurul oraşului, scrie însemnările lui Neculai Manea. 1 A fost odată un om, care a venit din lumea largă şi s-a aşezat în tîrguşorul dintre livezi, unde şi-a orînduit o viaţă mică şi tihnită. Avusese cîndva elanuri tinereşti, acuma murea cu fiece clipă, cu ochii în munţii vineţi din zare... Era odată o femeie deşteaptă, care trăia într-o grădină liniştită şi care a avut şi ea în viaţă un prietin bun cu care i-iau semănat copiii. Acel Neculai Manea a lăsat moştenire că- 1 Viaţa Romînească, 1907, nr. 5, 6, 7 şi 8; apoi Editura Minerva, decembrie 1907. 581 suţa lui uneia dintre copilele care-i oglindeau chipul, — şi toată lumea a ştiut de ce. La fel, a fost pe vremuri un Radianu, care a murit subt un gard, într-o toamnă ploioasă şi numai un om l-a plîns şi l-a înţeles. Şi Manea, ca şi acel institutor Ernilie, — care a trăit aeve în Foltioeni, — a jelit soarta lui Radianu, căci şi el trecea prin viaţă pe jumătate mort. Cum moare un om, — aşa ar fi putut să se mai cheme aceste însemnări ale lui Manea, după spusele autorului. Drama vieţilor irosite şi dezolarea tîrguşoardor de provincie de la vremea aceea o cunoştea bine şi avea s-o mai descrie de multe ori scriitorul. Copilărise la Paşcani şi trăia la marginea Folticenilor, pe-o străduţă modestă pe care fiecare casă îşi avea personalitatea ei. înaintea unei cafele, în cerdacul mic de la uliţă, mătuşa Ţinea (doamna Ecaterina Tinu, o rudă a soţiei scriitorului), cu ochii ei verzi iscoditori şi buzele-i subţiri, povestea multe despre toţi şi despre toate ; avea darul povestirii, multă agerime şi cunoştea pe toată lumea. ; Desigur că mătuşa Tinca ar fi putut spune cîte ceva de fiecare pas ce răsuna pe trotuarul îngust al uliţii; da nume, amănunte, făcea comentarii. Urechea atentă a uriaşului blond cu ochi albaştri de copil sub fruntea masivă prindea tot ce i se părea interesant: idei, portrete, împrejurări. Trăia în mijlocul acestei lumi mici şi totuşi rămînea în afara el, putînd-o privi cu înţelegere şi milă. ■ Fiinţa din Tinereţă 1 : ţaţa Adela, care şi-a plătit atît de scump frumuseţa cu care a înzestrat-o natura, trăise acolo aproape. Vecinii se trezeau în ţipetele ei de cîte ori o „zdrobea" bărbatu-său, — şi la patul suferinţii ei îi priviseră chipul desfigurat prietinile şî~eunoştinţile. O altă poveste, a cărei mărturie mai dăinuieşte pe dealul Spătăreştilor, şi pe care am fi putut-o asculta 1 Luceafărul, 1907, nr. 13 ; O istorie de demult, Minerva, 1908. 582 la Hanu-Ancuţii, e O istorie de demult1; de data asta figurile dramei se pierd în trecut şi scriitorul nu mai primeşte de la povestitoare decît ce s-a mai păstrat din gură în gură. ★ Casa, cu cerdăcuţu-i modest de la uliţă, avea în dos o livegioară care se ducea sprinten spre văile Şomuzului. Cîţiva pruni şi-un nuc stufos străjuiau înălţimea grădinii. Subt umbra pletoasă a nucului acestuia avea să se culce Puica2, căţeluşa de vînătoare, care îl însoţise adesea pe miriştile dinspre Ciorsaci şi sub văile Rădăşenilor. 0 adusese de la Galaţi, de la prietinul Iancu Dră-gănascu, mai tîrziu cumnat; o crescuse şi o dresase singur, făcîndu-şi-o tovarăş credincios în colindările lui cu puşca. Se întorsese din pădurea Vladnicului, de la o goană şi aflase că murise. Era deşteaptă şi frumoasă ; Lia şi Mitică şi-acum îşi mai aduc aminte de „pointerul“ alb cu pete galbene care-i privea cu ochi omeneşti. Altă căţea de vînătoare avea să-i ia locul — Diana — bun tovarăş de joacă al copiilor şi credincios prietin al vînătorului. Piatra sub care doarme Puica nici nu se mai cunoaşte, într-atît a Îngropat-o muşchiul întunecat al vremilor. Din tîrguşorul tihnit evada adeseori, singur ori însoţit, spre împrejurimile atît de pitoreşti; urca în pădurile de brad de sub munţi, la vînat mare. Avea pe atunci tovarăşi de vînătoare pe bătrînul Şoldă-nescu — fostul lui dascăl de clasa a patra urbană, pe care o repetase la Folticeni; pe locotenentul Scriban, poreclit tetea; şi pe Alexandru Voinescu — tînăr student abia ieşit din armată. Una din cele dintâi vînători ale sale la pădure o descrie în bucata : în pădurea Petrişorului3. Grigo- 1 Sămănătorul, 1907, nr. 26; O istorie de demult, Minerva, 1908. 1 Sămănătorul, 1907, nr. 46 ; O istorie de demult, Minerva, 1908. 3 Sămănătorul, 1907, nr. 17—18; Vremuri de bejenie, Minerva, 1907. 583 rită e un boieraş inventat. Pădurarul, însă, e un cunoscut puşcaş de la Dolhasca, cu gesturile şi vorbirea lui colorată. Codrul \ cu chemarea-i tainică şi glasurile-i neînţelese, a fost o hrană necontenită pentru sufletul său. îndemnat de Pădurea vîjîie a lui Corolenco, sprijinindu-se numai pe descrierea naturii, a scris o fantezie poetică în care totul e inventat. * Trecea spre Baia lui Ştefan cel Mare, peste munte la mănăstirile nemţene ori pe valea Moldovei, la cîţiva kilometri depărtare. Valea asta a Moldovei, scăldată în aburu-i vioriu, eu apa-i limpede «curgînd în şuviţe argintii pe întinderea cîmpiei, o cunoscuse de copil şi o păstrase în amintire ea pe un lucru de preţ. Stătuse într-o vacanţă la unul din podurile Moldovei şi-şi amintea de-o ploaie năprasnică ce tulburase apele... (Emigranţii la Brazilia1*). Colindase prin luncile argintii străjuite de sălcii, plopi şi mesteceni şi simţise în tălpi căldura prundului mărunt în-îierbîntat de soare... Ascultase tălăn-giîe melancolice ale vitelor ce păşteau iarba măruntă şi-şi adusese aminte de lorgu Badea, văcarul scund şi spătos, cu mustaţă balaie şi ochii albaştri, cu care se împrietinise pe cînd era băieţandru şi ieşea, ca şi acuma, cu puşca la raţe... (Copilul ni-mănui3). Ieşind la sitari, prin împrejurimile Arămeştilor, în ţinutul Sucevei, întovărăşit de Nero, un setter vrednic şi cuminte, asistă la scena urgiei fiscale şi a brutalităţii soţului amărît. Splendoarea primăverii izvo-rîte din pămînturi pline de sevă se împleteşte artistic cu contrastul vieţii brutale (Intr-o zi de primăvară4). 1 Viaţa Romînească, 1906, nr. 10 ; Calendarul Minervei> 1907 ; O istorie de demult, Minerva, 1908. 2 O istorie de demult, Minerva, 1908. 3 Luceafărul, 1907 nr. 22; O istorie de demult, Minerva, 1908, 4 Viaţa Romînească, 1907, nr. 4; Vremuri de bejenie, Mine~ va, 1907. 584 C-un mosafir sosit în tîrg ca să-l vadă, ori cu prietinul Airtur Gorovei, se uroa uineori într-o trăsură cu doi cai şi pleca pe drumurile de sub munte, să cerceteze locuri dragi şi ctitorii vechi. Mănăstirea cea mai aproape de Folticeni era Rîşca. Din valea î^îştei, urcai muntele P'eşu şi treceai dincolo, la mănăstirea Neamţu. Aici, la Neamţu, cunoscuse în 1906 pe Narcis Cre-ţullescu, pe atunci stareţ al cunoscutei ctitorii. Stătuse cu el de voribă şi aflase de documentele mănăstirilor, pe care vlădica le avea relatate şi comentate în opt volume manuscrise. Din tot materialul strîns de bătrînul cărturar cu multă trudă, nu văzuse lumina tiparului decît cel cu privire la vechea ctitorie Rîşca. Cetind cărţulia cu titlul: Istoria sfintei mănăstiri Rîşca, s-a gîndit că a venit vremea să scrie îns-fîrşit ceva despre invazia tatarilor, asupra căreia se insistă în documentele mănăstirilor cu oarecare amănunte. Ideea acestui poem. Vremuri de bejenie— care îşi trage băutura sufletească din acelaşi izvor ca şi Şoimii, — tresărise în el cu mulţi ani înainte, încă din epoca de incubaţie artistică, şi aşteptase acest material ca să prindă fiinţă. Din cărţulia lui 'Narcis Creţulescu află cum a fost cufundat clopotul ce! mare de la Rîşca în iaz, ca să nu cadă lucru sfînt în mîna păgînilor. Tot de acolo ştie de poiana pustnicului Iov spre care se îndrepta norodul bejenit în clipe de urgie. îşi imaginează invazia, arderea mănăstirii Rîşca, carăle nesfîrşite de pribegi. Şi cum cunoştea aşa de bine locurile, cutează să înjghebe povestirea, de parcă ar fi fost de faţă cu sufletul la acele cumplite ceasuri de spaimă. De pe oriunde îl duce întîmplarea, culege cîte ceva. Tristeţa micilor gări părăsite în cîmpie şi-un 1 Sămănătorul, 1906, nr. 43, 45, 46, 47, 49, 51 ; Vremuri de bejenie, Minerva, 1907. 585 «chip palid de femeie zărit la un geam între glastre •sînt îndemn pentru bucata Balta liniştii.1 Stranie -şi sfîşietaare e icoana .babei care se tîrăşte în genunchi — secerînd — scoasă la muncă de feciorii boiereşti. Drumul acela fantastic, fără de sfîr-şit, pe-o zi de vară, prin locuri necunoscute, — şi el autentic, de pe vremea concentrărilor de la 1906 — ■e de o tainică poezie; totuşi, fără amănuntul cu baba, bucata Mergînd spre Hîrtău2 n-ar fi fost niciodată scrisă. De cele mai multe ori izbucnirea emoţiei creatoare e provocată de imagini şi peisagii contemplate într-anume ceas şi cu anume stare sufletească. Pe aceste stări se altoieşte un fapt văzut şi el cîndva, fapt care se armonizează cu motivul efectiv. De cîte ori, în desele lui evadări din lumea târgurilor, n-a văzut un îneoat, aruncat de valuri la mal; tocă din copilăria lui petrecută pe malul Şiretului, păstrează desigur impresia puternică din înecatul3; i s-a părut că peisagiul de la Bărboşi, din ţinutul Covîrlui, die pe proprietatea cumnatului său lancu Drăgăneiscu, se potriveşte cel mai (bine cu ceea ce avea de spus. Ori poate balaurul Şiretului va fi adus atunci, în vara aceea, un înecat, pe care l-au privit atît >de diferit cele două tipuri de oameni: moş Gheorghe şi bulgarul — fără îndoială autentici. E o nevoie artistică ca fiecărui subiect să i se găsească, dacă se poate, un decor nou; în Fîntîna Hazului4, decorul zilei calde de iulie e cules de pe drumul copilăriei lui, — Ciohorăni-Moţca — ca şi tipurile ide moldoveni şi ţigani. întîmplarea cu omorul e auzită, iar /bucata prin titlul ei arată cum se leagă toponimia românească de o împrejurare dramatică. 1 O istorie de demult, Minerva, 1908. 2 Sămănătorul, 1907, nr. 84; O istorie de demult, Minerva, 1908. 3 Sămănătorul, 1907, nr. 9; Vremuri de bejenie, Minerva, 1907. 4 Luceafărul, 1907, nr. 6; Vremuri de bejenie, Minerva, 1907. 586 ’ Tot o Întîmplare auzită — răsunet din viata reală — găsim în O umbră1. Noaptea de iarnă, drumul cu sania de la Iaşi la Paşcani, bine cunoscut de scriitor încă de pe cînd învăţa la Liceul National, slujeşte de data asta de cadru pentru înfricoşata apariţie a lui Petrache — viziune halucinantă a unui popor obij-duit, ajuns la marginile răbdării. ★ Gospodărioara şi-o întocmise bine. Durase gard înalt şi o poartă solidă, care se deschidea în două părţi cînd intrau oarăle cu lemne, scîrţîind. In chilioarele ca de mănăstire era cald şi prietinos. Cum venea vremea proastă, odată cu ploile putrede ale toamnei, tihna casei dintrodată ridica în lumină fantasmele trecutului. Tot ce mai rămăsese nerăscolit în adînoul sufletului, cele mai neînsemnate amintiri şi frânturi de poveşti auzite în copilărie — depuse ca un zaiţ pe fundul unui vas — toate erau culese pînă' la ultima picătură, descîlcite şi periate cu grijă. Sufla asupra lor şi le da viaţă. Ia.tâ-1 pe Chichiuţă, năcăjitul har abagiu, de care rîsese pe uliţile Paşcanilor, pe cînd era copil. Avusese şi el o nevastă, care fugise de-acasă de prea multă sărăcie şi-l lăsase, de izbelişte, numai cu Roibul lui. îl scoate Ja lumină şi-i spune umila-i poveste: Un cal ş-un om2. Iată-1 pe Botolan3, un spldat din timpul stagiului militar. Inspirat de un joc de umbre pe păreţi, într-o noapte de insomnie, dă viaţă şi acestei fantasme, oare atîta aştepta. Povestirea e imaginată. Intră în Casa veche4 a lui Emilie, — ruină cu acoperişul de şindrilă muiat de ploi şi zăpezi, rupt şi 1 Sămănătorul, 1906, nr. 52; Vremuri de bejenie, Minerva, 1907. 2 Viaţa Romînească, 1907, nr. 9 ; O istorie de demult, Mi-nerva, 1908. 3 Luceafărul, 1906, nr. 13; Vremuri de bejenie, Minerva, 1907V 4 Viaţa Romînească, 1907, nr. 3; Vremuri de bejenie, Minerva, 1S07. 587 spulberat de vînturi, cu ferestrele înflorite de pui tineri de copaci care iau .crescut pretutindeni prin odăi.... Rătăceşte prin livada sălbătăcită sub năvala buruienilor... şi-şi aminteşte de cuconul Iargu Calomfir şi de cucoana Smaranda, bătrînica lui... umbre pe care emoţia le scoate de sub valurile anilor care i-au; înecat. iliată : ia igăsit un 'pachet de scrisori .îngălbenite la-Biblioteca Academiei Romlîne şi cetindu-le îşi imaginează că ceia care le-a scris a trăit în aşezarea veche şi pitorească ia lui Sebastiian Moruzi — -aşezare pe care o cunoscuse, probabil, La o vînătoare (Subiect de nuvelă*). Coborîndi în tainiţile ascunse unde se îngroapă amintirile, găseşte o floare rară, pe care o scoate la iveală. Petrecuse odată cu Sandu Aldea, La o vie de la Buciumeni, în ţinutul Tecuciului şi nu uitase nici acum pe „Zaimfiriţa, floare moldovenească^ (Zamfiriţa?). Altă dată, tot la o vie, tpe vremea cînd abia îr înfiera mustaţa, s-a plimbat pe lună cu cucoana Ilina şi a simţit (primul fior de dragoste (Ispita3). Mai tîrziu, afcelaşi fior tainic l-a simţit lîngă o femeie simplă, Polixenia (Fiorul4). îşi aminteşte de o istorisire a Lui ‘Ion Scurtu despre un unchi al isău de la Braşov şi scrie Moşneagul5. Auzise despre un‘cal şi destinul său ciudat şi aş& iese la lumină Şcigal6. ★ Potrivit obligaţiei pe care şi-o luase faţă de Editura Minerva, trebuia să dea în cursul anului 1906 patru 1 Sămănătorult 1907, nr. 52; O istorie de demult, Minerva* 1908. 2 Sămănătorul, 1907, nr. 41 ; O istorie de demult, (sub titlul Amintirea), Minerva, 1908. 3 O istorie de demult, Minerva, 1908. 4 Viaţa Romînească, 1907, nr. 10; O istorie de demult, Miner va, 1908. 5 Calendarul Minervei, 1908; O istorie de demult, Minervav 1908. 6 O istorie de demult, Minerva, 1908. 588 lucrări. Pentru una din ele, La noi în Viişoara, avea materialul gata ; cea mai mare parte din bucăţile ce «urmau să intre în a-cest volum fuseseră scrise la Bucureşti, înică din 1904, din îndemnul lui George Coişbuc, care îl rugase să-i ia locul î»a revista Albinar de care el nu mai iavea vreme să se ocupe. Povesteşte Sadoveanu că se întîlnise cu poetul în tren, în drum de la Bucureşti la Iiaşi şi că, odată ajunşi în capitala Moldovei, nu găsiseră loc la otel şt se plimbaseră pe uliţi toată noaptea, discutînd felurite lucruri. Atunci, în noaptea aceea, ii făgăduise lui Coşbuc bucăţile pentru Albina, pe care avea să le publice la şir, sub titlul: Scrisori trimese de un prietin pribeag. Scotocind în sacul cu lucruri vechi, scosese mai întăi pe Domnu Trandafir*, învăţătorul lui de clase primare, :pe «numele lui adevărat Busuioc, — „don* Sioc“, cum ai spuneau copiii. Portretul dascălului care făcea din profesia lui un apostolat şi întîimplarea cu inspecţia sînt adevărate. Pe „don’ Sioc“ îl iubeau aşa de tiare copiii, că 'Se sfătuiseră cu toţii să se ducă după diînsul, dacă s-ar fi întîmplat să fie mutat din Paşcani, cum se zvonise într-o vreme. Şi iată-1 şi pe Bardac2, pe numele lui adevărat „Baziîc“, — un vagabond din tîrgul Paşcanilor, pe >care îl întîlnea adesea pe cînd era băiat şi se ducea tu tovarăşii de scaldă la Şiret. Ii rămăsese vie în amintire o imagine veche : un lipovan tînăr, roşu şi asudat, c-o bardă ridicată în mînă, icnind şi făcînd întruna : ha !... ha !... de parcă ar f.i vrut să lovească ; lipovanul acesta cobora drumul abrupt de sub curtea boierească, aducînid cu dînsul pe Bazic, pe care îf prinsese însfiîrşit, după *ce-l vânase ca pe-o sălbătăciune. Imaginea asta pare a fi motivul central de* care se aninase fiantazia ca să creeze povestirea Bineînţeles că drama cu viţica e închipuită. 1 Albina, 1905, nr. 33 din 15 martie ; La noi in Viişoara, Minerva, 1907. 2 Albina, 1905, nr. 5 din 30 decembrie; La noi in Viişoara, Minerva, 1907. 589 Hei, dar şmecherul de Ştefanache, puşcaşul cu care stătuse de atiîtaa ori la pîndă, la vadurile cu raţe şi gîşte ori ta goană cu copoi şi hăitaşi ? Uite-1 şi